Katherine Neville — Opt

ATHERINE 
NEVILLE 


K 


KATHERINE 
NEVILLE 


OPT 


O 


m a 


international publishing company 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
NEVILLE, KATHERINE 

Opt / Katherine Neville; trad. Gabriel Stoian. - 
Bucureşti: RAO International Publishing Company, 
2007 


ISBN 978-973-103-258-0 
I. Stoian, Gabriel (trad.) 
821.111 (73)-31 = 135.1 


RAO International Publishing Company 
Grupul Editorial RAO 
Str. Turda nr. 117-119, Bucureşti, ROMÂNIA 
www.raobooks.com 
WWW.rao.ro 


KATHERINE NEVILLE 
The Eight 
© 1988 by Katherine Neville 
Toate drepturile rezervate 


Traducere din limba engleză 
GABRIEL STOIAN 


© RAO International Publishing Company 2006 
pentru versiunea în limba româna 


septembrie 2007 


ISBN 978-973-103-258-0 
Printed By: Grafica Veneta S.p.A., Trebaseleghe (PD) - 
Italy 
Cuprin 


APARAREA i, a e cai Aa Ana and ta d al a e 7 
ION ISA LDA: E ETTER TE SEIT 29 
O MUTARE TACUT A 4 ocol ant alo a dica inalta 40 
FIANEIIEI Oi oo ut aa ar dna ae aaa aa 59 
O PARTIDĂ DE SAR sa sc aaa aaa aa ata d a dea 84 
SCHIMB DE REGINE si poaoatzacă cama cati le dada arata ar e aa i 123 
CARUSEL CALI LU) ja saccisei ae astea a o sal 144 
CIRCUITUL CALUL, ice a dee coace tă zi it a 169 
SARII CS 4 sai ul a 9 data Sad a dicta Aeon ta o aa aa a co uite d 186 
BA SPANIEI) A auzit eo sie cn n i a ia aaa aut 223 
UN PION AVANSEAZĂ soseta scai at ca ta it a 00008 0 d tut 234 
CENTRUL TABLEI DE ŞAH... eee eee nenea nenea aaa ae 254 
JOCI DE MIJLOC se atică tă Ata Ia tă acei 200 at ta 273 
INEO S. EE EEA E E O AE EEE A AEE 310 
ANALIZA POZIIIONALA 2004000000208 sa anecatatc le ot accea a i 353 
SUNETUL DESERT Ucenicul ai aaa 93 ao cana 371 
MUNȚII FERMECĂ Ţic taca ia doi ia data aaa e dă a 398 
IO PNI [Esau e aa aa ic niz lupi aaa aa a Să 418 
MOARTEA REGILOR i stau gi aia ao nituit stă it 439 
REGINA NEAGRA. coca datat dal dei ali og ati uta 479 
CONTINENTUL PIERDUŢ + iscat os aaa anti a ma tracă 496 
ZI 5 ZANE d ste asul taiata cusut d cet aaa 538 
PARA ALBA aia ae a ada aa 37 ara da li data a 551 
AL OPTULEA CAREU: seacă arati m ata e aaa aaa a d il 579 
LINIŞTEA DINAINTEA FURTUNII... eee nana 602 


FURTUNA zeitei data aeiia a dau datare agita a Dl ia za aiaa 618 


SECRETUL soseta ati a tă 9 a apa aa a 648 
FINALUL DE PARTIDĂ. si: ace ital bu tes ei la 670 
Despre auLOI:3 ai feo E da ei ada neta „0 sate ada pe aa 4 721 


Şahul înseamnă viaţa. 


BOBBY FISCHER 


Viaţa este un fel de şah. 


BENJAMIN FRANKLIN 


APĂRAREA 


Personajele se pot pronunţa în favoarea 
sau împotriva căutării. Când o sprijină, ele 
sunt idealizate şi prezentate drept curajoase 
ori pure; când i se opun, sunt descrise ca 
fiind ticăloase ori laşe. 

Prin urmare, orice personaj tipic... tinde 
să-şi caute adversarul moral cu care să se 
confrunte, aşa cum în şah piesele negre se 
confruntă cu cele albe. 


Anatomia criticii 
NORTHROP FRYE 


Abația Montglane, Franţa 
Vara anului 1790 


Un grup de călugăriţe traversa drumul, iar vălurile ce le 
fluturau în jurul capetelor semănau cu aripile unor păsări 
de mare. În vreme ce parcă pluteau pe porţile masive de 
piatră ale oraşului, găinile şi gâştele se zburătăceau din 
calea lor, bătând din aripi şi ridicând stropi din bălțile 
pline de noroi. Călugăriţele înaintau prin ceața tot mai 
întunecoasă care învăluia valea în fiecare dimineaţă şi, în 
perechi tăcute, se îndreptau spre dangătul clopotului ce 
răsuna grav de pe colinele de deasupra lor. 

Numeau acea primăvară le printemps sanglante, adică 
primăvara însângerată. Cireşii înfloriseră devreme în acel 
an, cu mult înainte de topirea zăpezilor de pe culmile 
înalte ale munţilor. Ramurile lor delicate stăteau aplecate 
până la pământ sub povara florilor roşii şi umede. Unele 
spuneau că era semn bun că înfloriseră atât de timpuriu, 
venind ca un simbol al renaşterii după iarna lungă şi aspră. 
Urmaseră apoi ploi reci, care făcuseră florile de pe ramuri 


7 


să îngheţe, lăsând valea îngropată sub un strat gros de 
petale roşii, vârstate de dungi maronii, produse de frig. Ca 
o rană mânjită de sânge uscat. Iar despre acesta s-a spus 
că reprezintă un alt fel de semn. 

Sus, deasupra văii, Abația de Montglane se înălța ca o 
excrescenţă enormă de piatră, ivită din creasta muntelui. 
Semănând cu o fortăreață, construcţia rămăsese neatinsă 
de lumea exterioară vreme de mai bine de o mie de ani. 
Era alcătuită din şase ori şapte şiruri de ziduri, construite 
unul peste altul. Când timpul eroda pietrele de temelie, din 
cele vechi se ridicau altele noi, cu arce butante. Rezultatul 
era un amestec arhitectural ce stârnea mirarea şi alimenta 
zvonurile despre acel loc. Abația era cel mai vechi locaş de 
cult care rămăsese întreg în Franţa şi purta un blestem 
vechi, ce avea să reînvie curând. 

În vreme ce dangătele clopotului dogit răsunau până 
dincolo de vale, celelalte călugăriţe au ridicat privirea pe 
rând de la truda lor, şi-au pus deoparte greblele şi sapele 
şi au pornit să coboare printre şirurile lungi şi simetrice de 
cireşi, pentru a urca drumul abrupt spre abație. 

În coada lungului şir, cele două tinere novice, Valentine 
şi Mireille, pășeau la braţ, încercând să ocolească noroiul 
care se lipea de tălpile ghetelor grele. Alcătuiau o adăugire 
ciudată la călugărițele care păşeau în ordine. Mireille, 
înaltă şi cu părul roşcat, picioare lungi şi umeri laţi, 
semăna mai curând cu o fată sănătoasă de la ţară decât cu 
o măicuţă. Purta un şorţ mare de măcelar peste veşminte, 
iar buclele roşcate îi scăpaseră de sub văl. Alături de ea, 
Valentine arăta fragilă, deşi era la fel de înaltă. Pielea ei 
albă părea străvezie, iar paloarea îi era accentuată de 
părul blond ce i se revărsa pe umeri. Işi vârâse vălul în 
buzunarul veşmântului de măicuţă şi, târându-şi ghetele 
prin noroi, păşea nemulțumită alături de Mireille. 

Cele doua femei, cele mai tinere călugăriţe din abație, 
erau verişoare după mamă, ambele rămase orfane la o 
vârstă fragedă, ca urmare a îngrozitoarei epidemii de 
ciumă care făcuse ravagii în Franţa. Bătrânul conte de 
Remy, bunicul lui Valentine, le încredinţase pe amândouă 


8 


Bisericii, lăsându-le după moarte averea sa pentru a li se 
asigura îngrijirea. 

Întâmplările nefericite prin care trecuseră contribuiseră 
la închegarea unei legături inseparabile între cele două 
fete care trepidau de energia şi de veselia dezlănţuită a 
tinereţii. Stareţa asculta deseori plângerile călugăriţelor 
mai în vârstă, cum că purtarea lor era nedemnă de viaţa de 
călugăriţă, însă ea înţelegea că era mai bine să 
domolească energia tinerească, decât să o sufoce cu totul. 

Pe de altă parte, stareţa simţea o anumită părtinire faţă 
de  verişoarele orfane, sentiment neobişnuit pentru 
personalitatea şi poziţia ei. Călugăriţele mai bătrâne ar fi 
rămas uimite să afle că până şi stareţa fusese în copilărie 
prietenă apropiată cu o femeie pe care n-o văzuse de mulţi 
ani şi de care o despărţeau mii de kilometri. 

Acum, pe drumul abrupt, Mireille şi-a băgat câteva 
şuviţe rebele de păr înapoi sub văl şi a tras-o de braţ pe 
vara ei, de parcă ar fi încercat să îi ţină o predică despre 
păcatul zăbavei. 

— Dacă te lălăi, maica stareță ne va pune să ţinem din 
nou penitenţă, i-a spus ea. 

Valentine s-a smuls din braţul ei şi a făcut o piruetă. 

— Pământul este înecat de primăvară, a exclamat, 
învârtindu-şi braţele şi cât pe ce să alunece peste stânci, în 
prăpastie. Mireille a tras-o mai pe mijlocul pantei 
înşelătoare. De ce trebuie să stăm închise în mănăstirea 
asta, când tot ce se află afară explodează de viaţă? 

— Pentru că suntem călugăriţe, i-a spus Mireille printre 
buzele strânse pungă, silindu-se să ţină pasul şi strângând- 
o de braţ pe Valentine. Şi îndatorirea noastră e să ne 
rugăm pentru omenire. 

Însă ceața călduţă ce se ridica dinspre fundul văii a adus 
cu ea o mireasmă atât de puternică, încât a acoperit orice 
alte mirosuri cu cel al florilor de cireş. Mireille s-a străduit 
să nu ia în seama freamătul pe care parfumul acela îl 
stârnea în trupul ei. 

— Slavă Domnului, încă nu am ajuns călugărite, a spus 
Valentine. Până depunem jurămintele, suntem doar novice. 


9 


Încă nu este prea târziu ca să fim salvate. Le-am auzit pe 
călugărițele mai bătrâne şopotind că soldaţii cutreieră 
toată Franţa, prădând mănăstirile de podoabe, strângându- 
i pe preoţi şi mânându-i spre Paris. Poate că unii dintre 
soldaţii ăștia vor ajunge şi aici şi mă vor duce şi pe mine la 
Paris. Şi-o să mă ia la operă în fiecare seară şi o să bea 
şampanie din condurul meu! 

— Soldaţii nu sunt întotdeauna atât de fermecători cum 
gândeşti tu, a remarcat Mireille. La o adică, treaba lor e să 
ucidă oameni, nu sa-i ducă la operă. 

— Nu fac numai asta, i-a răspuns Valentine, coborând 
vocea până ce a ajuns doar o şoaptă. Ajunseseră pe culmea 
dealului, unde drumul devenea plat şi se lărgea 
considerabil. Acolo, acesta era pavat cu piatră şi semăna 
cu bulevardele largi din marile oraşe. De fiecare parte a 
drumului, fuseseră plantați  chiparoşi.  Ridicându-se 
deasupra oceanului de livezi de cireşi, arătau severi şi 
ameninţători şi, la fel ca abația, cu totul nepotriviţi în acel 
loc. 

— Am auzit, a şoptit Valentine în urechea verişoarei ei, 
că soldaţii le fac lucruri îngrozitoare călugăriţelor. Dacă 
unul prinde o călugăriţă, în pădure, de pildă, scoate ceva 
din pantaloni şi îl înfige în călugăriţă şi se mişcă întruna. 
Iar când termină, călugărița va avea un copil! 

— Ce blasfemie! a strigat Mireille, smulgându-se de 
lângă Valentine şi încercând să-şi reprime un zâmbet. Cred 
că eşti prea chipeşă ca să ajungi călugăriţă. 

— Tocmai asta spuneam şi eu, a recunoscut Valentine. 
Aş prefera să devin mireasa unui soldat, decât a lui 
Hristos. 

În vreme ce se apropiau de abație, cele două fete au 
văzut şirurile de câte patru chiparoşi plantați la fiecare 
intrare, astfel încât alcătuiau semnul crucifixului. Copacii 
păreau să se strângă în jurul lor pe măsură ce pășeau prin 
ceața tot mai deasă. Au trecut de porţile abației şi au 
traversat curtea mare. Când s-au apropiat de uşile masive 
din lemn ce dădeau spre marea enclavă, clopotul a 
continuat să bată, scoțând un dangăt ca de moarte, ce 


10 


răzbătea prin ceața groasă. 

Fiecare din ele s-a oprit în faţa uşilor ca să-şi curețe 
noroiul de pe tălpi, şi-a făcut grăbită cruce şi a trecut pe 
sub portalul înalt. Niciuna nu a ridicat privirea spre 
inscripţia gravată în caractere france vechi în arcul de 
piatră de deasupra portalului, dar fiecare ştia ce scria 
acolo, ca şi cum acele cuvinte le-ar fi fost crestate în inimă: 


Blestemat fie acela care dărâmă la pământ aceste ziduri, 
Regele este ţinut în şah doar de mâna lui Dumnezeu. 


Sub inscripţie, cu litere mari, era săpat în piatră numele: 
„Carolus Magnus“. El fusese arhitectul clădirii, şi tot el 
lăsase acel blestem asupra locului. Cel mai mare domnitor 
al Imperiului Franc de acum o mie de ani, cunoscut în 
Franţa sub numele de Charlemagne, cu alte cuvinte - 
Carol cel Mare. 


Zidurile interioare ale abației erau întunecate, reci şi 
mucede de muşchi. Din sanctuarul interior se auzeau 
vocile şoptite ale novicelor care se rugau şi clinchetul 
discret al rozariilor pe care numărau rugăciunile de Ave 
Maria, Gloria şi Tatăl Nostru. Valentine şi Mireille au 
trecut în fugă prin capelă în vreme ce novicele 
îngenuncheau, şi au mers pe urma şoaptelor, către micuța 
uşa din spatele altarului, unde se găsea biroul maicii 
stareţe. O călugăriță mai bătrână le uşuia pe ultimele 
întârziate înăuntru. Valentine şi Mireille s-au privit scurt şi 
au intrat. 

Era ciudat să fie chemate astfel în biroul stareţei. Puţine 
călugăriţe călcaseră acolo, dar şi atunci pentru a primi 
vreo pedeapsă. Valentine, care trebuia readusă mereu pe 
calea cea bună, pătrunsese acolo destul de des. Însă 
clopotul stăreţiei le convoca pe toate călugărițele. Doar nu 
aveau să fie chemate toate laolaltă în birou pentru a primi 
pedepse. Când au pătruns în încăperea spațioasă, cu 
tavanul jos, Valentine şi Mireille au văzut că, într-adevăr, 
acolo se aflau toate călugărițele - mai bine de cincizeci. 


11 


Aşezate pe băncile tari din lemn care fuseseră aranjate cu 
faţa către masa de scris a stareţei, toate discutau în şoaptă 
între ele. Era evident că toată lumea socotea că apăruse o 
situaţie ieşită din comun, iar feţele celor care şi-au ridicat 
capetele la intrarea lor arătau speriate. Cele două fete au 
luat loc în ultimul rând de bănci. Valentine a prins-o strâns 
de mână pe Mireille. 

— Ce înseamnă asta? a întrebat ea în şoaptă. 

— Semn rău, după părerea mea, a răspuns Mireille tot în 
şoaptă. Maica stareță pare foarte serioasă. Şi mai sunt 
două femei pe care nu le-am mai văzut nicicând. 

La capătul încăperii lungi, în spatele mesei masive din 
lemn de cireş lustruit, ridată şi fragilă ca un pergament 
vechi, însă etalând încă puterea copleşitoare a funcţiei, 
stătea stareţa. În ţinuta ei se percepea ceva dincolo de 
vreme, care sugera că făcuse de mult pace cu propriul 
suflet, însă în acele momente părea mai gravă decât o 
văzuseră călugărițele vreodată. 

Cele două femei necunoscute, cu mâini mari şi 
ciolănoase, stăteau de o parte şi de alta a ei ca nişte îngeri 
răzbunători. Una avea pielea palidă, păr negru şi ochi 
strălucitori, în vreme ce cealaltă semăna izbitor cu 
Mireille, având un ten ceva mai alb şi părul o idee mai 
închis decât ea. Cu toate că amândouă aveau ţinută de 
călugăriţe, niciuna nu purta straie potrivite, ci haine de 
călătorie destul de sărăcăcioase. 

Stareţa a aşteptat până ce călugărițele s-au aşezat şi s-a 
închis uşa. După ce în încăpere s-a lăsat linişte deplină, ea 
a început să vorbească, cu o voce care îi amintea 
întotdeauna lui Valentine de o frunză uscată şi strivită. 

— Fiicele mele, a spus stareţa, împreunându-şi mâinile 
în faţă, vreme de o mie de ani, noi, cele din Ordinul de 
Montglane, am stat pe această stâncă făcându-ne datoria 
faţă de omenire şi slujindu-l pe Dumnezeu. Cu toate că 
suntem izolate de lume, auzim huruitul ei neliniştitor. Aici, 
în colţişorul nostru, am primit veşti care ar putea risipi 
siguranţa de care ne-am bucurat atâta timp. Cele două 
femei care se află alături de mine sunt purtătoarele 


12 


acestor veşti triste. Vi le prezint pe sora Alexandrine de 
Forbin - şi a făcut un semn către cea cu părul negru - şi pe 
Marie-Charlotte de Corday, care, împreună, conduc Abația 
aux Dames de la Caen, din provinciile de nord. Ele au 
traversat Franţa deghizate, călătorind fără întrerupere, ca 
să ne aducă avertismentul. Prin urmare, vă rog să ascultați 
ce au a vă zice. Este vorba de ceva de cea mai mare 
importanţă pentru noi. 

Stareţa s-a aşezat, iar femeia care le fusese prezentată 
drept Alexandrine de Forbin şi-a dres glasul şi a vorbit 
încet, astfel încât călugărițele s-au văzut nevoite să 
ciulească urechile pentru a o auzi. Însă ea a rostit totul cu 
limpezime. 

— Surorile mele întru Domnul, a început ea, povestea pe 
care am a o spune nu este pentru cele slabe de inimă. 
Există unele dintre noi care s-au apropiat de Hristos 
sperând să salveze omenirea. Sunt printre noi dintre 
acelea care au nădăjduit să fugă de lume. Şi mai sunt 
dintre acelea care au ajuns aici împotriva voinţei lor, fără a 
simţi nicio chemare. Şi, spunând acestea, şi-a întors ochii 
negri şi sclipitori direct spre Valentine, care a roşit până la 
rădăcina părului ei blond ca paiul. Indiferent care aţi 
socotit că vă este scopul, el s-a schimbat începând de 
astăzi. În cursul călătoriei noastre, eu şi sora Charlotte am 
străbătut Franţa, trecând prin Paris şi prin satele aflate în 
cale. Am văzut, nu oameni hămesiţi, ci morţi de foame. 
Oamenii ies în stradă pentru o fărâmă de pâine. Am văzut 
lucruri cumplite; femei ducând capete tăiate în ţepuşe pe 
străzi. Am văzut femei silnicite şi lucruri mai rele. Copiii 
mici sunt ucişi, oamenii sunt torturați în pieţe publice şi 
sfârtecaţi de mulţimea furioasă... 

Călugăriţele n-au mai răbdat tăcerea. Glasurile lor s-au 
înălţat alarmate, în vreme ce Alexandrine şi-a continuat 
relatarea sângeroasă. 

Mireille a gândit că era straniu ca o femeie a lui 
Dumnezeu să povestească asemenea grozăvenii fără să 
pălească. Şi, într-adevăr, Alexandrine nu-şi schimbase 
nicio clipă tonul calm, scăzut, şi nici nu-i tremurase glasul 


13 


în timp ce povestise toate lucrurile acelea. Mireille a 
aruncat o privire spre Valentine, care, de uimire, făcuse 
ochii mari. Alexandrine de Forbin a aşteptat până ce 
liniştea s-a înstăpânit cât de cât în încăpere, apoi a 
continuat: 

— Acum suntem în aprilie. În octombrie anul trecut, 
regele şi regina au fost ridicaţi de la Versailles de o 
mulţime turbată şi siliţi să se întoarcă la Tuilleries, în 
Paris, unde au fost întemnițați. Regele a trebuit să 
semneze Declaratia Drepturilor Omului, ce proclamă 
egalitatea tuturor oamenilor. Adunarea Naţională în 
exerciţiu controlează acum guvernul; regele nu poate 
interveni în niciun fel. ara noastră a depășit faza 
revoluţiei. Am ajuns într-o stare de anarhie. Şi, ca lucrurile 
să fie şi mai rele, adunarea a descoperit că în vistierie nu 
mai există niciun gram de aur; regele a dus Statul de râpă. 
La Paris se crede că el nici nu va apuca Anul Nou. 

Printre călugăriţe a trecut un tremur şi s-au auzit şoapte 
agitate în întreaga încăpere. Mireille a strâns-o încet de 
mâna pe Valentine, apoi amândouă au continuat să stea cu 
ochii la vorbitoare. Femeile din biroul stareţei nu auziseră 
niciodată asemenea gânduri exprimate cu voce tare şi nu 
puteau concepe că astfel de lucruri erau adevărate. 
Tortură, anarhie, regicid. Cum de era posibil? 

Stareţa a bătut cu palma în masa, cerând ordine, iar 
călugărițele au tăcut. Alexandrine s-a aşezat pe scaun, iar 
sora Charlotte a rămas singură la masă. Vocea ei s-a 
dovedit puternică şi convingătoare. 

— În această adunare există un bărbat extrem de rău. 
Este însetat de putere, cu toate că se pretinde membru al 
clerului. Acest om este episcopul de Autun. In cadrul 
Bisericii de la Roma, se crede că el este Diavolul 
reincarnat. Se spune că s-a născut cu o copită despicată, 
semnul Diavolului, că bea sânge de copii ca să rămână 
tânăr şi că celebrează slujbe negre. În octombrie, acest 
episcop a propus adunării ca Statul să confişte bunurile 
Bisericii. În data de două noiembrie, Legea Confiscării a 
fost apărată dinaintea Adunării de marele om de stat 


14 


Mirabeau, şi a fost aprobată. Pe treisprezece februarie au 
început confiscările. Toţi clericii care s-au opus au fost 
arestaţi şi aruncaţi în temniţă. lar pe şaisprezece februarie 
episcopul de Autun a fost ales preşedinte al Adunării. 
Acum, nimic nu-l mai poate opri. 

Călugăriţele erau într-o stare de agitaţie 
nemaipomenită, iar glasurile li se ridicaseră în exclamaţii 
temătoare şi proteste, însă glasul lui Charlotte s-a înălţat 
peste al tuturor. 

— Cu mult timp înainte de adoptarea Legii Confiscării, 
episcopul de Autun a făcut cercetări privind amplasarea 
bogățiilor Bisericii din Franţa. Cu toate că legea prevede 
că preoţii urmează să cadă primii, pentru ca noi, 
călugărițele să fim cruţate, ştim că episcopul de Autun a 
pus ochii pe Abația Montglane. Multe dintre cercetările lui 
au avut ca obiect Montglane. De aceea ne-am grăbit 
încoace să vă înştiinţam. Comoara din Montglane nu 
trebuie să pice în ghearele lui. 

Stareţa s-a ridicat şi şi-a lăsat palma pe umărul puternic 
al lui Charlotte Corday. A trecut cu privirea peste şirurile 
de călugăriţe înveşmântate în negru, ale căror bonete 
scrobite s-au mişcat ca o mare pe care plutesc pescăruşi, şi 
a zâmbit. Aceasta era turma ei, pe care o păstorise atâta 
vreme şi pe care probabil că nu o va mai vedea după ce 
avea să le dezvăluie anumite lucruri. 

— Acum ştiţi la fel de multe ca şi mine despre situaţia 
noastră, a spus stareţa. Cu toate că am avut cunoştinţă 
despre aceste lucruri de câteva luni, nu am dorit să vă 
înspăimânt decât după ce voi fi găsit o cale de salvare. 
Răspunzând chemării mele, după îndelungata lor călătorie, 
surorile noastre din Caen mi-au confirmat cele mai rele 
temeri. 

De astă dată, călugărițele căzuseră într-o tăcere de 
moarte. Nu s-a auzit niciun glas în afară de cel al stareţei. 

— Sunt o femeie bătrână, care va fi chemată la Domnul 
mai curând decât îmi închipui. Jurămintele pe care le-am 
depus când am intrat în slujba acestei mănăstiri nu au fost 
făcute doar către Hristos. În urmă cu aproape patruzeci de 


15 


ani, după ce am devenit stareță de Montglane, am jurat să 
păstrez un secret şi să-l apăr cu preţul vieţii, de va fi 
nevoie. Acum a sosit vremea să-mi respect acel jurământ. 
Dar, procedând astfel, trebuie să împărtăşesc o parte a 
secretului cu fiecare dintre voi şi să vă pun să juraţi că veţi 
păstra taina. Povestea e lungă, şi trebuie să aveţi răbdare, 
chiar dacă îmi va lua ceva timp ca să v-o istorisesc. După 
ce voi termina, fiecare dintre voi va şti ce trebuie să facă şi 
de ce. Stareţa se opri puţin, pentru a lua o gură de apă 
dintr-un potir de argint ce se afla dinaintea ei pe masă. 
Apoi a continuat: Astăzi este patru aprilie, Anul Domnului 
1790. Povestea mea începe pe un alt patru aprilie, dar cu 
mulţi ani înainte de asta. Povestea mi-a fost spusă de 
predecesoarea mea, aşa cum a fost transmisă de fiecare 
stareță către cea care i-a urmat, cu ocazia iniţierii ei, încă 
de când a fost durată această abație. lar acum vă voi spune 
istoria: 


POVESTEA STAREŢEI 


Pe patru aprilie, în anul 782, la Palatul Oriental din 
Aachen, s-a ţinut o sărbătoare minunată pentru a onora 
cea de-a patruzecea zi de naştere a regelui Carol cel Mare. 
Chemase la curte pe toţi nobilii imperiului său. Curtea 
centrală, cu domul placat cu mozaic şi şirurile de trepte 
circulare şi balcoane era plină de palmieri aduşi din alte 
ţări şi de ghirlande de flori. Din sălile spaţioase, iluminate 
de felinare din argint şi aur, răsunau acorduri de harpă şi 
lăută. Curtenii, înveşmântaţi în straie purpurii, carmin şi 
aurii, umblau printr-o mare de jongleri, saltimbanci şi 
păpușari care-şi arătau măiestria. La curte se aduseseră 
urşi, lei, girafe şi cuşti pline cu porumbei. In aşteptarea 
aniversarii regelui, lumea s-a veselit vreme de câteva 
săptămâni. 

Punctul culminant al sărbătorii mult aşteptate era chiar 
în ziua de naştere. În acea dimineaţă, regele a sosit în 
curtea principală înconjurat de cei optsprezece copii, de 
regină şi de curtenii favoriţi. Carol cel Mare era extrem de 


16 


înalt, având graţia şi zvelteţea unui călăreț şi a unui 
înotător. Bronzat, avea părul şi mustaţa presărate cu fire 
blonde, decolorate de soare. Totul îl înfăţişa drept 
războinic şi domnitor peste cel mai mare regat din lume. 
Purtând o tunică simplă din lână cu o haină strâmtă din 
blană de jder şi având la şold nelipsita-i spadă, a trecut 
prin curte salutându-l pe fiecare dintre supuşii săi şi 
îndemnându-i să se înfrupte din dulciurile şi din bucatele 
bogate ce stăteau aşezate pe mesele pline din sală. 

Pentru acea zi, regele pregătise ceva ieşit din comun. 
Fiind un mare maestru al bătăliilor, manifesta o deosebită 
pasiune faţă de un anumit joc. Cunoscut drept joc de 
război, joc al regilor, acesta se numea şah. Cu ocazia celei 
de-a patruzecea aniversări a zilei sale de naştere, Carol cel 
Mare îşi propusese să joace împotriva celui mai bun 
jucător de şah din regat, un soldat pe nume Garin Francul. 

Garin a pătruns în curte anunţat de trompeţi. In faţa lui, 
acrobaţii făceau salturi, iar femeile îi aşezau în cale 
mănunchiuri de frunze de palmier şi petale de trandafir. 
Garin era un tânăr zvelt, cu ochi cenuşii şi înfăţişare 
serioasă, soldat în armata de apus. Când regele s-a ridicat 
să-l întâmpine, a îngenuncheat în faţa lui. 

Piesele de şah au fost aduse în sala mare pe umerii a opt 
servitori negri, purtând straie maure. Aceşti bărbaţi, 
precum şi jocul de şah pe care îl purtau deasupra 
capetelor îi fuseseră trimişi în dar de Ibn-al-Arabi, 
guvernatorul musulman al Barcelonei, drept mulţumire 
pentru ajutorul dat de rege împotriva bascilor din Pirinei 
în urmă cu patru ani. Ín timpul retragerii din acea 
faimoasă bătălie de la Trecătoarea Roncevalles, din ţinutul 
Navarra, fusese ucis Hruoland, eroul din Cântecul lui 
Roland, soldatul cel îndrăgit de rege. Ca urmare a aceste 
legături nefericite, regele nu jucase niciodată cu acel set 
de piese, şi nici nu îl adusese vreodată în faţa poporului 
său. 

Când a fost aşezat pe o masă, curtenii s-au minunat de 
frumuseţea nepământească a acelui set de piese. Cu toate 
că fusese făurit de meşteşugari arabi, prin felul în care 


17 


erau modelate, piesele aminteau de creatorii indieni şi 
perşi ai acelui joc. Asta pentru că unii socoteau că acel joc 
existase în India cu patru sute de ani înainte de naşterea 
lui Hristos şi că ajunsese în Arabia prin Persia, în timpul 
cuceririi arabe a acelei ţări, în 640 Anul Domnului. 

Tabla de şah, lucrată în întregime din argint şi aur, avea 
latura de un metru. Piesele, modelate din metale preţioase 
cu filigran, erau împodobite cu rubine, safire, diamante şi 
smaralde, netăiate, însă şlefuite atent, unele de mărimea 
ouălor de prepeliţă. Sclipind şi strălucind în lumina 
felinarelor din curte, păreau să radieze o lumină interioară 
care îi hipnotiza pe privitori. 

Piesa numita Shah, ori Rege, avea înălţimea de 
cincisprezece centimetri şi înfăţişa un bărbat purtând 
coroană şi călărind un elefant. Regina, numita şi Ferz, 
şedea într-un jilţ acoperit, brodat cu pietre preţioase. 
Nebunii erau elefanţi cu şeile incrustate cu pietre 
preţioase rare. Caii erau armăsari arabi. Turnurile, numite 
şi Rukhkh, cuvânt arab ce înseamnă „car de luptă“, erau 
cămile mari cu scaune ca nişte turnuri în spinare. Pionii, 
cum îi numim acum, erau simpli soldaţi pedeştri înalţi de 
şapte centimetri, având mici pietre preţioase drept ochi şi 
altele montate pe mânerul spadelor. 

Carol cel Mare şi Garin s-au apropiat de tablă, fiecare de 
partea lui. Apoi, ridicând mâna, regele a rostit câteva 
cuvinte ce i-au uimit pe curtenii care îl cunoşteau mai 
îndeaproape. 

— Propun un rămăşag, a spus el cu glas straniu. Lui 
Carol nu-i plăcea să pună rămăşaguri, de aceea curtenii s- 
au privit unii pe alţii cu îngrijorare. Dacă soldatul meu 
Garin câştigă un joc în faţa mea, îi acord acea parte a 
imperiului meu de la Aachen până în Pirineii țarii Bascilor 
şi mâna fiicei mele. Dacă va pierde, va fi decapitat chiar în 
aceasta curte, în zori. 

Cei prezenţi au rămas ca trăsniţi. Se ştia că regele îşi 
iubea fiicele atât de mult, încât le rugase să nu se mărite 
cât timp era el în viaţă. 

Cel mai scump prieten al regelui, ducele de Burgundia, 


18 


l-a prins de braţ şi l-a tras deoparte. 

— Ce fel de rămășag este acesta? a întrebat el în şoaptă. 
Ai propus unul care pare potrivit unui barbar fără multă 
minte. 

Carol s-a aşezat la masă. Părea să fi căzut în transa. 
Ducele a rămas nedumerit. Şi Garin era derutat. L-a privit 
pe duce în ochi, apoi, fără o vorba, şi-a luat locul în faţa 
tablei, acceptând rămăşagul. Au ales culorile şi s-a 
întâmplat ca Garin sa aleagă piesele albe, ceea ce îi oferea 
avantajul de a face prima mutare. Jocul a început. 

Din cauza încordării, părea că, pe măsură ce partida 
progresa, cei doi jucători mutau piesele cu o forţă şi o 
precizie care depăşeau simplul joc, ca şi cum altcineva, o 
mână invizibilă, ar fi plutit deasupra tablei de şah. Uneori, 
privitorii aveau impresia că piesele se mutau cu de la sine 
putere. Jucătorii erau tăcuţi şi palizi, iar curtenii se 
învârteau în jurul lor ca nişte stafii. 

După aproape o oră de joc, ducele de Burgundia a 
observat că regele avea o purtare stranie. Stătea încruntat 
şi părea neatent, confuz. Şi Garin era stăpânit de un 
neastâmpăr neobişnuit, făcând mișcări iuți şi spasmodice, 
cu fruntea îmbrobonată de sudoare rece. Ochii celor doi 
jucători stăteau aţintiţi asupra tablei, de parcă nu şi i-ar fi 
putut desprinde de la ea. 

Deodată, Carol a sărit în picioare şi a scos un strigăt, 
răsturnând tabla de joc şi împrăştiind piesele pe podea. 
Curtenii s-au tras îndărăt, ca să spargă cercul din jurul 
jucătorilor. Regele fusese cuprins de o furie cumplită, 
smulgându-şi părul şi lovindu-se cu pumnii în piept ca o 
fiară turbată. Garin şi ducele de Burgundia s-au repezit la 
el, însă regele i-a împins brutal deoparte. A fost nevoie de 
şase nobili pentru a îl potoli pe rege. După ce s-a liniştit, s- 
a uitat cu uluire în jur, ca şi cum tocmai s-ar fi trezit dintr- 
un somn lung. 

— Dumnezeule, a rostit Garin încet, ridicând una dintre 
piese de pe jos şi întinzându-i-o regelui, cred că ar fi mai 
bine să ne retragem din joc. Piesele sunt în dezordine şi 
nu-mi amintesc nicio mutare făcută. Sire, mă tem de acest 


19 


set de piese maure. Cred ca este posedat de o forţa 
malefică, forţa care te-a îndemnat să pui rămășag pe viaţa 
mea. 

Rezemat de un jilt, Carol cel Mare a dus o mână la 
frunte, dar a rămas tăcut. 

— Garin, a spus ducele de Burgundia cu fereală, doar 
ştii că regele nu crede în superstiții de acest fel, fiindcă le 
socoteşte păgâne şi barbare. A interzis necromanţia şi 
ghicitul la curtea sa... 

Carol cel Mare l-a întrerupt, însă glasul lui s-a auzit slab, 
de parcă ar fi fost ostenit de moarte. 

— Cum să aduc lumina creştină în Europa, când până şi 
soldaţii din armata mea cred în vrăjitorii? 

— Magia se practică în Arabia şi în tot Răsăritul încă de 
la începuturile timpului, i-a răspuns Garin. Nici eu nu cred 
în ea, şi nici nu o pricep. Dar... - Garin s-a aplecat spre 
rege şi l-a privit în ochi - şi dumneata ai simțit-o. 

— Am fost cuprins de o furie de foc, a recunoscut Carol 
cel Mare. Nu m-am putut înfrâna. M-am simţit ca un 
luptător în dimineaţa unei bătălii, când trupele se 
pregătesc să se încaiere. Nu-mi explic ce s-a petrecut. 

— Însă toate lucrurile din cer şi de pe pământ au o 
explicaţie, a spus cineva peste umărul lui Garin, care s-a 
întors şi a văzut un maur negru, unul dintre cei opt care 
aduseseră setul de şah în încăpere. Regele i-a făcut semn 
din cap maurului să continue. 

— Din Watar, locul nostru de naştere, a apărut un popor 
vechi, cunoscut drept Badawi, adică „locuitorii deşertului“. 
Între aceşti oameni, rămăşagul pe viaţă este socotit cel 
mai onorabil. Se spune că numai un asemenea rămăşag 
îndepărtează Habb, picătura neagră din inima omului, pe 
care Arhanghelul Gabriel a scos-o din pieptul lui 
Mohamed. Înălţimea Voastră a făcut un rămăşag de sânge 
în faţa tablei de şah, un rămăşag pe viaţa unui om, cea mai 
înaltă formă de dreptate. Mohamed zice: „Regatul suportă 
Kuft, infidelitatea faţă de Islam, dar El nu îndură Zulm, 
care este nedreptatea“. 

— Un rămăşag pe sângele cuiva este oricând ceva rău, i- 


20 


a răspuns Carol cel Mare. 

Garin şi ducele de Burgundia l-au privit uimiţi pe rege, 
pentru că el însuşi propusese un asemenea rămăşag în 
urmă cu doar o oră. 

— Nu! a spus maurul cu îndărătnicie. Prin rămăşagul pe 
sânge, se poate atinge Ghutah, oaza pământească, adică 
Raiul. Dacă cineva face un asemenea rămăşag la tabla lui 
Shatranj, însuşi Shatranj este acela care îndeplineşte Sar! 

— Shatranj este numele pe care maurii îl dau jocului de 
şah, stăpâne, a spus Garin. 

— Şi ce înseamnă „Sar“? a întrebat Carol cel Mare, 
ridicându-se încet în picioare, dominându-i pe toţi ceilalţi 
prin înălţime. 

— Răzbunare, i-a răspuns maurul, fără nicio expresie pe 
faţă. A făcut o plecăciune şi s-a îndepărtat de rege. 

— Vom juca din nou, a anunţat regele. De astă dată, fără 
niciun rămăşag. Jucăm de dragul acestui joc simplu. 
Aceste superstiții prosteşti inventate de barbari şi de copii 
nu înseamnă nimic. 

Curtenii s-au apucat să aşeze piesele pe tablă. S-au auzit 
murmure de uşurare în întreaga încăpere. Carol cel Mare 
s-a întors spre ducele de Burgundia şi l-a luat de braţ. 

— Chiar am făcut acel rămășag? a întrebat el încet. 

Ducele l-a măsurat cu surprindere. 

— Da, sigur, stăpâne. Nu mai ţii minte? 

— Nu, i-a răspuns regele cu mâhnire. 

Carol cel Mare s-a aşezat să joace altă partidă. După o 
confruntare remarcabilă, Garin a câştigat. Regele i-a dat 
proprietatea de Montglane din Pirineii Mici şi titlul de 
Garin de Montglane. Atât de încântat s-a arătat regele de 
măiestria lui Garin, încât s-a oferit să îi construiască o 
fortăreață pentru a apăra teritoriul pe care îl câştigase. 
După mulţi ani, regele i-a trimis lui Garin în dar minunatul 
set de piese de şah cu care jucaseră partida aceea de 
pomină. De atunci, acesta a primit numele de Setul 
Montglane. 


— Aceasta este istoria Abației Montglane, a spus stareţa, 


21 


încheindu-şi povestea. Apoi a privit spre călugărițele care 
ascultau tăcute. Pentru că, după mulţi ani, atunci când 
zăcea pe patul de moarte, Garin de Montglane a dăruit 
Bisericii teritoriul de Montglane, fortăreaţa ce avea să 
devină stăreţia noastră, dar şi faimosul set de piese numit 
Setul Montglane. Stareţa a tăcut o clipă, de parcă n-ar fi 
ştiut cum să continue. Într-un târziu, a spus: Dar Garin a 
crezut mereu că Setul Montglane era blestemat. Cu mult 
înainte de a ajunge în mâinile lui, auzise zvonuri 
referitoare la răul legat de acesta. Se spunea că Charlot, 
nepotul lui Carol cel Mare, fusese ucis în timpul unei 
partide jucate pe acea tablă de joc. Circulau poveşti 
ciudate despre vărsări de sânge şi violenţe, chiar războaie, 
în care acest set jucase un rol important. Cei opt mauri 
care aduseseră setul de piese de la Barcelona pentru a-l 
dărui lui Carol cel Mare se rugaseră să însoţească piesele 
atunci când aveau să fie duse la Montglane. Iar regele le 
îngăduise. Curând, Garin a aflat că în fortăreață se 
desfăşurau ceremonii misterioase la vreme de noapte, 
ritualuri la care a simţit că participau şi maurii. Garin a 
ajuns să se teamă de acel dar, de parcă ar fi fost unealta 
Diavolului. A cerut de s-a îngropat setul înlăuntrul 
fortăreței şi l-a rugat pe Carol cel Mare să pună un 
blestem pe zid, pentru ca acesta să nu fie dărâmat 
nicicând. Regele a luat totul în glumă, însă a îndeplinit 
dorinţa lui Garin în felul său, şi de aceea vedem acum acea 
inscripţie deasupra uşilor. 

Stareţa s-a oprit şi, arătând slăbită şi palidă, a întins 
mâna să se rezeme de scaunul din spatele ei. Alexandrine 
s-a ridicat şi a ajutat-o să se aşeze. 

— Şi ce s-a întâmplat cu Setul Montglane, maică 
stareță? a întrebat una dintre călugărițele mai bătrâne, 
care stătea în primul rând de bănci. 

Stareţa a zâmbit. 

— V-am spus deja că viaţa noastră se află în mare 
primejdie dacă mai rămânem mult timp în stăreţie. V-am 
mai spus că soldaţii Franţei caută să confişte bogăţiile 
Bisericii şi sunt, de fapt, răspândiţi prin toată ţara. De 


22 


asemenea, v-am spus că între zidurile acestei abaţii este 
îngropată o comoară de mare valoare şi de un rău cumplit. 
De aceea, nu trebuie să vă mire dacă vă dezvălui faptul că 
secretul pe care am jurat să îl păstrez atunci când am fost 
aleasă stareță are legătură cu Setul Montglane. Este încă 
îngropat între zidurile şi podeaua acestei încăperi şi doar 
eu ştiu locul precis al fiecărei piese. Fiicele mele, misiunea 
noastră este de a îndepărta această unealtă a răului, să o 
împrăștiem cât mai departe posibil, pentru ca el să nu mai 
poată fi adunat vreodată în mâinile cuiva care doreşte 
puterea. Pentru că el deţine o forţă ce depăşeşte legile 
naturii şi ale înţelegerii omeneşti. Însă, chiar dacă am avea 
timp să distrugem piesele ori să le mutilăm pentru a nu 
mai fi recunoscute, eu nu aş alege o asemenea cale. Ceva 
cu o putere atât de mare ar putea fi folosit ca instrument al 
binelui. De aceea, am jurat nu numai să păstrez Setul 
Montglane ascuns, ci să-l şi protejez. Poate că, într-o bună 
zi, când istoria va îngădui, vom aduna piesele laolaltă şi le 
vom dezvălui întunecatul mister. 


x 


Deşi stareţa cunoştea locul exact al fiecărei piese, a fost 
nevoie de efortul tuturor călugăriţelor, vreme de două 
săptămâni, până ce Setul Montglane a fost dezgropat, iar 
piesele au fost curățate şi lustruite. Abia patru călugăriţe 
au reuşit să ridice tabla de şah de pe podea. După ce au 
curăţat-o, au observat pe ea simboluri ciudate, ce fuseseră 
săpate ori imprimate în fiecare careu. Simboluri 
asemănătoare fuseseră gravate şi pe postamentul pieselor. 
De asemenea, au găsit o bucată de material într-o cutie 
mare de metal. Colţurile acesteia fuseseră sigilate cu o 
substanţă cerată, fără îndoială, pentru a feri pânza de 
mucegai. Era o catifea albastră, întunecată ca noaptea, şi 
brodată bogat cu fir de aur şi pietre preţioase, alcătuind un 
model ce aducea cu zodiacul. In centrul materialului 
apăreau două siluete răsucite, ca nişte şerpi încolăciţi, 
alcătuind cifra opt. Stareţa credea că acea pânză fusese 
folosită pentru a acoperi Setul Montglane, pentru ca 


23 


acesta să nu se deterioreze la transport. 

Spre sfârşitul celei de-a doua săptămâni, stareţa le-a 
spus călugăriţelor să se pregătească de călătorie. Avea să 
le instruiască pe fiecare în parte în legătură cu locul unde 
erau trimise, astfel ca niciuna dintre ele să nu ştie unde 
plecaseră celelalte. În felul acesta avea să reducă 
primejdiile pentru fiecare. Cum Setul Montglane cuprindea 
mai puţine piese decât numărul de călugăriţe din abație, 
nimeni în afară de stareță nu avea să ştie care dintre 
surori va pleca ducând o parte din set. 

Când Valentine şi Mireille au fost convocate în birou, 
stareţa stătea la masa masivă de scris şi le-a făcut semn să 
se aşeze în faţa ei. Pe masă, parţial acoperit cu catifeaua 
brodată, de culoare albastru-închis, strălucea Setul 
Montglane. 

Stareţa şi-a lăsat deoparte pana şi a ridicat privirea. 
Mână în mâna, Mireille şi Valentine au aşteptat neliniştite. 

— Maică stareță, nu s-a putut stăpâni Valentine, vreau 
să aflaţi că, acum, când trebuie să plec, o să-mi lipsiţi şi 
mi-am dat seama că v-am fost o povară cumplită. Aş dori 
să fi fost o călugăriţă mai bună şi să vă fi provocat mai 
puţine necazuri... 

— Valentine, a spus stareţa, zâmbind când a observat că 
Mireille o împungea în coaste pe Valentine ca să o reducă 
la tăcere. Ce doreşti să spui? Te temi că te voi separa de 
vara ta, Mireille - de aceea vin aceste scuze atât de târziu? 

Valentine s-a uitat uimită, întrebându-se dacă stareţa îi 
ghicise gândurile. 

— N-ar trebui să-ţi faci griji, a urmat stareţa. I-a întins 
lui Mireille o foaie de hârtie peste masa din lemn de cireş. 
Aveţi aici numele şi adresa custodelui care se va îngriji de 
voi, iar dedesubt am trecut instrucţiunile de călătorie pe 
care le-am stabilit pentru amândouă. 

— Amândouă! a exclamat Valentine, abia stăpânindu-se 
să nu sară de pe bancă. Vai, maică stareță, mi-aţi împlinit 
cea mai fierbinte dorinţă! 

Stareţa a râs. 

— Valentine, dacă nu v-aş trimite împreună, sunt 


24 


convinsă că de la voi putere aţi găsi o cale de a zădărnici 
toate planurile pe care le-am întocmit cu grijă, doar ca să 
rămâi alături de vara ta. Pe de altă parte, am motive 
întemeiate să vă trimit împreună. Ascultaţi cu atenţie. 
Fiecărei călugăriţe din această abație i s-a asigurat 
viitorul. Cele ale căror familii le primesc înapoi, vor fi 
trimise la casele lor. În unele cazuri, am găsit prieteni ori 
rude îndepărtate care să le ofere adăpost. Dacă au venit la 
abație cu dote, le înapoiez acei bani pentru îngrijire şi trai 
sigur. Dacă nu există bani, trimit tinerele la o abație de 
bună-credinţă din altă ţară. În toate cazurile, cheltuielile 
de călătorie şi hrană sunt asigurate, pentru ca fiicele mele 
să nu sufere. Stareţa şi-a împreunat mâinile şi a continuat: 
însă voi aveţi noroc din mai multe privinţe, Valentine. 
Bunicul vostru v-a lăsat un venit generos, atât ţie, cât şi 
verişoarei tale, Mireille. În plus, deşi nu aveţi familie, tu ai 
un naş, care a acceptat să vă ia în grijă. Am primit 
asigurări scrise din partea acestuia că vă va lua sub 
oblăduirea sa. lar acum ajungem la cea de-a doua 
problema, o chestiune de mare îngrijorare. 

Mireille aruncase o privire spre Valentine atunci când 
stareţa le vorbise despre existenţa unui naş, iar acum s-a 
uitat la foaia de hârtie din mână, unde stareţa scrisese 
citeţ: „Domnul Jacques-Louis David, pictor“, şi, dedesubt, o 
adresă din Paris. Nu ştiuse că Valentine avea un naş. 

— Îmi dau seama, a continuat stareţa, că atunci când se 
va afla că am închis abația, multor oameni din Franţa nu le 
va conveni acest lucru. Multe dintre noi vor fi în primejdie, 
îndeosebi din cauza unor oameni precum episcopul de 
Autun, care va voi să afle ce am scos dintre aceste ziduri şi 
am dus cu noi. Vedeţi voi, urmele nu pot fi şterse cu totul. 
Unele dintre femei ar putea fi căutate şi descoperite. 
Trebuie ca ele să fugă. De aceea, am ales opt călugăriţe, şi 
fiecare va avea o parte din set, dar care va sluji de 
asemenea ca punct de adunare, atunci când altele se văd 
silite să ascundă o piesă pentru a putea scăpa cu fuga. Ori 
va lăsa instrucţiuni privind locul. Valentine, tu vei fi una 
dintre cele opt. 


25 


— Eu! s-a mirat Valentine. Şi-a înghiţit nodul din gât, 
pentru că, brusc, gura i se uscase. Dar, maică stareță, eu 
nu... eu nu sunt... 

— Tu încerci să-mi spui că nu prea eşti un exemplu de 
responsabilitate, a zis stareţa, zâmbind fără să vrea. Sunt 
conştientă de asta, şi mă bizui pe vara ta, care este mai 
serioasă, ca să mă ajute în această privinţă. S-a uitat la 
Mireille, iar ea a dat din cap în semn de încuviinţare. 

— Am ales opt dintre voi nu doar în ce priveşte 
capacităţile, a continuat stareţa, ci şi din motive strategice. 
Naşul tău, domnul David, locuieşte la Paris, inima tablei de 
şah ce a devenit Franţa. Ca artist renumit, el se bucură de 
prietenia nobilimii, dar este şi membru al Adunării, iar unii 
îl considera un revoluţionar înfocat. Cred că el are 
posibilitatea de a vă apăra pe amândouă în caz de nevoie. 
Iar eu i-am plătit din belşug pentru îngrijirea voastră, ca să 
îi dau un motiv suplimentar să vă ajute. 

Stareţa a privit peste masă către cele două tinere femei. 

— Valentine, aceasta nu este o poruncă, a spus ea 
apăsat. Surorile tale ar putea avea necazuri, iar tu vei avea 
posibilitatea să le ajuţi. Am dat numele şi adresa voastră 
unora dintre călugărițele care au plecat deja spre casele 
lor. Voi veţi merge la Paris şi veţi proceda aşa cum vă spun 
eu. Aveţi cincisprezece ani, îndeajuns ca sa ştiţi că în viaţă 
există lucruri mai importante decât satisfacerea dorințelor 
imediate. Stareţa le vorbise cu asprime, dar acum faţa ei 
se îmblânzise, aşa cum se întâmpla mereu când o privea pe 
Valentine. Pe de altă parte, Parisul nu este un loc prea rău 
pentru surghiun, a adăugat ea. 

Valentine i-a întors zâmbetul stareţei. 

— Nu, maică stareţa, a aprobat-o ea. În primul rând, 
există operă şi poate petreceri, iar doamnele, se spune, 
poartă rochii atât de frumoase... Mireille a înghiontit-o din 
nou în coaste. Vreau să spun, maică stareță, că vă 
mulţumesc preaplecată pentru că aveţi atâta încredere în 
noi. 

Auzind acestea, stareţa a izbucnit într-un hohot vesel de 
râs, care nu era tocmai potrivit vârstei ei. 


26 


— Prea bine, Valentine. Puteţi merge să vă pregătiţi 
bagajele. Veţi pleca mâine-dimineaţă în zori. Să nu 
întârziaţi. 

Ridicându-se, stareţa a apucat două piese grele de pe 
tabla de şah şi le-a întins celor două novice. 

Valentine şi Mireille au sărutat pe rând inelul stareţei şi, 
cu mare grijă, au plecat cu preţioasele comori spre uşa 
biroului. În clipa când se pregăteau să iasă, Mireille s-a 
întors şi a vorbit pentru prima oara de când intrase în 
încăpere. 

— Maică stareță, a zis ea, aş vrea să ştiu încotro plecaţi. 
Am dori să ne gândim la dumneavoastră şi să vă 
transmitem urări de bine, oriunde v-aţi afla. 

— Plec într-o călătorie după care am tânjit patruzeci de 
ani, i-a răspuns stareţa. Am o prietenă pe care nu am 
văzut-o din copilărie. Pe vremea aceea... să ştii, Valentine, 
uneori mă faci să-mi amintesc de acea prietenă din 
copilărie. Ţin minte că era la fel de vioaie, plină de viaţă ca 
tine... 

Stareţa a tăcut, iar Mireille s-a gândit că, dacă i se 
îngăduia să gândească astfel despre o persoană atât de 
impunătoare, stareţa părea melancolică. 

— Maică stareță, prietena dumitale trăieşte în Franţa? a 
întrebat ea. 

— Nu, i-a răspuns stareţa. Trăieşte în Rusia. 


În dimineaţa următoare, în lumina cenuşie şi sumbră a 
zilei, două femei îmbrăcate în straie de călătorie au părăsit 
Abația de Montglane şi au urcat într-o căruţă plină cu fân. 
Căruţa a trecut de porţile masive şi a pornit să traverseze 
căldările muntelui. Curând s-a lăsat o ceaţă uşoară, care 
le-a ascuns vederii când au ajuns în vale. 

Erau speriate şi, strângându-şi bine capele pe lângă 
trup, cele doua se simțeau recunoscătoare că plecau într-o 
misiune a Domnului revenind în lumea de care fuseseră 
protejate atâta vreme. 

Insă nu Dumnezeu le urmărea tăcut din vârful muntelui 
atunci când căruţa cobora încet în bezna din valea de 


27 


dedesubt. Sus, pe un pisc acoperit de zăpadă, situat 
deasupra abației, se afla un bărbat solitar, călare pe un cal 
sur. Le-a urmărit cu privirea până când căruţa a dispărut 
în negură. Apoi şi-a întors calul fără să facă niciun zgomot 
şi s-a îndepărtat. 


28 


New York City 


PION LA D4 


Deschiderile cu pionul pe flancul reginei 
- cele care încep cu mutarea d4 - se numesc 
deschideri „închise“. În acest fel, contactul 
dintre forțele adverse se dezvoltă foarte 
încet. Există şanse pentru nenumărate 
mutări şi durează destul de mult până când 
se ajunge la lupta directă şi îndârjită cu 
adversarul... Şahul pozițional este esenţial 
în această etapă. 


Manualul complet al deschiderilor în şah 
FRED REINFELD 


Un servitor a auzit vorbindu-se la târg că 
Moartea îl căuta. A dat fuga acasă şi i-a 
spus stăpânului său că trebuia să meargă 
degrabă în Samara, oraşul învecinat, ca să 
nu-l găsească Moartea. 

În aceeaşi noapte, după cină, s-a auzi un 
ciocănit la uşă. Stăpânul a deschis şi a găsit- 
o în prag pe Moarte, îmbrăcată cu o robă 
lungă cu glugă. Aceasta a întrebat de 
servitor. 

— E bolnav, în pat, s-a grăbit stăpânul să 
mintă. Se simte prea rău ca să-l tulbur. 

— Ciudat, a spus Moartea. Înseamnă că 
nu se află unde trebuie. Pentru ca am 
întâlnire cu el în seara asta. La Samara. 


Legenda întâlnirii de la Samara 


Decembrie 1972 


29 


Aveam necazuri. Mari de tot. 

Ele au început în ajunul Anului Nou, în ultima zi din 
1972. 

Aveam o programare la o prezicătoare. Dar, la fel ca 
omul care avea întâlnirea cu moartea la Samara, eu 
încercasem să fug de soartă, evitând acea vizită. Nu 
tineam ca nu ştiu ce cititor în palmă să-mi spună viitorul. 
Aveam destule probleme şi în prezent. În preajma Anului 
Nou îmi dădusem viaţa peste cap. Şi n-aveam decât 23 de 
ani. 

În loc să fug la Samara, mă refugiasem la centrul de 
informare de la ultimul etaj al Clădirii Pan Am din centrul 
Manhattanului. Era mult mai aproape decât Samara şi, la 
ora zece seara, în Ajun, la fel de departe şi de izolat ca şi 
un pisc de munte. 

Mă simţeam de parcă m-aş fi aflat cu adevărat pe un 
pisc. Zăpada se învârtejea prin dreptul ferestrelor ce 
dădeau spre Park Avenue, iar fulgii mari şi graţioşi 
atârnau ca într-o suspensie coloidală. Ceea ce vedeam 
aducea cu una dintre acele jucărioare care au înăuntru un 
trandafiraş perfect ori o copie miniaturala a unui sat 
elveţian. Însă în spatele geamurilor de la centrul de 
informare Pan Am se găsea, pe o suprafaţa de vreun 
hectar, aparatură de calcul sclipitoare de ultimă generaţie, 
zumzăind încet, în timp ce controla distribuţia rutelor şi a 
biletelor de avion din întreaga lume. Era un loc liniştit, 
potrivit pentru a te refugia şi a gândi. 

Şi aveam la ce mă gândi. Cu trei ani în urmă, venisem la 
New York pentru a lucra la Triple-M, unul dintre cei mai 
mari producători de computere din lume. Pe vremea 
aceea, Pan Am fusese unul dintre clienţii mei. De aceea, 
încă îmi permiteau să folosesc centrul lor de date. 

Acum însă îmi schimbasem locul de muncă, lucru care se 
putea dovedi cea mai mare greşeală din viaţa mea. Aveam 
îndoielnica onoare de a fi prima femeie angajată în 
rândurile venerabilei firme de CPA Fulbright, Cone, Kane 
& Upham. lar lor nu le plăcea stilul meu. 

Pentru cei care nu ştiu, CPA înseamnă contabil public 


30 


autorizat. Fulbright, Cone, Kane & Upham era una dintre 
cele mai mari opt firme de acest gen din lume, o frăţie 
denumită, pe merit, „Cei Opt Mari“. 

Contabil public autorizat este felul politicos de a denumi 
un auditor. Cei Opt Mari asigurau servicii majorităţii 
corporațiilor importante. Ele se bucurau de un respect 
deosebit, ceea ce reprezintă un mod elegant de a spune că- 
şi ţineau clienţii de boaşe. Dacă Cei Opt Mari sugerau în 
cursul unui audit că era necesar ca un client să cheltuiască 
jumătate de milion de dolari pentru îmbunătăţirea 
sistemului său financiar-contabil, acesta ar fi trebuit să fie 
nebun să ignore sfatul. (Ori să ignore faptul că firma de 
audit din rândul Celor Opt Mari putea asigura serviciul 
respectiv pentru el - contra cost, fireşte.) Aceste lucruri se 
înțelegeau de la sine în lumea marilor finanţe. Iar gestul 
acesta de contabilitate învârtea o groază de bani. Până şi 
un partener minor putea obţine un venit de şase cifre. 

S-ar putea ca unii să nu priceapă că domeniul 
contabilităţii publice aparţine exclusiv masculilor, însă 
Fulbright, Cone, Kane & Upham sigur ştia, şi tocmai asta 
m-a pus pe mine într-o situaţie delicată. Pentru că eram 
prima femeie angajată acolo care nu lucra ca secretară, 
mă tratau ca pe o creatură neobişnuită - ceva potenţial 
primejdios, care trebuie verificat cu atenţie. 

Să fii prima femeie într-un domeniu nu reprezintă în 
niciun caz un motiv de bucurie. Dacă eşti prima femeie- 
astronaut sau prima femeie primită la o spălătorie 
chinezească, trebuie să accepti glumele, chicotelile şi 
ocheadele aruncate picioarelor tale. Mai trebuie să accepţi 
să munceşti mai mult decât oricare altul şi să te 
mulţumeşti cu un salariu mai mic. 

Mă obişnuisem să par amuzată când eram prezentată 
drept „domnişoara Velis, specialistul nostru de sex feminin 
în acest domeniu“. Cu o asemenea carte de vizită, oamenii 
credeau pesemne că sunt ginecolog. 

În realitate, sunt expertă în computere, cea mai bună 
specialistă din industria transporturilor din New York. 
Tocmai de aceea mă angajaseră. Când partenerii de la 


31 


Fulbright şi compania m-au verificat, n-am mai văzut în 
faţa ochilor lor injectaţi decât dolari; nu eram o femeie, ci 
un portofoliu ambulant pentru conturi grase. Îndeajuns de 
tânără ca să mă las impresionată, suficient de naivă ca să 
fiu impresionată, destul de nevinovată pentru a arunca 
clienţii în colții ca de rechin ai personalului de auditare - 
eram tot ce voiau ei de la o femeie, însă luna de miere 
fusese extrem de scurtă. 

Cu câteva zile înainte de Crăciun, tocmai încheiam o 
evaluare de echipamente pentru ca un client important 
care se ocupa de transporturi maritime să poată cumpăra 
computere înainte de sfârşitul anului, când partenerul 
principal, Jock Upham, mi-a făcut o vizita la birou. 

Jock avea peste şaizeci de ani, era înalt şi zvelt şi îi 
plăcea s-o facă pe tinerelul. Juca mult tenis, purta costume 
elegante de la Brooks Brothers şi-şi vopsea părul. Când 
păşea, sărea înainte pe vârful degetelor de parcă ar fi 
pornit să dea o lovitură la fileu. 

Aşadar, Jock a intrat sărind în biroul meu. 

— Velis, mi-a spus el cu glas vioi şi sonor, m-am tot 
gândit la studiul pe care îl faci. Am analizat şi cred că, în 
cele din urmă, am descoperit ce mă frământa. 

Acela era modul lui Jock de a spune că nu avea niciun 
rost să îl contrazic. Jucase deja rolul avocatului diavolului 
cu ambele părţi, iar partea lui, nu avea importanţă căreia i 
se aliase, avusese câştig de cauză. 

— Domnule, aproape că am terminat. Raportul urmează 
să fie expediat mâine-dimineaţă clientului, şi sper că nu 
doriţi modificări majore. 

— Nimic major, mi-a spus el, în vreme ce plasa bomba 
cu mare grijă. Am hotărât că imprimantele sunt mai 
importante pentru client decât hard diskurile, şi aş dori să 
modifici criteriile de selecţie în consecinţă. 

Acela era un exemplu de ceea ce, în domeniul 
computerelor, se cheamă „aranjarea cifrelor“. Lucru ilegal. 
Cu o lună în urmă, şase vânzători de hard diskuri 
prezentaseră clientului oferte sigilate. Acestea se bazau pe 
criteriile de selecţie pe care le pregătiserăm noi, ca 


32 


auditori imparţiali. Am spus că acel client avea nevoie de 
hard diskuri puternice, iar unul dintre vânzători făcuse 
oferta cea mai bună. Dacă acum hotărâm, după ce se 
făcuseră ofertele, că imprimantele erau mai importante, 
contractul revenea altui ofertant, iar eu am bănuit care era 
acela: cel al cărui preşedinte îl invitase pe Jock la masă în 
acea după-amiază. 

Evident, se pasase pe sub masă ceva de valoare. Poate o 
promisiune de noi afaceri pentru firma noastră, poate 
vreun iaht sau o maşină sport pentru Jock. Însă, indiferent 
cum stăteau lucrurile, eu nu voiam să le fac jocul. 

— Îmi pare rău, domnule, i-am spus, dar e prea târziu 
pentru a mai schimba criteriile fără aprobarea clientului. 
L-am putea suna să-l anunţăm că vrem să le cerem 
vânzătorilor să suplimenteze oferta originală, dar asta ar 
însemna, desigur, că echipamentele nu se pot comanda 
decât după Anul Nou. 

— Nu va fi nevoie, Velis, mi-a zis Jock. Doar n-am 
devenit partener majoritar la această firmă ignorând ceea 
ce mi-a sugerat intuiţia. De multe ori am acţionat în 
numele clientului meu şi am economisit milioane într-o 
clipită, fără ca el să ştie măcar. Instinctul primar de 
supravieţuire a propulsat firma în vârful Celor Opt Mari an 
de an. 

Apoi mi-a aruncat un surâs sclipitor, arătându-şi 
gropiţele din obraji. 

Şansele ca Jock Upham să facă ceva pentru un client 
fără să-şi aroge toate meritele erau aproape egale cu 
acelea ale cămilei care trebuie să se strecoare prin gaura 
acului. Dar am lăsat de la mine. 

— Domnule, cu toate acestea, am o datorie morală faţă 
de client să cântăresc şi să evaluez ofertele sigilate în mod 
cinstit. La urma urmelor, suntem o firmă de audit. 

Gropiţele din obraji au dispărut de parcă şi le-ar fi 
înghiţit. 

— Doar nu vrei să spui că refuzi să accepţi sugestia 
mea?! 

— Dacă e doar o sugestie, şi nu un ordin, aş prefera să 


33 


nu o fac. 

— Dar dacă dau ordin? a spus el cu şiretenie. Ca 
partener majoritar al acestei firme, eu... 

— Atunci, cu regret, va trebui să mă retrag din proiect, 
domnule, şi să-l încredinţez altcuiva. Sigur că voi păstra 
exemplarele mele de lucru, în caz că se vor ivi litigii 
ulterior. 

Jock ştia ce însemna asta. Firmele de audit nu erau 
niciodată auditate. Singurii care aveau dreptul să pună 
întrebări erau cei din guvern. lar întrebările Jor priveau 
practici ilegale şi frauduloase. 

— Am înţeles, a spus el. Bine, atunci te las să lucrezi, 
Velis. Este limpede că trebuie să iau singur decizia. Şi s-a 
răsucit brusc pe călcâie, părăsind biroul. 

Managerul meu, un tip mătăhălos şi blond, până în 
treizeci de ani, pe nume Lisle Holmgren, a venit să discute 
cu mine chiar în dimineaţa următoare. Era agitat, părul 
rărit îi era răvăşit şi cravata îi stătea strâmb. 

— Catherine, ce dracu” i-ai făcut lui Jock Upham? au fost 
primele cuvinte care i-au ieşit din gură. E nervos ca o 
cloşcă. M-a chemat azi-dimineaţă încă din zori. Abia de-am 
avut vreme să mă bărbieresc. Spune că te vrea în cămaşă 
de forţă, că ţi-ai ieşit din minţi. Nu vrea să mai ai relaţii cu 
clienţii pe viitor pentru că nu eşti încă pregătită să tratezi 
cu firmele mari. 

Viaţa lui Lisle se învârtea strict în jurul muncii la firmă. 
Avea o nevastă pretențioasă, care-şi măsura succesul prin 
taxele plătite la cluburile de echitație. Cu toate că probabil 
nu era de acord cu asta, el îi finanța pretenţiile. 

— Cred că mi-am pierdut capul seara trecută, am spus 
eu sarcastic. Am refuzat să dau deoparte o ofertă. l-am 
spus că o poate încredința altcuiva, dacă asta doreşte. 

Lisle s-a scufundat pe un scaun alături de mine. Pentru 
moment, n-a scos o vorbă. 

— Catherine, în lumea afacerilor există o mulţime de 
lucruri ce pot părea lipsite de etică pentru cineva de vârsta 
ta. Dar ele nu sunt în mod necesar ceea ce par. 

— Acesta era. 


34 


— Îţi dau cuvântul meu că, dacă Jock Upham ţi-a cerut 
să faci aşa ceva, a avut motivele lui. 

— Pariez. Bănuiala mea e că a avut motive în valoare de 
treizeci ori patruzeci de mii de dolari, i-am spus, şi m-am 
întors la treaba mea. 

— Te sinucizi, nu-ţi dai seama? mi-a zis el. Nu te joci cu 
un om ca Jock Upham. Nu o să se retragă cuminte într-un 
colţ ca un copil certat. N-o să se răzgândească şi nici n-o 
să uite. Dacă vrei un sfat, cred c-ar trebui să te duci chiar 
acum în biroul lui şi să-ţi ceri scuze. Spune-i că vei face tot 
ce-ţi cere, gâdilă-i vanitatea. Dacă nu, te anunţ că ţi-ai 
terminat cariera aici. 

— Doar n-o să mă concedieze pentru că refuz să fac ceva 
ilegal, am spus eu. 

— Nu va trebui să te concedieze. Are puterea de a-ţi face 
viaţa atât de mizerabilă, încât o să-ţi doreşti să nu fi călcat 
în firmă. Eşti o fată bună, Catherine, şi îmi placi. Mi-ai 
auzit părerea. Te las să-ţi scrii singură epitaful. 


Asta s-a întâmplat în urmă cu o săptămână. Nu i-am 
cerut scuze lui Jock. Nu am povestit nimănui despre 
discuţia purtată cu el. Şi trimisesem recomandarea mea de 
ofertă clientului cu o zi înainte de Crăciun, conform 
programului. Candidatul lui Jock nu a câştigat licitaţia. De 
atunci încoace, lucrurile de la venerabila firmă Fulbright, 
Cone, Kane & Upham s-au desfăşurat cu discreţie. Mai 
precis, până în această dimineaţă. 

Asociatului majoritar îi trebuiseră exact şapte zile ca să 
născocească forma de tortură la care să mă supună. În 
acea dimineaţă, Lisle a sosit în biroul meu aducând marea 
veste. 

— Ei bine, a început el, nu poţi pretinde că nu te-am 
prevenit. Asta-i necazul cu femeile, niciodată nu ascultă 
glasul raţiunii. 

Cineva a tras apa la toaleta din „biroul“ alăturat, iar eu 
am aşteptat până ce sunetul s-a stins. O premoniţie privind 
viitorul meu. 

— Ştii cum se numeşte raţionamentul făcut după ce 


35 


faptul s-a consumat? l-am întrebat. Desfacerea firului în 
patru. 

— Acolo unde pleci o să ai tot timpul din lume să desfaci 
firul în patru, a zis el. Acţionarii s-au întâlnit devreme la o 
cafea şi gogoşele azi-dimineaţă şi ţi-au hotărât soarta. A 
fost o alegere între Calcutta şi Alger, dar trebuie să te 
bucuri că Algerul a avut prioritate. Votul meu a fost 
hotărâtor. Sper că apreciezi. 

— La ce te referi? am întrebat, simțind că mi se face 
greaţa. Unde naiba e Algerul ăsta? Ce legătură are cu 
mine? 

— Algerul este capitala Algeriei, o ţară socialistă de pe 
coasta de nord a Africii. Cred că ai face bine sa iei cartea 
asta s-o citeşti. A azvârlit un volum destul de gros pe biroul 
meu şi a continuat: Imediat ce ţi se aprobă viza, ceea ce 
durează aproape trei luni, o să petreci mult timp acolo. 
Acolo vei avea postul. 

— Şi ce o să fac acolo? am întrebat. Ori e doar un exil? 

— Nu, de fapt, demarăm un proiect în acea ţară. E un 
angajament de un an pentru un club social neînsemnat al 
ţărilor Lumii a Treia care se întrunesc din când în când ca 
să flecărească despre preţul benzinei. Se numeşte OTRAM 
sau cam aşa ceva. Stai puţin, să nu greşesc. A scos nişte 
hârtii din buzunarul hainei şi s-a apucat să le frunzărească. 
A, uite, se cheamă OPEC. 

— N-am auzit de organizaţia asta. 

In decembrie 1972, nu multa lume auzise de OPEC. Deşi 
curând acel nume avea să le vuiască în urechi. 

— Nici eu, a recunoscut Lisle. Tocmai de aceea 
acţionarii s-au gândit că reprezintă postul ideal pentru 
tine. Te vor îngropată, Velis, aşa cum ţi-am spus. 

Apa de la toaletă s-a auzit din nou, şi, cu ea, toate 
speranţele mele s-au dus pe apa sâmbetei. 

— Am primit o telegramă de la biroul din Paris acum 
câteva săptămâni, în care eram întrebaţi dacă avem 
experţi în computere în domeniul petrolului, gazelor 
naturale şi centralelor electrice - erau dispuşi să 
primească pe oricine, iar noi să ne alegem cu un comision 


36 


gras. Niciunul dintre consultanţii în domeniu nu a vrut să 
plece acolo. Pur şi simplu, energia nu este o industrie 
prosperă. E considerată o treabă fără orizont. Tocmai ne 
pregăteam să le răspundem că nu avem doritori, când a 
apărut numele tău. 

Nu mă puteau sili să accept acel post; sclavia s-a isprăvit 
odată cu Războiul Civil. Voiau să mă determine să-mi dau 
demisia de la firmă, dar nu aveam de gând să mă las 
înlăturată atât de lesne. 

— Şi ce trebuie să fac pentru băieţii ăștia buni din 
Lumea a Treia? am întrebat eu cu glas dulce. Nu mă pricep 
la ţiţei. Şi în ceea ce priveşte gazele naturale, nu ştiu decât 
ce aud din camera alăturată. Şi am făcut semn către 
toaletă. 

— Mă bucur c-ai întrebat, a spus Lisle, în timp ce s-a 
îndreptat spre uşă. Până la plecarea din ţară, ai fost 
repartizată pe lângă Con Edison. Cei de acolo ard în 
centrala lor tot ce pluteşte pe East River. În câteva luni, o 
sa ajungi expertă în conversia energiei. Lisle a râs şi a 
făcut un semn peste umăr când a ieşit, adăugând: Fruntea 
sus, Velis! Puteai ajunge la Calcutta. 


Aşadar, stăteam în centrul de informare de la Pan Am la 
miezul nopţii, învățând despre o ţară de care nu auzisem 
până atunci, aflată pe un continent despre care nu ştiam 
mare lucru, ca să pot deveni expertă într-un domeniu total 
neinteresant pentru mine şi urmând a trăi printre oameni 
care nu vorbeau limba mea şi care, probabil, socoteau că 
locul femeilor este într-un harem. Ei bine, aveau multe în 
comun cu acţionarii de la Fulbright, Cone, Kane & Upham. 

Am rămas neclintită. Îmi trebuiseră doar trei ani să învăţ 
tot ce se putea şti despre transporturi. Părea simplu să 
deprind la fel de multe despre energie. Sapi o groapă şi 
iese ţiţeiul, ce mare chestie? Însă avea să fie o experienţă 
dureroasă, mai ales dacă toate cărţile pe care trebuia să le 
citesc erau la fel de atrăgătoare ca aceea din faţa mea: 


În 1950, ţiţeiul tip uşor din ţările arabe se vindea cu 2 


37 


dolari barilul. În 1972, acesta se vinde la acelaşi preţ. 
Acest lucru face ţiţeiul uşor de origine arabă să fie unul 
dintre puţinele materii prime din lume care nu sunt supuse 
nici unei creşteri inflaţioniste într-o perioada similară. 
Explicaţia acestui fenomen este controlul riguros ce a fost 
exercitat de guvernele lumii asupra acestei materii prime 
fundamentale. 


Fascinant. Dar ceea ce mi s-a părut cu adevărat 
fascinant a fost lucrul rămas neexplicat în acea carte. Ceva 
ce nu era explicat în niciuna dintre cărţile pe care le-am 
citit în noaptea cu pricina. J 

Ţiţeiul uşor arab părea a fi un tip de ţiţei. In realitate, 
cel mai prețuit şi căutat din lume. Motivul pentru care 
preţul rămăsese acelaşi vreme de douăzeci de ani era că 
prețul nu se afla sub controlul celor care îl cumpărau ori al 
celor care posedau terenurile unde se găseau sondele de 
extracţie. Era controlat de oamenii care îl distribuiau, acei 
infami intermediari. Aşa se întâmplase mereu. 

La acea vreme, în lume existau opt mari companii 
petroliere. Cinci dintre ele erau americane; restul, din 
Marea Britanie, Olanda şi Franţa. Cu cincizeci de ani 
înainte, o parte dintre aceşti petrolişti hotărâseră, la o 
vânătoare de potârnichi în Scoţia, să împartă distribuţia 
mondiala a petrolului, ca să nu se mai calce pe bătături. 
Câteva luni mai apoi, s-au întrunit la Ostende împreună cu 
un tip pe nume Calouste Gulbenkian, care venise cu un 
creion roşu în buzunar. Scoţându-l, el a trasat ceea ce mai 
târziu s-a numit „Linia roşie“ în jurul unei regiuni care 
cuprindea Imperiul Otoman, în prezent Irak şi Turcia, şi o 
felie măricică din Golful Persic. Domnii au făcut împărţeala 
şi au forat un puț. Ţiţeiul a ţâşnit în Bahrain, iar cursa a 
început. 

Legea cererii şi a ofertei este o chestiune insignifiantă 
dacă eşti cel mai mare consumator al unui produs şi mai şi 
controlezi oferta. Potrivit diagramelor pe care le-am 
consultat, America a fost dintotdeauna cel mai mare 
consumator de ţiţei. lar aceste companii petroliere, 
preponderent americane, controlau oferta. Procedau 


38 


simplu. Încheiau contracte pentru a extrage (ori găsi) ţiţei 
contra deţinerii unei părţi mari din acţiuni, şi tot ei îl 
transportau şi distribuiau, primind un adaos suplimentar. 

Am stat acolo cu maldărul de cărţi pe care le scosesem 
din biblioteca tehnică şi economică de la Pan Am, singura 
din New York deschisă în noaptea de Ajun. Am urmărit 
zăpada cernându-se printre felinarele cu lumină gălbuie ce 
mărgineau Park Avenue. Şi m-am gândit. 

Ceea ce nu-mi dădea pace era un gând care avea să 
preocupe minţi mai luminate decât a mea în lunile 
următoare. Gândul care avea să-i ţină treji pe şefii de stat 
şi să-i îmbogăţească pe capii companiilor petroliere. Un 
gând care avea să declanşeze războaie şi vărsări de sânge, 
şi crize economice, şi avea să împingă marile puteri până 
în pragul celui de-al treilea război mondial. La vremea 
aceea, însă, nu mi se părea un concept atât de 
revoluţionar. 

Gândul care nu-mi dădea pace era: Ce se întâmpla dacă 
nu controlam noi oferta de ţiţei? Răspunsul la acea 
întrebare, elocventă prin simplitatea ei, avea să apară 
peste douăsprezece luni pentru restul lumii, sub forma 
avertismentului scris pe tencuiala zidului!. 

Era întâlnirea noastră din Samara. 


1 Expresie ce înseamnă a prevesti dezastrul şi pieirea. Aluzie la biblicul 
rege Belşaţar, care a văzut pe zid o mâna scriind: Mene, mene, tekel 
ufarsin. Cuvintele i-au fost tâlcuite de Daniel: Dumnezeu a numărat 
zilele regatului tău şi i-a pus capăt. - Biblia, Daniel, 5, 5-31 (n.tr.) 


39 


O MUTARE TĂCUTĂ 


Poziţional: referitor la o mutare, manevră 
ori stil de joc guvernat mai curând de 
strategie decât de consideraţii tactice. 
Astfel, o mişcare poziţională este de 
asemenea posibil să fie o mutare tăcută. 


Mutare tăcută: mutare prin care nu se dă 
şah, nici nu se capturează o piesă şi nici nu 
constituie o ameninţare directă... Aceasta 
oferă negrului cea mai mare libertate de 
acţiune. 


Dicţionar ilustrat de şah 
EDWARD R. BRACE 


Undeva suna un telefon. Am ridicat capul de deasupra 
biroului şi am privit în jur. Mi-a trebuit doar o clipa să 
realizez că mă aflam tot în centrul de informare Pan Am. 
Era încă Ajunul Anului Nou; ceasul de perete de la capătul 
încăperii anunţa unsprezece şi un sfert. Dormisem mai 
bine de o oră. M-am întrebat de ce nu răspundea cineva la 
telefon. 

Am privit roată, dincolo de mocheta ce imita gresia albă. 
Ea acoperea kilometri întregi de cabluri coaxiale 
îngrămădite ca nişte viermi prin pântecele clădirii. Nicio 
mişcare, nicăieri; locul aducea cu o morgă. 

Apoi mi-am amintit că îi anunţasem pe operatori că se 
puteau odihni cât stăteam eu acolo. Dar asta se întâmplase 
cu ore în urmă. Acum, când m-am ridicat îmbufnată să mă 
duc până la telefon, am priceput că rugămintea lor sunase 
ciudat: „Te superi daca ne ducem în camera benzilor să 
croşetam ceva?“ Să croşeteze? 

Am ajuns la pupitrul de comanda de unde se controlau 


40 


comutatoarele şi consolele aparatelor pe acel etaj şi se 
făcea legătura cu porţile de securitate şi cu gurile de 
vizitare din întreaga clădire. Am apăsat pe butonul pentru 
linia telefonică unde clipea un bec. Am mai observat că 
drive-ul 63 avea un bec roşu aprins, ceea ce însemna ca 
trebuia să i se instaleze o bandă noua. Am sunat la camera 
benzilor să chem un operator pe etaj, apoi s-a auzit 
telefonul şi, frecându-mă somnoroasa la ochi, am ridicat 
receptorul. 

— Schimbul de noapte de la Pan Am, a spus. 

— Păi, vezi? a rostit o voce distinsă cu un accent 
inimitabil, de aristocrat englez. Ţi-am spus doar că 
lucrează! Întotdeauna lucrează. Bărbatul se adresa 
altcuiva. Apoi mi s-a adresat: Draga mea Cat, ai întârziat! 
Te aşteptăm cu toţii. A trecut de unsprezece. Ai uitat ce 
noapte a anului e aceasta? 

— Llewellyn, am spus eu, întinzându-mi braţele şi 
picioarele ca să mi le dezmorţesc. Serios că nu pot veni, 
am treabă. Ştiu că am promis, dar... 

— Niciun dar, dragă. În noaptea de Ajun trebuie să 
aflăm cu toţii ce ne rezervă soarta. Nouă ni s-a ghicit 
viitorul, şi a fost chiar amuzant. Acum e rândul tău. Harry 
mă dă la o parte, fiindcă vrea să-ţi vorbească. 

Am gemut şi am apăsat din nou butonul soneriei ca să 
chem operatorul. Unde erau nenorociţii? Şi de ce 
Dumnezeu ar dori trei adulţi să-şi petreacă Ajunul Anului 
Nou într-o încăpere rece, cea a benzilor, ca să croşeteze 
botoşei? 

— Dragă! a bubuit Harry, cu glasul lui de bariton 
profund, care m-a făcut să îndepărtez receptorul de 
ureche. Harry îmi fusese client pe vremea când lucram la 
Triple-M, şi rămăseserăm buni prieteni. Mă adoptase în 
familia lui şi de fiecare dată mă invita la tot felul de 
evenimente mondene, vârându-mă pe gâtul soţiei lui, 
Blanche, şi a fratelui ei, Llewellyn. Insă speranţa cea mare 
a lui Harry era că mă voi apropia de fiica lui mereu 
mohorâtă, Lily, o fată de vârsta mea. Nu prea vedeam vreo 
şansă. 


41 


— Dragă, a spus Harry, sper să mă ierţi, dar l-am trimis 
pe Saul cu maşina după tine. 

— Harry, nu trebuia să trimiţi maşina, am răspuns. De 
ce nu m-ai întrebat înainte de a-l pune să conducă pe 
ninsoare? 

— Pentru că ai fi spus nu, a precizat el. Lucru cât se 
poate de adevărat. In plus, lui Saul îi place să conducă. 
Asta-i e slujba, doar e şofer. La cât îl plătesc, nu se poate 
plânge. În orice caz, îmi datorezi această favoare. 

— Nu-ţi datorez nicio favoare, Harry. Să nu uităm cine 
ce şi cui datorează. 

Cu doi ani în urmă, instalasem un sistem de transport 
pentru compania lui Harry, ceea ce îl făcuse să devină cel 
mai mare blănar angrosist, nu numai din New York, ci din 
emisfera nordică. Acum, Harry's Quality Thrifty Furs putea 
livra o haină de blană făcută la comandă oriunde în doar 
douăzeci şi patru de ore. lritată de lumina roşie 
intermitentă care semnala necesitatea de a se schimba 
banda de date, am apăsat butonul soneriei. Unde 
Dumnezeu dispăruseră operatorii? 

— Ascultă, Harry, am spus eu impacientată, nu-mi dau 
seama cum ai dat de mine, dar eu am venit aici ca să fiu 
singură. Nu ţin să vorbesc acum despre asta, dar am 
necazuri mari... 

— Necazul tău e că lucrezi tot timpul şi stai mereu 
singură. 

— Necazul mi se trage de la compania mea, am zis eu 
morocănoasă. Încearcă să mă arunce într-o muncă despre 
care nu am habar. Vor să mă trimită în străinătate. Am 
nevoie de un timp de gândire, să văd ce mă aşteaptă. 

— Ţi-am spus eu! mi-a urlat Harry în ureche. Nu trebuia 
să te încrezi în creştinii ăia. Nişte contabili protestanți, 
cine-a mai pomenit aşa ceva? Bine, poate şi eu m-am 
însurat cu cineva care le seamănă, dar eu nu-i las să-şi 
bage nasul în treburile mele, sper că înţelegi ce vreau să 
spun. Aşa că, fă bine şi pune paltonul pe tine şi coboară la 
intrare, ca o fată bună, cum te ştiu. Vii, bei ceva şi-ţi verşi 
tot oful. Pe de altă parte, prezicătoarea asta e incredibilă! 


42 


A lucrat aici patru ani, dar n-am mai auzit de ea până 
acum. Dacă aş fi ştiut de ea, mi-aş fi concediat brokerul şi 
aş fi mers mai curând la ea. 

— Doar nu vorbeşti serios, i-am spus eu, oarecum 
dezgustată. 

— Te-am luat eu vreodată peste picior? Asculta, ştia că 
trebuie să ajungi aici astă-seară. Primul lucru pe care l-a 
spus când a ajuns la masa noastră a fost: „Unde e prietena 
voastră pricepută la computere?“ Îţi vine a crede? 

— Îmi pare rău, dar nu, am zis. Apropo, unde sunteţi? 

— Îţi spun, draga mea. Dama asta insistă să vii aici. Mi-a 
zis chiar că soarta ta şi a mea sunt oarecum legate. Şi asta 
nu e tot, ştia că şi Lily trebuia să fie aici. 

— Lily n-a putut veni? m-am mirat eu. M-am simţit mai 
mult decât uşurată să aud asta, dar m-am mirat cum de 
singurul lui copil îl putea lăsa singur tocmai în noaptea de 
Anul Nou. Sigur îşi dăduse seama cât de jignit se va simţi 
Harry. 

— Aşa-s fetele, ce poţi face? Am nevoie de puţin sprijin 
moral. Eu şi cumnatul meu am ajuns să fim sufletul 
petrecerii. 

— Bine, vin, l-am liniştit eu. 

— Grozav! Ştiam eu că nu mă laşi baltă. Aşadar, o să-l 
găsești pe Saul la intrare, şi-ţi promit o îmbrăţişare când 
ajungi aici. 

Am închis simţindu-mă mai deprimată decât înainte. 
Exact ce-mi lipsea, o seară în care să ascult neghiobiile 
familiei extrem de plictisitoare a lui Harry! Insă el mă 
făcea întotdeauna să râd. Poate mă ajuta să mai uit de 
necazuri. 

Am traversat centrul de informare către sala benzilor şi 
am deschis uşa brusc. Operatorii se aflau acolo, trecându- 
şi unul altuia un tub mic din sticlă, plin cu o pudră albă. M- 
au privit cu un aer vinovat şi mi-au întins tubul. Evident, 
spuseseră că „vor lua puţină cocaină“, nu că vor „croşeta“. 

— Eu plec şi nu mai revin în noaptea asta, le-am spus eu. 
Credeţi că va puteţi reveni cât să schimbaţi o bandă de pe 
drive-ul 63, ori închidem linia aeriană în noaptea asta? 


43 


Au sărit ca arşi să răspundă sugestiei mele. Apoi mi-am 
luat paltonul şi poşeta şi am plecat spre lifturi. 

Când am ajuns jos, limuzina mare şi neagră mă aştepta 
deja. L-am văzut pe Saul prin ferestre, când am traversat 
holul. A sărit din maşină şi a dat fuga să deschidă uşile 
grele din sticlă. 

Fiind un bărbat cu trăsături ascuţite şi cu riduri ce 
coborau de fiecare parte a feţei, de la pomeţi până la falcă, 
Saul nu trecea neobservat nici într-o mare de oameni. Avea 
peste un metru optzeci şi, pe cât era Harry de gras, pe atât 
era el de slab. Puşi alături, arătau ca reflexiile concavă şi, 
respectiv, convexă din oglinzile pe care le găseşti la 
bâlciuri. Uniforma lui Saul era uşor pudrată de zăpadă. M- 
a luat de braţ ca să nu alunec pe gheaţa formată pe 
trotuar. Mi-a zâmbit şi m-a instalat pe bancheta din spate. 

— N-ai reuşit să scapi de Harry, aşa-i? a făcut el. E greu 
să-i spui nu. 

— E imposibil, l-am aprobat eu. Unde se petrece acel 
sabat al ghicitoarelor? 

— La hotelul Fifth Avenue, mi-a răspuns Saul, trântind 
portiera şi ocolind maşina ca să urce la volan. A dat 
drumul la motor şi am pornit prin ninsoarea ce se înteţea. 

De Anul Nou, principalele bulevarde din New York sunt 
la fel de aglomerate ca şi ziua. Taxiurile şi limuzinele 
umplu străzile, iar petrecăreţii cutreieră oraşul în căutarea 
unui bar. Străzile sunt pline de ghirlande colorate şi 
confetti, iar atmosfera de isterie generală devine 
molipsitoare. 

Noaptea aceea nu făcea excepţie. A fost cât pe ce să 
lovim cu bara de protecţie câţiva rătăciţi care tocmai 
ieşeau  împleticindu-se dintr-un bar, iar o sticlă de 
şampanie a zburat dinspre o alee şi s-a lovit de portbagajul 
maşinii. 

— O să avem parte de o plimbare cu peripeții, am 
remarcat eu către Saul. N 

— M-am învăţat cu asta, mi-a răspuns el. li scot pe străzi 
de fiecare revelion pe domnul Rad şi familia lui, şi mereu 
păţim la fel. Ar trebui să primesc şi spor de pericol. 


44 


— De când eşti angajatul lui Harry? l-am întrebat în 
vreme ce vâjâiam pe Fifth Avenue prin dreptul unor clădiri 
sclipitoare cu vitrinele slab iluminate. 

— De douăzeci şi cinci de ani, a zis el. Am început încă 
înainte de naşterea domnişoarei Lily. Inainte de a se fi 
căsătorit, mai precis. 

— Cred că-ţi place să munceşti pentru el. N 

— E o slujba ca atâtea altele, mi-a răspuns Saul. Il 
respect pe domnul Rad. Am trecut Împreună prin necazuri 
mari. Imi aduc aminte că, uneori, nici nu avea cu ce mă 
plăti, dar o făcea totuşi, chiar dacă rămânea el lefter. Ii 
plăcea să aibă limuzină. Spunea că şoferul personal îl 
făcea să aibă clasă. Saul a oprit la un stop, a întors capul 
peste umăr şi a continuat: Ştii, demult, livram blănurile cu 
limuzina. Eram primii blănari din New York care procedau 
astfel. Am perceput o nuanţă de mândrie în glasul lui. 
Acum o duc mai mult pe doamna Rad sau pe fratele 
dumneaei la cumpărături, atunci când domnul Rad nu are 
nevoie de mine. Ori o conduc pe Lily la meciuri. 

Am continuat să rulăm în tăcere până când am ajuns 
spre zona centrală a Fifth Avenue. 

— Am înţeles că Lily n-a apărut în seara asta, am 
comentat eu. 

— Aşa e, a confirmat Saul. 

— De aceea mi-am lăsat munca. Ce putea fi atât de 
important, de n-a reuşit să stea câteva ore cu tatăl ei de 
revelion? 

— Doar ştii ce face, a zis Saul şi a oprit maşina în faţa 
hotelului Fifth Avenue. Poate o fi fost doar imaginaţia mea, 
dar glasul lui a sunat cam amar. Face ce a făcut mereu. 
Joacă şah. 

Hotelul Fifth Avenue era situat în partea de vest a 
bulevardului, la câteva intersecţii de parcul Washington 
Square. Vedeam copacii încărcaţi de zăpada groasă ca 
frişca, formând mici moţuri ca nişte tichii de pitici în jurul 
arcului masiv ce marca intrarea în Greenwich Village. 

În 1972, barul hotelului încă nu fusese renovat. Ca multe 
alte baruri newyorkeze, reproducea atât de fidel un han de 


45 


ţară în stil Tudor, încât simţeai că ar trebui să-ţi legi calul 
la intrare, nu să cobori dintr-o limuzina. Ferestrele largi 
dinspre stradă erau încadrate de ornamente masive din 
vitralii. Flăcările focului din şemineul mare luminau feţele 
petrecăreţilor dinăuntru şi aruncau o strălucire rubinie 
prin vitralii, reflectându-se pe trotuarul acoperit cu 
zăpadă. 

Harry rezervase o masă rotundă din stejar din 
apropierea ferestrelor. Când am oprit, l-am văzut făcându- 
ne semne cu mâna, apoi aplecându-se în faţă, astfel că 
răsuflarea lui a făcut geamul să se aburească. Llewellyn şi 
Blanche se aflau mai în spate, aşezaţi faţă în faţă, şi-şi 
şopteau ceva, semănând cu o pereche de îngeri blonzi 
pictaţi de Botticelli. 

În timp ce Saul mă ajuta să cobor, scena mi se părea 
desprinsă dintr-un tablou de iarnă. Focul arzând, barul plin 
de lume îmbrăcată în haine de seară, mişcându-se de colo, 
colo, în lumina flăcărilor. Nu mi se părea real. Am rămas 
pe trotuarul înzăpezit şi am privit fulgii sclipitori cazând 
prin dreptul lămpilor stradale. O clipă mai târziu, Harry a 
dat fuga în strada să mă ia înăuntru, de parcă s-ar fi temut 
că o să mă topesc precum un fulg şi o să dispar. 

— Draga mea! a exclamat el, strângându-mă în braţe şi 
cât pe ce să mă strivească. Harry era uriaş. Avea un metru 
nouăzeci, iar a spune că era supraponderal reprezenta un 
eufemism. Aducea cu un munte, având ochii încadraţi de 
pliuri de grăsime şi obrajii bucălaţi, care îl făceau să 
semene cu un câine Saint-Bernard. Purta o jachetă de 
seară ridicolă, din tartan negru, roşu şi verde, care, dacă 
vă puteţi închipui, îl făcea să arate şi mai masiv. 

— Mă bucur c-ai venit, a spus el, luându-mă de braţ şi 
propulsându-mă prin hol şi prin uşile duble ce dădeau în 
bar, unde aşteptau Llewellyn şi Blanche. 

— Dragă, dragă Cat, a zis Llewellyn, ridicându-se de pe 
scaun ca să mă sărute sonor pe obraz. Eu şi Blanche ne 
întrebam dacă vei mai ajunge aici, nu-i aşa, Scumpo? 
Llewellyn i se adresa mai mereu lui Blanche cu „Scumpo“, 


46 


numele cu care Micul Lord Fauntleroy? îşi striga mama. 

— Serios, dragă, a continuat el, a te smulge de lângă 
computerul acela al tău e ca şi cum te-ai lupta să-l 
îndepărtezi pe Heathcliff de patul de moarte a renumitei 
Catherine?. Îţi jur, mă-ntreb de multe ori ce aţi face tu şi 
Harry dacă n-aţi avea ceva de făcut în fiecare zi. 

— Bună, dragă, a spus Blanche, făcându-mi semn să mă 
aplec pentru ca ea să-mi ofere obrazul rece, parcă din 
porțelan. Ca de obicei, arăţi minunat! Stai jos, te rog! Ce 
să-ţi aducă Harry de băut? 

— O să-i aduc un punci cu lapte, a spus Harry, 
surâzându-ne tuturor şi arătând împodobit ca un pom de 
Crăciun. Ştiu să-l facă bine aici. Bei puţin punci din ăsta, 
iar după aceea îţi alegi singură ce vrei. Dominându-i pe 
toţi cu cel puţin un cap, şi-a croit drum prin mulţime ca sa 
ajungă la bar. 

— Harry mi-a spus că pleci în Europa, e adevărat? m-a 
întrebat Llewellyn, aşezându-se alături de mine şi 
întinzând mâna spre Blanche, care i-a dat paharul. Se 
îmbrăcaseră asortat, ea într-o rochie de seară de un verde- 
închis care îi scotea în evidenţa tenul deschis, iar el, cu un 
costum din catifea verde-închis, cu cravata neagră. Deşi 
trecuseră de patruzeci şi cinci de ani, arătau foarte tineri, 
însă, dincolo de strălucirea şi poleiala de faţadă, erau ca 
nişte câini de expoziţie, nătărăi şi nepricepuţi, în ciuda 
educaţiei primite. 

— Nu în Europa, i-am răspuns. La Alger. E un soi de 
pedeapsă. Algerul e un oraş din Algeria. 

— Ştiu unde este, a spus Llewellyn. El şi Blanche au 
schimbat o privire. Dar, ce coincidenţa, nu-i aşa, Scumpo? 

— Eu n-aş menţiona asta faţă de Harry, a spus Blanche, 
jucându-se cu şirul dublu de perle veritabile. Are ceva cu 
arabii. Să-l auzi, numai, ce spune despre ei! 


2? Roman sentimental pentru copii de autoarea americana de origine 
britanica Frances Hodgson Burnette, publicat în 1886, cu mare succes 
în epoca, şi care a stat la baza unor seriale şi filme. (n.tr.) 

3 Personaje din romanul de dragoste La răscruce de vânturi (1847), de 
Emily Bronte (n.tr.) 


47 


— N-o să-ţi placă acolo, a continuat Llewellyn. E un loc 
îngrozitor.  Sărăcie, mizerie, gândaci. Şi cuşcuş, un 
amestec oribil, făcut din paste fierte şi carne de berbec 
foarte grasă. 

— Ai fost acolo? l-am întrebat, încântată că Llewellyn 
făcea observații atât de îmbucurătoare despre locul 
iminentului meu exil. 

— Eu, nu, a zis el. Dar am căutat pe cineva care să 
meargă acolo în locul meu. Să nu scoţi o vorbă, dragă, dar 
cred că am găsit, în sfârşit, un protector. Iți dai seama că 
uneori trebuie să apelez la Harry din punct de vedere 
financiar... 

Nimeni nu ştia mai bine decât mine cât de îndatorat îi 
era Llewellyn lui Harry. Chiar dacă Harry nu prea vorbea 
despre asta, situaţia magazinului de antichităţi de pe 
Madison Avenue al lui Llewellyn explica totul. Vânzătorii 
de acolo te asaltau de cum intrai pe uşă, de parcă ar fi fost 
vorba despre un depozit de maşini second-hand. 
Majoritatea magazinelor de antichităţi din New York 
vindeau doar prin programare - nu prin ambuscadă. 

— Acum, tocmai spunea Llewellyn, am descoperit un 
client care colecţionează piese foarte rare. Dacă aş putea 
pune mâna pe una pe care o caută el, aş reuşi să-mi capăt 
independenţa financiară. 

— Vrei să spui că obiectul căutării lui se găseşte în 
Algeria? am întrebat eu, aruncând o privire spre Blanche. 
Ea sorbea dintr-un cocktail cu şampanie şi părea să nu 
asculte discuţia noastră. Asta, dacă ajung vreodată acolo, 
pentru că voi primi viza abia peste trei luni. Pe de altă 
parte, de ce nu te duci chiar tu? 

— Nu-i chiar atât de uşor, mi-a răspuns Llewellyn. 
Legătura mea de acolo e un negustor de antichităţi. Ştie 
unde se află piesa, dar nu este în posesia ei. Ar putea fi 
nevoie de unele eforturi şi de timp. Ar fi mai simplu pentru 
cineva care locuieşte acolo... 

— Mai bine arată-i poza, a spus Blanche încet. Llewellyn 
s-a uitat la ea, a dat din cap, şi a scos din buzunarul de la 
piept o fotografie color, împăturită, care arăta de parcă ar 


48 


fi fost ruptă dintr-o carte. A despăturit-o pe masă, în faţa 
mea. 

Înfăţişa o sculptură, parcă din fildeş ori lemn uşor 
colorat, reprezentând un bărbat stând pe un scaun ce 
aducea cu un tron, călare pe un elefant. Pe spinarea 
acestuia, câţiva soldaţi sprijineau tronul, iar la baza 
picioarelor elefantului se aflau nişte bărbaţi ceva mai 
masivi, călare pe cai, având arme medievale. Era o 
sculptură minunată, evident, foarte veche. Nu eram sigură 
ce reprezenta, dar, brusc, parcă m-a trecut un fior rece. 
Am aruncat o privire spre ferestrele din apropierea mesei 
noastre. 

— Ce părere ai? m-a întrebat Llewellyn. E remarcabilă, 
nu-i aşa? _ 

— Nu simţi curentul? l-am întrebat eu. Însă Llewellyn a 
clătinat din cap. Blanche mă urmărea atentă să descopere 
ce gândeam. 

— Asta e o copie arabă a unei sculpturi indiene în fildeş. 
Aceasta se găseşte la Biblioteca Naţională din Paris. Poţi s- 
o vezi dacă te opreşti prin Europa. Dar eu cred ca piesa 
indiană după care a fost copiată reprezenta o reproducere 
a unei piese şi mai vechi, ce nu s-a descoperit încă. Se 
numeşte „Regele Carol cel Mare“. 

— Carol cel Mare a călărit elefanţi? Eu credeam că 
Hannibal a făcut asta. 

— Dar nu e o sculptură reprezentându-l pe Carol cel 
Mare. Este regele de la un set de piese de şah despre care 
se presupune că i-a aparținut lui Carol cel Mare. Aceasta 
este o copie a unei copii. Piesa originală este legendară. 
Nimeni din cei pe care-i cunosc nu a văzut-o. 

— Şi-atunci de unde ştii că există? am vrut eu să aflu. 

— Există, a spus Llewellyn. Întregul set este descris în 
Legenda lui Carol cel Mare. Clientul meu a găsit deja 
câteva piese din set, dar le vrea pe toate. E dispus să 
plătească sume foarte mari pentru celelalte. Dar doreşte 
să rămână în umbră. Draga mea, totul trebuie sa rămână 
secret. Cred că originalele sunt făcute din aur de douăzeci 
şi patru de carate şi incrustate cu pietre preţioase rare. 


49 


Am rămas cu ochii la Llewellyn, neştiind dacă auzisem 
bine. Apoi mi-am dat seama ce voia de la mine. 

— Llewellyn, există legi privind scoaterea ilegală de aur 
şi bijuterii din anumite ţări, ca să nu mai vorbim de obiecte 
rare, cu valoare de patrimoniu. Ai înnebunit, ori vrei să mă 
vezi zvârlită în vreo închisoare arabă? 

— A, uite că se întoarce Harry, a spus Blanche cu calm, 
ridicându-se de parcă ar fi vrut să-şi dezmorţească 
picioarele lungi. Llewellyn s-a grăbit să împăturească 
fotografia şi a vârât-o înapoi în buzunar. 

— Să nu scoţi o vorbă faţă de cumnatul meu, mi-a şoptit 
el. O să mai discutăm despre asta înainte de a pleca în 
călătorie. Dacă te interesează, putem câştiga o groază de 
bani din treaba asta. 

Eu am clătinat din cap şi m-am ridicat, fiindcă Harry 
aducea o tavă cu pahare. 

— Ei, ia te uita, a făcut Llewellyn cu voce tare, a venit 
Harry cu punciurile cu lapte, şi încă pentru fiecare! Ce 
drăguţ din partea lui! Aplecându-se spre mine, mi-a şoptit: 
Detest punciul ăsta. Parcă ar fi pipi de porc. Apoi a luat 
tava de la Harry şi l-a ajutat să aşeze paharele pe masă. 

— Dragă, a spus Blanche, uitându-se la ceasul de mână 
incrustat cu diamante, acum, după ce Harry s-a întors şi 
suntem cu toţii aici, ce-ar fi sa te grăbeşti să dai de 
prezicătoarea aceea! E douăsprezece fără un sfert, iar Cat 
ar trebui să-şi afle viitorul înainte de a păşi în noul an. 

Llewellyn a aprobat cu un gest şi a plecat, uşurat că 
poate sări peste punciul cu lapte. 

Harry s-a uitat bănuitor după el. 

— Ştii ceva, i-a spus el lui Blanche, suntem căsătoriţi de 
douăzeci şi cinci de ani şi în fiecare an m-am întrebat cine 
turna la flori punciul cu lapte făcut de mine când ţinem 
Crăciunul acasă. 

— Ăsta e foarte bun, am zis eu. Era apetisant şi cremos, 
alcoolul din el având un gust minunat. 

— Fratele ăsta al tău... a spus Harry. În toţi anii ăștia în 
care l-am ajutat, iar el mi-a turnat punciul la flori. Chestia 
asta cu prezicătoarea este prima idee bună pe care a avut- 


50 


0. 

— De fapt, a spus Blanche, Lily a recomandat-o, deşi 
doar Dumnezeu ştie cum a aflat ea de o cititoare în palmă 
care lucrează la hotelul Fifth Avenue! Poate o fi avut loc 
vreun concurs de şah aici, a adăugat ea sec. S-ar părea că 
se ţin peste tot în ultima vreme. 

În timp ce Harry căuta sa găsească o modalitate de a o 
îndepărta pe Lily de şah, Blanche s-a mulţumit sa facă doar 
câteva remarci defavorabile. Fiecare dădea vina pe celalalt 
pentru că aveau un copil atât de neobişnuit. 

Lily nu numai că juca şah, dar nici nu se gândea la 
altceva. N-o interesau afacerile, şi nici măritişul - iar asta 
îi stătea ca un ghimpe în coaste lui Harry. Blanche şi Harry 
detestau locurile „nedemne“ şi oamenii cu care Lily avea 
legături. Sinceră sa fiu, aroganţa obsesivă pe care i-o 
crease acel joc era cam greu de înghiţit. Singura realizare 
a vieţii ei era să mute de colo, colo nişte piese de lemn pe 
o tablă cu pătrăţele. Am socotit că atitudinea familiei era 
justificată. 

— Să vă povestesc ce mi-a spus prezicătoarea asta 
despre Lily, a continuat Harry, neluând-o în seama pe 
Blanche. Cică o femeie mai tânăra din afara familiei va 
juca un rol important în viaţa mea. 

— Lui Harry i-a plăcut asta, îţi dai seama, a spus 
Blanche şi a zâmbit. 

— A zis că pionii reprezintă esenţa în jocul vieţii, şi că un 
pion îşi poate schimba obiceiurile dacă o altă femeie 
intervine. Cred ca s-a referit la tine... 

— Ea a spus: Pionii sunt sufletul şahului, l-a întrerupt 
Blanche. Cred că ăsta este un citat de undeva... 

— Cum de-ai ţinut minte? a întrebat-o Harry. 

— Pentru că Llewellyn a scris totul pe un şerveţel de 
cocktail. „În acest joc al vieţii, pionii sunt sufletul şahului. 
Şi până şi un pion amărât îşi poate schimba înfăţişarea. 
Cineva iubit va răsturna situaţia. Femeia care o va aduce 
în sânul familiei va tăia legăturile identificate şi va aduce 
sfârşitul ce a fost profetit.“ Blanche a lăsat şerveţelul pe 
masă şi a luat o gură de şampanie, fără să se uite la noi. 


51 


— Ai văzut? a spus Harry, cu un aer fericit. După mine, 
asta înseamnă că vei realiza un miracol - făcând-o pe Lily 
să se lase de şah o vreme şi sa ducă o viaţa normală. 

— În locul tău, nu mi-aş face prea mari speranţe, a spus 
Blanche, cu oarecare răceală. 

În acel moment a revenit Llewellyn, aducând-o cu el pe 
prezicătoare. Harry s-a ridicat şi s-a tras deoparte ca să-i 
facă loc lângă mine. Prima mea impresie a fost că cineva 
îmi juca o farsă. Femeia era de-a dreptul bizară; o 
adevărata apariţie. Cocârjată cu totul, cu părul strâns într- 
un coc, aducând cu o perucă, m-a privit prin ochelarii mari 
bătuţi cu strasuri. Erau agăţaţi pe după gâtul ei cu un lanţ 
lung din benzi cauciucate prinse între ele, precum acelea 
pe care le fac copiii. Purta un pulover roz brodat cu 
margarete din perle mici, pantaloni verzi care nu se 
asortau şi pantofi de bowling de un roz strălucitor, care 
aveau brodat pe bot numele „Mimsy“. Avea la ea un 
clipboard cu nişte hârtii, pe care le consulta din când în 
când, de parcă ar fi vrut sa ţină evidenţa punctelor pe care 
trebuia să le atingă. Pe de alta parte, mesteca gumă Juicy 
Fruit. De fiecare dată când spunea ceva, simţeam mirosul. 

— Ea e prietena ta? a întrebat femeia cu un glas strident 
şi hodorogit. Harry a aprobat din cap şi i-a dat nişte bani, 
pe care ea i-a prins în clema clipboardului şi şi-a notat 
ceva. Apoi s-a aşezat alături de mine, iar Harry a luat loc 
de cealaltă parte. Femeia m-a privit. 

— Acum, a spus Harry, dai din cap dacă are dreptate, 
draga mea. S-ar putea să-şi piardă cursul... 

— Cine prevede viitorul aici? l-a repezit bătrâna, încă 
examinându-mă prin ochelarii ei rotunzi. A stat aşa câtva 
timp, fără să se grăbească a-mi spune viitorul. După ce au 
trecut câteva momente bune, ceilalţi au început să se 
foiască neliniştiţi. 

— N-ar trebui să te uiţi în palma mea? am întrebat-o eu. 

— Tu nu trebuie să vorbeşti! mi-au spus Harry şi 
Llewellyn pe nerăsuflate. 

— Linişte! a spus femeia pe un ton iritat. Subiectul e 
dificil. Încerc să mă concentrez. 


52 


„Chiar că se concentrează“, am gândit eu. Din clipa când 
se aşezase, nu-şi dezlipise privirea de la mine. Am aruncat 
un ochi la ceasul de la mâna lui Harry. Mai erau şapte 
minute până la miezul nopţii. Prezicătoarea nu se clintise. 
Am avut impresia că se transformase într-o stană de 
piatra. 

În jurul meu, oamenii începuseră să se agite pe măsură 
ce se apropia miezul nopţii. Glasurile le erau răguşite şi 
certăreţe, şi răsuceau sticlele de şampanie în frapiere, 
verificându-şi instrumentele de făcut zgomot şi scoțând 
tichii hazlii şi pachete de beteală şi de confetti. Încordarea 
anului ce trecea avea să explodeze ca o cutie cu arc în care 
se aflau şerpi. Mi-am amintit de ce evitam mereu să ies în 
stradă de Anul Nou. Prezicătoarea părea să nici nu ia în 
seamă ceea ce se petrecea în jur. Stătea lângă mine. Şi mă 
sfredelea cu privirea. 

M-am uitat în altă parte, să nu-i mai vad ochii. Harry şi 
Llewellyn se aplecaseră în faţă şi îşi ţineau răsuflarea. 
Blanche a rămas rezemată de spătarul scaunului, 
examinând cu atenţie profilul prezicătoarei. Când am 
privit-o din nou pe bătrână, ea tot nu se clintise. Părea în 
transă şi se uita prin mine. Apoi, încet, ochii i s-au 
concentrat asupra alor mei. Când s-a întâmplat asta, am 
simţit acelaşi fior de mai devreme. Doar că, de astă dată, el 
părea să vină dinăuntru. 

— Nu vorbi, mi-a şoptit brusc prezicătoarea. 

Mi-a trebuit o secundă ca să pricep că buzele ei se 
mișcaseră, că ea mi se adresase. Harry s-a aplecat şi mai 
mult ca să o audă, iar Llewellyn s-a tras mai aproape. 

— Eşti în mare primejdie, a spus ea. Simt pericolul în 
jurul meu. Chiar şi acum. r 

— Pericol? a întrebat Harry pe un ton apăsat. In aceeaşi 
clipa a sosit o chelneriţă cu o frapieră pentru şampanie. 
Iritat, Harry i-a făcut semn să o lase şi să plece. La ce te 
referi? E vorba de o glumă? 

Prezicătoarea se uita acum la suportul pentru hârtii, 
lovind cu pixul în rama metalică, de parcă nu ar fi fost 
sigură cum să continue. Eu mă enervasem. De ce încerca 


53 


ghicitoarea să bage groaza în mine? Deodată, ea a ridicat 
privirea. Trebuie că văzuse expresia de furie de pe chipul 
meu, pentru că a devenit foarte grăbită. 

— Eşti dreptace, a zis ea. Aşadar, mâna stângă descrie 
destinul ce ţi-e menit din naştere. Dreapta spune direcţia 
în care te îndrepţi. Dă-mi întâi stânga. 

Trebuie să recunosc că pare ciudat, dar, când a început 
să se uite în tăcere la mâna mea stângă, am început să am 
strania senzaţie că ea chiar vedea ceva acolo. Degetele ei 
fragile şi încovoiate, care îmi strângeau mâna, erau reci ca 
gheaţa. 

— Mamăăă, a făcut ea, cu un glas ciudat. Tânără 
doamnă, ce mână ai... 

A rămas tăcută cât a privit-o, iar ochii i s-au dilatat în 
spatele ochelarilor cu strasuri. Clipboardul i-a căzut din 
poale pe podea, dar nimeni nu s-a aplecat să i-l ridice. 
Încordarea creştea în cei din jurul mesei, dar nimeni nu 
părea dornic să vorbească. 

Cu toţii mă urmăreau, în vreme ce hărmălaia din jur 
creştea, transformându-se în vacarm. 

Când prezicătoarea mi-a prins mâna între ale ei, braţul a 
început sa mă doară. Am încercat să mi-l retrag, dar ea mă 
strângea ca într-o menghină. Fără să-mi dau seama de ce, 
asta m-a făcut să-mi ies din fire. Mi-era cam greață de la 
punciul cu lapte şi de la mirosul de Juicy Fruit. Cu mâna 
rămasă liberă, i-am desprins degetele lungi şi ciolănoase şi 
am dat să vorbesc. 

— Asculta aici, m-a întrerupt ea cu voce scăzută, diferită 
de cea stridentă cu care mi se adresase până atunci. 
Accentul ei, mi-am dat eu seama, nu era american, dar n- 
am reuşit să-l identific. Şi, cu toate că părul ei încărunţit şi 
gheboşarea mă făceau să cred că era bătrâna, am observat 
că era mai înaltă decât îmi păruse iniţial, iar pielea 
delicată nu avea riduri. Am dat să vorbesc din nou, dar 
Harry şi-a ridicat trupul mătăhălos de pe scaun şi a venit 
lângă noi, dominându-ne. 

— Treaba asta a devenit prea melodramatică, a zis el, 
lăsându-și o mână pe umărul prezicătoarei. A băgat 


54 


cealaltă mâna în buzunar şi i-a împins în faţa nişte bani. Să 
spunem că ai terminat, bine? 

Prezicătoarea l-a ignorat şi s-a aplecat spre mine. 

— Am venit să te avertizez, a şoptit ea. Oriunde te-ai 
duce, să te uiţi peste umăr. Să nu ai încredere în nimeni. 
Să-i priveşti pe toţi cu suspiciune. Pentru că liniile din 
palmă spun că... aceasta este mâna ce a fost prevestită. 

— Prevestită de cine? 

Ea mi-a ridicat din nou mâna şi a trasat delicat liniile cu 
degetele, ţinând ochii închişi, de parcă ar fi citit o scriere 
în alfabetul Braille. Cu glasul rămas o şoaptă, a vorbit de 
parcă şi-ar fi amintit ceva, un poem auzit demult. 

— Aşa cum aste versuri se-amestecă formând o cheie. La 
fel şi careurile de şah; când luna şi ziua sunt patru, nu 
risca o alta şansă de a face o mutare de mat. Un joc e- 
adevărat, iar altul e o metaforă. De nenumărate ori 
această-nţelepciune venit-a prea târziu. Bătălia Albului s-a 
purtat la nesfârşit. Pretutindeni, Negru se străduieşte să-i 
pecetluiască soarta. Continuă căutarea vreme de treizeci şi 
trei şi trei. Ascunsă mereu este secreta uşă. 

Am rămas mută după ce a terminat, şi l-am văzut pe 
Harry stând cu mâinile în buzunare. Nu pricepusem o iotă 
din ceea ce spusese femeia - însă totul sunase ciudat. Am 
avut senzaţia că mai fusesem în acel bar, şi mai ascultasem 
acele vorbe. Am respins senzaţia aceea de dejâ-vu. 

— Nu înţeleg la ce te referi, am spus cu voce tare. 

— Nu înţelegi? a făcut ea. Şi, ciudat, mi-a aruncat un 
zâmbet enigmatic, aproape conspirativ. Ziua a patra din a 
patra luna? Asta nu înseamnă ceva pentru tine? 

— Da, dar... 

Ea a dus un deget la buze şi a clătinat din cap. 

— Nu trebuie să spui nimănui ce înseamnă asta. Curând, 
vei înţelege şi restul. Pentru că aceasta este mâna ce s-a 
prevestit, mâna destinului. Stă scris: „In ziua a patra a 
celei de-a patra luni, atunci vor sosi opt“. 

— Ce înseamnă asta? a exclamat Llewellyn cu spaimă în 
glas. A întins mâna peste masă şi a prins-o pe femeie de 
braţ, dar ea s-a smuls din strânsoare. 


55 


În aceeaşi clipă, încăperea s-a scufundat în beznă. Sala 
s-a umplut de zgomot. Am auzit dopuri de şampanie sărind 
cu pocnete, iar toată lumea răcnea: „La mulţi ani!“, parcă 
într-un glas. Pe străzi se dezlănţuiseră focurile de artificii. 
În lumina aruncata de cărbunii ce ardeau mocnit, siluetele 
distorsionate ale chefliilor se răsuceau ca spiritele în 
bolgiile danteşti. Răcnetele lor răsunau pe întuneric. 

Când lumina s-a aprins din nou, prezicătoarea dispăruse. 
Harry stătea alături de propriul scaun. Ne-am privit unul 
pe altul cu uimire peste locul ce până atunci fusese ocupat. 
Harry a pufnit în râs, s-a aplecat spre mine şi m-a sărutat 
pe obraz. 

— La mulţi ani, draga mea, a spus el, strângându-mă cu 
căldură. Cu ce viitor nemaipomenit te-ai ales! Cred că 
ideea mea n-a fost prea fericită. lartă-mă! 

Şoptindu-şi ceva, Blanche şi Llewellyn stăteau aproape 
unul de celalalt, la capătul îndepărtat al mesei. 

— Hei, veniţi amândoi mai aproape, le-a spus Harry. 
Haideţi să gustam din şampania asta pentru care mi-am 
amanetat totul. Cat, şi tu ai nevoie de ceva tare. 

Llewellyn s-a ridicat şi a venit să mă sărute pe obraz. 

— Draga mea Cat, sunt întru totul de acord cu Harry. 
Arăţi de parcă tocmai ai fi văzut o stafie. 

Mă simţeam cu adevărat epuizată. Am pus totul pe 
seama stării de încordare din ultimele săptămâni şi a orei 
târzii. 

— Ce femeie îngrozitoare, a spus apoi Llewellyn. Ce 
prostii despre pericole... Parcă, totuşi, tu ai priceput câte 
ceva din spusele ei. Ori mi s-a părut mie? 

— Nu, îmi pare rău, i-am răspuns. Şahul şi numerele şi... 
ce înseamnă cele opt? Opt ce? N-am priceput o iotă. 

Harry mi-a oferit un pahar cu şampanie. 

— În fine, nu contează, a zis Blanche, întinzându-mi un 
şerveţel de hârtie peste masă. Pe el era mâzgălit ceva. 
Llew a notat totul pe el, ca să ţi-l dăm ţie. Poate îţi 
redeşteaptă vreo amintire. Dar să sperăm că nu! A sunat 
foarte deprimant. 

— Hai, să lăsăm asta, să luăm totul în glumă, a spus 


56 


Llewellyn. Regret că s-a sfârşit atât de ciudat, dar femeia a 
adus vorba de şah, nu? Treaba aceea despre „mutarea de 
mat“ şi altele. Cam sinistru. Ştiai că „mat“ - mai precis, 
„şŞah-mat“ - vine din persanul shah-mat? Înseamnă 
„moartea regelui“. Legat de faptul că ai fi în pericol - eşti 
sigură că nimic din astea nu are vreo semnificaţie pentru 
tine? 

Llewellyn devenea obositor. 

— Hai să punem punct, a propus Harry. Am greşit 
sugerând că viitorul meu are ceva de a face cu Lily. 
Evident, toată treaba asta a fost o prostie. Să uităm, altfel 
o să ai coşmaruri. 

— Lily nu e singura persoană care joacă şah, i-am spus 
eu. În realitate, am o prietena care juca în competiţii... 

— Serios? a exclamat Llewellyn cam precipitat. O cunosc 
şi eu? 

Am scuturat din cap. Blanche se pregătea să spună ceva, 
dar Harry i-a întins un pahar de şampanie. Ea a zâmbit şi a 
sorbit din pahar. 

— De ajuns, a spus Harry. Să toastăm în cinstea Noului 
An, indiferent ce ne rezervă. _ 

Într-o jumătate de oră ne-am terminat şampania. În cele 
din urmă, ne-am recuperat paltoanele şi am ieşit, 
îngrămădindu-ne în limuzina, care apăruse ca prin farmec 
în faţa hotelului. Harry i-a spus lui Saul să mă lase întâi pe 
mine la apartamentul meu din apropiere de East River. 
Când am ajuns în faţa clădirii, Harry a coborât şi m-a 
îmbrăţişat. 

— Sper ca o să ai un an minunat, mi-a zis el. Poate 
reuşeşti ceva cu fata asta imposibilă a mea. Sunt sigur ca 
vei reuşi. Văd asta în stele. 

— Curând o să văd şi eu stele dacă nu mă culc, i-am 
spus, încercând să-mi rețin un căscat. 

L-am strâns de mână, apoi el m-a urmărit intrând în 
holul întunecat. Portarul dormea stând drept pe un scaun, 
imediat lângă uşă. Nici nu s-a clintit cât am traversat 
foaierul slab luminat, îndreptându-mă spre lift. Clădirea 
era tăcută ca un mormânt. 


57 


Am apăsat pe buton şi uşile s-au închis cu un zgomot 
înfundat. În timp ce liftul urca, am scos şerveţelul pe care 
îl îndesasem în buzunar şi l-am citit încă o dată. Tot n-am 
înţeles nimic, de aceea am renunţat. Aveam destule 
probleme, aşa că nu mai era nevoie să-mi imaginez şi 
altele care să-mi dea bătăi de cap. Însă când liftul s-a oprit 
şi am pornit pe holul cufundat în umbră, m-am întrebat 
cum se făcea că prezicătoarea ştiuse ca ziua a patra din 
luna a patra era ziua mea de naştere. 


58 


FIANCHETTO* 


Aufinii (nebunii)? sunt prelați ce poartă 
coarne... Ei se deplasează în cruciş, 
deoarece aproape orice episcop, datorită 
cupidităţii, abuzează de funcția sa. 


Quaendam Moralitas de Scaccario 
PAPA INOCENȚIU AL III-LEA 
(Pontificat 1198-1216) 


Paris 
Vara anului 1791 


— Of, la naiba! La naiba! a strigat Jacques-Louis David. 
Într-o explozie de nemulţumire, şi-a azvârlit pensula din 
păr moale pe podea şi a sărit în picioare. V-am spus să nu 
vă mişcaţi. Nu mișcaţi! Acum vi s-au desfăcut faldurile. Aţi 
stricat totul! 

Le-a fulgerat cu privirea pe Valentine şi Mireille care 
pozau pe un podium înalt, aşezat de cealaltă parte a 
studioului. Erau aproape goale, drapate doar cu văluri 
transparente, aranjate şi prinse sub sâni ca să semene cu 
costumele din vechea Grecie, devenite ultima modă la 
Paris. 

David şi-a muşcat degetul mare. Parul lui negru şi 
nepieptănat îi stătea în toate părţile, iar ochii întunecaţi îi 
scăpărau de furie. Fularul cu dungi albastre şi galbene, 
înfăşurat de două ori pe după gât şi legat cu un nod 
neglijent, era murdar de cărbune de desen. Reverele late şi 


1 Derivat din cuvântul italian fiancata - mutare laterală, Fianchetto 
este un termen atribuit lui Ponziani, în cartea sa de teorie a şahului 
(1769). În şahul contemporan, reprezintă instalarea din deschidere a 
unui nebun pe unul din câmpurile b2, g2, b7 sau g7. (n.tr.) 

> În limba engleza, bishop înseamnă episcop şi nebun. (n.tr.) 


59 


decorate ale jachetei din catifea verde îi stăteau şui. 

— Acum va trebui să aranjez totul încă o data, s-a 
văicărit el. 

Valentine şi Mireille n-au scos o vorbă. Roşiseră de 
ruşine şi priveau cu ochi uimiţi spre uşa deschisă din 
spatele pictorului. i 

Jacques-Louis a privit iritat peste umăr. In uşă se afla un 
tânăr înalt, bine făcut, atât de chipeş încât părea aproape 
un înger. Părul auriu şi bogat îi cădea în bucle şi era legat 
la spate cu o fundă simplă. Veşmântul preoţesc lung, din 
mătase de culoare purpurie, curgea ca o apă pe trupul lui 
grațios. 

Ochii lui vii, de un albastru tulburător, au rămas fixați cu 
calm asupra pictorului. I-a surâs amuzat lui Jacques-Louis. 

— Sper că nu deranjez, a spus el, aruncând o privire 
către podiumul pe care se aflau cele două tinere, încordate 
ca nişte căprioare, gata să o zbughească în fugă. Glasul lui 
avea siguranța lejeră şi distinsă a celor din clasa de sus, 
care presupuneau că prezența lor era întâmpinată cu mult 
entuziasm, chiar dacă tulburau gazda. 

— A, tu erai, Maurice, a spus iritat Jacques-Louis. Cine 
ti-a dat drumul înăuntru? Doar se ştie că nu trebuie să mă 
deranjeze nimeni când lucrez. 

— Sper că nu-ți întâmpini toţi oaspeţii la masă cu 
asemenea maniere, i-a răspuns tânărul, încă zâmbind. Pe 
de altă parte, asta nici nu mi se pare muncă. Pot să spun 
că ar fi genul de munca la care aş da bucuros o mână de 
ajutor. 

S-a uitat din nou la Valentine şi Mireille, scăldate de 
lumina aurie care intra pe ferestrele situate spre nord. 
Prin pânza translucidă le putea vedea conturul trupurilor. 

— Oricum, mi-ai dat de destule ori câte o mână de 
ajutor, eu aşa cred, a zis David, luându-şi altă pensulă din 
cana de cositor de pe postamentul şevaletului. Fii drăguţ, 
du-te la podium şi aranjează veşmintele alea ale fetelor. O 
să-ţi spun eu ce să faci. Lumina dimineţii e pe sfârşite. Încă 
douăzeci de minute, şi după aceea facem pauză pentru 
masa de prânz. 


60 


— Ce schiţezi? l-a întrebat tânărul. În vreme ce se 
deplasa încet către piedestal, părea să şchiopăteze uşor. 

— Un desen în cărbune şi guaşă, i-a răspuns David. O 
idee pe care o am de câtva timp, pornind de la o temă de 
Poussin. După Răpirea sabinelorf. 

— Delicioasa idee, a spus Maurice când a ajuns la 
podium. Ce-ar trebui să aranjez? Mie mi se pare că totul e 
fermecător. 

Valentine stătea pe podium deasupra lui Maurice, cu un 
genunchi în faţă şi cu braţele întinse înainte, ţinute la 
înălţimea umerilor. Mireille,  îngenuncheată lângă 
Valentine, îşi ţinea braţele într-o atitudine rugătoare. Parul 
negru îi căzuse peste un umăr, abia reuşind să-i ascundă 
sânul dezgolit. 

— Părul roşcatei trebuie dat pe spate, a strigat David din 
partea cealaltă a studioului, privind atent către podium şi 
mişcându-şi penelul prin aer în timp ce dădea indicaţii. Nu, 
nu atât de mult. Trebuie să avem sânul drept total dezgolit. 
Complet vizibil. Trage vălul mai în jos. La o adică, sabinele 
încearcă să-i seducă pe soldaţi ca să nu mai lupte, nu ca să 
înfiinţeze o mănăstire. 

Maurice a procedat întocmai cum i s-a spus, dar mâna i- 
a tremurat când a tras materialul semitransparent 
deoparte. 

— Dă-te la o parte! La o parte, pentru numele lui 
Dumnezeu, ca să pot vedea! Cine e pictorul, eu ori tu? a 
strigat David. 

Maurice s-a tras într-o parte şi a zâmbit vag. Nu mai 
văzuse fete atât de frumoase şi se întreba unde le găsise 
David. Se ştia că doamnele din înalta societate făceau 
coadă la uşa studioului în speranţa că vor fi imortalizate 
într-o pictură faimoasă ca femei fatale din Grecia antică, 
însă aceste fete erau prea proaspete şi lipsite de sofisticare 
ca să aparţină nobilimii pariziene cu pretenţii. 


S O capodoperă a lui David (1748, Paris - 1825, Bruxelles), pictura în 
ulei reprezentând sabinele a fost realizată abia în 1799 şi s-a numit 
Intervenţia sabinelor, cunoscută şi sub numele de Răpirea sabinelor. 
Nicolas Poussin a realizat o pictură cu acelaşi titlu în 1640. (n.tr.) 


61 


Maurice ştia foarte bine acest lucru. Mângâiase sânii şi 
coapsele mai multor femei din înalta societate decât orice 
alt bărbat din Paris, iar printre amantele lui se numărau 
ducesa de Luynes, ducesa de Fitz-James, vicontesa de 
Laval şi prinţesa de Vaudemont. Era ca un club care 
primea mereu noi membri. Se spunea că Maurice afirmase: 
„Parisul este locul unde ajungi mai uşor sa posezi o femeie 
decât o abație“. 

Cu toate că avea treizeci şi şapte de ani, Maurice arăta 
cu zece ani mai tânăr şi vreme de mai bine de douăzeci de 
ani profitase de frumuseţea lui tinerească. In acel timp 
trecuse multă apa pe sub Pont Neuf, şi totul se dovedise 
plăcut şi de ajutor în cariera lui politică. Amantele sale 
făcuseră la fel de multe pentru el atât în saloane, cât şi în 
budoar, şi, deşi ajunsese să aibă propria abație, femeile îi 
deschiseseră uşile sinecurilor politice pe care şi le dorise. 

Femeile ţineau Franţa sub papuc, iar Maurice cunoştea 
asta mai bine ca oricine. Şi, cu toate că era interzis prin 
lege ca o femeie să moştenească tronul, ele căutau să 
obţină puterea prin alte mijloace, şi de aceea îşi alegeau 
candidaţii cei mai potriviţi. 

— Acum aranjează valul lui Valentine, i-a cerut David, 
care-şi pierduse răbdarea. Va trebui să urci pe podium, iar 
scara e în spate. 

Maurice a urcat treptele şchiopătând până pe podiumul 
aflat la aproape un metru înălţime. A ajuns în spatele lui 
Valentine. 

— Aşadar, te cheamă Valentine? i-a şoptit el la ureche. 
Eşti foarte frumoasă, draga mea, mai ales pentru cineva cu 
nume de băiat. 

— lar dumneata eşti foarte afemeiat, i-a răspuns cu 
sarcasm Valentine, pentru cineva care poartă sutana 
purpurie de episcop! 

— Încetaţi cu şoaptele! a răcnit David. Aranjează vălul 
acela! Când Maurice a dat să atingă pânza, David a 
adăugat: A, Maurice, nu am făcut prezentările! Ea e 
nepoata mea, Valentine, şi vara ei, Mireille. 

— Nepoata ta! a exclamat Maurice, scăpând vălul dintre 


62 


degete, de parcă i le-ar fi ars. Şi încă o „nepoată de suflet“, 
a mai zis el. 

— E sub tutela mea. Bunicul ei mi-a fost prieten foarte 
drag, dar a murit în urmă cu câţiva ani. Contele de Remy. 
Familia ta l-a cunoscut, dacă nu mă înşel. 

Maurice l-a privit uimit pe David. 

— Valentine, tocmai spunea David, acest domn care îţi 
aranjează valul este o figură renumită în Franţa. Fost 
preşedinte al Adunării Naţionale. Daţi-mi voie să vi-l 
prezint pe domnul Charles Maurice de Talleyrand- 
Perigord. Episcopul de Autun... 

Mireille a sărit în picioare, scoțând o exclamaţie de 
stupoare şi trăgând de pânză ca să-şi acopere sânii goi. În 
acelaşi timp, Valentine a scos un țipăt care aproape că i-a 
spart timpanele lui Maurice. 

— Episcopul de Autun! a strigat Valentine, 
îndepărtându-se de el. E diavolul cu copita despicată! 

Cele două tinere femei au sărit jos de pe podium şi au 
fugit desculţe din încăpere. 

Cu un surâs strâmb, Maurice s-a uitat la David. 

— De obicei prezenţa mea are un alt efect asupra 
sexului frumos, a comentat el. 

— Se pare că reputaţia te-a trădat de data asta, i-a 
răspuns David. 


Aşezat în mica sufragerie aflată alături de studio, David 
a contemplat Rue de Bac. Maurice, cu spatele la ferestre, 
stătea ţeapăn pe unul dintre scaunele din satin cu dungi 
albe şi roşii aşezate în jurul mesei de mahon. Pe masă erau 
împrăştiate câteva boluri cu fructe şi sfeşnice de bronz, 
precum şi un serviciu de masă de patru persoane, cu 
farfurii pictate cu păsări şi flori. 

— Cine s-ar fi aşteptat la o asemenea reacţie? a spus 
David, decojind o portocala. Imi cer iertare pentru această 
întâmplare. M-am dus sus şi fetele au fost de acord să se 
schimbe şi să vină totuşi la masă. 

— Cum se face că ai ajuns tutorele acestor copile? l-a 
întrebat Maurice, răsucind paharul de vin între degete şi 


63 


luând încă o înghiţitură. Mi se pare o bucurie prea mare ca 
să fie îndurată de un singur om. Şi aproape o risipă când e 
vorba de unul ca tine. 

David a ridicat ochii şi i-a aruncat o privire, apoi i-a 
răspuns: 

— Sunt întru totul de acord. N-am idee cum o să mă 
descurc. Am căutat în tot Parisul o guvernantă potrivită 
care să continue educaţia lor. Am ajuns la capătul puterilor 
de când soţia mea a plecat la Bruxelles acum câteva luni. 

— Plecarea ei n-a avut nicio legătură cu sosirea 
atrăgătoarelor tale  „nepoate“, adevărat? a făcut 
Talleyrand, continuând să răsucească paharul şi zâmbind 
la gândul necazului care dăduse peste David. 

— Deloc, a confirmat David, cu un aer abătut. Soţia mea 
şi familia ei sunt regalişti convinşi. Dezaprobă apartenenţa 
mea la Adunarea Naţională. Consideră că un pictor 
burghez ca mine, care s-a bucurat de ajutorul regelui, nu 
ar trebui să sprijine Revoluţia. Căsătoria mea a suferit încă 
de la Căderea Bastiliei. Soţia mi-a cerut să renunţ la postul 
din Adunare şi să nu mai fac picturi revoluţionare; astea 
sunt condiţiile pe care mi le-a pus ca să se întoarcă. 

— Prietene, dar când ai dezvelit la Roma Jurământul 
Horaţilor mulţimea a venit la atelierul tău din Piazza del 
Popolo ca să depună flori dinaintea picturii. A fost prima 
capodoperă a Noii Republici, iar tu eşti pictorul ei ales. 

— Ştiu asta, dar soţia mea nu ştie, a suspinat David. A 
luat copiii la Bruxelles şi a vrut să le ia şi pe pupilele mele. 
Insă condiţiile înţelegerii cu stareţa lor prevăd ca eu să le 
tin la Paris, plătindu-mi-se un stipendiu generos pentru 
asta. Pe de altă parte, aici mi-e locul. 

— Stareţa lor? Pupilele tale sunt călugăriţe? Maurice 
aproape că a pufnit în râs. Ce nebunie încântătoare! Să 
dea două tinere, mirese ale lui Hristos, în grija unui bărbat 
de patruzeci şi doi de ani, care nu le este rudă! Ce-a fost în 
mintea acelei stareţe? 

— Nu sunt călugăriţe, nu au depus jurământul. Spre 
deosebire de tine! a subliniat cu tâlc David. S-ar părea că 
această stareţa bătrână şi acră le-a avertizat că tu eşti 


64 


Diavolul în persoană. 

— Recunosc că nu duc o viaţă întru totul cuviincioasă, a 
spus Maurice. Cu toate acestea, am rămas surprins să aud 
că o stareță din provincie vorbeşte astfel despre mine. Am 
încercat să păstrez discreţia. 

— Daca discreţia înseamnă să umpli Franţa cu bastarzi, 
în vreme ce oferi ultima împărtăşanie şi te pretinzi preot, 
atunci nu prea ştiu ce altceva ţi s-ar putea spune în faţă. 

— Dar eu n-am vrut să devin preot, a repetat Maurice cu 
destulă amărăciune. Trebuie să te mulţumeşti cu 
moştenirea pe care o ai. În ziua în care o să renunţ la 
veşmântul preoţesc şi la toate o să mă simt pentru prima 
oara cu adevărat curat. 

În acel moment, Valentine şi Mireille au intrat în 
sufragerie. Erau amândouă îmbrăcate la fel, în hainele de 
călătorie de culoare cenuşie, ce le fuseseră date de 
stareță. Doar pletele lor strălucitoare le adăugau o pată de 
culoare. Bărbaţii s-au ridicat să le salute, iar David le-a 
tras două scaune. 

— V-am aşteptat aproape un sfert de ceas, le-a dojenit 
el. Acum sper că sunteţi în stare să vă purtaţi cuviincios. Şi 
încercaţi să fiţi politicoase cu Monseniorul. Indiferent ce 
veţi fi auzit despre el, sunt sigur că totul ar păli în 
comparaţie cu adevărul. Insă el ne este oaspete. 

— Nu vi s-a spus că sunt şi vampir? le-a întrebat 
Talleyrand politicos. Şi că beau sânge de copii? 

— Ba da, Monseniore, i-a răspuns Valentine. Şi că aveţi 
o copită despicată. Mergeţi şchiopătând, deci trebuie că e 
adevărat! 

— Valentine, a avertizat-o Mireille, eşti din cale afară de 
nepoliticoasă! 

David şi-a luat capul între palme şi a tăcut. 

— E adevărat, a zis Talleyrand. Să vă explic. A turnat vin 
în paharele aflate în faţa celor două fete, apoi a continuat: 
Când eram mic, familia m-a dat unei doici, o ţărancă 
neştiutoare. Intr-o zi, m-a lăsat pe o comodă, iar eu am 
căzut şi mi-am rupt un picior. Doica s-a temut să îi 
înştiinţeze pe părinţii mei în legătură cu acel accident, aşa 


65 


că piciorul nu s-a vindecat cum se cuvine. Cum mama nu 
se omora cu firea ca să mă îngrijească, piciorul mi-a 
crescut strâmb, până a fost prea târziu ca să se mai 
intervină. Asta e toată povestea. Nimic misterios în asta, 
nu credeţi? 

— Şi vă doare rău? l-a întrebat Mireille. 

— Piciorul? Nu. Talleyrand a zâmbit uşor mâhnit. Doar 
rezultatul. Din cauza lui mi-am pierdut dreptul de 
primogenitură. Mama a născut încă doi fii, trecând 
drepturile mele fraţilor mei, Archimbaud şi Boson. Nu 
putea accepta ideea unui moştenitor infirm la vechiul titlu 
de Talleyrand-Perigord, nu? Ultima oară am văzut-o pe 
mama când a venit la Autun pentru a protesta împotriva 
numirii mele ca episcop. Cu toate că ea m-a obligat să mă 
preoţesc, spera să rămân îngropat undeva în obscuritate. A 
susţinut că nu eram suficient de pios pentru funcţia de 
episcop. Avea dreptate, bineînţeles! 

— Îngrozitor! a exclamat Valentine, înfierbântată. Pentru 
asta, eu i-aş fi spus că este o vrăjitoare! 

David şi-a ridicat capul dintre palme, a privit în tavan şi 
a sunat din clopoțel pentru a li se servi masa. A 

— Aşa ai fi făcut? a întrebat-o Maurice cu blândeţe. In 
cazul acesta, aş fi dorit să te am lângă mine. Mărturisesc 
că e ceva ce am tânjit eu însumi să fac. 

După ce toată lumea a fost servită şi valetul a plecat, 
Valentine a zis: 

— Monseniore, după ce ne-aţi spus povestea, nu îmi mai 
păreţi atât de rău precum am auzit. Ba chiar recunosc că 
sunteţi foarte atrăgător. 

Exasperată, Mireille s-a uitat lung la Valentine, iar David 
a zâmbit cu gura până la urechi. 

— Poate că eu şi Mireille ar trebui să vă mulţumim, 
Monseniore, dacă dumneavoastră aţi hotărât cu adevărat 
închiderea mănăstirilor, a continuat Valentine. Dacă nu s- 
ar fi întâmplat aşa, noi ne-am afla tot la Montglane, tânjind 
după viaţa de la Paris, pe care o visam... 

Maurice îşi lăsase jos cuțitul şi furculiţa şi se uita la ele. 

— Abația Montglane? Din Pirineii de Jos? De la abația 


66 


aceea veniţi? Dar de ce nu mai sunteţi acolo? De ce-aţi 
plecat? 

Expresia de pe chipul lui şi interesul vădit al întrebărilor 
bărbatului au făcut-o pe Valentine să-şi dea seama ca 
făcuse o greşeală de neiertat. In ciuda chipului atrăgător şi 
a manierelor elegante, Talleyrand era încă episcop de 
Autun, chiar omul în legătură cu care le avertizase stareţa. 
Dacă îşi dădea seama că ele nu numai că aveau cunoştinţă 
de existenţa Setului de Montglane, dar şi ajutaseră la 
scoaterea lui din stăreţie, el nu avea să aibă linişte până nu 
afla tot ce se putea de la ele. 

Într-adevăr, erau în mare primejdie doar prin faptul ca 
episcopul ştia că fetele veniseră de la Montglane. Cu toate 
că piesele încredințate fuseseră îngropate cu grijă sub 
nişte plante din gradina lui David, aflată în spatele 
atelierului în chiar noaptea sosirii lor, mai exista o 
problemă. Valentine nu uitase de rolul pe care i-l dăduse 
stareţa, acela de a sluji drept punct de adunare pentru alte 
călugăriţe ce se vedeau silite să fugă şi să abandoneze 
piesele. Până în acel moment nu se întâmplase aşa ceva, 
dar în condiţiile în care Franţa era cuprinsă de tulburări 
sociale, asta se putea petrece oricând. Valentine şi Mireille 
nu-şi puteau îngădui să fie urmărite de Charles Maurice 
Talleyrand. 

— Repet, a întrebat Talleyrand cu glas apăsat, după ce 
fetele au păstrat o tăcere dureroasă, de ce aţi plecat de la 
Montglane? 

— Pentru că abația s-a închis, Monseniore, i-a răspuns 
Mireille. 

— S-a închis? De ce? 

— Din cauza Legii Confiscărilor, Monseniore. Stareţa s-a 
temut pentru siguranţa noastră. 

— În scrisorile ei către mine, a intervenit David, stareţa 
mi-a explicat că a primit ordin de la statul papal să închidă 
abația. 

— Şi aţi crezut aşa ceva? a întrebat Talleyrand. Eşti 
republican ori nu? Ştii că papa Pius a denunţat Revoluţia. 
Când am dat legea aceasta, a ameninţat că excomunică 


67 


orice catolic din Adunare! Această stareță a trădat Franţa 
primind ordin de la papalitatea italiană, care, după cum 
ştii, este dominată de Habsburgii şi Burbonii din Spania. 

— Ţin să te anunţ că sunt un republican la fel de bun ca 
tine, a spus David, înfierbântat. Familia mea nu aparţine 
nobilimii, iar eu sunt om din popor. Rămân sau mă 
prăbuşesc odată cu noul guvern. Dar închiderea Abației 
Montglane nu are legătură cu politica. 

— Dragul meu David, tot ce există pe pământ are 
legătură cu politica. Ştii ce a fost îngropat la Montglane, 
nu? 

Valentine şi Mireille au albit, însă David s-a uitat ciudat 
la Talleyrand şi a ridicat paharul cu vin. 

— Ei, na! Asta e o poveste de adormit copiii, a spus el cu 
un hohot dispreţuitor. 

— Serios? a făcut Talleyrand. S-a uitat pătrunzător la 
cele două tinere. Apoi a ridicat şi el paharul, a luat o 
sorbitură, părând a rămâne cufundat în gânduri. In cele 
din urmă, a ridicat furculiţa şi a reînceput să mănânce. 
Valentine şi Mireille au rămas ca îngheţate la locurile lor, 
fără să se atingă de mâncare. 

— Nepoatelor tale pare să le fi pierit pofta de mâncare, a 
remarcat Talleyrand. 

David le-a aruncat o privire. 

— Ei, ce s-a întâmplat? Să nu-mi spuneţi că şi voi credeţi 
în asemenea prostii? 

— Nu, unchiule, a răspuns încet Mireille. Ştim că e doar 
o superstiție. 

— Sigur, e o legendă, adevărat? a spus Talleyrand, 
recăpătându-și o parte din farmecul de mai devreme. Dar e 
una despre care se pare ca aţi auzit şi voi. Spuneţi-mi, 
unde a plecat stareţa asta a voastră după ce a găsit cu cale 
să conspire cu papa împotriva guvernului Franţei? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Maurice! a intervenit 
iritat David. S-ar putea crede că ai studiat pentru a deveni 
inchizitor. Îţi spun eu unde a plecat, şi să punem capăt 
acestei discuţii. S-a dus în Rusia. 

Talleyrand a rămas tăcut o vreme. Apoi a zâmbit discret, 


68 


ca şi cum s-ar fi gândit la ceva amuzant. 

— Cred că ai dreptate, a zis el. Spune-mi, 
fermecătoarele tale nepoate au avut prilejul să meargă la 
Opera din Paris? 

— Nu, Monseniore, s-a grăbit Valentine sa răspundă. 
Dar acesta a fost cel mai drag vis al nostru, încă din 
copilărie. 

— Tocmai de atunci? a făcut Talleyrand şi a râs. Ei, 
poate împlinim acest vis. După masă, aş vrea să ne uitam 
puţin la garderoba voastră. Din întâmplare, mă pricep şi la 
modă... 

— Monseniorul sfătuieşte jumătate din femeile Parisului 
în legătură cu moda, a intervenit David cu un surâs 
strâmb. E unul dintre multele lui acte de grijă 
creştinească. 

— Trebuie să vă povestesc odată cum i-am aranjat 
coafura Mariei-Antoinette pentru un bal mascat. Tot eu i- 
am şi gândit costumaţia. Nici măcar amanţii ei n-au 
recunoscut-o, ca să nu mai vorbim de rege! 

— Vai, unchiule, i-am putea cere Monseniorului să facă 
acelaşi lucru şi pentru noi? a întrebat Valentine cu glas 
rugător, simțindu-se cu totul uşurată că discuţia alunecase 
spre un subiect mai nevinovat şi, în acelaşi timp, mai puţin 
primejdios. 

— Dar voi arătaţi oricum răpitoare, le-a spus zâmbind 
Talleyrand. Dar o să vedem ce se poate face ca să depăşim 
farmecul cu care v-a înzestrat natura. Din fericire, am o 
prietenă în anturajul căreia se află cei mai buni croitori din 
Paris - cred că aţi auzit de Madame de Staël. 


Toată lumea din Paris auzise de Germaine de Staël, 
după cum în curând au aflat Valentine şi Mireille. Când au 
urmat-o în loja ei zugrăvită în albastru şi auriu de la 
Opera-Comique, au văzut şiruri întregi de persoane cu 
părul pudrat întorcând capul după ea. Toată crema 
societăţii pariziene umpluse lojile care se ridicau până sub 
tavanul operei, unde aerul era încins. Văzând etalarea 
nenumăratelor bijuterii, perle şi dantele, nimeni n-ar fi 


69 


crezut că pe străzi se desfăşura o revoluţie, că familia 
regală  lâncezea chinuită în palatul ce îi devenise 
închisoare, că, în fiecare dimineaţă, cotigile pline cu 
membri ai nobilimii şi ai clerului mergeau gemând pe 
pietrele de pavaj către piaţa Revoluţiei. În potcoava Operei 
Comice, splendoarea şi fastul continuau să existe. Şi cea 
mai strălucitoare dintre prezenţe era tânăra doamna a 
Parisului, Germaine de Staël. 

Valentine aflase mai totul despre aceasta luându-i la 
întrebări pe servitorii unchiului ei. Madame de Staël era 
fiica sclipitorului ministru de finanţe elveţian Jacques 
Necker, de două ori exilat de Ludovic al XVI-lea şi tot de 
atâtea ori rechemat la post la cererea poporului francez. 
Mama ei, Suzane Necker, ţinuse cel mai renumit salon din 
Paris vreme de douăzeci de ani, a cărui stea fusese chiar 
Germaine. 

Milionară în adevăratul sens al cuvântului, Germaine îşi 
cumpărase practic un soţ la vârsta de douăzeci de ani: 
baronul Eric de Staël von Holstein, scăpătatul ambasador 
al Suediei în Franţa. Imitând-o pe mama ei, Germaine îşi 
deschisese salonul la ambasada Suediei şi se vârâse în 
politică. Încăperile puse la dispoziţie de ea gemeau de 
exponenţii mediului politic şi cultural al Franţei: Lafayette, 
Condorcet, Narbonne, Talleyrand. Germaine devenise 
filosof al revoluției. Toate hotărârile importante ale zilei se 
luau între pereţii tapetaţi cu mătase ai salonului ei, prin 
bărbaţi pe care doar ea îi putea strânge laolaltă. Acum, la 
vârsta de douăzeci şi cinci de ani, ajunsese probabil cea 
mai puternică femeie din Franţa. 

În timp ce Talleyrand a şchiopătat chinuitor prin lojă 
ajutându-le pe cele trei femei să se aşeze, Valentine şi 
Mireille au studiat-o pe Madame de Stael. Cu o rochie cu 
decolteu adânc din dantelă neagră cu fir de aur, care îi 
scotea în evidenţă braţele pline şi umerii musculoşi, dar şi 
talia groasă, era o figură impunătoare. Purta un colier cu 
camee mari, înconjurate de rubine, la care se adăuga 
turbanul exotic, ce devenise semnul ei distinctiv. S-a 
aplecat spre Valentine, care şedea alături, şi i-a şoptit cu 


70 


glasul ei scăzut, totuşi tunător, ce a putut fi auzit de toată 
lumea: 

— Draga mea, până mâine, toată lumea din Paris îmi va 
năvăli în casă, întrebându-se cine sunteţi. Va fi un scandal 
extrem de încântător, după cum sunt convinsă că îşi dă 
seama  însoţitorul vostru, altfel v-ar fi îmbrăcat mai 
cuviincios. 

— Doamnă, nu vă plac rochiile noastre? a întrebat 
neliniştită Valentine. 

— Amândouă sunteţi foarte frumoase, draga mea, a 
asigurat-o Germaine, parcă împotriva voinţei ei. Dar albul 
e culoarea pentru fecioare, nu roşul aprins. Şi, cu toate că 
sânii tineri au fost mereu la modă în Paris, fetele sub 
vârsta de douăzeci de ani folosesc un voal. lar domnul 
Talleyrand ştie prea bine asta. 

Valentine şi Mireille s-au roşit până în vârful urechilor, 
dar Talleyrand a intervenit: 

— Eu eliberez Franţa în felul meu. 

Bărbatul şi Germaine şi-au zâmbit, apoi ea a ridicat 
discret din umeri. 

— Sper că vă place opera, a spus Madame de Staël, 
întorcându-se către Mireille. Compozitorul, Andre Philidor, 
este cel mai bun maestru de şah din Europa. A cântat şi a 
jucat şah cu filosofi şi regi. S-ar putea ca muzica lui să vi 
se pară demodată, mai ales că Gluck a revoluţionat opera. 
E greu să asculţi atâtea pasaje recitative... 

— Doamnă, noi nu am mai fost la operă până acum, i-a 
spus Valentine. 

— N-aţi fost niciodată la operă! a exclamat Germaine cu 
voce tare. Imposibil! Dar unde v-au ţinut familiile voastre? 

— La mănăstire, doamnă, i-a răspuns Mireille 
politicoasă. 

Germaine a privit-o o clipă, de parcă nu ar fi ştiut ce 
este aceea o mănăstire. Apoi s-a întors şi l-a privit pe 
Talleyrand. 

— Prietene, cred că ai uitat să-mi explici câteva lucruri. 
Dacă ştiam că pupilele lui David au fost crescute la 
mănăstire, n-aş fi ales cu niciun chip o operă precum Tom 


71 


Jones. S-a întors din nou spre Mireille şi a adăugat: Sper să 
nu fiţi uimite. E o poveste englezească despre un copil 
nelegitim... 

— E preferabil să înveţe morala de la o vârstă fragedă, a 
spus râzând Talleyrand. 

— Corect, a admis Germaine din vârful buzelor. Dacă şi-l 
păstrează pe episcopul de Autun ca mentor, informaţia s-ar 
putea dovedi folositoare. 

Apoi, întrucât cortina tocmai se ridica, s-a întors spre 
scenă. 


— Cred că aceasta a fost cea mai interesantă experienţă 
din viaţa mea, a spus Valentine după spectacol, în timp ce 
stătea pe covorul gros de Aubusson din biblioteca lui 
Talleyrand şi se uita la flăcările din şemineu. 

Talleyrand s-a rezemat de spătarul unui fotoliu masiv 
îmbrăcat în mătase albastră cu ape, proptindu-şi picioarele 
de o canapeluţă. Mireille stătea la vreun metru depărtare, 
uitându-se şi ea la foc. 

— Acum e prima oară că bem şi coniac, a adăugat 
Valentine. 

— Păi, n-ai decât şaisprezece ani, a spus Talleyrand 
adulmecând aroma de coniac din pahar şi luând o 
sorbitura. Veţi avea timp pentru multe. 

— Domnule Talleyrand, câţi ani aveţi? l-a întrebat 
Valentine. 

— Asta nu e o întrebare politicoasă, a prevenit-o Mireille 
de lângă şemineu. Nu se cuvine să întrebi oamenii ce 
vârstă au. 

— Şi, te rog, a intervenit Talleyrand, spune-mi Maurice. 
Am treizeci şi şapte de ani, dar mă simt de nouăzeci când 
mi te adresezi cu „domnule“. Acum, spuneţi-mi, v-a plăcut 
de Germaine? 

— Madame de Staël a fost fermecătoare, a zis Mireille, 
al cărei păr roşcat sclipea în lumina flăcărilor, căpătând o 
nuanţă şi mai intensă. 

— Adevărat că îţi este amantă? l-a întrebat Valentine. 

— Valentine! a exclamat Mireille, însă Talleyrand 


72 


hohotea deja. 

— Eşti grozavă, a spus el, răvăşind părul lui Valentine cu 
degetele, în vreme ce ea s-a aplecat spre genunchiul lui în 
lumina mereu schimbătoare. Domnişoară, vara ta nu 
etalează niciuna dintre pretenţiile pe care le găsesc atât de 
plictisitoare la societatea pariziană. Întrebările ei mi se par 
pline de prospeţime, şi nu mă deranjează câtuşi de puţin. 
Aceste ultime săptămâni, când v-am îmbrăcat şi v-am 
plimbat prin Paris, mi s-au părut o licoare care a mai 
alungat din amărăciunea care caracterizează cinismul meu 
firesc. Valentine, dar cine ţi-a spus că Madame de Staël 
mi-a fost amantă? 

— Am auzit de la servitori, domnule, adică unchiule 
Maurice. E adevărat? 

— Nu, draga mea. Nu este adevărat. Nu mai e. Am fost 
amanți cândva, dar bârfitorii au aflat cu întârziere. Cu ea 
sunt prieten. 

— Poate că te-a alungat din cauza piciorului beteag? a 
sugerat Valentine. 

— Doamne, Dumnezeule! a strigat Mireille, care nu era 
obişnuită să vorbească astfel. Te rog să-i ceri scuze 
domnului! Domnule, vă rog să o iertaţi pe vara mea! Nu a 
vrut să vă jignească. 

Talleyrand a rămas tăcut, aproape descumpănit. Cu 
toate că spusese că Valentine nu-l putea jigni niciodată, 
nimeni din Franţa nu vorbise public despre beteşugul lui. 
Cuprins de o emoție pe care nu o putea defini, s-a aplecat 
în faţă, i-a prins mâinile lui Valentine şi a tras-o până pe 
canapea. Încet, şi-a petrecut braţele pe după talia ei şi a 
îmbrăţișat-o. 

— Îmi pare foarte rău, unchiule Maurice, a spus 
Valentine. l-a pus mâna foarte gingaş pe obraz şi i-a 
zâmbit. Până acum n-am avut ocazia să văd o diformitate 
fizică. Ar fi foarte instructiv pentru mine dacă mi-ai arata- 
O. 

Mireille a scos un geamăt. Talleyrand s-a holbat la 
Valentine de parcă nu i-ar fi venit să-şi creadă urechilor. 
Ea l-a strâns de braţ în semn de încurajare. După o clipă, 


73 


el a spus cu un aer grav: 

— Prea bine. Dacă aşa vrei. 

Cu greutate, şi-a ridicat piciorul de pe bancheta, s-a 
aplecat şi şi-a scos gheata grea din oţel care îi ţinea 
piciorul astfel încât să poată merge. 

În lumina slabă a flăcărilor, Valentine a examinat 
piciorul. Privit de sus, semăna cu o bâtă. Valentine i-a 
ridicat piciorul, s-a aplecat deasupra lui şi l-a sărutat uşor 
pe talpă. Descumpănit, Talleyrand s-a ridicat în scaun. 

— Sărmanule picior, a zis ea. Ai suferit atât de mult şi nu 
meritai asta. E 

Talleyrand s-a plecat spre ea. Înclinându-i puţin capul 
spre el, a sărutat-o uşor pe buze. Vreme de o clipă, părul 
lui auriu şi buclele ei blonde s-au întrepătruns în lumina 
focului. 

— Eşti singura care i-a vorbit piciorului meu, i-a spus el 
cu un zâmbet. Şi mi-ai făcut piciorul să fie fericit. 

În timp ce el o privea pe Valentine, arătându-și faţa 
angelică, cu buclele aurii învăluite în lumina flăcărilor, lui 
Mireille îi venea greu să creadă că acela era bărbatul care, 
în mod nemilos, aproape de unul singur, distrugea Biserica 
Catolică. Omul care voia să pună mâna pe Setul 
Montglane. 


x 


Lumânările se micşoraseră simţitor în biblioteca lui 
Talleyrand. În lumina deja muribundă a focului, colțurile 
încăperii spatioase erau deja înghiţite de umbre. Aruncând 
o privire spre ceasul din bronz de pe piedestalul de 
deasupra şemineului, Talleyrand a observat că era ora 
două dimineața. S-a ridicat de pe scaunul său, pe care 
Valentine şi Mireille îşi lăsaseră capul, cu părul aşezat pe 
genunchii lui. 

— I-am promis unchiului vostru că o să vă aduc acasă la 
o oră omenească, le-a spus el. Uitaţi-vă cât e ceasul. 

— Vai, unchiule Maurice, a zis Valentine, te rugam să nu 
ne faci să plecăm. E prima oară că am avut prilejul să 
ieşim în societate. De când am venit de la mănăstire, am 


74 


trăit de parcă nici n-am fi plecat de acolo. 

— Încă o istorisire, a aprobat Mireille. Unchiul nostru n- 
o să se supere. 

— Ba se va înfuria, a spus Talleyrand, râzând. Dar 
oricum e prea târziu ca să vă duc acasă. La ora asta din 
noapte, până şi în cartierele cele mai alese, străzile sunt 
pline de beţivi fără adăpost. Sugerez să trimit un lacheu 
acasă la unchiul vostru cu un bilet. O să-l pun pe 
Courtiade, valetul meu, să vă pregătească o încăpere. 
Preferaţi să dormiţi împreună, aşa cred, am dreptate? 

Nu era întru totul neadevărat că era prea primejdios să 
le trimită acasă la acea oră. Talleyrand avea casa plină de 
servitori, iar locuinţa lui David nu se afla departe, însă îşi 
dăduse seama că nu voia să le trimită acasă, nici atunci, 
nici mai târziu. Zăbovise cu istorisirile, amânând 
inevitabilul. Aceste două fete, cu nevinovăția şi 
prospetimea lor, îi stârniseră sentimente pe care cu greu 
le putea pune în cuvinte. Nu avusese niciodată familie, iar 
căldura pe care o simţea în prezenţa lor constituia o 
experienţă cu totul nouă. 

— A, chiar putem rămâne toată noaptea? a întrebat 
Valentine, ridicându-se în capul oaselor şi strângând-o pe 
Mireille de braţ. Aceasta părea nehotărâtă, dar şi ea ar fi 
preferat să rămână. 

— Chiar aşa, a spus Talleyrand, ridicându-se de pe scaun 
ca să tragă de cordonul clopoţelului. Să speram că asta nu 
va declanşa cel mai mare scandal din Paris, aşa cum a 
profeţit Germaine. 

Cu un aer sobru, Courtiade, încă îmbrăcat cu livreaua 
scrobită, a aruncat o privire spre fetele despletite, apoi 
spre piciorul desculţ al stăpânului său, şi, fără o vorba, le-a 
condus pe scări, deschizându-le uşa dormitorului mare 
pentru oaspeţi. 

— Monseniorul ne-ar putea găsi nişte cămăși de noapte? 
a întrebat Mireille, Poate vreuna dintre servitoare... 

— Asta nu e nicio problemă, le-a răspuns Courtiade 
politicos, şi le-a întins două cămășuţe de noapte din 
mătase, bogat împodobite cu dantelă brodată de mână, 


75 


care sigur nu aparţineau vreunei servitoare. Cu discreţie, a 
părăsit încăperea. 

După ce Valentine şi Mireille s-au dezbrăcat, şi-au periat 
parul şi au urcat în patul moale cu baldachin, Talleyrand a 
bătut la uşă. 

— Vă simţiţi în largul vostru? a întrebat el, băgând capul 
pe uşă. 

— E cel mai grozav pat pe care l-am văzut vreodată, i-a 
răspuns Mireille, de sub plapumă. La mănăstire, dormeam 
direct pe scânduri, ca să avem ţinută frumoasă. 

— Iar asta a avut un efect considerabil, din câte bag de 
seamă, a spus Talleyrand, zâmbind. Apoi s-a apropiat şi s-a 
aşezat pe bancheta de lângă pat. 

— Acum trebuie să ne mai spui o poveste, a zis 
Valentine. 

— E prea târziu... a început Talleyrand. 

— Atunci, o poveste cu stafii! a exclamat Valentine. 
Stareţa nu ne îngăduia niciodată să ascultăm poveşti cu 
stafii, dar noi tot ni le spuneam. Ştii vreuna? 

— Din nefericire, nu, a zis cu amărăciune Talleyrand. 
După cum ştiţi, n-am avut parte de o copilărie firească. N- 
am auzit poveşti de acest fel. Apoi a stat o clipă pe 
gânduri. Însă, la o adică, într-un anumit moment al vieţii 
mele, am întâlnit o fantomă. 

— Chiar aşa? s-a mirat Valentine. Pe sub plapuma, a 
strâns-o de mâna pe Mireille. Amândouă păreau 
emoţionate. O fantomă adevărată? 

— Acum, dacă mă gândesc bine, sună cam absurd, a zis 
el râzând. Trebuie să-mi promiteţi că nu-i veţi povesti asta 
şi unchiului vostru Jacques-Louis, altfel o să devin de râsul 
Adunării. 

Fetele s-au cuibărit şi mai bine sub plapumă şi au jurat 
că nu vor povesti nimănui. În lumina pâlpâitoare a 
lumânării, Talleyrand şi-a căutat o poziţie mai comodă pe 
canapea şi şi-a început istorisirea... 


POVESTEA EPISCOPULUI 


76 


Când eram foarte tânăr, înainte de a fi hirotonisit ca 
preot, mi-am părăsit scaunul episcopal de la Saint Remy, 
unde este îngropat faimosul rege Clovis, şi m-am dus să-mi 
fac studiile la Universitatea Sorbona. După doi ani, venise 
vremea să-mi fac cunoscută chemarea. 

Ştiam că voi isca un scandal îngrozitor dacă refuzam să 
urmez profesiunea pe care familia mi-o impusese; cu toate 
acestea, mă simţeam total nepregătit să devin preot. În 
sinea mea, simţisem mereu că destinul meu era să fiu om 
de stat. 

Sub capela de la Sorbona erau îngropate osemintele 
celui mai mare om de stat pe care l-a avut Franţa, un 
bărbat pe care l-am idolatrizat. Îi ştiţi numele: Armand 
Jean du Plessis, duce de Richelieu, care, apelând la un rar 
amestec de religie şi politică, a condus această ţară cu o 
mână de fier vreme de aproape douăzeci de ani, până la 
moartea sa, în 1642. 

Într-o noapte, pe la miezul nopţii, am lăsat căldura 
patului, mi-am aruncat pe umeri o capă groasă peste 
halatul de casă şi am coborât de pe zidurile acoperite de 
iederă ale clădirii unde locuiam, îndreptându-mă spre 
capela Sorbonei. 

Vântul rece spulbera frunzele moarte de-a lungul peluzei 
şi auzeam sunetele ciudate scoase de bufniţe şi de alte 
creaturi ale nopţii. Cu toate că mă consideram plin de 
curaj, mărturisesc că îmi era teamă. În capelă, mormântul 
era întunecat şi rece. La acea ora nu era nimeni să se 
roage şi doar câteva lumânări rămăseseră să ardă în 
apropierea criptei. Am mai aprins una şi, cazând în 
genunchi, l-am rugat pe ultimul preot al Franţei să mă 
îndrume. În bolta aceea necuprinsă, în timp ce mi-am spus 
păsul, mi-am auzit bătăile propriei inimi. 

Nici nu am apucat să-mi termin rugăciunea şi, spre 
uimirea mea deplină, prin criptă a început să bată un vânt 
îngheţat, care a stins toate lumânările. Asta m-a îngrozit! 
Învăluit de beznă, am bâjbâit prin preajmă, ca să găsesc 
altă lumânare pe care sa o aprind. Însă în acea clipă am 
auzit un geamăt, iar din mormânt s-a ridicat stafia neclară 


77 


a cardinalului Richelieu! Părul, pielea şi chiar roba de 
ceremonial erau albe ca neaua, iar el a plutit pe deasupra 
mea, licărind şi complet transparent. 

Dacă nu aş fi stat deja în genunchi, cu siguranţa că m-aş 
fi aruncat la podea. Glasul mi-a îngheţat în gâtlej, 
amuţindu-mă. Apoi am auzit din nou acel geamăt adânc. 
Stafia cardinalului îmi vorbea! Am simţit fiori pe şira 
spinării când a rostit cuvintele de neuitat, cu o voce care 
aducea cu dangătul unui clopot mare. 

— Ce te-a făcut să mă tulburi? a bubuit el. Vânturi 
sălbatice se învârtejeau în jurul meu, iar eu rămăsesem 
într-o beznă deplină, însă picioarele îmi erau prea vlăguite 
ca să mă ridic şi să o rup la fugă. Am înghiţit în sec şi am 
încercat să-mi descătuşez vocea pentru a-i da răspuns. 

— Cardinalule Richelieu, am spus eu cu glas tremurat, 
caut îndrumare. În viaţă, ai fost cel mai mare om de stat al 
Franţei, în ciuda vocației tale preoţeşti. Cum de ai căpătat 
atâta putere? Te rog să-mi împărtăşeşti secretul, pentru că 
voiesc să-ţi urmez exemplul. 

— Tu? a bubuit stâlpul înalt, ca de fum, adunându-se 
către tavanul boltit, de parcă ar fi fost jignit de moarte. A 
alunecat încoace şi încolo de-a lungul zidurilor, ca un om 
care se plimbă nervos printr-o încăpere. Cu fiecare pas, 
creştea în mărime, până când forma lui diafană a umplut 
încăperea, deplasându-se ca o furtună gata sa lovească. M- 
am chircit, voind parcă să dispar. Şi, într-un târziu, stafia a 
vorbit: 

— Secretul pe care l-am căutat a rămas mereu un 
mister... Stafia se rostogolea încă pe tavanul criptei, iar 
forma ei dispărea pe măsură ce se subţia. Puterea sa stă 
îngropată odată cu Carol cel Mare. Eu doar am descoperit 
cheia. Am ascuns-o bine... 

Apoi a licărit slab pe perete, ca o flacără gata să se 
stingă. Am sărit în picioare şi am încercat cu disperare să-l 
împiedic să dispară cu desăvârşire. La ce făcuse aluzie? 
Care era secretul ce fusese îngropat odată cu Carol cel 
Mare? Am strigat, ca să acopăr vuietul vântului care topea 
stafia chiar dinaintea ochilor mei. 


78 


— Sire, binecuvântat părinte! Te rog să-mi spui unde pot 
găsi această cheie despre care vorbeşti. 

Stafia dispăruse complet, însă i-am putut auzi glasul ca 
un ecou care a răsunat, lovindu-se de pereţii holului lung. 

— François... Marie... Arouet... Şi asta a fost tot. 

Vântul s-a domolit, iar puţinele lumânări au prins, 
treptat, din nou viaţă. Am rămas singur în criptă. După 
multă vreme, m-am întors, traversând peluza, către 
camera mea. 

În dimineaţa următoare ar fi trebuit să socotesc întreaga 
experienţă drept un vis urât, însă frunzele moarte şi 
mirosul vag de criptă ce încă rămăsese în capa mea m-au 
făcut să cred că totul fusese real. Cardinalul îmi spusese 
că găsise prima cheie către mister. Şi, din anumite motive, 
trebuia să caut această cheie cu ajutorul marelui poet şi 
dramaturg francez Francois Marie Arouet, cunoscut sub 
numele de Voltaire. 

Voltaire abia se întorsese la Paris dintr-un exil pe care 
şi-l impusese singur la moşia lui de la Ferney, cu scopul de 
a pregăti realizarea unei noi piese. Însă majoritatea lumii 
crezuse că se întorsese acasă pentru a muri. Motivul 
pentru care acest dramaturg certăreţ şi ateu, un om 
născut la patruzeci de ani după moartea lui Richelieu, 
cunoştea secretele cardinalului îmi rămânea necunoscut. 
Dar trebuia să aflu. Au trecut câteva săptămâni până când 
am reuşit să stabilesc o întâlnire cu Voltaire. 

Imbrăcat în straiele mele preoţeşti şi sosind la ora fixată, 
am fost imediat condus în dormitorul lui. Lui Voltaire îi era 
lehamite să se scoale înainte de amiază şi deseori îşi 
petrecea întreaga zi în pat. Susţinea de aproape patruzeci 
de ani că era în pragul morţii. 

Şi l-am găsit proptit între perne, purtând o tichie 
pufoasă de culoare roz şi o cămaşă lungă de noapte. Ochii 
lui, ca nişte tăciuni încinşi înfipţi în chipul palid, buzele 
subţiri şi nasul ascuţit ca un ac îl făceau să arate ca o 
pasăre de pradă. 

Câţiva preoţi se agitau prin cameră, însă el respingea cu 
vehemenţă slujbele lor, aşa cum a făcut până şi-a dat 


79 


ultima suflare. Ştiind cât de mult ura clerul, m-am simţit 
jenat atunci când el a ridicat privirea şi m-a văzut în 
sutana mea de novice. Făcând un semn cu mâna 
descărnată pe care şi-o scosese de sub cearşafuri, s-a 
răstit la preoţi: 

— Lăsaţi-ne!  Aşteptam vizita acestui tânăr. Este 
emisarul cardinalului Richelieu! 

Apoi a izbucnit într-un hohot strident de râs atunci când 
preoţii, aruncând o privire peste umăr spre mine, s-au 
grăbit să iasă din încăpere. Voltaire m-a invitat să iau loc. 

— Mereu a fost o sursă de mister pentru mine de ce 
stafia aceea ridicolă nu poate rămâne în mormânt, a spus 
el furios. Mi se pare nespus de supărător că un preot mort 
continuă să apară, sfătuindu-i pe tineri să vină la căpătâiul 
meu. A, întotdeauna îmi dau seama că vin din partea lui, 
pentru că toţi au acea expresie metafizică şi pofticioasă pe 
buzele căzute, ochii le rătăcesc fără ţintă, la fel ca ai tăi... 
Vizitele pe care le primeam la Ferney erau numeroase şi 
mă  întristau de moarte, dar aici, la Paris, toţi mă 
asaltează! 

Mi-am alungat iritarea auzind că mă descria în acel fel. 
Eram surprins ca Voltaire ghicise motivul vizitei mele, dar 
şi alarmat. lar asta pentru că îmi sugerase că şi alţii 
căutaseră să afle acelaşi lucru. 

— Aş vrea să străpung inima acelui om cu un par o dată 
pentru totdeauna, a bombănit Voltaire. Poate că atunci mi- 
aş găsi cât de cât liniştea. 

Era foarte enervat şi a început să tuşească. Mi-am dat 
seama că se înecase cu sânge, dar când am încercat să-l 
ajut, mi-a făcut semn să mă îndepărtez. 

— Doctorii şi preoţii ar trebui atârnaţi în aceeaşi 
spânzurătoare! a strigat el, întinzând mâna după paharul 
cu apă. I l-am dat şi a sorbit din el. 

— Vrea manuscrisul, bineînţeles. Cardinalul Richelieu nu 
suportă ideea că preţioasele lui jurnale intime au căzut în 
mâinile unui bătrân respingător ca mine. 

— Aveţi jurnalele personale ale cardinalului Richelieu? 

— Da. Cu mulţi ani în urmă, când eram tânăr, am fost 


80 


azvârlit în închisoare pentru uneltire împotriva Coroanei, 
din cauza unui poem modest pe care l-am scris despre 
viaţa amoroasă a regelui. Cât mucezeam în temniţă, un 
protector bogat de-al meu mi-a adus câteva jurnale ca să le 
descifrez. Aparţinuseră familiei lui secole la rând, dar erau 
scrise într-un cod secret pe care nimeni nu-l putuse 
desluşi. Cum nu aveam altceva mai bun de făcut, le-am 
descifrat şi am aflat o mulţime de lucruri despre iubitul 
nostru cardinal. 

— Credeam că scrierile lui Richelieu au fost încredințate 
Universităţii Sorbona. 

— Asta ştii tu, a spus Voltaire şi a râs batjocoritor. Un 
preot nu ţine un jurnal intim scris într-un cod decât dacă 
are ceva de ascuns. Ştiam prea bine la ce fel de lucruri se 
gândeau preoţii din vremea aceea: la masturbare şi la 
fapte libidinoase. M-am cufundat în jurnalul acela ca un cal 
ce-şi vâra capul în sacul cu fân atârnat de gât, dar, nici 
vorba de confesiuni deşănţate - am descoperit doar un 
tratat savant. O adunătură de prostii cum rar am pomenit. 

Voltaire a început să tuşească hârâit şi să se înece şi am 
crezut că va trebui să rechem vreun preot în cameră, 
pentru că nu aveam încă dreptul să dau ultima 
împărtăşanie. După ce a scos nişte sunete cumplite, mi-a 
făcut semn să-i aduc nişte şaluri. Îngrămădindu-le peste el, 
şi-a înfăşurat unul în jurul capului, arătând ca un beduin 
bătrân şi a rămas în pat, tremurând. 

— Ce aţi descoperit în aceste jurnale şi unde se află ele 
acum? am insistat eu. 

— Încă le am. In cursul şederii mele în temniţă, 
binefăcătorul meu a murit şi n-a avut moştenitori. Datorită 
valorii lor istorice, s-ar putea ca jurnalele să valoreze mulţi 
bani. Dar dacă vrei părerea mea, ele reprezintă prostii 
pline de superstiții. Vrăjitorie şi farmece. 

— Parcă spuneaţi că erau scrise savant. 

— Da, în măsura în care un preot e capabil de o 
asemenea obiectivitate. Vezi tu, atunci când nu şi-a condus 
armatele împotriva tuturor ţărilor din Europa, cardinalul 
Richelieu şi-a dăruit viaţa studiului puterii. lar obiectul 


81 


studiilor lui secrete era... poate ai auzit de Setul 
Montglane, nu? 

— Setul de piese de şah ce a aparţinut lui Carol cel 
Mare? m-am mirat eu, încercând să par calm, cu toate că 
simţeam inima bătându-mi mai să-mi sară din piept. 

Aplecându-mă deasupra patului şi sorbind fiecare vorbă 
a lui Voltaire, l-am îndemnat cât de blând am putut să 
continue, ca să nu stârnesc încă un atac de tuse. Auzisem 
de Setul Montglane, dar el se pierduse cu secole în urmă. 
Din câte ştiam eu, valoarea lui era inimaginabilă. 

— Am crezut că era doar o legendă, am zis. 

— Richelieu nu a crezut asta, mi-a răspuns bătrânul 
filosof. Pe o mie două sute de pagini, jurnalul lui cuprinde 
cercetări privind originile şi semnificaţia setului. A 
călătorit la Aachen, la Aix-la-Chapelle şi chiar a verificat la 
Montglane, unde bănuia că a fost îngropat, dar zadarnic. 
Vezi tu, cardinalul a socotit că acest set conţinea cheia 
unui mister, unul mai vechi decât şahul, probabil la fel de 
vechi ca însăşi civilizaţia. Un mister ce explică înălţarea şi 
prăbuşirea civilizaţiilor. 

— Dar ce fel de mister ar putea fi? l-am întrebat, 
încercând fără sorţi de izbândă să-mi ascund emoția. 

— Să-ţi spun eu ce credea el, a urmat Voltaire, cu toate 
că a murit înainte de a rezolva enigma. Înţelege cum vrei, 
dar nu mă mai tulbura în legătură cu el. Cardinalul 
Richelieu considera că Setul Montglane cuprindea o 
formulă ascunsă chiar în piesele de şah. Ea dezvăluia 
secretul puterii universale... 


Talleyrand s-a oprit şi, în lumina scăzută, a privit spre 
Valentine şi Mireille, care stăteau ghemuite una lângă 
cealaltă, îngropate sub plăpumi şi perne. Se prefăceau că 
dorm, iar părul lor răsfirat pe perne, cu şuviţe 
întrepătrunse, strălucea slab. El s-a ridicat şi s-a aplecat sa 
le aşeze mai bine plapuma, apoi le-a mângâiat uşor părul. 

— Unchiule Maurice, a spus Mireille deschizând ochii, 
nu ţi-ai terminat povestea. Care era formula pe care a 
căutat-o cardinalul Richelieu toată viaţa? De ce credea că 


82 


ea era ascunsă în piesele de şah? 

— Asta o vom descoperi împreună, dragele mele. 

Talleyrand a zâmbit, pentru că a văzut că şi Valentine 
deschisese ochii. Cele două fete tremurau sub plapuma 
groasă. 

— Eu n-am văzut manuscrisul, înţelegeţi? Voltaire a 
murit la scurt timp după vizita mea. Intreaga lui bibliotecă 
a fost cumpărată de cineva care cunoştea bine valoarea 
jurnalelor cardinalului Richelieu. O persoană care a înţeles 
şi care îşi dorea puterea universală. Acea persoană la care 
mă refer a încercat să ne mituiască atât pe mine, cât şi pe 
Mirabeau, care a apărat Legea Confiscărilor, în încercarea 
de a stabili dacă Setul Montglane putea fi confiscat de 
oameni cu înalte poziţii politice şi cu principii etice de 
nimic. 

— Dar tu ai refuzat mita, unchiule Maurice, nu-i aşa? a 
zis Valentine, ridicându-se în capul oaselor şi făcând 
plapuma să alunece de pe ea. 

— Preţul cerut de mine a fost prea mare pentru acel 
susţinător, adică susținătoare, a spus Talleyrand şi a râs. 
Eu voiam setul pentru mine. Şi încă îl vreau. Uitându-se la 
Valentine la lumina palidă a lumânării, a zâmbit vag. 
Stareţa voastră a făcut o mare greşeală, a continuat el. 
Pentru că am bănuit ce a plănuit, înţelegeţi? A scos setul 
din mănăstire. A, nu vă uitaţi aşa la mine, dragele mele. Să 
fie oare o coincidenţă că stareţa voastră a traversat tot 
continentul până în Rusia, aşa cum a spus unchiul vostru? 
Vedeţi voi, persoana care a cumpărat biblioteca lui 
Voltaire, care a încercat să ne mituiască pe mine şi pe 
Mirabeau, cea care a încercat vreme de patruzeci de ani să 
pună mâna pe set nu este alta decât Ecaterina cea Mare, 
împărăteasa tuturor ruşilor. 


83 


O PARTIDĂ DE ŞAH 


Şi vom juca o partidă de şah, 

Apăsându-ne ochii lipsiţi de pleoape şi 
aşteptând 

Să bată la uşă cineva. 


T.S. ELIOT! 


New York City 
Martie 1973 


Cineva a bătut la uşă. Tocmai stăteam în mijlocul 
apartamentului, cu o mână în şold. Trecuseră trei luni de 
la revelion. Aproape că uitasem de noaptea aceea, de 
prezicătoare şi de întâmplările stranii de atunci. 

Ciocănitul a continuat, destul de tare. Am dat încă o tuşă 
de albastru de Prusia pe o pictură ce se afla în faţa mea şi 
am pus pensula într-o cutie cu ulei de in. Lăsasem 
ferestrele deschise ca să aerisesc, însă clientul meu Con 
Edison? părea să ardă ordure (asta înseamnă gunoaie în 
franceză) exact sub geamul meu. Pervazurile erau pline de 
funingine. 

Nu aveam chef de oaspeţi, dar m-am îndreptat spre hol. 
M-am întrebat de ce nu mă sunase portarul la interfon, aşa 
cum se cuvenea, ca să anunţe persoana care acum îmi 
bătea la uşă, gata să o dărâme. Avusesem o săptămână 
proastă. Încercasem să ţin pasul cu lucrarea mea pentru 
Con Edison şi-mi petrecusem ore în şir certându-mă cu 
administratorii clădirii mele şi cu câteva companii care 


The Waste Land, versiune de Alex. Moldovan, ed. Paralela 45, 2004, 
p. 23 (n.tr.) 

8 Companie care asigură alimentarea cu gaze naturale, electricitate şi 
căldură în New York. (n.tr.) 


84 


aveau depozite pentru păstrarea bunurilor personale. Mă 
pregăteam pentru iminenta plecare în Algeria. 

Primisem viză. Le telefonasem tuturor prietenilor; după 
plecarea din ţară, probabil că nu aveam să-i mai vad timp 
de un an. Era un prieten anume pe care încercam să-l 
găsesc, deşi el era la fel de misterios şi de inaccesibil ca şi 
Sfinxul. Nici nu bănuiam ce nevoie disperată urma să am 
de ajutorul lui după întâmplările prin care aveam sa trec în 
viitorul apropiat. 

Trecând prin holul lung, m-am văzut pentru o clipă în 
una dintre oglinzile fixate pe pereţi. Parul meu vâlvoi era 
stropit cu vopsea roşie, iar pe nas aveam o dungă de lac de 
culoare carmin. M-am şters cu dosul mâinii şi mi-am trecut 
palmele peste pantalonii din pânză şi peste cămaşa lălâie 
de lucru. Apoi am deschis uşa brusc. 

În faţa mea stătea Boswell, portarul, rămas cu un pumn 
ridicat în aer şi purtând o uniformă bleumarin cu nişte 
epoleţi ridicoli pe care, neîndoielnic, şi-i alesese singur. S- 
a uitat lung la mine. 

— lertaţi-mă, doamnă, a spus el pe nas, dar un 
automobil Corniche albastru blochează din nou intrarea în 
clădire. După cum ştiţi, ospeţii trebuie să plece din faţa 
blocului pentru ca să permită altora... 

— Şi de ce nu m-ai anunţat prin interfon? l-am întrerupt 
eu furioasă. Ştiam prea bine la ce maşină se referea. 

— Interfonul a fost defect toată săptămâna, doamnă... 

— Atunci, de ce nu te-ai îngrijit să fie reparat, Boswell? 

— Eu sunt doar portar, doamnă. Eu nu repar lucrurile. 
Administratorul clădirii se ocupă de asta. Portarul verifică 
oaspeţii şi se asigură că intrarea nu e... 

— Bine, bine. Trimite-o sus. Exista o singură persoană 
cunoscută din New York care să aibă un Corniche albastru- 
deschis, iar aceasta era Lily Rad. Cum era duminică, 
aveam convingerea că Saul conducea. El putea pleca de 
acolo cât Lily se afla în apartamentul meu ca să mă scoată 
din pepeni. Insă Boswell a continuat să mă privească 
înnegurat. 

— Mai e problema acelui mic animal, doamnă. Musafira 


85 


dumneavoastră insistă să-l aducă în clădire, cu toate că i s- 
a spus în repetate rânduri... 

Era deja prea târziu. În aceeaşi clipă, un ghemotoc de 
blană zbârlită a apărut în viteză de după un colţ al 
coridorului, dinspre lifturi. S-a îndreptat glonţ spre 
apartamentul meu, a trecut ca o săgeată printre Boswell şi 
mine, şi a dispărut pe holul de intrare. De dimensiunile 
unui ștergător de praf, a scos nişte icnete ascuţite în timp 
ce parcă zbura pe podea. Boswell m-a privit cu mare 
dispreţ şi a amuţit. 

— Asta e, Boswell, am zis eu ridicând din umeri. Să ne 
prefacem că n-am văzut nimic, bine? N-o să creeze 
necazuri şi o să plece imediat ce-l găsesc. 

Exact atunci a apărut şi Lily, parcă valsând, de după 
acelaşi colţ. Era înveşmântată cu o capă de samur din care 
atârnau nişte cozi lungi pufoase. Părul blond era prins în 
trei ori patru codițe care ţâşneau în toate direcţiile, astfel 
că nu mai ştiai unde i se termina părul şi unde începea 
capa. Boswell a oftat şi a închis ochii. 

Lily l-a ignorat cu desăvârşire pe Boswell, mi-a trântit un 
sărut zgomotos pe obraz şi s-a strecurat printre noi ca să 
intre în apartamentul meu. Unei persoane corpolente ca ea 
nu-i este la îndemână să se strecoare pe nicăieri, însă ea 
îşi poartă kilogramele cu oarece eleganţă. Când a trecut pe 
lângă mine, cu glasul ei gutural şi cântat mi-a aruncat: 

— Spune-i portarului ăsta al tău să nu se mai agite atât, 
că se strică la stomac. Saul o să se învârtă în jurul blocului 
până plecăm. 

L-am urmărit pe Boswell plecând, am scăpat un geamăt 
pe care mi-l reţinusem până atunci şi am închis uşa. Cu 
regret, m-am întors în apartament să dau piept cu încă o 
după-amiază de duminică ce-mi era ruinată de Lily Rad, 
persoana din New York pe care o aveam cel mai puţin la 
inimă. 

Apartamentul meu era compus dintr-o cameră spațioasă 
cu tavan foarte înalt şi o baie, în care se intra de pe holul 
de intrare. În încăperea mare existau trei uşi care 
delimitau o debara, bucătărioara şi un pat mare care se 


86 


ridica la perete. Camera devenise un labirint de arbori 
uriaşi şi de plante exotice care alcătuiau cărări ca prin 
junglă. Pretutindeni zăceau maldăre de cărţi, mormane de 
perne marocane şi tot soiul de lucruşoare inutile culese de 
la magazinele cu obiecte de mâna a doua de pe Third 
Avenue. Aveam lămpi cu abajur din pergament pictat din 
India, urcioare de majolică din Mexic, bibelouri din Franţa, 
reprezentând păsări, şi bucăţi de cristal de Praga. Pereţii 
erau încărcaţi cu picturi pe jumătate terminate, încă 
umede de ulei, fotografii în rame sculptate şi oglinzi vechi. 
De tavan atârnau clopoței care zdrăngăneau la orice 
adiere, jucării mobile şi peşti din hârtie lăcuită. Singura 
piesă de mobilier din cameră era un pian de concert din 
abanos, pe care îl aşezasem lângă ferestre. 

Lily a păşit prin acel labirint ca o panteră scăpată din 
laţ, dând la o parte lucrurile din cale ca să-şi caute câinele. 
Şi-a lepădat capa cu cozi pe podea. Am rămas uimită 
văzând că pe dedesubt nu purta aproape nimic. Lily era 
croită ca o sculptură de Maillol’, cu glezne fine şi pulpe tot 
mai generoase pe măsură ce se apropie de 
supraabundenţa de carne aproape  gelatinoasă. [Işi 
strecurase toată acea masă într-o fustă miniaturală din 
mătase roşie, care se termina unde îi începeau coapsele. 
Când se mişca, semăna cu un aspic neînchegat, tremurător 
şi translucid. 

Lily a întors o pernă şi a scos la iveală mingea mică şi 
mătăsoasă de puf care o însoțea pretutindeni. L-a ridicat şi 
l-a drăgălit cu glasul ei erotic. 

— Uite-l şi pe scumpul meu Carioca, a tors ea. El se 
ascundea de mămica lui. Căţeluş rău ce eşti! 

Mi s-a făcut rău. 

— Vrei un pahar de vin? am sugerat eu, după ce Lily l-a 
depus pe Carioca înapoi pe podea. El a început să latre 
ascuţit şi supărător. M-am dus la bucătărie şi am scos o 


? Aristide Maillol (1861-1944), sculptor francez, renumit pentru 
bronzurile sale reprezentând femei corpolente, multe dintre ele expuse 
în grădina Tuilleries, la iniţiativa scriitorului Andre Malraux, în 1964, 
apoi în grădina Carrousel, (n.tr.) 


87 


sticlă de vin din frigider. 

— Cred că te-ai căptuşit cu chardonnay-ul acela groaznic 
de la Llewellyn, a comentat Lily. De ani de zile încearcă să 
se descotorosească de el. 

A luat paharul pe care i l-am întins şi a sorbit o gură. 
Şerpuind printre plante, s-a oprit în faţa picturii la care 
lucram atunci când sosirea ei mi-a ruinat duminica. 

— Asculta, îl cunoşti pe tipul ăsta? a întrebat ea pe 
neaşteptate, referindu-se la bărbatul pe bicicletă îmbrăcat 
tot în alb, trecând cu vehiculul peste un schelet. L-ai luat 
ca model pe individul de la parter? 

— Care individ de la parter? am întrebat-o, aşezându-mă 
pe bancheta pianului şi privind-o pe Lily. Buzele şi unghiile 
îi erau date cu aceeaşi culoare, roşu chinezesc. În contrast 
cu pielea ei albă, asta îi conferea o aură de zeiţă târfă, 
aceea care îl ademenise pe Cavalerul Verde!” sau pe 
Bătrânul Marinar!! să treacă în viaţa-în-moarte. Apoi m-am 
gândit că avea o oarecare legătură. Caissa, muza şahului, 
era la fel de nemiloasă ca şi muza poeziei. Muzele aveau 
talentul de a-i ucide pe cei pe care-i inspirau. 

— Omul de pe bicicletă, tocmai spunea Lily. Era 
îmbrăcat la fel - cu glugă - şi ambalat tot aşa. Deşi l-am 
văzut doar din spate. Cât pe ce să-l călcăm. Saul a trebuit 
să urce pe trotuar ca să-l evite. 

— Serios? am făcut eu, surprinsă. L-am pictat din 
imaginaţie. 

— E înspăimântător, a zis Lily, ca un om care se 
îndreaptă spre propria moarte. Felul în care individul 
dădea târcoale blocului tău era de-a dreptul sinistru. 

— Ce-ai spus? Ceva stârnise un ecou în străfundurile 
subconştientului meu. Și m-am uitat şi iată un cal galben- 
vânăt şi numele celui ce şedea pe el era: Moartea.” Unde 
mai auzisem asta? 

Carioca nu mai lătra, iar acum scotea nişte sunete 


10 Cavalerul Verde, personaj din ciclul legendelor arthuriene (n.tr.) 

11 Personaj din poemul Balada bătrânului marinar, de poetul romantic 
Samuel Taylor Coleridge (n.tr.) 

12 Noul Testament, Apocalipsa, 6, 7 (n.tr.) 


88 


ciudate, semănând cu sughiţul. Scurma bucăţelele de coajă 
de copac de la tulpina unei orhidee şi le azvârlea pe podea. 
M-am apropiat şi l-am ridicat, după care l-am aruncat în 
debaraua pentru haine, închizând apoi uşa. 

— Cum îndrăzneşti să-mi arunci câinele acolo? a zis Lily. 

— Câinii pot intra în clădirea asta doar în cuşti portabile, 
i-am explicat. Eu n-am aşa ceva. Ce veşti bune te-au 
îndemnat încoace? Nu te-am mai văzut de câteva luni. 
(„Din fericire“, am gândit.) 

— Harry organizează o masă de rămas-bun, a spus ea 
aşezându-se pe bancheta pianului şi terminând de băut 
vinul dintr-o înghiţitură. Vrea să stabileşti data. O să 
pregătească singur toată mâncarea. 

Carioca râcâia cu ghearele în debara, dar l-am ignorat 
cu totul. 

— Aş vrea să vin la masa asta. Ce zici de miercuri? 
Probabil că la sfârşitul săptămânii următoare voi pleca. 

— Bine, a spus Lily. 

Acum din debara se auzeau bufnituri; aşadar, Carioca se 
trântea cu trupul lui mic de uşă. Lily a dat să se ridice de 
pe banchetă. 

— Pot să scot câinele de acolo, te rog? 

— Pleci? am întrebat eu plină de speranţă. 

Mi-am luat mănunchiul de pensule din cutia cu ulei şi m- 
am dus la lavoar să le spăl, ca şi cum Lily ar fi plecat deja. 
Ea a rămas tăcută câteva clipe, apoi a zis: 

— Mă-ntrebam dacă ai ceva planificat pentru după- 
amiaza asta. 

— S-ar părea că planurile nu-mi ies deloc azi, am zis din 
bucătărioară, în timp ce turnam săpun lichid în apă 
fierbinte şi urmăream cum se formează clăbuci. 

— Voiam doar să ştiu dacă tu l-ai văzut vreodată pe 
Solarin jucând, a zis ea, zâmbind vag şi privindu-mă cu 
ochii ei mari şi cenuşii. 

Am lăsat pensulele în apă şi m-am uitat lung la ea. Asta 
suna a invitaţie la un meci de şah. Era ciudat. Lily se 
mândrea nevoie mare cu faptul că nu participa la nicio 
partidă, cu excepţia acelora în care ea era combatant. 


89 


— Cine-i Solarin ăsta? 

Lily m-a privit cu o uimire totală, de parcă aş fi întrebat- 
o cine era regina Angliei. 

— Uitasem că tu nu citeşti ziarele. Toată lumea vorbeşte 
de asta. E evenimentul politic al deceniului! Se spune că e 
cel mai bun jucător de şah după Capablanca, un şahist 
înnăscut. Şi i s-a permis să părăsească Rusia pentru prima 
oara după trei ani... 

— Credeam că Bobby Fischer e cel mai bun, am spus eu, 
răsucind pensulele în apa săpunită. Ce-a fost toată 
tevatura aceea de la Reykjavik din vara trecută? 

— Ei, bine măcar că ai auzit de Islanda, a spus Lily, 
ridicându-se şi venind să se rezeme de uşa bucătăriei. 
Adevărul e că Fischer n-a mai jucat de atunci. Se zvoneşte 
că nu-şi va apăra titlul, că nu va mai apărea în public. Ruşii 
sunt înnebuniţi. Şahul e sportul lor naţional şi se încaieră 
între ei ca să ajungă în vârful ierarhiei. Dacă Fischer nu-şi 
apăra titlul, practic nu există pretendent din afara Rusiei. 

— Aşadar, orice rus care ia campionatul la ei se poate 
bate pentru titlu, am zis eu. Şi crezi că tipul ăsta... 

— Solarin. 

— Crezi că Solarin va fi acela? 

— Poate că da. Poate că nu, a zis Lily, în sfârşit în 
elementul ei. Tocmai asta e uimitor. Toată lumea crede că 
e cel mai bun, dar nu are sprijin din partea Biroului Politic 
sovietic. Ceea ce este esenţial pentru orice jucător rus. De 
fapt, în ultimii ani, nici nu l-au lăsat să joace! 

— De ce? Am pus pensulele la uscat pe suportul de vase 
şi mi-am şters mâinile cu un prosop. Dacă ţin atât de mult 
să ia titlul, e o chestiune de viaţă şi de moarte... 

— Se pare că nu acceptă sistemul politic, a spus Lily, 
apoi a scos sticla de vin din frigider şi şi-a mai turnat un 
pahar. Acum trei ani a ieşit un scandal la un turneu din 
Spania. Solarin a fost expediat acasă la miez de noapte, 
rechemat de Mama Rusia. La început, s-a spus că e bolnav, 
apoi, că a avut o cădere nervoasă. Tot soiul de poveşti şi, 
brusc, tăcere. De atunci nu s-a mai auzit de el. Până 
săptămâna asta. 


90 


— Ce s-a întâmplat? 

— Săptămâna asta, ca din senin, Solarin a sosit la New 
York, practic înconjurat de o echipă a KGB-ului. A apărut 
la Clubul de Şah Manhattan şi a spus că vrea să participe 
la turneul Hermanold Invitational. E scandalos din câteva 
puncte de vedere. Un turneu Invitational înseamnă că 
trebuie să fii invitat ca să participi. Solarin n-a fost invitat. 
În al doilea rând, e un turneu de zona a cincea, zona cinci 
fiind SUA. Zona patru e reprezentată de URSS. ţi 
imaginezi consternarea tuturor când au aflat cine este. 

— De ce nu-i refuză dreptul de participare? 

— Ce dracu’! a spus Lily înveselită. John Hermanold, 
sponsorul turneului, a fost producător de teatru. De la 
senzaţia creată de Fischer în Islanda, s-a înregistrat un 
reviriment pe piaţa şahului. Au apărut banii. Hermanold e 
în stare de crimă numai să-l aibă pe Solarin în turneu. 

— Nu pricep cum de a ieşit Solarin din Rusia, dacă ruşii 
nu vor să-l vadă jucând. 

— Draga mea, tocmai asta-i chestia, a zis Lily. lar 
prezenţa oamenilor din KGB sugerează clar că a venit cu 
binecuvântare oficială, nu? A, e un mister fascinant! De 
aceea, mă gândeam să mergem azi... Lily a făcut o pauză. 

— Să mergem, unde? am întrebat eu dulce, deşi ştiam 
prea bine încotro bătea. Dar îmi plăcea să o văd chinuindu- 
se. Lily făcuse mare tam-tam din indiferența ei totală faţă 
de competiţii. „Eu nu joc împotriva omului, afirmase ea, eu 
joc împotriva tablei de şah.“ 

— Solarin joacă astăzi, a spus ea pe un ton şovăitor. E 
prima lui apariţie în public după chestia din Spania. 
Biletele la meci s-au vândut de mult şi se revând la un preţ 
fabulos. Începe peste o oră, dar cred că reuşim să intrăm... 

— A, mulţumesc, i-am retezat-o eu. Sărim peste asta. Mi 
se pare plicticos să asist la un meci. De ce nu te duci 
singură? 

Lily a strâns paharul între degete şi a rămas ţeapănă pe 
bancheta pianului. 

— Ştii că nu sunt în stare, a zis ea încet. 

Am fost convinsă că era prima oară când Lily cerea 


91 


cuiva o favoare. Dacă o însoţeam la partidă, putea susţine 
că îi făcea un serviciu unei prietene. Dacă apărea singură 
şi solicita un bilet, ziarele ar fi avut ce scrie. Chiar dacă 
Solarin ţinea pagina întâi, în cercurile şahiste din New 
York, apariţia lui Lily Rad la meci constituia o ştire 
importantă. Era una dintre cele mai bune femei-şahist din 
Statele Unite şi, sigur, cea mai sclipitoare. 

— Săptămâna viitoare, a zis ea printre buzele strânse, o 
să joc cu câştigătorul de azi. 

— Aha. Acum înţeleg, i-am spus eu. S-ar putea ca Solarin 
să bată. Şi cum n-ai jucat niciodată împotriva lui, şi sigur 
n-ai citit despre stilul lui... 

M-am apropiat de debara şi am deschis uşa. Carioca s-a 
furişat afară. Apoi a trecut în goană peste piciorul meu şi a 
început să se lupte cu un fir desprins din espadrilele mele 
de pânză. M-am uitat la el o clipă, apoi l-am ridicat cu un 
deget de la picior şi l-am aruncat direct peste un morman 
de perne. S-a tolănit cu încântare şi, cu colții lui ascuţiţi, a 
scos câteva pene dintr-una din perne. 

— Nu-mi dau seama cum de s-a ataşat atât de mult de 
tine, a zis Lily. 

— Ştie cine e stăpân aici. 

Lily a rămas tăcută. 

L-am urmărit amândouă pe Carioca foindu-se între 
perne, de parcă ar fi găsit ceva interesant acolo. Cu toate 
că ştiam prea puţine despre şah, îmi dădeam seama când 
stăpâneam centrul tablei. Nu simţeam că eu ar trebui să 
fac următoarea mutare. 

— Trebuie să vii cu mine, a spus Lily într-un târziu. 

— Cred că te-ai exprimat greşit, am ţinut sa precizez. 

Lily s-a ridicat şi s-a apropiat de mine. M-a privit drept 
în ochi. 

— Nici n-ai idee cât de important e turneul ăsta pentru 
mine! Hermanold i-a sucit pe oficiali să permită ca acest 
turneu să fie ierarhizat, invitând fiecare MM şi MI din zona 
cinci. Dacă mă plasez bine şi fac puncte, pot intra între cei 
mari. S-ar putea chiar să câştig. Dacă nu apărea Solarin. 

Complexitatea cernerii jucătorilor de şah îmi rămăsese 


92 


un mister, asta ştiam. Acordarea de titluri precum cel de 
mare maestru (MM) şi de maestru internaţional (MI) era şi 
mai şi. Iți venea să crezi că în cazul unui joc atât de 
matematic precum şahul, stabilirea supremaţiei ar fi 
trebuit să fie mai limpede, însă totul funcţiona ca în cadrul 
unui club masculin exclusivist. Înţelegeam exasperarea lui 
Lily, dar aveam o nelămurire. 

— Ce s-ar întâmpla dacă ai termina pe locul doi? am 
întrebat-o. Încă eşti una dintre cele mai bune jucătoare din 
SUA... 

— Cele mai bune şahiste! Femei? Lily arăta de parcă ar 
fi fost gata să scuipe pe podea. Mi-am amintit că ţinea cu 
orice chip să nu joace niciodată împotriva unei femei. 
Şahul era un joc al bărbaţilor, iar pentru a se chema 
câştigătoare, trebuia să bată bărbaţi. Lily aşteptase mai 
bine de un an titlul de MI, pe care considera că şi-l 
câştigase deja. Turneul acela era important, mi-am dat eu 
seama, pentru că oficialii nu mai puteau reţine titlul dacă 
ea ieşea prima în meciuri cu oameni care aveau o poziţie 
ierarhică mai bună. 

— Nu înţelegi nimic, a spus Lily. E un turneu 
eliminatoriu. Sunt programată cu Solarin în al doilea meci, 
presupunând că amândoi câştigăm prima noastră partida, 
ceea ce se va întâmpla. Dacă joc cu el şi pierd, sunt 
eliminată din turneu. 

— Şi nu crezi că o să-l baţi? 

Cu toate că Solarin era atât de mare, mă surprindea că 
Lily recunoştea posibilitatea înfrângerii. 

— Nu ştiu, a zis ea cu sinceritate. Antrenorul meu crede 
că nu o să câştig. Consideră că Solarin mă va face praf la 
tabla de joc. Că o să mă lase în chiloţi. Nu înţelegi ce 
înseamnă să pierzi o partidă! Nu-mi place să pierd. Urăsc 
asta! A scrâşnit din dinţi şi şi-a strâns mâinile pumn. 

— N-ar trebui să te pună faţă în faţă cu cineva de 
aceeaşi categorie de la început? Mi se părea ca citisem 
ceva în sensul acela. 

— Sunt doar câteva zeci de jucători în Statele Unite care 
sunt cotaţi la peste 2 400 de puncte, mi-a răspuns Lily 


93 


amărâtă. Şi, evident, nu toţi sunt incluşi în turneul ăsta. Cu 
toate că punctajul lui Solarin a fost peste 2 500, există 
doar cinci oameni aflaţi între clasarea mea şi a lui care vor 
participa. Numai că, jucând cu el de la început, n-am 
prilejul să mă încălzesc în alte meciuri. 

Acum am înţeles. Producătorul de teatru care 
organizase acel turneu o invitase pe Lily datorită valorii ei 
publicitare. Omul voia să vândă bilete, iar Lily era o 
Josephine Bakert? a şahului. Ea avea de toate, fiind o 
atracţie sigură. Dar acum, când găsise o atracţie mai mare 
în persoana lui Solarin, Lily putea fi sacrificată. li 
programase un meci contra lui Solarin încă de la început 
ca să o scoată din competiţie. Nu avea importanţă că acel 
turneu o putea ajuta să obţină titlul de maestru 
internaţional. Brusc, mi-am dat seama că lumea şahului nu 
se deosebea mai deloc de cea a contabililor autorizaţi. 

— Bine, mi-ai explicat, am spus eu şi am pornit pe hol. 

— Unde te duci? m-a întrebat ea, ridicând glasul. 

— Să fac un duş, i-am răspuns este umăr. 

— Duş? Glasul îi era puţin isteric. De ce Dumnezeu? 

— Trebuie să mă spăl şi să mă schimb, i-am zis, oprindu- 
mă în uşa băii, dacă vrei să ajungi la jocul acela peste o 
oră. 

Lily m-a privit tăcută. A avut bunul-simţ să-mi şi 
zâmbească. 


Mi se părea absurd să călătoresc într-o maşină 
decapotabilă la mijlocul lunii martie, când norii se adunau 
pe cer, iar temperatura scăzuse la minus un grad. Lily era 
înfăşurată în capa ei de blană. Carioca se chinuia să rupă 
ciucurii de pe ea ca să-i arunce pe podea. Eu purtam doar 
un palton negru de lână şi îngheţasem. 

— Maşina asta nu are şi acoperiş? am întrebat, îndurând 


15 Josephine Baker (1906-1975), dansatoare, actriţa şi cântăreaţă de 
culoare de origine americană, care a obţinut cetăţenia franceză în 
1937 şi a făcut parte din Rezistenţa franceză, motiv pentru care, după 
război, a fost distinsă cu Croix de Guerre, iar la moarte a beneficiat de 
onoruri militare, (n.tr.) 


94 


vântul. 

— De ce nu-l pui pe Harry să-ţi facă o haină de blană? La 
o adică, de asta se ocupă, şi doar te adoră. 

— Acum n-o să-mi prea fie de folos, i-am spus. Explică- 
mi, te rog, de ce jocul acesta e o sesiune închisă la 
Metropolitan Club. Cred că sponsorul şi-ar dori cât mai 
multă publicitate cu ocazia primului meci al lui Solarin, 
după atâţia ani, în Occident. 

— Se vede că te pricepi bine la sponsori, m-a aprobat 
Lily. Numai că azi Solarin joacă contra lui Fiske. Un meci 
cu public numeros, în locul unuia privat şi liniştit, ar putea 
da rezultate nedorite. Fiske e mai mult decât nebun. 

— Cine-i Fiske ăsta? 

— Antony Fiske, a zis ea, învelindu-se mai bine cu blana. 
Un mare jucător. E MM britanic, dar s-a înregistrat în zona 
cinci pentru că a locuit multă vreme la Boston, în perioada 
când juca mai intens. Mă mir că a acceptat, pentru că nu a 
jucat de ani de zile. La ultima lui partida a cerut să fie 
evacuaţi spectatorii. I se păruse că înăuntru erau 
microfoane şi că simţea vibrații misterioase în aer, care 
interferau cu undele lui cerebrale. Jucătorii de şah pot 
avea oricând o cădere nervoasă. Se zice că Paul Morphy, 
primul campion al SUA, a murit stând complet îmbrăcat 
într-o cadă în care pluteau pantofi de damă. Nebunia e 
riscul profesional al jucătorilor de şah, dar pe mine n-o să 
mă vezi luând-o razna. Asta li se întâmplă doar bărbaţilor. 

— De ce numai lor? 

— Pentru că şahul, draga mea, e un joc oedipian. Totul 
se reduce la uciderea regelui şi la posedarea reginei. 
Psihologilor le place să-i urmărească pe şahişti ca să vadă 
dacă se spală prea des pe mâini, miros pantofi vechi ori se 
masturbează între partide. Apoi scriu totul în Journal of 
the AMA. 

Rolls-Royce-ul Corniche de culoare albastru-deschis a 
tras în faţă la Metropolitan Club de pe Sixtieth Street, 
aproape de Fifth Avenue. Saul ne-a deschis portiera. Lily i 
l-a încredinţat pe Carioca şi a pornit vioaie înaintea mea pe 


14 Jurnalul Asociaţiei Medicale Americane (n.tr.) 
95 


rampa acoperită care mergea de-a lungul unei curţi 
pietruite şi ducea la intrarea în club. Saul nu scosese o 
vorbă în timpul călătoriei, dar acum mi-a făcut un semn cu 
ochiul. Am ridicat din umeri şi am urmat-o pe Lily. 

Metropolitan Club este o rămăşiţă a vechiului New York. 
Clubul privat pentru bărbaţi părea să nu se fi schimbat 
deloc din secolul trecut. Mocheta roşie şi decolorată din 
foaier ar fi trebuit spălată, iar lemnul întunecat al 
pupitrului de la recepţie ar fi meritat ceruit. Însă holul 
mare compensa prin farmec ceea ce-i lipsea intrării. 

Pornind dinspre hol se mergea către sala mare, cu 
tavane de nouă metri înălţime sculptate în stil palladio! şi 
incrustate cu frunze aurite. Un singur candelabru atârna 
de un cablu lung drept din centrul tavanului. Doi pereţi 
erau doar balcoane suprapuse, ale căror balustrade bogat 
sculptate priveau spre centrul încăperii, asemenea unei 
curţi venețiene. Cel de-al treilea perete avea oglinzi cu fir 
de aur, întinzându-se până la tavan, reflectând ceilalţi doi 
pereţi. Cel de-al patrulea era separat de hol cu paravane 
înalte ca nişte jaluzele din catifea roşie. Pe pardoseala de 
marmură în pătrate albe şi negre ca o tablă de şah erau 
împrăştiate zeci de măsuţe înconjurate de scaune tapiţate 
în piele. În colţul îndepărtat se găsea un pian din abanos, 
alături de un paravan chinezesc lăcuit. 

In vreme ce admiram interiorul, Lily m-a strigat de la 
balconul de deasupra. Capa de blana îi atârna peste 
balustradă. Mi-a făcut semn să merg spre scările largi din 
marmură care descriau o curbă din foaier către primul 
balcon, unde se afla ea. 

Sus, Lily m-a dus într-o cameră mică, destinată jocurilor 
de noroc, şi a intrat şi ea. Încăperea era decorată în verde 
ca muşchiul, cu ferestre boltite ce dădeau spre Fifth 
Avenue şi spre parc. Acolo se găseau câţiva lucrători 
ocupați să scoată mesele de joc cu tăblia îmbrăcată în piele 


15 Termen derivat de la numele arhitectului renascentist Andrea 
Palladio (1508-1580), ale cărui lucrări se remarcă prin îmbinarea 
principiilor clasice romane cu cele ale Renaşterii târzii, într-un stil 
calm şi armonios. (n.tr.) 


96 


şi pe cele de jocuri de zaruri, acoperite cu postav verde. 

— Aici se va disputa partida, mi-a spus Lily. Dar nu sunt 
sigură dacă a venit cineva. Mai avem de aşteptat o 
jumătate de oră. Întorcându-se către un lucrător în 
trecere, l-a întrebat: Ştii unde e John Hermanold? 

— Poate în sufragerie, a zis omul, ridicând din umeri. 
Telefonaţi la etaj şi cereţi să-l anunţe. 

Apoi a măsurat-o de jos până sus, lucru deloc măgulitor. 
Lily de-abia încăpea în rochie, iar eu m-am bucurat că 
alesesem un taior cenuşiu şi nebătător la ochi. Am dat să- 
mi scot paltonul, dar lucrătorul m-a oprit. 

— Doamnele nu au voie în camera de joc, mi-a zis el, 
apoi a adăugat către Lily: Şi nici în sufragerie. Mai bine 
mergeţi jos şi telefonaţi de acolo. 

— O să-l ucid pe ticălosul ăsta de Hermanold, mi-a şoptit 
Lily printre dinţi. Într-un club privat pentru bărbaţi, ce 
Dumnezeu? A ieşit apoi pe coridor în căutarea prăzii, iar 
eu m-am întors în cameră şi m-am trântit pe un scaun, sub 
privirile ostile ale lucrătorilor. Nu-l invidiam pe Hermanold 
când îl va găsi Lily. 

Am rămas în sala de jocuri privind pe ferestrele murdare 
care dădeau spre Central Park. Afară atârnau moale 
câteva drapele, iar lumina vagă a după-amiezii de iarnă 
făcea culorile să pară şi mai stinse. 

— Iertaţi-mă, am auzit un glas autoritar venind din 
spatele meu. M-am întors şi am văzut un bărbat atrăgător 
spre cincizeci de ani, cu părul negru şi tâmplele argintate. 
Purta un blazer bleumarin cu un model complicat şi un 
pulover alb pe gât. Duhnea a parfum Andover and Yale. 

— Nimeni nu are dreptul să rămână în aceasta cameră 
până începe turneul, a spus el cu fermitate. Dacă aveţi 
bilet, vă puteţi aşeza jos până atunci. Altfel, regret, dar va 
trebui să părăsiţi clubul. Aerul atrăgător de la început s-a 
risipit treptat. Frumosul e frumos, şi atât, m-am gândit eu, 
însă am spus cu voce tare: 

— Prefer să rămân aici. Aştept pe cineva să-mi aducă 
biletul... 

— Îmi pare rău, dar nu se poate, a zis el brusc. Apoi, 


97 


practic, m-a apucat de cot. Am promis clubului că vom 
respecta regulamentul de ordine interioară. In plus, există 
aspecte legate de securitate... 

Am continuat să rămân aşezată, deşi el mă trăgea în sus 
cu toată demnitatea pe care o putea arăta. Prinzându-mi 
picioarele pe după picioarele scaunului, i-am surâs. 

— l-am promis prietenei mele Lily Rad că o aştept aici, i- 
am spus. Îl caută pe... 

— Lily Rad! a exclamat el, eliberându-mi braţul de parcă 
ar fi fost un vătrai înroşit. Cu o expresie dulce, m-am 
aşezat mai comod. Lily Rad e aici? Am continuat să 
zâmbesc şi am încuviinţat din cap. 

— Permiteţi-mi să mă prezint, domnişoară... 

— Velis, am spus. Catherine Velis. 

— Domnişoară Velis, sunt John Hermanold. Sponsorul 
turneului. Mi-a luat mâna şi mi-a strâns-o bărbăteşte. Nici 
nu aveţi idee ce onoare este pentru noi să o vedem 
urmărind acest meci. Ştiţi unde aş putea s-o găsesc? 

— S-a dus să vă caute. Cineva ne-a spus că vă aflaţi în 
sufragerie. Probabil că acolo a ajuns. 

— În sufragerie, a repetat Hermanold, presimţind ceva 
rău. Mă duc s-o caut, bine? După aceea vă invit pe 
amândouă la un pahar, jos. 

Apoi a ieşit grăbit pe uşă. 

După ce Hermanold se purtase ca un bun prieten, 
lucrătorii au început să mă ocolească cu un respect silit. I- 
am urmărit cât au scos din cameră mesele de joc stivuite şi 
s-au apucat să aranjeze şiruri de scaune cu faţa către 
ferestre, lăsând un spaţiu pe centru. Apoi, lucru ciudat, s- 
au lăsat la podea şi au îndreptat mobilierul, ca să 
alcătuiască un pătrat pe care păreau să-l traseze după un 
standard invizibil.  Urmăream manevrele cu atâta 
curiozitate, încât nu l-am observat pe bărbatul care se 
strecurase tăcut în cameră decât după ce acesta a trecut 
aproape de scaunul meu. Era înalt şi zvelt, cu păr blond 
foarte deschis, lăsat lung şi pieptănat peste cap, 
întorcându-se la guler. Purta pantaloni gri şi o cămașă 
sport din pânză, desfăcută la guler, care evidenția gâtul 


98 


puternic şi oasele bine formate, ca de dansator. S-a 
deplasat rapid către locul unde lucrătorii îşi făceau treaba 
şi le-a vorbit pe un ton scăzut. Cei care făceau măsurători 
pe podea s-au ridicat imediat şi s-au apropiat de el. Când a 
întins mâna să le arate ceva, doi dintre ei s-au grăbit să-i 
îndeplinească ordinul. 

Au reamplasat tabla de demonstraţii din faţă de câteva 
ori, au dus masa arbitrilor mai departe de suprafaţa de joc, 
iar masa de şah în sine au plimbat-o de colo până colo 
până a fost absolut echidistantă faţă de toţi pereţii. În 
timpul acelor manevre de neînțeles, am remarcat că 
lucrătorii n-au protestat deloc. Păreau să se teamă de nou- 
venit şi nu îndrăzneau să-l privească în ochi în timp ce 
făceau ce le cerea el. Apoi mi-am dat seama că bărbatul nu 
numai că remarcase prezenţa mea acolo, dar îi şi întrebase 
de mine. A făcut un gest în direcţia mea şi, într-un târziu, 
s-a întors să mă privească. Când a făcut-o, am simţit un 
şoc. Am perceput ceva familiar şi, în acelaşi timp, ciudat. 

Pomeţii înalţi, nasul acvilin şi îngust, linia puternică a 
fălcii formau planuri unghiulare care reflectau lumina de 
parcă ar fi fost din marmură. Ochii îi erau de un cenuşiu- 
deschis, verzui, amintind de culoarea mercurului. Arăta ca 
o sculptură minunată a Renaşterii, cizelată în piatră. Şi, la 
fel ca piatra, emana ceva rece şi impenetrabil. Am rămas 
fascinată de el, la fel ca o pasăre în faţa unui şarpe, şi am 
fost luată prin surprindere atunci când el s-a desprins de 
grupul de muncitori şi a traversat camera către mine. 

Când a ajuns la scaunul meu, m-a luat de mâna şi m-a 
ridicat în picioare. Ţinându-mă de cot, a pornit sa mă 
conducă spre uşă înainte ca eu să-mi dau seama ce se 
întâmplă şi mi-a şoptit la ureche: 

— Ce căutaţi aici? Nu trebuia să veniţi. 

Am perceput un uşor accent străin. Am rămas stupefiată 
de purtarea lui. La urma urmelor, eram o necunoscută 
pentru el. M-am oprit. 

— Cine sunteţi? l-am întrebat. 

— Nu are importanţă cine sunt eu, a spus el, păstrându- 
și glasul scăzut. M-a privit drept în faţă cu ochii aceia 


99 


verde-deschis, de parcă ar fi încercat să-şi amintească 
ceva. Important este că ştiu cine eşti dumneata. Aţi făcut o 
mare greşeală venind aici. Simt pericolul în jur, până şi 
acum. 

Unde şi când mai auzisem asta? 

— La ce vă referiţi? l-am întrebat. Am venit pentru 
turneul de şah. Sunt cu Lily Rad. John Hermanold mi-a 
spus că pot... 

— Da, da, a zis el precipitat. Ştiu toate astea. Dar 
trebuie să plecaţi imediat. Vă rog să nu-mi cereţi explicaţii. 
Doar părăsiţi clubul acesta cât mai repede... Vă rog să 
faceţi ce vă spun. 

— Dar e ridicol! am exclamat, ridicând glasul. El a 
aruncat pe dată o privire peste umăr la lucrători, apoi s-a 
uitat din nou la mine. Nu am de gând să plec decât dacă- 
mi spuneţi despre ce este vorba. Nu v-am văzut în viaţa 
mea. Ce drept... 

— Ba da, m-aţi văzut, a zis el încet. Şi-a lăsat mâna uşor 
pe umărul meu şi m-a privit drept în ochi. Şi mă veţi mai 
vedea. Acum însă trebuie să plecaţi. 

După aceea s-a îndepărtat. S-a răsucit pe călcâie şi a 
părăsit camera la fel de discret precum sosise. Am rămas 
acolo o clipă şi mi-am dat seama că tremuram. Uitându-mă 
spre muncitori, am observat că ei îşi vedeau de treabă şi se 
părea că nu băgaseră de seamă ciudata scenă. M-am dus 
la uşă şi am ieşit pe balcon, răvăşită după confruntarea 
aceea stranie. Apoi mi-am amintit. Bărbatul mă făcu să mă 
gândesc la prezicătoare. 

Lily şi Hermanold mă chemau din holul de la parter. 
Stăteau pe dalele albe şi negre din marmură, arătând ca 
nişte piese ciudate de şah pe o tablă aglomerată. În jurul 
lor se mişcau şi alte persoane. 

— Vino jos, a strigat Hermanold. Să-ţi ofer ceva de băut. 

Am mers de-a lungul balconului câtre scara din 
marmură mochetată şi am coborât. Imi simţeam picioarele 
tremurând. Am vrut să o trag pe Lily deoparte ca să-i 
povestesc cele întâmplate mai devreme. 

— Ce vrei? m-a întrebat Hermanold când m-am apropiat 


100 


de masă. Mi-a tras un scaun. Lily şedea deja. S-ar cuveni 
să bem şampanie. Nu o vedem în fiecare zi pe Lily asistând 
la meciul altcuiva! 

— Adevărat, nu se întâmplă în fiecare zi, a recunoscut 
ea, iritată, aruncându-şi capa pe spătarul scaunului. 
Hermanold a comandat şampanie şi a început să se laude, 
lucru care părea sa îi stârnească repulsie lui Lily. 

— Turneul merge foarte bine. O să jucăm cu casa închisă 
în fiecare zi. Toate cheltuielile de publicitate s-au justificat. 
Însă nici eu n-am putut anticipa ce somităţi o să atragem. 
Întâi, Fiske renunţă la retragere, iar apoi, lovitură de 
teatru. Sosirea lui Solarin! Şi tu, desigur, a adăugat el, 
bătând-o uşor pe genunchi pe Lily. 

Eu voiam să-l întrerup ca să-l întreb despre 
necunoscutul de la etaj, dar n-am reuşit să găsesc 
momentul potrivit. 

— Păcat că n-am putut obţine sala mare de la Manhattan 
pentru meciul de astăzi, ne-a spus el după ce ne-a sosit 
şampania. Am fi strâns o audiența de zile mari. Dar mă 
temeam de Fiske, înţelegeţi? Avem medici pregătiţi, 
pentru orice eventualitate. M-am gândit că e mai bine să 
joace la început, ca să fie eliminat devreme. Oricum, nu va 
termina turneul, iar presa a şi sosit, numai auzind de 
venirea lui. 

— Pare extrem de interesant, a spus Lily. Şansa de a 
vedea doi mari maeştri şi o criză de nervi, totul într-un 
singur meci... 

Hermanold s-a uitat agitat la ea şi ne-a turnat în pahare. 
Nu-şi dădea seama dacă Lily glumise sau nu. Eu, însă, da. 
Chestia aceea cu eliminarea lui Fiske încă de la început 
dăduse roade. 

— Poate rămânem până la urma sa vedem meciul, a 
continuat ea cu glas dulceag, şi a sorbit din şampanie. 
Plănuisem să plec după ce o instalam pe Cat... 

— Vai, nu se poate! a exclamat Hermanold, părând 
sincer alarmat. Serios, mi-ar părea rău să ratezi un 
asemenea joc. E partida secolului! 

— lar reporterilor cărora le-ai telefonat ar fi prea 


101 


dezamăgiţi dacă nu m-ar găsi aici, aşa cum li s-a promis. 

Şi a luat o gură de şampanie, în vreme ce Hermanold s-a 
făcut rozaliu la faţă. 

Am prins momentul prielnic şi am intervenit: 

— Bărbatul pe care l-am văzut la etaj adineauri era 
Fiske? 

— În sala de jocuri de noroc? a întrebat Hermanold, 
părând îngrijorat. Sper că nu. El se odihneşte înainte de 
meci. 

— Oricine ar fi fost, mi s-a părut foarte ciudat, i-am spus 
eu. A intrat şi i-a pus pe muncitori să mute mobilierul de 
colo, colo... 

— Of, Doamne, a zis Hermanold. Sigur a fost Fiske. 
Ultima oară când am avut de a face cu el, a insistat să se 
scoată o persoana sau un scaun din sală de fiecare dată 
când se făcea o captură pe tabla de joc. Spunea că asta îi 
restabilea simţul „echilibrului şi armoniei“. Detestă şi 
femeile, nu-i place prezenţa lor când joacă... Hermanold a 
bătut-o pe Lily pe mână, însă ea şi-a retras-o. 

— Poate de aceea mi-a cerut mie să plec, am spus eu. 

— Ţi-a cerut să pleci? a făcut Hermanold. Nu era cazul, 
dar o să discut cu el înainte de joc. Trebuie să înţeleagă că 
nu se poate comporta ca pe vremuri, când era o stea. N-a 
mai jucat într-un mare turneu de cincisprezece ani. 

— Cincisprezece ani? m-am mirat eu. Înseamnă că a 
renunţat să mai joace pe vremea când eu aveam 
doisprezece ani. Bărbatul pe care l-am văzut sus era tânăr. 

— Serios? a spus Hermanold, nelămurit. Cine să fi fost? 

— Un bărbat înalt, zvelt, foarte palid. Atrăgător, dar cu 
un aer glacial... 

— A, acela era Alexei, a spus Hermanold şi a izbucnit în 
râs. 

— Alexei? 

— Alexandr Solarin, mi-a explicat Lily. Ştii, dragă, cel pe 
care erai moartă să-l vezi. Lovitură de teatru? 

— Spune-mi mai multe despre el, l-am rugat. 

— Regret, dar nu ştiu, a zis Hermanold. Am aflat cum 
arată doar după ce a sosit şi a încercat să se înscrie la 


102 


turneu. Omul e misterios. Nu se întâlneşte cu nimeni, nu 
permite să i se facă fotografii. Trebuie să scoatem toate 
aparatele foto din sala de joc. Într-un târziu, la insistenţele 
mele, a acordat un interviu. La o adică, ce folos că este 
aici, dacă nu putem face publicitate pe tema asta? 

Lily s-a uitat exasperată la el şi a scos un oftat puternic. 

— Mulţumim pentru şampanie, John, a spus ea, 
aruncându-şi blana pe un umăr. 

Am sărit în picioare în acelaşi timp cu Lily. Am mers prin 
hol şi pe scări alături de ea. 

— N-am vrut să vorbesc în faţa lui Hermanold, i-am 
şoptit când am ajuns pe balcon, dar tipul ăsta, Solarin... 
Aici se întâmplă ceva ciudat. A 

— Eu văd asta mereu, a spus Lily. În lumea şahului, 
oamenii sunt ori jigodii, ori nebuni. Sau şi una, şi alta. Am 
convingerea că nici Solarin nu face excepţie. Nu suporta să 
vadă femei în faţă... 

— Nu despre asta vorbeam, am întrerupt-o. Solarin nu 
mi-a zis să plec pentru că voia să scape de femei. Mi-a spus 
că sunt în mare pericol! O prinsesem de braţ şi am rămas 
aşa lângă balustradă. În sala de jos, se strânsese deja 
multă lume. 

— Ce ţi-a spus? a făcut Lily. Cred că mă iei peste picior! 
Pericol? La un meci de şah? Singurul pericol e că poţi 
adormi. Din câte am auzit, lui Fiske îi plăcea să te toace cu 
remize şi paturi. 

— Eu îţi spun că m-a avertizat în legătură cu o primejdie 
ce mă pândeşte, am repetat, împingând-o spre perete, ca 
să lăsăm lumea să treacă pe lângă noi. O mai ţii minte pe 
prezicătoarea la care ne-ai trimis pe mine şi pe Harry în 
noaptea de Anul Nou? 

— A, nu, a protestat Lily. Să nu-mi povesteşti că ai 
început să crezi în puteri paranormale? m-a întrebat ea 
zâmbind. 

Lumea începuse să coboare din balcon şi să treacă pe 
lângă noi, spre sala de joc. Ne-am alăturat mulţimii, iar 
Lily a ales două locuri în faţă, dar spre o latură, de unde să 
putem vedea, dar să nu sărim în ochi. Dacă aşa ceva era 


103 


posibil, având în vedere felul cum se îmbrăcase. După ce 
ne-am aşezat, m-am aplecat spre ea şi i-am şoptit: 

— Solarin a folosit aceleaşi cuvinte rostite de 
prezicătoare. Nu ţi-a povestit Harry ce mi-a spus femeia 
aceea? 

— Eu n-am văzut-o, a spus Lily, scoțând dintr-un 
buzunar al capei un joc de şah ale cărui piese aveau cuie 
pentru fixarea pe tablă. L-a aşezat în poală. Mi-a fost 
recomandată de o prietenă, dar eu nu cred în asemenea 
prostii. De aceea n-am venit acolo. 

În jur, lumea îşi ocupa locurile, iar Lily a atras o mulţime 
de priviri. Un grup de reporteri a intrat în cameră, între 
care unul avea aparatul foto prins la gât. Au zărit-o pe Lily 
şi s-au îndreptat spre noi. Ea s-a aplecat deasupra tablei de 
şah şi mi-a spus cu glas slab: 

— Purtăm o discuţie despre şah. Asta, dacă te întreabă 
cumva cineva. 

John Hermanold a intrat în camera. S-a apropiat imediat 
de reporteri şi l-a apucat de guler pe cel cu aparatul foto, 
înainte de a se apropia de noi. 

— Scuză-mă, dar trebuie să-ţi iau aparatul, i-a spus el 
reporterului. Marele maestru Solarin nu accepta să fie 
fotografiat în sala de turneu. Vă rog să vă ocupați locurile, 
ca să poată începe meciul. După aceea, aveţi suficient timp 
pentru interviuri. 

Fără tragere de inimă, reporterul i-a predat lui 
Hermanold aparatul. Apoi, el şi colegii săi s-au îndreptat 
spre scaunele rezervate de organizatori. 

În camera s-a făcut linişte, iar cei care mai vorbeau o 
făceau în şoapte reţinute. După ce au intrat, arbitrii s-au 
aşezat la masa lor, fiind urmaţi de bărbatul despre care 
acum ştiam că e Solarin şi de unul mai în vârstă, cu păr 
cărunt; Fiske, am presupus eu. 

Fiske părea agitat şi încordat. Un ochi îi clipea uşor, şi-şi 
mişca mustaţa căruntă de parcă ar fi vrut să gonească o 
muscă aşezată pe ea. Avea părul rărit, puţin gras, 
pieptănat peste cap, dar care îi cădea mereu peste frunte 
în şuviţe. Purta o haină maro de velur care trăise zile mai 


104 


fericite şi nu fusese periată de multă vreme. Era croită ca 
un halat de baie. Părea total nelalocul lui şi deznădăjduit. 

Alături de el, Solarin arăta precum statuia din alabastru 
a unui aruncător de disc. Era cu cel puţin un cap mai înalt 
decât Fiske, oarecum cocoşat. S-a dat grațios într-o parte, 
i-a tras scaunul lui Fiske şi l-a ajutat să se aşeze. 

— Ticălosul, a  şuierat Lily. Încearcă să-i câştige 
încrederea, să îl domine încă înainte de începerea partidei. 

— Nu crezi că eşti cam severă? am întrebat-o cu voce 
tare. De pe rândul din spate, câteva persoane au sâsâit la 
mine. 

Un băiat a sosit cu cutia de piese şi s-a apucat să le 
aşeze, începând cu cele albe, în faţa lui Solarin. Lily mi-a 
explicat că alegerea culorilor avusese loc într-o ceremonie 
ce se desfăşurase în ziua precedentă. Alte persoane ne-au 
atenţionat, aşa că am tăcut. 

In timp ce unul dintre arbitri a citit regulile, Solarin s-a 
uitat la public. Stând din profil faţă de mine, am avut 
prilejul să-l examinez în detaliu. Era mai deschis şi mai 
relaxat decât mai devreme. Acum, când se afla în 
elementul lui, gata să joace şah, părea tânăr şi aprig, ca un 
atlet gata să intre în competiţie. Apoi ne-a zărit pe mine şi 
pe Lily, iar chipul i s-a încordat, şi m-a fixat cu privirea. 

— Mamă, a făcut Lily. Acum înţeleg ce voiai să spui 
despre răceala lui. Mă bucur că am văzut asta înainte de a- 
l înfrunta pe Solarin la masa de joc. 

Solarin mă privea de parcă nu i-ar fi venit să creadă că 
mă aflam acolo. Ca şi cum ar fi vrut să se ridice şi să mă 
târască afară din încăpere. Brusc, am avut senzaţia 
copleşitoare că făcusem ceva extrem de rău rămânând. 
Piesele erau aşezate. lar ceasul lui de control a pornit, 
astfel că, în cele din urmă, Solarin şi-a îndreptat ochii spre 
tablă. A împins pionul regelui două căsuțe în faţă. Am 
observat că, alături de mine, Lily a făcut aceeaşi mutare pe 
şahul din poală. Un băiat aflat lângă tabla de notare a scris 
mutarea: 1. E4. Jocul a continuat o vreme fără nicio 
mutare notabilă. Solarin şi Fiske au făcut schimb de pion şi 
de cal. Solarin a strecurat nebunul regelui înainte. Câţiva 


105 


oameni din public au murmurat. Unul sau doi bărbaţi s-au 
ridicat şi au ieşit la cafea. 

— Arată ca un Giuoco Piano, a oftat Lily. S-ar putea să 
asistam la un joc lung. Apărarea aceea nu se joacă 
niciodată în turnee, e veche de când lumea. Pentru numele 
lui Dumnezeu, e menţionată până şi în Manuscrisul de la 
Gottingen!$. Pentru mine, care nu citisem niciun cuvânt 
despre şah, Lily rămânea o mină de aur în privinţa 
erudiţiei. 

— Asta permite negrului să-şi dezvolte piesele, însă 
merge încet, încet de tot. Solarin îl ia uşor pe Fiske, 
lăsându-l să câştige puţin avantaj, după care îl va distruge. 
Să mă trezeşti dacă se va întâmpla ceva în următoarea oră. 

— Cum îmi dau seama dacă se întâmplă ceva? am 
întrebat-o eu în şoaptă. 

Exact în aceeaşi clipă, Fiske a făcut o mutare şi a oprit 
ceasul. Din mulţime s-a auzit un murmur uşor, iar câţiva 
bărbaţi care tocmai ieşeau s-au oprit puţin ca să privească 
la tablă. Eu am ridicat privirea la vreme ca să-l văd pe 
Solarin zâmbind. Un zâmbet straniu. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o pe Lily. g 

— Fiske se aventurează mai mult decât am crezut. În loc 
să mute nebunul, a ales „Jocul celor doi cai“. Ruşii se dau 
în vânt după asta. E mult mai periculos. Nu mă surprinde 
că a ales varianta asta împotriva lui Solarin, care e 
cunoscut pentru... Apoi şi-a muşcat buza. La o adică, Lily 
nu studia stilul altor jucători. Oare? 

Solarin a înaintat cu calul, iar Fiske a răspuns cu 
mutarea pionului reginei. Solarin a capturat pionul. Fiske a 
capturat pionul lui Solarin cu calul, astfel că situaţia părea 
egală. Aşa am crezut. Mi se părea că Fiske era în formă 
bună, cu piesele plasate în centrul tablei, iar ale lui Solarin 
blocate în spate. Dar Solarin a luat nebunul lui Fiske cu 
calul. În cameră am perceput un vuiet abia reţinut. Puţinii 
oameni care ieşiseră s-au grăbit să revină cu ceştile de 
cafea şi s-au uitat la tablă, urmărind mutarea notată de 


16 Manuscrisul de la Gottingen, publicat în 1471, este prima carte 
dedicată şahului modern. (n.tr.) 


106 


băiat. 

— Fegatello! a exclamat Lily, iar de astă dată nimeni n-a 
mai pus-o la punct. Nu pot să cred! 

— Ce e fegatello? 

În şah părea să existe un jargon mult mai misterios 
decât în prelucrarea datelor. 

— Înseamnă „ficat prăjit“. Iar Fiske se va alege cu ficatul 
prăjit dacă foloseşte regele ca să captureze calul. Şi-a ros 
degetul mare cu dinţii şi s-a uitat la tabla din poală, de 
parcă jocul s-ar fi desfășurat acolo. Sigur o să piardă ceva. 
Regina şi turnul lui se întretaie acolo. Nu poate ataca acel 
cal cu altă piesă. 

Mutarea făcută de Solarin mi s-a părut lipsită de logică. 
Schimba un cal pe un nebun doar ca să facă regele să se 
mişte un careu? 

— După ce a mutat regele, Fiske nu mai poate efectua 
rocada, mi-a răspuns Lily, de parcă mi-ar fi citit gândurile. 
Regele va fi împins spre centrul tablei şi va încurca 
lucrurile în restul jocului. Ar fi mai bine să mute regina şi 
să renunţe la turn. 

Însă Fiske a luat calul cu regele. Solarin a ieşit cu regina 
şi a dat şah. Fiske şi-a retras regele în spatele celor doi 
pioni, iar Solarin a mutat regina înapoi, amenințând calul 
negru de la d5. Lucrurile începeau să se precipite, însă n- 
aş fi putut spune încotro se îndreptau. Şi Lily părea 
derutată. 

— Se întâmplă ceva ciudat, mi-a şoptit ea. Nu e stilul 
obişnuit de joc al lui Fiske. 

Era ceva ciudat. Urmărindu-l pe Fiske, am observat că 
refuza să ridice ochii de la tablă după ce făcea mutarea. 
Era vizibil mai agitat. Transpirase, iar la subraţul hainei 
maro apăruseră pete mai închise la culoare. Arăta bolnav 
şi, cu toate că urma mutarea lui Solarin, Fiske se 
concentra la tablă de parcă acolo şi-ar fi găsit raiul 
salvator. 

Acum ceasul de control al lui Solarin mergea, dar şi el îl 
studia pe Fiske. Părea să fi uitat că avea meci, atât de 
concentrat se uita la adversar. După o vreme, Fiske a 


107 


ridicat privirea de la tablă, însă şi-a mutat ochii în alta 
parte; apoi iarăși în jos. Solarin a privit printre gene. A 
ridicat o piesă şi a împins-o înainte. 

Nu mai acordam atenţie mutărilor. Îi urmăream pe cei 
doi bărbaţi, încercând să descifrez ce se întâmpla între ei. 
Lily stătea alături de mine cu gura căscată, analizând 
poziţia. Brusc, Solarin s-a ridicat de la masă şi a împins 
scaunul în spate. În urma noastră s-a iscat agitaţie, fiindcă 
oamenii începuseră să şuşotească între ei. Solarin a apăsat 
butonul pentru oprirea ambelor ceasuri şi s-a aplecat spre 
Fiske pentru a-i spune ceva. Un arbitru a alergat către ei. 
El şi Solarin au schimbat câteva cuvinte, iar arbitrul a 
clătinat din cap. Fiske rămăsese jos, cu capul plecat şi 
privind lung la tablă, cu mâinile lăsate în poală. Solarin i-a 
spus din nou ceva. Arbitrul s-a întors la masa judecătorilor. 
Aceştia au dat aprobator din cap, iar centralul s-a ridicat în 
picioare. 

— Doamnelor şi domnilor, a zis el. Marele maestru Fiske 
nu se simte bine. Marele maestru Solarin a avut 
amabilitatea de a opri ceasul de control şi a fost de acord 
să se facă o mică pauză, pentru ca domnul Fiske să respire 
puţin aer curat. Domnule Fiske, vă rog să prezentaţi 
arbitrilor în plic sigilat următoarea dumneavoastră mutare, 
şi vom relua partida peste treizeci de minute. 

Fiske şi-a scris mutarea cu o mână tremurătoare şi a 
pus-o într-un plic, l-a sigilat şi l-a predat arbitrilor. Solarin 
a ieşit cu paşi hotărâți din sală înainte ca reporterii să-l 
poată intercepta şi a pornit pe hol. Toată lumea din 
încăpere era agitată, se formaseră grupuri de oameni care 
îşi vorbeau şi şopteau. M-am întors către Lily. 

— Ce s-a întâmplat? Ce înseamnă asta? 

— E incredibil! a zis ea. Solarin nu are dreptul de a opri 
ceasurile. Doar arbitrul poate face asta, dacă toată lumea 
este de acord să se ia o pauză. Dar numai după ce Fiske îşi 
dădea mutarea în plic. 

— Aşadar, Solarin i-a oferit lui Fiske un răgaz, am spus 
eu. De ce a făcut asta? 

Lily m-a privit, şi am observat că ochii ei cenușii aproape 


108 


îşi pierduseră culoarea. Părea nedumerită. 

— Şi-a dat seama că nu era stilul de joc al lui Fiske, a zis 
ea. A rămas tăcută o clipă, apoi a continuat, după cea 
rejucat totul în minte: Solarin i-a oferit un schimb de 
regine. În situaţia de joc, nu trebuia. Era ca şi cum l-ar fi 
pus pe Fiske la încercare. Toată lumea ştie că lui Fiske nu-i 
place deloc să piardă regina. 

— Deci Fiske a acceptat? 

— Nu, a spus Lily, încă pierdută în gânduri. N-a 
acceptat. A pus mâna pe regină, apoi a lăsat-o la loc. A 
încercat să dea impresia de j'adoube. 

— Ce e Jj'adoube? 

— Înseamnă „ating pentru a aranja“. E regulamentar să 
aranjezi o piesă în timpul jocului. 

— Şi atunci, care e problema? 

— Niciuna, a spus Lily. Dar jucătorul trebuie să anunţe 
j'adoube înainte de a atinge piesa. Nu după ce aproape că 
o mută. 

— Poate că nu şi-a dat seama... 

— E mare maestru, a zis Lily. M-a privit apoi lung. Şi-a 
dat seama. 

Lily a rămas cu privirea la şahul miniatural. Nu voiam să 
o deranjez, însă încăperea se golise de lume, şi eram 
aproape singure.  Stăteam alături, încercând, cu 
cunoştinţele mele limitate de şah, să înţeleg exact ce 
semnificaţie aveau cele petrecute. 

— Vrei să ştii ce cred? m-a întrebat Lily într-un târziu. 
Marele maestru Fiske a trişat. Cred că are un emiţător 
asupra lui. 

Dacă în acel moment aş fi ştiut că avea dreptate, poate 
că asta ar fi schimbat cursul evenimentelor ce aveau să 
înceapă curând. Dar de unde să am idee de ce se întâmpla 
- la doar trei metri de mine - în timp ce Solarin examina 
poziţia existentă? 


Solarin se uita la tabla de şah când remarcase ceva 
bizar. La început, percepuse doar o sclipire cu colţul 
ochiului. Dar când a observat asta a treia oară, a asociat-o 


109 


cu mutarea. Fiske îşi lăsa mâinile în poală de fiecare dată 
când Solarin oprea ceasul lui de control, pornindu-l pe al 
adversarului. Rusul s-a uitat la mâinile lui Fiske la 
următoarea mutare. Era vorba de inel. Fiske nu mai 
purtase inel până atunci. î 

Fiske juca nesăbuit. Îşi asuma riscuri. Într-un fel, jocul 
lui era mai interesant, dar, de fiecare dată când s-a expus, 
Solarin i-a privit chipul. Şi nu a descoperit figura unui 
aventurier. În acel moment a început să stea cu ochii pe 
inel. 

Fiske avea un microemițător la el. Nu încăpea nicio 
îndoială. Solarin juca împotriva unei alte persoane ori a 
unei maşini. S-a uitat spre agentul KGB care stătea 
rezemat de peretele de la capătul încăperii. Dacă juca în 
continuare şi pierdea partida aceea nenorocită, era 
eliminat din turneu. Însă voia să ştie cine plasase 
emițătorul asupra lui Fiske. Şi de ce. 

Solarin a început să joace riscant, ca să vadă dacă putea 
stabili un anumit tipar al reacţiilor lui Fiske. Asta l-a scos 
din fire pe acesta din urmă. Apoi, lui Solarin i-a venit ideea 
de a forţa schimbul de regine, lucru ce nu avea nimic dea 
face cu jocul în sine. A mutat regina sa pe poziţie, oferind- 
o, expunând-o, fără să se gândească la consecinţe. Voia să- 
l oblige pe Fiske să joace în stilul propriu ori să-l dea de 
gol ca trişor. În acel moment, Fiske a cedat nervos. 

O clipă, s-a creat impresia că Fiske va accepta schimbul 
de regine. După aceea, Solarin putea chema judecătorii ca 
să oprească partida. Nu voia să joace împotriva unei 
maşini, ori împotriva celor cu care Fiske era în legătură. 
Însă Fiske dăduse înapoi şi ceruse un jadoube. 
Instantaneu, Solarin a sărit şi s-a aplecat deasupra lui 
Fiske. 

— Ce naiba faci? i-a şoptit. O să luăm o pauză până îţi vii 
în fire. Nu-ţi dai seama că avem oameni ai KGB-ului aici? 
Ajunge să le şoptesc ceva şi ai terminat-o cu şahul. 

Imediat după aceea, Solarin le-a făcut semn arbitrilor cu 
o mână şi a oprit ceasurile cu cealaltă. I-a spus arbitrului 
că Fiske se simţea rău şi că va prezenta următoarea 


110 


mutare în plic. 

— Şi ai face bine să fie mutarea reginei, domnule, a spus 
el, aplecându-se din nou către Fiske. Acesta a evitat sa 
ridice privirea. Şi-a răsucit inelul de pe deget, de parcă l-ar 
fi strâns. Solarin a ieşit din încăpere ca o furtună. 

Omul KGB-ului, un bărbat scund, cu faţa palidă şi gene 
dese, pe nume Gogol, l-a întâmpinat pe hol cu o privire 
întrebătoare. 

— Du-te şi bea o şliboviţă, i-a spus Solarin. Mă ocup eu 
de problema care a apărut. 

— Dar ce s-a întâmplat? l-a întrebat Gogol. De ce a cerut 
j'adoube? Încalcă regulamentul. Nu trebuia să opreşti 
ceasul de control, s-ar putea ca arbitrii sa te descalifice. 

— Fiske are un emiţător asupra lui. Trebuie să aflu cu 
cine e în legătură şi de ce. Lasă-mă şi prefă-te că nu ştii 
nimic. De restul mă ocup eu. 

— Dar îl avem aici pe Brodski, i-a şoptit Gogol. Brodski 
făcea parte din eşaloanele superioare ale serviciului 
secret, fiind mult deasupra pazei de corp a lui Solarin. 

— Atunci, cheamă-l să te ajute, s-a răstit Solarin. Dar 
ţine-l departe de mine vreo jumătate de oră. Nu acţionaţi 
în niciun fel, Gogol, ai înţeles? 

Paza de corp a părut înspăimântată, dar s-a îndreptat 
către scări. Solarin l-a urmat pe Gogol până la capătul 
balconului, apoi s-a tras în dreptul unei uşi şi a aşteptat ca 
Fiske să părăsească sala de jocuri. 


x 


Fiske a păşit grăbit de-a lungul balconului, a coborât 
scările late şi apoi a traversat foaierul. Nu s-a uitat peste 
umăr, astfel că nu l-a observat pe Solarin care îl urmărea 
de sus. A ieşit afară, a traversat curtea, trecând de porţile 
masive din fier forjat. În colţul îndepărtat al curţii, în 
diagonală faţă de intrarea în club, se afla Clubul Canadian, 
ceva mai mic. Fiske a intrat şi a urcat scările. 

Solarin a traversat curtea în tăcere. A deschis uşa de 
sticlă a Clubului Canadian exact la timp ca să vadă uşa 
toaletei bărbaţilor închizându-se în urma lui Fiske. S-a 


111 


oprit puţin, apoi a urcat cu precauţie cele câteva trepte 
spre uşă, s-a strecurat înăuntru şi a rămas nemişcat. Fiske 
stătea de cealaltă parte a încăperii, cu ochii închişi, 
legănându-se în faţa pisoarului. Solarin l-a urmărit cum se 
prăbuşeşte în genunchi. Fiske a început să scâncească - 
slab, fără lacrimi -, apoi, aplecându-se în faţă, stomacul i-a 
tresăltat o dată, şi a vărsat în bazinul de porțelan. După 
aceea, epuizat, şi-a rezemat fruntea de vas. 

Cu coada ochiului, Solarin a văzut cum Fiske a tresărit 
când a auzit zgomotul apei de la lavoar. Solarin a rămas 
nemișcat, urmărind apa rece curgând. Fiske era englez; s- 
ar fi simţit umilit dacă l-ar fi văzut cineva vărsând ca un 
animal. 

— Ai nevoie de apă rece, i-a spus Solarin cu voce tare, 
fără să se întoarcă de la lavoar. 

Fiske s-a uitat în jur, nefiind sigur că Solarin i se 
adresase, însă în încăpere păreau că se află doar ei doi. 
Şovăitor, s-a ridicat din genunchi şi a pornit către Solarin, 
care storcea un prosop de hârtie umed în lavoar. Prosopul 
mirosea a făina de ovăz umedă. 

S-a întors şi i-a tamponat fruntea şi tâmplele lui Fiske. 

— Ţine încheieturile mâinilor în apă rece şi o sa te 
răcoreşti, a spus el, desfăcând manşetele cămăşii lui Fiske. 
A azvârlit apoi prosopul umed în coş. Tăcut, Fiske şi-a lăsat 
încheieturile mâinilor în chiuveta plină cu apă rece, 
ţinându-şi degetele afară, să nu se ude, a observat Solarin, 
care a început să scrie ceva cu un capăt de creion pe o 
bucată ruptă dintr-un prosop de hârtie. Cu încheieturile 
încă în apă, Fiske a aruncat o privire, iar Solarin i-a arătat 
ce scrisese: „Transmisia e în ambele sensuri, ori nu?“ 

Fiske a ridicat ochii şi s-a congestionat din nou la faţă. 
Solarin l-a privit lipsit de expresie, apoi s-a aplecat asupra 
hârtiei şi, pentru a fi mai limpede, a scris: „Putem fi 
auziţi?“ 

Fiske a inspirat adânc şi a închis ochii. Apoi a clătinat 
din cap în semn că nu. Şi-a scos mâinile din apă şi a dat să 
ia prosopul de hârtie, dar Solarin i-a întins altă bucată. 

— Nu asta, a spus el, scoțând o brichetă mică din aur şi 


112 


aprinzând prosopul pe care scrisese. L-a lăsat să ardă 
aproape complet, apoi l-a dus la o toaletă, l-a azvârlit în 
vas şi a tras apa. Eşti sigur? a întrebat el, revenind în 
apropierea lavoarului. E important. 

— Da, a spus Fiske, jenat. Mi s-a... explicat. 

— Bine, atunci putem sta de vorbă, a spus Solarin încă 
ţinând bricheta de aur în mână. În care ureche ţi-a fost 
instalat, în stânga sau în dreapta? Fiske a dus un deget la 
urechea stângă. Solarin a dat din cap. A desfăcut partea de 
jos a brichetei şi a scos la iveală o pensetă. 

— Întinde-te pe podea şi ţine capul în aşa fel încât să nu- 
l mişti, cu urechea stângă spre mine. Sa nu te agiţi, pentru 
că n-aş vrea să-ţi perforez timpanul. 

Fiske i-a dat ascultare. Părea chiar uşurat să se lase pe 
mâna lui Solarin, fără să-şi pună întrebarea de ce un mare 
maestru de şah era expert în extragerea emiţătoarelor 
miniaturale. Solarin s-a lăsat pe vine şi s-a aplecat asupra 
urechii lui Fiske. După o clipă, a scos un obiect mic, pe 
care, încă ţinându-l în pensetă, l-a răsucit în aer. Era ceva 
mai mare decât gămălia unui bold. 

— Aha. Nu e la fel de mic ca ale noastre. Şi acum, spune- 
mi, dragul meu Fiske, cine ţi l-a pus acolo? Cine dirijează 
totul din umbră? a întrebat Solarin şi a lăsat să-i cadă în 
palmă transmiţătorul. 

Fiske s-a ridicat brusc şi l-a privit pe Solarin. Părea să 
realizeze abia acum cine era acesta: nu doar un jucător de 
şah, ci şi rus. Avea pază asigurată de oameni ai KGB-ului, 
care bântuiau pe undeva prin clădire ca să întărească acel 
groaznic adevăr. A gemut şi şi-a lăsat capul între palme. 

— Trebuie să-mi spui. Vezi asta, nu? Şi Solarin a aruncat 
o privire la inelul lui Fiske. A ridicat mâna şi a examinat 
atent inelul. Fiske s-a uitat cu teamă la el. 

Pe deget trona un ghiul de dimensiuni mai mari decât 
era normal, cu o creastă pe suprafaţă, confecţionat dintr- 
un metal ce aducea cu aurul, cu o montură aparte. Solarin 
a apăsat pe el şi s-a auzit un declic şi un duruit abia 
perceptibile, chiar de la mică distanţă. Fiske putea apăsa 
pe el conform unui cod, pentru a comunica ultima mutare 


113 


făcută, iar asociaţii lui îi transmiteau următoarea mutare 
prin receptorul din ureche. 

— N-ai fost prevenit să nu scoţi inelul? l-a întrebat 
Solarin. E suficient de mare să conţină un exploziv şi un 
detonator. 

— Un detonator! a exclamat Fiske. 

— Cât să spulbere mai toată camera asta, i-a spus 
Solarin zâmbind. Ori cel puţin partea în care ne aflăm. Eşti 
agent irlandez? Ei se pricep foarte bine să facă bombe de 
mici dimensiuni, cum ar fi scrisorile-capcană. Ştiu asta 
pentru că majoritatea sunt instruiți în Rusia. Fiske s-a 
înverzit, dar Solarin a continuat: N-am habar ce şi-au 
propus prietenii tai, dragul meu Fiske. Dar dacă un agent 
ar trăda guvernul meu, aşa cum i-ai înşelat tu pe cei care 
te-au trimis, ar avea destule mijloace pentru a-l reduce la 
tăcere, imediat şi definitiv. 

— Dar... eu nu sunt agent! a strigat Fiske. 

Solarin l-a privit în ochi o clipă, apoi i-a surâs. 

— Nu, nu cred că eşti. Dumnezeule, ce nepricepuţi aveţi 
acolo... 

Fiske şi-a împreunat palmele, iar Solarin a stat câteva 
momente pe gânduri. 

— Uite ce e, dragul meu Fiske, a spus el. Te-ai vârât într- 
un joc periculos. Am putea fi deranjaţi aici în orice clipă, şi 
atunci viaţa noastră n-ar mai avea nicio valoare. Oamenii 
care ţi-au cerut să faci asta nu sunt de treabă. Inţelegi? 
Trebuie să-mi spui tot ce ştii despre ei, dar repede! Abia 
după aceea aş putea face ceva pentru tine. Solarin s-a 
ridicat şi i-a întins mâna lui Fiske, ajutându-l să revină în 
picioare. Tulburat, Fiske s-a uitat în jos, aproape gata să 
izbucnească în plâns. Cu blândeţe, Solarin şi-a lăsat mâna 
pe umărul bărbatului mai în vârstă. 

— Ai fost abordat de cineva care voia ca tu să câştigi 
această partidă. Trebuie să-mi spui cine şi de ce. 

— Şeful de... a spus cu glas tremurat Fiske. Când... cu 
mulţi ani în urmă, când m-am îmbolnăvit şi n-am mai putut 
juca şah. Guvernul britanic mi-a oferit o slujbă ca profesor 
de matematică la o universitate, o subventie 


114 


guvernamentală. Luna trecută, şeful de catedră a venit la 
mine şi m-a rugat să stau de vorbă cu nişte domni. Nu ştiu 
cine erau. Mi-au spus că, în interesul securităţii naţionale, 
trebuie să joc într-un turneu internaţional. Că nu aveam de 
ce să fiu stresat... Fiske a râs şi şi-a rotit înspăimântat 
ochii prin cameră, răsucindu-și inelul pe deget. Solarin i-a 
prins degetul cu o mână, lăsându-şi-o pe cealaltă pe 
umărul lui Fiske. 

— Nu trebuia să te stresezi, a spus Solarin calm, pentru 
că, practic, nu trebuia să joci. Respectai instrucţiunile 
altcuiva, da? 

Cu lacrimi în ochi, Fiske a aprobat din cap, şi a trebuit 
să înghită în sec de câteva ori înainte să poată continua. 
Părea să cedeze total chiar sub ochii lui Solarin. 

— Le-am spus că nu pot, să nu mă aleagă pe mine, a 
mărturisit el, pe un ton piţigăiat. I-am implorat să nu mă 
pună să joc. Dar nu aveau pe altcineva. Eram la cheremul 
lor. Îmi puteau tăia subvenţia în orice moment. Mi-au zis 
că... 

A început să gâfâie, iar Solarin s-a alarmat. Fiske nu 
reuşea să se concentreze, răsucindu-și inelul pe deget de 
parca l-ar fi ars, apoi a privit înjur cu ochi sălbăticiţi. 

— N-au vrut să mă creadă. Au spus că trebuie să obţină 
formula cu orice preţ. Au mai... 

— Formula! a repetat Solarin, strângându-l cu putere pe 
Fiske de umăr. Au spus formula? 

— Da! Da! Formula, asta voiau! 

Practic, Fiske răcnise ultimele cuvinte. Solarin a slăbit 
strânsoarea şi a încercat să-l calmeze pe bărbatul mai 
vârstnic, mângâindu-l uşor. 

— Povesteşte-mi despre formulă, a spus el cu precauţie, 
de parcă ar fi călcat printre ouă. Hai, dragul meu Fiske! De 
ce îi interesa atât de mult formula? Cum credeau că o vor 
obţine printr-o simplă partidă dintr-un turneu? 

— De la tine, a spus el moale privind în podea. Pe faţă i 
se rostogoleau lacrimi. 

— De la mine? a întrebat Solarin fixându-l cu privirea pe 
Fiske. Apoi s-a uitat brusc spre podea. A avut impresia că 


115 


aude zgomot de paşi afară. 

— Trebuie să ne grăbim, i-a zis el lui Fiske, coborând 
glasul. De unde au aflat că voi participa la turneu? Nimeni 
nu ştia că voi veni. 

— Au ştiut, a spus Fiske, privindu-l pe Solarin cu ochi 
plini de spaimă. Apoi şi-a răsucit brusc inelul de pe deget. 
Of, Doamne, lasă-mă în pace! Le-am spus că nu-s în stare! 
Le-am zis că o să dau greş! 

— Lasă inelul, s-a răstit Solarin la el. L-a prins pe Fiske 
de încheietură şi i-a răsucit mâna. Fiske s-a strâmbat de 
durere. Ce formulă? 

— Formula pe care ai folosit-o în Spania, a strigat Fiske. 
Cea pe care ai promis că o vei dezvălui în Spania! Ai 
promis că o oferi celui care te va învinge! Aşa ai spus! 
Trebuia să câştig, pentru ca tu să îmi spui formula. 

Solarin l-a măsurat neîncrezător pe Fiske. Apoi şi-a lăsat 
mâinile pe lângă corp şi s-a retras. A început să râdă. 

— Doar tu ai spus aşa, a repetat Fiske, trăgând de inel. 

— A, nu se poate! a făcut Solarin. Şi-a azvârlit capul pe 
spate şi a râs până a început să lăcrimeze. Dragul meu 
Fiske, a spus el, încă înecându-se de râs, nu formula 
aceea! Netrebnicii aceia au tras o concluzie greşită! Ai 
devenit pionul unor începători. Să mergem afară şi... Dar 
ce faci?! 

A observat că Fiske, în agitația lui, a reuşit să-şi 
desprindă inelul, apoi şi l-a tras de pe deget cu o smucitură 
violentă, după care l-a aruncat într-un vas gol, bolborosind 
şi strigând: 

— Nu vreau! Nu vreau! 

Vreme de o fracțiune de secundă, Solarin s-a holbat la 
inelul care se rostogolea în vas. Apoi a făcu un salt spre 
uşă şi a început să numere. Unu. Doi. A ajuns la ea şia 
trecut. Trei. Patru. A sărit peste trepte şi a traversat 
fulgerător holul minuscul. Şase. Şapte. După ce a deschis 
brusc uşa ce dădea afară, a ajuns în curtea interioară şi a 
făcut şase paşi mari. Opt. Nouă. A făcut un plonjon şi a 
aterizat pe burtă pe pietrele de pavaj. Zece. Solarin a 
ridicat braţele şi şi-a dus palmele la urechi. A aşteptat. Dar 


116 


nu s-a auzit zgomotul unei explozii. 

S-a uitat în sus şi a văzut două perechi de pantofi în faţa 
lui. Doi dintre arbitri stăteau şi-l măsurau nedumeriţi din 
priviri. 

— Mare maestru Solarin! a spus unul dintre judecători. 
Aţi păţit ceva? 

— Nu, nimic, a spus Solarin, ridicându-se în picioare cu 
un aer demn şi ştergându-se de praf. Marele maestru Fiske 
este în baie şi se simte rău. Mă întorceam să cer ajutorul 
medicilor. Pietrele astea de pavaj sunt foarte lunecoase. 

Solarin s-a întrebat dacă nu cumva se înşelase în 
legătură cu inelul. Poate că scoaterea lui de pe deget nu 
avea niciun efect, dar nu era sigur. 

— Să mergem acolo şi să vedem dacă putem să-l ajutăm 
cu ceva, a spus arbitrul. Dar de ce s-a dus la baia de la 
Clubul Canadian? Nu găsea una şi la Metropolitan? Sau un 
post de prim ajutor? 

— E prea mândru, i-a răspuns Solarin. Fără îndoială că 
nu a vrut să-l vadă nimeni vărsând. 

Judecătorii nu l-au întrebat ce căuta în aceeaşi baie. 
Singur, cu adversarul. 

— Îi este foarte rău? s-a interesat celălalt arbitru, în 
timp ce se îndreptau spre intrare. 

— Doar ceva la stomac, i-a răspuns Solarin. Nu i se 
părea firesc să se întoarcă acolo, dar nu avea de ales. 

Cei trei bărbaţi au urcat treptele, iar unul dintre arbitri 
a deschis uşa grupul sanitar pentru bărbaţi. S-a întors 
imediat şi a scos o exclamaţie. 

— Nu vă uitaţi! 

Era palid la faţă. Solarin s-a strecurat pe lângă el şi a 
privit înăuntru. Fiske era spânzurat cu propria cravata de 
bara unei cabine de toaleta. Era cenuşiu la faţă, iar după 
felul în care atârna capul, rezulta clar ca avea gâtul rupt. 

— Sinucidere! a spus judecătorul care îi spusese lui 
Solarin să nu se uite. La fel cum făcuse şi Fiske în urmă cu 
câteva momente, când fusese încă în viaţa, şi el îşi frângea 
mâinile. 

— Nu e primul maestru de şah care să-şi încheie viaţa 


117 


astfel, a răspuns celalalt arbitru. Apoi, jenat, a amuţit când 
Solarin s-a întors şi l-a fulgerat cu privirea. 

— Ar trebui să chemăm un doctor, s-a grăbit primul 
judecător să adauge. 

Solarin s-a apropiat de bazinul în care Fiske aruncase 
inelul. Nu mai era acolo. 

— Da, să aducem un doctor, a răspuns el. 


În timp ce stăteam în hol şi o aşteptam pe Lily să revină 
cu al treilea rând de cafele, eu nu aveam cunoştinţă de 
acele evenimente. Dacă aş fi ştiut atunci ce se petrecea în 
culise, următoarele întâmplări nu ar mai fi avut loc. 

Trecuseră patruzeci şi cinci de minute de când se 
dăduse pauza şi, după atâta cafea, începusem să simt 
nevoia de a merge la baie. M-am întrebat ce se întâmpla. 
Lily a sosit la masă şi mi-a zâmbit conspirativ. 

— la ghici, mi-a şoptit ea. La bar, am dat de Hermanold, 
arătând cu zece ani mai bătrân şi discutând aprins cu 
medicul de turneu! Imediat ce ne terminam cafeaua, 
putem pleca. Astăzi nu se mai joacă nicio partidă. O să 
anunţe asta peste câteva minute. 

— Chiar i s-a făcut rău lui Fiske? Poate de aceea a jucat 
atât de ciudat. 

— Nu-i mai este rău, draga! I-a trecut. Şi încă foarte 
brusc, aş putea spune. 

— S-a retras? 

— Într-un fel. S-a spânzurat în grupul sanitar, imediat 
după pauză. 

— S-a spânzurat! am exclamat eu, iar Lily a sâsâit, 
pentru ca lumea se uita la mine. 

— Hermanold spunea ca Fiske nu a mai rezistat tensiunii 
concursului. Doctorul e de altă părere. Zicea că ar fi greu 
ca un bărbat de 75 de kilograme să-şi rupă gâtul când se 
spânzură de o bară aflată la o înălţime de un metru şi 
optzeci. 

— N-am putea renunţa la cafea şi s-o ştergem? 

Mă tot gândeam la ochii verzi ai lui Solarin pe care îi 
văzusem când se aplecase asupra mea. Mi s-a făcut rău. 


118 


Trebuia să ies. 

— Foarte bine, a spus Lily cu voce tare. Dar ne 
întoarcem repede. Nu vreau să pierd nicio secundă din 
această partidă interesantă. 

Am traversat încăperea cu paşi grăbiţi. Când am ajuns în 
hol, doi reporteri au sărit de pe scaune. 

— A, domnişoară Rad, a zis unul dintre ei apropiindu-se, 
ştiţi cumva ce se petrece? Se va relua jocul astăzi? 

— Doar dacă se aduce vreo maimuţă dresată ca să-i ia 
locul lui Fiske! 

— Nu aveţi o părere prea bună despre jocul lui, 
adevărat? a zis celălalt reporter, notându-şi în agendă. 

— Nu mă gândesc deloc la jocul lui, i-a răspuns Lily. 
După cum ştiţi, mă gândesc doar la al meu. Cât despre 
această partidă, a adăugat ea, croindu-şi drum spre uşă, 
lăsându-i pe reporteri în urmă, am văzut destule ca să ştiu 
cum se va încheia. 

Amândouă am trecut de uşile duble ce dădeau spre 
curte şi am coborât rampa către stradă. 

— Unde naiba e Saul? s-a mirat Lily. Maşina trebuia să 
fie parcată în faţă, iar el ştia asta. 

Am privit în lungul străzii şi am văzut Corniche-ul mare 
parcat la capătul intersecţiei, pe partea cealaltă a Fifth 
Avenue. I l-am arătat. 

— Grozav, numai asta lipsea, o amendă, a spus ea. Hai, 
să o ştergem de aici înainte să izbucnească balamucul. 

M-a prins de braţ şi am fugit de-a lungul străzii prin 
vântul rece. Când am ajuns aproape de intersecţie, mi-am 
dat seama că nu era nimeni în maşina. Saul dispăruse. 

Am traversat strada, uitându-ne în stânga şi-n dreapta 
după Saul. Când am ajuns la maşină, am găsit cheia în 
contact. Nici Carioca nu părea să fie înăuntru. 

— Nu pot să cred! a spumegat Lily. De când îl ştiu, Saul 
n-a lăsat niciodată maşina nesupravegheată. Unde naiba s- 
o fi dus? Şi unde mi-e câinele? 

Am auzit nişte foşnete ce păreau să răzbată de sub o 
banchetă. Am deschis portiera şi m-am aplecat, apoi am 
pipăit podeaua. Am simţit o limbă umedă pe palmă. L-am 


119 


scos pe Carioca şi, în timp ce mă îndreptam de spate, am 
văzut ceva care mi-a îngheţat sângele în vine. În bancheta 
şoferului era o gaură. 

— Ia te uita! i-am spus lui Lily. Ce-i cu gaura asta aici? 

Chiar în clipa în care Lily s-a aplecat să se uite mai de 
aproape, am auzit un bufnet, iar maşina s-a clătinat uşor. 
Am aruncat o privire peste umăr, dar nu era nimeni prin 
preajmă. leşind din maşina, l-am lăsat pe Carioca pe 
banchetă. Am examinat latura dinspre Metropolitan Club a 
maşinii. Mai apăruse o gaură, care nu existase acolo în 
urmă cu o secundă. Am atins-o. Metalul era cald. 

Am ridicat privirea spre ferestrele clubului. Unul dintre 
geamurile arcuite de la un balcon era deschis, exact 
deasupra drapelului american. Draperia subţire flutura pe 
fereastră, dar nu am văzut pe nimeni. Era una dintre 
ferestrele de la sala de jocuri, cea din spatele mesei 
arbitrilor. Ştiam sigur asta. 

— Isuse, i-am şoptit lui Lily. Cineva trage în maşină! 

— Nu vorbeşti serios, mi-a răspuns ea. A dat ocol maşinii 
şi a văzut gaura de glonţ, apoi mi-a urmat privirea pe linia 
de tragere către fereastra boltită. Pe strada nu era ţipenie 
de om, şi nici maşini nu trecuseră atunci când auziserăm 
bufnitura aceea. Asta nu ne oferea multe soluţii. 

— Solarin! a zis Lily, prinzându-mă de braţ. El te-a 
avertizat să părăseşti clubul, aşa e? Ticălosul acela 
încearcă să ne lichideze! 

— El m-a avertizat că mă paşte un pericol dacă rămân în 
club. Am precizat eu. Uite că acum am plecat! Pe de altă 
parte, dacă ţinea cineva să ne ucidă, i-ar fi fost greu să 
rateze de la distanţa asta. 

— Încearcă să mă sperie, ca să nu mai particip la 
turneu! a insistat Lily. Întâi îmi răpește şoferul, apoi trage 
în maşină. Ei bine, nu mă sperii eu cu una, cu două! 

— Eu, da! i-am spus. Să plecam! 

Graba cu care Lily a ajuns pe scaunul şoferului mi-a 
sugerat că era de acord cu mine. A demarat în trombă, 
făcându-l pe Carioca să alunece pe bancheta. 

— Mor de foame, a răcnit ea ca să acopere vâjâitul 


120 


vântului care lovea parbrizul. 

— Acum vrei să mănânci? am ţipat eu. Ai înnebunit? 
Cred că ar trebui să mergem imediat la poliţie. 

— Nici gând! a zis ea cu hotărâre. Dacă Harry află de 
treaba asta, mă întemniţează cu mâna lui, numai să nu 
particip la turneu. Mergem să mâneam ceva şi facem un 
plan. Nu pot gândi decât dacă sunt sătulă. 

— Bine, dacă nu mergem la poliţie, atunci să ne 
întoarcem la mine. 

— Tu n-ai bucătărie, a zis ea. Am nevoie de carne roşie 
ca să-mi funcţioneze creierul. 

— Mergi spre apartamentul meu. E o rotiserie la câteva 
intersecţii, pe Third Avenue. Dar te previn, după ce 
mănânci, mă duc drept la poliţie. 

Lily a oprit în faţa restaurantului The Palm, de pe 
Second Avenue. S-a scotocit prin geanta mare de pe umăr 
şi a scos jocul de şah, şi, în locul lui, l-a îndesat înăuntru pe 
Carioca. Acesta a scos capul din geantă şi a început să 
saliveze. 

— N-o să ne dea voie cu câinele în restaurant, mi-a 
explicat ea. 

— Şi eu ce să fac cu ăsta? am întrebat-o ridicând setul 
de şah pe care mi-l aruncase în poala. 

— Păstrează-l. Eşti un geniu în materie de computere, 
iar eu, expert în şah. Strategia e avantajul nostru. Sunt 
convinsă că o să dăm de cap problemei dacă facem 
împreună un efort. Întâi, însă, trebuie să înveţi puţin şah. 

Lily l-a îndesat pe Carioca în geantă şi a închis 
fermoarul. 

— Ai auzit expresia: „Pionii reprezintă sufletul şahului“”? 

— Mda. Îmi sună cunoscut, dar nu ştiu unde am auzit-o. 
Cine a spus asta? 

— Andre Philidor, părintele şahului modern. A scris o 
carte de şah celebră pe vremea Revoluţiei Franceze, în 
care afirma că, prin folosirea lor în număr mare, pionii pot 
deveni la fel de puternici ca piesele majore. Nimeni nu se 
gândise la asta până atunci. Jucătorii obişnuiau să sacrifice 
pionii doar ca să elibereze tabla de joc pentru acţiunea 


121 


celorlalte piese. 

— Deci vrei să spui că, după tine, noi suntem nişte pioni 
pe care cineva încearcă să-i elimine? 

Ideea mi s-a părut ciudată, dar interesantă. 

— Nţţ, a făcut Lily, coborând din maşină şi aruncându-şi 
geanta pe umăr. Vreau să spun că e vremea să ne unim 
forţele. Până descoperim în ce joc suntem implicate. 

Ne-am pus de acord printr-o strângere de mâna. 


122 


SCHIMB DE REGINE 


Reginele nu fac învoieli. 


Prin oglindă 
LEWIS CARROLL 


Sankt Petersburg, Rusia 
Toamna anului 1791 


Cu cei trei cai scoțând fuioare de abur pe nări, troica 
aluneca pe câmpiile înzăpezite. Mai departe de Riga, 
zăpada se dovedise atât de mare pe drumuri, încât 
trebuiseră să renunţe la caleaşca de culoare închisă, 
trecând la sania lată, deschisă, semănând cu o arcă, pe 
care se vedeau însemnele imperiale bătute în ţinte de aur, 
trasă de trei cai, al căror harnaşament de piele era 
împodobit cu clopoței de argint. 

Acolo, la doar cincisprezece verste de Petersburg, 
copacii mai aveau frunze roşietice, iar mujicii încă trudeau 
pe câmpiile pe jumătate îngheţate, deşi zăpada era groasă 
pe acoperişurile de stuf ale cocioabelor din piatră. 

Stareţa stătea înfofolită în blănuri şi privea peisajul. 
După calendarul iulian folosit în Europa, era deja 4 
noiembrie, şi trecuse un an şi şapte luni de la data - nici 
nu îndrăznea să se gândească la asta - în care hotărâse sa 
scoată Setul Montglane din ascunzătoarea unde stătuse o 
mie de ani. 

Insă, în Rusia, după calendarul gregorian, era doar 23 
octombrie. Rusia era înapoiată în multe privinţe, şi-a spus 
stareţa. O ţară care avea un calendar, o religie şi o cultură 
proprie. De-a lungul secolelor, mujicii pe care îi vedea pe 
drum nu-şi  schimbaseră nici îmbrăcămintea, nici 
obiceiurile. Expresiile de pe feţele crăpate şi din ochii 


123 


negri ai oamenilor care se întorceau la trecerea caleştii 
trădau ignoranţa şi respectarea unor superstiții şi ritualuri 
primitive. Mujicii ţineau în mâinile aspre aceleaşi unelte şi 
trudiseră pe aceleaşi pământuri îngheţate care fuseseră şi 
ale strămoşilor ce trăiseră cu o mie de ani înainte. În ciuda 
ucazurilor ce datau de pe vremea ţarului Petru I, încă 
purtau păr lung şi bărbi netunse, ale căror capete şi le 
băgau sub cojoacele din blană de oaie. 

Porţile oraşului Sankt Petersburg se vedeau larg 
deschise dincolo de întinderea troienită. Vizitiul, purtând 
livreaua albă şi fireturile aurii ale Gărzii Imperiale, stătea 
pe capra din faţa troicii, cu picioarele răsfirate larg şi 
biciuia caii să meargă mai repede. După ce au intrat în 
oraş, stareţa a văzut zăpada sclipind pe cupolele şi turlele 
ce se înălţau dincolo de fluviul Neva. O mulţime de copii 
patinau pe luciul îngheţat şi, cu toate ca era spre sfârşitul 
anului, dughenele colorate ale micilor neguţători se 
întindeau de-a lungul malului. Câini de pripas, pătaţi în 
toate culorile, lătrau la trecerea saniei, iar ţânci blonzi, cu 
feţe murdare, alergau alături de cai, cerşind o monedă, 
două. Vizitiul continua să mâne caii netulburat. 

După ce au traversat fluviul îngheţat, stareţa a desfăcut 
lada de călătorie şi a ţinut între degete pânza brodată pe 
care o ducea cu sine. A atins rozariul şi a rostit o scurtă 
rugăciune. Simţea povara cumplitei răspunderi ce o 
aştepta. Ea, şi numai ea, era aceea care avea sarcina de a 
încredința acea putere extraordinară în mâinile potrivite, 
care să o protejeze de cei lacomi ori ambiţioşi. Îşi ştia 
misiunea. Fusese aleasă pentru asta încă de la naştere. 
Toata viaţa aşteptase evenimentele care să o trimită în 
acea misiune. 

Acum, după aproape cincizeci de ani, stareţa avea să o 
revadă pe prietena din copilărie, cea căreia i se 
destăinuise cu atâta vreme în urma. S-a gândit la acea zi şi 
la tânăra care, ca spirit, semăna atât de mult cu Valentine, 
blondă şi fragilă, o copilă bolnăvicioasă ce purtase o 
proteză pentru corectarea poziţiei şirei spinării şi depăşise 
boala şi disperarea prin voinţă, ca să aibă o copilărie 


124 


fericită şi sănătoasă, micuța Sophia Anhalt-Zerbst, 
prietena de care încă îşi aducea aminte după atâţia ani, la 
care se gândea cu duioşie atât de des, căreia, de când 
ajunsese adultă, îi împărtăşise în scris secretele ei aproape 
în fiecare lună. Cu toate că drumurile lor se despărţiseră, 
stareţa încă şi-o amintea pe Sophia ca pe o fetiţă care, cu 
părul auriu strălucind în razele soarelui, alerga să prindă 
fluturi în curtea casei părinteşti din Pomerania. 

În timp ce troica a traversat podul şi s-a apropiat de 
Palatul de Iarnă, stareţa s-a simţit fulgerată de un fior 
îngheţat. Peste soare a trecut un nor. S-a întrebat ce fel de 
persoană se va dovedi prietena şi protectoarea ei, mai ales 
că acum nu mai era micuța Sophia de Pomerania. Acum 
era cunoscuta în întreaga Europa sub numele de Ecaterina 
cea Mare, țarina tuturor ruşilor. 


Ecaterina cea Mare, împărăteasa tuturor ruşilor, stătea 
în faţa toaletei şi se privea în oglindă. Avea 62 de ani şi era 
ceva mai scundă decât media, supraponderală, cu o frunte 
trădându-i inteligenţa şi cu fălci pline. Ochii ei albaştri 
glaciali, de obicei sclipind de vitalitate, erau lipsiţi de 
strălucire şi cenuşii, cu pleoapele înroşite de plâns. Vreme 
de două săptămâni stătuse închisă în apartamentul ei, 
refuzând să-şi vadă până şi familia. Dincolo de pereţii 
apartamentului ei, întreaga curte se afla în doliu. Cu două 
săptămâni înainte, pe 12 octombrie, un mesager îmbrăcat 
în negru sosise de la Iaşi cu vestea că bunul conte 
Potiomkin murise. 

Potiomkin, cel care o pusese pe tronul Rusiei şi îi dăduse 
pomponul de la mânerul sabiei să îl poarte atunci când, 
calare pe un cal alb, ea condusese armata răsculată pentru 
a-l răsturna pe soţul ei, ţarul. Potiomkin, care îi fusese 
amant, ministru de stat, general de armată şi confident, 
omul pe care ea îl descria drept „soţul meu“. Potiomkin, 
care îi mărise imperiul cu o treime, de la Marea Caspică 
până la Marea Neagră. Murise în drum spre Nokolaev, ca 
un câine. 

Murise pentru că mâncase prea mulţi fazani şi 


125 


potârnichi, îndopându-se cu şuncă grasă şi condimentată şi 
carne de vită sărată, pentru că băuse prea mult cvas şi 
lichior de afine. Murise după ce satisfăcuse femeile nobile 
care îl urmăreau pretutindeni ca nişte vivandiere, 
aşteptând o firimitură căzuta de la masa lui. Azvârlise 
cincizeci de milioane de ruble pe palate elegante, bijuterii 
scumpe şi şampanie franţuzească. Insă o făcuse pe 
Ecaterina cea mai puternică femeie din lume. 

Doamnele ei de onoare se agitau tăcute de colo, colo ca 
nişte fluturi, pudrându-i părul şi punând şireturi la 
încălţările ei. S-a ridicat în picioare, iar ele i-au aranjat pe 
umeri roba de stat, din catifea de culoare cenuşie, 
încărcată de decoraţiile pe care le purta întotdeauna în 
faţa curţii: crucile Sfintei Ecaterina, Sfântului Vladimir, 
Sfântului Alexandr Nevski; panglicile Sfântului Andrei şi 
ale Sfântului Gheorghe  încrucişându-i-se pe piept şi 
atârnând greu din cauza medaliilor din aur. Şi-a înălţat 
umerii ca să-şi etaleze postura deosebită şi a coborât din 
camerele ei. 

Acum, după zece zile, apărea pentru prima oară la 
Curte. Insoţită de garda personală, a păşit printre şirurile 
de soldaţi pe coridoarele lungi ale Palatului de Iarnă, prin 
dreptul ferestrelor de unde, cu ani în urmă, îşi privise 
corăbiile coborând pe Neva către mare, pentru a lupta 
împotriva flotei suedeze ce atacase Sankt Petersburgul. 
Gânditoare, Ecaterina s-a uitat pe ferestre în timp ce 
mergea. 

In sala tronului aşteptau viperele care-şi spuneau 
diplomaţi şi curteni. Toţi conspirau împotriva ei, toţi îi 
voiau căderea. Până şi Pavel, fiul ei, îi plănuia asasinarea. 
Insă la Petersburg sosise o persoană care o putea salva, o 
femeie care ţinea în mâini puterea pe care Ecaterina o 
pierduse odată cu Potiomkin. Pentru că, exact în acea 
dimineaţa, la Petersburg sosise cea mai veche prietenă a 
ei, Helene de Roque, stareţa de Montglane. 


Obosită după apariţia ei la Curte, Ecaterina s-a retras în 
camera ei de audienţe, sprijinindu-se de braţul actualului 


126 


ei amant, Platon Zubov. Stareţa o aştepta în compania 
fratelui lui Platon, Valerian. Când a văzut-o pe 
împărăteasă, s-a ridicat şi a traversat încăperea ca să o 
îmbrăţişeze. 

Sprintenă pentru vârsta ei şi slabă ca o trestie la vreme 
de iarnă, stareţa s-a luminat toată la vederea vechii ei 
prietene. Când s-au îmbrăţişat, a aruncat o privire spre 
Platon Zubov. Îmbrăcat cu o haina ca albastrul cerului şi 
cu pantaloni strânşi pe picior, şi acesta era atât de încărcat 
de decoraţii, încât lăsa impresia că ele îl vor dobori la 
pământ. Platon era tânăr, cu trăsături atrăgătoare şi 
delicate. Era imposibil să se interpreteze greşit rolul lui la 
curte, iar Ecaterina îi mângâia braţul în timp ce vorbea cu 
stareţa. 

— Helene, a spus ea cu un suspin. Nici nu ştii ce des am 
tânjit să te văd! Nici nu-mi vine a crede că ai ajuns aici în 
cele din urmă. Dar Dumnezeu mi-a ascultat inima şi mi-a 
adus prietena din copilărie. 

I-a făcut semn stareţei să se aşeze pe un scaun mare şi 
comod, apoi a ales şi ea unul din apropiere. Platon şi 
Valerian au rămas fiecare în spatele celor două femei. 

— Trebuie sa sărbătorim. Cu toate acestea, după cum 
poate c-ai aflat, sunt în doliu, şi nu pot da o petrecere în 
cinstea sosirii tale. Propun sa cinăm împreună astă-seară 
în apartamentul meu. Putem râde şi vorbi pe îndelete, 
prefăcându-ne pentru câteva momente că suntem din nou 
copile. Valerian, ai desfăcut vinul, aşa cum te-am rugat? 

Valerian a dat afirmativ din cap şi s-a dus către un 
dulap. 

— Draga mea, trebuie să încerci acest vin roşu. E una 
dintre comorile de la curtea mea. Mi-a fost adus de la 
Bordeaux de Denis Diderot, cu mulţi ani în urmă. Îl 
preţuiesc de parcă ar fi o nestemată. 

Valerian a turnat vinul roşu-închis în pahare de cristal. 
Cele doua femei au sorbit din licoare. 

— Excelent, a spus stareţa, zâmbindu-i Ecaterinei. Dar 
niciun vin nu se compara cu elixirul pe care, revăzându-te, 
îmi pare că l-aş fi băut, Figchen a mea! 


127 


Văzând o asemenea familiaritate, Platon şi Valerian au 
schimbat priviri semnificative. Născută Sophia Anhalt- 
Zerbst, împărăteasa avusese porecla de „Figchen“ în 
copilărie. Datorită poziţiei înalte pe care o deţinea, atunci 
când se afla în pat cu împărăteasa, Platon îndrăznea să îi 
spună „iubirea inimii mele“, însă în public i se adresa cu 
„Maiestatea Voastră“, la fel ca şi copiii ei. Lucru ciudat, 
împărăteasa păruse să nu bage în seamă afrontul adus de 
stareţa din Franţa. 

— Trebuie să-mi spui de ce ai preferat să rămâi atâta 
vreme în Franţa, a zis Ecaterina. Când ai închis 
mănăstirea, speram că vei veni imediat în Rusia. Curtea 
mea e plină de compatrioți de-ai tăi care au fugit de acolo, 
îndeosebi după ce regele vostru a fost prins la Varennes 
încercând să părăsească Franţa, iar acum este ţinut 
prizonier de propriul său popor. Franţa a ajuns o hidră cu 
o mie două sute de capete, un stat al anarhiei. Această 
naţiune de producători de pantofi a răsturnat însăşi 
ordinea naturală! 

Stareţa a rămas surprinsă auzind o cârmuitoare atât de 
liberală şi de luminată vorbind în acest fel. Cu toate că era 
imposibil de negat că Franţa devenise o ţară primejdioasă, 
nu la fel stăteau lucrurile şi cu această țarină, care şi-i 
făcuse prieteni pe Voltaire şi pe Denis Diderot, 
propovăduitori ai egalităţii claselor şi adversari ai 
războaielor pentru câştigarea de teritorii? 

— N-am putut veni imediat, a răspuns stareţa la 
întrebarea Ecaterinei. Am avut de rezolvat o anumită 
problemă... S-a uitat tăios la Platon Zubov, care stătea în 
spatele Ecaterinei şi o mângâia pe gât. Nu pot vorbi 
despre asemenea lucruri în prezenţa altcuiva. 

Ecaterina a privit-o atent pe stareţa, apoi a spus cu 
oarecare detaşare: 

— Valerian, tu şi Platon puteţi pleca. 

— Înălţimea Voastră, dar... a zis Platon Zubov cu o voce 
semănând cu scâncetul unui copilaş. 

— Nu te teme pentru siguranţa mea, porumbelul meu, i- 
a spus Ecaterina, bătându-l uşor pe mâna pe care el încă o 


128 


tinea pe umărul ei. Eu şi Helene ne cunoaştem de aproape 
şaizeci de ani. Nu vom păţi nimic dacă rămânem singure 
câteva momente. 

— Nu-i aşa că e frumos? a întrebat-o Ecaterina pe 
stareță după ce tinerii au ieşit. Draga mea, ştiu că nu ai 
ales aceeaşi cale. Dar sper că înţelegi dacă îţi spun că mă 
simt ca o gâza care-şi încălzeşte aripile la soare după o 
iarnă grea. Nimic nu dă mai multă vigoare unui copac 
bătrân decât mângâierea unui grădinar tânăr. 

Stareţa a rămas tăcută, întrebându-se dacă planul ei era 
bun. La urma urmelor, deşi corespondenţa dintre ele se 
dovedise caldă, nu-şi văzuse prietena din copilărie de mulţi 
ani. Să fi fost adevărate bârfele lansate pe seama ei? Putea 
să îi încredinţeze acestei femei bătrâne, roabă a 
senzualităţii, doritoare de putere, misiunea pe care o 
gândise? 

— Tăcerea ta să fie din cauza şocului pe care ţi l-am 
provocat? a întrebat-o râzând Ecaterina. 

— Draga mea Sophia, a spus stareţa, cred că-ţi place să 
şochezi lumea. Mai ţii minte că la patru ani, în timpul 
ceremoniei de prezentare la curtea regelui Frederick 
William al Prusiei, ai refuzat sa săruţi pulpana hainei lui? 

— l-am spus că croitorul îi croise prea scurt jacheta! a 
spus Ecaterina, râzând până i-au dat lacrimile. Mama s-a 
supărat pe mine. Regele i-a zis că eram din cale afară de 
îndrăzneață. 

Stareţa i-a zâmbit binevoitor prietenei sale. 

— Mai ţii minte când canonicul de Brunswick s-a uitat la 
palmele noastre ca să ne prezică viitorul? a întrebat ea 
încet. În palma ta a descoperit trei coroane. 

— N-am uitat, i-a răspuns cealaltă. Din acea zi, nu m-am 
îndoit nicio clipa că voi domni peste un imperiu uriaş. Am 
crezut mereu în profeţiile mistice atunci când ele s-au 
potrivit cu propriile-mi dorinţe. 

— Şi mai ţii minte ce a văzut canonicul în palma mea?a 
zis stareţa. 

Ecaterina a rămas tăcută o clipă. 

— "Ţin minte de parcă s-ar fi întâmplat ieri, i-a răspuns 


129 


ea în cele din urmă. Tocmai de aceea am aşteptat cu 
înfrigurare sosirea ta. Nici nu-ţi poţi închipui febrilitatea şi 
speranţa mea, mai ales ca nu ne-am văzut de atâta 
vreme... S-a oprit şovăitoare. Le ai? a întrebat. 

Stareţa a băgat mâna între faldurile straiului monahal, 
unde avea legată în talie o taşcă de călătorie din piele. A 
scos sculptura grea din aur, incrustată cu nestemate. 
Reprezenta o siluetă îmbrăcată cu robe lungi, şezând într- 
un mic cort ale cărui perdele erau trase în laturi. I-a întins 
piesa Ecaterinei, care, nevenindu-i sa creadă, a ţinut-o în 
palmele făcute căuş şi a rotit-o uşor. 

— Regina neagră, a şoptit stareţa, urmărind cu atenţie 
expresia de pe faţa Ecaterinei. Mâinile împărătesei s-au 
închis în jurul piesei de şah din aur, incrustate cu pietre 
preţioase. Strângând-o uşor, a dus-o la piept şi s-a uitat 
spre stareță. 

— Şi celelalte? a întrebat ea. O anumită nuanţă din 
glasul ei a făcut-o pe stareță să devină precaută. 

— Sunt ascunse bine, de unde nu pot face rău nimănui, a 
răspuns aceasta. 

— Iubita mea Helene, trebuie să le adunam imediat pe 
toate! Doar ştii ce putere deţine acest set. Dacă s-ar afla în 
mâinile unui monarh bun, s-ar putea realiza orice... 

— Ştii doar, a întrerupt-o stareţa, că vreme de patruzeci 
de ani am ignorat rugăminţile tale de a căuta Setul 
Montglane şi de a-l scoate dintre zidurile abației. Acum îţi 
voi spune de ce. Am ştiut dintotdeauna unde a fost 
ascuns... Stareţa a ridicat o mână în clipa în care Ecaterina 
a fost pe punctul de a protesta. Cunoşteam, de asemenea, 
pericolul pe care-l reprezenta scoaterea lui din 
ascunzătoare. Doar unui sfânt i se poate pune în faţă o 
asemenea ispită. lar tu nu eşti o sfântă, draga mea 
Figchen. 

— Ce vrei să insinuezi? a strigat împărăteasa. Am unit o 
naţiune dezbinată, i-am luminat pe ignoranţi. Am scăpat 
poporul de ciumă, am construit spitale şi şcoli, am eliminat 
facțiunile ce se războiau între ele şi care sfârtecau Rusia, 
făcând-o o prada uşoară în faţa duşmanilor. Sugerezi 


130 


cumva că sunt despotică? 

— M-am gândit doar la binele tău, a spus cu calm 
stareţa. Aceste piese au puterea de a suci până şi minţile 
celui mai raţional om. Nu uita că Setul Montglane aproape 
că a rupt imperiul franc în bucăţi. După moartea lui Carol 
cel Mare, fiii lui au purtat războaie ca să şi-l împartă. 

— O gâlceavă pentru teritorii, a pufnit cu dispreţ 
Ecaterina. Nu văd ce legătură există între aceste lucruri. 

— Doar puterea Bisericii Catolice din Europa Centrală a 
reuşit să ţină atâta vreme ascunsă această forţa 
întunecată, însă când mi-a ajuns la ureche vestea că 
Franţa a dat Legea Confiscării bunurilor Bisericii, mi-am 
dat seama că se vor adeveri cele mai sumbre bănuieli ale 
mele. Când am aflat că soldaţii urmau să pornească spre 
Montglane, m-am convins. De ce tocmai spre Montglane? 
Eram departe de Paris, ascunse în creierii munţilor. 
Existau abaţii mai bogate în apropiere de capitală, care 
erau mai uşor de prădat. Nu, nu. Voiau setul. Am făcut 
calcule minuţioase ca să scot setul dintre zidurile abației şi 
sa-l împrăştii în toata Europa, pentru a nu putea fi adunat 
mulţi ani de acum încolo. 

— L-ai împrăştiat! a strigat împărăteasa. Sărind în 
picioare cu piesa de şah încă strânsă la piept, a început să 
măsoare încăperea ca o fiară ţinută în cuşcă. Cum de-ai 
putut face aşa ceva? Trebuia să vii la mine, să fi cerut 
ajutor! 

— Ţi-am spus că nu se putea! i-a explicat stareţa, cu glas 
slab şi tremurător din cauza oboselii provocate de 
călătorie. Am aflat că mai erau şi alţii care ştiau locul unde 
fusese ascuns setul. Cineva, pesemne vreo putere străină, 
i-a mituit pe membrii Adunării Franceze ca să dea Legea 
Confiscării, şi le-au îndreptat atenţia spre Montglane. Pare 
o coincidenţă faptul că doi dintre oamenii pe care a 
încercat să-i mituiască această forţă întunecată sunt 
marele orator Mirabeau şi episcopul de Autun? Unul a 
iniţiat legea, celălalt a apărat-o cu o îndârjire de 
neînchipuit. Când Mirabeau s-a îmbolnăvit în luna aprilie, 
episcopul n-a putut fi smuls de lângă patul de suferinţă al 


131 


muribundului decât după ce acesta şi-a dat sufletul. Fără 
îndoială că a încercat cu disperare să obţină orice 
corespondenţă care i-ar fi putut incrimina pe amândoi. 

— Cum de-ai ajuns să cunoşti aceste lucruri? a 
murmurat Ecaterina. 

Întorcându-se, a traversat încăperea, ajungând la 
ferestre, şi a privit spre cerul ce se întuneca, deoarece nori 
de ninsoare se adunau la orizont. 

— Am corespondenţa dintre ei, i-a răspuns stareţa. 
Niciuna dintre femei nu a scos o vorba. Într-un târziu, 
stareţa a reluat cu glas slab: M-ai întrebat ce misiune m-a 
reţinut atâta timp în Franţa, iar acum ai aflat. A trebuit să 
descopăr cine îmi forţa mâna, cine mă făcea să smulg 
Setul Montglane din ascunzătoarea în care stătuse vreme 
de o mie de ani. Cine era duşmanul care m-a urmărit ca un 
vânător până am ieşit de sub aripa Bisericii ca să caut de-a 
lungul şi de-a latul continentului un alt loc sigur pentru 
această comoară ce mi-a fost lăsată în grija? 

— Şi ai descoperit numele acelei persoane? a întrebat-o 
Ecaterina cu fereală, întorcându-se cu faţa spre stareţa 
aflată de cealaltă parte a încăperii. 

— Da, i-a răspuns calm stareţa. Draga mea Figchen, tu 
ai fost aceea. 


— Dacă ai ştiut asta, a spus impunătoarea țarină, a doua 
zi dimineaţă, în timp ce ea şi stareţa mergeau pe jos pe 
poteca acoperită cu zăpadă către Ermitaj, nu înţeleg de ce 
ai mai venit la Petersburg. 

La douăzeci de paşi de o parte şi de alta a lor mărşăluia 
o trupă a Gărzii Imperiale, călcând prin zăpadă cu cizmele 
căzăcești, însă destul de departe, iar astfel cele două femei 
puteau discuta în voie. 

— Pentru că, în ciuda tuturor dovezilor, am avut 
încredere în tine, a spus stareţa, clipind uşor din ochi. 
Ştiam că te-ai temut de dizolvarea guvernului Franţei şi că 
ţara va ajunge într-o stare de anarhie. Ai vrut să te asiguri 
că Setul Montglane nu va cădea în mâinile cui nu trebuia şi 
ai bănuit că eu nu voi fi de acord cu măsurile pe care erai 


132 


pregătită să le iei. Dar spune-mi ceva, Figchen: Cum 
plănuiai să smulgi prada din ghearele soldaţilor francezi 
după ce aceştia ar fi luat setul de la Montglane? Iar asta, 
fără să invadezi Franţa cu trupe ruseşti. 

— Am avut un grup de soldaţi ascunşi în munţi, pentru a- 
i opri pe francezi în trecătoare, a spus Ecaterina cu un 
zâmbet. Nu purtau uniforme. 

— Înţeleg, a zis stareţa. Şi ce te-a determinat să 
întreprinzi asemenea măsuri? 

— Cred că ar fi bine să-ţi împărtăşesc ceea ce ştiu, i-a 
răspuns împărăteasa. După cum ţi-ai dat seama, după 
moartea lui Voltaire, i-am cumpărat biblioteca. Intre 
hârtiile lui exista un jurnal secret scris de cardinalul 
Richelieu, explicând codificat ce descoperise în legătură cu 
Setul Montglane. Voltaire descifrase codul, astfel încât eu 
am putut să aflu ce descoperise el. Manuscrisul e ţinut sub 
cheie într-o boltă de la Ermitaj, unde te duc acum pe tine. 
Vreau să ţi-l arăt. 

— Şi care este semnificaţia acestui document? a vrut să 
ştie stareţa, întrebându-se de ce prietena ei nu adusese 
vorba despre asta mai devreme. 

— Richelieu a descoperit că maurii i-au dat setul în dar 
lui Carol cel Mare, şi nu numai atât. După cum ştii, Carol 
cel Mare a pornit în multe cruciade împotriva maurilor din 
Spania şi din Africa. Dar cu aceste ocazii a apărat Cordoba 
şi Barcelona împotriva bascilor creştini care amenințau să 
răstoarne centrul de putere maur. Cu toate că bascii erau 
creştini, ei au încercat de-a lungul secolelor să distrugă 
regatul franc şi să capete controlul asupra Europei 
Occidentale, mai precis asupra țărmului Atlanticului şi a 
munţilor pe care îi stăpâneau deja. 

— Pirineii, a spus stareţa. 

— Exact, a întărit țarina. Munţii Fermecaţi, aşa îi 
numeau ei. Ştii că aceştia au găzduit cel mai mistic cult 
care a existat de la naşterea lui Hristos încoace. Popoarele 
celte provin de acolo şi au fost împinse spre nord, 
stabilindu-se în Bretania şi, în cele din urmă, în Insulele 
Britanice. Vrăjitorul Merlin a pornit din aceşti munţi, şi tot 


133 


acolo îşi are izvoarele şi cultul pe care îl cunoaştem azi sub 
numele de druidism. 

— Atâta lucru ştiu şi eu, a spus stareţa, privind înainte, 
spre poteca troienită, ţinându-şi buzele strânse, astfel că 
faţa ei semăna cu un fragment de piatră de pe un mormânt 
antic. 

— O să citeşti în jurnal, pentru că aproape am ajuns, a 
spus țarina. Richelieu susţine că maurii au invadat acest 
teritoriu şi au aflat îngrozitorul secret care fusese apărat 
vreme de secole, întâi de celți, apoi de basci. Aceşti 
cuceritori mauri au transcris cunoştinţele lor într-un cod 
pe care l-au născocit chiar ei. De fapt, au codificat secretul 
pe piesele de şah din aur şi argint ale Setului Montglane. 
Când s-a vădit că maurii ar putea pierde controlul asupra 
Peninsulei Iberice, i-au trimis acest set lui Carol cel Mare, 
pe care îl respectau. Cum era cel mai puternic domnitor 
din istoria civilizaţiei, au crezut că doar el îl putea proteja. 

— Şi crezi povestea asta? a întrebat-o stareţa când au 
ajuns aproape de intrarea în Ermitaj. 

— Judecă şi singură, a invitat-o Ecaterina. Ştiu că 
secretul e mai vechi decât maurii, mai vechi şi decât 
bascii. Ba chiar şi decât druizii. Trebuie să te întreb, draga 
mea, ai auzit de o societate secretă formată din bărbaţi 
care îşi spun masoni? 

Stareţa a pălit. S-a oprit în faţa uşii pe care tocmai 
trebuiau să intre. 

— Ce-ai spus? a făcut ea slab, prinzându-şi prietena de 
braţ. 

— Aha, a zis Ecaterina. Atunci ştii că este adevărat. 
După ce citeşti manuscrisul, o să-ţi istorisesc povestea 
mea. 


POVESTEA ÎMPĂRĂTESEI 


Când aveam paisprezece ani, mi-am părăsit căminul din 
Pomerania, unde am crescut alături de tine. Tatăl tău 
tocmai îşi vânduse proprietăţile ce se învecinau cu ale 
noastre şi s-a întors în Franţa natală. Nu voi uita niciodată 


134 


tristeţea pe care am simţit-o, draga mea Helene, pentru că 
nu am putut împărtăşi cu tine triumful despre care 
discutaserăm atât de mult împreună, faptul că aveam să fiu 
curând aleasă succesoarea unei regine. 

Trebuia să călătoresc la vremea aceea până la curtea 
țarinei Elisabeta Petrovna, la Moscova. Elisabeta, fiica lui 
Petru cel Mare, pusese mâna pe putere printr-o lovitură 
politică, azvârlindu-şi toţi duşmanii în temniţă. Cum nu se 
căsătorise şi trecuse de vârsta la care să poată avea copii, 
alesese un nepot obscur, Marele Duce Petru, ca să-i 
urmeze la tron. Eu aveam să-i fiu mireasă. 

În drum spre Rusia, eu şi mama ne-am oprit la curtea lui 
Frederick al II-lea din Berlin. Frederick, tânărul împărat al 
Prusiei, pe care Voltaire îl numise deja „cel Mare“, dorea 
să mă susţină drept candidată a sa pentru unirea regatelor 
Prusiei şi Rusiei printr-o căsătorie. Eram preferată surorii 
lui Frederick, pentru că nu se îndura să o sacrifice unei 
astfel de sorţi. 

În vremurile acelea, curtea Prusiei era pe atât de 
fastuoasă pe cât de sărăcăcioasă avea să devină în ultimii 
ani de viaţă ai lui Frederick. La sosirea mea, regele s-a 
străduit din plin să mă farmece şi să mă facă să mă simt 
bine. M-a îmbrăcat în rochii ale surorii sale regale şi m-a 
aşezat în fiecare seară alături de el la masă, amuzându-mă 
cu poveşti despre operă şi balet. Cu toate că eram o copilă, 
nu m-am lăsat înşelată. Ştiam că plănuiește să mă 
folosească drept pion într-un joc mai mare, pe care îl juca 
pe tabla de şah a Europei. 

După o vreme, am aflat că la curtea Prusiei se găsea un 
bărbat care se întorsese recent, după ce petrecuse 
aproape zece ani la curtea Rusiei. Era matematicianul de 
curte al lui Frederick, şi se numea Leonhard Euler. Am 
îndrăznit să solicit o discuţie privată cu el, socotind că îmi 
va împărtăşi părerile lui despre ţara pe care urma să o 
vizitez atât de curând. N-aş fi crezut că întâlnirea de atunci 
avea să schimbe într-o bună zi cursul întregii mele vieţi. 

Am avut prima întâlnire cu Euler într-o mică anticameră 
la marea curte a Prusiei de la Berlin. Acel om cu gusturi 


135 


simple, dar cu o minte sclipitoare a aşteptat-o pe copila 
care va deveni regină. Cred că alcătuiam o pereche 
ciudată. Stătea singur în cameră, un bărbat înalt, fragil, cu 
gâtul lung ca o sticlă, cu ochi mari şi negri şi cu un nas 
proeminent. S-a uitat la mine aplecându-şi capul, lucru 
explicat de faptul că era orb la un ochi pentru că studiase 
soarele prea multă vreme fără să şi-l protejeze. Pentru că 
Euler era şi astronom, nu doar matematician. 

— Nu prea am talent la conversaţie, a început el. Vin 
dintr-o ţară unde, dacă vorbeşti, eşti spânzurat. Aceea a 
fost prima prezentare pe care am ascultat-o despre Rusia, 
şi te asigur că mi-a slujit foarte mult în anii ulteriori. Mi-a 
spus că țarina Elisabeta Petrovna avea cincisprezece mii 
de rochii şi douăzeci şi cinci de mii de perechi de pantofi. 
Arunca cu pantofii în capetele miniştrilor ei dacă nu era de 
acord cu aceştia şi îi trimitea la moarte dintr-un simplu 
capriciu. Avea legiuni de amanți, dar nici beţia nu era mai 
prejos de obiceiurile ei sexuale. Nu admitea păreri care să 
se deosebească de ale sale. 

După ce şi-a înfrânt atitudinea rezervată de la început, 
eu şi doctorul Euler am petrecut mult timp împreună. Am 
început să ţinem unul la celălalt, iar el a recunoscut că ar 
fi dorit să mă păstreze la curtea din Berlin, luându-mă ca 
discipol în matematică, un domeniu în care dovedisem 
calități deosebite. Desigur, acest lucru era imposibil. 

Euler a recunoscut chiar că nu ţinea prea mult la 
protectorul său, împăratul Frederick. Avea şi motive, altele 
decât faptul că acesta stăpânea cu greu conceptele 
matematice. Euler mi-a dezvăluit cauza în ultima zi a 
şederii mele la Berlin. 

— Micuța mea prietenă, mi-a spus el când am intrat în 
acea dimineaţă fatidică pentru a-mi lua rămas-bun. Imi 
aduc aminte că lustruia o lentilă cu eşarfa de mătase, 
pentru că aşa obişnuia să facă atunci când încerca să 
rezolve o problemă. Trebuie să-ţi spun ceva înainte de 
plecare. Te-am studiat cu atenţie în ultimele zile şi cred că 
îţi pot încredința un secret. Asta ne va pune totuşi pe 
amândoi în primejdie, dacă dezvălui aceste lucruri cui nu 


136 


trebuie. 

L-am asigurat pe doctorul Euler că îi voi păzi secretul şi 
cu preţul vieţii. Spre surprinderea mea, mi-a spus că acest 
lucru ar putea fi necesar. 

— Eşti tânără, fără putere, şi femeie, pe deasupra, a zis 
el. Din aceste motive, Frederick te-a ales ca unealtă în acel 
imperiu uriaş şi întunecat care este Rusia. Pesemne că n-ai 
remarcat că, vreme de douăzeci de ani, acea ţară mare a 
fost condusă exclusiv de femei: întâi, Ecaterina I, văduva 
lui Petru cel Mare, apoi Ana Ivanovna, fiica lui Ivan; Anna 
de Mecklenburg, care a fost regenta fiului ei, Ivan al VI- 
lea, iar acum Elisabeta Petrovna, fiica lui Petru. Curând vei 
urma tu, potrivit acestei puternice tradiţii, şi te vei afla în 
mare primejdie. 

L-am ascultat politicoasă, deşi începusem să cred că 
soarele nu-i afectase doar ochiul. 

— Există o societate secretă, alcătuită din oameni care 
consideră că misiunea lor în viaţă este de a schimba cursul 
civilizaţiei, mi-a spus Euler. Ne-am aşezat în biroul lui, 
înconjurați de telescoape, microscoape şi cărţi mucegăite 
împrăştiate pe mesele din mahon încărcate cu teancuri 
groase de hârtii. Aceşti bărbaţi, a continuat el, se pretind 
oameni de ştiinţă şi ingineri, dar, de fapt, sunt mistici. Îţi 
voi povesti ceea ce ştiu eu despre istoria lor, pentru că s-ar 
putea să-ţi slujească foarte mult. În anul 1271, prinţul 
Eduard al Angliei, fiul lui Henric al III-lea, a plecat spre 
țărmurile Africii de Nord, ca să lupte în Cruciade. A 
debarcat la Acra, un oraş din apropierea Ierusalimului. Se 
ştiu foarte puţine despre ce a făcut acolo, doar că a 
participat la câteva bătălii şi că s-a întâlnit cu maurii 
musulmani care erau căpetenii. În anul următor, Eduard a 
fost rechemat în Anglia, pentru că tatăl său murise. La 
întoarcere, a devenit regele Eduard I, iar restul poveştii e 
cunoscut din cărţile de istorie. Ceea ce nu se ştie este că a 
adus ceva din Africa. 

— Ce anume? Eram mai mult decât curioasă să aflu. 

— A adus cu sine cunoaşterea unui mare secret. Unul 
care îşi are originea în zorile civilizaţiei, mi-a răspuns 


137 


Euler. Dar am depăşit cadrul povestirii mele. Eduard a 
înfiinţat o societate cu care, probabil, a împărtăşit 
secretul. Ştim puţine despre aceşti oameni, dar le putem 
urmări mişcările într-o anumită măsură. După subjugarea 
scoţienilor, ştim că societatea s-a răspândit în Scoţia, 
unde, o vreme, nu a ieşit în evidenţă. Când iacobiţii au 
fugit din Scoţia la începutul acestui secol, ei au adus 
societatea şi învăţăturile ei în Franţa. Montesquieu, marele 
poet francez, a fost atras în cadrul ordinului în timpul unei 
şederi în Anglia, iar cu ajutorul său s-a înfiinţat Loja 
Ştiinţelor de la Paris, în 1734. Patru ani mai târziu, înainte 
de a deveni rege al Prusiei, chiar Frederick cel Mare al 
nostru a fost iniţiat de această societate secretă la 
Brunswick. În acelaşi an, papa Clement al XII-lea a dat o 
bulă de suprimare a mişcării, care se răspândise deja în 
Italia, Prusia, Austria şi Țările de Jos, precum şi în Franţa. 
Societatea devenise atât de puternică, încât Parlamentul 
Franţei catolice a refuzat să respecte ordinul papal. 

— De ce îmi spuneţi toate acestea? l-am întrebat pe 
doctorul Euler. Chiar dacă aş înţelege scopurile care li-s 
dragi acestor oameni, ce legătură au ei cu mine? Şi ce-aş 
putea face? Cu toate că aspir la lucruri măreţe, sunt doar o 
copilă. 

— Din câte ştiu despre scopurile lor, mi-a zis Euler încet, 
dacă nu sunt înfrânți, aceşti oameni vor învinge lumea. 
Chiar daca eşti doar o copilă acum, în curând vei deveni 
soţia următorului ţar al Rusiei, primul domnitor bărbat 
după douăzeci de ani. Trebuie să asculţi spusele mele şi să 
ţi le întipăreşti în minte. Apoi m-a luat de mână. Uneori, 
aceşti oameni îşi spun Frăția  Masonilor, alteori 
Rosicrucieni. Indiferent de numele ales, ei au în comun un 
singur lucru. Originile lor sunt în Africa de Nord. Când 
prinţul Eduard a înfiinţat societatea pe pământ european, 
i-a spus Ordinul Arhitecţilor din Africa. Considerau că 
predecesorii lor erau arhitecţii civilizaţiei antice, că ei 
croiseră şi aşezaseră blocurile de piatră ale piramidelor 
din Egipt, tot ei construiseră Grădinile Suspendate ale 
Babilonului, Turnul şi Porţile  Babelului. Cunoşteau 


138 


secretele anticilor. Dar eu cred că erau arhitecţi ai altui 
lucru, ceva mai recent şi, probabil, mai puternic decât 
orice... 

Euler a făcut o pauză şi mi-a aruncat o privire pe care nu 
o voi uita nicicând. Mă urmăreşte şi azi, după aproape 
cincizeci de ani, de parcă s-ar fi întâmplat acum o clipă. Il 
văd cât se poate de limpede până şi în vise, şi-i simt 
răsuflarea în ceafă ca atunci, când s-a aplecat ca să-mi 
şoptească: „Cred ca tot ei au creat şi Setul Montglane. Şi 
se consideră moştenitorii lui legiuiţi“. 


După ce țarina şi-a terminat istorisirea, Ecaterina şi 
stareţa au rămas, fără să vorbească, în biblioteca de la 
Ermitaj, unde se adusese manuscrisul jurnalelor lui 
Voltaire. Acolo, la masa uriaşă, având în jur pereţi înalţi de 
trei metri alcătuiți din cărţi, Ecaterina a privit-o pe stareță 
aşa cum o pisică urmăreşte un şoarece. Stareţa a privit pe 
ferestrele largi ce dădeau spre o peluză, unde grupul de 
soldaţi din Garda Imperială se încălzeau suflându-şi în 
degete în aerul îngheţat al dimineţii. 

— Fostul meu soţ, a adăugat încet Ecaterina, i-a fost 
credincios lui Frederick cel Mare al Prusiei. Petru obişnuia 
să poarte uniforma prusacă la curtea din Petersburg. In 
noaptea nunţii, a aşezat soldaţi prusaci de jucărie pe pat şi 
m-a silit să fac mișcări de trupe. Când Frederick a adus cu 
forţa Ordinul Masoneriei în Prusia, Petru s-a alăturat 
grupului şi a jurat cu viaţa lui că îi va sprijini. 

— Şi de aceea, a comentat stareţa, l-ai răsturnat, l-ai 
închis şi ai aranjat asasinarea lui. E 

— Era un maniac primejdios, a spus Ecaterina. Însă nu 
am fost amestecată în moartea lui. Şase ani mai târziu, în 
1768, Frederick a alcătuit Marea Lojă a Arhitecţilor 
Africani în Silezia. Ordinului i s-a alăturat şi regele Gustav 
al Suediei şi, în ciuda încercărilor Mariei Tereza de a-i goni 
pe aceşti ticăloşi din Austria, fiul ei, Joseph al II-lea, a 
devenit membru al lui. Când am aflat de aceste 
evenimente, l-am adus imediat în Rusia pe prietenul meu, 
doctorul Euler. Bătrânul matematician ajunsese complet 


139 


orb. Însă nu-şi pierduse viziunea interioară. După moartea 
lui Voltaire, Euler m-a îndemnat insistent să-i cumpăr 
biblioteca. Cuprindea documente importante, pe care le 
dorea mult şi Frederick cel Mare, După ce am reuşit să 
aduc biblioteca la Petersburg, iată ce am descoperit. Am 
păstrat ceva anume ca să ţi-l arăt. 

Împărăteasa a scos un document scris pe pergament din 
manuscrisul lui Voltaire şi i l-a întins stareţei, care l-a 
desfăcut cu grijă. Era adresat de Frederick, prinţ regent al 
Prusiei, lui Voltaire, purtând pe el anul în care Frederick 
intrase în Ordinul Masoneriei. 


Domnule, nimic nu-mi doresc mai mult decât scrierile 
tale... Dacă printre manuscrise există unele pe care vrei să 
le ascunzi de ochii publicului, mă angajez să le păstrez în 
cea mai deplină taină... 


Stareţa a ridicat ochii de la pergament. A rămas apoi cu 
privirea pierdută. Încet, a împăturit scrisoarea şi i-a 
înapoiat-o Ecaterinei, care a pus-o la loc în ascunzătoare. 

— Nu este limpede că se referă la decriptarea de către 
Voltaire a jurnalului ţinut de Richelieu? a întrebat-o 
împărăteasa. A încercat să pună mâna pe această 
informaţie încă din clipa în care s-a alăturat ordinului. 
Acum poate mă crezi... 

Ecaterina a ridicat ultimul dintre volumele legate în 
piele, a răsfoit paginile până când a ajuns la un loc 
aproape de sfârşitul cărţii şi a citit cu voce tare cuvintele 
pe care stareţa deja şi le săpase în minte, cuvintele pe care 
cardinalul Richelieu avusese grijă să le scrie într-un cod 
cunoscut doar lui. 


Pentru că am aflat, în cele din urmă, că secretul 
descoperit în vechiul Babilon, cel transmis imperiilor 
persan şi indian, şi cunoscut doar celor puţini şi aleşi, a 
fost, de fapt, secretul Setului Montglane. 

Acest secret, ca şi adevăratul nume al lui Dumnezeu, nu 
a fost niciodată pus în scris. Un secret atât de mare, încât 
a provocat căderea civilizaţiilor şi moartea regilor, el nu 


140 


poate fi comunicat nimănui, cu excepţia celor iniţiaţi din 
sânul ordinelor sacre, oamenilor care au trecut încercările 
şi au depus jurămintele. Atât de îngrozitor era acest secret, 
încât nu putea fi încredinţat decât celor mai înalţi 
reprezentanţi ai Elitei. 

Credinţa mea este că acest secret a căpătat aspectul 
unei formule şi că această formulă a dus de-a lungul 
timpului la prăbuşirea regatelor, a acelor regate ce rămân 
doar ca legende în istoria noastră de azi. lar maurii, în 
ciuda iniţierii lor în această cunoaştere secretă şi în ciuda 
temerii lor faţă de ea, au transcris formula în Setul 
Montglane. Ei au făcut simboluri sacre pe pătratele tablei 
de şah şi în piese, păstrând cheia pe care doar adevărații 
maeştri ai jocului ar putea-o folosi pentru a o desface. 

Acest lucru l-am înţeles după ce am citit manuscrisele 
antice adunate de la Chalons, Soissons şi Tours, şi le-am 
tradus eu însumi. 

Fie ca Domnul să se milostivească de sufletele noastre. 


Ecce Signum, 

Armand Jean du Plessis, 

Duce de Richelieu şi Vicar de 
Lucon, Poitou şi Paris, 

Cardinal al Romei 

Prim-Ministru al Franţei 

Anno Domini 1642 


— Din memoriile lui, i-a spus Ecaterina stareţei care 
rămăsese tăcută, aflăm că acest „Cardinal de Fier“ 
plănuise să călătorească spre episcopia de Montglane. Insă 
a murit, aşa cum bine ştii, în decembrie acelaşi an, după ce 
a înăbuşit revolta de la Roussillon. Ne putem îndoi vreo 
clipă că nu ştia de existenţa acestor societăţi secrete sau 
că nu plănuia să pună mâna pe Setul Montglane înainte ca 
el să fie luat de altcineva? Tot ce a făcut cardinalul ţintea 
spre acapararea puterii. De ce s-ar fi schimbat la o vârstă 
atât de coaptă? 

— Draga mea Figchen, a spus stareţa, cu un zâmbet vag 
ce nu reflecta întru totul vălmăşagul de sentimente care o 
chinuiau auzind aceste cuvinte, am înţeles ce vrei să 


141 


sugerezi. Dar toţi aceşti oameni au murit. În cursul vieţii, 
poate că au căutat. Dar nu au găsit. Doar nu vrei să spui că 
te temi de stafiile unor morţi? 

— Stafiile pot apărea din nou! a rostit apăsat Ecaterina. 
Acum cincisprezece ani, coloniile britanice din America au 
răsturnat jugul imperiului. Care au fost participanţii? Nişte 
bărbaţi pe nume Washington, Jefferson, Franklin - cu toţii 
masoni! Acum, regele Franţei se află în închisoare, iar 
coroana stă să i se rostogolească de pe cap. Cine sunt 
oamenii care au pus totul la cale? Lafayette, Condorcet, 
Danton, Desmoulins, Brissot, Sieyes, şi fraţii regelui, 
inclusiv ducele de Orleans - cu toţii masoni. 

— O coincidenţă... a spus stareţa, însă Ecaterina a 
întrerupt-o. 

— A fost o coincidenţă că, dintre oamenii de care am 
încercat să mă folosesc pentru votarea Legii Confiscărilor 
din Franţa, cel care mi-a acceptat condiţiile nu a fost altul 
decât Mirabeau - membru al masoneriei? Desigur, când a 
primit mita, el nu avea de unde să ştie că eu plănuiam să 
iau comoara. 

— Episcopul de Autun a refuzat? a întrebat stareţa cu un 
zâmbet, privind către prietena ei peste un maldăr de 
jurnale. Şi ce explicaţie ţi-a dat? 

— Suma pe care mi-a cerut-o pentru cooperare, a spus 
țarina spumegând de furie şi ridicându-se în picioare. 
Omul acela ştia mai multe decât a vrut să-mi dezvăluie. Ştii 
că, în Adunare, acestui Talleyrand i se spune „Motanul de 
Angora“? 'Toarce, dar are gheare ascuţite. Nu am 
încredere în el. 

— Tu te încrezi într-un om pe care-l poţi mitui, dar nu ai 
încredere în unul pe care nu reuşeşti? a întrebat-o stareţa. 
Cu o privire tristă, şi-a strâns robele şi s-a ridicat, 
rămânând faţă în faţă cu prietena ei. Apoi s-a întors, ca şi 
cum ar fi voit să plece. 

— Unde te duci? a strigat alarmată țarina. Nu înţelegi de 
ce am făcut toate acestea? Îţi ofer protecţia mea. Domnesc 
absolut peste cea mai mare ţară de pe pământ. Imi las 
puterea în mâinile tale... 


142 


— Sophia, a spus cu calm stareţa, îţi mulţumesc pentru 
ofertă, dar eu nu mă tem de aceşti oameni la fel de mult ca 
tine. Mă arăt dispusă să cred, aşa cum pretinzi, ca ei sunt 
mistici, poate chiar revoluționari. Ţi-a trecut vreodată prin 
gând că aceste societăţi de mistici pe care le-ai studiat atât 
de atent au scopuri pe care nu le-ai prevăzut? 

— Ce vrei să insinuezi? a întrebat-o împărăteasa. Din 
acţiunile lor, este limpede că vor să doboare monarhiile. 
Ce alt scop ar avea decât să conducă lumea? 

— Poate ca scopul lor e de a elibera lumea. Stareţa a 
surâs. Deocamdată, nu am destule dovezi ca să afirm una 
sau alta, dar faptele pe care le-am văzut spun asta: Din 
vorbele tale, descopăr că eşti mânată de dorinţa de a 
îndeplini destinul ce ţi-a fost scris în palmă încă de la 
naştere - cele trei coroane. Însă eu trebuie să-mi 
îndeplinesc propriul destin. 

Stareţa a întors mâna cu palma în sus şi-a întins-o peste 
masă prietenei ei. Lângă încheietură, linia vieţii şi cea a 
destinului se răsuceau, alcătuind cifra opt. Ecaterina a 
privit liniile cu o tăcere glacială, apoi, încet, a pipăit cifra 
cu degetele. 

— Doreşti să-mi oferi protecţie, a spus încet stareţa. Însă 
eu sunt apărată de o putere mai mare decât tine. 

— Ştiam eu! a strigat Ecaterina cu glas gutural, 
azvârlind deoparte mâna stareţei. Toata vorbăria asta 
despre scopuri nobile nu înseamnă decât un lucru: Ai făcut 
un pact cu altcineva fără să te sfătuiești cu mine! Cine e, în 
cine ţi-ai pus încrederea? Spune-mi numele lui, îţi 
poruncesc! 

— Cu plăcere, a zis stareţa şi a zâmbit. Este Cel care mi- 
a pus acest semn în palmă. Şi, potrivit acestui semn, sunt 
stăpână absolută. Chiar dacă tu domneşti peste toţi ruşii, 
draga mea Figchen. Dar te rog să nu uiţi cine sunt eu în 
realitate. Şi de cine am fost aleasă. Nu uita că Dumnezeu 
este cel mai mare maestru de şah dintre toţi. 


143 


CARUSELUL CALULUI 


Regele Arthur a avut un vis frumos, care 
era cam aşa: stătea pe un scaun de peo 
platformă, iar scaunul era legat de o roată, 
iar pe ea şedea Regele Arthur îmbrăcat în 
straie bogate din fir de aur... şi, brusc, 
regelui i s-a părut că roata s-a întors cu 
susul în jos, iar el a căzut printre şerpi, iar 
fiecare fiară l-a luat de un picior sau de o 
mână; iar atunci regele a strigat din pat, 
dormind: „Ajutor“. 


Le Morte d'Arthur 
SIR THOMAS MALLORY 


Regnabo, Regno, hRegnavi, Sum sine 
regno. 

(Voi domni, domnesc, am domnit, sunt 
fără domnie.) 


Inscripţie pe roata norocului 
Tarotul 


A doua zi după turneul de şah a fost luni. M-am trezit 
ameţită de pe patul meu plin de denivelări, l-am ridicat la 
perete şi m-am dus la duş ca să mă pregătesc pentru o 
nouă zi la Con Edison. 

În timp ce mă ştergeam cu halatul, m-am îndreptat 
desculţă spre hol ca să caut telefonul printre obiectele 
mele de artă. După cina de la The Palm cu Lily şi straniile 
evenimente de după aceea, ne convinseserăm ca eram doi 
pioni în jocul altcuiva, şi voiam să aduc câteva piese mai 
importante de partea mea a tablei de şah. Ştiam precis de 
unde să încep. 

În timpul cinei, eu şi Lily ne puseserăm de acord că 


144 


avertismentul lui Solarin avusese o oarecare legătură cu 
întâmplările bizare de peste zi, dar, după aceea, părerile 
noastre fuseseră diferite. Ea era convinsa că Solarin se afla 
în spatele tuturor lucrurilor petrecute. 

— Întâi, Fiske moare în condiţii misterioase, a susţinut 
ea, în timp ce stăteam printre palmieri la una din mesele 
aşezate foarte aproape una de alta. De unde ştim că nu l-a 
ucis chiar Solarin? Apoi, dispariţia lui Saul, iar maşina şi 
câinele meu drag, pradă pentru vandali. Evident că Saul a 
fost răpit, altfel nu ar fi părăsit maşina. 

— Evident, am spus eu cu un rânjet, urmărind-o cum 
înfulecă o bucată crudă de carne de vită. Ştiam că Saul n- 
ar fi îndrăznit să dea ochii cu Lily decât dacă i s-ar fi 
întâmplat ceva cu adevărat cumplit. Lily s-a apucat să dea 
gata o salată uriaşă şi trei coşuleţe de pâine, în timp ce 
discuţia noastră a continuat. 

— Iar după aceea, cineva trage în noi, la plezneală, a 
spus ea, printre înghiţituri, şi amândouă cădem de acord 
că s-a tras de la fereastra deschisă a sălii de jocuri. 

— Au fost două împuşcături, am precizat eu. Poate că a 
tras cineva în Saul ca să-l pună pe fugă înainte ca noi să 
ajungem acolo. 

— Însă piesa de rezistenţă, a spus Lily, încă mestecând 
pâine şi ignorându-mă, este că am descoperit, nu numai 
metoda şi mijlocul, dar şi motivul! 

— Ce tot spui? 

— Ştiu de ce face Solarin chestiile astea urâte. Mi-am 
dat seama între prima costiţă şi salată. 

— Lămurește-mă şi pe mine, i-am zis. L-am auzit pe 
Carioca scormonind cu ghearele printre obiectele din 
geanta lui Lily, şi am bănuit că nu va trece multă vreme şi 
lucrul acesta va fi observat şi de persoanele de la mesele 
vecine. 

— Ştii despre scandalul din Spania, nu? m-a întrebat ea. 

Pentru asta, a trebuit să-mi scormonesc mintea. 

— Te referi la faptul că Solarin a fost rechemat în Rusia 
în urma cu câţiva ani? Ea a dat aprobator din cap, iar eu 
am adăugat: Altceva nu mi-ai spus. 


145 


— Era vorba despre o formulă. Vezi tu, Solarin a ieşit din 
cursa pentru vreun titlu destul de devreme. Juca doar din 
când în când la turnee. Are titlul de mare maestru, dar de 
fapt e fizician, aşa îşi câştigă existenţa. In timpul 
competiţiei din Spania, Solarin a făcut pariu cu un alt 
jucător, promiţându-i o formulă secretă dacă îl învingea. 

— Ce fel de formulă? 

— Nu ştiu. Dar când presa a menţionat acest pariu, ruşii 
au intrat în panică. Solarin a dispărut peste noapte şi până 
acum nu s-a mai auzit de el. 

— Formulă de fizică? am întrebat. 

— Poate reţeta vreunei arme secrete. Asta ar explica 
totul, nu crezi? 

N-am avut impresia că asta ar explica totul, dar am 
lăsat-o să sporovăiască. 

— Temându-se că Solarin va repeta acelaşi truc la acest 
turneu, KGB-ul intervine şi-l elimina pe Fiske, apoi 
încearcă să mă bage şi pe mine în sperieţi. Dacă vreunul 
dintre noi ar câştiga în faţa lui Solarin, el ne-ar putea oferi 
formula secretă! 

Era încântată cât de bine se potrivea explicaţia ei la cele 
întâmplate, dar eu aveam altă părere. 

— Teoria ta e grozavă, am încurajat-o eu. Mai sunt însă 
unele lucruri care nu se leagă. De exemplu, ce s-a 
întâmplat cu Saul? De ce l-ar fi lăsat ruşii pe Solarin sa 
iasă din ţară dacă ar fi bănuit că va încerca aceeaşi 
stratagemă - presupunând că era vorba despre aşa ceva? 
Şi de ce anume ar dori Solarin să transmită o formulă 
referitoare la arme ţie ori ramolitului ăluia de Fiske, 
Dumnezeu să-l odihnească în pace? 

— Mda, de acord, unele lucruri nu se prea potrivesc, a 
recunoscut ea. Dar măcar avem o ipoteză de lucru. 

— Aşa cum a spus cândva Sherlock Holmes: „E o 
greşeală capitală să emiţi teorii înainte de a deţine date 
concrete“, i-am amintit eu. Aş propune să facem nişte 
cercetări în privinţa lui Solarin. Dar eu sunt de părere să 
mergem la poliţie. La urma urmelor, avem două găuri de 
glonţ drept probă. 


146 


— N-o să recunosc nicio clipă, a exclamat Lily, foarte 
agitată, că nu sunt în stare să rezolv singură misterul ăsta! 
Doar ştii ce bună sunt la strategie! 

Aşadar, după o discuţie aprinsă şi o îngheţată, ne-am 
pus de acord să ne despărţim vreme de câteva zile şi să 
verificăm biografia lui Solarin şi modul lui de a acţiona. 

Antrenorul de şah al lui Lily fusese şi el mare maestru. 
Cu toate că trebuia să exerseze din greu înaintea 
propriului meci de marţi, Lily s-a gândit că ar putea să-şi 
facă o idee despre caracterul lui Solarin în cursul 
antrenamentelor. Până atunci însă avea să vadă unde 
dispăruse Saul. Dacă nu fusese răpit (lucru care cred că i- 
ar mai fi tăiat din aplomb), Lily avea să afle chiar din gura 
lui de ce-şi părăsise postul. 

Eu aveam alte planuri, şi încă nu aveam chef să i le 
împărtăşesc lui Lily. 

Aveam un prieten în Manhattan care era şi mai misterios 
decât alunecosul Solarin. Un om al cărui număr de telefon 
nu apărea în cartea de telefoane şi nici nu avea adresă 
pentru corespondenţă de niciun fel. Cu toate că nu 
împlinise treizeci de ani, devenise o legendă vie în 
domeniul prelucrării datelor şi scrisese cărți importante în 
acest domeniu. El îmi fusese mentor în probleme de 
computere cu trei ani înainte, când sosisem la New York, şi 
mă scosese din nişte situaţii foarte încurcate. Numele lui, 
atunci când ţinea să-l folosească, era doctor Ladislaus 
Nim. 

Nim nu era doar un maestru în prelucrarea datelor, ci şi 
expert în şah. Jucase împotriva lui Reshevski şi Fischer, şi 
făcuse faţă cu brio. Însă specialitatea lui adevărată era 
cunoaşterea panoramică a jocului, şi tocmai de aceea 
voiam să-l găsesc. Memorase toate partidele din 
campionatele mondiale desfăşurate până atunci. Era o 
enciclopedie ambulantă privind viaţa marilor maeştri. Te 
putea încânta ore în şir cu poveşti despre istoria şahului, 
asta când dorea să devină fermecător. Ştiam că el era în 
stare să facă legătura între iţele încurcate ale acelei 
poveşti. Cu condiţia să dau de el. 


147 


Însă una era dorinţa şi alta, realitatea. Serviciul de 
răspuns telefonic pe care-l avea făcea KGB-ul şi CIA să 
pară nişte mici copii. Atunci când făceai apelul, cei care-ţi 
răspundeau nici măcar nu recunoşteau că ştiau cine era el, 
iar eu telefonam deja de săptămâni întregi fără niciun 
succes. 

Când aflasem că voi pleca din ţară, voisem să-l găsesc 
pentru a-mi lua rămas-bun. Acum însă trebuia să dau de el, 
şi nu numai datorită pactului pe care îl încheiasem cu Lily. 
Stiam că elementele acelea întâmplătoare - moartea lui 
Fiske, avertismentul lui Solarin, dispariţia lui Saul - se 
legau între ele. Aveau legătură cu mine. 

Am înţeles asta pentru că la miezul nopţii, când am 
plecat cu Lily de la restaurantul The Palm, mă hotărâsem 
să declanşez o anchetă pe cont propriu. În loc să mă duc 
direct acasă, am luat un taxi până la hotelul Fifth Avenue 
ca să stau de vorbă cu prezicătoarea care, într-un fel sau 
altul, îmi transmisese acelaşi avertisment ca şi Solarin. Cu 
toate că avertismentul Jui fusese urmat aproape imediat de 
dovezi de netăgăduit, formularea mi se păruse că semăna 
prea mult ca să fie vorba despre o simplă coincidenţă. 

Tocmai de aceea trebuia să discut numaidecât cu Nim. 
La hotelul Fifth Avenue nu exista nicio prezicătoare, 
înţelegeţi dumneavoastră? Am vorbit cu managerul barului 
de acolo vreme de mai bine de jumătate de oră ca să mă 
conving că mă fac înţeleasă. Omul lucra acolo de 
cincisprezece ani şi a ţinut să mă asigure că la barul 
hotelului Fifth Avenue nu lucrase niciodată o ghicitoare. 
Nici măcar în noaptea de Anul Nou. Femeia care ştiuse ca 
voi ajunge acolo, care aşteptase ca Harry să mă găsească 
la centrul de prelucrarea datelor, care îmi prevăzuse 
viitorul atât de bine, care folosise aceleaşi cuvinte pe care 
le rostise şi Solarin trei luni mai târziu pentru a mă 
avertiza, femeia care - lucru ce mă uimise atunci - ştiuse 
până şi data naşterii mele, nu existase niciodată. 


Sigur, ea existase. Aveam trei martori care puteau 
depune mărturie. Insă până şi dovada pe care o văzusem 


148 


cu ochii mei devenea suspectă, după părerea mea. 

Aşadar, luni dimineaţă, cu părul şiroind de apă pe 
halatul de baie, am luat telefonul şi am făcut o nouă 
încercare să dau de Nim. De astă dată mă aştepta o 
surpriză. 

După ce am prins legătura, cei de la compania de 
telefoane din New York mi-au pus un mesaj înregistrat prin 
care eram anunţată că numărul se schimbase şi avea prefix 
de Brooklyn. Am format acel număr, gândindu-mă că era 
straniu că Nim schimbase amplasarea serviciului de 
răspuns. La o adică, eram una dintre cele trei persoane din 
lume care aveau onoarea de a cunoaşte vechiul număr. 
Niciodată nu te poţi proteja suficient. 

A doua surpriză a apărut când am obţinut legătura. 

— Rockaway Greens Hall, a zis femeia care mi-a 
răspuns. 

— Încerc să-l găsesc pe domnul doctor Nim, i-am zis. 

— Regret, dar nu avem pe nimeni cu acest nume aici, 
mi-a spus ea cu o voce dulce. 

Acela era un tratament elegant faţă de negările 
vehemente cu care mă alegeam de obicei. Însă adevărata 
surpriză avea să apară curând. 

— Doctorul Nim. Ladislaus Nim, am repetat eu limpede. 
Acesta este numărul primit de la serviciul de informaţii din 
Manhattan. 

— Acesta este... un nume de bărbat? m-a întrebat femeia 
cu mirare în glas. 

— Da, i-am răspuns eu iritată. Îi pot lăsa un mesaj? Ţin 
foarte mult să-l găsesc. 

— Doamnă, mi-a spus femeia, şi o nuanţă de răceală a 
răzbătut din glasul ei, aici e o mănăstire carmelită! Cineva 
v-a făcut o farsă. Apoi a închis. 

Ştiam că Nim avea tendinţe de recluziune, dar asta mi s- 
a părut absurd. Într-un acces de furie, am hotărât să 
răstorn pământul, numai să-l găsesc. Mi-am luat uscătorul 
de păr, l-am pornit şi l-am îndreptat spre cap, după care 
am început să măsor în lung şi-n lat camera de zi, 
încercând să gândesc următorul pas. Apoi mi-a venit o 


149 


idee. 

În urma cu câţiva ani, Nim instalase câteva dintre 
principalele sisteme informatice de la Bursa din New York. 
Cei care lucrau la computere sigur ştiau ceva de el. Poate 
că Nim trecuse din când în când pe acolo ca sa vadă cum 
funcţionează. l-am telefonat directorului de la prelucrarea 
datelor. 

— Doctorul Nim? a făcut el. N-am auzit de el. Sunteţi 
convinsă că aţi telefonat unde trebuie? De trei ani lucrez 
aici şi numele mi-e necunoscut. 

— Bine, am spus eu pierzând orice nădejde. Mi-ajunge! 
Vreau să vorbesc cu preşedintele. Pe el cum îl cheamă? 

— Ăă, Bursa din... New York... nu are... director! m-a 
informat el pe un ton ironic. 

La naiba! 

— Şi atunci ce are? am spus eu, aproape strigând. Sigur 
există cineva care conduce activitatea de acolo! 

— Avem un preşedinte, mi-a răspuns el dezgustat şi a 
menţionat şi numele acelei persoane. 

— Bine, daţi-mi legătura la acest domn, vă rog! 

— Bine, doamnă, a zis el. Sper ca ştiţi ce faceţi. 

Sigur ca ştiam. Secretara preşedintelui s-a arătat extrem 
de politicoasă, dar ştiam că eram pe drumul cel bun din 
felul în care îmi răspundea la întrebări. 

— Doctorul Nim? a făcut ea cu un glas ce sugera o 
oarecare vârstă. Nu... nu cred că am auzit de aceasta 
persoană. Acum preşedintele este plecat din ţară. Vreţi să 
lăsați un mesaj? 

— Da, sigur, i-am spus. La mai mult nu puteam spera, 
lucru pe care îl ştiam din experienţa mea cu acel bărbat 
misterios. Dacă auziţi de doctorul Nim, spuneţi-i că 
domnişoara Velis aşteaptă apelul lui la mănăstirea 
Rockaway Greens. Şi că, dacă nu-l găsiţi astăzi, va trebui 
să depun jurământul. 

I-am lăsat numărul meu bietei femei derutate, apoi am 
închis amândouă. Asta merita Nim, dacă mesajul ajungea 
pe mâna celor câţiva analişti de la Bursa din New York 
înainte de a-i fi transmis lui. Şi atunci aş fi vrut să-l văd ce 


150 


explicaţie ar fi dat. 

După ce reuşisem să obţin atât cât era de aşteptat în 
sarcina anevoioasă la care mă înhămasem, am scos un 
costum de culoarea tomatelor, cu pantaloni. Am bâjbâit 
prin fundul dulapului, după nişte pantofi care să se 
asorteze, şi am înjurat cu voce tare. Carioca rosese 
jumătate din încălţămintea aflată acolo şi amestecase 
restul. În cele din urmă, am găsit doi pantofi care să 
alcătuiască o pereche, am aruncat paltonul pe mine şi am 
plecat să iau micul dejun. La fel ca Lily, anumite lucruri mi 
se păreau greu de înfruntat pe stomacul gol, iar Con 
Edison era unul dintre acestea. 

La Galette era un bistrou franțuzesc, aflat la jumătate de 
intersecţie depărtare de apartamentul meu, spre capătul 
lui Tudor Place. Avea feţe de masă pepit şi geraniu în 
ghivece. Ferestrele din spate dădeau spre clădirea 
Naţiunilor Unite. Am comandat suc proaspăt de portocale, 
cafea fără zahar şi plăcintă daneză. 

Când mi-a sosit mâncarea, am deschis servieta şi am 
scos câteva notițe pe care le făcusem în noaptea 
precedentă, înainte de a adormi. Socoteam că aş putea să 
înţeleg ceva din cronologia evenimentelor. 

Solarin avea o formulă secretă şi fusese adus din Rusia. 
Fiske nu mai jucase într-un turneu de cincisprezece ani. 
Solarin mă avertizase, folosind acelaşi limbaj ca şi 
prezicătoarea pe care o cunoscusem în urma cu trei luni. 
Solarin şi Fiske au avut o altercaţie în timpul partidei şi 
jocul fusese întrerupt. Lily credea că Fiske trişase. Tot ela 
fost găsit mort în circumstanţe ciudate. În maşina lui Lily 
erau două găuri de glonţ; unul fusese tras înainte de 
sosirea noastră, iar celalalt, în timp ce ne aflam acolo. Şi, 
în sfârşit, Saul şi prezicătoarea dispăruseră. 

Nimic nu părea să se lege, însă existau o mulţime de 
indicii care arătau că exista o legătură între evenimente. 
Ştiam că probabilitatea aleatorie a atâtor coincidenţe era 
egală cu zero. 

Imi terminasem deja prima ceaşcă de cafea şi tocmai 
mâncam plăcinta atunci când l-am văzut. Priveam pe 


151 


ferestrele largi spre clădirea verde-albăstruie a Naţiunilor 
Unite când ceva mi-a atras atenţia. Prin dreptul ferestrelor 
a trecut un bărbat îmbrăcat complet în alb, cu un trening 
cu glugă şi un fular ce-i acoperea partea de jos a feţei. 
Impingea o bicicleta de coarne. 

Am rămas ca îngheţată pe scaun, cu paharul de suc de 
portocale spre buze. A început să coboare scările în 
spirală, flancate de un zid de piatră care mergea până în 
piaţa de pe cealaltă parte a clădirii Naţiunilor Unite. Am 
lăsat paharul jos şi am sărit în picioare. Am aruncat nişte 
bani pe masă, mi-am strâns grăbită hârtiile, am înşfăcat 
servieta şi paltonul şi am ieşit valvârtej pe uşile de sticlă. 

Acoperite de gheaţă şi de sare, treptele de piatra erau 
alunecoase. Când m-am aruncat în jos pe scară, mi-am tras 
paltonul pe o mâna, chinuindu-mă să nu scap servieta. 
Bărbatul cu bicicleta tocmai dispărea după un colţ. În timp 
ce mi-am băgat celalalt braţ pe mânecă, mi-am prins în 
ceva tocul unuia dintre pantofi, l-am rupt şi am căzut în 
genunchi pe trepte. Deasupra mea, se vedea săpat în 
piatră un citat din Isaia: 


„„„Preface-vor săbiile în fiare de pluguri şi lăncile lor în 
cosoare. Niciun neam nu va mai ridica sabia asupra altuia 
şi nu vor mai învăţa războiul." 


Nicio şansă. M-am adunat de jos, ştergându-mi gheaţa 
de pe genunchi. Isaia mai avea multe de învăţat despre 
oameni şi neamuri. În cinci mii de ani nu trecuse nicio zi în 
care războiul să nu fi înflorit pe planeta noastră. 
Protestatarii împotriva războiului din Vietnam împânziseră 
deja piaţa. A trebuit să-mi croiesc cu greu drum printre cei 
care îşi fluturau pancartele cu semnul păcii simbolizat de 
un porumbel. Aş fi vrut să-i vad transformând o rachetă 
balistică într-un brăzdar de plug. 

Dând colţul cu tocul rupt, am alunecat, izbindu-mă de 
zidul clădirii ce adăpostea Institutul de Cercetări pentru 
Sisteme, care aparţinea IBM-ului. Bărbatul se afla deja la o 


17 Vechiul Testament, Isaia, 2, 4 (n.tr.) 
152 


intersecţie depărtare de mine, călare pe bicicletă şi 
pedalând. Ajunsese la trecerea de pietoni de la Piaţa 
Naţiunilor Unite şi se oprise, aşteptând culoarea verde a 
semaforului. 

Am fugit pe trotuar, simțind arsura frigului în ochi, încă 
străduindu-mă să îmi închei nasturii de la palton, pentru că 
mă izbea vântul tăios, şi să-mi închid servieta. Ajunsa la 
jumătatea intersecţiei, am văzut cum s-a schimbat 
culoarea semaforului, iar bărbatul a traversat calm strada. 
Am iuţit paşii, dar am prins roşu când am ajuns la trecerea 
de pietoni, iar maşinile au început să treacă în viteză. Nu 
mi-am dezlipit ochii de la silueta care traversase. 

Coborâse din nou de pe bicicletă şi o ducea de coarne în 
susul scărilor ce dădeau în piaţă. Era blocat! Din gradina 
cu sculpturi nu exista altă ieşire, aşa că mă puteam linişti. 
În timp ce am aşteptat schimbarea semaforului, mi-am dat 
seama brusc ce făceam. 

Cu o zi în urma aproape că ajunsesem să fiu martoră la o 
crimă şi apoi mă aflasem la mai puţin de un metru de ţinta 
unui glonţ, iar toate se petrecuseră în locuri publice din 
New York. Acum urmăream un necunoscut, doar pentru că 
semăna cu bărbatul din picturile mele, cu tot cu bicicletă. 
Cum se făcea că semăna atât de bine cu cel din tabloul 
meu? M-am gândit mult la asta, dar n-am găsit un răspuns, 
apoi, după ce lumina semaforului s-a schimbat, am 
verificat strada în ambele sensuri înainte de a traversa. 

Pătrunzând pe porţile din fier forjat de la Naţiunile 
Unite, am urcat treptele. De cealaltă parte a pardoselii de 
beton, aşezată pe o banca, am văzut o bătrână îmbrăcată 
în negru, care hrănea porumbeii. Cu un şal negru înfășurat 
în jurul capului, ea se apleca în faţă, azvârlind grăunţe 
păsărilor argintii care se strânseseră în jurul ei, foindu-se 
şi uguind, ca un nor mare şi alb. Şi, în faţa ei, se găsea 
bărbatul cu bicicleta. 

Am îngheţat, dar i-am urmărit din priviri, neştiind ce să 
fac. Vorbeau. Femeia s-a răsucit, s-a uitat în direcţia mea 
şi i-a zis ceva bărbatului. Dând scurt din cap, dar fără să 
privească peste umăr, el s-a întors, dirijând şi bicicleta, şi, 


153 


rapid, a coborât treptele ce duceau spre fluviu. M-am 
dezmeticit şi am fugit după el. De pe terasă s-a ridicat, 
exploziv, un stol de porumbei, ascunzându-mi totul în jur. 
M-am îndreptat spre scări şi mi-am dus mâinile la faţă ca 
să mă feresc de aripile porumbeilor ce se roteau în jurul 
meu. 

La baza scărilor, pe marginea fluviului, era o statuie 
uriaşă din bronz, înfăţişând un țăran, donată de sovietici. 
Țăranul îşi transforma spada în plug. În faţa mea se 
întindea îngheţatul East River, sigla uriaşa a firmei Pepsi- 
Cola din Queens era pe malul celalalt. Spre stânga se 
găsea grădina, a cărei peluză mărginită de copaci era 
acoperită acum de zăpadă. Suprafaţa ei nu era tulburată 
de nicio urmă de picior. De-a lungul fluviului se găsea o 
potecă acoperită cu pietriş, separată de gradină de un şir 
de copaci mai scunzi, modelaţi din foarfecă. Acolo, nimeni. 

Unde dispăruse bărbatul? Nu exista altă ieşire din 
grădină. M-am întors şi am urcat încet treptele spre piaţă. 
Bătrâna dispăruse, dar am zărit o siluetă neclară care a 
intrat pe uşa destinată vizitatorilor. Bicicleta lui era prinsă 
în rastelul de afară. „Cum trecuse pe lângă mine?“ m-am 
întrebat, şi m-am grăbit să intru. Holul de la intrare era 
pustiu; doar un paznic, care stătea de vorba cu o 
recepţioneră la pupitrul oval de la recepţie. 

— Iertaţi-mă, am spus eu, n-aţi văzut un bărbat cu un 
trening alb intrând în clădire? 

— N-am observat, mi-a răspuns paznicul, deranjat de 
faptul că-i întrerupsesem conversaţia. 

— Unde v-aţi duce dacă aţi vrea să vă ascundeţi? i-am 
întrebat. Asta le-a reţinut atenţia. Amândoi m-au privit 
lung, de parcă aş fi fost o potenţială anarhistă. M-am 
grăbit să le explic: Dacă vreţi să fiţi singuri, să vă bucuraţi 
de puţină intimitate, la asta mă refeream. 

— Delegații se duc la Sala de Meditaţie, a spus paznicul. 
O încăpere unde e foarte linişte. Se ajunge pe acolo. Şi mi- 
a făcut semn către o uşă de cealaltă parte a holului 
acoperit cu dale mari de marmură, de culoare roz şi 
cenuşiu, alcătuind un careu uriaş de şah. Alături de uşă se 


154 


găsea un vitraliu verde-albăstrui, pictat de Chagall. Am 
mulţumit cu un gest din cap şi am traversat holul. După ce 
am intrat în Sala de Meditaţie, uşa s-a închis fără zgomot 
în urma mea. 

Era o încăpere lungă, destul de întunecoasă, semănând 
cu o criptă. În apropiere de uşi se găseau câteva şiruri de 
bănci mici, de una dintre ele chiar împiedicându-mă 
datorită luminii scăzute. In centru se afla o lespede de 
piatră de forma unui coşciug, iluminată de un spot care îi 
scalda suprafaţa. Incăperea era tăcută, rece şi umedă. Am 
simţit cum mi se dilată pupilele în încercarea de a se 
adapta la semiobscuritate. 

M-am aşezat pe una dintre bănci. A scos un scârţâit. 
Aşezându-mi servieta alături de bancă, am privit lespedea 
de piatră. Suspendată în aer ca un monolit ce plutea prin 
spaţiul deschis, părea să vibreze în chip misterios. Asta 
avea un efect tranchilizant, aproape hipnotic. 

Când uşa din spatele meu s-a deschis fără niciun sunet, 
îngăduind înăuntru o rază de lumină, după care s-a închis 
la loc, am dat să mă întorc, parcă filmată cu încetinitorul. 

— Să nu strigi, mi-a şoptit o voce din spate. N-o să-ţi fac 
niciun rău, dar trebuie să taci. 

Am simţit cum inima îmi plesneşte de teamă, pentru că 
recunoscusem vocea. Am sărit imediat în picioare şi m-am 
răsucit, ajungând cu spatele la lespede. 

Acolo, în lumina difuză, stătea Solarin, ai cărui ochi verzi 
oglindeau două imagini luminoase ale lespezii de piatră. 
Sărisem brusc în picioare, iar asta mă făcuse să ameţesc. 
Am dus mâinile în spate să mă sprijin de lespede. Solarin a 
rămas calm, cu faţa la mine. Încă îmbrăcat cu pantalonii 
gri pe care îi purtase în ziua precedentă, acum mai avea pe 
el o jachetă groasă de piele neagră, care îi făcea pielea să 
pară mai palidă decât ţineam eu minte. 

— Stai jos, a spus el încet. Aici, lângă mine. N-am timp. 

Simţind că mi se înmoaie picioarele, m-am aşezat. Nu 
am scos nicio vorbă. 

— Am încercat să te avertizez ieri, dar nu vrei să mă 
asculţi. Acum ştii că am spus adevărul. Tu şi Lily Rad 


155 


trebuie să nu mai apăreţi la acest turneu. Asta, dacă nu 
vreţi să sfârşiţi la fel ca Fiske. 

— Nu crezi că s-a sinucis? l-am întrebat eu în şoaptă. 

— Nu fi ridicolă! Un expert i-a rupt gâtul. Eu am fost 
ultimul om care l-a văzut în viaţă. Se simţea destul de bine. 
Două minute după aceea, era mort. Şi lipseau nişte 
lucruri... 

— Dacă nu l-ai ucis chiar tu, l-am întrerupt eu. 

Solarin a zâmbit. Zâmbetul îi era cuceritor şi îi 
transforma complet chipul. S-a aplecat spre mine şi şi-a 
lăsat ambele mâini pe umerii mei. Am simţit un soi de 
căldură emanându-i din degete. 

— Risc foarte mult dacă suntem văzuţi împreună, de 
aceea te rog să asculţi ce am să-ţi spun. Nu eu am tras cele 
două gloanţe în maşina prietenei tale, dar dispariţia 
şoferului nu a fost accidentală. 

L-am privit uimită. Eu şi Lily conveniserăm să nu 
povestim nimănui. De unde ştia Solarin? Asta însemna că 
el o făcuse. 

— Ştii ce i s-a întâmplat lui Saul? Ştii cine a tras cu 
pistolul? 

Solarin s-a uitat la mine şi nu a zis nimic. Mâinile îi 
rămăseseră pe umerii mei. M-a strâns uşor de ei şi mi-a 
aruncat zâmbetul acela frumos şi cald. Arăta ca un băiat 
atunci când zâmbea astfel. 

— Au avut dreptate în ce te priveşte, a spus el încet. Tu 
eşti aceea. 

— Cine a avut dreptate? Ştii lucruri pe care nu mi le spui 
şi mie, am zis eu iritată. Mă avertizezi, dar nu-mi explici de 
ce. O cunoşti pe prezicătoare? 

Solarin şi-a luat brusc mâinile de pe umerii mei şi a 
adoptat din nou masca aceea impenetrabilă. Mi-am dat 
seama că forţasem nota, dar acum nu mă mai puteam opri. 

— Sunt convinsă că ştii, am spus eu. Şi cine era omul de 
pe bicicletă? Dacă m-ai urmărit, sigur l-ai văzut! De ce mă 
urmăreşti peste tot ca să mă avertizezi, dar nu mă 
lămureşti ce se întâmpla? Ce doreşti? Ce legătură au toate 
astea cu mine? 


156 


Am tăcut ca să-mi recapăt suflul şi m-am uitat aspru la 
Solarin. El mă privea atent. 

— Nu ştiu cât anume să-ţi spun. Vocea lui era foarte 
slabă, şi, pentru prima oara, am detectat clar accentul slav 
dincolo de pronunția oficială şi apăsată în engleză. Orice ti- 
aş spune te pune într-un pericol şi mai mare. Te rog să mă 
crezi, pentru că am riscat enorm ca să-ţi vorbesc acum. 

Spre marea mea uimire, a întins mâna şi mi-a atins părul 
încet, de parcă aş fi fost un copilaş. 

— Să nu te apropii de turneul acela de şah. Să nu te 
încrezi în nimeni. Ai prieteni puternici de partea ta, dar nu 
înţelegi în ce joc ai intrat... 

— De partea mea? am întrebat. N-am intrat în niciun joc. 

— Ba da, mi-a răspuns el, privindu-mă cu nespusă 
tandreţe, de parcă ar fi vrut să mă strângă în braţe. 
Participi la un joc de şah. Dar nu te îngrijora. Eu sunt 
maestru la acest joc. Sunt de partea ta. 

S-a ridicat şi a pornit spre uşă. Ca hipnotizată, l-am 
urmat. Când am ajuns la uşa, Solarin s-a lipit cu spatele de 
perete şi a ascultat, de parcă s-ar fi aşteptat să năvălească 
înăuntru cineva. Apoi s-a uitat înapoi la mine, pentru că 
rămăsesem locului, derutată. 

A băgat o mână în interiorul jachetei şi mi-a făcut semn 
din cap să ies prima. Am zărit sclipirea armei pe care o 
ţinea sub haină. Am înghiţit greu nodul din gât şi am ieşit 
repede, fără să privesc înapoi. 

Razele soarelui de iarnă inundaseră pereţii de sticlă ai 
holului. Am păşit grăbită spre ieşire. Strângându-mi 
paltonul în jurul trupului, am traversat piaţa îngheţată şi 
am coborât repede treptele către East River Drive. 

Ajunsesem la jumătatea străzii, făcându-mi curaj în 
vântul rece, când, brusc, m-am oprit în faţa porţilor pe 
unde pătrundeau delegaţii. Îmi uitasem servieta pe banca 
din Sala de Meditaţie. Nu aveam în ea doar cărţile de la 
bibliotecă, ci şi notele privind evenimentele din ziua 
precedentă. 

Grozav! Probabil că avusesem norocul ca Solarin sa 
găsească acele hârtii, făcându-l să creadă că îi investigam 


157 


trecutul mai amănunţit decât şi-ar fi putut închipui. Ceea 
ce era întru totul exact. M-am blestemat pentru neghiobia 
mea, m-am întors pe tocul rupt şi am pornit hotărâtă către 
Piaţa Naţiunilor Unite. 

Am intrat în hol. Recepţionera era ocupată cu un 
vizitator. Paznicul nu se vedea nicăieri. M-am asigurat că 
teama mea de a reveni singură în acea încăpere era 
ridicolă. Holul era pustiu - vedeam toată scara în spirală. 
În jur nu era nimeni. 

Traversând cu îndrăzneală holul, când am ajuns în 
dreptul ferestrei Chagall, am aruncat o privire peste umăr. 
Am deschis uşa încăperii şi am privit înăuntru. 

Mi-a trebuit doar o secundă până mi s-au adaptat ochii 
la lumina dinăuntru, dar chiar de unde stăteam am 
observat că lucrurile nu mai erau aşa cum le lăsasem. 
Solarin dispăruse. La fel şi servieta mea. Şi, zăcând cu faţa 
în sus pe lespedea de piatră, se vedea un cadavru. Am 
rămas în uşă, bolnavă de spaimă. Cadavrul lung, întins pe 
lespede, era îmbrăcat în uniformă de şofer. Am simţit că 
îmi îngheaţă sângele în vine. Inima îmi bubuia mai să-mi 
spargă timpanele. Respirând adânc, am intrat în cameră şi 
am lăsat uşa să se închidă singură în urma mea. 

M-am apropiat de lespede şi am privit faţa palidă, 
lăptoasă, care strălucea în fasciculul de lumină. Era Saul. 
Mort. Am simţit un gol în stomac şi o spaimă de moarte. 
Nu mai văzusem pe cineva mort, nici măcar la o 
înmormântare. Simţeam că mă îneacă plânsul. 

Însă, brusc, altceva a pus capăt primului meu suspin, 
înainte ca el să-mi scape: Saul nu se cățărase singur pe 
lespedea aceea pentru ca apoi să moară. Il pusese cineva 
acolo, iar persoana respectivă fusese în acea încăpere în 
ultimele cinci minute. 

Am ţâşnit pe uşă, către hol. Recepţionera continua să-i 
explice ceva vizitatorului. M-am gândit în treacăt să dau 
alarma, dar apoi am alungat din minte o asemenea idee. 
Mi-ar fi fost foarte greu să explic felul în care şoferul unei 
prietene ajunsese să fie ucis acolo, şi modul în care 
dădusem peste cadavru. La fel cum, printr-o coincidenţă, 


158 


cu o zi înainte mă aflasem aproape de locul în care cineva 
fusese ucis în mod misterios. Sau felul în care prietena 
mea, patroana şoferului, se găsise acolo. Şi de ce nu 
informasem poliţia despre cele două găuri de glonţ care 
apăruseră în maşină. 

M-am retras din clădirea Naţiunilor Unite şi, practic, am 
zburat pe scări până în stradă. Ştiam că trebuia să mă duc 
direct la autorităţi, dar eram îngrozită. Saul fusese ucis în 
acea cameră cu doar câteva momente după ce ieşisem eu. 
Fiske fusese ucis la doar câteva minute după ce se 
întrerupsese partida de şah. În ambele cazuri, victimele se 
aflaseră în locuri publice, în preajma unor persoane. Şi, în 
ambele cazuri, apăruse Solarin. El avea pistol, nu? Şi 
fusese acolo. In ambele locuri. 

Deci, jucam un joc. Bine, dar dacă aşa stăteau lucrurile, 
trebuia să aflu regulile. În timp ce mă îndreptam pe strada 
îngheţată spre biroul meu sigur şi călduţ, n-am simţit doar 
teamă şi derută, ci şi hotărâre. Trebuia să rup valul de 
mister ce învăluia acel joc, să identific regulile şi jucătorii. 
Şi asta cât mai curând. Pentru că mutările erau prea 
precipitate ca să-mi dea un sentiment de siguranţă. Nu 
ştiam că, la treizeci de intersecţii depărtare, avea sa se 
petreacă o mutare care îmi va schimba radical viaţa... 


— Brodski s-a înfuriat, a spus Gogol, cuprins de o stare 
de agitaţie. De îndată ce îl văzuse pe Solarin intrând, se 
ridicase, alb ca varul, de pe scaunul moale şi confortabil pe 
care stătea să-şi ia ceaiul în holul hotelului Algonquin. 
Unde ai fost? a întrebat el. 

— Sa iau o gură de aer, i-a răspuns Solarin calm. Să ştii 
că aici nu ne aflăm în Rusia sovietică. Oamenii din New 
York nu anunţă autorităţile de fiecare dată când ies la 
plimbare prin oraş. Credeai că am trădat? 

Gogol nu i-a răspuns la surâs lui Solarin. 

— E iritat. Agitat, s-a uitat în jur, însă în hol nu era 
altcineva decât o bătrână care bea ceai la capătul celalalt 
al holului. Hermanold ne-a spus în dimineaţa asta că 
turneul ar putea fi amânat până se lămuresc cauzele morţii 


159 


lui Fiske. A avut gâtul rupt. 

— Ştiu, a spus Solarin, luându-l de cot pe Gogol şi 
ducându-l spre masa unde ceaiul stătea să se răcească. l-a 
făcut semn lui Gogol să se aşeze şi să-şi termine ceaiul. Am 
văzut cadavrul, sper ca n-ai uitat. 

— Tocmai asta-i problema, a spus Gogol. Ai fost singur 
cu el chiar înainte de accident. Asta e rău. Nu trebuia să 
atragem atenţia asupra noastră. Dacă se face o anchetă, 
sigur vor începe prin a te interoga. 

— Nu crezi că asta e grija mea? a întrebat Solarin. 

Gogol a luat o bucăţică de zahăr şi şi-a pus-o între dinţi. 
A sorbit ceaiul prin bucata de zahăr şi a rămas tăcut şi 
gânditor. 

Femeia de la capătul celălalt al holului s-a apropiat 
șontâcăind de masa lor. Era îmbrăcată în negru şi mergea 
greoi, slujindu-se de un baston. Gogol a ridicat privirea 
spre ea. 

— lertaţi-mă, a spus femeia, apropiindu-se de cei doi 
bărbaţi. Nu mi-au dat zaharină la ceai, şi nu am voie să 
consum zahăr. Domnilor, n-aveţi cumva nişte zaharină? 

— Ba da, a zis Solarin. Întinzând mâna spre bolul de 
zahăr de pe tava lui Gogol, a luat câteva pachete de 
culoare roz şi i le-a întins bătrânei. Ea i-a mulţumit şi s-a 
îndepărtat. 

— A, nu se poate, a spus Gogol, privind spre lifturi. 
Brodski tocmai traversa holul, îndreptându-se spre ei 
printre scaunele înflorate şi mesele pentru ceai. Trebuia să 
te duc sus imediat după ce te-ai întors, i-a spus el lui 
Solarin pe nerăsuflate. Apoi s-a ridicat, cât pe ce să 
răstoarne tava cu ceai. Solarin a rămas pe scaun. 

Brodski era un bărbat înalt, musculos, cu chipul bronzat. 
Cu costumul bleumarin cu dungi şi cu cravata de mătase, 
arăta ca un om de afaceri european. S-a apropiat de masă 
cu un aer agresiv, de parcă ar fi venit la o discuţie de 
afaceri. S-a oprit în faţa lui Solarin şi i-a întins mâna. 
Solarin i-a strâns-o fără să se ridice. Brodski s-a aşezat. 

— A trebuit să-l anunţ pe Secretar de dispariţia ta, a 
început Brodski. 


160 


— N-am dispărut. M-am dus la o plimbare. 

— La cumpărături, nu? a spus Brodski. Frumoasă 
geantă. De unde-ai cumpărat-o? A pipăit servieta ce stătea 
pe podea alături de scaunul lui Solarin şi pe care Gogol 
nici măcar nu o băgase în seamă. Piele italiană, nu? Foarte 
potrivită pentru un şahist sovietic, a adăugat el ironic. Te 
superi dacă arunc o privire înăuntru? 

Solarin a ridicat din umeri, iar Brodski a pus geanta pe 
genunchi şi a deschis-o. S-a apucat să umble printre 
lucrurile aflate înăuntru. 

— Apropo, cine era femeia care a plecat de la masa 
voastră când am apărut eu? 

— O bătrână oarecare, a spus Gogol. Voia nişte 
îndulcitor pentru ceai. 

— Cred că avea mare nevoie de aşa ceva, a spus Brodski 
în timp ce se uita la hârtii. A şters-o imediat ce am sosit eu. 
Gogol a aruncat o privire spre masa la care stătuse femeia. 
Dispăruse, însă ceaiul şi restul lucrurilor rămăseseră 
acolo. 

Brodski a pus lucrurile înapoi în servieta şi i-a înapoiat-o 
lui Solarin. Apoi s-a uitat la Gogol şi a oftat. 

— Gogol, eşti un mototol, a spus el cu un aer degajat, de 
parcă ar fi vorbit despre vreme. Marele nostru maestru te- 
a lăsat cu ochii în soare de trei ori până acum. O dată când 
l-a interogat pe Fiske, înainte de a fi ucis. O dată când s-a 
dus să ia geanta asta, care acum conţine doar o mapă, 
nişte blocnotesuri goale şi două cărți despre industria 
petrolieră. Evident, ceea ce era de valoare s-a scos. lar 
acum, chiar sub nasul tău, aici în hol i-a strecurat un bilet 
unui agent. 

Gogol s-a făcut roşu ca sfecla şi şi-a lăsat ceaşca de ceai 
pe masă. 

— Dar te asigur că... 

— Scuteşte-mă de asigurări, i-a spus Brodski pe un ton 
tăios. S-a întors către Solarin. Secretarul a spus că trebuie 
să încheiem contractul în următoarele douăzeci şi patru de 
ore, altfel vom fi rechemaţi în Rusia. Nu poate risca să ne 
deconspirăm dacă turneul se anulează. Ar fi tare neplăcut 


161 


să spunem că rămâi la New York doar ca să cumperi genţi 
italieneşti, a spus el rânjind. Mare Maestru, ai la dispoziţie 
douăzeci şi patru de ore ca să-ţi găseşti sursele. 

Solarin l-a privit drept în ochi pe Brodski. Apoi a zâmbit 
cu răceală. 

— Îl poţi informa pe Secretar că am reuşit deja 
contactarea, dragul meu Brodski, a spus el. 

Brodski n-a scos nicio vorbă, aşteptând ca Solarin să 
continue. Văzând că acesta a rămas tăcut, Brodski a zis cu 
glas mieros: 

— Ei bine? Nu ne mai ţine încordaţi. 

Solarin a aruncat o privire spre servieta de pe genunchi. 
În cele din urma, a ridicat ochii spre Brodski şi a spus într- 
o doară: 

— Piesele se află în Algeria. 


Spre amiază, eram la capătul răbdării. Încercasem cu 
disperare să dau de Nim, dar fără niciun rezultat. Nu 
vedeam în faţa ochilor decât cadavrul lui Saul, parcă 
plutind pe lespedea aceea, şi încercam să descopăr ce sens 
aveau toate, pentru că nimic nu se lega. 

Mă încuiasem în biroul meu de la Con Ed, care dădea 
spre clădirea Naţiunilor Unite, ascultam fiecare buletin de 
ştiri la radio şi mă uitam după maşinile de poliţie, 
aşteptându-mă ca, după descoperirea cadavrului, ele să 
oprească în faţa pieţei. Dar nu s-a întâmplat nimic din 
toate acestea. 

Încercasem să dau de Lily, dar era plecată. De la biroul 
lui Harry am aflat că acesta plecase la Buffalo ca să vadă 
nişte livrări de piei deteriorate, şi nu avea să revină decât 
la noapte. M-am gândit să telefonez la poliţie şi să las un 
mesaj anonim în legătura cu cadavrul lui Saul, dar aveau 
să îl găsească oricum. Mi se părea imposibil ca un cadavru 
să stea în clădirea ONU fără să fie observat de cineva. 

Imediat după ora douăsprezece, mi-am trimis secretara 
să cumpere nişte sandviciuri. Când a sunat telefonul, am 
răspuns imediat. Era şeful meu, Lisle. Părea neplăcut de 
bine dispus. 


162 


— Velis, avem biletele şi itinerarul, a zis el. Cei de la 
birou te aşteaptă la Paris lunea viitoare. O să rămâi acolo 
peste noapte, apoi, dimineaţa, pleci spre Alger. O să-ţi 
trimit acasă biletele şi documentele în această după- 
amiază, sper că nu te deranjează. 

I-am spus că era bine aşa. 

— Nu pari prea veselă, Velis. Te-ai răzgândit cumva în 
legătură cu plecarea spre continentul negru? 

— Câtuşi de puţin, i-am răspuns eu foarte încrezătoare. 
Nu-mi strică o pauză. New Yorkul a început să mă calce pe 
nervi. 

— Prea bine, atunci. Călătorie plăcută, Velis! Să nu spui 
că nu te-am prevenit. 

Am închis amândoi. Câteva minute mai târziu, secretara 
s-a întors cu sandviciuri şi cu nişte lapte. Am închis uşa şi 
am încercat să mănânc, dar n-am reuşit să iau decât două, 
trei înghiţituri. Nu reuşeam să mă concentrez asupra 
cărţilor de istorie a afacerilor cu petrol. M-am aşezat şi am 
privit lung la birou. 

În jurul orei trei, secretara a bătut la uşă şi a intrat, 
aducându-mi o servietă. 

— A lăsat-o cineva paznicului de la parter, mi-a spus ea. 
A lăsat şi un bilet. 

Am smuls biletul cu mâini tremurătoare şi am aşteptat-o 
să plece. Am căutat un cuţit de tăiat hârtie, am desfăcut 
plicul şi am scos foaia dinăuntru. 

„Am scos unele dintre hârtii, scria în bilet. Te rog să nu 
te duci singură acasă.“ Nu era semnat, dar am recunoscut 
stilul. Am pus biletul în buzunar şi am deschis servieta. 
Totul era la locul lui. Mai puţin notițele mele despre 
Solarin, desigur. 


La ora şase şi jumătate încă eram în birou. Secretara 
stătea în camera din faţă şi dactilografia, deşi aproape 
toată lumea părăsise clădirea. li dădusem maldăre de 
lucrări ca să nu rămân singură, dar mă întrebam cum să 
fac să ajung şi la apartament. Era doar la o intersecţie 
depărtare; mi se părea ciudat să iau taxiul până acolo. 


163 


Curând a apărut şi omul de serviciu, ca să facă 
curăţenie. Tocmai îmi golea scrumiera în coş când a sunat 
telefonul. În graba mea de a ridica receptorul, aproape că 
l-am dărâmat de pe masă. 

— lar lucrezi târziu, nu? mi-a zis o voce pe care o 
cunoşteam bine, iar eu am fost cât pe ce să plâng de 
uşurare. 

— Dacă nu eşti sora Nim, am spus eu, căutând să-mi 
controlez glasul, regret, dar ai telefonat prea târziu, 
tocmai îmi strângeam lucrurile ca să mă retrag. Acum am 
devenit membră cu legitimaţie a ordinului Măicuţelor 
pentru Isus. 

— Ar fi păcat şi o mare pierdere, a spus Nim pe un ton 
vesel. 

— Cum de-ai reuşit să mă găsești la ora asta? l-am 
întrebat. 

— Păi, într-o seară de iarnă, unde ar putea fi cineva care 
se dedică trup şi suflet muncii? a făcut el. Cred că ai ars 
deja tot ţiţeiul ce s-a extras până la ora asta... Ce mai faci, 
draga mea? Am înţeles că încerci să dai de mine. 

Am aşteptat să plece omul de serviciu şi abia după aceea 
i-am răspuns. 

— Îmi pare rău, dar am necazuri serioase, am început 
eu. 

— Normal. Tu ai mereu necazuri, a spus Nim cu răceală. 
Acesta e unul din lucrurile pe care le găsesc încântătoare 
la tine. O minte ca a mea se plictiseşte când se confruntă 
permanent cu lucruri uşor de anticipat. 

Am aruncat o privire la spatele secretarei prin peretele 
de sticlă al biroului meu. 

— Am necazuri cumplite, am şuierat eu în receptor. 
Practic, doi oameni au fost ucişi sub nasul meu în ultimele 
două zile! Am fost prevenită că asta are legătură cu 
prezenţa mea la nişte meciuri de şah... 

— Mamă... a făcut Nim. Ce faci, vorbeşti prin fular? Abia 
te aud. În legătură cu ce ai fost avertizată? Vorbeşte mai 
tare. 

— O prezicătoare mi-a spus că voi fi în primejdie, i-am 


164 


zis eu. lar acum chiar sunt în pericol. Cu crimele astea... 

— Draga mea Cat, a spus Nim, râzând. O prezicătoare? 

— Nu a fost singura, am zis eu, strângând din pumni. Ai 
auzit de Alexandr Solarin? 

Nim a rămas tăcut vreme de un moment. 

— Jucătorul de şah? a întrebat el în cele din urmă. 

— El mi-a spus... am început eu cu glas slab, dându-mi 
seama că totul suna prea fantastic pentru a fi crezut. 

— De unde îl cunoşti pe Alexandr Solarin? m-a întrebat 
Nim. 

— Ieri am fost la un turneu de şah. El a venit la mine şi 
mi-a spus că sunt în pericol. A insistat foarte mult că nu 
era o glumă. 

— Poate că te-a confundat, a spus Nim, însă glasul lui a 
sunat destul de distant, semn că îl pusesem pe gânduri. 

— Se prea poate, am recunoscut eu. Dar azi-dimineaţă, 
la clădirea Naţiunilor Unite, el mi-a explicat limpede că... 

— O clipă, m-a întrerupt Nim. Cred că am înţeles 
problema. Prezicătoare şi jucători de şah de origine rusă te 
urmăresc peste tot, şoptindu-ţi avertismente misterioase la 
ureche. În cale îţi apar cadavre. Ce-ai mâncat azi? 

— Hm... Un sandvici şi nişte lapte. 

— Asta e paranoia produsă de înfometare, a spus Nim pe 
un ton vesel. Strânge-ţi lucrurile. Te aştept peste cinci 
minute jos. O să luăm o masă cum se cuvine, iar aceste 
fantasme vor dispărea imediat. 

— Nu sunt fantasme, am spus eu. 

Cu toate acestea, eram uşurată că Nim venea să mă ia 
cu maşina. În felul acesta, puteam ajunge acasă în 
siguranţă. 

— Lasă-mă să judec eu asta, a spus el. De unde stau, îmi 
pari mult prea slabă. Insă taiorul acela roşu te face să arăţi 
foarte atrăgătoare. 

Am aruncat o privire prin biroul meu, după care m-am 
uitat spre strada întunecată din faţa sediului Naţiunilor 
Unite. Lămpile stradale încă nu se aprinseseră, astfel că 
trotuarele erau cufundate în întuneric. Am văzut o siluetă 
întunecată stând lângă un telefon din apropierea staţiei de 


165 


autobuz. A ridicat braţele în aer. 

— Apropo, draga mea, am auzit eu glasul lui Nim, dacă 
te sperie pericolele, îţi sugerez să nu te mai învârţi prin 
dreptul ferestrelor luminate după căderea întunericului. E 
doar o sugestie, desigur. Apoi a închis. 


Automobilul Morgan verde-închis condus de Nim a oprit 
în faţa clădirii Con Edison. Am ieşit în goană şi am sărit pe 
locul pasagerului, care era pe partea stângă. Maşina avea 
scări pe laterale, iar podeaua era făcută din lemn. Prin 
despărţiturile dintre şipci, puteai vedea asfaltul derulându- 
se pe sub maşină. 

Nim purta blugi decoloraţi, o jachetă scumpă din piele, 
italienească, şi o eşarfă albă din mătase, cu franjuri. Parul 
lui arămiu a fluturat în vânt când am plecat în trombă. M- 
am întrebat cum se făcea că am atâţia prieteni cărora le 
plăcea să conducă iarna maşini decapotabile. A făcut o 
întoarcere elegantă şi strălucirea caldă a lămpilor stradale 
a căzut pe părul lui cârlionţat, în care luceau şi fire aurii. 

— O să trecem întâi pe la tine, ca să te schimbi în ceva 
călduros, a spus Nim. Daca vrei, intru eu primul, cu un 
detector de mine. 

Printr-o ciudăţenie genetică, ochii lui Nim erau de două 
culori: unul căprui, celalalt albastru. Am avut mereu 
senzaţia că se uita la şi prin mine în acelaşi timp. O 
senzaţie care mă neliniştea mereu. 

Am oprit în faţa blocului meu. Nim a coborât şi l-a 
salutat pe Boswell, căruia i-a strecurat în palmă o 
bancnotă de douăzeci de dolari. 

— N-o să stăm decât o clipă, amice, i-a spus Nim. Vrei să 
ai grijă de maşină cât urcăm noi? E o moştenire de familie. 

— Desigur, domnule, a spus Boswell, politicos. Nici nu 
mi-a venit să cred când a venit pe partea cealaltă şi m-a 
ajutat să cobor. Uimitor ce minuni pot face banii ăștia! 

Mi-am luat corespondenţa de la parter. Plicul de la 
Fulbright Cone, în care se găseau biletele mele, era acolo. 
Eu şi Nim am luat liftul şi am urcat. 

Nim a aruncat o privire la uşa mea şi a spus că nu avea 


166 


nevoie de detector de mine. Dacă intrase cineva în 
apartament, o făcuse cu chei potrivite. Ca mai toate 
apartamentele din New York, al meu avea o uşă din oţel, 
groasă de cinci centimetri, cu două încuietori duble. 

Nim a intrat înaintea mea în ho! şi apoi în camera de zi. 

— Eu sunt de părere că prezenţa unei menajere ar face 
minuni aici, a spus el. Deşi este utilă pentru detectarea 
oricărei infracţiuni, alt motiv nu văd pentru întreţinerea 
unei colecţii atât de bogate de praf şi vechituri. A suflat un 
nor de praf de pe un maldăr de cărţi, apoi a ridicat una 
dintre ele şi a răsfoit-o. 

Am cotrobăit printr-un dulap şi am scos nişte pantaloni 
kaki din catifea reiată şi un pulover pescăresc din lână 
nevopsită. Nim s-a aşezat la pian şi a început să atingă 
încet clapele. 

— Ştii să cânţi la obiectul ăsta? a strigat el spre mine. 
Am observat că toate clapele sunt curate. 

— Am absolvit clasa de muzică, i-am strigat eu din baie. 
Muzicienii devin cei mai buni experţi în computere. Mai 
buni decât inginerii şi fizicienii la un loc. Din câte ştiam, 
Nim îşi luase diploma în tehnologia construcţiilor de 
maşini şi în fizică. Cât m-am schimbat, în camera de zi s-a 
făcut linişte. Când am revenit în hol doar în ciorapi, Nim 
stătea în centrul încăperii şi privea fix la bărbatul pe 
bicicletă, pictat de mine şi pe care îl lăsasem întors cu faţa 
la perete. 

— Atenţie, l-am prevenit, vopseaua încă nu s-a uscat. 

— Tu l-ai pictat? m-a întrebat el, încă privind tabloul. 

— Din cauza lui am dat de belea, i-am explicat eu. Întâi 
am făcut pictura, apoi am văzut un bărbat care arăta la fel 
ca personajul din tablou. De aceea l-am urmărit... 

— Ce-ai făcut? m-a întrebat brusc Nim, privindu-mă. 

M-am aşezat pe taburetul de la pian şi m-am apucat să-i 
spun povestea, începând cu sosirea lui Lily, împreună cu 
Carioca. Să se fi întâmplat asta ieri? De astă dată, nu m-a 
întrerupt deloc. Din când în când, se uita la pictură, apoi la 
mine. Am terminat povestindu-i de prezicătoare şi de 
călătoria mea până la hotelul Fifth Avenue în seara 


167 


precedentă, când descoperisem că prezicătoarea nici nu 
existase. După ce am încheiat, Nim a rămas pe gânduri. Eu 
m-am ridicat şi m-am dus la dulapul de haine, am scos 
nişte cizme vechi de călărie şi o jachetă, după care am 
început să-mi trag cizmele peste pantalonii din catifea 
reiată. 

— Dacă nu te superi, a spus Nim cu un aer gânditor, aş 
vrea să-mi împrumuţi tabloul ăsta pentru câteva zile. L-a 
ridicat de pe perete şi l-a ţinut atent de traversa de 
rezistenţă. Mai ai poezia aceea pe care ţi-a dat-o 
prezicătoarea? 

— E pe aici, pe undeva, am spus eu, făcând un semn 
către haosul din jur. 

— Hai să aruncăm o privire, a propus el. 

Am suspinat şi m-am apucat să caut prin buzunarele 
hainelor din debara. Mi-a luat aproape zece minute, dar, în 
cele din urmă, am găsit şerveţelul pe care Llewellyn 
scrisese profeția, lipit bine de o căptuşeală. 

Nim a luat hârtia din mâna mea şi a vârât-o în buzunar. 
Ridicând pictura încă umedă, şi-a petrecut braţul liber pe 
după umărul meu şi ne-am îndreptat spre uşă. 

— Să nu-ţi faci griji pentru tablou, m-a asigurat el în 
timp ce coboram. O să ţi-l înapoiez peste cel mult o 
săptămână. 

— Poţi să-l păstrezi, am spus eu. Cei de la mutări vor 
veni vineri să-mi împacheteze lucrurile. De aceea te-am 
căutat. La sfârşitul săptămânii o să plec din ţară. O să fiu 
plecată un an. Compania mă trimite cu treburi. 

— Firma aceea de hoţi, a spus Nim. Unde te trimit? 

— Algeria, i-am răspuns când am ajuns la uşă. 

Nim s-a oprit şi m-a măsurat. Apoi a început să râdă. 

— Draga mea, a spus el, mă uimeşti! M-ai delectat 
vreme de aproape o oră cu povestiri despre crime, mistere, 
intrigi şi nenorociri. Şi totuşi, ai reuşit să pierzi din vedere 
problema principală. 

Am rămas complet debusolată. 

— Algeria? am întrebat. Ce legătură are asta cu restul? 

— Spune-mi, a zis Nim, prinzându-mă de bărbie şi 


168 


întorcându-mi faţa către a lui, ai auzit vreodată de Setul 
Montglane? 


169 


CIRCUITUL CALULUI 


Calul: Ştii să joci şah, adevărat? 

Moartea: De unde ştii asta? 

Calul: Am văzut în picturi şi am auzit 
cântându-se în balade. 

Moartea: Da, în realitate, sunt un jucător 
bun de şah. 

Calul: Dar nu poţi fi mai bună decât mine. 


A şaptea pecete 
INGMAR BERGMAN 


Tunelul Midtown era aproape pustiu. Era trecut de şapte 
şi jumătate seara, şi auzeam doar cum geamătul motorului 
maşinii Morgan era propagat de zidurile tunelului. 

— Am crezut că o să luăm masa, am strigat eu, ca să mă 
fac auzită. 

— Mergem la mine, a spus Nim cu un aer misterios, pe 
Long Island, unde mă dau drept fermier. Cu toate că, la 
vremea asta din an, nu am nicio recoltă. 

— Ai o fermă pe Long Island? m-am mirat eu. Era ciudat, 
dar nu-mi imaginasem casa unde ar putea locui Nim. Părea 
să apară şi să dispară, amintind mai mult de o fantomă. 

— Sigur, mi-a răspuns el, scrutându-mă cu ochii lui 
diferit colorați. lar tu vei putea depune mărturie că e aşa. 
După cum ştii, îmi protejez cu grijă intimitatea. Am de 
gând să pregătesc eu însumi cina. După aceea, poţi 
rămâne la mine. 

— Stai puţin... 

— Evident, e greu să te ameţesc cu rațiune şi logică, a 
spus Nim. Mi-ai explicat că eşti în pericol. Ai văzut doi 
oameni ucişi în ultimele patruzeci şi opt de ore, şi ai fost 
avertizată că eşti oarecum implicată. Sper că nu te 
gândeşti să-ţi petreci singură noaptea acasă la tine. 


170 


— Dimineaţă va trebui să mă duc la serviciu, i-am zis eu. 

— Nici să nu te gândeşti, mi-a spus Nim cu fermitate. 
Până înţelegem ce se întâmplă, o să stai departe de 
locurile prin care apari în mod obişnuit. Am şi eu ceva de 
spus în privinţa asta. 

În timp ce maşina gonea prin peisajul rural, iar vântul ne 
vâjâia pe la urechi, m-am învelit mai bine cu pătura şi l-am 
ascultat pe Nim. 

— Întâi o să-ţi povestesc despre Setul Montglane, a 
început el. E o poveste foarte lungă, dar o să încep prin a-ţi 
spune că, la origini, a fost setul de şah al lui Carol cel 
Mare... 

— Vai! am zis eu, ridicându-mă în capul oaselor. Am 
auzit de asta, dar nu ştiam cum se numeşte. Llewellyn, 
unchiul lui Lily Rad, mi-a povestit de el când a auzit că voi 
pleca în Algeria. Mi-a zis că ar dori ca eu să-i aduc nişte 
piese care se află acolo. 

— Bineînţeles că ar vrea, a spus Nim şi a pufnit în râs. 
Sunt unice şi valorează o avere. Majoritatea oamenilor nici 
nu cred în existenţa lor. De unde o fi aflat Llewellyn de 
ele? Şi ce îl face să creadă că sunt ascunse în Algeria? 

Nim a spus toate acestea pe un ton degajat, dar mi-am 
dat seama că era foarte atent la reacţiile mele. 

— Llewellyn e negustor de antichităţi, i-am explicat eu. 
Are un client care vrea piesele acestea la orice preţ. Au o 
persoană de contact care ştie unde se găsesc piesele. 

— Mă îndoiesc, a zis Nim. Legenda spune că au fost 
puse la adăpost vreme de peste un secol, şi, înainte de 
asta, ascunse mai bine de o mie de ani. 

În timp ce înaintam prin beznă, Nim mi-a istorisit o 
poveste bizară cu regi mauri şi călugăriţe franceze, despre 
o putere misterioasă care fusese căutată vreme de secole 
de cei care înțelegeau caracterul acelei forţe. Şi, în sfârşit, 
despre felul în care dispăruse setul sub pământ, fără să 
mai fie văzut de atunci încoace. Se credea, mi-a zis Nim, că 
fusese ascuns undeva în Algeria. Dar nu mi-a spus de ce. 

Când a isprăvit povestea aceea greu de crezut, maşina a 
pătruns într-un desiş de copaci, iar drumul a început sa 


171 


coboare foarte mult. Când a urcat din nou, am văzut luna 
lăptoasă plutind deasupra mării întunecate. Am auzit 
cucuvele chemându-se în pădure. Se părea că ne aflam 
foarte departe de New York. 

— Ei, bine, am suspinat eu, şi am scos nasul din pătură, 
i-am spus deja lui Llewellyn că nu mă interesează, că e 
nebun dacă-şi închipuie că o să încerc să scot dintr-o ţară o 
piesă de şah atât de mare, făcută din aur, plină de 
diamante şi de rubine. 

Automobilul a virat brusc şi am crezut că o să ne 
prăbuşim în mare. Nim a încetinit şi a recăpătat controlul 
asupra volanului. 

— Avea o piesă? a întrebat el. Ţi-a arătat-o? 

— Nu, nici vorbă, am spus eu, întrebându-mă ce se 
petrecea. Doar mi-ai zis că piesele au dispărut de peste un 
secol. Mi-a arătat o fotografie ce înfăţişa un obiect făcut 
din fildeş. Încă se afla la Biblioteca Naţională. 

— A, am înţeles, a zis Nim şi s-a mai liniştit. 

— Nu înţeleg ce legătură are asta cu Solarin şi cu 
uciderea unor persoane, am spus eu. 

— O să-ţi explic. Dar jură că n-o să discuţi cu nimeni 
despre asta. 

— Aşa mi-a spus şi Llewellyn. 

Nim s-a uitat dezgustat la mine. 

— Poate vei fi mai precaută după ce o să-ţi explic că 
motivele pentru care te-a contactat Solarin, că motivul 
pentru care eşti ameninţată îl constituie tocmai aceste 
piese de şah. 

— Imposibil! am exclamat. Eu nici măcar n-am auzit de 
un asemenea set. Practic, nu ştiu nimic despre el. N-am 
nicio legătură cu jocul ăsta nebunesc. 

— Dar poate că există cineva care socoteşte că ai 
legătură, a spus Nim apăsat şi a continuat să conducă 
maşina de-a lungul coastei cufundate în întuneric. 


Drumul s-a îndepărtat uşor de malul mării. De fiecare 
parte, garduri vii, frumos tunse, înalte de aproape trei 
metri, delimitau proprietăţile întinse. Din când în când, am 


172 


surprins în lumina lunii conace uriaşe retrase discret, 
având în faţă peluze mari, acoperite de zăpadă. Nu mai 
văzusem aşa ceva în apropiere de New York. Priveliştea 
mi-a amintit de romanele lui Scott Fitzgerald. 

Nim tocmai îmi vorbea despre Solarin. 

— Nu ştiu decât ce am citit în jurnalele de şah, a spus el. 
Alexandr Solarin e un cetăţean sovietic în vârstă de 26 de 
ani, născut în Crimeea, leagănul civilizaţiei, dar devenită 
foarte necivilizată în anii din urmă. A fost orfan şi a crescut 
într-un cămin de copii. La vârsta de nouă sau zece ani l-a 
bătut măr la şah pe un institutor. Se pare că învățase să 
joace de la vârsta de patru ani, de la pescarii de la Marea 
Neagră. A fost propulsat imediat ca jucător la Palatul 
Pionierilor. 

Ştiam ce însemna asta. Palatul Pionierilor era singura 
instituţie din lume care avea drept scop detectarea 
viitorilor maeştri de şah. În Rusia, şahul nu era doar un 
sport naţional, ci o prelungire a politicii mondiale, jocul cel 
mai cerebral din istorie. Ruşii socoteau că îndelungata lor 
hegemonie confirma superioritatea lor intelectuală. 

— Aşadar, dacă Solarin a trecut pe la Palatul Pionierilor, 
asta înseamnă că a beneficiat de un puternic sprijin 
politic? am întrebat eu. 

— Cam aşa ceva, mi-a răspuns Nim. 

Maşina a virat din nou spre mare. Stropii azvârliţi de 
valurile ce se spărgeau ajungeau şi pe şosea, pe care se 
vedea un strat destul de gros de nisip. Drumul s-a sfârşit 
când am intrat într-o alee largă, cu două porţi masive din 
fier forjat. Nim a apăsat câteva butoane de pe bordul 
maşinii şi porţile s-au deschis. Am pătruns într-o jungla 
deasă şi încâlcită, acoperită de zăpadă, totul semănând cu 
regatul Reginei Zăpezii din Spărgătorul de nuci. 

— De fapt, tocmai spunea Nim, Solarin a refuzat să 
cedeze partide în faţa unor jucători preferaţi, ceea ce 
constituie o regulă strictă de etichetă politică între ruşi, în 
cadrul turneelor. Procedura este criticată, dar asta nu-i 
împiedică să procedeze la fel în continuare. 

Aleea era îngropată în zăpadă, semn că pe ea nu mai 


173 


trecuse de mult nicio maşină. Copacii se arcuiau ca nişte 
stâlpi de catedrală, ascunzând grădina. În cele din urmă, 
am ajuns la un rondou mare, în centrul căruia se găsea o 
fântâna arteziană. Casa se ridica impunătoare în lumina 
lunii. Era imensă, cu frontoane mari care dădeau spre alee 
şi cu multe hornuri ce spărgeau linia acoperişului. 

— Aşadar, a zis Nim şi a oprit motorul privindu-mă în 
lumina palidă a lunii, prietenul nostru Solarin a intrat la 
facultatea de fizică şi a abandonat şahul. Cu excepţia câte 
unui turneu, de la vârsta de douăzeci de ani, el nu a mai 
fost un concurent de temut. 

Nim m-a ajutat sa cobor din maşină şi am înotat prin 
zăpadă cu tabloul în braţe până la uşa principală, pe care 
el a descuiat-o. 

Am rămas în holul enorm de la intrare. Nim a aprins un 
candelabru mare din cristal. Pardoseala din acel hol şi din 
camerele ce porneau de acolo era din gresie tăiată manual 
şi lustruită, astfel că lucea ca marmura. În casă era atât de 
frig încât îmi vedeam aburii scoşi de respiraţie, iar pe 
marginea dalelor de gresie se formase un strat subţire de 
gheaţă. M-a condus printr-o succesiune de încăperi 
cufundate în întuneric, până la bucătăria din partea din 
spate a casei. Era un loc minunat. Pe pereţi şi pe tavan 
rămăseseră montate ţevile de gaz. După ce a pus tabloul 
jos, Nim a aprins lămpile de pe pereţi. Acestea au aruncat 
în jur o lumină aurie şi plăcută. 

Bucătăria era uriaşă, probabil zece pe cincisprezece 
metri. Peretele din spate era alcătuit din ferestre-uşă, care 
dădeau spre peluza înzăpezită, iar dincolo de toate acestea 
se vedea marea înspumată în lumina lunii. La un capăt al 
încăperii se găseau cuptoare mari, probabil pe lemn, în 
care s-ar fi putut găti pentru o sută de oameni. La capătul 
opus se afla un şemineu uriaş din piatră, care ocupa un 
perete întreg. În faţa lui se vedea o masă rotundă din 
stejar, la care puteau sta opt sau zece persoane, având 
tăblia crestată şi uzată după ani şi ani de folosire. În jurul 
încăperii se găseau aranjamente de scaune confortabile şi 
canapele moi, îmbrăcate cu creton înflorat şi sclipitor. 


174 


Nim s-a apropiat de mormanul de lemne de lângă 
peretele unde se afla şemineul şi a făcut nişte surcele, 
după care a îngrămădit butuci grei deasupra. După câteva 
minute, încăperea a fost invadată de o lumină plăcută şi 
caldă. Mi-am scos cizmele şi m-am ghemuit pe o canapea, 
iar Nim a destupat o sticla de sherry. Mi-a întins un pahar, 
apoi şi-a turnat şi el, şi s-a aşezat lângă mine. După ce mi- 
am dat jos paltonul, el a înclinat paharul spre al meu. 

— Pentru Setul Montglane şi numeroasele aventuri pe 
care ţi le va prilejui, a spus el zâmbind şi a luat o 
înghiţitură. 

— Hm. E delicios, am zis eu. 

—E un Amontillado, mi-a răspuns el, agitându-şi 
băutura din pahar. Unii au fost zidiţi de vii pentru băuturi 
mai proaste decât asta.! 

— Sper să nu fie soiul de aventură pe care mi-o 
pregăteşti mie, am spus eu. Chiar trebuie să mă duc la 
treabă mâine-dimineaţă. 

— „Am murit pentru frumuseţe, am murit pentru 
adevăr“!?, a zis Nim. Fiecare are ceva pentru care crede că 
este gata sa moara. Însă n-am cunoscut pe nimeni care să- 
şi rişte viaţa doar ca să mai muncească o zi pentru 
Consolidated Edison! 

— Acum încerci să mă-nspăimânțţi. 

— Nicidecum, a spus Nim, scoţându-şi jacheta de piele şi 
fularul de mătase. Purta un pulover de un roşu strălucitor, 
care se asorta extraordinar cu părul lui. Şi-a întins 
picioarele în faţă. Dar dacă m-ar aborda vreun necunoscut 
misterios într-o încăpere pustie de la Naţiunile Unite, aş fi 
înclinat să-i acord atenţie. Mai ales dacă avertismentele ar 
fi urmate de moartea neaşteptată a unor persoane. 

— De ce crezi ca m-a ales Solarin? am întrebat eu. 

— Speram sa-mi poţi spune tu asta, a zis Nim, sorbind 


18 Aluzie la povestirea de groază Butoiul cu Amontillado, scrisa de 
Edgar Allan Poe în 1846, în care Montresor se răzbună pe Fortunato 
pentru o jignire, zidindu-l de viu într-o hrubă unde îl atrage sub 
pretextul degustării unui butoi cu vin de Amontillado. (n.tr.) 

19 Versuri dintr-o poezie de Emily Dickinson (1830-1886) (n.tr.) 


175 


gânditor din sherry şi uitându-se la foc. 

— Ce e cu formula secretă pe care susţinea că a avut-o 
în Spania? am sugerat eu. 

— O înşelătorie, a spus Nim. Solarin are o adevărată 
manie pentru jocurile matematice. A elaborat o noua 
formulă pentru circuitul calului şi a pariat pe ea împotriva 
oricui l-ar bate. Ştii ce este acela un circuit al calului? a 
adăugat el, văzând că sunt cam derutată. 

Am clătinat din cap, dând de înţeles ca nu ştiam. 

— E o ghicitoare matematică. Mişti calul în fiecare careu 
al tablei de şah fără să aşezi piesa de două ori în acelaşi 
careu, folosind mişcările tipice ale calului; două pătrate 
orizontal şi unul vertical, sau invers. De-a lungul secolelor, 
matematicienii au încercat să găsească formula pentru a 
realiza acest lucru. Euler a avut o teorie nouă. La fel şi 
Benjamin Franklin. Un circuit complet ar fi acela în care 
calul ajunge în careul din care a pornit. 

Nim s-a ridicat, s-a apropiat de cuptoare şi s-a apucat sa 
scoată oale şi cratiţe, aprinzând gazul la sobă în timp ce-mi 
vorbea: 

— Ziariştii italieni din Spania au crezut că Solarin 
ascunsese vreo altă formulă în Circuitul Calului. Lui 
Solarin îi plac jocurile cu multe niveluri de înţeles. Ştiind 
că este fizician, bineînţeles ca ziariştii au tras o concluzie 
care să aibă succes de presă. 

— Exact. E fizician, am spus eu, trăgându-mi un scaun 
lângă sobă şi aducând sticla cu Amontillado. Dacă formula 
pe care o cunoştea el nu era importantă, de ce ruşii l-au 
scos atât de urgent din Spania? 

— Ai fi făcut o cariera excelentă ca paparazzo, mi-a zis 
Nim. Acesta a fost exact modul lor de gândire. Din 
nefericire, domeniul de activitate al lui Solarin este 
acustica. Un domeniu obscur, neagreat, fără nicio legătură 
cu apărarea naţională. In Statele Unite nici nu se fac 
lucrări de diploma în acustică. Poate că Solarin 
proiectează săli de spectacole şi de concerte în Rusia, asta 
dacă se mai construieşte aşa ceva pe acolo. 

Nim a pus o cratiţă pe sobă şi s-a dus la cămară, 


176 


revenind cu un braţ de legume proaspete şi carne. 

— N-am văzut urme de pneuri pe alee, am spus eu. Şi n- 
a mai nins de câteva zile. De unde ai spanac proaspăt şi 
ciuperci exotice? 

Nim mi-a zâmbit de parcă aş fi trecut un test important. 

— Ai toate calităţile necesare pentru a face o 
investigaţie, trebuie sa-ţi recunosc aceste merite. Este 
exact ce-ţi trebuie, a zis el, lăsând legumele pe chiuvetă şi 
apucându-se să le spele.  Ingrijitorul meu face 
cumpărăturile. Foloseşte intrarea laterală. 

Nim a scos o franzelă proaspătă de secară cu mărar şi a 
desfăcut o cutie de păstrăv în aspic. A tăiat o felie groasă 
şi mi-a întins-o. Dimineaţa nu apucasem să-mi termin 
dejunul, iar de masa de prânz abia mă atinsesem, aşa că 
totul mi s-a părut cu atât mai delicios. Am avut felii subţiri 
de vițel cu sos de citrice, spanac verde cu nuci şi tomate 
mari şi cărnoase (extrem de rare în acea perioadă a 
anului), coapte şi umplute cu sos de măr şi lămâie. 
Ciupercile mari, de forma unor evantaie, erau făcute sote 
şi s-au servit ca garnitură. Felul principal a fost urmat de 
salată verde şi roşie, cu verdeţuri şi migdale prăjite. 

După ce Nim a dus farfuriile, a adus un ibric cu cafea, în 
care a pus şi o picătură de Tuaca. Ne-am mutat pe nişte 
scaune masive din apropierea focului, care arsese până 
când în vatră nu rămăseseră decât cărbuni încinşi. Nim şi- 
a găsit jacheta aşezată pe un scaun şi a scos dintr-un 
buzunar  şerveţelul pe care erau notate spusele 
prezicătoarei. S-a uitat îndelung la ceea ce scrisese 
Llewellyn. Apoi, întinzându-mi şerveţelul, s-a dus să aţâţe 
focul. 

— Ce observi neobişnuit la poemul ăsta? m-a întrebat el. 

Eu m-am uitat la bucata de hârtie, dar n-am remarcat 
nimic ciudat. 

— Sigur, ştii că ziua a patra din luna a patra e ziua mea 
de naştere, am spus eu. Nim a dat din cap cu un aer sobru. 
Lumina focului făcea ca părul lui să capete o nuanţă aurie- 
roşcată. Prezicătoarea m-a avertizat să nu spun nimănui 
despre asta, am adăugat eu. 


177 


— Ca de obicei, ţi-ai ţinut cuvântul cu orice preţ, a 
remarcat Nim cu o strâmbătură, aruncând câţiva butuci pe 
foc. S-a dus până la o masă dintr-un colţ, a scos câteva coli 
de hârtie şi un creion, după care s-a întors şi s-a aşezat 
alături de mine. 

— Uită-te la asta, a spus el. A copiat poemul formând 
alte versuri. Înainte fusese împrăştiat pe toată suprafaţa 
şerveţelului. Acum suna astfel: 


Aşa cum aste versuri se-amesteca formând o cheie 

La fel şi careurile de şah; când luna şi ziua sunt patru 

Nu risca o altă şansă de a face o mutare de mat. 

Un joc e-adevărat, iar altul e o metaforă. 

De nenumărate ori această-nţelepciune venit-a prea târziu. 
Bătălia Albului s-a purtat la nesfârşit. 

Pretutindeni, Negru se străduieşte să-i pecetluiască soarta. 
Continuă căutarea vreme de treizeci şi trei şi trei. 

Ascunsă mereu este secreta uşă.” 


— Ce observi aici? m-a întrebat Nim, urmărindu-mă în 
vreme ce studiam noua versiune a poemului. Nu mi-am dat 
seama încotro bătea. 

— Uită-te la structura poemului în sine, a spus el, destul 
de agitat. Ai o minte educată matematic, încearcă s-o pui 
la treabă. 

M-am uitat încă o dată la el şi am observat ceva. 

— Structura rimei e neobişnuită, am zis eu, mândră de 
mine. Nim a ridicat din sprâncene, apoi mi-a smuls hârtia 
din mână. S-a uitat la ea o clipă şi a pufnit în râs. 


20? Din nefericire, la traducere, cu cuvintele impuse de originalul 
englez, nu se pot realiza nici rima, şi nici anagrama din primele litere 
ale versurilor. (n.tr.) 

Just as these lines that merge to form a key 

Are as chess squares; when month and day are four; 

Dont't risk another chance to move to mate. 

One game is real and one's a metaphor. 

Untold times this wisdom's come too late. 

Battle of White has raged on endlessly. 

Everywhere Black will strive to seal his fate. 

Continue a search for thirty-three and three. 

Veiled forever is the secret door. 


178 


— Aşa este, a spus el şi mi-a înapoiat-o. Eu nu 
remarcasem asta. Uite, ia un pix şi scrie ce ai constatat. 

Am făcut întocmai şi am notat: 

Cheie-Patru-Mat (A-B-C), Metaforă-Târziu-Nesfârşit (B- 
C-A), Soartă-Trei-Uşă (C-A-B).2! 

— Deci, rima merge astfel, a spus Nim, copiind totul sub 
ceea ce scrisesem eu. Acum să dăm numere în loc de litere 
şi să le adunăm. 

Am făcut asta alături de cuvintele scrise şi am obţinut: 


ABC 123 
BCA 231 
CAB 212 

666 


— Acesta este numărul Fiarei din Apocalipsă: 666! am 
strigat eu. 

— Întocmai, a spus Nim. lar dacă adaugi şirurile pe 
orizontală, la adunare iese acelaşi număr. lar acesta, draga 
mea, este cunoscut sub numele de „careu magic“. Încă un 
joc matematic. Unele dintre circuitele calului pe care le-a 
elaborat Benjamin Franklin prezentau careuri magice 
secrete ascunse. Te pricepi la aşa ceva. Ai descoperit unul 
chiar la prima vedere, lucru pe care eu nu l-am remarcat. 

— Nu l-ai văzut? m-am mirat eu, foarte încântată de 
mine. Păi atunci, ce anume voiai să descopăr? Am 
examinat hârtia de parcă aş fi căutat un iepure ascuns într- 
un desen dintr-o revistă pentru copii, așteptându-mă ca el 
să apară în lateral sau cu susul în jos. 

— Acum trage o linie care să separe ultimele două 
propoziţii de primele şapte, a spus Nim, şi, în timp ce 
trasam linia, a adăugat: Acum priveşte prima literă din 
fiecare propoziţie. 

Mi-am plimbat ochii încet în josul paginii, dar, în timp ce 
coboram, în ciuda căldurii degajate de focul vesel, m-a 
cuprins un fior cumplit. 


21 „Key-Four-Mate (A-B-C), Metaphor-Late-Endlessly (B-C-A), Fate- 
Three-Door (C-A-B)“ (în originalul englez) 


179 


— Ce-ai păţit? m-a întrebat Nim şi m-a privit ciudat. Am 
rămas cu privirea la hârtie, incapabilă să scot o vorba. 
Apoi am pus mâna pe pix şi am scris ce văzusem. 

J-A-D-O-U-B-E/C-V, scria pe hârtie, de parcă literele 
acelea mi s-ar fi adresat. 

— Intocmai, a spus Nim, în vreme ce eu rămăsesem ca 
împietrită alături de el. Jadoube e termenul franțuzesc 
pentru „ating“, „aranjez“. Asta spune un jucător când se 
pregăteşte să aranjeze mai bine una dintre piese în timpul 
jocului. Urmat de literele „C.V.“, care sunt inițialele tale. 
Părerea mea este că această prezicătoare ţi-a transmis un 
mesaj. Vrea să ia legătura cu tine, probabil. Îmi dau seama 
că... Ce Dumnezeu te sperie atât de tare? a întrebat el. 

— Nu înţelegi? am spus eu, cu glasul pierit de spaimă. 
J'adoube... a fost ultimul cuvânt pe care Fiske l-a rostit în 
public. Cu puţin timp înainte de a muri. 


Inutil să mai spun că în noaptea aceea am avut 
coşmaruri. Îl urmăream pe bărbatul cu bicicleta pe o alee 
întortocheată care şerpuia pe un deal abrupt. Clădirile 
erau atât de îngrămădite una în alta, încât nu puteam 
vedea cerul. Pe măsură ce pătrundeam tot mai adânc în 
labirintul de străzi pavate cu piatră de râu, se întuneca. 
Atunci când dădeam câte un colţ, surprindeam bicicleta 
dispărând pe următoarea stradă. In cele din urmă, l-am 
încolţit într-o fundătură. Mă aştepta ca un păianjen în 
mijlocul pânzei. S-a întors, scoţându-şi fularul de pe faţă şi 
lăsând la vedere un craniu albit cu găvanele goale. În timp 
ce-l priveam, pe craniu a început să îi apară carne, până 
când, încet-încet, am recunoscut chipul prezicătoarei. 

M-am trezit leoarcă de sudoare şi am aruncat pătura cât 
colo. Tremurând, m-am ridicat în capul oaselor în pat. În 
şemineul din colţul camerei mele se mai vedeau câţiva 
cărbuni care ardeau mocnit. Privind pe fereastră, am văzut 
peluza înzăpezită. În mijlocul ei se găsea un bazin mare din 
marmură ca o fântână arteziană şi, sub el, un bazin 
suficient de mare pentru înot. Dincolo de peluză se vedea 
marea, de un cenuşiu perlat în lumina scăzută a dimineţii. 


180 


Nu-mi puteam aminti nimic din cele petrecute în 
noaptea dinainte, pentru că Nim îmi dăduse să beau prea 
mult 'Tuaca. Acum mă durea capul. Am coborât din pat şi 
m-am dus nesigură până la baie, unde am dat drumul la 
apa fierbinte. Am reuşit să găsesc un spumant numit 
„Garoafe şi violete“. Mirosea destul de rău, dar l-am vărsat 
în cadă, unde a format un strat subţire de spuma. Aşa cum 
stăteam în apa fierbinte, fragment cu fragment, am 
început să-mi amintesc discuţia pe care o purtasem. 
Curând eram din nou îngrozită. 

În faţa uşii dormitorului am găsit câteva obiecte de 
îmbrăcăminte: un pulover din lână din Scandinavia şi nişte 
cizme galbene din cauciuc, căptuşite cu flanelă. Le-am tras 
peste hainele mele. In timp ce coboram, am simţit aroma 
delicioasă a micului dejun ce mi se pregătea. 

Nim stătea lângă sobă, cu spatele la mine, purtând o 
cămaşă groasă, blugi şi o pereche de cizme galbene ca ale 
mele. 

— De unde pot să dau un telefon la birou? l-am întrebat. 

— Aici nu am telefon, a spus el. Dar Carlos, îngrijitorul 
meu, a venit azi-dimineaţă ca să mă ajute la curăţenie. L- 
am rugat să dea un telefon din oraş şi să anunţe că n-o să 
te prezinţi azi la birou. După-amiază o să te conduc acasă 
şi o să-ţi arăt cum să-ţi asiguri apartamentul. Până atunci, 
să mâncăm ceva şi să ne uităm la păsări. Am un aviariu 
aici, ştiai? 

Nim a pregătit nişte ouă pe care le-a fiert în vin, nişte 
şuncă bună, canadiană, apoi o cafea cum nu mai băusem 
de multă vreme. După micul dejun, fără să mai stăm mult 
de vorbă, am ieşit să vizitez proprietatea lui Nim. 

Aceasta se întindea pe o distanţă de aproape o sută de 
metri de-a lungul mării, către un mic promontoriu. Terenul 
era deschis din toate părţile, având doar un şir de garduri 
vii la fiecare capăt, pentru a-l separa de proprietăţile 
învecinate. Bazinul oval al fântânii arteziene şi bazinul de 
înot de dedesubt erau parţial pline cu apă, având pe 
suprafaţă câteva butoaie plutitoare pentru a împiedica 
formarea gheții. 


181 


Alături de casă se găsea un aviariu enorm, cu un dom 
maur construit din plasă de sârmă vopsită în alb. Zăpada 
se cernuse printre ochiurile plasei de sârmă şi se depusese 
pe rămurelele copacilor mici ce creşteau înăuntru. Pe 
crengi se aflau păsări de toate felurile, iar pe sol se 
plimbau ţanţoşi câţiva păuni mari, care-şi târau penele 
frumoase prin zăpadă. Când scoteau câte un țipăt, aveam 
impresia că înjunghia cineva o femeie. ipetele lor mă 
băgau în răcori. 

Nim a descuiat uşa din plasă şi m-a condus în interiorul 
domului, arătându-mi câteva specii în timp ce ne mişcăm 
prin labirintul de copaci înzăpeziţi. 

— Deseori, păsările sunt mai inteligente decât oamenii, 
mi-a zis el. Ţin şi şoimi aici, dar separați de celelalte 
pasări. Carlos le da carne crudă de doua ori pe zi. Șoimul 
pelerin e preferatul meu. Ca şi în cazul altor specii, femela 
se ocupă de vânătoare. Apoi a arătat cu degetul spre o 
pasare pătată, cocoţată pe o cuşcă din partea din spate a 
aviariului. 

— Serios? N-am ştiut asta, am spus eu şi m-am îndreptat 
într-acolo să mă uit mai bine. Ochii păsării, aşezaţi foarte 
aproape de cioc, erau negri şi mari. Am avut senzaţia că ea 
ne cântarea pe noi. 

— Am avut mereu impresia, a zis Nim uitându-se la 
şoim, că tu ai instinct de ucigaş. 

— Eu? Cred că glumeşti! 

— Nu a fost cultivat cum se cuvine, a adăugat el. Dar eu 
am de gând să încep să ţi-l scot la iveală. Acest instinct a 
existat latent în tine vreme prea îndelungată, după părerea 
mea. 

— Dar eu sunt cea pe care încearcă unii să o elimine, am 
protestat. 

— Ca într-un joc, a spus Nim, privindu-mă şi ciufulindu- 
mi părul cu mâna înmănușată, poţi alege să reacţionezi în 
mod defensiv ori agresiv la o ameninţare. De ce nu alegi 
varianta agresivă, ameninţându-ţi adversarul? 

— Dar nu ştiu care mi-e adversarul! am spus eu, extrem 
de nemulțumită. 


182 


— Ba ştii, mi-a răspuns Nim pe un ton enigmatic. Ai ştiut 
încă de la început. Vrei să-ţi dovedesc asta? 

— Chiar te rog! Începusem să mă enervez din nou şi nu 
aveam chef să discut în timp ce Nim mă conducea afară 
din aviariu. L-a încuiat şi m-a luat de mână, după care ne- 
am îndreptat spre casă. 

Mi-a scos haina, m-a făcut să mă aşez pe o canapea de 
lângă foc şi mi-a scos cizmele. Apoi s-a dus până la 
peretele de care proptise tabloul meu: bărbatul cu 
bicicleta. L-a adus şi l-a aşezat pe un scaun în faţa mea. 

— Seara trecută, după ce te-ai culcat, a spus Nim, m-am 
uitat multă vreme la pictura ta. Am avut o senzaţie de déjà- 
vu, iar asta m-a tulburat. Ştii că niciodată nu mă las până 
nu rezolv problemele. Azi-dimineaţă am găsit soluţia. 

S-a apropiat de un dulap din stejar, de lângă cuptoare, şi 
a deschis un sertar. Din el a scos câteva pachete de cărţi 
de joc. A venit cu ele şi s-a aşezat alături de mine pe 
canapea. Desfăcând fiecare pachet, a extras câte un joker 
şi l-a aruncat pe masă. Am privit tăcută cărţile din faţa 
mea. 

Una reprezenta un saltimbanc purtând o tichie cu 
clopoței, mergând pe bicicletă. Atât el, cât şi bicicleta 
apăreau în aceeaşi poziţie ca şi în pictura mea. În spatele 
bicicletei se vedea o piatră de mormânt pe care erau 
inițialele RIP („Odihnească-se în pace“). Cea de-a doua 
carte reprezenta un saltimbanc asemănător, dar părea 
văzut prin două oglinzi, ca bărbatul meu mergând pe 
bicicletă peste un schelet răsturnat. Cea de-a treia carte 
era un bufon de la un set de cărţi de tarot, care păşea 
nepăsător, cât pe ce să se prăbuşească într-o prăpastie. 

Am ridicat privirea spre Nim şi el mi-a zâmbit. 

— Saltimbancul din pachetul de cărţi este de obicei 
asociat cu Moartea, a spus el. Însă el reprezintă şi simbolul 
renaşterii. Dar şi al nevinovăţiei pe care umanitatea a 
avut-o înainte de Căderea în Păcat. Mi-aş dori să-l socotesc 
un cavaler al Sfântului Graal, care trebuie să fie naiv şi 
simplu, ca să dea întâmplător peste norocul pe care îl 
caută. Nu uita că misiunea lui este de a salva omenirea. 


183 


— Şi ce-i cu asta? am întrebat eu, cu toate că eram mai 
mult decât afectată de asemănarea dintre cărţile de pe 
masă şi pictura mea. Acum, după ce văzusem prototipurile, 
bărbatul de pe bicicletă părea chiar să aibă tichia 
saltimbancului, ba chiar şi ochii spiralaţi, ciudaţi. 

— Ai întrebat cine îţi este adversarul, mi-a răspuns Nim 
cu un aer serios. Cred că, la fel ca şi în aceste cărți, ca şi 
în tabloul tău, bărbatul de pe bicicleta îţi este atât 
adversar, cât şi aliat. 

— Doar nu te referi la o persoană reală, am spus eu. 

Nim a dat din cap şi mi-a urmărit reacţia. 

— L-ai văzut, nu-i aşa? 

— Dar a fost vorba doar despre o coincidenţă. 

— Tot ce se poate, m-a aprobat el. Dar coincidenţele pot 
căpăta multe forme. Pentru unii, ar putea fi o momeală 
plasată de cineva care ştie despre această pictură. Ori ar 
putea fi un alt fel de coincidenţă, a adăugat el cu un 
zâmbet. 

— A, nu, am zis eu, pentru că ştiam prea bine ce avea să 
urmeze. Doar ştii că nu cred în preziceri, puteri psihice sau 
alte chestii metafizice. 

— Nu? a făcut Nim, încă zâmbind. Dar va trebui să 
găseşti o altă explicaţie privind modul în care ai făcut o 
pictură înainte de a avea un model. Îmi pare rău, dar 
trebuie să-ţi mărturisesc ceva. Ca şi prietenii tai, 
Llewellyn, Solarin şi prezicătoarea, cred că ai un rol 
important în misterul Setului Montglane. Cum altfel s-ar 
putea explica faptul că eşti implicată? Pesemne că, într-un 
fel, ai fost predestinată - chiar aleasă - să joci un rol- 
cheie... 

— Las-o baltă, l-am repezit eu. Eu nu alerg după acest 
set de piese de şah! Unii încearcă să mă ucidă ori să mă 
implice în crime, nu pricepi? am spus, aproape strigând la 
el. 

— Am priceput prea bine, după cum singură te-ai 
exprimat foarte fermecător, mi-a răspuns Nim. Dar tu eşti 
aceea căreia se pare că îi scapă adevărul. Cea mai bună 
apărare este o ofensivă hotărâtă. 


184 


— Nici gând, i-am spus. Este evident că mă împingi în 
faţă drept paratrăsnet. Vrei să pui mâna pe acest set de 
piese de şah şi ai nevoie de cineva care să scoată castanele 
din foc. Bun, sunt implicată în treaba cu pricina până peste 
cap, şi asta chiar în New York. Nu prea am chef să mă duc 
într-o ţară necunoscută, unde nu ştiu pe nimeni care să-mi 
sară în ajutor. Poate că te-ai plictisit şi simţi nevoia 
aventurii, dar ce se întâmplă cu mine dacă dau de belea 
acolo? Nici măcar nu ai un număr de telefon la care să sun. 
Ori îţi închipui că măicuţele carmelite vor da fuga să mă 
ajute când va mai trage cineva în mine? Sau că 
preşedintele Bursei din New York mă va urmări peste tot şi 
va aduna cadavrele pe care le las după mine? 

— Să nu devenim isterici, a propus Nim, cu glas calm. 
Am destule legături pe toate continentele, deşi tu nu ştii 
asta, sau faci orice ca să eviţi acest subiect. Imi aduci 
aminte de cele trei maimuțe care încearcă să evite 
nenorocirea respingând orice percepţie senzorială. 

— În Algeria nu există consulat american, am spus eu, 
aproape scrâşnind din dinţi. Ai cumva legături cu 
ambasada rusă, care va fi încântată sa mă ajute? 

La o adică, acel lucru nu era cu totul imposibil, deoarece 
Nim era pe jumătate rus, pe jumătate grec. Dar, din câte 
ştiam eu, păstrase legături foarte firave cu ţările de origine 
ale strămoşilor lui. 

— De fapt, am legături cu câteva dintre ambasadele din 
ţara ta de destinaţie, a spus el, cu un soi de zâmbet, dar o 
să vorbim mai târziu despre asta. Draga mea, trebuie să 
recunoşti că, fie că-ţi place, fie că nu, eşti amestecată în 
aceasta aventură. Această căutare a Sfântului Graal a 
devenit deja o cavalcadă. Dacă nu ajungi acolo prima, nu 
vei avea nicio putere ca să negociezi. 

— Numeşte-mă Parsifal”, am spus eu cu un aer sumbru. 
Mai bine îmi vedeam de treabă decât să vin la tine după 
ajutor. Modul în care rezolvi problemele e să le faci mai 
complicate decât erau la început. 


22 Parsifal (ori Perceval), cavaler al Mesei Rotunde, folosit aici drept 
simbol al inocenţei şi al căutării (n.tr.) 


185 


Nim a sărit în picioare, m-a ajutat să mă ridic şi m-a 
privit cu un surâs complice. Apoi şi-a lăsat palmele pe 
umerii mei. 

— Jadoube, a spus el. 


186 


SACRIFICII 


Uneori, oamenii nu se dau înapoi să joace 
şah pe marginea unei prăpăstii. 


MADAME SUZANNE NECKER 
Mama doamnei Germaine de Staël 


Paris 
2 septembrie 1792 


Nimeni nu-şi dăduse seama ce fel de zi va fi aceea. 

Germaine de Staël nu ştia asta când şi-a luat rămas-bun 
de la personalul ambasadei. Pentru că în acea zi de 2 
septembrie, sub protecţie diplomatică, ea avea să fugă din 
Franţa. 

În timp ce se îmbrăca precipitat ca să participe la o 
şedinţă de urgenţă a Adunării Naţionale, nici Jacques- 
Louis David nu ştia ce se va întâmpla. Pentru că, în acea zi 
de 2 septembrie, trupele duşmane avansaseră până la 225 
de kilometri de Paris. Prusacii ameninţaseră că vor 
incendia oraşul, transformându-l în ruine. 

Nici Maurice Talleyrand nu ştia acest lucru atunci când 
el şi valetul sau, Couriiade, scoteau din bibliotecă 
numeroasele cărţi scumpe, îmbrăcate în piele. În acea zi 
de 2 septembrie, el plănuise să scoată în secret preţioasele 
cărţi peste graniţa franceza, pregătindu-se pentru fuga lui 
iminentă. 

Valentine şi Mireille, care se plimbau prin grădina 
tomnatică din spatele studioului lui David, nu ştiau nici ele 
ce le rezerva viitorul. Scrisoarea pe care abia o primiseră 
le anunţa că primele piese din Setul Montglane erau în 
primejdie. Nu puteau bănui că acea scrisoare urma să le 
arunce în miezul furtunii ce avea să devasteze întreaga 


187 


Franţă. 

Pentru că nimeni nu ştia că, exact peste cinci ore, la ora 
două după-amiaza, în acea zi de 2 septembrie, avea sa se 
declanşeze Marea Teroare. 


9.00 A.M. 

Valentine şi-a lăsat degetele în apa micului iaz sclipitor 
din spatele studioului lui David. Un peşte auriu destul de 
mare a început să o ciugulească de degete. Nu departe de 
acel loc, ea şi Mireille îngropaseră cele două piese ale 
setului pe care le aduseseră de la Montglane. lar acum 
probabil că aveau să mai apară şi altele. A 

Mireille stătea alături de ea şi citea scrisoarea. În jurul 
lor, crizantemele închise la culoare sclipeau prin frunzişul 
grădinii. Primele frunze  îngălbenite pluteau către 
suprafaţa iazului, radiind aroma toamnei, în ciuda arşiţei 
de sfârşit de vară. 

— Nu pot explica scrisoarea aceasta decât într-un fel, a 
spus Mireille şi a citit cu voce tare: 


Iubitele mele surori întru Hristos, z 

După cum ştiţi, abația de la Caen s-a închis. În cursul 
marilor tulburări din Franţa, directoarea noastră, 
domnişoara Alexandrine de Forbin, a considerat că este 
necesar să se alăture familiei ei din Flandra. În ciuda 
acestui fapt, sora Marie-Charlotte Corday, pe care probabil 
v-o amintiţi, a rămas pe loc la Caen ca să se ocupe de orice 
problemă neaşteptată ar putea să apară. 

Cu toate că nu ne-am întâlnit niciodată, ţin să mă 
prezint. Sunt sora Claude, călugăriţă la fosta mănăstire de 
la Caen. Am fost secretara personală a surorii Alexandrine, 
care, în urmă cu câteva luni, a trecut pe la casa mea din 
Epernay, după care a plecat spre Flandra. La vremea 
respectivă, ea m-a rugat insistent sa transmit cele mai 
bune urări din partea ei către sora Valentine, asta în cazul 
în care voi ajunge vreodată la Paris. 

În prezent, mă aflu în cartierul Cordeliers din Paris. Vă 
rog să mă aşteptaţi la porţile mănăstirii l'Abbaye la ora 
două fix astăzi, pentru că nu ştiu câtă vreme voi mai putea 
rămâne în oraş. Cred că înţelegeţi importanţa acestei 


188 


rugăminţi. 


Sora voastră întru Hristos 
Claude de  Abbaye-aux-Dames, 
Caen 


— Vine de la Epernay, a spus Mireille, după ce a 
terminat de citit scrisoarea. E un oraş la est de aici, pe 
fluviul Marne. Spune că Alexandrine de Forbin s-a oprit 
acolo în drum spre Flandra. Ştii ce se află între Epernay şi 
graniţa flamandă? 

Valentine a clătinat din cap şi a privit-o pe Mireille cu 
ochi mari. 

— Redutele de la Longwy şi Verdun. Şi jumătate din 
armata prusacă. Probabil că scumpa noastră soră Claude 
ne aduce ceva mai valoros decât bunele urări ale surorii 
Alexandrine de Forbin. Poate ne aduce ceva ce 
Alexandrine a considerat prea primejdios să ducă peste 
graniţa flamandă, mai ales că acolo se războiesc atâtea 
armate. 

— Piesele! a exclamat Valentine, sărind în picioare şi 
speriind peştişorul de aur. In scrisoare se spune că 
Charlotte Corday a rămas la Caen! Caen o fi fost locul de 
colectare de la graniţa de nord. A tăcut o clipă ca să-şi 
adune gândurile. Dar dacă aşa stau lucrurile, a adăugat ea 
derutată, de ce a încercat Alexandrine să iasă din Franţa 
pe la răsărit? 

— Nu ştiu, a recunoscut Mireille, desfăcându-şi panglica 
din părul roşu ca să-şi dea cu apă rece pe obrajii 
înfierbântaţi. Nu vom înţelege niciodată conţinutul acestei 
scrisori decât dacă o întâlnim pe sora Claude la ora 
stabilită. Dar de ce a ales Cordeliers, cel mai primejdios 
cartier al oraşului? Şi doar ştii că l'Abbaye nu mai este 
mănăstire. A fost transformată în închisoare. 

— Nu mi-e teamă să merg singură acolo, a spus 
Valentine. l-am promis stareţei că îmi iau această 
răspundere, iar acum a sosit vremea să dovedesc de ce 
sunt în stare. Însă tu, vara mea, trebuie să rămâi aici. 


189 


Unchiul Jacques-Louis ne-a interzis să părăsim casa în 
lipsa lui. 

— Atunci va trebui să dovedim multă isteţime în 
încercarea noastră de evadare, a spus Mireille. Pentru că 
nu te voi lăsa să intri în Cordeliers fără mine. Te asigur de 
asta. 


10.00 A.M. 

Caleaşca doamnei Germaine de Staël a ieşit în viteză pe 
porţile ambasadei Suediei. Pe acoperişul ei stăteau stivuite 
lăzi de călătorie şi cutii cu peruci, păzite de vizitiu şi de doi 
servitori în livrele. În caleaşcă, Germaine stătea ascunsă 
împreună cu cameristele personale şi cu multe bijuterii. 
Purta costum oficial de ambasadoare, încărcat de panglici 
colorate şi epoleţi. Cei şase cai albi au tras caleaşca pe 
străzile deja înfierbântate ale Parisului, îndreptându-se 
către porţile oraşului. Cocardele lor splendide etalau 
culorile drapelului suedez. Uşile caleştii aveau ca blazon 
însemnele coroanei suedeze. Draperiile de la ferestre erau 
trase, împiedicând orice privire înăuntru. 

Pierdută în gânduri şi chinuită de arşiţa insuportabilă şi 
de bezna din interiorul caleştii, Germaine nu s-a uitat pe 
geam decât în momentul când, în mod inexplicabil, aceasta 
s-a oprit brusc, cu o zgâlţâială, înainte de a ajunge la 
porţile oraşului. Una dintre cameriste s-a aplecat în faţă şi 
a deschis o fereastră. 

Afară, o mulţime de femei zdrenţăroase se agitau 
nervoase, purtând în loc de arme greble şi sape. Câteva 
dintre ele au rânjit prin ferestre către Germaine, arătându- 
și gurile ştirbe sau dinţii înnegriţi. „Oare de ce sărăcimea 
oraşului trebuie sa arate atât de jalnic?“ s-a întrebat 
Germaine. Şi câte ore pierduse ea în intrigi politice, 
risipindu-şi averea pentru a plăti mită funcţionarilor 
importanţi - şi totul, de dragul unor fiinţe nenorocite ca 
acelea de afară. Germaine s-a aplecat pe fereastră, 
lăsându-și greu braţul masiv pe marginea geamului. 

— Ce se întâmplă aici? a strigat ea cu glas puternic şi 
autoritar. Lăsaţi caleaşca să treacă! 


190 


— Nimeni nu are voie să iasă din oraş! a răspuns răstit o 
femeie. Noi păzim porţile! Moarte nobilimii! 

Acest strigăt a fost preluat de restul mulţimii, care se 
îndesea. Femeile care ţipau cu glasuri ascuţite aproape că 
au asurzit-o pe Germaine cu hărmălaia iscată. 

— Sunt ambasadoarea Suediei! a strigat ea. Plec în 
misiune oficială spre Elveţia! Vă cer să lăsaţi caleaşca să 
treacă! 

— Ha! Ia te uite cine dă porunci aici! a răcnit o femeie 
aflată aproape de fereastra caleştii. Ea s-a întors către 
Germaine şi a scuipat-o în faţă, iar mulţimea a început să o 
aclame pentru ispravă. 

Germaine a scos o batistă de dantela din corsaj şi şi-a 
şters scuipatul de pe faţă. In timp ce a aruncat batista pe 
fereastră, a strigat: 

— Aceasta este batista fiicei lui Jacques Necker, 
ministrul de finanţe pe care l-aţi iubit şi venerat. Iar acum 
e plină de scuipatul mai ştiu eu cui! Animale, a spus ea, 
întorcându-se către doamnele de onoare, care tremurau 
într-un colţ al caleştii. Vom vedea cine este stăpân pe 
situaţie. 

Însă mulţimea alcătuită din femei scosese caii din 
hamuri. Înhămându-se chiar ele la caleaşcă, au început să 
o ducă pe străzi, tot mai departe de porţile oraşului. 
Mulțimea viermuitoare ajunsese între timp la proporţii 
uriaşe. Oamenii se împingeau în caleaşcă, cărând-o încet, 
la fel ca un grup de furnici care urnesc din loc o fărâmă de 
tort. 

Germaine s-a agăţat cu disperare de uşă, lansând 
blesteme şi ameninţări sălbatice pe fereastră, însă urletele 
mulţimii i-au acoperit vocea. După o perioadă de timp cei 
s-a părut lungă cât o eternitate, caleaşca s-a oprit în 
dreptul fațadei unei clădiri uriaşe, înconjurate de gărzi. 
Când Germaine a văzut unde ajunsese, a simţit un ghem de 
gheaţa în stomac. O duseseră la Hotel de Ville. Iar Hotel 
de Ville era sediul Comunei din Paris. 

Comuna din Paris era mai primejdioasă decât oamenii 
jegoşi care îi înconjuraseră caleaşca, iar Germaine ştia 


191 


prea bine asta. Avea în faţă oameni nebuni. Până şi ceilalţi 
membri ai Adunării se temeau de ei. Delegaţi strânşi de pe 
străzile Parisului, aceşti oameni întemniţau, judecau şi 
executau membri ai nobilimii cu o grabă ce făcea 
conceptul de libertate să fie ceva depăşit. Pentru acei 
oameni, Germaine de Staël reprezenta doar o altă figură 
nobilă al cărei gât trebuia să fie retezat de ghilotină. Iar ea 
ştia prea bine acest lucru. 

Uşile caleştii au fost deschise cu forţa, iar Germaine a 
fost smulsă dinăuntru de mâini murdare şi aruncată în 
stradă. Străduindu-se să rămână dreaptă şi semeaţă, 
femeia şi-a croit drum prin mulţime cu o privire glacială. În 
urma ei, servitoarele erau înspăimântate de moarte în faţa 
mulţimii care le scosese din caleaşcă şi le îmboldea cu 
cozile maturilor şi ale hârleţelor. Germaine s-a trezit şi ea 
târâtă pe treptele de la Hotel de Ville. A scos o exclamaţie 
de spaimă când un bărbat a sărit brusc în faţa ei şi i-a 
înfipt colții ascuţiţi ai unei furci sub sân, sfâşiindu-i rochia 
cu însemne oficiale. Dacă omul ar fi împuns mai cu putere, 
ar fi străpuns-o cu totul. Şi-a ţinut răsuflarea când un 
poliţist a făcut un pas în faţă şi a împins furca deoparte cu 
sabia. Prinzând-o pe Germaine de un braţ, a azvârlit-o spre 
intrarea întunecată a clădirii. 


11.0A.M. 

David a ajuns la Adunare într-un suflet. Sala enormă 
gemea de lume. Era o hărmălaie de nedescris. Secretarul 
stătea la tribuna din centru, răcnind ca să se facă auzit. În 
timp ce-şi croia drum spre locul lui, David abia reuşea sa 
priceapă ce spunea vorbitorul. 

— La 23 august, fortăreaţa Longwy a căzut în mâinile 
trupelor duşmane! Ducele de Brunswick, comandantul 
armatelor prusace, a emis un manifest prin care ni se 
cerea să-l eliberăm pe rege şi să restaurăm puterea regală, 
altfel trupele lui vor rade Parisul de pe faţa pământului! 

Zgomotul de la parter era ca o maree care-l îneca pe 
secretar, acoperindu-i cuvintele. De fiecare dată când valul 
se trăgea puţin înapoi, el încerca să continue. 


192 


Adunarea Naţională îşi menținea puterea fragilă asupra 
Franţei atâta vreme cât îl ţinea întemnițat pe rege. Însă 
Manifestul Brunswick ceruse eliberarea lui Ludovic al XVI- 
lea drept pretext pentru invadarea Franţei de către trupele 
prusace. Încolţit de datorii şi de dezertările în masă din 
armatele franceze, noul guvern, abia ajuns la putere, era în 
primejdie de a se prăbuşi peste noapte. Colac peste 
pupăză, fiecare delegat îi bănuia pe ceilalţi de trădare, de 
înţelegeri secrete cu duşmanul care ameninţa graniţele 
Franţei. Aceea era situaţia tipică din care se năştea 
anarhia, se gândea David în timp ce-l urmarea pe secretar 
zbătându-se să păstreze ordinea. 

— Cetăţeni! tocmai striga secretarul. Vă aduc o ştire 
îngrozitoare! Fortăreaţa de la Verdun a căzut în ghearele 
prusacilor chiar în această dimineaţă! Trebuie să ridicam 
armele împotriva... 

Întreaga Adunare a fost cuprinsă de isterie. La parter s-a 
creat haos, iar oamenii au început să fugă de colo, colo, ca 
nişte şobolani încolţiţi. Fortăreaţa Verdun era ultima 
redută între armatele duşmane şi Paris! Prusacii puteau 
ajunge la porţile oraşului până spre seară. 

David s-a aşezat tăcut pe locul lui, încercând să audă ce 
se spunea. Cuvintele secretarului erau înecate de demenţa 
generală. David vedea cum omul îşi mişca buzele fără să 
poată distinge niciun sunet clar în cacofonia creată de 
tipetele şi răcnetele celor din sală. 

Adunarea devenise o masă tumultuoasă de oameni 
înnebuniţi. Dinspre rândurile cele mai înalte, gunoaiele 
străzii au început să azvârle cu cocoloaşe de hârtie şi cu 
fructe asupra moderaţilor de la parter. Girondinii, cu 
manşetele lor cu dantele, care fuseseră consideraţi cândva 
liberali, se uitau în sus, albi ca varul de spaimă. Erau 
cunoscuţi ca regalişti republicani, care sprijineau cele trei 
stări: nobilimea, clerul şi burghezia. Acum, după emiterea 
Manifestului Brunswick, viaţa lor era în mare primejdie 
chiar şi acolo, la parterul Adunării. Şi ştiau asta prea bine. 

Cei care se pronunţau în favoarea restauraţiei puteau fi 
morţi până ce prusacii aveau să ajungă la porţile Parisului. 


193 


La tribună a urcat Danton, deoarece vorbitorul dinainte 
se trăsese deoparte. Danton, sufletul Adunării, cu capul lui 
masiv şi trup mătăhălos, cu nasul rupt şi buze strâmbe, 
desfigurat de lovitura de copită a unui taur, căreia în 
supravieţuise în copilărie. A ridicat în aer palmele masive 
şi a cerut să se facă ordine. 

— Cetăţeni! Este o mare satisfacţie pentru ministrul 
unui stat liber să anunţe că ţara sa este salvată! Toţi sunt 
mişcaţi, toţi sunt animați de entuziasm, toţi ard de 
nerăbdare să intre în luptă... 

În balcoanele şi pe intervalele marii săli a Adunării, 
bărbaţii s-au strâns grupuri, grupuri şi au tăcut pe rând, 
ascultând cuvintele  însufleţitoare ale puternicului 
conducător. Danton i-a chemat să se ridice, le-a cerut să 
nu fie slabi, i-a îndemnat să se revolte împotriva forței care 
se îndrepta spre Paris pentru a-l şterge de pe faţa 
pământului. El le-a făcut sângele să clocotească, cerându- 
le să apere graniţele Franţei, să lupte din tranşee, să apere 
porţile oraşului cu furci şi sulițe. Ardoarea cuvântării lui 
aprinsese o flacără în sufletele celor care îl ascultau. 
Curând, în sală s-au auzit strigăte de încurajare şi ovaţii ce 
punctau aproape fiecare cuvânt rostit de el. 

— Strigătul pe care îl slobozim nu este de alarmă privind 
pericolul, el ne cere să ne năpustim asupra duşmanilor 
Franţei!... Trebuie să avem curaj, să avem curaj, şi să 
îndrăznim, numai astfel vom salva Franţa! 

Adunarea înnebunise. La parter a izbucnit o adevărată 
furtună, pentru că toţi aruncau hârtii în aer şi strigau din 
răsputeri: „L'audace! L'audace! Curaj! Curaj!“ 

În vreme ce lumea de la parter era cuprinsă de un 
entuziasm aproape dement, David şi-a plimbat privirea pe 
la balcoane şi a rămas cu ochii aţintiţi asupra unui bărbat. 
Un om slab, palid, îmbrăcat impecabil, cu o eşarfă 
scrobită, cu redingota călcată fără cusur şi cu peruca 
pudrată atent. Un tânăr cu un chip rece şi cu ochi de 
culoarea smaraldelor care sclipeau ca ai unui şarpe. 

David l-a urmărit pe tânărul palid rămânând tăcut, fără a 
fi câtuşi de puţin mişcat de cuvintele lui Danton. În timp ce 


194 


stătea cu ochii pe el, David şi-a dat seama că un singur 
lucru putea salva ţara, sfârtecată de zeci de facţiuni 
duşmane, ruinată şi ameninţată de multe puteri ostile de 
dincolo de graniţe. Franţa nu avea nevoie de izbucnirile de 
entuziasm mobilizator ale unui Danton sau ale unui Marat. 
Franţa avea nevoie de un conducător. De un bărbat care 
să-şi găsească forţa în muţenie până când avea sa i se 
ceară să-şi pună în valoare calităţile. Un bărbat pe ale 
cărui buze cuvântul virtute suna mai dulce decât lăcomia 
sau decât dorinţa de glorie. Un om care avea să 
restabilească idealurile naturale, pastorale ale marelui 
Jean-Jacques Rousseau, pe ale cărui idei se bazase 
Revoluţia. Omul care stătea la galerie era conducătorul de 
care avea nevoie Franţa. Se numea Maximilien 
Robespierre. 


1.00 P.M. 

Germaine de Staël stătea pe o bancă din lemn din sediul 
Comunei din Paris. Aştepta acolo de mai bine de două 
ceasuri. Peste tot se vedeau oameni îngrijoraţi, strânşi 
grupuri, grupuri, fără să vorbească. Câţiva bărbaţi stăteau 
alături de ea, alţii îşi găsiseră loc pe podea. Pe uşile 
deschise de dincolo de acea sală de aşteptare improvizată, 
Germaine vedea siluetele unor oameni care se agitau de 
colo, colo, ştampilând nişte documente. Din când în când, 
cineva ieşea afară şi striga câte un nume. Bărbatul al cărui 
nume era strigat pălea, alţii îl loveau uşor pe spate şi-i 
şopteau: „Curaj“, după care omul dispărea dincolo de uşi. 

Ştia ce se întâmpla de cealaltă parte a uşilor, desigur. 
Membrii Comunei din Paris ţineau procese sumare. 
„Acuzatul“, care nu putea fi acuzat de nimic, în afara 
originii familiale, trebuia să răspundă la câteva întrebări 
despre strămoşi şi privind credinţa faţă de rege. Dacă 
sângele individului era ceva mai albastru decât s-ar fi 
cuvenit, el avea să fie vărsat până în zori pe străzile 
Parisului. Germaine nu se iluziona în privinţa şanselor de 
supravieţuire. Avea o singură speranţă, şi nutrea acel gând 
în vreme ce aştepta să i se decidă soarta: oamenii aceia nu 


195 


vor ghilotina o femeie însărcinată. 

În timp ce aştepta şi frământa între degete cordonul lat 
al rochiei de ambasadoare, bărbatul de lângă ea s-a 
prăbuşit brusc la pământ, şi-a luat capul între palme şi a 
început sa plângă. Ceilalţi oameni din jur s-au uitat agitaţi 
în direcţia lui, dar nimeni nu a făcut vreo încercare de a-l 
consola. Neliniştiţi, toţi priveau în altă parte, de parcă şi-ar 
fi ferit privirea de la un infirm sau de la un cerşetor mizer. 
Germaine a oftat şi s-a ridicat în picioare. Nu voia să se 
lase impresionată de imaginea bărbatului care plângea. 
Voia să găsească o portiţă de salvare. 

În aceeaşi clipă a zărit un tânăr care-şi croia drum prin 
sala aglomerată; avea nişte hârtii în mână. Părul castaniu 
şi ondulat îi era prins cu un şnur, iar jaboul din dantelă îi 
era cam mototolit. Avea pe chip întipărită o expresie de 
hotărâre şi de patimă, deşi părea destul de obosit. 
Germaine şi-a dat seama că-l cunoştea pe acel tânăr. 

— Camille! a strigat ea. Camille Desmoulins! 

Tânărul s-a întors spre ea, iar ochii i s-au luminat de 
uimire. 

Camille Desmoulins fusese copilul teribil al Parisului. Cu 
trei ani înainte, când încă era student la iezuiţi, sărise pe o 
masă de la cafeneaua Foy într-o noapte înfierbântată de 
iulie şi-i chemase pe cetăţeni să ia cu asalt Bastilia. Acum 
ajunsese eroul Revoluţiei. 

— Madame de Staël! a exclamat Camille, făcându-şi loc 
prin mulţime şi luând-o de mână. Ce căutaţi aici? Doar nu 
v-aţi angajat în acţiuni contra Statului! 

I-a zâmbit larg, iar chipul lui fermecător i s-a părut lui 
Germaine total nelalocul sau în încăperea întunecoasă, 
unde domnea spaima şi mirosul morţii. Germaine a 
încercat să-i răspundă la zâmbet. 

— Am fost prinsă de „Cetăţenele Parisului“, i-a răspuns 
ea, încercând să-şi regăsească o parte din farmecul 
diplomatic care o ajutase atât de mult în trecut. S-ar părea 
că soţia unui ambasador care încearcă să iasă pe porţile 
oraşului este considerată acum un duşman al poporului. 
Nu ţi se pare ironic, după ce ai luptat atât de vajnic pentru 


196 


libertate? 

Zâmbetul de pe chipul lui Camille s-a stins. A aruncat o 
privire jenată către bărbatul care stătea pe bancă în 
spatele lui Germaine şi plângea. Apoi a luat-o pe femeie de 
braţ şi a tras-o deoparte. 

— Vreţi sa spuneţi că aţi încercat să părăsiţi Parisul fără 
escortă şi permis? Doamne, Dumnezeule, doamnă! Aţi avut 
noroc că nu v-au împuşcat pe loc! 

— Nu fi absurd! a strigat ea. Am imunitate diplomatică. 
Dacă aş fi întemniţată, asta ar fi totuna cu o declaraţie de 
război împotriva Suediei! Socotesc că sunt demenţi dacă-şi 
închipuie că mă pot deţine aici! 

Însă acea izbucnire de curaj nebun s-a stins când a auzit 
următoarele cuvinte ale lui Camille. 

— Nu ştiţi ce se întâmplă în aceste momente? Suntem 
deja în război, şi sub un iminent atac... A coborât glasul, 
pentru că şi-a dat seama că ştirea nu era cunoscută de 
toata lumea şi ar fi putut declanşa o zarvă infernală. A 
căzut Verdunul, a adăugat el. 

Vreme de o clipă, Germaine l-a privit fix. Brusc, şi-a dat 
seama de gravitatea situaţiei în care se găsea. Apoi, când l- 
a văzut clătinând din cap, femeia a întrebat: 

— Cât de aproape de Paris au... Unde se află acum? 

— La mai puţin de zece ore de marş depărtare de Paris, 
chiar şi cu toată artileria. S-a dat deja ordin ca oamenii 
care se apropie de porţile oraşului să fie împuşcaţi. Orice 
încercare de a părăsi oraşul atrage după sine acuzaţia de 
trădare, a zis el şi a privit-o cu fermitate. 

— Camille, s-a grăbit ea să spună, ştii de ce voiam să 
merg la familia mea din Elveţia? Dacă mai amânam multă 
vreme plecarea, probabil că nu aş mai fi putut calatori. 
Aştept un copil. 

El s-a uitat neîncrezător în ochii ei, însă Germaine îşi 
recăpătase îndrăzneala. L-a prins de mână şi i-a apăsat-o 
pe burta ei. În ciuda faldurilor bogate ale rochiei, Camille 
şi-a dat seama că Germaine nu minţea. l-a zâmbit din nou 
ca un adolescent şi s-a îmbujorat uşor la faţă. 

— Doamnă, cu puţin noroc, s-ar putea să obţin 


197 


întoarcerea dumneavoastră la ambasadă în această seară. 
Nici Dumnezeu nu vă poate scoate pe porţi înainte de a-i 
respinge pe prusaci. O să mă duc să discut problema cu 
Danton. 

Având o senzaţie de uşurare, Germaine a zâmbit. Apoi, 
când Camille a strâns-o de mână, ea i-a spus: 

— După ce voi naşte în siguranţă la Geneva, o să dau 
copilului numele tău. 


2.00 P.M. 

Valentine şi Mireille s-au apropiat de porţile închisorii 
l'Abbaye în caleaşca pe care o închiriaseră după ce 
fugiseră de la studioul lui David. O mulţime de oameni se 
strânseseră pe strada îngustă, iar în faţa intrării în 
închisoare staţionau şi alte căruţe. 

Mulțimea era alcătuită din oameni zdrenţăroşi, fără 
locuinţe, înarmaţi cu furci şi cu sape, cu care atacau 
caleştile şi căruțele din apropierea porţilor închisorii, 
lovind în uşi şi în geamuri cu pumnii şi cu uneltele lor 
agricole. Vacarmul stârnit de vocile lor supărate răsuna pe 
strada îngustă, încorsetată între clădiri înalte de piatră, 
unde gărzile închisorii, cocoţate pe acoperişul caleştilor, 
încercau să împingă mulţimea îndărăt. 

Vizitiul caleştii lor s-a aplecat de pe capră şi s-a uitat pe 
geam spre Valentine şi Mireille. 

— Nu mă pot apropia mai mult, le-a spus el. Dacă încerc, 
o să rămânem blocaţi pe alee şi nu ne mai putem urni din 
loc. În plus, nu-mi place gloata asta. 

În aceeaşi clipa, Valentine a zărit în mulţime o 
călugăriţă care purta straiele de la Abbaye-aux-Dames de 
la Caen. A făcut semn pe uşa caleştii, iar călugăriţa mai în 
vârsta i-a răspuns la gest, însă era blocată de mulţimea 
care se îngrămădise pe străduţa îngustă, mărginită de 
ziduri înalte din piatră. 

— Valentine, nu face asta! a strigat Mireille, când vara 
ei blondă a deschis portiera şi a sărit în stradă. 

— Domnule, va implor, i-a spus Mireille vizitiului, 
coborând din caleaşcă şi uitându-se la el cu ochi rugători, 


198 


rămâneţi puţin pe loc. Vara mea se va întoarce imediat. 

S-a rugat cerului ca spusele ei să se adeverească, şi a 
urmărit-o pe Valentine care, în încercarea de a se apropia 
de sora Claude, fusese deja înghițită de gloată. 

— Domnişoară, i-a zis vizitiul, trebuie sa întorc caleaşca 
aici. Dacă rămânem, suntem în primejdie. Caleştile acelea 
pe care le-au oprit în faţa noastră duc deţinuţi. 

— Dar noi am venit aici să ne întâlnim cu o prietenă, i-a 
explicat Mireille. O aducem încoace imediat. Domnule, vă 
implor să ne aşteptaţi! 

— Deţinuţii aceia, i-a spus vizitiul, privind mulţimea de 
pe capra înaltă, sunt cu toţii preoţi care au refuzat să jure 
credinţă faţă de stat. Mă tem pentru ei, dar şi pentru noi. 
Adu-o pe vara dumitale înapoi, cât eu o să întorc caleaşca, 
şi nu pierde vremea. 

Spunând acestea, bătrânul vizitiu a sărit de pe capră şi, 
prinzând hăţurile calului, a început să-l dirijeze pentru a 
întoarce caleaşca pe strada aceea îngustă. Cu inima 
bătându-i nebuneşte, Mireille s-a grăbit să intre în 
vâltoarea mulţimii. 

Aceasta a înghiţit-o ca o mare întunecată. În strânsoarea 
trupurilor care se tălăzuiau pe alee, nu a mai reuşit să o 
vadă pe Valentine. Zbătându-se cu disperare sa înainteze, 
a simţit mâinile oamenilor trăgând-o şi împingând-o din 
toate părţile. A început să se simtă cuprinsă de panică din 
pricina mirosului respingător al trupurilor care o striveau. 

Brusc, prin pădurea de braţe şi arme, a reuşit să o 
zărească pe Valentine, aflată la doar câţiva paşi de sora 
Claude, ţinând mâna întinsă pentru a o prinde pe 
călugăriţa mai în vârstă. Apoi mulţimea s-a închis ca o apă 
neagră, şi nu a mai văzut nimic, A 

— Valentine! a strigat Mireille. Insă glasul ei era 
acoperit de răcnetele tunătoare ale oamenilor prinşi ca 
într-un vârtej, şi s-a trezit purtată înainte de marea de 
trupuri către cele şase caleşti din dreptul porţilor 
închisorii. În ele se aflau preoţi. 

Mireille s-a zbătut cu disperare să se deplaseze în 
direcţia în care le văzuse pe Valentine şi pe sora Claude, 


199 


însă era ca şi cum ar fi încercat să se împotrivească unui 
curent puternic. De fiecare dată când reuşea să înainteze 
câţiva zeci de centimetri, era dusă tot mai aproape de 
caleştile aflate lângă zidurile închisorii, până când, într-un 
târziu, s-a trezit azvârlită şi strivită de spiţele unei roţi şi s- 
a agăţat cu toată forţa de ea ca să poată rămâne în 
picioare. S-a tras până a ajuns să stea lipită de peretele 
caleştii; uşile acesteia s-au dat brusc în lături. În timp ce în 
jurul ei era o vânzoleală de nedescris, Mireille s-a agăţat 
disperată de roata caleştii ca să nu fie târâtă din nou în 
mulţimea ce se învârtejea încoace şi încolo. 

Preoţii erau smulşi din caleaşcă şi aruncaţi în stradă. Un 
preot tânăr, cu buzele palide de spaimă, s-a uitat preţ de o 
clipă în ochii lui Mireille, în vreme ce era scos cu forţa din 
caleaşcă; apoi a dispărut, înghiţit de mulţime. A fost urmat 
de un preot în vârstă, care a sărit pe uşa deschisă şi a 
început să lovească în mulţime cu cârja. A urlat 
deznădăjduit către gardieni, însă de-acum şi aceştia se 
transformaseră în fiare. Trecând de partea mulţimii, ei au 
coborât de pe caprele caleştilor şi s-au apucat să îi smulgă 
straiele preoţeşti, făcându-le zdrenţe, aruncându-l apoi şi 
pe el la picioarele gloatei, care l-a strivit sub tălpi. 

În timp ce se ţinea strâns de roata caleştii, Mireille a 
văzut cum alţi preoţi înnebuniţi de groază erau scoşi cu 
forţa, unul după altul, din caleşti. Aceştia alergau unul 
către altul, ca nişte şoareci speriaţi, loviți şi împunşi cu 
furci şi cu alte unelte din toate părţile. Aproape moartă de 
frică, Mireille a strigat de câteva ori numele lui Valentine 
şi s-a uitat la scenele de groază ce se petreceau în jur. 
Apoi, alegându-se cu degetele însângerate când a fost şi ea 
smulsă şi târâtă de mulţime, s-a trezit împinsă şi strivită de 
un zid al închisorii. 

S-a izbit de zid, apoi s-a prăbuşit pe strada pavată cu 
piatră de râu. Ţinând mâinile întinse în faţă, ca să 
atenueze şocul căzăturii, Mireille a simţit ceva cald şi 
umed sub palme. Aşa cum căzuse pe pietrele colţuroase, a 
ridicat puţin capul şi şi-a dat părul roşcat de pe faţă. Se 
uita drept în ochii deschişi ai surorii Claude, care zăcea 


200 


strivita de zidul închisorii l'Abbaye. Faţa îi era plină de 
sânge, vălul îi fusese smuls de pe cap, şi în frunte avea o 
rană urâtă care sângera. Ochii ei priveau în gol. Mireille s- 
a tras înapoi şi a urlat din răsputeri, dar din gâtlej nu i-a 
ieşit niciun sunet, atât era de îngrozită. Pentru că locul 
călduţ şi umed unde nimeriseră degetele ei era borta 
lăsată de lipsa braţului surorii Claude, smuls din 
încheietura umărului. 

Tremurând scârbită, Mireille s-a îndepărtat de Claude. 
Deznădăjduită, şi-a trecut mâna peste rochie ca să se 
şteargă de sânge. Valentine. Unde era Valentine? Mireille 
s-a pus în genunchi şi a încercat să se agaţe de zid ca să se 
poată ridica în picioare în timp ce mulţimea se agita 
sălbatic în jurul ei, dezlănţuită ca o fiară colectivă, lipsită 
de rațiune. În aceeaşi clipă a auzit un geamăt şi şi-a dat 
seama că sora Claude deschisese gura. Călugăriţa nu 
murise! 

Mireille s-a lăsat din nou în genunchi şi a prins-o de 
umeri, cu toate că sângele şiroia din braţul care îi fusese 
smuls. 

— Valentine! a strigat ea. Unde e Valentine? Te rog, 
înţelegi ce spun? Spune-mi ce s-a întâmplat cu Valentine! 

Bătrâna călugăriţă şi-a mişcat buzele fără să scoată un 
sunet şi şi-a rostogolit ochii goliţi de orice expresie spre 
Mireille, care s-a aplecat în faţă până când părul ei a atins 
buzele călugăriţei. 

— Înăuntru, a şoptit Claude. Au luat-o înăuntrul 
stăreţiei, a mai apucat ea să zică, apoi şi-a pierdut 
cunoştinţa. 

— Dumnezeule, eşti sigură? a întrebat-o Mireille, dar nu 
a mai primit răspuns. 

Mireille a încercat să se ridice în picioare. Oamenii din 
mulţime se foiau ca fiarele cerând sânge. Pretutindeni, 
furcile şi sapele se roteau sau împungeau prin aer, iar 
urletele ucigaşilor şi ale muribunzilor se amestecau, 
făcând-o să-şi piardă şirul gândurilor. 

Apropiindu-se de uşile grele ale închisorii, Mireille a 
bătut cu pumnii cât de tare a putut, până când palmele au 


201 


început să-i sângereze. Nu a primit niciun răspuns 
dinăuntru. Epuizată şi chinuită de dureri şi de disperare, s- 
a străduit să-şi croiască drum înapoi prin mulţime, spre 
caleaşca pe care spera să o găsească tot acolo. Trebuia să 
dea de David. Doar el le mai putea ajuta. 

Brusc, ajunsă în mijlocul vârtejului de trupuri omeneşti 
şi reuşind să privească printre ele, a văzut un lucru care a 
făcut-o să îngheţe. Oamenii se trăgeau înapoi, în vreme ce 
spre ei înainta ceva, în direcţia lui Mireille. Lipindu-se de 
zid, făcându-se aproape una cu acesta şi păşind furiş de-a 
lungul lui, a reuşit sa vadă ce se întâmplase. Caleaşca în 
care sosise ea era târâta acum prin aleea gâtuită de 
mulţime. Şi, pus într-un par înfipt în capra înalta a caleştii, 
se vedea capul retezat al vizitiului, cu părul argintiu înecat 
de sânge şi cu faţa lui bătrână - o adevărată mască a 
groazei. 

Mireille şi-a muşcat degetele ca să nu scoată un urlet. 
Privind înnebunită hidosul cap ce se mişca pe deasupra 
gloatei, şi-a dat seama că nu putea să se întoarcă pentru a 
porni în căutarea lui David. Acum trebuia să pătrundă 
dincolo de zidurile închisorii. Ştia cu o certitudine 
implacabilă că, dacă nu ajungea imediat la Valentine, o va 
pierde. 


3.00 P.M. 

Jacques-Louis David a trecut printr-un nor de abur 
ridicat de femeile care aruncau galeți de apă rece pe 
pavajul încins şi a intrat în Cafe de la Regence. 

În interiorul clubului, norul care l-a învăluit era chiar 
mai dens decât cel de afară, pentru că acolo se găseau zeci 
de bărbaţi care fumau pipă ori trabuc. A simţit că-i ard 
ochii, iar cămașa din bumbac, descheiată până aproape de 
brâu, i se lipise de piele de îndată ce intrase în încăperea 
supraîncălzită, trebuind să plece mereu capul când pe 
lângă el treceau chelneri purtând tăvi cu băuturi printre 
mesele foarte apropiate una de alta. La mese, bărbaţii 
jucau cărţi, domino sau şah. Cafe de la Regence era cel 
mai vechi şi mai renumit club de jocuri din Franţa. 


202 


Când s-a apropiat de partea din spate a clubului, David l- 
a văzut pe Maximilien Robespierre, cu profilul lui frumos 
dăltuit amintind de o camee din fildeş, studiind poziţia de 
pe tablă cu mult calm. Rezemându-şi bărbia într-un deget 
şi având fularul cu nod dublu şi vesta din brocart încă 
impecabile, fără nicio cută, el nu părea să ia în seama nici 
zgomotul infernal din jur, nici căldură înăbuşitoare. Ca 
întotdeauna, detaşarea glacială a ţinutei lui sugera ca el 
nu juca niciun rol în ceea ce se întâmpla în jur, ci rămânea 
doar un observator impartial. Ori un judecător. 

David nu l-a recunoscut pe bărbatul mai în vârstă care 
stătea în faţa lui Robespierre. Purtând o redingotă 
demodată de culoare albastru-deschis, cu pantaloni scurţi 
strânşi pe picior, ciorapi albi şi pantofi la modă pe vremea 
lui Ludovic al XV-lea, bătrânul domn a mişcat o piesă de pe 
tablă fără ca măcar să se uite la ea. El a ridicat privirea 
când l-a simţit pe David apropiindu-se. 

— Iertaţi-mă că vă tulbur jocul, a spus David. Vreau să-i 
cer domnului Robespierre o favoare ce nu suferă amânare. 

— Nu mă deranjează câtuşi de puţin, a spus bătrânul. 
Robespierre a continuat sa analizeze tabla în tăcere. 
Prietenul meu oricum a pierdut partida. E mat în cinci 
mutări. Ai face mai bine să te resemnezi, dragul meu 
Maximilien! Prietenul tău a sosit la momentul potrivit. 

— Nu reuşesc să înţeleg, a spus Robespierre. Dar tu ai 
ochi mai buni decât mine când e vorba de şah. 
Îndreptându-se de spate şi rezemându-se de spătar, a scos 
un oftat şi l-a privit pe David. Domnul Philidor este cel mai 
bun jucător de şah din Europa. Consider că e un privilegiu 
să pierd în faţa lui, doar să am ocazia de a juca o partidă 
cu el. 

— A, sunteţi faimosul Philidor! a exclamat David, 
strângând cu căldură mâna bătrânului. Domnule, dar 
sunteţi şi un mare compozitor. Am văzut Soldatul magician 
când eram copil. Nu voi uita niciodată acel spectacol. 
Îngăduiţi-mi să mă prezint: sunt Jacques-Louis David. 

— A, pictorul! a spus Philidor, ridicându-se în picioare. 
Vă admir opera la fel ca oricare alt cetăţean al Franţei. Imi 


203 


pare rău, dar sunteţi singura persoană din această ţară 
care îşi aminteşte de mine. Deşi cândva muzica mea 
răsuna la Comedia Franceza şi la Opera Comică, acum 
trebuie să joc partide demonstrative de şah, ca o maimuţă 
dresată, pentru a mă susţine pe mine şi a-mi susţine 
familia din punct de vedere material. Trebuie sa-i 
mulţumesc lui Robespierre, care a fost foarte amabil şi mi- 
a asigurat un permis pentru a pleca în Anglia, unde pot 
câştiga mult mai bine din astfel de spectacole. 

— Tocmai aceasta este favoarea pe care am venit să i-o 
cer, a spus David, în clipa în care Robespierre a renunţat 
să mai examineze poziţia şi s-a ridicat în picioare. Situaţia 
politică din Paris a devenit primejdioasă. Iar canicula asta 
diavolească nu poate nicicum să-i mai domolească pe 
furioşii noştri prieteni parizieni. Atmosfera aceasta 
explozivă m-a determinat să cer... deşi favoarea nu este 
pentru mine, desigur. 

— Cetăţenii cer mereu favoruri mai curând pentru alţii 
decât pentru ei înşişi, a zis Robespierre cu răceală în glas. 

— Cer favoarea în numele tinerelor mele pupile, a spus 
David cu un aer serios. Maximilien, sunt convins ca vă daţi 
seama că Franţa nu mai este sigură pentru femei de vârstă 
fragedă. 

— Dacă v-ar fi preocupat atât de mult binele lor, a pufnit 
cu oarecare dispreţ Robespierre, privindu-l pe David cu 
ochii lui verzi şi sclipitori, nu le-aţi fi îngăduit să se vânture 
prin oraş la braţul episcopului de Autun. 

— Nu sunt de acord, a intervenit Philidor. Sunt un mare 
admirator al lui Maurice Talleyrand. Presimt ca într-o bună 
zi va fi considerat unul dintre cei mai mari oameni de stat 
din istoria Franţei. 

— Să lăsăm profeţiile, a propus Robespierre. Din 
fericire, nu trebuie să vă câştigaţi existenţa devenind 
prezicător. Maurice Talleyrand a încercat săptămâni la 
rând să mituiască funcţionarii francezi pentru a se întoarce 
în Anglia, unde se poate da drept diplomat. El nu doreşte 
decât să-şi salveze pielea. Dragul meu David, toată 
nobilimea din Franţa se străduieşte să părăsească ţara 


204 


înainte de sosirea prusacilor. La şedinţa Comisiei din astă- 
seară voi vedea ce pot face pentru protejatele tale, dar nu- 
ţi promit nimic. Solicitarea ta vine foarte târziu. 

David i-a mulţumit călduros, iar Philidor s-a oferit să-l 
conducă până în stradă, pentru că şi el părăsea clubul. În 
timp ce îşi croiau drum prin încăperea aglomerată, marele 
maestru de şah i-a spus pictorului: 

— Trebuie să înţelegi că Maximilien Robespierre e altfel 
decât noi. Ca burlac, el nu se confruntă cu 
responsabilităţile care apar când ai copii şi trebuie să te 
ocupi de creşterea lor. Ce vârstă au pupilele tale, David? 
Le ai în îngrijire de multă vreme? A 

— Doar de doi ani, i-a răspuns David. Inainte de asta, au 
fost novice la Abația de Montglane, unde urmau să devină 
călugăriţe... 

— La Montglane, zici? s-a mirat Philidor, coborând 
glasul. Ajunşi la intrarea în club, a continuat: Dragul meu 
David, ca jucător de şah, te asigur că ştiu multe despre 
istoria Abației Montglane. Nu-i ştii povestea? 

— Ba da, a spus David, încercând să-şi stăpâneasca 
iritarea. Numai prostii mistice! Setul Montglane nu există, 
şi mă uimeşte că daţi crezare unor asemenea lucruri. 

— Le dau crezare? a apus Philidor şi l-a luat pe David de 
braţ, ieşind împreuna pe trotuarul cotropit de arşiţă. 
Prietene, sunt convins că setul acela există. Şi mai ştiu şi 
alte lucruri. Cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, 
probabil înainte de naşterea ta, am vizitat curtea lui 
Frederick cel Mare din Prusia. Cât am stat acolo, am 
cunoscut doi oameni cu o putere de percepţie atât de 
mare, încât îmi este imposibil să îi uit vreodată. Unul, de 
care probabil că ai auzit, a fost marele matematician 
Leonhard Euler. Celalalt, la fel de mare în felul său, era 
bătrânul tată al tânărului muzician de la curtea lui 
Frederick. Dar acest geniu în vârstă a fost sortit, din 
păcate, să fie dat uitării. Cu toate că nimeni nu a auzit de 
el de atunci încoace, muzica lui, pe care a cântat-o pentru 
noi într-o seară la cererea regelui, a fost cea mai frumoasa 
pe care o ascultasem vreodată. Îl chema Johann Sebastian 


205 


Bach. 

— Nu am auzit acest nume, a recunoscut David, dar ce 
au în comun Euler şi acest muzician cu legendarul set de 
şah? 

— O să-ţi povestesc, i-a promis Philidor, doar dacă eşti 
de acord să mă prezinţi acestor pupile ale tale. Poate ca 
vom descoperi astfel misterul pentru descifrarea căruia mi- 
am închinat toată viaţa! 

David a fost de acord, iar marele maestru de şah l-a 
însoţit pe jos pe străzile înşelător de liniştite, de-a lungul 
Senei şi dincolo de Pont Royal, către studioul său. 

Aerul era neclintit; frunzele copacilor stăteau nemişcate 
în arşiţă. Căldura se ridica în valuri de pe pavajul încins şi 
până şi apele cenuşii ale Senei curgeau tăcute, parcă 
apăsate de căldură. Nu aveau de unde să ştie că la 
douăzeci de străzi mai departe, în inima cartierului 
Cordeliers, mulţimea însetata de sânge dărâma porţile 
închisorii l'Abbaye. Iar Valentine se afla înăuntru. 

În tăcerea apăsătoare a acelei după-amiezii fierbinţi, în 
timp ce mergeau alături, Philidor şi-a început povestea... 


POVESTEA MAESTRULUI DE ŞAH 


La vârsta de 19 ani, am părăsit Franţa şi am călătorit 
până în Olanda, ca să acompaniez la oboi o tânără pianistă, 
un copil-minune, care urma să dea nişte concerte acolo. 
Din nefericire, când am sosit, am descoperit că biata copilă 
murise cu câteva zile înainte de vărsat de vânt. M-am trezit 
singur într-o ţară străină, fără niciun ban şi fără nicio 
speranţă de a avea vreun venit oarecare. Ca să mă întreţin, 
mergeam în cafenele şi jucam şah pe bani. De la vârsta de 
14 ani studiasem şahul sub îndrumarea renumitului Sire 
de Legal, cel mai bun jucător din Franţa şi, probabil, din 
Europa. La 18 ani, îl puteam învinge pornind cu un 
handicap de un cal. Drept urmare, aşa cum am descoperit 
curând, puteam învinge orice jucător pe care îl întâlneam. 
La Haga, în timpul Bătăliei de la Fontenoy, am jucat cu 
prinţul de Waldeck, chiar în toiul luptelor. 


206 


Am călătorit prin întreaga Europă, jucând la cafeneaua 
Slaughter's din Londra cu cei mai buni jucători de pe 
insulă, inclusiv cu Abraham Janssen şi cu Philip Stamma, 
învingându-i pe toţi. Stamma, un sirian de origine maură, 
publicase câteva cărţi despre şah. Mi le-a arătat, împreună 
cu alte câteva cărţi scrise de La Bourdonnais şi de 
mareşalul Saxe. Stamma socotea că eu, cu abilităţile mele 
extraordinare de joc, ar fi trebuit sa scriu o carte de şah. 

Cartea mea, publicată câţiva ani mai târziu, s-a numit 
Analiza jocului de şah. In ea am propus teoria potrivit 
căreia „Pionii sunt sufletul şahului“. De fapt, am arătat că 
pionii nu sunt doar simple piese ce trebuie sacrificate, ci 
pot fi utilizaţi în mod strategic şi poziţional împotriva 
adversarului. Aceasta carte a declanşat o revoluţie în şah. 

Lucrarea mea s-a bucurat de atenţia matematicianului 
german Euler. El citise în Dicţionarul francez, publicat de 
Diderot, despre partidele pe care le-am jucat în orb şi l-a 
convins pe Frederick cel Mare să mă invite la curtea lui. 

L-am întâlnit pe Frederick cel Mare la Potsdam într-o 
sală mare, simplă, sclipind de lumini, dar lipsită de 
minunatele obiecte de artă pe care le găsești la alte curţi 
europene. Frederick era un războinic, preferând tovărăşia 
altor soldaţi în loc de prezenţa curtenilor, a artiştilor şi a 
femeilor. Se spunea că dormea pe un pat tare din scândură 
şi-şi ţinea tot timpul câinii alături de el. 

În seara în care am apărut eu, a sosit şi capelmaistrul 
Bach de la Leipzig, împreuna cu fiul său, Wilhelm, care 
venise să-şi viziteze un alt fiu, Carl Philipp Emanuel Bach, 
clavecinist al regelui Frederick. Chiar regele scrisese opt 
măsuri dintr-un canon, şi îi ceruse bătrânului Bach sa 
improvizeze pe acea temă. Mi s-a spus că bătrânul 
compozitor era maestru în asemenea lucrări. Elaborase 
deja o serie de canoane cu numele lui şi cu numele lui Isus 
Hristos înglobate în armoniile din notaţiile matematice. El 
inventase contrapuncte de mare complexitate, în care 
armonia era imaginea în oglinda a melodiei. 

Euler a propus ca bătrânul capelmaistru să inventeze o 
variaţiune care să reflecte în structura sa „Infinitul“ - 


207 


adică pe Dumnezeu în toate manifestările Sale. Regele 
părea încântat de acest lucru, dar eram sigur că Bach va 
şovăi. Cum şi eu sunt compozitor, te asigur că nu este 
tocmai uşor să brodezi pe muzica compusă de altcineva. 
Odată trebuise să compun o operă pe teme de Jean- 
Jacques Rousseau, un filosof care auzea cu ajutorul unui 
aparat. Dar să ascunzi un joc secret de o asemenea natură 
în cadrul muzicii... ei bine, mi se părea ceva imposibil. 

Spre uimirea mea, capelmaistrul s-a apropiat șontâcăind 
de clavecin. Pe capul mare avea o peruca masivă, care nui 
se potrivea bine. Sprâncenele dese, presărate cu fire albe, 
semănau cu aripile unui vultur. Avea un nas sever, o 
bărbie hotărâtă şi o expresie de nemulţumire întipărită pe 
faţa ridată, care sugera un caracter certăreţ. Euler mi-a 
spus în şoaptă că lui Bach nu-i prea plăceau „concertele la 
comandă“ şi probabil că avea să facă o glumă pe socoteala 
regelui. 

Aplecându-şi capul deasupra claviaturii, a început să 
cânte o melodie frumoasa şi memorabilă, care părea să se 
ridice la nesfârşit, asemenea unei păsări graţioase. Era un 
fel de fugă şi, pe măsură ce ascultam complexitatea 
misterioasă, mi-am dat seama imediat ce realizase 
compozitorul. Printr-un mijloc ce mi-a rămas necunoscut, 
fiecare pasaj al melodiei începea într-o tonalitate 
armonică, dar se încheia pe o tonalitate superioară, până 
când, la sfârşitul celei de-a şasea repetări a temei iniţiale 
sugerate de rege, a încheiat în tonalitatea în care 
începuse. Era un act de magie, precum transformarea unui 
metal comun în aur. Prin construcţia inteligentă a lucrării, 
mi-am dat seama că ea putea merge la nesfârşit tot mai 
sus, până spre infinit, până când notele, la fel ca şi muzica 
sferelor, puteau fi auzite doar de îngeri. 

— Magnific! a murmurat regele când Bach şi-a încheiat 
lucrarea. A făcut semn din cap către puţinii generali şi 
militari ce stăteau pe scaunele de lemn din sala mobilată 
spartan. 

— Cum se numeşte structura aceasta? l-am întrebat eu 
pe Bach. 


208 


— Eu o numesc Ricercar, mi-a răspuns bătrânul, fără ca 
frumuseţea muzicii pe care o crease să-i fi alterat în vreun 
fel trăsăturile sumbre ale feţei. În italiană, asta înseamnă 
„a căuta“. E o formă foarte veche de muzică, s-a demodat. 
Când a spus asta, s-a uitat strâmb spre fiul său Carl 
Philipp, cunoscut pentru faptul că scria lucrări „populare“. 

Ridicând manuscrisul regelui, Bach a scris pe copertă 
cuvântul Ricercar, cu literele foarte depărtate unele de 
altele. A transformat apoi fiecare literă într-un cuvânt 
latinesc, astfel că a rezultat: „Regis lussu Cantio Et 
Reliqua Canonica Arte Resoluta“. În traducere liberă, asta 
însemna un cântec pornit de la rege, restul fiind rezolvat 
prin arta canonului. Canonul este o forma muzicală în care 
fiecare parte începe la o măsură după precedenta, dar 
repetă întreaga linie melodică, prin suprapunere. Asta 
creează impresia că nu se sfârşeşte niciodată. 

Apoi Bach a scris două fraze în latină pe marginea foilor 
cu note. În traducere, sunau: 


Pe măsură ce notele urcă, norocul regelui sporeşte. 
Pe măsura ce modulaţia urcă, gloria regelui creşte. 


Eu şi Euler l-am felicitat pe bătrânul compozitor pentru 
inteligenţa cu care îşi alcătuise lucrarea. Apoi mi s-a cerut 
să joc trei partide simultan, în orb, împotriva regelui, a lui 
Euler şi a fiului capelmaistrului, Wilhelm. Cu toate că 
bătrânul nu juca, îi plăcea să urmărească partide de şah. 
La încheierea demonstraţiei, câştigând toate cele trei 
partide, Euler m-a tras deoparte. 

— Vă pregătisem un dar, mi-a spus el. Am inventat un 
nou Circuit al Calului, o enigmă matematică. Cred că este 
cea mai frumoasă formulă descoperită pentru Circuitul 
Calului pe toată tabla de şah. Însă, dacă nu vă suparăţi, aş 
vrea să îi dau bătrânului compozitor acest exemplar. Ştiu 
că-i plac jocurile matematice, şi acesta îl va distra. 

Bach a primit darul cu un surâs ciudat şi ne-a mulţumit 
cu multă sinceritate. 

— Vă propun să ne întâlnim mâine-dimineaţă acasă la 


209 


fiul meu, înainte ca domnul Philidor să plece, a spus el. S- 
ar putea să am timp să vă pregătesc amândurora o mică 
surpriză. 

Asta ne-a stârnit curiozitatea şi am convenit să sosim la 
ora şi la locul stabilite. 

A doua zi dimineaţă, Bach ne-a deschis uşa casei lui Carl 
Philipp şi ne-a invitat înăuntru. Am luat loc într-un salonaş 
şi ne-a oferit ceai. Apoi s-a aşezat la un mic clavecin şi a 
început sa cânte o melodie extrem de ciudată. După ce a 
încheiat, eu şi Euler ne-am simţit total derutaţi. 

— Asta este surpriza! a zis Bach, cu o izbucnire de 
veselie care a risipit aerul sumbru de pe chipul lui. A 
observat că eu şi Euler eram foarte nedumeriţi. 

— Uitaţi-vă la note, ne-a invitat Bach. Ne-am ridicat 
amândoi şi ne-am apropiat de clavecin. Pe stativ nu se 
găsea altceva decât Circuitul Calului pe care Euler îl 
pregătise şi i-l dăduse cu o seară înainte. Era o hartă a 
unei table mari de şah, având câte un număr în fiecare 
careu. Bach legase numerele cu o reţea de linii foarte 
subţiri, care aveau semnificaţie pentru el, dar nu şi pentru 
mine. Însă Euler era matematician, iar mintea lui funcţiona 
mai iute decât a mea. 

— Aţi transformat numerele în octave şi note! a 
exclamat el. Trebuie să-mi arătaţi cum aţi procedat. Să 
transformi matematica în muzică - asta este o adevărată 
magie! 

— Dar matematica este muzică, i-a răspuns Bach. Dar şi 
reciproca este valabilă. Nu are importanţă dacă noi 
credem că termenul „muzică“ îşi are originea în „Musa“, 
muze, ori în „muta“, ceea ce înseamnă gura Oracolului. Nu 
are importanţă dacă se consideră că „matematica“ provine 
din „mathanein“, care înseamnă învăţătură, ori din 
„Matrix“, pântecul sau mama întregii creaţii... 

— Aţi făcut un studiu al cuvintelor? l-a întrebat Euler. 

— Cuvintele au puterea de a crea şi ucide, a spus Bach 
cu simplitate. Marele Arhitect care ne-a creat pe toţi a 
făurit şi cuvintele. De fapt, a făcut întâi cuvintele, dacă e 
să dăm crezare spuselor Sfântului loan din Noul 


210 


Testament. 

— Ce-aţi spus? Marele Arhitect? s-a mirat Euler, pălind 
la faţă. 

— Eu îl numesc pe Dumnezeu Mare Arhitect, deoarece 
primul lucru pe care L-a creat a fost sunetul, i-a răspuns 
Bach. „La început a fost cuvântul“, mai ţineţi minte? Cine 
ştie? Poate că nu a fost un cuvânt. Poate a fost muzică. 
Poate că Dumnezeu a cântat un canon fără sfârşit inventat 
de el însuşi şi, prin acesta, a fost făurit universul. 

Euler pălise şi mai mult. Cu toate că matematicianul îşi 
pierduse darul vederii la un ochi deoarece studiase soarele 
prin lupă, s-a uitat cu ochiul nevătămat la Circuitul Calului, 
care se afla pe stativul clavecinului. Plimbându-şi degetele 
peste diagrama nesfârşită alcătuită din numere minuscule 
scrise pe tabla de şah, a părut cufundat în gânduri vreme 
de multe minute. Apoi a vorbit. 

— De unde aţi aflat aceste lucruri? l-a întrebat el pe 
înțeleptul compozitor. Ceea ce aţi descris este un secret 
primejdios şi întunecat, cunoscut doar iniţiaţilor. 

— Singur m-am iniţiat, a spus Bach, pe un ton calm. A, 
ştiu că există societăţi secrete de oameni care îşi petrec 
viaţa încercând să descifreze misterele universului, dar eu 
nu sunt membru al unei asemenea grupări. Eu caut 
adevărul în felul meu. 

Spunând acestea, el a întins mâna şi a luat harta cu 
formule de şah de pe clavecin. Cu o pană aflată la 
îndemână, a scris două cuvinte pe prima pagină: 
Quaerendo invenietis. Caută şi vei descoperi. Apoi mi-a 
întins Circuitul Calului. 

— Nu înţeleg, i-am spus eu, destul de nelămurit. 

— Domnule Philidor, a spus Bach, sunteţi şi maestru de 
şah, ca doctorul Euler, şi compozitor, ca mine. Imbinaţi 
două aptitudini valoroase într-una şi aceeaşi persoană. 

— Valoroase prin ce? am întrebat eu politicos. Pentru că, 
trebuie să recunosc, nu am descoperit ca vreuna să fie 
foarte valoroasă din punct de vedere financiar! am zis eu şi 
i-am zâmbit. 

— Cu toate că uneori ne e greu să luăm aminte, a spus 


211 


Bach şi a chicotit, în univers există forţe mai puternice 
decât banii. De exemplu, ai auzit de Setul Montglane? 

M-am întors brusc spre Euler, care scosese un sunet 
care îi trăda uimirea. 

— Vedeţi, a spus Bach, numele nu-i sună necunoscut 
prietenului nostru doctor. Poate că vă luminez şi pe 
dumneavoastră. 

Fascinat, am ascultat, iar Bach ne-a povestit despre 
ciudatul set de piese, care aparținuse cândva lui Carol cel 
Mare şi despre care se spunea că deţine o putere 
extraordinară. Când a încheiat, compozitorul mi-a spus: 

— Motivul pentru care v-am invitat astăzi la mine a fost 
realizarea unui experiment. Am studiat toată viaţa puterea 
deosebită a muzicii. Ea are o forţă proprie, pe care puţini o 
pot nega. Ea poate linişti o fiară ori îndemna un om 
nepăsător să devină curajos în bătălie. Încetul cu încetul, 
am învăţat prin propriile experimente care este secretul 
acestei puteri. Vedeţi voi, muzica are o logică proprie. Se 
aseamănă cu logica matematică, dar se deosebeşte în 
unele privinţe. Pentru că muzica nu comunică doar cu 
minţile noastre, ci, de fapt, ea modifică gândirea într-un 
mod imperceptibil. _ 

— Ce vreţi să sugeraţi prin asta? am întrebat eu. Însă 
ştiam că Bach atinsese în chiar fiinţa mea o coardă pe care 
nu o puteam defini. Ceva ce simţisem că ştiu de ani de zile, 
ceva ce zăcea în adâncul meu şi care renăștea doar când 
auzeam o melodie frumoasă, memorabilă. Ori când jucam o 
partidă de şah. 

— Vreau să spun că universul este un mare joc 
matematic ce se desfăşoară la o scară imensă, a spus 
Bach. Muzica este una dintre formele cele mai pure de 
matematică. Fiecare formulă matematică poate fi 
transformată în muzică, aşa cum am făcut cu formula 
doctorului Euler. 

Apoi a aruncat o privire spre Euler, iar acesta a dat din 
cap, de parca amândoi ar fi împărtăşit un secret la care eu 
încă nu aveam acces. 

— lar muzica, a continuat Bach, poate fi transformată în 


212 


matematică cu rezultate uimitoare, aş putea spune. 
Arhitectul care a construit universul a aranjat lucrurile în 
acest fel. Muzica are puterea de a crea un univers şi de a 
distruge o civilizaţie. Dacă nu mă credeţi, citiţi Biblia. 

Euler a rămas tăcut vreme de câteva clipe. 

— Da, a spus el în cele din urmă, în Biblie mai sunt şi alţi 
arhitecţi, ale căror poveşti sunt revelatoare, adevărat? 

— Prietene, a glăsuit Bach, întorcându-se către mine cu 
un zâmbet pe faţă, caută şi vei găsi. Cel care înţelege 
arhitectura muzicii, va înţelege şi puterea Setului 
Montglane. Pentru că acestea două reprezintă unul şi 
acelaşi lucru. 


David ascultase foarte atent întreaga poveste. Acum, 
când se apropiau de porţile din fier forjat ale curţii, s-a 
întors, total derutat, către Philidor. 

— Dar ce înseamnă toate astea? a întrebat el. Ce 
legătură există între matematică şi Setul Montglane? Ce 
legătură are fiecare dintre acestea cu puterea, atât 
pământească, cât şi cereasca? Povestea ta nu face decât să 
vină în sprijinul părerii mele că acest set legendar de şah 
se adresează misticilor şi smintiţilor. Cu toate că-mi 
displace să adresez asemenea cuvinte doctorului Euler, 
povestea ta îmi sugerează că el a căzut pradă uşoară 
fantazărilor de acest fel. 

Philidor s-a oprit o clipă sub castanii masivi, ale căror 
ramuri atârnau peste porţile curţii lui David. 

— Am studiat acest subiect ani de zile, i-a şoptit 
compozitorul. În cele din urmă, cu toate că nu m-a 
interesat niciodată scolastica biblică, m-am apucat să 
citesc atent Biblia, aşa cum sugeraseră Euler şi Bach. Bach 
a murit curând după întâlnirea noastră, iar Euler a imigrat 
în Rusia, astfel că nu am mai avut şansa de a-i întâlni pe 
cei doi bărbaţi ca să discut ceea ce descoperisem. 

— Şi ce aţi descoperit? a întrebat David, scoţându-şi 
cheia pentru a descuia porţile. 

— Cei doi mă îndemnaseră să studiez arhitecţi, şi aşa am 
şi făcut. În Biblie existau doar doi arhitecţi demni de 


213 


atenţie. Unul era Arhitectul universului. Adică Dumnezeu. 
Celălalt era creatorul Turnului Babel. Însuşi cuvântul 
„Bab-El“ înseamnă, am descoperit, „Poarta către 
Dumnezeu“. Babilonienii au fost un popor foarte mândru. 
Au întemeiat civilizaţia cea mai mare de la începuturile 
timpului. Ei au construit grădini suspendate care au 
rivalizat cu cele mai frumoase creaţii ale naturii. Şi tot ei 
au dorit să construiască un turn care să ajungă până la 
cer, un turn care să atingă soarele. Am simţit că Bach şi 
Euler făcuseră aluzie la istoria acestui turn. Arhitectul, a 
continuat Philidor, în vreme ce intrau pe poartă, se numea 
Nimrod. Cel mai mare arhitect al timpului sau. El a 
construit un turn mai înalt decât oricare altul ridicat 
vreodată de oameni. Cu toate acestea, nu a fost terminat. 
Ştiţi de ce? 

— Dumnezeu l-a dărâmat, din câte ţin eu minte, a spus 
David, în timp ce traversa curtea. 

— Dar cum l-a dărâmat? l-a întrebat Philidor. Nu l-a 
trăsnit, nu a trimis un potop ori o ciumă, aşa cum îi stătea 
în obicei! Dumnezeu a încurcat limbile lucrătorilor, care 
până în acel moment vorbiseră o singură limbă. A distrus 
unitatea acelei limbi. A distrus Cuvântul! 

Exact în acea clipă David a observat un servitor 
traversând curtea în goană. 

— Cum să interpretez toate acestea? l-a întrebat el pe 
Philidor cu un zâmbet cinic. Aşa distrage Dumnezeu o 
civilizaţie? Făcându-i pe oameni să devină muţi? Încurcând 
limbile? Daca aşa stau lucrurile, noi, francezii, nu trebuie 
să ne facem griji. Noi ne preţuim limba de parcă ar valora 
mai mult decât aurul! 

— Probabil că protejatele tale ne vor ajuta să rezolvam 
misterul, daca este adevărat că au trăit la Montglane, i-a 
răspuns Philidor. Pentru că eu cred că această putere, cea 
a muzicii limbii, matematica muzicii, secretul Cuvântului 
cu care Dumnezeu a creat universul şi cu care a doborât 
imperiul Babilonului - acesta este secretul conţinut de 
Setul Montglane. 

Servitorul lui David se apropiase grăbit şi a rămas, 


214 


frângându-şi mâinile, la o distanţă respectuoasă faţă de cei 
doi bărbaţi care traversau curtea. 

— Pierre, ce s-a întâmplat? a întrebat David, destul de 
surprins. 

— Tinerele doamne, a spus Pierre cu glas ce trăda 
îngrijorarea. Au dispărut, domnule. 

— Poftim? a exclamat David. Ce vrei să spui? 

— Încă de la ora două, domnule. Au primit o scrisoare cu 
poşta de dimineaţă. S-au dus în grădină să o citească. La 
prânz, am trimis după ele, dar dispăruseră. Probabil că - 
altfel nu-mi pot explica - au sărit gardul grădinii. Şi nu s- 
au întors încă. 


4.00 P.M. 

Nici ovaţiile scoase de mulţimea din afara închisorii 
l'Abbaye nu puteau acoperi urletele asurzitoare ale celor 
dinăuntru. Mireille nu avea sa reuşească a alunga din 
minte acele ţipete şi gemete. 

Mulțimea se săturase să tot izbească în porţile închisorii 
şi de aceea se instalase pe acoperişurile caleştilor, care 
erau stropite de sângele preoţilor masacrați. Strada 
îngustă era presărată cu trupuri sfârtecate şi strivite în 
picioare. 

Procesele se desfăşurau de aproape o oră în interiorul 
închisorii. Unii dintre bărbaţii mai zdraveni îşi împinseseră 
compatrioţii până pe zidurile înalte ce înconjurau curtea 
închisorii, iar aceştia, întinzându-se, reuşiseră să smulgă 
ţepuşele de fier din metereze pentru a le folosi ca arme, 
apoi săriseră în curtea interioară. Un bărbat care stătea pe 
umerii altuia striga: 

— Deschideţi porţile, cetăţeni! Astăzi trebuie să facem 
dreptate! 

Mulțimea ovaţionase auzind zgomotul făcut de un zăvor 
al porţii. Unul dintre canaturile masive s-a deschis, iar 
gloata, azvârlindu-se cu toata forţa asupra porţii, a pătruns 
în curte. 

Cu toate acestea, soldaţii înarmaţi cu muschete 
reuşiseră să împiedice grosul mulţimii să intre şi au reuşit 


215 


să închidă porţile la loc. Acum, Mireille şi ceilalţi aşteptau 
ştiri de la oamenii care stăteau pe ziduri urmărind cum se 
desfăşurau simulacrele de procese şi povesteau ce vedeau 
din execuțiile sumare, către cei care, la fel ca Mireille, 
aşteptau jos. 

Mireille lovise cu pumnii în porţile închisorii şi încercase 
să se caţere pe ziduri împreună cu bărbaţii, dar nu reuşise. 
La capătul puterilor, aştepta alături de porţi, sperând că 
ele se vor deschide măcar vreme de o clipă, pentru a se 
putea strecura înăuntru. 

Dorinţa i s-a împlinit, într-un târziu. La ora patru, a 
ridicat privirea şi a văzut o şaretă deschisă pe alee, trasă 
de un singur cal, care se strecura cu atenţie printre 
trupurile zdrobite de pe pavaj. Femeile-cetăţene care 
stăteau pe căruțele abandonate ce slujeau pentru 
transportul deţinuţilor au început să ovaţioneze când l-au 
văzut pe bărbatul din şaretă. Şi din nou strada îngustă a 
căpătat viaţă atunci când, zgomotoşi, bărbaţii au sărit de 
pe locurile unde stăteau cocoţaţi, iar babele cu aspect 
înfiorător au coborât de pe acoperişurile căruţelor şi ale 
caleştilor ca să înconjoare şareta. Uimită, Mireille a sărit 
în picioare. Era David! 

— Unchiule, unchiule! a strigat ea, făcându-și loc cu 
greu prin gloată, cu ochii şiroind de lacrimi. David a 
observat-o şi pe chip i-a apărut o expresie gravă când a 
coborât din şaretă şi a pornit cu greu printre oameni, 
îndreptându-se spre ea să o îmbrăţişeze. 

— Mireille! a zis el, în vreme ce oamenii se strângeau în 
jur, bătându-l amical pe spate şi scoțând chiote de salut. 
Ce s-a întâmplat? Unde-i Valentine? 

Strângând-o în braţe pe Mireille, care plângea şi suspina 
deznădăjduită, pe faţa lui a apărut o expresie de oroare. 

— E în închisoare! a strigat Mireille. Am venit să ne 
întâlnim cu o prietenă... noi... nu ştim ce s-a întâmplat, 
unchiule. Probabil că e prea târziu. 

— Vino, vino, a spus David, croindu-şi drum prin gloată, 
ţinând-o de mijloc pe Mireille şi salutându-i pe unii dintre 
cei pe care îi recunoscuse şi care se trăgeau la o parte, 


216 


făcându-i loc să treacă. 

— Deschideţi porţile! au strigat câţiva dintre bărbaţii 
aflaţi pe zid. A sosit cetăţeanul David! Pictorul David 
aşteaptă sa intre! 

După câteva momente, unul dintre canaturile masive ale 
porţii s-a dat în lături şi nişte nespălaţi din gloată l-au 
împins pe David înăuntru, apoi porţile au fost închise din 
nou cu forţa. 

Curtea închisorii era scăldată în sânge. Pe o porţiune 
mică, acoperită cu iarbă, unde se aflase cândva grădina 
mănăstirii, un preot era ţinut la pământ, cu capul aplecat 
pe spate peste un butuc din lemn. Un soldat a cărui 
uniforma era stropită de sânge se chinuia sa taie gâtul 
preotului cu sabia, încercând să detaşeze capul de trup. 
Însă preotul încă nu murise. De fiecare data când încerca 
să se ridice, sângele ţâşnea din rănile de la gât. Avea gura 
deschisă într-un țipăt mut. 

Pretutindeni în curte, oamenii se agitau de colo, colo, 
călcând pe cadavre care zăceau contorsionate în poziţii 
înfiorătoare. Era imposibil de spus câţi oameni fuseseră 
măcelăriți acolo. Braţe, picioare şi torsuri erau azvârlite în 
tufişurile îngrijite, iar printre straturile de flori se vedeau 
măruntaie aruncate de-a valma. 

Mireille l-a apucat de umăr pe David şi a început să urle 
şi să se înece de plâns, însă el a prins-o cu hotărâre de 
mână şi i-a şoptit cu asprime la ureche: 

— Stăpânește-te, altfel suntem pierduţi! Trebuie să o 
găsim cât mai repede pe Valentine. 

Mireille s-a străduit să se potolească, iar David a privit 
cu ochi înneguraţi prin curte. Cu o mână tremurătoare, a 
atins un bărbat aflat alături de el şi l-a tras de mânecă. 
Acesta purta o uniformă soldăţească, zdrenţuită, nefiind 
paznic de închisoare, iar gura lui era mânjită de sânge, 
deşi nu purta urmele vreunei răni. 

— Cine e şef aici? l-a întrebat David. 

Soldatul a pufnit în râs, apoi a făcut semn către o masă 
lungă de lemn, aşezată aproape de intrarea în închisoare, 
la care stăteau câţiva bărbaţi. In jurul mesei se buluceau 


217 


mulţi oameni. 

În timp ce David a ajutat-o pe Mireille să traverseze 
curtea, trei preoţi au fost aduşi târâş în josul scărilor, 
tocmai din închisoare, şi azvârliţi la pământ în faţa mesei. 
Mulțimea a răcnit măscări către ei, iar soldaţii s-au slujit 
de baionete ca să-i îndepărteze pe cei care rânjeau la 
preoţi. Apoi soldaţii i-au ridicat pe deţinuţi în picioare şi i- 
au ţinut cu faţa la masă. 

Cei cinci bărbaţi aşezaţi au vorbit pe rând cu preoţii. 
Unul dintre ei şi-a aruncat ochii pe nişte documente aflate 
pe masă, a bifat ceva, apoi a scuturat din cap. 

Preoţii au fost siliţi să se întoarcă şi să meargă spre 
centrul curţii, unde feţele lor au devenit livide, adevărate 
măști ce exprimau o groază de nedescris, văzând ce îi 
aştepta. Mulțimea din curtea închisorii a scos ţipete şi 
ovaţii asurzitoare observând că fuseseră aduse victime 
proaspete pentru a fi sacrificate. David a prins-o strâns de 
umăr pe Mireille şi a împins-o spre masa la care se găseau 
judecătorii, acum ascunşi întru câtva de mulţimea de 
nespălaţi ce aşteptau, gălăgioși, să asiste la execuţie. 

David a ajuns la masă exact când bărbaţii de pe ziduri 
anunțau verdictul răcnind către mulţimea aflată dincolo de 
ziduri, în stradă. 

— Moarte pentru părintele Ambrose de San Sulpice! s-a 
auzit un răcnet, întâmpinat de strigate şi de ovaţii de 
bucurie. 

— Sunt Jacques-Louis David, a strigat el către cel mai 
apropiat dintre judecători, ca să acopere harmalaia care se 
stârnise înăuntrul zidurilor. Sunt membru al tribunalului 
revoluţionar. Danton m-a trimis aici să... 

— Te ştim prea bine, Jacques-Louis David, a spus un 
bărbat de la capătul celălalt al mesei. David s-a întors cu 
faţa la el şi a scos o exclamaţie de groază. 

Mireille s-a uitat spre masă şi spre judecătorul aflat 
acolo şi a simţit că-i îngheaţă sângele în vine. Era o faţă pe 
care o văzuse doar în coşmarurile ei cele mai cumplite, 
faţa imaginată când îşi aducea aminte de avertismentele 
stareţei. Era o faţă ce exprima răul absolut. 


218 


Bărbatul arăta înfiorător. Toată figura lui era plină de 
cicatrici şi de răni ce supurau. În jurul frunţii avea legată o 
cârpă murdară, din care picura un lichid mizer, ce se 
scurgea pe gât şi îi năclăise şi părul. Aşa cum rânjea 
dispreţuitor către David, Mireille s-a gândit ca rănile pline 
de puroi care îi acopereau toată faţa reprezentau răul ce 
zăcea în sufletul şi trupul lui, pentru că arăta ca o 
întruchipare a diavolului. 

— A, tu erai, a spus David în şoapta. Am crezut că eşti... 

— Bolnav? i-a răspuns omul. Da, dar nu într-atât de 
bolnav ca să nu-mi pot sluji patria, cetățene! 

David s-a îndreptat de-a lungul mesei, către bărbatul cu 
aspect respingător, cu toate că se temea să ajungă prea 
aproape de acesta. Trăgând-o pe Mireille după el, i-a şoptit 
la ureche: 

— Să taci din gură. Suntem în primejdie amândoi. 

După ce a ajuns la capătul mesei, David s-a aplecat ca să 
se adreseze judecătorului. 

— Am venit, la dorinţa lui Danton, să ajut la deliberările 
tribunalului, a spus el. 

— Cetăţene, nu avem nevoie de niciun ajutor, s-a răstit 
celalalt. Această închisoare este doar prima unde vom face 
dreptate. În fiecare temniţa există duşmani ai Statului. 
După ce îi judecăm pe cei de aici, trecem la alta. Nu 
ducem lipsă de voluntari când este vorba de înfăptuirea 
dreptăţii. Du-te şi spune-i cetăţeanului Danton că sunt eu 
aici. Lucrurile sunt pe mâini bune. 

— Prea bine, a spus David, întinzând mâna temător ca să 
îl bată pe umăr pe bărbatul cu aspect respingător şi 
murdar. Deodată, din rândul gloatei aflate în spate, s-a 
auzit încă un răcnet. Ştiu că eşti un cetăţean de vază şi un 
membru al Adunării. Dar a apărut o problemă. Sunt 
convins că mă poţi ajuta. 

David a strâns-o de mână pe Mireille, care a rămas 
tăcută, aşteptând cu răsuflarea tăiată următoarele lui 
cuvinte. 

— Nepoata mea a trecut întâmplător în aceasta după- 
amiază prin dreptul închisorii şi, în îmbulzeala creată, a 


219 


fost adusă înăuntru cu totul accidental. Noi credem... Sper 
că nu i s-a întâmplat nimic, pentru că este o fata simplă, 
care nu se pricepe la politică. Vă cer să o căutaţi în 
închisoare. 

— Nepoata ta? a întrebat bărbatul, rânjind către David. 
Apoi a băgat mâna într-o găleată cu apă ce se afla alături 
de el pe pământ şi a scos o cârpă udă. Şi-a desfăcut-o pe 
cea care îi era aşezată pe frunte şi a azvârlit-o în găleată, 
apoi a înfăşurat-o pe cealaltă în jurul frunţii, prinzând 
capetele într-un nod. Apa îi şiroia pe faţa, trecând şi peste 
puroiul ce se scurgea din rănile deschise. Mireille aproape 
că a simţit mirosul de putreziciune şi de moarte pe care 
acel om îl degaja, şi care era mai puternic decât cel de 
sânge şi de spaimă ce cuprinsese întreaga curte. Duhoarea 
aceea o făcea sa i se înmoaie genunchii, şi a crezut că va 
leşina atunci când a auzit un nou val de ovaţii din spatele 
ei. A încercat să nu se gândească la semnificaţia fiecărui 
cor de chiote şi ovaţii. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji pentru ea, a zis omul cu 
aspect respingător. Urmează să apară în faţa tribunalului. 
Ştiu cine-ţi sunt pupilele, David. Chiar şi cea care te 
însoţeşte acum. A făcut un semn din cap către Mireille, 
fără să se uite la ea. Aparţin nobilimii, vlăstare din sângele 
de Remy. Au sosit de la Abația Montglane. Am interogat-o 
deja pe „nepoata“ ta, şi acum e în închisoare. 

— Nu se poate! a strigat Mireille, smulgându-se din 
strânsoarea lui David. Valentine! Ce-aţi făcut cu ea? 

S-a întins peste masă, încercând să-l apuce pe bărbatul 
respingător, dar David a tras-o înapoi. 

— Nu fi nechibzuită, i-a şuierat el la ureche. 

Mireille a dat să se smulgă din nou când judecătorul 
scârbos a ridicat o mână. S-a auzit hărmălaie undeva sus, 
iar două trupuri au fost azvârlite pe treptele închisorii, 
aflate în spatele mesei. Mireille s-a desprins de David şi a 
dat ocol mesei când a văzut-o pe Valentine, cu părul blond 
despletit, rostogolindu-se pe trepte alături de un tânăr 
preot. Preotul a reuşit să se ridice şi a ajutat-o să stea în 
picioare. Mireille s-a repezit şi a cuprins-o în braţe pe 


220 


Valentine. 

— Valentine, Valentine! a ţipat Mireille, văzând faţa 
plină de vânătăi şi de tăieturi a verişoarei ei. 

— Piesele, a şoptit Valentine, privind înnebunită spre 
curtea închisorii. Claude mi-a spus unde se află piesele. 
Sunt şase. 

— Lasă asta acum, i-a zis Mireille, ţinând-o în braţe. A 
venit unchiul să te salveze. O să fii eliberată... 

— Ba nu! a strigat Valentine. Mă vor omori! Oamenii 
ăştia ştiu de piese... Mai ţii minte stafia aceea? De Remy, 
de Remy, a bolborosit ea, repetându-şi prosteşte numele 
de familie. Mireille a încercat să o liniştească. 

În aceeaşi clipă, un soldat a prins-o pe Mireille şi a ținut- 
o în braţe ca să nu se mai zbată. Ea s-a uitat înspăimântată 
către David, care se aplecase peste masă şi îi vorbea cu un 
aer disperat judecătorului cu chip ameninţător. Mireille s-a 
luptat cu soldatul şi a încercat să-l muşte de mâini, ca să 
se elibereze şi să-i împiedice pe cei doi soldaţi care 
veniseră să o ia pe Valentine şi să o ducă în faţa mesei. 
Ţinută de cei doi soldaţi, Valentine a ajuns în faţa 
tribunalului. Vreme de o clipă, având chipul palid şi 
înspăimântat, s-a uitat la Mireille. Apoi i-a zâmbit, iar acel 
zâmbet a fost ca o rază de soare ce răzbate printr-un nor 
întunecat. Mireille a încetat să se mai zbată şi i-a întors 
zâmbetul. Apoi, brusc, a auzit glasurile bărbaţilor de la 
masă. Acestea au răsunat ca un pocnet de bici în mintea ei 
şi s-au reverberat, reflectate de zidurile închisorii. 

— La moarte! 

Mireille a încercat să se smulgă de lângă soldat. A urlat 
şi a strigat către David, care, înlăcrimat, se prăbuşise 
peste masă. Valentine a fost târâtă de-a latul curţii pavate 
cu piatră de râu, către porţiunea înierbată. Mireille s-a 
zbătut ca o pisică turbată pentru a se desprinde din 
braţele ca de fier ale soldatului care o ţinea. Apoi, brusc, 
ceva a izbit-o dintr-o parte. Ea şi soldatul s-au prăbuşit 
împreună la pământ. Tânărul preot, care fusese azvârlit pe 
trepte odată cu Valentine, îi sărise în ajutor, aruncându-se 
cu toată forţa asupra soldatului ce o strângea. În vreme ce 


221 


bărbaţii se zvârcoleau încleştaţi pe pământ, Mireille a 
reuşit să scape şi a fugit spre masa lângă care David stătea 
doborât ca o epavă umană. L-a prins pe judecător de 
cămaşa jegoasa şi i-a răcnit în faţa: 

— Opreşte execuţia! 

Aruncând o privire peste umăr, ea a văzut că Valentine 
era ţintuită la pământ de doua matahale care-şi scoseseră 
hainele şi-şi suflecaseră mânecile cămăşilor. Nu mai putea 
pierde niciun moment. 

— Eliberaţi-o! a strigat ea. 

— O voi face, a rostit bărbatul respingător, dar numai 
dacă-mi spui ceea ce vara ta a refuzat să mărturisească. 
Spune-mi unde este ascuns Setul Montglane. Ştiu cu cine a 
vorbit prietena ta înainte de a fi arestată, înţelegi? 

— Dacă-ţi spun, a zis Mireille în grabă, aruncând încă o 
privire spre Valentine, o vei elibera pe vara mea? 

— Trebuie să am piesele! a rostit omul cu patimă. 

A privit-o cu ochi reci, nemiloşi. Ochi de om nebun, a 
gândit Mireille. În sinea ei, s-a îngrozit, însă l-a privit cu 
tărie în faţa. 

— Dacă o eliberezi, îţi spun unde se află. 

— Spune-mi acum! a strigat el. 

Când bărbatul s-a aplecat spre ea, Mireille i-a simţit 
răsuflarea urât mirositoare în faţă. David gemea alături, 
dar ea nu l-a luat în seamă. Respirând adânc şi cerându-i 
iertare lui Valentine, a rostit încet: 

— Sunt îngropate în grădină, în spatele studioului 
unchiului nostru. 

— Aha! a exclamat el. În ochi i s-a aprins o licărire 
inumană şi a sărit în picioare, aplecându-se peste masă 
către Mireille. Să nu îndrăzneşti să mă minţi! Pentru că, 
dacă mă minţi, o sa te urmăresc până la capătul 
pământului. Piesele acelea trebuie să fie ale mele! 

— Domnule, te rog! a strigat Mireille. Ţi-am spus 
adevărul! 

— Atunci, te cred, a zis el. Ridicând o mână în aer, omul 
a privit către locul unde cei doi bărbaţi o ţineau pe 
Valentine la pământ, aşteptând ordine. Mireille a urmărit 


222 


faţa îngrozitoare şi atât de hidoasă încât nu părea a 
aparţine unei fiinţe omeneşti, şi a jurat că nu o va uita cât 
va trăi ea sau el. Voia să-şi întipărească în memorie faţa 
acelui om care avea drept de viaţă şi de moarte asupra 
verişoarei sale. Nu avea să uite nicicând. 

— Cine eşti? l-a întrebat, când bărbatul s-a întors către 
peluză, fără să o privească. 

Incet, s-a răsucit spre ea, iar ura care i s-a citit în ochi a 
făcut-o pe Mireille să îngheţe de spaima. 

— Eu sunt furia poporului, i-a şoptit el. Nobilimea va 
cădea, clerul se va prăbuşi, la fel şi burghezia. Vor fi cu 
toţii striviţi sub tălpile noastre. Scuip pe toţi, pentru că 
suferinţele pe care le-aţi provocat se vor întoarce 
împotriva voastră. O să fac însuşi cerul să se prăbuşească 
peste voi. Trebuie să am Setul Montglane! Îl voi avea! Va fi 
al meu! Dacă nu-l găsesc unde ai spus, te voi urmări 
oriunde... şi vei plăti! 

Glasul înveninat i-a răsunat adânc în urechi lui Mireille. 

— Executaţi-o! a strigat el, iar gloata a scos din nou 
chiote şi urale. Moarte! Verdictul este condamnarea la 
moarte! 

— Nu! a urlat Mireille. 

Un soldat a prins-o de braţ, dar ea a reuşit sa se smulgă, 
înnebunită de furie, a traversat în goană oarbă curtea, 
tâărându-şi poalele rochiei prin băltoacele de sânge formate 
între pietrele de râu ale pavajului. Printre feţele celor care 
zbierau în extaz, a zărit securea cu dublu tăiş ridicându-se 
deasupra trupului prăbuşit la pământ al lui Valentine. 
Parul ei, argintiu în lumina orbitoare a soarelui, era 
răsfirat pe iarbă. 

Mireille parcă a zburat prin masa de trupuri, apropiindu- 
se de locul în care se afla Valentine, ajungând exact în 
clipa în care securea avea să cadă. Cu un ultim efort, a 
făcut un salt prin aer şi s-a aruncat asupra trupului 
verişoarei sale, tocmai în secunda când securea i-a retezat 
capul. 


223 


RĂSPÂNTIA 


Trebuie să te plasezi întotdeauna în 
situaţia de a putea alege între doua soluţii. 


TALLEYRAND 


Miercuri seara eram într-un taxi şi traversam oraşul ca 
să o întâlnesc pe Lily Rad la o adresa pe care mi-o 
comunicase, pe Forty-seventh Street, între Fifth şi Sixth. 
Se numea Gotham Book Mart, loc unde nu mai călcasem 
până atunci. 

În după-amiaza zilei precedente, adică marţi, Nim mă 
adusese în oraş şi mă învățase cum să aranjez uşa 
apartamentului pentru a-mi da seama dacă pătrunsese 
cineva înăuntru în absenţa mea. Apoi, având în vedere 
plecarea mea în Algeria, tot el îmi dăduse un număr de 
telefon prin intermediul căruia aveam acces la orice oră la 
computerul său Centrex. (Asta era o mare realizare pentru 
cineva căruia nu-i plăcea să folosească telefonul!) 

Nim cunoştea la Alger o femeie pe nume Minnie 
Renselaas, văduva fostului consul olandez în Algeria. Se 
părea că femeia era bogată şi mă putea ajuta să aflu tot ce 
aş fi dorit. Având această informaţie, acceptasem, cam fără 
chef, să-l anunţ pe Llewellyn că voi încerca să descopăr 
unde se află piesele de şah din Setul Montglane. Nu m-am 
simţit prea împăcată cu acest gând, dar Nim mă 
convinsese că găsirea acelui set blestemat de şah era 
singura cale prin care îmi puteam asigura liniştea 
sufletească. Să nu mai spun că şi viaţa. 

Cu toate acestea, vreme de trei zile mă îngrijorase 
altceva decât propria-mi viaţă ori soarta setului de şah 
(care poate nici nu exista). Fusesem îngrijorată din cauza 
lui Saul. In ziare nu apăruse nicio ştire despre moartea 


224 


acestuia. 

În ziarul de marţi apăruseră trei articole despre 
Naţiunile Unite, dar toate se ocupau de sărăcia şi foametea 
din lume sau de războiul din Vietnam. Niciunul nu lăsa să 
se înţeleagă că pe o lespede din clădire se găsise un 
cadavru. Cine ştie, poate că în Sala de Meditaţie nu se 
făcea niciodată curăţenie. Dar asta mi se părea şi mai 
ciudat. Pe de altă parte, deşi apăruse o scurtă ştire despre 
moartea lui Fiske şi despre amânarea cu o săptămână a 
turneului de şah, nu se făcea nicio aluzie la faptul că omul 
nu ar fi murit din cauze naturale. 

Miercuri seara Harry dădea o petrecere. Nu vorbisem cu 
Lily de duminică, dar eram convinsă că familia auzise deja 
de moartea lui Saul. La urma urmelor, omul fusese 
angajatul lor vreme de douăzeci şi cinci de ani. Mă 
îngrozea ideea confruntării. Mi se părea că totul va aduce 
mai mult a priveghi, după cum îl cunoşteam eu pe Harry. 
Membrii personalului îi erau apropiaţi ca nişte rude. Mă 
întrebam cum aş putea evita dezvăluirea lucrurilor pe care 
le aflasem. 

Când taxiul a cotit de pe Sixth Avenue, am văzut că toţi 
proprietarii de magazine coborau obloanele cu zale care le 
protejau vitrinele de furturi. lnăuntrul magazinelor, 
vânzătorii scoteau bijuteriile scumpe şi elegante din 
galantare. Abia atunci mi-am dat seama că mă aflam în 
inima cartierului unde se vindeau diamante. Când am 
coborât din taxi, am văzut grupuri de bărbaţi purtând 
paltoane negre şi pălării de fetru cu boruri largi. Unii 
aveau bărbi negre presărate de fire albe, şi atât de lungi, 
încât le ajungeau până pe piept. 

Gotham Book Mart nu era prea departe. Mi-am croit 
drum spre clădire printre grupurile de bărbaţi care stăteau 
pe trotuar. Intrarea era un hol mic, mochetat, amintind de 
o casă victoriană, cu scări ce duceau la etaj. Spre stânga 
se aflau două trepte pe care se cobora spre magazinul de 
carte. 

Podeaua era de lemn, iar de-a lungul tavanelor joase se 
vedeau ţevi de aer cald, care se întindeau cât era camera 


225 


de lungă. În partea din spate se aflau intrări în alte 
încăperi, toate pline de la podea şi până la tavan cu cărţi. 
La fiecare pas, mormanele de tomuri păreau gata să se 
prăbuşească, iar intervalele înguste erau ocupate de 
cititori care, nemulţumiţi de deranj, mi-au făcut loc să trec, 
reluându-şi apoi poziţiile, probabil fără să fi scăpat un rând 
din ceea ce citeau. 

Lily se afla chiar în fundul încăperii, îmbrăcată cu un 
palton din blană de vulpe roşie şi cu ciorapi de lână. Era 
adâncită într-o discuţie cu un bătrâne! firav, pe jumătate 
cât ea. Era îmbrăcat cu palton negru şi pălărie, la fel ca şi 
bărbaţii din stradă, însă nu purta barbă, iar faţa lui era 
plină de riduri. Ochelarii cu lentile groase şi cu ramă din 
aur îi făceau ochii să pară foarte mari şi înflăcăraţi. El şi 
Lily alcătuiau o pereche cel puţin ciudată. 

Când m-a văzut apropiindu-mă, Lily şi-a lăsat mâna pe 
braţul bătrânului domn şi i-a zis ceva. Apoi s-a întors spre 
mine. 

— Cat, ţi-l prezint pe Mordecai, a spus ea. E un vechi 
prieten de-al meu, şi ştie o groază de lucruri despre şah. 
M-am gândit că i-am putea pune câteva întrebări despre 
mica problema pe care o avem. N 

Am presupus că se referea la Solarin. Insă şi eu aflasem 
o serie de lucruri în ultimele zile şi mă preocupa mai mult 
ideea de a o trage pe Lily deoparte pentru a vorbi despre 
Saul, după care puteam să dau piept cu ceilalţi membri ai 
familiei. 

— Mordecai e mare maestru, dar nu mai joacă şah, 
tocmai spunea Lily. El mă pregăteşte pentru jocurile de 
turneu. E cunoscut de multă lume. A scris câteva cărţi 
despre şah. 

— Sunt măgulit, a spus Mordecai cu modestie şi mi-a 
zâmbit. De fapt, îmi câştig existenţa ca negustor de 
diamante. Şahul reprezintă o preocupare pentru timpul 
liber. 

— Cat a mers cu mine la turneul care a început 
duminică, i-a precizat Lily. 

— Aha! a zis Mordecai, examinându-mă mai atent prin 


226 


ochelarii cu lentile groase. Am înţeles. Aşadar, ai fost 
martor nemijlocit la respectivul eveniment. Doamnelor, vă 
propun să bem o ceaşcă de ceai. Ştiu un local din 
apropiere, unde putem discuta. 

— Da, dar n-aş vrea să întârziem la cină. Tatăl lui Lily s- 
ar putea supăra. 

— Insist, a spus Mordecai, pe un ton fermecător, dar 
care nu admitea un refuz. Luându-mă de braţ, m-a condus 
spre uşa. Şi eu am nişte întâlniri importante în aceasta 
seara, dar mi-ar părea foarte rău să nu aud observaţiile 
tale privind moartea marelui maestru Fiske. L-am cunoscut 
bine. Sper ca părerile tale să fie mai puţin trase de păr 
decât cele pe care le-a avansat... prietena mea, Lily. 

În timp ce încercam să trecem prin prima încăpere s-a 
creat puţină confuzie. Mordecai a fost silit să-mi dea 
drumul la braţ când am trecut în şir indian printre 
intervalele înguste, având-o pe Lily ca deschizătoare de 
drum. M-am simţit uşurată să revin în aerul rece şi 
proaspăt din stradă după ce stătusem în magazinul atât de 
ticsit de cărţi. Mordecai m-a luat de braţ. 

Majoritatea negustorilor de diamante se risipiseră deja, 
iar vitrinele magazinelor erau întunecate. 

— Lily mi-a spus că eşti expertă în computere, a zis 
Mordecai, conducându-mă în josul străzii. 

— Vă interesează computerele? l-am întrebat eu. 

— Nu tocmai. Am rămas impresionat de ceea ce pot ele 
să realizeze. Aş putea afirma că-mi plac formulele. 
Spunând acestea, a chicotit vesel şi mi-a zâmbit cu gura 
până la urechi. Am fost matematician, nu ţi-a spus Lily? S-a 
uitat peste umăr spre ea, însă Lily a clătinat din cap şi ne-a 
ajuns din urmă. Am fost timp de un semestru studentul 
profesorului Einstein la Zurich. Era atât de inteligent, încât 
niciunul dintre noi nu înţelegea ce spunea el. Uneori uita 
despre ce vorbea şi se plimba la întâmplare prin încăpere, 
dar nimeni nu îndrăznea să râdă. Il respectam foarte mult. 
A făcut o pauză cât am traversat strada şi a luat-o de braţ 
pe Lily. Odată, la Zurich, m-am îmbolnăvit, a spus el în 
continuare. Einstein a stat la căpătâiul meu şi am discutat 


227 


despre Mozart. Îi plăcea foarte mult muzica acestuia. Ştii 
doar că profesorul Einstein era un violonist foarte bun. 

Mordecai mi-a zâmbit din nou, iar Lily l-a strâns de braţ. 

— Mordecai a avut o viaţă foarte interesantă, mi-a spus 
ea. 

Am remarcat că Lily se purta foarte frumos de când era 
în compania lui Mordecai. Nu o văzusem niciodată atât de 
liniştită. 

— Însă eu am preferat să nu aleg cariera de 
matematician, a continuat Mordecai. Se spune că trebuie 
să ai vocaţie pentru asta, la fel ca pentru preoţie. Eu am 
preferat să devin negustor. Cu toate acestea, încă mă 
atrag lucrurile care ţin de matematică. A, uite că am ajuns! 

Ne-a tras pe Lily şi pe mine pe uşa dublă ce ducea la 
etaj. Când am pornit să urcăm, Mordecai a zis: 

— Da, am socotit mereu computerul ca fiind a opta 
minune a lumii! apoi a izbucnit din nou în râsul acela 
chicotit. În timp ce urcam scările, m-am întrebat dacă era 
o simplă coincidenţă faptul că Mordecai îşi exprimase 
interesul faţă de formule. Iar în minte am auzit, ca un 
refren: „În a patra zi a celei de-a patra luni, atunci va sosi 
optul“. 

Cafeneaua mică se afla la mezanin şi de acolo se putea 
vedea un adevărat bazar de magazine de bijuterii. La 
parter, toate magazinele erau închise, însă cafeneaua 
gemea de bătrânii care flecăriseră pe stradă ceva mai 
devreme. Îşi scoseseră pălăriile de pe cap, însă fiecare 
dintre ei purta kipa. Unii aveau bucle lungi pe lângă 
perciuni, la fel ca Mordecai. 

Am găsit o masă liberă şi Lily s-a oferit să se ducă după 
ceai, timp în care noi ne-am continuat discuţia. Mordecai 
mi-a tras un scaun şi apoi a ocolit masa ca să se aşeze faţă 
în faţă cu mine. 

— Buclele acestea se numesc payes, mi-a zis el. E o 
tradiţie religioasă. Evreii nu trebuie să-şi tundă bărbile şi 
nici buclele, pentru că în Leviticul stă scris: „Să nu vă 
tundeţi rotund părul capului, nici să vă stricaţi faţa bărbii 


228 


voastre“.23 Şi Mordecai a zâmbit din nou. 

— Dar văd că nu aveţi deloc barbă, am spus eu. 

— Adevărat, a recunoscut Mordecai cu amărăciune. Aşa 
cum se spune în altă parte din Biblie: „Isav, fratele meu, e 
om păros, iar eu n-am păr“.?* Mi-ar plăcea să am barbă, 
fiindcă sunt convins că m-ar face să arăt foarte atrăgător... 
A clipit. Însă barba mea este foarte rară, aşa că... 

Lily a sosit cu o tavă şi a aşezat cănile aburinde de ceai 
pe masă, lăsându-l pe Mordecai să continue. 

— În vremurile de odinioară, evreii obişnuiau să-şi lase 
colţurile ogoarelor nerecoltate, la fel ca şi colţurile 
bărbilor, pentru ca bătrânii satului să poată lua de acolo 
câte ceva şi la fel să procedeze şi rătăcitorii care treceau 
pe acolo. Rătăcitorii erau la mare cinste în credinţa 
iudaică. Există ceva mistic legat de ideea rătăcitorului. 
Prietena mea Lily mi-a spus că urmează să pleci într-o 
călătorie, adevărat? 

— Da, am răspuns eu. 

Însă nu ştiam cum va reacţiona Mordecai dacă îi 
spuneam că voi petrece un an într-o ţară arabă. 

— Nu vrei frişcă la ceai? m-a întrebat Mordecai. Am dat 
aprobator din cap şi am vrut să mă ridic, însă el mi-a luat-o 
înainte. Dă-mi voie, a spus. 

Imediat ce s-a îndepărtat, m-am întors spre Lily. 

— Repede, cât suntem singure, i-am şoptit eu, cum a 
primit familia ta ştirea despre Saul? 

— A, s-au supărat rău pe el, a spus ea, în timp ce aşeza 
linguriţele pe masă. Mai ales Harry. Nu l-a scos din ticălos 
nerecunoscător. 

— Supărat? am făcut eu. Doar n-a fost vina lui Saul că a 
fost omorât! 

— Ce tot spui tu acolo? m-a întrebat Lily, uitându-se 
ciudat la mine. 

— Doar nu-ţi închipui că Saul şi-a aranjat singur 
asasinarea. 

— Asasinarea? a întrebat Lily şi m-a privit cu ochi cât 


23 Leviticul, 19, 27 (nitr.) 
24 Facerea, 27, 11 (n.tr.) 


229 


cepele. Ascultă, ştiu că m-am lăsat dusă de val, 
închipuindu-mi că a fost răpit şi alte treburi din astea. Însă 
după aceea a apărut acasă. Şi-a dat demisia! Atâta tot; 
apoi a plecat. lar asta, după douăzeci şi cinci de ani în 
serviciul nostru! 

— Te asigur că a murit, am spus eu. L-am văzut. Era 
întins pe o lespede din Sala de Meditaţie a Naţiunilor 
Unite, luni dimineaţă. L-a ucis cineva! 

Lily a rămas cu gura căscată şi cu linguriţa în aer. 

— Te asigur că e ceva ciudat în toata treaba asta, am 
continuat eu. 

Lily mi-a făcut semn să tac şi a aruncat o privire peste 
umărul meu. Mordecai se întorcea cu câteva pacheţele de 
frişca. 

— De-abia am reuşit să fac rost de astea, a spus el, 
aşezându-se între Lily şi mine. Nu-ţi mai face nimeni un 
serviciu doar din amiciţie. A aruncat o privire spre Lily, 
apoi spre mine. Ei, ce s-a întâmplat cu voi? Arătaţi de 
parcă tocmai a trecut cineva peste mormintele voastre. 

— Cam aşa stau lucrurile, a spus Lily cu glas reţinut şi 
având chipul alb ca varul. Se pare că şoferul lui tata a... a 
murit. 

— A, îmi pare rău să aud asta, a zis Mordecai. A fost în 
serviciul familiei multă vreme, adevărat? 

— De când m-am născut eu, a spus Lily cu o expresie 
visătoare şi lăsând impresia ca gândurile ei o luaseră 
razna. 

— Aşadar, nu era chiar tânăr, adevărat? Sper că nu a 
lăsat în urmă o familie plină de lipsuri, a zis Mordecai şi s- 
a uitat la Lily cu o expresie ciudată pe faţa. 

— Poţi să-i povesteşti. Spune-i ce mi-ai povestit şi mie, 
m-a îndemnat ea. 

— Nu cred că e cazul... 

— Ştie de Fiske. Acum spune-i despre Saul. 

Mordecai se întorsese spre mine cu o expresie 
politicoasă pe faţă. 

— Înţeleg că este vorba despre o dramă, adevărat? a 
spus el cu un aer degajat. Prietena mea Lily consideră că 


230 


marele maestru Fiske nu a murit de moarte naturală şi am 
impresia ca tu împărtăşeşti aceeaşi părere, corect? a zis el 
şi a sorbit nepăsător din cana de ceai. 

— Mordecai, a spus Lily, Catherine mi-a zis că Saul a 
fost ucis. 

Mordecai şi-a lăsat linguriţa deoparte fără să ridice 
privirea de la masa. A suspinat. 

— Aha, a făcut el. Exact asta mă temeam că voi afla de la 
voi. M-a privit cu ochi întristaţi, din spatele lentilelor 
groase. Este adevărat? a mai întrebat. 

Eu m-am întors spre Lily. 

— Ascultă, nu cred că... 

Mordecai ne-a întrerupt cu glas politicos. 

— Cum se face că tu ai aflat prima despre acest lucru, 
m-a întrebat el, când Lily şi familia ei s-ar părea că nu ştiu 
nimic despre asta? 

— Pentru că am fost acolo, am zis eu. 

Lily a dat să spună ceva, dar Mordecai i-a făcut semn să 
tacă. 

— Doamnelor, doamnelor, a zis el, întorcându-se către 
mine. Ce-ar fi să povesteşti de la început? Dacă eşti 
amabilă. 

Şi aşa m-am trezit spunând din nou povestea pe care i-o 
relatasem lui Nim. Avertismentele lui Solarin la meciul de 
şah, moartea lui Fiske, dispariţia misterioasă a lui Saul, 
găurile de gloanţe din maşină şi, în sfârşit, cadavrul lui 
Saul din clădirea Naţiunilor Unite. Sigur că am lăsat 
deoparte câteva aspecte, precum cele legate de 
prezicătoare, de omul cu bicicleta, şi povestea lui Nim 
despre Setul Montglane. Cu privire la ultimul amănunt 
jurasem să păstrez secretul, iar celelalte păreau prea 
bizare ca să le repet. 

— Ai explicat totul foarte bine, a zis Mordecai după ce 
am încheiat. Cred că nu greşim bănuind că moartea lui 
Fiske are o oarecare legătură cu cea a lui Saul. Acum 
trebuie să stabilim ce evenimente sau persoane au 
legătură cu totul şi să găsim un tipar. 

— Solarin! a spus Lily. Toate circumstanţele conduc spre 


231 


el. El este legătura cea mai evidentă. 

— Copila mea, de ce Solarin? a întrebat Mordecai. Ce 
motiv ar avea? 

— A vrut să îndepărteze pe oricine ar putea să-l învingă. 
Pentru a nu fi silit să le dea formula armei. 

— Solarin nu lucrează în domeniul înarmării, am 
intervenit eu. Este specialist în acustică. 

Mordecai m-a privit ciudat. Apoi a continuat. 

— Da, e adevărat. Şi, de fapt, îl cunosc pe Alexandr 
Solarin. Asta nu v-am spus-o până acum. 

Lily a rămas tăcută cu mâinile în poală, iritată de faptul 
ca exista un secret pe care respectatul ei maestru de şah 
nu i-l împărtășise. 

— Asta s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă, când aveam o 
activitate intensă ca negustor de diamante. Fusesem în 
Rusia să-mi vizitez un prieten şi mă întorceam de la bursa 
din Amsterdam. Mi-a fost prezentat un băiat care avea în 
jur de 16 ani. Venise la prietenul meu acasă pentru lecţii 
de şah... 

— Dar Solarin a studiat şahul la Palatul Pionierilor, am 
intervenit eu. 

— Da, a confirmat Mordecai, privindu-mă din nou ciudat. 
Devenise prea evident că-mi ştiam lecţia, aşa că mi-am 
ţinut gura. Numai că în Rusia toată lumea joacă şah. 
Altceva nici nu poţi face, la o adică. De aceea, am făcut o 
partidă cu Alexandr Solarin. M-am amăgit că aş putea sa-l 
învăţ câte ceva. Sigur că m-a învins, şi încă ruşinos. Băiatul 
acela e cel mai bun jucător cu care m-am confruntat 
vreodată. Draga mea, s-ar fi putut ca tu ori marele maestru 
Fiske să fi câştigat o partidă cu el. Dar eu nu prea cred. 

Am rămas cu toţii tăcuţi vreme de o clipă. Cerul se 
întunecase şi, cu excepţia noastră, în cafenea nu se mai 
afla nimeni. Mordecai şi-a consultat ceasul de buzunar şi 
şi-a ridicat ceaşca, sorbind ultima înghiţitură de ceai. 

— Ei, ce părere aveţi? a întrebat el cu vioiciune, ca să 
rupă tăcerea. V-aţi gândit la alt motiv pentru care cineva 
să dorească moartea atâtor oameni? 

Complet nedumerite, eu şi Lily am clătinat din cap. 


232 


— Nu aveţi soluţie? a zis el, ridicându-se şi luându-şi 
pălăria. Uf, am cam întârziat la cina aceea, şi la fel şi voi. 
O să mă mai gândesc la problemă când o să-mi găsesc 
timp liber, dar v-aş propune o primă analiză a situaţiei. 
Trebuie să o examinati cu atenţie. V-aş sugera că moartea 
marelui maestru Fiske n-a avut legătură cu Solarin, şi prea 
puţin cu şahul. 

— Dar Solarin era singurul prezent acolo, înainte să fie 
descoperită fiecare crimă! a exclamat Lily. 

— Nu e tocmai exact, a spus Mordecai, zâmbind 
enigmatic. De fiecare dată a mai fost prezent cineva. 
Prietena ta, Cat! 

— Stai puţin, am dat eu să mă scuz, dar Mordecai m-a 
întrerupt. 

— Nu ţi se pare ciudat că turneul de şah a fost amânat 
cu o săptămână în semn de „condoleanţe pentru nefericitul 
deces al marelui maestru Fiske“, dar că în presă nu s-a 
făcut nicio aluzie la faptul că s-a petrecut ceva necurat în 
timpul jocului? Nu ţi se pare ciudat că tu ai văzut cadavrul 
lui Saul în urma cu două zile într-un loc public precum 
clădirea Naţiunilor Unite, şi totuşi mijloacele de informare 
nu au menţionat acest lucru? Ce explicaţie se poate da 
pentru o asemenea ciudăţenie? 

— O muşamalizare! a exclamat Lily. 

— Se poate, a spus Mordecai, făcând un gest din umeri. 
Dar tu şi prietena ta, Catherine, aţi făcut tot posibilul să 
ascundeţi dovezi. Poate mă faceţi să înţeleg de ce nu aţi 
anunţat poliţia când s-a tras în maşina voastră. De ce Cat 
nu a reclamat prezenţa unui cadavru care, ulterior, a 
disparat de parcă nici n-ar fi existat? 

Eu şi Lily am început să vorbim în acelaşi timp. 

— Dar ţi-am spus de ce am vrut să... a bolborosit ea. 

— M-am temut să... m-am bâlbâit eu. 

— Vă rog, a spus Mordecai, ridicând o mână să ne 
potolească. Bâlbâielile voastre ar suna mai neconvingător 
pentru poliţie decât pentru mine. Şi faptul că prietena ta 
Cat a fost prezentă în toate circumstanţele, pare şi mai 
suspect. 


233 


— Ce vreţi să insinuaţi? am întrebat eu. Parcă-l auzeam 
pe Nim şoptindu-mi: „Draga mea, probabil că cineva îşi 
închipuie că ştii ceva“. 

— Eu sugerez, a zis Mordecai, că, deşi tu nu ai nimic de 
a face cu aceste evenimente, ele au legătură cu tine. 

Şi spunând acestea, Mordecai s-a aplecat şi a sărutat-o 
pe Lily pe frunte. S-a întors spre mine şi, în timp ce mi-a 
strâns mâna, a făcut ceva extrem de curios. Mi-a făcut 
semn cu ochiul! apoi a coborât treptele şi a dispărut în 
bezna nopţii. 


234 


UN PION AVANSEAZĂ 


Ci fetişcana, zâmbind, orândui şatrangele 
şi începu jocul. Iar Sharkan, de fiecare data 
când îi venea rândul, în loc să ia aminte la 
mutarea ei, o privea în ochi şi juca anapoda, 
mutând calul în locul elefantului (turnului) 
şi elefantul în locul calului. Ea atunci începu 
să râdă şi îi spuse: 

— Pe Mesia, tare iscusit mai joci! 

El răspunse: 

— A, păi acesta-i jocul dintâi. De obicei, 
acesta nu se ia în seama! 

Şi orânduiră iarăşi şatrangele. 


O mie şi una de nopţi” 


Paris 
3 septembrie 1792 


În micul lampadar de alamă din holul casei lui Danton 
ardea o singură lumânare. Exact la miezul nopţii, un 
bărbat îmbrăcat cu o mantie lungă şi neagră a tras 
cordonul clopoţelului. Un servitor a traversat foaierul şi s-a 
uitat printr-o găurică să vadă cine sunase. Bărbatul de pe 
trepte purta o pălărie moale, cu borurile late, care îi 
ascundea faţa. 

— Louis, pentru numele lui Dumnezeu, deschide uşa! 
Sunt eu, Camille! 

Servitorul a tras zăvorul şi a deschis uşa. 

— Trebuie să fim prevăzători, domnule, şi-a cerut scuze 
bătrânul servitor. 

— Înţeleg prea bine asta, a spus Camille Desmoulins cu 


25 O mie şi una de nopţi, traducere de Haralambie Grămescu, 


Bucureşti, ed. Minerva, BPT, vol. 3, pp. 47-18, 1981 (n.tr.) 
235 


voce gravă şi a pășit peste prag, scoţându-şi pălăria cu 
boruri late şi trecându-şi degetele prin parul cârlionţat şi 
des. Tocmai vin de la închisoarea La Force. Ştii ce s-a 
întâmplat... Tresărind, Desmoulins s-a oprit brusc, pentru 
că a observat o mişcare în întunericul holului. Hei, cine e 
acolo? a întrebat el, speriat. 

Silueta s-a ridicat în tăcere. Era un bărbat înalt, palid şi 
îmbrăcat cu eleganţă, în ciuda arşiţei cumplite. A ieşit 
dintre umbre şi i-a întins mâna lui Desmoulins. 

— Dragul meu Camille, i-a spus Talleyrand, sper ca nu 
te-am alarmat din cale afară. Il aştept pe Danton să se 
întoarcă de la şedinţa comitetului. 

— Maurice! a exclamat Desmoulins, luându-l de mână 
după ce servitorul s-a retras. Ce te aduce aici la o oră atât 
de târzie? 

Ca secretar al lui Danton, Desmoulins locuia de ani de 
zile alături de familia patronului sau. 

— Danton a fost de acord să-mi ofere un permis care să- 
mi îngăduie să părăsesc Franţa, i-a explicat Talleyrand cu 
calm. Pentru a mă putea întoarce în Anglia să reiau 
negocierile. După cum ştii, britanicii refuză să recunoască 
noul nostru guvern. 

— Eu nu l-aş aştepta aici în noaptea asta, a spus Camille. 
N-ai auzit ce s-a petrecut astăzi în Paris? 

Talleyrand a clătinat din cap şi a spus: 

— Am auzit că prusacii au fost respinşi, iar acum se 
retrag. Am înţeles că se întorc în patria lor, deoarece s-au 
îmbolnăvit de dizenterie. A pufnit în râs. Nicio armată nu 
poate mărșălui trei zile la rând bând doar vinurile de 
Champagne! 

— E adevărat că prusacii au fost alungaţi, a confirmat 
Desmoulins, dar ferindu-se să râdă. Dar eu mă refer la 
masacru. Din expresia de pe chipul lui Talleyrand, a înţeles 
că acesta nu aflase veştile. Totul a început azi după-amiază 
la închisoarea 1'Abbaye. Acum La Force şi La Conciergerie 
au fost cuprinse de aceeaşi molimă. Atât cât am putut 
număra, au fost ucişi peste cinci sute de oameni. Măcel în 
masă, chiar canibalism, iar Adunarea nu poate pune capăt 


236 


acestei... 

— N-am auzit nimic despre asta! a exclamat Talleyrand. 
Dar ce se poate face? 

— Danton se află chiar acum la închisoarea La Force. 
Comitetul a început să organizeze procese improvizate în 
fiecare închisoare, pentru a stăvili violențele. Au fost de 
acord să le plătească judecătorilor şi călăilor câte şase 
franci pe zi, plus mese. Aceasta era singura soluţie prin 
care se speră ca, treptat, se va prelua controlul. Maurice, 
Parisul este cuprins de anarhie. Oamenii numesc asta 
Marea Teroare. 

— Nu se poate! a strigat Talleyrand. Când veştile 
acestea se vor răspândi, toate speranţele unei apropieri de 
Anglia pot fi abandonate. Suntem norocoşi că britanicii nu 
li s-au alăturat prusacilor, declarându-ne război. Asta mă 
îndeamnă să plec din Franţa cât mai curând. 

— Nu poţi face nimic fără un permis, a spus Desmoulins, 
luându-l de un braţ. Nu mai departe de după-amiaza de 
azi, Madame de Staël a fost arestată pentru că a încercat 
să părăsească ţara  slujindu-se de imunitatea ei 
diplomatică. A avut noroc că mă aflam acolo şi am salvat-o 
de la ghilotină. O duseseră la Comuna din Paris. Expresia 
de pe chipul lui Talleyrand arăta că înţelegea gravitatea 
situaţiei. Desmoulins a continuat: Nu te teme, în seara 
aceasta se află în siguranţă la ambasadă. Şi tu ar trebui să 
te afli acasă. Intr-o noapte ca aceasta, niciun nobil nu ar 
trebui să iasă pe străzi. Prietene, eşti pândit de primejdii 
duble. 

— Înţeleg prea bine asta, a spus Talleyrand încet. Da, 
înţeleg. 


Era aproape unu dimineaţa când Talleyrand s-a întors 
acasă pe jos, traversând cartierele întunecate ale oraşului 
fără caleaşcă pentru a reduce şansele de a atrage atenţia 
cuiva. In timp ce se strecura pe străzile prost luminate, a 
văzut câteva grupuri de persoane care fuseseră la teatru şi 
se întorceau acasă, şi apoi oameni care tocmai ieşiseră din 
cazinouri. Hohotele de râs ale petrecăreţilor care băuseră 


237 


şampanie răsunau din caleştile deschise ce treceau pe 
lângă el. 

Oamenii aceia dansau pe marginea prăpastiei, s-a gândit 
Maurice. Era doar o chestiune de timp. Inţelegea haosul şi 
bezna în care se scufunda ţara. Trebuia să plece, şi asta 
cât mai curând. 

Când a ajuns aproape de porţile grădinilor sale, s-a 
speriat observând o lumină licărind în curtea interioară. 
Dăduse porunci stricte ca toate obloanele să fie închise şi 
ca draperiile să stea trase, astfel încât din stradă sa nu se 
zărească nicio lumină care să sugereze că în casă se afla 
cineva. Însă când a dat să bage cheia în broască, poarta 
masiva din fier s-a întredeschis. Valetul său, Courtiade, 
stătea acolo cu o lumânare aprinsă în mână. 

— Courtiade, pentru numele lui Dumnezeu, a şoptit 
Talleyrand, ţi-am spus să nu aprinzi nicio lumină. Cât pe ce 
să mă sperii de moarte. 

— Iertare, Monseniore, a spus valetul, care i se adresa 
întotdeauna folosind demnitatea bisericească, sper că nu 
am comis un păcat şi mai mare nesocotind o altă poruncă 
de-a dumneavoastră. 

— Dar ce ai făcut? l-a întrebat Talleyrand după ce s-a 
strecurat pe poarta, iar valetul a încuiat-o în urma lui. 

— Aveţi un oaspete, Monseniore. Am îndrăznit să permit 
persoanei să intre pentru a vă aştepta. 

— Dar lucrurile sunt grave. Talleyrand s-a oprit şi l-a 
luat de braţ pe valet. Madame de Staël a fost oprită de 
gloată în această dimineaţă şi dusă la Comuna din Paris. 
Era cât pe ce să-şi piardă viaţa! Nimeni nu trebuie să ştie 
că plănuiesc să fug din Paris. Spune-mi, cui i-ai îngăduit să 
intre? 

— Domnişoarei Mireille, Monseniore, i-a răspuns valetul. 
A sosit singură, nu cu mult timp în urmă. 

— Mireille? Singură, la o asemenea oră? Talleyrand s-a 
grăbit să traverseze curtea. 

— Monseniore, a sosit cu o valiza. Rochia ei era în 
zdrenţe. Abia de putea vorbi. Şi nu mi-a scăpat că părea să 
aibă sânge pe îmbrăcăminte. Mult sânge. 


238 


— Dumnezeule, a murmurat Talleyrand, şchiopătând 
grăbit prin gradină şi intrând în foaierul larg şi întunecat. 
Courtiade i-a făcut semn către bibliotecă, iar Talleyrand s- 
a grăbit să o ia pe hol, pătrunzând pe uşile mari. Peste tot 
erau împrăştiate cutii cu cărţi aşteptând plecarea sa. În 
mijlocul acestora, Mireille stătea pe o canapea îmbrăcată 
în catifea de culoarea piersicii, cu chipul palid în lumina 
slabă a lumânării pe care Courtiade o aşezase lângă ea. 

Cu destulă greutate, Talleyrand a îngenuncheat, i-a luat 
mâinile parcă lipsite de vlagă şi i-a masat degetele cu 
vigoare. 

— Sa aduc sărurile, domnule? a întrebat Courtiade cu o 
expresie îngrijorată pe faţă. Toţi servitorii au fost 
concediaţi, pentru că urma să plecam în această 
dimineaţă... 

— Da, da, a spus Talleyrand, fără să-şi poată dezlipi 
privirea de la Mireille. Îşi simţea inima îngheţată de 
spaimă. Dar Danton nu a venit cu permisele de libera 
trecere. lar acum ni s-a întâmplat şi asta... 

A ridicat privirea spre Courtiade, care continua să ţină o 
lumânare în mână. 

— Bine, Courtiade, adu nişte săruri. După ce se va simţi 
mai bine, va trebui să te duci la David acasă. Trebuie să 
rezolvam chestiunea aceasta, şi încă de urgenţă. 

Talleyrand s-a aşezat alături de scaun şi a rămas cu 
privirea la Mireille, frământat de tot soiul de gânduri 
negre. A ridicat lumânarea de pe masă şi a adus-o mai 
aproape de ea. Părul roşcat era mânjit de sânge închegat, 
iar faţa îi era brăzdată de noroi şi de sânge uscat. Cu o 
mişcare delicată, a mângâiat-o pe păr şi a sărutat-o pe 
frunte. Când s-a uitat mai bine la ea, a simţit o tulburare 
lăuntrică. Ciudat, a gândit el. Intotdeauna Mireille fusese 
cea serioasă şi sobră, în comparaţie cu Valentine. 

Courtiade s-a întors cu un flacon de cristal în care se 
aflau sărurile şi l-a întins stăpânului. Ridicând uşor capul 
lui Mireille, a plimbat uşor flaconul fără dop pe sub nasul 
ei până ce fata a început să tuşească. 

A deschis ochii şi i-a privit îngrozită pe cei doi bărbaţi. 


239 


Brusc, s-a ridicat în capul oaselor şi şi-a dat seama unde se 
afla. Cuprinsă brusc de un atac de panică, s-a agăţat cu 
sălbăticie de mâneca lui Talleyrand. 

— Câtă vreme am zăcut fără cunoştinţă? a întrebat ea. 
Sper că nu aţi spus nimănui ca mă aflu aici. 

Avea chipul alb ca varul şi se ţinea de mâna lui 
Talleyrand cu o forţă incredibilă. 

— Nu, draga mea, a spus Talleyrand cu glas liniştitor. 
Nu eşti aici de multă vreme. Imediat ce te vei simţi mai 
bine, Courtiade o să-ţi dea un brandy fierbinte ca să te 
linişteşti, iar apoi te vom trimite acasă la unchiul tău. 

— Nu! a răcnit Mireille. Nimeni nu trebuie să ştie ca 
sunt aici! Să nu spuneţi nimănui, cu atât mai mult 
unchiului meu! Acela va fi primul loc unde se vor gândi să 
mă caute. Viaţa mea este în mare primejdie. Juraţi-mi că 
nu veţi spune nimănui! A încercat să sară în picioare, dar 
Talleyrand şi Courtiade au reuşit să o ţină pe loc. 

— Unde mi-e valiza? a exclamat ea. 

— Aici, i-a răspuns Talleyrand, lovind uşor cu palma 
valiza din piele. Lângă canapea. Draga mea, trebuie să te 
linişteşti şi să te odihneşti. Te rog să rămâi întinsă până te 
vei simţi destul de bine ca să vorbeşti. Şi e foarte târziu. 
Nu vrei să trimitem măcar după Valentine, ca să o 
anunţăm că eşti teafără? 

Auzind rostindu-se numele lui Valentine, chipul lui 
Mireille a căpătat o expresie de groază şi de suferinţă 
cumplită, ceea ce l-a făcut pe Talleyrand sa se tragă înapoi 
speriat. 

— Nu, a spus el slab. Nu se poate! Nu Valentine! 
Spuneţi-mi că lui Valentine nu i s-a întâmplat nimic. 
Spuneţi-mi! 

Talleyrand a prins-o pe Mireille de umeri şi a scuturat-o. 
Încetul cu încetul, ea şi-a concentrat privirea asupra lui. 
lar ceea ce a citit în ochii ei l-a făcut pe Talleyrand să 
rămână profund tulburat. A strâns-o de umeri şi, cu glas 
gâtuit, i s-a adresat: 

— Te rog, spune-mi, te rog, că nu i s-a întâmplat nimic. 
Spune-mi că Valentine e teafără! 


240 


Cu toate acestea, ea a rămas tăcută, cu ochii pierduţi în 
gol, în timp ce Talleyrand a continuat să o scuture. Părea 
că nici nu-şi dădea seama ce făcea. Încet, Courtiade a 
întins mâna şi a lăsat-o pe umărul stăpânului său ca să-l 
liniştească. 

— Domnule, a zis el încet. Domnule... 

Însă Talleyrand rămăsese cu privirea aţintită asupra lui 
Mireille ca un om care-şi pierduse minţile. 

— Nu poate fi adevărat, a şoptit episcopul, simțind 
amărăciunea fiecărui cuvânt rostit. Mireille a rămas cu 
privirea la el. Treptat, bărbatul a slăbit strânsoarea asupra 
umerilor ei. Şi-a lăsat braţele să-i cadă pe lângă trup şi a 
privit-o în ochi. Faţa lui a rămas fără nicio expresie. Simţea 
că încremenise din pricina durerii pe care nu o putea nici 
numi, nici crede. 

Desprinzându-se de Mireille, s-a ridicat şi s-a dus la 
şemineu, rămânând cu spatele către cameră. A deschis 
partea din faţă a ceasului vechi şi aurit, care stătea pe 
piedestalul şemineului şi a introdus o cheiţă de aur. Încet 
şi cu grijă, s-a apucat sa întoarcă mecanismul. Pe 
întuneric, Mireille a auzit curând ticăitul ceasului. 


Soarele încă nu răsărise, însă lumina slabă a zorilor s-a 
strecurat prin draperiile subţiri de mătase de la dormitorul 
lui Talleyrand. 

Rămăsese treaz aproape jumătate de noapte, care se 
dovedise a fi una de groază. Nu reuşea să accepte ideea că 
Valentine murise. Se simţea ca şi cum cineva i-ar fi smuls 
inima din piept, şi nu ştia cum sa se împace cu un 
asemenea sentiment. Era un bărbat fără familie, care nu 
simţise aproape niciodată nevoia de a avea aproape o altă 
fiinţă umană. Poate că fusese mai bine aşa, a gândit el cu 
amărăciune. Dacă nu ai sentimente de iubire, nici nu simţi 
durerea pierderii. 

Îi rămăsese în minte imaginea lui Valentine, cu părul 
blond strălucind în lumina focului, atunci când se aplecase 
să-i sărute piciorul, şi tot ea îl mângâiase pe faţă cu degete 
delicate. S-a gândit la lucrurile ciudate pe care le rostise 


241 


ea atunci, cum ţinuse să îl şocheze cu îndrăzneala ei. Cum 
se putea să fi murit? Se putea aşa ceva? 

Lui Mireille i-a fost imposibil să-i povestească 
circumstanţele în care murise vara ei. Courtiade i-a 
pregătit o baie fierbinte, a convins-o să bea un brandy 
fierbinte cu mirodenii, în care strecurase şi puţin 
laudanum, pentru ca să poată adormi. Iar Talleyrand i-a 
cedat patul masiv din propriul dormitor, care avea 
baldachin din mătase de culoare albastru-deschis. 
Culoarea ochilor lui Valentine. 

Stătuse treaz jumătate de noapte, aşezat pe o canapea 
din apropiere. Mireille aproape că cedase somnului în 
câteva rânduri, dar se trezise îngrozită, cu ochi pustii, şi 
strigase numele lui Valentine. În acele momente, el se 
străduise să o consoleze, iar când fata se scufunda din nou 
în somn, se întorcea la patul improvizat pe care i-l 
pregătise Courtiade. 

Însă nu avea cine să-l consoleze, iar când lumina rozalie 
a zorilor a pătruns prin ferestrele ce dădeau spre gradina, 
Talleyrand încă se agita, incapabil să doarmă, pe 
canapeaua lui, cu părul buclat în dezordine şi cu ochii 
albaştri înceţoşaţi de nesomn. 

În timpul nopţii, la un moment dat, Mireille strigase: „O 
să merg cu tine la l'Abbaye, verişoară! N-o să te las să intri 
singură în cartierul Cordeliers!“ Iar Talleyrand simţise un 
fior îngheţat pe spinare când auzise acele cuvinte. 
Dumnezeule, cum de ajunsese fata aceea să moară în 
închisoarea l'Abbaye? Nu reuşea nici măcar să-şi 
imagineze aşa ceva. S-a hotărât să afle adevărul de la 
Mireille după ce fata se va trezi - indiferent cât de dureros 
ar fi fost acel adevăr pentru amândoi. 

În timp ce stătea întins pe canapea, a auzit un sunet 
uşor de paşi. 

— Mireille? a şoptit el, însă nu a primit răspuns. 
Întinzând mâna, a tras deoparte baldachinul patului. Fata 
nu mai era acolo. 

După ce a îmbrăcat halatul de mătase, Talleyrand a 
pornit şchiopătând spre camera ce slujea drept vestiar. 


242 


Însă când a trecut prin dreptul geamurilor înalte, a văzut 
prin draperiile groase de mătase o siluetă profilată în 
lumina trandafirie a zorilor. A tras deoparte draperiile care 
dădeau spre terasă şi a îngheţat. 

Mireille stătea cu spatele spre el şi privea spre gradină 
şi spre mica livadă aflată dincolo de zidul de piatră. Era 
complet goală, iar pielea ei albă arunca străluciri catifelate 
în lumina dimineţii. Aşa cum îşi amintea că le văzuse pe 
amândouă stând pe podiumul din studioul lui David. 
Valentine şi Mireille. Şocul acelei amintiri a fost atât de 
brusc şi de dureros încât l-a resimţit ca pe o suliță care l-ar 
fi străpuns. În acelaşi timp, mai era ceva. Ceva ce ieşea 
încet la suprafaţă din durerea surdă şi continuă care îi 
pârjolea conştiinţa. Iar ceea ce percepea i se părea mai 
oribil decât orice altceva şi-ar fi putut imagina vreodată. 
Pentru că în acele momente simţea o dorinţă carnală. 
Patimă. Ar fi vrut să o prindă pe Mireille în braţe chiar 
acolo, pe terasă, în umezeala zorilor de zi, şi să se 
contopească cu ea, să o ţintuiască la pământ, să-i muşte 
buzele şi să-i strivească trupul, sa-şi consume durerea în 
profunzimea întunecată a fiinţei ei. Şi în vreme ce această 
idee căpăta consistenţă, Mireille, parcă simțind prezenţa 
lui, s-a întors, a privit spre el şi a roşit. Mai umilit ca 
oricând, bărbatul a încercat să-şi ascundă sentimentul de 
jenă. 

— Draga mea, a spus el, scoţându-şi grăbit halatul şi 
apropiindu-se să i-l aşeze pe umeri, să nu răceşti. La 
vremea asta din an, roua poate fi destul de rece. Vorbele 
acelea i-au sunat până şi lui ridicole. Ba chiar mai rău. 
Când degetele lui i-au atins umerii prin țesătură de mătase 
a halatului, un curent cum nu mai simţise până atunci l-a 
făcut să tresară. Şi-a înfrânat dorinţa de a se îndepărta, 
apoi a observat ca Mireille se uita la el cu ochii ei verzi şi 
insondabili. El a întors capul să nu-i mai vadă. Ea nu 
trebuia să afle ce gânduri îl chinuiau. Sentimentul de 
ruşine era apăsător. A încercat să se gândească la orice 
altceva pentru a alunga sentimentul care-l cuprinsese atât 
de fulgerător. Atât de violent. 


243 


— Maurice, a spus ea, şi a dus degetele unei mâini ca să- 
i înlăture o bucla de par de pe frunte, acum vreau să 
vorbesc despre Valentine. Îmi dai voie să vorbesc despre 
ea? 

În briza uşoară a dimineţii, părul ei roşcat se 
învolburase la pieptul lui. Bărbatul a simţit ca îl ardea prin 
țesătura subţire a cumașii de noapte. Era atât de aproape 
încât îi simţea parfumul dulce al pielii. Incapabil să o 
privească în faţă, a închis ochii, străduindu-se să se 
stăpânească, temător de ceea ce ar putea fata descoperi în 
ei. Durerea lăuntrică devenise insuportabilă. Cum de putea 
fi un asemenea monstru? 

S-a silit să deschidă ochii şi să o privească. S-a silit apoi 
să-i zâmbească, cu toate că şi-a simţit buzele arcuindu-i-se 
în mod ciudat. 

— Mi-ai spus Maurice, a zis el, cu un zâmbet forţat pe 
buze. Nu „unchiule Maurice“. 

Mireille i se părea incredibil de frumoasă, cu buzele 
întredeschise ca nişte petale de trandafir uşor strivite... S- 
a silit să-şi mute gândurile de la acea imagine. Valentine. 
Ea voia să-i vorbească despre Valentine. Cu delicateţe, dar 
ferm, bărbatul şi-a lăsat palmele pe umerii ei. I-a simţit 
căldura pielii prin mătasea subţire a halatului. A văzut o 
venă albăstruie pulsând de-a lungul gâtului alb. Mai jos, a 
văzut umbra dintre sânii ei tineri... 

— Valentine te-a iubit foarte mult, tocmai spunea 
Mireille cu glas gâtuit. l-am cunoscut toate gândurile şi 
trăirile. Ştiu că a vrut să facă cu tine toate lucrurile care se 
petrec între un bărbat şi o femeie. Ştii la ce mă refer? 

Ea l-a privit din nou, cu buzele atât de aproape, cu 
trupul atât de... El nu era convins că auzise bine. 

— Nu... nu sunt sigur... adică ştiu, s-a bâlbâit, fără să-şi 
dezlipească privirea de la ea. Dar nu mi-aş fi imaginat 
niciodată... S-a blestemat pentru ca se dovedea atât de 
neghiob. „Ce Dumnezeu spusese Mireille?“ Mireille, a 
rostit el apăsat. Voia sa fie binevoitor, patern. La urma 
urmelor, fata aceasta care se afla în faţa lui era îndeajuns 
de tânără să-i fie fiică, o copilă, de fapt. Mireille, a zis el, 


244 


chinuindu-se sa găsească vorbele potrivite pentru a 
readuce discuţia pe un teren mai sigur. 

Insă ea dusese palmele spre faţa bărbatului, iar degetele 
îi alunecaseră în părul lui. Apoi fata i-a adus gura aproape 
de a ei. „Dumnezeule, a gândit el, am înnebunit. Nu pot 
lăsa să se întâmple aşa ceva.“ 

— Mireille, a spus el din nou, iar buzele lui le-au atins pe 
ale ei, nu pot... nu se poate... 

A simţit însă că orice încercare de rezistenţă era inutilă 
şi şi-a apăsat buzele peste ale fetei, simțind un foc lăuntric. 
Nu. Nu se putea. Nu în asemenea momente. 

— Să nu uiţi, tocmai îi şoptea Mireille, cu capul lipit de 
pieptul lui, mângâindu-l prin țesătura subţire a halatului, 
că şi eu am iubit-o. 

El a gemut, a tras halatul de pe umerii tineri şi s-a lipit 
de carnea ei fierbinte. 


Simţea că se scufundă, se îneacă. Se afunda într-un abis 
de patimă, iar degetele lui alergau ca nişte firicele de apă 
rece pe pielea mătăsoasă a picioarelor ei. Stăteau întinşi 
pe cearşafurile mototolite ale patului, unde Talleyrand o 
dusese pe Mireille, iar acum el simţea ca se prăbuşeşte, se 
prăbuşeşte. Când buzele li s-au atins, bărbatul a simţit o 
explozie, de parcă sângele lui s-ar fi năpustit în trupul ei, 
amestecându-se cu al fetei. Violenţa dorinţei i se părea 
insuportabilă. A încercat să-şi dea seama ce făcea, şi de ce 
nu ar fi trebuit să procedeze astfel, dar voia doar să uite. 
Mireille l-a întâmpinat cu o dorinţă şi mai întunecată, mai 
violentă decât a lui. Nu mai trăise asemenea clipe. Şi voia 
ca totul să dureze la nesfârşit. 

Mireille l-a privit cu ochi verzi şi adânci ca nişte lacuri 
de munte, iar el şi-a dat seama că şi fata trăia aceleaşi 
sentimente. De fiecare dată când o atingea, când o 
mângâia, ea părea să se afunde tot mai adânc în trupul lui, 
să-i ajungă în fiecare nerv, în fiecare fibră. Ca şi cum ar fi 
vrut să-l tragă în abisul acela întunecat, unde se puteau 
îneca amândoi în licoarea ameţitoare a dorinţei lor. În 
apele lui Lethe, apele uitării. Şi, în vreme ce el înota în 


245 


apele verzi şi adânci ale ochilor ei, a simţit dorinţa 
sfâşiindu-l ca o furtună întunecată şi a auzit cântecul 
ondinelor chemându-l din adâncurile nepătrunse. 


Maurice Talleyrand făcuse dragoste cu multe femei, atât 
de multe, încât nici nu le mai ştia numărul, însa acum, 
stând întins pe aşternutul boţit al patului moale, având-o 
pe Mireille încolăcită în jurul trupului său, el nu mai 
reuşea să-şi amintească de o femeie care să-i semene. Şi-a 
dat seama că nu va reuşi niciodată să retrăiască acele 
senzaţii. Fusese un extaz deplin, pe care puţini bărbaţi îl 
trăiesc. Insă ce simţea în acele momente era doar durere. 
Şi vinovăţie. 

Vinovăţie. Pentru că atunci când se prăbuşiseră 
împreuna în pat, când se contopiseră într-o îmbrăţişare 
pătimașă, mai puternică decât cunoscuse vreodată, 
Talleyrand şoptise: „Valentine“. Valentine. lar asta se 
întâmplase încă o dată, când se consumase explozia finală 
a pasiunii. lar Mireille îi răspunsese în şoaptă printr-un 
„da“. 

A privit-o din nou. Pielea ei catifelată şi părul încurcat 
arătau atât de frumoase pe cearşaful răcoros. Ea şi-a 
ridicat spre el ochii verzi şi adânci. Apoi i-a zâmbit. 

— Nu ştiam cum va fi, a spus Mireille. 

— Şi ţi-a plăcut? a întrebat-o el, răsfirându-i dulce părul 
cu degetele. 

— Da. Mi-a plăcut, a spus ea. Apoi a observat că 
Talleyrand părea tulburat. 

— Ilartă-mă, a zis el încet. N-am vrut. Dar eşti atât de 
frumoasă, încât n-am rezistat. Şi te doream foarte mult. 

I-a sărutat părul, apoi buzele. 

— Nu trebuie să-ţi pară rău, a spus Mireille, ridicându-se 
în capul oaselor şi privindu-l cu seriozitate. Asta m-a făcut 
să simt, doar pentru o clipă, că Valentine ar fi în viaţă, ca 
şi cum totul ar fi fost un vis urât. Dacă ar fi trăit. Valentine 
ar fi făcut dragoste cu tine. De aceea nu trebuie să regreti 
că mi te-ai adresat cu numele ei. 

Mireille îi citise gândurile. El a privit-o calm, apoi i-a 


246 


zâmbit. 

S-a întins la loc pe pat şi a tras-o pe Mireille mai 
aproape de el. Trupul ei lung şi grațios părea răcoros la 
atingere. Părul roşcat i se rostogolea pe umeri. Talleyrand 
i-a sorbit parfumul. Ar fi vrut să facă din nou dragoste cu 
ea. Cu toate acestea, a făcut un efort pentru a-şi domoli 
dorinţa trupească. În acele momente voia altceva, cu mai 
multa tărie. 

— Mireille, aş vrea să te rog ceva, a spus el cu gura în 
părul ei. Ea a ridicat capul să se uite la el. Ştiu că e 
dureros pentru tine, dar vreau să-mi povesteşti ce s-a 
întâmplat cu Valentine. Ai vorbit în somn şi ai spus că te 
vei duce la închisoarea l'Abbaye... 

— Să nu-i spui unchiului meu unde sunt, l-a întrerupt 
Mireille, ridicându-se brusc în capul oaselor. 

— Da, dar ar trebui să o îngropăm creştineşte pe biata 
Valentine, a contrazis-o el. 

— Nici nu sunt sigură că-i vom putea găsi trupul, a spus 
Mireille printre sughiţuri. Dacă juri să mă ajuţi, o să-ți 
povestesc cum a murit Valentine. Şi motivul pentru care a 
murit. 

Talleyrand s-a uitat curios la ea. 

— Cum adică, motivul pentru care a murit? a întrebat el. 
Am crezut că aţi fost surprinse în îmbulzeala de la 
închisoarea l'Abbaye. Doar nu... 

— A murit din cauza asta, a zis Mireille rar. 

S-a ridicat din pat şi a traversat camera până la valiza ei, 
pe care Courtiade o lăsase lângă încăperea ce servea drept 
vestiar. Cu un efort, a ridicat-o şi a adus-o, punând-o pe 
pat. A deschis-o şi i-a făcut semn lui Talleyrand să se uite 
înăuntru. În valiză, acoperite cu pământ şi cu fire de iarbă, 
se găseau opt piese din setul de Montglane. 

Talleyrand a ridicat din valiza uzată una dintre piese, pe 
care, încă aşezat pe patul răvășit, a ţinut-o între ambele 
mâini. Avea forma unui elefant mare din aur, înalt cam de 
o palmă. Şaua lui era incrustată cu nenumărate rubine şi 
cu safire negre. Trompa şi colții din aur stăteau înălțate în 
aer, în poziţie de luptă. 


247 


— Acesta e Aufin?5, a şoptit el. Piesa pe care acum o 
numim nebun, sfetnicul Regelui şi al Reginei. 

Una după alta, a scos piesele din valiză şi le-a aşezat pe 
pat. O cămilă din argint şi una din aur. Un alt elefant din 
aur, un cal arab ridicat pe picioarele din spate, cele din 
faţă forfecând aerul, şi trei pioni înarmaţi divers, fiecare 
dintre aceşti pedeştri având înălţimea unui deget, toţi 
incrustaţi cu ametiste, citrin, turmaline, smaralde şi jasp. 

Încet, Talleyrand a ridicat calul şi l-a răsucit între mâini. 
După ce i-a şters baza de pământ, a văzut un simbol 
imprimat în aurul întunecat. L-a examinat atent. Apoi i l-a 
arătat lui Mireille. Era un cerc în care pătrundea coada 
unei săgeți. 

— Marte, planeta roşie, a spus el. Zeul războiului şi al 
distrugerii. Și a ieşit alt cal, roşu ca focul; şi celui ce şedea 
pe el i s-a dat să ia pacea de pe pământ, ca oamenii sa se 
junghie între ei; şi o sabie mare i s-a dat.” 

Însă Mireille nu a părut să-l audă. Ea a rămas cu 
privirea aţintită spre simbolul de pe baza calului pe care 
Talleyrand îl ţinea între mâini. Nu a spus nimic, părând să 
fi căzut într-un soi de transă. În cele din urmă, Talleyrand 
a văzut-o mişcându-şi buzele şi s-a aplecat spre ea, ca să 
audă. 

— lar numele sabiei era Sar, a şoptit Mireille. După 
aceea, a închis ochii. 


Talleyrand a rămas tăcut vreme de mai bine de o oră, cu 
halatul lăsat lejer în jurul trupului, în vreme ce Mireille 
stătea dezbrăcată peste cearşafurile răvășite şi-şi depăna 
povestea. 

I-a spus povestea stareţei, pe cât de bine şi-a amintit-o, 
apoi i-a vorbit despre cum scoseseră călugărițele setul 
dintre zidurile abației. A amintit ca piesele fuseseră 
împrăştiate în întreaga Europa, şi că ea şi Valentine 
trebuiau să slujească drept punct de adunare pentru cazul 
în care vreuna dintre călugăriţe avea nevoie de ajutor. 


26 Numele, în franceza veche, pentru nebunul din jocul de şah (n.tr.) 
2 Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, 6, 4 (n.tr.) 


248 


Apoi i-a povestit despre sora Claude şi despre felul în care 
Valentine se grăbise să o întâlnească în străduţa aceea 
îngustă din faţa închisorii. 

Când Mireille a ajuns la punctul în care tribunalul o 
condamnase pe Valentine la moarte, şi când David se 
prăbuşise la pământ de durere, Talleyrand a întrerupt-o. 
Faţa lui Mireille era scăldată în lacrimi, ochii îi erau 
umflaţi de plâns şi glasul îi era aproape sufocat de durere. 

— Vrei să spui că Valentine nu a fost ucisă de gloată? a 
exclamat el. 

— Nu, a fost condamnată! De bărbatul acela oribil, a 
spus Mireille suspinând. N-o să-i uit niciodată faţa. 
Grimasa aceea îngrozitoare! Cum se bucura de puterea pe 
care o avea asupra vieţii şi morţii. Să dea Dumnezeu să 
putrezească în bubele şi puroiul care îl acoperă... 

— Ce-ai spus? a întrebat Talleyrand, prinzând-o de un 
braţ şi scuturând-o. Cum îl chema pe acel om? Trebuie să- 
ţi aminteşti! 

— L-am întrebat cum îl cheamă, a zis Mireille, dar nu a 
vrut să-mi spună. S-a mulţumit să strige: „Eu sunt furia 
poporului!“ 

— Marat! a exclamat Talleyrand. Trebuia să-mi fi dat 
seama. Dar nu pot să cred... 

— Marat! a zis Mireille. Acum că i-am aflat numele, nu-l 
voi uita cât voi trăi. A promis că mă va urmări 
pretutindeni, dacă nu va găsi piesele unde i-am spus eu că 
se află. Insă şi eu o să-l urmăresc până la moarte. 

— Scumpa mea, a rostit Talleyrand, ai reuşit să iei 
piesele din ascunzătoare. Acum, Marat te va căuta şi-n 
gaură de şarpe. Dar cum ai evadat din curtea închisorii? 

— Unchiul Jacques-Louis, a zis Mireille. El era în 
apropierea acelui om fără suflet când s-a dat ordinul, şi s-a 
aruncat asupra lui de furie. Eu m-am azvârlit peste trupul 
lui Valentine, însă călăii m-au îndepărtat tocmai când... 
Mireille s-a străduit să continue: lar apoi l-am auzit pe 
unchiul strigându-mă pe nume şi poruncindu-mi să fug. Am 
fugit orbeşte afară din închisoare. Nu-ţi pot spune cum am 
reuşit să trec de porţi. Totul a fost ca un vis urât, dar m-am 


249 


trezit din nou pe străduţa de afară şi am gonit ca nebuna 
până în gradina casei lui David. 

— Draga mea, eşti o copila curajoasă! Mă întreb dacă eu 
aş fi avut tăria de a face ce ai făcut tu. 

— Valentine a murit din cauza pieselor, a spus Mireille 
printre scâncete, încercând să se liniştească. Nu le puteam 
lăsa pe mâna lor! Înainte ca el să apuce să părăsească 
închisoarea, le aveam din nou în mâna mea. Am luat câteva 
haine din camera mea şi valiza asta din piele, apoi am fugit 
din casa lui David... 

— Dar asta înseamnă că n-ai plecat de acolo decât cel 
târziu la ora şase seara. Unde ai fost între timp, până ai 
sosit aici, mult după miezul nopţii? 

— În grădina lui David erau îngropate doar doua piese, i- 
a explicat Mireille. Cele pe care le adusesem eu şi 
Valentine de la Montglane: elefantul de aur şi cămila din 
argint. Celelalte şase au fost aduse de la altă abație de 
sora Claude. Din câte ştiam, ea sosise în Paris abia ieri- 
dimineaţă. Nu a avut mult timp la dispoziţie ca să le 
ascundă şi ar fi fost mult prea periculos să le aducă la 
întâlnire. Dar, înainte de a muri, sora Claude a apucat să-i 
spună lui Valentine locul unde se aflau. 

— Şi ai reuşit să le găsești! a zis Talleyrand şi şi-a trecut 
mâna peste piesele incrustate cu pietre preţioase care 
stăteau împrăştiate printre cutele cearşafului. I s-a părut 
că figurinele radiază căldură. Mi-ai spus că în curtea 
închisorii forfoteau soldaţi şi membri ai tribunalului. Cum 
ai reuşit să afli de la Valentine locul ascunzătorii? 

— Ultimele ei cuvinte au fost: „Mai ţii minte stafia 
aceea?“ Şi şi-a rostit numele de familie de câteva ori. 

— Stafia? s-a mirat Talleyrand. 

— Eu mi-am dat seama imediat ce a vrut sa spună. 
Făcuse aluzie la povestea ta, legată de stafia cardinalului 
Richelieu. 

— Eşti sigură? Da, nu te-ai înşelat, de vreme ce piesele 
sunt aici. Dar nu înţeleg cum de le-ai găsit pornind doar de 
la acea informaţie. 

— Tu ne-ai povestit că ai fost preot la St. Remy, de unde 


250 


ai plecat ca să studiezi la Sorbona, unde ai văzut stafia 
cardinalului Richelieu în capelă. După cum ştii, numele de 
familie al lui Valentine este de Remy. lar eu mi-am adus 
aminte imediat că străbunicul lui Valentine era îngropat în 
capela de la Sorbona, nu departe de mormântul 
cardinalului Richelieu! Acela era mesajul pe care încercase 
sa mi-l transmită. Piesele erau ascunse acolo. Profitând de 
întuneric, m-am dus până la capelă, unde am găsit o 
lumânare arzând în apropierea mormântului strămoşului. 
La lumina ei, am cercetat capela. După câteva ore, am 
găsit o dală uşor desprinsă din pardoseală, ascunsă parţial 
în spatele vasului de botez. După ce am dat-o la o parte, 
am dezgropat piesele. După aceea, am fugit cât am putut 
de repede încoace, pe Rue de Beaune. 

Mireille a tăcut să-şi tragă sufletul după atâta vorbit. 

— Maurice, a spus ea, lăsându-și capul pe pieptul lui, 
astfel încât bărbatul i-a simţit pulsul, cred ca mai e un 
motiv pentru care Valentine a pomenit stafia. Încerca să-mi 
spună că trebuie să vin la tine, să mă încred în tine. 

— Dar ce pot face eu ca să te ajut, draga mea? a 
întrebat-o Talleyrand. Până fac rost de un permis de 
trecere, şi eu sunt prizonier în Franţa. lar posesia acestor 
piese ne pune viaţa în mare primejdie, cred ca eşti 
convinsă de asta. 

— Dar nu şi dacă am cunoaşte secretul, secretul puterii 
pe care ele îl conţin. Daca am cunoaşte acel secret, atunci 
am fi stăpâni pe situaţie. Nu-i aşa? 

Arăta atât de curajoasă şi de serioasă, încât Talleyrand 
abia şi-a reţinut un zâmbet. S-a aplecat şi a sărutat-o pe 
umărul dezgolit. Şi, în ciuda voinţei lui, a simţit din nou 
dorinţa crescând în el. Însă în acelaşi moment s-a auzit o 
uşoara bătaie în uşa dormitorului. 

— Monseniore, a spus Courtiade prin uşa închisă, nu aş 
vrea să va tulbur, dar în curte a sosit o persoană care vă 
caută. 

— Courtiade, nu sunt acasă, a răspuns Talleyrand. Doar 
ştii asta. 

— Da, Monseniore, a spus valetul, dar e vorba de un 


251 


mesager din partea domnului Danton. A adus permisele de 
liberă trecere. 


La ora nouă în acea seara, după ce şi-a aşezat pe un 
scaun haina scrobită, Courtiade şi-a suflecat mânecile 
cămășii şi s-a apucat de treabă. A bătut în cuie ultima 
despărţitură dublă făcută într-una dintre lăzile pentru cărţi 
ce zăceau împrăştiate prin cameră. Aşezate în stive, 
pretutindeni se vedeau cărţi. Mireille şi Talleyrand stăteau 
printre ele şi beau brandy. 

— Courtiade, a spus Talleyrand, mâine vei pleca la 
Londra cu lăzile astea pline cu cărţi. Când vei sosi acolo, îi 
cauţi pe administratorii proprietăţilor doamnei de Staël, 
iar ei se vor îngriji sa-ţi dea cheile şi să-ţi arate locuinţa în 
care vom sta. Orice s-ar întâmpla, să nu permiţi nimănui să 
umble la aceste lăzi. Să nu le scapi din ochi şi nu le desfaci 
decât după sosirea mea şi a domnişoarei. 

— Dar ţi-am spus, a zis Mireille cu un aer hotărât, nu pot 
merge cu tine la Londra. Vreau doar ca piesele din set sa 
fie scoase din Franţa. 

— Draga mea fată, a spus Talleyrand, mângâind-o pe 
păr, am mai discutat despre asta. Insist ca tu să te slujeşti 
de permisul meu. Eu voi primi altul destul de curând. Tu 
nu mai poţi rămâne la Paris. 

— Prima mea grijă a fost să-i împiedic pe acel om 
îngrozitor şi pe alţii ca el să pună mâna pe set şi să-l 
folosească în scopuri nevrednice, a zis Mireille. Valentine 
ar fi procedat la fel. S-ar putea să mai vină şi alte 
călugăriţe la Paris ca să-şi caute adăpost. De aceea trebuie 
sa rămân aici, ca să le ajut. 

— Eşti o tânără curajoasă, i-a spus Talleyrand. Cu toate 
acestea, nu-ţi voi îngădui să rămâi singură la Paris, şi nici 
nu te poţi întoarce acasă la unchiul tău. Trebuie să 
hotărâm împreuna ce facem cu piesele după ce ajungem şi 
noi la Londra. 

— N-ai înţeles, i-a zis Mireille cu răceală, şi s-a ridicat de 
pe scaun. N-am spus că plănuiam să rămân la Paris. Apoi a 
scos o piesă a Setului Montglane din valiza de piele din 


252 


apropierea scaunului ei, a traversat încăperea şi i-a dat-o 
lui Courtiade. Era calul, un armăsar de aur ridicat pe 
picioarele dinapoi, pe care îl admirase în acea dimineaţă. 
Courtiade a luat piesa cu mare grijă. In clipa când i-a 
întins-o, Mireille a simţit un foc trecând din mâna ei în a 
lui. Cu atenţie, Courtiade a aşezat piesa în despărţitura 
secretă şi apoi a pus paie în jurul ei pentru a o fixa mai 
bine. 

— Domnişoară, i-a spus seriosul Courtiade clipind jucăuş 
din ochi, se potriveşte perfect acolo. Imi pun viaţa chezăşie 
ca toate cărţile vor ajunge cu bine la Londra. 

Mireille i-a întins mâna, iar Courtiade i-a strâns-o cu 
căldură. După aceea, ea s-a întors către Talleyrand. 

— Nu înţeleg, a spus el iritat. Întâi refuzi să mergi la 
Londra pe motiv că trebuie să rămâi la Paris. Apoi afirmi 
că nu plănuiești să rămâi aici. Lămurește-mă şi pe mine ce 
se întâmplă. 

— Tu vei merge cu piesele la Londra, l-a informat ea cu 
un glas uimitor de autoritar. Eu am altă misiune. O să-i 
scriu stareţei, ca să o înştiinţez în legătură cu planurile 
mele. Am bani, deoarece eu şi Valentine suntem orfane. 
După lege, proprietatea şi titlul ei îmi revin mie. O voi ruga 
pe stareță să trimită altă călugăriţă la Paris până ce eu voi 
reuşi să fac ceea ce mi-am propus. 

— Dar unde vrei să pleci? Ce vei face? a întrebat-o 
Talleyrand. Eşti tânără şi singură, fără niciun sprijin... 

— M-am gândit foarte bine, a spus Mireille. Înainte de a 
reveni în Franţa, am de rezolvat unele lucruri. Până voi 
înţelege secretul pieselor, sunt în mare primejdie. Şi există 
doar o singură cale pentru a le înţelege rostul. Trebuie să 
merg până în locul lor de origine. 

— Doamne, Dumnezeule! a exclamat Talleyrand. Mi-ai 
spus că ele i-au fost date lui Carol cel Mare de 
guvernatorul maur al Barcelonei! Dar asta s-a întâmplat 
acum o mie de ani. Cred că urma s-a răcit de mult. lar 
Barcelona nu e chiar la periferia Parisului! Nu te las să 
traversezi Europa de una singură! 

— Dar nu mi-am pus în gând să merg în vreo ţară din 


253 


Europa, a spus Mireille, zâmbind. Maurii nu au venit din 
Europa, ci din Mauritania, aflată la marginea deşertului 
Sahara. Pentru a descoperi înţelesul lucrurilor trebuie sa 
începi de la sursă... 

S-a uitat la Talleyrand cu ochii ei verzi şi adânci, iar el a 
privit-o nedumerit. 

— Da, a spus ea, o să plec în Algeria. Pentru ca acolo 
începe deşertul Sahara. 


254 


CENTRUL TABLEI DE ŞAH 


De multe ori, în nucile de cocos poţi găsi 
schelete de şoareci, pentru ca le este mai 
uşor să se strecoare înăuntru când sunt 
slabi şi lacomi, decât să iasă atunci când 
sunt sătui, dar prea graşi. 


Șahul este viaţa mea 
VIKTOR KORCINOI 
Mare maestru sovietic 


Tactica înseamnă a şti ce să faci atunci 
când se poate face ceva. Strategia înseamnă 
a şti ce să faci când nu prea există soluţii. 


SAVIELLY TARTAKOVER 
Mare maestru polonez 


În taxiul cu care mă îndreptam spre locuinţa lui Harry 
mă simţeam mai debusolată ca oricând. Afirmația lui 
Mordecai că fusesem prezentă în ambele ocazii funeste nu 
făcea decât să întărească senzaţia înnebunitoare că tot 
acel circ avea legătură cu mine. De ce mă avertizaseră 
prezicătoarea şi Solarin? De ce pictasem un bărbat pe 
bicicleta, şi de ce acesta apărea şi în viaţa mea reală? 

Aş fi vrut să-i mai pun nişte întrebări lui Mordecai; 
aveam impresia că ştia mai multe decât dăduse de înţeles. 
De exemplu, recunoscuse că-l cunoscuse pe Solarin. De 
unde să ştiu dacă el şi Solarin nu păstraseră legătura? 

Când am sosit la Harry, portarul s-a grăbit să ne 
deschidă uşa. Abia schimbasem două vorbe cu Lily în 
timpul călătoriei. Când am urcat în lift, Lily mi-a zis: 

— L-ai cam dat gata pe Mordecai. 

— E o persoană foarte complexă. 


255 


— Nici n-ai idee, a zis Lily, apoi liftul a oprit şi uşile s-au 
deschis la etajul ei. Chiar şi când îl bat la şah, tot mă 
întreb ce combinaţii ar fi putut juca. Am încredere în el 
mai mult decât în oricine, însă îi place să fie secretos. Şi, 
fiindcă tot am atins problema asta, să nu aduci vorba 
despre moartea lui Saul decât după ce ştim mai multe. 

— Eu sunt de părere să mergem la poliţie, am propus eu. 

— Poliţia o să-şi pună imediat întrebarea de ce ai amânat 
atât de mult până sa anunţi crima, a spus Lily. Asta s-ar 
putea să-ţi întârzie călătoria la Alger cu vreo zece ani... 

— Doar n-o să-şi închipuie că eu... 

— Pai, de ce nu? a zis ea în clipa în care am ajuns la uşa 
lui Harry. 

— Uite-le! a exclamat Llewellyn din camera de zi când 
eu şi Lily am intrat în holul mare din marmură şi i-am dat 
menajerei paltoanele noastre. Târziu, ca de obicei. Unde- 
aţi fost? Harry era să facă o criză în bucătărie. 

Holul avea pardoseala ca o tablă de şah, cu careuri albe 
şi negre. În jurul pereţilor curbați erau stâlpi din marmura 
şi peisaje italiene pictate în tonuri verzi şi cenuşii. În 
centru se găsea o mică fântână arteziană, înconjurată de 
iederă. 

De fiecare parte se găseau scări late şi curbate din 
marmură, rotunjite la margini. Cele din dreapta duceau 
către sufrageria unde masa din mahon închis la culoare 
era pusă pentru cinci persoane. Spre stânga se afla camera 
de zi, unde Blanche stătea aşezată pe un scaun masiv 
îmbrăcat cu brocart de culoare roşu-închis. Un dulap 
chinezesc înfiorător, lăcuit în roşu şi având mânere aurite, 
domina capătul îndepărtat al încăperii. Obiecte scumpe şi 
cu aspect ciudat, provenite dintre cele greu vandabile în 
magazinul de antichităţi al lui Llewellyn, erau răspândite 
prin restul camerei. Apoi l-am văzut chiar pe el traversând 
încăperea ca să ne întâmpine. 

— Pe unde aţi umblat? ne-a întrebat Blanche când am 
coborât treptele. Trebuia să luam cocktailurile şi antreurile 
de acum o oră. 

Llewellyn m-a sărutat pe obraz şi a plecat să-l anunţe pe 


256 


Harry că sosiserăm. 

— Am stat la taclale, a spus Lily, lăsându-și trupul masiv 
pe un scaun şi apucând o revistă. 

Harry a apărut ca o furtuna din bucătărie, aducând o 
tavă mare, plină cu aperitive. Purta un şorţ de bucătar şi o 
tichie mare şi căzută pe o ureche. Arata ca o reclamă 
uriaşă pentru aluat care creşte singur. 

— Am auzit de sosirea voastră, a spus el numai un 
zâmbet. Am dat liber la mai tot personalul, ca să nu 
chibiţeze cât gătesc eu. De aceea am adus chiar eu 
aperitivele. 

— Lily a zis că au stat de vorba până adineauri, îţi 
închipui aşa ceva? a spus Blanche, după ce Harry a lăsat 
tava pe o masă alăturată. Dacă mai întârziau, stricau toate 
pregătirile. 

— Dă-le pace, a spus Harry, făcându-mi semn cu ochiul. 
Fetele de vârsta lor trebuie să-şi mai şi facă de cap niţel. 
Harry încă se amăgea că, dacă stătea îndeajuns de mult pe 
lângă mine, Lily avea să se contamineze, preluând anumite 
aspecte ale personalităţii mele. 

— Uite, a zis el, trăgându-mă de mâna până în dreptul 
tăvii cu aperitive. Acesta e cu caviar şi smântână, ăsta e cu 
ouă şi ceapă, iar ăsta de aici e după o reţetă secretă de-a 
mea cu ficat tocat şi sirop. Mi-a dat-o mama, chiar pe patul 
de moarte! 

— Miroase grozav, am zis eu. 

— Iar ăsta e cu somon afumat şi crema de brânza, în caz 
că nu-ţi place caviarul. Vreau ca o jumătate din astea să 
dispară până mă întorc. Cina va fi gata peste jumătate de 
oră. 

Mi-a zâmbit din nou bine dispus şi a ieşit ca vântul din 
încăpere. 

— Doamne, somon afumat, a spus Blanche, de parcă ar fi 
simţit că o ia cu dureri de cap. Dă-mi şi mie unul. l-am 
întins un sandvici cu somon şi mi-am luat şi eu unul. 

Lily s-a apropiat de tava şi a înghiţit pe dată câteva 
aperitive. 

— Cat, vrei nişte şampanie? Ori îţi pregătesc altceva? 


257 


— Şampania e perfectă, i-am răspuns, moment în care s- 
a întors Llewellyn. 

— Lăsaţi, că vă tom eu, a zis bărbatul şi a trecut în 
spatele barului. Şampanie pentru Cat. Şi ce torn pentru 
încântătoarea mea nepoată? 

— Whisky cu sifon, a spus Lily. Carioca unde e? 

— Micuţul şi-a găsit un culcuş pentru seara asta. N-aş 
vrea să se amestece printre aperitive. Întrucât Carioca 
încerca să îl muşte de glezne pe Llewellyn de fiecare dată 
când îl vedea, atitudinea acestuia din urmă era lesne de 
înţeles. În vreme ce Lily s-a bosumflat puţin pentru lipsa 
lui Carioca, Llewellyn mi-a întins un pahar înalt cu 
şampanie care bolborosea vesel. Apoi s-a întors la bar să 
pregătească whisky-ul. 

După jumătatea de oră promisă şi multe aperitive, Harry 
a ieşit din bucătărie îmbrăcat cu o haina din catifea neagră 
şi ne-a făcut tuturor semn să ne aşezam la masa. Lily şi 
Llewellyn au luat loc de o parte a mesei de mahon, iar 
Blanche şi Harry la capete. Mie mi-a rămas o latură 
întreaga. Ne-am aşezat, apoi Harry ne-a turnat vin. 

— Să toastam pentru plecarea iubitei noastre prietene 
Cat şi pentru prima ei şedere departe de noi de când o 
cunoaştem. Am ciocnit paharele, apoi Harry a continuat: 
înainte de a pleca, trebuie să-ţi dau o listă a celor mai bune 
restaurante din Paris. Dacă ajungi la Maxim's sau la Tour 
d'Argent, e suficient să menţionezi numele meu faţă de 
şeful de sală, şi vei fi servită ca o prinţesă. 

M-am văzut silită să-i spun. Dacă nu o făceam atunci, nu 
avea să înţeleagă. 

— Harry, de fapt o să stau în Paris doar câteva zile. 
După aceea, plec la Alger. 

Ţinând paharul de vin ridicat în aer, Harry s-a uitat la 
mine. Apoi a aşezat paharul pe masă. 

— Alger? s-a mirat el. 

— Acolo o să lucrez, i-am explicat. Voi sta la Alger un an. 

— O să trăieşti cu arabi? 

— Păi, dacă mă duc în Algeria? am zis eu. Cei de la masă 
au rămas tăcuţi, şi am apreciat faptul că niciunul nu a 


258 


încercat să intervină în numele meu. 

— De ce tocmai în Algeria? Ţi-ai pierdut minţile peste 
noapte? Ori ai vreun motiv care-mi scapă mie? 

— Trebuie să elaborez un sistem computerizat pentru 
OPEC, i-am spus eu. E un consorţiu petrolier. Înseamnă 
Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol. Aceste ţări 
produc şi distribuie ţiţei, iar una din bazele lor se afla în 
Algeria. 

— Ce fel de consorţiu e ăsta, dacă e condus de nişte 
oameni care nici măcar nu ştiu să sape un puț? Vreme de 
mii de ani, arabii au rătăcit prin deşert călare pe cămile şi 
nu au produs absolut nimic! Cum poţi să...? 

Parcă pentru a mă salva, Valerie, menajera, a sosit cu un 
vas mare cu supă de pasăre aflat pe un cărucior. L-a adus 
până în dreptul lui Blanche şi a început să servească. 

— Valerie, ce faci? a exclamat Harry. Nu acum! 

— Monsieur Rad, a spus Valerie, care era din Marsilia şi 
ştia cum să-i ia pe bărbaţi, zunt la tumneavoazthră de zece 
ani. lahr în acest timp, nu v-am permiz niciodat să-mi 
zpune când ză zervezc zup. De ce aş fi gerut permiziune 
togmai acum? 

După care a continuat să servească supa cu o detaşare 
remarcabilă. 

Până când Harry şi-a revenit din acel duş rece, Valerie a 
ajuns la mine. 

— Foarte bine, a zis ea, apoi a strâns din buze şi a trecut 
mai departe, pentru a-l servi pe Harry. 

— O cunoşti bine pe domnişoara Velis? 

— Destul de bine, a zis Valerie. 

— Ştii că domnişoara Velis tocmai m-a informat că se 
mută în Algeria, ca să trăiască printre arabi? Ce părere ai 
de asta? 

— O, Algeria e o ţahră minunată, a spus Valerie, trecând 
mai departe, să o servească pe Lily. Am un fhrate cahre 
thrâieşte acolo. L-am vizitat de multe ohri, a adăugat ea şi 
mi-a confirmat cu un gest din cap. O să vă placă foahrte 
mult. 

L-a servit apoi pe Llewellyn şi a plecat la bucătărie. 


259 


Cei de la masa au rămas tăcuţi. Puteai auzi zgomotul 
lingurilor ce atingeau farfuriile de supă. În cele din urmă, 
Harry a spus: 

— Vă place supa? 

— E minunată, am zis eu. 

— N-o să ai parte de o asemenea supă în Algeria, te 
asigur de asta. 

Acela era felul lui Harry de a recunoaşte că pierduse 
runda. Aproape că am auzit un murmur de uşurare al celor 
de la masă. 


Cina a fost minunată. Harry făcuse clătite de cartofi cu 
sos de mere, care era uşor acrişor şi avea gust de 
portocale. Apoi gătise o friptură uriaşă care se făcuse în 
suc propriu, atât de fragedă, încât se putea tăia cu 
furculiţa. Tot el pregătise o caserolă cu tăiței numiţi 
„Kugel“, foarte crocanţi. De asemenea, multe legume şi 
patru feluri de pâine servită cu smântână. La desert ne-am 
delectat cu cel mai bun ştrudel pe care l-am mâncat 
vreodată, plin de stafide şi aburind. 

Blanche, Llewellyn şi Lily rămăseseră neobişnuit de 
tăcuţi în timpul cinei, mulţumindu-se să schimbe câteva 
banalităţi, dar şi acelea fără să pună mult suflet. Intr-un 
târziu, Harry s-a întors spre mine, mi-a umplut paharul şi a 
Zis: 

— Dacă dai de necazuri, te rog să mă suni. Mă 
îngrijorează soarta ta, mai ales că nu poţi apela decât la 
arabii aceia şi la creştinii pentru care lucrezi. 

— Îţi mulţumesc, am spus eu. Harry, încearcă totuşi să 
înţelegi că merg într-o ţară civilizată, pentru a lucra în 
domeniul afacerilor. De fapt, nu-i totuna cu a merge într-o 
expediţie în junglă... 

— Ce tot vorbeşti? m-a întrerupt Harry. Arabii încă le 
taie mâinile celor care fură. Pe de altă parte, nici măcar în 
ţările civilizate nu te mai simţi în siguranţă. Eu n-o las pe 
Lily să conducă automobilul nici prin New York, de teamă 
că va fi atacată. Cred că ai auzit că Saul şi-a dat demisia, 
nu? Ce ingrat... 


260 


Eu şi Lily am schimbat o privire, apoi ne-am uitat în altă 
parte. Harry a continuat: 

— Lily încă participă la acel mare turneu de şah şi nu am 
pe nimeni care să o ducă până acolo cu maşina. Tremur de 
moarte că umblă singura pe străzi... Mai ales după ce am 
aflat că un participant la turneu a murit... 

— Nu fi ridicol, a spus Lily. Turneul e foarte important. 
Dacă mă calific, aş putea juca în interzonale, contra celor 
mai buni jucători din lume. Nici nu mă gândesc să mă 
retrag doar pentru că un bătrânel nebun a încasat-o şi a 
murit. 

— A încasat-o?! a exclamat Harry şi s-a uitat lung la 
mine înainte ca eu să apuc să afişez un aer nevinovat. 
Grozav! Extraordinar! Exact lucrul de care mă temeam. Şi 
până una, alta, tu dai fuga una, două, spre Forty-sixth 
Street, ca să joci şah cu smintitul acela bătrân! Oare o să 
te vad căsătorită vreodată? 

— Vorbeşti de Mordecai? l-am întrebat pe Harry. 

În jurul mesei s-a lăsat o tăcere de moarte. Harry a 
împietrit. Llewellyn închisese ochii şi se juca cu şervetul. 
Blanche s-a uitat la Harry cu o surâs de nemulţumire. Lily 
a rămas cu privirea fixată în farfurie şi a lovit uşor cu 
lingura în masă. 

— Am spus ceva ce nu trebuia? am întrebat eu. 

— Nu-i nimic, a mormăit Harry. Nu pune la inimă. 

Apoi a rămas tăcut. 

— Nicio problema, draga mea, a spus Blanche cu o 
amabilitate forţată. Acesta e un subiect pe care de obicei îl 
evităm. Mordecai e tatăl lui Harry. Lily e topită după el. A 
învăţat-o să joace şah încă de mică. Cred că a făcut-o ca să 
mă sfideze. 

— Mamă, dar e ridicol, a spus Lily. Eu l-am rugat să mă 
înveţe. Doar ştii asta. 

— Pe vremea aceea abia de ieşiseşi din scutece, a zis 
Blanche, încă privindu-mă. După părerea mea, e un bărbat 
insuportabil. N-a călcat în acest apartament de când eu şi 
Harry ne-am căsătorit, adică de douăzeci şi cinci de ani. 
Am rămas trăsnita că Lily i te-a prezentat. 


261 


— Doar e bunicul meu, a spus Lily. 

— Puteai să mă anunti şi pe mine, a intervenit Harry. 
Părea atât de jignit, încât, pentru un moment, am crezut că 
va plânge. Ochii lui, aducând cu aceia ai unui câine Saint- 
Bernard, nu arătaseră niciodată mai plângăcioși. 

— Îmi pare sincer rău, am spus eu. A fost greşeala 

mea... 
— Nu a fost greşeala ta, a spus Lily. Aşa că ţine-ţi gura. 
Problema e că nimeni dintre cei de faţă n-a înţeles că eu 
vreau să joc şah. Nu ţin să devin actriţă ori să mă mărit cu 
un bărbat bogat. Nu vreau nici să-i păcălesc pe alţii, aşa 
cum face Llewellyn... 

Acesta a ridicat privirea spre ea şi a fulgerat-o, după 
care şi-a întors ochii spre masă. 

— Eu vreau să joc şah şi, în afară de Mordecai, nimeni 
nu înţelege asta. 

— De fiecare dată când doar se pronunţă numele acelui 
om, a spus Blanche, pe un ton care mi s-a părut strident, 
membrii familiei par să nu se mai înţeleagă. 

— Nu pricep de ce trebuie să mă furişez până la el ca o 

infractoare, a spus Lily, de parcă nu m-aş duce la bunicul 
meu... 
— Când te-ai furişat? a făcut Harry. i-am cerut eu să te 
furişezi? Te-am trimis cu maşina de fiecare dată când ai 
vrut să mergi la el. N-a spus nimeni că trebuie să te 
furişezi. 

— Dar poate că ea a vrut să se furişeze, a spus 
Llewellyn, care tăcuse până în acel moment. Pesemne că 
scumpei noastre Lily i-a plăcut să se furişeze cu Cat, ca să 
discute despre turneul la care au fost împreună duminica 
trecută, cel la care a fost ucis Fiske. La o adică, Mordecai 
face parte din generaţia marelui maestru Fiske. Adică a 
făcut, ca să fim mai exacti. 

Llewellyn a zâmbit satisfăcut, socotind că reuşise să 
lovească drept la ţintă. M-am întrebat cât de aproape 
fusese de adevăr. Am încercat o stratagemă de evitare. 

— Nu fi absurd! Toată lumea ştie că Lily nu asistă la 
turnee. 


262 


— Ei, na, de ce să minţim? a spus Lily. Probabil c-a 
apărut în ziare că am fost prezentă la turneu. Doar am 
văzut o mulţime de reporteri acolo. 

— Mie nimeni nu-mi zice niciodată ce se întâmplă! s-a 
răstit Harry. De furie, era roşu la faţă. Ce naiba se petrece 
aici? 

S-a uitat urât la noi, gata să explodeze. Nu-l mai 
văzusem atât de furios. 

— Eu şi Cat ne-am dus duminica la turneu. Fiske a jucat 
cu un rus. Fiske a murit, iar eu şi Cat am plecat. Asta a 
fost tot, aşa că nu mai face din ţânţar armăsar. 

— Cine se dă în spectacol? a întrebat Harry. Acum, după 
ce mi-ai explicat situaţia, sunt mulţumit. Doar că-mi puteai 
spune de la început. Dar n-o să te mai duci la turnee la 
care unii o încasează şi mor. 

— O să am grijă ca de acum încolo să nu mai moară 
nimeni, a spus Lily. 

— Ce-a avut de spus sclipitorul Mordecai despre 
moartea lui Fiske? a întrebat Llewellyn, care nu voia să 
abandoneze subiectul. Sunt convins că are propria părere 
în legătură cu acest incident. El întotdeauna emite păreri 
despre orice. 

Blanche şi-a lăsat mâna pe braţul lui, semn că nu era 
cazul să întindă coarda prea tare. 

— Mordecai consideră că Fiske a fost ucis, a spus Lily, 
împingându-şi scaunul înapoi şi ridicându-se în picioare. 
Şi-a lăsat şervetul să cada pe masă. Ce-ar fi să ne mutăm 
în salon şi să bem ceva mai tare? 

A ieşit din cameră. Vreme de câteva momente a domnit 
o tăcere stânjenitoare, apoi Harry a întins mâna şi m-a 
bătut pe umăr. 

— Iartă-mă, draga mea! E petrecerea ta de rămas-bun, 
iar noi ne certam şi ne răstim unii la alţii ca nişte nebuni. 
Hai, vino să bem un coniac şi să vorbim despre lucruri mai 
vesele. 

Am fost de acord. Ne-am dus cu toţii în camera de zi ca 
să bem un păhărel. Blanche a pretextat o durere de cap şi 
s-a retras. Llewellyn m-a tras deoparte şi mi-a zis: 


263 


— Mai ţii minte propunerea pe care ţi-am făcut-o în 
legătură cu Algerul'? Eu am dat din cap, iar el a continuat: 
Vino o clipă până în bibliotecă pentru a discuta despre 
asta. 

L-am urmat pe coridorul din spate către bibliotecă, o 
încăpere unde predominau piese masive de mobilier de un 
cafeniu-deschis, iar lumina era discretă. După ce am intrat, 
Llewellyn a închis uşa. 

— Eşti dispusă să o faci? m-a întrebat el. 

— Ascultă, ştiu că asta prezintă importanţă pentru tine, 
am zis eu. M-am gândit bine. Voi încerca să găsesc piesele 
acelea. Dar n-am de gând să fac ceva ilegal. 

— Dacă-ţi trimit banii telegrafic, le poţi cumpăra? Adică, 
te pun în legătură cu cineva care le-ar... le-ar putea scoate 
din ţară. 

— Să le scoată ilegal, adică? 

— De ce vezi lucrurile în felul acesta? a întrebat 
Llewellyn. 

— Vreau să te întreb ceva, Llewellyn, am spus eu. Dacă 
ai pe cineva care ştie unde sunt piesele, pe cineva care le 
va plăti, mai mult, pe cineva care ţi le scoate din ţară, la ce 
mai ai nevoie de mine? _ 

Llewellyn a rămas tăcut câteva clipe. Îmi era limpede că 
se gândea ce să-mi răspundă. În cele din urmă, a zis: 

— De ce să nu fiu cinstit în legătură cu asta? Am 
încercat deja. Proprietarul nu vrea să le vândă oamenilor 
mei. Refuză până şi să-i întâlnească. 

— Atunci de ce ar trata cu mine? am vrut eu să ştiu. 

Llewellyn a arborat un surâs ciudat. După aceea, cu un 
aer secretos, mi-a zis: 

— E vorba despre o femeie. Şi avem motive să credem 
că nu vrea să trateze decât cu o femeie. 


Llewellyn nu se exprimase prea limpede, dar am 
considerat că era preferabil sa nu insist prea mult, întrucât 
aveam şi eu motive pe care le-aş fi putut da în vileag în 
cadrul discuţiei. 

Când m-am întors în sufragerie, Lily şedea pe o canapea 


264 


cu Carioca în braţe. Harry stătea în picioare lângă hidoasa 
masă de scris lăcuită de la celălalt capăt al camerei şi 
vorbea la telefon. Cu toate că era cu spatele spre mine, mi- 
am dat seama din rigiditatea posturii lui ca era vorba 
despre ceva neplăcut. Am aruncat o privire spre Lily, iar 
ea a clătinat din cap. Carioca a ciulit urechile când l-a 
văzut pe Llewellyn, şi din ghemul acela de păr a răzbătut 
un mârâit înfundat. Llewellyn s-a grăbit să profite de prilej 
şi, sărutându-mă scurt pe obraz, a plecat. 

— M-a căutat poliţia, a spus Harry, aşezând receptorul 
în furcă şi întorcându-se către mine cu o expresie 
nenorocită. Stătea cu umerii pleoştiţi şi părea gata să 
izbucnească în lacrimi. Au pescuit un cadavru din East 
River. M-au invitat să mă duc până la morgă pentru a-l 
identifica. Mortul - şi a spus asta gâtuit de emoție - avea 
portofelul şi permisul de conducere al lui Saul în buzunar. 
Iar acum trebuie să plec. 

Cred că am albit când am auzit asta. Aşadar, Mordecai 
avusese dreptate. Cineva încerca să muşamalizeze, dar 
cum de ajunsese cadavrul lui Saul tocmai în East River? 
Mi-era teamă să mă uit la Lily. Niciuna dintre noi n-a scos 
o vorbă, dar Harry n-a băgat de seamă. 

— Ştiţi ceva, a zis el, mi-am dat seama de duminica 
trecută că s-a întâmplat ceva rău. Când a venit aici, Saul s- 
a închis în camera asta şi nu a vrut sa vorbească cu 
nimeni. Nici la masă nu a venit. Credeţi cumva că s-a 
sinucis? Trebuia să stau de vorba cu el atunci... Mă simt 
oarecum vinovat. 

— Dar nu ştii sigur că bărbatul e chiar Saul, a spus Lily. 

Apoi mi-a aruncat o privire rugătoare, dar nu mi-am dat 
seama dacă prin asta îmi cerea să spun adevărul ori să 
păstrez tăcerea. Mă simţeam groaznic în legătură cu tot ce 
se întâmplase. 

— Vrei să merg cu tine? i-am sugerat eu. 

— Nu, dragă, a zis Harry oftând din rărunchi. Să speram 
că Lily a avut dreptate şi ca e vorba despre o greşeală. Dar 
dacă e Saul, va trebui să stau acolo o vreme. Aş vrea să 
cer... să-i aranjez înmormântarea printr-o firmă de servicii 


265 


funerare. 

Harry m-a sărutat de rămas-bun, cerându-şi scuze 
pentru lucrurile triste petrecute în acea seară, şi a plecat. 

— Doamne, mă simt groaznic, a spus Lily după plecarea 
lui Harry. A ţinut la Saul ca la un fiu. 

— Cred c-ar fi preferabil să-i spunem adevărul, am 
propus eu. 

— la mai lasă naibii sentimentele nobile, a spus Lily. 
Cum dracu' o să-i explicam că tu ai văzut cadavrul lui Saul 
acum două zile la Naţiunile Unite şi ai uitat să aduci vorba 
despre asta la masa? Sper că îţi aminteşti ce a spus 
Mordecai. 

— Mordecai părea să aibă o presimţire că aceste crime 
sunt muşamalizate, am zis eu. Cred că ar trebui să 
discutam cu el despre asta. 

I-am cerut lui Lily numărul de telefon al lui Mordecai. Ea 
mi l-a aruncat pe Carioca în poală şi s-a dus la masa de 
scris ca să ia hârtie. Carioca s-a apucat să-mi lingă o mână. 
M-am şters. 

— Nici nu-ţi vine a crede ce rahaturi aduce Lulu în casă, 
a zis ea, referindu-se la hidoasa masa de scris roşie cu 
auriu. Când era nervoasa, Lily îi spunea întotdeauna 
„Lulu“ lui Llewellyn. Sertarele se blochează, iar mânerele 
astea de alamă sunt înfiorătoare. A scris numărul lui 
Mordecai şi mi-a întins hârtia. 

— Când pleci? m-a întrebat ea. 

— În Algeria? Sâmbătă. Nu prea cred ca vom mai avea 
timp să stăm de vorbă până atunci. 

M-am ridicat şi i l-am aruncat pe Carioca în braţe. Ea l-a 
ridicat în aer şi şi-a frecat nasul de botul lui, în timp ce 
câinele se zbătea să scape. 

— Oricum n-o să am vreme să ne vedem până sâmbătă. 
O să stau închisa cu Mordecai ca să jucăm şah până la 
redeschiderea turneului de săptămâna viitoare. Insă în caz 
că avem ceva noutăţi în legătură cu moartea lui Fiske ori... 
ori a lui Saul... cum dăm de tine? 

— Nu ştiu ce adresă voi avea acolo. Cred ca ar fi bine să- 
mi laşi un mesaj la birou, iar ei mă vor înştiinţa. 


266 


Am convenit în acest sens. Apoi am coborât la parter, iar 
portarul mi-a găsit un taxi. În timp ce maşina mergea prin 
noapte, am încercat să trec în revistă tot ce se petrecuse, 
pentru a vedea ce legături existau între evenimente. Insă 
gândurile mi se încâlciseră în minte, iar în stomac simţeam 
un ghem rece. Cuprinsă de o disperare mută, am ajuns la 
uşa clădirii de apartamente în care locuiam. 

Am plătit şoferului şi am intrat în goană în bloc, 
traversând holul ca o furtună. Am apăsat butonul ca să 
chem liftul. Brusc, am simţit o bătaie pe umăr. Aproape că 
am sărit în sus de spaimă. 

Dar nu era decât portarul, care avea în mână 
corespondenţa mea. 

— Vă cer iertare, domnişoara Velis, dacă v-am speriat, a 
spus el umil. Nu voiam să uitaţi de corespondenţă. Am 
înţeles că la sfârşitul săptămânii plecaţi, adevărat? 

— Da, i-am dat administratorului adresa de la birou. De 
vineri încolo, puteţi trimite acolo toată corespondenţa mea. 

— Prea bine, a spus el şi mi-a urat noapte bună. 

Nu m-am dus direct în apartamentul meu. Am apăsat 
butonul pentru acoperişul clădirii. În afara chiriaşilor, 
nimeni nu ştia de uşa de salvare ce dădea spre o terasă 
întinsă, pardosită cu gresie, de unde se putea admira 
întregul Manhattan. Dedesubt, atât cât puteam cuprinde 
cu privirea, se vedeau luminile oraşului pe care aveam să-l 
părăsesc curând. În depărtare, am văzut, licărind, luminile 
clădirilor Empire State şi Chrysler. 

Am rămas acolo vreo zece minute, până când am simţit 
că mă mai liniştisem. 

Abia după aceea am luat liftul până la etajul meu. 

Firul de păr pe care îl lăsasem în uşa era neatins, de 
aceea am tras concluzia că nimeni nu pătrunsese înăuntru. 
Dar după ce am descuiat şi am pătruns în hol, mi-am dat 
seama că era ceva în neregulă. Încă nu aprinsesem lumina 
din hol, dar din camera principală de la capătul holului 
răzbătea o licărire slabă. Eu niciodată nu lăsam lumini 
aprinse când plecam în oraş. 

Am aprins lumina de pe hol, am inspirat adânc şi am 


267 


pornit încet spre cameră. De cealaltă parte a încăperii, pe 
pian, se găsea o mică lampă cu un abajur conic, pe care o 
foloseam ca să văd notele. Aceea fusese aprinsă, şi arunca 
lumină asupra oglinzii bogat ornamentate de deasupra 
pianului. Cu toate că mă găseam la şapte, opt metri de ea, 
am văzut că sub rama oglinzii era prins un bilet. 

Am pornit ca vrăjită spre cealaltă extremitate a camerei, 
ocolind obiectele din calea mea. Mi s-a părut că aud 
foşnete dincolo de arborii ornamentali ce alcătuiau o 
adevărată jungla. Lumina slabă lucea precum aceea a unui 
far, atrăgându-mă spre oglindă. Am ocolit pianul de 
concert şi am ajuns în faţa biletului. Când l-am citit, am 
simţit un fior rece de-a lungul spinării. 


Te-am prevenit, dar oare vei 

voi să mă asculţi? Când vei 

întâlni necazuri, nu trebuie să-ţi vâri capul 
în nisip - iar în 

Algeria e mult nisip. 


Am rămas cu privirea la bilet. Chiar dacă nu ar fi avut 
calul desenat în partea de jos ca să-mi dea un indiciu, eu 
oricum aş fi recunoscut scrisul. Era al lui Solarin. Dar cum 
reuşise să pătrundă în apartament fără să deranjeze 
semnul lăsat de mine? Era în stare să escaladeze o clădire 
de unsprezece etaje şi să pătrundă pe fereastră? 

Mi-am stors creierul încercând să dau un înţeles întregii 
întâmplări. Ce voia Solarin de la mine? De ce riscase să 
intre în apartamentul meu doar ca să-mi lase un bilet? De 
două ori făcuse tot posibilul să discute cu mine, să mă 
avertizeze, de fiecare dată cu puţin înainte ca un om să fie 
ucis. Dar ce legătură aveau toate astea cu mine? Pe de altă 
parte, dacă mă pândeau pericole, ce puteam face eu ca să 


268 


le evit? 

M-am întors în hol şi am încuiat uşa, punând şi lanţul de 
siguranţă. Apoi am făcut un tur al apartamentului, 
verificând pe după arborii ornamentali, prin dulapuri şi 
debara, ca să mă asigur că eram singură. Am aruncat pe 
podea corespondenţa, am coborât patul şi m-am aşezat pe 
margine cât mi-am scos pantofii şi ciorapii. Abia după 
aceea am mai observat ceva. N 

Biletul licărea discret de cealaltă parte a camerei. Insă 
lampa nu fusese întoarsă pentru ca lumina să cadă pe 
centrul biletului. Ea strălucea doar într-o margine. M-am 
ridicat din nou şi, cu ciorapii în mâna, m-am dus să mă uit 
mai de aproape. Lumina era dirijată atent către marginea 
biletului - cea stângă - astfel încât cădea pe primul cuvânt 
din fiecare rând. Iar cuvintele se combinau, alcătuind o 
nouă propoziţie: 

„Te voi întâlni în Algeria“. 


La ora două dimineaţa stăteam în pat şi priveam fix în 
tavan. Nu puteam închide ochii. Creierul îmi funcţiona la 
parametri maximi. Ceva nu se potrivea, ceva lipsea. 
Existau prea multe piese în acel joc de puzzle, şi eu nu 
reuşeam să le potrivesc. Cu toate acestea, eram convinsă 
că ele îşi aveau locul lor. Am derulat totul în minte pentru 
a nu ştiu câta oară. 

Prezicătoarea mă avertizase că eram în primejdie. 
Solarin mă  prevenise că mă pândeau pericole. 
Prezicătoarea lăsase un mesaj cifrat în profeția ei. Solarin 
îmi lăsase un mesaj ascuns în biletul prins în rama oglinzii. 
Oare exista vreo legătură între prezicătoare şi Solarin? 

Era un lucru pe care îl trecusem cu vederea, deoarece 
nu avusese niciun înţeles. Mesajul cifrat al prezicătoarei 
sunase: „J'adoube CV“. Aşa cum spusese Nim, se părea că 
ea voia să ia legătura cu mine. Daca era adevărat, de ce nu 
auzisem nimic de ea de atunci încoace? Trecuseră trei luni, 
iar femeia dispăruse cu totul din viaţa mea. 

M-am ridicat cu greu din pat şi am aprins luminile. Dacă 
tot nu puteam dormi, măcar puteam încerca să dezleg 


269 


şarada aceea. M-am dus la dulap şi am bâjbâit până am 
găsit şerveţelul şi bucata împăturită de hârtie pe care Nim 
scrisese poezia în versuri. M-am dus la bar şi mi-am turnat 
un pahar sănătos de brandy. Apoi m-am aruncat pe un 
maldăr de perne aşezate direct pe podea. 

Scoţând un creion dintr-un suport de alături, m-am 
apucat să număr literele şi să le încercuiesc, aşa cum îmi 
arătase Nim. Dacă femeia aceea ţinea atât de mult să 
comunice cu mine, poate că deja o făcuse. Poate mai exista 
ceva ascuns în profeția ei. Ceva ce nu descoperisem până 
atunci. 

Cum prima literă a fiecărui rând dăduse un mesaj, am 
încercat să notez şi ultima literă din fiecare rând. Din 
nefericire, a ieşit ceva neinteligibil. 

Cuvântul rezultat nu sugera nimic, de aceea am încercat 
cu primele litere ale fiecărui al doilea cuvânt din versuri, 
apoi din al treilea cuvânt şi aşa mai departe. Am obţinut 
chestii care nu însemnau nimic. Asta m-a făcut să mă 
enervez. Am încercat prima literă a fiecărui cuvânt din 
prima propoziţie şi a doua litera din versul doi, şi iar n-am 
obţinut nimic. Nimic nu mergea. Am luat o gură bună de 
brandy şi am continuat chinul acela vreme de încă un ceas. 

Era aproape trei şi jumătate dimineaţa când mi-a venit 
ideea de a încerca numere pare şi impare. Luând cuvintele 
cu număr impar de litere din fiecare propoziţie, am reuşit 
să dau lovitura. Ori, mai curând, mi-a ieşit ceva ce semăna 
a cuvânt. Prima literă din prima propoziţie, a treia literă 
din următoarea, apoi a cincea, a şaptea, şi am obţinut: 
IEREMIAH. Nu doar un cuvânt, ci un nume. M-am târât pe 
jos prin cameră, căutând prin maldărele de cărţi, până am 
găsit o Biblie veche şi cam uzată. Am frunzărit prin cuprins 
şi am găsit Ieremia, Cartea a douăzeci şi patra din Vechiul 
Testament. Dar mesajul rezultat spunea „leremia-H“. Ce 
reprezenta acel H? M-am gândit puţin şi mi-a dat seama că 
H era a opta literă din alfabet. Şi ce dacă? 

Apoi am observat că a opta propoziţie din poezie suna: 
„Continuă cercetarea după treizeci şi trei cu trei“. Asta 
părea o sugestie să caut în Biblie. 


270 


Am căutat leremia, 33, 3 şi gata: 


Strigă către Mine, că eu îţi voi răspunde şi îţi voi arăta 
lucruri mari şi nepătrunse pe care tu nu le ştii. 


Deci avusesem dreptate. Mai existase un mesaj ascuns 
în profeție. Singura problema era că acel mesaj nu-mi 
slujea la nimic deocamdată. Dacă bătrâna dorise să-mi 
arate lucruri măreţe şi nepătrunse, atunci unde erau acele 
lucruri? Nu ştiam. 

Era reconfortant să aflu că o persoană care nu fusese 
niciodată în stare să termine vreun careu de cuvinte 
încrucişate din New York Times reuşise să decripteze 
mesaje de pe un şerveţel de hârtie. Pe de altă parte, mă 
simţeam frustrată. Cu toate că fiecare lucru nou pe care îl 
scoteam la iveală părea să aibă un înţeles, în sensul că 
suna coerent şi cuprindea un mesaj, acel mesaj nu părea 
să mă ducă nicăieri. Decât spre alte mesaje. 

Am oftat, am privit lung poemul, am dat de duşcă şi 
restul de băutură şi am decis să o iau de la capăt. Sigur 
mai exista ceva ascuns în poem. Era singurul loc unde se 
putea ascunde ceva. 

Se făcuse deja cinci dimineaţa când mi-a trecut prin cap 
că poate ar fi mai bine să nu mai caut litere. Poate că 
mesajul era rostit chiar în cuvinte, aşa cum fusese în 
biletul lui Solarin. Şi chiar când mi-a venit ideea asta - 
pesemne că m-a ajutat şi al treilea pahar de brandy - ochii 
mi-au căzut pe prima propoziţie a profeţiei. 


Aşa cum aste versuri? se-amestecă formând o cheie... 


Când prezicătoarea rostise aceste cuvinte, ea se uitase 
la liniile din palma mea. Dar daca versurile (liniile) poeziei 
alcătuiau cheia mesajului? 

Am luat poezia ca să mai arunc o ultimă privire. Unde să 
fie cheia? Hotărâsem deja să interpretez acele aluzii în 


23 Cuvântul din original este line, care înseamnă vers, rând şi linie. 
(n.tr.) 


271 


sens ad litteram. Ea spusese ca liniile (versurile) însele 
alcătuiau o cheie - la fel ca tiparul rimei -; atunci când le 
alăturai, dădeau 666, numărul Fiarei. 

Îmi vine greu să pretind ca am avut o iluminare 
lăuntrică neaşteptată după ce analizasem totul vreme de 
cinci ore, dar aşa am simţit în acele momente. Eram 
convinsă, în ciuda lipsei mele de somn şi a alcoolului care- 
mi alerga prin sânge, că găsisem răspunsul. 

Modelul de rimă, prin alăturare, nu doar că dădea 666. 
EI era cheia întregului mesaj ascuns. Exemplarul meu din 
poezie era atât de mâzgălit, încât arăta ca o hartă de 
relaţii intergalactice din univers. Întorcând foaia pe dos, 
am copiat poezia şi modelul de rimă. Modelul fusese 1-2-3, 
2-3-1, 3-1-2. Am ales cuvântul din fiecare propoziţie care 
corespundea acelui număr. Mesajul suna: LA FEL CA 
ORICE ALT JOC ACEASTĂ BĂTĂLIE VA CONTINUA 
MEREU. 

Şi mi-am dat seama, cu o certitudine de nezdruncinat, 
dată probabil şi de ameţeala mea bahică, de înţelesul 
exact. Nu-mi spusese Solarin că jucam o partidă de şah? 
Însă prezicătoarea mă avertizase de asta încă de acum trei 
luni. 

J'adoube. Te ating. Te aşez, Catherine Velis. Strigă către 
Mine, că eu îţi voi răspunde şi îţi voi arăta lucruri măreţe 
şi nepătrunse pe care tu nu le ştii. Pentru că se desfășoară 
o bătălie, iar tu eşti un pion în acest joc. O piesă pe şahul 
Vieţii. 

Am zâmbit, mi-am întins picioarele să mi le dezmorţesc 
şi am pus mâna pe telefon. Deşi nu puteam lua legătura 
direct cu Nim, îi puteam lăsa un mesaj pe computer. Nim 
era un maestru al criptării, poate cel mai mare din lume. 
Ţinuse prelegeri şi scrisese cărţi pe acel subiect, nu? Nici 
nu era de mirare că îmi smulsese biletul din mână când 
observasem modelul de rimă. Insă şnapanul aşteptase 
până când îmi dădusem singură seama. Am format 
numărul şi am lăsat mesajul meu de rămas-bun: 


„Un pion înaintează spre Alger“. 


272 


Apoi, cum afară se lumina, am hotărât să mă culc. Nu 
voiam să mai gândesc, iar creierul mă aproba. Tocmai 
voiam să dau deoparte corespondenţa pe care o lăsasem 
pe podea, când am remarcat un plic nefrancat şi care nici 
adresă nu avea. Însemna că fusese predat de vreun 
comisionar, dar nu am recunoscut scrisul de mână, mare şi 
înflorat, cu care fusese caligrafiat numele meu. Înăuntru 
am găsit un bilet pe o bucată de hârtie groasă. M-am 
aşezat pe pat şi l-am citit: 


Draga mea Catherine, 

Mi-a făcut plăcere să te cunosc. Nu voi putea sta de 
vorbă cu tine înainte de plecare, întrucât şi eu voi părăsi 
oraşul şi voi lipsi câteva săptămâni. 

În urma discuţiei noastre, am decis să o trimit pe Lily să 
te însoţească în Alger. Două minţi sunt mai bune decât una 
când trebuie sa rezolvi anumite probleme. Nu eşti de acord 
cu mine? 

Apropo, am uitat sa te întreb... Ţi-a plăcut întâlnirea cu 
prietena mea, prezicătoarea? Îţi transmite o salutare: Bun 
venit în Joc. 


Cu cele mai sincere urări, 
Mordecai Rad 


273 


JOCUL DE MIJLOC 


Ici şi colo în vechile literaturi dăm peste 
legende despre jocuri înțelepte şi magice, 
care erau scornite şi jucate de către 
cărturari, călugări sau la curţi princiare cu 
dragoste de cele spirituale, de exemplu în 
forma unor jocuri de şah, ale căror figuri şi 
câmpuri aveau, în afara semnificaţiilor 
obişnuite, şi alte înţelesuri, tainice.” 


Jocul cu mărgele de sticlă 
HERMANN HESSE 


Practic acest joc de dragul lui.3 


SHERLOCK HOLMES 


Alger 
Aprilie 1973 


Era una dintre acele înserări vibrante, de un albastru ca 
levănţica, anunțând sosirea primăverii. Până şi cerul părea 
sa freamăte în timp ce avionul meu traversa ceața subţire 
ce se înălța dinspre coasta Mării Mediterane. Sub mine se 
întindea Algerul. 

„Al-Djezair Beida“, aşa i se spunea. Insula Albă. Părea să 
se ridice şiroind de apă direct din mare, ca un oraş de 
basm, un miraj. Cele şapte coline faimoase erau înţesate 
de clădiri albe, parcă rostogolindu-se una peste alta, 
asemenea unor elemente decorative ale unui tort de nuntă. 


29 Jocul cu mărgele de sticlă, Editura pentru literatura universala, 
1969, p. 13 (n.tr.) 

3 Arthur Conan Doyle, Aventura planurilor Bruce-Partington, 1908 
(n.tr.) 


274 


Până şi copacii aveau forme şi culori exotice, fermecate, ce 
păreau să nu aparţină acestei lumi. 

Aşadar, acela era oraşul alb care ilumina drumul spre 
continentul negru. Acolo jos, sub faţada sclipitoare, se 
găseau împrăştiate piesele misterioase pentru găsirea 
cărora traversasem jumătate din glob. Când avionul a 
plutit pe deasupra mării, am simţit că urma să aterizez, nu 
în Alger, ci în primul careu: cel care avea să mă ducă 
direct în miezul jocului. 


Aeroportul de la Dar-el-Beida (Palatul Alb) este situat 
chiar la marginea oraşului Alger, iar capătul pistei lui 
scurte este scăldat de apele Mediteranei. 

Când am coborât în faţa clădirii de două etaje, un şir de 
palmieri se legănau ca nişte pene lungi în briza răcoroasă 
şi sărata. Mirosul iasomiei, care înfloreşte noaptea, umplea 
aerul. Dincolo de faţada clădirii scunde a aeroportului 
fusese fixată o panglică scrisă de mână: buclişoarele, 
punctele şi liniile, care semănau cu scrierea japoneză 
făcută cu pensula, reprezentau prima mea întâlnire cu 
araba clasică. Dedesubtul literelor parcă sculptate, se 
vedeau câteva cuvinte în franceza: Bienvenue en Algérie. 

Bagajele noastre fuseseră puse unul peste altul pe asfalt, 
astfel că le-am identificat fiecare. Un hamal l-a pus pe al 
meu pe un cărucior metalic şi am pornit, în urma şirului de 
pasageri, către aeroport. 

Când m-am aşezat la coada de la ghişeul Imigrări, m-am 
gândit cât de departe ajunsesem după doar o săptămână, 
din noaptea când rămăsesem trează ca să descâlcesc 
profeția prezicătoarei. Şi parcursesem singură toată acea 
distanţă. 

Nu fusese o chestiune de alegere. În prima dimineaţă 
după ce descifrasem poemul ei, încercasem cu disperare 
să iau legătura cu fiecare dintre prietenii mei, însă mă 
izbisem de o conspirație. Când am telefonat acasă la 
Harry, Valerie, menajera familiei, mi-a spus că Lily şi 
Mordecai se ascunseseră undeva să studieze misterele 
şahului. Harry plecase din oraş ca să ducă rămăşiţele 


275 


pământeşti ale lui Saul la nişte rude îndepărtate pe care le 
descoperise tocmai în Ohio sau Oklahoma - undeva spre 
centrul țarii. Llewellyn şi Blanche, profitând de absenţa lui 
Harry, dăduseră o fuga până la Londra ca să achiziţioneze 
nişte antichităţi. 

Nim era încă la „mănăstire“, ca să spun aşa, deci n-am 
primit niciun răspuns la telefoanele mele. Dar sâmbătă 
dimineaţa, în timp ce mă certam cu muncitorii de la firma 
de mutări mobilier, care făceau treabă de mântuială, la uşa 
apartamentului meu a apărut Boswell cu o cutie în mână 
de la „încântătorul domn care a fost aici în urmă cu câteva 
seri“. 

Cutia era plina de cărţi, având anexat un bilet ce suna: 
„Roagă-te pentru îndrumare şi maturizează-te“. Era 
semnat: „Surorile milosteniei“. Îngrămădisem tot maldărul 
în geanta de voiaj şi uitasem de ele. De unde să ştiu că 
acele cărţi, care ticăiau în geantă ca o bomba cu ceas, 
urmau să aibă o influenţă atât de covârşitoare asupra 
evenimentelor ce aveau să se petreacă? Însă Nim ştiuse. 
Poate ca ştiuse mereu. Chiar înainte de a-şi fi lăsat mâinile 
pe umerii mei şi a-mi fi spus: „J'adoube”. 

În amestecul eclectic de cărți vechi şi mucegăite, în 
ediţii ieftine, era inclusă şi Legenda lui Carol cel Mare, 
precum şi cărți de şah, careuri magice şi studii de 
matematică de tot soiul. Mai era o carte plicticoasă privind 
predicțiile pe piaţa de valori mobiliare, cu titlul Numerele 
Fibonacci, scrisă, nici mai mult, nici mai puţin, de doctor 
Ladislaus Nim. 

Nu pot să pretind că am devenit expertă în şah în cursul 
celor şase ore de călătorie cu avionul de la New York la 
Paris, dar am aflat o mulţime de lucruri despre Setul 
Montglane şi despre rolul pe care l-a jucat în prăbuşirea 
Imperiului Carolingian. Cu toate că nu i se spunea pe 
nume, setul de piese avea legătură cu moartea a cel puţin 
şase regi, prinți şi nobili, toţi loviți în cap cu piesele „din 
aur masiv“. In urma acestor omucideri izbucniseră 
războaie, iar după moartea lui Carol cel Mare, fiii lui 
sfârtecaseră Imperiul Carolingian în bucăţi în bătălia 


276 


purtată pentru a intra în posesia acelui set misterios de 
piese. Nim scrisese un mesaj pe o margine de filă: „Şahul - 
cel mai periculos joc“. 

În săptămâna dinainte, chiar fără să citesc vreo carte de 
şah din cele pe care mi le trimisese, aflasem şi singură 
câteva lucruri despre acest joc: îndeajuns cât să-mi dau 
seama de diferenţa dintre tactică şi strategie. Prin tactică 
se înțelegeau mutările pe termen scurt, ca să ocupi poziţii. 
Prin strategie câştigai jocul. Această informaţie avea să-mi 
fie de folos la Paris. 

Parteneriatul companiei Fulbright Cone nu-şi pierduse 
nimic din aura de corupţie şi trădare odată cu sosirea mea 
de peste Atlantic. Poate că limbajul jocului lor se mai 
schimbase, însă mutările rămăseseră aceleaşi. Din 
momentul în care am intrat în biroul din Paris, m-au 
anunţat că exista posibilitatea ca înţelegerea să cadă. Se 
părea că nu reuşiseră să obţină semnarea contractului de 
către indivizii de la OPEC. 

Am înţeles că stătuseră zile în şir pe la uşile unor 
ministere din Alger, cheltuind mult în acea navetă între 
Paris şi Alger şi întorcându-se cu mâna goală după fiecare 
deplasare. 

Acum, acţionarul principal, Jean Philippe Petard, plănuia 
să se implice personal. Prevenindu-mă să nu fac nimic 
înainte de sosirea lui în Alger la sfârşitul săptămânii, 
Petard m-a asigurat că parteneriatul francez cu siguranţă 
avea să-mi găsească ceva de făcut după ce se linişteau 
apele. Tonul lui sugera că puteam dactilografia ori curăța 
podele, ferestre şi, probabil, toalete. Însă eu aveam alte 
planuri. 

Chiar dacă francezii nu aveau un contract semnat cu 
clientul, eu aveam un bilet de avion spre Alger, şi o 
săptămână de petrecut acolo fără să fiu controlată direct. 

Când am ieşit din clădirea unde îşi avea sediul Fulbright 
Cone şi am oprit un taxi pentru a mă duce la aeroportul 
Orly, am socotit că Nim avusese dreptate în legătură cu 
ascuţirea instinctelor mele de ucigaş. Folosisem prea mult 
tactica manevrelor strânse şi nu mai vedeam tabla de joc 


277 


din cauza pieselor. Să fi sosit momentul să elimin piesele 
care îmi blocau vederea? 


Am aşteptat la coada din faţa ghişeului de Imigrări din 
Dar-el-Beida aproape o jumătate de oră până să-mi vină 
rândul. Ne-am târât încet ca melcul de-a lungul 
intervalelor înguste mărginite de balustrade metalice până 
să ajungem la punctul de control al paşapoartelor. 

Ajunsesem în sfârşit la ghişeu. Funcţionarul s-a uitat 
îndelung la viza mea de Algeria, care era un soi de timbru 
mic în roşu şi alb, la care se adăuga o semnătură lăbărţată 
ce acoperea aproape întreaga pagină albăstruie. A zăbovit 
mult cu privirea la ea, după care a ridicat ochii cu o 
expresie ciudată, aşa mi s-a părut. 

— Călătoriţi singură, a spus el în franceză. Nu era o 
întrebare. Aveţi o viză pentru affaires, doamnă. Pentru cine 
veţi lucra? (Affaires”! înseamnă „afaceri“. Cum le place 
francezilor să împuşte doi iepuri dintr-o lovitură...) 

— O să lucrez pentru OPEC, am început eu să explic în 
franceza mea chinuită. Însă n-am apucat sa continui, 
pentru că, precipitat, el a aplicat ştampila „Dar-el-Beida“ 
peste viză. Mi-a făcut apoi semn din cap către un hamal 
care moţăia rezemat de un perete. Acesta s-a apropiat în 
timp ce funcţionarul de la Imigrări mi-a răsfoit repede 
paşaportul şi, printr-o fantă, a împins spre mine declaraţia 
vamală pe care trebuia s-o completez. 

— OPEC, a repetat funcţionarul. Foarte bine, doamnă. 
Menţionaţi în formular, va rog, dacă aveţi aur sau bani 
asupra dumneavoastră... 

În timp ce completam formularul, am observat că a 
mormăit ceva către hamal făcându-i semn cu capul spre 
mine. Acesta din urmă mi-a aruncat o privire, a dat din cap 
şi s-a întors. 

— Şi locul de reşedinţă pe perioada şederii? m-a întrebat 
funcţionarul după ce am împins declaraţia pe sub geamul 
despărțitor. 


31 Atât în franceză, cât şi în engleză, affaire (engl. affair) înseamnă şi 
relaţie amoroasa. (n.tr.) 


278 


— Hotelul El Riadh, i-am răspuns. 

Hamalul se dusese în spatele intervalelor de la Imigrări 
şi, privind peste umăr spre mine, a bătut la uşa din sticlă 
fumurie a unui birou izolat care se afla lângă peretele 
îndepărtat. Uşa s-a deschis şi dinăuntru a ieşit un bărbat 
mătăhălos. Acum amândoi s-au uitat la mine; nu era o 
iluzie. lar matahala avea un pistol prins la şold. 

— Documentele vă sunt în ordine, doamnă. Puteţi intra 
acum în Vamă. 

Am bolborosit câteva cuvinte de mulţumire, mi-am luat 
documentele şi am trecut pe un culoar îngust către o 
tăbliță pe care scria: „Douanier“. De departe, mi-am văzut 
bagajele stivuite pe o bandă rulantă ce se oprise. Dar când 
m-am îndreptat spre ele, hamalul care stătuse cu ochii pe 
mine s-a apropiat cu paşi mari. 

— Scuze, doamnă, a spus el cu glas politicos şi scăzut, 
fără să audă altcineva. Vreţi sa veniţi cu mine? Şi mi-a 
făcut semn către uşa cu geam fumuriu a biroului. Bărbatul 
masiv rămăsese în prag, jucându-se cu arma de la brâu. 
Am simţit că mi se pune un nod în gât. 

— Nici nu mă gândesc! i-am răspuns tare în engleză. M- 
am întors la bagaje şi m-am străduit să-l ignor. 

— Regret, dar mă văd nevoit să insist, a spus hamalul 
lăsându-și hotărât mâna pe braţul meu. Am încercat să nu 
uit că în cercurile de afaceri eram recunoscută pentru 
stăpânirea de sine. Însă în acele momente m-am simţit 
cuprinsă de panică. 

— Nu înţeleg care e problema, i-am spus, de data 
aceasta în franceză, după ce i-am îndepărtat mâna. 

— Pas de probleme, a zis el încet, fără să-şi desprindă 
ochii de la mine. Le chef de securite ar dori să vă pună 
câteva întrebări, atâta tot. Procedura va dura doar o clipă. 
Bagajele vor fi în siguranţă. O să le păzesc chiar eu. 

Nu soarta bagajelor mă îngrijora. Nu doream să 
părăsesc zona bine luminată a vămii ca să intru într-un 
birou fără însemne în care stătea un om înarmat. Dar se 
părea că nu prea aveam de ales. M-a condus până la birou, 
unde bărbatul cu armă s-a dat la o parte ca să intru. 


279 


Era o încăpere minusculă, dar suficient de spațioasă ca 
să găzduiască un birou metalic şi două scaune puse faţa în 
faţă. Când am intrat, bărbatul de la birou s-a ridicat şi m-a 
salutat. 

Avea în jur de treizeci de ani, era musculos, bronzat şi 
atrăgător. S-a deplasat în jurul biroului cu o agilitate de 
motan, lăsând să i se vadă forma mușchilor prin stofa 
neagră a costumului elegant, croit impecabil. Cu părul 
negru pieptănat peste cap, pielea măslinie, nasul frumos 
cizelat şi gura cu buze pline, ar fi putut trece drept un 
gigolo italian ori o vedetă franceză de film. 

— Asta este tot, Achmet, a spus el cu o voce mătăsoasă 
către bruta înarmată care rămăsese în spatele meu. 
Bărbatul s-a retras, închizând uşa fără zgomot. 

— Domnişoara Velis, dacă nu mă înşel, a spus gazda 
mea, făcându-mi semn să iau loc pe scaunul aflat de 
cealaltă parte a biroului. Vă aşteptam! 

— Poftim? Am rămas în picioare şi l-am privit în ochi. 

— Îmi pare rău, nu vreau să fiu misterios, a spus el 
zâmbind. Serviciul meu verifică toate vizele care se emit. 
Nu există multe femei care să ceară viză de afaceri; de 
fapt, s-ar putea să fiţi prima. Trebuie să recunosc, am fost 
curios să cunosc o asemenea femeie. 

— Bun, dacă v-am satisfăcut curiozitatea... am spus şi m- 
am întors spre uşa. 

— Dragă domnişoară, a zis el, anticipând dorinţa mea de 
a evada de acolo, vă rog să luaţi loc. Nu sunt un căpcăun, 
n-o să vă mănânc. Sunt şeful securităţii. Mi se spune 
Sharrif. Când m-am răsucit şi, fără chef, am luat loc pe 
scaunul care mi se oferise deja de trei ori, a zâmbit 
arătându-și dinţii orbitor de albi. [in să spun că 
îmbrăcămintea de safari mi se pare extrem de atrăgătoare. 
Nu doar şic, ci potrivită pentru o ţară cu o suprafaţă 
deşertică atât de întinsă. Domnişoară, pe durata şederii 
aici intenţionaţi să vizitaţi Sahara? a adăugat el cu 
dezinvoltură, în timp ce s-a aşezat pe scaun. 

— O să merg unde mă trimite clientul, i-am răspuns. 

— A, da, clientul dumneavoastră, a continuat el. Doctor 


280 


Kader: Emile Kamel Kader, ministrul petrolului. Un vechi 
prieten. Vă rog să-i transmiteţi cele mai calde salutări din 
partea mea. Dumnealui v-a susţinut pentru aprobarea 
vizei. Pot să vă văd paşaportul? 

Întinsese deja mâna după el şi am zărit un buton de 
manşetă din aur pe care probabil îl confiscase în vamă. Nu 
mulţi funcţionari ai aeroporturilor câştiga atâţia bani cât 
să-şi permită asemenea obiecte. 

— Aceasta este o simplă formalitate. Alegem persoane la 
întâmplare din flecare zbor pentru a le controla mai 
amănunţit decât se procedează în vamă. S-ar putea să nu 
vi se mai întâmple acest lucru la următoarele douăzeci sau 
o sută de intrări... 

— În ţara mea, i-am spus eu, pe aeroporturi, oamenii 
sunt duşi în birouri separate doar dacă există bănuieli că 
vor să introducă vreun lucru ilegal. 

Forţam puţin nota, şi mi-am dat seama de asta. Dar nu 
voiam să mă las înşelată de strălucirea poveştii 
cameleonice, de butonii lui de aur ori de dinţii lui de 
superstea. Dintre toţi pasagerii avionului, doar eu fusesem 
aleasă pentru a fi verificată la sânge. Şi remarcasem feţele 
funcţionarilor care îşi şoptiseră ceva în legătură cu mine. 
Îmi era limpede că pe mine mă aveau în vizor. Şi nu doar 
mânaţi de curiozitate pentru că eram singura femeie sosită 
pentru afaceri într-o ţară musulmană. 

—A, a spus el, vă e teamă că vă consider 
contrabandistă? Din nefericire pentru mine, în caz de 
contrabandă, legea cere ca o funcţionară să 
percheziţioneze o doamnă! Nu, vreau să vă văd doar 
paşaportul - cel puţin, deocamdată. 

L-a examinat cu mare interes. 

— N-aş fi ghicit nicicum vârsta. Arătaţi de optsprezece 
ani, şi, cu toate acestea, văd că aveţi mai mult. Douăzeci şi 
patru de ani, de fapt. Dar, foarte interesant - ştiaţi că ziua 
de naştere, patru aprilie, este o sărbătoare islamică? 

În acel moment, cuvintele prezicătoarei mi-au răsunat în 
minte. Când îmi spusese să nu aduc vorba despre ziua mea 
de naştere, uitasem de lucruri precum paşaportul ori 


281 


permisul de conducere. 

— Sper că nu v-am speriat, a adăugat el, privindu-mă 
ciudat. 

— Deloc, i-am răspuns cu detaşare. Acum, dacă aţi 
terminat... 

— Poate vreţi să aflaţi mai multe, a continuat el, lenevos 
ca o pisică, şi a întins mâna, trăgând geanta mea spre el. 
Fără îndoială că era vorba despre altă „formalitate“, însă 
m-am simţit extrem de stânjenită. „Eşti în primejdie, mi-a 
spus o voce interioară. Nu te încrede în nimeni, priveşte 
mereu peste umăr, pentru că stă scris: În ziua a patra a 
celei de-a patra luni - atunci vor veni cele opt.“ 

— Patru aprilie, tocmai spunea Sharrif, mai mult pentru 
sine, în timp ce scotea tuburile cu ruj, un pieptăn şi o perie 
de păr din geanta mea şi le aşeza cu grijă pe birou, de 
parcă ar fi fost probe etichetate într-un caz de crimă. În 
Islam, noi numim asta „Ziua Vindecării“. Avem două feluri 
de a măsura timpul: anul islamic, care e an lunar, şi anul 
solar, care începe pe 21 martie după calendarul 
occidental. Pentru fiecare, există multe tradiţii. Când 
începe anul solar, a continuat el, scoțând agende, pixuri şi 
creioane din geantă şi aşezându-le pe categorii, Mohamed 
ne-a spus că trebuie să recităm din Coran de zece ori pe zi 
în prima săptămână. În a doua săptămână, trebuie ca, 
după ce ne trezim, să suflăm asupra unui vas cu apă şi să 
bem din acel vas vreme de şapte zile. Apoi, în a opta zi... - 
şi Sharrif a ridicat brusc privirea spre mine, de parcă s-ar 
fi aşteptat să mă surprindă scobindu-mă în nas. A surâs cu 
dezinvoltură şi cred că şi eu am făcut la fel. A continuat: În 
acest fel, în a opta zi a celei de-a doua săptămâni a acestei 
luni magice, după ce se îndeplinesc toate ritualurile cerute 
de Mohamed, indiferent de ce boli ar suferi, persoana se 
vindecă. Asta e data de patru aprilie. Se crede că 
persoanele născute în acea zi au puteri mari de a-i vindeca 
pe alţii - ca şi cum... Dar sigur, ca persoană venită din 
Occident, nu cred că vă interesează astfel de superstiții. 

Oare mi se părea, sau mă urmărea ca o pisică, un 
şoricel? Tocmai încercam să-mi controlez expresia feţei, 


282 


când el a scăpat un mic țipăt care m-a făcut să tresar. 

— A! a zis el şi, cu o răsucire a încheieturii, a aruncat 
ceva peste masă care a ajuns să se oprească în faţa mea. 
Vad că vă interesează şahul! 

Era micul joc de şah al lui Lily, care rămăsese uitat într- 
un colţ al genţii. Iar Sharrif a scos apoi toate cărţile, pe 
care le-a pus teanc pe birou şi le-a citit cu atenţie titlurile. 

— Şah - jocuri matematice - aha. Numerele Fibonacci! a 
exclamat el, arborând un zâmbet care îmi dădea de înţeles 
că mă avea cu ceva la mâna. Tocmai lovea uşor cu palma 
în coperta cărţii scrise de Nim. Deci vă interesează 
matematica? a întrebat el, ţintuindu-mă cu privirea. 

— Nu tocmai, am spus eu, ridicându-mă în picioare şi 
încercând să îndes la loc lucrurile în geanta pe măsură ce 
Sharrif mi le întindea unul câte unul. Era greu de imaginat 
cum de putea o slăbănoagă ca mine să care atâtea lucruri 
inutile tocmai de dincolo de Ocean. Dar asta era situaţia. 

— Ce anume ştiţi despre numerele Fibonacci? m-a 
întrebat el, în vreme ce eu continuam să-mi pun lucrurile 
în geantă. 

— Sunt folosite pentru prospectarea pieţei, am mormăit 
eu. Teoreticienii Undei Elliott proiectează cu ele pieţele ce 
înregistrează creşteri şi scăderi generale ale preţurilor; o 
teorie elaborată de cineva pe nume R.N. Elliott prin anii 
treizeci... 

— Înseamnă că nu ştiţi nimic despre autor? m-a 
întrerupt Sharrif. Când am ridicat privirea, am simţit că 
mă înverzesc, iar mâna mi-a îngheţat pe carte. 

— Mă refer la Leonardo Fibonacci, a adăugat Sharrif, 
uitându-se la mine cu un aer serios. Un italian, născut la 
Pisa în secolul al XII-lea, dar educat aici, în Alger. A fost un 
discipol strălucit al faimosului matematician Moor-al- 
Kwarizmi, al cărui nume a fost dat algoritmului. Fibonacci 
a introdus cifrele arabe în Europa, înlocuindu-le astfel pe 
cele romane... 

La naiba! Ar fi trebuit să ştiu că Nim nu mi-ar fi dat o 
carte doar pentru o lectură superficială, chiar dacă o 
scrisese chiar el. Acum îmi doream să fi cunoscut 


283 


conţinutul ei înainte de a fi luată la întrebări de 
inchizitorul Sharrif. În minte mi s-a aprins un beculeţ, dar 
n-am reuşit să descifrez codul Morse în care pâlpâia. 

Nu insistase Nim să învăţ câte ceva despre careurile 
magice? Nu elaborase Solarin o formulă pentru calul din 
partea regelui?  Profeţiile prezicătoarei nu fuseseră 
încărcate de numere? Aşadar, de ce eram aşa grea de 
ţeastă de nu reuşeam să pun lucrurile cap la cap? 

Mi-am amintit că un maur îi dăduse Setul Montglane lui 
Carol cel Mare. Nu eram un geniu la matematica, însă 
lucrasem îndeajuns de mult cu computerele ca să ştiu că 
maurii introduseseră aproape orice descoperire 
matematică în Europa, încă din secolul al VIII-lea, când 
cuceriseră Sevilla. Căutarea celebrului set de piese avea, 
desigur, o legătură cu matematica - dar care anume? 
Sharrif îmi spusese mai multe decât îi spusesem eu, dar eu 
nu reuşeam să văd întregul. Desprinzând şi ultima carte 
dintre degetele lui, am băgat-o în geantă. 

— În acest an în care veţi rămâne în Algeria, a spus el, 
poate mai jucăm câte o partidă de şah din când în când. 
Am participat la campionatul persan de juniori... 

— O să vă răspund folosind o expresie occidentală pe 
care cred că o veţi învăţa, i-am zis peste umăr, în timp ce 
mă îndreptam spre uşă. Nu vă deranjaţi - vă căutăm noi. 

Am deschis uşa. Bruta de Achmet s-a uitat la mine cu 
surprindere, apoi la Sharrif, care tocmai se ridica de la 
birou. Am trântit uşa, iar geamul fumuriu a vibrat. N-am 
privit deloc în urmă. 

M-am îndreptat grăbită spre Vamă. Deschizând bagajele 
pentru vămuire, mi-am dat seama din expresia indiferentă 
a funcţionarului că le mai văzuse. A închis genţile şi le-a 
făcut un semn cu cretă. 

Restul aeroportului se golise, dar, din fericire, biroul de 
schimb valutar era încă deschis. După ce am schimbat 
nişte bani, am făcut semn unui hamal şi am ieşit afară să 
găsesc un taxi. Mirosul greu al iasomiei răzbătea de peste 
tot. 

— Hotel El Riadh, i-am spus şoferului când am urcat şi 


284 


am pornit în viteză pe bulevardul scăldat într-o lumină de 
culoarea ambrei şi care ducea spre Alger. 

Faţa ridată ca scoarţa unui pin roşu a bătrânului şofer 
mă privea cu curiozitate în oglinda retrovizoare. 

— Doamna a mai fost vreodată la Alger? m-a întrebat el. 
Dacă nu, îi pot oferi un scurt tur de oraş la preţul de o sută 
de dinari? Asta include călătoria până la El Riadh. 

El Riadh se afla de cealaltă parte a oraşului, la peste 
treizeci de kilometri depărtare, iar o suta de dinari 
însemna douăzeci şi cinci de dolari, astfel că am fost de 
acord. M-ar fi costat mai mult ca să ajung la aeroportul 
Kennedy din centrul Manhattanului la o oră de vârf. 

Am mers pe bulevardul principal. Un şir impunător de 
curmali mărgineau o latură a sa. Pe cealaltă parte a 
bulevardului se ridicau colonadele arcuite ale clădirilor din 
vremea colonială, aşezate cu faţa spre portul Alger. 
Puteam simţi mirosul sărat, umed al mării. 

În mijlocul portului, faţă în faţă cu impresionantul hotel 
Aletti, am luat-o pe un bulevard abrupt şi sinuos care urca 
o colină. Pe măsură ce strada mergea în sus, clădirile 
păreau sa fie mai mari şi să ne strivească. Structuri 
impozante, în stil colonial, dinaintea celui de-al Doilea 
Război Mondial, pândind din întuneric ca nişte fantome 
care îşi vorbeau în şoaptă pe deasupra capetelor noastre. 
Erau atât de aproape, că ascundeau cerul înstelat al nopţii. 

Acum aerul devenise lipicios de umed şi era tăcere. 
Puținele lămpi stradale aruncau umbrele copacilor 
contorsionaţi pe pereţii de un alb orbitor, iar drumul 
devenea tot mai abrupt şi mai întortocheat, pătrunzând 
spre însăşi inima zonei Al-Djezair. Insula. 

La jumătatea  urcuşului, strada s-a lărgit uşor, 
transformându-se într-o porţiune mai plană ce delimita un 
scuar cu o fântână cu forme învoalte în mijloc şi care părea 
să marcheze punctul central al acestui oraş înălţat pe 
verticală. După o curbă, am văzut labirintul ameţitor al 
străzilor ce alcătuiau porţiunea de sus a oraşului. După ce 
am trecut de curbă, în timp ce farurile slabe ale taxiului 
abia străpungeau prin bezna sufocantă a oraşului de sus, 


285 


luminile unei maşini ce rulase în urma noastră nu ne-au 
părăsit. 

— Ne urmăreşte cineva, i-am spus şoferului. 

— Da, doamnă. M-a privit prin oglinda retrovizoare, şi 
am remarcat surâsul lui îngrijorat. În lumina reflectată din 
oglindă, dinţii de aur din faţă i-au sclipit scurt. Suntem 
urmăriţi încă de la aeroport. Sunteţi cumva spion? 

— Nu fi ridicol! 

— Vedeţi dumneavoastră, maşina care ne urmăreşte este 
una specială, a şefului securităţii. 

— Şeful securităţii? Doar ce m-a interogat la aeroport. 
Despre Sharrif e vorba? 

— Întocmai, a răspuns şoferul, tot mai agitat. Ne aflam 
în cel mai înalt punct al oraşului, iar drumul se îngusta, 
ajungând o panglică subţire care mergea de-a lungul 
marginii abrupte ce domina tot Algerul. Taximetristul s-a 
uitat cum maşina lungă şi neagră din spate lua curba sub 
noi. 

Întregul oraş se întindea pe dealurile abrupte, un 
adevărat labirint de străzi încâlcite coborând ca nişte 
şuvoaie de lavă către semiluna de lumini care marca 
portul. Vasele de acolo licăreau deasupra apei întunecate a 
golfului, tresăltând molcom pe marea lipsită de maree. 

Şoferul a apăsat mai tare pedala de acceleraţie. După ce 
maşina a mai luat o curbă, oraşul a dispărut cu 
desăvârşire, iar noi am fost înghiţiţi de întuneric. Curând, 
drumul a coborât către o pădure deasă şi de nepătruns, 
unde mirosul intens al pinilor aproape că îl acoperea pe cel 
de umezeală sărată venind dinspre mare. Nici măcar 
lumina slabă, apoasă, a lunii nu se putea strecura printre 
crengile întreţesute ale copacilor. 

— Acum nu mai putem face mare lucru, a spus şoferul, 
aruncând o privire în oglinda retrovizoare, în timp ce 
gonea prin pădurea pustie. 

Aş fi preferat să rămână cu ochii la drum. 

— Acum ne aflăm în zona numită „Pinii“. De aici şi până 
la El Riadh avem numai pădure. Asta este ceea ce voi aţi 
numi scurtătură. 


286 


Drumul printre pini continua să urce şi să coboare 
dealurile ca un montagnes russes. Şoferul a accelerat şi 
am simţit de câteva ori că roţile maşinii pierd contactul cu 
asfaltul. Nu se putea vedea absolut nimic. 

— Am timp berechet, i-am spus ţinându-mă strâns de 
rezemătoarea de cot. De ce nu încetineşti? Luminile 
maşinii urmăritoare apăreau în spatele nostru după fiecare 
Uurcuş. 

— Omul, acesta, Sharrif, a spus şoferul cu glas 
tremurător. Ştiţi ce motiv a avut să vă interogheze la 
aeroport? 

— Nu m-a interogat, am spus, parca voind să mă apăr. A 
tinut doar să-mi pună câteva întrebări. La o adică, nu sunt 
multe femei care vin la Alger în interes de afaceri. (Până şi 
mie îmi suna fals propriul râs.) Cei de la Imigrări pot lua la 
întrebări pe oricine, nu? 

— Doamnă, a spus şoferul, clătinând din cap şi privind 
ciudat spre mine în oglinda retrovizoare, amănunt pe care 
l-am văzut pentru că, din când în când, luminile maşinii din 
spate băteau până la noi, acest Sharrif nu lucrează la 
Imigrări. Meseria lui nu e de a întâmpina oaspeţii care 
sosesc la Alger. Nu a pus să fiţi urmărită ca să se asigure 
că ajungeţi teafără la hotel. Şi-a îngăduit acea mică glumă, 
deşi glasul a continuat să-i tremure. Slujba lui e ceva mai 
importantă decât atât. 

— Serios? am exclamat eu cu mirare. 

— Nu v-a spus, a continuat şoferul, încă privind speriat 
în oglinda retrovizoare. Acest Sharrif este şeful poliţiei 
secrete. 


Poliţia secretă, după cum sunase expresia în gura 
şoferului, suna ca un amestec de FBI, CIA, KGB şi Gestapo. 
Taximetristul a părut mai mult decât uşurat când am ajuns 
în faţa hotelului El Riadh, o clădire scundă şi zveltă, 
înconjurată de verdeață, cu o fântână arteziană chiar la 
intrare. Oarecum ascunsă într-un pâlc de copaci din 
apropierea mării, aleea lungă de acces şi intrarea 
sculpturală sclipeau de lumini. 


287 


Când am coborât din taxi, am văzut luminile celeilalte 
maşini descriind o curbă şi dispărând în pădurea de 
dedesubt. Mâinile strâmbe ale bătrânului şofer tremurau 
în timp ce mi-a scos bagajele din spate şi s-a apucat să le 
ducă în hotel. 

L-am urmat înăuntru şi i-am plătit. După ce a plecat, m- 
am prezentat funcţionarului de la recepţie. Ceasul din 
spatele lui arăta că era zece fără un sfert. 

— Îmi pare extrem de rău, doamnă, a spus 
recepţionerul. Nu am nicio rezervare pe numele 
dumneavoastră. Şi, din nefericire, hotelul este plin. 

Apoi mi-a surâs şi a ridicat din umeri, după care mi-a 
întors spatele şi şi-a văzut de hârtiile lui. Era exact ce-mi 
lipsea la acea oră! Observasem deja că în faţa hotelului 
izolat nu existau taxiuri aliniate, iar ideea de a mă întoarce 
pe jos până în Alger, cu bagajele în spinare şi prin pădurea 
plină de poliţişti, nu mă încânta câtuşi de puţin. 

— Sigur e o greşeală, i-am zis recepţionerului pe un ton 
apăsat. Rezervarea mea fost confirmată cu mai bine de o 
săptămână în urmă. 

— Poate s-a făcut pentru alt hotel, a spus el cu un 
zâmbet politicos care părea să fi devenit o trăsătură 
naţională. Mare minune dacă nu se întorcea din nou cu 
spatele la mine! 

Mi-a trecut prin minte că ar trebui să învăţ ceva din 
toate astea. Pesemne că indiferența lui, prin întoarcerea 
spatelui, era doar un preludiu, o încălzire pentru acţiunea 
de negociere, în stil arab. Şi pesemne ca trebuia să te 
târguieşti pentru orice: nu numai pentru contracte mari de 
consultanţă, ci chiar pentru o rezervare confirmată la un 
hotel. Am socotit că teoria mea merita să fie pusă la 
încercare. Am smuls o bancnotă de cincizeci de dinari din 
buzunar şi am aruncat-o pe pupitrul lui. 

— Eşti amabil să-mi ţii bagajele după tejghea? Sharrif, le 
chef de sécurité, se aşteaptă să mă găsească aici - când va 
sosi, te rog să-i spui că sunt în hol. 

M-am gândit că aceea nu era o minciună. Sharrif era 
convins că mă va găsi acolo, pentru că oamenii lui mă 


288 


urmăriseră până la uşa hotelului. Iar recepţionerul sigur 
nu avea să telefoneze unuia ca Sharrif ca să-i verifice 
planurile. 

— A, vă rog să mă iertaţi, doamnă, a exclamat 
recepţionerul, aruncând o privire grăbită peste registru şi, 
am remarcat eu, băgând banii în buzunar cu o mişcare de 
expert. Tocmai am observat că avem o rezervare pe 
numele dumneavoastră. A făcut un semn cu pixul şi a 
ridicat privirea, etalând acelaşi zâmbet fermecător. Să 
chem hamalul ca să vă ducă bagajele în cameră? 

— Ar fi foarte bine, i-am spus, dându-i câteva bancnote 
hamalului, care tocmai sosea în grabă. Până una, alta, o să 
arunc o privire în jur. Te rog să-mi trimiţi cheia în hol după 
ce termină. 

— Prea bine, doamnă, a spus surâzător recepţionerul. 

Aruncându-mi geanta pe umăr, am traversat holul, 
îndreptându-mă spre foaier. În apropiere de intrarea în 
hotel, holul era modern, nu tocmai înalt, dar când am dat 
colţul, s-a deschis, devenind un spaţiu larg, precum un 
atriu. Pereţii zugrăviți în alb erau curbați în arce 
sculpturale ingenioase, izbucnind spre tavanul boltit, înalt 
de peste cincisprezece metri. În el existau tăieturi care 
dezvăluiau cerul liber, înstelat. 

De cealaltă parte a deschiderii minunate a holului, 
suspendată la aproape nouă metri pe perete, se afla terasa 
foaierului, care părea să plutească în spaţiu. De pe 
marginea terasei şiroia o cascadă ce părea să nu izvorască 
de niciunde. Apa se rostogolea, ca un zid ce se spărgea în 
stropi atunci când lovea lespezile de piatră prinse în 
perete. Apoi, apa se aduna într-un bazin mare şi înspumat, 
aflat în podeaua din marmură lustruită a holului. 

De fiecare parte a cascadei se înălţau scări fără 
balustrade ce porneau din hol spre foaier, răsucindu-se 
spre cer ca o elice dublă. Am traversat holul şi am luat-o 
pe scara din stânga. În golurile tăiate în ziduri se vedeau 
copaci înfloriţi. Tapiserii în culori frumoase, azvârlite peste 
trepte, se rostogoleau aproape cinci metri, formând falduri 
încântătoare la baza lor. 


289 


Pardoselile erau din plăci de marmura lucioasă, 
alcătuind modele ameţitoare de diferite culori. Ici şi colo 
se vedeau aranjamente intime cu covoare persane groase, 
tăvi din aramă, otomane din piele, carpete elegante din 
blănuri şi samovare din alamă. Cu toate că era spaţios, cu 
geamuri de jos până sus, cu ferestre care dădeau spre 
mare, holul crea senzaţia de intimitate. 

Aşezată pe un otoman moale, am dat comanda unui 
chelner, care mi-a recomandat bere proaspătă din 
producţia locală. Ferestrele holului erau deschise, iar briza 
umedă mângâia terasa de piatra. Marea clipocea uşor, 
hipnotizându-mă parcă. Pentru prima oară de când 
părăsisem New Yorkul, mă simţeam în largul meu. 

Chelnerul mi-a adus berea pe o tavă, deja în pahar. 
Alături de acesta, am văzut cheia de la camera mea. 

— Doamna va găsi camera în capătul grădinii, mi-a spus 
el, indicând spre spaţiul întunecat de dincolo de terasa pe 
care reuşeam să o disting în lumina lunii. Trebuie să 
urmaţi labirintul din tufişuri până la copacul lunii, care 
miroase foarte puternic. Camera 64 este exact în spatele 
copacului. Are intrare separată. 

Berea avea gust de flori, nefiind dulce, ci mai curând 
aromată, amintindu-mi de savoarea fructelor de pădure. 
Am sfârşit prin a mai comanda una. În timp ce sorbeam din 
pahar, m-am gândit la întrebările ciudate ale lui Sharrif, 
apoi am hotărât să alung orice presupuneri până voi avea 
timp să analizez mai atent problema pentru care mi-am dat 
seama că Nim încercase să mă pregătească. În schimb, m- 
am gândit la noua mea slujbă. Ce strategie urma să 
folosesc a doua zi dimineaţă, când aveam să ajung în vizită 
la minister, aşa cum îmi planificasem? Mi-am amintit de 
problemele cu care se confruntaseră cei de la Fulbright 
Cone în strădania lor de a obţine semnarea contractului. 
Povestea era ciudată. 

Cu o săptămână în urmă, ministrul industriei şi al 
energiei, un individ pe nume Abdel-Salaam Belaid, fusese 
de acord cu întâlnirea. Trebuia să se organizeze o 
ceremonie oficiala pentru semnarea contractului, astfel că 


290 


şase membri ai consiliului de administraţie ajunseseră pe 
calea aerului la Alger, cu cheltuieli mari şi cu o ladă de 
Dom Perignon, doar ca să constate, imediat după sosire, că 
ministrul Belaid era „plecat din ţară în scop de afaceri“. Cu 
unele rezerve, algerienii au fost de acord ca ei să se 
întâlnească cu adjunctul acestuia, un individ pe nume 
Emile Kamel Kader, care îmi aprobase viza, aşa cum mă 
înştiinţase Sharrif. 

În timp ce aşteptau la una din cozile interminabile din 
anticamere până puteau fi primiţi de când Kader, oamenii 
de afaceri au observat un grup de bancheri japonezi 
venind pe coridor şi urcând într-un lift. Iar printre aceştia 
se afla nimeni altcineva decât ministrul Belaid, cel care 
era, chipurile, plecat în călătorie de afaceri. 

Membrii consiliului de conducere de la Fulbright Cone 
nu erau obişnuiţi sa fie puşi pe lista de aşteptare. Mai ales 
toţi şase în acelaşi timp, şi, desigur, nu într-un mod atât de 
bătător la ochi. Se pregătiseră să se plângă de acest lucru 
lui Emile Kamel Kader imediat ce ar fi fost primiţi. Insă, 
când în cele din urmă au intrat, l-au văzut pe Kader, acesta 
îmbrăcat cu un şort de tenis şi cu un tricou, ţopăind prin 
birou şi învârtind o rachetă prin aer. 

— Îmi pare foarte rău, le-a spus el, dar este luni. Iar 
lunea întotdeauna joc un set cu un fost amic din colegiu. 
Nu l-aş putea dezamăgi tocmai astăzi! 

Şi a plecat imediat, lăsându-i pe cei şase finanţatori de la 
Fulbright Cone cu gura căscată. 

De-abia aşteptam să-i întâlnesc pe indivizii care-i 
puseseră în situaţia aceea jenantă pe acţionarii ilustrei 
firme care mă angajase. Şi am presupus că gestul fusese 
încă o manifestare a metodologiei de negociere tipic arabă. 
Dar dacă şase acţionari nu reuşiseră să semneze 
contractul, cum aş fi putut eu să mă descurc mai bine? 

Am luat în mână paharul de bere şi am pornit spre 
terasă. Am privit dincolo de gradina cufundată în întuneric 
şi care se întindea ca un labirint între hotel şi mare, după 
cum îmi spusese chelnerul. Existau poteci cu pietriş alb, 
care separau straturile de cactuşi exotici, de plante 


291 


suculente şi de tufişuri, precum şi de arbuşti tropicali şi de 
deşert. 

La marginea grădinii, care se afla foarte aproape de 
plaja, se găsea o terasă de marmură cu o piscina enormă, 
sclipind ca o bijuterie de culoare turcoaz în lumina 
lămpilor aşezate lângă luciul apei. Un zid sinuos, alb şi cu 
forme ciudat arcuite, prin care se puteau zări plaja 
nisipoasă şi valurile ce se rostogoleau şi se spărgeau, 
separa bazinul de mare. La marginea zidului ca o pânză de 
păianjen era un turn înalt din cărămidă cu un dom rotunjit, 
de genul celor din care muezinul îşi chema credincioşii la 
rugăciunea de seară. 

Privirea mea tocmai aluneca spre grădină când am văzut 
ceva. A fost doar o imagine fulgurantă, o licărire dinspre 
bazin, reflectată de spiţele şi janta unei roţi de bicicletă. 
Apoi a dispărut în frunzişul întunecat. 

Aflată pe treapta cea mai de sus a scării, am îngheţat, şi 
cu ochii am cercetat atent grădina, bazinul şi plaja, ciulind 
în acelaşi timp urechile, gata să surprind orice sunet. Dar 
n-am auzit nimic. N-am perceput nicio mişcare. Brusc, 
cineva şi-a lăsat mâna pe umărul meu. Am fost cât pe ce să 
mă sperii de moarte. 

— Iertaţi-mă, doamnă, a spus chelnerul meu, uitându-se 
curios la mine. Recepţionerul m-a rugat să vă informez că 
în această după-amiază, înainte de sosirea dumneavoastră, 
aţi primit corespondenţă. A uitat să vă anunţe ceva mai 
devreme. Şi mi-a întins un ziar într-o manşetă cafenie şi un 
plic ce semăna cu un telex. Vă doresc o seară plăcută, a 
adăugat el şi s-a îndepărtat. 

Am privit din nou spre grădină. Poate că imaginaţia îmi 
juca feste. La urma urmelor, chiar dacă văzusem ce mi se 
păruse, fără îndoială că în Algeria, ca pretutindeni, existau 
oameni care să folosească bicicleta. 

M-am întors în foaierul luminat şi m-am aşezat cu berea 
alături. Am desfăcut telexul care suna: „Citeşte ziarul. 
Secţiunea G5“. Nesemnat, însă, când am desfăcut ziarul, 
mi-am dat seama cine mi-l trimisese. Era ediţia de 
duminică a ziarului The New York Times. Cum de ajunsese 


292 


atât de repede tocmai acolo? Surorile Milosteniei acționau 
pe căi stranii şi misterioase. 

Am ajuns la secţiunea G5, cea dedicată sportului. 
Cuprindea un articol despre turneul de şah: 


TURNEU DE ŞAH ANULAT. CERCETĂRI ÎN 
CAZUL. SINUCIDERII UNUI MARE MAESTRU 


Sinuciderea de săptămână trecută a marelui maestru 
Antony Fiske a creat stupoare în cercurile şahiste din New 
York, iar acum a declanşat o anchetă serioasă a 
Departamentului Omucideri New York. Intr-o declaraţie 
făcută astăzi, Procuratura consideră imposibil ca marele 
maestru britanic în vârsta de 67 de ani să fi murit de 
propria mână. Moartea s-a datorat „ruperii coloanei 
cervicale ce a rezultat dintr-o presiune exercitată simultan 
asupra vertebrei a VIl-a cervicale şi sub bărbie“. Nicio 
persoană nu poate produce o asemenea fractura „decât 
daca stă în spatele propriului corp în timp ce îşi rupe 
gâtul“, potrivit medicului de turneu, doctorul Osgood, 
primul care l-a examinat pe Fiske şi care şi-a exprimat 
îndoielile privind cauza decesului. 

Marele maestru rus Alexandr Solarin juca o partidă cu 
Fiske şi a remarcat „comportamentul ciudat“ al acestuia 
din urmă. Ambasada sovietică a solicitat imunitate 
diplomatică pentru controversatul mare maestru, care a 
stârnit din nou uimire refuzând un asemenea tratament. 
(Vezi articolul din pagina A6.) Solarin a fost ultima 
persoană care l-a văzut pe Fiske în viaţă şi a dat declaraţii 
poliţiei. 

John  Hermanold, sponsorul turneului, a ţinut o 
conferinţă de presă în cadrul căreia a explicat decizia de a 
anula turneul. El a afirmat astăzi că marele maestru Fiske 
a făcut mari eforturi de a renunţa la consumul de droguri 
şi a sugerat poliţiei să apeleze la informatori din lumea 
distribuitorilor de stupefiante pentru găsirea unor piste 
care să conducă la soluţionarea acestei crime misterioase. 

Pentru a sprijini ancheta, coordonatorii turneului au pus 
la dispoziţia poliţiei numele şi adresele a 63 de persoane, 
inclusiv arbitri şi jucători, care au fost prezente la sesiunea 
închisă de duminică de la Metropolitan Club. 


293 


(Vezi analiza detaliată din numărul de duminică al 
ziarului Times: „Antony Fiske, viaţa unui mare maestru“.) 


Aşadar, ştirea devenise publică, iar poliţia newyorkeză 
declanşase ancheta. Eram încântată să aflu că şi numele 
meu ajunsese acum în melita din Manhattan, însă şi 
uşurată că nu se putea face nimic în cazul meu, cu 
excepţia extrădării mele din Africa de Nord. M-am întrebat 
dacă şi Lily scăpase de interogatoriu. Fără îndoială că 
Solarin nu avusese aceasta şansă. Ca să aflu mai multe 
despre soarta lui, am deschis ziarul la pagina A6. 

Am rămas surprinsă găsind un „interviu exclusiv“ pe 
două coloane, intitulat provocator: SOVIETICII NEAGA 
ORICE IMPLICARE ÎN MOARTEA MARELUI MAESTRU 
BRITANIC. Am trecut ca vântul prin partea de gargară în 
care Solarin era descris drept „charismatic“ şi „misterios“, 
rezumând cariera lui pestriță şi întâmplarea de la turneul 
din Spania. Grosul interviului m-a lămurit mai mult decât 
mă aşteptasem. 

În primul rând, nu Solarin nega orice implicare. Până în 
acel moment nu ştiusem că el fusese singur cu Fiske în 
grupul sanitar cu câteva secunde înainte de comiterea 
crimei. Dar sovieticii înţeleseseră acest lucru şi se 
precipitaseră, cerând imunitate diplomatică şi bătând cu 
pumnul în masă, după cum le era obiceiul. 

Solarin refuzase imunitatea (fără îndoială că era 
familiarizat cu procedura) şi îşi precizase dorinţa de a 
coopera cu autorităţile locale. Intrebat despre problema pe 
care Fiske ar fi avut-o cu consumul de droguri, răspunsul 
lui m-a făcut să râd: „Probabil că John (Hermanold) are 
informaţii secrete. În raportul autopsiei nu se menţionează 
descoperirea unor asemenea substanţe“. Ceea ce sugera 
că Hermanold era fie mincinos, fie distribuitor. 

Însă când am citit descrierea modului în care se 
petrecuse crima din punctul de vedere al lui Solarin, am 
rămas mută de uimire. Potrivit declaraţiei lui, practic 
nimeni în afară de el însuşi nu ar fi putut pătrunde în 
grupul sanitar pentru a-l ucide pe Fiske. Nu existase 


294 


timpul necesar, şi nici prilejul, deoarece el şi arbitrii 
blocaseră singura cale de acces. Acum m-am trezit 
dorindu-mi să fi avut mai multe amănunte privind locul 
crimei înainte de a pleca din New York. Incă acest lucru 
mai era posibil, dacă dădeam de Nim. El se putea duce la 
club ca să rezolve problema aceasta. 

Între timp, am simţit că mă ia somnul. Ceasul meu 
intern îmi spunea că la New York era ora patru după- 
amiază, iar eu nu dormisem de douăzeci şi patru de ore. 
Luând cheia camerei şi corespondenţa de pe tavă, am ieşit 
afară şi am coborât treptele spre gradină. În apropierea 
zidului am găsit arborele numit floarea-lunii, care dădea 
un miros deosebit şi al cărui frunziş lucios şi întunecat se 
înălța deasupra grădinii. Florile cerate de forma unor 
trompete arătau ca nişte crini răsturnaţi, deschizându-se 
doar la lumina lunii ca să emane aroma grea, senzuală. 

Am urcat cele câteva trepte spre camera mea şi am 
descuiat uşa. Lămpile erau deja aprinse. Aveam o cameră 
spațioasă, a cărei podea era acoperită cu plăci din lut ars 
şi glazurat, pereţi din stuc şi ferestre mari, boltite, care 
dădeau spre marea ce se vedea dincolo de floarea-lunii. Pe 
pat era o cuvertură din lâna, imitând blana de miel, o 
carpetă mică din acelaşi material şi câteva piese de 
mobilier. 

În baie exista o cadă mare, lavoarul, toaleta şi bideul. 
Fără duş. Am încercat robinetul şi pe ţeavă a început să 
ţâşnească apă de culoare roşiatică. Am lăsat-o sa curgă 
vreme de câteva minute, însă nu şi-a schimbat culoarea şi 
nici nu s-a încălzit mai mult. Grozav! Interesant sa faci 
baie în apă ruginie şi rece ca gheaţa. 

Lăsând apa să curgă, m-am întors în cameră şi am 
deschis dulapul. Toate hainele mele fuseseră despachetate 
şi atârnate ordonat înăuntru, iar valizele aşezate jos. Se 
părea că oamenilor le plăcea să-ţi răscolească prin 
lucrurile personale, m-am gândit. Însă nu aveam nimic de 
ascuns între bagaje. Trăsesem o învăţătura pe cinste după 
păţania cu servieta. 

Ridicând receptorul telefonului, am vorbit cu centralistul 


295 


hotelului şi i-am dat numărul computerului lui Nim din 
New York. Acesta mi-a spus că mă va suna după ce va 
reuşi să facă legătura. Dezbrăcându-mă, am revenit în 
baie, unde am găsit aproape zece centimetri de apă 
ruginie în cadă. Cu un oftat, am intrat în acel lichid 
respingător şi m-am lăsat pe vine cât de grațios am putut. 

În timp ce îndepărtam clăbucii murdari de săpun de pe 
corp, a sunat telefonul. Înfășurându-mă în prosopul 
subţire, am ajuns şiroind în dormitor şi am răspuns. 

— Imi pare teribil de rău, doamnă, mi-a spus 
centralistul, dar numărul acela nu răspunde. 

— Cum adică nu răspunde? am vrut eu să ştiu. La New 
York e miezul zilei. Numărul aparţine unei companii. 

Pe de altă parte, computerul lui Nim rămânea conectat 
permanent. 

— Nu, doamna, oraşul nu răspunde. 

— Oraşul? New York? Doar nu l-au şters de pe hartă de 
la plecarea mea de acolo! Nu vorbeşti serios. În New York 
trăiesc zece milioane de oameni! 

— Poate că operatoarea s-a culcat, mi-a răspuns el cu 
calm. Ori, fiindcă este atât de devreme, s-a dus la masă. 

Bienvenue en Algérie, m-am gândit. Mulţumindu-i 
centralistului, am pus receptorul în furcă şi am dat roată 
încăperii, ca să sting luminile. Apoi m-am apropiat de 
ferestrele boltite şi le-am deschis larg pentru ca mirosul 
pătrunzător al florii-lunii să umple încăperea. 

Am rămas pe loc şi am privit stelele de deasupra mării. 
De acolo, ele păreau la fel de îndepărtate şi de reci ca şi 
pietrele cusute pe o pânză de culoare albastru-închis. Şi 
am simţit şi propria distanţare, depărtarea la care mă 
aflam de persoanele şi lucrurile care-mi erau familiare. Am 
trăit senzaţia că alunecasem, fără ca măcar să bag de 
seamă, într-o alta lume. 

În cele din urmă, m-am întors şi m-am strecurat între 
cearşafurile umede şi am adormit privind la stelele ce 
păreau sa atârne deasupra coastei continentului african. 


Când am auzit primul sunet şi am deschis ochii pe 


296 


întuneric, mi-am închipuit că visam. Cadranul luminos al 
ceasului de lângă pat arăta că era trecut cu douăzeci de 
minute de miezul nopţii. Însă în apartamentul meu din 
New York nu aveam un asemenea ceas. Treptat, mi-am dat 
seama unde mă aflam şi m-am răsucit cu gând să adorm la 
loc, dar am auzit din nou acel sunet venind din faţa 
ferestrei: clinchetul lent şi metalic al lanţului unei 
biciclete. 

Necugetată, lăsasem ferestrele dinspre mare deschise. 
Acolo, ascunsă după un copac şi luminată din spate de 
lună, se întrezărea silueta unui bărbat ţinând o mâna pe 
ghidonul unei biciclete. Deci nu mi se năzărise! 

Inima a început să-mi bată cu bubuituri înfundate când 
am coborât pe partea cealaltă a patului şi m-am târât prin 
întuneric spre ferestre ca să le închid. Însă imediat mi-am 
dat seama că interveniseră două probleme. În primul rând, 
nu ştiam unde erau aşezate cremonele (dacă existau) şi, în 
al doilea rând, nu purtam nimic pe mine. La naiba! Era 
prea târziu ca să mă fâţâi prin cameră după ceva de 
îmbrăcat. Am ajuns la peretele îndepărtat, m-am lipit de el 
şi am încercat să găsesc încuietorile ca să închid 
blestematele acelea de ferestre. 

Exact în aceeaşi clipă am auzit scrâşnetul pietrişului, 
pentru că silueta învăluită în umbre s-a apropiat de 
ferestre şi şi-a rezemat bicicleta de peretele exterior. 

— Habar nu aveam că dormi goală, mi-a şoptit el. Nu 
aveam cum să nu recunosc uşorul accent slav. Era Solarin. 
Am simţit că roşesc din cap până în picioare. Mare ticălos! 

Tocmai îşi trecuse un picior peste pervaz. Isuse, venea 
înăuntru! Scoţând o exclamaţie scurtă, am fugit spre pat, 
am înşfăcat un cearşaf şi m-am învelit în el. 

— Ce naiba cauţi aici? am strigat eu după ce el, ajuns în 
cameră, a închis ferestrele şi le-a blocat. 

— N-ai primit biletul meu? a zis, trăgând obloanele şi 
apropiindu-se de mine pe întuneric. 

— Ai idee ce oră este? am început să bolborosesc 
văzându-l că se apropia de mine. Cum ai ajuns aici? Ieri 
erai la New York... 


297 


— La fel şi tu, a spus Solarin, aprinzând lumina. M-a 
măsurat de sus până jos cu un zâmbet şi, neinvitat, s-a 
aşezat pe marginea patului de parcă ar fi fost la el acasă. 
Dar acum suntem amândoi aici. Singuri. In acest 
fermecător peisaj marin. Foarte romantic, nu găsești? 

Ochii lui verzi-argintii au strălucit în lumina lămpii. 

— Romantic! am protestat eu, înfășurându-mă mai bine 
cu cearşaful şi luând un aer demn. Nu vreau să te am în 
preajma mea! De fiecare dată când te văd, cineva o 
încasează... 

— Ai grijă, m-a prevenit el, pereţii de aici ar putea avea 
urechi. Îmbracă-te! Vreau să te duc undeva ca să putem 
discuta. 

— Cred că eşti nebun, i-am spus eu. Nu fac niciun pas 
afară din cameră, mai ales cu tine! Şi, încă ceva... 

Însă el s-a ridicat şi s-a apropiat fulgerător de mine, 
după care a apucat de cearşaf cu o mână, de parcă ar fi 
vrut să mă răsucească smulgându-l de pe mine. M-a privit 
de sus cu un surâs strâmb. 

— Îmbracă-te singură, altfel o fac eu. 

Am simţit că-mi urcă sângele la cap. M-am smuls de 
lângă el, m-am îndreptat spre dulap cât am putut de 
demnă şi mi-am luat câteva haine. După aceea, m-am 
retras în grabă în baie ca să mă îmbrac. Am trântit uşa 
spumegând de furie. Ticălosul acela îşi închipuia că putea 
apărea ca din senin, speriindu-mi somnul şi intimidându- 
mă... Măcar dacă n-ar fi fost atât de atrăgător. 

„Dar ce voia? De ce mă urmărise în jurul... sau jumătate 
de lume? Şi ce făcea cu bicicleta aceea?“ m-am întrebat. 

Mi-am pus o pereche de blugi şi un pulover de caşmir şi 
mi-am tras în picioare espadrilele mele zdrenţuite. Când 
am ieşit din baie, Solarin stătea pe cearşaful mototolit şi 
juca şah folosindu-se de setul lui Lily, pe care îl găsise, 
fără îndoială, după ce cotrobăise printre lucrurile mele. A 
ridicat privirea şi mi-a zâmbit. 

— Cine câştigă? l-am întrebat. 

— Eu, a spus el cu un aer serios. Câştig întotdeauna. 

S-a ridicat, a mai aruncat o privire spre poziţia de pe 


298 


tablă, apoi s-a dus la dulapul de haine şi a scos de acolo o 
jachetă, pe care mi-a întins-o. 

— Eşti foarte drăguță, mi-a zis. Nu la fel de atrăgătoare 
ca în urmă cu câteva clipe, dar ai o ţinută mai potrivită 
pentru o plimbare pe plajă la miez de noapte. 

— Eşti nebun dacă-ţi închipui că ies la plimbare cu tine 
pe o plajă pustie. 

— Nu e departe, a zis el, ignorând remarca mea. Te duc 
de-a lungul plajei până la un cabaret. Bem un ceai şi 
vedem dansuri din buric. O să-ţi placă, draga mea! In 
Algeria, femeile poartă văluri, dar dansul din buric e 
practicat de bărbaţi! 

Am clătinat din cap şi l-am urmat spre uşă, pe care a 
încuiat-o, păstrând apoi cheia, pe care a băgat-o în 
buzunar. 

Lumina lunii era foarte strălucitoare, argintând părul lui 
Solarin şi făcându-i ochii să pară translucizi. Am mers de-a 
lungul plajei înguste şi am văzut arcul sclipitor al coastei 
coborând spre Alger. Valurile lipăiau slab, lingând nisipul 
întunecat. 

— Ai citit ziarul pe care ţi l-am trimis? m-a întrebat el. 

— Tu l-ai trimis? Dar de ce? 

— Voiam să afli că s-a descoperit că Fiske a fost ucis. 
Aşa cum ţi-am spus atunci. 

— Moartea lui Fiske n-are nicio legătură cu mine, am 
zis, scuturându-mi nisipul care-mi intrase în pantofi. 

— Ba are din plin, cum îţi zic mereu. Credeai că am 
străbătut zece mii de kilometri doar ca să trag cu ochiul pe 
fereastra camerei tale? a făcut el puţin iritat. Ţi-am spus că 
eşti în pericol. Engleza mea n-o fi perfectă, dar se pare că 
o vorbesc mai bine decât poţi tu s-o înţelegi. 

— Singura persoană care pare să-mi pună viaţa în 
pericol eşti tu, l-am repezit eu. De unde să ştiu că nu tu l-ai 
ucis pe Fiske? Dacă mai ţii minte, ultima oară când te-am 
întâlnit mi-ai furat geanta şi m-ai lăsat cu cadavrul 
şoferului prietenului meu. Dacă tu l-ai ucis şi pe Saul, şi m- 
ai lăsat să trag ponoasele? 

— Da, eu l-am ucis pe Saul, a spus Solarin încet. 


299 


Observând că m-am oprit brusc, s-a uitat curios la faţa 
mea. Cine altcineva putea s-o facă? 

Am rămas fără grai. Simţeam că mă lasă picioarele, iar 
sângele îmi îngheţase în vine. Mergeam pe o plajă pustie 
alături de un ucigaş. 

— Ar trebui sa-mi mulţumeşti, tocmai spunea Solarin, 
pentru că ţi-am luat geanta. Ea te-ar fi implicat în moartea 
lui. Am trecut printr-un adevărat iad ca să ţi-o înapoiez. 

Atitudinea lui m-a înfuriat. Imaginea lui Saul, întins pe 
lespedea aceea de piatră, mi se întipărise în minte, iar 
acum aflam că Solarin îl pusese acolo. 

— Ei, mulţumesc mult, i-am zis eu furioasă. Cum adică 
tu l-ai ucis pe Saul? Cum de îndrăzneşti să mă aduci aici ca 
să-mi spui că ai ucis un om nevinovat? 

— Nu mai ridica vocea, mi-a spus el, privindu-mă cu 
ochii aceia de culoarea oţelului şi prinzându-mă de braţ. Ai 
fi preferat să mă ucidă el pe mine? 

— Saul? am făcut eu, pufnind pe ton dispreţuitor. Mi-am 
eliberat braţul şi am dat sa mă întorc, dar Solarin m-a 
prins din nou şi m-a răsucit. 

— Încercarea de a te proteja a început să fie, după cum 
aţi spune voi, americanii, o mare belea. 

— Mulţumesc, dar n-am nevoie de protecţie, l-am pus eu 
la punct. Mai ales din partea unui ucigaş. Aşa că, du-te şi 
spune-le celor care te-au trimis... 

— Ascultă, a spus apăsat Solarin. Apoi şi-a lăsat mâinile 
pe umerii mei. Mi i-a strâns cu putere, şi a rămas cu 
privirea spre lună, respirând adânc în acelaşi timp. Am 
bănuit că număra în gând, ca să se liniştească. 

— Ascultă, a reluat el, ceva mai calm. Dar dacă ţi-aş 
spune că Saul l-a ucis pe Fiske? Doar eu puteam descoperi 
asta, şi tocmai de aceea Saul a venit după mine. Atunci m- 
ai asculta mai atentă? 

Ochii lui verzui i-au căutat pe ai mei, dar eu nu reuşeam 
să gândesc. Mă blocasem. Saul, ucigaş? Am închis ochii şi 
am încercat să gândesc, dar nu-mi venea nicio idee. 

— Bine, dă-i drumul, am acceptat eu, regretând o clipă 
modul de exprimare. 


300 


— Atunci va trebui să ne plimbăm, a spus el, rămânând 
cu o mână pe umărul meu şi îndrumându-mă înapoi spre 
plajă. Nu pot gândi, vorbi, juca şah - decât dacă mă mişc. 

Am păşit în tăcere vreme de câteva momente, cât şi-a 
adunat gândurile, 

— Cred c-ar fi bine să o iau cu începutul, a spus Solarin 
într-un târziu. Eu m-am mulţumit să încuviinţez din cap. El 
a continuat: În primul rând, ar trebui să înţelegi că nu m-a 
interesat acel turneu de şah la care m-ai văzut jucând. 
Participarea mea a fost aranjată de guvernul meu, ca 
pretext ca să ajung la New York, unde aveam treburi 
urgente de rezolvat. 

— Ce fel de treburi? 

— O să ajungem şi la asta. 

Mergeam încet, cu valurile clipocind la picioarele 
noastre, când Solarin s-a aplecat brusc şi a cules de jos o 
scoică mică, de culoare neagră, care stătuse pe jumătate 
îngropată în nisip. În lumina lunii, radia o strălucire 
opalescentă. 

— Viaţa există pretutindeni, a zis el gânditor, întinzându- 
mi scoica aceea delicată. Chiar şi pe fundul mării. Şi 
pretutindeni este distrusă de prostia omului. 

— Scoica asta n-a murit pentru că i-a rupt cineva gâtul, 
am spus eu. Eşti cumva ucigaş profesionist? Cum de poţi 
sta într-o încăpere cu cineva doar cinci minute şi apoi sa-l 
ucizi? 

Apoi am aruncat scoica în valuri, cât am putut de 
departe. Solarin a oftat, şi am continuat sa mergem. 

— Când mi-am dat seama că Fiske trişa la turneu, a 
continuat el în cele din urmă, cu o oarecare încordare în 
glas, am vrut să aflu cine l-a pus să procedeze astfel şi de 
ce. 

Aşadar, Lily avusese dreptate în legătură cu asta, am 
gândit eu. Dar n-am spus nimic. 

— Bănuiam că nu fusese ideea lui, de aceea am oprit 
jocul şi l-am urmat la grupul sanitar. Mi-a mărturisit asta, 
şi încă un lucru. Mi-a zis cine pusese totul la cale. Şi de ce. 

— Cine? 


301 


— N-a spus-o direct. Nici el nu ştia. Dar a precizat că 
oamenii care îl ameninţaseră ştiuseră că voi fi prezent la 
turneu. Un singur om ştiuse că voi veni acolo: cel cu care 
guvernul meu făcuse aranjamentele. Sponsorul turneului. 

— Hermanold! am exclamat eu. 

Solarin a dat din cap şi a continuat: 

— Fiske mi-a mai spus că Hermanold sau cei cu care era 
în cârdăşie căutau o formulă pe care, în glumă, am promis 
că o dau în timpul unui joc din Spania. Spusesem că, dacă 
mă va învinge cineva, îi voi da o formulă secretă - iar 
nătărăii aceştia, socotind că oferta era încă valabilă, au 
hotărât să-l am ca adversar pe Fiske, gândindu-se la o 
modalitate ca acesta să nu poată pierde. Dacă mergea ceva 
anapoda cu jocul lui Fiske în partida cu mine, cred că 
Hermanold aranjase să se întâlnească cu el în grupul 
sanitar de la Clubul Canadian, unde să nu fie văzuţi... 

— Dar, de la bun început, Hermanold n-a avut de gând 
să meargă acolo, i-am luat eu vorba din gură. Acum 
elementele se închegau, dar tot nu vedeam întreaga 
imagine. De fapt, el aranjase ca altcineva să se întâlnească 
cu Fiske, asta vrei să spui. Cineva a cărui absenţă să nu fie 
observată? 

— Exact, m-a aprobat Solarin. Dar nu s-au aşteptat ca eu 
să-l urmăresc pe Fiske până acolo. Am intrat imediat după 
el. Ucigaşul lui, pândind pe coridor, sigur a auzit toată 
discuţia noastră. Era prea târziu ca să se mulţumească 
numai să-l amenințe. Jocul fusese dat în vileag. Trebuia 
eliminat, şi încă imediat. 

— Lichidare fără urmă de regret, am spus eu. 

Am privit spre marea întunecată şi m-am gândit la toată 
situaţia. Era posibil, cel puţin din punct de vedere tactic. 
lar eu deţineam câteva elemente de care Solarin nu avea 
cunoştinţă. Bunăoară, Hermanold nu se aşteptase ca Lily 
să vină la meci, pentru că nu obişnuia. Însă când eu şi Lily 
am sosit la club, Hermanold insistase ca ea să rămână, 
alarmându-se când ea ameninţase că va pleca (cu maşina 
şi şoferul ei). Acţiunile lui ar fi putut fi explicate în mai 
multe feluri, dacă se baza pe Saul pentru a rezolva 


302 


misiunea. Dar de ce Saul? Poate că el ştia mai multe 
despre şah decât bănuisem. Poate rămăsese afară în 
limuzină şi dictase mutările lui Fiske prin emiţător! Dar, s- 
o spunem pe cea dreaptă, cât de bine îl cunoscusem eu pe 
şoferul lui Harry? 

Acum Solarin îmi explica tot ce se întâmplase - cum 
observase prima oară inelul purtat de Fiske, cum îl 
urmărise până în grupul sanitar, cum aflase de legăturile 
din Anglia şi ce doreau acei oameni. Cum fugise din baie 
când Fiske îşi scosese inelul, socotind că avea să 
explodeze. Deşi ştia că Hermanold îl invitase pe Fiske să 
participe la turneu, era imposibil ca Hermanold să-l fi ucis 
şi să fi recuperat inelul din lavoar. El nu părăsise incinta 
Metropolitan Clubului, iar eu puteam depune mărturie în 
acest sens. 

— Saul nu era în maşină când eu şi Lily ne-am întors, am 
recunoscut fără chef. Avea posibilitatea, deşi n-am idee ce 
motiv ar fi avut... De fapt, pornind de la felul cum prezinţi 
evenimentele, nu ar fi putut ieși din Clubul Canadian ca să 
ajungă la maşină, pentru că tu şi arbitrii aţi blocat singura 
lui cale de scăpare. Asta ar explica absenţa lui atunci când 
eu şi Lily l-am căutat. 

„Asta explică mai multe lucruri, m-am gândit eu. Până şi 
gloanţele trase în maşina noastră!“ 

Dacă varianta lui Solarin stătea în picioare, iar 
Hermanold îl angajase pe Saul să-l elimine pe Fiske, nu-şi 
putea permite să ne lase pe mine şi pe Lily să revenim la 
club ca să ne căutăm şoferul! Urcase la etaj, în sala de 
jocuri, şi ne văzuse ezitând lângă maşină, aşa că trebuise 
să procedeze cumva ca să ne pună pe goană! 

— Aşadar, Hermanold a mers în sala de jocuri, care era 
pustie, a scos arma şi a tras în maşina noastră! am 
exclamat eu, prinzându-l pe Solarin de braţ. 

El m-a privit mirat, întrebându-se cum de ajunsesem la o 
asemenea concluzie. 

— Asta ar explica şi faptul că Hermanold a declarat 
presei că Fiske era dependent de droguri, am adăugat eu. 
Astfel ar fi distras atenţia de la sine şi ar fi aruncat vina pe 


303 


cine ştie ce distribuitor! 

Solarin a început sa râdă. 

— Cunosc un tip care ar fi încântat să te angajeze. 
Brodski se numeşte, a spus el. Ai o minte croită pentru 
spionaj. Acum, după ce ai aflat tot ce ştiu, propun să bem 
ceva. 

La capătul plajei am zărit un cort mare ridicat pe nisip, a 
cărui formă era conturată de şiruri de lumini pâlpâitoare. 

— Nu te grăbi, am zis, încă ţinându-l de braţ. Chiar 
presupunând că Saul l-a lichidat pe Fiske, tot rămân nişte 
întrebări la care nu am primit răspuns. Care era formula 
pe care o deţineai în Spania, despre care spui că era atât 
de râvnită? Cu ce treburi ai venit la New York? Şi cum de a 
apărut Saul la clădirea Naţiunilor Unite? 

Cortul în dungi roşii şi albe domina plaja, având stâlpul 
central înalt de cel puţin zece metri. La intrare se găseau 
doi palmieri în butoaie, iar un covor lung, decorat cu 
desene aurii şi albastre fusese întins pe nisip şi acoperit de 
o copertină din pânză, cu faţa spre mare. Am păşit spre 
intrare. 

— Aveam o întâlnire cu o legătură de la Naţiunile Unite, 
a spus Solarin. Nu-mi dădusem seama că Saul mă 
urmărise; am observat acest lucru abia când te-ai interpus 
tu. 

— Deci tu erai bărbatul pe bicicletă! am strigat. Dar 
hainele tale... 

— M-am întâlnit cu omul de legătură, m-a întrerupt el. 
Ea a remarcat că mă urmăreai, iar Saul era în urma ta... 
(Prin urmare, bătrâna aceea cu porumbeii era legătura lui 
de „afaceri“!) Am stârnit păsările ca măsură de camuflaj, a 
continuat Solarin, iar eu am coborât treptele şi am aşteptat 
în spatele clădirii până când ai trecut de mine. Apoi am 
ieşit şi l-am urmărit pe Saul. Intrase în clădire, dar nu 
ştiam sigur unde se dusese. Mi-am scos salopeta, pentru că 
pe dedesubt aveam alte haine. Când am urcat din nou, te- 
am văzut intrând în Sala de Meditaţie. Nu aveam habar că 
Saul se afla deja acolo, ascultând tot ce am vorbit noi. 

— În Sala de Meditaţie? am exclamat. 


304 


Acum ajunsesem la doar câţiva paşi de cort, îmbrăcată 
în blugi şi pulover şi nu tocmai elegantă. Am păşit totuşi 
către intrare de parcă am fi sosit cu limuzina la El 
Morocco. 

— Draga mea, a spus Solarin, mângâindu-mă pe păr aşa 
cum făcea uneori şi Nim, eşti foarte naivă! Cu toate că tu 
nu ai înţeles avertismentele pe care ţi le-am dat, Saul sigur 
le-a priceput. Când ai plecat, iar el a ieşit de după lespedea 
de piatră şi m-a atacat, mi-am dat seama că auzise 
suficient de multe, astfel că şi viaţa ta era în pericol. Am 
luat servieta ta pentru ca oamenii lui să nu-şi dea seama că 
ai fost acolo. Ulterior, legătura mea mi-a transmis un bilet 
la hotel, instruindu-mă cum să ţi-o înapoiez. 

— Dar ea de unde ştia? 

Solarin a zâmbit şi mi-a ciufulit părul, apoi a apărut un 
majordom care ne-a întâmpinat. Solarin i-a dat un bacşiş 
de o sută de dinari. Eu şi majordomul am făcut ochii mari. 
Intr-o ţară în care cincizeci de cenți reprezenta un bacşiş 
gras, evident că am obţinut cea mai bună masă din local. 

— Am suflet de capitalist, mi-a şoptit Solarin în timp ce îl 
urmam pe om în cabaretul enorm. 

Intreaga podea, cât cuprindeai cu ochii, era acoperită cu 
rogojini aşezate direct pe nisip. Peste acestea se 
aranjaseră carpete persane în culori vii, presărate cu 
perne mari, brodate cu desene sclipitoare. Palmieri în 
ghivece, alături de mănunchiuri groase de pene de păun şi 
de struţ ce străluceau slab în lumina discretă separau 
mesele. Felinare din alamă, având globurile perforate, se 
legănau de stâlpii cortului, trasând desene ciudate de 
lumină pe pernele sclipitoare. Am simţit că pătrund într-un 
caleidoscop. 

În mijloc se afla scena mare şi rotundă, cu câteva 
reflectoare, unde un grup de muzicanți cântau o muzică 
sălbatică, agitată, cum nu mai ascultasem până atunci. 
Cântau la tobe lungi şi ovale, cimpoaie mari, făcute din 
piei de animale, flaute, clarinete şi clopoței de toate 
soiurile. In timp ce interpretau, muzicanţii dansau, 
descriind mişcări ciudate, circulare. 


305 


Eu şi Solarin ne-am aşezat pe un morman de perne moi 
din apropierea unei mese aflate chiar în faţa scenei. 
Muzica asurzitoare m-a împiedicat să-i mai pun întrebări, 
aşa că am rămas pe gânduri când el a strigat comanda în 
urechea unui chelner. 

Care era formula pe care o voia Hermanold? Cine era 
femeia cu porumbeii şi de unde ştiuse unde mă aflam 
pentru ca Solarin să-mi înapoieze geanta? Ce treburi avea 
el la New York? Dacă Saul fusese văzut ultima oară pe 
lespedea de piatră, cum de ajunsese în East River? Şi, mai 
presus de toate, ce legătură aveau toate acestea cu mine? 

Băuturile ne-au fost aduse exact când muzicanţii au luat 
o pauză. Cele doua pahare mari de amaretto, încălzite, 
cum se procedează cu coniacul, au fost însoţite de un 
ceainic cu gâtul lung. Chelnerul ne-a turnat ceaiul în 
pahare pe care le-a ţinut departe de el, în echilibru pe 
nişte farfurioare minuscule. Lichidul aburind părea să 
zboare prin aer direct din gura gâtului în paharele de 
sticla, fără să se risipească nicio picătură. După ce 
chelnerul a plecat, Solarin a propus un toast cu ceai de 
mentă. 

— Pentru joc, a spus el şi mi-a zâmbit misterios. 

Mi-a îngheţat sângele în vine. 

— Nu înţeleg la ce te referi, am minţit, încercând să-mi 
aduc aminte ce-mi spusese Nim despre folosirea oricărui 
atac în propriul avantaj. Ce ştia el despre acel joc 
blestemat? 

— Ba înţelegi, draga mea, a spus el încet, ridicând 
paharul meu şi ducându-mi-l la buze. Dacă n-ai înţelege, n- 
aş mai sta acum la un pahar cu tine. 

Cât lichidul de culoarea ambrei mi-a alunecat pe gât, 
puţin din el mi s-a scurs pe bărbie. Solarin a zâmbit şi mi l- 
a şters cu un deget, apoi a pus paharul înapoi pe tavă. Nu 
se uita la mine, însă îşi ţinea capul destul de aproape, 
astfel încât am auzit cuvintele pe care le-a şoptit. 

— Cel mai periculos joc pe care ni-l putem imagina, a 
murmurat el foarte încet, ca nimeni altcineva să nu audă, 
iar noi am fost aleşi, fiecare dintre noi, pentru rolurile pe 


306 


care le jucăm... 

— Cum adică, aleşi? am întrebat, dar, înainte ca el să-mi 
răspundă, s-a auzit o explozie de sunete de cimbal şi tobe, 
pentru că muzicanţii reveniseră pe scenă. 

Aceştia au fost urmaţi de un grup de dansatori purtând 
tunici semănând cu cele căzăcești, din catifea de un 
albastru-deschis, cu pantalonii vârâţi în cizme înalte, 
bufanţi în dreptul genunchiului. În jurul taliei purtau 
cordoane răsucite cu ciucuri la capete, care li se 
bălăngăneau pe lângă şolduri în timp ce pășeau într-un 
ritm lent, exotic. Muzica a crescut în intensitate, sinuoasă 
şi şerpuitoare din clarinete şi fluiere şi amintind de 
melodia care face o cobră să rămână dreaptă şi rigidă 
după ce se înalţă din coş. 

— Îţi place? m-a întrebat Solarin şoptindu-mi la ureche. 
Am dat din cap în semn că da. Asta e din Kabil, a precizat 
el, pe măsura ce muzica ne învăluia. Din Munţii Atlas, care 
trec prin Algeria şi Maroc. Dansatorul de la mijloc, vezi ce 
păr blond şi ce ochi deschişi la culoare are? Iar nasul e ca 
un clonţ de şoim, bărbia puternică, semănând cu profilul 
de pe o veche monedă romană. Astea sunt trăsăturile 
specifice celor de acolo; nu seamănă cu beduinii... 

Din public se ridicase o femeie mai în vârstă, care a 
pornit dansând spre scenă, ceea ce i-a făcut pe spectatori 
să se amuze şi să o încurajeze cu ţipete şi cu fluierături, 
care au aceeaşi semnificaţie în toate limbile. In ciuda 
ţinutei demne, a rochiilor lungi şi cenuşii şi a vălului rigid, 
ea se mişca cu pas uşor şi răspândea o senzualitate care 
nu le-a scăpat dansatorilor bărbaţi. Ei au început să 
danseze în jurul ei, răsucindu-şi şoldurile, apropiindu-se şi 
depărtându-se de ea, astfel că ciucurii de la tunici o 
atingeau în trecere, sugerând mângâieri. 

Publicul se arăta fermecat de acea demonstraţie, ba 
chiar emoţionat când femeia demnă, cu păr cărunt, a 
dansat sinuos către solist, a scos nişte bancnote dintre 
pliurile rochiei şi le-a strecurat discret printre cordoanele 
de la brâul lui, foarte aproape de vintre. Spre deliciul 
publicului, acesta a ridicat ochii spre tavan şi a zâmbit cu 


307 


gura până la urechi. 

Lumea s-a ridicat în picioare, bătând din palme în ritmul 
muzicii, care şi-a întețit ritmul în vreme ce femeia a dansat 
cu paşi circulari către marginea scenei. Ajunsă acolo, 
având lumina în spate, a bătut din polul de despărţire, 
ţinându-şi mâinile sus, şi s-a întors spre noi... Atunci am 
îngheţat. 

Am aruncat o privire scurtă către Solarin, care mă 
urmărea cu atenţie. Apoi am sărit în picioare exact când 
femeia, o siluetă întunecată profilată în lumina argintie, a 
coborât de pe scenă şi a dispărut în bezna în care se 
amestecau oameni, pene de struţ şi mănunchiuri de frunze 
de palmier. Palmierii s-au mişcat în explozia sclipitoare de 
lumini reflectate de oglinzi. 

Solarin m-a strâns cu putere de braţ. A rămas alături, cu 
corpul strâns lipit de al meu. 

— Da-mi drumul, i-am şuierat printre dinţii încleştaţi, 
pentru că o serie de persoane din jur se uitau la noi. Ţi-am 
spus să-mi dai drumul! Ştii cine era femeia aceea? 

— Dar tu ştii? mi-a şuierat el la ureche. Nu mai atrage 
atenţia asupra noastră! 

Văzând că eu continui să mă zbat, şi-a înfăşurat braţele 
în jurul meu cu o strânsoare fermecătoare care ar fi putut 
trece drept semn de afecţiune. 

— Ne pui pe amândoi în primejdie, mi-a şoptit el atât de 
aproape, încât i-am simţit mirosul de mentă şi de migdale 
din respiraţie. Aşa cum ai făcut venind la acel turneu de 
şah, aşa cum ai procedat urmărindu-mă până la sediul 
Naţiunilor Unite. Nici n-ai idee ce risc şi-a asumat venind 
aici să te vadă! Şi nici nu ai habar ce joc nechibzuit faci tu 
cu vieţile altora. 

— Ba nu! aproape că am strigat eu, pentru că 
strânsoarea lui mă durea. Dansatorii continuau să se 
rotească în ritmul îndrăcit al muzicii, care ne scălda în 
valuri ritmate. Păi, aceea era prezicătoare, şi vreau să o 
găsesc! 

— Prezicătoare? s-a mirat Solarin, părând uimit, dar fără 
să mă slăbească din strânsoare. Ochii lui, care priveau 


308 


într-ai mei, erau la fel de verzi ca marea întunecată. Cine 
ne-ar fi privit ar fi crezut că suntem amanti. 

— Nu ştiu dacă face preziceri, a spus el, dar sigur 
cunoaşte viitorul. Ea m-a chemat la New York. Tot ea m-a 
pus să te urmez la Alger. Tot ea te-a ales... 

— lar ales? Pentru ce anume? Nici măcar n-o cunosc pe 
femeia aceea! 

Solarin m-a luat pe nepregătite când mi-a dat drumul. 
Muzica se învârtejea în jurul nostru ca o perdea de sunete 
vibrante, iar el m-a prins de încheietură. Ridicându-mi 
mâna cu palma în sus, şi-a lipit buzele de locul acela moale 
de la baza palmei, unde sângele palpită cel mai aproape de 
piele. Vreme de o secundă, am simţit o fierbinţeală 
traversându-mi tot corpul. Apoi el a ridicat capul şi m-a 
privit în ochi. Când i-am întors privirea, am simţit că mi se 
înmoaie genunchii. 

— Uită-te aici, a şoptit el, iar eu mi-am dat seama ca 
trasa cu degetul un model la baza încheieturii. M-am uitat 
încet în jos, nedorind ca pentru moment să-mi desprind 
privirea de la ochii lui. 

— Uită-te, a şoptit el din nou, şi atunci am privit. Acolo, 
la baza palmei, exact în locul unde pulsa artera albăstruie, 
două linii se împreunau, răsucindu-se ca într-o îmbrăţişare 
şerpească, formând cifra opt. 

— Ai fost aleasă pentru a dezvălui formula, a spus el 
încet, abia mişcând din buze. 

Formula! Mi-am ţinut răsuflarea când el m-a privit în 
adâncul ochilor. 

— Ce formulă? m-am trezit eu întrebând. 

— Formula celor Opt... a început el, dar a înţepenit 
brusc în momentul în care, privind scurt peste umărul 
meu, a văzut ceva în spatele meu. Mi-a dat drumul la 
încheietură şi a făcut un pas înapoi, iar eu am întors capul 
şi m-am uitat peste umăr. 

Muzica încă vibra în ritmul acela primitiv, iar dansatorii 
se roteau cu o frenezie exotică. De dincolo de scenă, 
dinspre lumina orbitoare a reflectoarelor, o siluetă neclară 
ne privea. Când un reflector a urmărit scena după 


309 


dansatori, lumina lui a căzut o clipă peste silueta 
întunecată. Era Sharrif! 

M-a salutat cu o mişcare a capului, după care lumina a 
trecut de el. Am aruncat o privire spre Solarin. Dar în locul 
în care stătuse până mai devreme am văzut doar un 
mănunchi de frunze de palmier ce se legăna. 


310 


INSULA 


Într-o bună zi, un grup de colonişti a 
părăsit Spania şi s-a stabilit pe limba de 
pământ pe care se află şi astăzi. Nimeni nu 
ştia de unde sosiseră acei oameni care 
vorbeau o limbă necunoscută. Unul dintre 
conducătorii lor, care ştia limba provensală, 
a rugat comuna Marseilles să le dea acel 
promontoriu pustiu şi golaş pe țărmurile 
căruia îşi trăseseră corăbiile, la fel ca 
marinarii din vremuri străvechi... 


Contele de Monte Cristo 
ALEXANDRE DUMAS 
descriind Corsica 


Am presentimentul că într-o zi această 
mică insulă va uimi Europa. 


Contractul Social 
JEAN-JACQUES ROUSSEAU 
descriind Corsica 


Paris 
4 septembrie 1792 


Trecuse de miezul nopţii atunci când, la adăpostul 
întunericului, Mireille a plecat de la locuinţa lui Talleyrand 
şi a dispărut în arşiţa înăbuşitoare a Parisului. 

După ce înţelesese că nu putea schimba hotărârea lui 
Mireille de a pleca, Talleyrand i-a dat un cal puternic şi 
sănătos din grajdul său şi o pungă cu câteva monede pe 
care reuşise să le găsească la acea oră. Imbrăcată cu 
articole disparate de livrele, pe care Courtiade le adunase 
de cine ştie unde, ca să se poată deghiza, cu părul legat 


311 


într-o coadă şi uşor pudrat, ca al unui tânăr, ea ieşise fără 
să bată la ochi prin curtea de serviciu şi se îndreptase pe 
străzile întunecate către baricadele de la Bois de Boulogne 
- drumul spre Versailles. 

Nu-i putea îngădui lui Talleyrand să o însoţească. 
Profilul lui aristocratic era cunoscut tuturor parizienilor. 
Pe de altă parte, descoperiseră că permisele pe care le 
trimisese Danton nu erau valabile până pe 14 septembrie. 
Singura soluţie, conveniseră ei, era ca Mireille să plece 
singură, iar Maurice să rămână în Paris ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic, iar Courtiade să plece în aceeaşi noapte 
cu lăzile cu cărţi şi să aştepte la Canalul Mânecii până 
când permisul îi va îngădui să traverseze în Anglia. 

Acum, în timp ce calul o purta pe străduţele înguste, 
cufundate în beznă, Mireille a găsit răgazul de a analiza 
primejdioasa misiune care o aştepta. 

Din clipa în care caleaşca închiriată de ea fusese oprită 
în faţa porţilor închisorii l'Abbaye, evenimentele o 
purtaseră de colo, colo cu atâta repeziciune, încât nu 
avusese timp să acţioneze decât din instinct. Sentimentul 
de oroare la execuţia lui Valentine, spaima cumplită care o 
cuprinsese brusc pentru propria viaţă în vreme ce fugea pe 
străzile incendiate ale Parisului, chipul lui Marat şi 
grimasele privitorilor care urmăreau masacrul - era ca şi 
cum cineva ar fi ridicat pentru o clipă un capac ce 
acoperea cochilia subţire a civilizaţiei pentru ca ea să 
poată vedea bestialitatea omului sub stratul fragil de 
strălucire. 

Din acea clipă, timpul se oprise, iar evenimentele se 
precipitaseră, înghiţind-o precum vâlvătăile unui incendiu 
devorator. În spatele fiecărui val care o asalta se găsea un 
tremur de emoție mai puternic decât simţise vreodată. 
Acea patimă încă ardea în fiinţa ei, ca o flacără mocnită - o 
flacără care crescuse după puţinele ore pe care le 
petrecuse în braţele lui Talleyrand. O flacără care îi 
stimula dorinţa ca, înainte de toate, să adune laolaltă 
piesele Setului Montglane. 

I se părea ca trecuse o eternitate de când văzuse ultima 


312 


oară zâmbetul luminos al lui Valentine de cealaltă parte a 
curţii. Şi totuşi, asta se întâmplase cu doar treizeci şi două 
de ore în urmă. Treizeci şi două, a gândit Mireille în timp 
ce înainta singură pe străzile pustii: numărul de piese de 
pe tabla de joc. Numărul de piese pe care trebuia să îl 
adune pentru a descifra şarada - şi a răzbuna moartea 
verişoarei sale. 


În drum spre Bois de Boulogne, mergând pe străzile 
lăturalnice şi înguste ale Parisului, întâlnise puţini oameni. 
Chiar şi acolo, în peisajul rural, sub luna plină, deşi 
departe de baricade, drumurile erau aproape pustii. 
Majoritatea parizienilor aflaseră deja de masacrele din 
închisori, care erau încă în plină desfăşurare, şi hotărâseră 
să rămână la adăpostul protector al propriilor locuinţe. Cu 
toate că trebuia să se îndrepte spre răsărit, spre Lyon, ca 
să ajungă la destinaţia ei, portul Marseilles, Mireille se 
îndreptase spre apus, către Versailles, dintr-un anumit 
motiv. Acolo se afla mănăstirea  St.-Cyr: şcoala 
mănăstirească întemeiată cu un secol în urmă de doamna 
de Maintenon, consoarta regelui Ludovic al XIV-lea, pentru 
educaţia fiicelor de nobili. În drumul ei spre Rusia, stareţa 
de Montglane se oprise la St.-Cyr. 

Poate că stareţa de acolo îi va oferi adăpost - dar şi 
sprijin pentru a lua legătură cu stareţa de Montglane ca sa 
obţină banii de care avea nevoie - şi ajutor ca să fugă din 
Franţa. Reputația stareţei de Montglane reprezenta 
singurul permis spre libertate pe care îl avea. S-a rugat să 
se întâmple o minune. 

Baricadele de la Bois de Boulogne erau înălțate din 
pietre, saci umpluţi cu pământ şi piese de mobilier 
sfărâmate. Mireille a văzut piaţa în faţa ei, plină de oameni 
cu căruţe trase de boi, caleşti şi animale, aşteptând să fugă 
din oraş de îndată ce aveau să se deschidă porţile. 
Apropiindu-se, a descălecat şi a rămas în umbra calului, 
astfel încât să nu-şi dea de gol deghizarea în lumina 
flăcărilor tremurătoare ale torţelor ce fuseseră aprinse în 
piaţă. 


313 


La barieră se iscase învălmăşeală. Luându-şi calul de 
căpăstru, Mireille s-a amestecat în grupul mare de oameni 
care umpleau piaţa. Dincolo de mulţime, în lumina torţelor, 
a văzut soldaţi chinuindu-se să înalțe baricada. In 
depărtare se vedeau îndreptându-se spre ei câteva trăsuri. 

În apropierea baricadei se vânzolea un grup de tineri, 
întinzându-şi gâturile ca să vadă mai bine. Probabil că erau 
peste zece inşi, toţi îmbrăcaţi în dantele, în catifele, având 
pantofi strălucitori, cu tocul înalt, pe care fuseseră lipite 
cristale sclipitoare din sticlă, semănând cu pietrele 
preţioase. Aceasta era la jeunesse dorée, „tinerimea 
poleită“, pe care Germaine de Staël i-o arătase de atâtea 
ori la Operă. I-a auzit plângându-se cu voce tare către 
mulţimea pestriță de nobili şi ţărani care umpleau piaţa. 

— Revoluţia aceasta a devenit imposibilă! a strigat unul 
dintre ei. Nu mai există niciun motiv ca nişte cetăţeni 
francezi să fie ţinuţi ostatici după ce mizerabilii aceia de 
prusaci au fost respinşi. 

— Ascultă, soldat! a strigat altul, fluturând o batistă din 
dantelă către un bărbat aflat deasupra lor, pe baricadă. 
Trebuie să mergem la o petrecere de la Versailles! Cât ai 
de gând să ne mai pui răbdarea la încercare? 

Soldatul a întins puşca cu baionetă către batistă şi i-a 
smuls-o, făcând-o să dispară. 

Neştiind cine erau cei care se apropiau de baricadă, 
mulţimea a începu să devină tot mai agitată. Se ştia ca 
tâlharii de drumul mare înţesaseră drumurile din toate 
zonele împădurite.  „Oalele-de-noapte“, grupuri de 
inchizitori ce se organizaseră singure, călătoreau pe şosele 
în vehicule ciudate, de la care îşi luaseră şi numele. Cu 
toate că nu acționau în calitate oficială, aceştia erau 
mânaţi de zelul noilor cetăţeni ai Franţei - oprind orice 
calator, atacându-i caleaşca asemenea unei hoarde de 
lăcuste, cerând să verifice documentele şi, dacă se arătau 
nemulţumiţi de rezultatele interogatoriului, operau o 
„arestare  cetăţenească“. Pentru a scăpa de toate 
procedurile, uneori îl atârnau pe nefericit de cel mai 
apropiat copac, pentru ca exemplul lui să slujească drept 


314 


lecţie şi altora. 

Baricada s-a deschis şi câteva cupeuri şi cabriolete 
prăfuite au fost lăsate să treacă. Mulțimea din piaţă s-a 
strâns în jurul lor să afle ce se putea de la călătorii 
osteniţi. Ţinându-şi calul de căpăstru, Mireille s-a apropiat 
de primul poştalion, a cărui uşă tocmai se deschidea 
pentru a le permite pasagerilor să coboare. 

Un soldat tânăr, îmbrăcat cu uniforma roşu cu 
bleumarin a armatei, a sărit în mijlocul mulţimii ca să-l 
ajute pe vizitiu să dea jos lăzile şi cuferele de pe acoperişul 
poştalionului. 

Mireille se afla suficient de aproape ca să observe că 
tânărul soldat era extraordinar de frumos. Părul lung de 
culoare castanie era despletit, atârnând liber până pe 
umeri. Ochii mari, de un albastru cenuşiu, umbriţi de gene 
lungi, accentuau paloarea translucidă a pielii. Nasul 
roman, subţire, avea vârful uşor coborât. Buzele, frumos 
modelate, au căpătat o expresie de dispreţ când a aruncat 
o privire la mulţimea gălăgioasă. Apoi s-a întors cu spatele, 

Mireille l-a văzut ajutând pe cineva să coboare din 
poştalion, o copilă frumoasă de cel mult cincisprezece ani, 
care era atât de palidă şi de fragilă, încât i-a fost frică 
pentru ea. Fata semăna atât de mult cu soldatul, încât 
Mireille a fost convinsă că sunt frate şi soră, iar tandreţea 
cu care el şi-a ajutat tânăra tovarăşă de călătorie să 
coboare i-a întărit această impresie. Lui Mireille i s-a părut 
că alcătuiau o pereche cu aspect romantic - ca un erou şi o 
eroină dintr-un basm. 

Toţi pasagerii poştalionului păreau zdruncinaţi şi 
înspăimântați şi-şi îndepărtau praful de pe hainele de 
călătorie, dar niciunul nu semăna cu fata din apropierea lui 
Mireille, care era albă ca varul şi tremura, gata să leşine. 
Soldatul a încercat să o ajute să treacă prin mulţime, în 
timp ce un bătrân aflat alături de Mireille a întins mâna şi 
l-a prins de braţ. 

— Cum este drumul spre Versailles, prietene? l-a 
întrebat el. 

— Eu n-aş încerca să ajung acolo în noaptea asta, i-a 


315 


răspuns soldatul pe un ton politicos, dar suficient de tare 
ca să audă şi alţii. Oalele-de-noapte au apărut în număr 
mare, iar sora mea e tare zdruncinată. Călătoria asta ne-a 
luat aproape opt ore, pentru că am fost opriţi de zece ori 
de când am plecat de la St.-Cyr. 

— St.-Cyr? a exclamat Mireille. Veniţi de la St.-Cyr? 
Acolo vreau să ajung şi eu! 

Auzind acestea, soldatul şi sora lui mai mică s-au întors 
către Mireille, iar copila a făcut ochii mari. 

— Dar... dar e o doamnă! a strigat fata, privind livreaua 
pestriță a lui Mireille şi părul pudrat. O doamnă îmbrăcată 
ca un bărbat! 

Soldatul a măsurat-o pe Mireille cu ochi atenţi. 

— Aşadar, vreţi să ajungeţi la St.-Cyr? a întrebat el. Să 
sperăm că nu aveţi de gând să vă faceţi călugăriţă! 

— Veniţi de la şcoala mănăstirii St.-Cyr? l-a întrebat 
Mireille. Trebuie să ajung acolo - şi încă în această noapte. 
E o chestiune de mare importanţă! Trebuie sa-mi spui cum 
stau lucrurile. 

— Nu putem zăbovi aici, i-a răspuns soldatul. Sora mea 
nu se simte bine. 

Şi, ridicând bagajul pe umăr, a început să-şi croiască 
drum prin mulţime. 

Mireille l-a urmat îndeaproape, ţinându-şi calul de 
căpăstru. Când au ajuns toţi trei dincolo de grupul de 
oameni, tânăra şi-a întors ochii negri spre Mireille. 

— Cred că aveţi un motiv întemeiat să ajungeţi în 
noaptea aceasta la St.-Cyr, a spus ea. Drumurile sunt 
nesigure. Aveţi mare curaj să porniţi într-o asemenea 
călătorie de una singură şi pe astfel de vremuri. 

— Chiar dacă aveţi un cal atât de minunat, a aprobat-o 
soldatul pe sora sa, plesnind calul peste crupă, şi cu toate 
că v-aţi deghizat. Dacă nu mi-aş fi luat permisie când s-a 
închis şcoala mănăstirii, ca să o conduc acasă pe Maria- 
Anna... 

— Au închis St.-Cyr? a strigat Mireille, prinzându-l de 
braţ. Atunci chiar ca am pierdut până şi ultima speranţă! 

Micuța Maria-Anna a încercat să o consoleze pe Mireille 


316 


lăsându-şi mâna pe braţul ei. 

— Aţi avut prietene la St.-Cyr? a întrebat-o ea 
îngrijorată. Sau membri ai familiei? Poate cunosc eu pe 
cineva... 

— Căutam adăpost acolo, a început Mireille, neştiind cât 
anume să le dezvăluie unor necunoscuţi. Însă nu avea de 
ales. Dacă şcoala se închisese, singurul ei plan se năruise, 
şi trebuia să găsească altul. Ce importanţă mai avea cui se 
confesa, dacă situaţia ei devenise disperată? 

— Cu toate că nu o cunosc pe stareţa de acolo, le-a spus 
Mireille celor doi, speram ca ea să mă ajute să dau de 
stareţa fostei mele mânăstiri. Se numea doamna de Roque. 

— Doamna de Roque! s-a mirat fata. Cu toate că era 
scundă şi fragilă, a apucat-o cu putere de braţ pe Mireille. 
Stareţa de Montglane! 

Apoi a aruncat o privire către fratele ei, care a aşezat 
bagajul pe pământ, iar ochii lui albaştri-cenuşii au rămas 
aţintiţi la Mireille. 

— Înseamnă că veniţi de la Abația Montglane? După ce 
Mireille a încuviinţat cu un gest din cap, de astă dată mai 
precaută, el a adăugat imediat: Mama noastră a cunoscut- 
o pe stareţa de Montglane - au fost prietene foarte 
apropiate. De fapt, sora mea a fost trimisa la St.-Cyr în 
urma sfatului doamnei de Roque, acum opt ani. 

— Da, a şoptit copila. lar eu o cunosc pe stareță foarte 
bine. În timpul vizitei ei la St.-Cyr de acum doi ani, a vorbit 
cu mine între patru ochi de câteva ori. Dar, înainte de a 
continua... dumneata, domnişoară, ai fost una dintre 
ultimele... care au rămas la Abația Montglane? Daca aşa 
stau lucrurile, înţelegi de ce pun această întrebare. Şi a 
privit din nou spre fratele ei. 

Mireille şi-a auzit bătăile propriei inimi. Să fi fost o 
simplă coincidenţa că îi întâlnise pe aceşti doi tineri care o 
cunoşteau pe stareță? Să spere că ei se bucuraseră de 
încrederea stareţei? Nu, era prea periculos să tragă o 
asemenea concluzie. Însă copila a părut că simte 
îngrijorarea lui Mireille. 

— Văd pe chipul dumitale, a spus ea, că preferaţi să nu 


317 


discutăm această chestiune în văzul lumii. Şi, desigur, 
aveţi perfectă dreptate. Dar dacă mai stăm de vorbă, s-ar 
putea să ne slujească tuturor. Vezi dumneata, înainte de a 
pleca de la St.-Cyr, stareţa dumitale mi-a încredinţat o 
misiune deosebită. Poate înţelegeţi la ce mă refer. Vă 
sfătuiesc să ne însoţiţi până la cel mai apropiat han, unde 
fratele meu s-a îngrijit să ne asigure adăpost peste noapte. 
Acolo vom putea discuta cu toată încrederea. 

Mii de gânduri îi treceau prin minte, şi-şi simţea în 
continuare sângele în tâmple. Cu toate că avea suficientă 
încredere în acei doi necunoscuţi pentru a-i însoţi, avea să 
rămână prizonieră în Paris, unde Marat era în stare să 
întoarcă oraşul cu susul în jos ca să o găsească. Pe de altă 
parte, nu avea nicio certitudine că putea scăpa din Paris 
fără ajutorul cuiva. Şi la cine putea apela dacă mânăstirea 
se închisese? 

— Sora mea are dreptate, a spus soldatul, încă studiind- 
o pe Mireille. Nu putem rămâne aici. Domnişoară, vă ofer 
protecţia noastră. 

Mireille a fost din nou impresionată de frumuseţea lui, 
de părul castaniu bogat curgându-i pe umeri şi de ochii 
mari şi trişti. Cu toate că era zvelt şi aproape la fel de înalt 
ca şi ea, lăsa impresia unei forţe şi sigurante deosebite. In 
cele din urmă, a hotărât să se încreadă în ei. 

— Foarte bine, a spus ea cu un zâmbet, vin cu voi la han 
şi vom sta de vorbă. 

Auzind acestea, copila a surâs sincer şi l-a strâns de braţ 
pe fratele ei. S-au privit apoi în ochi cu multă dragoste. 
Soldatul a ridicat din nou bagajul şi a luat calul de frâu, în 
vreme ce sora lui şi-a petrecut braţul pe după cel al lui 
Mireille. 

— Domnişoară, n-o să vă pară rău, a spus copila. Daţi-mi 
voie să mă prezint. Mă numesc Maria-Anna, dar familia îmi 
spune Elisa. Iar el e fratele meu Napoleone - din familia 
Buonaparte. 


Ajunşi la han, cei trei tineri s-au aşezat pe nişte scaune 
tari din lemn. Pe masă ardea o singură lumânare, iar 


318 


alături de ea, o pâine neagră şi veche, împreună cu un vas 
cu bere, constituiau singura hrană care se putea găsi. 

— Suntem din Corsica, tocmai îi spunea Napoleone lui 
Mireille, o insulă care nu suportă uşor jugul tiraniei. Aşa 
cum a spus Titus Livius în urmă cu aproape două mii de 
ani, noi, corsicanii, suntem la fel de aspri precum pământul 
pe care trăim, fiind la fel de greu de stăpânit ca şi fiarele. 
În urmă cu nici patruzeci de ani, conducătorul nostru, 
Pasquale di Paoli, i-a alungat pe genovezi de pe țărmurile 
noastre, a eliberat Corsica şi l-a angajat pe renumitul 
filosof Jean-Jacques Rousseau să întocmească o constituţie. 
Din nefericire, această libertate a fost de scurtă durată. 
Pentru că, în 1768, Franţa a cumpărat insula Corsica de la 
Genova, a adus în următoarea primăvară treizeci de mii de 
soldaţi şi a înecat libertatea noastră într-o baie de sânge. 
Îţi spun aceste lucruri pentru că aceste întâmplări - şi rolul 
familiei mele în ele - ne-au pus în legătură cu stareţa de 
Montglane. 

Mireille, care era cât pe ce să întrebe care era rostul 
acelei relatări istorice, a rămas tăcută şi atentă. In timp ce 
asculta, a rupt o bucată din pâinea neagră şi tare şi a 
început să o mestece. 

— Părinţii noştri au luptat cu bravură alături de di Paoli 
pentru respingerea francezilor, a urmat Napoleone. Mama 
a fost o mare eroină a revoluţiei. A călărit fără şa într-o 
noapte prin sălbaticele dealuri corsicane, cu gloanţele 
şuierându-i pe la urechi, pentru a aduce muniţie şi hrană 
tatălui meu şi soldaţilor care luptau la El Corte - Cuibul 
Vulturului. Iar la vremea aceea era gravidă în luna a 
şaptea, cu mine. Aşa cum spunea mereu, m-am născut ca 
să devin soldat. Numai că, la naşterea mea, ţara noastră 
era pe moarte. 

— Mama ta a fost cu adevărat o femeie curajoasă, a spus 
Mireille, încercând să şi-o imagineze pe acea călăreaţă 
nestăpânită drept prietenă apropiată a stareţei. 

— Îmi aduci aminte de ea, a spus Napoleone şi a zâmbit. 
Dar să-mi continui povestea. După ce revoluţia a fost 
înfrântă, iar di Paoli a plecat în exil în Anglia, vechea 


319 


nobilime corsicană l-a ales pe tata să reprezinte insula în 
Stările Generale de la Versailles. Asta s-a întâmplat în 
1782 - anul în care mama noastră, Letizia, a cunoscut-o pe 
stareţa de Montglane. Nu voi uita niciodată ce elegant 
arăta mama, cât de impresionați erau toţi băieţii de 
frumuseţea ei atunci când, întorcându-se de la Versailles, 
ne-a vizitat la Autun... 

— Autun! a strigat Mireille şi a făcut un gest cu mâinile, 
cât pe ce să răstoarne cana cu bere din faţa ei. Ai fost la 
Autun când Monseniorul Talleyrand se afla acolo? Când 
era episcop? 

— Nu, asta s-a petrecut după aceea, deoarece curând 
am plecat la şcoala militară de la Brienne, i-a răspuns el. 
Dar e un mare om de stat, pe care aş vrea să-l întâlnesc 
într-o bună zi. Am citit de multe ori lucrarea pe care a 
pregătit-o împreuna cu Thomas Paine: Declarația 
Drepturilor Omului - unul dintre cele mai bune documente 
ale Revoluţiei Franceze... 

— Continuă-ţi povestea, i-a şuierat Elisa, împungându-şi 
fratele în coaste, fiindcă eu şi domnişoara nu vrem să 
discutăm politică toată noaptea. 

— Asta şi încerc, a spus Napoleone, aruncând o privire 
spre sora lui. Nu ştim exact circumstanţele în care Letizia 
a cunoscut-o pe stareță, dar asta s-a întâmplat la St.-Cyr. 
Ştim totuşi că stareţa a fost foarte impresionată - pentru 
că, de atunci încoace, nu a trădat niciodată familia noastră. 

— Avem o familie săracă, domnişoară, a explicat Elisa. 
Chiar şi când trăia tata, banii i se scurgeau printre degete 
ca apa. Stareţa de Montglane mi-a plătit educaţia din ziua 
în care am intrat la St.-Cyr, acum opt ani. 

— Probabil că stareţa a fost foarte legată de mama 
voastră, a spus Mireille. 

— Mai mult decât atât, a confirmat Elisa, pentru că, 
până la plecarea stareţei din Franţa, nu trecea nicio 
săptămână fără ca ea şi mama să nu comunice. Veţi 
înţelege când vă voi povesti despre misiunea pe care mi-a 
încredinţat-o stareţa. 

„Asta s-a întâmplat cu zece ani în urmă“, a gândit 


320 


Mireille. Zece ani de la întâlnirea celor două femei, atât de 
diferite ca educaţie şi perspective. Una, crescută pe o 
insulă sălbatică şi primitivă, luptând alături de soţ prin 
munţi, aducând pe lume opt copii - cealaltă, o femeie a lui 
Dumnezeu, trăind izolată de lume, născută într-o familie 
nobilă şi cu o educaţie aleasă. Care putea fi natura acelei 
relaţii pentru ca stareţa să încredinţeze un secret copilei 
ce stătea acum în faţa ei - care, atunci când o cunoscuse 
stareţa, nu putea să aibă mai mult de doisprezece ori 
treisprezece ani? 

Insă Elisa deja îi dădea explicaţia... 

— Mesajul pe care stareţa mi l-a încredinţat pentru 
mama era atât de tainic, încât nu a vrut să mi-l comunice 
în scris. Urma să îl repet doar când aveam să stau faţă în 
faţa cu ea. La vremea respectiva, nici eu, nici stareţa, nu 
am bănuit că vor trece doi ani - că Revoluţia ne va tulbura 
vieţile, zădărnicind speranţele noastre de a călători. Îmi 
pare rău că nu am transmis mesajul mai devreme, pentru 
că era extrem de important. Stareţa mi-a spus că unii 
conspirau să îi fure o comoara secretă, cunoscuta doar 
câtorva, şi care era ascunsă la Montglane! Elisa a început 
să vorbească în şoaptă, cu toate că erau singurii din 
încăpere. Mireille a încercat sa nu-şi trădeze niciun 
simţământ, însă inima îi bătea atât de tare, încât era 
convinsă ca şi cei doi o auzeau. Venise la St.-Cyr, atât de 
aproape de Paris, a continuat Elisa, ca să afle identitatea 
celor care voiau să o fure. Pentru a proteja comoara, mi-a 
spus ea, trebuise să o scoată din abație cu ajutorul 
călugăriţelor. 

— Şi din ce consta această comoara? a întrebat-o 
Mireille cu voce slabă. V-a spus stareţa? 

— Nu, a răspuns Napoleone în locul surorii lui, 
urmărind-o atent pe Mireille. Faţa lungă a tânărului 
devenise palidă în lumina scăzută, care licărea pe părul lui 
castaniu-închis. Dar cunoaşteţi legendele în care sunt 
învăluite mânăstirile din munţii basci. Acolo sunt ascunse 
multe relicve sacre. După spusele lui Chrâtien de Troyes, 
Sfântul Graal este ascuns la Montsalvat, tot în Pirinei... 


321 


— Domnişoară, l-a întrerupt Elisa, tocmai de aceea am 
vrut să stăm de vorba. Când ne-aţi spus că veniţi de la 
Montglane, m-am gândit că poate reuşiţi să aduceţi puţină 
lumină în acest mister. 

— Care era mesajul pe care ţi l-a transmis stareţa? 

— În ultima zi de şedere la St.-Cyr, i-a răspuns Elisa, 
aplecându-se peste masa, astfel încât lumina aurie i-a 
conturat chipul, stareţa m-a chemat într-o cameră 
separată. Mi-a zis: „Elisa, îţi încredinţez o misiune secretă, 
pentru că ştiu că eşti al optulea copil ce i s-a născut lui 
Carlo Buonaparte şi Letiziei Ramolino. Patru dintre copii 
au murit de mici, eşti prima fată care a supravieţuit. De 
aceea, pentru mine eşti deosebită. [i s-a dat numele unei 
mari conducătoare, Elissa, cărora unii îi zic «cea Roşie». 
Ea a întemeiat un mare oraş, pe nume Q'ar, care mai 
târziu a devenit faimos. Trebuie să mergi la mama ta şi să-i 
spui următoarele din partea stareţei de Montglane: «Elissa 
cea Roşie a răsărit - cele opt se întorc». Acesta este 
mesajul, dar Letizia Ramolino ştie ce înseamnă - şi ce 
trebuie să facă!“ 

Elisa a făcut o pauză şi a privit-o pe Mireille. Napoleone 
a încercat şi el să-i vadă reacţia, dar Mireille nu a reuşit să 
descifreze înţelesul acelui mesaj. Ce secret legat de piesele 
de şah voia să comunice stareţa? In minte i-a licărit o idee, 
dar deocamdată aceasta nu se limpezise. Napoleone a 
întins mâna să îi umple cana cu bere, cu toate că ea nu-şi 
amintea să fi băut din ea. 

— Cine a fost aceasta Elissa de Q'ar? a întrebat ea, 
derutată. Numele nu mi-e cunoscut, şi nici oraşul întemeiat 
de ea. 

— Ştiu eu, a zis Napoleone. Rezemându-se de spătar, cu 
faţa în umbră, a scos din buzunar o carte destul de uzată. 
Sfatul preferat al mamei era mereu: „Răsfoieşte cărţile lui 
Plutarh, răsfoieşte pagini din Livius“, a spus el cu un 
zâmbet. Eu am mers mai departe, pentru că am găsit-o pe 
Elissa în Eneida lui Vergiliu - cu toate că romanii şi grecii 
îi spuneau Dido. Ea a venit din oraşul Tir, aflat în Fenicia 
antică. Dar a fugit din acel oraş când fratele ei, regele 


322 


Tirului, i-a ucis soţul. Ajungând pe țărmurile Africii de 
Nord, a întemeiat Q'ar, numit astfel după zeiţa Car, 
protectoarea ei. Acum cunoaştem acest oraş sub numele 
de Cartagina. 

— Cartagina! a exclamat Mireille. Gândind cu febrilitate, 
a început să facă legătura între lucruri. Oraşul Cartagina, 
numit în prezent Tunis, se afla la mai puţin de 800 de 
kilometri de Alger! Toate pământurile cunoscute sub 
numele berbere - Tripoli, Tunis, Algeria şi Maroc - aveau 
ceva în comun. Fuseseră stăpânite de berberi, strămoşii 
antici ai maurilor, vreme de cinci mii de ani. Nu putea fi o 
simpla întâmplare că mesajul stareţei îi arăta calea către 
ţara unde trebuia să ajungă. 

— Observ că asta înseamnă ceva pentru dumneata, a zis 
Napoleone, întrerupându-i şirul gândurilor. Poate ne 
spuneţi şi nouă. 

Mireille şi-a muşcat buzele şi a rămas cu privirea la 
flacăra lumânării. Ei i se confesaseră, în vreme ce ea nu le 
dezvăluise nimic. Cu toate acestea, ca să câştige o partidă 
ca aceea pe care o juca ea, ştia că avea nevoie de aliaţi. Ce 
rău putea face dacă dezvăluia o parte din lucrurile 
cunoscute ei, mai ales că astfel ajungea mai aproape de 
adevăr? 

— A existat o comoară la Montglane, a spus Mireille într- 
un târziu. Ştiu asta pentru că am ajutat şi eu la scoaterea 
ei de acolo. 

Cei doi Buonaparte au schimbat priviri între ei, apoi s-au 
uitat din nou la Mireille. 

— Această comoară are o valoare foarte mare, dar aduce 
şi primejdii, a continuat ea. A fost adusă la Montglane în 
urmă cu o mie de ani - de opt mauri, care proveneau tot de 
pe țărmurile Africii de Nord, pe care le-aţi descris. lar eu 
mă îndrept într-acolo, ca să descopăr secretul comorii... 

— Atunci trebuie să ne însoţiţi până în Corsica! a spus 
Elisa, aplecându-se emoţionată în faţă. Insula noastră se 
află la jumătatea distanţei spre Africa! Vă oferim protecţie, 
şi adăpost la familia noastră după ce sosim acolo. 

Ceea ce spunea Elisa era adevărat, a socotit Mireille - şi 


323 


mai trebuia să ţină seama de ceva. În Corsica, deşi practic 
pe pământ francez, va fi departe de ghearele lui Marat, 
care probabil că în acele clipe o căuta pe străzile Parisului. 

Însă mai era ceva. În timp ce urmărea lumânarea 
sfârâind şi lăcrimând într-o pată de ceară fierbinte, a simţit 
flacăra întunecată reaprinzându-i-se în minte. Şi şi-a 
amintit cuvintele şoptite de Talleyrand când stăteau 
împreună pe cearşafurile boţite - când el ţinea în mână 
armăsarul ridicat în două picioare, una dintre piesele 
Setului Montglane: „Şi a ieşit alt cal, roşu ca focul... şi 
celui ce şedea pe el i s-a dat să ia pacea de pe pământ... ca 
oamenii să se junghie între ei... şi o sabie mare i s-a 
dat...“32 

— lar numele sabiei este Răzbunarea, a spus Mireille cu 
voce tare. 

— Sabia? a întrebat Napoleone. Ce sabie este aceea? 

— Sabia roşie a pedepsei, i-a răspuns ea. 

În vreme ce lumina scădea încet în încăpere, Mireille a 
revăzut literele care îi apăruseră în ochi zi de zi, în toţi anii 
copilăriei - săpate deasupra portalului de la Abația 
Montglane: 


Blestemat fie acela care dărâmă la pământ aceste ziduri, 
Regele este ţinut în şah doar de mâna lui Dumnezeu. 


— Poate că am eliberat mai mult decât o comoară veche 
dintre zidurile Abației Montglane, a spus ea încet. În ciuda 
arşiţei nopţii, a simţit răceala strecurându-i-se în suflet, de 
parcă i-ar fi fost atins de nişte degete îngheţate. S-ar putea 
să fi eliberat şi un blestem străvechi, a zis ea. 


Corsica 
Octombrie 1792 


Insula Corsica, la fel ca şi Creta, este aşezată ca o 
nestemată, aşa cum a cântat-o poetul, „în mijlocul mării 


2 Biblia, Noul Testament, Apocalipsa Sfântului loan Teologul, 6, 4 
(n.tr.) 


324 


întunecate, de culoarea vinului“, Deşi se apropia iarna, 
Mireille a simţit încă de la treizeci de kilometri de coastă 
mirosul puternic de macchia, vegetaţia scundă alcătuită 
din salvie, grozamă, rozmarin, chimen, lavandă şi ghimpe 
ce acoperea insula din abundență. 

Cum stătea pe puntea micii corăbii ce-şi croia drum prin 
marea destul de agitată, a văzut ceţurile groase ce 
învăluiau munţii stâncoşi, ascunzând în parte drumurile 
înşelător de întortocheate, cascadele care se spărgeau de 
pietre într-un evantai de dantele. Valul ceţii grele era atât 
de des, încât cu greu putea vedea unde se terminau apele 
şi unde începea uscatul. 

Învelită în straie groase de lână, Mireille s-a mirat de 
tăria aerului şi a urmărit insula apărând măreaţă în faţa ei. 
Îi era rău, foarte rău, şi asta nu din cauza mării agitate. 
Simţise greţuri violente încă de când plecaseră din Lyon. 

Elisa stătea alături de ea pe punte, ţinând-o de mână, în 
vreme ce marinarii se agitau să coboare velele. Napoleone 
se dusese sub punte să aducă puţinele bagaje înainte de a 
intra în port. 

Poate că de vină era apa de la Lyon, socotea Mireille. 
Ori poate asprimea călătoriei prin Valea Ronului, unde, în 
jurul lor, se purtaseră lupte furioase între armate care 
încercau să rupă Savoia - o parte din regatul Sardiniei. În 
apropiere de Givors, Napoleone îi vânduse calul, pe care îl 
aduseseră până acolo legat de poştalion, Regimentului 
Armatei a Cincea. Ofițerii pierduseră în focul bătăliei mai 
mulţi cai decât oameni, astfel că Mireille obținuse o sumă 
frumuşică pe el - suficientă pentru plata călătoriei şi chiar 
să-i mai rămână ceva în plus. 

În tot acest timp, starea i se agravase. Zi de zi chipul 
micuţei Elisa se înnegura atunci când o hrănea cu supă pe 
„domnişoara“ şi îi punea comprese reci la cap la fiecare 
oprire a poştalionului. Cu toate acestea, supa nu rămânea 
multă vreme în stomacul ei, iar domnişoara începuse să se 
îngrijoreze serios, cu mult înainte ca vasul lor să iasă din 
portul Toulon şi să se îndrepte către Corsica pe marea 


33 Homer, Odiseea, cântul 7 (n.tr.) 
325 


furioasă. Când se văzuse într-o oglindă convexă de la 
bordul corăbiei, constatase cât de palidă şi trasă era la 
faţă, şi cât de slabă la trup, în loc să se vadă grasă şi 
lăbărţată. Rămăsese pe punte cât de mult putuse, dar nici 
măcar aerul rece şi sărat nu-i redase senzaţia de vigoare şi 
sănătate cu care era obişnuită. 

Acum, în timp ce Elisa o strângea de mână, stând 
amândouă ghemuite pe puntea mică a corăbiei, Mireille a 
scuturat din cap ca să-şi limpezească gândurile şi a înghiţit 
în sec pentru a-şi reprima valul de greață. Nu-şi putea 
îngădui să se arate slabă tocmai în acele momente. 

Şi, ca și cum ar fi fost auzită de ceruri, ceața întunecată 
s-a ridicat treptat, iar soarele a răzbătut prin ea, alcătuind 
cercuri de lumină pe luciul mişcător al apei, amintind de 
nişte pietre de pavaj din aur, care duceau spre portul 
Ajaccio. 


De pe punte, Napoleone a sărit pe mal şi i-a ajutat pe 
marinari să lege corabia de un pilon, imediat ce aceasta a 
atins cheiul de piatră. Portul Ajaccio fremăta de activitate. 
Multe vase de război se aflau în afara portului. Când Elisa 
şi Mireille s-au uitat în jur, au văzut soldaţi francezi urcând 
pe odgoane şi alergând pe punti. 

Guvernul francez ordonase Corsicăi să atace Sardinia, 
insula învecinată. Chiar în vreme ce transportau proviziile 
de pe navă, Mireille i-a auzit pe soldaţii francezi şi pe cei 
din Garda Naţională corsicană mârâind între ei în legătură 
cu oportunitatea acelui atac - care părea iminent. 

Mireille a auzit un strigat venind de pe chei. Când s-a 
uitat în jos, l-a văzut pe Napoleone ţâşnind prin mulţime 
către o femeie scundă şi zveltă care ţinea de mâna doi 
copii mici. Atunci când Napoleone a prins-o în braţe, 
Mireille i-a zărit părul castaniu şi mâinile albe fluturând ca 
nişte porumbei în jurul gâtului lui, iar copiii, uitaţi pentru o 
clipă, agitându-se între cele două trupuri înlănţuite ale 
mamei şi fiului. 

— Mama noastră, Letizia, i-a şoptit Elisa, uitându-se la 
Mireille cu un zâmbet pe faţă. Şi sora mea, Maria-Carolina, 


326 


care are zece ani, şi micuțul Girolamo, care era sugar când 
am plecat eu la St.-Cyr. Însă Napoleone a fost mereu 
preferatul mamei. Hai, vino să te prezint. 

Au coborât împreună în portul aglomerat. 

Letizia Ramolino Buonaparte era o femeie minionă. Cu 
toate că era subţire ca o trestie, dădea impresia de forţă. 
Cu ochi albaștri-străvezii ca gheaţa, cu chipul liniştit ca o 
floare ce pluteşte pe un iaz netulburat, le-a urmărit 
apropiindu-se pe Mireille şi Elisa. Deşi întreaga ei 
înfăţişare părea să sugereze placiditatea, prezenţa ei era 
atât de impunătoare, încât Mireille a simţit că domina 
până şi babilonia din portul aglomerat. Şi a avut senzaţia 
ca o cunoştea pe Letizia de multa vreme. 

— Madame Mere, a spus Elisa, îmbrăţișându-și mama, ţi- 
o prezint pe noua noastră prietenă. Vine din partea 
doamnei de Roque - stareţa de Montglane. 

Letizia a privit-o lung pe Mireille fără să scoată o vorba. 
Apoi i-a întins mâna. 

— Da, a spus ea încet. Te aşteptam. 

— Mă aşteptaţi? a întrebat surprinsă Mireille. 

— Ai un mesaj pentru mine, adevărat? Ceva important. 

— Madame Mere, sigur că avem un mesaj! a intervenit 
Elisa, trăgându-și mama de mânecă. Letizia i-a aruncat o 
privire fiicei, care, la cincisprezece ani, era deja mai înaltă 
decât ea. Şi eu am vorbit cu stareţa la St.-Cyr, iar ea m-a 
rugat să-ţi transmit ceva. Şi Elisa s-a aplecat şi i-a şoptit 
mamei ceva la ureche. 

Nimic n-ar fi reuşit să o afecteze pe acea femeie sobră 
mai mult decât ceea ce auzea. În timp ce asculta, chipuli 
s-a înnegurat. Buzele au început să-i tremure de emotie, 
apoi s-a tras înapoi, lăsându-și braţele pe umerii lui 
Napoleone, în căutarea unui sprijin. 

— Mamă, ce ai păţit? a exclamat el, prinzând-o de o 
mână şi privind-o alarmat în ochi. 

— Doamnă, a îndemnat-o Mireille, trebuie să ne spuneţi 
înţelesul acestui mesaj. Acţiunile mele viitoare - însăşi 
viaţa mea - atârnă de asta. Vreau să ajung la Alger, dar m- 
am oprit aici doar pentru că am avut norocul de a-i 


327 


cunoaşte pe copiii dumneavoastră. Acest mesaj ar putea 

Însă, înainte de a putea continua, Mireille a fost 
copleşită de un nou val de greață. Letizia a întins o mâna 
spre ea, iar Napoleone a sărit să o prindă de braţ, ca să nu 
cadă. 

— Iertaţi-mă, a îngăimat Mireille, simțind o sudoare rece 
pe frunte, mă tem că trebuie să mă întind puţin - nu mă 
simt deloc bine. 

Letizia a părut aproape uşurată de incidentul care 
întrerupsese discuția. Şi-a dus palma la fruntea 
înfierbântată şi apoi la inimă. Apoi, luând o atitudine 
aproape milităroasă, le-a poruncit copiilor să nu se 
îndepărteze de lângă ea, iar Napoleone a dus-o în braţe pe 
Mireille pe panta abruptă până la căruţa familiei. Când 
Mireille a fost aşezată în partea din spate a vehiculului, 
Letizia şi-a recăpătat calmul necesar ca să reia discuţia. 

— Domnişoară, a spus ea cu fereală, privind în acelaşi 
timp în jur ca să nu fie auzite, cu toate că mi-am făcut 
curaj pentru asemenea veşti în ultimii treizeci de ani, cred 
că nu sunt pregătită să primesc acest mesaj. În ciuda a 
ceea ce le-am spus copiilor mei pentru a-i proteja, o cunosc 
pe stareţa ta de când aveam vârsta Elisei. Mama a fost 
confidenta ei cea mai apropiată. Îţi voi răspunde la toate 
întrebările. Însă mai întâi trebuie să luăm legătura cu 
doamna de Roque ca să aflu ce rol ai în planurile ei. 

— Nu pot aştepta atâta vreme! a protestat Mireille. 
Trebuie să merg la Alger. 

— Cu toate acestea, eu te voi face să-ţi schimbi 
hotărârea, a spus Letizia, urcând în căruţă, ridicând biciul 
şi făcându-le semn copiilor să urce. Nu te simţi îndeajuns 
de bine ca să călătoreşti şi, dacă vei încerca, îi poţi 
primejdui pe alţii mai mult decât pe tine. Pentru că nu 
înţelegi natura jocului la care participi, şi nici miza. 

— Vin de la Montglane, a ridicat Mireille glasul. Am 
atins piesele. Letizia se răsucise ca să o privească, iar 
Napoleone şi Elisa ciuliseră şi ei urechile în timp ce îl 
săltau pe micuțul Girolamo în căruţă. Se vedea că până 


328 


atunci ei nu ştiuseră în ce consta acea comoară. 

— Nu ştii nimic! a strigat Letizia înfierbântată. Nici 
Elissa din Cartagina nu a dat ascultare avertismentelor. A 
murit prin foc - sacrificată pe un rug funerar, la fel ca 
pasărea fabuloasă de la care fenicienii îşi revendică 
obârşia. 

— Dar mamă, a spus Elisa, ajutând-o pe Maria-Carolina 
să urce, potrivit legendei, ea s-a azvârlit în foc atunci când 
a fost părăsită de Eneas. 

— Poate, a spus Letizia cu un aer enigmatic, dar poate 
că a avut alt motiv. 

— Phoenix! a şoptit Mireille, abia observând că Elisa şi 
Carolina se aşezaseră lângă ea. Napoleone se alăturase 
mamei, pe capră. Şi regina Elissa s-a ridicat din propria-i 
cenuşa, precum mitica pasăre a deşertului? 

— Nu, a spus Elisa, pentru că umbra ei i-a apărut mai 
târziu lui Eneas în Hades. 

Ochii albaştri ai Letiziei au rămas aţintiţi asupra lui 
Mireille, ca şi cum ar fi fost cufundată în gânduri. În cele 
din urmă a vorbit - iar Mireille a simţit un fior când i-a 
auzit cuvintele. 

— Însă s-a înălţat acum - ca piesele Setului Montglane. 
Şi ar trebui să tremuram, cu toţii. Pentru că acesta e 
sfârşitul pe care l-a prezis ea. 

Întorcându-se, a pocnit uşor din bici, iar caii au pornit în 
tăcere. 


Aflată pe o stradă îngustă de pe unul dintre dealurile de 
deasupra portului Ajaccio, casa Letiziei Buonaparte era 
mică, văruită în alb, cu un etaj, străjuită de doi măslini şi, 
în ciuda ceţii dese, câteva albine harnice treceau de zor de 
la o floare la alta a tufei înflorite de rozmarin tomnatic 
care aproape că acoperea uşa. A 

Nimeni nu a scos o vorba tot drumul. Însă după ce au 
coborât din căruţă, Maria-Carolina a primit sarcina de a se 
ocupa de Mireille, iar ceilalţi s-au apucat sa pregătească 
masa de seara. Încă purtând cămașa veche dată de 
Courtiade, care era prea mare, şi o fustă de-a Elisei, care-i 


329 


era prea strâmtă, cu părul încă îmbâcsit de praful 
acumulat în cursul călătoriei şi cu pielea lipicioasă din 
cauza febrei, Mireille s-a simţit nespus de bucuroasă 
atunci când Carolina, în vârstă de zece ani, a apărut cu 
două vase mari de aramă cu apă fierbinte pentru spălat. 

După ce s-a îmbăiat şi s-a schimbat în hainele de lână 
groasă pe care le găsiseră pe măsura ei, Mireille s-a simţit 
ceva mai bine. Pentru cină, masa gemea de bucate 
tradiţionale: bruccio - brânză topită de capră, prăjiturele 
din făină de porumb, pâinişoare din castane, miere de 
salvie, cireşe conservate care creşteau pe insulă în 
sălbăticie, mici sepii şi caracatite prinse de membrii 
familiei, iepure sălbatic pregătit cu un sos care era 
specialitatea Letiziei, şi cartofi, fructele plantei recent 
ajunse pe insulă. 

După ce au cinat, iar copiii s-au dus la culcare, Letizia 
le-a turnat brandy de mere tuturor, iar cei patru „adulţi“ s- 
au aşezat în apropierea vetrei pline cu cărbuni încinşi din 
sufragerie. 

— Înainte de toate, a început Letizia, vreau să-mi cer 
scuze pentru nervozitate, domnişoară. Copiii mei mi-au 
vorbit despre curajul de care ai dat dovada în timpul 
Terorii, încercând să părăseşti Parisul, noaptea şi singură. 
I-am rugat pe Napoleone şi pe Elisa să asculte ce am de 
spus. Vreau să ştie la ce mă aştept din partea lor - adică, 
să te considere, la fel ca mine, o membră a familiei. 
Indiferent de ce ne rezervă viitorul, sper ca ei să-ţi sară în 
ajutor ca şi cum ai fi de acelaşi sânge cu noi. 

— Doamnă, a spus Mireille, încălzindu-şi paharul în 
apropierea focului, am venit în Corsica dintr-un singur 
motiv - să aud din gura dumitale înţelesul mesajului 
transmis de stareță. Am ajuns să fiu implicată în aceasta 
misiune datorita precipitării evenimentelor. Din cauza 
Setului Montglane, am pierdut până şi pe ultimul membru 
al familiei mele - şi vreau să-mi dăruiesc fiece picătură de 
sânge, fiece răsuflare, fiece oră pe care o voi mai petrece 
pe acest pământ descoperirii secretului întunecat al 
acestor piese. 


330 


Letizia a privit-o pe Mireille, cu părul ei roşu-auriu 
sclipind în lumina focului, al cărei chip juvenil contrasta cu 
oboseala ce răzbătea din vorbele ei - şi a simţit un junghi 
în inimă gândindu-se la hotărârea pe care o luase. Spera 
că stareţa de Montglane ar fi socotit dreaptă judecata ei. 

— O să-ţi spun ceea ce doreşti sa afli, a zis ea în cele din 
urma. În cei patruzeci şi doi de ani de viaţă, n-am discutat 
niciodată despre asta. Te rog să ai răbdare, căci nu este o 
simplă poveste. După ce termin, vei înţelege povara 
îngrozitoare pe care am dus-o în toţi aceşti ani - şi pe care 
acum o trec pe umerii tăi. 


POVESTEA MAMEI 


Când aveam opt ani, Pasquale di Paoli a eliberat insula 
Corsica de genovezi. După moartea tatei, mama s-a 
recăsătorit cu un elveţian pe nume Franz Fesch. Pentru a o 
lua de soţie, el a trebuit să renunţe la credinţa calvinistă şi 
să devină catolic. Familia lui l-a dezmoştenit, lăsându-l fără 
niciun ban. Această întâmplare a făcut ca stareţa de 
Montglane să apară în viaţa noastră. 

Puţină lume ştie că Helene de Roque provine dintr-o 
veche şi nobilă familie din Savoia - însă familia ei avea 
proprietăţi în multe ţări, şi ea însăşi călătorise mult. In 
anul în care am cunoscut-o, 1764, ajunsese deja stareță la 
Montglane, deşi nu împlinise încă patruzeci de ani. 
Cunoştea familia Fesch şi - ca nobilă cu strămoşi 
îndepărtați de origine elveţiană, deşi catolici - era foarte 
respectată de aceşti burghezi. Cunoscând situaţia, şi-a 
îngăduit să joace rolul de mijlocitor între tatăl meu vitreg 
şi familia sa, pentru a restabili relaţii fireşti - un gest care, 
la vremea aceea, părea cu totul dezinteresat. 

Tatăl meu, Franz Fesch, era un bărbat înalt, slab, cu un 
chip osos, dar fermecător. Ca un adevărat elveţian, vorbea 
molcom, rareori îşi exprima părerea şi nu avea încredere 
aproape în nimeni. Fireşte, s-a arătat recunoscător că 
doamna de Roque aranjase să se împace cu familia lui şi a 
invitat-o la casa noastră din Corsica. Nu aveam cum să 


331 


bănuim că acela fusese scopul ei de la bun început. 

Nu voi uita niciodată ziua când a sosit la casa noastră 
veche de piatră, cocoţată pe munţii corsicani, la aproape 
2.400 de metri deasupra mării. Cine voia să ajungă acolo 
trebuia să traverseze terenul extraordinar de accidentat, 
presărat cu stânci înşelătoare, prăpăstii adânci şi zone 
greu accesibile de macchia, care, în unele locuri, alcătuia 
ziduri înalte de aproape doi metri. Cu toate acestea, 
stareţa nu s-a lăsat descurajată de o asemenea călătorie. 
Imediat ce am trecut de formalităţi, ea a menţionat 
subiectul pentru care bătuse atâta drum. 

— Am venit aici nu numai ca răspuns la politicoasa ta 
invitaţie, Franz Fesch, a început ea, ci datorită unei 
chestiuni de mare însemnătate. Există un om, elveţian ca şi 
tine, şi, tot ca tine, convertit la credinţa catolică. Mă tem 
foarte mult de el, pentru că a pus să fiu urmărită 
pretutindeni. Cred că încearcă să afle un secret pe care îl 
păzesc; unul care dăinuieşte de vreo mie de ani. Toate 
activităţile lui sugerează asta, pentru că a studiat muzica, 
ba chiar a scris un dicţionar de muzică, şi a compus o 
operă împreună cu renumitul Andre Philidor. S-a 
împrietenit cu filosofi precum Grimm şi Diderot, amândoi 
sprijiniți de curtea Ecaterinei cea Mare a Rusiei. A 
corespondat chiar cu Voltaire - un om pe care îl 
dispreţuieşte! Iar în prezent, cu toate că este prea bolnav 
ca să mai călătorească el însuşi, se slujeşte de serviciile 
unui spion care se îndreaptă acum spre Corsica. Vă cer 
ajutorul: să acţionaţi în numele meu, aşa cum am făcut şi 
eu pentru voi. 

— Cine este acest elveţian? a întrebat Fesch cu interes. 
Poate îl cunosc. 

— Fie că îl cunoşti, fie că nu, îi vei afla numele, i-a 
răspuns stareţa. Îl cheamă Jean-Jacques Rousseau. 

— Rousseau! Imposibil! a strigat mama mea, Angela- 
Maria. Dar este un om deosebit! Teoriile lui privind 
virtutea naturală sunt cele pe care s-a bazat revoluţia 
corsicană! De fapt, di Paoli l-a angajat să ne scrie 
constituţia. Rousseau este cel care a afirmat: „Omul s-a 


332 


născut liber, dar pretutindeni se află în lanţuri“. 

— Una este să vorbeşti despre principiile libertăţii şi ale 
virtuţii, a spus stareţa cu glas rece, şi alta, să le respecţi. 
Acesta este un om care a susţinut că toate cărţile sunt 
instrumente ale răului - cu toate acestea, scrie şase sute 
de pagini la o carte. A spus că toţi copiii trebuie hrăniţi 
trupeşte de mamele lor, şi intelectual de taţi - iar el şi-a 
abandonat propriul copil pe treptele unui orfelinat! În 
numele „virtuţilor“ pe care le propovăduiește se vor porni 
multe revoluţii - cu toate acestea, el caută o unealtă cu o 
asemenea putere, încât toți oamenii vor ajunge în lanţuri... 
mai puţin posesorul ei! 

Ochii stareţei străluceau precum cărbunii din foc. Fesch 
a privit-o cu oarecare teamă. 

— Probabil că doriţi să aflaţi ce vreau, a spus stareţa cu 
un zâmbet. Domnule, îi înţeleg pe elveţieni. Aproape că şi 
eu sunt elveţiancă. Voi ajunge imediat la miezul problemei. 
Doresc informaţii şi sprijin. Înţeleg că nu-mi puteţi oferi 
niciuna, nici alta - decât dacă vă spun care este secretul 
pe care îl păzesc şi este îngropat la Abația Montglane. 

Mai toata ziua, stareţa ne-a istorisit povestea lunga şi 
miraculoasă a unui set de şah, despre care se spune că a 
aparţinut lui Carol cel Mare şi despre care se credea că a 
fost ascuns la Abația Montglane în urma cu o mie de ani. 
Am spus „se credea“, pentru ca nimeni nu îl văzuse, cu 
toate că mulţi încercaseră să afle unde se găsea şi în ce 
consta secretul puterii lui. Stareţa se temea, la fel ca 
fiecare dintre predecesoarele ei, că teribila comoară ar 
putea fi dezgropată cât era ea în funcţie. Astfel ar fi fost 
răspunzătoare de deschiderea unei adevărate cutii a 
Pandorei. Drept urmare, ajunsese să se teamă de cei ale 
căror drumuri se încrucişau prea des cu al ei, la fel cum un 
jucător de şah nu are încredere în piesele care îl pot bloca 
- inclusiv ale sale - şi îşi plănuiește contraatacurile cu mult 
timp înainte. Acesta era motivul sosirii ei în Corsica. 

— S-ar putea să ştiu ce caută Rousseau aici, a spus 
stareţa, pentru că istoria acestei insule este veche şi 
misterioasa. Cum spuneam, maurii din Barcelona sunt cei 


333 


prin intermediul cărora Setul Montglane a ajuns în mâinile 
lui Carol cel Mare. Însă în anul 809 după Hristos - cu cinci 
ani înainte de moartea lui Carol cel Mare - un alt grup de 
mauri a cucerit insula Corsica. În credinţa islamică sunt la 
fel de multe secte ca şi în cea creştină, a continuat ea cu 
un surâs strâmb. Imediat după moartea lui Mohamed, 
familia lui a început să se războiască, ceea ce a condus la 
dezbinarea credinţei. Sectanţii care s-au aşezat în Corsica 
se numeau Shia, mistici care propovăduiau Talim-ul, o 
doctrină secretă ce susţinea învierea Mântuitorului. Ei au 
întemeiat un cult mistic şi o lojă, cu rituri secrete de 
iniţiere şi un mare maestru - pe baza cărora şi-au alcătuit 
masonii de astăzi ritualurile. Ei au supus Cartagina şi 
Tripoli, stabilind acolo dinastii puternice. Iar cineva care 
făcea parte din ordinul lor, un persan din Mesopotamia, pe 
nume Q'armat, după vechea zeiţă Car, a alcătuit o armată 
cu care a atacat Mecca, de unde a furat vălul Kaaba şi 
piatra neagră şi sacră ce se găsea înăuntru. În cele din 
urma, aceştia au dat naştere Hashashinilor, un grup de 
ucigaşi politici, mânaţi de droguri, de unde a rezultat 
numele de „asasin“. Vă spun aceste lucruri deoarece, 
motivată politic, secta şiită ce a ajuns în Corsica știa de 
existenţa  Setului Montglane. Oamenii ei au studiat 
manuscrisele din vechime ale Egiptului, Babilonului şi 
Sumerului, unde se vorbea de mistere întunecate, despre 
care credeau că au drept cheie setul de şah. De aceea 
doreau să îl recupereze. De-a lungul secolelor de războaie 
care au urmat, aceşti mistici împotriva legii au fost 
împiedicaţi în mod repetat să descopere şi să pună mâna 
pe set. În cele din urma, maurii au fost izgoniți definitiv din 
oraşele lor fortificate din Italia şi din Spania. Dezbinaţi de 
neînţelegeri interne, au încetat să mai fie o forţă 
importantă în istorie. 

Cât a vorbit stareţa, mama rămăsese ciudat de tăcută. 
Atitudinea ei, de obicei directă şi deschisă, părea acum să 
fi devenit secretoasă şi ferită. Şi eu, şi Fesch am observat 
asta, astfel că el a intervenit - probabil ca să afle mai 
multe. 


334 


— Eu şi familia mea am rămas fascinaţi de povestea pe 
care ne-aţi spus-o, a zis el. Însă, în mod firesc, e de 
aşteptat să ne întrebăm ce secret căuta domnul Rousseau 
pe insula noastră, şi de ce ne-aţi ales pe noi drept 
confidenţi în încercarea de a-l descumpăni. 

— Cu toate că Rousseau e prea bolnav ca să poată 
călători, aşa cum am spus, cu siguranţă că a ales pe cineva 
să-i viziteze pe puţinii elveţieni care trăiesc aici, i-a 
răspuns ea. Cât priveşte secretul pe care îl caută, cred că 
soţia dumitale, Angela-Maria, v-ar putea spune mai multe. 
Familia ei este foarte veche şi se află pe insula Corsica, 
dacă nu mă înşel, încă dinainte de sosirea maurilor... 

În acea clipă, am înţeles de ce venise stareţa! Chipul 
dulce şi fragil al mamei s-a făcut roşu ca focul când a privit 
o singură dată, cu fereală, la Fesch şi la mine. Şi-a răsucit 
mâinile în poala, neştiind ce să spună. 

— Nu ţin să te tulbur, doamnă Fesch, a rostit stareţa pe 
un ton stăpânit, dar ferm. Însă speram că sentimentul de 
onoare, pentru care sunt recunoscuţi corsicanii, ar cere să 
mi se întoarcă favoarea. Recunosc, v-am înşelat într-o 
oarecare măsură, făcându-vă un serviciu, deşi nimeni nu 
mi-a cerut-o. Dar acum sper că eforturile mele nu au fost 
în van. 

Fesch a părut nedumerit, dar mie îmi era limpede. 
Trăisem în Corsica de când mă născusem, şi cunoşteam 
legendele din familia mamei, Pietra-Santas, care se 
stabilise pe insulă încă de la începutul existenţei ei. 

— Mamă, am zis eu, acestea sunt doar mituri, sau, cel 
puţin, aşa mi-ai spus tu. Ce importanţă mai are dacă le 
împărtăşeşti doamnei de Roque, care a făcut atât de multe 
pentru noi? 

Auzind acestea, Fesch şi-a lăsat palma pe braţul mamei, 
ca să o încurajeze. 

— Doamnă de Roque, a spus mama cu glas tremurător, 
îţi rămân recunoscătoare, iar neamul meu ştie sa-şi 
onoreze datoriile. Însă povestea pe care ne-aţi spus-o m-a 
înspăimântat. În sângele nostru, superstiţiile vechi 
persistă. Deşi majoritatea familiilor de pe această insulă au 


335 


venit din Etruria, Lombardia sau Sicilia, cei din neamul 
meu au fost printre primii care s-au stabilit aici. Noi ne 
tragem din Fenicia, dintr-un popor vechi de pe coastele 
răsăritene ale Mării Mediterane. Noi am colonizat Corsica 
cu o mie şase sute de ani înainte de naşterea lui Hristos. 

Stareţa a clătinat încet din cap, în timp ce mama a 
continuat. 

— Aceşti  fenicieni erau neguţători şi mijlocitori, 
cunoscuţi în antichitate sub numele de „oameni ai mării“. 
Grecii le spuneau Phoinikes - ceea ce înseamnă „sânge 
roşu“ - probabil de la vopselele purpurii pe care le 
obțineau din scoici, sau poate de la legendara pasăre a 
focului, ori de la palmieri, care purtau acelaşi nume de 
Phoenix: adică „roşu ca focul“. Mai sunt unii care cred că 
au venit de la Marea Roşie şi au primit numele după patria 
lor. Dar nimic din toate acestea nu este adevărat. Şi 
triburile fenicienilor, precum venețienii, erau cunoscute 
după semnul lor, roşu ca flacăra. Insist asupra acestui 
amănunt, deoarece roşul, culoarea flăcării şi a sângelui, 
era venerat de aceste popoare primitive şi ciudate. Deşi 
grecii i-au numit Phoinikes, ei şi-au spus oamenii din Khna 
- sau Knossos -, iar mai apoi canaaneeni. Ştim din Biblie 
că ei se închinau multor zei, zeii Babilonului: zeului Bel, pe 
care ei îl numeau Baal; lui Ishtar, care a devenit Astarte; şi 
lui Mel'Quarth, pe care grecii l-au numit Car, însemnând 
„Soartă“ ori „Destin“, şi căruia mulţi îi spun Moloh. 

— Moloh, a şoptit stareţa. Aceasta era credinţa păgână 
în zeul pe care evreii îl plângeau, dar erau acuzaţi că se 
complac în acea credinţă. Ei îşi aruncau copiii de vii în foc 
pentru a-l linişti pe zeu... 

— Da, a confirmat mama, chiar şi mai rău. Deşi 
majoritatea popoarelor antice credeau că răzbunarea 
aparţine doar zeilor, fenicienii considerau că acest drept le 
aparţine. În locurile pe care le-au întemeiat - Corsica, 
Sardinia, Marsilia, Veneţia, Sicilia - trădarea este doar un 
mijloc pentru a-ţi atinge scopul; unde răzbunarea 
înseamnă dreptate. Urmaşii lor fac ravagii pe Mediterana 
şi în ziua de azi. Acei pirați barbari nu descind din berberi, 


336 


ci din Barbarossa - „barbă roşie“ -, iar ei şi acum ţin la 
Alger douăzeci de mii de europeni în sclavie pentru 
răscumpărări cu care se îmbogăţesc. Aceştia sunt 
adevărații descendenţi ai fenicienilor: oameni care domină 
marea de pe insule-fortăreţe, care-l venerează pe zeul 
hoţilor, care trăiesc înşelând şi mor din răzbunare! 

— Intocmai! a întărit emoţionată stareţa. Aşa cum i-au 
spus maurii lui Carol cel Mare, setul de piese de şah era 
acela care va împlini Sar-ul - răzbunarea! Dar ce este 
acesta? Care poate fi secretul întunecat pe care îl căutau 
maurii şi, probabil, era cunoscut de fenicieni? Ce putere 
sălăşluieşte în acele piese - poate cunoscută cândva, dar 
acum pierdută pe vecie fără cheia ce zace îngropată? 

— Nu sunt sigură, a răspuns mama, dar, din ce mi-aţi 
spus, s-ar putea sa am un indiciu. Aţi afirmat ca setul de 
piese i-a fost adus lui Carol cel Mare de opt mauri, care au 
refuzat să se despartă de el, urmându-l până la Montglane, 
unde se crede ca au practicat ritualuri secrete. Ştiu care 
putea fi acel ritual. Strămoşii mei fenicieni practicau rituri 
iniţiatice precum cele pe care le-aţi descris. Ei venerau o 
piatră sacră, uneori o stelă ori un monolit, despre care se 
credea ca are voce de zeu. Ca şi piatra neagră de la Kaabe, 
din Mecca, la fel ca şi Domul de Piatră din Ierusalim, la 
fiecare templu fenician exista un masebot. In legendele 
noastre, exista una despre o femeie pe nume Elissa, care 
venea din Tir. Fratele ei era rege, iar când acesta i-a ucis 
soţul, ea a furat pietrele sacre şi a fugit în Cartagina, de pe 
coasta Africii de Nord. Fratele ei a urmărit-o, pentru ca îi 
furase zeii. In versiunea noastră a legendei, ea s-a 
sacrificat pe un rug pentru a-i îmbuna pe zei şi pentru a-şi 
salva poporul. Dar în timp ce ardea, a spus că se va ridica 
din nou, ca un phoenix, din propria-i cenuşă - în ziua când 
pietrele vor începe să cânte. Iar aceea va fi ziua răzbunării 
pentru Pământ. 

După ce mama şi-a încheiat povestea, stareţa a rămas 
tăcută multă vreme. Nici eu, nici tatăl meu vitreg nu i-am 
întrerupt şirul gândurilor. În cele din urmă, stareţa mi-a 
destăinuit la ce se gândise. 


337 


— Misterul lui Orfeu, a spus ea, care făcea să învie 
stâncile şi pietrele prin cântec. Dulceaţa cântecului său era 
atât de mare, încât până şi nisipurile deşertului vărsau 
lacrimi roşii ca sângele. Deşi acestea ar putea fi doar 
mituri, eu simt că ziua răzbunării se apropie. Dacă Setul 
Montglane se ridică, să ne apere cerul pe toţi, fiindcă eu 
cred că el conţine cheia care poate desface buzele mute 
ale Naturii, dezlănţuind vocile zeilor. 


* 


Letizia a privit în jur. Cărbunii din vatră se făcuseră 
scrum. Cei doi copii ai ei o urmăreau tăcuţi, însă Mireille a 
tulburat liniştea. 

— Iar stareţa a spus cum credea că ar putea setul să 
provoace un asemenea lucru? a întrebat ea. 

Letizia a clătinat din cap. 

— Nu, dar cealaltă prezicere a ei s-a adeverit - aceea 
referitoare la Rousseau. În toamna de după vizita ei, a 
sosit trimisul lui; un tânăr scoţian, pe nume James Boswell. 
Sub pretextul că scria o istorie a Corsicăi, s-a împrietenit 
cu Paoli şi lua masa cu el în fiecare seară. Stareţa ne 
rugase să o anunţam de mişcările lui şi să îi avertizam pe 
cei din neamul fenicienilor să nu îi spună poveşti din 
vechime. Însă nu a fost nevoie, pentru că noi suntem 
oameni secretoşi, care ţinem la clan, şi nu ne deschidem 
lesne sufletul faţa de străini decât dacă, aşa cum a fost 
cazul stareţei, le datorăm ceva. Aşa cum a prezis ea, 
Boswell a luat legătura cu Franz Fesch, însă a fost 
descurajat de primirea rece făcută de tatăl meu vitreg, 
numindu-l în glumă elveţian tipic. Când, mai târziu, s-a 
publicat Istoria Corsicăi şi viaţa lui Pasquale Paoli, era 
greu de imaginat că Boswell aflase prea multe lucruri de 
folos pentru Rousseau. lar acum, desigur, Rousseau e 
mort... 

— Dar Setul Montglane a apărut, a spus Mireille, 
ridicându-se în picioare şi privind-o pe Letizia în ochi. Cu 
toate că povestea dumitale explică mesajul stareţei şi 
caracterul prieteniei dintre voi, ea nu lămureşte altceva. 


338 


Doamnă, vreţi să accept povestea asta cu pietre cântătoare 
şi fenicieni răzbunători? S-ar putea să am părul roşcat ca 
Elissa de Q'ar, dar am şi minte! Stareţa de Montglane nu 
este mistică nici cât mine, iar istorisirea aceasta nu mă 
mulţumeşte. Pe de altă parte, mesajul a mai cuprins ceva - 
i-a spus fiicei dumitale că, atunci când îl veţi primi, veti şti 
ce să faceţi! Ce a vrut sa spună cu asta, doamna 
Buonaparte? Si ce legătură avea asta cu formula? 

Auzind aceste cuvinte, Letizia a albit şi a dus o mâna la 
piept. Elisa şi Napoleone rămăseseră ţintuiţi de scaune, iar 
în liniştea ce s-a lăsat, Napoleone a reuşit să şoptească: 

— Ce formulă? 

— Formula despre care ştiau Voltaire şi cardinalul 
Richelieu, despre care, neîndoielnic, avea cunoştinţă şi 
Rousseau, şi despre care ştie şi mama ta! a spus Mireille, 
al cărei glas a crescut în intensitate, ajungând aproape 
strigăt. Privind-o pe Letizia, care a rămas şocată, ochii ei 
ardeau ca nişte smaralde întunecate. 

Mireille a traversat încăperea din doi paşi mari şi, 
prinzând-o pe Letizia de braţe, a ridicat-o în picioare. 
Napoleone şi Elisa au sărit imediat în picioare, dar Mireille 
a înălţat o mână, făcându-le semn să nu se apropie. 

— Răspundeţi-mi, doamnă - aceste piese au ucis deja 
doua femei chiar sub ochii mei. Am văzut caracterul rău şi 
înfiorător al unuia care le caută; un om care mă vânează în 
aceste momente şi care este gata să mă ucidă pentru ceea 
ce ştiu. Cutia Pandorei s-a deschis, iar Moartea s-a 
dezlănţuit. Am văzut cu ochii mei: am văzut Setul 
Montglane şi simbolurile gravate pe el! Știu că exista o 
formulă. Acum spuneţi-mi ce doreşte stareţa să faceţi! 

Cu furia citindu-i-se pe chip când a revăzut în minte faţa 
lui Valentine, care fusese ucisă pentru piesele de şah, 
aproape că a zgâlţâit-o pe Letizia. 

Buzele acesteia tremurau; acea femeie oţelită, care 
niciodată nu vărsase vreo lacrimă, plângea. În timp ce 
Mireille o strângea, Napoleone şi-a strecurat un braţ pe 
după umerii mamei lui, iar Elisa a atins-o uşor pe mână pe 
Mireille. 


339 


— Mama, a zis Napoleone, trebuie să-i spui! Spune-i ce 
vrea să ştie. Dumnezeule, ai înfruntat cu bravură o suta de 
soldaţi francezi înarmaţi! Despre ce lucru groaznic este 
vorba de nu vrei nici măcar să deschizi gura? 

Simţind lacrimile alunecându-i pe buzele uscate şi 
străduindu-se să-şi potolească  suspinele, Letizia a 
îngăimat. 

— Am jurat - cu toţii am jurat - să nu vorbim niciodată 
despre asta, a zis ea. Helene, stareţa, ştia că exista o 
formula încă înainte să vadă setul. lar dacă ea avea să fie 
prima care să o aducă la lumină după aceşti o mie de ani, 
mi-a zis că o va scrie - cu simbolurile de pe piese şi de pe 
tablă - şi mi-o va trimite! 

— Dumitale? s-a mirat Mireille. De ce tocmai dumitale? 
Pe vremea aceea eraţi doar o copila. 

— Da, o copilă, a spus Letizia, zâmbind printre lacrimi. O 
copilă de paisprezece ani, care avea să se mărite curând. O 
copilă care a născut treisprezece copii şi i-a văzut pe cinci 
dintre ei murind. Şi am rămas o copilă, pentru că nu am 
înţeles primejdia ce mă pândea atunci când am făcut 
promisiunea faţă de stareță. 

— Spuneţi-mi, a rugat-o Mireille. Spuneţi-mi ce aţi 
promis că veţi face. 

— Toată viaţa am studiat istoriile din vechime. l-am 
promis lui Helene că atunci când va avea piesele, mă voi 
duce eu însămi la poporul mamei, în Africa de Nord, la un 
muftiu bătrân, care locuieşte în deşert. Şi aşa voi descifra 
formula. 

— Cunoaşteţi oameni care vă pot ajuta? a întrebat 
Mireille, vizibil emoţionată. Dar, doamnă, într-acolo mă 
duc eu. Vai, lăsaţi-mă să fac eu asta! E cea mai mare 
dorinţă a mea! Ştiu că am fost bolnavă, dar sunt tânără şi- 
mi voi reveni curând... 

— Întâi să luăm legătura cu stareţa, a spus Letizia, 
recăpătându-și oarecum stăpânirea de sine. Pe de altă 
parte, va fi nevoie de multe seri ca să te învăţ ce am 
deprins eu în patruzeci de ani! Cu toate că te crezi 
puternică, nu eşti îndeajuns de rezistentă ca să călătoreşti; 


340 


cred că am văzut de multe ori boala asta ca să afirm ca ea 
îţi va trece peste şase ori şapte luni. Suficient timp ca să 
înveţi... 

— Şase sau şapte luni! a strigat Mireille. Imposibil! Nu 
pot rămâne atâta amar de vreme în Corsica! 

— Mă tem ca da, draga mea, i-a spus Letizia cu un 
zâmbet. Pentru că, vezi tu, nu suferi de nicio boală. Eşti 
însărcinată. 


Londra 
Noiembrie 1792 


La peste o mie de kilometri depărtare la nord de 
Corsica, tatăl copilului lui Mireille, Charles Maurice de 
Talleyrand-Perigord, stătea pe malul îngheţat al Tamisei şi 
pescuia. 

Pe iarba rărită fuseseră întinse câteva şaluri de lână, 
acoperite de o prelată impermeabilă. Pantalonii scurţi erau 
rulaţi deasupra genunchilor, legaţi cu o fundă din 
grogrenă, având pantofii şi ciorapii aşezaţi grijuliu alături 
de el. Purta un pieptar gros din piele şi cizme căptuşite cu 
blană, la care se adăuga o pălărie cu boruri largi, pentru 
ca fulgii de zăpadă să nu-i cadă după guler. 

In spatele lui, sub ramurile încărcate de zăpadă ale unui 
stejar mare, stătea Courtiade, cu un coş mare de nuiele cu 
peşte ţinut pe un braţ şi cu redingota din catifea a 
stăpânului, frumos împăturită, pe celălalt braţ. Pentru a 
proteja coşul de nuiele de sângele scurs din peşti, 
Courtiade îl căptuşise cu două file îngălbenite dintr-un ziar 
franțuzesc, vechi de aproape două luni, care, până în acea 
dimineaţă, fusese prins cu bolduri de peretele biroului. 

Courtiade ştia ce scria în ziarul cu pricina şi se simţise 
uşurat atunci când Talleyrand îl smulsese brusc de pe 
perete, îl vârâse în coş şi anunţase ca era vremea să iasă la 
pescuit. Stăpânul său fusese neobişnuit de tăcut de când 
primise veşti din Franţa. Le citiseră împreună, cu voce 
tare: 


341 


CĂUTAT PENTRU TRADARE 


Talleyrand, fost episcop de Autun, a emigrat... Se 
încearcă obţinerea de informaţii de la rudele sau prietenii 
care l-ar putea găzdui... Descrierea... faţă lungă, ochi 
albaştri, nas de mărime medie uşor întors în sus. 
Talleyrand-Perigord merge şchiopătat, de piciorul drept 
sau stâng... 


Courtiade a urmărit cu privirea contururile întunecate 
ale vaselor ce urcau sau coborau pe apele cenuşii ale 
Tamisei. Bucăţi de gheaţă, rupte de lângă maluri, se 
legănau ca nişte jucării, fiind supte de curentul iute. Firul 
undiţei lui Talleyrand plutea printre trestiile ce se iţeau 
prin crăpăturile din gheaţa acoperită de funingine. Până şi 
în aerul rece, Courtiade putea simţi mirosul puternic şi 
parcă sărat al peştelui. Iarna, ca multe alte lucruri, sosise 
prea devreme. 

Pe 23 septembrie, cu nici două luni în urmă, Talleyrand 
sosise la Londra, la căsuţa de pe strada Woodstock, pe 
care Courtiade i-o pregătise din timp. Sosise la ţanc, 
pentru că în ziua precedentă comitetul deschisese „casa de 
fier“ a regelui, de la Tuilleries, şi găsise scrisorile de la 
Mirabeau şi LaPorte care arătau că mita trecuse din mână 
în mână din Rusia, Spania şi Turcia - chiar şi de la Ludovic 
al XVI-lea - până la câţiva membri devotați ai Adunării. 

Mirabeau avusese noroc; murise, a gândit Talleyrand, 
scoțând firul din apă şi făcându-i semn lui Courtiade să-i 
mai aducă momeală. Acestui mare om de stat, la ale cărui 
funeralii participaseră trei sute de mii de oameni, ajunsese 
acum să i se arunce o pânză peste bustul din Adunare şi să 
i se îndepărteze rămăşiţele pământeşti din Panthéon. În 
ce-l privea pe rege, lucrurile stăteau şi mai rău. Viaţa lui 
atârna de un fir de păr, fiind închis împreună cu familia în 
turnul Cavalerilor Templieri - acel ordin masonic, care 
acum cerea ca el să fie judecat. 

Şi Talleyrand fusese judecat în absenţă, şi găsit vinovat. 
Deşi nu se găsiseră dovezi zdrobitoare împotriva lui, 
scrisorile confiscate de la LaPorte sugerau că prietenul 


342 


său, episcopul, ca fost preşedinte al Adunării, ar fi fost 
dispus să slujească interesele regelui - dar la un anumit 
preţ. 

Talleyrand a trecut cârligul printr-o bucată de seu pe 
care i-a întins-o Courtiade şi, cu un suspin, a aruncat din 
nou firul în apele întunecate ale Tamisei. Toate încercările 
lui de a părăsi Franţa cu un permis diplomatic dăduseră 
greş. Ajuns un om căutat acum în ţara de baştină, uşile 
nobililor englezi îi fuseseră închise în nas. Până şi 
emigranții din Anglia îl urau, pentru că-şi trădase propria 
clasă prin sprijinirea Revoluţiei. Mai groaznic era că 
rămăsese fără niciun ban. Chiar şi amantele pe dărnicia 
cărora se bizuise cândva erau acum în situaţii financiare 
jenante la Londra, fiind silite să confecţioneze pălării de 
paie sau să scrie romane. 

Viaţa era sordidă. Văzuse cum treizeci şi opt de ani de 
viaţă fuseseră luaţi de ape, la fel ca şi momeala pe care o 
azvârlise în undele cenuşii, fără să lase nicio urmă. Cu 
toate acestea, încă avea în mână băţul undiţei. Deşi rareori 
vorbea despre asta, nu putea uita că strămoşii lui se 
trăgeau din Charles cel Chel, nepotul lui Carol cel Mare. 
Adalbert de Perigord îl pusese pe Hugh Capet pe tronul 
Franţei; Taillefer, Tăietorul de Fier, era un erou al Bătăliei 
de la Hastings; Hélie de Talleyrand îl pusese pe papa Ioan 
al XXII-lea în scaunul pontifical. Descindea din acel lung 
şir de bărbaţi care făuriseră destinele unor regi, al căror 
motto fusese: Reque Dieu - „Îl slujim doar pe Dumnezeu“. 
Când viaţa era grea, cei din neamul Talleyrand de Perigord 
erau mai degrabă dispuşi să sfideze soarta decât să 
cedeze. 

A strâns firul, a tăiat momeala şi a aruncat totul în coşul 
lui Courtiade. Valetul l-a ajutat să se ridice în picioare. 

— Courtiade, a spus Talleyrand, întinzându-i băţul 
undiţei, ştii că peste câteva luni împlinesc treizeci şi noua 
de ani. 

— Desigur, a răspuns valetul. Monseniorul vrea să-i 
pregătesc o petrecere? 

Auzindu-l, Talleyrand şi-a aruncat capul pe spate şi a râs 


343 


cu poftă. 

— Spre sfârşitul lunii va trebui să renunţ la casa din 
strada Woodstock şi să iau alta, mai mică, în Kensington. 
La sfârşitul anului, fără nicio sursă de venit, va trebui sa- 
mi vând biblioteca... 

— Cred că Monseniorul a uitat ceva, a spus politicos 
Courtiade, ajutându-l să-şi scoată hainele de pescuit şi 
întinzându-i redingota de catifea. Ceva ce v-a fost probabil 
oferit de soartă pentru situaţia dificilă în care vă aflaţi. Mă 
refer la lucrurile acelea care se află acum în spatele 
cărţilor din biblioteca  Monseniorului din strada 
Woodstock. 

— Nu trece o zi fără sa mă gândesc şi eu la asta, 
Courtiade, i-a răspuns Talleyrand. Dar nu cred totuşi că 
rostul lor e să fie vândute. 

— Dacă-mi iertaţi îndrăzneala, a urmat Courtiade, 
împăturind hainele lui Talleyrand şi ridicând pantofii 
strălucitori de pe malul fluviului, Monseniorul a mai primit 
în ultima vreme veşti de la domnişoara Mireille? 

— Nu, a recunoscut el, dar încă nu sunt pregătit să-i 
scriu epitaful. E o fată curajoasă şi se află pe drumul cel 
bun. Cu alte cuvinte, această comoară pe care o am în 
posesie ar putea valora mai mult decât greutatea ei în aur 
- altfel, de ce ar fi fost căutată de atâţia oameni vreme de 
atâţia ani? Secolul iluziilor s-a încheiat în Franţa. Regele a 
fost cântărit de popor şi - ca toţi regii - s-a văzut că nu 
valorează prea mult. Procesul lui va fi o simpla formalitate. 
Dar anarhia nu poate înlocui nici pe cel mai nevolnic dintre 
cârmuitori. Acum, Franţa are nevoie de un conducător, nu 
de un domnitor. lar când acesta va apărea, voi fi primul să- 
l recunosc. 

— Monseniorul se referă la un om care va sluji vrerea lui 
Dumnezeu şi va aduce pacea în ţara noastră? a întrebat 
Courtiade, îngenunchind să pună nişte gheaţă în coşul cu 
peşte. 

— Nu, Courtiade, a spus oftând Talleyrand. Dacă 
Dumnezeu voia pacea pe pământ, ea era deja înstăpânită. 
Il citez pe un Mântuitor, care a zis: „N-am venit sa aduc 


344 


pace, ci sabie“. Omul pe care l-am descris va înţelege 
valoarea Setului Montglane - care se reduce la un singur 
cuvânt: putere. Asta îi voi oferi bărbatului ce va conduce 
Franţa într-o buna zi. 

În vreme ce Talleyrand şi Courtiade mergeau pe malul 
îngheţat al Tamisei, valetul a rostit întrebarea care îl 
frământase încă de când primiseră ziarul franțuzesc, acum 
boţit pe fundul coşului, sub gheaţa care se topea şi peşti: 

— Cum speră Monseniorul să găsească un asemenea om, 
când acuzaţia de trădare îl împiedică să revină în Franţa? 

Talleyrand a surâs, bătându-l pe valet cu mâna pe umăr, 
cu o familiaritate neobişnuită. 

— Dragul meu Courtiade, a spus el, trădarea este o 
simplă chestiune de informaţii. 


Paris 
Decembrie 1792 


Era 11 decembrie. Evenimentul era judecarea lui 
Ludovic al XVI-lea, regele Franţei. Acuzaţia era de trădare. 

Clubul Iacobin gemea deja de lume atunci când Jacques- 
Louis David a intrat pe uşă. Ultimii dintre rătăciţii din 
prima zi de audieri ale tribunalului veneau în urma lui, iar 
câţiva l-au bătut pe umăr. A surprins frânturi din discuţiile 
lor - doamnele, aflate în loji, bând lichioruri aromate, 
vânzătorii ambulanți oferind îngheţată în Sala Convenţiei, 
amantele ducelui de Orleans şoptind şi chicotind la 
adăpostul evantaielor din dantelă. Şi regele însuşi, 
prezentat cu scrisorile găsite în casa lui de fier, susţinând 
că nu le văzuse - nerecunoscându-şi nici măcar propria 
semnătură -, pretinzând că avea memoria slabă când i se 
puneau în faţă nenumăratele acuzaţii de trădare împotriva 
Statului. Era un bufon instruit, toţi iacobinii erau de acord 
asupra acestui lucru. lar majoritatea hotărâseră cum să 
voteze încă înainte de a pătrunde pe uşile masive de stejar 
ale Clubului lacobin. 

David tocmai traversa podeaua fostei mânăstiri unde 


34 Biblia, Sfânta Evanghelie după Matei, 10, 34 (n.tr.) 
345 


iacobinii îşi ţineau şedinţele, când cineva l-a atins pe 
mânecă. S-a întors şi a întâlnit ochii verzi, sclipitori şi reci 
ai lui Maximilien Robespierre. 

Îmbrăcat impecabil ca întotdeauna, cu un costum 
cenuşiu-argintiu, cu un guler înalt şi cu parul pudrat atent, 
Robespierre părea mai palid decât ultima oară când îl 
văzuse David şi, pesemne, mai sever. L-a salutat din cap pe 
David şi, băgând mâna într-un buzunar interior, a scos o 
cutiuţă cu pastile. A luat una şi i-a oferit cutia lui David. 

— Dragul meu David, a spus el, nu te-am mai văzut pe 
aici de multe luni. Am auzit că lucrezi la o pictură ce se 
numeşte Jeu de Paume”. Ştiu că eşti un artist dăruit 
muncii sale, dar nu trebuie să lipseşti atât de mult - 
Revoluţia are nevoie de tine. 

Acela era modul subtil al lui Robespierre de a-i spune că 
nu mai era prudent ca un revoluţionar să stea departe de 
miezul acţiunii. Aşa ceva se putea interpreta drept 
dezinteres. 

— Am auzit, desigur, despre soarta pupilei tale la 
închisoarea l'Abbaye, a adăugat el. Permite-mi să-mi 
exprim cele mai profunde regrete, cu toate că ele vin prea 
târziu. Ai aflat, presupun, că Marat a fost criticat de 
girondini în faţa întregii Adunări, nu? Când s-a cerut 
pedepsirea lui, s-a ridicat în picioare şi a scos un pistol, pe 
care l-a dus la tâmplă, ca şi cum ar fi vrut să se 
pedepsească singur! O scenă dezgustătoare, însă aşa şi-a 
salvat viaţa. Regele ar face bine să-i urmeze exemplul. 

— Crezi ca în Convenţie se va vota pedeapsa capitală 
pentru rege? a întrebat David, schimbând subiectul, ca să 
uite de durerea provocata de moartea lui Valentine, care 
nu-i ieşise din minte luni în şir. 

— Un rege viu este un rege periculos, a spus 


35 Numele complet al picturii, realizate în 1789, este Jurământul de la 
Jeu de Paume şi prezintă citirea proclamaţiei de către Jean-Sylvain 
Bailly prin care Adunarea Naţională jură sa se întrunească atunci când 
o cer interesele ţării. Iniţial, adunarea trebuia să aibă loc în altă sală, 
încuiată din ordinul regelui Ludovic al XVI-lea, motiv pentru care ea s- 
a ţinut în sala Jeu de Paume (joc cu mingea, precursor al tenisului). 
(n.tr.) 


346 


Robespierre. Cu toate că nu sunt susținătorul regicidului, 
din corespondenţa purtata de el nu încape nicio îndoială că 
a vrut să trădeze interesele Statului, la fel ca şi amicul tău, 
Talleyrand. Acum vezi că prezicerea mea în legătură cu el 
a fost adevărată. 

— Danton mi-a trimis un bilet cerându-mi să fiu prezent 
astă-seară, a spus David. Se pare că există unele 
nelămuriri în legătură cu hotărârea sorții regelui prin vot 
popular. 

— Da, de aceea ne întrunim, a confirmat Robespierre. 
Girondinii, inimi miloase, sprijină propunerea. Dar mă tem 
că, dacă le îngăduim susținătorilor lor din provincii să 
voteze, ne vom întoarce la monarhie. Şi, dacă tot am 
pomenit de girondini, aş dori să ţi-l prezint pe un tânăr 
englez care a venit la noi, un prieten al poetului Andre 
Chenier. L-am invitat aici în această seară ca, văzând aripa 
stângă în acţiune, să-i spulberam iluziile romantice despre 
Revoluţie! 

David a văzut un tânăr înalt şi deşirat apropiindu-se de 
ei. Avea tenul pământiu, părul rar şi moale, pe care şi-l 
împingea mereu de pe frunte, şi obiceiul de a se apleca 
uşor în faţă de parcă s-ar fi plimbat pe câmpuri înverzite. 
Era îmbrăcat cu o redingotă cafenie care nu i se potrivea şi 
care arăta de parcă ar fi fost culeasă din gunoaie. Şi, în loc 
de fular, avea la gât o batistă neagră, înnodată, murdară 
de atâta purtare. Însă ochii lui erau limpezi şi sclipitori, 
bărbia puţin prea rotunjită fiind compensată de nasul 
puternic şi proeminent, şi avea mâinile bătucite, ca ale 
unuia care crescuse la ţară şi trebuise să lucreze pe câmp. 

— El este William Wordsworth, poet, a spus 
Robespierre, când tânărul s-a apropiat de ei şi a strâns 
mâna întinsa de David. Se află în Paris de aproape o lună, 
însă aceasta este prima lui vizita la Clubul Iacobin. Ţi-l 
prezint pe cetăţeanul Jacques-Louis David, fost preşedinte 
al Adunării. 

— Domnul David! a spus Wordsworth, emoţionat, 
strângând cu căldura mâna acestuia. Am avut marea 
onoare de a admira tabloul dumneavoastră expus la 


347 


Londra atunci când am venit de la Cambridge: Moartea lui 
Socrate. Sunteţi o sursă de inspiraţie pentru unul ca mine, 
a cărui cea mai mare dorinţă este să descrie istoria în 
desfăşurare. 

— Aşadar, sunteţi scriitor? l-a întrebat David. Atunci, aşa 
cum poate confirma şi Robespierre, aţi ajuns la timp 
pentru a asista la un mare eveniment: prăbuşirea 
monarhiei franceze. 

— Conaţionalul nostru, poetul mistic William Blake, a 
publicat anul trecut un poem, Revoluţia Franceză, în care 
proclama, ca în Biblie, o profeție vizionară a Căderii 
Regilor. Poate l-aţi citit, nu? 

— Îmi pare rău, dar lecturile mele preferate sunt din 
Herodot, Plutarh şi Livius, a spus David cu un zâmbet. În 
scrierile lor găsesc subiecte pentru picturile mele, fiindcă 
nu sunt nici mistic, nici poet. 

— Ciudat, a zis Wordsworth. Pentru că în Anglia se 
crede că masonii, care sigur pot fi consideraţi mistici, se 
află în spatele Revoluţiei Franceze. 

— E adevărat că mai toţi facem parte din această 
societate, l-a aprobat Robespierre. De fapt, Clubul Iacobin 
a fost înfiinţat de Talleyrand ca ordin al masoneriei. Dar 
noi, masonii din Franţa, nu prea suntem mistici... 

— Unii sunt, l-a întrerupt David. Marat, de pildă. 

— Marat? a făcut Robespierre, ridicând din sprâncene. 
Cu siguranţă că glumeşti! De unde ţi-a venit ideea asta? 

— În realitate, nu am venit astă-seară la chemarea lui 
Danton, a recunoscut, fără să vrea, David. Am venit să te 
vad pe tine, fiindcă am crezut că mă poţi ajuta. Te-ai 
referit la acel... accident care i s-a întâmplat pupilei mele 
la închisoarea l'Abbaye. Ştii că moartea ei n-a fost o 
întâmplare. Marat a pus să fie interogată şi executată, 
pentru că şi-a închipuit că ştie ceva despre... Ai auzit 
vreodată de Setul Montglane? 

Auzind acestea, Robespierre a  pălit. Tânărul 
Wordsworth s-a uitat când la unul, când la celalalt, cu o 
expresie nedumerită pe chip. 

— Ştii despre ce vorbeşti? i-a şoptit Robespierre, 


348 


trăgându-l pe David deoparte, deşi Wordsworth i-a urmat, 
devenind foarte atent. Ce putea şti pupila ta despre un 
asemenea lucru? 

— Ambele mele pupile au fost novice la Abația de 
Montglane... a început David, dar a fost întrerupt. 

— De ce n-ai spus asta până acum? l-a întrebat 
Robespierre cu voce tremurândă. Dar, desigur, aşa se 
explică atenţia pe care le-a acordat-o episcopul de Autun 
chiar din momentul sosirii lor. Dacă mi-ai fi spus asta mai 
demult... înainte ca el să-mi scape printre degete! 

— Maximilien, eu n-am crezut niciodată povestea asta, a 
spus David. Am socotit-o o simplă legendă, o superstiție. 
Dar Marat a crezut în ea. lar Mireille, încercând să-şi 
salveze vara, i-a spus că acea comoara chiar există! l-a 
spus că ea şi vara ei aveau câte o părticică din comoară, pe 
care au îngropat-o în grădina mea. Dar a doua zi, când a 
sosit un grup să o dezgroape... 

— Da? a spus înfierbântat Robespierre, aproape 
strivindu-i braţul lui David între degete. 

Wordsworth sorbea fiecare cuvânt rostit de cei doi. 

— Mireille dispăruse, a şoptit David, iar în apropierea 
micii fântâni din gradină exista un loc unde pământul 
fusese răscolit recent. 

— Şi unde se află pupila dumitale acum? aproape că a 
strigat Robespierre, cuprins de agitație. Trebuie 
interogată! Neîntârziat! 

— Tocmai în aceasta problemă doream să-ţi cer ajutorul, 
a spus David. Acum am pierdut orice speranţă că se va 
întoarce. Prin legăturile tale, credeam că vei descoperi 
unde se află şi dacă... dacă a păţit ceva. 

— O vom găsi, chiar de-ar fi să scotocim toată Franţa, l-a 
asigurat Robespierre. Trebuie să mi-o descrii în cel mai 
mic amănunt. 

— Chiar mai mult de atât, i-a răspuns David. Am o 
pictură a ei la studioul meu. 


Corsica 
Ianuarie 1793 


349 


Dar soarta a vrut ca subiectul picturii să nu rămână 
multă vreme pe pământ francez. 

Spre sfârşitul lunii ianuarie, mult după miezul nopţii, 
Letizia Buonaparte a intrat în micuța încăpere pe care 
Mireille o împărțea cu Elisa şi a trezit-o dintr-un somn 
adânc. Mireille se afla în Corsica de trei luni, iar alături de 
Letizia învățase multe lucruri, chiar dacă nu tot ce voise. 

— Îmbrăcaţi-vă repede, le-a spus Letizia cu glas scăzut 
celor două fete, care se frecau somnoroase la ochi. În afara 
Letiziei, în cameră erau şi cei doi copii, Maria-Carolina şi 
Girolamo, deja îmbrăcaţi, ca şi mama lor, de altfel, pentru 
călătorie. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat speriată Elisa. 

— Trebuie să fugim, le-a spus Letizia cu glas calm. Au 
venit soldaţii lui di Paoli. Regele Franţei a murit. 

— Nu se poate! a strigat Mireille, ridicându-se brusc în 
capul oaselor. 

— A fost executat acum zece zile la Paris, le-a spus 
Letizia, în timp ce scotea haine din dulap, pentru ca fetele 
să se îmbrace mai repede. lar Paoli a mobilizat armata 
corsicană, ca să se alăture forţelor din Sardinia şi din 
Spania - pentru a răsturna guvernul francez. 

— Mamă, dar ce legătură are asta cu noi? a întrebat-o 
Elisa, care nu dorea să se scoale din căldura patului. 

— Astăzi după-amiază, fraţii tăi, Napoleone şi Lucciano, 
au vorbit împotriva lui Paoli în Adunarea corsicană, le-a zis 
Letizia cu un surâs chinuit. Paoli a cerut vendetta traversa 
împotriva lor. 

— Şi ce înseamnă asta? a întrebat Mireille, coborând din 
pat şi îmbrăcându-se. 

— Răzbunare totală! a spus Elisa în şoaptă. Aşa e 
obiceiul în Corsica: atunci când cineva îţi face un rău, te 
răzbuni pe întreaga lui familie! Şi unde sunt acum fraţii 
mei? 

— Lucciano s-a ascuns la fratele meu, cardinalul Fesch, 
i-a răspuns Letizia, întinzându-i Elisei hainele. Napoleone a 
fugit de pe insulă. Veniti, fiindcă nu avem destui cai pentru 


350 


a ajunge în noaptea asta la Bocognano, chiar cu copiii 
mergând amândoi pe unul. Trebuie să furăm un cal, doi, ca 
să ajungem acolo înainte de ivirea zorilor. 

A ieşit apoi din cameră, împingându-i în faţă pe cei doi 
micuţi, care scânceau de teamă, pe întuneric. Mireille a 
auzit-o pe Letizia spunând cu glas ferm: 

— Eu nu plâng. Aşadar, ce motiv aţi găsit ca să plângeţi? 

— Ce ne aşteaptă la Bocognano? a întrebat-o Mireille în 
şoaptă pe Elisa, în vreme ce ieşeau grăbite din cameră. 

— Acolo stă bunica, Angela-Maria di Pietra-Santa, i-a 
răspuns Elisa. Asta înseamnă că situaţia este într-adevăr 
foarte gravă. 

Mireille a rămas total nedumerită. În sfârşit! Avea să o 
cunoască pe bătrâna despre care auzise atâtea, prietena 
stareţei de Montglane. 

Elisa şi-a petrecut braţul pe după talia lui Mireille şi au 
ieşit împreună în noaptea întunecoasă. 

— Angela-Maria a trăit în Corsica toată viaţa. Numai cu 
fraţii, verii şi nepoţii ar putea alcătui o armată care să 
măture jumătate din insulă. De aceea va apela mama la ea, 
iar asta înseamnă că acceptă răzbunarea totală! 


Satul Bocognano era o fortăreață cuibărită între munţii 
stâncoşi, la aproape 2 400 de metri altitudine. Se 
apropiaseră zorile când au traversat ultimul pod călare, în 
şir indian, pe deasupra unui torent învolburat acoperit de 
ceaţă. Când au început să urce ultima colină, Mireille a 
văzut Mediterana sclipitoare întinzându-se spre răsărit, 
insuliţele Pianosa, Formica, Elba şi Monte Cristo, care 
păreau să plutească pe cer, iar dincolo de acestea linia 
coastei Toscanei apărea din ceţuri. 

Angela-Maria di Pietra-Santa nu s-a bucurat văzându-și 
vizitatorii. 

— Bravo! a exclamat micuța femeie, punându-şi mâinile 
în şold imediat ce a ieşit din casa măruntă de piatra ca să-i 
întâmpine pe osteniţii călăreţi. lar au dat de belea fiii lui 
Carlo Buonaparte! Bănuiam eu că o să ajungem şi la asta 
într-o bună zi! 


351 


Chiar dacă a rămas surprinsă auzind că mama ei 
cunoştea motivul sosirii lor, Letizia nu s-a dat de gol. Cu 
chipul calm şi netulburat, fără să-şi trădeze nicio emoție, a 
sărit de pe spinarea calului şi a sărutat-o pe amândoi 
obrajii. 

— Gata, gata cu formalităţile, s-a răstit bătrână. Coboară 
copiii de pe cai, pentru că deja arată pe jumătate morţi! 
Nu le dai de mâncare? Parcă-s nişte pui jigăriţi! Imediat 
după aceea a început să se agite, trăgându-i pe micuţii jos 
de pe cai şi aşezându-i pe picioare. Când a ajuns la 
Mireille, s-a oprit şi a urmărit-o descălecând. Apoi s-a 
apropiat de ea, a prins-o bine de bărbie şi i-a întors capul 
într-o parte şi în alta ca să o vadă bine. 

— Deci ea este cea despre care mi-ai vorbit, i-a aruncat 
bătrâna, peste umăr, Letiziei. Cea gravidă? De la 
Montglane? 

Mireille era deja însărcinată în luna a cincea, şi îşi 
revenise, aşa cum spusese Letizia. 

— Mamă, trebuie scoasă de pe insulă, i-a răspuns 
Letizia. Nu o mai putem proteja, cu toate că stareţa aşa ar 
voi. 

— Cât de mult a învăţat? a întrebat bătrâna. 

— Cât am putut să o învăţ în acest timp, i-a răspuns 
Letizia, zăbovind cu privirea asupra lui Mireille. Dar nu 
este de ajuns. 

— Ei, să nu mai stăm aici sporovăind să ne audă toată 
lumea! a strigat bătrână. S-a întors spre Mireille şi şi-a 
aruncat braţele în jurul ei, într-o îmbrăţişare. Vino cu 
mine, tânără doamnă. Probabil că Helene de Roque mă va 
blestema pentru ce voi face, dar, dacă aşa se va întâmpla, 
ar trebui să răspundă mai repede la scrisorile mele! În cele 
trei luni de când eşti aici n-am mai primit niciun rând de la 
ea! În noaptea asta, a continuat femeia cu o şoaptă 
misterioasă, conducând-o pe Mireille spre casa, la 
adăpostul întunericului, am aranjat ca un vas să te ducă la 
un prieten de-al meu, unde o să fii în siguranţa până ce se 
termină vendetta. 

— Doamnă, a spus Mireille, dar fiica dumitale nu a 


352 


terminat cu educaţia mea! Dacă trebuie să plec şi să stau 
ascunsă până la încheierea acestei lupte, nu-mi voi 
îndeplini misiunea la vreme. Nu mai pot întârzia mult. 

— Dar cine ţi-a cerut să întârzii? Apoi a bătut-o uşor 
peste burtă şi i-a zâmbit. Pe de altă parte, trebuie să mergi 
acolo - şi nu cred că te vei supăra pentru asta. Prietenul 
meu, care te va proteja, ştie că vii, deşi nu te aşteaptă atât 
de curând. Îl cheamă Shahin - un nume foarte interesant. 
În arabă, înseamnă „Șoimul călător“. El îţi va desăvârşi 
educaţia la Alger. 


353 


ANALIZA POZIŢIONALĂ 


Şahul este arta analizei. 


MIHAIL BOTVINIK 
MM sovietic/Campion mondial 


Şahul înseamnă imaginaţie. 


DAVID BRONSTEIN 
MM sovietic 


Wenn ihr's nicht fühlt, ihr werdet's nicht 
erjagen. (Daca nu-l simţi, nu-l vei 
deprinde niciodată.) 


Faust 
JOHANN WOLFGANG GOETHE 


Drumul de coastă descria curbe lungi pe deasupra mării, 
fiecare cot dezvăluind priveliştea ameţitoare a valurilor ce 
se spărgeau de stânci. Licheni şi plante suculente atârnau 
pe faţa stâncilor abrupte, scăldate în stropii de apă sărată. 
Flori de gheaţă ce coborau pe stâncile cu depuneri de sare 
înfloreau în nuanţe roşietice şi aurii, frunzele lor alcătuind 
modele dantelate. Marea era de un verde metalic - 
culoarea ochilor lui Solarin. 

N-am perceput întreaga frumuseţe a priveliştii din cauza 
gândurilor încâlcite care mă chinuiau încă de noaptea 
trecută. 

În timp ce taxiul meu şerpuia pe cornişa expusă tuturor 
vânturilor spre Alger, încercam să-mi fac ordine în minte. 

De fiecare dată când puneam lucrurile cap la cap, 
ajungeam la cifra opt. Peste tot apăreau opturi. Prima 
dată, prezicătoarea o indicase în legătură cu data naşterii 
mele. Apoi Mordecai, Sharrif şi Solarin o invocaseră ca pe 


354 


un semn magic: nu numai că aveam gravat un opt în 
palmă, dar Solarin spusese că exista o formulă a lui Opt - 
indiferent ce ar fi putut însemna asta. Acelea fuseseră 
ultimele lui cuvinte înainte de a dispărea în acea noapte, 
lăsându-l pe Sharrif să mă conducă acasă - dar fără cheie 
ca să pot intra în cameră, pentru că Solarin plecase cu ea. 
Bineînţeles că Sharrif fusese curios să afle cine era 
atrăgătorul meu însoțitor de la cabaret şi de ce dispăruse 
atât de subit. I-am explicat ce măgulitor era pentru o fată 
simplă ca mine să aibă, nu unul, ci doi curtezani, la numai 
câteva ore după aterizarea pe un continent necunoscut, şi 
l-am lăsat cu gândurile lui atunci când el şi brutele din 
dotare m-au dus la hotel cu o maşină de poliţie. 

Când am ajuns, cheia de la cameră se afla la recepţie, 
iar bicicleta lui Solarin nu mai era proptită de zidul din 
faţa ferestrei. Cum somnul meu se dusese pe apa 
sâmbetei, am decis să-mi petrec restul nopţii făcând 
cercetări. 

Acum ştiam că exista o formulă, şi nu era vorba doar 
despre caruselul calului. Aşa cum îşi închipuise Lily, era un 
alt gen de formulă - una pe care nu o descifrase nici măcar 
Solarin. Şi sigur avea o legătură cu Setul Montglane. 

Nim încercase să mă prevină, corect? Imi trimisese 
destule cărţi despre formule şi jocuri matematice. Am 
hotărât să încep cu aceea faţă de care Sharrif manifestase 
un interes deosebit, cea scrisă chiar de Nim, despre 
numerele Fibonacci. Am citit până în zori, iar îndărătnicia 
mea a meritat, cu toate că nu eram sigură în ce fel. Se 
părea că numerele Fibonacci se foloseau la puţine alte 
lucruri în afara proiecţiilor de pe pieţele de valori 
mobiliare. lată cum funcţionează sistemul: 

Leonardo Fibonacci hotărâse să ia cifre începând cu 1: 
adăugând fiecare cifră la precedenta, a obţinut un şir care 
avea proprietăţi foarte interesante. Astfel, 1 + 0 = 1;1+1 
= 2;2+1=3;3+2=5;5+3 = 8... şi aşa mai departe. 

Fibonacci era un fel de mistic, pentru că studiase printre 
arabi, care socoteau că toate cifrele şi numerele au 
proprietăţi magice. A descoperit că formula care descrie 


355 


relaţia dintre fiecare dintre numerele sale - care era 
jumătatea rădăcinii pătrate din 5 minus 1 (/(v5 -1)) - 
descria de asemenea structura oricărui lucru din natură 
care alcătuia o spirală. 

Potrivit cărţii lui Nim, botaniştii au descoperit curând că 
fiecare plantă ale cărei petale sau lujere erau spiralate se 
conformau numerelor lui Fibonacci. Biologii ştiau că, 
bunăoară, cochilia melcului nautilus şi toate formele 
spiralate din lumea marină urmau acelaşi model. 
Astronomii susțineau că relațiile dintre planetele 
sistemului solar - până şi forma Caii Lactee - puteau fi 
descrise de numerele lui Fibonacci. Eu am mai remarcat 
ceva, chiar înainte ca textul cărţii să fi prezentat problema. 
lar asta, nu pentru că ştiam multă matematică, ci pentru 
că urmasem cursuri de muzică. Această mică formulă nu 
fusese inventată de Leonardo Fibonacci, ci descoperită cu 
două mii de ani înaintea lui, de Pitagora. Grecii o numiseră 
aurio sectio - secţiunea de aur. 

Mai simplu spus, tăietura sau secţiunea de aur descrie 
orice punct de pe un segment, unde raportul dintre partea 
mai mică şi partea mai mare este acelaşi cu raportul dintre 
partea mai mare şi întregul segment. Acest raport a fost 
folosit de toate civilizațiile antice în arhitectură, pictură şi 
muzică. Platon şi Aristotel au considerat relaţia drept 
„perfectă“ pentru a stabili dacă un lucru era frumos din 
punct de vedere estetic. Insă pentru Pitagora formula a 
avut o însemnătate mai mare. 

Pitagora a fost un om a cărui dăruire faţă de misticism l- 
a făcut până şi pe Fibonacci să pară un amator. Grecii l-au 
numit „Pitagora din Samos“, deoarece venise la Crotona de 
pe insula Samos, de unde se refugiase din cauza unor 
tulburări politice. Dar, potrivit contemporanilor săi, se 
născuse la Tir, un oraş din Fenicia antică - ţara pe care 
acum o numim Liban şi călătorise mult, trăind în Egipt 
vreme de douăzeci şi unu de ani şi în Mesopotamia 
doisprezece ani, sosind la Crotona când trecuse de 
cincizeci de ani. Acolo a întemeiat o societate mistică, vag 
deghizată sub forma unei şcoli, unde discipolii lui învățau 


356 


secretele pe care le deprinsese în cursul peregrinărilor 
sale. Aceste secrete se concentrau asupra a două lucruri: 
matematica şi muzica. 

Pitagora a fost acela care a descoperit că baza scării 
muzicale occidentale era octava, deoarece o strună ciupită 
împărţită în două dădea aceleaşi opt sunete mai înalte 
decât una de două ori mai lungă. Frecvența vibraţiilor unei 
strune este invers proporţională cu lungimea ei. Unul 
dintre secretele lui a fost că atunci când o cvintă (cinci 
tonuri diatonice în ordine urcătoare, sau media de aur a 
octavei) se repetă de douăsprezece ori în ordine urcătoare 
trebuie să revină la nota originală, dar cu opt octave mai 
sus. În schimb, când se ajungea acolo, era mai jos cu o 
optime de ton; în concluzie, şi scara urcătoare forma o 
spirală. 

Cu toate acestea, secretul cel mai mare dintre toate era 
teoria pitagoreică conform căreia universul era constituit 
din numere, fiecare dintre ele posedând proprietăţi divine. 
Aceste raporturi magice dintre numere apăreau 
pretutindeni în natură, inclusiv - potrivit lui Pitagora - în 
sunetele scoase de planetele care vibrau atunci când se 
deplasau prin vidul cosmic. „Există o geometrie în sunetul 
strunelor, a spus el. Există muzică în spaţiul dintre sfere.“ 

Dar ce legătură aveau toate acestea cu Setul 
Montglane? Ştiam că un set de piese avea opt pioni şi opt 
piese de fiecare parte: iar tabla de şah avea şaizeci şi patru 
de careuri, adică opt la pătrat. Evident, exista o formulă. 
Solarin o numise formula celor opt. Ce alt loc mai potrivit 
să o ascunzi decât într-un set de piese alcătuit în întregime 
din opturi? Ca şi tăietura de aur, ca şi numerele Fibonacci, 
ca şi spirala care nu are sfârşit, Setul Montglane era mai 
mare decât suma părţilor componente. 

Am scos o coală de hârtie din geanta diplomat. Am 
trasat cifra opt. Apoi am întors foaia în lateral. Aveam 
simbolul infinitului. În timp ce priveam forma aceea, am 
auzit o voce bubuindu-mi în cap. Ea mi-a zis: „La fel ca 
orice alt joc... această bătălie va continua la infinit“. 


357 


Însă înainte de a intra în luptă, aveam de rezolvat o 
problemă mai importantă: ca să rămân în Alger, trebuia sa 
am o slujbă sigură - şi suficient de importantă ca să fiu 
stăpână pe propria soartă. Amicul meu Sharrif mă făcuse 
deja să beneficiez de ospitalitatea Africii de Nord şi voiam 
să fiu sigură că în vreo confruntare viitoare cartea mea de 
vizită rivaliza cu a lui. lar apoi, cum să caut Setul 
Montglane peste o săptămână, când şeful meu, Petard, va 
sta pe capul meu? 

Aveam nevoie de spaţiu, şi doar o persoană putea 
rezolva această problemă. Era cel care contribuise la 
obţinerea vizei, dar îi lăsase în aer pe cei de la Fulbright 
Cone pentru un meci de tenis, omul care avea să suporte 
cheltuielile unui mare contract pentru asigurarea 
sistemului computerizat, asta dacă îl convingeau să 
semneze documentul. Într-un fel, simţeam că sprijinul lui 
avea să fie indispensabil pentru reuşita multor strădanii 
de-ale mele. Cu toate acestea, la vremea respectivă nu-mi 
imaginam în ce măsură voi primi un asemenea ajutor. 
Omul se numea Emile Kamel Kader. 

Taxiul meu a ajuns în zona portului din Alger. Fațada 
clădirii guvernamentale, alcătuită din arcade înalte, dădea 
spre mare. Am oprit, aşadar, în faţa Ministerului Industriei 
şi Energiei. 

Când am intrat în holul enorm, întunecos şi rece, din 
marmură, am aşteptat până ce ochii mi s-au obişnuit 
treptat cu lumina dinăuntru. În jur, grupuri mici de 
bărbaţi, unii în costume de afaceri, alţii, în robe lungi ori în 
djelaba negre - acele robe cu glugă purtate pentru 
protecţie faţa de schimbările bruşte de temperatură din 
deşert. Câţiva aveau acoperăminte de cap cu pătrăţele 
roşii şi albe care arătau ca nişte feţe de masă italieneşti. 
Toţi s-au întors să se holbeze la mine imediat ce am intrat, 
şi mi-am dat seama de ce. Se părea că eram una dintre 
puţinele persoane care purtau pantaloni. 

Nu am găsit tăblițe indicatoare şi nici ghişeu de 
informaţii, iar în faţa fiecărui lift aşteptau nenumărați 
bărbaţi. Pe de altă parte, nu mă încânta ideea de a calatori 


358 


în sus şi-n jos fiind măsurată cu ochi cât cepele, mai ales 
că nu ştiam ce departament căutam. De aceea, m-am 
îndreptat spre scările largi de marmură care duceau la 
etaj. Am fost deturnată de un individ masiv, îmbrăcat în 
costum de culoare închisă. 

— Vă pot ajuta cu ceva? m-a abordat brusc, aşezându-se 
între mine şi scară. 

— Am o întâlnire, am spus eu, încercând să trec de el, cu 
domnul Kader. Mă aşteaptă. 

— Ministrul petrolului? a întrebat bărbatul privindu-mă 
cu neîncredere. Spre groaza mea, a dat politicos din cap şi 
a zis: Desigur, doamnă! Vă conduc la el. 

La naiba! Nu aveam altă soluţie decât să mă las 
escortată înapoi spre lifturi. Omul m-a luat de cot şi mi-a 
făcut loc printre bărbaţii din hol, de parcă aş fi fost 
Regina-Mamă. M-am întrebat ce se va întâmpla când va 
afla că nu aveam programare. 

Colac peste pupăză, în timp ce el a chemat un lift privat, 
doar pentru noi doi, mi-am dat seama brusc că nu vorbeam 
franceza la fel de repede cum mă exprimam în engleză. În 
fine, puteam să-mi formulez strategia cât aveam să aştept 
în anticamera, probabil câteva ore în şir, după cum mă 
avertizase Petard că era obiceiul locului. Asta mi-ar fi 
oferit răgazul să gândesc. 

Când am coborât din lift la ultimul etaj, în apropierea 
recepţiei se foiau câţiva locuitori ai deşertului, îmbrăcaţi în 
robe albe, aşteptând ca recepţionerul cu turban să le 
verifice genţile diplomat pentru a nu avea arme asupra lor. 
Omul stătea la pupitrul înalt, având un radio portabil din 
care se revărsă o muzică zgomotoasă, şi inspecta 
nepăsător fiecare geantă, după care făcea un semn larg cu 
mâna. Mulțimea din jurul lui era de-a dreptul 
impresionantă. Cu toate că straiele lor aduceau cu nişte 
cearşafuri, inelele din aur cu rubine l-ar fi făcut pe Louis 
Tiffany sa îngălbenească de invidie. 

Cerându-şi scuze, însoţitorul meu m-a târât printre 
bărbaţii  înveşmântaţi ca nişte mumii. l-a adresat 
recepţionerului câteva cuvinte în arabă, iar acesta a sărit 


359 


de la pupitru şi a pornit grăbit pe coridor. La capătul lui, l- 
am văzut oprindu-se ca să discute cu un soldat care avea 
asupra sa o puşcă atârnată pe umăr. Amândoi s-au întors şi 
s-au holbat la mine, apoi soldatul a dispărut după colţ. 
După o clipă, a reapărut şi a făcut un semn cu mâna. 
Individul care mă escortase din hol până acolo a dat din 
cap şi s-a întors spre mine. 

— Ministrul vă va primi chiar acum, a spus el. 

Aruncând o privire spre cei care aduceau a membri ai 
Ku Klux Klan-ului, mi-am ridicat geanta şi am pornit pe hol 
după el. 

La capătul coridorului, soldatul mi-a făcut semn să-l 
urmez. În pas de paradă, a dat colţul şi am pătruns pe alt 
hol, ceva mai lung, către două uşi sculptate, ce trebuie că 
aveau aproape patru metri înălţime. 

Soldatul s-a oprit, a rămas în poziţie de drepţi şi a 
aşteptat să intru. Inspirând adânc, am deschis una dintre 
uşi. Dincolo de prag se găsea un foaier uriaş, pardosit cu 
marmură de un cenuşiu-închis, având în centru o stea din 
marmură roz. Uşile deschise din partea cealaltă dădeau 
într-un birou enorm, acoperit dintr-un capăt în altul cu o 
carpetă neagră, cu pătrate înfăţişând crizanteme roşii, 
foarte pline. Peretele din spate era alcătuit din ferestre 
arcuite ce creau un semicerc, toate deschise, astfel că 
draperiile subţiri şi străvezii fluturau spre interior. 
Vârfurile  curmalilor înalţi de afară mascau parţial 
priveliştea mării. 

Sprijinit de balustrada din fier forjat a balconului, cu 
spatele spre mine, se afla un bărbat înalt şi suplu, cu păr 
de culoarea nisipului, care privea spre mare. Când am 
intrat, s-a întors. 

— Domnişoară, mi-a spus el cu căldură, ocolind biroul ca 
să mă întâmpine cu mâna întinsă. Permiteţi-mi să mă 
prezint. Sunt Emile Kamel Kader, ministrul petrolului. Abia 
aşteptam să vă cunosc. 

Toată acea prezentare fusese în engleză. Cât pe ce să 
cad la podea. Ce uşurare! 

— Vă surprinde engleza mea, a spus el cu un zâmbet, 


360 


dar nu cu unul „oficial“ de care mă bucurasem până atunci 
din partea localnicilor. Era unul dintre cele mai deschise 
zâmbete pe care le văzusem. A continuat să-mi reţină 
mâna mai mult decât ar fi trebuit. g 

— Am crescut în Anglia şi am absolvit Cambridge. Insă 
toată lumea din minister vorbeşte puţin englezeşte. La 
urma urmelor, aceasta este limba petrolului. 

În plus, avea o voce extrem de caldă, plină şi aurie, ca 
mierea ce curge dintr-o lingură. Tenul lui mi-a amintit tot 
de miere: ochi de culoarea ambrei, păr ondulat blond- 
închis, iar pielea, de un măsliniu auriu. Când zâmbea, 
lucru pe care îl făcea des, în jurul ochilor îi apăreau riduri 
fine, ca un păienjeniş, semn ca stătea prea mult în soare. 
Mi-am adus aminte de meciul de tenis şi am surâs. 

— Va rog să vă aşezaţi, a spus el, trăgându-mi un scaun 
minunat sculptat, din lemn de trandafir. Apropiindu-se de 
birou, a apăsat pe butonul interfonului şi a rostit câteva 
cuvinte în arabă. Am cerut să ni se aducă nişte ceai, a 
precizat el. Am înţeles că stai la El Riadh. Mâncarea de 
acolo provine mai toată din conserve, cam lipsită de gust, 
deşi hotelul e agreabil. După discuţie, dacă nu aveţi alte 
planuri, o să mergem la masă. Aşa putem vedea puţin 
oraşul. Eram încă derutată de acea primire călduroasă şi 
presupun că asta mi se citea şi pe faţă, pentru că ela 
adăugat: Probabil va întrebaţi de ce v-am primit atât de 
repede. 

— Trebuie să recunosc, mi s-a spus că va dura ceva 
timp. 

— Vedeţi, domnişoară... pot să vă spun Catherine? Bun, 
iar tu să mi te adresezi cu Kamel, aşa-zisul meu nume de 
botez. În cultura noastră, se consideră o mare lipsă de 
politeţe să-i refuzi ceva unei femei. În realitate, este lipsit 
de bărbăţie. Dacă o femeie spune că are întâlnire cu un 
ministru, nu o laşi să se perpelească într-o sală de 
aşteptare, ci o conduci imediat la el! Apoi a râs cu glasul 
acela minunat şi auriu. Acum, dacă ai aflat reţeta 
succesului, ai putea scăpa până şi de acuzaţia de omor pe 
durata şederii aici. 


361 


Nasul lung, roman şi fruntea înaltă îl făceau să arate de 
parcă profilul lui ar fi fost copiat după o monedă. Ceva din 
înfăţişarea bărbatului mi se părea cunoscut. 

— Eşti kabil? am întrebat eu pe neaşteptate. 

— Da, sigur! a făcut el, părând foarte încântat. Cum de 
ţi-ai dat seama? 

— Am bănuit. 

— Foarte bine ai bănuit. O mare parte din angajaţii 
ministerului sunt kabili. Cu toate ca alcătuim mai puţin de 
15% din populaţia Algeriei, noi, kabilii, deţinem 80% din 
posturile oficiale. Ochii aurii ne dau mereu de gol. Asta ni 
se trage de la faptul că ne uităm mereu la bani, a zis el şi a 
râs. 

Părea a fi atât de bine dispus, încât am socotit că era 
momentul potrivit pentru abordarea unui subiect extrem 
de delicat - cu toate că nu ştiam prea bine cum să încep. 
La urma urmelor, parteneriatul fusese dat afară din biroul 
lui pentru că întrerupsese o partidă de tenis. Ce-l putea 
împiedica să mă alunge fără menajamente, dacă dădeam 
cu băţu-n baltă? însă mă aflam în sanctuarul intim şi poate 
că nu voi mai avea curând o asemenea şansă. Am hotărât 
să profit de situaţie. 

— Am dorit să discut ceva cu tine înainte de sosirea 
colegului meu, la sfârşitul săptămânii, am început eu. 

— Coleg? a repetat el, aşezându-se la birou. 

Oare mi se păruse, sau Kamel devenise brusc ceva mai 
rezervat? 

— Şeful meu, mai precis, am precizat. Firma mea a decis 
că, întrucât nu avem încă un contract semnat, este nevoie 
de un manager care să supravegheze lucrurile. De fapt, 
venind astăzi aici, am încălcat ordinele. Insă am citit 
contractul, am adăugat eu şi am scos un exemplar din 
geantă pe care l-am pus pe biroul lui, şi, sinceră să fiu, n- 
am descoperit nicăieri că ar fi nevoie de atâta supervizare. 

Kamel a aruncat o privire la contract, apoi s-a uitat la 
mine. Şi-a împreunat palmele şi şi-a plecat capul deasupra 
lor, ca şi cum s-ar fi gândit la ceva. În cele din urmă, a rupt 
tăcerea. 


362 


— Aşadar, îţi place sa încalci ordinele? Interesant, aş 
dori să ştiu de ce. 

— Acesta este un „contract global“, privind serviciile 
unui consultant, i-am spus, făcând un semn către pachetul 
încă neatins de pe birou. Se precizează că eu trebuie să fac 
analiza resurselor de ţiţei, atât din subsol, cât şi din 
rezervoare. N-am nevoie decât de un computer pentru asta 
- şi de un contract semnat. Un şef m-ar încurca. 

— Înţeleg, a zis Kamel, dar fără să zâmbească. Mi-ai 
oferit o explicaţie fără să-mi răspunzi la întrebare. Să-ţi 
mai pun una. Îţi sunt cunoscute numerele Fibonacci? 

Am hotărât să nu mă arăt mirată. 

— Puțin, am recunoscut. Sunt folosite pentru realizarea 
de proiecţii de bursă. Mi-ai putea spune de ce te 
interesează un subiect atât de... erudit, să-i spunem? 

— Bineînţeles, a zis Kamel, apăsând un buton de pe 
birou. Câteva clipe mai târziu, a apărut un slujbaş cu un 
dosar cu copertele din piele, pe care i l-a înmânat lui 
Kamel, apoi a plecat. Guvernul algerian, a continuat 
Kamel, extrăgând un document şi  întinzându-mi-l, 
consideră că ţara noastră are rezerve limitate de ţiţei, 
suficiente pentru următorii opt ani. Poate descoperim noi 
zăcăminte în deşert, poate nu. Ţiţeiul este singurul produs 
important de export; el ajută ţara să-şi plătească toate 
importurile, inclusiv hrana. Aici avem foarte puţin pământ 
arabil, după cum vei constata. Importam lapte, carne, 
cereale, lemn... până şi nisip. 

— Importaţi nisip? m-am mirat eu, ridicând ochii de la 
documentul pe care începusem să-l citesc. Algeria are sute 
de mii de kilometri pătraţi de deşert! 

— Nisip de calitate industrială, folosit în producţie. Cel 
din Sahara nu are calitatea necesară scopurilor 
industriale. De aceea suntem dependenţi de ţiţei. Nu avem 
rezerve, dar deţinem mari cantităţi de gaze naturale. Atât 
de mari, încât, cu timpul, am putea deveni cel mai mare 
exportator din lume - doar să găsim modalitatea de 
transport. 

— Şi ce legătură are asta cu proiectul meu? am întrebat, 


363 


trecând repede prin paginile documentului care, deşi 
redactat în franceză, nu făcea referire nici la petrol, nici la 
gaze naturale. _ 

— Algeria este membră a cartelului OPEC. În prezent, 
fiecare ţară-membră negociază contractele şi stabileşte 
preţurile la ţiţei de sine stătător, condiţiile fiind diferite de 
la o ţară la alta. În multe cazuri, intervine subiectivismul şi 
operaţiuni anevoioase de barter. Ca stat ce găzduieşte 
OPEC, ne propunem să îi convingem pe partenerii noştri să 
adopte conceptul de negociere colectivă. Acest lucru va 
rezolva două lucruri. În primul rând, preţul barilului de 
petrol va creşte spectaculos, reţinându-se costurile fixe ale 
dezvoltării. În al doilea rând, putem reinvesti aceşti bani în 
tehnologie, cam la fel cum a procedat Israelul cu fondurile 
primite din Occident. 

— Adică în arme? 

— Nu, a spus Kamel cu un zâmbet, deşi este adevărat că 
vom cheltui şi în acest domeniu. Mă refeream la tehnologia 
industrială, ba mai mult de atât. Putem aduce apă în 
deşert. Irigaţiile reprezintă rădăcina civilizaţiei, doar ştii 
asta. 

— Dar în acest document nu am văzut nimic care să 
reflecte ce îmi spui. 

În aceeaşi clipă ne-a sosit ceaiul, adus pe un cărucior de 
un valet purtând mănuşi albe. A turnat ceaiul de mentă, 
ce-mi devenise deja familiar, care a curs prin aer ca un 
şuvoi aburind. Când a atins sticla paharelor minuscule, 
lichidul a scos un şuierat. 

— Acesta este modul tradiţional de a servi ceaiul de 
mentă, mi-a explicat Kamel. Se sfărâma frunzele de menta 
şi se opăresc cu apă. Conţine zahăr atât cât poate să 
absoarbă. În unele medii, se consideră că este un tonic 
sănătos; în altele, un afrodiziac. Când am înclinat paharele 
unul către celălalt, el a râs, apoi am sorbit fiecare din 
lichidul puternic aromatizat. 

— Poate continuăm discuţia chiar acum, am zis eu, 
imediat ce uşa s-a închis în urma valetului. Ai un contract 
nesemnat cu firma mea care spune ca doreşti evaluarea 


364 


rezervelor de ţiţei ale țarii; iar aici, ai un document care 
spune că vrei o analiză a importului de nisip şi al altor 
materii prime. Vrei proiecția unui fel de tendinţă, altfel n- 
ai fi adus vorba de numerele Fibonacci. La ce bun atâtea 
poveşti? 

— Nu există decât una, a spus Kamel, lăsându-şi paharul 
pe masă şi privindu-mă. Eu şi ministrul Belaid ţi-am studiat 
cu atenţie C.V.-ul. Am căzut de acord că ai fi persoana 
potrivită pentru acest proiect; activitatea ta de până acum 
arată că eşti dispusă să renunţi la reguli. Spunând asta, a 
zâmbit generos. Vezi tu, draga mea Catherine, am refuzat 
să-i acord viză de intrare domnului Petard, şeful tău, nu 
mai departe de această dimineaţă. 

A tras exemplarul contractului meu, care era formulat în 
termeni vagi, către el, a scos un stilou şi a semnat în 
partea de jos a ultimei pagini. 

— Acum ai un contract semnat, ceea ce justifică 
misiunea ta aici, a zis el şi l-a împins spre mine. Am privit 
semnătura o clipă, apoi am zâmbit. Kamel mi-a răspuns la 
fel. 

— Grozav, şefu', am zis eu. Şi-acum cine-mi explică ce 
am de făcut? 

— Vrem un model computerizat, a spus el încet. Dar 
pregătit în cel mai deplin secret. 

— Ce trebuie să cuprindă modelul? 

Am strâns contractul la piept, dorindu-mi să văd mutra 
lui Petard când îl va citi la Paris. Un document pe care o 
firmă întreagă nu reuşise să-l vadă semnat. 

— Am dori să vedem ce va face lumea, din punct de 
vedere economic, dacă noi am opri cu totul livrările de 
ţiţei, a spus Kamel. 


Colinele din Alger sunt mai abrupte decât cele din Roma 
sau din San Francisco. Există zone în care e greu până şi 
să stai în picioare. Am rămas fără suflu până să ajungem la 
restaurant, o sală micuță de la etajul unei clădiri ale cărei 
ferestre dădeau spre o piaţă. Se numea El Bagur, iar 
Kamel mi-a explicat că însemna „Şaua Cămilei“. In holul 


365 


mic de la intrare şi în bar se găseau împrăştiate şei 
frumoase din piele, fiecare având modele cu flori şi frunze 
frumos brodate în culori vii. 

Sala principală avea mese cu feţe de masă albe şi 
scrobite şi perdele din dantelă care se legănau alene în 
briza ce pătrundea pe ferestrele deschise. Afară, vârfurile 
de acacie loveau uşor în ramele ferestrelor. 

Am ocupat o masă într-un intrând semirotund de lângă o 
fereastră, iar Kamel a comandat pastilla cu porumbel: o 
plăcintă cu coajă crocantă, dată cu scorţişoară şi zahăr, şi 
umplută cu o combinaţie delicioasă de carne tocată de 
porumbel, ouă, stafide, migdale prăjite şi mirodenii 
exotice. În timp ce am mâncat cele cinci feluri 
mediteraneene tradiţionale - în cursul cărora vinurile 
locale au curs ca apa - Kamel m-a desfătat cu poveşti 
despre Africa de Nord. 

Nu avusesem idee de incredibila istorie culturală a 
acelei ţări pe care trebuia să o numesc o vreme cămin. 
Întâi veniseră tuaregii, kabilii şi maurii - triburi de berberi 
antici, care se stabiliseră pe coaste -, urmaţi de minoani şi 
de fenicieni, care înfiinţaseră garnizoane acolo. Apoi, 
coloniile romane; spaniolii, care puseseră stăpânire pe 
pământurile maure după ce şi le recuceriseră pe ale lor; 
iar după aceea, Imperiul Otoman, care îi stăpânise de 
formă pe piraţii de pe Coasta Barbară vreme de trei sute 
de ani. După 1830, aceste teritorii fuseseră sub dominatie 
franceză, iar cu zece ani înaintea sosirii mele revoluţia 
algeriană pusese capăt stăpânirii străine. 

În tot acel răstimp, existaseră mai multe dinastii de dei 
şi bei decât puteam eu ţine minte, fiecare cu nume având 
rezonanţe exotice, şi obiceiuri şi mai şi. Haremurile şi 
decapitările păreau a fi fost la ordinea zilei. Acum, când 
conducerea ţării era musulmană, lucrurile se mai 
liniştiseră puţin. Cu toate că am observat cum îşi băuse 
porţia de vin roşu la turnedo şi la orezul cu şofran, şi vin 
alb la salată, Kamel susţinea că urmează credinţa islamică. 

— Islam, am spus, când ni s-a adus cafea neagră foarte 
dulce şi desert. Înseamnă pace, nu-i aşa? 


366 


— Într-un fel, a spus Kamel. Tocmai îşi tăia rahatul în 
pătrăţele: acesta era o substanţa ca un gel, pudrată cu 
zahăr şi având arome de ambrozie, iasomie şi migdale. E 
acelaşi cuvânt ca şi şalom din ebraică; pacea fie cu tine. In 
arabă se spune salaam, însoţit de o plecăciune adâncă, 
până când capul atinge pământul. Înseamnă respect total 
faţă de voinţa lui Allah - supunere absolută. Mi-a întins o 
bucată de rahat şi mi-a surâs. Uneori, supunerea faţă de 
voinţa lui Allah înseamnă pace, alteori, nu. | 

— De cele mai multe ori, nu, am spus eu. Însă Kamel m-a 
privit cu seriozitate. 

— Nu uita că, dintre marii profeţi ai istoriei - Moise, 
Buddha, loan Botezătorul, Zarathustra, Hristos -, 
Mohamed a fost singurul care a mers la război. A ridicat o 
oaste de patruzeci de mii de oameni şi, conducându-i el 
însuşi de pe cal, a atacat Mecca. Şi a recucerit-o! 

— Şi atunci ce părere ai despre loana d'Arc? l-am 
întrebat eu zâmbind. 

— Ea n-a întemeiat o religie. Dar a dovedit spirit de 
dreptate. Cu toate acestea, jihadul nu este ce credeţi voi, 
occidentalii. Ai citit Coranul? După ce am clătinat din cap, 
el a continuat: O să-ţi trimit un exemplar în engleză. Cred 
că ţi se va părea interesant. Şi altfel decât îţi imaginezi. 

Kamel a plătit nota, apoi am ieşit în stradă. 

— Acum, acel tur al Algerului pe care ţi l-am promis, a 
spus el. Aş vrea să încep prin a-ţi arăta Poşta Centrală. 

Ne-am îndreptat către poşta mare, aflata pe chei. Pe 
drum, mi-a spus: 

— Toate liniile telefonice trec prin clădirea asta. Unul 
dintre sistemele moştenite de la francezi, unde totul merge 
spre centru, şi nimic nu se mai întoarce - la fel ca şi 
străzile. Legăturile internaţionale se fac manual. O să-ţi 
placă, mai ales că trebuie să ai de-a face cu acest sistem 
arhaic pentru a proiecta modelul computerizat pentru care 
ai semnat. Multe date pe care le vei culege îţi vor parveni 
prin telefon. 

Nu prea înţelegeam cum modelul pe care mi-l descrisese 
va impune telecomunicaţiile, dar convenisem să nu 


367 


discutăm în public, de aceea m-am mulţumit să spun: 

— Da, am avut unele dificultăţi ca să dau un telefon 
internaţional seara trecută. 

Am urcat treptele Poştei Centrale. Ca toate celelalte 
clădiri, era mare şi întunecată, cu pardoseli de marmură şi 
tavane înalte. Candelabre complicate atârnau din tavan ca 
într-o bancă din anii douăzeci. Pretutindeni se vedeau 
fotografii înrămate înfăţişându-l pe Houari Boumedienne, 
preşedintele Algeriei. Avea o faţă lungă, ochi trişti şi o 
mustață mare, cum se purta în epoca victoriană. 

În toate clădirile pe care le văzusem exista mult spaţiu 
nefolosit, iar poşta nu făcea excepţie de la regulă. Cu toate 
că Algerul era un oraş mare, niciodată nu existau destui 
oameni ca să umple acele spaţii, nici măcar pe străzi. 
Venind de la New York, lucrul acesta mi-a sărit în ochi. 
Când am traversat holul larg, sunetul făcut de tocurile 
noastre a răsunat, reluat de ecou. Oamenii vorbeau în 
şoaptă, de parcă s-ar fi găsit într-o bibliotecă publică. 

În colţul îndepărtat, într-un spaţiu liber separat, se afla o 
centrală cât o masă de bucătărie. Arăta de parcă ar fi fost 
gândită de Alexander Graham Bell. La ea stătea o femeie 
scundă, cu trăsături ce-i trădau concentrarea, până în 
patruzeci de ani, cu părul vopsit şi ridicat în creştetul 
capului într-un soi de coc. Gura părea o tăietură în faţă, iar 
buzele îi erau date cu ruj sângeriu, o culoare care probabil 
nu se mai fabrica de la al Doilea Război Mondial încoace, 
iar rochia înflorată din voal părea să fie antică. Pe partea 
de sus a centralei am observat o cutie cu bomboane de 
ciocolată, cu multe ambalaje desfăcute. 

— Vai, domnul ministru! a exclamat femeia, scoțând un 
ștecăr din centrală şi ridicându-se pentru a-l întâmpina. A 
întins ambele mâini în faţă, iar Kamel i le-a luat între ale 
lui. Am primit ciocolata de la dumneavoastră, a spus ea, 
făcând un semn către bomboane. Elveţiene! Niciodată nu 
va zgârciţi! Avea o voce gravă, joasă, asemenea unei 
cântărețe dintr-un cabaret din Montmartre. Avea o fire 
vioaie şi activă, şi am plăcut-o pe dată. Vorbea franceza ca 
marinarii din Marsilia, pe care Valerie, menajera lui Harry, 


368 


îi imita de minune. 

— Therese, vreau să faci cunoştinţa cu domnişoara 
Catherine Velis, i-a spus Kamel. Va face o lucrare 
importantă pentru minister - de fapt, pentru OPEC. M-am 
gândit că ar fi bine să te cunoască. 

— A, OPEC! a exclamat Therese, făcând ochii mari şi 
agitându-şi degetele. Foarte mare. Foarte important. 
Trebuie să fie ceva inteligent! mi-a spus. Să ştiţi că acest 
OPEC va crea senzaţie cât de curând, ascultați la mine. 

— Therese ştie tot, a zis Kamel şi a râs. Trage cu 
urechea la toate convorbirile internaţionale. Ştie mai multe 
decât întregul minister. 

— A, desigur, a confirmat ea. Cine s-ar mai ocupa de 
probleme, dacă n-aş fi eu aici? 

— Therese este pied noir, m-a lămurit Kamel. 

— Asta înseamnă „picior negru“, mi-a zis ea în engleza. 
Apoi, trecând din nou la franceză, mi-a explicat: Aşa li se 
spune europenilor care s-au stabilit în Africa, deci nu sunt 
arăboaică. Familia mea provine din Liban. 

Păream sortită să rămân derutată privind distincţiile 
genetice care se făceau în Algeria. Cu toate acestea, totul 
avea importanţă pentru ei. 

— Domnişoara Velis a avut greutăţi seara trecută, când 
a vrut să dea un telefon, i-a spus Kamel. 

— La ce oră? a vrut ea să ştie. 

— Pe la unsprezece. Am încercat să telefonez la New 
York de la El Riadh. 

— Dar eram aici! a exclamat ea. Apoi, clătinând din cap, 
m-a informat: Tipii ăștia care lucrează la centralele de 
hotel sunt tare leneşi. IÎntrerup legăturile. Uneori trebuie 
să aştepţi şi opt ore ca să facă o legătură. Data viitoare să 
mă înştiinţaţi, şi aranjez eu totul. Vreţi să vorbiţi în seara 
asta? Spuneţi-mi când, şi se face. 

— Vreau să trimit un mesaj către un computer din New 
York, i-am spus, ca să anunţ pe cineva că am sosit. E ca un 
magnetofon, se rosteşte mesajul, iar el este înregistrat 
digital. _ 

— Foarte modern! a spus Therese. Il transmit eu, dacă 


369 


vreţi. 

Am fost de acord şi i-am scris mesajul pentru Nim, 
anunţându-l că sosisem cu bine şi că voi merge curând în 
munţi. El ştia ce înseamnă: că urma să-l întâlnesc pe 
neguţătorul de antichităţi al lui Llewellyn. g 

— Excelent, a spus Therese, împăturind biletul. Il trimit 
imediat! Acum că ne cunoaştem, telefoanele 
dumneavoastră vor avea prioritate maximă. Să mai treceţi 
pe aici din când în când. 

În timp ce părăseam poşta, Kamel mi-a zis: 

— Therese e cea mai importantă persoană din Algeria. 
Poate ajuta ori distruge o carieră politică doar 
deconectând persoana pe care nu o agreează. Cred că te-a 
plăcut. Cine ştie, s-ar putea să te facă preşedinte! apoi a 
râs. 

În timp ce ne întorceam pe jos spre minister de-a lungul 
cheiului, Kamel a comentat ca din întâmplare: 

— Am observat din mesajul trimis că plănuieşti să mergi 
în munţi. Ai în gând vreun loc anume? 

— Doar să mă întâlnesc cu prietenul unui prieten, am 
spus eu cu un aer degajat. Şi să vad ţara. 

— Te-am întrebat pentru că munţii sunt căminul 
kabililor. Acolo am crescut, şi cunosc zona foarte bine. 
Dacă vrei, îţi trimit o maşină, ori conduc chiar eu. 

Cu toate că oferta lui a fost făcută pe un ton la fel de 
firesc ca şi invitaţia de a-mi arăta Algerul, am remarcat o 
nuanţă pe care n-am reuşit să o identific. 

— Înţelesesem că ai crescut în Anglia. 

— Am mers acolo când aveam cincisprezece ani, ca să 
urmez şcoala. Inainte de asta, alergam desculţ pe dealurile 
kabile ca o capră. Acolo chiar că ai nevoie de un ghid. E o 
regiune minunată, dar te pierzi lesne. Hărțile rutiere din 
Algeria nu sunt prea exacte. 

Incerca să-mi facă o ofertă imbatabilă, şi m-am gândit că 
ar fi fost o greşeală politică să o resping. 

— Da, ar fi perfect dacă aş merge cu tine acolo, am spus 
eu. Noaptea trecută, când am venit de la aeroport, am fost 
urmărită de Securitate. Un individ pe nume Sharrif. Crezi 


370 


că asta înseamnă ceva? 

Kamel s-a oprit brusc. Ne aflam în port, iar navele uriaşe 
se legănau în sus şi în jos, odată cu valurile. 

— De unde ştii că a fost Sharrif? m-a întrebat el brusc. 

— L-am cunoscut. El... m-a dus într-un birou din 
aeroport în timp ce treceam prin vamă. Mi-a pus o serie de 
întrebări, a fost fermecător, apoi m-a lăsat să plec. Dar a 
pus să fiu urmărită... 

— Ce întrebări ţi-a pus? m-a întrerupt Kamel. Chipul îi 
devenise foarte grav. Am încercat sa-mi amintesc tot ce se 
întâmplase, şi i-am povestit. Am menţionat chiar şi 
comentariul şoferului de taxi. 

Când am terminat, Kamel a rămas tăcut. Părea să 
chibzuiască. În cele din urma, a zis: 

— Ţi-aş fi recunoscător dacă n-ai mai povesti asta şi 
altcuiva. O să verific, dar să nu te îngrijorezi prea mult. 
Pesemne e vorba despre o greşeală. 

Am ieşit din port şi am mers spre minister. Când am 
ajuns la intrare, Kamel mi-a spus: 

— Dacă te mai abordează Sharrif, indiferent de motiv, 
spune-i că m-ai informat în legătură cu toate acestea. Şi-a 
lăsat apoi o mână pe umărul meu. Şi spune-i că eu o să te 
duc în regiunea Kabil. 


371 


SUNETUL DEŞERIULUI 


Chiar dacă oamenii nu aud, deşertul 
aude, şi va deveni într-o bună zi un deşert al 
sunetului. 


MIGUEL DE UNAMUNO Y JUGO 


Sahara 
Februarie 1793 


Mireille a rămas pe erg şi a măsurat din ochi deşertul 
roşiatic şi necuprins. 

La miazăzi se aflau dunele Ez-Zemoul El Akbar, 
rostogolindu-se ca nişte valuri înalte de treizeci de metri. 
În lumina dimineţii, de la acea depărtare, ele semănau cu 
nişte gheare însângerate ce scurmau nisipul. 

În spatele ei se înălţau Munţii Atlas, încă violeţi din 
cauza umbrelor şi învăluiţi de nori de ninsoare ce atârnau 
la mică înălţime. Păreau să domine deşertul pustiu - cea 
mai mare zonă sălbatică de pe pământ -, 260 000 de 
kilometri pătraţi de nisipuri de culoarea cărămizii 
sfărâmate, unde nimic nu se clintea în afara cristalelor 
născute din suflarea lui Dumnezeu. 

„Sahra“, aşa se numea. Sudul. Pustietatea. Regatul lui 
Aroubi - arabul, rătăcitor în sălbăticie. 

Insă omul care o adusese acolo nu era un aroubi. Shahin 
avea pielea albă, iar părul şi ochii aveau culoarea 
bronzului cu patină. Poporul lui vorbea limba berberilor 
din vechime, care domniseră peste acel pustiu lipsit de 
viaţă vreme de peste cinci mii de ani. Coborâseră, spunea 
el, din munţi şi din erguri - acel şir impunător de podişuri 
înalte care despărţeau munţii din spatele ei de nisipurile 
ce se întindeau la nesfârşit. Acel lanţ de podişuri primise 


372 


numele de „areg“: duna. Iar ei îşi spuseseră tuaregi. „Cei 
legaţi de dune.“ Tuaregii cunoşteau un secret la fel de 
vechi precum obârşia lor, îngropat în nisipurile timpului. 
Acela era secretul pentru aflarea căruia Mireille călătorise 
atâtea luni şi atât de departe. 

Trecuse doar o lună de când plecase cu Letizia în 
ascunzătoarea din Corsica. De acolo a luat o mică barcă 
pescărească şi a traversat marea furioasă, cum este ea de 
obicei iarna, până în Africa, unde Shahin, Şoimul, călăuza 
ei, o aştepta în portul Dar-el-Beida, ca să o ducă în 
Maghreb. Purta un haik lung şi negru, cu faţa învăluită 
într-un acoperământ de culoare indigo, numit litam, un văl 
prin care vedea, dar nu putea fi văzut. Pentru că Shahin 
era unul dintre „Oamenii albaştri“, cum se numeau 
triburile ahagarilor, unde doar bărbaţii purtau văluri, ca să 
se păzească de vânturile deşertului, dându-şi pielea cu o 
nuanţă nepământească de albastru. Nomazii le spuneau 
membrilor acestei secte maghribi - Magicieni -, cei care 
puteau descifra secretele Maghrebului, ţara apusului. 
Aceştia ştiau unde să găsească cheia Setului Montglane. 

De aceea o trimiseseră în Africa Letizia şi mama ei; de 
aceea traversase Mireille Munţii Atlas în toiul iernii - 
aproape cinci sute de kilometri prin viscole şi zone 
înşelătoare. Avea să afle secretul, va fi singura persoană 
care atinsese piesele şi cunoştea cheia puterii lor. 

Secretul nu stătea ascuns sub vreo piatră din deşert. Şi 
nici nu era cuprins în vreo bibliotecă sufocată de cărţi. Se 
afla ascuns în poveştile abia şoptite ale nomazilor. Trecând 
peste nisipuri noaptea, transmis din gură în gură, secretul 
călătorise la fel ca scânteile unui foc muribund ce sunt 
împrăştiate peste nisipurile tăcute şi îngropate în beznă. 
Secretul era ascuns în chiar sunetele deşertului, în 
poveştile oamenilor, în şoaptele misterioase ale pietrelor. 


Shahin stătea pe burtă în şanţul acoperit cu ierburi 
uscate pe care îl săpase în nisip. Deasupra, şoimul se 
rotea, descriind o spirală lentă, lenevoasă, cercetând 
tufişurile ca să descopere orice mişcare. Alături de el, 


373 


Mireille şedea ghemuită, abia îndrăznind să respire. A 
examinat profilul încordat al tovarăşului ei: nasul lung şi 
îngust, coroiat precum clonţul unui şoim pelerin, după care 
îşi primise şi numele, ochii gălbui, gura strânsă şi 
acoperământul de cap strâns uşor, cu părul lung şi împletit 
cazându-i pe spate. Îşi scosese tradiționalul haik şi, la fel 
ca Mireille, îmbrăcase doar un djelaba din lână cu glugă, 
vopsit în ruginiu-deschis, folosind suc de abal, care avea 
culoarea deşertului. Şoimul care dădea roată nu-i putea 
deosebi de nisipurile şi tufişurile ce le serveau drept 
camuflaj. 

— E un hur - un şoim sakr, i-a şoptit Shahin lui Mireille. 
Nu e chiar atât de iute ori agresiv ca şoimul pelerin, dar e 
mai inteligent şi are vederea mai ageră. O să-ţi fie foarte 
folositor. 

Mireille trebuia să prindă şi să dreseze un şoim, aşa îi 
spusese el înainte de a traversa Ez-Zemoul El Akbar, de la 
marginea Ergului Răsăritean - cel mai larg şi mai înalt şir 
de dune de pe pământ. Acesta nu constituia doar un test 


de curaj printre tuaregi - ale căror femei vânau şi 
domneau -, ci o necesitate pentru a-ţi putea asigura 
supraviețuirea. 


Pentru că îi aşteptau cincisprezece zile, poate chiar 
douăzeci, de mers printre dune, pe arşiţă, ziua, şi pe 
îngheţ, noaptea. Îşi puteau îndemna cămilele să parcurgă 
doar o milă pe oră prin nisipurile roşietice. La Khardia 
cumpăraseră provizii: cafea şi făină, miere, curmale şi 
legături de sardele uscate şi puternic mirositoare, pentru a 
hrăni cămilele. Acum, după ce părăsiseră mlaştinile sărate 
şi zona stâncoasă numita Hammada, cu ultimele ei 
firişoare firave de apă aproape uscate, nu mai puteau găsi 
hrană decât dacă vânau. Şi, în afara şoimului, nicio altă 
creatură nu poseda rezistenţa, privirea, tenacitatea şi 
spiritul prădător necesar pentru a vâna în acel pustiu 
sălbatic. 

Mireille a urmărit şoimul, care părea să plutească fără 
niciun efort deasupra lor, slujindu-se de curenţii calzi. 
Shahin a băgat mâna în sacul lui şi a scos porumbelul 


374 


îmblânzit pe care îl adusese. I-a legat o sfoară subţire de 
un picior. Apoi l-a eliberat. A bătut din aripi să se ridice 
spre cer. În aceeaşi clipa, şoimul l-a descoperit şi a părut 
că se opreşte din plutire, făcându-se ghem. Apoi a pornit 
cu iuţeala unui glonţ şi a lovit. Penele porumbelului au 
sărit în toate direcţiile în timp ce ambele păsări s-au 
rostogolit spre sol. 

Mireille a dat să pornească, dar Shahin a oprit-o 
prinzând-o de un braţ. 

— Lasă-l să guste sângele, i-a şoptit el. Sângele îl face 
să-şi piardă memoria şi prevederea. 

Şoimul se afla pe nisip şi sfârteca porumbelul atunci 
când Shahin a început să tragă de sfoară. Şoimul a bătut 
uşor din aripi, dar s-a aşezat din nou pe nisip, derutat. 
Shahin a tras încă o dată de sfoară, astfel că se părea că 
porumbelul, beteag, pornise să traverseze nisipurile. Aşa 
cum anticipase, şoimul a revenit sa se înfrupte din carnea 
caldă. 

— Apropie-te cât poţi de mult, i-a şoptit Shahin lui 
Mireille. Când ajungi la un metru, să-l prinzi de un picior. 

Mireille l-a privit de parcă ar fi fost nebun, dar s-a 
mişcat cât de aproape a putut de marginea tufişurilor, 
rămânând ghemuită pentru a face un salt. Pe măsura ce 
Shahin trăgea porumbelul tot mai aproape, inima îi bătea 
mai puternic. Şoimul ajunsese la vreun metru de ea, încă 
smulgând bucăţi din pradă, când Shahin a bătut-o uşor pe 
braţ. Fără să ezite, Mireille a plonjat prin tufişuri şi a prins 
şoimul de un picior. Acesta s-a zbătut, bătând din aripi şi 
izbind-o cu ele, apoi, scoțând un ţipat, şi-a înfipt ciocul 
ascuţit în încheietura ei. 

Shahin a sărit din şanţ, ajungând într-o clipă alături de 
ea, prinzând pasarea şi punându-i o glugă pe cap cu 
mişcări pricepute, apoi legându-i picioarele cu sfoară de 
fâşia de piele pe care deja o prinsese de încheietura mâinii 
stângi a lui Mireille. 

Ea a început să sugă sângele ce ţâşnea din cealaltă 
încheietura, mânjindu-se pe faţă şi pe păr. Shahin a rupt 
fâşii o bucată de muselină şi a legat rana pe care i-o făcuse 


375 


şoimul. Clonţul păsării lovise periculos de aproape de o 
arteră. 

— L-ai prins ca să poţi mânca, a spus el cu un surâs 
strâmb, dar era cât pe ce să te mănânce el pe tine. 
Luându-i mâna bandajată, a aşezat-o pe şoimul orbit, care 
acum se ţinea strâns cu ghearele de fâşia protectoare de 
pe cealaltă încheietură. 

— Mângâie-l, a sfătuit-o el. Fă-l să ştie cine e stăpânul. 
Îţi trebuie o lună şi trei sferturi ca să dresezi un hur - dar 
dacă trăieşti alături de el, mănânci cu el, îl mângâi şi-i 
vorbeşti -, ba chiar dormi cu el, va fi al tău înainte de 
apariţia lunii noi. Ce nume îi dai, ca să îl înveţe? 

Cu mândrie, Mireille a privit sălbăticiunea care, 
tremurând, se agăța de braţul ei. Vreme de o clipă, a uitat 
de durerea ce-i pulsa în încheietura rânită. 

— Charlot, a spus ea. Micul Charles. Am prins un mic 
Carol cel Mare al cerurilor. 

Shahin a privit-o în tăcere cu ochii lui gălbui, apoi, încet, 
şi-a ridicat vălul indigo, astfel încât acum acesta îi 
acoperea doar partea de jos a feţei. 

— La noapte îi vom pune semnul tău, a spus el, ca să ştie 
că e doar al tău. 

— Semnul meu? s-a mirat Mireille. 

Shahin şi-a scos un inel de pe deget şi i l-a strecurat în 
mână. Mireille a aruncat o privire la inelul cu pecete, o 
bucată masivă din aur ce îi atârna greu în palma. Pe el era 
gravată cifra opt. 

Tăcută, l-a urmat pe Shahin pe panta abruptă, până la 
cămilele care aşteptau în scobitura unei dune, stând 
culcate, cu genunchii strânşi. L-a urmărit cum şi-a trecut 
un picior peste şa, iar animalul s-a înălţat dintr-o mişcare, 
ridicându-l ca pe o pană. Mireille i-a urmat exemplul, 
ţinând şoimul sus pe braţ, apoi au pornit prin nisipurile 
ruginii. 


Tăciunii licăreau discret în foc. Shahin s-a aplecat şi a 
aşezat inelul pe ei. Mireille descoperise ca bărbatul era 
zgârcit la vorbă şi zâmbet. Nu aflase prea multe despre el 


376 


în luna pe care o petrecuseră împreună. Ştia doar că vor 
ajunge amândoi la Ahaggar - munţii din lavă care erau 
căminul tuaregilor Kel Djanet - înainte de naşterea 
copilului ei. Shahin se ferea să vorbească despre alte 
lucruri, răspunzându-i la mai toate întrebările cu: „Vei afla 
curând“. 

De aceea, a rămas surprinsă când el şi-a scos vălurile şi 
i-a vorbit în timp ce urmăreau inelul de piatră încingându- 
se printre cărbuni. 

— Tu eşti ceea ce noi numim thayyib, a spus el, o femeie 
care a cunoscut bărbatul doar o dată - şi totuşi ai rămas 
grea. Poate ai observat cum te-au privit unii din Khardaia, 
când ne-am oprit acolo. În neamul meu circulă o poveste. 
Cu şapte mii de ani înainte de Hegira, a venit o femeie din 
răsărit. A călătorit singură mii de kilometri prin deşert, 
ajungând la tuaregii Kel Rela. Fusese alungată de neamul 
ei, pentru că rămăsese grea. Avea părul de culoarea 
deşertului, ca şi tine. O chema Daia, ceea ce înseamnă 
„izvor de primăvară“. A căutat adăpost într-o peşteră. In 
ziua când a născut, din stâncile peşterii a ţâşnit apă. 
Izvorul există şi astăzi, la Q'ar Daia - peştera lui Daia, zeiţa 
fântânilor. 

Aşadar, acea aşezare, Khardaia, unde se opriseră să ia 
cămile şi provizii, purta numele acelei ciudate zeițe Q'ar. 
La fel ca şi Cartagina, s-a gândit Mireille. Să fi fost legenda 
acestei Daia - ori Dido - aceeaşi? Erau oare una şi aceeaşi 
persoană? 

— De ce-mi spui toate astea? l-a întrebat Mireille, 
privind fix la foc şi mângâindu-l pe Charlot, care îi stătea 
pe braţ. 

— Stă scris că într-o zi, un nabi, sau Profet, va veni din 
Bahr al-Azraq - Marea de Azur. Un kalim - cineva care va 
vorbi cu spiritele, care urmează tarikat-ul sau calea mistica 
spre cunoaştere. Acel om va fi toate acestea şi va deveni 
un Za'ar - unul cu pielea albă, ochi albaştri şi păr roşcat. 
Este un semn pentru neamul meu, de aceea te-au privit. 

— Dar nu sunt bărbat, a spus Mireille, ridicând privirea, 
iar ochii mei sunt verzi, nu albaştri. 


377 


— Nu despre tine vorbesc, a spus Shahin. Aplecându-se 
deasupra focului, şi-a tras boussadi-ul - un cuţit lung şi 
subţire - şi a scos inelul încins de pe cărbuni. Pe fiul tău l- 
am aşteptat, cel ce se va naşte sub ochii zeiţei, aşa cum s-a 
prezis. 

Mireille nu l-a mai întrebat pe Shahin de unde ştia că 
pruncul ei nenăscut va fi băiat. Mintea îi era năpădită de 
mii de gânduri în timp ce-l urmărea înfășurând o bucată de 
piele peste inelul fierbinte. Şi-a îngăduit să se gândească la 
copilul din pântece. La aproape şase luni de sarcină, îl 
simţea cum se mişcă. Ce se va alege de el, după ce se va 
naşte, în sălbăticia aceea plină de capcane, atât de departe 
de patria sa? De ce îi spusese Shahin povestea lui Daia - şi 
ce legătură avea asta cu secretul pe care îl căuta ea? A 
alungat toate acele gânduri atunci când el i-a întins inelul. 

— Atinge-l scurt, cu hotărâre, pe cioc - exact aici, a 
îndemnat-o el, când ea a luat inelul învelit în piele, încă 
licărind de căldură. Nu va simţi mare lucru, dar va ţine 
minte... 

Mireille a privit spre şoimul care stătea încrezător pe 
braţul ei, cu ghearele înfipte în apărătoarea pentru 
încheietură. Ciocul îi era expus, şi ea a ţinut inelul la doar 
câţiva centimetri depărtare. Apoi s-a oprit. 

— Nu pot, a spus ea, îndepărtând inelul, care a licărit 
roşiatic în aerul rece al nopţii. 

— Trebuie, a spus Shahin, neclintit. Cum altfel vei avea 
puterea de a ucide un bărbat, dacă n-ai destulă forţă ca să- 
ţi pui însemnul pe o pasare? 

— Sa ucid un om? a făcut ea. Niciodată! 

Însă în chiar clipa când a spus asta, Shahin a zâmbit 
discret, iar ochii i-au strălucit gălbui în lumina stranie. 
Beduinul avea dreptate, s-a gândit ea, amintindu-şi ce 
auzise despre cât de îngrozitor poate fi un zâmbet. 

— Să nu-mi spui că nu-l vei ucide pe acest om, a zis încet 
Shahin. Îi cunoşti numele, i-l rosteşti noaptea în somn. 
Simt dorinţa ta de răzbunare, aşa cum alţii găsesc apa 
după miros. Asta te-a îndrumat încoace, asta te ţine în 
viaţă: răzbunarea. 


378 


— Nu, a spus Mireille, deşi simţea cum îi zvâcneşte 
sângele pe sub pleoape, în timp ce strângea inelul între 
degete. Am venit aici să aflu un secret. Doar ştii asta. In 
schimb, îmi istoriseşti legende despre o femeie cu părul 
roşcat, care e moartă de mii de ani... 

— Dar n-am zis că a murit, a spus brusc Shahin, fără 
nicio expresie pe chip. Trăieşte, la fel ca nisipurile 
cântătoare ale deşertului. Ca şi misterele antice, ea 
vorbeşte. Zeii nu s-au îndurat s-o vadă moartă: au 
transformat-o într-o piatră vie. A aşteptat opt mii de ani, 
pentru că tu eşti instrumentul răzbunării ei - tu şi fiul tău 
aşa cum s-a prezis. 


Mă voi înălța din nou ca pasărea phoenix din cenuşa 
zilei când pietrele şi stâncile încep să cânte... iar nisipurile 
deşertului vor vărsa lacrimi ca de sânge... iar aceasta va fi 
ziua răzbunării pentru Pământ... 


Mireille a auzit glasul Letiziei şoptindu-i în minte. Apoi, 
răspunsul stareţei: „Setul Montglane conţine cheia care 
desferecă buzele mute ale Naturii - pentru a dezlega vocile 
zeilor“. 

S-a uitat înspre nisipuri, care, în lumina focului, păreau 
de un roz deschis şi ciudat, tremurând sub marea 
nesfârşită de stele. Avea în mână inelul care încă licărea 
de căldură. Murmurând încet către şoim, a inspirat adânc 
şi i-a apăsat inelul pe cioc. Pasărea a tresărit, a tremurat, 
dar nu s-a mişcat, cu toate că mirosul acru de cartilaj ars i- 
a năpădit şi lui Mireille narile. A simţit că i se face rău şi a 
lăsat inelul să cadă la pământ. Apoi a început să mângâie 
spinarea şi aripile strânse ale păsării. Penele moi erau 
alunecoase sub degetele ei. Pe cioc îi rămăsese întipărită 
cifra opt. 

Shahin a întins braţul şi şi-a lăsat palma grea pe umărul 
ei. Era prima oară că el o atingea, iar de astă dată a privit- 
o în ochi. 

— Când ea a venit la noi din deşert, a rostit el, i-am spus 
Daia. Dar acum trăieşte în Tassili, locul în care te voi duce. 


379 


E mai înaltă de şase metri, dominând de departe valea 
Djabbaren, deasupra giganţilor pământului, peste care 
este stăpână. Noi îi spunem Regina Albă. 


Au mers singuri printre dune vreme de săptămâni în şir, 
oprindu-se doar să gătească vânatul, şi eliberând câte un 
şoim să vâneze. Aceea a fost singura hrană proaspătă pe 
care au avut-o. Iar laptele de cămilă, gras şi sărat, le-a fost 
singura băutură. 

La amiaza celei de-a optsprezecea zile, Mireille a ajuns 
dincolo de ridicătură, iar cămila ei a alunecat pe nisipul 
afânat şi a zărit pentru prima oară zauba'ah, vârtejurile 
sălbatice care răvăşeau deşertul. Aflate încă la peste 
cincisprezece kilometri depărtare, acele vârtejuri se 
ridicau până la trei sute de metri în aer, nişte coloane de 
nisip roşiatic ce se roteau nebuneşte, împinse de vânt. 
Nisipul de la baza acelor coloane se ridica până la treizeci 
de metri în aer, antrenând cu sine pietre şi plante într-un 
caleidoscop nebun, amintind de confetti multicolore. La o 
mie de metri înălţime se zărea un nor roşiatic, ce se arcuia 
peste vârtejurile de furtună şi ascundea soarele. 

Eşafodajul asemănător unui cort care o ferea de 
strălucirea orbitoare a deşertului flutura sus, deasupra 
şeilor de pe cămile, aducând cu pânzele unei corăbii 
greoaie care traversa marea de nisip ce se numea deşert. 
Singurul sunet pe care-l auzea Mireille era cel produs de 
fâlfâirea pânzei în vântul uscat, în vreme ce, în depărtare, 
deşertul era sfârtecat în bucăţi. 

Apoi a auzit şi zgomotul specific - un bâzâit slab, grav şi 
înspăimântător, aducând cu sunetul produs de un gong 
oriental misterios. Cămilele au început să se agite, 
încercând să se smulgă din frâie, şi să se zbată ca turbate 
pentru a se elibera. Nisipul le fugea de sub picioare. 

Shahin a sărit de pe cămila lui, a prins-o de frâu şi a 
încercat să domolească animalul. 

— Se tem de nisipurile cântătoare, a strigat el către 
Mireille, prinzând şi frâiele cămilei ei, iar ea a coborât ca 
să-l ajute să desfacă acel cort protector de pe şa. Shahin a 


380 


legat cămilele la ochi pentru ca acestea să se liniştească, 
deşi ele scoteau sunete stridente, ca un răget de măgar. 
Apoi le-a împiedicat folosind un ta'kil - ceva cu care le-a 
legat picioarele din faţă deasupra genunchilor - şi le-a silit 
să se aşeze pe nisip, în vreme ce Mireille a legat bagajele 
laolaltă. Vântul fierbinte a început să crească în tărie, iar 
cântecul nisipurilor a devenit tot mai puternic. 

— Sunt la cincisprezece kilometri depărtare, a strigat 
Shahin, dar se apropie cu repeziciune! Peste douăzeci de 
minute, cel mult o jumătate de ora, vârtejurile vor ajunge 
la noi! 

Se străduia să bată stâlpi de cort în nisip, fixând pânza 
de cort deasupra bagajelor, în timp ce cămilele urlau 
deznădăjduite, chinuindu-se să se ridice pe picioarele din 
faţă, legate, şi nereuşind, din cauza nisipului ce le aluneca 
de sub copite. Mireille a tăiat sibaks, şnururile de mătase 
care legau şoimii de rezemătoarele pe care stăteau, şi i-a 
băgat pe amândoi într-un sac pe care l-a împins sub buza 
cortului lipit de sol. Apoi ea şi Shahin s-au strecurat sub 
pânza de cort care era deja pe jumătate îngropată în 
nisipul greu, ce îi apăsa ca un morman de cărămizi. 

Sub pânza de cort, Shahin a înfăşurat muselină peste 
capul şi faţa lui Mireille. Până şi acolo, în acel cort, ea a 
putut simţi nisipul aspru izbind-o în faţă. Încercând să-i 
pătrundă în gură, nas şi urechi. S-a lipit de sol şi a rămas 
întinsă, străduindu-se să respire cât mai puţin, în vreme ce 
zgomotul creştea în intensitate, ca mugetul mării. 

— Asta e coada şarpelui, a spus Shahin, azvârlindu-şi un 
braţ peste umerii ei, pentru a forma un strat protector de 
aer, astfel încât ea să poată respira, în timp ce nisipurile se 
aşezau tot mai greu peste ei. Se ridică pentru a apăra 
poarta. Asta înseamnă că, dacă Allah vrea ca noi să 
supravieţuim, mâine vom ajunge în Tassili. 


Sankt Petersburg, Rusia 
Martie 1793 


Stareţa de Montglane stătea în salonul uriaş al 


381 


apartamentelor ei din Palatul Imperial din Sankt 
Petersburg.  'Tapiseriile grele ce acopereau uşile şi 
ferestrele blocau orice rază de lumină şi păreau să confere 
încăperii o senzaţie de siguranţă. Până în acea dimineaţă, 
stareţa crezuse că era în siguranță, că putea înfrunta 
orice. Acum îşi dăduse seama că se înşelase. 

In jurul ei se aflau cele şase doamne de companie pe 
care țarina Ecaterina i le pusese la dispoziţie. Stând 
tăcute, cu capetele aplecate asupra dantelelor şi 
broderiilor, fiecare dintre acestea o urmărea cu colţul 
ochiului, ca să poată raporta orice mişcare făcută. A 
început să mişte mărunt din buze, murmurând o rugăciune 
de mulţumire şi un crez, astfel încât femeile să-şi închipuie 
că ea se ruga de zor. 

În acest timp, aşezată la o masă franţuzeasca de scris, 
ea a deschis Biblia legată în piele şi a citit în secret, pentru 
a treia oară, o scrisoare pe care ambasadorul Franţei i-o 
strecurase în acea dimineaţa - ultima lui acţiune înainte de 
sosirea saniei care avea să-l trimită în exil în Franţa. 

Scrisoarea venea din partea lui Jacques-Louis David. 
Mireille dispăruse: fugise din Paris în timpul Terorii şi, 
pesemne, părăsise chiar Franţa. Insă Valentine, acea fată 
dulce, murise. „Dar unde erau piesele?“ s-a întrebat, 
deznădăjduită, stareţa. Scrisoarea nu-i spunea acest lucru, 
desigur. 

Exact în aceeaşi clipă a auzit o bufnitură puternică în 
holul de la intrare al apartamentului, şi un zăngănit 
metalic, urmat de strigate de agitaţie. Deasupra tuturor 
acestora se ridica glasul poruncitor al țarinei. 

Stareţa a închis Biblia, ascunzând scrisoarea între 
paginile ei. Neliniştite, doamnele de companie s-au uitat 
una la alta. Uşa ce dădea în cameră s-a deschis exploziv. 
Tapiseria care acoperea uşa a fost smulsă de pe perete, 
cazând şi făcând inelele de prindere să zăngănească la 
atingerea cu podeaua. 

Derutate, doamnele de companie au sărit în sus, iar 
trusele de cusut s-au răsturnat, revărsând pe podea aţe, 
bucăţi de ţesături şi ace, timp în care Ecaterina a intrat ca 


382 


un taur înfuriat în cameră, lăsându-și în urmă gărzile care 
încercau să-şi revină din buimăceală. 

— Afară! Afară! Afară! a strigat ea, traversând camera şi 
lovind cu un pergament făcut sul în palma celeilalte mâini. 
Doamnele de companie s-au furişat din calea ei, 
împrăştiind fire şi aţe în urma lor şi călcându-se una pe 
alta pe picioare în încercarea de a ieşi cât mai repede pe 
uşă. A urmat o mică învălmăşeală în hol, atunci când 
femeile dornice să scape de mânia suveranei şi gărzile s-au 
ciocnit; apoi s-a auzit bufnetul uşilor exterioare, iar 
împărăteasa a ajuns la masa de scris. 

Stareţa a ridicat capul şi i-a zâmbit cu calm, având Biblia 
închisă pe pupitrul din faţa ei. 

— Draga mea Sophie, a spus ea, după atâţia ani, iată ca 
ai venit să faci rugăciunea de dimineaţa alături de mine. 
Propun să începem prin a ne căi de faptele noastre... 

Împărăteasa a lovit cu pergamentul rulat în coperta 
Bibliei. Ochii ei scoteau flăcări. 

— Să începi tu prin a te căi! a strigat ea. Cum de- 
ndrăznești să mă sfidezi? Cum de cutezi să nu-mi dai 
ascultare? Voința mea este Lege în acest Stat! Iar acest 
stat ţi-a oferit adăpost vreme de mai bine de un an, în 
ciuda recomandărilor făcute de sfetnicii mei şi a conştiinţei 
mele! Cum de îndrăzneşti să-mi nesocoteşti porunca? 
Înșfăcând din nou documentul, l-a desfăcut în faţa stareţei. 
Semnează-l! s-a răstit ea, neagră de furie, apoi a luat un 
toc de pe suportul cu călimară şi, cu mâna tremurând de 
enervare, a lăsat o dâră de cerneală pe tăblia pupitrului. 

— Draga mea Sophie, a spus stareţa, netulburată şi 
luând documentul rulat dintre degetele Ecaterinei, nu ştiu 
despre ce vorbeşti. 

Apoi s-a uitat la hârtie de parcă n-ar mai fi văzut-o până 
atunci. 

— Platon Zubov mi-a spus că ai refuzat să îl semnezi! a 
strigat ea, în vreme ce stareţa a continuat să-l citească. 
Țarina a rămas neclintită, ţinând între degete tocul din a 
cărui peniță picura cerneală. Inainte de a te azvârli în 
închisoare, vreau să ştiu ce motiv ai să nu semnezi! 


383 


— Dacă tot e să ajung în închisoare, a spus stareţa cu un 
zâmbet, nu cred că mai are importanţă ce explicaţie ţi-aş 
oferi - cu toate că ar putea să fie de interes vital pentru 
tine. 

Apoi s-a uitat din nou la document. 

— Ce vrei să spui? a întrebat împărăteasa, punând tocul 
înapoi pe postament. Ştii prea bine ce reprezintă hârtia 
asta: refuzul de a o semna reprezintă un act de trădare 
împotriva Statului! Orice emigrant francez care doreşte să 
se bucure în continuare de protecţia mea trebuie să 
semneze acest jurământ. Națiunea aceea de ticăloşi josnici 
şi-a asasinat regele! L-am izgonit pe ambasadorul Genet de 
la curtea mea - am rupt toate relaţiile diplomatice cu acel 
guvern-marionetă, alcătuit din zevzeci -, am interzis ca 
navele franţuzeşti să între în porturile ruseşti! 

— Da, da, a spus stareţa, simțind că-şi pierde răbdarea. 
Dar ce legătură au toate astea cu mine? Nu poţi spune că 
eu sunt emigrantă; am plecat din Franţa cu mult înainte ca 
ţara să-şi închidă graniţele. De ce să rup orice legături cu 
patria mea, chiar şi corespondenţa cu prietenii, care nu 
aduce niciun rău nimănui? 

— Refuzând, sugerezi ca eşti în cârdăşie cu acei diavoli! 
a spus Ecaterina pe un ton îngrozit. ţi dai seama că au 
votat executarea regelui? Toată pleava străzilor - l-au ucis 
cu sânge rege, ca pe un criminal de rând! I-au tăiat părul 
şi l-au dezbrăcat, lăsându-l doar în cămașă, şi l-au dus cu o 
cotiga pe două roţi pe străzile Parisului pentru ca să fie 
scuipat de toţi nespălaţii! Când a ajuns pe eşafod şi a 
încercat să vorbească - pentru a ierta păcatele propriului 
popor, înainte de a fi măcelărit ca o vită -, i-au pus capul 
cu forţa pe butuc şi au pornit ghilotina... 

— Ştiu asta, a spus stareţa încet. Ştiu. A lăsat 
documentul pe pupitru şi s-a ridicat, rămânând faţă în faţă 
cu prietena din copilărie. Dar nu pot rupe orice legături cu 
oamenii din Franţa, indiferent de ucazurile pe care le dai. 
Există ceva mai rău, mai îngrozitor decât moartea unui 
rege, poate chiar decât moartea tuturor regilor. 

Ecaterina a privit-o uimită pe stareță, care a deschis cu 


384 


părere de rău Biblia şi a scos dintre paginile ei scrisoarea, 
pe care i-a întins-o țarinei. 
— Lipsesc câteva piese din Setul Montglane, a spus ea. 


Ecaterina cea Mare, tarina tuturor ruşilor, stătea la 
tabla de şah cu pătrate albe şi negre, faţă în faţă cu 
stareţa. A ridicat un cal şi l-a mutat spre centrul tablei. 
Părea obosită şi suferindă. 

— Nu pricep, a spus ea cu glas scăzut. Dacă ai ştiut tot 
timpul unde se află piesele, de ce nu mi-ai spus? De ce n-ai 
avut încredere în mine? Credeam că sunt împrăştiate... 

— Au fost împrăştiate, i-a răspuns stareţa, studiind 
poziţia de pe tabla de şah, dar împrăştiate de persoane pe 
care credeam că le controlez. S-ar părea că m-am înşelat. 
Lipseşte unul dintre jucători, împreună cu câteva piese. 
Trebuie să le recuperez. 

— Bineînţeles că trebuie, a aprobat-o împărăteasa. Iar 
acum îţi dai seama că trebuia să apelezi la mine încă de la 
început. Am agenţi în orice ţară. Dacă există cineva care 
poate găsi piesele, atunci numai eu sunt aceea. 

— Nu fi absurdă, a spus stareţa, ieşind cu regina şi 
capturând un pion. Când a dispărut această tânără, la 
Paris se găseau opt piese. Nu se poate să fi fost atât de 
smintită încât să le poarte asupra ei. E singura care ştie 
unde au fost ascunse, şi nu ar avea încredere decât într-o 
persoană despre care ar şti că a fost trimisă de mine. De 
aceea i-am scris domnişoarei Corday, care administra 
mănăstirea de la Caen. l-am cerut să se ducă la Paris în 
numele meu, ca să descopere unde este fata aceea, înainte 
de a fi prea târziu. Acum, după ce mi-ai exilat poştaşul, pe 
ambasadorul Genet, nu mai pot comunica cu Franţa decât 
dacă mă ajuţi. Ultima mea scrisoare a plecat cu sacul 
diplomatic. 

— Helene, eşti prea deşteaptă pentru mine, a spus țarina 
şi a zâmbit cu gura până la urechi. Trebuia să bănuiesc de 
unde îţi venea restul corespondenţei - ceea ce nu am putut 
confisca. 

— Confisca! a exclamat stareţa, uitându-se cum 


385 


Ecaterina îi captura nebunul. 

— Nu era nimic interesant în ele, a spus tarina. Însă 
acum, după ce ai avut suficientă încredere în mine şi mi-ai 
destăinuit conţinutul acestei scrisori, poate o să mai faci 
un pas şi o să-mi îngădui să te ajut, aşa cum ţi-am propus 
dintru început, pentru a găsi setul. Cu toate că amo 
bănuială că doar izgonirea lui Genet te-a făcut să mi te 
confesezi, eu rămân prietena ta. Vreau Setul Montglane. 
Trebuie să-l posed înainte de a cădea în mâna unei 
persoane mai lipsite de scrupule decât mine. Venind aici, 
ţi-ai încredinţat viaţa în mâinile mele, dar până acum nu ai 
vrut să-mi împărtăşeşti şi mie ceea ce ştii. De ce să nu-ți fi 
confiscat scrisorile, dacă nu ai avut deloc încredere în 
mine? 

— Cum să am încredere în tine? a strigat stareţa, 
înfuriată. Crezi că nu mă mai ajută ochii? Ai semnat un 
pact cu duşmanul tău, Prusia, pentru împărţirea aliatului 
tău, Polonia. Viaţa îţi este ameninţată de nenumărați 
duşmani, care se află chiar la curtea ta. Află că fiul tău 
Pavel pregăteşte trupe care seamănă celor prusace pe 
moşia lui de la Gatchina, plănuind să dea o lovitura de stat. 
Orice mişcare pe care o faci în acest joc primejdios îmi 
sugerează că vrei sa intri în posesia acestui Set Montglane 
doar ca să-ţi slujeşti propriile interese - să obţii putere. De 
unde să ştiu eu că nu mă vei trăda şi pe mine, aşa cum i-ai 
trădat pe atâţia alţii până acum? Şi, deşi s-ar putea să fii 
de partea mea, aşa cum aş dori să cred, ce s-ar întâmpla 
dacă am aduce setul aici? Nici măcar puterea ta, draga 
mea Sophie, nu va trece dincolo de mormânt. Dacă s-ar 
întâmpla să mori, nici nu vreau să mă gândesc la ce ar 
folosi piesele fiul tău Pavel! 

— Nu trebuie să te temi de Pavel, a spus țarina 
dispreţuitor, în timp ce stareţa făcea rocada mică. Puterea 
lui nu va trece dincolo de comanda acelor trupe amărâte 
pe care le pune să mărșăluiască în uniformele acelea 
ridicole. După ce mor, ţar va fi nepotul meu Alexandr. 
Chiar eu l-am instruit, iar el va face doar ce i-am 
poruncit... 


386 


În aceeaşi clipă, stareţa a dus un deget la buze, făcând 
semn către o tapiserie atârnată pe peretele îndepărtat al 
încăperii. Ambele femei au privit atent la tapiserie, în 
vreme ce stareţa a continuat să vorbească: 

— A, ce mutare interesantă, şi încă una care pune 
probleme deosebite... 

Țarina a pornit spre capătul încăperii cu paşi apăsaţi. Cu 
un singur gest, a tras deoparte tapiseria grea. In spatele ei 
se afla Pavel, prinţul moştenitor, cu faţa roşie de ruşine. 
Şocat, a aruncat o privire spre mama lui, apoi a lăsat ochii 
în jos. 

— Mamă, tocmai venisem să-ţi fac o vizită... a început el, 
dar nu a avut curajul să o privească pe țarină în faţă. 
Adică, Maiestatea Voastră, eu am... am venit să o vad pe 
maica stareță într-o chestiune... s-a bâlbâit el făcându-și de 
lucru cu nasturii de la redingotă. 

— Vad că eşti la fel de iute la minte ca şi răposatul tău 
tată, l-a repezit ea. Când mă gândesc că am purtat în 
pântece un prinţ moştenitor al cărui mare talent e să tragă 
cu urechea pe la uşi! Să pleci imediat de aici! Mă dezgustă 
până şi simpla ta prezenţă! 

I-a întors apoi spatele, însă stareţa a observat privirea 
plină de ură care a apărut o clipă pe faţa lui Pavel atunci 
când s-a uitat spre mama lui. Ecaterina făcea un joc 
primejdios cu acel fiu, care nu era nici pe jumătate atât de 
prost pe cât îl socotea ea. 

— Le rog pe maica stareță şi pe Maiestatea Sa să-mi 
scuze apariţia într-un moment total nepotrivit, a rostit el 
încet. 

Apoi, făcând o plecăciune spre mama lui, care era tot cu 
spatele la el, Pavel s-a retras şi a ieşit tăcut din încăpere. 

Țarina a rămas mută în apropierea uşii, cu ochii aţintiţi 
asupra tablei de joc. 

— Cât de mult crezi că a auzit? a întrebat ea într-un 
târziu, parcă citind gândurile stareţei. 

— Înţelept ar fi să presupunem că a auzit totul, a spus 
stareţa. De aceea, trebuie să acţionam de îndată. 

— Cum adică, din cauză că un neisprăvit a aflat că nu el 


387 


va fi împărat? a zis Ecaterina cu un zâmbet amar. Sunt 
convinsă că a bănuit asta de multa vreme. 

— Nu, a spus stareţa, pentru că a aflat despre set. 

— Dar setul e în siguranţă până ne facem un plan, a zis 
Ecaterina. Iar singura piesă pe care ai adus-o cu tine aici 
este într-un beci de-al meu. Putem s-o trimitem pe aceea, 
dacă vrei, într-un loc unde nimănui nu-i va trece prin cap 
să o caute. Tocmai se toarnă o nouă fundaţie pentru ultima 
aripă a Palatului de Iarnă. De cincizeci de ani se tot 
construieşte la ea - mă apucă groaza când mă gândesc la 
osemintele ce se găsesc îngropate deja acolo! 

— Nu putem să o îngropăm chiar noi? a întrebat stareţa, 
în vreme ce tarina traversa încăperea. 

— Cred că glumeşti! Ecaterina s-a aşezat din nou la 
tabla de şah. Cum adică, noi două: să ne strecurăm la miez 
de noapte ca să ascundem o piesă de şah de cincisprezece 
centimetri înălţime? Nici nu cred că trebuie să ne facem 
atâtea griji. 

Insă stareţa nu se mai uita la ea. Privirea ei rămăsese 
aţintită asupra tablei de şah, presărate cu piesele jocului 
ajuns abia la jumătate, o tablă de joc cu dale albe şi negre, 
pe care o adusese cu sine tocmai din Franţa. Incet, a 
ridicat mâna şi, făcând un gest circular cu ea, a măturat 
piesele de pe tablă, astfel că o parte din ele s-au prăbuşit 
pe carpeta din blană de astrahan. Apoi a bătut în tablă cu 
mâna făcută pumn. S-a auzit un sunet gros şi înfundat, ca 
şi cum sub suprafaţă se găsea un strat protector - ceva 
care separa dalele mici din email de ceva îngropat sub ele. 
Țarina a făcut ochii mari şi a întins mâna ca să atingă 
suprafaţa tablei. Cu inima bătând mai tare, s-a ridicat de la 
masă şi s-a apropiat de un vas pentru jăratic, în care 
cărbunii se stinseseră de mult. A luat vătraiul greu din fier 
şi, ridicându-l deasupra capului, a lovit tabla de şah cu 
toată puterea. Câteva dintre dale au crăpat. Lăsând 
vătraiul deoparte, ea a smuls cele câteva dale sparte, 
precum şi dublura de bumbac de dedesubt. Sub dublură a 
văzut o strălucire mată, care părea să sugereze o flacără 
mocnind încet. Cu o expresie sumbră pe chipul palid, 


388 


stareţa s-a aşezat pe scaun, alături de tablă. 

— Asta e tabla Setului Montglane! a şoptit țarina, 
privind fix la careurile sculptate din argint şi aur, ce 
apăreau prin spărtură. Deci ai avut asta tot timpul la tine! 
Nici nu mă mir că ai fost atât de tăcută! Trebuie să 
scoatem plăcuţele şi dublura, să le desprindem de pe tablă 
ca să-mi desfăt ochii cu strălucirea ei. Vai, ce mult vreau 
să o văd! 

— Eu o visasem deseori, a spus stareţa. Dar când, în cele 
din urmă, a fost scoasă din ascunzătoare, când am văzut-o 
sclipind în lumina slabă din abație, când am pipăit pietrele 
preţioase şi simbolurile magice cu vârful degetelor, m-am 
simţit străbătută de o forţă mai înfiorătoare decât orice 
altceva mi-a fost dat să trăiesc în viaţa asta. Acum ai 
înţeles de ce vreau să o îngropăm - chiar în noaptea asta - 
într-un loc unde să nu poată fi găsită decât atunci când vor 
fi adunate toate piesele. Există cineva în care putem avea 
încredere pentru o asemenea misiune? 

Ecaterina a privit-o îndelung, simțind, pentru prima oară 
în ultimii ani, singurătatea rolului pe care şi-l alesese în 
viaţă. O împărăteasă nu-şi putea îngădui nici prieteni, nici 
confidente. 

— Nu, i-a răspuns ea stareţei cu un zâmbet jucăuş, pus 
pe şotii, dar noi ne-am mai satisfăcut unele capricii şi 
înainte de asta, nu-i aşa, Helene? În seara asta, la miezul 
nopţii, putem lua supeul împreună - şi o scurtă plimbare 
prin grădină nu ne-ar face bine, cumva? 

— S-ar putea să facem mai multe plimbări, a aprobat-o 
stareţa. Înainte de a porunci ca tabla de joc să fie 
acoperită şi protejată astfel, am pus să fie tăiată cu grijă în 
patru bucăţi, ca să o pot muta de colo, colo, fără ajutorul 
altcuiva. Am anticipat ziua asta... Slujindu-se de vătraiul 
de fier ca de o rangă, Ecaterina desfăcuse deja multe 
dintre plăcuţele de ceramică. Stareţa a ridicat bucăţile de 
ceramică, scoțând la iveala porţiuni din minunata tablă de 
joc. Fiecare careu conţinea câte un simbol mistic şi ciudat, 
din argint şi aur. Marginile erau împodobite cu pietre 
preţioase netăiate, lustruite doar ca nişte ouă şi montate în 


389 


modele sculptate bizar. 

— După ce mâncăm de seară, a spus stareţa, privind 
spre prietena ei, putem citi scrisorile ce mi-au fost 
confiscate? 

— Sigur. O să cer să-ţi fie aduse, a promis împărăteasa, 
privind cu ochi vrăjiţi la tabla de şah. Scrisorile nu erau 
prea interesante. Sunt toate de la o veche prietenă de-a ta. 
În mai toate se vorbeşte despre vremea din Corsica... 


Tassili 
Aprilie 1793 


Însă Mireille se afla deja la mii de kilometri depărtare de 
țărmurile Corsicii. Şi în acele clipe, cum depăşise ultimul 
zid înalt al Ez-Zemoul El Akbar, a văzut în faţă, dincolo de 
nisipuri, Tassili, căminul Reginei Albe. 

Tassili n'Ajjer, sau Platoul Hăurilor, se ridica din deşert 
ca o panglică lungă de piatră ce se întindea cale de patru 
sute cincizeci de kilometri, din Algeria până în regatul 
Tripoli, ocolind marginea Munţilor Ahaggar şi oazele 
bogate şi înverzite din partea de sud a deşertului. În 
interiorul acelor canioane din platouri se afla şi cheia 
misterului antic. 

În timp ce trecea în urma lui Shahin din deşertul pustiu 
în gura defileului îngust din partea de vest, Mireille a 
simţit cum se făcea brusc mai rece, şi, pentru prima oară 
în ultima lună, a simţit mirosul bogat de apă dulce. După 
ce au pătruns în defileul cu pereţi înalţi de piatră, a zărit 
un firicel mărunt de apă curgând peste pietre sfărâmate. 
Malurile erau pline de leandri de culoare roz fremătând în 
umbră, iar în albie se vedeau câţiva palmieri firavi, ale 
căror frunze ca nişte pene desfăcute se ridicau către 
fărâma de cer care strălucea deasupra zidurilor de piatră. 

După ce cămilele au urcat prin cheile înguste, gâtul de 
piatră albăstruie s-a lărgit, devenind o vale bogată şi 
fertilă, unde numeroase râuri udau livezi de piersici, 
curmali şi caişi. Mireille, care vreme de săptămâni nu 
mâncase altceva decât carne de șopârlă, de salamandră şi 


390 


de uliu şoricar, prăjită pe cărbuni, a cules din mers piersici 
din copaci, iar cămilele s-au înfruptat cu frunzele verzi ale 
copacilor întâlniți în cale. 

Fiecare vale se deschidea spre alte văi şi chei 
întortocheate, fiecare având propria climă şi vegetaţie. 
Formată cu milioane de ani în urmă de râurile subterane 
care îşi croiau drum prin straturile multicolore de piatră, 
zona Tassili era sculptată precum peşterile şi hăurile unei 
mări subterane. Râurile tăiaseră cheile ale căror pereţi 
dantelaţi din piatră albă şi roz semănau cu recifurile de 
coral, văi largi de ace spiralate înălțându-se spre cer. Şi, 
înconjurând aceste terase ce semănau cu castelele din 
gresie roşie pietrificată, se vedeau podişuri masive, 
cenușii-albăstrui, cu pereţi ca de fortăreață, ce se avântau 
de la nivelul deşertului până la peste un kilometru spre 
cer. 

Mireille şi Shahin nu au întâlnit pe nimeni decât atunci 
când, sus, deasupra teraselor de la Aabaraka Tafelalet, au 
ajuns la Tamrit - Satul Corturilor. Aici, chiparoşi vechi de o 
mie de ani se ridicau din albia adâncă şi rece, iar 
temperatura scăzuse atât de mult, încât Mireille uitase cu 
totul de arşiţa de 50°C pe care o înduraseră în decursul 
lunii petrecute printre dunele pustii şi uscate. 

La Tamrit urmau să-şi lase cămilele şi să-şi continue 
drumul pe jos, luând cu ei doar proviziile pe care le puteau 
duce în spate. Pentru că acum intraseră în porţiunea 
Labirintului, unde, după cum spunea Shahin, cărările şi 
brânele erau atât de înşelătoare, încât până şi caprele 
sălbatice şi muflonii rareori se aventurau pe acolo. 

Au aranjat cu Oamenii Corturilor să aibă grijă de cămile 
şi să le adape. Mulţi veniseră să caşte ochii la părul lung al 
lui Mireille, roşu ca focul în lumina soarelui ce apunea. 

— Trebuie sa ne odihnim aici în noaptea asta, i-a spus 
Shahin. Labirintul nu poate fi traversat decât ziua. Mâine 
vom porni la drum. În inima Labirintului se afla cheia... A 
ridicat braţul ca să arate către capătul cheilor, unde 
zidurile din piatră descriau o curbă deja ascunsă în 
umbrele negre-albăstrui, pe măsură ce soarele aluneca 


391 


dincolo de marginea canionului. 

— Regina Albă, a şoptit Mireille, ridicând privirea către 
umbrele contorsionate care făceau ca piatra să pară a se 
zvârcoli. Shahin, doar nu crezi că acolo, sus, e o femeie din 
piatră - înţelegi, o fiinţă vie? 

S-a simţit cuprinsă de un fior rece de îndată ce soarele a 
coborât, iar aerul s-a răcorit brusc. 

— Eu atâta ştiu, i-a şoptit el, de parcă s-ar fi ferit să nu-l 
audă cineva. Se spune că, uneori, la apus, când nu e 
nimeni prin preajmă, ea poate fi auzită de departe cântând 
o melodie ciudată. Poate că... va cânta pentru tine. 


La Sefar, aerul era răcoros şi limpede. Aici întâlniseră 
primele sculpturi în piatră - deşi acestea nu erau şi cele 
mai vechi -, mici diavoli cu coarne semănând cu cele ale 
caprelor, fiind făcute în basorelief. Acelea fuseseră pictate 
în jurul anului 1500 înainte de Hristos. Cu cât urcau, cu 
atât mai greu devenea drumul, şi cu atât mai vechi erau şi 
picturile - arătând mai fermecătoare, mai misterioase şi 
mai complicate. 

Mireille a simţit că, pe măsură ce urca brânele abrupte, 
săpate în pereţii drepţi ai canionului, se deplasa înapoi în 
timp. Înaintând, după fiecare cotitură a canionului, 
picturile făcute pe suprafaţa stâncilor spuneau povestea 
epocii în care vieţile oamenilor se îmbinaseră cu acele 
prăpăstii şi abisuri, valuri ale civilizaţiei, unul după altul, 
care mergeau înapoi cu opt mii de ani. 

Arta era prezentă pretutindeni - în nuanţe carmin, ocru 
şi roşu, şi negru, galben şi cafeniu -, sculptată şi creionată 
pe pereții abrupți, arsă cu culori neobişnuite în 
ascunzişurile întunecate ale fisurilor şi peşterilor - mii şi 
mii de picturi, cât puteau cuprinde cu privirea. Expuse 
acolo, în sălbăticia naturii, pictate la unghiuri şi la înălţimi 
ce puteau fi atinse doar de un căţărător priceput, sau, aşa 
cum zisese Shahin, doar de o capră, ele spuneau istoria, nu 
doar a omului, ci a vieţii însăși. 

În a doua zi de călătorie, au văzut carele lui Hyksos - 
oamenii mării, care cuceriseră Egiptul şi Sahara în urmă 


392 


cu două mii de ani înainte de Hristos, şi ale căror arme 
superioare - vehicule trase de cai şi armuri - îi ajutaseră 
să fie mai puternici decât războinicii localnici, călare pe 
cămile. Tablourile descriind cucerirea se citeau precum 
paginile unei cărţi deschise atunci când au trecut peste 
pereţii canionului ca nişte animale de pradă prin deşertul 
roşiatic. Mireille a surâs mai mult pentru sine, întrebându- 
se ce părere ar avea unchiul ei Jacques-Louis dacă ar 
contempla lucrările acelor artişti anonimi, ale căror nume 
rămăseseră îngropate în negura timpului, însă care 
rezistaseră atâtea mii de ani. 

În fiecare noapte, după ce soarele cobora sub marginea 
canionului, amândoi trebuiau sa-şi caute adăpost. Dacă nu 
găseau peşteri în apropiere, se înveleau în pături de lână, 
pe care Shahin le fixa în piatra canionului cu cuie de cort, 
astfel încât să nu se rostogolească în gol în timpul 
somnului. 

În cea de-a treia zi au ajuns la peşterile Tan Zoumaitok, 
atât de întunecate şi de adânci, încât nu puteau vedea 
decât la lumina torţelor făcute din tufărişul mărunt pe care 
îl smulgeau din crăpăturile stâncilor. În peşteri existau 
picturi colorate, perfect păstrate, reprezentând bărbaţi 
fără chipuri, cu capete de forma unor monede, vorbind cu 
peşti care mergeau pe picioare aflate în partea din spate a 
corpului lor. Asta, pentru că, i-a spus Shahin, triburile 
antice credeau ca strămoşii lor ieşiseră din mare pe uscat 
sub forma unor peşti, mergând pe picioare pentru a părăsi 
supa primordială. Tot acolo existau descrieri ale magiei pe 
care ei o foloseau pentru a domoli spiritele naturii - un 
dans în spirală, realizat de djenoun ori spirite, care părea a 
poseda, mişcându-se în sensul invers acelor de ceasornic 
în cercuri tot mai mici, în jurul formei centrale a unei 
pietre sacre. Mireille s-a uitat îndelung la imagine, avându- 
l alături pe Shahin, care nu a scos niciun cuvânt, după care 
amândoi au mers mai departe. 

În dimineaţa celei de-a patra zile, s-au apropiat de 
culmea platoului. Când au dat colţul canionului, pereţii s- 
au deschis, dând naştere unei văi largi şi adânci, acoperite 


393 


complet cu picturi. Culorile erau vizibile pretutindeni, pe 
fiecare petic de stâncă. Aceea era Valea Giganţilor. Pereţii 
cheilor, de jos până sus, erau acoperiţi cu peste cinci mii 
de picturi. Mireille s-a oprit ca să-şi tragă sufletul vreme 
de o clipă, iar ochii ei au rătăcit peste o suprafaţă uriaşă 
de pereţi pictaţi artistic - în urma cu mii de ani -, având 
culori şi beneficiind de o claritate şi o simplitate 
dezarmante, arătând de parcă ar fi fost realizate cu doar o 
zi, două în urmă. La fel ca frescele marilor maeştri, erau 
nemuritoare. 

A rămas locului multă vreme. Poveştile spuse de acei 
pereţi păreau să o învăluie, să o ducă în altă lume, 
primitivă şi misterioasă. Intre pământ şi cer nu exista 
nimic altceva decât culori şi forme, iar culorile păreau să 
gonească prin sângele ei ca un drog, în timp ce ea stătea 
pe un pervaz înalt, suspendat în spaţiu. Apoi a auzi 
sunetul. 

La început, a crezut că era vântul; un zumzet înalt, 
precum sunetul făcut de cineva când sufla în gâtul unei 
sticle de formă alungită. Ridicând privirea, Mireille a văzut 
o stâncă înaltă - probabil de trei sute de metri - care 
ţâşnea deasupra cheilor sălbatice şi pârjolite de arşiţă. Pe 
faţa stâncii părea să fi apărut, ca de niciunde, o crăpătură. 
Mireille a aruncat o privire către Shahin. Şi el se uita spre 
stânca de unde se auzea sunetul. Bărbatul şi-a tras valurile 
peste faţă şi i-a făcut semn din cap să pornească înaintea 
lui pe fâşia îngustă a drumului. 

Poteca urca brusc. Curând, a devenit atât de abruptă, 
iar marginea ei părea atât de fragilă, încât Mireille - care 
era gravidă în mai bine de şapte luni - abia reuşea să îşi 
ţină echilibrul şi să respire firesc. La un moment dat, 
picioarele au lăsat-o şi a căzut în genunchi. Pietrele care s- 
au desprins de sub ea s-au rostogolit de la o mie de metri 
în cheile de dedesubt. Inghiţind în sec şi lingându-şi 
buzele, Mireille s-a ridicat în picioare - deoarece poteca 
era atât de îngustă, încât Shahin n-ar fi putut să o ajute - şi 
a continuat să înainteze fără să mai privească în jos. 
Sunetul a crescut în intensitate. 


394 


Era vorba despre trei note, emise mereu, mereu, în 
diferite combinaţii, în tonuri tot mai înalte. Cu cât Mireille 
se apropia mai mult de crăpătura din stâncă, cu atât mai 
puţin semănau notele cu şuieratul vântului. Tonul frumos 
şi limpede aducea cu glasul omenesc. Mireille a continuat 
să urce pe cornişa ce se sfărâma sub tălpile ei. 

Brâna era la o mie cinci sute de metri deasupra văii. 
Ceea ce păruse de jos doar o crăpătură îngustă în stâncă 
era, de fapt, o fisură gigantică, reprezentând intrarea într- 
o peşteră; cel puţin aşa arăta. Având şase metri în lăţime şi 
cincisprezece metri înălţime, arăta ca o ruptură uriaşă în 
piatră, aflată între brână şi culme. Mireille a aşteptat ca 
Shahin să o ajungă din urmă şi, luându-l de mână, au păşit 
împreună prin deschizătură. 

Zgomotul a devenit asurzitor, răsunând în jurul lor din 
toate părţile şi reverberând din pereţii ce alcătuiau fisura. 
Părea să treacă prin fiecare fibră a trupului ei, în timp ce 
ea se străduia să înainteze prin crevasa întunecată. La 
capătul ei, a văzut o licărire. S-a târât prin beznă, pe 
măsură ce muzica părea să o învăluie cu totul. Într-un 
târziu, a ajuns la capăt, încă ţinându-se de Shahin, şi a 
făcut un pas în afară. 

Ceea ce i se păruse a fi o peşteră era de fapt o mică vale, 
al cărei tavan era deschis spre cer. De deasupra venea o 
lumină orbitoare, făcând totul să pară de un alb straniu. La 
periferia zidurilor concave se aflau uriaşii. Înalţi de şase 
metri, ei pluteau deasupra lui Mireille, învăluiţi în culori 
deschise, aproape eterice. Zei cu coarne spiralate de cerb, 
bărbaţi cu costume umflate, cu furtunuri ce mergeau de la 
gură până la piept, cu feţele ascunse sub căşti în formă de 
glob, având doar linii în locul în care ar fi trebuit să apară 
trăsăturile chipurilor lor. Aceştia stăteau pe scaune cu 
spătare ciudate, care le sprijineau şi capetele: în faţa lor se 
găseau  leviere şi aparate circulare asemănătoare 
cadranelor de ceas sau barometrelor. Toate aveau funcţii 
necunoscute şi ciudate pentru Mireille, iar în centrul 
acestora plutea Regina Albă. 

Muzica încetase. Poate fusese o iluzie creată de vânt - 


395 


ori de mintea ei. Siluetele străluceau orbitor în lumina albă 
care scalda totul în jur. Mireille s-a uitat la Regina Albă. 

Silueta ciudată şi  înfiorătoare aflata pe zid era 
copleşitoare, fiind mai mare decât celelalte. Ca o 
ameninţare divină, se înălța pe stâncă într-un nor de alb, 
cu trăsăturile puternice ale chipului ei abia sugerate de 
câteva linii drepte trasate cu violenţă şi cu coarne ca nişte 
semne de întrebare ce păreau să ţâşnească din perete. 
Gura ei era un țipăt uriaş, semănând cu aceea a unei 
persoane fără limbă care se chinuieşte să vorbească. Însă 
ea nu vorbea. 

Mireille a privit-o lung, într-o stare de apatie vecină 
groazei. Împresurată de o tăcere mai înspăimântătoare 
decât sunetul, s-a uitat la Shahin, care stătea nemişcat 
alături de ea. Înveşmântat în haik-ul lui negru şi în vălurile 
albastre, părea că şi el fusese cioplit din piatră. În lumina 
strălucitoare, înconjurată de zidurile reci ale cheilor, 
Mireille, încă îngrozită şi derutată, şi-a întors încet privirea 
spre zid. Şi atunci a văzut. 

Regina Albă avea un toiag lung în mâna ridicată, iar în 
jurul toiagului erau încolăciţi şerpi. La fel ca şi caduceul 
care ajuta la însănătoşire, aceştia formau cifra opt. 1 s-a 
părut că aude o voce, însă ea nu venea din peretele de 
piatră, ci dinăuntru. Glasul o îndemna: „Mai priveşte o 
dată. Uită-te mai atent. Vezi“. 

Mireille a privit la toate siluetele înşirate de-a lungul 
zidului. Toate înfăţişau bărbaţi - în afară de cea a Reginei 
Albe. Şi atunci, ca şi cum cineva i-ar fi smuls un văl de pe 
ochi, a văzut totul altfel. Nu mai era imaginea unor bărbaţi 
care făceau lucruri ciudate şi greu de înţeles, ci era vorba 
despre un singur bărbat. Ca o imagine în mişcare ce 
începea într-un loc şi se termina în altul, arăta înaintarea 
acelui om prin mai multe faze - o transformare de la un 
lucru la altceva. 

Sub bagheta fermecată a Reginei Albe, bărbatul se 
deplasa de-a lungul zidului, trecând dintr-o etapă în alta, 
aşa cum oamenii cu capetele rotunde ieşiseră la început 
sub formă de peşti din mare. Era îmbrăcat în straie de 


396 


ritual, probabil ca să se protejeze. Mişca leviere cu 
mâinile, la fel ca un corăbier care mânuieşte timona ori ca 
un chimist care macină o substanţa într-un mojar. Şi, în 
cele din urmă, după multe modificări, când marea lucrare 
a fost desăvârşită, el s-a ridicat de pe scaun şi s-a alăturat 
Reginei Albe, încoronat pentru eforturile lui cu coarnele 
spiralate ale lui Marte, zeul războiului şi al distrugerii. 
Devenise zeu. 

— Am înţeles, a spus Mireille cu voce tare, iar sunetul 
vocii ei a răsunat, reluat de pereţii de piatră şi de podeaua 
abisului. 

Şi în acel moment a simţit şi ea primele dureri. S-a 
chircit când acestea au apucat-o, iar Shahin a prins-o şi a 
ajutat-o să se aşeze. Incepuse să transpire, o luase cu frig 
şi inima îi bătea nebuneşte. Shahin şi-a sfâşiat vălurile şi i- 
a dus o mână la burtă atunci când cea de-a doua contracție 
i-a scuturat corpul. 

— A sosit vremea, a spus el încet. 


Tassili 
Iunie 1793 


De pe platoul înalt de deasupra Tamrit-ului, Mireille 
putea vedea până la treizeci de kilometri depărtare în 
adâncul deşertului. Vântul îi ridicase părul de culoarea 
nisipului roşcat, făcându-i-l să fluture în urma ei. Ţesătură 
uşoară a caftanului îi era desfăcută la piept, iar copilul 
sugea la sân. Aşa cum prezisese Shahin, copilul se născuse 
sub ochii zeiţei - şi era băiat. Mireille îl numise Charlot, 
după şoimul ei. Acum avea şase săptămâni. 

La orizont, a văzut dârele roşietice de nisip stârnite de 
călăreţii de la Bahr-al-Azrak. După ce şi-a încordat 
privirea, a reuşit sa distingă patru bărbaţi pe cămile, parcă 
alunecând pe coama unei dune uriaşe. Aerul înfierbântat 
se ridica de pe dună, formând parcă nişte aburi ce 
ascundeau siluetele care se mişcau spre ei. 

Avea să le ia aproape o zi să ajungă la Tamrit, care se 
afla în depărtatele canioane din Tassili, dar nu era nevoie 


397 


ca Mireille să aştepte sosirea lor. Ştia că aceştia veneau 
după ea. Simţea asta de câteva zile. După ce şi-a sărutat 
fiul pe creştet, l-a învelit în sacul pe care îl atârnase de gât 
şi a pornit să coboare muntele în aşteptarea scrisorii. Dacă 
nu i-o aduceau ei, oricum avea s-o primească în curând. 
Era vorba despre scrisoarea trimisă de stareţa de 
Montglane, prin care i se spunea sa se întoarcă. 


398 


MUNŢII FERMECAŢI 


Ce este viitorul? Ce este trecutul? Ce 
suntem noi? Ce este fluidul fermecat care 
ne înconjoară şi ascunde lucrurile pe care 
vrem cel mai mult să le cunoaştem? Trăim şi 
murim în mijlocul unor minuni. 


NAPOLEON BONAPARTE 


Kabil 
Iunie 1973 


Aşadar, împreuna cu Kamel, am urcat munţii magici. Cu 
cât mai adânc pătrundeam în acel târâm pierdut, cu atât 
mai mult mă îndepărtam de tot ce ţinea de real. 

Nimeni nu ştie exact unde începe şi unde se termină 
regiunea Kabil. Un hăţiș ca un labirint de piscuri înalte şi 
chei adânci, strivite între  Medjerdas la nord de 
Constantine şi Hondas sub Bouira, aceste lanţuri uriaşe ale 
Munţilor Atlasul Mare - Kabilia Mare şi Mică - se întind pe 
o distanţă de treizeci de mii de kilometri, prăbușindu-se în 
cele din urmă în josul comişei de piatră, din apropiere de 
Bejaia, drept în mare. 

Kamel conducea automobilul Citroen, aparţinând 
ministerului, pe drumul de ţară străjuit de eucalipţi 
bătrâni, în vreme ce dealurile cu nuanţe albăstrii se ridicau 
deasupra noastră maiestuoase, cu piscurile acoperite de 
zăpadă şi încărcate de mister. Mai jos se întindea Tizi- 
Ouzou - Defileul Grozamei -, unde iarba neagră făcea loc 
cerceluşilor strălucitori, ale căror flori mari se legănau ca 
nişte valuri de mare la fiecare adiere a vântului. Parfumul 
lor minunat inundase aerul, făcându-l să devină ameţitor. 

Apele limpezi şi albastre ale râului Ouled Sebaou se 


399 


rostogoleau prin iarba mare până la genunchi de pe 
marginea drumului. Acest râu, umflat de păraiele 
provenite din topirea zăpezii, şerpuia cale de patru sute 
cincizeci de kilometri până la Cap Bengut, udând Tizi- 
Ouzou pe toată durata verii lungi şi fierbinţi. Era greu de 
imaginat că ne aflam doar la patruzeci şi cinci de kilometri 
de Mediterana înveşmântată în ceţuri şi că la o sută 
cincizeci de kilometri spre sud se afla cel mai întins deşert 
din lume. 

Kamel rămăsese ciudat de tăcut în cele patru ore de 
când mă luase de la hotel. Amânase destul de mult să mă 
ducă acolo - trecuseră aproape două luni de când îmi 
promisese acea călătorie. În acest răstimp, mă trimisese în 
tot felul de misiuni - unele semănând a pierdere de vreme. 
Inspectasem rafinării, instalaţii de egrenarea bumbacului 
şi filaturi. Văzusem femei cu feţele ascunse de văluri şi cu 
picioarele desculţe stând jos pe podeaua fabricilor de griş, 
separând cuşcuşul; mă alesesem cu ochii opăriţi de aerul 
înfierbântat din uzinele textile, şi simţisem că-mi iau foc 
plămânii inspectând instalaţii de extrudare; şi fusese cât 
pe ce să cad cu capul înainte într-o oală cu oţel topit de pe 
schela precară ridicată în apropierea unui furnal. Mă 
trimisese pretutindeni în partea de vest a statului - Oran, 
Tlemcen, Sidi-bel-Abbes - pentru a strânge datele necesare 
ca bază pentru modelul informatic. Însă niciodată nu mă 
trimisese spre răsărit, unde se afla Kabilia. 

Vreme de şapte săptămâni încărcasem date privind 
fiecare ramură a industriei în computerele mari de la 
Sonatrach, conglomeratul de prelucrare a țițeiului. O 
pusesem până şi pe Therese, centralista de la telefoane, să 
adune statistici guvernamentale privind producţia şi 
consumul de ţiţei al altor ţări, ca să pot compara balanţele 
comerciale şi să descopăr cine va fi lovit cel mai grav de o 
eventuală criză. Aşa cum îi spusesem şi lui Kamel, nu era 
uşor să realizez un sistem ca acela într-o ţară în care 
jumătate din comunicaţii se desfăşurau cu ajutorul unor 
centrale telefonice din Primul Război Mondial, iar restul 
comunicaţiilor se realizau cu ajutorul cămilelor. Cu toate 


400 


acestea, îmi dădusem toată silinţa. 

Pe de altă parte, aveam impresia că mă îndepărtasem 
mai mult decât oricând de scopul meu - descoperirea 
Setului Montglane. Nu mai auzisem nimic de Solarin, nici 
de misterioasa prezicătoare. Therese transmisese toate 
mesajele mele către Nim, Lily şi Mordecai, fără niciun 
rezultat. În ce mă privea, se părea că eram privată de orice 
informaţii din afară. lar Kamel mă trimitea atât de departe 
în ţară, încât aveam senzaţia că ştia ce pusesem la cale. 
Apoi, în acea dimineaţă, apăruse la hotelul meu, oferindu- 
se să mă ducă „în plimbarea promisă“. 

— Ai crescut în regiunea asta? l-am întrebat eu, 
coborând geamul fumuriu ca să văd mai bine. 

— În munţi, mi-a răspuns Kamel. Majoritatea satelor se 
află pe piscuri şi oferă o privelişte minunată. Ai vrea să 
vezi ceva anume, sau îţi ofer doar o plimbare de agrement? 

— De fapt, aş vrea să vizitez un negustor de antichităţi, 
care este cunoştinţa unui prieten din New York. Am promis 
că voi trece pe la prăvălia acestuia, dacă nu ne abatem 
prea mult de la traseul nostru. 

Mă gândisem că era preferabil să par nepăsătoare, 
pentru că nu ştiam mare lucru despre legătura lui 
Llewellyn. Nu găsisem satul pe nicio hartă; după cum 
spusese şi Kamel, hărţile Algeriei erau destul de sumare. 

— Antichităţi? s-a mirat Kamel. Nu sunt multe asemenea 
dughene. Tot ce a fost de valoare a luat de mult calea 
muzeelor. Cum se numeşte dugheana asta? 

— Habar nu am. Satul se cheamă Ain Ka'abah, am zis 
eu. Llewellyn a precizat că e singurul magazin de acest 
gen din localitate. 

— Ce ciudat, a grăit Kamel, fiind atent la drum. Ain 
Ka'abah este satul unde m-am născut. E minuscul, aflat 
departe de orice drumuri, şi nu există nicio dugheana de 
antichităţi acolo. Sunt sigur de asta. 

Am scos agenda din poşeta şi am răsfoit-o până am găsit 
ceea ce notasem în grabă din ce-mi spusese Llewellyn. 

— Uite aici. Nu am strada, dar e în partea de nord a 
localităţii. S-ar părea ca s-a specializat în covoare. Pe 


401 


proprietar îl cheamă El-Marad. 

Poate ca doar mi s-a părut, dar Kamel s-a schimbat la 
faţa auzind explicaţia mea. A rămas nemişcat, iar glasul mi 
s-a părut încordat când mi-a răspuns. 

— El-Marad, a repetat el. Il cunosc. E unul dintre cei mai 
mari neguţători din regiune, care este renumită pentru 
covoarele realizate acolo. Te interesează să cumperi un 
covor? 

— Dacă mă gândesc mai bine, nu, am zis, devenind 
precaută. Kamel nu-mi spunea chiar totul, şi din expresia 
lui mi-am dat seama că nu era tocmai în regula ceva. 
Prietenul meu din New York m-a rugat să trec pe acolo şi 
să stau de vorba cu el. Dacă e vreo problemă, aş putea 
veni singură altă dată. 

Kamel a rămas tăcut preţ de câteva minute. Părea să se 
gândească la ceva. Am ajuns la capătul văii şi am început 
să urcăm drumul ce ducea pe munte. Pajiştile verzi şi 
unduitoare erau presărate de pomi fructiferi în floare. Am 
văzut băieţi stând pe marginea drumului şi vânzând 
mănunchiuri de sparanghel sălbatic, ciuperci mari, de 
culoare neagră şi narcise proaspete. Kamel a oprit şi s-a 
tocmit timp de câteva minute într-o limbă stranie, un 
dialect berber, care semăna cu ciripitul zglobiu al unor 
păsări. Apoi a băgat capul pe geam şi mi-a întins un buchet 
de flori cu miros dulceag. 

— Dacă mergi să-l întâlneşti pe El-Marad, a zis el, 
zâmbind ca la început, sper că ştii să te tocmeşti. E 
nemilos ca un beduin, şi de zece ori mai bogat decât 
oricare beduin. Nu l-am mai văzut - de fapt, nici n-am mai 
trecut pe aici - de la moartea tatălui meu. Am multe 
amintiri legate de satul meu. 

— Dar nu e musai să mergem acolo, am repetat eu. 

— Ba vom merge, a spus Kamel cu fermitate, cu toate că 
tonul lui nu sugera nici pe departe entuziasmul. Pe de altă 
parte, El-Marad va fi uimit să mă vadă. După ce tata a 
murit, el a ajuns căpetenia satului. 

Apoi Kamel a tăcut din nou, devenind oarecum posac. M- 
am întrebat ce se petrecea. 


402 


— Şi cum e acest neguţător de covoare? l-am întrebat 
eu, ca să sparg gheaţa. 

— In Algeria, poţi afla multe despre un om din numele 
lui, a spus Kamel în timp ce vira cu pricepere pe drumul 
care devenea tot mai sinuos. De exemplu, Ibn înseamnă 
„fiul lui“. Unele sunt nume de locuri, precum Yamini - 
Omul din Yemen, ori Jabal-Tarik - Muntele Tarik, ori 
Gibraltar. Cuvintele £/ Al şi Bel se referă la Allah sau la 
Ba'al - adică Dumnezeu -, ca Hanniba'al: Ascetul lui 
Dumnezeu; Al'a-ddin: Slujitorul lui Allah şi aşa mai 
departe. 

— Şi atunci ce înseamnă El-Marad: Corsarul lui 
Dumnezeu? l-am întrebat eu râzând. 

— Eşti mai aproape de adevăr decât îţi închipui, a spus 
Kamel, zâmbind crispat. Numele lui nu e nici arabesc, nici 
berber; e akadian, aceasta fiind limba vechii Mesopotamii. 
E prescurtarea pentru al-Nimarod, ori Nimrod, un rege de 
la începutul istoriei Babilonului. El a construit Tumul 
Babel, care trebuia să se înalțe până la soare, până la 
porţile raiului. Pentru că asta înseamnă Bab-el - Poarta lui 
Dumnezeu. lar Nimrod înseamnă Rebelul - cel care încalcă 
voia zeilor. 

— Ăsta da, nume pentru un neguţător de covoare, am 
spus eu râzând. Dar, bineînţeles, observasem asemănarea 
cu numele unui cunoscut de-al nostru. 

— Da, a confirmat el, dacă ar fi doar atât. 


Kamel nu a vrut să-mi explice ce voise să spună prin 
acele cuvinte despre El-Marad, însă nu era o coincidenţă 
că, dintre atâtea sute de sate, el crescuse tocmai în acela 
unde îşi avea căminul şi neguţătorul de covoare pe care îl 
căutau. 

În jurul orei două, când am ajuns în mica staţiune Beni 
Yenni, eram moartă de foame. Hanul minuscul de pe 
culmea muntelui era departe de a fi elegant, însă 
chiparoşii întunecaţi ce se răsuceau unul în jurul altuia în 
apropierea zidurilor zugrăvite în ocru şi a acoperişului cu 
tigle roşii alcătuiau un cadru fermecător. Am luat masa pe 


403 


mica terasă din ardezie, înconjurată de un grilaj alb care 
pornea chiar de pe culmea muntelui. In valea de dedesubt 
se zăreau vulturi rotindu-se alene, ale căror aripi scânteiau 
când treceau prin ceața subţire şi albăstruie ce se înălța 
dinspre Ouled Aissi. În jurul nostru se vedea doar terenul 
înşelător: drumuri şerpuitoare, semănând cu nişte panglici 
firave şi dezlânate care păreau gata în orice clipă să 
alunece de pe versantul muntelui, sate întregi care arătau 
ca nişte bolovani sparţi de culoare roşiatică, agăţate 
precar de vârful oricărei coline mai înalte. Cu toate că era 
deja luna iunie, aerul era rece chiar şi pentru puloverul pe 
care îl purtam, fiind cu cel puţin zece-cincisprezece grade 
mai răcoare decât pe coasta pe care o părăsiserăm în acea 
dimineaţă. Dincolo de vale am văzut zăpada acoperind 
piscurile din Masivul Djurdjura şi nori ce păreau suspect 
de grei, ce se aflau chiar în direcţia în care urma să ne 
îndreptăm. 

Eram singurele persoane de pe terasă, iar chelnerul mi 
s-a părut destul de îmbufnat că a trebuit să iasă din 
căldura bucătăriei ca să ne aducă băutura şi mâncarea de 
prânz. M-am întrebat dacă în han se cazase cumva cineva, 
deşi acesta era subvenţionat de stat pentru lucrătorii din 
cadrul ministerului. Turismul din Algeria abia dacă reuşea 
să facă rentabile câteva dintre staţiunile mai accesibile 
aflate de-a lungul coastei. 

Am rămas în aerul rece şi proaspăt bând byrrh roşu şi 
amărui, cu lămâie şi gheaţă. Am mâncat în tăcere. O ciorbă 
fierbinte din cremă de legume, baghete crocante şi pui 
umplut cu maioneză şi aspic. Kamel a rămas la fel de 
adâncit în gânduri. 

Înainte de a pleca de la Beni Yenni, a deschis 
portbagajul şi a scos un maldăr de scoarţe din lână ca să 
ne învelim genunchii. Ca şi mine, îl îngrijora starea vremii. 
Drumul era din ce în ce mai periculos. De unde să 
bănuiesc că asta nici nu se compara cu ceea ce aveam să 
îndurăm curând? 

De la Beni Yenni până la Tikjda am mers doar o oră, dar 
mi s-a părut cât o eternitate. Am stat mai mult în tăcere. 


404 


La început, drumul a şerpuit până pe fundul văii, a 
traversat râul mic şi s-a îndreptat către un deal vălurit, 
care părea destul de jos. Însă, pe măsură ce am înaintat, 
drumul a devenit tot mai abrupt. Motorul maşinii era 
ambalat serios când am ajuns în vârf. Am privit în jos. În 
faţa mea se găsea un hău adânc de mai bine de şase sute 
de metri, un labirint de chei căscate şi smulse parcă din 
stânci. Iar drumul nostru - atât cât se vedea - era o masă 
de pietriş mărunt, gata să se scurgă pe versantul muntelui. 
Ca să sporească spaima, brâna îngustă tăiată în rocă se 
răsucea şi se furişa ca un nod marinăresc şi cobora brusc 
pe faţa stâncii, având o pantă de cel puţin 15 grade, 
mergând direct spre Tikjda. 

După ce Kamel a condus automobilul mare, semănând 
cu un motan, dincolo de culme şi a pornit pe poteca 
îngustă, am închis ochii şi am rostit câteva rugăciuni. Când 
i-am deschis, maşina virase pe după un pisc. Acum, drumul 
nu mai părea legat de nimic, arătând ca suspendat în 
spaţiu, printre nori. De o parte şi de alta a maşinii, cheile 
coborau câte trei sute de metri sau mai mult. Piscurile 
acoperite de zăpadă păreau să ţâşnească precum nişte 
stalagmite din fundul văii. Vântul puternic, şuierător, 
mătura pereţii abrupți ai ravenelor întunecate, azvârlind 
zăpadă în calea noastră şi împiedicând vizibilitatea. Aş fi 
sugerat să renunţăm, însă nu exista niciun loc în care să 
poată fi întoarsă maşina. 

Imi tremurau picioarele de cât îmi proptisem tălpile în 
podea, parcă pregătită pentru şocul care ar fi urmat dacă 
maşina ar fi pierdut contactul cu solul şi s-ar fi prăbuşit în 
gol. Kamel a încetinit la 45, apoi la 30, după care ne-am 
târât cu 15 kilometri la oră. 

Ciudat, pe măsură ce coboram panta abruptă, zăpada 
era tot mai mare. Uneori, după câte un viraj foarte strâns, 
dădeam de câte o căruţă cu fân ori vreun camion stricat, 
vehicule ce fuseseră abandonate pe drum. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, e iunie! i-am spus lui 
Kamel, în momentul în care înaintam, cu mare atenţie, pe 
după un troian foarte mare de zăpadă. 


405 


— Şi nici măcar nu ninge, a spus el încet, ci doar 
fulguieşte uşor... 

— Ce vrei să spui cu încă nu ninge? l-am întrebat. 

— Sper să fie pe gustul tău covoarele lui, a spus Kamel 
cu un zâmbet ironic. Pentru că s-ar putea să te coste mai 
mult decât bani. Chiar dacă nu ninge, chiar dacă drumul 
nu se prăbuşeşte, chiar dacă ajungem la Tikjda înainte de 
căderea întunericului, mai avem de traversat podul. 

— Înainte de căderea întunericului? am zis chinuindu-mă 
să desfac harta greoaie şi inutila a zonei Kabil. După harta 
asta, Tikjda este la doar patruzeci şi cinci de kilometri de 
aici, iar podul e dincolo de... 

— Da, m-a aprobat Kamel, dar hărţile arată doar 
distanţele în plan orizontal. Lucrurile care par apropiate în 
plan bidimensional pot fi foarte îndepărtate în realitate. 

Am ajuns la Tikjda la ora şapte. Soarele, pe care, din 
fericire, l-am văzut într-un târziu, se afla deasupra 
ultimului şir de munţi, pregătit să coboare în spatele 
Rifului. Ne trebuiseră trei ore ca să străbatem patruzeci şi 
cinci de kilometri. Kamel marcase Ain Ka'abah pe hartă în 
apropiere de Tikjda - se părea că vom putea ajunge repede 
acolo însă adevărul era altul. 

Am plecat din Tikjda, după ce am oprit doar pentru a 
alimenta cu benzină şi pentru a mai lua o gură de aer 
proaspăt de munte. Vremea se îmbunătăţise: cerul se 
luminase, aerul părea mătăsos, iar departe, dincolo de 
pinii ce semănau cu nişte prisme, se întindea o vale 
răcoroasă şi albăstruie. În mijlocul ei, probabil la aproape 
zece kilometri depărtare, se vedea un munte enorm, având 
o formă rectangulară, al cărui vârf era tăiat drept, ca un 
podiş. Se înălța complet izolat în mijlocul acelei văi. 

— Ain Ka'abah, a zis Kamel, făcând semn cu mâna. 

— Acolo sus? am întrebat eu. Dar nu văd niciun drum... 

— Nici nu există drum, ci doar o poteca, mi-a răspuns el. 
Vom străbate câţiva kilometri de teren mlăştinos pe 
întuneric, apoi o luăm în sus pe potecă. Dar ca să ajungem 
acolo, va trebui să trecem podul. 

Podul se găsea la aproape opt kilometri de Tikjda, dar la 


406 


o mie două sute de metri mai jos. La ora crepusculului - 
perioada cea mai dificilă a zilei în privinţa vizibilităţii - era 
greu să vezi prin umbrele violacee aruncate de stâncile 
înalte, însă valea din dreapta noastră era încă luminată 
orbitor, transformând muntele Ain Ka'abah într-un cub de 
aur. Drept înaintea noastră aveam o privelişte care îmi tăia 
răsuflarea. Poteca noastră cobora, cobora, până aproape 
de fundul văii, însă la o sută cincizeci de metri deasupra 
stâncilor, suspendat deasupra unui râu ce curgea cu viteza 
unui torent, se afla un pod. Kamel a încetinit în timp ce 
coboram mereu către fundul canionului. Ajuns la pod, a 
oprit. 

Era un pod fragil, care abia se ţinea, şi părea să fi fost 
încropit pentru maşini de jucărie. După cum arăta putea să 
fi fost construit în urmă cu zece ori cu o sută de ani. 
Suprafaţa lui, înălţată şi îngustă, abia de era suficientă cât 
să permită trecerea unei maşini, iar a noastră putea fi şi 
ultima care să încerce traversarea. Râul izbea şi trăgea de 
picioarele lui, care nu se vedeau din cauza torentului 
înspumat de apă ce se prăvălea dinspre cheile aflate mai 
sus. 

Kamel a condus atent maşina zveltă pe suprafaţa aspră. 
Am simţit podul cutremurându-se sub noi. 

— Îţi vine greu să-ţi imaginezi aşa ceva, a spus Kamel în 
şoaptă, ca şi cum până şi o vibraţie mai profunda a vocii lui 
ar fi putut face podul să se prăbuşească, dar, în miezul 
verii, râul acesta e doar un firicel ce se strecoară prin 
terenul mlăştinos. 

— Dar cât ţine vara: mai mult de un sfert de ceas? am 
întrebat eu, cu gura uscată de spaimă auzind cum scârţâie 
podul. Un buştean sau ceva adus de apă a izbit în stâlpii de 
susţinere, iar podul s-a zgâlţâit de parcă ar fi pornit un 
cutremur. M-am ţinut de rezemătoarea de cot până ce 
vibrația aceea a încetat. 

Am început să respir din nou abia după ce roţile din faţă 
ale Citroenului au ajuns pe teren ferm. Mi-am ţinut pumnii 
strânşi până am simţit şi roţile din spate ajungând pe 
pământ. Kamel a oprit maşina şi s-a uitat la mine cu un 


407 


zâmbet de uşurare. 

— Ce lucruri le cer femeile bărbaţilor, a spus el, doar ca 
să facă nişte mici cumpărături! 

Terenul de pe fundul văii părea prea moale ca să 
coborâm cu maşina acolo, de aceea am lăsat-o pe ultima 
brână de piatră de sub pod. În zona mlăştinoasă se 
întretăiau drumurile făcute de capre prin iarba înaltă. In 
noroi se vedeau urmele adânci de copite şi căcărezele 
lăsate de capre. 

— Din fericire, mi-am luat încălţămintea potrivita, am 
spus eu, uitându-mă cu mâhnire la sandalele mele aurii, cu 
barete subţiri, total nepotrivite pentru a merge pe un 
asemenea teren. 

— Mişcarea o să-ţi facă bine, a spus Kamel. Femeile din 
partea locului merg pe jos în fiecare zi cărând în spate 
găleți cu apă de cel puţin treizeci de kilograme. Apoi mi-a 
surâs. 

— Trebuie să am încredere în tine, pentru că-mi place 
zâmbetul tău, i-am zis eu. Altă explicaţie nu există pentru 
ceea ce fac acum. 

— Cum deosebeşti un beduin de un kabil? m-a întrebat 
el, în timp ce mergeam prin iarba udă. 

— Asta e o glumă? am întrebat eu râzând. 

— Nu, vorbesc serios. Îţi dai seama dacă cineva e beduin 
pentru că niciodată nu-şi arată dinţii când râde. E 
nepoliticos să ţi se vadă măselele; de fapt, aduce ghinion. 
Să-l urmăreşti pe El-Marad, şi te vei convinge. 

— Nu e kabil? am întrebat eu. 

În acele clipe străbăteam un drum ce şerpuia prin valea 
întunecată a râului. Muntele Ain Ka'abah se ridica 
dominator deasupra noastră, încă luminat de ultimele raze 
ale soarelui. In locurile în care ierburile fuseseră călcate în 
picioare, am zărit flori sălbatice violete, galbene şi roşii 
care îşi închideau petalele la venirea întunericului. 

— Nimeni nu ştie, a spus Kamel, care încerca să 
găsească un drum mai puţin noroios. A venit în Kabilia cu 
ani în urmă... n-am aflat de unde... şi s-a stabilit la Ain 
Ka'abah. Un om ale cărui origini rămân misterioase. 


408 


— Înţeleg că nu prea ţii la el, am spus eu. 

Kamel a continuat să înainteze în tăcere. 

— E greu să ţii la un om, a rostit el într-un târziu, pe 
care îl consideri răspunzător de moartea tatălui tău. 

— Moartea! am exclamat eu, alergând prin iarbă ca să-l 
ajung din urmă. Una din sandale mi s-a împotmolit în noroi 
şi a dispărut prin ierburi. Eu şi Kamel ne-am oprit câteva 
momente până am găsit-o. Ce vrei să spui? am mormăit eu 
dintre ierburile înalte. 

— Au avut o afacere împreună, tatăl meu şi El-Marad, a 
spus el, în timp ce-mi puneam sandaua regăsită. Tata s-a 
dus în Anglia la negocieri. A fost prădat şi ucis de nişte 
borfaşi pe o stradă din Londra. 

— Aşadar, acest El-Marad nu a fost propriu-zis 
amestecat în uciderea tatălui tău, am zis eu, ajungându-l 
din urmă. 

— Nu, a spus Kamel. El-Marad practic mi-a plătit 
educaţia din partea de afacere a tatălui meu, ca să pot 
rămâne la Londra. Oricum, el a continuat afacerea. Nu i- 
am trimis niciodată o scrisoare de mulţumire. De aceea am 
spus că va fi surprins să mă vadă. 

— Şi de ce îl socoteşti răspunzător de moartea tatălui 
tău? am insistat eu. 

Era limpede că nu voia să discute despre asta. Fiecare 
cuvânt pe care îl rostea părea să-l solicite prea mult. 

— Nu ştiu, a spus el cu glas scăzut, de parcă i-ar fi părut 
rău că adusese vorba despre asta. Poate pentru că am 
considerat că el trebuia să meargă acolo. 

Nu am mai schimbat nicio vorba cât am traversat valea. 
Drumul spre Ain Ka'abah şerpuia parcă la nesfârşit în jurul 
muntelui. Ne-a luat jumătate de oră ca să ajungem până în 
vârf - ultimii cincizeci de metri erau de fapt trepte late 
săpate în piatră şi destul de uzate, ceea ce însemna că pe 
acolo trecuse multă lume. 

— Ce mănâncă oamenii care trăiesc aici? am întrebat, în 
timp ce respiram greu din cauza urcuşului abrupt. Patru 
cincimi din Algeria era deşert, lemnul constituia o raritate, 
iar singurul teren arabil se întindea pe o fâşie îngustă, 


409 


lungă de aproape trei sute de kilometri de-a lungul coastei. 

— Oamenii confecţionează covoare, mi-a răspuns Kamel, 
şi bijuterii din argint, pe care le vând. În munţi există 
pietre preţioase sau semiprețioase - carneol şi opal, şi ceva 
turcoaze. Restul se aduce de pe coastă. 

Drumul lung trecea prin mijlocul satului Ain Ka'abah şi 
de fiecare parte a lui se aflau case. Ne-am oprit în faţa unei 
case mari, cu acoperişul din stuf. În horn îşi făcuseră cuib 
nişte berze, şi am văzut câteva cocoţate pe acoperiş. 

— Asta este coliba ţesătorilor, a spus Kamel. 

În timp ce mergeam de-a lungul străzii, am observat că 
soarele dispăruse cu desăvârşire. Aveam parte de un 
crepuscul minunat, în care culoarea predominantă era cea 
a levănţicii, însă se făcuse rece. 

Pe drum se vedeau câteva căruţe cu fân, câţiva măgari şi 
câteva turme de capre. Am presupus ca era mai uşor să 
urci cu o căruţă trasă de măgari decât cu un Citroen. 

La capătul satului, Kamel s-a oprit pe drum, în faţa unei 
case mari. A rămas acolo, privind-o îndelung. Era din stuc, 
precum celelalte, dar pesemne de două ori mai mare, 
având un balcon care ţinea cât toată faţada. Pe balcon 
stătea o femeie care bătea covoare. Era brunetă şi 
îmbrăcată în haine viu colorate. Alături de ea se afla o 
fetiţă cu plete aurii, care purta o rochiţă albă şi şorţuleţ. 
Parul din creştetul copilei era împletit în codițe subţiri. 
Când ne-a văzut, fetiţa a coborât în goană şi s-a apropiat 
de mine. 

Kamel a strigat către mamă, care a rămas cu privirea 
spre el, fără să spună nimic. Apoi m-a văzut pe mine şi mi- 
a zâmbit sincer, arătându-şi câţiva dinţi de aur. După 
aceea a intrat în casă. 

— Aceasta este casa lui El-Marad, a spus Kamel. Iar 
femeia este soţia lui cea mai în vârstă. Copila s-a născut 
foarte târziu; femeia a născut-o la multă vreme după ce a 
fost considerată stearpă. Aşa ceva se consideră un semn al 
lui Allah - copilul este „ales“. 

— De unde ştii toate acestea dacă eşti plecat de aici de 
mai bine de zece ani? l-am întrebat. Copila aceasta are 


410 


doar cinci ani. 

Kamel a luat fetiţa de mână cât ne-am îndreptat spre 
casă şi a privit-o cu multă afecţiune. 

— N-am mai văzut-o până acum, a recunoscut el, dar 
urmăresc ce se petrece în satul meu. Copila aceasta a fost 
considerată o minune. Ar fi trebuit să-i aduc ceva; la urma 
urmelor, ea nu are nicio legătură cu sentimentele pe care 
le am faţă de tatăl ei. 

Am scotocit prin poşeta mea încăpătoare să văd dacă 
aveam ceva care să constituie un cadou sau o jucărie. M- 
am trezit între degete cu o piesă de şah din setul lui Lily - 
era doar o piesă din plastic -, regina albă. Arăta ca o 
păpuşă  miniaturală. Foarte încântată, fetiţa a fugit 
înăuntru să-i arate mamei jucăria primită. Kamel a zâmbit 
spre mine, în semn de recunoştinţă. 

Femeia a ieşit şi ne-a invitat în casa întunecoasă. Ţinând 
piesa de şah într-o mână, a vorbit cu Kamel în berberă, 
privind mereu spre mine cu ochi sclipitori. Probabil că îl 
întreba despre mine. De câteva ori m-a atins cu degete 
uşoare ca o pană. 

Kamel i-a spus câteva cuvinte, iar ea a plecat. 

— Am rugat-o să îl cheme pe soţul ei, mi-a explicat el. 
Putem merge în prăvălie să-l aşteptăm. Una dintre soţii ne 
va aduce cafea. 

Magazinul de covoare era de fapt o încăpere spațioasă, 
care ocupa mai tot parterul. Covoarele erau îngrămădite 
peste tot, strânse şi rulate, proptite de pereţi. Unele 
stăteau în rânduri de câte şase pe podea, iar altele erau 
atârnate de pereţi sau peste balconul interior al primului 
etaj. Ne-am aşezat cu picioarele încrucişate pe nişte perne 
pentru rugăciuni de pe podea. Curând au apărut două 
femei tinere, una aducând o tava cu un ibric şi ceşti, 
cealaltă, un piedestal pe care să aşezăm tava. Au aranjat 
totul şi ne-au turnat cafea. Au chicotit când au privit la 
mine, şi apoi, imediat, s-au uitat în altă parte, redevenind 
serioase. După câteva momente au plecat. 

— El-Marad are trei soţii, mi-a spus Kamel. Credinţa 
islamică îngăduie chiar patru, dar e puţin probabil că-şi va 


411 


mai lua una, la vârsta lui. Cred că are aproape optzeci de 
ani. 

— Dar tu câte soţii ai? l-am întrebat. 

— Potrivit legii de stat, un ministru are dreptul la o 
singură soţie, mi-a răspuns Kamel. Mi-a zâmbit, dar a 
rămas foarte reţinut. Se vedea de departe că era încordat. 

— Femeile acelea m-au găsit foarte amuzantă. Au 
chicotit când s-au uitat la mine, am spus eu, ca să 
schimbam subiectul. 

— Pesemne că nu au mai văzut până acum o femeie din 
Occident, a spus Kamel. Sigur e că n-au mai văzut vreo 
femeie purtând pantaloni. Probabil că ar dori să-ţi pună 
multe întrebări, dar sunt prea sfioase. 

Exact în acel moment, draperia de sub balcon s-a dat în 
lături şi un bărbat înalt, cu un aspect impunător, a intrat în 
încăpere. Avea peste un metru optzeci, nasul ascuţit şi 
lung, coroiat ca al unui şoim, sprâncene stufoase deasupra 
ochilor precum măslinele şi o coamă de păr negru presărat 
cu fire cărunte. Purta un caftan lung, în dungi albe cu roşu 
din lână fină şi mergea cu paşi plini de vigoare. Nu părea 
să aibă mai mult de cincizeci de ani. Kamel s-a ridicat să-l 
salute, şi cei doi s-au sărutat pe obraji şi şi-au dus degetele 
la frunte şi la piept. Kamel i-a adresat câteva cuvinte în 
arabă, iar bărbatul s-a întors către mine. Glasul îi era mai 
piţigăiat decât m-aş fi aşteptat, şi slab - aproape o şoaptă. 

— Sunt El-Marad, mi-a spus el. Iar orice prieten de-al lui 
Kamel Kader este bine-venit în casa mea. Mi-a făcut semn 
să stau jos şi s-a aşezat în faţa mea cu picioarele 
încrucişate, pe pernele de pe podea. Deşi Kamel vorbise 
despre asta, eu nu am văzut nici urmă de încordare între 
cei doi bărbaţi care, la urma urmelor, nu-şi vorbiseră de 
zece ani. El-Marad şi-a aranjat roba împrejur şi m-a 
măsurat cu interes. 

— V-o prezint pe domnişoara Catherine Velis, a spus 
Kamel pe un ton politicos. A venit tocmai din America 
pentru a lucra la OPEC. 

— OPEC, a zis El-Marad, făcând un semn din cap către 
mine. Din fericire, nu avem petrol aici, în munţi, altfel ar 


412 


trebui să ne schimbăm modul de viaţă. Sper să vă placă 
şederea în ţara noastră şi mai sper ca prin munca dumitale 
- daca aşa va voi Allah - să prosperăm cu toţii. 

A ridicat un braţ şi în camera a intrat mama, ţinându-şi 
copila de mână. Aceasta i-a dat soţului piesa de şah, iar el 
a întins-o spre mine. 

— Am înţeles că i-aţi oferit fetiţei mele un dar, a spus el. 
Asta mă face să vă fiu dator. Vă rog să alegeţi un covor 
care vă place. A făcut un semn din mână, iar mama şi 
copilul au plecat la fel de discret pe cum intraseră. 

— Nu se poate, am zis eu. E doar o jucărioară din 
plastic. El s-a uitat la piesa din mâna şi a lăsat impresia că 
nu mă auzise. Apoi m-a privit cu ochii aceia de vultur pe 
sub sprâncenele groase. 

— Regina Albă! a şoptit el, aruncând o privire scurtă 
spre Kamel, apoi spre mine. Cine v-a trimis? m-a întrebat. 
Şi de ce l-aţi adus şi pe el? 

Asta m-a luat prin surprindere şi m-am uitat spre Kamel. 
Apoi am priceput, bineînţeles. Ştia de ce ajunsesem acolo - 
pesemne că piesa de şah constituia un fel de semnal că 
venisem din partea lui Llewellyn. Dar dacă aşa stăteau 
lucrurile, era un semnal pe care nu Llewellyn îl stabilise. 

— Îmi pare extrem de rău, am spus eu, sperând să 
aplanez situaţia. Un prieten de-al meu, un negustor de 
antichităţi, m-a rugat să vin să vă văd. Kamel a fost 
îndeajuns de amabil sa mă aducă până aici. 

Pe moment, El-Marad nu a spus nimic, uitându-se însă 
fix la mine pe sub sprâncenele dese. A continuat să se 
joace cu piesa de şah de parcă era un şirag de mătănii. În 
cele din urma, s-a întors către Kamel şi i-a spus câteva 
cuvinte în berberă. Kamel a dat din cap şi s-a ridicat. 
Privind în jos spre mine, mi-a zis: 

— Mă duc să iau puţin aer curat. S-ar părea ca El-Marad 
ar dori să-ţi spună ceva între patru ochi. Mi-a zâmbit ca să- 
mi arate că nu-l deranja lipsa de politeţe a acelui bărbat 
straniu. lar către El-Marad a zis: Dar Catherine e dakhlil- 
ak, să ştii... 

— Imposibil! a exclamat El-Marad, ridicându-se şi el în 


413 


picioare. E femeie! 

— Ce înseamnă asta? am întrebat eu, dar Kamel ieşise 
deja, iar eu am rămas singură cu negustorul de covoare. 

— A spus că sunteţi sub protecţia lui, mi-a explicat El- 
Marad, întorcându-se către mine după ce s-a convins că 
rămăseserăm singuri. E o formalitate între beduini. În 
deşert, un om care e urmărit se poate agăța de straiul altui 
om. Povara protecţiei este obligatorie pentru el, chiar şi în 
cazul în care cei doi nu fac parte din acelaşi trib. Rareori 
se oferă o asemenea protecţie, şi atunci doar la cerere - şi 
niciodată unei femei. 

— Pesemne a gândit că, dacă mă lasă singură aici, ar fi 
nevoie de măsuri deosebite, am sugerat eu. 

El-Marad m-a privit uimit. 

— Sunteţi foarte îndrăzneață dacă faceţi glume în 
asemenea momente, a rostit el rar, dându-mi roată şi 
măsurându-mă. Nu v-a spus că l-am educat ca pe fiul meu? 
EI-Marad s-a oprit şi mi-a aruncat o altă privire insistentă. 
Noi suntem nahnu malihin - legaţi prin sare. Dacă împărţi 
sarea cu cineva în deşert, asta valorează mai mult decât 
aurul. 

— Aşadar, sunteţi beduin, am spus eu. Ştiţi toate 
obiceiurile deşertului şi nu râdeţi niciodată. Mă întreb 
daca Llewellyn Markham ştie asta. Va trebui să-i trimit un 
mesaj ca să-l înştiinţez că beduinii nu sunt la fel de 
politicoşi ca berberii. 

Auzind numele lui Llewellyn, El-Marad a pălit. 

— Deci veniţi din partea lui, a zis el. Dar de ce n-aţi venit 
singură? 

Am oftat şi am privit piesa de şah din mâna bărbatului. 

— De ce nu-mi spuneţi unde se află? l-am întrebat. Ştiţi 
de ce am venit până aici. 

— Prea bine, a zis el. S-a aşezat, a făcut să curgă puţină 
cafea din samovar într-o ceaşcă şi a sorbit. Noi am 
localizat piesele şi am încercat să le cumpărăm, dar fără 
niciun folos. Femeia care le are nici măcar nu vrea să se 
întâlnească cu noi. Locuieşte în Casbah din Alger şi este 
foarte bogată. Deşi nu posedă întregul set, suntem 


414 


convinşi că are multe piese. Putem aduna banii pentru a le 
cumpăra - dacă ajungi să stai de vorbă cu ea. 

— De ce nu vrea să vă primească? am zis eu, repetând 
întrebarea pe care i-o adresasem şi lui Llewellyn. 

— Locuieşte într-un harem, a spus el. E sechestrată, 
întrucât însuşi cuvântul harem înseamnă „sanctuar 
interzis“. În harem nu poate intra decât stăpânul. 

— Şi atunci de ce nu trataţi cu soţul ei? 

— Nu mai trăieşte, a spus El-Marad, lăsând ceşcuţa pe 
masă cu un gest care îi trăda iritarea. El a murit, iar ea 
este bogată. Fiii lui o protejează, dar ei nu sunt fiii ei. lar 
aceştia nu ştiu că ea este în posesia pieselor. Nimeni nu 
ştie asta. 

— Atunci dumneavoastră de unde ştiţi? am întrebat eu, 
ridicând glasul. Ascultaţi, m-am oferit să-i fac un simplu 
serviciu unui prieten, dar bag de seamă că nu-mi oferiţi 
niciun sprijin. Nici măcar nu mi-aţi spus numele sau adresa 
acestei femei. 

Bărbatul m-a privit cu atenţie. N 

— O cheamă Mokhfi Mokhtar, a zis el. In Casbah nu 
există adrese de străzi, dar cartierul nu este mare; o veţi 
găsi fără probleme. Iar apoi vă va vinde piesele dacă-i 
transmiteţi mesajul secret pe care o să vi-l spun. El vă va 
deschide orice uşă. 

— Bine, am convenit eu, aproape la capătul răbdării. 

— Spuneţi-i că v-aţi născut într-o zi sfântă pentru Islam - 
Ziua Vindecării. Să-i spuneţi că, după calendarul vostru, v- 
aţi născut pe 4 aprilie. 

Acum îmi venise mie rândul să fac ochii cât cepele. Am 
îngheţat, iar sângele a început să-mi bubuie în tâmple. Nici 
măcar Llewellyn nu ştia când era ziua mea de naştere. 

— De ce să-i spun asta? l-am întrebat eu pe cât de calm 
am putut. 

— Este data de naştere a lui Carol cel Mare, mi-a spus el 
încet, ziua în care setul de şah a fost scos din pământ - o zi 
importantă legată de piesele pe care le căutam. Se spune 
ca persoana sortită să adune toate piesele, după atâţia ani 
în care au fost împrăştiate, este născută în această zi. 


415 


Mokhfi Mokhtar ştie legenda - şi vă va primi. 

— Aţi văzut-o vreodată? l-am întrebat eu. 

— O data, cu mulţi ani în urmă... a zis el şi, amintindu-şi, 
trataturile chipului i s-au schimbat. M-am întrebat cum era 
în realitate acel om - unul care făcuse afaceri cu un nimeni 
ca Llewellyn -, un om despre care Kamel credea că a furat 
afacerea tatălui sau şi care, probabil, îl trimisese la 
moarte, dar care plătise pentru educaţia lui Kamel, devenit 
apoi unul dintre cei mai influenţi miniştri din ţară. Trăia ca 
un sihastru acolo, la mare depărtare de orice aşezare 
umană, cu un stol de neveste, şi totuşi avea legături de 
afaceri la Londra şi la New York. 

— Pe vremea aceea era foarte frumoasă, tocmai spunea 
el. Acum cred că a îmbătrânit. Am întâlnit-o, dar numai 
pentru o clipă. Sigur, pe vremea aceea nu ştiam că are 
piesele - în ziua când avea sa fie... Însă avea ochii ca ai tăi. 
Ţin minte asta. Apoi a revenit în realitate. Asta e tot ce 
vreţi să ştiţi? 

— Cum primesc banii, dacă pot cumpăra piesele? l-am 
întrebat, reluând subiectul. 

— Rezolvăm noi şi problema asta, a spus el brusc. Mă 
puteţi contacta prin această căsuţă poştală. Apoi mi-a 
întins un petic de hârtie pe care era scris un număr. Exact 
în clipa aceea, una dintre soțiile lui a băgat capul printre 
draperii, şi l-am văzut şi pe Kamel stând în spatele ei. 

— Ei, aţi încheiat afacerea? a întrebat ministrul şi a 
intrat în cameră. 

— Aproape, a spus El-Marad, deja în picioare şi 
ajutându-mă şi pe mine să mă ridic. Prietena ta ştie să se 
tocmească. Poate invoca al-basharat pentru a mai primi un 
covor. 

Dintr-un  maldăr, a tras două covoare rulate, 
confecţionate din păr de cămilă. Culorile erau splendide. 

— Ce am invocat? am întrebat eu zâmbind. 

— Darul cerut de cel care aduce o veste bună, a spus 
Kamel, luând cele două covoare în spate. Ce veşti bune ai 
adus? Ori şi acesta este un secret? 

— Un mesaj de la un prieten, a spus El-Marad cu glas 


416 


sigur. Dacă doriţi, aş putea trimite un băiat cu un măgar. 
Kamel a răspuns că i-ar fi recunoscător pentru asta, astfel 
că El-Marad a trimis pe cineva după el, apoi ne-a însoţit 
până în stradă, unde ne aştepta băiatul cu căruţa. 

— Al-safar zafar! a spus El-Marad, făcându-ne semne de 
bun rămas. 

— Acesta e un vechi proverb arab, mi-a explicat Kamel. 
„Călătoria înseamnă victorie“. Şi îţi doreşte numai bine. 

— Nu e chiar necioplit şi cărpănos, aşa cum mi-am 
închipuit, i-am spus lui Kamel. Cu toate astea, nu am 
încredere în el. 

Kamel a râs. Acum părea mult mai destins. 

— Ai jucat tare, a spus. 

Mi s-a oprit inima în loc auzindu-l, dar am continuat să 
merg înainte prin noaptea întunecoasă. M-am bucurat 
chiar că nu mi-a putut vedea chipul. 

— Ce vrei să spui cu asta? l-am întrebat. 

— Că te-ai ales cu două covoare gratis de la cel mai abil 
negustor de covoare din Algeria. Dacă vestea asta s-ar afla, 
renumele lui s-ar nărui. 

O vreme, am continuat să mergem în tăcere, ascultând 
scârţâitul roţilor căruţei care se târa prin întuneric. 

— Cred că în noaptea asta ar trebui să ne ducem la 
hotelul ministerului din Bouira, a propus Kamel. Se află la 
aproape cincisprezece kilometri depărtare în josul 
muntelui. Acolo vom găsi camere confortabile, iar mâine 
am putea pleca spre Alger. Doar dacă nu vrei cumva să ne 
întoarcem prin munţi. 

— Nici nu mă gândesc, am spus eu. Pe de altă parte, la 
hotelul ministerului speram să pot face o baie fierbinte şi 
să mă bucur de alte servicii de care nu beneficiasem de 
câteva luni. Cu toate că El Riadh era un loc agreabil, 
farmecul lui se erodase de tot după două luni în care nu 
avusesem decât apă rece plină de rugină. 

După ce am ajuns la maşină cu covoarele, dându-i un 
bacşiş băiatului cu căruţa, am pornit spre Bouira; abia 
atunci am găsit prilejul să scot dicţionarul ca să caut 
cuvintele care mă frământaseră. 


417 


Aşa cum bănuisem, Mokhfi Mokhtar nu era nicidecum 
un nume. Însemna Alesul Ascuns. Cel Ales. 


418 


TURNUL 


Alice: E un joc uriaş de şah care se joacă 
în toată lumea... Vai, ce distractiv e! Cât de 
mult mi-aş dori să fiu una dintre piese! Nu 
m-ar deranja nici dacă aş fi un pion, numai 
să particip la joc - deşi cel mai mult mi-ar 
plăcea sa fiu regină. 


Regina Roşie: Asta se poate rezolva uşor. 
Dacă vrei, poţi fi pionul reginei albe, pentru 
că Lily e prea mică pentru a juca - şi o să 
stai la început în careul al doilea. Când 
ajungi la careul al optulea, devii regină... 


Prin oglindă 
LEWIS CARROLL 


Luni dimineaţă, după vizita în Kabilia, s-a dezlănţuit un 
adevărat iad. Asta a început în noaptea dinainte, când 
Kamel mă lăsase la hotelul meu, iar la plecare aruncase 
bomba. Se părea că în curând avea să se ţină o conferinţa 
a OPEC, la care plănuia să prezinte „constatările“ 
modelului meu computerizat - un model care încă nu 
fusese elaborat. Therese culesese pentru mine mai mult de 
treizeci de benzi cu date privind producţia în barili pe lună 
pentru fiecare ţară. Eu urma să dau un anumit format 
acestor date şi să încarc propriile mele date pentru a 
obţine tendinţe privind producţia, consumul şi distribuţia. 
Apoi trebuia să redactez programele care să analizeze 
datele - şi totul, înainte de această conferinţă. 

Pe de altă parte, în cazul OPEC, nimeni nu ştia precis ce 
însemna „curând“. Datele şi locul organizării oricărei 
conferinţe erau ţinute în secret până în ultima clipă - 


419 


pornindu-se de la presupunerea că planificarea 
pompieristică avea să fie mai puţin convenabilă pentru 
terorişti decât pentru miniştrii ţărilor membre OPEC. In 
unele cercuri parcă se deschisese sezonul de vânătoare, 
fiindcă în ultimele luni fuseseră asasinați câţiva asemenea 
miniştri. Asta era o dovadă a importanţei pe care o avea 
munca mea, şi la care Kamel făcuse aluzie în cadrul unei 
discuţii. Ştiam că eram presată să pun la dispoziţie datele 
atunci când mi se va cere. 

Parcă pentru a-mi îngreuna situaţia, când am ajuns la 
centrul de calcul Sonatrach, situat pe dealurile din centrul 
Algerului, pe consola computerului unde îmi făceam treaba 
am găsit un plic cu antet oficial. Era de la Ministerul 
Construcţiilor şi Locuinţelor: mi se găsise, în sfârşit, un 
apartament. Mă puteam muta în acea seară; de fapt, 
trebuia să mă instalez în acea seară, pentru că altfel îl 
pierdeam. Era greu să mi se asigure cazarea în Alger - şi 
aşa aşteptasem două luni ca sa primesc spaţiul acela. 
Trebuia să fug la hotel, să-mi strâng bagajele şi să mă mut 
imediat după terminarea orelor de program. În condiţiile 
acelea, cum puteam să-mi duc la îndeplinire şi propriile 
planuri de a o găsi pe Mokhfi Mokhtar din Casbah? 

Cu toate că în Alger se lucra de la şapte dimineaţa până 
la şapte seara, instituţiile sunt închise în timpul celor trei 
ore rezervate mesei de prânz şi siestei. Am hotărât să 
profit de timpul acela liber pentru a-mi începe căutarea. 

Ca în toate oraşele arabe, Casbah era cel mai vechi 
cartier, care fusese cândva fortificat pentru a putea fi 
apărat mai uşor. Casbah din Alger era un adevărat puzzle 
de străduţe înguste, pavate cu piatră de râu, şi alcătuind 
un adevărat labirint, cu case vechi din piatră ce coborau 
pe pantele cele mai abrupte ale dealurilor. Cu toate că 
acoperea aproximativ 2 500 de metri pătraţi din versantul 
muntelui, era plin cu zeci de moschei, cimitire, băi turceşti 
şi scări ameţitoare, care mergeau şi se bifurcau în toate 
direcţiile. Din cei un milion de locuitori ai Algerului, 
aproape 20 la sută locuiau în acel cartier minuscul: siluete 
cu robe, acoperite de văluri, care se strecurau tăcute prin 


420 


umbrele adânci ale uşilor ascunse. În Casbah puteai 
dispărea fără nicio urmă. Era locul perfect pentru femeia 
ce-şi spunea „aleasa secretă“. 

Din nefericire, era şi locul ideal în care te puteai rătăci. 
Deşi de la biroul meu până la Palais de la Casbah se putea 
ajunge pe jos în douăzeci de minute, mie mi-a trebuit o 
oră, pe care am petrecut-o ca un şobolan ce aleargă printr- 
un labirint. Indiferent pe care dintre străzile întortocheate 
o luam, mă trezeam mereu la Cimitirul Prinţeselor - deci 
făceam un cerc perfect. Indiferent pe cine întrebam despre 
haremurile din zonă, mă alegeam cu aceleaşi priviri 
nedumerite şi absente - probabil din cauza drogurilor 
consumate -, cu insulte de nedescris ori cu indicaţii care 
mă încurcau şi mai mult. lar când auzeau numele de 
Mokhfi Mokhtar, oamenii izbucneau în râs. 

Spre sfârşitul perioadei de „siestă“, epuizată şi 
dezamăgită de eşec, am trecut pe la poşta mare, unde am 
găsit-o pe Therese la pupitrul centralei. Era puţin probabil 
ca femeia pe care o căutam să se afle în cartea de telefon - 
nici măcar nu văzusem linii telefonice în Casbah -, dar 
Therese cunoştea pe toată lumea din Alger. Pe toată 
lumea, mai puţin persoana pe care o căutam eu. 

— De ce ar avea cineva un nume atât de ridicol? m-a 
întrebat ea, lăsând soneriile centralei să sune, timp în care 
mi-a oferit câteva bomboane fondante în culori pastelate. 
Draga mea, sunt fericită că aţi trecut pe aici! Am primit un 
telex pentru dumneata... A scormonit printr-un maldăr de 
hârtii de pe raftul centralei. Of, arabii ăștia, a mormăi ea. 
La ei, totul e bad ghedoua - poate poimâine! Dacă 
încercam să vi-l trimit la El Riadh, eraţi norocoasă dacă vi-l 
dădeau luna viitoare. A scos telexul şi mi l-a întins cu un 
gest teatral. Coborându-şi vocea până ce a ajuns o şoaptă, 
a adăugat: Cu toate că vine de la o mănăstire, cred că e 
scris codificat! 

Da, sigur, era de la sora Mary Magdalene, de la 
mănăstirea St. Ladislaus din New York. Îi luase mult timp 
până să-mi trimită acel mesaj. Am aruncat o privire la text, 
exasperată că Nim putea fi atât de misterios: 


421 


TE ROG SĂ MĂ AJUŢI LA REZOLVAREA CAREULUI DE 
CUVINTE ÎNCRUCIŞATE DIN NEW YORK TIMES STOP 
REZOLVAT TOTUL MAI PUŢIN CELE CE URMEAZĂ STOP 
SFATUL LUI HAMLET CĂTRE IUBITA LUI STOP CINE 
STĂ ÎN PAPUCII PAPEI STOP GRANIŢA IMPERIULUI LUI 
TIMUR LENK STOP CE FACE ELITA CÂND ÎI ESTE 
FOAME STOP CÂNTĂREŢ GERMAN MEDIEVAL STOP 
MIEZ DE REACTOR EXPUS STOP LUCRARE DE 
CEAIKOVSKI STOP LITERELE SUNT 9-9-7-4-5-8-9 


RĂSPUNSUL SE TRANSMITE CĂTRE 
E SORA MARY MAGDALENE 
MĂNĂSTIREA ST. LADISLAUS NEW YORK, NY 


Minunat: un careu de cuvinte încrucişate! Le detestam, 
iar Nim ştia prea bine asta. Îmi trimisese acel telex doar ca 
să mă tortureze. Exact ce-mi lipsea, încă o sarcină 
dementă de la regele lucrurilor mărunte. 

I-am mulţumit lui Therese pentru răbdarea ei şi am 
lăsat-o la centrala ce mi se părea un animal marin cu 
nenumărate tentacule. De fapt, capacitatea mea de a 
decripta crescuse spectaculos în ultimele luni, pentru că 
am descoperit unele răspunsuri chiar cât am stat în 
clădirea poştei. Bunăoară, sfatul pe care Hamlet i-l dăduse 
Ofeliei era: „Du-te la mănăstire“. lar când le era foame, 
elitele „luau o masă“. Trebuia să ciopârţesc mesajele 
pentru a ieşi la numărul de litere propus, dar jocul era 
sigur făcut pentru o minte simpluţă ca a mea. 

Însă în acea seară, când m-am întors la hotel, mă aştepta 
altă surpriză. În lumina crepusculară, parcat la intrarea în 
hotel, se găsea Rolls-Royce-ul Corniche al lui Lily, 
înconjurat de hamali, de chelneri şi de băieţi care făceau 
curăţenie, şi toţi mângâiau părţile cromate şi bordul 
îmbrăcat în piele. 

M-am furişat pe lângă ei, străduindu-mă să-mi imaginez 
că doar mi se păruse că văzusem acea scenă. În ultimele 
două luni, îi trimisesem lui Mordecai cel puţin zece 
telegrame prin care îl imploram să nu o trimită pe Lily la 


422 


Alger. Însă acel automobil nu ajunsese acolo de capul lui. 

Când m-am dus la recepţie să-mi iau cheia şi să anunţ ca 
mă voi muta, am avut alt şoc. Sharrif - şeful serviciului 
secret - stătea rezemat de tăblia de marmură şi flecărea cu 
recepţionerul de serviciu. M-a observat înainte ca mie să- 
mi fi reuşit manevra de retragere discretă. 

— Domnişoară Velis! a strigat el, zâmbindu-mi ca o stea 
de cinema. Aţi sosit la ţanc pentru a ne ajuta la o mică 
investigaţie. Când aţi intrat, poate că aţi remarcat 
automobilul unui concetăţean, corect? 

— Ciudat, mie mi s-a parat a fi o maşina englezească, i- 
am răspuns eu nepăsătoare, în timp ce recepţionerul îmi 
întindea cheia. 

— Dar are numere de înmatriculare de New York! a 
insistat Sharrif, ridicând din sprâncene. 

— New Yorkul e un oraş mare... am zis eu şi am pornit 
spre camera mea, dar Sharrif nu terminase. 

— În după-amiaza asta, când a trecut prin vamă, cineva 
a înregistrat-o pe numele dumneavoastră, la această 
adresă. Aş dori o explicaţie. 

La naiba! Mă gândeam să o omor pe Lily, iar asta 
imediat ce aş fi văzut-o. Probabil că mituise pe cineva şi 
deja se afla în camera mea. 

— Oho, grozav, i-am zis eu. Un dar neaşteptat din partea 
unui newyorkez! Chiar aveam nevoie de o maşină, pentru 
că aici e foarte greu să închiriezi una. 

M-am îndreptat spre gradină, dar Sharrif a pornit pe 
urmele mele. 

— Cei de la Interpol verifică numărul, m-a anunţat el, 
grăbind pasul ca să se ţină după mine. Nu pot crede ca 
proprietarul ar plăti vama în numerar - pentru ca e la 
valoarea sută la sută a automobilului - ca să ofere maşina 
unui necunoscut. N-a apărut decât un individ angajat ca să 
o ia din vamă şi să o aducă aici. Pe de altă parte, în hotel 
nu mai există altă persoană de cetăţenie americană. 

— lar de acum înainte niciuna, am spus eu, ieşind afară 
şi traversând porţiunea acoperită cu pietriş a grădinii. O să 
plec din hotel ca să mă instalez la Sidi-Fredj, după cum 


423 


sigur v-au informat ai dumitale jawas. Cuvântul însemna 
spion - ori informator - al poliţiei secrete. Aluzia nu i-a 
scăpat lui Sharrif. Privindu-mă printre gene, el m-a prins 
de braţ şi m-a oprit cu o smucitură. Am privit cu dispreţ la 
mâna cu care mă ţinea de cot şi, cu gesturi atente, am 
îndepărtat-o. 

— Agenţii mei, a spus el, având grijă să se exprime 
corect, au vizitat apartamentul pentru a vedea daca aveţi 
vizitatori, dar au verificat şi listele de intrare din Alger şi 
Oran. Acum aşteptam să primim listele din alte porturi. 
După cum ştiţi, avem graniţă cu şapte state, plus zona de 
coastă. Ar fi mai simplu dacă ne-aţi spune al cui este acel 
automobil. 

— Ce mai contează? am zis eu, dând să pornesc mai 
departe. Dacă s-a plătit vama, iar documentele sunt în 
ordine, de ce să vă mai zdrobiţi atât cu verificările? Pe de 
altă parte, ce importanţă are pentru dumneavoastră cui îi 
aparţine automobilul? Doar nu se percep impozite la 
vehicule importate într-o ţară care nu produce aşa ceva - 
am dreptate? 

La asta nu avea ce să-mi răspundă. Şi nici nu prea putea 
recunoaşte că agenţii lui mă urmăreau peste tot şi ştiau 
chiar şi când strănutam. De fapt, mă străduiam să-i fac 
viaţa amară până o găseam pe Lily, dar situaţia era cel 
puţin ciudată. Dacă nu era în camera mea şi nu se cazase 
în hotel, unde se ascundea? Insă în exact aceeaşi clipă am 
şi primit răspunsul la întrebare. 

La capătul îndepărtat al bazinului se găsea un minaret 
decorativ din cărămidă, care separa gradina de plajă. Am 
auzit un sunet suspect de cunoscut - cel scos de un câine 
de talie mica zgrepţănând la uşa din lemn şi scoțând un 
mârâit pe care, odată auzit, îţi era greu să-l uiţi. 

În lumina scăzută din partea cealaltă a bazinului, am 
văzut uşa deschizându-se o idee, iar apoi o minge din blană 
a pornit ca o furie. Ocolind bazinul cu o viteză uimitoare, a 
zbughit-o spre noi. Nici măcar în lumina cea mai favorabilă 
nu ai fi reuşit să recunoşti dintr-o privire ce fel de jivină 
era Carioca - şi l-am văzut pe Sharrif holbându-se uimit 


424 


atunci când animalul s-a năpustit spre el cam la înălţimea 
gleznei şi şi-a înfipt dinţii ascuţiţi în fluierul piciorului. 
Sharrif a scos un răcnet de groază, a început să ţopăie pe 
piciorul nevătămat şi a încercat sa scape de Carioca, 
scuturând din celalalt picior. M-am aplecat şi am cules 
mica fiară, strângând-o cu un braţ la pieptul meu. Animalul 
s-a gudurat şi a început să mă lingă pe bărbie. 

— Ce Dumnezeu e asta? a strigat Sharrif, holbându-se la 
câinele de angora care se foia nebunește în braţele mele. 

— El este proprietarul automobilului, am spus eu cu un 
oftat, dându-mi seama că circul abia acum începea. Vreţi 
sa o cunoaşteţi şi pe „mămica“ lui? 

Şchiopătând şi ridicându-şi mereu cracul pantalonului 
să-şi vadă piciorul rănit, Sharrif m-a urmat. 

— S-ar putea ca animalul ăsta să fie turbat, s-a văicărit 
el, în vreme ce ne îndreptam spre minaret. Doar cele 
turbate atacă oamenii. 

— Nu e turbat, ci doar un critic foarte aspru, i-am spus 
eu. 

Am trecut de uşa întredeschisă şi am urcat scara 
întunecoasă a minaretului, până la primul etaj. Am ajuns 
într-o încăpere spațioasă, cu bănci având perne foarte moi 
pe lângă ferestre. Lily stătea pe perne ca un paşă, cu 
picioarele ridicate în aer şi cu tampoane de vată între 
degete - şi-şi dădea unghiile cu o ojă de culoare sângerie. 
Purtând o fustă roz mai mult decât mini, Lily, cu părul 
blond şi înfoiat căzut peste ochi, m-a măsurat cu o privire 
glacială. Carioca a scheunat, cerând să fie lăsat pe 
pământ. L-am strâns în braţe, făcându-l să se potolească. 

— Era şi vremea, a început ea, plină de indignare. Nici 
nu-ţi închipui ce probleme am avut ca să ajung aici! 

Apoi l-a văzut pe Sharrif, aflat puţin în spatele meu. 

— Tu, să ai probleme? am exclamat eu. Dă-mi voie să ţi-l 
prezint pe însoţitorul meu: Sharrif, şeful poliţiei secrete. 

Lily a scos un sunet de mirare. 

— De câte ori trebuie să-ţi spun că în treaba asta nu 
avem nevoie de poliţie? Ne putem descurca şi singure... 

— Dar omul nu este de la poliţie, am întrerupt-o eu. Am 


425 


spus poliţia secretă. 

— Şi ce-i cu asta? Înseamnă că nimeni nu ştie că e 
poliţist? Ei, la naiba, mi-am stricat o unghie, a zis Lily, 
făcându-și de lucru cu unghia unui deget. I l-am lăsat pe 
Carioca în braţe, iar ea s-a uitat din nou urât la mine. 

— Înţeleg ca o cunoaşteţi pe această doamnă, mi-a spus 
Sharrif. Stătea alături de noi şi a întins mâna spre Lily. Pot 
să vă vad documentele? Nu există nicio evidenţă privind 
intrarea dumneavoastră în această ţară, aţi înregistrat o 
maşină foarte scumpă pe alt nume şi aveţi în posesie un 
câine care reprezintă un pericol public. 

— Ei, ia caută-mă în altă parte, i-a spus Lily, 
împingându-l pe Carioca deoparte şi lăsându-şi picioarele 
pe podea ca să se ridice şi să-l înfrunte pe Sharrif. Am 
plătit de mi-a ieşit pe nari ca să aduc maşina în ţara asta, 
şi de unde ai scos-o că am venit aici în mod ilegal? Nici 
măcar nu ştii cine sunt! A început să umble prin încăpere 
pe călcâie, ca să nu-şi mânjească tampoanele de vată 
dintre degete cu ojă. Scotocind într-un morman de genţi 
scumpe din piele, a scos nişte documente şi le-a fluturat pe 
sub nasul lui Sharrif. El i le-a smuls din mână, iar Carioca 
s-a pus pe lătrat. M-am oprit în ţara asta amărâtă în drum 
spre Tunisia, l-a informat ea. Întâmplător, sunt maestru de 
şah şi o să particip la un mare turneu de acolo. 

— În Tunisia nu va fi niciun turneu de şah până în 
septembrie, a spus Sharrif, uitându-se în paşaportul lui 
Lily. Apoi a privit-o foarte bănuitor. Văd că te numeşti Rad. 
Nu cumva eşti rudă cu... 

— Ba da, l-a repezit ea. 

lar eu mi-am adus aminte că Sharrif era nebun după 
şah. Fără îndoială că auzise de Mordecai, poate chiar îi 
citise cărţile. 

— Nu aveţi viză pentru Algeria, a ţinut el să sublinieze. 
O să iau paşaportul cu mine ca să lămurim această 
chestiune. Domnişoară, nu aveţi voie să părăsiţi această 
incintă. 

Am aşteptat până ce am auzit cum se închide uşa de la 
parter. 


426 


— Văd că te împrieteneşti cu toată lumea, chiar dacă te 
afli într-o ţară necunoscută, i-am spus lui Lily, care s-a 
aşezat pe banca de la fereastră. Ce-o să faci acum, dacă ți- 
a luat paşaportul? 

— Mai am unul, a spus ea cu glas sumbru, scoţându-şi în 
acelaşi timp tampoanele de vată dintre degete. Doar m-am 
născut la Londra şi am mamă britanică. Britanicii pot avea 
dubla cetăţenie, ştii asta. 

Habar nu aveam de asta, dar pe mine mă frământau deja 
alte întrebări. 

— De ce ai înregistrat blestemata aia de maşină pe 
numele meu? Şi cum ai reuşit să intri în ţară, dacă n-ai 
trecut pe la serviciul de imigrări? 

— Am închiriat un avion din Palma de Mallorca, a spus 
ea. M-au paraşutat în apropierea plajei. Aveam nevoie de 
numele unei persoane care avea reşedinţa aici, pentru a 
înregistra maşina, pentru că o expediasem înainte. 
Mordecai m-a sfătuit să sosesc aici cât mai discret posibil. 

— Mda, exact asta ai reuşit, i-am spus eu cu un zâmbet 
strâmb. Cred că nimeni n-a băgat de seamă sosirea ta în 
ţară în afară de Serviciile de Emigrări, poliţia secretă şi, 
probabil, chiar preşedintele ţării! Ce naiba cauţi aici, ori 
Mordecai a uitat să-ţi zică asta? 

— Mi-a spus să vin să te salvez şi mi-a mai spus că 
Solarin va juca în Tunisia în luna asta, al naibii mincinos! 
Sunt moartă de foame. Poate-mi găseşti vreun burger cu 
brânza sau ceva săţios de mâncare. Am văzut că aici nu 
există serviciu la cameră, nici măcar telefon nu am. 

— Să văd ce pot face, i-am zis. Dar eu plec din hotel. Am 
primit un apartament în Sidi-Fredj, la aproximativ o 
jumătate de oră de mers pe jos pe plajă. O să iau maşina ca 
să-mi duc lucrurile şi o să pregătesc ceva de mâncare 
pentru tine în vreo oră. Tu poţi s-o ştergi de aici când se 
întunecă şi să vii pe plajă. Plimbarea asta o să-ţi prindă 
bine. 

Fără prea mult chef, Lily a fost de acord, iar eu m-am 
dus să-mi adun lucrurile având cheile de la Rolls-Royce în 
buzunar. Eram convinsă că puteam apela la Kamel pentru 


427 


a rezolva problema intrării ilegale în ţară a lui Lily, şi, deşi 
o aveam pe cap, măcar mă puteam sluji de maşina ei. Mă 
mai gândeam că, după mesajul primit în legătură cu 
prezicătoarea şi jocul de şah, nu primisem niciun semn de 
viaţă de la Mordecai. Trebuia să o descos pe Lily, ca să vad 
ce aflase ea de la el în absenţa mea. 


Apartamentul de la Sidi-Fredj era minunat: două camere 
cu tavane boltite şi podele acoperite cu marmură, complet 
mobilate, având până şi lenjerie, şi un balcon ce dădea 
spre port şi spre Mediterana. Cu nişte bani, i-am 
înduplecat pe cei de la un restaurant din apropiere să-mi 
aducă ceva de mâncare şi nişte vin şi m-am aşezat afară, 
pe un şezlong, ca să descifrez jocul de cuvinte al lui Nim 
cât o aşteptam pe Lily să apară pe plajă. Mesajul suna 
astfel: 


Sfatul lui Hamlet către iubita lui (9) 
Cine stă în papucii papei (9) 
Granița imperiului lui Timur Lenk (7) 
Ce face elita când îi este foame (4) 
Cântăreț german medieval (5) 
Miez de reactor expus (8) 
Lucrare de Ceaikovski (9) 


Pentru a rezolva acel joc de cuvinte, nu aveam de gând 
să pierd la fel de mult timp ca pentru mesajul prezicătoarei 
scris pe şerveţel, însă aveam avantajul educaţiei mele 
muzicale. Existau doar două feluri de trubaduri germani: 
maeştri cântăreți şi cântăreți  (minnesângeri). De 
asemenea, ştiam tot ce compusese Ceaikovski - însă nu 
erau atâtea lucrări care să aibă nouă litere. 

Prima mea încercare a dat următorul rezultat: „Du-te la 
Pescar; Caspica; întâlnire; minne; topire; Ioana d'Arc“. 
Asta a fost destul de aproape de adevăr. Una dintre 
graniţele imperiului lui Timur Lenk era alcătuită de stepele 
Rusiei, care, ca şi Caspica, avea şapte litere, iar un reactor 
nuclear care se topea se chema ca era în stare critică 


428 


(critical) - adică opt litere. Aşadar, mesajul suna: „Du-te la 
pescarul cu stepe (trepte); găseşte pe Minne; critical 
(extrem de important)!“ Cu toate că nu ştiam ce legătura 
avea Ioana d'Arc cu asta, în Alger exista un loc numit 
Escaliers de la Pecheries - Treptele Pescarului. Şi o privire 
la agenda mea m-a lămurit că prietena lui Nim, Minnie 
Renselaas, soţia consulului olandez - căruia trebuia să-i 
telefonez dacă aveam nevoie de ajutor - locuia pe Treptele 
Pescarului, numărul 1. Deşi, din câte îmi dădeam seama, 
nu aveam nevoie de ajutor, Nim considera că era foarte 
important să mă întâlnesc cu acea doamnă. Am încercat 
să-mi amintesc acţiunea operei Joana d'Arc de Ceaikovski, 
dar nu mi-am adus aminte decât că era arsă pe rug. 
Speram că Nim nu-mi rezervase o asemenea soartă. 

Ştiam Treptele Pescarului: un şir de trepte aproape 
nesfârşit, care ţinea între bulevardul Anatole France şi o 
strada ce se numea Bab el Oued, sau Rivergate. Moscheea 
Pescarului era sus, aproape de intrarea în cartierul Casbah 
- dar nimic care să amintească de consulatul olandez. 
Dimpotrivă, ambasadele se găseau de cealaltă parte a 
oraşului, într-o zona rezidenţială. De aceea, am intrat în 
apartament şi am sunat-o pe Therese, care, la ora nouă 
seara, era tot de serviciu. 

— Sigur ca o cunosc pe doamna Renselaas! a strigat ea 
cu glasul ei spart. Ne găseam la patruzeci şi cinci de 
kilometri depărtare şi pe uscat, dar vocea ei suna de parcă 
ar fi venit din fundul mării. Toată lumea din Alger o 
cunoaşte, e o doamnă fermecătoare. Obişnuia să-mi ofere 
ciocolată şi tot felul de prăjiturele din Olanda, care au 
floricele la mijloc. A fost soţia consulului din Olanda, ştiţi? 

— Cum adică a fost? am întrebat-o eu. 

— A, asta a fost înainte de revoluţie, draga mea! Soţul ei 
a murit acum zece sau cincisprezece ani. Însă ea a rămas - 
cel puţin aşa se spune. Nu are telefon, altfel i-aş şti 
numărul. 

— Cum pot s-o găsesc? am urlat eu, pentru că pe fir se 
auzeau tot soiul de zgomote amintind de o cascadă. Nici nu 
era nevoie să se folosească instalaţii de interceptare, 


429 


pentru că discuţia noastră se putea auzi şi din port. Nu am 
decât adresa: Treptele Pescarului, numărul unu. Dar lângă 
moschee nu sunt case. 

— Sigur că nu sunt, a strigat Therese, acolo nu există 
numărul unu. Eşti sigura ca ai notat bine adresa? 

— Să ţi-o citesc, am spus eu, Wahad, Escaliers de la 
Pecherie. 

— A, Wahad! a zis Therese şi a izbucnit în râs. Asta 
înseamnă într-adevăr numărul unu, dar nu este o adresă, ci 
numele unei persoane. E ghidul din apropiere de Casbah. 
Ştiţi dugheana aceea de flori de lângă moschee? IÎntrebaţi-l 
pe vânzătorul de flori de el - şi, pentru cincizeci de dinari, 
vă va oferi un tur. Numele de Wahad e ca „Numărul 1“, aţi 
înţeles? 

Therese a închis, astfel că n-am mai apucat să o întreb 
de ce era nevoie de un ghid ca să o găsesc pe Minnie. Se 
părea însă că în Algeria lucrurile aveau o logică aparte. 

Tocmai mă gândeam că a doua zi la ora prânzului să dau 
o fugă până acolo, când am auzit zgomotul făcut de 
ghearele unui câine pe pardoseala de marmură din holul 
de afară. A urmat o ciocănitură imperioasă la uşă, după 
care Lily a năvălit înăuntru. Ea şi Carioca s-au dus direct la 
bucătărie, de unde venea miros de mâncare: rândunică-de- 
mare friptă, stridii opărite şi cuşcuş. 

— Trebuie să mănânc ceva, mi-a aruncat Lily peste 
umăr. Când am ajuns în bucătărie, începuse deja să ridice 
capacele cratiţelor şi să scormonească prin ele cu 
degetele. Nici nu-i nevoie de farfurii, a zis ea, şi i-a aruncat 
şi lui Carioca bucățele de mâncare, pe care acesta le-a 
înghiţit pe nemestecate. 

Am suspinat şi am urmărit-o pe Lily îndopându-se, o 
privelişte care întotdeauna îmi tăia pofta de mâncare. 

— De ce te-a trimis Mordecai aici? I-am scris să nu te 
vâre şi pe tine în treaba asta. 

Lily s-a întors spre mine şi m-a măsurat cu ochi mari. A 
scăpat dintre degete o bucăţica de miel pe care o scosese 
din cuşcuş. 

— Ar trebui să fii încântată! m-a anunţat ea. Din 


430 


întâmplare, în absenţa ta, am rezolvat întregul mister. 

— la să-auzim, i-am zis eu, fără să mă las impresionată. 
Apoi m-am dus să desfac o sticlă de vin roşu algerian, de 
calitate excelentă, şi am turnat în două pahare, timp în 
care ea a început să-mi povestească. 

— Mordecai a încercat să cumpere nişte piese rare şi 
valoroase de şah pentru un muzeu - când Llewellyn a aflat 
şi s-a apucat să strice înţelegerea. Mordecai bănuieşte că 
Llewellyn l-a mituit pe Saul să afle mai multe despre piese. 
Când Saul a ameninţat că-şi va da în vileag propria 
duplicitate, Llewellyn s-a speriat şi a angajat pe cineva sa-l 
lichideze! 

Lily era foarte mândră de acea explicaţie. 

— Mordecai e fie dezinformat, fie te trage pe sfoară, i- 
am spus. Llewellyn nu are nicio legătură cu moartea lui 
Saul. Solarin a făcut-o. Aşa mi-a zis el. Iar Solarin se află în 
Algeria. 

Lily tocmai ducea o stridie spre buze, însă, auzind 
spusele mele, a scăpat-o în vasul cu cuşcuş. A luat paharul 
de vin şi a tras o înghiţitură zdravănă. 

— Mai spune o dată, m-a îndemnat ea. 

Şi i-am spus. Toată povestea, aşa cum o vedeam eu, fără 
să-i ascund nimic. Am povestit cum Llewellyn mă rugase să 
îi fac rost de piese, cum prezicătoarea ascunsese un mesaj 
în profeția ei, cum îmi scrisese Mordecai pentru a-mi 
dezvălui că o cunoştea pe prezicătoare, cum apăruse 
Solarin la Alger şi îmi spusese că Saul îl ucisese pe Fiske şi 
încercase să-l omoare şi pe el. Iar totul din cauza pieselor 
de şah. I-am spus că bănuiam existenţa unei formule, aşa 
cum crezuse şi ea. Aceasta era ascunsă în setul de şah pe 
care îl voia toata lumea. Am încheiat descriindu-i vizita pe 
care o făcusem la negustorul de covoare, care era prieten 
cu Llewellyn, şi istorisirea acestuia în legătură cu 
misterioasa Mokhfi Mokhtar din Casbah. 

După ce am terminat, Lily a rămas cu gura căscată. 
Uitase să mai mănânce. 

— De ce nu mi-ai spus nimic din toate astea până acum? 
a vrut ea să ştie. 


431 


Carioca stătea cu burta în sus şi cu labele în aer, făcând 
pe bolnavul. L-am ridicat şi l-am pus în chiuvetă, lăsând 
apa să curgă încet, cât să poată bea. 

— Am aflat multe lucruri abia după ce am ajuns aici, i- 
am zis lui Lily. Ţi-am povestit toate astea pentru că doar tu 
mă poţi ajuta într-o problemă pe care nu o pot rezolva 
singură. S-ar părea că în prezent se desfăşoară o partidă 
de şah, în care mutările sunt făcute de altcineva. N-am 
idee despre felul în care se joacă partida, dar tu eşti 
experta aici. Trebuie să ştiu asta, ca să descopăr aceste 
piese. 

— Nu vorbeşti serios, a spus Lily. Te referi la un joc de 
şah adevărat? În care oamenii sunt piese? Aşadar, când 
cineva e ucis, e ca şi cum ai înlătura o piesa de pe tablă? 

S-a dus la chiuvetă şi s-a clătit pe mâini, stropindu-l şi pe 
Carioca. Luându-l apoi, încă ud, la subsuoară, a pornit spre 
camera de zi, iar eu am urmat-o cu sticla de vin şi cu 
paharele. Părea să fi uitat cu totul de mâncare. 

— Ştii ceva, a zis ea, încă plimbându-se prin încăpere, 
dacă am ghici cine au fost piesele, am reuşi să descâlcim 
totul. Pot privi orice tablă de joc, chiar la mijloc de partidă, 
şi reface mutările efectuate până în acel moment. De 
exemplu, putem presupune, fără să ne temem că greşim, 
că Fiske şi Saul au fost pioni... 

— lar eu şi tu, la fel, am aprobat-o. 

Ochii lui Lily au părut să sticlească la fel ca aceia ai unui 
ogar care a adulmecat o vulpe. Rareori o văzusem atât de 
concentrată şi de emoţionată. 

— Înseamnă că Llewellyn şi Mordecai sunt piese... 

— Şi Hermanold, am adăugat eu imediat. El a tras în 
maşina noastră! 

— Să nu-l uităm pe Solarin, a propus ea. El sigur e 
jucător. Ştii ceva? Daca analizăm totul cu atenţie, recreând 
evenimentele, cred că aş putea face mutările pe o tablă de 
şah şi să descopăr câte ceva. 

— Poate c-ar fi bine să rămâi aici peste noapte, i-am 
sugerat. Dacă are dovada că ai intrat ilegal în ţară, s-ar 
putea ca Sharrif să-şi trimită oamenii să te aresteze. Eu te- 


432 


aş putea duce discret până în oraş. Clientul meu, Kamel, 
poate aranja să nu ajungi la închisoare. Intre timp, hai să 
dezlegam şarada asta. 

Am rămas jumătate de noapte  reconstituind 
evenimentele, mutând piesele pe setul portabil de şah al 
lui Lily, folosind un băț de chibrit în locul reginei albe. Însă 
Lily era nemulțumită. 

— Ne-ar mai trebui nişte informaţii, s-a plâns ea atunci 
când amândouă am văzut că se luminează de ziuă. 

— Dacă mă gândesc mai bine, cred că am găsit o soluţie, 
am recunoscut eu. Am un prieten foarte apropiat care mă 
ajută să rezolv misterul. Asta, dacă reuşesc să-l contactez. 
E un specialist în computere care a jucat mult şah. El are 
la Alger o prietenă cu legături importante - soţia fostului 
consul olandez. Sper să o găsesc mâine. Dacă rezolvi 
treaba cu viza, ai putea veni cu mine. 

După ce ne-am pus de acord, am dat cearşafurile la o 
parte şi ne-am culcat ca să mai prindem câteva ceasuri de 
somn. Nu aveam cum să ştiu că peste câteva ore urma să 
se întâmple ceva care mă va transforma, dintr-un 
participant fără voie, într-un jucător important al partidei. 


La Darse era cheiul din capătul de nord-vest al portului 
Alger, locul unde stăteau amarate ambarcaţiunile de 
pescuit. Era un dig lung din piatră, cu dane, care lega 
uscatul de insuliţa ce dăduse numele Algerului - Al-Djezair. 

Acolo se afla parcarea ministerului, însă cum maşina lui 
Kamel lipsea, am tras automobilul Corniche în locul 
acesteia şi am lăsat un bilet pe bord. O maşină într-o 
culoare pastelată bătea la ochi printre toate limuzinele 
acelea negre, însă era mai bine decât să o las pe vreo 
stradă oarecare. 

Eu şi Lily ne-am dus de-a lungul falezei, pe bulevardul 
Anatole France, şi am traversat bulevardul Ernesto Che 
Guevara până la Scările care duceau spre Moscheea 
Pescarului. Lily urcase doar o treime din trepte atunci 
când s-a aşezat pe pietrele reci, lac de sudoare, deşi era 
încă răcoare. 


433 


— Vrei să mă omori, a spus ea printre gâfâieli. Ce oraş e 
ăsta? Străzile de aici urcă doar pieptiş. Ar trebui să pună 
buldozerele pe toate colinele astea, ca să niveleze locul şi 
să o ia de la început cu construcţia oraşului. 

— Mie mi se pare fermecător, i-am spus, trăgând-o de o 
mână ca să se ridice în picioare. Carioca zăcea stors pe 
trepte, alături de ea, cu limba atârnându-i de un cot. În 
plus, nici nu există locuri de parcare în apropiere de 
Casbah. Aşa că, hai să ne mişcăm! 

După proteste şi pauze pentru odihnă, am ajuns pe 
culme, unde strada Bab el Oued despărţea Moscheea 
Pescarului de Casbah. În stânga noastră se afla Piaţa 
Martirilor, un spaţiu larg, plin de bătrâni care stăteau pe 
bănci, unde se găsea şi chioşcul de flori. Lily s-a lăsat ca o 
plăcintă pe prima bancă liberă. 

— Îl caut pe Wahad, ghidul, i-am spus vânzătorului de 
flori, care părea îmbufnat. Acesta m-a măsurat de sus până 
jos şi a făcut un semn cu o mână. A apărut imediat un 
băieţel murdar, îmbrăcat în nişte zdrenţe, ca orice copil al 
străzii, cu o ţigara duhnind a marijuana atârnându-i între 
buzele pământii. 

— Wahad, te caută un client, i-a spus vânzătorul. 

Eu am rămas mască. 

— Tu eşti ghidul? l-am întrebat. 

Copilul mizer nu avea mai mult de zece ani, însă părea 
deja îmbătrânit şi decăzut. Ca să nu mai spun că era plin 
de păduchi. S-a scărpinat, apoi şi-a lins degetele ca să-şi 
stingă ţigara, pe care a pus-o la păstrare după ureche. 

— Cincizeci de dinari e suma minima ca să vă duc în 
Casbah, mi-a zis el. Pentru o suta, vă plimb prin tot oraşul. 

— Nu vrem un tur de oraş, am zis eu, prinzându-l atent 
de mânecă şi trăgându-l deoparte. O caut pe doamna 
Renselaas - Minnie Renselaas, soţia fostului consul 
olandez. Mi-a spus o prietenă că... 

— Ştiu cine e, a zis el, închizând uşor un ochi ca să mă 
cântărească mai bine din privire. 

— Îţi plătesc ca să mă duci până la ea. Cât mă costă, 
cincizeci de dinari, cum ziceai? Şi am dat să caut banii în 


434 


poşeta. 

— Nimeni nu merge să o vadă pe doamna asta decât 
dacă vrea dumneaei, a precizat el. Aveţi vreo invitaţie de la 
ea? 

Invitaţie? M-am simţit ca o proastă, dar am scos telexul 
de la Nim şi i l-am arătat, socotind că o să-l păcălesc. El s-a 
uitat lung la telex, ţinându-l în diferite poziţii. În cele din 
urmă, mi-a zis: 

— Nu ştiu să citesc. Ce scrie? 

Aşa se face că a trebuit să-i explic dezgustătorului puşti 
ca un prieten de-al meu codificase acel telex. I-am spus ce 
credeam că mi se comunica: „Du-te la Treptele Pescarului, 
întâlneşte-o pe Minnie. Extrem de important“. 

— Asta-i tot? m-a întrebat el, de parcă ar fi purtat în 
fiecare zi asemenea discuţii. Alt cuvânt nu mai e? Adică, 
vreunul secret? 

— Ioana d'Arc, i-am zis eu. Mai apărea Ioana d'Arc. 

— Nu-i cuvântul corect, mi-a spus el, luându-şi ţigareta 
de la ureche şi aprinzând-o. Am aruncat o privire spre 
partea cealaltă a pieţei şi am văzut-o pe Lily stând pe 
banca. Ea s-a uitat la mine de parcă ar fi vrut să spună că 
nu mai eram în toate minţile. Mi-am zdrobit creierul ca să- 
mi amintesc numele altei lucrări de Ceaikovski care să 
aibă nouă litere - fiindcă aceea era cheia dar n-am reuşit. 
Wahad încă se uita la hârtia pe care i-o dădusem. 

— Pot citi numere, a zis el în cele din urmă. Văd un 
număr de telefon aici. 

M-am uitat şi am văzut că Nim scrisese şapte cifre. Am 
început să mă emoţionez. 

— A, e numărul ei de telefon! am exclamat eu. Hai să o 
sunăm şi... 

— Nu, a spus Wahad, cu un aer misterios, acela nu e 
numărul ei de telefon. E al meu. 

— Al tău! am exclamat eu. Acum Lily şi vânzătorul de 
flori se uitau lung la noi, apoi Lily s-a ridicat, pornind spre 
noi. Dar asta nu dovedeşte că... 

— Dovedeşte că cineva ştie că eu o pot găsi pe doamna, 
mi-a zis el. Dar n-o s-o fac decât dacă am cuvântul corect. 


435 


Al naibii de încăpățânat mai era acel diavol mic! L-am 
blestemat în gând pe Nim pentru că fusese atât de 
misterios, când, brusc, mi-am adus aminte. Mai exista o 
operă de Ceaikovski care, cel puţin în franceza, avea nouă 
litere. Lily tocmai ajunsese la noi atunci când eu l-am 
apucat pe Wahad de guler. 

— Dame Pique! am spus eu. Regina de Pică! 

Wahad mi-a zâmbit, arătându-și dinţii strâmbi. 

— Asta e, doamnă, mi-a zis el. Regina Neagră. A strivit 
cu călcâiul mucul de ţigara pe care-l aruncase pe 
caldarâm, şi apoi ne-a făcut semn sa traversam Bab el 
Oued şi să-l urmăm în Casbah. 


Wahad ne-a dus pe nişte străzi povârnite din Casbah pe 
care nu cred ca le-aş fi descoperit singură. Lily pufăia şi 
transpira în urma noastră şi, într-un târziu, ca să nu-l mai 
aud gâfâind, l-am luat pe Carioca şi l-am vârât în geanta 
mea de umăr. După ce am mers pe străduţe întortocheate 
şi înguste vreme de o jumătate de oră, am ajuns în cele din 
urmă la o fundătură cu ziduri înalte care aproape că 
blocau lumina. Wahad a aşteptat ca Lily să ne ajungă din 
urmă, şi în acel moment am simţit brusc un fior de gheaţă 
pe şira spinării. Mai fusesem în acel loc. Apoi mi-am dat 
seama că asta se întâmplase în visul pe care-l avusesem la 
Nim, când mă trezisem leoarcă de sudoare rece. Eram 
îngrozită. M-am întors spre Wahad şi l-am prins de umăr. 

— Unde ne duci? am strigat eu la el. 

— Urmaţi-mă, a zis băiatul şi a deschis o poartă grea din 
lemn ascunsă în zidul de cărămidă. Am privit scurt spre 
Lily, apoi am păşit înăuntru. Am pătruns pe o scară 
întunecoasă ce părea să ducă spre o temniţă subterană. 

— Eşti sigur că ne-ai adus unde trebuia? l-am întrebat pe 
Wahad, care dispăruse deja în beznă. 

— Dacă ne răpeşte? mi-a şoptit Lily, aflată în urma mea, 
când coboram treptele. S-a prins cu mâna de umărul meu, 
iar Carioca a început să scheaune încet din geanta de 
umăr. Am auzit că blondele se vând la preţuri foarte mari 
pe piaţa sclavilor albi... 


436 


Date fiind dimensiunile ei, probabil că aveau să ia dublu 
pentru ea, m-am gândit, însă cu voce tare am spus: 

— Termină cu văicăreala şi nu mă mai împinge! 

Cu toate acestea, mi se făcuse teamă. Eram convinsă că 
n-aş mai fi reuşit să găsesc drumul de întoarcere. 

Wahad ne aştepta la baza treptelor, unde, pe întuneric, 
m-am ciocnit de el. Lily stătea tot agăţată de umărul meu. 
Apoi Wahad a apăsat pe o clanţă şi a întredeschis o uşă 
prin care s-a strecurat o rază slabă de lumină. 

M-a tras într-o pivniţă spațioasă şi întunecoasă, unde 
mai bine de doisprezece bărbaţi stăteau pe perne puse 
direct pe podea şi jucau zaruri. Prin fumul dens, câţiva şi- 
au ridicat ochii lăcrimoşi spre noi, însă niciunul nu a 
încercat să ne oprească. 

— Ce-i cu mirosul asta îngrozitor? a întrebat Lily cu glas 
scăzut. Seamănă cu cel de mortăciune. 

— E haşiş, i-am spus în şoaptă, aruncând o privire către 
vasele mari cu apă aşezate prin cameră şi la bărbaţii care 
trăgeau din pipe, în timp ce azvârleau zarurile. 

Dumnezeule, unde ne ducea Wahad? L-am urmat prin 
cameră, către o uşă din peretele opus, apoi am traversat 
un pasaj săpat în panta spre partea din spate a unei 
prăvălioare. Aceasta era plină de păsări originare din 
junglă, stând pe stinghii ce semănau cu nişte ramuri ori 
zburând de colo, colo prin colivii. 

Doar o fereastră mare, acoperită de iederă, permitea 
luminii să intre înăuntru. Bucăţelele de sticlă în formă de 
picături ale candelabrelor aruncau prisme colorate în 
auriu, verde şi albastru spre pereţi şi peste feţele şi părul 
celor şase femei care se mişcau prin încăpere. Ca şi 
bărbaţii pe care-i întâlniserăm mai devreme, aceste femei 
nu ne-au băgat în seamă, de parcă am fi fost doar nişte 
siluete desenate pe ziduri. 

Wahad m-a tras prin harababura aceea către o mică 
arcadă de la capătul celalalt al magazinului, care dădea 
spre o alee îngustă. Acolo, complet închisă, fără nicio 
intrare, în afara celei pe unde veniserăm noi, se găsea o 
curte interioară, cu pavaj din piatră rotundă şi cu o uşă 


437 


masivă în capătul celalalt, înconjurată de ziduri înalte din 
cărămidă acoperită de muşchi. 

Wahad a traversat curtea interioară şi a tras de o 
frânghie ce atârna în dreptul uşii. O vreme, nu s-a 
întâmplat nimic. Am aruncat o privire la Lily, care continua 
sa se ţină de mine. Îşi recăpătase suflul, însa faţa ei avea o 
paloare cadaverică şi eram sigură că şi eu arătam la fel. 
Neliniştea mea se transforma încet în groază. 

În dreptul gratiilor de la uşă a apărut faţa unui bărbat. 
S-a uitat la Wahad fără să spună nimic. Apoi şi-a mutat 
privirea spre mine şi Lily, care aşteptam în curte. Până şi 
Carioca se potolise. Wahad a mormăit ceva şi, cu toate ca 
ne aflam la cinci, şase metri depărtare, am auzit ce 
spusese: 

— Mokhfi Mokhtar. Am adus-o pe femeie. 


Am trecut de uşa masivă şi am ajuns într-o gradină 
înconjurată de ziduri de cărămidă. Pe jos erau plăci de 
gresie glazurată, cu modele diferite. Niciun model nu 
părea să se repete. Din frunzişul des se auzea susurul 
blând al unor fântâni şi uguit de păsărele. De cealaltă 
parte a curţii interioare se aflau câteva ferestre înalte şi 
boltite, acoperite de plante agăţătoare. Prin acele ferestre 
am zărit o încăpere mobilată bogat cu covoare marocane, 
urne chinezeşti, obiecte din piele lucrate cu migală şi 
sculpturi din lemn. 

Wahad a dispărut, strecurându-se pe poarta din spatele 
nostru. Lily s-a răsucit şi a exclamat: 

— Nu-l lăsa pe ticălosul acela mic să fugă - n-o să mai 
reuşim să ieşim de aici! 

Însă băiatul se făcuse deja nevăzut. Bărbatul care ne 
deschisese dispăruse şi el, aşa că am rămas amândouă în 
curte, unde aerul era răcoros, iar în el se amestecau 
mirosuri de parfumuri şi ierburi. Mă simţeam uşor ameţită 
de clipocitul muzical al apei fântânilor reflectat ca un ecou 
de zidurile acoperite de muşchi. 

Am observat o siluetă mişcându-se dincolo de ferestrele 
înalte. A trecut aproape imperceptibil prin spatele perdelei 


438 


groase de iasomie şi glicina. Lily m-a prins de mână. Am 
rămas în dreptul fântânilor şi am urmărit silueta argintie 
care a apărut în gradină, parcă plutind prin lumina verzuie 
- o femeie zveltă şi frumoasă, a cărei rochie largă şi 
translucidă părea să foşnească la fiecare mişcare. Părul îi 
flutura în jurul feţei pe jumătate acoperite de văluri, de 
parcă ar fi fost aripile unei păsări. Când ne-a vorbit, avea o 
voce plăcută ca apa unui pârâiaș de munte. 

— Eu sunt Minnie Renselaas, a spus ea, stând în faţa 
noastră ca un duh în lumina tremurătoare. Însă chiar 
înainte ca ea să-şi scoată valul argintiu care îi acoperea 
faţa, mi-am dat seama cine era. Prezicătoarea. 


439 


MOARTEA REGILOR 


Să ne-aşezăm, dar, pentru Dumnezeu! 

Şi-om spune basme, despre cum mor 
regii! 

Cum unii-s mătrăşiţi, ucişi sunt alţii 

În luptă, alţii-s bântuiţi de duhul 

Acelor maziliţi; cum de nevastă 

Sunt alţii otrăviţi, ucişi în somn, 

Toţi omorâţi; coroana ce încinge 

Regeasca frunte muritoare este 

Palat al morţii; şuia stă acolo, 

Şi dă cu tifla... iar când s-a saturat de 

şagă, ia un bold, 

Străpunge zidul şi - adio rege!:5 


Richard al II-lea 
WILLIAM SHAKESPEARE 


Paris 
10 iulie 1793 


Mireille a rămas sub castanii înfrunziţi de la intrarea în 
curtea casei lui Jacques-Louis David şi a privit printre 
zăbrelele porţilor. Îmbrăcată cu baik-ul negru şi cu vălul 
de muselină peste faţă, arăta ca un model folosit de marele 
pictor pentru pânzele lui cu subiecte exotice. Ceea ce 
conta era că nimeni n-ar fi recunoscut-o în ţinuta aceea. 
Obosită şi plină de praf după lunga ei călătorie, a tras de 
cordonul soneriei şi a auzit sunetul clopoţelului din casă. 

În urma cu mai puţin de şase săptămâni primise 
scrisoarea stareţei, care o mustra şi o îndemna să se 
grăbească spre Paris. Misiva ajunsese la ea după multă 


3 William Shakespeare, Richard al II-lea, actul III, scena 2, traducere 
de Mihnea Gheorghiu (n.tr.) 


440 


vreme, pentru că fusese trimisă iniţial în Corsica, iar de 
acolo, singurul membru al familiei Elisei şi a lui Napoleone 
care nu fugise de pe insula - bunica Angela-Maria di 
Pietra-Santa - făcuse să-i parvină în Africa. 

Scrisoarea îi poruncea lui Mireille să se întoarcă imediat 


în Franţa: 


Aflând de absenţa ta din Paris, m-am temut, nu doar 
pentru tine, ci şi pentru soarta a ceea ce Dumnezeu ţi-a dat 
spre pază - o răspundere pe care descopăr că ai încălcat-o. 
Sunt disperată de soarta acelora dintre surori care poate 
că au fugit spre capitală căutând ajutorul tău, iar tu nu te 
aflai acolo ca să faci ceva pentru ele. Sper că înţelegi ce 
vreau sa spun. 

Îţi reamintesc că ne confruntăm cu adversari puternici, 
care nu se vor da înapoi de la nimic pentru a-şi atinge 
scopurile - care şi-au organizat acţiunile, în vreme ce noi 
am fost bătute de toate vânturile sorții. A sosit vremea să 
preluăm frâiele în mâna noastră, să dirijam evenimentele 
în favoarea noastră şi să reunim ceea ce viaţa a despărţit. 

Te îndemn să te îndrepţi degrabă spre Paris. La 
îndrumarea mea, cineva cunoscut ţie va merge acolo să te 
întâlnească şi să-ţi aducă porunci precise privind misiunea 
ta, care este extrem de importantă. 

Sunt cu inima alături de tine pentru pierderea iubitei 
tale verişoare. Fie ca Dumnezeu să te ajute în îndeplinirea 
acestei misiuni. 


Scrisoarea nu avea dată şi nici semnătură. Mireille a 
recunoscut scrisul stareţei, dar nu avea idee de când era 
scrisoarea. Cu toate că o rodea acuzaţia că nu-şi făcuse 
datoria, Mireille percepuse adevăratul înţeles al scrisorii 
stareţei. Alte piese ale setului erau în primejdie, unele 
dintre surori erau în pericol - din cauza aceloraşi forţe ale 
răului care o uciseseră pe Valentine. Trebuia să se întoarcă 
în Franţa cât mai grabnic. _ 

Shahin a acceptat să o conducă până la mare. Însă fiul 
ei, în vârstă de o lună, Charlot, era prea mic pentru a face 
o asemenea călătorie presărată de greutăţi. La Djanet, 
oamenii lui Shahin au jurat că vor avea grija de copil până 


441 


la întoarcerea lui Mireille, deoarece ei considerau pruncul 
cu păr roşcat drept profetul care le fusese prorocit. După 
un rămas-bun dureros, Mireille l-a lăsat în braţele unei 
doici şi a plecat. 

Vreme de douăzeci şi cinci de zile au traversat Deban 
Ubari, marginea apuseană a Deşertului Libiei, ocolind 
munţii şi dunele înşelătoare, ca să scurteze drumul până la 
Tripoli. Acolo, Shahin a îmbarcat-o pe o goeletă care 
mergea spre Franţa. Vasele de acel tip, cele mai iuți ale 
vremii, se slujeau de vânturi şi goneau pe mare cu 
paisprezece noduri, parcurgând distanţa de la Tripoli până 
la Saint-Nazaire, la gurile Loirei, în doar zece zile. Şi 
astfel, Mireille a revenit în Franţa. Acum, când stătea în 
faţa porţii, murdară şi epuizată după atâtea zile de 
călătorie, s-a uitat printre barele de metal către curtea din 
care fugise în urmă cu mai puţin de un an. Avea însă 
impresia că se scurseseră o sută de ani din după-amiaza 
aceea, când ea şi Valentine escaladaseră zidul grădinii, 
chicotind de emotie şi de uimire în faţa propriei îndrăzneli, 
şi apoi plecaseră spre Cordeliers, ca să se întâlnească cu 
sora Claude. Alungând acele gânduri din minte, Mireille a 
tras din nou de cordonul soneriei. 

In cele din urmă, bătrânul servitor Pierre a ieşit din casă 
şi a mers târşâindu-şi picioarele până la poartă, unde a 
rămas tăcut în umbra castanilor. 

— Doamnă, i-a spus el, fără să o recunoască, stăpânul nu 
primeşte pe nimeni înainte de masa de prânz, şi niciodată 
fără programare. 

— Pierre, dar pe mine sigur va consimţi s mă vadă, a 
spus Mireille trăgându-şi vălul de pe faţă. 

Pierre a făcut ochii mari şi bărbia a început să-i tremure. 
S-a grăbit sa găsească cheia potrivită pentru a deschide 
poarta. 

— Domnişoară, i-a şoptit el, ne-am rugat pentru 
dumneata în fiecare zi. 

După ce a dat poarta în laturi, în ochi i-au apărut lacrimi 
de bucurie. Mireille l-a îmbrăţişat imediat, apoi amândoi s- 
au grăbit să între în casă. 


442 


Singur în studioul său, David cioplea de zor într-un bloc 
de lemn - o sculptura a Ateismului ce avea să fie arsă luna 
următoare la Sărbătoarea Fiinţei Supreme. Aroma de lemn 
proaspăt cioplit plutea în aer. Pe podea se depusese un 
strat gros de talaş şi resturi de lemn, iar haina din catifea 
îi era plină de rumeguş. Când a auzit uşa din spatele lui 
deschizându-se, s-a întors, apoi a sărit în picioare, 
răsturnând scaunul pe care stătuse până atunci şi scăpând 
din mână dalta. 

— Ori visez, ori am înnebunit! a exclamat el, repezindu- 
se către Mireille ca să o strângă în braţe şi lăsând în urmă 
un nor fin de rumeguş. Slavă Domnului că eşti teafără! A 
îndepărtat-o puţin ca să o privească mai bine. După ce ai 
plecat, Marat a venit împreună cu miniştrii lui şi cu pleava 
străzilor şi au săpat toată grădina de parcă erau porci în 
căutare de trufe! Eu habar nu aveam că piesele acelea de 
şah chiar există! Dacă ai fi avut încredere în mine, te-aş fi 
ajutat... 

— Mă poţi ajuta acum, a spus Mireille lăsându-se greoi 
pe un scaun. M-a căutat cineva? Aştept un trimis al 
stareţei. 

— Draga mea copilă, a zis David cu îngrijorare în glas, în 
absenţa ta au venit câteva surori - femei tinere care au 
vrut să stea de vorba cu tine sau cu Valentine. Dar eu m- 
am temut cumplit pentru tine. l-am dat biletele lui 
Robespierre, socotind ca asta ne-ar ajuta să te găsim. 

— Robespierre! Dumnezeule, ce-ai făcut? a strigat 
Mireille. 

— E un prieten apropiat, în care pot avea încredere, s-a 
grăbit David să o liniştească. I se spune „Incoruptibilul“. 
Nimeni nu-l poate mitui ca să-şi uite datoria. Mireille, i-am 
povestit de legătura dintre tine şi Setul Montglane. Şi el 
te-a căutat... 

— Nu se poate! a izbucnit Mireille. Nu trebuie să afle 
nimeni că mă aflu la Paris sau că m-ai văzut! Nu înţelegi? 
Valentine a fost ucisă din cauza acelor piese. Şi viaţa mea 
e în primejdie. Spune-mi câte surori au fost pe aici şi câte 
din scrisorile lor le-ai dat acestui om? 


443 


David a pălit de teamă în timp ce încerca să-şi aducă 
aminte. Oare Mireille avea dreptate? Poate greşise el... 

— Au fost cinci, a zis bărbatul. Mi-am notat numele lor şi 
le am în birou. 

— Cinci surori, a şoptit Mireille. Alte cinci femei care au 
murit din cauza mea. Asta pentru că nu am fost aici, a mai 
zis ea şi a rămas cu privirea pierdută în gol. 

— Moarte? s-a mirat David. Dar el nu a apucat să le 
interogheze! A aflat ca dispăruseră, una după alta. 

— Nu putem decât să ne rugam ca aşa să se fi întâmplat, 
a spus ea, fără să-l slăbească din ochi. Unchiule, piesele 
acestea sunt mai primejdioase decât îţi poţi închipui! 
Trebuie să aflăm mai multe lucruri despre amestecul lui 
Robespierre, fără ca el să ştie că eu sunt din nou în Paris. 
Iar Marat - el unde e? Pentru că dacă acel om a prins de 
veste că am sosit, nici rugăciunile nu mai slujesc la nimic. 

— E acasă, grav bolnav, i-a spus David în şoaptă. Bolnav, 
dar mai puternic ca niciodată. Acum trei luni, girondinii l- 
au judecat pentru că a propovăduit crima şi dictatura, şi 
pentru faptul că a încălcat principiile Revoluţiei - libertate, 
egalitate, fraternitate. Însă a fost achitat de un juriu 
timorat, iar pleava societăţii l-a încoronat cu lauri, l-a dus 
pe străzi în ovaţii şi l-a ales preşedinte al Clubului Iacobin. 
Acum stă acasă, de unde îi denunţă pe girondinii care l-au 
trădat. Majoritatea acestora au fost arestaţi, restul au fugit 
în provincie ca să scape cu viaţă. El conduce statul din 
baie, reuşind să bage spaima în toţi. Se pare că e adevărat 
ce se spune despre Revoluţia noastră: focul care distruge 
nu poate construi. 

— Însă ar putea fi înghiţit de un foc mai mare, a spus 
Mireille. Iar această flacără este Setul Montglane. Odată 
adunat acest set, el va devora totul, inclusiv pe Marat. M- 
am întors la Paris ca să dezlănţui aceasta forţă. Şi va 
trebui să mă ajuţi. 

— Dar n-ai auzit ce am spus? a strigat David. Tocmai 
dorinţa de răzbunare şi trădarea a sfârtecat ţara noastră. 
Unde se va sfârşi totul? Dacă avem credinţă în Dumnezeu, 
trebuie să credem şi în dreptatea divină, care, cu timpul, 


444 


va readuce starea de normalitate. 
— Nu mai e timp, a spus Mireille. N-am de gând să 
aştept intervenţia lui Dumnezeu. 


11 iulie 1793 


Chiar în acele clipe, încă o călugăriţă se îndrepta grăbită 
spre Paris. 

Charlotte Corday a sosit în oraş cu diligenţa la ora zece 
dimineaţa. După ce şi-a găsit o cameră la un hotel din 
apropiere, s-a dus la Convenţia Naţională. 

Scrisoarea stareţei, care îi fusese dată la Caen de către 
ambasadorul Genet, făcuse cale lungă pentru a ajunge la 
ea, dar conţinea un mesaj clar. Piesele trimise la Paris în 
septembrie anul trecut dispăruseră. O altă călugăriţa 
murise împreuna cu Claude în perioada în care se 
declanşase Teroarea - tânăra Valentine. Vara lui Valentine 
dispăruse de asemenea fără urmă. Pentru început, 
Charlotte luase legătură cu facțiunea girondină - foşti 
delegaţi ai Convenţiei, care se ascundeau acum la Caen -, 
în speranţa că va afla de la ei cine fusese la închisoarea 
l'Abbaye, ultimul loc unde cineva o văzuse pe Mireille 
înainte de a dispărea. 

Girondinii nu ştiau nimic despre fata cu părul roşcat 
care dispăruse în nebunia acelor zile, însă liderul lor, 
chipeşul Barbaroux, nutrea o oarecare simpatie faţă de 
fosta călugăriţă care îşi căuta prietena. Permisul pe care i 
l-a procurat acesta i-a dat lui Charlotte posibilitatea să stea 
de vorbă cu deputatul Lauze Duperret, care a primit-o la 
Convenţie, în anticamera rezervată vizitatorilor. 

— Vin de la Caen, a început Charlotte, imediat ce 
distinsul deputat s-a aşezat de cealaltă parte a mesei. Caut 
o prietenă care a dispărut în timpul tulburărilor din 
închisori în septembrie, anul trecut. Ca şi mine, era o fostă 
călugăriţă, a cărei mănăstire se desfiinţase. 

— Charles-Jean-Marie Barbaroux nu mi-a făcut niciun 
serviciu trimiţându-vă aici, a spus deputatul, ridicând cu 
cinism din sprâncene. E un om căutat de lege - n-aţi ştiut 


445 


asta? Oare vrea să se emită şi pe numele meu un mandat 
de arestare? Şi aşa am avut necazuri, şi puteţi să-i spuneţi 
asta când vă veţi întoarce la Caen. Lucru pe care sper ca-l 
veţi face cât de curând, a adăugat el şi a dat să se ridice. 

— Vă rog, a insistat Charlotte, făcând un semn cu mâna 
ca să-l înduplece. Prietena mea se afla la închisoarea 
l'Abbaye când s-a dezlănţuit masacrul. Cadavrul ei nu a 
fost găsit. Avem motive să credem că a scăpat, însă nimeni 
nu ştie unde se află în prezent. Trebuie să-mi spuneţi - 
care dintre membrii Adunării a prezidat acele procese? 

Duperret a tăcut o clipă, apoi a surâs. Nu era un gest din 
cale afară de amabil. 

— Nimeni n-a scăpat de la l'Abbaye, i-a spus el tăios. 
Câteva persoane au fost achitate - ar putea fi numărate pe 
degete. Dacă aţi fost atât de necugetată încât să veniţi la 
Paris, poate veţi fi la fel de necugetată încât să-l întrebaţi 
şi pe omul care a declanşat Teroarea. Insă eu nu v-aş 
recomanda să faceţi asta. Omul se numeşte Marat. 


12 iulie 1793 


Îmbrăcată cu o rochie de muselină cu picăţele roşii şi 
albe şi purtând o pălărie cu panglici colorate, Mireille a 
coborât din caleaşca lui David şi i-a poruncit vizitiului să o 
aştepte. A pătruns grăbită în aglomerata piaţă Les Halles, 
una dintre cele mai vechi din oraş. 

În cele două zile de când sosise la Paris, aflase destule 
lucruri care o îndemnau să acţioneze neîntârziat. Nu avea 
nevoie de sfaturi din partea stareţei. Nu numai că 
dispăruseră cinci călugăriţe împreună cu piesele de şah, 
însă, aşa cum îi spusese David, aflaseră şi alte persoane 
despre Setul Montglane - şi de legătura dintre ea şi acest 
set. Prea multe chiar: Robespierre, Marat şi Andre 
Philidor, maestru de şah şi compozitor, a cărui operă o 
văzuse împreuna cu Madame de Staël. Din câte ştia David, 
Philidor fugise în Anglia. Însă, înainte de a pleca, îi 
povestise lui David despre o întâlnire pe care o avusese cu 
marele matematician Leonhard Euler şi cu un compozitor 


446 


pe nume Bach. Bach preluase formula lui Euler pentru 
Circuitul Calului şi o transformase în muzică. Acei oameni 
considerau că secretul Setului Montglane era legat de 
muzică. Câţi alţii ajunseseră la fel de departe cu 
bănuielile? 

Mireille a mers prin piaţa descoperită trecând prin 
dreptul tarabelor cu legume, carne şi fructe de mare pe 
care şi le puteau permite doar cei bogaţi. Simţea că inima 
îi bătea mai tare, iar gândurile i se învârtejeau în minte. 
Trebuia să acţioneze imediat, câtă vreme cunoştea locurile 
unde se aflau ceilalţi, dar înainte ca ei să o poată 
descoperi. Erau cu toţii ca nişte pioni pe o tablă de şah, 
împinşi spre un centru nevăzut din cadrul unui joc la fel de 
inevitabil ca soarta. Stareţa avusese dreptate atunci când 
spusese că trebuiau să preia frâiele. Însă rămăsese doar 
Mireille ca să facă acest lucru. În acele momente, ştia mai 
multe decât stareţa - şi decât oricine altcineva, probabil - 
în legătură cu Setul Montglane. 

Povestea lui Philidor venea în sprijinul celor spuse de 
Talleyrand şi fusese confirmată şi de Letizia Buonaparte: în 
setul de piese exista o formulă. Un amănunt despre care 
stareţa nu scosese o vorbă. Insă Mireille ştia acest lucru. 
În faţa ochilor vedea încă imaginea ciudată şi palidă a 
Reginei Albe, cu toiagul în formă de Opt în mâna ridicată 
spre cer. 

Mireille a coborât în labirint, acea porţiune din Les 
Halles care alcătuise cândva catacombele romane, iar 
acum devenise o piaţă subterană. Acolo se găseau dughene 
ce vindeau obiecte din aramă, panglici, mirodenii şi 
mătăsuri aduse din Orient. A trecut prin dreptul unei mici 
cafenele care-şi scosese mesele pe aleea îngustă, unde 
câţiva măcelari, pe ale căror haine se vedeau încă semnele 
meseriei lor, stăteau şi mâncau supă de varză şi jucau 
domino. Ochii lui Mireille au zăbovit asupra sângelui de pe 
braţele goale şi de pe şorţurile albe ale acestora. Închizând 
ochii, şi-a croit drum în continuare prin labirintul îngust. 

La capătul celui de-al doilea pasaj se afla o dugheană 
unde se vindeau cuțite. Uitându-se la marfă, ea a încercat 


447 


tăria şi ascuţişul câtorva, apoi a găsit unul pe potriva 
planului pe care şi-l făcuse - un cuţit de masă cu o lamă 
lungă de cincisprezece centimetri, care semăna cu 
boussadi-ul pe care îl folosise cu mare pricepere în deşert. 
Apoi l-a pus pe vânzător să i-l ascută până ce ar fi putut să 
despice cu el până şi un fir de par. 

Rămânea o singură întrebare la care trebuia să găsească 
răspuns. Cum va pătrunde? L-a urmărit pe vânzător 
împachetând cuțitul într-o hârtie cafenie. Mireille i-a plătit 
doi franci, a pus pachetul sub braţ şi s-a îndepărtat. 


13 iulie 1793 


A găsit răspunsul la întrebare a doua zi după-amiază, 
când ea şi David se certau în mica sufragerie de lângă 
studio. În calitate de delegat al Convenţiei, el îi putea 
asigura intrarea în locuinţa lui Marat. Însă David refuza - 
fiindcă se temea. Discuţia aprinsă dintre ei a fost 
întreruptă de servitorul Pierre. 

— Domnule, e o doamnă la poartă. Vă caută pe 
dumneavoastră şi întreabă de domnişoara Mireille. 

— Cum o cheamă? a întrebat Mireille, aruncând o privire 
spre David. 

— O doamnă la fel de înaltă ca dumneavoastră, 
domnişoară, i-a răspuns Pierre, cu păr roşcat. Îşi spune 
Corday. 

— Pofteşte-o aici, a zis Mireille, spre uimirea lui David. 

„Deci aceasta era mesagera“, a gândit Mireille, după ce 
Pierre a plecat. Şi-a amintit de însoţitoarea glacială şi 
împătimită a lui Alexandrine de Forbin, care venise la 
Montglane să le spună călugăriţelor că Setul Montglane 
era în primejdie. Acum fusese trimisă de stareță, însă 
sosise prea târziu. 

După ce a intrat în încăpere, Charlotte Corday s-a oprit 
şi s-a uitat lung şi bănuitor la Mireille. Șovăind, s-a aşezat 
pe scaunul oferit de David, fără să-şi dezlipească ochii de 
la ea. „Uite-o pe femeia care, prin veştile ei, a făcut ca 
setul sa fie dezgropat“, a gândit Mireille. Cu toate că 


448 


trecerea timpului lăsase urme asupra înfăţişării lor, 
amândouă arătau aproape la fel - înalte, cu bucle roşcate 
încadrându-le feţele ovale -, semănând între ele atât de 
mult, încât puteau fi considerate surori. Fiind, totuşi, 
foarte deosebite una de alta. 

— Sunt deznădăjduită, a spus Charlotte. Asta pentru că 
nu te-am putut găsi, şi toate uşile îmi erau închise. Trebuie 
sa stau de vorbă cu tine între patru ochi. Apoi s-a uitat 
neîncrezătoare la David, care s-a scuzat şi a ieşit. După 
aceea, ea a întrebat: Piesele sunt în siguranţă? 

— Uf, piesele, a spus Mireille cu amărăciune în glas. 
Mereu piesele. Mă uimeşte îndărătnicia stareţei noastre - 
o femeie căreia Dumnezeu i-a încredinţat sufletele a 
cincizeci de femei, toate izolate de restul lumii, care au 
crezut în ea ca în propriile vieţi. Ea ne-a spus că piesele 
sunt primejdioase - dar nu că vom fi urmărite şi ucise 
pentru ele! Ce fel de păstor este acela care îşi împinge 
mioarele la moarte? 

— Am înţeles. Eşti distrusă de moartea verişoarei tale, a 
spus Charlotte. Numai că a fost un accident! A rămas 
prinsă în mulţime, împreună cu iubita mea soră Claude. Nu 
trebuie să-ţi pierzi credinţa din pricina asta. Stareţa v-a 
ales pentru o îndeplini o misiune... 

— Acum o să-mi aleg singură misiunea, a strigat 
Mireille, cu ochii verzi plini de patimă. lar prima va fi 
aceea de a mă confrunta cu omul care a ucis-o pe 
Valentine - pentru că nu a făcut-o din întâmplare! In anul 
ce a trecut au dispărut cinci surori. Cred că ştie ce li s-a 
întâmplat acestora, şi unde sunt şi piesele pe care ele le 
aveau în grija. Trebuie să mă răzbun! 

Charlotte a dus o mână la inima. S-a albit la faţă şi a 
rămas cu privirea pironită la Mireille. Glasul a început să-i 
tremure. 

— Marat! a şoptit ea. Am aflat de amestecul lui, dar nu 
ştiam totul! Stareţa nu ştia de dispariţia celorlalte surori. 

— Se pare că stareţa noastră nu cunoaşte multe lucruri, 
i-a răspuns Mireille. Dar eu le ştiu. Nu vreau să îi 
zădărnicesc planurile, dar cred că înţelegi că există unele 


449 


lucruri pe care trebuie să le fac. Eşti alături de mine sau 
împotriva mea? 

Charlotte a privit-o pe Mireille, şi în ochii ei albaştri s-a 
putut citi o emoție puternică. In cele din urmă, a întins 
mâna şi a pus-o peste cea a lui Mireille, care a simţit că 
începe să tremure. 

— O să-i învingem, a spus Charlotte cu convingere. Voi fi 
alături de tine, indiferent ce mi-ai cere să fac. Cred că aşa 
ar dori şi stareţa. 

— Ai aflat de amestecul lui Marat, a spus Mireille, în 
glasul căreia s-a simţit încordarea. Ce mai ştii despre acest 
om? 

— În strădania de a te găsi, am încercat să pătrund la el, 
i-a răspuns Charlotte, coborându-şi glasul. Un portar m-a 
alungat de la uşa lui. Dar i-am cerut în scris o întâlnire. 
Pentru astă-seară. 

— Locuieşte singur? a întrebat-o Mireille, destul de 
agitată. 

— Locuieşte împreună cu sora lui, Albertine, şi cu 
Simonne Evrard, soţia lui „naturală“. Doar nu vrei sa te 
duci chiar tu la el? Dacă-ţi spui numele sau se bănuieşte 
cine eşti, vei fi arestată... 

— N-o să mă slujesc de numele meu, a zis Mireille 
surâzând discret. O sa ajung la el folosind numele tău. 


Era spre apusul soarelui când Mireille şi Charlotte au 
sosit cu o cabrioletă pe aleea din faţa locuinţei lui Marat. 
Ultimele raze ale soarelui aruncau reflexe roşietice în 
ferestre şi făceau pietrele de pavaj să pară din aramă. 

— Vreau să ştiu sub ce pretext ai cerut această întâlnire, 
i-a zis Mireille lui Charlotte. 

— l-am scris că vin de la Caen, a răspuns Charlotte, ca 
să-l înştiinţez despre activităţile girondinilor împotriva 
guvernului şi că am aflat că se pun la cale nişte 
comploturi. 

— Dă-mi documentele tale, a spus Mireille şi a întins 
mâna, pentru cazul în care trebuie să dovedesc cine sunt 
înainte de a intra în casă. 


450 


— O să mă rog pentru tine, i-a zis Charlotte, dându-i 
documentele, pe care Mireille le-a vârât în corsaj, alături 
de cuţit. O să aştept aici până te întorci. 

Mireille a traversat strada şi a urcat treptele casei vechi 
din piatră. S-a oprit la intrare, unde era prinsă o carte de 
vizită zdrenţuită: 


JEAN PAUL MARAT: MEDIC 


A tras adânc aer în piept şi a bătut cu ciocanul de metal 
în uşă. Sunetul a căpătat ecou din cauza zidurilor goale din 
interiorul casei. Într-un târziu, a auzit paşi târşâiţi 
apropiindu-se şi uşa s-a deschis brusc. 

În cadrul ei stătea o femeie înaltă, a cărei faţă mare era 
plină de riduri. Cu încheietura unei mâini, ea şi-a dat din 
ochi o şuviţă de păr ce-i scăpase din cocul făcut de 
mântuială. Ştergându-şi mâinile de şervetul prins în talia 
groasă, femeia a măsurat-o de sus până jos pe Mireille, 
examinând rochia din muselină cu picăţele, boneta legată 
sub bărbie cu o panglică şi buclele frumoase curgându-i pe 
umeri. 

— Ce doriţi? a întrebat-o ea cu dispreţ. 

— Mă numesc Corday. Cetăţeanul Marat mă aşteaptă, a 
spus Mireille. 

— E bolnav, s-a răstit femeia. A dat să închidă uşa, însă 
Mireille a împins-o, silind-o pe femeie să facă un pas 
îndărăt. 

— Insist să-l vad! 

— Ce s-a întâmplat, Simonne? a întrebat altă femeie, 
care a apărut la capătul unui coridor lung. 

— O vizita, Albertine. Pentru fratele tău. I-am spus că se 
simte rău... 

— Daca ar şti ce veşti îi aduc de la Caen şi de la 
Montglane, cetăţeanul Marat ar dori cu siguranţă să stau 
de vorba cu el, a strigat Mireille. 

Imediat după aceea s-a auzit vocea unui bărbat 
răzbătând pe o uşă întredeschisă de pe hol. 

— O vizitatoare, Simonne? Adu-o imediat la mine! 


451 


Simonne a ridicat din umeri şi i-a făcut semn lui Mireille 
să o urmeze. 

A ajuns într-o încăpere spațioasă, cu faianţă pe jos şi pe 
pereţi, având doar o ferestruică situată sus, prin care 
pătrundeau ultimele raze roşietice-sângerii ale soarelui. 
Camera  duhnea a medicamente astringente şi a 
putreziciune. Într-un colţ se afla o cadă din aramă, de 
forma unei cizme. Acolo, în umbra alungată doar de lumina 
unei singure lumânări aşezate pe o tablă de scris ţinută pe 
genunchi, se găsea Marat. Având capul înfăşurat într-o 
cârpă umedă, cu pielea plină de pustule strălucind într-un 
alb bolnăvicios în lumina lumânării, el scria ceva pe tabla 
plină de tocuri şi de hârtii. 

Mireille a rămas cu ochii aţintiţi la acel bărbat. El nu a 
ridicat privirea atunci când Simonne a adus-o în încăpere, 
făcându-i semn să se aşeze pe un scaun din lemn, fără 
spătar, alături de cadă. Bărbatul a continuat să scrie, în 
vreme ce Mireille l-a privit fix, simţindu-şi inima bătând cu 
furie. Ar fi dorit să sară la el, să-i vâre capul sub apa călâie 
din cadă şi să-l ţină aşa până când... Insă Simonne 
rămăsese în spatele ei. 

— Ce bine s-a nimerit această vizită, a spus Marat, încă 
scriind. Tocmai pregăteam o listă de girondini despre care 
se crede că agită spiritele în provincie. Dacă vii de la Caen, 
îmi poţi confirma lista. Dar zici că ai şi veşti de la 
Montglane... 

A ridicat privirea spre Mireille şi a făcut ochii mari. A 
rămas tăcut o clipă, apoi s-a uitat la Simonne. 

— Draga mea, acum ne poţi lăsa singuri, i-a spus el. 

Simonne nu s-a clintit, dar în cele din urmă, sub 
căutătura pătrunzătoare a lui Marat, s-a întors şi a ieşit, 
închizând uşa. 

Fără să scoată o vorbă, Mireille i-a întors privirea lui 
Marat. Ciudat, a gândit ea. Avea în faţă răul întruchipat - 
bărbatul a cărui faţă hidoasă îi bântuise visele atât de 
multă vreme -, care stătea într-o cadă de aramă plină cu 
săruri urât mirositoare, care putrezea ca o bucată de carne 
uitată la soare. Un bătrân stafidit, care murea din cauza 


452 


răului ce îl măcina pe dinăuntru. l-ar fi fost milă de el, 
dacă în inima ei ar fi existat loc pentru un asemenea 
sentiment. Dar inima îi devenise ca de piatră. 

— Aşa, a şoptit el, încă privind-o fix, ai venit în cele din 
urmă. Când am descoperit că lipseau piese, mi-am dat 
seama că, într-o bună zi, te vei întoarce. In flacăra 
lumânării, ochii lui au sclipit. Mireille a simţit că-i îngheaţă 
sângele în vine. 

— Unde sunt? a întrebat ea. 

— Exact întrebarea pe care voiam să ţi-o pun eu, a zis 
bărbatul netulburat. Domnişoară, ai făcut o mare greşeală 
venind aici, chiar dacă ai făcut-o sub un nume de 
împrumut. N-o să ieşi vie decât dacă-mi spui ce s-a 
întâmplat cu piesele pe care le-ai dezgropat din gradina lui 
David. 

— Şi nici tu n-o să scapi cu viaţă, i-a zis Mireille, simțind 
cum se linişteşte în clipa când a scos cuțitul din corsaj. 
Cinci dintre surorile mele au dispărut. Vreau să ştiu dacă 
au sfârşit la fel ca verişoara mea. 

— A, ai venit să mă ucizi, a spus Marat, cu un surâs 
respingător. Nu cred că o vei face. Nu vezi că sunt pe 
moarte? Nu am nevoie de doctori ca să-mi spună asta; doar 
şi eu sunt doctor. 

Mireille a atins lama cuţitului cu un deget. 

Ridicând o pană de scris, Marat s-a atins pe pieptul 
dezgolit. 

— Te sfătuiesc să vâri cuțitul aici: în partea stângă, între 
coasta a doua şi a treia. Aşa vei reteza aorta. Repede şi 
sigur, însă, înainte de a muri, cred că vrei să afli dacă am 
piesele. Le am, şi nu cinci, aşa cum credeai, ci opt. 
Domnişoară, amândoi am putea stăpâni jumătate din tabla 
de joc. 

Mireille s-a străduit sa nu-şi trădeze sentimentele, însă 
inima începuse din nou să-i bată cu putere. Adrenalina îi 
circula prin vene ca un drog. 

— Nu te cred! a strigat. 

— Întreab-o pe prietena ta, domnişoara de Corday, câte 
călugăriţe au venit la ea în lipsa ta, a zis Marat. 


453 


Domnişoara Beaumont, domnişoara Defresnay, domnişoara 
d'Armentieres - numele astea îţi sunt familiare? 

Toate fuseseră călugăriţe la Montglane. Ce vorbea acest 
om? Niciuna dintre călugăriţe nu venise la Paris, niciuna 
nu trimisese scrisori pe care David să le dea lui 
Robespierre... 

— S-au dus la Caen, a spus Marat, parcă citind gândurile 
lui Mireille. Au sperat să o găsească pe Corday. Foarte 
trist. Au descoperit imediat că femeia care le ademenise 
nu era în niciun caz călugăriţă. 

— Femeie? a exclamat Mireille. 

În aceeaşi clipă s-a auzit o ciocănitură uşoară şi uşa s-a 
deschis larg. Simonne Evrard a intrat aducând un platou 
cu rinichi aburinzi şi chifle. A traversat încăperea, iar pe 
faţă i-a apărut o expresie acră atunci când a privit cu colţul 
ochiului la Marat şi la vizitatoarea acestuia. A aşezat 
platoul pe pervazul geamului. 

— Ca să se răcească, să îi putem toca, s-a grăbit ea să 
precizeze, întorcându-şi ochii migdalaţi către Mireille, care 
reuşise sa strecoare cuțitul în faldurile rochiei. 

— Te rog să nu ne mai tulburi, i-a spus Marat pe un ton 
autoritar. Simonne s-a uitat şocată la el, apoi a părăsit 
grăbită camera, cu un aer jignit. 

— Încuie uşa, i-a zis Marat lui Mireille, care a aruncat o 
privire surprinsă spre el, remarcând ochii lui întunecaţi. 
Apoi bărbatul s-a aplecat în cadă, şi, urmare a efortului 
făcut, s-a auzit o respiraţie hârâită. Boala m-a cuprins cu 
totul, domnişoară. Daca vrei să mă ucizi, nu ai prea mult 
timp. Dar eu cred ca te interesează mai mult anumite 
lucruri - exact ce vreau şi eu să aflu de la tine. Încuie uşa, 
şi-o să-ţi spun ce ştiu. 

Cu cuțitul în mână, Mireille a traversat camera şi a 
răsucit cheia până a auzit declicul broaştei. Simţea că îi 
plesneşte capul. Cine era femeia despre care vorbise - 
care luase piesele de la călugărițele de bună-credinţă? 

— Tu le-ai ucis! Tu, şi târfa aia respingătoare, a strigat 
ea. Le-ai omorât ca să le iei piesele! 

— Eu sunt invalid, i-a răspuns el cu un zâmbet hidos pe 


454 


faţa palidă. Însă, ca şi regele de pe tabla de şah, cea mai 
slabă piesă poate fi şi cea mai valoroasă. Eu le-am ucis - 
dar numai prin faptul că am deţinut informaţii. Am ştiut 
cine erau şi unde aveau să se ducă în caz de nevoie. 
Stareţa voastră e o smintită; numele călugăriţelor de la 
Montglane erau cunoscute oricui. Însă nu le-am ucis eu. Şi 
nici Simonne. O să-ţi spun cine a făcut-o, după ce-mi 
povesteşti ce s-a întâmplat cu piesele cu care ai plecat. O 
să-ţi spun chiar unde se află piesele capturate de noi, cu 
toate că asta nu-ţi va sluji la nimic... 

Mireille s-a simţit chinuită de îndoieli şi de teamă. Cum 
să aibă încredere în el, când data trecuta, deşi îşi dăduse 
cuvântul, o trimisese pe Valentine la moarte? 

— Spune-mi numele femeii şi locul unde se află piesele, 
a zis ea, traversând camera şi ajungând în apropierea 
căzii. Altfel, nimic. 

— Tu ai cuțitul în mână, a spus Marat, gâfâind. Dar 
aliatul meu e cel mai puternic participant din Joc. Pe ea n-o 
vei putea distruge niciodată. Niciodată! Singura ta 
speranţă e să ni te alături nouă, ca să adunam piesele 
laolaltă. Individual, ele nu valorează nimic. Împreuna însă, 
sunt extraordinar de puternice. Întreab-o pe stareţa ta, 
dacă nu mă crezi. Ea ştie cine este acea femeie. Ea îi 
înţelege puterea. O cheamă Ecaterina. Ea este Regina 
Albă! 

— Ecaterina! a strigat Mireille, copleşită de gânduri. 
Stareţa plecase în Rusia! Prietena ei din copilărie... 
povestea lui Talleyrand... femeia care cumpărase 
biblioteca lui Voltaire... Ecaterina cea Mare, țarina Rusiei! 
Dar cum de putea acea femeie să fie prietena stareţei şi 
aliata lui Marat? 

— Minţi, a spus Mireille. Unde este această femeie 
acum? Şi unde se află piesele? 

— i-am spus numele ei, a ridicat el glasul, albindu-se la 
faţa de efort şi de furie. Insă, înainte de a-ţi mai spune 
ceva, trebuie să-mi răspunzi cu aceeaşi măsură. Unde sunt 
piesele pe care le-ai dezgropat din gradina lui David? 
Spune! 


455 


Ţinând cuțitul strâns între degete, Mireille a inspirat 
adânc. 

— Le-am trimis din ţară, a zis ea. Acum se află în 
siguranţă, în Anglia. 

Auzindu-i spusele, faţa lui Marat s-a luminat. A văzut 
schimbarea expresiei de pe chipul lui, care semăna cu 
masca diabolică pe care şi-o amintea din visele ei cele mai 
urâte. 

— Bineînţeles! a exclamat el. Ce prost am fost! I le-ai dat 
lui Talleyrand! Dumnezeule, nici nu speram să se întâmple 
aşa! A încercat să se ridice din cadă. Deci e în Anglia! În 
Anglia! Dumnezeule! Aşadar, ea poate pune mâna pe ele! 
S-a zbătut să împingă tabla de scris, dar braţele slăbite nu- 
l ajutau. Apa s-a tulburat în cadă. Prietena mea dragă! 
Spre mine! Spre mine! 

— Nu! a strigat Mireille. Ai promis că-mi spui unde sunt 
celelalte piese! 

— Ce naivă eşti! a spus Marat. 

Apoi a izbucnit în râs şi a împins tabla de scris până ce 
aceasta a căzut la podea, stropind rochia lui Mireille cu 
cerneală. De pe hol s-a auzit zgomot de paşi, iar cineva a 
încercat clanţa. Ea l-a împins pe Marat înapoi în cadă. Cu o 
mână l-a prins de părul unsuros şi a apropiat cuțitul de 
pieptul lui. 

— Spune-mi unde sunt! a strigat la el, ca să acopere 
zgomotul făcut de bătăile puternice din uşă. Spune! 

— Ce laşă eşti! i-a şuierat el şi pe buze i-au apărut bale. 
Fă-o odată, ori fii blestemată! Ai venit prea târziu... prea 
târziu! 

În timp ce zgomotele din uşă se înteţeau, Mireille l-a 
privit fix pe Marat. Răcnetele femeilor îi răsunau în urechi, 
dar ea a continuat să privească faţa respingătoare şi 
rânjetul dispreţuitor pe care Marat i-l arunca. Voia să-l 
omoare, şi-a dat ea seama cu groază. „Cum voi avea 
puterea de a ucide un om?... Simt mirosul dorinţei de 
răzbunare, aşa cum unii simt mirosul apei în deşert“, a 
auzit ea glasul lui Shahin şoptindu-i în minte, acoperind 
urletele femeilor şi bocăniturile în uşă. Ce voise Marat să 


456 


spună prin faptul că ea venise „prea târziu”? Ce 
importanţă avea faptul că Talleyrand se afla în Anglia? Cu 
voia să spună el prin „ea poate pune mâna pe ele“? 

Încuietoarea dădea semne că cedează sub izbiturile 
trupului masiv al lui Simonne Evrard, iar lemnul vechi şi 
putred a început să se despice. Mireille a privit faţa plină 
de răni purulente a lui Marat. Inspirând adânc, a lovit cu 
cuțitul. Sângele a ţâşnit din rană şi i-a stropit rochia. A 
împins lama până la plasele. 

— Felicitări, exact unde trebuia... a şoptit el, şi pe buze 
i-au apărut bășici de sânge. Capul i-a căzut pe un umăr; 
sângele ţâşnea în valuri, la fiecare contracție a inimii. 
Mireille a scos cuțitul şi l-a lăsat să cada pe podea, 
moment în care uşa s-a deschis brusc. 

În cameră a năvălit Simonne Evrard, urmată imediat de 
Albertine. Sora lui Marat a aruncat o privire spre cadă, a 
scos un țipăt şi a leşinat. Simonne a început sa se 
văicărească, iar Mireille, simțindu-se ca în transă, a pornit 
spre uşă. 

— Dumnezeule! L-ai ucis! L-ai ucis! a răcnit Simonne 
Evrard, alergând pe lângă Mireille către cadă cu un prosop 
în mână pe care la pus peste rană pentru a opri 
sângerarea. Mireille a continuat să pășească spre hol în 
aceeaşi stare de derută. Uşa principală a casei s-a deschis 
brusc şi în apartament au pătruns câţiva vecini. Mireille a 
trecut pe lângă ei, la fel de confuză, având faţa şi rochia 
pline de sânge. A auzit strigatele şi urletele ce veneau din 
urma ei şi a deschis uşa dinspre stradă. Ce voise să spună 
Marat prin acel „prea târziu“? 

Avea mâna încă pe clanţa uşii atunci când a fost izbită 
din spate. A simţit durerea scurtă şi a auzit pocnetul 
lemnului ce se rupea. S-a prăbuşit la pământ. Bucăţile din 
scaunul sfărâmat se împrăștiaseră pe podeaua prăfuită. 
Simţind ca-i plesneşte capul de durere, Mireille s-a chinuit 
să se ridice în picioare. Un bărbat a înșfăcat-o de pieptul 
rochiei, prinzând-o şi de sân, şi a ridicat-o târâş. El a 
împins-o apoi violent spre perete, iar ea s-a lovit cu capul 
de acesta, după care s-a lăsat moale la podea. De astă dată 


457 


nu s-a mai putut ridica. A auzit tropot de picioare, iar 
scândurile podelei s-au încovoiat sub greutatea atâtor 
oameni care goneau prin casă. Apoi s-au auzit răcnetele şi 
tipetele unor bărbaţi, însoţite de plânsetul unei femei. 

A rămas întinsă pe podea, incapabilă să se mişte. După o 
vreme, a simţit nişte braţe trecute pe sub corpul ei. Cineva 
încerca să o ridice. li plesnea capul, iar de-a lungul gâtului 
şi coloanei vertebrale avea dureri cumplite. Cineva a 
susţinut-o de coate, împingând-o spre uşă, dar ea încă nu 
era capabilă să meargă. 

Afară, o mulţime de oameni înconjurase casa. Mireille 
avea ochii împăienjeniţi când a privit acea masă de feţe, 
sute de feţe, care păreau să semene între ele, precum 
acelea ale unor lemingi. Înecându-se, a gândit Mireille, 
amestecându-se. Poliţiştii foloseau bastoanele pentru a 
împinge înapoi mulţimea dezlănţuită. Mireille a auzit 
strigăte şi răcnete: „Ucigaşa! Criminala!“ Iar departe, de 
cealaltă parte a străzii, un chip alb ca varul, care părea să 
plutească în fereastra deschisă a caleştii care staţiona. S-a 
chinuit să-şi concentreze privirea. Vreme de o clipă, a 
văzut ochii albaştri îngroziţi, buzele livide şi degetele 
lipsite de culoare, încleştate de uşa vehiculului, ale lui 
Charlotte Corday. Apoi totul s-a întunecat în mintea ei. 


14 iulie 1793 


Se făcuse ora opt seara atunci când, obosit, Jacques- 
Louis David s-a întors de la Convenţie. In timp ce el intra 
cu caleaşca în curte, oamenii lansau focuri de artificii şi 
alergau pe străzi ca nişte bezmetici. 

Era Ziua Bastiliei, însă el nu reuşea să simtă cu 
intensitate acel moment de sărbătoare. În cursul dimineţii, 
după ce sosise la Sala Convenţiei, aflase că Marat fusese 
asasinat în seara dinainte! lar femeia pe care o închiseseră 
la Bastilia, ucigaşa, era vizitatoarea de ieri a lui Mireille: 
Charlotte Corday! 

Insă nici Mireille nu se întorsese acasă seara trecută. 
David era bolnav de spaima. Şi pe el îl putea ajunge braţul 


458 


lung şi răzbunător al Comunei din Paris dacă se afla de 
complotul anarhist care se organizase în sufrageria lui. Îşi 
dorea să o găsească pe Mireille şi să o scoată din Paris, 
înainte ca autorităţile să se dezmeticească... 

Coborând din caleaşcă, şi-a scuturat de praf pălăria cu 
cocarda tricoloră pe care o concepuse chiar el pentru 
delegaţii Convenției, pentru a reprezenta spiritul 
Revoluţiei. Când s-a dus să închidă porţile, din umbră s-a 
strecurat spre el o silueta înaltă şi deşirată. David s-a 
cutremurat de teamă când bărbatul l-a prins de braţ. O 
petardă a explodat în aceeaşi clipa pe cer, îngăduindu-i să 
vadă chipul palid şi ochii verzi ca marea ai lui Maximilien 
Robespierre. 

— Cetăţene, trebuie să stăm de vorba, i-a şoptit 
Robespierre cu glas slab, dar glacial, în vreme ce 
petardele explodau în înalt. Ai lipsit de la ancheta din 
aceasta după-amiază... 

— Am fost la Convenţie! a protestat David cu glas 
speriat, pentru că era limpede la a cui anchetare se 
referea Robespierre. De ce ai apărut aşa de misterios din 
întuneric? a continuat el, străduindu-se să ascundă cauza 
reală a spaimei pe care o trăia. Vino înăuntru, dacă vrei să 
discuţi cu mine. 

— Prietene, nu vreau ca servitorii sau curioşii să tragă 
cu urechea la ceea ce am de spus, a zis Robespierre cu un 
aer grav. 

— In seara asta le-am dat liber tuturor servitorilor, 
pentru că este Ziua Bastiliei, a precizat David. De ce crezi 
că am închis singur porţile? 

Tremura atât de tare, încât se bucura că era întuneric şi 
nu putea fi văzut de Robespierre în acea stare cât au 
traversat curtea pentru a intra în casă. 

— Păcat că nu ai putut veni la anchetă, a spus 
Robespierre când au intrat în casa pustie şi cufundată în 
întuneric. Femeia pe care au arestat-o nu era Charlotte 
Corday, ci fata al cărei desen mi l-ai arătat, fata pe care 
am căutat-o multa vreme în întreaga Franţă. Dragul meu 
David, pe Marat l-a asasinat pupila ta, Mireille! 


459 


În ciuda vremii călduroase de iulie, David a simţit că 
îngheaţă. În mica sufragerie, s-a aşezat faţa în faţă cu 
Robespierre, care a aprins o lampă şi i-a turnat nişte 
brandy dintr-o carafă aflată pe bufetul alăturat. David 
tremura atât de tare, încât abia de reuşea să ţină paharul 
între mâini. 

— Nu am povestit nimănui ceea ce ştiu, pentru că am 
vrut să stau întâi de vorba cu tine, i-a zis Robespierre. Am 
nevoie de ajutorul tău. Pupila ta deţine informaţii absolut 
necesare pentru mine. Ştiu de ce s-a dus să-l vadă pe 
Marat: caută să descopere secretul Setului Montglane. Fu 
trebuie să aflu ce au discutat înainte ca Marat să moară şi 
dacă ea a avut posibilitatea de a transmite altcuiva ceea ce 
ştia. 

— Dar eu te asigur că nu cunosc nimic în legătură cu 
aceste întâmplări cumplite! a strigat David, privindu-l 
îngrozit pe Robespierre. Nici n-am crezut în existenţa 
acestui set decât în ziua în care am plecat de la cafeneaua 
Régence împreuna cu Andre Philidor - mai ţii minte? El mi- 
a vorbit despre acest set. Însă când i-am repetat povestea 
lui Mireille... 

Robespierre a întins mâna peste masă şi l-a prins de braţ 
pe David. 

— A trecut pe aici? Ai discutat cu ea? Dumnezeule, de ce 
nu m-ai anunţat şi pe mine? 

— A zis că nu trebuie să ştie nimeni că se află aici, s-a 
văicărit David, ţinându-se cu mâinile de cap. A sosit acum 
patru zile, de cine ştie unde, îmbrăcată în haine arăbeşti... 

— A fost în deşert! a exclamat Robespierre, sărind în 
picioare şi începând să măsoare camera în lung şi-n lat. 
Dragul meu David, aceasta pupilă a ta nu este o copilă 
neştiutoare. Secretul a fost deţinut prima oară de maurii 
din deşert. Mireille caută să afle secretul pieselor. L-a ucis 
pe Marat cu sânge rece pentru ele. Ea se află în miezul 
acestui joc încrâncenat şi primejdios! Înainte de a fi prea 
târziu, spune-mi ce altceva ai aflat de la ea. 

— Ţi-am spus adevărul care a provocat situaţia asta 


460 


oribilă! a strigat David, cât pe ce să izbucnească în lacrimi. 
Şi dacă se descoperă cine este în realitate, eu sunt un om 
terminat. Cât a trăit, Marat a fost detestat şi temut, dar 
acum, după moarte, cenuşa îi va fi păstrată în Pantheon, 
iar inima i-a fost deja transformată în relicvă sacră la 
Clubul Iacobin. 

— Ştiu, a rostit Robespierre cu glas atât de încet şi de 
misterios, încât David a simţit fiori pe şira spinării. De 
aceea am venit la tine. Dragul meu David, poate reuşesc să 
fac ceva pentru a vă ajuta pe amândoi... Dar numai dacă 
mă ajuţi tu întâi. Cred că Mireille are încredere în tine - şi 
ţi se va confesa, pentru că nici nu vrea să discute cu mine. 
Dacă reuşesc sa te introduc în închisoare fără ştiinţa 
nimănui... 

— Te rog să nu-mi ceri aşa ceva! aproape că a urlat 
David. Aş face orice ca să o ajut, dar ceea ce sugerezi ne- 
ar putea costa pe toţi viaţa! 

— N-ai priceput, a spus Robespierre pe un ton calm, 
aşezându-se din nou, dar de această dată alături de David. 
L-a luat de mână pe artist. Dragul meu prieten, sunt 
convins de dăruirea ta faţa de revoluţie. Dar nu ştii că 
Setul Montglane se afla în însuşi centrul acestei furtuni 
care mătură monarhiile din întreaga Europă - care va 
dobori jugul oprimării pe vecie. A întins mâna spre bufet şi 
şi-a turnat un pahar de vin de porto, apoi a continuat: 
Poate că dacă-ţi voi spune cum am intrat eu în acest joc, 
vei înţelege. Suntem în plin joc, dragul meu David. Unul 
primejdios şi mortal, care distruge însăşi puterea regilor. 
Setul Montglane trebuie să fie reunit sub controlul unora 
ca noi, care vor folosi această unealtă puternică pentru a 
sprijini acele virtuţi curate propovăduite de Jean-Jacques 
Rousseau. Pentru că Rousseau m-a ales să particip la acest 
joc. 

— Rousseau!? a şoptit David, extrem de impresionat. Şi 
el a căutat Setul Montglane? 

— Şi Philidor l-a cunoscut, la fel ca mine, a spus 
Robespierre, scoțând din buzunar o bucată de hârtie şi 
căutând ceva de scris. Scotocind prin lucrurile aflate în 


461 


dezordine pe bufet, David a găsit un creion pentru schiţe, 
iar Robespierre a continuat să vorbească, în timp ce a 
început să deseneze o schemă. Eu l-am cunoscut acum 
cincisprezece ani, când eram un tânăr avocat şi participam 
la o adunare a Stărilor Generale la Paris. Am aflat că 
respectatul filosof Rousseau se îmbolnăvise grav şi se afla 
în apropiere de Paris. Aranjând să fiu primit de el, am 
plecat călare să-l vizitez pe omul care, în cei şaizeci şi şase 
de ani de viaţă, impusese idei ce aveau să schimbe curând 
viitorul lumii. lar ceea ce mi-a spus el atunci mi-a 
schimbat, cu siguranţă, soarta. Probabil că şi viaţa ta se va 
schimba cu totul de acum înainte. 

David a rămas tăcut în vreme ce jocurile de artificii se 
desfăceau ca nişte crizanteme uriaşe pe cerul întunecat de 
dincolo de ferestre. lar Robespierre, cu capul aplecat 
asupra desenului, s-a apucat să-şi depene povestea... 


POVESTEA AVOCATULUI 


La mai puţin de cincizeci de kilometri de Paris, în 
apropierea oraşului Ermenonville, se afla proprietatea 
marchizului de Girardin, unde Rousseau şi amanta lui, 
Therese Levasseur, locuiau într-o căsuţă încă de la 
jumătatea lunii mai a anului 1778. 

Era iunie, vremea era răcoroasă, iar aroma ierbii 
proaspăt cosite şi a trandafirilor înfloriţi plutea deasupra 
peluzelor ce înconjurau castelul marchizului. Exista o mică 
insulă, numita Insula Plopilor, chiar în mijlocul unui iaz 
aflat pe proprietate. L-am găsit acolo pe Rousseau, 
îmbrăcat cu un costum de maur, cum auzisem că obişnuia 
să poarte: un caftan violet şi larg, un şal verde cu ciucuri, 
pantofi marocani roşii, cu vârful întors în sus, o geantă 
mare din piele galbenă atârnată pe un umăr şi o bonetă 
tivită cu blană care îi încadra chipul întunecat şi 
preocupat. Un bărbat exotic şi misterios, părând să se 
mişte în acel peisaj alcătuit din copaci înfrunziţi şi apă 
animat de o muzică interioară pe care nimeni altcineva nu 
o percepea. 


462 


Traversând micul pod, l-am salutat, asigurându-l că 
regretam că îl tulburam din meditaţie. Eu nu ştiam atunci, 
dar Rousseau cugeta adânc la propria întâlnire cu 
eternitatea, care avea să se petreacă la doar câteva 
săptămâni după acea vizită a mea. 

— Te aşteptam, mi-a spus el pe un ton calm, în loc de 
salut. Domnule Robespierre, am aflat că eşti un om care 
îmbrăţişează acele virtuţi naturale pe care le preamăresc 
şi eu. În pragul morţii, e o bucurie să afli că părerile tale 
cele mai scumpe sunt împărtăşite de cel puţin o altă fiinţă 
umană! 

Pe vremea aceea aveam douăzeci de ani şi eram un 
mare admirator al lui Rousseau - un om care fusese 
alungat de peste tot, exilat din propria ţară, silit să 
depindă de mila altora, în ciuda renumelui şi a bogăției 
ideilor sale. Nu ştiu la ce mă aşteptasem mergând să-l 
vizitez, poate la vreo percepţie filosofică adâncă şi 
mobilizatoare privind politica, vreun extras romantic din 
Noua Eloiză. Însă Rousseau, simțind apropierea morţii, 
părea să se gândească la cu totul altceva. 

— Săptămână trecuta a murit Voltaire, a spus el drept 
introducere. Vieţile noastră au fost înjugate împreună ca 
acei cai despre care vorbea Platon - unul trăgând spre 
pământ, celalalt spre ceruri. Voltaire a luptat pentru 
Raţiune, iar eu pentru Natură. Împreună, filosofiile noastre 
vor reuşi să sfărâme jugul bisericii şi al statului. 

— Eu aveam impresia că îl detestaţi pe acest om, am 
spus oarecum nedumerit. N 

— L-am detestat şi iubit în acelaşi timp. Imi pare rău că 
nu l-am întâlnit niciodată. Un lucru e sigur: nu mai am 
mult de trăit. Tragedia este că Voltaire a deţinut cheia 
misterului pe care am încercat să îl descifrez toată viaţa. 
Datorită dăruirii încăpăţânate faţă de Raţiune, el nu şi-a 
dat seama de valoarea secretului pe care l-a descoperit. 
Acum e prea târziu. A murit. Şi, odată cu el, a murit şi 
secretul Setului Montglane. 

Când l-am auzit vorbind, m-am simţit cuprins de o 
puternică emoție. Setul de şah al lui Carol cel Mare! Orice 


463 


şcolar ştia povestea lui - dar putea fi oare vorba despre 
mai mult decât o legendă? Mi-am ţinut răsuflarea, 
rugându-mă Cerului să continue povestea. 

Rousseau se aşezase pe trunchiul unui copac prăbuşit şi 
scotocea prin geanta din piele galbenă marocană. Spre 
uimirea mea, a scos o pânză delicată de broderie şi de 
dantelă şi, în timp ce vorbea, s-a apucat să lucreze la ea cu 
un ac minuscul din argint. 

— Când eram tânăr şi trăiam la Paris, a spus el, îmi 
câştigam existenţa vânzând dantele şi lucruri de mână 
făcute de mine, pentru că pe nimeni nu interesa operele pe 
care le scriam. Cu toate că speram să ajung un mare 
compozitor, îmi petreceam fiecare seară jucând şah cu 
Denis Diderot şi cu Andre Philidor, care, ca şi mine, erau 
mereu cu buzunarele goale. Cu toate acestea, Diderot mi-a 
găsit o slujbă plătită ca secretar al contelui de Montaigu, 
ambasadorul francez la Veneţia. Era în primăvara anului 
1743 - nu voi uita asta niciodată. Pentru că, la Veneţia, am 
asistat la ceva ce mi-a rămas atât de bine întipărit în 
memorie, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Era vorba despre 
un secret legat de Setul Montglane. 

Rousseau a părut că se lasă purtat de amintiri şi visări. 
Lucrul i-a scăpat dintre degete. M-am aplecat să i-l ridic şi 
i l-am înapoiat. 

— Spuneţi că aţi fost martor la ceva? am insistat eu. 
Ceva legat de setul de şah al lui Carol cel Mare? 

Bătrânul filosof a scuturat din cap, trezindu-se la 
realitate. 

— Da... Veneţia era şi pe vremea aceea un oraş vechi, 
plin de mistere, a rememorat el pe un ton visător. Cu toate 
că este înconjurată complet de ape şi plină de lumini 
sclipitoare, degaja ceva întunecat şi sinistru. Am simţit 
aceasta beznă pătrunzând pretutindeni atunci când am 
rătăcit prin labirintul de străzi, când am traversat vechile 
poduri din piatră, când m-am plimbat cu gondola pe 
canalele secrete, unde doar zgomotul apei clipocind 
întrerupea tăcerea meditaţiilor mele... 

— S-ar părea că Veneţia este locul potrivit pentru a 


464 


crede în lucruri supranaturale, am sugerat eu. 

— Intocmai, a spus el şi a râs. Într-o seară, m-am dus 
singur la San Samuele - cel mai încântător teatru din 
Veneţia -, ca să văd o comedie nouă de-a lui Goldoni, 
numita La donna di Garbo. Teatrul semăna cu o bijuterie: 
şirurile de loji se ridicau până la tavan, vopsite în albastru 
ca gheaţa şi auriu, fiecare având câte un coşuleţ cu fructe 
şi flori pictat manual şi seturi de felinare de caleaşcă, 
astfel încât puteai vedea şi spectatorii, şi actorii. 'Teatrul 
era înţesat de gondolieri îmbrăcaţi în haine pestriţ 
colorate, de curtezane făcându-și vânt cu evantaie mari din 
pene, de burghezi plini de zorzoane - un public complet 
deosebit de acela atât de sofisticat pe care-l întâlnisem în 
sălile de teatru pariziene -, şi toţi participau la spectacol, 
manifestându-se zgomotos. Şuierau, râdeau, ovaţionau 
fiecare replică, astfel încât cu greu puteai auzi vreo vorbă 
rostită de actori. ÎImpărţeam loja cu un tânăr cam de vârsta 
lui Andre Philidor - în jur de şaisprezece ani -, dar cu faţa 
machiată şi cu buzele date cu roşu rubiniu, cu perucă 
pudrată şi cu pălărie cu pană, care era la modă în Veneţia 
pe vremea aceea. Acesta s-a prezentat drept Giovanni 
Casanova. Acest Casanova studiase pentru a deveni avocat 
- ca şi tine -, însă avea şi multe alte calităţi. Fiul unor 
actori tragici, care jucaseră în toată Europa, inclusiv la 
Sankt Petersburg, el se întreținea cântând la vioară în 
câteva teatre locale. Era copleşit de emoție că întâlnea pe 
cineva abia sosit de la Paris - tânjea să viziteze acel oraş 
atât de renumit pentru bogăţia şi decadenţa lui, două 
caracteristici care îl atrăgeau în mod precumpănitor. 
Spunea că îl interesa curtea regelui Ludovic al XV-lea, 
deoarece monarhul era renumit pentru extravaganţa sa, 
pentru amante, imoralitate şi pasiunea pentru ocultism. 
Casanova manifesta interes mai ales faţă de acest din 
urmă aspect, şi m-a întrebat în amănunt despre Societăţile 
Masonice, care deveniseră atât de populare la Paris în acel 
timp. Deşi cunoşteam puţine despre astfel de lucruri, el s-a 
oferit să-mi îmbunătăţească educaţia în dimineaţa 
următoare - care era duminica Paştelui. Ne-am întâlnit aşa 


465 


cum stabiliserăm, în zori, într-un loc unde se strânseseră 
deja o mulţime de oameni - Porta della Carta, poarta ce 
separa faimoasa catedrală San Marco de Palatul Ducal, 
aflat în apropiere. Mulțimea renunţase la costumele 
multicolore purtate cu o săptămână în urmă, când se 
desfășurase carnavalul, era îmbrăcată în negru şi aştepta 
în tăcere începerea unei ceremonii. 

— Vom asista la cel mai vechi ritual din Veneţia, mi-a 
spus Casanova. În fiecare an, de Paşte, dogele Veneţiei 
conduce o procesiune prin Piazzetta şi înapoi spre biserica 
San Marco. Se numeşte „Marşul cel Lung“ - şi este o 
ceremonie la fel de veche ca şi Veneţia. 

— Dar Veneţia e mai veche decât sărbătoarea de Paşte, 
mai veche decât creştinismul, am replicat eu, în timp ce 
aşteptam în mijlocul mulţimii  nerăbdătoare, stând 
îndărătul unui cordon din mătase. 

— Nici n-am spus că e un ritual creştin, a zis Casanova 
cu un zâmbet misterios. Veneţia a fost fondată de fenicieni, 
care au dat şi numele oraşului. Fenicienii au întemeiat o 
civilizaţie care s-a dezvoltat pe insule. Ei o venerau pe Car, 
zeiţa lunii. Aşa cum luna determină mareele, tot astfel 
fenicienii dominau mările, din care izvorăşte cel mai 
grozav mister: viaţa. 

Aşadar, un ritual fenician. Asta mi-a deşteptat o amintire 
îndepărtată. Însă în aceeaşi clipă, mulţimea din jurul 
nostru a tăcut plină de respect. Pe treptele palatului a 
apărut un grup de trompeti, ale căror instrumente s-au 
dovedit la fel de puternice precum o întreagă fanfară. 
Încoronat cu pietre scumpe şi înveşmântat în straie din 
satin violet, dogele Veneţiei a ieşit din Porta della Carta 
înconjurat de muzicanți cu alăute, flaute şi lire, cântând o 
muzică ce părea inspirată de zei. Aceştia au fost urmaţi de 
emisari ai Sfântului Scaun, purtând odăjdii albe şi scrobite, 
cu mitrele împodobite cu pietre preţioase şi brodate cu fir 
de aur. 

Casanova m-a îmboldit în coaste, sugerându-mi astfel să 
urmăresc mai îndeaproape ritualul, pe măsură ce 
participanţii coborau spre Piazzetta, oprindu-se câteva 


466 


clipe în Piaţa Justiţiei - un zid decorat cu scene biblice ale 
Judecăţii de Apoi, unde fuseseră zugrăviți eretici din 
vremea Inchiziției. Acolo se aflau şi Stâlpii din Acra, aduşi 
în timpul Cruciadelor tocmai de pe țărmurile vechii Fenicii. 
Asta oare avea vreo semnificaţie care să-i facă pe doge şi 
pe ceilalţi participanţi să se oprească şi să mediteze în acel 
loc? 

Într-un târziu, procesiunea a pornit în acordurile unei 
muzici dumnezeieşti. Cordoanele care ţineau mulţimea au 
fost coborâte, astfel încât să putem urma procesiunea. În 
timp ce eu şi Casanova ne-am luat la braţ ca să pornim 
odată cu mulţimea, am început să simt o licărire foarte 
slabă - lucru greu de explicat. Aveam senzaţia că asist la 
ceva la fel de vechi ca timpul. Ceva întunecat şi misterios, 
îngropat în istorie şi plin de simbolism. Primejdios. Pe 
măsură ce procesiunea se răsucea ca un şarpe de-a latul 
piaţetei şi înapoi prin Colonnade, am avut sentimentul că 
pătrundeam tot mai adânc în măruntaiele unui labirint 
întunecat din care nu exista scăpare. Eram în deplină 
siguranţă, la lumina zilei, înconjurat de sute de oameni - 
însă mă temeam. Abia după o vreme mi-am dat seama că 
muzica - mai precis, ritmul ei - şi ceremonia mă băgau în 
răcori. De fiecare dată când ne opream în urma dogelui - 
la câte un obiect ornamental sau vreo sculptură - simţeam 
cum sângele îmi pulsa puternic în vene. Era ca un mesaj ce 
încerca să se transmită minţii mele într-un cod secret, pe 
care însă nu-l puteam înţelege. Casanova mă urmărea 
atent. Dogele se oprise din nou. 

— Aceasta e statuia lui Mercur, mesagerul zeilor, a spus 
el când am ajuns în dreptul statuii de bronz înfăţişând un 
dansator. Egiptenii îl numeau Thot - Judecătorul. Iar grecii 
îi spuneau Hermes - Călăuza Sufletelor -, pentru că el 
ducea sufletele în Iad şi câteodată îi păcălea pe zei 
readucând la viaţă unele suflete. Prinţul $Şarlatanilor, 
Farsorul, Glumeţul - Saltimbancul de la cărţile de tarot - 
era un zeu al hoţilor şi al vicleniei. Hermes a inventat lira 
cu şapte strune - scara de o octavă -, a cărei muzică îi 
făcea pe zei să plângă de bucurie. 


467 


M-am uitat un timp la statuie, după care am pornit mai 
departe. Avusesem în faţă un zeu al iuţelii, care îi putea 
elibera pe oameni din regatul morţii. Cu sandalele lui 
înaripate şi cu caduceul sclipitor - acel toiag cu şerpi 
încolăciţi care formau cifra opt -, el era stăpân peste 
tărâmul viselor, peste lumea magiei, peste tărâmul 
norocului şi al jocurilor de orice fel. Era oare o coincidenţă 
că statuia stătea cu faţa spre acea procesiune sobră, având 
un zâmbet răutăcios, aproape un rânjet pe buze? Ori 
acesta fusese, cândva, în ceţurile întunecate ale timpului, 
propriul lui ritual? 

Dogele şi restul însoţitorilor săi s-au oprit de multe ori în 
cursul acelui tur transcendental - de şaisprezece ori. In 
timp ce ne deplasam, modelul a început să mi se dezvăluie. 
Lucrurile au început să se închege şi să se limpezească în 
mintea mea abia la a zecea oprire - la Zidul Castello. Zidul 
avea grosimea de trei metri şi jumătate şi era acoperit cu 
pietre multicolore. Inscripţia de pe el, cea mai veche în 
limba venetă, mi-a fost tradusa de Casanova: 


Dacă omul ar putea spune şi face exact ceea ce gândeşte 
Ar descoperi cum s-ar putea transforma. 


Şi acolo, în mijlocul zidului, era încastrată o piatră albă 
şi simplă, pe care dogele şi cei din suita lui au privit-o de 
parcă ar fi avut puteri miraculoase. Brusc, am simţit un 
fior rece pe şira spinării. Era ca şi cum de pe ochi mi s-ar fi 
ridicat un văl, pentru a vedea în mod unitar numeroasele 
elemente disparate. Acolo nu era vorba doar de un ritual, 
ci de un proces ce se desfăşura sub ochii noştri, iar fiecare 
oprire a procesiunii simboliza o etapă în transformarea de 
la o stare la alta. Era ca o formulă. Dar reprezentând ce 
anume? Apoi mi-am dat seama. 

Rousseau s-a oprit din istorisire şi, din săculeţul din 
piele galbenă, a scos un desen zdrenţuit de atâta uzură. L- 
a desfăcut cu atenţie şi mi l-a întins, spunând: 

— Acesta este desenul făcut după Marşul cel Lung, 
indicând drumul şi cele şaisprezece opriri, ceea ce 


468 


reprezintă numărul de piese, albe ori negre, de pe o tablă 
de şah. Observi că şi drumul parcurs descrie cifra opt, ca 
şi şerpii încolăciţi de pe toiagul lui Hermes, ca şi cea de-a 
Opta Cale pe care Buddha o propovăduiește pentru a 
atinge Nirvana, ca şi cele opt caturi ale Turnului Babel pe 
care trebuia să le urci ca să ajungi la zei. Ca şi formula 
despre care se spune ca i-a fost adusă de cei opt mauri lui 
Carol cel Mare, ascunsă în Setul Montglane... 

— O formulă? am întrebat eu cu uimire. 

— Cu puteri necuprinse, mi-a răspuns Rousseau, al cărui 
înţeles poate fi uitat, dar a cărei atracţie este atât de 
puternică, încât ne supunem ei fără ca măcar să înţelegem 
ce înseamnă, aşa cum am făcut eu şi Casanova în acea zi, 
acum treizeci şi cinci de ani, la Veneţia. 

— Acest ritual pare nu numai frumos, ci şi misterios, l- 
am aprobat eu. Dar de ce îl asociaţi cu Setul Montglane, o 
comoară despre care, la urma urmelor, lumea crede că nu 
este decât o legendă? 

— Cum, nu înţelegi? m-a întrebat Rousseau, vădit iritat. 
Aceste insule italieneşti şi greceşti au preluat tradiţiile, 
cultul labirintului şi al pietrelor din aceeaşi sursă. Sursa 
din care au izvorât. 


-mp m m m -` 
Clmnade `r, 


“ODODDODOAOoBO0oDOne & 


o 
i Y 


— Vorbiti despre Fenicia, da? am întrebat eu. 
469 


— Mă refer la Insula Întunecată, a spus el cu un aer 
misterios, insula pe care arabii au numit-o Al-Djezair. 
Insula dintre două fluvii, fluvii ce se încolăcesc la fel ca 
şerpii de pe toiagul lui Hermes, alcătuind cifra opt, fluvii 
care au udat leagănul omenirii. Tigrul şi Eufratul... 

— Vreţi să spuneţi că acest ritual - această formulă - 
provine din Mesopotamia? am exclamat eu. 

— Mi-am petrecut toată viaţa ca să pun mâna pe 
formulă! a spus Rousseau, ridicându-se de pe buştean şi 
prinzându-mă de mână. l-am trimis pe Casanova, apoi pe 
Boswell şi, în cele din urmă, pe Diderot, să încerce să 
descopere secretul. Acum te trimit pe tine. Te-am ales să 
afli această formulă secretă, pentru că mi-au trebuit 
treizeci şi cinci de ani ca să pricep înţelesul de dincolo de 
înţeles. Iar acum e destul de târziu... 

— Dar, domnule! am spus eu descumpănit. Chiar dacă 
aţi descoperi o formulă cu o asemenea putere, ce aţi face 
cu ea? Dumneavoastră, care aţi scris despre virtuțile vieţii 
simple de la ţară, despre egalitatea naturală a tuturor 
oamenilor... La ce v-ar folosi o asemenea formulă? 

— Eu sunt duşmanul regilor! a strigat Rousseau cu 
disperare în glas. Formula cuprinsă în Setul Montglane va 
duce la sfârşitul regilor - al tuturor regilor -, pentru 
totdeauna! Of, dac-aş trai să pot pune mâna pe formula 
aceasta... 

Voiam să-i pun multe întrebări lui Rousseau, însă era 
palid de oboseală şi avea fruntea îmbrobonată de sudoare. 
Şi-a strâns dantela la care lucra, semn că discuţia dintre 
noi era pe sfârşite. Mi-a aruncat încă o privire, de parcă ar 
fi alunecat într-o dimensiune în care nu-l mai puteam 
urma. 

— A fost odată un mare rege, a spus el încet. Cel mai 
puternic rege din lume. Se spunea că nu va muri niciodată, 
că era nemuritor. l-au spus al-lksandr, zeul cu doua 
coarne, şi l-au înfăţişat pe monede de aur purtând coarne 
în spirală, ca acelea de berbec. Istoria îşi aminteşte de el 
ca fiind Alexandru cel Mare, cuceritorul lumii. A murit la 
vârsta de treizeci şi şapte de ani la Babilon, în 


470 


Mesopotamia - căutând formula. Aşa ar muri cu toţii, 
numai dacă secretul ar fi în mâna noastră... 

— Mă pun la dispoziţia dumneavoastră, l-am asigurat eu, 
ajutându-l să treacă podul, iar el s-a rezemat de umărul 
meu. Împreuna vom descoperi Setul Montglane, dacă 
acesta încă există, şi vom afla înţelesul formulei. 

— Pentru mine este prea târziu, a spus Rousseau, 
clătinând cu tristeţe din cap. Iți încredinţez acest desen, 
despre care cred că este singurul indiciu existent. Legenda 
spune că setul este îngropat în palatul lui Carol cel Mare 
de la Aix-la-Chapelle sau la Abația Montglane. Îţi transmit 
misiunea de a-l găsi. 


Robespierre s-a oprit brusc şi a privit peste umăr. În faţa 
lui, pe masa luminată de un felinar, se afla desenul pe care 
îl făcuse din memorie, şi care înfăţişa ciudatul ritual 
venețian. David, care examina desenul, a ridicat capul. 

— N-ai auzit un zgomot? a întrebat Robespierre, iar în 
ochii verzi i s-au oglindit jocurile de lumini de pe cer. 

— Ţi s-a părut doar, l-a liniştit David. După o poveste 
atât de ciudată, nici nu mă mir că eşti atât de agitat. Mă 
întreb cât de mult din istorisirea pe care mi-ai spus-o 
reprezintă aiureli provocate de senilitate. 

— Doar ai auzit povestea lui Philidor, iar acum pe cea a 
lui Rousseau, a zis Robespierre pe un ton supărat. Pupila 
ta Mireille posedă câteva piese; a recunoscut asta la 
închisoarea l'Abbaye. Trebuie sa mă însoţeşti până la 
Bastilia, să o convingi să mărturisească. Abia după aceea 
te pot ajuta. 

David a înţeles prea bine ameninţarea voalată din 
cuvintele lui Robespierre: fără ajutorul lui, condamnarea la 
moarte a lui Mireille era aproape sigură - la fel şi a lui 
David. Robespierre se putea sluji de influenţa pe care o 
avea pentru a se întoarce împotriva lor, iar David se ştia 
amestecat în acea poveste mai mult decât şi-ar fi dorit. 
Acum înţelegea cu limpezime că Mireille avusese dreptate 
să îl avertizeze în legătură cu acest „prieten“. 

— Ai uneltit împreuna cu Marat! a exclamat David. Aşa 


471 


cum se temea Mireille! Călugăriţele ale căror scrisori ţi le- 
am dat... ce s-a întâmplat cu ele? 

— Tot nu vrei să pricepi, i-a spus Robespierre cu un aer 
nemulţumit. Acest joc este mai presus de mine sau de tine 
- sau de vreuna dintre călugărițele acelea neroade. Femeia 
pe care o slujesc îmi este mai utilă ca aliat decât ca 
adversar. Să nu uiţi asta dacă vrei să rămai cu capul pe 
umeri. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu acele călugăriţe. Ştiu 
doar că, la fel ca Rousseau, ea se străduieşte să adune 
toate piesele Setului Montglane, pentru a face o lume mai 
bună... 

— Ea? s-a mirat David, dar Robespierre se ridicase să 
plece. 

— Regina Albă, a spus el cu un surâs misterios. Ca o 
zeiţă, ea îşi ia ce merită şi oferă ce vrea. Nu uita ce ţi-am 
spus: dacă procedezi cum ţi-am cerut, vei fi răsplătit. Se va 
îngriji ea de asta. 

— Eu nu vreau nici aliaţi, nici recompense, a zis David 
cu amărăciune, ridicându-se în picioare. 

Ce luda era! Nu putea decât să se supună, însă teama 
era cea care îl îmboldea să facă astfel. 

A ridicat felinarul şi l-a condus pe Robespierre până la 
uşă. Apoi s-a oferit să-l însoţească până la poartă, deoarece 
nu avea servitori la dispoziţie. 

— Atâta vreme cât o faci, nu are importanţă ce vrei, a 
spus Robespierre cu glas rece. Când se va întoarce de la 
Londra, ţi-o voi prezenta. Deocamdată nu-i pot dezvălui 
numele, dar i se spune Femeia din India... 

Ecoul glasurilor lor a stăruit pe hol. Când în încăpere s-a 
lăsat întuneric deplin, uşa din spate, cea care dădea spre 
studio, s-a crăpat. Luminată doar de explozia unui foc de 
artificii, o siluetă s-a furişat în cameră şi s-a apropiat de 
masa la care stătuseră cei doi bărbaţi. La următoarea 
iluminare a cerului, Charlotte Corday ajunsese deja lângă 
masă şi se aplecase deasupra ei. Sub braţ avea o cutie de 
vopsele şi o rochie împăturită, pe care le furase din studio. 

A privit lung schiţa de pe masă care semăna cu o hartă. 
A împăturit cu grijă desenul reprezentând ritualul venețian 


472 


şi l-a strecurat în corsaj. Apoi s-a furişat pe coridor şi a 
dispărut în bezna nopţii. 


17 iulie 1793 


În celulă era întuneric. Pe fereastra zăbrelită, prea sus 
pentru a ajunge la ea, pătrundea o dâră de lumină care 
făcea ca bezna să pară şi mai deplină. Pe zidurile de piatră 
şiroia apa, formând mici băltoace care duhneau a igrasie şi 
urină. Aceasta era Bastilia, a cărei eliberare, în urmă cu 
patru ani, aprinsese vâlvătaia Revoluţiei. Prima noapte 
petrecută aici de Mireille fusese chiar de Ziua Bastiliei - 
14 iulie -, după ce îl asasinase pe Marat. 

Se afla în celula umedă de trei zile şi o părăsise o 
singură dată, în acea după-amiază, pentru a i se aduce la 
cunoştinţă acuzaţiile şi pentru desfăşurarea procesului. 
Judecătorului nu-i luase mult timp ca să dea verdictul: 
condamnare la moarte. Peste doua ore urma să fie din nou 
scoasă din acea celulă, dar nu avea să se mai întoarcă 
vreodată acolo. 

S-a lăsat pe patul tare, fără să se atingă de coaja de 
pâine ori de cana de tablă cu apă ce i se dăduse drept 
ultimă masa. S-a gândit la copilul ei, Charlot, pe care îl 
lăsase în deşert. Nu-l va mai vedea. S-a întrebat cum va fi 
ghilotina; ce va simţi când vor pune tamburii în mişcare, 
acela fiind semnalul că lama va cădea. Peste două ore avea 
sa ştie. Va fi ultimul lucru pe care îl va afla. S-a gândit apoi 
la Valentine. 

Încă o durea capul din cauza loviturii primite atunci 
când fusese prinsă. Cu toate că rana se vindecase, cucuiul 
de la ceafă încă o durea surd. Procesul se dovedise mai 
brutal decât arestarea. Acuzatorul îi rupsese pieptul 
rochiei în faţa tribunalului, pentru a scoate documentele 
pe care le ascunsese acolo după ce le primise de la 
Charlotte. Acum, lumea era convinsa că ea era Charlotte 
Corday, iar dacă ar fi demonstrat altceva, ar fi pus în 
primejdie viaţa tuturor călugăriţelor de la Montglane. li 
părea rău ca nu putea transmite cuiva din afară ceea ce 


473 


aflase de la Marat în legătura cu Regina Alba. 

A auzit un râcâit la uşa celulei, apoi zgomotul produs de 
un ivăr ruginit care este tras. Uşa s-a deschis, iar după ce 
ochii i s-au adaptat la lumină, a văzut două siluete profilate 
în lumina slabă. Una din siluete era a temnicerului; 
cealaltă era a unui bărbat purtând pantaloni, ciorapi de 
mătase, pantofi cu feţe din tafta, o redingotă largă cu 
eşarfă şi o pălărie cu boruri largi şi moi, care îi ascundea 
oarecum chipul. Temnicerul a pătruns în celulă, iar 
Mireille s-a ridicat în picioare. 

— Domnişoară, i-a spus omul, tribunalul a trimis un 
pictor de portrete ca să vă facă un desen pentru evidenţele 
poliţiei. A spus că i-aţi acordat permisiunea... 

— Da, da! s-a grăbit să accepte Mireille. Pofteşte-l 
înăuntru! Acum avea o şansă, s-a gândit ea plină de 
emoție. Numai să îl convingă pe acest om să-şi rişte viaţa 
ducând mesajul ei cui trebuia. A aşteptat până când 
temnicerul a ieşit, apoi s-a apropiat grăbită de pictor. 
Acesta şi-a aşezat jos cutia de vopsele şi felinarul ce 
răspândea o lumină slabă şi scotea fum. 

— Domnule! a strigat Mireille. Daţi-mi o bucată de 
hârtie şi ceva de scris. Înainte de a muri, aş vrea să 
transmit un mesaj cuiva în care am încredere. Numele ei, 
la fel ca al meu, este Corday... 

— Mireille, nu mă recunoşti? a întrebat pictorul cu glas 
slab. Mireille a rămas cu ochii aţintiţi la persoana care şi-a 
scos redingota, apoi pălăria. Buclele roşcate s-au rostogolit 
liber pe pieptul lui Charlotte Corday! Hai, nu mai pierde 
vremea. Avem multe de făcut şi de vorbit. Şi trebuie să 
facem schimb de straie cât mai repede. 

— Dar nu înţeleg, ce vrei sa facem? a întrebat-o Mireille 
în şoaptă. 

— Am fost acasă la David, i-a zis Charlotte, prinzând-o 
de braţ pe Mireille. S-a aliat cu diavolul acela de 
Robespierre. I-am auzit vorbind. Nu te-au vizitat? 

— Aici? a exclamat Mireille, total descumpănită. 

— Ei ştiu că tu l-ai ucis pe Marat, dar nu numai atât. 
Totul e manevrat de o femeie; i se spune Femeia din India. 


474 


Ea este Regina Albă şi a plecat la Londra... 

— Londra! a suspinat Mireille. Deci la asta se referea 
Marat când a spus că era prea târziu. Nu se gândise la 
Ecaterina cea Mare, ci la femeia din Londra, căreia 
Mireille îi trimisese piesele! Femeia din India... 

— Grăbește-te, a îndemnat-o Charlotte. Trebuie să te 
îmbraci în straiele astea de pictor pe care le-am furat de la 
David. 

— Ai înnebunit? Şi tu îi poţi transmite stareţei aceste 
ştiri. Dar nu avem vreme pentru trucuri - nu vom reuşi. Şi 
am multe să-ţi destăinui înainte de a... 

— Te rog să te grăbeşti, i-a răspuns Charlotte pe un ton 
foarte grav. Şi eu am să-ţi spun multe, şi nu este vreme. 
Poftim, uită-te la desenul ăsta şi vezi dacă-ţi aduce aminte 
de ceva. 

I-a întins apoi harta împăturită pe care o desenase 
Robespierre, după care s-a aşezat pe pat ca să-şi scoată 
pantofii şi ciorapii. 

Mireille a examinat cu atenţie desenul. 

— Pare o hartă, a zis ea, ridicând capul, în timp ce se 
concentra asupra unui amânunt care îi rămăsese viu în 
minte. Acum îmi amintesc... E vorba de o pânză pe care am 
dezgropat-o împreună cu piesele. Avea culoarea albastru- 
închis, şi acoperea Setul Montglane! Desenul - semăna cu 
cel de pe harta asta! 

— Întocmai, a confirmat Charlotte. lar povestea explică 
totul. Fă ceea ce te rog, dar repede! 

— Dacă vrei cumva să schimbi locul cu mine, renunţă, 
aproape că a tipat Mireille. Peste două ore, vor veni să mă 
ducă la execuţie. Nu vei reuşi să scapi, chiar dacă te vor 
găsi pe tine în locul meu. 

— Ascultă cu atenţie, i-a răspuns Charlotte cu gravitate, 
în timp ce trăgea de eşarfă pentru a desface nodul. Stareţa 
m-a trimis aici să te protejez cu orice preţ. Am ştiut cine 
eşti cu mult timp înainte de a-mi risca viaţa venind la 
Montglane. Dacă nu ai fi fost tu, stareţa n-ar fi scos setul 
din mănăstire. Nu pe vara ta, Valentine, a ales-o atunci 
când v-a trimis pe amândouă la Paris. Ştia că nu vei pleca 


475 


fără ea, însă pe tine te-a vrut - doar tu poţi reuşi... 

Charlotte se apucase deja să-i desfacă rochia lui 
Mireille. Brusc, Mireille a întins mâna şi a prins-o de un 
braţ. 

— Cum adică, m-a ales? a întrebat ea în şoaptă. De ce 
spui că a scos piesele doar din pricina mea? 

— Deschide ochii, i-a zis Charlotte pe un ton apăsat, ce 
nu admitea replică. A prins-o pe Mireille de mână şi i-a 
apropiat-o de lumina felinarului. Ai semnul în palmă! Te-ai 
născut pe 4 aprilie! Tu eşti cea a cărei sosire a fost 
prevestită; cea care va reuşi să strângă tot Setul 
Montglane! 

— Dumnezeule! a exclamat Mireille, smulgându-şi mâna. 
Îţi dai seama ce spui? Din cauza asta a murit Valentine! Îţi 
rişti viaţa pentru o profeție neroadă... T 

— Nu, draga mea, a spus încet Charlotte. Îmi dau viaţa 
pentru ea. 

Mireille a privit-o îngrozită. Cum să accepte o asemenea 
propunere? S-a gândit din nou la copilul abandonat în 
deşert... 

— Nu! a strigat ea. Nu trebuie să mai existe vreun 
sacrificiu din cauza acestor piese de şah. Mai ales după 
teroarea pe care au dezlănțuit-o deja! 

— Vrei să murim amândouă? a întrebat-o Charlotte, fără 
a o privi, continuând să o dezbrace pe Mireille şi 
reținându-şi lacrimile. 

Mireille a luat-o pe Charlotte de bărbie şi i-a ridicat-o 
până când au ajuns să se privească drept în ochi. După un 
moment lung cât o eternitate, cu glas tremurător, 
Charlotte a spus: 

— Trebuie să-i înfrângem. Tu eşti singura care poate 
asta. Nici acum nu-ți dai seama? Mireille - tu eşti Regina 
Neagră! 


După aproape două ore, Charlotte a auzit scrâşnetul 
zăvorului de la uşă, ceea ce însemna că gărzile veniseră să 
o escorteze până la cotiga ce avea să o ducă la execuţie. 
Ea tocmai stătea în genunchi pe întuneric, lângă pat, şi se 


476 


ruga. 

Mireille luase felinarul şi cele câteva schiţe pe care le 
făcuse lui Charlotte - schiţe pe care trebuia, probabil, să le 
arate pentru a ieşi din închisoare. După despărţirea plină 
de durere şi lacrimi, Charlotte se refugiase în propriile 
gânduri şi amintiri. Avea un sentiment de împlinire, de 
scop realizat. In adâncul fiinţei ei se simţea atât de 
împăcată, încât nici măcar lama ascuţită a ghilotinei nu o 
mai speria. Avea să devină una cu Dumnezeu. 

Uşa din spatele ei se deschisese, apoi se închisese - 
întunericul era deplin -, însă a auzit respiraţia cuiva în 
interiorul celulei. De ce nu o luau spre cotigă? A aşteptat 
fără să scoată un cuvânt. 

S-a auzit zgomot de cremene lovită, un damf de gaz, 
apoi felinarul s-a aprins şi a luminat celula. 

— Îngăduie-mi să mă prezint, a spus cineva cu glas slab. 
Timbrul vocii a făcut-o să simtă fiori pe şira spinării. Apoi 
şi-a adus aminte - şi a îngheţat, dar a rămas cu capul 
întors în altă parte. Mă numesc Maximilien Robespierre. 

Ferindu-se să stea cu faţa spre el, Charlotte a continuat 
să tremure. A văzut lumina felinarului mişcându-se de-a 
lungul zidului, către ea, a auzit hârşâitul scaunului tras 
aproape de locul în care stătea îngenuncheată, apoi un alt 
sunet, pe care nu l-a putut identifica. Mai era cineva în 
celulă? S-a temut să se întoarcă pentru a se uita. 

— Nu e nevoie să te prezinţi, i-a spus Robespierre pe un 
ton stăpânit. Am fost prezent la procesul din după-amiaza 
de azi şi la punerea sub acuzaţie, care a fost ceva mai 
devreme. Documentele pe care acuzatorul le-a smuls din 
corsajul tău nu erau ale tale. 

Apoi Charlotte a auzit alţi paşi furişaţi apropiindu-se de 
ea. Aşadar, nu erau singuri. A sărit în sus, aproape ţipând 
atunci când, imediat după aceea, a simţit o mâna caldă pe 
umăr. 

— Mireille, te rog să mă ierţi pentru ce am făcut! a 
strigat celalalt bărbat din celulă, şi a recunoscut pe dată 
glasul lui David. Am fost silit să-l aduc aici. Nu am avut de 
ales. Scumpa mea copilă... 


477 


David a tras-o la piept, lipindu-şi faţa de gâtul ei. Peste 
umărul lui David, Charlotte a văzut faţa ovală, peruca 
pudrată şi ochii verzi şi sclipitori ai lui Maximilien 
Robespierre. Zâmbetul lui unsuros s-a topit imediat, 
făcând loc unei expresii de uimire când el a ridicat 
felinarul ca să o vadă mai bine. 

— Smintit ce eşti! a răcnit el cu glas piţigăiat. 
Smulgându-l pe David din locul în care îngenunchease 
aproape de umărul lui Charlotte, Robespierre a împuns cu 
degetul spre faţa ei. Ţi-am spus că o să ajungem prea 
târziu! Dar, nu, tu trebuia să aştepţi desfăşurarea 
procesului! Chiar ţi-ai închipuit că va fi achitată! Acum ne- 
a scăpat, şi asta, din cauza ta! 

A trântit felinarul pe masa, făcând să se verse puţin gaz, 
după care a prins-o pe Charlotte şi a ridicat-o cu 
brutalitate în picioare. Îmbrâncindu-l pe David într-o parte, 
Robespierre şi-a făcut vânt şi, plin de furie, a plesnit-o pe 
Charlotte cu palma peste faţă. 

— Unde este acum? a răcnit el. Ce ai făcut cu ea? Dacă 
nu te destăinui, o să mori în locul ei, indiferent ce ţi-ar fi 
spus sau promis. Ţi-o jur! 

Charlotte nu a luat în seama sângele ce-i picura din buza 
spartă şi s-a ridicat plină de demnitate în picioare, 
privindu-l sfidător pe Robespierre în ochi. Apoi a zâmbit. 

— Asta şi vreau, a spus ea cu detaşare. 


Londra 
30 iulie 1793 


Era aproape miezul nopţii atunci când Talleyrand s-a 
întors de la teatru. După ce şi-a azvârlit mantia pe un 
scaun din holul de intrare, s-a îndreptat spre mica 
bibliotecă din apropierea foaierului, ca să-şi toarne un 
sherry. Courtiade a apărut imediat pe hol. 

— Monseniore, a spus el cu glas reţinut, vă aşteaptă 
cineva. Am invitat-o să aştepte în bibliotecă până vă 
întoarceţi. Mi s-a părut deosebit de important. A spus că 
vine cu veşti de la domnişoara Mireille. 


478 


— În sfârşit... Slavă Cerului, a spus Talleyrand şi s-a 
grăbit să intre în bibliotecă. 

Lângă foc îl aştepta o siluetă zveltă, înfăşurată strâns 
într-o capă neagră din catifea. Îşi încălzea mâinile la foc. 
Când Talleyrand a intrat, ea şi-a scuturat capul, făcând 
gluga grea să cadă pe spate, apoi capa a alunecat în jos, 
dezgolindu-i umerii. Parul blond deschis s-a rostogolit 
peste sânii pe jumătate dezgoliţi. În lumina aurie a 
flăcărilor i-a văzut pielea delicată, profilul parcă desenat, 
nasul scurt şi bărbia ridicată, apoi formele atrăgătoare, 
înveşmântate în rochia de catifea neagra, cu decolteu 
generos. Abia şi-a putut ţine răsuflarea - a simţit o gheară 
dureroasă strângându-i inima şi a îngheţat în pragul 
încăperii. 

— Valentine! a şoptit el. 

Doamne, Dumnezeule, cum de se putea aşa ceva? Oare 
să fi revenit Valentine de dincolo de moarte? 

Ea s-a întors către el şi i-a zâmbit, iar ochii ei albaştri au 
sclipit; flăcările au făcut ca părul să arunce reflexe. 
Imediat, printr-o mişcare lină şi firească, femeia s-a 
apropiat de Talleyrand, care rămăsese înmărmurit în prag, 
şi a îngenuncheat dinaintea lui, apăsându-și faţa de mâna 
lui. El şi-a lăsat cealaltă mână pe părul ei şi a mângâiat-o. 
A simţit că i se rupe inima. Cum de se putea întâmpla aşa 
ceva? 

— Domnule, mă găsesc în mare primejdie, a şoptit ea cu 
glas scăzut. 

Însă nu era glasul lui Valentine. Talleyrand a deschis 
ochii şi a privit chipul care-l privea: era foarte frumos, ca 
al lui Valentine. Dar nu era ea. 

Şi-a lăsat privirea să alunece peste părul auriu, peste 
pielea netedă, peste umbra dintre sâni, peste braţele 
dezgolite... apoi a simţit un şoc în clipa când a văzut ce 
ţinea ea între mâini, ridicându-le spre el în strălucirea 
focului. Era un pion de aur, incrustat cu pietre preţioase 
sclipitoare: un pion din Setul Montglane! 

— Mă las la mila domniei tale, sire, i-a şoptit ea. Am 
nevoie de ajutorul dumitale. Numele meu este Catherine 


479 


Grand - şi vin din India... 


480 


REGINA NEAGRĂ 


Der Holle Rache kocht in meinem Herzen 

Tod und Werzweiflung flammet um mich 
her!... 

Verstossen sei auf evig, verlassen sei auf 
evig, 

Zertrimmert zei'n auf evig alle bande der 
Natur. 


(Răzbunarea Iadului clocoteşte în inima 
mea. 

Moartea şi Disperarea bântuie în juru-mi! 

Azvârlite pe vecie, abandonate pe vecie, 

Rupte pe veci sunt toate legăturile 
Naturii.) 


Regina nopţii 

Flautul fermecat 

EMANUEL SCHIKANEDER şi 
WOLFGANG AMADEUS MOZART 


Alger 
Iunie 1973 


Aşadar, aceea, era Minnie Renselaas - prezicătoarea. 

Stăteam în camera cu multe ferestre acoperite de o 
perdea de corzi de viţă, care se înălţau între noi şi curte. 
De la bucătărie, mâncarea ne-a fost adusă de o ceată de 
femei înveşmântate în văluri, care au dispărut la fel de 
tăcute precum au intrat, după ce au aşezat totul pe o masă 
scundă de bronz. Prăbuşită pe un morman de perne de pe 
podea, Lily ciugulea dintr-o rodie. Eu eram lângă ea, 
scufundată într-un scaun din piele marocană, mestecând 
dintr-o tartă cu kiwi. lar faţă în faţa cu mine, cu picioarele 


481 


sprijinite pe un divan din catifea verde, şedea Minnie 
Renselaas. 

În sfârşit, o găsisem pe prezicătoarea care, în urmă cu 
şase luni, mă târâse în acel joc periculos. O femeie care 
avea multe chipuri. Pentru Nim, era o prietenă, soţia 
fostului consul olandez. Ea ar fi trebuit să mă protejeze, 
dacă aş fi avut necazuri. Daca dădeam crezare celor spuse 
de Therese, Minnie era o femeie cunoscută în oraş. Pentru 
Solarin era o legătură de afaceri. Pentru Mordecai, aliata 
lui şi o veche prietenă. Dar dacă era să-i dau ascultare lui 
El-Marad, ea era de asemenea şi Mokhfi Mokhtar din 
Casbah - femeia care avea piesele Setului Montglane. 
Reprezenta pentru fiecare câte ceva, însă toate acele 
fațete alcătuiau una şi aceeaşi persoană. 

— Deci tu eşti Regina Neagră, i-am spus eu. 

Minnie Renselaas mi-a zâmbit enigmatic. 

— Bun venit în Joc! 

— Aşadar, asta însemna Regina de Pică! a exclamat Lily, 
ridicându-se brusc în capul oaselor de pe pernele moi. E 
jucătoare, de aceea cunoaşte mutările! 

— Şi încă o jucătoare importantă, am aprobat-o, încă 
examinând-o pe Minnie. Ea este prezicătoarea pe care 
bunicul tău a aranjat să o întâlnesc. lar dacă nu mă înşel, 
ştie ceva mai mult decât mutările din acest joc. 

— Nu greşeşti, a spus Minnie, încă zâmbind ca o pisică 
satisfăcută. Era incredibil cât de diferit arăta de fiecare 
dată când o vedeam. Îmbrăcată într-o rochie argintie şi 
strălucitoare, în contrast cu divanul verde-închis, cu pielea 
bronzată fără riduri, părea mult mai tânără decât la ultima 
noastră întâlnire, atunci când dansase la restaurant. Şi 
încă şi mai tânără decât prezicătoarea plină de beteală, cu 
ochelari cu strasuri sau decât femeia bătrână care dădea 
de mâncare porumbeilor din faţa clădirii Naţiunilor Unite, 
când fusese îmbrăcată în negru. Era ca un cameleon. Cine 
era, în realitate? 

— Ai sosit până la urmă, mi-a zis ea cu glasul ce avea un 
timbru gros şi plăcut, care îmi amintise de o apă 
curgătoare. Încă avea acel accent pe care îmi venea greu 


482 


să-l identific. Am aşteptat foarte mult. Dar acum mă poţi 
ajuta... 

Începusem să-mi pierd răbdarea. 

— Să vă ajut? Doamnă, nu eu am cerut să mă alegeți 
pentru acest joc. Însă eu v-am chemat, şi mi-aţi răspuns, 
aşa cum precizează poezia dumneavoastră. Să presupunem 
ca mi-aţi arătat lucruri măreţe, pe care nu le cunoşteam. 
Pentru că m-am săturat deja de mistere şi de maşinaţiuni. 
S-a tras în mine, am fost urmărită de poliţia secretă, am 
văzut doi oameni ucişi. Lily este urmărită de cei de la 
serviciul imigrări; poate să fie azvârlită în închisoare aici - 
şi toate din cauza acestui aşa-zis joc. 

După izbucnirea mea, care făcuse ca vocea să-mi capete 
ecouri ciudate în camera aceea foarte înaltă, rămăsesem 
fără suflu. Ca şi cum ar fi căutat un loc ferit, Carioca sărise 
în poala lui Minnie, iar acum Lily se uita urât la el. 

— Mă bucur că ai spirit de contradicţie, a spus Minnie 
cu răceală. În timp ce a zis asta, l-a mângâiat pe Carioca, 
iar micul trădător aproape că a început sa toarcă 
asemenea unei pisici de angora. Cu toate acestea, o 
calitate mai importantă a şahiştilor este răbdarea, lucru pe 
care îl poate confirma prietena ta, Lily. Eu am avut multă 
răbdare, şi te-am aşteptat. Am venit la New York, riscându- 
mi viaţa, doar ca să te întâlnesc. În afara acelei călătorii, 
eu nu am părăsit cartierul Casbah de zece ani, de dinainte 
de izbucnirea revoluţiei algeriene. Intr-un fel, sunt 
prizonieră a acestui loc. Însă tu mă vei elibera. 

— Prizonieră! am rostit eu şi Lily în acelaşi timp. 
Dimpotrivă, am avut impresia că apăreţi peste tot, am 
continuat eu. Cine vă ţine în sclavie? 

— Nu e vorba de cineva, ci de ceva, a spus ea, întinzând 
o mână ca să-şi toarne ceai fără să-l deranjeze pe Carioca. 
Acum zece ani s-a întâmplat un lucru imposibil de 
anticipat, care a modificat un echilibru delicat de putere. 
Soţul meu a murit, şi tot atunci a izbucnit şi revoluţia. 

— Algerienii i-au alungat pe francezi în 1963, i-am 
explicat eu lui Lily. A fost o adevărată baie de sânge. Apoi, 
întorcându-mă către Minnie, am adăugat: îmi dau seama 


483 


că, după ce s-au închis toate ambasadele, v-aţi găsit într-o 
situaţie foarte delicată, neputând pleca decât în Olanda. 
Guvernul olandez v-ar fi putut scoate din ţară. De ce aţi 
rămas aici? Revoluţia s-a desfăşurat acum mai bine de zece 
ani. 

Minnie şi-a aşezat ceaşca pe masă cu un clinchet. L-a 
dat deoparte pe Carioca şi s-a ridicat. 

— Sunt blocată, ca un pion rămas în urmă, a spus ea, 
strângând din pumni. Ceea ce s-a întâmplat în vara anului 
1963 a fost agravat de moartea soţului meu şi de 
necazurile aduse de revoluţie. În urmă cu zece ani, în 
Rusia, nişte muncitori care efectuau lucrări de reparaţii la 
Palatul de Iarnă au găsit bucăţile rupte ale tablei de şah 
din Setul Montglane. 

Emoţionate, eu şi Lily ne-am uitat una la alta. Acum se 
părea că înţelegeam anumite lucruri. 

— Grozav, am zis eu. Dar de unde aţi aflat asta? Doar nu 
s-o fi publicat aşa ceva în ziare. Şi ce legătură a avut 
această descoperire cu faptul că aţi rămas prinsă ca într-o 
capcană? 

— Ascultă-mă şi vei înţelege! a spus ea pe un ton 
poruncitor, începând să se plimbe de colo până colo prin 
cameră, moment în care şi Carioca a sărit pe podea şi s-a 
apucat să urmărească poalele rochiei argintii. Încerca să 
sară pe trena care se târa pe jos în faţa lui. Dacă ar fi 
capturat tabla de şah, ar fi intrat în posesia unei treimi din 
formulă! Apoi şi-a smuls poalele rochiei dintre colții lui 
Carioca şi s-a rotit, rămânând cu faţa spre noi. 

— Adică ruşii? am întrebat eu. Dar dacă ei fac parte din 
cealaltă echipă, cum se face că sunteţi prietenă atât de 
bună cu Solarin? 

Insă am început să analizez repede situaţia. Ea spusese 
că era vorba despre o treime din formulă. Asta însemna că 
ştia câte părţi erau cu totul! 

— Solarin? a întrebat Minnie şi a pufnit în râs. Cum 
credeţi că am aflat despre asta? De ce credeţi că l-am ales 
ca jucător? De ce credeţi că viaţa mea e în pericol - că 
trebuie să rămân în Algeria - şi că aveam mare nevoie de 


484 


voi două? 

— Pentru că ruşii deţin o treime din formulă? am 
întrebat eu. Dar ei nu sunt singurii jucători din echipa 
adversă. 

— Adevărat, a confirmat Minnie. Dar ei sunt singurii 
care au descoperit că eu am restul! 

Eu şi Lily abia am reuşit să ne stăpânim emoția atunci 
când Minnie a ieşit din încăpere ca să caute ceva ce voia 
să ne arate. Carioca a început să ţopăie ca o minge de 
cauciuc şi l-am potolit doar apăsându-l cu talpa. 

Lily şi-a scos şahul portabil din geanta mea şi l-a aşezat 
pe masa din bronz. „Cine ne erau adversarii?“ m-am 
întrebat eu. Cum de aflaseră ruşii că Minnie era o 
jucătoare şi ce anume se afla în posesia ei de o făcuse să 
devină prizonieră vreme de zece ani? 

— Mai ţii minte ce ne-a spus Mordecai? m-a întrebat 
Lily. A zis că a mers în Rusia şi a jucat şah cu Solarin. Asta 
s-a întâmplat acum zece ani, nu? 

— Exact. Deci sugerezi că atunci l-a recrutat ca jucător. 

— Dar ce fel de jucător? a întrebat Lily, aşezând piesele 
pe tablă. 

— Cal! am exclamat eu, pentru că, brusc, îmi adusesem 
aminte. Solarin desenase acel simbol pe biletul pe care mi- 
| lăsase în apartamentul din New York! 

— Aşadar, dacă Minnie este Regina Neagră, noi facem 
parte dintre piesele negre - eu, tu, Mordecai şi Solarin. 
Băieţii cu pălării negre sunt băieţii de treabă. Dacă 
Mordecai l-a ales pe Solarin, pesemne că el este Regele 
Negru - ceea ce îl face pe Solarin Calul de pe partea 
regelui. 

— Iar eu şi tu suntem pioni, m-am grăbit să adaug. lar 
Saul şi Fiske... 

— Pioni care au fost capturați şi îndepărtați de pe tablă, 
a spus Lily şi a dat deoparte doi pioni. A continuat să mute 
piesele de colo, colo, ca la un joc demonstrativ, iar eu am 
încercat să gândesc la fel ca ea. 

Insă ceva nu-mi dădea pace încă de când descoperisem 
ca Minnie era prezicătoarea. Brusc, mi-am dat seama 


485 


despre ce era vorba. În realitate, nu Minnie mă târâse în 
acel joc. Nim, el era acela, şi încă de la început. Dacă n-ar 
fi fost el, nu mi-aş fi bătut capul să descifrez şarade, să-mi 
fac probleme în legătură cu ziua mea de naştere, să 
presupun că moartea unor oameni avea legătură cu mine - 
ori să pornesc în căutarea pieselor din Setul Montglane. 
Dacă mă gândeam mai bine, Nim îmi aranjase contractul 
cu compania lui Harry - asta în urmă cu trei ani, când 
amândoi lucram la Triple-M! Şi tot Nim mă trimisese la 
Minnie Renselaas... 

Şirul gândurilor mi-a fost întrerupt de revenirea în 
cameră a lui Minnie, care a adus o cutie mare din metal şi 
o carte mică îmbrăcată în piele şi legată cu sfoară. Le-a 
pus pe amândouă pe masă. 

— Nim a ştiut că dumneavoastră eraţi prezicătoarea! i- 
am spus eu. Chiar când mă „ajuta“ să decodific mesajul 
acela! 

— Prietenul tău din New York? a întrebat Lily. Dar el ce 
piesă reprezintă? 

— Turn, a spus Minnie, examinând tabla de şah pe care 
Lily o popula cu piese. 

— Dar bineînţeles! a izbucnit Lily. El stă la New York 
pentru a face rocada cu regele... 

— Pe Ladislaus Nim l-am întâlnit doar o dată, mi-a spus 
Minnie. Când l-am ales ca jucător, la fel cum te-am ales şi 
pe tine. Cu toate că mi te-a recomandat călduros, el nu 
credea că voi veni la New York să te întâlnesc. Trebuia să 
mă conving ca erai persoana potrivită, că aveai calităţile 
necesare. 

— Ce calităţi? a întrebat Lily, încă jucându-se cu piesele. 
Ea nici măcar nu ştie să joace şah! 

— De acord, dar tu ştii, a spus Minnie. Amândouă 
alcătuiți o echipă redutabilă. 

— Echipă?! m-am mirat eu. Îmi doream să fac echipă cu 
Lily la fel de mult cum ar vrea un bou să tragă la jug 
alături de un cangur. Cu toate că ştia să joace şah mult 
mai bine decât mine, Lily era cu totul ruptă de realitate. 

— Aşadar, avem o regină, un cal, un turn şi câţiva pioni, 


486 


a intervenit Lily, întorcându-şi ochii cenuşii spre Minnie. 
Dar cealaltă echipă unde e? Ce se întâmplă cu John 
Hermanold, care a tras în maşina mea, sau cu unchiul 
Llewellyn, sau cu amicul lui, neguţătorul de covoare - cum 
spuneai că-l cheamă? 

— El-Marad! am spus eu. Brusc, mi-am dat seama ce rol 
juca acesta. Nici nu era chiar atât de greu: un om care 
trăia ca un sihastru în munţi, fără să-şi părăsească locul, 
însă având afaceri în toată lumea, temut şi detestat de toţi 
cei care-l cunoşteau... şi care voia piesele. Cred că el este 
Regele Alb, am adăugat. 

Minnie s-a albit la faţă. S-a prăbuşit moale pe canapea 
alături de mine. 

— L-ai întâlnit pe El-Marad? a întrebat femeia într-o 
şoaptă slabă. 

— Acum câteva zile, în Kabri, i-am explicat. El pare să 
ştie multe lucruri despre dumneavoastră. Mi-a zis că vă 
cheamă Mokhfi Mokhtar, că locuiţi în Casbah şi că aveţi 
piesele Setului Montglane. El mi-a spus că mi le veţi da, 
dacă vă voi anunţa că sunt născută în ziua a patra a celei 
de-a patra luni. 

— Înseamnă că ştie mai multe decât am crezut, a spus 
Minnie, destul de tulburată. A scos o cheie şi a descuiat 
cutia metalica pe care o adusese. Dar este evident că 
există un lucru pe care nu-l cunoaşte, altfel nu ţi s-ar fi 
permis să-l vezi. El nu ştie cine eşti! 

— Şi cine sunt? am întrebat eu, complet derutată. Nu am 
nimic de a face cu acest joc. Nu sunt singura născută pe 4 
aprilie - şi mulţi oameni au desene ciudate în palmă. Mi se 
pare ridicol! Trebuie să-i dau dreptate lui Lily: nu văd cum 
vă pot ajuta. 

— Dar nu vreau să mă ajuţi, a spus Minnie cu hotărâre, 
deschizând în acelaşi timp cutia. Vreau să-mi iei locul. S-a 
aplecat deasupra tablei de şah, a dat la o parte braţul lui 
Lily, a ridicat Regina Neagră şi a mutat-o în faţă. 

Lily a rămas cu privirea la piesă şi la restul tablei. Apoi 
m-a apucat brusc de genunchi. 

— Asta e! a spus ea emoţionată, sărind pe pernele de pe 


487 


canapea. Carioca a profitat de ocazie pentru a şterpeli o 
plăcintă cu brânză de pe platou şi a târât-o în ascunzişul 
de sub masă. Vezi? Prin acest aranjament, Regina Neagră 
poate da şah albului, silind regele să-şi părăsească locul - 
dar numai expunându-se. Singura piesă care o protejează 
este acest pion înaintat... 

Am încercat să pricep. Pe tablă, opt dintre piesele negre 
stăteau pe careurile negre, celelalte, pe careurile albe. Şi, 
înaintea tuturor, la capătul câmpului albului, se găsea un 
singur pion negru, apărat de un turn şi de un cal. 

— Ştiam eu că vom conlucra bine, a spus Minnie cu un 
zâmbet, dacă ni se dă cât de cât şansa. Asta este o 
reconstituire aproape perfectă a Jocului. Cel puţin, pentru 
runda de faţă. Apoi, privindu-mă, a adăugat: De ce nu o 
întrebi pe nepoata lui Mordecai Rad care este piesa 
centrală în jurul căreia se concentrează această partidă? 

M-am întors către Lily, care zâmbea şi ea, lovind uşor cu 
unghia dată cu ojă roşie în pionul foarte avansat. 

— Singura piesă care poate înlocui o regină este altă 
regină, a spus Lily. S-ar părea că asta eşti tu. 

— Ce vrei să spui? m-am minunat eu. Eu ştiam că sunt 
pion. 

— Întocmai. Dar dacă un pion trece de pionii 
adversarului şi ajunge la al optulea careu din partea 
cealaltă a tablei, poate fi transformat în orice piesă. Chiar 
şi în regină. Când pionul ajunge în careul al optulea, cel de 
transformare, el poate înlocui Regina Neagră! 

— Sau să o răzbune, a spus Minnie, cu o strălucire 
foarte vie în ochi. Un pion pătrunde în Alger - Insula Albă. 
Aşa cum tu ai pătruns în terenul albului, tot astfel vei 
pătrunde şi misterul. Secretul celor Opt. 


Buna mea dispoziţie creştea şi scădea la fel ca presiunea 
atmosferică în timpul musonului. Eu eram Regina Neagră? 
Ce însemna asta? Cu toate că Lily îmi arătase că pe tablă 
se putea afla mai mult de o regină de aceeaşi culoare, 
Minnie spusese că eu trebuia să o inlocuiesc pe ea. Asta 
însemna că voia să iasă din joc? 


488 


Pe de altă parte, dacă avea nevoie de o înlocuitoare, de 
ce nu o alesese pe Lily? Ea aranjase piesele pe tabla aceea 
minuscula astfel încât fiecare persoană era reprezentată 
de câte o piesă şi fiecare mutare semnifica un eveniment. 
Însă eu eram o neştiutoare în ale şahului, prin urmare, ce 
calităţi întruneam eu? Pe de altă parte, pionul acela avea 
de făcut câteva mutări până să ajungă în careul de 
transformare. Cu toate că era prea târziu pentru a fi 
împiedicat să înainteze de un pion advers, el putea fi totuşi 
capturat de piese care aveau posibilitatea unor mişcări mai 
flexibile. Până şi eu ştiam atâta şah. 

Minnie desfăcuse în faţa noastră conţinutul cutiei 
metalice. A scos o pânză groasă şi grea, pe care a 
desfăcut-o, aşezând-o pe masa mare de bronz. Pânza era 
albastru-închis, bătând spre negru. Pe ea stăteau 
împrăştiate fragmente de sticlă colorată - unele rotunde, 
altele ovale -, fiecare de mărimea unei monede de 
dimensiuni medii. Pânza avea nişte modele ciudate, din fir 
metalic. Acestea sugerau simboluri zodiacale. Dar mă 
duceau cu gândul şi la ceva ce îmi părea familiar, dar fără 
să reuşesc sa-l identific precis. În centrul pânzei se găseau 
doi şerpi brodaţi, fiecare înghițind coada celuilalt. 
Împreună alcătuiau cifra opt. 

— Ce este asta? am întrebat, privind curioasă pânza 
aceea stranie. 

Lily s-a apropiat şi a început să pipăie țesătura. 

— Asta-mi aminteşte de ceva, a spus ea. 

— Aceasta este pânza care a acoperit la origini Setul 
Montglane, m-a lămurit Minnie, urmărindu-ne pe 
amândouă cu atenţie. A stat îngropată împreună cu piesele 
vreme de o mie de ani, până când, în timpul Revoluţiei 
Franceze, a fost scoasă la lumină de călugărițele de la 
Abația Montglane din sudul Franţei. Pânza a trecut după 
aceea prin multe mâini. Se spune că a fost trimisă în Rusia 
pe vremea Ecaterinei cea Mare, împreună cu tabla ruptă în 
bucăţi, despre care v-am spus că a fost descoperită recent. 

— De unde ştiţi toate acestea? am întrebat-o eu, deşi nu- 
mi puteam dezlipi ochii de la pânza albastră din faţa 


489 


noastră. Pânza care acoperise Setul Montglane - având 
mai bine de o mie de ani, şi totuşi întreagă. Părea să 
radieze slab în lumina verzuie ce pătrundea prin vegetaţia 
din dreptul geamului. Şi cum de-aţi intrat în posesia 
pânzei? am adăugat, întinzând mâna să ating şi eu pietrele 
cu care Lily deja se juca. 

— Ştiţi ceva, a spus Lily, eu am văzut o mulţime de 
pietre preţioase netăiate la magazinul bunicului meu. Cred 
că astea sunt chiar pietre preţioase! 

— Desigur, a întărit Minnie cu o voce care m-a făcut să 
simt o furnicătură pe piele. Totul este real la acest temut 
set de piese. Aşa cum sigur ai aflat, Setul Montglane 
conţine o formulă - o formulă ce conferă putere, o forţă a 
răului pentru cei care ştiu cum să o folosească. 

— De ce neapărat o forţă a răului? am întrebat. 

Însă am observat ceva la acea pânză: poate era doar 
imaginaţia mea, dar părea să lumineze faţa lui Minnie de 
jos, atunci când femeia stătea aplecată deasupra ei. 

— Întrebarea ar trebui să sune astfel: De ce este necesar 
răul? a spus Minnie cu răceală în glas. Însă el a existat cu 
mult înaintea Setului Montglane. La fel şi formula. Uitati- 
vă mai atent la această pânză şi veţi vedea. 

A zâmbit cu amărăciune şi ne-a turnat tuturor ceai. Faţa 
ei frumoasă mi s-a părut brusc aspră şi obosită. Pentru 
prima oară, mi-am dat seama cât de mult o solicitase acest 
joc. 

Am simţit cum Carioca mi-a scăpat cremă de brânză pe 
laba piciorului. Scoţându-l de sub masă, l-am aşezat pe 
scaunul meu şi m-am aplecat deasupra pânzei, ca sa o 
studiez mai bine. 

În lumina slabă se contura cifra opt, şerpii încolăciţi pe 
catifeaua albastră, ca o cometă răsucită pe cerul nopţii. Şi, 
de jur împrejur, existau simboluri: Marte şi Venus, Soarele 
şi Luna, Saturn şi Mercur... Apoi mi-am dat seama. Am 
perceput ce altceva erau acele semne! 

— Sunt elemente! am exclamat eu. 

Minnie a zâmbit şi a dat aprobator din cap. 

— Legea Octavelor, a zis ea. 


490 


Acum se legau toate. Pietrele acelea preţioase necizelate 
şi ţesăturile cu fir de aur alcătuiseră simboluri care 
fuseseră folosite deopotrivă de filosofi şi de oameni de 
ştiinţă încă din timpuri imemoriale pentru a descrie 
elementele de bază ale naturii. Acolo aveam fier şi cupru, 
argint şi aur, sulf, mercur, plumb şi antimoniu, hidrogen, 
oxigen, săruri şi acizi. Pe scurt, tot ce cuprindea materie, 
fie ea vie ori moartă. 

În timp ce mă gândeam, am început să mă plimb prin 
cameră, şi lucrurile mi s-au închegat în minte. 

— Legea Octavelor, i-am explicat eu lui Lily, care se uita 
la mine de parcă aş fi fost nebună. Este legea pe care s-a 
bazat Tabelul periodic al elementelor. În 1863, înainte ca 
Mendeleev să fi alcătuit tabelul care îi poarta numele, John 
Newlands, un chimist englez, a constatat că dacă se 
aranjau elementele în ordine crescătoare, în funcţie de 
greutatea lor atomică, fiecare al optulea element era un fel 
de repetiţie a primului - la fel ca a opta nota dintr-o octavă 
muzicală. El a numit asta după teoria lui Pitagora, 
deoarece a considerat că proprietăţile moleculare ale 
elementelor aveau relaţii unele cu altele ca şi notele dintr- 
o gamă muzicală! 

— Şi aşa este? m-a întrebat Lily. 

— De unde să ştiu? am spus eu. Din chimie mai ştiu doar 
ce am învăţat înainte de a pica la cursul acesta pentru că 
am provocat o explozie în laboratorul şcolii. 

— Ai învăţat corect, a spus Minnie şi a râs. Mai ţii minte 
şi altceva? _ 

Ce anume era acela? Incă rămăsesem cu ochii la pânză, 
când mi-am dat seama. Unde şi particule - particule şi 
unde. Ceva despre valenţe şi straturi de electroni îmi 
apărea neclar prin minte. Dar Minnie mi-a sărit în ajutor. 

— Poate îţi împrospătez memoria. Formula aceasta este 
la fel de veche ca şi civilizaţia umana, pentru că la ea s-a 
făcut aluzie încă din anul 4000 î.H. Să va spun o poveste... 

M-am lăsat pe canapea alături de ea, iar Minnie s-a 
aplecat în faţă, trasând cu degetele cifra opt. A părut că 
intră în transă imediat ce a început să povestească. 


491 


— Acum şase mii de ani, existau deja civilizaţii de-a 
lungul marilor fluvii ale pământului - Nilul, Gangele, Indul 
şi Eufratul. Acestea au practicat o artă secretă care mai 
târziu avea să dea naştere atât religiei, cât şi ştiinţei. Atât 
de misterioasă devenise această artă, încât era nevoie de o 
viaţă de om pentru a ajunge iniţiat - pentru a cunoaşte 
adevăratul ei înţeles. Ritul iniţierii era deseori plin de 
cruzime şi putea ucide. Tradiţia acestui ritual s-a transmis 
până în vremurile modeme: încă apare în mesa catolică, în 
riturile cabalistice, în ceremoniile societăţilor secrete 
rosicruciene sau masonice, însă înţelesul ce făcea apel la 
tradiţie s-a pierdut. Aceste ritualuri nu sunt decât o 
readucere în actualitate a procesului formulei ce era 
cunoscută de omul antic, o reinterpretare care îi permitea 
să transmită cunoaştere printr-o acţiune. Asta, deoarece 
punerea cunoştinţelor pe hârtie era interzisă. Minnie şi-a 
ridicat spre mine ochii verzi, iar privirea ei părea să caute 
ceva în adâncul fiinţei mele. Fenicienii au înţeles ritualul. 
La fel şi grecii. Până şi Pitagora le-a interzis discipolilor lui 
să îl înregistreze prin scris, deoarece era considerat 
extrem de periculos. Marea greşeala făcută de mauri a fost 
că ei au nesocotit această poruncă. Ei au pus simbolurile 
formulei în Setul Montglane. Cu toate că este codificat, cel 
care posedă toate componentele poate extrage în cele din 
urma înţelesul - fără a trece prin procesul de iniţiere care 
îl obligă să depună jurământ, cu preţul vieţii, că nu va 
folosi formula pentru a comite rău. Ţările în care s-a 
dezvoltat această ştiinţă ascunsă - unde ea a înflorit - au 
fost numite de arabi după aluviunile negre şi bogate care 
se depuneau pe malurile fluviilor datatoare de viaţă în 
fiecare primăvară, când se desfășura şi ritul. Ei le-au numit 
„Al-Khem“, Pământurile Negre. lar ştiinţa secretă s-a 
numit „Al-Khemie“ - Arta Neagră. 

— Alchimia? a întrebat Lily. Te referi la transformarea 
lucrurilor în aur? 

— Da, arta transmutaţiei, a confirmat Minnie cu un 
zâmbet ciudat. Ei susțineau că puteau transforma metalele 
comune precum staniul ori cuprul în metale rare, precum 


492 


argintul şi aurul - şi nu numai. 

— Glumeşti, a zis Lily. Vrei să spui că am călătorit atâtea 
mii de kilometri şi am îndurat atâtea doar ca să 
descoperim că secretul acestui set de şah este un soi de 
falsă magie propovăduită de o mulţime de preoţi primitivi? 

Eu am continuat să examinez pânza. Am simţit că mă 
luminez la minte. 

— Alchimia nu este magie, i-am spus lui Lily, începând 
să simt o emoție ciudată. Adică nu aşa au stat lucrurile la 
începuturi, ci doar recent. În realitate, magia a stat la 
originea chimiei şi fizicii moderne. Toţi oamenii de ştiinţa 
ai Evului Mediu, dar şi ai epocilor următoare, au studiat 
magia. Galileo i-a ajutat pe ducele Toscanei şi pe papa 
Urban al VIII-lea la experienţele lor secrete. Mama lui 
Johannes Kepler era cât pe ce să ajungă pe rug pentru că i- 
a dezvăluit fiului său unele secrete mistice... Minnie a dat 
aprobator din cap, iar eu am continuat: Se spune că Isaac 
Newton şi-a petrecut mai mult timp amestecând substanţe 
chimice în laboratorul său de la Cambridge decât scriind 
Principia Mathematica. S-ar putea ca Paracelsus să fi fost 
un mistic, însă el a fost şi părintele chimiei. De fapt, în 
instalaţiile moderne de turnare a metalelor şi de cracare a 
titeiului, noi folosim principiile alchimiste pe care le-a 
descoperit el. Nu ştii cum se produc materiale plastice, 
asfalt şi fibre sintetice din ţiţei? Se desfac, se sparg 
moleculele cu ajutorul căldurii şi al catalizatorilor - aşa 
cum şi alchimiştii antici susțineau că transformă mercurul 
în aur. De fapt, povestea asta are un singur neajuns. 

— Doar unul? a întrebat Lily, care ţinea sa se arate încă 
o dată sceptică. 

— Acum şase mii de ani, în Mesopotamia nu existau 
acceleratoare de particule, iar în Palestina nu existau 
instalaţii de cracare. Nu puteau decât să transforme cuprul 
şi alama în bronz. 

— Poate că nu, a spus Minnie, părând netulburată. Dar 
dacă aceşti preoţi antici ai ştiinţei nu posedau un secret 
periculos, de ce l-au înveşmântat în atâta mister? De ce le 
cereau iniţiaţilor să se instruiască toată viaţa? Să facă 


493 


atâtea jurăminte şi promisiuni, să treacă printr-un ritual 
dureros şi primejdios, pentru a fi primiţi în ordinul... 

— „Aleşilor Ascunşi“? am întrebat eu. Al „Aleşilor 
Secreţi“? 

Minnie n-a mai zâmbit. M-a privit, apoi a coborât 
privirea spre pânză. A rămas tăcută multă vreme, după 
care a vorbit, iar când a făcut-o, vocea ei m-a străbătut ca 
lama unui cuţit. 

— Al celor Opt, a spus ea încet. Al celor care pot auzi 
muzica sferelor. 

Acela era amănuntul care îmi lipsea. Acum ştiam de ce 
mă recomandase Nim, de ce Mordecai mă amestecase în 
această poveste şi de ce mă „alesese“ Minnie. Nu era 
vorba doar de personalitatea mea sclipitoare, de data 
naşterii mele sau de liniile din palmă - deşi aşa voiau ei să 
cred. Acum nu mai vorbeam de misticism, ci de ştiinţă. lar 
muzica era o ştiinţă - mai veche decât acustica, pe care o 
studiase Solarin, ori fizica, specialitatea lui Nim. Eu 
absolvisem cursuri muzicale, deci ştiam. Nu era o pură 
întâmplare că Pitagora predase muzica, pe care o pusese 
alături de matematică şi de astronomie. El considera că 
undele sonore cutreierau universul şi cuprindeau tot ce 
exista, de la cel mai mic lucru, până la cel mai mare. Şi nu 
se înşela prea mult. 

— Undele, am spus eu, sunt acelea care ţin moleculele 
laolaltă, undele mişcă un electron de pe o orbită pe alta, 
modificând valența sa, ca să poată intra în reacţie chimică 
cu alte molecule. 

— Exact, a confirmat emoţionată Minnie. Undele 
luminoase şi sonore care alcătuiesc universul. Ştiam că 
eşti alegerea cea mai potrivită. Deja te afli pe drumul cel 
bun. Cu faţa îmbujorată, s-a uitat la mine, iar eu nu m-am 
putut abţine să mă gândesc la cât de frumoasă trebuie să fi 
fost în tinereţe. Dar şi adversarii noştri sunt pe drumul cel 
bun, a adăugat ea. V-am spus că există trei părţi ale 
formulei - tabla de joc, care se află acum în mâinile echipei 
adverse, şi pânza din faţa voastră. Partea centrală se află 
în piese. 


494 


— Credeam ca ele sunt în posesia ta, a intervenit Lily. 

— De când s-a dezgropat setul, eu am numărul cel mai 
mare de piese - douăzeci, împrăștiate în ascunzători unde 
nu credeam că vor fi descoperite vreme de încă o mie de 
ani. Dar m-am înşelat. După ce ruşii au prins de veste că 
mă aflu în posesia unor piese, forţele albe au bănuit 
imediat că unele s-ar putea afla aici, în Algeria, unde 
locuiesc. Şi, spre nefericirea mea, nu s-au înşelat. El- 
Marad îşi adună forţele. Cred că are emisari aici, care mă 
vor împresura, astfel că nu voi putea să scot nicio piesă din 
ţară. 

Deci la asta se referise ea când spusese că El-Marad nu 
ştiuse cine sunt! Desigur - el mă alesese pe mine ca 
mesager, fără să-şi dea seama că fusesem aleasă şi de 
cealaltă echipă. Dar mai aveam multe de aflat. 

— Aşadar, piesele dumneavoastră sunt în Algeria? am 
întrebat. Cine le are pe celelalte? El-Marad? Ruşii? 

— Au şi ei câteva, nu ştiu sigur câte, a zis Minnie. Alte 
piese s-au împrăştiat ori s-au pierdut după Revoluţia 
Franceză. S-ar putea afla oriunde - în Europa, în Orientul 
îndepărtat, chiar în America - ori nu vor mai apărea 
nicicând. Mi-am petrecut ani din viaţă adunând piesele pe 
care le am acum. Unele sunt în siguranţă în alte ţări, dar, 
din cele douăzeci, opt sunt ascunse în deşert - în Munţii 
Tassili. Trebuie să le găsiţi şi să mi le aduceţi înainte de a 
fi prea târziu. Când m-a strâns de braţ pentru a întări acea 
rugăminte, chipul ei era încă îmbujorat de emoție. 

— Asta nu se poate face imediat, am zis eu. Munţii 
Tassili sunt la peste o mie cinci sute de kilometri 
depărtare. Lily se află ilegal în Algeria, iar eu am o slujbă 
şi trebuie să rezolv de urgenţă nişte probleme. Nu am 
putea amâna până... 

— Nimic nu este mai presant decât ceea ce îţi cer! a 
strigat ea. Dacă nu găseşti piesele acelea, ele ar putea 
cădea în mâinile altcuiva. Şi atunci, lumea ar deveni un loc 
imposibil de imaginat. Chiar nu ai înţeles extensia logică a 
unei astfel de formule? 

Ba o înţelesesem. Mai exista un proces care utiliza 


495 


transmutarea elementelor - crearea de elemente 
transuranice. Elemente cu o greutate atomică mai mare 
decât a uraniului. 

— Vreţi să sugeraţi că, folosindu-se formula, s-ar putea 
produce plutoniu? am întrebat. Acum am înţeles de ce 
spusese Nim că etica era cel mai important lucru pe care 
ar trebui să-l studieze toţi fizicienii care lucrează în 
domeniul nuclear. Şi în situaţia aceasta am priceput şi 
îndemnul lui Minnie de a acţiona neîntârziat. 

— O să vă desenez o hartă, a spus Minnie, de parcă 
plecarea noastră în Tassili era iminentă. După ce o 
memorati, o voi distruge. Şi mai există ceva ce vreau să 
aveţi la voi, e vorba despre un document de mare 
importanţă şi valoare. 

Mi-a întins cartea îmbrăcată în piele şi legată cu sfoară, 
cea pe care o adusese împreună cu pânza. În timp ce ea s- 
a apucat să schiţeze harta, eu am căutat forfecuţa de 
unghii în geantă ca să tai sfoara. 

Cartea era mică - având dimensiunile unei cărţi ieftine, 
necartonate - şi, după aspect, foarte veche. Coperta era 
din piele moale, uzată de folosire şi imprimată cu semne ce 
păreau să fi fost arse cu ajutorul unui fier înroşit - ceva ca 
un inel cu pecete - sub forma cifrei opt. Uitându-mă la ea, 
am simţit un fior rece pe şira spinării. Apoi am retezat 
sfoara întărită, iar cartea s-a deschis. 

Fusese legată manual. Hârtia era transparentă precum 
foita de ţigară, însă netedă şi moale ca o pânză fină - şi 
extrem de subţire, astfel că mi-am dat seama că avea mai 
multe pagini decât îmi închipuisem la început, probabil 
şase sau şapte sute, toate scrise de mână. 

Scrisul de mână era mărunt şi îngrămădit, cu înflorituri 
demodate, de genul celor care îi plăceau mult lui John 
Hancock. Cum se scrisese pe ambele feţe ale paginilor, în 


37 John Hancock (1735-1793) - unul dintre cei cinci Părinţi Întemeietori 
ai Statelor Unite, participant la redactarea Declaraţiei de 
Independenţă şi semnatar al acesteia. Aluzia se face la semnătura 
acestuia, foarte elaborată şi cu înflorituri, fiind, de altfel, cea mai uşor 
de recunoscut pe documentul menţionat. (n.tr.) 


496 


unele locuri cerneala pătrunsese până pe partea cealaltă, 
îngreunând lectura. Cu toate acestea, am putut citi. Era 
într-o franceză veche şi nu ştiam unele cuvinte, dar am 
priceput imediat sensul general. 

Pe măsură ce Minnie îi vorbea lui Lily, descriindu-i 
câteva dintre elementele de pe hartă, eu am simţit că 
îngheţ de spaimă. Acum înţelegeam cum aflase lucrurile pe 
care ni le spusese. 


Cette Anno Dominii Mille Sept Cent Quatre-Vingt- 
Treize, au fin de Juin à Tassili n'Ajjer Saharien, je 
devient de racontre cette histoire. Mireille ai nun, si 
Suis de France... 


Când am început să citesc cu voce tare, traducând 
textul, Lily a ridicat capul şi, treptat, şi-a dat seama ce 
citeam. Minnie a rămas tăcută, de parcă ar fi căzut în 
transă. Părea să audă un glas ce venea din depărtări, din 
ceţurile adânci ale timpului - un glas care unea mileniile. 
De fapt, nu trecuseră nici două sute de ani de la scrierea 
acelui document. 


În acest an, 1793, în luna iunie, la Tassili n'Ajjer din 
Sahara, încep să aştern pe hârtie această poveste. Numele 
meu este Mireille şi vin din Franţa. După ce am petrecut 
opt ani la Abația de Montglane din Pirinei, am văzut un 
mare rău eliberat în lume - unul pe care acum am început 
să îl înţeleg. Voi spune istoria sa. Se numeşte Setul 
Montglane şi totul a început cu Carol cel Mare, regele care 
a construit abația noastră... 


497 


CONTINENTUL PIERDUT 


La zece zile de mers se afla o movilă de 
sare, un izvor şi o fâşie de pământ nelocuit. 
Alături de toate acestea se înalță Muntele 
Atlas, având forma unui con zvelt şi fiind 
atât de înalt, încât se spune că vârful său nu 
se poate vedea, pentru că, fie vară, fie 
iarnă, este învăluit tot timpul în nori. 

Localnicii îşi spun „Atlanţi“, după acest 
munte, pe care ei îl numesc „Stâlpul 
Cerului“. Se spune că aceşti oameni nu 
mănâncă creaturi vii şi că nu visează 
niciodată. 


„Poporul Centurii de nisip“ 
Istorii (454 î.H.) 
HERODOT 


În vreme ce Corniche-ul lui Lily cobora dinspre erguri 
spre oaza de la Ghardaia, am văzut nisipurile de culoare 
roşcată care se întindeau în toate direcţiile. 

Pe hartă, geografia Algeriei este foarte simplă: arată ca 
un ceainic înclinat într-o parte. Ciocul, care pătrunde în 
partea de sud a Marocului, pare să ofere apă ţărilor 
învecinate: Sahara de Vest şi Mauritania. Mânerul este 
format din două fâşii: o porţiune lată de circa 75 de 
kilometri de pământuri irigate de-a lungul coastei nordice 
şi încă 450 de kilometri de munţi la sud de aceasta. Restul 
ţării, 2 590 000 de kilometri pătraţi, îl reprezintă deşertul. 

Lily se instalase la volanul maşinii. Eram pe drum de 
cinci ore şi, în călătoria noastră spre deşert, parcursesem 
aproape 600 de kilometri pe o şosea montană, plină de 
serpentine în ac de păr, ceea ce îl făcuse pe Carioca să se 
ascundă scâncind sub o banchetă. Eu nici nu observasem 


498 


acea şosea plină de pericole. Ma lăsasem absorbită de 
traducerea cu voce tare a jurnalului pe care ni-l dăduse 
Minnie - o istorisire ce cuprindea mistere întunecate, 
desfăşurarea Terorii din Franţa revoluţionară, şi, dincolo 
de acestea, căutarea de către călugăriţa Mireille a 
secretului ce învăluia Setul Montglane. Noi porniserăm în 
aceeaşi expediţie de căutare. 

Acum îmi era clar cum reuşise Minnie să descopere 
istoria setului - puterea lui misterioasă, formula cuprinsă 
în el şi jocul mortal în încercarea de a dobândi piesele. Un 
joc ce continuase vreme de generaţii, presărând jucătorii 
în urma sa, la fel cum eu şi Lily, Solarin şi Nim - şi, 
pesemne, chiar Minnie - fuseserăm atraşi în vâltoarea lui. 
Un joc ce se desfăşura chiar pe terenul pe care îl 
străbăteam noi. 

— Sahara, am spus eu, ridicând ochii de pe carte în 
momentul în care am început drumul de coborâre spre 
Ghardaia. Ştiai că acesta nu a fost dintotdeauna cel mai 
mare deşert din lume? Cu milioane de ani în urmă, Sahara 
a fost cea mai întinsă mare interioară. Aşa s-au format 
ţiţeiul şi gazele naturale - prin descompunerea animalelor 
şi plantelor marine. Asta e alchimia naturală. 

— Zău? a zis Lily nu tocmai interesată de problemă. Ei 
bine, indicatorul de la bord mă anunţă că trebuie să oprim 
undeva să punem în rezervor nişte forme marine de viaţă 
despre care tocmai vorbeai. Cred că o vom face la 
Ghardaia. Harta lui Minnie nu preciza prea multe oraşe de- 
a lungul acelui drum. 

— Eu n-am văzut-o, am spus, referindu-mă la harta pe 
care Minnie o desenase, apoi o distrusese. Sper că ai 
memorat-o bine. 

— Doar sunt jucătoare de şah, a zis Lily, de parcă asta 
rezolva totul. 

— Oraşul acesta, Ghardaia, se numea Khardaia, am zis 
eu, revenind la jurnal. Prietena noastră, Mireille, s-a oprit 
aici în 1793. Apoi am citit cu voce tare: 


Şi am ajuns la un loc Khardaia, numit astfel după zeiţa 


499 


berberă Kar - Luna -, pe care arabii o numeau „Libya“ - 
cea udată de ploaie. Ea domnea peste marea interioară 
care ţinea de la Nil şi până la Oceanul Atlantic; fiul ei, 
Phoenix, a întemeiat Imperiul Fenician; se spune că tatăl ei 
este chiar Poseidon. E cunoscută sub alte nume în alte țari: 
Iştar, Astarte, Kali, Cybelle. Din ea, la fel ca din mare, a 
izvorât viaţa. In această ţară, i se spune Regina Albă. 


— Dumnezeule, s-a mirat Lily, aruncându-mi o privire 
când a încetinit maşina ca să intrăm în Ghardaia. Vrei să 
spui că oraşul ăsta poartă numele adversarilor noştri de 
moarte? Poate nimerim pe un careu alb! 

Amândouă fuseserăm atât de cufundate în lectura 
jurnalului, căutând să înţelegem cât mai multe lucruri, 
încât am observat automobilul Renault de culoare gri- 
închis, care ne urmărise, doar în momentul când a frânat 
şi, la rândul lui, a luat-o pe drumul spre Ghardaïa. 

— N-ai văzut maşina aceea până acum? am întrebat-o pe 
Lily. 

Ea a confirmat cu o mişcare din cap, dar a rămas cu 
privirea la drum. _ 

— Încă de la Alger, a zis Lily cu calm. În parcarea 
ministerului, staţiona la trei maşini de a noastră. În ea 
erau aceiaşi doi indivizi de acum; cred că ne-au depăşit în 
urmă cu vreo oră, când eram încă în munţi, aşa că i-am 
văzut bine. De atunci nu ne-au slăbit din ochi. Crezi că 
amicul nostru Sharrif şi-a pus oamenii să vină după noi? 

— Nu, am zis eu, uitându-mă la maşină prin oglinda 
retrovizoare. Asta e o maşină a ministerului. 

Şi ştiam şi cine o pusese pe urmele noastre. 


x 


Eram iritată încă de la plecarea din Alger. După ce am 
lăsat-o pe Minnie în Casbah, i-am telefonat lui Kamel de la 
un telefon public din piaţă, ca să-l anunţ că voi lipsi câteva 
zile. Am crezut că turbează. 

— Ai înnebunit? a izbucnit el la telefon. Doar ştii că 
balanţa modelului comercial este foarte importantă pentru 
mine! Am nevoie de cifrele acelea cel târziu la sfârşitul 


500 


săptămânii! Proiectul pe care ţi l-am încredinţat este 
extrem de urgent. 

— Bine, o să mă întorc curând, l-am asigurat eu. Pe de 
altă parte, e aproape gata. Majoritatea informaţiilor culese 
din fiecare ţară menţionată de tine au fost deja încărcate 
în computerele de la Sonatrach. O să-ţi las o listă de 
instrucţiuni privind modul de rulare al programului. Totul 
e pus la punct. 

— Dar unde te afli acum? m-a întrerupt Kamel, parcă 
vrând să-mi sară la gât prin linia telefonică. E trecut de ora 
unu după-amiază. Trebuia să fii la birou de mult. Am găsit 
automobilul acela ridicol pe locul meu de parcare şi biletul 
din parbriz. Acum Sharrif e la uşa mea şi vrea să ştie unde 
eşti. Spune că ai adus automobilul prin contrabandă, că 
adăposteşti imigranţi ilegali - ba a pomenit ceva şi de un 
câine turbat! Te rog să-mi explici despre ce este vorba! 

Grozav! Dacă mă împiedicam de Sharrif înainte de a-mi 
încheia misiunea, eram terminată. Trebuia să-l împac pe 
Kamel - măcar în parte. Şi aşa duceam lipsă de aliaţi. 

— Bine, am spus eu. Prietena mea are necazuri. A venit 
în vizită la mine, dar nu i s-a aplicat ştampila de intrare. 

— Paşaportul ei e pe biroul meu, a spus Kamel, 
spumegând. Mi l-a adus Sharrif. Nu are nici măcar viză! 

— Asta-i doar o chichiţă tehnică, m-am grăbit eu să 
spun. Prietena mea are dublă cetăţenie - deci, încă un 
paşaport. Poţi aranja ca să pară că a intrat legal în ţară. 
Aşa l-ai face şi pe Sharrif să pară un nătărău... 

Kamel mi-a răspuns cu glas aproape oficial: 

— Domnişoară, nu am ambitia de a-l face pe şeful poliţiei 
secrete să pară un nătărău! Apoi s-a înmuiat puţin. Cu 
toate că acţionez împotriva conştiinţei mele, voi încerca să 
vă ajut. Întâmplător, ştiu cine este tânăra doamnă. Îl 
cunosc pe bunicul ei. A fost bun prieten cu tatăl meu. Au 
jucat şah împreună în Anglia. 

Asta era bună! Aşadar, gluma se îngroşase! I-am făcut 
semn lui Lily, care s-a străduit să intre pe jumătate în 
cabina telefonică şi să audă ce spunea Kamel. 

— Tatăl tău a jucat şah cu Mordecai? am repetat eu. Era 


501 


un jucător serios? 

— Păi, cine nu joacă serios? mi-a răspuns Kamel 
indirect. 

A rămas tăcut o clipă, semn că se gândea la ceva. Lily s- 
a crispat lângă mine, iar eu am avut o senzaţie de gol în 
stomac auzind ce a spus în continuare. 

— Ştiu ce pui la cale. Te-ai întâlnit cu ea, nu-i aşa? 

— Care ea? am întrebat, făcând pe neştiutoarea. 

— Lasă-te de prostii! Doar sunt prietenul tău. Ştiu ce ţi-a 
spus El-Marad - şi ştiu ce cauţi. Draga mea, faci un joc 
periculos. Oamenii aceştia sunt ucigaşi, până la ultimul. 
Nu e greu de ghicit încotro te duci. Ştiu, din zvonuri, ce 
este ascuns acolo. Să nu-ți închipui că, atunci când va 
vedea că lipseşti, Sharrif nu te va căuta şi acolo. 

Eu şi Lily ne-am privit cu ochi plini de uimire. Să 
însemne asta că şi Kamel era jucător? 

— O să încerc să te acopăr, a spus el, dar trebuie să te 
întorci până la sfârşitul săptămânii. Indiferent ce se 
întâmplă, nu veni la biroul tău sau la al meu înainte de 
data asta - şi nu încerca să te apropii de aeroporturi. Dacă 
simţi că trebuie să-mi spui ceva în legătură cu proiectul 
tău... e mai bine să-mi comunici prin Poşta Centrală. 

Din tonul vocii, am bănuit că la asta se referea: orice 
încercare de a-i comunica sau transmite ceva trebuia să 
aibă loc prin intermediul lui Therese. Înainte de plecare, îi 
puteam lăsa acesteia paşaportul lui Lily şi instrucţiunile 
mele pentru programul OPEC. 

Inainte de a închide, Kamel mi-a urat noroc şi a adăugat: 

— O sa încerc să te protejez atât cât pot. Dar dacă dai de 
necazuri grave, va trebui sa te descurci singură. 

— Pai, nu toţi ne descurcam singuri? i-am răspuns eu 
râzând. Apoi l-am citat pe El-Marad: „El-safar Zafar!“ 
Călătoria înseamnă victorie. Speram ca vechiul proverb 
arab să se adeverească, însă aveam îndoieli serioase. Când 
am închis, am simţit că toate legăturile mele cu realitatea 
fuseseră retezate. 


În concluzie, eram sigură că maşina ministerială care ne 


502 


urmărise şi intrase în Ghardaia după noi fusese trimisă de 
Kamel. Pesemne cei doi primiseră misiunea să ne 
protejeze. Dar nu ţineam ca ei să ne urmărească şi prin 
deşert. Trebuia să găsim o soluţie pentru a scăpa de ei. 

Nu cunoşteam acea zonă a Algeriei, dar ştiam că oraşul 
Ghardaia, de care ne apropiam, era unul dintre faimoasele 
Pentapolis, sau „Cinci oraşe ale M'zab“. In timp ce Lily 
căuta o staţie de benzină, am admirat oraşul aşezat pe 
stâncile violete, roz şi roşii din jur, care semănau cu nişte 
formaţiuni cristaline de rocă ridicate direct din deşert. 
Aceste oraşe erau descrise în orice carte despre deşert. Le 
Corbusier spunea ca ele curgeau cu „ritmul firesc al 
vieţii“. Frank Lloyd Wright le considerase cele mai 
frumoase oraşe din lume, socotind că structurile lor 
roşcate precum nisipul au „culoarea sângelui - culoarea 
creaţiei“. Insă jurnalul călugăriţei Mireille avea de spus 
ceva şi mai interesant despre ele: 


Aceste oraşe au fost întemeiate în urma cu o mie de ani 
de ibadiţi - „Cei posedaţi de Dumnezeu“ -, care credeau că 
oraşele erau posedate de ciudata zeiţă a Lunii şi le-au 
numit după ea: Cel Luminos, Melika - Regina... 


— La naiba, a spus Lily, intrând într-o staţie de benzina. 
Maşina urmăritoare trecuse de noi, întorsese şi revenise ca 
să facă plinul. Ne aflăm la naiba-n praznic, cu doi indivizi 
care se ţin scai după noi, ne aşteaptă nu ştiu câţi kilometri 
prin nisipuri şi nici măcar nu ştim clar ce căutăm. 

Trebuia să fiu de acord cu acea evaluare sumbră a 
situaţiei. Însă lucrurile aveau să se înrăutăţească la scurt 
timp după aceea. 

— Ar trebui să iau nişte benzină în plus, a spus Lily, 
sărind din maşină. A scos o mână de bancnote şi a 
cumpărat două canistre de câte 20 de litri, pe care le-a 
umplut cu benzină, şi alte două canistre cu apă, după care 
l-a pus pe băiatul de la pompă să-i facă plinul. 

— Nu era nevoie de asta, i-am spus eu, după ce a pus 
canistrele în portbagaj. Drumul spre Tassili trece prin 


503 


câmpurile petrolifere de la Hassi-Messaoud. Peste tot o să 
vezi doar sonde şi conducte de petrol. 

— Bine, dar nu în direcţia în care mergem noi, m-a 
lămurit ea, după care a pornit motorul. Trebuia să te fi 
uitat pe hartă. 

Eu am început să am o senzaţie de gol în stomac. 

De unde ne aflam, existau doar două drumuri spre 
Tassili. Unul ducea prin câmpurile petrolifere de la Ourgla, 
apoi se îndrepta spre sud, pătrunzând în zona înaltă a 
regiunii. Însă acel drum impunea folosirea unui automobil 
de teren. Celălalt drum, probabil de două ori mai lung, 
trecea prin câmpia Tidikelt, foarte aridă şi pustie, una 
dintre cele mai uscate şi mai periculoase zone deşertice, 
un loc unde drumul era marcat de stâlpi înalţi de zece 
metri, pentru a putea fi dezgropat atunci când nisipul îl 
acoperea, lucru ce se întâmpla destul de des. Chiar dacă 
Rolls-Royce-ul lui Lily arata ca un tanc, nu avea şi şenile ca 
să poată traversa dunele de acolo. 

— Nu vorbeşti serios, i-am spus lui Lily după ce a ieşit 
din staţia de benzina, cu urmăritorii pe urmele noastre. Să 
opreşti la primul restaurant pe care îl vezi. Trebuie să 
discutăm ceva. 

— Şi să stabilim o strategie, m-a aprobat ea, aruncând o 
privire în oglinda retrovizoare. Indivizii aia mă irită la 
culme. 

Am găsit un mic restaurant la marginea oraşului 
Ghardaia. Am trecut prin bodega de la intrare către curtea 
interioară, unde mese cu umbrele şi palmieri aruncau 
umbre în lumina roşiatică a amurgului. La mese nu stătea 
nimeni - era doar şase seara -, dar am găsit un chelner şi 
am comandat nişte crudităţi şi tadjine, tocană picantă de 
miel cu cuşcuş. 

Lily ciugulea din legumele crude cu ulei, când au apărut 
şi urmăritorii noştri, care s-au aşezat discret la oarecare 
distanţă de noi. 

— Cum sugerezi să scăpăm de indivizii ăștia? a întrebat 
Lily, dându-i o bucată de carne de miel lui Carioca, aflat în 
braţele ei. 


504 


— Întâi să discutam despre rută, am spus eu. Cred că de 
aici până în Tassili sunt vreo 600 de kilometri. Dar dacă 
alegem drumul spre sud, distanţa e de două ori mai mare, 
pe o şosea unde sunt puţine localităţi şi la distanţe foarte 
mari unele de altele, şi cu greu vom găsi de mâncare, 
combustibil şi oraşe - doar nisip, şi iar nisip. 

— 1 200 de kilometri nu înseamnă nimic, a spus Lily. 
Drumul e plat. La stilul meu de a şofa, ajungem acolo până 
mâine-dimineaţă. A pocnit din degete şi a comandat 
chelnerului şase sticle mari de Ben Haroun, echivalentul 
algerian al apei minerale Perrier. Pe de altă parte, e 
singura cale care ne duce unde trebuie. Am memorat 
această rută, sper că n-ai uitat. 

Nu am apucat să-i răspund, pentru că am aruncat o 
privire spre intrarea în curtea interioară şi mi-a scăpat un 
geamăt înfundat. 

— Nu te uita, am zis eu pe nerăsuflate, pentru că mai 
avem nişte oaspeţi. 

Prin perdeaua din mărgele pătrunseseră doi bărbaţi 
mătăhăloși, care au traversat curtea cu palmieri şi s-au 
aşezat în apropierea noastră. S-au uitat ca din întâmplare 
spre noi, însă oamenii lui Kamel au fost destul de surprinşi 
de acea apariţie. S-au holbat la nou-veniţi, apoi unul la 
celălalt, şi mi-am dat seama de ce. Pe una dintre matahale 
o văzusem jucându-se cu un pistol la aeroport, iar celălalt 
mă urmărise de la bistrou până acasă în noaptea în care 
abia sosisem la Alger. Aşadar, amândoi erau de la poliţia 
secretă. 

— Văd că Sharrif nu ne-a uitat, am informat-o pe Lily, 
continuând să mănânc. Nu prea uit mutrele oamenilor şi 
pesemne că i-a ales pe cei doi pentru că şi ei au o memorie 
la fel de bună. Şi ei m-au mai văzut. 

— Dar nu se poate să ne fi urmărit pe drumul acela 
pustiu, pentru că i-aş fi observat, a spus ea îmbufnată. l-aş 
fi văzut ca şi pe ceilalţi. 

— Urmărirea cuiva doar după amprentele pantofilor a 
rămas valabilă doar în cărţile cu Sherlock Holmes, am zis 
eu. 


505 


— Înseamnă că ne-au pus ceva la maşină; vreun radar, 
pesemne! mi-a şoptit ea cu glas gutural. Ca să ne poată 
urmări fără să fie văzuţi! 

— Bravo, dragul meu Watson, am zis eu cu glas scăzut. 
Scapă de ei vreo douăzeci de minute, iar eu o să găsesc 
şmecheria aceea şi o scot de acolo. Dispozitivele 
electronice sunt pasiunea mea. 

— Am şi eu ceva cunoştinţe de tehnică, mi-a şoptit Lily şi 
mi-a făcut şmechereşte cu ochiul. Scuză-mă puţin, cred că 
o să mă duc până la toaleta. 

Ridicându-se cu un zâmbet, mi l-a aruncat pe Carioca în 
poală. Matahala care se ridicase să o urmărească s-a oprit 
atunci când ea l-a întrebat pe chelner cu voce tare unde 
era toaleta. Omul s-a aşezat înapoi pe scaun. 

Eu a trebuit să mă lupt cu Carioca, fiindcă se părea că-i 
plăcea tocana aceea de miel. Când, într-un târziu, s-a 
întors, Lily l-a înşfăcat imediat pe Carioca, l-a îndesat în 
geanta mea, mi-a dat jumătate din sticlele de apă şi a 
pornit spre uşă. 

— Care-i treaba? am întrebat-o în şoaptă. Tovărăşii cu 
care luaserăm cina se grăbeau să achite notele de plată ca 
să ne poată urmări. 

— Treabă de copii, a zis ea foarte încet în timp ce ne 
îndreptam spre maşină. O pilă de unghii şi o piatră. Le-am 
găurit conductele de benzină şi pneurile: nu tare, ci cât să 
piardă treptat benzină şi aer. Li plimbăm puţin prin deşert, 
până rămân în pană, apoi, pe-aici ne e drumul! 

— Doi iepuri dintr-o singură lovitură de piatră şi... o pila, 
am zis eu înfierbântată când ne-am urcat în Corniche. 
Bună treabă! Insă în timp ce ne deplasam spre stradă, am 
observat că în jurul nostru erau parcate vreo şase maşini, 
aparţinând probabil personalului de la restaurant ori de la 
cafenelele din jur. De unde ai ştiut care era maşina celor 
de la poliţia secreta? 

— N-am ştiut, mi-a răspuns Lily cu un zâmbet satisfăcut 
şi a accelerat uşor. Ca să fiu sigură, le-am „lucrat“ pe 
toate. 


506 


Mă înşelasem când presupusesem că erau 1 200 de 
kilometri pe ruta sudică. Semnele rutiere de la ieşirea din 
oraşul Ghardaia care dădeau distanţele către toate oraşele 
de la sud (nu erau chiar atât de multe) spuneau ca până la 
Djanet, poarta sudică a Tassililor, erau 1637 de kilometri. 
Şi, chiar dacă Lily ar fi condus cu mare viteză, câte ore i-ar 
fi trebuit ca să ajungă acolo când nu vom mai avea şosea 
practicabilă? 

Aşa cum anticipase Lily, oamenii lui Kamel au rămas 
fără mijloc de locomoţie la vreo oră după ce au pornit în 
urmărirea noastră prin lumina apusului spre M'zab. Şi, aşa 
cum anticipasem eu, băieţii lui Sharrif rămăseseră atât de 
departe în urmă, încât n-am avut plăcerea de a vedea cum 
şi-au dezamăgit şeful trăgând pe dreapta. După ce ne-am 
convins că scăpaserăm de escortă, am oprit şi noi, iar eu 
m-am târât sub maşină. Cu ajutorul unei lanterne, mi-au 
trebuit cinci minute ca să găsesc dispozitivul de detecție 
plasat pe osia din spate. L-am făcut ţăndări cu un levier pe 
care mi l-a dat Lily. 

Privind spre cimitirul orașului Ghardaia şi respirând 
aerul răcoros al nopţii, am sărit în sus de fericire şi ne-am 
bătut prieteneşte pe spate pentru isteţimea noastră, iar 
Carioca a ţopăit în jurul nostru, lătrând din răsputeri. 
După aceea, am urcat grăbite în maşină şi am pornit mai 
departe cu toată viteza. 

Între timp îmi schimbasem părerea despre felul în care 
Minnie alesese ruta. Deşi pe autostrada de la nord ar fi 
fost mai simplu, noi reuşiserăm să scăpăm de urmăritori, 
astfel că ei nu ştiau în ce direcţie ne îndreptam. Niciun 
arab cu capul pe umeri nu şi-ar fi imaginat că două femei 
singure ar alege acea rută - mie însămi mi se părea 
incredibil ce făceam. Numai că noi pierduserăm prea mult 
timp ca să îi păcălim pe urmăritori, astfel încât am ieşit din 
M'zab după ora nouă seara, când era întuneric deplin. 
Prea întuneric pentru a putea citi sau admira peisajul. 

În timp ce Lily gonea pe şoseaua dreaptă, am reuşit să 
aţipesc în câteva rânduri, astfel că eram pregătită să o 
schimb la volan ceva mai târziu. 


507 


Până să traversăm Hammada şi să o luam spre sud, 
printre dunele de la Touat, au trecut zece ore; se făcuse 
deja dimineaţă. Din fericire, avuseserăm parte de o 
călătorie fără evenimente - poate chiar prea lipsită. Aveam 
senzaţia ciudată, lucru care îmi dădea şi o stare de 
nelinişte, că norocul avea să ne părăsească. Începusem să 
mă gândesc la deşert. 

Cu o zi în urmă, la amiază, când traversaserăm munţii, 
temperatura fusese de aproape 18°C. In Ghardaia, la apus, 
temperatura fusese cu vreo zece grade mai mare, iar la 
miezul nopţii, chiar dacă era sfârşit de iunie, dunele erau 
încă reci din cauza depunerii de rouă. Însă acum nici nu se 
crăpase de ziuă în adevăratul deşert - unde nisipul şi 
vântul ţineau loc de palmieri, plante şi apă iar noi mai 
aveam de mers 625 de kilometri. Nu aveam alte haine 
decât cele de pe noi, nici altă mâncare în afara celor 
câteva sticle de apă minerală. Însă ne aşteptau veşti şi mai 
proaste. Lily mi-a întrerupt şirul gândurilor. 

— Uite o barieră, a spus ea iritată, străduindu-se să vadă 
mai bine prin parbrizul plin de insecte strivite şi având 
irizaţii din cauza razelor puternice ale soarelui ce răsărea. 
Seamănă cu trecerea unei frontiere... Nu-mi dau seama ce 
poate fi. Riscăm? 

Curând am zărit o ghereta cu o barieră vărgată pe care 
de obicei o poţi întâlni la ghişeul de Imigrări, însă aceasta 
era aşezată în mijlocul deşertului. Arăta ciudat şi părea 
total nelalocul ei acolo, în marea aceea necuprinsa de 
Nisip. 

— S-ar părea că nu avem de ales, i-am spus. 

Trecuserăm de ultima răspântie cu vreo sută cincizeci 
de kilometri în urmă. lar acela era singurul drum spre 
oraş. 

— Dar ce le-o fi venit să plaseze punctul asta de control 
tocmai aici? a întrebat Lily tot mai iritată, conducând 
maşina încet către barieră. 

— Poate fac verificări medicale, am zis eu, încercând o 
glumă. Nu se găsesc prea mulţi oameni întregi la minte 
care să treacă de acel punct. Doar ştii ce urmează, nu? 


508 


— Nimicul? a încercat ea să ghicească. 

Hohotele de râs ne-au ajutat să mai alungăm starea de 
încordare. Pe amândouă ne îngrijora acelaşi lucru: felul în 
care arătau închisorile prin acea zonă deşertică. Pentru că 
asta ne aştepta dacă se descoperea cine eram - şi ce daune 
adusesem unor vehicule aparţinând ministrului petrolului 
şi şefului poliţiei secrete. 

— Să nu intrăm în panică, am propus eu, în timp ce Lily 
a oprit în apropierea barierei. Garda, un tip mustăcios care 
arăta de parcă ar fi fost uitat acolo după retragerea 
Legiunii Străine franceze, a ieşit din ghereta lui. După ce 
ne-am conversat în franceza mea chinuită, m-am lămurit că 
voia să-i prezentăm un soi de permis pentru a ne putea 
continua drumul. 

— Permis?! a răcnit Lily, cât pe ce să-l scuipe între ochi 
pe individ. Avem nevoie de aprobare ca să intrăm în zona 
asta uitată de Dumnezeu? 

Foarte politicoasa, l-am întrebat pe franţuzeşte: 

— Domnule, care este scopul acestei aprobări de care 
avem nevoie? 

— Pentru a intra în El-Ianzerouft, Deşertul Setei, m-a 
asigurat el, maşina dumneavoastră trebuie să aibă revizia 
aprobată de guvern. 

— Se teme că n-o să reziste maşina, i-am spus lui Lily. 
Să-l ungem cu ceva bani, şi să verifice chiar el câteva 
lucruri. După aceea vom putea pleca mai departe. 

După ce l-am mituit, iar Lily a vărsat câteva lacrimi, 
omul a socotit că avea tot dreptul să ne ofere aprobarea 
oficială pentru a ne continua drumul. S-a uitat la canistrele 
noastre de benzina şi de apă, s-a minunat de ornamentul 
din argint masiv de pe capota, înfăţişând o tipă ţâţoasă cu 
aripi, şi-a exprimat admiraţia faţă de tăbliţa de 
înmatriculare de pe bara de protecţie spate, pe care scria 
„Elveţia“ şi „F“ de la Franţa. Se părea că lucrurile se 
aranjaseră cât se poate de bine, asta până când ne-a spus 
să ridicăm capota şi să ne vedem de drum. 

Lily s-a uitat jenată la mine. Nu am priceput care era 
necazul. 


509 


— Pe franţuzeşte, asta înseamnă ceea ce cred eu? a 
întrebat ea. 

— Ne-a spus că putem s-o ştergem, am asigurat-o, dând 
să urc în maşina. 

— Mă refeream la partea cu capota. Trebuie să o ridic? 

— Sigur. Doar intrăm în deşert. Peste câteva ore vor fi 
38°C la umbră - numai că nu ai unde găsi umbră. Ca să nu 
mai vorbim de efectul nisipului asupra coafurilor noastre. 

— Nu pot! mi-a şoptit ea. Nu are acoperiş! 

— Cum adică, am mers mai bine de 1 200 de kilometri 
de la Alger până aici cu o maşină care nu poate trece prin 
deşert? am întrebat eu, ridicând treptat glasul. Garda se 
afla în ghereta lui, gata să ridice bariera, însă a avut un 
moment de şovăială. 

— Maşina? Sigur că va trece, a spus ea indignată, 
lăsându-se pe scaunul şoferului. Ăsta e cel mai bun 
automobil din lume. Numai ca nu are capotă. S-a stricat, 
iar Harry a promis că o va repara, dar n-a mai apucat. Cu 
toate astea, cred că problema noastră cea mai presantă... 

— Problema noastră cea mai presantă, am răcnit eu la 
ea, este că o să intrăm în deşertul cel mai fierbinte de pe 
pământ fără acoperiş deasupra capetelor! Vrei să murim 
amândouă? 

Chiar dacă nu ştia engleză, garda tot şi-a dat seama că 
era ceva în neregulă. În aceeaşi clipă a sosit un camion cu 
remorcă în spatele nostru, şi a claxonat puternic. Lily a 
fluturat mâna şi a dat cu spatele în lateral, pentru ca 
vehiculul masiv să poată trece. Garda a ieşit din gheretă să 
verifice documentele camionagiului. 

— Nu înţeleg de ce te superi atât, a spus Lily. Doar 
maşina asta are instalaţie de aer condiţionat. 

— Aer condiţionat! am strigat eu la ea. Asta o să ne ajute 
grozav să nu facem insolaţie şi să scăpăm de furtunile de 
nisip!... 

Abia mă stârnisem în chestiunea asta când paznicul s-a 
întors în ghereta lui ca să ridice bariera pentru camionul 
care, fără îndoială, fusese verificat înainte de a pătrunde în 
acel iad de nisip încins. 


510 


Până să-mi dau seama ce se întâmpla, Lily a accelerat. 
Stârnind nisipul, a reintrat pe şosea şi s-a strecurat în 
urma camionului. Mi-am lăsat capul în jos, exact înainte ca 
bariera de fier să cadă pe lângă creştetul meu, lovind 
partea din spate a Corniche-ului cu o zângănitură. S-a 
auzit un zgomot neplăcut de metal strivit atunci când 
bariera a căzut peste bara de protecţie a maşinii. L-am 
văzut pe paznic alergând ca turbat din ghereta lui, răcnind 
din răsputeri în arabă - însă glasul meu a acoperit tot ce 
striga el. 

— Ai fost cât pe ce să mă decapitezi! am urlat eu. 
Maşina a derapat periculos către marginea şoselei. Am fost 
azvârlită spre portieră; apoi, spre groaza mea, ne-am 
răsucit şi am ieşit de pe drum, intrând adânc în nisipul 
roşiatic. 

M-a cuprins groaza. Nu reuşeam să văd nimic. Aveam 
nisip în ochi, nas şi gât. Norul roşiatic de nisip se rotea în 
jurul meu. Singurele sunete pe care le-am auzit au fost 
icnetele lui Carioca şi răgetul sirenei camionului masiv, 
care părea să răsune prea aproape de urechile mele. 

Când am revenit la lumina orbitoare a zilei, cu nisipul 
scurgându-se de pe aripi, Corniche-ul a ajuns, nu se ştie 
cum, cu roţile pe asfalt şi, printr-un alt miracol, gonea la 
treizeci de metri în fața camionului. Eram furioasă pe Lily, 
dar şi uimită peste măsură de acea întâmplare. 

— Cum de-am ajuns aici? am întrebat eu, trecându-mi 
degetele prin păr, ca să îndepărtez nisipul. 

— Nu înţeleg de ce s-a mai deranjat Harry să-mi pună 
şofer la dispoziţie, a spus Lily cu un aer bine dispus, de 
parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Părul, faţa şi rochia îi erau 
acoperite cu un strat de nisip foarte fin. Mereu mi-a plăcut 
să conduc. lar aici e grozav. Pariez că deja deţin recordul 
de viteza între jucătorii de şah... 

— Dar nu ţi-a trecut cumva prin minte, am întrerupt-o 
eu, că, deşi am scăpat cu viaţă din aventura asta, s-ar 
putea ca paznicul pe care tocmai l-am păcălit să aibă 
telefon? Ce ne facem dacă ne dă în urmărire? S-ar putea să 
fim oprite pe drum de aici încolo. 


511 


— Unde să telefoneze? a pufnit cu dispreţ Lily. Nu cred 
că pe şoseaua asta te loveşti la fiecare pas de echipaje de 
patrulare. 

Bineînţeles că avea dreptate. Nimeni nu avea să se agite 
într-atât, încât să pornească după noi prin pustietatea 
aceea doar pentru că forţasem trecerea la un punct de 
verificare rutieră. 

Am revenit la jurnalul franţuzoaicei Mireille, reluând 
lectura de unde o lăsasem cu o zi în urmă. 


Şi astfel am mers spre răsărit de Khardaia, peste ţinutul 
arid Chebkha şi peste câmpiile de piatră de la Hammada, 
îndreptându-mă spre Tassili n'Ajjer, care se află la graniţa 
cu Deşertul Libiei. Şi când am plecat, soarele s-a ridicat 
peste dunele roşietice ca să mă îndrume spre locul pe care 
îl căutam... 


Est - direcţia din care soarele răsărea în fiecare 
dimineaţă peste graniţa cu Libia, dincolo de canioanele 
Tassililor, spre care ne îndreptam şi noi. Dar dacă soarele 
răsărea de la est, de ce nu observasem că el apărea acum, 
roşu şi rotund, parcă dinspre nord, în vreme ce noi goneam 
pe drumul de la bariera de la Ain Salah - către infinit? 


Lily conducea de ore bune de-a lungul panglicii 
nesfârşite a şoselei cu două benzi care se strecura, ca un 
şarpe lung, printre dune. Eu începusem să moţăi din cauza 
arşiţei, iar Lily - care stătea la volan de aproape douăzeci 
de ore şi rămăsese trează mai bine de douăzeci şi patru de 
ore - arăta cam ofilită şi cu cearcăne la ochi, şi avea nasul 
roşu, ars de soarele nemilos. 

Temperatura crescuse constant în ultimele patru ore, 
după ce trecusem de barieră. Era ora zece şi termometrul 
de la bord arăta incredibila temperatură de 49°C, iar 
altimetrul indica înălţimea de 150 de metri deasupra 
nivelului mării. Cifrele nu puteau fi corecte. Mi-am frecat 
ochii care mă usturau din cauza nisipului şi m-am uitat din 
nou. 


512 


— E ceva anapoda, i-am spus lui Lily. S-ar putea ca acele 
câmpii pe care le-am lăsat în urmă să fi fost mai aproape 
de nivelul mării, dar au trecut patru ore de când am trecut 
de Ain Salah. Ar trebui să fim la peste o mie de metri 
altitudine, mergând spre porţiunea mai înalta a deşertului. 
Şi, pe de altă parte, e prea cald pentru perioada asta a 
zilei. 

— Şi asta nu e totul, m-a aprobat Lily, cu glas răguşit din 
cauza căldurii înăbuşitoare. Conform  indicaţiilor lui 
Minnie, acum vreo jumătate de oră trebuia să dăm deo 
bifurcaţie. Dar nu am văzut niciuna... 

In clipa aceea am observat poziţia soarelui. 

— De ce a spus tipul acela că avem nevoie de permis 
pentru maşină? am întrebat eu, simțind că glasul îmi 
devine strident de frică. N-a zis că ne trebuie pentru El- 
Tanzerouft - Deşertul Setei?... O, Doamne... 

Cu toate că semnele rutiere pe care le văzusem fuseseră 
în arabă, iar eu nu eram prea familiară cu hărţile Saharei, 
mi-am dat seama încet că se întâmplase ceva groaznic. 

— Ce-ai păţit? a exclamat Lily, devenind agitată, pentru 
că văzuse cum mă schimbasem la faţă. 

— Bariera pe care am nesocotit-o nu era Ain Salah, m- 
am luminat eu brusc. Cred că în timpul nopţii am mers pe 
un drum greşit. Ne îndreptăm spre sud, şi intrăm în 
deşertul sărat! Mergem spre Mali! 

Lily a oprit maşina chiar în mijlocul şoselei. Faţa ei, care 
începuse să se cojească deja din cauza soarelui, arăta 
cumplit de disperată. Şi-a lăsat fruntea pe volan, iar eu mi- 
am lăsat o mână pe umărul ei. Am înţeles amândouă că o 
apucaserăm pe alt drum. Isuse, ce era de făcut? 

Când glumisem că dincolo de barieră nu se afla nimic, 
nu ştiusem ce ne aştepta. Auzisem destule poveşti despre 
Deşertul Setei. Acela era cel mai înspăimântător loc de pe 
pământ. Până şi Sfertul Gol” din Arabia putea fi traversat 


38 Deşertul numit Empty Quarter (în arabă, Rub al Khali), este cel mai 
mare deşert de nisip din lume, având dune înalte cât Turnul Eiffel, şi 
ocupă treimea sudică a Peninsulei Arabice, fiind pe teritoriul Arabiei 
Saudite, Omanului, Emiratelor Arabe Unite şi Yemenului. (n.tr.) 


513 


cu cămila, însă aici era capătul lumii - un deşert unde nu 
supravieţuia nicio formă de viaţă. In comparaţie cu acesta, 
platourile pe care le ratasem din greşeală puteau fi 
asemuite cu paradisul. Se spunea că aici, în porțiunile 
unde deşertul era situat sub nivelul mării, temperatura era 
atât de mare, încât se putea prăji un ou pe nisip, iar apa se 
transforma instantaneu în vapori. 

— Cred că trebuie să ne întoarcem, i-am spus lui Lily, 
care rămăsese cu capul plecat peste volan. Ridică-te de 
acolo şi lasă-mă pe mine să conduc. O să dăm drumul la 
aerul condiţionat - am impresia că nu te simţi bine. 

— Asta va supraîncălzi motorul, a spus Lily cu limba 
aproape încleiată de arşiţă. Nu-mi dau seama cum naiba 
am greşit drumul. Poţi să conduci tu, dar dacă facem cale 
întoarsă, totul e pierdut. 

Avea dreptate, dar ce puteam face? M-am uitat la ea şi i- 
am văzut buzele crăpate de căldură. Am coborât din 
maşină şi am deschis portbagajul. Acolo am găsit nişte 
pături pentru genunchi, având dimensiuni mai mici. Mi-am 
înfăşurat una în jurul capului şi al umerilor, şi am procedat 
la fel şi cu Lily. Apoi l-am scos cu forţa pe Carioca de sub 
bancheta; limba îi atârna moale şi părea complet 
deshidratat. I-am ridicat botul deschis şi i-am turnat apă 
pe gâtlej. După aceea am ridicat capota ca să vad cum se 
prezentau motorul şi lichidul de răcire. 

Am completat lichidul de răcire cu apă, apoi am mai pus 
benzină în rezervor din canistre. Nu ţineam să o amărăsc 
şi mai rău pe Lily, însă greşeala pe care o făcuse în seara 
dinainte fusese cumplită. După ce văzusem câtă apă 
înghiţise sistemul de răcire, adică aproape o canistră, se 
părea că nu vom reuşi să terminăm drumul cu maşina 
aceea, chiar dacă făceam cale întoarsă. lar în situaţia 
aceea, era preferabil să mergem înainte. 

— Parcă era un camion în urma noastră, adevărat? am 
spus eu, aşezându-mă la volan şi pornind motorul. Dacă 
mergem mai departe şi ne lasă maşina, va apărea şi el 
până la urma. În ultimii 350 de kilometri parcurşi n-am 
văzut nicio răscruce, ci doar drumuri neamenajate. 


514 


— Dacă vrei să continuăm, eu sunt de acord, mi-a spus 
ea cu glas pierit, apoi mi-a zâmbit, ceea ce a făcut ca 
pielea buzelor să-i crape şi mai tare. Ehei, dacă ne-ar 
vedea Harry acum... 

— Da, ne-am împrietenit, în sfârşit - aşa cum spera el, 
am zis eu şi i-am întors zâmbetul, străduindu-mă să-mi fac 
curaj. 

— Da, m-a aprobat Lily. Dar ce mod infect de a muri... 

— Încă suntem în viaţă, am zis eu. 

Însă uitându-mă la soarele orbitor care urca pe cerul 
aproape alb, m-am întrebat cât mai puteam rezista. 


Deci aşa arăta un deşert de un milion de kilometri 
pătraţi, m-am gândit eu, străduindu-mă să menţin viteza 
maşinii la 60 km/h, ca să evit supraîncălzirea motorului. 
Părea că ne aflam pe un ocean roşu. Oare de ce nu era 
gălbui sau alb, sau de un cenuşiu murdar, ca alte 
deşerturi? Piatra sfărâmată sticlea precum cristalul sub 
razele neiertătoare ale soarelui, mai strălucitoare decât 
gresia şi mai închisă la culoare decât scorţişoara. Motorul 
dădea semne că trebuie să se răcească, dar acul indicator 
al temperaturii creştea constant, în vreme ce deşertul, 
întinzându-se cât puteai vedea cu ochii, aştepta ca o 
eternitate sângerie. 

A trebuit să opresc mereu automobilul ca să răcesc 
motorul, însă temperatura aerului trecuse de 54 de grade, 
o temperatură pe care cu greu mi-o imaginam posibilă în 
afara unui cuptor. Când am oprit să ridic capota, am 
observat că vopseaua de pe botul maşinii se scorojise şi se 
exfoliase. Pantofii îmi chifteau în picioare, părând plini de 
transpiraţie. Însă când m-am aplecat să mi-i scot, am 
descoperit că nu era vorba de sudoare. Pielea de pe 
picioarele umflate crăpase din cauza căldurii, iar pantofii 
mi se umpluseră de sânge. Am simţit un val de greață 
înecându-mă. Mi-am pus pantofii în picioare, m-am întors 
la maşină fără să scot o vorbă şi am continuat să conduc. 

Îmi scosesem de mult cămașa ca să o înfăşor în jurul 
volanului, a cărui piele crăpase şi se cojea. Simţeam că-mi 


515 


fierbe până şi sângele în creier; iar arşiţa sufocantă parcă 
îmi incendiase plămânii. Poate venea cineva să ne salveze 
din iadul acela - poate camionul ne ajungea din urmă. Dar 
până şi camionul acela mare pe care îl depăşisem în acea 
dimineaţa părea să fie o nălucă a imaginaţiei mele 
înfierbântate, un miraj. 

Se făcuse deja ora două după-amiaza - iar acum acul 
termostatului arata că temperatura lichidului de răcire 
ajunsese la 60*C când am remarcat ceva. La început, am 
socotit că mi se prăjise creierul şi de aceea avea 
halucinaţii, că aveam cu adevărat un miraj. Mi s-a părut că 
nisipurile începuseră să se deplaseze. Aerul era neclintit, 
nici urmă de adiere; şi atunci, cum de se puteau mişca 
nisipurile? Dar aşa stăteau lucrurile. Am încetinit, apoi am 
oprit maşina cu totul. Lily dormea adânc pe bancheta din 
spate, împreună cu Carioca, amândoi acoperiţi cu pătura. 

Am adulmecat aerul şi am ascultat cu atenţie. Am 
perceput atmosfera plată, apăsătoare de dinaintea unei 
furtuni - acea tăcere sufocantă, lipsa terifiantă a oricărui 
sunet, care apare doar înainte de izbucnirea celor mai 
înspăimântătoare tipuri de furtuni: tornadele... uraganele. 
Se simţea ceva în aer, dar ce? 

Am sărit din maşină, mi-am luat pătura de pe umeri şi de 
pe cap şi am azvârlit-o peste capota fierbinte, ca să mă pot 
căţăra pe ea şi să mă uit mai bine în jur. După ce m-am 
ridicat în picioare, am scrutat orizontul. Pe cer nu se vedea 
nimic, dar atât cât cuprindeam cu ochii, nisipurile 
deşertului se deplasau: se târau, de parcă ar fi căpătat 
viaţă. În ciuda arşiţei chinuitoare şi aproape dureroase, am 
simţit că mă ia cu fiori. 

M-am grăbit să cobor şi m-am dus să o trezesc pe Lily, 
trăgând de pătura care o proteja. Ea s-a ridicat cu greu în 
capul oaselor, şi atunci am văzut că avea faţa plină de 
băşici din cauza expunerii la soarele arzător. 

— Nu cumva am rămas fără benzină! a spus ea 
înspăimântată. Avea glasul spart, iar buzele şi limba 
umflate. 

— Nu, maşina încă funcţionează, am liniştit-o eu. Dar se 


516 


întâmplă ceva ciudat. Nu-mi dau seama ce anume. 

Carioca s-a strecurat afară de sub pătură şi a început să 
scâncească după ce s-a uitat bănuitor la nisipul mişcător 
din jurul nostru. Lily a aruncat o privire spre câine, apoi m- 
a măsurat cu ochi speriaţi. 

— O furtună? a întrebat ea. 

Am încuviinţat din cap. 

— Aşa cred. Şi nu putem spera că aici va ploua - aşa că 
vom avea parte de o furtună de nisip. lar asta e foarte rău. 

N-am ţinut să o mai amărăsc spunându-i că, mulţumită 
ei, nici nu aveam unde să ne adăpostim. Cu toate acestea, 
nu se ştie dacă ne-ar fi fost de folos să fi avut capotă la 
maşină. Într-un asemenea loc, unde drumurile erau uneori 
îngropate sub un strat gros de nisip de zece metri, şi 
maşina putea păţi la fel. N-am fi avut nicio şansă, pentru 
că nu găseai loc unde să te ascunzi de nisipul stârnit de 
vânturi. 

— Cred că ar fi mai bine să fugim din calea furtunii, am 
spus eu cu glas hotărât, ca şi cum aş fi ştiut despre ce 
vorbeam. 

— Dar din ce direcţie vine? m-a întrebat Lily. 

Am ridicat din umeri. 

— Nu ştiu, pentru că n-o pot mirosi ori pipăi, am zis eu. 
Nu mă întreba cum, dar simt că asta ne aşteaptă. 

La fel simţise şi Carioca, pentru că era înspăimântat de 
moarte. Nu ne puteam înşela chiar amândoi. 

Am pornit automobilul şi am gonit cât de repede am 
putut. În timp ce şofam prin arşiţa copleşitoare, m-am 
simţit cuprinsă de o spaimă greu de explicat. La fel ca 
Ichabod Crane” care fuge îngrozit de stafia fără cap din 
Sleepy Hollow, am condus nebunește ca să evit o furtună 
pe care nu o vedeam şi nici nu o auzeam. Aerul a devenit 


3 Personaj dintr-o povestire de Washington Irving: Legenda din Sleepy 
Hollow, în care Ichabod Crane nu crede în legenda călăreţului fără 
cap, dar este urmărit de acesta şi, curând, îşi găseşte sfârşitul. 
Povestirea a fost ecranizată (Sleepy Hollow, 1999 - producător Francis 
Ford Coppola) avându-l pe Johnny Depp în rolul lui Ichabod Crane, în 
calitate de poliţist care investighează o serie de crime oribile, în care 
victimele sunt găsite fără cap. (n.tr.) 


517 


tot mai apăsător, sufocându-ne ca o pătură înfierbântată ce 
se lipea de feţele noastre. Lily şi Carioca stăteau pe 
bancheta din dreapta mea şi priveau înainte prin parbrizul 
zgâriat de particulele de nisip, în timp ce automobilul 
părea că se îndreaptă spre lumina roşiatică şi orbitoare. 
Apoi am auzit un sunet. 

La început, am crezut că imaginaţia îmi juca feste, fiind 
vorba de un soi de vâjâit în urechi ce putea fi provocat de 
firele de nisip ce se izbeau necontenit de caroseria 
automobilului. Vopseaua de pe capotă şi grilă fusese 
răzuită - nisipul o frecase până ajunsese la metal. Cu toate 
acestea, sunetul devenea tot mai perceptibil: un bâzâit 
slab, amintind de acela al unei muşte sau al unui fierăstrău 
circular. Am continuat să conduc, dar îmi era deja frică. Şi 
Lily a auzit sunetul, şi s-a întors către mine, însă eu n-am 
oprit ca să încerc să aflu ce reprezenta. Îmi era teamă că 
deja ştiam. 

Pe măsură ce a crescut ca intensitate, zgomotul a părut 
să acopere orice alt sunet din jur. Nisipul de la marginea 
şoselei se ridica deja în mici vârtejuri, traversând asfaltul, 
însă zgomotul devenea tot mai puternic, până a devenit 
asurzitor. Apoi, pe neaşteptate, am ridicat piciorul de pe 
pedala de acceleraţie, iar Lily s-a prins de bord cu unghiile 
ei, vopsite cu ojă de culoare sângerie. Zgomotul a trecut 
brusc pe deasupra capetelor noastre, iar eu am fost cât pe 
ce să ies de pe şosea până să nimeresc pedala de frână. 

— Un avion! a răcnit Lily, iar eu am imitat-o imediat. Ne- 
am îmbrăţişat, simțind cum lacrimile ne dau usturimi 
insuportabile de ochi. Un avion trecuse exact pe deasupra 
şi ateriza chiar sub privirile noastre, la nici o suta de metri 
depărtare, pe o pistă aflată în plin deşert! 


— Doamnelor, a spus administratorul pistei Debnane, aţi 
fost norocoase că m-aţi găsit aici. Primim doar acest zbor 
zilnic al unui aparat aparţinând companiei Air Algerie. 
Dacă nu este programat vreun zbor, pista aceasta este de 
obicei închisă. Până la următoarea staţie de benzină sunt 
peste o sută de kilometri, şi vă asigur că nu aveaţi cum să 


518 


ajungeţi până acolo. 

În timp ce ne spunea toate astea, ne umplea rezervorul 
şi completa lichidul de răcire de la nişte pompe din 
apropierea pistei. Uriaşul avion de transport care trecuse 
pe deasupra automobilului nostru stătea liniştit pe asfaltul 
pistei, iar căldura care se degaja din motoarele ce acționau 
elicele părea un abur tremurător. Lily stătea cu Carioca în 
braţe, uitându-se la salvatorul nostru, un bărbat scund, dar 
bine clădit, de parcă ar fi fost Arhanghelul Gabriel. La o 
adică, el era singura persoană cu care puteam discuta. 
Pilotul avionului se retrăsese în adăpostul prefabricat din 
tablă ondulată, ca să tragă un pui de somn, în ciuda arşiţei 
insuportabile. Simţeam o arsură în gâtlej din cauza 
uscăciunii şi a senzaţiei de uşurare că fuseserăm salvate. 
Asta întărea dorinţa mea de a crede în Dumnezeu. 

— De ce se află pista asta tocmai aici, în mijlocul 
deşertului? m-a întrebat Lily. 

Eu am tradus întrebarea pentru funcţionarul cu care 
stăteam de vorbă. 

— Ca să aducem corespondenţa, a spus el, şi provizii 
pentru câteva echipe care lucrează la explorări de gaze, şi 
care locuiesc în case mobile, undeva la vest de aici. 
Avioanele opresc în drum spre Hoggar, apoi se întorc la 
Alger. 

Lily a înţeles asta imediat. 

— Hoggar, i-am spus eu, sunt munţii de origine 
vulcanică din sud. Cred că ne aflăm în apropiere de Munţii 
Tassili. 

— Întreabă-l când ridică de la sol lada asta, a spus Lily, 
îndreptându-se către adăpostul prefabricat, avându-l pe 
Carioca în urma ei, călcând pe vârfurile ghearelor şi 
străduindu-se să umble cât mai delicat pe pernuţele 
picioarelor ca să şi le ferească de arsura asfaltului. 

— Foarte curând, mi-a răspuns omul, după ce i-am 
tradus întrebarea în franceză. A făcut un semn către 
deşert. Trebuie să o ridicăm de aici înainte de izbucnirea 
simunului. Nu mai e mult până atunci. 

Aşadar, avusesem dreptate: urma sa izbucnească o 


519 


furtuna de nisip. 

— Unde te duci? am strigat eu după Lily. 

— Să aflu cât costă transportul maşinii, mi-a aruncat ea 
peste umăr. 


La ora patru după-amiază, cu ajutorul unei rampe, 
automobilul nostru a fost coborât din avion direct pe pista 
de la Tamanrasset. Palmierii se legănau în briza călduţă, 
iar munţii de un albastru-închis se răsuceau spre cer. 

— Uimitor ce poţi realiza cu bani, i-am spus lui Lily, care 
tocmai plătea comisionul pentru pilot. Apoi ne-am urcat în 
automobil. 

— Poţi să repeţi chestia asta, mi-a răspuns ea, trecând 
pe poarta din plasă de sârma. Unde mai pui ca tipul mi-a 
dat şi o hartă a regiunii! Când eram în deşert, aş fi dat şi o 
mie de dolari pe aşa ceva. Acum, dacă ne mai rătăcim, 
măcar vom şti unde suntem. 

Imi era greu să spun care dintre ei arăta mai rău: Lily 
sau Corniche-ul. Pielea ei albă se cojise din cauza soarelui, 
iar vopseaua albastră de pe partea din faţă a maşinii, roasă 
de nisip şi de căldură, se exfoliase, lăsând metalul expus. 
Cu toate acestea, motorul mergea fără nicio problemă. Am 
rămas uimită. 

— Uite unde trebuie să ajungem, a spus Lily şi mi-a 
arătat un punct de pe harta pe care o desfăcuse, proptind- 
o de bordul automobilului. Adună kilometrii şi transformă-i 
în mile pentru mine. Aşa o să găsesc cea mai scurtă rută. 

Nu exista decât una - lungă de 725 kilometri care 
mergea doar prin munţi. La intersecţia cu Djanet ne-am 
oprit la un moulin, unde am luat prima noastră masă 
după 24 de ore de post negru. Eram hămesite, aşa că am 
înghiţit pe nerăsuflate două porţii de supă de pui cu 
smântână şi legume, împreună cu o baghetă întreagă de 
pâine. O carafă de vin şi o bucată zdravănă de biban de 
mare cu cartofi m-au ajutat să scap de foamea care mă 
chinuise. Apoi am cumpărat aproape doi litri de cafea 
dulce pentru drum. 


9 Han (în franceza, în original) 


520 


— Ştii ceva, amândouă ar fi trebuit să citim jurnalul ăsta 
mai demult, i-am spus eu lui Lily, când am revenit pe 
şoseaua cu două benzi care se îndrepta spre est, către 
Djanet. Se pare că Mireille, călugăriţa asta, care a dormit 
sub cerul liber, ştie foarte multe lucruri. Aveai idee că 
grecii le-au dat acestor munţi numele de Atlas, cu mult 
înainte ca şi cei de la nord să fie botezați la fel? Iar 
oamenii care au trăit aici, potrivit istoricului Herodot, se 
numeau atlanţi? Aşadar, conducem prin regatul pierdut al 
Atlantidei. 

— Eu ştiam că s-a scufundat în ocean, a spus Lily. 
Această Mireille nu precizează unde sunt ascunse piesele, 
adevărat? 

— Nu. Cred că ştie ce s-a întâmplat cu ele, dar a plecat 
să afle secretul lor - formula. 

— Bine, citeşte mai departe, draga mea. Continuă. Dar 
de data asta să-mi spui unde trebuie să o iau pe alt drum. 

Am călătorit toata după-amiaza şi seara. Se făcuse 
miezul nopţii când am ajuns la Djanet, şi, cum bateriile 
lanternei se descărcaseră aproape de tot, abia mai puteam 
citi la lumina ei. Însă acum ştiam exact încotro mergeam. 
Şi de ce. 

— Dumnezeule, a oftat Lily când am pus jurnalul 
deoparte. Trăsese maşina pe marginea drumului şi oprise 
motorul. Am stat şi am privit cerul presărat cu stele, şi 
lumina lunii, care se revărsa lăptoasă peste platourile 
înalte ale Tassililor, aflate în stânga noastră. Nu-mi vine să 
cred toată povestea asta! A traversat deşertul pe cămilă, a 
urcat pe platourile astea pe jos şi a născut un copil în 
creierii munţilor, la picioarele Reginei Albe? Ce femeie a 
fost asta? 

— Nici noi n-am ajuns până aici călcând doar prin iarbă 
răcoroasa, i-am amintit eu râzând. Cred că n-ar fi rău să 
prindem câteva ore de somn până la ziuă. 

— Uite, e lună plină. Mai am câteva baterii pentru 
lanternă în portbagaj, ca să-ţi continui lectura. Hai să 
mergem mai departe, până ajungem la locul de unde o s-o 
luăm pe potecă. Nici n-aş fi în stare să dorm după ce-am 


521 


băut atâta cafea. Pentru orice eventualitate, ne putem lua 
păturile. Hai să pornim acum, cât nu e nimeni prin 
preajmă. 

La vreo douăzeci de kilometri de Djanet, am ajuns la o 
răspântie, de unde pornea un drum neamenajat către 
canioane. Era marcat „Tamrit“ cu o săgeată, iar dedesubt 
se vedea imaginea a cinci cămile şi inscripţia, în franceză: 
Piste Chameliere. Adică „Drum pentru cămile“. Cu toate 
acestea, am pornit pe acolo. 

— Cât de departe e locul acela? am întrebat-o pe Lily. 
Doar tu ai memorat drumul. 

— În primul rând, e tabăra de la poale. Cred că se 
cheamă Tamrit, satul alcătuit din corturi. De acolo, turiştii 
merg pe jos către picturile preistorice... aflate la 20 de 
kilometri, aşa a zis ea. 

— Asta înseamnă un marş de patru ore, am spus eu. Dar 
nu cu asemenea pantofi. 

Nu eram deloc pregătite pentru rigorile unui marş pe 
teren accidentat, m-am gândit eu cu mâhnire. Însă acum 
era prea târziu şi nu aveam unde să găsim încălţăminte 
potrivită. 

Am oprit la intrarea pe drumul neamenajat spre Tamrit 
şi am lăsat automobilul Corniche ascuns după nişte 
tufişuri. Lily a schimbat bateriile de la lanternă şi a luat 
păturile. Eu l-am vârât pe Carioca înapoi în geanta mea de 
umăr şi am pornit pe potecă. Aproape la fiecare cincizeci 
de metri apăreau semne indicatoare în arabă, având 
dedesubt traducerea în franceză. 

— Drumul ăsta de cămile e mai bine semnalizat decât 
autostrăzile, mi-a spus Lily în şoaptă. 

Cu toate că singurele sunete ce se auzeau pe kilometri 
în jur erau doar ţârâitul greierilor şi scrâşnetul pietrişului 
de sub tălpile noastre, amândouă mergeam tiptil şi 
vorbeam în şoaptă, de parcă ne-am fi pregătit să ne 
furişăm cu gândul de a sparge o bancă. Şi, bineînţeles, 
cam asta făceam noi la ora aceea. 

Cerul era limpede, lumina lunii foarte puternică, încât 
nici nu aveam nevoie de lanternă ca să vedem semnele 


522 


indicatoare. Când am cotit spre sud-est, poteca a început 
să fie tot mai abruptă. In timp ce treceam printr-un canion 
îngust, pe unde curgea şi un pârâu zglobiu, am observat un 
grup de indicatoare, fiecare îndreptat în câte o direcţie: 
Sefar, Aouanrhet, In ltinen... 

— Şi-acum, pe unde o luăm? am întrebat eu, lăsându-l pe 
Carioca liber, ca să se mai dezmorţească. El s-a grăbit 
către cel mai apropiat copac şi l-a stropit. 

— Gata, ştiu! a exclamat Lily, începând să ţopăie de 
emoție. Uite acolo! Copacii spre care arăta şi pe care 
Carioca încă îi adulmeca creşteau chiar din albia pârâului: 
un pâlc de chiparoşi gigantici, ale căror trunchiuri erau 
groase de cel puţin doi metri şi care se înălțau atât de sus, 
încât întunecau cerul nopţii. Întâi, copacii uriaşi, a spus 
Lily, apoi trebuie să găsim nişte lacuri. 

Şi, bineînţeles, la vreo cinci sute de metri depărtare în 
faţă, am descoperit lacurile, a căror suprafaţă liniştită 
oglindea luna plină. Carioca o ştersese înainte, ca să-şi 
astâmpere setea. A început să lipăie, formând mici valuri 
strălucitoare care s-au propagat pe luciul apei. 

— Ele ne arată direcţia, a spus Lily. Continuăm să 
mergem pe acest canion până ajungem la ceva ce se 
numeşte Pădurea de Piatră... 

Am pornit vioi mai departe de-a lungul albiei pârâului şi, 
curând, am văzut un alt indicator îndreptat spre povârniş, 
către un defileu îngust: La Forêt de Pierre. 

— Pe aici, am spus eu, prinzând-o pe Lily de braţ şi 
luând-o la deal. Pe panta abruptă a defileului erau multe 
roci desprinse, care ne fugeau de sub picioare. La fiecare 
câţiva metri, Lily scotea câte un „au“ când se lovea de vreo 
piatră care-i aluneca sub pantofii subţiri, complet 
nepotriviţi pentru o asemenea expediţie. Cum Carioca mai 
mult se rostogolea ca o minge, decât mergea, până la urmă 
l-am băgat din nou în geantă ca să fiu sigură că ajunge şi el 
pe culme. 

Parcurgerea acelui drum abrupt şi lung ne-a luat o 
jumătate de oră. Pe culme, canionul se lărgea, devenind un 
platou înalt - un fel de vale pe vârful muntelui. Pe toată 


523 


suprafaţa aceea scăldată în lumina lunii, am văzut acele 
spiralate de piatră înălțându-se de pe podeaua platoului 
precum scheletul lung şi răsucit al unui dinozaur întins de- 
a latul văii. 

— Pădurea de Piatră! a şoptit Lily. Exact unde trebuia să 
se afle. 

Respira greoi, dar şi eu gâfâiam după ce urcasem panta 
aceea alunecoasă, şi, cu toate acestea, totul păruse mult 
prea uşor. 

Probabil că mă grăbeam să trag concluzii. 

Am păşit prin Pădurea de Piatră, ale cărei roci frumos 
răsucite căpătau culori de neînchipuit în lumina lunii. La 
capătul îndepărtat al platoului se afla încă un grup de 
semne indicatoare. 

— Şi acum ce facem? am întrebat-o pe Lily. 

— Trebuie să căutăm un semn, mi-a răspuns ea cu un 
aer misterios. 

— Păi, uite-le aici: sunt cel puţin şase, am spus eu şi am 
arătat spre săgețile pe care erau scrise nişte nume. 

— Nu semne de felul ăsta, a zis ea. Ceva care să ne 
indice unde sunt piesele. 

— Şi cum ar trebui să arate un astfel de semn? 

— Nu ştiu sigur, a recunoscut ea, privind în jur. Dar se 
găseşte imediat după Pădurea de Piatră... 

— Cum adică, nu ştii sigur? am izbucnit eu, abia 
stăpânindu-mi impulsul de a o strânge de gât, lucru lesne 
de explicat după o zi atât de grea. Ai zis că ţi-ai întipărit 
totul în minte, ca la o partida de şah în orb - un peisaj al 
imaginaţiei, aşa ai descris situaţia. Eu credeam că poţi 
vedea orice ascunziş de aici. 

— Pot, a zis Lily, aproape furioasă. Doar am ajuns până 
aici, nu? Ce-ar fi să taci şi să mă ajuţi sa rezolv problema 
asta? 

— Deci nu recunoşti că te-ai rătăcit, am zis eu. 

— Nu m-am rătăcit! a strigat Lily, iar monoliţii sclipitori 
din piatră au amplificat vocea ei. Caut ceva; ceva anume. 
Un semn. Minnie mi-a spus că dincolo de pădure trebuie să 
găsesc un semn care să aibă un anumit înțeles. 


524 


— Care să aibă înţeles pentru cine? am întrebat eu rar. 
Lily s-a uitat la mine cu un aer nedumerit. În lumina lunii i- 
am văzut pielea jupuita de pe nasul cârn. Adică, un semn 
ca un curcubeu? Ca un trăsnet? Ca inscripţia aceea de pe 
zid - Mene, mene, tekel... 

Brusc, eu şi Lily ne-am privit în ochi. Amândouă ne-am 
dat seama în acelaşi timp. Ea a aprins lanterna şi a 
îndreptat fasciculul către stânca de la capătul platoului. 

Intreaga faţă a stâncii era acoperită de o pictură 
gigantică. Nişte antilope fugeau pe o câmpie, vopsite în 
culori strălucitoare chiar şi în lumina aceea artificială. Iar 
în mijlocul lor, un car gonind cu viteză, în care se vedea o 
femeie-vânător îmbrăcată complet în alb. 

Am privit îndelung pictura, şi am plimbat fasciculul 
lanternei de-a lungul şi de-a latul ei ca să examinăm 
fiecare dintre formele desenate cu delicateţe. Peretele era 
înalt şi lat, uşor curbat spre interior, aducând cu un 
fragment de arc rupt. Acolo, în mijlocul turmei gonind pe 
câmpie, se găsea un car ceresc, cu corpul de forma unei 
semiluni, cu roţi de câte opt spiţe, tras de trei cai parcă în 
zbor, cu flancurile colorate în roşu, alb şi negru. Un bărbat 
negru, cu cap de ibis, stătea îngenuncheat în faţă, ţinând 
strâns hăţurile, în vreme ce caii săltau înainte peste 
tundră. În spate, fluturau în aer două panglici, care se 
răsuceau în vânt şi formau cifra opt. În mijloc, dominând 
siluetele bărbatului şi ale animalelor, se înălța, dominator, 
zeiţa. In ciuda agitaţiei frenetice din jur, ea stătea 
nemişcată, având trupul neclintit ca al unei statui. Avea 
braţele ridicate, de parcă ar fi fost pregătită să lovească. 
Suliţa foarte lungă pe care o ţinea sus nu era aţintită 
asupra antilopelor care fugeau înnebunite în toate 
direcţiile, ci spre cerul înstelat. Însuşi corpul ei lua forma 
unei cifre opt butucănoase formate din triunghiuri, care 
părea săpată în piatră. 

— Asta este, a spus Lily pe nerăsuflate, privind pictura. 
Ştii ce reprezintă forma aceea, nu? Cele două triunghiuri 
care seamănă cu o clepsidră? A măturat peretele cu 
fasciculul de lumină pentru a-i evidenția forma: 


525 


— Mă chinui să-mi amintesc ce reprezintă încă de când 
am văzut pânza aceea la Minnie, a continuat ea. lar acum 
mi-a venit în minte. Este o secure dublă antică, numita 
labrys, care are forma cifrei opt. A fost folosită de 
civilizaţia minoică antică din Creta. 

— Ce legătura are asta cu prezenţa noastră aici? 

— Am văzut asta într-o carte de şah pe care mi-a arătat- 
o Mordecai. Cel mai vechi set de piese de şah a fost 
descoperit la palatul regelui Minos din Creta - locul unde a 
fost construit şi bine-cunoscutul Labirint, numit după 
aceasta secure sacră. Setul de şah datează din anul 2000 
î.H. A fost confecţionat din aur, argint şi pietre preţioase, 
la fel ca şi Setul Montglane. Iar în centrul lui era gravat un 
labrys. 

— Ca şi pânza pe care ne-a arătat-o Minnie, am 
intervenit eu. Lily a încuviinţat din cap şi, emoţionată, a 
vânturat  fasciculul de lumină încoace şi încolo pe 
suprafaţa stâncii. Dar eu credeam că şahul nu a fost 
inventat decât în anul 600 sau 700 d.H., am adăugat. S-a 
spus mereu că a fost adus din Persia sau din India. Cum de 
putea fi setul minoic atât de vechi? 

— Mordecai a scris mult despre istoria şahului, a spus 
Lily, întorcând fasciculul spre femeia în alb, ce stătea în 
carul ei de forma unei semiluni, cu sulița îndreptată spre 
cer. El crede că setul de şah din Creta a fost făcut de 
acelaşi om care a construit şi Labirintul: sculptorul Dedal. 

Lucrurile începeau să se lege. Am luat lanterna din 
mâna ei şi am plimbat fasciculul pe faţa stâncii. 

— Zeița lunii, am şoptit eu. Ritualul labirintului... „Există 
o insulă numita Creta în mijlocul unei mări ca vinul negru, 
o ţară frumoasă şi bogată înconjurată de ape...“*! O insulă, 


+1 Homer, Odiseea, Cartea XIX, cântul 25 (n.tr.) 
526 


mi-am adus aminte, ca şi altele din Mediterana - cu o 
civilizaţie întemeiată de fenicieni. Era, ca şi Fenicia, o 
cultură a labirintului, înconjurată de ape, care venera luna. 
M-am uitat la formele de pe peretele de piatră. 

— Dar de ce s-a sculptat securea asta pe tabla de şah? 
am întrebat-o pe Lily, cunoscând răspunsul încă înainte ca 
Lily să spună ceva. După Mordecai, care era legătura? 
Insă, deşi eram pregătită, cuvintele ei mi-au provocat 
acelaşi fior rece, ca şi acela provocat de silueta albă care 
ne domina de pe stâncă. 

— Păi, este foarte simplu, a spus ea încet. Ca să-l ucidă 
pe rege. 


Deci securea sacră se folosea pentru a ucide regele. 
Ritualul fusese acelaşi încă de la începuturile timpului. 
Jocul de şah era doar o repetiţie. Cum de nu-mi dădusem 
seama de asta până atunci? 

Kamel îmi recomandase să citesc Coranul. lar Sharrif, 
chiar la sosirea mea la Alger, adusese vorba de importanţa 
zilei mele de naştere în calendarul islamic, care, la fel ca 
majoritatea calendarelor antice, era lunar, bazat pe 
ciclurile lunii. Cu toate acestea, eu încă nu făcusem 
legătura. 

Ritualul era acelaşi pentru toate civilizațiile a căror 
supravieţuire depindea de mare - aşadar, de zeiţa lunii 
care acţiona mareele, care făcea fluviile să se umfle ori să 
scadă. O zeiţa care cerea sacrificiu de sânge. Pentru ea, 
era ales un bărbat cu care să se căsătorească, devenind 
rege, însă durata domniei lui era stabilită printr-un ritual 
strict. El domnea vreme de un „An Mare“, adică opt ani - 
timpul necesar pentru ca ambele calendare, cel lunar şi cel 
solar, să coincidă, deoarece o sută de luni lunare erau 
egale cu opt ani solari. La încheierea acelei perioade, 
regele era sacrificat pentru a o îmbuna pe zeiţă şi, odată 
cu luna nouă, se alegea un nou rege. 

Acest ritual al morţii şi al renaşterii era sărbătorit 
întotdeauna primăvara, când soarele ajungea exact între 
constelaţiile zodiacale ale Berbecului şi Taurului - cu alte 


527 


cuvinte, conform calendarului modern, 4 aprilie. Aceasta 
era ziua în care regele era ucis! 

Aveam de a face cu ritualul triplei zeițe Car, căreia i se 
aducea tribut de la Carchemish până la Carcassone, de la 
Cartagina şi până la Khartoum. În dolmenele de la Karnak, 
în peşterile de la Karlsbad şi Karelia, în Munţii Carpaţi, 
numele ei sună şi astăzi familiar. 

Cuvintele care au derivat din numele ei mi-au apărut în 
minte în timp ce ţineam fasciculul de lumină îndreptat spre 
forma ei monolitică, dominându-mă de pe peretele de 
piatră. Cum de nu mai auzisem numele acelea până 
atunci? Ea apărea în cuvinte precum carmin, cardinal, 
cardiac, şi în carnal, carnivor şi karma - ciclul nesfârşit al 
incarnării, transformării şi uitării. Ea era cuvântul devenit 
carne, vibrația destinului ghemuit, ca şi kundalini, chiar 
la baza vieţii - scara în spirală, forţa spiralei, care a dat 
naştere însuşi universului. Setul Montglane dezlănțuia 
forţa acestei zeițe. 

Cu lanterna care-mi tremura în mână, m-am întors spre 
Lily şi ne-am îmbrăţişat ca să ne încălzim, pentru că 
lumina lunii ne scălda ca o apă îngheţată. 

— Ştiu spre ce este îndreptată sulița, a spus ea încet, 
făcând un gest către pictura de pe zidul de piatră. Nu 
ţinteşte spre lună; nu acela este semnul. Este vorba de 
ceva peste care cade direct lumina lunii, culmea acelei 
stânci. Se uita, într-adevăr, la fel de speriată ca şi mine, 
gândindu-se că poate ar fi trebuit să urcăm pe acel pisc la 
miez de noapte. Cred că avea peste 120 de metri înălţime. 

— Tot ce se poate, i-am răspuns eu. Dar, în meseria mea, 
avem o vorbă: „Nu trebuie să munceşti mult, ci inteligent“. 
Amândouă am priceput mesajul. Ştim ca piesele sunt pe 
aici, pe undeva. Dar mesajul mai cuprinde şi altceva, şi 
cred că ţi-ai dat seama la ce se referă. 

— Chiar l-am priceput? a întrebat ea, uitându-se la mine 
cu ochi mari şi miraţi. La ce anume? 

— Uita-te la femeia pictată pe zid, i-am zis eu. 


42 Forţă spirituală despre care se spune că este localizată la baza 
coloanei vertebrale şi se eliberează prin chakre. (n.tr.) 


528 


Călătoreşte cu carul lunii printr-o mare de antilope. Nu le 
ia în seamă - se uită în altă parte şi îndreaptă sulița spre 
cer. Dar nu se uită la cer... 

__— Chiar, se uită direct spre munte! a exclamat Lily. 
Înseamnă că piesele sunt în interiorul acelei stânci! Emoţia 
ei s-a mai potolit atunci când a privit mai bine. Dar ce 
trebuie să facem noi, să sfărâmăm stânca? N-am adus 
nitroglicerină cu noi. 

— Fii rezonabilă, am sfătuit-o eu. Ne aflăm în Pădurea 
de Piatră. Cum crezi că au ajuns pietrele spiralate să 
semene cu copacii? Nisipul nu roade stâncile în felul 
acesta, indiferent cât de puternic s-ar abate asupra lor. Le 
roade neted, parcă le lustruieşte. Doar apa taie forme atât 
de precise în piatră. Întregul platou de aici a fost cizelat de 
fluvii subterane sau de apele oceanului. Nimic altceva nu 
putea face stâncile să arate aşa. Apa taie găuri în rocă... Ai 
priceput ce vreau să spun? 

— Un labirint! a spus Lily emoţionată. Vrei să spui că 
există un labirint înăuntrul stâncii de acolo! De aceea au 
pictat-o pe zeiţa lunii ca labrys pe faţa stâncii. E un mesaj, 
ca orice marcaj rutier. Dar sulița stă cu vârful în sus. 
Pesemne că apa venea de sus şi a format labirintul de pe 
culme. 

— S-ar putea, am spus eu, încă nemulțumită. Mai bine 
uită-te la peretele de piatră, la felul cum e tăiat. E curbat 
spre interior, e scobit ca un bol. Exact aşa taie apa mării în 
stâncă. Aşa se formează toate grotele submarine. Le poţi 
întâlni pe orice coastă stâncoasă, începând de la Carmel şi 
terminând cu Capri. Cred că intrarea este jos. Oricum, ar 
trebui să verificăm asta, ca să nu ne dăm de ceasul morţii 
căţărându-ne pe stâncă. 

Lily a luat lanterna şi ne-am apucat să căutăm. După 
jumătate de oră am găsit câteva crăpături, dar niciuna 
suficient de mare încât să ne putem strecura prin ea. 
Incepusem să cred că ideea mea fusese neghioabă, când, 
la un moment dat, am văzut un loc unde faţa netedă a 
stâncii se adâncea puţin. Din fericire, am avut curiozitatea 
să-mi trec palmele peste scorbura aceea. În loc să se 


529 


unească, aşa cum lăsa impresia, porţiunea din faţă a 
stâncii continua să alunece înapoi. Am urmat curbura şi ea 
a continuat să se retragă, gata să se unească cu cealaltă - 
dar nu se întâmpla aşa. 

— Cred că am găsit, am strigat, şi am dispărut în bezna 
crăpăturii din stâncă. Lily a îndreptat fasciculul către locul 
de unde venea vocea mea. Când a ajuns lângă mine, am 
luat lanterna şi am plimbat lumina ei pe suprafaţa stâncii. 
Crăpătura continua să alunece înapoi într-o curbă 
spiralată, tot mai adânc în stâncă. 

Cele două secţiuni de rocă păreau să se suprapună ca 
spiralele unui nautilus, iar noi le-am urmat. S-a făcut atât 
de întuneric, încât fasciculul slab al lanternei noastre abia 
dacă lumina la câţiva paşi. 

Brusc, am auzit un zgomot neaşteptat de puternic şi, 
luată prin surprindere, am tresărit. Apoi mi-am dat seama 
că era Carioca, pe care-l uitasem în geanta mea de umăr. 
Ecoul făcuse ca lătratul lui să sune ca răgetul unui leu. 

— Peştera asta e mai mare decât ne-am închipuit, i-am 
spus lui Lily, în timp ce bâjbâiam prin geantă ca sa-l scot 
pe Carioca. Ecoul arată că e foarte adâncă. 

— Să nu-l pui jos, s-ar putea să fie păianjeni pe aici. Ori 
şerpi. 

— Te înşeli dacă-ţi închipui că-l las sa urineze în geanta 
mea, am spus eu. Şi pentru că tot veni vorba de şerpi, mai 
bine sa-l muşte pe el decât pe mine. 

Lily m-a fulgerat cu privirea. L-am lăsat pe Carioca pe 
sol, unde şi-a făcut imediat nevoile. Eu m-am uitat la Lily 
cu sprâncenele ridicate, apoi am verificat peştera. 

I-am dat roată; avea diametrul de maximum zece metri. 
Dar ceva nu se potrivea. După o vreme, Lily a întins 
păturile pe jos şi s-a aşezat pe ele. 

— Piesele trebuie să fie pe undeva, a spus ea. E prea 
frumos că am găsit locul ăsta, deşi nu e tocmai labirintul 
pe care mi-l închipuiam. Brusc, s-a ridicat în picioare. 
Unde-i Carioca? a întrebat ea. 

Am privit în jur, dar câinele dispăruse. 

— Dumnezeule, am făcut eu, încercând să par calmă. Nu 


530 


putea decât să iasă... pe unde am intrat. De ce nu-l chemi? 

Lily l-a strigat. După o clipă cât un veac, l-am auzit 
lătrând. Spre uşurarea noastră, lătrăturile veneau dinspre 
intrarea în formă de virgulă. 

— Mă duc să-l aduc încoace, am spus eu. 

Dar Lily a sărit imediat în picioare. 

— Nici să nu te gândeşti, a zis ea, iar ecoul i-a repetat 
vorbele. Doar n-o să mă laşi pe întuneric. A venit imediat 
în urma mea, ceea ce explica de ce, când am alunecat la 
vale, a căzut peste mine. Am avut impresia că ne-a luat 
ceva timp până să ajungem la fundul gropii. 

Aproape de capătul intrării în spirală, ascunsă vederii 
atunci când am coborât pe lângă curbura peretelui, se 
găsea o pantă abruptă care pătrundea vreo nouă metri în 
platou. După ce m-am tras de sub Lily şi mi-am „evaluat“ 
vânătăile, am întors fasciculul lanternei spre tavan. In 
peşteră, care era foarte mare, lumina s-a reflectat din 
tavanul şi din pereţii plini de cristale. Am rămas uimită 
văzând culorile minunate din jur, iar Carioca a început să 
se zbenguiască plin de viaţă pe lângă noi, netulburat de 
acea cădere. 

— Bravo, băiete! l-am felicitat eu, mângâindu-l pe cap. 
Din când în când e bine să ai alături un nătărău ca tine, 
amice blănos ce-mi eşti! M-am ridicat şi am început să mă 
curăţ, iar Lily a adunat păturile şi lucrurile care-mi 
căzuseră din geantă. Am rămas amândouă cu gura căscată 
când am observat mărimea peşterii. Indiferent încotro 
îndreptam  fasciculul lanternei, ea părea să nu se 
sfârşească. 

— Cred c-am dat de naiba, a zis Lily din spatele meu. 
Rampa asta pe care am alunecat mi se pare prea abruptă 
ca să o urcăm fără ajutorul cuiva de sus. Pe de altă parte, 
dacă nu lăsăm în urmă o dâră de firimituri ca ţâncii din 
poveste, s-ar putea să ne rătăcim. 

Avea dreptate, însă trebuia să ne gândim ce vom face în 
continuare. E 

— Aşază-te şi gândeşte, am sfătuit-o pe Lily. Încearcă să- 
ţi aduci aminte ce ţi-a mai spus Minnie, iar eu o să caut o 


531 


soluţie pentru a ieşi de aici. Apoi am auzit un sunet - un 
foşnet ca acela făcut de frunzele purtate de vânt pe o alee 
pustie. 

Am dat să plimb fasciculul în jur, însă, pe neaşteptate, 
Carioca a început să se agite şi să latre ca turbat către 
tavanul peşterii, moment în care un zgomot asurzitor 
produs de ţiuitul a o mie de harpii mi-a asaltat urechile. 

— Păturile! am răcnit eu către Lily, încercând să mă fac 
auzită. Adu păturile acelea, repede! L-am înşfăcat pe 
Carioca, scutindu-l de efortul de a sări, l-am țintuit sub 
braţ, m-am azvârlit către Lily şi am apucat păturile din 
mâinile ei chiar în clipa când ea începuse să ţipe speriată. 
Am azvârlit o pătură peste capul ei şi am încercat să mă 
acopăr la rându-mi, ghemuindu-mă pe podea, iar o clipă 
mai târziu liliecii ne-au atacat. 

Judecând după zgomotul pe care-l făceau, cred că erau 
mii. Eu şi Lily ne-am lipit de podea, în vreme ce ei loveau 
în pături ca nişte minuscule avioane pilotate de kamikaze, 
unul după altul. Ţipetele lui Lily s-au dovedit mai puternice 
decât zgomotul făcut de aripile lor. Devenise isterică de 
spaimă, iar Carioca se zbătea înnebunit în mâinile mele. 
Părea că voia să se lupte singur cu întreaga populaţie de 
lilieci din Sahara, astfel că lătrăturile lui ascuţite, în 
combinaţie cu urletele lui Lily, stârneau ecouri în acea 
peşteră uriaşă. 

— Nu-mi plac liliecii! răcnea Lily cu glas isteric, 
strângându-mă de braţ, în timp ce eu am pornit în goană 
alături de ea ca să găsesc un adăpost, trăgând cu ochiul pe 
sub pătură, ca să-mi dau seama pe unde călcam. li urăsc! 
Îi urăsc! 

— Nici ei nu par să te iubească prea tare! am urlat eu ca 
să mă fac auzită. Dar ştiam că liliecii nu-ţi puteau face rău 
decât dacă se încurcau în părul tău ori dacă sufereau de 
rabie. 

Ghemuite ca să ne ferim capetele, tocmai alergam către 
coridorul lateral al uriaşei peşteri, când Carioca s-a zbătut 
şi a scăpat din strânsoarea degetelor mele şi a ajuns pe 
podea, după care a rupt-o la fugă. În jurul nostru, liliecii 


532 


zburau ca turbaţi. 

— Of, Doamne! am strigat eu. Carioca, vino înapoi! 
Ţinându-mi pătura cu o mână pe cap, am lăsat-o pe Lily şi 
am pornit vijelios după câine, fluturând lanterna, sperând 
că astfel voi deruta liliecii. 

— Nu mă lăsa singură! am auzit-o pe Lily strigând. Apoi 
am simtit-o alergând în urma mea. Am început să fug tot 
mai repede, dar Carioca a dat un colţ şi s-a mistuit în 
întuneric. _ 

Liliecii dispăruseră. În faţa noastră se întindea o altă 
peşteră, semănând cu o sală de spectacole, dar liliecii n-au 
mai pătruns acolo. M-am întors către Lily, care stătea 
ghemuită în spatele meu şi tremura cu pătura trasă peste 
cap. 

— Cred c-a murit, a scâncit Lily, uitându-se în jur după 
Carioca. Tu i-ai dat drumul, iar liliecii l-au omorât. Acum 
ce ne facem? a întrebat ea cu glas pierit de teamă. Tu 
mereu ştii cum să procedezi. Harry spune că... 

— la mai lasă-mă cu ce spune Harry, m-am răstit eu la 
ea. 

Simţeam că mă las cuprinsă de panică, însă am încercat 
să alung acea stare respirând profund. Nu realizam nimic 
agitându-mă. Parcă şi Huckleberry Finn ieşise dintr-o 
asemenea peşteră, nu? Ori Tom Sawyer“ reuşise asta? Am 
început să râd. 

— De ce te hlizeşti? m-a întrebat Lily, cu un aer 
deznădăjduit. Ce idee ţi-a mai venit? 

— În primul rând, o să sting lanterna, i-am spus, şi am şi 
făcut asta. Ca să nu rămânem fără baterii în peştera asta 
uitată de Dumnezeu... 

Şi în acea clipă am şi văzut. 

De la capătul celălalt al sălii în care ne aflam, a răzbătut 
o strălucire slabă. Foarte discretă, însă în întunericul 
deplin semăna cu fasciculul unui far care luminează marea 
agitată pe vreme de iarnă. 

— Ce-a fost asta? a întrebat Lily pe nerăsuflate. 


43 Tom Sawyer se rătăceşte în peşteră împreuna cu prietena lui, Becky 
Thatcher. (n.tr.) 


533 


„Şansa noastră de a ne salva“, am gândit eu apucând-o 
de mâna şi pornind în direcţia aceea. Oare mai exista vreo 
intrare în peşteră? 

Nu mi-am dat seama cât de mult am mers. Pe întuneric, 
omul pierde percepţia timpului şi a spaţiului. Noi am 
pornit spre strălucirea aceea slaba fără să ne folosim de 
lanternă şi, cel puţin aceasta a fost impresia noastră, am 
mers mult. Pe măsură ce ne apropiam de locul acela, 
strălucirea devenea tot mai puternică. In cele din urma, 
am pătruns într-o încăpere de dimensiuni impresionante - 
cu tavanul înalt de cincisprezece metri şi cu pereţii 
incrustaţi cu forme ciudate, strălucitoare. Printr-o 
deschizătura din tavan pătrundeau razele lunii. Lily a 
început sa plângă. 

— N-am crezut niciodată că voi fi atât de fericită doar 
zărind cerul, a spus ea printre suspine. 

Nu puteam decât sa fiu de acord cu ea. Sentimentul de 
uşurare a avut efectul unui drog asupra mea. Însă tocmai 
când mă întrebam cum ne vom ridica cincisprezece metri 
până la acea bortă din tavan, am auzit un pufnet greu de 
confundat cu vreun alt sunet. Am aprins din nou lanterna. 
L-am văzut imediat pe Carioca într-un colţ: săpa de zor, de 
parcă ar fi vrut să îngroape sau să dezgroape un ciolan. 

Lily a dat să se repeadă spre el, însă eu am împiedicat-o 
prinzând-o de un braţ. Ce făcea câinele? În lumina stranie, 
am rămas amândouă pe loc şi ne-am holbat ochii la el. 

Carioca scurma cu disperare într-un morman de pietre 
de pe podea. Însă era ceva ciudat legat de movila aceea. 
Am stins lanterna, astfel că sala în care ne aflam a rămas 
luminată doar de razele de lună ce pătrundeau prin tavan. 
Apoi mi-am dat seama ce anume mă intrigase. Movila 
însăşi strălucea - ori ceva de sub pietre. lar deasupra, 
sculptat în peretele peşterii, se vedea un caduceu uriaş, cu 
cifra opt, care părea să plutească în lumina palidă a lunii. 

Apoi eu şi Lily ne-am lăsat în genunchi, îndepărtând 
pietrele şi molozul alături de Carioca. După câteva minute, 
am scos afară prima piesă. Am luat-o între mâini - era 
forma perfectă a unui cal, ridicat pe picioarele din spate. 


534 


Avea vreo treisprezece centimetri înălţime şi era mai greu 
decât părea la prima vedere. Am aprins din nou lanterna şi 
i-am întins calul lui Lily, ca să ne uitam mai atent la el. 
Detaliile lucrăturii erau uimitoare. Totul fusese cizelat cu 
precizie în metalul care părea a fi argint pur: de la nările 
dilatate ale animalului, până la copitele minuţios lucrate. 
Era, fără îndoiala, opera unui meşteşugar extrem de 
priceput. Ornamentele şi ciucurii de la şaua calului erau 
redate fir cu fir. Şaua, apoi postamentul piesei - până şi 
ochii calului - erau din pietre preţioase netăiate, care, în 
ciuda luminii slabe, străluceau în culori minunate. 

— Incredibil, a şoptit Lily în liniştea tulburată doar de 
râcâitul ghearelor lui Carioca. Să le scoatem şi pe 
celelalte. 

Am scormonit prin mormanul de pietre până am scos 
toate piesele de acolo. In jurul nostru tronau opt piese din 
Setul Montglane, scânteind vag în lumina lunii. Aveam un 
cal din argint şi patru pioni, fiecare înalt de aproape opt 
centimetri. Purtau togi ciudate cu un model în faţă, şi 
ţineau în mâini sulițe cu vârful răsucit. Mai era şi o cămilă 
cu un turn în spinare. 

Însă ultimele două piese erau cele mai uimitoare. Una 
reprezenta un bărbat stând pe spinarea unui elefant, a 
cărui trompă era ridicată în aer. Era lucrat din aur şi 
semăna foarte bine cu cel din fildeş pe care mi-l arătase 
Llewellyn în urma cu câteva luni - însă nu avea pedestraşii 
de la bază. Piesa părea să fi avut ca model o persoană 
reală, atunci când fusese sculptată, pentru ca nu avea 
chipul stilizat, la fel ca al celorlalte figurine. Era o faţă 
mare, nobilă, cu nas roman, dar cu nările largi ca ale 
capetelor de negroizi găsite la Ife, în Nigeria. Părul lung i 
se revărsa pe spate, iar unele dintre şuviţe îi erau împletite 
şi presărate cu mici pietre preţioase. Acela era Regele. 

Ultima piesă era aproape la fel de înaltă ca şi regele, 
având în jur de 15 centimetri. Reprezenta un fel de jilţ, 
care avea draperiile trase deoparte. Înăuntru se găsea o 
silueta stând în poziţia lotus, cu faţa spre exterior. Ochii 
migdalaţi, de culoarea smaraldului exprimau superioritate 


535 


- chiar cruzime. Şi, lucru ciudat, deşi figura avea barbă, 
avea şi sâni de femeie. 

— Regina, a spus încet Lily. În Egipt şi în Persia, ea 
purta barbă, ca semn că avea puterea de a domni. În 
antichitate, această piesă avea un rol mai mic decât în 
jocul modern, însa, între timp, puterea ei a crescut. 

Ne-am privit în lumina slabă a lunii, având între noi 
piesele din Setul Montglane. Apoi ne-am zâmbit. 

— Am reuşit, a spus Lily. Acum tot ce trebuie să facem e 
să găsim o cale de a ieşi de aici. 

Am plimbat fasciculul lanternei în sus, pe pereţi. Părea 
greu, dar nu imposibil. 

— Cred că am putea sa găsim priză pe piatra asta, i-am 
spus eu. Dacă tăiem paturile în fâşii, putem realiza o 
frânghie. După ce ajung sus, îi dau drumul. O legi de 
geanta mea de umăr şi îl ridicăm pe Carioca, împreuna cu 
piesele. 

— Grozav, a spus Lily. Dar cu mine ce faci? 

— Pe tine nu te pot trage până sus, am zis eu. Va trebui 
să urci prin propriile puteri. 

Lily s-a apucat de treabă folosindu-se de forfecuţa mea 
de unghii, iar eu mi-am scos pantofii. Când am terminat de 
tăiat paturile groase din lână, cerul de deasupra noastră s- 
a luminat. 

Pereţii erau suficient de denivelaţi ca să ofere puncte de 
sprijin, iar razele soarelui pătrundeau până în interiorul 
peşterii. Mi-a trebuit aproape o jumătate de ora ca să urc 
până sus, ducând cu mine şi frânghia din paturi. Când, 
gâfâind, am ajuns la lumina zilei, m-am trezit pe vârful 
stâncii pe la baza căreia pătrunsesem în peşteră în 
noaptea dinainte. Lily a legat geanta mea de umăr şi l-am 
scos pe Carioca, apoi piesele. Acum era rândul lui Lily. Mi- 
am masat labele picioarelor, care mă dureau şi pe care 
rănile provocate de arsuri se deschiseseră din nou. 

— Mi-e teamă, a strigat Lily către mine. Ce mă fac dacă 
o să cad şi-mi rup vreun picior? 

— Va trebui să te împuşc, i-am răspuns. Eu aş zice să o 
faci, dar nu te mai uita în jos. 


536 


Ea a pornit să urce panta abruptă, pipăind cu degetele 
desculţe punctele de sprijin pe care i le oferea roca. Ajunsă 
aproape la jumătatea urcuşului, a îngheţat. 

— Hai, i-am spus, doar n-o să te opreşti tocmai acum. 

M-am uitat şi am văzut-o cum stătea locului, agăţându-se 
de stânci ca un păianjen speriat. Nici nu a scos vreo vorbă, 
nici nu s-a clintit. Am început sa mă sperii. 

— Ascultă, i-am spus, ce-ar fi să-ţi închipui că e vorba 
despre o partidă de şah? Eşti blocată într-un loc şi nu 
întrevezi posibilităţi de salvare. Dar trebuie să existe o 
ieşire, altfel pierzi partida. Nu ştiu cum se spune când 
toate piesele sunt blocate, fără posibilitatea de a le muta... 
dar în situaţia asta te afli tu, daca nu găsești un alt loc în 
care să pui piciorul. 

Am observat că şi-a mişcat uşor o mână. A slăbit 
strânsoarea şi a alunecat puţin înapoi. Apoi, încet, a 
început să urce. Am scos un oftat de uşurare, dar n-am 
spus nimic, pentru că nu am vrut sa îi distrag atenţia în 
niciun fel în timp ce-şi continua ascensiunea. După câteva 
minte, care mi s-au părut o veşnicie, s-a prins cu mâna de 
partea de sus a pervazului. Am apucat frânghia pe care o 
pusesem să şi-o lege în jurul taliei şi, trăgând de ea, am 
reuşit să o ridic. 

Lily a rămas întinsă. Îşi ţinea ochii închişi. A tăcut multă 
vreme după aceea. În cele din urmă, a deschis ochii, a 
privit spre soarele ce abia răsărise, apoi spre mine. 

— Se cheama Zugzwang“, a spus ea cu greu. 
Dumnezeule, am reuşit! 


x 


Dar surprizele nu se sfârşiseră. 
Ne-am pus pantofii şi am traversat culmea, coborând 


4 Zugzwang - termen de origine germană, însemnând, în traducere 
liberă, „continuare silită“, într-o poziţie în care faptul de a fi la mutare 
constituie un dezavantaj, care poate duce chiar la pierderea partidei. 
Situaţia apare în general la finaluri de partidă, când rămân puţine 
piese pe tablă, fiind posibilă blocarea lor şi provocarea mutării care 
conduce la înfrângere. (n.tr.) 


537 


apoi ca pe derdeluş. După aceea am trecut din nou prin 
Pădurea de Piatra. Ne-au trebuit doar două ore ca să 
facem drumul de întoarcere către dealul de pe care se 
vedea automobilul nostru. 

Amândouă eram frânte de oboseală, iar eu tocmai îi 
spuneam lui Lily cât de mult mi-aş fi dorit nişte ouă prăjite 
la micul dejun - o delicatesă imposibil de obţinut într-o 
asemenea ţară -, când am simţit că ea mă strânge de braţ. 

— Nu-mi vine să cred, a spus Lily, şi a arătat cu degetul 
spre drumul unde lăsaserăm maşina, ascunsă, credeam 
noi, după nişte tufişuri. De o parte şi de alta a ei se găseau 
două maşini de poliţie - plus încă una, pe care mi s-a părut 
că o recunosc. După ce le-am văzut şi pe cele două 
matahale ale lui Sharrif scotocind cu mare atenţie 
automobilul nostru, mi-am dat seama că nu mă înşelasem. 

— Cum de-au ajuns până aici? s-a mirat Lily. Păi sunt 
câteva sute de kilometri din locul unde ne-am descotorosit 
de ei. 

— Ei, şi tu, dar câte automobile Corniche sunt în 
Algeria? am zis eu. Şi câte drumuri duceau spre Tassili? 

Am rămas acolo aproape un minut şi, ascunse după un 
tufiş, am privit spre drum. 

— Sper că n-ai prăpădit toţi banii pe care ţi i-a dat 
Harry, am zis eu. 

Cu toate că părea la capătul puterilor, Lily a clătinat din 
cap, semn că mai avea bani. 

— Atunci sugerez să o luăm repede pe jos către Tamrit, 
satul acela de corturi prin care am trecut. Poate 
cumpărăm câţiva măgari ca să ne ducă până la Djanet. 

— Şi să-mi las maşina în ghearele acelor ticăloşi? a zis 
ea furioasă. 

— Trebuia să te las agăţată de peretele acela de stâncă, 
am spus eu. Într-un adevărat Zugzwang. 


538 


ZUGZWANG 


Întotdeauna este mai bine sa sacrifici 
pionii adversarului. 

Mare maestru polonez 

SAVIELLY TARIAKOVER 


Trecuse de amiaza când eu şi Lily am părăsit platourile 
înalte şi accidentate ale Tassililor şi am coborât în câmpia 
Admer, aflată la trei sute de metri mai jos, către periferia 
localităţii Djanet. 

Pe drum am găsit apă de băut în numeroasele pârâiașe 
ce scaldă Tassili, iar eu luasem câteva ramuri încărcate de 
curmale siropoase şi dulci, care ţi se lipesc de degete şi 
îngraşă. Era tot ce mâncaserăm după cina din seara 
precedentă. 

Am închiriat nişte măgari de la o călăuză din Tamrit, 
satul de corturi prin care trecuserăm noaptea, în drum 
spre Tassili. 

Este mai incomod să mergi călare pe măgar decât pe 
cal. La picioarele făcute ferfeniţă se adăuga acum o 
întreagă listă de suferinţe: dureri lombare şi de coloana 
provocate de orele nesfârşite de mers la trap mărunt peste 
dunele pietroase; palmele zgâriate de la căţăratul pe 
stânci; o durere de cap provocată probabil de expunerea 
îndelungată la soare. În ciuda tuturor acestor chinuri, 
eram cât se poate de bine dispusă. În sfârşit, aveam 
piesele şi ne îndreptam spre Alger. Cel puţin aşa îmi 
închipuiam eu. 

Am lăsat măgarii la unchiul călăuzei din Djanet, la 
depărtare de patru ore de aeroport, unde acesta ne-a dus 
cu căruţa. 

Deşi Kamel îmi spusese să evit aeroporturile, acest lucru 
mi se părea imposibil în acele momente. Automobilul 


539 


nostru fusese descoperit şi pus sub pază, iar posibilitatea 
de a închiria vreo maşină într-un oraş atât de mic era 
exclusă. Cum altfel să ne întoarcem - cu un balon cu aer 
cald? 

— Mi-e cam teamă să ajung în aeroportul din Alger, a zis 
Lily, în vreme ce ne scuturam fânul de pe haine şi ne 
pregăteam să trecem de uşile din sticlă ale aeroportului 
Djanet. N-ai spus că Sharrif are birou acolo? 

— În zona rezervată serviciului Imigrări, am confirmat 
eu. 

Însă deocamdată nu era cazul să ne facem griji în 
legătură cu această problemă. 

— Azi nu mai sunt curse spre Alger, ne-a spus femeia de 
la ghişeul de bilete. Ultimul zbor a fost acum o oră. Iar 
următorul va fi abia mâine-dimineaţă. 

La ce te puteai aştepta de la un oraş cu două milioane de 
palmieri şi două străzi? 

— Of, Doamne, a făcut Lily şi m-a tras deoparte. Nu 
putem rămâne peste noapte în oraşul ăsta. Dacă am 
încerca să ne cazăm la vreun hotel, ne-ar trebui acte, iar 
eu n-am deloc. Ne-au găsit maşina, aşa că urmăritorii 
noştri sunt convinşi că am ajuns aici. Cred că trebuie să 
schimbăm planul. 

Trebuia să plecăm de acolo - şi încă repede. În plus, 
trebuia să-i ducem piesele lui Minnie înainte de a mai 
apărea alte întâmplări neprevăzute. Urmată îndeaproape 
de Lily, m-am întors la ghişeu. 

— În după-amiaza asta nu mai este niciun zbor, 
indiferent de destinaţie? am întrebat-o pe femeia din 
spatele geamului. 

— Doar o cursă charter care revine la Oran, mi-a zis ea. 
A fost rezervată de un grup de studenţi japonezi care se 
îndreaptă spre Maroc. Pleacă peste câteva minute de la 
poarta patru. 

Lily o şi pornise întins către poarta patru, ţinându-l la 
subsuoară pe Carioca de parcă ar fi fost o franzelă, iar eu 
m-am ţinut aproape de ea. Japonezii ştiu să aprecieze 
banii, m-am gândit eu. Şi Lily avea bani de ajuns ca să 


540 


comunice cu oricine, în orice limbă. 

Când am ajuns şi noi gâfâind, organizatorul turului, un 
tip vioi şi spilcuit, purtând un blazer albastru, cu un 
ecuson pe care scria „Hiroshi“, tocmai îi îndemna pe 
studenţii care sporovăiau să iasă pe pistă. Lily i-a explicat 
situaţia în engleză, iar eu am tradus imediat în franceză. 

— Cinci sute de dolari, i-a propus Lily. Dolari, direct în 
buzunarul tău. 

— Şapte şi jumătate, i-a răspuns el cu promptitudine. 

— S-a făcut, a zis Lily, numărând bancnotele foşnitoare 
chiar sub nasul lui. Omul a băgat banii în buzunar mai iute 
decât un crupier de la Las Vegas. lar noi am pornit cu 
grupul. 

Până la acel zbor, mi-i imaginasem pe japonezi drept 
oameni cu o educaţie impecabilă şi de o politeţe exagerată, 
care ascultau muzică liniştitoare şi erau seduşi doar de 
ceremoniile rafinate ale ceaiului. Călătoria aceea de trei 
ore pe deasupra deşertului m-a făcut să-mi schimb 
părerea. Studenţii se foiau tot timpul pe interval, spuneau 
glume, râdeau zgomotos şi cântau în japoneză melodii de- 
ale grupului Beatles, făcând o harmalaie de nedescris, 
ceea ce m-a făcut să-mi amintesc de ţipetele liliecilor din 
peştera pe care o părăsiserăm nu de mult în Tassili. 

Lily nu lua nimic din toate astea în seamă. A dispărut în 
partea din spate a avionului, ca să joace Go cu directorul 
de tur, bătându-l fără milă la un joc socotit sport naţional 
japonez. 

Am avut o senzaţie de uşurare atunci când, de la 
fereastra avionului, am zărit uriaşa catedrală roz care se 
înălța deasupra oraşului Oran, preponderent muntos. 
Oranul are un mare aeroport internaţional care deserveşte 
nu doar oraşele mediteraneene, ci şi coasta atlantică a 
Africii subsahariene. Când am debarcat, mi-am adus 
aminte de o problemă care nu apăruse la aeroportul din 
Djanet: Cum aveam sa trecem prin detectoarele de metale 
dacă schimbam avionul? 

De aceea, imediat ce am coborât, m-am dus imediat la 
agenţia de închirieri automobile. Aveam şi o scuză foarte 


541 


plauzibilă: în Arzew, un oraş apropiat, exista o rafinărie. 

— Lucrez la Ministerul Petrolului, i-am spus agentului, 
arătându-i legitimaţia de acces în minister. Am nevoie de o 
maşină ca să vizitez rafinăria de la Arzew. E vorba de o 
urgenţă - maşina ministerului s-a defectat. 

— Domnişoară, din nefericire, nu avem nicio maşină 
disponibilă vreme de cel puţin o săptămână, mi-a spus 
agentul, clătinând din cap. 

— O săptămână!? Imposibil! Am nevoie de un automobil 
astăzi, ca să verific cotele de producţie. Am văzut câteva 
maşini în parcarea voastră. Indiferent cine le-a rezervat, 
problema mea este mai urgentă. 

— Îmi pare rău că nu ne-aţi anunţat din timp, a spus el, 
dar maşinile din parcare ne-au fost restituite azi. Sunt 
aşteptate de nişte clienţi, cu toţii persoane importante. Ca 
şi aceasta... a adăugat el, şi a ridicat nişte chei de pe birou 
şi le-a făcut să zdrăngănească. Cei de la consulatul sovietic 
au telefonat acum mai puţin de o oră. Consilierul lor pe 
probleme de petrol va sosi cu următorul zbor de la Alger. 

— Consilier rus pe probleme de petrol? am pufnit eu. 
Cred că glumeşti. Poate îi telefonezi ministrului algerian al 
petrolului să-i explici că nu pot verifica producţia de la 
Arzew vreme de o săptămână pentru că ruşii - care nu se 
pricep la ţiţei - au închiriat ultima maşină? 

Eu şi Lily ne-am privit cu un aer indignat şi am clătinat 
din cap, iar agentul a început să se agite. li părea rău că 
încercase să mă impresioneze cu clienţii lui importanţi, dar 
şi mai rău ca scăpase informaţia despre consilierul rus. 

— Aveţi dreptate! a spus apăsat agentul, scoțând o 
planşetă cu clamă, de care erau prinse nişte documente, şi 
întinzând-o spre mine. Chiar, cum de îndrăzneşte 
ambasada sovietică să ceară o maşina în regim de 
urgenţă? Uitaţi, domnişoară, semnaţi aici. Mă duc să vă 
aduc maşina. 

După ce agentul s-a întors, aducând şi cheile, l-am rugat 
să-mi permită să telefonez la operatoarea pentru servicii 
internaţionale, asigurându-l că apelul nu va fi trecut în 
contul agenţiei. El mi-a făcut legătură cu Therese, apoi mi- 


542 


a întins receptorul. 

— Draga mea! am auzit-o strigând, ca să acopere 
paraziţii de pe linie. Ce-ai făcut? Jumătate din Alger te 
caută. Te asigur că aşa e - doar am ascultat toate 
telefoanele! Ministrul mi-a zis că nu poate fi contactat, 
dacă telefonezi şi ceri cu el. În absenţa lui, nici să nu te 
apropii de minister. 

— Dar unde e? am întrebat, aruncând o privire agitată 
spre agent, care asculta cu mare atenţie, deşi susţinuse că 
nu ştia engleză. 

— E într-o conferinţa, a spus ea cu subinţeles. Of, la 
naiba! Asta însemna cumva că începuse deja conferinţa 
OPEC? Unde eşti, pentru cazul că vrea să dea de tine? 

— În drum spre Arzew, să inspectez rafinăria, i-am spus 
eu, apoi am zis în franceză: Maşina noastră s-a stricat, dar, 
graţie amabilităţii agentului de închirieri automobile din 
aeroportul Oran, am reuşit să găsim un vehicul. Spune-i 
ministrului că o să iau legătura cu el mâine. 

— Indiferent ce-ar fi, să nu te întorci acum! mi-a spus 
Therese. Acel salud din Persia ştie unde ai fost - şi cine te- 
a trimis acolo. Pleacă din aeroport cât de repede poţi. 
Aceste locuri sunt controlate de oamenii lui. 

Ticălosul persan la care făcea aluzie era Sharrif, care 
ştia că noi fuseserăm în Tassili. Dar de unde ştia Therese - 
şi, lucru incredibil, de unde aflase cine mă trimisese acolo? 
Apoi mi-am adus aminte că pe Therese o întrebasem unde 
o pot găsi pe Minnie Renselaas! 

— Therese, am zis eu, încă urmărindu-l pe agent în timp 
ce am început sa-i vorbesc în engleza, tu i-ai spus 
ministrului că am avut o întâlnire cu cineva din Casbah? 

— Da, mi-a răspuns ea în şoaptă. Văd că ai găsit-o. 
Dumnezeu să te ajute, fata mea! Apoi a coborât glasul, 
astfel că a trebuit sa-mi încordez auzul ca să o aud. Au 
bănuit cine eşti! Pe fir s-a lăsat linişte vreme de câteva 
clipe, apoi am auzit sunetul specific de întrerupere a 
legăturii. Simţind cum îmi bate inima de tare, am pus 
receptorul în furca şi am luat cheile maşinii de pe tejghea. 

— Mulţumesc, i-am spus agentului, dând mâna cu el, 


543 


ministrul va fi încântat să afle că până la urma vom putea 
inspecta rafinăria de la Arzew! Nici nu ştiu cum să vă 
mulţumesc pentru sprijin. 

Imediat ce am ieşit, Lily s-a instalat cu Carioca în maşina 
Renault, iar eu m-am urcat la volan. Am pornit în cea mai 
mare viteză pe drumul către coastă. Nesocotind sfatul lui 
Therese, m-am îndreptat spre Alger. Ce altceva puteam 
face? Însă în timp ce maşina înghiţea kilometrii, eu am 
analizat situaţia în care mă găseam. Dacă Therese vorbise 
serios, viaţa mea nu valora mare lucru în cazul în care 
eram prinsă. Am continuat să conduc nebuneşte până am 
intrat pe autostrada cu doua benzi care şerpuia spre Alger. 

Drumul mergea pe faleza înaltă, cale de aproape 400 de 
kilometri, până la Alger. După ce am trecut de rafinăriile 
de la Arzew, nu m-am mai uitat atât de neliniştită în 
oglinda retrovizoare şi, după o vreme, am oprit şi am lăsat- 
o pe Lily să conducă, pentru ca eu să pot continua lectura 
jurnalului lui Mireille. 

După ce am deschis coperta moale din piele, am întors 
cu grijă paginile fragile, ca să găsesc pasajul unde 
rămăsesem. Se făcuse deja după-amiază, iar soarele tivit 
cu un roşu-violaceu cobora spre marea întunecată, dând 
naştere unor curcubeie acolo unde valurile se izbeau de 
stânci, stârnind stropi. Pâlcuri de măslini cu ramuri negre 
stăteau agăţate de panta stâncoasă, iar frunzele lor 
tremurau în briză, scoțând sunete ca nişte clinchete 
metalice. 

Mi-am întors privirea de la peisajul ce defila pe lângă 
mine şi m-am întors la bizara lume a cuvântului scris. Era 
ciudat, am gândit, că acea carte devenise mai reală pentru 
mine decât pericolele evidente şi imediate care mă 
pândeau. Mireille, acea călugăriţă franceză, îmi devenise o 
tovarăşă de nădejde pe acel drum presărat de aventuri. 
Istorisirea ei se desfășura dinaintea ochilor minţii ca o 
floare întunecată şi misterioasă. 

In timp ce Lily a condus în tăcere, eu am continuat să 
traduc. Am avut senzaţia că ascult povestea propriei mele 
căutări, rostită de buzele cuiva care stătea alături de mine 


544 


- o femeie plecată într-o misiune pe care doar eu o puteam 
înţelege -, de parcă vocea şoptită pe care o auzeam era 
chiar a mea. La un anumit moment al aventurilor mele, 
căutarea lui Mireille devenise şi căutarea mea. Am 
continuat să citesc... 


Am ieşit din închisoare tremurând de emotie. În cutia cu 
vopsele aveam o scrisoare de la stareță şi o mare sumă de 
bani, pe care ea o adăugase ca să-mi pot continua 
misiunea. 

O scrisoare de credit, spunea ea, avea să fie deschisă în 
numele meu pentru a putea scoate banii verişoarei mele de 
la orice bancă englezească. Însa eu hotărâsem să nu merg 
încă în Anglia. Mai întâi aveam de îndeplinit altă misiune. 
Copilul meu, Charlot, pe care crezusem că nu-l voi mai 
revedea, se afla în deşert. Se născuse sub ochii Zeiţei. În 
toiul Jocului... 


Lily a încetinit, iar eu am ridicat ochii din carte. Se 
lăsase amurgul, iar eu nici nu băgasem de seamă că-mi 
încordasem privirea din cauza luminii scăzute. Mi-au 
trebuit câteva clipe până să-mi dau seama de ce oprise 
brusc pe marginea şoselei, stingând farurile. Prin lumina 
slabă am văzut maşini de poliţie şi vehicule militare oprite 
la distanţă în faţa noastră, dar şi câteva automobile care 
fuseseră trase pe dreapta pentru verificare. 

— Unde am ajuns? am întrebat-o. 

Nu eram sigură că maşina noastră fusese reperată. 

— La vreo opt kilometri de Sidi-Fredj - de apartamentul 
tău şi de hotelul meu. La patruzeci de kilometri de Alger, 
încă jumătate de oră, şi am fi fost acolo. Acum ce ne 
facem? 

— Pai, nu putem rămâne aici, am zis eu. Şi nici să 
mergem mai departe. Indiferent unde am ascunde piesele, 
tot le vor găsi. Am rămas o clipă pe gânduri. Foarte 
aproape de aici e un port. Nu e trecut pe hartă, dar m-am 
dus până acolo ca să cumpăr peşte şi homar. E singurul loc 
spre care putem coti fără să întoarcem şi să creăm 
suspiciuni. Se cheamă La Madrague. Putem să ne 


545 


ascundem acolo până ticluim un plan. 

Am înaintat încet până am ajuns la drumul neamenajat 
ce se forma din şosea. Se întunecase deja, însă localitatea 
aceea avea doar o stradă, care ţinea cât cheiul portului. 
Am tras în faţa singurului han din oraş, care era de fapt un 
local pentru pescari şi unde ştiam că se servea o ciorbă de 
peşte nemaipomenită. Am zărit dâre de lumină 
strecurându-se prin ferestrele cu obloanele trase şi prin 
uşa de la intrare, un simplu cadru cu plasă contra 
ţânţarilor. 

— Ăsta e singurul loc din zonă unde au telefon, i-am 
spus lui Lily atunci când am rămas în maşina oprită în faţa 
hanului şi am privit pe uşa întredeschisă. Dar şi singurul 
loc unde putem găsi de mâncare. Am senzaţia că n-am 
mâncat de câteva luni. Încercăm să dăm de Kamel şi poate 
reuşeşte el să ne scoată de aici. Dar, oricum ai privi 
lucrurile, cred că am nimerit într-o situaţie de Zugzwang, 
am zis eu, apoi am zâmbit. 

— Şi dacă nu-l găsim? m-a întrebat ea. Cât crezi că va 
dura până când poliţia ne va căuta şi în acest loc? Doar n-o 
să rămânem aici peste noapte. 

— La o adică, putem abandona maşina aici şi s-o luăm pe 
jos, pe plajă. Apartamentul meu e la câţiva kilometri. Aşa 
am ocoli şi filtrele de pe şosea, dar, fără maşină, am 
rămâne blocate la Sidi-Fredj. 

De aceea, am încercat primul plan şi am intrat în han. 
Pesemne că a fost cea mai nefericită sugestie pe care o 
făcusem de la începutul aventurii noastre. 

Bodega din La Madrague era un local frecventat de 
pescari - dar când am intrat, cei care s-au întors spre noi 
arătau precum nişte personaje din Insula Comorii*. 
Carioca s-a făcut mic în braţele lui Lily, pufnind înfundat, 
de parcă ar fi vrut să alunge mirosul neplăcut. 

— Tocmai mi-am adus aminte, i-am spus lui Lily când ne- 
am oprit puţin în cadrul uşii. Ziua, La Madrague e port 


3 Roman de aventuri cu pirați şi comori îngropate, publicat de Robert 
Louis Stevenson în 1883, la care se fac aluzii şi în continuarea textului. 
(n.tr.) 


546 


pescăresc, dar noaptea devine căminul mafiei algeriene. 

— Sper din toata inima că te înşeli, a zis ea, ridicând 
capul cu curaj, şi am pornit amândouă spre bar. Deşi 
constat că ai avut dreptate. 

În aceeaşi clipă am simţit un gol imens în stomac. Am 
zărit o faţă pe care mi-am dorit să nu o fi recunoscut. Când 
am ajuns la bar, el tocmai zâmbea şi ridicase o mână către 
barman. Acesta s-a aplecat către noi. 

— Sunteţi invitate la masa din colţ, ne-a şoptit el cu un 
glas ce nu suna deloc a invitaţie. Să-mi spuneţi doar ce 
vreţi de băut, şi vă aduc acolo. 

— Noi ne cumpărăm singure de băut, a spus Lily cu un 
aer semeţ, dar eu am prins-o de braţ. 

— Am dat de dracu”, i-am şoptit la ureche. Nu te uita, 
fiindcă Long John Silver“? a bătut cale lungă până aici 
pentru a ne fi gazdă. 

Apoi am condus-o printre marinarii tăcuţi, care s-au dat 
la o parte ca apele Marii Roşii, şi am ajuns astfel la masa 
bărbatului care ne aştepta singur în partea din spate a 
bodegii. Negustorul de covoare - El-Marad. 

Mă gândeam la ce aveam în geanta de pe umăr şi la ce 
ne-ar fi aşteptat dacă bărbatul acela ar fi ştiut. 

— $mecheria cu toaleta femeilor e răsuflată, i-am spus la 
ureche lui Lily. Sper să-ţi vină altă idee. Bărbatul pe care o 
să-l cunoşti este Regele Alb, şi cred că ştie destul de bine 
cine suntem şi unde am fost. 

El-Marad avea pe masă un morman de bețe aşezate 
unele peste altele. Tocmai le scosese dintr-o cutie şi le 
aşeza sub formă de piramidă, astfel că nu s-a uitat spre noi 
şi nici nu s-a ridicat să ne întâmpine. 

— Buna seara, doamnelor, a spus el, cu un glas amabil 
care m-a înfiorat, când am ajuns la masa lui. Vă aşteptam. 
Nu vreţi să jucăm o partida de nim? 

Am făcut o figură foarte mirată, dar se vedea că omul nu 


46 Long John Silver este un lanţ de restaurante în SUA. Este numele 
bucătarului din Insula Comorii de Robert Louis Stevenson. Acest 
personaj pare la început un om bun, iar latura sa ticăloasă este 
dezvăluită treptat, pe parcursul acţiunii romanului. (n.tr.) 


547 


spusese asta ca pe o glumă. 

— E vorba despre un vechi joc englezesc, a continuat el. 
În engleza veche, nim înseamnă „a şterpeli, a fura“. 
Probabil ca nu ştiaţi asta, adevărat? S-a uitat la mine cu 
ochi negri care păreau să nu aibă pupile. E un joc foarte 
simplu. Fiecare jucător scoate câte un băț sau mai multe 
din orice şir al piramidei, dar numai dintr-un şir. Jucătorul 
obligat să ia ultimul băț pierde jocul. 

— Vă sunt recunoscătoare că ne-aţi explicat regulile, am 
spus eu şi am tras un scaun pe care m-am aşezat, fiind 
imediat imitată de Lily. Sper că nu dumneavoastră aţi 
organizat filtrul acela pe şosea. 

— Nu, dar dacă tot era instalat, am profitat de ocazie. 
Dacă vă aflaţi pe şosea, acesta ar fi fost singurul loc în 
care v-aţi fi căutat salvarea. 

„Păi, bineînţeles, am gândit, ce proastă am fost! Doar nu 
mai exista nicio localitate în apropiere de Sidi-Fredj.“ 

— Eu cred că nu ne-aţi chemat aici ca să jucaţi o partida 
de nim cu noi, am spus eu cu voce tare, uitându-mă 
dispreţuitor la piramida din bețe de pe masă. Ce vrei, de 
fapt? 

— Ba tocmai pentru acest joc v-am chemat, a zis el cu un 
zâmbet sinistru. Ori ar trebui să spun: ca să jucăm 
Partida? Dacă nu înşel, dumneata eşti nepoata lui 
Mordecai Rad, marele jucător al tuturor timpurilor - mai 
ales în jocurile ce presupun furtul! Vocea lui devenise 
amenințătoare în timp ce rostea aceste cuvinte, fixând-o pe 
Lily cu ochii lui întunecaţi. 

— În acelaşi timp este şi nepoata „partenerului“ 
dumneavoastră de afaceri, Llewellyn, care ne-a făcut 
cunoştinţă, am spus eu. El ce rol are în acest joc? 

— V-a plăcut întâlnirea cu Mokhfi Mokhtar? m-a întrebat 
El-Marad. Ea v-a trimis în misiunea asta din care tocmai vă 
întoarceţi, dacă nu mă înşel. 

Apoi a întins mâna şi a luat un băț din şirul de sus, după 
care mi-a făcut semn că era rândul meu. 

— Îţi transmite salutari, i-am spus eu, luând două bețe 
din următorul şir. 


548 


Mă gândeam la o mie de lucruri în acelaşi timp, dar 
eram atentă şi la partida de nim pe care o jucam. Erau 
cinci rânduri de bețe, cu câte un băț la vârf, şi fiecare şir 
având un băț mai mult decât cel de deasupra lui. Asta ar fi 
trebuit să-mi aducă aminte de ceva, dar de ce anume? Apoi 
mi-am dat seama. 

— Mie? s-a mirat El-Marad, destul de jenat, din câte mi- 
am dat seama. Sigur vă înşelaţi! 

— Sunteţi Regele Alb, nu? am zis eu netulburată, 
urmărind cum păleşte. Te-a ghicit, domnule! Mă uimeşte 
că aţi părăsit munţii, unde vă simţiţi protejat, ca să faceţi o 
asemenea călătorie - pornind la plimbare pe tabla de joc şi 
acum căutând adăpost. Aţi făcut o mutare greşită. 

Lily nu m-a slăbit din ochi, timp în care El-Marad a 
înghiţit în sec, a privit în jos şi a luat un alt băț din 
morman. Brusc, Lily m-a strâns de picior pe sub masă. Şi 
ea pricepuse ce pusesem la cale. 

— Şi aici aţi făcut o mutare greşită, i-am spus lui El- 
Marad, arătând spre bețe. Sunt expert în computere, iar 
acest joc de nim are la bază un sistem binar. Asta 
înseamnă că există o formulă pentru a câştiga. lar eu 
tocmai am câştigat. 

— Vreţi să spuneţi că totul a fost o capcană? a întrebat 
El-Marad îngrozit. A sărit de la masă, împrăştiind beţele 
peste tot. V-a trimis în deşert doar ca să mă atrageţi 
încoace? Nu! Nu vă cred! 

— Bine, nu mă crede, am spus. Acasă, eşti încă în 
siguranţă pe careul al optulea, apărat pe flancuri. Dar nu 
aici, expus ca o potârniche... 

— Şi faţă în faţă cu Regina Neagră, a intervenit Lily pe 
un ton amuzat. 

El-Marad a făcut ochii mari la ea, apoi la mine. Eu m-am 
ridicat, sugerând că aş fi dorit să plec, însă el m-a prins de 
braţ. 

— Dumneata! a exclamat el, privind înnebunit în jur. 
Asta înseamnă că... a ieşit din joc! M-a păcălit... 

Eu am pornit spre uşă, urmată îndeaproape de Lily. El- 
Marad m-a ajuns din urmă şi s-a agăţat din nou de mine. 


549 


— Aveţi piesele, a şuierat el. Aceasta nu e decât o 
stratagemă ca să mă puneţi pe o pistă greşită. Dar le aveţi. 
Nu v-aţi fi întors din Tassili fără ele. 

— Bineînţeles că le am, am spus eu. Dar le ţin într-un loc 
unde nu v-aţi gândi să le căutaţi. 

Trebuia să ies de acolo înainte ca el să ghicească unde 
erau ascunse. Aproape că ajunseserăm la uşă. 

În acea clipă, Carioca a scăpat din braţele lui Lily, a 
alunecat pe linoleumul murdar, apoi s-a redresat şi a 
început să latre ca turbat, ţâşnind spre ieşire. Am privit cu 
groază cum se deschide uşa şi Sharrif, înconjurat de un 
grup de oameni de-ai lui, toţi în costume de oameni de 
afaceri, au alcătuit o barieră de netrecut. 

— Stati, în numele... a început el, însă, până să-mi revin 
din uimire, Carioca se azvârlise deja spre glezna pe care 
ajunsese să o aprecieze. Sharrif s-a ghemuit de durere, a 
făcut un pas înapoi dezechilibrându-se şi s-a prăbuşit pe 
spate prin uşa cu plasă de țânțari a bodegii, trăgând după 
el şi câţiva dintre oamenii săi. Am ţâşnit imediat în urma 
lui, dărâmându-l şi lăsându-i, probabil, şi o urmă de toc pe 
obraz. Apoi, eu şi Lily ne-am îndreptat spre maşină, cu El- 
Marad şi cu jumătate din clienţii bodegii după noi. 

— În apă! am strigat eu peste umăr şi am rupt-o la fugă. 
În apă! 

Îmi era limpede că nu aveam timp să ajungem la maşină 
şi să pornim. Nici n-am mai privit înapoi, ci am continuat 
să alerg drept către chei. Acesta era plin de vase de 
pescuit care se legănau pe valuri, legate de piloţi. Când am 
ajuns la capătul cheiului am aruncat o privire în urmă. 

Se crease o zarvă de nedescris. El-Marad se afla în 
spatele lui Lily. Cu toate că reuşise să-l desprindă pe 
Carioca de pe picior, câinele nu se lăsa, iar Sharrif se 
zbătea să scape de el, încercând în acelaşi timp să vadă 
prin întuneric ce se întâmpla. Eu eram urmărită de trei 
indivizi, aşa că mi-am dus o mână la nas şi am sărit în apă. 

Ultimul lucru pe care l-am văzut atunci când am sărit a 
fost trupul micuţ al lui Carioca, azvârlit în aer de Sharrif şi 
zburând către mare. Apoi am simţit apele reci ale 


550 


Mediteranei împresurându-mă. Am mai simţit greutatea 
pieselor din Setul Montglane, care mă trăgeau în jos, spre 
fundul mării. 


551 


TARA ALBĂ 


Şi ţara ce acum britonii o au în stăpânire 

Şi-n care şi-au făcut imperiul cel 
puternic, 

Era cândva pământ lăsat în părăsire, 

Fără de oameni, fiare, şi vremelnic... 


Şi nici nu merita atunci să poarte-un 
nume 

Decât în clipa-n care un vajnic marinar 

Corabia salvatu-şi-a de albe stânci în 
spume, 

Ce doar pe coastele din răsărit apar 

Ameninţând de moarte corăbii, ori, mai 
rar, 

Lăsându-le un semn drept amintire. 

El a numit-o Albion, spre-a altora cinstire. 


Crăiasa Zânelor (1590) 
EDMUND SPENSER 


Vai, perfidul, perfidul Albion! 


NAPOLEON, 
citându-l pe Jacques Benigne Bossuet 
(1692) 


Londra 
Noiembrie 1793 


Era ora patru dimineaţa când soldaţii prim-ministrului 
William Pitt cel Tânăr au bătut cu pumnii în uşa casei lui 
Talleyrand din Kensington. Courtiade şi-a tras doar halatul 
pe el şi s-a grăbit să urce de la subsol ca să afle ce 


552 


provocase acel tărăboi. După ce a deschis uşa, a văzut 
licărul luminilor din casele alăturate şi câţiva vecini curioşi 
trăgând cu ochiul prin perdelele de la geamuri către 
grupul de soldaţi care stăteau pe treptele din faţa lui. 
Courtiade a inspirat adânc. 

De mult se temuseră de o asemenea clipă. Iar acum, din 
nefericire, ea venise. Înfăşurat cu şaluri de mătase peste 
halatul lung, Talleyrand cobora deja treptele. A traversat 
holul îngust cu o expresie glacială pe faţă, îndreptându-se 
către soldaţii care îl aşteptau. 

— Domnul Talleyrand? l-a întrebat comandantul 
grupului de soldaţi. 

— După cum vezi, a spus acesta, înclinându-se şi 
zâmbindu-i cu răceală. 

— Prim-ministrul Pitt vă transmite regretele sale pentru 
că nu a putut să vă prezinte personal aceste documente, i- 
a răspuns ofiţerul, de parcă ar fi recitat un discurs învăţat 
pe de rost. Apoi a scos un maldăr de hârtii din buzunar şi i 
le-a întins lui Talleyrand, după care a continuat: Republica 
Franceză, un grup nerecunoscut de anarhişti, a declarat 
război regatului suveran al Marii Britanii. Tuturor 
emigrantilor care sprijină acest aşa-zis guvern sau despre 
care se cunoaşte că l-au sprijinit în trecut li se respinge 
azilul şi protecţia Casei de Hanovra şi a Maiestăţii Sale 
George al III-lea. Charles Maurice de Talleyrand-Perigord, 
sunteţi considerat vinovat de acte de conspirație împotriva 
Regatului Marii Britanii, de încălcarea Legii privind 
corespondenţa în vederea comiterii actelor de trădare din 
1793, de conspirație, în fosta dumneavoastră calitate de 
adjunct al ministrului de externe al ţării deja menţionate, 
împotriva suveranităţii... 

— Dragul meu prieten, a spus Talleyrand cu un hohot 
dispreţuitor şi ridicând privirea de la actele pe care le 
frunzărise, e absurd ce afirmi. Franţa a declarat război 
Angliei în urmă cu aproape un an! Iar Pitt ştie prea bine că 
am făcut tot ce-mi stătea în putinţă ca să împiedic acest 
lucru. În Franţa sunt acuzat de trădare - asta nu vorbeşte 
de la sine despre atitudinea mea faţă de Marea Britanie? 


553 


Însă spusele lui nu au avut niciun efect asupra 
soldaţilor. 

— Prim-ministrul Pitt vă informează ca aveţi la dispoziţie 
trei zile pentru a părăsi Anglia. Aici aveţi documentele de 
deportare şi aprobarea de ieşire din ţară. Va doresc o zi 
bună, Monseniore. 

După ce a dat comanda de „stânga împrejur“, ofiţerul s-a 
răsucit pe călcâie. Talleyrand i-a urmărit în tăcere pe 
soldaţii care au mărșăluit în cadență pe aleea pietruită 
care pornea din faţa uşii spre poartă. Apoi s-a întors în 
tăcere şi s-a îndepărtat. Courtiade a închis uşa. 

— Albus per fide decipare, a zis Talleyrand în barbă. 
Acesta este un extras din Bossuet, dragul meu Courtiade, 
unul dintre cei mai mari oratori pe care i-a avut Franţa. El 
a numit Anglia „Ţara Albă care înşală încrederea celui care 
i-o acordă“: Perfidul Albion. Un popor care nu a fost 
condus niciodată de cineva de acelaşi neam cu el - întâi, 
de saxonii de origine teutona, apoi de normanzi şi de 
scoțieni, iar acum de către germani, pe care îi detestă, dar 
care le seamănă foarte mult. Pentru noi au doar blesteme, 
dar asta înseamnă că au memorie foarte scurtă, deoarece 
şi ei au ucis un rege de-al lor pe vremea lui Cromwell. 
Acum îi alungă din ţara lor pe singurii aliaţi francezi care 
nu doresc să le fie stăpâni. 

A rămas în picioare cu capul plecat şi cu şalurile de 
mătase măturând podeaua. Courtiade şi-a dres glasul. 

— Dacă domnul a ales o destinaţie, aş putea începe de 
îndată să pregătesc bagajele pentru călătorie... 

— Trei zile nu sunt de ajuns, a spus Talleyrand, revenind 
la problema în discuţie. În zori, o să mă duc la Pitt ca să 
solicit o prelungire. Trebuie să găsesc ceva fonduri şi o 
ţară care să mă primească. 

— Dar Madame de Staël? a întrebat foarte politicos 
fidelul Courtiade. 

— Germaine a făcut tot ce se putea ca să fiu primit la 
Geneva, însă guvernul refuză. S-ar părea că toată lumea 
mă consideră un trădător. Vai, Courtiade, ce iute îngheaţă 
pârâiașele şansei pentru cineva aflat în iarna vieţii sale! 


554 


— Dar Monseniorul nu a ajuns încă în iarna vieţii lui”, a 
protestat Courtiade. 

În ochii albaştri ai lui Talleyrand se putea detecta o 
expresie de cinism. 

— Am patruzeci de ani şi am dat greş în multe. Nu este 
de ajuns? 

— Dar n-aţi dat greş în toate, a spus un glas plăcut, 
venind de la etaj. 

Cei doi bărbaţi au privit către scară. Pe palier, 
sprijinindu-se de balustradă şi îmbrăcată doar într-un halat 
de casă din mătase subţire, cu părul lung şi blond căzându- 
i pe umerii goi, stătea Catherine Grand. 

— Prim-ministrul vă poate primi mâine - asta înseamnă 
destul de curând, a spus ea rar, cu un zâmbet senzual pe 
buze. Însă în noaptea asta veţi fi al meu. 


Catherine Grand intrase în viaţa lui Talleyrand în urmă 
cu patru luni, apărând în casa lui la miez de noapte 
aducând un pion de aur din Setul Montglane. De atunci, nu 
mai plecase. 

Ea susţinea că apelase la el din deznădejde. Tot ea 
spusese că Mireille fusese trimisă la ghilotină şi, înainte de 
a-şi da ultima suflare, o rugase să-i aducă acea piesă de 
şah lui Talleyrand, pentru ca el să o ascundă ca pe 
celelalte. Cel puţin aşa suna istorisirea ei. 

Cu lacrimi în genele lungi şi dese, îi tremurase în braţe, 
lipindu-şi de el trupul fierbinte. Se arătase extrem de 
mâhnită de moartea lui Mireille şi se străduise să îl 
consoleze pe Talleyrand în durerea lui atunci când îi 
anunţase vestea - şi cât de frumoasă fusese când căzuse în 
genunchi pentru a cerşi ajutor în situaţia disperată în care 
se găsea... 

Maurice avusese întotdeauna o slăbiciune faţă de 
frumuseţe, fie ea a obiectelor de artă, a animalelor de rasă 
- dar mai ales a femeilor. lar Catherine Grand era 
frumoasă: avea un ten fără cusur, un trup minunat, 
îmbrăcat cu rochii impecabile şi împodobit cu bijuterii 


7 Talleyrand a trăit 84 de ani (1754-1837). (n.tr.) 
555 


minunate, cu o răsuflare mirosind a violete şi cu un păr 
blond-deschis care îi cădea ca o cascadă peste umeri. 
Intreaga ei înfăţişare îi amintea de Valentine. Totul, mai 
puţin un amănunt: Catherine Grand era o mincinoasă. 

Însă era o mincinoasă fermecătoare. Cum se putea ca o 
fiinţă de o asemenea frumuseţe să pară atât de 
periculoasă, atât de înşelătoare, cu purtări atât de diferite 
de ale lui? Francezii au o zicală care spune că locul cel mai 
potrivit pentru a afla obiceiurile unui necunoscut este 
patul. Maurice era foarte dispus să încerce acest mod de 
cunoaştere. 

Cu cât mai multe afla, cu atât avea impresia ca ea i se 
potrivea perfect în toate privinţele. Poate că se potrivea 
mult prea bine. li plăceau vinurile de Madeira, muzica lui 
Haydn şi Mozart, şi prefera mătăsurile chinezeşti celor 
franţuzeşti. lubea câinii, la fel ca şi el, şi se îmbăia de două 
ori pe zi, obicei pe care îl avusese şi el dintotdeauna şi pe 
care îl socotise unic. Era ca şi cum ea îi învățase 
preferinţele; de fapt, era convins ca aşa se întâmplase. 
Catherine ştia chiar mai multe despre obiceiurile lui decât 
Courtiade. Însă în ce privea trecutul ei, relaţia ei cu 
Mireille ori cunoştinţele ei despre Setul Montglane, 
vorbele pe care le spunea îi sunau fals lui Talleyrand. Iar 
atunci a hotărât să afle la fel de multe despre ea pe cât ştia 
ea despre el. Le-a scris celor din Franţa în care încă avea 
încredere şi astfel a declanşat o investigaţie. 
Corespondenţa cu Franţa a dat roade interesante. 

Numele ei de domnişoară era Catherine Noël Worlee, şi 
se născuse cu patru ani mai devreme decât susţinea, având 
părinţi francezi care trăiseră în colonia olandeza de la 
Tranqubar, India. La vârsta de cincisprezece ani, aceştia o 
măritaseră pentru bani cu un englez mult mai în vârstă 
decât ea - un anume George Grand. Când avea 
şaptesprezece ani, amantul ei, pe care Grand a ameninţat 
că îl împuşcă, i-a plătit lui Catherine cincizeci de mii de 
rupii ca să părăsească India pentru totdeauna. Această 
sumă de bani i-a permis să trăiască în huzur la Londra şi 
ulterior la Paris. 


556 


La Paris, fusese bănuită de spionaj în favoarea 
britanicilor. Cu puţin timp înainte de Teroare, un slujitor 
de-al ei fusese împuşcat mortal chiar în pragul casei, iar 
Catherine dispăruse. Acum, la mai puţin de un an, ea îl 
găsise pe exilatul Talleyrand la Londra - un om fără titlu, 
fără bani ori ţară, şi având puţine speranţe că lucrurile se 
vor schimba în favoarea lui. De ce? 

În timp ce-i desfăcea panglicile roz ale rochiei din 
mătase, dezvelindu-i umerii, Talleyrand a zâmbit în sinea 
lui. La urma urmelor, îşi construise cariera pe atracţia pe 
care o exercitase asupra femeilor. Ele îi aduseseră bani, 
posturi şi putere. Cum să o învinovăţească pe Catherine 
Grand că-şi folosea talentele remarcabile în acelaşi fel? 
Dar ce voia Catherine de la el? Talleyrand socotea că ştie. 
Ea nu putea dori decât singurul lucru pe care el îl mai 
poseda: o parte din Setul Montglane. 

Cu toate acestea, Talleyrand o dorea pe ea. Deşi ştia că 
era prea versată pentru a fi rămas inocentă, mult prea 
mânată de un interes ca să fie sincer pătimașă, prea 
înşelătoare ca să se încreadă în ea, Talleyrand o dorea cu o 
ardoare pe care nu şi-o putea înfrâna. In ciuda falsităţii şi a 
superficialităţii ei, o dorea. 

Valentine murise. lar dacă şi Mireille fusese ucisă, 
însemna că Setul Montglane îl costase viaţa singurelor 
femei pe care le iubise cu sinceritate. De ce să nu obţină 
ceva în schimbul acelei pierderi? 

A îmbrăţișat-o cu o patimă care-l pârjolea ca o sete 
neostoită. Voia să o posede - iar diavolii care îl torturau să 
fie blestemaţi! 


Ianuarie 1794 


Însă Mireille nu murise şi tocmai se apropia de Londra. 
Se afla pe un vas comercial care străbătea apele 
întunecate ale Canalului Mânecii şi avea să fie surprins 
curând de o furtună. Aflată pe puntea vasului legănat de 
marea agitată, Mireille a zărit în depărtare stâncile albe de 
la Dover. 


557 


În cele şase luni de când o lăsase pe Charlotte Corday în 
locul ei în celula de la închisoarea Bastilia, Mireille 
călătorise mult. Cu banii trimişi de stareță, care îi fuseseră 
daţi odată cu cutia de vopsele, închiriase o mică 
ambarcaţiune pescărească din apropierea Bastiliei, care o 
dusese pe Sena până când, la unul dintre docurile 
întortocheatului fluviu, găsise un vas care urma să plece 
spre Tripoli. Se îmbarcase în secret, iar vasul ridicase 
ancora încă înainte ca Charlotte să fie dusă la locul 
execuţiei. 

În timp ce lăsa în urmă coastele Franţei, Mireille a avut 
impresia că aude scrâşnetul roţilor cotigii care în acele 
clipe o ducea pe Charlotte la ghilotină. A auzit în minte 
paşii grei ai călăului mergând pe eşafod, rostogolirea 
tamburilor, susurul lamei în lungul ei drum de coborâre, 
uralele mulţimii strânse în Piaţa Revoluţiei. Mireille a 
simţit cum lama rece a retezat şi ultimele fire care o 
legaseră de copilărie şi de inocenţă, lăsând-o doar cu 
povara acelei misiuni fatale. Misiunea pentru care fusese 
aleasă: distrugerea Reginei Albe şi strângerea laolaltă a 
tuturor pieselor. 

Însă mai întâi trebuia să ducă la bun sfârşit o altă 
îndatorire. Voia să meargă până în deşert pentru a-şi lua 
copilul. Profitând de acea nouă şansă, trebuia să înfrângă 
şi sugestia lui Shahin de a păstra copilul în calitate de 
Kalim - clarvăzător pentru poporul său. „Dacă e să devină 
profet, i-a spus Mireille, mai bine ca destinul lui să fie 
legat de al meu.“ 

Acum, când vânturile Mării Nordului izbeau pânzele cu 
primii stropi grei de ploaie, Mireille se întreba dacă 
proceda bine venind atât de târziu în Anglia - la 
Talleyrand, căruia îi încredinţase piesele. In acele 
momente, stătea pe punte, cu copilul în poală, şi îl ţinea de 
mână. Îmbrăcat în roba sa neagră, Shahin se afla alături 
de ea şi urmărea cu privirea un alt vas care se lupta cu 
valurile Canalului Mânecii. Shahin, care refuzase să se 
despartă de micul profet, la a cărui naştere slujise de 
moaşă. A ridicat un braţ către norii joşi de furtună ce 


558 


atârnau peste stâncile de calcar din depărtare. 

— Ţara Albă, a zis el încet. Tărâmul Reginei Albe. 
Aşteaptă. Îi simt prezenţa încă de la depărtare. 

— Sper să nu fi ajuns prea târziu, a spus Mireille. 

— Presimt duşmănia, i-a răspuns Shahin. Intotdeauna 
vine odată cu furtuna, ca un dar înşelător din partea 
zeilor... 

A continuat să urmărească vasul care, ridicând pânzele 
în vântul ce se înteţea, dispărea treptat în întunericul ce 
cobora peste marea furtunoasă. Vasul care - lucru neştiut 
lor - îl ducea pe Talleyrand spre Atlantic. 


În timp ce vasul cu pânze aluneca în beznă, Talleyrand 
îşi îndrepta gândurile, nu spre Catherine Grand, ci spre 
Mireille. Perioada iluziilor se încheiase şi, odată cu ele, şi 
viaţa lui Mireille. Iar el, la vârsta de patruzeci de ani, pleca 
să înceapă o viaţă nouă. 

La o adică, s-a gândit el, viaţa nu se sfârşea la patruzeci 
de ani, iar America nu se afla la capătul lumii. Inarmat cu 
scrisori de recomandare către preşedintele Washington şi 
secretarul Trezoreriei, Alexander Hamilton, măcar avea să 
se bucure de o companie buna la Philadelphia. Şi, desigur, 
îl cunoştea pe Jefferson, din perioada cât fusese 
ambasador la Paristf. Acesta demisionase de curând din 
funcţia de Secretar de Stat. 

Cu toate ca nu avea alt atu decât starea bună de 
sănătate şi banii pe care îi obținuse din vânzarea 
bibliotecii sale, avea măcar satisfacția de a poseda acum 
nouă piese din Setul Montglane, în locul celor opt de la 
început. Asta pentru că, în ciuda tuturor uneltirilor 
frumoasei Catherine Grand, el o convinsese că 
ascunzătoarea sa era perfectă şi pentru pionul de aur pe 
care i-l încredinţase ea. L-a pufnit râsul amintindu-şi de 
expresia de pe chipul ei la despărţire - când el încercase 
să o convingă să îl însoţească, în loc să se frământe cu 


48 Thomas Jefferson, preşedinte al SUA între 1801-1809, a fost 
ambasadorul Statelor Unite în Franţa între 1785-1789, după care a 
fost Secretar de Stat între 1789-1793. (n.tr.) 


559 


privire la soarta pieselor pe care le ascunsese atât de bine 
în Anglia! 

Însă bineînțeles ca, datorita întreprinzătorului şi 
vigilentului Courtiade, acestea se aflau într-un cufăr de la 
bordul corăbiei. Curând urmau să aibă un nou cămin. 
Tocmai se gândea la noua lui viaţa când, pe neaşteptate, 
vasul a fost lovit de furtună. 

A ridicat ochii surprins în clipa în care vasul a tresărit 
violent. Tocmai se pregătea să solicite ajutor, când 
Courtiade a intrat precipitat în cabina lui. 

— Monseniore, ni s-a cerut să părăsim de îndată 
cabinele de sub punte, i-a spus valetul pe un ton calm, cum 
îi stătea în obicei. Însă graba cu care aduna piesele Setului 
Montglane din ascunzătoarea aflată într-un cufăr trăda 
gravitatea situaţiei. Căpitanul crede că vasul se va izbi de 
stânci. Trebuie să ne pregătim pentru a ne urca pe bărcile 
de salvare. Deocamdată, marinarii au rămas pe punte ca să 
manevreze pânzele, dar, dacă nu vor reuşi să evite 
stâncile, va trebui să urcăm imediat. 

— Care stânci? a exclamat Talleyrand, sărind în sus de 
spaimă, cât pe ce să răstoarne uneltele de scris şi călimara 
de pe masa. 

— Am trecut de Pointe Barfleur, Monseniore, a spus 
Courtiade încet, ţinând redingota de dimineaţa a lui 
Talleyrand, în timp ce vasul se legăna dintr-o parte în alta. 
Furtuna ne împinge spre coastele Normandiei, a adăugat 
el, şi s-a aplecat să vâre piesele într-o valiză mică. 

— Dumnezeule, a spus Talleyrand, luând valiza în mâna. 
A pornit şchiopătând către uşa cabinei, rezemându-se de 
umărul valetului. Vasul s-a înclinat brusc spre tribord şi 
amândoi au fost azvârliţi în uşa. Trecând cu greutate de 
prag, au ieşit pe culoarul îngust, unde câteva femei 
suspinau şi, printre lacrimi, le porunceau copiilor speriaţi 
să se grăbească. În scurt timp, spaţiul de sub punte gemea 
de lume. 'Ţipetele, plânsetele şi gemetele de spaimă ale 
călătorilor se amestecau cu zgomotele produse de agitația 
şi de răcnetele marinarilor de pe puntea superioara şi cu 
vuietul apelor mării ce se izbeau furioase de copastia 


560 


vasului. 

Apoi, îngroziţi, au simţit cu toţii cum puntea corăbiei le 
fuge de sub picioare, iar trupurile lor se ciocnesc la fel ca 
nişte ouă într-un coş zdruncinat cu putere. Vasul s-a 
afundat, lăsând impresia că nu se va mai opri nicicând. 
Apa a năvălit prin gaura căscată în bordaj, aruncându-i pe 
oameni cât colo, după care corabia s-a izbit scrâşnind de 
stâncile ucigaşe. 


Pe o ploaie rece şi tăioasă, Mireille mergea cu fereală pe 
pietrele rotunde şi alunecoase care pavau străzile din 
Kensington, îndreptându-se către casa cu porţi zăbrelite 
unde ştia că locuia Talleyrand. Cu straiele negre ude până 
la piele, Shahin venea în urma ei, ducându-l pe micul 
Charlot în braţe. 

Lui Mireille nu-i trecuse nicio clipă prin cap că se putea 
ca Talleyrand să fi plecat din Anglia. Cu inima grea, a 
văzut grădina pustie, cu chioşcul părăsit, încă înainte de a 
deschide poarta grădinii, după care s-a uitat lung la 
scândurile bătute în cuie peste ferestrele casei şi la bara 
de fier pusă de-a curmezişul uşii. Cu toate acestea, a intrat 
în curte şi a mers pe poteca pietruită, târându-şi poalele 
fustei prin băltoace până la uşă. 

A bătut, iar bubuiturile au căpătat ecou în casa pustie. 
În timp ce îndura picăturile reci de ploaie cu capul 
descoperit, a avut impresia că aude glasul respingător al 
lui Marat şoptindu-i: „Ai întârziat... ai venit prea târziu!“ S- 
a rezemat de uşă, lăsându-se scăldată de pânza ploii, până 
când a simţit mâna lui Shahin pe sub braţ, îndrumând-o pe 
peluza îmbibată de apă, către adăpostul oferit de chioşc. 

Deznădăjduită, s-a azvârlit cu faţa în jos pe o bancă de 
lemn şi a plâns cu suspine până a simţit ca îi va plesni 
inima. Shahin l-a aşezat pe Charlot pe podea, iar copilul, 
după ce a mers de-a buşilea până s-a apropiat de Mireille, 
s-a agăţat de fusta ei udă ca să se ridice nesigur în 
picioare. Şi-a petrecut mâna mică şi delicată pe după un 
deget de-al femeii şi s-a agăţat de el cu mare putere. 

— Aş, a făcut Charlot, când Mireille l-a privit în ochii 


561 


uimitor de albaştri. 

Copilul s-a încruntat, şi pe faţa serioasă se scurgeau 
picături de ploaie de pe gluga robei lungi. 

Mireille a pufnit în râs. 

— Aş, şi mai ce? a spus ea, dându-i gluga jos de pe cap. 
Apoi i-a ciufulit părul roşcat şi mătăsos. Tatăl tău a 
dispărut. Se zice că eşti profet: cum de nu ai ştiut asta? 

Charlot a privit-o cu gravitate. 

— Aş, a spus el din nou. 

Shahin s-a aşezat pe bancă lângă ea. Faţa lui de şoim, 
uşor albăstrie, ca a tuturor celor din tribul sau, părea şi 
mai misterioasă în lumina stranie ce pătrundea în chioşc 
prin grilajul de lemn, semn că furtuna se înteţea. 

— În deşert, a spus el încet, poţi descoperi un bărbat 
după urmele lăsate de cămila lui, fiindcă fiecare animal 
lasă urme ce pot fi recunoscute, ca şi trăsăturile unui chip. 
Aici, s-ar putea ca urma să fie mai greu de găsit. Numai că 
omul, la fel ca şi cămila, are obiceiurile lui dictate de 
creştere, de conformaţia trupului şi de mers. 

În sinea ei, Mireille a râs la ideea de a urmări mersul 
șontâcăit al lui Talleyrand pe străzile pavate cu piatră de 
râu ale Londrei. Însă, după o vreme, a priceput ce voia să 
spună. 

— Lupul se întoarce mereu la terenul de vânătoare, nu? 
a zis ea. 

— Măcar atât cât să-şi lase mirosul acolo, a spus Shahin. 


Însă lupul al cărui miros îl căutau Mireille şi Shahin 
plecase - şi nu doar din Londra, ci şi de pe corabia eşuată 
pe stâncile care îi sfâşiaseră bordajul. Împreună cu ceilalţi 
pasageri, Talleyrand şi Courtiade stăteau într-una dintre 
bărcile de salvare care se îndreptau spre coasta întunecată 
a Insulelor Canalului, căutând adăpost de furtuna ce se 
înteţea. 

Ceea ce îl făcea pe Talleyrand să se simtă uşurat era 
faptul că acest lanţ de insulițe, aflate atât de aproape de 
apele de coastă ale Franţei, aparţineau de fapt Angliei încă 
de pe vremea lui Wilhelm de Orania. 


562 


Localnicii încă vorbeau o formă veche de franceză 
normandă, pe care nici măcar francezii nu o înțelegeau. Cu 
toate că-şi plăteau zeciuiala către Anglia ca măsură de 
apărare împotriva atacurilor războinice în scop de jaf, ei îşi 
păstraseră vechea lege normandă şi spiritul independent şi 
mândru care îi făcea să devină foarte folositori şi le aducea 
bogaţii la vreme de război. Insulele Canalului erau 
renumite pentru numeroasele naufragii - şi pentru marile 
şantiere navale care puteau repara orice navă, începând cu 
vasele de război şi terminând cu corăbiile de pirați. Iar 
vasul pe care călătorise Talleyrand avea să fie adus la unul 
dintre acele şantiere navale pentru reparaţii. Şi, în acest 
timp, deşi nu avea să se simtă cu totul liniştit acolo, măcar 
nu se găsea pe teritoriu francez, unde ar fi putut fi arestat. 

Barca pe care se aflau el şi Courtiade a ocolit stâncile 
întunecate de granit şi gres pourpre? care tiveau linia 
coastei, iar marinarii au vâslit cu îndârjire ca să învingă 
tăria valurilor, până când au zărit o porţiune mai puţin 
stâncoasă de țărm şi au tras barca pe uscat. Pasagerii 
extenuaţi au mers pe jos prin ploaia apăsătoare, trebuind 
să urce pe poteci înnoroite care treceau prin câmpuri de in 
şi iarbă neagră, ajungând într-un târziu în cel mai apropiat 
oraş. 

Înainte de a-şi căuta un adăpost pentru o perioadă mai 
îndelungată, Talleyrand şi Courtiade s-au oprit la o bodegă 
pentru a se încălzi la un păhărel de coniac, în apropierea 
focului, având asupra lor săculeţul cu piese, rămas întreg 
ca prin minune. Nu era limpede câte săptămâni sau luni 
aveau să rămână pe acea insulă până să-şi poată continua 
călătoria. Talleyrand l-a întrebat pe cârciumar cât de 
repede puteau repara şantierele navale locale un vas care 
suferise avarii mari la chilă şi la bordaj. 

— Mai bine întrebaţi-l pe stăpânul şantierului, i-a 
răspuns omul. Tocmai a văzut epava şi s-a întors acum 
câteva minute. Bea o bere în colţul de colo. 

Talleyrand s-a ridicat şi a traversat încăperea, ajungând 
în dreptul unui bărbat trecut de cincizeci de ani care ţinea 


19 Gresie roşiatica (în franceza, în original) 


563 


halba de bere între ambele mâini. A ridicat privirea, i-a 
văzut pe Talleyrand şi Courtiade stând lângă masă şi le-a 
făcut semn să se aşeze. 

— Sunteţi naufragiaţi, nu? le-a zis el, semn că auzise 
fără să vrea discuţia lui Talleyrand cu cârciumarul. Am 
aflat că vasul mergea spre America. Un loc nefericit. De 
acolo sunt. Mă cuprinde mirarea când văd cum voi, 
francezii, vă buluciţi în America, de parcă ar fi pământul 
făgăduinţei. 

Exprimarea bărbatului trăda bună-creştere şi o educaţie 
aleasă, iar postura lui sugera că-şi petrecuse mai multă 
vreme în şa decât într-un şantier naval. Atitudinea lui arăta 
că fusese obişnuit să comande. Cu toate acestea, tonul 
vocii era marcat de oboseală şi de amărăciune în faţa 
vieţii. Talleyrand a hotărât să afle mai multe despre acel 
om. 

— Pentru mine America este o ţară a făgăduinţei, a spus 
el. Din nefericire, eu nu prea am de ales. Daca mă întorc în 
patria mea, aş fi dus neîntârziat la ghilotină şi, mulţumită 
prim-ministrului Pitt, am fost poftit recent să părăsesc şi 
Marea Britanie. Însă am scrisori de recomandare către 
câţiva dintre cei mai iluştri concetăţeni ai dumneavoastră: 
secretarul Trezoreriei Hamilton şi preşedintele 
Washington. Poate că ei îi vor găsi ceva de lucru unui 
francez nu tocmai tânăr şi sărac. 

— Îi cunosc bine pe amândoi, i-a răspuns străinul. M-am 
aflat multă vreme sub comanda lui George Washington. El 
m-a făcut general de brigadă şi general-maior, dându-mi 
comanda oraşului Philadelphia. 

— De necrezut! a exclamat Talleyrand. „Daca acel 
bărbat deținuse asemenea demnități, ce Dumnezeu căuta 
acolo, pe insulele acelea uitate de lume, ca să repare vase 
care eşuau sau nave ale unor pirați?“ Atunci, poate îmi 
scrieţi o scrisoare de recomandare către preşedintele 
american. Am înţeles că este foarte greu să pătrunzi până 
la... 

— Îmi pare rău, dar referinţele venite din partea unuia 
ca mine v-ar închide toate uşile spre preşedinte, a spus 


564 


bărbatul cu un zâmbet mâhnit. Îngăduiţi-mi să mă prezint. 
Numele meu este Benedict Arnold”. 


Opera,  cazinourile, cluburile de jocuri, saloanele 
literare... Acestea erau locurile pe care socotea Mireille că 
le frecventase Talleyrand. Locuri în care trebuia să 
pătrundă şi ea ca să descopere unde se ascundea, dacă 
mai rămăsese la Londra. 

Însă imediat ce s-a întors la hanul unde îşi luase o 
cameră, a văzut un fluturaş prins cu un bold de zid, iar 
acesta a făcut-o să-şi schimbe toate planurile: 


MAI MARE DECÂT MESMER! 
Uimitoare performanţe de memorare! 
Lăudat de filosofi francezi! 
Neînfrânt în faţa lui Frederick cel Mare, 
Philip Stamma ori de Sire Legal! 

În asta-seara! 
DEMONSTRAŢIE DE ŞAH ÎN ORB 
oferită de renumitul maestru de şah 
ANDRE PHILIDOR 
Cafeneaua Parsloe's 
St. James Street 

Parsloe's de pe St. James Street era o cafenea şi bodegă 
unde activitatea principală era jocul de şah. Între pereţii 
acesteia puteai găsi nu doar crema lumii şahiste 
londoneze, ci şi europene. lar cea mai mare atracţie o 
constituia Andre Philidor, jucătorul francez de şah, care 
devenise faimos în întreaga Europă. 

În acea seară, de cum a deschis uşile grele ale bodegii, 
Mireille a pătruns într-o altă lume - lumea tăcută a 
bogăției. Era înconjurată de lemn masiv, lustruit cu grijă, 
draperii din mătase verde-închis cu ape, covoare groase 
din India, felinare aprinse, cu globuri din sticlă fumurie. 


5 Benedict Arnold (1741-1801) a fost în primele faze ale Revoluţiei 
americane un erou, mai ales după victoria obţinută la Saratoga (1777). 
Ulterior, frustrat că nu fusese promovat, dar şi din diverse alte motive, 
în 1780 a trădat cauza americană, trecând de partea englezilor, care i- 
au acordat gradul de general de brigadă în armata britanică. (n.tr.) 


565 


Încăperea era încă pustie, cu excepţia câtorva servitori 
ce aranjau paharele la bar şi a unui bărbat solitar, trecut 
de cincizeci de ani, care stătea pe un scaun masiv, tapiţat, 
din apropierea uşii. Era şi el foarte masiv, având mijlocul 
cât o bute, fălci grele şi guşă, care îi cădea peste cravata 
din dantelă aurie. Purta o redingotă de catifea de un roşu- 
sângeriu, care se potrivea la culoare cu vinişoarele vizibile 
pe nasul lui mare. Deschizând larg ochii migdalaţi, 
îngropaţi în falduri de grăsime, el s-a uitat cu interes la 
Mireille, dar cu şi mai mult interes la uriaşul cu faţă 
albăstruie, îmbrăcat cu o robă violet, care o urma purtând 
în braţe un copilaş cu părul roşcat! 

Dând de duşcă băutura pe care o mai avea în pahar, 
bărbatul a pus recipientul pe masă cu un bufnet, cerându-i 
barmanului să i-l umple. Apoi s-a ridicat cu greutate în 
picioare şi a pornit către Mireille, legănându-se de parcă s- 
ar fi aflat pe puntea unei corăbii lovite de furtună. 

— N-am mai văzut niciodată o roşcovană atât de 
frumoasă, a spus el, cu glas nu tocmai sigur. Pletele 
roşcat-aurii care frâng inima oricărui bărbat şi pentru care 
pornesc şi războaie - amintindu-mi de mohorâta Deirdre?!. 
Apoi şi-a smuls peruca ridicolă de pe ţeastă şi a fluturat-o 
cu o plecăciune batjocoritoare, examinând-o pe Mireille 
din cap până în picioare. După aceea, ametit de băutură, 
şi-a vârât peruca pudrată în buzunar, i-a luat mâna lui 
Mireille şi i-a sărutat-o cu un aer galant. 

— O femeie misterioasă, cum nu se poate mai exotică, în 
acest loc! Daţi-mi voie să mă prezint: sunt James Boswell 
de Affleck, avocat prin vocaţie, istoric prin înclinaţie şi 
descendent din voioasa familie regală a Stuarţilor. 

Apoi a dat din cap către ea, abia reţinându-şi un sughiţ 
şi a întins un braţ îndoit în faţă. Mireille a aruncat o privire 
spre Shahin, a cărui faţă a rămas imperturbabilă, deoarece 
nu înţelegea deloc engleza. 

— Nu sunteţi cumva domnul Boswell care a scris celebra 
Istorie a Corsicii? a întrebat Mireille în engleză, cu un 


51 Deirdre - personaj legendar irlandez, despre care se afirmă că a 
provocat decăderea Irlandei. (n.tr.) 


566 


accent fermecător. I se părea o coincidenţă extraordinară. 
Întâi Philidor, apoi Boswell, despre care Letizia 
Buonaparte avusese atât de multe de povestit - ambii 
prezenţi în acelaşi club. Poate că asta nu era defel o simplă 
întâmplare. 

— În carne şi oase, i-a răspuns Boswell legănându-se pe 
picioare şi rezemându-se de ea, de parcă Mireille ar fi 
trebuit să-i ofere sprijin. După accentul tău presupun ca 
eşti franţuzoaică. Se întâmplă cumva să nu aprobi părerile 
liberale pe care eu, ca tânăr, le-am exprimat împotriva 
guvernului ţării dumitale? 

— Dimpotrivă, domnule, l-a asigurat Mireille, părerile 
dumneavoastră mi s-au părut fascinante. lar în Franţa 
avem un nou guvern - mai apropiat de cel pe care 
dumneavoastră şi domnul Rousseau l-aţi propus cu multă 
vreme în urmă. L-aţi cunoscut pe acest domn, adevărat? 

— I-am cunoscut pe toţi, a spus el, pe un ton nepăsător. 
Pe Rousseau, Paoli, Garrick, Sheridan, Johnson - pe toţi 
marii bărbaţi, indiferent de poziţia lor socială. Ca orice bun 
soldat, îmi fac patul în noroaiele istoriei... Apoi a ciupit-o 
uşor de bărbie. Dar şi în alte locuri, a spus el, cu un hohot 
neruşinat de râs. 

Ajunseseră la masa lui, unde pe Boswell îl aştepta deja 
un alt pahar de băutură. Ridicându-l, a luat o înghiţitură 
sănătoasă. Mireille l-a măsurat cu îndrăzneală. Deşi era 
beat, Boswell nu era câtuşi de puţin prost. Şi sigur nu era 
o simplă coincidenţă faptul că doi oameni care aveau 
legătură cu Setul Montglane se găseau acolo în acea seara. 
Trebuia să se poarte cu precauţie, deoarece mai puteau fi 
prezenţi şi alţii. 

— Şi îl cunoaşteţi şi pe cel care va face demonstraţia în 
această seară - pe domnul Philidor? a întrebat ea cu un aer 
nevinovat, cu toate că, sub calmul aparent, inima îi bătea 
nebuneşte. 

— Toţi cei care iubesc şahul manifestă interes faţa de 
renumitul dumneavoastră conaţional, i-a răspuns Boswell, 
ducând paharul spre buze. Aceasta este prima lui apariţie 
în public după o absenţă destul de lungă. A avut unele 


567 


probleme de sănătate. Dar probabil că ştiţi acest lucru. Şi, 
daca tot sunteţi aici în seara asta - să înţeleg că jucaţi? 

În ciuda stării de ameţeală, ochii lui migdalaţi 
deveniseră atenţi, ceea ce dădea o noua greutate întrebării 
cu dublu înţeles. 

— Tocmai de aceea am venit, domnule, a spus Mireille, 
abandonând farmecul şi nevinovăția de şcolăriţă şi 
privindu-l cu un zâmbet mai serios. Întrucât se pare că îl 
cunoaşteţi pe acest domn, v-aş ruga să aveţi amabilitatea 
de a ne face cunoştinţă când va sosi. 

— Voi fi extrem de încântat să o fac, desigur, a spus 
Boswell, cu toate că tonul său sugera altceva. De fapt, se 
află deja aici. Se fac ultimele pregătiri într-o altă încăpere. 

Apoi, oferindu-i braţul, a condus-o pe Mireille într-o 
cameră ai cărei pereţi erau lambrisaţi cu lemn şi aveau 
candelabre mari din alamă. Shahin i-a urmat tăcut. 

Inăuntru se strânseseră deja câteva persoane. Un bărbat 
înalt, deşirat, cu puţin mai în vârstă decât Mireille, având 
pielea palidă şi un nas ca un plisc, aranja piesele pe una 
dintre tablele de şah din centrul încăperii. Alături de 
aceste mese stătea un individ scund, bine clădit, trecut de 
treizeci de ani, cu părul bogat de culoare nisipie, care îi 
cădea în bucle moi peste faţă. Acesta vorbea cu un bărbat 
mai în vârsta, cocârjat, care stătea cu spatele la Mireille. 

Ea şi Boswell s-au apropiat de mese. 

— Dragul meu Philidor, a strigat Boswell, bătându-l cu 
putere pe bărbatul mai vârstnic pe umăr, te întrerup ca să- 
ţi prezint această frumuseţe răpitoare din patria ta! 

L-a ignorat pe Shahin, care urmărea totul cu ochi negri 
ca de şoim, deşi rămăsese în apropierea uşii. 

__ Bărbatul s-a întors şi a privit-o pe Mireille drept în ochi. 
Imbrăcat în stilul demodat de pe vremea lui Ludovic al XV- 
lea - deşi redingota din catifea şi ciorapii de mătase 
păreau să fi cunoscut vremuri mult mai bune -, Philidor 
arăta ca un aristocrat în ceea ce privea ţinuta şi 
demnitatea. Cu toate că era înalt, părea la fel de fragil ca o 
petală uscată, deoarece pielea lui translucidă era aproape 
la fel de albă ca şi peruca pudrată. A făcut o uşoară 


568 


plecăciune şi şi-a lipit buzele de mâna lui Mireille. Apoi i s- 
a adresat cu mare sinceritate. 

— Doamnă, rareori poţi găsi o frumuseţe atât de 
sclipitoare lângă o tablă de şah. 

— Însă şi mai rar să o găseşti la braţul unui ţap bătrân 
precum Boswell, a intervenit insul cu păr nisipiu, 
întorcându-şi ochii negri şi pătrunzători spre Mireille. În 
timp ce şi el s-a înclinat să îi sărute mâna, bărbatul înalt cu 
nasul coroiat s-a apropiat, aşteptând să facă acelaşi lucru. 

— Până n-am intrat în acest club, n-am avut plăcerea de 
a-l întâlni pe domnul Boswell, le-a spus Mireille celor 
strânşi în jurul ei. Eu am venit să-l cunosc pe monsieur 
Philidor. Sunt o mare admiratoare a domniei sale. 

— La fel şi noi! a aprobat-o primul dintre tineri. Mă 
numesc William Blake, iar acest ţap tânăr care 
scormoneşte pământul cu copita este William Wordsworth. 
Doi William la preţul unuia singur. 

— Aşadar, o încăpere plină de scriitori, a adăugat 
Philidor. Cu alte cuvinte, o lume plină de sărăntoci, pentru 
că aceşti doi William susţin că sunt poeţi. 

Mintea lui Mireille a început să lucreze cu febrilitate, în 
încercarea de a-şi aminti ce auzise despre cei doi poeţi. Cel 
mai tânăr, Wordsworth, fusese la Clubul Iacobin şi îi 
întâlnise pe David şi pe Robespierre, care îl cunoşteau pe 
Philidor. Aşa îi povestise David. Şi-a adus aminte şi de 
Blake, al cărui nume era deja cunoscut în Franţa pentru că 
scrisese opere de un mare misticism, unele chiar despre 
Revoluţia Franceză. Cum se legau oare toate acestea? 

— Aţi venit să asistați la demonstraţia de partide jucate 
în orb? a întrebat-o Blake. Această realizare este atât de 
deosebită, încât Diderot a imortalizat-o în Enciclopedia sa. 
Demonstrația va începe curând. Între timp, noi o să ne 
mobilizam resursele financiare ca să vă oferim un coniac... 

— Aş prefera nişte informaţii, a spus Mireille, hotărâtă 
să preia iniţiativa şi gândindu-se că nu va mai avea prilejul 
de a-i vedea pe aceşti bărbaţi împreună, deoarece prezenţa 
lor acolo trebuia să aibă o motivaţie, astfel că a urmat: 
Vedeţi dumneavoastră, pe mine mă interesează un alt joc 


569 


de şah, după cum a bănuit şi domnul Boswell. Ştiu ce a 
încercat să descopere în Corsica cu mulţi ani în urmă, şi ce 
căuta Jean-Jacques Rousseau. Mai ştiu şi ce a aflat domnul 
Philidor de la marele matematician Euler cât a trăit în 
Prusia şi ceea ce dumneavoastră, domnule Wordsworth, aţi 
aflat de la David şi Robespierre. 

— Nu pricepem ce spui, a intervenit Boswell, cu toate că 
Philidor pălise şi căuta un scaun să se aşeze. 

— Ba da, domnilor, ştiţi prea bine despre ce vorbesc, a 
spus Mireille, profitând de avantajul surprizei, timp în care 
cei patru bărbaţi se holbau la ea. Mă refer la Setul 
Montglane, despre care doriţi să discutaţi în această 
seară... Nu vă mai uitaţi atât de îngroziţi la mine. Credeţi 
că m-aş afla aici, dacă nu v-aş cunoaşte planurile? 

— Nu ştie nimic, a spus Boswell. Curând vor începe să 
sosească oamenii care vor să asiste la demonstraţie. Vă 
sugerez să amânăm această discuţie... 

Wordsworth turnase apă într-un pahar pe care i l-a 
întins lui Philidor, care părea pe punctul de a leşina. 

— Cine sunteţi? a întrebat-o maestrul de şah pe Mireille, 
uitându-se la ea de parcă ar fi văzut o stafie. 

Mireille a inspirat adânc. 

— Mă numesc Mireille şi vin de la Montglane, a spus ea. 
Ştiu că Setul Montglane există, pentru că piesele lui mi-au 
trecut prin mână. 

— A, eşti pupila lui David! a exclamat Philidor cu o 
tresărire de mirare. 

— Cea care a dispărut! a spus Wordsworth. Cea pe care 
o căutau... 

— Trebuie să ne sfătuim cu cineva mai întâi, s-a grăbit 
să spună Boswell. Inainte de a continua... 

— Nu avem vreme, l-a întrerupt Mireille. Dacă-mi veţi 
spune ce ştiţi, voi avea şi eu încredere să vă spun câte 
ceva. Dar acum... nu altă dată. 

— Aşadar, ne propui un târg, dacă înţeleg eu bine, a zis 
Blake, pășind încoace şi încolo, parcă pierdut în gânduri. 
Trebuie să mărturisesc că mă interesează acest set din 
motive personale. Motivele grupului tău, dragul meu 


570 


Boswell, nu mă privesc, indiferent care ar fi ele. Eu am 
aflat de piese în alt mod, auzind o voce venind de nicăieri... 
— Eşti un neghiob! a strigat Boswell, lovind cu pumnul 
în masă ca un beţivan. Consideri că fantoma fratelui tău îţi 
dă drept unic la acest set de piese. Mai sunt şi alţii care-i 
cunosc valoarea - şi nu se lasă copleşiţi de misticism. 

— Dacă socoteşti că motivele mele sunt prea pure, s-a 
răstit Blake la el, nu trebuia să mă inviţi să particip la 
cabala din această seară. Cu un surâs glacial, s-a întors 
către Mireille, ca să-i explice. Fratele meu, Robert, a murit 
în urma cu câţiva ani. N-am iubit pe nimeni mai mult pe 
acest pământ. Când i-a părăsit trupul, spiritul lui mi-a 
vorbit suspinând şi cerându-mi să caut Setul Montglane, 
izvorul şi sursa tuturor misterelor de la începutul 
timpurilor. Domnişoară, dacă ştii ceva despre acest lucru, 
voi fi încântat să-ţi împărtăşesc puţinul pe care îl cunosc. 
Şi Wordsworth îmi va urma exemplul, dacă nu mă înșel. 

Îngrozit, Boswell s-a răsucit pe călcâie şi a ieşit valvârtej 
din încăpere. Philidor s-a uitat dojenitor la Blake, şi şi-a 
lăsat mâna pe braţul lui, de parcă l-ar fi prevenit în 
legătură cu ceva. 

— Poate că, în cele din urmă, a spus Blake, fratele meu 
se va odihni în pace. 

A condus-o pe Mireille către un loc din partea din spate 
a camerei şi a plecat să-i aducă paharul de coniac, în 
vreme ce Wordsworth l-a ajutat pe Philidor să se aşeze la 
masa din centru. Înăuntru au început să sosească oaspeţii, 
iar Shahin a venit cu Charlot în braţe şi s-a aşezat în 
spatele lui Mireille. 

— Cel beat a ieşit din clădire, i-a spus Shahin cu 
discreţie. Presimt primejdia. La fel şi Al-Kalim. Trebuie să 
plecăm de aici cât mai curând. 

— Încă nu, a zis Mireille. Întâi vreau să aflu ceva. 

Blake s-a întors cu paharul şi s-a aşezat lângă Mireille. 
Ultimii dintre oaspeţi îşi ocupau locurile atunci când 
Wordsworth li s-a alăturat din nou. Un bărbat a explicat 
regulile de joc, iar Philidor a rămas legat la ochi în faţa 
tablei de joc. Cei doi poeţi s-au aplecat spre Mireille, iar 


571 


Blake a început să-i spună cu glas scăzut: 

— În Anglia se cunoaşte o întâmplare legată de faimosul 
filosof francez François-Marie Arouet, pe care îl ştim şi sub 
numele de Voltaire. De Crăciun, în 1725 - cu mai bine de 
treizeci de ani înainte de naşterea mea -, Voltaire a 
condus-o într-o seară pe actriţa Adrienne Lecouvreur la 
Comedia Franceză din Paris. În timpul pauzei, Voltaire a 
fost insultat public de Cavalerul de Rohan Chabot, care a 
strigat în holul teatrului: „Domnule Voltaire, domnule 
Arouet - de ce nu te hotărăşti care ţi-e adevăratul nume?“ 
Voltaire, care găsea întotdeauna un răspuns usturător, i-a 
zis: „Numele meu începe cu mine - al tău se termină cu 
tine“. La scurta vreme după aceea, cavalerul a pus şase 
răufăcători să-l bată pentru acel răspuns. In ciuda 
interdicţiei duelului, a urmat Blake, filosoful a mers la 
Versailles şi a cerut în mod deschis satisfacţie din partea 
cavalerului. Pentru demersul lui, a fost azvârlit într-o 
celulă din închisoarea Bastiliei. În timp ce se perpelea 
acolo, i-a venit o idee. Rugând autorităţile să nu îl lase să 
mucezească din nou în închisoare, el a propus ca mai 
curând să fie exilat în Anglia. 

— Se spune, a intervenit Wordsworth, că în perioada 
primei sale întemniţări la Bastilia, Voltaire a descifrat un 
manuscris secret legat de Setul Montglane. De astă dată s- 
a gândit să călătorească în Anglia pentru a-i prezenta 
problema drept un soi de şaradă faimosului nostru 
matematician şi om de ştiinţa Sir Isaac Newton, pentru a 
cărui operă avea o mare admiraţie. Newton îmbătrânise şi 
era bolnav, astfel că nu mai ţinea să-şi continue opera, 
care nu-l mai stimula. Voltaire s-a oferit să-i asigure 
stimulentul necesar, invitându-l, nu numai să descifreze 
acelaşi manuscris, ci să descâlcească adevărul său mai 
profund. Pentru că, stimată doamnă, se spune că acest 
manuscris descria un mare secret care a fost îngropat 
odată cu Setul Montglane: o formulă cu puteri nebănuite. 

— Ştiu asta, a rostit Mireille printre dinţi, în vreme ce 
desfăcea degetele lui Charlot din părul ei. Restul celor 
prezenţi erau cu ochii pironiţi asupra tablei de şah din 


572 


mijlocul încăperii, unde lui Philidor, legat la ochi, i se 
anunţa mutarea adversarului sau, iar el, aflat cu spatele la 
tablă, îşi anunţa mutarea de răspuns. 

— lar Sir Isaac Newton a reuşit să rezolve şarada? a 
întrebat ea grăbită, simțind nerăbdarea lui Shahin, care ar 
fi vrut să plece de acolo cât mai repede. 

— Exact, i-a răspuns Blake. Tocmai asta doream să vă 
spunem. Acesta a fost ultimul lucru pe care l-a făcut - 
pentru că în anul următor a murit... 


POVESTEA CELOR DOI POEȚI 


Voltaire abia trecuse de treizeci de ani - iar Newton 
avea optzeci şi trei - atunci când cei doi s-au întâlnit la 
Londra, în mai 1726. Newton trecuse printr-o criză cu 
treizeci de ani înainte. De atunci, publicase foarte puţine 
lucruri de importanţă ştiinţifică. 

Când s-au întâlnit, Voltaire, zvelt, cinic şi cu un spirit 
extrem de tăios, a fost probabil deconcertat de Newton, un 
bărbat gras, roşu la faţă, cu o coamă de păr alb şi blând 
din fire, aproape docil. Cu toate că era adulat în societate, 
Newton rămăsese un om singuratic, care vorbea puţin şi-şi 
păstra cu străşnicie gândurile cele mai profunde - spre 
deosebire de mai tânărul său admirator francez, care 
fusese deja închis de două ori în Bastilia pentru lipsă de 
tact şi temperament nestăpânit. 

Insă Newton se lăsa întotdeauna sedus de câte o 
problemă, fie ea de matematică sau de natură mistică. În 
momentul în care Voltaire a sosit cu manuscrisul său ocult, 
Sir Isaac l-a luat imediat şi a dispărut cu el vreme de 
câteva zile, făcându-l pe poet să nu ştie cum să 
reacționeze. Într-un târziu, l-a invitat pe Voltaire în biroul 
sau, un loc plin de aparate optice şi cu pereţii căptuşiţi de 
cărţi vechi şi mucegăite. 

— N-am publicat decât o mică parte din operele mele, i-a 
spus omul de ştiinţă filosofului. lar asta, doar la 
insistenţele celor de la Societatea Regală. Acum sunt 
bătrân şi bogat, şi pot face ce-mi place - însă refuz în 


573 


continuare să le public. Conaţionalul tău, cardinalul 
Richelieu, a înţeles ce înseamnă astfel de rezerve, altfel nu 
şi-ar fi scris jurnalul folosind un cod. 

— Aşadar, l-aţi descifrat? a întrebat Voltaire. 

— Da, şi nu numai atât, a spus matematicianul cu un 
zâmbet, conducându-l pe Voltaire spre colţul biroului său, 
unde se afla o ladă foarte mare din metal, încuiată. A scos 
o cheie din buzunar şi s-a uitat atent la francez. Asta e 
cutia Pandorei. Să o deschidem? a zis el. 

După ce Voltaire s-a grăbit să aprobe, Newton a răsucit 
cheia în broasca ruginită. 

Acolo ţinea manuscrise vechi de sute de ani, unele 
aproape fărâmiţându-se din cauză că fuseseră neglijate 
atâţia ani. Însă majoritatea erau uzate, iar Voltaire a 
bănuit ca fuseseră îndelung consultate de Newton. În timp 
ce acesta le scotea cu mişcări iubitoare din lada, Voltaire 
citea cu surprindere titlurile: De Occulta Philosophia, The 
Musaeum Hermeticum,  Transmutatione  Metallorum... 
Cărţi eretice de Al-Jabir, Paracelsus, Villanova, Agrippa, 
Lully. Lucrări de magie neagră, interzise de orice biserică 
creştină. Lucrări de alchimie - zeci de asemenea cărţi - şi, 
sub toate, învelite ordonat în hârtie, mii de pagini de note 
şi analize experimentale scrise chiar de Newton. 

— Dar sunteţi cel mai mare susţinător al raţiunii din 
acest secol! a spus Voltaire, privind uluit la cărţile şi 
hârtiile acelea. Cum puteţi să vă scăldaţi în mocirla 
misticismului şi a magiei? 

— Nu e magie, l-a corectat Newton, ci ştiinţă. Cea mai 
primejdioasă dintre toate, al cărei scop este modificarea 
cursului firesc al naturii. Rațiunea a fost inventată de om 
pentru a-l ajuta să descifreze formulele create de 
Dumnezeu. În tot ce există în natură există un cod - şi 
fiecare cod are o cheie. Am recreat multe experimente ale 
vechilor alchimişti, însă acest document pe care mi l-ai dat 
susţine că cheia supremă se găseşte în Setul Montglane. 
Dacă ar fi adevărat, aş renunţa la tot ce am descoperit - 
tot ce am inventat - ca să petrec o oră singur cu acele 
piese. 


574 


— lar această „cheie supremă“ v-ar dezvălui ceva ce nu 
aţi reuşit să descoperiţi prin cercetări şi experimente? l-a 
întrebat Voltaire. 

— Piatra, i-a răspuns Newton. Cheia tuturor secretelor. 


Când poeţii s-au oprit să-şi recapete suflul, Mireille s-a 
întors imediat spre Blake. Murmurele publicului din timpul 
partidei în orb acoperiseră cu totul discuţia lor. 

— Şi ce voia să spună prin piatră? a întrebat ea, 
prinzându-l strâns pe poet de braţ. 

— A, era să uit, a zis Blake şi a pufnit în râs. Am studiat 
chiar eu aceste lucruri, de aceea presupun că toată lumea 
ştie de ele. Scopul oricărui experiment de alchimie este de 
a descoperi o soluţie care să se reducă la o bucată 
alcătuită dintr-o pudră roşcată - cel puţin, aşa este ea 
descrisă. Am citit hârtiile lui Newton. Cu toate că, datorită 
unui sentiment de stânjeneală - deoarece nimeni nu 
crezuse cu adevărat că el îşi petrecuse atât de mult timp 
cu asemenea nimicuri -, aceste lucrări nu au fost 
publicate, dar din fericire nici distruse. 

— Şi ce este acea bucată alcătuită dintr-o pudră roşcată? 
a insistat Mireille, care devenise atât de curioasă, încât îi 
venea să tipe. Din spatele ei, Charlot a tras-o de fustă. Însa 
ea nu avea nevoie de un profet pentru a afla că zăbovise 
acolo prea multa vreme. 

— Păi, asta este, a spus Wordsworth, aplecându-se în 
faţă, cu ochii sclipind de emoție. Această bucată roşiatică 
este piatra. O părticică din ea, combinată cu un metal 
comun, se transforma în aur. Dacă este dizolvată şi 
înghițită, se crede că lecuieşte orice boală. I se spune 
piatra filosofală... 

Mireille a analizat cu febrilitate tot ce ştia. Pietrele 
sacre venerate de fenicieni, piatra albă descrisă de 
Rousseau, încastrată în zidul din Veneţia: „Dacă omul ar 
putea spune şi face exact ceea ce gândeşte, suna 
inscripţia, ar descoperi cum s-ar putea transforma“. 
Regina Albă plutea pe zidul din faţa ochilor «i, 
transformând un bărbat într-un zeu... 


575 


Brusc, Mireille s-a ridicat. Luaţi prin surprindere, 
Wordsworth şi Blake au sărit în picioare. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat în şoaptă tânărul 
Wordsworth. 

Câţiva oameni se uitaseră în jur, iritaţi de zgomotul care 
tulbura partida de şah. 

— Trebuie să plec, a spus Mireille, sărutându-l pe obraz, 
ceea ce l-a făcut să roşească. Apoi s-a răsucit spre Blake, 
pe care l-a prins de mână. Sunt în primejdie, nu mai pot 
rămâne. Dar nu vă voi uita. 

S-a întors urmată de Shahin, care s-a ridicat şi a pornit 
după ea ca o umbră. Curând au ieşit amândoi din încăpere. 

— Cred că ar trebui să o urmărim, a zis Blake. Dar 
socotesc totuşi ca vom mai auzi de ea. O femeie ieşită din 
comun, nu eşti de acord? 

— Ba da, a zis Wordsworth. O şi văd într-un poem. Apoi, 
observând expresia de îngrijorare de pe faţa lui Blake, a 
izbucnit în râs. A, nu într-unul de-al meu! De-al tău... 

Mireille şi Shahin au trecut grăbiţi prin încăperea 
cealaltă, simțind cum tălpile li se scufundă în covorul gros 
şi moale. Abia dacă le-a observat cineva trecerea lor 
grăbită, ca a unor fantome. Când au ajuns în stradă, 
Shahin a prins-o pe Mireille de mână şi a tras-o aproape de 
un zid întunecat. Din braţele lui, Charlot a privit prin 
bezna umedă cu ochi ca de pisică. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Mireille în şoaptă, însă 
Shahin şi-a dus un deget la buzele ei. Ea şi-a încordat 
privirea să vadă prin întuneric, şi abia apoi a auzit un 
zgomot de paşi pe pavajul ud. A zărit două siluete neclare 
grăbindu-se prin ceaţă. 

Cele două umbre s-au apropiat pe furiş de uşa clubului 
Parsloe's, aflându-se doar la câteva palme de locul în care 
se ascunseseră Shahin şi Mireille. Până şi Charlot 
rămăsese tăcut ca un şoricel. Uşa clubului s-a deschis, 
luminând cele două siluete din stradă. Una era cea a 
masivului Boswell, înveşmântat cu o capă lungă, de 
culoare întunecată. Cealaltă... Mireille a rămas cu gura 
căscată. 


576 


Era o femeie, zveltă şi frumoasă, care şi-a azvârlit pe 
spate gluga. De sub ea s-a revărsat părul blond al lui 
Valentine! Era Valentine! Lui Mireille i-a scăpat un suspin 
înfundat şi a dat să facă un pas în faţă, ieşind la lumină, 
însă, cu o mână ca de fier, Shahin a oprit-o. Furioasă, s-a 
răsucit spre el, dar bărbatul s-a apropiat imediat de 
urechea ei şi i-a şoptit: 

— Regina Albă. 

Mireille s-a întors îngrozită, iar uşa clubului s-a închis, 
lăsându-i din nou în bezna. 


Insulele Canalului Mânecii 
Februarie 1794 


În săptămânile de şedere acolo, aşteptând să se repare 
vasul care urma să-l duca în America, Talleyrand a găsit 
multe momente prielnice pentru a-l cunoaşte mai bine pe 
Benedict Arnold, faimosul general care-şi trădase ţara, 
devenind spion al guvernului britanic. 

Stând împreună la o partidă de dame ori de şah, cei doi 
bărbaţi formau un cuplu ciudat. Fiecare dintre ei avusese o 
carieră strălucită, deținuse funcţii de vază, se bucurase 
deopotrivă de respectul celor de rând şi al mai-marilor. 
Însă amândoi dăduseră naştere unor duşmănii care îi 
costaseră bunul renume şi bunăstarea. După ce se aflase 
de trădarea lui şi se întorsese în Anglia, Arnold 
descoperise că nu-l aştepta nicio funcţie în armată. 
Devenise obiect de dispreţ, fiind lăsat să se descurce 
singur. Asta explica situaţia în care îl găsise Talleyrand. 

Însă, deşi Arnold nu avea cum să-i ofere scrisori de 
recomandare către americani aflaţi în poziţii de conducere, 
Talleyrand a descoperit că acesta îi putea pune la 
dispoziţie informaţii despre ţara spre care urma să 
călătorească în curând. Vreme de săptămâni întregi, îl 
sâcâise pe stăpânul şantierul naval cu o sumedenie de 
întrebări. lar acum, în ultima zi de şedere acolo, înainte ca 
vasul să ridice ancora spre Lumea Noua, Talleyrand 
continua să-l chestioneze, în timp ce jucau o partida de 


577 


şah. 

— Cu ce se ocupă lumea în timpul liber? l-a întrebat 
Talleyrand. Există acolo saloane literare ca în Anglia sau în 
Franţa? 

— După ce ai părăsit Philadelphia sau New Yorkul - care 
s-a umplut de imigranţi olandezi -, nu găsești decât orășele 
de frontieră. Seara, oamenii stau în preajma sobei cu o 
carte ori joacă o partidă de şah, aşa cum facem noi acum. 
În afara Coastei de Est, în restul ţării aproape că nu există 
viaţă socială. Însă şahul a devenit un fel de distracţie 
naţională. Se spune că până şi vânătorii de animale pentru 
blană îşi iau cu ei un set de piese în expedițiile lor. 

— Chiar aşa? s-a mirat Talleyrand. Nu credeam că 
nivelul intelectual al unor colonii, până recent izolate, este 
atât de ridicat. 

— Eu n-aş vorbi de nivelul intelectual, a spus Arnold, ci 
de moralitate. Cel puţin, aşa văd ei lucrurile. Cred că ai 
citit lucrarea lui Benjamin Franklin care este atât de 
răspândită în America, nu? Se cheamă Morala şahului?, şi 
vorbeşte despre felul în care, în viaţă, putem învăţa multe 
lucruri prin studierea atentă a jocului de şah. A pufnit în 
râs cu amărăciune, şi-a ridicat capul de la tablă şi l-a privit 
pe Talleyrand drept în ochi, după care a adăugat: Franklin 
a dorit foarte mult să rezolve enigma Setului Montglane. 

Talleyrand s-a uitat pătrunzător la el. 

— La ce te referi? l-a întrebat. Vrei să spui că legenda 
aceea ridicolă a ajuns până şi pe ţărmul celalalt al 
Atlanticului? 

— Ridicolă ori ba, a spus Arnold cu un zâmbet pe care 
Talleyrand nu l-a înţeles pe deplin, se afirmă că Ben 
Franklin şi-a petrecut viaţa încercând să descifreze 
enigma. În perioada cât a fost ambasador în Franţa, s-a 
dus chiar până la Montglane. E vorba despre un loc din 
sudul Franţei, adevărat? 

— Ştiu unde se află, s-a grăbit Talleyrand sa răspundă. 
Dar ce căuta? 

— Ce altceva decât jocul de şah al lui Carol cel Mare? Eu 


52 Acest eseu a fost scris de Benjamin Franklin în 1779. (n.tr.) 
578 


am crezut că aici toată lumea ştie de el. S-a spus că a fost 
îngropat la Abația Montglane. Benjamin Franklin a fost un 
matematician de excepţie şi un mare jucător de şah. Ela 
elaborat un Circuit al Calului despre care a susţinut că 
reprezenta felul în care era aşezat Setul Montglane. 

— Aşezat? s-a mirat Talleyrand, simțind un fior de 
gheaţă coborându-i pe şira spinării, când a înţeles ce 
sugerau cuvintele celuilalt. Nici măcar în America, la mii 
de kilometri de ororile prin care trecea Europa, nu avea să 
scape de spectrul acelui set de piese blestemat care îi 
afectase atât de mult viaţa. 

— Da, a spus Arnold, mutând o piesă pe tabla de şah. 
Trebuie să vorbeşti cu Alexander Hamilton, care este 
mason. Se afirmă că Franklin a descifrat o parte a formulei 
- şi i-a transmis-o acestuia înainte de a muri... 


579 


AL OPTULEA CAREU 


— În sfârşit, am atins al optulea careu! a 
exclamat ea. Vai, ce fericită sunt că am 
ajuns până aici! Dar ce este chestia asta de 
pe capul meu? a strigat ea speriată... şi apoi 
a ridicat-o şi a aşezat-o în poală ca să-şi dea 
seama ce putea fi. 

Era o coroană de aur. 


Prin oglindă 
LEWIS CARROLL 


M-am târât afară din apă spre ţărmul stâncos în formă 
de semilună, care se afla în faţa pădurii de pini, aproape 
leşinată după câtă apă sărată înghiţisem. Cu toate acestea, 
eram în viaţă. Şi, întâmplător, Setul Montglane fusese 
acela care mă salvase de la moarte. 

Greutatea pieselor din geanta de umăr mă trăsese la 
fund, îndepărtându-mă din calea gloanţelor cu care 
seceraseră apa oamenii lui Sharrif, de îndată ce sărisem. 
Cum apa avea trei metri adâncime, am putut păși pe 
fundul nisipos al mării, târând geanta după mine, 
strecurându-mă pe pipăite printre bărcile de pescuit, până 
când am reuşit să-mi scot nasul afară din apă ca sa respir. 
La adăpostul ambarcaţiunilor pescăreşti şi profitând de 
beznă, mi-am croit drum de-a lungul zonei de apă mică. 

Am deschis ochii abia după ce am ajuns pe plajă, 
încercând să descopăr, oarecum disperată, locul exact în 
care ajunsesem. Cu toate că era ora nouă şi aproape 
întuneric, am reuşit să zăresc licărul câtorva lumini care 
îmi aminteau de portul Sidi-Fredj, situat la aproximativ trei 
kilometri depărtare. Dacă nu eram prinsă, puteam ajunge 
acolo şi pe jos, dar unde se afla Lily? 


580 


Mi-am pipăit geanta de umăr din care şiroia apa şi am 
vârât mâna înăuntru. Toate piesele erau la locul lor. Doar 
Dumnezeu putea şti dacă pierdusem ceva cât târâsem 
geanta prin nisipul noroios de pe fund, însă manuscrisul 
meu, vechi de doua sute de ani, era adăpostit într-o pungă 
impermeabila, în care îmi ţineam şi articolele de machiaj. 
Speram ca ea să nu fi permis pătrunderea apei. 

Tocmai îmi planificam următoarea mişcare, când, din 
apă, a apărut ceva care se târâia la câţiva metri de plajă. 
În lumina violacee a asfinţitului, arăta ca un pui abia ieşit 
din găoace, însă hămăitul scurt pe care l-a scos atunci 
când, abia ţinându-se pe picioare, a pornit spre mine şi mi 
s-a aruncat în braţe, nu lăsa loc de îndoială că era vorba de 
Carioca, pe jumătate înecat. Nu aveam cum să-l usuc, 
pentru că şi eu eram udă leoarcă. De aceea, l-am ridicat, l- 
am pus la subsuoară şi m-am îndreptat spre pădurea de 
pini, prin care puteam scurta drumul spre casă. 

Îmi pierdusem un pantof în apă, astfel că l-am 
abandonat şi pe celălalt, pornind desculţă pe covorul 
moale alcătuit din ace de pin şi încercând să mă orientez 
ca să mă îndrept spre port. Mergeam de aproape un sfert 
de oră, când, din apropiere, am auzit pocnetul unei 
crenguţe rupte sub pasul cuiva. Am rămas nemişcată şi l- 
am mângâiat pe Carioca, deoarece începuse să tremure, 
rugându-mă să nu aibă aceeaşi reacţie ca în peştera cu 
lilieci. 

Însă nu mai avea importanţa. Câteva secunde mai târziu, 
fasciculul puternic al unui reflector m-a izbit în faţa. Am 
rămas locului, cu ochii mijiţi, simțind că îngheţ de spaima. 
Apoi, un soldat îmbrăcat în uniformă kaki a apărut în 
lumina şi s-a apropiat de mine. Avea în mână o puşcă 
mitralieră, iar la brâu, prinsă de centură, o cartuşieră. A 
ţinut arma îndreptată spre stomacul meu. 

— Stai! a strigat el, cu totul inutil. Cine eşti? Ce cauţi 
aici? 

— Mi-am scos câinele ca să facă o baie, i-am răspuns, şi 
l-am ridicat pe Carioca în lumină ca să par mai 
convingătoare. Mă numesc Catherine Velis. O să-ţi arăt 


581 


imediat actele mele... 

Mi-am dat seama însă imediat că actele se udaseră, şi nu 
voiam ca el să cotrobăiască prin geanta mea. Aşa ca am 
început sa-i explic: 

— Îmi plimbam câinele la Sidi-Fredj, dar el a căzut de pe 
dig. Am sărit să-l salvez, însă curenţii m-au adus încoace... 
(Dumnezeule, brusc, mi-am adus aminte că în Mediterana 
nu sunt curenţi. Ca să-mi ascund stânjeneala, am început 
să vorbesc foarte repede.) Lucrez la OPEC, pentru domnul 
ministru Kader. El garantează pentru mine. Locuiesc 
acolo, am adăugat, ridicând o mână să-i arat unde, dar el 
mi-a fluturat arma prin faţă. În aceeaşi clipă am decis să 
încerc o altă abordare: Vă asigur că este extrem de 
important să merg la ministrul Kader! am zis eu cu tărie şi 
luând un aer plin de demnitate, cu toate că, şiroind de apă, 
cred că arătam ridicolă. Știi cine sunt eu? 

Soldatul a aruncat o privire peste umăr, către celălalt 
membru al patrulei, însă pe acesta nu l-am putut vedea din 
cauza fasciculului orbitor. 

— Participaţi cumva la conferinţă? m-a întrebat el, 
întorcându-se către mine. 

Deci asta era! De aceea patrulau soldaţii prin pădure! 
De aceea fuseseră instalate filtre pe şosea. Şi tot de aceea 
ministrul mă avertizase atât de ferm că trebuia să mă 
întorc până la sfârşitul săptămânii. Incepuse conferinţa 
OPEC! 

— Bineînţeles! l-am asigurat eu. Sunt unul dintre 
delegaţii-cheie. Se vor întreba cu toţii unde am dispărut. 

Soldatul s-a dus până în spatele reflectorului şi s-a 
sfătuit cu camaradul lui în arabă. După câteva clipe, au 
stins lumina. Cel mai în vârstă dintre ei mi s-a adresat, 
parcă cerându-şi scuze: 

— Doamnă, vă vom conduce la grupul dumneavoastră. 
Delegații se strâng acum la Restaurant du Port. Cred că 
mai întâi aţi dori să vă retrageţi pentru a vă schimba 
hainele, adevărat? 

Am spus că ideea îmi surâdea. După aproape o jumătate 
de oră, împreuna cu escorta, am ajuns la apartamentul 


582 


meu. Soldatul m-a aşteptat afară cât m-am schimbat, mi- 
am uscat părul şi l-am dichisit şi pe Carioca, atât cât m-am 
priceput mai bine. 

Nu puteam lăsa piesele de şah acolo, de aceea am scos o 
geantă de pânză din dulap şi le-am pus înăuntru, împreuna 
cu Carioca. Cartea pe care mi-o dăduse Minnie se umezise, 
dar, graţie pungii în care o ţinusem, nu se deteriorase. Am 
răsfoit câteva pagini, peste care am îndreptat jetul de aer 
călduţ al uscătorului de păr, ca să le usuc, apoi am pus-o în 
geantă şi am plecat cu soldatul, care m-a escortat până în 
port. 

Restaurant du Port era o clădire uriaşă, cu tavane înalte 
şi pardoseala din marmură, unde luasem deseori masa în 
perioada cât locuisem la El Riadh. Am mers de-a lungul 
ansamblului de coloane cu arcade în formă de cheie, care 
se întindea din piaţa aflată în faţa portului, apoi am urcat 
şirul lat de trepte care porneau de la marginea apei şi 
mergeau până la pereţii de sticlă, iluminati strălucitor, ai 
restaurantului. La fiecare treizeci de paşi era câte un 
soldat, stând cu faţa spre port, cu mâinile la spate şi având 
pe umeri arme automate. Când am ajuns la intrare, m-am 
uitat cu atenţie prin peretele de sticlă, sperând sa îl 
descopăr pe Kamel. 

Restaurantul fusese aranjat, astfel încât acum erau cinci 
şiruri lungi de mese care se întindeau de la intrare până 
spre partea din spate, pe o lungime de aproape treizeci de 
metri. In zona centrală a sălii se găsea o terasă ceva mai 
ridicată, în formă de U, încadrată de balustrade de alamă, 
unde stăteau demnitarii cei mai de vază. Numărul acestor 
personalităţi importante şi puternice era impresionant. 
Acolo se aflau nu doar miniştri ai petrolului, ci şi şefii 
statelor membre ale OPEC. Uniformele cu fireturi de aur, 
robele brodate şi căciulile din blană de leopard, robele 
albe şi costumele negre se amestecau, alcătuind un 
caleidoscop plin de culoare. 

Cu un aer morocănos, garda de la uşă i-a luat arma 
soldatului care mă adusese până acolo şi a făcut un gest 
către terasa de marmură aflata la aproape un metru 


583 


deasupra restului meselor. Soldatul a păşit ţanţoş printre 
şirurile lungi de mese cu feţe albe, conducându-mă spre 
scara scurtă din centru. În timp ce ne îndreptam într-acolo, 
am văzut expresia îngrozită de pe faţa lui Kamel încă de la 
treizeci de paşi depărtare. Am ajuns la masă, soldatul a 
bătut din călcâie, rămânând în poziţie de drepţi, iar Kamel 
s-a ridicat. 

— Domnişoară Velis! a zis el. Apoi s-a întors către 
soldat: Iți mulţumesc că ai adus-o pe stimata noastră 
asociată. Ce s-a întâmplat, s-a rătăcit cumva? 

S-a uitat spre mine cu coada ochiului, sugerându-mi că 
în curând trebuia să-i dau nişte explicaţii. 

— În păduricea de pini, domnule ministru, a spus 
soldatul. A avut un necaz cu cățelul. Am înţeles că era 
aşteptată la masa dumneavoastră... şi a privit masa, având 
toate scaunele ocupate de bărbaţi, unde nu mai era loc şi 
pentru mine. 

— Te-ai orientat bine, soldat, i-a zis Kamel. Te poţi 
întoarce la postul tău. Promptitudinea cu care ai rezolvat 
aceasta problemă nu va fi trecută în uitare. 

Soldatul a pocnit din călcâie şi s-a îndepărtat. 

Kamel a făcut semn unui chelner aflat în trecere şi i-a 
cerut să mai aducă un tacâm. A rămas în picioare până mi 
s-a adus un scaun, apoi ne-am aşezat amândoi, şi am fost 
prezentată celor de la masă. 

— Ministrul Yamini, a spus el, arătând spre ministrul 
saudit, plinuţ, cu chipul roz şi angelic, aflat în dreapta 
mea, care a dat politicos din cap şi s-a ridicat pe jumătate 
de pe scaun. Domnişoara Velis este expertul american care 
a creat sclipitorul sistem computerizat şi analizele despre 
care v-am vorbit la întrunirea noastră de azi după-amiază, 
a adăugat el. Ministrul Yamini a ridicat din sprâncene, 
semn că era vădit impresionat. 

— Cred că îl cunoşti deja pe ministrul Belaid, a urmat 
Kamel, iar  Abdelsalaam Belaid, care îmi semnase 
contractul, s-a ridicat şi, clipind către mine, mi-a strâns 
mâna uşor. Tenul lui cafeniu şi pielea netedă, tâmplele 
cărunte şi capul strălucitor din cauza cheliei mi-au evocat 


584 


imaginea unui şef al Mafiei extrem de spilcuit. 

Ministrul Belaid s-a întors spre dreapta să se adreseze 
cuiva care era prins într-o discuţie cu o altă persoană. Cei 
doi s-au întrerupt şi l-au privit pe Belaid, iar eu m-am 
înverzit la faţă când i-am recunoscut. 

— Domnişoara Catherine Velis, expertul nostru în 
computere, a spus Belaid cu glas aproape şoptit. Cu o faţă 
lungă şi tristă, preşedintele Algeriei, Houari Boumedienne, 
s-a uitat la mine, apoi la ministrul său, de parcă s-ar fi 
întrebat ce naiba căutam eu acolo. Belaid a ridicat din 
umeri cu un zâmbet nonşalant. 

— Încântat, a spus preşedintele. 

— Regele Faisal al Arabiei Saudite, a continuat Belaid, 
făcând un semn către bărbatul cu trăsături hotărâte, ca de 
şoim, care m-a măsurat pe sub acoperământul lui de cap. 
Nu mi-a zâmbit, ci doar a dat din cap în direcţia mea. 

Am ridicat paharul de vin dinaintea mea şi am luat o 
înghiţitură bună. Cum Dumnezeu aveam să-i spun lui 
Kamel ce se întâmpla - şi cum să plec de acolo ca să o 
salvez pe Lily? Cu asemenea comeseni, greu mă puteam 
retrage de la masă, chiar dacă aş fi avut nevoie să mă duc 
la toaletă. 

În aceeaşi clipă, în sala principală s-a produs agitaţie. 
Toată lumea s-a întors să vadă ce se întâmplase. Sala era 
aglomerată - pesemne că acolo se aflau aproape şase sute 
de persoane. Cu excepţia chelnerilor, care se agitau, 
aducând şi aşezând pe mese coşuleţe cu pâine, platouri cu 
crudităţi şi umplând paharele cu apă şi vin, toţi stăteau jos. 
Însă în sală intrase un bărbat tânăr, brunet, purtând o robă 
lungă şi albă. În timp ce se mişca de-a lungul şirurilor de 
mese, mânuind o cravaşă, chipul lui frumos devenise o 
mască de furie. Strânşi în grupuri, chelnerii speriaţi nu 
făceau nicio încercare de a-l împiedica. Am privit uimită 
cum lovea sticlele şi paharele cu vin de pe mese, 
azvârlindu-le pe podea. Toţi mesenii amuţiseră, în timp ce 
el înainta pe intervalul dintre rânduri. 

Cu un suspin, Boumedienne s-a ridicat de la masa şi s-a 
adresat iute unui majordom, care s-a grăbit să vină la el. 


585 


Apoi, preşedintele cu ochi trişti al Algeriei a părăsit masa 
şi a coborât pe podeaua sălii, unde l-a aşteptat pe bărbatul 
chipeş să ajungă în dreptul lui. 

— Cine e individul acela? l-am întrebat pe Kamel în 
şoaptă. 

— Muammar Khaddafi. Preşedintele Libiei, mi-a zis el 
încet. Astăzi, la conferinţă, a ţinut o cuvântare în care a 
cerut ca musulmanii să nu bea alcool. Văd că îşi susţine 
afirmaţiile cu fapte. E cam impulsiv. Se spune că a angajat 
asasini din Europa pentru a ataca miniştri importanţi ai 
OPEC. 

— Ştiu, a confirmat zâmbind Yamini, cel cu faţa ca de 
heruvim. Numele meu se află la loc de cinste pe lista aceea 
a lui. 

Asta nu părea să-l îngrijoreze prea mult. S-a servit cu o 
bucată de ţelină şi, luând o muşcătură, a mestecat 
nepăsător. 

— Dar de ce? l-am întrebat în şoaptă pe Kamel. Doar 
pentru că beau? 

— Pentru că noi insistam să aplicăm un embargo mai 
curând economic decât politic, mi-a răspuns el. Coborând 
glasul, mi-a zis printre dinţii încleştaţi: Acum că avem un 
moment mai liber, poţi să-mi spui ce se petrece? Unde ai 
dispărut? Sharrif a întors ţara cu susul în jos căutânduc-te. 
Deşi n-ar îndrăzni să te aresteze, s-ar putea să ai necazuri 
serioase. 

— Ştiu, i-am răspuns eu, privind spre sala mare, unde 
Boumedienne, ţinându-şi chipul trist aplecat, astfel că nu-i 
puteam vedea expresia, discuta discret cu Khaddafi. 
Mesenii ridicau sticlele de vin şi le predau, şiroind, 
chelnerilor care, pe furiş, le înlocuiau cu altele neîncepute. 

— Trebuie să discutăm între patru ochi, am continuat 
eu. Amicul tău persan a prins-o pe prietena mea. Acum 
jumătate de ora am scăpat de el înotând. Am în geanta un 
câine ud... şi ceva care cred că te-ar interesa. Trebuie să 
ies de aici... 

— Doamne, Dumnezeule, a făcut Kamel cu glas reţinut. 
Vrei să spui ca le ai? La tine? 


586 


Şi a privit în jur, către ceilalţi meseni, mascându-şi 
panica printr-un zâmbet. 

— Deci şi tu participi la Partidă, am şoptit eu, zâmbind 
ca să-mi ascund emoția. 

— Pai de ce crezi că te-am adus aici? mi-a răspuns 
Kamel. Mi-a fost cumplit de greu să dau explicaţii în 
legătură cu dispariţia ta chiar înainte de conferinţă. 

— O să discutăm mai târziu despre asta. Deocamdată, 
trebuie să plec de aici ca să o salvez pe Lily. 

— Lasă asta în seama mea. Vom rezolva problema într- 
un fel sau altul. Unde se află? 

— La Madrague, am zis eu pe nerăsuflate. 

Kamel s-a holbat la mine, însă în aceeaşi clipă Houari 
Boumedienne s-a întors la masă şi s-a aşezat. Toata lumea 
i-a zâmbit, iar regele Faisal a vorbit în engleză. 

— Colonelul Khaddafi nu este deloc prost, cum ar crede 
unii, a spus el, aţintindu-şi ochii mari şi parcă lichizi spre 
preşedintele Algeriei. Mai ţineţi minte ce a spus la 
conferinţa ţărilor nealiniate, când cineva şi-a exprimat 
nemulţumirea în legătură cu prezenţa lui Castro? Regele s- 
a întors către Yamini, ministrul sau, aflat în dreapta mea. 
Khaddafi a zis că în cazul în care vreo ţară din Lumea a 
Treia este împiedicată să participe pe motiv că primeşte 
bani de la cele două superputeri, atunci ar trebui ca toţi să 
ne facem bagajele şi să plecăm acasă. A sfârşit prin a da 
citire unei liste de aranjamente financiare şi de vânzări de 
arme realizate de cel puţin jumătate dintre ţările prezente 
- şi era foarte exactă, trebuie să recunosc. Nu trebuie 
considerat doar un fanatic religios. Nicidecum. 

Boumedienne s-a uitat la mine. Era un bărbat înconjurat 
de mister. Nimeni nu-i ştia vârsta ori trecutul, nici măcar 
locul naşterii. După organizarea cu succes, acum zece ani, 
a revoluţiei şi apoi a „loviturii militare“ în urma căreia 
ajunsese preşedinte, Boumedienne adusese Algeria între 
cele mai importante țari OPEC, făcând-o să devină un fel 
de Elveţie a ţărilor Lumii a Treia. 

— Domnişoară Velis, mi s-a adresat el direct pentru 
prima oară, în activitatea dumneavoastră pentru minister 


587 


aţi avut prilejul să-l cunoaşteţi pe colonelul Khaddafi? 

— Nu, i-am răspuns. 

— Ciudat, a zis Boumedienne. Pentru că în timp ce 
vorbeam adineauri cu dumnealui, v-a remarcat la masa 
noastră şi a făcut o afirmaţie care părea să demonstreze 
altceva. 

L-am simţit pe Kamel crispându-se alături de mine. Mi-a 
prins mâna pe sub masa şi mi-a strâns-o cu putere. 

— Serios? a zis el cu un aer destul de nepăsător. Şi cum 
s-ar putea explica asta, domnule preşedinte? 

— Cred că e vorba despre o confuzie, a spus 
preşedintele cu un aer degajat, întorcându-şi ochii mari 
spre Kamel. M-a întrebat dacă ea era aceea, a continuat el. 

— Aceea? s-a mirat ministrul Belaid, descumpănit. Ce 
înseamnă asta? 

— Cred că s-a referit la aceea care a pregătit proiecţiile 
despre care am auzit atâtea lucruri de la Kamel Kader, a 
spus preşedintele cu detaşare. Apoi s-a întors şi a privit 
într-o parte a sălii. 

Am dat să-i şoptesc ceva lui Kamel, însă el a clătinat din 
cap şi s-a adresat şefului sau, Belaid: 

— Eu şi Catherine am dori să mai verificam cifrele 
înainte de prezentarea de mâine. Se poate să ne scuzaţi 
dacă nu participăm la banchet? Regret, dar va trebui să 
lucrăm aproape toată noaptea. 

Belaid nu a crezut o iotă din cele spuse de Kamel, lucru 
care, de altfel, i se citea pe chip. 

— Întâi aş vrea să stăm puţin de vorbă, a zis el, 
ridicându-se şi trăgându-l pe Kamel deoparte. Jucându-mă 
nepăsătoare cu şervetul, m-am ridicat şi eu. Yamini s-a 
aplecat spre mine. 

— A fost o încântare să vă am la masă, chiar dacă 
această plăcere a fost doar una de scurtă durată, m-a 
asigurat el cu un zâmbet amabil. 

Belaid stătea lângă perete şi îi şoptea ceva lui Kamel, în 
vreme ce chelnerii alergau prin dreptul lor cu platouri cu 
mâncare aburindă. Când m-am apropiat, el a zis: 

— Domnişoară, vă mulţumim pentru tot ce aţi realizat în 


588 


numele nostru. Să nu-l reţineţi prea târziu pe Kamel, a 
adăugat el, şi s-a retras la masă. 

— Acum ne putem vedea fiecare de treabă? l-am întrebat 
discret pe Kamel. 

— Da, imediat, a zis el, luându-mă de braţ şi coborând 
scările cu mine. Abdelsalaam a primit un mesaj de la 
poliţia secretă că eşti căutată. Au afirmat că te-ai opus 
arestării la La Madrague. A aflat asta în timpul mesei. În 
loc să te predea imediat, mi te încredinţează. Sper că 
înţelegi în ce poziţie mă pui dacă dispari din nou. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, am şuierat eu spre el, 
în timp ce ne deplasam printre mese, doar ştii de ce am 
plecat în deşert. Şi ştii unde mergem acum! Eu ar trebui să 
pun întrebări. De ce nu mi-ai spus că erai implicat în Joc? 
Şi Belaid este jucător? Dar Therese? Şi ce este cu 
musulmanul acela din Libia, care a afirmat că mă 
cunoaşte? Ce înseamnă toate acestea? 

— Şi eu aş vrea să ştiu asta, a zis Kamel cu o expresie 
mohorâtă. A clătinat din cap către un gardian, care s-a 
înclinat când am ieşit împreună. O să luăm maşina mea 
către La Madrague. Trebuie să-mi spui tot ce s-a întâmplat, 
ca să o pot ajuta pe prietena ta. 

Ajunşi în parcarea luminată discret, am urcat în maşină. 
Pe întuneric, el s-a întors spre mine, astfel că în lumina 
lămpilor stradale ochii lui gălbui străluceau. L-am informat 
în grabă despre ceea ce păţise Lily, apoi l-am întrebat de 
Minnie Renselaas. 

— O cunosc pe Mokhfi Mokhtar din copilărie, a spus el. 
Ea l-a ales pe tata pentru o misiune: să realizeze o alianţă 
cu El-Marad şi să pătrundă în terenul albului, misiune care 
s-a încheiat cu moartea lui. Therese lucra pentru tata. 
Acum, deşi e angajată la Poşta Centrală, o slujeşte de fapt 
pe Mokhfi Mokhtar, la fel ca şi copiii ei. 

— Copiii ei? m-am mirat eu, încercând să mi-o imaginez 
pe extravaganta operatoare în calitate de mamă. 

— Valerie şi Michel, a spus Kamel. Parcă l-ai întâlnit pe 
Michel. El îşi spune Wahad... 

Aşadar, Wahad era copilul lui Therese! Cu alte cuvinte, 


589 


urzelile erau cât se poate de complicate - şi, cum nu mai 
credeam de mult în coincidenţe, mi-am amintit că Valerie 
era şi numele unei menajere care lucra în casa lui Harry 
Rad. Aveam de găsit personaje mai importante decât să 
aleg pionii. 

— Stai, că nu înţeleg, l-am întrerupt eu. Dacă tatăl tău a 
fost trimis în acea misiune şi a dat greş, asta înseamnă că 
albul a luat toate piesele pe care le voia, am dreptate? Şi 
atunci, când se sfârşeşte partida? Când cineva capturează 
toate piesele? 

— Uneori cred că acest joc nu se va sfârşi niciodată, a 
spus Kamel cu amărăciune, pornind maşina şi conducând 
pe drumul lung ce ducea pe lângă gardurile înalte, de 
cactuşi, către Sidi-Fredj. Insă viaţa prietenei tale se va 
încheia, dacă nu ajungem mai repede în La Madrague. 

— Eşti destul de important în Algeria ca să mergi acolo 
şi să ceri să o elibereze? 

În lumina reflectată de aparatele de bord, l-am zărit pe 
Kamel cum a zâmbit glacial. Am ajuns curând la filtrul pe 
care eu şi Lily îl văzusem instalat, dar din sensul celălalt. 
Kamel a fluturat legitimaţia pe geamul deschis, iar gărzile 
i-au făcut semn să-şi continue drumul. 

— Singurul lucru pe care l-ar prefera El-Marad în 
schimbul prietenei tale ar fi ceea ce susţii că ai în geanta 
aceea de pânză, a spus Kamel cu mult calm. Nu mă refer la 
câine. Crezi că ar fi un târg cinstit? 

— Adică să dau piesele în schimbul lui Lily? am întrebat 
eu îngrozită. Apoi mi-am dat seama că renunţarea la piese 
reprezenta singura noastră şansă de a intra şi pleca întregi 
din acel loc. N-am putea să-i dăm doar o piesă? am sugerat 
eu. 

Kamel a pufnit în râs, apoi a întins mâna şi m-a strâns de 
umăr. 

— Dacă află că sunt în posesia ta, a zis el, El-Marad ne 
va mătura de pe tabla de joc. 

Oare de ce nu luasem cu noi câţiva soldaţi înarmaţi, sau 
măcar câţiva delegaţi OPEC? In acele condiţii, fanaticul 
Khaddafi mi-ar fi fost de mare folos cu cravaşa lui, care i-ar 


590 


fi slujit să-şi doboare adversarii. Îl aveam însă alături pe 
Kamel, care părea să meargă la o moarte sigură cu un aer 
demn şi curajos, la fel cum făcuse şi tatăl lui, în urmă cu 
zece ani. 

În loc să oprească maşina în faţa bodegii iluminate, unde 
se găsea şi maşina închiriată de noi, Kamel a continuat să 
meargă spre port, printr-o zonă pustie a oraşului. S-a oprit 
la capătul unei străzi, unde câteva trepte urcau pe stânca 
abruptă, care adăpostea curbura micului golf. Nu se vedea 
nici ţipenie de om, iar vântul se înteţise, gonind norii de pe 
cer şi acoperind din când în când luna. Am coborât, iar 
Kamel a făcut un semn către culme, unde se găsea o casă 
mică, dar frumoasă, înconjurată de plante, ce se întindeau 
până în josul pantei stâncoase. Pe latura dinspre mare, 
malul părea tăiat drept, prăbuşindu-se cale de peste 
treizeci de metri până la nivelul apei. 

— Casa de vară a lui El-Marad, mi-a zis încet Kamel. 

Din casă răzbătea lumină şi, când am început urcuşul 
pieptiş pe treptele de lemn nu tocmai sigure, am auzit 
zgomot dinăuntru, amplificat de stâncărie. Am distins 
vocea lui Lily, al cărei țipăt a acoperit pentru o clipă 
vuietul valurilor. 

— Dacă mă mai atingi o dată, ucigaş de câini ce eşti, 
striga ea, o să vezi tu ce păţeşti! 

În lumina lunii, Kamel mi-a aruncat o privire şi a zâmbit. 

— Probabil că nici nu are nevoie de ajutorul nostru, a 
spus el. 

— S-a răstit la Sharrif, i-am explicat eu. El i-a azvârlit 
câinele. (Din geanta mea, Carioca începuse deja să se 
foiască mârâind. Am băgat mâna înăuntru şi l-am scărpinat 
pe creştet.) A sosit vremea să-ţi faci numărul, blănosule, i- 
am zis, şi l-am scos din geantă. 

— Cred că ar fi mai bine să cobori şi să porneşti maşina, 
mi-a şoptit Kamel, întinzându-mi cheile. În rest, cred că o 
să mă descurc singur. 

— Nici să nu te gândeşti, i-am spus, simțind cum mă 
înfurii auzind zgomotele de încăierare ce veneau dinspre 
casă. Să-i luăm prin surprindere. 


591 


L-am pus pe Carioca pe trepte, iar el a început să le urce 
ţopăind ca o minge de ping-pong. Eu şi Kamel l-am urmat 
îndeaproape. 

În casă se intra pe o uşă încadrată de ferestre înalte şi 
boltite care ţineau cât toată latura dinspre mare. Cărarea 
ce ducea până la ele se apropia primejdios de mult de 
marginea stâncii, fiind separată de hău doar de un zid jos 
din pietre, care era acoperit de condurul-doamnei. Acest 
lucru ne putea fi de folos. 

M-am lipit de zid şi am aruncat o privire înăuntru, în 
timp ce cățelul zgâria cu ghearele în uşile de sticlă. Trei 
indivizi cu aspect de brute stăteau rezemaţi de peretele 
din stânga, având hainele descheiate, astfel că le-am putut 
vedea tocurile de pistol de la subsuoară. Podeaua era din 
gresie glazurată, în albastru şi auriu, şi părea alunecoasă. 
În mijlocul încăperii, Lily stătea pe un scaun, iar Sharrif se 
învârtea în jurul ei. Când a auzit zgomotul făcut de 
Carioca, a dat să se ridice, însă Sharrif a împins-o înapoi 
pe scaun. Mi s-a părut că vad o vânătaie pe obrazul ei. El- 
Marad stătea pe un morman de perne în colţul îndepărtat 
al încăperii. Pe o măsuţă joasă din aramă, avea o tablă de 
şah cu o partidă în desfăşurare, şi tocmai muta alene un 
pion. 

Sharrif s-a întors către ferestre. Am înghiţit în sec, 
făcându-mi curaj, şi mi-am lipit faţa de geam ca să mă 
poată vedea. 

— Ei sunt cinci, iar noi, trei, i-am şoptit lui Kamel, care a 
rămas tăcut alături de mine. Sharrif s-a dus spre uşă, 
făcându-le semn oamenilor lui să-şi ţină armele în toc. Tu 
te ocupi de brute. Eu îl atac pe El-Marad. Iar Carioca, din 
câte cred, şi-a ales deja omul, am adăugat eu, în timp ce 
Sharrif a întredeschis uşa. 

Aruncând o privire spre micuțul lui duşman de moarte, 
Sharrif a zis: 

— Voi intraţi, dar câinele rămâne afară. 

L-am împins deoparte pe Carioca pentru ca eu şi Kamel 
să putem intra. 

— Bravo, l-ai salvat! a strigat Lily, zâmbindu-mi 


592 


recunoscătoare. Apoi, rânjind către Sharrif, a adăugat: Cei 
care ameninţă animalele fără apărare nu încearcă decât 
să-şi ascundă propria neputinţă... 

Sharrif s-a apropiat de ea de parcă ar fi vrut să o 
lovească din nou, când, din colţul încăperii, El-Marad, cu 
un zâmbet sinistru pe faţă, s-a uitat la mine şi a spus încet: 

— Domnişoară Velis, ce bine aţi făcut că v-aţi întors... 
având şi escortă. Eu l-am considerat pe Kamel ceva mai 
inteligent, ca să nu te aducă la mine de doua ori. Insă dacă 
tot ai ajuns aici... 

— Să trecem peste amabilităţi, am spus traversând 
încăperea către el. Când am trecut pe lângă Lily, i-am 
strecurat cheile maşinii în palmă şi i-am şoptit: La uşă... 
acum. Apoi, continuându-mi drumul spre El-Marad, i-am 
spus acestuia: Ştiţi de ce am venit. _ 

— Iar dumneata ştii ce vreau, mi-a răspuns el. Incheiem 
târgul? 

M-am oprit lângă măsuţa scundă şi am aruncat o privire 
peste umăr. Kamel se aşezase lângă oamenii lui Sharrif şi 
îi cerea un foc unuia dintre ei, având ţigareta în gură şi 
mâinile făcute căuș. Lily ajunsese lângă ferestre, iar 
Sharrif o urmase. Se lăsase în genunchi şi bătea cu 
unghiile lungi şi roşii în geam, în timp ce Carioca lingea 
sticla pe partea cealaltă. Eram fiecare pe poziţii de luptă. 
Trebuia să acţionăm la unison. 

— Prietenul meu, domnul ministru, nu crede că obişnuiţi 
să respectaţi înțelegerile pe care le încheiaţi, i-am spus 
neguţătorului de covoare. El a ridicat privirea şi a dat să 
spună ceva, însă eu am continuat, fără să-i dau 
posibilitatea să răspundă: Dacă vă interesează piesele atât 
de mult, uitaţi aici! 

Spunând acestea, mi-am smuls geanta de pe umăr şi, cu 
o mişcare circulară, atât cât mi-a permis lungimea 
braţului, am ridicat-o în aer şi apoi am lăsat-o să cadă, cu 
toată greutatea, în capul lui. El-Marad şi-a dat ochii peste 
cap şi apoi s-a lăsat moale într-o parte, iar eu m-am răsucit 
către vacarmul ce izbucnise deja în spatele meu. 

Lily apucase să deschidă uşa, iar Carioca se năpustise în 


593 


cameră, moment în care am pornit către agenţii lui Sharrif, 
folosind drept armă geanta pe care o roteam. Primul dintre 
ei tocmai îşi scotea pistolul din toc atunci când l-am izbit. 
Al doilea s-a chircit, după ce Kamel l-a lovit cu pumnul în 
stomac. Ne încăieram pe podea, când cel de-al treilea 
agent a reuşit să-şi scoată pistolul din toc şi să-l îndrepte 
spre mine. 

— Aici, idiotule! a strigat Sharrif la el, chinuindu-se să-l 
alunge pe Carioca cu lovituri de picior. Chiar în clipa 
aceea, Lily se pregătea să iasă pe uşă. Agentul a ridicat 
pistolul, l-a aţintit asupra ei şi dat să apese pe trăgaci, dar 
Kamel l-a lovit din lateral, făcându-l să se ducă de-a 
berbeleacul până în perete. 

Azvârlit şi răsucit de forţa glonţului, Sharrif a dus mâna 
la umărul străpuns şi a scos un țipăt ascuţit de furie şi de 
durere. Lătrând dezlănţuit, Carioca se învârtea în jurul lui, 
pregătindu-se să-l muşte. Kamel era în spatele meu, 
luptându-se să-i smulgă arma unui agent, în vreme ce altul 
se chinuia să se ridice de la podea. Am ridicat geanta în 
aer şi l-am trăsnit în cap, făcându-l să încremenească. 
După aceea, l-am pocnit în ceafă şi pe agentul cu care se 
încăierase Kamel, ca să fiu sigură că lupta se încheie mai 
repede. După ce individul s-a prăbuşit, Kamel i-a smuls 
pistolul. 

Am ţâşnit amândoi spre uşă; am simţit o mână, care 
încerca să mă oprească, dar m-am smuls din strânsoare. 
Era Sharrif, care încă se putea mişca, deşi Carioca îşi 
încleştase colții în piciorul lui şi nu-i dădea drumul. Cu 
sângele şiroind din rană, Sharrif m-a urmat pe uşă. Doi 
dintre oamenii lui îşi reveniseră şi se aflau în spatele lui 
atunci când eu am ieşit afară în goană, luând-o nu spre 
scări, ci spre porţiunea abruptă a stâncii. L-am văzut pe 
Kamel, care coborâse deja jumătate din trepte, uitându-se 
înapoi cu o privire febrilă. În lumina lunii, am observat că 
Lily ajunsese jos şi se îndrepta spre maşină. 

Fără să stau prea mult pe gânduri, am sărit peste zidul 
scund de piatră şi m-am ghemuit, lipindu-mă de pământ, 
când Sharrif şi oamenii lui au trecut în mare grabă pe 


594 


după casă, îndreptându-se spre trepte. Geanta de umăr în 
care se găseau piesele din Setul Montglane atârna în gol şi 
am fost cât pe ce să o scap. M-am uitat în jos, şi am văzut 
hăul de peste treizeci de metri de stâncă şi valurile care se 
izbeau cu furie de țărm, stârnite de valurile puternice. Mi- 
am ţinut răsuflarea şi, încordându-mi puterile, am tras 
încet geanta în sus. 

— La maşină! a strigat Sharrif. Se îndreaptă spre 
maşină! 

Am auzit bocănitul pantofilor lor, semn ca începuseră să 
coboare treptele nesigure, când, brusc, ceva mi-a foşnit 
aproape de o ureche. În lumina slabă, am tras cu ochiul 
peste coama zidului scund, şi imediat m-am trezit linsă pe 
faţă de Carioca. Tocmai mă pregăteam să mă ridic de 
acolo, când norii s-au risipit din nou şi l-am văzut pe cel 
de-al treilea agent, cel pe care socotisem că-l scosesem cu 
totul din luptă, frecându-se la ochi şi la ţeastă şi 
apropiindu-se de mine. Am lăsat capul în jos, dar prea 
târziu. 

Omul a plonjat spre mine peste zidul înalt doar de o 
jumătate de metru. M-am lipit de pământ şi l-am auzit 
scoțând un urlet. Am văzut printre degete cum individul a 
aterizat, şi-a pierdut echilibrul şi a alunecat de pe 
marginea stâncii. Apoi a dispărut în hău. Am sărit peste 
zidul scund, l-am ridicat pe Carioca şi am pornit spre 
trepte. 

Vântul se înteţise, prevestind o furtună. Spre groaza 
mea, am văzut maşina lui Kamel demarând într-un nor de 
praf, în timp ce Sharrif şi cele două brute alergau disperaţi 
în urma ei trăgând la întâmplare în cauciucuri. Apoi, spre 
uimirea mea, maşina s-a întors, a aprins farurile şi s-a 
îndreptat spre cei trei. Toţi s-au aruncat în lături când 
automobilul a trecut cu viteză pe lângă ei. Asta însemna că 
Lily şi Kamel se întorceau după mine! 

Am coborât treptele cât am putut de repede, sărind şi 
câte patru o dată, ţinându-l foarte strâns pe Carioca într-o 
mână şi geanta cu piesele în cealaltă. Am ajuns jos exact 
când maşina a oprit în dreptul meu, scoțând un nor des de 


595 


praf; s-a deschis o portieră, iar eu am sărit înăuntru. Lily a 
demarat din nou, înainte ca eu să fi apucat să închid 
portiera. Kamel stătea pe bancheta din spate, ţinând 
pistolul scos pe geam. Schimbul de focuri era asurzitor. În 
timp ce eu mă chinuiam să închid uşa, i-am văzut pe 
Sharrif şi pe cei doi oameni ai lui gonind spre un vehicul 
parcat chiar la marginea portului. Ne-am continuat 
drumul, iar Kamel le-a găurit maşina cu gloanţe. 

Stilul de conducere al lui Lily te băga în răcori mai tot 
timpul, însă, în condiţiile acelea, părea să-şi închipuie că 
are dreptul să ne şi ucidă. Derapând controlat aproape la 
fiecare curbă a drumului ce trecea prin port, ea a gonit 
nebuneşte până am ajuns pe şoseaua principală. Am rămas 
tăcuţi, iar Kamel s-a uitat în urmă, în timp ce Lily a 
accelerat, ajungând la 130, apoi la 140 de kilometri pe oră. 
Când era cât pe ce sa ajungă la 150, am văzut că ne 
apropiam de filtrul organizat pentru conferinţa OPEC. 

— Apasă butonul roşu de pe bord! i-a strigat Kamel ca să 
acopere urletul motorului şi vâjâitul pneurilor. M-am 
aplecat în faţa şi am apăsat pe buton, iar sirena a pornit, 
însoţită de un bec roşu, care pulsa ca fasciculul unui far. 

— Bună treabă! am spus eu peste umăr, către Kamel, 
observând cum gărzile se trăgeau de pe şosea, ca să facă 
loc maşinii noastre. Lily a trebuit să slalomeze puţin 
printre automobile din care lumea ne-a privit cu ochi 
uimiţi, apoi am intrat pe şoseaua liberă, continuându-ne 
drumul. 

— Există unele avantaje dacă eşti ministru, a spus Kamel 
cu modestie. Numai că vom mai da peste un filtru dincolo 
de Sidi-Fredj. 

— Trecem printre ei cu toata viteza! a strigat Lily, 
apăsând pedala de acceleraţie, iar Citroenul mare a ţâşnit 
înainte ca un cal pursânge. Am trecut prin al doilea filtru 
la fel ca şi prin primul, lăsându-i pe toţi într-un nor de praf. 

— Apropo, a spus Lily, uitându-se la Kamel în oglinda 
retrovizoare, noi nu am fost prezentaţi unul altuia. Sunt 
Lily Rad. Am înţeles că-l cunoşti pe bunicul meu. 

— Mai bine fii atentă la drum, m-am răţoit eu la ea, 


596 


pentru că maşina se apropiase periculos de marginea 
abruptă a cornişei. Pe de altă parte, simţeam cum vântul 
puternic aproape că ridica automobilul în aer. 

— Mordecai şi tatăl meu au fost prieteni buni, a spus 
Kamel. Probabil că-l voi revedea într-o bună zi. Te rog să-i 
transmiţi cele mai calde urări din partea mea când îl 
revezi. 

Imediat după aceea, Kamel s-a răsucit şi s-a uitat prin 
luneta maşinii. De noi se apropiau nişte lumini. 

— Bagă gaz, i-am spus eu lui Lily, cu un aer îngrijorat. 
Ar fi cazul sa ne impresionezi din nou cu calităţile tale de 
pilot. 

Kamel a mormăit ceva şi a rămas cu pistolul pregătit, iar 
maşina  urmăritoare a pornit sirena şi luminile 
intermitente. Kamel s-a chinuit să vadă mai bine prin 
praful stârnit de vânt şi de viteza maşinii. 

— Aoleu, e o maşină de poliţie! s-a văicărit Lily, ridicând 
puţin piciorul de pe pedala de acceleraţie. 

— Nu opri! s-a răstit Kamel la ea peste umăr. 

Ascultătoare, Lily a accelerat brusc, făcând Citroenul să 
derapeze puțin, apoi  redresându-l repede. Acul 
vitezometrului urcase spre 200 km/h, şi eu m-am grăbit să 
transform asta în mile pe oră, descoperind că aveam 120. 
Pe asemenea drumuri nici nu se putea rula cu viteză mai 
mare, indiferent ce maşină ai fi condus, mai ales în 
condiţiile în care rafalele de vânt loveau din toate părţile. 

— Şi pe aici putem ajunge în Casbah, a spus Kamel, care 
rămăsese cu ochii pe urmăritori. Ar mai fi vreo zece 
minute de mers şi va trebui să o tai prin Alger. Însă eu 
cunosc străduţele acelea înguste mai bine decât prietenul 
nostru Sharrif. Drumul acesta ne va duce în Casbah pe 
sus... Ştiu cum să ajungem la Minnie, a adăugat el încet. 
Aşa se şi cuvine, doar e casa tatălui meu. 

— Minnie Renselaas locuieşte în casa tatălui tău? am 
întrebat eu uimită. Eu înţelesesem că ai copilărit în munţi. 

— Tatăl meu a avut o casă în Casbah pentru sotiile lui. 

— Soții? m-am mirat eu. 

— Minnie Renselaas îmi este mamă vitregă, a explicat 


597 


Kamel. Tatăl meu a fost Regele Negru. 


Am abandonat maşina pe una dintre străzile lăturalnice 
care alcătuiau zona înaltă şi asemănătoare cu un labirint a 
Algerului. Mă frământau o mulţime de întrebări, dar îmi 
încordasem toată atenţia ca să depistez din vreme maşina 
lui Sharrif. Eram convinsă că nu scăpaserăm cu totul de el, 
dar ştiam că rămăsese mult în urmă, pentru că nu am mai 
văzut luminile farurilor după ce noi am stins luminile. Am 
sărit din maşină şi am pornit pe jos prin labirint. 

Când i-am ajuns din urmă, Lily se afla chiar în spatele lui 
Kamel şi îl trăgea de mâneca. Străzile erau atât de 
întunecoase şi de înguste, încât m-am lovit cu piciorul de o 
piatră şi a fost cât pe ce să cad în nas. 

— Nu pricep, tocmai spunea Lily cu glas gros şi şoptit, în 
vreme ce eu mă uitam peste umăr ca să descopăr dacă 
eram urmăriţi. Dacă Minnie a fost soţia consulului olandez 
- Renselaas -, cum de a fost căsătorită şi cu tatăl tău? 
Monogamia nu pare a fi prea agreată în această ţară. 

— Renselaas a murit în timpul revoluţiei, a explicat 
Kamel. Ea a vrut să rămână la Alger, iar tatăl meu i-a oferit 
protecţie. Cu toate că ţineau unul la celalalt ca prieteni, 
cred că a fost o căsătorie de convenienţă. În orice caz, în 
mai puţin de un an tata a murit. 

— Pai, dacă el a fost Regele Negru, a întrebat Lily încet, 
şi a murit, de ce nu s-a sfârşit Jocul? Nu e vorba de şah- 
mat, când regele moare? 

— Partida continuă, la fel ca în viaţă, a spus Kamel, fără 
să rărească pasul. Regele a murit - trăiască Regele. 

Am ridicat privirea spre cerul care se vedea printre 
casele ce se ridicau în jur şi păreau să se strângă tot mai 
mult una în cealaltă pe măsură ce ne afundam tot mai 
adânc în Casbah. Cu toate că auzeam vântul jelind pe 
deasupra noastră, el nu putea pătrunde prin străduţele 
strâmte pe care mergeam noi. De deasupra cădea asupra 
noastră un praf fin, iar peste lună părea să treacă un nor 
roşiatic. Kamel a ridicat şi el privirea spre cer. 

— Ăsta e vântul siroco, a spus el cu fereală. Vine, trebuie 


598 


să ne grăbim. Sper că nu ne va da planurile peste cap. 

Am privit spre cer. Siroco era o furtună de nisip, 
recunoscută pentru forţa ei. Aş fi vrut să ajung la adăpost 
înainte să ne lovească. Ajunşi într-o mică fundătură, Kamel 
s-a oprit şi a scos o cheie din buzunar. 

— Locul de fumat opiu! a şoptit Lily, emoţionată, 
aducându-şi aminte de vizita pe care o făcuserăm acolo. 
Ori se fuma haşiş? 

— E alt drum, a precizat Kamel. Pe o uşă de la care doar 
eu am cheia. 

A descuiat-o pe întuneric, permiţându-ne sa intrăm 
primele. Apoi a încuiat-o la loc. 

Am pătruns pe un coridor lung şi întunecos, având câte 
o lumină slabă la fiecare capăt. Am simţit covorul gros din 
pluş sub tălpi şi răceala damascului, atunci când am pornit 
înainte, pipăind drumul de-a lungul pereţilor. 

La capătul acelui culoar, am intrat într-o cameră 
spațioasă, având podeaua acoperită cu covoare persane 
bogate şi luminată doar de un sfeşnic din aur, aflat pe o 
masă cu tăblia de marmură. Însă lumina aceea era 
suficientă ca să remarc mobilierul opulent; măsuţe scunde 
din marmură de Cararra, otomane îmbrăcate în mătase 
galbenă şi cu franjuri din fire aurii, canapele în culori 
profunde, ce aduceau cu acelea ale unor lichioruri vechi, şi 
sculpturi mari care erau împrăştiate pe piedestaluri şi 
mese - magnifice până şi pentru ochiul meu neformat. În 
lumina aurie, aproape lichidă, încăperea semăna cu un 
tezaur din vreo grotă de pe fundul marii. În timp ce am 
traversat camera, îndreptându-mă spre siluetele de la 
capătul celălalt, am avut senzaţia că trec printr-o 
atmosferă mai densă decât apa. 

Acolo, în lumina lumânărilor, purtând o rochie de 
brocart auriu, presărat cu monede sclipitoare, ne aştepta 
Minnie Renselaas. Iar alături de ea, ţinând în mână un 
pahar de lichior, stătea Alexandr Solarin, care mă privea 
netulburat cu ochii lui verzi şi frumoşi. 

Apoi Solarin mi-a zâmbit. După noaptea în care 
mersesem la localul din cort şi dispăruse, mă gândisem 


599 


deseori la el, fiind convinsă că ne vom revedea. S-a ridicat 
şi, apropiindu-se de mine, m-a luat de mâna, după care s-a 
întors spre Lily. 

— Nu am fost prezentaţi oficial, i-a zis el. Lily se zbârlise 
deja, gata să-i arunce mănuşa - sau o tablă de şah -, 
provocându-l la o partidă, iar asta, pe dată. Sunt Alexandr 
Solarin, iar tu eşti nepoata unuia dintre cei mai buni 
maeştri de şah în viaţă. Sper să te pot ajuta să ajungi la el 
cât mai curând. 

Ea şi Solarin şi-au dat mâna. 

— De ajuns, a spus Minnie, când Kamel s-a apropiat şi s- 
a alăturat grupului nostru. Nu avem prea mult timp la 
dispoziţie. Presupun că ai găsit piesele, da? 

Pe masa alăturată am observat cutia metalică în care ne 
fusese adusă pânza. 

Am bătut uşor cu palma în geanta de umăr. Ne-am 
strâns în jurul mesei şi am scos piesele una după alta. Le- 
am aşezat în lumina aurie şi am admirat sclipirea pietrelor 
preţioase de diverse culori, care emiteau aceeaşi strălucire 
pe care o observasem şi în peşteră. Tăcuţi cu toţii, am 
rămas cu privirea aţintită asupra lor - cămila strălucitoare, 
calul înălțat pe picioarele din spate, Regele şi Regina, care 
ne-au orbit cu frumuseţea lor. 

— În sfârşit, a spus ea. După atâta vreme, vor sta alături 
de celelalte. Şi trebuie să vă mulţumesc pentru asta. Prin 
curajul vostru, vom răscumpăra moartea inutilă a atâtor 
oameni de-a lungul anilor... 

— Şi celelalte? am întrebat, aruncând o privire spre ea. 

— Sunt în America, a spus Minnie, cu un zâmbet. Solarin 
o să vă ducă în noaptea aceasta până la Marsilia, de unde 
o să plecaţi mai departe. 

Kamel a băgat mâna în buzunarul interior al hainei şi i-a 
înapoiat paşaportul lui Lily. Ea l-a luat, însă noi două am 
continuat s-o privim nedumerite pe Minnie. 

— În America? am întrebat eu. Dar cine are celelalte 
piese? 

— Mordecai, a spus ea, încă zâmbind. La el sunt nouă 
dintre ele. Împreună cu pânza, a adăugat femeia, ridicând 


600 


cutia şi întinzând-o spre mine, veţi avea mai mult de 
jumătate din formulă. Va fi prima oară când aceste piese 
se vor afla laolaltă după aproape două sute de ani. 

— Ce se va întâmpla atunci? am vrut să ştiu. 

— Asta veţi afla la momentul potrivit, a spus Minnie, 
privindu-mă cu gravitate. Apoi s-a uitat spre piese, care 
continuau să licărească în mijlocul mesei. S-a întors încet, 
şi şi-a pus palmele pe faţa lui Solarin. Iubitul meu Saşa, i-a 
zis ea cu lacrimi în ochi. Să ai grijă de tine, copilul meu. Să 
le aperi... 

Ea şi-a lipit buzele de fruntea lui Solarin. Spre uimirea 
mea, acesta a îmbrăţișat-o şi şi-a îngropat faţa în umărul 
ei. Ne-am uitat cu toţii plini de uimire cum tânărul maestru 
de şah şi eleganta Mokhfi Mokhtar au rămas o vreme 
îmbrăţişaţi şi tăcuţi. Apoi s-au despărţit, iar ea s-a întors 
către Kamel, pe care l-a strâns de mână. 

— Să-i duci în siguranţă până la aeroport, i-a şoptit ea. 
Fără să ne mai adreseze nicio vorbă, s-a răsucit pe călcâie 
şi a ieşit din încăpere. Solarin şi Kamel s-au uitat tăcuţi 
după ea. 

— Trebuie să pleci, i-a spus Kamel în cele din urmă lui 
Solarin. Voi avea eu grijă de ea. Allah să te apere, 
prietene! 

Apoi a strâns piesele de pe masă şi le-a pus în geanta 
mea împreună cu pânza din cutia metalică. Lily a rămas în 
picioare, strângându-l la piept pe Carioca. 

— Nu pricep, a spus ea moale. Asta a fost tot? Trebuie să 
plecăm? Şi cum o să ajungem la Marsilia? 

— Şi cu Minnie ce se va întâmpla? am întrebat eu. O să 
ne mai vedem vreodată? 

— Acum, nu, a spus Solarin, revenindu-şi. Trebuie să 
plecăm înainte de izbucnirea furtunii - să ajungem pe 
mare cât mai curând. După ce ieşim din port, traversarea 
nu mai este o problemă. 

Încă eram nedumerită atunci când m-am trezit din nou, 
împreună cu Lily şi Solarin, pe străzile înguste şi 
întunecate din Casbah. 

Am mers grăbiţi prin pasajele tăcute, unde casele se 


601 


apropiau atât de mult una de alta, încât nu permiteau 
luminii să pătrundă. După aerul sărat şi mirosul de peşte 
din aer, mi-am dat seama că eram în preajma portului. Am 
ajuns în piaţa largă din apropierea Moscheii Pescarului, 
unde îl întâlnisem pe Wahad. Am avut senzaţia că 
trecuseră luni întregi de atunci, nu zile. Nisipul se 
învârtejea violent prin piaţă. Solarin m-a prins de braţ şi 
m-a silit să merg mai repede, iar Lily, cu Carioca în braţe, 
ne-a urmat în fugă. 

Tocmai coboram treptele spre port, când, uimită, l-am 
întrebat pe Solarin: 

— Minnie te-a numit copilul ei; şi ţie îţi este mamă 
vitregă? 

— Nu, mi-a răspuns el încet, trăgându-mă pe scări în jos 
şi făcându-mă să cobor câte două o dată, dar mă rog ca 
până voi muri să mai apuc să o văd. Imi este bunică... 


602 


LINIŞTEA DINAINTEA FURTUNII 


Căci voi paşi de unul singur 

Sub stelele tăcute, şi atunci 

Simţiţi voi ce-nseamnă puterea sunetului... 

Şi voi rămâne astfel, 

În noaptea-ntunecoasă, aşteptând furtuna, 

La adăpost din piatră şi ascultând acele 
note 

Ce poarta limbajul neştiut al pământului 
străvechi, 

Ori care-şi au sălașul în vânturi de departe. 


Din ele-mi trag puterea vizionara. 


Preludiul 
WILLIAM WORDSWORTH 


Vermont 
Mai 1796 


Talleyrand a mers şchiopătând prin pădurea înverzită, a 
cărei cupolă de frunze era străpunsă de raze de soare în 
care se vedeau jucând firicele aurii de praf. Păsări colibri 
săgetau pădurea încoace şi încolo, în căutarea nectarului 
pe care îl adunau din florile strălucitoare ale unei plante 
căţărătoare, care atârna ca un văl dintr-un stejar bătrân. 
Pământul era încă jilav sub tălpi, iar de pe frunzele 
copacilor, picăturile de apă de la ploaia trecătoare de mai 
devreme concentrau lumina şi o reflectau ca nişte 
diamante. Se afla în America de peste doi ani. Aşteptările îi 
fuseseră confirmate, dar speranţele nu i se împliniseră. 
Ambasadorul francez în America, un funcţionar mediocru, 
înţelegea aspiraţiile politice ale lui Talleyrand şi cunoştea 


603 


şi acuzaţiile de trădare care i se aduseseră. El îi blocase 
accesul la preşedintele Washington, iar uşile oamenilor 
influenţi din Philadelphia i se închiseseră în nas la fel de 
repede ca şi cele din Londra. Doar Alexander Hamilton îi 
rămăsese prieten şi aliat, cu toate că nu reuşise să-i ofere 
ceva de lucru. În cele din urma, rămas fără resurse 
financiare, Talleyrand s-a văzut silit să le vândă 
emigranților francezi sosiți în America pământuri în 
Vermont. Asta îl ajuta să-şi asigure traiul. 

Acum, în vreme ce păşea sprijinindu-se în baston pe 
terenul accidentat, măsurând pământul pe care avea să-l 
vândă a doua zi, a suspinat şi s-a gândit la viaţa lui 
distrusă. Ce încerca să salveze? La patruzeci şi doi de ani, 
vechimea familiei sale şi educaţia aleasă nu-i foloseau la 
nimic. Cu rare excepţii, americanii erau nişte sălbatici şi 
nişte criminali, alungaţi de ţările civilizate ale Europei. 
Până şi clasa avută din Philadelphia era mai puţin educată 
decât barbari precum Marat, care măcar studiase 
medicina, ori Danton, care făcuse dreptul. 

Însă mai toţi acei oameni, cei care iniţiaseră, iar apoi 
subminaseră Revoluţia, muriseră. Marat fusese asasinat; 
Camille Desmoulins şi Georges Danton ajunseseră la 
ghilotină în aceeaşi cotigă; Hebert, Chaumette, Couthon, 
Saint-Just; Lebas, care preferase să-şi zboare creierii decât 
să îndure ruşinea arestării; şi fraţii Robespierre, 
Maximilien şi Augustin, a căror moarte de secure a marcat 
încheierea epocii Terorii. Probabil că ar fi avut parte de 
aceeaşi soartă dacă ar fi rămas în Franţa. Însă acum sosise 
momentul să-şi refacă viaţa. A bătut uşor cu palma peste 
buzunarul în care ţinea scrisoarea şi a surâs discret. Locul 
său era în Franţa, în mijlocul salonului sclipitor al doamnei 
Germaine de Staël, punând la cale intrigi politice. Nu 
umblând prin locuri necălcate de oameni, precum acelea 
pe care le vindea. 

Brusc, şi-a dat seama că trecuse destul de multă vreme 
de când nu auzise altceva decât bâzâitul albinelor. S-a 
aplecat ca să bată un ţăruş în pământ, apoi, privind în jur, 
a strigat: 


604 


— Courtiade, eşti acolo? 

Nu a primit răspuns. A mai strigat o dată, ceva mai tare. 
Din adâncul unui desiş, a auzit glasul mâhnit al valetului: 

— Da, Monseniore, din păcate, da, sunt aici. 

Courtiade şi-a croit drum prin lăstăriş şi a apărut în 
poieniţă. De gât, legată cu o cureluşă, îi atârna o pungă din 
piele. 

Talleyrand şi-a petrecut un braţ pe după umărul 
valetului său pentru a ajunge prin desiş către drumul 
pietros unde-şi lăsaseră calul şi cabrioleta. 

— Douăzeci de parcele de teren, a gândit el cu voce 
tare. Hai, Courtiade. Dacă reuşim să le vindem mâine, ne 
vom întoarce la Philadelphia cu destui bani ca să ne plătim 
călătoria până în Franţa. 

— Înseamnă că Madame de Staël vă promite în epistola 
aceea că vă puteţi întoarce? a întrebat Courtiade, iar pe 
faţa lui sobră şi îndeobşte impenetrabilă a apărut ceva ce 
semăna a zâmbet. 

Talleyrand a vârât mâna în buzunar şi a scos scrisoarea 
pe care o purta asupra lui de câteva săptămâni. Courtiade 
s-a uitat la scris şi la ştampilele bogat ornamentate, 
purtând numele Republicii Franceze. 

— Ca de obicei, a spus Talleyrand, arătând spre 
scrisoare, Germaine s-a azvârlit direct în miezul bătăliei. 
Imediat ce s-a întors în Franţa, şi-a instalat noul amant - 
un elveţian pe nume Benjamin Constant - la ambasada 
Suediei, chiar sub nasul soţului. A dat naştere unor zvonuri 
legate de activitatea ei politică, încât a fost denunţată 
chiar de la tribuna Convenţiei că încearcă să organizeze o 
conspirație monarhistă în timp ce-i pune coarne soţului. 
Acum i s-a cerut să stea la treizeci de kilometri de Paris, 
dar chiar şi de la acea distanţă îşi foloseşte puterile 
magice. O femeie de o mare forţă şi de un farmec 
inegalabil, pe care o voi socoti mereu o bună prietenă... I-a 
făcut semn lui Courtiade să desfacă scrisoarea. Valetul a 
citit-o în timp ce se îndreptau spre cabrioletă. 


Ziua ta a sosit, mon cher ami. Întoarce-te cât mai curând 


605 


ca să culegi roadele răbdării. Încă mai am prieteni al căror 
gât a rămas întreg şi care îşi vor aminti numele tău şi 
serviciile pe care le-ai adus Franţei în trecut. Cu afecţiune, 
Germaine. 


Courtiade a ridicat privirea, în care se citea o bucurie 
nedisimulată. Ajunseseră la cabrioletă, unde calul bătrân şi 
obosit păştea iarbă. Talleyrand l-a mângâiat pe grumaz şi 
s-a întors spre Courtiade. 

— Ai adus piesele? a întrebat el încet. 

— Le am aici, i-a răspuns valetul, lovind uşor traista de 
piele care îi atârna acum de umăr. Şi Circuitul Calului, 
făcut de domnul Benjamin Franklin, pe care secretarul 
Hamilton l-a copiat pentru dumneavoastră. 

— Pe acela îl putem păstra, pentru că nu are 
semnificaţie decât pentru noi. Însă e primejdios să duc 
piesele înapoi în Franţa. Tocmai de aceea am vrut să le 
aducem aici, în sălbăticia aceasta, unde nimeni nu-şi va 
închipui că se află. Vermont: acesta e un nume franțuzesc, 
nu-i aşa? Munţii Verzi, a zis el, şi a arătat cu bastonul către 
şirul semeţ de munţi care îi împresurau. Acolo, pe culmea 
acelor piscuri de un verde ca smaraldul, atât de aproape 
de Dumnezeu. Căci El va putea veghea asupra lor în locul 
meu. _ 

L-a privit pe Courtiade cu ochi senini şi bucuroşi. Însă 
pe faţa valetului apăruse din nou o expresie de seriozitate. 

— Ce s-a întâmplat? l-a întrebat Talleyrand. Nu-ţi prea 
surâde ideea? 

— Monseniore, aţi riscat prea mult pentru aceste piese, 
i-a explicat respectuos valetul. Din cauza lor au murit mulţi 
oameni. Abandonarea lor aici pare a sugera... 

Incapabil să găsească un cuvânt potrivit, a amuţit. 

— Că totul a fost în zadar, a continuat cu amărăciune 
Talleyrand. 

— Va rog să-mi iertaţi îndrăzneala, Monseniore... Dacă 
domnişoara Mireille ar mai trai, aţi face orice pe lume ca 
să păziţi aceste piese şi să le păstraţi, aşa cum vi le-a 
încredinţat ea - şi nu le-aţi abandona în sălbăticia aceasta. 


606 


S-a uitat la Talleyrand, iar expresia de pe chip îi trăda 
îngrijorarea faţă de hotărârea luată de stăpânul său. 

— Au trecut aproape patru ani fără să primesc niciun 
cuvânt, niciun semn de la ea, a spus Talleyrand cu glas 
tremurător. Cu toate că n-am avut nicio certitudine de care 
să mă agăţ, nu am abandonat speranţa nicio clipă. Asta, 
până acum. Însa Germaine a revenit în Franţa şi, cu 
ajutorul celor care o informează, sigur ar fi aflat ceva 
despre Mireille. Tăcerea ei în această privinţă este un 
semn rău. Probabil că „plantând“ piesele acestea în 
pământ, speranţa mea va renaşte. 

Trei ore mai târziu, în vreme ce aşezau ultimele pietre 
pe movila de pământ din inima Munţilor Verzi, sub care 
ascunseseră piesele, Talleyrand a ridicat capul şi s-a uitat 
la bunul său Courtiade. 

— Acum putem fi aproape siguri că nu vor mai ieşi la 
lumină vreme de încă o mie de ani, a spus el. 

Courtiade a aranjat crengi şi vite peste mormanul de 
pământ şi pietre. Cu un aer grav, a zis: 

— Dar aşa ele vor supravieţui. 


Sankt Petersburg 
Noiembrie 1796 


Şase luni mai târziu, în anticamera Palatului Imperial 
din Sankt Petersburg, Valerian Zubov şi atrăgătorul lui 
frate, Platon, amantul țarinei Ecaterina cea Mare, stăteau 
şi se sfătuiau în şoaptă în vreme ce membrii curţii, 
îmbrăcaţi prematur în straie de doliu, treceau pe rând pe 
uşile deschise, îndreptându-se spre apartamentul regal. 

— Nu vom supravieţui, a spus Valerian, care, ca şi 
fratele lui, era îmbrăcat cu un costum din catifea neagră, 
împodobit cu panglici ale decoraţiilor primite. Trebuie să 
acţionăm de îndată, altfel suntem pierduţi! 

— Nu pot pleca decât după ce moare ea, i-a şoptit Platon 
cu un aer furios, după trecerea unui grup de persoane. 
Cum ar apărea asta? S-ar putea să-şi revină pe 
neaşteptate, iar atunci sunt de asemenea pierdut! 


607 


— Nu-şi va reveni! i-a răspuns Valerian, străduindu-se să 
nu-şi trădeze starea de agitaţie. E vorba despre 
hémorragie des cervelles*”. lar după ce moare, Pavel va 
deveni ţar. 

— Are să vina să-mi propună un armistițiu, a spus 
Platon, cu un aer nu tocmai convins. Nu mai departe de 
azi-dimineaţă mi-a oferit un titlu şi o moşie. Nu la fel de 
frumoasă ca Palatul Taurida, bineînţeles. Ceva la ţară. 

— Şi ai încredere în el? 

— Nu, a recunoscut Platon. Dar ce pot face? Chiar dacă 
aş voi să fug, n-aş reuşi să ajung până la graniţă... 


Stareţa stătea la căpătâiul țarinei tuturor ruşilor. Aşa 
cum zăcea fără cunoştinţă, faţa Ecaterinei era albă ca 
varul. Stareţa i-a ridicat mâna şi s-a uitat la pielea 
decolorată şi învineţită pe alocuri. 

Ce îngrozitor i se părea să o vadă pe prietena ei, care 
fusese atât de plină de viaţă, stând întinsă şi neclintită. 
Nici toată puterea din lume nu o putuse feri de acea 
moarte îngrozitoare, în care trupul ei devenise un simplu 
sac lipsit de culoare, plin de lichide, semănând cu un fruct 
care pică prea târziu din copac. Acela era sfârşitul pe care 
Dumnezeu îl rezervase tuturor - bogaţi ori săraci, sfinţi ori 
păcătoşi. „Te absolvum, a gândit stareţa, asta dacă 
iertarea mea îţi va sluji la ceva. Însă mai întâi trebuie să te 
trezeşti, prietena mea. Pentru că încă am nevoie de 
ajutorul tău. Înainte de a muri trebuie să mai faci ceva, să- 
mi spui unde ai ascuns piesa de şah pe care ţi-am adus-o. 
Spune-mi unde ai pus Regina Neagră!“ 


Însă Ecaterina nu şi-a mai revenit. În timp ce stătea în 
apartamentul său friguros, privind spre vatră şi, din cauza 
mâhnirii, simțindu-se prea slăbită ca să-şi aprindă focul, 
stareţa se gândea cu febrilitate la ce ar fi trebuit să facă în 
continuare. 

Mai toţi membrii curţii erau în doliu, jelind îndărătul 
uşilor închise, dar mai mult pentru ei înşişi decât pentru 


“5 Hemoragie cerebrală (n.tr.) 
608 


țarina care murise. Înnebuniţi de teamă pentru ceea ce 
avea să le rezerve viitorul după ce dementul prinţ Pavel 
avea să fie încoronat ţar. 

Se spunea că în clipa în care Ecaterina îşi dăduse ultima 
suflare, el se repezise în apartamentul ei ca să-i golească 
sertarele, fără să-i deschidă sau să-i citească documentele 
de acolo, direct în focul ce ardea în vatră. Se temuse că 
între acele hârtii se găsea şi actul prin care ea dispunea 
ceea ce susţinuse mereu că va face: să-l dezmoştenească în 
favoarea fiului său, Alexandr. 

Palatul devenise în scurt timp o adevărată cazarmă. 
Soldaţii din garda personală a lui Pavel, îmbrăcaţi în 
uniforme semănând cu cele prusace, mărşăluiau zi şi 
noapte pe coridoare, răcnind comenzi care acopereau 
pentru scurtă vreme bocănitul ghetelor şi al cizmelor. 
Masonii şi alţi liberali pe care Ecaterina îi oprimase au fost 
eliberaţi din închisori. Pavel decisese să contrazică tot ce 
făcuse Ecaterina. Era doar o chestiune de timp, a socotit 
stareţa, până când el avea să-şi îndrepte atenţia şi asupra 
celor care îi fuseseră prieteni țarinei. 

A auzit scârţâitul uşii de la apartament. Deznădăjduită, a 
ridicat capul să privească spre intrare şi l-a văzut pe Pavel, 
care se holba la ea din cealaltă parte a încăperii. El a 
chicotit fără noimă şi şi-a frecat mâinile, în semn de 
satisfacţie ori poate din cauza frigului din apartament - 
stareţei i-a venit greu să-şi dea seama. 

— Pavel Petrovici, v-am aşteptat, l-a întâmpinat stareţa 
cu un zâmbet. 

— Mi te poţi adresa cu Maiestatea Voastră - şi să te 
ridici când intru în iatacul tău! a spus el, ridicând glasul, 
ajungând chiar să strige la ea. Apoi, liniştindu-se când 
stareţa s-a ridicat, a traversat încăperea până la ea şi a 
măsurat-o cu ură. Situaţia noastră s-a schimbat destul de 
mult de când am pătruns în această cameră ultima oară, 
nu ţi se pare, doamnă Roque? a rostit cu glas provocator. 

— A, sigur, i-a răspuns ea cu calm. Dacă nu mă trădează 
memoria, mama dumitale tocmai îmi explica motivele 
pentru care nu veţi moşteni tronul ei. Şi totuşi, lucrurile 


609 


par să fi luat o cu totul altă întorsătură. 

— Tronul ei? a răcnit Pavel, făcându-şi mâinile pumn de 
furie. Era tronul meu - pe care mi l-a furat când aveam 
doar opt ani! A domnit despotic! a strigat el, cu faţa roşie 
de enervare. Ştiu ce complotaţi împreună! Ştiu ce ai avut 
asupra ta! Îţi cer să-mi spui unde sunt ascunse celelalte! Şi 
spunând acestea, a băgat o mână în buzunarul hainei şi a 
scos Regina Neagră. Stareţa s-a tras înapoi de frică, dar şi- 
a revenit aproape imediat. 

— Piesa aceea îmi aparţine, a spus ea netulburată şi a 
întins mâna spre ea. 

— Nu, nu! a strigat Pavel, cu un aer încântat. Le vreau 
pe toate - pentru că ştiu ce reprezintă, înţelegi? Vor fi ale 
mele! Toate, ale mele! 

— Îmi pare rău, dar nu le veţi avea, a spus stareţa, 
rămasă cu mâna întinsă. 

— Poate că vei lua o hotărâre mai înţeleaptă după ce te 
voi azvârli în temniţă, i-a răspuns Pavel, întorcându-i 
spatele şi punând piesa grea de şah în buzunar. 

— Sunt convinsă că nu vorbiţi serios, a spus stareţa. 

— Nu vei păţi nimic până la înmormântare, a zis Pavel 
chicotind, după ce s-a oprit în pragul uşii. N-aş vrea să 
pierzi un asemenea spectacol. Am poruncit ca osemintele 
tatălui meu, Petru al II-lea, să fie dezgropate din 
mănăstirea Alexandr Nevski şi aduse în Palatul de Iarnă 
pentru a sta alături de cadavrul femeii care a dat ordin ca 
el să fie ucis. Iar deasupra sicrielor părinţilor mei voi cere 
să se scrie: „Dezbinaţi în viaţă, uniţi în moarte“. Sicriele 
lor vor fi purtate pe străzile acoperite de zăpadă ale 
oraşului de un cortegiu alcătuit din foştii amanți ai mamei. 
Am poruncit ca aceia care mi-au asasinat tatăl să ducă în 
spate sicriul lui/ 

Apoi a izbucnit în hohote isterice de râs, făcând-o pe 
stareță să-l privească îngrozită. 

— Dar Potiomkin e mort, a spus ea încet. 

— Da, e prea târziu pentru Înălţimea Sa. A pufnit apoi în 
râs. Osemintele lui vor fi scoase din mausoleul de la 
Kerson şi aruncate la câini! Spunând acestea, Pavel a 


610 


deschis uşa şi s-a întors spre stareță ca să-i arunce o 
privire de despărţire. lar Platon Zubov, ultimul dintre 
favoriţii mamei, va primi o noua moşie. O să-l întâmpin 
chiar eu acolo, cu şampanie şi o cină servită pe farfurii 
aurite. Dar se va bucura de cinstea asta doar o zi! 

— Înseamnă că-mi va ţine tovărăşie în temniţă? a 
întrebat stareţa, dorind să afle cât mai mult din planurile 
demente ale prinţului. 

— De ce să tolerez un asemenea smintit? Imediat ce se 
va stabili acolo, o să-i trimit o invitaţie la călătorie. Abia 
aştept să-i văd mutra când o să afle că trebuie să renunţe 
într-o singură zi la ceea ce a dobândit în pat vreme de 
atâţia ani! 

Imediat ce draperia a căzut în urma lui Pavel, stareţa s-a 
grăbit spre masa de scris. Ştia că Mireille era în viaţă. Era 
convinsa de asta, pentru că scrisoarea de credit pe care o 
trimisese prin Charlotte Corday fusese folosită de mai 
multe ori pentru extragerea de bani de la o bancă 
londoneză. Dacă era exilat, Platon Zubov se putea dovedi 
cea mai potrivită persoană care să ia legătura cu Mireille 
prin acea bancă. Avea şanse numai dacă Pavel nu se 
răzgândea. Cu toate că el intrase în posesia unei piese din 
Setul Montglane, nu le avea şi pe celelalte. Ea rămăsese cu 
pânza şi ştia unde se afla ascunsă tabla de joc. 

În timp ce pregătea scrisoarea, iscusit formulată pentru 
a rămâne de neînțeles, dacă ar fi căzut în mâinile altcuiva, 
s-a rugat ca Mireille să o primească înainte de a fi prea 
târziu. După ce a terminat de scris epistola, a băgat-o într- 
un buzunar secret al rochiei, ca să i-o poată strecura lui 
Zubov la înmormântare. Apoi s-a apucat să coasă pânza 
Setului Montglane în rochia ei de stareță. Probabil că era 
ultima şansă de a o ascunde înainte de a ajunge în temniţă. 


Paris 
Decembrie 1797 


Caleaşca doamnei Germaine de Staël a trecut printre 
cele două şiruri de coloane dorice care marcau intrarea 


611 


spre Hotel Galliffet de pe Rue de Bac. Cei şase cai albi 
înspumaţi şi răscolind pietrişul cu copitele s-au oprit în 
faţa intrării principale. Lacheul a sărit de la locul lui şi a 
desfăcut scara caleştii pentru a o ajuta pe stăpâna lui 
irascibilă să coboare. După viaţa aceea obscură petrecuta 
ca exilat, de aproape un an îl adusese pe Talleyrand să 
locuiască în acel palat minunat, iar el o tratase aşa cum nu 
merita! 

Curtea era deja plină de arbori decorativi şi de plante 
mari în ghivece. Courtiade păşea prin omăt, poruncind 
unde să fie aşezate pe peluze, creând un contrast vădit cu 
parcul înzăpezit. Primise sute de copaci în floare, suficienţi 
pentru a-l transforma într-un peisaj de basm primăvăratic 
exact în miezul iernii. Puțin jenat, valetul a urmărit sosirea 
Doamnei de Staël, apoi s-a grăbit să o întâmpine. 

— Să nu încerci sa mă îmbunezi, Courtiade! a strigat 
Germaine la el încă înainte ca valetul să ajungă în 
apropierea ei. Am venit să-i frâng gâtul ticălosului 
nerecunoscător care-ţi este stăpân! 

Apoi, până să apuce Courtiade să o oprească, ea a urcat 
treptele şi a intrat în casă. 

L-a găsit pe Talleyrand în biblioteca însorită ale cărei 
ferestre dădeau spre curte, verificând facturile. El s-a 
întors şi i-a zâmbit, cu toate că ea a intrat valvârtej. 

— Germaine, ce plăcere neaşteptată! a zis el, ridicându- 
se ca să o întâmpine. 

— Cum de îndrăzneşti să organizezi o serată pentru 
corsicanul acela care vrea să parvină, fără să mă inviţi şi 
pe mine? a strigat ea. Ai uitat cine te-a adus înapoi din 
America? Cine a făcut ca acuzaţiile ce ţi se aduceau să fie 
şterse? Cine l-a convins pe Barras ca ai fi un ministru de 
relaţii externe mai bun decât Delacroix? Asta e mulţumirea 
pe care mi-o arăţi pentru că ţi-am pus la dispoziţie 
influenţa şi relaţiile mele? Ar trebui ca pe viitor să ţin 
minte că francezii îşi uită prietenii peste noapte! 

— Draga mea Germaine, i-a răspuns Talleyrand pe un 
ton liniştitor, în vreme ce o mângâia pe braţ, chiar domnul 
Delacroix a fost cel care l-a convins pe Barras că aş fi cel 


612 


mai potrivit pentru această slujbă. 

— Omul potrivit pentru anumite treburi, i-a răspuns 
Germaine, înverşunată şi dispreţuitoare. Tot Parisul ştie că 
acel copil pe care îl poartă soţia lui în pântece este al tău! 
Pesemne că acum i-ai invitat pe amândoi: şi pe 
predecesorul tău, şi pe femeia cu care i-ai pus coarne! 

— Mi-am invitat toate amantele, a zis el şi a râs. Inclusiv 
pe tine. Dar când vine vorba de pus coarne, dacă aş fi în 
locul tău, eu n-aş mai da cu pietre în nimeni. 

— N-am primit invitaţia, a spus Germaine, ignorând 
aluzia lui Talleyrand. 

— Păi bineînţeles că nu, a zis el, şi a privit-o cu ochii lui 
albaştri. De ce să risipesc o invitaţie pentru cea mai bună 
prietenă? Cum îţi închipui că pot organiza o petrecere atât 
de mare fără ajutorul tău? Te aşteptam să vii cu câteva zile 
în urmă! 

Germaine s-a uitat la el nedumerită. 

— Dar văd că pregătirile sunt în toi, a remarcat ea. 

— Ei, câteva mii de arbori şi plante, a spus Talleyrand 
pufnind. Asta nu reprezintă nimic faţă de ceea ce mi-am 
propus. 

A luat-o apoi de mână şi a mers cu ea de-a lungul 
ferestrelor înalte şi boltite, făcând semn spre curte. 

— Ce părere ai de asta - zeci de corturi de mătase cu 
panglici şi flamuri învolburate de vânt, aşezate pe peluze, 
practic în toată curtea. lar printre corturi, soldaţi în 
uniforme, stând în poziţie de drepţi... 

A făcut-o să meargă până la uşa bibliotecii, unde galeria 
de marmură înconjura holul înalt de intrare, ce ducea spre 
scara largă cu trepte din marmură italiană. Acolo, stând în 
genunchi, lucrătorii aşezau un covor gros de culoare roşie. 

— lar aici, în timp ce oaspeţii sosesc, fanfara va 
interpreta muzică militară, iar când se va cânta 
Marseilleza, interpreţii vor urca şi vor cobori treptele. 

— Magnific! a exclamat Germaine, bătând din palme. Iar 
florile trebuie să fie roşii, albe şi albastre, cu panglici 
tricolore din crep, atârnând de balustrade... 

— Acum ai înţeles? a zis Talleyrand zâmbind, şi a 


613 


îmbrăţişat-o. Ce m-aş face fără tine? 


Surpriza a fost că Talleyrand aranjase sala pentru dineu 
astfel încât la mese existau scaune doar pentru femei. 
Fiecare bărbat stătea în spatele câte unei femei, servindu-i 
acesteia mâncăruri rafinate de pe platouri încărcate cu tot 
felul de bunătăţi care erau aduse permanent de servitorii 
îmbrăcaţi cu livrele. Aceasta modalitate de organizare le-a 
măgulit pe femei şi le-a oferit bărbaţilor prilejul de a 
discuta. 

Napoleon s-a arătat încântat de faptul că fusese recreată 
tabăra sa militară din Italia, care îi fusese prezentată chiar 
la intrare. ÎImbrăcat simplu şi renunțând la decoraţii, aşa 
cum îi recomandase Talleyrand, el părea mai strălucitor 
decât membrii guvernului, care sosiseră purtând costume 
cu pene elegante, concepute de pictorul David. 

Aflat în capătul îndepărtat al sălii, David în persoană 
avea misiunea de a prezenta o frumuseţe blondă pe care 
Napoleon abia aştepta să o cunoască. 

— Am mai văzut-o undeva? l-a întrebat el în şoapta pe 
Talleyrand cu un zâmbet şi privind de-a lungul şirurilor de 
mese. 

— Tot ce se poate, i-a răspuns Talleyrand cu răceală. A 
stat la Londra în timpul Terorii şi tocmai s-a întors în 
Franţa. O cheamă Catherine Grand. 

După ce oaspeţii s-au ridicat de la mese şi s-au 
împrăştiat prin sălile de bal sau de muzică, Talleyrand a 
adus-o pe tânăra femeie. Generalul fusese deja încolţit de 
Madame de Staël, care îl asalta cu întrebări. 

— Spuneţi-mi, generale Bonaparte, a zis ea pe un ton 
apăsat, ce fel de femei admirati cel mai mult? 

— Pe cele care fac mulţi copii, i-a răspuns el sec. 

Văzând-o pe Catherine Grand apropiindu-se la braţul lui 
Talleyrand, a zâmbit. 

— Frumoasa mea, unde aţi stat ascunsă până acum? a 
întrebat-o el, după ce i-a fost prezentată. Arătaţi a 
franţuzoaică, dar aveți nume englezesc. Sunteţi 
englezoaică prin naştere? 


614 


— Je suis d'Inde, i-a răspuns Catherine Grand cu un 
surâs dulce. 

Germaine a rămas uimită, iar Napoleon s-a uitat mirat la 
Talleyrand. lar asta pentru că vorbele rostite de ea, aşa 
cum fuseseră pronunţate, mai însemnau şi: „Sunt o proastă 
desăvârşită“. 

— Doamna Grand nu este chiar o gâsculiţa, aşa cum ar 
dori dumneaei să ne facă a crede, a intervenit Talleyrand, 
strâmbându-se şi privind spre Germaine. În realitate, o 
consider una dintre cele mai inteligente femei din Europa! 

— S-ar putea ca o femeie frumoasă să nu fie întotdeauna 
şi inteligentă, l-a aprobat Napoleon, dar o femeie 
inteligentă este întotdeauna atrăgătoare. 

— Mă simt jenată în faţa Doamnei de Staël, a spus 
Catherine Grand. Oricine ştie că dumneaei este cea mai 
sclipitoare femeie din Europa. A scris chiar şi o carte! 

— Scrie cărţi, a spus Napoleon, luând-o de braţ pe 
Catherine, dar despre dumneata se vor scrie cărți! 

David s-a alăturat grupului, salutând călduros pe toată 
lumea. S-a oprit în faţa lui Catherine Grand. 

— Da, asemănarea este izbitoare, adevărat? a spus 
Talleyrand, ghicind gândurile pictorului. De aceea ţi-am 
oferit un loc la masă alături de doamna Grand. Spune-mi, 
te rog, ce s-a întâmplat cu pictura aceea care înfăţişa 
răpirea Sabinelor? Aş vrea să o cumpăr, de dragul acelor 
vremuri - chiar dacă nu a fost prezentată. 

— Am terminat-o în închisoare, a spus David şi a râs, nu 
tocmai în largul său. A fost expusă la Academie curând 
după aceea. Sper că ştii că am fost arestat vreme de 
câteva luni după căderea fraţilor Robespierre. 

— Şi eu am fost întemnițat la Marsilia, a spus Napoleon, 
râzând. Din aceeaşi cauză. Augustin Robespierre a fost un 
mare susţinător al meu... Dar despre ce pictură vorbiţi? 
Dacă pentru ea a pozat doamna Grand, aş vrea să o văd şi 
eu. 

— Nu a pozat dumneaei, i-a răspuns David cu glas 
tremurând, ci o tânăra cu care seamănă bine. O pupilă de- 
a mea, care a murit în perioada Terorii. Erau doua fete... 


615 


— Valentine şi Mireille, a intervenit Madame de Staël. 
Ce fete încântătoare... Mergeau aproape peste tot cu noi. 
Una a murit... Dar ce s-o fi întâmplat cu aceea care avea 
părul roşcat? 

— A murit şi ea, aşa cred, a spus Talleyrand. Cel puţin 
aşa susţine doamna Grand. l-aţi fost prietenă apropiată, 
adevărat, draga mea? 

Catherine Grand a pălit, dar a reuşit să zâmbească dulce 
şi să pară stăpână pe sine. David i-a aruncat o privire şi a 
dat să spună ceva, dar Napoleon i-a luat-o înainte. 

— Mireille? Aşa o chema pe cea cu părul roşcat? 

— Intocmai, i-a răspuns Talleyrand. Amândouă fuseseră 
călugăriţe la Montglane. 

— Montglane! a şoptit Napoleon, uitându-se concentrat 
la Talleyrand, apoi la David. Spui că amândouă au fost 
pupilele tale? 

— Până şi-au găsit moartea, a repetat Talleyrand, 
urmărind-o cu atenţie pe doamna Grand şi observând cum 
se ferea de privirea lui. Apoi s-a uitat din nou spre David. 
S-ar părea că te-a tulburat ceva, a spus el, luându-l pe 
pictor de braţ. 

— Ceva m-a tulburat pe mine în mod deosebit, a spus 
Napoleon, alegându-şi cuvintele cu mare grijă. Domnilor, 
sugerez să le conducem pe doamne în sala de bal şi să ne 
retragem câteva minute în bibliotecă. Aş vrea să înţeleg 
mai bine întreaga situaţie. 

— De ce, generale Bonaparte? l-a întrebat Talleyrand. 
Ştiţi ceva despre cele doua femei pe care le-am pomenit 
mai devreme? 

— Sigur că ştiu. Despre una dintre ele, a răspuns el cu 
sinceritate. Dacă este vorba despre cea pe care am 
cunoscut-o, mai avea puţin şi năştea în casa mea din 
Corsica! 


— Aşadar, trăieşte şi a născut un copil, a spus 
Talleyrand, după ce a pus cap la cap relatările lui 
Napoleon şi David. „Copilul meu“, a gândit el, plimbându- 
se prin bibliotecă, în vreme ce cei doi bărbaţi, aşezaţi pe 


616 


fotolii îmbrăcate în damasc auriu aflate în apropierea 
focului, sorbeau un vin de Madeira. Dar unde ar putea să 
fie acum? A fost în Corsica, apoi în Maghreb. După care s-a 
întors în Franţa, unde a comis crima aceea de care 
spuneai. S-a uitat la David, care tremura gândindu-se la 
grozăvenia poveştii pe care tocmai o istorisise - şi era 
prima oară că o destăinuise cuiva. 

— Dar Robespierre este mort. Acum, în afară de tine, în 
Franţa nu mai ştie nimeni adevărul, i-a spus el lui David. 
Unde să fi dispărut? De ce nu se întoarce? 

— Pesemne că ar trebui să vorbesc cu mama mea, a 
sugerat Napoleon. Cum vă spuneam, ea o cunoştea pe 
stareţa care a pus în mişcare tot acest joc. Cred că o 
cheamă Doamna de Roque. 

— Dar ea... ea a fost în Rusia! a spus Talleyrand, 
răsucindu-se cu faţa spre ceilalţi şi dându-şi brusc seama 
ce însemna asta. Ecaterina cea Mare a murit iarna trecută 
- cu aproape un an în urmă! Ce s-a întâmplat cu stareţa 
după urcarea lui Pavel pe tron? 

— Şi unde se află piesele al căror loc îl cunoaşte doar 
ea? a întrebat Napoleon. 

— Eu ştiu unde se află câteva, a spus David, care nu mai 
îndrăznise să spună altceva după ce terminase de relatat 
acea îngrozitoare poveste. 

L-a privit pe Talleyrand în ochi, iar acesta s-a simţit 
stânjenit. Să fi ghicit David unde stătuse Mireille în ultima 
noapte pe care o petrecuse la Paris? Ghicise Napoleon al 
cui era calul pe care mergea Mireille atunci când el şi sora 
lui o întâlniseră la baricade? Dacă da, pesemne că ei ştiau 
şi ce făcuse Mireille cu piesele de şah ale Setului 
Montglane înainte de a părăsi Franţa. 

Încercând să pară indiferent, s-a uitat atent la David, 
care a continuat să vorbească: 

— Înainte de a muri, Robespierre mi-a spus de jocul în 
plină desfăşurare pentru acapararea pieselor. Jocul era 
manipulat de o femeie - Regina Alba, patroana lui şi a lui 
Marat. Ea le-a ucis pe acele călugăriţe care o căutaseră pe 
Mireille, şi tot ea a pus mâna şi pe piese. Doar Dumnezeu 


617 


ştie câte are acum în posesie şi dacă Mireille are idee 
despre primejdia ce o paşte din partea ei. Însă voi, 
domnilor, trebuie să ştiţi. Cu toate că a trăit la Londra în 
perioada Terorii, şi-a zis „Femeia din India“. 


618 


FURIUNA 


Îngerul Albionului a rămas alături de Piatra 
Nopţii şi a văzut 
Teroarea ca o cometă, ori asemănătoare planetei 


roşii, 

Aceea care atrage  îngrozitoarele comete 
rătăcitoare... 

Spectrul s-a luminat, şi grotesc şi-nalt a pătat 
Templul 


Cu lumini de sânge; şi Vocea a răsunat, făcând 
Templul să se cutremure. 


America: O profeție 
WILLIAM BLAKE 


Am cutreierat pământul în lung şi în lat şi am 
rămas un pelerin întreaga viaţă, singur, un 
necunoscut ce s-a simţit mereu străin. Apoi, sub 
răsuflarea furtunii teribile din sufletul meu, Tu ai 
făcut să crească în mine a Ta artă. 


PARACELSUS 


Am rămas sincer uimită aflând că Solarin era nepotul lui 
Minnie Renselaas. Dar nu era momentul potrivit să pun la 
îndoială genealogia lui, pentru că trebuia să coborâm cât 
mai repede treptele pe întunericul stârnit de furtuna ce se 
apropia. Dedesubt, deasupra mării, părea să atârne o ceaţă 
misterioasă, roşcată, iar când am aruncat o privire peste 
umăr, spre culmea dealului, în strălucirea ciudată a lunii, 
am văzut cum degetele roşii ale sirocoului, aducând cu 
sine cantităţi uriaşe de nisip, se strecurau prin văile dintre 
munţi de parcă ar fi vrut să ne oprească din fugă. 

Am luat-o spre docurile de la capătul portului, unde erau 
amarate ambarcaţiunile private. Din cauza nisipului purtat 


619 


de vânt, abia reuşeam să le disting formele întunecate ce 
se legănau pe valuri. Urmându-l pe Solarin, eu şi Lily am 
urcat pe pipăite la bordul unui vas şi am coborât imediat în 
cabina de sub punte ca să lăsăm geanta cu piesele şi să 
scăpăm de nisipul fin care ne ardea deja nările şi plămânii. 
Văzând că Solarin se putea descurca pentru a desprinde 
parâma ce ţinea vasul legat de cheu, am închis uşa micii 
cabine şi am pornit pe trepte după Lily. 

După ce a pornit, motorul a început să duduie alene şi 
vasul s-a urnit din loc. Am pipăit în jur până am găsit un 
obiect ce avea formă de felinar şi mirosea a petrol 
lampant. L-am aprins ca să vedem interiorul cabinei mici, 
dar bogat mobilate. Pretutindeni lemn lustruit, mochetă 
groasă, scaune rotative din piele, un pat supraetajat lipit 
de perete, şi un hamac din năvod, plin cu veste de salvare, 
atârnând într-un colţ. De cealaltă parte a patului se găsea 
o bucătărioară cu maşină de gătit şi chiuvetă. Însă când 
am deschis dulapul de acolo, nu am găsit deloc mâncare, ci 
doar provizii serioase de băutură. Am desfăcut o sticlă de 
coniac, am luat două pahare pentru apă şi am turnat din 
belşug pentru fiecare. 

— Sper că Solarin ştie să manevreze velele, a spus Lily, 
luând o duşcă zdravănă. 

— Nu fi ridicolă, i-am zis, dându-mi seama, după ce am 
gustat şi eu din coniacul foarte tare, că aveam să ameţesc, 
deoarece nu mâncasem nimic de multă vreme. Bărcile cu 
pânze nu au motor. Tu nu auzi zgomotul? 

— Pai, dacă e cu motor, a spus Lily, de ce are atâtea 
catarge, iar unul chiar în mijlocul punţii? Doar de 
frumuseţe? 

Pentru ca tot adusese vorba despre asta, mi-am amintit 
că şi eu văzusem catargele. Speram că nu vom ieşi în larg 
pe o barcă cu pânze pe vreme de furtună. Nici măcar 
Solarin nu putea fi atât de încrezător în forţele proprii. Ca 
să mă conving, am socotit ca era mai bine sa arunc o 
privire. 

Am urcat scara îngustă ce ducea către cabina de 
comandă, de jur împrejurul căreia se găseau scaune 


620 


tapisate. leşisem deja din port şi perdeaua de nisip roşiatic 
ce cobora deasupra Algerului încă nu ne ajunsese. Vântul 
se înteţise, luna se vedea clar şi, în lumina ei rece, m-am 
uitat mai bine la vasul ce urma să ne salveze. 

Era mai lung decât crezusem, având pardoseala punţii 
din lemn ce părea de tec, şi se vedea că fusese bine 
îngrijit. Balustradele erau din alamă lustruită, iar micuța 
cabină de comandă în care mă aflam era plină de 
aparatură de navigaţie de ultimă generaţie. Spre cerul ce 
se întuneca treptat se ridicau nu unul, ci două catarge. Cu 
o mâna pe timonă, Solarin trăgea dintr-un spaţiu special 
nişte baloturi mari de pânză împăturită. 

— Asta este o barcă cu pânze? l-am întrebat când am 
văzut ce face. 

— Se cheamă iaht-keci, m-a lămurit el, încă scoțând 
nişte vele. Cum mă grăbeam, doar atât am reuşit să fur, 
dar e un vas bun - are 11 metri şi răspunde bine la 
comenzile timonei. 

N-am prea priceput ce însemna asta. 

— Grozav! Aşadar, vasul e furat, am rezumat eu situaţia. 
Eu şi Lily habar n-avem să manevrăm vele. Sper din inimă 
că tu te pricepi. 

— Bineînţeles că da, a spus el şi a pufnit cu un aer 
superior. Doar am crescut la Marea Neagră. 

— Şi ce dacă? Eu locuiesc pe Manhattan - o insulă 
înconjurată de o sumedenie de ambarcaţiuni. Dar asta nu 
înseamnă că ştiu să manevrez aşa ceva pe furtună. 

— Dacă ai termina cu văicăreala şi m-ai ajuta să ridic 
pânzele astea, cred că am lua-o înaintea furtunii. O să-ţi 
spun eu ce să faci, iar după ce le instalăm, mă ocup eu de 
manevre. Dacă ne îndepărtăm rapid de țărm, până să 
izbucnească furtuna, putem ajunge dincolo de Minorca. 

M-am apucat de treabă, urmând instrucţiunile lui. 
Frânghiile, numite şcote şi fungi şi confecţionate din 
cânepă aspră, mi-au făcut răni la degete atunci când am 
tras de ele. Velele - metri întregi de pânză groasă de 
bumbac, cusute manual - aveau nume precum „foc“ ori 
„randă“. Am fixat două pe arborele faţă şi una pe cel ce se 


621 


chema artimon, după spusele lui Solarin. Am tras cât am 
putut de tare, în vreme ce el răcnea ordine către mine - şi 
am legat ceea ce speram că sunt frânghiile potrivite de 
tacheţii de metal fixaţi bine de punte. După ce am ridicat 
cele trei pânze, am descoperit cât de frumos arata vasul şi 
cât de iute se deplasa. 

— Te-ai descurcat de minune, mi-a spus Solarin, când 
am intrat în timonerie. lar vasul e excelent, trebuie sa 
recunosc... A făcut o pauză şi m-a privit. Ce-ar fi să cobori 
şi să te odihneşti puţin? După cum arăţi, sigur nu ţi-ar 
strica o pauză. Jocul încă nu s-a încheiat. 

Avea dreptate. Cu excepţia unui pui de somn în avionul 
care ne adusese la Oran - iar asta în urmă cu 
douăsprezece ore, deşi mi se părea ca trecuseră câteva 
zile de atunci -, nu mai dormisem deloc. Şi, tot astfel, în 
afara băii pe care o făcusem de nevoie în mare, ca să mă 
salvez, nu mă mai spălasem de multă vreme. 

Însă înainte de a ceda oboselii şi foamei, voiam sa aflu 
câteva lucruri. 

— Ai spus că mergem spre Marsilia. Când va vedea că 
am dispărut din Alger, n-ar fi unul dintre primele locuri în 
care ne-ar căuta Sharrif şi oamenii lui? 

— O să ne apropiem de La Camargue, mi-a explicat 
Solarin, împingându-mă înapoi pe un scaun din timonerie, 
deoarece ghiul ne-a trecut peste capete la schimbarea 
alurii vasului. Avionul personal al lui Kamel ne aşteaptă pe 
un aerodrom din apropiere. N-o să stea acolo o veşnicie - 
şi lui i-a venit greu să aranjeze asta aşa că suntem norocoşi 
că avem vânt bun. 

— De ce nu vrei sa-mi explici ce se petrece? am întrebat 
eu. De ce n-ai spus până acum că Minnie e bunica ta sau 
că îl cunoşteai pe Kamel dinainte? Şi, cum de-ai nimerit în 
Jocul acesta? Noi am crezut că te-a recrutat Mordecai. 

— Aşa s-a întâmplat, mi-a răspuns el, cu ochii la marea 
ale cărei ape continuau să se întunece. Înainte de a ajunge 
la New York, o întâlnisem pe bunica o singură dată, iar 
asta când eram mic. Pe vremea aceea cred că nu aveam 
mai mult de şase ani, dar nu voi uita niciodată acele clipe... 


622 


(A tăcut, de parcă ar fi fost căzut într-o reverie. N-am vrut 
să-i întrerup şirul gândurilor, de aceea am aşteptat până a 
reluat povestirea.) Pe bunicul nu l-am văzut niciodată, a zis 
el rar. A murit înainte de a mă naşte eu. Ea s-a căsătorit cu 
Renselaas mai târziu, iar după ce acesta a murit, s-a 
căsătorit cu tatăl lui Kamel. Pe Kamel l-am cunoscut abia 
după ce am ajuns aici, la Alger. Mordecai a venit în Rusia 
ca să mă introducă în joc. Nu ştiu în ce împrejurări l-a 
cunoscut Minnie, dar el sigur este cel mai necruţător 
jucător de şah de la Alehin încoace, şi mult mai 
fermecător. În scurtul răstimp cât am jucat cu el, am 
deprins o mulţime de tehnici. 

— Dar el n-a mers în Rusia ca să joace şah cu tine, am 
intervenit eu. 

— Adevărat, a zis Solarin şi a râs. Căuta tabla de şah şi 
şi-a închipuit că-i puteam ajuta să o găsească. 

— Şi i-ai ajutat? 

— Nu, a spus Solarin, întorcându-şi ochii verzi spre 
mine, cu o expresie pe care nu am reuşit să o descifrez. I- 
am ajutat să te găsească pe tine. Nu era îndeajuns? 

Mai aveam de pus nişte întrebări, însă privirea lui m-a 
făcut să am o reţinere - n-aş putea preciza motivul. Vântul 
se înteţise, aducând fire de nisip care ne loveau usturător. 
Dintr-odată, m-am simţit foarte obosită. Am dat să mă 
ridic, dar Solarin m-a împins la loc pe scaun. 

— Fii atentă la ghiu, m-a prevenit el. lar trebuie să 
schimbăm alura, pentru că vântul bate din altă direcţie. Şi, 
împingând ghiul spre partea cealaltă, mi-a făcut semn să 
cobor. Dacă o să am nevoie de tine, te strig, mi-a zis el. 

Când am coborât, am găsit-o pe Lily, pe patul de jos, 
dându-i lui Carioca să mănânce biscuiţi muiaţi în apă. 
Alături de ea am văzut un borcan de unt de arahide 
deschis, pe care îl descoperise în cămară, împreuna cu 
câteva pachete de biscuiţi şi pâine prăjită. Mi-am dat 
seama că, parcă peste noapte, Lily începuse să arate mai 
bine, pentru că nasul nu mai era doar ars de soare, ci 
bronzat, iar fustiţa murdară îi scotea acum în evidenţă 
formele, nu grăsimea. 


623 


— Mănâncă dacă poţi, m-a îndemnat ea. Legănarea asta 
continuă îmi dă greţuri. N-am reuşit să iau nicio 
înghiţitură. 

În cabină, izbiturile valurilor se simțeau mai puternic. 
Am înfulecat câţiva biscuiţi cu unt de arahide, apoi mi-am 
clătit gura cu coniacul rămas în paharul meu, şi m-am 
căţărat în patul de sus. 

— Ar fi bine să dormim puţin, i-am spus. Ne aşteaptă o 
noapte lungă şi o zi şi mai lungă. 

— Dar s-a făcut deja mâine, m-a corectat Lily, ridicându- 
se şi verificându-şi ceasul de la mână. Apoi a stins lumina. 
Am auzit arcurile scârţâind în patul de jos, semn că ea şi 
Carioca îşi căutau poziţia cea mai bună de dormit. Acela a 
fost ultimul sunet pe care l-am auzit înainte de a mă 
cufunda în lumea viselor. 


N-aş putea spune când am auzit prima izbitură. Tocmai 
visam că eram pe fundul mării, târându-mă pe nisipul 
moale, în timp ce valurile se spărgeau în jurul meu. În vis, 
piesele Setului Montglane căpătaseră viaţă şi încercau să 
iasă din geanta mea. Indiferent cât de mult mă străduiam 
să le împing înapoi şi să înaintez spre mal, picioarele îmi 
erau înghiţite de nisipul mişcător. Simţeam nevoia să 
respir. Încercam să mă ridic la suprafaţă, când un val mare 
m-a lovit şi m-a tras sub apă. 

Am deschis ochii, dar la început nu mi-am dat seama 
unde mă găseam. Mă uitam printr-un hublou aflat complet 
sub apă. Apoi vasul s-a înclinat într-o parte şi eu am fost 
azvârlită din patul îngust în partea cealaltă a cabinei. M- 
am cules de pe jos şi am constatat că eram udă leoarcă. 
Apa îmi venea până la genunchi şi clipocea când se lovea 
de mobilier şi de pereţi. Valurile formate de legănarea 
vasului lipăiau lângă patul lui Lily, iar în încercarea lui de 
a nu se uda pe lăbuţe. Carioca se cocoţase pe Lily, care 
dormea. Se întâmplase ceva groaznic. 

— Trezeşte-te! am răcnit eu, ca să acopăr zgomotul 
valurilor şi scrâşnetele lemnăriei bărcii. Am încercat să mă 
orientez şi am ajutat-o pe Lily sa se mute în hamac. Unde 


624 


sunt pompele pentru evacuarea apei? Dacă eram inundaţi, 
n-ar fi trebuit ca ele să funcţioneze? 

— Doamne, Dumnezeule, a gemut Lily, chinuindu-se să 
se ridice în picioare. O sa vărs. 

— Nu acum! Am ajutat-o să ajungă la hamac, mai mult 
tâărând-o spre el. 

Cu un braţ o susţineam, iar cu celalalt am luat vestele de 
salvare. Am reuşit să o arunc pe hamac, apoi l-am înşfăcat 
şi pe Carioca şi i-am dat drumul lângă Lily, exact când ea a 
început să icnească. Am găsit plutind o găleata de plastic, 
pe care i-am pus-o dinainte. Ea a vărsat tot ce mâncase, 
după care a ridicat privirea întrebătoare spre mine. 

— Dar unde-i Solarin? a zis, ridicând glasul ca să 
acopere şuieratul vântului şi vuietul valurilor. 

— Nu ştiu, i-am răspuns eu. l-am aruncat o vestă de 
salvare, am îmbrăcat şi eu una, apoi mi-am croit drum prin 
apa al cărei nivel creştea. Pune asta pe tine. Eu mă duc să 
aflu ce e cu el. 

Apa năvălea pe trepte în jos. Uşa de deasupra mea se 
izbea ritmic de perete. Când am ieşit pe punte, am oprit-o 
şi am închis-o cu greu, pentru ca apa care năvălea opunea 
rezistenţă. Apoi am aruncat o privire în jur şi mi-am dorit 
să n-o fi făcut. 

Vasul, canarisit mult spre dreapta, se deplasa înapoi pe 
diagonală. Apa trecea peste punte şi umplea cabina în care 
se afla timona. Ghiul nu mai era fixat şi se legăna liber 
peste copastia vasului. lar una dintre pânzele de la 
catargul faţă, udă şi grea, fusese sfâşiată şi atârna peste 
balustradă, târându-se prin apă. La nici doi metri 
depărtare, Solarin zăcea pe punte, pe jumătate ieşit din 
cabina de pilotaj, iar braţele îi erau măturate de apa care 
trecea peste el, cât pe ce să-l care peste bord. 

M-am agăţat de timonă şi am sărit după el, prinzându-l 
de laba piciorului şi de un crac al pantalonului, în timp ce 
apa îi împingea încoace şi încolo trupul ce părea lipsit de 
viaţă... Marea avea să-l tragă în curând în adâncuri. Brusc, 
l-am scăpat dintre degete. Solarin a fost împins de apa şi 
strivit de copastie, apoi, ridicat de val, gata, gata să fie luat 


625 


pe sus. 

M-am aruncat cu faţa în jos pe puntea alunecoasă, 
agăţându-mă cu degetele de tacheţii înfipţi în lemn, şi am 
încercat să mă târăsc pe lemnul înclinat spre locul în care 
zăcea. La un moment dat, am fost supţi de concavitatea 
unui val, după care, un altul, un adevărat zid de apă, înalt 
cât o clădire cu patru etaje, se umfla de cealaltă parte a 
copastiei. M-am ciocnit de Solarin şi l-am prins de cămașă, 
apoi l-am tras cu toate puterile, simțind opoziţia apei ce se 
scurgea pe puntea înclinată. Doar Dumnezeu ştie cum am 
reuşit să-l trag până la cabina de comandă, unde, cu capul 
înainte, l-am împins înăuntru. l-am scos apoi capul din apă 
şi l-am împins brusc pe banchetă, aproape strivindu-l de 
spătar, după care l-am pălmuit de câteva ori. Dintr-o rană 
de la cap îi şiroia sânge, care-i curgea peste ureche. 
Simţind cum vasul cobora din ce în ce mai repede pe 
coama unui val, am răcnit la Solarin, ca să acopăr vâjâitul 
vântului şi zgomotul valurilor. 

El a deschis pe jumătate ochii, apoi i-a închis ca să şi-i 
ferească de stropii de apă din jur. 

— Ne rotim! am tipat eu la el. Ce trebuie făcut? 

El s-a ridicat brusc în capul oaselor, s-a agăţat de 
peretele cabinei şi a privit imediat în jur, încercând să 
evalueze situaţia. 

— Coboară pânzele imediat... Mi-a prins mâinile şi mi le- 
a aşezat pe timonă. Cârmeşte spre tribord! a strigat el la 
mine, încercând să se ridice în picioare. 

— Asta-i în dreapta ori stânga? am strigat eu speriată. 

— Dreapta! mi-a răspuns el pe acelaşi ton, apoi s-a 
năruit pe banchetă alături de mine, şi am observat că rana 
de la cap încă sângera. Aproape imediat, un val a măturat 
puntea şi cabina, astfel că m-am agăţat de timonă ca să nu 
fiu cărată de apă peste bord. 

Am tras cât am putut de tare de timonă spre dreapta şi 
am simţit cum vasul se afundă ametitor în apă. Am răsucit 
în continuare, până când mi s-a părut ca vasul s-a culcat 
complet pe o parte. Eram convinsă că se va răsturna - era 
tras în jos de atracţia gravitaţională, în vreme ce zidul de 


626 


apă se ridica ameninţător deasupra noastră, înnegurând şi 
mai mult lumina cenuşie ce cobora dinspre cerul dimineţii. 

— Fungile! a strigat Solarin, prinzându-se de mine. 

M-am uitat la el preţ de o clipă, apoi l-am împins spre 
timonă, de care s-a agăţat cu toată forţa. _ 

Simţeam deja gustul spaimei. Incă  îndreptând 
ambarcaţiunea direct spre baza valului următor, Solarin a 
ridicat o secure şi mi-a pus-o în mâna. M-am târât pe 
acoperişul timoneriei direct către arborele faţă. Valul din 
faţa noastră devenea tot mai înalt, în timp ce creasta lui a 
început să se îndoaie spre concavitatea lui. Când apa s-a 
năpustit asupra vasului n-am mai văzut nimic. Mugetul 
miilor de tone de apă a fost asurzitor. Alungând din minte 
orice alt gând, am pornit, pe jumătate alunecând, pe 
jumătate târându-mă, către arbore. 

Apucându-mă de el cu o mână, cu cealaltă, în care 
tineam securea, am hăcuit fungile până când frânghia de 
cânepă s-a tăiat şi, eliberată brusc, a ţâşnit într-o spirală, 
amintind de un şarpe care atacă. În clipa când frânghia a 
sărit ca o coardă prea tensionată, eu m-am aruncat la 
podea, pentru că valul s-a prăbuşit peste vas cu viteza şi cu 
forţa unui tren ce nu mai poate fi oprit. Pânzele au sărit în 
toate părţile şi, în acelaşi timp, am auzit zgomotul 
înfricoşător al lemnului care se despică. Zidul de apă a 
căzut peste noi. Am simţit pe faţa nisip şi pietricele 
mărunte; mi-a intrat apă în gură şi m-am abținut sa tuşesc 
ori să respir. Am fost smulsă de lângă arborele de care mă 
tineam şi azvârlită înapoi, astfel că nu aş fi putut spune 
care era susul şi care, josul. M-am străduit să mă agăţ de 
orice lucru de care mă loveam, fiindcă apa venea cu forţă 
şi mă putea arunca peste bord. 

Partea din faţă a ambarcaţiunii s-a ridicat brusc în aer, 
apoi, la fel de brusc, a coborât. Picături cenuşii de apă 
brăzdau aerul în timp ce vasul se izbea de valuri şi le 
spărgea, trecând prin ele - şi, cu toate acestea, a continuat 
să plutească. Pânzele sfâşiate erau peste tot, unele 
atârnând în mare şi fluturând pe punte; altele, grele, îmi 
stăteau peste picioare, împiedicându-mă să mă ridic. Am 


627 


pornit în cele din urmă spre arborele din spate, după ce 
am smuls securea care se agăţase de un maldăr de pânză 
la niciun metru de mine. M-am gândit că m-ar fi putut izbi 
în cap, în loc să rămână încurcată în pânze, după care am 
fugit de-a lungul vasului, ţinându-mă de balustradă, ca să 
nu fiu măturată în mare. În timonerie, Solarin îndepărta 
pânzele cu o mână, iar cu cealaltă ţinea timona. Sângele îi 
mânjise părul blond şi încă i se scurgea pe după gulerul 
cămăşii. 

— Dă jos pânza aceea! a urlat el după mine. Foloseşte 
orice-ţi pică în mână, dar dă-o jos înainte de a mai fi loviți 
de vreun val mare, 

Rămas în cabină, a tras de pânzele arborelui principal, 
care stăteau împrăştiate peste tot, ca nişte piei de animale 
înecate. 

Am reuşit să tai funga spate din tacheţi, dar vântul era 
atât de puternic, încât a trebuit să mă lupt cu pânza până 
să o dau jos. După ce am tras-o şi am legat-o atât cât am 
putut, am alergat ghemuită de-a latul punţii, lipăind cu 
picioarele desculţe prin apa ce inundase puntea şi 
încercând să mă agăţ cu unghiile de lemnul ei, ca să nu fiu 
trântită de valuri. Eram udă până la piele, dar am strâns 
focul, trăgând de el cu toată puterea, pentru că atârna pe 
jumătate în mare, iar restul era întins pe punte. Solarin a 
tras ghiul randei mari, care atârna moale ca un braţ rupt. 

Am sărit în cabina de comanda, unde Solarin se lupta să 
menţină cursul vasului, care sălta pe valurile mari ca un 
dop. Cu toate că marea era agitată şi violentă, azvârlind 
stropi de apă care păreau să ne biciuiască datorită forţei 
vântului, nu am mai văzut valuri atât de mari ca acelea 
care ne izbiseră mai devreme. Era ca şi cum un duh ciudat 
se înălţase dintr-o sticlă de pe fundul întunecat al mării, îşi 
dezlănţuise mânia cumplită vreme de câteva minute, apoi 
dispăruse. Cel puţin aşa speram eu. 

Mă simţeam la capătul puterilor, şi nu-mi venea să cred 
că rămăsesem în viaţă. Am rămas acolo tremurând de frig 
şi de spaimă, uitându-mă la profilul lui Solarin, care 
urmarea valurile. Părea la fel de concentrat ca atunci când 


628 


îl văzusem la tabla de joc, de parcă s-ar fi confruntat cu o 
problemă de viaţă şi de moarte. 

„Sunt maestru al acestui joc“, mi-am amintit că spusese 
el. „Cine câştiga?“ îl întrebasem eu, iar el îmi răspunsese: 
„Eu. Eu câştig întotdeauna“. 

În timp ce eu am zăcut acolo, înfrigurată şi amorţită, 
Solarin s-a luptat cu timona într-o tăcere îndârjită. Vântul a 
scăzut în intensitate, dar valurile au continuat să fie mari, 
astfel că aveam uneori senzaţia ca mă aflu pe un 
montagnes russes. Mai văzusem astfel de furtuni 
mediteraneene, care izbucneau şi dispăreau subit, întâi 
ridicând valuri ce treceau cu trei metri peste treptele 
podului la Sidi-Fredj, pentru ca apoi să dispară de parcă ar 
fi fost înghiţite de un vid. M-am rugat ca acea furtună să 
fie la fel. 

După ce am observat că cerul negru de deasupra 
noastră s-a mai luminat puţin, am îndrăznit să vorbesc: 

— Dacă nu ai nevoie de mine o vreme, m-aş duce până în 
cabina de jos să vad daca Lily a supravieţuit. 

— Poţi să te duci imediat. S-a întors spre mine, astfel că 
am văzut că faţa îi era mânjită de sânge amestecat cu apă, 
care i se scurgea din părul lipit de ţeastă prelungindu-i-se 
pe nas şi pe bărbie. Vreau ca mai întâi să-ţi mulţumesc 
pentru că mi-ai salvat viaţa. 

— Eu aş zice mai curând că tu ai salvat-o pe a mea, i-am 
spus eu cu un zâmbet, deşi încă tremuram de frig şi de 
teamă. Nici măcar n-aş fi ştiut ce să fac... 

Solarin m-a privit fix, ţinându-şi în continuare ambele 
mâini pe timonă. Nu am apucat să mă îndepărtez, pentru 
ca el s-a aplecat - cu buzele fierbinţi şi cu apa picurând din 
părul ud pe faţa mea, chiar când un val s-a spart de prova, 
iar explozia de stropi ne-a udat din nou cu furia 
usturătoare a unor bice. Solarin s-a rezemat de timonă, m- 
a tras spre el, iar eu i-am simţit palmele fierbinţi prin 
cămaşa udă şi lipită de piele. M-am simţit traversată de 
ceva ca un curent electric în momentul în care el m-a 
sărutat din nou, ceva mai apăsat şi mai lung. Valurile 
continuau să lovească ambarcaţiunea, făcând-o să se mişte 


629 


neîncetat. Asta explica senzaţia ciudată din stomacul meu. 
Simţindu-mă pătrunsă tot mai adânc de căldura lui, nu am 
reuşit să mă clintesc din loc. Într-un târziu, el s-a retras şi 
m-a privit drept în ochi, zâmbind. 

— Dacă o ţinem tot astfel, s-ar putea să ne scufundam, a 
zis, cu buzele la câţiva centimetri de ale mele. Cu regret, 
şi-a mutat mâinile pe timonă. Îndreptându-și din nou 
atenţia asupra mării, s-a încruntat. Ai face bine să cobori 
în cabină, a rostit el rar, de parcă s-ar fi gândit la altceva. 
Nu s-a mai uitat la mine. 

— O să caut ceva ca să te pansez la cap, am spus eu, 
aproape supărată pentru că glasul îmi era atât de pierit. 

Marea era tot turbulentă, iar zidurile înalte de apă încă 
ne înconjurau agitate. Dar asta nu explica felul în care m- 
am simţit atunci când m-am uitat la părul lui şiroind, la 
locurile în care cămașa lui sfâşiată era lipită de trupul său 
zvelt şi atletic. 

Când am coborât treptele eram încă tulburată. Desigur, 
m-am gândit eu, Solarin mă îmbrăţişase din recunoştinţă - 
asta era tot. Atunci de ce aveam acea senzaţie stranie în 
stomac? De ce îi vedeam încă ochii verzi şi lichizi, 
sfredelindu-mă în secunda dinaintea sărutului? 

Lumina ce venea dinspre hublou era slabă, aşa că am 
intrat pe pipăite în cabină. Hamacul se smulsese din 
perete. Lily stătea în colţ, ţinând în poală cățelul care arăta 
foarte răvăşit. Acesta îşi pusese labele din faţă pe pieptul 
ei şi încerca să o lingă pe faţă. S-a înviorat când m-a auzit 
venind prin apa care clipocea; eram nesigură pe picioare, 
pendulând între bucătărioară şi paturi. În timp ce m-am 
apropiat de ea, am cules diverse lucruri care pluteau pe 
apa murdară şi le-am aruncat în chiuveta. 

— Eşti teafără? am întrebat-o pe Lily. 

Cabina puţea a vomă. Nici n-am îndrăznit să mă uit prea 
atent la apa prin care mergeam şi care-mi ajungea până la 
brâu. 

— O să murim, s-a tânguit ea. Dumnezeule, după ce am 
trecut prin atâtea, să murim chiar aşa. Şi totul, din cauza 
acestor piese nenorocite! 


630 


— A, chiar, unde sunt? am exclamat eu, brusc 
înspăimântată, gândindu-mă că visul meu fusese de fapt o 
prevestire. 

— Aici, în geantă, mi-a răspuns Lily, scoțând săculeţul 
din apă. Când vasul s-a prăbuşit de credeam ca ajunge la 
fundul mării, piesele au fost proiectate din partea cealaltă 
a cabinei şi m-au lovit; tot atunci s-a desprins şi hamacul. 
M-am ales cu o mulţime de vânătăi... 

Avea faţa brăzdată de lacrimi şi apă murdară. 

— Le pun eu bine, am liniştit-o. Am luat geanta şi am 
aşezat-o sub chiuvetă, după care am închis dulăpiorul şi i- 
am spus: Cred că am scăpat. Furtuna se potoleşte. Numai 
că Solarin s-a ales cu capul spart destul de rău. Trebuie să 
găsesc ceva ca să-i dezinfectez rana. 

— Am văzut nişte medicamente în baie, mi-a zis ea 
moale, în timp ce încerca să se ridice. Dumnezeule, ce rău 
îmi este... 

— Încearcă să te întorci în pat, am sfătuit-o. Poate că 
aşternutul de sus e mai puţin umed. Eu urc înapoi, ca să-l 
ajut pe Solarin. 

Când am revenit din mica toaletă aducând o cutie de 
medicamente udă pe care o găsisem printre alte lucruri ce 
pluteau acolo, am constatat că Lily se cățărase cumva în 
patul de sus şi zăcea pe o parte, gemând. Carioca încerca 
să se lipească de ea, în căutarea unui loc călduţ. l-am 
mângâiat pe amândoi pe creştetele ude, apoi am urcat 
treptele care scârţâiau, în vreme ce vasul se cutremura şi 
avea ruliu. 

Cerul se mai luminase - ajungând de culoarea laptelui 
cu ciocolată -, iar în depărtare am văzut ceea ce semăna 
cu o porţiune de apă însorită. Oare să fi scăpat cu totul de 
furtună? M-am simţit uşurată şi m-am aşezat pe banchetă 
lângă Solarin. 

— N-am găsit niciun pansament uscat pe vasul asta, l-am 
anunţat, desfăcând cutia cu medicamente şi trecând în 
revista conţinutul îmbibat de apă. A, uite iod şi o 
foarfecă... 

Solarin a aruncat o privire la cutie şi a ridicat între 


631 


degete un tub cu o alifie pe care mi-a întins-o fără să ridice 
ochii spre mine. 

— Mă poţi unge cu asta, dacă vrei, mi-a spus el şi, 
întorcându-şi ochii spre mare, a început să-şi desfacă 
nasturii de la cămașă. Aşa o să dezinfectăm puţin rana şi 
oprim sângerarea. Apoi, dacă facem bandaje din cămașă... 

L-am ajutat să-şi desprindă cămaşa udă şi lipicioasă de 
pe umăr şi să-şi scoată braţul din mânecă, timp în care ela 
rămas cu ochii la mare. l-am simţit mirosul pielii aflate la 
doar câţiva centimetri de mine. Am încercat să nu mă 
gândesc la asta. 

— Furtuna se linişteşte, a spus el, de parcă ar fi vorbit 
singur. Dar avem necazuri mari. Ghiul a crăpat, iar focul s- 
a făcut zdrenţe. Aşa nu cred că ajungem la Marsilia. În 
plus, am pierdut cursul. Trebuie să vad unde ne aflam. 
Imediat ce mă pansezi, o să treci la timona, iareuosămă 
uit la hârţile maritime. 

Aşa cum privea spre mare, faţa lui părea o mască, iar eu 
m-am străduit să nu mă uit la corpul lui, dezgolit până la 
brâu. „Ce se întâmpla cu mine?“ m-am întrebat. Probabil 
că mintea îmi era uşor rătăcită; după momentele de groază 
prin care trecusem, mie îmi stătea gândul la buzele sale 
fierbinţi şi la culoarea ochilor lui când mă privise direct în 
faţă... 

— Dacă nu ajungem la Marsilia, am zis eu, forţându-mă 
să revin cu picioarele pe pământ, avionul va pleca fără noi? 

— Da, a spus Solarin, zâmbindu-mi ciudat şi continuând 
să urmărească marea. Ce tristeţe... S-ar putea să fim siliţi 
să tragem într-un loc necunoscut. Să rămânem izolaţi de 
lume vreme de luni de zile, fără putinţă de a ajunge în altă 
parte, (în timp ce spunea astea, eu stăteam în genunchi şi 
îi ungeam cu alifie rana de la cap.) Ce neplăcut... Ce o să 
te faci dacă rămâi undeva cu un rus nebun, care te poate 
distra doar jucând şah cu tine? 

— Cred ca aş învaţă şi eu să joc, i-am răspuns, 
apucându-mă să-i bandajez capul, iar el a avut o tresărire 
de durere. 

— Cred că asta mai poate aştepta, mi-a zis Solarin şi m-a 


632 


prins de încheieturile mâinilor în care ţineam fâşii din 
cămaşa lui. M-a ridicat în picioare şi, aşa cum stătea pe 
banchetă, şi-a împreunat braţele în jurul picioarelor mele 
şi m-a aruncat pe umăr ca pe un sac de cartofi, suindu-se 
pe bancă, în vreme ce vasul a continuat să se legene pe 
valuri. 

— Ce faci? l-am întrebat eu râzând, cu faţa lipită de 
spinarea lui şi simțind că mi se suie sângele la cap. 

El m-a lăsat să alunec pe spatele lui şi m-a aşezat pe 
punte. Apa trecea peste labele picioarelor noastre, iar noi 
am rămas faţă în faţă, încercând să amortizăm mişcarea 
neîntreruptă a ambarcaţiunii. 

— O sa-ţi arat ce altceva ştiu maeştrii de şah ruşi, mi-a 
zis el, privindu-mă. Ochii lui verzi spre cenuşiu nu mai 
erau zâmbitori. M-a tras spre el, astfel ca buzele şi 
trupurile noastre s-au lipit. Prin pânza udă a bluzei mele, i- 
am simţit căldură trupului gol. Stropi săraţi au picurat de 
pe chipul lui pe buzele mele în timp ce el mi-a sărutat ochii 
şi faţa. Degetele i se încurcaseră în părul meu. Prin 
țesătura udă şi rece a bluzei am simţit cum mă aprind şi 
eu, înmuindu-mă pe dinăuntru la fel ca gheaţa în miezul 
verii. L-am strâns de umeri şi mi-am îngropat faţa în pielea 
fermă a pieptului său. Solarin a murmurat ceva în urechea 
mea în timp ce vasul suferea de ruliu şi tangaj, în vreme ce 
noi ne mişcăm în acelaşi ritm... 

— Te-am dorit încă din ziua când te-am cunoscut la 
clubul de şah. Mi-a prins faţa între palme şi m-a privit fix 
în ochi. Aş fi vrut să te am chiar acolo, pe podea, printre 
muncitorii aceia. În noaptea în care am trecut pe la 
apartamentul tău să-ţi las biletul acela, a fost cât pe ce să 
rămân, sperând că vei veni acasă întâmplător şi mă vei 
surprinde acolo... 

— Ca să-mi urezi bun venit în Joc? am întrebat eu 
zâmbind. 

— La naiba cu Jocul ăsta, a spus el cu amărăciune în 
glas, iar ochii i-au trădat patima. Mi-au spus să nu mă 
apropii de tine - să nu mă implic. N-a trecut noapte de 
atunci fără ca, înainte de a adormi, să nu mă gândesc la 


633 


asta, să nu te doresc. Dumnezeule, ar fi trebuit să fac asta 
cu luni în urma... a zis el şi a început să-mi desfacă nasturii 
de la bluză. Palmele i-au alunecat pe piele şi am simţit 
străbătându-mă un val de dorinţă, lăsând în urmă un 
singur gând. 

El m-a ridicat dintr-o mişcare şi m-a aşezat pe pânzele 
ude şi boţite. La fiecare val ce se spărgea de copastie, am 
simţit cum stropii cad peste noi. Catargele de deasupra 
noastră scârţâiau, cerul era palid, aproape gălbui. Solarin 
m-a privit ţinându-şi capul plecat asupra mea, plimbându- 
şi buzele peste pielea mea, mângâindu-mă. Trupul lui s-a 
topit în al meu cu arşiţa şi violenţa unui catalizator. M-am 
agăţat de umerii lui şi m-am simţit cuprinsă de patimă. 

Trupurile noastre s-au mişcat cu o forţă la fel de 
nestăvilită şi de brutală ca aceea a mării ce se tălăzuia sub 
noi. Am simţit că mă prăbuşesc, fără putinţă de oprire, şi 
apoi am auzit geamătul slab al lui Solarin. l-am simţit dinţii 
înfigându-se în carnea mea, şi trupul lui adâncindu-se în al 
meu. 


x 


Trupul lui Solarin era întins peste al meu, deasupra 
velelor. Işi ţinea o mână în pleata mea încurcată, iar din 
parul lui blond picurii de apă îmi cădeau pe piept, 
scurgându-se uşor către adâncitura pântecului meu. Când 
mi-am lăsat o palmă pe capul lui, m-am gândit ce straniu 
era că simţeam că ne aparţineam de o viaţă, deşi noi ne 
întâlniserăm doar de trei ori - ba nu, de patru ori. Despre 
Solarin nu ştiusem altceva decât bârfe de la Lily şi 
Hermanold, şi ceea ce îşi amintise Nim că citise în 
jurnalele de şah. Nu avusesem nici cea mai vagă idee unde 
trăia Solarin, ce fel de viaţă ducea, cine îi erau prietenii, 
dacă mânca ouă la micul dejun ori dacă purta pijama în 
pat. Nu-l întrebasem nici cum scăpase de paznicii din KGB, 
nici de ce îl însoţiseră aceştia. Şi nici nu ştiam ce explicaţie 
avea pentru faptul că nu-şi întâlnise bunica decât o dată. 

Brusc, mi-am dat seama că-i pictasem portretul chiar 
înainte de a-l fi văzut. Poate îl observasem pândind prin 


634 


apropierea clădirii de apartamente unde locuiam de pe 
bicicleta aceea, fără să îl bag în vreun fel în seamă. Dar 
nici asta nu avea importanţă. 

Acestea erau lucruri pe care nu trebuia să le ştiu cu 
orice chip - relaţii trecătoare şi evenimente care constituie 
pivotul vieţii mai tuturor oamenilor. Dar nu pentru mine. În 
cazul lui Solarin, reuşeam să văd dincolo de mister, de 
mască, de pojghiţa lucioasă şi rece - ajungând la ceea ce 
se afla dedesubt. Iar acolo vedeam pasiune, o sete de viaţă 
imposibil de potolit, o pasiune de a descoperi adevărul de 
dincolo de văluri. Era o patimă pe care o recunoşteam, 
deoarece semăna cu a mea. 

Asta recunoscuse şi voise Minnie de la mine - această 
patimă canalizată de ea, pentru a porni în căutarea 
pieselor. De aceea îşi prevenise nepotul să mă protejeze, 
dar să nu mă tulbure, cu alte cuvinte, să nu „se implice“. 
Acum, în timp ce Solarin şi-a lipit buzele de pântecul meu, 
m-am înfiorat de plăcere. l-am atins părul. Minnie se 
înşelase, am gândit eu. Existase un singur element de care 
nu ţinuse seama atunci când pusese la foc acel amestec de 
alchimist. Acel element se numea iubire. 

Marea se liniştise, ajungând sa aibă doar valuri ce ne 
legănau uşor ambarcaţiunea în momentul în care noi doi 
ne-am clintit. Cerul căpătase o culoare albă, strălucitoare, 
deşi soarele nu se vedea. Am pipăit în jur după hainele 
noastre reci şi umede şi ne-am străduit să le îmbrăcăm. 
Fără o vorbă, Solarin a luat câteva bucăţi din fosta lui 
cămașă şi a şters petele lăsate de sângele său pe trupul 
meu. Apoi m-a privit cu ochii aceia verzi ca marea şi mi-a 
zâmbit. 

— Vreau să-ţi dau nişte veşti foarte proaste, a spus el, 
strecurându-şi un braţ pe după talia mea şi ridicându-l pe 
celălalt ca să arate către un punct întunecat ce se zărea 
printre valurile întunecate. În depărtare, licărind ceva mai 
slab faţă de apa în veşnică mişcare, se ridica o formă ce 
părea rezultatul unui miraj. Uite şi uscatul, mi-a şoptit el la 
ureche. În urma cu ore aş fi dat orice să am în faţa ochilor 
o asemenea privelişte. Acum însă, aş prefera să mi se 


635 


spună că mă înşală vederea... 


Insula se numea Formentera şi se afla în curbura sudică 
a arhipelagului Baleare, în largul coastei estice a Spaniei. 
Asta însemna, la un calcul superficial, că fusesem împinşi 
de furtună aproximativ 225 de kilometri spre răsărit de 
cursul nostru original, iar acum ne aflam într-un loc situat 
la aceeaşi distanţa de Gibraltar şi de Marsilia. Chiar dacă 
am fi avut la dispoziţie un vas neavariat, tot ne-ar fi fost 
imposibil să ajungem la avionul care ne aştepta în 
apropiere de La Camargue. Însă cum noi aveam ghiul 
sfărâmat, pânzele sfâşiate şi, în general, puntea serios 
afectată, trebuia să ne oprim pentru reparaţii masive. In 
vreme ce Solarin îndrepta vasul avariat, cu ajutorul 
motorului mic şi prăpădit, într-un golf izolat de la capătul 
sudic al insulei, eu am coborât în cabină ca să o trezesc pe 
Lily, pentru a alcătui un plan alternativ de acţiune. 

— Niciodată nu mi-am închipuit că o să mă simt atât de 
uşurată petrecând o noapte rostogolindu-mă de colo, colo, 
în sicriul acela plutitor, a spus Lily pe nerăsuflate atunci 
când a ajuns pe punte şi a aruncat o privire în jur. Dar 
locul ăsta arată ca un teatru de război. Slavă Cerului că 
mi-a fost prea rău ca să vad catastrofa asta cu ochii mei. 

Cu toate ca pe faţă încă i se citea suferinţa de peste 
noapte, Lily părea să-şi fi recăpătat forţa de până atunci. A 
traversat puntea presărată cu resturi şi cu bucăţi de pânză 
şi a sorbit cu nesaţ aerul proaspăt. 

— Avem necazuri, i-am spus imediat ce ne-am aşezat să 
ne sfătuim cu Solarin. Nu avem cum să prindem avionul 
acela. Acum trebuie să plănuim cum să ajungem în 
Manhattan fără să trecem piesele de şah prin vamă, dar să 
ocolim şi serviciul de Imigrări. 

— Noi, cetăţenii sovietici, a spus Solarin drept răspuns 
la expresia întrebătoare a lui Lily, nu avem dreptul să 
călătorim oriunde. Pe de altă parte, Sharrif sigur 
supraveghează toate aeroporturile comerciale, inclusiv pe 
cele de la Ibiza şi Mallorca. Întrucât i-am promis lui Minnie 
că o să vă duc pe amândouă înapoi tefere - împreună cu 


636 


piesele de şah -, aş dori să vă sugerez un plan. 

— Hai, spune, din clipa asta sunt de acord cu aproape 
orice, a zis Lily, încercând să descâlcească blana lui 
Carioca, deşi câinele încerca să-i scape din braţe. 

— Formentera este o mică insulă locuită de pescari. 
Oamenii de aici sunt obişnuiţi să primească vizite ale unor 
ambarcaţiuni care vin de la Ibiza şi stau doar o zi aici. 
Golful e foarte bine adăpostit - nici nu ne va observa 
cineva. Sugerez să mergem până în localitatea cea mai 
apropiată, să ne cumpărăm haine noi şi provizii şi să 
vedem dacă putem găsi pânze şi scule necesare ca să 
repar daunele. S-ar putea să coste destul de mult, dar într- 
o săptămână pun ambarcaţiunea pe linia de plutire şi 
putem pleca la fel de discret precum am venit, fără ca să 
ne simtă cineva prezenţa. 

— Sună grozav, l-a aprobat Lily. Mi-au rămas o mulţime 
de bani pe care, după ce-i uscăm, îi putem folosi. Şi nu mi- 
ar strica nişte haine cumsecade şi câteva zile de odihnă 
după toată isteria asta. Şi, după ce ne punem bine pe 
picioare, încotro propui să ne îndreptăm? 

— New York, a spus Solarin, prin Bahamas. 

— Poftim?! am strigat la unison eu şi Lily. 

— Păi asta înseamnă aproape 6 400 de kilometri, am 
adăugat eu îngrozită, cu un vas care abia de a fost în stare 
să parcurgă 500 de kilometri prin furtună. 

— De fapt, drumul se apropie de 8 000 de kilometri, 
dacă urmăm ruta pe care mi-am propus-o, a spus Solarin 
cu un zâmbet dezinvolt. Dacă a reuşit Columb, noi de ce n- 
am fi în stare? Acum e sezonul cel mai nefericit pentru 
navigaţie în Mediterana, dar avem noroc de anotimpul cel 
mai blând pentru traversarea Atlanticului. Dacă beneficiem 
de vânturi prielnice, ne ia mai puţin de o lună, iar când 
vom ajunge la destinaţie, o să stăpâniţi şi voi toate tainele 
marinăriei. 

Eu şi Lily eram prea obosite, murdare şi flămânde ca să 
ne opunem cu prea multă convingere. Pe de altă parte, în 
afară de furtună, păstram amintirea celor petrecute între 
mine şi Solarin. O lună pe mare ar fi dat naştere unei 


637 


situaţii inacceptabile. Noi două am pornit în căutarea unui 
oraş pe insula aceea minusculă, iar Solarin a rămas pe vas 
ca să facă puţină ordine pe punte. 

Zilele de muncă intensă şi vremea frumoasă şi caldă ne- 
au mai liniştit. Locuitorii de pe insula Formentera aveau 
case văruite în alb şi străzi presărate cu nisip, livezi de 
măslini şi primăveri calme; bătrânii erau îmbrăcaţi în 
negru, iar pescarii purtau cămăşi vărgate. Toate acestea, 
având în fundal marea nesfârşită de culoarea azurului, 
erau ca un balsam pentru ochi şi ca un leac liniştitor 
pentru suflet. Cele trei zile în care am mâncat numai peşte 
proaspăt şi fructe culese direct din pom, în care am băut 
vin tare, mediteranean şi am respirat aerul sărat şi sănătos 
au făcut minuni în ceea ce privea buna noastră dispoziţie. 
Ne-am bronzat cu toţii uniform, iar după atâta muncă la 
ambarcaţiune, până şi Lily a devenit suplă şi musculoasă. 

Lily a jucat şah cu Solarin în fiecare seară. Cu toate că 
nu o lăsa niciodată să câştige, după fiecare partidă el îi 
explica extrem de amănunţit ce greşeli făcuse. 

Iar după o vreme, Lily nu numai că a început să accepte 
acele înfrângeri cu inima uşoară, ci chiar să-l întrebe pe 
Solarin atunci când vreo mutare de-a lui o nedumerea. 
Redevenise atât de absorbită de şah, încât aproape că nici 
nu a băgat de seamă când - începând cu prima noapte 
petrecută pe insulă - eu am preferat să dorm pe punte, 
împreună cu Solarin, decât să cobor în cabina de dedesubt. 

— Are tot ce-i trebuie, mi-a spus Solarin într-o noapte, 
când eram singuri pe punte şi priveam marea de stele 
mute. Posedă toate calităţile bunicului - ba chiar mai 
multe. Va fi o mare jucătoare de şah, dar numai dacă uita 
că este femeie. 

— Ce legătură are asta cu şahul? l-am întrebat eu. 

Solarin mi-a zâmbit şi mi-a ciufulit părul. 

— Fetiţele se deosebesc de băieţi, a spus el. Vrei să-ţi 
dovedesc? 

Am izbucnit în râs şi l-am privit în lumina lunii. 

— Gata, m-ai convins, am zis eu. 

— Noi gândim diferit, a adăugat Solarin, lăsându-se cu 


638 


capul în poala mea. A ridicat ochii spre mine şi mi-am dat 
seama că vorbea serios. De exemplu, pentru a descoperi 
formula conținută de Setul Montglane, probabil că tu ai 
porni pe altă cale. 

— De acord, am spus eu râzând. Dar tu cum ai proceda? 

— Aş încerca să specific tot ce ştiu, mi-a explicat el, 
întinzând mâna ca să ia paharul meu cu brandy şi să bea o 
sorbitură. Apoi aş vedea cum se combină aceste elemente 
„date“ într-o soluţie. Recunosc totuşi că am un mic avantaj. 
Bunăoară, eu sunt singura persoană care a văzut pânza, 
piesele şi care a aruncat o privire la tabla de joc. 

S-a uitat la mine, pentru că a simţit că, de uimire, 
tresărisem puternic. 

— Când a fost găsită tabla, a zis el, în Rusia au apărut 
imediat persoane care şi-au asumat imediat răspunderea 
de a găsi celelalte piese. Sigur, aceştia făceau parte din 
echipa albă. Cred ca Brodski - funcţionarul KGB care m-a 
însoţit la New York - este unul dintre aceştia. Eu m-am 
apropiat de înalte personalităţi din guvern sugerând, aşa 
cum mă sfătuise Mordecai, că ştiam unde se găseau 
celelalte piese şi că le-aş putea obţine. Apoi a revenit la 
ideea iniţială. Uitându-se spre mine în lumina argintată, a 
continuat: Am văzut atât de multe simboluri pe set, încât 
am ajuns să cred că nu este vorba doar de o formulă, ci de 
mai multe. La urma urmelor, aşa cum ai bănuit deja, 
aceste simboluri nu reprezintă doar planetele şi semnele 
zodiacale, ci şi elementele din Tabelul Periodic. S-ar părea 
că este nevoie de o formulă diferită pentru a transforma 
fiecare element în altul. Dar cum ştim ce simboluri să 
combinăm, şi în ce ordine? Cum vom şti dacă vreuna dintre 
aceste formule dă cu adevărat roade? 

— Potrivit teoriei tale, nu vom obţine nimic, am spus eu, 
luând o gură de brandy şi simțind că mintea începe să-mi 
funcţioneze. Ar exista prea multe variabile aleatorii - prea 
multe permutări. Chiar dacă nu am habar de alchimie, la 
formule mă pricep foarte bine. Tot ce am aflat până acum 
indică faptul că există doar o formulă. Dar s-ar putea să nu 
fie chiar ce credem noi... 


639 


— La ce te referi? a întrebat Solarin măsurându-mă 
scurt. 

De la sosirea noastră pe insulă, nimeni nu adusese vorba 
de piesele aflate în sacoşa aceea îngrămădită sub chiuveta 
din bucătărie. Ca printr-un consens nerostit, am convenit 
să nu tulburăm scurta noastră idilă aducând vorba despre 
căutarea care ne pusese vieţile în primejdie. Acum, când 
Solarin mă stârnise redeşteptând acel spectru, am început 
să analizez gândul care, la fel ca o durere de măsele, mă 
sâcâise vreme de săptămâni şi chiar luni. 

— Eu cred că există doar o formulă, cu o soluţie simplă. 
De ce să o ascunzi sub un asemenea văl de mister dacă era 
atât de dificilă, încât nimeni nu a fost în stare să o 
înţeleagă? Asta îmi aduce aminte de piramide: de patru mii 
de ani, oamenii spun întruna cât de greu le-a fost 
egiptenilor să ridice blocurile acelea de granit şi de calcar, 
grele de două mii de tone, cu uneltele lor primitive. Şi 
totuşi, ele sunt acolo. Dar dacă nu le-au transportat şi 
ridicat aşa cum credem noi? Egiptenii au avut alchimişti, 
nu? Pesemne că au ştiut că acele roci pot fi dizolvate în 
acid, apoi au fost transportate cu găleata şi recompuse ca 
orice ciment. 

— Continuă, m-a îndemnat Solarin, privindu-mă cu un 
zâmbet ciudat. Cu toate că îi vedeam faţa cu susul în jos, 
mi-a fost imposibil să nu observ ce atrăgător era. 

— Piesele  Setului  Montglane luminează slab pe 
întuneric, am spus eu, simțind că gândurile mele prind 
viteză. Ştii ce se obţine prin descompunerea mercurului ca 
element? Doi izotopi radioactivi: unul care se descompune 
în câteva ore sau zile, devenind taliu, celalalt, în aur 
radioactiv. 

Solarin s-a rostogolit deoparte şi s-a rezemat într-un cot, 
dar fără să mă slăbească din priviri. 

— Dacă îmi îngădui să devin avocatul diavolului pentru o 
clipă, a spus el, aş vrea să te previn că raţionamentul tău 
merge de la efect la cauză. Spui că dacă există piese care 
au fost transmutate, trebuie să fie şi o formulă prin care s- 
a realizat asta. Chiar dacă lucrurile ar sta astfel, de ce 


640 


această formulă? Şi de ce numai una, în loc de cincizeci 
sau de o sută? 

— Pentru că în ştiinţă, ca şi în natură, de cele mai multe 
ori, soluţia cea mai simplă - adică aceea care sare în ochi - 
este şi cea care dă roade, am zis eu. Minnie s-a gândit că 
există doar o formulă. Ea a spus că are trei componente: 
tabla de şah, piesele şi pânza. M-am oprit brusc şi am 
îngheţat, pentru că m-a străfulgerat o idee. Ca şi stâncă, 
foarfecă, hârtie, am spus eu. Observând că Solarin mă 
priveşte nelămurit, am adăugat: ăsta-i un joc de copii. 

— Şi tu semeni cu un copil, a zis el şi a mai luato gură 
din brandy-ul meu. Dar şi marii oameni de ştiinţă au avut 
inimi de copil. Spune mai departe. 

— Piesele stau pe tablă, pânza stă peste piese, am spus 
eu, gândind următorul pas. Aşadar, prima parte a formulei 
ar putea descrie ce, a doua, cum, iar a treia ne arata când. 

— Vrei să spui că simbolurile de pe tablă descriu 
materiile prime - adică elementele - care se folosesc, a 
spus Solarin, ducând o mână la bandajul care îi acoperea 
rana de la cap, piesele spun în ce proporţii trebuie 
combinate, iar pânza precizează care este ordinea? 

— Cam aşa, i-am răspuns, tremurând de emoție. Aşa 
cum ai spus, simbolurile acelea descriu elemente din 
Tabelul Periodic. Numai că noi am trecut cu vederea 
primul lucru pe care l-am observat. Ele reprezintă şi 
planetele şi semnele zodiacului! Cea de-a treia parte spune 
exact când - data, luna sau anul -, momentul în care 
trebuie executat fiecare proces! (Însă imediat ce am rostit 
asta, mi-am dat seama că nu aşa stăteau lucrurile.) Ce 
importanţa ar avea ziua sau luna în care începi ori termini 
un experiment? 

Solarin n-a scos nicio vorba pe moment, iar când a 
vorbit, a făcut-o rostind rar, într-o engleza protocolară, la 
care apela când era foarte încordat. 

— Ar fi o mare deosebire, mi-a zis el, dacă înţelegi ce a 
vrut să spună Pitagora atunci când a folosit expresia 
„muzica sferelor“. Cred că ai intuit ceva. Hai să aducem 
piesele. 


641 


Când am coborât în cabina de sub punte, i-am găsit pe 
Lily şi pe Carioca dormind şi sforăind uşor. Solarin 
rămăsese sus ca să aprindă o lampă de punte şi să 
aranjeze piesele pe tabla de şah cu găuri, pe care el şi Lily 
jucau în fiecare seară. 

— Ce se întâmplă? m-a întrebat Lily când am început să 
cotrobăi după geanta pe care o ascunsesem sub chiuveta 
din bucătărie. 

— Încercăm să rezolvăm şarada, i-am răspuns eu bine 
dispusă. Vrei să participi şi tu? 

— Bineînţeles, a zis ea. Am auzit patul scârţâind, semn 
că se dădea jos din el. Chiar mă întrebam când o să mă 
invitaţi la vreuna din şedinţele voastre nocturne. Ce anume 
se petrece între voi, aş putea şti şi eu? M-am arătat 
recunoscătoare că în cabina era întuneric, pentru că 
roşisem. Hai, lasă, a spus Lily. E un diavol destul de 
atrăgător, dar nu e genul meu. Într-una din zilele astea o 
sa-l bat măr la şah. 

După ce Lily şi-a pus un pulover peste pijama, am urcat 
amândouă treptele şi ne-am aşezat pe bancheta cu perne 
din camera timonei, de o parte şi de alta a lui Solarin. Lily 
şi-a turnat ceva de băut, iar eu am scos piesele şi pânza 
din geantă şi le-am întins pe podea, la lumina lămpii. 

După ce am recapitulat pe scurt pentru Lily ceea ce 
discutaserăm mai devreme, am tăcut şi l-am lăsat pe 
Solarin să continue. Vasul se legăna slab şi se auzea 
clipocitul apei lovind uşor copastia. Sub cerul înstelat, 
briza călduţă ne mângâia. Lily a atins pânza şi l-a privit pe 
Solarin cu o expresie ciudată. 

— Ce voia Pitagora să spună prin „muzica sferelor“? l-a 
întrebat ea. 

— El considera că universul era compus din numere, a 
zis Solarin, uitându-se în jos, spre piesele setului. Că, aşa 
cum notele scării muzicale se repetă octavă după octavă, 
tot astfel şi lucrurile din natură alcătuiesc un model. El a 
creat un domeniu de cercetare matematică în care marile 
descoperiri au fost făcute, așa considerăm noi, abia în 


642 


ultimii ani. Se numeşte analiză armonică - baza 
specializării mele, acustica, şi, în acelaşi timp, un factor 
esenţial în fizica cuantică. 

Solarin s-a ridicat în picioare şi a început să măsoare 
cabina. Mi-am amintit că pomenise cândva ceva despre 
faptul că trebuia să se mişte ca să gândească mai limpede. 

— Ideea de bază, a zis el, în timp ce Lily îl urmarea 
concentrată, este că fenomenele cu caracter recurent 
periodic pot fi măsurate. Cu alte cuvinte, orice undă - fie 
ea sunet, căldură ori lumină -, chiar şi mișcările mării. 
Kepler a folosit această teorie pentru a descoperi legile 
mişcării planetare, Newton, pentru a explica legea 
gravitaţiei universale şi a precesiei echinocţiilor. Leonhard 
Euler a folosit ideea pentru a demonstra că lumina era o 
formă ondulatorie a cărei culoare depinde de lungimea sa. 
Însă abia Fourier, marele matematician din secolul al 
XVIII-lea, a descoperit metoda prin care puteau fi 
măsurate toate formele ondulatorii - inclusiv cele ale 
atomilor. 

S-a întors spre noi, şi, în ciuda luminii scăzute, am 
observat strălucirea ochilor lui. 

— Prin urmare, Pitagora avea dreptate, am spus eu. 
Universul chiar este alcătuit din numere care apar cu 
precizie matematică şi pot fi măsurate. Crezi că asta este 
de fapt Setul Montglane - o analiză armonică a structurii 
moleculare? Măsurarea undelor pentru analizarea 
structurii elementelor? 

— Ceea ce se poate măsura poate fi înțeles, a spus rar 
Solarin. Ceea ce se poate înțelege, poate fi modificat. 
Pitagora a fost discipolul celui mai mare alchimist - 
Hermes Trismegistus, considerat de egipteni ca fiind 
incarnarea marelui zeu Thot. El a definit primul principiu 
al alchimiei: „Aşa cum e sus, este şi jos“. Undele 
universului funcţionează în acelaşi mod ca şi undele celui 
mai mic atom - şi se poate demonstra că ele 
interacționează. Apoi a tăcut şi s-a întors să mă privească. 
Două mii de ani mai târziu, Fourier a arătat cum 
interacționează ele. Maxwell şi Planck au descoperit că 


643 


însăşi energia poate fi descrisă în funcţie de aceste forme 
de undă. Einstein a făcut pasul definitiv şi a arătat că ceea 
ce Fourier sugerase drept instrument analitic, tocmai asta 
era, în realitate: că energia şi materia erau forme de unde 
ce se puteau transforma una în cealaltă. 

Simţeam ca mă frământă ceva. Tocmai priveam fix 
pânza peste care degetele lui Lily alergau, mângâind 
corpurile aurii ale şerpilor încolăciţi ce alcătuiau cifra opt. 
În străfundurile minţii mele se stabilea o legătura între 
pânză - labrys/labirintul pe care îl descrisese Lily - şi ceea 
ce spusese Solarin în legătură cu undele. Aşa cum este 
sus, este şi jos. Macrocosmos, microcosmos. Materie, 
energie. Ce însemna asta? 

— Opt, am rostit eu cu voce tare, încă pierdută în 
gânduri. Totul ne conduce înapoi la cifra Opt. Labirintul 
are forma unui opt. La fel este şi spirala pe care Newton 
ne-a arătat-o şi care alcătuia precesia echinocţiilor. 
Plimbarea mistica descrisă în jurnalul nostru - aceea pe 
care Rousseau a făcut-o la Veneţia -, şi aceea avea forma 
unui opt. lar simbolul infinitului... 

— Despre ce jurnal vorbeşti? a întrebat Solarin, devenit 
brusc foarte atent. L-am privit lung, pentru că nu puteam 
crede. Era posibil ca Minnie să ne fi arătat nouă ceva de 
care nepotul ei să nu aibă cunoştinţă? 

— O carte pe care ne-a dat-o Minnie, i-am răspuns. Este 
de fapt jurnalul unei călugăriţe din Franţa, care a trăit în 
urmă cu două sute de ani. A fost de faţă când setul a fost 
scos din Abația Montglane. N-am avut timp să termin de 
citit. Il am aici... Am dat să scot cartea din geanta, dar 
Solarin a făcut un salt în faţă. 

— Dumnezeule, deci la asta s-a referit atunci când mi-a 
zis că tu deţii cheia. De ce n-ai scos nicio vorba până 
acum? a întrebat el şi a atins coperta din piele fină şi 
moale a cărţii pe care o ţineam în mână. 

— M-au frământat anumite lucruri, am spus. Am deschis 
cartea la pagina unde era descris Marşul cel Lung - 
ceremonia ce se desfășura la Veneţia. La lumina lămpii ne- 
am aplecat toţi trei asupra paginii şi am examinat-o în 


644 


tăcere vreme de câteva momente. Lily a surâs şi s-a întors 
spre Solarin, privindu-l cu ochii ei mari şi cenușii. 

— Astea sunt mutări din şah, nu-i aşa? a întrebat ea. 

El a confirmat cu un gest din cap. 

— Fiecare mutare de pe cifra opt din desenul acesta 
corespunde unui simbol din acelaşi loc de pe pânză, a spus 
el, probabil un simbol pe care participanţii îl vedeau. Şi, 
dacă nu mă înşel, ne spune ce fel de piesă şi unde trebuie 
să se afle pe tabla de joc. $Şaisprezece paşi, fiecare 
compuşi din trei elemente de informaţie. Pesemne că este 
vorba despre cele trei elemente pe care le-ai bănuit: ce, 
cum şi când... 

— La fel ca trigramele din I-Ching, am zis eu. Fiecare 
grup cuprinde o anumită cantitate de informaţie. 

Solarin a rămas cu privirea aţintită la mine, apoi a pufnit 
în râs. 

— Intocmai, a zis el, şi a întins mâna ca să mă strângă 
de umăr. Haideţi, doamnelor jucătoare de şah, ne-am făcut 
o idee despre structura jocului. Acum să punem elementele 
laolaltă şi să descoperim poarta spre infinit. 


Am trudit toata noaptea aceea ca să descâlcim şarada. 
Cu acea ocazie mi-am dat seama de ce matematicienii 
susțineau că simt o unda transcendentală de energie care 
îi scălda atunci când descopereau câte o formulă nouă sau 
vedeau un nou model în ceva ce priviseră de o mie de ori 
înainte. Doar în matematică există senzaţia că te mişti prin 
altă dimensiune, una care nu a existat în timp şi spaţiu - 
acea senzaţie ca te prăbuşeşti în adâncul unei şarade şi 
treci prin ea, că ea te învăluie într-un mod fizic. 

Nu eram o mare matematiciană, dar l-am înţeles pe 
Pitagora, care afirmase că matematica era totuna cu 
muzica. În vreme ce Lily şi Solarin se chinuiau să facă 
mutările pe tabla de şah, iar eu încercam să reproduc 
modelul pe hârtie, am avut senzaţia că aud formula Setului 
Montglane cântându-mi. Era ca un elixir ce-mi trecea prin 
vene, mânându-mă înainte cu armonia lui minunată, în 
timp ce noi ne străduiam din răsputeri să găsim şablonul 


645 


referitor la piese. 

Nu era uşor. Aşa cum sugerase Solarin, când aveai de a 
face cu o formulă care cuprindea 64 de careuri, treizeci şi 
doua de piese şi şaisprezece poziţii pe o bucata de pânză, 
combinaţiile posibile erau mult mai numeroase decât 
numărul stelelor din universul cunoscut. Cu toate că din 
desenul nostru se părea că unele dintre mutări erau ale 
calului şi altele ale turnului ori nebunului, nu puteam băga 
mâna în foc că aşa se prezenta situaţia. Întregul şablon 
trebuia să se potrivească în cele 64 de careuri de pe Setul 
Montglane. 

Acest lucru era complicat din cauza faptului că, chiar 
dacă am fi ştiut care pion sau cal făcuse mutarea într-un 
anumit careu, noi nu cunoşteam poziţia pionului sau a 
calului atunci când fusese concepută Partida. 

Cu toate acestea, eram convinsă că exista o cheie chiar 
şi pentru aceste lucruri, astfel că am mers înainte, în baza 
informaţiilor pe care le aveam. Albul face întotdeauna 
prima mutare, şi, de obicei, este vorba despre un pion. Cu 
toate că Lily s-a plâns că acest lucru nu era obligatoriu din 
punct de vedere istoric, din harta noastră părea clar că 
prima mutare fusese efectuată de un pion - singura piesa 
care putea avansa pe verticală încă de la începutul jocului. 

Mutările erau alternative, între piesele albe şi cele 
negre, sau trebuia să presupunem - precum în circuitul 
calului - că mutările puteau fi făcute de o singură piesă 
care sărea în mod aleatoriu pe tablă? Am ales prima 
variantă, întrucât ea reducea posibilităţile. Intrucât aveam 
de-a face cu o formulă, şi nu cu un joc, am hotărât, de 
asemenea, că fiecare piesă putea fi mutată doar o dată, iar 
fiecare careu putea fi ocupat numai o dată. Pentru Solarin, 
şablonul nu alcătuia un joc care să aibă înţeles într-o 
partidă adevărată, însă evidenția un model ce arăta ca 
acela de pe pânză şi de pe harta alcătuită de noi. Numai 
că, în mod ciudat, era pe dos - cu alte cuvinte, ca o 
imagine în oglindă a procesiunii ce se desfășurase la 
Veneţia. 

În zori, alcătuisem o imagine care arata precum aceea a 


646 


lui Lily, înfăţişând labirintul. lar dacă se lăsau pe tablă 
piesele nemutate, acestea alcătuiau o altă cifră geometrica 
semănând cu opt, în plan vertical. Ne-am dat seama ca 
eram foarte aproape: 


Cu ochii lipiţi de somn, am ridicat toţi trei privirile de la 
tablă şi de la desen cu un sentiment de camaraderie ce 
depăşea dorinţa fiecăruia de a fi câştigător. Lily a început 
să râdă şi să se rostogolească pe punte, ceea ce l-a făcut 
pe Carioca să urce pe burta ei şi să ţopăie. Solarin a 
început să fugă de-a lungul punţii ca un nebun, după care 
m-a ridicat în aer şi m-a învârtit. Soarele răsărea, făcând 
marea să pară sângerie, iar cerul de culoare roz perlat. 

— Acum nu mai avem nevoie decât de tabla de şah şi de 
restul pieselor, i-am spus eu cu un zâmbet strâmb şi ironic. 
Un fleac, sunt convinsă. 

— Ştim că la New York mai există nouă piese, a spus el, 


647 


zâmbindu-mi cu o expresie care sugera că nu se gândea 
doar la şah. Cred că va trebui să mergem până acolo ca să 
ne convingem, nu? 

— Bineînţeles, domnule comandant, a zis Lily. Să 
instalăm arborada pe vergă, focul şi ghiul. Eu propun să 
ridicam ancora. 

— Aşadar, plecam pe mare, da? a spus Solarin, cu un aer 
fericit. 

— Fie ca marea zeiţă Car să ne surâdă în toate eforturile 
şi strădaniile noastre nautice, am zis eu. 

— Cu gândul ăsta în minte, toate pânzele sus, a spus 
Lily. 

Apoi s-a apucat de treabă. 


648 


SECRETUL 


Newton nu a fost primul om al Secolului 
Raţiunii. A fost ultimul dintre magicieni, ultimul 
dintre babilonieni şi sumerieni... Pentru că a 
privit universul şi tot ce reprezintă acesta drept 
o şaradă, drept un secret care poate fi descifrat 
prin aplicarea gândirii pure la anumite dovezi, 
anumite indicii mistice pe care Dumnezeu le-a 
lăsat despre lume, pentru a permite o vânătoare 
a comorii filosofice de către frăţia ezoterică... 

El a considerat universul drept o criptogramă 
concepută de Atotputernicul - aşa cum a învăluit 
descoperirea analizei matematice într-o 
criptogramă atunci când a comunicat cu Leibniz. 
Prin gândirea pură, prin concentrarea minţii, el 
credea că şarada îi va fi revelată celui iniţiat. 


JOHN MAYNARD KEYNES 


Am revenit în cele din urmă la o versiune a 
doctrinei bătrânului Pitagora, din lucrările căruia 
s-au născut matematica şi fizica matematică. Ela 
atras atenţia asupra numerelor ce caracterizează 
periodicitatea notelor muzicale... lar acum, în 
secolul al XX-lea, găsim fizicieni care se ocupă cu 
precădere de periodicitatea atomilor. 


ALFRED NORTH WHITEHEAD 
Aşadar, numărul pare să conducă spre adevăr. 


PLATON 


Sankt Petersburg 
Octombrie 1798 


649 


Pavel I, ţarul tuturor ruşilor, se plimba nervos prin 
apartamentul său, izbindu-se cu cravaşa peste pantalonii 
de culoare verde-închis ai uniformei sale militare. Se 
mândrea cu acele uniforme făcute din stofă aspră, 
imitându-le pe cele folosite de trupele lui Frederick cel 
Mare al Prusiei. Pavel a dat un bobârnac unui fir de praf 
inexistent de pe reverul vestei şi a ridicat ochii spre aceia 
ai fiului său Alexandr, care stătea în poziţie de drepţi de 
partea cealaltă a încăperii. 

„Ce dezamăgire s-a dovedit a fi Alexandr“, a gândit 
Pavel. Fire poetica, obraji palizi şi frumuşel ca o fată, 
Alexandr degaja un aer mistic şi în acelaşi timp lipsit de 
expresie, mai ales datorită ochilor de un albastru-cenuşiu 
pe care îi moştenise de la bunica lui. Cu toate acestea, nu-i 
moştenise şi inteligenţa. Îi lipseau toate calităţile pe care 
oamenii le-ar fi cerut unui adevărat conducător. 

Într-un fel, asta era bine, a gândit Pavel. Pentru că 
tânărul de douăzeci şi unu de ani, departe de a voi să 
ajungă pe tronul pe care Ecaterina intenţionase să i-l lase, 
îşi anunţase dorinţa de a abdica în cazul în care i s-ar fi 
încredinţat o asemenea răspundere. El prefera, după cum 
singur afirma, să ducă viaţa unui om de litere - trăind în 
obscuritate, undeva pe Dunăre, decât să se amestece în 
intrigile seducătoare, dar primejdioase ale curţii de la 
Petersburg, unde tatăl său îi poruncea să rămână. 

În vreme ce Alexandr se uita pe fereastră, privirea lui 
absentă sugera că visa cu ochii deschişi. În realitate totuşi, 
mintea sa nu era nicidecum adormită. Buclele mătăsoase şi 
înfăţişarea lui nu-i trădau nicicum gândurile mult mai 
complicate decât şi-ar fi putut închipui Pavel. Problema la 
care se gândea în acele momente era cum să deschidă un 
anumit subiect fără să stârnească bănuielile lui Pavel - o 
chestiune despre care nimeni nu îndrăznise să discute la 
Curte de la moartea Ecaterinei, care se întâmplase în urmă 
cu doi ani. Era vorba despre stareţa de Montglane. 

Alexandr avea un motiv întemeiat pentru a încerca să 
descopere ce se întâmplase cu bătrâna aceea, care 
dispăruse fără urmă la doar câteva zile după moartea 


650 


bunicii lui. Însă, înainte de a găsi cuvintele potrivite pentru 
a începe, Pavel s-a răsucit cu faţa spre el, continuând să se 
lovească peste picior cu cravaşa, de parcă ar fi fost un 
soldat de jucărie care nu putea face altă mişcare. 

— Ştiu ca nu te interesează treburile de stat, i-a spus 
Pavel cu un aer dispreţuitor. Trebuie totuşi să laşi măcar 
impresia asta. La urma urmelor, acest imperiu va fi al tău 
într-o bună zi. Acţiunile pe care eu le întreprind astăzi ar 
putea deveni în curând răspunderea ta. Te-am chemat la 
mine pentru ca vreau să-ţi spun ceva ce poate schimba 
viitorul Rusiei, de aceea va fi nevoie să păstrezi secretul. A 
făcut o pauză, pentru a fi mai convingător. Am decis să 
închei un tratat cu Anglia. 

— Tată, dar îi urăști pe britanici! a spus Alexandr. 

— Da, îi dispreţuiesc, a zis Pavel, dar nu am de ales. 
Francezii, care nu s-au mulţumit cu destrămarea 
Imperiului Austriac, şi care îşi extind graniţele spre orice 
ţară cu care se învecinează, masacrându-şi propria 
populaţie pentru a o reduce la tăcere, l-au trimis acum pe 
Bonaparte, acest general însetat de sânge, peste mare, ca 
să cucerească Malta şi Egiptul! 

Zicând acestea, Pavel, cu faţa înnegurată ca un cer de 
furtună, a izbit cu putere cravaşa de pupitrul îmbrăcat în 
piele. Alexandr a rămas tăcut. 

— Eu sunt marele maestru ales al Cavalerilor de Malta! 
a răcnit Pavel şi s-a bătut cu palma peste o medalie de aur 
atârnată de o baretă neagră pe pieptul lui. Port steaua cu 
opt colţuri a Crucii Malteze! Insula aceea îmi aparţine! 
Vreme de secole, Rusia a vrut să aibă un port la o mare 
caldă precum Malta, iar acum aproape că reuşiserăm. 
Asta, până când acest asasin francez a debarcat acolo cu 
cei patruzeci de mii de soldaţi ai lui. 

S-a uitat spre Alexandr, de parcă ar fi aşteptat un 
răspuns. 

— De ce ar dori un general francez să cucerească o ţară 
care stă ca un ghimpe în coasta Imperiului Otoman de mai 
bine de trei sute de ani? a zis el, întrebându-se în sinea lui 
de ce ar fi dorit Pavel să se opună unei asemenea acţiuni. 


651 


Asta nu putea decât să îi deruteze pe turcii împotriva 
cărora bunica ei dusese bătălii vreme de douăzeci de ani 
pentru a deţine controlul asupra oraşului Constantinopole 
şi asupra Mării Negre. 

— Chiar nu-ţi dai seama ce vrea de fapt Bonaparte? a 
şuierat Pavel, apropiindu-se de Alexandr ca să-l privească 
în faţă în timp ce-şi freca mâinile de nervozitate. 

Alexandr a clătinat din cap. 

— Crezi că britanicii te vor ajuta în vreun fel? a întrebat 
el. Profesorul meu, La Harpe, numea Anglia Perfidul 
Albion... 

— Nu despre asta este vorba! a strigat Pavel. Ca de 
obicei,  amesteci poezia cu politica, făcându-le pe 
amândouă să-şi piardă valoarea. Indiferent câte zeci de mii 
de soldaţi a dus acolo, ştiu de ce a mers acel mârşav de 
Bonaparte în Egipt - indiferent ce le-a spus idioţilor din 
Directoratul Francez, care îi dau bani pentru campanie. 
Crezi că vrea să refacă puterea Sublimei Porţi? Ori să-i 
alunge pe mameluci? Puah! Totul e doar o manevră 
înşelătoare! Alexandr a rămas rezervat, însă acordând 
mare atenţie izbucnirii de nervozitate a tatălui său. Ascultă 
la mine, nu se va opri la Egipt. Işi va continua marşul spre 
Siria şi Asiria, Fenicia şi Babilon - ţări pe care mama şi le- 
a dorit mereu. Tocmai de aceea v-a botezat pe tine 
Alexandr şi pe fratele tău Constantin, ca să îi aducă noroc. 

Pavel a tăcut câteva clipe şi a dat o privire roată prin 
încăpere, iar ochii i-au căzut pe o tapiserie ce înfăţişa o 
scenă de vânătoare. Un cerb rănit, sângerând şi cu săgeți 
înfipte în trup, se chinuia să se piardă în pădure, având 
însă vânătorii şi ogarii pe urmele lui. Pavel s-a întors spre 
Alexandr cu un zâmbet glacial. 

— Acest Bonaparte nu vrea teritorii. El vrea putere! A 
luat cu sine la fel de mulţi oameni de ştiinţă pe cât soldaţi: 
matematicianul Monge, chimistul Berthollet, fizicianul 
Fourier... A golit Şcoala Politehnică şi Institutul Naţional! 
De ce asta, te întreb eu, dacă tânjeşte doar după cuceriri? 

— Ce vrei să dai de înţeles? a întrebat în şoaptă 
Alexandr, în vreme ce în minte i se înfiripa un gând. 


652 


— Acolo este ascuns secretul Setului Montglane! a 
şuierat Pavel, pe a cărui faţă se putea citi ura amestecată 
cu spaima. Asta caută de fapt. 

— Tată, a spus Alexandr, alegându-şi cuvintele cu mare 
grijă, doar nu crezi în miturile acelea din vechime? La 
urma urmelor, stareţa de Montglane... 

— Ba dimpotrivă, cred! a protestat Pavel. Chipul i se 
întunecase şi şi-a coborât glasul, care a devenit o şoaptă 
disperată: Am una dintre piese. A strâns mâinile pumn şi a 
dat drumul cravaşei să cadă pe podea. Mai sunt şi altele 
ascunse aici. Sunt convins de asta! Dar nici măcar cei doi 
ani petrecuţi în închisoarea Ropşa nu au reuşit să-i dezlege 
limba acelei femei. E ca un sfinx. Dar într-o bună zi are să 
cedeze. Şi atunci... 

Alexandr abia dacă a mai auzit pălăvrăgelile tatălui 
despre francezi, britanici, planurile lui din Malta - şi 
vicleanul Bonaparte, pe care plănuia să-l distrugă. 
Alexandr nu credea că vreunul dintre acele planuri avea să 
dea roade, deoarece chiar trupele îl dispreţuiau pe Pavel, 
la fel cum copiii urăsc o guvernantă prea tiranică. 

Alexandr şi-a felicitat tatăl pentru sclipitoarea lui 
strategie politică, s-a scuzat şi a părăsit apartamentul. 
„Aşadar, stareţa e închisa la Ropşa, s-a gândit el, în timp 
ce pășea pe holurile lungi ale Palatului de Iarnă. 
Bonaparte a debarcat în Egipt, însoţit de numeroşi oameni 
de ştiinţă. Pavel are una dintre piesele de şah din Setul 
Montglane.“ Avusese parte de o zi fructuoasă. In cele din 
urmă, lucrurile începeau să se lege. 

Lui Alexandr i-a trebuit aproape o jumătate de oră ca să 
ajungă la grajdurile din incintă, care ocupau o întreagă 
aripă de la capătul îndepărtat al Palatului de Iarnă - la fel 
de mare ca şi Sala Oglinzilor de la Versailles. Acolo aerul 
era aburos, încărcat de mirosurile ameţitoare ale cailor şi 
fânului. A păşit de-a lungul coridoarelor presărate cu paie, 
în vreme ce porci şi găini fugeau din calea lui. Slujitorii cu 
obraji bucălaţi şi rozalii, purtând surtuce de piele, 
fustanele, şorţuri albe şi cizme grosolane, s-au întors să 
privească după prinţul ce trecea pe lângă ei şi şi-au zâmbit 


653 


unii către alţii fără a fi văzuţi de el. Chipul lui atrăgător, 
părul castaniu şi ondulat şi ochii albaştri-cenuşii, limpezi şi 
sclipitori, le-au adus aminte de țarina Ecaterina, bunica lui, 
pe vremea când era tânără şi, îmbrăcată în uniformă 
militară, obişnuia să pornească pe străzile înzăpezite 
călare pe juganul ei pătat. 

Acesta era băiatul pe care ei şi-l doreau drept ţar. Înseşi 
lucrurile care îl supărau pe tatăl lui - muţenia şi credinţa, 
aerul misterios sugerat de ochii albaştri-cenuşii, toate 
acestea stârneau misticismul întunecat ce sălășluia adânc 
în sufletele lor slave. 

Alexandr i-a cerut unui grăjdar să-i înşeueze calul, apoi a 
încălecat şi a plecat. Slujitorii şi ajutoarele de grăjdari l-au 
urmărit în tăcere. Aşa făceau întotdeauna. Ştiau că vremea 
nu mai aştepta. El era cel pe care îl aşteptau, cel ce fusese 
prevestit încă de pe timpul lui Petru cel Mare. Tăcutul şi 
misteriosul Alexandr, care fusese ales, nu pentru a-i face 
mai deschişi, ci pentru a cobori cu ei în întuneric. Pentru a 
deveni sufletul Rusiei. 


Alexandr se simţise întotdeauna straniu în prezenţa 
şerbilor şi a mujicilor. Avea senzaţia că aceştia îl 
considerau un sfânt şi se aşteptau ca el să-şi asume un 
asemenea rol. 

Şi acest lucru era primejdios. Pavel îşi veghea cu 
străşnicie tronul care îi fusese refuzat atâta vreme. Acum 
luase puterea după care tânjise atât de mult - pe care o 
iubea, o folosea, şi de care abuza, de parcă ar fi fost o 
amantă pe care o dorea, dar nu o putea stăpâni pe deplin. 

Alexandr a traversat fluviul Neva şi pieţele oraşului, 
lăsându-şi calul mare şi alb să meargă la un trap uşor abia 
după ce a trecut de păşuni, ajungând în apropierea 
câmpiilor umezite de roua toamnei. 

A călărit prin pădure vreme de ore în şir, fără să aibă 
vreo ţintă. Pământul era acoperit de frunze îngălbenite. În 
cele din urmă, într-un colţ pustiu şi tăcut al pădurii, a 
ajuns la o poiană unde păienjenişul de crengi înnegrite şi 
maldăre ude de frunze aurii ascundeau parţial o colibă 


654 


veche din lut. A descălecat, lăsându-şi calul înspumat să 
meargă la pas. 

Cu frâul ţinut uşor între degete, a mers pe solul acoperit 
cu un strat gros şi parfumat de frunze moarte. Silueta lui 
zveltă şi atletică, mundirul militar de culoare neagră, cu 
gulerul înalt aproape atingându-i bărbia, pantalonii albi, 
strânşi pe picior şi cizmele negre, rigide, îl făceau să pară 
un simplu soldat rătăcind prin pădure. De pe ramurile unui 
copac au căzut câteva picături de apă. Alexandr şi-a şters 
epoletul auriu pe care se scursese apa şi şi-a scos sabia, al 
cărei tăiş l-a atins nepăsător, de parcă ar fi vrut sa vadă 
dacă este ascuţită. A aruncat o privire spre colibă, în 
apropierea căreia păşteau doi cai. 

Alexandr a privit cercetător prin pădurea tăcută. A auzit 
chemarea unui cuc, apoi s-a făcut linişte. Doar sunetul 
delicat produs de căderea câte unei picături de pe 
ramurile unui copac pe frunzele uscate. A dat drumul 
frâului şi s-a îndreptat spre colibă. i 

A crăpat puţin uşa, care a scos un scârțâit. Inãuntru era 
aproape întuneric. Nu a putut sa-şi deprindă ochii cu 
lumina foarte slabă, însă a perceput mirosul de pământ 
bătătorit ce slujea drept podea, la care se adăuga izul slab 
al unei lumânări de seu ce abia fusese stinsă. I s-a părut că 
aude ceva în beznă. Inima i-a bătut mai repede. 

— Sunteţi acolo? a şoptit el către întuneric. Apoi a urmat 
o jerbă de scântei, mirosul de paie aprinse şi o flacără ce a 
prins treptat viaţă - o lumânare ce se aprindea. Deasupra 
luminii slabe a văzut ovalul chipului frumos, cascada de 
păr roşcat, ochii verzi şi sclipitori uitându-se întrebător 
spre el. 

— Aţi reuşit? a spus Mireille cu glas atât de slab, încât 
Alexandr a trebuit să-şi încordeze auzul. 

— Da. E la închisoarea Ropşa, a şoptit el, deşi pe o rază 
de kilometri întregi nu avea cine să-i audă vorbind. Vă pot 
duce până acolo. Dar am mai aflat ceva. Pavel are una 
dintre piese, aşa cum v-aţi temut. 

— Şi restul? a întrebat Mireille încet. 

El a simţit că ameţeşte privind în ochii ei verzi. 


655 


— Nu puteam afla mai multe fără să-i stârnesc bănuieli. 
Mi se pare un miracol ca mi-a spus şi atât. A, da - se pare 
că expediţia franceză în Egipt ar putea fi mai mult decât 
ne-am închipuit noi, o manevră doar. Generalul Bonaparte 
a luat cu sine mulţi oameni de ştiinţa. 

— Oameni de ştiinţă? s-a mirat Mireille, aşezându-se pe 
scaun. 

— Matematicieni, fizicieni, chimişti, a zis Alexandr. 

Mireille a aruncat o privire peste umăr, spre colţul cel 
mai întunecat al colibei. Din umbră a ieşit silueta înaltă a 
unui bărbat cu nasul coroiat ca pliscul unui şoim, faţa 
ridată şi îmbrăcat complet în negru. Ţinea de mână un 
băieţel de aproape cinci ani, care i-a zâmbit dulce lui 
Alexandr. Prinţul moştenitor i-a răspuns cu un surâs. 

— Ai auzit? l-a întrebat Mireille pe Shahin. El a dat din 
cap. Napoleone a ajuns în Egipt, dar nu la cererea mea. Ce 
face acolo? Cât de mult a aflat? Vreau să se întoarcă în 
Franţa. Dacă pleci chiar acum, cât de repede poţi ajunge la 
el? 

— Pesemne că e la Alexandria sau la Cairo, a spus 
Shahin. Dacă trec prin Imperiul Otoman, pot ajunge în 
oricare din aceste locuri în doua luni. Trebuie să-l iau pe 
Al-Kalim cu mine - otomanii îşi vor da seama că el este 
Profetul, iar Poarta mă va lăsa să trec şi mă va conduce la 
fiul Letiziei Bonaparte. 

Alexandr a urmărit acest schimb de cuvinte. 

— Vorbiţi despre generalul Bonaparte de parcă l-aţi 
cunoaşte, i-a spus el lui Mireille. 

— E corsican, i-a răspuns ea tăios. Franceza pe care o 
vorbiţi dumneavoastră e mai curată decât a lui. Să lăsăm 
asta, pentru că n-avem vreme să zăbovim - duceţi-mă la 
Ropşa înainte de a fi prea târziu. 

Alexandr s-a întors spre uşă, ajutând-o pe Mireille să se 
înfăşoare în capă, când l-a observat pe micuțul Charlot 
stând alături de el. 

— Al-Kalim vrea să vă spună ceva, Maiestate, l-a anunţat 
Shahin, făcându-i un semn lui Charlot. Alexandr a coborât 
privirea către copil şi i-a zâmbit. 


656 


— Curând veţi fi un mare rege, i-a zis Charlot cu glas 
subţire şi cântat, de copil. Alexandr încă zâmbea, dar 
surâsul i-a îngheţat pe buze atunci când a auzit 
următoarele cuvinte ale copilului. Sângele de pe mâinile 
dumneavoastră va lăsa pete mai mici decât cel de pe 
mâinile bunicii dumneavoastră, dar pentru aceeaşi faptă. 
Un bărbat pe care îl admiraţi va trăda - văd o iarna 
geroasă şi un foc mare. Mi-aţi ajutat mama. Pentru asta, 
veţi fi salvat din mâinile acestei persoane necredincioase şi 
veţi trai ca să domniţi douăzeci şi cinci de ani. 

— Charlot, încetează! a  şuierat Mireille spre el, 
prinzându-şi fiul de mâna şi uitându-se urât la Shahin. 

Alexandr a rămas nemişcat ca o statuie de gheaţă. 

— Copilul acesta are viziuni! a şoptit el. 

— Atunci să le folosească la ceva util, a spus Mireille pe 
un ton răstit, în loc să facă prevestiri precum o vrăjitoare 
bătrână care citeşte în cărţi. 

Târându-l pe copil după ea, Mireille a ieşit pe uşă, 
lăsându-l uimit în urmă pe prinţul moştenitor al Rusiei. 
După ce s-a întors spre Shahin şi s-a uitat în ochii lui negri 
şi impenetrabili, ea a auzit glasul micuţului Charlot: 

— Iartă-mă, maman, am uitat. Promit că n-o să mai fac. 


Prin comparaţie, închisoarea Ropşa făcea Bastilia să 
semene cu un palat. Rece şi umedă, lipsită de ferestre care 
să arunce măcar o rază de soare înăuntru, ea era o temniţă 
a disperării. Stareţa supravieţuise doi ani acolo, bând apă 
murdară şi mâncând nişte lături pe care până şi porcii le- 
ar fi refuzat. Doi ani în care Mireille se chinuise clipă de 
clipă să descopere unde se afla. 

Acum, Alexandr reuşise să îi strecoare în închisoare şi 
vorbise cu paznicii, care ţineau mai mult la el decât la tatăl 
său şi ar fi fost în stare să facă orice le-ar fi cerut. Încă 
ţinându-l pe Charlot de mână, Mireille a mers pe 
coridoarele întunecoase, în urma temnicerului ce avea un 
felinar, iar Alexandr şi Shahin veneau în spatele lor. 

Celula stareţei se găsea în măruntaiele închisorii, fiind o 
hrubă cu o uşă grea de metal. Bătrâna zăcea acolo ca o 


657 


păpuşă din care se scosese umplutura, iar în lumina palidă 
a felinarului, pielea ei ofilită arata îngălbenită ca o frunză 
moartă. Mireille s-a lăsat în genunchi alături de scândura 
ce-i slujea drept pat şi a îmbrăţișat-o, ridicând-o în capul 
oaselor. Stareţa părea să nu mai fie alcătuită din carne şi 
oase, şi că se va destrăma la simpla atingere. 

Charlot s-a apropiat şi a luat o mână uscăţivă a stareţei 
în mânuţa lui. 

— Maman, a şoptit el, această doamnă este foarte 
bolnavă. Ar dori să o scoatem din acest loc înainte de a 
muri... 

Mireille s-a uitat spre copil, apoi spre Alexandr, care 
stătea în spatele ei. 

— Să vedem ce pot face, a spus el. 

A ieşit afară din celulă împreună cu temnicerul. Shahin a 
venit mai aproape de pat. Cu un efort supraomenesc, 
stareţa a încercat să deschidă ochii, dar nu a reuşit. 
Mireille şi-a aplecat capul peste pieptul bătrânei şi a simţit 
cum lacrimile fierbinţi dau să-i izbucnească din ochi. 
Charlot şi-a lăsat mâna pe umărul ei. N 

— Vrea să-ţi spună ceva, i-a zis copilul mamei lui. Ii aud 
gândurile... Nu vrea să fie îngropată de alți... Mamă, a 
şoptit el, are ceva în rochie! Ceva ce trebuie să luăm cu noi 
- doreşte ca noi să luăm asta. 

— Doamne, Dumnezeule, a murmurat Mireille când 
Alexandr s-a întors în celulă. 

— Haideţi, să o scoatem de aici înainte ca temnicerul să 
se răzgândească, a şoptit el precipitat. Shahin s-a plecat 
peste pat şi a ridicat-o pe stareță în braţe de parcă ar fi 
fost un fulg. Toţi patru s-au grăbit să iasă din închisoare pe 
o uşă care dădea într-un coridor lung şi mergea pe sub 
pământ. Într-un târziu, au ajuns la lumina zilei, nu departe 
de locul în care-şi lăsaseră caii. Shahin, ţinând-o pe fragila 
stareță pe un singur braţ, a sărit cu uşurinţa în şa şi s-a 
îndreptat spre pădure, fiind urmat curând de ceilalţi. 

Imediat ce au ajuns într-un loc izolat, au oprit caii şi au 
descălecat. Alexandr a ridicat-o pe stareță. Mireille şi-a 
desfăcut mantia şi a întins-o pe pământ pentru ca bătrână 


658 


muribundă să fie aşezată pe ea. Încă ţinând ochii închişi, 
stareţa se chinuia sa spună ceva. Alexandr i-a adus apă 
dintr-un pârâu din apropiere, însă ea era prea slăbită ca sa 
poată bea. 

— Ştiam... a rostit ea cu glas hârâit şi nesigur. 

— Aţi ştiut că voi veni după dumneavoastră, a spus 
Mireille, mângâind-o pe fruntea înfierbântată, în vreme ce 
stareţa s-a străduit să vorbească. Imi pare rău că am sosit 
prea târziu. Draga mea prietenă - veţi avea parte de o 
înmormântare creştinească. O să vă spovediţi mie, pentru 
că nu avem pe altcineva aici. 

Cum stătea în genunchi alături de stareţa care o 
strângea de mână, a simţit cum lacrimile îi şiroiesc pe 
obraz. Charlot a îngenuncheat şi el, ţinând mâinile pe 
rochia de stareță care îmbrăca trupul stafidit. 

— Mamă, este aici, în rochie, între stofă şi căptuşeală! a 
exclamat el. 

Shahin a făcut un pas spre ei şi şi-a scos cuțitul ascuţit 
pentru a tăia stofa. Mireille şi-a lăsat palma pe braţul lui ca 
să-l împiedice, însă în aceeaşi clipă stareţa a deschis ochii 
şi a rostit în şoaptă: 

— Shabhin, a zis ea şi a zâmbit larg, încercând să ridice o 
mână ca să-l atingă. Ţi-ai găsit în sfârşit profetul. Eu o să 
plec să mă întâlnesc cu acel Allah al vostru... foarte 
curând. O să-i duc... dragostea ta... Apoi mâna i-a căzut, şi 
a închis ochii. Mireille a început să suspine, însă stareţa a 
mai întredeschis buzele. Charlot s-a aplecat peste Mireille 
şi a sărutat-o pe stareță pe frunte. Sa nu tăiaţi... pânza... a 
mai zis ea. Apoi a rămas nemişcată. 

Shahin şi Alexandr au rămas neclintiţi sub copacii din 
care cădeau stropi, iar Mireille s-a azvârlit peste trupul 
stareţei moarte şi a plâns. După câteva minute, Charlot a 
tras-o deoparte pe mama lui. Cu mâinile lui delicate, a 
ridicat roba grea de pe trupul împuţinat al stareţei. Acolo, 
pe căptușeala părţii din faţă a rochiei, ea desenase, cu 
propriul sânge, o tablă de şah tremurată - care acum era 
pătată de atâta purtare. În fiecare dintre careuri fusese 
făcut, cu mare grijă, câte un simbol. Charlot a ridicat ochii 


659 


spre Shahin, care i-a întins cuțitul. Copilul a desfăcut cu 
atenţie firul care ţinea stofa de căptuşeală. Acolo, sub 
tabla de şah, se găsea pânza de culoare albastră precum 
cerul la miez de noapte - încărcată cu pietre preţioase 
sclipitoare. 


Paris 
Ianuarie 1799 


Charles Maurice Talleyrand a părăsit sediul 
Directoratului şi a mers şchiopătând pe treptele lungi de 
piatră către curtea unde îl aştepta caleaşca. Avusese o zi 
grea, în care trebuise să îndure acuzaţii şi insulte adresate 
de cinci directori, privind mita pe care aceştia 
presupuneau că ar fi primit-o el de la membrii delegaţiei 
americane. Era prea mândru ca să ofere justificări ori să se 
scuze - şi încă îşi amintea ce însemna sa fie sărac pentru a- 
şi recunoaşte păcatele şi a înapoia banii. Rămăsese locului, 
într-o tăcere împietrită, rezistând celor ce făcuseră spume 
la gură acuzându-l. După ce aceştia se liniştiseră, plecase 
fără să cedeze deloc. 

A şontâcăit către caleaşcă, traversând curtea pietruită. 
Spre seară, avea să ia masa singur, va desface apoi o sticlă 
de vin de Madeira, după care va face o baie fierbinte. 
Acestea erau singurele lui gânduri când vizitiul, văzându-și 
stăpânul, s-a repezit spre caleaşcă. Talleyrand i-a făcut 
semn să urce pe capră, apoi a deschis singur uşa. Când s-a 
furişat spre locul lui obişnuit, un foşnet venit din 
întunericul compartimentului spaţios l-a făcut să îngheţe 
pe dată. 

— Nu te teme, i-a spus încet o femeie - având o voce 
care l-a făcut să simtă fiori pe şira spinării. Pe întuneric, o 
mână înmănușată i-a cuprins degetele. La scurt timp după 
ce caleaşca a pătruns pe strada luminată, el a văzut pielea 
catifelată a femeii şi părul de culoare roşcată. 

— Mireille! a exclamat Talleyrand, însă ea şi-a pus 
degetele înmănușate peste buzele lui. Nici nu şi-a dat 
seama când s-a aruncat în genunchi pe podeaua caleştii ce 


660 


se legăna în mers şi a început să o sărute pe faţă, şi şi-a 
îngropat degetele în părul ei, murmurând fără noimă, 
crezând că va înnebuni de bucurie. 

— Dacă ai şti cât te-am căutat... Nu doar aici, ci în fiece 
ţară. Cum de m-ai părăsit fără o vorbă, fără niciun semn? 
M-am temut de moarte pentru tine... 

Mireille l-a făcut să tacă printr-un sărut, iar el i-a sorbit 
parfumul trupului şi a plâns. A vărsat lacrimi pentru cei 
şapte ani de lacrimi mute şi i-a sorbit lacrimile de pe 
obraji, în vreme ce stăteau înlănţuiţi ca nişte copii pierduţi 
pe mare. 

La adăpostul întunericului, au intrat în casă prin uşile 
largi şi înalte ce dădeau spre peluză. Fără să se mai 
oprească pentru a închide ferestrele ori să aprindă vreo 
lampă, el a luat-o în braţe şi, cu părul lung atârnându-i 
despletit, a dus-o spre canapea. Dezbrăcând-o fără să 
scoată nicio vorbă, i-a acoperit corpul tremurând cu al lui, 
şi s-a pierdut pe sine în carnea ei fierbinte şi în părul ei 
mătăsos. 

— Te iubesc, a spus el. 

Era prima oară în viaţă că rostea acele cuvinte. 

— Iubirea ta ne-a dat un copil, i-a şoptit Mireille, 
privindu-l în lumina lunii ce pătrundea prin ferestre. 
Talleyrand a simţit că i se frânge inima. 

— Vom mai avea unul, a spus el, şi a simţit cum patima îl 
cuprinde ca o furtună. 


— Le-am îngropat, a spus Talleyrand, după ce s-au 
aşezat la masa cu intarsii din salonul de lângă dormitorul 
lui. În Munţii Verzi din America - cu toate că, trebuie să-i 
recunosc meritele, Courtiade a încercat să împiedice asta. 
El a avut mai multă încredere în viitor decât mine. Ela 
socotit că încă trăieşti. 

Talleyrand i-a zâmbit lui Mireille, care, cu părul 
despletit şi înfășurată în halatul lui, stătea de cealaltă 
parte a mesei. Era atât de frumoasă, încât Talleyrand abia 
aştepta să o ia din nou în braţe. Insă acum, cu un aer 
extrem de serios, Courtiade se aşezase între «i, 


661 


împăturindu-și şervetul de pânză cu atenţie în vreme ce 
asculta discuţia lor. 

— Courtiade, a spus el, încercând să-şi domolească 
trăirile, se pare că am un copil: un fiu. Îl cheamă Charlot, 
ca pe mine. S-a întors către Mireille. Când o să-l pot vedea 
pe acest copil-minune? 

— Curând, i-a răspuns Mireille. E plecat în Egipt, unde 
se găseşte şi generalul Bonaparte. Cât de bine îl cunoşti pe 
Napoleone? 

— Eu l-am convins să se ducă acolo - sau, cel puţin, aşa 
mi-a dat de înţeles. Talleyrand a descris pe scurt discuţia 
pe care o avusese cu Bonaparte şi David. În acest fel am 
aflat că s-ar putea să trăieşti şi că erai însărcinată, a 
continuat apoi el. David mi-a povestit despre Marat. 

Talleyrand a urmărit-o cu un aer serios, însă Mireille a 
clătinat din cap, ca şi cum ar fi vrut să alunge o amintire 
neplăcută. 

— Ar mai trebui să ştii ceva, a spus Talleyrand rar, 
uitându-se la Courtiade în timp ce rostea aceste cuvinte. 
Există o femeie - se numeşte Catherine Grand. Şi ea a 
pornit în căutarea Setului Montglane. David mi-a zis că 
Robespierre o numea Regina Albă. 

Mireille a pălit la faţă. Ţinea cuțitul de unt în mână de 
parcă ar fi fost gata să-l frângă în două. Vreme de o clipă, 
nu a fost capabilă să scoată vreo vorbă. Buzele îi 
deveniseră atât de livide, încât Courtiade s-a gândit să-i 
ofere şampanie pentru ca ele să capete viaţă. Mireille l-a 
privit drept în ochi pe Talleyrand. 

— Şi acum unde se află? a întrebat ea în şoaptă. 

Talleyrand şi-a coborât o clipă privirea în farfurie, apoi 
s-a uitat la Mireille. 

— Dacă nu te-aş fi găsit pe tine seara trecută în 
caleaşcă, a zis el rar, acum ea ar fi fost în patul meu. 

Au rămas în tăcere, Courtiade cu ochii aţintiţi la masă, 
iar Talleyrand uitându-se fix la Mireille. Ea şi-a lăsat 
cuțitul pe masă şi, împingându-şi scaunul înapoi, s-a ridicat 
şi s-a îndreptat spre fereastră. Talleyrand s-a dus după 
Mireille şi, venind din spate, şi-a încolăcit braţele în jurul 


662 


ei. 

— Am avut multe femei, a murmurat Talleyrand încet în 
părul ei. Am crezut că eşti moartă. După aceea, când am 
descoperit că tu nu erai... Dacă ai vedea-o, ai înţelege 
imediat. 

— Am văzut-o, a zis Mireille cu glas egal. S-a răsucit ca 
să-l privească în ochi pe Talleyrand. Femeia asta a stârnit 
totul. Ea are opt dintre piese... 

— Şapte, a corectat-o el. Eu am opt. 

Mireille s-a uitat la el cu un aer uimit. 

— Am îngropat-o împreună cu celelalte, a zis el. Mireille, 
am procedat bine ascunzându-le, ca sa scăpăm de acest 
blestem cumplit. Cândva am vrut şi eu setul de piese. Am 
făcut un joc cu tine şi Valentine, sperând că vă voi câştiga 
încrederea. Cu toate acestea, tu mi-ai câştigat iubirea. A 
prins-o de umeri. Nu avea cum să-şi dea seama ce gânduri 
îi torturau mintea. Te iubesc, iar asta nu e o minciună, a 
spus el. Trebuie să ne lăsăm cu toţii târâţi de această horă 
a urii? Jocul acesta ne-a costat îndeajuns de mult, aşa 
cred... 

— Chiar prea mult, a spus Mireille, care s-a tras 
deoparte, având chipul transformat într-o mască a 
amărăciunii. Dar sunt prea multe lucruri ce trebuie uitate 
şi iertate. Femeia aceea a ucis cinci călugăriţe cu sânge 
rece. Tot ea se face răspunzătoare pentru moartea lui 
Marat şi Robespierre - dar şi pentru execuţia lui Valentine. 
Tu ai uitat, dar eu nu, pentru că am văzut-o pe Valentine 
ucisă ca un animal, a spus ea, având ochii aburiţi, de parcă 
ar fi fost drogată. l-am văzut pe toţi murind - pe Valentine, 
pe stareță, pe Marat. Charlotte Corday şi-a dat viaţa în 
locul meu! Trădările comise de această femeie nu vor 
rămâne nepedepsite. Te asigur că voi pune mâna pe 
piesele acelea cu orice preţ! 

Talleyrand a făcut un pas înapoi şi s-a uitat la ea cu 
lacrimi în ochi. Uitase cu totul de Courtiade, care se 
ridicase de pe scaun, iar acum traversa încăperea ca să-şi 
lase palma pe umărul stăpânului său. 

— Monseniore, are dreptate, a spus el încet. Indiferent 


663 


cât de mult tânjim cu toţii după fericire, indiferent cât de 
dispuşi suntem să ne prefacem a nu vedea, acest joc nu se 
va încheia decât atunci când cineva adună toate piesele, 
pentru a le pune la adăpost. Ştiţi asta la fel de bine ca 
mine. Doamna Grand trebuie oprită. 

— Nu ajunge cât sânge s-a vărsat? l-a întrebat 
Talleyrand. 

— Eu nu mai doresc răzbunarea, a spus Mireille, având 
în faţa ochilor minţii faţa oribilă a lui Marat, în clipa când 
îi zisese unde să împlânte cuțitul. Vreau piesele - iar jocul 
trebuie să se sfârşească. 

— Ea mi-a dat o piesă fără să i-o cer, a zis Talleyrand. 
Nici măcar forţa brută nu ar fi convins-o să se despartă de 
celelalte. 

— Dacă te-ai căsători cu ea, a zis Mireille, în baza legii 
franceze, toate proprietăţile ei devin ale tale. Ea ţi-ar 
aparţine cu totul. 

— Să mă căsătoresc! a exclamat Talleyrand, sărind în 
sus ca ars. Dar eu te iubesc pe tine! Şi, pe de altă parte, 
sunt episcop al bisericii catolice. Cu, sau fără dieceză, sunt 
sclav pe viaţa al legii romane, nu al celei franceze. 

Courtiade şi-a dres glasul. 

— Monseniorul ar putea primi o dispensă papală, a 
sugerat el pe un ton politicos. Au existat destule 
precedente, sunt convins. 

— Courtiade, te rog să nu uiţi în serviciul cui te afli, s-a 
răstit Talleyrand la el. Este exclus. După câte aţi afirmat 
despre acea femeie, cum de mi-aţi putea sugera vreunul 
dintre voi aşa ceva? Sunteţi gata să-mi vindeţi sufletul 
pentru şapte piese de şah. 

— Pentru a pune capăt acestui joc o dată pentru 
totdeauna, a spus Mireille, iar în ochi i-a apărut un licăr 
întunecat, sunt gata să-mi vând şi sufletul. 


Cairo, Egipt 
Februarie 1799 


Shahin şi-a silit cămila să îngenuncheze în apropiere de 


664 


marile piramide de la Gizeh şi l-a lăsat pe Charlot să 
alunece de pe şa până pe pământ. Acum, după ce sosiseră 
în Egipt, voia să-l ducă pe copil neîntârziat la acel loc 
sfânt. Shahin l-a urmărit pe Charlot, care a alergat pe nisip 
către soclul Marelui Sfinx şi a început sa se caţere pe laba 
uriaşă a acestuia. Apoi a coborât el însuşi şi a pornit spre 
Sfinx, cu roba de culoare întunecată fluturând în vânt. 

— Acesta este Sfinxul, i-a spus Shahin lui Charlot, când a 
ajuns lângă el. Copilul cu părul roşcat, care avea acum 
aproape şase ani, vorbea cursiv limba kabilă şi araba, 
precum şi franceza maternă, astfel că Shahin putea discuta 
cu el fără oprelişti. Este o siluetă veche şi misterioasă, 
având torsul şi capul unei femei, şi corpul unui leu. Stă 
între constelaţiile Leului şi Fecioarei, unde se află soarele 
în timpul echinocţiului de vară. 

— Păi, dacă este femeie, a spus Charlot, privind spre 
silueta uriaşă ce îl copleşea prin înălţime, de ce are barbă? 

— Este o mare regină: Regina Nopţii, i-a răspuns 
Shahin. Planeta ei este Mercur, zeul leacurilor. Barba îi 
arata puterea ieşită din comun. 

— Mama e o mare regină - aşa mi-ai povestit, a zis 
Charlot. Dar ea nu are barbă. 

— Pesemne că nu vrea să-şi folosească acea putere, a 
spus Shahin. r 

Au privit întinderea de nisip. In depărtare se vedeau 
numeroasele corturi ale taberei dinspre care veniseră. In 
jurul lor, scăldate într-o lumina aurie, piramidele gigantice 
arătau ca nişte piese de la vreun joc, pe care un copil le 
uitase împrăştiate pe câmpia pustie. Charlot şi-a înălţat 
ochii mari şi albaştri spre Shahin. 

— Cine le-a lăsat aici? a întrebat el. 

— Regii, de-a lungul a o mie de ani, i-a răspuns Shahin. 
Aceşti regi erau şi mari preoţi. Aşa le zicem în arabă - 
kahin. Unul care cunoaşte viitorul. La fenicieni, babilonieni 
şi kabiri - oameni pe care îi numim evrei -, preotului i se 
spune kohen. lar în limba mea, kabila, cuvântul este 
kahuna. 

— Asta sunt eu? a întrebat Charlot în timp ce Shahin l-a 


665 


ajutat să coboare de pe laba de leu a Sfinxului. Un şir de 
călăreţi traversa câmpia de nisip dinspre tabăra aflată în 
depărtare, iar caii lor ridicau norişori de praf ce 
împrumutau ceva din lumina aurie. 

— Nu, a zis Shahin încet. Tu eşti mai mult decât atât. 

Caii s-au oprit, iar un călăreț tânăr a sărit pe nisip şi a 
pornit pe terenul accidentat, scoţându-şi mănuşile în timp 
ce se apropia. Părul lung, castaniu, îi atârna liber până pe 
umeri. S-a lăsat în genunchi în faţa micuţului Charlot, iar 
ceilalţi călăreţi au descălecat. 

— Aşadar, ai sosit, a spus tânărul. Era îmbrăcat cu 
pantalonii strânşi pe picior şi vestonul cu croială înaltă 
care constituiau uniforma armatei franceze. Copilul lui 
Mireille! Tinere, eu sunt generalul Bonaparte, un prieten 
apropiat al mamei tale. Dar ea de ce nu a venit? Cei din 
tabără mi-au zis că vrei să vorbeşti cu mine. 

Napoleon şi-a lăsat palma pe părul roşu al lui Charlot şi 
l-a ciufulit, apoi şi-a prins mănuşile sub vestă şi s-a ridicat, 
făcând o plecăciune de salut către Shahin. 

— Trebuie să fiţi Shahin, a zis el, fără să mai aştepte 
răspunsul copilului. Bunica mea, Angela-Maria di Pietra- 
Santa, vorbea deseori despre dumneavoastră ca despre un 
mare om. Din câte ştiu, ea a trimis-o pe mama copilului în 
deşert, să vă întâlnească. Asta s-a întâmplat acum mai bine 
de cinci ani... 

Shahin şi-a dat deoparte vălul. 

— Al-Kalim are de transmis un mesaj de mare 
importanţă, a zis el cu glas slab. Pe care nu trebuie să-l 
cunoască altcineva. 

— Bine, bine, a spus Napoleon şi a făcut semn către 
soldaţii care îl însoțeau. Aceştia sunt oamenii mei. În zori 
vom porni spre Siria; ne aşteaptă un marş greu. Oricare ar 
fi mesajul, el poate aştepta până spre seară. Vă invit să-mi 
fiţi oaspeţi la cina de la palatul beiului. 

Apoi s-a întors, cu gând să plece, dar Charlot l-a prins de 
mână. 

— Campania aceasta este sortită eşecului, a spus 
băieţelul. Cuprins de uimire, Napoleon s-a răsucit spre 


666 


copil, care însă nu terminase ce avea de zis. Văd foame şi 
sete. Vor muri mulţi oameni şi nu se va câştiga nimic. 
Trebuie să va întoarceţi neîntârziat în Franţa. Acolo veţi 
deveni un mare conducător. Dar asta va ţine doar 
cincisprezece ani. După aceea se va sfârşi totul... 

Napoleon şi-a retras mâna, iar soldaţii care îl însoțeau s- 
au uitat descumpăniţi. Apoi tânărul general şi-a aruncat 
capul pe spate şi a râs. 

— Mi s-a spus că eşti numit Micul Profet, a rupt el 
tăcerea, şi i-a zâmbit lui Charlot. În tabără, am aflat că le- 
ai spus soldaţilor tot felul de lucruri - câţi copii vor avea, 
în ce bătălii vor avea parte de glorie sau de moarte. Aş 
vrea ca asemenea puteri vizionare să poată exista. Daca ar 
fi şi profeti, generalii ar evita multe înfrângeri. 

— A existat cândva un general care era şi profet, a rostit 
Shahin încet. Se numea Mohamed. 

— Da, şi eu am citit Coranul, prietene, a spus Napoleon, 
încă zâmbind. Numai că el a luptat pentru gloria lui 
Dumnezeu. Noi, sărmanii francezi, luptam doar pentru 
gloria Franţei. 

— Cei care luptă pentru propria glorie trebuie să se 
teamă, a spus Charlot. 

Napoleon i-a auzit pe soldaţi murmurând în spatele lui şi 
de aceea s-a uitat fix la Charlot. Zâmbetul i-a pierit de pe 
chipul brusc întunecat de supărarea pe care încerca să şi-o 
stăpânească. 

— Nu tolerez să fiu insultat de un copil, a spus el încet. 
Apoi, cu glas tare, a adăugat: Mă îndoiesc că gloria mea va 
arde atât de orbitor precum socoteşti, tânărul meu prieten 
- ori că ea se va stinge atât de repede. Voi pleca în zori în 
marşul spre Sinai, şi doar ordinul primit de la guvernul 
meu ar putea grăbi întoarcerea mea în Franţa. 

Intorcându-i spatele lui Charlot s-a îndreptat spre cal, a 
încălecat şi apoi a dat ordin unuia dintre ofiţerii săi ca 
Shahin şi Charlot să fie aduşi la palatul din Cairo pentru a 
lua cina cu el. 

Shahin le-a spus soldaţilor descumpăniţi că vor veni 
singuri, deoarece copilul încă nu văzuse piramidele de 


667 


aproape. După ce militarii s-au îndepărtat nemulţumiţi, 
Charlot l-a luat pe Shahin de mâna şi apoi au pornit pe jos 
pe întinsul câmpiei. 

— Shahin, a zis Charlot cu un aer gânditor, de ce l-au 
supărat vorbele mele pe generalul Bonaparte? Tot ce i-am 
spus este adevărat. 

Shahin a rămas tăcut un moment. 

— Imaginează-ţi că te afli într-o pădure întunecată şi nu 
poţi vedea nimic, a zis el în cele din urma. Singurul tău 
tovarăş este o bufniţă, care vede mult mai bine decât tine, 
pentru că are ochii adaptaţi pentru întuneric. Tocmai o 
astfel de vedere ai şi tu - precum a bufniței -, şi vezi 
lucruri pe care alţii, aflaţi în beznă, nu le percep. Dacă ai fi 
ca ei, nu te-ai teme? 

— Probabil, a recunoscut Charlot. Dar sigur nu m-aş 
supăra pe bufniţă pentru că mă avertizează când sunt gata 
sa cad în vreo prăpastie! 

Vreme de o clipă, Shahin a coborât privirea spre copil, 
iar pe buze i-a apărut un zâmbet ciudat. Într-un târziu, a 
vorbit: 

— Îţi este întotdeauna greu când ai ceva ce altora le 
lipseşte - şi deseori, acest lucru e primejdios. Uneori e mai 
bine să-i laşi în întuneric. 

— Ca Setul Montglane, a zis Charlot. Mama a zis că a 
stat îngropat în beznă vreme de o mie de ani. 

— Da, a confirmat Shahin. Chiar aşa. 

Imediat ce au dat colţul Marii Piramide, au văzut un 
bărbat care stătea pe o robă din lână aşezată direct pe 
nisip, având în faţă multe rulouri de papirus, toate 
desfăcute. Contempla piramida ce părea să îl strivească 
prin dimensiunile ei, dar i-a simţit pe Charlot şi Shahin, şi 
a privit peste umăr. Pe chip i-a apărut o expresie de 
încântare când i-a recunoscut pe cei doi. 

— A, Micul Profet! a exclamat el, ridicându-se şi 
curățându-și pantalonii de nisip, după care a făcut câţiva 
paşi ca să-i întâmpine. Obrajii bucălaţi şi bărbia de formă 
pătrăţoasă s-au destins într-un zâmbet. Apoi, cu o mână, şi- 
a ridicat un cârlionţ care îi căzuse pe frunte. Am fost în 


668 


tabără astăzi, iar oamenii făceau pariuri privind refuzul 
generalului Bonaparte de a accepta sfatul pe care ai 
plănuit sa i-l dai: acela de a se întoarce în Franţa! 
Generalul nostru nu prea crede în profeţii. Poate-şi 
închipuie că această cruciadă a lui, care este a noua, va 
reuşi, după ce alte opt au dat greş. 

— Domnule Fourier! a spus Charlot, desprinzându-se de 
Shahin şi apropiindu-se în fugă de renumitul fizician. Aţi 
descoperit secretul piramidelor? Doar staţi aici de multă 
vreme şi aţi lucrat din greu. 

— Regret, dar nu l-am descoperit, a zis Fourier zâmbind 
şi mângâindu-l pe Charlot pe creştet. Doar numerele din 
papirusurile acestea sunt în cifre arabe. Restul scrierii de 
pe ele îmi rămâne necunoscut. Numai desene şi semne. Am 
auzit că la Rosetta s-a descoperit o lespede de piatră pe 
care se pare că este scris în mai multe limbi. Poate că ea 
ne va ajuta să traducem totul. Vor duce piatra aceea în 
Franţa. Dar s-ar putea să nu mai apuc ziua când scrierea 
aceea va fi descifrată! A pufnit în râs şi l-a luat pe Shahin 
de mâna. Dacă micuțul tău tovarăș ar fi cu adevărat profet, 
aşa cum se spune, ar trebui să descifreze aceste imagini şi 
să ne scutească de atâtea chinuri. 

— Shahin înţelege unele dintre semne, a spus Charlot cu 
mândrie, apropiindu-se de piramidă şi privind un şir de 
desene ciudate sculptate şi pictate pe piatră. Acesta, 
bărbatul cu cap de pasăre, este marele zeu Thot. El era 
vraciul care putea lecui orice boală. Tot el a inventat şi 
scrierea. Îndatorirea lui era să scrie numele tuturor în 
Cartea Morților. Shahin spune că fiecărui om i se dă un 
nume secret la naştere, care este scris pe o piatră și i se dă 
atunci când moare. Iar fiecare zeu are un număr secret în 
locul numelui... 

— Un număr! a exclamat Fourier, aruncând o privire 
către Shahin. Ştii să citeşti desenele de aici? 

Shahin a clătinat din cap. 

— Cunosc doar poveştile din vechime, a zis el în 
franceza lui nu tocmai corectă. Poporul meu are un respect 
deosebit faţă de numere, înzestrându-le cu însuşiri divine. 


669 


Noi credem că universul este alcătuit din numere şi că, 
pentru a deveni una cu Dumnezeu, trebuie doar să se 
realizeze vibrația cu rezonanţa corectă a acestor numere. 

— Dar asta cred şi eu! a spus matematicianul, foarte 
emoţionat. Scriu o carte despre ceea ce eu numesc „teoria 
armonicelor“, care se aplică luminii şi căldurii! Voi, arabii, 
aţi descoperit toate acele adevăruri despre numărul pe 
care se sprijină teoriile noastre... 

— Shahin nu este arab, a intervenit Charlot. El este un 
Om Albastru al tuaregilor. 

Fourier s-a uitat derutat la copil, apoi s-a întors din nou 
spre Shahin. 

— Pari a cunoaşte ceea ce caut eu - operele lui al- 
Kwarizmi, aduse în Europa de marele matematician 
Leonardo Fibonacci, numerele arabe şi algebra, care au 
revoluţionat modul nostru de gândire. Acestea nu-şi au 
oare originea în Egipt? 

— Nu, a spus Shahin, uitându-se la desenele de pe zidul 
din faţa lui. Provin din Mesopotamia - numerele hinduse, 
aduse tocmai din munţii Turkestanului. Însă singurul care 
a cunoscut secretul şi l-a scris a fost al-Jabir al-Hayan, 
chimistul de la curtea lui Harun al-Rashid din 
Mesopotamia - regele din O mie şi una de nopți. Acest al- 
Jabir a fost un mistic sufi, membru al faimoşilor Asasini. El 
a notat secretul şi, de aceea, a fost blestemat pe vecie. A 
ascuns acel secret în Setul Montglane. 


670 


FINALUL DE PARTIDĂ 


În colţul lor serios, jucătorii 

Mută piesele leneşe. Tabla 

Îi ţine lângă ea până în zori, între graniţe 
Unde se-înfruntă două culori. 


Dinăuntru, formele emană regulile lor magice. 
Turnul homeric, calul sprinten, 

Regina în armură, regele cel lent. 

Nebunul şiret şi pionii agresivi. 


Chiar când jucătorii pleacă. 
Chiar dacă timpul i-a înghiţit. 
Ritualul sigur nu se va sfârşi. 


În Orient, acest război a pornit ca o flacără 

Al cărei amfiteatru a devenit acum întregul 
pământ. 

Ca orice joc, acesta-i infinit. 


Regele slab, nebunul şiret, regina hrăpăreaţă, 

Turnul ce nu ştie decât drept a merge, şi pionul 
isteţ. 

Pe careurile negre şi albe ei caută drumul 

Şi dezlănţuie o bătălie sângeroasă. 


Nici ei, nici ele, nu ştiu că destinul le este 
guvernat 

De mâna hotărâtă a jucătorului. 

Şi nici că o forţă de neînfrânt 

Le îngrădeşte libertatea şi le scurtează zilele. 


Şi jucătorul este prizonierul supus 


(Fraza îi aparţine lui Omar) al altei table 
De nopţi negre şi zile albe. 


671 


Dumnezeu îl mâna pe jucător, iar jucătorul, piesa. 

Ce zeu de dinapoia lui Dumnezeu începe să- 
mpletească urzeala 

Ce se întrupă din ţărână şi timp, din vise şi dureri? 


Șah 
JORGE LUIS BORGES 


New York 
Septembrie 1973 


Ne apropiam de altă insulă, aflată în mijlocul mării 
întunecate. O porţiune de uscat lungă de 190 de kilometri, 
care se ridică din largul Atlanticului, cunoscută sub 
numele de Long Island. Pe hartă, ea arată ca un crap uriaş 
care dă să deschidă botul spre Golful Jamaica pentru a 
înghiţi Staten Island, şi ale cărui aripioare codale, 
fluturând către New Haven, par să împrăştie în urma lui 
câteva insulițe ce seamănă cu nişte picături de apă. 

În timp ce vasul nostru plutea pe marea sclipitoare, 
având toate pânzele desfăşurate pentru a profita de briza 
ce ne ducea spre uscat, acea linie de coastă lungă, 
presărată cu nenumărate golfuri cu nisip alb mi s-a părut 
un adevărat paradis. Până şi numele locurilor pe care mi le 
reaminteam sunau exotic: Quogue, Patchogue, Peconic şi 
Massapequa - Jericho, Babylon şi Kismet. Acul argintiu al 
Insulei Focului părea să îmbrăţişeze ţărmul crenelat. Iar 
undeva, după un promontoriu şi ascunsă vederii, Statuia 
Libertăţii îşi ridica lampa de cupru la o sută de metri 
deasupra portului New York, făcându-le semn unor călători 
chinuiţi de furtuni ca noi să intre pe uşa aurită a 
capitalismului şi a comerţului ridicat la rang de politică de 
stat. 

Eu şi Lily stăteam pe punte îmbrăţişate, având lacrimi în 
ochi. M-am întrebat ce părere avea Solarin despre acea 
ţară a soarelui, bogăției şi libertăţii - atât de diferită de 
bezna şi spaima care îmi închipuiam că domină în orice 
colţ al Rusiei. Timp de o lună sau mai mult, cât ne luase ca 


672 


să traversam Atlanticul şi să ajungem la New York, ne 
petrecuserăm zilele citind jurnalul lui Mireille şi descifrând 
formula, dar şi multe nopţi explorându-ne unul altuia 
mintea şi inima. Cu toate acestea, Solarin nu adusese 
niciodată vorba despre trecutul lui din Rusia ori despre 
planurile lui de viitor. Fiecare moment petrecut cu el pare 
a o picătură îngheţată şi aurită de timp, precum 
giuvaierele aşezate pe o pânză de culoare închisă - şi la fel 
de viu şi de preţios. Însa negura ce se afla dincolo de toate 
acestea nu putea fi străpunsă. 

În acele clipe, când el orienta velele, iar iahtul nostru se 
apropia de insulă, m-am întrebat ce se va întâmpla cu noi 
după ce jocul se încheia. Desigur, Minnie spusese că jocul 
nu se sfârşea niciodată. Însă în adâncul inimii mele ştiam 
că el se va termina - cel puţin pentru noi -, iar asta destul 
de curând. 

În jurul nostru se vedeau zeci de bărci, care apăruseră 
ca nişte baloane sclipitoare. Cu cât ne apropiam de coastă, 
cu atât mai aglomerat era traficul maritim - steaguri 
colorate şi pânze biciuite de vânt se întretăiau pe apa 
înspumată, amestecându-se cu strălucirea sobră a 
iahturilor tăcute şi a micilor bărci cu motor care goneau 
încoace şi încolo ca nişte libelule printre celelalte 
ambarcaţiuni. Ici şi colo am văzut apa cenuşie despicată de 
câte un cuter al Pazei de Coastă când făcea o voltă în vânt, 
dar şi o serie de nave maritime mari, ancorate în apropiere 
de câte o limbă de nisip. Erau atât de multe vase de toate 
soiurile încât, de fapt, m-am întrebat ce se petrecea. Lily 
mi-a dat răspunsul fără ca eu să fi scos o vorbă. 

— Nu-mi dau seama dacă e vorba de noroc sau ghinion, 
a spus ea, când Solarin a venit să preia timona, dar acest 
comitet de primire nu s-a organizat în onoarea noastră. 
Ştiţi ce zi este azi? Ziua Muncii! 

Asta lămurea totul. Iar dacă nu mă înşelam, ea marca şi 
încheierea sezonului de iahting, ceea ce explica agitația 
aceea nebunească din jurul nostru. 

Până să ajungem la strâmtoarea  Shinnecock, 
ambarcaţiunile din jur erau atât de numeroase, încât abia 


673 


dacă exista spaţiu de manevră. Se formase un şir de peste 
patruzeci de ambarcaţiuni care aşteptau să pătrundă în 
golf. De aceea, am continuat să navigăm încă aproape 
cincisprezece kilometri până la strâmtoarea Moriches, 
unde vasele Pazei de Coasta erau atât de ocupate să 
remorcheze bărci şi să facă ordine printre ele, încât era 
greu de crezut ca vreun funcţionar să bage de seama 
micuțul nostru keci, care s-a furişat în susul Inland 
Waterway, având la bord imigranţi ilegali şi bunuri de 
contrabandă, gata să se strecoare pe sub ochii lor fără să 
trezească nicio suspiciune. 

Coada de acolo părea să se mişte ceva mai repede, astfel 
că eu şi Lily am coborât pânzele şi le-am strâns, iar Solarin 
a pornit imediat motorul şi a întins flotoare de jur 
împrejurul bordajului pentru ca ambarcaţiunea noastră să 
nu sufere daune prea mari în cazul unei coliziuni cu altă 
barcă. Un vas deplasându-se în direcţie opusă a trecut atât 
de aproape de bordul nostru, încât un pasager îmbrăcat în 
haine de iahting s-a aplecat peste balustradă şi i-a întins 
lui Lily un pahar de plastic cu şampanie, de piciorul căruia, 
legată cu o fundă, se vedea o invitaţie. Eram poftite să 
participam la un cocktail la ora şase, la Southampton 
Yacht Club. 

Însoţiţi de duduitul lenevos al motorului, înaintarea 
lentă a şirului de ambarcaţiuni mi s-a părut a dura o 
veşnicie, iar nesiguranța creată de situaţia noastră neclară 
ne-a stors de puteri, în timp ce exuberanţa petrecăreţilor 
de pe celelalte bărci nu cunoştea margini. Ca într-un 
război, am gândit eu, aceea era ultima fază - confruntarea 
decisivă -, care hotăra soarta tuturor. Tot astfel, deseori se 
întâmpla ca soldatul care are în buzunar actul de lăsare la 
vatră să fie luat la ţintă de vreun trăgător în timp ce se 
îmbarcă pe avionul ce urmează sa-l ducă acasă. Deşi nu ne 
aştepta altceva decât o amendă de 50 000 de dolari din 
partea vămii şi douăzeci de ani de închisoare pentru 
introducerea frauduloasă a unui spion rus, nu puteam uita 
că Jocul în sine încă nu se încheiase. 

În cele din urmă, am trecut de strâmtoare şi am pornit 


674 


spre Westhampton Beach. N-am găsit niciun loc de 
amarare, de aceea Solarin ne-a lăsat pe mine şi pe Lily pe 
un cheu, împreună cu Carioca, geanta cu piesele de şah şi 
câţiva saci în care se aflau puţinele noastre bunuri 
personale. Apoi a aruncat ancora în golf, a rămas în slip şi 
a înotat cei câţiva metri până pe plajă. Ne-am oprit la o 
cârciumă pentru ca el să se poată îmbrăcă cu haine uscate 
şi să facem planuri. Cu toţii eram încă debusolaţi când Lily 
s-a dus la un telefon public să îi transmită vestea lui 
Mordecai. 

— N-am reuşit să dau de el, a zis ea, când a revenit la 
masă. 

Eu comandasem deja trei pahare cu Bloody Mary. 
Trebuia să ajungem la Mordecai cu piesele. Ori măcar să 
plecăm de acolo până îl găseam. 

— Prietenul meu Nim are o casă în apropiere de 
Montauk Point, la vreo oră de mers de aici, le-am spus eu. 
Trenul Long Island are staţie acolo. L-am putea lua de la 
Quogue. Cred că ar trebui să-i lăsăm un mesaj că ne-am 
întors şi că ne vom duce la el acasă. Ar fi prea periculos să 
ne grăbim spre Manhattan. 

Mi-am adus aminte de oraş, unde existau atâtea străzi 
cu sens unic şi unde era uşor să fii încolţit. După atâtea 
încercări prin care trecuserăm, ar fi fost cumplit să 
rămânem blocaţi ca nişte pioni pe o tablă de şah. 

— Am o idee, a zis Lily. Ce-ar fi să mă duc eu ca să-l 
găsesc pe Mordecai? El niciodată nu se îndepărtează prea 
mult de cartierul diamantelor”, şi nici nu aş avea mult de 
căutat. Ar putea fi la magazinul de carte unde l-ai cunoscut 
sau la vreun restaurant din zonă. Eu aş putea trece pe 
acasă şi să iau o maşină, după care vin cu el aici, pe insulă. 
Vom aduce piesele despre care Minnie spunea că sunt la 
el, şi o să vă telefonez de la Montauk Point când sosim 
acolo. 


5 Cartierul diamantelor este o zonă din Manhattan, cuprinsă între 
Fifth Avenue şi Sixth Avenue (sau Avenue of Americas), unde se găsesc 
cele mai multe şi mai importante magazine de bijuterii din New York şi 
din lume. (n.tr.) 


675 


— În afară de cel ataşat la computer, Nim nu are telefon, 
i-am spus. Sper că îşi verifică mesajele, altfel rămânem 
blocaţi acolo. 

— Atunci, să stabilim o oră de întâlnire, a sugerat Lily. 
La ora nouă astă-seară e bine? Aşa o să am timp să-l 
găsesc, să-i povestesc aventurile prin care am trecut şi să-i 
demonstrez noile mele cunoştinţe de şah... La o adică, mi-e 
bunic, şi nu l-am văzut de câteva luni. 

Convenind că era un plan bun, am telefonat la 
computerul lui Nim şi am anunţat că voi sosi cu trenul 
peste o oră. Ne-am golit cu toţii paharele şi am plecat pe 
jos spre gară - Lily ca să se îndrepte spre Manhattan, 
pentru a se întâlni pe Mordecai, iar eu şi Solarin, în 
direcţie opusă. 

Am aşteptat pe peronul deschis de la Quogue, iar în 
jurul orei două, primul care a intrat în gară a fost trenul lui 
Lily. Când a urcat în vagon, ţinându-l pe Carioca sub braţ, 
ea ne-a zis: 

— Dacă se va întâmpla să nu putem ajunge acolo până la 
ora nouă, o să las un mesaj la numărul acela de computer 
pe care mi l-ai dat. 

Nu avea niciun rost să consultăm mersul trenurilor. Se 
spunea că Long Island Railroad stabilea orarul trenurilor 
folosind o tăbliță Ouija. M-am aşezat pe banca de lemn, 
vopsită în verde, şi m-am uitat la grupurile de pasageri 
care se foiau în jurul nostru. Solarin a lăsat bagajele jos şi 
a luat loc lângă mine. 

A scos un oftat de nemulţumire şi s-a întors să privească 
din nou de-a lungul liniei. 

— Parcă am fi în Siberia. Credeam că oamenii din 
Occident sunt punctuali şi că trenurile nu întârzie 
niciodată. 

Apoi a sărit în picioare şi, ca un animal ţinut în cuşcă, a 
început să se plimbe încoace şi încolo pe peronul deja 
aglomerat. Cum nu mai suportam să-l urmăresc impasibilă, 
am pus bareta genţii cu piese pe umăr şi m-am ridicat şi eu 


5 Tăbliţa Ouija, sau tăblița vorbitoare, este un instrument cu ajutorul 
căruia se pretinde că se poate comunica cu spiritele. (n.tr.) 


676 


în picioare. Imediat după aceea s-a anunţat şi sosirea 
trenului nostru. 


Deşi de la Quogue până la Montauk Point sunt doar 65 
de kilometri, călătoria a durat mai bine de o oră. Socotind 
drumul pe jos până la Quogue şi aşteptarea trenului, 
trecuseră aproape două ore de când lăsasem mesajul pe 
computerul lui Nim. Cu toate acestea, nu mă aşteptam să-l 
găsim - din câte îl cunoşteam, se putea întâmpla ca el să-şi 
verifice mesajele şi o dată pe lună. 

De aceea, am rămas surprinsă atunci când, coborând din 
tren, i-am văzut silueta înaltă şi zveltă apropiindu-se cu 
paşi mari şi grăbiţi de uşa vagonului. Parul arămiu îi 
flutura în vânt, la fel ca eşarfa lungă şi albă. Când m-a 
zărit, a zâmbit precum un copil şi mi-a făcut un semn cu 
mâna, după care a început să alerge, ocolind alţi pasageri, 
care se trăgeau speriaţi din calea lui, pentru a nu se ciocni 
de el. Imediat ce a ajuns la mine, a întins mâinile în faţă şi 
m-a cuprins la piept, îngropându-şi faţa în părul meu - 
strângându-mă atât de tare încât am crezut că mă sufoc. 
M-a smuls de pe pământ şi s-a rotit cu mine în braţe până 
am ametit, după care m-a lăsat jos şi m-a îndepărtat puţin 
ca să mă privească mai bine. Avea lacrimi în ochi. 

— Dumnezeule, a şoptit el cu glas spart şi clătinând din 
cap. Am crezut că ai murit. De când am aflat că ai plecat 
de la Alger, n-am dormit aproape nicio clipă. Furtuna 
aceea - când ţi-am pierdut urma cu totul! Nici nu putea să- 
şi dezlipească ochii de la mine. Mi-am închipuit că te-am 
trimis la o moarte sigură... 

— Da, faptul că mi-ai fost mentor nu a avut chiar rolul de 
a mă proteja de toate relele, l-am aprobat eu. 

Încă îmi surâdea şi mă trăsese aproape să mă 
îmbrăţişeze, când, brusc, am simţit cum se crispează. Mi-a 
dat drumul uşor, şi atunci l-am privit în faţă. Se uita peste 
umărul meu cu o expresie în care se amestecau uimirea şi 
nedumerirea. Ori poate era chiar teamă - nu-mi puteam da 
bine seama. 

Aruncând o privire scurtă peste umăr, l-am văzut pe 


677 


Solarin coborând treptele vagonului din spatele meu, 
ducând cele câteva genţi de voiaj. Se holba la noi, cu 
chipul acela rece pe care mi-l aminteam din ziua când îl 
cunoscusem la club. Îl privea pe Nim, iar ochii lui verzi şi 
impenetrabili străluceau în ultimele raze ale soarelui ce 
cobora spre asfinţit. M-am rotit spre Nim şi am dat să-i 
explic, însă el a murmurat ceva neinteligibil în timp ce a 
continuat să se holbeze la Solarin de parcă ar fi văzut 
vreun monstru sau o fantomă. Mi-am încordat auzul ca să 
înţeleg ce zicea. 

— Saşa? a şoptit el cu glas gâtuit. Saşa... 

M-am rotit din nou spre Solarin, care rămăsese pe scară, 
astfel că pasagerii din urma lui aşteptau ca el să coboare. 
Avea ochii plini de lacrimi - lacrimi care îi curgeau pe 
obraji. 

— Slava! a strigat el cu glas chinuit de emoție. Lăsând 
genţile să cadă la pământ, a sărit de pe trepte şi a trecut 
ca în zbor pe lângă mine, repezindu-se la Nim; cei doi s-au 
îmbrăţişat cu atâta forţă de parcă ar fi vrut să se 
strivească unul pe celălalt. M-am grăbit să recuperez 
geanta în care erau piesele de şah. Când i-am privit din 
nou, am observat că amândoi plângeau. Nim îl cuprinsese 
de gât pe Solarin, parcă agăţându-se de el. Apoi s-a 
îndepărtat puţin ca să-l mai privească o dată, după care s- 
au îmbrăţişat iar, în vreme ce eu am rămas locului, plină 
de uimire. Indiferenţi cum numai newyorkezii ştiu să fie, 
pasagerii se scurgeau pe lângă noi ocolindu-ne, amintind 
de apele unui pârâu ce se despart când întâlnesc un 
bolovan mare. 

— Saşa, a continuat să murmure Nim, cu ochii închişi 
din care i se rostogoleau lacrimi pe obraji şi strângându-l 
în braţe pe Solarin, care îşi îngropase faţa în gulerul lui. 
Apoi Solarin s-a agăţat de umărul lui Nim, de parcă s-ar fi 
simţit prea slăbit ca să mai stea în picioare. Nu puteam să- 
mi cred ochilor. 

După ce au trecut şi ultimii pasageri, m-am aplecat să 
ridic şi restul bagajelor împrăştiate pe peron după ce 
Solarin le lăsase să cadă. 


678 


— Dă-mi voie, s-a oferit Nim să mă ajute, în timp ce-şi 
sufla nasul. A venit spre mine, iar când am ridicat ochii am 
văzut că se apropia ţinându-l pe după umăr pe Solarin, 
strângându-l din când în când, de parcă ar fi vrut să fie 
sigur că nu trăia o iluzie. Avea ochii înroşiţi de plâns. 

— Am impresia că voi v-aţi mai întâlnit, am spus eu, nu 
tocmai amabilă, întrebându-mă de ce nu se deranjase 
nimeni să mă prevină şi pe mine. 

— Nu ne-am văzut de douăzeci de ani, a zis Nim, încă 
zâmbind spre Solarin, apoi amândoi s-au aplecat să ridice 
bagajele. După aceea, Nim m-a privit cu ochii lui de două 
culori şi a continuat: Draga mea, nici nu ai idee ce bucurie 
mi-ai făcut! Saşa este fratele meu. 


Micuţul automobil Morgan al lui Nim nu era destul de 
încăpător pentru toţi trei, darămite pentru bagaje. De 
aceea, Solarin stătea pe geanta cu piese, iar eu în braţele 
lui, restul genţilor cu obiectele noastre personale fiind 
îngrămădite în fiecare colţişor rămas liber. În timp ce ne 
îndepărtăm de gară, Nim s-a uitat mereu spre Solarin cu o 
expresie de bucurie şi uimire. 

Era ciudat sa-i văd pe acei doi bărbați atât de reci şi de 
rezervaţi, copleşiţi brusc de o asemenea emoție. In goana 
maşinii, care stârnise un curent de aer ce pătrundea 
printre scândurile podelei, am simţit forţa acelei emoţii 
cuprinzându-mă şi pe mine. Părea la fel de adâncă şi de 
întunecată ca şi sufletul rusesc, imposibil de a fi 
împărtăşită deplin de altcineva. Am rămas cu toţii tăcuţi 
multă vreme. Apoi Nim a întins mâna şi m-a strâns de 
genunchiul pe care încercam să-l ţin departe de 
schimbătorul de viteze, ca să nu-l încurc la şofat. 

— Cred că ar trebui să-ţi povestesc totul, mi-a zis el. 

— Ar fi extrem de interesant, am convenit eu. 

Nim mi-a zâmbit. 

— Ţi-am ascuns anumite lucruri doar ca să te protejez, 
dar şi pentru a ne proteja pe noi. Eu şi Alexandr nu ne-am 
văzut de când eram copii. Când ne-am despărţit, el avea 
şase ani, iar eu, zece... mi-a explicat Nim, încă lăcrimând, 


679 


după care a întins mâna şi l-a prins pe Solarin de păr, de 
parcă nu s-ar fi putut stăpâni. 

— Dă-mi voie să-i povestesc eu, a zis Solarin, zâmbind 
printre lacrimi. 

— O să povestim amândoi, a propus Nim. 

Apoi, în timp ce rulam pe şoseaua ce mergea de-a lungul 
coastei către exotica proprietate a lui Nim, amândoi mi-au 
spus o poveste care a dezvăluit pentru prima oară cât de 
mult îi afectase Jocul pe amândoi. 


POVESTEA CELOR DOI FIZICIENI 


Ne-am născut în Crimeea, acea peninsulă pe care 
scrierile lui Homer” au făcut-o faimoasă. Rusia dorise să 
pună mâna pe Crimeea încă de pe vremea lui Petru cel 
Mare, şi încă încerca acest lucru atunci când a izbucnit 
Războiul Crimeii. Tatăl nostru a fost un marinar grec, care 
s-a îndrăgostit de o rusoaică şi s-a căsătorit cu ea - mama 
noastră. Încetul cu încetul, a devenit un prosper negustor, 
reuşind să-şi înfiripe o flotă alcătuită din vase mici. 

După război, lucrurile s-au schimbat în rău. Lumea 
devenise un adevărat cazan ce clocotea, şi nicăieri nu era 
mai vizibil acest lucru decât în Marea Neagră, înconjurată 
de ţări care se considerau încă în război. Însă acolo unde 
locuiam noi, viaţa era frumoasă. Clima mediteraneană de 
pe coasta de sud, cu măslini, leandri şi chiparoşi, la 
adăpostul munţilor din apropiere, care oferea adăpost 
împotriva ninsorilor şi a vânturilor amarnice, unde ruinele 
restaurate ale satelor tătăreşti şi ale moscheilor bizantine 
stăteau printre livezi de cireşi. Era un paradis, departe de 
ticăloşiile şi de purificările ordonate de Stalin, care, aşa 
cum sugera şi numele, încă domnea peste Rusia cu o mâna 
de fier”. 


56 Potrivit multor cercetători, Taurida ce apare in scrierile homerice 
este situată în Crimeea, nu în Asia Mică, aşa cum a susţinut 
Schliemann. (n.tr.) 

5 Numele de Stalin este derivat din cuvântul rus stali, care înseamnă 
oţel. (n.tr.) 


680 


Tata vorbise în nenumărate rânduri despre plecarea de 
acolo. Deşi avea multe cunoştinţe printre cei care navigau 
pe Dunăre şi prin Strâmtoarea Bosfor, şi ne-ar fi putut 
asigura fuga fără a fi prinşi, se pare că el nu se putea 
hotări să întreprindă acel pas. „Unde să mergem?“ întreba 
el. Evident, nu înapoi în Grecia - sau în Europa, unde 
efectele războiului se făceau încă simţite. Atunci s-a 
întâmplat ceva care l-a determinat să ia o hotărâre. Ceva 
ce avea să schimbe cursul vieţii pentru noi toţi. 

În 1951, spre sfârşitul lunii decembrie, aproape de 
miezul nopţii, când furtuna ce se anunţa făcuse cerul să 
devină negru, stăteam cu toţii în pat, după ce trăseserăm 
obloanele la ferestrele casei şi lăsaserăm focul să ardă 
molcom. Noi, băieţii, care dormeam împreună într-un 
dormitor de la parter, am auzit primii ciocăniturile în 
geam, care au sunat altfel decât izbiturile ritmice ale 
crengilor arbustului de rodie. Se părea că bătea cineva. 
Am deschis fereastra şi oblonul - şi, în furtună, am văzut o 
femeie cu părul argintiu, îmbrăcată cu o capă lungă. Ne-a 
zâmbit şi a păşit pe fereastră, intrând în casă. Apoi a 
îngenuncheat dinaintea noastră pe podea. Era extraordinar 
de frumoasă. 

— Sunt Minerva, bunica voastră, ne-a spus ea. Dar voi 
să-mi ziceţi Minnie. Am bătut cale lungă şi sunt obosită, 
dar nu avem vreme ca să ne odihnim. Sunt în mare 
primejdie. Treziţi-o pe mama voastră şi anunţaţi-o că am 
venit. 

Apoi ne-a îmbrățișat, iar noi am fugit la etaj ca să-i 
trezim pe părinţii noştri. 

— Aşadar, până la urma a venit bunica asta a ta, a 
mormăit tata către mama, frecându-se somnoros la ochi. 
Asta ne-a uimit, pentru că Minnie spusese că ne era 
bunică. Cum de-i putea fi bunică şi mamei? Tata a 
îmbrăţișat-o pe soţia pe care o iubea, şi care stătea 
desculţă şi tremurând pe întuneric. El i-a sărutat părul 
arămiu, apoi ochii. Am aşteptat atâta vreme plini de 
spaimă, a murmurat el. Acum, aproape că s-a terminat 
totul. Îmbracă-te. Eu cobor să o întâmpin. 


681 


Apoi, împingându-ne afară din dormitor, am coborât toţi 
trei la parter, unde Minnie stătea lângă soba în care focul 
dădea să se stingă. Ea a ridicat spre el ochii mari şi s-a 
ridicat pentru a-l îmbrăţişa. 

— Iusef Pavlovici, a zis ea, adresându-se tatălui nostru - 
aşa cum ne vorbise şi nouă - în limba rusă. Sunt urmărită. 
Nu avem timp. Trebuie să fugim cu toţii. Ai vreun vas care 
să ne ducă în siguranţă de la Yalta ori de la Sevastopol? 
Acum? Adică în noaptea asta? 

— Nu sunt pregătit, a zis el, lăsându-şi palmele pe 
umerii noştri. Nu pot ieşi pe mare cu toată familia pe o 
vreme ca asta. Trebuia să mă anunţi în vreun fel. Nu se 
poate să-mi ceri aşa ceva tocmai acum - şi la miez de 
noapte... 

— Trebuie să fugim! a strigat ea, prinzându-l de braţ şi 
împingându-ne pe noi deoparte. Ştiai de cincisprezece ani 
că va veni o asemenea zi - şi iată că ea a sosit. Cum poţi 
spune că nu ştiai? Am bătut drumul tocmai de la 
Leningrad... 

— Înseamnă că ai găsit ce căutai? a întrebat tatăl nostru, 
cu emotie în glas. 

— Nu am dat de urma tablei de şah. Iar pe acestea le-am 
obţinut prin alte mijloace. 

Şi-a tras capa deoparte şi s-a apropiat de masă, iar în 
lumina slabă a focului a aşezat pe ea trei piese de şah - 
făcute din aur şi argint şi strălucind slab. 

— Au fost ascunse în toată Rusia, a zis femeia. 

Tata a rămas cu ochii aţintiţi asupra pieselor, iar noi, 
băieţii, ne-am apropiat să le atingem cu grijă. Un pion din 
aur şi un elefant de argint, ambele acoperite cu pietre 
scumpe, plus un cal din argint, lucrat în filigran, ridicat pe 
picioarele din spate şi având nările dilatate. 

— Du-te în port şi găseşte un vas, i-a şoptit Minnie. O să 
vin cu copiii de îndată ce se îmbracă şi-şi iau câteva lucruri 
cu ei. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, grăbeşte-te - şi ia 
şi astea cu tine, a adăugat ea, făcând semn către piese. 

— Dar sunt copiii mei şi soţia mea, a protestat el. Şi 
răspund şi de siguranţa lor. 


682 


Însă Minnie ne-a strâns lângă ea şi în ochi i-a apărut o 
licărire mai întunecată decât cea radiată de piesele de şah. 

— Daca piesele astea cad în mâinile celorlalţi, nu vei mai 
avea cui să oferi siguranţă! a şuierat către el. 

Tata a privit-o în ochi şi s-a hotărât. A dat încet din cap. 

— Am un vas de pescuit la Sevastopol. Slava ştie cum se 
ajunge la el. Pot porni cu vasul pe mare în cel mult două 
ore. Sa mă aştepţi acolo, şi sper să ne ajute Dumnezeu în 
misiunea aceasta. 

În semn de încurajare, Minnie l-a strâns de braţ. 

Imediat după aceea, bunica pe care abia o 
cunoscuserăm ne-a poruncit să ne îmbrăcăm imediat. Tata 
a îmbrăţișat-o din nou pe mama, îngropându-şi faţa în 
părul ei, de parcă ar fi dorit să nu-i uite parfumul. A 
sărutat-o apoi pe frunte, după care s-a întors spre Minnie, 
care i-a întins piesele. Cu o plecăciune încărcată de 
gravitate, tata a dispărut în noapte. 

Mama şi-a periat părul şi a privit cu ochi somnoroşi în 
jur, apoi ne-a trimis la etaj ca să-i aducem lucrurile. În 
timp ce urcam scările, am auzit-o vorbind cu Minnie cu 
voce scăzută. 

— Aşadar, ai apărut, a spus ea. Să te pedepsească 
Dumnezeu pentru că ai pornit din nou acel Joc blestemat. 
Credeam că se terminase cu el. 

— Nu eu l-am început, i-a răspuns Minnie. Fii mulţumită 
că te-ai bucurat de cincisprezece ani de pace, 
cincisprezece ani cu un soţ pe care-l iubeşti şi cu copii de 
care nu te-ai despărţit nicio clipă. Cincisprezece ani fără să 
simţi primejdiile ameninţându-te din toate părţile. Asta 
înseamnă mai mult decât am avut eu vreodată. Eu te-am 
ajutat să nu intri în Joc... 

Asta a fost tot ce am auzit, pentru ca după aceea au 
început să vorbească în şoaptă. Curând, am auzit zgomot 
de paşi afară şi bătăi puternice în uşă. In lumina slabă, ne- 
am uitat unul la celălalt şi am dat să fugim din cameră. 
Brusc, în prag a apărut Minnie, a cărei faţă emana o 
lumină ce părea de pe altă lume. Am auzit paşii mamei 
urcând treptele, zgomotul înfiorător al uşii de la parter, ce 


683 


fusese spartă, şi răcnete furioase de bărbaţi, care 
acopereau până şi tunetele de afară. 

— Pe fereastră! a spus Minnie, ridicându-ne pe fiecare şi 
ajutându-ne să ajungem în smochinul care crescuse ca o 
viţă pe peretele dinspre sud al casei, şi pe care ne 
căţărasem până atunci de sute de ori. Agăţându-ne de 
crengi ca nişte maimuțe, ajunsesem aproape de pământ, 
când am auzit ţipetele mamei: 

— Fugiţi! Fugiţi, dacă vreţi să scăpaţi! 

Apoi n-am mai auzit nimic din pricina răpăitului 
asurzitor al ploii şi ne-am adăpostit în întunericul livezii 
din apropierea casei. 


Porţile de fier ale proprietăţii lui Nim s-au deschis larg. 
De-a lungul aleii lungi, copacii arcuiţi păreau să radieze 
ultimele raze ale soarelui ce apunea. La capătul ei am 
văzut fântâna pe care o găsisem îngheţată în cursul iernii, 
de astă dată înconjurată de dalii şi zinia, iar şopotitul apei 
părea la fel de insistent ca şi freamătul oceanului, ce nu se 
afla prea departe. 

Nim a oprit maşina în faţa porţii şi s-a întors spre mine. 
Am simţit că Solarin, în braţele căruia stăteam, s-a crispat 
de încordare. 

— Atunci am văzut-o ultima oară pe mama, a zis Nim. 
Minnie a sărit de la etaj pe pământul moale, unde 
apăruseră deja băltoace mari. Ea s-a ridicat de jos şi ne-a 
tras printre copacii din livadă. În ciuda vuietului ploii, am 
auzit tipetele mamei şi tropăiturile bărbaţilor care 
scotoceau casa. 

— Căutaţi prin livadă! a strigat cineva, iar Minnie ne-a 
târât către stânci. 

Nim a făcut o pauză şi s-a uitat la mine. 

— Dumnezeule, am spus eu, tremurând din cap până în 
picioare. Aşadar, au prins-o pe mama voastră... Dar voi 
cum de-aţi scăpat cu viaţă? 

— La capătul livezii erau nişte stânci care păreau că se 
prăvălesc spre mare, a continuat Nim. Când am ajuns 
acolo, Minnie a trecut de margine şi ne-a tras şi pe noi sub 


684 


o lespede mare. Am văzut că avea în mână ceva ce semăna 
cu o Biblie legată în piele. A scos un cuţit şi a tăiat câteva 
file, pe care le-a îndoit grăbită şi le-a îndesat sub cămaşa 
mea. Apoi mi-a spus să fug până la vasul de pescuit cât de 
repede puteam şi să-i spun tatei să o aştepte pe ea şi pe 
Saşa. Dar trebuia să aşteptăm doar o oră. Dacă în acest 
răstimp nu ajungeau acolo, trebuia ca tata şi eu să scăpăm, 
a spus ea, şi să ducem piesele la loc sigur. La început, am 
refuzat să plec fără fratele meu, a zis Nim, şi s-a uitat la 
Solarin cu un aer grav. 

— Păi, eu aveam doar şase ani, a spus Solarin. N-aş fi 
fost în stare să cobor stâncile la fel de repede ca Ladislaus, 
care era cu patru ani mai mare decât mine şi se mişca iute 
ca vântul. Minnie se temea că vom fi prinşi cu toţii, dacă 
eu n-aş fi putut ţine pasul. Când a plecat, Slava m-a sărutat 
şi mi-a zis să fiu curajos... 

Am aruncat o privire spre Solarin şi am văzut lacrimi în 
ochii lui atunci când retrăia acele scene petrecute în 
copilărie. 

— Eu şi Minnie ne-am chinuit ore în şir să coborâm 
povârnişul acela stâncos, cel puţin aşa mi s-a părut. Într-un 
târziu, am ajuns în portul Sevastopol. Dar vasul tatei 
plecase. 

Cu chipul împietrit ca o mască, Nim a coborât din 
maşină şi a venit pe partea mea, a deschis portiera şi mi-a 
întins mâna. 

— Şi eu, până să ajung la vasul tatei, am căzut de multe 
ori, pentru ca a trebuit sa mă târăsc prin noroi şi peste 
bolovani, a continuat Nim. Când a văzut că venisem singur, 
tata s-a alarmat. l-am povestit ce se întâmplase şi i-am 
transmis rugămintea lui Minnie cu privire la piese. Tata a 
început să plângă. A rămas cu capul între mâini şi a 
suspinat ca un copil. „Ce se va întâmpla dacă ne 
întoarcem, dacă încercam să-i salvam pe ceilalţi? am 
întrebat eu. Ce se va întâmpla dacă piesele ar cădea în 
mâinile celorlalţi?“ El s-a uitat la mine şi am văzut cum 
lacrimile i se amestecau cu dârele ploii. „Am jurat mamei 
tale că nu voi îngădui să se întâmple aşa ceva, mi-a zis el, 


685 


chiar dacă pentru asta am plăti toţi cu viaţa.“ 

— Şi cum, aţi plecat fără să-i mai aşteptaţi pe Minnie şi 
Alexandr? am întrebat eu. 

Solarin cobora din maşină, aducând şi geanta în care se 
găseau piesele. 

— Nu a fost chiar atât de simplu, a spus Nim cu tristeţe 
în glas. Am aşteptat ore în şir, mult mai mult decât ora 
prevăzută de Minnie ca măsură de siguranţă. În ploaia 
torențială, tata se plimba agitat pe punte, măsurând-o în 
lung şi-n lat. Eu m-am suit în gabie de câteva ori, 
încercând să-i vad venind prin furtună. Într-un târziu, am 
înţeles că nu vor mai ajunge. Fuseseră prinşi; altă 
explicaţie nu găseam. Când tata a început să facă 
manevrele pentru ieşirea în larg, l-am implorat să mai 
aştepte puţin. Atunci mi-a explicat pentru întâia oară că 
acel lucru era de aşteptat, ba chiar fusese planificat. Urma 
să ne îndreptam spre America. Ştiuse despre Joc încă 
înainte de a se căsători cu mama, poate chiar cu mult 
înainte. Ştiuse că avea să sosească o zi când va apărea 
Minnie, iar familiei noastre i se va cere să facă acel 
sacrificiu îngrozitor. Ziua aceea sosise, iar în câteva ore 
familia lui dispăruse în beznă. Însă primul şi cel mai 
important lucru pe care-l jurase faţă de mama fusese că va 
salva piesele, chiar cu riscul de a-şi pierde copiii. 

— Doamne, Dumnezeule! am zis eu, privindu-i pe 
amândoi stând pe alee. Solarin a făcut câţiva paşi printre 
florile de zinia şi şi-a muiat degetele în apa fântânii 
arteziene. Sunt uimită că sunteţi amândoi de acord să 
deveniți participanţi la un asemenea Joc - mai ales că el v- 
a distrus familia într-o singură noapte! 

Nim şi-a petrecut un braţ peste umărul meu şi ne-am 
apropiat împreună de fratele lui, care se uita tăcut la 
fântână. Solarin a aruncat o privire spre mâna lui Nim care 
se odihnea pe umărul meu. 

— Şi tu ai făcut multe lucruri, a zis el. Şi Minnie nici 
măcar nu ţi-e bunică. Să înţeleg că Slava a fost acela care 
te-a atras în Joc? 

Nu am putut să-mi dau seama din glasul lui ce gândea, 


686 


dar nu mi-a fost greu să ghicesc. Am evitat să-l privesc 
drept în ochi. Nim m-a strâns uşor de umăr. 

— Mea culpa, a recunoscut el cu un zâmbet. 

— Ce s-a întâmplat cu tine şi cu Minnie când aţi 
descoperit că tatăl tău plecase? l-am întrebat pe Solarin. 
Cum aţi supravieţuit? 

El tocmai smulgea petalele unei flori de zinia şi le lăsa 
să cadă una câte una în havuz. 

— M-a dus într-o pădure şi am rămas ascunşi acolo până 
a trecut furtuna, a zis el gânditor. Vreme de trei zile, am 
mers încet de-a lungul coastei, către Georgia, ca doi ţărani 
care se duc la piaţă. Când am ajuns suficient de departe de 
casă pentru a ne considera în siguranţă, ne-am aşezat să 
ne odihnim şi să vedem ce perspective aveam. „Eşti 
îndeajuns de mare ca să înţelegi ce-ţi spun, mi-a zis 
Minnie. Dar nu eşti destul de mare ca să mă ajuţi în 
misiunea care mă aşteaptă. Intr-o bună zi, vei putea; 
atunci voi trimite după tine şi-ţi voi transmite ce ai de 
făcut. Acum însă, eu trebuie să mă întorc în speranţa că o 
mai pot salva pe mama voastră. Dacă te iau cu mine, o să 
mă încurci şi-mi vei primejdui eforturile.“ Solarin s-a uitat 
spre noi de parcă ar fi fost în transă. Şi am înţeles pe 
deplin. 

— Minnie s-a întors ca să o salveze pe mama voastră de 
miliția sovietică? am întrebat eu. 

— Şi tu ai făcut la fel pentru prietena ta, Lily, nu-i aşa? 
mi-a replicat el. 

— Minnie l-a dat pe Saşa la un orfelinat, a intervenit 
Nim, strângându-mă cu un braţ şi privind în acelaşi timp 
spre fratele lui. Tata a murit curând după ce am reuşit să 
ajungem în America, aşa că a trebuit să mă descurc singur, 
la fel cum a procedat şi Saşa în Rusia. Deşi nu puteam fi 
sigur, în adâncul inimii am ştiut că Solarin, copilul-minune 
al şahului, despre care citeam în ziare, era în realitate 
fratele meu. Eu îmi luasem deja numele de Nim - o glumă 
personală, pentru că aşa mi-am câştigat existenţa, cu chiu, 
cu vai. Mordecai, pe care l-am cunoscut într-o seară la 
Manhattan Chess Club, a fost acela care a descoperit cine 


687 


eram cu adevărat. 

— Şi ce s-a întâmplat cu mama ta? am întrebat eu. 

— Minnie a ajuns prea târziu ca să o mai poată salva. 
Abia a reuşit sa fugă din Rusia. Mai târziu, la orfelinat, am 
primit un plic de la ea. Nu era tocmai o scrisoare, ci doar 
un articol decupat dintr-un ziar - cred că din Pravda. Deşi 
nu avea nicio dată, nici adresă unde să pot răspunde, şi era 
expediată din Rusia, mi-am dat seama cine mi-o trimisese. 
Articolul spunea că marele maestru de şah Mordecai Rad 
va face un tur al Rusiei pentru a vorbi despre situaţia din 
şahul mondial, făcând demonstraţii şi căutând tineri 
talentaţi pentru a scrie o carte despre copiii-minune din 
domeniul şahului. Întâmplător, unul dintre locurile pe care 
urma să le viziteze era şi orfelinatul la care mă aflam eu. 
Minnie încerca să dea de mine. 

— Iar restul este istorie, a zis Nim, care rămăsese cu 
braţul petrecut pe după umărul meu. Apoi şi-a trecut 
celalalt braţ pe după umărul lui Solarin şi ne-a împins spre 
casă. 

Am trecut prin camerele însorite pline de vaze cu flori 
proaspăt tăiate şi cu mobilă lustruită care strălucea în 
soarele după-amiezii. În bucătăria enormă, razele de soare 
cădeau pe podeaua pardosită cu gresie, formând pete de 
lumină. Canapelele tapisate cu creton având modele 
înflorate arătau mai vesele decât mi le aminteam. 

Nim şi-a lăsat ambele braţe pe umerii mei şi m-a privit 
cu afecţiune. 

— Mi-ai adus darul cel mai de preţ, a zis el. Faptul că 
Saşa se află aici este un miracol; dar minunea cea mai 
mare este că ai rămas în viaţă. Nu mi-aş fi iertat-o, dacă ţi 
s-ar fi întâmplat ceva. 

M-a îmbrăţişat din nou, după care s-a dus în bucătărie. 

Solarin lăsase jos geanta cu piese şi se apropiase de 
fereastră, unde a rămas privind spre peluzele înverzite ce 
ajungeau până la malul apei. Bărcile încă îşi fluturau velele 
pe întinsul oceanului. M-am ridicat şi am mers lângă el. 

— Frumoasă casă, a spus Solarin încet, urmărind o 
fântână arteziană la care apa sărea dintr-un havuz în altul, 


688 


ajungând în cele din urmă într-o piscină. Fratele meu este 
îndrăgostit de tine. 

Am simţit un gol în stomac. 

— Nu fi ridicol, i-am spus. 

— Trebuie să discutăm, mi-a răspuns el, întorcându-se 
să se uite la mine cu ochii aceia verzi, care mă făceau 
întotdeauna să mi se înmoaie genunchii. A dat să-mi 
mângâie părul, însă în aceeaşi clipă Nim a revenit din 
bucătărie cu o sticlă de şampanie şi cu trei pahare. S-a 
apropiat şi le-a pus pe toate pe o măsuţă joasă din dreptul 
ferestrei. 

— Avem atâtea de vorbit, atâtea de rememorat, i-a spus 
el lui Solarin şi s-a apucat să desfacă sticla de şampanie. 
Încă nu-mi vine a crede că te afli aici. Şi nu cred că o să te 
las să mai pleci... 

— S-ar putea să fii silit să mă laşi, a zis Solarin, luându- 
mă de mâna şi conducându-mă spre una din canapele. S-a 
aşezat alături de mine, iar Nim a turnat şampania. Acum, 
după ce Minnie a ieşit din joc, cineva trebuie să se întoarcă 
în Rusia pentru a aduce tabla de şah. 

— A părăsit Jocul? s-a mirat Nim, rămânând cu sticla în 
aer. Cum de-a făcut aşa ceva? Nu se poate! 

— Avem o nouă Regină Neagră, a zis Solarin zâmbind. 
Una pe care s-ar părea că ai ales-o chiar tu. 

Nim s-a întors şi m-a măsurat lung. Faţa i s-a luminat, 
semn că înţelesese. 

— La naiba! a zis el şi a continuat să toarne şampania în 
pahare. Presupun că a dispărut fără urmă, lăsându-ne pe 
noi să limpezim lucrurile. 

— Nu tocmai, a spus Solarin, şi a băgat mâna sub 
cămaşă, de unde a scos un plic. Mi l-a dat mie, dare 
adresat lui Catherine. Trebuia să i-l dau când vom ajunge 
aici. Cu toate că nu l-am desfăcut, am o bănuială că 
înăuntru sunt informaţii importante pentru noi. Mi-a întins 
plicul sigilat şi m-am pregătit să îl deschid, când, brusc, 
am fost tulburaţi de un zgomot iritant. Nu mi-a fost deloc 
greu să-l identific. Ţârâitul unui telefon! 

— Ştiam că nu ai telefon aici! am zis şi m-am uitat la 


689 


Nim cu ochi acuzatori, iar el a lăsat imediat sticla pe 
măsuţă şi s-a grăbit spre zona în care se găseau cuptoarele 
de gătit şi dulapurile. 

— Nici n-am, a spus el încordat. Apoi a scos o cheie din 
buzunar şi a descuiat unul dintre dulapuri. A extras 
dinăuntru ceva care semăna foarte mult cu un telefon, şi 
suna. Acest telefon îi aparţine altcuiva - e o linie fierbinte, 
s-ar putea afirma. A răspuns. Eu şi Solarin ne-am ridicat 
rapid în picioare. 

— Mordecai! am şoptit eu, şi m-am repezit spre Nim, 
care vorbea deja la telefon. Cred că Lily a ajuns la el. 

Nim m-a privit cu un aer serios şi mi-a întins receptorul. 

— Cineva vrea să stea de vorbă cu tine, a zis el încet şi s- 
a uitat la Solarin cu o expresie ciudată. 

Am luat telefonul. 

— Mordecai, sunt Cat. Lily este acolo? am întrebat eu. 

— Draga mea! a bubuit glasul lui Harry Rad din 
receptor, ceea ce mă făcea întotdeauna să-l ţin departe de 
ureche atunci când vorbeam cu el. Înţeleg că ţi-a mers 
bine printre arabi! Trebuie să ne întâlnim pentru a 
sărbători asta. Numai că, draga mea, regret, dar s-a 
întâmplat ceva. Sunt la Mordecai. El mi-a telefonat să-mi 
spună că Lily l-a anunţat că vine încoace de la Grand 
Central Station. De aceea m-am şi grăbit să ajung aici. Insă 
ea încă nu a sosit... 

Am rămas mută. 

— Înţelesesem că tu şi Mordecai nu vă vorbiţi! am 
strigat eu. 

— Draga mea, asta este o prostie, a spus Harry pe un 
ton liniştitor. Mordecai e tatăl meu. Bineînţeles că stau de 
vorba cu el. Chiar asta făceam adineauri - mai bine zis, mă 
ascultă. 

— Dar Blanche a zis... 

— A, asta-i altceva, a spus Harry. lartă-mă, dar soţia 
mea şi cumnatul meu nu sunt persoane prea plăcute. M-am 
temut pentru Mordecai încă de când m-am căsătorit cu 
Blanche Regine, dacă înţelegi ce vreau să zic. Eu nu-i 
îngădui lui Mordecai să vină pe la noi. 


690 


Blanche Regine. Blanche Regine?! Ce proastă fusesem! 
De ce Dumnezeu nu înţelesesem mai demult? Blanche şi 
Lily - Lily şi Blanche - numele amândurora însemna „alb“, 
nu? Ea îşi botezase fiica Lily, sperând că-i va călca pe 
urme. Blanche Regine - Regina Alba! 

Simţind ca mi se învârte mintea, am rămas cu receptorul 
la ureche. Solarin şi Nim au continuat să tacă. Sigur, nu 
putea fi decât Harry - el fusese încă de la început. Nim mă 
trimisese la el ca să-l iau de client; Harry insistase ca eu să 
devin prietena familiei; Harry îşi dăduse seama de 
priceperea mea la computere la fel de bine ca Nim. Harry 
mă invitase să o întâlnesc pe prezicătoare - tot el insistase 
să mă duc în noaptea aceea din ajunul Anului Nou. 

Apoi fusese noaptea când mă invitase la el acasă, la cină 
- când făcuse atâta mâncare şi aperitive -, ţinându-mă 
acolo până când Solarin reuşise să pătrundă în 
apartamentul meu, pentru a-mi lăsa acel bilet! Tot Harry 
fusese acela care, cu dezinvoltură, în cursul aceluiaşi 
dineu, a anunţat-o pe Valerie că eu voi pleca la Alger - 
Valerie, a cărei mama era Therese, operatoarea care lucra 
pentru tatăl lui Kamel la Alger; al cărei frate mai mic 
locuia în Casbah şi o păzea pe Regina Neagră! 

Iar Saul îl trădase pe Harry, lucrând pentru Blanche şi 
Llewellyn. Şi, pesemne, tot Harry fusese acela care 
azvârlise cadavrul lui Saul în East River pentru a face ca 
totul să pară un jaf - nu neapărat pentru a induce poliţia în 
eroare, ci pentru a-şi păcăli propriile rude! 

Aşadar, Harry, nu Mordecai, fusese acela care o 
trimisese pe Lily la Alger. Imediat ce se aflase că asistase 
la acea partidă de şah, viaţa ei era pusă în pericol, nu doar 
de Hermanold - care era probabil doar un pion -, ci de 
mama şi de unchiul ei! 

Dar, în sfârşit, Harry fusese acela care se căsătorise cu 
Blanche - Regina Alba -, la fel cum Talleyrand se 
căsătorise, la insistenţele lui Mireille, cu Femeia din India. 
Însă Talleyrand era doar un Nebun: în Joc! 


58 În limba engleză, nebunul de la şah se numeşte bishop, cuvânt care 
înseamnă şi episcop. (n.tr.) 


691 


— Harry, am spus eu, şocată, tu eşti Regele Negru! 

— Draga mea, a zis el pe un ton liniştitor, iar eu aproape 
că-i vedeam faţa pleoştită şi ochii trişti ca ai unui câine 
Saint-Bernard. lartă-mă că nu ţi-am spus niciun cuvânt 
despre asta. Acum însă, cred ca înţelegi situaţia. Dacă Lily 
nu este cu tine... 

— Te sun eu, i-am spus. Trebuie să închid. Am pus 
receptorul în furcă şi l-am prins de mână pe Nim, care 
rămăsese alături de mine cu o expresie de spaimă reală pe 
faţă. Formează numărul computerului tău, m-am răstit la 
el. Cred că ştiu unde s-a dus - dar a promis că va lăsa un 
mesaj dacă se va întâmpla ceva neprevăzut. Sper că nu a 
făcut vreo neghiobie. 

Nim a format numărul, acţionând comutatorul 
modemului când a obţinut legătura. Am rămas cu 
receptorul în mână şi, după câteva momente, am auzit 
glasul lui Lily, reprodus digital prin folosirea unei 
tehnologii modeme. 

— Sunt la Palm Court din Plaza. (Poate că era doar 
imaginaţia mea, dar mi s-a părut că aud reproducerea 
binară tremurând ca o voce adevărată.) M-am dus acasă ca 
să iau cheile maşinii din biroul din camera de zi. Dar, 
Doamne... (Vocea a tăcut. Însă mi-am dat seama cât era de 
speriată.) Ştii pupitrul acela de scris înfiorător, cu mânere 
de alamă, care îi aparţine lui Llewellyn, nu? Acelea nu sunt 
butoane din alamă - acelea sunt chiar piesele de şah! In 
total, şase, şi sunt încastrate în mobilă. Postamentele ies în 
afară ca nişte butoane, iar piesele în sine - partea de sus a 
lor - sunt băgate în panourile false ale sertarelor! 
Sertarele acelea erau mereu blocate, dar nu mi-a trecut 
niciodată prin cap... De aceea, am folosit un cuţit de 
deschis scrisori ca să forţez unul dintre ele, apoi am luat 
un ciocan de şniţele de la bucătărie şi am spart panoul. Am 
scos două piese, după care am auzit pe cineva pătrunzând 
în apartament. De aceea am fugit prin spate şi am luat 
liftul de serviciu. Dumnezeule, trebuie sa veniţi aici cât 
mai repede. Nu mă pot întoarce acolo singură... 

Lily a închis cu un declic. Am aşteptat, sperând că mai 


692 


exista vreun mesaj, dar cum acela fusese singurul, am 
lăsat telefonul jos. 

— Trebuie să plecăm, le-am spus lui Nim şi Solarin, care 
deveniseră neliniştiţi. Vă voi explica pe drum. 

— Dar ce facem cu Harry? a întrebat Nim, timp în care 
eu am băgat într-un buzunar scrisoarea încă necitită a lui 
Minnie şi m-am grăbit să iau piesele. 

— O să-i telefonez ca să ne întâlnim în Plaza, i-am 
răspuns. Să plecam cât mai repede. Lily a mai găsit nişte 
piese. 


Am avut senzaţia că goana pe autostradă şi slalomul prin 
traficul aglomerat din Manhattan au ţinut o veşnicie, dar, 
într-un târziu, automobilul Morgan al lui Nim a ajuns în 
Plaza, făcând porumbeii să se ridice speriaţi în zbor. Am 
intrat în goană înăuntru şi am căutat în Palm Court, dar 
Lily nu era acolo. Harry spusese că ne va aştepta, dar n-am 
văzut pe nimeni - am verificat până şi în toaleta femeilor. 

Am ieşit tot în fugă şi am sărit în maşina. 

— S-a întâmplat ceva rău, le-am spus celor doi. Dacă nu 
l-am găsit pe Harry aşteptând, înseamnă că nici Lily n-a 
ajuns aici. 

— Ori a venit altcineva, a mormăit Nim. Cineva a 
pătruns în apartamentul lui Lily, de aceea a fugit ea de 
acolo. S-ar putea ca adversarii să fi observat că ea a 
descoperit piesele şi au urmărit-o. Şi atunci, sigur au lăsat 
un comitet de primire care să-l aştepte pe Harry... Apoi 
Nim a ambalat motorul de iritare. Unde s-ar duce mai 
întâi: La Mordecai, după celelalte nouă piese? Sau la 
apartament? 

— Să încercam întâi la apartament, am propus eu. E mai 
aproape. Pe de altă parte, ceva mai devreme, când am 
vorbit cu Harry, am descoperit că şi eu pot organiza un 
comitet de primire. Nim s-a uitat surprins la mine. Kamel 
Kader e în oraş, am zis eu. 

Solarin m-a strâns uşor de umăr. 

Am înţeles cu toţii ce însemna asta. Cele nouă piese de 
la Mordecai, cele opt din geanta mea, plus cele şase pe 


693 


care le văzuse Lily în apartament ar fi fost de ajuns pentru 
a controla Jocul - şi poate chiar pentru a descifra formula. 
Cine câştiga runda aceea putea avea tot. 

Nim a oprit în faţa clădirii de apartamente, a sărit din 
maşină şi a aruncat cheile către portarul care l-a privit 
stupefiat. Toţi trei am năvălit înăuntru fără să scoatem o 
vorba. Am chemat liftul. Portarul ne-a urmat în fugă. 

— A revenit domnul Rad? l-am întrebat pe portar, 
întorcând puţin capul peste umăr, în timp ce s-au deschis 
uşile liftului. 

Omul s-a uitat uimit la mine şi a confirmat cu un gest din 
cap. 

— Acum zece minute, a zis el. Împreuna cu cumnatul 
lui... 

Asta ne-a lămurit pe deplin. Am sărit în lift, fără să mai 
ascultăm ce avea portarul de zis. În timp ce uşile se 
închideau, cu coada ochiului am zărit ceva cunoscut. Am 
scos imediat mâna afară din lift, împiedicând astfel 
închiderea uşilor. Un ghem de blană lăţoasă a ţâşnit 
înăuntru. Când m-am aplecat să-l ridic, am văzut-o şi pe 
Lily traversând holul şi grăbindu-se spre lift. Am tras-o 
înăuntru, apoi uşile s-au închis şi liftul a pornit. 

— Deci nu te-au prins şi pe tine! am exclamat eu. 

— Nu, dar au pus mâna pe Harry, a zis Lily. Mi-a fost 
teamă să rămân la Palm Court, de aceea am ieşit împreuna 
cu Carioca şi am aşteptat lângă parcul de peste drum. 
Harry a greşit - şi-a lăsat maşina în faţa apartamentului şi 
a venit pe jos până aici, să mă găsească. Pe el l-au urmărit, 
nu pe mine. l-am văzut pe Llewellyn şi Hermanold 
mergând pe urmele lui. Au trecut prin dreptul meu - s-au 
şi uitat la mine -, dar nu m-au recunoscut! a zis ea uimită. 
Carioca era în geanta de umăr, alături de cele două piese. 
Le am aici, a precizat ea, lovind uşor peste geantă. 
(„Dumnezeule, am gândit eu, intrăm în apartament cu 
toată muniţia.“) Am pornit după ei până aici şi am rămas 
vizavi, pentru că nu ştiam ce să fac după ce l-au dus pe 
Harry înăuntru. Llewellyn stătea foarte aproape de Harry; 
cred că îl ameninţa cu un pistol. 


694 


Uşile s-au deschis şi am pornit pe hol. Carioca ne-a luat- 
o înainte. Lily tocmai îşi scotea cheile când uşa s-a deschis 
iar Blanche a apărut în prag îmbrăcată cu o rochie albă de 
cocktail şi zâmbind glacial. În mâna ţinea un pahar de 
şampanie. 

— A, iată-ne pe toţi laolaltă, a exclamat ea cu glas 
onctuos, oferindu-mi obrazul alb ca porţelanul să i-l sărut. 
Am ignorat gestul, astfel că ea s-a întors către Lily. Ia 
câinele în braţe şi du-l în bibliotecă, a zis ea cu răceală în 
glas. Cred că am avut suficiente incidente pe ziua de azi. 

— O clipă, am zis eu, când Lily s-a aplecat să-l ridice pe 
Carioca. N-am venit la cocktail. Ce aţi făcut cu Harry? am 
întrebat-o şi am trecut pe lângă Blanche, intrând în 
apartamentul pe care nu-l mai văzusem de şase luni. Nu se 
schimbase, dar de asta dată l-am privit cu alţi ochi: 
pardoseala de marmură din hol era în careuri ca de şah. 
Final de partidă, am gândit eu. 

— E bine, mi-a răspuns Blanche, urmându-mă spre 
treptele late din marmură ce duceau spre camera de zi, iar 
Solarin, Nim şi Lily au venit după noi. În cealaltă parte a 
încăperii, Llewellyn stătea în genunchi lângă masa de scris 
lăcuită în roşu, desfăcând sertarele pe care Lily nu 
apucase să le strice, pentru a extrage celelalte patru piese. 
Pe podea se vedeau împrăştiate aşchii de lemn. Când m-am 
îndreptat spre el, a ridicat ochii. 

— Bună, draga mea, a zis Llewellyn, ridicându-se să mă 
întâmpine. Sunt încântat să aflu că ai adus piesele, aşa 
cum te-am rugat. Numai ca nu ai jucat partida aşa cum era 
de sperat. Înţeleg că ai trecut în tabăra cealaltă. Foarte 
trist. Şi eu, care am ţinut atât de mult la tine... 

— Llewellyn, n-am fost niciodată de partea ta, am spus 
eu cu dezgust în glas. Vreau să-l văd pe Harry. N-o să pleci 
de aici decât după ce ies eu. Ştiu că Hermanold se află 
aici, dar tot vă depăşim numeric. 

— Nu tocmai, a zis Blanche, din partea cealaltă a 
încăperii, unde-şi turna din nou şampanie în pahar. I-a 
aruncat o privire lui Lily, care, avându-l pe Carioca în 
braţe, se holba la ea, după care s-a apropiat de mine şi m-a 


695 


măsurat cu ochii ei albaştri şi glaciali. În spate se află 
câţiva prieteni de-ai tăi. Domnul Brodski de la KGB, care 
lucrează de fapt pentru mine. Şi Sharrif, pe care El-Marad 
a fost foarte amabil şi, la cererea mea, l-a trimis încoace pe 
calea aerului. Te aşteaptă de multă vreme să soseşti de la 
Alger şi ţi-au supravegheat casa zi şi noapte. Dar, din câte 
am înţeles, ai preferat o rută ocolitoare. 

Am privit spre Solarin şi Nim. Trebuia să ne fi aşteptat 
la una ca asta. 

— Ce-aţi făcut cu tata? a strigat Lily spre Blanche, 
apropiindu-se ameninţător de ea, în vreme ce Carioca, încă 
în braţele ei, mârâia spre Llewellyn. 

— E într-o cameră din spate, legat fedeleş, i-a răspuns 
Blanche, jucându-se cu şiragurile de perle de la gât. E 
teafăr şi nevătămat, şi aşa va rămâne dacă voi vă dovediţi 
înţelegători. Vreau piesele. De ajuns cu violenţa - sunt 
convinsă că v-aţi săturat de ea. Dacă-mi daţi piesele, 
nimeni nu va păţi nimic. 

Llewellyn a scos un pistol din buzunarul hainei. 

— Eu nu m-am săturat de violenţă, a zis el calm. De ce 
nu pui jos monstrul acela mic, să fac ce mi-am dorit 
mereu? 

Lily l-a privit îngrozită. Eu mi-am lăsat palma pe braţul 
ei şi apoi am aruncat o ocheadă spre Nim şi Solarin, care 
se apropiaseră de perete, pregătindu-se pentru ceea ce 
avea să urmeze, Mi-am dat seama că pierdusem destulă 
vreme - iar piesele mele erau laolaltă. 

— Se vede că nu ai urmărit jocul cu suficientă atenţie, i- 
am spus lui Blanche. Eu am nouăsprezece piese. lar cu 
cele patru pe care o să mi le dai, ajung la douăzeci şi trei. 
Suficient de multe ca să rezolv formula şi să câştig. 

Cu colţul ochiului, l-am văzut pe Nim zâmbind şi dând 
aprobator din cap. Blanche s-a holbat la mine, nevenindu-i 
să creadă ce auzise. 

— Ai înnebunit, mi-a zis ea pe un ton tăios. Fratele meu 
are pistolul îndreptat spre tine. Iubitul meu soţ - Regele 
Negru - e ţinut ostatic de trei oameni în cealaltă cameră. 
Acesta e scopul jocului: să blochezi regele. 


696 


— Nu e şi scopul acestui joc, am zis eu şi am pornit să 
traversez încăperea către barul unde se găsea Solarin. Ai 
face bine să renunti. Nu cunoşti scopul, nici mutările, şi 
nici măcar care-s jucătorii. Nu eşti singura care a plasat un 
pion - precum Saul - în sânul propriei familii. Nu eşti 
singura cu aliaţi în Rusia şi în Alger... 

Am rămas pe trepte, cu mâna pe sticla de şampanie de 
pe masă şi i-am zâmbit lui Blanche. Faţa ei, de obicei 
palidă, s-a albit cu totul. Llewellyn stătea cu pistolul aţintit 
spre mine, dar speram să nu tragă decât după ce va auzi 
tot ce aveam de spus. Aflat în spatele meu, Solarin m-a 
strâns uşor de cot. 

— Ce tot spui acolo? m-a întrebat Blanche, muşcându-şi 
buzele cu putere. 

— Când l-am sunat ca să-i spun să meargă la Plaza, 
Harry nu era singur. Acolo era Mordecai - şi Kamel Kader 
-, plus Valerie, credincioasa ta menajera, care lucrează 
pentru noi. Fi nu l-au însoţit pe Harry până în Plaza. Au 
venit aici şi au pătruns pe intrarea de serviciu. Ce-ar fi să 
arunci o privire? 

În aceeaşi clipă, s-a dezlănţuit un adevărat iad. Lily l-a 
scăpat pe Carioca, iar mica brută s-a repezit la Llewellyn, 
care a şovăit, fiind ameninţat de Nim şi de câine. Am 
înşfăcat sticla de şampanie şi am aruncat-o, ţintind spre 
capul lui Llewellyn, care a apăsat pe trăgaci, iar Nim s-a 
îndoit în faţă. M-am năpustit spre cealaltă parte a camerei, 
l-am prins pe Llewellyn de păr şi, apăsându-l cu toată 
greutatea mea, l-am trântit la pământ. 

În timp ce mă luptam cu Llewellyn, cu colţul ochiului l- 
am văzut pe Hermanold năpustindu-se în cameră, dar 
prăbuşindu-se pentru ca Solarin i-a pus piedică din spate, 
Mi-am înfipt dinţii în umărul lui Llewellyn, iar Carioca şi-a 
înfipt colții în piciorul lui. L-am auzit pe Nim gemând pe 
podea, la câţiva centimetri de mine. Am simţit că Llewellyn 
se întinde după pistolul pe care-l scăpase şi, apucând sticla 
de şampanie care era la îndemână, l-am lovit cu ea peste 
mâna, după care l-am izbit cu genunchiul în vintre. A scos 
un răcnet de durere, slăbind şi strânsoarea asupra mea, 


697 


astfel că am putut să-mi mai trag sufletul. Blanche s-a 
îndreptat spre treptele de marmură. Lily a prins-o din 
urmă, a apucat-o de şiragurile de perle, răsucindu-le şi 
smucind de ele cu putere, în timp ce Blanche, care 
începuse sa se schimbe la faţă din cauza strânsorii, a 
încercat să o atace cu unghiile. 

Solarin l-a apucat pe Hermanold de pieptul cămăşii şi l-a 
ridicat cu forţa în picioare, după care i-a tras în falcă un 
pumn cum n-aş fi crezut că poate face un şahist. Am 
surprins toate acestea dintr-o privire, apoi m-am aruncat 
după pistol, pentru că Llewellyn încă se zvârcolea de 
durerea loviturii primite în vintre. 

Cu pistolul în mâna, m-am aplecat asupra lui Nim, în 
vreme ce Solarin a traversat camera în goană. 

— N-am nimic, a spus Nim printre icnete de durere, 
când Solarin l-a atins la şoldul rănit, pe care se vedea 
lăţindu-se o pată de sânge. Duceţi-vă la Harry! 

— Tu rămâi aici, mi-a zis Solarin, apăsându-mă pe umăr. 
Mă duc eu. 

I-a aruncat o privire îngrijorata fratelui său, apoi a ţâşnit 
de-a latul camerei şi a urcat treptele. 

Hermanold, fără cunoştinţă, zăcea pe trepte. La doi 
metri de mine, Llewellyn se zvârcolea şi tipa, deoarece 
Carioca îi făcuse şosetele zdrenţe şi acum se pregătea să 
procedeze la fel şi cu gleznele lui. Am îngenuncheat lângă 
Nim, care respira greoi şi se ţinea de şoldul rănit, unde 
pata de sânge se mărea văzând cu ochii. Lily încă se lupta 
cu Blanche, ale cărei perle se împrăștiaseră pe covor după 
ce şiragurile se rupseseră. 

Din partea din spate a apartamentului se auzeau 
zgomote de încăierare. M-am aplecat asupra lui Nim. 

— Ai face bine să rămâi în viaţă, i-am zis încet. După ce 
m-ai pus să trec prin atâtea, n-aş vrea să te pierd acum, 
înainte de a-ţi întoarce serviciul. 

Rana de la şold era mică şi adâncă, şi-i sfârtecase partea 
superioara a şoldului. 

Nim a ridicat ochii spre mine şi a încercat să-mi 
zâmbească. 


698 


— Eşti îndrăgostită de Saşa? 

Mi-am rostogolit ochii spre tavan şi am scos un oftat. 

— Înseamnă că ţi-ai revenit, dacă pui asemenea 
întrebări, i-am zis, ajutându-l sa stea în capul oaselor şi 
întinzându-i arma. Cred că ar fi mai bine să văd dacă a 
păţit ceva. 

Am traversat camera în mare grabă, am prins-o pe 
Blanche de păr, eliberând-o astfel pe Lily, după care i-am 
arătat arma din mâna lui Nim. 

— E în stare să o folosească, i-am explicat eu. 

Lily m-a urmat pe scară şi am ajuns curând în holul din 
spate, unde zgomotele încetaseră şi se lăsase o tăcere 
suspectă. Am păşit pe vârful degetelor către bibliotecă şi 
am ajuns la uşă tocmai când Kamel Kader trecea pragul. 
Ne-a văzut şi ne-a zâmbit, după care m-a luat de mâna. 

— Bravo, aţi lucrat bine, ne-a spus el bine dispus. S-ar 
părea că echipa albă a cedat. 

Kamel s-a dus pe hol, către camera de zi, iar eu şi Lily 
am intrat în bibliotecă. Acolo l-am găsit pe Harry, care îşi 
pipăia capul. În spatele lui se găseau Mordecai şi Valerie, 
pe care îi lăsase să intre în apartament pe uşa din spate. 
Lily a traversat camera ca vântul şi, plângând de bucurie, 
s-a aruncat în braţele lui Harry. El a mângâiat-o pe creştet, 
iar Mordecai mi-a făcut semn cu ochiul din cealaltă parte a 
camerei. 

Aruncând o privire grăbită în jur, l-am văzut pe Solarin 
făcând ultimul nod al frânghiei cu care fusese legat 
Sharrif. Brodski, omul KGB-ului, pe care îl văzusem prima 
oară la clubul de şah, zăcea legat fedeleş. Solarin i-a pus 
căluşul în gură, apoi s-a întors spre mine, prinzându-mă de 
umăr. 

— Cum se simte fratele meu? m-a întrebat el în şoaptă. 

— Îşi va reveni, i-am răspuns. 

— Draga mea Cat, a spus Harry din spatele meu, îţi 
mulţumesc că ai salvat-o pe fiica mea. 

M-am răsucit spre el, şi am văzut-o şi pe Valerie, care 
mi-a zâmbit. 

— Tahre-aş fi dohrit să fie şi fhradele meu aici. Şi lui îi 


699 


place să se bată, a zis ea. 

M-am apropiat de Valerie şi am strâns-o în braţe. 

— Mai vorbim, a spus Harry. Acum aş vrea să-mi iau 
rămas-bun de la soţia mea. 

— O urăsc, a spus Lily. Aş fi ucis-o, dacă nu mă oprea 
Cat. 

— Nu, nu trebuie să faci asta, dragă, a spus Harry şi a 
sărutat-o pe cap. Indiferent ce ar face, tot mama ta 
rămâne. Nu ai fi aici, dacă nu ar fi existat ea. Să nu uiţi 
asta. Apoi m-a privit cu ochi trişti şi blegi. Şi, într-un fel, şi 
eu port o mare parte de vină. Ştiam cine era încă de când 
ne-am căsătorit. Doar m-am însurat cu ea pentru Joc. 

Intristat, a lăsat capul în pământ şi a părăsit încăperea. 
Mordecai a bătut-o pe umăr pe Lily, şi a privit-o prin 
ochelarii de vedere cu lentile groase şi mari, care îl făceau 
să semene cu o bufniţă. N 

— Jocul încă nu s-a terminat, a zis el încet. Într-un fel, 
abia a început. 


Solarin mă luase de un braţ şi mă dusese în bucătăria 
uriaşă din spatele camerei de zi a apartamentului lui 
Harry. În timp ce toţi ceilalţi făceau ordine după 
încăierarea de mai devreme, el m-a împins către masa 
sclipitoare din aramă din mijlocul încăperii. Apoi m-a 
sărutat cu atâta patimă şi înfocare, încât am crezut că vrea 
să mă devoreze chiar acolo, în timp ce palmele lui îmi 
căutau trupul cu înfiorare. Am uitat orice gând legat de 
ceea ce se petrecuse până atunci ori de ceea ce avea să se 
întâmple în continuare, iar flacăra pasiunii lui m-a cuprins 
şi pe mine. l-am simţit răsuflarea fierbinte pe gâtul meu, 
degetele febrile în păr, în vreme ce eu mă zbăteam să 
rezist acelei dulci amețeli. Buzele lui le-au găsit din nou pe 
ale mele. Am gemut în strânsoarea braţelor lui. Într-un 
târziu, Solarin s-a tras deoparte. 

— Trebuie sa mă întorc în Rusia, mi-a şoptit el la ureche, 
apoi m-a sărutat apăsat pe gât. Trebuie să găsesc tabla de 
şah. E singurul mod în care se poate încheia Jocul acesta... 

— Vin cu tine, am spus şi m-am dat puţin înapoi ca să-l 


700 


privesc în ochi. 

El m-a cuprins din nou în braţe şi m-a sărutat pe ochi. 
Am rămas agăţată de el. 

— Imposibil, mi-a răspuns, şi i-am simţit trupul 
tremurând de emotie. O să mă întorc, îţi promit. Jur pe ce 
am mai sfânt. Nu aş vrea să te pierd. 

Exact în acea clipă am auzit uşa deschizându-se şi, încă 
îmbrăţişaţi, ne-am răsucit spre ea. În prag a apărut Kamel 
şi, sprijinit de umărul lui, l-am văzut pe Nim, care se mişca 
greu, cu chipul albit de durere. 

— Slava... a spus Solarin şi a pornit spre fratele lui încă 
ţinându-mă de mână. 

— Distracţia s-a terminat, a spus Nim, arborând un 
zâmbet în care se citea înţelegerea, dar şi iubirea. Kamel 
m-a privit cu sprâncenele ridicate a mirare, întrebându-se 
ce se petrecea. Vino, Saşa, a spus Nim. E vremea să 
încheiem Jocul. 


Membrii echipei albe - cel puţin cei pe care îi 
capturaserăm - erau legaţi, imobilizaţi şi înfăşuraţi în 
cearşafuri albe. I-am transportat prin bucătărie până la 
liftul de serviciu şi i-am încărcat în limuzina lui Harry, care 
aştepta în garaj. l-am pus pe toţi - Sharrif, Brodski, 
Hermanold, Llewellyn şi Blanche - în partea din spate, 
care era mai încăpătoare. Înarmaţi, Kamel şi Valerie s-au 
suit tot în spate. N 

Harry a urcat la volan, avându-l alături pe Nim. Incă nu 
se întunecase, dar nimeni nu ar fi putut vedea ceva prin 
geamurile cu tentă. 

— O să-i ducem la Nim, a explicat Harry. Apoi Kamel va 
aduce vasul cu care aţi venit voi. 

— I-am putea urca şi într-o barcă cu vâsle, chiar din 
grădina mea, a spus Nim râzând, dar ţinându-se de şold. În 
apropiere nu locuieşte nimeni, aşa că putem acţiona 
nevăzuţi. 

— Dar ce Dumnezeu o să faceţi cu ei după ce-i 
îmbarcaţi? am vrut eu să ştiu. 

— Eu şi Valerie, a spus Kamel, o să-i ducem în largul 


701 


mării. Voi aranja ca o navă de patrulare algeriană să se 
întâlnească cu noi imediat ce ajungem în apele 
internaţionale. Guvernul algerian ar fi foarte încântat să-i 
prindă pe cei care au complotat împreună cu colonelul 
Khaddafi împotriva OPEC-ului şi au plănuit asasinarea 
membrilor săi. De fapt, acest lucru ar putea fi adevărat. 
Am avut unele bănuieli privind rolul colonelului în Joc încă 
de când s-a interesat de tine la conferinţă. 

— Minunată idee, am spus eu şi am izbucnit în râs. Asta 
ne-ar oferi suficient timp ca să realizăm ce ne-am propus 
fără a fi tulburaţi. Aplecându-mă spre Valerie, am adăugat: 
Când ajungi la Alger, să-i strângi în braţe pe mama ta şi pe 
Wahad şi din partea mea. 

— Fhratele meu te socoteşte foahrte cuhrajoasă, a zis 
Valerie şi mi-a strâns mâna cu căldură. Spehră să te 
înthorci în Algeria înthr-o bună zi. 

Aşadar, Harry, Kamel şi Nim au pornit spre Long Island 
cu ostaticii. Sharrif - ba chiar şi Blanche, Regina Albă - 
aveau să vadă cum arată pe dinăuntru o închisoare 
algeriană, lucru de care noi abia scăpaserăm. 

Eu, Solarin, Lily şi Mordecai ne-am suit în automobilul 
verde al lui Nim. Cu ultimele patru piese pe care le 
scoseserăm din masa de scris, am plecat spre 
apartamentul lui Mordecai din cartierul diamantelor ca să 
aşezăm piesele şi să începem adevărata trudă: descifrarea 
formulei căutate vreme de atâtea sute de ani. Lily a trecut 
la volan, eu am stat din nou în braţele lui Solarin, iar 
Mordecai a stat ca un bagaj în spaţiul îngust din spatele 
scaunelor, cu Carioca în poală. 

— Ei, căţeluș, a spus Mordecai, zâmbind şi mângâindu-l 
pe Carioca, după atâtea aventuri s-ar putea spune că şi tu 
ai devenit un jucător de şah. Iar acum vom adăuga la cele 
opt piese aduse de voi din deşert pe cele şase capturate de 
la echipa albă. Am avut o zi foarte rodnică. 

— Plus cele nouă despre care spunea Minnie că le aveai 
de mult, am adăugat eu. Cu astea, înseamnă că avem 
douăzeci şi trei. 

— Douăzeci şi şase, a spus Mordecai râzând. Le am şi pe 


702 


cele trei pe care Minnie le-a scos din Rusia în 1951 - cele 
pe care Ladislaus Nim şi tatăl lui le-au adus în America. 

— Întocmai! am exclamat. Cele nouă pe care le ai sunt 
cele îngropate de Talleyrand în Vermont. Dar de unde 
provin cele opt pe care le-am găsit eu şi Lily în deşert? 

— A, da! mai am ceva pentru tine, draga mea, a zis 
Mordecai, foarte bine dispus. Se află la mine acasă, 
împreună cu piesele. Poate că Nim ţi-a spus că, atunci 
când s-au despărţit în Rusia, Minnie i-a dat nişte foi de 
hârtie de mare importanţă? 

— Da, a intervenit Solarin. 'Tăiate dintr-o carte. Doar am 
fost de faţă. N-am uitat, cu toate că eram mic pe vremea 
aceea. Era jurnalul pe care Minnie i l-a dat lui Catherine? 
De când l-am văzut la ea, m-am întrebat... 

— Curând nu va mai trebui să-ţi pui întrebări, a zis 
Mordecai cu un aer misterios. Vei afla adevărul. Aceste file 
dezvăluie misterul. Secretul Jocului. 


x 


Am lăsat maşina lui Nim într-o parcare publică situată la 
o intersecţie distanță: şi am continuat pe jos drumul până 
la Mordecai. Solarin a cărat piesele, care erau deja prea 
grele pentru a putea fi duse de altcineva. 

Trecuse de ora opt şi aproape că se întunecase. Am 
trecut prin faţa magazinelor închise, care aveau grilaje 
grele din fier trase peste vitrine. Pe trotuarele pustii, 
vântul purta de colo, colo ziare abandonate. Era încă Ziua 
Muncii, şi totul era închis. 

Ajunşi la jumătatea intersecţiei, Mordecai s-a oprit şi a 
descuiat un grilaj metalic. Dincolo de el se afla o scară 
lungă şi îngustă, care ducea spre partea din spate a 
clădirii. În lumina crepusculară, l-am urmat şi, ajungând pe 
un palier, Mordecai a descuiat încă o uşă. 

Am pătruns într-un pod enorm, înalt de peste zece metri, 
luminat de candelabre ce coborau din tavan. Când 
Mordecai a aprins lumina, câteva ferestre înalte de la 
capătul celălalt al podului au reflectat lumina răspândită 
de prismele de cristal ale candelabrelor. Mordecai a 


703 


traversat încăperea. Pretutindeni se găseau covoare în 
culori închise, plante decorative şi piese de mobilier peste 
care fuseseră aşezate blănuri, mese încărcate de obiecte 
de artă şi de cărţi. Cam la fel ar fi arătat şi apartamentul 
meu, dacă ar fi fost mai spaţios, iar eu, mai bogată. De-a 
lungul unui întreg perete atârna o tapiserie magnifică, 
probabil la fel de veche ca şi Setul Montglane. 

Eu, Solarin şi Lily ne-am aşezat pe canapele moi şi 
adânci. Pe masa din faţa noastră fusese aşezată o tablă 
mare de şah. Lily a dat la o parte piesele plasate pe ea, iar 
Solarin s-a apucat să scoată piesele noastre din geantă şi 
să le pună la locul lor pe tablă. 

Piesele din Setul Montglane erau prea mari chiar şi 
pentru  careurile  supradimensionate ale tablei din 
alabastru pe care o instalase Mordecai, însă ele arătau 
minunat, sclipind în lumina plăcută a candelabrului. 
Mordecai a tras deoparte tapiseria şi a scos la iveală un 
seif uriaş construit în zid. A scos din el o cutie mare în care 
se găseau alte douăsprezece piese, iar Solarin s-a grăbit să 
îl ajute. 

După ce le-am aşezat pe toate, le-am examinat. Am 
admirat caii ridicaţi în două picioare, impunătorii nebuni 
călare pe elefanţi, cămilele cu jilţuri ca nişte tronuri pe 
spate care reprezentau turnurile. Regele auriu călare pe 
un pachiderm, regina şezând pe scaunul ei cu baldachin - 
toate acoperite de pietre preţioase şi prezentând detalii 
sculptate cu o precizie şi graţie pe care nimeni nu le-ar fi 
putut reproduce nici într-o mie de ani. Lipseau doar şase 
piese: doi pioni din argint şi unul de aur, un cal de aur, un 
nebun de argint şi regele alb, tot din argint. 

Mi se părea de necrezut să le văd pe toate laolaltă, 
strălucind în faţa ochilor noştri. Ce minte născocise ideea 
de a combina ceva atât de frumos cu ceva atât de 
ucigător? 

Am scos pânza şi am întins-o pe măsuţa de cafea aflată 
alături de tabla de joc. M-au orbit formele ce degajau o 
strălucire bizară, culorile frumoase ale pietrelor - 
smaralde şi safire, rubine şi diamante, citrin, albastrul 


704 


deschis al acvamarinului, şi peridotul de un galben palid ce 
semăna cu ochii lui Solarin, care a întins mâna şi mi-a 
prins degetele fără să scoată o vorbă. 

Lily scosese hârtia pe care schiţaserăm versiunea 
privind mutările. A aşezat-o alături de pânza albastră. 

— Trebuie să văd ceva, a spus Mordecai, care revenise 
la seif. S-a întors lângă mine aducând un pacheţel pe care 
mi l-a întins. L-am privit în ochi, pe care i-am văzut măriţi 
din cauza lentilelor de la ochelarii lui. Faţa lui ridată s-a 
destins într-un zâmbet atotcunoscător. Apoi i-a întins mâna 
lui Lily şi a aşteptat ca ea să se ridice de pe canapea. Vino, 
vreau să mă ajuţi sa pregătesc ceva de mâncare cât îi 
aşteptam pe tatăl tău şi pe Nim. Sigur le va fi foame când 
vor ajunge aici. Intre timp, Catherine poate citi ceea ce i- 
am adus. 

În ciuda protestelor slabe, a târât-o pe Lily spre 
bucătărie. După ce am desfăcut pachetul şi am scos câteva 
foi împăturite, Solarin s-a mutat mai aproape de mine. Aşa 
cum bănuise, era vorba despre file de hârtie la fel de vechi 
ca şi cele din jurnalul lui Mireille. Am scos originalul din 
geanta care se afla pe podea între noi şi le-am comparat. 
Se vedea şi locul de unde filele fuseseră tăiate şi extrase. 
Am zâmbit către Solarin. 

El şi-a strecurat braţul pe după talia mea, iar eu m-am 
lăsat moale în îmbrăţişarea canapelei confortabile, am 
desfăcut filele şi m-am apucat de citit. Era ultimul capitol 
din jurnalul lui Mireille. 


POVESTEA REGINEI NEGRE 


În primăvara anului 1799, când l-am părăsit pe Charles 
Maurice Talleyrand ca să mă întorc în Anglia, la Paris 
castanii începuseră să înflorească. Mă îndurera faptul că 
trebuia să plec, deoarece eram din nou grea. În pântecul 
meu creştea o noua viaţă şi aş fi vrut să termin o dată 
pentru totdeauna acel Joc. 

Aveam să-l revăd pe Maurice abia peste patru ani. Patru 
ani în care lumea a fost zguduită de numeroase 


705 


evenimente, care aduseseră multe schimbări. În Franţa, 
Napoleon a răsturnat Directoratul şi a fost numit prim 
consul, apoi consul pe viaţă. În Rusia, Pavel I a fost 
asasinat de un grup de generali de-ai săi - şi de amantul 
preferat al mamei lui, Platon Zubov. Misticul şi misteriosul 
Alexandr - care a stat alături de mine în pădure, lângă 
stareţa muribundă - avea acum acces la piesa din Setul 
Montglane cunoscută sub numele de Regina Neagră. 
Marile țari ale Europei - Anglia şi Franţa, Austria, Prusia şi 
Rusia - vor porni războaie. Iar Talleyrand, tatăl copiilor 
mei, avea să primească în sfârşit dispensa papală, aşa cum 
îl rugasem, pentru a se căsători cu Catherine Noël Worlee 
Grand - Regina Albă. 

Însă eu aveam în posesie pânza şi desenul de pe tabla de 
joc şi, pe de altă parte, ştiam unde se aflau şaptesprezece 
piese, pe care le puteam avea oricând. Nouă dintre ele, 
îngropate în Vermont - şi cunoşteam locul exact unde se 
găseau -, apoi încă opt piese: cele şapte ale doamnei 
Grand şi cea care îi aparţinea lui Alexandr. Știind toate 
acestea, m-am dus în Anglia - la Cambridge -, unde, după 
cum îmi spusese William Blake, se găseau hârtiile lăsate 
de Sir Isaac Newton. Blake în persoană, care manifesta o 
fascinaţie aproape morbidă faţă de asemenea lucruri, îmi 
obținuse aprobarea de a studia acele lucrări. 

Boswell murise în mai 1795, iar Philidor, acel mare 
maestru de şah, îi supravieţuise doar trei luni. Vechea 
gardă dispăruse - echipa îndărătnică a Reginei Albe fusese 
risipită de moarte. Trebuia să fac eu o mutare, înainte ca 
ea să apuce să-şi adune o nouă echipă. 

Înainte ca Shahin şi Charlot să revină din Egipt în 
Franţa, împreună cu Napoleon, pe 4 octombrie 1799, adică 
la exact şase luni după data mea de naştere, am dat 
naştere, la Londra, unei fetiţe. Am botezat-o Elisa, după 
Elissa cea Roşie, femeia care întemeiase Cartagina, şi 
după numele surorii lui Napoleon. Însă am început să-i 
spun Charlotte, nu doar după numele tatălui şi al fratelui 
ei, Charlot, ci în memoria acelei Charlotte care îşi dăduse 
viaţa în locul meu. 


706 


Abia acum, după ce Shahin şi Charlot mi s-au alăturat la 
Londra, a început adevărata muncă. Noaptea, la lumina 
lumânării, studiam manuscrisele vechi ale lui Newton şi 
analizam notițele în care descria diverse experimente. Însă 
toate eforturile păreau zadarnice. După multe luni, 
ajunsesem să cred că nici măcar marele om de ştiinţă nu 
descoperise secretul. Însă apoi m-am luminat brusc: poate 
că nu ştiam ce secret căutam. 

— Opt, am rostit cu glas tare într-o seară, când ne aflam 
într-o sală de la Cambridge, care dădea spre grădini, locul 
în care chiar Newton lucrase în urmă cu aproape un secol. 
Ce înseamnă de fapt Opt? 

— In Egipt, a spus Shahin, se consideră că au existat opt 
zei care i-au precedat pe toţi ceilalţi. În China, există 
credinţa în cei Opt Nemuritori. În India, se crede că 
Krishna cel Negru - al optulea fiu - a devenit de asemenea 
nemuritor. Un instrument al mântuirii omului. lar budiştii 
cred în cea de-a Opta Cale către Nirvana. Există mulţi de 
opt în mitologiile lumii... 

— Dar toate înseamnă acelaşi lucru, a intervenit Charlot, 
fiul meu care avea mai multă minte decât ar fi fost de 
aşteptat la vârsta lui. Alchimiştii au căutat şi altceva, nu 
doar transformarea unui metal în altul. Au dorit acelaşi 
lucru ca şi egiptenii când au construit piramidele - la fel ca 
şi babilonienii, care sacrificau copii pe altarul zeilor 
păgâni. Aceşti alchimişti încep întotdeauna cu o rugăciune 
către Hermes, care nu a fost doar mesagerul ce ducea 
sufletele morţilor în Hades, ci şi zeul tămăduirii... 

— Shahin te-a hrănit cu prea multe lucruri mistice, am 
spus eu. Noi căutăm o formulă ştiinţifică. 

— Da, mamă, dar tocmai asta este - nu înţelegi? mi-a 
răspuns Charlot. Tocmai de aceea este invocat zeul 
Hermes. În prima fază a experimentului - de şaisprezece 
etape -, se obţine un praf negru-roşcat, un reziduu. Din el 
se face o bucată solidă, care se numeşte piatra filosofală. 
În cea de-a doua fază, se foloseşte această bucată pe post 
de catalizator, pentru a transforma metalele dintr-unul în 
altul. În cea de-a treia fază, şi ultima, se amestecă acest 


707 


praf cu o apă deosebită, adunată din rouă, într-o anumită 
perioadă a anului - când soarele se află între Taurot şi 
Belier, adică între Taur şi Berbec. Toate imaginile din 
carte arată exact asta: e vorba de ziua ta de naştere, când 
apa ce cade din lună este foarte grea. Atunci începe faza 
finală. 

— Nu înţeleg, am recunoscut eu, derutată. Ce este 
această apă amestecată cu praful din piatra filosofală? 

— Se numeşte al-lksir, a spus încet Shahin. Când se 
înghite, aduce sănătate, viaţă lungă şi lecuieşte orice rană. 

— Mamă, a spus Charlot, uitându-se la mine cu un aer 
grav, este secretul nemuririi. Elixirul vieţii. 


Ne-au trebuit patru ani ca să ajungem la acea poziţie în 
cadrul Jocului. Dar, cu toate că ştiam scopul formulei, încă 
nu ştiam cum se obţine. 

In august 1803, am sosit cu Shahin şi cu cei doi copii ai 
mei la staţiunea Bourbon-l'Archambault din centrul 
Franţei, oraşul după al cărui nume fuseseră numiţi regii 
din familia Bourbon. Oraşul în care Maurice Talleyrand se 
ducea în fiecare an, în aceeaşi lună, pentru tratament cu 
ape termale. 

Staţiunea era înconjurată de stejari bătrâni, iar aleile 
lungi erau mărginite de bujori plini de flori mari şi grele. 
Cum stăteam în acea dimineaţă pe potecă, îmbrăcată cu o 
robă lungă din pânză, straiul obişnuit al celor care 
mergeau la tratament, am aşteptat înconjurată de flori şi 
albine - şi l-am văzut pe Maurice apropiindu-se. 

În cei patru ani de când nu-l văzusem, se schimbase. Cu 
toate că eu nu împlinisem încă treizeci de ani, el avea 
aproape cincizeci - şi un chip frumos ridat, iar, în soarele 
dimineţii, părul nepudrat îi era presărat cu fire argintii. 
Imediat ce m-a văzut, s-a oprit brusc pe potecă, şi nu şi-a 
mai dezlipit ochii de la faţa mea. Ochii îi rămăseseră la fel 
de albaştri şi de vii ca în dimineaţa când îl văzusem prima 
oară în studioul lui David - atunci când pozam împreună cu 
Valentine. 

S-a apropiat de mine de parcă s-ar fi aşteptat să mă 


708 


găsească acolo; şi-a lăsat palma peste părul meu şi m-a 
privit îndelung. 

— Nu te voi ierta niciodată, au fost primele lui cuvinte, 
pentru că m-ai învăţat ce este iubirea, apoi ai plecat şi m-ai 
lăsat singur. De ce nu mi-ai răspuns niciodată la scrisori? 
De ce dispari, apoi apari doar atât cât să-mi frângi inima 
din nou, la scurt timp după ce e lecuită? Uneori mă trezesc 
gândindu-mă la tine, iar atunci îmi doresc să nu te fi 
cunoscut. 

Apoi, în contrast vădit cu vorbele rostite, m-a cuprins 
într-o îmbrăţişare pătimaşă, sărutându-mă pe gură, pe gât, 
pe sâni. Ca şi în alte ocazii, m-am simţit cuprinsă de forţa 
oarbă a iubirii lui. Luptând din răsputeri împotriva dorinţei 
ce mă copleşise, m-am smuls din îmbrăţişare. 

— Am venit să primesc de la tine ceea ce ai promis, i-am 
spus eu cu glas slab. 

— Am făcut tot ce ţi-am promis - ba chiar mai multe, mi- 
a zis el cu amărăciune. Am sacrificat totul pentru tine: 
viaţa, libertatea, probabil chiar sufletul. In ochii lui 
Dumnezeu, sunt încă preot. De dragul tău, m-am căsătorit 
cu o femeie pe care nu o iubesc şi care nu-mi poate dărui 
copiii pe care mi-i doresc. Iar asta în vreme ce tu, care mi- 
ai dăruit doi, nu m-ai lăsat niciodată să-i vad. 

— Acum sunt aici, împreună cu mine, i-am spus. El m-a 
măsurat neîncrezător. Dar mai întâi, unde sunt piesele 
deţinute de Regina Albă? 

— A, piesele, a spus el iritat. Nu te teme, sunt la mine. 
Le-am obţinut prin înşelătorie de la o femeie care mă 
iubeşte mai mult decât tine. Acum îmi ţii copiii ostatici ca 
să-mi smulgi piesele. Dumnezeule, mă uimeşte că te 
doresc atât de mult! Apoi a făcut o pauză. Nu-şi putea 
ascunde amărăciunea pe care o simţea, dar ea era 
amestecată cu o patimă cumplită, care l-a făcut sa spună în 
şoaptă: Mi se pare imposibil că sunt în stare sa trăiesc fără 
tine. 

Cotropit de emoție, Talleyrand a început să tremure. M- 
a mângâiat pe faţă şi pe păr, iar buzele lui s-au lipit de ale 
mele şi am rămas astfel îmbrăţişaţi pe aleea aceea unde se 


709 


putea întâmpla să apară un străin în orice clipă. Ca 
întotdeauna, forţa iubirii lui devenise de neînvins. Buzele 
mele i-au întors sărutările, iar mâinile mele au început să-i 
caute trupul pe sub roba care se desfăcuse. 

— De astă dată nu vom mai face un copil, mi-a şoptit el, 
dar te voi face să mă iubeşti, chiar dacă după aceea voi 
muri. 


Expresia de pe chipul lui Maurice era mai senină decât a 
oricărui sfânt atunci când - pentru prima oară - a văzut 
copiii pe care îi aveam cu el. Ne întâlniserăm în clădirea 
băilor termale la miezul nopţii, iar Shahin stătea de pază la 
uşa. 

Charlot avea zece ani şi arăta ca un adevărat profet, aşa 
cum prevestise Shahin, având părul bogat şi roşcat până 
pe umeri şi ochii albaştri sclipitori ai tatălui său, dând 
impresia că putea vedea prin timp şi spaţiu. La patru ani, 
Charlotte semăna cu Valentine când avea aceeaşi vârstă. 
Ea a fost aceea care l-a fermecat cu totul pe Talleyrand în 
timp ce stăteam în căzile cu apă aburindă de la Bourbon- 
I'Archambault. 

— Aş vrea să iau copiii cu mine, a spus Talleyrand într- 
un târziu, mângâind părul blond al lui Charlotte, ca şi cum 
nu ar fi suportat ideea de a o lăsa să plece. Viaţa pe care 
vrei să o duci nu este potrivită pentru nişte copii. Nu este 
nevoie să facem cunoscută relaţia noastră. Tocmai am 
primit proprietatea de la Valencay. Le pot oferi titluri şi 
pământuri. Originea lor va rămâne un mister pentru toata 
lumea. Îţi voi da piesele doar dacă accepţi această 
propunere. 

Mi-am dat seama că avea dreptate. Ce fel de mamă le 
puteam fi, dacă sensul vieţii mele fusese ales de nişte forţe 
mult mai puternice decât mine? Am văzut în ochii lui 
Maurice că îi iubea pe amândoi ca un adevărat tată. Insă 
mai era o problemă. 

— Charlot trebuie să rămână cu mine, i-am spus. El este 
cel care s-a născut sub ochii zeiţei - şi el trebuie să 
descifreze şarada. Aşa stă scris. 


710 


Charlot s-a mişcat prin apa fierbinte către Talleyrand şi 
şi-a lăsat palma pe braţul tatălui său. 

— Vei fi un bărbat de seamă, i-a spus el, o persoană cu 
puteri mari. Vei trăi mult, dar nu vei mai avea alţi copii în 
afară de noi. Trebuie să o iei pe sora mea Charlotte - şi să 
o măriţi, astfel încât copiii ei să aibă legătură din nou cu 
sângele nostru. Însă eu trebuie să mă întorc în deşert. 
Acolo se află destinul meu... 

Talleyrand s-a uitat cu uimire la băiat, dar Charlot încă 
nu sfârşise ce avea de spus. 

— Trebuie să întrerupi legăturile cu Napoleon, întrucât 
el este sortit să se prăbuşească. Dacă vei proceda astfel, îţi 
vei păstra puterea în ciuda numeroaselor schimbări ce se 
vor petrece în lume. Şi trebuie să mai faci ceva - iar asta, 
pentru Joc. Obține Regina Neagră de la ţarul Alexandr al 
Rusiei. Spune-i că vii din partea mea. Împreună cu cele 
şapte pe care deja le ai, vei deţine opt. 

— Alexandr? s-a mirat Talleyrand, uitându-se la mine 
prin aburii denşi. Şi el are o piesă? Dar de ce crezi că mi-o 
va da mie? 

— Pentru ca i-l vei da în schimb pe Napoleon, i-a 
răspuns Charlot. 


Talleyrand s-a întâlnit cu Alexandr la Conferinţa de la 
Erfurt. Indiferent ce pact au încheiat, totul s-a întâmplat 
aşa cum prezisese Charlot. Napoleon s-a prăbuşit, a 
revenit la putere, apoi a căzut definitiv. În cele din urmă, 
şi-a dat seama că fusese trădat de Talleyrand. „Domnule, i- 
a spus Napoleon la micul dejun într-o dimineaţa, în 
prezenţa întregii Curți, nu eşti altceva decât un rahat cu 
ciorapi de mătase.“ Însă Talleyrand reuşise să obţină piesa 
de la ţarul Alexandr: Regina Neagră. Odată cu ea, mi-a 
oferit ceva de o deosebită valoare: un circuit al calului, 
realizat de americanul Benjamin Franklin, care părea să 
exprime formula. 

M-am dus cu Shahin şi Charlot la Grenoble, având la 
mine cele opt piese, pânza şi desenul făcut de stareță după 
tabla de joc. Acolo, în sudul Franţei, nu departe de locul în 


711 


care începuse Jocul, l-am găsit pe marele fizician Jean 
Baptiste Joseph Fourier, pe care Charlot şi Shahin îl 
cunoscuseră în Egipt. Deşi aveam multe piese, nu le aveam 
pe toate. Ne-au trebuit treizeci de ani până să descoperim 
formula. Dar am reuşit. 

Acolo, noaptea, în întunericul din laboratorul lui Fourier, 
stăteam toţi patru şi urmăream cum se alcătuia piatra 
filosofală în creuzet. După treizeci de ani şi multe încercări 
nereuşite, trecuserăm în cele din urmă prin cele 
şaisprezece faze, atâtea câte trebuiau să fie. Se chema 
căsătoria Regelui Roşu cu Regina Alba - secretul care se 
pierduse de o mie de ani. Calcinare, oxidare, congelare, 
fixare,  solubilizare, digestie, distilare, evaporare, 
sublimare, separare, extracție, cerificare, fermentare, 
descompunere, propagare - iar acum proiecție. Am 
urmărit cum se ridicau gazele volatile din cristalele din 
sticla care strălucea precum constelaţiile din univers. Pe 
măsura ce se înălţau, gazele formau culori: albastru-închis, 
violet, roz, roşu de anilină, roşu, oranj, galben, auriu... Se 
chema coada de păun - spectrul lungimilor de undă 
vizibile. Şi, mai jos, undele care se puteau doar auzi, dar 
nu se vedeau. 

După ce gazele s-au dizolvat şi au dispărut, am văzut 
reziduul gros, de culoare neagră-roșcată, care se depusese 
pe baza sticlei. După ce l-am răzuit, l-am învelit în ceară de 
albine, pentru a-l cufunda în aqua philosophica - apa grea. 

În cele din urmă, a rămas o întrebare, la care trebuia 
găsit răspunsul: Cine va bea elixirul? 


Am reuşit să descoperim formula în 1830. Ştiam din 
cărți că, dacă la prepararea acelei licori se făcea vreo 
greşeală, ea putea fi mortală, în loc sa fie dătătoare de 
viaţa. Şi mai era ceva. În cazul în care ceea ce obținusem 
era elixirul, trebuia să ascundem neîntârziat piesele. De 
aceea, am hotărât să mă întorc în deşert. 

Am traversat marea din nou, temându-mă că era ultima 
oară când o făceam. Ajunsă la Alger, m-am dus cu Shahin 
şi Charlot la Casbah. Acolo cunoşteam pe cineva care-mi 


712 


putea fi de folos în misiunea mea. L-am găsit într-un 
harem, având o pânză mare în faţă şi multe femei, 
acoperite de văluri, întinse pe canapele. S-a întors spre 
mine cu ochi vii şi cu părul răvăşit, la fel cum arătase şi 
David pe vremea când eu şi Valentine îi pozaserăm în 
studioul din Paris. Insă tânărul pictor semăna mai mult cu 
altcineva decât cu David - era imaginea leită a lui Charles 
Maurice Talleyrand. 

— M-a trimis tatăl tău, i-am spus pictorului, care era 
doar cu câţiva ani mai tânăr decât Charlot. 

Acesta m-a privit cu o expresie ciudată pe chip. 

— Cred că eşti ghicitoare, a zis el şi mi-a zâmbit. Tatăl 
meu, domnul Delacroix, a murit de multă vreme. 

Apoi şi-a răsucit penelul între degete, dornic să se 
întoarcă la muncă. 

— Mă refer la tatăl tău natural, am spus, iar faţa lui s-a 
întunecat. Mă refeream la prinţul Talleyrand. 

— Zvonurile acestea sunt neîntemeiate, mi-a spus el pe 
un ton tăios. 

— Eu sunt convinsă de contrariul, am zis eu. Mă numesc 
Mireille şi vin din Franţa cu o misiune pentru realizarea 
căreia am nevoie de tine. Acesta este fiul meu, Charlot - 
fratele tău vitreg. Şi Shahin, călăuza noastră. Te rog să vii 
cu mine în deşert, unde doresc să readuc ceva de mare 
valoare şi putere la origini. Vreau să te angajez pentru a 
picta ceva care să marcheze acel loc - şi pentru a-i avertiza 
pe cei ce se apropie că locul este apărat de zei. 

Apoi i-am spus povestea. _ 

Am ajuns în Tassili după multe săptămâni. În cele din 
urmă, în peştera secretă, am găsit locul potrivit pentru a 
ascunde piesele. Eugene Delacroix a escaladat pereţii de 
piatră, aşa cum l-a îndrumat Charlot, pentru a desena 
caduceul - iar în exterior, forma labrys a Reginei Albe, pe 
care a adăugat-o scenei de vânătoare existente deja. 

După ce ne-am încheiat treaba, Shahin a scos flaconul 
cu aqua philosophica şi pudra pe care o învelisem în ceară 
de albine, pentru a se dizolva mai lent, aşa cum cerea 
reţeta. Am dizolvat pastila, apoi am privit flaconul pe care 


713 


îl aveam acum în mână, iar Shahin şi cei doi fii ai lui 
Talleyrand m-au urmărit. 

Mi-am amintit cuvintele lui Paracelsus, marele alchimist, 
care a crezut la un moment dat că descoperise formula: 
„Vom fi la fel ca zeii“. Am dus flaconul la buze - şi am 
sorbit. 


După ce am terminat de citit această poveste, am 
început să tremur din cap până în picioare. Solarin m-a 
prins de mână, şi am observat ca şi el pălise. Elixirul vieţii 
- aceea era formula? Era posibil să existe aşa ceva? 

Gândurile îmi alergau nebuneşte. Solarin ne-a turnat 
brandy dintr-o carafă. Era adevărat ca geneticienii 
descoperiseră recent structura ADN-ului, am gândit eu, 
acea componentă a vieţii care, la fel ca şi caduceul, avea 
forma unei duble elice, asemănătoare cifrei Opt. Insă în 
scrierile antice nimic nu sugera cunoaşterea acestui 
secret. Şi cum se putea ca un lucru ce ajuta la 
transmutarea metalelor să modifice şi viaţa? 

Mi-am îndreptat gândurile spre piese - la locul unde 
fuseseră îngropate. Nu-mi spusese Minnie că ea le dusese 
în Tassili, punându-le sub caduceu, şi îngropându-le 
adânc? De unde ştia cu atâta precizie unde se aflau, dacă 
ele fuseseră ascunse acolo de Mireille, cu aproape două 
sute de ani înainte? 

Apoi mi-am adus aminte de scrisoare, cea pe care 
Solarin o adusese de la Alger, şi pe care mi-o dăduse la 
locuinţa lui Nim - scrisoarea de la Minnie. Cu mâini 
tremurătoare, am scos plicul din buzunar şi l-am desfăcut, 
timp în care Solarin a rămas tăcut lângă mine, sorbind din 
paharul de brandy. Am simţit ochii lui urmărindu-mă. 

Am smuls scrisoarea din plic şi m-am uitat la ea. Chiar 
înainte de a începe să o citesc, am simţit că mă trec fiori 
reci pe şira spinării. Scrisul de mână din scrisoare semăna 
perfect cu acela din jurnal. Cu toate că scrisoarea era 
redactată în engleză, iar jurnalul în franceza epocii, ar fi 
fost imposibil ca o altă persoană să reproducă acele litere 
cu înflorituri ce nu se mai foloseau de sute de ani. 


714 


Am ridicat ochii spre Solarin. Se uita la scrisoare cu un 
amestec de groază şi neîncredere. Ochii ni s-au întâlnit, 
apoi, încet, atenţia amândurora a fost atrasă de scrisoare. 
Am apăsat-o pe genunchi pentru a o îndrepta şi am citit: 


Draga mea Catherine, 

Acum ştii un secret pe care puţini oameni îl cunosc. Nici 
măcar Alexandr ori Ladislaus nu au bănuit că nu le sunt 
bunică, pentru că au trecut douăsprezece generaţii de 
când i-am dat naştere strămoşului lor, Charlot. Tatăl lui 
Kamel, care s-a căsătorit cu mine cu doar un an înainte de 
a muri, era în realitate un descendent de-al vechiului meu 
prieten, Shahin, ale cărui oseminte stau în ţărână de mai 
bine de o sută cincizeci de ani. 

Desigur, îţi poţi închipui că sunt pur şi simplu o bătrână 
care şi-a pierdut minţile. Crezi ce doreşti - acum tu eşti 
Regina Neagră. Te afli în posesia unui secret care îţi oferă 
putere, dar te şi pune în primejdie. Ai suficiente elemente 
ca să rezolvi şarada, aşa cum am făcut eu cu mulţi ani în 
urmă. Dar cum vei proceda? Aceasta este alegerea pe care 
trebuie să o faci acum, fără ajutorul nimănui. 

Dacă eşti dispusă sa-mi accepţi sfatul, ţi-aş recomanda 
să distrugi acele piese - topindu-le, astfel încât ele să nu 
mai dea niciodată naştere unor suferinţe şi chinuri precum 
acelea prin care am trecut eu toată viaţa. Aşa cum ne arată 
şi istoria, ceea ce ar putea fi un mare dar pentru 
umanitate, ar putea fi în acelaşi timp şi un blestem 
cumplit. Curaj, procedează cum te îndeamnă inima. Eu îţi 
acord binecuvântarea mea. 

A ta prin acelaşi Dumnezeu, 
Mireille 


Am rămas cu ochii închişi, iar Solarin mi-a strâns mâna 
între degetele lui. Când i-am deschis, în faţa mea stătea 
Mordecai, care o îmbrăţişase protector pe Lily. Nim şi 
Harry, pe care nu-i auzise când se întorseseră, se aflau în 
spatele lui. S-au apropiat cu toţii şi s-au aşezat în jurul 
mesei la care ne găseam eu şi Solarin. Piesele erau plasate 
în centrul tăbliei. 

— Ce părere ai? m-a întrebat încet Mordecai. 


715 


Văzând că încă tremuram, Harry s-a aplecat şi m-a bătut 
uşor pe dosul mâinii. 

— Dacă ar fi adevărat? a zis el. 

— Ar fi cel mai primejdios lucru ce se poate imagina, am 
spus, încă impresionată de cele citite. Cu toate că nu eram 
dispusă să recunosc, credeam în acea scrisoare, de aceea 
am încheiat: Consider că are dreptate. Ar trebui să 
distrugem piesele. 

— Dar acum tu eşti Regina Neagra, a spus Lily. Nu este 
nevoie să-i dai ascultare. 

— Eu şi Slava am studiat fizica, a intervenit Solarin. Noi 
avem de trei ori mai multe piese decât Mireille când a 
descifrat formula. Cu toate că nu deţinem informaţiile 
conţinute de tablă, am putea găsi soluţia, sunt convins. Aş 
putea pune mâna pe tablă... 

— Pe de altă parte, a spus Nim şi a surâs, ţinându-se de 
şoldul rănit, nu mi-ar strica puţin elixir din acela, ca să-mi 
lecuiesc rana. 

M-am întrebat cum ar fi să ştii că ai putea trăi două sute 
de ani sau mai mult. Să ştii că, orice ţi s-ar întâmpla, cu 
excepţia cazului în care ai fi aruncat din avion, rănile ţi s- 
ar închide şi te-ai vindeca de toate bolile. 

Însă eram dispusă să-mi petrec treizeci de ani din viaţă 
încercând să descopăr formula? Deşi poate că nu mi-ar 
răpi chiar atât de mult timp, aflasem din experienţa lui 
Minnie ca asta se transformase imediat într-o obsesie - 
ceva ce a ruinat, nu doar propria ei viaţă, ci şi viaţa tuturor 
celor pe care i-a cunoscut ori cu care a intrat în contact. 
Voiam să am o viaţa lungă în dauna uneia fericite? Potrivit 
propriei mărturii, Minnie trăise două sute de ani de groază 
şi pericole, chiar după ce descoperise formula. Nici nu era 
de mirare că voise să iasă din Joc. 

Acum trebuia să iau o hotărâre. Am privit piesele de pe 
masă. Minnie nu-l alesese pe Mordecai doar pentru că era 
maestru de şah - el era şi bijutier. Fără îndoială că el avea 
toate instrumentele necesare pentru examinarea pieselor, 
ca să afle din ce sunt confecţionate şi să le transforme în 
bijuterii demne de o regină. Însă când m-am uitat la ele, 


716 


mi-am dat seama că nu m-ar fi lăsat inima să le văd topite. 
Radiau, având o viaţă proprie. Exista o legătură între mine 
şi Setul Montglane - o legătură pe care nu aş fi vrut să o 
văd retezată. 

M-am uitat spre ceilalţi, care mă priveau în tăcere, 
aşteptând răspunsul meu. 

— Vreau să îngropam piesele, am spus eu rar. Lily, tu 
mă vei ajuta; şi până acum am alcătuit o echipă bună. Le 
ducem undeva - în deşert ori în munţi -, iar Solarin se va 
întoarce în Rusia să găsească tabla de joc. Acest Joc 
trebuie să aibă un sfârşit. Vom ascunde Setul Montglane 
într-un loc unde nimeni nu-l va găsi vreme de o mie de ani. 

— Însă, în cele din urmă, va fi descoperit din nou, a spus 
Solarin cu glas scăzut. 

M-am întors să-l privesc, şi am simţit cum între noi se 
stabileşte o legătură secretă. Acum ştia ce se va întâmpla - 
iar eu am înţeles că, dacă puneam în practică ceea ce 
hotărâserăm, probabil că nu aveam să ne vedem multă 
vreme. 

— Poate că peste o mie de ani oamenii acestei planete 
vor fi mai buni, i-am spus eu, şi vor şti cum să se slujească 
de un asemenea instrument spre binele tuturor, în loc să-l 
transforme într-o armă care să le confere putere unora. Ori 
poate că, până atunci, oamenii de ştiinţă vor redescoperi 
formula pe alte căi. Dacă informaţiile pe care le oferă setul 
nu ar mai fi secrete, ci un bun comun al omenirii, cu 
valoarea acestor piese nu ne-am putea cumpăra nici măcar 
un bilet de metrou. 

— Şi atunci de ce n-am rezolva formula chiar acum? a zis 
Nim. Şi să o punem la dispoziţia tuturor. 

De asta dată nimerise exact la ţintă - atingând chiar 
miezul problemei. Întrebarea care se punea suna: Câţi 
oameni cunoşteam, cărora aş fi fost dispusă să le ofer viaţă 
eternă? Nu era vorba doar de oameni răi, precum Blanche 
sau El-Marad, ci ticăloşi de rând, ca aceia cu care 
lucrasem - Jock Upham sau Jean Philippe Petard. Chiar aş 
fi vrut ca asemenea oameni să trăiască veşnic? Voiam sa 
fiu nevoită să aleg dacă meritau sau nu? 


717 


Acum am înţeles ce dorise Paracelsus să spună prin 
expresia „Vom fi la fel ca zeii“. Astfel de hotărâri nu se 
luaseră niciodată de către muritori, chiar dacă se 
considera că ei erau mânaţi de zei, de spiritele totemice 
sau de selecţia naturală. Dacă noi eram cei care deţineam 
puterea de a da ori refuza ceva de acest fel, însemna că ne 
jucam cu focul. Şi, indiferent cât de răspunzători ne-am fi 
simţit în ceea ce privea folosirea acestei puteri, ne-am fi 
aflat în aceeaşi situaţie ca şi oamenii de ştiinţă care 
inventaseră primul „dispozitiv nuclear“. 

— Nu, i-am spus lui Nim. 

M-am ridicat şi am privit piesele care radiau o lumină 
foarte slabă - piesele pentru care îmi riscasem viaţa de 
atâtea ori, şi chiar atât de necugetat. Cum stăteam astfel, 
m-am întrebat dacă eram cu adevărat în stare să fac asta, 
să le îngrop şi să nu mă simt niciodată ispitită să plec în 
căutarea lor, ca să le scot din nou la lumină. Harry îmi 
zâmbea şi, ca şi cum mi-ar fi ghicit gândurile, s-a ridicat şi 
s-a apropiat de mine. 

— Doar tu poţi face asta, a spus el, strângându-mă în 
braţe, gata să mă strivească. Tocmai de aceea te-a ales 
Minnie. Draga mea, vezi tu, ea a socotit că tu deţii o forţă 
pe care ea n-a avut-o niciodată: aceea de a rezista ispitei 
de a te folosi de puterea pe care o capeţi odată cu 
cunoaşterea... 

— Dumnezeule, mă faci să semăn cu Savonarola, care a 
dat foc tuturor cărţilor, i-am zis eu. Nu fac decât să le scot 
din calea lumii, pentru a nu mai da naştere unor 
nenorociri. 

Mordecai revenise în încăpere cu un platou mare, 
încărcat cu delicatese, care miroseau delicios. Cu această 
ocazie, l-a eliberat pe Carioca din bucătărie, unde, după 
aspectul platoului, oferise şi el puţin „ajutor“ la pregătirea 
delicateselor. 

Stăteam cu toţii în picioare şi ne fâţâiam prin încăperea 
spațioasă, iar glasurile noastre răsunau cu puterea care se 
naşte din cauza presiunii insuportabile care trebuie 
eliberată într-un fel. Mă aflam aproape de Solarin şi de 


718 


Nim, ciugulind din mâncare, când Nim a întins mâna şi m-a 
atins pe umăr. Solarin nu a luat în seamă gestul fratelui 
său. 

— Eu şi Saşa am avut o discuţie, mi-a spus Nim. S-ar 
putea ca tu să nu fii îndrăgostită de fratele meu, însă el e 
topit după tine. Te sfătuiesc să te fereşti de patima ruşilor, 
pentru că ea poate fi devoratoare. 

Apoi i-a aruncat lui Solarin un surâs care trăda 
apropierea dintre ei. 

— Sunt cam greu de devorat, i-am zis eu. Pe de altă 
parte, şi eu sunt în stare să-l înghit de viu. Surprins, 
Solarin s-a uitat la mine - nu mi-am dat seama de ce. Cu 
toate că Nim mă ţinea pe după gât, Solarin m-a prins de 
umeri şi m-a sărutat direct pe buze. 

— N-o să-l ţin prea multă vreme departe de tine, mi-a 
spus Nim, ciufulindu-mi părul. O să plec în Rusia cu el, ca 
să găsim tabla de şah. E de ajuns să-ţi pierzi fratele o dată 
în viaţă. De data asta, dacă plecăm, o vom face împreună. 

Mordecai a făcut un tur, şi a înmânat fiecăruia câte o 
cupă, în care a turnat şampanie. După ce a terminat, şi-a 
ridicat paharul, pentru a ţine un toast. 

— Pentru Setul Montglane, a zis el, cu un zâmbet. Fie 
să-şi găsească liniştea vreme de o mie de ani! 

Am băut cu toţii în cinstea acestei idei, apoi s-au auzit 
strigătele lui Harry: 

— Pentru Cat şi Lily! Amândouă au înfruntat multe 
primejdii. Să dea Dumnezeu să trăiască amândouă fericite 
şi prietene. Chiar dacă nu voi trăi o veşnicie, fiecare zi a 
mea va fi plină de bucurie, a zis el, şi mi-a zâmbit. 

Îmi sosise rândul. Am ridicat paharul şi m-am uitat la 
feţele lor: Mordecai, care semăna cu o bufniță; Lily, 
bronzată şi mult mai liniştită; Nim, cu păr roşcat, ca de 
profet, dar ochi bicolori şi ciudaţi, care îmi zâmbea de 
parcă mi-ar fi ghicit gândurile. Plus Solarin, extrem de vioi 
şi alert, de parcă s-ar fi aflat în faţa unei table de şah. 

Toţi stăteau în jurul meu - prietenii cei mai apropiaţi, 
oamenii pe care-i iubeam cu adevărat. Însă muritori, ca şi 
mine, care aveau să decadă cu vremea. Ceasurile noastre 


719 


biologice vor continua să ticăiască; nimic nu va putea opri 
marşul lent al anilor. Toate realizările noastre vor trebui să 
aibă loc în mai puţin de o sută de ani - durata de viaţă 
îngăduită omului. Lucrurile nu stătuseră la fel în vremurile 
de început, spunea Biblia: existaseră oameni puternici care 
trăiseră şapte ori opt sute de ani. Când apăruse greşeala 
pentru omenire? În ce moment se pierduse acea 
aptitudine? Am clătinat din cap, am ridicat paharul de 
şampanie şi am zâmbit. 

— Pentru Joc, am propus. Jocul regilor... Cel mai 
primejdios dintre toate: jocul etern. Jocul pe care tocmai l- 
am câştigat - cel puţin runda aceasta. Şi pentru Minnie, 
care a luptat toată viaţa pentru a nu lăsa piesele să cadă în 
ghearele unora care le-ar fi folosit doar ca să-şi satisfacă 
scopurile meschine - pentru a câştiga putere faţă de 
semenii lor. Fie ca ea să trăiască în pace şi să se bucure de 
binecuvântarea noastră... 

— Bravo, m-a întrerupt Harry, însă eu nu terminasem 
ceea ce aveam de spus. 

— Acum, când Jocul s-a încheiat, iar noi am hotărât să 
îngropăm piesele, am adăugat eu, sper să avem tăria să 
rezistam ispitei de a le scoate din nou la lumină! 

Toată lumea m-a aplaudat din toată inima, apoi cei 
prezenţi s-au felicitat unii pe alţii, în timp ce sorbeau din 
paharele de şampanie, ca şi cum ar fi încercat să se 
convingă de faptul ca avuseseră dreptate luând o 
asemenea hotărâre. 

Am dus paharul la buze şi l-am golit dintr-o sorbitură. 
Am simţit bulele alunecându-mi pe gâtlej - înţepătoare, 
aspre, poate puţin amare. În timp ce ultimele picături mi- 
au ajuns pe limbă, m-am întrebat - dar asta a ţinut doar o 
clipă - ce aveam să pierd. Care ar fi fost gustul, care ar fi 
fost senzaţia, dacă lichidul care îmi aluneca pe gât nu ar fi 
fost şampanie, ci elixirul vieţii? 


720 


Despre autor 


Timp de douăzeci de ani, KATHERINE NEVILLE a lucrat 
în calitate de consultant internaţional şi director pe 
probleme de informatică în domeniul energiei şi finanţelor. 
Intre companiile la care a lucrat sau care i-au fost cliente 
se numără IBM, guvernul algerian, Departamentul 
Energiei din SUA, OPEC, Oficiul de îmbunătăţiri funciare, 
Bursa din New York şi Bank of America. Katherine Neville 
a obţinut o diplomă postuniversitară în Literatură africană 
şi vreme de câţiva ani a lucrat ca fotograf, model şi pictor 
în domeniul publicitar. A muncit în şapte ţări de pe trei 
continente şi în peste douăzeci de state ale SUA. Autoarea 
se slujeşte de experienţa ei foarte vastă pentru a îmbogăţi 
conţinutul romanelor pe care le scrie. Opt, primul roman al 
doamnei Neville, a fost tradus în peste cincisprezece limbi 
străine. În cadrul unui sondaj de opinie realizat în Spania 
de bine-cunoscutul ziar Æ] Pais, Opt a fost considerat unul 
dintre cele mai bune zece romane ale tuturor timpurilor. 
Cel de-al doilea roman al autoarei, Un risc calculat, a 
devenit Cartea cea mai Memorabilă a anului 1992. Cel de- 
al treilea roman al său, Cercul magic, considerat un 
bestseller de revista USA Today, a fost de asemenea inclus 
pe lista celor mai bune 10 cărţi din Franţa, Spania şi 
Australia. Katherine Neville locuieşte în Virginia şi 
Washington, D.C. 


Vă invităm să vizitaţi site-ul autoarei la 
www .katherineneville.com. 


721