Rick Riordan — [Cronicile familiei Kane] 02 Tronul de foc

CAPODOPERE FANTASY 


RICK RIORDAN 


CRONICILE Gane KANE 


TRONUL DE FOC 


eXCalibuR. 


Rick Riordan 


CRONICILE FAMILIEI KANE 
2 


Tronul de foc 


Traducere din limba engleză şi note de 
Alex Moldovan şi Mariana Buruiană 


ARTHUR 


Redactor: Cristian Sturza 
Tehnoredactor: Ionuț Bănuţă 
Coperta: Alexandru Daş 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
RIORDAN, RICK 

Cronicile familiei Kane / Rick Riordan; trad. de Alex 
Moldovan, Mariana Buruiană.— Bucureşti: Editura Arthur, 
2014-3 vol. 

ISBN 978-606-8044-88-0 

Vol. 2.: Tronul de foc. — 2015.— ISBN 978-606-8620- 
32-9 
I. Moldovan, Alex (trad.) 
II. Buruiană, Mariana (trad.) 
821.111-31 = 135.1 


Rick Riordan 
The Kane Chronicles: The Throne of Fire 
Copyright O 2011 by Rick Riordan 


Rick Riordan s-a născut la 5 iunie 1964, la San Antonio, 
Texas. Timp de cincisprezece ani a predat limba engleză şi 
ştiinţele sociale în diverse şcoli din Statele Unite, însă a 
decis (cu greu) să renunţe la cariera de profesor după ce a 
cunoscut succesul editorial cu literatura de factură 
polițistă, dar mai ales cu seria pentru copii Percy Jackson 
şi Olimpienii (din care primele patru volume au apărut deja 
la Editura Arthur). Ceea ce a început ca o simplă poveste 
inspirată din mitologie, spusă copiilor săi înainte de 
culcare, a devenit în câţiva ani un adevărat fenomen, 
numai în librăriile americane fiind disponibile de-a lungul 
timpului peste treizeci şi cinci de milioane de exemplare 
din seriile Percy Jackson şi Olimpienii, Cronicile familiei 
Kane şi Eroii Olimpului. 

Plasat pe locul întâi în lista New York Times a celor mai 
bine vânduți scriitori, Rick Riordan este un autor tradus în 
peste treizeci de ţări. 


Pentru Conner şi Maggie, 
minunata echipă frate-soră a familiei 
Riordan 


AVERTISMENT 


Aceasta e transcrierea unei înregistrări audio. Carter şi 
Sadie Kane şi-au făcut simțită prezența printr-o 
înregistrare pe care am primit-o anul trecut şi pe care am 
transcris-o sub numele de Piramida roşie. Acest al doilea 
fişier audio a sosit la mine acasă la scurt timp după ce 
cartea a fost publicată, astfel încât presupun că frații Kane 
au suficientă încredere în mine pentru a-mi permite să le 
spun povestea în continuare. Dacă această a doua 
înregistrare este adevărată, lucrurile au luat o întorsătură 
ce nu poate fi descrisă decât ca alarmantă. Pentru binele 
fraților Kane şi al lumii, sper că cele ce urmează ţin de 
domeniul ficţiunii. Altfel, am intrat cu toții într-o mare 
încurcătură. 


1. Ne distrăm cu combustia spontană 


CARTER 


Aici Carter. 

Ascultă, n-avem timp de introduceri. Trebuie să-ţi spun 
povestea asta rapid, altfel vom muri cu toţii. 

Dacă n-ai ascultat prima noastră înregistrare, ei bine... 
mă bucur să te cunosc: zeii egipteni îşi fac de cap prin 
lumea modernă; o gaşcă de magicieni numită Casa Vieţii 
încearcă să-i oprească; toată lumea ne urăşte pe Sadie şi 
pe mine; iar un şarpe gigantic urmează să înghită soarele 
şi să distrugă lumea. 

[Au! Asta pentru ce-a fost?] 

Sadie tocmai m-a lovit. Spune c-o să te sperii prea tare. 
Zice să vorbesc mai rar, să mă calmez şi să încep cu 
începutul. 

Bine. Dar eu, unul, cred că ar trebui să-ţi fie frică. 

Scopul acestei înregistrări e ca tu să afli ce se întâmplă 
cu adevărat şi cum au luat-o lucrurile razna. Vei auzi o 
mulţime de oameni spunând prostii despre noi, dar nu 
suntem de vină pentru morţile alea. În ceea ce priveşte 
şarpele, nici aia n-a fost vina noastră. Mă rog... nu în 
totalitate. Toţii magicienii lumii trebuie să se unească. E 
singura noastră şansă. 

Prin urmare, iată povestea. Judecă singur. Totul a 
început când am incendiat Brooklynul. 


x kK x 


Trebuia să fie ceva simplu: ne strecurăm în Muzeul 
Brooklyn, împrumutăm un anumit artefact egiptean şi 
plecăm fără să fim prinşi. 

Nu, nu era vorba de un jaf. Aveam de gând să înapoiem 
artefactul în cele din urmă. Dar cred că păream cam 


7 


suspecți: patru puşti îmbrăcaţi în negru, ca nişte luptători 
ninja, pe acoperişul muzeului. O, da, şi un babuin, 
îmbrăcat şi el ca un ninja. Categoric păream suspecți. 

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne trimitem 
învăţăceii, pe Jaz şi pe Walt, să deschidă geamul lateral, în 
timp ce Khufu, Sadie şi cu mine examinam cupola mare de 
sticlă din mijlocul acoperişului, care făcea parte din planul 
nostru de ieşire. 

Planul nostru de ieşire nu arăta prea bine. 

Se înserase de mult, iar muzeul ar fi trebuit să fie închis. 
Totuşi, cupola de sticlă strălucea puternic. lnăuntru, 
doisprezece metri mai jos, sute de oameni în fracuri şi 
rochii de seară se foiau şi dansau într-o sală de bal de 
dimensiunea unui hangar. Era şi o orchestră care cânta, 
dar pentru că vântul îmi şuiera în urechi şi îmi clănţăneau 
dinţii, nu auzeam muzica. Mă congelam în pijamalele mele 
de pânză. 

Magicienii trebuie să poarte haine de pânză pentru că 
nu interferează cu magia, ceea ce este, probabil, un obicei 
grozav în deşertul egiptean, pentru că acolo arareori e frig 
şi plouă. În Brooklyn, însă, în luna martie, nu mai e aşa 
grozav. 

Sora mea, Sadie, nu părea deranjată de frig. A deschis 
încuietorile cupolei în timp ce fredona o melodie de pe 
iPod. Adică, pe bune, cine-şi aduce muzică cu el când vrea 
să pătrundă prin efracţie într-un muzeu? 

Era îmbrăcată cu haine ca ale mele, doar că purta 
bocanci militari. Avea şuviţe roşii în părul ei blond - foarte 
subtil pentru o misiune secretă. Având ochii albaştri şi 
tenul deschis la culoare, nu semăna deloc cu mine, ceea ce 
ne convenea amândurora. E plăcut să pot nega oricând că 
tipa nebună de lângă mine e soră-mea. 

— Ai spus că muzeul va fi gol, m-am plâns eu. 

Sadie nu m-a auzit până ce nu i-am smuls căştile şi n-am 
repetat ce spusesem. 

— Ei bine, ar fi trebuit să fie gol. 

N-o să recunoască, dar, după ce locuise în Statele Unite 
în ultimele trei luni, începuse să-şi piardă accentul 


8 


britanic. 

— Pe site scria că se închide la cinci. De unde să ştiu că 
va fi o nuntă? 

O nuntă? M-am uitat în jos şi-am constatat că Sadie avea 
dreptate. Unele doamne purtau rochii de domnişoare de 
onoare, de culoarea piersicii. Pe o masă se afla un imens 
tort alb etajat. Două grupuri separate de invitaţi îi 
puseseră pe mire şi pe mireasă pe scaune şi îi purtau prin 
încăpere în vreme ce prietenii se învârteau în jurul lor, 
dansând şi aplaudând. Părea scena unei viitoare coliziuni 
frontale între corpuri de mobilă. 

Khufu a bătut în geam. Îi era greu, chiar şi în haine 
negre, să rămână camuflat, cu blana lui aurie, ca să nu mai 
spunem de nasul şi fundul lui în culorile curcubeului. 

— Agh! a mormăit el. 

Pentru că era babuin, asta putea însemna orice, de la 
„Uite, acolo jos este mâncare“ la „Sticla asta e murdară“ 
sau „Hei, oamenii ăia se prostesc cu nişte scaune.“ 

— Khufu are dreptate, a interpretat Sadie. Ne va fi greu 
să ne furişăm printre petrecăreţi. Dacă ne-am preface că 
suntem o echipă de întreţinere, poate... 

— Sigur, am spus. Ne scuzaţi! Suntem patru copii şi 
cărăm o statuie de trei tone. O s-o scoatem prin acoperiş. 
Nu ne băgaţi în seamă. 

Sadie şi-a dat ochii peste cap. Şi-a scos bagheta - un 
beţişor curbat de fildeş decorat cu imagini cu monştri - şi a 
îndreptat-o spre baza cupolei. O hieroglifă strălucitoare a 
apărut acolo şi ultimul lacăt s-a deschis. 

— Păi, dacă n-o să ieşim pe-aici, a întrebat, atunci de ce 
s-o mai deschid? N-am putea să ieşim pe unde o să şi 
intrăm, pe geamul lateral? 

_ — Ți-am spus. Statuia e imensă. Nu va încăpea pe geam. 
In plus, mai sunt şi capcanele... 

— Atunci, mai încercăm o dată mâine-seară? a întrebat 
ea. 

Am scuturat din cap. 

— Mâine expoziţia va fi strânsă, pusă în cutii şi 
expediată în turneu. 


A ridicat din sprâncene în stilul ei tipic, enervant. 

— Dacă cineva ne-ar fi anunțat din vreme că trebuie să 
furăm statuia asta, poate... 

— Las-o baltă. 

Îmi dădeam seama încotro se îndrepta discuţia şi n-avea 
niciun rost să mă cert cu Sadie pe acoperiş toată noaptea. 
Avea dreptate, desigur. N-o anunţasem din timp. Dar, ce 
să-i faci, sursele mele nu erau tocmai de încredere. 
Cerusem ajutor săptămâni la rând şi primisem în cele din 
urmă un pont de la prietenul meu şoimul Horus, zeul 
războiului, care-mi vorbise în vis: „O, apropo, ce artefact 
voiai? Cel care ar putea conţine soluţia pentru salvarea 
planetei? Stă de treizeci de ani în Muzeul Brooklyn, dar 
mâine pleacă în Europa, aşa c-ai face bine să te grăbeşti! 
Ai la dispoziţie cinci zile să-ţi dai seama cum să-l foloseşti, 
altfel suntem pierduţi cu toţii. Succes!“ 

Aş fi putut să tip la el că nu mi-a spus mai devreme, dar 
n-ar fi avut niciun rost. Zeii vorbesc doar atunci când sunt 
pregătiţi şi nu prea au noţiunea timpului muritorilor. Ştiam 
asta pentru că Horus locuise în mintea mea în urmă cu 
câteva luni. Păstrasem câteva dintre obiceiurile lui 
antisociale - cum ar fi nevoia ocazională de-a vâna 
rozătoare mici sau de-a provoca oamenii la luptă pe viaţă 
şi pe moarte. 

— Mai bine să ne ţinem de plan, a spus Sadie. Intrăm pe 
geamul lateral, găsim statuia şi o scoatem prin sala de bal. 
Vedem noi cum ne descurcăm cu invitaţii când va veni 
momentul. Poate creăm o diversiune. 

M-am încruntat. 

— O diversiune? 

— Carter, îţi faci prea multe griji, a zis ea. Va fi super. 
Asta dacă n-ai tu altă idee. 

Adevărul era că n-aveam. 

Cineva ar putea crede că magia face lucrurile mai 
uşoare. De fapt, de obicei le complică. Întotdeauna existau 
un milion de motive pentru care una sau alta dintre vrăji 
nu funcţiona în anumite situaţii. Sau o altă magie îţi punea 
bețe în roate - cum ar fi vrăjile care protejau muzeul. 


10 


Nu ştiam cine le făcuse. Poate că unul dintre angajaţii 
muzeului era magician sub acoperire, ceea ce n-ar fi fost 
chiar atât de neobişnuit. Chiar tatăl nostru se folosise de 
doctoratul în egiptologie pentru a avea acces la artefacte. 
În plus, Muzeul Brooklyn deţinea cea mai mare colecţie de 
papirusuri egiptene magice din lume. Tocmai de aceea se 
stabilise în Brooklyn unchiul nostru, Amos. O mulţime de 
magicieni aveau motive să păzească sau să arunce în aer 
comorile muzeului. 

Indiferent cum stătea treaba, pe uşi şi ferestre fuseseră 
puse nişte blesteme destul de urâte. Nu puteam deschide 
un portal magic în interiorul expoziţiei, nici nu puteam 
folosi vreun shabti de recuperare (e vorba de statuetele 
magice de lut care ne slujeau în bibliotecă) pentru a ne 
aduce artefactul de care aveam nevoie. 

Trebuia să folosim calea cea mai dificilă ca să intrăm şi 
să ieşim; şi, dacă făceam o greşeală, cine ştie ce blestem 
am fi declanşat: paznici-monştri, epidemii, incendii, măgari 
care explodează (nu râde, sunt o pacoste). 

Singura ieşire fără nicio capcană era cupola de deasupra 
sălii de bal. Se pare că paznicii muzeului nu se temuseră 
că nişte hoţi vor face ca artefactele să leviteze şi să iasă 
prin deschizătura aflată la doisprezece metri înălţime. Sau 
poate că exista o capcană, dar era prea bine ascunsă ca s-o 
putem vedea. 

Indiferent care era situaţia, trebuia să încercăm. Nu 
puteam fura - îmi cer scuze, împrumuta - artefactul decât 
în seara aceea. Apoi, aveam cinci zile la dispoziţie să ne 
dăm seama cum să-l folosim. Ador termenele-limită. 

— Deci, mergem mai departe şi improvizăm? a întrebat 
Sadie. 

M-am uitat în jos la petrecerea de nuntă, cu speranţa că 
nu le vom strica seara aceea specială. 

— Se pare că da. 

— Minunat, a spus Sadie. Khufu, rămâi aici şi stai de 
pază. Să deschizi cupola când vezi că venim, bine? 

— Agh! a spus babuinul. 

M-au trecut fiori. Aveam senzaţia că jaful acesta nu avea 


11 


să fie minunat. 

— Haide, i-am spus lui Sadie. Să vedem cum se descurcă 
Jaz şi Walt. 

Am coborât pe marginea ce înconjura etajul al treilea, 
unde se afla colecţia egipteană. 

Jaz şi Walt făcuseră o treabă excelentă. Prinseseră cu 
bandă adezivă de cadrul ferestrei patru statui 
reprezentându-i pe fiii lui Horus şi pictaseră hieroglife pe 
sticlă pentru a contracara blestemele şi sistemul de alarmă 
al muritorilor. 

Când, împreună cu Sadie, am aterizat lângă ei, păreau 
să fie în mijlocul unei discuţii serioase. Jaz îl ţinea pe Walt 
de mâini. Asta m-a mirat, dar a mirat-o şi mai tare pe 
Sadie. A scos un chiţăit care a sunat ca şi cum cineva ar fi 
călcat pe-un şoarece. 

[Da, da, aşa ai făcut. Am fost acolo.] 

De ce i-ar fi păsat lui Sadie? Păi, imediat după Anul Nou, 
când trimiseserăm o amuletă djed care să-i atragă la 
cartierul nostru general pe copiii cu potenţial magic, Jaz şi 
Walt au fost primii care au răspuns. li antrenam de câteva 
săptămâni, mai mult decât pe oricare dintre ceilalţi copii, 
aşa că ajunseserăm să-i cunoaştem destul de bine. 

Jaz era o majoretă din Nashville. Numele ei era o 
prescurtare de la Jasmine, dar să nu-i spui niciodată aşa 
dacă nu vrei să te transforme într-o tufă. Era frumuşică şi 
blondă ca o majoretă - nu tocmai pe gustul meu, dar n- 
aveai cum să n-o placi, pentru că era drăguță cu toată 
lumea şi mereu dispusă să dea o mână de ajutor, în plus, 
avea darul magiei vindecătoare, aşa că era cea mai 
potrivită persoană pe care puteai s-o ai în preajmă în caz 
că ceva mergea prost, ceea ce mie şi lui Sadie ni se 
întâmpla în aproape nouăzeci şi nouă la sută din cazuri. 

În seara aceasta avea părul acoperit cu un batic negru. 
Pe umăr îşi ţinea geanta de magician, cu simbolul zeiței- 
leoaice Sekhmet. 

Tocmai îi spunea lui Walt „O să ne dăm noi seama“, când 
Sadie şi cu mine am aterizat chiar lângă ei. 

Walt a părut încurcat. 


12 


Era... mă rog, oare cum l-aş putea descrie pe Walt? 

[Nu, mulţumesc, Sadie. N-am de gând să spun că era 
sexy. Aşteaptă să-ţi vină rândul.] 

Walt avea paisprezece ani, la fel ca mine, dar era 
suficient de înalt să joace ca atacant într-o echipă 
universitară. Avea constituţia potrivită - era subţirel şi 
musculos - şi nişte picioare imense. Avea pielea smeadă, 
puţin mai închisă la culoare decât a mea, şi părul tuns atât 
de scurt încât abia era vizibil. În ciuda frigului, era 
îmbrăcat cu un tricou negru fără mâneci şi nişte pantaloni 
scurţi sport - nu erau nişte haine obişnuite pentru un 
magician -, dar nimeni nu-l contrazicea pe Walt. Fusese 
primul învățăcel care venise la noi - tocmai din Seattle - şi 
tipul era un sau înnăscut, făcea amulete. Avea la gât o 
mulţime de lănţişoare de aur cu amulete magice pe care şi 
le făcuse singur. 

Oricum, eram destul de sigur că Sadie era geloasă pe 
Jaz şi îl plăcea pe Walt, deşi ea n-ar fi recunoscut asta, 
pentru că în ultimele luni jelise după un alt tip - care era, 
de fapt, zeu - de care fusese îndrăgostită. 

[Da, bine, Sadie. O las baltă deocamdată. Dar văd că nu 
negi.] 

Când le-am întrerupt conversaţia, Walt a dat rapid 
drumul mâinilor lui Jaz şi s-a îndepărtat. Sadie s-a uitat 
când la unul, când la celălalt, încercând să-şi dea seama ce 
se întâmplă. 

Walt şi-a dres glasul. 

— Fereastra e pregătită. 

— Minunat. 

Sadie s-a uitat la Jaz. 

— Ce-ai vrut să spui cu „O să ne dăm noi seama?“ 

Jaz a mişcat din buze ca un peşte care se chinuie să 
respire. 

A răspuns Walt în locul ei: 

— Ştii tu, Cartea lui Ra. O să ne dăm noi seama care-i 
treaba. 

— Da! a spus Jaz. Cartea lui Ra. 

Era clar că minţeau, dar m-am gândit că nu era treaba 


13 


mea dacă se plăceau. N-aveam timp pentru dramă. 

— Bine, am spus, înainte ca Sadie să apuce să ceară o 
explicaţie mai bună. Să înceapă distracţia. 

Fereastra s-a deschis cu uşurinţă. Fără nicio explozie 
magică. Fără să se declanşeze alarma. Am răsuflat uşurat 
şi am intrat în aripa egipteană, gândindu-mă că poate 
chiar aveam o şansă să reuşim. 


Artefactele egiptene mi-au trezit tot felul de amintiri. 
Până anul trecut, îmi petrecusem cea mai mare parte a 
vieţii călătorind în jurul lumii împreună cu tata, de la un 
muzeu la altul, unde el ţinea prelegeri despre Egiptul 
antic. Asta înainte să aflu că eram magician - înainte ca el 
să elibereze o grămadă de zei şi vieţile să ni se complice. 

Acum nu mai puteam privi operele de artă egiptene fără 
să simt o legătură personală cu ele. M-am cutremurat când 
am trecut pe lângă o statuie a lui Horus - zeul cu cap de 
şoim care-mi intrase în trup Crăciunul trecut. Am trecut pe 
lângă un sarcofag şi mi-am amintit cum zeul malefic Set îl 
închisese pe tata într-un sicriu de aur la British Museum. 
Peste tot erau imagini cu Osiris, zeul cu piele albastră al 
morţilor, şi m-am gândit cum se sacrificase tata pentru a 
deveni noua gazdă a lui Osiris. Chiar acum, undeva pe 
tărâmul magic al Duatului, tata era regele Lumii 
Subpământene. Nici nu pot spune ce ciudat mi s-a părut să 
văd un tablou vechi de cinci mii de ani care înfăţişa un zeu 
egiptean albastru şi să mă gândesc „Da, ăsta-i tata“. 

Toate artefactele erau ca nişte amintiri de familie: o 
baghetă la fel ca a lui Sadie; o imagine cu şerpii-leoparzi 
care ne atacaseră cândva; o pagină din Cartea morților, în 
care puteai vedea monştrii pe care noi îi întâlniserăm 
aievea. Apoi, erau acei shabti, figurinele magice care 
înviau când erau invocate. În urmă cu câteva luni, mă 
îndrăgostisem de o fată pe nume Zia Rashid, care se 
dovedise a fi un shabti. 

Fusese tare greu să mă îndrăgostesc pentru prima oară. 
Dar când se dovedeşte că fata de care-ţi place e făcută din 
lut şi se sparge în bucăţi sub ochii tăi - ei bine, asta dă un 


14 


nou sens expresiei „ţi se frânge inima“. 

Am străbătut prima cameră, trecând pe sub pictura 
murală imensă de pe tavan reprezentând un zodiac în stil 
egiptean. Dinspre sala de bal de la capătul culoarului, din 
dreapta, se auzeau zgomote de petrecere. Muzica şi 
râsetele umpleau întreaga clădire. 

În a doua cameră egipteană ne-am oprit în faţa unei 
frize de piatră de mărimea unei uşi de garaj. In piatră era 
sculptată imaginea unui monstru care călca în picioare 
nişte oameni. 

— E un grifon? a întrebat Jaz. 

Am încuviinţat din cap. 

— Aha, varianta egipteană. 

Animalul avea corp de leu şi cap de şoim, dar aripile lui 
nu erau ca în cele mai multe imagini cu grifoni. În loc să 
fie de pasăre, aripile monstrului se întindeau de-a lungul 
spinării - lungi, drepte şi zbârlite ca nişte perii de sârmă. 
Dacă monstrul putea zbura cu chestiile alea, probabil că 
ele se mişcau ca aripile unui fluture. Friza fusese colorată 
cândva. Întrezăream nişte pete roşii şi aurii pe pielea 
creaturii; dar chiar şi fără culoare grifonul arăta suspect 
de real. Ochii lui vicleni parcă mă urmăreau. 

— Grifonii aveau sarcina de a proteja, am zis, amintindu- 
mi ce-mi spusese tata odată. Păzeau comori şi alte chestii. 

— Fabulos, a spus Sadie. Vrei să spui că atacau... să 
zicem... hoţi care pătrundeau în muzee şi furau artefacte? 

— Este doar o friză, am spus. 

Dar mă îndoiesc că asta i-a făcut să se simtă mai bine. 
Magia egipteană consta tocmai în transformarea în 
realitate a cuvintelor şi imaginilor. 

— Acolo! 

Walt a arătat spre cealaltă parte a încăperii. 

— Asta e, nu-i aşa? 

Am ocolit de la distanţă grifonul şi ne-am îndreptat spre 
o statuie care se afla în mijlocul încăperii. 

Zeul avea cam doi metri şi jumătate în înălţime. Era 
sculptat în piatră neagră şi era îmbrăcat într-un stil tipic 
egiptean: cu pieptul dezgolit, kilt şi sandale. Avea chip de 


15 


berbec şi nişte coarne care se rupseseră parţial de-a 
lungul secolelor. Purta pe cap o coroană ca un disc Frisbee 
- un disc solar împodobit cu şerpi. In faţa lui se afla o 
siluetă umană de dimensiuni mai mici. Zeul îşi ţinea 
mâinile pe capul piticului, ca şi cum l-ar fi binecuvântat. 

Sadie şi-a mijit ochii ca să citească inscripţia scrisă cu 
hieroglife. De când fusese gazda spiritului lui Isis, zeiţa 
magiei, Sadie se pricepea de minune să citească hieroglife. 

— KNM, a citit ea. Se pronunţă „Khnum“, cred. Rimează 
cu „bum“? 

— Da, am încuviinţat. Asta-i statuia de care avem nevoie. 
Horus mi-a spus că deţine secretul găsirii Cărţii lui Ra. 

Din păcate, Horus nu fusese prea explicit. Acum, că 
găsiserăm statuia, habar n-aveam cum ne putea fi de folos. 
M-am uitat peste hieroglife, în speranţa că voi găsi un 
indiciu. 

— Cine-i micuțul din faţă? a întrebat Walt. Un copil? 

Jaz şi-a pocnit degetele. 

— Stai, că-mi amintesc! Khnum făcea oameni pe o roată 
de olărit. Pun pariu că asta face şi aici - face un om din lut. 

S-a uitat la mine ca să-i confirm spusele. Adevărul e că 
uitasem povestea asta. Eu şi Sadie eram, chipurile, 
profesorii, dar Jaz îşi amintea adesea mai multe detalii 
decât mine. 

— Da, bine, am spus. Un om de lut. Exact. 

Sadie s-a încruntat la capul de berbec al lui Khnum. 

— Seamănă puţin cu personajul din desenele alea 
animate vechi, cu... Bullwinkle!, nu? Ar putea fi zeul-elan. 

— Nu e zeul-elan, am spus eu. 

— Dar dacă suntem în căutarea Cărții lui Ra, a reluat ea, 
şi Ra este zeul soarelui, atunci de ce căutăm un elan? 

Sadie poate fi enervantă uneori. Am mai spus asta? 

— Khnum era unul dintre atributele zeului soarelui, am 
răspuns eu. Ra avea trei personalităţi distincte. Dimineaţa 
era Khepri, zeul-scarabeu; în timpul zilei era Ra; iar la 
apusul soarelui, când intra în Lumea Subpământeană, era 
Khnum, zeul cu cap de berbec. 


1 Personaj de desene animate din anii 1950 - 1960. 
16 


— E complicat, a spus Jaz. 

— Nu chiar, a zis Sadie. Şi Carter are mai multe 
personalităţi. Dimineaţa e un zombi, apoi după-amiaza se 
transformă într-un limax, iar seara... 

— Sadie, i-am spus, taci din gură! 

Walt şi-a scărpinat bărbia. 

— Cred că Sadie are dreptate. E un elan. 

— Mulţumesc, a zis Sadie. 

Walt i-a zâmbit reticent şi încă preocupat, de parcă lar 
fi deranjat ceva. Am surprins-o pe Jaz studiindu-l cu o 
expresie îngrijorată şi m-am întrebat despre ce discutaseră 
mai devreme. 

— Terminaţi cu elanul ăsta, am spus. Trebuie să ducem 
statuia înapoi la Casa din Brooklyn. Conţine un indiciu... 

— Dar cum o să-l găsim? a întrebat Walt. Şi tot nu ne-ai 
spus de ce avem atâta nevoie de această Carte a lui Ra. 

Am ezitat. Erau multe lucruri pe care încă nu le 
spuseserăm învăţăceilor, nici chiar lui Walt şi Jaz - cum ar 
fi că lumea era în pericol să se sfârşească în cinci zile. 
Chestiile de genul ăsta îţi distrag atenţia de la învăţat. 

— O să vă explic când ajungem acasă, le-am promis. 
Deocamdată, haideţi să vedem cum mutăm statuia. 

Jaz s-a încruntat. 

— Nu cred că-mi încape în geantă. 

— O, câte probleme vă faceţi, a zis Sadie. Uite cum 
procedăm: o să folosim o vrajă de levitaţie. Creăm o mare 
diversiune ca să golim sala de bal... 

— Aşteaptă. 

Walt s-a aplecat şi a studiat mica siluetă umană. Micuţul 
zâmbea, de parcă i-ar fi plăcut că e modelat din lut. 

— Poartă o amuletă. Un scarabeu. 

— E un simbol des întâlnit, am spus eu. 

— Da... 

Walt şi-a trecut degetele peste propria colecţie de 
amulete. 

— Dar scarabeul e un simbol al renaşterii lui Ra, corect? 
Şi această statuie îl înfăţişează pe Khnum creând o nouă 
viaţă. Poate că n-avem nevoie de toată statuia. Poate că 


17 


indiciul este... 

— Ah! 

Sadie şi-a scos bagheta. 

— Splendid! 

Mă pregăteam să spun „Sadie, nu!“ dar, desigur, n-ar fi 
avut niciun rost. Sadie nu mă ascultă niciodată. 

A atins amuleta micuţului. Mâinile lui Khnum au început 
să strălucească. Capul micii statui s-a despicat în patru, 
precum vârful unui lansator de rachete, şi din gât i-a ieşit 
un sul îngălbenit de papirus. 

— Voilà, a exclamat Sadie mândră. 

Şi-a strecurat bagheta în geantă şi a apucat papirusul 
chiar când am strigat: 

— Ar putea fi o capcană! 

V-am spus că n-ascultă niciodată. 

De îndată ce a smuls papirusul din statuie, întreaga 
încăpere a început să vuiască. În vitrinele cu exponate au 
apărut crăpături. 

Sadie a ţipat când papirusul din mâna ei a luat foc. 
Flama nu părea să distrugă papirusul sau s-o rănească pe 
Sadie; dar când a încercat să stingă focul, flăcări albe şi 
fantomatice au aterizat pe cea mai apropiată vitrină şi au 
dat ocol camerei, parcă urmând o dâră de benzină. Focul a 
ajuns la ferestre şi pe sticlă au apărut nişte hieroglife care, 
probabil, au pus în mişcare o tonă de bariere şi de 
blesteme. Apoi, focul-fantomă a trecut peste friza cea mare 
de la intrarea în cameră. Lespedea de piatră s-a zguduit 
puternic. Nu puteam vedea sculpturile de pe de cealaltă 
parte, dar am auzit un țipăt răguşit - care parcă era scos 
de un papagal foarte mare şi foarte furios. 

Walt şi-a scos toiagul de la spate. Sadie scutura 
papirusul în flăcări care parcă i se lipise de mână. 

— Luaţi chestia asta de pe mine! Nu sunt eu de vină, 


Jaz şi-a scos bagheta. 
— Ce s-a auzit? 
Mi-a stat inima-n loc. 


18 


— Cred, am spus, că Sadie a găsit marea diversiune de 
care pomenea. 


19 


2.Îmblânzim o pasăre colibri de trei 


tone 


CARTER 


Acum câteva luni, lucrurile ar fi stat altfel. Sadie ar fi 
rostit un singur cuvânt şi ar fi provocat o explozie de 
proporţii. În jurul meu s-ar fi format un avatar de luptă 
magic şi aproape nimic n-ar fi fost în stare să mă învingă. 

Dar asta se întâmpla când eram pe deplin contopiţi cu 
zeii - în cazul meu, Horus, şi Isis în ceea ce-o priveşte pe 
Sadie. Renunţaserăm la genul acesta de putere pentru că 
pur şi simplu era prea periculos. Până când nu dobândeam 
un control mai bun al abilităţilor noastre, puteam înnebuni 
sau lua foc la propriu dacă zeii egipteni se întrupau în noi. 

Acum nu ne mai rămăsese decât un nivel limitat de 
magie. Din pricina asta, ne era mai greu să facem anumite 
lucruri - cum ar fi să supravieţuim când un monstru învia 
şi voia să ne ucidă. 

Grifonul a ieşit la lumină. Era de două ori mai mare 
decât un leu obişnuit, iar blana lui roş-aurie era acoperită 
cu praf de calcar. Avea coada plină de pene ţepoase care 
păreau dure şi ascuţite ca nişte pumnale. Cu o singură 
lovitură, a făcut fărâme lespedea de piatră din care ieşise. 
Aripile ţepoase i s-au ridicat pe spate. Când grifonul s-a 
pus în mişcare, aripile au început să bată atât de repede 
încât nu mai distingeai nimic, iar el zumzăia precum cea 
mai mare şi mai sinistră pasăre colibri din lume. 

Grifonul şi-a fixat privirea flămândă asupra lui Sadie. 
Mâna ei şi papirusul erau încă învăluite în flăcări, iar 
grifonul vedea asta ca pe o provocare. Auzisem destule 
tipete de şoim - chiar şi eu fusesem şoim de două, trei ori 
-, dar când chestia aia a deschis pliscul, a scos un țipăt 


20 


care a zguduit ferestrele şi mi-a zbârlit părul pe mine. 

— Sadie, am strigat eu, aruncă papirusul! 

— Poftim? Mi s-a lipit de mână! a protestat ea. lar eu am 
luat foc! Am mai spus asta? 

Limbile focului-fantomă cuprinseseră toate ferestrele şi 
artefactele. Papirusul părea să fi declanşat toate sursele de 
magie egipteană din cameră, şi eram convins că asta nu 
era de bine. Walt şi Jaz erau înlemniţi de groază. Nu-i 
puteam învinui. Era primul monstru adevărat cu care se 
întâlneau. 

Grifonul a făcut un pas spre soră-mea. 

Am stat lipiţi unul de celălalt şi am făcut singurul truc 
de magie pe care-l mai aveam la îndemână. Am coborât în 
Duat şi mi-am recuperat sabia - o sabie khopesh 
egipteană, cu o lamă curbată extrem de ascuţită. 

Sadie arăta caraghios cu mâna şi papirusul în flăcări, ca 
o Statuie a Libertăţii cuprinsă de un entuziasm excesiv, 
dar cu mâna liberă a reuşit să invoce principala ei armă de 
atac - un toiag de un metru şi jumătate, decorat cu 
hieroglife. 

Sadie m-a întrebat: 

— Ai vreo idee despre cum trebuie să te lupţi cu grifonii? 

— Te fereşti de părţile ascuţite? mi-am dat eu cu 
părerea. _ 

— Minunat. Îţi mulţumesc. 

— Walt! am strigat. Verifică ferestrele. Vezi dacă le poţi 
deschide. 

— Dar... dar sunt blestemate. 

— Aşa e, am spus. Şi dacă încercăm să ieşim prin sala de 
bal, grifonul o să ne mănânce până s-ajungem acolo. 

— O să verific ferestrele. 

— Jaz, am spus, ajută-l pe Walt! 

— Semnele acestea de pe sticlă, a murmurat Jaz. Eu... 
le-am mai văzut undeva... 

— Fă ce ai de făcut! am zis. 

Grifonul a atacat, cu aripile bâzâind ca nişte drujbe. 
Sadie şi-a aruncat toiagul, care s-a transformat într-un 
tigru şi s-a repezit la grifon cu ghearele scoase. 


21 


Grifonul n-a fost impresionat. A dat tigrul la o parte, 
apoi l-a atacat cu o viteză uimitoare, deschizându-şi ciocul 
incredibil de mult. HAP! Grifonul a înghiţit şi a râgâit. 
Tigrul dispăruse. 

— Era toiagul meu preferat! a strigat Sadie. 

Grifonul şi-a îndreptat privirea spre mine. 

Am strâns cu putere sabia în mână. Lama a început să 
strălucească. Mi-ar fi plăcut să aud în cap vocea lui Horus, 
care să-mi dea sfaturi. Când ai un zeu al războiului 
înăuntrul tău, ţi-e mai uşor să faci lucruri prostesc de 
curajoase. 

— Walt! am strigat. Cum merge cu fereastra? 

— Mă străduiesc, a răspuns el. 

— Sta... stai! a zis Jaz agitată. Sunt simbolurile lui 
Sekhmet. Walt, opreşte-te! 

Apoi s-au întâmplat o mulţime de lucruri deodată. Walt a 
deschis fereastra şi un val de foc alb a vuit pe deasupra lui, 
doborându-l. 

Jaz a fugit lângă el. Grifonul şi-a pierdut imediat 
interesul pentru mine. Ca orice adevărat prădător, şi-a 
concentrat atenţia asupra țintei aflate în mişcare - Jaz - şi 
s-a repezit la ea. 

L-am atacat. Dar în loc să-i zdrobească pe prietenii 
noştri, grifonul a trecut peste Walt şi Jaz şi s-a izbit de 
fereastră. Jaz l-a tras pe Walt deoparte în vreme ce 
grifonul s-a dezlănţuit, lovind şi muşcând din flăcările albe. 

Încerca să atace focul. Clămpănea în gol. S-a răsucit, 
dărâmând o vitrină cu shabti şi făcând fărâme cu coada un 
sarcofag. 

Nu sunt sigur ce m-a apucat, dar am tipat: 

— Opreşte-te! 

Grifonul a înlemnit. S-a întors spre mine, croncănind 
iritat. O perdea albă de foc s-a retras într-un colţ al 
camerei, ca într-un fel de regrupare. Apoi am observat că 
şi alte limbi de foc se strângeau laolaltă, formând nişte 
siluete ce păreau aproape umane. Una dintre ele s-a uitat 
direct la mine şi am simţit o aură malefică inconfundabilă. 

— Carter, ţine-l ocupat! 


22 


Se pare că Sadie nu observase siluetele de foc. Ea se 
uita tot la grifon şi a scos din buzunar o bucată de sfoară 
magică. 

— Dacă aş reuşi să mă apropii suficient... 

— Sadie, aşteaptă! 

Am încercat să procesez ce se întâmplă. Walt era căzut 
pe spate şi tremura. Avea în ochi o strălucire albă, de 
parcă ar fi fost cuprins de flăcări. Jaz a îngenuncheat lângă 
el, murmurând o vrajă vindecătoare. 

— RAAAAA! 

Grifonul a croncănit rugător de parcă ar fi cerut voie, de 
parcă mi-ar fi ascultat porunca de-a se opri, dar nu-i 
convenea. 

Siluetele incandescente au devenit tot mai strălucitoare, 
mai palpabile. Am numărat şapte siluete de foc, cărora li 
se formau încet mâini şi picioare. 

Șapte siluete. Jaz pomenise ceva despre simbolurile lui 
Sekhmet. M-a cuprins groaza când am înţeles ce blestem 
proteja muzeul. Eliberarea grifonului fusese un accident. 
Nu el era adevărata problemă. 

Sadie a aruncat sfoara. 

— Stai! am strigat, dar era prea târziu. 

Sfoara magică a şfichiuit în aer, transformându-se într-o 
frânghie în timp ce ataca grifonul. 

Grifonul a cârâit indignat şi s-a repezit la siluetele 
incandescente. Creaturile de foc s-au împrăştiat şi a 
izbucnit un război total. 

Grifonul zbura prin cameră, cu aripile zumzăind. 
Vitrinele s-au transformat în cioburi. S-au declanşat nişte 
alarme sinistre. I-am strigat grifonului să se oprească, dar 
de data asta n-a mai funcţionat. 

Cu coada ochiului am văzut cum Jaz se prăbuşeşte, 
probabil epuizată de vraja vindecătoare. 

— Sadie! am strigat. Ajut-o! 

Sadie a fugit lângă Jaz. Eu am urmărit grifonul. Probabil 
că arătam ca un caraghios cu pijamalele mele negre şi 
sabia strălucitoare, împiedicându-mă de artefacte distruse 
şi dând ordine unei feline-păsări colibri uriaşe. 


23 


Tocmai când credeam că mai rău de-atât nu se poate, 
vreo şase invitaţi au apărut de după colţ ca să vadă ce era 
cu toată gălăgia aceea. Le-au căzut feţele. O doamnă într-o 
rochie de culoarea piersicii a ţipat. 

Cele şapte creaturi albe de foc au intrat direct în grupul 
de invitaţi, care s-a prăbuşit instantaneu. Flăcările au 
continuat să înainteze, virând spre sala de bal. Grifonul a 
zburat după ele. 

I-am aruncat o privire lui Sadie, care îngenunchea lângă 
Jaz şi Walt. 

— Cum sunt? 

— Walt îşi revine, a spus ea, dar Jaz e inconştientă. 

— Urmează-mă când poţi. Cred că pot să controlez 
grifonul. 

— Carter, eşti nebun! Prietenii noştri sunt răniţi, iar eu 
am un papirus în flăcări lipit de mână. Fereastra e 
deschisă. Ajută-mă să-i scot pe Jaz şi pe Walt de-aici! 

Avea dreptate. Poate că era singura noastră şansă să ne 
salvăm prietenii. Însă acum ştiam ce erau cele şapte 
siluete de foc şi ştiam că, dacă nu mergeam după ele, o 
mulţime de oameni nevinovaţi aveau să fie răniţi. 

Am mormăit un blestem egiptean - o înjurătură, nu ceva 
magic - şi am fugit să mă alătur petrecerii. 

Sala de bal era cuprinsă de haos. Invitaţii alergau în 
toate părţile, ţipând şi dărâmând mese. Un tip în smoching 
căzuse peste tortul de nuntă şi se târa având agăţată de 
fund o decoraţiune de plastic reprezentând o mireasă şi un 
mire. Un muzician încerca să fugă cu un picior înfipt într-o 
tobă. 

Flăcările albe erau suficient de vizibile încât să le pot 
distinge formele - ceva între câine şi om, cu braţe lungi şi 
picioare strâmbe. Îşi făceau drum prin sala de bal 
strălucind ca un gaz incandescent, dând ocol stâlpilor care 
înconjurau ringul de dans. O flacără a trecut direct printr-o 
domnişoară de onoare. Femeia s-a prăbuşit la pământ, 
tremurând şi tuşind, cu ochii albi ca laptele. 

Şi mie îmi venea să mă ghemuiesc. Nu ştiam nicio vrajă 
care să combată chestiile alea, şi dacă vreuna dintre ele m- 


24 


ar fi atins... 

Dintr-odată, grifonul a apărut de nicăieri, urmat 
îndeaproape de sfoara lui Sadie, care încerca încă să-l 
lege. A hăpăit una dintre creaturile de foc şi a zburat mai 
departe. Pe nări i-au ieşit fuioare de fum, dar în rest n-a 
părut să păţească ceva după ce a înghiţit focul cel alb. 

— Hei! am strigat. 

Mi-am dat seama prea târziu c-am făcut o greşeală. 

Grifonul s-a întors spre mine, ceea ce l-a încetinit 
suficient de mult încât picioarele din spate să-i fie legate 
de sfoara lui Sadie. 

— CRAAAAAAA! 

Grifonul s-a prăbuşit peste o masă cu mâncare. Sfoara s- 
a alungit, înfăşurându-se în jurul monstrului, în vreme ce 
aripile lui, care fâlfăiau fulgerător, făceau arşice masa, 
podeaua, platourile cu sandviciuri, ca un fierăstrău electric 
scăpat de sub control. 

Invitaţii au început să părăsească sala de bal. Cei mai 
mulţi s-au îndreptat către lifturi, dar câteva zeci dintre ei 
erau inconştienţi sau tremurau spasmodic, cu ochii albi, 
strălucitori. Alţii erau prinşi sub mormane de moloz. 
Alarmele urlau, iar focurile albe - şase la număr de-acum - 
îşi făceau de cap. 

Am alergat spre grifon, care se rostogolea pe jos, 
încercând în zadar să rupă sfoara cu ciocul. 

— Linişteşte-te! am strigat. Lasă-mă să te ajut, prostule! 

— FRIIIIIC! 

Coada grifonului mi-a trecut razant pe deasupra 
creştetului, aproape decapitându-mă. 

Am inspirat adânc. Eram mai cu seamă un magician de 
luptă. Nu mă descurcasem niciodată cu vrăjile cu 
hieroglife, dar am îndreptat sabia spre monstru şi am zis: 

— Ha-tep. 

O hieroglifa verde - simbolul pentru „Linişteşte-te!“ - s-a 
aprins în aer, chiar în vârful sabiei mele: 


Grifonul a încetat să se mai zvârcolească. Zumzetul 
aripilor lui s-a domolit. Sala de bal încă răsuna de la ţipete 
şi haos, dar am încercat să-mi păstrez calmul când m-am 
apropiat de monstru. 

— Mă recunoşti, nu-i aşa? 

Am întins mâna şi deasupra palmei mele s-a mai aprins 
un simbol - un simbol pe care reuşeam mereu să-l invoc, 


Ochiul lui Horus: 
psi Ca RI 


— Eşti un animal sacru de-al lui Horus, nu-i aşa? De asta 
mă asculţi. 

Grifonul a clipit la vederea simbolului zeului războiului. 
Şi-a zburlit penele de pe gât şi a ţipat nemulţumit, foindu- 
se sub sfoara care i se strângea în jurul corpului. 

— Da, ştiu, am spus. Soră-mea e o ratată. Ai răbdare. O 
să te dezleg. 

Undeva în spatele meu, am auzit-o pe Sadie strigând: 

— Carter! 

M-am întors şi i-am văzut pe ea şi pe Walt îndreptându- 
se împleticit spre mine, ducând-o pe sus pe Jaz. Sadie încă 
imita Statuia Libertăţii, cu papirul aprins în mână. Walt se 
ținea pe picioare şi ochii nu-i mai străluceau, dar Jaz 
atârna de parcă ar fi avut oasele făcute din jeleu. 

S-au ferit de o limbă de foc şi de câţiva invitaţi scoşi din 
minţi şi au reuşit să traverseze cumva sala de bal. 

Walt s-a uitat la grifon. 

— Cum ai reuşit să-l linişteşti? 

— Grifonii sunt slujitorii lui Horus, am răspuns. Ei îi trag 
carul în luptă. Cred că şi-a dat seama de legătura mea cu 
zeul. 

Grifonul a cârâit nerăbdător şi a izbit cu coada, 
dărâmând o coloană de piatră. 

— Nu e prea calm, a observat Sadie. 

S-a uitat în sus la cupola de sticlă, care era la 
doisprezece metri înălţime, unde silueta micuță a lui Khufu 
ne făcea agitată cu mâna. 

— Trebuie s-o scoatem pe Jaz de-aici, acum, a spus ea. 


26 


— Sunt bine..., a mormăit Jaz. 

— Nu, nu eşti, a spus Walt. Carter, a scos spiritul acela 
din mine, dar asta era s-o ucidă. E un fel de demon al 
bolii... 

— Un bau, am spus eu. Un spirit malefic. Sunt şapte 
creaturi şi se numesc... 

— Săgeţile lui Sekhmet, a zis Jaz, confirmându-mi 
temerile. Sunt spirite ale ciumei, născute din zeiţă. Nu le 
pot opri. 

— Te poţi odihni, a spus Sadie. 

— Bun, am zis eu. Sadie, desfă sfoara de pe grifon şi... 

— N-avem vreme, a spus Jaz. 

Spiritele bau deveneau tot mai mari şi mai strălucitoare. 
Şi alţi invitaţi s-au prăbuşit când spiritele s-au năpustit 
prin cameră făcându-și de cap. 

— Vor muri dacă nu le opresc pe bau, a reluat Jaz. Pot să 
canalizez puterea lui Sekhmet şi să le oblig să se întoarcă 
în Duat. Pentru asta m-am antrenat. 

Am ezitat. Jaz nu mai încercase o vrajă atât de mare. 
Deja era slăbită după ce-l vindecase pe Walt. Dar pentru 
asta se antrenase. Poate părea ciudat că vindecătorii 
studiau metodele lui Sekhmet, dar pentru că Sekhmet era 
zeiţa distrugerii, ciumei şi foametei, era logic ca 
vindecătorii să înveţe cum să-i controleze ostaşii - inclusiv 
spiritele bau. 

În plus, chiar dacă eliberam grifonul, nu eram sută la 
sută sigur că-l puteam controla. Era posibil să se agite şi 
să ne înghită pe noi în locul spiritelor. 

De-afară se auzeau din ce în ce mai tare sirenele 
maşinilor de poliţie. Eram în criză de timp. 

— N-avem de ales, a insistat Jaz. 

Şi-a scos bagheta şi apoi - spre marea surpriză a surorii 
mele - l-a sărutat pe Walt pe obraz. 

— Totul va fi bine, Walt. Nu renunţa. 

Jaz a mai scos ceva din geanta ei de magician - o 
figurină de ceară, pe care i-a pus-o în mână surorii mele. 

— În curând vei avea nevoie de ea, Sadie. Îmi pare rău 
că nu-ţi pot fi de mai mare ajutor. Când va veni momentul, 


27 


vei ştii ce ai de făcut. 

Nu cred c-am mai văzut-o vreodată pe Sadie în pană de 
cuvinte. 

Jaz a fugit până în mijlocul sălii de bal şi a atins podeaua 
cu bagheta, desenând un cerc de protecţie în jurul ei. A 
scos din geantă o mică statuetă reprezentând-o pe 
Sekhmet, zeiţa ei protectoare, şi a ridicat-o în aer. 

A început să rostească o incantaţie. În jurul ei a apărut o 
lumină roşie, strălucitoare. Din cerc au ieşit nişte firişoare 
de energie care au umplut camera ca ramurile unui copac. 
Firişoarele au început să se învârtă, încet la început, apoi 
din ce în ce mai repede, până ce curentul magic a atras 
spiritele bau, forţându-le să zboare în aceeaşi direcţie, 
ducându-le spre mijlocul încăperii. Spiritele urlau şi 
încercau să se opună vrăjii. Jaz s-a clătinat, dar şi-a 
continuat incantaţia cu faţa plină de sudoare. 

— N-o putem ajuta? l-am întrebat pe Walt. 

— RAAAAAAA! a tipat grifonul, vrând probabil să spună 
„Aloooo! Sunt tot aici!“ 

Sirenele păreau să se afle chiar lângă clădire. La capătul 
coridorului, lângă lifturi, cineva urla într-un megafon, 
ordonându-le ultimilor invitaţi să părăsească muzeul - de 
parcă mai aveau nevoie de vreun îndemn. Poliţia sosise şi, 
dacă ne-ar fi arestat, ne-ar fi fost greu să dăm explicaţii. 

— Sadie, am spus, pregăteşte-te să înlături vraja cu care 
l-ai legat pe grifon. Walt, mai ai amuleta pentru barcă? 

— Amu...? Da. Dar aici nu e strop de apă. 

— Invocă barca aia odată! 

Am scotocit prin buzunare şi mi-am găsit sfoara magică. 
Am rostit o vrajă şi m-am trezit în mână cu o sfoară de şase 
metri. La mijloc i-am făcut un nod lejer, ca la o cravată 
uriaşă, şi m-am apropiat cu grijă de grifon. 

— O să-ţi pun asta în jurul gâtului, i-am spus. Nu te 
speria. 

— FRIIIIIC! a răspuns grifonul. 

M-am apropiat, conştient de cât de rapid m-ar fi putut 
apuca cu ciocul dacă ar fi vrut, dar am reuşit să-i pun 
sfoara în jurul gâtului. 


28 


Apoi, ceva nu a mers cum trebuie. Timpul a încetinit. 
Firişoarele roşii produse de vraja lui Jaz au început să se 
mişte anevoios, de parcă aerul s-ar fi transformat în sirop. 
Ţipetele şi sirenele s-au estompat, ca un vuiet îndepărtat. 

„N-o să reuşeşti“, a sâsâit o voce. 

M-am întors şi m-am trezit fată în fată cu un bau. 

Plutea în aer, la câţiva centimetri distanţă, cu trăsăturile 
sale incandescente, albe, aproape perfect conturate. Părea 
să zâmbească, şi aş fi putut jura că-i mai văzusem faţa 
undeva. 

„Haosul e prea puternic, băiete“, a spus el. „Lumea se 
învârte şi tu n-ai niciun control asupra ei. Nu mai încerca!“ 
— Taci... am murmurat, cu inima bătându-mi puternic. 

„N-o vei găsi niciodată“, m-a tachinat spiritul. „Doarme 
la Nisipurile Roşii, dar acolo va pieri dacă nu renunţi la 
căutarea ta zadarnică.“ 

Parcă mi s-ar fi căţărat o tarantulă pe spate. Spiritul 
vorbea despre Zia Rashid - adevărata Zia, pe care o 
căutam încă de la Crăciun. 

— Nu, am spus. Eşti un demon, un mincinos. 

„Ştii că nu-i aşa, băiete. Noi doi ne-am mai întâlnit.“ 

— Taci! 

Am invocat Ochiul lui Horus şi spiritul a scos un sâsâit. 
Timpul a început să curgă mai repede. Firişoarele roşii 
create de vraja lui Jaz s-au înfăşurat în jurul spiritului bau 
şi l-au tras ţipând în vârtej. 

Nimeni n-a părut să bage de seamă ce se întâmplase. 

Sadie se apăra, pocnind cu papirusul ei în flăcări 
spiritele bau care se apropiau prea tare. Walt a pus jos 
amuleta pentru barcă şi a rostit porunca. In câteva 
secunde, la fel ca jucăriile acelea ciudate care se umflă în 
apă, amuleta s-a transformat într-o barcă egipteană în 
mărime naturală, din trestie, care stătea peste ceea ce mai 
rămăsese din masa de nuntă. 

Cu mâinile tremurânde, am apucat cele două capete ale 
noii cravate a grifonului. Am legat un capăt de prora 
bărcii, iar pe celălalt de pupa. 

— Carter, uite! a strigat Sadie. 


29 


M-am întors la timp pentru a vedea o explozie de lumină 
roşie, orbitoare. Vârtejul s-a dezintegrat, absorbind toate 
cele şase spirite bau în cercul lui Jaz. Lumina s-a stins. Jaz 
a leşinat, iar bagheta şi statueta lui Sekhmet s-au 
transformat în praf în mâinile ei. 

Am alergat la ea. Din haine îi ieşeau aburi. Nu mi-am dat 
seama dacă respira sau nu. 

— Urc-o în barcă! am spus. Trebuie să plecăm de-aici. 

Am auzit un mormăit slab venind de foarte sus. Khufu 
deschisese cupola. Dădea disperat din mâini în timp ce 
deasupra lui cerul era măturat de luminile proiectoarelor. 
Probabil că muzeul era înconjurat de echipaje de 
intervenţie. 

În sala de bal, invitaţii răniţi începeau să-şi recapete 
cunoştinţa. Jaz îi salvase, dar cu ce preţ? Am dus-o la barcă 
şi ne-am suit la bord. 

— Ţineţi-vă bine! i-am avertizat. Nu e echilibrată. Dacă 
se răstoarnă... 

— Hei! 

O voce groasă de bărbat a răsunat în spatele nostru. 

— Ce vreţi să... Hei! Opriţi-vă! 

— Sadie, sfoara, acum! am spus eu. 

Ea a pocnit din degete şi sfoara cu care era legat 
grifonul a dispărut. 

— DĂ-I DRUMUL! am strigat. SUS CU TINE! 

— FRIIIIIC! 

Grifonul a început să dea repede din aripi. Ne-am ridicat 
în aer cu barca ce se clătina nebuneşte şi ne-am repezit 
direct spre cupola deschisă. Grifonul nu părea deranjat de 
greutatea în plus. A urcat atât de repede, încât Khufu a 
trebuit să facă un salt prin aer ca să urce la bord. L-am 
tras în barcă şi ne-am prins bine, încercând să nu ne 
răsturnăm. 

— Agh! a protestat Khufu. 

— Da, i-am dat dreptate. Halal treabă uşoară! 

Dar făceam parte din familia Kane. Asta fusese cea mai 
uşoară zi din multele care aveau să urmeze. 

Grifonul nostru ştia în ce direcţie trebuie să meargă. A 


30 


scos un țipăt triumfător şi s-a înălţat în noaptea rece şi 
ploioasă. In vreme ce zburam spre casă, papirusul lui 
Sadie ardea cu şi mai multă putere. Când m-am uitat în 
jos, focuri albe fantomatice dansau pe fiecare acoperiş din 
Brooklyn. 

Am început să mă întreb ce anume furasem - dacă 
obiectul era cel care ne trebuia sau nu avea decât să ne 
înrăutăţească situaţia. Oricum, aveam senzaţia că ne 
forţasem prea mult norocul. 


31 


3.Un vânzător de îngheţată ne vrea 


moartea 


SADIE 


E ciudat cât de uşor poţi să uiţi că ai o mână în flăcări. 

O, îmi pare rău. Aici Sadie. Doar n-ai crezut c-o să-l las 
pe fratele meu să pălăvrăgească la nesfârşit, nu-i aşa? Te 
rog, nimeni nu merită un blestem atât de groaznic. 

Am ajuns înapoi la Casa din Brooklyn, şi toată lumea a 
dat năvală pe mine pentru că aveam mâna lipită de un 
papirus în flăcări. 

— Sunt bine! le-am spus. Aveţi grijă de Jaz! 

Sincer, îmi place să mi se acorde atenţie din când în 
când, dar nu eu eram cel mai interesant lucru din partea 
aceea de lume. Aterizasem pe acoperişul conacului, care în 
sine e o ciudăţenie - un cub de calcar şi oţel cu cinci etaje, 
ceva între un templu egiptean şi un muzeu de artă, cocoţat 
în vârful unui depozit abandonat de pe malul apei, în 
Brooklyn. Asta ca să nu mai spun că acest conac e încărcat 
de energie şi muritorii obişnuiţi nu-l pot vedea. 

Sub noi, întreg Brooklynul era cuprins de flăcări. 
Enervantul meu papirus magic trasase o dâră lată de 
flăcări fantomatice peste oraş în timpul zborului de la 
muzeu. De fapt, nimic nu ardea, iar flăcările nu erau 
fierbinţi; însă stârniserăm totuşi ceva panică. Sirenele 
urlau. Oamenii se îngrămădiseră pe străzi, holbându-se la 
acoperişurile aprinse. Elicoptere survolau cu proiectoarele 
aprinse. 

De parcă totul nu era suficient de interesant, fratele meu 
se dondănea cu un grifon, încercând să dezlege o barcă de 
pescuit din jurul gâtului său şi să împiedice ca fiara să ne 
mănânce învăţăceii. 

32 


Şi mai era Jaz, care ne îngrijora cel mai tare. 
Stabiliserăm că încă respira, însă părea să fie într-un soi 
de comă. Când i-am ridicat pleoapele, ochii aveau o 
strălucire albă - sigur nu era semn bun. 

În timpul călătoriei cu barca, Khufu încercase câteva din 
trucurile lui magice de babuin - o mângâiase pe frunte, 
scosese sunete grosolane şi încercase să-i bage nişte 
jeleuri în gură. Sunt convinsă că el credea c-o ajută, dar 
starea ei nu se ameliorase deloc. 

Acum, Walt se ocupa de ea. A ridicat-o uşurel şi a 
aşezat-o pe o targă, a acoperit-o cu pături, mângâind-o pe 
cap, în vreme ce toţi ceilalţi învăţăcei se adunau în jurul 
nostru. lar asta era în regulă. Absolut în regulă. 

Nu-mi păsa chiar deloc cât de frumos era chipul lui în 
lumina lunii sau cât de musculoase îi erau braţele în tricoul 
fără mâneci sau că se ţinuse de mână cu Jaz sau... 

Scuze. Am uitat despre ce vorbeam. 

Am aterizat pe celălalt colţ al acoperişului, simţindu-mă 
complet frântă. Aveam mâncărimi în mâna dreaptă după ce 
ţinusem în ea papirusul. Flăcările magice îmi gâdilau 
degetele. 

Am cotrobăit în buzunarul din stânga şi am scos figurina 
de ceară pe care mi-o dăduse Jaz. Era una dintre statuetele 
ei vindecătoare, folosite pentru a îndepărta boli sau 
blesteme. În general, figurinele de ceară nu seamănă cu 
cineva anume, dar în cazul acesteia Jaz lucrase mai 
temeinic. Era clar că menirea ei era să vindece o anumită 
persoană, ceea ce însemna că avea mai multă putere şi era 
păstrată pentru o situaţie cu adevărat critică. Am 
recunoscut părul creţ al figurinei, trăsăturile chipului, 
sabia pe care o ţinea în mâini. Jaz îi scrisese până şi 
numele pe piept, cu hieroglife: CARTER. 

„În curând vei avea nevoie de ea“, îmi spusese. 

Din câte ştiam, Jaz n-avea darul ghicitului. Nu putea 
prezice viitorul. Deci, ce voise să spună? De unde era să 
ştiu când să folosesc figurina? Uitându-mă la acest Carter 
în miniatură, aveam sentimentul sinistru că viaţa lui stă în 
mâinile mele. 


33 


— Eşti bine? am auzit o voce de femeie. 

Am ascuns repede figurina. 

Vechea mea prietenă, Bast, mă veghea. Cu zâmbetul ei 
abia schiţat şi ochii galbeni sclipitori, era fie îngrijorată, fie 
amuzată. E greu de spus, în cazul unei zeiţe-pisică. Părul 
negru îi era dat pe spate şi prins în coadă. Purta costumul 
ei mulat obişnuit, cu imprimeu de leopard, de parcă se 
pregătea să execute o săritură peste cap. Ştiu şi eu, poate 
chiar asta urma să facă. Cum spuneam, nu ştii niciodată 
ce-i cu pisicile astea. 

— Sunt bine, am minţit-o. Doar că... 

Am fluturat neputincioasă din mâna în flăcări. 

— Hmm... 

Papirusul părea s-o neliniştească pe Bast. 

— Să văd ce pot face. 

A îngenuncheat lângă mine şi a început să rostească o 
incantaţie. 

M-am gândit ce ciudat era că fostul meu animal de 
companie făcea vrăji pentru mine. Ani de zile, Bast se 
prefăcuse că este pisica mea, Brioşă. Nici măcar nu-mi 
dădusem seama că noaptea dorm cu o zeiţă pe pernă. 
Apoi, după ce tata eliberase o mulţime de zei la British 
Museum, Bast se dăduse în vileag. 

Veghease asupra mea vreme de şase ani, ne-a spus ea, 
din momentul în care părinţii noştri o eliberaseră dintr-o 
celulă din Duat, unde fusese trimisă să lupte pe vecie cu 
şarpele Apophis, o creatură a haosului. 

E o poveste lungă, dar mama a prevăzut că Apophis va 
scăpa în cele din urmă din închisoare, ceea ce echivala, 
practic, cu Apocalipsa. Dacă ar fi continuat să lupte 
singură cu el, Bast ar fi fost distrusă. Însă mama credea că, 
odată eliberată, Bast putea juca un rol important în 
viitoarea luptă cu Haosul. Aşa că părinţii mei au eliberat-o 
pe Bast înainte ca Apophis s-o învingă. Mama murise în 
timp ce deschisese şi închisese rapid închisoarea lui 
Apophis; aşa că era firesc ca Bast să se simtă datoare faţă 
de părinţii noştri. Bast devenise paznicul meu. 

Acum, ea era şi însoţitoarea, tovarăşa de călătorie şi, 


34 


uneori, bucătarul nostru personal (sugestie: dacă îţi oferă 
Friskies du jour, refuză). 

Dar mie îmi lipsea Brioşă. Uneori trebuia să mă abtin s-o 
scarpin pe Bast după urechi şi să-i dau gustări crocante, 
deşi mă bucuram că nu mai încerca să doarmă pe perna 
mea noaptea. Ar fi fost destul de ciudat. 

A terminat incantaţia, iar flăcările care învăluiau 
papirusul s-au stins. Mâna mi s-a descleştat, iar papirusul 
mi-a căzut în poală. 

— Dumnezeule, mulţumesc! am spus. 

— Sunt zeiţă, m-a corectat Bast. Cu plăcere. Nu putem 
permite ca puterea lui Ra să dea foc oraşului, nu-i aşa? 

M-am uitat peste oraş. Incendiile dispăruseră. Orizonul 
Brooklynului revenise la normal, cu excepţia luminilor de 
urgenţă şi a mulțimilor de muritori care ţipau pe străzi. 
Dacă mă gândesc bine, cred că asta era destul de normal. 

— Puterea lui Ra? am întrebat-o. Am crezut că papirusul 
era un indiciu. E chiar Cartea lui Ra? 

Coada lui Bast s-a înfoiat, aşa cum se întâmpla când era 
agitată. Îmi dădusem seama că-şi lega părul în coadă ca să 
nu i se ridice în cap asemenea unui arici de mare de 
fiecare dată când se speria. 

— Papirusul este... o parte a cărţii, a spus ea. Şi te-am 
avertizat. Puterea lui Ra e aproape imposibil de controlat. 
Dacă insişti să-l trezeşti, s-ar putea ca următoarele 
incendii să nu mai fie atât de inofensive. 

— Dar nu e faraonul tău? am întrebat. Nu vrei să se 
trezească? 

A pus capul în pământ. Mi-am dat seama ce întrebare 
prostească pusesem. Ra era domnul şi stăpânul lui Bast. 
Cu mii de ani în urmă, o alesese pe ea să-i fie însoţitoare. 
Dar tot el fusese cel care o trimisese în închisoare ca să-l 
ţină ocupat pe veşnicie pe duşmanul său de moarte, 
Apophis, pentru ca Ra să se poată retrage cu conştiinţa 
împăcată. Destul de egoist din partea lui, dacă mă întrebi 
pe mine. 

Mulțumită părinţilor mei, Bast scăpase din închisoare; 
dar asta însemna şi că-şi abandonase misiunea de a lupta 


35 


cu Apophis. Nici nu mă mir că nu era prea dornică să-şi 
întâlnească fostul şef. 

— Mai bine vorbim mâine-dimineaţă, a spus Bast. Ai 
nevoie de odihnă, iar papirusul trebuie desfăcut la lumina 
zilei, când puterea lui Ra e mai uşor de controlat. 

M-am uitat în poală. Papirusul încă fumega. 

— Mai uşor de controlat... în sensul că n-o să-mi dea foc? 

— Acum îl poţi atinge în siguranţă, m-a asigurat Bast. 
După ce a fost ţinut în beznă timp de câteva milenii, e pur 
şi simplu foarte sensibil şi reacţionează la orice fel de 
energie - magică, electrică, emoţională. Am redus nivelul 
de sensibilitate ca să nu ia foc din nou. 

Am luat papirusul. Din fericire, Bast avea dreptate. Nu 
mi s-a lipit de mână şi nici n-a dat foc la oraş. 

Bast m-a ajutat să mă ridic în picioare. 

— Trage un pui de somn. O să-i spun lui Carter că eşti 
bine. În plus... 

A zâmbit. 

— Mâine e o zi mare. 

„Aşa e“, m-am gândit eu tristă. „Cineva îşi aminteşte, iar 
acel cineva este pisica mea.“ 

M-am uitat la fratele meu care încă se chinuia să 
controleze grifonul. Acesta ţinea în cioc şireturile lui 
Carter şi nu părea dispus să le dea drumul. 

Cei mai mulţi dintre cei douăzeci de învăţăcei stăteau în 
jurul lui Jaz, încercând s-o trezească. Walt nu plecase de la 
căpătâiul ei. Mi-a aruncat o privire scurtă, neliniştită, apoi 
şi-a îndreptat din nou atenţia spre Jaz. 

— Poate că ai dreptate, am mormăit, adresându-mă lui 
Bast. Nu e nevoie de mine aici. 


Camera mea era un loc minunat în care să stau 
bosumflată. În ultimii şase ani locuisem într-o mansardă, în 
apartamentul lui mamaie şi tataie din Londra, şi cu toate 
că îmi era dor de fosta mea viaţă, de prietenele mele Liz şi 
Emma, şi de aproape tot ce ţinea de Anglia, nu puteam 
nega că noua mea cameră din Brooklyn era mult mai şic. 

Aveam propriul meu balcon, cu vedere spre East River. 


36 


Un pat enorm şi confortabil, propria mea baie şi un 
dressing cu nenumărate ţinute noi care apăreau ca prin 
magie şi se curăţau singure când era cazul. În comodă era 
încorporat un frigider cu băutura mea preferată, Ribena, 
importată din Marea Britanie, şi bomboane de ciocolată 
(mă rog, o fată trebuie să se respecte). Sistemul audio era 
de ultimă generaţie şi pereţii fuseseră izolaţi fonic cu 
ajutorul magiei ca să pot asculta muzică cât voiam eu de 
tare fără să-l deranjez pe încuiatul de frate-meu, care 
stătea în camera de alături. Pe dulap se găsea singurul 
lucru pe care-l adusesem din camera mea de la Londra: un 
casetofon uzat pe care mi-l dăruiseră bunicii cu mult timp 
în urmă. Era demodat, ştiu, dar îl păstram din motive 
sentimentale. La urma urmei, Carter şi cu mine 
înregistraserăm cu el aventurile de la Piramida Roşie. 

Mi-am scos iPod-ul şi am căutat prin playlist. Am ales un 
album marcat cu eticheta TRIST, pentru că aşa mă 
simţeam. 

Adele, 19. Dumnezeule, nu mai ascultasem albumul 
acesta din... 

Pe neaşteptate, am început să plâng. Ascultasem 
albumul în ajunul Crăciunului, când tata şi Carter veniseră 
după mine ca să mergem în vizită la British Museum - 
seara în care vieţile noastre se schimbaseră pentru 
totdeauna. 

Adele cânta de parcă-şi dădea sufletul. A vorbit despre 
băiatul care-i plăcea, întrebându-se ce ar trebuie să facă 
pentru ca el într-adevăr s-o iubească. O înţelegeam. Dar 
Crăciunul trecut, cântecul acesta mă făcuse să mă gândesc 
şi la familia mea: la mama, care murise pe când eu eram 
încă mică, la tata şi la Carter, care călătoriseră prin toată 
lumea împreună, lăsându-mă la Londra cu bunicii, şi care 
nu păreau să mă vrea în vieților lor. 

Ştiam, bineînţeles, că lucrurile erau mult mai complicate 
de-atât. Avusese loc o luptă acerbă pentru custodie, care 
implicase avocaţi şi atacuri cu o spatulă, iar tata dorise să 
ne ţină despărțiți pe mine şi pe Carter ca să nu ne stârnim 
unul altuia magia până când aveam să fim destul de mari 


37 


să ne putem controla puterea. Şi da, de atunci 
deveniserăm mai apropiaţi. Tata revenise în viaţa mea într- 
o măsură mai mare, chiar dacă acum era zeul Lumii 
Subpământene. lar în ceea ce-o priveşte pe mama... ei 
bine, i-am cunoscut fantoma. Conta şi asta. 

Şi totuşi, muzica m-a făcut să simt toată furia şi durerea 
pe care le simţisem de Crăciun. Se pare că nu mă 
eliberasem complet de ele, aşa cum îmi închipuisem. 

Am stat cu degetul deasupra semnului de repede- 
înainte, dar am decis să las melodia să curgă. Mi-am 
aruncat lucrurile în măsuţa de toaletă - sulul de papirus, 
pe micul Carter din ceară, geanta magică, bagheta. Am 
căutat toiagul, dar mi-am amintit că nu-l mai aveam. Il 
mâncase grifonul. 

— Pasăre proastă..., am mormăit. 

Am început să mă schimb pentru culcare. Umplusem uşa 
dulapului cu fotografii, majoritatea cu mine şi prietenele 
mele, de anul trecut, de la şcoală. Era una cu mine, Liz şi 
Emma în care făceam feţe într-o cabină foto din Piccadilly. 
Arătam atât de tinere şi de caraghioase! 

Nu-mi venea să cred că mâine era posibil să le întâlnesc 
pentru prima oară în luni de zile. Mamaie şi tataie mă 
invitaseră pe la ei şi plănuiam să ies doar cu prietenele 
mele - cel puţin asta intenționasem înainte ca fratele meu 
să pomenească de cele „cinci zile pe care le aveam la 
dispoziţie ca să salvăm lumea“. Acum, cine ştia ce se putea 
întâmpla? 

Pe uşa dulapului erau doar două poze în care nu apăreau 
Liz şi Emma. Într-una eram eu cu Carter şi unchiul Amos, 
în ziua în care Amos plecase în Egipt în... cum se numeşte 
când cineva pleacă să se refacă după ce a fost posedat de 
un zeu malefic? Mă gândesc că nu e concediu. 

Ultima imagine era o pictură reprezentându-l pe Anubis. 
Poate că-l ştii: tipul cu cap de şacal, zeul înmormântărilor, 
al morţii şi aşa mai departe. Apare peste tot în arta 
egipteană - conducând sufletele celor morţi spre Sala 
Judecăţii, îngenunchind în faţa balanței cosmice, punând o 
inimă pe un taler şi pana adevărului pe celălalt. 


38 


Oare de ce aveam o imagine cu el? 

[Bine, Carter. O să recunosc, numai să taci odată.] 

Eram puţin îndrăgostită de Anubis. Ştiu cât pare de 
ridicol ca o fată modernă să fie vrăjită de un băiat în vârstă 
de cinci mii de ani cu cap de câine, dar eu nu asta vedeam 
când mă uitam la imagine. Mi-am amintit când Anubis 
apăruse în New Orleans şi ne întâlniserăm faţă în faţă - un 
băiat de vreo şaisprezece ani, îmbrăcat într-o haină de 
piele neagră şi blugi, cu părul negru ciufulit şi nişte ochi 
superbi, trişti, de culoarea ciocolatei. Nu arăta deloc ca un 
băiat cu cap de câine. 

E tot ridicol, ştiu. El era zeu. Nu aveam absolut nimic în 
comun. Nu mai primisem nicio veste de la el după 
aventura de la Piramida Roşie, şi asta n-ar fi trebuit să mă 
mire. Deşi la vremea respectivă părea interesat de mine şi 
e posibil să-mi fi şi dat de înţeles asta... Nu, cu siguranţă 
că doar îmi închipuisem aşa ceva. 

În ultimele şapte săptămâni, de când Walt Stone sosise 
în Casa din Brooklyn, am crezut că poate voi fi în stare să-l 
uit pe Anubis. Desigur, Walt era învăţăcelul meu, iar eu nu 
trebuia să-l privesc ca pe un posibil iubit, dar fusesem 
destul de convinsă că între noi era ceva încă din primul 
moment în care ne-am văzut. Însă acum Walt părea să bată 
în retragere. Se purta atât de secretos, avea mereu cu un 
aer vinovat şi discuta cu Jaz... 

Viaţa mea era o porcărie. 

M-am îmbrăcat în hainele de culcare în timp ce Adele 
încă mai cânta. Oare toate cântecele ei vorbeau despre 
faptul că nu era băgată în seamă de băieţi? Deodată, 
chestia asta mi s-a părut destul de enervantă. 

Am oprit muzica şi m-am aruncat în pat. 

Din păcate, seara mea a devenit şi mai urâtă de cum am 
adormit. 


La Casa din Brooklyn, dormeam protejaţi de tot felul de 
vrăji magice care să ne ferească de visele urâte, de 
spiritele ce voiau să ne invadeze şi de nevoia, pe care 
sufletele noastre o simțeau uneori, de-a porni la drum. 


39 


Aveam chiar şi o pernă magică ce făcea ca sufletul, sau ba- 
ul, dacă vrei s-o dăm pe egipteană, să rămână legat de 
trup. 

Însă sistemul nu e infailibil. Adesea, simt cum mă sâcâie 
o forţă exterioară, încercând să mă facă atentă. 

Alteori, sufletul îmi dă de veste dacă trebuie să ajungă în 
altă parte, dacă are ceva importat să-mi arate. 

Am avut o astfel de senzaţie imediat după ce-am 
adormit. E ca atunci când te sună cineva, iar creierul te 
lasă să alegi dacă răspunzi sau nu. Adesea e mai bine să 
nu răspunzi, mai ales când creierul îţi spune că eşti sunat 
de pe un număr necunoscut. 

Uneori aceste apeluri sunt importante. Şi mâine era ziua 
mea. Poate că tata şi mama voiau să vorbească cu mine din 
Lumea Subpământeană. Mi i-am imaginat în Sala Judecăţii, 
tata stând pe tron, întruchipându-l pe Osiris, zeul cu pielea 
albastră, iar mama purtând  veştmintele ei albe 
fantomatice. Ar fi putut să aibă coifuri de hârtie şi să cânte 
„La mulţi ani“, în timp ce Ammit Devoratoarea, monstrul 
lor de companie extrem de micuţ, ţopăia peste tot şi lătra. 

Sau poate, doar poate, mă căuta Anubis. 

„Salut, ăăă... m-am gândit că poate ai vrea să mergem la 
o înmormântare sau aşa ceva.“ 

Mă rog... era posibil. 

Aşa c-am acceptat apelul. Mi-am lăsat spiritul să meargă 
oriunde voia, şi ba-ul meu s-a ridicat deasupra corpului. 

Dacă nu ţi-ai lăsat niciodată ba-ul să călătorească, nici 
nu-ţi recomand - asta dacă nu vrei să te transformi într-un 
pui fantomatic care pluteşte fără niciun control printre 
curenţii din Duat. 

De obicei, ba-ul este invizibil pentru ceilalţi, ceea ce e 
bine, de vreme ce ia forma unei păsări uriaşe care are 
capul tău. Odată, reuşisem să dau o formă mai puţin 
jenantă ba-ului meu, dar de când Isis plecase din mintea 
mea, nu mai puteam face asta. Acum, când m-am înălţat, 
aveam înfăţişarea standard de pui. 

Uşile balconului s-au deschis. O adiere magică m-a 
purtat în noapte. Luminile New Yorkului s-au estompat şi 


40 


au dispărut, iar eu m-am trezit într-o încăpere cunoscută 
mie din Lumea Subpământeană: Sala Epocilor din cartierul 
general al Casei Vieţii aflat sub Cairo. 

Sala era atât de lungă, că ar fi putut găzdui un maraton. 
În mijloc se afla un covor albastru, care sclipea ca un râu. 
Între coloanele de pe fiecare parte licăreau perdele de 
lumină cu imagini holografice din îndelungata istorie a 
Egiptului. Lumina îşi schimba culoarea pentru a reda 
diferite epoci, de la un alb strălucitor pentru Epoca Zeilor 
până la un roşu aprins pentru timpurile moderne. 

Tavanul era chiar mai înalt decât cel al sălii de bal din 
Muzeul Brooklyn, spaţiul generos fiind luminat de sfere 
strălucitoare de energie şi de hieroglife plutitoare. Arăta 
ca şi cum cineva ar fi detonat acolo câteva kilograme de 
cereale pentru copii în condiţii de gravitație zero, toate 
dulciurile colorate plutind şi ciocnindu-se cu încetinitorul. 

Am zburat spre capătul încăperii, chiar deasupra 
podiumului pe care se afla tronul faraonului. Era un tron 
onorific, neocupat de la căderea Egiptului, dar pe treapta 
de jos stătea Lictorul-Şef, comandantul Primei Nome, 
conducătorul Casei Vieţii şi magicianul de care-mi plăcea 
cel mai puţin: Michel Desjardins. 

Nu-l mai văzusem pe francezul cel fermecător de la 
atacul asupra Piramidei Roşii, şi m-am mirat cât de mult 
îmbătrânise. Devenise Lictor-Șef în urmă cu doar câteva 
luni, dar părul lui negru, lucios şi barba despicată erau 
acum încărunţite. Se sprijinea obosit în toiag, de parcă 
mantia de Lictor-Şef, din leopard, pe care o purta pe 
umeri, ar fi fost grea ca plumbul. 

N-aş putea spune că-mi era milă de el. Nu ne 
despărţiserăm prieteni. Ne uniserăm forţele (mai mult sau 
mai puţin) pentru a-l învinge pe zeul Set, dar el încă ne 
credea nişte magicieni escroci şi periculoşi. Ne avertizase 
că dacă vom continua să studiem calea zeilor (ceea ce-am 
şi făcut), data viitoare când ne vom întâlni ne va distruge. 
Asta nu ne-a prea îndemnat să-l invităm la un ceai. 

Avea faţa suptă, dar ochii încă îi sclipeau cu răutate. S-a 
uitat la imaginile de un roşu aprins din perdelele de lumină 


41 


de parcă aştepta să apară ceva. 

— Est-il allé? a întrebat el, ceea ce în franceza mea de 
nivel de şcoală primară însemna fie „A plecat?“, fie „Ai 
reparat insula?“ 

Bine... probabil că era prima variantă. 

Pentru o clipă, m-am temut că vorbea cu mine. Apoi, din 
spatele tronului s-a auzit o voce răguşită: 

— Da, Stăpâne. 

Din întuneric a apărut un bărbat. Era îmbrăcat complet 
în alb - costum, eşarfă, până şi ochelarii de soare 
reflectorizanţi erau albi. Primul meu gând a fost: 

„Dumnezeule, e un vânzător de îngheţată malefic!“ 

Avea un zâmbet plăcut şi o faţa dolofană încadrată de un 
păr cenuşiu ondulat. Mi s-a părut că e inofensiv, chiar 
prietenos, până când şi-a dat jos ochelarii. 

Avea ochii distruși. 

Trebuie să recunosc că sunt sensibilă când vine vorba de 
ochi. Dacă văd o filmare cu o operaţie la ochi, o tulesc din 
cameră. Chiar şi ideea de lentile de contact mă înfioară. 

Dar bărbatul în alb avea nişte ochi care arătau de parcă 
ar fi fost stropiţi cu acid şi apoi zgâriaţi în mod repetat de 
nişte pisici. Avea pleoapele pline de cicatrice care nu se 
vindecaseră cum trebuie şi sprâncenele arse, cu goluri 
mari. Pielea de deasupra pomeţilor îi era brăzdată de dâre 
roşii, iar ochii lui erau o combinaţie oribilă de roşu aprins 
şi alb lăptos, încât nu cred că putea vedea ceva. 

A tras aer în piept, şuierând atât de tare încât m-a durut 
pieptul pe mine. Pe cămaşă îi strălucea un pandantiv de 
argint cu o amuletă în formă de şarpe. 

— A folosit portalul în urmă cu câteva clipe, Stăpâne, a 
spus el cu o voce răguşită. In sfârşit, a plecat. 

Vocea lui era la fel de oribilă precum ochii. Dacă chiar 
fusese stropit cu acid, înseamnă că o parte îi ajunsese în 
plămâni. Cu toate acestea, omul continua să zâmbească, 
arătând liniştit şi fericit în costumul lui alb, impecabil, de 
parcă de-abia aştepta să vândă nişte îngheţată unor 
copilaşi cuminţi. 

S-a apropiat de Desjardins, care încă se uita la perdelele 


42 


de lumină. Vânzătorul de îngheţată i-a urmărit privirea. La 
fel am făcut şi eu, şi mi-am dat seama la ce se uita 
Lictorul-Şef. În dreptul ultimei coloane, lângă tron, 
culoarea se schimba. Nuanţa de roşu a timpurilor moderne 
se întuneca, devenind de un violet-închis, culoarea rănilor. 
Prima dată când fusesem în Sala Epocilor, mi se spusese 
că încăperea devenea din ce în ce mai lungă pe măsura 
trecerii anilor, iar acum acest lucru se întâmpla chiar sub 
ochii mei. Podeaua şi pereţii tremurau ca un miraj, 
mărindu-se încet, iar dunga de lumină violet se lărgea. 

— Ah, a spus vânzătorul de îngheţată. E mult mai clară 
acum. 

— O nouă eră..., a murmurat Desjardins. O eră mai 
întunecată. Culoarea luminii nu s-a schimbat de o mie de 
ani, Vladimir. 

Un vânzător malefic de îngheţată pe nume Vladimir? 
Asta-i bună! 

— E vorba de familia Kane, desigur, a spus Vladimir. Ar 
fi trebuit să-l ucizi pe cel mai în vârstă când ai avut ocazia. 

Penele ba-ului meu s-au zburlit. Am înţeles că vorbea 
despre unchiul Amos. 

— Nu, a spus Desjardins. Se afla sub protecţia noastră. 
Tuturor celor care caută vindecarea trebuie să li se acorde 
adăpost - chiar şi unui Kane. 

Vladimir tras adânc aer în piept, scoțând un sunet de 
aspirator înfundat. 

— Dar acum, că a plecat, cu siguranţă trebuie să 
acţionăm. Ai auzit veştile din Brooklyn, Stăpâne. Copiii au 
găsit primul papirus. Dacă le găsesc şi pe celelalte două... 

— Ştiu, Vladimir. 

— În Arizona, au umilit Casa Vieţii. Au preferat să facă 
pace cu Set, în loc să-l distrugă. lar acum caută Cartea lui 
Ra. Dacă m-ai lăsa să mă ocup eu de ei... 

Vârful toiagului lui Desjardins a luat foc, un foc violet. 

— Cine e Lictor-$ef? a întrebat el. 

Lui Vladimir i-a dispărut veselia de pe chip. 

— Tu eşti, Stăpâne. 

— Şi mă voi ocupa de familia Kane la timpul potrivit, dar 


43 


acum Apophis e cea mai mare ameninţare pentru noi. 
Trebuie să ne folosim toată puterea pentru a ţine Şarpele 
sub control. Dacă există vreo şansă ca familia Kane să ne 
ajute să restabilim ordinea... 

— Dar Lictore..., l-a întrerupt Vladimir. 

Tonul său era mai intens - parcă avea o forţă magică. 

— Familia Kane e doar o parte a problemei. Au tulburat 
echilibrul din Ma’at trezindu-i pe zei. Predau magia 
interzisă. Acum îl vor aduce înapoi pe Ra, care n-a mai 
domnit de la începuturile Egiptului! Vor arunca lumea în 
dezordine. Nu vor face decât să ajute Haosul. 

Desjardins a clipit, ca şi cum ar fi fost confuz. 

— Poate că ai dreptate. Trebuie... trebuie să reflectez la 
asta. 

Vladimir s-a înclinat. 

— Cum ţi-e voia, Stăpâne. Voi aduna trupele şi voi 
aştepta poruncile de a distruge Casa din Brooklyn. 

— A distruge... 

Desjardins s-a încruntat. 

— Da, vei aştepta poruncile mele. Voi alege momentul 
potrivit pentru atac, Vladimir. 

— Foarte bine, Stăpâne. Şi dacă fraţii Kane caută şi 
celelalte două papirusuri ca să-l trezească pe Ra? La unul 
dintre ele nu pot ajunge, bineînţeles, dar celălalt... 

— Las asta în seama ta. Păzeşte-l cum crezi de cuviinţă. 

Ochii lui Vladimir erau şi mai oribili când se entuziasma 
- vâscoşi şi strălucitori, în spatele pleoapelor lui distruse. 
Îmi aduceau aminte de micul dejun preferat al lui tataie: 
ouă fierte moi cu sos Tabasco. 

[Ei bine, îmi cer scuze dacă ce spun e scârbos, Carter. 
Oricum, n-ar trebui să mănânci în timp ce eu povestesc!] 

— Stăpânul e înţelept, a spus Vladimir. Copiii vor căuta 
papirusurile, Stăpâne. N-au de ales. Dacă îşi părăsesc 
fortăreaţa şi ajung pe teritoriul meu... 

— Nu ţi-am spus deja c-o să-i eliminăm? a zis Desjardins 
hotărât. Acum, lasă-mă. Trebuie să mă gândesc. 

Vladimir s-a retras în umbră. Pentru cineva îmbrăcat în 
alb, a reuşit să se facă nevăzut destul de bine. 


44 


Desjardins şi-a îndreptat din nou atenţia asupra perdelei 
sclipitoare de lumină. 

— O nouă eră..., a repetat el gânditor. O nouă eră a 
întunericului... 


Ba-ul meu s-a învârtit printre curenţii din Duat, 
grăbindu-se înapoi spre trupul meu adormit. 

— Sadie? am auzit o voce. 

M-am ridicat în capul oaselor, cu inima bătându-mi 
puternic. Pe ferestre se vedea lumina cenuşie a dimineţii. 
La picioarele patului stătea... 

— Unchiule Amos? m-am bâlbâit eu. 

Mi-a zâmbit. A 

— La mulţi ani, draga mea. Imi pare rău dacă te-am 
speriat. N-ai răspuns când am bătut la uşă. Eram 
îngrijorat. 

Părea să fie din nou sănătos tun şi era elegant ca 
întotdeauna. Purta ochelari cu ramă de sârmă, o pălărie 
joasă şi un costum italian de lână neagră care-l făcea să nu 
mai pară atât de scund şi de trupeş. Avea părul lung 
împletit strâns, ornat cu bucățele de piatră neagră 
strălucitoare - obsidian, probabil. Putea fi confundat cu un 
muzician de jazz (ceea ce şi era) sau cu un Al Capone afro- 
american (ceea ce nu era). 

Am dat să-l întreb: 

— Cum...? 

Atunci am înţeles viziunea din Sala Epocilor şi 
implicaţiile celor văzute acolo. 

— E în regulă, a spus Amos. Tocmai m-am întors din 
Egipt. 

Am încercat să înghit, dar respiraţia mea era aproape la 
fel de greoaie ca a tipului aceluia groaznic, Vladimir. 

— Şi eu, Amos. Şi nu e în regulă. Vin să ne distrugă. 


45 


4.Invitaţie la o petrecere de 


Armaghedon 


SADIE 


După ce i-am descris sinistra mea viziune, un singur 
lucru m-ar fi ajutat: un mic dejun adevărat. 

Amos părea neliniştit, dar a insistat să aşteptăm până se 
strâng toţi membrii celei de-A Douăzeci şi Una Nome (aşa 
cum se numea filiala noastră a Casei Vieţii), ca să 
discutăm. A promis c-o să mi se alăture pe verandă în 
douăzeci de minute. 

După ce-a plecat, am făcut un duş şi m-am gândit cum 
să mă îmbrac. De obicei, lunea predam magia empatică, ce 
necesita o ţinută adecvată de magician. Insă bănuiam că 
de ziua mea sunt liberă. 

Având în vedere împrejurările, m-am îndoit că Amos, 
Carter şi Bast m-ar fi lăsat să plec la Londra, dar am decis 
să gândesc pozitiv. Mi-am pus nişte blugi rupţi, bocancii 
militari, un maiou şi geacă de piele - total nepotrivite 
pentru magie, dar azi mă simţeam nonconformistă. 

Mi-am băgat în geanta de magie bagheta şi figurina ce-l 
reprezenta pe Carter. Mă pregăteam să mi-o pun pe umăr, 
când m-am gândit că doar n-o să car chestia asta după 
mine de ziua mea... 

Am tras adânc aer în piept şi m-am concentrat pentru a 
deschide un canal în Duat. Nu-mi place să recunosc, dar 
nu mă pricep deloc la asta. Pur şi simplu nu-i corect ca 
fratele meu să poată face lucruri din nimic iar eu să am 
nevoie de cinci-zece minute de concentrare deplină, pentru 
ca apoi să mi se facă rău de la efort. De cele mai multe ori, 
e mai uşor dacă am geanta pe umăr. Nu voiam să mă 
stânjenească dacă ieşeam în oraş cu prietenele mele, dar 


46 


nici nu voiam s-o las acasă. 

În cele din urmă, aerul a început să pâlpâie, semn că 
Duatul se supunea voinţei mele. Am aruncat geanta în faţă, 
iar ea a dispărut. Excelent - asta presupunând c-o să-mi 
dau seama cum să fac s-o recuperez. 

Am luat papirusul pe care îl furasem de la Bullwinkle cu 
o seară înainte şi am coborât la parter. 


Având în vedere că toată lumea era la masă, în conac 
domnea o linişte stranie. Erau cinci niveluri de balcoane 
care dădeau spre Sala Mare, aşa că, de obicei, era gălăgie 
şi forfotă; dar mi-am amintit cât de pustiu mi se păruse 
locul când, de Crăciunul trecut, ajunsesem aici pentru 
prima dată împreună cu Carter. 

Sala Mare era decorată aproape la fel: cu imensa statuie 
a lui Thoth în centru, colecţia de arme şi instrumente 
muzicale de jazz a lui Amos de-a lungul peretelui, covorul 
din piele de şarpe în faţa şemineului mare cât un garaj. 
Dar îţi puteai da seama că acum locuiau aici douăzeci de 
magicieni tineri. Măsuţa de cafea era ticsită de 
telecomenzi, baghete, iPad-uri, ambalaje şi figurine shabti. 
Cineva cu picioare mari - Julian probabil - îşi lăsase 
pantofii sport plini de noroi pe scări. Şi unul dintre 
huliganii noştri - am presupus că Felix - vrăjise șemineul 
și-l transformase într-un tărâm arctic de poveste, cu tot cu 
zăpadă şi un pinguin viu. Lui Felix îi plac pinguinii. 

Prin casă se mişcau cu viteză mopuri şi mături magice 
care încercau să facă curat. A trebuit să mă feresc ca să nu 
mă măture şi pe mine. Nu ştiu de ce, dar măturile cred că 
părul meu e o chestie care trebuie curățată. 

[Să n-aud o vorbă, Carter.] 

După cum m-am aşteptat, toţi erau adunaţi pe verandă, 
care avea şi rol de sufragerie şi de areal al crocodilului 
albinos. Filip al Macedoniei se bălăcea fericit în piscină, 
sărind după bucăţelele de slăninuţă pe care i le aruncau 
învăţăceii. Era o dimineaţă rece şi ploioasă, dar focurile 
din vasele de pe terasă ne ţineau de cald. 

Am luat o pain au chocolat şi o ceaşcă de ceai de pe 


47 


bufet şi m-am aşezat. Apoi mi-am dat seama că ceilalţi nu 
mâncau. Erau toţi cu ochii pe mine. 

În capul mesei stăteau Amos şi Bast, cu o înfăţişare 
sumbră. În faţa mea era Carter, care nici nu se atinsese de 
vafele din farfurie, ceea nu-i stătea deloc în fire. În 
dreapta, scaunul pe care stătea Jaz era gol. (Amos îmi 
spusese că era tot la infirmerie şi că nu se schimbase 
nimic.) în stânga mea stătea Walt, arătând bine, ca de 
obicei, dar m-am străduit să nu-l bag în seamă. 

Ceilalţi învăţăcei păreau să se afle în stadii diferite ale 
stării de şoc. Era o amestecătură pestriță, de toate 
vârstele, din întreaga lume. Câţiva erau mai mari decât 
mine şi Carter - de fapt, erau suficient de mari ca să 
meargă la facultate ceea ce era bine, pentru că puteau 
avea grijă de cei mai mici, însă mă simţeam oarecum 
stânjenită când încercam să mă port cu ei ca o profesoară. 
Ceilalţi aveau, majoritatea, între zece şi cincisprezece ani. 
Felix avea doar nouă. Se aflau acolo Julian din Boston, 
Alyssa din Carolina, Sean din Dublin şi Cleo din Rio de 
Janeiro (da, ştiu, Cleo din Rio, dar nu vă mint!) Ce aveam 
cu toţii în comun: sângele de faraon. Cu toţii ne trăgeam 
din familiile regale ale Egiptului, ceea ce făcea să avem 
abilitatea naturală de a practica magia şi de a găzdui 
puterea zeilor. 

Singurul care nu părea afectat de starea de spirit 
mohorâtă era Khufu. Din motive pe care nu le prea 
înţelegeam, babuinul nostru mânca numai alimente a căror 
denumire se termină în „o“. De curând descoperise jeleul 
Jell-O, pe care îl considera o substanţă miraculoasă. Cred 
că „O“-ul din denumire îl făcea să aibă un gust mai bun. 
Acum mânca aproape orice se afla în gelatină - fructe, 
nuci, insecte, animale. În momentul acela îşi băgase tot 
capul într-un munte roşu de mâncare care tremura şi din 
care se auzeau zgomotele deranjante pe care le scotea în 
timp ce căuta struguri. 

Toţi ceilalţi se uitau la mine, de parcă ar fi trebuit să le 
dau vreo explicaţie. 

— Bună dimineaţa, am mormăit. Ce zi frumoasă... Este 


48 


un pinguin în şemineu, dacă vă interesează. 

— Sadie, a zis Amos cu blândeţe, spune-le şi celorlalţi ce 
mi-ai spus mie. 

Am luat o gură de ceai ca să mă liniştesc. Apoi am 
încercat să nu par îngrozită când le-am descris vizita 
făcută în Sala Epocilor. 

Când am terminat, nu se auzeau decât focurile ce 
ardeau în vase şi pleoscăiturile din piscină ale lui Filip al 
Macedoniei. 

În cele din urmă, Felix, care avea nouă ani, a pus 
întrebarea care le stătea tuturor pe limbă: 

— Asta înseamnă c-o să murim cu toţii? 

— Nu. 

Amos s-a aplecat în faţă. j 

— Categoric nu. Copii, ştiu că de-abia am sosit. Incă nu 
v-am cunoscut pe toţi, dar promit că vom face tot ce ne stă 
în putere ca să fiţi în siguranţă. Casa asta are mai multe 
niveluri de protecţie magică. Avem de partea noastră o 
zeiţă importantă - a arătat spre Bast, care deschidea o 
conservă de ton cu unghiile - şi pe familia Kane ca să vă 
protejeze. Carter şi Sadie sunt mai puternici decât aţi 
putea crede şi, dacă se va ajunge la asta, eu m-am mai 
luptat cu Michel Desjardins. 

Ţinând cont de toate problemele pe care le avusesem 
Crăciunul trecut, discursul lui Amos mi s-a părut puţin cam 
optimist, dar învăţăceii au părut uşuraţi. 

— Dacă se va ajunge la asta? a întrebat Alyssa. Pare 
destul de sigur că ne vor ataca. 

Amos s-a încruntat. 

— Poate că da, dar ce mă derutează e că Desjardins a 
fost de-acord cu un plan atât de necugetat. Apophis e 
adevăratul duşman, iar Desjardins o ştie. Ar trebui să-şi 
dea seama că are nevoie de ajutor. Doar dacă... 

Nu şi-a terminat propoziţia. Gândul care-i trecuse prin 
minte a părut să-l tulbure profund. 

— În orice caz, dacă Desjardins se hotărăşte să ne atace, 
o va face după o planificare minuțioasă. El ştie că acest 
conac nu va ceda cu uşurinţă. Nu-şi poate permite ca 


49 


familia Kane să-l mai facă o dată de ruşine. Va studia 
problema, va pune în balanţă opţiunile şi-şi va aduna 
forţele. Îi va lua câteva zile să se pregătească - timp pe 
care ar trebui să-l folosească pentru a-l opri pe Apophis. 

Walt şi-a ridicat degetul arătător. Nu ştiu de ce, dar are 
un soi de seriozitate care atrage atenţia grupului când se 
pregăteşte să vorbească. Până şi Khufu şi-a ridicat privirea 
din jeleu. 

— Dacă Desjardins chiar ne atacă, a zis Walt, va fi bine 
pregătit, cu magicieni mult mai experimentați decât noi. 
Poate trece de scutul de protecţie? 

Amos s-a uitat la uşile glisante din sticlă, amintindu-şi 
probabil data trecută, când apărarea noastră fusese 
străpunsă. Efectele nu fuseseră tocmai plăcute. 

— Trebuie să ne asigurăm că nu se va ajunge la asta, a 
spus el. Desjardins ştie ce încercăm să facem şi că avem 
doar cinci zile la dispoziţie... bine, patru zile de acum. 
Potrivit viziunii lui Sadie, Desjardins ştie de planul nostru 
şi va încerca să ne împiedice - din convingerea greşită că 
suntem în slujba forţelor Haosului. Dar dacă reuşim, vom 
avea un atu cu care să-l determinăm pe Desjardins să ne 
lase în pace... 

Cleo a ridicat mâna. 

— Ăăă... Noi nu ştim despre ce plan este vorba. Patru 
zile ca să...? 

Amos i-a făcut semn lui Carter, invitându-l să explice 
despre ce era vorba. Mie-mi convenea. Ca să fiu sinceră, 
planul mi se părea cam nebunesc. _ 

Fratele meu s-a ridicat. Ce-i al lui e-al lui. In ultimele 
luni, reuşise să arate ca un adolescent normal. După ce 
făcuse şcoala acasă şi călătorise cu tata vreme de şase ani, 
Carter ajunsese complet demodat. Se îmbrăca precum un 
directoraş, cu cămăşi albe scrobite şi pantaloni de stofă. 
Acum măcar învățase să poarte blugi şi tricouri, şi câte un 
hanorac din când în când. Îşi lăsase părul să crească într-o 
claie - ceea ce arăta mult mai bine. Dacă o ţinea tot aşa, 
era posibil ca într-o bună zi să poată ieşi c-o fată. 

[Ce? Nu mă înghionti. A fost un compliment!] 


50 


— Îl vom trezi pe zeul Ra, a spus Carter, de parcă era 
ceva simplu ca bună ziua. 

Învăţăceii şi-au aruncat priviri. Carter nu era cunoscut 
ca având simţul umorului, dar probabil s-au întrebat dacă 
nu cumva glumea. 

— Adică pe zeul soarelui, a zis Felix. Vechiul rege al 
zeilor. 

Carter a încuviinţat din cap. 

— Ştiţi cu toţii povestea. Cu mii de ani în urmă, Ra s-a 
senilizat şi s-a retras în ceruri, lăsându-l pe Osiris la 
putere. Apoi Osiris a fost răsturnat de pe tron de Set. Apoi 
Horus l-a învins pe Set şi a devenit faraon. Apoi... 

Am tuşit. 

— Varianta prescurtată, te rog. 

Carter s-a uitat urât la mine. 

— Ideea e că Ra a fost primul şi cel mai puternic rege al 
zeilor. Noi credem că Ra este încă în viaţă. E doar adormit 
undeva în adâncurile Duatului. Dacă reuşim să-l trezim... 

— Dar dacă s-a retras pentru că era senil, a zis Walt, nu 
înseamnă că acum e foarte, foarte senil? 

Şi eu îl întrebasem asta pe Carter când îmi împărtăşise 
planul lui. Ultimul lucru de care avem nevoie era un zeu 
atotputernic care nu ştia cum îl cheamă, mirosea a bătrân 
şi saliva în somn. Dar cum era posibil ca o fiinţă 
nemuritoare să se senilizeze? Nu primisem niciun răspuns 
mulţumitor. 

Amos şi Carter s-au uitat la Bast, ceea ce mi se părea 
normal, de vreme ce ea era singura zeiţă egipteană de la 
masă. 

Aceasta privea încruntată conserva de ton neterminată. 

— Ra e zeul soarelui. În vremurile de demult, el 
îmbătrânea odată cu trecerea zilei, apoi naviga prin Duat 
cu barca în fiecare seară şi renăştea în fiecare dimineaţa 
odată cu răsăritul soarelui. 

— Dar soarele nu se naşte, am zis eu. Pământul se 
roteşte... 

— Sadie! m-a avertizat Bast. 

Corect, corect. Şi mitul, şi știința erau adevărate - erau 


51 


versiuni diferite ale aceleaşi realităţi, bla, bla. Auzisem 
povestea de-o sută de ori şi n-aveam chef s-o aud din nou. 

Bast a arătat spre papirus, pe care îl pusesem lângă 
ceaşca de ceai. 

— Când Ra a încetat să-şi mai ducă la capăt călătoria 
nocturnă, ciclul s-a rupt şi Ra a dispărut în amurg pentru 
totdeauna, sau cel puţin aşa credem noi. Intenţia lui a fost 
să doarmă pentru totdeauna. Dar dacă aţi reuşi să-l găsiţi 
în Duat - şi acesta e un mare „dacă“ -, ar putea fi adus 
înapoi cu magia potrivită şi ar putea renaşte. În Cartea lui 
Ra se găseşte modalitatea prin care se poate face asta. 
Preoţii lui Ra au creat-o în vremurile de demult şi au ţinut 
secretă existenţa ei, împărţind-o în trei părţi, ca să fie 
folosită doar dacă vine sfârşitul lumii. 

— Dacă... vine sfârşitul lumii? a întrebat Cleo. Adică 
Apophis chiar o să... o să înghită soarele? 

Walt s-a uitat la mine. 

— Este posibil? In povestea despre Piramida Roşie, ai 
spus că Apophis se afla în spatele planului lui Set de a 
distruge America de Nord. A încercat să creeze cât mai 
mult haos posibil ca să scape din închisoare. 

M-am cutremurat când mi-am amintit de apariţia pe cer, 
deasupra Washingtonului, a unui şarpe uriaş care se 
zvârcolea. 

— Apophis e adevărata problemă, am încuviinţat. L-am 
oprit o dată, dar închisoarea în care se află e tot mai 
nesigură. Dacă reuşeşte să scape... 

— Va reuşi, a spus Carter. În patru zile. Dacă nu-l oprim. 
Iar apoi va distruge civilizaţia - tot ce-au construit oamenii 
de la începuturile Egiptului. 

Toţi cei prezenţi s-au înfiorat. 

Desigur, eu şi Carter discutaserăm în particular despre 
termenul-limită de patru zile. Şi Horus şi Isis discutaseră 
despre asta cu noi. Dar ni se păruse mai degrabă o sinistră 
posibilitate decât o certitudine absolută. Acum, Carter 
părea că ştie ce vorbeşte. M-am uitat la chipul lui şi am 
realizat că văzuse ceva în timpul nopţii - avusese probabil 
o viziune mai urâtă decât a mea. Am putut citi pe faţa lui: 


52 


„Nu aici. Vorbim mai târziu.“ 

Bast îşi înfigea ghearele în masă. Era la curent cu 
secretul lui, oricare ar fi fost acela. 

La celălalt capăt al mesei, Felix număra pe degete. 

— De ce patru zile? Ce-i atât de special la ziua de... 
douăzeci şi unu martie? 

— Echinocţiul de primăvară, a explicat Bast. Un moment 
important pentru magie. Între orele de zi şi cele de noapte 
există un echilibru perfect, ceea ce înseamnă că forţele 
Haosului şi cele ale Ma'at-ului pot fi influențate cu 
uşurinţă într-o direcţie sau alta. E momentul perfect 
pentru a-l trezi pe Ra. De fapt, e singura noastră şansă 
până la echinocțiul de toamnă, adică peste şase luni. Dar 
nu putem aştepta atât de mult. 

— Pentru că, din păcate, a adăugat Amos, echinocțiul 
este, de asemenea, momentul perfect pentru ca Apophis să 
scape de închisoare şi să invadeze lumea muritorilor. Să 
fiţi siguri că slujitorii lui lucrează la asta chiar acum. 
Potrivit surselor noastre divine, Apophis va reuşi, de aceea 
trebuie ca mai înainte să-l trezim pe Ra. 

Mai auzisem chestia asta înainte, dar acum, că se 
discuta deschis, în fata tuturor învăţăceilor, şi când le 
vedeam chipurile devastate, totul mi se părea mult mai 
înfricoşător şi real. 

Mi-am dres vocea. 

— Bun... deci când Apophis va fi liber, va încerca să 
distrugă Ma'at-ul, ordinea universului. Va înghiţi soarele, 
va arunca pământul într-o beznă veşnică şi nouă ne va face 
ziua cât se poate de proastă. 

— Motiv pentru care avem nevoie de Ra. 

Amos şi-a controlat tonul, ca să pară calm şi liniştitor 
pentru învăţăcei. Transmitea atâta linişte, că până şi eu 
eram mai puţin înfricoşată. M-am întrebat dacă nu era un 
soi de magie, sau dacă doar se pricepea mai bine decât 
mine să vorbească despre Armaghedon. 

— Ra a fost duşmanul de moarte al lui Apophis, a 
continuat el. Ra este Stăpânul Ordinii, în timp ce Apophis e 
Stăpânul Haosului. Dintotdeauna cele două forţe s-au aflat 


53 


într-o luptă continuă şi au încercat să se distrugă una pe 
cealaltă. Dacă Apophis se întoarce, trebuie să ne asigurăm 
că Ra va fi de partea noastră pentru a-i ţine piept. Numai 
aşa avem o şansă. 

— O şansă..., a spus Walt. Asta presupunând că-l găsim 
pe Ra şi-l trezim, iar ceilalţi membri ai Casei Vieţii nu ne 
distrug până atunci. 

Amos a dat din cap. 

— Dar dacă îl putem trezi pe Ra, asta ar fi o ispravă mai 
mare decât orice altceva a reuşit vreun magician să facă 
până în momentul acesta. Desjardins ar trebui să se 
gândească de două ori înainte. Lictorul-Şef... mă rog, 
poate pare că nu e în toate minţile, dar nu e prost. Înţelege 
pericolul revenirii lui Apophis. Trebuie să-l convingem că 
suntem în aceeaşi tabără, că Apophis poate fi învins doar 
urmând calea zeilor. Prefer să fac asta decât să mă lupt cu 
el. 

Eu una îmi doream să-i trag un pumn în mutră lui 
Desjardins şi să-i dau foc la barbă, dar cred că Amos avea 
dreptate. 

Biata de Cleo se făcuse verde ca o broască. Venise în 
Brooklyn tocmai din Brazilia ca să studieze calea lui Thoth, 
zeul cunoaşterii, şi deja o alesesem să fie viitorul nostru 
bibliotecar; dar când era vorba de pericole reale, şi nu 
doar din cărţi... ei bine, era mai sensibilă. 

Speram să poată ajunge până la marginea terasei, dacă 
era nevoie. 

— Pa... papirusul..., a reuşit să îngaime ea, ai spus că 
mai sunt încă două părţi? 

Am luat papirusul. În lumina zilei părea mai fragil - 
sfărâmicios şi galben şi gata să se facă bucățele. Imi 
tremurau degetele. Simţeam cum papirusul freamătă de 
magie ca şi cum ar fi fost străbătut de un curent de joasă 
tensiune. Am simţit o dorinţă irezistibilă de a-l deschide. 

Am început să-l desfac. Carter s-a crispat. 

Amos a spus: 

— Sadie... 

Fără îndoială că se aşteptau ca Brooklynul să ia din nou 


54 


foc, dar nu s-a întâmplat nimic. Am întins papirusul şi-am 
văzut că era scris în păsărească - nu tu hieroglife, nu tu 
vreo limbă cunoscută mie. La sfârşit, papirusul era 
zdrenţuit, de parcă ar fi fost rupt. 

— Îmi închipui că bucăţile se potrivesc, am spus. Nue 
lizibil decât atunci când toate cele trei părţi sunt puse 
laolaltă. 

Carter m-a privit impresionat. Dar sincer, ştiu şi eu 
câteva lucruri. În timpul ultimei noastre aventuri citisem 
un papirus ca să-l alung pe Set, şi funcţionase cam la fel. 

Khufu şi-a ridicat privirea din jeleu. 

— Agh! 

A pus pe masă trei boabe lipicioase de strugure. 

— Exact, a încuviinţat Bast. După cum spune Khufu, cele 
trei secțiuni ale cărții reprezintă cele trei atribute ale lui 
Ra - dimineaţa, amiaza şi seara. Papirusul acesta conține 
vraja lui Khnum?. Acum trebuie să le găsiţi şi pe celelalte. 

Nu ştiu cum a reuşit Khufu să rezume toate astea într-un 
singur mormăit; dar mi-aş fi dorit să învăţ doar cu 
profesori babuini. Aş termina gimnaziul şi liceul într-o 
săptămână. 

— Deci, celelalte două boabe de strugure..., am spus, 
pardon, papirusuri... conform viziunii pe care am avut-o 
azi-noapte, nu vor fi uşor de găsit. 

Amos a dat din cap. 

— Prima parte s-a pierdut cu mii de ani în urmă. Cea din 
mijloc se află în posesia Casei Vieţii. A fost mutată de 
multe ori şi e mereu păzită. Dacă e să mă iau după 
viziunea ta, aş zice că papirusul se află acum în mâinile lui 
Vladimir Menşikov. 

— Vânzătorul de îngheţată, am presupus eu. Cine e? 

Amos a trasat ceva pe masă - probabil o hieroglifă de 
protecţie. 

— Al treilea cel mai puternic magician din lume. Este, în 
acelaşi timp, unul dintre cei mai înverşunaţi susţinători ai 
lui Desjardins. El conduce cea de-A Optsprezecea Nomă, 


2? Una dintre cele mai vechi zeități ale Egiptului, protector al izvoarelor 
Nilului şi făuritor, din argilă, al corpurilor umane. 


55 


din Rusia. 

Bast a sâsâit. Pisică fiind, se pricepea la asta. 

— Vlad Inhalatorul. Are o reputaţie îngrozitoare. 

Mi-am amintit de ochii distruşi şi de vocea şuierătoare. 

— Ce-a păţit la faţă? 

Bast se pregătea să-mi răspundă, dar Amos i-a tăiat-o. 

— Ţine seama că e destul de periculos, m-a avertizat el. 
Talentul lui principal e să ciopârţească magicienii rebeli. 

— Vrei să spui că e un asasin? am întrebat. Minunat. Şi 
Desjardins tocmai i-a dat permisiunea să ne vâneze pe 
mine şi pe Carter dacă părăsim Brooklynul. 

— Ceea ce va trebui să şi faceţi, a zis Bast, dacă vreţi să 
căutaţi celelalte părţi ale Cărţii lui Ra. Aveţi doar patru zile 
la dispoziţie. 

— Da, am murmurat, cred c-ai mai spus asta. Vii cu noi, 
nu-i aşa? 

Bast şi-a plecat privirea, uitându-se la conserva de ton. 

— Sadie... 

Părea foarte tristă. 

— Am vorbit cu Carter şi... ei bine, cineva trebuie să 
verifice închisoarea lui Apophis. Trebuie să ştim ce e 
întâmplă, cât mai are până scapă şi dacă poate fi oprit 
cumva. Pentru asta, trebuie să fie cineva la faţa locului. 

Nu-mi venea să-mi cred urechilor. 

— Te întorci acolo? După tot ce-au făcut părinţii mei ca 
să te elibereze? 

— Nu mă apropii de închisoare decât din exterior, a 
promis ea. Voi avea grijă. La urma urmei, pot să mă 
furişez. În plus, eu sunt singura care ştie cum să-i 
găsească celula, iar zona aceea din Duat ar fi letală pentru 
un muritor. Eu... eu trebuie să fac asta. 

Îi tremura vocea. Îmi spusese odată că pisicile nu sunt 
curajoase, dar mie mi se părea destul de curajos să te 
întorci în fosta ta închisoare. 

— Nu vă las eu neprotejaţi, mi-a promis ea. Am un... un 
prieten. Trebuie să sosească mâine din Duat. L-am rugat 
să vă găsească şi să vă protejeze. 

— Un prieten? am întrebat eu. 


56 


Bast s-a foit. 

— Mă rog... aşa ceva. 

Nu suna prea încurajator. 

M-am uitat la hainele mele de stradă. Am simţit un gust 
amar. Carter şi cu mine trebuia să plecăm într-o misiune şi 
era puţin probabil să ne întoarcem teferi. Încă o 
responsabilitate pe umerii mei, încă o pretenţie 
nerezonabilă de a-mi sacrifica viaţa pentru binele tuturor. 
La mulţi ani! 

Khufu a râgâit şi a dat farfuria goală la o parte. Şi-a 
dezvelit colții plini de jeleu de parcă ar fi vrut să spună: 
„Bun, ne-am înţeles! A fost un mic dejun reuşit!“ 

— Mă duc să-mi fac bagajul, a spus Carter. Intr-o oră 
putem pleca. 

— Nu, am spus. 

Nu ştiu sigur cine s-a mirat mai tare - eu sau fratele 
meu. 

— Nu? a întrebat Carter. 

— Este ziua mea, am zis, ceea ce probabil mă făcea să 
par o copilă răzgâiată, de şapte ani - dar în momentul 
acela nu-mi păsa. 

Invăţăceii au rămas uluiţi. Câţiva mi-au făcut urări. 
Khufu mi-a oferit farfuria lui goală drept cadou. Felix a 
început să cânte „La mulţi ani“ fără mare tragere de inimă, 
dar nu i s-a alăturat nimeni, aşa c-a renunţat. 

— Bast a spus că prietenul ei soseşte abia mâine, am 
continuat. Amos a zis că lui Desjardins îi va lua ceva timp 
să pregătească un atac. În plus, mă gândesc de-o veşnicie 
la excursia la Londra. Cred că am dreptul la o afurisită de 
zi liberă până la sfârşitul lumii. N 

Ceilalţi se holbau la mine. Eram egoistă? În regulă, da. 
Iresponsabilă? Poate. Atunci, cum de pusesem piciorul în 
prag cu atâta fermitate? 

Poate că te surprinde, dar mie nu-mi place să fiu 
controlată. Carter dicta ce aveam de făcut, dar ca de 
obicei, nu-mi spusese întreaga poveste. Era clar că se 
consultase deja cu Amos şi Bast şi făcuse un plan de 
bătaie. Cei trei hotărâseră cum trebuia procedat fără a se 


57 


obosi să se consulte şi cu mine. Singura mea tovarăşă 
credincioasă mă lăsa să pornesc într-o misiune groaznic de 
periculoasă. Şi trebuia să-mi petrec ziua de naştere cu 
fratele meu, căutând încă un papirus magic din pricina 
căruia puteam să iau foc, sau chiar mai rău. 

Nu, mulţumesc. Regret. Dacă tot trebuia să mor, chestia 
asta putea aştepta până mâine-dimineaţă. 

Pe chipul lui Carter se citea în parte furie, în parte 
neîncredere. În general, ne străduiam să ne comportăm 
civilizat în faţa învăţăceilor. Acum îl făceam de râs. Mereu 
se plângea că iau decizii pripite, fără să mă gândesc 
înainte. Cu o seară înainte se enervase că luasem 
papirusul, şi cred că în adâncul sufletului mă acuza pe 
mine pentru că lucrurile o luaseră razna, pentru că Jaz 
fusese rănită. Nu mă îndoiesc că pentru el acesta era un 
nou exemplu de comportament nesăbuit din partea mea. 

Eram pregătită pentru o confruntare directă, dar a 
intervenit Amos. 

— Sadie, e periculos să mergi la Londra. 

A ridicat mâna înainte de a apuca să protestez. 

— Însă, dacă e chiar necesar... 

A inspirat adânc, ca şi cum nu-i plăcea deloc ce urmează 
să spună. 

— ... măcar promite că vei fi cu băgare de seamă. Mă 
îndoiesc că Vlad Menşikov va fi pregătit să ne atace atât de 
repede. Ar trebui să fii în siguranţă atâta vreme cât nu te 
foloseşti de magie şi nu faci nimic care să atragă atenţia. 

— Amos! a protestat Carter. 

Amos l-a redus la tăcere cu o privire tăioasă. 

— Cât timp Sadie e plecată, putem începe pregătirile. 
Mâine-dimineaţă puteţi porni în misiune. Preiau eu 
îndatoririle voastre de profesori şi mă ocup de apărarea 
Casei din Brooklyn. 

Puteam citi în ochii lui Amos că nu voia să plec. Era o 
prostie, era periculos şi nesăbuit - cu alte cuvinte, ceva 
tipic pentru mine. Dar simţeam şi că mă compătimea 
pentru situaţia dificilă în care mă aflam. Mi-am amintit cât 
de fragil fusese Amos după ce Set pusese stăpânire pe 


58 


trupul lui anul trecut, de Crăciun. Când a plecat spre 
Prima Nomă ca să se vindece, am ştiut că se simţea 
vinovat pentru că ne părăseşte. Cu toate acestea, fusese o 
decizie corectă, dacă trebuia să nu-şi piardă minţile. Amos, 
mai mult decât oricine, ştia cum este să simţi nevoia de a 
pleca. Dacă aş fi stat aici, dacă aş fi plecat în misiune 
imediat, aş fi explodat. 

În plus, eram mai liniştită ştiind că Amos ne va ţine locul 
la Casa din Brooklyn. Mă simţeam uşurată să renunţ la 
îndatoririle de profesoară pentru o vreme. Ca să fiu 
sinceră, sunt o profesoară îngrozitoare. N-am deloc 
înclinaţie în direcţia asta. 

[O, ţine-ţi gura, Carter! Nu trebuia să fii de acord cu 
mine.] 

— Mulţumesc, Amos, am bâiguit. 

S-a ridicat, dându-ne clar de înţeles că întâlnirea luase 
sfârşit. 

— Cred că e de ajuns pentru dimineaţa asta, a spus el. 
Important e să continuaţi să vă antrenați şi să nu disperaţi. 
Trebuie să fiţi în formă maximă pentru a apăra Casa din 
Brooklyn. Vom învinge. Avându-i pe zei de partea noastră, 
Ma'at-ul va triumfa asupra Haosului, aşa cum a făcut-o şi 
până acum. 

Învăţăceii păreau încă speriaţi, dar s-au ridicat şi au 
început să-şi strângă vasele. Carter mi-a mai aruncat o 
privire furioasă şi a ieşit în grabă. 

Era problema lui. Eram hotărâtă să nu mă simt vinovată. 
Nu voiam să-mi stric ziua de naştere. Dar în timp ce mă 
uitam la ceaşca cu ceai rece şi la restul de pain au chocolat 
pe care nu-l mâncasem, am avut sentimentul sinistru că nu 
voi mai sta niciodată la masa aceea. 


O oră mai târziu, eram pregătită să plec la Londra. 

Îmi alesesem un toiag nou din arsenal şi l-am depozitat 
în Duat, la un loc cu celelalte lucruri. I-am lăsat papirusul 
magic al lui Bullwinkle lui Carter, care nici n-a vrut să stea 
de vorbă cu mine, apoi am vizitat-o la infirmerie pe Jaz, 
care era tot în comă. O batistă vrăjită îi răcorea fruntea. În 


59 


jurul patului ei pluteau hieroglife de vindecare, dar încă 
părea foarte bolnavă. Fără zâmbetul ei caracteristic, era 
parcă o cu totul altă persoană. 

M-am aşezat lângă ea şi am apucat-o de mână. Inima îmi 
era grea ca o bilă de bowling. Jaz îşi riscase viaţa ca să ne 
protejeze. Atacase o gaşcă întreagă de spirite bau după 
doar câteva săptămâni de antrenament. Se conectase la 
energia zeiţei sale protectoare, Sekhmet, aşa cum o 
învăţasem, iar efortul depus aproape că o distrusese. 

Eu ce sacrificiu făcusem în ultima vreme? Făcusem doar 
scandal că nu ajung la petrecerea de ziua mea. 

— Îmi pare rău, Jaz. 

Ştiam că nu mă putea auzi, dar vocea tot îmi tremura. 

— Doar că... înnebunesc dacă nu plec. Am mai salvat o 
dată lumea asta blestemată, iar acum trebuie s-o fac din 
nou... 

Mi-am închipuit ce-ar fi răspuns Jaz - fără îndoială, ceva 
încurajator: „Nu e vina ta, Sadie. Meriţi câteva ore.“ 

Asta m-a făcut să mă simt şi mai prost. Nu trebuia s-o fi 
lăsat pe Jaz să-şi pună viaţa în pericol. Acum şase ani, 
mama murise pentru că lăsase să treacă prin ea prea 
multă magie. Arsese în timp ce închidea poarta închisorii 
lui Apophis. Ştiusem asta, şi totuşi o lăsasem pe Jaz, care 
avea mult mai puţină experienţă, să-şi rişte viaţa pentru a 
ne salva pe noi. 

Cum spuneam... sunt o profesoară îngrozitoare. 

În cele din urmă, n-am mai putut suporta. Am strâns-o 
pe Jaz de mâna, i-am urat să se facă bine cât mai repede şi 
am plecat din infirmerie. M-am urcat pe acoperiş, unde 
tineam relicva pentru deschiderea portalurilor - un sfinx 
de piatră din ruinele Heliopolisului. 

M-am încordat când l-am observat pe Carter la celălalt 
capăt al acoperişului, dându-i grifonului să mănânce un 
morman de curcani prăjiţi. De seara până dimineaţa îi 
construise monstrului un adăpost frumos, aşa că m-am 
gândit că va rămâne la noi. Măcar aşa nu se mai apropiau 
porumbeii de acoperiş. 

Mai că speram să fiu ignorată de Carter. N-aveam chef 


60 


să mă mai cert. Dar când m-a văzut, s-a încruntat, şi-a 
şters grăsimea de curcan de pe mâini şi a venit spre mine. 

M-am pregătit de o săpuneală. 

În schimb, a mormăit: 

— Să ai grijă. Ţi-am luat un cadou, dar aştept să... te 
întorci. 

N-a mai adăugat şi „în viaţă“, dar mi s-a părut că asta 
voise să spună. 

— Uite ce e, Carter... 

— Du-te, a spus el. N-ajută la nimic dacă ne certăm. 

Nu ştiam dacă să mă simt vinovată sau să mă enervez, 
dar cred că avea dreptate. N-aveam experienţe prea 
plăcute cu zilele de naştere. Una dintre primele mele 
amintiri e o ceartă avută cu Carter când împlinisem şase 
ani şi când mi-a explodat tortul din cauza energiei pe care 
o declanşasem. Poate că, ţinând cont de asta, ar fi trebuit 
s-o las baltă. Dar nu am putut răbda. 

— Îmi pare rău! am exclamat. Ştiu că mă condamni 
pentru că am luat papirusul aseară şi pentru că Jaz a fost 
rănită, dar simt că-mi pierd minţile... 

— Nu eşti singura, a spus el. 

Mi s-a pus un nod în gât. Fusesem atât de îngrijorată că 
era supărat pe mine, încât nu fusesem atentă la tonul vocii 
lui. Părea complet nefericit. 

— Ce este? am întrebat. Ce s-a întâmplat? 

Şi-a şters mâinile unsuroase pe pantaloni. 

— Ieri la muzeu... unul dintre spiritele acelea... unul 
dintre ele mi-a vorbit. 

Mi-a povestit întâlnirea ciudată cu ba-ul incandescent, 
cum timpul parcă încetinise, iar spiritul îl avertizase că 
misiunea va fi un eşec. 

— Mi-a spus... 

Vocea lui Carter s-a frânt. 

— Mi-a spus că Zia doarme la Nisipurile Roşii - habar n- 
am unde este asta. Mi-a spus că va muri dacă nu renunţ la 
misiune şi n-o salvez. 

— Carter, am spus cu grijă, spiritul i-a spus Ziei pe 
nume? 


61 


— Păi, nu... 

— E posibil să se fi referit la altceva? 

— Nu, sunt sigur. S-a referit la Zia. 

Mi-am muşcat limba. Serios, nu mint. Dar Zia Rashid 
devenise un subiect nesănătos pentru fratele meu. 

— Carter, nu vreau să fiu rea, am spus, dar în ultimele 
luni ai văzut mesaje de la Zia peste tot. Acum două 
săptămâni, ai crezut că-ţi trimite un mesaj de ajutor prin 
piureul de cartofi. 

— Era un „Z“! În piureul de cartofi! 

Am ridicat mâinile. 

— Bine. Şi visul tău de azi-noapte? 

S-a crispat. 

— Ce vrei să spui? 

— O, haide. La micul dejun ai spus că Apophis va scăpa 
din închisoare în ziua echinocţiului. Păreai să fii absolut 
sigur de asta, de parcă ai fi văzut dovada. Vorbiseşi deja cu 
Bast şi o rugaseşi să verifice închisoarea lui Apophis. Nu 
ştiu ce-ai văzut... dar trebuie să fi fost ceva rău. 

— Eu... nu ştiu. Nu sunt sigur. 

— Înţeleg. 

Iritarea mea creştea. Deci Carter nu voia să-mi spună. 
lar aveam secrete unul fată de celălalt? Bine. 

— Continuăm discuţia mai târziu, am spus. Ne vedem 
diseară. _ 

— Nu mă crezi, a spus. În legătură cu Zia. 

— Iar tu n-ai încredere în mine. Deci, suntem chit. 

Ne-am uitat unul la altul. Apoi, Carter mi-a întors 
spatele şi a pornit apăsat spre grifon. 

Eram gata să-l strig să vină înapoi. N-aş fi vrut să mă 
enervez atât de tare. Pe de altă parte, nu mi-e prea la 
îndemână să-mi cer iertare, iar el era de-a dreptul 
imposibil. 

M-am întors spre sfinx şi am cerut deschiderea unui 
portal. Ajunsesem să mă pricep destul de bine la chestia 
asta, dacă mi-e permis să spun aşa ceva. Instantaneu, în 
faţa meu a apărut un vârtej de nisip, şi am sărit prin el. 

O fracțiune de secundă mai târziu, m-am prăvălit lângă 


62 


Acul Cleopatrei de pe malul Tamisei. 

Acum şase ani, mama murise aici; nu era monumentul 
meu egiptean preferat. Dar Acul era portalul magic cel mai 
apropiat de apartamentul lui mamaie şi tataie. 

Din fericire, vremea era oribilă şi nu era nimeni prin 
preajmă, aşa că mi-am scuturat nisipul de pe haine şi am 
pornit spre staţia de metrou. 

Treizeci de minute mai târziu, mă aflam pe treptele casei 
bunicilor. Mi se părea atât de ciudat să fiu... acasă? Nu 
eram sigură c-o mai puteam numi aşa. Tânjeam după 
Londra de luni de zile - după străzile cunoscute, 
magazinele preferate, prietenele mele, fosta mea cameră. 
Îmi lipsise chiar şi vremea mohorâtă. Dar acum, totul 
părea atât de diferit, atât de străin... 

Am bătut la uşă agitată. 

Niciun răspuns. Eram convinsă că mă aşteaptă. Am 
bătut din nou. 

Poate că se ascundeau şi aşteptau să intru singură. Mi i- 
am închipuit pe bunici, pe Liz şi pe Emma ghemuiţi în 
spatele mobilelor, gata să sară şi să strige: „Surpriză!“ 

Hmm... Mamaie şi tataie ghemuiţi şi gata să sară. Nu 
prea cred. 

Mi-am scos cheia şi am descuiat uşa. 

Camera de zi era întunecată şi goală. Lumina de la scări 
fusese stinsă, ceea ce mamaie n-ar fi permis. li era o frică 
de moarte să nu cadă. Nici măcar televizorul lui tataie nu 
funcţiona, ceea ce nu era în regulă. Tataie ţinea mereu 
televizorul deschis pe meciurile de rugby, chiar dacă nu se 
uita. 

Am adulmecat aerul. Era şase după ora Londrei, dar din 
bucătărie nu venea miros de biscuiţi arşi. Mamaie ar fi 
trebuit să ardă cel puţin o tavă de biscuiţi până la ora 
ceaiului. Era o tradiţie. 

Mi-am scos telefonul ca să le sun pe Liz şi pe Emma, dar 
telefonul era mort. Stiam că încărcasem bateria. 

Tocmai începeam să procesez gândul că „Sunt în 
pericol“, când uşa de la intrare s-a trântit în spatele meu. 
M-am întors, căutând bagheta pe care n-o aveam. 


63 


Deasupra mea, în capul scărilor aflate în beznă, o voce 
care sigur nu era omenească a sâsâit: 
— Bine ai venit acasă, Sadie Kane! 


64 


5.Ajung să urăsc din tot sufletul 
gândacii de bălegar 


CARTER 


Mulţumesc mult, Sadie. 

Îmi dai mie microfonul tocmai când ai ajuns la partea 
cea mai interesantă. _ 

Deci da, Sadie a plecat la Londra de ziua ei. În patru zile 
venea sfârşitul lumii, aveam de îndeplinit o misiune şi ea 
pleca să se distreze cu prietenii. Ştia clar care-i sunt 
priorităţile, nu-i aşa? Nu că mi-ar fi fost ciudă sau aşa ceva. 

Partea bună e că la Casa din Brooklyn se făcuse destulă 
linişte după plecarea ei, asta cel puţin până când a apărut 
şarpele cu trei capete. Dar mai întâi o să-ţi povestesc 
despre viziunea pe care am avut-o. 

Sadie crezuse că-i ascundeam ceva la micul dejun, nu-i 
aşa? Ei bine, cam aşa era. Însă sincer să fiu, ce-am văzut în 
timpul nopţii m-a îngrozit atât de mult, încât n-am vrut să 
vorbesc despre asta, mai ales de ziua ei. Am trecut prin 
multe lucruri neobişnuite de când am început să învăţ 
magia, dar ce mi s-a întâmplat acum merita Premiul Nobel 
pentru ciudăţenie. 


După excursia la Muzeul Brooklyn, mi-a fost greu să 
adorm. Când am reuşit, în cele din urmă, m-am trezit într- 
un alt trup. 

Nu era vorba de o călătorie a sufletului sau de un vis. 
Eram Horus Răzbunătorul. 

Mai trăisem odată cu Horus în corp. Locuise în capul 
meu aproape o săptămână, de Crăciun, şoptindu-mi sfaturi 
şi purtându-se enervant. În timpul luptei de la Piramida 
Roşie, am avut parte chiar de o îmbinare perfectă a 


65 


gândurilor mele cu ale lui. Devenisem ceea ce egiptenii 
numeau „Ochiul“ zeului - dispuneam de întreaga sa 
putere, amintirile noastre se amestecau, omul şi zeul 
funcționau ca o singură fiinţă. Dar măcar eram în trupul 
meu. 

De data asta, lucrurile s-au inversat. Eu eram oaspete în 
corpul lui Horus, care stătea la prova unei bărci pe râul 
magic ce şerpuia prin Duat. Aveam vederea ageră a unui 
şoim. Zăream prin ceaţă nişte siluete care se mişcau prin 
apă - spinări solzoase de reptile şi aripioare monstruoase. 
Am văzut fantomele morţilor deplasându-se pe ambele 
maluri. Deasupra, la mare înălţime, tavanul peşterii avea o 
strălucire roşie, de parcă am fi navigat prin gâtlejul unui 
animal viu. 

Aveam brațe puternice, musculoase, înfăşurate în 
brățări de aur şi lapislazuli. Eram îmbrăcat de luptă, în 
armura de piele, cu o suliță într-o mână şi un khopesh în 
cealaltă. Mă simţeam uriaş şi puternic, ca un... ei bine, ca 
un zeu. 

„Bună, Carter“, a spus Horus, şi m-am simţit de parcă aş 
fi vorbit cu mine însumi. 

— Horus, ce se-ntâmplă? 

Nu i-am spus cât de enervat eram pentru faptul că se 
strecurase în somnul meu. Nu era nevoie. Împărţeam 
aceeaşi minte. 

„Ţi-am răspuns la întrebări“, a zis Horus. „Ţi-am spus 
unde să găseşti primul papirus. Acum trebuie să faci şi tu 
ceva pentru mine. Vreau să-ţi arăt ceva.“ 

Barca s-a înclinat în faţă. M-am apucat de balustrada de 
pe platforma cârmaciului. Când m-am uitat înapoi, mi-am 
dat seama că barca era o corabie de faraon, lungă de circa 
optsprezece metri, care arăta ca o canoe foarte mare. În 
mijloc, un pavilion zdrenţuit acoperea un podium gol pe 
care se aflase cândva un tron. Un singur catarg susţinea o 
velă pătrată care odată fusese ornată, dar acum era 
decolorată şi atârna în fâşii. La babord şi la tribord, 
perechi de vâsle rupte se bălăngăneau fără rost. 

Barca trebuie să fi fost abandonată de secole. Velatura 


66 


era acoperită cu pânze de păianjen. Parâmele erau 
putrede. Scândurile carenei au gemut şi au scârţâit când 
barca a prins viteză. 

„E bătrână, precum Ra“, a spus Horus. „Chiar vrei să 
foloseşti barca asta din nou? Să-ţi arăt ce pericole te 
pasc!“ 

Cârma ne-a direcționat spre mijlocul apelor. Dintr-odată, 
goneam în aval. Mai navigasem pe Râul Nopţii, dar de data 
asta mi se părea că ne adânceam în Duat. Aerul era mai 
rece iar curentul mai vertiginos. Am sărit peste o cataractă 
şi am fost proiectaţi în aer. Când am aterizat din nou pe 
apă, am fost atacați de monştri. Din apă s-au ițit nişte 
chipuri oribile - un dragon de mare cu ochi de felină, un 
crocodil cu peri de porc spinos, un şarpe cu cap de om 
mumificat. De fiecare dată când apărea câte unul, îmi 
ridicam sabia şi-l tăiam sau îl înţepam cu sulița ca să-l ţin 
la distanţă de barcă. Dar nu conteneau să apară, sub alte 
forme, şi mi-am dat seama că, dacă n-aş fi fost Horus 
Răzbunătorul - dacă aş fi fost doar Carter Kane, care 
încearcă să facă faţă acestor orori -, aş fi înnebunit sau aş 
fi murit, sau şi una şi alta. 

„Asta era călătoria ce avea loc în fiecare noapte“, a zis 
Horus. „Nu Ra era cel care respingea creaturile Haosului. 
Noi, ceilalţi zei, îl protejam. Noi îi tineam piept lui Apophis 
şi slujitorilor săi.“ 

Am plonjat apoi într-o cascadă şi ne-am prăbuşit cu 
capul înainte în bulboană. Am reuşit cumva să nu ne 
răsturnăm. Barca s-a smuls din mijlocul curentului şi a 
plutit către mal. 

Acesta din urmă era un câmp de pietre negre 
strălucitoare - sau cel puţin aşa am crezut. Când ne-am 
apropiat, mi-am dat seama că erau carapace de gândaci - 
milioane şi milioane de carapace uscate de cărăbuşi -, ce 
se întindeau în negură cât vedeam cu ochii. Câţiva 
scarabei în viaţă se deplasau anevoios printre acestea, 
ceea ce făcea să pară că întregul peisaj se târa. Nici n-o să 
încerc să descriu duhoarea emanată de milioanele de 
gândaci de bălegar morţi. 


67 


„Închisoarea Şarpelui“, a spus Horus. 

M-am uitat prin întuneric după vreo celulă, lanţuri, o 
groapă sau aşa ceva. N-am văzut decât o întindere 
nesfârşită de cărăbuşi morţi. 

— Unde? am întrebat. 

„Îţi arăt locul acesta într-un mod pe care să-l poţi 
înţelege“, a zis Horus. „Dacă te-ai afla cu adevărat aici, ai 
arde complet. Dacă ai vedea locul acesta aşa cum este el 
cu adevărat, simţurile tale limitate de muritor ar fi 
distruse.“ 

— Minunat, am mormăit. Ador să-mi fie distruse 
simţurile. 

Barca s-a hârşâit de mal, agitând scarabeii în viaţă. 
Toată plaja părea să se agite şi să se zvârcolească. 

„Cândva, toţi scarabeii aceştia erau în viaţă“, a zis 
Horus, „ca un simbol al renaşterii zilnice a lui Ra, ţinând 
duşmanul la distantă. Au mai rămas doar câţiva. Şarpele 
îşi croieşte drum încet, devorându-i.“ 

— Stai, am spus. Vrei să zici că... 

În fata mea, ţărmul s-a înălţat când ceva aflat dedesubt 
şi-a făcut loc spre suprafaţă - o siluetă imensă ce se 
chinuia să iasă. 

Am apucat sabia şi sulița; dar chiar şi cu toată puterea şi 
curajul lui Horus, m-am trezit că tremuram. Sub 
carapacele de scarabei strălucea o lumină roşie. Acestea 
au trosnit şi s-au mişcat în timp ce lucrul acela de 
dedesubt îşi făcea loc spre suprafaţă. Prin stratul subţiat 
de gândaci morţi, un cerc roşu de trei metri mă privea 
direct în faţă - un ochi de şarpe, flămând şi plin de ură. 
Deşi aveam formă de zeu, am simţit cum puterea haosului 
mă loveşte cu forţa radiaţiilor mortale, prăjindu-mă pe 
dinăuntru, devorându-mi sufletul - şi am dat crezare 
spuselor lui Horus. Dacă m-aş fi aflat aici în carne şi oase, 
aş fi fost pârjolit. 

— Se eliberează! 

Mi s-a pus un nod în gât de frică. 

— Horus, scapă... 

„Da“, a spus el. „În curând...“ 


68 


Horus mi-a ghidat braţul. Am ridicat sulița şi am 
aruncat-o în ochiul Şarpelui. Apophis a urlat furios. Malul 
râului s-a cutremurat. Apoi, Apophis s-a scufundat sub 
carapacele de scarabei morţi, şi strălucirea roşie s-a stins. 

„Dar nu azi“, a continuat Horus. „La echinocţiu, 
legăturile vor slăbi suficient pentru ca Şarpele să se 
elibereze în sfârșit. Fii din nou avatarul meu, Carter. Ajută- 
mă să conduc zeii în luptă. Împreună, am putea opri 
ascensiunea lui Apophis. Dar dacă-l trezeşti pe Ra şi va 
ocupa el din nou tronul, va avea oare putere să conducă? 
Mai poate naviga barca asta prin Duat?“ 

— Atunci, de ce m-ai ajutat să găsesc papirusul? am 
întrebat. Dacă nu vrei ca Ra să fie trezit... 

„Trebuie să fie alegerea ta“, a răspuns Horus. „Am 
încredere în tine, Carter Kane. Orice vei hotărî, te voi 
susţine. Dar mulţi dintre zei nu sunt de aceeaşi părere. Ei 
cred că avem şanse mai bune dacă sunt eu regele şi 
generalul care-i conduce în lupta împotriva Şarpelui. Ei 
cred că planul tău de a-l trezi pe Ra e prostesc şi periculos. 
E tot ce pot face ca să preîntâmpin o revoltă. E posibil să 
nu-i pot opri să te atace şi să încerce a te împiedica.“ 

— Exact ce ne lipsea, am spus. Nişte duşmani în plus. 

„Nu trebuie să fie aşa“, a spus Horus. „Acum ai văzut 
inamicul. Cine crezi că are cele mai mari şanse de a ţine 
piept Stăpânului Haosului - Ra sau Horus?“ 

Barca s-a îndepărtat de ţărmul întunecos. Horus mi-a 
eliberat ba-ul şi conştiinţa mea a plutit înapoi spre lumea 
muritorilor ca un balon cu heliu. Tot restul nopţii am visat 
un câmp plin de scarabei morţi şi un ochi roşu ce strălucea 
din străfundurile unei închisori tot mai şubrede. 

Dacă am fost cam tulburat în dimineaţa următoare, 
acum știi motivul. 

Am petrecut mult timp întrebându-mă de ce îmi arătase 
Horus acea viziune. Răspunsul e evident: Horus era acum 
regele zeilor. Nu voia ca Ra să se întoarcă şi să-i conteste 
autoritatea. Zeii au tendinţa să fie egoişti. Au motivele lor, 
chiar şi atunci când te ajută. De aceea trebuie să ai grijă 
când ai încredere în ei. 


69 


Pe de altă parte, Horus avea dreptate. Ra era deja 
bătrân cu cinci mii de ani în urmă. Nimeni nu ştia dacă 
acum era în formă sau nu. Chiar dacă reuşeam să-l trezim, 
nu era sigur că ne va fi de ajutor. Dacă arăta tot aşa de rău 
ca barca lui, nu vedeam cum ar putea să-l învingă pe 
Apophis. 

Horus mă întrebase cine avea cele mai mari şanse 
împotriva Stăpânului Haosului. Şi ştii ce era înfricoşător? 
Că dacă priveam în adâncul sufletului, răspunsul era că 
niciunul dintre noi. Nici zeii. Nici magicienii. Nici chiar toţi 
la un loc. Horus voia să fie rege şi să-i conducă pe zei în 
luptă, dar acest duşman era mai puternic decât oricine 
altcineva cu care se mai confruntase vreodată. Apophis era 
bătrân ca universul şi nu se temea decât de un singur 
inamic: Ra. 

Poate că n-aveam să-l aducem pe Ra înapoi, dar 
instinctul îmi spunea că era singura noastră şansă. Şi 
sincer, faptul că toată lumea ţinea morţiş să-mi spună că 
era o idee proastă - Bast, Horus, până şi Sadie - mă făcea 
să fiu sigur că era soluţia cea mai bună. Sunt destul de 
încăpățânat. 

„Alegerea corectă nu e aproape niciodată alegerea cea 
mai la îndemână“, îmi spunea adesea tata. 

El sfidase întreaga Casă a Vieţii. Îşi sacrificase propria 
viaţă pentru a elibera zeii, deoarece fusese sigur că era 
singura cale de a salva lumea. Acum era rândul meu să fac 
o alegere dificilă. 


Să trecem repede peste micul dejun şi cearta cu Sadie. 
După ce a sărit prin portal, am rămas pe acoperiş în 
compania noului meu prieten doar, grifonul psihotic. 

Ţipa „FRIIIIIC!“ atât de des încât am decis să-l botez 
„Fric“; în plus, se potrivea cu personalitatea lui. Mă 
aşteptasem să dispară peste noapte - să zboare sau să se 
întoarcă în Duat -, dar părea fericit în noul lui cuibar. I l- 
am căptuşit cu un morman de ziare care aveau toate titluri 
despre erupția stranie de gaze de canalizare ce măturase 
Brooklynul noaptea trecută. Conform relatărilor, gazul 


70 


produsese flăcări fantomatice în întreg cartierul, făcând 
pagube semnificative la muzeu şi provocându-le unor 
oameni greață, amețeli şi chiar halucinaţii cu păsări colibri 
de mărimea unor rinoceri. Ale naibii gaze de canalizare! 

Tocmai îi aruncam lui Fric încă doi, trei curcani fripţi 
(Doamne, ce apetit avea!), când Bast a apărut lângă mine. 

— În mod normal, îmi plac păsările, a spus ea. Dar 
chestia asta e enervantă. 

— FRIIIIIC! a exclamat Fric. 

El şi Bast s-au măsurat din priviri de parcă s-ar fi 
întrebat fiecare ce gust avea celălalt. 

Bast a amușinat. 

— Sper că nu-l păstrezi. 

— Păi, nu e legat sau aşa ceva, am spus. Dacă ar vrea, ar 
putea pleca. Cred că-i place aici. _ 

— Minunat, a mormăit Bast. Incă o chestie care te-ar 
putea ucide cât sunt eu plecată. 

Eu unul credeam că mă înţeleg destul de bine cu Fric, 
dar m-am gândit că nimic din ce-aş fi putut spune n-ar fi 
liniştit-o pe Bast. 

Era îmbrăcată pentru drum. Pe lângă costumul obişnuit 
din piele de leopard purta o haină lungă, neagră, brodată 
cu hieroglife de protecţie. Când s-a mişcat, țesătura a 
licărit, făcând-o să apară şi să dispară. 

— Ai grijă de tine, i-am spus. 

A zâmbit. 

— Carter, sunt pisică. Pot avea grijă de mine. Tu şi Sadie 
mă îngrijoraţi mai mult, pentru cât timp voi fi plecată. 
Dacă viziunea ta e corectă şi închisoarea lui Apophis e pe 
punctul de-a ceda... Mă rog, mă întorc cât pot de repede. 

Nu prea mai era nimic de zis. Dacă viziunea mea era 
corectă, dădeam cu toţii de bucluc. 

— E posibil să nu pot fi contactată câteva zile, a 
continuat ea. Prietenul meu ar trebui să ajungă aici înainte 
ca tu şi Sadie să porniţi în misiune, mâine. Va avea el grijă 
să rămâneţi în viaţă. 

— Nu poţi să-mi spui măcar cum îl cheamă? 

Bast mi-a aruncat o privire care era fie amuzată, fie 


71 


neliniştită - posibil ambele variante. 

— E cam dificil de explicat cum e el. Mai bine îl las să se 
prezinte singur. 

Acestea fiind zise, Bast m-a sărutat pe frunte. 

— Ai grijă, pisoiaş. 

Am fost prea uimit pentru a-i răspunde. O consideram pe 
Bast protectoarea lui Sadie. Eu eram un fel de anexă. Dar 
în vocea ei era atâta afecţiune, încât probabil am roşit. A 
fugit spre marginea acoperişului şi a sărit. 

Însă nu eram îngrijorat în privinţa ei. Eram destul de 
sigur că va cădea în picioare. 


Îmi doream ca lucrurile să se desfăşoare cât mai normal 
cu putinţă pentru învăţăcei, aşa că mi-am ţinut cursul 
obişnuit de dimineaţă, pe care îl botezasem „Curs 
introductiv de rezolvare a problemelor cu ajutorul magiei“. 
Învăţăceii îi spuneau „Fă ce vrei, numai să dea rezultate”. 

Le-am dat învăţăceilor o problemă. Puteau s-o rezolve 
cum voiau ei. Când terminau, puteau pleca. 

Nu prea semăna cu o şcoală adevărată, unde trebuie să 
stai până la sfârşitul zilei chiar dacă doar te faci că înveţi; 
însă eu nu am fost niciodată la o școală adevărată. În toţi 
anii în care am învăţat acasă cu tata, am făcut-o în ritmul 
meu. Când îmi terminam treaba şi tata era mulţumit, ziua 
de şcoală se încheia. Mie îmi convenea sistemul acesta, şi 
el părea să le placă şi învăţăceilor. 

De asemenea, mă gândeam că Zia Rashid ar fi fost de 
acord. Prima dată când Sadie şi cu mine ne-am antrenat cu 
Zia, ne-a spus că magia nu putea fi învățată în clasă sau 
din manuale. Trebuia s-o înveţi făcând. Aşa că, pentru 
„Cursul introductiv de rezolvare a problemelor cu ajutorul 
magiei“, am pornit spre sala de antrenament şi am aruncat 
chestii în aer. 

Astăzi aveam patru elevi. Restul învăţăceilor lipseau 
pentru a-şi studia propriile căi magice, a exersa vrăji sau a 
face şcoală normală sub supravegherea învăţăceilor ajunşi 
la vârsta facultăţii. În calitate de supraveghetor principal, 
în absenţa lui Amos, Bast a insistat să-i ţinem pe toţi la 


72 


curent cu materiile obişnuite, cum ar fi matematica şi 
lectura, deşi adăuga uneori propriile ei cursuri opţionale, 
cum ar fi „Întreţinerea pisicilor pentru avansați“ sau „Cum 
să tragi un pui de somn“. Pentru accesul la „Cum să tragi 
un pui de somn“ s-a făcut o listă de aşteptare. 

Oricum, sala de antrenament ocupa aproape tot etajul al 
doilea. Era aproape cât un teren de baschet şi seara o 
foloseam în acest scop. Avea podea de lemn de esenţă tare, 
statui de-a lungul pereţilor şi un tavan boltit cu obişnuitele 
imagini cu egipteni antici care mergeau în lateral. Pe doi 
dintre pereţi, perpendicular pe podea, înfipseserăm statui 
cu cap de şoim reprezentându-l pe Ra, înalte de trei metri, 
şi le găuriserăm coroanele în formă de soare, ca să le 
putem folosi drept coşuri de baschet. Probabil că era o 
blasfemie - dar hei, dacă Ra n-avea simţul umorului, era 
problema lui. 

Walt mă aştepta acolo, împreună cu Julian, Felix şi 
Alyssa. Jaz venea aproape mereu la orele astea, dar Jaz era 
încă în comă... şi asta era o problemă pe care niciunul 
dintre noi nu ştia cum s-o rezolve. 

Am încercat să-mi pun masca de profesor sigur pe el. 

— Bine, prieteni. Astăzi vom încerca nişte simulări de 
luptă. Începem cu lucruri simple. 

Am scos patru figurine shabti din geantă şi le-am pus în 
cele patru colţuri ale încăperii. În faţa fiecăreia dintre ele 
am pus câte un învățăcel. Apoi am rostit o comandă. Cele 
patru figurine au crescut, transformându-se în nişte 
războinici egipteni de dimensiuni obişnuite, înarmaţi cu 
săbii şi scuturi. Nu arătau foarte realist. Pielea lor părea 
de ceramică smălțuită iar ei se mişcau mai lent decât 
oamenii adevăraţi; dar pentru început, era suficient. 

— Felix! am strigat. Fără pinguini! 

— O, fir-ar să fie! 

Felix credea că pinguinii reprezentau răspunsul la orice 
problemă; dar nu era corect faţă de păsări, şi mă 
săturasem să le tot teleportez înapoi acasă. Undeva în 
Antarctica, o întreagă colonie de pinguini Magellan făcea 
psihoterapie. 


73 


— Începeţi! am strigat, şi figurinele shabti au atacat. 

Julian, un elev de clasa a şaptea bine făcut, care deja 
alesese calea lui Horus, a intrat direct în luptă. Nu reuşise 
încă să convoace un avatar de luptă, dar şi-a înfăşurat 
pumnul într-o energie aurie, ca o bilă de demolări, şi l-a 
pocnit pe shabiti. Acesta a zburat şi s-a izbit de perete, 
făcându-se bucăţi. Unul era scos din luptă. 

Alyssa studiase calea lui Geb, zeul pământului. Nimeni 
din casă nu era expert în magia pământului, dar Alyssa 
rareori avea nevoie de ajutor. Crescuse într-o familie de 
olari din Carolina de Nord şi modelase lutul de când era 
doar o fetiţă. 

A evitat lovitura stângace a shabiti-ului şi l-a atins pe 
spate. Pe armura de lut a apărut o hieroglifă strălucitoare: 


— 
AS SEES 
C LA 


TE 


N-a părut să se întâmple nimic cu războinicul, dar când 
acesta s-a întors să lovească, Alyssa a rămas pe loc. Mă 
pregăteam să-i strig să se ferească, dar războinicul shabti 
a ratat-o complet. Lama lui a lovit podeaua, iar el s-a 
împiedicat apoi. A atacat din nou, lovind de vreo şase ori, 
dar sabia nu s-a apropiat deloc de Alyssa. În cele din urmă, 
războinicul s-a întors confuz şi s-a îndreptat clătinându-se 
spre un colţ al camerei, unde s-a lovit cu capul de perete şi 
s-a oprit cutremurându-se. 

Alyssa mi-a zâmbit. 

— Sa-per, mi-a explicat ea. Înseamnă „Ratează!“ 

— Frumos, am spus. 

Intre timp, Felix găsise o soluţie ce nu implica pinguini. 
Habar n-avea în ce tip de magie avea să se specializeze 
până la urmă, dar astăzi alesese o variantă simplă şi 
violentă. A luat o minge de baschet de pe bancă, a aşteptat 
ca războinicul shabti să facă un pas, apoi i-a aruncat 
mingea în cap. Sincronizare perfectă. Războinicul s-a 
dezechilibrat şi a căzut, rupându-şi braţul în care ţinea 
sabia. Felix s-a dus la el şi l-a călcat în picioare până l-a 
făcut zob. 

M-a privit apoi satisfăcut. 


74 


— N-ai spus că trebuie să folosim magie! 

— Corect. 

Am ţinut minte: să nu joc niciodată baschet cu Felix. 

Cel mai interesant de privit era Walt. El era un sau, 
adică făcea amulete, aşa că avea tendinţa să lupte cu orice 
element de magie avea la îndemână. Nu ştiam niciodată ce 
avea de gând să facă. 

În ceea ce priveşte calea, Walt nu se hotărâse încă ce 
magie anume să studieze. Era un cercetător bun, ca Thoth, 
zeul cunoaşterii. Se folosea de papirusuri şi poţiuni 
aproape la fel de bine ca Sadie, aşa că putea alege calea 
lui Isis. Îl putea alege chiar şi pe Osiris, pentru că Walt se 
pricepea să aducă lucrurile neînsufleţite la viaţă. 

Astăzi nu se grăbea, jucându-se cu amuletele şi 
cântărind variantele. Când războinicul shabti s-a apropiat, 
Walt s-a retras. Dacă Walt avea o slăbiciune, aceasta era 
prudenţa. Îi plăcea să gândească mult timp înainte de a 
acţiona. Cu alte cuvinte, era exact opusul lui Sadie. 

[Nu mă lovi, Sadie. E adevărat!] 

— Hai, Walt! a strigat Julian. Omoară-l odată! 

— Te descurci bine, a spus Alyssa. 

Walt a pus mâna pe unul dintre inelele sale. Apoi a făcut 
un pas înapoi şi s-a împiedicat de cioburile războinicului 
spart de Felix. 

I-am strigat: 

— Ai grijă! 

Dar Walt a alunecat şi a căzut pe podea. Adversarul lui 
s-a repezit înainte, lovind cu sabia. 

Am alergat să-i sar în ajutor, dar eram prea departe. 
Walt îşi ridica deja mâna instinctiv pentru a para lovitura. 
Lama ceramică vrăjită era aproape la fel de ascuţită ca una 
de metal. L-ar fi rănit destul de rău pe Walt, dar el a prins- 
o în mână şi războinicul a împietrit. Sub degetele lui Walt, 
lama a devenit gri şi s-a acoperit de fisuri. Griul s-a 
împrăştiat ca gheaţa peste războinic iar acesta s-a prăbuşit 
într-un morman de praf. 

Walt a părut uimit. Şi-a deschis mâna, care părea să fie 
în regulă. 


75 


— A fost grozav! a spus Felix. Ce amuletă ai folosit? 

Walt s-a uitat agitat la mine şi am ştiut care era 
răspunsul. Nu folosise nicio amuletă. Walt habar n-avea 
cum reușise. 

Avusesem destule emoţii pentru o zi. Dar de-abia acum 
lucrurile deveneau ciudate. 

Înainte să apucăm să zicem ceva, podeaua s-a zguduit. 
Am crezut că poate magia lui Walt se împrăştia prin 
clădire, ceea ce n-ar fi fost prea bine. Sau poate că 
dedesubt cineva folosea din nou blesteme cu măgari 
explozivi. Alyssa a scâncit: 

— Băieți... 

A arătat spre statuia lui Ra, ce se iţea din perete la trei 
metri deasupra noastră. Coşul nostru de baschet se 
prăbuşea. 

La început, n-am fost sigur de ceea ce vedeam. Statuia 
lui Ra nu se transforma în praf precum figurinele shabti. 
Se rupea, căzând în bucăţi pe podea. Apoi mi s-a strâns 
stomacul. Bucăţile nu erau din piatră. Statuia se 
transforma în carapace de scarabei. 

Ultima bucată din statuie s-a prăbuşit şi grămada de 
carapace a început să se mişte. Din mijlocul ei au apărut 
trei capete de şarpe. 

O spun fără ruşine: am intrat în panică. M-am gândit că 
viziunea mea cu Apophis se adeverea atunci şi acolo. Am 
făcut câţiva paşi înapoi, atât de repede că m-am ciocnit de 
Alyssa. Singurul motiv pentru care n-am fugit din cameră a 
fost faptul că patru învăţăcei se uitau la mine aşteptând să- 
i liniştesc. 

„Nu poate fi Apophis“, mi-am spus. 

Şerpii au ieşit, şi mi-am dat seama că nu erau trei 
animale diferite. Era o cobră imensă cu trei capete. Şi mai 
ciudat era că şi-a desfăcut nişte aripi ca de uliu. Avea un 
corp gros cât piciorul meu. Era cât mine de înaltă, dar nici 
pe departe suficient de mare pentru a fi Apophis. Ochii ei 
n-aveau o strălucire roşiatică. Erau nişte ochi de şarpe 
obişnuit, verzi şi înspăimântători. 

Totuşi... n-aş putea spune că m-am liniştit, cu toate acele 


76 


capete care se holbau la mine. 

— Carter..., a început Felix nesigur, asta face parte din 
lecţie? 

Şarpele a şuierat pe trei tonuri. Glasul lui parcă îmi 
răsuna în cap - şi era identic cu cel al spiritului bau de la 
Muzeul Brooklyn. 

„Acesta e ultimul avertisment, Carter Kane“, s-a auzit el. 
„Dă-mi papirusul!“ 

Mi-a stat inima în loc. Papirusul... Sadie mi-l dăduse 
după micul dejun. Nesăbuitul de mine... Ar fi trebuit să-l 
încui, să-l pun într-unul dintre sertarele sigure ale 
bibliotecii; dar se afla încă în geanta pe care o ţineam pe 
umăr. 

„Ce eşti tu?“ l-am întrebat pe şarpe. 

— Carter! 

Julian si-a scos sabia. 

— Atacăm? 

Invăţăceii n-au dat niciun semn c-ar fi auzit vorbind 
şarpele sau pe mine. 

Alyssa a ridicat mâinile ca şi cum s-ar fi pregătit să 
prindă o minge. Walt s-a aşezat între şarpe şi Felix, iar 
Felix s-a aplecat într-o parte ca să vadă pe după el. 

„Dă-mi-l!“ Şarpele s-a încolăcit ca să atace, zdrobind cu 
trupul carapace de cărăbuşi morţi. Şi-a desfăcut aripile, 
care erau atât mari încât ne-ar fi putut cuprinde pe toţi. 
„Renunţă la misiune sau o voi distruge pe fata pe care o 
cauţi, aşa cum am distrus şi satul ei!“ 

Am încercat să-mi scot sabia, dar nu-mi puteam mişca 
braţele. De parcă aş fi fost paralizat, de parcă cele trei 
perechi de ochi mi-ar fi indus o stare de transă. 

„Satul ei“, m-am gândit. „Satul Ziei.“ 

Şerpii nu pot râde, dar sâsâitul acestuia părea amuzat. 

„Va trebui să alegi, Carter Kane - fata sau zeul. Renunţă 
la misiunea ta prostească, dacă nu, în curând, nu vei fi 
decât o carapace uscată precum scarabeii lui Ra.“ 

Furia m-a salvat. Am scăpat de paralizie şi am strigat: 

— Ucideţi-l! 

Exact în momentul în care şarpele şi-a deschis gurile, 


77 


scuipând trei coloane de flăcări. 

Am ridicat un scut verde de magie care să respingă 
focul. Julian şi-a aruncat sabia ca pe un topor. Alyssa a 
făcut un semn cu mâna şi trei statui de piatră au sărit de 
pe piedestal, zburând către şarpe. Walt a lansat un fulger 
de lumină gri cu ajutorul baghetei sale. Iar Felix şi-a scos 
pantoful stâng şi l-a azvârlit în monstru. 

N-ai fi vrut să fii şarpe în momentul acela. Sabia lui 
Julian i-a tăiat unul dintre capete. Pantoful lui Felix a mai 
doborât unul. Explozia provocată de bagheta lui Walt l-a 
transformat în cenuşă pe cel de-al treilea. Apoi, statuile 
Alyssei s-au prăbuşit peste el, zdrobind monstrul sub o 
tonă de piatră. 

Ce a mai rămas din trupul şarpelui s-a prefăcut în nisip. 

Dintr-odată, în încăpere s-a făcut linişte. Cei patru 
învăţăcei s-au uitat la mine. M-am aplecat şi am luat o 
carapace de scarabeu. 

— Carter, asta a făcut parte din lecţie, nu? a întrebat 
Felix. Spune-mi c-a făcut parte din lecţie. 

M-am gândit la glasul şarpelui - acelaşi glas ca al 
spiritului bau de la Muzeul Brooklyn. Mi-am dat seama de 
ce îmi suna cunoscut. Îl mai auzisem în timpul bătăliei de 
la Piramida Roşie. 

— Carter... 

Felix arăta de parcă ar fi fost gata să izbucnească în 
lacrimi. Era atât de zurbagiu, încât uneori uitam că are 
doar nouă ani. 

— Da, a fost doar un test, am minţit eu. 

M-am uitat la Walt şi am convenit din priviri: „Trebuie să 
vorbim despre asta mai târziu“. Dar mai întâi trebuia să 
iau pe altcineva la întrebări. 

— Sunteţi liberi. 

Am fugit să-l caut pe Amos. 


78 


6.E cât pe ce să fiu ucis de o adăpătoare 


de păsări 


CARTER 


Amos a învârtit carapacea de scarabeu între degete. 

— Un şarpe cu trei capete, zici. 

Mă simţeam vinovat că-i pun şi asta în cârcă. Trecuse 
prin atâtea de la Crăciun! Apoi în sfârşit se vindecase, 
venise acasă şi bum! - un monstru ne invadează sala de 
antrenament. Dar nu ştiam cu cine altcineva aş fi putut să 
vorbesc. Într-un fel, îmi părea rău că Sadie nu-i prin zonă. 

[Bine, Sadie, nu mai jubila aşa. Nu-mi părea chiar atât 
de rău.] 

— Da, am spus, cu aripi, şi care scotea flăcări pe gură. 
Ai mai văzut vreodată aşa ceva? 

Amos a pus carapacea de scarabeu pe masă. A atins-o, 
de parcă s-ar fi aşteptat să prindă viaţă. Eram singuri în 
bibliotecă, lucru neobişnuit. De cele mai multe ori, 
încăperea mare şi rotundă era plină de învăţăcei care 
vânau papirusuri prin unghere sau trimiteau shabti în 
întreaga lume după artefacte, cărţi sau pizza. Pe podea era 
pictat Geb, zeul pământului, cu trupul plin de copaci şi 
râuri. Deasupra se întindea pe tavan zeiţa Nut, cea cu 
pielea acoperită de stele. De obicei, mă simţeam în 
siguranţă în această cameră, adăpostit între doi zei care 
fuseseră prietenoşi cu noi. Dar acum îi priveam întruna pe 
toţi acei shabti aflaţi în bibliotecă şi mă întrebam dacă nu 
cumva se vor transforma în carapace de scarabei sau vor 
hotări să ne atace. 

În cele din urmă, Amos a rostit o poruncă: 

— A'max. 

„Arde!“ 


79 


O mică hieroglifă roşie a apărut pe scarabeu: 


>= 

Carapacea a izbucnit în flăcări şi s-a transformat într-o 
grămăjoară de cenuşă. 

— Îmi amintesc de o pictură, a spus Amos, din 
mormântul lui Tutmes al III-lea?. Înfăţişa un şarpe înaripat, 
cu trei capete, ca acela descris de tine. Dar ce înseamnă 
ea... 
A clătinat din cap. 

— Şerpii pot fi buni sau răi în legendele Egiptului. Ei pot 
fi duşmanii lui Ra sau protectorii lui. 

— Acesta nu era un protector, am spus. Voia papirusul. 

— Şi, totuşi, avea trei capete, ceea ce ar putea simboliza 
cele trei atribute ale lui Ra. Şi s-a născut din rămăşiţele 
statuii lui Ra. 

— Nu era trimis de Ra, am insistat. De ce-ar vrea Ra să 
ne împiedice să-l găsim? În plus, am recunoscut glasul 
şarpelui. Era glasul... 

Mi-am mușcat limba. 

— Vreau să spun că era glasul creaturii lui Set de la 
Piramida Roşie - cel posedat de Apophis. 

Ochii lui Amos s-au înceţoşat. 

— Faţă-de-Groază, şi-a amintit el. Crezi că Apophis ţi-a 
vorbit prin acest şarpe? 

Am dat din cap. 

— Cred că el a pus capcanele de la Muzeul Brooklyn. El 
mi-a vorbit prin acel bau. Dacă e atât de puternic încât se 
poate infiltra aici, în conac... 

— Nu, Carter. Chiar dacă ai dreptate, n-a fost Apophis, 
el însuşi. Dacă ar fi scăpat din închisoare, ar fi provocat 
nişte unde atât de puternice în Duat, că toţi magicienii le- 
ar fi simţit. E mult mai simplu să iei în stăpânire mintea 
unor creaturi, chiar să le trimiţi în locuri protejate pentru 
a duce un mesaj. Nu cred că şarpele ţi-ar fi putut face prea 
mult rău. Trebuie să fi fost destul de slăbit după ce-a 


3 Tutmes al II-lea (1479-1425 î.e.n.) a fost al şaselea faraon din 
dinastia a optsprezecea a Egiptului antic. 


80 


trecut de apărarea noastră. A fost trimis mai ales ca să te 
avertizeze şi să te sperie. 

— A reuşit, am spus eu. 

Nu l-am întrebat pe Amos cum de ştia atâtea despre 
posedare şi despre căile Haosului. După ce trupul lui 
fusese luat în stăpânire de Set, zeul răului, avusese parte 
de o instruire intensivă în chestii de genul ăsta. Acum 
părea să fi revenit la normal, dar ştiam ceva din propria 
mea experienţă, de când fusesem legat de zeul Horus: 
odată ce găzduiai un zeu - de bună voie sau nu -, nu mai 
erai acelaşi om. Îţi rămâneau amintirile, chiar şi urme ale 
puterii zeului. N-am putut să nu observ cum se schimbase 
culoarea magiei folosite de Amos. Aceasta fusese odată 
albastră. Acum, când invocase hieroglifele, strălucirea lor 
era una roşie - culoarea lui Set. 

— Voi întări vrăjile din jurul casei, a promis el. E timpul 
să actualizez sistemul de securitate. O să fac în aşa fel 
încât Apophis să nu mai poată trimite mesageri. 

Am dat din cap, dar promisiunea lui nu m-a prea liniştit. 
Mâine, dacă Sadie se întorcea teafără, aveam să plecăm în 
căutarea celorlalte două papirusuri ale Cărţii lui Ra. 

Sigur, supravieţuisem după ultima aventură a luptei 
împotriva lui Set, dar Apophis era cu totul altceva. Şi nu 
mai găzduiam zei. Eram nişte simpli puşti care luptau cu 
magicieni malefici, demoni, monştri, spirite, şi cu eternul 
Stăpân al Haosului. Partea bună e că aveam o soră 
irascibilă, o sabie, un babuin şi un grifon cu tulburări de 
personalitate. Nu cine ştie ce şanse. 

— Amos, am spus, şi dacă ne înşelăm? Ce se întâmplă 
dacă trezirea lui Ra nu dă rezultate? 

Trecuse ceva vreme de când îl văzusem pe unchiul meu 
zâmbind. Nu prea semăna cu tata, dar când zâmbea, făcea 
aceleaşi riduri în jurul ochilor. 

— Dragul meu, gândeşte-te ce aţi realizat deja. Tu şi cu 
Sadie aţi redescoperit un tip de magie care n-a mai fost 
practicat de milenii întregi. Aţi progresat cu învăţăceii în 
două luni mai mult decât ar reuşi majoritatea iniţiaţilor din 
Prima Nomă în doi ani. Aţi luptat cu zeii. Aţi realizat mai 


81 


multe decât orice magician în viaţă - chiar şi decât mine, 
chiar şi decât Michel Desjardins. Ai încredere în instinctele 
tale. Dacă mi-ar plăcea să pariez, aş paria mereu pe tine şi 
pe sora ta. 

Mi s-a pus un nod în gât. Nu mai avusesem parte de un 
asemenea discurs stimulator de pe vremea când tata era 
încă în viaţă, şi se pare că nu-mi dădusem seama câtă 
nevoie aveam de aşa ceva. 

Din păcate, numele lui Desjardins mi-a amintit că avem 
şi alte probleme, pe lângă Apophis. De îndată ce plecam în 
misiune, un magician rus care vindea îngheţată, pe nume 
Vlad Inhalatorul, avea de gând să încerce să ne asasineze. 
lar dacă Vlad era al treilea cel mai puternic magician din 
lume... 

— Cine e cel de-al doilea? am întrebat eu. 

Amos s-a încruntat. 

— Ce vrei să spui? 

— Ai spus că rusul ăsta, Vlad Menşikov, este al treilea 
cel mai puternic magician în viaţă. Desjardins este cel 
dintâi. Deci, cine este al doilea? Vreau să ştiu dacă mai 
trebuie să ne păzim de încă un duşman. 

Ideea a părut să-l amuze pe Amos. 

— Nu-ţi mai bate capul cu asta. Şi în ciuda relaţiei tale 
cu Desjardins, n-aş spune că e tocmai un duşman. 

— Spune-i şi lui asta, am murmurat eu. 

— I-am spus, Carter. Am vorbit de mai multe ori, cât am 
stat la Prima Nomă. Cred că ce aţi făcut tu şi Sadie la 
Piramida Roşie l-a marcat profund. Ştie că nu l-ar fi putut 
învinge pe Set fără ajutorul vostru. Încă nu v-a acceptat, 
dar dacă aş avea mai mult timp, l-aş putea convinge... 

Părea la fel de posibil ca Apophis şi Ra să devină 
prieteni pe Facebook, dar am decis să nu mai zic nimic. 

Amos şi-a trecut mâna peste masă şi a rostit o vrajă. A 
apărut o hologramă roşie de-a lui Ra - o replică în 
miniatură a statuii din sala de antrenament. Zeul soarelui 
arăta ca Horus: un om cu cap de şoim. Dar spre deosebire 
de Horus, Ra purta discul soarelui ca pe o coroană şi ţinea 
în mâini o cârjă de păstor şi un bici de războinic - cele 


82 


două simboluri ale faraonului. Purta haine, nu armură, şi 
stătea calm şi regeşte pe tronul lui, de parcă ar fi fost 
mulţumit de faptul că ceilalţi luptă. Imaginea zeului arăta 
ciudat, cu strălucirea ei roşie - culoarea Haosului. 

— La altceva ar trebui să te gândeşti, m-a avertizat 
Amos. Nu spun asta ca să te descurajez, dar m-ai întrebat 
de ce şi-ar dori Ra să te oprească din a-l trezi. Cartea lui 
Ra a fost împărţită dintr-un motiv anume. E făcută 
intenţionat să fie greu de găsit, pentru ca doar cei vrednici 
să reuşească. Să te aştepţi la provocări şi obstacole în 
timpul misiunii. Celelalte două papirusuri vor fi cel puțin la 
fel de bine protejate ca primul. Şi trebuie să-ţi pui 
întrebarea: ce se întâmplă dacă trezeşti un zeu care nu 
vrea fie trezit? 

Uşile bibliotecii s-au izbit de perete şi aproape c-am sărit 
din scaun. Cleo şi încă trei fete au intrat sporovăind şi 
râzând, cu braţele pline de papirusuri. 

— Iată-le pe fetele de la ora de cercetare! 

Amos a făcut un semn şi holograma lui Ra a dispărut. 

— O să mai vorbim, Carter, probabil după masa de 
prânz. 

Am dat din cap, deşi de pe-atunci bănuiam că nu vom 
apuca să ne terminăm conversaţia. Când am privit în urmă 
din uşa bibliotecii, Amos îşi întâmpina elevele, măturând 
de pe masă cenuşa carapacei scarabeului. 


Am ajuns în camera mea şi l-am găsit pe Khufu tolănit în 
pat, navigând pe canalele de sport. Purta maieul lui 
preferat cu Lakers şi pe burtă ţinea un castron de Cheetos. 
De când învăţăceii se mutaseră cu noi, Sala cea Mare 
devenise prea zgomotoasă pentru ca el să se poată uita la 
televizor în linişte, aşa că hotărâse să devină colegul meu 
de cameră. 

Cred că era un compliment, dar nu era uşor să împărţi 
acelaşi spaţiu cu un babuin. Crezi că pisicile şi câinii lasă 
păr? Încearcă să îndepărtezi părul de maimuţă de pe 
haine. 

— Cum merge? am întrebat. 


83 


— Agh! 

Asta spunea mereu. 

— Super! am replicat. Voi fi pe balcon. 

Afară era tot rece şi ploua. Vântul dinspre East River i-ar 
fi făcut pe pinguinii lui Felix să tremure, dar nu mă 
deranja. Pentru prima dată în ziua aceea, eram în sfârşit 
singur. 

De când învăţăceii veniseră la Casa din Brooklyn, mă 
simţeam de parcă aş fi fost mereu pe o scenă. Trebuia să 
par sigur pe mine chiar şi atunci când aveam îndoieli. Nu- 
mi puteam pierde cumpătul cu nimeni (bine, cu excepţia 
lui Sadie din când în când), iar atunci când lucrurile 
mergeau prost, nu mă puteam plânge prea tare. Ceilalţi 
puşti veniseră de departe pentru a se antrena cu noi. Mulţi 
trebuiseră să lupte pe drum cu monştri sau magicieni. Nu 
puteam să recunosc că habar n-aveam ce făceam sau să 
mă întreb cu voce tare dacă toată chestia asta cu calea 
zeilor nu ne va duce cumva pe toţi la pieire. Nu puteam 
spune „Acum, că tot aţi ajuns aici, poate că n-a fost o idee 
prea bună“. 

Dar de multe ori chiar aşa mă simţeam. De când Khufu 
îmi ocupase camera, balconul era singurul loc unde 
puteam fi deprimat în singurătate. 

Am privit dincolo de râu, spre Manhattan. Era o 
privelişte minunată. Când Sadie şi cu mine ajunseserăm 
prima dată la Casa din Brooklyn, Amos ne spusese că 
magicienii încercau să se ţină departe de Manhattan. Mai 
spusese şi că în Manhattan existau alte probleme - nu ştiu 
ce-nsemna asta. Şi uneori, când priveam dincolo de râu, aş 
fi putut jura că văd tot soiul de lucruri. Sadie a râs de 
mine, dar odată mi s-a părut că văd un cal zburător. 
Probabil că barierele magice ale conacului provocau iluzii 
optice, şi totuşi a fost ciudat. 

M-am întors la unica piesă de mobilier de pe balcon: 
vasul meu de citit viitorul. Arăta ca o adăpătoare pentru 
păsări - o farfurie de bronz aşezată pe un piedestal de 
piatră dar era obiectul meu magic preferat. Walt mi-l 
făcuse imediat după ce sosise. 


84 


Într-o zi, îi mărturisisem ce bine ar fi să ştiu ce se 
întâmplă în celelalte nome, şi el îmi făcuse acest vas. 

Văzusem iniţiaţi care foloseau aşa ceva în Prima Nomă, 
dar întotdeauna mi se păruse destul de greu de stăpânit. 
Din fericire, Walt era expert în vrăjitorie. Dacă vasul meu 
de citit viitorul ar fi fost un automobil, atunci ar fi fost un 
Cadillac cu servodirecţie, transmisie automată şi scaune 
încălzite. Tot ce trebuia să fac era să-l umplu cu ulei de 
măsline curat şi să rostesc porunca. Vasul îmi putea arăta 
orice, atâta timp cât reuşeam să vizualizez acel ceva şi nu 
era protejat de magie. Locurile în care nu mai fusesem 
erau greu de văzut. Oamenii sau locurile pe care le 
văzusem personal sau care însemnau ceva pentru mine - 
acestea erau de obicei uşor de accesat. 

O căutasem pe Zia de o sută de ori, în zadar. Tot ce 
ştiam era că fostul ei mentor, Iskandar, o vrăjise să 
adoarmă şi o ascunsese undeva, înlocuind-o cu un shabti 
ca să nu păţească ceva; dar habar n-aveam unde dormea 
adevărata Zia. 

Am încercat ceva nou. Mi-am trecut mâna peste vas şi 
mi-am imaginat Nisipurile Roşii. Nu s-a întâmplat nimic. 
Nu fusesem niciodată acolo, n-aveam nicio idee cum ar 
trebui să arate - probabil că era un loc roşu şi nisipos. 
Uleiul mi-a arătat doar propria mea reflecţie. 

Bun, deci n-o puteam vedea pe Zia. Am încercat cealaltă 
variantă. M-am concentrat pe camera ei secretă din Prima 
Nomă. Intrasem acolo o singură dată, dar îmi aminteam 
toate detaliile. Fusese primul loc unde mă simţisem 
aproape de Zia. Suprafaţa uleiului a început să tremure şi 
s-a transformat într-un film magic. 

În cameră nu se schimbase nimic. Pe măsuţă ardeau 
încă lumânări magice. Pereţii erau acoperiţi cu fotografiile 
Ziei - poze cu familia ei de pe Nil, cu mama şi tatăl ei, cu 
Zia când era mică. 

Zia îmi povestise cum tatăl ei descoperise o relicvă 
egipteană şi eliberase din greşeală un monstru în satul lor. 
Magicienii au venit să înfrângă monstrul, însă de-abia după 
ce întreaga aşezare fusese distrusă. Numai Zia 


85 


supravieţuise, ascunsă de părinţii ei. Iskandar, fostul 
Lictor-Șef, o dusese la Prima Nomă şi o antrenase. li 
fusese ca un tată. 

Apoi, Crăciunul trecut, zeii au fost eliberaţi la British 
Museum. Unul dintre ei - Nephthys - şi-a ales-o pe Zia ca 
gazdă. Să fii gazdă pentru zei se pedepsea cu moartea în 
Prima Nomă, indiferent dacă ai vrut sau nu să găzduieşti 
spiritul unui zeu, aşa că Iskandar a ascuns-o pe Zia. 
Probabil că avea de gând s-o aducă înapoi după ce 
lucrurile s-ar fi rezolvat, dar a murit înainte ca asta să se 
întâmple. 

Aşadar, Zia pe care o cunoscusem eu era o copie, dar 
voiam să cred că Zia sub formă de shabti şi Zia cea 
adevărată gândeau la fel. Oriunde ar fi fost Zia cea 
adevărată, ar fi trebuit să-şi aducă aminte de mine la 
trezire. Ar fi trebuit să ştie că între noi există o legătură - 
poate începutul unei relaţii minunate. Nu puteam accepta 
că mă îndrăgostisem de-o simplă bucată de ceramică. Şi cu 
siguranţă nu puteam accepta că mi-era imposibil s-o salvez 
pe Zia. 

M-am concentrat pe imaginea din ulei. Am mărit o 
fotografie cu Zia stând pe umerii tatălui ei. În fotografie 
era încă mică, dar îţi puteai da seama că avea să fie 
frumoasă când va fi mare. Părul ei negru şi strălucitor era 
tuns bob, ca atunci când o cunoscusem. Avea ochii de un 
chihlimbariu strălucitor. Fotograful o surprinsese în timp 
ce râdea, încercând să-i acopere tatălui ochii cu mâinile. 
Zâmbetul ei exprima o zburdălnicie poznaşă. 

„O voi distruge pe fata pe care o cauţi“, spusese şarpele 
cu trei capete, „aşa cum am distrus şi satul ei!“ 

Eram sigur că se referă la satul Ziei. Dar care era 
legătura dintre atacul petrecut în urmă cu şase ani şi 
revenirea lui Apophis de acum? Dacă nu fusese un simplu 
accident - dacă Apophis distrusese intenționat căminul 
Ziei - întrebarea era de ce? 

Trebuia s-o găsesc pe Zia. Nu mai era doar ceva 
personal. Cumva, ea avea legătură cu viitoarea luptă cu 
Apophis. Şi dacă avertismentul şarpelui era adevărat - 


86 


dacă trebuia să aleg între a găsi Cartea lui Ra şi a o salva 
pe Zia? Deja îi pierdusem pe mama, pe tata şi vechea mea 
viaţă pentru a-l opri pe Apophis. N-aveam de gând s-o 
pierd şi pe Zia. 

Mă gândeam ce tare m-ar fi lovit Sadie dacă m-ar fi auzit 
spunând aşa ceva, când cineva a bătut în uşa de sticlă a 
balconului. 

— Hei! 

În uşă stătea Walt, ţinându-l de mână pe Khufu. 

— Aăă... sper că nu deranjez. Khufu mi-a deschis... 

— Agh! 

Khufu a confirmat. L-a condus pe Walt pe balcon, apoi a 
sărit pe balustradă, fără să-i pese de râul care curgea la 
treizeci de metri sub noi. 

— Nicio problemă, am spus. 

Oricum, n-aveam de ales. Khufu îl îndrăgea pe Walt, 
probabil pentru că juca baschet mai bine decât mine. 

Walt a arătat cu capul spre vasul de citit viitorul. 

— Cum te descurci cu el? 

Imaginea cu camera Ziei încă licărea în ulei. Mi-am 
trecut mâna pe deasupra vasului şi imaginea s-a schimbat. 
Dacă tot mă gândisem la Sadie, am ales să văd sufrageria 
lui mamaie şi tataie. 

— Mă descurc de minune. 

M-am întors spre Walt. 

— Tu cum te simţi? 

Nu ştiu de ce, s-a încordat tot. S-a uitat la mine de parcă 
aş fi încercat să-l încolţesc. 

— La ce te referi? 

— La incidentul din sala de antrenament. Şarpele cu trei 
capete. Tu la ce-ai crezut că mă refer? 

Tendoanele gâtului i s-au relaxat. 

— A, da... îmi cer scuze, a fost o dimineaţă ciudată. A 
găsit Amos vreo explicaţie? 

M-am întrebat ce anume îl deranjase atât din ceea ce 
spusesem, dar am decis să tac. L-am pus la curent cu 
discuţia mea cu Amos. Walt era, de obicei, destul de calm. 
Era un bun ascultător. Dar încă părea în gardă, nervos. 


87 


Când am terminat de vorbit, s-a dus la balustradă, unde 
era cocoţat Khufu. 

— Apophis a condus dihania în casă? Dacă nu-l opream... 

— Amos crede că şarpele n-avea prea multă putere. A 
fost trimis aici doar ca să transmită un mesaj şi să ne 
sperie. 

Walt a clătinat din cap neîncrezător. 

— Mă rog... acum măcar ştie de ce suntem în stare. Ştie 
că Felix e un excelent aruncător de pantofi. 

Nu m-am putut opri să nu zâmbesc. 

— Aşa e. Doar că nu la abilitatea aceea mă gândeam. Ci 
la lumina gri cu care ai lovit şarpele... şi la felul în care te- 
ai ocupat de războinicul shabti folosit la antrenament, pe 
care l-ai făcut una cu pământul... 

— Cum am reuşit? întrebă la rândul lui Walt, ridicând 
din umeri. Sincer, Carter, nu ştiu. Mă tot gândesc la asta 
de atunci şi... a fost ceva pur şi simplu instinctiv. La 
început m-am gândit că, poate, războinicul are încorporată 
vreo vrajă de autodistrugere pe care am declanşat-o din 
întâmplare. Uneori, mi se mai întâmplă asta cu obiectele 
magice - le fac să pornească sau să se oprească. 

— Dar asta nu explică faptul că ai reuşit şi a doua oară, 
cu şarpele. 

— Nu, a încuviinţat el. 

Părea chiar mai afectat decât mine din cauza 
incidentului. Khufu şi-a băgat mâinile în părul lui Walt, 
căutându-l de păduchi, şi Walt nici măcar n-a încercat să-l 
oprească. 

— Walt... 

Am ezitat, pentru că nu voiam să-l presez. 

— Noua ta abilitate de-a face lucrurile una cu pământul 
- crezi că are vreo legătură cu... ştii tu, cu ce-i spuneai lui 
Jaz? 

Arăta din nou ca un animal hăituit. 

— Ştiu, am spus repede, nu-i treaba mea. Dar ai părut 
supărat în ultima vreme. Dacă pot să fac ceva... 

S-a uitat în jos, la râu. Părea atât de deprimat, încât 
Khufu a mormăit, iar eu l-am bătut pe umăr. 


88 


— Uneori mă întreb de ce am venit aici, a spus Walt. 

— Glumeşti? am întrebat. Eşti foarte tare la magie. Eşti 
printre cei mai buni! Ai un viitor strălucit. 

A scos ceva din buzunar - unul dintre scarabeii uscați 
din sala de antrenament. 

— Mulţumesc. Dar momentul ales... e ca o glumă 
proastă. Mă aflu într-o situaţie delicată, Carter. Iar în ceea 
ce priveşte viitorul... nu ştiu ce să zic. 

Am avut impresia că nu se referea doar la termenul 
nostru limită de patru zile pentru a salva lumea. 

— Uite, dacă ai vreo problemă..., am spus. Dacă are 
legătură cu felul în care Sadie şi cu mine predăm... 

— Bineînţeles că nu. Ai fost excelent. Iar Sadie... 

— Te place foarte mult, am spus. Ştiu că uneori poate fi 
cam dură. Dacă vrei s-o lase mai moale... 

[În regulă, Sadie. Poate că n-ar fi trebuit să spun asta. 
Dar nu eşti tocmai subtilă când îţi place de cineva. M-am 
gândit că poate îl faci să se simtă stânjenit.] 

Walt a izbucnit în râs. 

— Nu, n-are legătură cu Sadie. Şi de ea îmi place. Doar 
că... 
— Agh! 

Khufu a lătrat atât de tare, încât am tresărit. Şi-a arătat 
colții. M-am întors şi mi-am dat seama că mârâia la vasul 
în care vedeam viitorul. 

Încă se vedea sufrageria lui mamaie şi tataie. Dar când 
m-am uitat mai atent, mi-am dat seama că ceva nu era în 
regulă. Luminile şi televizorul erau oprite. Canapeaua era 
răsturnată. 

Am simţit un gust metalic în gură. 

M-am străduit să mut imaginea până când am reuşit să 
văd ușa de la intrare. Era făcută bucăţi. 

— Ce s-a întâmplat? 

Walt a venit lângă mine. 

— Care e problema? 

— Sadie... 

Mi-am concentrat întreaga voinţă ca s-o găsesc. O 
cunoşteam atât de bine încât, de obicei, o puteam localiza 


89 


imediat, dar de data asta uleiul s-a înnegrit. Am simţit o 
durere ascuţită în spatele ochilor, şi uleiul a izbucnit în 
flăcări. 

Walt m-a tras înapoi, înainte să-mi ia faţa foc. Khufu a 
lătrat speriat şi a aruncat peste balustradă vasul de bronz, 
care s-a prăbuşit vertiginos în East River. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Walt. N-am mai văzut 
vreun vas care să... 

— Portal spre Londra! 

Am tuşit, în timp ce simţeam în nări un miros înţepător 
de ulei de măsline ars. 

— Cel mai apropiat! Acum! 

Walt a dat de înţeles c-a priceput. Pe chip i se putea citi 
hotărârea. 

— Portalul nostru încă mai trebuie să se răcească. Va 
trebui să ne întoarcem la Muzeul Brooklyn. 

— Grifonul, am spus. 

— Da. Vin şi eu. 

M-am întors spre Khufu. 

— Du-te şi spune-i lui Amos că plecăm. Sadie are 
probleme. N-avem vreme de explicaţii. 

Khufu a lătrat şi a sărit peste balustradă - alegând calea 
cea mai rapidă de-a ajunge jos. Walt şi cu mine ne-am 
năpustit afară din cameră, luând-o la goană pe scări în sus, 
spre acoperiş. 


90 


7.Un cadou de la băiatul cu cap de 
câine 
SADIE 


Ei bine, ai vorbit destul, frate dragă. 

În timp ce nu te mai opreai din pălăvrăgit, toată lumea 
îşi imagina cum stăteam încremenită în uşă la mamaie şi 
tataie, strigând „AAAAAH!“ 

Ce idee să vă năpustiţi spre Londra, presupunând că 
trebuia să fiu salvată... Bărbaţii ăştia! 

Da, ai dreptate. Aveam nevoie de ajutor. Dar nu asta-i 
ideea. 

Să revenim la povestea noastră. Tocmai auzisem o voce 
care îmi sâsâia de la etaj: 

— Bine ai venit acasă, Sadie Kane! 

Desigur, ştiam că nu era bine. Mâinile îmi tremurau de 
parcă mi-aş fi băgat degetele în priză. Am încercat să-mi 
chem toiagul şi bagheta dar, aşa cum poate v-am mai spus, 
nu mă descurc deloc când vine vorba să recuperez lucruri 
din Duat într-un timp scurt. M-am blestemat că n-am venit 
pregătită - dar serios, cum ar fi fost să port pijamale de 
pânză şi să car după mine o geantă de magie în timpul 
unei seri petrecute în oraş cu prietenele mele? 

M-am gândit să fug, dar era posibil ca mamaie şi tataie 
să fie în pericol. Nu puteam pleca fără să ştiu că sunt 
teferi. 

Scările au scârţâit. Sus a apărut tivul unei rochii negre, 
împreună cu nişte picioare încălţate cu sandale, care nu 
păreau tocmai omeneşti. Degetele erau noduroase şi 
întărite, cu unghii foarte lungi, ca nişte gheare. Când 
femeia a coborât şi am văzut-o, am scos un scâncet umil. 

Parcă ar fi avut o sută de ani, era cocoşată şi uscată. Pe 


91 


faţă, pe lobii urechilor şi pe gât îi atârnau pliuri de piele 
rozalie, zbârcită, care părea să se topească sub o lampă cu 
ultraviolete. Avea nasul ca un cioc coroiat. Ochii îi 
străluceau în orbitele cavernoase şi era aproape cheală - 
doar câteva smocuri negre şi slinoase, ca nişte buruieni, îi 
ieşeau din scalpul pleşuv. 

Rochia ei, în schimb, era absolut splendidă. Era neagră 
ca abanosul, pufoasă şi imensă, ca o haină de blană cu 
şase numere mai mare. În timp ce se îndrepta spre mine, 
materialul s-a mişcat, şi mi-am dat seama că nu este blană. 
Rochia era făcută din pene negre. 

Din mâneci i s-au ivit mâinile - cu degete ca nişte 
gheare, care-mi făceau semn să mă apropii. Când a zâmbit, 
i s-au văzut dinţii ca nişte cioburi. Am pomenit ceva despre 
miros? Nu mirosea doara bătrân - mirosea a bătrân mort. 

— Te-am aşteptat, a rostit baba. Din fericire, sunt foarte 
răbdătoare. 

Am întins mâna după baghetă. Desigur, în zadar. De 
când nu mai auzeam în cap vocea lui Isis, pur şi simplu nu 
mai puteam rosti cuvinte magice. Trebuia să-mi recuperez 
uneltele. Singura mea şansă era să trag de timp şi să sper 
că-mi pot aduna gândurile pentru a avea din nou acces în 
Duat. 

— Cine eşti? am întrebat. Unde sunt bunicii mei? 

Baba a ajuns la piciorul scării. De la o distanţă de doi 
metri, rochia ei din pene părea acoperită de bucăţi de... 
Dumnezeule, erau bucăţi de carne? 

— Nu mă recunoşti, dragă? 

Imaginea ei a tremurat. Rochia i s-a transformat într-un 
capot înflorat. Sandalele ei au devenit nişte papuci verzi 
pufoşi. Avea părul cărunt şi ondulat, ochii albaştri apoşi şi 
o expresie de iepure speriat. Era chipul bunicii. 

— Sadie? 

Vocea ei suna slab şi confuz. 

— Mamaie! 

S-a transformat la loc în baba cu pene negre, iar pe faţa 
ei sinistră şi topită a apărut un rânjet răutăcios. 

— Da, draga mea. Familia ta are sânge de faraoni, în 


92 


fond - nişte gazde perfecte pentru zei. Dar nu mă face să 
mă forţez. Inima bunicii tale nu mai e ca pe vremuri. 

Am început să tremur din tot corpul. Mai văzusem 
oameni posedaţi, şi era întotdeauna o imagine hidoasă. Dar 
chestia asta - ideea că o babă din Egipt a luat-o în 
stăpânire pe biata mamaie - era îngrozitoare. Dacă aveam 
cu adevărat sânge de faraon, simţeam că acesta îmi 
îngheaţă în vine. 

— Las-o în pace! 

Intenţia mea fusese să strig, dar mi-e teamă că n-am 
făcut decât să scot un chiţăit îngrozit. 

— Ieși din ea! 

Baba a chicotit. 

— O, nu pot face asta. Vezi tu, Sadie Kane, unii dintre 
noi se îndoiesc de puterea ta. 

— Care noi - zeii? 

Faţa i s-a încreţit, transformându-se pentru o clipă într- 
un cap sinistru de pasăre, chel şi cu solzi roz, cu un cioc 
lung şi ascuţit. Apoi, a revenit la forma de babă rânjită. 
Chiar mi-aş fi dorit să se hotărască odată. 

— Eu nu-i deranjez pe cei puternici, Sadie Kane. Pe 
vremuri, îl protejam chiar şi pe faraon dacă se dovedea 
vrednic. Dar cei slabi... Ah, odată ce ajung sub umbra 
aripilor mele, nu-i mai las să plece. Aştept să moară. 
Aştept să mă hrănesc. Şi cred că tu vei fi următoarea mea 
masă, dragă. 

M-am lipit cu spatele de uşă. 

— Te cunosc! am minţit. 

Disperată, am trecut în revistă lista cu zeii egipteni, 
încercând s-o identific pe baborniţă. Însă nu eram nici pe 
jumătate la fel de bună ca fratele meu când era vorba să- 
mi amintesc toate numele acelea ciudate. [Şi nu, Carter. 
Ăsta nu-i un compliment. Înseamnă pur şi simplu că eşti un 
tocilar mai mare decât mine.] Dar după ce le predasem 
învăţăceilor noştri vreme de câteva săptămâni, devenisem 
mai pricepută. 

Numele sunt puternice. Dacă mi-aş fi amintit numele 
adversarei mele, ar fi fost un excelent prim pas în 


93 


înfrângerea ei. O pasăre neagră hidoasă... O pasăre care 
se hrăneşte cu morţi... 

Spre surprinderea mea, chiar mi-am amintit câte ceva. 

— Eşti zeiţa-vultur, am spus triumfătoare. Neckbutt, nu-i 
aşa? 

Baborniţa a mârâit. 

— Nekhbet! 

Bun, deci eram pe-aproape. 

— Dar tu ar fi trebuit să fii o zeiţă bună! am protestat 
eu. 

Zeița si-a întins brațele. Acestea s-au transformat în 
aripi - cu pene negre, mate, pline de multe şi mirosind a 
moarte. 

— Vulturii sunt foarte buni, Sadie Kane. Noi îi 
îndepărtăm pe cei bolnăvicioşi şi slabi. Le dăm târcoale 
până mor, apoi ne hrănim cu cadavrele lor, curăţând lumea 
de duhoare. Tu, pe de altă parte, vrei să-l aduci înapoi pe 
Ra, carcasa aia uscată şi veche a zeului soarelui. Vrei să 
pui un faraon slab pe tronul zeilor. E împotriva firii! Doar 
cei puternici trebuie să trăiască. Morţii trebuie mâncaţi. 

Respirația ei mirosea a cadavru. 

Nişte creaturi josnice, vulturii: fără îndoială, cele mai 
dezgustătoare păsări din câte există. Poate că-şi făceau 
treaba, dar chiar era necesar să fie atât de scârboși şi 
urâţi? Nu puteam avea nişte iepuraşi pufoşi şi drăguţi care 
să curețe drumurile de cadavre? 

— Bine, am spus. În primul rând, ieşi din mamaie. Apoi, 
dacă eşti un vultur de treabă, o să-ţi cumpăr nişte 
bomboane de mentă. 

Probabil că era un subiect dureros pentru Nekhbet. S-a 
repezit la mine. M-am ferit, căţărându-mă pe canapea şi 
răsturnând-o. Nekhbet a măturat de pe bufet colecţia de 
porţelanuri a bunicii. 

— Vei muri, Sadie Kane! mi-a spus ea. O să-ţi ciugulesc 
oasele până n-o să mai rămână nimic pe ele. Apoi, ceilalţi 
zei vor înţelege că nu erai vrednică! 

Am aşteptat următorul atac, dar ea s-a mulţumit să se 
uite urât la mine de pe partea cealaltă a canapelei. Mi-am 


94 


dat seama că vulturii nu ucid. Ei aşteaptă ca prada lor să 
moară. 

Aripile lui Nekhbet erau mari cât camera. Umbra ei 
cădea peste mine, învăluindu-mă în întuneric. Am început 
să mă simt prinsă, neajutorată, ca un mic animal bolnav. 

Dacă nu mi-aş mai fi încercat puterile cu zeii, poate nu 
mi-aş fi dat seama că folosea magia - chestia aia sâcâitoare 
şi insistentă din cap, care mă îndemna să renunţ. Dar 
înfruntasem o sumedenie de zei din Lumea 
Subpământeană. Mă puteam descurca cu un păsăroi 
scârbos şi bătrân. 

— Te-ai străduit, nu glumă, am spus. Dar n-am de gând 
să mă întind pe jos şi să mor. 

Ochii Nekhbet lui străluceau. 

— Poate că va mai dura ceva, draga mea, dar aşa cum ti- 
am spus, sunt răbdătoare. Dacă nu mori, prietenele tale 
muritoare vor fi aici în scurt timp. Cum le cheamă - Liz şi 
Emma? 

— Nu le amesteca şi pe ele în povestea asta! 

— Ah, vor fi nişte aperitive delicioase! Şi încă nu l-ai 
salutat pe tataie... 

Mi s-a urcat sângele la cap. 

— Unde este? am întrebat. 

Nekhbet s-a uitat spre tavan. 

— O, vine şi el imediat. Nouă, vulturilor, ne place să ne 
ţinem după un prădător mare şi frumos, dacă mă-nţelegi, 
şi aşteptăm să omoare el prada. 

De la etaj s-a auzit un zgomot înăbuşit - de parcă o 
mobilă masivă ar fi fost aruncată pe fereastră. 

Tataie a strigat: 

— Nu! Nuuuuu! 

Apoi vocea i s-a preschimbat în hohotul unui animal 
nebun: 

— NUUUUUUUU! 

S-a scurs şi ultima picătură de curaj din mine. 

— Ce-ce... 

— Da, a spus Nekhbet. Babi se trezeşte. 

— B-bobby? Există un zeu pe nume Bobby? 


95 


— BABI! a mârâit zeiţa-vultur. Eşti cam grea de cap, nu-i 
aşa, draga mea? 

Tencuiala de pe tavan s-a crăpat sub greutatea unor paşi 
grei. Ceva tropăia înspre scări. 

— Babi va avea grijă de tine, mi-a promis Nehkbet. Şi-mi 
va rămâne şi mie destul. 

— La revedere! am strigat, şi m-am năpustit spre ușă. 

Nekhbet n-a încercat să mă oprească. A ţipat din spatele 
meu: 

— O vânătoare! Excelent! 

Reuşisem să trec strada, când ușa de la intrare a 
explodat. Când m-am uitat în spate, am văzut ceva apărând 
din ruine şi praf - o chestie întunecată şi păroasă, mult 
prea mare ca să fie bunicul. 

Văzusem suficient. 

Am dat colţul spre South Colonnade în goană şi m-am 
ciocnit de Liz şi de Emma. 

— Sadie! a ţipat Liz, scăpând un cadou. Ce s-a 
întâmplat? 

— N-avem timp! am strigat. Haideţi! 

— Şi eu mă bucur să te văd, a mormăit Emma. Unde te 
grăbeşti aşa...? 

Creatura din spatele meu a urlat. Era foarte aproape. 

— Vă explic mai târziu, am spus. Dacă nu vreţi să fiți 
sfâşiate de un zeu pe nume Bobby, urmaţi-mă! 

Privind retrospectiv, îmi dau seama ce petrecere 
groaznică am avut de ziua mea, dar în momentul acela 
eram prea speriată ca să-mi plâng de milă aşa cum se 
cuvine. 

Am luat-o la fugă pe South Colonnade, iar urletul din 
spatele nostru aproape că era acoperit de nemulţumirile 
lui Liz şi ale Emmei. 

— Sadie! a spus Emma. E vreo glumă de-a ta? 

Era puţin mai înăltuţă, dar arăta cam la fel, cu ochelarii 
ei mari şi sclipicioşi şi cu părul scurt şi ţepos. Purta o fustă 
mini din piele neagră, un pulover roz pufos şi nişte pantofi 
cu platformă ridicoli, cu care de-abia putea merge, 
darămite să fugă. Cum îl cheamă pe cântăreţul ăla 


96 


înzorzonat din anii '70 - Elton John? Dacă ar fi avut o fiică 
indiancă, ar fi arătat ca Emma. 

— Nu e o glumă, am asigurat-o. Şi pentru numele lui 
Dumnezeu, dă-ţi jos pantofii ăia! 

Emma a părut stupefiată. 

— Ştii cât costă? 

— Serios, Sadie, a intervenit şi Liz - încotro ne duci? 

Era îmbrăcată mai cu gust, în blugi şi pantofi sport, o 
bluză albă şi jachetă de blugi, dar părea la fel de epuizată 
ca Emma. Cadoul ei de ziua mea, vârât sub braţ, era un pic 
strivit. Liz este o roşcată cu o grămadă de pistrui, şi când 
se ruşina sau obosea peste măsură faţa ei palidă se înroşea 
atât de tare încât pistruii dispăreau. In condiţii normale, 
Emma şi cu mine am fi tachinat-o pe tema asta, dar nu şi 
astăzi. 

În urma noastră, creatura a urlat din nou. M-am uitat în 
spate, ceea ce a fost o greşeală. M-am împiedicat, iar 
prietenele mele s-au izbit de mine. 

Pentru o clipă, m-am gândit: „Dumnezeule, e Khufu!“ 

Dar Khufu nu e de mărimea unui urs grizzly. El n-are 
blană argintie strălucitoare, colţi ca nişte iatagane sau 
privirea însetată de sânge. Babuinul care pustia cartierul 
Canary Wharf părea în stare să mănânce orice, nu doar 
alimente al căror nume se termina în „0“, şi nu i-ar fi fost 
deloc greu să mă sfâşie în bucăţi. 

Singura veste bună: agitația de pe stradă l-a distras 
pentru un moment. Maşinile virau ca să evite fiara. Pietonii 
tipau şi fugeau. Babuinul a început să răstoarne taxiuri, să 
spargă vitrine şi să provoace o nebunie generală. Când s-a 
mai apropiat de noi, am văzut o bucăţică de pânză roşie 
atârnându-i de braţul stâng - rămăşiţele hainei preferate a 
lui tataie. Iar pe nas purta ochelarii bunicului. 

Până atunci, nu resimţisem şocul pe deplin. Chestia aia 
era bunicul meu, care nu folosise niciodată magia şi nu 
făcuse nimic pentru a-i deranja pe zeii egipteni. 

Erau momente când nu-mi plăcea de bunicii mei, mai 
ales când spuneau lucruri urâte despre tata sau îl ignorau 
pe Carter, sau ca atunci când îl lăsaseră pe Amos să mă ia 


97 


de acasă, Crăciunul trecut, fără să se opună. Dar mă 
crescuseră totuşi timp de şase ani. Când eram mică, tataie 
mă lua în poală şi îmi citea din vechile poveşti ale lui Enid 
Blyton. Mă supraveghease în parc şi mă dusese la gradina 
zoologică de nenumărate ori. Imi cumpărase dulciuri, chiar 
dacă mamaie nu era de acord. Deşi mai temperamental, 
era un pensionar destul de inofensiv. Cu siguranţă, nu 
merita să fie posedat în felul acesta. 

Babuinul a smuls uşa unui pub şi a adulmecat înăuntru. 
Clienţii cuprinşi de panică au sărit pe fereastră şi au luat-o 
la fugă pe stradă, cu halbele în mâini. Un poliţist a alergat 
la locul scandalului, a văzut babuinul apoi s-a întors şi a 
luat-o la fugă în direcţia opusă, strigând în staţia radio 
după întăriri. 

Atunci când se confruntă cu evenimente magice, ochii 
muritorilor se blochează, transmițând creierului doar 
imagini pe care acesta le poate înţelege. N-aveam nici cea 
mai vagă idee ce credeau ei că văd - poate un animal 
evadat de la grădina zoologică sau un pistolar furios -, dar 
ştiau că trebuie s-o ia la goană. M-am întrebat cum avea să 
se vadă scena ulterior, pe camerele de supraveghere. 

— Sadie, a spus Liz cu o voce stinsă, ce-i chestia aia? 

— Babi, am spus. Nenorocitul de zeu al babuinilor. L-a 
luat în stăpânire pe bunicul. Şi vrea să ne omoare. 

— Scuză-mă, a intervenit şi Emma. Ai spus că un zeu al 
babuinilor vrea să ne omoare? 

Babuinul a urlat, clipind şi mijindu-şi ochii, de parcă ar fi 
uitat ce făcea. Poate că moştenise neatenţia şi vederea 
slabă a lui tataie. Poate că nu-şi dădea seama că are 
ochelarii pe nas. A adulmecat pământul, apoi a urlat 
cuprins de furie şi a spart geamul unei brutării. 

Aproape c-am crezut că aveam puţin noroc. Poate ne 
puteam furişa nevăzute. Apoi o chestie întunecată a zburat 
pe deasupra, dând din aripile ei negre şi strigând: 

— Aici! Aici! 

Minunat. Babuinul era ajutat de aviaţie. 

— Doi zei, de fapt, le-am spus prietenelor mele. Acum, 
dacă nu mai sunt întrebări - fugiţi! 


98 


De data asta, Liz şi Emma n-au mai avut nevoie de 
încurajări. Emma şi-a dat jos pantofii, Liz a aruncat cât 
colo cadoul meu - ce păcat! - şi am luat-o la goană pe 
stradă. 


Am alergat în zigzag pe alei, lipindu-ne de ziduri ori de 
câte ori zeiţa-vultur se ivea deasupra noastră. L-am auzit 
pe Babi urlând în spatele nostru, tulburând liniştea şi 
distrugând cartierul; dar pentru moment, se părea că ne-a 
pierdut urma. 

Ne-am oprit la o intersecţie ca să mă gândesc încotro ar 
trebui să fugim. În faţa noastră se afla o mică biserică, 
genul de clădire veche pe care o întâlneşti peste tot în 
Londra - o construcţie medievală sumbră, din piatră, 
flancată de un Caffe Nero şi o farmacie cu reclame de 
neon, care oferă trei produse pentru îngrijirea părului la 
numai o liră. Biserica avea şi un mic cimitir închis cu gard 
ruginit, căruia nu i-aş fi acordat prea multă atenţie dacă o 
voce din curte n-ar fi şoptit „Sadie!“ 

Mare mirare că nu mi-a sărit inima din piept. M-am 
întors şi m-am trezit fată în fată cu Anubis. Avea formă de 
muritor - un adolescent cu păr negru, răvăşit de vânt, şi cu 
ochi căprui şi calzi. Purta un tricou negru cu Dead 
Weather şi nişte blugi negri care-i veneau de minune. 

Liz şi Emma nu sunt cunoscute pentru calmul afişat în 
preajma tipilor arătoşi. De fapt, creierele lor încetează mai 
degrabă să funcţioneze. 

Liz a scos nişte sunete monosilabice care parcă erau 
exerciţii de respiraţie Lamaze: 

— O-a-hi-ci-ne-ce? 

Emma nu şi-a mai putut controla picioarele şi s-a ciocnit 
de mine. 

Le-am aruncat o privire furioasă apoi m-am întors spre 
Anubis. 

— Era momentul să apară şi cineva prietenos! m-am 
plâns eu. Un babuin şi un vultur încearcă să ne omoare. Te 
ocupi, te rog, de asta? 

Anubis şi-a ţuguiat buzele şi am avut senzaţia că nu se 


99 


afla acolo ca să-mi aducă vești bune. 

— Intră pe teritoriul meu, a spus el, deschizând poarta 
cimitirului. Trebuie să vorbim şi nu prea avem timp. 

Emma s-a împiedicat din nou de mine. 

— Teritoriul... tău? 

Lui Liz i s-a pus un nod în gât. 

— Cine... ăăă...? 

— $şşşş, am făcut eu încercând să-mi păstrez calmul, de 
parcă m-aş fi întâlnit zilnic cu tipi arătoşi prin cimitire. 

M-am uitat pe stradă şi n-am văzut nici urmă de Babi 
sau de Nekhbet, dar încă îi auzeam - urletul zeului-babuin 
şi ţipătul zeiţei-vultur, care suna ca vocea lui mamaie 
(dacă mamaie ar fi mâncat pietriş şi ar fi luat steroizi): „Pe 
aici! Pe aici!“ 

— Aşteptaţi! le-am cerut imperativ prietenelor mele, şi 
am intrat pe poartă. 

Imediat, aerul a devenit mai rece. Din pământul jilav se 
ridica ceața. Pietrele funerare licăreau, şi tot ce se afla în 
afara gardului a devenit tulbure. Anubis mă făcea să-mi 
pierd echilibrul în multe feluri, desigur, dar am recunoscut 
efectul acela. Alunecam în Duat - şi percepeam cimitirul la 
două niveluri în acelaşi timp: lumea lui Anubis şi lumea 
mea. 

M-a condus la un sarcofag de piatră în ruine şi s-a 
înclinat respectuos. 

— Beatrice, te superi dacă ne aşezăm? 

Nu s-a întâmplat nimic. Inscripţia de pe sarcofag se 
ştersese cu secole în urmă, dar am bănuit că acesta era 
locul de veci al lui Beatrice. 

— Mulţumesc. 

Anubis mi-a făcut semn să stau. 

— Nu se supără. 

— Ce se întâmplă dacă se supără? 

M-am aşezat puţin temătoare. 

— Cea de-A Opta Nomă, a spus Anubis. 

— Poftim? 

— Acolo trebuie să te duci. Vlad Menșikov ţine a doua 
parte a Cărţii lui Ra în sertarul de sus al biroului său, la 


100 


sediul din Sankt Petersburg. E o capcană, desigur. El 
speră să te momească. Dar dacă vrei cartea, n-ai de ales. 
Ar fi bine să mergi în seara asta, până nu apucă să-şi 
întărească apărarea. Şi... Sadie, dacă află ceilalţi zei ce ți- 
am transmis, o să am mari necazuri. 

M-am uitat la el. Uneori se comporta atât de asemănător 
unui adolescent, încât era greu de crezut că avea câteva 
mii de ani. Probabil asta avea legătură cu faptul că trăia în 
izolare pe Tărâmul Morților, neschimbat de trecerea 
timpului. Băiatul ăsta trebuia să iasă mai des în lume. 

— Eşti îngrijorat că o să ai necazuri mari? am întrebat. 
Anubis, nu sunt nerecunoscătoare, dar eu am necazuri şi 
mai mari. Doi zei i-au luat în stăpânire pe bunicii mei. Dacă 
vrei să-mi dai o mână de ajutor... 

— Sadie, nu pot interveni. 

Şi-a ridicat palmele exasperat. 

— "Ţi-am spus de prima dată când ne-am întâlnit, acesta 
nu este un corp fizic. 

— Mare păcat, am murmurat. 

— Poftim? 

— Nimic. Continuă. 

— Eu pot acţiona în locuri care au legătură cu moartea, 
cum ar fi acest cimitir, dar sunt foarte puţine lucruri pe 
care le pot face în afara teritoriului meu. Aşadar, dacă ai fi 
deja moartă şi ţi-ai dori o înmormântare frumoasă, te-aş 
putea ajuta, dar... 

— O, mulţumesc! 

Undeva, în apropiere, zeul-babuin a urlat. S-a auzit 
zgomot de sticlă spartă şi de cărămizi zdrobite. Prietenele 
mele m-au strigat, dar sunetele erau distorsionate şi 
înăbuşite, de parcă aş fi fost sub apă. 

— Dacă merg mai departe fără prietenele mele, l-am 
întrebat pe Anubis, le vor lăsa zeii în pace? 

Anubis a clătinat din cap. 

— Nekhbet îi vânează pe cei slabi. Ea ştie că dacă le 
răneşte pe prietenele tale, asta îţi va slăbi forţele. De 
aceea a mers la bunicii tăi. Singura cale de-a o opri e s-o 
înfrunţi direct. În ceea ce-l priveşte pe Babi, el reprezintă 


101 


cele mai întunecate calităţi ale voastre, ale primatelor: 
furie criminală, putere necontrolată... 

— Noi, primatele? am întrebat. Scuză-mă, tocmai m-ai 
făcut babuin? 

Anubis m-a studiat cu un fel de stupefacţie confuză. 

— Uitasem cât de enervantă eşti. Ideea era c-o să te 
ucidă de dragul de a ucide. 

— Iar tu nu mă poţi ajuta. 

Mi-a aruncat o privire îndurerată cu superbii lui ochi 
căprui. 

— Ţi-am spus despre Sankt Petersburg. 

Doamne, arăta atât de bine şi era atât de enervant! 

— Deci aşa, zeu al neputinței, am continuat, mai ai ceva 
de zis înainte să fiu ucisă? 

A ridicat mâna. Un cuţit ciudat i s-a materializat în 
palmă. Semăna cu briciul lui Sweeney Todd: lung, curbat 
şi al naibii de ascuţit, făcut din metal negru. 

— a-l, a spus Anubis. Te va ajuta. 

— Ai văzut cât de mare e babuinul acela? Ar trebui să-l 
bărbieresc? 

— Nu ţi-l dau ca să te lupţi cu Babi sau Nekhbet, mi-a 
răspuns el, dar vei avea nevoie de aşa ceva în curând 
pentru un lucru şi mai important. Este o lamă neţeri, 
făcută din fier meteoric. Se foloseşte într-o ceremonie 
despre care ţi-am vorbit cândva - deschiderea gurii. 

— Da, păi dacă scap cu viaţă în seara asta, cu siguranţă 
c-o să iau briciul şi o să deschid gura cuiva. Îţi mulţumesc 
foarte mult. 

Liz a strigat: 

— Sadie! 

Prin ceața din cimitir, l-am văzut pe Babi la câteva străzi 
distanţă, deplasându-se greoi spre biserică. Ne reperase. 

— Luaţi metroul, mi-a sugerat Anubis, ajutându-mă să 
mă ridic. Este o staţie în apropiere, spre sud. Nu vor putea 
să vă urmărească la foarte mare adâncime. Apele 
curgătoare sunt şi ele de folos. Creaturile din Duat sunt 
slăbite când traversează un râu. Dacă trebuie să lupţi cu 
ele, găseşte un pod peste Tamisa. A, şi i-am spus şoferului 


102 


tău să vină să te ia. 

— Şoferul meu? 

— Da. N-avea de gând să se întâlnească cu tine până 
mâine, dar... 

O cutie poştală roşie a căzut din cer şi s-a lovit de 
clădirea de alături. Prietenele mele mi-au strigat să mă 
grăbesc. A 

— Du-te, a spus Anubis. Îmi pare rău că nu pot face mai 
mult. Dar îţi urez la mulţi ani, Sadie. 

S-a aplecat şi m-a sărutat pe buze. Apoi, s-a pierdut în 
ceaţă şi a dispărut. Cimitirul a revenit la normal - un loc 
din lumea obişnuită unde lucrurile de obicei nu pâlpâie. 

Ar fi trebuit să fiu foarte supărată pe Anubis. Mă 
sărutase pe gură fără permisiunea mea - ce tupeu! Dar am 
rămas acolo, paralizată, holbându-mă la sarcofagul în 
ruine al lui Beatrice, până când Emma a strigat: 

— Sadie, haide! 

Prietenele mele m-au apucat de braţe, şi mi-am amintit 
cum anume se fuge. 

Am gonit spre staţia de metrou Canary Wharf. Babuinul 
a scos un urlet şi şi-a croit drum prin traficul din spatele 
nostru. De sus, Nekhbet a tipat: 

— Uite-i! Ucide-i! 

— Cine era tipul ăla? m-a întrebat Emma în timp ce 
intram în staţie. Dumnezeule, era super! 

— Un zeu, am murmurat eu. Aşa e. 

Mi-am băgat briciul în buzunar şi am coborât pe scările 
rulante. Încă simţeam furnicături pe buze de la sărutul 
acela. 

Şi ce dacă fredonam „La mulţi ani“ şi zâmbeam stupid în 
timp ce fugeam ca să-mi scap pielea - asta nu-i treaba 
nimănui, nu-i aşa? 


103 


8.Întârzieri mari la staţia Waterloo 
(Ne cerem scuze pentru babuinul uriaş) 


SADIE 


Metroul londonez are o acustică minunată. Sunetul 
circula prin tuneluri, aşa că, în timp ce coboram, puteam 
auzi cum trenurile trec în viteză, cum muzicienii cântă 
pentru câţiva bănuţi şi, bineînţeles, cum zeul-babuin 
ucigaş rage însetat de sânge în vreme ce distruge 
turnichetele în urma noastră. 

Cu atâtea ameninţări teroriste şi măsuri sporite de 
securitate, te-ai fi aşteptat să vezi şi nişte poliţişti; dar, din 
păcate, nu erau - nu la ora aceea târzie şi nu într-o staţie 
relativ mică. Sirenele urlau pe strada de deasupra, dar noi 
am fi murit sau dispărut de mult până să fi primit ajutorul 
muritorilor. lar dacă poliţiştii chiar ar fi încercat să-l 
împuşte pe Babi cât timp se afla în trupul lui tataie... mai 
bine nu. M-am străduit să nu mă gândesc la asta. 

Anubis sugerase să ne mişcăm. lar dacă era să mă lupt, 
trebuia să găsesc un pod. Trebuia să mă ţin de plan. 

Nu prea erau trenuri din care să aleg la Canary Wharf. 
Din fericire, linia Jubilee funcţiona conform programului. 
Am ajuns pe peron, am sărit în ultimul vagon în timp ce se 
închideau uşile şi ne-am prăbuşit pe o banchetă. 

Trenul a pornit prin tunelul întunecat. N-am văzut niciun 
semn în urmă că am fi urmăriţi de Babi sau Nekhbet. 

— Sadie Kane, a început Emma cu răsuflarea tăiată. Ne 
spui, te rog, ce se întâmplă? 

Dragele mele prietene! Până atunci nu le creasem 
niciodată asemenea probleme, nici măcar când am rămas 
închise în vestiarul băieţilor la şcoală. (E o poveste lungă, 
în care e vorba de un pariu pe cinci lire, pantalonii scurţi 


104 


ai lui Dylan Quinn şi o veveriţă. Poate o să-ţi povestesc 
despre asta mai încolo.) 

Tălpile Emmei erau zgâriate şi pline de umflături, pentru 
că alergase desculţă. Puloverul ei roz arăta ca blana 
ciopârţită a unui pudel, şi îşi pierduse câteva strasuri de la 
ramele ochelarilor. 

Faţa lui Liz era roşie ca un cadou de Valentine's Day. Îşi 
dăduse jos geaca de blugi, chestie pe care n-o face 
niciodată, pentru că îi e mereu frig. Bluza albă îi era udă 
de transpiraţie. Avea braţele pline de pistrui, ceea ce-mi 
amintea de pielea înstelată a lui Nut, zeiţa cerului. 

Dintre cele două, Emma părea cea mai iritată, aşteptând 
o explicaţie. Liz părea îngrozită şi îşi mişca buzele ca şi 
cum ar fi vrut să spună ceva, dar nu mai avea voce. M-am 
gândit că urma să facă un comentariu despre zeii însetaţi 
de sânge care ne urmăreau, dar, când i-a revenit graiul, a 
Zis: 

— Băiatul acela te-a sărutat! 

Ca să vezi ce-o preocupa pe Liz! 

— O să vă explic, am promis. Ştiu că sunt o prietenă 
îngrozitoare pentru că v-am băgat în asta. Dar, vă rog, 
lăsaţi-mă o clipă. Trebuie să mă concentrez. 

— Să te concentrezi la ce? a întrebat Emma. 

— Emma, taci! a certat-o Liz. A zis s-o laşi să se 
concentreze. 

Am închis ochii, încercând să mă liniştesc. 

Nu era uşor, mai ales că aveam spectatori. Fără 
lucrurile mele eram, oricum, lipsită de apărare, şi probabil 
că nu mai aveam nicio şansă să le recuperez. M-am gândit: 
„O să reuşeşti, Sadie. Nu trebuie decât să ajungi într-o altă 
dimensiune. Nu trebuie decât să creezi o fisură în 
realitate.“ 

Am întins mâna. Nu s-a întâmplat nimic. Am mai 
încercat o dată, şi mâna mi-a dispărut în Duat. Liz a tipat. 
Din fericire, nu mi-am pierdut concentrarea (sau mâna). 
Degetele mi s-au strâns în jurul curelei genţii magice, şi 
am tras-o de acolo. 

Emma a făcut ochii cât cepele. 


105 


— Genial! Cum ai reuşit? 

De fapt, şi eu mă întrebam acelaşi lucru. Date fiind 
împrejurările, nu-mi venea să cred că avusesem nevoie de 
numai două încercări. 

— Aăă... e magie, am spus eu. 

Fetele s-au uitat la mine intrigate şi speriate, şi dintr- 
odată am fost copleşită de gravitatea situaţiei în care mă 
aflam. 

Acum un an, eu, Liz şi Emma am fi călătorit cu trenul 
acesta ca să ajungem la Funland sau la cinema. Ne-am fi 
distrat cu tonurile de apel ridicole de pe telefonul lui Liz 
sau cu fotografiile colegelor pe care le uram, modificate în 
Photoshop de Emma. Cel mai periculos lucru din viaţa mea 
era mâncarea gătită de mamaie şi furia lui tataie când îmi 
vedea notele la sfârşitul trimestrului. 

Tataie era un babuin gigant. Mamaie era un vultur 
malefic. Prietenele mele mă priveau de parcă aş fi fost de 
pe altă planetă, ceea ce nu era prea departe de adevăr. 

Chiar dacă aveam uneltele magice, habar n-aveam ce să 
fac cu ele. Nu mai dispuneam de puterea lui Isis. Dacă 
încercam să mă lupt cu Babi şi Nekhbet, îi puteam răni pe 
bunici şi, probabil, aş fi fost şi eu ucisă. Dar dacă eu nu îi 
opream, cine să o facă? Gazda umană era distrusă, în cele 
din urmă, prin posedarea de către un zeu. Asta putea să 
păţească unchiul Amos, care era un magician în toată 
regula şi ştia cum să se apere. Mamaie şi tataie erau 
bătrâni, fragili şi fără darul magiei. N-o puteau duceau 
mult aşa. 

Disperarea - mult mai rea decât aripile de vultur ale 
zeiţei - m-a copleşit. 

Nu mi-am dat seama că plângeam decât atunci când Liz 
mi-a pus mâna pe umăr. 

— Sadie, dragă, ne pare rău. A fost doar puţin... ciudat, 
mă înţelegi? Spune-ne ce se întâmplă. Lasă-ne să te 
ajutăm. i 

Am suspinat. Imi lipsiseră prietenele mele atât de mult! 
Le considerasem mereu un pic ciudate, dar acum păreau 
minunat de normale - parte a unei lumi ce nu-mi mai 


106 


aparţinea. Se străduiau să fie curajoase, dar îmi dădeam 
seama că în sinea lor erau îngrozite. Mi-aș fi dorit să le las 
în urmă, să le ascund, să le feresc de pericol, dar mi-am 
amintit ce spusese Nekhbet: „Vor fi nişte aperitive 
delicioase!“ Anubis mă avertizase că zeiţa-vultur îmi va 
vâna prietenele şi le va răni doar ca să mă rănească pe 
mine. Dacă erau cu mine, puteam măcar să le protejez. Nu 
voiam să le distrug viaţa aşa cum fusese distrusă a mea, 
dar meritau să le spun adevărul. 

— O să pară o nebunie, le-am avertizat. 

Le-am spus varianta cea mai scurtă cu putinţă - de ce 
plecasem din Londra, cum scăpaseră zeii egipteni în lume, 
cum am descoperit că mă trăgeam din magicieni. Le-am 
povestit despre lupta cu Set, despre ascensiunea lui 
Apophis şi despre ideea noastră nebunească de a-l trezi pe 
zeul Ra. 

Am trecut prin două staţii, dar era atât de plăcut să le 
spun prietenelor povestea mea, încât am pierdut noţiunea 
timpului. 

Când am terminat, Liz şi Emma s-au uitat una la alta, 
întrebându-se, fără îndoială, cum să-mi spună că sunt 
complet ţicnită. 

— Ştiu că pare imposibil, am spus, dar... 

— Sadie, noi te credem, a spus Emma. 

Am clipit. 

— Mă credeţi? 

— Bineînţeles. 

Liz era îmbujorată la faţă, ca după câteva ture într-un 
montagne russe. 

— Nu te-am mai auzit vorbind atât de serios despre 
ceva. Te-ai... te-ai schimbat. 

— Chestia e că acum sunt magician şi... şi nu-mi vine să 
cred ce aiurea sună! 

— Nu-i vorba doar de asta. 

Emma m-a cercetat de parcă urma să mă transform în 
ceva înfricoşător. 

— Pari mai mare. Mai matură. 

În vocea ei se simţea tristeţea, şi am înţeles că între 


107 


mine şi prietenele mele se crea o distanţă. Parcă am fi stat 
pe marginile opuse ale unei prăpăstii care se lărgea. Şi 
ştiam cu o certitudine ce mă întrista că hăul era prea mare 
ca să pot sări peste el. 

— Prietenul tău e grozav, a adăugat Liz, probabil ca să 
mă binedispună. 

— Nue... _ 

M-am oprit. N-aveam cum s-o conving pe Liz. In plus, 
eram atât de confuză în legătură cu nenorocitul ăla de 
şacal, încât nici nu ştiam de unde să încep. 

Trenul a încetinit. Am văzut semnele ce indicau că ne 
aflam în staţia Waterloo. 

— O, doamne! am spus. Voiam să cobor la London 
Bridge. Am nevoie de un pod. 

— Nu ne putem întoarce? a întrebat Liz. 

Un vuiet din tunel ne-a dat răspunsul la întrebare. Când 
m-am uitat înapoi, am văzut o siluetă imensă, cu blană 
argintie strălucitoare, alergând de-a lungul şinelor. A atins 
cu piciorul cea de-a treia şină, şi au sărit scântei; dar zeul- 
babuin a continuat să înainteze greoi, nestingherit. Cum 
trenul începuse să încetinească, Babi ne ajungea din urmă. 

— Nu mai e cale de întors, am spus. Va trebui să 
ajungem la Podul Waterloo. 

— E la jumătate de kilometru de staţie! a protestat Liz. 
Dacă ne prinde? 

Am scotocit prin geantă şi-am scos noul meu toiag. S-a 
mărit instantaneu ajungând la dimensiunea lui maximă, cu 
capătul în formă de leu emanând o lumină aurie. 

— Atunci n-avem de ales decât să luptăm. 


Oare ar trebui să descriu staţia Waterloo înainte sau 
după ce-am distrus-o? Sala principală era uriaşă. Avea 
podeaua de marmură lustruită, o mulţime de magazine şi 
chioşcuri şi un plafon de sticlă cu structură metalică atât 
de înalt, încât un elicopter s-ar fi putut plimba cu uşurinţă 
prin ea. 

Şiruri de oameni intrau şi ieşeau, amestecându-se, 
despărţindu-se şi, uneori, ciocnindu-se în timp ce-şi croiau 


108 


drum spre scările rulante şi spre peroane. 

Când eram mică, clădirea staţiei mă înspăimânta. Mă 
temeam că imensul ceas victorian agăţat de tavan ar putea 
cădea, zdrobindu-mă. Vocile crainicilor se auzeau prea 
tare. (Prefer să fiu eu cea mai gălăgioasă persoană din 
zonă, mulţumesc frumos.) Mulţimile de navetişti care 
stăteau hipnotizaţi sub panourile cu plecări şi sosiri, 
căutând trenurile de care aveau nevoie, îmi aminteau de 
un film cu zombi - pe care e clar că n-ar fi trebuit să-l 
urmăresc pe când eram doar o copilă, dar am fost mereu 
destul de precoce. 

În orice caz, eu şi prietenele mele goneam prin sala 
principală, croindu-ne drum spre cea mai apropiată ieşire, 
când o scară a explodat în spatele nostru. 

Mulţimile s-au împrăştiat în toate părţile când Babi a 
apărut din moloz. Oamenii de afaceri ţipau, scăpând din 
mână servietele şi luând-o la goană să-şi salveze viaţa. Eu, 
Liz şi Emma ne-am lipit de peretele unui chioşc 
Paperchase ca să nu fim călcate în picioare de un grup de 
turişti ce ţipau în italiană. 

Babi a scos un urlet. Avea blana murdară şi plină de 
funingine de la goana prin tuneluri. Mâneca hainei lui 
tataie era sfâşiată, dar în mod miraculos, încă îşi mai ţinea 
ochelarii pe nas. 

A adulmecat aerul, încercând probabil să-mi ia urma. 
Apoi, pe deasupra a trecut o umbră întunecată. 

— Unde te duci, Sadie Kane? a ţipat Nekhbet. 

A planat prin terminal, coborând în picaj peste mulțimile 
de oameni deja panicaţi. 

— Alegi să fugi? Nu-i nimic de capul tău! 

Vocea calmă a unui crainic s-a auzit în terminal: 

— Trenul de 08.02 spre Basingstoke va sosi la peronul 
trei. 

— RAAAAAAA! 

Babi a lovit statuia de bronz a unui individ celebru şi i-a 
zburat capul de pe umeri. Un poliţist s-a îndreptat spre el, 
înarmat cu un pistol. Până s-apuc a-i striga să se oprească, 
a tras un foc în Babi. Liz şi Emma au ţipat. Glonţul a 


109 


ricoşat din blana lui Babi de parcă aceasta ar fi fost făcută 
din titan şi a spulberat firma unui McDonald's din 
apropiere. Ofiţerul a leşinat. 

N-am mai văzut niciodată atâţia oameni care să iasă 
dintr-un terminal cu o asemenea viteză. M-am gândit să ne 
luăm după ei, dar am decis că era prea periculos. Nu 
puteam permite ca zeii aceştia nebuni să ucidă o mulţime 
de oameni nevinovaţi doar pentru că mă aflam eu printre 
ei; iar dacă ne-am fi alăturat exodului, ne-am fi blocat sau 
am fi fost zdrobite în panica generală. 

— Sadie, uite! 

Liz a arătat în sus şi Emma a scâncit. 

Nekhbet se ridicase până la tavan şi se aşezase pe grinzi 
alături de porumbei. Ne-a privit de sus şi i-a strigat lui 
Babi: 

— E aici, dragule! Aici! 

— Mai bine tăcea, am murmurat eu. 

— Isis a fost o neghioabă că te-a ales! a strigat Nekhbet. 
Mă voi înfrupta din măruntaiele tale! 

— RAAAAAAA! a încuviinţat Babi din toată inima. 

— Trenul de 08.14 spre Brighton are întârziere, a spus 
crainicul. Ne cerem scuze pentru eventualele neplăceri 
create. 

Babi ne văzuse deja. În ochii lui mocnea o furie 
primitivă, dar am văzut şi ceva din tataie în expresia lui. 
Felul în care se încrunta şi-şi scotea în faţă bărbia... exact 
ca tataie când se enerva la televizor şi striga la jucătorii de 
rugby. Era să-mi pierd cumpătul când am văzut expresia 
de pe chipul zeului-babuin. 

N-aveam de gând să mor aici. N-aveam de gând să le 
permit zeilor acestora  respingători să-mi rănească 
prietenele sau să-mi ucidă bunicii. 

Babi a pornit-o greoi în direcţia noastră. Acum, că ne 
găsise, nu părea grăbit să ne ucidă. Şi-a ridicat capul şi a 
scos un lătrat profund în stânga şi în dreapta, ca şi cum ar 
fi chemat pe cineva sau şi-ar fi invitat prietenii la cină. 
Emma şi-a înfipt degetele în braţul meu. Liz a scâncit: 

— Sadie...? 


110 


Mulţimile dispăruseră aproape complet. Nu se mai 
vedea niciun poliţist. Poate că aceştia fugiseră sau poate 
că se îndreptau cu toţii spre Canary Wharf, fără să ştie că 
aici erau acum problemele. 

— N-o să murim, le-am promis prietenelor mele. Emma, 
tine-mi toiagul! 

— To... ah, da. 

A apucat cu grijă toiagul, de parcă i-aş fi dat un lansator 
de rachete, ceea ce chiar cred că putea să devină, cu vraja 
potrivită. 

— Liz, i-am ordonat, fii cu ochii pe babuin! 

— Sunt cu ochii pe babuin, a raportat ea. E şi greu să 
nu-l vezi. 

Am scotocit prin geanta de magie, făcând disperată 
inventarul. Bagheta... utilă în apărare, dar împotriva a doi 
zei aveam nevoie de mai mult. Fii ai lui Horus, cretă 
magică... nu era locul potrivit pentru un cerc magic. 
Trebuia să ajung la pod. Trebuia să trag de timp ca să ies 
din terminalul acesta. 

— Sadie..., m-a avertizat Liz. 

Babi a sărit pe acoperişul unui magazin Body Shop. A 
scos un răget şi din toate direcţiile au început să apară 
babuini mai mici, căţărându-se pe capetele navetiştilor 
care fugeau, atârnându-se de grinzi, apărând de pe scări 
sau din magazine. Erau cu zecile, toţi în maieuri de 
baschet negru cu argintiu. Oare baschetul era sportul 
internaţional al babuinilor? 

Până astăzi, îmi plăcuseră babuinii. Cei pe care îi 
întâlnisem, cum ar fi Khufu şi amicii lui prietenoşi, erau 
animalele sacre ale lui Thoth, zeul cunoaşterii. În general, 
erau înţelepţi şi săritori. Bănuiam, însă, că gaşca de 
babuini a lui Babi era cu totul altceva. Aveau blana de un 
roşu aprins, privirea sălbatică şi nişte colţi care l-ar fi făcut 
de ruşine pe orice tigru cu dinţi-sabie. 

Au început să se apropie, mârâind în timp ce se 
pregăteau să atace. 

Am scos o bucată de ceară din geantă - n-aveam timp să 
modelez un shabti... Două amulete tyet, semnul sacru al lui 


111 


Isis - ah, astea puteau fi de folos! Apoi am găsit un flacon 
de sticlă cu dop, de care uitasem cu totul. In el era un mâl 
închis la culoare: prima poţiune pe care-o făcusem 
vreodată. Stătea de-o veşnicie pe fundul genţii, pentru că 
nu fusesem niciodată atât de disperată încât s-o testez. 

Am scuturat sticluţa. Lichidul avea o strălucire verzuie 
scârboasă şi prin el pluteau nişte chestii. Am scos dopul. 
Mirosea mai rău decât Nekhbet. 

— Ce-i aia? a întrebat Liz. 

— E ceva dezgustător, am răspuns. Papirus de animaţie 
amestecat cu ulei, apă şi câteva ingrediente secrete. Mă 
tem că a ieşit cam tare. 

— Animaţie? a întrebat Emma. Ai de gând să invoci nişte 
desene animate? 

— Ar fi genial, am recunoscut. Dar chestia asta e mult 
mai periculoasă. Dacă o fac cum trebuie, pot să înghit 
destul de multă magie fără să-mi dau foc. 

— Şi dacă greşeşti? a întrebat Liz. 

I-am dat fiecăreia câte o amuletă cu Isis. 

— 'Ţineţi-le bine. Când vă strig „Acum!“, luaţi-o la fugă 
spre staţia de taxiuri. Nu vă opriţi. 

— Sadie, a protestat Emma, ce Dumnezeu... 

Am dat pe gât poţiunea până să-mi pierd curajul. 

Deasupra noastră, Nekhbet a cârâit: 

— Renunţă! Nu ne poţi ţine piept! 

Umbra aripilor ei părea să se întindă peste toată sala, 
făcându-i pe ultimii navetişti s-o ia la goană panicaţi şi pe 
mine să tremur de frică. Ştiam că era doar o vrajă, însă 
tentaţia de-a accepta o moarte rapidă era copleşitoare. 

Câteva dintre babuini au fost distraşi de mirosul de 
mâncare şi au dat iama în McDonald's. Alţii alergau după 
un conductor, lovindu-l cu reviste de modă făcute sul. 

Din păcate, majoritatea babuinilor stăteau cu ochii pe 
noi. Au făcut un cerc larg în jurul chioşcului Paperchase. 
De la postul său de comandă de pe magazinul Body Shop, 
Babi a urlat - un ordin clar de atac. 

Apoi, poţiunea mi-a ajuns în stomac. Magia mi s-a scurs 
prin corp. În gură aveam un gust de parcă aş fi înghiţit o 


112 


broască râioasă moartă, dar am înţeles de ce poţiunile 
erau atât de populare printre magicienii de demult. 

Simţeam cum îmi freamătă în sânge vraja de animaţie, 
pe care o scrisesem în câteva zile şi pentru rostirea căreia 
aş fi avut nevoie, în mod normal, de cel puţin o oră. Am 
simţit puterea în vârfurile degetelor. Singura mea 
problemă era să controlez magia, să n-o las să mă 
transforme în scrum. 

Am invocat-o pe Isis cum am ştiut mai bine, conectându- 
mă pentru ca puterea ei ca să mă ajute în dirijarea vrăjii. 
Mi-am imaginat ce-mi doream, şi în minte mi-a apărut 
cuvântul potrivit: N'dabh, „Protejează!“ Am eliberat magia. 
În faţa mea s-a aprins o iii 


sa 

Un val de lumină aurie s-a răspândit în sala principală. 
Gaşca de babuini a ezitat. Babi s-a dat jos de pe acoperişul 
magazinului Body Shop. Chiar şi Nekhbet a tipat şi s-a 
clătinat pe grinzile de pe tavan. 

Prin toată staţia au început să se mişte obiecte 
neînsufleţite. Rucsaci şi serviete au învăţat dintr-odată să 
zboare. Standuri cu reviste, gume de mestecat, dulciuri şi 
băuturi răcoritoare de tot felul au ţâşnit din magazine şi au 
atacat gaşca de babuini. Capul tăiat al statuii din bronz a 
apărut de nicăieri şi l-a lovit pe Babi în piept, aruncându-l 
în spate, prin acoperişul magazinului Body Shop. O 
tornadă de ziare Financial Times roz s-a înălţat spre tavan 
şi a înghiţit-o pe Nekhbet, care s-a poticnit orbeşte şi a 
căzut ţipând de pe grindă într-o ploaie de chestii roz şi 
negre. 

— Acum! le-am strigat prietenelor mele. 

Am alergat spre ieşire, trecând printre babuinii care 
erau prea ocupați ca să ne oprească. Unul era atacat de 
şase sticle de apă minerală. Altul se apăra de o servietă şi 
de câteva telefoane BlackBerry kamikaze. 

Babi a încercat să se ridice, dar în jurul lui se rotea un 
vârtej de produse Body Shop - loţiuni, bureţi vegetali şi 
şampoane care-l băteau zdravăn şi îl stropeau în ochi, 


113 


încercând să-l ferchezuiască. Babi a urlat enervat, a 
alunecat şi a căzut înapoi în magazinul distrus. Mă îndoiam 
că vraja mea le putea produce zeilor răni serioase, dar cu 
puţin noroc le dădea de lucru vreme de câteva minute. 

Împreună cu Liz şi Emma, am reuşit să ies din terminal. 
Pentru că toată staţia fusese evacuată, nu mă aşteptam să 
găsesc vreun taxi parcat, şi într-adevăr, locul era pustiu. 
M-am resemnat să alerg până la Podul Waterloo, deşi 
Emma n-avea pantofi şi mie îmi era greață de la poţiune. 

— Uite! a spus Liz. 

— A, bravo, Sadie! a zis Emma. 

— Ce? am întrebat. Ce-am făcut? 

Apoi am observat şoferul - un tip foarte mic de înălţime, 
cu o înfăţişare neglijentă, într-un costum negru, care 
stătea la capătul străzii cu o pancartă pe care scria KANE. 

Bănuiesc că prietenele mele şi-au închipuit că l-am 
invocat folosind magia. Inainte de a apuca să le contrazic, 
Emma a spus: 

— Haideţi! 

Şi au luat-o la fugă spre omuleţ. N-aveam decât să le 
urmez. Mi-am amintit de spusele lui Anubis, cum că-mi va 
trimite un „şofer“. Bănuiam că el trebuie să fie, dar cu cât 
ne apropiam mai mult, cu atât eram mai puţin dornică să-l 
cunosc. 

Îmi ajungea până la brâu, era mai trupeş decât Amos şi 
mai urât decât oricine altcineva de pe planeta asta. 
Trăsăturile faciale erau, fără doar şi poate, ale unui om de 
Neanderthal. Sub sprâncenele unite, dese şi stufoase, unul 
dintre ochi era mai mare decât celălalt. Barba îi arăta de 
parcă ar fi fost folosită la frecat oale unsuroase. Avea 
pielea brăzdată de urme roşii, iar părul lui arăta ca un cuib 
de pasăre pe care cineva îl incendiase şi apoi îl călcase în 
picioare ca să stingă focul. 

Când m-a văzut, s-a încruntat, ceea ce nu-l avantaja 
deloc. 

— Era şi timpul! 

Avea un accent american. A râgâit în pumn şi mirosul de 
curry era cât pe ce să mă doboare. 


114 


— Eşti prietena lui Bast? Sadie Kane? 

— Hmm... poate. 

Am decis să port o discuţie serioasă cu Bast despre 
prietenii pe care şi-i alegea. 

— Apropo, sunt doi zei care vor să ne omoare. 

Omuleţul plin de negi a plescăit din buze, evident 
neimpresionat. 

— În cazul acesta, cred că ai nevoie de-un pod. 

S-a întors spre bordură şi a strigat: 

— BUUU! 

O limuzină Mercedes de culoare neagră a apărut de 
nicăieri, de parcă tocmai ar fi fost creată atunci. 

Şoferul s-a uitat la mine şi a ridicat din sprânceană. 

— Ei? Urcaţi! 


Nu mai fusesem niciodată într-o limuzină. Sper că în 
general limuzinele sunt mai frumoase decât cea în care am 
urcat noi. Bancheta din spate era plină de caserole de 
curry, hârtie de împachetat cartofi prăjiţi cu peşte, 
ambalaje de chipsuri şi mai multe şosete murdare. În ciuda 
acestui fapt, Emma, Liz şi cu mine ne-am înghesuit în 
spate, pentru că niciuna dintre noi n-a îndrăznit să 
călătorească în faţă. 

Ai putea crede că eram nebună să urc într-o maşină cu 
un bărbat necunoscut. Bineînţeles, aşa e. Dar Bast 
promisese să ne ajute, iar Anubis îmi spusese să mă aştept 
la apariţia un şofer. Faptul că ajutorul aşteptat era un 
bărbat mic de statură, cu o igienă precară şi cu o limuzină 
magică nu m-a mirat în mod deosebit. Am văzut şi lucruri 
mai ciudate. 

În plus, nici nu prea aveam de ales. Efectul poţiunii 
trecuse şi efortul eliberării unei asemenea magii mă 
ameţise şi îmi înmuiase genunchii. Nu eram sigură c-aş fi 
putut ajunge până la Podul Waterloo fără să leşin. 

Şoferul a apăsat pedala accelerației până la podea şi a 
demarat în trombă din staţie. Politia o încercuise, dar 
limuzina a ocolit baricadele şi a trecut pe lângă câteva 
furgonete ale postului BBC şi prin faţa unei mulţimi de 


115 


spectatori fără ca vreunul să ne bage în seamă. 

Şoferul a început să fluiere o melodie care semăna cu 
„Short People“. Capul de-abia îi ajungea la tetieră. Nu 
vedeam din el decât o claie de păr soios şi nişte mâini 
păroase ce ţineau volanul. 

De parasolar era agăţat un ecuson cu poză, sau ceva de 
genul ăsta. Poza fusese făcută de aproape şi nu se vedea 
decât un nas neclar şi o gură hidoasă, care parcă ar fi 
încercat să înghită aparatul foto. Pe ecuson scria: „Şoferul 
dumneavoastră se numeşte BES“. 

— Tu eşti Bes? l-am întrebat. 

— Bineînţeles, a răspuns el. 

— Vreau să ies, a bombănit Liz. 

— Dacă mai aud o rimă, vărs, a mormăit Emma. 

— Domnul Bes? am întrebat, încercând să-l localizez în 
mitologia egipteană şi fiind destul de sigură că nu existase 
un zeu al şoferilor. Stăpânul Bes? Bes cel Foarte Scund? 

— Doar Bes, a mormăit el. Cu un singur „s“. Şi nu, nu e 
un nume de fată. Dacă-mi spui Bessie, voi fi nevoit să te 
ucid. În ceea ce priveşte înălţimea, sunt zeul pitic, aşa că 
la ce te aştepţi? O, în spate sunt nişte sticle de apă, dacă 
vă e sete. 

M-am uitat în jos. Două sticle de apă pe jumătate goale 
se bălăngăneau la picioarele mele. Pe capacul uneia dintre 
ele erau urme de ruj. Cealaltă arăta de parcă ar fi 
mestecat-o cineva. 

— Nu mi-e sete, am hotărât eu. 

Liz şi Emma au încuviinţat şi ele încet. Mă mira că nu 
erau complet năuce după tot ce se întâmplase în seara 
aceea, dar la urma urmei erau prietenele mele. Nu m-aş fi 
încurcat cu nişte fete slabe de înger, corect? Chiar şi 
înainte de-a fi descoperit magia, trebuia să ai o constituţie 
robustă şi un grad mare de adaptabilitate pentru a fi 
prietenul meu. [Să n-aud niciun comentariu, Carter.] 

Maşinile de poliţie blocau Podul Waterloo, dar Bes le-a 
ocolit, a urcat pe trotuar şi s-a tot dus. Poliţiştii nici măcar 


4 Piesă a artistului american Randy Newman, care tratează subiectul 
prejudecăţilor faţă de persoanele scunde. 


116 


n-au tresărit. 

— Suntem invizibili? am întrebat. 

— Pentru majoritatea muritorilor, da, a răspuns Bes 
scuipând. Sunt destul de grei de cap, nu-i aşa? Persoanele 
de faţă se exclud, şi aşa mai departe. 

— Chiar eşti zeu? a întrebat Liz. 

— Şi încă unul foarte important, a răspuns Bes. Sunt un 
colos în lumea zeilor. 

— Un colos... zeu al piticilor, s-a mirat Emma. Al celor 
din Albă-ca-Zăpada sau... 

— Al tuturor piticilor. 

Bes a făcut nişte gesturi largi cu mâinile, ceea ce m-a 
cam neliniştit, pentru că şi le-a luat de pe volan. 

— Egiptenii erau deştepţi. li cinsteau pe cei care se 
năşteau diferiţi. Piticii erau consideraţi fiinţe extrem de 
magice. Aşa că, da, sunt zeul piticilor. 

Liz şi-a dres glasul. 

— Nu există un termen mai politicos pe care ar trebui 
să-l folosim în zilele noastre? Cum ar fi... persoane scunde, 
sau cu probleme de înălţime, sau... 

— N-am de gând să mă numesc zeul celor cu probleme 
de înălţime, a mormăit Bes. Sunt un pitic! Gata, am ajuns - 
la ţanc! 

A oprit brusc maşina chiar la mijlocul podului. Când m- 
am uitat înapoi, era să vărs. O siluetă neagră înaripată 
survola malul fluviului. La capătul podului, Babi se ocupa 
de baricadă în stilul lui caracteristic. Arunca maşinile de 
poliţie în Tamisa, în timp ce poliţiştii se împrăştiau ca 
potârnichile şi trăgeau, deşi gloanţele nu păreau să aibă 
vreun efect asupra blănii de oţel a zeului-babuin. 

— De ce ne-am oprit? a întrebat Emma. 

Bes s-a ridicat în picioare pe scaun şi s-a întins, chestie 
pe care o putea face cu uşurinţă. 

— E un fluviu, a răspuns el. Un loc bun ca să te lupţi cu 
zeii, dacă îmi este permisă o părere. Toată forţa asta a 
naturii care curge pe sub picioarele noastre face dificilă 
prezenţa în lumea muritorilor. 

Când l-am privit mai atentă, am înţeles ce voia să spună. 


117 


Chipul îi tremura ca un miraj. 

Mi s-a pus un nod în gât. Acesta era momentul 
adevărului. Mi-era rău de la poţiune şi de la teamă. Nu 
eram deloc convinsă că dispuneam de suficientă magie 
pentru a lupta cu cei doi zei. Dar n-aveam de ales. 

— Liz, Emma, am rostit. Coborâm. 

— Coborâm? a scâncit Liz. 

Emma a înghiţit în sec. 

— Eşti sigură... 

— Ştiu că sunteţi speriate, am continuat, dar va trebui 
să faceţi exact ce vă spun eu. 

Au  încuviinţat şovăielnice şi au deschis portierele 
maşinii. Săracele... Mi-am dorit din nou să nu le fi luat cu 
mine; dar sinceră să fiu, după ce îmi văzusem bunicii 
posedaţi, nu suportam ideea să-mi scap prietenele din 
ochi. 

Bes şi-a înăbuşit un căscat. 

— Ai nevoie de ajutorul meu? 

— Ăăă... 

Babi s-a îndreptat greoi către noi. Nekhbet plana pe 
deasupra lui, dând ordine în timp ce ţipa. Nu păreau 
afectaţi în vreun fel. 

Nu-mi dădeam seama cum ar fi putut zeul pitic să le ţină 
piept celor doi, dar i-am spus: 

— Da. Am nevoie de ajutor. 

— Bine. 

Bes şi-a pocnit degetele. 

— Atunci, coborâţi. 

— Poftim? 

— Nu-mi pot schimba hainele cât sunteţi în maşină. 
Trebuie să-mi pun ţinuta hidoasă. 

— Ţinuta hidoasă? 

— Daţi-i drumul! ne-a poruncit piticul. les într-un minut. 

N-am stat pe gânduri. Niciuna dintre noi nu voia să vadă 
mai mult decât era cazul. Am coborât, iar Bes a blocat 
portierele în urma noastră. Geamurile erau fumurii, aşa că 
nu se vedea înăuntru. Era posibil ca Bes să se relaxeze şi 
să asculte muzică în vreme ce noi eram măcelărite. Nu 


118 


eram prea convinsă că schimbarea ţinutei avea să ajute la 
înfrângerea lui Nekhbet şi a lui Babi. 

M-am uitat la prietenele mele înfricoşate şi la cei doi zei 
care se repezeau spre noi. 

— Aici vom da bătălia finală. 

— O, nu, nu... a spus Liz. Nu-mi pace cum sună „bătălia 
finală“. 

Am scotocit prin geantă şi am scos o bucată de cretă şi 
pe cei patru fii ai lui Horus. 

— Liz, aşază statuile în punctele cardinale - nord, sud şi 
aşa mai departe. Emma, ia creta. Desenează un cerc care 
să unească statuile. Avem doar câteva secunde la 
dispoziţie. 

I-am dat creta şi ea mi-a dat toiagul, apoi am avut un 
dejă-vu groaznic. Tocmai le ordonasem prietenelor mele ce 
să facă, aşa cum Zia Rashid îmi ordonase mie când ne 
confruntaserăm pentru prima dată cu un zeu inamic. 

Nu voiam să fiu ca Zia. Pe de altă parte, am înţeles 
pentru prima dată de cât curaj dăduse ea dovadă, ţinând 
piept unei zeițe în timp ce proteja doi începători. Nu-mi 
place să recunosc, dar asta m-a făcut s-o respect. Mi-aş fi 
dorit să am curajul ei. 

Am ridicat toiagul şi bagheta şi am încercat să mă 
concentrez. Timpul a părut să încetinească. Mi-am folosit 
simţurile la maximum, până când am devenit conştientă de 
tot ce era în jurul meu - Emma care scrijelea cu creta 
pentru a termina cercul, inima lui Liz care bătea prea 
repede, picioarele uriaşe ale lui Babi care tropăiau în timp 
ce venea în fugă spre noi, Tamisa care curgea pe sub pod 
şi curenţii din Duat la fel de puternici care-mi dădeau 
târcoale. 

Bast îmi spusese odată că Duatul era ca un ocean de 
magie aflat dedesubtul lumii muritorilor. Dacă ea avea 
dreptate, atunci locul acesta - un pod peste o apă 
curgătoare - era asemenea unui curent oceanic. Magia 
curgea mai puternic aici. Te putea îneca dacă nu erai 
atent. Până şi zeii puteau fi măturaţi de el. 

Am încercat să mă ancorez concentrându-mă asupra 


119 


peisajului din jur. Londra era oraşul meu. De aici vedeam 
tot - Palatul Parlamentului, London Eye, chiar şi Acul 
Cleopatrei de pe Cheiul Victoria, unde murise mama. Dacă 
dădeam greş acum, atât de aproape de locul unde mama 
se folosise de magie pentru ultima oară... Nu. Nu puteam 
permite să se întâmple la fel. 

Babi ajunsese la numai un metru când Emma a terminat 
de desenat cercul. Am atins linia cu toiagul şi s-a aprins o 
lumină galbenă. 

Zeul-babuin s-a izbit de câmpul de forţă protector ca şi 
cum acesta ar fi fost din metal. A făcut câţiva paşi în spate, 
clătinându-se. Nekhbet a virat în ultimul moment şi a 
zburat pe lângă noi, croncănind nemulțumită. 

Din păcate, lumina cercului a început să pâlpâie. Mama 
m-a învăţat de când eram mică: pentru fiecare acţiune 
există o reacţie egală şi opusă. Asta se aplică şi în magie, 
şi în ştiinţă. Forţa cu care a atacat Babi m-a făcut să văd 
stele verzi. Dacă mai ataca o dată, nu ştiu dacă mai 
puteam menţine cercul. 

M-am întrebat dacă n-ar trebui să ies din el, astfel încât 
să devin eu ţinta. Dacă îmi canalizam energia mai întâi în 
cerc, poate că el ar mai fi rezistat o vreme, chiar dacă eu 
muream. Măcar prietenele mele ar fi supravieţuit. 

Probabil că Zia Rashid se gândise la acelaşi lucru 
Crăciunul trecut, când ieşise din cerc pentru a ne proteja 
pe mine şi pe Carter. Chiar fusese enervant de curajoasă. 

— Indiferent ce mi se întâmplă, le-am spus prietenelor 
mele, nu ieşiţi din cerc! 

— Sadie, a spus Emma, cunosc tonul ăsta. Indiferent ce 
ai de gând, opreşte-te! 

— Nu ne poţi părăsi..., a spus şi Liz, rugătoare. 

Apoi a strigat către Babi cu o voce piţigăiată: 

— Di... dispari, maimuţă oribilă plină de spumă ce eşti! 
Prietena mea nu vrea să te distrugă, dar... dar o va face! 

Babi a mârâit. Era cam plin de spumă, în urma atacului 
asupra magazinului Body Shop, şi mirosea minunat. In 
blana argintie avea spumă de şampon de culori diferite şi 
perle de baie. 


120 


Nekhbet nu se descurcase prea bine. Se cocoţase în 
vârful unei felinar din apropiere, arătând de parcă ar fi fost 
atacată de toate produsele făcute de West Cornwall Pasty 
Company”. Mantia ei de pene era plină de bucățele de 
şuncă, brânză şi cartofi, ce stăteau mărturie că plăcintele 
cu carne atât de curajoase îşi sacrificaseră scurta lor viaţă 
ca s-o ţină pe ea în loc. Avea părul împodobit cu furculiţe 
de plastic, şerveţele şi bucăţi de hârtie roz de ziar. Părea 
dornică să mă rupă în bucăţi. 

Singura veste bună: era evident că slujitorii lui Babi nu 
reuşiseră să părăsească staţia. Mi-am închipuit o gaşcă de 
babuini mânjiţi cu produse de patiserie care erau împinşi 
în maşinile de poliţie şi încătuşaţi. Asta m-a mai înveselit. 

Nekhbet a mârâit. 

— Ne-ai luat prin surprindere în staţia de metrou, Sadie 
Kane. Trebuie să recunosc că te-ai descurcat bine. Şi 
faptul că ne-ai adus la pod... bravo! Dar nu suntem atât de 
slabi. Nu mai ai putere să te lupţi cu noi. Dacă nu ne poţi 
învinge, n-ai dreptul să-l trezeşti pe Ra. 

— Voi ar trebui să mă ajutaţi, am spus. Nu să încercaţi 
să mă opriţi. 

— Agh! a lătrat Babi. 

— Într-adevăr, a încuviinţat zeiţa-vultur. Cei puternici 
supraviețuiesc fără ajutor. Cei slabi trebuie să fie ucişi şi 
mâncaţi. Tu de care eşti, copilă? Fii sinceră! 

Sincer? Eram pe punctul să mă prăbuşesc. Podul parcă 
se învârtea sub mine. Sirenele urlau pe ambele maluri ale 
fluviului. La baricade mai sosiseră nişte poliţişti, dar 
deocamdată nu se oboseau să înainteze. 

Babi şi-a dezvelit colții. Era atât de aproape, că puteam 
simţi mirosul şamponului din blană şi respiraţia lui 
îngrozitoare. Apoi m-am uitat la ochelarii lui tataie pe care 
încă îi mai avea pe nas, şi furia mi-a revenit. 

— Pune-mă la încercare! am strigat. Eu urmez calea lui 
Isis. Dacă te pui cu mine, te distrug! 

Am reuşit să aprind toiagul. Babi a dat înapoi. Nekhbet a 


> Lant de magazine fast-food din Marea Britanie, ce produce şi 
comercializează produse de patiserie. 


121 


fâlfâit din aripi pe felinar. Formele lor au tremurat pentru 
o clipă. Fluviul le lua într-adevăr din putere, le slăbea 
legătura cu lumea muritorilor, aşa cum se mai întâmplă 
uneori cu telefoanele mobile. Dar nu era suficient. 

Probabil că Nekhbet mi-a citit disperarea pe faţă. Era 
vultur. Era specialistă în a-şi da seama când prada era 
sfârșită. 

— Încă o sforţare lăudabilă, copilă, a spus ea aproape 
admirativ, dar nu mai ai deloc forţă. Babi, atacă! 

Zeul-babuin s-a ridicat pe picioarele din spate. M-am 
pregătit să atac şi să scot la lumină ultima izbucnire de 
energie - să mă conectez la forţa mea vitală şi, cu puţin 
noroc, să-i distrug pe zei. Trebuia să mă asigur că Liz şi 
Emma supraviețuiesc. 

Apoi, portiera limuzinei s-a deschis în spatele meu, iar 
Bes a anunţat: _ 

— Nimeni nu atacă pe nimeni! In afară de mine, 
bineînţeles. 

Nekhbet a ţipat alarmată. M-am întors să văd ce se 
întâmplă. Instantaneu, mi-am dorit să-mi pot scoate ochii. 

Liz a rostit cu vocea gâtuită: 

— Dumnezeule, nu! E aiurea! 

— Agh! a strigat Emma, cu o pronunție desăvârşită în 
limba babuinilor. Să-l oprească cineva! 

Bes se îmbrăcase într-adevăr în ţinuta lui cea hidoasă. S- 
a căţărat pe plafonul limuzinei şi a rămas acolo, cu 
picioarele depărtate, cu mâinile în şold, ca Superman - 
doar că era îmbrăcat numai în lenjerie de corp. 

Din respect pentru cei slabi de inimă, nu voi intra în 
detalii, dar Bes, de la înălţimea lui, îşi arăta fizicul 
dezgustător - burta bombată, membrele păroase, 
picioarele îngrozitoare, bucăţile de carne flască - acoperit 
doar de un slip albastru. Închipuie-ţi persoana cea mai 
urâtă pe care ai văzut-o vreodată pe o plajă - acea 
persoană căreia ar trebui să-i fie interzis să poarte costum 
de baie. Bes arăta şi mai rău. 

N-am ştiut ce altceva să zic decât: 

— Pune nişte haine pe tine! 


122 


Bes a izbucnit în râs - genul acela de hohot care 
înseamnă „Ha-ha! Arăt grozav!“ 

— Nu înainte ca ei să plece, a replicat el. Altfel, voi fi 
obligat să-i gonesc înapoi în Duat. 

— Nu e treaba ta, zeule pitic! a mârâit Nekhbet, ferindu- 
şi privirea de acea grozăvenie. Dispari! 

— Copilele acestea sunt sub protecţia mea, a accentuat 
Bes. 

— Nu te cunosc, am spus şi eu. Nu te-am mai întâlnit 
până astăzi. 

— Prostii! Ai cerut în mod expres protecţia mea. 

— N-am cerut Salvamarii în Slip! 

Bes a sărit de pe limuzină şi a aterizat lângă cerc, 
poziţionându-se între Babi şi mine. Din spate, piticul arăta 
şi mai îngrozitor. Avea spatele atât de păros, încât acesta 
arăta ca o haină de nurcă. lar pe spatele slipului scria 
MÂNDRU CĂ SUNT PITIC. 

Bes şi Babi şi-au dat târcoale ca nişte luptători. Zeul- 
babuin a încercat să-l lovească pe Bes, dar piticul era iute. 
S-a căţărat pe pieptul lui Babi şi i-a tras un cap în nas. 
Babi s-a dat înapoi clătinându-se în timp ce piticul continua 
să-l lovească, folosindu-şi faţa ca pe-o armă mortală. 

— Nu-l răni! am strigat. Înăuntrul lui e tataie. 

Babi s-a lovit de balustradă. A clipit, încercând să-şi vină 
în fire, dar Bes îi respira în faţă şi probabil că mirosul de 
curry i-a pus capac. Babuinului i s-au înmuiat genunchii. 
Corpul lui a început să pâlpâie şi să se micşoreze. S-a 
prăbuşit pe pavaj şi s-a transformat într-un pensionar 
îndesat, cu părul cărunt, îmbrăcat într-o haină zdrenţuită. 

— 'Tataie! 

Nu m-am putut abtine. Am ieşit din cercul de protecţie şi 
am fugit spre el. 

— O să fie bine, mi-a promis Bes. 

Apoi s-a întors către zeiţa-vultur. 

— Acum e rândul tău, Nekhbet. Pleacă! : 

— Am furat cinstit corpul acesta! s-a văitat ea. Imi place 
în el! 

— Tu ai vrut-o! 


123 


Bes şi-a frecat mâinile, a tras aer adânc în piept şi a 
făcut ceva ce nu-mi voi putea niciodată şterge din minte. 

Dacă aş spune pur şi simplu c-a făcut o grimasă şi a 
strigat BUU! ar fi corect, dar n-ar descrie nici pe departe 
groaza pe care am simţit-o. 

Capul i s-a umflat. Falca i s-a dislocat până ce gura a 
ajuns să-i fie de patru ori mai mare. Ochii i s-au bombat ca 
două grepfruturi. Părul i s-a zbârlit ca al lui Bast. A 
scuturat din cap, a început să dea ca apucatul din limba lui 
verde şi lipicioasă şi a urlat BUUUU! atât de tare, încât 
sunetul s-a revărsat peste Tamisa ca un bubuit de tun. 
Valul de urâţenie pură a smuls penele din mantia lui 
Nekhbet şi i-a alungat toată culoarea din obraji, sfâşiind-o 
pe zeiţă ca pe un şerveţel de hârtie prins în mijlocul unei 
tornade. Din ea a mai rămas doar o femeie în vârstă, cu 
rochie înflorată, ghemuită pe un felinar. 

— O, doamne... 

Mamaie a leşinat. 

Bes a sărit în sus şi a prins-o să nu cadă în apă. Faţa 
piticului a revenit la normal - mă rog, cel puţin la normal 
de urâtă -, în timp ce o aşeza uşurel pe mamaie pe pavaj, 
lângă tataie. 

— Mulţumesc, m-am adresat lui Bes. Acum pui, te rog, 
nişte haine pe tine? 

A rânjit cu toţi dinţii, de care m-aş fi putut lipsi. 

— Eşti de treabă, Sadie Kane. Înţeleg de ce te place 
Bast. 

— Sadie? a gemut bunicul, clipind des. 

— Sunt aici, tataie. 

L-am mângâiat pe frunte. 

— Cum te simţi? 

— Ciudat, dar mi-e poftă de mango. 

S-a uitat în cruciş. 

— Şi posibil, de nişte insecte. Tu... tu ne-ai salvat? 

— Nu chiar, am recunoscut eu. Prietenul meu... 

— Bineînţeles că ea v-a salvat, a spus Bes. Aveţi o fată 
tare curajoasă. Un magician pe cinste. 

Bunicul s-a uitat la Bes şi s-a încruntat. 


124 


— Afurisiţii ăştia de zei egipteni în afurisitele lor de 
costume de baie... De-aia nu ne ocupăm noi cu magia. 

Am oftat uşurată. Dacă tataie începuse să se plângă, am 
ştiut că va fi bine. Mamaie era încă leşinată, însă respira 
regulat. Culoarea îi revenea în obraji. 

— Ar trebui să plecăm, a spus Bes. Muritorii se 
pregătesc să ia cu asalt podul. 

Am aruncat o privire spre baricade şi am înţeles ce voia 
să zică. O echipă de intervenţie se pregătea să intre în 
acţiune - bărbaţi bine echipați cu puşti, lansatoare de 
grenade şi, probabil, multe alte jucării care ne puteau veni 
de hac. 

— Liz, Emma! am strigat. Ajutaţi-mă să-i duc pe bunici! 

Prietenele mele au venit în fugă şi l-au ajutat pe tataie 
să se ridice, însă Bes a rostit: 

— Ei nu pot veni cu noi. 

— Poftim? am întrebat. Dar tocmai ai spus... 

— Sunt muritori, a replicat Bes. N-au ce căuta în 
misiune. Dacă vrem să luăm cel de-al doilea papirus de la 
Vlad Mengşikov, trebuie să plecăm acum. 

— Ştii ceva despre misiune? 

Apoi mi-am amintit că discutase cu Anubis. 

— Prietenele tale şi bunicii tăi sunt mai puţin expuşi la 
pericole aici. Poliţiştii le vor pune întrebări, dar nu vor 
considera bătrânii şi copiii ca fiind o ameninţare. 

— Nu suntem copii, a mormăit Emma. 

— Vulturi..., a şoptit mamaie în somn. Plăcinte cu 
carne... 

Tataie a tuşit. A 

— Piticul are dreptate, Sadie. Du-te! Îmi revin într-o 
clipă, deşi e păcat că babuinul acela nu mi-a lăsat şi ceva 
din puterea lui. Nu m-am mai simţit atât de puternic de-o 
veşnicie. 

M-am uitat la bunicii şi prietenele mele şifonate. Mi-am 
simţit inima trasă în mai multe direcţii decât era faţa lui 
Bes. Mi-am dat seama că piticul avea dreptate: erau mai în 
siguranţă aici, la dispoziţia echipei de intervenţie, decât în 
compania noastră. Şi mi-am dat seama că n-aveau ce căuta 


125 


într-o misiune magică. Bunicii aleseseră cu mult timp în 
urmă să nu se folosească de abilităţile moştenite. Iar 
prietenele mele erau nişte simple muritoare - nişte 
muritoare curajoase, nebune, ridicole, minunate. Dar nu 
puteau merge unde trebuia eu să merg. 

— Sadie, e în regulă. 

Emma şi-a aranjat ochelarii sparţi şi a încercat să 
zâmbească. 

— Ne descurcăm noi cu poliţia. N-ar fi pentru prima dată 
când ar trebui să batem câmpii, nu-i aşa? 

— Vom avea grijă de mamaie şi tataie, mi-a promis Liz. 

— N-am nevoie să aibă cineva grijă de mine, a protestat 
tataie. 

Apoi a fost cuprins de o criză de tuse. 

— Du-te, draga mea! Zeul acela babuin mi s-a strecurat 
în minte. Pot să-ţi spun ceva sigur - vrea să te distrugă. Du 
misiunea la bun sfârşit până nu vine iar după tine. Nu l-am 
putut opri. N-am putut... 

S-a uitat cu ciudă la mâinile lui bătrâne şi tremurătoare. 

— Acum, şterge-o! 

— Îmi pare rău, le-am spus. N-am vrut să... 

— Poftim? a întrebat Emma. Sadie Kane, a fost cea mai 
genială zi de naştere din lume! Acum, du-te! 

M-au îmbrăţişat amândouă şi, până să izbucnesc în 
lacrimi, Bes m-a condus la Mercedes. 

Am mers înspre nord, spre Cheiul Victoria. Aproape 
ajunsesem la baricade, când Bes a încetinit. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat. Nu putem trece 
nevăzuţi? 

— Nu de muritori mi-e mie. 

A arătat cu degetul. 

Toţi poliţiştii, reporterii şi spectatorii din jurul 
baricadelor adormiseră. Câţiva soldaţi în echipament de 
protecţie erau ghemuiţi pe caldarâm, ţinând în braţe 
puştile ca pe nişte ursuleţi de pluş. 

În faţa baricadelor, blocându-ne ieşirea, se aflau Carter 
şi Walt. Erau ciufuliţi şi respirau greu, de parcă ar fi venit 
în fugă tocmai din Brooklyn. Amândoi aveau baghetele 


126 


pregătite. Carter a făcut un pas în faţă, cu sabia îndreptată 
spre parbriz. 

— Dă-i drumul! a strigat la Bes. Sau te nenorocesc! 

Bes şi-a întors capul şi s-a uitat la mine. 

— Să-l sperii? 

— Nu! am spus. 

Nu mai voiam să văd aşa ceva. 

— Mă ocup eu de asta. 

Am coborât din limuzină. 

— Bună, băieţi! Ce sincronizare perfectă! 

Walt şi Carter s-au încruntat. 

— Nu eşti în pericol? m-a întrebat Walt. 

— Nu mai sunt. 

Carter a lăsat sabia în jos fără tragere de inimă. 

— Adică tipul acesta urât... 

— E un prieten, am spus. Prietenul lui Bast. Şi şoferul 
nostru. 

Carter a părut deopotrivă confuz, enervat şi neliniştit, 
ceea ce era un final satisfăcător pentru petrecerea de 
aniversare a zilei mele de naştere. 

— Care ne duce încotro? a întrebat el. 

— În Rusia, bineînţeles, am răspuns eu. Urcaţi! 


127 


9.0 persoană cu probleme de înălţime 
ne prezintă Rusia 


CARTER 


Ca de obicei, Sadie a lăsat pe dinafară detalii 
importante, cum ar fi că Walt şi cu mine era gata să fim 
ucişi pe când încercam s-o găsim pe ea. 

N-a fost tocmai o plăcere să zburăm spre Muzeul 
Brooklyn. A trebuit să stăm atârnaţi de-o frânghie sub 
burta grifonului ca doi Tarzani, ferindu-ne de poliţişti, 
echipe de intervenţie, oficiali de la primărie şi mai multe 
femei în vârstă care dădeau după noi cu umbrelele, ţipând: 
„Uite pasărea colibri! Ucideţi-o!“ 

După ce-am reuşit să deschidem un portal, am vrut să-l 
iau pe Fric cu noi, dar poarta de nisip mişcător l-a... ei 
bine, l-a speriat, aşa c-a trebuit să-l lăsăm acolo. 

Când am ajuns la Londra, pe ecranele televizoarelor din 
vitrinele magazinelor se vedeau imagini din staţia 
Waterloo - ceva despre un incident ciudat din terminal, cu 
animale evadate şi furtuni. Măi să fie, oare despre cine ar 
putea fi vorba? Am folosit amuleta lui Walt pentru ca Shu, 
zeul aerului, să invoce o rafală de vânt şi să sărim pe Podul 
Waterloo. Bineînţeles, am aterizat chiar în mijlocul unei 
echipe de intervenţie înarmate până-n dinţi. Noroc că mi- 
am amintit vraja pentru somn. 

Apoi, în cele din urmă, am fost gata să intervenim şi s-o 
salvăm pe Sadie - şi ea apare într-o limuzină condusă de 
un pitic urât, în costum de baie, şi ne acuză pe noi că am 
întârziat. 

Aşa că atunci când ne-a spus că piticul ne va duce în 
Rusia, eu am zis ceva de genul „Fie ce-o fi!“ Şi m-am suit 
în maşină. 


128 


În timp ce Sadie, Walt şi cu mine ne împărtăşeam 
experienţele avute, limuzina trecea prin zona Westminster. 

După ce-am auzit prin ce trecuse Sadie, nu mi s-a mai 
părut c-aş fi avut o zi chiar atât de proastă. Visul cu 
Apophis şi şarpele cu trei capete din sala de antrenament 
nu păreau nici pe departe un fapt la fel de înfricoşător 
precum acela că nişte zei îi luaseră în stăpânire pe bunicii 
mei. Nu mi-au plăcut niciodată prea mult mamaie şi tataie, 
dar totuşi... zău aşa! 

În acelaşi timp, nu-mi venea să cred că şoferul nostru 
era Bes. Tata şi cu mine obişnuiam să râdem de imaginile 
cu el din muzee - de ochii lui bulbucaţi, de felul cum îşi 
mişca repede limba şi, în general, de absenţa hainelor. Se 
spunea că poate speria pe aproape oricine - spirite, 
demoni şi chiar pe alţi zei -, acesta fiind motivul pentru 
care egiptenii de rând îl iubiseră. Bes avea grijă de cei mici 
ăăă... n-am vrut să fac o glumă despre pitici. In realitate, 
arăta exact ca în imagini, doar că era colorat şi i se simţea 
mirosul. 

— Îţi rămânem datori, i-am spus. Deci eşti prieten cu 
Bast? 

Urechile i s-au înroşit. 

— Da... aşa e. Din când în când îmi cere câte-o favoare. 
Iar eu încerc s-o ajut. 

Aveam senzaţia că odinioară avuseseră experienţe 
comune despre care nu voia să povestească. 

— Atunci când Horus mi-a vorbit, i-am spus, m-a 
avertizat că unii dintre zei ar putea încerca să ne împiedice 
în drumul nostru către Ra. Cred că acum e destul de clar 
despre cine vorbea. 

Sadie a oftat. 

— Dacă nu le plăcea planul nostru, era suficient să ne 
trimită un SMS furios. A fost cât pe-aici ca Nekhbet şi Babi 
să mă rupă-n bucăţi! 

Avea faţa mânjită puţin cu verde. Bocancii ei militari 
erau stropiţi cu şampon şi noroi, iar jacheta ei de piele 
preferată avea pe umăr o pată care semăna suspect de 
mult cu nişte găinaţ de vultur. Totuşi, eram impresionat că 


129 


încă e conştientă. Poţiunile sunt greu de făcut şi chiar mai 
greu de folosit. Întotdeauna ai un preţ de plătit când 
foloseşti o magie atât de puternică. 

— Te-ai descurcat excelent, i-am spus. 

Sadie s-a uitat supărată la cuțitul negru din poala ei - 
pumnalul ceremonial pe care i-l dăduse Anubis. 

— Aş fi murit dacă nu era Bes. 

— Ba nu, a spus Bes. Mă rog, da, probabil că aşa s-ar fi 
întâmplat. Dar ai fi murit cu stil. 

Sadie a întors pe toate părţile cuțitul negru şi ciudat, de 
parcă ar fi sperat să găsească instrucţiunile de folosire. 

— Este un neţjeri, am spus. Un pumnal-şarpe. Preoţii îl 
foloseau... 

— La ceremonia de deschidere a gurii, a spus ea. Dar pe 
noi cu ce ne ajută? 

— Nu ştiu, am recunoscut. Bes? 

— Ritualurile morţii? Încerc să le evit. 

M-am uitat la Walt. Obiectele magice erau specialitatea 
lui, dar el nu părea atent. Încă de când Sadie ne povestise 
despre conversaţia cu Anubis, Walt devenise suspect de 
tăcut. Stătea lângă ea, jucându-se cu inelele lui. 

— Eşti bine? l-am întrebat. 

— Da... mă gândeam la ceva. 

S-a uitat la Sadie. 

— La pumnalele neţjeri, mai precis. 

Sadie se trăgea de păr de parcă ar fi încercat să creeze o 
perdea între ea şi Walt. Între ei era o asemenea tensiune, 
încât n-ai fi putut s-o tai nici chiar cu un cuţit magic. 

— Nenorocitul de Anubis..., a murmurat ea. Din partea 
lui, aş fi putut muri. 

Am mers în tăcere o vreme. În cele din urmă, Bes a luat- 
o pe Podul Westminster şi a schimbat direcţia, trecând 
peste Tamisa. 

Sadie s-a încruntat. 

— Unde mergem? Avem nevoie de un portal. Cele mai 
bune artefacte sunt la British Museum. 

— Aşa-i, a spus Bes. Iar ceilalţi magicieni ştiu asta. 

— Ceilalţi magicieni? am întrebat. 


130 


— Puştiule, Casa Vieţii are filiale peste tot în lume. 
Londra e cea de-A Noua Nomă. Cu cascadoria de la Podul 
Waterloo, domnişoara Sadie a trimis un semnal puternic 
prin care le-a spus adepților lui Desjardins: „lată-mă!“ Pun 
pariu că acum vă vor vâna. Vor supraveghea muzeul în caz 
că mergeţi acolo. Din fericire, ştiu un alt loc unde putem 
deschide un portal. 

Un pitic ne dădea lecţii. Ar fi trebui să-mi dau seama că 
la Londra mai erau şi alţi magicieni. Casa Vieţii era peste 
tot. In afara Casei din Brooklyn, unde eram protejaţi, nu 
exista nici măcar un singur continent unde să fim în 
siguranţă. 

Am trecut prin sudul Londrei. Priveliştea de pe 
Camberwell Road era aproape la fel de deprimantă ca 
gândurile mele. De-a lungul străzii se înşirau case murdare 
de cărămidă şi magazine ieftine. O femeie în vârstă s-a 
încruntat la noi dintr-o staţie de autobuz. În pragul unui 
magazin alimentar, doi tineri dubioşi se uitau la 
Mercedesul nostru de parcă ar fi vrut să-l fure. M-am 
întrebat dacă nu erau cumva zei sau magicieni deghizați, 
pentru că majoritatea oamenilor nici nu observaseră 
maşina. 

Nu mi-am dat seama unde ne duce Bes. Nu părea genul 
de cartier unde să găseşti prea multe artefacte egiptene. 

În cele din urmă, un parc mare a apărut în stânga: 
câmpuri verzi şi ceţoase, alei străjuite de copaci şi câteva 
ziduri dărăpănate, ca nişte apeducte, acoperite cu viţă-de- 
vie. Terenul urca în pantă spre o culme pe care se afla un 
turn radio. 

Bes a trecut peste bordură şi a luat-o prin iarbă, 
dărâmând un indicator pe care scria FOLOSIŢI ALEEA. 
Era o seară cenuşie şi ploioasă, aşa că nu erau mulţi 
oameni pe-acolo. Câţiva alergători de pe aleea de alături 
nici măcar nu s-au uitat la noi, de parcă ar fi văzut în 
fiecare zi limuzine Mercedes trecând prin parc. 

— Unde mergem? am întrebat. 

— Priveşte şi învaţă, puştiule, a spus Bes. 

Era cam enervant să fiu făcut „puşti“ de un tip mai 


131 


scund decât mine, dar n-am zis nimic. Bes s-a îndreptat 
chiar spre culmea dealului. Aproape de culme era o scară 
de piatră de vreo nouă metri lăţime, încastrată în deal. 
Părea să nu ducă nicăieri. Bes a apăsat pe frână şi ne-am 
oprit. Dealul era mai înalt decât crezusem. Aveam întreaga 
Londră la picioare. 

Apoi m-am uitat mai atent la scări. Doi sfincşi din piatră, 
măcinaţi de trecerea timpului, se aflau de o parte şi de alta 
a scărilor, dominând oraşul. Aveau cam trei metri lungime, 
cu obişnuitul corp de leu şi cap de faraon, dar păreau total 
nelalocul lor într-un parc londonez. 

— Nu sunt adevăraţi, am spus eu. 

Bes a pufnit. 

— Bineînţeles că sunt adevăraţi. 

— Vreau să spun nu din Egiptul antic. Nu sunt destul de 
vechi. 

— Mofturi, mofturi, a spus Bes. Astea sunt scările spre 
Palatul de Cristal. E vorba de sala de expoziţie din sticlă şi 
oţel, de mărimea unei catedrale, care s-a aflat chiar aici, 
pe acest deal. 

Sadie s-a încruntat. 

— Am citit despre asta la şcoală. Regina Victoria a 
organizat acolo o petrecere sau aşa ceva. 

— O petrecere sau aşa ceva? a mormăit Bes. E vorba 
despre Marea Expoziţie din 1851. O paradă a puterii 
Imperiului Britanic şi aşa mai departe. Au avut nişte mere 
învelite în zahăr ars delicioase. 

— Ai fost acolo? am întrebat. 

Bes a ridicat din umeri. 

— Palatul a ars în anii 1930, din pricina unor magicieni 
stupizi - dar asta e o altă poveste. Acum n-au mai rămas 
decât unele relicve, cum ar fi aceste scări şi sfincșii. 

— Nişte scări care nu duc nicăieri, am spus eu. 

— Nu nicăieri, m-a corectat Bes. În seara asta ne vor 
duce la Sankt Petersburg. 

Walt a ridicat privirea. Se pare că interesul faţă de 
statui îi alungase tristeţea. 

— Dar dacă sfincşii nu sunt cu adevărat egipteni, a spus 


132 


el, cum pot deschide un portal? 

Bes a rânjit cu toţi dinţii. 

— Depinde de ceea ce vrei să spui prin cu adevărat 
egipteni, puştiule. Fiecare mare imperiu îşi doreşte să 
semene cu Egiptul. Faptul că au în preajmă lucruri 
egiptene îi face să se simtă importanţi. De asta există „noi“ 
artefacte egiptene la Roma, Paris, Londra - peste tot. 
Obeliscul de la Washington... 

— Te rog, nu vreau să aud nimic despre el, a spus Sadie. 

— În orice caz, a continuat Bes, aceşti sfincşi sunt tot 
egipteni. Au fost creaţi pentru a consolida legătura dintre 
Imperiul Britanic şi Imperiul Egiptean. Deci da, magia 
poate fi canalizată prin ei. Mai ales dacă sunt eu la volan. 
Şi acum... 

S-a uitat la Walt. 

— Probabil că e momentul să cobori. 

N-am putut spune nimic de uimire, dar Walt şi-a coborât 
privirea, de parcă s-ar fi aşteptat la asta. 

— Stai puţin! a sărit Sadie. De ce nu poate veni şi Walt 
cu noi? E magician. Ne poate fi de folos. 

Expresia de pe faţa lui Bes a devenit serioasă. 

— Walt, nu le-ai spus? 

— Ce să ne spună? a întrebat Sadie. 

Walt şi-a strâns în mână amuletele, de parcă vreuna 
dintre ele l-ar fi putut ajuta să evite discuţia. 

— Nu-i nimic deosebit. Serios. Doar că... trebuie să dau 
o mână de ajutor la Casa din Brooklyn. Iar Jaz s-a gândit 
că... 

S-a oprit, dându-şi probabil seama că n-ar fi trebuit să-i 
pomenească numele. 

— Da? 

Tonul lui Sadie era periculos de calm. 

— Cum se mai simte Jaz? 

— Este... e tot în comă, a spus Walt. Amos spune că 
probabil va supravieţui, dar nu asta am vrut să... 

— Bun, a spus Sadie. Mă bucur că se va face bine. 
Aşadar, trebuie să te întorci. E super! Pleacă! Anubis a 
spus că trebuie să ne grăbim. 


133 


N-a fost prea subtilă că i-a pomenit numele. Walt arăta 
de parcă l-ar fi lovit în piept. 

Ştiam că Sadie nu este corectă cu el. Din conversaţia pe 
care o purtasem cu Walt la Casa din Brooklyn, ştiam că-i 
place de Sadie. Nu aveam idee ce-l preocupa, dar sigur nu 
era vorba despre o poveste romantică cu Jaz. Pe de altă 
parte, dacă aş fi încercat să-i ţin partea, Sadie mi-ar fi spus 
pur şi simplu să-mi văd de treabă. Asta ar fi putut chiar să 
înrăutăţească lucrurile între el şi Sadie. 

— Nu vreau să mă întorc, a îngăimat el. 

— Dar nu poţi veni cu noi, a spus Bes ferm. 

Mi s-a părut că detectez îngrijorare în vocea lui, chiar 
milă. 

— Du-te, puştiule! E în regulă. 

Walt a scos ceva din buzunar. 

— Sadie, de ziua ta ăăă... probabil că nu mai vrei niciun 
cadou. Nu-i un cuţit magic, dar am făcut asta pentru tine. 

I-a pus în mână un colier de aur. De el era agăţat un mic 
simbol egiptean: 


eu. 

Walt şi Sadie s-au încruntat la mine, şi mi-am dat seama 
că probabil nu contribuiam defel la magia momentului. 

— Vreau să spun că e simbolul care înconjoară coroana 
solară a lui Ra, am reluat eu. O buclă nesfârşită, simbol al 
veşniciei, nu-i aşa? 

Sadie a înghiţit cu greu, de parcă poţiunea magică i-ar fi 
bolborosit încă în stomac. 

— Al veşniciei? 

Walt mi-a aruncat o privire care însemna în mod clar: 
„Te rog, nu mai încerca să ne ajuţi“. 

— Da, a spus el, se numeşte shen. M-am gândit că, mă 
rog, eşti în căutarea lui Ra. Iar lucrurile bune, lucrurile 
importante ar trebui să fie veşnice. Aşa că poate îţi va 
aduce noroc. Am vrut să ţi-l dau azi-dimineaţă, dar... Mi-a 


134 


cam pierit curajul. 

Sadie se uita la talismanul care-i strălucea în palmă. 

— Walt, eu nu... adică, îţi mulţumesc, dar... 

— Nu uita că n-am vrut să plec, a spus el. Dacă ai nevoie 
de ajutor, îţi sunt alături. 

M-a privit şi s-a corectat: 

— Vreau să spun că vă sunt alături amândurora, desigur. 

— Dar acum, a spus Bes, trebuie să pleci. 

— La mulţi ani, Sadie! a încheiat Walt. Şi mult noroc! 

A ieşit din maşină şi a început să coboare panta târându- 
şi picioarele. L-am tot privit până când a devenit o 
mogâldeaţă învăluită în ceaţă. Apoi a dispărut în pădure. 

— Două cadouri de adio, a murmurat Sadie, de la doi tipi 
superbi. Am o viaţă insuportabilă. 

Şi-a pus colierul de aur la gât şi a atins simbolul shen. 

Bes a rămas cu privirea pierdută către pădurea unde 
dispăruse Walt. 

— Bietul puşti... Chiar că s-a născut altfel. Nu-i corect. 

— Ce vrei să zici? am întrebat eu. De ce erai atât de 
nerăbdător ca Walt să plece? 

Piticul s-a scărpinat în barba lui încâlcită. 

— Nu sunt cel mai potrivit ca să ofer explicaţii. Acum 
avem treabă. Cu cât îi dăm lui Menşikov mai mult timp să- 
şi pregătească apărarea, cu atât va fi mai greu. 

N-aveam de gând să renunţ, dar Bes mă fixa cu 
încăpățânare şi am ştiut că n-o să mai scot niciun răspuns 
de la el. Nimeni nu poate arăta atât de încăpățânat ca un 
pitic. 

— Spre Rusia, deci, am spus. Urcând cu maşina pe nişte 
scări care nu duc nicăieri. 

— Exact. 

Bes a apăsat acceleraţia până la podea. Mercedesul a 
patinat, aruncând în spate iarbă şi noroi, şi a ţâşnit în sus 
pe scări. Am fost sigur că vom ajunge în vârf şi n-o să ne 
alegem cu altceva decât c-o osie ruptă, dar în ultima 
secundă un portal sub forma unui vârtej de nisip s-a 
deschis în faţa noastră. Roţile s-au ridicat de la pământ şi 
limuzina neagră a zburat chiar în vortex. 


135 


De cealaltă parte, ne-am izbit de trotuar, împrăştiind un 
grup de adolescenţi uluiţi. Sadie a gemut şi s-a lovit cu 
capul de tetieră. 

— Nu se poate să ajungem şi frumos undeva? a întrebat 
ea. 

Bes a pornit ştergătoarele şi a îndepărtat nisipul de pe 
parbriz. Afară era întuneric şi zăpadă. Pe malul unui râu 
îngheţat şi luminat de felinare se înşirau clădiri de piatră 
din secolul al XVIII-lea. Dincolo de râu străluceau mai 
multe clădiri de basm: cupole aurite de biserici, palate 
albe şi vile ornate vopsite în verde-deschis şi albastru. Aş fi 
putut crede că am călătorit în timp trei sute de ani - dacă 
n-ar fi fost maşinile, luminile electrice şi, desigur, tinerii cu 
piercing-uri, cu părul vopsit şi cu haine de piele negre care 
tipau la noi în limba rusă şi loveau capota Mercedesului 
pentru că aproape îi călcasem. 

— Ne pot vedea? a întrebat Sadie. 

— Rugşi..., a spus Bes, cu un fel de admiraţie plină de 
invidie. Sunt foarte superstiţioşi. Au tendinţa să vadă 
magia aşa cum e ea cu adevărat. Va trebui să avem grijă. 

— Ai mai fost aici? am întrebat. 

Mi-a aruncat o privire de genul „ba bine că nu“, apoi a 
arătat spre părţile laterale ale maşinii. Aterizaserăm între 
doi sfincşi de piatră aflaţi pe socluri. Semănau cu mulţi 
dintre sfincşii pe care-i mai văzusem - capete încoronate 
de om cu corpuri de animale -, dar nu mai văzusem sfincşi 
acoperiţi de zăpadă. 

— Aceştia sunt autentici? am întrebat. 

— Sunt artefactele egiptene aflate cel mai la nord în 
lume, a spus Bes. Furate de la Teba şi aduse aici pentru a 
decora noul oraş imperial al Rusiei, Sankt Petersburgul. 
Aşa cum spuneam, fiecare imperiu vrea o bucăţică din 
Egipt. 

Puştii de afară continuau să strige şi să ne lovească 
maşina. Unul a spart o sticlă de parbriz. 

— Ăăă..., a îngăimat Sadie, n-ar trebui să ne punem în 
mişcare? 


136 


— Nu, a răspuns Bes. Puştii ruşi stau mereu pe lângă 
sfincşi. Fac asta de sute de ani. 

— Dar e miezul nopţii, am spus eu. Şi ninge. 

— Oare v-am spus că sunt ruşi? a întrebat Bes. Nu vă 
faceţi griji. Mă ocup eu. 

A deschis uşa. Vântul rece ca gheaţa s-a strecurat în 
Mercedes, dar Bes a ieşit afară doar în slip. Puştii s-au dat 
rapid înapoi. Îi înţelegeam. Bes a spus ceva în rusă, apoi a 
făcut ca un leu înfuriat. Puştii au ţipat şi au luat-o la fugă. 

Grăsimea lui Bes a început să tremure. Când a revenit în 
maşină, purta o haină groasă de iarnă, o căciulă îmblănită 
şi mănuşi pufoase. 

— Vedeţi? a spus el. Nişte superstiţioşi. Ştiu când 
trebuie să fugă de un zeu. 

— Da, de un mic zeu păros îmbrăcat în slip, a spus 
Sadie. Şi acum? 

Bes a arătat dincolo de râu, spre un palat strălucitor din 
piatră albă şi aurie. 

— Acela e Ermitajul. 

— Acolo locuiesc ermiţii? a întrebat Sadie. 

— Nu, am spus eu. Am auzit de locul ăsta. A fost palatul 
ţarului. Acum e muzeu. Cea mai tare colecţie egipteană din 
Rusia. 

— Bănuiesc că tata te-a dus şi acolo?! a izbucnit Sadie. 

Crezusem că am depăşit faza de gelozie-pentru-că-am- 
străbătut- lumea-împreună-cu-tata, dar din când în când ea 
reapărea. 

— N-am ajuns acolo, am răspuns eu încercând să nu par 
defensiv. A fost invitat odată, dar a refuzat. 

Bes a chicotit. 

— Tatăl tău era inteligent. Magicienii ruşi nu-i întâmpină 
tocmai cu braţele deschise pe cei din afară, îşi apără 
feroce teritoriul. 

Sadie a privit dincolo de râu. 

— Vrei să spui că sediul celei de-A Optsprezecea Nome 
este în interiorul muzeului? 

— Pe undeva, a încuviinţat Bes, dar e protejat de magie, 
pentru că n-am găsit niciodată intrarea. Partea la care vă 


137 


uitaţi e Palatul de Iarnă, vechea reşedinţă a ţarului. Există 
un întreg complex de vile în spatele lui. Am auzit că 
durează unsprezece zile ca să vezi toate colecţiile din 
Ermitaj. 

— Dar dacă nu-l trezim pe Ra, lumea se va sfârşi în 
patru zile, am spus eu. 

— Trei zile deja, m-a corectat Sadie, dacă e trecut de 
miezul nopţii. 

Am tresărit. 

— Îţi mulţumesc că mi-ai adus aminte. 

__— N-aveţi decât să faceţi un tur scurt, a spus Bes. 
Incepeţi cu secţiunea egipteană. Parter, sala principală. 

— Nu vii cu noi? am întrebat eu. 

— Nu poate, nu-i aşa? a ghicit Sadie. Nici Bast n-a putut 
intra în casa lui Desjardins de la Paris. Magicienii îşi 
protejează reşedinţele împotriva zeilor. Nu-i aşa? 

Bes a făcut o faţă şi mai urâtă. 

— O să vă conduc până la pod, dar mai departe nu pot 
merge. Dacă trec râul Neva prea aproape de Ermitaj, voi 
declanşa tot felul de alarme. Va trebui să vă strecuraţi 
cumva înăuntru... 

— Să pătrundem într-un muzeu pe timp de noapte... a 
murmurat Sadie. Avem un noroc nemaipomenit la chestii 
de genul ăsta. 

—... Şi să găsiţi intrarea în cea de-A Optsprezecea 
Nomă. Şi să nu vă lăsaţi prinşi în viaţă. 

— Ce vrei să zici? am întrebat. E mai bine să fim prinşi 
morţi? 

Avea o privire cumplită. 

— Crede-mă. Nu ţi-ai dori să ajungi prizonierul lui 
Mengşikov. 

Bes a pocnit din degete şi ne-am trezit îmbrăcaţi în 
hanorace de lână, pantaloni de schi şi cizme de iarnă. 

— Haideţi, maliși”, a spus el. Vă conduc până la Podul 
Dvorţovii. 


Podul se afla la numai câteva sute de metri distanţă, dar 


6 „Copilaşi“ (în limba rusă în original). 


138 


mi s-a părut mai îndepărtat. Luna martie, evident, nu era o 
lună de primăvară în Sankt Petersburg. Întunericul, vântul 
şi zăpada făceau să pară că e mai degrabă ianuarie în 
Alaska. Personal, aş fi preferat o zi toridă în deşertul 
egiptean. Chiar şi cu hainele călduroase de care Bes ne 
făcuse rost, nu-mi puteam opri clănţănitul dinţilor. 

Bes nu se grăbea. Tărăgăna mereu şi ne explica ce 
vedem, până când am crezut c-o să-mi pice nasul de la 
degerături. Ne-a spus că ne aflăm pe insula Vasilievski, 
aflată lângă centrul oraşului Sankt Petersburg, peste râul 
Neva. Ne-a arătat toate turlele de biserică şi toate 
monumentele, şi entuziasmat, a dat-o pe rusă. 

— Ai petrecut ceva timp aici, am spus eu. 

A făcut câţiva paşi în tăcere. 

— S-a întâmplat demult. N-a fost... 

S-a oprit atât de brusc, că m-am ciocnit de el. Se uita 
peste drum, la un palat mare cu ziduri galbene şi fronton 
verde. Aşa cum se vedea luminat în puterea nopţii, printr- 
un vârtej de zăpadă, părea ireal, ca una dintre imaginile 
fantomatice din Sala Epocilor din Prima Nomă. 

— Palatul prinţului Menşikov, a murmurat Bes. 

Era plin de dezgust. Am crezut c-o să tipe BUU! la 
clădire, dar s-a mulţumit să scrâşnească din dinţi. 

Sadie s-a uitat la mine căutând o explicaţie, dar nu eram 
chiar o Wikipedia ambulantă, aşa cum îi plăcea să creadă. 
Ştiam lucruri despre Egipt, dar despre Rusia? Nu ştiam 
prea multe. 

— Menşikov, alias Vlad Inhalatorul? am întrebat eu. 

— E un descendent de-al său. 

Bes şi-a ridicat buza cu dezgust. A rostit un cuvânt în 
rusă care, puteam să pun pariu, era o insultă serioasă. 

— Pe la o mie şapte sute, prinţul Menşikov a organizat o 
petrecere în cinstea lui Petru cel Mare, ţarul care a 
construit acest oraş. Petru iubea piticii. In privinţa asta, 
semăna mult cu egiptenii. Credea că aducem noroc, aşa că 
ţinea mereu pitici la curte. În orice caz, Menşikov a vrut 
să-l distreze pe ţar, aşa că s-a gândit c-ar fi amuzant să 
organizeze o nuntă de pitici. I-a silit... ne-a silit să ne 


139 


îmbrăcăm frumos, să ne prefacem că ne căsătorim şi să 
dansăm. Toţi oamenii mari au râs, şi-au bătut joc de noi... 

Vocea i s-a stins. 

Bes descrisese petrecerea de parcă ea s-ar fi desfăşurat 
ieri. Apoi mi-am amintit că piticul acesta ciudat era un zeu. 
Se afla pe aici de mii de ani. 

Sadie i-a pus mâna pe umăr. 

— Îmi pare rău, Bes. Trebuie să fi fost îngrozitor. 

Bes s-a încruntat. 

— Magicienilor ruşi... le place să captureze zei, să ne 
folosească. Încă îmi mai răsună în urechi muzica de nuntă 
şi râsul ţarului... 

— Cum ai scăpat? am întrebat eu. _ 

Bes mi-a aruncat o privire urâtă. În mod evident, 
pusesem întrebarea greşită. 

— Ajunge! a încheiat el ridicându-şi gulerul. Pierdem 
timpul. 

A luat-o înainte, dar aveam sentimentul că nu uitase 
niciodată palatul lui Menşikov. Dintr-odată, zidurile de un 
galben vesel şi ferestrele puternic luminate arătau sinistru. 

După încă o sută de metri prin vântul tăios, am ajuns la 
pod. De cealaltă parte licărea Palatul de Iarnă. 

— O să fac un ocol cu Mercedesul, a spus Bes. Am s-o 
iau pe podul următor şi am să dau o tură până în partea 
sudică a Ermitajului. E mai puţin probabil ca magicienii să 
descopere că mă aflu aici. 

Mi-am dat seama de ce era atât de paranoic în legătură 
cu declanşarea alarmelor. Magicienii îl mai prinseseră o 
dată în Sankt Petersburg. Mi-am amintit ce ne spusese în 
maşină: „Să nu vă lăsaţi prinşi în viaţă“. 

— Cum te găsim dacă reuşim? a întrebat Sadie. 

— Când reuşiţi, a răspuns Bes. Gândeşte pozitiv, fetiţo, 
altfel lumea se va sfârşi. 

— Corect. 

Sadie tremura în noul ei hanorac. 

— Pozitiv. 

— Ne vedem pe Nevski Prospekt, strada principală, cea 
cu multe magazine, chiar mai jos de Ermitaj. Voi fi la 


140 


Muzeul Ciocolatei. 

— Poftim? am întrebat eu. 

— Ei bine, nu-i tocmai un muzeu. Mai degrabă un 
magazin. E închis la ora asta, dar proprietarul deschide 
mereu pentru mine. Au o grămadă de chestii din ciocolată. 
De toate - jocuri de şah, lei, capul lui Vladimir Ilici Lenin... 

— Comunistul acela? am întrebat eu. 

— Da, geniule, a răspuns Bes. Comunistul acela, din 
ciocolată. 

— Stai să văd dacă am înţeles, a spus Sadie. Pătrundem 
într-un muzeu naţional rus foarte bine păzit, găsim sediul 
secret al magicienilor, găsim un papirus periculos şi fugim. 
Iar între timp, tu o să mănânci ciocolată. 

Bes a dat din cap foarte serios. 

— E un plan bun. Ar putea funcţiona. Dacă se întâmplă 
ceva şi nu ne vedem la Muzeul Ciocolatei, următorul punct 
de ieşire e Podul Egiptean de peste râul Fontanka, în 
partea de sud. O luaţi pe... 

— Destul! l-a întrerupt Sadie. Ne întâlnim la magazinul 
de ciocolată. Iar tu o să-mi iei şi mie ceva la pachet, 
neapărat! Gata. Acum, du-te! 

Bes i-a zâmbit strâmb. 

— Îmi placi, fetiţo. 

S-a târât înapoi la Mercedes. 

Am privit dincolo de râul pe jumătate îngheţat, spre 
Palatul de Iarnă. Deodată, Londra nu mai părea chiar atât 
de posomorâtă şi periculoasă. 

— Suntem în mare necaz, aşa cum bănuiesc? am 
întrebat-o pe Sadie. 

— Chiar mai mare, mi-a răspuns ea. Hai să dăm lovitura 
la palatul ţarului, bine? 


141 


10.Primim vizita unui vechi prieten 
cu pielea roşie 


CARTER 


N-a fost o problemă să pătrundem în Ermitaj. 

Sistemele de securitate de ultimă oră nu protejează pe 
nimeni împotriva magiei. Sadie şi cu mine a trebuit să ne 
unim forţele pentru a trece de ele, dar cu puţină 
concentrare, cerneală şi papirus, plus nişte energie 
preluată de la prietenii noştri zei, Isis şi Horus, am reuşit 
să facem o scurtă plimbare prin Duat. 

Acum stăteam în Piaţa Palatului, pustie, şi în secunda 
următoare totul a devenit cenuşiu şi ceţos. Mi s-a strâns 
stomacul de parcă aş fi fost în cădere liberă. Am părăsit 
lumea muritorilor şi am trecut prin porţile metalice şi prin 
zidurile de piatră, intrând în muzeu. 

Sala egipteană era la parter, aşa cum ne spusese Bes. 
Am revenit pe tărâmul muritorilor şi ne-am pomenit chiar 
în mijlocul expoziţiei: sarcofage în vitrine de sticlă, 
pergamente cu hieroglife, statui de zei şi faraoni. Nu se 
deosebea prea mult de celelalte o sută de expoziţii 
egiptene pe care le văzusem, însă amplasamentul ei era 
foarte impresionant. Deasupra noastră se întindea un 
tavan boltit. Pardoseala de marmură lustruită avea un 
model în carouri albe şi cenugşii, care îţi dădea impresia că 
păşeşti pe o iluzie optică. M-am întrebat câte astfel de 
încăperi vor fi fost în palatul ţarului şi dacă îţi trebuiau 
chiar unsprezece zile ca să le vezi pe toate. Speram că Bes 
a avut dreptate şi că intrarea secretă în nomă se află 
undeva în această încăpere. Noi n-aveam la dispoziţie 
unsprezece zile ca să căutăm. În mai puţin de şaptezeci şi 
două de ore Apophis avea să se elibereze. Mi-am amintit 


142 


de ochiul roşu strălucitor de sub carapacele scarabeilor - o 
forţă a haosului atât de puternică, încât putea distruge 
simţurile omeneşti. Trei zile... şi chestia aia urma să se 
dezlănţuie asupra lumii. 

Sadie şi-a chemat toiagul şi l-a îndreptat spre cea mai 
apropiată cameră de supraveghere. Lentila s-a spart 
bâzâind ca un aparat de electrocutat insecte. Chiar şi în 
condiţii optime, tehnologia şi magia nu merg împreună. 
Una dintre cele mai simple vrăji din lume e să provoci 
defectarea dispozitivelor electronice. E suficient să mă uit 
într-un fel anume la un telefon mobil ca să-l arunc în aer. 
lar cu computerele? Nici să nu mai vorbim. Probabil că 
Sadie trimisese o undă magică prin sistemul de securitate, 
care prăjise toate camerele şi toţi senzorii din reţea. 

Totuşi, mai existau şi alte tipuri de supraveghere - cele 
magice. Am scos din geantă o bucată de pânză neagră şi 
doi shabti din ceară brută. l-am înfăşurat pe shabti în 
pânză şi am rostit o poruncă: 


— I'mun. 
(e, 


Pe pânză a strălucit scurt hieroglifa care însemna 
„Ascunde!“ Din pacheţel a ieşit o chestie întunecată, 
precum cerneala unui calamar. S-a extins până ne-a 
învăluit pe mine şi pe Sadie ca un balon străveziu de 
umbre. Vedeam prin el, dar speram că nimeni nu ne poate 
vedea pe noi. Norul ar fi trebuit să fie invizibil pentru 
oricine aflat în afară. 

— De data asta ţi-a reuşit! a exclamat Sadie. Când ai 
învăţat să stăpâneşti vraja asta? 

Cred că m-am înroşit. Eram obsedat de luni de zile de 
vraja de invizibilitate, de când o văzusem pe Zia folosind-o 
la Prima Nomă. 

— De fapt, încă... 

O scânteie aurie a ieşit din nor, ca un foc de artificii în 
miniatură. 

— ... încă lucrez la ea. 


143 


Sadie a oftat. 

— Mă rog... e mai bine ca data trecută, când norul arăta 
ca o veioză cu ceară”. Şi ca acum două dăţi, când mirosea 
a ouă stricate... 

— Putem merge mai departe? am întrebat. De unde-ar 
trebui să începem? 

Ochii ei s-au fixat pe una dintre vitrine. A pornit spre ea 
ca în transă. 

— Sadie? 

Am urmărit-o până la o piatră funerară din calcar - o 
stelă -, care avea cam şaizeci de centimetri pe nouăzeci. 
Descrierea alăturată era în rusă şi în engleză. 

— „De la mormântul scribului Ipi“, am citit cu voce tare. 
„A lucrat la curtea regelui Tutankhamon.“ De ce te 
interesează... Ah! 

Prost mai eram! Imaginea de pe piatra funerară îl 
înfăţişa pe scribul mort care-i aducea un omagiu lui 
Anubis. După ce vorbise cu Anubis în persoană, probabil că 
lui Sadie i se părea ciudat să-l vadă pictat pe un mormânt 
vechi de trei mii de ani, mai ales că era înfăţişat cu cap de 
şacal, purtând fustă. 

— Walt te place. 

N-am nici cea mai vagă idee de ce am spus asta. Nu era 
nici momentul, nici locul. Ştiam că nu-i fac nicio favoare lui 
Walt ţinându-i partea. Dar începea să-mi pară rău pentru 
el după ce Bes îl dăduse afară din limuzină. Tipul venise 
tocmai până la Londra să mă ajute s-o salvez pe Sadie şi 
noi îl abandonaserăm în parcul Palatului de Cristal ca pe 
autostopist nedorit. 

Eram cam supărat pe Sadie pentru că-i întorsese spatele 
şi că era atât de înnebunită după Anubis, care era cu cinci 
mii de ani mai bătrân decât ea şi nici măcar nu era om. În 
plus, felul în care ea îl umilise pe Walt îmi amintea prea 
mult de felul în care mă tratase Zia la început. Şi poate, 
dacă trebuia să fiu sincer cu mine însumi, Sadie mă mai 
enerva şi pentru că îşi rezolvase singură problemele la 
Londra, fără să aibă nevoie de ajutorul nostru. 


7 Veioză decorativă ce conţine ceară colorată topită aflată în mişcare. 
144 


Uau! Pare foarte egoist ce-am spus. Dar cred că era 
adevărat. E uimitor în câte feluri te poate enerva o soră 
mai mică. 

Sadie nu-şi dezlipea privirea de la stelă. 

— Carter, habar n-ai despre ce vorbeşti. 

— Nu-i dai nicio șansă, am insistat. Indiferent ce se 
petrece cu el, n-are nimic de-a face cu tine. 

— Eşti foarte drăguţ, dar nu asta... 

— În plus, Anubis e zeu. Doar nu-ţi închipui cu 
adevărat... 

— Carter! a exclamat ea. 

Vraja mea de invizibilitate trebuie să fi fost sensibilă la 
emoţii, căci o altă scânteie aurie a şuierat şi a ieşit din 
norul nostru nu-chiar-atât-de-invizibil. 

— Nu mă uitam la piatra asta pentru Anubis. 

— Nu? 

— Nu. Şi cu siguranţă că n-o să mă cert cu tine despre 
Walt. Contrar a ceea ce ai putea crede, nu-mi petrec tot 
timpul gândindu-mă la băieţi. 

— Doar cea mai mare parte a timpului? 

Şi-a dat ochii peste cap. 

— Uită-te la piatra funerară, creier de pasăre. Are o 
margine de jur împrejur, ca un cadru de fereastră sau... 

— .. de uşă, am continuat eu. Este o uşă falsă. O 
mulţime de morminte au aşa ceva. E un soi de poartă 
simbolică pentru ba-ul morţilor, pentru ca el să poată intra 
şi ieşi din Duat. 

Sadie şi-a scos bagheta şi a mângâiat cu ea marginile 
stelei. 

— Tipul ăsta, Ipi, era scrib, care e un alt termen pentru 
„magician“. Ar putea fi unul de-ai noştri. 

— Deci? 

— Deci poate că de aia piatra străluceşte, Carter. Dacă 
uşa falsă nu e falsă? 

M-am uitat la stelă mai îndeaproape, dar n-am văzut 
nicio strălucire. M-am gândit că poate Sadie avea 
halucinaţii de la oboseală sau de la prea multă poţiune. 
Apoi a atins cu bagheta centrul stelei şi a rostit prima 


145 


poruncă pe care-o învăţaserăm vreodată: 
— W'peh. 
„Deschide!“ O hieroglifă aurie a apărut pe piatră: 


Ds 

Din piatra funerară a ieşit un fascicul de lumină, ca 
dintr-un proiector de film. Brusc, o uşă în mărime naturală 
a apărut tremurând în faţa noastră - un portal 
dreptunghiular prin care se vedea imaginea neclară a unei 
alte încăperi. 

M-am uitat la Sadie plin de uimire. 

— Cum ai făcut? am întrebat-o. Niciodată n-ai putut face 
asta. 

A ridicat din umeri de parcă n-ar fi fost mare lucru. 

— N-am mai avut niciodată treisprezece ani. Poate că 
asta-i explicaţia. 

— Dar eu am paisprezece ani! am protestat. Şi încă nu 
pot! 

— Fetele se maturizează mai repede. 

Am scrâşnit din dinţi. Detestam lunile de primăvară - 
martie, aprilie, mai -, pentru că până la ziua mea de 
naştere, din iunie, Sadie putea susţine că e doar cu un an 
mai mică decât mine. Întotdeauna devenea înfumurată 
după ziua ei de naştere, de parcă m-ar fi ajuns cumva din 
urmă şi-ar fi devenit sora mea mai mare. Un adevărat 
coşmar. 

A făcut un semn spre uşa strălucitoare. 

— După tine, dragă frate. Tu eşti cel cu norul de 
invizibilitate care scoate scântei. 

Înainte să mă enervez, am trecut prin portal. 


Şi era să cad şi să-mi julesc faţa. Cealaltă parte a 
portalului era o oglindă agăţată la un metru şi jumătate de 
la podea. Am păşit pe poliţa unui şemineu. Am prins-o pe 
Sadie când a trecut şi ea, chiar la timp ca să nu cadă de pe 
margine. 

— Mersi, mi-a şoptit ea. Cineva a citit de prea multe ori 


146 


Alice în Ţara din Oglindă. 

Mi se păruse că încăperea egipteană este impresionantă, 
dar nu era nimic în comparaţie cu sala aceasta de bal. Pe 
tavan străluceau desene geometrice arămii. De-a lungul 
pereţilor se înşirau coloane de un verde-închis şi uşi aurite. 
Podeaua era acoperită cu marmură albă şi aurie, având ca 
model un octogon imens. Sub lumina puternică a 
candelabrului, filigranul de aur şi piatra lustruită, albă şi 
verde, străluceau atât de puternic încât mă dureau ochii. 

Apoi mi-am dat seama că cea mai mare parte a luminii 
nu venea de la candelabru. Venea de la magicianul care 
rostea o vrajă la celălalt capăt al încăperii. Era întors cu 
spatele, dar mi-am dat seama că era Vlad Menşikov. Era 
întocmai cum îl descrisese Sadie - un tip mic şi îndesat, cu 
părul cărunt, ondulat, şi un costum alb. Stătea într-un cerc 
de protecţie care emana o lumină verzuie. Şi-a ridicat 
toiagul, cu vârful aprins ca al unui aparat de sudură. În 
dreapta lui, chiar lângă cerc, se afla o vază verde, mare cât 
un om. În stânga, zbătându-se în lanţuri strălucitoare, se 
găsea o creatură, un demon, din câte mi-am dat seama. 
Corpul lui păros şi cu pielea roşie era unul uman, însă în 
loc de cap avea un tirbuşon gigant ce i se iţea dintre 
umeri. 

— Ai milă! a strigat acesta cu o voce slabă, metalică. 

Nu mă întreba cum de un demon putea striga având un 
tirbuşon în loc de cap, dar sunetul a răsunat precum un 
diapazon uriaş. 

Vlad Menşikov murmura în continuare ceva. Din vaza 
verde ieşea o lumină pâlpâitoare. 

Sadie m-a înghiontit şi mi-a şoptit: 

— Priveşte! 

— Da, i-am şoptit şi eu. E fel de ritual de invocare. 

— Nu, a şuierat ea. Priveşte acolo. 

A arătat spre dreapta. In colţul încăperii, la vreo şase 
metri distanţă de şemineu, se afla un vechi birou de 
mahon. 

Sadie îmi transmisese instrucţiunile lui Anubis: trebuia 
să găsim biroul lui Menşikov. Cea de-a doua parte a Cărții 


147 


lui Ra îşi avea locul în sertarul din mijloc. Chiar acesta să fi 
fost biroul? Părea prea simplu. Făcând cât mai puţin 
zgomot cu putinţă, Sadie şi cu mine am coborât de pe 
şemineu şi ne-am furişat de-a lungul peretelui. M-am rugat 
ca din norul de invizibilitate să nu mai iasă focuri de 
artificii. 

Eram pe la jumătatea drumului spre birou, când Vlad 
Mengşikov a terminat de murmurat. Şi-a aruncat toiagul pe 
podea, iar acesta a rămas în picioare, cu vârful încă arzând 
la un milion de grade. A întors uşor capul şi am văzut 
sclipirea ochelarilor lui de soare albi. A început să caute 
ceva în buzunarele hainei, în timp ce vaza cea verde şi 
mare strălucea, iar demonul ţipa prins în lanţuri. 

— Nu te agita, Moartea-Dopurilor! l-a certat Menşikov. 

Avea o voce chiar mai răguşită decât o descrisese Sadie 
- ca a unui fumător înrăit care vorbeşte printre paletele 
unui ventilator. 

— Ştii că am nevoie de un sacrificiu ca să invoc un zeu 
atât de important. Nu e nimic personal. 

Sadie s-a încruntat la mine şi mi-a şoptit: 

— Zeu important? 

Am clătinat din cap, uimit. Casa Vieţii nu le permitea 
muritorilor să-i invoce pe zei. Acesta era principalul motiv 
pentru care Desjardins ne ura. Menşikov era, chipurile, cel 
mai bun prieten al său. Deci, cum se face că încălca 
regulile? 

— Doare! s-a văietat bietul demon. Te-am slujit cincizeci 
de ani, stăpâne. Te implor! 

— Gata, gata, a spus Menşikov, fără niciun pic de milă. 
Trebuie să folosesc blestemul. Numai forma cea mai 
dureroasă de pedeapsă va genera suficientă energie. 

Menşikov a scos din buzunarul sacoului un tirbuşon 
obişnuit şi un ciob acoperit cu hieroglife. 

A ridicat cele două obiecte şi a reînceput să murmure: 

— Te numesc Moartea-Dopurilor, Slujitor al lui Vladimir, 
Cel Care Întoarce Noaptea. 

In timp ce rostea numele demonului, lanţurile magice au 
scos aburi şi s-au strâns şi mai tare în jurul corpului 


148 


acestuia. Menşikov a întins tirbuşonul deasupra flăcării 
toiagului. Demonul se zvârcolea şi se văita. Când 
tirbuşonul s-a micşorat şi a devenit incandescent, corpul 
demonului a început să fumege. 

Asistam cu groază la acest spectacol. Desigur, ştiam 
câte ceva despre magia empatică. Ideea era să faci ceva 
mic să afecteze ceva mare stabilind o legătură între ele. Cu 
cât cele două elemente erau mai asemănătoare - ca 
tirbuşonul şi demonul -, cu atât legătura era mai uşor de 
realizat. Păpuşile voodoo funcționau potrivit aceluiaşi 
principiu. 

Dar blestemul era ceva serios. Însemna să distrugi 
complet o creatură - să-i anihilezi forma fizică şi chiar 
numele. Trebuia să ai puteri magice serioase pentru a face 
tipul acesta de vrajă. Dacă era făcută greşit, îl putea 
distruge pe vrăjitor. Dar dacă era făcută corect, 
majoritatea victimelor n-aveau nicio şansă. Muritorii 
obişnuiţi, magicienii, fantomele, chiar şi demonii puteau fi 
şterşi de pe faţa pământului. Blestemul nu-i putea distruge 
pe cei foarte puternici, cum ar fi zeii, dar tot ar fi echivalat 
cu explozia unei bombe nucleare în plină figură. Puteau fi 
aruncaţi atât de adânc în Duat, încât nu s-ar mai fi întors 
niciodată. 

Vlad Menşikov rostea vraja de parcă ar fi făcut acest 
lucru în fiecare zi. Nu s-a oprit din murmurat atunci când 
tirbuşonul a început să se topească, iar demonul odată cu 
el. Menşikov a aruncat pe podea ciobul de ceramică, pe 
care erau scrise toate numele demonului cu hieroglife 
roşii. În timp ce rostea o poruncă finală, Menşikov a călcat 
pe ciob şi l-a zdrobit în bucățele. Moartea-Dopurilor s-a 
dezintegrat, cu lanţuri cu tot. 

De obicei, nu mi-e milă de creaturile Lumii 
Subpământene, dar tot mi s-a pus un nod în gât. Nu-mi 
venea să cred cu câtă uşurinţă îşi omorâse Menşikov 
servitorul doar pentru a alimenta o vrajă mai puternică. 

De îndată ce demonul a dispărut, toiagul lui Menşikov s- 
a stins. În jurul cercului folosit pentru invocaţie au apărut 
hieroglife luminoase. Vasul mare şi verde s-a cutremurat şi 


149 


din el a răsunat o voce venită din adâncuri: 

— Te salut, Vladimir! A trecut ceva vreme... 

Sadie a tras aer în piept. A trebuit să-i pun mâna la gură 
ca să nu ţipe. Cunoşteam amândoi vocea aceea. Ne-o 
aminteam prea bine de la Piramida Roşie. 

— Set! 

Menşikov nici măcar nu părea obosit de invocaţie. Părea 
sinistru de calm pentru cineva care vorbea cu zeul răului. 

— Trebuie să vorbim. 

Sadie mi-a luat mâna de la gură şi mi-a şoptit: 

— A înnebunit? 

— Biroul, am spus. Papirusul. Plecăm. Acum! 

De data asta, nu s-a opus. A început să scoată lucruri din 
geantă. 

Intre timp, vasul mare şi verde a început să se clatine, 
de parcă Set ar fi încercat să-l răstoarne. 

— O vază din malahit8? 

Zeul părea iritat. 

— Serios, Vladimir. Credeam că suntem prieteni. 

Râsul lui Menşikov suna de parcă cineva ar fi încercat să 
sufoce o pisică. 

— Da’ ştiu că te pricepi să constrângi spiritele malefice, 
nu-i aşa? lar în camera asta este mai mult malahit ca 
oriunde în lume. Împărăteasa Alexandra a fost foarte 
înţeleaptă că a poruncit să fie construită ca sală de 
recepţie. 

Vasul a scos un sunet metalic. 

— Dar aici miroase a monede vechi şi e mult prea frig. Ai 
fost vreodată prizonier într-un vas de malahit, Vlad? Eu nu 
sunt un djinn. Aş fi mult mai dispus să vorbesc dacă am 
putea sta faţă în faţă, poate la un ceai. 

— Mă tem că nu se poate, a spus Menşikov. Acum, o să 
răspunzi la întrebările mele. 

— Bine, fie, a acceptat Set. La Campionatul Mondial ţin 
cu Brazilia. Te-aş sfătui să investeşti în platină şi acţiuni la 
companii mici. lar numerele norocoase de săptămâna asta 


8 Carbonat natural de cupru de culoare verde, cristalizat, folosit la 
fabricarea unor obiecte decorative sau a unor vopsele. 


150 


sunt 2, 13... 

— Nu la astfel de întrebări! a izbucnit Menşikov. 

Sadie a scos o bucată de ceară din geantă şi a început să 
lucreze cu înverşunare, modelând ceva ce semăna cu un 
animal. Ştiam că vrea să testeze dacă biroul e protejat de 
magie. Era mai bună ca mine la genul ăsta de vrajă, dar nu 
eram sigur cum avea s-o facă. Magia egipteană este destul 
de maleabilă. Există întotdeauna o mie de feluri de-a 
îndeplini o sarcină. Chestia e să fii inventiv cu elementele 
de care dispui şi să alegi o cale care să nu te ucidă. 

— O să-mi spui ce vreau să ştiu, i-a cerut Menşikov, 
altfel vasul tău va deveni şi mai inconfortabil. 

— Dragul meu Vladimir... 

Vocea lui Set era deopotrivă amuzată şi răutăcioasă. 

— Ceea ce trebuie să ştii poate fi foarte diferit de ceea 
ce vrei să ştii. N-ai învăţat asta după accidentul acela 
nefericit? 

Menşikov şi-a atins ochelarii de soare, parcă asigurându- 
se că-i mai are pe nas. 

— O să-mi spui cum e legat Apophis, a continuat el pe un 
ton metalic. Apoi o să-mi spui cum să neutralizez vrăjile de 
la Casa din Brooklyn. Cunogşti sistemele de protecţie ale lui 
Kane mai bine decât oricine. Odată ce îl voi distruge, 
nimeni n-o să mi se mai opună. 

Pe măsură ce înţelegeam sensul cuvintelor lui Menşikov, 
un val de furie se ridica în mine, gata să mă doboare. De 
data asta, Sadie a trebuit să-mi astupe gura cu mâna. 

— Calm! mi-a şoptit ea. O să porneşti din nou artificiile 
scutului invizibil! 

I-am dat mâna la o parte şi am şuierat: 

— Dar vrea să-l elibereze pe Apophis! 

— Ştiu. 

— Şi să-l atace pe Amos... 

— Ştiu! Aşa că ajută-mă să găsesc nenorocitul ăla de 
papirus şi să plecăm de-aici! 

A pus animalul de ceară pe birou - mi s-a părut că e un 
câine - şi a început să-i scrie hieroglife pe spate cu un 
stilou. 


151 


Am suspinat. Sadie avea dreptate, şi totuşi... Menşikov 
vorbea despre eliberarea lui Apophis şi despre uciderea 
unchiului nostru. Ce fel de magician face înţelegeri cu Set? 
Cu excepţia mea şi-a lui Sadie... Asta fusese altceva! 

Din vaza verde s-a auzit râsul lui Set. 

— Aşadar, cum e legat Apophis şi secretele Casei din 
Brooklyn. Asta-i tot, Vladimir? Mă întreb ce-ar spune 
stăpânul tău, Desjardins, dacă ar descoperi ce plănuiesti 
cu-adevărat şi cu cine te-nsoţești. 

Menşikov şi-a înhăţat toiagul. Vârful sculptat în formă de 
şarpe s-a aprins din nou. 

— Mai încet cu amenințările, Zi Nefastă. 

Vasul a început să tremure. Vitrinele de sticlă s-au 
cutremurat în întreaga încăpere. Candelabrul a început să 
sune ca nişte clopoței de vânt de trei tone. M-am uitat 
speriat la Sadie. 

— A rostit... 

— Numele secret al lui Set, a confirmat ea continuând să 
scrie pe cățelul de ceară. 

— Cum... 

— Nu ştiu, Carter. Acum şşş! 

Numele secret al unui zeu avea tot felul de puteri. Ar fi 
trebuit să fie aproape imposibil de aflat. Ca să-l afli cu 
adevărat, nu era suficient să-l auzi repetat de oricine. 
Trebuia să-l auzi direct din gura zeului sau de la persoana 
cea mai apropiată lui. Odată ce-l aflai, îţi dădea puteri 
magice mari asupra acelui zeu. Sadie aflase numele secret 
al lui Set în timpul misiunii noastre de la Crăciunul trecut, 
dar cum îl obținuse Menşikov? 

În interiorul vasului, Set a mârâi supărat. 

— Urăsc din tot sufletul acest nume! De ce nu mă 
cheamă Zi Glorioasă? Ori Spintecătorul Roşu cel Grozav? 
Ar fi fost frumos. Era destul de rău şi când erai singurul 
care-l ştia, Vlad. Acum trebuie să-mi fac griji şi din cauza 
fiicei lui Kane... 

— Ajută-ne, a spus Menşikov, şi familia Kane va fi 
distrusă! Vei fi locotenentul onorat al lui Apophis. Poţi 
ridica un alt templu, chiar mai măreț decât Piramida Roşie. 


152 


— Aha, a făcut Set. Poate n-ai observat, dar nu mă prea 
împac cu locul doi. Iar în ce-l priveşte pe Apophis, nu 
suportă când alţi zei au parte de atenţie... 

— Îl vom elibera pe Apophis cu sau fără ajutorul tău, l-a 
avertizat Menşikov. Până la echinocţiu, cu siguranță va 
reveni. Dar dacă ne ajuţi să facem asta mai devreme, vei fi 
răsplătit. Altfel, vei fi blestemat. O, ştiu că asta nu te va 
distruge complet, dar pentru că-ţi ştiu numele secret, te 
pot arunca în abis pentru câteva mii de ani, şi va fi foarte, 
foarte dureros. Ai la dispoziţie treizeci de secunde să te 
hotărăşti. 

Am înghiontit-o pe Sadie. 

— Grăbește-te! 

Ea a atins câinele de ceară, care a prins viaţă. Apoi, 
câinele a început să adulmece biroul, în căutare de 
capcane magice. 

In vasul lui, Set a oftat. 

— Ei bine, Vladimir, ştii cum să faci o ofertă atrăgătoare. 
Cum e legat Apophis, m-ai întrebat? Da, am fost acolo când 
Ra l-a aruncat pe Şarpe în închisoarea cu scarabei. Cred 
că-mi amintesc ingredientele pe care le-a folosit pentru a-l 
lega. Ce zi a fost! Cred că purtam roşu. La ospăţul de după 
s-au servit cele mai delicioase lăcuste coapte în miere... 

— Mai ai zece secunde, a spus Menşikov. 

— Hei, o să cooperez! Sper că ai o foaie şi un creion la 
îndemână. E o listă destul de lungă de ingrediente. Să 
vedem... ce-a folosit Ra ca bază? Excremente de liliac? Au 
fost nişte broaşte râioase uscate, desigur. Şi apoi... 

Set a început să turuie ingredientele, în timp ce câinele 
de ceară al lui Sadie adulmeca biroul. În cele din urmă, 
acesta s-a aşezat pe sugativă şi s-a culcat. 

Sadie s-a încruntat la mine. 

— Nu sunt capcane. 

— E prea simplu, i-am şoptit. 

A deschis sertarul de sus. Acolo era un sul de papirus, la 
fel ca cel pe care-l găsisem în Brooklyn. L-a băgat în 
geantă. 

Eram la jumătatea drumului spre şemineu, când Set ne-a 


153 


luat prin surprindere. 

O dădea înainte cu lista lui de ingrediente ridicole: 

— Şi piei de şarpe. Da, trei, din cele mari, cu un strop de 
sos picant... 

Apoi s-a oprit brusc, de parcă ar fi avut o revelaţie. A 
continuat cu o voce mult mai puternică, care a traversat 
încăperea. 

— Şi o victimă de sacrificiu ar fi bună! Poate un 
magician tânăr şi prost care nu e în stare să facă o vrajă de 
invizibilitate ca lumea, cum ar fi CARTER KANE, cel de 
colo! 

Am înlemnit. Vladimir Menşikov s-a întors, iar panica a 
devenit prea puternică pentru aura de invizibilitate. 

O jumătate de duzină de scântei au ţâşnit scoțând un 
sunet vesel. Norul întunecat a dispărut. 

Menşikov s-a uitat fix la mine. 

— Vai, vai... ce drăguţ din partea voastră să vă predaţi! 
Bravo, Set! 

— Hmm? a întrebat Set făcând pe nevinovatul. Avem 
oaspeţi? 

— Set! a mormăit Sadie. O să-ţi trag un şut în ba pentru 
asta, de n-o să te vezi! 

Vocea din vas a părut uimită. 

— Sadie Kane? Ce interesant! Păcat că sunt prins în 
vasul ăsta şi nimeni nu mă eliberează! 

Nu era un apropo prea subtil, dar n-avea cum să-şi 
închipuie c-o să-l eliberăm după ce ne dăduse de gol. 

Sadie s-a întors spre Menşikov, cu bagheta şi toiagul 
pregătite. 

— Lucrezi cu Apophis. Eşti de partea greşită a baricadei. 

Menşikov şi-a scos ochelarii. Ochii lui erau două găuri 
de ţesut cicatrizat, piele arsă şi cornee strălucitoare. 
Crede-mă, asta-i cea mai puțin greţoasă descriere. 

— De partea greşită? a întrebat Menşikov. Fetiţo, habar 
n-ai ce forţe sunt în joc. În urmă cu cinci mii de ani, preoţii 
egipteni au proorocit sfârşitul lumii. Ra avea să 
îmbătrânească şi să obosească, iar Apophis avea să-l 
înghită şi să arunce lumea în întuneric. Haosul avea să 


154 


domnească pentru totdeauna. Acum, momentul acesta a 
venit! Nu-l poţi opri. Poţi doar să decizi dacă vei fi distrus 
sau dacă te vei pleca în faţa puterii Haosului şi vei 
supravieţui. 

— Corect! a intervenit Set. Ce păcat că sunt prins în 
vasul acesta! Altfel, ar fi trebuit să iau partea cuiva şi să-l 
ajut. 

— Ţine-ţi gura, Set! a izbucnit Menşikov. Nimeni nu-i 
atât de nebun să aibă încredere în tine. Iar voi, copii, cu 
siguranţă nu sunteţi ameninţarea la care mă aşteptam. 

— Super! am spus eu. Atunci, putem pleca? 

Menşikov a izbucnit în râs. 

— Vrei să daţi fuga la Desjardins şi să-i spuneţi ce-aţi 
auzit? N-o să vă creadă. Vă va judeca, apoi vă va executa. 
Dar vreau să vă scutesc de ruşinea asta. O să vă ucid chiar 
acum. 

— Ce comic! a spus Set. Mi-ar plăcea să mă uit, dar sunt 
prins în vasul acesta! 

Am încercat să gândesc. Menşikov se afla încă în 
interiorul unui cerc de protecţie, ceea ce însemna că avea 
un mare avantaj defensiv. Nu eram sigur că puteam trece 
de el, chiar dacă puteam invoca un avatar de luptă. Intre 
timp, Menşikov ar fi avut răgazul să încerce mai multe 
metode de-a ne distruge. Să ne arunce în aer folosind 
magie elementară? Să ne transforme în insecte? 

Şi-a aruncat toiagul la pământ, iar eu am înjurat. 

Să-ţi arunci toiagul pe jos poate părea un semn că te 
predai, dar în magia egipteană e de rău. Înseamnă de 
obicei „Hei, o să invoc o chestie mare şi urâtă care o să te 
omoare în timp ce eu stau în siguranţă în interiorul 
cercului meu şi râd!“ 

După cum era de aşteptat, toiagul lui Menşikov a 
început să se agite şi să crească. 

„Super!“ m-am gândit eu. „Încă un şarpe.“ 

Dar ceva era în neregulă cu el. În loc de coadă, avea tot 
un cap. La început, am crezut c-am avut noroc, iar 
Mengşikov a invocat un monstru cu un defect genetic rar. 
Apoi, din el au răsărit patru picioare de dragon. Corpul i-a 


155 


crescut până a atins mărimea unui cal de tracţiune, curbat 
ca un „U“, cu solzi roşii şi verzi, şi două capete de şarpe cu 
clopoței. Semăna cu animalul cu două capete al Doctorului 
Dolittle*. Ţii minte - Tragempinge? Doar că Doctorul 
Dolittle n-ar fi vrut niciodată să stea de vorbă cu chestia 
asta, iar dacă ar fi vrut, probabil că ea ar fi spus doar atât: 
„Bună, am de gând să te înfulec“. 

Ambele capete s-au întors spre noi şi au sâsâit. 

— M-am săturat de şerpi pentru săptămâna asta..., am 
murmurat eu. 

Menşikov a zâmbit. 

— Ah, dar şerpii sunt specialitatea mea, Carter Kane! 

A atins un pandantiv de argint care-i atârna peste 
cravată - o amuletă în formă de şarpe. 

— Şi acesta e preferatul meu, tjesu heru. Două guri 
flămânde de hrănit. Doi copii enervanţi. Perfect! 

Sadie şi cu mine ne-am uitat unul la celălalt. Era unul 
dintre acele momente în care ne puteam interpreta precis 
expresiile de pe chip. 

Amândoi ştiam că nu-l putem învinge pe Menşikov. Avea 
să-l lase pe şarpele Tragempinge să ne obosească şi, dacă 
supravieţuiam, urma să ne distrugă printr-o altă metodă. 
Tipul era un profesionist. Aveam fie să murim, fie să fim 
prinşi, iar Bes ne avertizase să nu ne lăsăm prinşi în viaţă. 
După ce văzusem ce-a păţit demonul Moartea-Dopurilor, 
am luat în serios avertismentul lui Bes. 

Ca să supravieţuim, trebuia să facem ceva nebunesc - 
ceva atât de periculos, încât să-l luăm prin surprindere pe 
Menşikov. Trebuia să obţinem ajutor imediat. 

— S-o fac? a întrebat Sadie. 

— Fă-o, am încuviinţat. 

Tjesu heru şi-a dezgolit colții băloşi. N-aş fi crezut că o 
creatură fără coadă se poate deplasa atât de repede, dar 
şi-a aplecat ambele capete spre noi, ca o potcoavă 
gigantică, şi a atacat. 

Mi-am scos sabia. Sadie a fost mai rapidă. 


? Erou al unei serii de cărţi pentru copii publicate începând din anul 
1920 şi avându-l drept autor pe scriitorul britanic Hugh Lofting. 


156 


Şi-a îndreptat toiagul spre vasul din malahit în care se 
afla Set şi a strigat porunca ei preferată: 

— Ha-di! 

M-am temut că nu va funcţiona. Nu mai încercase vraja 
de distrugere de când se despărţise de Isis. Dar chiar 
înainte ca monstrul să ajungă la mine, vasul verde a 
explodat. 

Menşikov a strigat: 

— Niet! 

În cameră a izbucnit o furtună de nisip. Un vânt fierbinte 
ne-a lipit pe mine şi pe Sadie de şemineu. Un perete de 
nisip roşu l-a lovit pe tjesu heru şi l-a izbit de-o coloană de 
malahit. Vlad Menşikov a fost aruncat şi el din cercul de 
protecție şi s-a izbit cu capul de o masă. S-a prăbuşit la 
podea, iar deasupra lui s-a iscat un vârtej de nisip roşu 
care l-a îngropat complet. 

Când furtuna s-a potolit, un bărbat într-un costum de 
mătase roşie s-a ivit în faţa noastră. Avea pielea de 
culoarea siropului de cireşe, era ras pe cap, avea un 
barbişon negru şi ochi negri strălucitori daţi cu kohl. Arăta 
ca un diavol egiptean îmbrăcat de oraş. 

A zâmbit şi şi-a desfăcut braţele într-un gest care spunea 
„lată-mă!“ 

— E mult mai bine! Mulţumesc, Sadie Kane! 

În stânga noastră, jesu heru şuiera şi dădea din aripi, 
încercând să se ridice în picioare. Grămada de nisip roşu 
care îl acoperea pe Vlad Mengşikov a început să se mişte. 

— Fă ceva, Zi Nefastă! i-a poruncit Sadie. Scapă de ei! 

Set s-a strâmbat. 

— Nu-i cazul să fim atât de intimi. 

— Poate ai prefera Spintecătorul Roşu cel Grozav? am 
întrebat eu. 

Set şi-a folosit degetele pentru a face un chenar cât o 
poză, de parcă şi-ar fi văzut deja numele pe permisul de 
conducere. 

— Da... chiar că-i drăguţ, nu-i aşa? 

Tjesu heru s-a ridicat cu greutate în picioare. Capetele i 
se bălăbăneau şi se uita la noi, dar părea să-l ignore pe 


157 


Set, chiar dacă el fusese cel care-l izbise de perete. 

— Are un colorit frumos, nu-i aşa? a întrebat Set. Un 
exemplar superb. 

— Ucide-l odată! am strigat eu. 

Set a părut şocat. 

— O, n-aş putea face asta! Sunt mult prea pasionat de 
şerpi. În plus, ZTEM m-ar pedepsi. 

— Cine? am întrebat. 

— Cei de la „Zei pentru un Tratament Etic al 
Monştrilor“. 

— Ai inventat asta! am strigat eu. 

Set a zâmbit. 

— Oricum... Mi-e teamă că va trebui să vă descurcaţi 
singuri cu tjesu heru. 

Monstrul ne-a sâsâit, vrând probabil să spună „Delicios!“ 
Mi-am ridicat sabia ca să-l ţin la distanţă. 

Grămada de nisip roşu s-a mişcat. Din ea s-a ivit faţa 
confuză a lui Menşikov. Set a pocnit din degete şi de 
undeva a apărut o oală mare de ceramică, care s-a spart în 
capul magicianului. Menşikov s-a scufundat din nou în 
Nisip. 

— O să rămân aici şi o să-i ţin de urât lui Vladimir, a 
spus Set. 

— Nu poţi să-l blestemi sau aşa ceva? a întrebat Sadie. 

— O, aş vrea eu! Din păcate, am puteri destul de reduse 
când cineva îmi ştie numele secret, mai ales dacă mi-a 
poruncit în mod clar să nu-l ucid. 

A privit-o cu reproş pe Sadie. 

— În orice caz, pot să trag de timp câteva minute, însă 
Vlad o să fie destul de supărat când îşi va reveni, aşa că în 
locul vostru m-aş grăbi. Vă doresc mult succes să rămâneţi 
în viaţă! Şi ţie mult succes să-i mănânci, tjesu heru! 

Îmi venea să-l sugrum pe Set, dar aveam probleme mai 
mari. Parcă încurajat de discursul lui Set, ţjesu heru s-a 
repezit la noi. Împreună cu Sadie, am alergat spre cea mai 
apropiată uşă. 

Am traversat în goană Palatul de larnă, în vreme ce 
râsul lui Set răsuna în urma noastră. 


158 


159 


11.Carter face o prostie imensă 
(şi nimeni nu e surprins) 


SADIE 


Înţeleg, Carter. Serios. 

Mă laşi pe mine să povestesc partea cea mai dureroasă. 
Desigur, nu te condamn. Ce s-a întâmplat a fost cumplit şi 
pentru mine, cât despre tine - ei bine, nici eu n-as vrea să 
vorbesc dacă aș fi în locul tău. 

Iată-ne în Palatul de Iarnă, alergând pe holuri pavate cu 
marmură lustruită, care nu erau făcute să alergi pe ele. În 
urma noastră, tjesu heru cel cu două capete aluneca şi se 
izbea de pereţi când încerca să cotească, aşa cum făcea şi 
Brioşă când mamaie ştergea pe jos cu mopul. E singurul 
motiv pentru care monstrul nu ne-a prins imediat. 

Pentru că ne teleportaserăm în Camera de Malahit, 
habar n-aveam unde se află cea mai apropiată ieşire. Nici 
măcar nu eram sigură dacă ne aflăm cu adevărat în 
interiorul Palatului de Iarnă sau dacă biroul lui Menşikov 
nu este cumva doar o copie inteligentă care există numai 
în Duat. Începusem să cred că n-o să mai ieşim niciodată 
de-acolo, când am dat colţul, ne-am repezit în jos pe scări 
şi am văzut nişte uşi de metal şi sticlă care dădeau în piaţa 
palatului. 

Tjesu heru era chiar în spatele nostru. A alunecat şi s-a 
rostogolit pe scări în jos, dărâmând o statuie de ipsos a 
unui biet ţar. 

Ajunsesem la doar zece metri distanţă de ieşire, când am 
văzut lanţurile de pe uşi. 

— Carter..., am reuşit să şoptesc cu răsuflarea tăiată, 
arătându-i disperată lacătul. 

Nu-mi place să recunosc cât de slabă m-am simţit 


160 


atunci. Nu mai aveam forţa să duc la capăt încă o vrajă. 
Făcusem un ultim efort atunci când spărsesem vaza lui Set 
în Camera de Malahit - un bun exemplu în sprijinul teoriei 
că nu e bine să foloseşti magia pentru a rezolva orice 
problemă. Consumasem atâta energie pentru a invoca un 
Cuvânt Divin care să spargă vaza, încât mă simţeam de 
parcă aş fi săpat gropi sub soarele incandescent. Ar fi fost 
mult mai uşor dacă aş fi aruncat pur şi simplu cu o piatră. 
Am hotărât să-mi pun nişte pietre în geanta cu unelte dacă 
scăpăm cu viaţă în seara aceea. 

Eram la trei metri distanţă, când Carter şi-a îndreptat 
braţul spre uşi. Ochiul lui Horus a ars lacătul, iar uşile s-au 
deschis larg, parcă lovite de un pumn uriaş. Nu-l mai 
văzusem pe Carter făcând aşa ceva de la bătălia de la 
Piramida Roşie, dar n-am avut timp să mă minunez. Am 
ţâşnit afară în noaptea rece, cu tjesu heru care răcnea pe 
urmele noastre. 

Poate o să mă crezi nebună, dar primul meu gând a fost: 
„Am scăpat prea uşor“. 

În ciuda monstrului care ne urmărea şi a tărăşeniei cu 
Set (pe care aveam să-l sugrum cu prima ocazie - trădător 
nemernic!), aveam sentimentul că pătrunseserăm în 
sanctuarul lui Menşikov şi luaserăm papirusul fără prea 
multe probleme. Unde erau capcanele? Alarmele? Vrăjile 
cu măgari care explodează? Eram convinsă că furaserăm 
papirusul autentic. Simţisem aceleaşi furnicături în degete 
ca atunci când îl luasem pe cel de la Muzeul Brooklyn (mai 
puţin focul, din fericire). Atunci, de ce nu fusese mai bine 
păzit? 

Eram atât de obosită, încât am rămas la câţiva paşi în 
spatele lui Carter, ceea ce probabil că mi-a salvat viaţa. 
Am simţit furnicături pe pielea capului. Am avut senzaţia 
că deasupra mea se întindea o umbră întunecoasă - o 
senzaţie care-mi amintea prea tare de umbra aripilor lui 
Nekhbet. M-am uitat în sus şi am văzut că monstrul tjesu 
heru plutea pe deasupra capetelor noastre ca un broscoi 
uriaş, pregătindu-şi atacul astfel încât să aterizeze... 

— Carter, opreşte-te! am ţipat. 


161 


Uşor de zis când te afli pe o podea bine lustruită... Am 
derapat şi m-am oprit, însă Carter mergea prea repede. A 
căzut în fund şi a alunecat, iar sabia i s-a dus într-o parte. 

Tjesu heru a aterizat chiar peste el. Dacă n-ar fi avut 
formă de U, l-ar fi zdrobit pe Carter; dar monstrul s-a 
curbat în jurul lui ca o pereche uriaşă de căşti, holbându- 
se la el cu ambele capete. 

Cum putuse o creatură atât de mare să sară aşa de 
departe? Am înţeles prea târziu că ar fi trebuit să 
rămânem înăuntru, unde monstrului îi era greu să se 
mişte. Afară n-aveam nicio şansă să scăpăm cu fuga. 

— Carter! am spus. Nu te mişca! 

Carter a înlemnit în poziţia crabului. Din cele două 
capete ale monstrului picura venin care sfârâia şi scotea 
aburi pe pietrele îngheţate. 

— Hei! am strigat. 

Cum n-aveam nicio piatră, am luat o bucată de gheaţă şi 
am aruncat-o în tjesu heru. Bineînţeles, l-am nimerit pe 
Carter în spate. Cel puţin îl făcusem curios pe monstru. 

Ambele capete s-au întors spre mine, mişcându-şi 
limbile. Primul pas era făcut: să distrag atenţia monstrului. 

Al doilea pas: să găsesc o modalitate inteligentă de a-l 
îndepărta de Carter. Asta era mai greu. 

Folosisem sigura poţiune pe care-o aveam. Proviziile 
mele magice erau aproape terminate. Toiagul şi bagheta 
nu-mi erau de mare ajutor, pentru că-mi epuizasem 
rezervele de magie. Cuţitul de la Anubis? Sincer, mă 
îndoiam că era momentul pentru a deschide gura cuiva. 

Amuleta de la Walt? N-aveam nicio idee cum s-o 
folosesc. 

Pentru a mia oară, mi-a părut rău că renunţasem la 
spiritul lui Isis. Mi-ar fi fost de mare folos să dispun de 
întregul arsenal magic al unei zeițe. Dar bineînţeles, 
acesta fusese şi motivul pentru care trebuise să mă 
despart de ea. Genul acesta de putere te îmbată, creează o 
dependenţă periculoasă. E foarte uşor să-ţi distrugă viaţa. 

Dar cum ar fi fost să creez o legătură limitată? In 
Camera de Malahit îmi reuşise vraja ha-di pentru prima 


162 


oară în luni de zile. Deşi fusese dificil, nu fusese imposibil. 

„Bun, Isis“, m-am gândit. „Uite ce vreau de la tine.“ 

„Nu gândi, Sadie“, mi-a răspuns în şoaptă vocea ei 
aproape imediat, ceea ce a fost absolut uluitor. „Magia 
divină trebuie să fie involuntară, ca respiraţia.“ 

„Vrei să spui că...“ M-am oprit. „Nu gândi.“ Mă rog, n-ar 
fi trebuit să-mi fie prea greu. Am ridicat toiagul şi o 
hieroglifă aurie a strălucit în aer. Un tyet! înalt de un 
metru a luminat curtea ca un brad de Crăciun. 

Tjesu heru a mârâit, cu ochii galbeni fixaţi pe hieroglifă. 

— Nu-ţi place, nu-i aşa? am strigat. Simbolul lui Isis, 
potaie urâtă ce eşti! Acum, dă-te jos de pe fratele meu! 

Blufam, desigur. Mă îndoiam că semnul luminos ar fi 
putut face ceva util. Dar am sperat că monstruosul şarpe 
nu era destul de deştept încât să ştie acest lucru. 

Incet, Carter s-a tras înapoi. Şi-a căutat sabia din priviri, 
care se afla însă la zece metri distanţă - prea departe ca să 
poată ajunge la ea. 

Nu-l scăpăm pe monstru din priviri. Am folosit capătul 
toiagului ca să trasez un cerc magic în zăpada din jurul 
meu. Nu mă proteja prea mult, dar era mai mult decât 
nimic. 

— Carter! am strigat. Când îţi dau semnalul, vino repede 
aici! 

— Creatura asta e prea rapidă! a spus el. 

— Voi încerca să detonez hieroglifa, ca s-o orbesc. 

Eu susțin în continuare că planul ar fi functionat, dar n- 
am avut ocazia să-l pun în aplicare. Undeva, în partea 
stângă, se auzeau nişte cizme scârțâind pe gheață. 
Monstrul s-a întors înspre locul de unde venea sunetul. 

Un tânăr a apărut alergând în lumina împrăştiată de 
hieroglifă. Purta o haină grea de lână şi un chipiu de 
poliţist, iar în mână ţinea o puşcă, dar nu părea să fie mai 
mare decât mine. Se pierdea în uniforma prea largă. Când 
a văzut monstrul, a făcut ochii mari. S-a dat înapoi 
împleticindu-se, încât era să scape arma din mână. 

Mi-a strigat ceva în rusă, probabil: 


10 Simbolul egiptean al zeiţei Isis. 
163 


— De ce stă acolo un şarpe uriaş cu două capete şi fără 
fund? 

Monstrul a sâsâit la noi amândoi - putea face asta 
pentru că avea două capete. 

— E un monstru, i-am transmis paznicului. 

Eram destul de sigură că nu înţelegea, dar m-am 
străduit să vorbesc pe un ton ferm. 

— Stai calm şi nu trage. Încerc să-mi salvez fratele. 

Paznicul a înghiţit cu greutate. Chipiul îi stătea pe cap 
numai datorită urechilor lui mari. S-a uitat la monstru, la 
Carter, şi apoi la simbolul tyet ce strălucea deasupra 
capului meu. Apoi a făcut ceva neaşteptat. 

A rostit un cuvânt în egipteana antică - Hegat -, 
comanda pe care o foloseam mereu pentru a-mi invoca 
toiagul. Puşca i s-a transformat într-un toiag de stejar de 
doi metri pe care era sculptat un şoim. 

„Minunat“, m-am gândit. „Paznicii sunt de fapt 
magicieni.“ 

Mi-a spus ceva în rusă - un fel de avertisment. Am 
recunoscut numele „Menşikov“. 

— Lasă-mă să ghicesc, am spus. Vrei să mă duci la şeful 
tău. 

Tjesu heru a clămpănit din fălci. Frica de tyet-ul 
strălucitor i se evapora rapid. Carter nu era suficient de 
departe ca să scape fugind. 

— Uite, i-am spus paznicului, şeful tău Menşikov e un 
trădător. El a invocat creatura asta ca să ne ucidă pentru a 
nu vorbi despre planurile lui de a-l elibera pe Apophis. 
Înţelegi cuvântul „Apophis“? Şarpe rău. Şarpe foarte rău! 
Acum, ori mă ajuţi să omor monstrul, ori dă-te din calea 
mea! 

Paznicul-magician a ezitat. A arătat spre mine agitat. 

— Kane. 

Nu era o întrebare. 

— Da, am încuviinţat. Kane. 

Pe chip i se citea un amestec de emoţii - frică, 
neîncredere, probabil chiar şi venerație. Nu ştiam ce 
auzise despre noi, dar până să se hotărască dacă trebuie 


164 


să ne ajute ori să se lupte cu noi, situaţia a scăpat de sub 
control. 

Tjesu heru a atacat. Tontul de frate-meu, în loc să se dea 
la o parte, a sărit în spatele monstrului. 

A cuprins gâtul creaturii cu braţele şi a încercat să o 
escaladeze, însă tjesu heru pur şi simplu şi-a întors celălalt 
cap pentru a-l ataca. 

Oare ce era în mintea lui Carter? Poate s-a gândit că va 
reuşi să călărească bestia. Poate încerca să câştige timp 
pentru ca eu să mai fac o vrajă. Dacă-l întrebi acum despre 
treaba asta, susţine că nu-şi mai aminteşte deloc 
incidentul. Însă dacă mă întrebi pe mine, ţi-aş zice că 
nebunul încăpățânat încerca să-mi salveze viaţa, chiar 
dacă asta însemna să şi-o sacrifice pe-a lui. Cât tupeu! 

[O, da, acum încerci să te justifici, Carter. Credeam că 
nu-ţi mai aduci aminte. Taci din gură şi lasă-mă să 
povestesc!] 

Cum spuneam, tjesu heru l-a atacat pe Carter şi mi s-a 
părut că totul se derulează cu încetinitorul. Imi amintesc 
că am ţipat şi am îndreptat toiagul către monstru. 
Magicianul-soldat a strigat ceva în rusă. Creatura şi-a 
înfipt colții în umărul stâng al lui Carter şi el a căzut la 
pământ. 

Am uitat de cercul meu magic. Am alergat spre Carter, 
iar toiagul meu a început să strălucească. Nu ştiu de unde 
venea puterea aceea. Am ascultat-o pe Isis şi nu am gândit. 
Pur şi simplu mi-am canalizat toată furia în toiag. 

Când l-am văzut pe Carter rănit, a fost ultima picătură. 
Bunicii noştri fuseseră posedaţi, prietenele mele fuseseră 
atacate, iar ziua mea de naştere distrusă. Dar de fratele 
meu nu se atingea nimeni. Nimeni n-avea dreptul să-l 
rănească. 

Am lansat un fascicul de lumină aurie care a lovit 
monstrul cu forţa jetului ce iese dintr-un aparat de sablat. 
Tjesu heru a fost spulberat, astfel încât n-a mai rămas din 
el decât o dâră de nisip ce scotea aburi în zăpadă şi câteva 
aşchii din toiagul lui Menşikov. 

Am alergat spre Carter. Cu ochii daţi peste cap, Carter 


165 


tremura. În haină avea două găuri care fumegau. 

— Kane... a spus tânărul rus pe un ton admirativ. 

Am smuls o aşchie de lemn şi am ridicat-o ca s-o poată 
vedea. 

— Şeful tău Menşikov a făcut asta. Lucrează pentru 
Apophis. Menşikov! Apophis! Acum, CARA-TE DE AICI! 

Poate că magicianul n-a înţeles ce spuneam, dar a prins 
mesajul. S-a întors şi a luat-o la fugă. 

I-am luat lui Carter capul în braţe. Nu-l puteam căra 
singură pe fratele meu, însă trebuia să-l iau de-acolo. Ne 
aflam pe teritoriu inamic. Trebuia să-l găsesc pe Bes. 

M-am chinuit să-l ridic în picioare. Apoi, cineva i-a luat 
lui Carter celălalt braţ şi ne-a ajutat să ne ridicăm. L-am 
văzut pe Set rânjind la mine, îmbrăcat tot în costumul lui 
ridicol şi roşu, de discotecă, plin de praf de malabhit. Pe cap 
îşi ţinea ochelarii albi de soare ai lui Menşikov, sparţi 
acum. 

— Tu... am spus, atât de plină de dispreţ, încât nici nu-l 
puteam ameninţa cum se cuvine. 

— Eu, a replicat vesel Set. Hai să-l ducem pe fratele tău 
de aici, bine? Vladimir nu e în toane bune. 


x k xk 


Nevski Prospekt ar fi fost un loc minunat pentru 
cumpărături dacă nu ne-am fi aflat în primele ore ale 
dimineţii, în plin viscol, şi dacă nu l-aş fi cărat pe fratele 
meu otrăvit, care intrase deja în comă. Strada avea 
trotuare largi, perfecte pentru plimbare, pe care se înşirau 
incredibil de multe magazine elegante, cafenele, biserici şi 
vile. Pentru că peste tot scria numai în ruseşte, nu aveam 
idee cum voi găsi magazinul de ciocolată. Nu vedeam 
nicăieri Mercedesul negru al lui Bes. 

Set s-a oferit să-l care pe Carter, dar n-aveam de gând 
să-i permit zeului haosului să se ocupe singur de fratele 
meu, aşa că l-am târât mai departe pe Carter între noi. Set 
vorbea laudativ despre otrava de tjesu heru: 

— E incurabilă! Fatală în circa douăsprezece ore. E o 
substanţă uimitoare! 


166 


Şi despre încăierarea cu Menşikov: ; 

— l-am spart şase vaze în cap şi încă mai trăieşte! Il 
invidiez pentru capul lui tare. 

Şi despre şansele mele de a trăi suficient pentru a-l găsi 
pe Bes: 

— O, eşti pierdută, draga mea! O duzină de magicieni cu 
experienţă se strângeau acasă la Menşikov atunci când eu 
mă ăăă... retrăsesem strategic. În curând vor fi pe urmele 
tale. Aş fi putut, desigur, să-i distrug pe toţi, dar exista 
riscul ca Vladimir să-mi folosească numele secret din nou. 
Poate-l loveşte amnezia şi uită. Dar dacă tu mori, am 
scăpat de ambele probleme. O, iartă-mă, cred că par cam 
insensibil. Haide! 

Lui Carter îi atârna capul. Respira aproape la fel de greu 
ca Vlad Inhalatorul. 

Să nu crezi, te rog, că eram confuză. Bineînţeles că-mi 
aminteam de figurina ce-l reprezenta pe Carter şi pe care 
mi-o dăduse Jaz. Mi-am dat seama că era genul de situaţie 
de urgenţă în care ea mi-ar îi fost de folos. De unde ştiuse 
Jaz că fratele meu va avea nevoie de ajutor să se vindece, 
habar n-aveam. Dar era posibil ca figurina să scoată 
substanţa aceea din el, în ciuda a ceea ce spusese Set cum 
că otrava ar fi incurabilă. Oricum, ce ştie un zeu al răului 
despre vindecare? A 

Însă existau nişte dificultăţi. În primul rând, nu ştiam 
prea multe despre magia de vindecare. Aveam nevoie de 
timp ca să-mi dau seama care este vraja potrivită, şi pentru 
că n-aveam decât o singură statuetă de ceară, nu-mi 
permiteam să greşesc. În al doilea rând, nu puteam s-o 
folosesc în timp ce eram urmărită de Menşikov şi de 
echipa lui de bătăuşi cu puteri magice, şi nici nu voiam să 
las garda jos cu Set aflat prin preajmă. Nu ştiam de ce se 
hotărâse aşa, deodată, să ne ajute, dar cu cât scăpăm mai 
repede de el, cu atât mai bine. Trebuia să-l găsesc pe Bes 
şi să ne retragem undeva unde să fim în siguranţă - dacă 
exista un asemenea loc. 

Set vorbea încontinuu despre toate modurile interesante 
în care mă puteau ucide magicienii odată ce puneau mâna 


167 


pe mine. În sfârşit, am zărit un pod în faţă, peste un canal 
îngheţat. În mijlocul lui era parcat Mercedesul negru. Bes 
stătea rezemat de capotă, mâncând piesele de pe o tablă 
de şah din ciocolată. Lângă el se afla o pungă mare de 
plastic - în care speram că există şi nişte ciocolată pentru 
mine. 

L-am strigat, dar era atât de absorbit de mâncatul 
ciocolatei (ceea ce înţelegeam) încât nici nu ne-a observat 
până ce n-am ajuns la câţiva metri de el. Apoi şi-a ridicat 
privirea şi l-a văzut pe Set. 

Am început să spun: 

— Bes, nu... 

Prea târziu. Ca un sconcs, zeul pitic şi-a pus în acţiune 
metoda lui specifică de apărare. I s-au bulbucat ochii. Gura 
i s-a deschis incredibil de mult. A strigat BUU! atât de tare 
încât mi s-a ridicat părul în cap şi de pe felinarele podului 
au căzut ţurţuri de gheaţă. 

Set n-a părut deloc afectat. 

— Salut, Bes, a spus el. Pe bune, nu eşti prea 
înspăimântător cu toată ciocolata aia întinsă pe faţă. 

Bes s-a uitat urât la mine. 

— El ce caută aici? 

— N-a fost ideea mea! l-am asigurat. 

I-am povestit pe scurt întâlnirea cu Menşikov. 

— Şi Carter a fost rănit, am concluzionat, ceea ce era 
destul de evident. Trebuie să-l ducem de aici. 

— Dar mai întâi, m-a întrerupt Set arătând spre punga 
de lângă Bes, mie nu-mi plac surprizele. Ce ai în pungă? 
Un cadou pentru mine? 

Bes s-a încruntat. 

— Sadie şi-a dorit un suvenir. l-am adus capul lui Lenin. 

Set s-a pleznit peste coapsă plin de încântare. 

— Bes, eşti dat naibii! Se pare că nu eşti o cauză 
pierdută. 

— Nu e capul lui adevărat, a spus Bes. E din ciocolată. 

— 0... ce păcat! Atunci îmi dai şi mie din tabla ta de 
şah? Ador să mănânc pioni. 

— Pleacă de-aici, Set! a mârâit Bes. 


168 


— Mă rog, aş putea, dar de vreme ce prietenii noştri 
sunt pe drum, mă gândeam că poate cădem la învoială. 

Set a pocnit din degete, şi un glob de lumină roşie a 
apărut în faţa lui. În el se vedeau imaginile holografice a 
şase bărbaţi în uniforme de paznici îngrămădiţi în două 
maşini sport de culoare albă. Farurile maşinilor s-au 
aprins. Au virat într-o parcare, apoi au trecut direct printr- 
un zid de piatră, de parcă zidul ar fi fost din fum. 

— Aş spune că ai la dispoziţie circa două minute. 

Set a zâmbit şi globul de lumină s-a stins. 

— ţi aminteşti de slujitorii lui Menşikov, Bes. Eşti sigur 
că vrei să-i întâlneşti din nou? 

Faţa zeului pitic s-a întunecat. A zdrobit în pumn o piesă 
de şah din ciocolată albă. 

— Mincinosule, trădătorule, ucigaşule... 

— Gata! am spus. 

Carter a gemut, afectat de otravă. Ori el devenise mai 
greu, ori eu obosisem să-l ţin. 

— N-avem timp de ceartă, am spus. Set, te oferi să-i 
opreşti pe magicieni? 

A râs. 

— Nu, nu. Eu încă sper să vă ucidă, nu înţelegi? Dar 
voiam să-ţi spun unde se află ultimul papirus din Cartea lui 
Ra. Asta cauţi, nu-i aşa? 

Bănuiam că minte. De obicei minţea, dar dacă vorbea 
serios... 

M-am uitat la Bes. 

— Este posibil să ştie? 

Bes a mormăit: 

— Este mai mult decât posibil. Preoţii lui Ra i-au dat 
papirusul chiar lui, ca să aibă grijă de el. 

— De ce ar fi făcut una ca asta? 

Set a încercat să pară modest. 

— Hai, Sadie... I-am fost locotenent loial lui Ra. Dacă ai 
fi fost în locul lui Ra şi n-ai fi vrut să fii deranjat de vreun 
magician bătrân care încearcă să te trezească, nu i-ai fi 
spus teribilului tău servitor locul în care te afli? 

Avea dreptate. 


169 


— Atunci, unde-i papirusul? 

— Nu te grăbi. Îţi voi spune unde se găseşte dacă-mi dai 
înapoi numele meu secret. 

— Nu prea cred! 

— E simplu. Spui doar „îţi dau numele înapoi“. Vei uita 
modalitatea corectă de a-l pronunţa... 

— Şi nu voi mai avea nicio putere asupra ta! Mă vei 
omori! 

— Îţi promit că n-o voi face. 

— Sigur. Promisiunea ta valorează mult. Dar dacă mă 
folosesc de numele tău secret pentru a te obliga să 
vorbeşti? 

Set a ridicat din umeri. 

— Dacă ai la dispoziţie câteva zile ca să cauţi vraja 
corectă, poate reuşeşti. Din păcate... N 

Şi-a dus la ureche mâna făcută căuş. În depărtare s-a 
auzit un scrâşnet de roti - două maşini, care circulau cu 
viteză şi se apropiau tot mai mult. 

— Nu ai câteva zile la dispoziţie. 

Bes a înjurat în egipteană. 

— Nu i-l da, fetiţo! Nu poţi avea încredere în el. 

— Putem găsi papirusul fără ajutorul lui? 

— Păi... poate. Probabil că nu. Nu. 

Farurile celor două maşini au apărut pe Nevski Prospekt 
cam la o jumătate de kilometru distanţă. Nu mai aveam 
timp. Trebuia să-l duc pe Carter de-acolo, dar dacă Set era 
într-adevăr singura noastră şansă de a găsi papirusul, nu-l 
puteam lăsa să plece. 

— Bine, Set. Dar îţi mai dau un ultim ordin. 

Bes a oftat. A 

— Nici nu mă pot uita. Dă-mi-l pe fratele tău. Il bag în 
maşină. 

Piticul l-a luat pe Carter şi l-a îndesat pe bancheta din 
spate a Mercedesului. 

Nu l-am scăpat pe Set din priviri, încercând să mă 
gândesc la cel mai puțin îngrozitor mod de a face târgul cu 
el. Nu puteam să-i spun pur şi simplu să nu facă niciodată 
rău familiei mele. Un pact magic trebuia formulat cu grijă, 


170 


cu limite clare şi cu o dată de încheiere, altfel vraja putea 
fi desfăcută. 

— Zi Nefastă, n-ai voie să faci rău familiei Kane. 
Încheiem un armistițiu cel puţin până... până la trezirea lui 
Ra. 

— Sau până când veţi încerca să-l treziţi şi nu veţi reuşi? 
a întrebat Set cu un aer nevinovat. 

— Dacă asta se întâmplă, i-am spus, va veni sfârşitul 
lumii. Deci, de ce nu? Voi face ce-mi ceri în privinţa 
numelui. În schimb, tu îmi spui unde se află ultima parte 
din Cartea lui Ra, fără şmecherii şi înşelătorii. Apoi, te 
întorci în Duat. 

Set a cumpănit oferta. Cele două maşini sport albe erau 
la doar câteva străzi distanţă. Bes a închis portiera şi a dat 
cu spatele. 

— Ne-am înţeles, a încuviinţat Set. Veţi găsi cartea în 
Bahariya. Bes ştie unde. 

Bes n-a părut prea încântat. 

— E un loc straşnic păzit. Va trebui să folosim portalul 
din Alexandria. 

— Da. 

Set a rânjit. 

— Va fi interesant! Cât timp poţi să-ţi ţii respiraţia, 
Sadie Kane? 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic, nu contează. Acum, îmi eşti datoare cu numele 
secret. 

— Îţi dau numele înapoi, am spus. 

Instantaneu, am simţit cum magia mă părăseşte. Incă 
mai ştiam numele lui Set: Zi Nefastă. Dar nu mai ştiam 
exact cum anume îl pronunţam sau cum putea fi folosit 
într-o vrajă. Amintirea fusese ştearsă. 

Spre surprinderea mea, Set nu m-a ucis pe loc. S-a 
mulţumit să zâmbească şi mi-a aruncat ochelarii de soare 
ai lui Vlad Menşikov. 

— La urma urmei, sper să supravieţuieşti, Sadie Kane. 
Eşti destul de amuzantă. Dar chiar dacă te vor ucide, 
bucură-te de experienţă! 


171 


— Doamne... mulţumesc. 

— Şi doar pentru că te plac atât de mult, am o 
informaţie gratis pentru fratele tău. Spune-i că satul Ziei 
Rashid se numea al-Hamrah Makan. 

— Şi dece e... 

— Călătorie sprâncenată! 

Set a dispărut într-un nor de ceaţă roşu ca sângele. La 
distanţă de o stradă, cele două maşini sport albe goneau 
spre noi. Un magician şi-a scos capul prin trapa din plafon 
şi şi-a îndreptat toiagul spre noi. 

— E vremea s-o ştergem de-aici, a spus Bes. Urcă! 


Doar atât am de spus despre Bes: conduce ca un nebun. 
Şi spun asta ca pe o laudă. Străzile îngheţate nu-l deranjau 
deloc. Nici semnele de circulaţie, trotuarele pentru pietoni 
sau canalele peste care a sărit de două ori fără a se mai 
obosi să găsească un pod. Din fericire, oraşul era aproape 
gol la ora aceea matinală, altfel sunt convinsă c-ar fi 
secerat ceva ruşi. 

Ne-am învârtit prin centrul Sankt Petersburgului în timp 
ce maşinile albe se apropiau tot mai mult. Am încercat să-l 
tin pe Carter nemişcat lângă mine pe bancheta din spate. 
Ochii lui erau pe jumătate închişi, iar corneele aveau cea 
mai oribilă nuanţă de verde. În ciuda frigului, ardea de la 
febră. Am reuşit să-i dau jos geaca de iarnă şi am văzut că 
avea cămaşa leoarcă de sudoare. Pe umăr, din cele două 
răni se scurgea ceva ca... Mă rog, mai bine nu vorbesc 
despre asta. 

M-am uitat în spate. Magicianul ieşit prin trapă a ţintit 
cu toiagul - nu-i uşor când te afli într-o maşină ce goneşte 
cu viteză -, şi din vârful acestuia a ţâşnit o suliță albă 
strălucitoare ce se îndrepta spre noi ca o rachetă 
teleghidată. 

— Capul jos! am strigat, şi l-am culcat pe Carter pe 
banchetă. 

Suliţa a spart geamul din spate şi a zburat direct prin 
parbriz. Dacă Bes ar fi avut o înălţime normală, ar fi avut 
parte de un piercing gratuit. Aşa însă, proiectilul l-a ratat 


172 


cu totul. 

— Sunt pitic! a mormăit el. Am tot timpul capul jos! 

A virat la dreapta. În spatele nostru a explodat o vitrină. 
Când m-am uitat înapoi, toată faţada se transformase într- 
un ghem de şerpi vii. Urmăritorii se apropiau. 

— Bes, scoate-ne de aici! am strigat. 

— Asta încerc, puştoaico. Podul Egiptean se apropie. A 
fost construit în anii o mie opt sute, dar... 

— Nu mă interesează! Condu! 

Într-adevăr, e uimitor câte elemente egiptene se găsesc 
în Sankt Petersburg şi cât de puțin îmi păsa de ele. Când 
eşti urmărit de nişte magicieni malefici care aruncă sulițe 
şi bombe cu şerpi, priorităţile îţi devin foarte clare. 

O să spun doar atât: da, există cu adevărat un Pod 
Egiptean peste râul Fontanka ce traversează spre sud 
centrul Sankt Petersburgului. De ce? Habar n-am. Nu mă 
interesează. În timp ce ne îndreptam cu viteză spre el, am 
observat de-o parte şi de alta sfincşi din piatră neagră - 
sfincşi-femei cu coroane aurite de faraon dar tot ce mă 
interesa era că puteam deschide un portal cu ajutorul lor. 

Bes a strigat ceva în egipteană. În partea de sus a 
podului s-a aprins o lumină albastră. A apărut un vârtej de 
Nisip. 

— Ce-a vrut să spună Set, am întrebat, cu faptul de a-mi 
ţine respiraţia? 

— Să sperăm că nu va dura mult, a răspuns Bes. O să 
fim la doar nouă metri adâncime. 

— La nouă metri sub apă? 

BANG! Mercedesul s-a înclinat într-o parte. Abia după 
aceea mi-am dat seama că, probabil, o suliță străpunsese 
roata din spate. Ne-am învârtit pe gheaţă şi ne-am 
răsturnat, alunecând cu capul în jos în vârtej. 

M-am lovit cu capul de ceva. Am deschis ochii, încercând 
să nu-mi pierd cunoştinţa, dar fie eram oarbă, fie era 
întuneric beznă. Am auzit cum apa pătrundea prin geamul 
spart de suliță şi cum plafonul Mercedesului se deforma ca 
o cutie de aluminiu. 

Am apucat să mă gândesc: „Am fost adolescentă mai 


173 


puţin de o zi şi acum mă înec“. 
Apoi am leşinat. 


174 


12.Devin specialistă în rostitul numelor 


SADIE 


E neplăcut să te trezeşti că eşti un pui. 

Ba-ul meu plutea printr-o apă întunecată. Am dat din 
aripile strălucitoare încercând să-mi dau seama unde e 
suprafaţa apei. Am presupus că trupul îmi era pe undeva 
prin apropiere, poate deja înecat pe bancheta din spate a 
Mercedesului, dar nu-mi dădeam seama cum aş fi putut să 
mă întorc în el. 

De ce Dumnezeu ne adusese Bes printr-un portal 
subacvatic? Am sperat că bietul Carter a reuşit să 
supravieţuiască; poate că Bes fusese în stare să-l scoată de 
acolo. Dar nu părea o îmbunătăţire prea mare să mori 
otrăvit în loc de a te îneca. 

Un curent m-a prins şi m-a tras spre Duat. Apa s-a 
preschimbat într-o ceaţă rece. În întuneric se auzeau 
hohote şi mârâituri. Am încetinit, iar când ceața s-a risipit, 
mă aflam din nou la Casa din Brooklyn, plutind chiar în 
faţa uşii infirmeriei. Pe o bancă de lângă perete, ca doi 
vechi prieteni, stăteau Anubis şi Walt Stone. Păreau să 
aştepte veşti proaste. Walt îşi ţinea mâinile în poală şi avea 
umerii lăsaţi. Îşi schimbase hainele - un tricou fără 
mâneci, o nouă pereche de pantaloni scurţi -, dar părea să 
nu fi dormit după întoarcerea de la Londra. 

Anubis îi vorbea pe un ton calm, de parcă ar fi încercat 
să-i aline durerea. Nu-l mai văzusem pe Anubis în haine 
tradiţionale egiptene: cu pieptul dezgolit, cu un colier din 
aur cu rubine la gât şi o fustanelă neagră simplă înfăşurată 
în jurul taliei. Nu era o costumaţie pe care aș fi 
recomandat-o tuturor băieţilor, dar lui Anubis îi stătea 
bine. Îmi imaginasem că arăta mai degrabă slăbănog fără 
tricou (nu că m-aş fi gândit la asta prea mult, să ştii), dar 

175 


era într-o formă excelentă. Probabil că aveau o sală de 
antrenament foarte bună în Lumea Subpământeană, unde 
ridica pietre funerare şi mai ştiu eu ce. 

În orice caz, după şocul de a-i vedea împreună, primul 
meu gând a fost că Jaz trebuie să fi păţit ceva groaznic. 

— Ce e? am întrebat, fără să fiu sigură dacă mă aud. Ce 
s-a întâmplat? 

Walt n-a reacţionat, însă Anubis a privit în sus. Ca de 
obicei, inima a început să-mi danseze de bucurie. Avea 
nişte ochi atât de fermecători, că pur şi simplu mi-a stat 
mintea-n loc. 

Am spus doar: 

— Ăăă.., 

Ştiu, Liz ar fi fost mândră de mine. 

— Sadie, a spus Anubis, n-ar trebui să fii aici. Carter e 
pe moarte. 

Asta m-a făcut să-mi vin în fire. 

— Ştiu, șacalule! Nu eu am cerut să fiu aici... Stai, de ce 
sunt aici? 

Anubis a arătat spre uşa infirmeriei. 

— Cred că spiritul lui Jaz te-a chemat. 

— A murit? Eu am murit? 

— Niciuna, nici alta, a spus Anubis. Dar sunteţi 
amândouă în pragul morţii, ceea ce înseamnă că sufletele 
voastre pot vorbi cu uşurinţă unul cu celălalt. Dar să nu 
stai prea mult. 

Walt tot nu ştia că sunt acolo. A murmurat doar: 

— N-am putut să-i spun. De ce n-am putut să-i spun? 

Şi-a desfăcut braţele. În mâini avea o amuletă de aur 
shen, exact ca cea pe care mi-o dăduse mie. 

— Anubis, care-i problema cu el? am întrebat. Nu mă 
poate auzi? 

Anubis şi-a pus mâna pe umărul lui Walt. 

— Nu ne poate vedea pe niciunul dintre noi, deşi cred 
că-mi simte prezenţa. M-a chemat să-l sfătuiesc. De aceea 
sunt aici. 

— Să-l sfătuiești? De ce? 

Cred c-am fost mai dură decât mi-aș fi dorit, dar dintre 


176 


toţi zeii pe care Walt i-ar fi putut chema, Anubis părea 
alegerea cea mai puţin probabilă. 

Anubis m-a privit cu nişte ochi mai melancolici decât de 
obicei. 

— Trebuie să pleci acum, Sadie, mi-a spus el. Ai foarte 
puţin timp la dispoziţie. Promit c-o să fac tot ce-mi stă în 
putinţă ca să-i alin durerea lui Walt. 

— Durerea lui? am întrebat. Stai aşa... 

Dar ușa infirmeriei s-a deschis, iar curenţii din Duat m- 
au tras înăuntru. 


Infirmeria era cea mai frumoasă unitate medicală în care 
fusesem vreodată, dar asta nu însemna prea mult. Uram 
spitalele. Tatăl meu obişnuia să glumească spunând că m- 
am născut ţipând şi nu m-am oprit până ce n-am plecat din 
maternitate. Eram oripilată de ace, pastile şi, mai presus 
de toate, de mirosul de oameni bolnavi. Oamenii morţi şi 
cimitirele? Astea nu mă deranjau. Dar boala... serios, îmi 
pare rău, dar chiar trebuie să aibă un miros atât de 
bolnav? 

Când o vizitasem pentru prima oară pe Jaz la infirmerie, 
îmi pierise tot curajul. Nici vizita asta, chiar dacă eram sub 
formă de ba, nu era mai uşoară. 

Camera avea aproximativ dimensiunile dormitorului 
meu. Pereții erau din calcar nefinisat. Pe ferestrele largi 
intra strălucirea nocturnă a New Yorkului. Înăuntru se 
aflau nişte dulapuri din lemn de cedru, atent etichetate, cu 
medicamente, materiale de prim ajutor, farmece şi poțiuni 
magice. Intr-un colţ se ridica o fântână sub forma statuii în 
mărime naturală a  zeiţei-leu Sekhmet, patroana 
vindecătorilor. Auzisem că apa care curgea prin mâinile lui 
Sekhmet putea vindeca instantaneu răceala sau gripa şi îţi 
oferea necesarul zilnic de vitamine şi fier, dar n-am avut 
curajul s-o gust. 

Clipocitul fântânii era liniştitor. Aerul nu mirosea a 
antiseptic, ci a vanilie, de la lumânările parfumate magice 
care pluteau prin cameră. Cu toate astea, locul îmi crea o 
stare de agitaţie. 


177 


Ştiam că lumânările monitorizează starea pacienţilor. 
Flăcările îşi schimbau culoarea pentru a indica existenţa 
unor probleme. Acum pluteau în jurul singurului pat 
ocupat - cel al lui Jaz. Flăcările erau de un portocaliu- 
închis. 

Jaz avea mâinile puse pe piept. Părul ei blond era 
răsfirat pe pernă. Zâmbea slab, de parcă ar fi avut visat 
frumos. 

Iar la picioarele patului lui Jaz se afla... Jaz, sau cel puţin 
o imagine verde sclipitoare a prietenei mele. Nu era un ba. 
Avea formă omenească. M-am întrebat dacă nu cumva 
murise, totuşi, iar asta era fantoma ei. 

— Jaz... 

M-a străbătut un nou val de vinovăţie. Tot ce mersese 
prost în ultimele două zile începuse cu sacrificiul lui Jaz, 
care fusese din vina mea. 

— Eşti... 

— Moartă? Nu, Sadie. Acesta e ren-ul meu. 

Corpul ei transparent a tremurat. Când m-am uitat mai 
atent, am văzut că era compus din imagini, ca un film 3D 
despre viața lui Jaz. Micuța Jaz pe un scaun înalt, 
mânjindu-şi faţa cu mâncare. Jaz la doisprezece ani, făcând 
roata într-o sală de sport, la prima probă pentru a intra 
într-o echipă de majorete. Jaz cea din prezent, 
deschizându-şi vestiarul de la şcoală şi găsind o amuletă 
djed strălucitoare - cartea noastră magică de vizită, care o 
adusese în Brooklyn. 

— Ren-ul tău... am repetat eu cuvântul acela. Asta-i o 
altă parte a sufletului tău? 

Imaginea verde strălucitoare a dat din cap. 

— Egiptenii credeau că există cinci părţi diferite ale 
sufletului. Ba-ul e personalitatea. Ren-ul este... 

— Numele, mi-am amintit eu. Dar cum e posibil ca ăsta 
să fie numele tău? 

— Numele meu este identitatea mea, mi-a răspuns ea. 
Suma experienţelor mele. Atâta timp cât cineva îşi 
aminteşte numele meu, eu încă exist, chiar dacă mor. Ai 
înţeles? 


178 


Nu, nici pe departe. Dar înţelegeam că ea putea muri şi 
că era vina mea. 

— Îmi pare foarte rău. 

M-am abținut să nu izbucnesc în lacrimi. 

— Dacă n-aş fi luat nenorocitul ăla de papirus... 

— Sadie, să nu-ţi pară rău. Mă bucur c-ai venit. 

— Dar... 

— Totul se întâmplă pentru un motiv, Sadie, chiar şi 
lucrurile rele. 

— Nu-i adevărat! am spus. E îngrozitor de nedrept! 

Cum putea fi Jaz atât de calmă şi drăguță, chiar şi atunci 
când se afla în comă? Nu voiam să aud că lucrurile rele 
făceau parte dintr-un plan măreț. li urăsc pe cei care spun 
asta. Îmi pierdusem mama. Îmi pierdusem tatăl. Viaţa mea 
era întoarsă cu susul în jos şi fusesem în pericol de moarte 
de nenumărate ori. Acum, din câte-mi dădeam seama, 
eram fie moartă, fie pe moarte. Fratele meu era otrăvit şi 
se îneca, iar eu nu-l puteam ajuta. 

— Niciun scop nu merită sacrificiul acesta, am continuat 
eu. În viaţă lucrurile se petrec accidental. Viaţa e dură. E... 
e... 
Jaz încă zâmbea, părând puţin amuzată. 

— A... am spus. Ai vrut să mă enervezi, nu-i aşa? 

— Asta-i Sadie a noastră, pe care-o iubim! Mâhnirea n- 
are nimic productiv. Te descurci mai bine când eşti 
furioasă. 

— Hmm... 

Cred că avea dreptate, dar asta nu însemna că trebuie 
să-mi şi convină. 

— Deci, de ce m-ai chemat aici? _ 

— Pentru două lucruri, a răspuns ea. În primul rând, nu 
eşti moartă. După ce-o să te trezeşti, vei avea doar câteva 
minute ca să-l vindeci pe Carter. Va trebui să acţionezi 
rapid. 

— Folosind statuia de ceară, am spus eu. Da, mi-am dat 
seama. Dar nu ştiu cum. Nu mă pricep la vindecări. 

— Mai există un ingredient care contează. Ştii care e. 

— Ba nu! 


179 


Jaz a ridicat din sprânceană de parcă aş fi fost pur şi 
simplu încăpăţânată. 

— Aproape c-ai înţeles, Sadie. Gândeşte-te la Isis. 
Gândeşte-te cum i-ai canalizat puterea la Sankt 
Petersburg. Răspunsul va veni de la sine. 

— Dar... 

— Trebuie să ne grăbim. În al doilea rând, o să ai nevoie 
de ajutorul lui Walt. Ştiu că-i riscant. Ştiu că Bes ţi-a spus 
să nu faci asta. Dar foloseşte amuleta pentru a-l chema pe 
Walt înapoi la tine. Este ceea ce vrea şi el. Câteodată 
merită să rişti, chiar dacă asta înseamnă să pierzi o viaţă. 

— Viaţa cui? A lui? 

Scena din  infirmerie a început să pălească, 
transformându-se într-o acuarelă înceţoşată. 

— Gândeşte-te la Isis, a repetat Jaz. Şi, Sadie... există un 
scop. Tu ne-ai învăţat asta. Am ales să credem în Ma'at. 
Am creat ordine din haos, frumuseţe şi sens dintr-o 
dezordine urâtă. Asta înseamnă Egiptul. De aceea numele 
său, ren-ul său a dăinuit vreme de milenii. Nu dispera. 
Altfel, haosul va învinge. 

Mi-am amintit că spusesem ceva de genul ăsta la una 
dintre orele noastre, dar nici chiar atunci nu crezusem o 
iotă. 

— O să-ţi spun un secret, am zis eu. Sunt o profesoară 
îngrozitoare. 

Forma lui Jaz, cu toate amintirile ei, a început să se 
piardă în ceaţă. 

— Să-ţi spun eu un secret, a zis ea, cu voce tot mai 
slabă. Ai fost o profesoară excelentă. Acum, viziteaz-o pe 
Isis şi vezi cum a început totul! 

Infirmeria s-a evaporat. M-am trezit într-o barcă regală 
care plutea pe Nil. Soarele strălucea. Pe maluri erau 
ierburi şi palmieri. Dincolo de ele, deşertul se întindea cât 
vedeai cu ochii - dealuri roşii şi sterpe, atât de uscate şi de 
neprimitoare încât puteau la fel de bine să fie de pe Marte. 

Barca semăna cu cea care-i apăruse lui Carter în 
viziunea lui despre Horus, dar era într-o stare mai bună. 
Pe pânza ei albă era imprimată imaginea strălucitoare a 


180 


soarelui, roşie-aurie. Câteva sfere luminoase multicolore se 
învârteau pe punte, mânuind vâslele şi trăgând de parâme. 
Cum se descurcau fără mâini nu ştiu, dar nu era pentru 
prima oară când vedeam un asemenea echipaj magic. 

Carena era încrustată cu metale preţioase - desene în 
aramă, în argint şi în aur care înfăţişau călătoria bărcii 
prin Duat şi hieroglife ce invocau puterea soarelui. 

In mijlocul bărcii, un baldachin albastru cu auriu făcea 
umbră tronului zeului soarelui, care era, fără îndoială, cel 
mai impresionant şi mai incomod scaun pe care-l văzusem 
vreodată. La început, am crezut că era din aur topit. Apoi, 
mi-am dat seama că era făcut din foc viu - flăcări galbene 
care fuseseră modelate în formă de tron. Pe picioare şi 
braţe erau gravate hieroglife de un alb incandescent, care 
străluceau atât de puternic încât te dureau ochii. 

Cel care se afla pe tron nu era chiar atât de 
impresionant. Ra avea înfăţişarea unui bătrân cu pielea 
zbârcită, cu o cocoaşă ca un semn de întrebare, cu scalpul 
chel acoperit de pete maronii şi cu pielea feţei atât de 
lăsată şi încreţită încât parcă purta o mască. Numai ochii 
daţi cu kohl arătau că încă mai era în viaţă, pentru că în ei 
se citea durere şi oboseală. Purta fustanelă şi un colier, 
care nu-i stăteau nici pe departe la fel de bine ca lui 
Anubis. Până acum, cel mai bătrân tip pe care-l văzusem 
fusese Iskandar, fostul Lictor-Şef, care avea două mii de 
ani. Dar Iskandar nu arătase niciodată atât de rău, nici 
chiar atunci când fusese pe moarte. Pentru ca lucrurile să 
stea şi mai prost, piciorul stâng al lui Ra fusese înfăşurat în 
bandaje şi era umflat, arătând de două ori mai gros decât 
unul normal. 

Ra a gemut şi şi-a pus piciorul pe un morman de perne. 
Cele două răni ca nişte înţepături supurau şi îi umezeau 
bandajul de pe picior - semănau foarte tare cu urmele de 
colţi de pe umărul lui Carter. Atunci când Ra şi-a frecat 
piciorul, un venin verde s-a răspândit prin venele din 
coapsa lui. Numai uitându-mă la el mi s-au zbârlit de silă 
penele ba-ului. 

Ra a ridicat privirea spre cer. Ochii lui au devenit 


181 


galbeni, precum tronul. 

— Isis! a strigat el. Prea bine! Renunţ! 

O umbră s-a unduit pe sub baldachin. A apărut o femeie 
care a îngenuncheat în faţa tronului. Am recunoscut-o, 
desigur. Avea părut lung şi negru, tuns în stilul Cleopatrei, 
şi o rochie albă diafană, care îi punea în evidenţă silueta 
graţioasă. Aripile ei luminoase, în toate culorile 
curcubeului, licăreau precum aurora boreală. 

Cu capul plecat şi palmele ridicate în semn de supunere, 
era întruchiparea smereniei; dar o ştiam prea bine pe Isis. 
Vedeam zâmbetul pe care încerca să-l ascundă, îi simţeam 
euforia. 

— Stăpâne Ra, a spus ea. Trăiesc doar ca să te slujesc. 

— Ha! a izbucnit Ra. Trăieşti pentru putere, Isis. Nu 
încerca să mă păcăleşti. Ştiu că tu ai creat şarpele care m- 
a muşcat! De aceea, nimeni altcineva nu mă poate vindeca. 
Vrei ca pe tronul meu să ajungă soţul tău, parvenitul de 
Osiris. 

Isis a dat să protesteze: 

— Stăpâne... 

— Destul! Dacă aș fi fost un zeu mai tânăr... 

Ra a făcut greşeala de a-şi mişca piciorul. A icnit de 
durere. Veninul verde s-a răspândit şi mai mult prin vene. 

— Nu-i nimic, a rostit el oftând trist. M-am săturat de 
lumea asta. De intrigi şi de comploturi. Vindecă-mă odată! 

— Cu bucurie, rege. Dar o să am nevoie... 

— De numele meu secret, a spus Ra. Da, ştiu. Promite-mi 
că mă vindeci şi vei obţine tot ce-ţi doreşti... şi chiar mai 
mult decât atât. 

Am auzit avertismentul din vocea lui Ra, însă Isis fie nu 
l-a sesizat, fie nu îi păsa. 

— Jur să te vindec, a spus ea. 

— Apropie-te, zeiţă! 

Isis s-a aplecat în faţă. Am crezut că Ra îi va şopti 
numele la ureche, în schimb i-a luat mâna şi i-a pus-o pe 
fruntea lui uscată. Din degetele ei a ieşit fum. A încercat să 
se elibereze, dar Ra o ţinea zdravăn de încheietură. Silueta 
zeului soarelui s-a acoperit cu imagini strălucitoare din 


182 


îndelungata sa viaţă - primii zori; barca lui solară 
strălucind deasupra teritoriului proaspăt format al 
Egiptului; crearea celorlalţi zei şi a muritorilor; luptele 
interminabile ale lui Ra cu Apophis în timp ce traversa 
Duatul noapte de noapte, ţinând piept Haosului. Era prea 
greu de înţeles - secole întregi care se derulau într-o 
clipită. Numele lui secret era suma experienţelor sale, şi 
chiar şi atunci, în acele timpuri străvechi, Ra era incredibil 
de bătrân. Aura de foc a trecut prin mâna lui Isis, urcându- 
i pe braţ, până când întregul ei corp a fost cuprins de 
flăcări. Ea a ţipat, iar focul s-a stins. Isis s-a prăbuşit, iar 
din rochia ei a început să iasă fum. 

— Aşadar, a spus Ra, ai supravieţuit. 

Nu mi-am dat seama dacă era dezamăgit sau dacă era 
încercat de un anumit respect amestecat cu invidie. 

Isis s-a ridicat nesigură în picioare. Arăta ca speriată de 
bombe, de parcă tocmai ar fi trecut printr-o zonă de 
război, dar şi-a ridicat mâna. O hieroglifă de foc i-a apărut 
în palmă - numele secret al lui Ra, concentrat într-un 
singur cuvânt incredibil de puternic. 

Şi-a pus mâna pe piciorul otrăvit al lui Ra şi a rostit o 
vrajă. Veninul verde s-a retras din vene. Umflătura s-a 
domolit. Bandajele au căzut şi cele două urme de colţi s-au 
vindecat. 

Ra s-a aşezat la loc pe tron şi a oftat uşurat. 

— În sfârșit... Fără durere. 

— Stăpânul are nevoie de odihnă, a sugerat Isis. De 
multă odihnă. 

Zeul soarelui a deschis ochii. În ochii lui nu se mai vedea 
foc. Arătau ca ochii lăptoşi ai unui muritor bătrân. 

— Bast! a strigat el. 

Zeiţa-pisică i-a apărut alături. Era îmbrăcată într-o 
armură egipteană din piele şi fier şi părea mai tânără, deşi 
probabil doar pentru că nu suferise cu secolele închisă 
într-o prăpastie, luptându-se cu Apophis. Am vrut să strig 
la ea şi s-o avertizez în legătură cu ce avea să se întâmple, 
dar nu puteam vorbi. 

Bast a privit-o chiorâş pe Isis. 


183 


— Stăpâne, oare te deranjează... femeia asta? 

Ra a clătinat din cap. 

— Nimic n-o să mă mai deranjeze, credincioasa mea 
felină. Urmează-mă acum. Avem probleme importante de 
discutat înainte de a pleca. 

— Stăpâne... Unde pleci? 

— Într-o pensionare forţată. 

Ra s-a uitat la Isis. 

— Asta-ţi doreşti, nu-i aşa, zeiţă a magiei? 

Isis s-a înclinat. 

— Niciodată, stăpâne! 

Bast şi-a scos cuţitele şi a făcut un pas spre Isis, însă Ra 
a prins-o de braţ. 

— Gata, Bast, a rostit el. Pentru tine am în vedere o altă 
luptă - o ultimă luptă, crucială. Iar tu, Isis, poate crezi c-ai 
câştigat pentru că îmi cunoşti numele secret. Îţi dai seama 
ce-ai declanşat? Poate că Osiris va deveni faraon, însă 
domnia lui va fi scurtă şi amară. Tronul lui va fi o palidă 
reflecţie a tronului meu de foc. Barca aceasta nu va mai 
trece prin Duat. Echilibrul între Ma'at şi Haos va dispărea 
treptat. Egiptul însuşi va cădea. Numele zeilor lui vor 
dispărea, rămânând nişte amintiri îndepărtate. Apoi, într-o 
zi, întreaga lume va fi la un pas de distrugere. Veţi striga 
după Ra, iar eu nu voi mai fi acolo. Când ziua aceea va 
veni, amintiţi-vă că lăcomia şi ambiția voastră au provocat- 
0. 

— Stăpâne... 

Isis s-a închinat cu respect, dar ştiam că nu se gândeşte 
la viitorul îndepărtat. Era prea îmbătată de victoria ei. 
Credea că Osiris va conduce Egiptul pentru totdeauna şi 
că Ra era doar un neghiob bătrân. Nu ştia că, în scurt 
timp, victoria ei se va transforma într-o tragedie. Osiris 
avea să fie ucis de fratele lui, Set. Şi într-o bună zi, toate 
previziunile lui Ra aveau să se adeverească. 

— Să mergem, Bast, a spus Ra. Nu mai suntem doriţi 
aici. 

Tronul s-a transformat într-o coloană de flăcări, mistuind 
baldachinul albastru cu auriu. O sferă de foc s-a înălţat la 


184 


ceruri până când s-a pierdut în strălucirea soarelui. 

După ce fumul s-a risipit, Isis, care rămăsese singură, a 
început să râdă încântată. 

— Am reuşit! a exclamat ea. Osiris, vei fi rege! Am luat 
în stăpânire numele secret al lui Ra! 

Aş fi vrut să-i spun că n-a luat în stăpânire nimic, dar a 
trebuit să mă mulţumesc s-o privesc cum dansează în 
barcă. Era atât de încântată de succesul ei, încât n-a mai 
fost atentă la slujitorii luminoşi care dispăreau pe rând. 
Parâmele au căzut. Vela nu mai stătea întinsă. Vâslele erau 
târâte prin apă, iar barca soarelui plutea în derivă pe râu, 
fără cârmaci. 

Apoi imaginea a pălit şi eu m-am scufundat în beznă. 


M-am trezit într-un pat moale. Pentru o clipă, m-am 
bucurat crezând că mă întorsesem în camera mea, în Casa 
din Brooklyn. Mă puteam da jos din pat ca să iau un mic 
dejun minunat împreună cu prietenii mei, Amos, Filip al 
Macedoniei şi Khufu, şi ca să-mi petrec ziua învăţându-i pe 
elevii noştri cum să se transforme unii pe alţii în reptile. 
Mi se părea ceva minunat. 

Dar, desigur, nu eram acasă. M-am ridicat şi capul a 
început să mi se învârtă. Eram într-un pat de mari 
dimensiuni, cu lenjerie din bumbac moale şi o grămadă de 
perne umplute cu pene. Dormitorul era foarte elegant, 
vopsit într-un alb orbitor, care îmi provoca şi mai multă 
ameţeală. Parcă aş fi fost din nou acasă la zeiţa cerului, 
Nut. În orice moment, camera se putea transforma în nori. 

Îmi simţeam picioarele înţepenite, dar am reuşit să mă 
dau jos din pat. Purtam un halat de hotel, atât de gros şi 
pufos încât arătam ca o păpuşă Muppet albinoasă. M-am 
îndreptat împleticindu-mă spre uşă şi am intrat într-o 
cameră de zi frumoasă, la rându-i strălucitor de albă. Uşile 
de sticlă glisante dădeau spre o verandă cu vedere spre 
mare. Era destul de sus - cincisprezece sau douăzeci de 
etaje. Cerul şi apa erau de un albastru superb. 

Ochii mei au avut nevoie de ceva timp ca să se 
acomodeze cu lumina aceea. Pe o masă din apropiere erau 


185 


aşezate cu grijă cele câteva bunuri lumești ale lui Carter şi 
ale mele - vechile noastre haine mototolite, genţile noastre 
magice şi cele două papirusuri din Cartea lui Ra, alături de 
punga lui Bes de la Muzeul Ciocolatei. 

Carter era înfăşurat într-un halat alb la fel ca al meu. 
Stătea întins pe canapea cu ochii închişi. Tremura din tot 
corpul. Bes se afla lângă el, tamponându-i fruntea cu o 
cârpă moale. 

— Cum... cum se simte? am îngăimat. 

Bes s-a uitat la mine. Arăta ca un turist în miniatură - 
într-o cămaşă înflorată ţipătoare, cu pantaloni scurţi kaki 
şi şlapi. Un american urât - mărimea XS. 

— Era şi timpul, a spus el. Începusem să cred că nu te 
vei mai trezi. 

Am făcut un pas înainte, însă camera s-a înclinat. 

— Ai grijă! 

Bes a venit în grabă şi m-a apucat de braţ. 

— Ai un cucui cât toate zilele la cap. 

— Nu contează, am murmurat eu. Trebuie să-l ajut pe 
Carter. 

— Se simte rău, Sadie. Nu ştiu dacă... 

— Îl pot ajuta. Bagheta şi figurina de lut... 

— Da. Da, bine. Ţi le aduc. E 

Cu ajutorul lui Bes, m-am târât până lângă Carter. In 
timp ce Bes îmi aducea lucrurile, eu mi-am pus mâna pe 
fruntea lui. Avea febră şi mai mare decât înainte. Venele 
gâtului i se înverziseră de la otravă, la fel ca cele ale lui 
Ra, din viziunea mea. 

M-am uitat încruntată la Bes. 

— Cât timp am fost inconştientă? 

— E marţi, aproape de prânz. 

A pus obiectele magice la picioarele lui Carter. 

— Deci, cam douăsprezece ore. 

„Douăsprezece ore?“ 

— Bes, ăsta-i intervalul maxim în care Carter poate 
rămâne în viaţă înainte ca otrava să-l ucidă, după cum 
spunea Set! De ce nu m-ai trezit mai devreme? 

Atunci s-a făcut roşu la faţă precum cămaşa lui înflorată. 


186 


— Am încercat! V-am scos din Marea Mediterană şi v-am 
adus la hotel, nu-i aşa? Am folosit toate vrăjile de trezire 
pe care le ştiu! N-ai făcut decât să mormăi întruna în somn 
despre Walt, Anubis, nume secrete... 

— Bine! am spus. Ajută-mă... 

Atunci s-a auzit soneria. 

Bes mi-a făcut semn să stau calmă. A strigat ceva într-o 
limbă străină - posibil arabă - şi un chelner de hotel a 
deschis uşa. S-a închinat în faţa lui Bes, de parcă piticul ar 
fi fost un sultan, apoi a adus în cameră un cărucior 
încărcat cu fructe tropicale, pâine proaspăt coaptă şi 
sucuri. 

— Excelent! s-a bucurat Bes. Vin imediat. 

— Pierzi timpul! am izbucnit eu. 

După cum mă aşteptam, Bes m-a ignorat. Şi-a recuperat 
geanta de pe masă şi a scos din ea capul de ciocolată al lui 
Vladimir Ilici Lenin. Chelnerul a făcut ochii mari. Bes l-a 
aşezat în mijlocul căruciorului şi l-a privit mulţumit, ca şi 
cum s-ar fi potrivit de minune acolo. 

Bes i-a mai dat chelnerului câteva ordine în arabă, apoi 
i-a dat şi câteva monede de aur. Chelnerul s-a înclinat cu o 
figură îngrozită. A ieşit cu spatele, făcând plecăciuni 
încontinuu. 

— Unde suntem, mai exact? am întrebat eu. Şi de ce eşti 
tratat ca un rege? Ș 

— În Alexandria, Egipt, a spus Bes. Îmi pare rău pentru 
felul mai puţin confortabil în care am ajuns. E dificil să te 
teleportezi aici. Vezi tu, e vechea capitală a Cleopatrei, 
locul unde s-a destrămat Imperiul Egiptean, aşa că magia 
nu funcționează cum trebuie. Singurele portaluri 
funcţionale sunt în oraşul vechi, care e în largul coastei, la 
nouă metri sub apă. 

— Şi locul ăsta? E clar că-i un hotel de lux, dar cum ai... 

— Apartamentul penthouse de la Hotelul Four Seasons 
din Alexandria. 

Părea uşor jenat. 

— Egiptenii încă îşi mai amintesc de vechii lor zei, chiar 
dacă nu recunosc asta. Eram foarte popular înainte, aşa 


187 


că, în general, le pot cere oricâte favoruri doresc. Îmi pare 
rău că n-am avut mai mult timp. Aş fi putut face rost deo 
vilă privată. 

— Cum îndrăzneşti? am spus eu. Ne obligi să ne 
mulţumim cu un hotel de cinci stele. Acum, ce-ar fi să ai 
grijă să nu fim întrerupţi în timp ce eu îl vindec pe Carter? 

Am luat figurina de ceară pe care mi-o dăduse Jaz şi am 
îngenuncheat lângă fratele meu. Statuia era deformată de 
la statul în geantă. Dar nici Carter n-arăta mai bine. 
Speram ca legătura magică să mai funcţioneze încă. 

— O să te vindec, Carter, am spus eu. Dar am nevoie de 
ajutorul tău. 

I-am pus mâna pe fruntea înfierbântată. Acum ştiam de 
ce Jaz mi se arătase ca ren, adică acea partea a sufletului 
care reprezenta numele ei. Ştiam de ce mi-i arătase pe Isis 
şi pe Ra. 

„Aproape c-ai înţeles, Sadie“, îmi spusese ea. 

Nu mă mai gândisem la asta, dar ren-ul era acelaşi lucru 
cu numele secret. Era mai mult decât un cuvânt special. 
Numele secret reprezintă cele mai secrete gânduri ale 
tale, momentele cele mai jenante, cele mai măreţe vise, 
cele mai mari temeri, toate puse laolaltă. E suma 
experienţelor tale, chiar şi a acelora pe care n-ai vrea să le 
împărtăşeşti cu nimeni. Numele tău secret te face să fii 
ceea ce eşti. 

Acesta e motivul pentru care un nume secret are putere. 
Este şi motivul pentru care nu e suficient să auzi pe cineva 
rostindu-şi pur şi simplu numele secret pentru a şti cum 
să-l foloseşti. Trebuie să cunoşti acea persoană şi să-i 
înţelegi viaţa. Cu atât o cunoşti mai bine, cu atât numele ei 
îţi dă mai multă putere. Poţi afla numele secret doar din 
gura respectivei persoane sau de la persoana cea mai 
apropiată ei. 

Şi din păcate, în cazul meu, Carter era acea persoană. 

„Carter“, am spus în gând. „Care e numele tău secret?“ 

Chiar şi aşa bolnav cum era, mintea lui îmi opunea 
rezistenţă. Nu spui oricui numele tău secret. Fiecare om 
are unul, şi la fel fiecare zeu; dar majoritatea oamenilor 


188 


trec prin viaţă fără să ştie acest lucru, fără să-şi exprime 
prin cuvinte identitatea cea mai intimă. De fapt, e de 
înţeles. Încearcă să rezumi întreaga ta existenţă la cinci 
cuvinte sau mai puţin. Nu-i tocmai uşor, nu-i aşa? 

— Poţi s-o faci, am murmurat eu. Eşti fratele meu. Te 
iubesc. Toate chestiile jenante, toate chestiile enervante 
care, bănuiesc, reprezintă cea mai mare parte din tine - 
Zia şi o mie de fete ca ea ar fugi de tine dacă ar şti 
adevărul. Dar eu n-o voi face. Voi rămâne în continuare 
lângă tine. Acum, spune-mi numele tău, deşteptule ce eşti, 
ca să-ţi pot salva viaţa. 

Mâna ţinută pe fruntea lui a început să mă furnice. Viaţa 
i-a trecut prin degetele mele - amintiri fantomatice de 
când eram copii şi locuiam cu părinţii la Los Angeles. Am 
văzut petrecerea de ziua mea, când am împlinit şase ani şi 
tortul a explodat. Am văzut-o pe mama citindu-ne poveşti 
înainte de culcare dintr-un manual de facultate; pe tata 
cântând jazz şi dansând prin cameră în timp ce Carter îşi 
acoperea urechile şi striga „Iată!“ Am văzut şi momente 
pe care nu le trăisem alături de fratele meu, de pildă - 
Carter şi tata surprinşi de o revoltă la Paris; Carter şi Zia 
discutând la lumina lumânărilor în Prima Nomă; Carter 
singur în biblioteca de la Casa din Brooklyn, holbându-se 
la amuleta cu Ochiul lui Horus şi împotrivindu-se tentaţiei 
de a-şi recupera puterea de zeu. Nu-mi spusese nimic 
despre asta, dar m-am simţit uşurată. Crezusem că eram 
singura supusă ispitelor. 

Incet, Carter s-a relaxat. Cele mai nefaste temeri ale lui 
au trecut prin mine, secretele lui cele mai jenante. Puterea 
îi scădea pe măsură ce otrava îi cuprindea inima. Cu 
ultima fărâmă de putere, mi-a spus numele lui. 

[Bineînţeles că n-o să ţi-l spun şi ţie. Oricum nu l-ai 
putea folosi, având în vedere că provine dintr-o 
înregistrare audio, dar nu vreau să risc.] 

Am ridicat figurina de ceară şi am rostit nume secret al 
lui Carter. Imediat, otrava i s-a retras din vene. Figurina 
de ceară s-a făcut verde şi mi s-a topit în mână. Febra lui 
Carter a scăzut. S-a cutremurat, a luat o gură de aer şi a 


189 


deschis ochii. 

— Bun, am spus eu pe un ton aspru. Să nu îndrăzneşti să 
mai călăreşti în viaţa ta un şarpe monstruos! 

— Îmi pare rău... a murmurat el. Tu tocmai ai... 

— Da. 

— Cu numele meu secret... 

— Da. 

— Şi toate secretele mele... 

— Da. 

A gemut şi şi-a acoperit faţa, de parcă ar fi vrut să intre 
înapoi în comă; dar sincer, n-am avut nicio intenţie să-l 
necăjesc. E o diferenţă între a-ţi pune fratele la punct şi a 
fi nemilos. Eu nu eram nemiloasă. In plus, după ce 
intrasem în cele mai nebănuite cotloane ale mintii lui 
Carter, eram puţin ruşinată, poate chiar respectuoasă. 
Chiar nu era mare lucru acolo. În comparaţie cu temerile 
şi secretele mele jenante... o, Doamne! El era inofensiv. 
Speram să nu se inverseze rolurile şi să fie nevoie ca el să 
mă vindece pe mine. 

Bes s-a apropiat cu capul lui Lenin băgat sub braţ. Era 
limpede că ciugulise din el, având în vedere că fruntea lui 
Lenin lipsea - victimă a unei ciocolobotomii frontale. 

— Bravo, Sadie! 

A rupt nasul lui Lenin şii l-a oferit lui Carter. 

— Poftim, băiete. Îl meriţi pe deplin. 

Carter s-a încruntat. 

— Ciocolata are proprietăţi de vindecare magice? 

Bes a pufnit. 

— Dacă ar fi aşa, aş fi cel mai sănătos pitic din lume. Nu. 
Dar are gust bun. 

— Şi vei avea nevoie de putere, am adăugat eu. Avem 
multe de discutat. 


În ciuda termenului-limită care se apropia - adică de 
mâine mai aveam doar două zile până la echinocţiu şi 
sfârşitul lumii Bes a insistat să ne odihnim până în 
dimineaţa următoare. Ne-a avertizat că, dacă se epuiza 
fizic sau magic imediat după ce fusese otrăvit, Carter ar fi 


190 


putut muri. 

Faptul că pierdeam timp m-a făcut să fiu cam agitată, 
dar după ce mă chinuisem atâta să-mi readuc fratele la 
viaţă, aş fi preferat ca el să rămână aşa. Şi recunosc, nici 
eu nu eram într-o formă prea grozavă. Fusesem atât de 
secătuită din punct de vedere magic, că nu cred c-aş fi 
ajuns mai departe de verandă. 

Bes a sunat la recepţie şi a comandat haine noi şi 
provizii din oraş. Nu sunt sigură care e cuvântul arab 
pentru „bocanci militari“, însă doamna care a mers la 
cumpărături a reuşit să găsească o pereche nouă. Când ne- 
a adus lucrurile, a vrut să-i dea bocancii lui Carter, apoi a 
făcut o faţă îngrozită când Bes a arătat spre mine. Am mai 
primit nişte vopsea de păr, o pereche confortabilă de blugi, 
o bluză de bumbac cu imprimeu de camuflaj în culorile 
deşertului şi un văl care era, probabil, ultimul răcnet 
printre femeile egiptene, dar pe care am decis să nu-l port 
pentru că, probabil, nu s-ar fi potrivit cu noua nuanţă de 
violet pe care voiam s-o folosesc la păr. 

Carter a primit blugi, bocanci şi un tricou pe care scria 
„Proprietate a Universităţii din Alexandria“ în limba 
engleză şi în limba arabă. În mod clar, chiar şi doamna 
care făcuse cumpărăturile îl catalogase drept un tocilar 
desăvârşit. 

În plus, reuşise să găsească şi nişte provizii pentru 
magie - bucăţi de ceară, sfoară, chiar şi nişte papirus şi 
cerneală -, deşi mă îndoiesc că Bes i-a explicat la ce 
folosesc. 

După ce doamna a plecat, Bes, Carter şi cu mine am mai 
comandat nişte mâncare de la room-service. Ne-am aşezat 
pe terasă şi ne-am petrecut acolo după-amiaza. Briza Mării 
Mediterane era rece şi plăcută. În stânga se întindea 
Alexandria modernă - un amestec ciudat de zgârie-nori 
strălucitori, clădiri sărăcăcioase dărăpănate şi ruine 
antice. Autostrada construită de-a lungul țărmului era 
presărată cu palmieri, şi găseai pe ea orice mijloc de 
transport, de la BMW-uri la măgari. Din apartamentul 
nostru de la ultimul etaj, totul părea aproape ireal - 


191 


energia brută a oraşului, agitația şi aglomeraţia de 
dedesubt -, în timp ce noi stăteam pe veranda noastră din 
cer mâncând fructe proaspete şi ultimele bucăţi topite din 
capul lui Lenin. 

M-am întrebat dacă tot aşa se simțeau şi zeii când 
priveau la lumea muritorilor din sala tronului, din Duat. 

În timp ce vorbeam, am pus cele două papirusuri din 
Cartea lui Ra pe masă. Păreau atât de simple şi inofensive, 
dar aproape că ne dăduserăm viaţa ca să le obţinem. Mai 
trebuia să găsim unul, şi de-abia după aceea începea 
adevărata distracţie - să ne dăm seama cum să le folosim 
pentru a-l trezi pe Ra. Părea imposibil să facem atâtea 
lucruri în patruzeci şi opt de ore, dar iată-ne aici, scoşi din 
joc şi epuizați, siliţi să ne odihnim până dimineaţa. Carter 
şi faptele lui de eroism, muşcat de un şarpe din cărţile cu 
Doctorul Dolittle... şi mai zice că eu sunt impulsivă. In 
timpul acesta, Amos şi învăţăceii noştri erau singuri la 
Casa din Brooklyn, pregătind apărarea împotriva lui Vlad 
Menşikov, un magician atât de nemilos, încât el şi zeul 
răului îşi spuneau pe numele secret. 

l-am povestit lui Carter ce se întâmplase la Sankt 
Petersburg după ce fusese otrăvit, cum dădusem numele 
lui Set în schimbul poziţiei ultimului papirus - un loc numit 
Bahariya. l-am descris viziunea mea cu Anubis şi Walt, 
discuţia cu spiritul lui Jaz şi călătoria în timp, până la 
barca solară a lui Ra. Ce nu i-am spus - că satul Ziei se 
numea al-Hamrah Makan. Da, ştiu c-am greşit, dar tocmai 
fusesem în mintea lui Carter. Acum înţelegeam cât de 
importantă era Zia pentru el. Ştiam cât de puternic l-ar fi 
afectat orice informaţie despre ea. 

Carter stătea în şezlong şi mă asculta cu atenţie. 
Culoarea îi revenise la normal. Avea ochii limpezi şi alerţi. 
Era greu de crezut că fusese la un pas de moarte cu doar 
câteva ore mai devreme. Mi-ar fi plăcut să pun asta pe 
seama puterii mele vindecătoare, dar aveam bănuiala că 
recuperarea lui avea de-a face la fel de mult cu odihna, 
cele câteva beri de ghimbir şi cheeseburgerul cu cartofi 
prăjiţi adus de room-service. 


192 


— Bahariya... 

S-a uitat la Bes. 

— Ştiu numele ăsta. De unde ştiu numele ăsta? 

Bes s-a scărpinat în barba. Rămăsese trist şi tăcut după 
ce-i relatasem conversaţia noastră cu Set. Şi ce părea să-l 
deranjeze mai tare era chiar numele de Bahariya. 

— Este o oază, a spus el, departe, în deşert. Mumiile 
îngropate acolo au rămas un secret până în 1996. Atunci, 
un măgar neghiob a făcut o groapă în pământ şi a deschis 
un mormânt. 

— Corect! 

Carter s-a uitat la mine spunându-mi parcă „Hei, istoria 
e cool!“, aşa încât am ştiut că se simţea mai bine. 

— Se numeşte Valea Mumiilor de Aur. 

— Îmi place aurul, am spus eu. Mumiile - nu prea. 

— O, pur şi simplu n-ai întâlnit suficiente mumii, a spus 
Bes. 

Nu mi-am dat seama dacă glumeşte şi am hotărât să nu-l 
întreb. 

— Deci ultimul pergament e ascuns acolo? 

Bes a ridicat din umeri. 

— E foarte plauzibil. Oaza e într-un loc retras. N-a fost 
găsită decât de curând. Mai sunt acolo şi nişte blesteme 
puternice care împiedică toate călătoriile prin portaluri. 
Arheologii au săpat la câteva dintre morminte, dar încă 
există o reţea imensă de tuneluri şi camere pe care nu le-a 
deschis nimeni de mii de ani. O grămadă de mumii. 

Prin faţa ochilor mi-au defilat mumiile din filmele de 
groază, cu braţele ridicate şi bandajele desfăcute, care 
urmăreau gemând starlete şi care strângeau de gât 
arheologi. 

— Când spui o grămadă de mumii, am îndrăznit eu, la ce 
te referi? 

— Au descoperit doar câteva sute, a răspuns Bes, din 
zece mii, probabil. 

— Zece mii? 

M-am uitat la Carter, care nu părea deloc deranjat. 

— Sadie, a spus el, doar n-o să învie şi n-o să te omoare. 


193 


— Nu, a încuviinţat Bes. Probabil că nu. Aproape sigur 
că nu. 

— Mulţumesc, am murmurat eu. Mă simt mult mai bine. 

(Da, ştiu, am spus că oamenii morţi şi cimitirele nu mă 
deranjează. Dar zece mii de mumii? Era prea de tot.) 

— In orice caz, a spus Bes, cele mai multe dintre mumii 
sunt de pe vremea romanilor. Nu sunt tocmai egiptene. O 
sumedenie de aspiranţi latini care au încercat să ajungă în 
viaţa noastră de apoi pentru că e mai cool. Dar unele 
dintre mormintele mai vechi... ei bine, o să vedem noi. 
Având două părţi din Cartea lui Ra, ar trebui s-o găsim şi 
pe a treia odată ce ne vom apropia suficient de mult. 

— Cum anume? am întrebat. 

Bes a ridicat din umeri. 

— Când obiectele magice sunt separate în bucăţi, 
piesele acţionează ca nişte magneţi. Cu cât sunt mai 
aproape una de cealaltă, cu atât se atrag mai mult. 

Asta nu mă făcea să mă simt neapărat mai bine. M-am şi 
văzut alergând printr-un tunel, cu două papirusuri în 
flăcări lipite de mâini. 

— Corect, am spus. Deci, tot ce avem de făcut e să ne 
strecurăm printr-o reţea de morminte, printre zece mii de 
mumii de aur, care probabil, aproape sigur, nu vor învia şi 
nu ne vor ucide. 

— Da, a spus Bes. Ei bine, nu sunt chiar din aur masiv. 
Cele mai multe sunt doar suflate cu aur. Dar... da. 

— O, asta-i cu totul altceva. 

— Atunci, decizia e luată. 

Carter părea absolut încântat. 

— Plecăm mâine-dimineaţă. Cât e de departe? 

— La peste trei sute de kilometri, a spus Bes, dar 
drumurile sunt nesigure. lar portalurile... ei bine, după 
cum spuneam, în oază există blesteme împotriva lor. Şi 
chiar dacă n-ar exista, suntem din nou în Prima Nomă. 
Inţelept ar fi să folosim cât mai puţină magie posibil. Dacă 
sunteţi descoperiţi pe teritoriul lui Desjardins... 

Nu era nevoie să-şi termine propoziţia. 

A privit spre orizontul Alexandriei, care se curba de-a 


194 


lungul țărmului strălucitoarei Mediterane. Am încercat să- 
mi imaginez cum trebuie să fi arătat locul pe vremuri, 
înainte ca ultimul faraon al Egiptului, Cleopatra, să se 
alăture taberei greşite într-un război civil roman şi să-şi 
piardă viaţa şi împărăţia. Acesta era oraşul unde murise 
Egiptul antic. Nu părea un loc propice pentru începerea 
unei misiuni. 

Din păcate, n-aveam de ales. Trebuia să călătoresc peste 
trei sute de kilometri până la o oază izolată şi să găsesc 
acul (adică papirusul) într-un car cu fân (adică mumiile). 
Nu-mi dădeam seama cum puteam face asta în timpul 
rămas. 

Ba mai mult, nu-i dezvăluisem încă lui Carter ultima 
informaţie despre satul Ziei. Aş fi putut să-mi ţin pur şi 
simplu gura. Asta ar fi fost varianta egoistă. Poate şi 
varianta corectă, având în vedere că aveam nevoie de 
ajutorul lui şi nu-mi permiteam să-i fie distrasă atenţia. Dar 
nu puteam să nu-i spun. Îi invadasem mintea şi-i aflasem 
numele secret. Puteam măcar să fiu sinceră cu el. 

— Carter... ar mai fi ceva. Set a vrut să-ţi spun ceva. 
Satul Ziei se numea al-Hamrah Makan. 

Carter s-a înverzit la loc. 

— Ai uitat să-mi spui? 

— Nu uita, Set e un mincinos, m-am grăbit eu. N-a vrut 
să ne ajute. Ne-a oferit informaţia asta pentru c-a vrut să 
bage zâzanie între noi. 

Mi-am dat seama că deja era cu mintea în altă parte. Era 
prins într-un vârtej puternic, care-l chinuia încă din 
ianuarie - ideea c-o putea salva pe Zia. Acum, că fusesem 
în mintea lui, ştiam că nu-şi poate găsi odihna - că nu își va 
găsi odihna - până ce n-o va descoperi pe Zia. Nu era 
vorba doar că-i era dragă fata. Era convins că ea făcea 
parte din destinul lui. 

Unul dintre secretele lui bine ascunse era că, în adâncul 
sufletului, Carter rămăsese încă supărat pe tatăl nostru 
pentru că n-o salvase pe mama, chiar dacă ea murise 
pentru o cauză nobilă şi chiar dacă fusese alegerea ei să se 
sacrifice. Carter pur şi simplu nu putea s-o piardă pe Zia în 


195 


acelaşi mod, indiferent ce-ar fi trebuit să facă pentru asta. 
Avea nevoie de cineva care să creadă în el, de cineva pe 
care să-l salveze - şi era convins că Zia era acea persoană. 
Din păcate, sora mai mică nu putea juca rolul acesta. 

Asta m-a rănit, mai ales că nu eram de acord cu el, dar 
ştiam că n-are rost să ne certăm. L-aş fi îndepărtat şi mai 
tare de mine. 

— Al-Hamrah Makan..., a spus el. Araba mea nu-i 
grozavă. Dar Makan înseamnă „roşu“. 

— Da, a  încuviinţat Bes. lar Hamrah înseamnă 
„nisipuri“. 

Carter a făcut ochii mari. 

— Nisipurile Roşii! Vocea de la Muzeul Brooklyn spunea 
că Zia doarme la Nisipurile Roşii. 

M-a privit rugător. 

— Sadie, sunt ruinele satului ei natal. Acolo a ascuns-o 
Iskandar. Trebuie s-o găsim. 

Şi cu asta, soarta lumii se ducea naibii. Trebuia s-o 
găsim pe Zia. 

Aş fi avut multe să-i spun. Că se baza pe cuvântul unui 
spirit malefic, care vorbea, probabil, în numele lui Apophis. 
Dacă Apophis ştia unde era ţinută Zia, de ce ne-ar fi spus- 
o, dacă nu ca să ne întârzie şi să ne distragă atenţia? Şi 
dacă-şi dorea moartea Ziei, de ce n-o ucisese deja? Mai 
mult, Set era cel care ne spusese numele de al-Hamrah 
Makan. Set nu făcea niciodată fapte bune. Cu siguranţă, 
spera să ne despartă. În ultimul rând, chiar dacă aveam 
numele satului, asta nu însemna că-l puteam găsi. Locul 
fusese distrus cu aproape un deceniu în urmă. 

Dar uitându-mă la Carter, am înţeles că n-aveam cu cine 
vorbi. Nu luase o decizie raţională. Avea șansa s-o salveze 
pe Zia şi n-avea de gând s-o irosească. Am spus doar atât: 

— E o idee proastă. 

Şi da, m-am simţit foarte ciudat să fiu obligată să joc 
rolul surorii responsabile. 

Carter s-a întors spre Bes. 

— Ai putea găsi satul acesta? 

Zeul pitic şi-a aranjat cămaşa înflorată. 


196 


— Poate, dar aş avea nevoie de timp. Mai aveţi la 
dispoziţie puţin peste două zile. Echinocţiul începe 
poimâine, la apus. Ca să ajungeţi la oaza din Bahariya, vă 
trebuie o zi întreagă. Ca să găsiţi satul distrus, cel puţin 
încă o zi, iar dacă e pe Nil, e în direcţia opusă. Odată ce-aţi 
găsit Cartea lui Ra, aveţi nevoie de cel puţin încă o zi, ca 
să vă daţi seama cum s-o folosiţi. Vă garantez că trezirea 
lui Ra va însemna o călătorie în Duat, unde timpul e 
întotdeauna imprevizibil. Va trebui să vă întoarceţi cu Ra 
în zorii zilei echinocţiului... 

— N-avem destul timp, am rezumat eu. Ori Cartea lui 
Ra, ori Zia. 

De ce i-am dat lui Carter un ultimatum, când ştiam ce va 
răspunde? 

— N-o pot abandona. 

S-a uitat spre soare, care cobora la orizont. 

— Are un rol de jucat, Sadie. Nu ştiu care, dar e 
important. N-o putem pierde. 

Am aşteptat. Era evident ce va urma, dar Carter n-avea 
de gând s-o spună cu glas tare. 

Am oftat din toţi rărunchii. 

— Va trebui să ne despărţim. Tu şi Bes mergeţi după 
Zia. Eu caut papirusul. 

Bes a tuşit. 

— Că tot veni vorba de idei proaste... 

Carter nici nu mă putea privi în ochi. Ştiam că îi pasă de 
mine. Nu voia să mă îndepărteze, dar mi-am dat seama că 
era uşurat. Voia să fie eliberat de responsabilităţile sale 
pentru a o putea găsi pe Zia. 

— Mi-ai salvat viaţa, a spus el. Nu te pot lăsa să mergi 
singură în deşert. 

Mi-am desfăcut colierul shen. 

— N-o să fiu singură. Walt s-a oferit să mă ajute. 

— Nu poate, a spus Bes. 

— Dar nu poţi să-mi spui de ce, i-am răspuns eu. 

— Eu..., a şovăit Bes. Uite cum stă treaba... i-am promis 
lui Bast c-o să am grijă de tine, c-o să fii în siguranţă. 

— Iar eu îţi cer să fii cu ochii în patru după Carter. Are 


197 


nevoie de tine ca să găsească satul. În ce mă priveşte, o să 
mă descurc cu Walt. 

— Dar... 

— Nu ştiu care e blestematul de secret al lui Walt, nu 
ştiu de ce anume încerci să-l protejezi, dar el se simte 
groaznic. Vrea să ajute. Şi intenţionez să-i dau voie s-o 
facă. 

Piticul s-a uitat urât la mine, întrebându-se probabil 
dacă nu putea urla BUU! ca să câştige disputa. Şi-a dat 
seama, cred, că eram prea încăpăţânată. 

A oftat resemnat. 

— Doi tineri care călătoresc singuri prin Egipt... un băiat 
şi o fată. Va părea ciudat. 

— Voi spune că Walt este fratele meu. 

Carter s-a strâmbat. Nu dorisem să fiu dură, dar cred că 
vorbele mele l-au rănit. Privind retrospectiv, îmi pare rău, 
dar în acel moment eram îngrozită şi furioasă. Carter mă 
punea într-o situaţie imposibilă. 

— Du-te! am spus ferm. Salveaz-o pe Zia! 

Carter a încercat să-mi citească expresia, dar i-am evitat 
privirea. Nu era momentul să purtăm una dintre 
conversațiile noastre mute. Chiar nu voiam să ştie ce 
gândesc. 

— Cum o să ne găsim? a întrebat el. 

— Hai să ne întâlnim aici, am sugerat eu. Plecăm în zori. 
Ne dăm douăzeci şi patru de ore, nu mai mult, mie ca să 
găsesc cartea, ţie ca să găseşti satul Ziei, şi apoi să ne 
întoarcem în Alexandria. 

Bes a mormăit. 

— N-avem suficient timp. Chiar dacă totul merge 
perfect, vă rămân cam douăsprezece ore ca să daţi de cap 
Cărţii lui Ra şi s-o folosiţi până în ajunul echinocţiului. 

Avea dreptate. Era imposibil. 

Cu toate acestea, Carter a dat din cap. 

— E singura noastră şansă. Trebuie să încercăm. M-a 
privit plin de speranţă, dar cred că încă de pe-atunci am 
ştiut că n-o să ne întâlnim în Alexandria. Eram fraţii Kane, 
ceea ce însemna că totul va merge anapoda. 


198 


— În regulă, am murmurat eu. Acum mă scuzaţi, mă duc 
să-mi fac bagajul. 
Am intrat înăuntru înainte să m-apuce plânsul. 


199 


13.Îmi intră un demon în nas 


CARTER 


În momentul acesta ar trebui să-mi schimb numele 
secret în „Jenat de moarte de sora mea“, pentru că asta 
descrie destul de bine felul în care arată viaţa mea acum. 

Sar peste cum ne-am pregătit de călătorie, cum Sadie l-a 
chemat pe Walt şi i-a explicat situaţia, cum mi-am luat 
rămas-bun de la Bes în zori şi cum am închiriat o maşină 
de la unul dintre „prietenii de încredere“ ai lui Bes şi cum 
s-a stricat maşina la jumătatea drumului spre Cairo. 

Practic, o să sar până la momentul în care eu şi Bes ne 
hurducam pe un drum prăfuit în partea din spate a unei 
camionete conduse de nişte beduini, în căutarea unui sat 
care nu mai exista. 

Era deja după-amiaza târziu şi deja începeam să mă 
gândesc că estimarea lui Bes - de o zi pentru a găsi al- 
Hamrah Makan - fusese mult prea optimistă. Cu trecerea 
fiecărei ore, inima mea era tot mai grea. Riscasem totul ca 
s-o salvez pe Zia. li lăsasem singuri pe Amos şi pe 
învăţăcei să apere Casa din Brooklyn de cel mai malefic 
magician din lume. O lăsasem pe Sadie să continue singură 
misiunea de a găsi ultimul papirus. Dacă nu reuşeam s-o 
găsesc pe Zia... ei bine, n-aveam voie să nu reuşesc. 

Călătoria alături de nişte nomazi profesionişti avea 
avantajele ei. În primul rând, beduinii cunoşteau fiecare 
sat, fermă şi răscruce prăfuită din Egipt. Erau bucuroşi să 
oprească şi să-i întrebe pe localnici despre satul dispărut 
pe care-l căutam. _ 

În plus, beduinii îl venerau pe Bes. Îl tratau ca pe o 
amuletă vie. Când ne opream să mâncăm (ne lua două ore 
să pregătim mâncarea), beduinii ne dădeau nouă cele mai 
gustoase bucăţi din capră. Din câte mi-am dat seama, cea 


200 


mai bună bucată din capră nu era prea diferită de cea mai 
rea bucată din capră, dar cred totuşi că ne făceau o mare 
onoare. 

Dezavantajul de a călători cu beduinii? Nu se grăbeau. 
Ne-a luat o zi întreagă să ne croim drum spre sud prin 
Valea Nilului. Era cald şi plictisitor. Cum stăteam în 
spatele camionetei, nici măcar nu puteam schimba o vorbă 
cu Bes fără să mi se umple gura de nisip, aşa că aveam 
prea mult timp la dispoziţie ca să mă gândesc. 

Sadie mi-a descris obsesia destul de bine. Din momentul 
în care mi-a dezvăluit numele satului lui Zia, nu m-am mai 
putut gândi la nimic altceva. Mi-am dat seama, desigur, că 
era o înşelătorie. Apophis încerca să ne despartă şi să ne 
împiedice a duce misiunea la bun sfârşit. In acelaşi timp 
însă, eram convins că spunea adevărul, şi asta numai 
pentru că adevărul este cel care mă tulbură cel mai tare. 
Distrusese satul Ziei pe când ea era o copilă - din ce motiv, 
habar n-am. Acum ea era ascunsă acolo, căzută într-un 
somn magic. Dacă n-o salvam, Apophis avea s-o ucidă. 

Dar de ce n-o ucisese deja, dacă ştia unde se află? Nu 
eram sigur - şi asta mă preocupa de fapt. Poate că încă n- 
avea destulă putere. Poate că nu voia. La urma urmei, dacă 
ar fi vrut să mă atragă într-o capcană, ea era cea mai 
potrivită momeală. Indiferent cum stăteau lucrurile, Sadie 
avea dreptate: nu era o decizie luată raţional. Trebuia s-o 
salvez pe Zia. 

Totuşi, m-am simţit ca un ticălos că am lăsat-o din nou 
singură pe Sadie. Prima dată o lăsasem să plece la Londra, 
deşi ştiam că este o idee proastă. Acum o trimisesem să 
caute un sul de papirus într-o catacombă plină cu mumii. 
Sigur, Walt avea s-o ajute şi, de obicei, se descurca bine şi 
singură. Dar un frate bun i-ar fi stat alături. Sadie tocmai 
îmi salvase viaţa, iar eu i-am transmis ceva de genul: 

— Super! Ne vedem mai încolo. Distracţie plăcută cu 
mumiile! 

„Voi spune că Walt este fratele meu.“ 

Au! 

Dacă e să fiu sincer cu mine însumi, Zia nu era singurul 


201 


motiv pentru care de-abia aşteptam să plec de unul singur. 
Eram şocat că Sadie îmi descoperise numele secret. 
Deodată ajunsese să mă cunoască mai bine decât oricine 
de pe lume. Mă simţeam de parcă m-ar fi deschis pe masa 
de operaţii, m-ar fi studiat şi apoi m-ar fi cusut la loc. 
Primul meu impuls a fost s-o iau la goană, să ajung cât mai 
departe de ea cu putinţă. 

Mă întrebam dacă şi Ra se simţise la fel când Isis îi 
aflase numele, dacă acesta era adevăratul motiv pentru 
care plecase în exil - umilirea totală. 

În plus, aveam nevoie de timp ca să procesez ce reuşise 
Sadie să facă. Timp de luni de zile ne străduiserăm să 
învăţăm din nou calea zeilor. Ne-am chinuit să înţelegem 
cum accesau vechii magicieni puterea zeilor, fără să se 
lase posedaţi sau copleşiţi. Acum bănuiam că Sadie aflase 
răspunsul. Avea de-a face cu ren-ul zeilor. 

Numele secret nu era un simplu nume, precum cuvintele 
magice. El însuma toate experienţele zeului. Cu cât îl 
cunoşteai mai bine pe zeu, cu atât te apropiai mai mult de 
aflarea numelui său secret şi puteai avea acces la puterea 
lui. 

Dacă era adevărat, atunci calea zeilor ţinea pur şi 
simplu de magie empatică - găsirea asemănărilor dintre 
două lucruri, cum ar fi un tirbuşon obişnuit şi un demon cu 
cap de tirbuşon, şi folosirea acestei asemănări pentru a 
stabili o legătură magică. Doar că, în acest caz, legătura se 
stabilea între un magician şi un zeu. Dacă reuşeai să 
identifici o trăsătură sau o experienţă comună, puteai 
accesa puterea zeului. 

Asta explica deschiderea uşilor de la Ermitaj cu Pumnul 
lui Horus - o vrajă pe care nu reuşisem niciodată s-o fac 
singur. Fără să mă gândesc la asta, fără a trebui să-mi 
unesc sufletul cu Horus, mă conectasem la emoţiile lui. 
Amândoi detestam să fim închişi. Mă folosisem de această 
legătură simplă pentru a face o vrajă şi a rupe lanţurile. 
Acum, dacă reuşeam să-mi dau seama cum ar trebui să 
procedez la fel într-o manieră mai sigură, ne-ar fi putut 
salva în bătăliile ulterioare... 


202 


Am mers kilometri întregi în camioneta beduinilor. Nilul 
şerpuia în stânga noastră, peste câmpii verzi şi maronii. 
Nu aveam de băut decât apă dintr-un bidon de plastic, care 
avea gust de vaselină. Carnea de capră nu-mi pica bine la 
stomac. Din când în când îmi aduceam aminte de otrava 
care-mi cursese prin vene şi începea să mă doară umărul 
acolo unde mă muşcase tjesu heru. 

Pe la şase seara am primit primul indiciu. Un fellahin 
bătrân, un fermier care vindea curmale la marginea 
drumului, ne-a spus că ştia despre satul pe care-l căutam. 
Când a auzit numele al-Hamrah Makan, a făcut un semn de 
protecţie împotriva deochiului, dar pentru că Bes era cel 
care punea întrebările, bătrânul ne-a spus ce tot ştia. 

Ne-a spus că Nisipurile Roşii erau un loc malefic, lovit 
de un blestem greu. Nimeni nu mai mergea pe-acolo. Dar 
bătrânul îşi amintea satul dinainte să fi fost distrus. Era la 
zece kilometri spre sud, la un cot al fluviului, unde nisipul 
era de un roşu aprins. 

„Păi, era clar“, m-am gândit, dar tot mi-am păstrat 
entuziasmul. 

Beduinii au hotărât să instalăm tabăra pentru noapte. 
Nu aveau să vină cu noi în continuare, dar ne-au spus c-ar 
fi onoraţi dacă Bes şi cu mine le-am fi luat camioneta cu 
împrumut. 

Câteva minute mai târziu, Bes şi cu mine porneam la 
drum cu camioneta. Bes purta o pălărie pleoştită aproape 
la fel de urâtă precum cămaşa lui înflorată. Era atât de 
tare trasă pe cap, încât nu eram convins că vedea ceva, 
mai ales că ajungea cu capul doar până la nivelul bordului. 

De fiecare dată când dădeam de-un hârtop, ornamentele 
beduine de la oglinda retrovizoare zornăiau - un disc de 
metal inscripţionat cu litere arabe, un odorizant sub formă 
de brăduţ de Crăciun, nişte dinţi de animale înşiraţi pe un 
şnur de piele şi, din motive care-mi scăpau, o iconiţă cu 
Elvis Presley. Camionul n-avea suspensii şi scaunele erau 
cam tari. Parcă aş fi călărit un taur mecanic. Stomacul meu 
ar fi fost deranjat chiar şi fără toată acea zgâlţâială. După 
luni de căutări şi speranţe, nu-mi venea să cred că eram 


203 


atât de aproape s-o găsesc pe Zia. 

— Arăţi groaznic, a zis Bes. 

— Mulţumesc. 

— Din punct de vedere magic, vreau să spun. Nu pari 
pregătit pentru luptă. Îţi dai seama că, indiferent ce ne 
aşteaptă acolo, nu va fi ceva prietenos? 

Sub borul pălăriei, şi-a împins bărbia înainte, 
pregătindu-se parcă pentru o ceartă. 

— Tu crezi că facem o greşeală, am spus. Crezi c-ar fi 
trebuit să rămân cu Sadie. 

A ridicat din umeri. 

— Cred că dacă ai judeca limpede ţi-ai da seama că toată 
tărăşenia asta este o CAPCANA. Fostul Lictor-$ef, 
Iskandar, n-ar fi ascuns-o pe iubita ta... 

— Nu e iubita mea. 

— ... fără s-o protejeze cu nişte vrăji. Se pare că atât Set, 
cât şi Apophis vor să găseşti locul acesta, ceea ce n-are 
cum să fie bine. Îi laşi pe Sadie şi pe Walt singuri. Mai 
mult, trecem prin curtea din spate a lui Desjardins şi, după 
isprava din Sankt Petersburg, Menşikov nu va avea odihnă 
până nu ne va găsi. Aşa că da, aş spune că n-a fost una 
dintre cele mai bune idei ale tale. 

Am privit pe geam. Voiam să fiu supărat pe Bes pentru 
că mă făcuse nesăbuit, dar mă temeam că avea dreptate. 
Sperasem la o întâlnire fericită cu Zia. Insă era posibil să 
nu scap cu viaţă în seara aceea. 

— Poate că Menşikov încă îşi revine după rănile la cap, 
am spus optimist. 

Bes a râs. 

— Crede-mă pe cuvânt, puştiule. Menşikov e deja pe 
urmele tale. Nu iartă nicio insultă. 

Avea vocea plină de furie, ca atunci când, în Sankt 
Petersburg, ne povestise despre nunta piticilor. M-am 
întrebat ce păţise Bes în acel palat şi de ce-l mai rodea 
după trei sute de ani. 

— A fost Vlad? am întrebat. El a fost cel care te-a prins? 

Nu mi se părea imposibil. Întâlnisem mai mulţi 
magicieni care aveau sute de ani. Dar Bes a clătinat din 


204 


cap. 

— Bunicul său, prinţul Alexandr Menşikov. 

Bes a rostit numele ca pe o mare insultă. 

— El era, în secret, conducătorul celei de-A 
Optsprezecea Nome. Puternic. Crud. Ca nepotul lui. N-am 
mai avut de-a face cu un asemenea magician. Era pentru 
prima oară când mă prindea cineva. 

— Dar magicienii nu v-au închis în Duat pe voi, zeii, 
după căderea Egiptului? 

— Pe cei mai mulţi dintre noi, a încuviinţat Bes. Unii au 
dormit vreme de două milenii până când ne-a eliberat tatăl 
tău. Alţii au evadat din când în când, şi Casa Vieţii i-a găsit 
şi i-a adus înapoi. Sekhmet a evadat în 1918. A urmat o 
epidemie urâtă de gripă. Dar câţiva zei, printre care şi eu, 
am rămas în lumea muritorilor în toată această perioadă. 
În vremurile de demult, eu eram doar un personaj 
prietenos. Speriam spiritele. Poporul mă iubea. Aşa că, la 
căderea Egiptului, romanii m-au adoptat ca pe unul dintre 
zeii lor. Apoi, în Evul Mediu, creştinii au făcut garguie 
după chipul meu, pentru a-şi proteja catedralele şi mai ştiu 
eu ce. Au inventat legende despre gnomi, pitici, spiriduşi 
folositori - toate inspirate de mine. 

— Spiriduşi folositori? 

S-a încruntat. j 

— Ți se pare că nu sunt folositor? Imi stă bine în colanti 
verzi. 

— Nici nu vreau să-mi închipui. 

Bes a pufnit. 

— În orice caz, Casa Vieţii nu s-a străduit niciodată prea 
tare să mă găsească. Am stat mai retras şi mi-am văzut de 
treabă. N-am fost niciodată prins până să ajung în Rusia. 
Probabil că şi acum aş fi fost prizonier acolo dacă n-ar fi 
fost... 

S-a oprit, ca şi cum şi-ar fi dat seama că a spus prea 
mult. A ieşit de pe drum. Camioneta s-a zguduit pe nisipul 
tare şi pietre, îndreptându-se spre fluviu. 

— Te-a ajutat cineva să evadezi? am întrebat. Bast? 

Gâtul piticul s-a făcut roşu. 


205 


— Nu... n-a fost Bast. Ea era închisă în abis, luptându-se 
cu Apophis. 

— Atunci... 

— Ideea e c-am scăpat şi m-am răzbunat. Am reuşit să 
obţin o condamnare pentru corupţie pe numele lui 
Alexandr Menşikov. A căzut în dizgrație şi i s-au confiscat 
averea şi titlurile. Toată familia lui a fost trimisă în Siberia. 
A fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea. Din păcate, 
nepotul lui, Vladimir, s-a reabilitat. Până la urmă, a revenit 
în Sankt Petersburg, a refăcut averea bunicului său şi a 
preluat cea de-A Optsprezecea Nomă. Dacă ar fi avut 
ocazia să mă prindă... 

Bes s-a foit pe scaun de parcă l-ar fi jenat arcurile. 

— Cred că ce vreau să spun e că... Eşti de treabă, 
puştiule. Felul în care i-ai luat apărarea surorii tale pe 
Podul Waterloo, gata să te iei la bătaie cu mine... Ai dat 
dovadă de curaj. Şi faptul c-ai încercat să-l călăreşti pe 
tjesu heru a fost un act de curaj. O prostie, dar rămâne un 
act de curaj. 

— Ăăă... mulţumesc. 

— Îmi aminteşti de mine, a continuat Bes, pe când eram 
un pitic tânăr. Eşti încăpățânat. Dar, când vine vorba de 
fete, habar n-ai ce faci. 

— Fete? 

Am crezut că nimeni nu mă putea face de râs mai tare 
decât Sadie, după ce aflase numele meu secret. Dar Bes se 
descurca de minune. 

— Nu e vorba de o simplă fată. 

Bes s-a uitat la mine ca la un biet căţeluş rătăcit. 

— Vrei s-o salvezi pe Zia. Am înţeles. Vrei ca ea să te 
placă. Dar atunci când salvezi pe cineva... lucrurile se 
complică. Nu te lăsa vrăjit de o persoană pe care n-o poţi 
avea, mai ales dacă asta te împiedică să vezi pe cineva cu 
adevărat important. Nu... nu face aceleaşi greşeli pe care 
le-am făcut eu. 

Am simţit durerea din vocea lui. Ştiam că voia să mă 
ajute, dar tot era ciudat să primesc sfaturi despre fete de 
la un zeu de un metru douăzeci, cu o pălărie urâtă. 


206 


— Cea care te-a salvat..., am spus eu. A fost o zeiţă, nu-i 
aşa? Alta decât Bast... Cineva cu care aveai o relaţie? 

A strâns volanul de i s-au albit degetele. 

— Puştiule... 

— Da? 

— Mă bucur c-am avut această discuţie. Acum, dacă ţii 
la dinţii tăi... 

— O să tac. 

— Foarte bine. 

Bes a pus piciorul pe frână. 

— Pentru că am impresia c-am ajuns. 

Soarele apunea în spatele nostru. În faţa noastră, totul 
era scăldat într-o lumină roşiatică - nisipul, apa Nilului, 
dealurile de la orizont. Chiar şi frunzele palmierilor arătau 
de parcă ar fi fost vopsite cu sânge. 

„Lui Set i-ar plăcea locul acesta“, m-am gândit eu. 

Nu se vedea niciun semn de civilizaţie - doar câţiva 
pâtlani cenuşii care zburau pe deasupra noastră şi câte un 
pleoscăit în apă: poate un peşte, sau un crocodil. Cred că 
porţiunea asta a Nilului nu arăta prea diferit nici pe 
vremea faraonilor. 

— Haide, a spus Bes. Ia-ţi lucrurile. 

Bes nu m-a aşteptat. Când l-am ajuns din urmă, stătea 
pe malul fluviului şi cernea nisip printre degete. 

— Nu e doar lumina de vină, mi-am dat eu seama. 
Chestia asta chiar e roşie. 

Bes a încuviinţat din cap. 

— Ştii de ce? 

Mama ar fi spus că din pricina oxidului de fier sau ceva 
de genul ăsta. Ea avea o explicaţie ştiinţifică pentru orice. 
Dar ceva îmi spunea că Bes nu aştepta un răspuns de 
genul ăsta. 

— Roşul e culoarea răului, am spus eu. Deşert. Haos. 
Distrugere. 

Bes şi-a scuturat mâinile. 

— Un loc nepotrivit pentru construirea unui sat. 

Am căutat cu privirea vreun semn că acolo fusese o 
aşezare. Nisipul roşu se întindea în toate direcţiile pe vreo 


207 


sută de metri. Zona era mărginită de iarbă deasă şi sălcii, 
dar nisipul însuşi era complet sterp. Felul în care strălucea 
şi se mişca sub picioarele mele mi-a amintit de grămezile 
de carapace uscate de scarabei din Duat, care-l ţineau 
prizonier pe Apophis. Mi-aş fi dorit să nu mă fi gândit la 
asta. 

— Nu e nimic aici, am spus eu. Nicio ruină. Nimic. 

— Uită-te mai bine. 

Bes a arătat spre fluviu. Tulpini uscate de stuf se iţeau 
din apă ici şi colo, pe o suprafaţă de mărimea unui teren 
de fotbal. Apoi, mi-am dat seama că stuful nu era stuf - 
erau scânduri şi stâlpi de lemn în descompunere, resturi 
de locuinţe rudimentare. M-am dus lângă apă. Pe o 
distanţă de câţiva metri, apa era calmă şi nu prea adâncă, 
aşa că am putut vedea un şir de cărămizi de pământ 
scufundate sub apă: fundaţia unui zid ce se transforma 
încet în mâl. 

— Tot satul s-a scufundat? 

— A fost înghiţit, a răspuns Bes. Nilul încearcă să 
şteargă urmele dezastrului care s-a petrecut aici. 

M-am cutremurat. Urmele de colţi de pe umăr au 
început să pulseze din nou. 

— Dacă e un loc atât de malefic, de ce-ar fi ascuns-o 
Iskandar pe Zia aici? 

— Bună întrebare, a spus Bes. Dacă vrei un răspuns, va 
trebui să mergi prin apă până acolo. 

O parte din mine ar fi vrut să fugă înapoi la camionetă. 
Ultima dată când intrasem într-un fluviu - Rio Grande, în 
El Paso -, lucrurile nu merseseră prea grozav. Ne 
luptaserăm cu zeul-crocodil Sobek şi de-abia scăpaserăm 
cu viaţă. Acum vorbeam despre Nil. Zeii şi monştrii trebuie 
să fi fost mult mai puternici aici. 

— Vii şi tu, nu-i aşa? l-am întrebat pe Bes. 

A început să i se zbată un ochi. 

— Apa curgătoare nu e bună pentru zei. Slăbeşte 
legătura cu Duatul... 

Probabil că a observat disperarea de pe chipul meu. 

— Da, bine, a oftat el. Vin cu tine. 


208 


Până să-mi piară curajul, am intrat cu un bocanc în apă 
şi m-am afundat până la gleznă. 

— Scârbos... 

Am înaintat cu greu, scoțând nişte sunete care semănau 
cu cele scoase de o vacă ce mestecă gumă. 

Am realizat cam târziu cât de puţin eram pregătit. N- 
aveam sabia pentru c-o pierdusem în Sankt Petersburg. Nu 
reuşisem s-o recuperez. Probabil că magicienii ruşi o 
topiseră deja. Încă mai aveam bagheta, dar îmi folosea mai 
mult la vrăji de apărare. Dacă trebuia să atac, eram 
dezavantajat serios. 

Am scos un băț vechi din noroi şi l-am folosit ca să 
verific adâncimea apei. Bes şi cu mine înaintam prin apa 
mică, în încercarea de a găsi ceva folositor. Am dat peste 
nişte cărămizi, am descoperit bucăţi întregi de ziduri şi am 
scos nişte cioburi de ceramică. M-am gândit la povestea pe 
care mi-o spusese Zia - cum tatăl ei provocase distrugerea 
satului eliberând un demon închis într-un vas. S-ar fi putut 
ca cioburile să fie de la vasul acela. 

Nu ne-a atacat nimeni, cu excepţia ţânţarilor. N-am găsit 
nicio capcană. Dar fiecare pleoscăit din apă mă ducea cu 
gândul la crocodili (şi nu la cei albinoşi precum Filip din 
Brooklyn) sau la uriaşul peşte-tigru cu mulţi dinţi pe care 
mi-l arătase odată Zia la Prima Nomă. Îmi închipuiam cum 
înoată în jurul picioarelor, încercând să decidă care picior 
părea mai gustos. 

Cu colţul ochiului vedeam încontinuu valuri şi vârtejuri 
mici, ca şi cum aş fi fost urmărit. Când băgăm băţul în apă, 
nu găseam nimic acolo. 

După o oră de căutări, soarele aproape apusese. Trebuia 
să ne întoarcem în Alexandria să ne întâlnim cu Sadie de 
dimineaţă, ceea ce însemna că nu prea mai aveam timp s-o 
găsim pe Zia. Şi peste douăzeci şi patru de ore, când 
soarele apunea din nou, începea echinocțiul. 

Am continuat să căutăm, dar n-am găsit nimic 
interesant, decât o minge de fotbal dezumflată şi o proteză 
dentară. [Da, Sadie, era chiar mai scârboasă decât a lui 
tataie.] M-am oprit să omor ţânţarii care mi se puseseră pe 


209 


gât. Bes a scos o chestie din apă - un peşte sau o broască 
ce se zvârcolea - şi a îndesat-o în gură. 

— Chiar trebuie să faci asta? l-am întrebat. 

— Ce? a răspuns el mestecând. E ora mesei. 

M-am întors dezgustat şi am împuns apa cu băţul. 

Poc! 

Am dat de ceva mai tare decât o cărămidă de pământ 
sau o bucată de lemn. Era o piatră. 

Am căutat ce era la capătul băţului. Nu era o piatră. Era 
un şir de lespezi cioplite. Mai jos cu treizeci de centimetri 
de primul şir se afla un altul: ca nişte scări ce coborau. 

— Bes! am strigat. 

Şi-a croit drum spre mine. Apa îi ajungea până aproape 
de subsuori. Imaginea lui a pâlpâit la mijlocul curentului, 
de parcă urma să dispară. 

I-am arătat ce-am găsit. 

— Ha! 

Şi-a băgat capul sub apă. Când şi l-a scos, avea barba 
plină de mâl şi alge. 

— Chiar că sunt scări. Seamănă cu intrarea într-un 
mormânt. 

— Un mormânt, am spus, în mijlocul satului? 

În stânga s-a auzit o altă pleoscăitură. 

Bes s-a încruntat. 

— Ai văzut? 

— Da. De când am pus piciorul în apă. Tu n-ai observat? 

Bes şi-a băgat degetul în apă de parcă ar fi vrut să 
verifice temperatura. 

— Ar trebui să ne grăbim. 

— De ce? 

— Probabil că nu e nimic. 

Era un mincinos mai nepriceput decât tata. 

— Hai să aruncăm o privire în mormântul ăsta. Desparte 
apele. 

A zis-o de parcă mi-ar fi cerut un fleac, ceva de genul 
„Dă-mi sarea“. 

— Sunt un magician de luptă, am spus eu. Nu ştiu să 
despart apele unui fluviu. 


210 


Bes a părut jignit. 

— O, haide. E ceva obişnuit. Pe vremea lui Khufu am 
cunoscut un magician care a despărţit apele Nilului ca să 
ajungă pe fundul apei şi să recupereze colierul unei fete. 
Apoi a mai fost şi israelitul acela, Mickey. 

— Moise? 

— Da, el, a spus Bes. Oricum, cu siguranţă eşti în stare 
să desparţi apele. Trebuie să ne grăbim. 

— Păi dacă-i atât de uşor, de ce n-o faci tu? 

— Acum îl apucă obrăznicia. Ţi-am spus, puştiule, că apa 
curgătoare afectează puterea zeilor. Acesta e probabil unul 
dintre motivele pentru care Iskandar a ascuns-o pe 
prietena ta acolo jos, dacă într-adevăr se află acolo. Poţi s- 
o faci. Doar... 

Deodată s-a crispat. 

— Du-te la mal! 

— Dar ai zis că... 

— Acum! 

N-am apucat să mă mişc, că fluviul a explodat în jurul 
nostru. Trei coloane de apă au ţâşnit în sus şi Bes a fost 
tras sub apă. 

Am încercat să fug, dar picioarele mi s-au împotmolit în 
noroi. Coloanele de apă m-au înconjurat. S-au transformat 
în siluete umane cu capul, umerii şi braţele făcute din fâşii 
de apă învolburată, de parcă ar fi fost mumii create din 
apa Nilului. 

Şase metri mai jos, Bes a ieşit la suprafaţă. 

— Demoni de apă! a bolborosit el. Alungă-i! 

— Cum? am strigat eu. 

Doi dintre demonii de apă au pornit către Bes. Zeul pitic 
a încercat să-şi menţină echilibrul, dar fluviul era plin de 
bulboane învolburate şi apa îi ajungea deja până la 
subsuori. 

— Haide, puştiule! a strigat el. Toţi păstorii ştiau vrăji 
împotriva demonilor de apă! 

— Păi găseşte tu un păstor! 

Bes a strigat BUU! şi primul demon de apă s-a evaporat. 
S-a întors înspre cel de-al doilea, dar până să apuce să-l 


211 


sperie, demonul de apă l-a izbit în faţă. 

Bes s-a înecat şi s-a clătinat, în timp ce pe nări îi ieşea 
apă. Demonul s-a prăbuşit peste el şi Bes s-a scufundat din 
nou. 

— Bes! am strigat. 

Al treilea demon s-a repezit spre mine. Am ridicat 
bagheta şi am reuşit să creez un scut fragil de lumină 
albastră. Demonul s-a izbit de el, împingându-mă înapoi. 

Gura şi ochii i se învârteau ca nişte vârtejuri în 
miniatură. Când te uitai la faţa lui parcă priveai într-un bol 
de cristal. Simţeam foamea nesfârşită a creaturii, ura sa 
faţă de oameni. Voia să distrugă toate digurile, să devoreze 
toate oraşele şi să înece lumea într-o mare de haos. Şi avea 
să înceapă prin a mă ucide pe mine. 

Mi-am pierdut concentrarea. Creatura a năvălit asupra 
mea, distrugându-mi scutul şi trăgându-mă sub apă. 

Ţi-a intrat vreodată apă în nas? Închipuie-ţi cum e să-ţi 
intre un val pe nas - un val inteligent care ştie exact cum 
să te înece. Mi-am pierdut bagheta. Plămânii mi s-au 
umplut cu lichid. Gândurile raţionale au dispărut, făcând 
loc panicii. 

Am dat din mâini şi din picioare, ştiind că apa n-avea 
mai mult de un metru, un metru şi ceva, dar nu m-am 
putut ridica. Nu puteam vedea nimic în întuneric. Am scos 
capul la suprafaţă şi am văzut imaginea tulbure a lui Bes, 
care era azvârlit încoace şi încolo în vârful unei coloane de 
apă şi care striga: 

— Sperie-te odată! Sperie-te mai tare! 

Apoi m-am scufundat la loc, scormonind mâlul cu 
mâinile. 

Inima îmi bătea să-mi sară din piept. Mi se întuneca 
privirea. Chiar dacă mi-ar fi trecut vreo vrajă prin minte, 
nu puteam s-o rostesc. Mi-am dorit să am puterile zeului 
mării, însă Horus nu era specialist în aşa ceva. 

Eram pe punctul de a-mi pierde cunoştinţa, când ceva 
m-a apucat de braţ. L-am lovit cu sălbăticie şi am atins cu 
pumnul un chip bărbos. 

Am ieşit din nou la suprafaţă, inspirând cu nesaţ. Bes 


212 


era şi el la un pas de-a se îneca lângă mine, strigând: 

— Nerodule... gâl, gâl... încerc să te salvez... gâl, gâl...! 

Demonul m-a tras din nou sub apă, dar dintr-odată mi s- 
a limpezit mintea. Poate că ultima gură de oxigen îşi 
făcuse efectul. Sau poate că scăpasem de panică când îl 
lovisem pe Bes. 

Mi-am amintit că şi Horus se aflase cândva într-o 
situaţie asemănătoare. Set încercase să-l omoare 
înecându-l în Nil. 

M-am agăţat de această amintire şi mi-am însuşit-o. 

Am ajuns în Duat şi am canalizat puterea zeului 
războiului în propriul meu corp. M-a cuprins furia. N- 
aveam să mă las prins. Am urmat calea lui Horus. N-aveam 
să-i permit unei afurisite de mumii fluide să mă înece într-o 
apă de-un metru. 

Am văzut roşu în faţa ochilor. Am tipat, expulzând apa 
din plămâni într-un şuvoi uriaş. 

BUUUM! Nilul a explodat. M-am prăbuşit în noroi. 

La început, de oboseală n-am putut face altceva decât să 
tuşesc. Când am reuşit să mă ridic cu greu în picioare şi 
să-mi curăţ noroiul din ochi, am văzut că fluviul îşi 
schimbase cursul. Acum trecea pe lângă ruinele satului. În 
noroiul roşu strălucitor se vedeau cărămizi şi scânduri, 
gunoaie, haine vechi, aripa unei maşini şi oase ce puteau fi 
de animal sau de om. Câţiva peşti se zbăteau întrebându-se 
unde dispăruse fluviul. Demonii de apă nu se mai vedeau 
nicăieri. La vreo trei metri de mine, Bes mă privea 
încruntat şi nervos. Îi curgea sânge din nas şi era afundat 
până la brâu în mâl. 

— De obicei, când desparţi un fluviu, a mormăit el, nu e 
necesar şi să pocneşti un pitic. Acum, scoate-mă de-aici! 

Am reuşit să-l eliberez, şi a scos un zgomot atât de 
impresionant încât îmi pare rău că nu l-am înregistrat. [Şi 
nu, Sadie, n-am de gând să-l reproduc la microfon.] 

— Îmi pare rău, m-am bâlbâit. N-am vrut să... 

Mi-a respins scuzele cu un gest al mâinii. 

— Te-ai ocupat de demonii de apă. E tot ce contează. Să 
vedem acum dacă te poţi ocupa de asta. 


213 


M-am întors şi am văzut mormântul. 

Era o groapă dreptunghiulară de mărimea unei 
debarale, căptuşită cu blocuri de piatră. Scările coborau 
până la o intrare închisă, din piatră, pe care erau gravate 
hieroglife. Cea mai mare era simbolul Casei Vieţii: 


— Demonii aceia păzeau intrarea, a spus Bes. Înăuntru 
s-ar putea să fie şi mai rău. 

Dedesubtul simbolului, am recunoscut un rând de 
hieroglife fonetice: 


— Z-I-A, am citit. Zia e înăuntru. 

— Iar asta, a murmurat Bes, în lumea magiei se numeşte 
o capcană. E ultima şansă să te răzgândeşti, puştiule. 

Dar eu nu-l ascultam. Zia era acolo. Chiar dacă aş fi ştiut 
ce urma să se întâmple, nu cred că m-aş fi putut opri. Am 
coborât scările şi am deschis uşa. 


214 


14.La mormântul Ziei Rashid 


CARTER 


Sarcofagul era făcut din apă. 

Era o siluetă omenească imensă cu picioare rotunjite, 
umeri largi şi o faţă zâmbitoare cât toate zilele, ca alte 
sicrie egiptene pe care le mai văzusem; dar toată chestia 
era făcută dintr-un lichid strălucitor. Se afla pe un podium 
de piatră în mijlocul unei încăperi pătrate. Pereţii erau 
ornaţi cu desene egiptene, dar nu mi-am bătut capul cu 
ele. 

În interiorul sarcofagului, Zia Rashid plutea îmbrăcată în 
alb. Avea braţele încrucişate peste piept, iar în mâini ţinea 
o cârjă de păstor şi un bici de luptă, simbolurile unui 
faraon. Toiagul şi bagheta pluteau lângă ea. Părul negru şi 
scurt se legăna în jurul chipului, care era la fel de frumos 
pe cât mi-l aminteam. Mă ducea cu gândul la celebra 
sculptură a reginei Nefertiti, dacă ai văzut-o vreodată, cu 
sprâncenele ei ridicate, pomeţii înalţi, nasul grațios şi 
buzele roşii desăvârşite. 

[Sadie spune că exagerez cu descrierea, dar aşa arăta. 
Nu degeaba Nefertiti a fost numită cea mai frumoasă 
femeie din lume.] 

În timp ce mă apropiam de sarcofag, apa a început să 
pâlpâie. Un curent a încreţit suprafaţa apei, desenând 
încontinuu acelaşi simbol: 

Bes a scos un hârâit. 

— Nu mi-aţi spus că avea sânge de zeu. 


Nu-mi dăduse prin cap să pomenesc despre asta, dar 
sigur acesta era motivul pentru care Iskandar o ascunsese 


215 


pe Zia. Când tata eliberase zeii la British Museum, unul 
dintre ei - zeiţa râurilor, Nephthys - o alesese pe Zia ca 
gazdă. 

— Acesta e simbolul lui Nephthys? am întrebat. 

Bes a dat din cap. 

— N-ai spus tu că fata asta era o maestră în mânuirea 
focului? 

— Ba da. 

— Hmm... Nu-i o combinaţie prea fericită. Nici nu-i de 
mirare că Lictorul-Şef a pus-o la conservat. Un magician al 
focului care găzduieşte o zeiţă a apei - asta ar putea-o 
ucide, doar dacă... hm, inteligentă chestie. 

— Ce anume? 

— Combinația de apă şi foc ar putea, de asemenea, să 
mascheze puterile Ziei. Dacă Iskandar a încercat s-o 
ascundă de Apophis... 

A făcut ochii mari. 

— În numele zeiţei Nut! Acestea sunt cârja şi biciul? 

— Da, aşa cred. 

Nu mi-am dat seama de era atât de uimit. 

— Cei care erau îngropaţi cu ele nu erau oameni 
importanţi? 

Bes mi-a aruncat o privire neîncrezătoare. 

— Nu pricepi, puştiule. Acestea sunt cârja şi biciul 
originale, instrumentele regale ale lui Ra. 

Dintr-odată mi s-a pus un nod în gât. Nu cred c-aş fi 
putut fi mai surprins dacă Bes mi-ar fi spus „Apropo, te 
rezemi de o bombă cu hidrogen“. Cârja şi biciul lui Ra erau 
cele mai puternice simboluri ale celui mai puternic zeu 
egiptean. Cu toate acestea, în mâinile lui Zia ele nu păreau 
ieşite din comun. Cârja semăna cu o acadea albastră cu 
auriu. Biciul era un băț de lemn cu trei lanţuri cu ţepi la 
capăt. Nu străluceau şi nici nu scria pe ele 
PROPRIETATEA LUI RA. 

— De ce-or fi aici? am întrebat. 

— Nu ştiu, a spus Bes, dar ele sunt. Eu ştiam că erau 
închise în seifurile Primei Nome. Numai Lictorul-Şef avea 
acces la ele. Cred că Iskandar le-a îngropat aici, cu 


216 


prietena ta. 

— Ca s-o protejeze? 

Bes a ridicat din umeri, în mod clar surprins. 

— E ca şi cum ţi-ai lega sistemul de securitate de acasă 
la o rachetă nucleară. O măsură exagerată. Nici nu-i de 
mirare că Apophis n-a reuşit s-o atace. E o protecţie pe 
cinste împotriva Haosului. 

— Ce se întâmplă dacă o trezesc? 

— Vrăjile care o protejează se vor rupe. Poate că acesta 
e motivul pentru care Apophis te-a adus aici. Odată ce Zia 
e eliberată din sarcofag, devine o ţintă uşoară. În ceea ce 
priveşte motivul pentru care Apophis o doreşte moartă sau 
pentru care Iskandar se străduieşte atât de mult s-o 
protejeze - nici eu nu ştiu mai multe decât tine. 

M-am uitat la chipul Ziei. Vreme de trei luni visasem s-o 
găsesc. Acum parcă eram prea speriat s-o trezesc. Aş fi 
putut s-o rănesc din greşeală sau s-o las neprotejată 
împotriva unui atac al lui Apophis dacă rupeam vraja care 
o ţinea adormită. Chiar dacă as fi reuşit, cum ar fi fost să 
se trezească şi să-şi dea seama că nu mă putea suporta? 
Îmi doream să cred că împărtăşea aceleaşi amintiri cu 
Sshabti-ul ei, ca să-şi amintească de lucrurile pe care le 
trăiserăm împreună. Dar dacă lucrurile nu stăteau aşa, nu 
eram sigur c-aş fi putut suporta să fiu respins. 

Am atins sicriul de apă. 

— Ai grijă, puştiule, m-a avertizat Bes. 

Energia magică mi-a provocat un fior. A fost ceva subtil 
- de parcă l-aş fi privit în faţă pe demonul apei -, dar am 
auzit gândurile Ziei. Visa că se îneacă. IÎncerca să se agaţe 
de ultima ei amintire pozitivă - chipul blând al lui Iskandar 
în timp ce-i punea în mâini cârja şi biciul: „la-le, draga 
mea. Vei avea nevoie de ele. Şi nu te teme. N-o să fii 
deranjată de vise“. 

Dar Iskandar se înșelase. Somnul îi fusese invadat de 
coşmaruri. Vocea lui Apophis sâsâia în întuneric: „[i-am 
distrus familia. Şi acum vin după tine.“ Zia a văzut de 
nenumărate ori cum satul ei era distrus, în hohotele de râs 
ale lui Apophis, iar spiritul lui Nephthys se agita neliniştit 


217 


în ea. Magia lui Iskandar o făcuse prizonieră şi pe zeiţă 
într-un somn fermecat, iar aceasta încerca s-o protejeze pe 
Zia, chemând Nilul să acopere încăperea şi să le protejeze 
de Şarpe. Totuşi, ea nu putea opri visele. Zia avea acelaşi 
coşmar haotic de trei luni şi era în pragul nebuniei. 

— Trebuie s-o eliberez, am spus eu. E parţial conştientă. 

Bes a tras aer în piept. 

— N-ar trebui să fie posibil, dar dacă e adevărat... 

— Are probleme serioase. 

Mi-am vârât mâna şi mai adânc în sarcofag. Am apelat la 
acelaşi tip de magie pe care-o folosisem să despart apele 
fluviului, doar că la o scară mai mică. Încet, apa şi-a 
schimbat forma, topindu-se ca un cub de gheaţă. Înainte ca 
Zia să se scurgă de pe podium, am prins-o în braţe. A 
scăpat cârja şi biciul, iar toiagul şi bagheta au căzu cu 
zgomot pe podea. 

În timp ce se evapora şi ultima picătură din sarcofag, 
ochii Ziei s-au deschis. A încercat să respire, dar nu reuşea 
să tragă aer în piept. 

— Bes, care-i problema? am întrebat eu. Ce-i de făcut? 

— Zeița, a răspuns el. Corpul Ziei respinge spiritul lui 
Nephthys. Du-o la fluviu! 

Zia a început să se învineţească la faţă. Am apucat-o 
bine în braţe şi am luat-o la fugă pe scările alunecoase, 
ceea ce nu era uşor, cu Zia care dădea întruna din mâini şi 
din picioare. Am reuşit să trec prin noroi fără să cad şi am 
pus-o jos pe mal. 

Şi-a dus mâna la gât, cu ochii plini de teamă; dar de 
îndată ce corpul a atins apa Nilului, o aură albastră a 
apărut în jurul ei. Faţa i-a revenit la normal. Apa i-a ţâşnit 
din gură ca dintr-o fântână. Acum, că mă gândesc, cred c-a 
fost destul de greţos, dar atunci eram prea îngrijorat ca să- 
mi bat capul cu asta. 

Din fluviu s-a ridicat silueta făcută din apă a unei femei 
într-o rochie albastră. Forţa celor mai mulţi zei egipteni 
slăbea în apele curgătoare, dar Nephthys era în mod clar o 
excepţie. Emana putere. Pe părul negru şi lung purta o 
coroană egipteană de argint. Chipul demn îmi amintea de 


218 


Isis, dar femeia aceasta avea un zâmbet mai blând şi ochii 
mai prietenoşi. 

— Bună, Bes! 

Avea o voce blândă şi fremătătoare, ca briza ce trece 
prin iarba de pe malul fluviului. 

— Nephthys..., a spus piticul. A trecut mult timp. 

Zeița apei a îngenuncheat lângă Zia, care tremura în 
braţele mele, chinuindu-se încă să respire. 

— Îmi pare rău c-am folosit-o ca gazdă, a spus Nephthys. 
A fost o alegere proastă, care era să ne distrugă pe 
amândouă. Ai grijă de ea, Carter Kane. Are o inimă bună şi 
un destin măreț. 

— Ce destin? am întrebat. Cum s-o protejez? 

În loc de răspuns, spiritul lui Nephthys s-a făcut nevăzut 
în Nil. 

Bes a încuviinţat printr-un mormăit. 

— Locul ei este în Nil. Fluviul e adevăratul ei corp. 

Zia a scuipat şi s-a ghemuit. 

— Încă nu poate respira! 

Aşa că am făcut singurul lucru care mi-a trecut prin cap: 
respiraţie gură la gură. 

Da, bine, ştiu cum sună, dar mi se blocase mintea. 

[Nu mai râde, Sadie.] 

Sincer, nu încercam să profit. Pur şi simplu încercam s-o 
ajut. 

Zia a fost de altă părere. Mi-a tras un pumn în piept atât 
de tare, că am guiţat ca un purcel. Apoi s-a întors pe o 
parte şi a vomitat. 

Nu mi-am închipuit că am o respiraţie atât de urât 
mirositoare. 

Când s-a uitat din nou la mine, i se putea citi furia în 
ochi - ca pe vremuri. 

— Să nu îndrăzneşti să mă săruţi! a reuşit ea să spună. 

— Dar eu nu... N-am vrut să... 

— Unde-i Iskandar? m-a întrebat. Am crezut că... 

Privirea i-a devenit neclară. 

— Am visat că... 

A început să tremure. 


219 


— Egiptul veşnic, el nu e... Nu poate i... 

— Zia... 

Am încercat să-i pun mâna pe umăr, dar mi-a dat-o la o 
parte. S-a întors spre fluviu şi a început să plângă, 
înfigându-și degetele în noroi. 

Voiam s-o ajut. Nu suportam să văd cum suferă. Dar m- 
am uitat la Bes, care şi-a bătut uşor cu degetul nasul 
însângerat, vrând parcă să mă avertizeze: „la-o încet, sau 
îţi sparge şi ţie nasul“. 

— Zia, avem multe de vorbit, am spus eu, încercând să 
nu las să se vadă că aveam inima frântă. Hai să plecăm de 
lângă fluviu. 


S-a aşezat pe treptele propriului ei mormânt şi s-a 
cuprins singură în braţe. Hainele şi părul au început să i se 
usuce, dar tot mai tremura, în ciuda nopţii calde şi a 
vântului uscat ce bătea dinspre deşert. 

La rugămintea mea, Bes i-a adus toiagul şi bagheta de la 
mormânt, împreună cu cârja şi biciul, lucru care nu i-a 
convenit. Le ţinea în mână de parcă ar fi fost toxice. 

Am încercat să-i explic Ziei cum stau lucrurile: i-am spus 
despre shabti, despre moartea lui Iskandar, despre faptul 
că Desjardins a devenit Lictor-Şef şi despre ce se mai 
întâmplase în ultimele trei luni de la lupta cu Set, dar nu 
ştiu cât de multe a auzit. Clătina întruna din cap, 
acoperindu-şi urechile cu mâinile. 

— Nu se poate ca Iskandar să fie mort. 

Vocea i-a tremurat. 

— N-ar fi trebuit... N-ar fi trebuit să-mi facă una ca asta. 

— A încercat să te protejeze, am spus eu. N-a ştiut că vei 
avea coşmaruri. Te-am căutat... _ 

— De ce? m-a întrebat ea. Ce vrei de la mine? Imi 
amintesc de tine de la Londra, dar după aceea... 

— Ţi-am întâlnit shabti-ul la New York. El - de fapt, tu - 
ne-a dus pe Sadie şi pe mine la Prima Nomă. Ai început să 
ne antrenezi. Am luptat împreună în New Mexico, apoi la 
Piramida Roşie. 

— Nu. 


220 


A strâns din pleoape. 

— Nu, n-am fost eu. _ 

— Dar îţi aminteşti faptele shabti-ului. Încearcă să... 

— Eşti din familia Kane! a strigat ea. Sunteţi toţi nişte 
proscrişi. Şi eşti aici, cu... cu ăsta. 

A arătat spre Bes. i 

— Asta are un nume, a mormăit Bes. Încep să mă întreb 
de ce am bătut jumătate de Egipt ca să te trezesc. 

— Eşti un zeu! a spus Zia. 

Apoi s-a întors spre mine. 

— Şi dacă tu eşti cel ce l-a chemat, vei fi ucis! 

— Ascultă, fetiţo, a spus Bes. Tu ai găzduit spiritul lui 
Nephthys. Aşa că, dacă e să fie ucis cineva... 

Zia şi-a apucat toiagul. 

— Dispari! 

Din fericire, încă nu-şi revenise pe deplin. A reuşit să 
arunce un jet slab de foc spre faţa lui Bes, dar zeul pitic a 
respins cu uşurinţă flăcările. 

Am prins de capătul toiagului. 

— Zia, opreşte-te! Nu el e duşmanul. 

— Pot să-i trag un pumn? a întrebat Bes. Şi tu m-ai lovit, 
copilă. Aşa mi s-ar părea corect. 

— Nimeni nu dă niciun pumn, am spus eu. Nici nu 
aruncă flăcări. Zia, suntem în aceeaşi tabără. Echinocţiul 
începe mâine, la apus, iar Apophis va scăpa din 
închisoarea lui. Vrea să te distrugă. Suntem aici ca să te 
salvăm. 

Numele lui Apophis a zguduit-o. A început să respire cu 
dificultate, de parcă plămânii i s-ar fi de umplut din nou cu 
apă. 

— Nu. Nu, e imposibil. De ce te-aş crede? 

— Pentru că..., am ezitat eu. 

Ce aş fi putut să-i spun? Că ne îndrăgostiserăm cu trei 
luni în urmă? Că trecuserăm prin atâtea împreună şi ne 
salvaserăm unul celuilalt viața? Acele amintiri nu erau ale 
ei. Îşi amintea de mine - într-un fel. Dar timpul petrecut 
împreună era ca un film la care se uitase, cu o actriţă care 
juca rolul ei şi făcea lucruri pe care ea nu le-ar fi făcut. 


221 


— Nu mă cunoşti, a spus ea cu amărăciune. Acum 
pleacă, înainte de a fi silită să mă lupt cu tine. Osă mă 
întorc singură la Prima Nomă. 

— Poate că are dreptate, puştiule, a spus Bes. Ar trebui 
să plecăm. Am folosit suficientă magie ca să declanşăm 
toate sistemele de securitate posibile. 

Mi-am încleştat pumnii. Mi se adeveriseră cele mai mari 
temeri. Zia nu mă plăcea. Tot ce trăiserăm împreună 
dispăruse odată cu copia ei din ceramică. Dar, aşa cum ți- 
am mai spus, mă încăpăţânez când mi se spune că nu pot 
face ceva. 

— N-o să te las aici. 

I-am arătat ruinele satului. 

— Zia, acest loc a fost distrus de Apophis. N-a fost un 
accident. N-a fost vina tatălui tău. Şarpele te căuta pe tine. 
Iskandar te-a crescut pentru că ştia că vei avea un destin 
măreț. El te-a ascuns aici cu cârja şi biciul de faraon - nu 
doar pentru că găzduiai o zeiţă, ci pentru că era pe moarte 
şi se temea că nu va putea să te apere. Nu ştiu care e 
destinul tău, dar... 

— Ajunge! 

A reaprins vârful toiagului. De data asta, focul era mai 
puternic. 

— Mă zăpăceşti. Eşti precum coşmarurile. 

— Ştii că nu e aşa. 

Probabil c-ar fi trebuit să-mi ţin gura, dar nu-mi venea să 
cred că Zia chiar m-ar fi incinerat. 

— Iskandar şi-a dat seama, înainte să moară, că vechile 
obiceiuri trebuie reînviate. De aceea ne-a lăsat pe Sadie şi 
pe mine în viaţă. Zeii şi vrăjitorii trebuie să lucreze 
împreună. Tu... shabti-ul tău a înţeles asta când am luptat 
împreună la Piramida Roşie. 

— Puştiule, a spus Bes mai impacientat. Chiar trebuie să 
plecăm. 

— Vino cu noi, i-am spus Ziei. Ştiu că mereu te-ai simţit 
singură. N-ai avut pe nimeni, cu excepţia lui Iskandar. Am 
înţeles asta, dar eu sunt prietenul tău. Te putem proteja. 

— Nimeni nu mă protejează pe mine! A ţâşnit în 


222 


picioare. Sunt un scrib al Casei Vieţii! 

Din toiagul ei au ieşit flăcări. Am dat să-mi iau bagheta, 
dar desigur o pierdusem în fluviu. Instinctiv, mi-am întins 
mâinile după simbolurile de faraon - cârja de păstor şi 
biciul de luptă. Le-am încrucişat ca să mă apăr, şi toiagul 
Ziei a fost spulberat instantaneu. Focul s-a stins. 

Zia s-a dat înapoi, în timp ce din mâini îi ieşea fum. 

S-a uitat la mine absolut uluită. 

— Indrăzneşti să foloseşti simbolurile lui Ra? 

Probabil că arătam la fel de surprins. 

— Eu... Nu asta am vrut! Vreau doar să vorbim. Probabil 
că eşti flămândă. Avem mâncare şi apă la camionetă... 

— Carter! 

Bes era încordat. 

— Ceva nu-i în regulă... 

S-a întors prea târziu. În jurul lui s-a produs o explozie 
albă, orbitoare. Când am început să văd din nou, Bes era 
încremenit într-o cuşcă cu zăbrele strălucitoare ca nişte 
tuburi de neon. Lângă el se aflau cei doi oameni pe care 
îmi doream cel mai puţin să-i văd: Michel Desjardins şi 
Vlad Inhalatorul. 

Desjardins arăta chiar mai în vârstă decât în viziunea 
mea. Părul cărunt şi barba lui despicată erau lungi şi 
neîngrijite. Hainele crem atârnau pe el. Mantia din piele 
de leopard a Lictorului-Şef era căzută de pe umărul stâng. 

Vlad Menşikov, pe de altă parte, părea pe deplin odihnit 
şi gata să joace o partidă de Hai să torturăm familia Kane! 
Purta un costum alb, curat, şi avea un toiag nou în formă 
de şarpe. Colierul de argint îi strălucea pe cravată. Pe 
capul încărunţit purta o pălărie albă, probabil pentru a-i 
acoperi rănile pe care i le făcuse Set. A zâmbit de parcă se 
bucura să mă vadă, şi poate că l-aş fi crezut - doar că nu 
mai avea ochelarii de soare. Printre cicatrice şi rănile 
roşiatice, în ochii lui siniştri lucea ura. 

— După cum îţi spuneam, Lictore-Şef, a hârâit Menşikov, 
următoarea mişcare a lui Kane a fost s-o găsească pe biata 
fată şi să încerce s-o întoarcă împotriva noastră. 

— Desjardins, ascultă, am spus eu. Menşikov e un 


223 


trădător. El l-a invocat pe Set. A încercat să-l elibereze pe 
Apophis... 

— Vezi? a strigat Menşikov. După cum am anticipat, 
băiatul încearcă să dea vina pe mine pentru magia ilegală 
pe care făcut-o. 

— Poftim? am spus. Nu! 

Rusul s-a întors să-l cerceteze pe Bes, care încă era 
încremenit în cuşca lui strălucitoare. 

— Carter Kane, sustii că eşti nevinovat şi totuşi te găsim 
aici, complotând cu zeii. Pe cine avem noi aici? Pe Bes, 
piticul! Din fericire, bunicul m-a învăţat o vrajă excelentă 
creată chiar pentru această creatură. Bunicul m-a mai 
învăţat multe alte vrăji de tortură care erau... foarte 
eficiente în privinţa zeului pitic. Intotdeauna am vrut să le 
încerc. 

Desjardins a strâmbat din nas dezgustat, dar nu mi-am 
dat seama dacă era din cauza mea sau a lui Menşikov. 

— Carter Kane, a spus Lictorul-Şef, ştiam că-ţi doreşti 
tronul faraonului. Ştiam c-ai complotat cu Horus. Dar 
acum te găsesc cu cârja şi biciul lui Ra, care au dispărut 
recent din seifurile noastre. Chiar şi pentru tine, acesta e 
un act neobrăzat de agresiune. 

M-am uitat la armele pe care le ţineam în mâini. 

— Nu e ce credeţi voi. Tocmai le-am găsit... 

M-am oprit. Nu puteam să-i spun că simbolurile fuseseră 
îngropate cu Zia. Chiar şi dacă m-ar fi crezut, îi puteam 
face probleme Ziei. Desjardins a dat din cap de parcă aş fi 
mărturisit. Spre surprinderea mea, a părut oarecum trist. 

— Întocmai cum mi-am închipuit. Amos m-a asigurat că 
eşti un slujitor devotat al Ma'atului. În schimb, văd că eşti 
în cârdăşie cu zeii şi hoţ pe deasupra. 

— Zia! 

M-am întors spre ea. 

— Trebuie să mă asculţi. Eşti în pericol. Menşikov 
lucrează pentru Apophis. Te va ucide. 

Menşikov se pricepea de minune să pară jignit. 

— De ce-aş dori să-i fac rău? Simt că s-a eliberat de 
Nephthys. Nu-i vina ei că zeiţa a luat-o în stăpânire. 


224 


Şi-a întins mâna spre Zia. 

— Mă bucur să văd că eşti bine, copilă. Nu eşti tu de 
vină pentru deciziile ciudate luate de Iskandar în ultimele 
lui zile - faptul că te-a ascuns aici, că s-a înmuiat în ceea 
ce-i priveşte pe criminalii din familia Kane. Indepărtează-te 
de trădător. Vino cu noi acasă. 

Zia a ezitat. 

— Am avut... am avut nişte vise ciudate... 

— Eşti confuză, a spus Desjardins cu blândeţe. E normal. 
Shabti-ul tău ţi-a trimis amintirile lui. I-ai văzut pe Carter 
Kane şi pe sora lui făcând un pact cu Set la Piramida 
Roşie. În loc să-l distrugă pe Stăpânul cel Roşu, i-au dat 
drumul. Îţi aminteşti? 

Zia m-a studiat precaută. 

— Aminteşte-ţi de ce am făcut-o, am implorat eu. Haosul 
sporeşte. Apophis se va elibera în mai puţin de douăzeci şi 
patru de ore. Zia... eu... 

Cuvintele mi-au rămas în gât. Aş fi vrut să-i spun ce 
simţeam pentru ea, dar ochii ei erau duri precum 
chihlimbarul. 

— Nu te cunosc, a murmurat ea. Îmi pare rău. 

Menşikov a zâmbit. 

— Normal că nu, copilă. N-ai nicio legătură cu trădătorii. 
Acum, cu permisiunea Stăpânului Desjardins, îl vom aduce 
pe tânărul eretic înapoi la Prima Nomă, unde va avea parte 
de un proces corect - Menşikov s-a întors spre mine, în 
ochii lui distruşi citindu-se biruinţa - şi apoi va fi executat. 


225 


15.Camilele sunt rele... 


SADIE 


Da, Carter, toată aventura cu demonii de apă trebuie să 
fi fost îngrozitoare. Dar nu te compătimesc, pentru că: 1) 
ţi-ai făcut-o cu mâna ta şi 2) în timp ce tu o salvai pe Zia, 
eu aveam de-a face cu nişte cămile. 

Cămilele sunt dezgustătoare. 

Poate te gândeşti: „Dar, Sadie, erau nişte cămile magice, 
convocate de una dintre amuletele lui Walt. Walt cel 
inteligent! Cu siguranţă, cămilele magice nu sunt la fel de 
rele precum cămilele obişnuite.“ 

Pot confirma acum despre cămilele magice că scuipă, se 
balegă, lasă bale, muşcă, mănâncă şi, cel mai scârbos, 
miros precum cămilele obişnuite. Mai mult, scârboşenia lor 
e sporită de magie. 

Bineînţeles, n-am început cu cămilele. Am ajuns la ele 
după ce am avut parte, treptat, de mai multe mijloace de 
transport, unul mai sinistru decât celălalt. Prima dată am 
luat autobuzul până într-un orăşel situat la vest de 
Alexandria - un autobuz fără aer condiţionat, ticsit de 
oameni care nu descoperiseră beneficiile folosirii unui 
deodorant. Apoi am angajat un şofer ca să ne ducă la 
Bahariya - un şofer care iniţial a avut tupeul să pună cele 
mai mari hituri ale trupei ABBA şi să mănânce ceapă 
crudă, apoi ne-a dus în mijlocul pustietăţii, unde 
(surpriză!) ne-a făcut cunoştinţă cu prietenii lui bandiți, 
care de-abia aşteptau să jefuiască nişte adolescenţi 
americani. Mi-a făcut plăcere să le arăt cum se transformă 
toiagul meu într-un leu mare şi flămând. Probabil că 
bandiții şi şoferul încă mai aleargă. Oricum, maşina se 
oprise şi nicio magie n-o putea face să pornească din nou. 

În acel moment, am decis că e mai bine s-o luăm pe 


226 


drumuri ocolite. Puteam face faţă privirilor răutăcioase ale 
localnicilor. Puteam face faţă faptului că atrăgeam atenţia 
de parcă aş fi fost o ciudăţenie - o americancă/englezoaică 
purtând şuviţe roşii care călătoreşte cu un băiat care nu 
pare să-i fie frate. De fapt, era ca în viaţă. Dar după ce 
fusesem aproape tâlhăriţi, ne-am dat seama cât de atent 
eram urmăriţi de localnici şi că, pentru ei, eram o ţintă. N- 
aveam niciun chef să mai fiu luată în vizor de bandiți sau 
de poliţia egipteană sau, mai rău, de magicienii care poate 
stăteau la pândă. Aşa c-am invocat cămilele magice, am 
vrăjit un pumn de nisip să ne arate drumul spre Bahariya 
şi am pornit-o prin deşert. 

Poate te întrebi: „Cum era deşertul, Sadie?“ 

Mulţumesc pentru întrebare. Era fierbinte. 

Şi încă ceva: de ce trebuie deșerturile să fie atât de 
întinse? De ce nu pot avea doar câteva sute de metri 
lăţime, cât să-ţi lase impresia de loc nisipos, uscat şi 
groaznic, după care să urmeze un peisaj ca lumea, cum ar 
fi o luncă cu un râu sau o stradă cu magazine? 

N-am avut noroc de-aşa ceva. Deşertul nu se mai 
termina. Mi-l închipuiam pe Set, zeul ținuturilor pustii, 
cum râdea de noi în timp ce ne târâm peste dunele fără 
sfârşit. Dacă asta era casa lui, nu eram impresionată de 
felul în care o aranjase. 

Pe cămila mea am botezat-o Katrina. Era un dezastru 
natural. Îşi lăsa balele peste tot şi avea impresia că 
şuviţele mele roşii erau un fruct exotic. Încerca întruna să- 
mi mănânce capul. Cămilei lui Walt i-am spus Hindenburg. 
Era aproape la fel de mare ca un zeppelin şi la fel de plină 
de gaze. 

Cum mergeam noi unul lângă celălalt, Walt părea dus pe 
gânduri, uitându-se la orizont. În Alexandria îmi sărise în 
ajutor fără să stea pe gânduri. După cum bănuisem, între 
amuletele noastre shen exista o legătură. Cu un pic de 
concentrare, reuşisem să-i trimit un mesaj mental despre 
situaţia dificilă în care ne aflam. Cu un pic mai mult efort, 
reuşisem să-l trag la propriu prin Duat până la mine. Un 
element magic foarte la îndemână: un tip sexy care apare 


227 


de cum îl chemi. 

Însă odată ajuns aici, a devenit tot mai tăcut şi mai 
stânjenit. Era îmbrăcat ca un adolescent american obişnuit 
plecat în excursie - un maiou negru care-i venea chiar 
bine, pantaloni şi bocanci. Dar dacă te uitai mai atent, 
puteai observa că venise echipat cu toate instrumentele 
magice pe care le construise vreodată. La gât avea o 
adevărată grădină zoologică de amulete în formă de 
animale. Pe fiecare mână îi străluceau câte trei inele. La 
mijloc avea o curea împletită cum nu mai văzusem, aşa c- 
am presupus că avea puteri magice. Avea şi un rucsac, 
plin, fără îndoială, cu şi mai multe lucruri folositoare. În 
ciuda acestui arsenal personal, Walt părea foarte agitat. 

— Ce vreme frumoasă! l-am provocat eu. 

S-a încruntat, trezindu-se la realitate. 

— Îmi cer scuze. Mă... gândeam. 

— Ştii, uneori îţi prinde bine să stai de vorbă cu cineva. 
De exemplu... despre... ştiu şi eu? Dacă aş avea o mare 
problemă, una care să-mi pună viaţa în pericol, şi dacă n- 
as avea încredere decât în Jaz... şi dacă Bes ar şti ce se 
întâmplă, dar n-ar spune... şi dacă aş fi de acord să 
pornesc într-o aventură cu un prieten bun şi am avea la 
dispoziţie ore întregi să stăm de vorbă în timp ce 
traversăm deşertul, eu aş fi tentată să-i povestesc ce se 
întâmplă cu mine. 

— Ipotetic vorbind, a spus el. 

— Da. Şi dacă fata asta ar fi ultimul om de pe planetă 
care să afle ce se-ntâmplă cu mine şi căreia chiar îi pasă... 
ei bine, îmi închipui că s-ar simţi destul de frustrată că nui 
se spune nimic. Şi s-ar putea, ipotetic vorbind, să te 
sugrume - adică să sugrume pe cineva. Ipotetic vorbind. 

Walt a schiţat un zâmbet palid. Deşi n-aş putea spune că 
privirea lui mă făcea să mă topesc precum cea a lui 
Anubis, avea totuşi un chip superb. Nu semăna deloc cu 
tata, dar avea acelaşi gen de forţă şi frumuseţe aspră - un 
fel de gravitate blândă care mă făcea să mă simt în 
siguranţă şi cu picioarele mai bine înfipte în pământ. 

— Mi-e greu să vorbesc despre asta, a zis el. N-am vrut 


228 


să-ţi ascund nimic. 

— Din fericire, nu e prea târziu. 

Cămilele mergeau mai departe. Katrina a încercat să-l 
sărute sau, poate, să-l scuipe pe Hindenburg, iar 
Hindenburg i-a răspuns cu un vânt. Mi s-a părut un 
comentariu deprimant la adresa relaţiilor dintre băieţi şi 
fete. 

În cele din urmă, Walt a spus: 

— Are de-a face cu sângele faraonilor. Voi - adică familia 
Kane - vă trageţi din două linii regale puternice, Narmer şi 
Ramses cel Mare, nu-i aşa? 

— Aşa mi s-a spus. Ce bine sună Sadie cea Mare! 

Walt n-a zis nimic. Poate se gândea la cum aş fi arătat ca 
faraon, ceea ce, recunosc, e o idee destul de 
înfricoşătoare. 

— Linia mea regală... a ezitat el. Ce ştii despre 
Akhenaton? 

— La prima vedere, aş spune c-a fost un faraon. Probabil 
din Egipt. 

Walt a pufnit în râs, ceea ce era bine. Dacă reuşeam să-l 
fac să nu devină prea serios, poate că i-ar fi fost mai uşor 
să se destăinuie. 

— Foarte bine, a spus el. Akhenaton a fost faraonul care 
a decis să scape de toţi vechii zei şi să venereze doar 
soarele, pe Aten. 

— A... în regulă. 

Îmi aduceam vag aminte de povestea asta, ceea ce m-a 
neliniştit, pentru că însemna că sunt aproape la fel de 
tocilară precum Carter. 

— Nu-i tipul care a mutat capitala? 

Walt a încuviinţat din cap. 

— A construit un oraş de la zero, la Amarna. Era un 
individ destul de ciudat, dar a fost primul căruia i-a trecut 
prin cap ideea că vechii zei erau răi. A încercat să interzică 
venerarea lor, le-a închis templele. Voia să venereze un 
singur zeu, dar a făcut o alegere ciudată. A ales soarele. 
Nu Ra, zeul soarelui, ci chiar discul solar, Aten. Oricum, 
vechii preoţi şi magicieni, mai ales preoţii lui Amon-Ra... 


229 


— Acesta e un alt nume pentru Ra? am încercat eu să 
ghicesc. 

— Mai mult sau mai puţin, a zis Walt. Deci, preoţii 
templului lui Amon-Ra n-au fost prea încântați de 
Akhenaton. După moartea lui, i-au desfigurat statuile, au 
încercat să-i şteargă numele de pe toate monumentele şi 
alte lucruri de genul acesta. Oraşul Amarna a fost complet 
abandonat. Egiptul a revenit la vechile obiceiuri. 

M-am gândit la ce mi-a spus Walt. Cu mii de ani înainte 
ca Iskandar să dea o poruncă prin care zeii erau exilați, un 
faraon se gândise la acelaşi lucru. 

— lar el a fost stră-stră-şi-aşa-mai-departe-bunicul tău? 
am întrebat eu. 

Walt şi-a înfăşurat hăţurile în jurul încheieturii. 

— Sunt unul dintre descendenţii lui Akhenaton. Da. 
Avem acelaşi talent pentru magie ca majoritatea familiilor 
regale, dar... avem şi probleme. Zeii nu l-au suportat pe 
Akhenaton, după cum îţi poţi închipui. Fiul său, 
Tutankhamon... 

— Regele Tut? am întrebat. Eşti rudă cu Regele Tut? 

— Din păcate, a spus Walt. Tutankhamon a fost primul 
care a suferit de pe urma blestemului. A murit la 
nouăsprezece ani. Şi a fost unul dintre cei norocoşi. 

— Stai aşa. Ce blestem? 

În momentul acela, Katrina s-a oprit cu un scârţâit. S-ar 
putea crede despre cămile că nu scârţie, însă nu e aşa. 
Când a ajuns în vârful unei dune imense de nisip, Katrina a 
scos un scârţâit mult mai puternic decât frânele unei 
maşini. Hindenburg s-a oprit trăgând un vânt. 

Am privit de cealaltă parte a dunei. Sub noi, în mijlocul 
deşertului, se întindea o vale ce se vedea ca prin ceaţă, cu 
câmpuri verzi şi palmieri, mare cam cât centrul Londrei. 
Deasupra zburau păsări. Nişte iazuri străluceau în soarele 
după-amiezii. Din câteva locuinţe răsfirate se ridica fum. 
După ce umblaserăm atâta prin deşert, mă dureau ochii de 
la atâta culoare, ca atunci când ieşi în soare după ce ai stat 
într-o sală întunecoasă de cinema. 

Am înţeles cum trebuie să se fi simţit călătorii de pe 


230 


vremuri când dădeau peste o oază ca asta, după zile 
întregi petrecute în pustie. Nu văzusem niciodată ceva mai 
asemănător cu grădina raiului. 

Însă cămilele nu s-au oprit pentru a admira frumosul 
peisaj. Prin nisip şerpuia un şir de urme micuţe, ce venea 
tocmai de la oază până la duna pe care ne aflam. Şi pe deal 
urca o pisică ce părea foarte nemulțumită. 


— Era şi timpul, a spus pisica. 

Am alunecat de pe spinarea Katrinei şi m-am uitat 
mirată la pisică. Nu pentru că vorbea - am văzut lucruri şi 
mai ciudate de-atât -, ci pentru că i-am recunoscut vocea. 

— Bast? am întrebat eu. Ce cauţi în interiorul chestiei 
ăsteia - ce-i asta, mai exact? 

Pisica s-a ridicat pe labele din spate şi şi-a desfăcut 
labele din faţă, ceva de genul: „Voilà!“ 

— E o pisică din rasa Mau Egipteană, evident. Pete 
frumoase de leopard, blană albăstruie... 

— Arată de parcă ar fi ieşit dintr-un mixer! 

Şi nu eram prea dură. Pisica era într-o stare deplorabilă. 
Îi lipseau smocuri mari de blană. Poate că fusese frumoasă 
cândva, dar îmi venea mai degrabă să cred că fusese 
întotdeauna sălbatică. Restul de blană pe care-l mai avea 
era murdară şi încâlcită, iar ochii îi erau umflaţi şi speriaţi, 
aproape ca ai lui Vlad Menşikov. 

Bast - sau pisica, sau chestia care deţinea controlul, 
oricare ar fi fost ea - a revenit pe toate cele patru labe şi a 
adulmecat indignată. 

— Sadie, dragă, cred c-am vorbit despre urmele lăsate 
de lupte pe trupul unei pisici. Motanul acesta e un 
războinic! 

„Un războinic care pierde“, m-am gândit eu, dar am 
decis să-mi ţin gura. 

Walt a alunecat de pe spinarea lui Hindenburg. 

— Bast, cum... unde eşti? 

— Sunt încă în adâncurile Duatului, a oftat ea. Mai 
durează cel puţin o zi până reuşesc să ies de-aici. Aici 
situaţia e un pic cam... haotică. 


231 


— Eşti bine? am întrebat. 

Pisica a încuviinţat din cap. 

— Trebuie doar să fiu atentă. Abisul e plin de duşmani. 
Toate cărările şi râurile folosite de obicei sunt păzite. Va 
trebui să fac un ocol mare pentru a mă întoarce în 
siguranţă, şi cum echinocțiul începe mâine la apus, n-am 
prea mult timp la dispoziţie. M-am gândit c-ar fi bine să vă 
transmit un mesaj. 

— Deci..., s-a încruntat Walt. Pisica nu este reală? 

— Bineînţeles că este reală, a zis Bast. Doar că e 
controlată de o părticică a ba-ului meu. Ştii, pot comunica 
cu uşurinţă prin intermediul pisicilor, cel puţin vreme de 
câteva minute, dar e prima dată când stai în apropierea 
unei pisici. Ţi-ai dat seama de asta? Incredibil! Trebuie 
neapărat să mai stai pe lângă pisici. Apropo, mau trebuie 
să primească o recompensă după ce plec. Un peştişor 
drăguţ, poate, sau nişte lapte... 

— Bast! am întrerupt-o. Spuneai că ai un mesaj? 

— Aşa e. Apophis se trezeşte. 

— Ştiam asta! 

— Dar e mai rău decât am crezut, a spus ea. Are o 
legiune de demoni care muncesc la cuşca lui, şi şi-a propus 
să se elibereze exact în momentul când îl veţi trezi pe Ra. 
De fapt, se bazează pe faptul că-l veţi trezi pe Ra. Asta face 
parte din planul lui. 

Îmi simţeam capul transformat în jeleu, poate şi pentru 
că părul meu începuse să fie morfolit de Katrina, cămila. 

— Apophis vrea să-l eliberăm pe cel mai mare duşman al 
lui? N-are nicio logică. 

— Nu-mi pot explica nici eu, a spus Bast, dar când m-am 
apropiat de închisoarea lui, i-am putut citi gândurile. 
Probabil că, după secole de luptă, s-a creat o legătură între 
noi. Oricum, echinocțiul începe mâine, la apus, aşa cum 
spuneam. În dimineaţa următoare, pe douăzeci şi unu 
martie, Apophis intenţionează să iasă din Duat. Plănuieşte 
să înghită soarele şi să distrugă lumea. Şi crede că planul 
vostru de a-l trezi pe Ra îl va ajuta să reuşească. 

Walt s-a încruntat. 


232 


— Dacă Apophis vrea să reuşească, de ce se chinuie 
atâta să ne împiedice? 

— Chiar face asta? am întrebat eu. 

O grămadă de amănunte care nu-mi dăduseră pace în 
ultimele zile au început să aibă sens: de ce Apophis se 
mulţumise să-l sperie pe Carter la Muzeul Brooklyn, când 
Săgeţile lui Sekhmet ar fi putut să-l ucidă? Cum de scăpase 
aşa uşor din Sankt Petersburg? De ce ne spusese Set de 
bunăvoie locul unde se află al treilea sul de papirus? 

— Apophis vrea haos, am spus eu. Vrea să-şi 
învrăjbească duşmanii. Dacă Ra se întoarce, asta va 
declanşa un război civil. Magicienii sunt deja învrăjbiţi. 
Zeii se vor lupta între ei. Nu se va ştii cine e conducătorul. 
Şi dacă Ra nu renaşte într-o formă mai puternică - dacă e 
la fel de bătrân şi fragil ca în viziunea pe care am avut-o... 

— Atunci nu ar trebui să-l trezim pe Ra? a întrebat Walt. 

— Nici asta nu-i o soluţie, am spus eu. 

Bast şi-a înclinat capul. 

— Nu înţeleg. 

Gândurile îmi treceau cu repeziciune prin minte. Cămila 
Katrina îmi mesteca în continuare părul, transformându-l 
într-o claie lipicioasă, dar nici n-o băgăm în seamă. 

— Trebuie să ne ţinem de plan. Avem nevoie de Ra. 
Ma'at-ul şi Haosul trebuie să fie în echilibru, nu-i aşa? 
Dacă Apophis revine, la fel trebuie să facă şi Ra. 

Walt şi-a răsucit inelele. 

— Dar dacă Apophis vrea ca Ra să fie trezit, dacă el 
crede că asta îl va ajuta să distrugă lumea... 

— Trebuie să sperăm că Apophis se înşală. 

Mi-am amintit ce-mi spusese ren-ul lui Jaz: „Am ales să 
credem în Ma'at“. 

— Apophis nu-şi poate închipui că cineva îi poate uni pe 
zei şi magicieni, am continuat eu. El crede că revenirea lui 
Ra ne va face să fim şi mai slabi. Trebuie să-i arătăm că se 
înşală. Trebuie să transformăm haosul în ordine. Asta a 
făcut Egiptul dintotdeauna. E riscant - extrem de riscant -, 
dar dacă nu acţionăm de teama că nu vom reuşi, îi facem 
jocul lui Apophis. 


233 


E greu să ţii un discurs motivant când o cămilă te linge 
pe cap, dar Walt a încuviinţat. Pisica n-a părut prea 
entuziasmată. Însă pisicile rareori se entuziasmează. 

— Nu-l subestima pe Apophis, a zis Bast. Tu nu te-ai 
luptat cu el. Eu, da. 

— Tocmai de aceea avem nevoie de tine cât mai repede. 

I-am povestit despre discuţia dintre Vlad Menşikov şi Set 
şi despre intenţiile celui dintâi de a distruge Casa din 
Brooklyn. 

— Bast, prietenii noştri sunt în mare pericol. Menşikov, 
probabil, e mai nebun decât crede Amos. De îndată ce poţi, 
du-te în Brooklyn. Am o presimţire că acolo se va da 
bătălia decisivă. Vom lua ultimul papirus şi-l vom găsi pe 
Ra. 

— Nu-mi plac bătăliile decisive, a spus pisica. Dar ai 
dreptate. Nu sună prea bine. Apropo, unde sunt Bes şi 
Carter? 

S-a uitat cu suspiciune la cămile. 

— I-aţi transformat în chestiile astea, nu-i aşa? 

— Îmi surâde ideea, am răspuns eu. Dar nu. 

I-am povestit pe scurt ce voia Carter să facă. 

Bast a sâsâit dezgustată. 

— Ce ocol prostesc! O să am o discuţie cu piticul care te- 
a lăsat să pleci de una singură. 

— Dar ce, eu sunt invizibil? a protestat Walt. 

— Îmi pare rău, dragă, n-am vrut să... 

Pisica s-a uitat chiorâş şi a tuşit de parcă ar fi avut în gât 
un ghem de blană. 

— Pierd conexiunea. Mult noroc, Sadie. Cea mai bună 
intrare la morminte este la o mică fermă de curmale care 
se află spre sud-est. Uită-te după un turn de apă negru. Şi 
ai grijă la romani. Sunt destul de... 

Pisica şi-a înfoiat coada. Apoi a clipit şi s-a uitat confuză 
în jur. 

— Care romani? am întrebat eu. Sunt destul de... cum? 

— Miau! 

Pisica s-a uitat la mine cu o expresie care însemna: 
„Cine eşti şi unde e mâncarea?“ 


234 


I-am tras cămilei una peste bot ca să-mi lase în pace 
părul lipicios. 
— Hai, Walt, am bombănit. Să găsim nişte mumii. 


I-am dat pisicii nişte bucățele de carne de vită uscată şi 
nişte apă din proviziile noastre. Nu erau la fel de gustoase 
ca peştele şi laptele, dar pisica a părut destul de 
mulţumită. Pentru că era în apropierea oazei şi era clar că 
ştie locul mai bine ca noi, am lăsat-o acolo să-și termine 
mâncarea. Walt a transformat cămilele înapoi în amulete, 
slavă Domnului, şi ne-am târât picioarele spre Bahariya. 

Ferma de curmale n-a fost greu de găsit. Turnul de apă 
negru se afla la marginea proprietăţii şi era cea mai înaltă 
construcţie din zonă. Ne-am îndreptat spre el, croindu-ne 
drum prin hectare de palmieri care ne mai protejau de 
soare. În depărtare se afla o casă din chirpici, dar n-am 
văzut niciun om. Poate că egiptenii erau mai isteţi şi evitau 
căldura după-amiezii. 

Când am ajuns la turnul de apă, nu mi-a sărit în ochi 
nicio intrare în mormânt. Tumul părea destul de vechi - 
patru stâlpi ruginiţi de metal care susțineau un rezervor 
rotund de mărimea unui garaj, aflat la cincisprezece metri 
înălţime. Rezervorul avea o mică spărtură. La câteva 
secunde apa cădea din cer şi se izbea de nisipul întărit de 
dedesubt. Nu se vedea mare lucru în jur, în afară de nişte 
palmieri, câteva unelte agricole ruginite şi o pancartă 
făcută dintr-un placaj decolorat de intemperii ce zăcea pe 
jos. Pe pancartă cineva scrisese cu spray-ul în arabă şi 
engleză, probabil vreun fermier care încerca să-şi vândă 
marfa. În engleză scria: „Curmale - cel mai mic preţ. Bebsi 
rece.“ 

— Bebsi? am întrebat eu. 

— Pepsi, a răspuns Walt. Am citit despre asta pe 
internet, în arabă nu există litera „p“. Aici toată lumea zice 
Bebsi. 

— Deci, trebuie să bei Bebsi când mănânci bizza? 

— Brobabil. 

Am pufnit în râs. 


235 


— Dacă aici e un sit arheologic celebru, n-ar trebui să fie 
mai multă agitaţie? Arheologi? Case de bilete? Vânzători 
de suveniruri? 

— Poate că Bast ne-a trimis la o intrare secretă, a spus 
Walt. Mai bine decât să ne furişăm pe lângă paznici şi 
îngrijitori. 

O intrare secretă suna destul de interesant, dar dacă 
turnul de apă nu era un mijloc de teleportare magic sau 
dacă unul dintre curmali n-avea o intrare secretă, habar n- 
aveam unde putea fi această intrare atât de utilă. Am lovit 
cu piciorul semnul cu Bebsi. Sub el nu era decât nisip, care 
se transforma încet în noroi de la picăturile de apă ce se 
scurgeau din turnul fisurat. 

Apoi m-am uitat mai cu atenţie la petecul umed de 
pământ. 

— Stai! 

Am îngenuncheat. Apa se aduna într-un mic canal, de 
parcă nisipul se scurgea printr-o crăpătură de sub pământ. 
Crăpătura avea cam un metru lungime şi nu părea mai lată 
decât un creion, însă era mult prea dreaptă pentru a fi 
naturală. Am săpat în nisip. La şase centimetri adâncime 
am dat cu unghiile de piatră. 

— Ajută-mă să curăţ aici, l-am rugat pe Walt. 

După un minut, descoperiserăm o lespede de piatră de 
circa un metru pătrat. Am încercat să-mi bag degetele sub 
marginile umede, dar piatra era prea groasă şi mult prea 
grea ca s-o pot ridica. 

— Putem folosi ceva pe post de pârghie, a sugerat Walt, 
şi s-o ridicăm aşa. 

— Ori... am spus, dă-te înapoi! 

Walt a vrut să protesteze, dar când mi-am scos toiagul a 
ştiut că trebuie să se ferească. De când cu noua revelaţie 
legată de magia zeilor, nu m-am gândit la ce aveam nevoie, 
ci am încercat să simt legătura mea cu Isis. Mi-am amintit 
de momentul în care a găsit sicriul soţului ei crescut în 
trunchiul unui chiparos şi, plină de furie şi disperare, a 
făcut copacul arşice. M-am folosit de aceste emoţii şi am 
îndreptat toiagul spre piatră. 


236 


— Ha-di! 

Vestea bună e că vraja a funcţionat chiar mai bine decât 
în Sankt Petersburg. Hieroglifa de la capătul toiagului a 
strălucit şi piatra a fost spulberată, dând la iveală o gaură 
întunecată. 

Vestea proastă e că nu distrusesem doar atât. Pământul 
a început să se scufunde în jurul găurii. Walt şi cu mine ne- 
am dat înapoi în timp ce în groapă cădeau pietre şi mi-am 
dat seama că am zdruncinat tot acoperişul unei camere 
subterane. Gaura s-a mărit până a ajuns la pilonii care 
susțineau turnul de apă. Acesta a început să scârţâie şi să 
se clatine. 

— Fugi! a strigat Walt. 

Nu ne-am oprit până ce n-am ajuns la treizeci de metri 
distanţă şi ne-am ascuns în spatele unui palmier. Turnul s- 
a fisurat într-o sută de locuri din care a ţâşnit apa, s-a 
clătinat ca un om beat apoi a căzut spre noi şi s-a 
spulberat, udându-ne din cap până-n picioare şi eliberând 
un şuvoi de apă ce s-a scurs printre şirurile de palmieri. 

Zgomotul a fost atât de puternic, încât probabil s-a auzit 
în toată oaza. 

— Pardon, am spus eu. 

Walt s-a uitat la mine ca la o nebună. Ce să zic, eram 
vinovată. Dar e al naibii de tentant să arunci chestii în aer, 
nu-i aşa? 

Am alergat spre Craterul Memorial Sadie Kane. Acum 
era de mărimea unei piscine. La cinci metri adâncime, sub 
o grămadă de nisip şi pietre, erau şiruri de mumii 
înfăşurate în pânză veche, aşezate pe lespezi de piatră. Din 
păcate, mumiile erau aplatizate, dar mi-am dat seama că 
fuseseră vopsite în culori vii: roşu, albastru şi auriu. 

— Mumii aurii..., a constatat Walt îngrozit. Zona încă 
nedezgropată a complexului de morminte. Tocmai ai 
distrus... 

— Păi am zis „Pardon“. Acum ajută-mă să cobor înainte 
să apară proprietarul turnului de apă cu o armă în mână. 


237 


10. ... dar nu la fel de rele ca romanii 


SADIE 


Ca să fiu sinceră, mumiile din încăperea aceea erau deja 
distruse în mare parte, din cauza umezelii de la turnul de 
deasupra. Pentru un miros cu adevărat îngrozitor, 
adăugaţi puţină apă peste mumii. 

Ne-am căţărat pe dărâmături şi am găsit un coridor care 
cobora adânc sub pământ. Nu mi-am dat seama dacă era 
natural sau făcut de mâna omului, dar şerpuia vreo 
patruzeci de metri prin stânca dură înainte să dea într-o 
altă cameră mortuară. Camera aceasta nu era deteriorată 
de apă. Totul era conservat remarcabil de bine. Walt 
adusese lămpi (mai bine zis lanterne), iar în lumina lor 
slabă am văzut că pe lespezile de piatră şi în nişele săpate 
de-a lungul pereţilor străluceau mumii pictate cu aur. Erau 
cel puţin o sută doar în camera asta, de unde porneau mai 
multe coridoare în toate direcţiile. 

Walt a luminat trei mumii grupate pe un podium central. 
Corpurile lor erau complet înfăşurate în pânză, aşa că 
semănau mai degrabă cu nişte popice. Trăsăturile le erau 
pictate cu minuţiozitate pe pânză - mâinile încrucişate pe 
piept, bijuteriile care le împodobeau gâtul, fustanelele şi 
sandalele egiptene şi, de-o parte şi de cealaltă, o serie de 
hieroglife de protecţie şi portrete ale zeilor. Toate erau 
făcute în stilul tipic al artei egiptene, dar chipurile erau 
realizate într-un stil complet diferit - portrete în stil 
realist, care păreau lipite pe feţele munmiilor. În stânga se 
afla un bărbat cu o faţă prelungă, cu barbă şi ochi trişti, 
negri. În dreapta se afla o femeie frumoasă, cu părul 
castaniu cârlionţat. Totuşi, ce m-a înduioşat cu adevărat a 
fost mumia din mijloc. Era un corp mic - în mod evident, 
un copil. Faţa era de băiat, de vreo şapte ani. Avea ochii 


238 


bărbatului şi părul femeii. 

— O familie, a ghicit Walt. Îngropată laolaltă. 

Copilul avea ceva sub braţul drept - un căluţ de lemn, 
probabil jucăria lui preferată. Chiar dacă familia murise cu 
mii de ani în urmă, tot mi-au dat puţin lacrimile. Era 
cumplit de trist. 

— Cum au murit? am întrebat. 

Din coridorul aflat chiar în faţa noastră, s-a auzit o voce: 

— De tuberculoză. 

Intr-o secundă, ţineam toiagul în mână. Walt a îndreptat 
lanterna spre gura coridorului şi o fantomă a intrat în 
cameră. Am presupus că era o fantomă, pentru că puteam 
vedea prin ea. Era un bărbat îndesat şi în vârstă, cu păr 
cărunt tuns scurt, fălci de buldog şi o expresie încruntată. 
Purta o robă în stil roman şi era dat cu kohl în jurul 
ochilor, aşa că arăta mai degrabă ca Winston Churchill, 
dacă fostul prim-ministru ar fi organizat o petrecere 
sălbatică cu togi şi s-ar fi machiat. 

— Morți proaspeţi? 

Ne-a privit precaut. 

— N-am mai întâlnit de mult nou-veniţi. Unde vă sunt 
trupurile? 

Walt şi cu mine ne-am privit. 

— Păi, astea sunt, am spus eu. 

Fantoma a ridicat din sprâncene. 

— Să fiu al naibii! Sunteţi vii? 

— Până acum, a spus Walt. 

— Atunci, aţi adus ofrande? 

Şi-a frecat mâinile. 

— O, şi au spus că veţi veni, dar am aşteptat o veşnicie! 
Unde aţi fost? 

— Aăă... 

N-aş fi vrut să dezamăgesc o fantomă, mai ales ca 
începuse să strălucească şi mai tare, ceea ce în lumea 
magiei înseamnă de multe ori preludiul unei explozii. 

— Poate c-ar trebui să ne prezentăm. Eu sunt Sadie 
Kane. Ele Walt... 

— Desigur! Aveţi nevoie de numele meu pentru vrăji. 


239 


Fantoma şi-a dres glasul. 

— Sunt Appius Claudius Iratus. 

Aveam senzaţia c-ar fi trebuit să fiu impresionată. 

— Bun. Să-nţeleg că ăsta nu-i un nume egiptean? 

Fantoma a părut ofensată. 

— E roman, desigur. Tocmai de asta am ajuns aici, 
pentru c-am respectat blestematele alea de obiceiuri 
egiptene! Nu-i destul că am fost detaşat în oaza asta uitată 
de zei - de parcă Roma are nevoie ca o întreagă legiune să 
protejeze nişte ferme de curmale! Am mai avut şi ghinionul 
să mă îmbolnăvesc. l-am spus soţiei pe patul de moarte: 
„Lobelia, vreau o înmormântare romană obişnuită. Fără 
prostiile astea locale“. Dar nu! Nu m-a ascultat. A trebuit 
să mă mumifice, aşa că ba-ul meu e prizonier aici pe vecie. 
Femeile astea! Probabil că ea s-a mutat înapoi la Roma şi a 
murit aşa cum trebuie. 

— Lobelia? am întrebat, pentru că nu prea auzisem ce-a 
spus după aceea. Ce părinţi îi dau copilului lor numele de 
Lobelia? 

Fantoma a pufnit şi şi-a încrucişat braţele. 

— Dar nu cred că aveţi chef să ascultați cum bat câmpii, 
nu-i aşa? Puteţi să-mi spuneţi Claude Nebunul. Aşa s-ar 
traduce numele meu în limba voastră. 

M-am întrebat cum se făcea că o fantomă romană 
vorbea engleza - sau poate că, pur şi simplu, ne 
înţelegeam printr-un fel de telepatie. Oricum, n-am fost 
prea încântată să aflu că îl chema Claude Nebunul. 

— Ăăă.., 

Walt a ridicat mâna. 

— Sunteţi înnebunit de furie? Sau nebun de legat? 

— Da, a răspuns Claude. Acum, cu privire la ofrande. 
Văd toiege, baghete şi amulete, aşa că presupun că sunteţi 
preoţi la Casa Vieţii locală? Bun, bun. Deci ştiţi ce să 
faceţi. 

— ... Ce să facem! am încuviinţat din toată inima. Da, 
cum să nu! 

Claude şi-a îngustat ochii. 

— O, pe Jupiter! Sunteţi novici, nu-i aşa? V-au explicat 


240 


măcar cei de la templu problema? 

— Ăăă.., 

S-a repezit spre familia de mumii la care ne uitaserăm. 

— Ei sunt Lucius, Flavia şi micuțul Purpens. Au murit de 
ciumă albă. Sunt aici de atâta timp, că v-aş putea spune 
practic povestea fiecăruia dintre ei! 

— Ei îţi vorbesc? 

M-am îndepărtat de familia de mumii. Dintr-odată, 
micuțul Purpens nu mi se mai părea chiar atât de drăgălaş. 

Claude Nebunul a dat din mână nerăbdător. 

— Uneori. Nu la fel de mult ca pe vremuri. Acum, 
spiritele lor dorm în cea mai mare parte a timpului. Ideea e 
că, indiferent cât de rea a fost moartea de care au avut 
parte oamenii ăştia, soarta lor după moarte a fost şi mai 
rea! Noi toţi - toţi romanii care trăiesc în Egipt - am fost 
înmormântați în stil egiptean. Obiceiuri locale, preoţi 
locali, mumificarea corpului în vederea vieţii de apoi şi aşa 
mai departe. Am crezut că aşa suntem acoperiţi - cu două 
religii eram de două ori asiguraţi. Problema a fost că voi, 
preoţi egipteni nechibzuiţi, n-aţi mai ştiut ce să faceţi! 
Până la venirea noastră, a romanilor, cea mai mare parte a 
cunoştinţelor voastre magice se pierduseră. Dar ne-aţi 
spus asta? Nu! V-a convenit să ne luaţi banii şi să faceţi o 
treabă de mântuială. 

— Ah! 

M-am mai îndepărtat puţin de Claude Nebunul, care 
acum strălucea periculos. 

— Păi sunt sigură că la Casa Vieţii există un număr de 
telefon pentru situaţii de genul ăsta... 

— Nu poţi face un ritual egiptean doar pe jumătate, a 
mormăit el. Ne-am trezit cu corpurile mumificate şi cu 
sufletele legate pentru veşnicie de ele, şi n-a mai avut 
nimeni grija noastră! Nimeni n-a spus rugăciunile care să 
ne ajute să trecem în viaţa următoare. Nimeni n-a făcut 
ofrande care să ne hrănească ba-urile. Ştii cât sunt de 
flămând? 

— Avem nişte carne uscată de vită, s-a oferit Walt. 

— N-am putut ajunge pe tărâmul lui Pluto ca nişte buni 


241 


romani, a continuat Claude Nebunul, pentru că trupurile 
noastre au fost pregătite pentru o altfel de viaţă de apoi. 
N-am putut ajunge nici în Duat, pentru că n-am avut parte 
de ritualurile egiptene corespunzătoare. Sufletele noastre 
au rămas prinse aici, ataşate de aceste corpuri. Aveţi vreo 
idee cât de plictisitor e aici? 

— Deci, dacă eşti un ba, am întrebat, de ce n-ai corp de 
pasăre? 

— Ţi-am spus! Totul e-o porcărie, nu suntem nici 
fantome romane, nici ba-uri propriu-zise. Dacă aş fi avut 
aripi, crede-mă, aş fi zburat de aici! Apropo, în ce an 
suntem? Cine e împărat? 

— O, numele lui este... 

Walt a tuşit, apoi a continuat: 

— Ştii, Claude, sunt sigur că putem să te ajutăm. 

— Putem? am întrebat. A, da! Putem! 

Walt a dat din cap încurajator. 

— Chestia e că mai întâi trebuie să găsim ceva. 

— Un papirus, am intervenit. O parte din Cartea lui Ra. 

Claude şi-a scărpinat fălcile impresionante. 

— Şi asta vă va ajuta să ne trimiteţi sufletele în viaţa de 
apoi? 

— Păi..., am ezitat eu. 

— Da, a spus Walt. 

— Tot ce se poate, am continuat eu. Nu ştim precis până 
nu-l găsim. Cu el ar trebui să-l trezim pe Ra, înţelegi, care-i 
va ajuta pe zeii egipteni. Cred că asta v-ar creşte şansele 
de a ajunge în viaţa de apoi. În plus, eu mă înţeleg bine cu 
zeii egipteni. Mai bem câte un ceai din când în când. Dacă 
ne ajuţi, ţi-aş putea pune o vorbă bună. 

Sincer, totul nu era decât pură invenţie. Sunt sigură că o 
să te mire, dar câteodată vorbesc vrute şi nevrute când 
sunt agitată. 

[O, termină cu râsul ăsta, Carter!] 

În acel moment, expresia lui Claude Nebunul a devenit 
vicleană. Ne-a studiat de parcă ar fi vrut să ne evalueze 
conturile bancare. M-am întrebat dacă în Imperiul Roman 
au existat agenţi care vindeau care la mâna a doua şi dacă 


242 


nu cumva Claude Nebunul fusese şi el unul dintre ei. Mil- 
am imaginat într-o reclamă romană, purtând o togă ieftină 
în carouri: „Probabil că sunt nebun să vând care la 
asemenea preţuri!“ 

— Te înţelegi bine cu zeii egipteni..., a căzut el pe 
gânduri. Ai putea pune o vorbă bună, zici... 

Apoi s-a întors spre Walt. Claude avea o expresie atât de 
calculată, atât de lacomă, că mi s-a făcut pielea de găină. 

— Dacă papirusul pe care-l căutaţi este antic, ar trebui 
să fie în cea mai veche parte a catacombelor. Ştiţi, acolo 
au fost îngropaţi nişte localnici, mult înainte de venirea 
noastră, a romanilor. Ba-urile lor şi-au văzut de drum. N-au 
avut nicio problemă să ajungă în Duat. Dar mormintele lor 
sunt încă intacte, cu o mulţime de relicve şi aşa mai 
departe. 

— Ai vrea să ni le arăţi? a întrebat Walt, mult mai 
interesat decât aş fi reuşit eu să par. 

— A, sigur! 

Claude Nebunul ne-a oferit cel mai bun zâmbet posibil 
de vânzător de care la mâna a doua. 

— Şi apoi, vom discuta despre o răsplată adecvată, nu-i 
aşa? Veniti, prieteni! Nu e departe. 


Notă pentru mine însămi: când o fantomă se oferă să te 
conducă printr-un cimitir şi e poreclită „Nebunul“, e mai 
bine să o refuzi. 

În timp ce treceam prin tuneluri şi încăperi, Claude 
Nebunul ne-a povestit din mers despre mumii. 

— Caligula, negustorul de curmale, ce nume sinistru! 
Dar odată ce primeşti un nume de împărat, chiar şi pe al 
unuia nebun, nu prea mai ai ce face. A murit după cea 
făcut un pariu că poate săruta un scorpion. Varens, 
vânzătorul de sclavi, a fost un tip dezgustător. A încercat 
să intre în afacerea cu gladiatori. Dacă-i dai unui sclav o 
sabie, ei bine... vă daţi voi seama cum a murit. Octavia, 
soţia comandantului legiunii: s-a dat cu băştinaşii! Şi-a 
mumificat pisica. Işi închipuia chiar că are sânge de faraon 
şi a încercat să găzduiască spiritul lui Isis. Moartea ei, 


243 


dacă mai e nevoie s-o spun, a fost dureroasă. 

Mi-a rânjit de parcă ar fi spus ceva foarte amuzant. Am 
încercat să nu par îngrozită. 

Ce m-a frapat cel mai tare a fost numărul mare şi 
diversitatea mumiilor. Unele erau învelite în aur. Aveau 
feţele atât de realist pictate, încât mi se părea că ochii lor 
mă urmăresc peste tot. Erau aşezate pe lespezi sculptate 
de marmură, înconjurate de obiecte de valoare: bijuterii, 
vaze, chiar şi nişte shabti. Altele păreau făcute la ora de 
lucru manual de nişte copii de grădiniţă. Erau înfăşurate 
grosolan, pictate cu hieroglife strâmbe şi nişte desene 
schematice care-i reprezentau pe zei. Feţele nu le erau 
desenate cu mult mai bine decât le-aş fi putut face eu - cu 
alte cuvinte, foarte urât. Corpurile erau puse în trei 
straturi în nişe superficiale sau pur şi simplu stivuite prin 
colţurile camerelor. 

Când l-am întrebat despre ele, Claude Nebunul a 
răspuns pe un ton dispreţuitor: 

— Oameni din popor. Aspiranţi. N-au avut bani pentru 
artişti şi ritualuri funerare, aşa că s-au descurcat singuri, 
cum au putut. 

M-am uitat la faţa celei mai apropiate mumii, care era 
pictată neîndemânatic, cu degetul. M-am întrebat dacă nu 
cumva copiii îndureraţi făcuseră asta - ca ultim cadou 
pentru mama lor. În ciuda calităţii proaste, mi s-a părut 
destul de simpatică. Nu avuseseră nici bani şi nici vreo 
calificare artistică, dar făcuseră tot posibilul s-o trimită, cu 
iubire, în viaţa de apoi. Data viitoare când urma să-l văd pe 
Anubis, aveam de gând să-l întreb despre asta. O 
asemenea femeie merita să fie fericită în lumea de apoi, 
chiar dacă nu putea plăti. Există suficient snobism pe 
lumea asta, aşa că nu e cazul să-l transferăm şi în viaţa de 
apoi. 

Walt ne urmărea, fără să vorbească. Lumina cu lanterna 
o mumie sau alta, de parcă s-ar fi gândit la soarta 
fiecăreia. M-am întrebat dacă se gândeşte la 
Tutankhamon, strămoşul său celebru, care fusese 
înmormântat într-o peşteră nu foarte diferită de asta. 


244 


După alte câteva tuneluri lungi şi camere pline cu 
mumii, am ajuns într-o încăpere funerară care era în mod 
evident mult mai veche. Picturile murale erau şterse, dar 
păreau mai autentice, egiptene, cu oamenii care se 
deplasau în lateral şi hieroglife care chiar formau cuvinte, 
nu erau puse acolo doar de decor. În locul unor portrete 
realiste, feţele mumiilor aveau un aspect întâlnit la 
majoritatea măştilor mortuare egiptene pe care le 
văzusem, cu ochii larg deschişi şi zâmbitoare. Câteva erau 
prăbuşite la pământ. Altele erau închise în sarcofage de 
piatră. 

— Băştinaşi, a confirmat Claude Nebunul. Nobili 
egipteni de dinainte de invazia romană. Ce căutaţi voi ar 
trebui să fie pe-aici pe undeva. 

Am aruncat o privire prin cameră. Mai era o singură 
intrare, blocată cu bolovani şi moloz. In timp ce Walt a 
început să caute, mi-am amintit ce-mi spusese Bes - că 
primele două papirusuri ale lui Ra m-ar putea ajuta să-l 
găsesc pe al treilea. Le-am scos din geantă, în speranţa că- 
mi vor arăta calea, ca o nuia magică pentru descoperirea 
izvoarelor, dar nu s-a întâmplat nimic. 

În cealaltă parte a camerei, Walt a strigat: 

— Ce-i asta? 

Stătea în fata unui fel de altar - o nișă scobită în perete, 
înăuntrul căreia se găsea statuia unui bărbat înfăşurat ca o 
mumie. Chipul era sculptat din lemn, decorat cu pietre şi 
metale preţioase. Bandajele strălucea ca nişte perle în 
lumina lanternei. Ţinea în mână un toiag de aur ce avea în 
vârf un simbol djed de argint. La picioare avea mai multe 
rozătoare de aur - şobolani, probabil. Pielea feţei avea o 
strălucire albăstruie. 

— E tata, mi-am dat eu cu presupusul. Ăăă... adică 
Osiris, nu-i aşa? 

Claude Nebunul a ridicat din sprâncene. 

— Tatăl tău? 

Din fericire, Walt m-a scutit de explicaţii. 

— Nu, a spus. Uită-te la barba lui. 

Barba statuii era oarecum neobişnuită. Era subţire ca un 


245 


creion, pornea de la perciuni, se continua de-a lungul 
maxilarului şi se prelungea apoi într-un barbişon perfect 
drept, de parcă cineva i l-ar fi trasat cu un creion de ceară 
pe care apoi i l-ar fi lipit de bărbie. 

— Şi colierul, a continuat Walt. În spate îi atârnă un 
ciucure. N-o să vezi aşa ceva la Osiris. Şi animalele de la 
picioare... sunt şobolani? Imi amintesc o poveste despre 
şobolani... 

— Credeam că sunteţi preoţi, a mormăit Claude 
Nebunul. E limpede că e zeul Ptah. 

— Ptah? Am auzit destule nume ciudate de zei egipteni, 
dar pe ăsta nu l-am mai auzit. Ptah, fiul lui Bleah? E zeul 
scuipatului? 

Claude s-a uitat urât la mine. 

— Intotdeauna sunteţi atât de lipsiţi de respect? 

— De obicei, şi mai şi. 

— Un novice şi un eretic, a spus el. Ce noroc pe capul 
meu! Ei bine, fetiţo, n-ar trebui să te învăţ eu pe tine 
despre zeii tăi, dar din câte am înţeles, Ptah era zeul 
meşteşugarilor. Echivalentul zeului roman Vulcan. 

— Şi atunci, ce caută în mormânt? a întrebat Walt. 

Claude s-a scărpinat pe capul lui inexistent. 

— De fapt, niciodată n-am ştiut sigur. La cele mai multe 
ritualuri funerare egiptene, nu apare. 

Walt a arătat spre toiagul statuii. Când m-am uitat mai 
atent, am realizat că simbolul djed era combinat cu 
altceva, o chestie curbată care mi se părea straniu de 
cunoscută. | 


— Acesta e simbolul was, a spus Walt. Înseamnă putere. 
O mulţime de zei aveau toiege ca acesta, dar nu-mi 
dădusem seama că arată ca... 

— Da, da, a spus Claude nerăbdător. Cuţitul ceremonial 
al preotului pentru deschiderea gurii morţilor. Sincer, voi 
preoţii egipteni sunteţi de groază. Nici nu-i de mirare că v- 
am cucerit atât de uşor. 


246 


Instinctiv, am băgat mâna în geantă şi am scos cuțitul 
netjeri negru pe care mi-l dăduse Anubis. 

Lui Claude Nebunul i-au sclipit ochii. 

— A, deci nu sunteţi chiar de groază! E perfect! Cu 
cuțitul şi vraja corespunzătoare, ar trebui să-mi poţi atinge 
mumia şi să mă eliberezi în Duat. 

— Nu, am spus. Nu, mai trebuie să facem ceva. Cuţitul, 
Cartea lui Ra, statuia zeului scuipatului... Cumva, totul se 
leagă. 

Walt s-a luminat la faţă. 

— Sadie, Ptah nu era doar zeul meşteşugarilor, nu-i aşa? 
Nu era el numit şi zeul deschiderilor? 

— Hmm... poate. 

— Am crezut că tu ne-ai învăţat asta. Sau poate Carter. 

— Informaţii plictisitoare? Probabil c-a fost Carter. 

— Dar e important, a insistat Walt. Ptah era un zeu al 
creaţiei. În unele legende, el creează sufletele oamenilor 
doar rostind un cuvânt. Putea învia orice suflet şi deschide 
orice uşă. 

Privirea mi s-a dus spre uşa astupată de moloz, cealaltă 
ieşire din cameră. 

— Putea deschide orice uşă? 

Am ridicat cele două papirusuri ale lui Ra şi m-am 
îndreptat spre tunelul prăbuşit. Papirusurile au devenit 
neplăcut de fierbinţi. 

— Ultimul papirus e dincolo de uşă, am spus. Trebuie să 
dăm la o parte molozul. 

Am ţinut cuțitul negru într-o mână şi papirusurile în 
cealaltă. Am rostit porunca pentru „Deschide!“ Nu s-a 
întâmplat nimic. M-am dus înapoi la statuia lui Ptah şi am 
încercat acelaşi lucru. În zadar. 

— Hei, Ptah! am strigat. Îmi cer scuze pentru remarca în 
legătură cu scuipatul. Uite, încercăm să obţinem cel de-al 
treia papirus al lui Ra, care e dincolo de uşa aceea. 
Presupun. Bănuiesc c-ai fost pus aici ca să deschizi calea. 
Deci, te-ar deranja foarte tare dacă...? 

Nici acum nu s-a întâmplat nimic. 

Claude Nebunul a apucat marginea togii de pe el, de 


247 


parcă ar fi vrut să ne sugrume cu ea. 

— Uite, nu ştiu de ce ai nevoie de papirusul ăsta ca ne 
eliberezi dacă ai deja cuțitul. Dar ce-ar fi să încerci cu 
nişte ofrande? Toţi zeii au nevoie de ofrande. 

Walt a căutat prin proviziile lui. A aşezat o cutie de suc 
şi nişte carne uscată de vită la picioarele statuii. Statuia n- 
a mişcat. Se părea că nici măcar şobolanii de aur de la 
picioarele lui n-aveau nevoie de carnea noastră de vită. 

— Fir-ai tu să fii de zeu al scuipatului! 

M-am aruncat pe jos, în praf. Aveam câte o mumie de 
fiecare parte, dar nu-mi mai păsa. Nu-mi venea să cred că 
eram atât de aproape de ultimul papirus, după ce ne 
luptaserăm cu demoni, zei şi ucigaşi ruşi, iar acum ne 
stătea în cale un morman de pietre. 

— Nu-mi prea vine să-ţi sugerez asta, a spus Walt, dar ai 
putea provoca o explozie folosind vraja ha-di. 

— Şi să ni se prăbuşească plafonul în cap? am spus. 

— Aţi muri, a încuviinţat Claude. Şi nu-i o experienţă pe 
care să v-o recomand. 

Walt a îngenuncheat lângă mine. 

— Trebuie să fie ceva... 

A căutat printre amuletele pe care le purta. 

Claude Nebunul se învârtea prin cameră. 

— Tot nu pricep. Sunteţi preoţi. Aveţi cuțitul ceremonial. 
De ce nu ne eliberaţi? 

— Cuţitul nu e pentru voi! am izbucnit eu. Este pentru 
Ra! 

Walt şi Claude s-au holbat la mine. Nu-mi dădusem 
seama, dar imediat ce am rostit aceste cuvinte, am înţeles 
că acesta e adevărul. 

— Îmi pare rău, am spus. Dar cuțitul e folosit la 
ceremonia de deschidere a gurii pentru a elibera un suflet. 
Am nevoie de el ca să-l trezesc pe Ra. De asta mi l-a dat 
Anubis. 

— ÎI cunoşti pe Anubis! 

Claude a bătut din palme încântat. 

— El ne poate elibera pe toţi! lar tu, a continuat el 
arătând spre Walt, eşti unul dintre cei aleşi de Anubis, nu-i 


248 


aşa? Ne poţi face rost de mai multe cuțite, dacă e nevoie! 
Am simţit prezenţa zeului de îndată ce ne-am cunoscut. Ai 
intrat în slujba lui când şi-a dat seama că eşti pe moarte? 

— Stai... poftim? am întrebat. 

Walt mi-a ocolit privirea. 

— Nu sunt un preot al lui Anubis. 

— Dar... eşti pe moarte! M-am blocat. Cum adică eşti pe 
moarte? 

Lui Claude Nebunul nu-i venea să creadă. 

— Vrei să spui că nu ştii? E atins de vechiul blestem al 
faraonului. Nu l-am întâlnit prea des pe vremea mea, dar îl 
pot recunoaşte - asta, da. Din când în când, câte o 
persoană care provine din cele mai vechi familii regale 
egiptene... 

— Claude, taci! l-am întrerupt eu. Walt, vorbeşte! Cum 
funcţionează acest blestem? 

În lumină slabă, părea mai subţire şi mai înalt. Pe 
peretele din spatele, umbra lui se înălța ca un monstru 
deformat. 

— Blestemul lui Akhenaton se transmite în familia mea, 
a spus el, ca un fel de boală genetică. Nu la fiecare 
generaţie, nu la fiecare persoană, dar când loveşte, e rău. 
Tutankhamon a murit la nouăsprezece ani. Cei mai mulţi... 
la doisprezece, treisprezece ani. Eu am şaisprezece ani. 
Tata... Tata avea optsprezece ani. Nu l-am cunoscut. 

— Optsprezece? 

Asta atrăgea după sine o serie de noi întrebări, dar am 
încercat să mă concentrez. 

— Nu se poate vindeca...? 

M-a cuprins vina şi m-am simţit ca o imbecilă absolută. 

— O, Doamne! Despre asta vorbeai cu Jaz. Ea este 
vindecătoare... 

Walt a dat din cap abătut. 

— M-am gândit că poate cunoaşte vrăji pe care n-am 
reuşit să le găsesc. Familia tatălui meu şi-a petrecut ani în 
șir căutându-le. Mama caută un leac de când m-am născut. 
Medicii din Seattle n-au putut face nimic. 

— Medicii ăştia..., a spus Claude Nebunul cu dezgust. 


249 


Am avut şi eu unul în legiune, îi plăcea să-mi pună lipitori 
pe picioare. Mi-a făcut doar rău. Acum, în legătură cu 
relaţia voastră cu Anubis şi folosirea cuţitului... 

Walt a clătinat din cap. 

— Claude, vom încerca să te ajutăm, dar nu cu cuțitul 
acesta. Ştiu cum funcţionează obiectele magice. Sunt 
convins că poate fi folosit doar o singură dată şi nu putem 
face pur şi simplu unul nou. Dacă Sadie are nevoie de el 
pentru Ra, nu poate risca să-l folosească înainte. 

— Scuze! a urlat Claude. 

— Dacă nu taci, l-am avertizat, o să-ţi găsesc mumia şi o 
să-i desenez o mustață pe faţă! 

Claude s-a făcut alb ca o... ei bine, ca o fantomă. 

— N-ai îndrăzni! 

— Walt, am spus, încercând să-l ignor pe roman, te-a 
ajutat Jaz în vreun fel? 

— A făcut tot ce-a putut. Dar acest blestem îi sfidează pe 
vindecători de trei mii de ani încoace. Medicii moderni 
cred că e legat de anemia falciformă!!, dar nu ştiu nici ei 
sigur. Încearcă de zeci de ani să-şi dea seama cum a murit 
regele Tutankhamon şi nu se pot pune de acord. Unii zic c- 
a fost otravă. Alţii c-a fost o boală genetică. E blestemul, 
desigur, dar ei nu pot spune asta. 

— Nu există nicio soluţie? Totuşi, cunoaştem zei. Poate 
te-ar putea vindeca, aşa cum l-a vindecat Isis pe Ra. Dacă 
ti-ar cunoaşte numele secret... 

— Sadie, m-am gândit şi la asta, mi-a replicat el. M-am 
gândit la tot. Blestemul nu poate fi vindecat. Poate fi doar 
încetinit dacă... dacă stau departe de magie. De aceea m- 
am specializat în talismane şi amulete. Acestea stochează 
magie în avans, aşa că nu-l solicită prea mult pe cel care le 
foloseşte. Dar asta mă ajută numai puţin. M-am născut ca 
să practic magia, aşa că blestemul avansează în mine 
indiferent ce fac. Sunt zile când nu e chiar aşa de rău. Sunt 
zile când tot corpul mă doare. Când practic magia, e mai 
Tău. 

— Şi cu cât o practici mai mult... 


11 Boală ereditară a sângelui. 
250 


— Cu atât o să mor mai repede. 

I-am tras un pumn în piept. Nu m-am putut abtine. Toată 
durerea şi vinovăția mea s-au transformat brusc în mânie. 

— Idiotule! Şi atunci ce cauţi aici? Ar fi trebuit să-mi 

spui să-mi văd de treabă! Bes te-a avertizat să stai în 
Brooklyn. De ce n-ai ascultat? 
__“Ţii minte că, după cum spuneam, Walt îmi evita privirea? 
Imi retrag cuvintele. Când s-a uitat la mine în mormântul 
acela prăfuit, ochii lui erau la fel de întunecaţi, sensibili şi 
trişti ca ai lui Anubis. 

— O să mor oricum, Sadie. Vreau ca viaţa mea să 
însemne ceva. Şi... vreau să petrec cât mai mult timp cu 
tine. 

Asta m-a durut mai rău decât un pumn în piept. Mult 
mai rău. 

E posibil să-l fi sărutat. Sau să-l fi pălmuit. 

Claude Nebunul, pe de altă parte, nu era un spectator 
prea răbdător. 

— E foarte emotionant, desigur, dar mi-aţi promis o 
răsplată! Întoarceţi-vă la mormintele romane. Eliberaţi-mi 
spiritul din mumie. Apoi eliberaţi-le şi pe ale celorlalţi. 
După aceea, puteţi face ce doriţi. 

— Pe ale celorlalţi? am întrebat. Ţi-ai pierdut minţile? 

S-a holbat la mine. 

— E o întrebare prostească, am recunoscut. Dar sunt mii 
de mumii. Noi avem un singur cuţit. 

— Aţi promis! 

— Nu-i adevărat, am spus. Ai zis c-o să discutăm despre 
răsplată după ce găsim papirusul. N-am găsit aici decât o 
fundătură. 

Fantoma a mârâit, mai degrabă ca un lup decât ca un 
om. 

— Dacă voi nu vreţi să veniţi la noi, a rostit ea, vom veni 
noi la voi. 

A început să strălucească din nou, apoi a dispărut într-o 
explozie de lumină. 

L-am privit neliniştită pe Walt. 

— Ce-a vrut să spună cu asta? 


251 


— Nu ştiu, mi-a răspuns el. Dar ar trebui să ne dăm 
seama cum trecem prin molozul ăla şi s-o ştergem de-aici - 
repede. 


În ciuda strădaniilor noastre, nu s-a întâmplat nimic 
repede. N-am putut muta molozul. Erau prea mulţi 
bolovani mari. Nu puteam săpa în lateral, dedesubt sau 
deasupra. N-am îndrăznit să risc folosirea unei vrăji ha-di 
sau a magiei cuţitului negru. Walt n-avea nicio amuletă 
care să ne fie de folos. Sincer, eram terminată. Statuia lui 
Ptah ne zâmbea, dar nici nu ne oferea sugestii folositoare, 
nici nu părea interesată de carnea uscată de vită sau de 
suc. 

În cele din urmă, plină de praf, asudată, m-am prăbuşit 
pe un sarcofag de piatră şi m-am uitat la degetele mele 
pline de umflături. 

Walt s-a aşezat lângă mine. 

— Nu renunţa. Trebuie să existe o cale. 

— Oare? am întrebat iritată la culme. Aşa cum trebuie să 
existe un leac pentru tine? Şi dacă nu există? Dacă... 

M-am oprit. Walt şi-a întors faţa, care acum era ascunsă 
de întuneric. 

— Îmi pare rău, am spus. A fost groaznic din partea mea. 
Dar chiar n-aş putea suporta să... 

Eram atât de confuză, că nu ştiam nici ce să spun, nici 
ce simţeam. Tot ce ştiam era că nu doream să-l pierd pe 
Walt. 

— Ai vorbit serios? am întrebat. Când ai spus că vrei să- 
ţi petreci timpul... ştii tu. 

Walt a ridicat din umeri. 

— Nu e evident? 

Nu i-am răspuns, dar în fine, nimic nu e evident când 
vine vorba de băieţi. Pentru nişte creaturi atât de simple, 
sunt destul de enigmatici. 

Cred c-am roşit prea tare, aşa c-am decis să schimb 
subiectul. 

— Claude a spus c-a simţit spiritul lui Anubis în preajma 
ta. Vorbeşti mult cu Anubis? 


252 


Walt a început să se joace cu inelele lui. 

— Am crezut că mă poate ajuta. Că poate să-mi mai 
ofere nişte timp înainte... înainte de sfârşit. Am vrut să 
trăiesc suficient de mult cât să te pot ajuta să-l înfrângi pe 
Apophis. Aşa aş avea sentimentul c-am făcut ceva cu viaţa 
mea. Şi... am vrut să vorbesc cu el şi din alte motive. E 
vorba de nişte... de nişte puteri pe care le-am dobândit. 

— Ce fel de puteri? 

A fost rândul lui Walt să schimbe subiectul. Şi-a privit 
atent mâinile, de parcă ele s-ar fi transformat în nişte arme 
periculoase. 

— Era cât pe-aici să nu vin în Brooklyn. Când am primit 
amuleta djed - cartea de vizită pe care mi-aţi trimis-o -, 
mama n-a vrut să mă lase să plec. Ştia că deprinderea 
magiei va accelera blestemul. Pe de-o parte, mă temeam să 
plec. Pe de altă parte, eram supărat. Părea o glumă 
proastă. V-aţi oferit să mă instruiți în practicarea magiei, 
iar eu ştiam că nu voi supravieţui mai mult de un an sau 
doi. 

— Un an sau doi? : 

De-abia mai puteam respira. Intotdeauna crezusem că 
un an e o perioadă incredibil de lungă. Aşteptam de-o 
veşnicie să fac treisprezece ani. Şi fiecare trimestru de la 
şcoală părea o eternitate. Dar dintr-odată, doi ani mi se 
păreau un interval mult prea scurt. Aş fi avut doar 
cincisprezece ani, nici nu mi-aş fi obținut încă permisul de 
conducere. Nu-mi puteam imagina cum ar fi fost să ştiu c- 
aş fi murit peste doi ani, poate mai devreme, dacă aş fi 
continuat să fac lucrul pentru care m-am născut - adică 
practicarea magiei. 

— Şi atunci, de ce ai venit în Brooklyn? 

— A trebuit s-o fac, a spus Walt. Am trăit toată viaţa sub 
ameninţarea morţii. Mama a făcut ca totul să pară atât de 
grav, de serios. Dar când am ajuns în Brooklyn, am simţit 
că am un destin, un scop. Chiar dacă blestemul a devenit 
mai dureros, a meritat. 

— Dar e al naibii de nedrept. 

Walt s-a uitat la mine şi mi-am dat seama că zâmbea. 


253 


— Asta-i replica mea. Spun asta de ani de zile. Sadie, eu 
vreau să fiu aici. În ultimele două luni a fost pentru prima 
dată când chiar am simţit că trăiesc. Şi faptul c-am ajuns 
să te cunosc... 

Şi-a dres glasul. Era foarte atrăgător când era 
emoţionat. 

— Am început să fiu mai atent la detalii. Cum îmi stă 
părul. Cum mă îmbrac. Să mă spăl pe dinţi. Adică... sunt 
pe moarte şi eu mă gândesc la dinţi. 

— Ai nişte dinţi minunati. 

A izbucnit în râs. 

— Asta vreau să spun. O mică remarcă de genul ăsta mă 
face să mă simt mai bine. Toate lucrurile acestea 
neînsemnate mi se par deodată importante. Nu mă simt de 
parcă aş fi pe moarte. Sunt fericit. 

Eu, una, mă simţeam groaznic. De luni de zile visam că 
Walt va recunoaşte că mă place, dar nu aşa - nu ceva de 
genul „Pot fi sincer cu tine, pentru că oricum sunt pe 
moarte“. r 

Spusese ceva ce nu-mi dădea pace. Imi aducea aminte 
de o lecție pe care o ținusem la Casa din Brooklyn, şi mi-a 
venit o idee. 

— Lucrurile neînsemnate par deodată importante, am 
repetat eu. 

M-am uitat la o mică movilă de moloz pe care îl 
scosesem din intrarea blocată. 

— O, n-are cum să fie atât de uşor. 

— Ce anume? a întrebat Walt. 

— Pietrele... 

— Eu tocmai mi-am pus sufletul pe tavă şi tu te gândeşti 
la pietre? 

— Intrarea, am spus. Magie empatică. Crezi că... 

M-a privit pe sub gene. 

— Sadie Kane, eşti genială. 

— Asta știu şi eu. Dar oare o să reuşim? 

Ne-am apucat să adunăm mai multe pietricele. Am 
cioplit nişte bucăţi din bolovanii mai mari şi le-am adăugat 
la grămada noastră. Ne-am străduit să facem o replică în 


254 


miniatură a grămezii de moloz care bloca intrarea. 

Speram, desigur, să creez o legătură empatică, aşa cum 
făcusem în Alexandria cu Carter şi cu figurina de ceară. 
Pietrele din grămada noastră proveneau din tunelul 
prăbuşit, aşa că grămada şi originalul erau deja conectate, 
ceea ce făcea mai uşoară crearea legăturii. Dar 
întotdeauna e dificil să deplasezi ceva foarte mare 
folosindu-te de ceva foarte mic. Dacă n-aveam grijă, 
puteam dărâma întreaga cameră. Nu ştiam la ce adâncime 
ne aflam, dar probabil că erau destule pietre şi pământ 
deasupra capetelor noastre ca să ne îngroape pentru 
totdeauna. 

— Gata? am întrebat. 

Walt a dat din cap şi şi-a scos bagheta. 

— O, nici să nu te gândeşti, cu blestemul tău, am spus. 
Tu păzeşte-mi spatele. Dacă plafonul se prăbuşeşte şi 
avem nevoie de un scut, sarcina ta e să te ocupi de asta. 
Dar nu vei face nicio magie dacă nu e absolut necesar. O 
să deblochez eu intrarea. 

— Sadie, nu sunt fragil, s-a plâns el. N-am nevoie să fiu 
protejat. 

— Prostii, am spus eu. Nu te mai da mare bărbat, 
tuturor băieţilor le place să fie cocoloşiţi. 

— Poftim? Doamne, dar enervantă mai eşti! 

I-am zâmbit dulce. 

— Tu ai vrut să-ţi petreci timpul cu mine. 

Până să zică ceva, mi-am ridicat bagheta şi am început 
vraja. 

Mi-am imaginat o legătură între mica noastră grămadă 
de moloz şi resturile din pragul intrării. Mi-am imaginat că, 
în Duat, erau unul şi acelaşi lucru. Am rostit comanda 
pentru „Uneşte!“: 

— Hi-nehm. 


[ă ve.. 


`y X 
di "N 
Simbolul s-a aprins slab deasupra micii noastre grămezi 


de moloz. 


255 


Încet şi cu atenţie, am îndepărtat câteva pietricele din 
grămadă. S-a auzit un huruit dinspre molozul din coridor. 

— Funcţionează, a spus Walt. 

Nici n-am îndrăznit să mă uit. M-am concentrat pe 
sarcina mea - să mut pietricele una câte una şi să împart 
grămada în movile mai mici. Era aproape la fel de greu ca 
mutarea unor bolovani adevăraţi. Eram năucă. Când Walt 
mi-a pus mâna pe umăr, habar n-aveam cât timp trecuse. 
Eram atât de epuizată, că nu mai vedeam bine. 

— Gata, a spus el. Te-ai descurcat excelent. 

Calea era liberă. Molozul fusese împins în colţurile 
încăperii, unde era adunat în grămăjoare. 

— Bravo, Sadie! 

Walt s-a aplecat şi m-a sărutat. Probabil că-şi exprima 
doar aprecierea sau fericirea, dar sărutul nu m-a făcut să 
mă simt mai puţin ameţită. 

— Ăăă..., am reuşit să spun, dând dovadă din nou de 
incredibile abilităţi verbale. 

Walt m-a ajutat să mă ridic. Am apucat-o pe coridor, 
spre camera de alături. Dacă te gândeşti cât efort 
depuseserăm ca să ajungem acolo, nu era foarte 
interesantă, doar o cameră de cinci metri pătraţi în care 
nu era nimic, cu excepţia unei cutii roşii lăcuite aşezate pe 
un piedestal din gresie. Cutia avea în partea de sus un 
mâner de lemn, sculptat în forma unui ogar demonic cu 
urechi ascuţite - animalul lui Set. 

— O, asta nu poate fi bine, a spus Walt. 

Dar m-am dus direct la cutie, am deschis capacul şi am 
luat papirusul dinăuntru. 

— Sadie! a strigat Walt. 

— Ce-i? 

M-am întors. 

— E cutia lui Set. Dacă ar fi vrut să mă omoare, ar fi 
putut s-o facă la Sankt Petersburg. El vrea să am papirusul 
ăsta. Probabil crede că va fi amuzant să mă privească 
murind în timp ce încerc să-l trezesc pe Ra. 

Am privit spre tavan şi am strigat: 

— Nu-i aşa, Set? 


256 


Vocea mea a răsunat prin catacombe. Nu mai aveam 
puterea să invoc numele secret al lui Set, dar mi-am dat 
seama că-i atrăsesem atenţia. Aerul s-a limpezit. Pământul 
s-a cutremurat de parcă ceva aflat în subteran, ceva foarte 
mare, râdea. 

Walt a oftat. 

— Mi-ar plăcea să nu mai rişti chiar aşa. 

— Asta spune un tip care e dispus să moară ca să-şi 
petreacă timpul cu mine? 

Walt a făcut o plecăciune exagerată. 

— Îmi retrag cuvintele, domnişoară Kane. Te rog, n-ai 
decât să încerci în continuare să te sinucizi. 

— Mulţumesc. 

M-am uitat la cele trei papirusuri pe care le tineam în 
mâini - Cartea lui Ra era probabil reîntregită pentru prima 
dată din vremurile în care Claude Nebunul purta scutece. 
Adunasem papirusurile, făcusem imposibilul, reuşisem 
contrar tuturor aşteptărilor. Însă tot nu era destul dacă nu- 
| găseam pe Ra şi nu-l trezeam înainte ca Apophis să se 
elibereze. 

— N-avem timp de pierdut, am spus. Hai să... 

Un geamăt profund a răsunat pe coridoare, de parcă 
ceva - sau o mulţime de „ceva“ - s-ar fi trezit într-o 
dispoziţie proastă. 

— S-o ştergem de-aici, a spus Walt. Bună idee. 


În timp ce treceam în fugă prin camera anterioară, m-am 
uitat la statuia lui Ptah. Am fost tentată să iau înapoi 
carnea uscată şi sucul, doar din răutate, dar m-am 
răzgândit. 

„Bănuiesc că nu-i vina ta“, m-am gândit. „Nu cred că-i 
uşor să te cheme Ptah. Poftă bună, dar mi-ar fi plăcut să ne 
ajuţi.“ 

Continuam să fugim. Nu era uşor să ne aducem aminte 
pe unde veniserăm. De două ori a trebuit să facem cale 
întoarsă înainte de a găsi camera cu familia de mumii în 
care îl întâlniserăm pe Claude Nebunul. 

Tocmai mă pregăteam să mă năpustesc orbeşte prin 


257 


cameră şi să intru în ultimul tunel, când Walt m-a prins şi 
mi-a salvat viaţa. A luminat cu lanterna ieşirea, apoi 
coridoarele laterale. 

— Nu! am exclamat. Nu, nu, nu! 

Toate cele trei ieşiri erau blocate de siluete umane 
înfăşurate în fâşii de pânză. Se îmbulzeau cât vedeai cu 
ochii pe fiecare coridor. Unele erau încă înfăşurate 
complet. Ţopăiau, se târau şi se clătinau ca nişte coconi 
gigantici care participă la o cursă cu saci. Altele se 
eliberaseră parţial. Acestea se târau pe picioarele lor 
subţiri, sfâşiindu-şi fâşiile de pânză cu mâinile lor ca nişte 
crengi uscate. Cele mai multe aveau încă pe faţă portretele 
pictate, iar efectul era înspăimântător - nişte măşti realiste 
ce zâmbeau senine pe feţele unor sperietori zombi făcute 
din oase şi cârpe pictate. 

— Urăsc mumiile, m-am smiorcăit eu. 

— Poate ar funcţiona o vrajă de foc, a spus Walt. 
Probabil că ard uşor. 

— O să ardem şi noi! Locul ăsta e prea strâmt. 

— Ai o idee mai bună? 

Imi venea să plâng. Libertatea era atât de aproape - şi, 
aşa cum mă temusem, eram încolţiţi de o gaşcă de mumii. 
Doar că acestea erau mai rele decât mumiile din filme. 
Erau tăcute şi se mişcau lent, nişte creaturi jalnice care 
cândva fuseseră oameni. 

_ Una dintre mumiile de pe podea m-a apucat de picior. 
Inainte să apuc să tip, Walt a întins mâna şi i-a dat peste 
încheietură. Mumia s-a transformat pe loc în praf. 

L-am privit uimită. 

— De puterea asta erai îngrijorat? A fost genial! Mai fă o 
dată! 

Imediat, m-am simţit îngrozitor că i-am sugerat aşa 
ceva. Faţa lui Walt era schimonosită de durere. 

— Nu pot s-o mai fac de-o mie de ori, a spus cu tristeţe. 
Poate că dacă... 

Apoi, pe podiumul din mijlocul camerei, familia de mumii 
a început să se agite. 

N-o să mint. Când s-a ridicat mumia cea mică a lui 


258 


Purpens, era să am un accident care mi-ar fi distrus blugii 
cei noi. Dacă ba-ul ar fi putut să-mi evadeze din corp şi să- 
şi ia zborul, cu siguranţă ar fi făcut-o. L-am apucat pe Walt 
de braţ. 

În celălalt colţ al camerei, a început să licărească 
fantoma lui Claude Nebunul. În timp ce se îndrepta spre 
noi, restul mumiilor au început să se agite. 

— Ar trebui să vă simţiţi onoraţi, prieteni, a început el 
rânjind ca un nebun. E nevoie de multă agitaţie pentru ca 
ba-urile să revină în trupurile lor uscate şi bătrâne. Dar 
pur şi simplu nu vă putem lăsa să plecaţi până când nu ne 
deschideţi calea spre viaţa de apoi. Folosiţi cuțitul, faceţi 
vrăjile şi puteţi pleca. 

— Nu vă putem elibera pe toţi! am strigat eu. 

— Păcat, a spus Claude. Atunci o să luăm cuțitul şi o să 
ne eliberăm singuri. Cred că nu mai contează încă două 
cadavre proaspete în catacombe. 

A spus ceva în latină şi toate mumiile s-au îndreptat spre 
noi, târându-se şi împiedicându-se, căzând şi rostogolindu- 
se. Unele s-au făcut fărâme încercând să meargă. Altele s- 
au prăbuşit şi au fost călcate în picioare de suratele lor. 
Dar majoritatea au continuat să înainteze. 

Am intrat cu spatele pe coridor. Într-o mână aveam 
toiagul. Cu cealaltă, îl strângeam bine de mână pe Walt. 
Nu mă pricepusem niciodată să invoc focul, dar am reuşit 
să aprind vârful toiagului. 

— O să încercăm ce-ai spus tu, i-am zis lui Walt. Le dăm 
foc şi fugim. l 

Ştiam că este o idee proastă. Intr-un spațiu închis, un 
incendiu ne-ar fi rănit şi pe noi, şi pe mumii. Am fi murit în 
urma inhalării de fum, sufocaţi sau de la căldură. Chiar 
dacă am fi reuşit să ne retragem în catacombe, ne-am fi 
pierdut şi am fi dat peste şi mai multe mumii. 

Walt şi-a aprins şi el toiagul. 

— La trei, am sugerat eu. 

M-am uitat cu groază la mumia copilului care venea spre 
noi, la chipul băiatului de şapte ani care-mi zâmbea de 
dincolo de mormânt. 


259 


— Unu, doi... 

Am şovăit. Mumiile erau la numai un metru distanţă, dar 
din spate s-a auzit un sunet nou - ca o apă curgătoare. Nu 
- ca un tropăit. O mulţime de creaturi vii care ne atacau, 
mii şi mii de gheruţe ce răsunau pe piatră, poate erau 
insecte sau... 

— Urmează trei, a spus Walt neliniştit. Le ardem sau nu? 

— Lipeşte-te de perete! am ţipat. 

Nu ştiam exact ce anume venea, dar ştiam că nu vreau 
să îi stau în cale. L-am împins pe Walt lângă perete şi m- 
am aşezat lângă el, cu faţa lipită de pietrele reci, în timp 
ce un val de gheare şi blană ne-a izbit şi a trecut peste 
spinările noastre: o armată de rozătoare, pe cinci rânduri, 
care gonea pe podea şi pe pereţi, sfidând gravitația. 

Şobolani. Mii de şobolani. 

Au trecut peste noi, fără să ne facă vreun rău, cu 
excepţia câtorva zgârieturi. Nu-i chiar atât de rău, ai putea 
crede, dar ai fost vreodată călcat în picioare de o armată 
de şobolani scârboşi? Nu-ţi recomand. 

Şobolanii au invadat încăperea mortuară. S-au năpustit 
la mumii, sfâşiindu-le cu ghearele, mestecându-le şi 
scoțând nişte chiţăituri de luptă. Mumiile se zvârcoleau, 
dar n-aveau nicio şansă. Camera arăta ca lovită de un 
uragan de blană, colţi şi pânză sfâşiată. Era ca în desenele 
acelea animate cu termitele care se năpustesc la o bucată 
de lemn şi nu mai lasă nimic din ea. 

— Nu! a strigat Claude Nebunul. Nu! 

Dar era singurul care tipa. Mumiile au cedat în tăcere în 
faţa furiei şobolanilor. 

— Vă prind eu! a mârâit Claude în timp ce spiritul lui a 
început să pâlpâie. O să mă răzbun! 

Şi, după ce-a mai aruncat o privire cruntă, imaginea lui 
s-a stins şi a dispărut. 

Şobolanii s-au împărţit şi au început să alerge pe toate 
cele trei coridoare, muşcând din mumii, până când camera 
s-a golit şi s-a făcut linişte, iar pe podea au rămas pământ, 
bucăţi de pânză şi câteva oase. 

Walt părea agitat. M-am lăsat pe el şi l-am îmbrăţişat. 


260 


Probabil c-am şi plâns uşurată. Eram atât de bucuroasă că 
pot ţine în braţe o fiinţă omenească cu sânge cald... 

— E în regulă. 

M-a mângâiat pe păr, ceea ce m-a făcut să mă simt 
îngrozitor de bine. 

— Asta... asta era povestea despre şobolani. 

— Poftim? am reuşit eu să zic. 

— Ei... au salvat Memphisul!?. O armata inamică a 
asediat cetatea, iar oamenii s-au rugat pentru ajutor. Zeul 
lor protector le-a trimis o hoardă de şobolani. Aceştia au 
ros arcurile duşmanilor, sandalele, orice au putut mesteca. 
Atacatorii au fost nevoiţi să se retragă. 

— Zeul protector, adică... 

— Eu. 

De pe coridorul din celălalt capăt al camerei a apărut un 
fermier egiptean. Purta nişte haine murdare, sandale şi 
avea capul înfăşurat. În mână ţinea o puşcă. Ne-a rânjit şi, 
când s-a apropiat, am văzut că avea ochii albi şi goi. Pielea 
lui prezenta o uşoară tentă albăstruie, de parcă s-ar fi 
sufocat şi asta i-ar fi făcut plăcere. 

— Scuze că n-am răspuns mai devreme, a spus 
fermierul. Sunt Ptah. Şi nu, Sadie Kane, nu sunt zeul 
scuipatului. 


— Vă rog, aşezaţi-vă, a spus zeul. Scuze pentru mizerie, 
dar la ce vă aşteptaţi din partea unor romani? Niciodată n- 
au făcut curat după ei. 

Nici Walt şi nici eu nu ne-am aşezat. Un zeu care rânjea 
şi avea o puşcă nu era o privelişte prea plăcută. 

— A, da, a continuat Ptah clipind din ochii lui albi şi goi. 
Vă grăbiţi. 

— Îmi pare rău, am spus. Eşti fermier? Cultivi curmale? 

Ptah şi-a privit hainele murdare. 

— Ştiţi, doar am împrumutat pentru un moment corpul 
acestui amărât. M-am gândit că n-o să vă supăraţi, mai 
ales că venea încoace să vă împuşte pentru că i-aţi distrus 
turnul de apă. 


12 Prima capitală a Egiptului, situată la sud de actuala capitală, Cairo. 
261 


— Nu, nu, continuă, am spus. Dar mumiile - ce-o să se 
întâmple cu ba-ul lor? 

Ptah a izbucnit în râs. 

— Nu vă faceţi griji în ceea ce le priveşte. Acum, că 
rămăşiţele le-au fost distruse, îmi închipui că ba-ul lor va 
ajunge în cine ştie ce viaţă de apoi romană. Aşa cum şi 
trebuie să se întâmple. 

Şi-a pus mâna la gură şi a râgâit. A ieşit un nor de gaz 
alb care s-a transformat într-un ba strălucitor şi s-a 
îndepărtat pe coridor. 

Walt a arătat către pasărea fantomatică. 

— Tocmai ai... 

— Da, a oftat Ptah. Încerc să nu vorbesc deloc. Ştiţi, aşa 
creez eu, prin cuvinte. Din cauza asta pot avea probleme. 
Odată, doar ca să mă distrez, am inventat cuvântul 
„ornitorinc“ şi... 

Instantaneu, o chestie cu blană, ca un ornitorinc, a 
apărut pe podea, învârtindu-se panicată. 

— O, Doamne, a zis Ptah. Da, exact asta s-a întâmplat. 
M-a luat gura pe dinainte. Numai aşa putea să apară o 
asemenea creatură. 

A făcut un semn cu mâna, iar ornitorincul a dispărut. 

— În orice caz, trebuie să fiu atent, aşa că nu pot vorbi 
prea mult. Mă bucur c-ai găsit Cartea lui Ra! Întotdeauna 
mi-a fost drag bătrânelul ăsta. V-aş fi ajutat mai devreme, 
când m-aţi rugat, dar mi-a trebuit ceva timp să ajung aici 
din Duat. În plus, pot deschide doar o singură uşă pentru 
fiecare. Cred că v-aţi descurcat bine cu coridorul blocat. 
Dar există o uşă mult mai importantă care trebuie 
deschisă. 

— Poftim? am întrebat eu. 

— Fratele tău, a zis Ptah. Are mari probleme. 

Aşa epuizată, mânjită de noroi şi acoperită de zgârieturi 
de şobolan cum eram, vestea m-a mobilizat. Carter avea 
nevoie de ajutor. Trebuia să-i salvez pielea. 

— Ne poţi trimite acolo? am întrebat imediat. 

Ptah a zâmbit. 

— Credeam că nu mă mai întrebi. 


262 


A arătat spre cel mai apropiat perete. Pietrele s-au 
transformat într-un portal, într-un vârtej de nisip. 

— Şi acum, draga mea, să-ţi dau un sfat. 

Ptah m-a privit cu ochii lui albicioşi. 

— Curaj. Speranţă. Sacrificiu. 

Nu mi-am dat seama dacă citise aceste calităţi în mine 
sau îmi ţinea un discurs sau, poate, crea aceste trăsături 
de care aveam nevoie, aşa cum crease ba-ul şi ornitorincul. 
Indiferent cum stăteau lucrurile, m-am simţit deodată 
încălzită, mai plină de energie. 

— Incepi să înţelegi, mi-a spus el. Cuvintele sunt sursa 
întregii puteri. lar numele sunt mai mult decât o înşiruire 
de litere. Bravo, Sadie. Încă mai ai o şansă să reuşeşti. 

M-am uitat la pâlnia de nisip. 

— Cu ce ne vom confrunta de partea cealaltă? 

— Cu prieteni şi duşmani, a spus Ptah. Dar care-s unii, 
care-s ceilalţi, nu-ţi pot spune. Dacă supravieţuieşti, urcă 
în vârful Marii Piramide. Ar trebui să fie un loc potrivit de 
intrare în Duat. Când vei citi din Cartea lui Ra... 

S-a sufocat, s-a îndoit de mijloc şi a scăpat puşca. 

— Trebuie să plec, a spus el, îndreptându-se cu mare de 
efort. Gazda mea nu mai rezistă. Dar, Walt... 

A zâmbit trist. 

— ... îţi mulţumesc pentru carnea de vită şi pentru suc. 
Există o soluţie pentru tine. N-o să-ţi placă, dar e cea mai 
bună. 

— Ce vrei să spui? a întrebat Walt. Ce soluţie? 

Fermierul a clipit. Brusc, ochii lui au devenit normali. 
Ne-a privit surprins, a strigat ceva în arabă şi a ridicat 
puşca. 

L-am luat pe Walt de mână şi împreună am sărit în 
portal. 


263 


17.Menșikov angajează un pluton vesel 


al morţii 


CARTER 


Cred că suntem chit, Sadie. Prima dată, eu şi cu Walt ți- 
am sărit în ajutor la Londra. Apoi, tu şi cu Walt mi-aţi sărit 
mie în ajutor. Singurul care a avut de suferit ambele dăţi a 
fost Walt. Bietul de el, e purtat prin toată lumea ca să ne 
scoată din încurcătură. Dar recunosc c-am avut nevoie de 
ajutor. 

Bes era închis într-o cuşcă fluorescentă strălucitoare. 
Zia era convinsă că suntem duşmani. Nu mai aveam sabia 
şi bagheta. Ţineam în mână o cârjă şi un bici care erau, se 
pare, furate, şi doi dintre cei mai puternici magicieni din 
lume, Michel Desjardins şi Vlad Inhalatorul, erau gata să 
mă aresteze, să mă judece şi să mă execute - nu neapărat 
în ordinea asta. 

Am dat înapoi pe treptele ce duceau la mormântul Ziei, 
dar n-aveam încotro s-o iau. Peste tot era doar noroi roşu, 
presărat cu resturi şi peşti morţi. Nu puteam să fug sau să 
m-ascund, aşa că nu-mi rămânea decât să mă predau sau 
să lupt. 

Ochii speriaţi ai lui Menșikov străluceau. 

— N-ai decât să opui rezistenţă, Kane. Mi-ar fi mult mai 
uşor dacă ar trebui să folosesc gesturi extreme. 

— Vladimir,  opreşte-te! a zis Desjardins obosit, 
sprijinindu-se în toiag. Carter, lasă prostiile! Predă-te 
acum! 

Cu trei luni în urmă, Desjardins ar fi fost încântat să mă 
facă arşice. Acum părea trist şi obosit, de parcă executarea 
mea era o necesitate neplăcută. Zia stătea lângă el. S-a 
uitat precaută la Mengşikov, ca şi cum şi-ar fi dat seama că 


264 


omul acesta avea ceva malefic. 

Dacă m-aş fi putut folosi de asta, poate reuşeam să mai 
câştig nişte timp... 

— Care-i planul, Vlad? am întrebat. Ne-ai lăsat să 
scăpăm prea uşor din Sankt Petersburg. De parcă ai vrea 
cu adevărat să-l trezim pe Ra. 

Rusul a început să râdă. 

— De-asta v-am urmărit pe jumătate de glob ca să vă 
opresc? 

Se străduia să pară dispreţuitor, dar pe buze îi flutura 
un zâmbet, de parcă ar fi gustat o glumă ştiută doar de noi. 

— N-ai venit să mă opreşti, am improvizat eu. Te bazezi 
pe noi să găsim sulurile de papirus în locul tău şi să le 
punem cap la cap. Trebuie să se trezească Ra ca să-l poţi 
elibera pe Apophis? 

— Carter, destul! 

Desjardins vorbise rar, ca un pacient care numără invers 
aşteptând ca anestezia să-şi facă efectul. Nu înţelegeam de 
ce părea atât de apatic, însă Menşikov era nervos cât 
pentru amândoi. După ura din ochii rusului, mi-am dat 
seama c-am atins un punct sensibil. 

— Asta e, nu-i aşa? am continuat eu. Ma'at-ul şi Haosul 
sunt conectate. Ca să-l eliberezi pe Apophis, trebuie să-l 
trezeşti pe Ra, dar vrei să controlezi tu operaţiunea, să te 
asiguri că Ra revine îmbătrânit şi slăbit. 

Din noul toiag de stejar al lui Menşikov au ţâşnit flăcări. 

— Băiete, habar n-ai despre ce vorbeşti. 

— Set te-a tachinat în legătură cu o greşeală mai veche, 
mi-am adus eu aminte. Ai mai încercat o dată să-l trezeşti 
pe Ra, nu-i aşa? Oare cu ce - cu singurul sul de papirus pe 
care-l aveai? Aşa te-ai ars pe faţă? 

— Carter! m-a întrerupt Desjardins. Vlad Menșikov e un 
erou al Casei Vieţii. A încercat să distrugă papirusul ca să 
nu mai poată fi folosit de nimeni. Aşa s-a accidentat. 

Pentru o clipă n-am mai avut cuvinte, atât eram de uluit. 

— Nu... nu poate fi adevărat. 

— Ar trebui să te informezi, băiete. 

Menşikov şi-a fixat ochii distruşi pe mine. 


265 


— Cei din neamul Menşikov se trag din preoţii lui Amon- 
Ra. Ai auzit de templul acela? 

Am încercat să-mi amintesc poveştile pe care mi le 
spusese tata. Ştiam că Amon-Ra era un alt nume al lui Ra, 
regele soarelui. lar templul lui... 

— Au condus Egiptul timp de secole, mi-am adus eu 
aminte. Ei i s-au opus lui Akhenaton, când i-a scos în afara 
legii pe vechii zei, şi poate chiar l-au asasinat. 

— Într-adevăr, a spus Menşikov. Strămoşii mei au fost 
apărătorii zeilor! Ei au fost cei care au creat Cartea lui Ra 
şi au ascuns cele trei părţi, cu speranţa că într-o zi un 
magician vrednic îl va trezi din nou pe zeul soarelui. 

Am încercat să înţeleg ce-mi spunea. Mi-l puteam 
închipui perfect pe Vlad Menşikov ca pe un preot din 
vechime, însetat de sânge. 

— Dar, dacă te tragi din preoţii lui Ra... 

— De ce mă opun zeilor? 

Menşikov i-a aruncat o privire Lictorului-Şef, de parcă s- 
ar fi aşteptat să pun o întrebare atât de stupidă. 

— Pentru că zeii ne-au distrus civilizaţia! La căderea 
Egiptului, când Stăpânul Iskandar a interzis calea zeilor, 
până şi familia mea a înţeles adevărul. Vechile căi trebuie 
interzise. Da, am încercat să distrug papirusul, ca să 
răscumpăr păcatele strămoşilor. Cei ce invocă zeii trebuie 
distruşi. 

Am clătinat din cap. 

— Am văzut cum îl invocai pe Set. Te-am auzit cum 
vorbeai despre eliberarea lui Apophis. Desjardins, Zia - 
tipul ăsta e un mincinos. Vă va ucide pe amândoi. 

Desjardins m-a privit cu un aer năuc. Amos susţinuse că 
Lictorul-Şef este un om inteligent, cum de nu înţelegea 
pericolul? 

— Destul! a spus Desjardins. Predă-te, Carter Kane, sau 
vei fi ucis! A 

I-am aruncat Ziei încă o privire rugătoare. li puteam citi 
îndoiala în priviri. Tocmai se trezise dintr-un coşmar ce 
durase trei luni. Voia să creadă că în Casa Vieţii încă se 
mai afla căminul ei şi că Desjardins şi Menşikov erau 


266 


băieţii buni. Nu mai voia să audă de Apophis. 

Am ridicat cârja şi biciul. 

— Nu mă predau fără luptă. 

Menşikov a încuviinţat din cap. 

— Atunci te-aşteaptă moartea. 

Şi-a îndreptat toiagul spre mine, iar eu am reacţionat 
instinctiv. Am atacat cu cârja. 

Eram prea departe de el ca să-l ating, dar o forţă 
invizibilă i-a smuls lui Menşikov toiagul din mână şi i l-a 
azvârlit în Nil. El şi-a scos bagheta, dar eu am lovit din 
nou, iar Menşikov a zburat cât colo. A căzut pe spate atât 
de tare, că a lăsat o dâră în noroi. 

— Carter! 

Desjardins a împins-o pe Zia în spatele lui. Din toiagul 
lui au ieşit flăcări roşiatice. 

— Îndrăzneşti să foloseşti armele lui Ra? 

M-am uitat uimit la mâinile mele. Nu mai avusesem 
niciodată o asemenea forţă - de parcă aş fi fost sortit să fiu 
rege. Am auzit în minte vocea lui Horus care mă îndemna: 
„Aceasta e calea ta. E dreptul tău din naştere.“ 

— Oricum mă vei ucide, i-am spus lui Desjardins. 

Corpul meu a început să strălucească. M-am ridicat în 
aer. Pentru prima dată după Anul Nou, eram înconjurat de 
avatarul zeului-şoim - un războinic cu cap de şoim, de trei 
ori mai mare decât mine, ţinând în mâini replicile 
holografice uriaşe ale biciului şi cârjei. Nu dădusem prea 
mare atenţie biciului, dar era o armă foarte periculoasă - 
un mâner de lemn cu trei lanţuri purtătoare de ţepi, la 
capătul cărora se afla câte o steluţă metalică având 
vârfurile ascuţite -, o combinaţie de bici şi ciocan de 
frăgezit carnea. Am lovit în jos, iar războinicul-şoim a făcut 
la fel. Biciul strălucitor a făcut praf treptele de piatră de la 
mormântul Ziei, aruncând în aer blocuri de calcar. 

Desjardins a ridicat un scut ca să respingă bucăţile de 
piatră. Zia a făcut ochii mari. Ştiam că probabil o speriam 
şi o făceam să creadă că eu eram personajul negativ, dar 
trebuia s-o protejez. Nu puteam să-l las pe Menşikov s-o ia. 

— Magie de luptă, a rostit Desjardins cu dispreţ. Aşa 


267 


arăta Casa Vieţii când urma calea zeilor, Carter Kane - 
magicienii se luptau între ei, templele se trădau unele pe 
celelalte şi se războiau. Vrei să ne întoarcem la vremurile 
acelea? 

— Nu trebuie să fie aşa, am spus eu. Nu vreau să mă bat 
cu tine, Desjardins, dar Menşikov e un trădător. Pleacă! 
Lasă-mă pe mine să mă ocup de el! 

Menşikov s-a ridicat din noroi, zâmbind de parcă i-ar fi 
făcut plăcere să fie azvârlit la pământ. 

— Să te ocupi de mine? Ce încrezător eşti! Lictore-Şef, 
lasă-l pe băiat să încerce! Strâng eu mizeria după ce 
termin cu el. 

Desjardins a început să spună: 

— Vladimir, nu. Nu tu decizi dacă... 

Dar Menşikov n-a mai stat pe gânduri. A bătut cu 
piciorul în pământ, iar noroiul s-a făcut alb şi s-a întărit în 
jurul lui. Două dâre de pământ au şerpuit înspre mine, 
încrucişându-se ca o spirală de ADN. Nu ştiam ce urmau să 
facă, dar ştiam că nu voiam să mă atingă. Am lovit cu 
biciul în direcţia lor, făcând o gaură în noroi cât o cadă de 
baie. Dârele albe au continuat să se apropie, croindu-şi 
drum prin groapă şi ieşind pe partea cealaltă, apropiindu- 
se în viteză. Am încercat să mă dau la o parte din calea lor, 
dar avatarul războinic nu era prea rapid. 

Dârele magice au ajuns la picioarele mele. S-au căţărat 
pe picioarele  avatarului ca nişte cârcei de viţă, 
înfăşurându-mă până în talie. Îmi strângeau învelişul de 
protecţie, storcând magia din mine, şi am auzit cum vocea 
lui Menşikov îmi pătrunde în minte. 

„Şarpe“, a şoptit vocea. „Eşti o reptilă târâtoare.“ 

M-am luptat cu groaza ce pusese stăpânire pe mine. Mai 
fusesem transformat o dată într-un animal, fără voia mea, 
şi a fost una dintre cele mai urâte experienţe trăite 
vreodată. De data asta, totul se întâmpla cu încetinitorul. 
Avatarul de luptă se străduia să-şi menţină forma, dar 
magia lui Menşikov era prea puternică. Cârceii de un alb 
strălucitor continuau să se caţăre, înfășurându-mi pieptul. 

Am lovit cu cârja în direcţia lui Menşikov. O forţă 


268 


invizibilă l-a prins de gât şi l-a ridicat în aer. 

— Haide! a spus el sufocându-se. Arată-mi de ce eşti în 
stare! 

Am ridicat biciul. Cu o lovitură bună, l-aş fi putut strivi 
pe Vlad Menşikov ca pe-un gândac. 

— Nu mai contează! a suspinat, zgâriindu-şi gâtul cu 
unghiile. Vraja te va înfrânge oricum. Arată-ne că eşti un 
criminal, Kane! 

M-am uitat la faţa îngrozită a Ziei şi am ezitat prea mult. 
Cârceii de viţă mi-au înconjurat braţele. Avatarul de luptă 
s-a prăbuşit în genunchi şi l-am scăpat pe Menşikov. 

Durerea m-a copleşit. Sângele mi s-a răcit. Membrele 
avatarului s-au micşorat, iar capul de şoim s-a transformat 
încet într-un cap de şarpe. Am simţit că mi se răresc 
bătăile inimii şi mi se întunecă privirea. Gura mi s-a 
umplut de gustul de venin. 

Zia a strigat: 

— Opreşte-te! E prea mult! 

— Dimpotrivă, a spus Menşikov, frecându-şi gâtul rănit. 
Merită mult mai mult de-atât. Lictore-Şef, ai văzut cum te- 
a ameninţat băiatul. Vrea să ocupe tronul faraonului. 
Trebuie distrus. 

Zia a încercat să alerge spre mine, dar Desjardins n-a 
lăsat-o. 

— Rupe vraja, Vladimir! a spus el. Băiatul poate fi 
reţinut cu metode mult mai omeneşti. 

— Omeneşti, Stăpâne? Nu e tocmai un om! 

Privirile celor doi magicieni s-au încleştat. Nu ştiu ce s- 
ar fi întâmplat, dar chiar atunci s-a deschis un portal sub 
cuşca lui Bes. 

Am mai văzut o mulţime de portaluri, dar niciunul ca 
acesta. Vârtejul a apărut la nivel solului, absorbind o zonă 
în care se găseau nisip roşu, peşti morţi, lemne vechi, 
cioburi de vase şi o cutie fosforescentă, strălucitoare, cu 
un zeu-pitic. Când cuşca a fost luată de vârtej, barele s-au 
rupt şi s-au transformat în aşchii de lumină. Bes şi-a 
revenit, s-a trezit scufundat pe jumătate în nisip şi a 
început să înjure foarte colorat. Apoi, sora mea şi Walt au 


269 


ţâşnit din portal şi au rămas suspendaţi orizontal în aer, de 
parcă ar fi fugit spre cer. Când forţa gravitaţională a 
început să acţioneze, au dat din braţe şi au căzut în nisip. 
Ar fi putut fi traşi din nou sub pământ, dar Bes i-a apucat 
pe amândoi şi a reuşit să-i scoată din vârtej. 

Bes i-a aruncat pe un teren mai sigur. Apoi s-a întors 
spre Vlad Menşikov, şi-a depărtat picioarele şi şi-a smuls 
cămaşa înflorată şi pantalonii scurţi de parcă ar fi fost 
făcuţi din hârtie. Ochii îi ardeau de furie. Pe slip erau 
brodate cuvintele „Mândru că sunt pitic“, o chestie pe care 
aş fi preferat să n-o văd. 

Menşikov n-a mai apucat să zică decât: 

— Cum... 

— BUU! a strigat Bes. 

Sunetul a fost ca explozia unei bombe cu hidrogen - sau 
a unei bombe cu urâţenie. Pământul s-a cutremurat. La 
suprafaţa apei au apărut valuri. Avatarul meu s-a prăbuşit 
şi vraja lui Menşikov s-a rupt - gustul de venin din gură s-a 
estompat şi presiunea a crescut, aşa c-am putut respira din 
nou. Sadie şi Walt se aruncaseră deja la pământ. Zia se 
retrăsese repede. Dar Menşikov şi Desjardins au fost loviți 
în plin de explozia aceea de urâţenie. 

Pe chipul lor se putea citi uimire - şi s-au dezintegrat pe 
loc. 

După un moment de şoc, Zia a icnit: 

— I-ai omorât! 

— Nu, a răspuns Bes scuturându-şi mâinile. Doar am 
băgat spaima în ei, astfel că s-au întors acasă. Poate vor fi 
inconştienţi câteva ore, cât timp creierele lor vor încerca 
să proceseze imaginea fizicului meu magnific, dar vor 
supravieţui. Însă ce e şi mai important... 

S-a încruntat la Sadie şi Walt. 

— Aţi îndrăznit să vă folosiţi de mine ca să deschideţi un 
portal? Arăt eu ca o relicvă? 

Sadie şi Walt au avut înţelepciunea să nu răspundă. S-au 
ridicat în picioare, scuturându-se de nisip. 

— N-a fost ideea noastră! a protestat Sadie. Ptah ne-a 
trimis aici să vă ajutăm. 


270 


— Ptah? am intervenit eu. Zeul Ptah? 

— Nu, Ptah cultivatorul de curmale. Iți povestesc mai 
târziu. 

— Ce s-a întâmplat cu părul tău? am întrebat. Parcă l-ar 
fi lins o cămilă. 

— Taci din gură! 

Apoi a văzut-o pe Zia. 

— Dumnezeule, ea e? Adevărata Zia? 

Zia s-a dat înapoi, împleticindu-se, încercând să-şi 
aprindă toiagul. 

— Pleacă! 

Un foc plăpând s-a aprins. 

— Nu-ţi facem niciun rău, i-a promis Sadie. 

Ziei îi tremurau picioarele. Şi mâinile la fel. Apoi a făcut 
singurul lucru logic pe care l-ar fi făcut cineva care a avut 
parte de o asemenea zi după ce a stat în comă vreme de 
trei luni. Şi-a dat ochii peste cap şi a leşinat. 

Bes a mormăit. 

— Ce fată puternică! A rezistat după o repriză frontală 
de BUU! Totuşi... ar fi mai bine să o luăm şi să o ştergem 
de-aici. Desjardins n-a dispărut pentru totdeauna. 

— Sadie, am întrebat, ai luat papirusul? 

A scos toate cele trei suluri de papirus din geantă. Pe 
de-o parte, eram uşurat. Pe de alta, eram speriat. 

— Trebuie să ajungem la Marea Piramidă, a spus ea. 
Spune-mi, te rog, că ai maşină. 


Nu numai c-aveam o maşină, dar aveam şi o gaşcă de 
beduini. Le-am înapoiat camioneta mult după lăsarea 
întunericului, dar beduinii au părut bucuroşi să ne vadă, 
chiar dacă mai aduseserăm încă trei persoane, dintre care 
una era inconştientă. Bes s-a înţeles cu ei să ne ducă la 
Cairo. După ce-au stat de vorbă în cortul lor câteva 
minute, Bes a apărut îmbrăcat în haine noi. Beduinii au 
ieşit rupând rămăşiţele cămăşii lui înflorate în fâşii pe care 
şi le-au înfăşurat cu grijă în jurul braţelor, al antenei radio 
şi al oglinzii retrovizoare, pe post de talismane aducătoare 
de noroc. 


271 


Ne-am îngrămădit în partea din spate a camionetei. 
Eram prea înghesuiți şi era prea gălăgie ca să putem sta 
de vorbă în drum spre Cairo. Bes ne-a spus să tragem un 
pui de somn cât stă el de veghe. Ne-a promis că se va 
purta frumos cu Zia dacă se trezea. 

Sadie şi Walt au adormit imediat, dar eu m-am uitat o 
vreme la stele. Eram dureros de conştient de prezenţa Ziei 
- a adevăratei Zia -, care dormea agitată chiar lângă mine, 
şi de armele magice ale lui Ra, cârja şi biciul, care erau 
ascunse în geanta mea. Corpul încă îmi fremăta în urma 
luptei. Vraja lui Menşikov fusese ruptă, dar încă îi auzeam 
vocea în timp ce încerca să mă transforme într-o reptilă cu 
sânge rece - asemenea lui. 

În cele din urmă, am reuşit să închid ochii. Fără 
protecţie magică, ba-ul meu şi-a luat zborul imediat ce-am 
adormit. 

M-am trezit în Sala Epocilor, în faţa tronului faraonului. 
Printre coloanele laterale, imaginile holografice tremurau. 
Aşa cum povestise Sadie, la capăt perdeaua magică îşi 
schimba culoarea din roşu în violet-închis, indicând o nouă 
eră. Imaginile violet erau greu de înţeles, dar mi s-a părut 
că văd două siluete care luptau în faţa unui tron în flăcări. 

— Da, s-a auzit vocea lui Horus. Lupta se apropie. 

A apărut într-un val de lumină, pe treptele podiumului 
unde stătea de obicei Lictorul-Şef. Avea înfăţişare umană - 
un tânăr musculos cu pielea de bronz şi ras în cap. Pe 
armura de luptă din piele sclipeau bijuterii, şi khopesh-ul îi 
atârna pe lângă corp. Ochii îi străluceau - unul auriu, 
celălalt argintiu. 

— Cum ai ajuns aici? l-am întrebat. Locul acesta nu e 
protejat împotriva zeilor? 

— Nu sunt aici, Carter. Tu eşti. Dar odată am fost uniţi. 
Sunt un ecou în mintea ta - acea parte din Horus care n-a 
plecat niciodată. 

— Nu înţeleg. 

— Ascultă-mă! Situaţia ta s-a schimbat. Te afli în pragul 
măreției. 

A arătat spre pieptul meu. M-am uitat în jos şi mi-am dat 


272 


seama că n-aveam forma obişnuită de ba. În loc să arăt ca 
un pui, arătam ca un om, îmbrăcat, la fel ca Horus, în 
armură egipteană. În mâini ţineam cârja şi biciul. 

— Astea nu sunt ale mele, am spus eu. Erau îngropate 
alături de Zia. 

— Ar putea fi ale tale, a zis Horus. Sunt simbolurile 
faraonului - precum toiagul şi bagheta, doar că de o sută 
de ori mai puternice. Te poţi folosi de puterea lor chiar şi 
fără antrenament.  Imaginează-ţi ce am putea face 
împreună. 

A arătat spre tronul gol. 

— Ai putea uni Casa Vieţii în calitate de conducător. 
Împreună ne-am zdrobi adversarii. 

Nu pot să neg: o parte din mine s-a înfiorat. Cu câteva 
luni în urmă, ideea de-a fi conducător mă speria de moarte. 
Acum lucrurile se schimbaseră. Inţelegeam mai bine 
magia. Îmi petrecusem trei luni predându-le învăţăceilor şi 
transformându-i într-o echipă. lInţelegeam mai bine 
ameninţarea cu care ne confruntam şi începeam să înţeleg 
cum să mă folosesc de puterea lui Horus fără să fiu 
copleşit de ea. Şi dacă Horus avea dreptate şi i-aş fi putut 
conduce pe zei şi pe magicieni împotriva lui Apophis? Îmi 
plăcea ideea de a-i zdrobi pe adversari, de a mă răzbuna 
pe forţele Haosului care ne dăduseră vieţile peste cap. 

Apoi mi-am adus aminte de felul în care mă privise Zia 
când eram pe punctul de a-l ucide pe Vlad Menşikov, de 
parcă monstrul aş fi fost eu. Mi-am amintit ce spusese 
Desjardins despre vremurile urâte de demult, când 
magicienii se luptau între ei. Dacă Horus era un ecou în 
mintea mea, poate că eu eram afectat de dorinţa lui de a 
conduce. Il cunoşteam bine pe Horus acum. In multe 
privinţe era un tip de treabă - curajos, de onoare, drept. 
Dar era şi ambițios, lacom, gelos şi încăpățânat când venea 
vorba de obiectivele sale. Şi cea mai mare dorinţă a lui era 
să-i conducă pe zei. 

— Cârja şi biciul îi aparţin lui Ra, am spus. Trebuie să-l 
trezesc. 

Horus şi-a înclinat capul. 


273 


— Chiar dacă asta vrea Apophis să se întâmple? Chiar 
dacă Ra e bătrân şi slăbit? Te-am avertizat în privinţa 
faptului că zeii sunt divizați. Ai văzut cum Nekhbet şi Babi 
au încercat să ia problema în propriile mâini. Conflictul se 
va agrava. Haosul e alimentat de conducători slabi, de 
loialităţi împărţite. Asta urmăreşte Vladimir Menșikov. 

Sala Epocilor s-a cutremurat. Perdeaua de lumină violet 
s-a întins de-a lungul pereţilor. Când scena holografică s-a 
lărgit, am văzut că scaunul era un tron de foc, ca cel 
descris de Sadie în viziunea despre barca lui Ra. Două 
siluete neclare luptau corp la corp ca nişte luptători, dar 
nu-mi dădeam seama dacă încercau să se împingă una pe 
alta în scaun sau fiecare încerca s-o împiedice pe cealaltă 
să se apropie de el. 

— Menșikov chiar a încercat să distrugă Cartea lui Ra? 
am întrebat eu. 

Ochiul de argint al lui Horus a sclipit. Acesta părea 
mereu puţin mai luminos decât cel auriu, ceea ce mă 
dezorienta, de parcă întreaga lume se apleca într-o parte. 

— Ca majoritatea lucrurilor spuse de Menșikov, e doar 
parțial adevărat. Odinioară credea şi el, ca şi tine, că poate 
să-l aducă înapoi pe Ra şi să refacă Ma'at-ul. Se imagina 
mare preot al unui minunat templu, chiar mai puternic 
decât strămoşii săi. În mândria lui, a crezut că poate 
recrea Cartea lui Ra pornind de la sulul de papirus pe care 
îl deţinea. S-a înşelat. Ra îşi luase măsuri serioase de 
protecţie ca să nu fie trezit. Blestemele papirusului i-au ars 
lui Menșikov ochii. Focul solar i-a pârjolit gâtul, pentru c-a 
îndrăznit să citească cuvintele vrăjii. După aceea, 
Menșikov s-a înrăit. Mai întâi a încercat să distrugă Cartea 
lui Ra, dar n-avea puterea necesară. Apoi a întocmit un 
plan nou. Îl va trezi pe Ra, dar pentru a se răzbuna. Asta a 
aşteptat în toţi aceşti ani. De aceea vrea să adunaţi voi 
sulurile de papirus şi să recreaţi Cartea lui Ra. Menșikov 
vrea să-l vadă pe bătrânul zeu înghiţit de Apophis. Vrea să 
vadă lumea cufundată în întuneric şi haos. E nebun de 
legat. 


274 


— O! 

[Halal răspuns, ştiu. Dar ce poţi spune când auzi o 
poveste ca asta?] 

Alături de Horus, pe podium, tronul gol al faraonului 
parcă se unduia în lumina violet. Întotdeauna fusesem 
intimidat de scaunul acela. Odinioară, faraonul era cel mai 
puternic conducător din lume, stăpânind peste un imperiu 
care a dăinuit de douăzeci de ori mai mult decât întreaga 
existenţă a propriei mele ţări, Statele Unite ale Americii. 
Cum puteam fi eu vrednic să stau pe el? 

— Poţi s-o faci, Carter, a insistat Horus. Poţi prelua 
controlul. De ce să-ţi asumi riscul de a-l trezi pe Ra? Ştii, 
sora ta va trebui să citească din Carte. Ai văzut ce-a păţit 
Menşikov doar de la un singur sul de papirus, îţi dai seama 
ce se va întâmpla când o forţă de trei ori mai mare se va 
dezlănţui împotriva surorii tale? 

Mi s-a uscat gura. Nu era destul c-o lăsasem pe Sadie să 
plece singură în căutarea ultimului papirus. Cum aş fi 
putut s-o las să facă ceva ce-ar fi putut s-o rănească la fel 
ca pe Vlad Inhalatorul sau chiar mai rău? 

— Acum înţelegi adevărul, a spus Horus. Păstrează cârja 
şi biciul. Preia tronul. Împreună îl putem înfrânge pe 
Apophis. Ne putem întoarce în Brooklyn să-ţi protejăm 
prietenii şi casa. 

Acasă... Suna atât de tentant... lar prietenii noştri erau 
în mare pericol. Văzusem de ce era în stare Vlad Menşikov. 
Mi i-am imaginat pe micuțul Felix sau pe timida Cleo 
încercând să lupte împotriva unui asemenea tip de magie. 
Mi-am imaginat cum Menşikov îi transforma pe tinerii 
noştri învăţăcei în nişte şerpi neajutoraţi. Nu eram convins 
că Amos îi putea ţine piept. Cu armele lui Ra, aş fi putut 
proteja Casa din Brooklyn. 

Apoi m-am uitat la imaginile violet care pâlpâiau pe 
perete - două siluete care luptau în faţa tronului de foc. 
Acesta era viitorul nostru. Cheia succesului nu eram eu, 
nici chiar Horus - ci Ra, primul rege al zeilor egipteni. 
Alături de tronul de foc al lui Ra, scaunul faraonului părea 
aproape la fel de important ca un fotoliu obişnuit. 


275 


— N-o să ne descurcăm, i-am spus lui Horus. Avem 
nevoie de Ra. 

Zeul m-a fixat cu ochii lui colorați de parcă aş fi fost o 
victimă  insignifiantă aflată la mare distanţă, iar el 
cumpănea dacă merita sau nu să se arunce asupra mea. 

— Nu înţelegi cât de mare e ameninţarea, a conchis el. 
Stai, Carter. Şi ascultă cum îţi plănuiesc duşmanii 
moartea. 

Horus s-a făcut nevăzut. 

Am auzit paşi în întunericul din spatele tronului, apoi o 
binecunoscută respiraţie grea. Am sperat că ba-ul meu era 
invizibil. A apărut Vladimir Menșikov, susţinându-şi şeful, 
pe Desjardins. 

— Aproape c-am ajuns, Stăpâne, a zis Menşikov. 

Rusul părea odihnit, îmbrăcat într-un costum alb nou. 
Singurul indiciu că ne luptaserăm de curând era bandajul 
de la gât, acolo unde îl agăţasem cu cârja. În schimb, 
Desjardins arăta de parcă îmbătrânise cu zece ani în 
câteva ore. Se chinuia să meargă, sprijinindu-se de 
Menşikov. Era tras la faţă. Părul îi albise complet, şi nu 
cred că asta se întâmplase din pricină că-l văzuse pe Bes în 
slip. 

Menşikov a încercat să-l aşeze pe tronul faraonului, dar 
Desjardins s-a împotrivit. 

— Niciodată, Vladimir. Pe treaptă. Pe treaptă. 

— Dar, Stăpâne, în starea asta... 

— Niciodată! 

Desjardins s-a aşezat pe treptele de la picioarele 
tronului. Nu-mi venea să cred cât de rău arăta. 

— Ma'at-ul slăbeşte. 

Desjardins şi-a întins mâna. Un nor firav de hieroglife s-a 
ridicat în aer din vârfurile degetelor sale. 

— Odinioară, puterea Ma'atului îmi dădea forţă, 
Vladimir. Acum, parcă stoarce viaţa din mine. Mai mult de- 
atât nu pot face..., a zis cu o voce stinsă. 

— Nu te teme, Stăpâne, a spus Menşikov. După ce ne 
ocupăm de familia Kane, totul va fi bine. 

— Aşa să fie oare? 


276 


Desjardins s-a uitat în sus şi pentru o clipă ochii i-au 
sclipit de mânie, ca pe vremuri. 

— Tu nu te îndoieşti niciodată, Vladimir? 

— Nu, Stăpâne, a spus rusul. Mi-am dedicat viaţa luptei 
împotriva zeilor. Şi voi continua să fac asta. Dacă-mi 
permiţi, Lictore-Şef, n-ar fi trebuit să-l accepti în preajma 
ta pe Amos Kane. Vorbele lui sunt precum otrava. 

Desjardins a prins o hieroglifă din aer şi a studiat-o în 
timp ce i se învârtea în palmă. N-am recunoscut simbolul, 
dar semăna cu un semafor având alături silueta unui om. 


1 


— Menhed, a spus Desjardins. Tăbliţa scribului. 

M-am uitat la simbolul ce pâlpâia slab şi am văzut că 
semăna cu instrumentele de scris din geanta mea. 
Dreptunghiul era tăbliţa, cu locuri pentru cerneală neagră 
şi roşie. Beţişorul de lângă el era instrumentul de scris, 
prins cu un şnur. 

— Da, Stăpâne, a zis Menşikov. Ce... interesant. 

— A fost simbolul preferat al bunicului meu, a spus 
Desjardins gânditor. Jean-François Champollion, ştii... A 
descifrat codul hieroglifelor folosind Piatra de la Rosetta - 
primul om care nu făcea parte din Casa Vieţii şi care a 
reuşit acest lucru. 

— Într-adevăr, Stăpâne. Am auzit povestea. 

„De-o mie de ori“, parc-ar fi vrut să spună. 

— A pornit de jos şi a devenit un mare om de ştiinţă, a 
continuat Desjardins, şi un mare magician, respectat de 
muritori şi magicieni deopotrivă. 

Menşikov a zâmbit ca şi cum i-ar fi făcut pe plac unui 
copil ce devenea enervant. 

— Iar acum, iată-te Lictor-$ef. Ar fi fost mândru. 

— Oare? s-a întrebat Desjardins. Când Iskandar mi-a 
primit familia în Casa Vieţii, a spus că se bucură să aibă 
sânge nou şi idei noi. Speranţa lui era că vom revigora 
Casa. Dar cu ce-am contribuit noi? N-am schimbat nimic. 
N-am pus nimic sub semnul întrebării. Casa a slăbit. Cu 


277 


fiecare an, avem tot mai puţini iniţiaţi. 

— Ah, Stăpâne! şi-a dezvelit Menşikov dinţii. Lasă-mă să- 
ţi arăt că nu suntem slabi. Armata e adunată. 

A bătut din palme. La celălalt capăt al sălii, uşile uriaşe 
de bronz s-au deschis. La început nu mi-a venit să-mi cred 
ochilor, dar am devenit tot mai agitat pe măsură ce mica 
armată înainta spre noi. 

Cei câţiva vrăjitori erau cei mai puțin înfricoşători 
membri ai grupului. Marea majoritate erau bărbaţi şi femei 
mai în vârstă, în haine tradiţionale de pânză. Mulţi erau 
vopsiți cu negru pe la ochi şi aveau tatuaje cu hieroglife pe 
mâini şi pe faţă. Unii purtau mai multe amulete decât Walt. 
Bărbaţii erau raşi în cap; femeile aveau părul scurt sau 
prins în coadă. Cu toţii aveau un aer sumbru, parc-ar fi fost 
o gloată înfuriată de ţărani porniţi să-i dea foc monstrului 
din Frankenstein, doar că, în loc de furci, erau înarmaţi cu 
toiege şi baghete. Câţiva aveau şi săbii. 

Erau flancaţi de demoni - vreo douăzeci, în total. Mai 
luptasem cu demoni, dar aceştia erau cumva diferiţi. Se 
mişcau mai siguri pe ei, ca şi cum aveau un ţel comun. 
Răutatea ieşea din ei cu atâta forţă, că parcă îmi ardea ba- 
ul. Aveau pielea de toate culorile, de la verde la negru şi 
violet. Unii purtau armuri, alţii piei de animale, alţii 
pijamale de flanelă. Unul avea o drujbă în loc de cap. Altul, 
o ghilotină. Altuia îi ieşea un picior dintre umeri. 

Chiar mai înfricoşători decât demonii erau şerpii cu 
aripi. Da, ştiu, te gândeşti: „Nu mai vreau să văd şerpi!“ 
Crede-mă, după ce fusesem muşcat de un tjesu heru în 
Sankt Petersburg, nici eu nu eram prea încântat să-i văd. 
Aceştia n-aveau trei capete şi nu erau mai mari decât un 
şarpe obişnuit, dar mă înfioram doar când mă uitam la ei. 
Închipuie-ţi o cobră cu aripi de vultur. Acum, închipuie-ţi 
că zboară prin aer, scoțând pe gură jeturi lungi de foc, ca 
nişte aruncătoare de flăcări. Vreo şase astfel de monştri 
dădeau ocol echipei de atac, repezindu-se în toate părţile 
şi scuipând foc. A fost o minune că n-au dat foc niciunui 
magician. 

În timp ce grupul se apropia, Desjardins s-a ridicat cu 


278 


greu în picioare. Vrăjitorii şi demonii au îngenuncheat în 
faţa lui. Unul dintre şerpii înaripaţi a zburat în faţa 
Lictorului-Şef, iar Desjardins l-a prins din zbor cu o viteză 
uimitoare. Şarpele i s-a zvârcolit în pumn, dar n-a încercat 
să-l muşte. 

— Un uraeus? a întrebat Desjardins. E periculos, 
Vladimir. Sunt creaturile lui Ra. 

Menşikov s-a înclinat. 

— Pe vremuri au fost servitorii templului lui Amon-Ra, 
Lictore-Şef, dar nu-ţi face griji. Îi pot controla, dat fiind 
neamul din care mă trag. Mi s-a părut potrivit să folosesc 
creaturi ale zeului soare pentru a-i distruge pe cei ce vor 
să-l trezească. 

Desjardins a dat drumul şarpelui, care a scuipat foc şi şi- 
a luat zborul. 

— Şi demonii? a întrebat Desjardins. De când ne folosim 
de creaturile Haosului? 

— Sunt ţinuţi sub control, Stăpâne. 

Vocea lui Menşikov părea iritată, de parcă s-ar fi săturat 
să-i tot facă pe plac şefului său. 

— Magii aceştia cunosc vrăjile potrivite. l-am ales 
personal din nomele de pe întreg pământul. Sunt foarte 
pricepuţi. 

Lictorul-Şef şi-a îndreptat atenţia spre un asiatic în 
straie albastre. 

— Eşti Kwai, nu-i aşa? 

Bărbatul a încuviinţat din cap. 

— Din câte îmi amintesc, a spus Desjardins, ai fost exilat 
în cea de-A Trei Suta Nomă din Coreea de Nord pentru 
uciderea unui alt magician. Iar tu, Sarah Jacobi - a arătat 
spre o femeie în haine albe şi cu părul negru ţepos -, ai 
fost trimisă în Antarctica pentru c-ai provocat un tsunami 
în Oceanul Indian. 

Menşikov şi-a dres vocea. 

— Stăpâne, mulţi dintre aceşti magicieni au avut 
probleme în trecut, dar... 

— Sunt nişte ucigaşi nemiloşi şi nişte hoţi, a spus 
Desjardins. Cei mai răi din Casă. 


279 


— Dar sunt nerăbdători să-şi dovedească loialitatea, l-a 
asigurat Menşikov. Sunt bucuroşi s-o facă! 

Le-a zâmbit slujitorilor lui, vrând parcă să-i încurajeze să 
pară fericiţi. Niciunul n-a reacţionat. 

— De altfel, Stăpâne, a continuat repede Menşikov, dacă 
vrei să distrugem Casa din Brooklyn, trebuie să fim fără 
milă. Face bine Ma'atului. 

Desjardins s-a încruntat. 

— Şi tu, Vladimir? Tu îi vei conduce? 

— Nu, Stăpâne. Am încredere deplină că această... ăăă... 
echipă minunată se poate descurca şi singură cu Casa din 
Brooklyn. Vor ataca la apus. Iar eu îi voi urmări pe cei din 
familia Kane în Duat şi mă voi ocupa de ei personal. Tu, 
Stăpâne, ar trebui să rămâi aici să te odihneşti. Ii voi 
trimite un vas de citit viitorul ca să ne poţi observa 
evoluţia. 

— O să rămân aici, a repetat Desjardins cu amărăciune. 
Şi o să observ. 

Menşikov a făcut o plecăciune. 

— Vom salva Casa Vieţii. Jur. Familia Kane va fi distrusă, 
zeii vor fi din nou exilați. Ma'at-ul va fi refăcut. 

Am sperat că Desjardins îşi va veni în fire şi va opri 
atacul. În schimb, umerii i s-au lăsat. S-a întors cu spatele 
la Menşikov şi s-a uitat la tronul gol al faraonului. 

— Du-te, a spus el obosit. Să nu mai văd creaturile astea. 

Menşikov a zâmbit. 

— Stăpâne... 

S-a întors şi a pornit prin Sala Epocilor cu armata pe 
urme. 

După ce-au plecat, Desjardins a ridicat mâna. O sferă de 
lumină a apărut din tavan şi i s-a aşezat în palmă. 

— Adu-mi Cartea înfrângerii lui Apophis, i-a spus 
Desjardins sferei. Trebuie să mă uit prin ea. 

Sfera magică a coborât puţin, ca într-o plecăciune, apoi 
s-a îndepărtat în viteză. 

Desjardins s-a întors spre perdeaua de lumină violet - 
imaginea celor două siluete ce se luptau pentru tronul de 
foc. 


280 


— Voi „observa“, Vladimir, a murmurat el în barbă. Dar 
nu voi „rămâne aici să mă odihnesc“. 
Imaginea s-a înceţoşat şi ba-ul meu a revenit în corp. 


281 


18.Facem pariuri în ajunul sfârşitului 


lumii 


CARTER 


Pentru a doua oară într-o săptămână, m-am trezit pe o 
canapea dintr-o cameră de hotel, fără să am habar cum am 
ajuns acolo. 

Camera nu era nici pe departe la fel de frumoasă ca cea 
din hotelul Four Seasons din Alexandria. Tencuiala era 
crăpată. Din tavan atârnau nişte grinzi. Pe măsuţa de cafea 
bâzâia un ventilator portabil, dar aerul era fierbinte ca 
într-un furnal. Lumina după-amiezii pătrundea prin 
ferestrele deschise. De afară se auzeau claxoane şi 
comercianţi care-şi lăudau marfa în arabă. Aerul mirosea a 
gaze de eşapament, a balegă şi a sisha de mere - aroma de 
fructe a narghilelei. Cu alte cuvinte, mi-am dat seama că 
ne aflăm la Cairo. 

Sadie, Bes, Walt şi Zia stăteau la o masă de lângă 
fereastră şi jucau un joc ca nişte vechi prieteni. Scena era 
atât de bizară, încât mi-am închipuit că încă visez. 

Apoi, Sadie a observat că m-am trezit. 

— Măi, să fie... Carter, data viitoare când mai faci o 
călătorie lungă sub formă de ba, anunţă-ne şi pe noi. Nu-i 
deloc amuzant să te cărăm până la etajul trei. 

Mi-am masat capul care îmi pulsa. 

— Cât timp am fost inconştient? 

— Mai mult decât mine, a spus Zia. 

Arăta perfect - calmă şi odihnită. Părul ei proaspăt 
spălat era dat pe după urechi şi purta o rochie nouă fără 
mâneci, de culoare albă, care-i punea în evidenţă pielea 
arămie. 

Cred că mă cam holbam la ea, pentru că şi-a întors 

282 


privirea. Gâtul i s-a înroşit. 

— E trei după-amiază, a spus ea. Eu m-am trezit la zece 
dimineaţa. 

— Arăţi... 

— Mai bine? 

A ridicat din sprâncene, provocându-mă parcă s-o 
contrazic. 

— Ai pierdut toată distracţia. M-am luptat. Am încercat 
să evadez. Asta e a treia cameră de hotel. 

— Prima a luat foc, a spus Bes. 

— A doua a explodat, a zis Walt. 

— Am spus că-mi pare rău. 

Zia s-a încruntat. 

— În orice caz, sora ta m-a potolit în cele din urmă. 

— Mi-a luat câteva ore, a confirmat Sadie, şi toate 
abilităţile diplomatice de care dispun. 

— Ai abilităţi diplomatice? am întrebat eu. 

Sadie şi-a dat ochii peste cap. 

— De parcă tu şi ştii ce sunt alea, Carter! 

— Sora ta e foarte inteligentă, a spus Zia. Ea m-a 
convins să nu-ţi judec planurile până nu te trezeşti şi nu 
stăm de vorbă. E foarte convingătoare. 

— Mulţumesc, a spus Sadie plină de sine. 

M-am holbat la ele şi m-a cuprins groaza: 

— Vă înţelegeţi bine? Nu se poate să vă înţelegeţi bine! 
Tu şi Sadie nu vă suportaţi. 

— Acela era un shabti, Carter, a spus Zia, deşi era încă 
roşie pe gât. Cred că Sadie e... minunată. 

— Vezi? a spus Sadie. Sunt minunată! 

— E un coşmar. M-am ridicat şi păturile au căzut de pe 
mine. M-am uitat şi am văzut că purtam o pijama cu 
Pokemon. 

— Sadie, am spus, o să te ucid. 

A clipit nevinovată. 

— Dar negustorul de pe stradă ne-a oferit un preţ foarte 
bun. Walt a spus c-o să-ţi vină bine. 

Walt a ridicat mâinile. 

— Nu sunt eu de vină, prietene. Am încercat să-ţi ţin 


283 


partea. 

Bes a pufnit, apoi a imitat destul de bine vocea lui Walt: 

— „Măcar luaţi-le pe cele foarte mari, cu Pikachu.“ 
Carter, lucrurile tale sunt în baie. Aşa, jucăm Senet!* sau 
nu? 

M-am târât în baie şi m-am liniştit când am găsit nişte 
haine normale - lenjerie nouă, blugi şi un tricou pe care nu 
apărea Pikachu. Duşul a scos un muget ca de elefant pe 
moarte când am încercat să-l pornesc, dar până la urmă în 
chiuvetă a curs nişte apă cu miros de rugină şi m-am 
spălat cât de cât. 

Când am ieşit de acolo, nu eram chiar ca nou, dar cel 
puţin nu miroseam a peşti morţi şi a carne de capră. 

Tovarăşii mei de drum încă jucau Senet. Auzisem de 
acest joc - se pare că e unul dintre cele mai vechi din lume 
-, dar nu mai văzusem încă pe nimeni jucându-l. Tabla era 
un dreptunghi cu pătrate albe şi albastre aşezate pe trei 
rânduri a câte zece. Piesele de joc erau nişte cercuri albe 
şi albastre. În loc de zaruri, aruncai cu patru beţişoare de 
fildeş ca nişte acadele, goale pe o parte şi cu hieroglife pe 
cealaltă. 

— Credeam că regulile acestui joc s-au pierdut, am spus 
eu. 

Bes a ridicat din sprâncene. 

— Poate pentru voi, muritorii. Zeii nu le-au uitat. 

— E destul de uşor, a spus Sadie. Trebuie să faci un „S“ 
pe tabla de joc. Prima echipă care ajunge cu toate piesele 
la capăt câştigă. N 

— Ha! a spus Bes. E mult mai complicat de-atât. [ţi 
trebuie ani de zile ca să ajungi să joci bine. 

— Serios, zeule pitic? 

Zia a aruncat cele patru beţişoare şi toate au aterizat cu 
partea inscripționată în sus. 

— Ce zici de asta? 

Sadie şi Zia au bătut palma. Se pare că erau în aceeaşi 
echipă. Sadie a mutat o piesă albastră şi a trimis o piesă 


13 Vechi joc din Egiptul antic, a cărui denumire s-ar putea traduce prin 
„Jocul trecerii“. 


284 


albă înapoi la start. 

— Walt, a mormăit Bes, ţi-am spus să nu muţi piesa asta! 

— Nu e vina mea! 

Sadie mi-a zâmbit. 

— Jucăm băieţi contra fete. Jucăm pe ochelarii de soare 
ai lui Vlad Menşikov. 

A ridicat ochelarii albi pe care Set i-i dăduse la Sankt 
Petersburg. 

— Vine sfârşitul lumii, am spus eu, şi voi jucaţi pe nişte 
ochelari de soare? 

— Hei, prietene! a intervenit Walt. Facem mai multe 
lucruri deodată. Discutăm de vreo şase ore, dar a trebuit 
să aşteptăm să te trezeşti ca să luăm o decizie, înţelegi? 

— În plus, a spus Sadie, Bes ne-a asigurat că nu poţi 
juca Senet fără să pariezi. Asta ar zgudui Ma'at-ul din 
temelie. 

— E adevărat, a spus piticul. Walt, aruncă odată 
beţişoarele alea! 

Walt a aruncat, iar trei dintre ele au căzut cu partea 
goală în sus. 

Bes a înjurat. 

— Avem nevoie de un doi ca să ieşim din Casa lui Atum- 
Ra, puştiule. Nu ţi-am explicat? 

— Îmi pare rău! 

N-am ştiut ce să fac, aşa că mi-am tras şi eu un scaun la 
masă. 

Priveliştea de la fereastră era mai frumoasă decât aș fi 
crezut. Cam la un kilometru şi jumătate, piramidele de la 
Gizeh aveau o strălucire roşie în lumina după-amiezii. 
Probabil că ne aflam la marginea de sud-vest a oraşului - 
în apropiere de El Mansoria. Mai trecusem prin acest 
cartier de zeci de ori cu tata, în drum spre diferite situri, 
dar tot era derutant să văd piramidele atât de aproape. 

Aveam un milion de întrebări. Trebuia să le spun 
prietenilor despre viziunea ba-ului meu. Dar până să-mi fac 
curaj, Sadie s-a lansat într-o lungă explicaţie despre ce-au 
făcut cât fusesem inconştient. În general, s-a concentrat pe 
felul amuzant în care arătam când dormeam şi pe 


285 


scâncetele pe care le-am scos când m-au tras din primele 
două camere de hotel incendiate. A descris minunata pâine 
proaspătă, falafelul şi carnea de vită condimentată pe care 
le mâncaseră la prânz („O, scuze, nu ţi-am lăsat şi ţie”) şi 
preţurile excelente pe care le obţinuseră la cumpărăturile 
din suk, piaţa locală în aer liber. 

— Aţi mers la cumpărături? am întrebat eu. 

— Păi da, mi-a răspuns ea. Oricum, nu putem face nimic 
până la apus. Aşa a zis Bes. 

— Ce vrei să spui? 

Bes a aruncat beţişoarele şi a mutat o piesă în poziţia de 
start. 

— Echinocţiul, puştiule. Se apropie. Toate portalurile din 
lume se vor închide atunci, mai puţin în două momente 
anume: la apus şi la răsărit, când ziua şi noaptea sunt în 
echilibru perfect. 

— În orice caz, a spus Sadie, dacă vrem să-l găsim pe 
Ra, va trebui să facem călătoria pe care o făcea el, iar asta 
înseamnă să intrăm în Duat la apus şi să ieşim la răsărit. 

— De unde ştii? am întrebat eu. 

A scos un papirus din geantă - unul mai gros decât cele 
pe care le recuperaserăm. Marginile lui străluceau ca 
focul. 

— Cartea lui Ra, a spus ea. Am pus papirusurile cap la 
cap. Poţi să-mi mulţumeşti pentru asta. 

M-a luat cu ameţeală. Mi-am amintit ce-mi spusese 
Horus în timpul viziunii, cum că papirusul i-a ars faţa lui 
Mengşikov. 

— Vrei să spui că l-ai citit fără... fără probleme? 

A ridicat din umeri. 

— Doar introducerea. Avertismente, instrucţiuni, chestii 
de genul ăsta. Nu voi citi vraja până nu-l vom găsi pe Ra, 
dar ştiu unde trebuie să mergem. 

— Asta dacă hotărâm să mergem, am spus eu. 

Asta a atras atenţia tuturor. 

— Dacă? a întrebat Zia. 

Stătea atât de aproape de mine, încât mi-am dat seama 
cu durere cum pune distanţă între noi: s-a aplecat în 


286 


partea opusă, şi-a încordat umerii, m-a avertizat să nu-i 
invadez spaţiul personal. 

— Sadie mi-a spus că erai destul de hotărât. 

— Eram, am spus, până am aflat ce planuri are 
Menșikov. 

Le-am povestit ce am aflat din viziunea mea - că trupele 
lui Menşikov urmau să se îndrepte spre Brooklyn la apus şi 
că el plănuia să ne urmărească personal prin Duat. Le-am 
transmis ce-mi spusese Horus despre pericolele trezirii lui 
Ra şi despre cum aş putea folosi cârja şi biciul ca să lupt 
cu Apophis. 

— Dar aceste simboluri sunt sacre pentru Ra, a spus Zia. 

— Ele aparţin oricărui faraon suficient de puternic să le 
poarte, am zis. Dacă nu-l ajutăm pe Amos în Brooklyn... 

— Unchiul vostru şi toţi prietenii voştri vor fi ucişi, a 
spus Bes. Din ce ne-ai descris, Menşikov a adunat o armată 
pe cinste. Uraei - şerpii care scot flăcări - sunt foarte 
periculoşi. Chiar dacă Bast se întoarce la timp pentru a da 
o mână de ajutor... 

— Trebuie să-l anunţăm şi pe Amos, a spus Walt. Cel 
puţin să-l prevenim. 

— Ai un vas de citit viitorul? am întrebat. 

— Am ceva mai bun. 

A scos un telefon mobil. 

— Ce să-i spun? Că ne întoarcem? 

Am ezitat. Cum să-i las pe Amos şi pe prietenii mei 
singuri în faţa unei armate a răului? Pe de-o parte, abia 
aşteptam să iau armele de faraon şi să-i distrug pe 
duşmani. Încă mai auzeam vocea lui Horus care mă 
îndemna să preiau comanda. 

— Carter, nu poţi merge în Brooklyn. 

Zia m-a privit în ochi şi am realizat că încă era speriată, 
într-o stare de panică. Incerca să-şi ascundă sentimentele, 
dar ele îi clocoteau în suflet. 

— Ce am văzut la Nisipurile Roşii... m-a tulburat prea 
mult. 

M-am simţit de parcă mi-ar fi călcat inima în picioare. 

— Uite, îmi pare rău pentru chestia cu avatarul, cu cârja 


287 


şi biciul. N-am vrut să te sperii, dar... 

— Carter, nu tu m-ai tulburat. Ci Vlad Menşikov. 

— O, da... Corect. 

A suspinat. 

— N-am avut niciodată încredere în omul acela. Când am 
absolvit cursul de iniţiere, Menşikov a cerut să fiu 
repartizată la noma lui. Din fericire, Iskandar a refuzat. 

— Aşadar... de ce nu pot să merg în Brooklyn? 

Zia a examinat tabla de Senet ca pe o hartă militară. 

— Cred că spui adevărul. Menşikov e un trădător. 
Viziunea pe care ne-ai descris-o... Cred că Desjardins e 
afectat de magia neagră. Nu căderea Ma'atului îl 
secătuieşte de forţă. 

— Ci Menşikov, a ghicit Sadie. 

— Cred că da..., a confirmat Zia cu o voce răguşită. Şi 
cred că bătrânul meu mentor, Iskandar, a încercat să mă 
protejeze când m-a adăpostit în mormânt. N-a fost o 
întâmplare că m-a lăsat să aud vocea lui Apophis în vis. A 
fost un fel de avertisment - o ultimă lecţie. A ascuns cârja 
şi biciul cu mine pentru un motiv. Poate că ştia că mă vei 
găsi. În orice caz, Menşikov trebuie oprit. 

— Dar tocmai ai spus că nu pot merge în Brooklyn, am 
protestat eu. 

— Am vrut să spun că nu poţi abandona căutarea. Cred 
că Iskandar a prevăzut asta. El credea că zeii trebuie să se 
unească cu Casa Vieţii, şi am încredere în judecata lui. 
Trebuie să-l trezeşti pe Ra. 

Când am auzit-o pe Zia spunând asta, a fost pentru 
prima dată când am simţit că misiunea noastră e reală. Şi 
e crucială. Şi foarte, foarte nebunească. Dar am simţit şi o 
mică urmă de speranţă. Poate că nu mă ura chiar atât de 
tare. 

Sadie a adunat beţişoarele de Senet. 

— Atunci, lucrurile sunt clare. La apus, vom deschide un 
portal în vârful Marii Piramide. Vom merge pe vechiul 
traseu al bărcii solare pe Râul Nopţii, îl vom găsi pe Ra, îl 
vom trezi şi îl vom aduce înapoi în zori. Şi, eventual, vom 
găsi un loc unde să cinăm, pentru că mi s-a făcut iarăşi 


288 


foame. 

— Va fi periculos, a spus Bes. Nechibzuit. Probabil fatal. 

— Deci, o zi obişnuită pentru noi, am rezumat eu 
situaţia. 

Walt s-a încruntat, cu telefonul încă în mână. 

— Deci, ce să-i spun lui Amos? Că trebuie să se descurce 
singur? 

— Nu chiar, a spus Zia. O să merg eu în Brooklyn. 

Era să mă înec. 

— Tu? 

Zia s-a încruntat. 

— Mă pricep la magie, Carter. 

— Nu asta am vrut să spun. Doar că... 

— Vreau să vorbesc chiar eu cu Amos, a spus ea. Poate 
voi putea interveni când vor apărea cei din Casa Vieţii, ca 
să trag de timp. Am o oarecare influenţă asupra altor 
magicieni... cel puţin aveam când Iskandar era în viaţă. 
Poate că unii dintre ei vor asculta vocea raţiunii, mai ales 
dacă Menşikov nu e acolo să-i sâcâie. 

Mi-am amintit de mulţimea furioasă care îmi apăruse în 
viziune. Nu păreau tocmai rezonabili. 

Se pare că Walt se gândea la acelaşi lucru. 

— Dacă te teleportezi la apus, a spus el, o să ajungi în 
acelaşi timp cu atacatorii. O să fie haos, n-o să prea aveţi 
vreme de discuţii. Dacă va trebui să lupţi? 

— Să sperăm, a spus Zia, că nu se va ajunge la asta. 

Nu era un răspuns prea convingător, dar Walt a aprobat 
din cap. 

— Merg cu tine. 

Sadie a scăpat beţişoarele de Senet pe jos. 

— Poftim? Walt, nu! În starea ta... 

Şi-a astupat gura, dar era prea târziu. 

— Ce stare? am întrebat eu. 

Dacă Walt ar fi ştiut vreo vrajă de deochi, cred c-ar fi 
folosit-o asupra surorii mele. 

— E ceva ce ţine de istoria familiei mele, a spus el. E un 
secret pe care i l-am împărtăşit lui Sadie. 

Nu i-a prea convenit, dar ne-a vorbit despre blestemul 


289 


căzut asupra familiei lui, a descendenților lui Akhenaton şi 
despre ce însemna asta pentru el. 

Am rămas cu gura căscată. Comportamentul secretos al 
lui Walt, discuţiile lui cu Jaz, toanele lui - toate căpătau 
sens acum. Brusc, problemele mele mi s-au părut mult mai 
puţin importante. 

— O, Doamne, am murmurat. Walt... 

— Uite, Carter, apreciez orice ai de gând să-mi spui. Dar 
m-am săturat de mila celorlalţi. Trăiesc cu boala asta de 
ani de zile. Nu vreau ca oamenilor să le fie milă sau să mă 
trateze de parcă aş fi special. Vreau să vă ajut. O voi duce 
pe Zia în Brooklyn. Aşa, Amos va şti că ea vine cu gânduri 
paşnice. Vom încerca să întârziem atacul, să-l amânăm 
până la răsărit, ca să vă puteţi întoarce cu Ra. În plus... 

A ridicat din umeri. 

— Dacă nu reuşim şi nu-l oprim pe Apophis, oricum vom 
muri cu toţii mâine. 

— Asta înseamnă să priveşti partea bună a lucrurilor, am 
spus eu. 

Apoi, mi-am dat seama de ceva: era o idee atât de 
deranjantă, că parcă ar fi fost o mică explozie nucleară. 

— Stai puţin! Menşikov a spus că e descendentul 
preoţilor lui Amon-Ra. 

Bes a pufnit dispreţuitor. 

— li detestam. Erau atât de plini de sine. Dar ce legătură 
are asta? 

— Nu sunt aceiaşi preoţi care au luptat cu Akhenaton şi 
i-au blestemat pe strămoşii lui Walt? am întrebat eu. Dacă 
Menşikov ştie secretul blestemului? Dacă l-ar putea 
vindeca... 

— Opreşte-te! 

Furia din vocea lui Walt m-a luat prin surprindere. 
Mâinile îi tremurau. 

— Carter, m-am împăcat cu soarta mea. Nu vreau să-mi 
mai fac speranţe deşarte. Menşikov e duşmanul nostru. 
Chiar dacă m-ar putea ajuta, n-o va face. Dacă te întâlneşti 
cu el, nu încerca să faci vreun târg. Nu încerca să discuţi 
cu el. Fă ceea ce trebuie să faci. Ucide-l! 


290 


M-am uitat la Sadie. Îi sclipeau ochii, de parcă în sfârșit 
aș fi făcut şi eu un lucru cum trebuie. 

— Bine, Walt, am spus. N-o să mai vorbesc despre asta. 

Dar Sadie şi cu mine purtam o conversaţie foarte 
diferită, pe tăcute. Pentru prima dată, eram pe aceeaşi 
lungime de undă. Urma să mergem în Duat. Şi, cu un 
drum, aveam să i-o coacem lui Vlad Menşikov. Aveam să-l 
găsim, să-l batem pe săturate şi să-l obligăm să ne spună 
cum poate fi vindecat Walt. Dintr-odată, misiunea nu mi s-a 
mai părut chiar atât de grea. 

— Deci plecăm la apus, a spus Zia. Walt şi cu mine spre 
Brooklyn, tu şi cu Sadie spre Duat. Aşa rămâne. 

— Mai e ceva. 

Bes s-a uitat la beţişoarele de Senet pe care Sadie le 
scăpase pe jos. 

— Nu le-ai aruncat. Nu se poate! 

Sadie s-a uitat şi ea. Pe faţă i-a apărut un rânjet. Din 
întâmplare, dăduse un trei, exact cât îi trebuia ca să 
câştige. 

A mutat ultima piesă pe pătratul de start, apoi a luat 
ochelarii albi ai lui Menşikov şi i-a pus pe nas. Arăta ciudat 
cu ei. N-am putut să nu mă gândesc la vocea răguşită a lui 
Mengşikov şi la ochii lui distruşi şi la ce-ar fi putut păţi sora 
mea dacă ar fi încercat să citească din Cartea lui Ra. 

— Sunt specialistă în lucruri imposibile, a spus ea. Hai, 
frate dragă. Să ne pregătim pentru Marea Piramidă. 


Dacă vizitezi vreodată piramidele, îţi dau un sfat: cel mai 
bun loc din care să le vezi este undeva departe, de pildă pe 
linia orizontului. Cu cât te apropii mai tare, cu atât eşti mai 
dezamăgit. 

Poate că sună dur, însă în primul rând, de aproape, 
piramidele îţi vor părea mai mici decât ai fi crezut. Toată 
lumea care le vede spune asta. Sigur, au fost cele mai 
înalte construcţii din lume timp de mii de ani, dar în 
comparaţie cu clădirile moderne, nu par atât de 
impresionante. Nu mai sunt îmbrăcate în piatră albă şi nici 
nu mai există blocurile aurii care le făceau să arate atât de 


291 


grozav în vremurile de demult. Încă sunt frumoase, mai 
ales în lumina apusului, dar te poţi bucura mai bine de ele 
de la depărtare, fără să te amesteci cu turiştii. 

Asta-i o altă problemă: mulțimile de turişti şi vânzători. 
Indiferent unde mergi în vacanţă: în Times Square, în 
Piccadilly Circus sau la Colosseum. Peste tot e la fel: 
vânzători care-ţi oferă tricouri sau brelocuri ieftine şi 
hoarde de turişti transpiraţi care se plâng întruna şi se 
fâţâie peste tot încercând să facă poze. La piramide e la 
fel, doar că mulțimile sunt mai mari şi vânzătorii sunt 
foarte, foarte insistenţi. Ştiu o mulţime de cuvinte în 
engleză, dar cuvântul „nu“ nu se află printre ele. 

În timp ce încercam să ne croim drum prin mulţime, 
vânzătorii au încercat să ne vândă trei plimbări cu cămila, 
o duzină de tricouri, mai multe amulete decât purta Walt 
(„Preţ special! Magie excelentă!) şi unsprezece degete de 
mumie autentice, despre care bănuiam că sunt făcute în 
China. 

L-am întrebat pe Bes dacă nu putea îndepărta mulţimea, 
dar a izbucnit în râs. 

— Nu merită, puştiule. Turiştii sunt aici aproape de când 
există piramidele. O să fac în aşa fel încât să nu ne 
observe. Hai să urcăm în vârf. 

La baza Marii Piramide patrulau agenţi de pază, dar 
niciunul n-a încercat să ne oprească. Poate că Bes ne 
făcuse cumva invizibili sau poate că paznicii au ales să ne 
ignore pentru că eram cu zeul pitic. În orice caz, în scurt 
timp am aflat de ce e interzis să te caţări pe piramide: e 
greu şi e periculos. Marea Piramidă are în jur de o sută 
patruzeci de metri înălţime. N-a fost făcută să te caţări pe 
ea. Era să cad de două ori în timp ce urcam. Walt şi-a sucit 
glezna. Unele blocuri de piatră erau instabile şi se 
sfărâmau. Unele „trepte“ aveau un metru şi jumătate 
înălţime, şi a trebuit să ne ajutăm unii pe alţii. În cele din 
urmă, după douăzeci de minute de trudă, transpiraţi şi 
obosiţi, am ajuns în vârf. Smogul de deasupra oraşului 
Cairo făcea ca tot ce se află spre răsărit să fie doar o pată 
mare şi neclară, dar spre apus puteam vedea cum coboară 


292 


soarele la orizont, colorând deşertul în roşu. 

Am încercat să-mi imaginez cum se vedea de aici acum 
cinci mii de ani, când piramida tocmai fusese construită. 
Oare se căţărase faraonul Khufu aici, în vârful propriului 
mormânt, pentru a-şi admira imperiul? Probabil că nu. 
Probabil că era prea inteligent ca să se caţăre aici. 

— Bun. 

Sadie şi-a trântit geanta pe cel mai apropiat bloc de 
calcar. 

— Bes, fii cu ochii în patru. Walt, mă ajuţi cu portalul, te 
rog? 

Zia m-a atins, ceea ce m-a făcut să tresar. 

— Putem vorbi? a întrebat ea. 

A coborât puţin mai jos. Pulsul mi-o luase razna, dar am 
reuşit s-o urmez fără să cad şi să mă fac de râs. 

Zia s-a uitat în zare. Faţa ei era învăluită în lumina 
apusului. 

— Carter, să nu mă înţelegi greşit. Apreciez că m-ai 
trezit. Ştiu că intenţiile tale au fost bune. 

Parcă inima mi-ar fi sărit din loc şi ar fi rămas blocată în 
esofag. 

— Dar...? am întrebat eu. 

S-a cuprins singură în braţe. 

— Am nevoie de timp. Totul e foarte ciudat. Poate că, 
într-o bună zi, vom fi... apropiaţi, dar deocamdată... 

— Ai nevoie de timp, am spus c-o voce aspră. Dacă nu 
vom muri cu toţii în seara asta. 

Ochii ei aveau o strălucire aurie. M-am întrebat dacă 
asta-i ultima culoare pe care o vede o insectă când e prinsă 
în chihlimbar şi dacă se gândeşte „Uau, ce frumos!“ chiar 
înainte să încremenească pe vecie. 

— Voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a-ţi proteja 
casa, a spus ea. Promite-mi că, dacă va trebui să faci o 
alegere, îţi vei asculta inima, nu voia zeilor. 

— Promit, am spus, cu toate că mă îndoiam. 

Încă îl mai auzeam pe Horus care mă îndemna să 
revendic armele de faraon. Aş fi vrut să-i spun mai multe, 
să-i spun ce simt, dar tot ce-am reuşit să pronunt a fost: 


293 


— Ăăă... bine. 

Zia a zâmbit sec. g 

— Sadie are dreptate. Eşti... oare cum a zis? Induioşător 
de neîndemânatic. 

— Splendid. Mulţumesc. 

Deasupra noastră s-a văzut o lumină şi în vârful 
piramidei s-a deschis un portal. Spre deosebire de 
majoritatea portalurilor, acesta nu era un vârtej de nisip, ci 
avea o strălucire violet - era o intrare ce dădea direct în 
Duat. 

Sadie s-a întors spre mine. 

— Asta e pentru noi. Vii? 

— Aveţi grijă, a spus Zia. 

— Da, am spus. Nu mă prea pricep la asta, dar o să 
încerc. 

În timp ce mă târâm spre vârf, Sadie l-a luat deoparte pe 
Walt şi i-a şoptit ceva la ureche. El a încuviinţat cu un aer 
sumbru. 

— Aşa voi face. 

Până să întreb despre ce era vorba, Sadie s-a uitat la 
Bes. 

— Gata? 

— Voi veni după voi, ne-a promis Bes. De îndată ce-i 
conduc pe Walt şi Zia prin portalul lor. Ne vedem pe Râul 
Nopţii, în cea de-A Patra Casă. 

— A patra ce? am întrebat eu. 

— Veţi vedea, m-a asigurat el. Acum, plecaţi! 

I-am mai aruncat Ziei încă o privire, întrebându-mă dacă 
era pentru ultima oară când o vedeam. Apoi, am sărit 
împreună cu Sadie prin poarta violetă şi învolburată. 


Duatul e un loc ciudat. 

[Sadie tocmai mi-a transmis că sunt campionul 
evidenţei, dar hei, trebuia să spun asta.] 

Curenţii din lumea spiritelor interacționează cu 
gândurile tale, te poartă de colo colo, modifică ceea ce vezi 
ca să se potrivească cu ceea ce ştii. Aşa se face că, deşi 
intrasem într-un alt nivel de realitate, ce vedeam în jur 


294 


semăna cu cheiul Tamisei de lângă apartamentul lui 
mamaie şi tataie. 

— Ce nepoliticos! a spus Sadie. 

Am înţeles-o perfect. li era greu să se întoarcă la 
Londra, după călătoria dezastruoasă pe care o făcuse de 
ziua ei. In plus, de aici porniserăm pentru prima oară spre 
Brooklyn, de Crăciun. Coborâserăm treptele spre docuri cu 
Amos şi urcaserăm în barca lui magică. În momentul 
respectiv, eram în doliu după ce-l pierdusem pe tata, uimit 
că mamaie şi tataie ne-au dat pe mâinile unui unchi de 
care nici nu-mi aminteam şi îngrozit să călătoresc în 
necunoscut. Acum, toate aceste sentimente reveniseră, la 
fel de acute şi de dureroase. 

Râul era învăluit în ceaţă. Nu se vedeau luminile 
oraşului, doar o strălucire stranie pe cer. Orizontul Londrei 
părea fluid - cu clădiri care se transformau, ridicându-se şi 
topindu-se de parcă nu-şi găseau un loc confortabil unde 
să se aşeze. 

Mai jos, ceața se îndepărta de docuri. 

— Sadie, am spus, priveşte! 

La poalele scărilor era acostată o barcă, dar nu a lui 
Amos. Era barca zeului soarelui, aşa cum îmi apăruse în 
viziune - cândva, o barcă regală cu ruf!t şi loc pentru 
douăzeci de vâslaşi -, dar care acum abia se mai putea ţine 
pe linia de plutire. Pânza era zdrenţuită, vâslele rupte, 
parâmele acoperite cu pânză de păianjen. 

Pe la jumătatea scărilor, calea ne era blocată de mamaie 
şi tataie. 

— Iar ei, a mormăit Sadie. Haide! 

A coborât scările hotărâtă până ce-am dat nas în nas cu 
imaginile strălucitoare ale bunicilor. 

— Dispăreţi! le-a repezit Sadie. 

— Draga mea... 

Lui mamaie i-au sclipit ochii. 

— Aşa vorbeşti cu bunica ta? 

— O, scuză-mă, a spus Sadie. Probabil că acum ar trebui 


14 Construcţie aflată deasupra punţii superioare a unei nave, ce 
adăposteşte locuinţele echipajului. 


295 


să spun „Vai, dar ce dinţi mari ai!“ Nu eşti bunica mea, 
Nekhbet! Acum, dă-te din calea noastră! 

Imaginea lui mamaie a început să tremure. Halatul ei 
înflorat s-a transformat într-o mantie de pene negre şi 
unsuroase. Faţa i s-a ofilit şi zbârcit şi i-a căzut aproape tot 
părul. Părea atât de urâtă încât, pe o scară a urâţeniei, ar 
fi luat un 9,5, la egalitate cu Bes. 

— Fii mai respectuoasă, iubire, a gângurit zeiţa. Suntem 
aici ca să vă dăm un avertisment prietenesc. De-acum nu 
mai există cale de întoarcere. Dacă urcați în barca aceea, 
nu vă veţi mai putea întoarce - n-o să vă puteţi opri până 
când nu veţi fi trecut prin toate cele Douăsprezece Case 
ale Nopţii, sau până când nu veţi fi murit. 

Tataie a lătrat: 

— Aghh! 

S-a scărpinat la subsuori, ceea ce putea să însemne că 
era posedat de Babi, zeul-babuin, sau nu, având în vedere 
că acest comportament nu-i era străin lui tataie. 

— Ascultă-l pe Babi, a insistat Nekhbet. Habar n-ai ce vă 
aşteaptă pe râu. De-abia ne-ai ţinut nouă piept la Londra, 
fetiţo. Armatele Haosului sunt mult mai rele! 

— De data asta nu mai e singură. 

Am făcut un pas în faţă, ţinând în mână cârja şi biciul. 

— Acum, dispăreţi! 

Tataie a mârâit şi s-a retras. 

Nekhbet şi-a îngustat ochii. 

— Ai luat armele faraonului? 

În vocea ei se simţea o nuanţă de admiraţie plină invidie. 

— O mişcare îndrăzneață, puştiule, dar asta nu te va 
salva. 

— Nu înţelegi, am spus eu. Vă salvăm şi pe voi. Salvăm 
pe toată lumea de Apophis. Când ne vom întoarce cu Ra, 
ne veţi ajuta. Vă veţi supune ordinelor noastre şi îi veţi 
convinge şi pe ceilalţi zei să facă acelaşi lucru. 

— Ridicol, a şuierat Nekhbet. 

Am ridicat cârja, şi puterea ei a trecut prin mine - 
puterea unui rege. Cârja era unealta unui păstor. Un rege 
îşi conduce poporul la fel cum un păstor îşi conduce turma. 


296 


Mi-am impus voinţa, iar cei doi zei au căzut în genunchi. 

Imaginile cu Nekhbet şi tataie au dispărut, şi am putut 
vedea adevărata formă a zeilor. Nekhbet era un vultur 
masiv, cu o coroană de aur pe cap şi un colier sofisticat cu 
pietre preţioase în jurul gâtului. Aripile erau tot negre şi 
unsuroase, dar luceau de parcă ar fi fost presărate cu praf 
de aur. Babi era un babuin cenuşiu gigantic cu ochi roşii 
incandescenti, cu colţi ca nişte iatagane şi cu braţe cât 
nişte trunchiuri de copac. 

M-au privit cu ochii plini de ură. Ştiam că dacă aş fi 
ezitat fie şi numai o clipă, dacă puterea cârjei ar fi scăzut, 
m-ar fi sfâșiat. 

— Juraţi supunere, le-am poruncit. Când ne vom întoarce 
cu Ra, îi veţi da ascultare. 

— Nu veţi reuşi, a spus Nekhbet. 

— Atunci n-o să te afecteze cu nimic dacă îi juri 
supunere, am spus. Juraţi! 

Mi-am ridicat biciul de luptă, iar zeii s-au crispat. 

— Agh, a murmurat Babi. 

— Jurăm, a spus Nekhbet. Dar e o promisiune deşartă. 
Vă îndreptaţi spre moarte. 

Am tăiat aerul cu cârja, iar zeii au dispărut în ceaţă. 

Sadie a inspirat adânc. 

— Bravo. Ai părut sigur pe tine. 

— M-am prefăcut. 

— Ştiu, mi-a răspuns ea. Acum urmează partea cea mai 
grea - să-l găsim pe Ra şi să-l trezim. Şi să cinăm undeva 
pe drum, dacă se poate. Fără să murim. 

M-am uitat la barcă. Thoth, zeul cunoaşterii, ne spusese 
odată că vom putea chema oricând o barcă atunci când 
vom avea nevoie, pentru că în noi curgea sânge de faraoni. 
Dar nu m-am gândit niciodată că va fi această barcă, şi 
într-o stare atât de proastă. Doi puşti într-o barcă spartă şi 
distrusă, singuri împotriva forţelor Haosului. 

— Toată lumea la bord! i-am spus lui Sadie. 


297 


19.Răzbunarea lui Bullwinkle, zeul-elan 


SADIE 


Ar trebui să pomenesc că fratele meu purta fustă. 

[Ha! Nu-mi iei tu microfonul! E rândul meu!] 

A omis să spună asta, dar de îndată ce am pătruns în 
Duat, ni s-a schimbat înfăţişarea şi ne-am trezit îmbrăcaţi 
în haine egiptene de pe vremuri. 

Mie îmi stătea destul de bine. Rochia mea albă 
strălucea. Braţele îmi erau împodobite cu inele de aur şi 
brățări. E drept că aveam un colier cu giuvaiere un pic 
cam greu, asemănător cu şorţurile cu plumb pe care le 
porţi când îţi faci o radiografie la dentist, şi părul îmi era 
ţeapăn de la atâta fixativ, care l-ar fi pietrificat chiar şi pe 
un zeu puternic. Dar altfel, sunt sigură că arătam destul de 
atrăgător. 

Carter, pe de altă parte, era îmbrăcat într-o fustă 
bărbătească - ca o fustă simplă petrecută, iar cârja şi 
biciul îi erau prinse într-un fel de curea pentru scule pe 
care o purta în jurul taliei. Avea pieptul dezgolit, doar că 
purta un colier de aur ca al meu. Avea conturul ochilor 
făcut cu kohl şi era desculţ. 

Sunt convinsă că pentru egiptenii din antichitate avea o 
înfăţişare regală, de războinic, un exemplar reuşit de 
bărbat. [Vezi? Am reuşit să spun chestia asta fără să 
izbucnesc în râs.] Trebuie să recunosc că fratele meu n- 
arăta foarte rău la bustul gol, dar asta nu însemna că 
voiam să pornesc prin Lumea Subpământeană cu un frate 
îmbrăcat doar în bijuterii şi înfăşurat într-un prosop de 
plajă. 

Lui Carter i-a intrat o aşchie în talpă de cum ne-am suit 
în barca zeului soarelui. 

— De ce eşti desculţ? l-am întrebat. 


298 


— N-a fost ideea mea! 

A tresărit când şi-a smuls o aşchie cât o scobitoare 
dintre degetele de la picioare. 

— Probabil pentru că războinicii din vechime luptau 
desculți. Sandalele deveneau alunecoase de la transpiraţie 
şi sânge şi toate cele. 

— Şi fusta? 

— Hai să mergem, bine? 

Uşor de zis, greu de făcut. 

Barca s-a îndepărtat de docuri, apoi am rămas blocaţi pe 
un braţ mort la câţiva metri în aval. Am început să ne 
învârtim în cerc. 

— Am şi eu o mică întrebare, am spus. Ştii ceva despre 
bărci? 

— Nimic, a recunoscut Carter. 

Vela noastră zdrenţuită era la fel de folositoare ca un 
şerveţel mototolit. Vâslele erau fie rupte, fie atârnau 
inutile în apă, şi păreau destul de grele. Nu înţelegeam 
cum am fi putut noi doi să dăm la vâsle într-o barcă pentru 
care ar fi fost nevoie de un echipaj de douăzeci de oameni 
ca s-o urnească, chiar dacă apele râului rămâneau liniştite. 
Ultima noastră călătorie prin Duat fusese ca o tură într-un 
montagne russe. 

— Ce-ai zice de nişte sfere luminoase? am întrebat eu. 
Ca acelea pe care le-am avut pe post de echipaj pe Regina 
egipteană? 

— Poţi să invoci câteva? 

— Sigur, am mormăit. Dă-mi mie sarcinile grele. 

M-am uitat prin barcă, sperând să găsesc un buton pe 
care să scrie: APASĂ AICI PENTRU MARINARI 
LUMINOŞI! N-am văzut nimic atât de util. Ştiam că barca 
zeului soarelui avusese cândva un echipaj format din 
lumini. Îmi apăruseră în viziune. Dar cum puteam să le 
invoc? 

Pavilionul era pustiu. Tronul de foc dispăruse. Era 
linişte, se auzea doar apa care clipocea prin fisurile din 
barcă. 

Apoi am fost cuprinsă de un sentiment îngrozitor. 


299 


Auzeam în minte mai multe voci subţirele care-mi şopteau: 
„Isis! Intrigantă! Ucigaşă! Trădătoare!“ 

Mi-am dat seama că nu-mi era greață doar de la curentul 
care ne  învârtea. Barca îmi transmitea gânduri 
răutăcioase.  Scândurile de sub picioare, balustrada, 
vâslele şi tachelajul - fiecare bucăţică din barca zeului 
soarelui detesta prezenţa mea acolo. 

— Carter, barca asta nu mă place, l-am anunţat eu. 

— Vrei să spui că barca are bun-gust? 

— Ha, ha! Vreau să spun că simte prezenţa lui Isis. La 
urma urmei, ea l-a otrăvit pe Ra şi l-a obligat să plece în 
exil. Barca are ţinere de minte. 

— Păi... cere-ţi scuze sau ceva de genul ăsta. 

— Hei, barcă, am spus eu, simţindu-mă destul de ridicol. 
Îmi pare rău pentru episodul cu otrăvirea. Dar vezi tu - eu 
nu sunt Isis. Sunt Sadie Kane. 

„Trădătoareo!“, au şoptit vocile. 

— Înţeleg de ce-ai putea crede asta, am recunoscut. 
Probabil că miros a „magie de tip Isis“, nu-i aşa? Dar 
sincer, am izgonit-o pe Isis. Nu mai locuieşte aici. 
Împreună cu fratele meu îl vom aduce înapoi pe Ra. 

Barca s-a cutremurat. Mulțimea de voci a amuţit, de 
parcă pentru prima dată în existenţa lor nemuritoare, ar fi 
fost cu adevărat şi pe deplin uimite. (Ce să zic, nu mă 
întâlniseră pe mine până acum, nu-i aşa?) 

— Ar fi bine, nu? am îndrăznit eu. Ra se întoarce ca pe 
vremuri, călătoreşte pe râu şi aşa mai departe... Suntem 
aici ca să îndreptăm lucrurile, dar pentru asta trebuie să 
călătorim prin Casele Nopţii. Dacă aţi fi dispuse să ne 
ajutaţi... 

O duzină de sfere strălucitoare au prins viaţă. Mi-au dat 
târcoale ca un roi furios de mingi de tenis în flăcări, şi erau 
atât de fierbinţi, încât am crezut că îmi vor da foc la rochia 
cea nouă. 

— Sadie! m-a avertizat Carter. Nu par prea încântate. 

Şi se mai miră că îi spun „campionul evidenţei“. 

Am încercat să-mi păstrez calmul. 

— Fiţi cuminţi, le-am spus pe un ton ferm luminilor. Nu 


300 


fac asta pentru mine. O fac pentru Ra. Dacă vă vreţi 
faraonul înapoi, ocupaţi-vă poziţiile. 

Am crezut că mă vor prăji ca pe-un pui, dar nu m-am 
lăsat. Nici nu prea aveam de ales, de vreme ce eram 
înconjurată. Mi-am folosit magia şi am încercat să 
controlez luminile prin puterea voinţei - aşa cum aş fi 
procedat dacă aş fi vrut să transform pe cineva într-un 
şobolan sau o şopârlă. 

„Ne veți ajuta!“, le-am ordonat. „Vă veţi face 
ascultătoare treaba!“ 

Am auzit un sâsâit colectiv în minte, ceea ce însemna fie 
că aveam să fac o criză de nervi, fie că luminile se dădeau 
pe brazdă. 

Echipajul s-a împrăştiat. Şi-au ocupat poziţiile, trăgând 
de parâme, reparând vela, manevrând vâslele care nu erau 
rupte şi învârtind cârma. 

Barca găurită a gemut când s-a întors cu prora în aval. 

Carter a expirat. 

— Bravo. Eşti bine? 

Am încuviinţat, dar mi se învârtea capul. Nu eram sigură 
dacă eu convinsesem sferele sau dacă doar trăgeau de 
timp în aşteptarea răzbunării. Oricum, nu eram prea 
încântată că ne puseserăm viaţa în mâinile lor. 

Ne-am cufundat în întuneric. Imaginea Londrei s-a 
estompat. Când am pătruns mai adânc în Duat, am simţit 
în stomac senzaţia aceea familiară că mă prăbuşesc. 

— Intrăm în cea de-A Doua Casă, am încercat să ghicesc. 

Carter s-a prins de catarg ca să-şi păstreze echilibrul. 

— Te referi la Casele Nopţii despre care a pomenit Bes? 
Oare ce-or fi casele astea? 

M-am simţit ciudat să fiu eu cea care-i explică lui Carter 
mituri egiptene. Am crezut că poate mă tachinează, însă 
chiar părea nedumerit. 

— Am citit despre ele în Cartea lui Ra, am spus eu. 
Fiecare oră din noapte reprezintă o „Casă“. Trebuie să 
trecem prin cele douăsprezece stadii ale râului, care 
reprezintă cele douăsprezece ore ale nopţii. 

Carter a scrutat întunericul din faţa noastră. 


301 


— Deci, dacă suntem în cea de-A Doua Casă, vrei să spui 
c-a trecut deja o oră? Nu mi s-a părut că a trecut aşa de 
mult. 

Avea dreptate. Nici mie nu mi s-a părut. Însă habar n- 
aveam cum trece timpul în Duat. Poate că o oră dintr-o 
asemenea Casă nu corespundea exact unei ore din lumea 
muritorilor. 

Anubis îmi spusese odată c-a petrecut cinci mii de ani pe 
Tărâmul Morților şi tot se simţea ca un adolescent, de 
parcă timpul n-ar fi trecut deloc. 

M-am cutremurat. Dacă ajungeam în celălalt capăt al 
Râului Nopţii şi constatam că trecuseră câteva mii de ani? 
De-abia împlinisem treisprezece ani. Nu mă simţeam 
pregătită să am de o sută de ori mai mult. 

În plus, mai bine nu m-aş fi gândit la Anubis. Am dus 
mâna la amuleta shen de pe colier. După tot ce se 
întâmplase cu Walt, ideea de a-l vedea pe Anubis mă făcea 
să mă simt ciudat de vinovată, dar şi un pic emoţionată. 
Poate că Anubis avea să ne ajute în călătoria noastră. 
Poate c-o să mă tragă deoparte, într-un loc ferit, cum 
făcuse şi data trecută când fuseserăm în Duat - un mic 
cimitir romantic, cină în doi la Cafeneaua Catafalcul... 

„Revino-ţi, Sadie!“, mi-am zis. „Concentrează-te!“ 

Am scos Cartea lui Ra din geantă şi m-am uitat din nou 
peste instrucţiuni. Le citisem de câteva ori până acum, dar 
erau greu de înţeles şi neclare - ca un manual de 
matematică. Papirusul era plin de termeni cum ar fi: 
„primul născut din Haos“, „răsuflarea ce dă viaţă lutului“, 
„turma noptii“, „renăscut din foc“, „acrii soarelui“, 
„sărutul cuţitului“, „cel ce se joacă cu lumina“ şi „ultimul 
scarabeu“. N-aveam idee ce înseamnă cei mai mulţi dintre 
ei. 
Am înţeles că, în timp de treceam prin cele 
douăsprezece stadii ale râului, trebuia să citesc cele trei 
părţi ale Cărţii lui Ra în trei locuri diferite, probabil pentru 
a recupera atributele diferite ale zeului soarelui, şi fiecare 
dintre cele trei atribute urma să fie însoţit de o provocare. 
Ştiam că dacă greşesc - chiar şi dacă mă poticneam la un 


302 


cuvânt în timp ce citeam vrăjile - aveam să sfârșesc mai 
rău decât Vlad Menșikov. Gândul acesta mă îngrozea, dar 
nu puteam să stărui pe ideea de eşec. Trebuia pur şi 
simplu să sper că atunci când va sosi clipa, păsăreasca din 
papirus va căpăta sens. 

Curentul s-a intensificat. La fel şi şuvoiul de apă care 
pătrundea în barcă. Carter şi-a demonstrat capacitatea de- 
a folosi magia de luptă invocând o găleată pe care o 
folosea la evacuarea apei, în vreme ce eu încercam să ţin 
echipajul în frâu. Cu cât ne afundam mai mult în Duat, cu 
atât sferele luminoase deveneau mai rebele. Voința mea le 
enerva şi le aducea aminte ce mult îşi doreau să-mi dea 
foc. 

E descurajant să pluteşti pe un râu magic şi să auzi în 
cap nişte voci ce-ţi şoptesc: „Mori, trădătoareo, mori!“ Din 
când în când aveam senzaţia că suntem urmăriţi. Mă 
întorceam şi mi se părea că văd o pată albicioasă în 
întuneric, ca după ce foloseşti bliţul, dar am decis că era o 
simplă părere. Şi mai descurajant era întunericul ce se 
aşternea în faţa noastră - nu tu țărm, nu tu repere, niciun 
pic de vizibilitate. Echipajul ar fi putut să ne bage direct 
într-o stâncă sau în gura vreunui monstru şi noi nici n-am fi 
observat. Am continuat să navigăm prin pustietatea 
întunecată. 

— De ce e aşa de... gol? am întrebat pe şoptite. 

Carter a golit găleata. Era o privelişte stranie - un băiat 
îmbrăcat în haine de faraon, cu însemnele, cârja şi biciul, 
aruncând apa din barca spartă cu o găleată. 

— Poate că în Casele Nopţii se respectă tiparele de somn 
ale oamenilor, a sugerat el. 

— Ce fel de tipare? 

— Tiparele de somn. Mama ne vorbea despre ele înainte 
de culcare. Nu-ţi aminteşti? 

Nu-mi aminteam. E drept că aveam doar şase ani la 
moartea mamei. Fusese atât om de ştiinţă, cât şi magician, 
şi nu se sfiise să ne citească legile lui Newton sau tabelul 
periodic în loc de poveşti de noapte bună. Majoritatea mi- 
au intrat pe-o ureche şi mi-au ieşit pe cealaltă, dar voiam 


303 


să-mi amintesc. Mereu m-a cam enervat faptul că fratele 
meu şi-o amintea pe mama mai bine decât mine. _ 

— Somnul are mai multe etape, a spus Carter. In primele 
ore, creierul aproape că intră în comă - un somn foarte 
adânc, cu foarte puţine vise. Poate de-aceea e atât de 
întuneric şi de pustiu în partea asta a râului. Mai târziu, 
creierul trece prin faza de MRO - mişcarea rapidă a 
ochilor. Atunci apar visele. Ciclurile se succed mai rapid şi 
sunt mai pline de viaţă. Poate că acesta e tiparul întâlnit şi 
în Casele Nopţii. 

Mie mi se părea cam tras de păr. Dar mama ne spusese 
mereu că ştiinţa şi magia nu se exclud reciproc. Ea le 
numea dialecte ale aceleiaşi limbi. Bast ne spusese odată 
că există milioane de canale şi afluenţi ai râului din Duat. 
Geografia se putea schimba cu fiecare călătorie, ca reacţie 
la gândurile călătorului. Dacă râul era controlat de toate 
minţile adormite din lume, dacă devenea mai plin de viaţă 
şi mai agitat cu cât înaintam în noapte, atunci ne aştepta o 
călătorie zbuciumată. 

In cele din urmă, râul s-a îngustat. De-o parte şi de alta 
se putea distinge ţărmul - nisip vulcanic negru ce 
strălucea în lumina echipajului nostru magic. Aerul s-a 
răcit. Carena se freca de pietre şi bancuri de nisip, ceea ce 
a făcut ca în barcă să pătrundă şi mai multă apă. Carter a 
renunţat la găleată şi a scos nişte ceară din geantă. Am 
încercat să astupăm fisurile, rostind vrăji de lipire pentru 
ca barca să nu se dezintegreze. Dacă aş fi avut gumă de 
mestecat, aş fi folosit-o chiar şi pe aia. 

N-am văzut niciun indicator de tipul INTRAREA ÎN CEA 
DE-A TREIA CASĂ, UTILITĂTI LA URMĂTOAREA IEŞIRE, 
dar era evident că intraserăm într-o altă secţiune a râului. 
Timpul se scurgea într-un ritm alarmant şi încă nu 
rezolvaserăm absolut nimic. 

— Poate că prima încercare e plictiseala, am spus eu. 
Când o să se întâmple ceva? 

Ar fi trebuit să ştiu că nu trebuia să zic aşa ceva cu voce 
tare. Chiar în faţa noastră, din întuneric a apărut o siluetă. 
Cineva şi-a pus laba piciorului, încălţată cu o sanda de 


304 


mărimea unui pat, pe prova navei noastre şi ne-a oprit 
înaintarea. 

Nici măcar nu era frumoasă. Era clar că aparţinea unui 
bărbat. Avea degetele murdare cu noroi şi unghiile 
galbene, crăpate şi lungi. Şnururile de piele ale sandalei 
erau acoperite cu licheni şi crustacee. Pe scurt, laba 
piciorului arăta şi mirosea ca şi cum ar fi stat pe aceeaşi 
stâncă din mijlocul râului, încălţată cu aceeaşi sanda, 
vreme de câteva mii de ani. 

Din păcate, aceasta era ataşată la un picior, care era 
ataşat la un corp. Gigantul s-a aplecat să ne privească. 

— V-aţi plictisit? a  bubuit vocea lui, oarecum 
prietenoasă. V-aş putea ucide dacă asta v-ar ajuta. 

Purta un kilt ca al lui Carter, doar că fusta uriaşului era 
atât de mare, încât din ea s-ar fi putut face zece vele. Avea 
corp de om şi era musculos, acoperit cu mult păr - genul 
acela de păr greţos care mă face să-mi doresc să înfiinţez o 
fundaţie caritabilă care să se ocupe cu epilarea bărbaţilor 
prea păroşi. Avea cap de berbec: un bot alb cu un inel de 
alamă în nas şi nişte coarne lungi şi încovoiate de care 
atârnau zeci de clopote din bronz. Avea ochii depărtaţi, cu 
irişi roşii strălucitori şi nişte pupile ca nişte linii verticale. 
Ştiu că sună destul de înfricoşător, dar bărbatul-berbec nu 
mi s-a părut diabolic. De fapt, parcă-mi era cunoscut, dintr- 
un motiv oarecare. Părea mai degrabă melancolic decât 
înfricoşător, de parcă stătuse pe insuliţa lui din mijlocul 
râului atât de mult încât uitase de ce se afla acolo. 

[Carter mă întreabă de când am devenit o cunoscătoare 
a firii berbecilor. Taci, Carter!] 

Ca să fiu sinceră, îmi părea rău pentru bărbatul-berbec. 
I se citea singurătatea în priviri. Nu-mi venea să cred că 
ne-ar fi putut face vreun rău - până a scos de la curea două 
cuțite mari cu lama încovoiată precum coarnele. 

— Văd că taci, a spus el. Să înţeleg că vrei să te omor? 

— Nu, mulţumesc! i-am răspuns, încercând să par 
recunoscătoare pentru oferta primită. Un cuvânt şi o 
întrebare, te rog. Cuvântul este „pedichiură“. Întrebarea 
este - cine eşti? 


305 


— Ahhh-ha-ha-ha! a replicat el, behăind ca o oaie. Dacă 
mi-ai şti numele, n-ar mai fi nevoie de prezentări şi v-aş 
putea lăsa să treceţi. Din păcate, nimeni nu-mi ştie 
niciodată numele. Şi e mare păcat. Văd că aţi găsit Cartea 
lui Ra. l-aţi adus la viaţă echipajul şi aţi reuşit să navigaţi 
până la porţile celei de-A Patra Case. Nimeni n-a mai ajuns 
atât de departe până acum. Imi pare tare rău că trebuie să 
vă ciopârţesc. 

A cântărit cuţitele în mâini. Sferele strălucitoare 
mişunau agitate, şoptind: „Da! Taie-o! Da!“ 

— O secundă! i-am strigat gigantului. Dacă îţi spunem 
numele, ne laşi să trecem? 

— Desigur, a oftat el. Dar nimeni nu-l ştie niciodată. 

M-am uitat la Carter. Nu era pentru prima oară când 
eram opriţi pe Râul Nopţii, obligaţi să spunem numele 
vreunui paznic sub ameninţarea cu moartea. Se pare că 
asta li se întâmpla des sufletelor şi magicienilor egipteni 
care treceau prin Duat. Dar nu-mi venea să cred că aveam 
de trecut un test atât de uşor. Acum eram convinsă că-l 
recunoşteam pe bărbatul-berbec. li văzusem statuia la 
Muzeul Brooklyn. 

— El e, nu-i aşa? l-am întrebat pe Carter. Tipul care 
arată ca Bullwinkle? 

— Nu-i spune Bullwinkle! mi-a şoptit Carter. 

Şi-a ridicat privirea spre uriaşul bărbat-berbec şi a 
rostit: 

— Eşti Khnum, nu-i aşa? 

Din gâtlejul bărbatului-berbec a ieşit un mormăit. Şi-a 
frecat unul dintre cuțite de balustrada bărcii. 

— E o întrebare? Sau acesta e răspunsul tău final? 

Carter a clipit. 

— Ăăă... 

— Nu e răspunsul nostru final! am scâncit eu, înțelegând 
că era să cădem în capcană. Nici vorbă. Khnum este 
numele tău comun, nu-i aşa? Tu vrei să-ţi spunem numele 
adevărat, ren-ul tău. 

Khnum şi-a înclinat capul, iar clopotele din coarne au 
zornăit. 


306 


— Mi-ar plăcea. Dar din păcate, nimeni nu-l ştie. Până şi 
eu l-am uitat. 

— Cum e posibil să-ţi uiţi numele? a întrebat Carter. Şi 
da, asta-i o întrebare. 

— Eu sunt parte din Ra, a spus zeul-berbec. Eu sunt 
atributul lui din Lumea Subpământeană - a treia parte a 
personalităţii lui. Dar când Ra a încetat să mai facă 
călătoria nocturnă, n-a mai avut nevoie de mine. M-a lăsat 
aici, la porţile celei de-A Patra Case, s-a descotorosit de 
mine ca de-o haină veche. Acum stau şi păzesc porţile... 
acesta e singurul meu scop. Dacă mi-aş recupera numele, 
i-aş oferi spiritul meu celui care m-ar elibera. M-ar putea 
reuni cu Ra, dar până atunci nu pot pleca de-aici. 

Părea groaznic de deprimat, ca o oiţă rătăcită, sau mai 
degrabă ca o oaie rătăcită înaltă de zece metri şi cu nişte 
cuțite foarte mari. Voiam să-l ajut. Mai mult, voiam să 
găsesc o cale de a nu fi măcelărită. 

— Dacă tu nu-ţi aminteşti propriul tău nume, l-am 
întrebat, de ce nu ţi-am putea spune orice nume vechi? De 
unde ai şti dacă e răspunsul corect sau nu? 

Khnum şi-a lăsat cuţitele să atârne în apă. 

— Nu m-am gândit la asta. 

Carter s-a uitat la mine de parcă ar fi vrut să-mi spună: 
„De ce i-ai zis?“ 

Zeul-berbec a behăit. 

— Cred că mi-aş recunoaşte ren-ul dacă l-aş auzi, a 
conchis el, deşi nu sunt sigur. Pentru că nu sunt decât o 
parte a lui Ra, nu sunt sigur de prea multe. Mi-am pierdut 
aproape toate amintirile, aproape întreaga putere şi 
identitate. Acum nu mai sunt decât umbra celui care-am 
fost odată. 

— Cred c-ai fost un uriaş, am mormăit eu. 

E posibil ca zeul să fi zâmbit, deşi e greu de spus, cu 
figura aia a lui de berbec. 

— Îmi pare rău că nu-mi ştii ren-ul. Eşti o fată deşteaptă. 
Eşti prima care a ajuns atât de departe. Prima şi cea mai 
bună. 

A oftat cu tristeţe. 


307 


— Ei, asta e. Cred că trebuie să trecem la partea în care 
vă omor. 

„Prima şi cea mai bună.“ 

Mintea a început să-mi lucreze. 

— Stai! am exclamat. Ştiu care e numele tău. 

Carter a scâncit. 

— Ştii? Spune-i-l! 

M-am gândit la cuvintele din Cartea lui Ra - „primul 
născut din Haos“. M-am folosit de amintirile lui Isis, 
singura zeiţă care ştiuse numele secret al lui Ra, şi am 
început să înţeleg natura zeului soarelui. 

— Ra a fost primul zeu care a apărut din Haos, am spus 
eu. 

Khnum s-a încruntat. 

— Acesta e numele meu? 

— Nu, ascultă-mă, te rog, am spus mai departe. Ai zis că 
nu eşti întreg fără Ra, ci doar o umbră a celui care-ai fost. 
Dar asta se aplică tuturor celorlalţi zei. Ra e mai bătrân, 
mai puternic. El este sursa primă a Ma'atului, aşa ca... 

— ... o rădăcină comună a zeilor, a intervenit Carter. 

— Corect, am spus eu. Habar n-am ce înseamnă asta, 
dar e corect. In ultimele mii de ani, ceilalţi zei s-au stins 
încet, pierzându-şi puterile, pentru că Ra lipseşte. Poate că 
nu vor să recunoască, dar Ra e inima lor. Sunt dependenţi 
de el. În ultima vreme ne-am tot întrebat dacă merită să-l 
aducem înapoi pe Ra. Nu ştiam de ce era atât de 
important, dar acum am înţeles. 

Carter a dat din cap, începând să-i placă ideea. 

— Ra e nucleul Ma'atului. Dacă zeii trebuie să câştige, el 
trebuie să se întoarcă. 

— Şi de aceea vrea Apophis să-l aducă înapoi pe Ra, mi- 
am continuat eu presupunerea. Cele două sunt conectate - 
Ma'at-ul şi Haosul. Dacă Apophis reuşeşte să-l înghită pe 
Ra, cât zeul soarelui e îmbătrânit şi slăbit... 

— ... toţi zeii mor, a spus Carter. Lumea e cuprinsă de 
Haos. 

Khnum şi-a întors capul ca să mă studieze cu un ochi 
roşu strălucitor. 


308 


— E foarte interesant ce ziceţi, a spus el. Dar tot nu mi- 
am auzit numele secret. Ca să-l treziţi pe Ra, prima dată 
trebuie să-mi rostiți numele. 

Am deschis Cartea lui Ra şi am tras adânc aer în piept. 
Am început să citesc prima parte a vrăjii. Poate că acum te 
gândeşti: „Doamne, Sadie! Asta e marea încercare, să 
citeşti nişte cuvinte de pe un papirus? Ce-i aşa de greu?“ 

Dacă asta crezi, înseamnă că n-ai citit în viaţa ta o vrajă. 
Închipuie-ţi cum e să citeşti ceva pe o scenă, în faţa a o 
mie de profesori duşmănoşi, care de-abia aşteaptă să-ţi 
dea o notă proastă. Închipuie-ţi că nu poţi citi decât dacă 
te uiţi la imaginea inversată din oglindă. Închipuie-ţi că 
toate cuvintele sunt amestecate aiurea şi că trebuie să pui 
din mers propoziţiile cap la cap în ordinea corectă. 
Închipuie-ţi că dacă faci o greşeală, dacă te poticneşti o 
singură dată, mori. Închipuie-ţi cum e să faci toate 
lucrurile acestea deodată şi poate îţi faci o idee ce 
înseamnă să foloseşti o vrajă citită de pe un sul de papirus. 

În ciuda tuturor acestor lucruri, eram ciudat de 
încrezătoare. Deodată, vraja avea sens. 

— „Te numesc Primul Născut din Haos“, am început să 
rostesc. „Khnum care este Ra, soarele de seară, îi cer ba- 
ului tău să-l trezească pe Cel Măreţ, fiindcă eu sunt...“ 

Era să fac prima greşeală fatală. Pe papirus scria ceva 
de genul: „Introdu numele tău aici“. Şi era să citesc 
chestia asta cu voce tare: „Fiindcă eu sunt introdu numele 
tău aici“! 

Ce zici? Ar fi fost de înţeles. În schimb, am reuşit să 
spun: 

— „... eu sunt Sadie Kane, cea care reînvie tronul de foc. 
Te numesc Răsuflarea Ce Dă Viaţă Lutului, Berbecul 
Turmei Nopţii, Divinul...“ 

Era să greşesc din nou. Aveam impresia că titlul 
egiptean este acela de „Divinul Măgar“. Dar chestia asta n- 
avea niciun sens, doar dacă Khnum n-avea cumva niște 
puteri magice de care eu nu ştiam. Din fericire, mi-am 
amintit ceva de la Muzeul Brooklyn. Khnum era descris 
acolo ca un olar care făcea un om din lut. 


309 


— „... Divinul Olar“, m-am corectat. „Te numesc Khnum, 
paznicul celei de-a patra porţi. Iți redau numele. li redau 
lui Ra esenţa ta.“ 

Ochii imenşi ai zeului s-au făcut şi mai mari. Nările i-au 
tremurat. 

— Da! 

Şi-a băgat cuţitele în teacă. 

— Foarte bine, doamnă. Puteţi trece în cea de-A Patra 
Casă. Dar aveţi grijă la focuri şi pregătiţi-vă pentru cea de- 
a doua formă a lui Ra. Ea nu vă va fi la fel de 
recunoscătoare pentru ajutor. 

— Ce vrei să spui? am întrebat eu. 

Dar corpul zeului-berbec s-a transformat în ceaţă. 
Cartea lui Ra a absorbit fuioarele de fum şi s-a închis. 
Khnum şi insula lui au dispărut. 

Barca a plutit mai departe printr-un tunel şi mai îngust. 

— Sadie, a spus Carter, a fost extraordinar! 

În mod normal, aș fi fost încântată să-l uimesc cu geniul 
meu. Dar inima îmi bătea cu putere. Îmi transpirau mâinile 
şi am crezut c-o să vomez. În plus, simţeam cum echipajul 
format din sfere strălucitoare îşi revenea din şoc şi iar mi 
se împotrivea. 

„N-a spintecat-o!“, s-au plâns sferele. „N-a spintecat-o!“ 

„Vedeţi-vă de treaba voastră!“, le-am răspuns în gând. 
„Aveţi grijă să nu se oprească barca!“ 

— Ăăă... Sadie? a dat să întrebe Carter. De ce te-ai 
înroşit la faţă? 

Am crezut că mă acuză că roşesc. Apoi mi-am dat seama 
că şi el era roşu. Toată barca era scăldată într-o lumină 
rubinie. M-am întors să mă uit în faţă şi am scos un sunet 
care aducea cu behăitul lui Khnum. 

— O, nu! am exclamat. lar am ajuns în locul acesta? 

Cam la o sută de metri în faţă, tunelul dădea într-o 
peşteră mare. Am recunoscut imensul Lac de Foc care 
bolborosea; dar ultima dată nu-l văzusem din unghiul 
acesta. 

Viteza se mărea în timp ce ne îndreptam spre nişte 
praguri ca nişte tobogane. După praguri, urma o cascadă 


310 


incandescentă care cădea în lacul aflat la jumătate de 
kilometru mai jos. Ne năpusteam spre prăpastie fără să ne 
putem opri. 

„Aveţi grijă să nu oprească barca!“, şoptea cu încântare 
echipajul. „Aveţi grijă să nu oprească barca!“ 

Probabil că aveam mai puţin de-un minut, dar ni s-a 
părut mai mult. Mă gândesc că, dacă atunci când te simţi 
bine timpul zboară, atunci când te îndrepţi spre moarte 
timpul de-abia trece. 

— Trebuie să ne întoarcem! a izbucnit Carter. Chiar 
dacă n-ar fi de foc, tot n-am supravieţui căderii! 

A început să tipe la sferele de lumină: 

— Întoarceţi! Daţi la vâsle! Ajutor! 

Ele l-au ignorat cu desăvârşire. 

M-am uitat la prăpastia incandescentă a morţii şi la 
Lacul de Foc. În ciuda valurilor de căldură ce veneau spre 
noi ca respiraţia unui dragon, mi s-a făcut frig. Mi-am dat 
seama ce trebuia să se întâmple. 

— „Renăscut din foc“, am spus eu. 

— Ce? a întrebat Carter. 

— E din Cartea lui Ra. Nu ne putem întoarce. Trebuie să 
cădem - drept în lac. 

— Ai înnebunit? O să ardem! 

Am desfăcut geanta cu obiecte magice şi am scotocit 
prin ea. 

— Trebuie să trecem cu barca prin foc. Asta făcea parte 
din renaşterea din fiecare noapte a soarelui, nu? Ra aşa ar 
fi făcut. 

— Ra nu putea lua foc! 

Cascada era acum la numai douăzeci de metri distanţă. 
Mâinile îmi tremurau în timp ce turnam cerneală pe tăbliţa 
de scrib. Dacă n-aţi încercat să folosiţi instrumente de 
caligrafie în timp ce staţi în picioare într-o barcă, aflaţi că 
nu e tocmai uşor. E 

— Ce faci? a întrebat Carter. Îţi scrii testamentul? 

Am inspirat adânc şi-am înmuiat o peniță în cerneală 
neagră. Am vizualizat hieroglifele de care aveam nevoie. 
Mi-am dorit ca Zia să fi fost cu noi. Nu doar pentru că ne 


311 


înţeleseserăm bine în Cairo [O, nu te mai bosumfla, Carter. 
Nu-i vina mea că şi-a dat seama că eu sunt geniul familiei], 
ci şi pentru că Zia era expertă în hieroglifele de foc, iar noi 
de asta aveam nevoie. 

— Ridică-ţi părul, i-am spus lui Carter. Trebuie să-ţi 
scriu pe frunte. 

— N-o să mă găsească moartea cu cuvântul FRAIER 
scris pe frunte! 

— Încerc să te salvez. Grăbeşte-te! 

Şi-a dat părul la o parte. l-am desenat pe frunte 
hieroglifele pentru „Foc“ şi „Scut“, şi instantaneu fratele 
meu a luat foc. 

Ştiu - era ca un vis îndeplinit sau un coşmar la un loc. A 
început să ţopăie, înjurând foarte colorat până să-şi dea 
seama că focul nu-i făcea niciun rău. Era pur şi simplu 
învăluit de un strat protector de flăcări. 

— Oare ce... a mai spus el făcând ochii mari. [ine-te 
bine! 

Botul bărcii s-a înclinat periculos peste marginea 
cascadei. Mi-am scris repede hieroglifele pe dosul palmei, 
dar n-am făcut o treabă prea bună. Flăcările au izbucnit 
slab în jurul meu. Din păcate, n-aveam timp să îndrept 
situaţia. Mi-am înfăşurat mâinile în jurul balustradei şi am 
căzut în gol. 

E ciudat câte lucruri îţi trec prin minte când te 
prăbuşeşti spre moarte. De sus, Lacul de Foc arăta chiar 
frumos, ca suprafaţa soarelui. M-am întrebat dacă la 
impact o să simt durere sau dacă o să mă evapor pur şi 
simplu. Era greu să disting ceva în timp ce ne prăbuşeam 
prin cenuşă şi fum, dar am avut impresia că văd o insulă 
cunoscută la circa un kilometru - templul negru unde îl 
întâlnisem pe Anubis pentru prima oară. M-am întrebat 
dacă mă vedea de acolo şi dacă îmi va sări în ajutor. M-am 
întrebat dacă aveam şanse mai mari de supravieţuire dacă 
săream din barcă şi mă prăbuşeam ca un săritor de pe 
stânci, dar n-am găsit curajul s-o fac. M-am ţinut de 
balustradă cu toată puterea. Nu eram sigură dacă stratul 
protector de foc mă proteja, dar transpiram din abundență 


312 


şi eram convinsă că gâtlejul şi majoritatea organelor 
interne îmi rămăseseră sus, pe marginea cascadei. 

În cele din urmă am ajuns jos cu un bâldâbâc! discret. 

Cum ai putea descrie senzaţia de-a te scufunda într-un 
lac de foc lichid? Ei bine... ardea. Şi totuşi era şi umed 
într-un fel. Mi-era teamă să respir. După un moment de 
ezitare, am deschis ochii. N-am văzut decât un vârtej de 
flăcări roşii şi galbene. Eram încă sub apă... sau sub foc? 
Mi-am dat seama de două lucruri: focul nu mă omora şi 
barca mergea mai departe. 

Nu-mi venea să cred că hieroglifele de protecţie chiar 
funcţionaseră. In timp ce barca aluneca printre curenţii 
învolburaţi de căldură, am auzit în minte vocile echipajului 
care şopteau - mai degrabă bucuroase decât furioase. 

„Renaştere“, spuneau ele. „O viaţă nouă. O lumină 
nouă.“ 

Suna promiţător, până când am înţeles câteva lucruri 
mai puţin plăcute. Încă nu puteam respira. Corpului meu îi 
plăcea să respire. În plus, mă încingeam prea tare. Imi 
dădeam seama că hieroglifele de protecţie începeau să nu 
mai funcţioneze, iar cerneala de pe mână mă ardea. Am 
întins mâna fără să văd nimic şi am apucat un braţ - am 
presupus că era al lui Carter. Ne-am ţinut de mână şi, 
chiar dacă nu-l puteam vedea, era liniştitor să-l ştiu acolo. 
Poate mi se părea mie, dar am avut senzaţia că nu mai era 
aşa de cald. 

Demult, Amos ne spusese că eram mai puternici 
împreună. Faptul că ne aflam unul lângă celălalt ne sporea 
magia. Am sperat că aşa stăteau lucrurile acum. Am 
încercat să-i transmit lui Carter gândurile mele, cerându-i 
insistent să mă ajute să menţin scutul de foc. 

Barca a mers mai departe printre flăcări. Mi s-a părut că 
începem să urcăm, dar cred c-a fost doar o speranţă de-a 
mea. Mi s-a întunecat privirea. Plămânii mei tânjeau după 
aer. Mă întrebam dacă aveam să ajung ca Vlad Menşikov 
dacă inspiram foc. 

Când eram pe punctul de-a leşina, barca s-a repezit în 
sus şi am ieşit la suprafaţă. 


313 


Am tras aer în piept - şi nu doar pentru că aveam nevoie 
de aer. Acostasem la malul lacului în fierbere, în faţa unui 
portal mare de calcar care semăna cu intrarea într-un 
templu antic pe care-l văzusem în Luxor. Încă îl mai ţineam 
de mână pe Carter. Din câte-mi puteam da seama, eram 
bine amândoi. 

Barca soarelui era mai mult decât bine. Arăta ca nouă. 
Vela era de un alb strălucitor, iar simbolul soarelui din 
mijloc răspândea o lumină aurie. Vâslele erau reparate şi 
proaspăt lustruite. Vopseaua era proaspăt lăcuită în 
nuanţe de negru, auriu şi verde. Coca nu mai avea fisuri şi 
pavilionul arăta din nou bine. Nu era niciun tron şi nici 
urmă de Ra, dar membrii echipajului străluceau cu putere 
şi erau veseli în timp ce legau parâmele de chei. 

Nu m-am putut abţine. L-am îmbrăţişat pe Carter şi am 
suspinat. 

— Eşti bine? 

El s-a desprins din îmbrăţişare stânjenit şi a încuviinţat 
din cap. Hieroglifele de pe frunte se stinseseră. 

— Mulțumită ţie, a spus el. Unde... 

— În Ţinutul însorit, a rostit o voce cunoscută. 

Bes a coborât treptele spre chei. Purta o cămaşă 
înflorată nouă, ţipătoare, şi un slip pe post de pantaloni, 
aşa că n-aş putea spune că era o încântare să-l priveşti. 
Acum, că se afla în Duat, plesnea de putere. Părul i se 
închisese la culoare şi era mai creţ, iar la faţă arăta cu zeci 
de ani mai tânăr. 

— Bes! am exclamat eu. De ce n-ai apărut până acum? 
Walt şi Zia sunt... 

— Sunt bine, m-a asigurat el. 'Ţi-am spus doar că ne vom 
vedea la cea de-A Patra Casă. 

A pus degetul mare pe un semn sculptat în arcada de 
calcar. 

— I se spunea Casa de Odihnă. Se pare că i-au schimbat 
denumirea. 

Semnul era compus din hieroglife, dar nu mi-a fost greu 
să-l descifrez. 

— „Căminul de Bătrâni Ţinutul Însorit“, am citit eu. 


314 


„Fosta Casă de Odihnă. Sub o nouă conducere.“ Ce 
anume... N 

— Ar trebui să mergem, a spus Bes. Înainte să ajungă 
aici cel care vă urmăreşte. 

— Cel care ne urmăreşte? a întrebat Carter. 

Bes a arătat spre partea de sus a cascadei de foc, aflată 
acum la mai bine de jumătate de kilometru. La început n- 
am văzut nimic. Apoi am sesizat o dungă de culoare albă 
proiectată pe flăcările roşii - de parcă un bărbat în costum 
de vânzător de îngheţată s-ar fi aruncat în lac. Se părea că 
nu-mi imaginasem pata albicioasă din întuneric. Chiar 
eram urmăriţi. 

— Menşikov? am întrebat. Asta e... asta e... 

— ... e de rău, a completat Bes. Haideţi acum! Trebuie 
să-l găsim pe zeul soarelui. 


315 


20.0 vizită la căminul hipopotamului 


prietenos 


SADIE 


Spitale. Săli de clasă. Acum o să mai adaug ceva pe lista 
cu locurile care nu-mi plac deloc: casele de bătrâni. 

Poate că sună ciudat, având în vedere c-am locuit cu 
bunicii. Presupun că şi apartamentul lor poate fi considerat 
o casă de bătrâni. Dar eu mă refer la instituții. La căminele 
de bătrâni. Sunt îngrozitoare. Emană un miros neplăcut de 
mâncare de cantină, substanţe de curăţare şi pensionari. 
Deţinuţii (pardon, pacienţii) arată mereu groaznic. Şi 
casele au mereu nume absurd de vesele, cum ar fi „Ținutul 
însorit“. Să fim serioşi. 

Am intrat pe poarta de calcar într-o sală imensă - 
varianta egipteană a traiului asistat. Şiruri de coloane 
pictate în culori vii erau pline de suporturi de fier în care 
stăteau înfipte torţe aprinse. Ici-colo se aflau palmieri în 
ghivece şi hibiscuși în floare, într-o încercare nereuşită de- 
a înveseli locul. Nişte ferestre largi dădeau spre Lacul de 
Foc, o privelişte frumoasă dacă îţi place pucioasa. Pereţii 
erau pictaţi cu scene din viaţa de apoi egipteană, laolaltă 
cu sloganuri scrise cu hieroglife, cum ar fi NEMURIRE 
FĂRĂ GRIJI şi VIAŢA ÎNCEPE LA 3 000 DE ANI! 

Servitori sub forma unor luminiţe strălucitoare şi shabti 
din lut în uniforme medicale albe se agitau peste tot, 
ducând tăvi cu medicamente şi împingând scaune cu rotile. 
Pacienţii, însă, nu se prea agitau. Doisprezece tipi uscati, 
în halate de spital, stăteau în cameră privind în gol. Câţiva 
se plimbau, împingând stative pentru perfuzii. Cu toţii 
purtau brățări pe care le erau scrise numele cu hieroglife. 

Unii aveau o înfăţişare omenească, dar mulţi posedau 


316 


capete de animale. Un bătrân cu cap de cocor se legăna 
într-un scaun pliant de metal, chibiţând o partidă de Senet 
care se juca pe măsuţa de cafea. O femeie în vârstă, cu un 
cap cărunt de leoaică, gonea într-un scaun cu rotile, 
mormăind „Miau, miau“. Un tip zbârcit cu pielea albastră, 
nu mult mai înalt decât Bes, îmbrăţişa o coloană de calcar 
şi plângea încetişor, de parcă s-ar fi temut să nu-l 
părăsească coloana. 

Cu alte cuvinte, scena era teribil de deprimantă. 

— Ce-i cu locul ăsta? am întrebat. Toţi sunt zei? 

Carter era la fel de nedumerit ca şi mine. Bes părea pe 
punctul de a-şi pierde minţile. 

— N-am mai fost niciodată aici, a recunoscut el. Am 
auzit zvonuri, dar... 

A înghiţit cu greu, de parcă tocmai ar fi mâncat o lingură 
de unt de arahide. 

— Haideţi! Să întrebăm la recepţie. 

Biroul era din granit şi avea formă de semilună, cu un şir 
de telefoane (deşi nu-mi puteam imagina pe cine ar suna 
din Duat), un calculator, o mulţime de mape cu hârtii şi un 
disc de piatră de mărimea unui platou, cu un ac indicator - 
un cadran solar, lucru ciudat având în vedere că nu era 
soare. 

In spatele tejghelei, o femeie scundă şi îndesată stătea 
cu spatele la noi, verificând ceva pe o tablă cu nume şi ore 
de administrare a tratamentului. Avea părul negru lucios 
împletit într-o coadă ce-i atârna pe spate, precum coada 
unui castor imens, iar boneta de asistentă de-abia încăpea 
pe capul ei mare. 

Parcurseserăm deja jumătate din distanţa până la birou, 
când Bes a înlemnit. 

— Este ea. 

— Cine? a întrebat Carter. 

— E de rău, a pălit Bes. Ar fi trebuit să-mi dau seama... 
La naiba! Va trebui să mergeţi fără mine. 

M-am uitat mai cu atenţie la asistenta medicală, care era 
tot întoarsă cu spatele. Părea într-adevăr cam intimidantă, 
cu braţele ei mari şi musculoase, cu un gât gros cât talia 


317 


mea şi cu o piele având o nuanţă ciudată de roşu. Dar nu 
pricepeam de ce îl deranja pe Bes atât de mult. 

M-am întors să-l întreb, dar Bes s-a pitit în spatele celui 
mai apropiat ghiveci. Acesta însă nu era suficient de mare 
ca să-l ascundă cu totul, şi cu siguranţă nu reuşea să-i 
ascundă cămaşa înflorată. 

— Bes, termină! am spus eu. 

— Şşşş! Sunt invizibil! 

Carter a oftat. 

— N-avem timp de aşa ceva. Hai, Sadie! 

A pornit spre recepţie. 

— Îmi cer scuze... a spus el. 

Asistenta s-a întors şi eu am scos un țipăt. Am încercat 
să-mi ascund şocul, dar mi-era greu, pentru că femeia era 
un hipopotam. 

Nu e o comparaţie exagerată. Chiar era un hipopotam. 
Botul ei lung arăta ca o inimioară întoarsă cu susul în jos, 
avea mustăţi zbârlite, nări mici şi o gură cu doi dinţi mari 
în partea de jos. Avea ochii mici şi rotunzi. Chipul ei arăta 
destul de ciudat, aşa cum era încadrat de părul negru şi 
bogat, dar nu era nici pe departe la fel de ciudat ca trupul. 
Halatul de asistentă îi era deschis în faţă ca un sacou, 
dezvăluind un sutien care - oare cum să spun asta în mod 
delicat? - încerca să acopere ceva foarte mare cu foarte 
puţin material. Burta ei roz-violetă era incredibil de 
umflată, de parcă ar fi fost însărcinată în luna a noua. 

— Pot să vă ajut? ne-a întrebat ea. 

Vocea îi era plăcută şi amabilă - nu te-ai fi aşteptat la 
aşa ceva de la un hipopotam. Adevărul e că nu m-aş fi 
aşteptat ca un hipopotam să aibă vreun fel de voce. 

— Ăăă... hipo... vreau să spun... hei! m-am bâlbâit eu. Eu 
şi fratele meu îl căutăm pe... 

M-am uitat la Carter şi am văzut că nu se holba la faţa 
asistentei. 

— Carter! 

— Poftim? a tresărit el, ieşind din transă. Da. Scuze. 
AĂăă... nu eşti cumva zeiţă? Tawaret sau aşa ceva? 

Femeia-hipopotam şi-a dezvelit cei doi dinţi enormi într- 


318 


o grimasă despre care am sperat că era un zâmbet. 

— O, ce plăcut e să fii recunoscut! Da, dragul meu. Sunt 
Tawaret. Căutaţi pe cineva, spuneai? O rudă? Sunteţi zei? 

În spatele nostru, ghiveciul cu hibiscuşi a foşnit când 
Bes l-a ridicat şi a încercat să-l mute în spatele unei 
coloane. Tawaret a făcut ochii mari. 

— Acela e Bes? a strigat ea. Bes! 

Piticul s-a ridicat brusc şi şi-a netezit cămaşa. Faţa lui 
era mai roşie decât a lui Set. 

— Se pare că planta primeşte destulă apă, a murmurat 
el. Trebuie să le verific şi pe cele de-acolo. 

A dat să se îndepărteze, dar Tawaret l-a strigat din nou: 

— Bes! Sunt eu, Tawaret! Sunt aici! 

Bes a înţepenit de parcă ar fi fost împuşcat în spate. S-a 
întors cu un zâmbet chinuit. 

— Păi... bună! Tawaret. Uau! 

Tawaret s-a strecurat de după birou, purtând nişte 
tocuri înalte care nu păreau potrivite pentru un mamifer 
acvatic gestant. Şi-a desfăcut braţele dolofane pentru o 
îmbrăţişare, iar Bes i-a întins mâna. Până la urmă, a 
rezultat un dans ciudat, pe jumătate îmbrăţişare, pe 
jumătate strângere de mână, din care am înţeles exact 
cum stăteau lucrurile. 

— Deci, aţi fost iubiţi? am întrebat eu. 

Bes m-a săgetat cu privirea. Tawaret a roşit, fiind pentru 
prima oară când făceam un hipopotam să se ruşineze. 

— Cu mult timp în urmă... 

Tawaret s-a întors spre zeul pitic. 

— Bes, ce mai faci? După momentul acela sinistru de la 
palat, m-am temut... 

— Bine! a strigat el. Da, mulţumesc. Bine. Eşti bine? 
Bine! Suntem aici cu treburi importante, după cum Sadie 
se pregătea să-ţi spună. 

Mi-a tras una în tibie, un gest inutil după părerea mea. 

— Da, corect, am spus eu. Il căutăm pe Ra, ca să-l 
trezim. 

Dacă planul lui Bes fusese să-i distragă atenţia lui 
Tawaret, atunci reuşise. Tawaret a deschis gura, 


319 


înăbuşindu-şi un icnet, de parcă tocmai aş fi vorbit despre 
ceva îngrozitor, cum ar fi o vânătoare de hipopotami. 

— Să-l treziţi pe Ra? s-a indignat ea. O, Doamne... o, e 
regretabil! Bes, tu îi ajuţi să facă asta? 

— Mda, s-a bâlbâit el. Doar aşa, ştii... 

— Bes ne face o favoare, am spus eu. Prietena noastră 
Bast i-a cerut să aibă grijă de noi. 

Mi-am dat seama imediat că nu făcusem decât să 
înrăutăţesc situaţia. Parcă s-a făcut mai frig cu zece grade. 

— Înţeleg, a spus Tawaret. O favoare pentru Bast. 

Nu ştiam unde greşisem, dar am făcut tot posibilul s-o 
dreg. 

— Te rog. Uite, e în joc soarta lumii. E foarte important 
să-l găsim pe Ra. 

Tawaret şi-a încrucişat braţele sceptică. 

— Draga mea, s-a retras de câteva mii de ani. Şi ar fi 
teribil de periculos să încerci să-l trezeşti. De ce acum? 

— Spune-i, Sadie. 

Bes a făcut un pas înapoi, de parcă se pregătea să sară 
în ghiveci. 

— Fără secrete. Putem avea încredere totală în Tawaret. 

— Bes! 

Tawaret s-a înviorat imediat şi a fluturat din gene. 

— Vorbeşti serios? 

— Sadie, vorbeşte! m-a rugat Bes. 

Aşa că am vorbit. I-am arătat lui Tawaret Cartea lui Ra. 
I-am explicat de ce trebuia să-l trezim pe zeul soarelui - 
ameninţarea revenirii lui Apophis, a haosului şi a 
distrugerii în masă, lumea care era pe cale să se 
sfârşească la răsărit şi aşa mai departe. Îmi era greu să 
interpretez expresiile hipopotamice [Da, Carter, sunt 
sigură că aşa se zice!], dar pe măsură ce vorbeam, 
Tawaret a început să se joace neliniştită cu părul ei negru 
şi lung. 

— Asta nu e bine, a spus ea. Nu e bine deloc. 

S-a uitat în spate, la cadranul solar. În ciuda lipsei 
soarelui, acul arunca o umbră clară asupra numărului 
hierogilific cinci: 


320 


— Sunteţi în criză de timp, a spus ea. 

Carter s-a uitat încruntat la cadranul solar. 

— Nu aici e cea de-A Patra Casă a Nopţii? 

— Ba da, dragul meu, a încuviinţat Tawaret. E cunoscută 
sub mai multe nume - Ţinutul Însorit, Casa de Odihnă -, 
dar este şi Casa a Patra. 

— Atunci de ce arată cadranul solar ora cinci? a întrebat 
el. N-ar trebui să fie blocat la patru? 

— Nu merge aşa, copile, a intervenit Bes. Timpul din 
lumea muritorilor nu se opreşte doar pentru că eşti în cea 
de-A Patra Casă. Dacă vrei să-l urmăreşti pe zeul soarelui, 
trebuie să te ţii de orarul lui. 

Am simţit că urmează o explicaţie halucinantă. Eram 
gata să-mi accept ignoranţa totală şi să mergem mai 
departe, să-l găsim pe Ra, dar Carter, bineînţeles, nu s-a 
lăsat. 

— Deci, ce se întâmplă dacă rămânem prea mult în 
urmă? a întrebat el. 

Tawaret a verificat din nou cadranul solar, care se 
deplasa încet spre ora cinci. 

— Casele sunt conectate la ora din noapte pe care o 
reprezintă. Poţi sta în fiecare cât vrei, dar nu poţi intra în 
ele şi nici nu poţi ieşi decât atunci când se apropie ora 
corespunzătoare. 

— Aha! 

Mi-am masat tâmplele. 

— Aveţi cumva ceva pentru durere de cap? 

— Nu e chiar atât de complicat, a spus Carter, doar ca 
să mă enerveze. E ca o uşă batantă. Trebuie să aştepţi 
momentul potrivit ca să treci prin ea. 

— Mai mult sau mai puţin, a încuviinţat Tawaret. În 
majoritatea caselor există un mic spaţiu de manevră. De 
exemplu, poţi părăsi cea de-A Patra Casă când vrei tu. Dar 
prin anumite porţi e imposibil să treci, dacă nu te 


321 


sincronizezi perfect. În Prima Casă poţi intra doar la apus. 
Din cea de-A Douăsprezecea Casă poţi ieşi doar în zori. Şi 
de porţile celei de-A Opta Case, Casa Provocărilor... poţi 
trece doar în timpul celei de-a opta ore. 

— Casa  Provocărilor? am repetat eu. Deja mi-e 
nesuferită. 

— O, îl aveţi pe Bes cu voi. 

Tawaret s-a uitat visătoare la el. 

— Provocările nu vor fi o problemă. 

Bes mi-a aruncat o privire panicată, de parcă ar fi zis: 
„Salvează-mă!“ 

— Dar dacă staţi prea mult, a continuat Tawaret, porţile 
se vor închide înainte să ajungeţi acolo. Veţi rămâne 
blocaţi în Duat până mâine-seară. 

— Şi dacă nu-l oprim pe Apophis, am spus, nu va mai 
exista mâine-seară. Asta înţeleg şi eu. 

— Deci, ne poţi ajuta? a întrebat-o Carter pe Tawaret. 
Unde e Ra? 

Zeița a început să se joace cu părul. Mâinile ei nu erau 
chiar de om, dar nici de hipopotam, şi avea degete scurte 
şi butucănoase, cu unghii groase. 

— Asta-i problema, draga mea, a spus ea. Nu ştiu. Cea 
de-A Patra Casă e enormă. Probabil că Ra este undeva pe 
aici, dar sunt nenumărate holuri şi uşi. Avem foarte mulţi 
pacienţi. 

— N-aveţi o evidenţă a lor? a întrebat Carter. Nu există 
o hartă sau ceva de genul ăsta? 

Tawaret a clătinat din cap cu tristeţe. 

— Eu mă străduiesc, dar sunt singură, cu nişte shabti şi 
nişte luminiţe pe post de servitori... Şi aici sunt mii de zei 
bătrâni. 

Mi-a stat inima în loc. De-abia puteam ţine evidenţa 
celor în jur de zece zei importanţi pe care-i cunoscusem, 
dar câteva mii? Doar în camera aceea am numărat o 
duzină de pacienţi, şase holuri care duceau în direcţii 
diferite, două scări şi trei lifturi. Poate că mi se părea, dar 
parcă unele dintre holuri apăruseră de când intraserăm în 
cameră. 


322 


— Toţi aceşti bătrâni sunt zei? am întrebat eu. 

Tawaret a aprobat din cap. 

— Cei mai mulţi au fost zeități minore, chiar şi 
odinioară. Magicienii n-au considerat că merită 
încarceraţi. De-a lungul secolelor, s-au ofilit, singuri şi 
uitaţi de toţi. În cele din urmă, au ajuns aici. Acum, pur şi 
simplu aşteaptă. 

— Să moară? am întrebat eu. 

Tawaret a căzut pe gânduri. 

— Mi-ar plăcea şi mie să ştiu. Uneori dispar, dar nu ştiu 
dacă pur şi simplu se pierd pe holuri, sau găsesc o altă 
cameră în care să se ascundă, sau se evaporă. Tristul 
adevăr e că-i cam acelaşi lucru. Numele lor au fost uitate 
de cei din lumea de sus. Odată ce numele tău nu maie 
rostit, la ce bun să trăieşti? 

L-a privit pe Bes, de parcă ar fi încercat să-i spună ceva. 

Zeul pitic şi-a ferit repede privirea. 

— Asta-i Mekhit, nu-i aşa? 

A arătat spre leoaica bătrână care se plimba în scaunul 
cu rotile. 

— Avea un templu în apropiere de Abydos, parcă. O 
zeiță-leoaică minoră. Era mereu confundată cu Sekhmet. 

Leoaica a mârâit slab când Bes a rostit numele de 
Sekhmet. Apoi a continuat să se plimbe cu scaunul ei cu 
rotile, mormăind „Miau, miau“. 

— E o poveste tristă, a spus Tawaret. A venit aici cu 
soţul ei, zeul Onuris. Pe vremuri erau un cuplu celebru, 
atât de romantic... La un moment dat, el s-a dus tocmai 
până în Nubia ca s-o salveze. S-au căsătorit. Final fericit, 
am crezut cu toţii. Dar au fost uitaţi amândoi. Au venit aici 
împreună. Apoi, Onuris a dispărut. La scurt timp, Mekhit 
şi-a pierdut minţile. Acum se învârte aiurea cu scaunul prin 
cameră toată ziua. Nu mai ştie cum o cheamă, deşi îi tot 
aducem aminte. 

M-am gândit la Khnum, pe care-l cunoscuserăm pe râu, 
şi la cât de trist părea pentru că nu-şi ştia numele secret. 
M-am uitat la bătrâna zeiţă Mekhit, care mieuna, mârâia şi 
se plimba fără să mai ştie nimic despre gloria ei de 


323 


odinioară. Mi-am imaginat cum e să ai grijă de o mie de zei 
în starea asta - nişte pensionari care nu se însănătoşeau şi 
nici nu mureau. 

— Tawaret, cum rezişti? am spus înfiorată. De ce 
munceşti aici? 

Şi-a aranjat boneta de asistentă cu cochetărie. 

— E o poveste lungă, draga mea. Şi noi avem foarte 
puţin timp. N-am fost aici dintotdeauna. Cândva, eram o 
zeiţă protectoare. Îndepărtam demoni, deşi nu la fel de 
bine ca Bes. 

— Erai destul de înspăimântătoare... a spus Bes. 

Zeiţa-hipopotam a oftat ca o îndrăgostită. 

— Eşti foarte drăguţ. Le protejam şi pe mamele care 
năşteau... 

— Pentru că eşti însărcinată? a întrebat Carter, arătând 
cu capul spre burta ei enormă. 

Tawaret a părut intrigată. 

— Nu. De ce crezi asta? 

— Ăăă... 

— Aşa deci! am intervenit. Ne explicai de ce ai grijă de 
zeii care îmbătrânesc. 

Tawaret s-a uitat la cadranul solar şi m-am speriat când 
am văzut cât de repede se târa umbra spre ora şase. 

— Mi-a plăcut mereu să ajut oamenii, dar în lumea 
muritorilor, mă rog... a devenit limpede că nu mai era 
nevoie de mine. 

A avut grijă să nu se uite la Bes, dar zeul pitic a roşit şi 
mai tare. 

— Dar era nevoie de cineva care să aibă grijă de zeii 
bătrâni, a continuat Tawaret. Cred că le înţeleg tristeţea. 
Ştiu ce înseamnă să aştepţi la nesfârşit... 

Bes a tuşit în pumn. 

— Ia uite cât e ceasul! Acuma, în legătură cu Ra... L-ai 
văzut de când lucrezi aici? 

Tawaret a căzut pe gânduri. 

— E posibil. Am văzut un zeu cu cap de şoim într-o 
cameră din aripa de sud-est, o, cu mulţi ani în urmă. Am 
crezut că era Nemty, dar e posibil să fi fost Ra. Uneori îi 


324 


plăcea să ia formă de şoim. 

— În ce direcţie e? am implorat-o. Dacă ne apropiem, 
Cartea lui Ra ne-ar putea îndruma. 

Tawaret s-a întors spre Bes. 

— Tu eşti cel care îmi cere asta, Bes? Chiar crezi că-i 
ceva important sau faci asta doar pentru că aşa ţi-a spus 
Bast? 

— Nu! Da! 

Şi-a umflat obrajii exasperat. 

— Vreau să spun că da, e ceva important. Da, eu îţi cer 
asta. Am nevoie de ajutorul tău. 

Tawaret a apucat cea mai apropiată torţă. 

— În cazul ăsta, pe aici. 


Am rătăcit pe holurile infinite ale unei case magice 
pentru bătrâni, conduşi de o asistentă-hipopotam care 
ducea o torţă. O seară obişnuită pentru membrii familiei 
Kane. 

Am trecut pe lângă atâtea dormitoare, că le-am pierdut 
şirul. Cele mai multe uşi erau închise, dar câteva lăsau să 
se vadă zei bătrâni şi plăpânzi aşezaţi în paturi, cu ochii la 
lumina albastră pâlpâitoare a televizoarelor sau pur şi 
simplu plângând în întuneric. După douăzeci sau treizeci 
de asemenea camere, nu m-am mai uitat. Era prea 
deprimant. 

Ţineam în mână Cartea lui Ra, în speranţa că se va 
încălzi când ne vom apropia de zeul soarelui, dar n-am 
avut noi norocul ăsta. Tawaret ezita la fiecare intersecţie. 
Mi-am dat seama că nu era sigură încotro s-o ia. 

După ce-am parcurs alte câteva holuri şi temperatura 
pergamentului nu s-a modificat deloc, am început să mă 
agit. Carter trebuie să fi observat. 

— E în regulă, mi-a promis. Îl vom găsi. 

Mi-am amintit ce repede trecea timpul pe cadranul solar 
de la recepţie. Şi m-am gândit la Vlad Menşikov. Mi-ar fi 
plăcut să cred că se transformase într-un rus prăjit în ulei 
după ce căzuse în Lacul de Foc, dar probabil că-mi făceam 
speranţe deşarte. Dacă încă ne vâna, nu putea fi prea 


325 


departe. 

Am apucat-o pe un alt coridor şi Tawaret a înlemnit. 

— O, Doamne! 

În faţa noastră, ţopăia o bătrână cu cap de broască - şi 
când zic că ţopăia, vreau să spun că făcea sărituri de trei 
metri, orăcăia de câteva ori, apoi sărea pe perete şi 
rămânea acolo înainte să sară pe peretele opus. Corpul şi 
membrele ei păreau omeneşti, era îmbrăcată într-un halat 
verde de spital, dar avea cap de amfibian - maroniu, umed 
şi plin de negi. Ochii ei bulbucaţi se întorceau în toate 
direcţiile, şi după tonul neliniştit al orăcăielilor mi-am dat 
seama că se pierduse. 

— Heket a evadat din nou, a spus Tawaret. Scuzaţi-mă o 
clipă. 

S-a îndreptat în grabă spre femeia-broască. 

Bes a scos o batistă din buzunarul cămăşii înflorate. Şi-a 
tamponat neliniştit fruntea. 

— Chiar mă întrebam ce s-o fi întâmplat cu Heket. Știţi, 
ea e zeița-broască. 

— N-aş fi ghicit niciodată, a spus Carter. 

Am privit-o pe Tawaret care încerca s-o calmeze pe 
bătrâna zeiţă. Vorbea pe un ton liniştitor, promiţându-i lui 
Heket c-o va ajuta să-şi găsească camera dacă înceta să 
mai ţopăie pe pereţi. 

— E genială, am spus. Tawaret, vreau să spun. 

— Da, a spus Bes. Da, e de treabă. 

— De treabă? am spus. E limpede că te place. De ce eşti 
atât de... 

Brusc, mi-am dat seama cum stăteau lucrurile. M-am 
simţit aproape la fel de grea de cap precum Carter. 

— O, înţeleg. A pomenit despre un moment sinistru la un 
palat, nu-i aşa? Ea e cea care te-a eliberat în Rusia. 

Bes şi-a tamponat gâtul cu batista. Transpira din greu. 

— Ce... ce te face să spui asta? 

— Faptul că eşti atât de jenat în preajma ei! De parcă... 

Eram gata să spun „de parcă te-ar fi văzut în chiloţi“, 
dar m-am îndoit că asta ar fi însemnat ceva pentru zeul 
slipului. 


326 


— De parcă te-ar fi văzut în cel mai nepotrivit moment şi 
vrei să uiţi lucrul acesta. 

Bes a privit-o pe Tawaret cu o expresie îndurerată, la fel 
cum se uitase la palatul prinţului Menşikov din Sankt 
Petersburg. 

— Mereu mă salvează, a spus el cu amărăciune. 
Întotdeauna e minunată, drăguță, bună. Odinioară, toată 
lumea presupunea că suntem iubiţi. Spuneau mereu că 
suntem un cuplu simpatic - cei doi zei care gonesc 
demonii, cei doi inadaptaţi şi aşa mai departe. Am ieşit cu 
ea de câteva ori, dar Tawaret era prea... prea drăguță. Şi 
eu eram cam obsedat de altcineva. 

— De Bast, şi-a dat Carter cu părerea. 

Umerii zeului pitic s-au lăsat. 

— E aşa de evident? Da, de Bast e vorba. Era cea mai 
populară printre oamenii de rând. Eu eram cel mai popular 
zeu. Aşa că, vedeţi voi, ne vedeam pe la festivaluri şi aşa 
mai departe. Ea era... ei bine, era frumoasă. 

„Bărbaţii ăştia...“, m-am gândit eu. „Văd doar ce-i la 
suprafaţă.“ Dar mi-am ţinut gura. 

— În orice caz, a oftat zeul, Bast mă trata ca pe un frate 
mai mic. La fel face şi acum. Nu e interesată deloc de 
mine, dar mi-a luat mult timp să înţeleg asta. Eram atât de 
obsedat, încât n-am fost prea drăguţ cu Tawaret de-a 
lungul anilor. 

— Dar a venit să te salveze în Rusia, am spus eu. 

A dat din cap. 

— Am trimis semnale prin care ceream ajutor. M-am 
gândit că Bast o să-mi sară în ajutor. Sau Horus. Oricine. 
Nu ştiam unde se aflau, desigur, dar pe atunci aveam o 
mulţime de prieteni. M-am gândit că cineva tot o să vină. 
Singura care a venit a fost Tawaret. Şi-a riscat viaţa 
strecurându-se în palat în timpul nunţii piticilor. A văzut 
totul - m-a văzut umilit în faţa mulţimii. Noaptea, a rupt 
gratiile şi m-a eliberat. Ei îi datorez totul. Dar odată ce m- 
am văzut liber... pur şi simplu am fugit. Îmi era atât de 
ruşine, că n-o puteam privi în ochi. De fiecare dată când 
mă gândesc la ea, mă gândesc la noaptea aceea şi aud 


327 


numai râsete. 

Durerea din vocea lui era vie, de parcă ar fi descris ceva 
ce se întâmplase ieri, nu cu trei secole în urmă. 

— Bes, nu-i vina ei, am spus cu blândeţe. Ţine la tine. E 
evident. 

— E prea târziu, a spus el. Am rănit-o prea tare. Mi-ar 
plăcea să dau timpul înapoi, dar... 

S-a oprit. Tawaret venea spre noi, ducând-o de mână pe 
zeiţa-broască. 

— Acum, draga mea, a spus Tawaret, o să vii cu noi şi o 
să-ţi găsim camera. Nu-i nevoie să sari. 

— E un salt în necunoscut, a orăcăit Heket. 

(Adică a scos un sunet ciudat; din fericire, n-a murit în 
faţa noastră.) 

— Templul meu e pe aici, pe undeva. Era în Qus. 
Minunat oraș. 

— Da, dragă, a spus Tawaret. Dar templul tău nu mai 
există. Niciunul dintre templele noastre nu mai există. Dar 
ai un dormitor frumos... 

— Nu, a murmurat Heket. Preoţii îmi vor aduce ofrande. 
Trebuie să... 

M-a fixat cu ochii ei mari şi galbeni şi am înţeles cum se 
simte o muscă înainte să fie înşfăcată de limba unei 
broaşte. 

— Ea e preoteasa mea! a izbucnit Heket. A venit să mă 
viziteze. 

— Nu, draga mea, a spus Tawaret. Ea e Sadie Kane. 

— Preoteasa mea... 

Heket m-a mângâiat pe umăr cu mâna ei umedă, de 
amfibiană, şi am făcut un efort să nu mă trag înapoi. 

— Spune-le celor de la templu să înceapă fără mine, 
bine? Voi veni mai târziu. Le spui? 

— Ăăă... da, am spus. Desigur, Stăpână Heket. 

— Bine, bine. 

Ochii i s-au înceţoșat. 

— Mi-e foarte somn acum. E obositor să încerci să-ţi 
aduci aminte... 

— Da, dragă, a spus Tawaret. Ce-ar fi să te odihneşti 


328 


acum puţin într-una dintre camerele astea? 

A condus-o pe Heket în cea mai apropiată cameră liberă. 

Bes a urmărit-o cu ochii plini de tristeţe. 

— Sunt un pitic îngrozitor. 

Poate c-ar fi trebuit să-l consolez, dar aveam mintea 
ocupată cu alte probleme. „Să înceapă fără mine“, spusese 
Heket. „E un salt în necunoscut.“ 

Deodată, am început să gâfâi de emoție. 

— Sadie? a întrebat Carter. Ce s-a întâmplat? 

— Ştiu de ce nu ne ghidează pergamentul, am spus eu. 
Trebuie să încep a doua parte a vrăjii. 

— Dar încă n-am ajuns, a spus Carter. 

— Şi nici n-o să ajungem, dacă nu încep vraja. Trebuie 
să fac asta ca să-l găsim pe Ra. 

— Ce anume? 

Tawaret a apărut lângă Bes, care s-a speriat de i-a sărit 
cămaşa înflorată pe el. 

— Vraja, am spus. Trebuie să fac un salt în necunoscut. 

— Cred că zeița-broască a infectat-o, s-a neliniştit 
Carter. 

— Ba nu, idiotule! am spus. Aceasta e singura cale de a-l 
găsi pe Ra. Sunt sigură de asta. 

— Hei, puştoaico, a spus Bes, dacă începi vraja aia şi nu- 
l] găsim pe Ra până termini de citit... 

— Ştiu. Vraja îmi va exploda în faţă. 

Când am spus „îmi va exploda în faţă“, am vrut să spun 
chiar asta, literalmente. În cazul în care vraja nu-şi găsea 
ţinta, puterea Cărţii lui Ra îmi putea exploda în faţă. 

— Este singura cale, am insistat eu. N-avem timp să 
rătăcim pe holuri o veşnicie, şi Ra va apărea doar dacă îl 
invocăm. Trebuie să ne asumăm acest risc. Va trebui să mă 
conduci. N-am voie să greşesc cuvintele. 

— Eşti curajoasă, draga mea. 

Tawaret şi-a ridicat torţa. 

— Nu-ţi face griji, te ghidez eu. Tu vezi-ţi de citit. 

Am deschis cartea la cea de-a doua secţiune. Şirurile de 
hieroglife, care cândva păreau nişte fraze fără nicio 
legătură, acum aveau un înţeles foarte clar. 


329 


— „Invoc numele lui Ra“, am citit cu voce tare, „regele 
adormit, stăpânul soarelui amiezii, care stă pe un tron de 
foc...“ 

Mă rog, aţi prins ideea. Am descris felul în care Ra se 
ridicase din marea Haosului. Am evocat lumina lui ce 
strălucea deasupra ținutului primordial al Egiptului, dând 
viață Văii Nilului. Pe măsură ce citeam, am simțit că mă 
încălzesc. 

— Sadie, a spus Carter, scoţi fum. 

Nu-i uşor să nu te laşi cuprins de panică atunci când 
cineva face un comentariu de genul ăsta, dar mi-am dat 
seama că avea dreptate. Din corpul meu ieşeau fuioare de 
fum ce formau o coloană cenuşie plutind de-a lungul 
holului. 

— Mi se pare mie, a întrebat Carter, sau fumul ne arată 
drumul? Au! 

A strigat pentru că l-am călcat pe picior, lucru pe care l- 
am putut face destul de uşor, fără să-mi pierd 
concentrarea. A înțeles imediat mesajul meu: „Taci şi 
mergi!“ 

Tawaret m-a luat de braţ şi m-a ghidat. Bes şi Carter ne 
flancau ca nişte agenți de pază. Am urmat fuiorul de fum 
pe încă două coridoare şi pe nişte scări în sus. Cartea lui 
Ra a devenit neplăcut de fierbinte în mâinile mele. Din 
cauza fumului care îmi ieşea din corp, nu mai vedeam bine 
literele. 

— Te descurci bine, Sadie, a spus Tawaret. Holul acesta 
mi se pare cunoscut. 

Nu ştiu după ce şi-a dat seama, dar eu m-am concentrat 
în continuare pe papirus. Am descris cum barca lui Ra, 
barca soarelui, a străbătut cerul. Am vorbit despre 
înţelepciunea lui împărătească şi despre luptele pe care le 
câştigase împotriva lui Apophis. 

Pe faţă mi s-au prelins broboane de sudoare. Au început 
să mă ardă ochii. Speram să nu iau foc. 

Când am ajuns la propoziţia „Ra, soarele amiezii...“, mi- 
am dat seama că ne opriserăm în faţa unei uşi. 

Nu era cu nimic diferită de oricare altă uşă, dar am 


330 


deschis-o şi am intrat. Am continuat să citesc, deși mă 
apropiam rapid de sfârşitul vrăjii. 

În cameră era beznă. În lumina slabă a torţei lui 
Tawaret, l-am văzut pe cel mai bătrân om din lume 
dormind într-un pat - cu faţa zbârcită, cu braţele ca nişte 
bete subţiri, cu pielea atât de transparentă, că i se vedeau 
toate venele. Unele dintre mumiile din Bahariya păruseră 
mai vii decât sfrijitul acesta bătrân. 

— „Lumina lui Ra se întoarce“, am citit eu. 

Am arătat cu capul spre ferestrele cu perdele groase şi, 
din fericire, Bes şi Carter au înţeles ce vreau. Au tras 
perdelele şi lumina roşie a Lacului de Foc a inundat 
camera. Bătrânul nu s-a mişcat. Avea buzele ţuguiate de 
parcă ar fi fost cusute laolaltă. 

M-am îndreptat spre patul lui şi am continuat să citesc 
despre cum se trezea Ra în zori, stând pe tron, în timp ce 
barca se ridica pe cer, iar plantele se întorceau spre 
căldura soarelui. 

— Nu merge, a murmurat Bes. 

Am început să intru în panică. Mai erau două versuri. 
Simţeam cum puterea vrăjii se întorcea împotriva mea şi 
începea să-mi încingă corpul. Încă ieşea fum din mine şi 
nu-mi plăcea mirosul de Sadie friptă. Trebuia să-l trezesc 
pe Ra, dacă nu - aveam să ard de vie. 

Gura zeului... Desigur. 

Am pus papirusul pe patul lui Ra şi m-am chinuit să-l ţin 
deschis cu o singură mână. 

— „Aduc laudă zeului-soare.“ 

Mi-am întins mâna liberă spre Carter şi am pocnit din 
degete. 

Slavă Domnului, Carter a înţeles. 

A scotocit prin geanta mea şi mi-a dat cuțitul negru 
netjeri de la Anubis. Acum era momentul să-i deschid gura. 

Am pus cuțitul pe buzele bătrânului şi am rostit ultimul 
vers al vrăjii: 

— „Trezeşte-te, rege al meu, odată cu ziua cea nouă!“ 

Bătrânul a icnit. Fumul i-a intrat în gură ca într-un 
aspirator, iar magia vrăjii a pătruns în el. Temperatura mi- 


331 


a revenit la normal. De uşurare, era să mă prăbuşesc. 

Lui Ra i s-au zbătut pleoapele, şi zeul a deschis ochii. 
Fascinată şi îngrozită, am văzut cum sângele a început să-i 
curgă iar prin vene, umflându-l încet ca pe un balon cu aer 
cald. 

S-a întors spre mine, cu ochii ceţoşi şi lăptoşi din cauza 
cataractei. 

— AĂăă...? 

— Arată tot bătrân, a spus Carter neliniştit. N-ar trebui 
să arate tânăr? 

Tawaret a făcut o plecăciune în faţa zeului soarelui 
(lucru pe care n-ar trebui să-l încerci acasă, dacă eşti un 
hipopotam gestant pe tocuri) şi a pus mâna pe fruntea lui 
Ra. 

— Nu şi-a revenit complet, a spus ea. Trebuie să faceţi 
toată călătoria prin noapte. 

— Şi a treia parte a vrăjii, a ghicit Carter. Mai are de 
recuperat un atribut, nu-i aşa? Scarabeul? 

Bes a încuviinţat din cap, deşi nu părea prea optimist. 

— Khepri, gândacul. Poate că, dacă îi vom găsi şi ultima 
parte a sufletului, va renaşte de-a binelea. 

Ra a afişat un zâmbet ştirb. 

— Îmi plac zebrele! 

Eram atât de obosită, încât m-am întrebat dacă am auzit 
bine. 

— Scuze, ai spus zebre? 

S-a holbat la noi ca un copil care a descoperit ceva 
minunat. 

— Vulpile sunt bolnave. 

— Buuun... a spus Carter. Poate că are nevoie de astea... 

Carter a luat cârja şi biciul de la brâu. I le-a oferit lui Ra. 
Bătrânul zeu şi-a băgat cârja în gură şi a început s-o sugă 
ca pe o suzetă. 

Am început să mă simt ciudat, şi nu doar din cauza stării 
lui Ra. Cât timp trecuse şi unde era Vlad Menșikov? 

— Să-l ducem în barcă, am spus. Bes, poţi să... 

— Da. Scuză-mă, Stăpâne Ra. Va trebui să te duc în 
braţe. 


332 


L-a ridicat pe zeul soarelui din pat şi am fugit din 
cameră. Ra n-avea cum să fie prea greu, iar Bes n-avea 
nicio problemă să ţină pasul cu noi, în ciuda picioarelor lui 
scurte. Am fugit pe coridor, pe unde veniserăm, în timp ce 
Ra ciripea: 

— Iupiiii! lupiiii! lupiiii! 

Poate că el se distra, dar eu eram îngrozită. După atâtea 
bătăi de cap, ăsta era zeul pe care-l treziserăm? Carter 
arăta la fel de rău precum mă simţeam eu. 

Am trecut pe lângă alţi zei decrepiţi, care s-au 
entuziasmat. Unii arătau cu degetul şi bolboroseau. Un zeu 
bătrân cu cap de şacal zgâlţâia stativul pentru perfuzii şi 
striga: „Uite soarele! Nu e soarele!“ 

Ne-am năpustit în hol şi Ra a spus: 

— Hopa! Hopa pe podea! 

Capul îi atârna. M-am gândit că vrea jos. Apoi mi-am dat 
seama că se uita la ceva. Pe podea, lângă piciorul meu, era 
un colier strălucitor din argint: o amuletă cunoscută în 
formă de şarpe. 

După cât de fierbinte fusesem cu doar câteva minute în 
urmă, deodată mi s-a făcut foarte frig. 

— Menşikov, am spus. A fost aici. 

Carter şi-a scos bagheta şi a cercetat camera din priviri. 

— Dar unde e? De ce să fi scăpat asta pe jos pentru ca 
mai apoi să plece? 

— A lăsat-o intenţionat, i-am răspuns. Vrea să ne 
tachineze. 

De cum am deschis gura, mi-am dat seama că acesta era 
adevărul. Aproape că-l auzeam pe Menşikov cum râde în 
timp ce îşi continua drumul în aval, lăsându-ne în urmă. 

— Trebuie să ajungem la barcă! am exclamat. Să ne 
grăbim, înainte ca... 

— Sadie! 

Bes a arătat spre recepţie. Avea o expresie sumbră. 

— O, nu, a spus Tawaret. Nu, nu, nu... 

Pe cadranul solar, umbra acului era îndreptată spre cifra 
opt. Aşadar, chiar dacă am fi putut ieşi din cea de-A Patra 
Casă, chiar dacă fi am putut trece prin cea de-A Cincea, A 


333 


Şasea şi A Şaptea Casă, nu mai conta. Potrivit spuselor lui 
Tawaret, porţile celei de-A Opta Case erau deja închise. 

Nu era de mirare că Menşikov ne lăsase aici, fără să se 
mai obosească să se bată cu noi. 

Deja pierduserăm lupta. 


334 


21.Iragem de timp 


CARTER 


După ce mi-am luat rămas-bun de la Zia la Marea 
Piramidă, nu mi-am închipuit c-aş fi putut fi şi mai 
deprimat. M-am înşelat. 

Aici, pe cheiurile Lacului de Foc, îmi venea să mă arunc 
cu capul înainte în lavă. 

Nu era corect. Ajunseserăm până aici şi riscaserăm atât 
de mult ca, până la urmă, să nu ne încadrăm în timp. Jocul 
se încheiase. Cum ar fi putut oricine altcineva să reuşească 
a-l aduce înapoi pe Ra? Era imposibil. 

„Carter, acesta nu e un joc“, am auzit vocea lui Horus în 
minte. „Nici n-ar trebui să fie posibil. Trebuie să 
perseveraţi.“ 

Nu înţelegeam care este rostul. Porţile celei de-A Opta 
Case erau deja închise. Menşikov plecase, lăsându-ne în 
urmă. 

Poate că acesta fusese de la bun început planul lui. Să 
ne lase să-l trezim doar parţial pe Ra, pentru ca zeul 
soarelui să rămână bătrân şi slab. Apoi, Menşikov urma să 
ne lase prizonieri în Duat în timp ce el se folosea de orice 
mijloace magice malefice pentru a-l elibera pe Apophis. In 
zori, nici soarele n-ar fi răsărit, nici Ra nu s-ar fi întors. În 
schimb, Apophis ar fi apărut şi ar fi distrus lumea. Prietenii 
noştri s-ar fi luptat degeaba toată noaptea la Casa din 
Brooklyn. Peste douăzeci şi patru de ore, când am fi reuşit 
în sfârşit să ieşim din Duat, am fi descoperit că lumea era 
un ţinut pustiu, aflat în întuneric, îngheţat, dominat de 
Haos. Tot ce ne era drag ar fi dispărut. Apoi, Apophis ar fi 
putut să-l înghită pe Ra, desăvârşindu-şi victoria. 

De ce să continuăm dacă lupta era pierdută? 

„Un general nu-şi arată niciodată disperarea“, a rostit 


335 


Horus. „El insuflă încredere trupelor sale. Le conduce 
înainte, până la moarte chiar.“ 

„Câtă voioşie“, m-am gândit eu. „Cine te-a invitat înapoi 
în mintea mea?“ 

Dar deşi era enervant, Horus avea dreptate. Sadie 
vorbise despre speranţă - despre credinţa că puteam 
scoate Ma'at-ul din Haos, chiar dacă părea imposibil. 
Poate că doar atât puteam face: să încercăm în continuare, 
să sperăm că mai puteam salva ceva de la dezastru. 

Amos, Zia, Walt, Jaz, Bast, şi tinerii noştri învăţăcei... 
toţi contau pe noi. Dacă prietenii noştri erau încă în viaţă, 
nu puteam renunţa. Le eram dator să mă străduiesc mai 
mult. 

Tawaret ne-a condus la barca soarelui în vreme ce doi 
dintre shabti îl transportau pe Ra la bord. 

— Bes, îmi pare atât de rău, a spus ea. Mi-aş fi dorit să 
pot face mai mult de-atât. 

— Nu e vina ta. 

Bes a dat să-i strângă mâna, dar când degetele li s-au 
atins, a apucat-o cu putere. 

— Tawaret, niciun moment n-a fost vina ta. 

Ea a suspinat. 

— O, Bes... 

— Iupiii! a întrerupt-o Ra când shabiti l-au aşezat în 
barcă. Uite zebre! Iupiii! 

Bes şi-a dres glasul. 

Tawaret i-a dat drumul la mâini. 

— Ar... ar trebui să plecaţi. Poate că Aaru vă va oferi un 
răspuns. 

— Aaru? am întrebat. Cine-i ăsta? 

Tawaret n-a zâmbit propriu-zis, însă privirea i s-a mai 
înmuiat. 

— Nu cine, dragul meu. Unde. E cea de-A Şaptea Casă. 
Salută-l pe tatăl tău din partea mea. 

M-am însufleţit un pic. 

— Tata va fi acolo? 

— Mult noroc, Carter şi Sadie! 

Tawaret ne-a sărutat pe amândoi pe obraz şi am avut 


336 


senzaţia că am fost lovit razant de un zeppelin prietenos, 
tepos şi uşor umed. 

Zeița s-a uitat la Bes şi am fost sigur că va izbucni în 
plâns. Apoi ne-a întors spatele şi a urcat în grabă treptele, 
cu shabti pe urmele ei. 

— Vulpile sunt bolnave, a spus Ra gânditor. 

Şi cu această mostră de înţelepciune zeiască, am urcat 
la bordul navei. Echipajul compus din lumini strălucitoare 
a început să vâslească şi barca soarelui s-a îndepărtat de 
chei. 

— Mănânc. 

Ra a început să roadă o bucată de frânghie. 

— Nu, nu poţi mânca aşa ceva, căzătură! l-a certat 
Sadie. 

— Ăăă... copilă? a intervenit Bes. Poate că n-ar trebui să- 
i spui căzătură regelui zeilor. 

— Păi, asta e, a zis Sadie. Haide, Ra. Vino în cort. Vreau 
să văd ceva. 

— Niciun cort, a mormăit el. Zebre. 

Sadie a încercat să-l apuce de braţ, dar el s-a îndepărtat 
şi i-a scos limba. În cele din urmă, Sadie a luat cârja 
faraonului de la brâul meu (fără să mă întrebe, desigur) şi 
a fluturat-o ca pe un os. 

— Vrei cârja, Ra? O cârjă bună şi gustoasă? 

Ra a dat s-o apuce fără vlagă. Sadie s-a dat înapoi şi 
până la urmă a reuşit să-l convingă pe Ra să intre în 
pavilion. De cum a ajuns pe podiumul gol, în jurul lui a 
explodat o lumină strălucitoare care m-a orbit de tot. 

— Carter, uite! a strigat Sadie. 

— Numai de-aş putea să mă uit. 

Am clipit până când steluţele galbene au dispărut. 

Pe podium se afla un scaun din aur topit, un tron de foc 
în care erau sculptate hieroglife albe strălucitoare. Arăta 
exact ca cel din viziunea descrisă de Sadie, dar în realitate 
era cea mai frumoasă şi mai înspăimântătoare piesă de 
mobilier pe care o văzusem vreodată. Luminile din echipaj 
se foiau entuziaste de colo-colo, mai strălucitoare ca 
niciodată. 


337 


Ra n-a părut să observe scaunul, sau nu i-a păsat. 
Halatul de spital se transformase în haine regale, avea un 
colier de aur, dar el arăta tot ca un bătrân veştejit. 

— Ia loc, i-a spus Sadie. 

— Nu vreau niciun scaun, a murmurat el. 

— Aproape c-a făcut o propoziţie completă, am spus eu. 
Poate că e un semn bun? 

— Zebre! 

Ra a smuls cârja şi a pornit împleticindu-se pe punte, 
strigând: 

— Iupiii! Iupiii! 

— Stăpâne Ra! a strigat Bes. Ai grijă! 

M-am gândit să sar asupra zeului soarelui până nu cade 
din barcă, dar nu ştiam cum ar fi reacţionat echipajul. 
Apoi, Ra a rezolvat singur problema. S-a izbit de catarg şi 
a căzut grămadă pe punte. 

Ne-am repezit cu toţii spre el, dar bătrânul zeu părea 
doar ametit. A salivat şi a mormăit până l-am dus înapoi în 
pavilion şi l-am aşezat pe tron. A fost dificil, pentru că 
scaunul emana o căldură de o mie de grade şi nu voiam să 
iau foc (din nou); dar căldura nu părea să-l deranjeze pe 
Ra. 

Am făcut un pas înapoi şi ne-am uitat la regele zeilor, 
care zăcea în scaun şi sforăia, strângând cârja în braţe ca 
pe un ursuleţ de pluş. I-am aşezat în poală biciul de luptă, 
în speranţa că ajuta la ceva - poate îl ajuta să-şi recapete 
puterile sau ceva de genul ăsta. N-a fost cazul. 

— Vulpi bolnave, a mormăit Ra. 

— lată, a spus Sadie cu amărăciune. Marele Ra. 

Bes i-a aruncat o privire enervată. 

— Aşa, copilă. Bate-ţi joc. Nouă, zeilor, ne place la 
nebunie să-şi bată joc muritorii de noi. 

Sadie s-a mai îmbunat. 

— Îmi pare rău, Bes. N-am vrut să... 

— Mă rog. 

S-a repezit spre prora bărcii. 

Sadie mi-a aruncat o privire rugătoare. 

— Serios, n-am vrut să... 


338 


— E stresat, i-am spus. La fel ca noi toţi. Totul va fi bine. 

Sadie şi-a şters o lacrimă de pe obraz. 

— Vine sfârşitul lumii, noi suntem blocaţi în Duat şi tu 
crezi că totul va fi bine? 

— Îl vom vedea pe tata, am încercat eu să par 
încrezător, chiar dacă nu mă simţeam aşa. „Un general nu- 
şi arată niciodată disperarea.“ 

— El ne va ajuta. 


Am navigat pe Lacul de Foc până ce malurile s-au 
îngustat şi curentul de flăcări s-a transformat din nou în 
apă. Strălucirea lacului a pălit în spatele nostru. Apele 
râului au devenit mai repezi şi am ştiut că intraserăm în 
cea de-A Cincea Casă. 

M-am gândit la tata şi m-am întrebat dacă va putea sau 
nu să ne ajute. În ultimele luni fusese ciudat de tăcut. Asta 
n-ar fi trebuit să mă mire, de vreme ce acum era Stăpânul 
Lumii Subpământene. Probabil că n-avea semnal prea bun 
la telefon acolo. Totuşi, mă neliniştea gândul că aveam să-l 
văd în momentul celui mai răsunător eşec al meu. 

Deşi râul era întunecat, tronul de foc strălucea atât de 
tare, că abia te puteai uita la el. Barca noastră emana o 
lumină caldă spre maluri. 

Pe ambele părţi ale râului, din beznă apăreau sate 
fantomatice. Suflete pierdute alergau spre mal ca să ne 
vadă trecând. După atâtea mii de ani petrecuţi în 
întuneric, păreau uimiţi să-l vadă pe zeul soarelui. Mulţi 
încercau să strige de bucurie, dar nu le ieşea niciun sunet 
pe gură. Alţii îşi întindeau braţele spre Ra. Zâmbeau în 
timp ce se lăsau învăluiţi de lumina lui caldă. Siluetele lor 
parcă prindeau consistenţă. În obraji şi în haine le revenea 
culoarea. După ce s-au pierdut în întunericul din urma 
noastră, mi-a rămas în minte imaginea chipurilor 
recunoscătoare şi a mâinilor întinse. 

Asta m-a făcut să mă simt mai bine. Măcar le mai 
arătaserăm o dată soarele înainte ca Haosul să distrugă 
lumea. 

M-am întrebat dacă Amos şi prietenii noştri erau încă în 


339 


viaţă, apărând Casa din Brooklyn de trupele lui Vlad 
Menşikov şi aşteptându-ne să apărem. Mi-am dorit s-o văd 
din nou pe Zia, măcar pentru a-mi cere scuze că am 
dezamăgit-o. 

Cea de-A Cincea şi cea de-A Şasea Casă au trecut 
repede, dar nu eram sigur cât timp trecuse de fapt. Am 
mai văzut nişte sate-fantomă, plaje acoperite de oase, 
peşteri în care ba înaripaţi zburau aiurea zăpăciţi, izbindu- 
se de pereţi şi adunându-se în jurul bărcii soarelui ca 
moliile în jurul unui bec. Am trecut de nişte cascade 
înfricoşătoare, deşi echipajul format din lumini 
strălucitoare a făcut ca totul să pară foarte simplu. De 
câteva ori, din apă au ieşit monştri ce semănau cu nişte 
dragoni, dar Bes a strigat BUU! şi monştrii au scâncit şi s- 
au dat la fund. Ra a dormit tot timpul, sforăind în 
răstimpuri pe tronul lui incandescent. 

În cele din urmă, apele râului s-au domolit şi albia s-a 
lărgit. Apa a devenit netedă ca ciocolata topită. Barca 
soarelui a intrat într-o nouă peşteră al cărei tavan era 
luminat de cristale albastre ce reflectau lumina lui Ra, 
astfel că părea că însuşi soarele trecea pe cerul de un 
albastru strălucitor. Malul era plin de vegetaţie şi de 
palmieri. În depărtare, dealurile verzi erau presărate cu 
căsuțe albe şi primitoare de chirpici. Un stol de gâşte ne-a 
trecut pe deasupra capului. Mirosea a iasomie şi a pâine 
proaspăt scoasă din cuptor. Mi s-a relaxat tot corpul - 
senzaţia aceea pe care o ai după o excursie lungă, când 
ajungi acasă şi poţi, în sfârşit, să te prăbuşeşti în pat. 

— Aaru, a anunţat Bes. 

Acum nu mai părea la fel de morocănos. Ridurile de 
îngrijorare i-au dispărut de pe chip. 

— Viaţa egipteană de apoi. Cea de-A Șaptea Casă. 
Pentru voi e un fel de Paradis. 

— Nu vreau să mă plâng, a spus Sadie. Este mai frumos 
decât în Ţinutul Insorit şi-mi miroase, în sfârşit, a mâncare 
bună. Dar asta înseamnă c-am murit? 

Bes a clătinat din cap. 

— Făcea parte din tura de noapte obişnuită a lui Ra. 


340 


Popasul lui, cum aţi spune voi. Stătea un pic cu gazda, 
mânca, bea şi se odihnea înaintea ultimei părţi a călătoriei, 
care era cea mai periculoasă. 

— Cu gazda? am întrebat, deşi ştiam la cine se referea 
Bes. 

Barca s-a îndreptat spre chei, unde ne aşteptau un 
bărbat şi o femeie. Tata purta costumul lui maroniu 
obişnuit. Pielea lui avea o strălucire albăstruie. Mama 
licărea învăluită de o aură albă, iar picioarele de-abia îi 
atingeau pământul. 

— Desigur, a spus Bes. Aceasta e Casa lui Osiris. 


— Sadie, Carter! 

Tata ne-a îmbrăţişat de parcă am fi fost tot mici, dar 
niciunul dintre noi n-a protestat. 

Părea atât de adevărat şi de omenesc, ca cel de pe 
vremuri, încât a trebuit să mă stăpânesc să nu izbucnesc în 
lacrimi. Barbişonul îi era frumos aranjat. Chelia îi sclipea. 
Până şi apa de colonie mirosea la fel: un miros fin de mosc. 

Ne-a îndepărtat de el ca să ne poată privi mai bine, cu 
ochii strălucind. Aproape că-mi venea să cred că încă era 
un muritor obişnuit, dar dacă mă uitam mai atent, puteam 
observa că înfăţişarea sa mai avea un strat, ca o imagine 
neclară suprapusă: un bărbat cu pielea albastră în haine 
albe şi cu coroană de faraon pe cap. La gât avea o amuletă 
djed, simbolul lui Osiris. 

— Tată, am spus eu. N-am reuşit. 

— Şşş, m-a întrerupt el. Nu spune nimic. E vremea să vă 
odihniţi şi să vă refaceţi. 

Mama a zâmbit. 

— V-am urmărit parcursul. Aţi fost foarte curajoşi 
amândoi. 

Mi-era şi mai greu s-o văd pe ea decât să-l văd pe tata. 
N-o puteam îmbrăţişa pentru că n-avea un corp palpabil, 
iar când mi-a atins fața am simţit doar o adiere caldă. 
Arăta exact aşa cum mi-o aminteam - cu părul blond lăsat 
liber pe umeri, cu ochii albaştri plini de viaţă -, dar acum 
era doar un spirit. Rochia ei albă părea ţesută din ceaţă. 


341 


Dacă mă uitam direct la ea, parcă se confunda cu lumina 
pe care o dădea barca soarelui. 

— Sunt atât de mândră de voi... a spus ea. Veniţi, am 
pregătit un ospăț. 

În vreme ce ne conduceau pe mal, eu eram ca în transă. 
Bes a preluat sarcina de a-l căra pe zeul soarelui, care 
părea binedispus după ce se lovise cu capul de catarg şi 
trăsese un pui de somn. Ra le-a rânjit tuturor cu gura lui 
lipsită de dinţi şi a zis: 

— O, ce drăguţ! Ospăţ? Zebre? 

Nişte servitori fantomatici în haine egiptene antice ne- 
au condus spre un pavilion în aer liber împodobit cu statui 
în mărime naturală ale zeilor. Am traversat un podeţ peste 
un şanţ plin de crocodili albinoşi, care m-au făcut să mă 
gândesc la Filip al Macedoniei şi la ce se întâmpla acum în 
Casa din Brooklyn. 

Apoi am păşit în interiorul pavilionului şi mi-a căzut faţa. 

Un adevărat ospăț era întins pe o masă lungă de mahon 
- vechea noastră masă din casa din Los Angeles. Încă mai 
puteam vedea crestătura pe care o făcusem în lemn cu 
primul meu briceag elveţian - fusese singura dată când îmi 
amintesc că tata se supărase foarte tare pe mine. Scaunele 
erau din oţel cu şezut din piele, aşa cum mi le aminteam; şi 
când m-am uitat afară, priveliştea pâlpâia şi se schimba 
mereu - ba dealurile înverzite şi cerul albastru strălucitor 
al lumii de apoi, ba pereţii albi şi geamurile uriaşe ale 
fostei noastre case. 

— 0... a spus Sadie cu glas pierit. 

Privirea îi era aţintită asupra mijlocului mesei. Printre 
platouri cu pizza, castroane cu căpşuni date prin zahăr şi 
orice alte mâncăruri imaginabile, se afla un tort de 
îngheţată alb cu albastru, exact acelaşi tort pe care îl 
aruncaserăm în aer când Sadie împlinise şase ani. 

— Sper că n-o să te superi, a zis mama. M-am gândit că, 
din păcate, n-ai apucat să-l guşti. La mulţi ani, Sadie! 

— Vă rog, luaţi loc! 

Tata şi-a desfăcut larg braţele. 

— Bes, dragă prietene, îl aşezi pe Stăpânul Ra în capul 


342 


mesei, te rog? 

Am vrut să mă aşez pe scaunul cel mai îndepărtat de Ra, 
pentru că nu voiam să lase bale pe mine în timp ce-şi 
molfăia mâncarea, dar mama mi-a spus: 

— O, nu acolo, dragă. Stai lângă mine. Scaunul acela e 
pentru... un alt invitat. 

A rostit ultimele două cuvinte de parcă i-ar fi lăsat un 
gust amar. 

M-am uitat în jurul mesei. Erau şapte scaune şi noi eram 
doar şase. 

— Cine mai vine? 

— Anubis? a întrebat Sadie cu speranţă. 

Tata a chicotit. 

— Nu Anubis, deşi sunt sigur c-ar fi venit dacă ar fi 
putut. 

Sadie s-a pleoştit de parcă cineva ar fi scos tot aerul din 
ea. [Da, Sadie, a fost foarte vizibil.] 

— Păi, unde e? a întrebat ea. 

Tata a ezitat suficient de mult ca să-mi dau seama că nu 
era în largul lui. 

— E plecat. Hai să mâncăm, bine? 

M-am aşezat şi am acceptat o felie de tort de la un 
chelner fantomatic. N-aş fi zis c-o să-mi fie foame acum, că 
venea sfârşitul lumii şi misiunea noastră eşuase, şi stăteam 
pe Tărâmul Morților la o masă de demult cu fantoma 
mamei şi cu un tată de culoarea afinei. Dar stomacului nu-i 
păsa de lucrurile astea. Îmi dădea de veste că eram încă în 
viaţă şi că aveam nevoie de mâncare. Era un tort de 
îngheţată de ciocolată şi vanilie. Avea un gust minunat. 
Cât ai clipi, am dat gata felia şi mi-am umplut farfuria cu 
pizza cu salam. Statuile zeilor stăteau în spatele nostru - 
Horus, Isis, Thoth, Sobek -, păzindu-ne în linişte în timp ce 
mâneam. În afara pavilionului, ţinutul Aaru se întindea de 
parcă peştera ar fi fost nesfârşită - dealuri înverzite şi 
pajişti, turme de vite grase, câmpuri de cereale, livezi pline 
de curmali. Pâraie străbăteau mlaştinile formând insulițe, 
ca în Delta Nilului, cu sate perfecte pentru morţii norocoşi. 
Pe râu treceau bărci cu pânze. 


343 


— Asta e ceea ce văd vechii egipteni, a spus tata, 
citindu-mi parcă gândurile. Dar fiecare suflet vede altfel 
Aaru. 

— Cum ar fi casa noastră din L..A.? am întrebat eu. Cu 
familia reunită în jurul mesei? E reală imaginea asta? 

Privirea tatei a devenit tristă, ca atunci când îl întrebam 
despre moartea mamei. 

— E bun tortul aniversar, nu? a întrebat el. Fetiţa mea a 
împlinit treisprezece ani. Nu-mi vine să cred... 

Sadie a măturat farfuria de pe masă. S-a făcut bucățele 
pe podeaua de piatră. 

— Ce importanţă mai are? a strigat ea. Nenorocitul de 
cadran solar, porţile astea tâmpite - am dat greş! 

Şi-a pus capul pe braţe şi a început să plângă. 

— Sadie... 

Mama a plutit până lângă ea ca un vălătuc prietenos de 
ceaţă. 

— Nu-i nimic. 

— Biscuiţi cu cremă, a spus Ra îndatoritor, mânjit tot cu 
glazură pe la gură. 

Era să cadă de pe scaun, dar Bes l-a aşezat la loc. 

— Sadie are dreptate, am zis eu. Ra e într-o stare mai 
proastă decât ne închipuiam. Chiar dacă reuşim să-l ducem 
în lumea muritorilor, n-ar fi în stare să-l învingă pe Apophis 
- numai dacă Apophis nu moare cumva de râs. 

Tata s-a încruntat. 

— Carter, vorbim totuşi de Ra, faraonul zeilor. Fii mai 
respectuos! 

— Nu-mi plac bulele! 

Ra a încercat să lovească una din luminiţele 
strălucitoare care ne serveau şi care voia să-l şteargă la 
gură. 

— Stăpâne Ra, a zis tata, îţi aminteşti de mine? Sunt 
Osiris. Ai luat cina aici, la masa mea, în fiecare seară şi te- 
ai odihnit înainte de călătoria spre zorii zilei. Îţi aminteşti? 

— Vreau o vulpe, a spus Ra. 

Sadie a lovit masa cu palma. 

— Asta ce vrea să însemne? 


344 


Bes a luat un pumn de chestii învelite în ciocolată - mi- 
era teamă să nu fie lăcuste - şi le-a azvârlit în gură. 

— N-am terminat Cartea lui Ra. Ar trebui să-l găsim pe 
Khepri. 

Tata şi-a mângâiat barbişonul. 

— Da, zeul-scarabeu, Ra sub forma soarelui aflat la 
răsărit. Poate că dacă l-aţi găsi pe Khepri, Ra ar renaşte cu 
adevărat. Dar asta înseamnă să treceţi de porțile celei de-A 
Opta Case. 

— Care sunt închise, am spus eu. Ar trebui să dăm 
timpul înapoi, cumva. 

Bes s-a oprit din ronţăitul lăcustelor. A făcut ochii mari 
de parcă tocmai ar fi avut o revelaţie. S-a uitat la tata 
neîncrezător. 

— El? L-ai invitat pe el? 

— Pe cine? am întrebat. Ce vrei să spui? 

M-am uitat la tata, dar el nu şi-a întors privirea spre 
mine. 

— Tată, despre ce-i vorba? am întrebat eu. 

— Se poate trece de porţi? Ne poţi teleporta în partea 
cealaltă sau ceva de genul ăsta? 

— Aş vrea să pot, Carter. Dar trebuie să faceţi călătoria 
aşa cum a fost ea stabilită. Face parte din renaşterea lui 
Ra. Nu mă pot amesteca. Însă ai dreptate - aveţi nevoie de 
mai mult timp. S-ar putea să existe o cale, de care n-aş fi 
pomenit niciodată dacă miza n-ar fi fost atât de mare... 

— E periculos, ne-a avertizat mama. Cred că e prea 
periculos. 

— Ce-i prea periculos? a întrebat Sadie. 

— Presupun că eu, am auzit o voce în spatele meu. 

M-am întors şi am văzut un bărbat care stătea cu 
mâinile sprijinite pe spătarul scaunului meu. Fie s-a 
apropiat tiptil, încât nu-l auzisem, fie a apărut de nicăieri. 

Părea să aibă în jur de douăzeci de ani, era subţire şi 
înalt şi destul de atrăgător. Avea chip de om, dar irişii îi 
erau argintii. Era ras în cap, însă pe o parte avea lăsată o 
coadă lucioasă, aşa cum purtau tinerii din Egiptul antic. 
Costumul lui argintiu arăta de parcă ar fi fost făcut în Italia 


345 


(ştiu asta pentru că Amos şi tata erau foarte exigenţi când 
venea vorba de costume). Ţesătura sclipea ca un amestec 
bizar de mătase şi folie de aluminiu. Avea o cămaşă neagră 
fără guler, iar în jurul gâtului îi atârnau câteva kilograme 
de lanţuri de platină. Podoaba cea mai mare era o amuletă 
de argint în formă de semilună. Când a bătut cu degetele 
în spătarul scaunului, inelele şi ceasul lui Rolex de platină 
au strălucit în lumină. Dacă l-aş fi întâlnit în lumea 
muritorilor, m-aş fi gândit că era un tânăr amerindian 
miliardar, proprietar de cazinou. Dar aici, în Duat, pentru 
că avea la gât amuleta în formă de semilună... 

— Biscuiţi în formă de lună! a chicotit Ra încântat. 

— Tu eşti Khonsu, am zis eu. Zeul lunii. 

Mi-a rânjit lacom, uitându-se la mine ca la un aperitiv. 

— La dispoziţia dumneavoastră, a zis el. Vreţi să jucăm 
un joc? 

— Nu tu... a mormăit Bes. 

Khonsu şi-a desfăcut braţele într-o îmbrăţişare largă. 

— Bes, prietene! Ce mai faci? 

— Nu mă lua pe mine cu „prietene“, farsorule! 

— Mă jigneşti! 

Khonsu s-a aşezat în dreapta mea şi s-a aplecat spre 
mine conspirativ. 

— Vezi tu, sărmanul Bes a jucat cu mine acum o 
veşnicie. A pariat pe câţiva centimetri din înălţimea sa. Din 
păcate, a pierdut. 

— N-a fost aşa! a urlat Bes. 

— Domnilor! a intervenit tata pe cel mai ferm ton de 
părinte pe care-l avea. Amândoi sunteţi musafirii mei. Nu 
tolerez certurile. 

— Absolut, Osiris, i-a zâmbit Khonsu cu toţi dinţii. Sunt 
onorat să mă aflu aici. lar aceştia sunt faimoşii tăi copii? 
Minunat! Sunteţi gata de joacă? 

— Julius, ei nu înţeleg care sunt riscurile, a protestat 
mama. Nu-i putem lăsa să facă asta. 

— Stai puţin! a intervenit Sadie. Ce anume să facem? 

Khonsu a pocnit din degete şi toată mâncarea a dispărut 
de pe masă, fiind înlocuită de o tablă argintie de Senet. 


346 


— N-ai auzit de mine, Sadie? Isis nu ţi-a povestit nimic? 
Sau Nut? Asta da jucătoare! Zeița cerului nu s-a oprit din 
jucat până nu mi-a luat cinci zile pline. Ştii care era 
probabilitatea de a pierde? Una de proporţii cosmice! 
Desigur, ea e plină de stele, aşa că presupun că este 
cosmică. 

Khonsu a râs singur de gluma lui. Nu i-a păsat că nimeni 
altcineva n-a mai râs. 

— Mi-aduc aminte, am spus eu. Ai jucat cu Nut şi a 
câştigat suficientă lumină de lună pentru a crea cinci zile 
în plus - Zilele Demonilor. Asta i-a permis să fenteze 
porunca lui Ra ca cei cinci copii ai ei să nu se nască în 
vreuna dintre zilele anului. 

— Nuci!5, a mormăit Ra. Nuci rele. 

Zeul lunii a ridicat o sprânceană. 

_ — Vai de mine, Ra chiar e într-o formă proastă, nu-i aşa? 
Însă da, Carter Kane, ai perfectă dreptate. Sunt zeul lunii, 
dar am o anumită influenţă şi asupra timpului. Pot prelungi 
sau scurta viaţa muritorilor. Până şi zeii pot fi afectaţi de 
puterile mele. Luna e schimbătoare, veţi vedea. Lumina ei 
creşte şi descreşte, în mâinile mele, timpul poate şi el 
creşte şi descreşte. Aveţi nevoie de... ce-aţi zice de trei ore 
în plus? Vi le pot crea din lumina lunii, dacă tu şi sora ta 
sunteţi dispuşi să jucaţi pentru a le câştiga. Pot aranja în 
aşa fel încât porţile celei de-A Opta Case să nu fie încă 
închise. 

Nu pricepeam cum ar fi putut să facă una ca asta, să 
adauge încă trei ore nopţii - dar pentru prima dată după 
Ţinutul Insorit, am simţit o mică rază de speranţă. 

— Dacă ne poţi ajuta, de ce nu ne dai pur şi simplu nişte 
timp în plus? În joc este soarta lumii. 

Khonsu a râs. 

— Ce glumă bună! Să vă dau timp! Nu, serios acum. 
Dacă m-aş apuca să dau pe degeaba ceva atât de valoros, 
Ma'at-ul s-ar nărui. În plus, nu puteţi juca Senet fără să 
riscaţi. Bes vă poate spune asta. 

Bes a scuipat din gură un picior de lăcustă în ciocolată. 


15 În limba engleză, cuvântul nut înseamnă „nucă“. 
347 


— Nu face asta, Carter. Ştii ce se spunea despre Khonsu 
mai demult? in unele dintre piramide există o poezie 
despre el cioplită în piatră. Se numeşte Imnul canibalului. 
Pentru un anumit preţ, Khonsu îl ajută pe faraon să-i ucidă 
pe zeii care îl deranjează. Khonsu le mănâncă sufletele şi 
le ia puterea. 

Zeul lunii şi-a dat ochii peste cap. 

— Astea-s poveşti vechi, Bes! N-am mai mâncat un suflet 
de... în ce lună suntem? Martie? În orice caz, m-am 
adaptat perfect la lumea modernă. Sunt destul de civilizat 
acum. Ar trebui să-mi vedeţi apartamentul de la Hotelul 
Luxor din Las Vegas. Adică... mulțumesc! America e o 
civilizaţie pe cinste! 

Mi-a zâmbit, şi ochii lui argintii i-au sclipit ca unui 
rechin. 

— Deci ce ziceţi? Carter? Sadie? Bateţi-mă la Senet! Trei 
piese pentru mine, trei pentru voi. Aveţi nevoie de trei ore 
de noapte, aşa că veţi avea nevoie de încă o persoană care 
să parieze. Pentru fiecare piesă pe care echipa voastră 
reuşeşte s-o scoată de pe tablă vă dau o oră. Dacă veţi 
câştiga, aveţi trei ore în plus - suficient cât să treceţi de 
porţile celei de-A Opta Case. 

— Şi dacă pierdem? am întrebat eu. 

— Păi... e simplu. 

Khonsu a dat din mână de parcă ar fi fost vorba de un 
detaliu tehnic enervant. 

— Pentru fiecare piesă pe care o scot eu de pe tablă, iau 
un ren de la unul dintre voi. 

Sadie s-a aplecat în faţă. 

— Ne iei numele secrete... adică trebuie să ţi le 
împărtăşim? 

— Să mi le împărtăşiţi... 

Khonsu şi-a trecut mâna peste coadă, încercând parcă 
să-și aducă aminte sensul cuvântului. 

— Nu, nu să mi le împărtăşiţi. Vă devorez renu-ul, 
înţelegi? 

— Ne distrugi o parte a sufletului, a spus Sadie. Ne iei 
amintirile, identitatea. 


348 


Zeul lunii a ridicat din umeri. 

— Partea bună e că nu muriţi. Ci doar... 

— Devenim nişte legume, a spus Sadie. Precum Ra. 

— Nu vreau legume, a mormăit Ra nervos. 

A încercat să mestece cămaşă lui Bes, dar zeul pitic a 
şters-o de lângă el. 

— Trei ore, am spus. Pariate împotriva a trei suflete. 

— Carter, Sadie, nu trebuie să faceţi asta, a zis mama. 
N-avem pretenţia să vă asumaţi un asemenea risc. 

O văzusem de atâtea ori în poze şi în amintiri, dar era 
prima oară când observam cât de mult semăna cu Sadie - 
sau cât de tare începea Sadie să arate ca ea. In ochii 
amândurora se citea aceeaşi hotărâre. Amândouă îşi 
ridicau bărbia când anticipau o ceartă. Şi niciuna nu se 
pricepea să-şi mascheze sentimentele. Mi-am dat seama 
din vocea tremurândă a mamei că a înţeles ce s-a 
întâmplat. Ne spunea că mai avem şi alte variante, dar ştia 
prea bine că nu este adevărat. 

M-am uitat la Sadie şi am ajuns la o înţelegere fără să 
scoatem un cuvânt. 

— Mamă, e în regulă, am spus eu. Tu ţi-ai dat viaţa ca să 
asiguri închisoarea lui Apophis. Cum am putea să dăm 
înapoi? 

Khonsu şi-a frecat mâinile. 

— A, da, închisoarea lui Apophis! Prietenul vostru 
Menşikov e acolo chiar acum şi slăbeşte legăturile cu care 
e prins şarpele. Aş putea pune atâtea pariuri în legătură cu 
ce urmează să se întâmple! Veţi ajunge la timp pentru a-l 

opri? Îl veţi reda lumii pe Ra? Îl veţi învinge pe Menşikov? 
Vă dau şanse de o sută la unu! 

Mama s-a întors disperată spre tata. 

— Julius, spune-le! E prea periculos! 

Tata încă mai avea în mână o farfurie cu o felie de tort 
mâncată pe jumătate. Se uita la îngheţata care se topea de 
parcă ar fi fost cel mai trist lucru din lume. 

— Carter şi Sadie, a spus el în cele din urmă, l-am adus 
aici pe Khonsu ca să aveţi posibilitatea de a alege. Dar, 
orice aţi face, eu tot sunt mândru de amândoi. Lucrul 


349 


acesta nu se schimbă chiar dacă vine sfârşitul lumii în 
noaptea aceasta. 

Privirile ni s-au întâlnit, şi am văzut cât de tare îl durea 
gândul că ar putea să ne piardă. Crăciunul trecut, la 
British Museum, îşi sacrificase viaţa pentru a-l elibera pe 
Osiris şi a restabili echilibrul în Duat. Ne lăsase singuri pe 
mine şi pe Sadie, iar eu i-am purtat pică multă vreme 
pentru asta. Acum înţelegeam cum era să fiu în locul lui. El 
fusese în stare să renunţe la tot, chiar şi la viaţă, pentru o 
cauză nobilă. 

— Înţeleg, tată, i-am spus. Facem parte din familia Kane. 
Nu ezităm să luăm decizii dificile. 

N-a zis nimic, dar a încuviinţat încet din cap. Ochii îi 
străluceau de mândrie. 

— De data asta, a spus Sadie, Carter are dreptate. 
Khonsu, vom juca jocul tău idiot. 

— Excelent! a replicat Khonsu. Avem două suflete. Două 
ore de câştigat. Ah, însă aveţi nevoie de trei ore pentru a 
ajunge la porţi în timp util, nu-i aşa? Hmm... Mă tem că nu- 
l puteţi folosi pe Ra. Nu e în toate minţile. Mama voastră e 
deja moartă. Tatăl vostru e judecătorul lumii 
subpământene, aşa că nu-şi poate paria sufletul... 

— O voi face eu, a spus Bes. 

Chipul îi era întunecat, dar hotărât. 

— Bunule prieten! a strigat Khonsu. Sunt încântat. 

— Las-o baltă, zeu al lunii, a spus Bes. Nu-mi convine, 
dar o voi face. 

— Bes, am spus, ai făcut destul pentru noi. Bast n-ar 
avea pretenţia să... 

— N-o fac pentru Bast! a mormăit el. 

Apoi a tras adânc aer în piept. N 

— Uite ce e, voi, copii, sunteţi grozavi. In ultimele zile... 
pentru prima oară după o grămadă de vreme, m-am simţit 
dorit din nou. Nu ca o ciudăţenie. Dacă lucrurile se 
sfârşesc prost, spuneţi-i lui Tawaret... 

Şi-a dres glasul şi i-a aruncat lui Sadie o privire cu 
înţeles. 

— Să-i spui c-am vrut să dau timpul înapoi. 


350 


— O, Bes! 

Sadie s-a ridicat şi a alergat în jurul mesei. 

L-a îmbrăţişat pe zeul pitic şi l-a sărutat pe obraz. 

— Bine, bine, a  murmurat el. Lasă-mă cu 
sentimentalismele. Hai să jucăm. 

— Timpul costă bani, a încuviinţat Khonsu. 

Părinţii s-au ridicat în picioare. 

— Nu putem fi de faţă cât jucaţi, a spus tata. Dar, copii... 

Părea că nu ştie cum să termine ce-avea de zis. Probabil 
că „Succes!“ ar fi fost de ajuns. li puteam citi vina şi 
îngrijorarea din priviri, dar se străduia să nu le lase să se 
vadă. „Un general bun“, ar fi spus Horus. 

— Vă iubim, a completat mama. Veţi câştiga. 

Acestea fiind zise, părinţii s-au transformat în ceaţă şi au 
dispărut. În afara pavilionului s-a făcut întuneric, parcă ar 
fi fost un decor de teatru. Jocul Senet a devenit mai 
luminos. 

— Strălucitor! a exclamat Ra. 

— Trei piese albastre pentru voi, a spus Khonsu. Trei 
piese argintii pentru mine. Acum, cine se simte norocos? 


Jocul a început destul de bine. Sadie se pricepea la 
aruncatul beţişoarelor. Bes avea câteva mii de ani de 
experienţă de joc. Iar rolul meu era să mut piesele şi să am 
grijă să nu le mănânce Ra. 

La început, nu era clar cine va câştiga. Doar aruncam cu 
beţişoarele şi mutam, şi era greu de crezut că jucam 
pentru propriile suflete sau pentru adevăratele noastre 
nume, sau cum vrei să le spui. 

Am trimis una dintre piesele lui Khonsu înapoi la punctul 
de pornire, dar n-a părut să se supere. Era încântat de tot 
ce se întâmpla. 

— Nu te deranjează? l-am întrebat la un moment dat. Să 
devorezi suflete nevinovate? 

— Nu chiar. 

Și-a frecat amuleta în formă de semilună. 

— De ce m-ar deranja? 

— Dar noi încercăm să salvăm lumea, a zis Sadie, Ma'at- 


351 


ul, zeii - totul. Nu-ţi pasă dacă lumea e cuprinsă de Haos? 

— O, n-ar fi chiar aşa de rău, a spus Khonsu. Schimbarea 
se produce în etape - Ma'at şi Haos, Haos şi Ma'at. Pentru 
că sunt zeul lunii, mie-mi place variaţia. Insă bietul de Ra 
mereu s-a ţinut de program. Acelaşi drum noapte de 
noapte. Aşa de previzibil şi plictisitor. Faptul că s-a retras 
a fost cel mai interesant lucru pe care l-a făcut vreodată. 
Dacă Apophis preia puterea şi înghite soarele... ei bine, mă 
gândesc că luna va rămâne acolo unde este. 

— Eşti nebun, a spus Sadie. 

— Ha! Pun pariu pe încă cinci minute de lumină de lună 
că sunt în toate minţile. 

— Las-o baltă, a încheiat Sadie. Aruncă beţișoarele alea. 

Khonsu a aruncat beţişoarele. Partea proastă: a 
progresat îngrijorător. A dat un cinci şi a ajuns cu o piesă 
aproape la capătul tablei. Partea bună: piesa s-a blocat în 
Casa celor Trei Adevăruri, ceea ce înseamnă că avea 
nevoie de un trei ca s-o scoată de acolo. 

Bes a studiat tabla cu atenţie. Parcă nu-i plăcea ce 
vedea. Una dintre piesele lui era mult în spate, aproape de 
punctul de pornire, şi avea două piese pe ultimul rând de 
pe tablă. 

— Ai grijă, l-a avertizat Khonsu. Acum situaţia devine 
interesantă. 

Sadie a dat un patru, ceea ce însemna că aveam două 
variante. Puteam scoate piesa noastră de pe poziţia 
avansată. Sau puteam trimite piesa lui Khonsu din Casa 
celor Trei Adevăruri înapoi la start, cu cea de-a doua piesă 
a noastră. 

— Scoate-i piesa, am spus eu. E mai sigur. 

Bes a clătinat din cap. 

— Apoi rămânem noi blocaţi în Casa celor Trei 
Adevăruri. Şansele să dea un trei sunt mici. Scoate piesa 
noastră. Asta ne va asigura o oră în plus. 

— Dar o oră în plus nu ne-ajută, a spus Sadie. 

Khonsu părea că se distrează pe seama nehotărârii 
noastre. A sorbit nişte vin dintr-o cupă argintie şi a zâmbit. 
Între timp, Ra se distra încercând să smulgă ţepii de pe 


352 


biciul de luptă. 

— Au, au, au! 

Pe frunte mi-au apărut broboane de sudoare. Cum de 
reuşeam să transpir la un joc de societate? 

— Bes, eşti sigur? 

— E cel mai bun lucru, a spus el. 

— Bes, cel mai bun? a chicotit Khonsu. Frumos! 

Îmi venea să-l pocnesc pe zeul lunii, dar mi-am ţinut 
gura. Am scos prima noastră piesă de pe tablă. 

— Felicitări! a spus Khonsu. Vă sunt dator cu o oră de 
lumină de lună. Acum e rândul meu. 

A aruncat beţişoarele. Au căzut ropotind pe masă, şi am 
avut senzaţia că în pieptul meu s-a rupt cablul unui 
ascensor, iar inima mi s-a prăbuşit în put. Khonsu dăduse 
un trei. 

— Hopa! 

Ra a scăpat biciul din mână. 

Khonsu şi-a scos piesa din joc. 

— O, ce păcat! Acum, de la cine iau primul ren? 

— Nu, te rog! a spus Sadie. Facem schimb. Ia-ţi înapoi 
ora pe care ne-o datorezi. 

— E contrar regulilor, a certat-o Khonsu. 

M-am uitat în jos la scobitura pe care o făcusem în masă 
pe când aveam opt ani. Ştiam că amintirea aceea avea să 
dispară, alături de toate celelalte. Dacă îi dădeam lui 
Khonsu ren-ul meu, Sadie ar fi putut să facă ultima parte a 
vrăjii. Avea nevoie de Bes s-o protejeze şi s-o sfătuiască. Eu 
eram singurul de care se puteau lipsi. 

Am început să rostesc: 

— Eu... 

— De la mine, a spus Bes. Mutarea aceasta a fost ideea 
mea. 

— Bes, nu! a strigat Sadie. 

Piticul s-a ridicat. Şi-a depărtat picioarele şi şi-a strâns 
pumnii de parcă se pregătea să scoată un BUU! Mi-am 
dorit să facă asta şi să-l sperie pe Khonsu, în schimb el ne- 
a privit resemnat. 

— Asta a făcut parte din strategie, copii. 


353 


— Ce? am întrebat. Ai făcut-o intenționat? 

Şi-a dat jos cămaşa înflorată, a împachetat-o cu grijă şi a 
aşezat-o pe masă. 

— Cel mai important e să scoţi toate cele trei piese de pe 
tablă şi să nu pierzi mai mult de una. Numai aşa se putea. 
Acum, o să-l bateţi cu uşurinţă. Uneori trebuie să pierzi o 
piesă ca să câştigi jocul. 

— Foarte adevărat, a zis Khonsu. Ce plăcere! Ren-ul 
unui zeu. Eşti gata, Bes? 

— Bes, nu! l-am implorat. Nu e corect. 

S-a încruntat la mine. 

— Hei, puştiule, tu erai gata să te sacrifici. Vrei să spui 
că nu sunt la fel de curajos ca un amărât de magician? În 
plus, eu sunt zeu. Cine ştie? Uneori, ne întoarcem. Acum, 
câştigaţi jocul şi plecaţi de-aici. Daţi-i un şut în genunchi 
lui Menşikov din partea mea. 

Am încercat să mă gândesc la ce-aş fi putut să spun ca 
să împiedic desfăşurarea evenimentelor, dar Bes a spus: 

— Sunt pregătit. 

Khonsu a închis ochii şi a inspirat adânc, de parcă s-ar fi 
bucurat de o gură de aer proaspăt de munte. Forma lui 
Bes a pâlpâit. S-a prefăcut într-un colaj de imagini ce se 
derulau cu repeziciune - o trupă de pitici care dansau într- 
un templu la lumina focului; o mulţime de egipteni ce 
petreceau la un festival şi-i duceau pe umeri pe Bes şi pe 
Bast; Bes şi Tawaret într-o vilă romană, îmbrăcaţi în togi, 
mâncând struguri şi râzând împreună pe o canapea; Bes 
îmbrăcat ca George Washington, cu perucă pudrată şi 
costum de mătase, făcând roata în faţa unor soldaţi 
britanici; Bes în salopeta kaki a puşcaşilor marini 
americani, speriind un demon îmbrăcat într-o uniformă 
nazistă din cel de-Al Doilea Război Mondial. 

Pe măsură ce silueta lui dispărea, apăreau imagini mai 
recente: Bes în uniformă de şofer cu o pancartă pe care 
scria KANE; Bes care ne scotea din limuzina ce se 
scufunda în Marea Mediterană; Bes care îmi făcea vrăji în 
Alexandria după ce fusesem otrăvit, încercând cu 
disperare să mă vindece; Bes şi cu mine în partea din 


354 


spate a camionetei beduinilor, împărțind carne de capră şi 
apă cu gust de vaselină, în timp ce călătoream de-a lungul 
Nilului. Ultima lui amintire: doi copii, Sadie şi cu mine, 
care-l priveau cu dragoste şi îngrijorare. Apoi, imaginea s- 
a stins şi Bes a dispărut. A dispărut până şi cămaşa lui 
înflorată. 

— I-ai luat tot! am strigat. Corpul... totul! Nu aşa ne-a 
fost înţelegerea! 

Khonsu a deschis ochii şi a oftat adânc. 

— A fost minunat. 

Ne-a zâmbit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

— Cred că e rândul tău. 

Ochii lui argintii erau reci şi strălucitori, şi am avut 
senzaţia că, pentru tot restul vieţii, voi uri să mă uit la 
lună. 

Poate era furie, poate era strategia lui Bes sau poate am 
avut pur şi simplu noroc, dar când am reluat jocul, Sadie şi 
cu mine l-am bătut pe Khonsu cu uşurinţă. l-am doborât 
piesele de câte ori am avut ocazia. În cinci minute, ultima 
noastră piesă a ieşit de pe tablă. 

Khonsu şi-a desfăcut braţele. 

— Bravo! Cele trei ore sunt ale voastre. Dacă vă grăbiţi, 
ajungeţi la porţile celei de-A Opta Case. 

— Te urăsc! a răbufnit Sadie. 

Erau primele vorbe pe care le rostea de la dispariţia lui 
Bes. 

— Eşti rece, calculat, oribil... 

— Şi sunt exact ceea ce aveţi voi nevoie. 

Khonsu şi-a dat jos ceasul Rolex de platină şi a dat 
timpul înapoi - una, două, trei ore. Peste tot în jurul 
nostru, statuile zeilor licăreau şi săreau de parcă lumea ar 
fi dat cu spatele. 

— Să vedem... a zis Khonsu. Aveţi de gând să pierdeţi 
vremea văitându-vă? Sau vreţi să-l salvaţi pe neghiobul 
ăsta de rege? 

— Zebre? a mormăit Ra plin de speranţă. 

— Unde ne sunt părinţii? am întrebat. Măcar lasă-ne să 
ne luăm la revedere. 


355 


Khonsu a clătinat din cap. 

— Timpul e preţios, Carter Kane. Ar fi trebuit să ştii 
asta. E mai bine să plecaţi acum; dar dacă vreodată veţi 
vrea să mai jucaţi cu mine - pentru secunde, ore, chiar şi 
zile -, daţi-mi de ştire. Sunteţi de încredere. 

N-am mai suportat. M-am repezit la Khonsu, dar zeul 
lunii a dispărut. Întregul pavilion a pălit, iar Sadie şi cu 
mine ne-am trezit din nou pe puntea bărcii soarelui, 
coborând pe râul întunecat. Luminile strălucitoare din 
echipaj roiau în jurul nostru, dând la vâsle şi manevrând 
vela. Ra stătea pe tronul său de foc şi se juca cu cârja şi cu 
biciul, de parcă ele ar fi fost nişte păpuşi ce purtau o 
conversaţie imaginară. 

În faţa noastră au apărut din întuneric două porţi imense 
de piatră. În piatră erau ciopliţi opt şerpi uriaşi, câte patru 
pe fiecare parte. Porţile se închideau încet, dar barca 
soarelui s-a strecurat printre ele la ţanc, şi am ajuns în cea 
de-A Opta Casă. 

Trebuie să recunosc că această Casă a Provocărilor nu 
părea prea provocatoare. Ne-am luptat cu monştrii, aşa 
este. Din râu s-au ivit şerpi. Au apărut şi demoni. Nave 
pline de fantome au încercat să acosteze barca soarelui şi 
să urce la bord. l-am distrus pe toţi. Eram atât de supărat, 
atât de dărâmat pentru că-l pierdusem pe Bes, încât îmi 
închipuiam că fiecare ameninţare avea chipul zeului lunii, 
Khonsu. Duşmanii noştri n-au avut nicio şansă. 

Sadie făcea vrăji pe care n-o mai văzusem să le facă 
vreodată. A invocat bucăţi de gheaţă care, probabil, erau 
pe măsura emoţiilor ei, şi a lăsat în urmă aisberguri în care 
erau prinşi demoni. A transformat tot echipajul de pirați al 
unei nave în păpuşele pe care apoi le-a pulverizat printr-o 
miniexplozie nucleară. În timpul acesta, Ra se juca fericit 
cu jucăriile lui, în timp ce servitorii luminoşi se agitau pe 
punte, simțind, pare-se, că ajunseserăm într-o fază critică 
a călătoriei noastre. Am trecut ca prin ceaţă prin cea de-A 
Noua, A Zecea şi A Unsprezecea Casă. Din când în când, 
auzeam în urma noastră câte un pleoscăit în apă, care 
semăna cu zgomotul făcut de vâsla unei alte bărci. M-am 


356 


uitat înapoi, întrebându-mă dacă nu cumva Menşikov ne 
ajunsese din urmă, dar n-am văzut nimic. Dacă chiar ne 
urmărea ceva, ştia că nu trebuie să se arate. 

În cele din urmă, am auzit un vuiet în faţă, poate o 
cascadă sau o zonă cu praguri. Sferele luminoase munceau 
cu frenezie să coboare vela, dădeau la vâsle, dar noi tot 
prindeam viteză. 

Am trecut pe sub o arcada joasă, sculptată să arate ca 
zeiţa Nut, cu braţele ei înstelate întinse protector şi cu o 
faţă zâmbitoare, de întâmpinare. Am avut senzaţia că 
intrăm în cea de-A Douăsprezecea Casă, ultima parte a 
Duatului înainte de a ieşi în lumina unui nou început de zi. 

Am sperat să vedem lumina de la capătul tunelului, la 
propriu, însă am fost deturnaţi din drum. Am văzut încotro 
ar fi trebuit s-o ia râul. Tunelul continua înainte, ieşind 
încet din Duat. Simţeam chiar şi mirosul de aer curat - 
mirosul lumii muritorilor. Dar la capătul îndepărtat al 
tunelului nu se afla altceva decât un câmp plin de noroi. În 
faţă, râul dădea într-un puț uriaş, de parcă un asteroid ar fi 
făcut o gaură în pământ şi ar fi deviat în ea cursul râului. 
Ne îndreptam cu repeziciune spre puț. 

— Am putea sări, a sugerat Sadie. Abandonăm barca... 

Dar cred c-am ajuns amândoi la aceeaşi concluzie. 
Aveam nevoie de barca soarelui. Aveam nevoie de Ra. 
Trebuia să urmăm cursul râului indiferent unde ne ducea. 

— E o capcană, a spus Sadie. E opera lui Apophis. 

— Ştiu, am confirmat eu. Să mergem să-i spunem că nu 
ne place ce face. 

Ne-am prins amândoi de catarg în timp ce barca s-a 
prăbuşit în vârtej. 

Mi s-a părut că prăbuşirea noastră nu se mai termina. 
Cunoşti senzaţia aceea când ajungi pe fundul unei piscine 
şi parcă îţi explodează nasul şi urechile şi îţi sar ochii din 
cap? Imaginează-ţi că era de o sută de ori mai rău. 
Coboram în Duat mai adânc decât fuseserăm vreodată - 
mai adânc decât ar fi trebuit să ajungă un muritor. Mi se 
părea că mi se încălzesc moleculele corpului, că se agită 
atât de tare, încât aveau să se risipească în toate părţile. 


357 


Nu ne-am izbit de nimic. N-am ajuns pe fundul puţului. 
Barca şi-a schimbat pur şi simplu direcţia, de parcă ne-am 
fi deplasat pe orizontală, iar noi am ajuns într-o peşteră în 
care strălucea o lumină roşie supărătoare. Presiunea 
magică era atât de mare, că-mi ţiuiau urechile. Îmi era 
greață şi aveam mintea tulbure, dar am recunoscut ţărmul 
din faţă: o plajă cu milioane de carapace de scarabei morţi 
ce se mişcau şi se ridicau în vreme ce o forţă de dedesubt - 
o siluetă uriaşă de şarpe - se chinuia să iasă la suprafaţă. 
Zeci de demoni săpau cu lopeţile în stratul de carapace de 
scarabei. lar pe mal, aşteptându-ne răbdător, stătea Vlad 
Menşikov, cu hainele arse, fumegânde, iar din toiagul lui 
ieşea un foc verzui. 

— Bine aţi venit, copii! ne-a strigat el de pe cealaltă 
parte a apei. Veniţi! Haideţi să vedem sfârşitul lumii! 


358 


22.Întâlnim prieteni unde nici nu ne-am 
fi gândit 


CARTER 


Menşikov arăta de parcă ar fi înotat prin Lacul de Foc 
fără protecţie magică. Părul lui cărunt şi creţ era acum 
scurt şi înnegrit. Costumul lui alb era zdrenţuit şi plin de 
găuri. Avea faţa plină de umflături, aşa că ochii distruşi nu 
mai păreau nelalocul lor. Aşa cum ar fi spus Bes, Menşikov 
purta o ţinută hidoasă. 

Mă apucau nervii când mă gândeam la Bes. Toate 
lucrurile prin care trecuserăm, tot ce pierduserăm era din 
vina lui Vlad Menşikov. 

Barca soarelui s-a oprit pe plaja acoperită de carapace 
de scarabeu. 

Ra a îngânat: 

— Sa-luuuuut! 

Apoi s-a ridicat cu greu în picioare. A început să fugă 
după o sferă albastră din echipaj, de parcă ea ar fi fost un 
fluturaş drăguţ. 

Demonii şi-au aruncat lopeţile şi s-au adunat pe mal. Se 
uitau nedumeriţi unii la alţii, fără îndoială întrebându-se 
dacă nu cumva era o înşelătorie. Nu se putea ca acest 
bătrân ramolit să fie zeul soarelui. 

— Minunat! a spus Menşikov. Până la urmă, l-aţi adus pe 
Ra. 

Mi-a luat ceva să-mi dau seama ce era diferit la vocea 
lui. Nu mai avea respiraţia greoaie. Acum avea o voce 
gravă, moale, de bariton. 

— Eram îngrijorat, a continuat el. Aţi stat atât de mult 
timp în cea de-A Patra Casă, încât m-am gândit că veţi 
rămâne prizonieri acolo peste noapte. L-am fi putut elibera 


359 


pe Stăpânul Apophis şi fără voi, desigur, dar ar fi fost 
destul de neplăcut să vă vânăm mai târziu. Aşa e mult mai 
bine. Stăpânul Apophis se va trezi flămând. Va fi tare 
mulţumit că i-aţi adus o gustare. 

— Da, gustare, a chicotit Ra. 

Se târa în barcă, încercând să zdrobească cu biciul sfera 
luminoasă. 

Demonii au izbucnit în râs. Menşikov le-a zâmbit cu 
indulgență. 

— Da, e destul de amuzant, a spus el. Bunicul meu l-a 
distrat pe Petru cel Mare cu o nuntă de pitici. Eu voi face 
chiar mai mult de atât. Îl voi distra pe însuşi Stăpânul 
Haosului cu un zeu al soarelui senil! 

Am auzit în cap vocea lui Horus, care mi-a vorbit pe un 
ton imperios: „la înapoi armele faraonului. E ultima ta 
șansă!“ 

În adâncul sufletului, ştiam că era o idee proastă. Dacă 
mi-aş fi însuşit acum armele faraonului, nu le-aş mai fi 
înapoiat niciodată. Iar puterile pe care le-aş fi dobândit n- 
ar fi fost suficiente ca să-l înving pe Apophis. Totuşi, am 
fost tentat. Mi-ar fi plăcut foarte mult să-i smulg cârja şi 
biciul molâului de Ra şi să dau cu Menşikov de pământ. 

Am văzut o sclipire de răutate în ochii rusului. 

— Vrei revanşa, Carter Kane? Cum să nu! Am observat 
că piticul nu mai e cu voi, să vă vegheze. Să vedem cum vă 
descurcaţi singuri. 


XXX 


Am văzut roşu în faţa ochilor, fără nicio legătură cu 
lumina din peşteră. Am coborât din barcă şi am invocat 
avatarul zeului-şoim. Nu mai încercasem vraja asta la o 
asemenea adâncime în Duat. Am primit chiar mai mult 
decât am cerut. În loc să fiu înconjurat de o hologramă 
strălucitoare, am simţit cum devin mai înalt şi mai 
puternic. Vederea mi s-a îmbunătăţit şi ea. 

Sadie a scos un icnet. 

— Carter? 

— Ce pasăre mare! a exclamat Ra. 


360 


M-am uitat în jos şi am descoperit că eram un gigant în 
carne şi oase, de patru metri şi jumătate înălţime, 
îmbrăcat în armura de luptă a lui Horus. Mi-am dus 
mâinile enorme la cap şi am dat de pene în loc de păr. 
Gura mea era un cioc ascuţit. Am strigat cu putere şi s-a 
auzit un țipăt care a răsunat în peşteră. Demonii s-au dat 
înapoi speriaţi. Am privit în jos, la Menşikov, care acum 
părea mic cât un şoricel. Mă pregăteam să-l spulber, dar 
Menşikov a rânjit dispreţuitor şi a ridicat toiagul. 

Nu ştiu ce avusese el de gând, dar Sadie s-a mişcat mai 
repede. Şi-a aruncat toiagul la pământ, care s-a 
transformat într-un erete cât un pterodactil. 

Tipic. Îmi reuşeşte şi mie un truc ca lumea, adică să mă 
transform într-un războinic-şoim, şi Sadie trebuie să-mi 
dea peste nas. Eretele a început să dea din aripile lui 
imense. Menşikov şi demonii lui se dădeau de-a dura pe 
plajă. 

— Două păsări mari! 

Ra a început să aplaude. 

— Carter, păzeşte-mă! 

Sadie a scos Cartea lui Ra. 

— Trebuie să încep vraja. 

Eram convins că şoimul uriaş se putea apăra foarte bine 
şi singur, dar am făcut un pas în faţă şi m-am pregătit de 
luptă. 

Menşikov s-a ridicat în picioare. 

— Dar, te rog, Sadie Kane, începe-ţi mica vrajă. Nu 
înţelegi? Spiritul lui Khepri a creat această închisoare. Ra 
şi-a donat o bucăţică din sufletul lui, capacitatea de-a 
renaşte, pentru a-l ţine pe Apophis înlănţuit. 

Sadie arăta de parcă ar fi primit o palmă peste faţă. 

— Ultimul scarabeu... 

— Exact, a încuviinţat Menşikov. Toţi aceşti scarabei au 
fost multiplicaţi dintr-unul singur - Khepri, cel de-al treilea 
suflet al lui Ra. Demonii mei îl vor găsi până la urmă tot 
săpând printre carapace. E unul dintre puţinii scarabei 
care încă se mai află în viaţă, iar odată ce-l vom zdrobi, 
Apophis va fi liber. Chiar dacă-l invoci şi-l aduci înapoi la 


361 


Ra, Apophis tot va fi eliberat! Oricum, Ra e prea slăbit ca 
să poată lupta. Apophis îl va devora, aşa cum au prezis 
profeţiile antice, iar haosul va distruge Ma'at-ul o dată 
pentru totdeauna. N-aveţi cum să câştigaţi. 

— Eşti nebun, am spus, cu o voce mai gravă ca de obicei. 
Şi cel distrus vei fi tu. 

Am văzut cum i se reflectă lumina din ochi şi mi-am dat 
seama de ceva ce m-a şocat profund. Nici Menşikov nu-şi 
dorea să se întâmple asta. Trăise în durere şi disperare 
atâta timp, încât Apophis îi corupsese sufletul, îl făcuse 
prizonierul propriei uri. Vladimir Menşikov se prefăcea că 
jubilează, dar nu se simţea deloc victorios. În sinea lui era 
îngrozit, învins, nefericit. Era robul lui Apophis. Aproape 
că mi-a părut rău pentru el. 

— Suntem deja morţi, Carter Kane, mi-a spus el. Locul 
acesta nu e pentru oameni. Nu simţi? Puterea Haosului 
curge prin corpurile noastre, ofilindu-ne sufletele. Dar am 
planuri măreţe. O gazdă poate trăi la nesfârşit, indiferent 
ce boală are, indiferent cât e de rănită. Apophis mi-a 
vindecat deja vocea. În curând, voi fi din nou cum am fost. 
Voi fi nemuritor! 

— Gazdă... 

Când mi-am dat seama ce voia să spună, era să-mi pierd 
controlul asupra corpului meu de uriaş. 

— Nu vorbeşti serios, Menşikov. Opreşte-te până nu e 
prea târziu! 

— Şi să mor? a întrebat el. 

In spatele meu, o voce necunoscută a spus: 

— Există lucruri mai rele decât moartea, Vladimir. 

M-am întors şi am văzut o altă barcă ce se apropia de 
mal - o bărcuţă de culoare gri, cu o singură vâslă magică 
ce se mişca singură. Pe prora bărcii era pictat Ochiul lui 
Horus, şi Michel Desjardins era singurul pasager. Părul şi 
barba Lictorului-Şef erau acum albe ca zăpada. Din hainele 
sale maronii ieşeau hieroglife luminoase, care lăsau în 
urmă o dâră de cuvinte divine. 

Desjardins a păşit pe uscat. 

— Te joci cu ceva mult mai rău decât moartea, dragul 


362 


meu prieten. Roagă-te să te ucid înainte să reuşeşti! 


Dintre toate lucrurile ciudate prin care trecuserăm în 
acea noapte, faptul că Desjardins intra în luptă de partea 
noastră era de departe cel mai ciudat. 

A trecut printre giganticul meu şoim războinic şi 
megaeretele lui Sadie de parcă nici n-ar fi fost acolo şi şi-a 
înfipt toiagul în scarabeii morţi. 

— Predă-te, Vladimir! 

Menşikov a izbucnit în râs. 

— Te-ai uitat în oglindă în ultima vreme, stăpâne? 
Blestemele mele te vlăguiesc de luni de zile, iar tu nici 
măcar nu ţi-ai dat seama. Acum eşti aproape mort. Fu sunt 
cel mai puternic magician din lume. 

Adevărul e că Desjardins n-arăta bine. Avea faţa aproape 
la fel de trasă şi zbârcită ca cea a zeului soarelui. Dar 
norul de hieroglife care îl înconjura părea mai puternic. 
Avea privirea pătrunzătoare, la fel ca în urmă cu câteva 
luni, în New Mexico, când se luptase cu noi pe străzile din 
Las Cruces şi promisese să ne distrugă. A mai făcut un pas 
înainte şi mulţimea de demoni s-a dat înapoi. Cred că 
recunoscuseră pelerina din piele de leopard de pe umerii 
lui ca pe un semn al puterii. 

— Am greşit în multe privinţe, a recunoscut Desjardins. 
Dar de data asta n-o să mai greşesc. Nu îţi voi permite să 
distrugi Casa Vieţii. 

— Casa? a devenit dintr-odată stridentă vocea lui 
Menşikov. Dar e moartă de secole bune! Ar fi trebuit 
desfiinţată de la căderea Egiptului. 

A dat cu piciorul în carapacele goale de scarabei. 

— Casa e tot atât de vie ca gândacii ăştia uscați. 
Trezeşte-te, Michel! Egiptul nu mai există, nu mai 
reprezintă nimic, s-a zis cu el. E timpul să distrugem lumea 
şi s-o luăm de la capăt. Haosul învinge întotdeauna. 

— Nu întotdeauna. 

Desjardins s-a întors spre Sadie. 

— Începe vraja. Eu o să mă ocup de nenorocitul ăsta. 

Pământul s-a cutremurat sub noi, semn că Apophis 


363 


încerca să se ridice. 

— Gândiţi-vă mai bine, copii! ne-a avertizat Menşikov. 
Lumea tot se va sfârşi, indiferent ce veţi face. Muritorii nu 
pot părăsi vii această peşteră, dar voi doi aţi fost gazdele 
unor zei. Uniţi-vă din nou cu Horus şi Isis, juraţi-i supunere 
lui Apophis şi veţi trece cu bine peste noaptea aceasta. 
Desjardins a fost întotdeauna duşmanul vostru. Ucideţi-l 
pentru mine acum şi oferiţi-i trupul ca ofrandă pentru 
Apophis! Voi avea grijă să ocupați poziţii privilegiate în 
noua lume dominată de Haos, în care nu există nicio 
regulă. Pot să vă ofer până şi secretul vindecării lui Walt 
Stone. 

A zâmbit când a văzut uimirea lui Sadie. 

— Da, fata mea. Chiar ştiu cum poate fi vindecat. Leacul 
a fost transmis din generaţie în generaţie în rândul 
preoţilor lui Amon-Ra. Ucide-l pe Desjardins, alătură-te lui 
Apophis, iar băiatul pe care-l iubeşti va fi cruțat! 

Sincer să fiu, a fost foarte convingător. Îmi şi imaginam 
o lume nouă în care orice era posibil, unde nu existau legi, 
nici chiar legile fizicii, şi unde puteam fi oricine doream. 

Dar haosul n-are astâmpăr. Este imprevizibil. Şi mai 
presus de toate, e egoist. El dărâmă totul doar de dragul 
schimbării, se devorează pe sine cu nesaţ. Însă poate fi şi 
atrăgător. Te ispiteşte să crezi că nu contează nimic 
altceva decât ceea ce vrei tu. Şi erau atâtea lucruri pe care 
mi le doream. De când se vindecase, vocea lui Menşikov 
era calmă şi încrezătoare, precum cea a lui Amos când 
folosea magia pentru a-i convinge pe muritori. 

Asta era problema. Promisiunea lui Menşikov era un 
truc. Acelea nu erau cuvintele lui. Cuvintele erau scoase 
din el cu forţa. Ochii i se mişcau de parcă ar fi citit de pe 
un prompter. A rostit ce voia Apophis, dar când a terminat, 
privirile ni s-au încrucişat şi, pentru scurt timp, i-am citit 
adevăratele gânduri - o rugăminte chinuită pe care ar fi 
strigat-o în gura mare dacă ar fi avut vreun control asupra 
vorbelor care-i ieşeau pe gură: „Omoară-mă acum! Te 
rog!“ 

— Îmi pare rău, Menşikov, am spus, şi eram sincer. 


364 


Magicienii şi zeii trebuie să fie uniţi. Poate că lumea are 
nevoie de nişte îmbunătăţiri, dar merită salvată. Nu vom 
lăsa haosul să câştige. 

Apoi, s-au întâmplat mai multe lucruri deodată. Sadie a 
desfăşurat pergamentul şi a început să citească. Menşikov 
a strigat „La atac!“, iar demonii s-au repezit înainte. 
Eretele gigantic şi-a desfăcut aripile, deviind un jet de foc 
verde pornit din toiagul lui Menşikov care, probabil, ar fi 
incinerat-o pe Sadie pe loc. M-am năpustit, încercând s-o 
protejez, în timp ce Desjardins a invocat un vârtej care l-a 
înconjurat, după care a zburat spre Vlad Menşikov. 

M-am năpustit printre demoni. Am doborât unul care 
avea un brici de ras în loc de cap, l-am apucat de glezne şi 
l-am învârtit deasupra capului ca pe o armă, spintecându-i 
pe tovarăşii săi, care s-au transformat în mormane de 
nisip. Eretele cel uriaş al lui Sadie i-a luat pe alţi doi în 
gheare şi i-a aruncat în râu. 

Intre timp, Desjardins şi Menşikov s-au ridicat în aer, 
prinşi într-o tornadă. Se învârteau unul în jurul celuilalt, 
aruncând cu otravă, foc şi acid. Demonii care s-au apropiat 
prea mult s-au topit instantaneu. 

In mijlocul acestei nebunii, Sadie citea din Cartea lui Ra. 
Nu ştiam cum se putea concentra, dar cuvintele ei se 
auzeau clar şi răspicat. A invocat zorii şi apariţia unei noi 
zile. În jurul picioarelor ei s-a ridicat o ceaţă de aur care s- 
a strecurat printre carapacele goale, de parcă ar fi căutat 
urme de viaţă. Intreaga plajă s-a cutremurat şi, în 
adâncuri, Apophis a urlat înfuriat. 

— O, nu! a tipat Ra în spatele meu. Legume! 

M-am întors şi am văzut că unul dintre cei mai mari 
demoni urca în barca soarelui, cu nişte cuțite îngrozitoare 
în toate cele patru mâini. Ra a scos limba la el şi a fugit, 
ascunzându-se în spatele tronului de foc. 

L-am aruncat pe Cap-de-Brici peste prietenii lui, am luat 
o suliță de la un alt demon şi am aruncat-o spre barcă. 

Dacă eu aş fi fost cel care a aruncat-o, cu lipsa mea 
totală de îndemânare la aruncatul suliţei, l-aș fi tras în 
ţeapă pe zeul soarelui, ceea ce ar fi fost destul de jenant. 


365 


Din fericire, noul meu corp gigantic avea o ţintă demnă de 
Horus. Suliţa l-a lovit pe demonul cu patru braţe în spate. 
A scăpat cuţitele, s-a târât spre marginea bărcii şi a căzut 
în Râul Nopţii. 

Ra s-a aplecat peste bord şi a mai scos o dată limba la el, 
ca să-i ajungă. Tornada încă se rotea în jurul lui 
Desjardins, care era prins în luptă cu Menşikov. Nu-mi 
dădeam seama care magician era în avantaj. Eretele lui 
Sadie făcea tot posibilul s-o protejeze, lovind demonii cu 
ciocul şi zdrobindu-i cu ghearele lui uriaşe. Nu ştiu cum, 
dar Sadie îşi păstra concentrarea. Ceaţa de aur s-a 
îngroşat şi s-a răspândit pe plajă. 

Demonii rămaşi au început să se retragă când Sadie a 
rostit ultimele cuvinte ale vrăjii: 

— „Khepri,  scarabeul care se ridică din moarte, 
renaşterea lui Ra!“ 

Cartea lui Ra a dispărut printr-o explozie. Pământul s-a 
cutremurat, şi din mulţimea de carapace moarte s-a ridicat 
în aer un singur scarabeu, un cărăbuş viu, din aur, care a 
zburat spre Sadie şi i s-a aşezat în palme. 

Sadie a zâmbit triumfător. Aproape că îndrăzneam să 
sper c-am câştigat. Apoi, un râs ca un şuierat a răsunat în 
peşteră. Desjardins a pierdut controlul asupra vârtejului şi 
Lictorul-Şef a zburat spre barca soarelui, lovindu-se de 
prova atât de rău, că a rupt parapetul şi a rămas complet 
nemişcat. 

Vladimir Menşikov a revenit pe pământ, aterizând 
ghemuit. La picioarele lui, carapacele goale de scarabeu s- 
au evaporat, transformându-se într-un nisip roşu ca 
sângele. 

— Minunat, a spus el. Minunat, Sadie Kane! 

S-a ridicat, şi parcă toată energia magică din peşteră s-a 
îndreptat spre trupul lui - ceața de aur, lumina roşie, 
hieroglifele strălucitoare. Toate s-au lovit de Menşikov de 
parcă acesta ar fi dobândit puterea de atracţie a unei găuri 
negre. 

Ochii lui bolnavi s-au vindecat. Faţa plină de băşici era 
acum netedă, tânără şi frumoasă. Costumul lui alb s-a 


366 


reparat de la sine, apoi stofa a căpătat o nuanţă de roşu- 
închis. Pielea i s-a încreţit şi mi-am dat seama cu un fior 
rece că îi cresc solzi de şarpe. 

Din barca soarelui, Ra a murmurat: 

— O, nu! Aveţi nevoie de zebre. 

Întreaga plajă a fost acoperită de un nisip roşu. 

Menşikov a întins mâna spre sora mea. 

— Dă-mi scarabeul, Sadie! Te voi ierta. Tu şi fratele tău 
veţi rămâne în viaţă. Walt va rămâne în viaţă. 

Sadie a strâns bine scarabeul. M-am pregătit de atac. 
Deşi eram în corpul unui şoim războinic uriaş, simţeam 
cum energia haosului devenea tot mai puternică, sleindu- 
mă de putere. Menşikov ne avertizase că niciun muritor nu 
putea supravieţui în peşteră, şi l-am crezut. N-aveam prea 
mult timp, dar trebuia să-l oprim pe Apophis. În sinea mea, 
acceptasem că urma să mor. Acţionam acum de dragul 
prietenilor noştri, pentru familia Kane, pentru întreaga 
lume a muritorilor. 

— Vrei scarabeul, Apophis? 

Vocea lui Sadie era plină de dispreţ. 

— Atunci, vino şi ia-l, nenorocitule... 

A folosit nişte cuvinte atât de urâte la adresa lui 
Apophis, că mamaie ar fi spălat-o cu săpun la gură timp de 
un an. [Şi nu, Sadie, n-am de gând să repet cuvintele alea 
la microfon.] 

Menşikov a păşit spre ea. Am luat lopata pe care o 
scăpase unul dintre demoni. Eretele uriaş a lui Sadie s-a 
repezit la Menşikov, cu ghearele pregătite de atac, dar 
Menşikov a dat din mână de parcă ar fi alungat o muscă. 
Monstrul s-a prefăcut într-un nor de pene. 

— Crezi că sunt un simplu zeu? a urlat Menşikov. 

În timp ce el se concentra asupra lui Sadie, l-am învăluit 
prin spate, străduindu-mă să mă strecor cât mai aproape - 
ceea ce nu-i deloc uşor când eşti un om-pasăre de patru 
metri şi jumătate. 

— Eu sunt Haosul în persoană! a urlat Menşikov. Te fac 
chiseliţă, îţi fac praf sufletul şi te trimit înapoi în mâlul 
primordial din care ai venit! Acum, dă-mi scarabeul! 


367 


— E tentant, a spus Sadie. Ce părere ai, Carter? 

Menşikov şi-a dat prea târziu seama de capcană. 

Am făcut un salt în faţă şi l-am lovit în cap cu lopata. 
Menşikov s-a chircit. Am sărit pe el şi l-am doborât în 
nisip, apoi m-am ridicat şi l-am îndesat şi mai adânc. L-am 
îngropat cât de bine am putut, apoi Sadie a întins mâna 
spre mormântul lui şi a rostit hieroglifele care însemnau 
„Foc“. Nisipul s-a topit, întărindu-se sub forma unui bloc 
de sticlă de mărimea unui sicriu. 

Aş fi scuipat pe el, dar pentru că aveam cioc, nu eram 
sigur dacă acest lucru era posibil. 

Demonii care supravieţuiseră au făcut singurul lucru 
înţelept pe care-l puteau face. Au fugit cuprinşi de panică. 
Câţiva au sărit în râu şi s-au dizolvat, ceea ce ne-a ajutat să 
câştigăm timp. 

— N-a fost chiar aşa de greu, a spus Sadie, deşi îmi 
dădeam seama că energia Haosului începea s-o obosească 
şi pe ea. 

Cred că nu mai arătase atât de rău nici când făcuse 
pneumonie, la vârsta de cinci ani. 

— Grăbeşte-te! am spus eu. a 

Nivelul meu de adrenalină scădea rapid. Incepeam să-mi 
simt avatarul ca pe o povară de două sute de kilograme. 

— Du-i scarabeul lui Ra! 

Sadie a dat din cap şi a luat-o la fugă spre barca 
soarelui; dar n-a ajuns nici la jumătatea distanţei, când 
mormântul din sticlă al lui Menşikov a explodat. 

Cea mai puternică explozie magică pe care o văzusem 
vreodată fusese vraja ha-di făcută de Sadie. Explozia asta a 
fost cam de cincizeci de ori mai puternică. 

Un val imens de nisip şi cioburi de sticlă m-a doborât de 
pe picioare şi mi-a spulberat avatarul. Revenit în corpul 
meu obişnuit, orb şi suferind, m-am târât din calea lui 
Apophis, care începuse să râdă. 

— Unde te-ai ascuns, Sadie Kane? a strigat Apophis, cu o 
voce profundă ca un bubuit de tun. Unde-i fetiţa cea rea cu 
scarabeul meu? 

Am clipit ca să-mi scot nisipul din ochi. Vlad Menşikov - 


368 


nu, poate că arăta ca Vlad, dar era Apophis acum - avea 
peste cincisprezece metri înălţime şi se învârtea în jurul 
craterului pe care-l făcuse pe plajă. Fie că nu m-a văzut, fie 
şi-a închipuit că eram mort. O căuta pe Sadie, dar ea nu 
era de găsit nicăieri. Probabil că explozia o îngropase în 
nisip, sau mai rău. 

Mi s-a tăiat răsuflarea. Aş fi vrut să mă ridic şi să-l atac 
pe Apophis, dar corpul meu nu mai funcţiona. Mi se 
epuizase toată magia. Puterea Haosului mă sleia de puteri. 
Simpla apropiere de Apophis mă epuiza - sinapsele, ADN- 
ul, tot ceea ce făcea ca eu să fiu Carter Kane se dizolva 
încet. 

În cele din urmă, Apophis şi-a desfăcut braţele. 

— Nu contează. O să-ţi dezgrop trupul mai târziu. 
Deocamdată, o să mă ocup de bătrân. 

Pentru o clipă am crezut că se referea la Desjardins, 
care încă era chircit, fără viaţă, peste parapetul rupt, dar 
Apophis a urcat în barcă, ignorându-l pe Lictorul-Şef, şi s-a 
apropiat de tronul de foc. 

— Te salut, Ra, a spus el pe un ton blând. Nu ne-am mai 
văzut de mult. 

O voce slabă din spatele scaunului a şoptit: 

— Nu mă pot juca. Pleacă! 

— Ce-ai zice de o gustare? a întrebat Apophis. Odinioară 
ne jucam atât de frumos împreună... În fiecare noapte 
încercam să ne omorâm unul pe celălalt. Nu-ţi aminteşti? 

Ra şi-a ridicat capul chel deasupra tronului. 

— Gustare? 

— Ce zici de o curmală umplută? 

Apophis a făcut să apară una imediat. 

— Îţi plăceau curmalele umplute, nu-i aşa? Nu trebuie 
decât să ieși şi să mă lași să te devorez... adică să te 
distrez. 

— Vreau un biscuit, a spus Ra. 

— De care? 

— Un biscuit cu vulpe. 

Ascultaţi-mă pe mine: chestia asta cu biscuitul cu vulpe 
probabil c-a salvat întreg universul. 


369 


Apophis a dat înapoi, nedumerit în mod evident de nişte 
vorbe care erau chiar mai afectate de haos decât el. Iar în 
acel moment, Michel Desjardins a lovit. 

Probabil că Lictorul-Şef făcuse pe mortul sau poate că 
pur şi simplu şi-a revenit repede. S-a ridicat şi s-a repezit 
la Apophis, izbindu-l de tronul în flăcări. 

Menşikov a tipat cu vechea lui voce răguşită. Din el au 
ieşit aburi ca atunci când arunci apă peste un grătar 
încins. Hainele lui Desjardins au luat foc. Ra s-a târât în 
partea din spate a bărcii şi şi-a agitat cârja în aer, de parcă 
aşa i-ar fi putut alunga pe duşmani. 

M-am chinuit să mă ridic, dar încă aveam senzaţia că 
duceam în spate câteva sute de kilograme. Menşikov şi 
Desjardins se luptau în faţa tronului. Aceasta era scena pe 
care o văzusem în Sala Epocilor: prima clipă a unei noi ere. 

Ştiam c-ar fi trebuit să dau o mână de ajutor, dar m-am 
târât pe plajă, încercând să ghicesc unde o văzusem ultima 
dată pe Sadie. M-am aşezat în genunchi şi am început să 
sap. 

Desjardins şi Menşikov se luptau deplasându-se înainte 
şi înapoi, strigând cuvinte încărcate cu putere. M-am uitat 
într-acolo şi am văzut că atunci când Lictorul-Șef a invocat 
Ma'at-ul, în jurul lor a început să se rotească un nor de 
hieroglife şi o lumină roşie, dar Apophis i-a spulberat pe 
loc vraja cu ajutorul Haosului. Cât despre Ra, 
atotputernicul zeu al soarelui, se târâse la pupa bărcii şi se 
ghemuise sub cârmă. 

Am continuat să sap. 

— Sadie..., am murmurat. Haide! Unde eşti? 

„Concentrează-te!“, mi-am zis. 

Am închis ochii. M-am gândit la Sadie - la toate 
întâmplările prin care trecuserăm de la Crăciun încoace. 
Trăiserăm separați ani de zile, dar în ultimele trei luni îmi 
devenise mai apropiată decât oricine altcineva. Dacă ea 
reuşise să-mi ghicească numele secret când zăcusem 
inconştient, cu siguranţă eram şi eu în stare s-o găsesc 
într-un morman de nisip. 

M-am târât câţiva metri spre stânga şi am început să sap 


370 


din nou. Imediat, am zgâriat-o pe Sadie pe nas. A gemut, 
ceea ce însemna că măcar era în viaţă. l-am curăţat faţa şi 
a tuşit. Apoi şi-a ridicat braţele şi am scos-o din nisip. Am 
fost atât de uşurat, că era să-mi dea lacrimile; dar, fiindcă 
sunt un tip tare şi aşa mai departe, m-am abținut. 

[Gura, Sadie! Fu povestesc partea asta.] 

Apophis şi Desjardins încă se luptau în barca soarelui. 
Desjardins a strigat „Heh-sieh!“ şi între ei a apărut o 


hieroglifă: 


Apophis a zburat din barcă de parcă ar fi fost lovit de 
tren. A trecut pe deasupra noastră şi a aterizat în nisip, la 
vreo doisprezece metri distanţă. 

— Frumos... a murmurat Sadie fermecată. Hieroglifa 
pentru „Întoarce-te!“ 

Desjardins a coborât din barcă împleticindu-se. Hainele 
încă îi fumegau, dar din mânecă a scos o statuetă - un 
şarpe roşu încrustat cu hieroglife. 

Sadie a tresărit. 

— Un shabti al lui Apophis? Crearea unui asemenea 
shabti se pedepseşte cu moartea! 

Înţelegeam şi de ce. Imaginile aveau putere. Ajunse pe 
mâini greşite, ele puteau da forţă sau chiar puteau invoca 
fiinţa pe care o reprezentau, iar o statuie de-a lui Apophis 
era mult prea periculoasă ca să te joci cu ea. Dar, în 
acelaşi timp, era un ingredient necesar pentru anumite 
vrăji... 7 

— Îl blestemă, am spus eu. Încearcă să-l distrugă pe 
Apophis. 

— E imposibil! a spus Sadie. Se va distruge pe sine! 

Desjardins a început să murmure. În jurul lui străluceau 
hieroglife, ce se roteau într-o pâlnie de putere protectoare. 
Sadie a încercat să se ridice, dar nu era într-o formă mult 
mai bună decât mine. 

Apophis s-a ridicat. Avea faţa desfigurată de arsurile 
provocate de tronul de foc. Arăta ca o chiftea de 
hamburger pe jumătate prăjită, căzută în nisip. [Sadie 


371 


spune că e prea greţos. Ei bine, îmi pare rău. Asta-i 
adevărul.] 

A urlat cuprins de furie când a văzut statuia din mâinile 
Lictorului-Şef. 

— Ai înnebunit, Michel? Nu mă poţi blestema! 

— Apophis, a murmurat Desjardins, te numesc Stăpânul 
Haosului, Şarpele Întunericului, Spaima Celor 
Douăsprezece Case, Cel Detestat... 

— Opreşte-te! a urlat Apophis. Pe mine nu mă poate 
supune nimeni! 

A trimis un jet de foc spre Desjardins, dar energia lui 
pur şi simplu s-a alăturat norului care se rotea în jurul 
Lictorului-Şef, transformându-se în hieroglifa care însemna 
„Căldură“. Desjardins a înaintat  împleticindu-se, 
îmbătrânind sub ochii noştri, din ce în ce mai cocoşat şi 
fragil, dar vocea i-a rămas puternică. 

— Vorbesc în numele zeilor. Vorbesc în numele Casei 
Vieţii. Sunt un slujitor al Ma'atului. Te alung în adâncuri. 

Desjardins a aruncat şarpele roşu, iar Apophis s-a 
prăbuşit într-o parte. 

Stăpânul Haosului a aruncat spre Desjardins cu tot ce-a 
putut - gheaţă, otravă, fulgere, bolovani -, dar nu s-a 
întâmplat nimic. Pur şi simplu, toate s-au transformat în 
hieroglife din scutul Lictorului-Şef, Haosul a fost redus la 
cuvinte - la limbajul divin al creaţiei. 

Desjardins a zdrobit sub picior şarpele din ceramică. 
Apophis s-a zvârcolit în agonie. Cel ce fusese cândva 
Vladimir Menşikov s-a prăbuşit sub formă de carapace, iar 
din aceasta s-a ridicat o creatură - un şarpe roşu, acoperit 
cu mucus de parcă tocmai ar fi ieşit din ou. A început să 
strălucească - solzii lui roşii sclipeau, iar ochi îi ardeau. 

L-am auzit cum îmi sâsâia în cap: 

— Eu nu pot fi supus! 

Dar nu putea să se ridice. Nisipul s-a învolburat în jurul 
lui. Se deschidea un portal, cu centrul chiar în Apophis. 

— Îţi şterg numele, a spus Desjardins. Te elimin din 
memoria Egiptului. 

Apophis a tipat. Plaja a făcut implozie în jurul lui, 


372 


înghițind şarpele şi trăgând nisipul roşu în vortex. 

Am luat-o pe Sadie şi am fugit spre barcă. Desjardins s-a 
prăbuşit în genunchi epuizat, dar am reuşit să-l prind de 
braţ şi să-l trag spre mal. Ajutat de Sadie, l-am suit la 
bordul bărcii soarelui. Ra s-a târât în cele din urmă din 
ascunzătoarea lui de sub cârmă. Sferele luminoase din 
echipaj au început să dea la vâsle, şi ne-am îndepărtat în 
timp ce toată plaja a fost acoperită de apa întunecată. Sub 
apă se vedeau fulgere roşii. 


Desjardins era pe moarte. 

Hieroglifele din jurul lui s-au stins. Fruntea îi ardea. 
Avea pielea uscată şi subţire ca hârtia de orez, iar vocea 
lui era o şoaptă răguşită. 

— Blestemul nu va dura, ne-a avertizat el. Am mai tras 
doar puţin de timp. 

L-am prins de mână ca pe un vechi prieten, nu ca pe un 
fost duşman. După ce jucasem Senet cu zeul lunii, trasul 
de timp nu mi se mai părea ceva banal. 

— De ce ai făcut asta? am întrebat. Ţi-ai folosit întreaga 
energie vitală pentru a-l elimina. 

Desjardins a zâmbit slab. 

— Nu-mi prea place de tine. Dar ai avut dreptate. 
Vechile căi... sunt singura noastră şansă. Spune-i lui 
Amos... spune-i lui Amos ce s-a întâmplat. 

Şi-a încleştat mâna pe mantia din piele de leopard şi mi- 
am dat seama că voia să şi-o scoată. L-am ajutat, iar el mi- 
a îndesat mantia în mâini. 

— Arată-le asta... celorlalţi... Spune-i lui Amos... 

Lictorul-Şef a dat ochii peste cap şi a murit. Corpul i s-a 
transformat în hieroglife - prea multe ca să poată fi citite, 
povestea întregii sale vieţi. Apoi, cuvintele au dispărut 
plutind pe Râul Nopţii. 

— La revedere, a murmurat Ra. Vulpile sunt bolnave. 

Aproape că uitasem de bătrânul zeu. Se prăbuşise la loc 
în tronul său, sprijinindu-şi capul pe mânerul cârjei şi 
pocnind fără vlagă din bici spre sferele luminoase din 
echipaj. 


373 


Sadie a suspinat. 

— Desjardins ne-a salvat. Nici... nici mie nu-mi plăcea de 
el, dar... 

— Ştiu, am spus. Dar trebuie să mergem mai departe. 
Mai ai scarabeul? 

Sadie a scos din buzunar scarabeul care se zbătea. Ne- 
am apropiat de Ra. 

— Ia-l! l-am îndemnat. 

Ra a strâmbat din nas şi pielea i s-a mai încreţit puţin. 

— Nu vreau niciun gândac. 

— E sufletul tău! a izbucnit Sadie. O să-l iei şi o să-ţi 
placă! 

Ra a părut intimidat. A luat cărăbuşul şi, spre groaza 
mea, l-a băgat în gură. 

— Nu! a ţipat Sadie. 

Prea târziu. Ra îl înghiţise. 

— O, Doamne! a spus Sadie. Asta trebuia să facă? Poate 
că asta trebuia să facă. 

— Nu-mi plac gândacii, a murmurat Ra. 

Am aşteptat să se transforme într-un rege tânăr şi 
puternic. În schimb, a râgâit şi a rămas bătrân, ciudat şi 
dezgustător. 

Uimit, m-am întors împreună cu Sadie în partea din faţă 
a bărcii. Făcuserăm tot ce ne stătuse în putinţă, şi totuşi 
simţeam c-am pierdut. Pe măsură ce înaintam cu barca, 
presiunea magică părea să scadă. Apa râului părea 
dreaptă, dar am simţit cum ne ridicăm rapid prin Duat. Şi, 
totuşi, simţeam în continuare cum măruntaiele mi se 
topesc. Nici Sadie nu arăta mai bine. 

În cap îmi răsunau cuvintele lui Menşikov: 

„Muritorii nu pot părăsi vii această peşteră.“ 

— E răul de Haos, a spus Sadie. N-o să reuşim, nu-i aşa? 

— Trebuie să rezistăm, am spus. Cel puţin până în zori. 

— Atâta agitaţie... a spus Sadie. Şi pentru ce? Am 
recuperat un zeu senil. I-am pierdut pe Bes şi pe Lictorul- 
Şef. Şi suntem pe moarte. 

Am apucat-o pe Sadie de mână. 

— Poate că nu. Priveşte. 


374 


În faţă, tunelul se lumina. Pereţii peşterii au dispărut, 
iar râul s-a lărgit. Din apă au apărut doi stâlpi - statuile din 
aur a doi scarabei uriaşi. Dincolo de ele strălucea orizontul 
Manhattanului. Era dimineaţă. Râul Nopţii se vărsa în 
portul oraşului New York. 

— Fiecare început de zi e o lume nouă, spusese tata 
cândva. Poate că ne vom vindeca. 

— Şi Ra? a întrebat Sadie. 

N-am ştiut ce să-i răspund, dar deja mă simţeam mai 
bine, mai puternic, ca după o noapte de somn bun. Când 
am trecut printre statuile din aur ale scarabeilor, am 
aruncat o privire spre dreapta. Dincolo de apă, din 
Brooklyn ieşea fum - lumini multicolore, licăriri de fulgere 
şi creaturi înaripate care luptau în aer. 

— Sunt încă vii, a spus Sadie. Au nevoie de ajutor! 

Am cârmit barca soarelui spre casă şi ne-am îndreptat 
spre inima bătăliei. 


375 


23.Dam o petrecere de pomină 


SADIE 


[O greşeală fatală, Carter. Îmi dai mie microfonul când 
urmează partea cea mai importantă? Acum nu-l mai vezi 
înapoi. Spun eu sfârşitul poveştii. Ha-ha-ha!] 

O, ce bine mi-a picat! M-aş descurca de minune să 
domin lumea. Dar mă îndepărtez de la subiect. 

S-ar putea să fi văzut ştirea despre un dublu răsărit de 
soare ciudat care a putut fi văzut în Brooklyn în dimineaţa 
zilei de douăzeci şi unu martie. Au existat multe teorii: 
ceaţă cauzată de poluare, o scădere a temperaturii în 
atmosferă, extratereștri sau, poate, o altă scurgere de gaze 
din canalizare, care a provocat o isterie în masă. Nouă, 
celor din Brooklyn, ne plac la nebunie gazele din 
canalizare! 

Eu pot confirma, totuşi, că pentru foarte scurt timp au 
existat doi sori pe cer. Ştiu asta pentru că am fost într-unul 
dintre ei. Soarele obişnuit a răsărit ca de obicei. Dar mai 
era şi barca lui Ra, care strălucea când a ieşit din Duat şi 
s-a ridicat din apele portului New York pe cerul lumii 
muritorilor. 

Cei de la sol au avut impresia că cel de-al doilea soare s- 
a unit cu lumina celui dintâi. Ce s-a întâmplat de fapt? 
Lumina dată de barca soarelui şi-a pierdut strălucirea când 
aceasta a coborât spre Casa din Brooklyn, unde a fost 
înghițită de sistemul de camuflaj al conacului, dând 
senzaţia c-a dispărut. 

Sistemul era deja solicitat la maximum de războiul aflat 
în plină desfăşurare. Grifonul Fric plonja prin aer, 
luptându-se cu uraei, şerpii incandescenţi înaripaţi. 

[Ştiu că e un cuvânt greu de pronunţat, uraei, dar Carter 
insistă că acesta e pluralul de la uraeus, şi n-ai nicio şansă 


376 


să-l contrazici. Se pronunţă ca „ureic“, doar că fără „c“-ul 
de la final.] 

Fric a ţipat „Friiiic!“ şi a înhăţat un uraeus, dar era 
depăşit numeric. Blana îi era pârlită şi cred că aripile sale 
bâzâitoare erau distruse, pentru că se învârtea în cerc ca 
un elicopter stricat. 

Cuibul său de pe acoperiş era în flăcări. Sfinxul care 
funcţiona ca portal era distrus, iar coşul casei avea o pată 
mare şi neagră, unde explodase ceva sau cineva. O echipă 
de magicieni inamici şi demoni se adăpostiseră în spatele 
aparatului de aer condiţionat şi erau angajaţi în luptă cu 
Zia şi Walt, care păzeau casa scărilor. Ambele tabere 
aruncau una spre cealaltă cu foc, shabti şi bombe 
strălucitoare cu hieroglife. 

În timp ce coboram deasupra duşmanilor, bătrânul Ra 
(da, era tot aşa de senil şi de ramolit) s-a aplecat peste 
margine şi a fluturat cârja în semn de salut. 

— Sa-luuuut! Zebre! 

Ambele tabere s-au uitat în sus cu uimire. 

— Ra! a strigat unul dintre demoni. 

Apoi au început toţi să strige: 

— Ra? 

— Ra! 

— Ra! 

Parcă făceau parte din cea mai înspăimântată galerie 
din lume. 

Spre surprinderea lui Fric, uraei au încetat să mai 
scuipe foc şi s-au îndreptat imediat în zbor spre barca 
soarelui. Au început să ne dea ocol ca o gardă de onoare şi 
mi-am amintit că Menşikov ne spusese că, iniţial, fuseseră 
creaturile lui Ra. Se pare că-l recunoscuseră pe bătrânul 
lor stăpân (cu accent pe „bătrân“). 

În timp ce barca se apropia de pământ, majoritatea 
duşmanilor de sub noi s-au împrăştiat, dar cel mai încet 
dintre demoni a zis numai „Ra?“ şi s-a uitat în sus chiar 
când barca a aterizat pe el cu un pocnet plăcut urechii. 

Carter şi cu mine am intrat în luptă. Mă simţeam 
minunat, în ciuda greutăților prin care trecusem. Răul 


377 


provocat de Haos îmi trecuse de cum ne ridicaserăm din 
Duat. Puterile mele magice erau mari. Eram binedispusă. 
Dacă aş fi putut să fac un duş, să-mi iau nişte haine curate 
şi să beau o ceaşcă bună de ceai, m-aş fi simţit ca-n 
paradis. (Ignoră ce-am zis; acum, că văzusem cum e în 
Paradis, nu prea îmi mai plăcea. M-aş fi mulţumit cu 
camera mea.) 

Am transformat un demon într-un tigru şi l-am făcut să 
se repeadă asupra semenilor săi. Carter şi-a luat 
înfăţişarea de avatar - cea de un auriu strălucitor, slavă 
zeilor; omul-pasăre de trei metri era un pic prea 
înfricoşător pentru mine. Şi-a croit drum printre magicienii 
îngroziţi din tabăra adversă şi, cu o mişcare din mână, i-a 
azvârlit în East River. Zia şi Walt au ieşit din casa scărilor 
şi ne-au ajutat să scăpăm de cei rămaşi. Apoi au fugit spre 
noi cu zâmbete largi pe faţă. Erau bătuţi şi plini de vânătăi, 
dar se aflau încă în viaţă. 

— FRIIIIC! a făcut grifonul. 

A coborât în viteză şi a aterizat lângă Carter, intrând cu 
capul în avatarul lui - în semn de iubire, sper. 

— Hei, amice! 

Carter l-a mângâiat pe cap având grijă să nu atingă 
aripile ca nişte drujbe ale monstrului. 

— Ce se întâmplă, oameni buni? 

— N-am rezolvat nimic cu discuţiile, a spus Zia sec. 

— Duşmanii au încercat să pătrundă în conac toată 
noaptea, a zis Walt. Amos şi Bast le-au ţinut piept, dar... 

A aruncat o privire spre barca soarelui şi vocea i s-a 
frânt. 

— Ăsta e... nu e... 

— Zebră! a strigat Ra venind împleticindu-se spre noi cu 
un zâmbet ştirb cât toată faţa. 

S-a dus direct la Zia şi a scos ceva din gură - scarabeul 
strălucitor de aur, care acum era ud, dar nedigerat. I l-a 
oferit. 

— Îmi plac zebrele. 

Zia s-a dat înapoi. 

— El e... el e Ra, zeul soarelui? De ce îmi dă un gândac? 


378 


— Şi ce vrea să zică cu zebrele? a întrebat Walt. 

Ra s-a uitat la Walt şi a spus dezaprobator: 

— Vulpile sunt bolnave. 

Dintr-odată, m-a străbătut un fior. Am ameţit de parcă ar 
fi revenit răul provocat de Haos. Undeva, în adâncul minţii, 
mi s-a conturat o idee - una foarte importantă. 

„Zebre... Zia. Vulpi... Walt.“ 

Înainte de a apuca să mă gândesc mai bine la asta, un 
bubuit puternic a zguduit clădirea. Bucăţi de tencuială au 
zburat din conac şi au căzut în curtea depozitului. 

— Iar au făcut o gaură în zid! a strigat Walt. Grăbiţi-vă! 


XXX 


Eu zic că sunt destul de împrăştiată şi de energică, dar 
restul luptei s-a derulat atât de repede, că nici eu nu mi- 
am dat seama ce se întâmplă. Ra a refuzat vehement să se 
despartă de Zebră şi de Vulpe (scuze, de Zia şi de Walt), 
aşa că l-am lăsat în grija lor, la barca soarelui, în timp ce 
Fric ne-a coborât pe mine şi pe Carter până la veranda de 
dedesubt. Am căzut din ghearele lui direct pe masă şi am 
dat peste Bast, care se învârtea pe-acolo cu cuţitele în 
mâini, ciopârţind demoni şi transformându-i în nisip şi 
doborând magicieni în piscină, unde crocodilul nostru 
albinos, Filip al Macedoniei, îi întâmpina încântat. 

— Sadie! a strigat ea cu uşurare. 

[Da, Carter, pe mine m-a strigat, nu pe tine, pentru că 
pe mine mă ştia de mai mult timp. J Părea să se distreze de 
minune, dar în vocea ei se simţea neliniştea. 

— Au spart zidul dinspre est. Intraţi! 

Am dat buzna pe uşă, ferindu-mă de un wombat!€ care a 
trecut în zbor pe deasupra capetelor noastre - probabil ca 
urmare a unei vrăji făcute anapoda -, şi am ajuns în iadul 
absolut. 

— Sfinte Horus! a exclamat Carter. 

De fapt, Horus era probabil singurul care nu se 
implicase în lupta din Sala cea Mare. Khufu, bravul nostru 


15 Mamifer marsupial care trăieşte doar în Australia şi în insulele 
învecinate. 


379 


babuin, călărea un magician bătrân în jurul camerei, 
sufocându-l cu propria lui baghetă, şi îl lovea de pereţi în 
timp ce magul se învineţea la faţă. Felix asmuţise o ceată 
de pinguini asupra altui magician, care se ghemuise într- 
un cerc magic, suferind de stres posttraumatic, şi striga: 

— Nu mai vreau Antarctica! Orice, numai asta nu! 

Alyssa se folosea de puterile lui Geb pentru a repara o 
gaură imensă pe care o făcuseră duşmanii în peretele din 
celălalt capăt al încăperii. Julian invocase pentru prima 
oară un avatar de luptă şi-i hăcuia pe demoni cu o sabie 
strălucitoare. Până şi tocilara de Cleo se foia prin cameră 
scoțând suluri de pergament din geantă şi citind la 
întâmplare cuvinte magice precum „Orb!“, „Orizontal!“ şi 
„Gazos!“ (care, apropo, fac minuni când vine vorba de a 
scoate inamicul din luptă). Peste tot în jur, învăţăceii erau 
stăpâni pe situaţie. Luptau de parcă aşteptaseră toată 
noaptea ocazia să atace, ceea ce cred că se şi întâmplase. 
Şi uite-o şi pe Jaz - Jaz! Pe picioarele ei şi arătând perfect 
sănătoasă! -, care cu o lovitură a trimis un shabti inamic 
direct în șemineu, unde acesta s-a făcut bucățele. 

M-a cuprins un sentiment copleşitor de mândrie, şi, nu 
în ultimul rând, de uimire. Fusesem atât de îngrijorată că 
tinerii noştri învăţăcei n-or să supravieţuiască, iar ei pur şi 
simplu dominau un grup de magicieni mult mai 
experimentați. 

Însă cel mai impresionant era Amos. Îl mai văzusem 
făcând vrăji, dar nu chiar aşa. Stătea la picioarele statuii 
lui Thoth, rotindu-şi toiagul şi invocând fulgere şi tunete, 
aruncând în aer magicienii inamici şi alungându-i cu 
ajutorul unor minifurtuni. O femeie magician l-a atacat cu 
un toiag din care ieşeau flăcări roşii, dar a fost suficient ca 
Amos să lovească în podea. Plăcile de marmură s-au 
transformat în nisip sub picioarele ei şi femeia s-a afundat 
până la gât. 

M-am uitat la Carter şi el la mine, ne-am zâmbit şi ne-am 
aruncat în luptă. N 

Era o debandadă totală. În curând, din demoni n-au mai 
rămas decât nişte mormane de nisip, şi magicienii inamici 


380 


au început să se împrăştie panicaţi. Fără îndoială că se 
aşteptaseră să se bată cu o gaşcă de copii neinstruiţi. Nu 
luaseră în calcul maniera de a riposta a familiei Kane. 

Una dintre femei a reuşit să deschidă un portal în 
peretele din cealaltă parte a camerei. 

„Opreşte-i!“, am auzit în cap vocea lui Isis, ceea ce m-a 
surprins după o perioadă atât de lungă în care nu mai 
zisese nimic. „Trebuie să afle adevărul!“ 

Nu ştiu ce mi-a venit, dar mi-am ridicat braţele, şi de 
ambele părţi mi-au apărut aripi pâlpâitoare ca nişte 
curcubeie - aripile lui Isis. 

Am lovit cu braţele. O explozie de vânt şi lumină 
multicoloră i-a doborât la pământ pe inamici, dar prietenii 
n-au păţit nimic. 

— Ascultaţi! am ţipat eu. 

Toată lumea a tăcut. De obicei, am o voce dominatoare, 
dar acum aceasta era de zece ori mai puternică. Probabil 
că şi aripile erau de ajutor la captarea atenţiei. 

— Nu suntem duşmanii voştri! am spus. Nu-mi pasă 
dacă vă place de noi sau nu, dar lumea s-a schimbat. 
Trebuie să ştiţi ce s-a întâmplat. 

Pe măsură ce le povesteam tuturor despre călătoria 
noastră prin Duat, renaşterea lui Ra, trădarea lui 
Menşikov, revenirea lui Apophis, şi sacrificiul făcut de 
Desjardins pentru a-l alunga pe şarpe, aripile magice au 
dispărut. 

— Minciuni! 

Un asiatic în haine albastre pârlite a făcut un pas în faţă. 
Din viziunea relatată de Carter, am presupus că era vorba 
de Kwai. 

— Acesta e adevărul, a spus Carter. 

Nu mai era înconjurat de avatar. Purta din nou hainele 
normale pe care i le cumpăraserăm la Cairo, dar nu ştiu 
cum se face că încă era impunător şi sigur pe sine. A 
ridicat pelerina din piele de leopard a Lictorului-Şef şi 
încăperea a fost străbătută de o undă de şoc. 

— Desjardins a luptat alături de noi, a spus Carter. L-a 
învins pe Menşikov şi l-a blestemat pe Apophis. Şi-a 


381 


sacrificat viaţa pentru a ne oferi nişte timp în plus. Dar 
Apophis se va întoarce. Desjardins a vrut să ştiţi asta. 
Ultimele sale cuvinte au fost să vă arăt această pelerină şi 
să vă spun adevărul. Mai ales ţie, Amos. A vrut să ştii - 
trebuie să revenim la calea zeilor. 

Portalul de evadare al duşmanilor se învârtea în 
continuare. Dar nimeni nu păşise încă în el. 

Femeia care îl deschisese a scuipat pe podea. Avea 
haine albe şi părul negru şi ţepos. A strigat la camarazii ei: 

— Ce mai aşteptaţi? Ne-au adus pelerina Lictorului-Şef 
şi ne-au spus povestea asta nebunească. Sunt din familia 
Kane! Trădători! Probabil că i-au ucis pe Desjardins şi pe 
Menşikov cu mâinile lor. 

Vocea lui Amos a bubuit în Sala cea Mare: 

— Sarah Jacobi! Ştii bine că nu e adevărat. Ţi-ai dedicat 
viaţa studierii Haosului. Simţi că Apophis a fost eliberat, 
nu-i aşa? Şi că Ra s-a întors. 

Amos a arătat prin uşile de sticlă spre verandă. Nu am 
idee de unde știuse fără să se uite, dar barca soarelui 
tocmai cobora, aterizând în piscina lui Filip. A fost o 
aterizare impresionantă. Zia şi Walt stăteau de-o parte şi 
de alta a tronului de foc. Reuşiseră să-l proptească pe Ra 
astfel încât să pară un pic mai regal cu cârja şi cu biciul în 
mâini, deşi încă mai avea o expresie tâmpă pe chip. 

Bast, care înţepenise uluită pe verandă, a căzut în 
genunchi: 

— Rege! 

— Te saa-luuuuut! a îngânat încet Ra. La re-ve-deeere! 

N-am înţeles ce voia să spună, dar Bast a ţâşnit în 
picioare, alarmată. 

— O să se ridice la ceruri! a izbucnit ea. Walt, Zia, săriţi! 

Au sărit la timp. Barca soarelui a început să 
strălucească. Bast s-a întors spre mine şi mi-a strigat: 

— Îl voi însoţi până la ceilalţi zei! Nu-ţi face griji. Mă 
întorc repede! 

A sărit la bord şi barca soarelui a plutit spre cer, 
transformându-se într-o sferă de foc. Apoi, s-a contopit cu 
lumina soarelui şi a dispărut. 


382 


— Asta e dovada, a zis Amos. Zeii şi Casa Vieţii trebuie 
să lucreze împreună. Sadie şi Carter au dreptate. Şarpele 
nu va rămâne acolo jos mult timp, acum că şi-a rupt 
lanţurile. Cine ni se alătură? 

Câţiva magicieni inamici şi-au aruncat toiegele şi 
baghetele. 

Femeia în alb, Sarah Jacobi, a mârâit: 

— Celelalte nome nu-ți vor recunoaşte niciodată 
supremaţia, Kane. Eşti pătat de puterea lui Set! Vom da de 
ştire. Le vom spune că l-ai ucis pe Desjardins. Nu-ţi vor da 
niciodată ascultare! 

A sărit în portal. Bărbatul în albastru, Kwai, ne-a privit 
cu dispreţ, apoi a urmat-o pe Jacobi. Alţi trei au procedat 
la fel, dar i-am lăsat să plece liniştiţi. 

Cu respect, Amos a luat pelerina din piele de leopard din 
mâinile lui Carter. 

— Sărmanul Michel... 

Toată lumea s-a adunat în jurul statuii lui Thoth. Pentru 
prima dată, mi-am dat seama cât de distrusă era Sala cea 
Mare. Pereţii crăpaseră, ferestrele erau sparte, relicvele 
distruse, şi instrumentele muzicale ale lui Amos pe 
jumătate topite. Pentru a doua oară în trei luni, aproape că 
distruseserăm Casa din Brooklyn. Probabil că era un 
record. Şi totuşi, îmi venea să-i îmbrăţişez strâns pe toţi 
cei aflaţi în cameră. 

— Aţi fost cu toţii minunati, le-am spus. Aţi distrus 
inamicul în câteva secunde! Dacă luptaţi atât de bine, cum 
de-au reuşit să vă ţină în şah toate noaptea? 

— Dar de-abia am reuşit să-i împiedicăm să intre! a zis 
Felix, parcă năucit de propriul său succes. La venirea 
zorilor, eram complet stors de energie. 

Ceilalţi au încuviinţat din cap, cu un aer sumbru. 

— lar eu am fost în comă, a spus o voce cunoscută. 

Jaz şi-a croit drum prin mulţime şi ne-a îmbrăţişat pe 
Carter şi pe mine. Mi-a părut atât de bine s-o văd, încât m- 
am simţit stânjenită c-am fost geloasă pe ea şi pe Walt. 

— Eşti bine acum? 

Am prins-o de umeri şi m-am uitat la chipul ei să văd 


383 


dacă arată bolnavă, dar părea la fel de plină de viaţă ca- 
ntotdeauna. 

— Sunt bine! a spus ea. Chiar în zori, m-am trezit 
simţindu-mă minunat. Cred că tocmai atunci când aţi ajuns 
voi... nu ştiu. Ceva s-a întâmplat. 

— Puterea lui Ra, a intervenit Amos. Când s-a ridicat, a 
adus cu el un suflu nou, ne-a dat energie tuturor. Ne-a 
reînsufleţit. Fără asta, n-am fi reuşit. 

M-am întors spre Walt, dar n-am îndrăznit să-l întreb. 
Era oare posibil să se fi vindecat şi el? Dar din privirea lui 
am înţeles că acea rugăciune nu fusese ascultată. Cred că 
simţea durere în membre după ce făcuse atâtea vrăji. 

„Vulpile sunt bolnave“, spusese Ra de nenumărate ori. 
Nu ştiam de ce zeul era atât de preocupat de starea lui 
Walt, dar se pare că nici puterea lui nu fusese de ajuns ca 
să-l vindece. 

— Amos, mi-a întrerupt Carter gândurile, ce-a vrut 
Jacobi să spună afirmând că celelalte nome nu-ţi vor 
recunoaşte supremaţia? 

Nu m-am putut abţine. Am suspinat şi mi-am dat ochii 
peste cap. Uneori, fratele meu e tare greu de cap. 

— Poftim? a întrebat el. 

— Carter, am spus eu, îţi aminteşti când vorbeam despre 
cei mai puternici magicieni din lume? Desjardins a fost 
primul. Menşikov a fost al treilea. Şi tu erai îngrijorat de 
cine ar putea fi al doilea? 

— Da, a recunoscut el. Dar... 

— Iar acum, că Desjardins a murit, al doilea cel mai 
puternic magician a devenit cel mai puternic magician. 
Cine crezi tu c-ar putea fi? 

Încet, neuronii lui au început să lucreze, ceea ce 
dovedeşte că se pot întâmpla şi minuni. S-a întors şi s-a 
holbat la Amos. 

Unchiul nostru a încuviinţat solemn din cap. 

— Mă tem că aşa este, copii. 

Amos şi-a aruncat pelerina din piele de leopard pe 
umeri. 

— Îmi place sau nu, responsabilitatea de a conduce îmi 


384 


revine mie. Eu sunt noul Lictor-$ef. 


385 


24.Fac o promisiune imposibilă 


SADIE 


Nu-mi plac despărţirile, şi totuşi trebuie să vă vorbesc 
despre atâtea! 

[Nu, Carter. Asta n-a fost o invitaţie să iei tu microfonul. 
Dispari!] 

Până la lăsarea serii, în Casa din Brooklyn era din nou 
totul în ordine. Alyssa s-a ocupat de zidărie aproape de una 
singură, folosind puterea zeului pământului. Iniţiaţii noştri 
cunoşteau vraja hi-nehm suficient de bine ca să repare 
majoritatea celorlalte lucruri stricate. Khufu s-a dovedit la 
fel de îndemânatic cu cârpele şi soluţiile de curăţat ca 
atunci când juca baschet, şi e incredibil câte poţi lustrui, 
şterge de praf şi spăla dacă prinzi nişte cârpe de praf de 
aripile unui grifon. 

Am avut mai multe întâlniri în timpul zilei. Filip al 
Macedoniei ne păzea din piscină şi armata noastră de 
shabti patrula incinta, dar n-a încercat nimeni să ne atace 
- nici forţele lui Apophis, nici colegii noştri magicieni. 
Aproape că puteam simţi şocul general care se răspândea 
în cele trei sute şaizeci de nome când s-a aflat vestea: 
Desjardins murise, Apophis era pe cale să revină, Ra se 
întorsese, iar Amos Kane era noul Lictor-Şef. Nu ştiu ce li 
se părea mai îngrijorător, dar m-am gândit c-o să apucăm 
şi noi să răsuflăm până când celelalte nome vor procesa 
schimbările produse şi vor decide ce au de făcut. 

Chiar înainte de apus, Carter şi cu mine am revenit pe 
acoperiş când Zia a deschis un portal spre Cairo pentru ea 
şi Amos. 

Cu părul negru proaspăt tuns şi nişte haine bej noi, Zia 
arăta neschimbată faţă de când vorbiserăm prima dată cu 
ea la Muzeul Metropolitan, deşi de atunci se întâmplaseră 


386 


atâtea. Şi cred că, tehnic vorbind, nici măcar nu fusese ea 
la muzeu, ci shabti-ul ei. 

[Da, ştiu. E îngrozitor de greu să ţii pasul cu toate 
evenimentele petrecute. Ar trebui să înveţi vraja pentru 
invocarea medicamentelor pentru dureri de cap. Face 
minuni.] 

A apărut vârtejul, iar Zia s-a întors să-şi ia la revedere. 

— Îl voi însoţi pe Amos - adică pe Lictorul-Şef - la Prima 
Nomă, ne-a promis ea. Voi avea grijă să fie recunoscut ca 
lider al Casei. 

— Se vor opune, am spus eu. Fii cu băgare de seamă. 

Amos a zâmbit. 

— O să ne descurcăm. Nu vă faceţi griji. 

Era spilcuit ca de obicei: un costum de mătase aurie 
care se asorta cu noua lui pelerină din piele de leopard, 
pălărie joasă şi mărgele de aur în părul împletit. Avea 
lângă el o geantă de piele şi o cutie pentru saxofon. Mi l- 
am şi închipuit stând pe treptele tronului faraonului, 
cântând la saxofonul tenor - piese de-ale lui John Coltrane, 
probabil - în timp ce o nouă eră învăluită în lumină 
purpurie începea şi din saxofon ieşeau hieroglife 
strălucitoare. _ 

— Ţinem legătura, ne-a promis el. În plus, lucrurile merg 
bine aici, la Casa din Brooklyn. Nu mai aveţi nevoie de un 
îndrumător. 

Am încercat să par curajoasă, deşi nu-mi convenea că 
pleacă. Doar pentru că aveam treisprezece ani nu însemna 
că-mi doream responsabilităţile unui adult. Cu siguranţă, 
nu doream să fiu la cârma celei de-A Douăzeci şi Una 
Nome sau să conduc armate în luptă. Dar bănuiesc că 
nimeni dintre cei aflaţi într-o postură similară nu se simte 
pregătit. 

Zia şi-a pus mâna pe braţul lui Carter. El a tresărit de 
parcă l-ar fi atins cu un defibrilator. 

— O să vorbim în curând, a spus ea, după ce... după ce 
lucrurile se liniştesc. Dar îţi mulţumesc. 

Carter a dat din cap, deşi arăta cam plouat. Ştiam cu 
toţii că lucrurile nu se vor linişti prea curând. N-aveam nici 


387 


măcar garanţia că vom trăi suficient de mult ca s-o 
revedem pe Zia. 

— Ai grijă, a spus Carter. Ai un rol important de jucat. 

Zia s-a uitat la mine. Ne-am înţeles din priviri. Cred că 
începuse să aibă o bănuială, o teamă profundă în legătură 
cu ce presupunea acest rol. Nu spun că mie îmi era clar, 
dar îi împărtăşeam neliniştea. „Zebre“, spusese Ra. Se 
trezise vorbind despre zebre. 

— Dacă ai nevoie de noi, am spus, nu ezita să ne spui. 
Mă reped până acolo şi le trag o bătaie ca la carte 
magicienilor din Prima Nomă. 

Amos m-a pupat pe frunte şi l-a bătut pe Carter pe umăr. 

— Sunt mândru de voi. Pentru prima dată în ultimii ani, 
voi mi-aţi dat speranţă. 

Mi-ar fi plăcut să mai stea. Mi-ar fi plăcut să mai vorbesc 
cu ei. Dar experienţa mea cu Khonsu m-a învăţat să nu fiu 
lacomă cu timpul. Cel mai bine e să apreciezi ce ai şi să 
nu-ţi doreşti mai mult. 

Amos şi Zia au intrat în portal şi au dispărut. 


XXX 


Chiar când apunea soarele, în Sala cea Mare a intrat 
Bast, arătând epuizată. În locul obişnuitului ei costum 
mulat, purta o rochie egipteană de ceremonie şi nişte 
bijuterii grele care păreau destul de incomode. 

— Am uitat ce greu e să navighezi cu barca soarelui pe 
cer, a spus ea, ştergându-şi fruntea. Şi cât e de cald. Data 
viitoare, o să iau cu mine o farfurie şi un frigider plin cu 
lapte. 

— Cum e Ra? am întrebat eu. 

Zeiţa-pisica şi-a ţuguiat buzele. 

— Păi... e la fel. Am dus barca în sala tronului. Se 
pregăteşte un echipaj nou pentru călătoria din seara asta. 
Dar ar trebui să veniţi să-l vedeţi înainte de a pleca. 

— Călătoria din seara asta? a întrebat Carter. Prin Duat? 
Dar de-abia l-am adus înapoi! 

Bast şi-a desfăcut mâinile. 

— La ce te aşteptai? Aţi reînceput vechiul ciclu. Ra îşi va 


388 


petrece zilele în ceruri şi nopţile pe râu. Zeii vor trebui să-l 
apere ca pe vremuri. Haideţi, avem doar câteva minute! 

Mă pregăteam s-o întreb cum are de gând să ne ducă în 
sala tronului. Bast ne spusese în mod repetat că nu se 
pricepe să deschidă portaluri. Deodată, din senin, a apărut 
o uşă. Pe ea a intrat Anubis, care arăta enervant de 
superb, ca de obicei, în blugi negri şi geacă de piele, cu o 
cămaşă din bumbac alb, care-i punea atât de bine în 
evidenţă pe pieptul, încât m-am întrebat dacă n-o făcea 
intenţionat. Cred că nu. Probabil că arătase perfect încă de 
dimineaţă, când se ridicase din pat. 

Bun... imaginea asta nu m-a ajutat să mă concentrez mai 
bine. 

— Bună, Sadie! a spus el. 

[Da, Carter. El mi s-a adresat primul. Ce pot să spun? 
Pur şi simplu sunt o persoană importantă.] 

M-am străduit să nu mă pierd cu firea. 

— Tu erai. Nu te-am văzut în Lumea Subpământeană, 
unde ne-am pus sufletele la bătaie. 

— Da, mă bucur c-ai supravieţuit, a spus el. Necrologul 
tău ar fi fost greu de scris. 

— Ha-ha! Unde ai fost? 

Ochii lui căprui au devenit şi mai trişti. 

— Am avut ceva treabă, a spus el. Dar acum trebuie să 
ne grăbim. 

A arătat spre uşa cea întunecoasă. Doar ca să-i arăt că 
nu mi-e frică, am intrat prima. 

Când am trecut dincolo, ne-am trezit în sala tronului. 
Zeii adunaţi acolo s-au întors spre noi. Palatul părea chiar 
mai măreț decât ultima dată când fusesem acolo. 
Coloanele erau mai înalte, cu picturi şi mai complicate. 
Diverse constelații se roteau pe pardoseala de marmură 
lustruită, de parcă ne-am fi plimbat prin întreaga galaxie. 
Plafonul lumina ca un panou fluorescent uriaş. Podiumul şi 
tronul lui Horus fuseseră date la o parte, aşa că păreau 
mai degrabă scaunul unui observator, nu principala 
atracţie. 

În centrul încăperii, barca soarelui strălucea pe un 


389 


eşafodaj. Echipajul format din sfere luminoase se mişca de 
colo-colo, curăţând partea exterioară a navei şi verificând 
velatura. In jurul tronului de foc se aflau uraei; iar pe tron 
stătea Ra, îmbrăcat în veşminte de rege egiptean, ţinând în 
poală cârja şi biciul. Avea capul căzut în piept şi sforăia 
tare. 

Un tânăr musculos, într-o armură de piele, s-a apropiat 
de noi. Era ras în cap şi avea ochii de culori diferite - unul 
argintiu, unul auriu. 

— Bine aţi venit, Carter şi Sadie, a spus Horus. Suntem 
onoraţi. 

Cuvintele nu se potriveau cu tonul lui, care era înţepat şi 
formal. Ceilalţi zei s-au plecat cu respect în faţa noastră, 
dar le-am simţit ostilitatea abia mascată. Erau îmbrăcaţi cu 
toţii în cele mai bune armuri şi erau foarte impunători. 
Sobek, zeul-crocodil (nu e printre preferaţii mei) purta zale 
verzi strălucitoare şi avea un toiag imens din care curgea 
apă. Nekhbet era aranjată, atât cât poate fi de aranjat un 
vultur, cu mantia ei din pene fine şi catifelate. Şi-a înclinat 
capul spre mine, dar am înţeles din privirea ei că încă i-ar 
fi plăcut să mă sfâşie. Babi, zeul-babuin, se spălase pe dinţi 
şi îşi pieptănase blana. Ţinea în mâini o minge de rugby - 
poate că tataie îi transmisese microbul. 

Khonsu era îmbrăcat în costumul lui argintiu sclipitor, 
arunca o monedă în aer şi zâmbea. Imi venea să-l lovesc, 
dar a dat din cap de parcă am fi fost prieteni vechi. Chiar 
şi Set era acolo, în costumul lui roşu de discotecă, stând 
rezemat de o coloană aflată mai în spate, ţinând în mână 
toiagul lui negru de fier. Mi-am amintit că-mi promisese să 
nu mă omoare până când nu-l eliberăm pe Ra, dar 
deocamdată părea relaxat. Şi-a atins pălăria şi mi-a 
zâmbit, amuzat parcă de stânjeneala mea. 

Thoth, zeul cunoaşterii, era singurul care nu se 
îmbrăcase elegant. Purta blugii lui obişnuiţi şi halatul de 
laborator acoperit de mâzgăleli. M-a studiat cu ochii lui 
caleidoscopici ciudaţi şi am avut senzaţia că era singurul 
din încăpere căruia îi era milă de mine. 

Isis a făcut un pas înainte. Părul ei lung şi negru era 


390 


împletit şi lăsat pe spate, peste rochia delicată. Aripile în 
culorile curcubeului îi luceau pe spate. A făcut o 
plecăciune formală, dar simţeam valurile de răceală ce 
veneau dinspre ea. 

Horus s-a îndreptat spre adunarea zeilor. Mi-am dat 
seama că nu mai purta coroana de faraon. 

— Iată! a spus el în faţa adunării. Carter şi Sadie Kane, 
care l-au trezit pe regele nostru! Să fie clar - Apophis, 
duşmanul, a revenit. Trebuie să ne unim în jurul lui Ra. 

Ra a murmurat în somn „Peşte, biscuit, vulpe“, apoi a 
reînceput să sforăie. 

Horus şi-a dres glasul. 

— Eu îi jur credinţă! Mă aştept ca toţi să faceţi la fel. Voi 
proteja barca lui Ra când vom trece prin Duat la noapte. 
Fiecare va trebui să facă asta pe rând, până când zeul 
soarelui... se va reface în întregime. 

Nu părea deloc convins că acest lucru se va întâmpla 
vreodată. 

— Vom găsi o cale să-l înfrângem pe Apophis! a spus el. 
Acum, să sărbătorim întoarcerea lui Ra! Il primesc pe 
Carter Kane ca pe un frate. 

A pornit muzica, care s-a auzit în toate sălile. Ra, care 
era încă aşezat pe tronul de pe barcă, s-a trezit şi a început 
să bată din palme. A rânjit când zeii au început să se 
învârtă în jurul lui, unii având formă umană, alţii 
transformându-se în nori, flăcări sau lumină. 

Isis m-a luat de mâini. 

— Sper că ştii ce faci, Sadie, a spus ea pe un ton glacial. 
Cel mai mare duşman al nostru se întoarce, iar voi l-aţi 
detronat pe fiul meu şi aţi făcut dintr-un zeu senil liderul 
nostru. 

— Dă-i o şansă, am spus, deşi am simţit cum mi se 
înmoaie picioarele. 

Horus l-a prins pe Carter de umeri. Cuvintele lui nu erau 
deloc mai prietenoase. _ 

— Sunt aliatul tău, Carter, m-a asigurat Horus. Îţi voi 
împrumuta din forţa mea ori de câte ori mi-o vei cere. Vei 
readuce calea magiei mele în Casa Vieţii şi vom lupta 


391 


împreună pentru a distruge Şarpele. Dar nu uita - mi-am 
pierdut tronul din cauza ta. Dacă pierdem şi războiul din 
pricina alegerii tale, jur că ultimul lucru pe care-l voi face 
înainte să mă înghită Apophis va fi să te zdrobesc ca pe un 
ţânţar. lar dacă cumva vom câştiga acest război fără 
ajutorul lui Ra, dacă m-ai făcut de ruşine degeaba, jur că 
moartea Cleopatrei şi blestemul lui Akhenaton vor părea o 
nimica toată pe lângă felul în care vă voi pedepsi pe vecie, 
pe tine şi toată familia ta. Ai înţeles? 

Spre lauda lui, Carter s-a ţinut bine sub privirile zeului 
războiului. 

— Tu să faci doar ce trebuie să faci, a spus Carter. 

Horus a izbucnit în râs, de parcă el şi Carter tocmai ar fi 
auzit o glumă bună. 

— Du-te acum, Carter! Vezi care au fost costurile 
victoriei. Să sperăm că nu toţi aliaţii tăi vor avea parte de 
aceeaşi soartă. 

Horus ne-a întors spatele şi s-a alăturat petrecerii. Isis 
mi-a mai zâmbit o dată şi s-a prefăcut într-un curcubeu 
scânteietor. 

Bast stătea lângă mine, fără să zică nimic, dar arăta de 
parcă ar fi vrut să-l sfâşie pe Horus ca pe-un stâlp de 
ascuţit ghearele. 

Anubis părea jenat. 

— Îmi pare rău, Sadie. Zeii pot fi... 

— Nerecunoscători? am întrebat. Enervanţi? 

S-a înroşit la faţă. Probabil a crezut că mă refer la el. 

— Înţelegem mai greu care sunt lucrurile importante, a 
spus el în cele din urmă. Uneori, ne ia ceva timp să 
apreciem ceva nou, ceva care ne-ar putea schimba în bine. 

M-a fixat cu privirea lui caldă şi m-am topit toată. 

— Ar trebui să mergem, ne-a întrerupt Bast. Mai avem o 
oprire, dacă eşti pregătită. 

— Costurile victoriei, mi-a amintit Carter. Bes? E în 
viaţă? 

Bast a oftat. 

— Grea întrebare. Pe aici. 


392 


Ţinutul Însorit era ultimul loc pe care doream să-l revăd. 

Nimic nu se schimbase la azil. Lumina regeneratoare a 
soarelui nu-i ajutase pe zeii senili. Încă se deplasau cu 
stativele lor pentru perfuzii, lovindu-se de pereţi, cântând 
imnuri antice în timp ce căutau temple care nu mai 
existau. 

Li se alăturase un pacient nou. Bes purta un halat de 
spital şi stătea într-un scaun de răchită, uitându-se pe 
fereastră la Lacul de Foc. 

Tawaret era îngenuncheată lângă el, cu ochii ei mici de 
hipopotam, roşii de la plâns. Încerca să-l facă să bea dintr- 
un pahar. 

Apa i se scurgea pe bărbie. Se uita în gol la cascada de 
foc din depărtare, cu faţa lui colţuroasă scăldată în lumina 
roşie. Părul creţ îi fusese pieptănat recent şi purta o 
cămaşă nouă, albastră, înflorată şi pantaloni scurţi, aşa că 
părea să se simtă confortabil. Dar avea fruntea brăzdată 
de riduri şi degetele încleştate de braţele scaunului, de 
parcă ştia c-ar fi trebuit să-şi amintească ceva, dar nu 
putea. 

— E în regulă, Bes. 

Vocea lui 'Tawaret tremura în timp ce îi tampona bărbia 
cu un şerveţel. 

— Ne descurcăm. O să am eu grijă de tine. 

Atunci ne-a observat. Expresia i s-a înăsprit. Pentru o 
zeiţă a  naşterilor, Tawaret putea fi destul de 
înfricoşătoare, dacă voia. 

L-a bătut cu palma pe genunchi pe zeul pitic. 

— Mă întorc imediat, dragă Bes. 

S-a ridicat, o realizare foarte spectaculoasă pentru 
cineva cu o burtă ca a ei, şi ne-a îndepărtat de scaunul lui. 

— Cum îndrăzneşti să vii aici? De parcă n-ai făcut 
destul! 

Era să izbucnesc în lacrimi şi să-mi cer scuze, când mi- 
am dat seama că furia ei nu ne viza pe Carter sau pe mine. 
Se uita la Bast. 

— Tawaret... 

Bast şi-a ridicat mâinile cu palmele în sus. 


393 


— N-am vrut să se întâmple aşa. A fost prietenul meu. 

— A fost jucăria ta pentru pisici! a strigat Tawaret, atât 
de tare, încât unii pacienţi au început să plângă. Eşti la fel 
de egoistă ca toți semenii tăi, Bast. Te-ai folosit şi apoi te- 
ai descotorosit de el. Stiai că te iubea şi ai profitat. Te-ai 
jucat cu el la fel cum te joci cu un şoricel. 

— Nu-i corect, a murmurat Bast, dar părul a început săi 
se înfoaie ca atunci când era speriată. 

N-o puteam învinovăţi. Aproape nimic nu e mai 
înfricoşător decât un hipopotam furios. 

Tawaret a bătut din picior, atât de puternic că i s-a rupt 
un toc. 

— Bes merita ceva mai bun. Merita ceva mai bun decât 
tine. A avut un suflet bun. Nu... nu l-am uitat niciodată! 

Mi-am dat seama că era pe cale să înceapă o luptă 
inegală foarte violentă între o pisică şi un hipopotam. Nu 
ştiu dacă am început să vorbesc ca s-o salvez pe Bast, ca 
să-i protejez pe pacienţii traumatizaţi sau ca să-mi 
domolesc propria vină, dar m-am băgat între cele două 
zeițe. 

— O s-o rezolvăm noi cumva! am izbucnit eu. Tawaret, 
îți jur pe viața mea. Vom găsi o cale să-l vindecăm pe Bes. 

S-a uitat la mine şi furia i s-a scurs din priviri până când 
n-a mai rămas decât milă. 

— O, copilă, copilă... Ştiu că intențiile tale sunt bune. 
Dar nu-mi da speranţe false. Am trăit prea mult timp cu 
speranţe false. Du-te şi uită-te la el dacă ţii neapărat. Vezi 
ce s-a întâmplat cu cel mai bun pitic din lume. Apoi lasă-ne 
în pace. Nu-mi promite ceva ce nu poţi face. 

S-a întors şi s-a îndreptat şchiopătând spre biroul 
asistentelor. Bast a pus capul în pământ. Pe chip avea o 
expresie foarte rară în cazul felinelor: ruşine. 

— Vă aştept aici, ne-a comunicat ea. 

Mi-am dat seama că n-avea să se răzgândească, aşa că 
eu şi Carter ne-am apropiat singuri de Bes. 

Zeul pitic era tot acolo. Şedea pe scaunul de răchită, cu 
gura uşor deschisă, cu ochii aţintiţi asupra Lacului de Foc. 

— Bes! 


394 


I-am pus mâna pe braţ. 

— Mă auzi? 

După cum era de aşteptat, nu mi-a răspuns. Purta o 
brățară cu numele lui scris cu hieroglife, decorată cu 
iubire probabil chiar de Tawaret. 

— Îmi pare rău, am spus. O să-ţi recuperăm renu-ul. 
Găsim noi o cale să te facem bine. Nu-i aşa, Carter? 

— Da. 

Şi-a dres glasul şi pot să te asigur că n-a avut un 
comportament foarte bărbătesc în momentul acela. 

— Da, jur, Bes. Chiar dacă... 

Probabil avea de gând să spună „Chiar dacă e ultimul 
lucru pe care-l vom face“, dar a avut înţelepciunea să tacă. 
Având în vedere războiul iminent cu Apophis, era mai bine 
să nu ne gândim cât de repede aveam s-o sfârşim. 

M-am aplecat şi l-am sărutat pe Bes pe frunte. Mi-am 
amintit cum ne întâlniserăm în staţia Waterloo, când ne 
luase cu maşina pe mine, pe Liz şi pe Emma şi ne dusese la 
adăpost. Mi-am amintit cum îi alungase pe Nekhbet şi pe 
Babi în slipul lui ridicol. M-am gândit la capul din ciocolată 
al lui Lenin pe care îl cumpărase la Sankt Petersburg şi la 
cum ne salvase pe Walt şi pe mine din portal la Nisipurile 
Roşii. Nu-l vedeam ca fiind mic. Avea o personalitate 
colosală, plină de culoare, ridicolă, minunată - şi mi se 
părea imposibil să ne fi părăsit pentru totdeauna. 
Renunţase la viaţa lui veşnică pentru a ne acorda nouă o 
oră în plus. i 

Nu m-am putut abţine să nu plâng. În cele din urmă, 
Carter a trebuit să mă ia de-acolo. Nu mai ştiu cum am 
ajuns acasă, dar îmi amintesc că parcă am fi coborât, nu 
ne-am fi ridicat, ca şi cum lumea muritorilor ar fi devenit 
un loc aflat la mai mare adâncime şi mai trist decât Duatul. 


În seara aceea am stat singură în pat, cu geamurile 
deschise. Prima noapte de primăvară se  dovedise 
surprinzător de călduroasă şi de plăcută. Luminile sclipeau 
de-a lungul râului. De la fabrica de covrigi din apropiere 
venea miros de pâine coaptă. Ascultam piaylist-ul cu 


395 


eticheta TRIST şi mă întrebam cum era posibil ca ziua mea 
de naştere să fi fost cu doar câteva zile în urmă. 

Lumea se schimbase. Zeul soarelui se întorsese. Apophis 
scăpase din închisoarea în care fusese ţinut şi, deşi fusese 
izgonit într-un cotlon al universului, avea să se întoarcă de 
acolo în scurt timp. Războiul era gata să înceapă. Aveam 
atâtea de făcut! Însă eu stăteam aici, ascultând aceleaşi 
melodii ca mai înainte, cu ochii lipiţi de posterul cu Anubis 
şi simţindu-mă iremediabil de neputincioasă cu privire la 
un subiect banal şi enervant ca... da, ai ghicit: băieții. 

S-a auzit o bătaie în uşă. 

— Intră, am spus, fără prea mult entuziasm. 

Am presupus că este Carter. De multe ori stăteam de 
vorbă la sfârşitul zilei, ca să mai facem schimb de 
informaţii. Nu era el, ci Walt, şi dintr-odată am devenit 
foarte conştientă că port un tricou vechi şi ponosit şi 
pantaloni de pijama. Părul meu, fără îndoială, arăta la fel 
de oribil ca al lui Nekhbet. N-ar fi fost o problemă dacă cel 
care m-ar fi văzut aşa ar fi fost Carter. Dar Walt? Nu era 
prea bine. 

— Ce cauţi aici? am strigat, un pic prea tare. 

A clipit de câteva ori, în mod evident surprins de lipsa 
mea de ospitalitate. 

— Îmi pare rău, o să plec. 

— Nu! Vreau să spun... e în regulă. M-ai speriat. Şi... să 
ştii că avem reguli referitoare la băieţii care intră în 
camerele fetelor fără... ăăă... supraveghere. 

Mi-am dat seama că păream foarte plicticoasă, aproape 
ca fratele meu. Dar eram emoţionată. 

Walt şi-a încrucişat braţele pe piept. Avea braţe foarte 
frumoase. Purta maioul de baschetbalist, pantalonii scurţi 
de jogging şi colecţia obişnuită de amulete din jurul 
gâtului. Părea atât de sănătos, atât de atletic, încât era 
greu de crezut că urma să moară din pricina unui blestem 
antic. 

— Păi, tu eşti instructoarea, a spus el. Nu mă poti 
supraveghea? 

Fără îndoială că m-am înroşit îngrozitor de tare. 


396 


— Corect. Cred că, dacă laşi uşa întredeschisă... Şi ce te 
aduce aici? i 

S-a rezemat de uşa de la dulap. Ingrozită, mi-am dat 
seama că era încă deschisă, lăsând să se vadă posterul cu 
Anubis. 

— Se întâmplă atâtea lucruri... a spus Walt. Ai destule 
pe cap. N-aş vrea să-ţi faci griji şi în privinţa mea. 

— E prea târziu, am recunoscut eu. 

A dat din cap, de parcă mi-ar fi împărtăşit frustrarea. 

— Ziua aia din deşert, de la Bahariya... o să mă crezi 
nebun dacă o să-ţi spun c-a fost cea mai frumoasă zi din 
viaţă mea? 

Mi-a stat inima în loc, dar am încercat să rămân calmă. 

— Hmm... Transportul public egiptean, tâlhari la drumul 
mare, cămile împuţite, mumii romane nebune şi fermieri 
de curmale posedaţi... Doamne, ce mai zi! 

— Şi tu, a spus el. 

— Păi, da... presupun că şi eu pot fi trecută pe lista asta 
de nenorociri. 

— Nu asta am vrut să spun. 

Am avut senzaţia că nu mă descurcam prea bine ca 
supraveghetoare - eram agitată şi confuză şi prin cap îmi 
treceau gânduri nedemne de o supraveghetoare. Am 
aruncat o privire spre uşa dulapului. Walt a observat. 

— O! a arătat el spre Anubis. Vrei s-o închid? 

— Da, am spus. Nu. Poate. Adică, nu contează. Ei bine, 
nu că nu ar conta, dar... 

Walt a izbucnit în râs, de parcă stânjeneala mea nu-l 
deranja deloc. 

— Uite, Sadie. Am vrut doar să-ţi spun că, indiferent ce 
se va întâmpla, eu mă bucur că te-am cunoscut. Mă bucur 
c-am venit în Brooklyn. Jaz lucrează la un leac pentru 
mine. Poate va reuşi să facă ceva, dar oricum... e în regulă. 

— Păi nu e în regulă! 

Cred că eu am fost mai surprinsă decât el de accesul 
meu de furie. 

— Walt, vei muri din pricina unui nenorocit de blestem. 
Şi l-am avut în mână pe Menşikov, gata să-mi spună leacul, 


397 


şi... te-am dezamăgit. La fel cum l-am dezamăgit şi pe Bes. 
Nici măcar pe Ra nu l-am adus înapoi cum trebuie. 

Eram furioasă pe mine pentru că plângeam, dar nu mă 
puteam abţine. Walt a venit şi s-a aşezat lângă mine. N-a 
încercat să mă cuprindă cu braţul, şi bine a făcut. Oricum 
eram destul de bulversată. 

— Nu m-ai dezamăgit, a spus el. N-ai dezamăgit pe 
nimeni. Ai făcut ce trebuia, şi asta presupune sacrificii. 

— Dar nu şi în ceea ce te priveşte, am spus eu. Nu vreau 
să mori. 

Zâmbetul lui m-a făcut să mă simt de parcă numai noi 
doi am fi fost pe lume. 

— Poate că întoarcerea lui Ra nu m-a vindecat, a spus el, 
dar mi-a dat speranţe. Eşti uimitoare, Sadie. Intr-un fel sau 
altul, vom reuşi. Nu te părăsesc. 

Suna atât de bine, de frumos, şi atât de imposibil. 

— Cum poţi să-mi promiţi asta? 

S-a uitat la portretul lui Anubis, apoi iar la mine. 

— Încearcă să nu-ţi faci griji în ceea ce mă priveşte. 
Trebuie să ne concentrăm pe înfrângerea lui Apophis. 

— Ai vreo idee? 

A arătat spre noptieră, unde era vechiul meu casetofon - 
un cadou primit de la bunici cu ani în urmă. 

— Spune-le oamenilor ce s-a întâmplat cu adevărat, a zis 
el. Nu-i lăsa pe Jacobi şi pe ceilalţi să răspândească 
minciuni despre familia ta. Am venit în Brooklyn pentru c- 
am primit primul vostru mesaj - înregistrarea despre 
Piramida Roşie, despre amuleta djed. Aţi cerut ajutor, iar 
noi am răspuns. E momentul să cereţi din nou ajutor. 

— Dar la câţi magicieni a ajuns mesajul prima dată? La 
douăzeci? 

— Hei, am făcut o treabă grozavă azi-noapte! 

Walt m-a privit în ochi. Am crezut c-o să mă sărute, dar 
ceva ne-a făcut pe amândoi să ezităm - senzaţia că asta 
doar ar complica situaţia, ar face-o mai problematică. 

— Mai trimite o casetă, Sadie. Şi spune adevărul. Când 
vorbeşti... 

A ridicat din umeri, apoi s-a ridicat să plece. 


398 


— Ei bine, eşti cam greu de ignorat. 

La câteva clipe după ce a plecat, a intrat Carter, cu o 
carte sub braţ. M-a găsit ascultând muzica mea tristă, cu 
ochii pe casetofonul de pe măsuţă. 

— Cine-a ieşit de la tine din cameră? Walt? m-a întrebat 
el. 

Am simţit în vocea lui o doză de protecţie frăţească. 

— S-a întâmplat ceva? 

— O, doar am... 

Mi-a căzut privirea pe cartea pe care o avea la el. Era un 
manual vechi şi uzat, şi m-am întrebat dacă nu cumva voia 
să-mi dea o temă pentru acasă. Dar coperta mi se părea 
foarte cunoscută: modelul cu  romburi, literele 
multicolore... 

— Ce-i asta? 

Carter s-a aşezat lângă mine. Emoţionat, mi-a întins 
cartea. 

— Este ăăă... nu e un colier de aur. Şi niciun cuţit magic. 
Dar ţi-am spus că am un cadou pentru ziua ta de naştere. 
Iată-l! 

Mi-am trecut degetele peste titlul cărții: Manualul 
Blackley de ştiinţe pentru primul an de facultate, a 
douăsprezecea ediție. Apoi am deschis-o. Pe partea 
interioară a coperţii era scris un nume cu litere elegante 
de mână: Ruby Kane. 

Era manualul din facultate al mamei, cel din care 
obişnuia să ne citească înainte de culcare. Era acelaşi 
exemplar. 

Mi-au dat lacrimile. 

— Cum ai... 

— Shabti recuperatori din bibliotecă, a spus Carter. Ei 
pot găsi orice carte. Ştiu că... e un cadou cam penibil. Nu 
m-a costat nimic, nu l-am făcut eu, dar... 

— Taci, nătângule! 

L-am îmbrăţişat. 

— Este un cadou extraordinar. Şi tu eşti un frate 
extraordinar! 

[Bine, Carter. lată, s-a consemnat pentru vecie. Numai 


399 


să nu ţi-o iei în cap. Am spus-o într-un moment de 
slăbiciune. ] 

Am răsfoit cartea, zâmbind de mustaţa pe care Carter i-o 
desenase cu creionul lui Isaac Newton şi de diagramele 
depăşite ale sistemului solar. Am găsit o pată veche de 
mâncare care era, probabil, piure de mere vărsat de mine. 
Adoram piureul de mere. Am mângâiat notele de pe 
margine făcute de mama cu scrisul ei frumos. 

Doar ţinând cartea în mână şi m-am simţit mai aproape 
de mama, şi am fost uimită de intuiţia lui Carter. Chiar 
dacă-i aflasem numele secret şi ar fi trebuit să ştiu totul 
despre el, băiatul ăsta reuşise să mă surprindă. 

— Deci, ce spuneai despre Walt? a întrebat el. Ce se 
întâmplă? 

Cu părere de rău, am închis Manualul Blackley de 
ştiinţe. Şi da, probabil c-a fost singura dată când am închis 
cu părere de rău un manual în viaţa mea. M-am ridicat şi 
am pus cartea pe măsuţă. Apoi am luat vechiul casetofon. 

— Avem de lucru, i-am spus lui Carter. Şi i-am aruncat 
microfonul. 


Deci, acum ştii ce s-a întâmplat cu adevărat la 
echinocțiu, cum a murit fostul Lictor-Șef şi cum Amos a 
ajuns să-i ia locul. Desjardins şi-a dat viaţa ca să câştigăm 
timp, dar Apophis îşi croieşte repede drum înapoi din abis. 
Cu puţin noroc, avem la dispoziţie câteva săptămâni. Dacă 
ne lipseşte norocul, doar câteva zile. 

Amos încearcă să se impună ca lider al Casei Vieţii, dar 
nu-i va fi uşor. Unele nome s-au răsculat. Mulţi cred că 
familia Kane a preluat puterea prin forţă. 

Înregistrăm această casetă tocmai pentru a pune 
lucrurile la punct. 

Încă n-avem toate răspunsurile. Nu ştim când sau unde 
va lovi Apophis. Nu ştim cum să-i vindecăm pe Ra, pe Bes 
sau măcar pe Walt. Nu ştim ce rol va juca Zia sau dacă ne 
putem baza pe ajutorul zeilor. Lucrul cel mai important: nu 
pot alege între doi tipi superbi, unul care e pe moarte şi 
altul care e zeul morţii. Ce alegere mai e şi asta, spune şi 


400 


tu? 

[Da, îmi pare rău... iar am luat-o razna.] 

Ideea e că, indiferent unde te afli, indiferent ce tip de 
magie practici, avem nevoie de ajutorul tău. Dacă nu ne 
unim şi nu învăţăm rapid calea zeilor, n-avem nicio şansă. 

Sper că Walt are dreptate şi-ţi va fi greu să mă ignori, 
pentru că timpul trece. Ţi-am pregătit o cameră în Casa 
din Brooklyn. 


401 


NOTA AUTORULUI 


Înainte de a publica o transcriere atât de îngrijorătoare, 
m-am simtit obligat să verific povestea lui Sadie şi Carter. 
Mi-ar plăcea să vă pot spune c-au inventat totul. Din 
păcate, se pare că, în mare parte, relatarea lor are o bază 
reală. 

Relicvele egiptene şi locurile din America, Anglia, Rusia 
şi Egipt de care pomenesc ei chiar există. Palatul prințului 
Menşikov din Sankt Petersburg este real, iar povestea cu 
nunta piticilor e adevărată, deşi n-am găsit pomenindu-se 
nicăieri că vreunul dintre pitici ar fi fost zeu sau că prinţul 
ar fi avut un strănepot pe nume Vladimir. 

Toţi zeii şi monştrii egipteni pe care i-au întâlnit Carter 
şi Sadie sunt atestaţi de surse antice. S-au păstrat multe 
versiuni diferite ale călătoriei nocturne a lui Ra prin Duat, 
şi chiar dacă poveştile variază în mod semnificativ, 
povestea lui Carter şi Sadie se potriveşte perfect cu ceea 
ce ştim din mitologia egipteană. 

Pe scurt, cred că e posibil să spună adevărul. Strigătul 
lor de ajutor e autentic. Dacă vor ajunge în mâinile mele şi 
alte înregistrări audio, voi transmite informaţiile mai 
departe; dar dacă Apophis se ridică într-adevăr, s-ar putea 
să nu mai am ocazia. De dragul întregii lumi, sper să mă 
înşel. 


402 


GLOSAR 


Comenzi folosite de Carter şi Sadie 


A'max „Arde!“ 


Ha-di „Distruge!“ 
Ha-tep „Linişteşte- 
te!“ 


Heh-sieh „întoarce- 
te!“ 


Hegat Invocă un 
toiag 


Hi-nehm „Uneşte!“ 


I'mun „Ascunde!“ 


N'dah 
„Protejează!“ 


Sa-per „Ratează!“ 


W'peh „Deschide!“ 


403 


Alţi termeni egipteni 


Aaru viaţa de apoi, paradisul 

Aten soarele (obiectul fizic, nu zeul) 

Ba suflet 

Bau spirit malefic 

Duat tărâmul magic 

Faraon conducător în Egiptul antic 

Hieroglife sistemul de scriere din Egiptul antic, care 
folosea simboluri sau imagini pentru a desemna obiecte, 
concepte sau sunete 

Khopesh sabie cu lama încovoiată 

Ma'at ordinea universului 

Menhed tăbliţa scribului 

Netjeri cuţit făcut din oţel meteoric şi folosit la ceremonia 
de deschidere a gurii 

Ren nume, identitate 

Sarcofag sicriu de piatră, adesea decorat cu sculpturi şi 

inscripţii 

Sau creator de amulete 

Scarabeu cărăbuş 

Shabti figurină magică din lut 

Shen simbolul veşniciei 

Stelă piatră funerară din calcar 

Suk piaţă în aer liber 

Tjesu heru şarpe cu două capete, unul dintre ele la 
capătul cozii, şi picioare de dragon 

Tyet simbolul lui Isis 

Was putere 


404 


Zei şi zeițe egiptene 
menţionate în Tronul de foc 


Anubis zeul înmormântărilor şi al morţii 

Apophis zeul haosului 

Babi zeul-babuin 

Bast zeiţa-pisică 

Bes zeul pitic 

Geb zeul pământului 

Heket zeiţa-broască 

Horus zeul războiului, fiul lui Isis şi Osiris 

Isis zeiţa magiei, soţia fratelui ei, Osiris, şi mama lui 
Horus 

Khepri zeul-scarabeu, forma matinală a lui Ra 

Khnum zeul cu cap de berbec, forma de la apus a lui Ra în 
Lumea Subpământeană 

Khonsu zeul lunii 

Mekhit zeiţă-leoaică minoră, căsătorită cu Onuris 

Nekhbet zeiţa-vultur 

Nephthys zeiţa râurilor 

Nut zeiţa cerului 

Osiris zeul Lumii Subpământene, soţul surorii lui, Isis, şi 
tatăl lui Horus 

Ptah zeul meşteşugarilor 

Ra zeul soarelui, zeul ordinii, cunoscut şi ca Amon-Ra 

Sekhmet zeița-leoaică 

Set zeul răului 

Shu zeul aerului 

Sobek zeul-crocodil 

Tawaret zeiţa-hipopotam 

Thoth zeul cunoaşterii 


405