Naomi Novik — Aleasa dragonului

„O poveste încântătoare şi seducătoare, 
care ajunge direct la rădăcinile periculoase 
ale suferinţei şi ale răzbunării.“ 
ROBIN HOBB 


NAOMI NOVIK 


NAUTILUS 
fantasy 


Naomi Novik 


Aleasa 
Dragonului 


Traducere din limba engleză OANA IONAŞCU 
Coperta: Ana NICOLAU, Cristian FLORESCU 
Ilustraţia copertei: Tudor POPA 


NEMIRA 
2017 


NAOMI NOVIK s-a născut în 1973, la New York, într-o 
familie de imigranţi polonezi. A studiat literatura engleză la 
Universitatea Brown, pe care a absolvit-o în 1995. A urmat 
un masterat în informatică la Universitatea Columbia şi a 
lucrat o vreme ca programator. 

Scris în doar două luni, la începutul anului 2004, primul 
ei roman, His Majesty's Dragon (Dragonul Maiestăţii Sale — 
Nemira, 2010), care deschide seria Temeraire, a fost 
publicat în martie 2006. A fost urmat de Throne of Jade 
(Tronul de jad — Nemira, 2011), B/ack Powder War 
(Războiul pulberii negre — Nemira, 2013), Empire of Ivory 
(2007 — /mperiul de fildeş, Nemira, 2015), Victory of Eagles 
(2008), Tongues of Serpents (2010), Crucible of Gold (2012) 
şi Blood of Tyrants (2013), League of Eagles (2016). 

În anul 2007, a obţinut Premiul John W. Campbell pentru 
cel mai bun tânăr autor, precum şi premiile Compton Crook 
şi Locus, pentru cel mai bun roman de debut. In acelaşi an, 
a fost nominalizată şi pentru Premiul Hugo. Incă din anul 
2006, Peter Jackson, cunoscutul regizor al trilogiei Stăpânul 
inelelor, a achiziţionat drepturile de adaptare 
cinematografică pentru seria Temeraire. 

Naomi Movik locuieşte în Manhattan împreună cu soţul 
ei, scriitorul şi editorul Charles Ardai, cu care deţine un 
număr impresionant de computere — opt până în prezent. 

Romanul A/easa Dragonului va fi adaptat pentru marele 
ecran de Compania Warner Bros. 


Cuprins 


Capitolul 1 
Capitolul 2 
Capitolul 3 
Capitolul 4 
Capitolul 5 
Capitolul 6 
Capitolul 7 
Capitolul 8 
Capitolul 9 
Capitolul 10 
Capitolul 11 
Capitolul 12 
Capitolul 13 
Capitolul 14 
Capitolul 15 
Capitolul 16 
Capitolul 17 
Capitolul 18 
Capitolul 19 
Capitolul 20 
Capitolul 21 
Capitolul 22 
Capitolul 23 
Capitolul 24 
Capitolul 25 
Capitolul 26 
Capitolul 27 
Capitolul 28 
Capitolul 29 
Capitolul 30 
Capitolul 31 
Capitolul 32 


Capitolul 1 


Dragonul nu mănâncă fetele pe care le ia cu el, în ciuda 
poveştilor care se spun la noi în Vale. Le auzim uneori de la 
călătorii care ne calcă pragul. Vorbesc de parcă noi am face 


sacrificii umane, iar el ar fi un dragon adevărat. Bineînţeles 
că nu-i aşa: o fi el vrăjitor şi nemuritor, dar tot om rămâne, 
iar taţii noştri s-ar duce în ceată să-l omoare dacă Dragonul 
şi-ar manifesta dorinţa de a o gusta pe vreuna dintre noi o 
dată la zece ani. De fapt, el ne apără împotriva Codrului, iar 
noi îi suntem recunoscători, dar nu chiar atât de mult. 

Nu le devorează cu adevărat, doar că aşa pare. Duce o 
fată în turnul lui şi după zece ani îi dă drumul, numai că ea 
se întoarce o cu totul altă persoană. Straiele îi sunt prea 
elegante, vorbeşte ca o doamnă de la Curte şi, pe deasupra, 
a locuit totuşi singură cu un bărbat vreme de zece ani, deci 
normal că este o ruină, deşi toate fetele spun că el nu s-a 
atins de ele nici măcar cu un deget. Dar ce-ar putea şi ele 
să spună? Însă nu ăsta este necazul cel mare — până la 
urmă Dragonul le dă tuturor fetelor o pungă plină cu arginţi 
drept zestre atunci când le trimite acasă, astfel că oricine ar 
fi bucuros să le ia de soţie, ruinate sau nu. 

Doar că ele nu vor să se mărite. Nici măcar nu vor să 
rămână în Vale. 

— Au uitat cum este să trăieşti pe-aici, mi-a zis tata 
cândva, din senin. 

Stăteam lângă el pe capră, când ne întorceam acasă cu 
căruţa goală după ce livraserăm lemnele de foc pentru 
săptămâna aceea. Locuiam în Dvernik, care nu era nici cel 
mai mare, dar nici cel mai mic sat din Vale, nici măcar cel 
mai aproape de Codru: ne aflam la unsprezece kilometri 
depărtare. Drumul traversa pe coama unui deal înalt şi, într- 
o zi senină, din vârf puteai vedea de-a lungul râului până la 
fâşia aceea cenuşie de pământ ars de la capătul lui şi zidul 
întunecat format din copacii deşi de dincolo de el. Turnul 
Dragonului era hăt-departe în direcţia opusă, ca o bucată de 
calcar înfiptă la poalele munţilor dinspre apus. 

Eram încă micuță, nu mai mult de cinci ani, cred. Dar 
deja ştiam că nu trebuie să vorbim despre Dragon sau 
despre fetele luate de el, aşa că mi-a rămas întipărit în 
minte momentul în care tata a încălcat regula. 

— Îşi amintesc cum este să le fie frică, a continuat tata. 


Şi asta a fost tot. Apoi a îndemnat caii, iar ei au tras 
căruţa în josul dealului şi înapoi printre copaci. 

Pe atunci toate acestea nu însemnau nimic pentru mine. 
Tuturor ne era frică de Codru. Dar Valea era casa noastră. 
Cum să-ţi părăseşti casa? Şi totuşi fetele nu se întorceau de 
la Dragon ca să rămână în sat. El le dădea drumul din turn 
şi ele veneau acasă la familiile lor, unde stăteau o scurtă 
vreme — o săptămână, câteodată o lună, dar niciodată mai 
mult. Apoi îşi luau arginţii şi duse erau. Majoritatea plecau 
la Kralia şi se înscriau la Universitate. Unele se măritau cu 
vreun bogătan de la oraş, altele intrau în învăţământ sau îşi 
deschideau câte o prăvălie. Unii săteni şopteau pe la colţuri 
că Jadwiga Bach, care fusese luată în urmă cu şaizeci de 
ani, devenise curtezană, fiind amanta unui baron şi a unui 
duce. Când m-am născut eu, nu era decât o femeie bătrână 
şi bogată, care le trimitea daruri preţioase nepoatelor şi 
nepoților ei, dar care nu venea niciodată în vizită la noi în 
Vale. 

Aşadar nu putem spune că îţi trimiţi fata să fie mâncată 
de Dragon, totuşi nici prea plăcut nu este. Nu sunt multe 
sate în Vale, prin urmare nu prea are de unde alege — ia 
numai o fată care are şaptesprezece ani împliniţi, între 
octombrie şi octombrie anul următor. Acum, din anul 
naşterii mele suntem unsprezece, ceea ce face ca sorții să 
fie mai puţin favorabili chiar şi decât ai da cu zarul. Toată 
lumea zice că fetele născute în anul Dragonului sunt iubite 
diferit faţă de alte fete pe măsură ce cresc. Nu te poţi 
abţine, ştiind că le poţi pierde. 

Dar în cazul meu nu a fost aşa, părinţii mei s-au purtat 
altfel. La vremea când am ajuns suficient de mare ca să 
înţeleg că aş putea fi eu cea aleasă, cu toţii ştiam că o va 
lua pe Kasia. 

Numai călătorii care treceau prin sat — şi care nu ştiau 
cum stă treaba — îi felicitau pe părinţii Kasiei şi le spuneau 
cât de frumoasă, cât de deşteaptă şi cât de bine-crescută 
este fata lor. Dragonul nu alegea întotdeauna fata cea mai 
drăguță, dar cu siguranţă o lua pe cea mai deosebită. Dacă 
era vreo fată de departe cea mai frumoasă sau cea mai 


deşteaptă sau cea mai bună dansatoare sau nemaipomenit 
de bună, cumva, nu se ştie cum, pe ea punea ochii, cu toate 
că abia schimba o vorbă cu candidatele înainte să-şi 
numească aleasa. 

lar Kasia era întruparea tuturor acestor calităţi. Avea un 
păr des şi blond ca spicul grâului, strâns într-o coadă lungă, 
împletită până la talie. Avea ochii căprui şi o privire caldă, 
iar râsul ei era precum un cântecel pe care doreai să-l auzi 
neîncetat. Întotdeauna născocea cele mai bune jocuri, 
inventa poveşti şi dansuri noi. Putea găti singură pentru o 
întreagă petrecere, iar când torcea lâna de la oile tatălui 
său, firul ieşea subţire şi fin, fără noduri şi fără să se 
încurce. 

Ştiu că pare ca un personaj de poveste, însă pentru mine 
era tocmai invers. Când mama îmi spunea poveşti cu 
frumoasa adormită sau cu păzitoarea de gâşte ori cu zâna 
apelor, în mintea mea toate arătau asemenea Kasiei. Aşa o 
vedeam eu. Şi nu eram suficient de mare ca să fiu 
înţeleaptă, astfel că o iubeam mai mult, nu mai puţin, căci 
ştiam că va fi luată curând de lângă mine. 

Dar ea nu se necăjea. Pe deasupra era şi neînfricată. 
Wensa, mama ei, avusese grijă să o crească aşa. „Trebuie 
să fie curajoasă”, i-a spus odată Wensa mamei mele când, 
după ce o provocase pe Kasia să se caţere într-un copac de 
care o agăţase, a lăsat-o să se descurce singură. Mama a 
îmbrăţişat-o cu lacrimi în ochi. 

Locuiam la o distanţă de trei case una faţă de alta şi eu 
nu aveam soră, ci doar trei fraţi mult mai mari decât mine. 
Aşa că la Kasia ţineam cel mai mult pe lumea asta. Ne-am 
jucat împreună încă din leagăn, apoi am trecut cu joaca la 
bucătărie, ferindu-ne din picioarele mamelor noastre, şi în 
sfârşit pe stradă, în dreptul caselor noastre, până când ne- 
am mărit suficient cât să putem hoinări singure prin pădure. 
Nu-mi doream să mă duc în altă parte când puteam să 
alergăm ţinându-ne de mână pe sub crengile copacilor. Imi 
imaginam cum copacii îşi apleacă ramurile ca să ne 
ocrotească. Mă îngrozea gândul că Dragonul o va lua de 
lângă mine. 


Părinţii mei nu şi-ar fi făcut griji pentru mine chiar dacă 
nici n-ar fi existat Kasia. La şaptesprezece ani eram încă o 
slăbănoagă, cu picioare mari şi cu părul castaniu, încurcat 
nevoie-mare. Singurul meu dar, dacă, poţi numi aşa, era să 
rup, să pătez sau să pierd tot ce aveam pe mine într-o zi. 
Disperată, mama s-a lăsat păgubaşă şi, pe când aveam 
doisprezece ani, mă lăsa să umblu cu zdrenţele fraţilor mei, 
mai puţin în zilele de sărbătoare, când eram silită să mă 
schimb în hainele curate cu doar douăzeci de minute înainte 
să ieşim din casă. lar atunci trebuia să stau pe o bancă 
până când mergeam la biserică. Dar chiar şi atunci se putea 
întâmpla ca, până să ajung la praznicul ţinut pe imaş, să mă 
agăţ în vreo creangă sau să mă murdăresc de noroi. 

— Ar trebui să te măriţi cu un croitor, micuța mea 
Agnieszka, îmi zicea tata râzând, când venea seara de la 
pădure, iar eu îl întâmpinam murdară pe faţă, cu cel puţin o 
gaură în haine şi fără băsmăluţă. Mă ridica în braţe oricum 
şi mă săruta. Mama ofta încet: căror părinţi le-ar părea rău 
că nu au crescut cum se cade o fată născută în Anul 
Dragonului? 


Ultima vară înainte de alegere a fost una lungă, toridă şi 
plină de lacrimi. Kasia n-a plâns deloc, dar eu, da. 
Hoinăream până târziu prin pădure, încercând să lungim cât 
mai mult fiecare zi însorită. Apoi veneam acasă înfometată 
şi obosită şi mă băgăm direct în pat în odaia întunecată. 
Mama venea la mine şi mă mângâia pe par încetişor până 
ce adormeam plângând şi îmi lăsa o farfurie cu mâncare 
lângă pat, în cazul în care mă trezeam în toiul nopţii cu o 
foame de lup. Dar altfel nu mă alina: şi cum ar fi putut-o 
face? Amândouă ştiam că, indiferent cât de mult ar fi iubit-o 
pe Kasia şi pe mama fetei, n-avea cum să nu simtă un pic 
de bucurie — nu va fi fata mea, nu singura mea fată! ŞI 
bineînţeles că nu aş fi vrut să se simtă altfel. 

Prin urmare, aproape toată vara mi-am petrecut-o alături 
de Kasia. Dar aşa fusese mereu. Când eram mici, alergam 
cu ceata de copii din sat, dar, pe măsură ce ne măream, 
Kasia se făcea tot mai frumoasă. Mama ei îi spunea: „N-ar 


trebui să te mai vezi cu băieţii. E mai bine şi pentru tine, şi 
pentru ei.” Dar eu mă ţineam scai de ea, iar mama le iubea 
pe Kasia şi pe mama ei într-atât, încât nu încerca să ne 
despartă cu forţa, deşi ştia că într-un final voi suferi nespus. 

In ultima noastră zi găsiserăm o poieniţă în pădure, unde 
copacilor încă nu le căzuseră frunzele, care străluceau aurii 
sau roşii ca o vâlvătaie deasupra noastră, şi unde erau 
împrăştiate pe jos o grămadă de castane. Am făcut un foc 
din surcele şi frunze uscate şi am copt câteva castane. A 
doua zi era întâi octombrie, când avea loc marea serbare 
ţinută în cinstea patronului şi stăpânului nostru. A doua zi 
avea să vină Dragonul. 

— Cred că e frumos să fii trubadur, a zis Kasia, stând 
întinsă pe spate, cu ochii închişi. 

Fredona ceva. Un menestrel venise special pentru 
serbare şi repetase toată dimineaţa cântecele pe imaş. 
Intreaga săptămână sosiseră căruţe încărcate cu tributul 
datorat stăpânului. 

— Să mergi până la Polnya şi să-i cânţi regelui. 

A spus-o conştientă, nu ca un copil cu capul în nori. Mai 
degrabă ca un om care se pregăteşte să părăsească Valea 
pentru totdeauna. Am luat-o de mână. 

— Şi ai veni acasă în miez de iarnă şi ne-ai cânta toate 
cântecele pe care le-ai învăţat, am completat eu. 

Ne ţineam strâns, iar eu nu voiam să mă gândesc la 
faptul că fetele luate de Dragon nu-şi doreau să se mai 
întoarcă niciodată. p 

Bineînţeles că în clipa aceea îl uram de moarte. Insă nu 
era un stăpân rău. De cealaltă parte a munţilor de la 
miazănoapte, Baronul Mlaştinilor Galbene avea mereu 
pregătită o armată de cinci mii de oameni care să participe 
la războaiele Polnyei. Mai avea şi un castel cu patru turnuri 
şi o soţie care purta podoabe de culoarea sângelui şi o 
mantie din blană de vulpe polară, deşi domeniul lor nu este 
mai bogat decât Valea noastră. Bărbaţii lor trebuiau să 
muncească o zi pe săptămână pe câmpurile baronului, care 
erau cele mai fertile, şi toţi feciorii erau chemaţi la oaste. 
lar cu atâţia ostaşi umblând de colo până colo, fetele erau 


nevoite să stea ascunse în case şi să iasă însoţite odată ce 
capătă forme de femeie. Dar nici măcar acesta nu era un 
stăpân rău. 

Dragonul nostru avea numai un turn şi niciun străjer. Nu- 
| slujea nici măcar un servitor în afara fetei pe care o lua cu 
el. Dar nici nu avea nevoie de vreo oaste, căci serviciul pe 
care-l datora regelui consta în munca sa, în magia sa. Din 
când în când trebuia să meargă la Curte ca să reînnoiască 
jurământul de loialitate şi bănuiesc că regele l-ar fi putut 
chema oricând la război, numai că treaba lui era să stea 
aici, să supravegheze Codrul şi să protejeze regatul în faţa 
răului ce vine dintr-acolo. 

Singura lui ciudăţenie erau cărţile. judecând după 
canoanele sătenilor, eram oameni cultivați, deoarece el 
plătea în aur pentru un singur cărţoi. Astfel că negustorii 
ambulanți băteau drumul până aici, deşi Valea se afla la 
hotarele Polnyei. Şi atunci când veneau, umpleau desagii 
măgarilor cu te-miri-ce cărţi jerpelite sau de duzină şi ni le 
vindeau nouă pentru câţiva bănuţi. Până şi cei mai săraci 
dintre noi aveau cel puţin două-trei cărţi pe care le etalau 
cu mândrie pe pereţii casei lor. 

Pentru cineva care nu locuieşte foarte aproape de Codru, 
toate astea pot părea lucruri neînsemnate, un motiv prea 
mărunt pentru a renunţa la propria fiică. Dar eu am prins 
acea Vară Verde, când un vânt fierbinte ce bătea din apus a 
purtat cu el polenul din Codru peste câmpurile şi grădinile 
din Valea noastră. Plantele cultivate au crescut din 
abundență, luând forme care mai de care mai ciudate. Şi 
oricine mânca din ele se purta ca apucat de streche, îşi 
bătea familia şi apoi fugea în Codru, unde dispărea dacă nu 
era legat fedeleş. 

Aveam şase ani la vremea aceea. Părinţii încercaseră să 
mă ţină la adăpost, dar, chiar şi aşa, amintirile mele sunt vii 
în legătură cu senzaţia rece, de groază ce cuprinsese tot 
satul, spaima tuturor şi foamea nesfârşită din burtica mea. 
Deja terminaserăm toată recolta din anul trecut, căci ne 
bazam pe venirea primăverii. Înnebunit de foame, un vecin 
mâncase câteva boabe de mazăre. Îmi aduc aminte ţipetele 


ce au răzbătut din casa lui în acea noapte şi cum trăgeam 
cu ochiul pe fereastră când tatăl meu a alergat să dea o 
mână de ajutor, luând cu el şi furca ce stătea sprijinită de 
hambar. 

Într-una din zilele acelei veri, prea crudă ca să înţeleg pe 
deplin pericolul, am evadat de sub privirea obosită a mamei 
şi am fugit în pădure. Am descoperit o tufă de mure pe 
jumătate uscată, într-o văgăună ferită de bătaia vântului. 
Am îndepărtat crengile tari şi uscate, până ce am ajuns la 
inima tufei şi am adunat ca prin magie un pumn plin de 
mure, nu din cele diforme, ci întregi şi zemoase, perfecte. 
Fiecare dintre ele a fost o explozie de bucurie în gura mea. 
Am mâncat doi pumni şi mi-am umplut poalele fustei. M-am 
grăbit acasă, fructele întinzând pete mov pe fustă. Când 
mama mi-a văzut faţa mânjită, s-a pornit groaznic pe plâns. 
Nu m-am îmbolnăvit: murul scăpase cumva de blestemul 
Codrului, iar murele fuseseră chiar bune. Însă lacrimile ei m- 
au înspăimântat de-a dreptul. Nu m-am mai atins de mure 
ani în şir. 

Dragonul fusese chemat la Curte în anul acela. S-a întors 
mai devreme decât era aşteptat şi a plecat călare direct 
către câmpuri, asupra cărora a abătut un pârjol magic care 
să ardă toată recolta otrăvită. Asta era singura lui datorie, 
dar el a mers din casă în casă, acolo unde existau oameni 
atinşi de streche, cărora le-a dat să bea dintr-o poţiune 
magică, având ca efect limpezirea minţii. 

A dat ordine ca satele aflate mai la vest şi care 
scăpaseră de molimă să împartă recolta cu noi, ba chiar a 
renunţat la tributul său pe anul acela numai ca noi să nu 
murim de foame. În primăvara următoare, chiar înainte de 
începerea semănăturilor, a mai mers o dată pe ogoare ca să 
ardă şi ultimele rămăşiţe otrăvite, astfel ca pământul să fie 
curăţat cum trebuie pentru noua recoltă. 

Însă, deşi ne-a salvat, noi nu-l iubeam. Niciodată nu 
cobora din turnul lui ca să închine o cupă cu bărbaţii la 
vremea culesului recoltei aşa cum făcea Baronul Mlaştinilor 
Galbene. Sau să cumpere vreo podoabă măruntă din târg, 
aşa cum făceau adesea soaţa şi fetele baronului. Uneori 


trupe ambulante dădeau reprezentații sau veneau cântăreţi 
prin trecătoarea din munţi tocmai din Rosya. Dar el nu 
asista niciodată. Când carele încărcate cu tributul datorat 
ajungeau în faţa porţii turnului, acestea se deschideau 
singure, iar ei lăsau toate produsele în pivniţă fără a da 
ochii cu Dragonul. Abia schimba două vorbe cu 
conducătoarea satului nostru sau cu primarul din Olshanka, 
cel mai mare orăşel din Vale, situat foarte aproape de turnul 
său. Dar nici nu încerca să ne cucerească inima; pentru noi 
era un necunoscut. 

Şi, desigur, era un maestru al magiei negre. În nopţile 
senine, chiar şi iarna, fulgere străbăteau cerul de deasupra 
turnului. Fuioare de fum străvezii, pe care el le trimitea de 
la fereastră, pluteau noaptea de-a lungul drumurilor şi 
deasupra râului şi se îndreptau patrulând către Codru. Şi 
uneori, când Codrul răpea pe câte cineva — vreo păstoriţă 
care s-a apropiat prea mult de lizieră, urmându-şi turma, 
sau vreun vânător care a băut dintr-un izvor fermecat sau 
vreun călător fără noroc, coborât din munţi, fredonând o 
melodie de care nu mai putea să scape — ei bine, Dragonul 
cobora din turnul său pentru a-i salva şi a-i duce de acolo. 
lar aceştia nu mai reveneau niciodată. 

Nu era malefic, însă era foarte distant şi înfricoşător. ŞI 
se pregătea s-o ia cu el pe Kasia, deci îl uram. Îl uram, de 
fapt, de ani şi ani. 

Sentimentele mele nu se schimbaseră în această ultimă 
noapte. Kasia şi cu mine mâncam castane. Soarele a apus şi 
focul s-a stins, însă noi am lenevit în poieniţă atâta vreme 
cât jarul încă ardea mocnit. N-aveam prea mult de mers a 
doua zi dimineaţă. Serbarea Recoltei se ţinea de obicei în 
Olshanka, dar în anul alegerii fetei se ţinea într-unul din 
satele unde locuia cel puţin o posibilă aleasă, asta pentru a 
înlesni transportul familiilor implicate. lar satul nostru o 
avea pe Kasia. 

A doua zi mă gândeam cu şi mai multă ură la Dragon, în 
vreme ce mă îmbrăcam cu noua mea rochie verde. Mamei îi 
tremurau mâinile când încerca să-mi împletească părul. 
Ştiam că o va alege pe Kasia, dar asta nu însemna că nu ne 


era teamă. Mi-am ridicat poalele rochiei şi m-am urcat în 
căruţă cu mare grijă, uitându-mă de două ori pe unde calc 
şi lăsându-l pe tatăl meu să mă ajute. Eram hotărâtă să fiu 
cât se poate de atentă. Ştiam că e inutil, dar doream ca 
prietena mea să afle cât de mult o iubeam, acordându-i o 
şansă. Nu aveam de gând să arăt dezordonată sau saşie 
sau cocoşată, aşa cum se prefăceau câteodată unele fete. 

Ne-am adunat pe imaşul satului, toate cele unsprezece 
fete alcătuind o singură linie. Mesele erau aşezate în careu 
şi împovărate din greu, deoarece nu erau suficient de mari 
pentru a susţine tributul întregii Văi. Toată lumea se 
înghesuise în spatele lor. Pe la colţuri, saci cu grâu şi ovăz 
erau aranjaţi în piramide. Numai noi stăteam pe iarbă, 
alături de familiile noastre şi de Danka, mai-marea satului, 
care păşea agitată încoace şi încolo, buzele mişcându-i-se 
tăcute în timp ce repeta în gând discursul de întâmpinare. 

Pe celelalte fete nu le cunoşteam prea bine. Nu erau din 
Dvernik. 

Toate stăteam mute şi ţepene în veşmintele noastre 
frumoase, cu părul împletit, şi ne uitam lung la drum. 
Deocamdată, nici urmă de Dragon. Prin minte îmi treceau 
tot felul de fantezii sălbatice. Îmi imaginam că mă arunc în 
faţa Kasiei atunci când vine Dragonul şi că-i spun acestuia 
să mă ia pe mine în locul ei sau că-l înştiinţez că prietena 
mea nu vrea să meargă cu el. Dar ştiam că nu sunt suficient 
de curajoasă s-o fac. 

Apoi Dragonul şi-a făcut apariţia într-un mod teribil. N-a 
venit deloc de pe drum, ci pur şi simplu a coborât din 
văzduh. Eu tocmai mă uitam spre cer în momentul acela: 
mai întâi nişte degete, apoi o mână şi un picior, după care o 
jumătate de om. Mi se părea atât de imposibil şi de 
nelalocul lui, încât nu-mi puteam lua privirea de la el, cu 
toate că mi se întorcea stomacul pe dos. Celelalte au fost 
mai norocoase. Nici măcar nu l-au observat până când a 
făcut primul pas spre noi şi toată lumea din jur s-a străduit 
să nu se arate uimită. 

Dragonul nu se asemăna cu niciun om din satul nostru. 
Ar fi trebuit să fie bătrân, cocoşat şi cu părul cărunt. Trăia în 


turnul lui de un secol, însă era înalt, drept ca bradul, 
imberb, fără riduri. Dacă l-aş fi întâlnit pe stradă, la prima 
vedere aş fi zis că este un tânăr puţin mai mare decât mine: 
cineva căruia i-aş fi adresat un zâmbet la o serbare 
câmpenească şi care m-ar fi invitat la dans. Însă era ceva 
nefiresc la chipul său: un mănunchi de linii fine lângă ochi, 
ca şi cum trecerea anilor nu i-ar fi atins, însă folosirea lor, 
da. Nu era urât, ba dimpotrivă, însă răceala îl făcea 
respingător. Totul la el spunea: nu sunt unul de-ai voştri şi 
nici nu vreau să fiu. 

Avea haine scumpe, bineînţeles. Numai brocartul din 
care era făcut caftanul său ar fi putut hrăni o familie 
întreagă timp de un an, şi asta fără să punem la socoteală 
butonii de aur. Numai că el era la fel de slab ca un om 
căruia i se mânase recolta trei ani din patru. Era foarte 
încordat, ca un câine de vânătoare, ca şi cum nu-şi dorea 
altceva decât să scape mai repede din toată tevatura asta. 
Era cea mai proastă zi din viaţa noastră, iar el nu avea 
deloc răbdare cu noi. Când Danka a făcut o plecăciune şi i-a 
zis: „Domnul meu, dă-mi voie să ţi le prezint pe...”, ela 
întrerupt-o şi a spus: „Da, hai să trecem peste asta.” 

Simţeam palma caldă a tatei odihnindu-se pe umărul 
meu, pe când făcea plecăciunea de rigoare. De cealaltă 
parte, mama mă ţinea strâns de mână. Apoi, împotriva 
voinţei lor, s-au retras alături de ceilalţi părinţi. 

Din instinct, toate unsprezece ne-am aliniat, înghesuite 
una într-alta. Kasia şi cu mine ne aflam aproape de capătul 
rândului. Nu îndrăzneam s-o iau de mână, dar stăteam 
suficient de aproape cât braţele noastre să se atingă. Il 
observam pe Dragon şi îl uram. Il uram când făcea câte un 
pas şi ridica bărbia fiecărei fete în parte, ca să se uite mai 
bine la ea. Nu ne vorbea tuturor. Fetei de lângă mine, cea 
din Olshanka, nu i-a adresat niciun cuvânt, deşi tatăl ei, 
Borys, era cel mai mare crescător de cai din Vale, iar ea era 
îmbrăcată cu o rochie de lână fină, vopsită roşu-aprins şi 
părul ei negru era pieptănat în două cozi lungi şi frumoase, 
legate cu panglică roşie. Când mi-a venit rândul, m-a privit 
încruntat — ochi negri şi reci, gura pungă — şi mi-a zis: 


— Numele tău, fată? 

— Agnieszka, am răspuns eu sau cel puţin am încercat, 
căci gura îmi era uscată. Apoi am înghiţit şi am spus din 
nou, şoptit: Agnieszka, stăpâne. 

Eram roşie ca racul. Am coborât privirea şi am văzut că, 
deşi umblasem cu grijă, fusta mea avea trei pete mari de 
noroi care se întindeau pe la tiv. 

Dragonul a trecut mai departe. S-a oprit să se uite la 
Kasia într-un fel în care nu a făcut-o cu niciuna dintre noi. A 
rămas aşa, cu mâna sub bărbia ei, şi un zâmbet de 
mulţumire i-a împodobit gura acră. Kasia i-a înfruntat 
curajoasă privirea fără să clipească. Nu a încercat să-şi 
înăsprească sau să-şi piţigăieze glasul, ci a răspuns calm şi 
melodios: 

— Kasia, stăpâne. 

El i-a zâmbit din nou, dar nu amabil, ci mai degrabă ca o 
pisică satisfăcută. A înaintat de-a lungul rândului mai mult 
de formă, căci abia dacă le-a observat pe ultimele două fete 
rămase. Am auzit-o pe Wensa în spatele meu cum şi-a tras 
răsuflarea, încet, ca un suspin atunci când Dragonul s-a 
întors să se uite din nou la Kasia, cu aceeaşi expresie de 
mulţumire pe faţă. După care s-a încruntat şi a privit direct 
spre mine. 

M-am fâstăcit şi am luat-o pe Kasia de mână. O 
strângeam atât de tare, de parcă încercam să-i iau toată 
vlaga, iar ea îmi răspundea asemenea. Apoi mi-a dat 
drumul cu repeziciune, iar eu mi-am împreunat mâinile, cu 
obrajii îmbujoraţi, temătoare. S-a mai uitat cu ochii mijiţi la 
mine câteva clipe, după care a ridicat mâna şi între 
degetele sale s-a format o mică minge de foc alb-albăstrui. 

— N-a vrut! a intervenit Kasia curajoasă, curajoasă, 
curajoasă, aşa cum eu nu făcusem pentru ea. 

Vocea îi tremura, dar se putea face bine înţeleasă, în 
timp ce eu mă înfioram ca un iepure fricos şi mă holbam la 
mingea de foc. 

— Te rog, stăpâne! 

— Linişte, fată! i-a strigat Dragonul şi a întins mâna spre 
mine. la-o! 


— Eu... ce să...? am întrebat, mai năucită decât dacă mi- 
ar fi aruncat flacăra în faţă. 

— Nu mai sta acolo ca o cretină! la-o! 

Mâna îmi tremura atât de tare încât, atunci când am 
ridicat-o să apuc mingea, i-am atins degetele, împotriva 
voinţei mele. Pielea îi ardea, însă mingea era rece ca 
marmura şi nu simţeam nicio durere la contactul cu ea. 
Răsuflând uşurată, am luat-o între degete şi am cercetat-o. 
M-a privit vădit iritat. 

— Ei bine, mi s-a adresat el grosolan, atunci presupun că 
tu eşti aceea. 

Mi-a luat mingea de foc din mână şi a strâns-o în pumn. 
A dispărut la fel de repede cum apăruse. S-a întors spre 
Danka şi i-a spus: 

— Trimite-mi tributul când poţi. 

Încă nu-mi era limpede. Cred că nimănui nu-i era, nici 
măcar părinţilor mei. Totul se întâmplase atât de repede şi 
eram uluită că reuşisem să-i atrag atenţia până la urmă. N- 
am mai avut ocazia să-mi iau la revedere, căci el s-a răsucit 
pe călcâie şi m-a apucat de încheietura mâinii. Numai Kasia 
a schiţat un gest. Am întors capul şi am văzut-o cum întinde 
braţele spre mine, protestând. Dar Dragonul m-a smucit 
nerăbdător şi m-a tras după el în văzduh. 

Cu cealaltă mână mi-am astupat gura, căci îmi venea să 
vomit, atunci când am păşit prin aer la aterizare. Când mi-a 
dat drumul din încleştare, m-am lăsat în genunchi şi am 
vomitat, fără să mă uit în jurul meu. El a icnit dezgustat. li 
stropisem bombeul cizmelor elegante, din piele. 

— E inutil! Încetează, fată, şi adună mizeria asta odată! 

Apoi s-a îndepărtat, ecoul paşilor lui răsunând pe 
pardoseală, şi în clipa următoare a dispărut. 

Am rămas nemişcată, tremurând, până ce m-am 
încredinţat că senzaţia de vomă s-a mai domolit, apoi mi- 
am şters gura cu dosul palmei şi am ridicat capul ca să mă 
uit prin jur. Stăteam pe o pardoseală din piatră, dar nu orice 
fel de piatră, ci marmură de un alb imaculat, străbătută de 
vinişoare verde-aprins. Era o încăpere mică şi rotundă, cu 
ferestre înalte şi înguste, situate prea sus pentru a putea 


privi afară, în schimb tavanul se ascuţea deasupra capului. 
Mă aflam chiar în vârful turnului. 

În încăpere nu se găsea nicio piesă de mobilier, nimic cu 
care să şterg pe jos. Până la urmă am folosit poalele fustei. 
Oricum era murdară. După ce am mai zăbovit o vreme, din 
ce în ce mai înfricoşată, şi am văzut că nu se întâmplă 
nimic, m-am ridicat şi am pornit-o timid pe coridor. Dacă ar 
fi existat o altă ieşire din cameră, n-aş mai fi luat-o pe cea 
pe care plecase el, dar nu mai exista niciuna. 

Totuşi, el nu mai era de găsit. Micul coridor era pustiu. 
Era pavat cu aceeaşi pardoseală de marmură dură şi rece şi 
lămpi agăţate de pereţi aruncau o lumină difuză, albă şi 
neprietenoasă. De fapt, nici nu erau lămpi adevărate, ci 
bucăţi şlefuite de rocă ce luminau din interior. În capăt era 
o singură uşă, apoi o galerie cu arcade care conducea la 
scări. 

Am împins uşa şi m-am uitat înăuntru agitată, căci e mai 
bine să vezi întâi şi nu să intri direct, fără să ştii peste ce 
dai acolo. Însă uşa dădea într-o cămăruţă pustie, având 
doar un pat îngust, o măsuţă şi un lavoar. O fereastră mare 
se afla chiar în faţa mea şi prin ea se zărea cerul. Am dat 
fuga până la ea şi m-am aplecat peste pervaz. 

Turnul Dragonului se înălța pe dealul de la hotarul vestic 
al moşiei sale. Lunga noastră vale se întindea la est, cu 
toate satele şi fermele ei, şi, stând aşa la fereastră, puteam 
vedea râul Spindle, o panglică de un albastru-argintiu 
şerpuind prin mijlocul Văii, însoţită de drumul maro-prăfuit. 
Drumul şi râul străbăteau împreună, de la un capăt la altul, 
tot ţinutul Dragonului, pierzându-se în petice împădurite, 
apoi revenind printre casele următorului sat, până când 
drumul se îngusta, ca să nu se mai zărească deloc acolo de 
unde începea Codrul negru şi des. Râul înainta singur în 
adâncul pădurii şi dispărea, fără a mai ieşi vreodată la 
lumină. 

lată Olshanka, cel mai apropiat oraş, acolo unde se ţinea 
Marele Târg de duminică. Tata mă dusese acolo în două 
rânduri. Mai încolo se vedea Poniets, apoi Radomsko se 
curba împrejurul malurilor micului său lac. Se zărea şi 


sătucul meu Dvernik, cu imaşul lui pătrat. Puteam distinge 
până şi mesele albe, întinse pentru serbarea la care 
Dragonul nu catadicsise să rămână. M-am lăsat în genunchi, 
cu fruntea pe pervaz şi am izbucnit în plâns ca un copil. 

De data aceasta mama n-a mai venit să mă mângâie pe 
cap, tata nu m-a mai luat în braţe ca să mă facă să râd 
până mi se usucă lacrimile. Am bocit până m-a apucat 
durerea de cap, după care am resimţit frigul şi amorţeala ce 
mă cuprinseseră stând aşa nemişcată pe podeaua dură. Îmi 
curgea nasul şi nici măcar nu aveam cu ce să-l şterg. Astfel 
că am folosit o altă parte din poalele rochiei. M-am aşezat 
pe pat, încercând să mă gândesc la ce am de făcut. 

Camera era goală, dar aerisită şi curată, ca şi cum 
tocmai ar fi ieşit cineva din ea. Probabil că aşa se şi 
întâmplase. O altă fată trăise aici vreme de zece ani, 
singură-singurică, privind înspre Vale. Dar plecase de-acum 
să-şi ia rămas-bun de la părinţi, iar camera rămăsese toată 
numai pentru mine. 

Un tablou era agăţat într-o ramă mare şi aurie pe 
peretele opus patului. Dar n-avea nicio noimă. Era prea 
mare pentru o cameră atât de mică şi, de fapt, nici măcar 
nu era un tablou, ci doar nişte pete verzui, mărginite cu gri 
şi maro, cu o linie şerpuită, albastră-argintie, exact prin 
centrul imaginii, iar pe margini mai erau desenate nişte linii 
subţiri ce ajungeau să se unească cu ea. Am cercetat-o 
îndelung şi m-am întrebat dacă este vorba tot despre 
magie. Nu mai văzusem niciodată o asemenea grozăvie. 

Mai erau şi nişte cerculeţe pictate la intervale regulate 
de-a lungul liniei argintii şi, într-o clipă, mi-am dat seama că 
pictura reprezintă Valea, numai că turtită, aşa cum ar 
vedea-o o pasăre din înalt. Dunga aceea argintie era râul 
Spindle, ce curge din munţi către Codru, iar cercurile erau 
satele noastre. Culorile erau strălucitoare, vopseaua 
lucioasă şi pe alocuri în relief, având mici vârfuri ascuţite. 
Aproape că vedeam undele râului şi sclipirea razelor de 
soare în apă. A fost de-ajuns o privire şi acum nu-mi mai 
puteam lua ochii de la tablou. Dar în acelaşi timp nu-mi 
plăcea deloc ce văd. Pictura era ca o cutie desenată în jurul 


Văii pline de viaţă, o împresura şi, doar uitându-mă la ea, 
mă simţeam eu însămi împresurată. 

Am privit în altă parte. Se părea că nu era chip să stau în 
acea cămăruţă. Nu mâncasem nimic la micul dejun, dar nici 
la cina de aseară; în gura mea toate se transformau în 
cenuşă. Probabil că acum ar fi trebuit ca apetitul să piară cu 
totul, când trăiam cel mai urât coşmar, în schimb aveam o 
foame de lup, iar în Turn nu existau slujitori, prin urmare nu 
avea cine să-mi aducă prânzul. Apoi cel mai rău gând mi-a 
trecut prin minte: dacă Dragonul se aştepta ca eu să-i duc 
prânzul? 

După care un gând şi mai rău: ce se va întâmpla după? 
Kasia întotdeauna a spus că le crede pe cele care s-au 
întors şi care ziceau că Dragonul nu le-a atins niciodată: 
„Deja sunt o sută de ani de când tot ia fete. Una dintre ele 
măcar să fi recunoscut, şi vorba s-ar fi răspândit iute”, zicea 
ea cu fermitate. 

Însă cu câteva săptămâni în urmă, o întrebase pe mama, 
între patru ochi, ce se întâmplă când o fată se căsătoreşte 
— o rugase să-i spună ceea ce propria mamă i-ar fi spus în 
noaptea dinaintea nunţii. Le auzisem din întâmplare, de la 
fereastră, pe când mă întorceam din pădure, şi am rămas 
acolo să ascult. Lacrimile îmi şiroiau fierbinţi pe obraji, 
furioasă, atât de furioasă de dragul Kasiei. 

lar acum eu eram în locul ei. Şi nu eram deloc curajoasă 
— nu mă vedeam în stare să respir adânc şi să nu mă 
încordez, aşa cum o sfătuise mama pe Kasia, ca să nu simtă 
durerea. M-am trezit imaginându-mi momentul înfricoşător 
când faţa Dragonului se va apropia atât de mult de a mea, 
mult mai mult decât s-a întâmplat în clipa când m-a 
cercetat şi m-a ales — ochii lui negri, reci şi lucioşi ca piatra, 
degetele lui tari ca fierul, şi totuşi atât de calde în timp ce- 
mi scot rochia, dezvelindu-mi pielea, zâmbetul lui viclean şi 
satisfăcut. Dacă întregul lui trup arde ca un tăciune când se 
aşază peste mine şi...? 

M-am scuturat de gândurile astea negre şi m-am ridicat. 
M-am uitat la pat, apoi de jur împrejur la cămăruţa unde nu 
exista niciun loc în care te puteai ascunde. Apoi am ieşit 


valvârtej din încăpere şi m-am întors pe coridor. La capătul 
lui se aflau scările, care coborau în spirală, astfel încât nu 
puteai vedea ce te pândeşte de după următoarea cotitură. 
Pare o prostie să te temi de nişte scări, dar eu eram de-a 
dreptul îngrozită. Mai că-mi venea să mă întorc în cameră. 
Până la urmă m-am sprijinit de peretele neted şi am coborât 
încetişor, treaptă cu treaptă, oprindu-mă să ascult la fiecare 
pas. 

După ce am făcut astfel o rotire completă şi nimic n-a 
sărit pe mine, am început să mă simt ca o proastă şi am 
luat-o la goană pe scări. Şi am mai făcut o rotire, dar tot n- 
am ajuns la următorul nivel. După încă una, frica îmi dădea 
ghes din nou, de data aceasta crezând că scările sunt 
vrăjite şi că voi cobori la nesfârşit. Aşa că, ei bine, am luat-o 
în jos din ce în ce mai repede şi am alunecat trei trepte 
până când am ajuns la catul următor şi am dat nas în nas cu 
Dragonul. 

Eram slăbănoagă, dar tata era cel mai înalt om din sat şi 
eu îi veneam până la umeri, iar Dragonul nu era chiar un 
uriaş. Aproape că ne-am prăvălit pe scări împreună. S-a 
prins repede cu o mână de balustradă şi m-a apucat de braţ 
cu cealaltă. Cumva a reuşit să împiedice să ne dăm de-a 
dura pe pardoseală. M-am trezit sprijinindu-mă de el, 
agăţată de hainele lui şi holbându-mă la chipul său uimit. Pe 
moment, era prea năucit ca să gândească. Părea un om 
obişnuit, luat prin surprindere de cineva care l-a atacat: un 
pic caraghios, un pic moale, cu gura căscată şi ochii mari. 

Eram eu însămi atât de mirată, încât nu mă puteam 
mişca. Stăteam şi mă uitam ca proasta la el, neajutorată. 
Însă el şi-a revenit repede. Mânia i-a pus stăpânire pe chip 
şi s-a eliberat din strânsoarea mea. Abia acum realizam ce 
făcusem şi m-a cuprins dintr-odată frica, spunând repede, 
înainte ca el să apuce să rostească vreun cuvânt: 

— Căutam bucătăria! 

— Chiar aşa? a zis el blând. 

Însă faţa lui nu era deloc blândă, ci dură şi plină de furie. 
Şi nu-mi slăbea strânsoarea braţului. Incleştarea era chiar 
dureroasă. Până şi prin mânecă simţeam arşiţa pielii sale. 


M-a înhăţat şi m-a tras mai aproape de el, aplecându-se 
asupra mea — cred că voia să se năspustească cu totul 
asupra mea şi, pentru că nu o putea face, asta îl înfuria şi 
mai tare. Dacă aş fi avut răgaz să gândesc puţin, m-aş fi 
înclinat pe spate şi m-aş fi făcut mică, numai că eram prea 
obosită şi speriată. Astfel că faţa lui se afla atât de aproape 
de a mea, încât îi simţeam pe buze răsuflarea, dar şi 
vorbele pe care l-am auzit şoaptindu-le răutăcios şi rece: 

— Atunci, poate ar fi mai bine să-ţi arăt unde este. 

— Dar pot... pot..., am încercat eu să spun, tremurând şi 
lăsându-mă pe spate. 

S-a îndepărtat puţin şi m-a tras după el pe scările în 
spirală, cinci cotituri de data aceasta până să ajungem la 
următorul nivel, apoi încă trei rotiri şi lumina pierzând din 
strălucire, până când am dat de cel mai de jos nivel al 
turnului, o pivniţă largă, cu pereţii săpaţi în piatră, cu o 
vatră uriaşă ca o gură răsturnată, în care jucau flăcările 
iadului. 

Mă trăgea spre foc şi, într-o clipă de frică oarbă, mi-am 
dat seama că vrea să mă arunce în el. Dragonul era atât de 
puternic, mult mai puternic decât o arăta înfăţişarea sa, şi 
m-ar fi târât uşor pe scări după el. Dar n-aveam de gând să- 
| las să mă azvârle în flăcări. Nu eram genul de duduiţă 
cuminte şi ascultătoare. Toată viaţa mi-o petrecusem în 
pădure, căţărându-mă în copaci, croindu-mi drum prin 
desişuri, iar panica de-acum îmi sporea puterea. Am început 
să urlu când el m-a adus mai aproape de cuptor. M-am pus 
pe luptă, pe zgâriat şi pe zvârcolit, aşa că de data asta chiar 
l-am doborât la podea. 

Ne-am prăvălit amândoi pe trepte. Ne-am lovit cu capul 
de dalele de piatră şi, câteva clipe, am rămas acolo ameţiţi, 
într-o încrengătură de braţe şi picioare. Focul ardea şi 
trosnea lângă noi şi, pe măsură ce panica dispărea, 
începeam să observ că de-a lungul peretelui învecinat se 
înşirau uşiţe de cuptor, din fier, iar înaintea vetrei se afla un 
proţap şi deasupra, o poliţă lată şi lungă, cu tot felul de oale 
de gătit. Chiar era o bucătărie! 

După o clipă, Dragonul a rostit pe un ton aproape uluit: 


— Eşti dusă cu pluta? 

— Credeam că vrei să mă arunci în vatră! i-am răspuns 
eu, încă ameţită, apoi am izbucnit în râs. 

Dar nu era un râs adevărat, ci, mai degrabă, isteric: mă 
simţeam ca o rufă stoarsă de şase ori, eram înfometată, cu 
gleznele şi genunchii juliţi de la târâtul pe scări, cu o durere 
de cap de parcă mi l-aş fi spart. Şi totuşi nu mă puteam 
abţine. 

Insă el n-avea de unde să ştie asta. Tot ce vedea era că 
o gâsculiţă de la ţară, pe care tocmai o alesese, râdea de el, 
Dragonul, cel mai mare vrăjitor din regat, stăpânul şi 
domnul ei. Nu cred că mai cutezase cineva vreme de un 
secol să râdă de el. S-a ridicat, eliberându-şi picioarele, apoi 
s-a uitat de sus la mine, scos din sărite ca o pisică furioasă. 
Insă m-a făcut să râd şi mai abitir. Atunci el s-a răsucit 
brusc pe călcâie şi m-a lăsat să râd ca proasta pe podea, ca 
şi cum nu ştia ce să-mi facă. 

După ce a plecat, hohotele s-au mai domolit, simţindu- 
mă mai puţin secătuită şi temătoare. Nu mă aruncase în 
foc, până la urmă, nici măcar nu mă plesnise. M-am săltat în 
picioare şi am început să cercetez bucătăria. Nu se vedea 
prea bine, căci focul din vatră era foarte strălucitor şi nu 
existau alte surse de lumină. Apoi m-am întors cu spatele la 
flăcări şi, treptat, lucrurile au prins contur în uriaşa sală. Era 
împărţită în alcovuri cu pereţi joşi, cu rafturi pline de sticle 
lucitoare — vin, din câte mi-am dat seama. Odată, în toiul 
iernii, unchiul meu îi adusese bunicii o sticlă de vin. 

Erau provizii de jur împrejur: butii cu mere învelite cu 
paie, saci cu cartofi, morcovi şi păstârnac, funii împletite de 
ceapă. Pe o masă aflată în mijlocul încăperii am găsit un 
catastif, alături de care mai erau o lumânare neaprinsă, o 
călimară şi o pană. Când l-am deschis, am descoperit o listă 
cu toate proviziile, notată cu un scris apăsat. In josul primei 
pagini era un mesaj scris mărunt. Am văzut să citesc după 
ce am aprins lumânarea şi m-am apropiat: 


Micul dejun la opt, prânzul la unu, cina la şapte. Lasă 
mâncarea în bibliotecă, cu cinci minute înainte, dacă nu vrei 
să-l vezi — ştii tu pe cine — în fiecare zi. Curaj! 


Un sfat nepretuit. Şi acel Curaj! era ca o mângâiere din 
partea unui prieten. Am strâns la piept registrul, 
sentimentul de singurătate care mă urmărise întreaga zi 
fiind uşor alinat. Părea că ne aflam pe la ceasul amiezii şi, 
cum Dragonul nu  mâncase nimic la petrecerea 
câmpenească, m-am gândit să încropesc un prânz. Nu eram 
o bucătăreasă prea grozavă, însă mama mă ţinuse pe lângă 
ea în bucătărie până ce se încredinţase că pot să gătesc 
ceva. Mă punea să adun cele trebuincioase gătitului, aşa că 
ştiam să deosebesc o legumă proaspătă de una putrezită 
sau când un fruct este copt şi dulce. Dar n-am avut 
niciodată la dispoziţie atâtea provizii: erau până şi sertare 
cu mirodenii care miroseau a tort de Crăciun şi un butoi 
întreg cu sare fină, proaspătă. 

La capătul sălii era un loc ciudat de rece, unde am găsit 
atârnată carne de vânat: o căprioară întreagă şi doi iepuri 
de câmp. Mai era şi un coş cu ouă. Lângă vatră am 
descoperit o bucată de pâine învelită într-un ştergar şi o 
oală plină cu mâncare de iepure cu hrişcă şi mazăre. Am 
gustat-o: ca pentru un festin, sărată, dar uşor dulceagă şi ţi 
se topea în gură. Incă un dar din partea mâinii nevăzute 
care îmi lăsase mesajul. Habar n-aveam să fac o mâncare 
ca asta şi îmi închipuiam că nici Dragonul nu se aştepta să 
ştiu. Totuşi eram nespus de recunoscătoare că găsisem 
bucatele gata preparate. Am pus oala deasupra vetrei ca să 
se mai încălzească un pic — cu ocazia asta mi-am pătat şi 
rochia — şi am pus două ouă într-o tigaie. Am mai găsit şi o 
tavă, un castron, o farfurie şi o lingură. Când mâncarea de 
iepure s-a încălzit suficient, am pus-o pe tavă, apoi am tăiat 
pâinea. A trebuit s-o tai, pentru că îi rupsesem colţul şi îl 
mâncasem în vreme ce aşteptam să se încălzească 
iepurele. Am uns feliile cu unt. Am copt până şi un măr, pe 
care am presărat mirodenii. Mama mă învățase asta când 
pregăteam cina de duminică în anotimpul geros. Pe de altă 


parte, erau atât de multe cuptoare, încât puteam găti totul 
în acelaşi timp. M-am simţit chiar mândră când am aşezat 
totul pe tavă: era ca o sărbătoare, deşi una ciudată, pentru 
un singur mesean. 

Am luat-o pe scări în sus, cu grijă, dar mi-am dat seama 
prea târziu că nu ştiu unde este biblioteca. Dacă m-aş fi 
gândit din capul locului, probabil că mi-ar fi dat prin minte 
că n-avea cum să fie în pivniţă — şi într-adevăr nu era acolo 
-, dar asta am descoperit-o după ce am umblat ca 
bezmetica, ducând tava printr-un uriaş hol circular, ce avea 
draperiile trase şi un scaun solid ca un tron la un capăt. In 
capătul îndepărtat mai era o uşă, dar când am deschis-o, 
am dat direct în antreu şi am văzut imensele porţi de 
intrare ale turnului: de trei ori mai înalte decât mine şi 
blocate cu un drug de lemn întărit cu fier. 

Am făcut cale-ntoarsă pe coridor şi m-am îndreptat către 
scări. Am urcat la următorul etaj, unde pardoseala de 
marmură era acoperită cu un covor ca o blăniţă moale. Nu 
mai văzusem în viaţa mea un astfel de covor, de aceea n- 
am auzit paşii Dragonului apropiindu-se. Am înaintat 
precaută şi îngrijorată pe hol şi am tras cu ochiul prin prima 
uşă. M-am dat imediat înapoi: camera era plină cu mese 
lungi, pe care stăteau înşirate sticle ciudate şi poţiuni ce 
părea că fierb, şi scântei nefireşti, multicolore, care nu 
proveneau de la niciun foc. N-aveam de gând să-mi mai 
petrec o clipă acolo, dar am reuşit să-mi prind rochia în uşă 
şi să o sfâşii. 

În sfârşit, în spatele următoarei uşi am descoperit o 
încăpere plină cu cărţi. Rafturi ce se înălţau de la podea 
până la tavan, ticsite cu mii de volume. Mirosea a praf şi nu 
erau decât câteva ferestre înguste care să lase lumina să 
treacă. Eram atât de bucuroasă că am găsit biblioteca, încât 
n-am observat prezenţa Dragonului. Stătea într-un scaun 
mare şi avea alături o măsuţă ce-i venea până la coapse. Pe 
ea era o carte atât de mare, încât o pagină a ei era cât 
braţul meu, iar de copertă atârna un lacăt de aur. 

Am îngheţat când l-am văzut, simţindu-mă trădată de 
sfatul din registru. Îmi închipuisem că Dragonul va sta 


cuminţel deoparte până când reuşeam eu să-i aduc prânzul. 
Nici măcar n-a ridicat capul să se uite la mine, iar eu, în loc 
să mă duc liniştită şi să las tava pe masa din mijlocul 
camerei şi apoi să mă retrag repede, am rămas în pragul 
uşii, rostind: 

— Am... am adus prânzul. 

Nu îndrăzneam să intru până ce nu-mi dădea el voie. 

— Adevărat? mi-a răspuns el tăios. Fără să cazi pe drum 
în vreun puț? Sunt uluit! 

Abia apoi mi-a adresat o privire încruntată: 

— Sau ai căzut? 

M-am uitat la rochie: pe poale erau o enormă pată 
scârboasă de vomă — o ştersesem eu cât de bine putusem 
în bucătărie, dar tot se vedea — şi o alta acolo unde îmi 
suflasem nasul. Mai erau câţiva stropi de sos de friptură şi 
alte câteva pete căpătate când ştersesem oalele. Tivul 
păstra noroiul de dimineaţă şi, pe deasupra, mai erau nişte 
găurele făcute cine ştie când. Mama îmi împletise cozile în 
zori şi le prinsese frumos cu agrafe la tâmple, însă acum 
alunecaseră şi arătau ca o claie de păr înnodat, atârnându- 
mi pe la jumătatea gâtului. 

Nici nu observasem, căci pentru mine era ceva obişnuit, 
cu excepţia rochiei bune. 

— Am... gătit şi am făcut curat... am încercat eu să 
explic. 

— Cel mai murdar lucru din acest turn eşti tu! mi-a zis el. 

Adevărat, totuşi nepoliticos. Am roşit şi, cu capul plecat, 
m-am îndreptat spre masă. Am lăsat tava jos şi m-am uitat 
la ea. Abia atunci mi-am dat seama cu groază că, în tot 
timpul cât bântuisem pe coridoare, totul se răcise, cu 
excepţia untului, care se înmuiase şi alunecase de pe feliile 
de pâine. Până şi mărul meu minunat se întărise. 

Mă uitam la el descurajată, încercând să mă hotărăsc ce 
să fac. Să le iau pe toate jos? Sau poate nu îl deranja atât 
de tare? M-am întors şi aproape că am tipat: stătea chiar în 
spatele meu şi trăgea cu ochiul la mâncare. 

— Acum înţeleg de ce te temeai că am să te prăjesc, a 
zis el şi s-a înclinat ca să ridice o lingură plină cu mâncare, 


spărgând  pojghiţa de grăsime sleită ce se formase 
deasupra, după care i-a dat drumul la loc. Cred că ai fi mai 
bună de mâncat decât asta. 

— Nu sunt o bucătăreasă desăvârşită, dar... am dat eu 
să spun, încercând să-i explic că nu sunt atât de groaznică 
la gătit, doar că m-am rătăcit, neştiind drumul. 

Însă el m-a întrerupt: 

— Dar există ceva ce ştii să faci? m-a întrebat el în 
batjocură. 

Dacă aş fi învăţat şi eu mai bine să servesc la masă, 
dacă aş fi luat şi eu în calcul că aş putea fi aleasa, aş fi fost 
mai pregătită pentru toate astea. Dacă aş fi fost mai puţin 
jalnică şi mai puţin obosită şi dacă nu aş fi fost atât de 
mândră de mine în bucătărie. Dacă nu m-ar fi şicanat că 
sunt o zdrenţăroasă, aşa cum de altfel făceau cei care mă 
iubeau, dar el o făcuse cu răutate, nu cu afecţiune. Şi dacă 
nu m-aş fi izbit de el pe scări şi apoi n-aş fi descoperit că nu 
intenţionează să mă arunce în foc, probabil că m-aş fi făcut 
roşie ca racul şi aş fi luat-o la goană. 

În schimb, am dat cu tava de masă, cu sete, şi am ţipat: 

— De ce m-ai ales pe mine, atunci? De ce n-ai luat-o pe 
Kasia? 

Am închis gura imediat ce am rostit acele cuvinte 
ruşinată şi îngrozită. Voiam să-mi retrag vorbele şi să-mi cer 
iertare, că n-am vrut să spun asta, că n-am vrut s-o ia pe 
Kasia. Că mă voi duce să-i pregătesc altă tavă cu 
mâncare... 

Dar el m-a întrerupt enervat: 

— Pe cine? 

M-am uitat uluită la el: 

— Pe Kasia! 

M-a privit de parcă îi dădeam încă un motiv care să-mi 
scoată în evidenţă prostia, iar eu am uitat cu totul de 
bunele intenţii şi am continuat: 

— Aveai de gând s-o alegi pe ea! Ea este... este mai 
deşteaptă, mai curajoasă şi o bucătăreasă desăvârşită şi... 

Mă privea din ce în ce mai enervat: 


— Da! m-a oprit el. Îmi amintesc fata; n-avea nici faţă de 
cal şi nici nu arăta atât de neîngrijit şi îmi imaginez că nici 
nu s-ar fi răţoit la mine în clipa asta. Destul! Fetele de la 
tară ca tine la început arată toate îngrijit, apoi se dovedesc 
adevărate nepricepute. 

— Atunci, înseamnă că nu este nevoie să mă păstrezi! i- 
am strigat eu mânioasă şi rănită — o faţă de cal atinsă în 
orgoliul propriu. 

— Spre regretul meu, aici te înşeli. 

M-a înşfăcat de mână şi m-a scuturat. Stătea în spatele 
meu şi mi-a întins braţul deasupra mâncării de pe masă: 

— Lirintalem! a rostit el, un cuvânt care parcă i s-a scurs 
de pe limbă şi mi-a sunat ascuţit în urechi. Spune odată cu 
mine! 

— Ce? am spus eu uluită, căci nu mai auzisem vreodată 
cuvântul acela. 

Dar el s-a lipit de mine şi, cu gura la urechea mea, 
şoapta lui mi-a dat fiori: 

— Rosteşte! 

Tremuram şi nu-mi doream decât să-mi dea drumul, aşa 
că am rostit odată cu el: Lirintalem! în vreme ce el îmi ţinea 
mâna deasupra tăvii. 

Aerul a început să se vălurească deasupra mâncării, 
ceva înspăimântător, ca şi cum întreaga lume era un iaz în 
care el arunca pietricele. Când totul a revenit la normal, 
mâncarea nu mai era aceeaşi. În locul ouălor era un pui 
fript; în locul castronului cu friptură de iepure era o 
grămăjoară de fasole păstăi, cu toate că de şapte luni se 
încheiase sezonul ei; în locul mărului copt era o tartă cu felii 
de măr subţiri ca hârtia, împănată cu stafide rotunjoare şi 
cu glazură de miere. 

Mi-a dat drumul. M-am clătinat, fără sprijinul lui, şi m-am 
prins de marginea mesei, iar plămânii mi s-au golit de parcă 
s-ar fi aşezat cineva pe pieptul meu. Mă simţeam ca o 
lămâie stoarsă. Vedeam stele verzi în colţul ochilor şi m-am 
îndoit de spate, gata să leşin. Am văzut ca prin ceaţă cum 
cercetează tava cu mâncare şi o încruntătură ciudată arăta 
cât este de uimit, dar enervat totodată. 


— Ce mi-ai făcut? am bălmăjit eu când am fost în stare 
să respir din nou. 

— Nu te mai văicări! mi-a tăiat-o el. Este doar o vrajă 
nevinovată. 

Orice urmă de surpriză a dispărut de pe chipul lui. A 
arătat uşa, apoi s-a aşezat la masă să mănânce. 

— Bine, acum pleacă! Văd că o să-mi cam pierd vremea 
cu tine, dar pentru astăzi mi-a ajuns. 

Eram bucuroasă să mă supun poruncii sale, de data asta. 
Nici n-am mai îndrăznit să iau tava goală, doar am păşit cu 
grijă afară din bibliotecă, ţinându-mi braţele strâns în jurul 
corpului. Eram slăbită şi ameţită. Mi-a luat o jumătate de 
oră să mă târăsc până la ultimul etaj al turnului. Am intrat 
în cămăruţa mea şi am închis uşa, am împins dulăpiorul ca 
să o blochez şi apoi m-am prăbuşit pe pat. Dacă Dragonul a 
apărut la uşa mea în timp ce dormeam, nu am auzit nimic. 


Capitolul 2 


Patru zile au trecut de când nu l-am mai văzut pe 
Dragon. Le-am petrecut în bucătărie de dimineaţă până 
seara: am găsit câteva cărţi de bucate şi le-am încercat una 
câte una, cu frenezie, căci doream să devin cea mai bună 
bucătăreasă din câte s-au auzit. Erau atât de multe provizii 
în cămară, că nu-mi păsa de risipa făcută. Dacă nu-mi ieşea 
ceva, mâncam eu. Am urmat sfatul şi i-am dus mâncarea 
exact cu cinci minute înainte de ora stabilită: o acopeream 
şi plecam imediat. Nu era niciodată acolo când soseam eu, 
ceea ce mă mulțumea pe deplin. Şi nici n-am auzit vreo 
plângere din partea lui. Intr-o ladă din camera mea am găsit 
nişte haine de casă, care mi se potriveau mai mult sau mai 
puţin: de la genunchi în jos, picioarele îmi erau dezvelite, 
mânecile îmi veneau până la cot, iar în talie trebuia să le 
leg, dar eram la fel de îngrijită ca de obicei. 

Nu voiam neapărat să-i fiu pe plac, dar cu siguranţă nu 
voiam să-mi mai facă vreodată ce îmi făcuse atunci cu 
vraja. Mă trezeam de patru ori pe noapte, simțind pe buze 


şi pe limbă cuvântul /irintalem, ca şi cum acolo îi era locul, 
şi mâna lui fierbinte pe braţul meu. 

În calitate de companioni, frica şi munca nu erau chiar 
atât de rele. Erau chiar mai bune decât singurătatea şi cele 
mai adânci temeri, cele mai urâte, despre care ştiam că se 
vor adeveri: că nu-mi voi mai vedea părinţii vreme de zece 
ani, că nu voi mai locui niciodată în casa lor, că nu voi mai 
alerga nestingherită prin pădure, că vraja ciudată care le 
învăluise până atunci pe fetele Dragonului va pune în 
curând stăpânire şi pe mine şi că mă va transforma într-o 
persoană pe care nici eu n-o voi mai recunoaşte la 
încheierea celor zece ani. Cel puţin, atât timp cât tocam şi 
îmi făceam de lucru în faţa cuptoarelor, nu mai eram 
nevoită să mă gândesc la toate acestea. 

După câteva zile, când mi-am dat seama că Dragonul n- 
avea de gând să folosească vraja la fiecare masă, febra 
gătitului m-a mai lăsat. Dar curând am descoperit că nu 
aveam altceva mai bun de făcut, chiar dacă am căutat. Pe 
cât era turnul de mare, n-avea nevoie de curăţenie: praful 
nu se aduna pe la colţuri sau pe pervazurile ferestrelor, nici 
măcar în micile adâncituri ale ramelor aurite. _ 

Încă nu-mi plăcea harta pictată din camera mea. În 
fiecare noapte îmi imaginam că aud dinspre ea un 
bolborosit, ca apa ce curge printr-un burlan, şi în fiecare zi 
stătea acolo pe perete, dezvelindu-se în toată gloria sa, 
încercând să mă facă să mă uit la ea. După ce i-am aruncat 
o privire încruntată, am coborât la bucătărie. Am golit un 
sac de napi în cămară, l-am desfăcut la cusături şi apoi am 
acoperit harta cu el. Dintr-odată camera mea a căpătat un 
aspect mai prietenos fără aurul şi splendoarea picturii acum 
ascunse. 

Mi-am petrecut restul dimineţii privind pe fereastră la 
Valea întinsă, simţindu-mă cuprinsă de dor şi singurătate. 
Era o zi de muncă obişnuită: pe câmpuri bărbaţii strângeau 
recolta, iar femeile spălau rufele la râu. Până şi Codrul 
părea liniştit, cu vastitatea lui impenetrabilă şi neagră: o 
constantă neschimbată. Uriaşa turmă de oi din Radomsko 
păştea la poalele munţilor de la capătul nordic al Văii. 


Semăna cu un nor alb, rătăcitor. Le-am urmărit o vreme 
cum se mişcă de colo până colo şi chiar mi-au dat lacrimile, 
însă şi durerea are limitele ei. Pe la ora prânzului eram deja 
teribil de plictisită. 

Familia mea nu era nici săracă, nici bogată; aveam şapte 
cărţi acasă. Nu citisem decât patru dintre ele. Imi 
petrecusem aproape fiecare zi din viaţă pe afară, chiar şi 
iarna sau pe ploaie şi vânt. 


Dar acum n-aveam unde să merg, aşa că, atunci când i- 
am dus tava cu prânzul în bibliotecă, am aruncat o privire la 
rafturile cu cărţi. Cu siguranţă nu era niciun bai să iau şi eu 
una din ele. Cred că şi celelalte fete luaseră cărţi de acolo 
din moment ce toată lumea constata cât de citite erau când 
se întorceau de la Dragon. Prin urmare m-am dus cu 
îndrăzneală la un raft şi am scos o carte care parcă mă 
îndemna s-o ating. Era minunat legată în piele tăbăcită de 
culoarea grâului copt şi strălucea puternic şi ademenitor în 
lumina lumânărilor. Dar după ce am luat-o de acolo, am 
şovăit un pic. Era mai mare şi mai grea decât orice carte pe 
care o avea familia mea acasă, iar coperta avea desene 
nemaipomenit de frumoase, pictate cu aur. Nu avea 
încuietoare, aşa că am luat-o cu mine sus, simţindu-mă pe 
jumătate vinovată pentru fapta mea, dar în acelaşi timp 
încercând să mă conving singură că sunt o proastă dacă 
asemenea sentimente îmi dau ghes. 

Apoi am deschis-o şi prostia s-a dovedit şi mai mare, 
pentru că nu pricepeam o iotă din ea. Nu e vorba că nu 
cunoşteam cuvintele sau nu le cunoşteam în mare parte 
înţelesul, căci le recunoşteam pe toate, însă după ce am 
citit primele trei pagini m-am oprit şi m-am întrebat despre 
ce era cartea aceea. Şi nu mi-am putut răspunde. Habar n- 
aveam despre ce tocmai citisem. 

Am reluat lectura, încercând din nou, şi încă o dată am 
fost convinsă că pricep, că totul are un înţeles clar, ba chiar 
mai mult de-atât: aveam impresia că totul era adevărat, că 
era ceva ce ştiusem dintotdeauna, numai că nu 


exprimasem niciodată în cuvinte sau nu-mi putusem lămuri 
limpede şi pe de-a-ntregul ceva ce nu-mi era clar. Dădeam 
din cap satisfăcută, întrucât totul mergea ca pe roate. De 
data aceasta ajunsesem la pagina când mi-am dat seama 
că n-aş fi putut spune cuiva ce-am citit pe prima pagină sau 
pe următoarea. 

M-am uitat furioasă la carte, apoi am deschis-o din nou la 
prima pagină şi am început să citesc cu voce tare, cuvânt 
cu cuvânt. Acestea parcă ciripeau ca păsările când ieşeau 
din gura mea, minunate, şi se topeau ca fructele zaharisite. 
Încă nu le puteam ţine şirul în minte, însă citeam în 
continuare, ca într-un vis. Deodată uşa s-a izbit de perete. 

Nu-mi mai blocam uşa cu mobila. Stăteam pe pat, pe 
care-l trăsesem lângă fereastră pentru mai multă lumină, 
iar Dragonul se ivise chiar în faţa mea, în pragul uşii. Am 
îngheţat, uluită, şi m-am oprit din citit, cu gura căscată. Era 
în culmea mâniei, ochii îi luceau îngrozitor. A întins o mână 
spre mine şi a tunat: 

— Tualidetal! 

Cartea a dat să sară din mâinile mele şi să traverseze 
camera în zbor către el. Am înhăţat-o orbeşte, mânată de 
un instinct prostesc. Cartea a încercat să se elibereze, dar 
eu am ţinut de ea cu încăpățânare şi am reuşit să o prind 
din nou în braţe. S-a holbat la mine şi mai furios, chiar cu 
sălbăticie, s-a năpustit în cămăruţa mea, în vreme ce eu mă 
dădeam înapoi cu încetinitorul, ghemuită, dar nu mai 
aveam unde să mă ascund. Intr-o clipă a fost deasupra 
mea, trântindu-mă peste perne. 

— Aşadar, a zis el mieros, dar cu mâna înfiptă în gâtul 
meu, ţintuindu-mă de pat. 

Îmi simţeam inima lovindu-se când de osul pieptului, 
când de şira spinării şi mă cutremuram cu fiecare bătaie. 
Mi-a smuls cartea cu o mână — cel puţin de data aceasta n- 
am mai fost atât de proastă să ţin cu dinţii de ea — şi a 
azvârlit-o cu o aşa îndemânare, încât a aterizat uşor pe 
măsuţă. 

— Agnieszka, nu-i aşa? Agnieszka din Dvernik. 

Părea că aşteaptă un răspuns. 


— Da, am îngăimat eu. 

— Agnieszka... a murmurat el şi s-a aplecat încetişor 
asupra mea şi-atunci mi-am spus că vrea să mă sărute. 
Eram îngrozită, dar, pe de altă parte, doream s-o facă să 
terminăm odată şi să scap de frică, numai că lui nici prin 
gând nu-i trecea aşa ceva. 

Chipul lui era atât de aproape de al meu, încât îmi 
puteam vedea ochii reflectaţi într-ai lui. 

— la spune-mi, dragă Agnieszka, de unde eşti tu de fapt? 
Te-a trimis cumva Şoimul? Sau poate regele însuşi? 

Mi-am înălțat privirea îngrozită de la gura lui 
amenințătoare la ochii săi: 

— Eu... ce să fac?! 

— O să aflu şi singur. Oricât de pricepută ar fi vraja 
stăpânului tău, tot trebuie să aibă hibe. Familia ta, a spus el 
cu un zâmbet batjocoritor, şi-ar putea închipui că are 
amintiri legate de tine, numai că nu păstrează şi lucruri de- 
ale tale din copilărie. O pereche de mănuşi sau o căciulă 
purtate de tine, câteva jucării stricate... nu-i aşa că nu aş 
găsi toate astea în casa voastră? 

— Toate jucăriile mele erau stricate? am întrebat eu 
neajutorată, agăţându-mă de singura parte a spuselor lui 
care avea o noimă pentru mine. Chiar aşa sunt! Toate 
hainele mele erau întotdeauna rupte. Sunt o grămadă de 
saci plini cu zdrenţe... 

M-a țintuit din nou de pat şi s-a aplecat: 

— Nu-ndrăzni să mă minţi! a şuierat el. O să-ţi smulg 
adevărul din gură! 

Stătea cu degetele încleştate pe gâtul meu, cu genunchii 
pe pat, între ai mei. Mânată de groază, am pus mâinile pe 
pieptul lui, mi-am luat avânt şi ne-am răsturnat amândoi din 
pat. Am căzut cu o bufnitură la podea, eu peste el, apoi am 
ţâşnit ca un iepure şi am zbughit-o spre uşă. 

Am alergat pe scări. Nu ştiu încotro mă gândeam atunci 
să o apuc, căci n-aveam cum să ies pe poarta mare, iar în 
altă parte nu aveam unde să mă duc. Dar am fugit oricum. 
Am coborât împleticindu-mă vreo două etaje şi, auzind paşii 
lui în urma mea, m-am strecurat în laboratorul slab luminat, 


printre toate poţiunile acelea care bolboroseau şi scoteau 
fum. M-am târât în patru labe şi m-am ascuns sub o masă 
într-un colţ întunecat, în spatele unui dulap înalt. M-am 
ghemuit acolo cu genunchii la piept. 

Închisesem uşa, dar se pare că asta nu l-a împiedicat să- 
şi dea seama unde mă aflu. A deschis-o şi a cercetat 
camera. Eu îi vedeam ochii reci şi mânioşi peste tăblia unei 
mese, printre două pahare de laborator. Pe chip îi jucau 
lumini în mai multe nuanţe de verde, aruncate de focurile 
aprinse. S-a apropiat cu pas greu şi sigur şi, fără grabă, a 
dat ocol mesei. Când a ajuns în capătul ei, eu am luat-o de- 
a buşilea, încercând să ajung la uşă. Mă gândeam să-l încui 
înăuntru. Însă în trecere am atins micul raft de lângă perete 
şi unul dintre flacoanele de pe el mi-a căzut pe spate şi s-a 
rostogolit, căzând pe podea şi făcându-se ţăndări la 
picioarele mele. 

Un fum gri m-a învăluit, pătrunzându-mi în nări şi în 
gură, sufocându-mă, paralizându-mă. Mă usturau ochii, dar 
nu puteam să clipesc. Nu puteam nici să mă frec, deoarece 
braţele refuzau să mă asculte. 

Tusea mi s-a oprit în gătlej, întregul corp parcă devenea 
o stană de piatră, lăsându-mă ghemuită pe podea. Insă nu- 
mi mai era frică şi, peste câteva clipe, chiar am început să 
mă simt mai bine. Mă simţeam cumva neînchipuit de grea şi 
totuşi uşoară ca un fulg şi parcă pluteam undeva, departe. 
Distingeam cu greu paşii Dragonului ca o şoaptă 
îndepărtată. A ajuns lângă mine, dar nu-mi mai păsa de ce 
mi-ar fi putut face. 

Stătea acolo şi mă privea cu o nerăbdare de gheaţă. Nici 
măcar nu încercam să ghicesc ce pedeapsă mi-ar putea da, 
căci nu mai puteam să gândesc sau să mă minunez. Lumea 
devenise ştearsă şi încremenită. 

— Nu! a exclamat el. N-ai cum să fii iscoadă! 

S-a răsucit pe călcâie şi m-a lăsat singură o vreme, n-aş 
putea spune cât: o oră, o săptămână sau un an — deşi mai 
târziu am aflat că fusese doar o jumătate de zi. Când în 
sfârşit s-a întors, avea gura schimonosită de dezgust. Ţinea 
în mână un lucru ponosit, ceva ce fusese cândva un 


purceluş tricotat din lână şi umplut cu paie, înainte să-l fi 
târât eu prin pădure în primii şapte ani de viaţă. 

— Aşadar, nu eşti iscoadă, ci doar săracă cu duhul. 

Apoi mi-a pus mâna pe cap şi a rostit: 

— Tezavon tahozh, tezavon tahozh kivi, kanzon lihush. 

Nu recita cuvintele, ci mai degrabă le cânta ca pe un 
cântec. Şi, pe măsură ce rostea, culorile, timpul şi 
răsuflarea reveneau la viaţă. Mi-am simţit capul eliberat şi 
m-am retras de sub mâna lui. Imi simţeam carnea 
despietrindu-se. Braţele mi s-au înmuiat, zbătându-se 
pentru a se agăța de ceva, în vreme ce picioarele încă de 
piatră mă ţintuiau locului. M-a prins de încheieturi, astfel 
încât, atunci când tot corpul şi-a recăpătat vigoarea, să nu 
am prilejul să scap. 

Deşi eu nici n-aş fi încercat să fug. Gândurile deodată 
dezlănţuite îmi alergau în toate direcţiile, ca şi cum ar fi 
vrut să recupereze timpul pierdut. Însă ştiam cumva că, 
dacă ar fi vrut să-mi facă ceva înspăimântător, m-ar fi lăsat 
stană de piatră. Cel puţin nu mă mai considera o iscoadă. 
Nu înţelegeam de ce şi-ar fi dorit cineva să-l spioneze, cu 
atât mai puţin regele — era, totuşi, vrăjitorul regelui, nu-i 
aşa? 

— Şi acum îmi vei spune ce făceai acolo! mi-a poruncit 
el, cercetându-mă cu ochi suspicioşi, reci şi strălucitori. 

— Voiam doar o carte să citesc, am răspuns eu. Nu m- 
am... nu m-am gândit că fac vreun rău. 

— Şi întâmplător ai ales de pe raft pentru o mică lectură 
tocmai /nvocația lui Luthe, a zis el tăios şi sarcastic. Şi a fost 
pur şi simplu din întâmplare... 

Dar probabil că uitătura mea speriată şi inexpresivă l-a 
convins şi s-a oprit. S-a uitat la mine cu o iritare 
nestăpânită: 

— Ai un nemaipomenit dar de a provoca dezastre! 

Apoi şi-a îndreptat privirea către podea, iar eu i-am 
urmărit-o — la picioarele noastre zăceau împrăştiate 
cioburile flaconului spart. A expirat şuierat printre dinţi şi 
mi-a ordonat: 


— Curăţă mizeria asta şi apoi vino în bibliotecă! Şi nu 
mai atinge nimic altceva! 

A plecat, iar eu m-am dus la bucătărie după nişte cârpe 
cu care să adun cioburile şi după o găleată. Am spălat şi 
podeaua, deşi nu era nici urmă de lichid vărsat, ca şi cum 
poţiunea magică ar fi fost absorbită precum lichiorul într-o 
budincă. Pipăiam podeaua, întorcând mâna când pe o parte, 
când pe cealaltă, să mă conving că nu se lipeşte nimic de 
degetele mele. Mă tot întrebam de ce păstra pe raftul lui o 
astfel de poţiune şi dacă o folosise vreodată pe cineva — 
cineva care să fi devenit stană de piatră, cu ochii privind fix, 
timpul ocolind-o. M-a luat cu fiori. 

Am avut mare, mare grijă să nu mai ating nimic prin 
încăpere. 

Când mi-am luat inima în dinţi şi m-am ridicat să mă duc 
în bibliotecă, am văzut că volumul pe care îl alesesem era 
acum înapoi pe raft. Dragonul măsura camera în lung şi-n 
lat când am intrat, iar cartea lui zăcea deschisă şi uitată pe 
măsuţa de lucru. S-a încruntat la mine, iar eu am coborât 
privirea: rochia mea era udă de la spălatul pe jos şi mai era 
şi scurtă pe deasupra. Abia dacă îmi acoperea genunchii. 
Dar mânecile erau într-o stare şi mai jalnică: când îi 
preparasem micul dejun, reuşisem să le mânjesc cu ou la 
manşete şi să ard una la cot când luasem de pe grătar felia 
de pâine prăjită. 

— Ei bine, atunci vom începe cu asta, a zis Dragonul. Nu 
trebuie să mă simt jignit de câte ori te văd. 

Mi-am ţinut gura. Dacă m-aş fi scuzat pentru faptul că 
eram atât de murdară, înseamnă că ar fi trebuit s-o ţin aşa 
toată viaţa. Din cele câteva zile petrecute în turn îmi 
dădusem deja seama că îi plac lucrurile frumoase. Nici 
măcar sutele de cărţi de pe rafturi nu semănau una cu 
cealaltă. Cotoarele din piele erau de diferite culori, 
încuietorile şi balamalele erau din aur şi unele erau chiar 
bătute cu pietre preţioase. Oriunde ţi-ai fi aruncat privirea 
— de la micul pocal din sticlă suflată ce se odihnea pe 
pervazul bibliotecii până la tabloul din camera mea — totul 
era minunat şi aşezat cu grijă la locul lui, de unde să 


strălucească fără să fie umbrit de altceva. Prin urmare, eu 
eram o pată ţipătoare ce murdărea perfecțiunea. Dar nu-mi 
păsa. Nu consideram că-i sunt datoare cu frumuseţe. 

Mi-a făcut semn să intru, nerăbdător, iar eu, temătoare, 
am înaintat un pas. Mi-a luat mâinile şi mi le-a încrucişat pe 
piept, cu degetele pe umărul opus, şi a spus: 

— Şi acum, vanastalem! 

Mă holbam la el cu încăpățânare mută. Cuvântul îmi 
suna la fel ca vraja pe care o folosise pe mine data trecută. 
Mă simţeam de parcă vorba aceea îşi dorea să-mi iasă din 
gură şi să mă secătuiască de puteri. 

Dragonul şi-a înfipt degetele atât de puternic în umărul 
meu, încât mă durea cumplit. l-am simţit dogoarea fiecărui 
deget trecând prin pânza cămăşii. 

— Pot să trec cu vederea nepriceperea, dar nu pot 
îngădui laşitatea. Rosteşte odată! 

Mi-am amintit cum era când mă transformasem în stană 
de piatră. Ce altceva mi-ar mai fi putut face? Tremurând, 
am şoptit încetişor, ca şi cum şoapta l-ar fi putut împiedica 
să pună stăpânire pe mine: 

— Vanastalem! 

Toată puterea s-a adunat într-un şuvoi şi a ţâşnit prin 
gura mea. Imediat aerul din jurul meu s-a tulburat şi m-a 
învăluit în spirale. M-am prăbuşit la podea, abia respirând în 
nenumăratele straturi de mătase foşnitoare, verde şi maro- 
roşcat. Se revărsau în jurul taliei şi îmi înveleau picioarele 
fără să se mai oprească. lar capul mi s-a înclinat mult în 
faţă sub greutatea podoabelor: un voal ce cădea învălurit 
pe spate, brodat cu flori de aur. Mă holbam ca proasta la 
cizmele Dragonului, la pielea lor măiestrit tăbăcită, 
împodobită cu un model de viță-de-vie. 

— Uită-te la tine! Şi să nu mai faci vreodată altă vrajă 
fără motiv! mi-a zis el, supărat mai mult din cauza propriei 
greşeli făcute. Cel puţin înfăţişarea ta s-a îmbunătăţit. 
Încearcă să fii mai îngrijită de acum încolo. Mâine vom 
încerca o altă vrajă. 

S-a răsucit şi s-a îndepărtat de mine. S-a aşezat în 
fotoliul lui, cred, şi s-a întors la lectura de mai înainte, dar 


nu sunt sigură că asta a făcut cu adevărat. După o vreme 
m-am târât în genunchi afară din bibliotecă, în rochia aceea 
minunată, fără să ridic capul din pământ. 7 

Următoarele săptămâni parcă au trecut de-a valma. In 
fiecare dimineaţă mă trezeam puţin înaintea zorilor şi 
stăteam întinsă în pat până ce fereastra începea să se 
lumineze, încercând să găsesc un mijloc de scăpare. Şi cum 
dădeam greş de fiecare dată, îi duceam tava cu micul dejun 
în bibliotecă, iar el îmi mai făcea o vrajă. Dacă nu reuşeam 
să mă păstrez curată — şi de obicei nu se întâmpla asta —, 
mai întâi folosea vanastalem asupra mea, apoi rostea o 
alta. Toate straiele mele de casă dispăreau unul după altul 
din cameră, înlocuite de grămezi de rochii pompoase. Erau 
atât de grele şi de ţepene, cu tot brocartul şi broderiile lor, 
încât puteau sta în picioare fără ca eu să fiu îmbrăcată cu 
ele. Abia reuşeam să ies din ele seara la culcare, iar 
corsetul lor mă strângea până la sufocare. 

Ceaţa dureroasă nu mă părăsea nicio clipă. După ce 
dimineaţa trecea, mă strecuram frântă în camera mea. 
Presupun că Dragonul se servea singur la prânz, căci cu 
siguranţă eu nu făceam nimic pentru el. Stăteam în pat 
până pe la ora cinei, când eram în stare să mă târăsc înapoi 
la bucătărie şi să încropesc ceva de mâncare, mânată mai 
mult de propria foame, decât de grija de a-i satisface 
nevoile culinare ale Dragonului. 

Cel mai rău era că nu înţelegeam de ce mă folosea în 
felul acela. Noaptea, înainte să adorm, îmi imaginam că 
prind viaţă cele mai înfricoşătoare poveşti şi basme: vampiri 
şi incubi care lăsau fecioarele fără suflare. Şi-atunci îmi 
spuneam cu legământ că în dimineaţa următoare voi găsi o 
cale de scăpare. Dar, bineînţeles, n-o găseam niciodată. 
Singura mea alinare era că nu eram eu prima, îmi spuneam 
că tot aşa le făcuse tuturor fetelor dinaintea mea şi că ele 
reuşiseră să depăşească această perioadă. Insă nu era cine 
ştie ce mângâiere. Zece ani păreau o veşnicie. Totuşi, mă 
agăţam de orice gând care să mă mai scape un pic de 
nefericirea mea. 


Căci el nu-mi oferea nicio vorbă bună. Mă privea mânios 
ori de câte ori intram în bibliotecă, chiar şi în puţinele zile 
când reuşeam să nu mă murdăresc. Se purta de parcă eu 
mă duceam să-l enervez şi să-l întrerup, şi nu invers — el să 
mă chinuie şi să se folosească de mine. lar după ce termina 
de făcut vrăji prin intermediul meu, de mă lăsa să zac 
neputincioasă pe podea, se încrunta la mine şi-mi spunea 
că-i sunt inutilă. 

Într-o zi am încercat să nu mă arăt deloc în calea sa. Am 
crezut că, dacă-i pregătesc micul dejun mai devreme, o să 
uite de mine o zi întreagă. l-am lăsat micul dejun pe masă 
de cum au crăpat zorii, apoi m-am grăbit şi m-am ascuns în 
bucătărie. Dar exact la ora şapte, unul dintre roiurile lui — 
le mai văzusem câteodată plutind deasupra râului Spindle şi 
îndreptându-se către Codru — şi-a făcut apariţia alunecând 
pe scări. Văzut de aproape, părea o creatură fără formă, 
făcută din baloane de săpun, unduindu-se şi schimbându-şi 
conturul, aproape invizibilă dacă lumina nu s-ar fi reflectat 
în pielea ei iridescentă. Roiul a cercetat, plutind, toate 
cotloanele, până când m-a dibuit şi s-a oprit lângă genunchii 
mei. Am privit de sus şi deodată mi-am văzut chipul 
fantomatic reflectat în el. Am ieşit din ascunzătoare şi am 
urmat roiul până în bibliotecă, unde Dragonul mă aştepta cu 
cartea alături. M-a privit insistent şi a spus: 

— Oricât de bucuros aş fi să renunţ la îndoielnica plăcere 
de a te urmări cum te prăbuşeşti ca un ţipar obosit după cel 
mai neînsemnat dintre farmece, am văzut deja ce înseamnă 
să te las de capul tău. la să vedem cât de şleampătă eşti 
astăzi? 

Făcusem eforturi disperate să mă păstrez curată, astfel 
încât să evit măcar prima vrajă. Astăzi căpătasem doar 
nişte pete mici şi o dâră de ulei în timpul pregătirii micului 
dejun. Dar le mascam cu o cută a rochiei. Totuşi, el se uita 
la mine cu dezgust. l-am urmărit privirea şi, spre marea 
mea dezamăgire, am descoperit că o pânză de păianjen se 
agăţase de rochie câtă vreme eu stătusem în 
ascunzătoarea din bucătărie — singura pânză din întregul 


turn, probabil, care acum atârna de poalele rochiei, la 
spate, ca un văl sfâşiat. 

— Vanastalem! am repetat eu resemnată odată cu el şi 
am văzut cum valuri minunate de mătase portocaliu cu 
galben se învârtejesc în jurul meu pornind de la podea, ca 
frunzele toamnei stârnite de un vânticel pe o cărare din 
pădure. 

M-am legănat ameţită, abia trăgându-mi răsuflarea, în 
timp ce el s-a aşezat la loc pe scaun. 

— la să vedem... a spus Dragonul. 

Pe masă aranjase un teanc de cărţi. Acum, cu un ghiont, 
le-a dărâmat. Cărţile zăceau alandala într-o movilă. 

— Pentru a le ordona, trebuie să rosteşti: darendetal. 

A fluturat o mână deasupra mesei. 

— Darendetal! am murmurat eu odată cu el, simțind 
vraja cum mă gâtuie. 

Cărţile au început să se cutremure şi, una câte una, s-au 
ridicat şi şi-au găsit singure locul, în copertele lor roşii, 
galbene, albastre sau maronii, ca nişte păsări confecţionate 
din pietre preţioase. 

De data asta nu m-am mai prăvălit la podea, doar m-am 
apucat strâns de marginea mesei şi m-am sprijinit să nu 
cad. El îmi cerceta încruntat grămada astfel formată: 

— Ce prostie mai e şi asta? Nu-i nicio ordine aici, uită-te 
şi tu! 

Şi m-am uitat. Cărţile erau adunate într-un singur teanc, 
destul 

de ordonat, aranjat după culoare. 

— După culoare?! a strigat el. După culoare?! Idioa...! 

Era atât de furios pe mine de parcă ar fi fost vina mea. 
Poate că se întâmplase ceva cu magia lui când se folosise 
de puterea mea ca s-o alimenteze. 

— Of, ieşi afară! a izbucnit el mânios. 

lar eu am tulit-o plină de satisfacţie. Eram bucuroasă că 
reuşisem să-i stric cumva vraja. Pe la mijlocul scărilor a 
trebuit să mă opresc să-mi trag sufletul aşa încorsetată cum 
eram. Şi atunci mi-am dat seama dintr-odată că nu mă mai 
târâm pe trepte. Da, eram obosită, dar nu mai aveam 


mintea înceţoşată. Ba chiar am reuşit să urc până în capătul 
scărilor fără să mai fac o pauză şi, deşi am picat pe pat ca 
un bolovan şi am moţăit toată după-amiaza, cel puţin acum 
nu mă mai simţeam ca o zdreanţă fără minte. 

Şi ceața s-a ridicat din ce în ce mai mult, pe măsură ce 
treceau săptămânile, ca şi cum practica mă întărea şi mă 
pregătea să îndur mai bine tot ce-mi făcea el. Şi 
anotimpurile au devenit, încet-încet, nu mai plăcute, ci mai 
puţin înfricoşătoare. Simţeam doar o oarecare oboseală, ca 
atunci când freci mizeria de pe oale cu apă rece. Reuşeam 
din nou să dorm noaptea şi starea de spirit mi se 
îmbunătăţea. Pe zi ce trecea mă simţeam mai bine, dar în 
acelaşi timp mai furioasă. 

Nu era chip să mă îmbrac la loc cu acele rochii 
caraghioase. Mă străduiam, dar nici măcar nu puteam să 
ajung la năstureii şi la şireturile de dantelă de la spate. Şi, 
de fapt, numai ca să ies din ele trebuia să le destram şi să 
le boţesc. Aşa că în fiecare noapte le aruncam într-un 
morman, într-un colţ al camerei, iar a doua zi îmbrăcam o 
altă rochie de casă şi încercam să mă păstrez curată pe cât 
posibil. Dar de fiecare dată Dragonul îşi pierdea cumpătul 
din cauza petelor de pe rochie şi o transforma şi pe aceea. 
lar acum ajunsesem la ultima rochie de casă din dulap. 

Ţineam în mână rochiţa din lână nevopsită de parcă ar fi 
fost o funie de care mă agăţasem şi apoi, dintr-un imbold de 
sfidare, am lăsat-o pe pat şi m-am strecurat într-o rochie 
verde cu maro. 

N-am reuşit să-mi închei nasturii la spate, aşa că am luat 
voalul de la o podoabă de cap şi l-am înfăşurat de două ori 
în jurul taliei, făcând un nod — suficient cât să nu cadă 
hainele de pe mine. După care am coborât în grabă la 
bucătărie. De data asta nici măcar n-am mai încercat să nu 
mă pătez. Am cărat tava până în bibliotecă, cu poalele 
mânjite sfidător cu ou, grăsime de la şuncă şi stropi de ceai, 
cu părul încâlcit. Arătam ca o nobilă nebună care rătăceşte 
prin pădure, după ce a fugit de la un bal. ` 

Bineînţeles că sfidarea mea n-a durat prea mult. Indată 
ce, plină de ură, am rostit vraja vanastalem odată cu el, 


magia lui m-a învăluit şi mi-a îndepărtat petele, strivindu- 
mă într-un corset, mi-a adunat părul într-un coc şi m-a 
transformat într-o păpuşă cu care se joacă de obicei 
prinţesele. 

Insă în acea dimineaţă m-am simţit mai veselă decât 
fusesem de săptămâni bune şi, de atunci, atitudinea 
aceasta a devenit arma răzbunării mele. Voiam să-l 
necăjesc amarnic de câte ori s-ar fi uitat la mine, iar el mă 
recompensa de fiecare dată cu o  încruntătură 
neîncrezătoare. 

— Cum de reuşeşti să-ţi faci singură toate astea? m-a 
întrebat el odată uluit, când umblam de colo până colo cu 
un dumicat de budincă de orez prins în păr, tocmai în 
creştetul capului. Din greşeală lovisem o lingură cu cotul şi 
conţinutul ei zburase prin aer, iar o dâră roşie de gem îmi 
pătase frumoasa mea rochie din mătase crem. 

Ultima rochie de casă o păstram în dulap. În fiecare zi, 
după ce termina cu mine, mă duceam sus, mă luptam să ies 
din rochia de bal cu care eram îmbrăcată, îmi eliberam 
părul din cocul ca un cuib de pasăre şi din parurile 
incomode, aruncând pe jos toate agrafele bătute în pietre 
preţioase, apoi îmi puneam rochiţa de casă, moale şi uşor 
de purtat, peste care atârnam şorţul. Pe acestea le tot 
spălam şi le curăţăm cu mâinile mele. Apoi coboram la 
bucătărie şi îmi frământam o pâine şi stăteam să mă 
odihnesc lângă vatră cât timp ea se cocea, fără să-mi pese 
de cele câteva pete de cenuşă sau de făină de pe poale. 
Treptat îmi recăpătăm energia pentru a face faţă plictiselii. 
Totuşi, nici prin gând nu-mi trecea să mai iau vreo carte din 
bibliotecă să citesc. In schimb, am căutat un ac, oricât de 
mult dispreţuiam cusutul. Atâta vreme cât mă chinuiam 
dimineaţa să-mi încropesc o rochie, m-am gândit că la fel 
de bine aş putea să le sfâşii şi să fac ceva folositor din ele: 
cearşafuri sau, poate, batiste. 

Coşul cu lucrul de mână zăcea neatins în cufărul din 
cameră. Altceva în castelul ăsta nu aveam ce să repar în 
afară de hainele mele, pe care până acum fusesem 
bucuroasă să le port rupte. Dar când l-am deschis, am găsit 


înăuntru o singură hârtiuţă pe care fusese scris ceva cu o 
bucată de cărbune — era scrisul prietenei mele din 
bucătărie. 

„Dacă ţi-e teamă, n-ai de ce! Nu se va atinge de tine. 
Vrea doar să te faci frumoasă. Nici prin gând nu-i trece să-ţi 
ofere ceva, dar îţi poţi alege o rochie frumoasă dintr-una din 
camerele de oaspeţi, pe care să o ajustezi pe tine. Când te 
cheamă, cântă-i sau spune-i o poveste. Îşi doreşte 
companie, dar nu prea multă. Du-i tava cu mâncare şi evită- 
| pe cât posibil şi, astfel, nu-ţi va mai cere nimic altceva.” 

Cât de nepreţuite ar fi fost aceste vorbe dacă aş fi 
deschis coşul în prima noapte. Acum stăteam cu bileţelul în 
mână, trecându-mă toţi fiorii la gândul vocii sale 
suprapunându-se peste glasul meu pierdut, scoțând cu forţa 
din mine vrăjile şi vlaga, îmbrăcându-mă în valuri de 
mătase şi catifea. Mă înşelasem amarnic. Nu-i mai făcuse 
asta niciunei alte femei. 


Capitolul 3 


M-am zvârcolit în pat toată noaptea, fără să dorm, 
cuprinsă de disperare. Dar evadarea din turn nu devenea 
mai uşoară doar pentru că mi-o doream cu ardoare. În zori 
m-am dus la porţile de intrare în turn şi am încercat pentru 
prima oară să ridic uriaşul drug ce le ţinea încuiate, deşi îmi 
dădeam seama de ridicolul situaţiei. Bineînţeles că n-am 
putut să-l mişc nici cinci milimetri. 

Jos în cămară, folosind o cratiţă cu mâner lung pe post 
de pârghie, am îndepărtat puţin capacul greu de metal ce 
acoperea haznaua şi m-am uitat înăuntru. In adâncurile lui 
lucea un foc. Prin urmare, nu aveam cale de scăpare. Am 
împins la loc capacul, cu oarece efort, şi apoi am cercetat 
cu palmele de-a lungul pereţilor, în fiecare cotlon întunecat, 
căutând vreo deschizătură, vreo intrare. Şi chiar de-ar fi 
fost, tot n-am găsit-o. Lumina aurie a dimineţii a sosit ca un 
musafir nepoftit, furişându-se pe scări în jos. Trebuia să 
prepar micul dejun şi să duc tava în locul meu de tortură. 


Pe când aşezam mâncarea — ouăle, pâinea prăjită, 
gemul — mă tot uitam la satârul lucitor din oţel, cu coada 
lungă îndreptată spre mine. Îl folosisem să tai carnea; ştiam 
cât de rapid îşi făcea treaba. Părinţii mei creşteau un porc în 
fiecare an. Eu ajutam la tăiere, ţineam găleata în care se 
scurgea sângele animalului, însă gândul de a băga un cuţit 
într-un om era de neimaginat. Aşa că am încetat să-mi 
imaginez. Doar am pus satârul pe tavă şi am urcat scările. 

Când am ajuns în bibliotecă, l-am găsit pe Dragon stând 
la fereastră, cu spatele la mine şi cu umerii încordaţi, 
nervos. Am aşezat farfuriile pe masă, una câte una, până ce 
pe tavă n-a mai rămas nimic, cu excepţia cuţitului. Aveam 
rochia pătată de terci şi de ouă; din clipă în clipă ar fi 
trebuit să spună... 

— Termină odată şi du-te sus! mi-a ordonat el. 

— Poftim? am zis eu zăpăcită. 

Satârul era încă sub şervet, captându-mi toată atenţia, 
de aceea mi-a luat o clipă să înţeleg că mă scutea de 
pedeapsă. 

— Ai surzit dintr-odată? a venit întrebarea lui ca o palmă. 
Nu te mai moşmondi cu farfuriile alea şi dispari de-aici! Și 
stai în camera ta până te chem eu! 

Rochia mea era pătată şi mototolită, cu panglicile 
încâlcite, dar nici măcar nu s-a întors să mă privească. Am 
înhăţat tava şi am zbughit-o din încăpere, fără să fiu nevoită 
să-mi cer iertare. Am fugit pe scări de parcă zburam, fără să 
mai simt oboseala aceea ciudată în călcâie. Am intrat în 
cameră, am închis uşa şi am smuls de pe mine straiele de 
mătase. Am îmbrăcat rochia de casă şi m-am strecurat în 
pat, îmbrăţişându-mă singură, ca un copil care tocmai a 
scăpat de pedeapsa cu biciul. 

Apoi am văzut tava aruncată pe jos şi satârul lucios, 
dezvelit. Vai! Vai, ce proastă am fost să mă gândesc la aşa 
ceva! Era totuşi stăpânul meu. Dacă s-ar fi întâmplat 
nenorocirea să-l omor, cu siguranţă aş fi fost osândită la 
moarte, alături de părinţii mei. A ucide un om nu era deloc o 
cale de scăpare. Mai bine m-aş fi aruncat pe fereastră. 


M-am întors chiar ruşinată să mă uit pe fereastră, şi am 
văzut la ce privea Dragonul cu atâta dezgust. Pe drumul 
către turn se apropia un nor de praf. Nu era o simplă căruţă, 
ci o trăsură acoperită, aproape ca o casă pe roti, trasă deo 
pereche de cai ce scoteau aburi pe nări, cu doi călăreţi 
galopând înaintea vizitiului, toţi îmbrăcaţi în haine gri cu 
verde strălucitor. Alţi patru călăreţi o urmau, purtând 
aceleaşi veşminte. Caleaşca a tras în faţa porţilor turnului. 
Avea un blazon verde, un monstru cu multe capete. Toţi 
călăreţii şi străjile care o însoțeau au descălecat şi au 
început să forfotească în jurul ei. S-au dat puţin înapoi când 
porţile turnului s-au deschis cu mare uşurinţă, aceleaşi porţi 
pe care eu nu reuşisem nici măcar să le clintesc. Mi-am 
lungit gâtul să văd ce se petrece jos şi l-am văzut pe 
Dragon ieşind din turn şi rămânând în prag. Un om a 
coborât din burta trăsurii: înalt, cu părul de aur, cu umeri 
laţi, cu o pelerină lungă, de asemenea de un verde 
strălucitor. A sărit peste scara ce-i fusese pregătită, a luat 
cu o mână sabia pe care unul dintre servitori i-o oferise cu 
palmele întinse şi a trecut repede printre oamenii săi, 
îndreptându-se către porţi în timp ce-şi potrivea sabia la 
centură, fără nicio ezitare. 

— Detest o călătorie cu trăsura mai mult decât o himeră, 
i-a spus el Dragonului, atât de tare şi de clar încât am auzit 
şi eu de la fereastră, acoperind până şi fornăitul cailor 
obosiţi. O săptămână închis în chestia asta! De ce nu poţi 
veni şi tu o dată la Curte? 

— Înălţimea Ta va trebui să mă ierte, însă datoria mă 
ţine ocupat aici, a replicat Dragonul cu răceală. 

Mă aplecasem atât de mult peste pervaz, încât aş fi 
putut cădea cu uşurinţă şi, astfel, să uit de teamă şi de 
amărăciune printr-un simplu accident. Regele Polnyei avea 
doi fii, însă prinţul moştenitor, Sigmund, era un tânăr cât se 
poate de inteligent. | se dăduse o educaţie aleasă şi se 
însurase cu fiica unui conte din Nord, însoţire ce ne adusese 
un aliat şi un port important. Deja îşi asigurase succesiunea 
la tron având un băiat şi o fată. Se spunea că este un 
nemaipomenit administrator şi că va ajunge un rege 


nemaipomenit. În rest, nu-i păsa nimănui despre viaţa lui 
privată. În schimb, prinţul Marek avea o altă reputaţie. 
Auzisem cel puţin zece poveşti şi cântece despre cum 
omorâse hidra din Vandalus. Nicio poveste nu semăna cu 
alta, însă se susţinea cu tărie că toate sunt adevărate în cel 
mai mic amănunt. Pe deasupra, mai omorâse şi cel puţin 
trei sau patru sau nouă uriaşi în ultimul război împotriva 
Rosyei. Odată chiar se încumetase să pornească la 
vânătoare de dragoni adevăraţi, numai că se dovedise că, 
de fapt, nişte ţărani minţiseră că un dragon le mâncase oile, 
însă ei le ascunseseră ca să scape de tribut. Marek nici 
măcar nu i-a osândit cu moartea pe ţărani, ci l-a pedepsit 
pe stăpânul lor pentru că a impus un bir atât de mare. 

Prinţul a intrat în turn împreună cu Dragonul şi porţile s- 
au închis în urma lor. Însoţitorii lui s-au pornit să-şi 
pregătească tabăra pe câmpul de la poalele turnului. lar eu 
am început să fac ture prin cămăruţa mea. Până la urmă am 
ieşit şi m-am dus în capul scărilor ca să trag cu urechea, am 
coborât până ce le-am auzit vocile răzbătând din bibliotecă. 
Abia reuşeam să disting un cuvânt din cinci, dar mi-am dat 
seama că vorbeau despre un război cu Rosya şi despre 
Codru. 

Dar nu m-am străduit prea tare să aud tot ce vorbesc. De 
fapt, nici nu-mi păsa atât de mult. Pentru mine mai 
important era firicelul de speranţă că voi putea fi salvată. 
Orice ar fi făcut Dragonul cu mine, această secătuire de 
vlagă care mă îngrozea, cu siguranţă nu respecta legile 
regelui. Îmi spusese să mă ţin departe de privirea prinţului. 
Şi dacă nu-mi zisese asta doar pentru că arătam ruşinos de 
neîngrijit, ceea ce ar fi putut fi schimbat printr-o singură 
vrajă, ci pentru că nu dorea ca prinţul să afle ce făcea el cu 
adevărat? Dacă m-aş arunca la picioarele prinţului şi i-aş 
cerşi mila, iar el m-ar lua de aici...? 

— Destul! a strigat prinţul Marek, vocea lui întrerupându- 
mi şirul gândurilor. 

L-am auzit limpede, căci se apropiase de uşă. Părea 
furios. 


— Tu şi tata şi Sigmund, toţi behăiţi ca nişte oi. Gata, 
destul! N-am de gând să trec peste asta! 

Am zbughit-o pe scări în sus, desculţă, în vârful 
picioarelor, făcând cât mai puţin zgomot cu putinţă. 
Camerele de oaspeţi erau la etajul al treilea, între cel la 
care se afla camera mea şi cel cu biblioteca. Am rămas în 
capătul scărilor şi le-am ascultat zgomotul paşilor grei până 
ce sunetul s-a pierdut în întuneric. Nu eram sigură că am 
destulă îndrăzneală să ies din cuvântul Dragonului. Dacă m- 
ar fi prins că mă duc să bat la uşa prinţului, cred că mi-ar fi 
făcut ceva îngrozitor. Dar el deja îmi făcea ceva îngrozitor. 
Kasia nu ar fi pierdut ocazia, n-aveam nicio îndoială. Dacă 
ar fi fost aici, s-ar fi dus, ar fi deschis uşa şi ar fi 
îngenuncheat la picioarele prinţului, rugându- să o salveze, 
nu ca un copil bocind înspăimântat, ci ca o fecioară din 
poveşti. 

M-am întors în camera mea ca să pregătesc scena, 
rostind în şoaptă replicile pe când soarele cobora spre 
asfinţit. Târziu, după lăsarea întunericului, m-am strecurat 
pe scări, cu inima bătând să-mi sară din piept. Dar încă îmi 
era frică. Mai întâi m-am dus jos şi m-am asigurat că 
luminile sunt stinse în bibliotecă şi în laborator. Prin urmare, 
Dragonul nu era treaz. La etajul al treilea, strălucirea slabă 
a unui foc arunca lumini portocalii pe sub uşa primei 
camere de oaspeţi, însă uşa de la odaia Dragonului nu se 
distingea deloc. Era pierdută în umbrele de la capătul 
coridorului. Am şovăit o clipă, apoi m-am dus la bucătărie. 
Mi-am spus că mi-e cam foame. Am luat câţiva dumicaţi de 
pâine cu brânză, ca să prind putere un pic, în vreme ce 
stăteam tremurând lângă foc, apoi am urcat pe scări până 
în camera mea. 

Nu reuşisem să mă imaginez la uşa prinţului, ploconindu- 
mă şi vorbind grațios. Nu eram Kasia, nu eram vreo fată 
deosebită. Probabil că aş fi izbucnit în lacrimi şi aş fi arătat 
ca o lunatică, iar el m-ar fi dat afară sau, mai rău, l-ar fi 
chemat pe Dragon ca să mă pedepsească aşa cum se 
cuvine. Şi de ce m-ar fi crezut? O ţărăncuţă în straie de casă 
şi cu şort, o servitoare amărâtă în casa Dragonului care să-l 


trezească în toiul nopţii cu o poveste năucitoare despre 
marele vrăjitor care o supune la cazne? 

M-am întors mâhnită în camera mea şi am rămas 
înlemnită. Prinţul Marek stătea în mijlocul încăperii şi se uita 
la tablou. Trăsese pânza cu care eu îl acoperisem. S-a întors 
şi m-a privit cu o expresie de îndoială. 

— Înălţimea voastră... am spus eu sau mai degrabă am 
încercat să spun, însă cuvintele au ieşit ca nişte şoapte pe 
care el le-a perceput cel mult ca pe nişte zgomote fără 
noimă. 

Dar se pare că nu-i păsa. 

— Măi, măi, nu prea eşti una dintre frumuseţile lui, nu-i 
aşa? 

A traversat odaia. Nu i-a luat decât doi paşi, făcând-o 
astfel să pară mai mică prin simpla lui prezenţă. M-a luat de 
bărbie şi mi-a întors faţa într-o parte şi-n alta, cercetându- 
mă. Mă uitam la el ca proasta. Era ciudat să-l văd atât de 
aproape, copleşitor chiar. Era mai înalt decât mine, lat în 
umeri, având statura unui bărbat obişnuit cu armura, 
frumos ca un portret; era proaspăt ras şi îmbăiat, iar părul 
lui blond-auriu părea mai închis acum şi se ondula umed la 
baza gâtului. 

— Poate că ai vreo însuşire deosebită, dulce, care să 
compenseze? Cam aşa le alege el, nu? 

Nu părea crud, doar mă tachina, iar zâmbetul pe care 
mi-l adresa era de cârdăşie. Nu mă simţeam deloc jignită, ci 
doar ameţită de la atâta atenţie din partea lui, ca şi cum 
fusesem deja salvată fără să scot o vorbă. Apoi a izbucnit în 
râs şi m-a sărutat, după care mi-a căutat cu îndemânare 
fustele. 

Am sărit ca un peşte care încearcă să iasă din năvod şi 
am început să mă lupt. Era ca şi cum m-aş fi războit cu 
porţile de la intrare — o strădanie imposibilă. Dar el abia 
dacă a observat zbuciumul meu. A râs din nou şi mi-a 
sărutat gâtul. 

— Nu-ţi face griji, n-are cum să mă refuze! m-a liniştit el, 
de parcă ăsta ar fi fost singurul motiv pentru care mă 
împotriveam. Este încă vasalul tatălui meu, chiar dacă îi 


place să stea aici, în adâncul ţării, şi să domnească singur 
peste voi. 

Nu că ar fi simţit o plăcere deosebită să pună stăpânire 
pe mine. Eu eram încă mută de uimire, iar rezistenţa mea 
era confuză. Clipeam des spunându-mi în sinea mea: sigur 
că n-ar putea, prinţul Marek n-ar putea, tocmai el, eroul; de 
fapt, nici n-ar putea cu adevărat să mă dorească. N-am 
tipat, nu l-am rugat să mă lase în pace şi cred că nici prin 
gând nu-i trecea că mă voi împotrivi. Bănuiesc că în orice 
casă de nobili există servitoare mai mult decât doritoare, 
care deja s-au strecurat în patul lui şi l-au scutit de 
corvoada de a mai merge în căutarea lor. La o adică, 
probabil că şi eu aş fi procedat la fel dacă m-ar fi întrebat 
direct şi mi-ar fi lăsat suficient timp să trec peste surpriza 
clipei ca să-i dau un răspuns. Acum mă zbăteam mai mult 
din reflex decât din dorinţa de a-l respinge. 

Dar el m-a luat de-a dreptul cu asalt şi-atunci mi s-a 
făcut cu adevărat frică şi tot ce doream era să scap. l-am 
împins mâinile şi am ţipat: 

— Prinţe, nu vreau! Te rog, opreşte-te! 

Şi, deşi nu aştepta rezistenţă din partea mea, când a 
întâmpinat-o, nici că i-a păsat în vreun fel. A devenit şi mai 
nerăbdător. 

— Hei, hei, stai uşurel! a spus el de parcă eu aş fi fost un 
cal nărăvaş pe care încerca să-l domolească. 

Mi-a prins mâna pe lângă corp. Rochia mea era legată 
doar cu o fundă, pe care deja o desfăcuse, apoi a început 
să-mi ridice poalele. 

Eu mă străduiam să le trag înapoi în jos şi să-l 
îmbrâncesc ca să mă eliberez. Totul era în van. Strânsoarea 
lui era prea puternică. Apoi şi-a dus mâna la pantaloni, iar 
eu am strigat disperată, fără să gândesc: 

— Vanastalem! 

O putere s-a revărsat în valuri din mine. Perle dure şi 
corsaje ţepene mi-au încins ca o armură trupul sub palmele 
lui. El şi-a retras imediat mâinile şi a sărit ca ars, în vreme 
ce un zid de catifea se învălurea între noi. M-am lipit de 


perete, tremurând şi încercând să-mi trag sufletul. Prinţul 
stătea şi se holba la mine. 

Apoi a rostit pe un ton diferit, nu ştiu de ce: 

— Eşti o vrăjitoare! 

Fugeam de el ca un animal speriat, iar capul mi se 
învârtejea. Nu reuşeam să-mi recapăt răsuflarea. Rochia mă 
salvase, dar corsetul era atât de strâns, fustele măturau 
pământul şi erau foarte grele, ca şi cum singure îşi doriseră 
să fie cu neputinţă de îndepărtat. A înaintat spre mine cu 
prudenţă şi cu mâna întinsă, spunând: 

— la ascultă... 

Dar eu nu aveam nici cea mai mică intenţie să ascult. 
Am înşfăcat tava de la micul dejun, care zăcea pe dulăpior, 
şi i-am dat cu ea în cap cu sălbăticie. Marginea s-a izbit cu 
zgomot de craniul său. lzbitura l-a dezechilibrat şi l-a 
răsturnat. Am apucat tava cu ambele mâini şi l-am lovit iar 
şi iar, orbeşte, cu disperare. Încă mai dădeam când uşa s-a 
deschis brusc şi în prag a apărut Dragonul, îmbrăcat într-un 
halat lung, minunat, peste cămaşa de noapte. Avea ochii ca 
o fiară. A făcut un pas în cameră şi s-a oprit uimit. M-am 
oprit şi eu, gâfâind, cu tava în aer. Prinţul căzuse în 
genunchi în faţa mea. Firicele de sânge îi brăzdau chipul şi 
vânătăi însângerate îi înfloreau pe frunte. [inea ochii 
închişi, apoi s-a prăbuşit fără simtire pe podea. 

Dragonul a măsurat scena cu privirea, apoi s-a uitat la 
mine şi a zis: 

— Idioato, ce-ai mai făcut de data asta? 

Ne-am opintit amândoi şi l-am aşezat pe prinţ pe patul 
meu îngust. Faţa lui deja se înnegrise de la atâtea vânătăi. 
Tava aruncată pe jos era ondulată pe margini şi purta urma 
capului său. 

— Splendid! a exclamat Dragonul printre dinţi, în timp 
ce- cerceta pe prinţ. 

l-a ridicat pleoapele, iar acesta a părut că se holbează la 
noi cu o privire stranie, tâmpă. Când i-a ridicat mâna şi a 
eliberat-o, aceasta a căzut fără vlagă la loc pe pat, după 
care a alunecat într-o parte. 


Eu stăteam şi mă uitam, gâfâind în corsetul meu. Furia 
disperată se topise, înlocuită de un sentiment de groază. 
Oricât de ciudat ar părea, nu-mi era teamă doar pentru ce 
aveam să păţesc în continuare. Nu-mi doream ca prinţul să 
moară. În mintea mea încă mai dăinuia imaginea eroului 
viteaz din legende, împletită cu cea a bestiei care voia să 
pună laba pe mine. 

— Doar nu este... nu este... 

— Dacă nu vrei ca un om să moară, atunci nu-l mai lovi 
de atâtea ori în cap, m-a mustrat Dragonul. Du-te jos, în 
laborator, şi adu-mi elixirul galben din flaconul transparent 
aflat pe raftul din spate. Dar nu pe cel roşu şi nici pe cel 
violet. Şi încearcă pe cât cu putinţă să nu-l spargi când urci, 
asta dacă nu vrei să-l convingi singură pe rege că virtutea 
ta este mai prețioasă decât viaţa fiului său. 

Şi-a lăsat palmele pe capul prinţului şi a început să 
incanteze încetişor nişte cuvinte care îmi dădeau fiori pe 
şira spinării. Am alergat pe scări cu poalele ridicate ca să nu 
mă împiedic. M-am întors cu elixirul cât ai zice peşte, abia 
trăgându-mi sufletul în rochia strânsă, şi l-am găsit pe 
Dragon încă murmurându-şi vrăjile. Nu şi-a oprit incantaţia, 
ci doar a întins nerăbdător mâna, făcându-mi semn să-i dau 
flaconul. | l-am pus în palmă. Cu degetele de la o mână a 
scos dopul şi a turnat în gura prinţului un strop din 
conţinutul sticluţei. 

Mirosea îngrozitor, a peşte putred. Aproape că m-am 
înecat, venindu-mi să vomit. Dragonul mi-a înapoiat sticluţa 
şi dopul fără să se uite la mine. A trebuit să-mi ţin respiraţia 
ca să pot s-o închid la loc. El ţinea strâns cu ambele mâini 
fălcile prinţului. Chiar şi inconştient şi rănit, Marek tot 
încerca să scuipe poţiunea, care începuse să-i strălucească 
atât de tare în gură, încât îi puteam vedea dinţii şi 
maxilarele, ca ale unui craniu descărnat. 

Am reuşit să pun dopul fără să dau toată mâncarea afară 
şi apoi i-am sărit Dragonului în ajutor. L-am ţinut pe prinţ de 
nas şi, până la urmă, a înghiţit licoarea. Strălucirea aceea i 
s-a scurs prin gâtlej şi a ajuns în stomac. Vedeam cum i se 
răspândeşte prin tot corpul, o luminiţă pe sub hainele sale, 


ramificându-se şi pălind pe măsură ce ajungea în braţe şi în 
picioare, până când a devenit prea slabă ca să mai poată fi 
observată. 

Dragonul şi-a retras mâinile şi a încetat incantaţia. S-a 
sprijinit cu spatele de perete şi a închis ochii. Părea vlăguit, 
aşa cum nu-l mai văzusem niciodată. M-am aplecat 
nerăbdătoare deasupra patului, peste ei amândoi, şi am 
strigat: 

— Va trăi? 

— Nu datorită ţie, a răspuns Dragonul. 

Dar pentru mine era suficient. M-am lăsat lent pe podea, 
în valurile de catifea gălbuie, şi mi-am îngropat faţa în 
saltea, acoperind-o cu braţele învelite în dantela brodată cu 
fir de aur. 

— Şi acum presupun că te vei pune pe bocit. Unde ţi-a 
fost capul? De ce te-ai îmbrăcat cu rochia asta caraghioasă 
dacă n-ai vrut să-l seduci? 

— Mai bine aşa decât să fi stat în cea pe care mi-a 
sfâşiat-o, am ţipat eu, ridicând privirea, fără pic de lacrimi. 

Lacrimile secătuiseră deja şi tot ce-mi mai rămăsese era 
furia. 

— Nu eu am ales să mă îmbrac aşa! 

M-am oprit, cu mâna încleştată pe un volan de mătase. 
Stăteam cu ochii aţintiţi la pânza fină, uitând că Dragonul 
era lângă mine sau că tocmai făcuse un act de magie. Apoi 
am şoptit: 

— Ce mi-ai făcut? El mi-a zis... m-a făcut vrăjitoare! De 
fapt, tu m-ai făcut vrăjitoare! 

Dragonul a pufnit plin de dispreţ: 

— Dacă aş putea face vrăjitoare, cu siguranţă n-aş alege 
o ţărăncuţă pe jumătate nătângă. Nu ţi-am făcut nimic. 
Doar am încercat să-ţi bag în capul ăla aproape 
impenetrabil câteva amărâte de vrăji inofensive. 

S-a ridicat de pe pat, şuierând ameţit, cu mari eforturi, 
aşa cum mă chinuisem şi eu în cele câteva săptămâni de 
groază în timp ce el îmi dădea... lecţii de magie. Incă în 
genunchi, m-am uitat în sus la el, năucă şi totuşi, fără să 
vreau, începând să-l cred. 


— Şi-atunci de ce te-ai mai obosit să mă înveţi? 

— AŞ fi fost încântat să te las să-ţi iroseşti viaţa în 
sătucul tău cât o monedă, însă din păcate opţiunile mele au 
fost dureros de limitate. 

Am făcut ochii mari, iar el a continuat, o expresie 
crâncenă întipărită pe chip: 

— Cele care au harul trebuie învăţate. Aşa cere porunca 
regelui, în orice caz, aş fi dat dovadă de prostie să te las să 
stai acolo ca o pană jumulită până când vreo creatură ar fi 
ieşit din Codru şi te-ar fi mâncat, după care s-ar fi 
transformat ea însăşi în ceva cu adevărat de coşmar. 

Am  clipit îngrozită la spusele sale, iar el şi-a mutat 
căutătura încruntată asupra prinţului, care tocmai scosese 
un geamăt şi se întorsese pe partea cealaltă. Începea să se 
trezească. Apoi, cu o mână tremurândă, s-a frecat la faţă. 
Am sărit în picioare şi m-am îndepărtat precaută de pat, 
ducându-mă lângă Dragon. 

— Aşa! a rostit Dragonul. Ka/ikual! Este mai bine aşa 
decât să-ţi baţi amorezii până-i laşi în nesimţire. 

S-a uitat la mine aşteptând să spun ceva. Eu i-am întors 
privirea, apoi am mutat-o asupra prinţului, după care am 
revenit asupra lui. 

— Dacă n-aş mai fi o vrăjitoare... dacă n-aş mai fi o 
vrăjitoare, m-ai lăsa... aş putea pleca acasă? Nu mă poţi 
dezvrăji? 

Tăcea. Eram obişnuită deja cu nepotrivirea de pe chipul 
lui de vrăjitor: tânăr şi bătrân totodată. La vârsta lui atât de 
înaintată nu avea decât câteva riduri la ochi, o singură cută 
între sprâncene şi linii fine, de nemulţumire, în jurul gurii. 
Nimic altceva. Avea mişcări de tinerel şi, dacă oamenii se 
mai îmblânzesc odată cu trecerea anilor, el cu siguranţă nu 
a făcut-o. Însă acum, pentru o clipă, ochii lui erau cu 
adevărat bătrâni şi foarte stranii. 

— Nu! a venit răspunsul Dragonului, iar eu l-am crezut. 

Apoi s-a scuturat de momentul de slăbiciune şi mi-a 
arătat ceva în spatele meu. Când m-am întors, l-am văzut 
pe prinţ sprijinit în coate, clipind năuc spre noi. Era ameţit, 
neştiind ce se petrece cu el, dar când mi-a întâlnit privirea, 


scânteia recunoaşterii i s-a aprins în ochi, amintindu-şi de 
mine. Atunci am şoptit repede: 

— Kalikual! 

Am simţit o putere ieşind din mine. Prinţul Marek s-a 
cufundat din nou în somn, punând capul pe pernă cu ochii 
închişi. M-am lipit de perete şi m-am lăsat să alunec pe 
podea. Satârul încă zăcea pe jos, acolo unde căzuse mai 
devreme. L-am ridicat şi în sfârşit i-am dat o întrebuințare: 
am început să tai corsajul rochiei împodobit cu straturi de 
dantelă. Rochia s-a desfăcut larg pe o parte, dar măcar 
acum puteam să respir. 

O clipă am rămas sprijinită de perete, cu ochii închişi. 
Apoi am înălţat privirea la Dragon, care mi-a întors spatele, 
scos din fire din cauza oboselii mele. Se uita iritat la prinţ. 

— Şi oamenii lui n-o să întrebe mâine-dimineaţă de el? 

— Tu-ţi imaginezi că l-am putea ţine pe prinţul Marek 
închis în turn la nesfârşit? mi-a aruncat Dragonul peste 
umăr. 

— Şi-atunci, când se va trezi... am dat eu să spun, dar m- 
am oprit. Poţi... poţi să-l faci să uite totul? 

— Bineînţeles. Nici nu va observa ceva nefiresc când se 
va trezi cu o durere sfâşietoare de cap şi cu o uriaşă gaură 
în memorie. 

— Şi dacă îşi va aminti altceva? am zis eu, ridicându-mă 
şi ţinând încă în mână satârul. Poate cum s-a dus frumos în 
camera lui să se culce... 

— Încearcă să nu mai fii atât de proastă. Ai zis că nu tu l- 
ai sedus, ci a venit intenţionat la tine în dormitor. Când i-a 
venit oare această idee? Aşa, stând întins în pat? Sau a 
plănuit asta încă de pe drum — un culcuş călduţ, nişte braţe 
primitoare — da, bine, ştiu că ale tale nu sunt, că doar am 
suficiente dovezi pentru contrariu, mi-a azvârlit el vorbele, 
când am dat să protestez. Din câte ştim, a plănuit asta încă 
înainte de a se porni la drum, ca un fel de insultă la adresa 
mea. 

Mi-am amintit cum prinţul a pomenit de „alegerea” 
Dragonului, de parcă s-ar fi gândit la asta dinainte, de parcă 
la asta s-ar fi aşteptat. 


— Să te insulte? 

— El îşi închipuie că iau femei şi le oblig să se culce cu 
mine. Aşa fac majoritatea curtenilor de câte ori au ocazia. 
Probabil că şi-a imaginat că astfel îmi pune coarne. Ar fi fost 
o încântare pentru el să răspândească vorba pe la Curte, 
sunt sigur de asta. Este genul de îndeletnicire cu care nobilii 
preferă să-şi piardă timpul. 

Acum vorbea cu dispreţ, dar când intrase ca o furtună în 
cameră era mai mult decât furios. 

— De ce arvrea să te insulte? am întrebat eu sfioasă. N- 
a venit la tine să... să-l ajuţi cumva cu vreo vrajă? 

— Nu, a venit să admire priveliştea asupra Codrului! 
Bineînţeles că a venit să-l ajut cu vrăji, iar eu l-am trimis să- 
şi vadă de treburi, adică să se lupte cu cavalerii inamicului 
şi nu să-şi bage nasul în lucruri pe care nu le cunoaşte, a zis 
Dragonul, pufăind batjocoritor. A început să-şi creadă pe 
cuvânt trubadurii, iar acum doreşte să încerc să o salvez pe 
regină. 

— Dar regina e moartă! am spus eu uimită. 

Tocmai aceasta fusese pricina războiului. Prinţul 
moştenitor Vasily al Rosyei sosise în vizită în Polnya în urmă 
cu douăzeci de ani. Şi se îndrăgostise de regina Hanna. 
Fugiseră împreună şi, când cavalerii regelui îi încolţiseră, s- 
au adăpostit în Codru. 

Acesta a fost sfârşitul poveştii. Nimeni care a intrat în 
Codru nu s-a mai întors vreodată, sau cel puţin nu întreg la 
minte şi la trup. Câteodată ieşeau orbi şi ţipând sau diformi, 
atât de strâmbi, încât nu mai puteau fi recunoscuţi. Dar cel 
mai rău era când ieşeau cu propriul chip, dar cu crima în 
minte şi cu un rău îngrozitor în suflet. 

însă regina şi prinţul Vasily n-au mai ieşit niciodată. 
Regele Polnyei l-a învinuit pe moştenitorul Rosyei că a răpit- 
o pe regină, iar regele Rosyei a acuzat Polnya de moartea 
moştenitorului său. Şi de atunci s-au purtat războaie după 
războaie, întrerupte doar de armistiţii ocazionale şi de 
câteva tratate de scurtă durată. 

La noi în Vale, nimeni nu înghiţea astfel de poveşti, căci 
eram cu toţii de acord că aici era vorba despre influenţa 


Codrului. Regina, cu doi copii mici acasă, să fugă în lume?! 
Să pornească război cu propriul soţ?! Insăşi căsnicia lor 
fusese faimoasă. Zeci de cântece fuseseră compuse cu 
ocazia nunţii lor. Mama chiar îmi cânta unul, atât cât îşi 
amintea. Desigur, niciun menestrel nu le mai cânta acum. 

In spatele tuturor acestor lucruri se afla Codrul, cu 
siguranţă. Poate că îi otrăvise cineva cu apă din râu, acolo 
unde intra în Codru. Poate că vreun curtean care mersese 
prin munţi prin trecătoarea către Rosya îşi petrecuse din 
greşeală noaptea la adăpostul vreunui copac întunecat de 
la marginea Codrului şi s-a întors la Curte posedat. Noi 
ştiam că la mijloc se află Codrul, dar asta nu mai conta. 
Regina Hanna era în continuare dispărută, laolaltă cu prinţul 
din Rosya, şi astfel ne aflam în război, iar Codrul înainta prin 
ţinuturile noastre puţin câte puţin, în fiecare an, hrănindu- 
se cu moartea războinicilor şi cu toate decesele petrecute 
de atunci. 

— Nu, regina nu e moartă! a spus Dragonul. Este încă în 
Codru, captivă. 

M-am uitat mirată la el. Părea atât de sigur pe el şi totuşi 
eu nu auzisem niciodată o asemenea grozăvie. Dar era un 
fapt destul de înfiorător ca să-l cred: să fii captivă în Codru 
preţ de douăzeci de ani, închisă pentru totdeauna, era ceva 
ce-i stătea în fire Codrului. 

Dragonul a ridicat din umeri şi a făcut în faţa prinţului un 
semn de neputinţă: 

— Nu avem cum s-o scoatem de-acolo, iar el n-ar face 
decât să stârnească un rău şi mai mare, dar nu vrea să ţină 
seama de asta. Işi închipuie că, dacă a omorât o hidră în 
vârstă de o zi, asta l-a transformat într-un erou, a comentat 
el pufnind pe nas. 

Niciunul din cântece nu pomenea de vârsta fragedă a 
hidrei vandaluze. Asta i-ar fi diminuat meritele cu vârf şi 
îndesat. 

— In orice caz, a continuat Dragonul, presupun că într- 
adevăr sufletul lui este pustiit. Nobilii şi prinții dispreţuiesc 
oricum magia, şi asta cu cât au mai mult nevoie de ea. Da, 
probabil că a fost o răzbunare prostească de felul acesta. 


Era lesne de crezut şi am înţeles unde bate Dragonul. 
Dacă prinţul avusese de gând să se bucure de dama de 
companie a Dragonului, oricine ar fi fost ea — şi am simţit 
un val de indignare imaginându-mi-o pe Kasia în locul meu, 
fără a fi în stare să facă apel la magie, fie ea nedorită cum 
era în cazul meu —, atunci probabil că nu s-ar fi dus direct 
la culcare. Ceea ce însemna că amintirea falsă nu s-ar fi 
potrivit perfect în mintea sa, la fel ca o piesă de puzzle 
greşită. 

— Totuşi, a adăugat Dragonul cu o umbră de 
superioritate în glas, ca şi cum aş fi fost un căţeluş care se 
abţinuse să roadă un papuc, ideea ta nu este chiar 
nefolositoare. Aş putea încerca să-i modific amintirea şi s-o 
îndrept în altă direcţie, a zis el, ridicând mâna. 

— În altă direcţie? am întrebat eu nedumerită. 

— Îi voi oferi o amintire în care s-a bucurat de favorurile 
tale. Cu un deplin entuziasm din partea ta şi cu satisfacția 
de a-şi fi bătut joc de mine. Sunt sigur că nu-i va fi greu să 
înghită găluşca. 

— Poftim!? Ce-o să faci?! Nu! O să... O să... 

— Adică, vrei să-mi spui că-ţi pasă de ce crede el despre 
tine? a spus Dragonul, privindu-mă cu o sprânceană 
ridicată. 

— Păi, dacă-şi închipuie că s-a culcat cu mine, ce l-ar mai 
împiedica să... şi-o dorească din nou? 

Dragonul a alungat ideea cu un gest din mână. 

— Atunci îi voi oferi o amintire neplăcută: numai coate şi 
ţipete feciorelnice, o întâlnire încheiată în grabă. Sau ai tu 
cumva altă propunere? a întrebat el înţepător. Poate ai vrea 
în schimb să-şi aducă aminte cum ţi-ai dat toată silinţa să-l 
omori? 

În dimineaţa următoare, am avut parte de o experienţă 
profund neplăcută când l-am văzut pe prinţul Marek stând 
în poarta castelului şi trimiţându-mi bezele fără nicio jenă. 
Eu doar dorisem să mă asigur că pleacă. Cu greu m-am 
stăpânit să nu-i arunc cu ceva în cap, şi nu mă refer aici la 
vreun flecuşteţ ca aducere-aminte. 


Însă Dragonul avusese toate motivele să se îngrijoreze, 
căci, în ciuda falsei amintiri întipărite în mintea lui, prinţul a 
şovăit totuşi pe treptele caleştii şi mi-a aruncat o privire 
uşor încruntată, ca şi cum ceva îl tulbura. Apoi a urcat în 
trăsură şi a pornit la galop. 

Am rămas la fereastră, urmărind norul de praf stârnit în 
urma alaiului, până ce acesta a dispărut cu totul pe după 
dealuri. Abia atunci m-am retras şi m-am simţit în siguranţă 
— un sentiment absurd, având în vedere că mă aflam într- 
un turn vrăjit, alături de un vrăjitor întunecat şi cu magia lui 
curgându-mi prin vene. 

Am îmbrăcat pe dată rochia ocru cu verde şi am luat-o 
uşurel pe scări în jos, către bibliotecă. Dragonul stătea în 
fotoliul lui, cu cartea deschisă în poală. Când a dat ochii cu 
mine, mi-a spus, acru ca întotdeauna: 

— Foarte bine... Astăzi vom încerca... 

— Stai! l-am întrerupt eu. Poţi să-mi spui cum să fac din 
rochia asta ceva pe care să-l port purta? 

— Dacă n-ai folosit vanastalem până acum, cu altceva n- 
am cum să te ajut. De fapt, înclin să cred că eşti cam 
deranjată la cap. 

— Nu! Nu mai vreau vraja asta! am rostit eu repede. Nici 
măcar nu pot să mă mişc în rochiile astea sau să mă închei 
singură sau chiar să le curăţ. 

— Şi de ce nu foloseşti o mică vrajă de curăţare? Te-am 
învăţat cel puţin cinci dintre ele. 

Insă eu făcusem tot ce-mi stătuse în putinţă să le uit. 

— Osteneala este mai mică dacă le spăl de mână. 

— Da. Văd că vei deveni celebră făcând asta, m-a 
înţepat el. 

Numai că vorbele lui n-au avut tăria să mă rănească. 
Orice fel de magie era suficient de rea, iar eu nu aveam nici 
cea mai mică dorinţă de a deveni o vrăjitoare puternică. 

— Ce făptură ciudată mai eşti şi tu! Nu toate ţărăncuţele 
visează la prinți şi rochii de bal? Atunci încearcă să o faci 
mai simplă. 

— Cum anume? 


— Nu mai rosti o silabă din ea. Doar o bolboroseşti, o 
mormăi, vezi tu. 

— Chiar orice silabă? am spus eu neîncrezătoare, totuşi 
am încercat: Vanalem? 

Cuvântul, acum mai scurt, a ieşit mai bine din gura mea: 
mai mic şi, cumva, mai prietenos, deşi probabil asta s-a 
întâmplat doar în imaginaţia mea. Rochia a fremătat şi 
poalele s-au dezumflat, veşmântul transformându-se într-o 
rochie de casă, până mai jos de genunchi, din lână 
nevopsită, toarsă fin. Peste ea a apărut un şorţ maro, legat 
cu o panglică verde. Am tras aer în piept, plină de bucurie: 
nu mai aveam acea greutate pe care o simţeam de la umeri 
până la glezne şi care mă împovăra atât de tare; nu mai 
aveam nici trena aceea nesfârşită. Era un veşmânt 
confortabil, uşor de purtat. Până şi vraja aceasta nu m-a 
mai secătuit atât de rău. De fapt, nu mă obosise deloc. 

— Dacă te-ai gătit după plac..., a rostit Dragonul în 
bătaie de joc. 

Apoi a întins o mână şi o carte s-a desprins de pe raft, 
venind în zbor către noi. 

— ...vom începe cu compunerea silabelor. 


Capitolul 4 


Chiar dacă nu mă omoram după faptul că aveam darul 
magiei, mă bucuram totuşi că nu mai aveam acea stare 
permanentă de teamă. Dar nu eram o elevă eminentă: 
atunci când nu uitam cuvintele vrăjite pe care mi le spunea, 
ele luau o altă întorsătură în gura mea. Le bolboroseam şi le 
mormăiam şi le amestecam, astfel încât o mică vrajă ce ar 
fi trebuit să transforme cele câteva ingrediente într-o simplă 
plăcintă le preschimba într-un terci tare ca piatra, pe care 
nici măcar eu nu-l puteam mânca. „Cu siguranţă nu te voi 
învăţa să faci otrăvuri”, mi-a zis el odată în bătaie de joc. 
Altă dată, o vrajă care ar fi trebuit să aprindă focul în vatra 
din bibliotecă a părut că nu dă niciun rezultat, până când 
am auzit un trosnet îndepărtat, dar puternic şi am dat fuga 


la etajul superior. Acolo, exact în camera de oaspeţi de 
deasupra, flăcări verzui lipăiau din vatră, iar draperia 
dantelată a baldachinului era deja arsă până sus. 

A mârâit la mine furios vreo zece minute după ce reuşise 
să stingă vâlvătaia nărăvaşă şi m-a făcut odrasla nătângă a 
unor crescători de porci. „Tatăl meu e tăietor de lemne!” l- 
am înfruntat eu. „Da, unul care-şi agită neîndemânatic 
toporul!” a comentat el. Dar, chiar şi aşa, nu-mi mai era 
frică de el. Bombănea până se sătura şi apoi mă trimitea de 
acolo, iar pe mine nu mă mai deranjau ţipetele lui, căci 
ştiam că nu are colţi să mă muşte. 

Aproape că-mi părea rău că nu sunt mai bună, căci acum 
îmi dădeam seama că nemulţumirea lui era aceea a unui 
iubitor de frumuseţe şi perfecţiune. Nu-şi dorise un 
învățăcel, dar, dacă tot s-a trezit cu mine pe cap, şi-a pus în 
gând să mă transforme într-o vrăjitoare deosebită şi 
îndemânatică, să-mi împărtăşească arta sa. Mi-am putut da 
seama — pe când îmi dădea exemple din înalta sa artă, prin 
gesturi măreţe, ce se împleteau de la sine cu vorbele care, 
ieşind din gura lui, păreau nişte cântece minunate — că îşi 
iubea meseria. Ochii îi sclipeau tulburaţi în lumina vrăjii, iar 
chipul lui, chiar frumos, părea că este dintr-un alt tărâm. Îşi 
iubea la nebunie magia şi era dispus să-şi împărtăşească 
această dragoste cu mine. 

Insă eu mă mulţumeam să îngaim nişte amărâte de vrăji 
şi să-mi ascult nelipsita porţie de lecţie, după care să cobor 
voioasă în bucătărie şi să curăţ cu mâna mea ceapa pentru 
masa de prânz. Il necăjea nespus, dar eu consideram că 
astfel se face dreptate. Ştiu că mă purtam prosteşte, însă 
nu eram obişnuită să mă consider o persoană importantă. E 
adevărat că acasă eu eram cea care aduna cele mai multe 
nuci, ciuperci sau fructe, chiar şi într-o porţiune de pădure 
care fusese cercetată de câteva ori. Puteam găsi plante 
aromatice târziu în toamnă şi prune primăvara. După cum 
spunea mama, orice implica o treabă murdară. Dacă trebuia 
să sap după ceva sau să mă bag prin tufişuri sau să mă 
caţăr prin copaci, mă întorceam acasă cu un coş plin de 
roade culese şi o mituiam, astfel încât ţipetele de mustrare 


la adresa înfăţişării straielor mele se preschimbau în simple 
suspine. 

Dar până aici se întindeau înzestrările mele, sau cel puţin 
aşa îmi închipuisem. Era ceva ce conta doar pentru familia 
mea. Încă nu-mi dădeam seama cam ce înseamnă magia, în 
afară de a face rochii caraghioase sau mici trebuşoare pe 
care le puteam face şi singură. 

Nu mă deranja lipsa de progres sau cât de mult îl enerva 
situaţia. Ba chiar eram mulţumită de cum mergeau 
lucrurile, asta până când zilele s-au scurs şi s-au apropiat 
sărbătorile de iarnă. 

De la fereastra mea vedeam brazii luminaţi în fiecare 
sătuc, mici felinare împodobind valea întunecată până la 
marginea Codrului. Acasă, mama împăna un rasol cu 
slănină şi întorcea cartofii în tava peste care se scurgea 
grăsimea topită. Tata şi fraţii mei duceau la fiecare 
gospodărie care se pregătea de sărbătoare încărcături de 
lemne de foc, deasupra cărora aşezaseră cetini de brad. 
Deja tăiaseră probabil bradul pentru satul nostru — înalt, 
drept şi bogat. 

Alături, Wensa cocea castane, prune uscate şi morcovi, 
peste care aşezase o fleică fragedă. lar Kasia... Kasia era şi 
ea probabil acolo şi învârtea un minunat senkach’ deasupra 
focului, la fiecare răsucire turnând încă un strat de aluat, 
care să imite cât mai bine acele bradului. Invăţase să-l 
prepare încă de la doisprezece ani. În schimbul voalului de 
mireasă, din dantelă fină, având de două ori înălţimea ei, 
Wensa o rugase pe o femeie din Smolnik să o înveţe pe 
Kasia secretul acestei prăjituri. Căci Kasia trebuia să fie 
pregătită să gătească pentru un nobil. 

încercam să mă bucur pentru ea, dar mai mult îmi 
plângeam mie de milă. Era greu să fii singură şi înfrigurată, 
închisă în cea mai înaltă cameră a turnului. 

Dragonul nu ţinea sărbătorile. Din câte îmi puteam da 
seama, nici nu ştia în ce zi eram. M-am dus ca de obicei în 


1 Prăjitură poloneză, asemănătoare kurt&sului, denumită şi „Brăduţ' 
datorită aspectului său (n. tr.). 


bibliotecă, am mai mormăit o vrajă, iar el a ţipat la mine o 
vreme, după care m-a alungat de-acolo. 

Incercând să mă vindec de singurătate, am coborât în 
bucătărie şi mi-am încropit un mic festin: şuncă, terci de 
hrişcă şi mere umplute. Însă, când le-am pus pe tavă, 
aceasta mi s-a părut în continuare goală şi, pentru prima 
oară, am folosit /irintalem doar pentru mine, căci tânjeam 
după o sărbătoare în toată regula. Aerul a fremătat şi, dintr- 
odată, a apărut o minunată porţie de porc la frigare, 
fierbinte, roz şi zemoasă; alături, ciulamaua mea preferată, 
cu un polonic de unt topit şi pesmet bine rumenit deasupra 
şi o grămăjoară de boabe proaspete de mazăre, ceva ce 
oamenii din satul meu ar fi mâncat abia la primăvară. Şi o 
prăjitură taigla, de care mai mâncasem o singură dată, 
atunci când conducătoarea noastră ne invitase la masă de 
Ziua Recoltei, căci era rândul nostru în acel an. Fructele 
confiate erau ca nişte nestemate, iar nodurile din aluat 
dulce erau de culoarea aurului brun, alunele de pădure, mici 
şi delicate, toate fiind glazurate strălucitor cu sirop de 
miere. Numai că nu era o masă de sărbătoare obişnuită. Nu 
simţeam foamea aceea dureroasă după o zi de gătit şi de 
făcut curăţenie. Nu era hărmălaia veselă când oamenii se 
înghesuiau în jurul mesei, râzând şi întinzându-se după 
platourile cu mâncare. Uitându-mă la micul meu festin, m- 
am simţit şi mai singură şi deznădăjduită. M-am gândit la 
mama  gătind singurică, fără ajutorul mâinilor mele 
neîndemânatice. Şi ochii mi s-au umplut de lacrimi când mi- 
am afundat capul în pernă, lăsând tava neatinsă pe masă. 

După două zile, încă aveam ochii umflaţi şi plânşi, mai 
mult decât de obicei. Un călăreț şi-a făcut apariţia în tropăit 
de copite şi a bătut puternic la porţile Turnului. Dragonul a 
lăsat jos cartea din care încerca să mă înveţe câte ceva şi a 
coborât scările, cu mine pe urmele lui. Porţile s-au deschis 
singure înaintea lui şi mesagerul mai-mai că s-a prăvălit 
înăuntru. Purta veşmintele galben-închis ale Mlaştinilor- 
galbene şi chipul îi era scăldat în sudoare. A îngenuncheat, 
palid şi gâfâind, dar nu a aşteptat ca Dragonul să-i acorde 
permisiunea să vorbească: 


— Stăpânul meu, baronul, te roagă să vii degrabă. O 
himeră s-a abătut asupra noastră dinspre trecătoarea din 
munţi. 

— Ce? a ţipat Dragonul. Dar nu e vremea ei! Ce fel de 
bestie este? Oare nu a confundat vreun idiot un amărât de 
balaur cu o himeră, răspândind zvonul astfel? 

Mesagerul a clătinat din cap ca o greutate pe o sfoară: 

— Coadă de şarpe, aripi de liliac, cap de ţap. Am văzut-o 
cu ochii mei, stăpâne Dragon, de aceea m-a trimis baronul. 

Dragonul a  şuierat enervat. Cum îndrăznea să-l 
deranjeze o himeră, ieşind când încă nu-i sosise vremea. In 
ce mă priveşte, nu înţelegeam de ce himera ar fi avut o 
vreme a ei. Cu siguranţă era o bestie fermecată, şi atunci, 
nu putea ea oare să facă ce vrea? 

— Încearcă să nu te porţi ca o nătângă, mi-a zis el, în 
timp ce-l urmam în bibliotecă. 

A deschis un cufăr şi mi-a poruncit să-i aduc un flacon 
sau altul. Am făcut-o fără nicio plăcere, dar foarte grijulie. 

— Himera este plăsmuită prin magie neagră, dar asta nu 
înseamnă că nu e o fiară vie, având propria fire. les din ouă 
ca şerpii, au sângele rece. Işi petrec iernile nemişcate, 
stând întinse la soare cât de mult cu putinţă. Doar vara 
zboară. 

— Şi atunci asta de ce a venit tocmai acum? am spus eu, 
încercând să înţeleg. 

— Probabil că nici nu a venit, iar ţărănoiul ăla de jos s-a 
speriat de o umbră. 

Numai că ţărănoiul ăla de jos nu arăta deloc a tăntălău, 
nici a laş şi cred că nici Dragonul nu credea în propriile 
cuvintele. 

— Nu, nu cel roşu, idioato, ăla e o inimă-de-foc! O himeră 
ar bea cu găleata dacă ar avea ocazia şi s-ar transforma 
într-un dragon adevărat. Adu-l pe cel violet, al doilea de pe 
raft. 

Pentru mine, ambele arătau roşu-violet, dar m-am grăbit 
să schimb flacoanele şi i l-am dat pe cel pe care-l ceruse. 

— Bine, a zis el închizând cufărul. Să nu citeşti nicio 
carte, nu pune mâna pe nimic din camera asta şi abţine-te 


să atingi ceva în orice altă cameră! Şi încearcă să nu dărâmi 
turnul până mă întorc eu! 

Abia atunci mi-am dat seama că avea să mă părăsească. 
M-am uitat la el deznădăjduită. 

— Şi ce o să fac eu singură aici? Nu pot... să vin cu tine? 
Cât o să lipseşti? 

— O săptămână, o lună sau pentru totdeauna, dacă sunt 
deranjat şi fac ceva ce nu trebuie şi mă trezesc sfâşiat în 
două de o himeră. Ceea ce înseamnă că răspunsul e nu, nu 
poţi să vii cu mine. lar tu nu trebuie să faci absolut nimic, 
pe cât posibil. 

Apoi şi-a luat tălpăşiţa. Am fugit în bibliotecă şi m-am 
uitat pe fereastră. Porţile s-au închis în urma lui, imediat ce 
el le-a călcat pragul. Mesagerul a sărit în picioare. 

— Îți iau calul, l-am auzit pe Dragon spunându-i. Vino pe 
jos până la Olshanka. O să ţi-l las acolo şi o să iau altul, 
odihnit. 

A încălecat şi a făcut un semn cu mâna, murmurând o 
vrajă. O minge de foc a apărut înaintea lui şi s-a rostogolit 
pe drumul acoperit de zăpadă, topind o cărare exact prin 
mijloc. A luat-o la galop, în ciuda neliniştii armăsarului. 
Bănuiesc că vraja care l-a purtat până la Dvernik şi înapoi 
nu era potrivită pentru o distanţă atât de lungă sau poate 
că n-o putea folosi decât pe pământurile sale. 

Am rămas în bibliotecă şi l-am urmărit până ce a dispărut 
din vedere. Nu era ca şi cum compania lui mi-ar fi făcut 
plăcere, însă turnul era atât de gol fără el! Mi-am spus că ar 
trebui să consider absenţa lui o vacanţă, numai că nu eram 
chiar atât de obosită. Am mai cusut pe ici, pe colo la 
păturica mea, apoi m-am aşezat la fereastră şi am privit 
Valea: ogoarele, satele şi pădurile pe care le iubeam. Mă 
uitam cum cirezile şi turmele se duceau să se adape, cum 
sănii sau câte un călăreț singuratic trecea pe drum, stârnind 
pulberea zăpezii. Şi până la urmă am adormit sprijinită de 
rama ferestrei. 

Era deja întuneric când m-am trezit, speriată, şi am 
văzut în depărtare un şirag de focuri de semnalizare ce se 
întindeau pe lungimea întregii Văi. Am rămas cu ochii la ele, 


buimacă de somn. O clipă am crezut că fuseseră aprinse 
felinarele din pomi. În Dvernik văzusem focul aprins doar de 
trei ori în viaţa mea: cu ocazia Verii Verzi; la vârsta de nouă 
ani, când au dat năvală din Codru iepele zăpezii; şi la 
paisprezece ani, când peste noapte patru case aflate la 
marginea satului au fost înghiţite cu totul de viţe 
şerpuitoare. Dragonul venise de fiecare dată, respinsese 
asaltul Codrului, după care plecase înapoi la turnul său. 

Cu teamă crescândă, am numărat focurile în ordine 
inversă, ca să văd de unde pornise şi am simţit cum mi se 
răceşte sângele în vene: erau nouă în linie dreaptă, de-a 
lungul râului Spindle. Al nouălea foc era cel din Dvernik. 
Semnalul venise chiar din satul meu. Stând aşa şi uitându- 
mă la focuri, mi-am dat seama dintr-odată că Dragonul nu 
era aici. De-acum era probabil la trecătoarea montană, 
traversând Mlaştinile Galbene. Şi n-ar fi putut vedea de 
acolo focurile şi, chiar dacă cineva i-ar fi adus vorbă, mai 
întâi trebuia să alunge himera, iar asta îi lua o săptămână. 
Şi aici nu mai era nimeni care să-i ajute pe oameni. Abia 
atunci am înţeles cât de proastă fusesem. Niciodată nu am 
socotit magia, magia mea, ceva de folos. lar acum stăteam 
neputincioasă, ştiind că trebuie să mă descurc de una 
singură, ştiind că, orice s-ar fi găsit în mine, oricât de puţin 
şi neşlefuit ar fi fost, însemna mai multă magie decât se 
găsea în oricine din satul meu. Ei aveau nevoie de ajutor, 
iar eu eram singura care îl putea oferi. 

După o clipă în care am rămas paralizată de frică, am 
zburat pe scări în jos până la laborator. Am intrat temătoare 
şi am luat poţiunea gri, cea care mă prefăcuse în piatră. Am 
mai luat poţiunea inima-focului şi elixirul pe care Dragonul i- 
dăduse prinţului pentru a-i salva viaţa. Am mai ales şi o 
poţiune verde, despre care ştiam că face plantele să 
crească rapid. N-aveam habar la ce mi-ar putea folosi, dar 
măcar ştiam care este puterea lor. Despre celelalte nu 
ştiam nici măcar cum se numesc, de aceea n-am îndrăznit 
să le ating. 

Am dus sticluţele în camera mea şi am început să sfâşii 
cu disperare rochiile adunate într-un maldăr, după care am 


împletit fâşiile de mătase într-o funie. Când a devenit 
suficient de lungă, sau cel puţin aşa speram, am coborât-o 
pe fereastră şi am urmărit până unde ajunge. Era întuneric 
beznă. Nicio lumină nu-mi putea arăta dacă frânghia a atins 
pământul. N-aveam de ales, trebuia să aflu pe pielea mea. 

În momentele mele de hărnicie, cususem câteva 
săculeţe din mătasea unei rochii. Am folosit acum unul 
pentru sticluţele cu poţiuni, pe care le-am înfăşurat în 
cârpe, ca să nu se spargă. Mi-am atârnat pe spate săculeţul 
şi am încercat să nu mă gândesc deloc la ce urma să fac. 
Simţeam un nod uriaş în gât. Am prins cu ambele mâini 
frânghia şi am încălecat pervazul. 

În copilărie mă căţărasem în copaci bătrâni: îmi plăceau 
la nebunie stejarii aceia mari, în care mă puteam sui cât ai 
zice „peşte”, ajutându-mă doar de o frânghie veche, 
aruncată peste o cracă. 

Acum nu era deloc la fel. Pietrele din care era clădit 
turnul erau neobişnuit de netede. Până şi îmbinările lor erau 
abia vizibile şi umplute cu mortar, care nu se deteriorase cu 
timpul. Mi-am scos pantofii şi i-am lăsat să cadă, dar nici 
măcar cu picioarele goale nu puteam găsi un punct de 
sprijin. Toată greutatea mea atârna de funia de mătase, 
mâinile îmi erau ude de transpiraţie, iar umerii mă ardeau 
de durere. 

Mă unduiam şi mă răsuceam şi, din când în când, mă 
lăsam pur şi simplu să atârn, cu sacul balansându-se pe 
spate, licorile din sticluţe clipocind agitate. Imi continuam 
coborârea, deoarece nu mai aveam încotro. Să mă caţăr la 
loc ar fi fost şi mai greu. Începeam deja să-mi închipui cum 
dau drumul frânghiei, căci mă simţeam la capătul puterilor. 
Aproape că mă convinsesem că n-ar fi chiar atât de rău să 
cad de acolo, când, pe neaşteptate, talpa s-a cutremurat 
dureros, izbindu-se de pământul îngheţat, deşi se depusese 
un strat subţire de zăpadă pufoasă, bătută de vânt la baza 
turnului. Mi-am scos pantofii din omăt şi am luat-o la goană 
pe poteca făcută de Dragon când plecase către Olshanka. 

Când am ajuns acolo, n-au ştiut ce să facă cu mine. Am 
dat buzna în tavernă, îmbrobonată de sudoare, dar şi 


îngheţată în acelaşi timp, cu părul lipit de cap şi câteva 
şuviţe răzlețe şi transformate în ţurţuri, acolo unde îmi 
ieşiseră aburii din gură. În tavernă nu era nimeni cunoscut. 
L-am văzut pe primar, dar niciodată nu vorbisem cu el. 
Probabil că mă considerau o lunatică, însă de faţă se afla şi 
Borys, tatăl Martei, una dintre fetele născute în acelaşi an 
cu mine. Fusese şi el prezent la alegerea mea. 

— Este fata Dragonului! Uitaţi-o pe fiica lui Andrew! 

Niciuna dintre fetele alese nu părăsise turnul înainte de 
împlinirea celor zece ani. Oricât de mare ar fi fost necazul 
care aprinsese focurile de semnalizare, cred că ar fi fost mai 
bucuroşi să se confrunte singuri cu năpasta venită din 
partea Codrului, oricare ar fi fost aceea, decât să mă vadă 
pe mine intrând valvârtej — o problemă în plus pe capul lor, 
fără nicio îndoială, iar nu o mână de ajutor. Le-am spus că 
Dragonul plecase în Mlaştinile Galbene şi că acum aveam 
nevoie să mă ducă cineva în Dvernik. Au acceptat cu inima 
îndoită prima informaţie, în schimb mi-am dat seama că n- 
aveau nicio intenţie să mă ajute, în ciuda faptului că le-am 
spus că luasem lecţii de magie. 

— Vino să-ţi petreci noaptea la noi. Soţia mea va avea 
grijă de tine, mi-a zis primarul, apoi s-a întors către un 
localnic: Danushek, du-te degrabă la Dvernik şi spune-le să 
reziste, orice-ar fi, şi că trebuie să ne spună cu ce-i putem 
ajuta. Vom trimite şi un om în munţi... 

— Nu-mi petrec noaptea în casa dumitale! Şi, dacă nu 
vreţi să mă duceţi, o să merg pe jos! Oricum voi ajunge mai 
repede aşa. 

— Ajunge! a strigat primarul la mine. Ascultă, prostuţo... 

Se temeau, bineînţeles. Credeau că fugisem şi că 
încercam să ajung acasă. Nu doreau să mă audă milogindu- 
mă de ei să mă ajute, şi asta pentru că se simțeau ruşinaţi 
că trebuiseră să-i ofere pe tavă Dragonului o fată de-ale lor. 
Ştiau că nu e corect, dar o făcuseră pentru că nu avuseseră 
de ales şi nu era ceva atât de strigător la cer încât să 
pornească o răscoală. 

Am tras aer adânc în piept şi am folosit încă o dată arma 
mea secretă vanastalem. Dragonul cred că ar fi fost mândru 


de mine pentru cum am rostit fiecare silabă: ascuţit ca 
tăişul unei lame proaspăt meşterite. 

S-au îndepărtat de mine când vraja s-a învârtejit în jurul 
meu, atât de strălucitoare, încât focul din vatră parcă 
începuse să pălească în comparaţie cu ea. Când puterea ei 
s-a încheiat, eram cu câţiva centimetri mai înaltă şi cu 
hainele înfoiate. Purtam cizme elegante, cu toc şi eram 
îmbrăcată ca o regină în doliu. O rochie din catifea neagră, 
tivită cu dantelă cernită şi brodată cu mici perle, tot negre, 
în contrast cu pielea mea albă, care nu mai văzuse soarele 
de o jumătate de an. Mânecile se încheiau cu panglici aurii. 
Peste ea, o şi mai elegantă haină, brodată cu fir de aur 
strălucitor şi mătase roşie, având un guler de blană neagră 
şi prinsă în talie cu o cingătoare aurie. Părul era aranjat într- 
un coc, prins în panglici aurii, bătute cu pietre preţioase. 

— Nu sunt nici proastă, nici mincinoasă! Şi chiar dacă nu 
reuşesc să fac nimic, măcar eu fac ceva. Aduceţi-mi o 
căruţă! 


Capitolul 5 


Bineînţeles că ei nu aveau de unde să ştie că folosisem o 
simplă vrajă, căci nu văzuseră în viaţa lor prea multă magie 
adevărată. Şi nici n-am vrut să-i luminez în privinţa asta. Au 
înhămat patru armăsari la cea mai uşoară sanie şi m-au dus 
în goana cailor chiar pe râul îngheţat bocnă, iar eu stăteam 
cocoţată, în straiele mele prosteşti, dar călduroase. 

A fost o călătorie rapidă, dar neconfortabilă, trecând ca-n 
zbor peste drumul de gheaţă, totuşi, nu atât de rapidă şi de 
neconfortabilă, încât să nu am vreme să mă gândesc la 
puţina şansă pe care o aveam de a face ceva mai mult 
decât de a-mi pierde viaţa, şi nici măcar cu folos. 

Borys se oferise să mă conducă — era un soi de vină pe 
care am înţeles-o chiar şi fără cuvinte. Eu fusesem cea 
luată, nu fiica lui. Ea se afla în siguranţă acasă, fiind 
probabil curtată sau deja logodită. lar eu abia ce fusesem 
luată în urmă cu patru luni şi eram deja de nerecunoscut. 


— Ştii cumva ce s-a petrecut în Dvernik? l-am întrebat 
eu, cuibărită în sanie sub un maldăr de pleduri. 

— Nu. N-am încă nicio veste, mi-a spus el peste umăr. 
Focurile de avertizare abia ce au fost aprinse. Mesagerul 
este probabil pe drum, asta dacă... 

Nu şi-a mai continuat ideea. Dacă a mai rămas vreun om 
pe care să-l trimită ca mesager — asta a vrut să spună. 

— Ne vom întâlni cu el pe la mijlocul drumului, aşa cred, 
a zis el în schimb. 

Cu caii puternici ai tatei şi cu căruţa lui mare, pe timp de 
vară, drumul de la Olshanka la Dvernik dura o zi întreagă, 
cu un popas la jumătatea lui. Însă în miez de iarnă pe drum 
se aşternuse o pătură de omăt de treizeci de centimetri 
grosime, acoperită cu o pojghiţă de gheaţă. Era o noapte 
senină, iar caii purtau potcoave speciale de mers pe gheaţă. 
Am gonit toată noaptea şi, cu câteva ore înaintea zorilor, 
am schimbat caii la Vyosna, fără să facem un popas mai 
lung. Nici măcar nu m-am dat jos din sanie. Nici oamenii de 
acolo n-au pus întrebări. Borys le-a spus doar atât: 

— Mergem la Dvernik. 

Ei m-au măsurat cu interes şi curiozitate, dar fără să 
pună la îndoială vorbele lui Borys şi, cu siguranţă, fără să 
mă recunoască. În vreme ce înhămau caii, soţia 
proprietarului animalelor mi-a adus o plăcintă cu carne şi o 
cană cu vin fiert. Era înveşmântată cu o mantie groasă, din 
blană. 

— Nu vrei să-ţi încălzeşti mâinile, domniţă? 

— Mulţumesc, am zis eu, simţindu-mă totuşi ca o 
impostoare, aproape ca o hoaţă. 

Totuşi asta nu m-a împiedicat să devorez plăcinta din 
zece îmbucături, după care am dat pe gât vinul, căci nu 
ştiam ce altceva aş fi putut face cu el ca să nu pară o 
insultă. 

Dar m-a luat cu ameţeală, iar totul în jur a devenit mai 
moale, mai călduros şi mai confortabil. Dintr-odată, grijile 
parcă nu mai erau atât de mari, ceea ce însemna că 
băusem prea mult. Însă eram recunoscătoare pentru asta. 
Borys mâna mai repede, acum, cu caii schimbaţi, şi după o 


oră, având soarele în faţă, am zărit în depărtare un bărbat 
ce mergea anevoios pe drum. Când ne-am apropiat, am 
văzut că nu era bărbat. Era însăşi Kasia, în haine de băiat şi 
cu cizme grele. Venea direct spre noi, căci eram singurii 
care se îndreptau către Dvernik. 

S-a sprijinit de latura săniei, gâfâind, a făcut o mică 
reverență, apoi a spus: 

— A intrat în vite... a luat toate vitele şi, dacă-şi înfig 
dinţii într-un om, intră şi în el. Aproape că le-am înţărcuit pe 
toate şi le ţinem acolo, dar asta înseamnă să ţinem ocupați 
toţi bărbaţii... 

Atunci am dat pledurile la o parte şi am întins mâna spre 
ea. 

— Kasia, am zis eu, înecându-mă de lacrimi. 

Ea s-a oprit să se uite la mine şi am rămas aşa, privindu- 
ne în ochi în tăcere vreme îndelungată. 

— Haide, grăbeşte-te şi urcă! Îţi povestesc pe drum. 

A suit şi s-a ghemuit lângă mine, sub maldărul de pături. 
Făceam o pereche caraghioasă: ea, în hainele jegoase ale 
unui porcar, cu părul ei lung îndesat sub o căciulă şi cu 
cojocul din blană de oaie; eu, în cele mai scumpe straie. 
Amândouă arătam ca zâna cea bună coborând la Masha, 
care mătura cenuşa din cămin. Stăteam ţinându-ne strâns 
de mână, un semn al prieteniei adevărate, şi pe măsură ce 
sania aluneca pe potecă, i-am împărtăşit frânturi din 
întreaga poveste: primele zile, în care mă simţisem 
mizerabil; lungile şi epuizantele săptămâni în care Dragonul 
începuse să mă oblige să fac vrăji; lecţiile desfăşurate de 
atunci încoace. 

În tot acest timp Kasia nu mi-a dat drumul la mână şi, 
când în sfârşit i-am spus că pot face câte o magie, ea a zis 
ceva care m-a lăsat fără grai: 

— Trebuia să ghicesc. Întotdeauna ţi se întâmplau lucruri 
ciudate. Când te duceai în pădure, veneai de-acolo cu 
fructe, deşi încă nu era vremea lor, sau cu flori pe care 
nimeni nu le mai văzuse vreodată. In copilărie mereu 
îndrugai poveşti pe care ţi le spuneau pinii, asta până când 
fratele tău te-a acuzat că sunt minciuni sfruntate şi atunci 


te-ai oprit. Chiar şi felul în care îţi zdrenţuiai hainele, nici 
dacă doreai nu puteai să le murdăreşti în halul ăla. Odată 
chiar am văzut cum o creangă s-a întins ca să-ţi agaţe 
poalele rochiei, pur şi simplu s-a întins... 

Am privit într-o parte, am dat să protestez, dar ea m-a 
împiedicat. Nu voiam să aud. Nu voiam să-mi spună că 
magia fusese tot timpul în mine, fiind astfel imposibil să 
scap din ghearele ei. 

— Atunci, înseamnă că nu foloseşte la nimic altceva 
decât la a mă menţine într-o stare de permanentă mizerie, 
am zis eu, încercând o glumă. Am venit aici numai pentru 
că el este plecat. Acum spune-mi ce s-a întâmplat. 

Şi Kasia mi-a povestit: vitele s-au îmbolnăvit peste 
noapte. Primele purtau semne de colţi, ca şi cum fuseseră 
atacate de nişte lupi uriaşi, deşi întreaga iarnă nu fusese 
văzut picior de lup. 

— Erau vitele lui Jerzy. Şi nu le-a sacrificat pe dată, a 
comentat Kasia cu gravitate. 

Am aprobat-o înţelegător. 

Jerzy ar fi trebuit să ştie. Ar fi trebuit să le scoată din 
cireadă şi să le taie imediat beregata, în momentul în care a 
văzut urmele de colţi, dar el le-a lăsat printre celelalte 
animale. Niciun lup obişnuit nu ar fi putut face aşa ceva. 
Numai că el era prea sărac. Nu avea pământ, nu avea vreun 
negoţ, nu avea nimic altceva în afara vitelor sale. Nu o dată 
soţia lui a venit la noi să ne roage să-i dăm nişte făină şi de 
câte ori mă întorceam de la pădure cu o recoltă bogată, 
mama mă trimitea la ei cu un coş plin. Se zbătuse ani de-a 
rândul să strângă bani pentru o a treia vacă, ceea ce 
însemna ieşirea din sărăcie. Şi abia în urmă cu doi ani 
reuşise să o cumpere. La Sărbătoarea Recoltei, Krystyna, 
soţia sa, avea un batic nou, roşu, brodat cu dantelă, iar el 
era îmbrăcat cu o vestă roşie şi amândoi le purtau cu 
mândrie. 

Pierduseră patru prunci înainte de botez. Acum ea era 
din nou însărcinată. De aceea nu a omorât el vitele suficient 
de repede. 


— L-au muşcat şi au dat iama şi printre celelalte vite, a 
zis Kasia. Şi acum s-au îmbolnăvit toate şi sunt mult prea 
periculoase chiar şi doar să te apropii de ele, Nieshka. Ce ai 
de gând să faci? 

Dragonul probabil că ar fi ştiut cum să scoată boala din 
vaci, dar eu nu ştiam. 

— Va trebui să le dăm foc. Sper că el îşi va reveni, dar 
acum chiar nu ştiu ce altceva să facem. 

S-o spun p-a dreaptă, în ciuda terorii şi a năpastei, mă 
bucuram foarte tare. Cel puţin nu era vorba de vreun 
monstru care scuipă flăcări sau vreo molimă mortală, iar eu 
chiar ştiam ce să fac. Am scos din săculeţ poţiunea inima- 
focului şi i-am arătat-o Kasiei. 

Nimeni nu s-a împotrivit ideii mele când am ajuns la 
Dvernik. Căpetenia noastră, Danka, a fost la fel de surprinsă 
ca bărbaţii din Olshanka sau Kasia când am sărit din sanie, 
însă ea avea treburi mai importante de care să aibă grijă. 

Fiecare bărbat în putere, ba chiar şi femeile mai 
zdravene trebuiau să vegheze cu schimbul bietele animale 
turbate, folosind furci şi torţe, alunecând pe gheaţă, cu 
mâinile înţepenite de frig. Restul sătenilor încercau să le 
asigure căldură sau mâncare. Parcă ar fi fost o întrecere: 
cine cedează primul, iar satul nostru era cel care pierdea. 
Incercaseră şi ei să ardă vitele, numai că afară era prea frig. 
Lemnul nu se aprindea prea tare până când vitele 
împrăştiau grămăjoarele cu foc. Imediat ce Danka a aflat 
despre poţiune, a aprobat propunerea mea şi i-a trimis pe 
cei care nu făceau de strajă lângă ţarc să aducă târnăcoape 
şi cazmale, pentru a săpa un şanţ în jurul ţarcului. 

Apoi s-a întors spre mine: 

— Vom avea nevoie de tatăl şi de fraţii tăi ca să ne 
aducă multe lemne de foc. Sunt acasă, au stat aici toată 
noaptea. Te-aş putea trimite să-i aduci, dar asta v-ar răni şi 
mai tare, căci va trebui să te întorci totuşi la turn. Vrei să te 
duci? 

Mi s-a pus un nod în gât. Avea dreptate, dar nu puteam 
să zic „nu”. Kasia încă mă ţinea de mână şi, alergând către 
casa mea, i-am zis: 


— Vrei, te rog, să intri tu prima şi să-i avertizezi? 

Astfel că mama deja plângea când am apărut în pragul 
uşii. N-a avut ochi pentru veşminte, ci doar pentru mine şi 
ne-am prăvălit pe podea într-un morman de catifea, 
îmbrăţişându-ne. Aşa ne-au găsit tata şi fraţii mei când au 
intrat în cameră, buimaci de somn. Am plâns cu toţii, deşi 
ne spuneam unii altora că nu e vreme de bocete. Printre 
lacrimi, i-am zis tatălui meu ce urma să facem. Au pornit-o 
prin zăpadă să înhame caii, care, slavă Domnului!, erau la 
adăpost în grajdul de lângă casă. M-am agăţat de aceste 
ultime clipe şi am stat la masa din bucătărie alături de 
mama. Mă mângâia întruna pe faţă, cu lacrimile şiroindu-i 
pe obraji. 

— Să ştii că nici nu s-a atins de mine, mămico! i-am spus 
eu, dar nu i-am pomenit nimic despre prinţul Marek. Este 
cumsecade. 

Dar ea nu mi-a răspuns, ci doar mă mângâia pe păr. 

Tata şi-a băgat capul pe uşă şi a zis: 

— Suntem gata! 

Trebuia să plec, dar mama m-a oprit puţin: 

— Stai o clipă! 

Şi a dispărut în dormitor. A revenit cu o bocceluţă cu 
haine şi lucruri de-ale mele. 

— M-am gândit că poate cineva din Olshanka ţi le-ar fi 
putut aduce cândva, în primăvară, când îi duc daruri de la 
serbare. 

M-a sărutat şi m-a strâns încă o dată în braţe, apoi mi-a 
dat drumul. Asta chiar că m-a rănit. Şi mai mult. 

Tata a mers la fiecare casă din sat, iar fraţii mei s-au dus 
şi au golit fiecare magazie de lemne pe care cândva o 
umpluseră tot ei. Au stivuit multe braţe de lemne pe sanie 
şi, când aceasta s-a umplut, au mânat către ţarcuri. Abia 
atunci am văzut şi eu bietele animale. 

Nici măcar nu mai arătau a vaci. Aveau trupurile umflate 
şi deformate, coarnele crescuseră lungi, răsucite şi groase, 
unele având un fel de săgeți ieşite din ele, altele având 
chiar vreo două sulițe ieşite prin piele ca nişte ţepi 
înfiorători. Creaturile ieşite din Codru erau greu de ucis, şi 


asta doar prin foc sau decapitare. Simpla lor rănire nu făcea 
decât să le turbeze şi mai tare. Multe dintre ele aveau 
picioarele din faţă şi piepturile înnegrite acolo unde 
stinseseră focurile dinainte. Împungeau cu coarnele lor 
uriaşe gardul ţarcului, făcut din trunchiuri groase de copac. 
Mugeau atât de gros, încât scoteau nişte sunete ce-ţi 
îngheţa sângele în vine. O ceată de bărbaţi şi femei se 
adunase cu furci, sulițe şi ţepuşe ascuţite, încercând să 
respingă atacul vitelor. 

Câteva femei începuseră deja să sape un şanţ în jurul 
ţarcului. Goliseră terenul de zăpadă şi acum îndepărtau 
stratul de iarbă uscată. Danka supraveghea lucrările. l-a 
făcut semn tatălui meu, care se străduia să strunească 
armăsarii ce nechezau speriaţi pe măsură ce se apropiau şi 
adulmecau răul din aer. 

— Foarte bine! Vom fi gata înainte de prânz. Vom face 
nişte legături de lemne cu paie la mijloc, apoi le vom 
aprinde ca pe nişte torţe cu poţiunea magică şi le vom 
arunca înăuntru. Vezi să nu o consumi pe toată, în caz că 
vom avea nevoie de o a doua încercare, mi-a spus ea. 

Am încuviinţat. 


Au sosit mai multe ajutoare pe măsură ce sătenii se 
trezeau, unindu-şi forţele pentru acţiunea finală. Toţi ştiau 
că vitele vor încerca să calce focul în picioare ca să scape 
de acolo. De aceea fiecare om care putea ţine măcar o 
țepuşă se aşezase în linia de atac pentru a împinge 
animalele înapoi. Alţii aruncau baloţi de paie în ţarc, cu 
legăturile tăiate, astfel încât să se împrăştie când cădeau pe 
pământ, iar fraţii mei azvârleau grămăjoare de vreascuri. 
Stăteam nerăbdătoare în spatele Dankăi, cu poţiunea în 
mână, simțind cum puterea ei magică se învârtejeşte şi 
devine fierbinte sub degetele mele, pulsând, de parcă ştia 
că în curând va fi eliberată ca să-şi îndeplinească menirea. 
Când Danka a fost mulţumită de pregătiri, mi-a întins prima 
legătură de lemne şi paie ca s-o aprind: era un buştean 
lung, despicat pe mijloc, umplut cu bețe şi paie şi legat bine 
cu sfoară. 


Inima-focului a încercat să iasă vuind din sticlă imediat 
ce i-am scos dopul. De aceea a trebuit să înfig repede dopul 
la loc. Poţiunea a alunecat încet înapoi. Am îndepărtat uşor 
dopul şi am turnat o picătură — cea mai mică, cea mai 
firavă picătură — la capătul buşteanului cu paie. Lemnul a 
fost atât de rapid cuprins de flăcări, încât Danka abia a avut 
timp să-l arunce peste gard, după care s-a întors şi şi-a 
băgat mâinile în zăpadă, clipind năucită: degetele îi erau 
roşii şi pline de băşici. M-am chinuit să înfig dopul în sticluţă 
şi, când în sfârşit am apucat să mă uit, jumătate din ţarc era 
cuprins de flăcări, iar vacile mugeau furioase. 

Am fost luaţi prin surprindere de ferocitatea vrăjii, deşi 
auziserăm cu toţii poveşti despre inima-focului. Era 
proslăvită în nenumărate balade ce vorbeau despre 
războaie şi asedii, dar şi poveşti despre cum este ea 
fabricată, din de kilograme de aur obținându-se o singură 
sticluţă, cum trebuie ea pregătită în cazane din piatră pură 
de un maestru vrăjitor. Am avut grijă să nu pomenesc 
nimănui că n-am primit permisiunea de a o scoate din turn. 
Dacă Dragonul avea să se înfurie pe cineva, atunci eu 
trebuia să fiu singura persoană. 

Însă poveştile nu erau totuna cu a o vedea în faţa 
ochilor. Nu eram pregătiţi, iar vacile nebune erau deja 
turbate de furie. Zece dintre ele s-au adunat laolaltă şi 
aproape că au dărâmat gardul din spate, neţinând seama 
de ţepuşe şi de uneltele ascuţite. Toţi eram îngroziţi că 
putem fi împunşi cu coarnele sau muşcaţi, ne temeam chiar 
să le atingem în vreun fel. Răul Codrului se putea răspândi 
cu uşurinţă. Ceata de apărători a dat înapoi, iar Danka a 
strigat furioasă când a văzut că gardul a început să cedeze. 

Cu multă muncă şi cu determinare oţelită, Dragonul mă 
învățase câteva mici vrăji de reparat, dar pe niciuna dintre 
ele nu o stăpâneam. Totuşi disperarea m-a făcut să încerc. 
M-am urcat în sania goală a tatălui meu, am arătat către 
gard şi am rostit: 

— Paran Kkivitash farantem, paran paran Kivitam! 

Scăpasem o silabă pe undeva, îmi dădeam seama de 
asta, dar cred că fusesem pe-aproape. Cea mai mare bârnă, 


făcută ţăndări, a sărit întreagă la locul ei şi, brusc, i-au 
crescut şi crenguţe cu frunze pe ele, iar cei doi drugi de fier, 
aşezaţi în cruce, au întărit din nou gardul. 

Bătrâna Hanka ţinuse piept bestiilor de una singură — 
„Sunt prea încăpăţânată ca să mor”, a spus ea după aceea, 
respingând laudele pentru vitejia ei — având în mâini doar 
coada ruptă a unei greble, al cărei fier stătea deja înfipt 
între coarnele unui bou. Coada ruptă s-a transformat într-o 
suliță lungă din oţel strălucitor, iar Hanka nu a stat pe 
gânduri şi a înfipt-o între fălcile căscate ale unei vite ce 
împingea gardul. Suliţa a pătruns adânc şi a ieşit prin ceafa 
vacii, iar uriaşa fiară s-a prăbuşit peste gard, după care a 
căzut ca secerată la pământ, blocându-le drumul celorlalte 
vite. 

Asta a fost cea mai grea parte a luptei. Am reuşit să le 
ţinem la distanţă din toate părţile şi munca a devenit mai 
uşoară: de-acum toate bestiile erau cuprinse de foc şi un 
miros scârbos îţi întorcea stomacul pe dos. Işi pierduseră 
îndrăzneala din cauza panicii şi redeveniseră simple 
animale, îngrămădindu-se toate în gardul înconjurător până 
ce flăcările le-au doborât. 

Am mai folosit vraja de reparat de încă două ori şi la final 
stăteam sprijinită de Kasia, care se suise în căruţă ca să mă 
susţină. Copiii mai mari alergau care-ncotro cu găleți cu 
zăpadă pe jumătate topită ca să stingă orice scânteie care 
ar fi căzut pe pământ. Bărbaţi şi femei laolaltă se munceau 
până la epuizare, ţinând piept bestiilor cu armele lor 
improvizate, cu feţele roşii de sudoare, cu spinările 
îngheţate în aerul rece. Dar împreună am reuşit să ţinem 
animalele în ţarc şi astfel nici focul, nici răul nu s-a putut 
răspândi. 

Până la urmă s-a prăbuşit şi ultima vită. Un fum gros se 
ridica şi grăsimea sfârâia în foc. Ne-am aşezat în cerc în 
jurul ţarcului, epuizați, ferindu-ne de fum, urmărind cum 
inima-focului mistuie rămăşiţele şi arde mocnit, 
transformând totul în cenuşă. Mulţi dintre noi tuşeau. 
Nimeni nu vorbea şi nu se veselea. Nici n-aveam motiv de 
sărbătoare. Eram bucuroşi să vedem cum cel mai mare 


pericol fusese îndepărtat, însă preţul era uriaş. Şi Jerzy nu 
era singurul ajuns la sapă de lemn din cauza focului. 

— Jerzy mai este în viaţă? am întrebat-o încet pe Kasia. 

A şovăit o clipă, după care a încuviinţat: 

— Am auzit că a fost grav lovit de năpastă. 

Boala Codrului nu era tocmai incurabilă: Dragonul îi 
salvase pe mulţi din ghearele ei, ştiam asta. Acum doi ani 
un vânt ce bătea dinspre răsărit a prins-o pe Trina în timp 
ce spăla rufe pe malul râului. S-a întors de-acolo 
împleticindu-se bolnavă, iar rufele din coş erau acoperite cu 
un polen gri-argintiu. Mama ei nu a lăsat-o să intre în casă. 
l-a aruncat hainele în foc şi a dus-o pe Trina la râu, unde a 
spălat-o iar şi iar, în vreme ce Danka a trimis pe dată un 
mesager către Olshanka. E 

Dragonul a venit în noaptea aceea. Imi amintesc că mă 
dusesem la Kasia şi, din curtea din spate, urmăream ce se 
petrece. Nu l-am văzut atunci pe Dragon, ci am zărit doar o 
lumină albăstruie, rece, care lumina fereastra de la etaj a 
Trinei. Dimineaţa, mătuşa fetei mi-a spus, când ne-am 
întâlnit la fântână, că Trina se va face bine. Două zile mai 
târziu, Trina era din nou cum o ştiam noi, poate un pic 
obosită, ca atunci când cineva tocmai a scăpat de o răceală 
puternică. Era chiar fericită, căci tatăl ei săpa o fântână 
lângă casă, astfel încât să nu mai fie nevoită să meargă 
vreodată la râu să spele rufe. 

Însă nu fusese vorba decât de o pală de vânt, un strop 
de polen. Dar acum era altceva — cea mai rea posedare din 
câte îmi aminteam. Atât de multe vite îmbolnăvite şi o 
putere mare de răspândire a molimei: iată un semn că era 
ceva foarte grav. 

Danka ne auzise vorbind despre Jerzy. A venit la noi şi m- 
a privit direct în faţă: 

— Poţi face ceva pentru el? m-a întrebat ea fără 
ocolişuri. 

Ştiam ce voise să spună de fapt. Dacă răul nu era scos 
din el, îl aştepta o moarte lentă şi îngrozitoare. Codrul te 
mistuia ca putregaiul care distruge un copac doborât la 
pământ, lăsându-te găunos pe dinăuntru, apoi umplându-te 


cu otravă: un monstru căruia nu-i pasă decât să 
răspândească la rândul lui otrava. Dacă aş fi zis că nu pot 
face nimic, dacă aş fi admis că nu ştiu nimic, dacă aş fi 
recunoscut că eram secătuită — cu Jerzy lovit atât de rău şi 
Dragonul aflat la o depărtare de cel puţin o săptămână —, 
atunci Danka ar fi dat un ordin. Ar fi trimis câţiva oameni 
acasă la Jerzy. Aceştia ar fi dus-o mai întâi pe Krystyna în 
celălalt capăt al satului, apoi s-ar fi întors şi ar fi intrat în 
casă. Ar fi ieşit de acolo cu un giulgiu îngreunat, ar fi adus 
aici trupul neînsufleţit şi l-ar fi aruncat în vâlvătaia focului, 
alături de bestiile arse. 

— Aş putea să încerc, am răspuns eu, ceea ce a fost de- 
ajuns pentru Danka. 

Am coborât încet şi greoi din căruţă. 

— Vin cu tine, a spus Kasia. 

Şi şi-a înlănţuit braţul de al meu ca să mă sprijine. Ştia că 
am nevoie de ajutor chiar şi fără ca eu să fi scos un cuvânt. 
Am luat-o încetişor către casa lui Jerzy. 

La gospodăria lui Jerzy se ajungea cu greu, căci se afla la 
marginea satului, în direcţia opusă faţă de ţarcul cu vite, 
înghesuită chiar la lizieră. Drumul era neobişnuit de liniştit 
pentru o după-amiază, cu toată lumea adunată încă în jurul 
ţarcului. Paşii scârţâiau pe zăpada proaspăt căzută peste 
noapte. Inotam prin omăt pe drumul sinuos, incomodată de 
rochia bogată, însă nu mai aveam puterea să o transform în 
ceva mai comod. Când ne-am apropiat de casă, l-am auzit, 
un mormăit neîntrerupt, din ce în ce mai tare pe măsură ce 
micşoram distanţa. De aceea bătăile noastre în uşă nu 
puteau fi percepute. 

Era o casă mică, totuşi am aşteptat mult până ce ne-a 
deschis cineva. Krystyna a crăpat în sfârşit uşa şi a tras cu 
ochiul afară. Se uita uimită la mine, fără să mă recunoască, 
ea însăşi de nerecunoscut: cearcăne vineţii sub ochi şi burta 
la gură. Apoi s-a uitat la Kasia. 

— Agnieszka a venit de la turn ca să ne ajute, a lămurit-o 
Kasia. 

Krystyna s-a uitat din nou la mine şi, după o clipă 
interminabilă, a zis: 


— Intraţi! 

Stătuse pe un balansoar lângă foc, în apropierea uşii. Mi- 
am dat seama că aştepta ca Jerzy să fie luat pe sus şi scos 
de acolo. Casa mai avea o singură încăpere, cu o draperie 
pe post de uşă. Krystyna s-a întors şi s-a aşezat din nou pe 
balansoar. Nu tricota şi nici nu cosea. Nici măcar nu ne-a 
oferit o cană cu ceai. Pur şi simplu stătea lângă foc şi se 
legăna. Gemetele erau mai sonore aici, în casă. Am apucat- 
o strâns pe Kasia de mână şi ne-am îndreptat amândouă 
către draperie. Kasia a tras-o în lături. 

Jerzy zăcea întins într-un pat asamblat grosolan din 
buşteni prinşi unul de altul. Însă în cazul de faţă tot răul era 
spre bine. Mâinile şi picioarele îi fuseseră ţintuite de ţăruşi, 
iar corpul îi era legat cu o sfoară petrecută pe sub rama 
patului. Degetele de la picioare i se înnegriseră şi unghiile îi 
erau rupte din carne. Avea răni deschise acolo unde 
frânghiile îi rodeau pielea. Trăgea de ele şi scotea tot soiul 
de sunete, iar limba îi era umflată, vânătă şi aproape că nu-i 
mai încăpea în gură. S-a oprit din urlat când am intrat noi. A 
ridicat capul şi şi-a fixat ochii galbeni asupra mea, 
dezvelindu-şi dinţii însângeraţi. A început să râdă: 

— la uite la tine, vrăjitoare mică, ia uite la tine! a intonat 
el cu glas înfiorător. 

Apoi s-a încordat atât de tare, smucindu-se în 
strânsoarea funiilor, încât patul a sărit în sus câţiva 
centimetri. În tot timpul acesta a continuat să rânjească la 
mine. 

— Vino mai aproape, vino, vino, vino, micuță Agnieszka, 
vino, vino, vino! cânta el, o imitație îngrozitoare a unui 
cântec de copii. 

Patul sălta ritmic pe podea, iar eu, cu mâini 
tremurătoare, am deschis săculeţul cu poţiuni, încercând să 
nu mă uit la Jerzy. Nu mai fusesem niciodată atât de 
aproape de cineva posedat de Codru. Kasia stătea cu 
mâinile pe umerii mei, dreaptă şi calmă. Cred că, dacă n-ar 
fi fost ea lângă mine atunci, aş fi dat bir cu fugiţii. 

Nu-mi aduceam aminte vraja pe care o folosise Dragonul 
în cazul prinţului, însă tot el mă învățase un mic farmec de 


vindecare a tăieturilor şi arsurilor pe care eu le căpătăm 
mereu când găteam sau făceam curăţenie. M-am gândit că 
nu i-ar face rău lui Jerzy. Am început să incantez în şoaptă, 
în timp ce turnam o înghiţitură din elixir într-o lingură mare. 
Mirosea a peşte putrezit de-ţi muta nasul. Apoi Kasia şi cu 
mine ne-am îndreptat cu mare grijă către bolnav. A încercat 
să mă apuce cu dinţii. Îşi răsucea mâinile însângerate în 
strădania de a se elibera şi de a mă zgâria. Am şovăit un 
pic. Nu îndrăzneam să mă las muşcată. 

— Stai puţin! a zis Kasia. 

S-a întors cu un vătrai şi cu mănuşa grea, din piele 
groasă, folosită la vânturarea tăciunilor. Krystyna o privise 
cum intră şi iese din cameră cu o expresie tâmpă, lipsită de 
interes. 

Am apucat vătraiul, fiecare de un capăt, şi l-am apăsat 
pe gâtul lui Jerzy, ţintuindu- de pat, apoi neînfricata Kasia și- 
a pus mănuşa şi i-a prins nasul. Îl ţinea bine, deşi Jerzy îşi 
mişca întruna capul, însă până la urmă a trebuit să deschidă 
gura ca să ia o gură de aer. l-am strecurat pe gâtlej 
înghiţitura de elixir şi am sărit înapoi exact la ţanc, căci a 
reuşit să-şi închidă maxilarul, apucând cu dinţii o fâşie de 
dantelă, aplicată pe mâneca hainei mele de catifea. Am tras 
de mânecă şi m-am eliberat, după care m-am îndepărtat, 
dar nu am încetat să incantez cu voce tremurătoare mica 
vrajă de vindecare. Kasia i-a dat şi ea drumul şi a venit 
lângă mine. 

Nu mai era scânteia aceea strălucitoare pe care mi-o 
aminteam, dar cel puţin cântecelul îngrozitor pe care îl 
îngâna Jerzy încetase. Am văzut cum lucirea poţiunii îi 
coboară pe gâtlej. S-a trântit din nou pe pat şi a început să 
se zvârcolească într-o parte şi-n alta, scoțând gemete de 
protest. Eu nu mă opream din incantaţie. Pe obraji îmi 
curgeau şiroaie de lacrimi. Eram atât de obosită. Mă 
simţeam la fel de rău ca în primele zile petrecute în turnul 
Dragonului — ba mai rău, însă nu mă opream din intonarea 
micii vrăji, deoarece chiar credeam că ar putea să schimbe 
în bine grozăvia din faţa mea. 


Auzindu-mă incantând, Krystyna s-a ridicat cu greu din 
balansoarul ei şi a venit spre uşă, pe chipul ei citindu-se 
speranţa. Strălucirea elixirului se cuibărise în vintrele lui 
Jerzy precum un tăciune aprins şi câteva dintre cicatricele 
însângerate de pe piept şi braţe începuseră deja să se 
vindece. Dar în timp ce cântam, aburi de un verde întunecat 
acopereau scânteia, asemenea norilor ce ascundeau faţa 
lunii pline. Se adunau din ce în ce mai mulţi, până ce 
luminiţa a fost înghițită cu totul. Uşor-uşor Jerzy a încetat să 
se mai vaite şi trupul şi-a pierdut încordarea, lăsându-se 
moale pe pat. Incantaţia mea a amuţit în cele din urmă. M- 
am apropiat puţin, plină de speranţă, dar... dar el a ridicat 
capul, cu ochi galbeni şi bulbucaţi, de nebun, şi a scos un 
hohot de râs de te băga în sperieţi. 

— Mai încearcă, micuță Agnieszka! a zis el, apoi a 
muşcat aerul ca un câine turbat. Vino şi încearcă din nou, 
vino aici, vino aici! 

Krystyna a gemut puternic, apoi a leşinat în pragul uşii, 
căzând grămadă la podea. Lacrimile îmi înţepau ochii. Mă 
simţeam rău, doborâtă de înfrângere. Jerzy scotea din nou 
acele hohote înfricoşătoare şi făcea patul să salte pe 
picioarele lui din buşteni, înaintând puţin câte puţin pe 
duşumeaua de lemn. Nimic nu se schimbase. Codrul 
câştigase bătălia. Răul era prea puternic, prea înrădăcinat 
în bietul om. 

— Nieshka!? m-a strigat încetişor Kasia. 

Am dus mâna la nas, apoi cu cealaltă am început să 
scormonesc cu îndârjire prin săculeţ. 

— Scoate-o pe Krystyna din casă! i-am cerut eu. 

Am aşteptat până ce Kasia a ajutat-o pe femeie să iasă. 
Aceasta se văita cu glas pierdut. Kasia mi-a aruncat o 
ultimă privire neliniştită, iar eu m-am străduit să-i răspund 
cu un surâs, dar nu am reuşit să-mi fac gura să mă asculte. 

Înainte să mă apropii iar de pat, mi-am scos primul strat 
al rochiei, cel de catifea groasă. Mi l-am înfăşurat de trei- 
patru ori în jurul nasului şi a gurii, până ce aproape că m-am 
sufocat. Apoi am tras adânc aer în piept şi am rupt sigiliul 
sticluţei cu lichid cenuşiu şi l-am stropit pe Jerzy cu vraja 


stanei de piatră. l-am azvârlit-o pe faţă, peste rânjetul cu 
colţi fioroşi. 

Am pus repede dopul şi am sărit înapoi cât am putut de 
repede. Deja trăsese o gură de aer, iar fumul i se strecura în 
nări şi în gură. Pe chip i se citea uimirea, apoi pielea i-a 
devenit treptat cenuşie şi s-a întărit. A amuţit cu gura şi cu 
ochii deschişi, cu întregul trup înţepenit, cu mâinile 
încremenite. Duhoarea putreziciunii nu se mai simţea atât 
de puternic. Încetul cu încetul, ca un val, corpul i-a fost 
transformat în stană de piatră. Când totul a luat sfârşit, m-a 
cuprins un fior de uşurare amestecată cu groază. Pe pat 
zăcea o statuie pe care numai un om care nu era în toate 
minţile ar fi sculptat-o, o statuie având faţa schimonosită de 
o furie neomenească. 

M-am asigurat că flaconul este bine închis şi l-am băgat 
în sac, înainte să deschid uşa. Kasia şi Krystyna stăteau în 
curte, în zăpada până la glezne. Pe chipul transpirat al 
Krystynei se citea disperarea. Le-am invitat să intre în casă. 
Krystyna s-a dus până în pragul strâmt al uşii şi a privit 
stăruitor statuia de pe pat, a cărei viaţă fusese cumva pusă 
la păstrare. 

— Nu simte nicio durere, am liniştit-o eu. Crede-mă, nu 
simte nici măcar cum trece timpul. În felul ăsta, dacă 
Dragonul ştie o cale de a scoate răul din Jerzy... 

Krystyna se prăbuşise moale în scaun, ca şi cum nu-şi 
mai putea duce propria greutate. Stătea acum cu capul 
plecat. Nu eram sigură dacă îi făcusem cu adevărat un bine 
sau mai degrabă mă scutisem pe mine de o corvoadă. Nu 
mai auzisem până atunci ca vreo persoană afectată în aşa 
hal cum era Jerzy să fi fost vindecată. 

— Nu ştiu cum să-l salvez, am admis eu încet. Dar... dar 
poate Dragonul va reuşi, când se va întoarce. M-am gândit 
că merită să încercăm. 

Măcar în casă se aşternuse liniştea, fără urlete şi fără 
putoarea răului. Rătăcirea ce-i învăluise chipul femeii 
începea să pălească, înainte parcă nu fusese în stare nici să 
gândească. După ce s-a dezmeticit, şi-a pus o mână pe 
pântece şi l-a privit. Sorocul era atât de aproape, încât chiar 


am văzut prin haine fătul mişcându-se. A ridicat privirea la 
mine şi m-a întrebat: 

— Şi vitele? 

— Au ars. Toate, am spus eu. 

A lăsat capul în jos. Fără soţ, fără vite, cu un copil ce 
trebuia să se nască în curând. 

Danka se va strădui să o ajute, bineînţeles, însă va fi un 
an greu pentru toată lumea din sat. Deodată mi-a venit o 
idee: 

— Ai o rochie să-mi dai în schimbul celei pe care o port 
acum? 

S-a holbat la mine, dar eu am continuat: 

— Nu mai suport să fac un pas în ea! 

Neîncrezătoare, a scos din ladă o rochie de casă, veche 
şi peticită, şi o sarică de lână aspră. Am dezbrăcat 
bucuroasă rochia grea, din catifea, mătase şi dantelă şi am 
aruncat-o grămadă lângă masă. Costa cel puţin cât o vacă, 
iar în sat preţul laptelui va fi ridicat o vreme. 

Deja se întunecase când Kasia şi cu mine am plecat din 
casa lui Jerzy. Focul din ţarc încă ardea, luminând cerul în 
portocaliu la celălalt capăt al satului. Toate casele erau 
pustii. Vântul rece trecea prin hainele mele subţiri, iar eu 
eram sleită de puteri. Mă împleticeam în urma Kasiei, care 
bătătorea zăpada în faţa mea şi se mai întorcea din când în 
când să mă ia de mână şi să mă ajute să înaintez. Un singur 
gând mă încălzea: nu mă puteam întoarce la turn. Aşa că 
aveam să mă duc la mama şi să stau la ea până ce 
Dragonul venea să mă ia. Ce adăpost mai bun puteam găsi? 

— Va mai fi plecat cel puţin o săptămână şi poate că s-o 
fi săturat şi el de mine şi mă va lăsa să rămân, i-am 
mărturisit eu Kasiei, deşi n-ar fi trebuit s-o spun nici măcar 
în gând. Să nu mai zici nimănui, i-am zis eu grăbită. 

Ea s-a oprit, s-a răsucit spre mine, m-a cuprins cu braţele 
şi m-a strâns cu putere. 

— Eram pregătită să plec, a început ea. Toţi anii ăştia n- 
am făcut decât să mă pregătesc să fiu curajoasă şi să plec, 
dar m-am simţit groaznic când te-a ales pe tine. Era ca şi 


cum tot ce făcusem fusese în van, iar viaţa avea să-şi 
urmeze cursul de parcă tu n-ai fi existat niciodată... 

A tăcut. Stăteam amândouă ţinându-ne de mână, 
plângând şi zâmbindu-ne. Apoi s-a schimbat la faţă. M-a 
apucat de braţ şi m-a tras în spate. M-am întors. 

leşeau din pădure încet, cu paşi măsuraţi, cu labele abia 
sfărâmând  pojghiţa de zăpadă îngheţată. Lupii care 
hălăduiau prin pădurile noastre erau rapizi, slabi şi cenuşii. 
Puteau lua cu ei o oaie rănită, dar fugeau din calea 
vânătorilor. Insă ăştia nu erau lupi. Spatele lor învelit în 
blană albă, groasă îmi ajungea la nivelul taliei şi limbi roz le 
ieşeau printre fălcile uriaşe, cu colţi ascuţiţi şi înghesuiți. Se 
uitau la noi — se uitau la mine — cu nişte ochi mari şi 
galbeni. Mi-am amintit ce îmi spusese Kasia: prima vită care 
căzuse bolnavă fusese muşcată de un Lup. 

Lupul care-i conducea era puţin mai mic decât ceilalţi. A 
adulmecat aerul înspre mine, apoi a plecat capul într-o 
parte, fără să mă piardă o clipă din ochi. Încă doi au ieşit 
dintre copaci. Haita s-a împrăştiat ca şi cum conducătorul ei 
ar fi făcut un semn anume. M-au înconjurat, împiedicându- 
mi înaintarea. Vânau. Mă vânau pe mine. 

— Kasia! Kasia, fugi, acum! am strigat, cu inima mai-mai 
să-mi sară din piept. 

Mi-am smuls braţul din strânsoarea ei şi am băgat mâna 
în sac. 

— Kasia, du-te! am tipat eu, apoi am scos dopul şi l-am 
stropit pe conducătorul haitei chiar în momentul în care a 
făcut saltul asupra mea. 

Ceaţa cenuşie l-a împresurat şi statuia măreaţă a unui 
Lup a căzut la picioarele mele ca un bolovan. Fălcile lui încă 
încercau să mă apuce de gleznă, deşi erau aproape 
înţepenite. Un alt Lup fusese în bătaia ceţii şi un val de 
împietrire îl cuprindea în vreme ce încerca să evadeze, 
scormonind zăpada cu labele din faţă. 

Kasia n-a fugit. M-a apucat de braţ şi m-a ridicat de jos, 
trăgându-mă către cea mai apropiată casă — căminul Evei. 
Lupii au scos la unison un urlet de protest, amuşinând apoi 
temători cele două statui. După care unul dintre ei a lătrat, 


iar ceilalţi l-au imitat. S-au întors şi au pornit împleticindu-se 
către noi. 

Kasia m-a tras prin poarta grădinii din faţa casei Evei, 
după care a trântit-o în urma ei. Lupii au sărit gardul la fel 
de uşor precum un cerb sprinten. N-am îndrăznit să-i 
stropesc cu inima-focului, căci riscam să se întindă 
vâlvătaia, mai ales după cele întâmplate mai devreme. Ar fi 
ars întregul sat, ba poate întreaga Vale, dar cu siguranţă pe 
noi ne-ar fi făcut scrum. In schimb am scos din sac flaconul 
verde, sperând să le distrag atenţia măcar cât să reuşim noi 
să intrăm în casă. 

— Asta face să crească plantele, îmi spusese Dragonul 
când îl întrebasem. 

Culoarea ei caldă, sănătoasă îmi păruse prietenoasă, nu 
rece ca ale altor sticluţe cu vrăji din laboratorul său. 

— Cu un număr rezonabil de seminţe. O poţi folosi numai 
dacă ai fost nevoită să cureţi prin foc un câmp, m-a lămurit 
el. 

M-am gândit că aş putea-o folosi în urma incendiului 
provocat de inima-focului, pentru a reîmprospăta imaşul. 
Am scos dopul cu degete tremurânde, dar am vărsat 
poţiunea în palme. Mirosea minunat, a curat şi a proaspăt, 
era uşor lipicioasă, ca iarba sau frunzele primăvara, când 
sunt pline de sevă. Am stropit cu ea grădina acoperită de 
zăpadă. 

Lupii alergau spre noi. Vrejuri de un verde-crud au 
început să crească din stratul de plante uscate de dedesubt 
şi să se năpustească asupra bestiilor, încolăcindu-se în jurul 
labelor acestora şi târându-i departe de noi. Dintr-odată 
toată recolta pe un an întreg creştea într-un minut: mazăre, 
hamei şi dovleci se întindeau de-a lungul şi de-a latul, 
neînchipuit de mari. Împiedicau fiarele să ne ajungă, chiar 
dacă acestea se zbăteau, le rodeau şi le rupeau. Vrejurile 
creşteau neîncetat şi mai viguroase, cu ghimpi de mărimea 
unui cuţit. Un Lup a fost încolăcit de o tulpină groasă cât un 
copac, iar un altul s-a făcut una cu pământul sub greutatea 
unui dovleac uriaş. 


Kasia m-a tras de mânecă în vreme ce mă minunam ca 
proasta şi, când m-am întors spre ea, ne-am împiedicat una 
de cealaltă. Uşa casei nu se deschidea, deşi Kasia împingea 
în ea cu putere. Am făcut un ocol şi ne-am dus la micul 
staul acum pustiu — de fapt, o cocină — şi ne-am baricadat 
înăuntru. Acolo n-am găsit nicio furcă. Fusese dusă în 
coteţul găinilor. Singura unealtă rămasă, pe care s-o putem 
folosi ca armă, era o toporişcă de tăiat lemne de foc. Am 
apucat-o cu disperare, în timp ce Kasia fixa o scândură pe 
post de zăvor. Restul haitei reuşise să scape din 
strânsoarea vrejurilor şi venea către noi. Lupii s-au ridicat în 
două labe şi au început să zgârie uşa cu ghearele şi să 
muşte, când deodată s-au oprit. l-am auzit mişcându-se, 
apoi unul dintre ei a scos un urlet din spatele cocinei, chiar 
în dreptul ferestruicii înalte. Speriate, ne-am întors la timp 
să vedem cum trei bestii au pătruns prin ea, una după alta, 
dintr-un salt. Ceilalţi au răspuns la urlet de cealaltă parte a 
uşii. 

Rămăsesem fără idei. Am încercat să mă gândesc la un 
farmec sau o vrajă învăţate, la orice care ar fi putut fi de 
ajutor împotriva Lupilor. Poate că poţiunea avusese acelaşi 
efect asupra mea ca în cazul grădinii sau poate că frica o 
făcuse, însă nu mai eram deloc slăbită şi mă simţeam în 
stare să fac alte vrăji, dar numai dacă aş fi găsit una 
potrivită. 

Mă întrebam cu disperare dacă Vanastalem ar putea face 
o armură, apoi am rostit: 

— Rautalem? scurtând-o şi amestecând-o cu o vrajă 
pentru ascuţit cuţitele de bucătărie, în vreme ce ţineam în 
mâini un lighean făcut din tablă. 

Nu prea aveam habar ce ar fi putut face vraja mea, dar 
speram din tot sufletul. Poate că magia ce-mi curgea în 
vene încerca ea însăşi să mă salveze, căci ligheanul s-a 
făcut plat şi s-a transformat într-un uriaş scut, din oţel dur. 
M-am  ghemuit împreună cu Kasia într-un cotlon, la 
adăpostul scutului, în timp ce Lupii veneau în salturi spre 
noi. 


Mi-a luat din mână toporişca şi a început să le 
ciopârţescă ghearele şi boturile ce se iveau la marginea 
scutului în încercarea de a-i distruge şi de a-i îndepărta de 
noi. Ne luptam amândouă pentru viaţa noastră, ţinându-ne 
cu disperare de scut, apoi spre oroarea mea unul dintre 
Lupi — un Lup! — s-a dus la uşă şi a ridicat cu botul bârna 
ce o baricada, deschizând-o larg. 

Restul haitei a năvălit înăuntru. Nu mai aveam unde să 
fugim, nici vreo capcană rătăcită prin sacul meu. Ne-am 
înghesuit una într-alta, lipite de scut, când, dintr-odată, 
întregul perete din spatele nostru s-a năruit. Ne-am prăvălit 
pe spate în zăpadă chiar la picioarele Dragonului. Haita şi-a 
reunit forţele şi a făcut un salt către el, urlând. Insă 
Dragonul a înălţat o mână şi a rostit o lungă incantaţie fără 
să facă o pauză de respiraţie. In acelaşi timp Lupii s-au 
spart în aer, cu un sunet înfiorător de crengi frânte. Au 
căzut morţi în zăpadă. 

Kasia şi cu mine încă stăteam agăţate una de alta când 
leşurile Lupilor picau unul câte unul în jurul nostru. Ne 
holbam la Dragon, iar el a coborât privirea la mine, încordat 
şi furios, şi a ţipat: 

— Dintre toate neroziile pe care le-ai fi putut face, 
lunatico fără minte ce eşti... 

— Fereşte-te! a strigat Kasia, dar prea târziu. 

Un ultim Lup, şchiopătând, cu blana pătată de dovleac, 
făcuse un salt peste gardul grădinii şi, cu toate că Dragonul 
a apucat să zică o vrajă în timp ce se întorcea, bestia i-a 
zgâriat braţul cu o gheară încovoiată, aşa muribund cum 
era. Trei picături strălucitoare de sânge au înflorit în zăpada 
de la picioarele lui. 

S-a lăsat în genunchi, apucându-şi strâns braţul lângă 
cot. Mâneca tunicii din lână neagră îi atârna sfâşiată. 
Carnea i se înverzea deja, putreziciunea codrului începând 
să sape în jurul zgărieturii. Culoarea bolii s-a oprit acolo 
unde degetele sale, strălucind slab, cuprindeau braţul. Insă 
venele antebraţului se umflau rapid. Am scotocit în săculeţ 
după elixir. 


— Toarnă-l! mi-a strigat el printre dinţi, atunci când eu 
am vrut să-i dau să bea. 

Am turnat lichidul peste rană, toţi trei ţinându-ne 
respiraţia, însă pata neagră nu se dădea dusă, doar a 
încetat să se mai extindă atât de repede. 

— La turn! a zis el. 

Broboane de sudoare îi împodobeau fruntea. Avea 
maxilarele atât de încleştate, încât abia mai putea să 
vorbească. 

— Ascultă! Zokinen valisu, akenezh hinisu, kozhonen 
valisu! 

Am făcut ochii mari. Asta însemna că avea încredere în 
mine s-o fac, adică să rostesc vraja care să ne ducă înapoi 
la turn? 

Însă el n-a mai reuşit să spună nimic. Toată puterea 
rămasă o păstra pentru a opri înaintarea putreziciunii 
Codrului. Mi-am amintit prea târziu ce îmi spusese cândva: 
că dacă ar fi pus gheara pe mine, aşa o vrăjitoare 
nepregătită şi nefolositoare cum eram, Codrul m-ar fi 
transformat într-o bestie cu adevărat înfricoşătoare. Însă ce 
ar fi făcut din el, cel mai mare vrăjitor din ţinuturile astea?! 

M-am întors spre Kasia, am scos din sac flaconul cu 
inima-focului şi i l-a pus în mâini. 

— Spune-i Dankăi să trimită pe cineva la turn, i-am zis eu 
disperată. Dacă niciunul dintre noi nu iese să spună că 
suntem sănătoşi, dacă există vreo urmă de îndoială, atunci 
să ardă turnul din temelii. 

În ochii ei se citea îngrijorarea pentru mine, dar a 
încuviinţat. M-am răsucit spre Dragon şi am îngenuncheat 
pe zăpadă lângă el. 

— Bine! a îngăimat el, săgetând-o totuşi rapid cu privirea 
pe Kasia. 

Am ştiut atunci că cele mai urâte temeri ale mele se 
adevereau. 

L-am prins de braţ, am închis ochii şi m-am gândit la 
camera din turn, apoi am rostit cuvintele vrăjite. 


Capitolul 6 


L-am ajutat pe Dragon să se târască pe coridor scurta 
distanţă până la dormitorul meu. Frânghia din rochii de 
mătase încă atârna la fereastră. N-aveam speranţă să-l duc 
în camera lui. Era îngrozitor de greu chiar şi pentru a-l pune 
în pat. Încă ţinea degetele încleştate pe braţ, împiedicând 
răspândirea putreziciunii, însă strălucirea degetelor sale 
pălea neîncetat. L-am întins cu capul pe perne şi l-am 
vegheat nerăbdătoare o clipă, ca să spună ceva, ce să fac, 
dar el n-a scos o vorbă. Ochii lui fixaţi în tavan deja nu mai 
vedeau nimic. Mica lui zgârietură se umflase ca muşcătură 
celui mai veninos păianjen. Răsuflarea îi era întretăiată, iar 
antebraţul, mai jos de strânsoarea degetelor sale, era 
îngrozitor şi bolnăvicios de verde — aceeaşi culoare care 
pătase şi pielea lui Jerzy. Unghiile mâinii vătămate se 
înnegriseră deja. 

Am dat fuga până în bibliotecă, alunecând pe scări atât 
de rău, încât mi-am julit gambele până la sânge. Dar nici 
măcar n-am simţit. Cărţile stăteau aşezate ca întotdeauna 
în rafturile lor elegante şi frumos ordonate, calme şi 
indiferente la nevoile mele. Unele dintre ele îmi deveniseră 
familiare: le-aş fi putut numi chiar duşmani vechi, pline de 
vrăji şi incantaţii, care în gura mea ar fi ieşit negreşit exact 
pe dos, şi ale căror pagini deveneau extrem de ţepoase sub 
atingerea mea. M-am suit pe scara mobilă şi le-am dat jos, 
le-am deschis una după alta, m-am uitat pe cuprins, dar 
degeaba: distilarea esenței de mirt o fi fost ea folositoare în 
multe alte întrebuinţări, dar pe mine nu mă ajuta cu nimic 
acum şi înnebuneam de furie dacă mai iroseam o singură 
clipă pentru a cerceta şase reţete de a plămădi un sigiliu 
potrivit pentru un flacon de poţiune. 

Dar aceste eforturi deşarte m-au încetinit suficient cât 
să-mi îngăduie să mă gândesc mai bine la ce era de făcut. 
Mi-am dat seama că n-aveam speranţă să găsesc răspunsul 
în cărţile de vrăji neînsemnate pe care încercase Dragonul 
să mă înveţe. Aşa cum el însuşi îmi spusese de nenumărate 


ori, conţineau doar farmece şi mărunţişuri, lucruri pe care 
orice vrăjitor începător le-ar fi putut îndeplini pe dată. M-am 
uitat nesigură la rafturile de jos, unde ţinea volumele pe 
care le studia el şi de care mă avertizase să stau departe. 
Unele erau legate în piele nouă, necrăpată, cu scris auriu, 
altele erau vechi şi aproape că se fărâmiţau; unele erau 
cam de mărimea braţului meu, altele erau atât de mici, 
încât îmi încăpeau în palmă. Mi-am trecut mâna peste 
cotoarele lor şi, dintr-un imbold, am ales una dintre cele 
mici. Din ea ieşeau alte foi de hârtie. Avea o copertă uzată, 
netedă şi printre filele ei erau băgate scrisori. 

Era, de fapt, un jurnal, scris cu litere mărunte, 
înghesuite, greu de citit, plin de prescurtări. Foile erau note 
scrise de mâna Dragonului şi aproape la fiecare pagină 
găseai îndesate una sau chiar mai multe. Pe ele scrisese 
diferite moduri de a folosi o vrajă, cu lămuriri în privinţa 
paşilor urmaţi de el: asta cel puţin mi se părea de ajutor, ca 
şi cum glasul lui ar fi răzbit din foile de hârtie. 

Erau o duzină de vrăji de vindecare şi de curăţare a 
rănilor, numai că de puroi sau gangrenate, nu de 
putreziciunea Codrului, dar cel puţin merita să încerc. Am 
citit o vrajă în care se spunea că trebuie să faci o incizie, 
apoi să badijonezi rana cu rozmarin şi coajă de lămâie. Pe 
lângă asta trebuia să pui suflare peste ea, după cum se 
exprima autorul. Dragonul umpluse patru pagini de scris 
buchisit în care trăsese o grămadă de linii. Sub fiecare linie 
notase aproape cinci duzini de variante: atâta rozmarin, 
uscat sau proaspăt; atâta lămâie, cu miez sau fără; un cuţit 
de oţel, altul de fier; o incantaţie, altă incantaţie. 

Numai că nu scrisese care încercare avusese mai mult 
succes şi care mai puţin, dar, dacă s-a străduit atât, 
probabil că erau bune la ceva. Tot ce trebuia acum era să-i 
îmbunătăţesc starea măcar atât cât să-mi poată adresa o 
mână de cuvinte, să-mi dea câteva indicaţii. M-am dus 
repede la bucătărie şi am găsit un mănunchi de rozmarin şi 
o lămâie. Am luat şi un cuţitaş de curăţat, câteva cârpe de 
în curate şi o oală cu apă fierbinte. 


Apoi am şovăit puţin. Ochii mi-au căzut pe satârul mare, 
care zăcea pe piatra de ascuţit. Dacă nu aveam încotro, 
dacă nu-i puteam oferi suficientă vigoare să vorbească... nu 
ştiam dacă sunt în stare s-o fac, să-i tai mâna de tot. Dar îl 
văzusem pe Jerzy în patul său, cotcodăcind monstruos, 
transformat pe de-a-ntregul faţă de omul liniştit şi trist care 
mă saluta doar cu o înclinare a capului. Am văzut şi chipul 
desfigurat al Krystynei. Am înghiţit în sec şi am luat satârul. 

Am ascuţit bine ambele cuțite, fără să mă gândesc, apoi 
am cărat sus toate aceste lucruri. Lăsasem uşa şi fereastra 
deschise, dar chiar şi aşa duhoarea putreziciunii începuse 
să învăluie întreaga odăiţă. Mi-a întors stomacul pe dos, şi 
de miros, dar şi de frică. Nu-mi închipuiam că aş putea 
îndura să-l văd pe Dragon ros de putreziciune, cu trăsăturile 
lui aspre mâncate de putregai, limba lui ascuţită redusă la 
urlete şi mârâieli. Abia mai răsufla, iar ochii îi erau pe 
jumătate închişi. Chipul îi era îngrozitor de palid. l-am 
aşezat cârpele sub braţ şi le-am legat cu o sforicică. Am 
curăţat coaja de lămâie în fâşii mai late, am rupt frunzele de 
rozmarin de pe crenguţe, le-am strivit şi le-am aruncat în 
apa fierbinte, astfel încât mirosul dulceag şi puternic s-a 
ridicat şi a alungat duhoarea. Apoi mi-am muşcat buza şi, 
cu o hotărâre oţelită, am crestat rana umflată cu cuțitul de 
curăţat. Din ea a ieşit un puroi verde. Am turnat cană după 
cană din licoarea fierbinte peste rană, până ce s-a curăţat. 
Mi-am umplut pumnii cu planta mărunţită amestecată cu 
lămâie, apoi am presărat pe rană şi am legat-o strâns. 

Notiţele Dragonului nu spuneau nimic despre ce însemna 
să pui suflare peste rană, aşa că m-am aplecat şi am 
început să suflu şi să rostesc totodată incantaţii, una după 
alta, cu glasul întrerupt de emotie. Dar toate sunau greşit în 
gura mea, de-a-ndoaselea şi aspre, şi oricum nu se întâmpla 
nimic. Nădăjduită, m-am uitat la scrisul original, mărunt al 
carnetului şi pe un rând era însemnat: „Kai şi tihas, cântat 
atât cât trebuie, ar trebui să dea rezultate deosebite.” Toate 
incantaţiile Dragonului foloseau aceste silabe în diferite 
combinaţii, dar ataşate altor cuvinte sau în alcătuirea unor 
fraze lungi şi complicate care îmi împleticeau limba. În 


schimb m-am aplecat şi am început să cânt T7/has, tihas, kai 
tihas, kai tihas, iar şi iar, şi m-am trezit că fredonez melodia 
de „La mulţi ani!” pentru sărbătorirea de o sută de ani. 

Pare absurd, însă ritmul îmi era familiar, uşor de folosit, 
mângâietor. M-am oprit să mă gândesc la aceste cuvinte — 
îmi umpleau gura, apoi se revărsau ca apa dintr-o ceaşcă. 
Dar uitasem de râsetul de nebun al lui Jerzy şi de ceata 
verde care învăluise lumina din el. Mă concentram doar 
asupra cadenţei şi a amintirii unor chipuri vesele, adunate 
în jurul unei mese, râzând. Apoi, în sfârşit magia a început 
să curgă, dar nu în acelaşi fel ca la lecţiile Dragonului, când 
ieşea dând năvală din mine. Acum, părea un sunet fermecat 
care devenea un şuvoi ce purta cu el magia, iar eu stăteam 
la mal, ţinând în mâini un urcior care nu seca niciodată, şi 
turnam din el în curentul năvalnic, formând pe suprafaţa lui 
o dungă fină. 

Din mâinile mele, aroma dulceagă de rozmarin şi lămâie 
se ridica puternică, acoperind duhoarea putreziciunii din 
cameră. Din ce în ce mai mult puroi curgea din rană şi mi-aş 
fi făcut griji dacă n-aş fi văzut că mâna Dragonului arăta 
mai bine. Verdele îngrozitor pălea, iar venele negre şi 
umflate se retrăgeau. 

Nu mai aveam suflu şi, pe de altă parte, simţeam cumva 
că am terminat, că munca mea s-a sfârşit. Astfel că mi-am 
încheiat cântecul într-un mod simplu, urcând şi coborând o 
notă, după care doar am fredonat puţin. Strălucirea apărută 
în locul unde îşi ţinea încleştate degetele, lângă cot, 
devenea din ce în ce mai puternică, mai intensă şi, dintr- 
odată, linii fine de lumină au pornit să se răspândească din 
strânsoare, curgându-i prin vene şi întinzându-se ca nişte 
ramuri. Putregaiul dispărea, carnea se însănătoşea, pielea i 
se vindeca, revenind la obişnuita ei paloare de la lipsa 
soarelui — totuşi propria-i paloare. 

Îl urmăream cu răsuflarea tăiată, abia îndrăznind să sper, 
apoi întregul lui trup s-a mişcat. A respirat prelung şi adânc, 
clipind spre tavan conştient, iar degetele lui, unul câte unul, 
au dat drumul încleştării de fier din jurul cotului. Probabil că 
am răsuflat de uşurare. Nevenindu-mi să cred şi plină de 


speranţă, m-am uitat la chipul lui. Un zâmbet îmi înflorea pe 
buze, dar el mi-a aruncat o privire uluită şi, totuşi, plină de 
furie. 

S-a ridicat cu greu dintre perne. Şi-a îndepărtat 
rozmarinul şi cojile de lămâie de pe braţ, păstrând câteva în 
pumn. S-a uitat la plantele mărunţite, apoi s-a întins după 
micul jurnal abandonat pe cuvertura de la picioarele lui. O 
pusesem acolo ca să pot urmări rândurile cât timp îmi 
duceam la îndeplinire magia. S-a holbat la vrajă, apoi a 
întors cartea ca să-i vadă cotorul, de parcă nu-i venea să-şi 
creadă ochilor, după care a urlat: 

— Contradicţie, nonsens, bătută-n cap ce eşti, ce-ai mai 
făcut de data asta? 

M-am ridicat, dreaptă, plină de indignare: asta primeam 
eu pentru că tocmai îi salvasem viaţa şi nu numai atât, ci 
ceea ce reprezintă el, ba chiar şi întregul regat, îl salvasem 
de ce ar fi putut să devină sub vraja Codrului? 

— Ce anume am făcut? m-am răţoit eu. Şi mai ales cum 
puteam şti ce fac? Dar a mers, nu? 

Din nu ştiu ce motiv, asta l-a îndârjit şi mai rău. S-a 
ridicat din patul meu, a aruncat cât colo cartea, de s-au 
împrăştiat toate notițele şi a ieşit valvârtej din cameră fără 
să mai scoată o vorbă. 

— Puteai măcar să-mi mulţumeşti! am strigat în urma lui, 
furioasă la rândul meu. 

Zgomotul paşilor a dispărut înainte de a-mi trece prin 
minte că el fusese rănit în vreme ce-mi salva viaţa, că se 
străduise să străbată atâta drum ca să-mi vină mie în 
ajutor. Gândul ăsta m-a făcut să mă simt şi mai plouată, 
bineînţeles. Aşa că m-am pus pe curăţat amărâta de 
cameră şi am schimbat aşternuturile. Dar petele nu ieşeau 
şi duhoarea nu se lăsa dusă, deşi nu se mai simţea miros de 
putreziciune. Până la urmă m-am hotărât să folosesc totuşi 
o mică vrajă. Am început să rostesc una învățată de la 
Dragon, în schimb m-am trezit că adun de pe jos, dintr-un 
cotlon, jurnalul pe care- azvârlise el. Le eram 
recunoscătoare cărţii şi vrăjitorului sau vrăjitoarei care o 
scrisese, deşi nu acelaşi lucru se putea spune despre 


Dragon. M-am bucurat să găsesc în paginile ei, chiar pe la 
început, un farmec de curăţire a camerei: „Cântaţi T/shta, în 
timp ce vă mişcaţi prin cameră, indicând locul de curăţat”. 
Am cântat-o pe jumătate în gând în timp ce întorceam 
salteaua pătată. Aerul s-a răcit în jurul meu, devenind chiar 
îngheţat, dar fără să simt muşcătura neplăcută a gerului. 
Când am terminat, aşternuturile erau curate şi strălucitoare, 
de parcă ar fi fost proaspăt spălate, iar salteaua mirosea a 
fân proaspăt. Mi-am aranjat patul, apoi m-am lăsat grea pe 
el, aproape uimită, ca şi cum ultimele urme de disperare mă 
părăsiseră şi, odată cu ele şi toată vlaga. M-am întins pe 
spate şi abia am reuşit să mă învelesc cu pătura înainte să 
adorm buştean. 

M-am trezit încetişor, împăcată, liniştită, mângâiată de 
razele soarelui ce-mi intrau pe geam. Abia după aceea mi- 
am dat seama că Dragonul era lângă mine. Stătea lângă 
fereastră, aşezat pe scaunul meu de lucru, şi mă urmărea. 
M-am ridicat şi m-am frecat la ochi, apoi m-am uitat la el cu 
atenţie. Tinea în mână micul jurnal. 

— Ce te-a făcut să-l alegi tocmai pe ăsta? 

— Era plin de notițe! Mi-am închipuit că era important. 

— Nu e important deloc! a replicat el, deşi, la cum fusese 
de furios, îmi era greu să cred că era sincer. 

— Este inutil şi a fost aşa de cinci sute de ani de când a 
fost scris, iar un secol de studiu nu l-a transformat în ceva 
folositor! 

— Ei bine, azi n-a fost deloc inutil! am zis eu cu braţele 
încrucişate la piept. 

— De unde ai ştiut cât rozmarin să foloseşti? Şi câtă 
lămâie? 

— În tabelele tale ai folosit tot felul de cantităţi. M-am 
gândit că nu prea contează asta. 

— Toate tabelele alea erau numai eşecuri, imbecilă ce 
eşti! Niciunul dintre ele nu a avut vreun efect, nici separat, 
nici amestecate, nici însoţite de vreo incantaţie. Ce ai făcut? 

Mă holbam uluită. 


— Am folosit atât cât să miroasă frumos şi le-am strivit 
ca parfumul să fie mai puternic. Şi am folosit vraja scrisă 
acolo. 

— Dar acolo nu este nicio incantaţie! Doar două silabe 
prosteşti, fără nicio putere... 

— Când le-am cântat suficient de mult, magia a început 
să curgă. Le-am cântat pe melodia „Mulţi ani să trăieşti”, 
am adăugat. 

Asta l-a făcut să i se urce sângele la cap de indignare. 

Următoarele ore le-am petrecut răspunzându-i în detaliu 
la fiecare întrebare legată de felul în care am rostit vraja. 
Dar, pe măsură ce timpul trecea, devenea din ce în ce mai 
supărat, căci eu nu eram în stare să-i ofer răspunsuri 
potrivite. El dorea să audă cu exactitate ordinea silabelor şi 
a repetiţiilor, să afle cât de aproape stătusem de braţul lui, 
câte crenguţe de rozmarin şi câte coji de lămâie folosisem. 
Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să-i spun, dar, chiar în 
momentul rostirii, îmi dădeam seama că am greşit. Până la 
urmă am răbufnit, pe când el îşi nota nervos pe foaie: 

— Dar nu contează nimic din toate astea! 

A ridicat capul şi m-a cercetat ameninţător, dar eu am 
continuat, bâlbâindu-mă, şi totuşi cu convingere: 

— Este doar... un fel de a proceda. Dar nu există doar 
unul singur, am zis şi am arătat spre notițele lui. Tu cauţi să 
găseşti un drum acolo unde nu există niciunul. Este ca şi 
cum ai culege fructe prin pădure. Trebuie să te strecori 
printre desişuri şi copaci şi de fiecare dată o iei prin altă 
parte. 

Am terminat triumfal, mulţumită că găsisem o explicaţie 
ce părea satisfăcător de clară. Şi-a azvârlit creionul şi s-a 
lăsat nervos pe spătarul fotoliului. 

— Asta-i un nonsens! a exclamat el aproape melancolic, 
apoi şi-a cercetat braţul enervat, ca şi cum mai degrabă ar 
fi vrut să fie din nou bolnav decât să accepte că a greşit. 

S-a uitat cu ură la mine după ce i-am spus toate aceste 
cuvinte, eu însămi ieşită din fire, însetată şi cu o foame de 
lup. Purtam încă rochia ponosită a Krystynei, care-mi atârna 
la umeri şi care nu-mi ţinea deloc de cald. Sătulă de ceartă, 


m-am ridicat şi, neluând în seamă felul în care mă privea, l- 
am anunţat: 

— Mă duc la bucătărie. 

— Bine, mi-a aruncat el şi a ieşit ca o furtună, 
îndreptându-se către biblioteca lui. 

Doar că nu suporta ca întrebarea lui să rămână fără 
răspuns. Inainte chiar ca supa mea de pui să fie gata, a 
apărut la bucătărie, aducând cu el un volum îmbrăcat în 
piele albastru-pal, decorată cu argint, mare şi elegantă. S-a 
aşezat la masă alături de fundul de tocat şi a zis hotărât: 

— Bineînţeles. Tu ai o înclinaţie către vindecare şi ea te-a 
lăsat să intuieşti adevărata vrajă, chiar dacă nu-ţi aminteşti 
în amănunt. Asta ar explica incompetenţa ta generală: 
vindecarea este o ramură distinctă a artelor magiei. Mă 
aştept să progresezi mult, odată ce ne vom concentra 
asupra disciplinelor vindecării. Vom începe cu farmecele lui 
Groshno. 

A pus palma pe cartea groasă. 

— Ba n-o vom face până nu-mi iau prânzul! am replicat 
eu fără să mă opresc din tocat morcovii. 

A mormăit ceva în barbă despre idioţi recalcitranţi. Nu l- 
am băgat în seamă. Dar s-a bucurat când i-am dat şi lui un 
castron de supă, cu o felie zdravănă de pâine ţărănească, 
pe care o copsesem alaltăieri, din câte-mi aminteam. 
Părăsisem turnul doar de o zi şi o noapte, dar părea c-ar fi 
trecut o mie de ani. 

— Ce s-a întâmplat cu himera? am întrebat eu în timp ce 
duceam lingura la gură. 

— Din fericire, Vladimir nu e prost, mi-a răspuns 
Dragonul în timp ce se ştergea la gură cu un şervet 
dobândit prin magie. 

Mi-a luat o clipă să-mi dau seama că vorbea despre 
Baron. 

— După ce şi-a trimis mesagerul, a momit bestia 
aproape de graniţă, cu viței la frigare şi punând suliţaşii să 
o îndrepte într-acolo. A pierdut opt oameni, dar a reuşit s-o 
prindă la nici o oră depărtare de trecătoarea montană. Am 


putut s-o omor repede. Era una mică, abia de mărimea unui 
poney. 

Părea destul de supărat. 

— Eşti sigur că asta e bine? 

S-a uitat enervat la mine: 

— Era o capcană! mi-a aruncat el vorbele, deşi acest 
lucru era limpede pentru oricine. Trebuia să fiu ţinut ocupat 
acolo câtă vreme răul Codrului punea stăpânire peste 
Dvernik, înainte ca eu să revin. 

Şi-a cercetat apoi braţul, închizând şi deschizând 
pumnul. Îşi schimbase cămaşa cu una din lână verde, prinsă 
cu aur la încheieturi. Îi acoperea toată mâna. Mă întrebam 
dacă îi rămăsese vreo cicatrice. 

— Atunci, înseamnă că am făcut bine că am plecat? am 
întrebat eu cu speranţă. 

Chipul lui era la fel de acru precum laptele uitat la soare 
într-o zi de vară. 

— Dacă ar putea spune cineva asta după ce ai irosit în 
mai puţin de o zi cincizeci de ani de muncă depusă pentru 
obţinerea unei poţiuni valoroase. Nu ţi-a trecut prin cap că, 
dacă mi-aş fi permis să o consum atât de uşor, i-aş fi dat 
fiecărei căpetenii din Vale câte o duzină de sticluţe şi m-aş 
fi scutit de corvoada de a mai pune piciorul pe acolo? 

— Dar nu poate să valoreze mai mult decât viaţa 
oamenilor! an ripostat eu. 

— Deci pentru tine o viaţă salvată acum merită mai mult 
decât o sută salvate în altă parte, peste trei luni. Ascultă, 
neroado! Mai am o singură sticluţă de inima-focului la care 
lucrez acum. Am început-o în urmă cu şase ani, atunci când 
regele şi-a permis să-mi dea aurul necesar, şi va fi gata 
peste încă patru. Dacă irosim toată poţiunea până atunci, 
crezi că Rosya se va abţine înţelegătoare de la a ne 
incendia lanurile, ştiind că vom muri de foame dacă nu le 
cerem pace înainte de a le răspunde cu aceeaşi monedă? 
Acelaşi lucru pot să spun şi despre celelalte poţiuni pe care 
le-ai folosit. Ba mai mult, Rosya are trei maeştri vrăjitori 
care pot obţine poţiuni, pe când noi avem doar doi. 

— Dar nu suntem în război! am protestat eu. 


— Vom fi la primăvară dacă ei aud cumva vreun cântec 
al inimii-focului, al împietririi şi al risipei şi consideră că de- 
acum se află în avantaj. S-a oprit, apoi a continuat cu voce 
gravă: Sau dacă aud cântecul unei vrăjitoare atât de 
puternice, încât să scoată răul Codrului dintr-un om şi- 
atunci îşi închipuie că balanţa se va înclina în curând de 
partea noastră, când vei fi îndeajuns de pregătită. 

Am înghiţit încă o lingură de supă şi am coborât privirea 
la castronul din faţa mea. Mi se părea de necrezut ca Rosya 
să declare război din cauza mea, din cauza a ceea ce 
făcusem sau ce şi-ar fi închipuit ei că aş putea face. Insă mi- 
am amintit groaza pe care o simţisem când văzusem 
focurile de avertizare cât timp Dragonul era plecat, ştiind 
cât de puţine cunoştinţe am care să le fie de folos celor 
dragi. Încă nu-mi părea rău că luasem toate acele poţiuni, 
dar nu mai puteam pretinde că vrăjile învăţate până acum 
n-aveau nicio însemnătate pentru mine. 

— Crezi că l-aş putea vindeca pe Jerzy, odată ce voi fi 
pregătită? 

— Să ajuţi un om care deja a fost atins în totalitate de 
răul Codrului? s-a minunat Dragonul, apoi a recunoscut 
împotriva voinţei sale: De fapt, în mod normal nici pe mine 
n-ai fi putut să mă vindeci. 

Am cuprins castronul cu palmele şi am sorbit ce mai 
rămăsese din supă, apoi l-am pus deoparte şi m-am uitat la 
el peste masa crestată şi găurită. 

— Bine! am spus eu nervoasă. Hai să trecem la treabă! 

Din păcate, dorinţa de a învăţa magia nu era acelaşi 
lucru cu a fi bună la aşa ceva. Mă poticnem până şi la micile 
vrăji ale lui Groshno, iar invocaţiile Metrodorei rămâneau 
fără niciun rezultat. După alte trei zile în care l-am lăsat pe 
Dragon să mă înveţe vrăji de vindecare, pe toate simţindu- 
le ciudate şi nepotrivite, m-am dus hotărâtă în bibliotecă. 
Ţineam în mână micul jurnal ponosit, pe care l-am trântit în 
faţa lui pe masă, în vreme ce el mă privea încruntat. 

— De ce nu-mi predai din asta? 

— Pentru că nu poate fi predată. Abia am reuşit să 
transpun cea mai mică vrajă într-o formă de care să te poţi 


servi cât de cât, darămite vrăjile mai puternice. În ciuda 
faimei, cartea asta nu e bună de nimic în practică. 

— Ce vrei să spui cu faima ei? am zis eu curioasă şi m- 
am uitat din nou la carte. Cine a scris-o? 

— laga, a răspuns el încruntat, iar eu am îngheţat de 
frică. 

Bătrâna laga murise cu multă vreme în urmă, însă 
despre ea nu se păstraseră prea multe cântece, iar barzii le 
interpretau precauţi doar vara, în miezul zilei. Murise şi 
fusese îngropată acum cinci sute de ani, dar asta nu o 
împiedicase să apară în Rosya în urmă cu patruzeci de ani, 
la botezul micului prinţ. Pe cele şase gărzi care au încercat 
s-o oprească le-a transformat în broaşte râioase, pe alţi doi 
vrăjitori i-a trimis în lumea somnului, după care s-a dus 
direct la copil şi s-a uitat încruntată la el. Apoi s-a îndreptat 
de spate şi a rostit supărată: 

— S-a scurs timpul! 

Şi a dispărut într-un nor de fum. 

Deci moartea nu o putea ţine departe să se întoarcă şi 
să-şi ceară cartea înapoi, însă Dragonul s-a enervat şi mai 
tare când mi-a citit groaza pe chip. 

— Nu te mai holba ca un copil de şase ani! Contrar 
credinţei populare, este moartă şi, oricât de mult ar fi 
rătăcit prin timp, te asigur că avea un scop mult mai 
important decât să tragă cu urechea la bârfele despre ea. 
Cât priveşte cartea, am obținut-o cu mari eforturi şi cu o 
uriaşă sumă de bani şi mă felicitam singur pentru 
achiziţionarea ei până când mi-am dat seama cât de 
incompletă este. O folosea doar ca să-şi reîmprospăteze 
memoria. Nu conţinea detaliile unor vrăji adevărate. 

— Ba cele patru pe care le-am folosit eu au mers strună! 
am spus eu, iar el m-a privit uluit. 

Şi nu m-a crezut până ce nu m-a făcut să folosesc vreo 
şase din vrăjile lagăi. Erau toate la fel; câteva cuvinte, 
câteva gesturi, câteva fărâme de ierburi sau de alte lucruri. 
Niciuna din ele nu conta prea mult. Am văzut de ce el le 
numise de nepredat: nici măcar nu-mi puteam aminti ce 
făcusem când le-am rostit, darămite să explic fiecare pas. 


Pentru mine ele însemnau o nespusă uşurare după toate 
vrăjile alea stricte, mult prea complicate pe care încerca să 
mă înveţe. 

Prima mea descriere s-a dovedit a fi adevărată: mă 
simţeam de parcă îmi găseam drumul printr-o pădure în 
care nu mai pusesem niciodată piciorul. Cuvintele ei erau ca 
ale unui căutător de fructe experimentat care se află 
înaintea mea şi care strigă: „Vezi că sunt afine pe coasta 
nordică!” sau „Ciuperci bune lângă mestecenii aceia!” sau 
„Poţi să culegi mai lesne din murul acela dacă o iei la 
stânga!” Nu-i păsa cum ajung la afine, ci îmi arăta direcţia 
potrivită şi mă lăsa pe mine să-mi găsesc calea, simțind 
doar pământul sub picioare. 

Ura treaba asta atât de mult, încât aproape că îmi era 
milă de el. Până la urmă s-a ridicat şi m-a privit de sus când 
făceam ultima vrajă, notând fiecare lucru mărunt pe care-l 
făceam, chiar şi strănutul cauzat de scorţişoară. Când am 
terminat, a încercat s-o facă şi el. Era ciudat să-l urmăresc, 
era ca o oglindă care întârzie mişcările şi măreşte totodată. 
A făcut totul exact aşa cum făcusem eu, dar cu mai multă 
graţie, cu precizie perfectă, pronunţând clar fiecare silabă 
pe care eu o mormăisem, însă nu era nici la jumătate când 
mi-am dat seama că n-avea să meargă. L-am tras de 
mânecă să-l opresc, dar el mi-a aruncat o privire furioasă, 
aşa că am renunţat şi l-am lăsat să-şi ducă la capăt munca 
mult prea complicată. lar când a terminat şi a văzut că nu s- 
a întâmplat nimic, i-am spus: 

— N-ar fi trebuit să rosteşti miko acolo. 

— Dar tu ai făcut-o! 

Am ridicat din umeri neajutorată. Nu mă îndoiam că aşa 
făcusem, deşi, ca să fiu sinceră, nici măcar nu-mi 
aminteam. Doar că nu era ceva atât de important, încât să-l 
rețin. 

— Când am spus-o eu era bine, dar când ai spus-o tu era 
greşit. Ca şi cum ai fi mers pe o cărare, dar un trunchi de 
copac a căzut între timp peste ea sau a crescut un tufiş, iar 
tu te-ai încăpățânat să păstrezi drumul drept, în loc să 
ocoleşti puţin. 


— Dar nu-i niciun tufiş aici! a mârâit el. 

— Bănuiesc că ţi se trage de la faptul că-ţi petreci prea 
mult timp închis în turn şi uiţi că făpturile vii nu rămân 
întotdeauna acolo unde le pui, am zis eu gânditoare. 

Cuprins de o furie clocotitoare, mi-a ordonat să ies din 
cameră. 

Dar trebuie să recunosc că a făcut şi un lucru bun: nu s-a 
arătat toată săptămâna, după care a scos de pe raft câteva 
cărţi de vrăji, prăfuite şi nefolosite, pline cu vrăji scrise 
neîngrijit, precum cele din jurnalul lagăi. Au venit toate în 
mâinile mele ca nişte prieteni vechi şi bucuroşi de revedere. 
Se uitase prin ele şi consultase zeci de referinţe din alte 
cărţi şi, bazându-se pe aceste cunoştinţe, mi-a încropit un 
curs teoretic şi practic. M-a avertizat de pericolul magiei 
înalte: cum vrăjile pot să scape de sub control în mijlocul 
lucrării şi să facă ravagii în jur; cum te pot absorbi în ele, iar 
tu să rătăceşti ca într-un vis viu, în vreme ce trupul tău 
moare însetat; sau cum o vrajă îţi poate întrece limitele şi te 
secătuieşte de ultimele puteri. Deşi încă nu înţelegea cum 
vrăjile care mi se potriveau puteau avea un efect, s-a 
transformat într-un critic feroce şi îmi cerea să-i spun 
dinainte ce intenţionam să fac. lar când n-am reuşit să-i 
prevăd rezultatul cum trebuie, m-a silit să repet totul, iar şi 
iar, până când am fost în stare s-o fac. 

Pe scurt, a încercat să mă înveţe cât de bine a putut şi 
să-mi călăuzească paşii în rătăcirile mele prin noua mea 
pădure, deşi pentru el era ca o ţară străină. Totuşi nu-mi 
gusta succesul, şi asta nu pentru că era invidios, ci, aşa, din 
principiu. Faptul că lucrările mele dezlânate dădeau 
rezultate îi jignea simţul ordinii. Se încrunta în aceeaşi 
măsură şi când îmi ieşea ceva, şi când făceam o greşeală 
evidentă. 

După o lună de studiu, mă privea cu atenţie în timp ce 
mă străduiam să realizez iluzia unei flori. 

— Nu înţeleg, am zis eu. 

Drept să spun, mă plângeam întruna, căci era 
nemaipomenit de greu. Primele trei încercări arătaseră ca 
nişte cârpe de bumbac. De data aceasta reuşisem să creez 


un trandafir destul de convingător, atata vreme cât nu 
încerca nimeni să-l miroasă. 

— Este mult mai uşor să creşti o plantă. De ce să ne mai 
chinuim cu asta? 

— Este o chestiune de textură. Te asigur că e mult mai 
uşor să creezi iluzia unei armate, decât să o clădeşti în 
realitate. Ce părere ai despre asta? a izbucnit el, aşa cum o 
făcea câteodată când îşi ieşea din fire din cauza 
neîndemânării mele în momentul actului magiei. Nu vezi că 
nu respecţi deloc instrucţiunile — nu tu incantaţie, nu tu 
vreun gest cu mâna? 

— Totuşi, este magie. O grămadă de magie, am adăugat 
eu nefericită. 

După primele dăţi, când magia era scoasă din mine cu 
forţa, iar scoaterea unui dinte stricat era o uşurare în 
comparaţie cu actul magic, acum că înţelegeam cum 
funcţionează magia — în ciuda a ceea ce considera 
Dragonul —, totul mi se părea mult mai uşor. Ei bine, cu 
timpul am învăţat şi mai mult. Disperarea şi teroarea îmi 
însoţiseră primele încercări, apoi următoarele încercări s-au 
rezumat la cele câteva farmece pe care s-a străduit să mă 
înveţe, micile vrăji pe care se aştepta să le mânuiesc fără 
efort. Acum ajunsesem cu adevărat să le stăpânesc fără 
efort. Apoi m-a trecut fără milă la vrăjile adevărate şi totul a 
devenit, dacă nu de nesuportat, ca la început, cel puţin 
neînchipuit de dificile. 

— Cum îi dai magia? m-a întrebat el printre dinţi. 

— Am găsit deja calea! am răspuns eu. Pur şi simplu stau 
pe ea, nu simţi? am spus eu şi, brusc, am luat în palme 
floarea şi i-am oferit-o. 

S-a încruntat, dar a primit-o în mâinile sale, după care a 
rostit: 

— Vadiya rusha ilikad tuhi! 

Şi iluzia creată de el a învăluit-o pe a mea: doi trandafiri 
ocupând acelaşi spaţiu. Floarea lui, după cum puteam să 
ghicesc, avea trei inele de petale perfecte şi un miros 
delicat. 

— Încearcă să le potriveşti, a zis el absent. 


Îşi mişca degetele încet şi, treptat, am apropiat atât de 
mult iluziile una de alta, încât era aproape imposibil să le 
deosebim. 

— Ah! 

Deodată am început să trag cu ochiul la vraja sa, aşa 
cum o făcusem cu ceasornicul de pe masa din bibliotecă, 
urmărindu-i toate piesele lucitoare aflate în mişcare. Din 
impuls, am încercat să combin lucrările: pe a lui mi-am 
închipuit-o ca pe o moară de apă, iar pe a mea, ca pe un 
pârâu grăbit care o pune în mişcare. 

— Ce ai de gând să... a datel să spună. 

Acum aveam un singur trandafir care începea să 
crească. Dar nu era numai trandafirul: mlădiţe se căţărau 
pe rafturi în toate direcţiile, înmulţindu-se printre cărţi, şi se 
îndreptau către fereastră. Cele două coloane antice care 
formau arcada uşii se pierduseră în desişul verde, din care 
se răspândeau rămurele subţiri. Pe podea se răspândeau 
muşchi şi violete, precum şi ferigi ce-şi deschideau frunzele 
delicate. Peste tot erau plante înflorite: flori de care nu mai 
văzusem în viaţa mea, unele dintre ele atârnând la nişte 
clopoței, altele cu petale ascuţite, în culori strălucitoare. 
Camera era învăluită în mirosul lor, al frunzelor strivite şi al 
plantelor aromatice. 

Eu însămi priveam în jur, minunându-mă, magia încă 
curgând nestingherită. 

— Asta ai intenţionat să fac? l-am întrebat eu. 

De fapt, îmi fusese la fel de uşor să fac toate astea ca 
atunci când creasem o singură floare. Insă el se holba la 
vegetaţia înflorită din jur, la fel de uimit ca mine. S-a uitat la 
mine, năucit şi pentru prima dată nesigur, de parcă s-ar fi 
împiedicat de ceva fără să fie pregătit. Palmele lui lungi şi 
subţiri le înconjurau pe ale mele, ţinând amândoi 
trandafirul. Magia cânta în mine, prin mine. Am simţit 
murmurul puterii sale cântând la unison acelaşi cântec. 
Dintr-odată m-a cuprins un val de arşiţă şi am devenit 
conştientă de mine. Mi-am eliberat mâinile. 


Capitolul 7 


L-am evitat a doua zi, prosteşte, dar mai târziu mi-am 
dat seama că o putusem face doar pentru că el mă evitase, 
în condiţiile în care până atunci nu pierdusem nicio lecţie. 
Dar nu-mi păsa să-i aflu motivul. Încercam să pretind că nu 
înseamnă nimic, că amândoi pur şi simplu doriserăm o 
vacanţă după pregătirea mea laborioasă. Numai că în 
noaptea aceea n-am prea dormit, iar în dimineaţa 
următoare am coborât în bibliotecă având nisip în ochi şi 
simţindu-mă cu nervii la pământ. 

Nu mi-a aruncat nici măcar o privire când am intrat. 

— Începem cu Fu/lmkea, la pagina patruzeci şi trei. 

Era o vrajă cu totul diferită, iar el ţinea capul aplecat 
asupra propriei cărţi. Eu m-am cufundat bucuroasă în 
muncă, astfel simţindu-mă în siguranţă. 

Patru zile au trecut într-o tăcere aproape mormântală şi 
probabil că am fi rămas aşa o lună întreagă, fără să 
schimbăm mai mult de două vorbe, fiecare cu jucăria lui. 
Însă în dimineaţa celei de-a patra zile o sanie a apărut la 
porţile turnului. M-am uitat pe fereastră şi am văzut că era 
Borys, dar nu singur, ci însoţit de Wensa, mama Kasiei. 
Stătea ghemuită în sanie, iar chipul ei rotund şi palid, 
ascuns de broboadă, era îndreptat spre fereastra mea. 

Nu mai văzusem pe nimeni din Dvernik din noaptea 
aceea de foc. 

Danka trimisese inima-focului înapoi la Olshanka, cu o 
escortă adunată din fiecare sat prin care a trecut 
mesagerul. Veniseră în marş la patru zile după ce îl 
adusesem pe Dragon. Dovediseră curaj aceşti fermieri şi 
meşteşugari să vină să înfrunte cel mai urât coşmar pe care 
şi l-ar fi p utut închipui cineva. Aveau îndoieli în privinţa 
vindecării Dragonului. 

Primarul din Olshamka avusese chiar curajul să-i ceară 
Dragonului ca doctorul oraşului să-i examineze rana. 
Dragonul a acceptat până la urmă şi şi-a sumecat mâneca, 
arătându-le cicatricea albă care abia se mai distingea — 


doar atât mai rămăsese din rană. Ba chiar a îndemnat 
oamenii să-i ia câteva picături de sânge din deget: sângele 
a tâşnit limpede şi roşu. Însă ei veniseră însoţiţi de bătrânul 
preot îmbrăcat în roba lui violet, ca să rostească o 
binecuvântare asupra lui, fapt care l-a enervat la culme. 

— De ce naiba trebuie să apelaţi la tâmpenia asta? l-a 
întrebat pe preot, pe care se pare că-l ştia de o vreme. Te- 
am lăsat să le acorzi absolvirea de păcate mai multor 
suflete atinse de putreziciunea Codrului. Oare a dat cumva 
roade şi vreunul dintre ei s-a declarat salvat şi purificat? Ce 
bine îţi închipui că mi-ar face rostind o binecuvântarea dacă 
aş fi într-adevăr corupt? 

— Deci eşti bine, să înţeleg, a spus sec preotul. 

Şi-atunci şi-au îngăduit cu toţii să creadă asta, astfel că 
primarul i-a încredinţat cu mare uşurare sticluţa cu inima- 
focului. 

Bineînţeles că tatăl şi fraţii mei nu fuseseră lăsaţi să vină 
la turn, ca de altfel nimeni din satul meu care ar fi suferit să 
mă vadă arzând. lar pe chipurile celor care veniseră şi mă 
văzuseră stând alături de Dragon se citea ceva ce nici nu 
pot să numesc. De-acum eram din nou îmbrăcată într-o 
rochie confortabilă, iar privirea pe care mi-o adresaseră la 
plecare fusese nu ostilă, ci total diferită faţă de cea pe care 
i-ar fi adresat-o fetei unui tăietor de lemne din Dvernik. La 
fel mă uitasem şi eu la prinţul Marek, la început. Vedeau în 
mine pe cineva dintr-o cu totul altă poveste, cineva pe 
lângă care ar fi trecut şi s-ar fi minunat, dar care nu făcea 
parte din viaţa lor. M-am ferit de privirile lor. Eram 
bucuroasă că mă pot refugia în turn. 

Aceea a fost ziua în care am dus jurnalul lagăi în 
bibliotecă şi i-am cerut Dragonului să înceteze să pretindă 
că aş avea mai mult har în ale vindecării decât în ceea ce 
priveşte alte feluri de vrăji şi să mă lase să învăţ magia la 
care mă pricep. 

Nu am încercat să trimit o scrisoare, deşi bănuiesc că 
Dragonul mi-ar fi îngăduit s-o trimit. Dar ce puteam să 
spun? Fusesem acasă, ba chiar o salvasem, însă locul meu 
nu mai era acolo. Acum nu mă mai puteam duce la un bal 


cu prietenii, aşa cum în urmă cu şase luni n-aş fi putut da 
buzna în biblioteca Dragonului şi să mă aşez la masa lui de 
lucru. 

Totuşi, când am zărit chipul Wensei, chiar şi de la 
fereastra bibliotecii, nimic din toate astea nu mi-au mai 
trecut prin minte. Mi-am lăsat vraja la care lucram 
suspendată în aer, neterminată, exact aşa cum îmi ceruse 
să nu o fac niciodată, şi am luat-o la goană pe scări. A 
strigat după mine, dar vocea lui n-a mai ajuns la urechile 
mele, căci Wensa n-ar fi fost aici dacă fiica ei ar fi fost în 
stare să vină şi singură. Am sărit ultimele trepte şi am 
aterizat pe pardoseala holului de la intrare. In faţa porţilor 
am zăbovit doar o clipă: 

— Irronar, irronar! am ţipat eu. 

Era doar o mică vrajă de desfăcut sfori înnodate prea 
tare, dar, pe lângă asta am mai murmurat şi o vrajă 
interzisă, ca şi cum aş fi vrut să-mi croiesc drum cu toporul 
prin desişul pădurii, în loc să caut o cale ocolitoare. Porţiile 
parcă au sărit din ţâţâni şi s-au deschis în faţa mea. 

În pragul lor, genunchii mi-au slăbit şi am căzut. 
Dragonul mă prevenise răutăcios că vrăjile mai puternice 
erau şi mai complicate şi că exista un motiv întemeiat 
pentru asta. Dar m-am ridicat imediat, la timp ca să-i apuc 
mâinile Wensei pe când ea se pregătea să bată la porţi. 
Faţa ei, văzută mai de aproape, era umflată de plâns. Părul 
îi atârna pe spate, într-o coadă groasă şi răvăşită. Hainele îi 
erau sfâşiate şi pline de noroi. Era îmbrăcată în cămaşă de 
noapte, peste care luase un capot. 

— Nieshka! a strigat ea şi mi-a strâns mâinile atât de 
tare, încât nu le mai puteam mişca, iar unghiile ei mi se 
înfipseseră în carne. Nieshka, a trebuit să vin! 

— Spune-mi ce s-a întâmplat. 

— Au luat-o azi-dimineaţă când s-a dus după apă. Trei 
erau, trei Umblători, a adăugat ea cu glas pierdut. 

Era considerată o primăvară rea chiar şi atunci când 
numai un Umblător ieşea din Codru şi culegea oameni din 
pădure, ca pe fructe. Odată văzusem unul în depărtare, 
printre copaci. Era ca o gânganie uriaşă ce imita ramurile 


copacilor, astfel fiind aproape imposibil s-o zăreşti prin 
desişurile cu care îşi împletea braţele. Dar când s-a mişcat, 
m-am retras din calea ei, tulburată. Aceste creaturi aveau 
braţe şi picioare ca nişte crengi, cu degete lungi, în formă 
de vrejuri. Îşi făceau drum prin pădure şi se ascundeau la 
marginea potecilor, lângă apă sau lângă luminişuri, apoi 
aşteptau în tăcere. Dacă cineva se apropia de ei la o 
distanţă de un braţ, nu mai avea scăpare decât dacă avea 
alături o ceată de voinici cu topoare şi făclii. Când aveam 
doisprezece ani, au găsit unul la vreo doi kilometri de 
Zatochek, ultimul sătuc din Vale, învecinat cu Codrul. 
Umblătorul răpise un copil, un băieţel, care-i ducea maică- 
sii o găleată de apă pentru spălat. Ea a văzut cum este 
înhăţat şi a strigat. Erau destule femei prin preajmă care să 
tipe şi să facă tămbălău, astfel încât l-au încetinit. 

În cele din urmă l-au oprit cu foc, dar le-a luat o zi 
întreagă să-l taie în bucățele. Umblătorul îi rupsese copilului 
braţul şi picioarele când îl înhăţase şi nu-i dăduse drumul 
până când bărbaţii nu i-au separat membrele de trunchi. 
Chiar şi atunci trei oameni vânjoşi s-au chinuit să-i desfacă 
degetele încleştate pe corpul băiatului, care îi lăsaseră pe 
piele cicatrici precum scoarţa de stejar. 

Însă cei pe care Umblătorii reuşiseră să-i care în Codru 
fuseseră mai puţin norocoşi. Nu ştiam ce se întâmplase cu 
ei, dar câteodată reveneau din Codru, atinşi de răutatea 
acestuia în cel mai crunt mod posibil: râdeau veseli, 
nevătămaţi. Păreau a fi ei înşişi pentru cineva care nu-i 
cunoscuse prea bine. lţi puteai petrece şi jumătate de zi 
vorbind cu unul dintre ei fără să-ţi dai seama că ar fi ceva în 
neregulă, până când te trezeai că apuci un cuţit şi îţi retezi 
singur mâna, îţi scoţi ochii sau îţi tai limba, în vreme ce ei 
continuă să vorbească, zâmbind înfricoşător. Apoi ei luau 
cuțitul şi se duceau acasă la tine, la copiii tăi, iar tu stăteai 
afară orb, înecându-te neajutorat, fără să poţi ţipa. Dacă 
cineva drag ne era luat de Umblători, tot ce puteam spera 
pentru ei era moartea, însă era doar o speranţă. Nu ştiam 
niciodată sigur până când nu se întorceau şi astfel se 
dovedea că nu au murit. Şi-atunci trebuia să-i vânăm. 


— Nu Kasia! am strigat eu. Nu Kasia! 

Wensa a plecat capul. Plângea în mâinile mele, pe care 
încă le strângea ca într-o menghină. 

— Te rog, Nieshka! Te rog! 

Nu mai avea pic de vlagă în glas şi nici speranţă. Ştiam 
că n-ar fi venit niciodată la Dragon să-i ceară ajutorul. O ştia 
şi ea prea bine. Însă venise la mine. 

Nu se oprea din plâns. Am băgat-o în săliţa de la intrare. 
Dragonul a intrat agitat în cameră şi i-a oferit o licoare. Ea 
s-a făcut mică şi şi-a ferit faţa de el. A luat cana abia după 
ce i-am înmânat-o eu. S-a liniştit imediat după ce a băut-o, 
iar chipul său s-a dezumflat. M-a lăsat s-o duc sus în 
cămăruţa mea, unde s-a întins uşor pe pat, dar a rămas cu 
ochii deschişi. 

Dragonul stătea în prag şi ne urmărea. Am luat 
pandantivul de la gâtul Wensei. 

— În el este o şuviţă din părul Kasiei, l-am lămurit eu pe 
Dragon. 

Ştiam că o tăiase cu o noapte înainte de alegere, în 
ideea că nu va mai avea nimic altceva care să-i amintească 
de propria-i fiică. 

— Dacă folosesc /oytalal... 

El m-a dezaprobat: 

— Ce-ţi închipui că vei găsi acolo, în afară de un cadavru 
zâmbitor? Fata nu mai este! 

Mi-a făcut semn din bărbie spre Wensa, ai cărei ochi se 
închiseseră uşor. 

— Va fi mai liniştită după ce se trezeşte. Spune-i vizitiului 
să vină mâine-dimineaţă şi s-o ducă acasă. 

S-a răsucit şi a plecat. Dar cele mai dureroase erau 
siguranţa şi calmul cu care vorbise. Nu ţipase la mine, nu- 
mi spusese că sunt nebună sau că viaţa unei fete de la ţară 
nu merită riscul ca eu să fiu prinsă şi adăugată listei de 
răpiți ai Codrului. Nu pretinsese că sunt o idioată îmbătată 
de succes în a arunca cu poţiuni şi a smulge flori apărute 
din senin, care-şi închipuie brusc că poate salva pe cineva 


răpit de Codru. Fata nu mai este. Părea chiar că-i pare rău, 
în felul lui ciudat. 

M-am aşezat lângă Wensa, care dormea mută şi rece, şi 
i-am ţinut în poală mâna roşie şi aspră. Afară se întuneca. 
Dacă prietena mea era încă în viaţă, acum se afla în Codru, 
urmărind asfinţitul, lumina stingându-se printre frunze. Cât 
timp îi lua oare sufletului să se pustiască? Mi-am imaginat-o 
pe Kasia în strânsoarea Umblătorilor, cu degetele lor 
lemnoase încolăcite în jurul braţelor şi picioarelor ci, 
permanent conştientă de ce se petrece şi ce avea să i se 
întâmple. 

Am lăsat-o pe Wensa să doarmă şi am coborât în 
bibliotecă. Dragonul era şi el acolo, consultând un catastif în 
care-şi făcuse diverse notițe. M-am oprit în prag, urmărindu- 
l. 

— Ştiu că îţi era dragă, mi-a spus el peste umăr. Dar a da 
speranţe deşarte nu este o dovadă de bunătate. 

Nu i-am dat nicio replică. Jurnalul lagăi stătea deschis pe 
masă, mic şi ponosit. Săptămâna aceasta studiasem vrăji 
ale pământului: fu/mkea, fulmedesh, fulmishta, vrăji solide, 
nesupuse transformării, cât se poate de diferite faţă de 
iluziile de aer şi foc. Am luat cartea şi am strecurat-o în 
buzunar pe la spatele Dragonului, apoi am ieşit şi am 
coborât scările în tăcere. 

Borys era încă afară, cu chipul lung şi înnegurat. A ridicat 
privirea de la caii lui înveliţi în pături când am ieşit din turn. 

— Mă duci la Codru? l-am întrebat. 

A dat din cap şi eu m-am urcat în sanie şi m-am înfăşurat 
în pături cât timp el pregătea caii de drum. S-a suit pe capră 
şi le-a vorbit, scuturând hăţurile cu clopoței, iar sania a 
prins să alunece pe zăpadă. 

În noaptea aceea luna strălucea pe cer, o lună plină, 
minunată, aruncând o lumină albastră asupra întinderii de 
nea. Am deschis cartea lagăi şi am găsit o vrajă pentru 
alergare rapidă. Le-am cântat încetişor cailor, care şi-au 
ciulit urechile spre mine ca să asculte. Apoi am simţit cum 
vântul ne izbeşte mai tare, înţepându-mă în obraji şi 
înceţoşându-mi privirea. Îngheţat, râul Spindle, arăta ca un 


drum argintiu, ce şerpuia paralel cu noi. O umbră a început 
să crească undeva înaintea noastră, mai la est. Şi a crescut 
tot mai mare până ce caii, neliniştiţi, au încetinit şi în cele 
din urmă s-au oprit, clopoţeii amuţindu-şi clinchetul. Lumea 
s-a oprit din mişcare. 

Caii au poposit lângă un pâlc de pini. Codrul se întindea 
în faţa noastră, dincolo de o fâşie de teren acoperită cu 
troiene neumblate. 

O dată pe an, când pământul se dezgheţa, Dragonul îi 
lua cu el pe toţii tinerii necăsătoriți, trecuţi de vârsta de 
cincisprezece ani şi mergeau la hotarul cu Codrul. Ardea o 
fâşie de-a lungul hotarului, lăsând câmpul gol şi negru. In 
urma lui vin voinicii şi împrăştie sare, astfel încât nimic să 
nu mai crească acolo şi să prindă rădăcină. În toate satele 
Văii vedeam vălătucii de fum înălțându-se spre cer. La fel, şi 
dincolo de Codru, departe în Rosya, şi mi-am dat seama că 
şi ei făceau acelaşi lucru. Insă focurile se stingeau mereu 
când ajungeau la umbrele dintre copacii întunecaţi. 

Am coborât din sanie. Borys s-a uitat la mine cu o 
expresie tensionată şi temătoare. 

— Voi aştepta aici, mi-a spus el, deşi ştia că nu are cum 
s-o facă. 

Să mă aştepte pentru câtă vreme? Pentru ce? Să rămână 
aici, la umbra Codrului? 

M-am dus cu gândul la tatăl meu aşteptând-o pe Marta, 
dacă ar fi fost să schimbăm locurile. Am scuturat din cap. 
Dacă reuşeam s-o scot pe Kasia de acolo, aş fi putut-o duce 
singură la turn. Speram ca vraja Dragonului să funcţioneze. 

— Du-te acasă, l-am îndemnat, după care l-am întrebat 
curioasă: Marta e bine? 

A încuviinţat uşor: 

— S-a măritat, a spus, şovăind puţin. Aşteaptă un copil. 

Mi-o amintesc în ziua alegerii, în urmă cu cinci luni: 
rochie roşie, părul negru împletit în cosiţe minunate, chipul 
ei subţiratic, palid de frică. Acum nu mai părea posibil să 
stăm una lângă alta ca atunci — ea, Kasia şi cu mine în 
acelaşi rând. Răsuflarea mi-a devenit grea şi dureroasă 


când mi-am imaginat-o stând în propriul cămin, deja o 
tânără căsătorită, deja cu un prunc în pântece. 

— Mă bucur, am rostit eu cu mare efort, refuzând să-mi 
ţin gura închisă de invidie. 

Nu era că mi-aş fi dorit un soţ şi un copil, căci nu era 
adevărat. Sau, mai degrabă, îmi doream la fel cum îmi 
doream să trăiesc o sută de ani: adică într-o bună zi, într-un 
viitor îndepărtat, fără să mă gândesc la amănunte. Numai 
că asta însemna viaţă trăită: ea o făcea, eu nu. Chiar dacă 
aş fi reuşit să ies vie din Codru, nu aş fi avut niciodată ce 
avea ea. lar Kasia... Kasia era posibil să fie deja moartă. 

Dar nu puteam să intru în Codru cu resentimente. Am 
tras aer adânc în piept şi m-am silit să spun: 

— li doresc naştere uşoară şi un prunc sănătos! 

Şi chiar am vorbit serios, căci naşterea era 
înfricoşătoare, cu toate că era firească. 

— Mulţumesc, am adăugat, apoi m-am răsucit şi am 
pornit-o peste câmpul sterp către zidul de copaci întunecaţi. 
Am auzit clopoţeii harnaşamentului în urma mea când Borys 
a întors caii şi au luat-o din loc. Ritmul clopoţeilor s-a întețit, 
după care s-a auzit din ce în ce mai înfundat. N-am privit în 
jur, ci am mers pas cu pas până m-am oprit sub primele 
ramuri. 

Ningea încetişor, cu fulgi moi, în tăcere. Pandantivul 
Wensei era rece în mâna mea când l-am desfăcut. laga 
scrisese în jurnal şase vrăji de găsire diferite, scurte şi 
uşoare. Se părea că avusese un obicei în a rătăci lucrurile. 

— Loytalal am rostit încet peste şuviţa încolăcită din 
părul Kasiei. 

In notiţa scrijelită scria că o parte este de-ajuns pentru 
găsirea întregului. Răsuflarea s-a transformat într-un norişor 
firav, care a plutit în aer ca să-mi conducă paşii printre 
copaci. Am luat-o printre două trunchiuri şi l-am urmărit în 
adâncul Codrului. 

Mă aşteptasem să fie mai înspăimântător decât era. La 
început păruse o simplă pădure foarte bătrână. Copacii erau 
ca nişte coloane înalte într-o sală nesfârşită şi întunecată, 
depărtaţi unul de altul, cu rădăcinile noduroase şi răsucite, 


acoperite cu muşchi verde. Ferigi pitice îşi cârlionţau 
frunzele, pregătindu-se pentru noapte. Ciuperci înalte şi 
gălbui, ce păreau soldăţei de jucărie aflaţi în marş, 
parazitau copacii. Zăpada nu atinsese pământul de sub 
copaci, chiar şi acum, în toiul iernii. Ţurţuri fini atârnau de 
frunze şi crenguţe. O bufniţă se auzea în depărtare, în 
vreme ce eu înaintam cu grijă. 

Luna era încă sus pe cer, lumina ei albă pătrunzând 
printre ramurile golaşe. Am urmat ceața palidă a propriei 
răsuflări şi mi-am imaginat că sunt un şoricel care se 
ascunde de bufniţe, un şoricel care caută câteva boabe de 
porumb sau o nucă ascunsă. Pe vremea când hoinăream 
prin pădure, visam adeseori cu ochii deschişi: îmi 
închipuiam că mă contopesc în verdele umbros şi răcoritor, 
în cântecele păsărilor sau orăcăitul broaştelor, în susurul 
izvorului printre stânci. Am încercat să mă contopesc la fel 
şi acum, să fiu una cu pădurea, să mă fac nevăzută. 

Dar ceva mă urmărea. O simţeam mai intens cu fiecare 
pas în adâncul Codrului. O povară ce-mi apăsa umerii ca un 
jug de fier. Când venisem, mă aşteptasem să văd cadavre 
atârnate de fiecare creangă, Lupi sărind la mine din umbre. 
Dar curând am început să-mi doresc să văd Lupi. Acolo însă 
era ceva mult mai rău. Fiara pe care o zărisem uitându-se 
prin ochii lui Jerzy era aici, vie, iar eu eram prizonieră într-o 
cameră fără aer, alături de ea, înghesuită într-un colţişor. 
Exista şi un cântec al pădurii, numai că unul sălbatic, şoapte 
de nebunie, sfâşietoare şi mânioase. Cu toate acestea am 
continuat să merg, gârbovită, încercând să mă fac mică. 

Apoi am dat peste un râuleţ, mai degrabă un pârâu, cu 
gheaţă groasă pe ambele maluri şi apă neagră curgând 
între ele, în care se oglindea lumina lunii, strecurată printre 
ramurile copacilor. Pe malul celălalt am zărit un Umblător. 
Capul lui ciudat, ca un lujer, era aplecat deasupra şuvoiului. 
Avea gura ca o despicătură de topor. A ridicat privirea şi s-a 
uitat direct la mine, bălind. 

Ochii lui erau ca nişte noduri în lemn, scorburi rotunde şi 
întunecate, în care ar fi putut trăi câte un animal micut. O 


fâşie de țesătură din lână verde îi atârna de un picior, prinsă 
într-un ciot de la încheietură. 

Ne-am măsurat din priviri peste panglica îngustă şi 
repede a pârâului. 

— Fulmedesh! am spus cu glas tremurând. 

O gaură s-a căscat sub Umblător şi i-a înghiţit picioarele 
din spate. A început să scormonească în pământul de pe 
mal cu restul membrelor lungi şi lemnoase, zbătându-se pe 
muteşte şi împroşcând apa, însă pământul se închisese pe 
la mijlocul trupului şi el nu putea să iasă din strânsoare. 

M-am îndoit de spate şi mi-am înghiţit un țipăt de durere. 
Părea că mă pălise cineva peste umeri cu un ciomag: 
Codrul îmi simţise magia. Eram sigură de asta. De-acum mă 
căuta. Mă căuta şi în curând avea să mă găsească. M-am 
silit să merg mai departe. Am făcut un salt peste pârâu şi 
am alergat după norişorul vrăjit, care încă plutea înaintea 
mea. Umblătorul a încercat să mă agaţe cu degetele lui 
lungi ca nişte vreascuri, când am păşit pe lângă el, însă nu 
a reuşit. Am trecut printr-un cerc format din trunchiuri mai 
groase de copaci şi am nimerit într-un spaţiu deschis în jurul 
unui copăcel. Aici zăpada se aşternuse din abundență. 

Un arbore căzut se întindea în acest luminiş, uriaş, având 
grosimea mai mare decât înălţimea mea. Căderea lui 
deschisese accesul în poieniţă, însă în mijlocul ei un nou 
copac se ramifica şi îi lua locul. Numai că nu era acelaşi soi 
de arbore. Toţi ceilalţi pe care-i văzusem în Codru erau din 
specii cunoscute, în ciuda scoarţei pătate şi a crengilor 
nefiresc răsucite: stejar, mesteacăn negru şi pini înalţi. Însă 
acesta era de un soi pe care nu-l mai întâlnisem vreodată. 

Deja nu l-aş fi putut cuprinde cu braţele, deşi arborele 
uriaş nu căzuse de prea multă vreme. Copăcelul avea o 
scoarță cenuşie, netedă, crescută peste un trunchi ciudat 
de noduros, cu ramuri dispuse în cercuri egale în jurul lui, 
începând de sus, ca o zadă. Crengile nu erau goale acum, în 
iarnă, ci purtau nişte plante parazite cu frunze uscate, 
argintii, care foşneau în vânt. Era un sunet ce parcă venea 
din altă parte, ca şi cum oameni nevăzuţi îşi vorbeau încet 
unul altuia. 


Norişorul se evaporase. M-am uitat la stratul gros de 
zăpadă şi am văzut urmele lăsate de picioarele şi de burţile 
Umblătorilor, toate ducând la copăcel. Ameţită, am făcut un 
pas prin troiene, apoi altul şi m-am oprit. Kasia era legată 
de pomul acela, cu spatele atingând scoarţa şi braţele 
imobilizate în jurul trunchiului. 

Nu o văzusem de la bun început deoarece scoarţa deja 
crescuse, acoperind-o. 

Faţa încă i se mai distingea puţin şi, pe sub pojghiţa 
lemnoasă, îi puteam vedea gura deschisă. Probabil că 
ţipase în momentul în care scoarţa o acoperise. Mi-am 
înăbuşit un strigăt, neajutorată, dar am înaintat şi am întins 
mâinile s-o ating. Scoarța se întărise deja, o simţeam astfel 
sub degetele mele. Pielea îi devenise gri, netedă şi dură, de 
parcă de-acum făcea în întregime parte din copac, din 
Codru. 

Nu aveam cum să apuc scoarţa ca să trag de ea, deşi am 
încercat nebuneşte să o zgârii şi s-o cojesc. In cele din urmă 
am reuşit să smulg o aşchie de pe obrazul ei şi, dedesubt, 
am găsit pielea ei adevărată, moale, caldă, încă vie. Insă, 
chiar când o atingeam cu degetul, scoarţa a început să 
crească la loc, aşa că a trebuit să-mi retrag mâna, ca să nu 
fiu şi eu prinsă. Mi-am acoperit gura, cu disperare 
crescândă. Ştiam atât de puţine; nicio vrajă nu-mi venea în 
minte, nimic s-o pot scoate pe Kasia de acolo, nici măcar un 
farmec care să-mi pună un topor sau un cuţit în mână, dacă 
ar fi fost timp să o eliberez crestând în scoarţa copacului. 

Codrul ştia că mă aflam acolo. Chiar în acel moment 
creaturile lui se îndreptau către mine, furişându-se prin 
pădure: Umblători. Lupi şi alte lighioane mult mai fioroase. 
Dintr-odată aveam convingerea că erau creaturi care nu 
părăsiseră niciodată Codrul, atât de înfricoşătoare cum nu 
văzuse nimeni niciodată. Şi veneau spre mine 

„Cu picioarele goale în ţărână, de zece ori Fu/mia cu 
hotărâre dacă spui, pământul se va cutremura la rădăcină, 
putere de-ai avea.” Astfel mă învăţa jurnalul lagăi, iar 
Dragonul era convins de reuşita vrăjii, din moment ce nu 
mă lăsase s-o încerc niciunde în preajma turnului. In 


privinţa hotărârii avusesem îndoieli: nu-mi închipuisem că 
aş fi avut vreodată nevoie să cutremur pământul la vreo 
rădăcină. Insă acum m-am lăsat în genunchi şi am început 
să sap prin zăpadă, apoi prin stratul de frunze uscate sau 
putrezite, prin pătura de muşchi, până ce am dat peste 
ţărâna îngheţată bocnă. Am înşfăcat o piatră mare şi m-am 
apucat să sfarm pământul, iar şi iar, mărunţindu-l şi suflând 
asupra lui ca să-l înmoi, presărându-l cu zăpada care se 
topea la atingerea mea sau cu lacrimile fierbinţi ce-mi 
curgeau  şiroaie. Kasia era deasupra mea, cu chipul 
schimonosit şi gura deschisă într-un strigăt mut, precum o 
statuie din biserică. 

— Fulmia! am rostit, cu degetele adânc înfipte în ţărână, 
sfărâmând  bulgării tari. Fu/mia, fulmia! am incantat 
neîncetat, sângerând cu unghiile rupte, şi am simţit că 
pământul începea să mă asculte, tulburat. 

Până şi el era atins de răutate aici, otrăvit, dar am 
scuipat în ţărână şi am strigat: 

— Fulmia! Mi-am imaginat cum magia se scurge în 
pământ ca apa, găsind crăpături şi fisuri, împânzindu-se sub 
palmele mele, sub genunchii mei reci şi uzi. 

Pământul a început să se scuture şi să se răscolească. 
Un cutremur s-a pornit din locul în care palmele mele erau 
afundate în ţărână şi m-a urmat când m-am apropiat de 
rădăcinile copacului. Pământul îngheţat se desfăcea în 
bucățele în jurul lor, iar tremurul se răspândea ca undele 
apei. 

Deasupra capului, crengile se agitau sălbatic, alarmate, 
foşnetul frunzelor devenind un muget înfundat. Rămânând 
în genunchi, mi-am îndreptat spatele. 

— Las-o să iasă! i-am strigat copacului şi am început să 
bat cu pumnii plini de noroi în trunchiul său. Las-o să iasă 
sau te dobor! Fu/mia! 

Cuprinsă de mânie, m-am aruncat la pământ, iar acolo 
unde loveau pumnii mei, bolovanii se ridicau şi se umflau 
precum un râu ieşit din matcă după ploaie. Magia se 
scurgea din mine ca un torent. Orice avertisment pe care 
mi-l dăduse Dragonul era acum uitat şi neglijat. Aş fi irosit şi 


ultima picătură de viaţă şi aş fi murit acolo doar ca să dobor 
acel copac. Nu-mi puteam închipui o lume în care să trăiesc, 
ştiind că am lăsat aşa ceva în urma mea: creatura aia 
monstruoasă hrănindu-se cu viaţa şi inima Kasiei. Mai bine 
muream, strivită în cutremurul pe care eu însămi îl 
provocasem, dar luând cu mine şi copacul. Zgârmam 
pământul, gata să deschid un puț care să ne înghită pe 
amândoi. 

Apoi, cu un sunet ca de gheaţă crăpată primăvara, 
scoarţa s-a fisurat, desfăcându-se în sus şi-n jos de-a lungul 
trupului Kasiei. Am făcut un salt din ţărâna în care stăteam 
şi mi-am introdus repede degetele în crăpătură, trăgând cu 
putere de margini. Am prins-o pe Kasia de mijloc şi de un 
braţ vlăguit şi greu şi am tras. A căzut din gaura căscată şi 
s-a îndoit din talie precum o păpuşă din cârpe. M-am dat 
înapoi şi am eliberat-o, târându-i trupul greu, ca de mort, 
prin zăpadă, ţinându-mi ambele mâini strâns înfăşurate în 
jurul taliei sale. Avea pielea străvezie, bolnăvicioasă, de 
parcă n-o văzuse soarele niciodată. Sevă mirosind a ploaie 
de primăvară se prelingea de pe ea în şiroaie verzi, însă ea 
rămânea nemişcată. 

Am căzut în genunchi lângă ea. 

— Kasia! am spus eu plângând. Kasia! 

Scoarța se închisese deja precum o cusătură în locul 
unde fusese ea. l-am cuprins mâinile cu palmele mele pline 
de noroi şi le-am apăsat de obrajii mei, de buzele mele. 
Erau reci, dar nu atât de reci ca ale mele. Era o urmă de 
viaţa rămasă în ea. M-am aplecat şi am suit-o pe umeri. 


Capitolul 8 


Spre dimineaţă am ieşit împleticindu-mă din pădure, cu 
Kasia atârnată pe umerii mei ca o legătură de lemne. Codrul 
se retrăgea din calea mea pe măsură ce mergeam, ca şi 
cum i-ar fi fost frică să nu mă aducă din nou în starea în 


care să mai arunc o vrajă asupra lui. Fulmia îmi suna în 
minte ca un clopot, cu fiecare pas pe care-l făceam, 
suportând greutatea Kasiei, ţinându-i braţele şi picioarele 
palide cu mâinile mele încă murdare de noroi. Într-un final 
am răzbit printre copaci şi m-am prăbuşit în zăpada adâncă 
de la graniţă. M-am târât să ies de sub Kasia şi am întors-o 
cu faţa în sus. Avea încă ochii închişi, iar părul încâlcit şi 
lipicios din cauza sevei îi încadra chipul. l-am sprijinit capul 
de umărul meu, am închis ochii şi am rostit vraja. 

Dragonul ne aştepta în camera de la ultimul etaj al 
turnului. Avea chipul mai întunecat şi mai aspru decât îl 
văzusem vreodată. M-a apucat de bărbie şi mi-a ridicat 
capul. l-am susţinut privirea, aşa obosită şi vlăguită cum 
eram, când el m-a studiat cu atenţie şi mi-a căutat ochii. In 
mână ţinea o sticluţă cu o licoare şi, după ce m-a cercetat 
vreme îndelungată, a scos dopul şi mi-a întins licoarea. 

— Bea-o! Pe toată! 

Apoi s-a dus la Kasia, care zăcea nemişcată pe podea. Şi- 
a ţinut mâinile deasupra ei şi m-a privit insistent când eu 
am dat să mă împotrivesc şi să-l opresc. 

— Acum, s-a răstit el, dacă nu vrei s-o ard pe loc, astfel 
încât să mă ocup de tine! 

A aşteptat să vadă că beau, apoi a murmurat o vrajă 
rapidă şi a presărat o pudră peste trupul ei. O plasă aurie, 
strălucitoare s-a format deasupra ei, ca o colivie. Dragonul 
s-a întors spre mine să se asigure că am băut tot. 

Prima gură a fost nemaipomenit de bună, ca o linguriţă 
de miere călduţă cu lămâie ce-ţi alină gâtul inflamat. Dar, 
pe măsură ce beam, stomacul a început să se revolte de la 
atâta dulceaţă. A trebuit să mă opresc când mai aveam de 
înghiţit jumătate din licoare. 

— Nu pot, am protestat înecându-mă. 

— Bea-o pe toată! Şi, dacă este necesar, o vei bea şi pe 
a doua! Bea! 

M-am silit să mai iau o înghiţitură, apoi încă una şi încă 
una, 

până la ultima picătură. 

M-a apucat de încheietură şi a zis: 


— Ulozishtus sovjenta, megiot kozhor, ulozishtus megiot! 

Am început să zbier. Simţeam ca şi cum mi-ar fi dat foc 
pe interior. Vedeam cum o lumină îmi străluceşte pe sub 
piele, transformându-mi trupul într-un felinar scânteietor. 
Când am ridicat mâna, am constatat cu groază cum nişte 
umbre străvezii mi se mişcă de colo până colo pe sub piele. 
Uitând de arşiţa dureroasă, mi-am apucat rochia şi am tras- 
o peste cap. El a îngenuncheat pe podea lângă mine. 
Luminam ca un soare, iar umbrele făceau un du-te-vino prin 
mine ca peştii iarna, pe sub pojghiţa de gheaţă. 

— Scoate-le! 

Acum că le văzusem, dintr-odată le şi simţeam în mine 
cum lasă urme noroioase. In prostia mea crezusem că sunt 
în siguranţă, deoarece nu mă alesesem cu nicio zgârietură, 
tăietură sau muşcătură. Crezusem că el este doar 
prevăzător. Abia acum înţelesesem: sub ramurile Codrului, 
fiecare răsuflare însemna că trag în piept aerul malefic şi nu 
simţisem umbrele deoarece  pătrunseseră în mine 
alunecând uşor, mici şi firave. 

— Scoate-le! 

— Da. Incerc, a spus el printre dinţi, apucându-mi strâns 
încheiturile. 

A închis pleoapele şi a început să rostească rar o 
incantaţie lungă, repetând-o şi alimentând cu ea focul din 
mine. Mă uitam fix pe fereastră cum primele raze ale 
soarelui îşi făceau apariţia şi încercam să respir în vreme ce 
ardeam pe dinăuntru. Lacrimi fierbinţi îmi curgeau şiroaie 
pe obraji. Palmele lui încleştate pe braţele mele păreau 
răcoritoare de această dată. Umbrele de sub piele se 
micşorau, marginile lor se risipeau în lumină, precum nisipul 
în apă. Fugeau care-ncotro, încercând să găsească un loc să 
se ascundă, numai că Dragonul nu lăsa lumina să slăbească 
nicăieri în trupul meu. Imi puteam vedea oasele şi organele 
ca nişte forme strălucitoare, unul dintre ele fiind chiar inima 
care îmi bătea în piept. Încetinea, îngreunată cu fiecare 
bătaie. Am înţeles până la urmă că întrebarea se punea 
dacă el reuşea să ardă totul din mine înainte ca trupul meu 
să cedeze. M-am clătinat moale în mâinile sale. M-a 


scuturat şi, când am deschis ochii, i-am surprins privirea 
insistentă: nu-şi încetase nicio clipă incantaţia şi nu era 
nevoie să-mi spună cu voce tare: Nu mă face să-mi pierd 
timpul, idioată nesuferită, îmi transmiteau ochii săi. lar eu 
mi-am muşcat buza şi am mai rezistat puţin. 

Ultimii peşti-umbre s-au preschimbat în nişte fire 
şerpuite, apoi au devenit atât de subţiri, încât nu mai 
puteau fi văzute cu ochiul liber, dispărând cu totul. 
Dragonul a încetinit ritmul incantaţiei, apoi s-a oprit. Focul 
ardea mocnit — o nerostită uşurare. M-a întrebat mohorât: 

— Suficient? 

Am deschis gura să spun „da, te implor!” 

— Nu! a venit răspunsul meu şoptit, îngrozită de moarte. 

Puteam simţi urma de argint-viu a umbrelor înlăuntrul 
meu. 

Dacă ne-am fi oprit acum, ele ar fi săpat adânc, 
ascunzându-se în venele şi în pântecele mele. Ar fi prins 
rădăcini şi ar fi crescut neîncetat până ce m-ar fi năpădit cu 
totul. 

A încuviinţat, a întins o mână, a murmurat un cuvânt şi o 
altă sticluţă a apărut ca din senin. M-am cutremurat. A 
trebuit să mă ajute să iau o înghiţitură. M-am înecat, iar el a 
reluat incantaţia. Vâlvătaia focului m-a cuprins iar pe 
interior, neîngrădită, orbitoare, arzătoare. 

După alte trei înghiţituri, fiecare din ele înteţind focul, 
am simţit că umbrele s-au dus. M-am silit să mai beau o 
gură, ca să fiu sigură, apoi, în sfârşit, aproape în hohote de 
plâns, am spus: 

— Destul! E destul! 

Dar el m-a luat prin surprindere şi m-a forţat să mai beau 
una. In timp ce încercam să scuip, mi-a astupat nasul şi 
gura şi a folosit o altă vrajă, una nearzătoare de data 
aceasta, ci care-mi bloca plămânii. Timp de cinci bătăi de 
inimă înspăimântătoare n-am mai putut să respir. Mă 
agăţam de el, căci simţeam că mă înec în aer. Era mai rău 
decât înainte. Mă holbam la el, văzându-i ochii negri cum îi 
fixează pe ai mei, neînduplecaţi, scrutători. Au început să 
înghită întreaga lume; privirea mi s-a întunecat, iar 


încleştarea mâinilor mi-a slăbit. Când în sfârşit s-a oprit, 
plămânii mei înnebuniţi s-au umflat ca nişte foale. Am 
strigat odată cu ei, un strigăt furios, fără cuvinte, şi l-am 
împins pe Dragon, care a venit pe spate pe pardoseală. 

S-a răsucit şi a reuşit să nu verse sticluţa. Ne priveam 
unul pe altul la fel de mânioşi. 

— Dintre toate prostiile de care ai dat vreodată dovadă... 
mi-a urlat el. 

— Trebuia să-mi fi spus! am ţipat la rândul meu. 

Imi tineam de cald cu braţele, căci încă tremuram după 
toată oroarea prin care trecusem. 

— O suportasem pe toată, puteam să mai suport încă o 
înghiţitură din ea... 

— Nu şi dacă încă ai fi fost atinsă de rău, m-a contrazis el 
sec. Dacă era adânc înrădăcinat în tine, ai fi dorit să fugi 
dacă ţi-aş fi spus dinainte. 

— Atunci, oricum ţi-ai fi dat seama! 

Buzele sale au devenit o linie subţire. Şi-a ferit îmbufnat 
privirea. 

— Da. Mi-aş fi dat seama. 

Şi ar fi fost nevoit să mă omoare. Probabil că m-ar fi 
secerat în vreme ce eu îl imploram să mă cruţe, pretinzând 
şi chiar crezând că sunt curățată. Am rămas în tăcere, 
recăpătându-mi treptat suflul, trăgând aer adânc în piept. 

— Şi-acum... sunt curățată? am bâiguit eu într-un final, 
aşteptând temătoare răspunsul. 

— Da. Niciun fel de rău nu s-ar fi putut ascunde de 
ultima vrajă. Dacă aş fi făcut-o mai devreme, ai fi murit. 
Umbrele erau nevoite să respire prin sângele tău ca să 
trăiască. 

M-am prăbuşit vlăguită şi mi-am acoperit faţa. Dragonul 
s-a ridicat în picioare şi a pus la loc capacul sticluţei, apoi a 
murmurat: 

— Vanastalem! 

Şi-a agitat mâinile şi a venit lângă mine. Din senin a 
apărut o pelerină cu falduri îngrijite, din catifea de mătase 
verde-închis, brodată cu fir de aur. M-am uitat la ea 
absentă, apoi am ridicat privirea la el şi, abia când şi-a ferit 


din nou privirea, enervat şi înţepat, mi-am dat seama că 
ultimii tăciuni se stingeau în mine, iar eu eram încă goală. 

M-am ridicat imediat de jos, ţinând strâns pelerina, dar 
ignorând-o. 

— Kasia? am zis eu şi m-am dus repede în locul în care 
fata zăcea fără cunoştinţă în colivia vrăjită. 

N-a spus nimic. M-am uitat cu disperare la el. 

— Du-te şi îmbracă-te! Acum nu mai e nicio grabă. 

Mă supraveghease fără încetare din clipa în care 
pusesem piciorul în turn. 

— Trebuie să fie o cale, am spus eu. Trebuie să existe! 
Au răpit-o numai. Nu avea cum să fie în copacul acela de 
prea multă vreme. 

— Poftim? a sărit el. 

A ascultat apoi încruntat când i-am povestit toată 
întâmplarea, despre nenorocirea din luminiş şi despre 
copac. Am încercat să-i spun despre greutatea 
înspăimântătoare a Codrului care mă urmărea, despre 
sentimentul de a fi vânată. Mă împleticeam întruna, căci 
vorbele nu-mi păreau suficiente. Chipul lui s-a întunecat tot 
mai mult, până când în sfârşit am ajuns la partea cu 
împiedicatul când am ieşit din Codru şi am ajuns în zăpada 
curată. 

— Nici nu-ţi pot spune cât de norocoasă ai fost, dar şi cât 
de smintită, deşi în cazul tău cele două par să însemne 
acelaşi lucru. Nimeni nu s-a mai avântat atât de adânc în 
Codru şi să iasă întreg de-acolo, nu de când... 

A tăcut, dar cumva am ştiut şi fără să-i rostească numele 
că era vorba despre laga. Ea intrase în Codru şi izbutise să 
se întoarcă. A văzut că mi-am dat seama şi m-a privit 
încruntat. 

— lar pe atunci... ea avea vreo sută de ani şi era atât de 
îmbibată de magie, încât ciuperci negre apăreau pe unde 
călca ea, a zis el rece. Dar nici ea nu era atât de neroadă, 
încât să facă o vrajă aşa de mare în mijlocul Codrului, deşi, 
trebuie să recunosc, cred că tocmai asta te-a salvat, a spus 
el clătinând din cap. Trebuia să te fi înlănţuit de perete în 
clipa în care a venit ţăranca aia să-ţi plângă pe umăr. 


— Wensa! am rostit eu, mintea mea obosită agăţându-se 
de un singur lucru acum. Trebuie s-o văd pe Wensa. 

M-am uitat în lungul holului, dar el s-a băgat în faţa mea. 

— Şi ce-ai putea să-i spui? 

— Că fiica ei trăieşte. Că a scăpat din Codru... 

— Şi că va trebui să moară? a zis el răutăcios. 

Din instinct, m-am retras către Kasia, punându-mă între 
ei cu mâinile ridicate. Gest inutil, dacă ar fi avut de gând să 
treacă de mine. Dar el doar a clătinat din cap. 

— Nu te mai agita pe lângă mine ca un cocoş! mi-a spus, 
mai mult obosit decât iritat. 

Tonul vocii lui mi-a strâns inima ca într-o gheară. 

— Ultimul lucru de care avem nevoie acum este să-mi 
demonstrezi că ai merge până-n pânzele albe ca s-o salvezi. 
Poţi s-o păstrezi în viaţă atâta vreme cât reuşim s-o ţinem 
inconştientă. Dar la un moment dat o să ţi se facă milă. 

Şi i-am spus Wensei, când s-a trezit puţin mai târziu în 
acea dimineaţă. Mi-a cuprins mâinile, făcând ochii mari. 

— Lasă-mă s-o văd! m-a rugat ea. 

Însă Dragonul îmi interzisese categoric: „Nu! N-ai decât 
să te supui chinurilor, dacă asta doreşti, dar până aici! Nu-i 
da speranţe deşarte femeii şi nu o lăsa să se apropie. Eu te 
sfătuiesc să-i spui că a murit şi s-o laşi să-şi vadă de viaţa 
ei.” 

Dar eu m-am oţelit şi i-am spus adevărul. M-am gândit 
că e mai bine să ştie că fata ei a ieşit din pădure, că nu mai 
este chinuită acolo, chiar dacă acum nu există vindecare. Şi 
nu eram convinsă că ăsta este adevărul. Wensa s-a jelit şi a 
plâns şi m-a implorat. Dacă aş fi putut, i-aş fi încălcat 
porunca Dragonului şi aş fi dus-o la Kasia. Numai că 
Dragonul nu avusese încredere în mine şi o dusese deja 
într-o celulă pe undeva prin adâncurile turnului. Mă 
avertizase că nu-mi va arăta unde a ascuns-o până ce nu 
voi învăţa o vrajă de protecţie, care să mă apere de răul 
Codrului. 

Prin urmare, a trebuit s-o refuz pe Wensa, dar am fost 
nevoită să-i jur cu mâna pe inimă, de nenumărate ori, 
înainte să mă creadă. 


— Nu ştiu unde a dus-o! am zis eu pentru ultima oară, cu 
glas ridicat. Nu ştiu! 

A încetat ruga şi s-a uitat uluită la mine, gâfâind, cu 
mâinile încleştate pe braţele mele. 

— Rea şi geloasă! Întotdeauna ai urât-o, întotdeauna! Ti- 
ai dorit ca ea să fie aleasa! Tu şi Galinda ştiaţi că el o va lua 
şi vă bucuraţi, iar acum o urăşti că te-a luat pe tine în locul 
ei... 

Mă scutura puternic şi mă smucea. N-am putut s-o 
împiedic, căci eram îngrozită să aud cum împroaşcă toate 
aceste vorbe otrăvite, pe când eu căutam s-o menajez cu 
sinceritate. Eram atât de obosită, simţindu-mă rău chiar 
după propria vindecare din zori, cu puterea slăbită în urma 
aducerii Kasiei. M-am eliberat din încleştarea ei şi am fugit 
din cameră, nemaiputând suporta. M-am lipit de peretele 
coridorului, plângând în hohote, prea vlăguită să-mi mai pot 
şterge lacrimile de pe obraji. 

Wensa a ieşit repede după mine, plângând şi ea. 

— lartă-mă, Nieshka, iartă-mă! N-am vrut să spun asta. 
N-am vrut. 

Ştiam că n-a vrut, totuşi, într-o oarecare măsură era 
adevărat. Îmi dăduse în vileag propria vină tăinuită, 
strigătul meu: „De ce n-ai luat-o pe Kasia?” În toţi anii ăştia, 
mama şi cu mine eram bucuroase gândindu-ne că nu voi fi 
eu aleasa. După care am suferit că m-a luat pe mine, chiar 
dacă niciodată n-am urât-o pe Kasia pentru asta. 

Nu mi-a părut rău când Dragonul a trimis-o acasă pe 
Wensa. Nici măcar n-am protestat când el a refuzat să mă 
înveţe vraja de protecţie în acea zi. 

— Încearcă să nu fii mai proastă decât eşti. Ai nevoie de 
odihnă şi, dacă nu vrei să dormi, te forţez eu s-o faci înainte 
să treci prin tortura de a-ţi vâri în cap vorbele necesare 
protecţiei. Nu e nicio grabă. N-o să se schimbe nimic între 
timp. 

— Dar dacă şi ea este infestată aşa cum am fost eu... 

Însă n-am mai continuat, căci el mă contrazicea printr-o 
clătinare din cap. 


— Câteva umbre se strecuraseră printre dinţii tăi. Faptul 
că te-am supus pe dată vrăjilor curăţirii le-a împiedicat să 
pună stăpânire pe tine. Cu ea este cu totul altceva. Nue 
nici măcar infestare de gradul trei, ca în cazul văcarului pe 
care l-ai transformat aiurea în stană de piatră. Inţelegi că 
acel copac este una dintre inimile Codrului? Acolo unde 
prinde rădăcină, graniţele Codrului se lărgesc, iar Umblătorii 
se hrănesc cu roadele lui. Kasia s-a aflat pe deplin în 
puterea Codrului. Aşa că du-te şi odihneşte-te. Câteva ore în 
plus sau în minus n-au nicio importanţă pentru ea, însă pe 
tine te-ar împiedica să mai faci vreo nebunie. 

Eram atât de obosită şi ştiam că are dreptate, deşi nu 
voiam să recunosc şi simţeam în mine ghimpele împotrivirii. 
Dar l-am lăsat pentru mai târziu. Dacă l-aş fi ascultat de la 
bun început şi aş fi fost precaută, Kasia ar fi fost şi acum 
prizonieră în copacul-inimă, fiind devorată de vie. Dacă aş fi 
înghiţit tot ce m-a învăţat el despre magie, şi acum aş fi 
rămas tot la farmece care ar fi stors toată vlaga din mine. El 
însuşi îmi spusese că nimeni nu mai fusese scos vreodată 
dintr-un copac-inimă, ba mai mult, nimeni nu mai ieşise 
vreodată din Codru. Insă laga o făcuse. Şi eu la fel. Deci era 
posibil să se înşele. Cu Kasia s-a înşelat. 

Eram trează înainte de prima geană de lumină. În 
jurnalul lagăi am găsit o vrajă care te făcea să poţi să miroşi 
putreziciunea. Era o simplă incantaţie, Aish aish aishimad, Şi 
am încercat-o în bucătărie, alegând un loc în care putregaiul 
se formase în spatele unui butoi, o pată de mucegai pe 
perete, mere putrezite şi o varză stricată care se rostogolise 
sub un raft cu sticle de vin. 

Când razele soarelui au luminat scările, am urcat în 
bibliotecă şi am început să arunc cu zgomot cărţile de pe 
rafturi până când el şi-a făcut apariţia. Avea ochii obosiţi şi 
era irascibil, dar nu m-a luat la rost. Doar s-a încruntat 
puţin, după care mi-a întors spatele Ura să-mi zică o vorbă. 
Aş fi preferat să ţipe la mine. 

In schimb, a luat o cheiţă de aur şi a descuiat un scrin de 
abanos, aflat în cel mai îndepărtat colţ al camerei. Am tras 


cu ochiul. Era plin de casete plate de sticlă, în care erau 
presate pergamente. A luat unul dintre ele şi mi l-a adus. 

— II păstrasem mai mult din curiozitate, dar se pare că 
este mai potrivit pentru tine. 

L-a depus pe masă, încă în caseta de sticlă. Era o pagină 
umplută cu un scris neîngrijit, multe dintre litere având 
forme ciudate, alături de care era ilustrată grosolan o 
ramură de pin din care se ridica un fum ce intra în nasul 
cuiva. O duzină de variaţii ale vrăjii erau înşirate una sub 
alta: suoltal videi, suoljata akorata, videlaren, akordel, 
estepum şi altele. 

— Pe care să o folosesc? 

— Poftim? a sărit el indignat când i-am spus că sunt vrăji 
separate şi nu o incantaţie lungă, aşa cum crezuse el. N-am 
nicio idee, a adăugat apoi. Alege-o pe oricare şi încearc-o. 

In taină, mă bucuram la culme: încă o dovadă că aveau 
limite şi cunoştinţele lui. M-am dus în laborator să caut ace 
de pin, pe care apoi le-am aprins într-un bol de sticlă pe 
masa din bibliotecă. M-am aplecat nerăbdătoare asupra 
pergamentului şi am încercat: 

— Suoltal! am rostit, simțind cum capătă o formă în gura 
mea, însă mi-am dat seama că nu era ce trebuie şi aluneca 
pieziş în mine. 

— Valloditazh aloito, kes vallofozh! a spus el, un sunet 
dur şi amar, care a intrat în mine precum cârligul în peşte, 
apoi a înălţat un deget, iar mâinile mele s-au ridicat singure 
de pe masă şi s-au lovit una de alta de trei ori. Nu era vorba 
că-mi pierdusem de tot controlul, ca atunci când dai 
involuntar din picioare când visezi că aluneci. Puteam simţi 
intenţia din spatele mişcării, sforile de marionetă ce-mi 
pătrunseseră prin piele. Cineva îmi mişcase braţele, dar nu 
fusesem eu. Eram pe punctul de a-l lovi cu o vrajă, dar el a 
îndoit degetul şi cârligul de peşte s-a retras, iar incantaţia 
rostită de mine a ieşit şerpuind din gura mea. 

Stăteam în picioare, la jumătate de cameră depărtare de 
el, trăgându-mi cu greu răsuflarea. Mă uitam insistent la 
Dragon, dar el nu mi-a oferit nicio scuză: 


— Când o va face Codrul, nu vei simţi niciun cârlig. Mai 
încearcă. 

Mi-a luat o oră să găsesc o incantaţie potrivită. Niciuna 
dintre ele nu ieşea cum trebuie, nu aşa cum era scrisă pe 
hârtie. A trebuit să le încerc pe toate pe limbă, să le 
rostogolesc în gură, până ce mi-am dat seama că unele 
litere nu trebuiau să sune aşa cum crezusem eu la început. 
Am încercat să le schimb până când m-am oprit la o silabă 
pe care am simţit-o corectă în gură; apoi alta şi alta, până 
când le-am reunit. M-a pus să exersez asta câteva ore. 
Trăgeam pe nas fumul de ace de pin şi expiram cuvintele. 
După care mi-a împuns mintea cu o vrajă năucitoare, apoi 
cu încă una. 

La prânz m-a lăsat în sfârşit să mă odihnesc. M-am 
trântit pe un scaun, amorţită şi epuizată. Barierele de 
protecţie ţinuseră, însă mă simţeam de parcă cineva mă 
împunsese în mod repetat cu nişte ţepuşe foarte ascuţite. 
M-am uitat în jos la pergamentul acela vechi, atât de bine 
păstrat în caseta sa, cu literele cu formă ciudată. Am 
întrebat cât de vechi era. 

— Foarte vechi. Mai vechi decât Polnya. E posibil să fie 
mai vechi chiar decât Codrul. 

Am făcut ochii mari. Nu-mi trecuse niciodată prin minte 
că a existat o perioadă în care Codrul să nu fi existat aici, să 
nu fi fost ceea ce este acum. 

A ridicat din umeri: 

— Din câte ştim, aşa a fost. Cu siguranţă este mai vechi 
decât Polnya şi Rosya. A fost aici înainte ca în Vale să se 
stabilească oricare dintre noi. 

A bătut cu degetele în caseta de sticlă a pergamentului. 

— Se pare că ei au fost primii oameni care au trăit în 
această parte de lume, în urmă cu o mie de ani. Regii lor 
vrăjitori au adus cu ei limbajul magiei din Vest, din ţinuturile 
sterpe de la hotarele îndepărtate ale Rosyei, atunci când s- 
au stabilit în Vale. Apoi Codrul a năvălit peste ei, le-a slăbit 
apărarea şi le-a pustiit câmpurile. Lucrările lor sunt pierdute 
în mare parte. 


— Dar, dacă la venirea lor în Vale Codrul nu era aici, de 
unde a venit? 

— Dacă te duci în capitală, vei găsi nenumărați trubaduri 
care cântă despre apariţia Codrului. Este un subiect 
popular, mai ales atunci când găsesc ascultători care ştiu 
mai puţine decât ei, căci le oferă şansa uriaşă de a-şi 
exersa creativitatea. Bănuiesc că printre aceste cântece 
este strecurată şi adevărata poveste. Acum aprinde focul şi 
hai să reluăm. 

Abia seara târziu, la lăsarea întunericului, a fost mulţumit 
de munca mea. A încercat să mă trimită la culcare, dar n-a 
fost chip cu mine. Vorbele Wensei încă persistau şi săpau în 
adâncul minţii mele. M-am gândit că Dragonul vrea să mă 
obosească tocmai ca să mă mai amâne cu o zi. Doream să o 
văd pe Kasia şi să ştiu cu ce mă confrunt, răul Codrului cu 
care trebuia să mă lupt. 

— Nu! Nu! Ai zis că am voie să o văd atunci când sunt în 
stare să mă protejez singură. 

A înălţat mâinile în semn de capitulare. 

— Bine. Urmează-mă. 

M-a condus până în capătul scărilor, apoi am trecut prin 
cămara de lângă bucătărie. Imi amintesc cu ce disperare 
cercetasem zidurile acelea când îmi închipuiam că stoarce 
toată vlaga din mine prin vrăjile lui. Pipăisem pereţii, îmi 
vârâsem degetele în toate crăpăturile şi trăsesem de fiecare 
cărămidă ieşită în afară, în încercarea de a găsi o cale de 
scăpare. 

Am ajuns în dreptul unei porţiuni lustruite fin, un bloc 
mare de piatră albă, nepătată de mortar. A atins-o încetişor 
cu vârful degetelor, imitând mersul păianjenului. Am simţit 
uşor fiorul magiei sale. Blocul de piatră s-a retras în perete 
şi a scos la iveală alte scări, ce duceau undeva în adâncuri, 
făcute din aceeaşi piatră, având o strălucire vagă. 

L-am urmat prin acel pasaj secret. Era diferit faţă de 
restul turnului: mai vechi şi mai straniu. Treptele aveau 
muchii ascuţite de o parte şi de alta, însă pe mijloc erau 
tocite până la luciu. La baza ambilor pereţi erau săpate 
litere ce formau o linie neîntreruptă, dar caracterele nu erau 


ca ale noastre, nici ca ale Rosyei, ci se asemănau mai 
degrabă cu cele din pergamentul ce conţinea vraja de 
protecţie. Coboram deja de o vreme şi simţeam din ce în ce 
mai mult apăsarea pietrei din jurul nostru şi a tăcerii, de 
parcă ne-am fi aflat într-un mormânt. 

— Este un mormânt, mi-a confirmat el. 

Când am ajuns în capătul scărilor, am nimerit într-o sală 
mică şi circulară. Aici aerul părea mai dens. Scrisul cobora 
de pe peretele scării şi înconjura săliţa până ajungea în 
punctul diametral opus treptelor, unde se ridica într-o boltă, 
după care cobora şi făcea cale-ntoarsă pe celălalt perete al 
pasajului. In interiorul bolţii, către bază, se zărea un petic 
de marmură şi mai deschisă la culoare, ca şi cum ar fi fost 
adăugat acolo după ce se construise peretele. Prin acea 
deschizătură ar fi încăput un om târâş. 

— Mai este cineva... îngropat aici? am întrebat eu timid, 
cu jumătate de gură. 

— Da. Dar nici măcar regii nu se împotrivesc să-şi 
împartă locul de veci odată ce au murit. Acum ascultă-mă! 
N-am de gând să te învăţ vraja care să te facă să treci prin 
pereţi. Te voi duce eu de câte ori vrei s-o vezi. Dacă încerci 
s-o atingi, dacă vrei s-o primeşti în braţele tale, te iau 
imediat de-aici. Acum fă-ţi vraja de protecţie dacă insişti în 
continuare s-o vezi. 

Mă făcuse să mă tem de ce era mai rău: Kasia în chinuri 
precum Jerzy, cu spume la gură şi sfâşiindu-şi propria piele; 
Kasia invadată de umbrele mişcătoare ale răului, mâncând- 
o de vie. Eram pregătită pentru orice; m-am strâns singură 
în braţe pentru îmbărbătare. Odată trecută prin zid, am 
văzut-o într-un colţ, ghemuită şi mică pe un pat scund, de 
scânduri, cu genunchii la piept şi braţele încolăcite în jurul 
lor. Lângă ea pe podea se afla o tavă cu mâncare şi apă, din 
care chiar mâncase şi băuse. Se spălase pe faţă, iar părul îi 
era pieptănat în cosiţe îngrijite. Părea obosită şi 
înspăimântată, însă era ea însăşi. S-a ridicat cu greu şi a 
venit spre mine, cu braţele întinse. 

— Nieshka, Nieshka, m-ai găsit! 

— Nu vă apropiaţi! a zis Dragonul sec. Valur polzhys! 


Dintr-odată un zid de flăcări a răsărit pe pardoseală, 
între noi. Mă dusesem spre ea fără să mă pot înfrâna. 

Am lăsat mâinile pe lângă corp, cu pumnii strânşi. Kasia 
a făcut un pas înapoi, în spatele flăcărilor, dar a încuviinţat 
obedientă, privind spre Dragon. Mă uitam lung la ea, 
neajutorată, dar cu speranţa în suflet. 

— Eşti bi...? am dat eu să întreb, dar cuvintele mi-au 
rămas în gâtlej. 

— Nu ştiu, a răspuns ea cu voce tremurândă. Nu-mi... 
amintesc nimic după ce m-au dus în Codru. M-au dus acolo 
apoi... apoi... _ 

A rămas mută, cu gura întredeschisă. In ochii ei se citea 
groaza, aceeaşi groază pe care o simţisem şi eu când o 
găsisem îngropată sub scoarţa copacului. 

Mi-am înfrânt pornirea de a o lua în braţe. Eu însămi m- 
am întors cu gândul în Codru, văzându-i din nou ochii orbi, 
faţa congestionată, mâinile rugătoare. 

— Nu mai vorbi despre asta, am spus eu cu glasul înecat 
de plâns, copleşită de tristeţe. 

M-a năpădit un val de mânie la adresa Dragonului pentru 
faptul că mă ţinuse deoparte atâta vreme. Deja copsesem 
un plan: foloseam vraja lagăi pentru a găsi rădăcina răului 
în Kasia, apoi îl rugam pe Dragon să mă înveţe vrăjile de 
curăţire pe care le folosise în cazul meu. După care le-aş fi 
comparat cu vrăjile din jurnal şi aş fi folosit unele 
asemănătoare ca să scot răul din prietena mea. 

— Nu te mai gândi la asta, mai bine spune-mi cum te 
simţi. Ţi-e rău sau ţi-e frig? 

M-am uitat în sfârşit în jur. Pereţii erau construiți din 
aceeaşi marmură lustruită, de culoarea osului. Intr-o nişă 
adâncă se găsea un sarcofag din piatră dură, mai lungă 
decât un stat de om, pe capacul căruia erau săpate aceleaşi 
litere, iar pe laterale, diverse reprezentări: copaci înalţi, 
înfloriţi şi plante căţărătoare pe fiecare dintre ei. O flăcăruie 
albastră ardea deasupra lui, întreţinută de un firişor de aer 
venit dintr-o crăpătură din perete. Era o încăpere minunată, 
dar neînchipuit de rece. Nu era un loc în care să-şi ducă 
viaţa o făptură vie. 


— N-o putem ţine aici! m-am răstit eu la Dragon, care 
protesta. Are nevoie de soare, de aer curat. Am putea-o 
încuia la mine în cameră. 

— Mai bine aici decât în Codru! a intervenit Kasia. 
Nieshka, te rog, spune-mi dacă mama este bine. Încercase 
să meargă pe urmele Umblătorilor şi mi-e frică să nu o fi 
luat şi pe ea. 

— Da, am răspuns eu, ştergându-mi lacrimile şi oftând. 
Este bine, dar îşi face atâtea griji pentru tine... O să-i spun 
că te simţi bine. 

— Pot să-i scriu o scrisoare? 

— Nu! a tunat Dragonul şi s-a răsucit pe călcâie. 

— Dar putem să-i dăm un capăt de creion şi o coală! m- 
am răţoit eu. Doar nu cere prea mult. 

Avea chipul mohorât. 

— Doar nu eşti chiar atât de smintită! Îţi închipui că, 
după ce a fost îngropată într-un copac-inimă o noapte şi-o 
zi, a ieşit nevătămată şi acum vorbeşte cu tine ca şi cum nu 
s-ar fi întâmplat nimic? 

Am înmărmurit, mută, înspăimântată. Vraja de dibuire a 
rădăcinii răului îmi stătea pe limbă. Am deschis gura să o 
rostesc... dar fiinţa aceasta era Kasia. Era Kasia mea, cea pe 
care o cunoşteam mai bine decât pe oricine de pe lumea 
asta. M-am uitat la ea şi ea s-a uitat la mine, nefericită şi 
temătoare, dar refuzând să-şi plângă de milă sau să dea 
înapoi de frică. 

— Au pus-o în copacul acela. Au ţinut-o neatinsă pentru 
el, dar eu am scos-o de acolo înainte ca el să se hrănească 
cu seva ei... 

— Nu! 

L-am străpuns cu privirea, apoi m-am întors spre Kasia. 
Ea mi-a zâmbit oricum, un zâmbet cutezător: 

— Nu-i nimic, Nieshka. Atâta vreme cât mama este bine. 
Dar ce...? Ce se va întâmpla cu mine? 

N-am ştiut ce să-i răspund: 

— Voi găsi eu o cale de a te vindeca, i-am zis pe 
jumătate deznădăjduită, ignorându-l pe Dragon. Voi găsi o 
vrajă prin care să mă asigur că vei fi bine. 


Dar astea erau doar simple vorbe. Habar n-aveam cum 
să-i demonstrez Dragonului că prietena mea este 
nevătămată. De fapt, el nici nu dorea să fie convins. Şi dacă 
nu-l convingeam, avea s-o ţină aici pe Kasia tot restul 
zilelor, dacă aşa considera el, în cripta asta, alături de un 
rege străvechi, fără să mai vadă razele soarelui sau pe 
cineva drag, fără să mai trăiască omeneşte. Pentru Kasia, el 
era un pericol la fel de mare precum Codrul. Căci el nu-şi 
dorea deloc ca eu să o salvez. 

Şi-atunci, într-un moment de supărare, mi-a trecut prin 
cap că Dragonul ar vrea s-o fure pe Kasia pentru el, aşa 
cum o făcuse şi Codrul: să o devoreze în legea lui. Cu 
câteva luni în urmă nu-i păsase dacă o dezrădăcina şi o 
aducea ca prizonieră în Turnul lui, ca să-l slujească. De ce i- 
ar fi păsat acum, de ce ar fi riscat să o elibereze? 

Stătea la câţiva paşi de mine, departe de foc şi de Kasia. 
Avea chipul împietrit şi inexpresiv, doar buzele presate erau 
ca două linii. Am privit într-o parte, încercând să-mi şterg 
încrâncenarea de pe faţă şi să-mi ascund gândurile. Dacă aş 
fi găsit o vrajă care să mă facă să trec prin pereţi, nu mai 
trebuia decât să-i scap puţin de sub observaţie. Aş fi putut 
încerca să-i fac o vrajă de somn sau să-i strecor ceva în 
cupa de vin de la masă: nişte pelin fiert cu fructe de tisă 
până se face o pastă, apoi trei picături de sânge şi o 
incantaţie şi uite-aşa iese o otravă fără gust... 

Insă mirosul înţepător de ace de pin arse mi-a revenit în 
nări, iar gândul acesta care mersese prea departe mi s-a 
înfăţişat dintr-odată aşa cum era el de fapt: o mare 
greşeală. Am tresărit, speriată, şi m-am îndepărtat un pas 
de peretele de flăcări, străbătută de un fior. De cealaltă 
parte, Kasia mă aştepta să vorbesc: dârză, cu ochii limpezi, 
plină de încredere, de dragoste şi de recunoştinţă. Poate şi 
un pic de teamă şi grijă, dar astea sunt simţăminte 
omeneşti. M-am uitat în ochii ei, iar ea mi-a întors 
nerăbdătoare privirea, dar era ea însăşi. Însă eu nu puteam 
vorbi. Aroma de pin îmi invadase gura şi mă usturau ochii 
de la fum. 

— Nieshka? a rostit Kasia cu glas temător. 


Dar eu tăceam. Mă urmărea de dincolo de perdeaua de 
foc. La început părea că zâmbeşte, apoi că se întristează, 
gura ei tremurând, când cu colţurile în sus, când în jos, 
înfăţişând expresii contradictorii. Am mai făcut un pas în 
spate, dar m-am simţit şi mai neputincioasă. A plecat capul 
într-o parte şi m-a fixat cu ochi mari. Şi-a schimbat 
greutatea de pe un picior pe altul, luând o altă poziţie. 

— Nieshka! m-a strigat ea, de data aceasta fără teamă în 
glas, ci încrezătoare şi caldă. Nu-i nimic. Ştiu că mă vei 
ajuta. 

Alături de mine, Dragonul stătea tăcut. Am tras aer în 
piept, dar tot n-am scos un cuvânt. Coardele vocale nu mă 
ascultau. Am reuşit totuşi să şoptesc: 

— Aishi-mad! 

O aromă amăruie şi înţepătoare a apărut între noi. 

— Te rog! a continuat Kasia. 

Glasul ei a devenit brusc plângăcios — o actriţă care 
trece cu uşurinţă de la un act la altul al piesei. A ridicat 
braţele spre mine, s-a apropiat de foc, aplecându-se în faţă. 
A venit prea aproape. Aroma s-a întețit, ca lemnul verde, 
plin de sevă. 

— Nieshka... 

— Opreşte-te! am ţipat. Opreşte-te! 

S-a oprit. O clipă Kasia a rămas neclintită, apoi a lăsat 
mâinile pe lângă corp, iar chipul i s-a golit de orice expresie. 
O undă de putregai de lemn a învăluit camera. 

Dragonul a înălţat o mână: 

— Kulkias vizhkias haishimad! 

O lumină a ieşit din mâna lui şi a pătruns în pielea Kasiei. 
În locul unde a intrat am văzut umbre groase şi verzi, 
pestriţe precum straturile de frunze toamna. Ceva dincolo 
de ochii ei mă privea, ceva oţelit, straniu, neomenesc. L-am 
recunoscut pe dată: ceea ce se uita acum la mine era 
aceeaşi creatură a cărei prezenţă o simţisem în Codru, 
pândindu-mă. Nu mai era nici urmă de Kasia. 


Capitolul 9 


Dragonul aproape că m-a purtat pe braţe când am trecut 
prin zid în anticamera mormântului. Odată ajunşi acolo, am 
alunecat la podea chiar lângă grămăjoara de cenuşă din ace 
de pin. Am rămas cu ochii la ea, pustiită. Mai-mai că le 
uram fiindcă mi-au răpit speranţa deşartă. Nici măcar nu 
mai puteam să plâng. Era mai rău decât dacă ar fi murit. 
Dragonul a venit lângă mine. 

— Mai este o cale, am spus eu, uitându-mă în sus la el. 
Mai e o cale de a scoate râul din ea. 

Vorbele mele sunau ca un scâncet de copil, ca o 
rugăminte. El a rămas mut. 

— Vraja aia pe care ai folosit-o pe mine... 

— Nu! Nu pentru aşa ceva. Vraja de curăţire abia a mers 
în cazul tău. Te-am avertizat. Incerca oare să te convingă să 
te răneşti singură? 

M-a apucat un tremurat de groază, amintindu-mi gustul 
oribil de cenuşă al gândului ce mi se furişase prin minte: 
pelin cu boabe de tisă, o otravă rapidă. 

— Tu... am zis eu. 

— Asta i-ar fi plăcut să facă: să te convingă să mă omori, 
apoi să te ademenească în Codru. 

— Dar ce este? Ce este chestia aia care s-a băgat în ea? 
Noi îl numim Codru, însă acei copaci sunt... şi ei posedaţi de 
rău, asemenea Kasiei. Acolo trăieşte chestia asta, dar nu 
este ceea ce este. 

— Nu ştim. Era aici înainte să venim noi. Poate înainte să 
existe chiar şi ei, a zis Dragonul, arătând către pereţii 
inscripţionaţi cu acele litere ciudate şi străine. Au trezit 
Codrul sau l-au făcut ei înşişi, după care o vreme s-au luptat 
cu el şi apoi au fost distruşi de el. N-a mai rămas de la ei 
decât acest mormânt. Cândva aici a fost un alt turn. Din el 
mai rămăseseră doar câteva pietre împrăştiate pe pământ 
atunci când Polnya şi-a revendicat pretenţiile asupra Văii şi 
a trezit din nou Codrul. 


A tăcut. Stăteam încovrigată pe podea, simţindu-mă 
frântă. Nu mă puteam opri din tremurat. 

In cele din urmă mi s-a adresat cu voce gravă: 

— Eşti pregătită să mă laşi să pun capăt acestei situaţii? 
Cel mai probabil este că nu a mai rămas nimic din 
adevărata Kasia care să fie salvat. 

Am vrut să spun „da”. Voiam să dispară, să fie nimicită 
creatura aceea care purta chipul Kasiei, care nu-i folosea 
doar mâinile, ci orice avea ea în inimă, în minte ca să-i 
distrugă pe toţi cei pe care îi iubea fata. Aproape că nici nu- 
mi mai păsa dacă într-un colţişor mai rămăsese ceva din 
Kasia. Dacă da, nu-mi puteam închipui ceva mai îngrozitor 
decât să fie captivă în propriul trup şi creatura aceea să o 
manevreze ca pe o marionetă monstruoasă. Şi nu mă mai 
puteam convinge singură să mă îndoiesc de Dragon, care 
spunea că prietena mea s-a dus undeva unde magia lui nu 
o mai putea atinge. 

Dar eu îl salvasem atunci când el crezuse că nu mai 
poate fi salvat. Şi totuşi ştiam atât de puţine, împiedicându- 
mă la tot pasul în vrăji. Îmi imaginam agonia găsirii unei 
vrăji într-o carte peste o lună sau un an, vrajă ce ar putea 
da roade. 

— Nu încă, am şoptit eu. Nu încă. 

Dacă n-aş fi fost un învățăcel neserios, până acum aş fi 
devenit o vrăjitoare de temut. M-am întors la cărţi şi am 
ales unele pe care el nu mi le-ar fi dat jos de pe raft dacă m- 
ar fi prins. M-am uitat prin toate în speranţa de a găsi una 
potrivită. Incepeam unele vrăji şi le lăsam la jumătate, apoi 
căutam mai departe. Mă aruncam în invocaţii fără să ştiu 
dacă am puterea să le duc la bun sfârşit. Alergam ca o 
nebună prin desişul magiei, făcându-mi loc printre tufişuri, 
neatentă la zgârieturi şi noroi, la poteca pe care merg. 

O dată la câteva zile găseam ceva care mă convingea că 
merită încercat. Dragonul mă ducea la Kasia ori de câte ori 
îi ceream, ceea ce însemna mult mai des decât reuşeam eu 
să găsesc ceva care merita cu adevărat să fie încercat. M-a 
lăsat să-i răscolesc biblioteca şi nu a zis nimic când am 
vărsat esențe şi pudră pe masa lui de lucru. Nu mă bătea la 


cap să renunţ la Kasia. Îl uram de moarte pentru tăcerea lui, 
căci ştiam că mă lasă să mă conving singură că nu mai este 
nimic de făcut. 

Ea — de fapt, creatura ce pusese stăpânire pe ea — nu 
se mai prefăcea. Mă urmărea cu ochi de pasăre de pradă şi 
îmi zâmbea când lucrarea mea nu dădea roade, un zâmbet 
înspăimântător. 

—  Nieshka, Agnieszka... fredona ea întruna când eu 
încercam să rostesc o incantaţie, astfel încât mă bâlbâiam, 
atentă fiind la cântecul ei. 

leşeam de acolo ca bătută, mă dureau toate oasele. 
Urcam scările anevoie, cu lacrimile şiroindu-mi pe obraji. 

In Vale, primăvara îşi intra în drepturi. Dacă priveam de 
la fereastra mea, ceea ce făceam foarte rar în acele zile, 
vedeam cum râul Spindle şerpuia înspumat, ducând cu el 
bucăţi de gheaţă, şi cum iarba proaspătă alunga zilnic 
zăpada spre munţi, de ambele părţi ale râului. Uneori ploaia 
cădea ca o perdea de argint. lzolată aici în turn, eu 
rămâneam uscată ca o câmpie stearpă. Citisem fiecare 
pagină din jurnalul lagăi şi alt teanc de cărţi care să i se 
potrivească magiei mele  rătăcitoare, plus alte cărţi 
recomandate de Dragon. Erau vrăji de vindecare, vrăji de 
curăţire, de reînnoire şi de însufleţire. Încercasem totul, însă 
fără niciun rezultat. 

Inainte de însămânţare, în Vale se ţinuse Festivalul 
Primăverii, iar în Olshanka se înălţase un foc de tabără făcut 
din lemnele rămase de peste iarnă. Era atât de mare, încât 
îl distingeam clar de la fereastra turnului. Eram singură în 
bibliotecă când la urechile mele a ajuns un cântecel purtat 
pe aripile vântului. M-am repezit la geam să urmăresc 
sărbătoarea. Se pare că întreaga Vale se trezise la viaţă, 
plăntuţele îşi scoseseră mai devreme capetele din pământ, 
pădurea se colorase deja într-un verde-crud de jur 
împrejurul fiecărui sat. Insă, în măruntaiele turnului la care 
duceau scările acelea din piatră rece, Kasia era încă în 
mormântul ei. Am întors spatele ferestrei, m-am dus la 
masă şi, cu capul în mâini, am început să plâng. 


Când am ridicat capul, cu chipul palid şi ud de lacrimi, l- 
am văzut pe Dragon stând lângă mine şi privind pe 
fereastră, mohorât. Tinea mâinile cu degetele împreunate în 
poală, ca şi cum dorea să-şi înfrângă pornirea de a mă 
mângâia. Îmi lăsase o batistă la îndemână pe masă. Am 
luat-o, mi-am şters faţa cu ea şi mi-am suflat nasul. 

— Am încercat odată, a început el. Pe vremea când eram 
tânăr şi locuiam în capitală, era o femeie... 

A strâmbat gura, ca în bătaie de joc la adresa lui. 

— Era, bineînţeles, cea mai frumoasă doamnă de la 
Curte. Bănuiesc că nu mai rănesc pe nimeni dacă-i rostesc 
numele acum, la patruzeci de ani de când zace în mormânt: 
contesa Ludmila. 

Am rămas gură-cască, neştiind ce mă nedumireşte mai 
mult. Adică, vorbim despre Dragon, cel care locuise şi va 
locui întotdeauna în turn, ceva permanent, precum munţii 
din vest. lar ideea de a fi locuit cândva în altă parte şi de a 
fi fost odată tânăr părea total greşită. În acelaşi timp m-am 
lovit de ideea că a fost îndrăgostit de o femeie moartă deja 
de patruzeci de ani. Chipul lui îmi era deja familiar, dar 
acum l-am cercetat din nou cu atenţie, luată prin 
surprindere. Avea ridurile acelea fine în colţul ochilor şi al 
gurii, dacă le căutai bine, însă era singurul semn care-i 
trăda anii. In rest, arăta ca un om în floarea vârstei: 
trăsăturile bine conturate, părul negru, fără fire argintii, 
obrajii netezi, nebătuţi de vânt, mâinile lui lungi şi 
graţioase. Am încercat să-mi închipui un tânăr vrăjitor de 
Curte: îmbrăcat în haine elegante şi urmărind o minunată 
domniţă. Dar imaginaţia mea nu putea merge atât de 
departe. Pentru mine era un om înconjurat de cărţi şi 
alambicuri, ducându-şi viaţa în bibliotecă şi în laboratorul 
lui. 

— ŞI... a fost atinsă de rău? am întrebat eu neajutorată. 

— O, nu! Nu ea. Soţul ei. 

Şi a tăcut. M-am întrebat dacă avea să-mi zică mai 
multe. Nu-mi mai povestise niciodată despre el, iar despre 
Curte nu-mi spusese decât vorbe urâte. A continuat totuşi, 
iar eu l-am ascultat fascinată: 


— Contele plecase la Rosya să negocieze un tratat de 
pace, luând-o prin trecătoarea montană. S-a întors cu nişte 
termeni inacceptabili, dar şi cu răul înrădăcinat în el. Doica 
Ludmilei, femeie înţeleaptă, ştia suficient despre toate 
acestea şi a putut-o avertiza, astfel că l-au încuiat în pivniţă 
şi au uns uşa cu sare, protejând-o. Le-au spus tuturor că 
domnul conte este bolnav. 

Nimeni din capitală nu-şi putea închipui că o tânără şi 
frumoasă soţie poate avea o purtare scandaloasă în timp ce 
soţul ei zace la pat. Eu cu atât mai puţin, până când mi-am 
dat seama că pe mine mă vânează. La vremea aia eram 
prea tânăr şi prea nesăbuit să cred că pot stârni admiraţie 
cu tinereţea şi magia mea, în loc să mă alarmez. lar ea era 
suficient de isteaţă şi de hotărâtă, încât să profite de 
vanitatea mea. Eram deja marioneta ei când mi-a cerut să-l 
salvez. 

Avea darul de a citi natura umană, a adăugat el sec. Mi-a 
spus că nu-l poate lăsa în asemenea stare. Mi-a zis că este 
gata să renunţe la locul ei la Curte, la titlul şi la reputaţia ei, 
însă, cât timp el este sub stăpânirea răului, onoarea îi cere 
să rămână legată de el. Că doar după ce-l salvez va putea 
fugi cu mine în lume. Mi-a pus la încercare egoismul şi 
mândria. Te asigur că mă credeam un erou nobil, care-l 
salva pe soţul iubitei. După care... m-a lăsat să-l văd. 

Dragonul a făcut o pauză. Eu abia mai respiram, stând 
precum un şoricel sub copacul bufniței, şi aşteptam să 
continue povestea. Privea în gol, trist, şi am intuit ce vedea 
el acum. Mi-am amintit râsul înfiorător al lui Jerzy, aşa cum 
era el înlănţuit de pat, sau de Kasia, care mă privea cu o 
seninătate înspăimântătoare şi ştiu că aceeaşi privire o 
avusesem şi eu. 

— Jumătate de an am încercat. La vremea aceea eram 
deja socotit drept cel mai puternic vrăjitor al Polnyei. Eram 
convins că nu se mai putea face nimic. Am scotocit prin 
biblioteca regelui şi prin cea a Universităţii şi am scos de 
acolo liste cu remedii. 

Mi-a arătat jurnalul lagăi, care zăcea închis pe masă. 


— Atunci am cumpărat şi cartea asta, printre alte 
încercări nereuşite. Dar nu a servit la nimic. 

A făcut din nou o grimasă. 

— Apoi am venit aici, a continuat el, indicând de jur 
împrejurul lui. Pe atunci o vrăjitoare ţinea sub observaţie 
Codrul, o chema Corvina. Am crezut că poate ea îmi dă un 
răspuns. Îmbătrânise şi majoritatea vrăjitorilor de la Curte 
aveau grijă să o ocolească. Niciunul nu dorea să vină să o 
înlocuiască atunci când avea să-i sune ceasul. Nu mă 
temeam, căci mă consideram mult prea puternic ca să fiu 
trimis departe de Curte. 

— Dar... am dat eu să întreb, însă mi-am muşcat buza. 

S-a uitat la mine pentru prima oară de când începuse 
povestirea şi a ridicat din sprânceană sarcastic. 

— Dar până la urmă ai fost trimis aici? am continuat eu 
nesigură. 

— Nu. Eu am ales să rămân. Regele nu a fost prea 
încântat de decizia mea. Ar fi preferat să mă ţină sub 
observaţie, iar urmaşii lui au stăruit deseori să revin la 
Curte. Însă ea... ea m-a convins. 

A întors din nou privirea de la mine şi s-a uitat pe 
fereastră, peste Vale, către Codru. 

— Ai auzit vreodată de un oraş pe nume Porosna? 

Îmi părea uşor cunoscut. 

— Brutarul din Dvernik. Bunica lui era din Porosna. Făcea 
un soi de chiflă... 

— Da, da, m-a întrerupt el nerăbdător. Şi ai idee unde se 
află? 

Am ridicat din umeri, căci doar auzisem acest nume. 

— Este în Mlaştinile Galbene? 

— Nu. Era la opt kilometri mai jos de Zatochek. 

Zatochek se afla la nici trei kilometri de fâşia stearpă ce 
înconjura Codrul. Era ultimul orăşel din Vale, ultimul bastion 
în calea Codrului. Aşa fusese de când mă ştiam. 

— Şi Codrul a pus stăpânire pe el? am spus în şoaptă. 

— Da. 


S-a ridicat şi s-a dus la catastiful acela mare în care îl 
văzusem scriind în ziua în care Wensa venise să ne spună 
despre răpirea Kasiei. L-a adus la masă şi l-a deschis. 

Fiecare pagină era împărţită cu linii subţiri în rânduri şi 
coloane, unde era completat ceva cu grijă. Pe fiecare rând 
figura numele unei localităţi, nume de persoane şi numere: 
câţi fuseseră atinşi de rău şi câţi răpiți, câţi fuseseră 
vindecaţi şi câţi omorâţi. Paginile erau pline cu astfel de 
date. Am întors paginile spre începutul catastifului, colile 
nefiind încă îngălbenite, iar cerneala încă neştearsă: o mică 
vrajă de păstrare. Pe măsură ce dădeam paginile înapoi, 
anii se împuţinau şi numerele erau din ce în ce mai mici. In 
ultima vreme se înmulţiseră incidentele şi se agravaseră. 

— A înghiţit Porosna în noaptea în care a murit Corvina. 

A întors un mănunchi de pagini până la una în care 
altcineva, cu un scris mai puţin ordonat, ţinuse socoteala. 
Fiecare incident părea mai mult o poveste, notată cu un 
scris lăbărţat, iar liniile erau un pic strâmbe: 


Astăzi un călăreț din Porosna: şapte persoane 
îmbolnăvite, cu febră. N-a făcut popas în niciun oraş. Se 
îmbolnăvea şi el. O infuzie de lemn-dulce i-a alungat febra, 
iar A Saptea Incantaţie a Agatei a reuşit să smulgă rădăcina 
bolii din el. Am consumat şofran în valoare de şapte talere 
de arginti şi lemn-dulce în valoare de cinsprezece talere. 


Era ultima notiţă scrisă de acea mână. 

— Atunci mă aflam pe drumul de întoarcere la Curte. 
Corvina îmi spusese cât de mult se întinde Codrul şi mă 
rugase să rămân. Dar eu o refuzasem, simţindu-mă chiar 
jignit. Consideram că este o muncă mai prejos de mine. Imi 
spusese că nu mai poate fi făcut nimic pentru conte, dar eu 
o contrazisesem, susţinând semeţ că voi găsi o cale. Că 
orice magie ar fi făcut Codrul, eu o puteam desface. Imi 
spusesem că este doar o bătrână nebună şi neputincioasă şi 
că avansarea Codrului era din cauza slăbiciunii ei. 

M-am cuprins cu braţele în vreme ce el povestea, 
uitându-mă la catastiful neîndurător, la locul gol de sub 


această ultimă însemnare. Aş fi vrut să înceteze, să nu mai 
aud nimic. El încerca să fie blând, mărturisindu-mi eşecul, 
iar eu nu mă puteam gândi decât la Kasia. Acea Kasia după 
care plângea sufletul meu. 

— Din ce am aflat ulterior, căci un mesager disperat m-a 
ajuns din urmă, ea se dusese la Porosna, aducând cu ea 
toate leacurile, şi vindecase bolnavii până la epuizare. 
Atunci, bineînţeles, atacase Codrul. Ea a reuşit să trimită 
câţiva copii în următorul oraş, bănuiesc că bunica brutarului 
vostru se afla printre ei. Apoi şi-au făcut apariţia şapte 
Umblători, aducând cu ei un lăstar de copac-inimă. 

— La jumătate de zi după aceea, când am ajuns eu, am 
putut totuşi pătrunde printre copaci. Umblătorii plantaseră 
deja lăstarul în trupul ei. Bătrâna trăia încă, dacă mai putem 
spune asta. Am reuşit să-i ofer o moarte curată, însă doar 
atât am putut face înainte să plec de-acolo. Satul dispăruse, 
iar Codrul îşi întinsese rădăcinile, mărindu-şi hotarele. 

Şi aceasta a fost ultima mare ofensivă a Codrului. l-am 
oprit înaintarea când am luat locul vrăjitoarei şi am ţinut-o 
pe loc de atunci, mai mult sau mai puţin. Dar el încearcă 
neîncetat. 

— Şi dacă nu te-ai fi întors? 

— Sunt singurul vrăjitor din Polnya suficient de puternic 
încât să-i ţin piept, mi-a răspuns Dragonul fără pic de 
aroganță, căci era un lucru evident. Periodic, la câţiva ani, 
îmi testează puterea şi, o dată la zece ani, încercarea este 
cât se poate de serioasă, aşa cum a fost ultimul asalt 
asupra satului tău. Dvernik este la un sat distanţă de 
marginea Codrului. Dacă ar fi reuşit să mă omoare sau să 
mă atingă acolo şi să planteze în mine un copac-inimă până 
ar fi sosit un alt vrăjitor, Codrul ar fi înghiţit satul tău 
împreună cu Zatochek şi ar fi ajuns la pragul trecătoarei 
estice către Mlaştinile Galbene. Şi dacă ar fi avut prilejul, ar 
fi mers şi mai departe. Dacă la moartea Corvinei aş fi 
îngăduit să vină un vrăjitor cu puteri mai mici, acum 
întreaga Vale ar fi fost năpădită. 

Asta se întâmplă în ţinuturile Rosyei. În ultimul deceniu 
au pierdut deja patru sate, plus două înainte. La următorul 


atac, Codrul va ajunge la trecătoarea sudică spre provincia 
Kyeva şi-apoi... 

A ridicat din umeri. 

— ...vom afla dacă se poate întinde şi peste o trecătoare 
montană. 

Am rămas în tăcere. Urmând spusele lui, am şi avut 
imaginea Codrului înaintând neînduplecat peste căminul 
meu, peste întreaga Vale, peste întreaga lume. Mi-am 
închipuit cum, de la fereastra din turn, mă văd asediată din 
toate părţile de o mare nesfârşită de copaci întunecaţi, un 
ocean de şoapte pline de ură, în bătaia vântului, orice fiinţă 
vie fiind ascunsă vederii mele. Căci Codrul le-a răpus şi le-a 
îngropat la rădăcinile sale. Exact cum făcuse cu Porosna. Cu 
Kasia. 

Lacrimile îmi alunecau pe obraji, încetişor, nu şiroaie. 
Eram prea tristă să mai pot plânge. Afară se lăsa înserarea, 
dar lămpile vrăjitoarelor încă nu se aprinseseră. Chipul 
Dragonului parcă împietrise, absent, iar ochii lui erau 
imposibil de citit în penumbre. 

— Şi ce s-a întâmplat după aceea? am întrebat eu ca să 
rup tăcerea, simţindu-mă pustiită. Ce s-a întâmplat cu ea? 

A tresărit, scos din reverie: 

— Cu cine? A, cu Ludmila? Când m-am întors la Curte 
pentru ultima oară, i-am spus că nu se mai poate face nimic 
pentru soţul ei. Am adus cu mine alţi doi vrăjitori de la 
Curte, care să confirme că răul lui este incurabil — de altfel, 
erau destul de revoltați că-l lăsase atât de mult în viaţă — şi 
i-am îngăduit unuia dintre ei să-i curme suferinţa. 

A ridicat din umeri. 

— Au încercat să profite de acest prilej, aşa stă în firea 
omului, căci şi printre vrăjitori există multă invidie. l-au 
sugerat regelui să mă trimită aici drept pedeapsă că 
ascunsesem înrădăcinarea răului în Conte. Işi închipuiau că 
regele avea să-i refuze, dar sperau că voi fi admonestat. 
Dar au rămas cu buza umflată când eu am anunţat că mă 
duc în Vale, indiferent de părerile celorlalţi. Cât despre 
Ludmila... n-am mai văzut-o niciodată. A încercat să-mi 
scoată ochii când a auzit că trebuie să-i luăm viaţa soţului 


ei, iar vorbele ei m-au dezamăgit atât de tare, făcându-mă 
să văd adevăratele ei sentimente faţă de mine, a zis el sec. 
A moştenit întreaga avere şi, câţiva ani mai târziu, s-a 
măritat cu un duce de rang mai mic. l-a adus pe lume trei fii 
şi o fiică şi a trăit până la şaptezeci şi şase de ani la Curte în 
calitate de doamnă de onoare. Bănuiesc că menestrelii m- 
au făcut personajul rău din poveste, iar pe ea, nobila şi 
credincioasa soţie, care încearcă să-şi salveze soţul cu orice 
preţ. Şi ăsta este adevărul. 

Abia atunci mi-am dat seama că mai auzisem povestea 
asta. Sub formă de baladă. „Ludmila şi Vrăjitorul”, numai că 
în cântec neînfricata contesă se deghizase într-o ţărancă 
bătrână şi îi gătea şi îi făcea curat vrăjitorului care furase 
inima contelui. Dar ea a găsit-o în casa acestuia, ascunsă 
într-o cutie, pe care a recuperat-o, şi astfel şi-a salvat soţul. 

Lacrimi fierbinţi îmi înţepau ochii. In aceste cântece nu 
se pomenea de cineva vrăjit într-atât încât să nu mai poată 
fi salvat, nici de urâtele clipe din pivniţa întunecoasă, când 
contesa plângea şi se împotrivea celor trei vrăjitori care 
veniseră să-i omoare bărbatul, ca apoi să transforme 
evenimentul într-un prilej de intrigă politică. 

— Eşti gata să renunţi la ea? m-a întrebat Dragonul. 

Eram şi nu eram. Mă simţeam atât de obosită. Nu mai 
puteam îndura să cobor întruna la creatura aceea ascunsă 
sub chipul Kasiei. Nu reuşisem să o salvez. Ea era încă în 
Codru, încă înghițită de el. Însă vraja Fu/mia îmi fremăta în 
continuare în pântece, în aşteptare, iar dacă aş fi 
încuviinţat, dacă aş fi rămas aici, cu capul în mâini, şi l-aş fi 
lăsat să se ducă, pentru ca apoi să vină să-mi spună că a 
terminat, cred că vraja ar fi dat în clocot şi ar fi dărâmat 
turnul din temelii. 

M-am uitat cu disperare spre rafturi: şiruri nesfârşite de 
cărţi, formând din cotoarele lor zidul unei citadele. Dacă 
una dintre ele mai păstra un secret, un şiretlic care să o 
elibereze? M-am dus la ele şi le-am atins, litere aurii, fără 
înţeles sub degetele mele oarbe. „/nvocația lui Luthe” mi-a 
atras din nou atenţia, volumul acela frumos legat în piele, 
pe care îl împrumutasem mai demult, stârnind furia 


Dragonului. Căci atunci nu ştiam nimic despre magie, nici 
cât de multe sau de puţine sunt în stare să fac. Am pus 
mâinile pe el şi am întrebat: 

— Ce invocă? Un demon? 

— Nu, nu fi absurdă! m-a întrerupt Dragonul neliniştit. 
Invocarea spiritelor este pură şarlatanie. Este foarte uşor să 
pretinzi că invoci ceva nevăzut şi imaterial. Invocarea nu 
este atât de trivială. Ea invocă... 

Spre uimirea mea, Dragonul s-a oprit să-şi caute 
cuvintele. 

— „adevărul, a rostit el în cele din urmă, ridicând uşor 
din umeri, ca şi cum termenul nu era tocmai cel mai 
potrivit, dar era cel mai bun la care se putea gândi. 

Nu înţelegeam cum poţi invoca adevărul. Poate doar 
dacă se referea la a vedea adevărul în spatele unei 
minciuni. 

— Şi-atunci de ce te-ai mâniat atât când am vrut să o 
citesc? 

M-a săgetat cu privirea: 

— i se pare asta o lucrare neînsemnată? M-am temut că 
vei fi supusă unei încercări imposibile de către un vrăjitor de 
la Curte. Şi asta cu intenţia de a arunca în aer acoperişul 
turnului atunci când îţi vei fi epuizat puterile şi lucrarea îţi 
va fi fost dărâmată. Şi astfel eu să devin un nebun 
incompetent căruia nu-i va mai fi îngăduit un învățăcel. 

— Dar asta m-ar fi omorât, am ripostat eu. Crezi că 
cineva de la Curte ar fi fost în stare să...? 

— ...Să irosească viaţa unei ţărâncuţe cu un strop de 
magie în ea ca să obţină o victorie asupra mea, poate chiar 
să mă vadă rechemat la Curte şi umilit? Bineînţeles că da. 
Mulţi curteni consideră ţăranii doar cu o treaptă deasupra 
vitelor, dar mai prejos decât caii lor favoriţi. Ba sunt chiar 
încântați să folosească o mie ca tine într-o dispută cu Rosya 
pentru cel mai neînsemnat avantaj la graniţă. Nici măcar n- 
ar clipi. 

A alungat cu mâna răutatea acestui gând. 

— În orice caz, nu mă aşteptam ca tu să reuşeşti. 


Mă uitam lung la cartea pe care-mi ţineam palmele. Mi- 
am adus aminte, când o citeam, de sentimentul de 
satisfacţie pură pe care- avusesem atunci şi, deodată, am 
tras cartea de pe raft şi m-am întors spre el, ţinând-o strâns 
în braţe. A făcut ochii mari, îngrijorat. 

— Pot s-o ajut pe Kasia cu asta? 

A deschis gura să nege, apoi a şovăit. S-a uitat la carte, 
încruntat şi tăcut. În cele din urmă a spus: 

— Mă îndoiesc. Dar Invocarea este o lucrare ciudată. 

— Totuşi nu poate răni pe nimeni, am zis eu, atrăgând 
asupra mea o privire nervoasă. 

— Ba cu siguranţă poate răni. Tu n-ai auzit ce-am spus? 
Toată cartea trebuie rostită într-o singură şedinţă pentru ca 
vraja să funcţioneze, iar tu nu ai puterea să o faci şi toată 
lucrarea s-ar prăbuşi provocând un dezastru atunci când vei 
ajunge la epuizare. Am văzut-o făcută o singură dată, când 
trei vrăjitoare — fiecare din ele fiind maestra celei mai 
tinere decât ea — îşi treceau cartea una alteia. Aproape că 
le-a omorât şi nu se poate spune despre ele că nu erau 
puternice. 

Am coborât privirea la carte, grea şi aurie în mâinile 
mele. Nu mă îndoiam de adevărul spuselor lui. Imi 
aminteam gustul plăcut al vrăjii pe limba mea, felul în care 
mă captivase. Am tras aer adânc în piept şi am zis: 

— Vrei să o rosteşti alături de mine? 


Capitolul 10 


Mai întâi am pus-o în lanţuri. Dragonul a adus cătuşele 
grele de fier şi, cu o incantaţie, le-a înfipt unul dintre capete 
adânc în pereţii de piatră ai încăperii, în vreme ce Kasia — 
creatura din Kasia — stătea la pândă şi ne privea fără să 
clipească. Am ridicat în jurul ei un cerc de foc, iar când 
Dragonul a terminat ce începuse i-am dat-o în primire şi, cu 
o altă vrajă, el i-a pus cu forţa braţele în cătuşe. S-a 
împotrivit, mai mult din plăcerea de a ne face necazuri 
decât de teamă, expresia păstrându-i neîncetat aceeaşi 


indiferenţă neomenească, iar ochii rămânându-i nedezlipiţi 
de la chipul meu. Era mai slabă decât înainte. Creatura se 
hrănise din ea picătură cu picătură, îndeajuns pentru a o 
ţine în viaţă pe Kaisa, nu însă şi pentru a mă împiedica să o 
văd cum se topeşte, cu trupul sfrijit şi faţa scofâlcită. 

Dragonul a făcut să apară un suport îngust din lemn şi a 
aşezat /nvocația pe el. S-a uitat la mine şi m-a întrebat pe 
un ton sec şi formal: 

— Eşti gata? 

Se înveşmântase în straie fine, alcătuite din nenumărate 
straturi de mătase, piele şi catifea, şi purta mănuşi, tot ca şi 
când ar fi vrut să-şi ia măsuri de protecţie în cazul în care s- 
ar fi repetat cele petrecute ultima oară când făcuserăm 
împreună o vrajă. Mi se părea că trecuse un veac de atunci, 
că distanţa pe care o străbătuserăm era ca de la Pământ la 
Lună. Aveam rochia în dezordine, iar părul îmi era prins la 
întâmplare, doar ca să nu-mi intre în ochi. M-am aplecat, 
am a deschis cartea şi am început să citesc cu voce tare. 

Vraja m-a prins pe dată, iar acum cunoşteam destulă 
magie ca să simt cum îmi consumă puterile. Dar /nvocația 
nu m-a sfâşiat în bucăţi: am încercat să o hrănesc aşa cum 
făceam cu cele mai multe dintre vrăjile mele, nu cu un 
Şuvoi, ci cu un flux măsurat şi constant de magie, iar ea mi- 
a îngăduit-o. Cuvintele nu mi se mai păreau atât de 
nepătruns. Incă nu puteam să înţeleg despre ce era vorba 
sau să-mi aduc aminte rândurile, dar mi-am dat seama că 
nici nu trebuia să o fac. Dacă aş fi putut să-mi amintesc 
ceva, măcar unele dintre cuvinte nu ar mai fi fost nimerite, 
ca atunci când auzi un basm preferat al copilăriei reţinut 
doar pe jumătate şi nu îţi mai place sau cel puţin nu îl mai 
găseşti aşa cum ţi-l aminteai. Astfel se desăvârşea 
Invocația, sălăşluind în tărâmul de aur al amintirilor 
nedesluşite şi dragi. Am lăsat-o să curgă prin mine şi, când 
am terminat pagina, m-am oprit şi l-am lăsat pe Dragon să 
continue: încruntat, el insistase să citească două pentru 
fiecare pagină parcursă de mine, asta dacă nu îmi va pieri 
curajul. 


Vocea lui rostea cuvintele într-un mod oarecum diferit, 
mai aspru şi cu un ritm mai puţin curgător, care la început 
mi s-a părut nepotrivit. Din câte puteam spune, lucrarea se 
clădea mai departe, fără să întâmpine vreo dificultate, şi 
până la sfârşitul celor două pagini citirea lui îmi suna mai 
bine, ca şi cum aş fi ascultat un povestitor înzestrat 
depănând o altă versiune a unui basm decât cea pe care o 
îndrăgeam, ce ar fi reuşit să-mi învingă supărarea 
instinctivă de a-l auzi spus altfel. Însă când a trebuit să 
citesc eu din nou, mi-a fost destul de greu să reiau firul, 
osteneala fiindu-mi mai mare decât la prima pagină. 
Incercam să spunem povestea împreună, dar trăgând în 
părţi diferite. In timp ce citeam, am realizat mâhnită că nu 
era de ajuns că îmi este maestru: cele trei vrăjitoare pe 
care le văzuse făcând vraja probabil că se asemănau mai 
mult în magia şi în lucrările lor decât ne asemănăm noi. 

M-am străduit să merg mai departe cu lectura şi am 
reuşit să ajung la capătul paginii. Când am terminat de citit, 
povestea îmi apărea curgând iarăşi lin — asta doar pentru 
că devenise încă o dată povestea mea, iar când Dragonul a 
reînceput să citească, discordanţa a fost chiar mai mare. 
Am înghiţit cu greu, având gura uscată, şi m-am uitat în sus 
de pe podium — legată de peretele de care fusese prinsă în 
lanţuri, Kasia mă privea zâmbind cu satisfacţie, având o 
strălucire hidoasă pe chip. Inţelegea la fel de bine ca mine 
că nu era îndeajuns, că nu dusesem lucrarea la bun sfârşit. 
Mi-am îndreptat ochii spre Dragon, care continua să 
citească  încruntat, intens concentrat la pagină, cu 
sprâncenele aproape împreunate. Mă prevenise că, dacă va 
ajunge să creadă că nu vom reuşi, va opri lucrarea înainte 
de a fi prea târziu; că va încerca şi va opri vraja în deplină 
siguranţă, ţinând în frâu răul pe care l-ar fi putut aduce. 
Acceptase să facă vraja numai după ce consimţisem că mă 
voi supune hotărârii sale, încetându-mi partea din lucrare şi 
dându-mă la o parte dacă el ar fi considerat că este 
necesar. 

Insă lucrarea era deja solidă şi puternică. Trebuise să 
trudim amândoi doar pentru a nu ne opri. Poate că nu mai 


era nicio cale de ieşire. M-am uitat la chipul Kasiei şi mi-am 
amintit de sentimentul pe care îl avusesem, că prezenţa 
Codrului, oricare ar fi fost aceasta, sălăşluia în ea; că era 
vorba de aceeaşi prezenţă. Dacă acum Codrul ar fi aici, în 
Kasia — dacă ar şti ce facem şi dacă ar şti că Dragonul 
fusese rănit, pierzându-şi o mare parte din forţă — atunci ar 
lovi din nou neîntârziat şi s-ar întoarce la Dvernik, sau 
măcar la Zatochek, mulţumindu-se cu ceva mai puţin. În 
disperarea mea de a o salva pe Kasia, în compătimirea 
Dragonului pentru mâhnirea de care eram cuprinsă, tocmai 
îi oferisem Codrului un cadou. 

Am bâjbâit după ceva de făcut, apoi mi-am înfrânt 
propria şovăială şi, întinzând o mână tremurândă, i-am 
acoperit-o pe a lui, acolo unde ţinea pagina. M-a țintuit cu 
privirea, iar eu am luato gură de aer şi am pornit să citesc. 

Nu s-a oprit, deşi m-a urmărit cu ferocitate — Ce crezi că 
faci? —, însă într-o clipă a prins ideea şi a priceput ce 
intenţionam. Pentru început, căutând să le punem în 
armonie, vocile noastre sunau groaznic, fals şi strident: 
lucrarea se clătina ca turnuleţul din pietricele al unui copil. 
Apoi nu m-am mai străduit să citesc /a fel ca el, ci doar 
odată cu el, îngăduind instinctului să mă călăuzească: m-am 
trezit că-l lăsam să citească cuvintele de pe pagină şi le 
preschimbam cu glasul meu aproape într-o melodie, 
alegând un cuvânt sau un vers pentru a-l cânta repetat de 
două-trei ori, uneori doar fredonând, lovind uşor pământul 
cu piciorul pentru a da un ritm. 

Iniţial a rezistat, păstrând un moment precizia curată a 
propriei lucrări, însă magia mea îi oferea o invitaţie şi, 
încetul cu încetul, a început să citească, cu nimic mai puţin 
sacadat, dar urmărindu-mi bătaia ritmului. Lăsa loc pentru 
improvizaţiile mele. Am întors pagina împreună şi am 
continuat fără întrerupere, iar la mijlocul noii pagini a ţâşnit 
din noi un vers care era muzică, glasul lui purtând tăios 
cuvintele în timp ce eu le cântam, când mai sus, când mai 
jos. Deodată, spre surprinderea noastră, totul era uşor. 

Nu, nu uşor; nu era cuvântul cel mai adecvat. Mâna lui o 
apucase strâns pe a mea; degetele, ca şi magia, ni se 


împleteau. Vraja curgea cântând din noi, fără nicio sforţare, 
aşa cum curge apa la vale. Ar fi fost mai greu să ne oprim 
decât să mergem mai departe. 

Şi am înţeles acum de ce nu fusese în stare să găsească 
vorbele potrivite, de ce nu putuse să-mi spună dacă vraja o 
va ajuta sau nu pe Kasia. /nvocația nu a făcut să apară nicio 
fiară sau lucru şi nu a conjurat niciun val de forţă; nu s-au 
iscat nici foc şi nici fulgere. Nu a făcut decât să umple 
încăperea cu o lumină clară şi rece, a cărei strălucire nu era 
deloc orbitoare. Dar, văzut în acea lumină, totul a început 
să arate, să fie diferit. Piatra pereţilor a devenit translucidă, 
vinişoare albe mişcându-se asemenea apei din râuri, care 
odată privite au pornit să depene o poveste: o ciudată 
poveste neomenească, profundă şi nesfârşită, atât de 
domoală şi de îndepărtată, încât aproape că mă făcea să 
simt că sunt şi eu iarăşi din piatră. Flacăra albăstruie care 
dănţuia în pocalul ei de piatră visa un vis etern, un cântec 
ce se rotea împrejurul său; m-am uitat la tremurul ei şi am 
zărit templul în care focul îşi avusese obârşia, aflat la cale 
lungă de aici şi de mult căzut în ruină. Dar am ştiut dintr- 
odată locul în care stătuse în picioare şi cum am putut să 
rostesc chiar vraja aceea şi să fac să se ivească o flacără 
care va dăinui şi după mine. Pereţii sculptați ai mormântului 
prindeau viaţă, inscripţiile scânteind. Eram sigură că, dacă 
le-aş fi privit cât trebuie, aş fi putut să le citesc. 

Lanţurile zăngăneau. Kasia se lupta acum furios cu ele şi, 
dacă vraja i-ar fi lăsat loc destul, zgomotul zalelor de fier 
izbindu-se de perete ar fi fost unul groaznic. Insă huruitul 
era înăbuşit şi preschimbat într-un zornăit uşor, undeva 
foarte departe, iar atenţia nu mi-a fost abătută de la vrajă. 
Nu îndrăzneam să o privesc pe Kasia, nu încă. Făcând-o, aş 
fi ştiut. Aş fi ştiut dacă dispăruse şi nu mai rămăsese nici 
urmă din ea. Îmi tineam ochii aţintiţi la pagini, prea 
înfricoşată ca să-mi înalţ privirea, în vreme ce ne continuam 
incantaţia. El întorcea fiecare pagină pe jumătate, iar eu 
luam şi-o terminam de întors. Numărul de pagini din mâna 
mea creştea tot mai mult, vraja încă se revărsa din noi şi în 


cele din urmă, cu inima strânsă, mi-am ridicat capul ca s-o 
privesc. 

Codrul mă privea la rândul lui prin chipul Kasiei: un sunet 
nesfârşit şi grav de foşnet de frunze, şoptind ură şi jinduind 
după răzbunare. Dar Dragonul s-a întrerupt; mâna îmi era 
încleştată pe a lui. Kasia era acolo şi ea. Kasia era acolo. 
Puteam să o văd, pierdută şi rătăcind în acea pădure 
întunecată, bâjbâind, cu ochii privind fără să vadă, ferindu- 
se de crengile care o plesneau peste faţă, de spinii care-i 
sugeau sângele din zgârieturile adânci de pe braţe. Ea nu 
ştia nici măcar că nu mai este în Codru. Era încă sub 
puterea Codrului, iar Codrul o sfâşia bucăţică cu bucăţică, 
sorbindu-i toată suferinţa. 

Am eliberat din strânsoare mâna Dragonului şi am păşit 
spre Kasia. Lucrarea nu a slăbit: Dragonul a continuat să 
citească, iar eu, să hrănesc cu magie vraja. 

— Kasia! am strigat, cuprinzându-i faţa cu palmele. 

Lumina vrăjii era concentrată în ele: o lumină albă, 
puternică, strălucitoare şi tăioasă, greu de suportat. Mi-am 
văzut chipul oglindit în ochii ei mari şi sticloşi şi invidia mea 
ascunsă, cum râvnisem la toate înzestrările ei, dacă nu şi la 
preţul lor pe care ar fi trebuit să-l plătească. Din ochi mi-au 
izvorât lacrimi; mă simţeam ca şi cum Wensa m-ar fi vorbit 
din nou de rău peste tot, iar de data asta nu mai era nicio 
cale de scăpare. Mereu mă considerasem un nimic, o fată 
neînsemnată, pe care niciun senior n-ar fi dorit-o vreodată; 
mereu mă văzusem ca o zăludă pe lângă ea. Fusese tratată 
în atâtea feluri: avea un loc pus deoparte, lumea făcea 
risipă de cadouri şi atenţii, nimeni neratând şansa de-a o 
iubi cât încă putea. Au fost momente în care voisem să fiu 
eu cea specială, cea despre care lumea ştia că va fi aleasă. 
Nu pentru multă vreme, niciodată pentru multă vreme, dar 
acum mi se părea laşitate: mă bucurasem să visez că sunt 
specială şi nutrisem împotriva ei o sămânță tainică de 
invidie, deşi aveam privilegiul de-a o îndepărta de câte ori 
aş fi vrut. 

Însă nu m-am putut opri: lumina se apropia de ea. S-a 
întors către mine. Pierdută în Codru, s-a întors către mine, 


iar pe chip i-am văzut furia adâncă, o furie veche de ani. 
Toată viaţa ştiuse că va fi luată, indiferent de voinţa ei. Cu 
groaza a o mie de nopţi nedormite se holba la mine: cu 
incertitudinile ei, întrebându-se ce i se va întâmpla, 
închipuindu-şi mâinile unui vrăjitor înfricoşător atingând-o şi 
răsuflarea lui pe obraz, iar în spatele meu l-am auzit pe 
Dragon trăgând puternic aer în piept; limba i s-a împleticit şi 
s-a întrerupt. Lumina concentrată în palmele mele pâlpâia. 
l-am aruncat o privire deznădăjduită, dar chiar atunci el 
a repornit vraja, cu vocea lui disciplinată şi cu ochii fixaţi 
asupra paginii. Lumina strălucea cu totul prin el: era ca şi 
cum s-ar fi făcut străveziu ca sticla, golindu-se de gândul şi 
de sentimentul de a mai continua. O, cât aş fi vrut să fac 
asta; nu aş fi crezut că sunt în stare. A trebuit să mă întorc 
iar spre Kasia, plină de toate gândurile mele încurcate şi de 
dorinţele mele ascunse, şi s-o las să le vadă, să mă vadă, 
expusă ca un palid vierme care se zvârcoleşte sub un 
buştean răsturnat. A trebuit să o văd, dezvelită înaintea 
mea, iar asta a durut şi mai tare, pentru că şi ea mă urâse. 

Mă urâse pentru că eram în siguranţă, pentru că eram 
iubită. Mama nu mă pusese să mă urc în copaci prea înalţi; 
mama nu mă obligase să străbat zilnic pe jos dus şi întors 
drumul de trei ore până la brutăria cu dulciuri calde din 
oraşul cel mai apropiat, ca să învăţ cum să gătesc pentru un 
senior. Mama nu-mi întorsese spatele când plângeam, 
spunându-mi că trebuie să fiu curajoasă. Mama nu-mi 
periase părul de trei sute de ori pe seară, ca să mă facă 
frumoasă, ca şi cum ar fi dorit să fiu luată; ca şi cum ar fi 
vrut ca fiica ei să plece la oraş, să ajungă bogată şi să 
trimită bani pentru fraţii şi surorile ei, cei pe care îşi 
îngăduise să-i iubească — o, nici măcar nu-mi putusem 
imagina această tainică amărăciune, la fel de acră ca 
laptele stricat. 

M-a urât până şi pentru că fusesem luată, la urma urmei 
nefiind ea cea aleasă. Am văzut-o mai târziu la serbare, 
nelalocul ei, în vreme ce toată lumea şuşotea; nu se 
închipuise niciodată acolo, lăsată în sat, într-o casă 
nepregătită să o primească îndărăt. Se hotărâse să 


plătească preţul şi să dea dovadă de curaj; dar acum nu 
mai avea motiv de curaj, nici viitor strălucit înainte. Băieţii 
mai mari din sat îi zâmbeau cu o siguranţă stranie şi 
satisfăcută. Câţiva dintre ei îi vorbiseră în timpul serbării: 
băieţi care nu-i mai adresaseră niciodată un cuvânt sau 
care o priviseră doar de departe, neîndrăznind parcă s-o 
atingă, veneau acum şi i se adresau pe un ton familiar, ca şi 
cum ea nu ar fi avut nimic altceva de făcut decât să stea 
acolo şi să fie aleasă în schimb de altcineva. Şi mă 
întorsesem înveşmântată în mătase şi catifea, cu părul prins 
într-o plasă bătută cu pietre scumpe, palmele pline de 
magie şi puterea de a face ce îmi era pe plac, iar ea îşi 
zicea „Asta ar fi trebuit să fiu eu, ar fi trebuit să fiu eu”, de 
parcă aş fi fost o hoaţă care îi furase ce-i aparţinea. 

Era ceva de nesuportat şi am văzut-o şi pe ea dând 
înapoi cu dezgust; dar cumva trebuia să îndure. 

— Kasia! am chemat-o cu vocea înăbuşită, ţinând lumina 
nemişcată, ca să poată desluşi. 

Am văzut-o şovăind o clipă, apoi a pornit către mine, 
poticnindu-se şi bâjbâind cu mâinile în aer. Însă Coadrul 
sfârteca din ea, crengile sfâşiind-o ca nişte gheare şi cârceii 
încolăcindu-i-se în jurul picioarelor, iar eu nu puteam face 
nimic. Puteam doar să stau acolo şi să ţin lumina, în vreme 
ce ea cădea şi se chinuia să se ridice şi iarăşi cădea, cu 
groaza sporindu-i pe chip. 

— Kasia! am strigat. 

Acum se târa, continuând să se apropie, cu fălcile 
încleştate a hotărâre, lăsând o dâră de sânge pe frunzele 
căzute şi muşchiul întunecat din urma ei. Apuca rădăcinile, 
trăgându-se în ele, deşi crengile îi biciuiau spatele, dar era 
încă atât de departe. 

Apoi i-am privit trupul şi chipul sălăşluit de Codru, iar el 
mi-a zâmbit. Ea nu era în stare să-i scape. Codrul o lăsa să 
se străduiască, desfătându-se cu temeritatea ei, cu 
nădejdea mea. O putea trage îndărăt oricând voia. li 
îngăduia să se apropie îndeajuns cât să mă vadă, poate 
chiar să simtă aerul pe trup şi pe faţă, după care cârceii se 
ridicau brusc, biciuind-o, şi o furtună de frunze în cădere o 


împresura, Codrul înghiţind-o din nou. Am gemut cu 
împotrivire, fiind gata să pierd firul vrăjii, iar Dragonul a 
rostit în spatele meu, cu o voce stranie şi slabă, ca şi cum 
ar fi vorbit de departe: _ 

— Agnieszka, vraja de curăţire! U/ozishtus! Incearcă s-o 
faci! Pot să termin de unul singur. 

Mi-am retras magia din /nvocație, cu atenţie, cu mare 
atenţie, ca atunci când înclini o sticlă, nelăsând lichidul să 
se prelingă. Lumina se menținea şi am şoptit: 

— Ulozishtus! 

Era una dintre vrăjile Dragonului şi nu-mi era uşor să o 
fac; nu-mi aminteam restul vorbelor pe care mi le spusese. 
Dar am lăsat cuvântul să-mi alunece pe limbă, dându-i 
formă cu grijă, rememorând ce simţisem — focul care-mi 
arsese în vine, dulceaţa formidabilă a poţiunii. 

— Ulozishtus! am spus iarăşi, domol. V/ozishtus! făcând 
din fiecare silabă o mică scânteie aruncată peste iască, o 
părticică de magie în zbor. 

lar înăuntrul Codrului am văzut un fuior subţire de fum 
ieşind din lăstărişul care o împresura pe Kasia. 

— Ulozishtus! am şoptit spre el şi spre un alt fuior de fum 
ivit înaintea Kasiei, iar când am rostit către un al treilea, o 
văpaie micuță şi galbenă a înflorit lângă braţul cu care se 
ţinea agăţată. V/ozishtus! i-am spus-o din nou, oferindu-i o 
altă părticică de magie, ca nişte surcele pe jarul aproape 
stins. 

Văpaia s-a făcut mai puternică, iar sub atingerea ei 
cârceii se desprindeau şi dădeau înapoi. 

— Ulozishtus, ulozishtus! am cântat, hrănind-o, înălţând- 
o, iar pe măsură ce urca, am luat crengi arzânde şi am 
aprins şi restul. 

Kasia se clătina, trăgându-şi braţele eliberate de cârceii 
fumegânzi, cu carnea îmbujorată de căldură. Dar se putea 
iar mişca mai repede şi venea la mine, prin fum, prin frunze 
trosnind, alergând, pe când copacii îi apăreau în cale şi 
crengi pârjolite îi cădeau în jur. Părul îi ardea, hainele îi erau 
rupte şi lacrimi îi şiroiau pe obraji, în timp ce pielea i se 
înroşea şi se umplea de băşici. Trupul ei aflat în faţa mea se 


zvârcolea în cătuşe, smucindu-se cu un urlet de furie, iar eu 
plângeam. Am strigat din nou: 

— Ulozishtus! 

Focul se înteţea şi ştiam că, tot aşa cum Dragonul m-ar fi 
putut ucide curăţindu-mă de umbrele Codrului, Kasia putea 
muri aici şi acum, mistuindu-se lângă mine. 

Îi eram acum recunoscătoare pentru lunile lungi şi 
teribile în care încercasem să găsesc ceva, orice; îi eram 
recunoscătoare pentru toate eşecurile, pentru fiecare minut 
pe care-l petrecusem aici, în acest mormânt, cu Codrul 
râzând de mine. Asta mi-a dat puterea să continui vraja. 
Vocea Dragonului suna constant în spatele meu, o ancoră, 
cântând /nvocația până la sfârşit. Kasia se apropia şi, de jur 
împrejurul ei, Codrul ardea. Acum mai puteam zări doar 
câţiva copaci — ajunsese îndeajuns de aproape ca să 
privească cu ochii ei, iar flăcări îi lingeau pielea, pârâind, 
sfârâind. Trupul i s-a arcuit, sprijinindu-se de peretele de 
piatră, zbătându-se. Degetele i-au înţepenit, răsfirându-se, 
şi deodată venele de pe braţe i-au devenit de un verde 
strălucitor. 

Stropi de sevă i-au ţâşnit din ochi şi din nas, alunecându- 
i în şiroaie pe faţă ca lacrimile, mirosul minunat, proaspăt şi 
dulce era nefiresc. Gura îi atârna deschisă într-un strigăt 
tăcut şi rotund şi imediat minuscule rădăcini albe i s-au 
furişat de sub unghii, ca un stejar ce creşte peste noapte, 
căţărându-se cu o viteză năprasnică şi teribilă pe cătuşe şi 
întărindu-se pe dată în lemn cenuşiu. Şi, cu un zgomot ca 
spargerea gheții în toiul verii, lanţurile s-au rupt. 

Nu am făcut nimic. Nu a fost timp să fac ceva: totul s-a 
petrecut mai iute chiar decât aş fi putut băga de seamă. O 
văzusem pe Kasia în lanţuri, iar în clipa următoare s-a 
repezit la mine. Era nemaipomenit de puternică şi m-a 
trântit la pământ. Am prins-o de umeri şi am ţinut-o pe loc 
cu un țipăt. Seva i se prelingea de pe faţă, pătându-i rochia 
şi căzând pe mine ca un ropot de ploaie, îmi aluneca pe 
piele, înşirându-se asemenea unor mărgele peste vraja mea 
de protecţie. Şi-a desfăcut buzele, dezvelindu-şi dinţii într- 
un mârâit. Mâinile ei ca nişte tăciuni aprinşi m-au apucat 


strâns de gât, fierbinţi, arzătoare, şi acele mici rădăcini 
sugrumătoare au început să se târască pe mine. Dragonul 
cânta mai repede, zorind ultimele cuvinte, grăbindu-se să 
atingă capătul vrăjii. 

— Ulozishtus! am spus din nou, gâtuită, şi mi-am ridicat 
ochii la Codru şi la chipul Kasiei, zbătându-mă de furie şi 
agonie sub strânsoarea mâinilor ei. Ea se uita fix la mine. 
Lumina /nvocației era strălucitoare şi umplea fiecare colţ al 
încăperii, fiind cu neputinţă să-i scapi, iar noi ne priveam 
adânc una pe alta, fiecare ură sau invidie ascunsă şi 
meschină ieşind la iveală, lacrimi amestecându-i-se cu seva 
de pe chip. Plângeam şi eu, lacrimi alunecându-mi pe obraji, 
în vreme ce ea mă lăsa fără aer şi întunericul începea să-mi 
învăluie ochii. 

— Nieshka! a rostit ea înăbuşit, cu propriul ei glas, 
înfiorată şi hotărâtă, desprinzându-şi degetele unul câte 
unul de pe gâtul meu. 

Vederea mi s-a limpezit şi am văzut cum ruşinea îi piere. 
Se uita la mine cu dragoste pătimaşă, cu curaj. 

Am mai suspinat o dată. Seva se usca, iar focul o 
mistuia. Micuţele rădăcini se veştejiseră şi se făcuseră 
scrum. O altă curăţire ar fi ucis-o. O ştiam prea bine, iar 
Kasia mi-a zâmbit, pentru că nu mai era în stare să zică 
ceva, încuviinţând lent din cap. Mi-am simţit faţa 
încruntându-se, urâtă şi nenorocită, şi am spus: 

— Ulozishtus! 

M-am uitat la chipul Kasiei, flămândă să o văd pentru 
ultima oară, dar Codrul mă privea prin ochii ei, cu o furie 
neagră, plină de fum, arzând, rădăcini prea adânci ca să fie 
smulse. Kasia îşi ţinea încă mâinile departe de gâtul meu. 

Şi apoi Codrul a dispărut. 

Kasia s-a prăbuşit peste mine. Am scos un strigăt de 
bucurie şi am luat-o în braţe, iar ea m-a apucat tremurând 
şi suspinând. Avea încă febră, dârdâind din tot trupul, şi a 
vomitat pe podea chiar în timp ce eu o tineam, plângând 
încetişor. Atingerea mâinilor ei îmi provoca suferinţă: erau 
fierbinţi şi dure, iar ea se agăţase prea strâns, coastele 
trosnindu-mi dureros pe sub piele. Dar era ea. Dragonul a 


închis cartea cu o bufnitură. Încăperea era învăluită într-o 
lumină scăpărătoare: nu mai era niciun loc în care Codrul să 
se poată ascunde. Era Kasia şi numai Kasia. Câştigaserăm. 


Capitolul 11 


Dragonul se purta ciudat, era tăcut, în vreme ce ne 
luptam să o ducem pe Kasia sus, noi înşişi ameţiţi şi înceţi. 
Kasia părea că nu-şi revenise în simţiri, după care tresălta 
din senin, agăţându-se de aer, şi leşina din nou. Trupul ei 
inert era nefiresc de greu: ca un stejar masiv, ca şi cum 
Codrul îi transformase cumva natura umană. 

— S-a dus? l-am întrebat eu disperată? S-a dus? 

— Da! a zis el repede, când o săltăm pe scările în spirală, 
ce parcă nu se mai sfârşeau. 

Chiar şi pentru puterea lui ieşită din comun, fiecare 
treaptă era o caznă, de parcă încercam să cărăm cu mâinile 
goale un copac doborât, amândoi fiind cuprinşi de 
ameţeală. 

— Invocația ar fi dovedit contrariul. 

N-a mai zis nimic până ce am aranjat-o în camera de 
oaspeţi. A rămas o clipă lângă pat, cercetând-o încruntat, 
după care s-a întors şi a ieşit din odaie. 

N-am mai avut timp să mă gândesc la el. Kasia a zăcut 
cu febră o lună încheiată. Tresărea, pe jumătate trează, 
apoi se cufunda în coşmaruri, zbătându-se încă în Codru. 
Avea o forţă atât de mare, încât reuşea să-l arunce cât colo 
pe Dragon, când se apropia de ea. A trebuit să o legăm 
strâns de patul solid, cu baldachin, atât cu frânghii, cât şi cu 
lanţuri. Am dormit încovrigată pe covorul de lângă pat, 
ridicându-mă să-i dau apă ori de câte ori îmi cerea şi să-i 
bag în gură câţiva dumicaţi de mâncare. La început nu 
putuse înghiţi decât o bucăţică, două de pâine. 

Când zilele şi nopţile se întâlneau, mă găseau trează. 

Kasia se deştepta din oră în oră şi îmi lua zece minute s- 
o adorm la loc, astfel încât nu apucam un somn bun şi 
rămâneam ameţită ceasuri întregi. Abia după o săptămână 


mi-am dat seama că va supravieţui şi mi-am rupt câteva 
clipe ca să-i scriu Wensei şi s-o anunţ că fiica ei a fost 
eliberată şi că va trăi. 

— Nu va spune nimănui? m-a întrebat Dragonul când l- 
am rugat să-mi trimită mesajul. 

Eram prea sleită de puteri ca să-l mai întreb de ce-l 
interesează asta. Doar am despăturit scrisoarea şi am 
adăugat un rând: „Nu spune nimănui încă!”, apoi i-am 
înmânat-o. 

Mai bine întrebam, şi-atunci m-ar fi obligat să-mi iau mai 
multe măsuri de precauţie. Însă eram amândoi atât de 
slăbiţi, precum hainele uzate de prea mult purtat. Nu-mi 
dădeam seama la ce lucra. Văzusem lumină în bibliotecă, 
târziu în noapte, când mă împleticisem spre bucătărie să 
mai aduc un castron de supă. Pe masa lui de lucru se aflau 
nişte coli umplute cu diagrame şi inscripţii. Erau ordonate în 
teancuri. Într-o după-amiază, simțind miros de fum, l-am 
găsit dormind în laborator, cu fundul alambicului încins la 
flacăra unei lumânări, conţinutul lui fiind deja secat. A sărit 
ca ars când l-am trezit şi a dat peste alambic, iscând un foc: 
o dovadă de neîndemânare, ceea ce pentru el era ceva ieşit 
din comun. A trebuit să-l stingem împreună. Avea umerii la 
fel de încordaţi ca ai unei pisici la pândă, ca să nu mai 
vorbim că-i displăcea ofensa adusă demnităţii sale. 

Insă peste trei săptămâni Kasia s-a deşteptat după patru 
ore de somn, a întors capul spre mine şi a zis: 

— Nieshka! 

Părea epuizată, totuşi era glasul ei, iar ochii săi căprui- 
închis erau calzi şi limpezi. l-am luat obrajii în palme, 
zâmbind printre lacrimi, iar ea a reuşit să-mi cuprindă 
mâinile cu degetele ei ca nişte gheare şi mi-a răspuns la 
rândul ei cu un surâs. 

Din acea clipă a avut parte de o recuperare rapidă. La 
început bizara ei forţă o făcea să fie neîndemânatică, chiar 
şi atunci când a reuşit să stea pe propriile picioare. S-a lovit 
de mobilă sau s-a prăvălit grămadă pe scări când a încercat 
să coboare singură până la bucătărie, în vreme ce eu mă 
aflam deja acolo, pregătind supa. Insă, când am plecat ca o 


furtună de lângă vatră, alertată de ţipetele ei, am găsit-o la 
poalele scărilor, nevătămată, fără nici măcar o vânătaie. Se 
chinuia totuşi să se ridice. 

Am dus-o în salonul mare ca să o învăţ cum să meargă 
din nou şi i-am fost sprijin în vreme ce făcea paşi prin 
cameră. Mă dărâma întruna, însă fără să vrea. Dragonul 
tocmai cobora să-şi ia ceva din pivniţă. Din umbra arcadei 
ne-a urmărit progresul lent, cu chipul împietrit, fără 
expresie. După ce am condus-o sus, iar ea s-a strecurat cu 
grijă în pat şi a adormit, m-am dus în bibliotecă să-i 
vorbesc. 

— Ce se întâmplă cu ea? 

— Nimic, a răspuns el sec. Din punctul meu de vedere nu 
este posedată. 

Nu părea prea mulţumit. Nu înţelegeam. Mă întrebam 
dacă nu cumva e deranjat de faptul că mai locuieşte cineva 
în Turn alături de noi. 

— Deja se simte mai bine, am spus eu. Nu mai durează 
mult. 

S-a uitat la mine cu ochii scânteind de iritare: 

— Nu mai durează mult?! Ce ai de gând să faci cu ea? 

Am deschis gura să răspund, apoi am închis-o la loc. 

— O să... 

— O să meargă acasă? O să se mărite cu un fermier, 
asta dacă nu-l va deranja că nevasta lui e făcută din lemn? 

— Ba este din carne, nu din lemn! am protestat eu, însă 
deja îmi dădeam seama, mai repede decât aş fi vrut, că 
avea dreptate. 

Locul Kasiei nu mai era printre săteni, aşa cum nici al 
meu nu mai era. M-am lăsat să cad uşor pe scaun, cu 
mâinile împreunate pe masă. 

— Işi va lua zestrea, am bâiguit eu. Va trebui să plece în 
oraş, la Universitate, ca toate celelalte... 

A dat să spună ceva, apoi s-a răzgândit. 

— Poftim?! 

— Celelalte alese, celelalte pe care le-ai luat, am zis eu 
fără să gândesc. 


Eram prea îngrijorată pentru Kasia: ce avea să facă în 
continuare? Nu era o vrăjitoare sau ceea ce înţeleg oamenii 
prin „vrăjitoare”. Era pur şi simplu transformată, într-un 
mod groaznic, şi n-avea cum să o ascundă. 

Mi-a întrerupt şirul gândurilor: 

— la spune-mi, a rostit el ironic, iar eu am tresărit şi m- 
am uitat la el speriată. Chiar toată lumea crede că le-am 
făcut amantele mele? 

L-am privit uluită. Mă cerceta cu luare-aminte, dar 
încruntat şi ofensat. 

— Da! am zis eu, confuză la început. Da, bineînţeles că 
da. Şi de ce n-ar crede asta? Dacă nu asta faci, atunci de ce 
nu-ţi iei... de ce nu-ţi tocmeşti o servitoare? 

Dar chiar când mi-au ieşit aceste vorbe din gură am 
început să mă întreb dacă femeia care-mi lăsase biletul 
avusese dreptate: că el nu-şi dorea decât puţină companie 
umană — dar numai puţină şi în termenii săi. Nu cineva 
care să-l fi părăsit oricând ar fi avut chef. 

— N-ar fi fost potrivit să-mi angajez slujitori, a replicat el 
enervat şi evaziv. 

Nu a explicat de ce. A alungat ideea cu un gest, fără să 
se uite la mine. Dacă mi-ar fi văzut faţa, probabil că s-ar fi 
oprit aici. 

— Nu iau fete plângăcioase, a căror singură aspirație 
este să se mărite cu iubitul lor din sat sau fete care se tem 
de mine... 

M-am ridicat în picioare, scaunul scârţâind pe pardoseală 
când l-am împins în spate. Încet-încet, mânia mea a dat în 
clocot şi s-a revărsat din mine ca un potop. 

— Adică, iei fete cum este Kasia! am izbucnit eu. Cele 
îndeajuns de curajoase să îndure totul şi să nu se smiorcăie, 
astfel încât să nu le provoace o suferinţă şi mai mare 
rudelor. Şi crezi că asta îndreaptă lucrurile? Nu le siluieşti, ci 
le ţii prizoniere vreme de zece ani şi te mai plângi că noi 
credem tot ce este mai rău despre tine? 

S-a uitat ţintă la mine şi eu i-am susţinut privirea, abia 
mai respirând. Nici nu ştiam că aceste cuvinte zăcuseră în 
mine, gata de a fi rostite şi simţite. Nu mi-aş fi închipuit că 


aş fi în stare să-i vorbesc aşa stăpânului meu, Dragonul. ÎI 
urâsem, dar nu i-aş fi făcut niciodată reproşuri, aşa cum nu 
i-aş fi reproşat unui trăsnet că mi-a lovit casa. Nu era o 
simplă persoană, ci un stăpân şi un vrăjitor, o creatură 
ciudată dintr-o altă lume, la fel de îndepărtată ca furtuna 
sau ciuma. 

Insă el coborâse din această lume superioară şi îmi 
dăruise bunătate. Îngăduise ca magia lui să se împletească 
din nou cu a mea într-o intimitate ce-ţi tăia răsuflarea, şi 
asta doar ca, împreună, să o putem salva pe Kasia. 
Bănuiesc că-i părea nefiresc ca eu să-l răsplătesc ţipând la 
el, însă îmi doream mai mult. Îmi doream ca el să devină 
uman. 

— Nu e corect! Nu e corect! 

S-a ridicat şi el şi, preţ de o clipă, ne-am confruntat 
privirile pe deasupra mesei, amândoi furioşi şi, probabil, 
uluiţi. Apoi mi-a întors spatele şi s-a îndepărtat, cu obrajii 
arzând de furie. Stătea cu mâinile încleştate pe pervaz, 
privind pe fereastră. Am ieşit ca o furtună şi am luat-o la 
goană pe scări. 

Restul zilei mi l-am petrecut lângă Kasia, stând pe 
marginea patului, ţinând-o de mâna ei firavă. Era caldă şi 
vie, însă el nu se înşelase. Pielea îi era moale, dar, sub ea, 
carnea era tare, nu ca piatra, ci ca o bucată şlefuită de 
chihlimbar: dură, dar netedă, cu muchiile rotunjite. Părul îi 
lucea ca aurul în lumina lumânării, în bucle spiralate 
precum nodurile din trunchiul unui copac. Părea o statuie 
sculptată în lemn. Imi spusesem că nu este atât de 
schimbată, însă ştiam că n-am dreptate. Ochii mei erau 
prea iubitori: mă uitam şi o vedeam doar pe Kasia. Cineva 
care nu o cunoştea i-ar fi văzut pe dată înfăţişarea 
nefirească. Dintotdeauna fusese frumoasă, dar acum avea o 
frumuseţe nepământeană, permanentă şi strălucitoare. 

S-a trezit şi s-a uitat la mine: 

— Ce este? 

— Nimic, am răspuns eu. Ţi-e foame? 

Nu ştiam ce pot face pentru ea. Mă întrebam dacă 
Dragonul îi dădea voie să stea aici. Am fi putut împărţi 


camera mea. Poate că ar fi fost bucuros să aibă o servitoare 
care să nu plece, din moment ce nu-i plăcea să instruiască 
una nouă. Era un gând amar, dar nu-mi venea în minte altul 
mai bun. Dacă o străină ar fi venit la noi în sat arătând ca 
ea, cu siguranţă am fi crezut că este posedată, un soi nou 
de monstru scornit de Codru. 

În ciuda celor întâmplate, în dimineaţa următoare m-am 
întors în bibliotecă. Era la fereastră, ţinând în mâini una 
dintre creaturile sale de ceaţă. Suprafaţa ei unduitoare avea 
reflexii precum apa dintr-un lac liniştit. Când am venit lângă 
el, am văzut că nu reflecta imaginea camerei, ci nişte 
copaci  întunecaţi, nenumărați, foşnitori. Imaginea se 
modifica, arătând pe unde fusese creatura. Răsuflarea mi s- 
a oprit în piept, când o umbră şi-a făcut apariţia: ceva ce 
semăna cu un Umblător, dar mai mic şi, în loc de picioare ca 
beţele, avea membre argintii, late, cu nervuri ca frunzele. S- 
a oprit şi a întors capul fără chip către creatura de ceaţă. Cu 
labele din faţă ţinea un mănunchi de ierburi şi plante cu 
rădăcină, ca un grădinar care tocmai smulsese buruienile. 
Şi-a întors capul într-o parte şi-n alta, apoi a dispărut printre 
copaci. 

— Nimic! a zis Dragonul. Nu-şi adună puterile, nu se 
pregăteşte... 

A clătinat din cap. 

— Treci în lături! mi-a spus peste umăr. 

l-a dat drumul pe fereastră creaturii de ceaţă, apoi a luat 
de pe perete ceea ce eu crezusem că este o baghetă 
magică, i-a aprins un capăt în vatră şi a aruncat-o direct în 
mijlocul creaturii. Intreaga făptură diafană a fost cuprinsă 
de flăcări şi a ars cu totul. O aromă dulceagă a pătruns 
până la noi: răul-Codrului. 

— Nu-i observă? am spus eu fascinată. 

— Foarte rar se întâmplă ca vreuna să nu se mai 
întoarcă. Bănuiesc că sunt şi ele prinse. Insă, dacă sunt 
atinse, santinelele pur şi simplu iau foc, mi-a dat el lămuriri, 
încruntat. 

— Nu înţeleg. La ce te aşteptai? Nu e bine că acum 
Codrul nu-şi pregăteşte niciun atac? 


— la spune-mi, te gândeai c-o să trăiască? 

Bineînţeles că nu. Păruse un miracol, unul la care 
visasem să asist, dar nici nu îndrăznisem să mă gândesc la 
el. 

— Codrul i-a dat drumul? am zis eu în şoaptă. 

— Nu cu intenţie. Pur şi simplu nu putea să o păstreze, 
cu /nvocația şi vraja de curăţire la care am supus-o. Dar 
sunt sigur că ar fi ţinut-o sub stăpânire suficient cât s-o 
ucidă. lar Codrul este departe de a fi generos în asemenea 
cazuri. 

Bătea darabana în pervaz într-un ritm care-mi era 
familiar. L-am recunoscut, odată cu el, ca fiind cel folosit la 
cântecul /nvocației. Şi-a oprit imediat mişcarea degetelor. 
M-a întrebat arţăgos: 

— Şi-a revenit? 

— Este mai bine. A urcat singură scările azi-dimineaţă. 
Am dus-o în camera mea. 

A făcut un gest cu mâna. 

— Am crezut că recuperarea ei ar fi avut ca menire 
distragerea atenţiei noastre, dar din moment ce şi-a revenit 
atât de repede... 

A clătinat din cap. 

După o clipă, umerii i s-au îndreptat. A luat mâna de pe 
pervaz şi s-a întors spre mine. 

— Oricare ar fi intenţiile Codrului, am pierdut destul 
timpul, a zis el morocănos. la-ţi cărţile. Trebuie să 
reîncepem lecţiile. 

L-am privit uluită. 

— Nu te mai holba atât la mine! Îţi dai măcar seama ce 
am făcut amândoi? 

A arătat către fereastră. 

— Aceea nu era singura santinelă pe care am trimis-o. O 
alta a găsit copacul-inimă care a ţinut-o captivă pe fata 
asta. Îţi sărea în ochi. Pentru că era mort, a adăugat el. 
Când ai ars răul-Codrului din Kasia, ai ars cu el şi acel 
copac. 

Nici atunci nu i-am înţeles îndârjirea, mai ales când a 
continuat: 


— Umblătorii l-au tăiat deja şi au plantat în locul lui un 
lăstar. Însă, dacă acum ar fi fost iarnă şi nu primăvară, dacă 
poieniţa aceea ar fi fost mai aproape de lizieră, dacă am fi 
fost şi noi pregătiţi, am fi pornit cu o ceată de tăietori de 
lemne, am fi curăţat terenul şi am fi ars toţi copacii până la 
poieniţă. 

— Dar n-am putea... am dat eu să spun, nereuşind însă 
să-mi exprim gândul în cuvinte. 

— S-o facem din nou? Ba da, ceea ce înseamnă că foarte 
curând Codrul va riposta. 

În sfârşit începeam să înţeleg motivul grabei sale. Era la 
fel ca în cazul Rosyei. Acum ne aflam în război şi cu Codrul, 
iar duşmanul ştia că deţinem o nouă armă pe care s-o 
folosim împotriva lui. Dragonul se aştepta ca atacul Codrului 
să nu fie doar simplă răzbunare, ci o luptă de apărare. 

— Mai avem o grămadă de treabă înainte să sperăm 
repetarea efectelor, a adăugat el şi a arătat către masa 
umplută cu şi mai multe foi. 

M-am uitat mai atent şi am descoperit că erau notițe 
despre lucrare, lucrarea noastră. Era schiţată o diagramă: 
noi amândoi desenaţi ca nişte siluete fără chip, într-un colţ 
al volumului /nvocației, Kasia stând în partea opusă, redusă 
la un cerc sub care scria „CANAL” şi o linie ce ducea de la 
ea până la o reprezentare fidelă a copacului-inimă. A atins 
acea linie. 

— Canalul constituie cea mai mare dificultate. Nu ne 
putem aştepta să găsim oricând o victimă scoasă direct 
dintr-un copac-inimă. Totuşi, ar fi suficient şi dacă am 
prinde un Umblător sau dacă am descoperi afectată o 
victimă mai puţin de răul-Codrului. 

— Jerzy! am sărit eu. N-am putea încerca să-l folosim pe 
el? 

Dragonul s-a oprit, strângând enervat din buze. 

— Posibil, dar mai întâi trebuie să codificăm principiile 
vrăjii, iar tu trebuie să exersezi fiecare componentă separat. 
Cred că o putem cataloga drept lucrare de ordinul cinci, 
unde /nvocația ne oferă cadrul, răul-Codrului este canalul, 
iar vraja de curăţire ne dă impulsul... Chiar nu-ţi mai aduci 


aminte nimic din ce te-am învăţat? m-a întrebat el, văzând 
că-mi muşc buza. 

E adevărat că nu-mi băteam capul să rețin prea multe 
din lecţiile lui impuse despre ordinul vrăjilor, care pentru 
mine erau mai mult nişte explicaţii privind diferenţele dintre 
gradele de dificultate ale diverselor vrăji. Din punctul meu 
de vedere, totul era evident: dacă prin combinarea a două 
vrăji obţineai una nouă, de obicei aceasta era mai dificilă 
decât cele două luate separat. Insă, dincolo de asta, regulile 
nu mi se păreau de folos. Dacă împleteai trei lucrări, vraja 
rezultată era mai dificilă decât fiecare dintre ele, însă, cel 
puţin atunci când încercasem eu, observasem că nu era 
neapărat mai dificilă decât două dintre ele luate la un loc. 
Totul depindea de ceea ce încercai să obţii şi de ordinea lor. 
lar regulile lui nu aveau nimic de-a face cu cele întâmplate 
jos, în criptă. g 

Dar nu doream să vorbesc despre asta. Şi nici el. Insă m- 
am gândit la Kasia, zbătându-se să ajungă la mine în vreme 
ce Codrul o sfâşia, şi la Zatochek, aflat la marginea 
Codrului, la un singur atac distanţă de a fi înghiţit cu totul 
de copacii întunecaţi. 

— Nimic din toate astea nu contează, iar tu o ştii prea 
bine! 

Mâna i s-a încordat pe hârtii, boţindu-le, şi o clipă am 
crezut că va urla la mine. Insă el le-a cercetat şi nu a rostit 
niciun cuvânt. M-am dus apoi după cartea mea de vrăji şi 
am scos la iveală vraja iluziilor pe care o făcuserăm 
împreună în iarnă, cu luni bune în urmă. Înainte de Kasia. 
Am împins deoparte teancurile de coli atât cât să avem 
suficient spaţiu de lucru şi am aşezat cartea pe masă, 
înaintea mea. Fără să scoată o vorbă, s-a dus şi el la raft şi 
a scos un volum: unul negru şi subţire, a cărui copertă a 
lucit uşor la atingerea lui. L-a deschis la o vrajă ce acoperea 
două pagini scrise cu litere caligrafice, având un desen cu o 
floare, de fiecare parte a ei fiind ataşată o silabă a 
incantaţiei. 

— Foarte bine! Hai să începem! a zis el şi mi-a atins 
mâna peste masă. 


De data aceasta a fost mai greu să fac o alegere 
deliberată fără acea utilă distragere de la disperarea mea. 
Nu mă gândeam decât la forţa cu care-mi strângea mâna, 
la vârfurile degetelor lui lungi şi fine atingându-mi 
încheietura. Îi simţeam căldura palmei şi pulsul bătând în 
degetele mele. Cu obrajii aprinşi, mă uitam la cartea mea, 
încercând să pătrund înţelesul cuvintelor, în vreme ce el îşi 
rostea cu glas întrerupt propria vrajă. Iluzia lui începuse să 
prindă contur: încă o floare perfect alcătuită, frumos 
mirositoare, minunată şi în întregime opacă, având tulpina 
acoperită de spini. p 

Am început să şoptesc. Incercam cu disperare să nu-mi 
abat gândul şi să nu-i simt magia prin piele. Totuşi nimic nu 
s-a întâmplat. Nu mi-a zis nimic. Îşi ţinea ochii fixaţi asupra 
unui punct aflat deasupra capului meu. M-am oprit şi m-am 
scuturat, apoi am închis ochii şi am simţit forma magiei 
sale, la fel de plină de spini ca iluzia lui, înţepătoare şi bine 
păzită. Am murmurat propria vrajă, însă m-am trezit 
gândindu-mă nu la trandafir, ci la apă şi la pământ însetat. 
Îmi cream magia sub iluzia lui, în loc să o suprapun. l-am 
auzit respiraţia şuierată, iar edificiul tăios al vrăjii sale a 
pornit să-i facă loc, mai mult în silă, magiei mele. 
Trandafirul aflat între noi a prins rădăcini lungi, întinse pe 
întreaga suprafaţă a mesei şi pe tulpină i-au crescut 
rămurele. 

Nu mai arăta ca jungla creată prima oară când 
făcuserăm vraja: el ţinea sub control magia, la fel şi eu, 
amândoi lăsând doar un mic şuvoi deschis, prin care să 
hrănim lucrarea. Însă tufa de trandafiri a luat o formă 
diferită. Nu-mi mai dădeam seama că este iluzie, rădăcinile 
lungi şi răsucite, ca nişte sfori, îşi găseau loc prin crăpăturile 
mesei şi se încolăceau pe picioarele acesteia. Florile nu 
erau doar o imagine fidelă a unui trandafir, ci erau trandafiri 
adevăraţi, sălbatici, de pădure, jumătate boboci, jumătate 
deschişi, cu petalele dispuse în cercuri ruginii pe margini. 
Aroma densă şi dulceagă a umplut aerul şi, în vreme ce noi 
menţineam vie iluzia, o albină a intrat pe fereastră şi s-a 
aşezat hotărâtă pe o floare. Cum nu a reuşit să extragă 


nectarul, a trecut la alta, apoi la alta, cu picioruşele ei 
scotocind printre petalele care se lăsaseră în jos, ca şi cum 
ar fi suportat greutatea gâzei. 

— N-o să găseşti nimic aici, i-am zis eu albinei şi am 
suflat peste ea, dar nu se lăsa dusă. 

Dragonul nu se mai uita în acel punct fix, de deasupra 
capului meu, orice bizarerie pălind în faţa pasiunii sale 
pentru magie. Studia lucrarea noastră îngemănată, cu 
aceeaşi privire încrâncenată cu care se apleca asupra 
lucrărilor sale cele mai complicate, cu lumina vrăjii 
strălucindu-i pe faţă şi în ochii. Era însetat de cunoaştere. 

— Poţi s-o menţii singură? 

— Cred că da. 

Mi-a eliberat încet mâna, lăsându-mă să mă îngrijesc 
singură de tufa de trandafir sălbatic. Fără cadrul rigid al 
vrăjii sale, aproape că s-a prăbuşit, ca o viţă căreia i-a 
dispărut bolta pe care se sprijinea. Dar am descoperit că 
pot susţine şi magia lui, cel puţin un colţ din ea, suficient 
cât să devină schelet, şi am hrănit mai intens magia mea, 
ca să-i compensez slăbiciunea. 

A întors câteva pagini ale cărţii sale, până ce a dat peste 
o nouă vrajă prin care puteai crea iluzia unei insecte, la fel 
de bine ilustrată precum cea cu floarea. A rostit repede 
vraja, cuvintele rostogolindu-i-se pe limbă, şi a făcut şase 
albine, pe care le-a eliberat în tufa de trandafiri, ceea ce a 
zăpăcit-o şi mai mult pe albina noastră musafiră. De fiecare 
dată când plămădea o insectă, mi-o trimitea cu un 
bobârnac. Am reuşit să le prind pe toate şi să le introduc în 
lucrarea trandafirului. 

— Acum vreau să încerc să le ataşez vraja supravegherii. 
Cea pe care o poartă cu ele santinelele. 

Am încuviinţat, rămânând în continuare concentrată să 
menţin propria vrajă. Ce poate fi mai simplu de trecut cu 
vederea în Codru decât o albină? 

S-a uitat apoi la finalul cărţii, acolo unde se găseau 
câteva fişe scrise de mâna lui. De cum şi-a început lucrarea, 
greutatea magiei a apăsat pe iluzia albinelor, dar şi pe 
mine. M-am străduit să susţin vraja, simțind cum magia 


mea secătuieşte prea repede pentru a mai putea fi umplută 
la loc, până când am reuşit să scot un geamăt, iarela 
ridicat privirea de la propria-i lucrare şi a întins mâna spre 
mine. 

l-am apucat degrabă atât mâna, cât şi magia, exact 
atunci când el îmi oferea din magia lui. A expirat cu un 
şuierat şi lucrarea noastră s-a îngemănat din nou, 
alimentată de magie dublă. Tufa de trandafiri a început să 
crească din nou, rădăcinile târându-se în jos pe picioarele 
mesei, cârceii lor urcând spre fereastră. Albinele au devenit 
un roi zumzăitor printre flori, apoi fiecare, cu ochi 
scânteietori, şi-a luat zborul din Turn. Dacă aş fi prins una în 
palmă şi aş fi cercetat-o, aş fi văzut în ochii ei toate florile 
pe care poposise. Însă nu-mi stătea gândul la albine sau la 
trandafiri sau la iscoade, la nimic în afară de magie, la 
torentul ei puternic şi la mâna lui, ce reprezenta singura 
stâncă de care să mă agăţ. Numai că şi el era dus de curent 
alături de mine. 

l-am simţit temerea şi uimirea. Din instinct, l-am tras 
după mine acolo unde canalul magiei se îngusta, de parcă 
mă aflam cu adevărat într-un râu ale cărui ape se umflau, 
inundând malurile, împreună am reuşit să ieşim din valuri. 
Tufa de trandafiri s-a micşorat încetul cu încetul până ce a 
devenit o singură floare. Falsele albine se ascundeau în flori 
în timp ce acestea îşi închideau petalele sau pur şi simplu 
se destrămau în aer. Ultimul trandafir şi-a închis şi el 
petalele şi a dispărut. Cu greu, ne-am aşezat amândoi pe 
podea, încă ţinându-ne de mână. Nu ştiam ce se 
întâmplase. Mă avertizase destul de des despre pericolul de 
a rămâne fără puterea magică atunci când fac o vrajă 
istovitoare, însă nu-mi menţionase niciodată riscul de a 
avea prea multă. Când m-am întors spre el să-i cer o 
explicaţie, Dragonul stătea cu capul sprijinit de un raft al 
bibliotecii, uluit la fel ca mine, şi mi-am dat seama că nici el 
nu avea habar despre cele tocmai petrecute. 

Apoi i-am spus ca fapt divers: 

— Ei, bănuiesc că a mers. 


S-a uitat fix la mine, mânia crescând în el, iar eu am 
început să râd, fără să mă pot abţine, dând apoi în sughiţ. 
Eram ameţită de magie şi de fascinaţie. 

— Lunatică nesuferită ce eşti! mi-a aruncat el vorbele, 
după care mi-a cuprins faţa în mâini şi m-a sărutat. 

Nu mi-am dat seama exact ce se petrece nici măcar 
când i-am răspuns la sărut, râsul meu reverberând în gura 
lui, cu ecou. Încă eram legată de el, magia noastră 
întrepătrunsă arătând ca iţele-ncurcate. Intimitatea aceasta 
n-o puteam compara cu nimic altceva. Mai simţisem ruşinea 
aprinzându-mi obrajii, dar numai la gândul de a mă găsi 
dezbrăcată în faţa unui străin. Nu o asociasem cu sexul, 
care pentru mine reprezenta o metaforă poetică dintr-un 
cântec sau lecţiile mamei sau acele câteva clipe groaznice 
petrecute cu Marek în Turn, numai că atunci în locul meu 
putea fi şi o păpuşă din cârpe, căci lui nici că-i păsa. 

Însă acum mă suisem pe Dragon, agăţându-mă strâns de 
umerii lui. Când ne-am răsturnat, coapsele lui erau presate 
între propriile-mi coapse şi, prin rochie, după o împunsătură 
tremurată, am început să-mi formez o altă părere despre 
subiect. A gemut uşor şi mi-a dezlegat şiretul cu care îmi 
prinsesem părul, răvăşindu-mi buclele rebele. Îl încolăcisem 
atât cu braţele, cât şi cu magia, uluită şi totodată încântată. 
Silueta lui zveltă, hainele lui elegante din catifea, mătase şi 
piele ce se mototoleau sub degetele mele au avut dintr- 
odată o altă semnificaţie. Stăteam călare peste el şi îi 
simţeam trupul fierbinte. Strânsoarea mâinilor lui pe 
coapse, prin rochie, era aproape dureroasă. 

M-am aplecat şi l-am sărutat, într-un loc minunat, plin de 
dorinţe deloc complicate, magia lui împletindu-se cu a mea. 
Mâna i-a alunecat pe piciorul meu, pe sub jupă, iar degetul 
lui, îndemânatic şi agil, m-a atins uşor între pulpe. Am scos 
un murmur de uimire, tremurând de parcă m-ar fi atins 
vântul iernii. O scânteiere involuntară a pornit din palmele 
mele peste corpul lui, ca razele soarelui lucind pe apele 
unui râu, şi copcile nenumărate ale jiletcii lui s-au desfăcut, 
i-ar jaboul cămăşii a alunecat alături. 


Abia când i-am atins cu palmele pieptul dezgolit mi-am 
dat seama ce făceam. Sau, mai degrabă, mă lăsam purtată 
de dorinţă, fără s-o pun în cuvinte. Acum totul îmi era 
limpede, cu el rămas mut de uimire sub mine. Până şi 
şiretul pantalonilor era desfăcut, căci îl simţeam între 
coapse. Putea acum să-mi ridice jupa şi să... 

Aveam obrajii îmbujoraţi de dorinţă. Îl doream, dar în 
acelaşi timp voiam să mă smulg din îmbrăţişarea lui şi să 
fug. Insă tânjeam să ştiu ce anume doream mai mult dintre 
cele două posibilităţi. M-am oprit şi m-am uitat la el cu ochii 
mari, iar el s-a uitat la mine, mai dezbrăcat ca niciodată, 
roşu la faţă şi cu părul răvăşit, cu hainele atârnând. Era 
uluit, dar totodată aproape scos din minţi. Apoi a mormăit: 

— Ce naiba fac? 

M-a apucat de încheieturi şi m-a tras în picioare. M-am 
clătinat şi m-am prins de marginea mesei, sfâşiată între 
uşurare şi regret. Mi-a întors spatele în vreme ce-şi lega 
şireturile la loc, apoi şi-a reluat postura dreptă şi aprigă. 
Firele desfăşurate ale magiei mele se retrăgeau prin piele, 
iar el îşi îndepărta magia de mine. Mi-am dus mâinile la 
obrajii arzători. 

— N-am vrut... am dat eu să spun, apoi m-am oprit. 

Habar n-aveam ce n-am vrut. 

— Da, este clar ca bună ziua! mi-a aruncat el peste 
umăr, în timp ce-şi prindea copcile jiletcii peste cămaşa 
descheiată. leşi afară! 

Am zbughit-o pe scări. 

In odaie, Kasia stătea pe pat, chinuindu-se disperată cu 
coşul meu de lucru. Pe masă zăceau deja trei ace rupte, iar 
ea, cu mare greutate, abia reuşise câteva împunsături lungi 
pe o bucată de cârpă. 

A ridicat privirea când am dat buzna înăuntru, cu obrajii 
încă roşii, cu hainele răvăşite şi gâfâind de parcă tocmai mă 
întorsesem de la o cursă. 

— Nieshka! a strigat ea, scăpând pe jos pânza în 
momentul în care s-a ridicat. 

A făcut un pas spre mine şi a dat să mă ia de mâini, dar 
a şovăit: învățase să se teamă de noua ei forţă. 


— Ai... Te-a... 

— Nu! am răspuns eu, dar nu-mi dădeam seama dacă-mi 
părea rău sau bine. 

Acum în mine nu mai exista decât propria magie. M-am 
aruncat pe pat cu un bufnet surd. 


Capitolul 12 


Nu am avut la dispoziţie timpul necesar să apreciez 
situaţia. Chiar în acea noapte, puţin peste miezul nopţii, 
Kasia a sărit în sus, lângă mine, şi aproape că am căzut din 
pat. Dragonul stătea în pragul uşii, cu chipul aspru şi cu o 
lumânare în mană; era îmbrăcat în cămaşa de noapte, 
peste care luase un halat. 

— Sunt ostaşi pe drum, a spus el. Îmbrăcaţi-vă! 

S-a întors cu spatele şi a plecat fără să mai scoată un 
cuvânt. Amândouă ne-am împleticit sărind din pat şi 
punându-ne hainele pe noi, după care am coborât valvârtej 
pe scări, până în sala mare. Dragonul era la fereastră, 
îmbrăcat acum cum se cuvine. Se vedeau călăreţii în 
depărtare, o companie mare: în frunte, două felinare 
agăţate la capătul unor bețe lungi şi un altul la coada 
echipajului; harnaşamentul şi armura soldaţilor scânteiau în 
lumină; doi călăreţi duceau de hăţuri câţiva cai de rezervă. 
Se distingeau două flamuri, în faţa cărora pluteau două 
globuleţe de magie albă. Pe una dintre flamuri era 
reprezentată o fiară verde, cu trei capete, un soi de dragon, 
pe fond alb, blazonul prinţului Marek, iar în spatele ei flutura 
o altă emblemă, un şoim roşu, cu ghearele întinse. 

— De ce vin? am întrebat în şoaptă, deşi erau prea 
departe ca să mă audă. Dragonul nu a răspuns imediat. 

— Pentru ea, a zis în cele din urmă. Am căutat mâna 
Kasiei în întuneric şi am apucat-o strâns. 

— De ce? 

— Pentru că sunt posedată, a spus Kasia. 

Dragonul a încuviinţat uşor din cap. Veneau să o 
condamne pe Kasia la moarte. Într-un târziu mi-am amintit 


de scrisoarea pe care o trimisesem: nu primisem niciun 
răspuns şi uitasem total de ea. Am aflat după aceea că 
Wensa, părăsind Turnul, plecase acasă şi căzuse bolnavă la 
pat. O femeie aflată în vizită a deschis scrisoarea, chipurile 
din bunătate, şi astfel a răspândit zvonul că noi 
recuperaserăm pe cineva din strânsoarea Codrului. Vestea 
s-a răspândit prin Mlaştinile Galbene până în capitală, 
purtată de menestreli, şi astfel ne-am trezit cu prinţul Marek 
pe capul nostru. 

— Şi vor crede că nu este posedată? i-am zis Dragonului. 
Trebuie să-ţi dea crezare... 

— După cum bine îţi aminteşti, am o reputaţie proastă în 
această privinţă, a spus el sec, privind pe fereastră. Şi mă 
îndoiesc că Şoimul a bătut atâta drum doar ca să fie de 
acord cu mine. M-am întors spre Kasia, al cărei chip era 
nefiresc de liniştit. Am tras aer adânc în piept şi i-am luat 
mâinile într-ale mele. 

— Nu-i voi lăsa să te ia! Nu le voi permite! 

Dragonul a pufnit, pierzându-şi răbdarea: 

— Ai de gând să-i arunci în aer, cu tot cu oastea regelui? 
Şi apoi ce vei face? Veţi fugi în munţi, devenind proscrise? 

— Dacă n-am încotro! 

Însă degetele Kasiei încleştate pe mâna mea m-au făcut 
să-mi întorc privirea spre ea. A clătinat uşor din cap, zicând: 

— Nu poţi să faci asta! Nu poţi, Nieshka! Toată lumea are 
nevoie de tine. Nu doar eu. 

— Atunci, te vei duce doar tu în munţi, am spus eu 
sfidător. 

Mă simţeam ca un animal închis în ţarc, auzind cuțitul 
măcelarului pe tocilă. 

— Sau te voi duce eu până acolo, după care mă voi 
întoarce. 

Caii erau atât de aproape, încât zgomotul copitelor îmi 
acoperea vocea. 

Însă numai timpul a fugit. Noi am rămas pe loc. Am 
apucat-o pe Kasia de mână şi ne-am retras într-un alcov din 
sala mare a Dragonului. El s-a aşezat în scaun. Avea chipul 
aspru, distant şi strălucitor. Am aşteptat cu toţii: am auzit 


cum trăsura s-a oprit, caii tropăind şi nechezând, şi glasuri 
de bărbaţi înăbuşite de porţile grele ale Turnului. Apoi, 
pauză. Bătaia în porţi a întârziat să apară şi peste o clipă 
am simţit un val de magie şi o vrajă luând formă de cealaltă 
parte a uşilor, încercând să le zguduie şi să le deschidă cu 
forţa. Impungea şi înţepa lucrarea Dragonului, silindu-se să 
o ridice, apoi brusc a venit o lovitură grea, un atac de magie 
care voia să pătrundă prin porţile ferecate. Ochii şi gura 
Dragonului s-au strâns uşor şi un fulger slab de lumină 
albastră s-a îndreptat către intrarea în Turn, dar asta a fost 
tot. În cele din urmă a venit şi bătaia în poartă, o izbitură 
puternică de pumn înmănuşat în fier. Dragonul a făcut un 
semn cu degetul şi porţile s-au deschis spre interior. Prinţul 
Marek stătea în prag şi, alături de el, un alt bărbat care, 
deşi nu era nici pe jumătate voinic ca prinţul, era o prezenţă 
la fel de impresionantă. Era îmbrăcat într-o mantie lungă, 
albă, cu model de aripi de pasăre desenat cu negru, iar 
părul de culoarea lânii de oaie spălate, dar cu rădăcini încă 
negre, părea decolorat cu intenţie. Mantia îi lăsa un umăr 
gol, iar pe dedesubt purta haine argintii cu negru. Chipul lui 
avea o expresie îndelung studiată: îngrijorare tristă se citea 
pe el ca într-o carte deschisă. Ilmpreună alcătuiau un 
portret: soarele şi luna, două astre încadrate în pragul 
porţilor, pe un fond de lumină în spatele lor. Apoi prinţul 
Marek a păşit în Turn, scoţându-şi mănuşile armurii. 

— Foarte bine! Ştii de ce suntem aici. Deci hai să vedem 
fata! 

Dragonul nu a spus niciun cuvânt, ci doar a făcut un 
semn către Kasia, acolo unde stăteam amândouă ascunse. 
Marek s-a întors şi a cercetat-o atent, cu ochii îngustaţi. Eu 
îi aruncam priviri fioroase, însă el nici nu s-a sinchisit, 
întrucât abia dacă mi-a observat prezenţa. 

— Sarkan, ce ai făcut?! a exclamat Şoimul, înaintând 
către scaunul Dragonului. 

Vocea lui cristalină, de tenor, de actor talentat, a umplut 
întreaga încăpere cu acuzaţii pline de regret. 


— Ţi-ai pierdut complet simţul raţiunii de când te-ai izolat 
aici, la capăt de lume... Dragonul era încă aşezat, 
sprijinindu-se cu capul în pumn. 

— la spune-mi, Solya, te-ai gândit măcar ce-ai fi putut 
găsi aici, în sala mea, dacă într-adevăr aş fi lăsat să scape 
un posedat? 

Şoimul a tăcut, iar Dragonul s-a ridicat impunător de pe 
scaun. Sala s-a întunecat brusc în jurul lui, cu o viteză 
ameţitoare, înfricoşătoare, umbre târându-se peste tot şi 
înghițind luminile magice. A coborât de pe podium, fiecare 
pas sunând precum dangătele unui clopot mare. Prinţul 
Marek şi Şoimul s-au dat înapoi fără să vrea. Prinţul a 
apucat mânerul săbiei. 

— Dacă aş fi căzut pradă Codrului, ce vă închipuiaţi voi 
că mai puteţi face aici, în turnul meu? 

Şoimul îşi împreunase deja mâinile, formând un triunghi 
cu degetul mare şi cel arătător al fiecărei palme. Murmura o 
vrajă. Am simţit zumzăitul magiei sale şi mici fulgere au 
început să pâlpâie peste spaţiul încadrat de mâinile lui. 
Scăpărau din ce în ce mai tare, până ce tot triunghiul a fost 
cuprins de lumină, ca şi cum s-ar fi aprins de la scânteile 
lor, şi o flamă albastră i-a învăluit trupul. A întins braţele în 
lateral, limbi de foc sâsâind şi trosnind pe ele şi o ploaie de 
scântei a căzut la pământ de parcă s-ar fi pregătit să le 
arunce. Lucrarea lui părea la fel de înfometată precum 
inima-focului din sticluţă, ca şi cum ar fi vrut să devoreze 
aerul din încăpere. 

— Triozna  greszhni! a rostit Dragonul cuvintele 
secerătoare, iar flăcările s-au stins ca nişte lumânări topite. 

Un vânt rece şi tăios a suflat prin sală, făcându-mi pielea 
de găină, şi în următoarea clipă a dispărut. 

Ei îl priveau atent, încremeniţi. Dragonul a întins la 
rândul lui braţele, ridicând din umeri. 

— Din fericire, a zis pe tonul lui obişnuit, aspru, nu am 
fost atât de prost precum vă imaginaţi voi. Asta spre 
norocul vostru! 

Apoi s-a întors la scaunul lui, umbrele retrăgându-i-se de 
la picioare şi risipindu-se. Sala s-a luminat din nou. Acum 


vedeam clar chipul Şoimului: nu părea prea recunoscător. 
Ziceai că e sculptat în gheaţă, gura lui formând o linie 
subţire. 

Cred că se săturase să fie considerat vrăjitorul numărul 
doi din regatul Polnyei. Auzisem şi eu câte ceva despre el, 
căci era deseori pomenit în cântecele menestrelilor despre 
războiul cu Rosya, deşi în Vale barzii nu prea lăudau un alt 
vrăjitor. Noi doream să ascultăm poveşti despre Dragon, 
adică vrăjitorul şi seniorul nostru, şi ne simţeam mândri şi 
satisfăcuţi când auzeam că este cel mai puternic mag al 
naţiunii. Însă înainte nu mă gândisem la adevărata 
însemnătate şi astfel uitasem să mă tem de el, petrecându- 
mi atât de mult timp în preajma lui. Dar amintirile mi-au 
revenit brusc îndată ce am văzut cât de uşor i-a spulberat 
magia Şoimului şi că era o mare putere în această lume, de 
care până şi regii şi alţi vrăjitori se temeau. 

Din câte puteam spune, şi prinţului Marek i-a displăcut 
această reamintire în aceeaşi măsură ca Şoimului. S-a uitat 
din nou la Kasia. M-am făcut mică, dar am încercat s-o apuc 
de braţ când ea a ieşit din alcov şi a păşit spre el. Mi-am 
înghiţit ameninţarea pe care voiam s-o rostesc printre dinţi, 
căci era prea târziu. Ea deja i se închina, plecându-şi 
frumosul cap cu bucle aurii. După care s-a îndreptat şi l-a 
privit direct în ochi, exact aşa cum îmi imaginasem eu că 
voi face cu multe luni în urmă. Dar ea nu s-a bâlbăâit. 

— Sire, ştiu că te îndoieşti de mine. Ştiu că arăt ciudat, 
dar este adevărat, sunt eliberată de răul-Codrului. 

În mintea mea se învârteau tot felul de vrăji, ca o litanie 
a disperării. Dacă şi-ar fi scos sabia sau dacă Şoimul ar fi 
încercat să o trăsnească... 

Prinţul a măsurat-o din cap până-n picioare şi înapoi, cu 
asprime şi concentrare. 

— Ai fost în Codru? 

Ea a încuviinţat: 

— M-au răpit Umblătorii. 

— Vino s-o vezi! i-a zis el Şoimului peste umăr. 

— Înălţimea Voastră, a început vrăjitorul, alăturându-i-se. 
Este limpede pentru oricine... 


— Încetează! i-a retezat-o Marek. Nici mie nu-mi place de 
el, dar nu te-am adus aici să facem politică! Uită-te la ea, e 
posedată sau nu? 

Şoimul s-a oprit încruntat. Fusese luat prin surprindere. 

— Cine este ţinut peste noapte în Codru este neîndoios... 

— Este posedată? s-a răstit prinţul, rostind fiecare cuvânt 
cu asprime şi duritate. 

Şoimul s-a întors uşor spre Kasia şi, pentru prima dată, s- 
a uitat cu adevărat la ea. Sprâncenele i s-au înălţat într-o 
expresie de confuzie. M-am uitat la Dragon, neîndrăznind să 
sper, şi totuşi sperând: dacă ar fi fost dispuşi să asculte... 

Insă Dragonul nu ne acorda atenţie nici mie, nici Kasiei. 
Se uita la prinţ, cu chipul împietrit. 

Şoimul s-a apucat pe dată să o supună probelor 
adevărului. l-a cerut Dragonului să-i aducă poţiuni din 
rezerva lui şi cărţi de pe rafturi, Dragonul trimiţându-mă pe 
mine după ele, fără drept de apel. După care mi-a poruncit 
să mă duc în bucătărie. La început m-am gândit că doreşte 
să mă scutească de priveliştea procesului, unele dintre 
probe fiind la fel de cumplite precum vraja care-mi oprise 
răsuflarea când revenisem din Codru. Dar chiar şi din 
bucătărie puteam auzi incantaţiile şi zumzăitul magiei 
Şoimului. O simţeam rezonând în oase, precum o tobă 
uriaşă bătută în depărtări. 

Insă în cea de-a treia dimineaţă mi-am surprins imaginea 
reflectată într-unul dintre cazanele mari de aramă şi am 
observat cât de murdară sunt. Nu mă gândisem să mă 
schimb în haine curate, nu atâta vreme cât auzeam 
zgomotele acelea de sus şi cât îmi făceam griji pentru 
Kasia. Nu era de mirare că adunasem atâtea pete şi urme 
de lacrimi, dar nici că-mi păsa. Şi nici Dragonul nu-mi 
spusese nimic. Coborâse de câteva ori în bucătărie să-mi 
ceară să mai aduc câte ceva. M-am uitat la reflexie şi 
următoarea dată când a venit la mine am răbufnit: 

— Tu vrei să mă ţii departe?! 

S-a oprit pe ultima treaptă şi a zis: 

— Bineînţeles că te ţin departe, idioato! 


— Dar nu-şi aduce aminte! am spus eu, referindu-mă la 
prinţ, însă riposta a ieşit din gura mea mai mult ca o 
întrebare. 

— Însă o va face dacă va avea ocazia! Căci pentru el 
totul acum are o mare importanţă. Fereşte-te din calea lui şi 
poartă-te ca o slujnică obişnuită. Şi nu folosi magia acolo 
unde te pot vedea el şi Solya! 

— Kasia e bine? 

— Atât cât este posibil. Asta să-ţi fie cea mai măruntă 
grijă. Kasia a devenit mai greu de rănit decât o persoană 
oarecare, iar Solya este din cale-afară de prost. În orice caz, 
ştie foarte bine ce-şi doreşte prinţul, aşa că preferă să-i 
satisfacă dorinţa. Acum du-te şi adu-mi trei sticluţe de 
lapte-de-brad. 

Ei bine, eu nu ştiam care este dorinţa prinţului şi nici nu- 
mi plăcea ideea ca el să şi-o îndeplinească, oricare ar fi fost 
ea. M-am dus în laborator după sticluţe. Era o poţiune 
obţinută de Dragon din seva acelor de brad, care în mâinile 
lui devenise un lichid lăptos, fără miros, deşi singura dată 
când încercase să mă înveţe şi pe mine, eu nu reuşisem să 
produc decât o zeamă puturoasă şi lipicioasă, apă chioară, 
amestecată cu ace de brad. Poţiunea avea darul de a întări 
magia în corp. Putea fi combinată cu orice altă poţiune de 
vindecare sau cu cea care te transformă în stană de piatră. 
Am adus flacoanele în sala mare. 

Kasia stătea în mijlocul camerei, într-un cerc dublu, 
desenat pe pardoseală cu ierburi zdrobite şi cu sare. li 
puseseră la gât un jug greu, ca pentru boi, făurit din fier 
negru pe care erau gravate vrăji cu litere argintii, 
strălucitoare. De el atârnau lanţuri până la mâinile 
încătuşate. N-avea nici măcar un scaun pe care să se aşeze, 
ceea ce ar fi trebuit să o împovăreze de două ori mai mult, 
însă ea stătea cu uşurinţă dreaptă sub greutatea lui. Când 
am intrat în încăpere, mi-a oferit un mic surâs care spunea: 
Sunt bine. 

Şoimul părea mai obosit decât ea, iar Marek îşi freca faţa 
schimonosită de un căscat enorm, deşi nu făcea decât să 
şadă pe un scaun şi să privească. 


— Lasă-le acolo! mi-a zis Şoimul şi mi-a arătat masa 
plină, neacordându-mi atenţie. 

Dragonul se afla în scaunul lui înalt şi mi-a aruncat o 
privire tăioasă când eu am şovăit. Fără o vorbă, am pus 
sticluţele pe masă, însă nu am părăsit sala. M-am retras în 
prag şi am urmărit totul de acolo. 

Şoimul a introdus trei poţiuni de purificare diferite în 
flacoane. Lucra cu un soi de precizie ascuţită: acolo unde 
Dragonul ţesea magia cu nesfârşite fire întortocheate, 
Şoimul trăgea o linie dreaptă pe deasupra. Insă magia lui 
funcţiona oarecum la fel: îmi părea că pur şi simplu alegea 
o altă cale dintre multele existente şi nu rătăcea printre 
copaci aşa cum făceam eu. l-a înmânat Kasiei sticluţele, 
ajutându-se de o pereche de cleşti din fier. Devenea din ce 
în ce mai precaut pe măsură ce înainta cu probele. Fiecare 
dintre poţiuni i-a luminat pielea când fata a băut-o, lumină 
ce a continuat să strălucească, ţinută în loc. Când le-a golit 
pe toate, deja luminase întreaga cameră. Nu era nicio 
umbră în ea, nici măcar un strop de răul-Codrului. 

Prinţul stătea tolănit pe scaun, cu un pocal mare de vin 
alături, neglijent şi slăbit, însă apoi am observat că vinul era 
neatins şi că ochii lui nu părăsiseră nicio clipă chipul Kasiei. 
Mă mâncau palmele să fac o vrajă: l-aş fi plesnit cu dragă 
inimă, numai să nu se mai uite la ea. 

Şoimul a stăruit îndelung cu privirea asupra ei, apoi a 
scos o eşarfă din buzunarul tunicii şi s-a legat la ochi. Era o 
fâşie de catifea groasă, neagră, ornamentată cu litere de 
argint şi lată cât să-i acopere şi fruntea. A rostit ceva în 
timp ce şi-o aranja şi literele au strălucit, apoi un găvan s-a 
deschis pe negrul catifelei, chiar în mijlocul frunţii. Ochiul 
care privea era mare şi avea o formă ciudată. Rotund, irisul 
din jurul pupilei enorme era şi el negru, dar cu irizaţii fine, 
argintii. S-a apropiat de cercul în care se afla Kasia şi s-a 
holbat la ea, de sus în jos, apoi a înconjurat-o de trei ori. 

Într-un final s-a retras. Ochiul s-a închis, apoi şi găvanul, 
iar Şoimul, cu mâini tremurânde, a bâjbâit să-şi dezlege 
nodul şi şi-a smuls eşarfa. Nu-mi puteam dezlipi privirea de 
la fruntea lui: nu se vedea niciun semn că ar fi fost vreodată 


un ochi acolo, vreo cicatrice, deşi ochii lui adevăraţi erau 
acum înroşiţi la sânge. S-a lăsat greu în scaun. 

— Ei bine? a zis repede prinţul. 

Şoimul a tăcut o clipă. În cele din urmă a rostit 
morocănos: 

— Nu găsesc niciun semn de posesie. Nu pot băga mâna 
în foc că nu ar fi... 

Prinţul nu mai asculta. Se ridicase deja şi luase o cheie 
mare de pe masă. S-a dus la Kasia, al cărei corp nu mai 
strălucea atât de tare, însă lumina nu o părăsise întru totul. 
A înlăturat cu cizmele cercul de sare şi i-a desfăcut jugul 
masiv şi cătuşele. | le-a scos şi le-a aruncat pe podea, apoi, 
sorbind-o din ochi, i-a oferit mâna atât de curtenitor, de 
parcă ea ar fi fost o doamnă din înalta nobilime. Kasia a 
şovăit. Ştiam că-şi făcea griji să nu-i frângă oasele mânii din 
greşeală. În sinea mea, doream să se întâmple asta. Cu 
mare atenţie şi-a lăsat mâna într-a lui. 

El a strâns-o şi, răsucindu-se, a condus-o până la 
podiumul unde se afla Dragonul. 

— Şi acum, Dragonule, ne vei spune cum a fost posibil 
aşa ceva, a zis el, scuturând cu blândeţe braţul Kasiei. Apoi 
vom merge în Codru, Şoimul şi cu mine, dacă tu eşti prea 
laş ca să ne însoţeşti, şi o vom aduce înapoi pe mama mea. 


Capitolul 13 


— N-am de gând să fiu eu sabia cu care îţi iei viaţa, a zis 
Dragonul. Dacă insişti să continui, poţi s-o faci fără a cauza 
probleme altora, folosindu-te de cea pe care o ai deja. 

Umerii lui Marek s-au încordat, muşchii gâtului au 
devenit vizibili. A eliberat mâna Kasiei şi a urcat pe podium. 
Chipul Dragonului a rămas rece şi neînduplecat. Cred că 
prinţul l-ar fi plesnit bucuros, însă Şoimul s-a ridicat de pe 
scaun şi a rostit: 


— Cu iertare, înălţimea Ta, dar nu este nevoie să faci 
asta. Dacă-ţi mai aduci aminte vraja pe care am folosit-o în 
Kyeva, când am capturat tabăra generalului Nichkov, ea ne 
va putea servi şi în cazul de faţă. Imi va arăta cum a fost 
făcută magia. 

l-a zâmbit Dragonului cu buzele strânse. 

— Cred că Sarkan va recunoaşte că nici el nu poate 
ascunde anumite lucruri privirii mele. 

Dragonul nu a negat, însă a ripostat: 

— Admit că eşti un prost mult mai extravagant decât te 
credeam dacă te laşi purtat în această nebunie. 

— Nu aş numi extravaganţă încercarea de a o salva pe 
regină, a spus Şoimul. Până acum, cu toţii ne-am plecat 
capetele în faţa înţelepciunii tale, Sarkan, căci n-avea sens 
să ne asumăm riscul de a o scoate din Codru doar pentru a 
primi apoi condamnarea la moarte. Totuşi, iată-ne aici, a zis 
el şi a arătat spre Kasia, având dovada unei alte posibilităţi 
ce ni se arată. De ce ne-ai ascuns-o atâta vreme? 

Cum a întors-o! Şoimul venise aici insistând cu 
înverşunare că nu există altă posibilitate şi dorind să-l 
condamne pe Dragon pentru că o lăsase pe Kasia în viaţă. 
Căscam ochii la el, dar nici că părea să se sinchisească de 
faptul că îşi schimbase atitudinea. 

— Dacă există vreo speranţă pentru regină, atunci aş 
numi trădare să rămâi cu braţele în sân. Ce s-a făcut o dată 
poate fi făcut şi a doua oară. 

— De tine?! a pufnit Dragonul. 

Până şi eu îmi dădeam seama că nu astfel trebuia să te 
porţi cu Şoimul ca să-l faci să şovăie. A îngustat ochii şi s-a 
întors către prinţ: 

— Eu mă voi retrage, înălţimea Ta. Trebuie să-mi recapăt 
puterile pentru vraja de mâine-dimineaţă. 

Prinţul Marek i-a acordat permisiunea printr-un gest al 
mâinii. Spre neliniştea mea, am constatat că, în vreme ce 
eu asistasem cu interes la schimbul de replici dintre cei doi 
vrăjitori, el vorbise cu Kasia, ţinându-i mâna în palmele sale. 
Chipul ei încă purta acea necilintire nefirească, dar 


învăţasem deja să-l citesc, iar acum vedeam că este 
tulburată. 

Tocmai mă pregăteam să-i sar în ajutor, când el i-a 
eliberat mâna şi a ieşit iute din sală, îndreptându-se cu paşi 
mari şi răsunători spre scări. Kasia a venit la mine şi am 
luat-o de mână. Dragonul privea încruntat în urma prinţului 
şi, iritat, bătea darabana pe braţul scaunului. 

— Poate s-o facă? Poate să vadă cum a fost făcută vraja? 
l-am întrebat eu. 

Poc, poc, poc! făceau degetele lui. 

— Numai dacă găseşte cripta, a răspuns el în cele din 
urmă. Ceea ce este capabil să facă, întrucât are o vedere 
magică pătrunzătoare. Doar că va trebui să găsească şi o 
cale de acces, iar asta îi va lua cel puţin trei săptămâni. 
Suficient ca eu să-i trimit un mesaj regelui şi el să poată 
opri nebunia asta, sper. 

Mi-a făcut semn să plec, iar eu m-am supus bucuroasă, 
trăgând-o şi pe Kasia după mine. Ea era atentă la fiecare 
cotitură a drumului. La etajul al doilea am tras cu ochiul, ca 
nu cumva prinţul sau Şoimul să se afle pe coridor, apoi l-am 
traversat în grabă amândouă. Când am ajuns în dreptul 
camerei noastre, i-am cerut să rămână un pic afară. Am 
împins uşa şi m-ara uitat înăuntru: nimeni. Am lăsat-o să 
intre, după care am tras zăvorul şi am asigurat-o cu un 
scaun fixat sub clanţă. Mi-ar fi plăcut să o încui cu o vrajă, 
însă Dragonul mă avertizase să nu folosesc magia. Şi, cu 
toate că nu-mi doream încă o vizită a prinţului, nu voiam 
nici să-şi amintească ce se petrecuse cu adevărat în 
noaptea aceea. N-aveam de unde să ştiu dacă Şoimul ar 
putea băga de seamă un mic farmec prin care puteam să 
ne încuiem în siguranţă pe dinăuntru, însă îi simţisem 
magia din bucătărie şi nu voiam să-mi asum niciun risc. 

M-am întors spre Kasia, care se lăsase greu pe pat. Avea 
spatele drept — acum stătea mereu ţeapănă —, însă îşi 
ţinea mâinile în poală şi capul plecat în faţă. 

— Ce ţi-a spus? 


— Că îmi va vorbi mâine-dimineaţă, a zis ea şi m-a privit 
în ochi. Nieshka, pe mine m-ai salvat. Poţi s-o salvezi şi pe 
regina Hanna? 

Preţ de o clipă m-am regăsit din nou în adâncul Codrului, 
sub ramurile lui, simţindu-i povara şi umbrele care mi se 
strecurau în suflet cu fiecare respiraţie. Frica mă strângea 
de gât. Apoi mi-am amintit de Fu/mia şi cum îmi clocotea ea 
în pântece, de chipul Kasiei, dar şi de alt copac înalt, sub 
scoarţa căruia un alt chip fusese ascuns vreme de douăzeci 
de ani, dispărând ca o statuie în spatele unei fântâni 
arteziene. 

Dragonul era în bibliotecă. Scria ceva cu îndârjire. Şi a 
rămas îndârjit şi după ce am coborât la el şi i-am pus 
aceeaşi întrebare. _ 

— Încearcă să nu fii mai proastă decât eşti! Încă nu 
reuşeşti să recunoşti o capcană? Asta e lucrarea Codrului! 

— Acum crezi că l-a posedat pe Marek? 

Mă întrebam dacă asta ar lămuri totul, dacă de aceea el 
a... 
— Nu încă. Însă se va oferi pe el însuşi, alături de 
vrăjitorul lui: ce târg minunat pentru o ţărăncuţă, cu atât 
mai mult dacă te implici şi tu! Codrul va planta copaci-inimă 
în tine şi în Solya şi va înghiţi întreaga Vale într-o 
săptămână. De-asta a lăsat-o să plece! 

Însă eu mi-am amintit rezistenţa lui feroce. 

— Ba nu a lăsat-o să plece! Nu m-a lăsat nici pe mine s-o 
iau! 

— Până la un punct. Codrul a făcut tot ce i-a stat în 
putinţă să-şi salveze un copac-inimă, aşa cum un general 
vrea să salveze o fortăreață. Dar odată cu pierderea 
copacului, ceea ce era inevitabil, indiferent dacă fata murea 
sau nu, fireşte că a vrut să întoarcă în folosul său pierderea 
suferită. 

Şi ne-am tot certat pe tema asta. Nu că aş fi considerat 
că se înşală. Părea exact genul de lucru complicat pe care l- 
ar face Codrul: transformarea dragostei într-o armă. Dar 
asta însemna că nu merită să facem o încercare. A o elibera 
pe regină putea însemna încheierea războiului cu Rosya şi 


împăcarea celor două popoare. Şi dacă mai şi distrugeam 
cu această ocazie un copac-inimă, aveam prilejul să 
frângem puterea Codrului pentru o perioadă îndelungată. 

— Da, iar dacă vreo doisprezece îngeri ar cobori din cer 
şi ar distruge Codrul cu săbiile lor de foc, situaţia ar fi şi mai 
bună. 

Am pufnit enervată şi m-am dus să iau catastiful uriaş. L- 
am trântit pe masă între noi şi l-am deschis la ultimele 
pagini, umplute cu un scris de mână îngrijit şi mărunt. Mi- 
am lăsat palmele pe carte. 

— Va ieşi victorios, nu-i aşa? În pofida a tot ce ai făcut? 

Tăcerea lui de gheaţă era un răspuns pe măsură. 

— Nu putem aştepta. Nu putem păstra secretul încuiat în 
Turn până când vom fi perfect pregătiţi. Dacă vrea să 
treacă la atac, acelaşi lucru ar trebui să facem şi noi! ŞI 
repede! 

— Există o diferenţă considerabilă între a căuta 
momentul perfect şi a te grăbi prosteşte. Ai ascultat prea 
multe balade despre trista regină pierdută şi despre regele 
lovit de năpastă şi acum crezi că trăieşti într-una din ele, 
având prilejul de a deveni eroina poveştii. Ce-ţi închipui că a 
mai rămas din ea după douăzeci de ani în care un copac- 
inimă s-a hrănit din ea? 

— Mai mult decât va fi rămas peste douăzeci şi unu de 
ani! 

— Şi dacă a rămas suficient cât să afle că şi pruncul ei a 
fost prizonier al copacului, odată cu ea? a zis el veninos. 

Oroarea acestui gând m-a amuţit pe dată. 

— Asta este grija mea, nu a ta! a rostit prinţul Marek. 

Am tresărit amândoi, îndepărtându-ne de masă. Stătea 
în prag cu picioarele goale, numai în cămaşă de noapte. S-a 
uitat la mine şi am văzut cum vraja falsei amintiri se 
destramă. Şi-a amintit de mine. Şi eu mi-am amintit chipul 
lui când mă văzuse folosind magia şi vocea lui, spunând: 
„Eşti o vrăjitoare!” Şi tot timpul el nu făcuse decât să caute 
pe cineva care să-l ajute. 

— Tu ai făcut asta, nu-i aşa? mi-a zis el cu ochii 
scânteind. Trebuia să ştiu că şarpele ăsta bătrân nu şi-ar fi 


pus pielea la bătaie nici pentru o bucăţică minunată ca asta. 
Tu ai eliberat-o pe fată! 

— Noi... m-am bâlbâit eu, aruncând o privire disperată 
Dragonului, însă Marek a pufnit nervos. 

A intrat în bibliotecă şi a venit direct la mine. Îi puteam 
vedea cicatricea de pe frunte, acolo unde îl lovisem fără 
milă cu tipsia grea. Simţeam în pântece cum un tigru magic 
rage, dornic să iasă la lumină. Însă tot stăteam cu inima cât 
un purice. Respiram din ce în ce mai repede, pe măsură ce 
se apropia. Dacă m-ar fi atins, cred că i-aş fi strigat un 
blestem. O sumedenie din blestemele lagăi mi se învârteau 
prin minte precum licuricii, aşteptând să fie înhăţate de 
limba mea. 

Dar s-a oprit la o distanţă de un braţ şi doar s-a aplecat 
spre mine. 

— Fata aia este condamnată, iar tu ştii asta! Regele nu le 
permite vrăjitorilor să pretindă că au vindecat posedaţii, 
căci prea mulţi dintre ei au sfârşit prin a fi ei înşişi posedaţi. 
Legea spune că trebuie condamnată la moarte, iar Şoimul 
cu siguranţă n-o să depună mărturie în favoarea ei. 

M-am trădat singură, totuşi am clipit mirată. 

— Ajută-mă să o salvez pe regină, a adăugat el încetişor 
şi amabil. În schimb, o vei salva pe fată. Odată ce regele o 
va avea înapoi pe mama, n-are cum să nu le cruţe pe 
amândouă. 

Am înţeles prea bine că era o ameninţare, şi nu un târg. 
Îmi transmitea mesajul că o va trimite la moarte pe Kasia 
dacă refuz. Îl uram şi mai mult, totuşi, în acelaşi timp îmi 
era milă de el. Trăisem trei luni îngrozitoare cu disperarea 
ce mă măcina pe dinăuntru. Prinţul trăise aşa de când era 
mic, mama fiindu-i luată de lângă el, spunându-i-se că o 
pierduse, ceea ce era mai rău decât moartea, şi că nu va 
mai putea ajunge la ea niciodată. Nu-mi părea rău pentru 
el, dar îl înţelegeam. 

— Şi, odată ce lumea se va învârti invers, soarele va 
trebui să răsară din vest, l-a persiflat Dragonul. Singurul 
lucru pe care îl vei obţine va fi moartea ta şi a ei. 


Marek s-a răsucit spre el şi a lovit masa cu pumnul 
încleştat, zgâlţăâind lumânările şi cărţile de pe ea. 

— Şi totuşi ai preferat să salvezi o ţărâncuţă bună de 
nimic şi ai lăsat-o pe regina Polnyei să putrezească? a urlat 
Marek, crăpând tăblia mesei cu pumnul. 

S-a oprit şi a respirat adânc, încercând un zâmbet forţat, 
care îi apărea şi îi dispărea de pe buze. 

— Ai mers prea departe, Dragonule! Nici măcar fratele 
meu n-o să-ţi asculte sfaturile după toate acestea. De ani 
întregi am tot înghiţit minciunile pe care ni le-ai îndrugat în 
legătură cu Codrul. 

— Dacă te îndoieşti de mine, atunci ia-ţi oamenii şi du-te 
acolo, i-a spus Dragonul printre dinţi. Convinge-te singur! 

— Aşa voi face. Şi le voi lua cu mine şi pe fătuca asta 
vrăjitoare, şi pe încântătoarea ta ţărăncuţă. 

— Ba nu vei lua pe nimeni dacă nu vrea să meargă de 
bunăvoie! De copil ţi-ai închipuit că eşti un erou de 
legendă... 

— Mai bine decât un laş! i-a replicat prinţul, rânjind cu 
toţi dinţii. 

Între ei violenţa căpăta formă şi, înainte ca Dragonul să 
apuce să răspundă, am intervenit: 

— Dar, dacă am putea slăbi cumva Codrul înainte să 
intrăm în el? 

Şi-au dezlipit privirea unul de la celălalt şi s-au uitat 
uimiţi la mine. 


Krystina a înmărmurit când a văzut mulţimea de oameni 
şi vrăjitori din spatele meu, în armurile lor strălucitoare şi 
caii potcoviţi. 

— Am venit pentru Jerzy, am zis eu blând. 

A încuviinţat fără să se uite la mine şi s-a dat înapoi, 
invitându-mă înăuntru. 

Lăsase lucrul de mână pe balansoar. Copilul dormea într- 
un legănuţ lângă vatră. Era mare şi sănătos şi roşcovan. În 
pumnişor strângea o zornăitoare din lemn, cu urme de dinţi 
pe ea. M-am dus să mă uit la el, fireşte. Kasia a venit în 
spatele meu şi s-a uitat spre pătuţ. Am vrut să o chem mai 


aproape, dar ea s-a întors, ferindu-se de lumina focului, iar 
eu nu am mai zis nimic. Krystina nu avea nevoie de încă un 
motiv să se teamă. S-a înghesuit într-un colţ, alături de 
mine, uitându-se peste umărul meu când a intrat Dragonul, 
şi mi-a şoptit că numele copilului este Anatol. A amuţit de 
tot când în căsuţă au intrat prinţul Marek şi Şoimul, cu 
mantia lui strălucitor de albă, fără fir de praf pe ea. Niciunul 
dintre ei nu le-a acordat atenţie pruncului sau Krystinei. 

— Unde este posedatul? a întrebat prinţul. 

Krystina mi-a zis la ureche: 

— E în hambar. L-am pus în... M-am gândit că avem 
nevoie de odaie, n-am vrut să... 

Dar nu era nevoie să ne explice de ce nu-şi dorea să 
vadă chipul acela schimonosit în casă, în fiecare noapte. 

— Nu-i nimic, am liniştit-o eu. Krystina, Jerzy ar putea 
să... Ce vom încerca noi să facem... va putea da roade. 
Numai că Jerzy ar putea la fel de bine să nu 
supravieţuiască. 

Apucase strâns marginile pătuţului, însă a încuviinţat 
încetişor. Cred că pentru ea Jerzy deja murise, ca şi cum 
plecase într-o bătălie pierdută, iar acum ea aştepta vestea 
cea rea. 

Am mers afară. Intr-o cotineaţă nou-construită pe o 
latură a casei, cu lemnul încă verde, nebătut de vreme, 
şapte purcei şi mama lor cu burta mare adulmecau fără 
prea mare interes caii. Am dat ocol, păşind înşiruiţi pe 
poteca îngustă dintre copaci, aproape năpădită de buruieni, 
până am ajuns în dreptul micului hambar cenuşiu. Se ridica 
din iarba înaltă, ai cărei lujeri noi se întindeau în toate 
părţile. În acoperiş se vedeau câteva găuri, acolo unde 
păsările furaseră din paie ca să-şi facă cuib. Uşa era blocată 
cu o bârnă fixată în nişte cârlige ruginite. Dădea senzaţia de 
loc de mult abandonat. 

— Deschide uşa, Michal! a poruncit căpitanul gărzilor. 

Unul dintre soldaţi a descălecat şi a pornit tropăind prin 
iarba înaltă. Era tânăr şi, ca majoritatea oştenilor, purta 
părul lung şi drept. Avea o mustață lungă, ce-i flutura în 
vânt şi barba împletită. Toţi păreau ieşiţi din cărţile de 


istorie ale Dragonului, înfăţişând întemeietorii Polnyei. Era 
viguros ca un stejar tânăr, mai înalt şi mai voinic decât 
ceilalţi oşteni. A ridicat bârna cu o singură mână şi a împins 
cele două uşi fără niciun efort. Lumina după-amiezii a 
pătruns în hambar. 

Imediat a sărit îndărăt, ţipând gâtuit şi ducând mâna la 
sabie. Era să se împiedice de propriile picioare. Jerzy era 
țintuit de peretele din spate, iar razele soarelui băteau 
exact pe rânjetul de pe chipul său schimonosit. Ochii de 
statuie priveau în direcţia noastră. 

— Ce grimasă hidoasă! a exclamat surprins prinţul 
Marek. Bine, Janos! i s-a adresat el apoi şefului gărzilor, în 
vreme ce cobora de pe cal. la-ţi oamenii şi duceţi-vă caii pe 
păşune. Şi acoperiţi-i cu ceva. Animalele nu vor sta liniştite 
cu atâtea magie şi urlete în jur. 

— Da, înălţimea Ta! a zis Janos şi i-a făcut semn din cap 
ajutorului său. 

Atât armăsarii, cât şi ostaşii erau bucuroşi să plece de- 
acolo. Au luat şi caii noştri şi s-au îndepărtat numaidecât, 
câţiva dintre ei aruncând totuşi o privire prin uşile 
hambarului. L-am văzut pe Michal cum se uită de câteva ori 
peste umerii săi încovoiaţi, alb ca varul. 

Niciunul dintre ei nu cunoştea cu adevărat Codrul. Nu 
erau din Vale — aşa cum am mai spus, nu era necesar ca 
Dragonul să trimită oameni pentru armata regelui — şi nu 
erau nici din împrejurimi. Purtau scuturi cu însemne 
reprezentând un cavaler pe cal, prin urmare erau din 
provinciile din Nord, de pe lângă Tarakai, ţinutul de baştină 
al reginei Hanna. Ideea lor despre magie însemna un 
trăsnet într-o bătălie, mortal şi precis. Nu ştiau cu ce aveau 
să se confrunte. 

— Stai! a strigat Dragonul înainte ca Janos să-şi întoarcă 
armăsarul şi să-i urmeze pe ceilalţi. Cât rămâneţi acolo, 
cumpără doi saci cu sare şi împarte câte un pumn fiecărui 
oştean. Fă rost de eşarfe care să acopere gurile şi nasurile 
şi mai cumpără toate topoarele de care se poate lipsi lumea 
pe acolo. 

Apoi i s-a adresat prinţului: 


— N-avem vreme de pierdut. Dacă reuşim acum, nu 
facem decât să câştigăm un scurt răgaz: o zi, cel mult două, 
până când Codrul îşi va reveni din lovitura primită. 

Prinţul Marek i-a confirmat lui Janos aceste porunci. 

— Vezi ca toată lumea să se odihnească puţin, atât cât 
este cu putinţă. Vom porni direct către Codru imediat ce 
terminăm aici. 

— Şi rugaţi-vă ca regina să nu fie prea adânc în Codru, a 
adăugat sec Dragonul. 

Janos i-a aruncat o privire vrăjitorului, apoi Marek a 
plesnit crupa calului şefului gărzilor şi s-a îndepărtat călare. 
Şi-a urmat oamenii pe poteca îngustă şi s-a pierdut din 
vedere. 

Am rămas singuri în hambar, doar noi cinci. Fire de praf 
pluteau în razele soarelui, alături de o aromă dulceagă şi 
caldă, de fân, dar dublată de un miros înecăcios, de frunze 
putrezite. Într-o parte a peretelui se căsca o gaură 
zdrenţuită, acolo unde Lupii îşi făcuseră loc nu ca să 
mănânce vitele, ci ca să le spurce cu răul-Codrului. M-am 
cuprins singură în braţe. Era destul de târziu. Încă din zori 
călătoriserăm de-a lungul Văii direct către Dvernik, făcând 
câte un scurt popas pentru odihna cailor. Vântul bătea prin 
uşi şi îmi sufla în ceafă o atingere de gheaţă. Soarele îi 
lumina chipul lui Jerzy în portocaliu, căzând pe ochii lui 
împietriţi, larg deschişi. Mi-am adus aminte de senzaţia rece 
pe care o avusesem când devenisem şi eu stană de piatră. 
Mă întrebam dacă şi Jerzy poate să vadă din spatele privirii 
lui fixe sau dacă era cuprins de bezna Codrului. 

Dragonul a fluturat din mână către Şoim, în bătaie de 
joc: 

— Poate doreşti să-mi fii de ajutor? 

Şoimul a făcut o plecăciune cu zâmbetul pe buze şi, cu 
mâinile ridicate în aer, s-a apropiat de statuie. Cuvintele 
care să ridice vraja împietririi i-au răsunat pe limbă, 
minunat pronunţate. Pe măsură ce le rostea, degetele lui 
Jerzy se răsuceau odată cu retragerea valului de piatră. 
Ghearele ţepene erau încă întinse de-o parte şi de alta. 
Lanţurile ruginite ce-i atârnau de încheieturi erau bătute în 


perete. Zalele au zăngănit una de alta în momentul în care 
a început să se mişte. Şoimul s-a dat puţin înapoi, 
păstrându-şi zâmbetul pe buze, pe măsură ce valul de 
piatră cobora din creştetul lui Jerzy, ai cărui ochi se roteau 
deja şi priveau atent când într-o parte, când în alta. Un 
hohot de râs a şuierat când gura i-a fost eliberată. Apoi 
piatra i-a slobozit plămânii, iar zâmbetul a dispărut de pe 
chipul Şoimului când chiuitul asurzitor s-a înălţat în aer. 

Kasia s-a lipit de mine, neîndemânatică, şi eu am apucat- 
o strâns de mână. Stătea lângă mine, ea însăşi arătând ca o 
statuie, înlemnită, cuprinsă de amintiri. Jerzy a urlat, a râs şi 
a urlat iar. Şi a ţinut-o tot aşa, ca şi cum încerca să 
compenseze toate urletele reţinute în pieptul lui împietrit. A 
urlat până ce a rămas fără suflu, apoi a ridicat capul şi a 
rânjit la noi cu dinţii lui înnegriţi şi putrezi. Avea încă pielea 
pătată cu verde. Prinţul Marek se holba, cu mâna încleştată 
pe sabie. Şoimul se retrăsese lângă el. 

— Salutare, prinţişorule! l-a luat Jerzy în batjocură. Ţi-e 
dor de mămica? Ai vrea s-o auzi şi pe ea ţipând? Marek! a 
rostit posedatul pe un ton piţigăiat, de femeie cuprinsă de 
disperare. Marechek, salvează-mă! 

Marek s-a aplecat brusc, cuprins de un spasm, de parcă 
l-ar fi lovit cineva în stomac. Scosese sabia pe jumătate din 
teacă. 

— Încetează! a mârâit prinţul. Faceţi-l să tacă! 

Şoimul, bulversat şi palid, a ridicat o mână şi a spus: 

— Elrekaduht! 

Chicotitul lui Jerzy a amuţit pe gura-i larg deschisă, ca şi 
cum ar fi fost împrejmuit de un zid gros, prin care răzbătea 
doar un vaiet îndepărtat: Marechek, Marechek! 

Şoimul s-a răsucit spre noi, spunând: 

— Doar nu aveţi de gând să-i faceţi o vrajă de curăţire 
acestei bestii? 

— Aha, deci acum ţi s-a făcut lehamite? i-a tăiat-o rece 
Dragonul. 

— Dar uită-te la el! i l-a arătat Şoimul, după care s-a 
întors spre Jerzy. 


Şi-a vânturat mâna prin aer de parcă ar fi şters un geam 
aburit şi a spus: 

— Lehleyast palezh! 

M-am dat înapoi speriată, iar Kasia şi-a încleştat degetele 
în braţul meu. Priveam amândouă cuprinse de groază. 
Pielea lui Jerzy devenise translucidă şi verzuie, ca o foiţă de 
ceapă, iar sub ea colcăiau şi clocoteau umbrele negre ale 
răului-Codrului. Erau asemenea celor care mişunaseră pe 
sub propria-mi piele, numai că atât de umflate, încât 
devoraseră totul pe interior. Până şi pe faţă i se târau, iar 
ochii galbeni abia mai puteau răzbi prin desişul de umbre 
groteşti. 

— Şi totuşi erai gata să te avânţi netulburat în Codru, l-a 
mustrat Dragonul. 

Şoimul s-a întors spre noi. Marek nu-şi putea dezlipi ochii 
de la Jerzy, gri ca o oglindă. Gura îi devenise o dungă 
subţire şi albă. 

— Ascultă! Asta? Asta e nimic! Răul-Codrului este deja 
alungat pe trei sferturi, căci nu are decât trei zile vechime, 
datorită vrăjii de împietrire. Dacă şi ultimul sfert ar fi fost 
înlăturat, atunci l-aş fi putut vindeca printr-o simplă poţiune 
de curăţire. Regina însă a stat captivă într-un copac-inimă 
vreme de douăzeci de ani. Dacă o găsim şi o scoatem de- 
acolo, dacă o vindecăm, ceea ce nu este absolut sigur, cei 
douăzeci de ani trăiţi sub cea mai neagră teroare şi-ar 
spune cuvântul. Nu te va îmbrăţişa. Nici măcar nu te va 
cunoaşte. Avem într-adevăr o şansă în lupta împotriva 
Codrului. Dacă reuşim să-l eliberăm pe acest om, dacă mai 
distrugem un copac-inimă, n-ar trebui să folosim breşa 
pentru a ne avânta ca proştii în măruntaiele Codrului, 
riscând totul. Ci ar trebui să începem de la cea mai 
apropiată graniţă şi să tăiem un drum prin el cât putem de 
mult, de la răsăritul până la apusul soarelui, după care să 
azvârlim în el inima-focului, având grijă să ne asigurăm 
retragerea. Am putea astfel recuceri vreo treizeci de 
kilometri ai Văii şi am slăbi Codrul pentru trei generaţii. 

— Dar dacă mama arde şi ea? a sărit prinţul. 

Dragonul i l-a arătat pe Jerzy: 


— Tu ai prefera să trăieşti aşa? 

— Atunci, dacă nu arde! a spus Marek. Nu! 

A tras cu greu aer în plămâni, de parcă pieptul i-ar fi fost 
strâns în cercuri de fier. 

— Nu! 

Dragonul a strâns nervos din buze: 

— Dacă am reuşi să slăbim puterile Codrului, şansele 
noastre de a o găsi... 

— Nu! l-a întrerupt Marek, gesticulând tăios. O vom 
scoate pe mama de-acolo şi, în drumul nostru, vom produce 
cât mai multe stricăciuni. Abia atunci, Dragonule, după ceo 
vei vindeca pe mama şi vom arde copacul-inimă care a 
înghiţit-o, jur că vei avea toţi oamenii şi toate topoarele de 
care tata se poate lipsi. Şi nu numai că vom arde treizeci de 
kilometri de Codru, ci îl vom mistui până la Rosya şi vom 
termina cu el o dată pentru totdeauna. 

Şi-a îndreptat umerii în timp ce vorbea adoptând o 
postură fermă. Mi-am muşcat buza. N-aveam încredere în 
prinţ nici cât negru sub unghie, ştiind că tot ce face este să- 
şi satisfacă plăcerile, însă de data aceasta trebuia să-i dau 
dreptate. Dacă tăiam pădurea pe o distanţă de treizeci de 
kilometri, obţineam o mare victorie, dar una temporară. Eu 
îmi doream să ardă în totalitate. 

Toată viaţa urâsem Codrul, dar era o ură simțită de la 
distanţă. Fie că fusese o furtună cu grindină înainte de 
recoltă, fie un roi de lăcuste pe câmp, fie o apariţie de 
coşmar, totuşi era ceva la care te aşteptai, ţinând de natura 
lui. Acum era cu totul diferit, o creatură vie care îşi aduna 
forţele malefice ca să mă rănească, pe mine şi pe cei dragi 
mie, şi să-şi arunce umbra uriaşă peste satul meu, gata să-l 
înghită ca pe Porosna. Nu mă visam o mare eroină, aşa cum 
mă acuzase Dragonul, dar îmi doream să pătrund în Codru 
cu un topor şi o făclie aprinsă în mâini. Voiam să o smulg pe 
regină din ghearele lui şi să aduc armata care să-l 
împresoare din două părţi şi să-l radă de pe faţa 
pământului. 

Dragonul a clătinat tăcut din cap. N-a vrut să continue 
cearta. În schimb, Şoimul a început să-şi exprime 


dezaprobarea. Nu părea să mai aibă siguranţa prinţului 
Marek. Ochii lui stăruiau asupra lui Jerzy şi îşi ţinea un colţ 
al mantiei peste nas şi gură, de parcă ar fi văzut mai multe 
decât noi şi se temea să respire aerul spurcat. 

— Sper că-mi ierţi îndoielile, probabil că am o experienţă 
jalnică în aceste chestiuni, a rostit el cu un sarcasm ce se 
auzea limpede chiar şi prin pânza mantiei. Dar eu aş numi 
asta un veritabil caz de posesie. Nu am fi în siguranţă nici 
măcar dacă l-am decapita înainte de a-l arde. N-ar fi mai 
bine să ne asigurăm că-l poţi elibera înainte de a sta să 
alegi între planuri de anvergură care deocamdată nu pot fi 
puse în aplicare? 

— Dar am avut o înţelegere! a protestat prinţul, 
întorcându-se spre el. 

— Am căzut de acord că era un risc care merita asumat, 
dacă Sarkan găsise într-adevăr o cale de a scoate răul- 
Codrului din posedat. Dar asta? a arătat el spre Jerzy. Nu 
până nu-l văd făcând-o. Şi chiar şi aşa m-aş gândi de două 
ori. Din câte ştim, fata n-a fost posedată de la bun început, 
iar el a lansat zvonul ca să adauge şi mai multă strălucire 
faimei de care se bucură. 

Dragonul a pufnit cu dezgust, dar nu a ripostat. l-a întors 
spatele, a luat o mână de paie dintr-un balot destrămat şi a 
început să murmure un descântec în timp ce degetele lui 
împleteau paiele. Prinţul Marek l-a apucat de braţ pe Şoim 
şi l-a tras deoparte, şoptindu-i mânios ceva. 

Jerzy încă mai cânta cântecelul, în ciuda vrăjii de 
amuţire, însă se legăna în lanţuri, aplecându-se atât cât îi 
permiteau braţele să se întindă şi zbătându-se. Îşi lungea 
gâtul şi clămpănea din fălci, muşcând aerul. Scotea limba, o 
bucată de carne neagră şi umflată, ca un limax, mişcând-o 
cu rapiditate, şi îşi rotea privirea spre noi toţi. 

Dragonul îl ignora. În mâinile sale, paiele se îngroşau şi 
se transformau într-o măsuţă cu picioarele împletite, lată de 
treizeci de centimetri. A deschis săculeţul de piele pe care-l 
cărase cu el şi a scos cu grijă de acolo cartea /nvocatției, 
literele ei aurii strălucind în lumina soarelui la asfinţit, şi a 
depus-o pe măsuţă. S-a întors spre mine: 


— Bine, hai să începem! 

Nu mă gândisem până atunci că, de faţă cu prinţul şi cu 
vrăjitorul lui, va trebui să-l iau de mână pe Dragon şi să ne 
îngemănăm magiile sub privirile lor. Stomacul mi s-a strâns 
ca o prună uscată. 

M-am uitat ţintă la Dragon, însă chipul lui era rece, 
arătând în mod intenţionat un slab interes lucrării noastre. 

M-am alăturat în silă. Ochii Şoimului mă pândeau şi cu 
siguranţă privirea lui era vrăjită — ascuţită ca a unei păsări 
de pradă. Îmi displăcea să fiu astfel expusă înaintea celor 
doi. Dar şi mai mult înaintea Kasiei, cea care mă cunoştea 
atât de bine. Nu discutaserăm prea multe despre acea 
seară, când Dragonul şi cu mine încercaserăm o lucrare 
împreună. Nu fusesem în stare să exprim totul în cuvinte. 
Nici măcar nu-mi dorisem să mă gândesc la cele petrecute. 
Însă acum nu puteam refuza, când îl aveam în faţa ochilor 
pe Jerzy care dansa în lanţuri precum marioneta pe care mi- 
o cioplise tata în copilărie: caraghiosul omuleţ-băţ care 
sărea şi făcea tumbe între două vergele. 

Am înghiţit nodul din gât şi am lăsat palma peste coperta 
Invocației. Apoi am deschis-o şi am început să citim 
împreună. 

Stăteam unul lângă altul, încordaţi şi stânjeniţi, însă 
lucrările noastre se împleteau ca şi cum deja ştiau drumul 
fără ajutorul nostru. Mi-am relaxat umerii, am ridicat capul 
şi am tras bucuroasă aer în piept. Nu m-am putut abtine. 
Acum nu-mi păsa nici dacă întreaga lume ne era martoră. 
Invocația a prins a curge ca un râu în jurul nostru: vocea lui 
era susurul apei pe care eu o umpleam cu cascade şi peşti 
săltăreţi, iar lumina ce ne înconjura era strălucitoare ca un 
răsărit de soare. 

Codrul ne privea, ascuns sub chipul lui Jerzy, şi încerca 
să ne muşte cuo ură mută. 

— Dă roade? l-a întrebat Marek pe Şoim, în spatele 
nostru. 

Nu i-am auzit răspunsul. Jerzy se pierduse în Codru 
asemenea Kasiei, însă el cedase. Acum stătea sprijinit de un 
trunchi de copac, cu picioarele-i sângerânde întinse înaintea 


lui, cu gura căscată, privind prosteşte la mâinile adunate în 
poală. Nu s-a clintit când l-am strigat. 

— Jerzy! am ţipat eu. Şi-a ridicat uşor capul şi i-am văzut 
căutătura tâmpă, după care a lăsat capul moale. 

— Văd că există un canal, a zis Şoimul. 

M-am uitat la el cu coada ochiului şi am constatat că îşi 
pusese din nou masca de catifea. Ochiul de şoim de pe 
frunte ne cerceta atent, cu pupila lui mare şi neagră. 

— Aşa călătoreşte răul-Codrului. Sarkan, dacă aş rosti 
vraja de purificare prin foc... 

— Nu! am sărit eu. Jerzy va muri! 

Şoimul mi-a aruncat o privire plină de dispreţ. Fireşte că 
nu-i păsa dacă Jerzy va rămâne sau nu în viaţă. Insă Kasia a 
ieşit val- vârtej din hambar, alergând pe potecă, şi peste 
câteva clipe s-a întors cu Krystina, temătoare şi cu copilul 
cuibărit la pieptul ei. Femeia s-a dat înapoi în faţa magiei şi 
a lui Jerzy ce se zvârcolea în lanţuri, însă Kasia i-a şoptit 
degrabă ceva. Krystina a strâns mai bine la piept pruncul şi 
a făcut un pas şovăielnic, apoi un altul, până când a putut 
să-i vadă chipul. Expresia ei s-a schimbat brusc. 

— Jerzy! Jerzy! l-a chemat ea şi a întins mâna spre el. 

Kasia a împiedicat-o să-l atingă, însă am văzut cum a 
înălţat din nou capul şi, încet-încet, s-a ridicat în picioare. 

Lumina /nvocației nu era deloc iertătoare. De data 
aceasta am simţit de la distanţă, căci nu era ceva care mă 
implica direct, însă îl vedeam dezgolit în faţa noastră, plin 
de mânie, gândindu-se la micile morminte ale pruncilor săi 
şi la suferinţa mută de pe chipul Krystinei, la înţepătura 
foamei în stomac şi la resentimentul amar avut când se 
prefăcuse că nu vede coşurile milei la colţul casei lui, ştiind 
că soţia sa ajunsese să cerşească de mâncare. Disperarea 
crudă care îl cuprinsese când văzuse vitele transformate în 
bestii şi ultima lui şansă de a scăpa de sărăcie ducându-se 
pe apa sâmbetei. Aproape că dorise atunci ca bestiile să-l 
omoare. 

Chipul Krystinei era frământat de propria-i disperare şi 
de gândurile negre: mama ei îi spusese să nu se mărite cu 
un sărăntoc; sora ei se căsătorise în Radomsko şi avea 


patru copii şi un soţ care-şi câştiga traiul ca ţesător. Toţi 
copiii surorii sale trăiau şi nu fuseseră niciodată înfriguraţi 
sau flămânzi. 

Gura lui Jerzy a început să tremure de ruşine, cu dinţii 
încleştaţi. Cu lacrimi în ochi, Krystina a dat din nou să-l 
mângâie pe obraji, însă pruncul s-a trezit şi a ţipat. Un 
zgomot groaznic, dar minunat în comparaţie cu urletele lui 
Jerzy, un țipăt atât de firesc şi de simplu, nimic altceva 
decât exprimarea unei dorinţe. Jerzy a făcut un pas spre ea 
din umbra Codrului. 

După aceea a fost mult mai uşor. Dragonul avea 
dreptate: fusese mai puţin afectat decât Kasia, deşi în 
aparenţă se manifestase ca un coşmar. Jerzy nu se găsea 
prea adânc în Codru, aşa cum fusese Kasia. Odată ce a 
început să se mişte, a înaintat repede către noi, deşi cu 
mers împleticit şi în ciuda crengilor care îi stăteau în cale, 
căci pentru el nu erau decât nişte crăcuţe ce-l plesneau 
uşor. Şi-a acoperit faţa cu mâna şi a alergat spre noi, 
făcându-şi loc printre ele. 

— Preia tu vraja, mi-a zis Dragonul când eram aproape 
de final, iar eu, strângând din dinţi şi cu toate puterile, am 
menţinut /nvocația, în vreme ce el îşi dezlipea magia de a 
mea. 

— Acum, imediat ce iese! i s-a adresat el Şoimului, pe 
când Jerzy îşi căpăta propriile trăsături. 

Au ridicat amândoi mâinile, umăr lângă umăr, şi au rostit 
în acelaşi timp: 

— Ulozishtus sovjenta! 

jerzy a început să ţipe când a trecut prin focul 
purificator, totuşi a ajuns teafăr în partea noastră de lume. 
Câteva lacrimi negre şi înţepătoare i se scurgeau din ochi, 
alunecând către nări, şi cădeau pe podea, fumegând, apoi 
trupul i-a atârnat moale în lanţuri. 

Kasia a acoperit stropii cu ţărână, iar Dragonul a păşit 
spre Jerzy şi i-a ţinut capul ridicat, apucându-l de lanţ, până 
ce eu am terminat de citit şi ultimele cuvinte din Invocaţie. 

— Uită-te acum la el! l-a îndemnat pe Şoim. 


Acesta a cuprins cu palmele obrajii posedatului şi a rostit 
o vrajă ca o săgeată. A ţâşnit din el în lumina teribilă a 
finalului /nvocației. Pe perete, între lanţuri, chiar deasupra 
capului lui Jerzy, vraja Şoimului a deschis o fereastră prin 
care am văzut cu toţii un copac-inimă de două ori mai înalt 
decât cel în care fusese captivă Kasia. Ramurile lui se 
agitau sălbatic, cuprinse de o vâlvătaie. 


Capitolul 14 


La ivirea zorilor, am plecat în linişte din Dvernik, dar 
soldaţii îşi zâmbeau veseli. Se înarmaseră şi toţi arătau 
minunat în armura lor strălucitoare, cu coifurile penate şi 
mantiile lor lungi şi verzi. Scuturi pictate atârnau la 
agăţătoarea şeilor. Ştiau şi ei cât de chipeşi erau. Călăreau 
ţanţoşi pe drumul de ţară umbrit şi până şi caii îşi ţineau 
gâtul frumos arcuit. Bineînţeles, treizeci de eşarfe nu se 
găseau uşor într-un sătuc, astfel încât voinicii purtau nişte 
fulare de lână aspre şi înţepătoare, menite pentru gerul 
iernii, înfăşurate alandala în jurul gâtului şi obraijilor, 
întocmai cum ordonase Dragonul. Işi tot pierdeau echilibrul 
când, fără să vrea, încercau să se scarpine pe furiş. 

Crescusem călărind masivii şi lenţii cai de povară ai tatei, 
care se uitau miraţi la mine când mă răsturnam pe spinările 
lor late dacă ei o luau la trap, ca să nu mai vorbesc de 
galop. Insă prinţul Marek ne urcase pe caii de rezervă pe 
care cavalerii lui îi aduseseră cu ei. Păreau cu totul alte 
animale. Când din întâmplare am tras de hăţuri altfel decât 
trebuia, calul s-a ridicat pe picioarele din spate şi a lovit cu 
copitele, ţopăind în zigzag în timp ce eu mă agăţam 
speriată de coama lui. După o vreme, cobora pe picioarele 
din faţă, mânat de raţiuni necunoscute, şi sălta ţanţoş, 
foarte plin de sine. Şi aşa s-a întâmplat până ce am trecut 
de Zatochek. 


Drumul prin Vale nu se oprea într-un singur loc. Bănuiesc 
că odinioară ducea mult mai departe, până la Porosna sau 
poate şi mai încolo, către sate fără nume, înghiţite de 
Codru. Dar când zgomotul morii de lângă podul din 
Zatochek a început să se piardă în urma noastră, buruienile 
şi iarba deja îngălbeneau pe margini şi, doi kilometri mai 
departe, abia le mai distingeam sub picioarele cailor. 
Soldaţii încă râdeau şi cântau, caii erau probabil mai 
înţelepţi decât noi. Îşi încetiniseră pasul fără să primească 
vreo comandă de la călăreţii lor. Pufăiau nervos şi îşi înălţau 
capetele, cu urechile ciulite în toate părţile, cu pielea 
tremurând de parcă ar fi dorit să alunge nişte muşte 
enervante. Numai că nu era nicio muscă. Inaintea noastră 
aştepta zidul copacilor întunecaţi. 

— Opriţi aici! a strigat Dragonul. 

De parcă l-ar fi înţeles, şi, bucuroşi de prilej, caii s-au 
oprit toţi în acelaşi timp. 

— Luaţi o gură de apă şi mâncaţi ceva, dacă doriţi. Nimic 
nu trebuie să treacă printre buzele voastre odată ce vă 
aflaţi printre copaci. 

A sărit de pe cal. Am coborât şi eu de pe al meu, cu mare 
grijă. 

— O iau eu, mi-a zis unul dintre soldaţi, un băiat blond, 
cu faţă rotundă şi prietenoasă, singurul defect fiind nasul 
rupt. 

A luat hăţul iepei mele, voios şi priceput. Toţi bărbaţii au 
dus caii la râu să se adape, apoi şi-au împărţit felii de pâine 
şi ploşti cu lichior. 

Dragonul mi-a făcut un semn. 

— Fă-ţi vraja de protecţie şi să fie cât mai puternică! 
Apoi încearcă să le-o faci şi soldaţilor, dacă poţi. Iti voi face 
şi eu una. 

— Vor ţine umbrele la distanţă? am întrebat eu cu 
îndoială. Chiar şi în adâncul Codrului? 

— Nu. Dar le va încetini. Chiar la ieşirea din Zatochek 
este un hambar în care am dus multe purgative, pentru 
eventualitatea în care trebuie să merg în Codru. Cum ieşim 


de-acolo, mergem la hambar şi luăm câte o doză sau zece, 
indiferent cât de siguri suntem că am rămas neîntinaţi. 

M-am uitat către tinerii soldaţi, care vorbeau şi râdeau în 
timp ce-şi mâncau pâinea. 

— Şi ai destule medicamente pentru toţi? 

Le-a aruncat o privire de gheaţă, de parcă ar fi vrut să-i 
secere. 

— Pentru atâţia câţi vor mai rămâne din ei. 

M-a străbătut un fior. 

— Încă nu crezi că este o idee bună, chiar şi după Jerzy. 

Un fuior de fum încă se ridica din Codru, acolo unde 
arsese copacul-inimă. II văzusem de ieri. 

— E o idee îngrozitoare. Dar să-l laşi pe Marek să vă 
aducă pe tine şi pe Solya aici fără una şi mai rea. Măcar eu 
am habar la ce să mă aştept. Vino! Nu mai avem mult timp. 

Kasia m-a ajutat în tăcere să adun ace de pin pentru 
vrajă. Şoimul îşi desfăşura deja lucrarea complicată, clădind 
un scut protector în jurul prinţului Marek. Era ca un zid de 
cărămizi strălucitoare ce se înălța treptat şi, când a ajuns 
deasupra capului prinţului, cărămizile s-au unit într-un 
singur bloc luminos, după care s-au contopit cu Marek. Dacă 
mă uitam la el dintr-o parte, puteam observa scutul 
străveziu lipit de piele. Şoimul a făcut acelaşi lucru pentru 
sine, însă nu şi cu fiecare soldat în parte. 

Am îngenuncheat şi am făcut un foc mic din ace de pin şi 
cetini. Când fumul a umplut luminişul, amărui şi înecăcios, 
m-am uitat în sus spre Dragon: 

— Îmi faci vraja ta? l-am întrebat. 

Am simţit vraja Dragonului pe umeri ca pe o haină 
groasă, purtată în faţa focului din vatră. Imi provoca 
mâncărimi, era inconfortabilă şi mă făcea să mă gândesc 
prea mult la motivul pentru care o purtam. Am murmurat şi 
eu vraja de protecţie odată cu incantaţia lui. Mi-am 
imaginat că mă îmbrac bine pentru o călătorie în miezul 
iernii: nu numai o haină groasă, ci şi mănuşi şi fular de lână, 
căciulă cu urechi prinse cu un nasture sub bărbie, pantaloni 
tricotaţi ce-mi acopereau cizmele şi o broboadă înfăşurată 


pe deasupra, totul bine aranjat, astfel încât să nu lase nicio 
crăpătură prin care să pătrundă crivățul. 

— Puneţi-vă eşarfele la gură! am zis eu, fără să-mi iau 
ochii de la foc, uitând pe moment că vorbesc cu oameni în 
toată firea, cu soldaţi. 

Mai ciudat era că au făcut ce le-am spus. Am împrăştiat 
fumul în jurul meu, ca să se impregneze în eşarfele lor din 
lână sau bumbac pentru a le asigura protecţia. 

Ultimul ac de pin s-a prefăcut în scrum. Focul s-a stins. 
M-am ridicat în picioare, uşor ameţită, tuşind din cauza 
fumului, şi mi-am şters lacrimile. Am mai clipit de câteva ori 
ca să le alung şi atunci l-am văzut pe Şoim cum mă 
urmărea, lacom şi încordat chiar când îşi acoperea gura şi 
nasul cu mantia. M-am întors iute şi m-am dus la râu să 
beau o gură de apă şi să-mi spăl funinginea de pe mâini şi 
faţă. Nu-mi plăcea deloc cum ochii lui încercau să-mi 
străpungă pielea. Am împărţit cu Kasia o felie din pâinea 
atât de familiară a  brutarului din Dvernik, crocantă, 
rumenită şi un pic acrişoară — gustul fiecărei dimineţi de 
acasă. Soldaţii îşi puneau bine ploştile şi se scuturau de 
firimituri, pregătindu-se să urce din nou pe cai. Soarele se 
ridica printre copaci. 

— Gata, Şoimule! a strigat prinţul Marek după ce toţi ne 
aşezaserăm bine în şa. 

Şi-a scos mănuşa armurii. La jumătatea degetului mic 
avea un inel delicat, bătut cu safire — un inel de femeie. 

— Arată-ne drumul! 

— Ţine degetul mare deasupra inelului, l-a sfătuit Şoimul, 
apoi s-a aplecat în şa şi a înţepat degetul prinţului cu un ac, 
bătut şi el cu pietre preţioase, după care a stors înţepătura. 

O picătură mare de sânge a căzut peste inelul de aur, 
înroşindu-l, în vreme ce Şoimul a murmurat o vrajă de 
găsire. 

Pietrele albastre s-au schimbat în mov-închis şi o lumină 
violet a învăluit mâna lui Marek. Chiar şi după ce a pus 
înapoi mănuşa armurii, lumina nu şi-a pierdut intensitatea. 
A ridicat pumnul în faţă şi l-a mişcat dintr-o parte în alta. 
Lumina a devenit mai strălucitoare când a îndreptat pumnul 


către Codru. Ne-a condus într-acolo şi, unul după altul, caii 
noştri au trecut peste cenuşă către copacii întunecaţi. 

Codrul arăta cu totul altfel primăvara decât iarna. În aer 
puteai percepe ceva viu şi alert. Pielea se înfiora simțind 
priviri la pândă peste tot în jurul nostru încă din clipa în care 
m-a atins prima ramură din umbră. Zgomotul de copite se 
auzea înfundat călcând pe muşchiul şi lăstărişul pădurii, 
ocolind tufişuri care întindeau spre noi ţepi lungi şi ascuţiţi. 
Păsări negre şi tăcute ţâşneau, aproape nevăzute, dintr-un 
copac în altul, depăşindu-ne. Eram sigură că, dacă aş fi 
intrat singură în pădure primăvara, n-aş fi ajuns la Kasia. 
Cel puţin nu fără luptă. 

Insă azi călăream cu treizeci de voinici în jurul nostru, 
toţi în armuri şi bine înarmaţi. Soldaţii purtau săbii lungi şi 
solide, torţe şi saci cu sare, aşa cum le poruncise Dragonul. 
Călăreţii din frunte tăiau drumul prin tufişuri, lărgind poteca 
pe care noi să înaintăm. Ceilalţi ardeau tufişurile de ambele 
părţi şi aruncau cu sare în spatele nostru, astfel încât să ne 
putem retrage pe unde am venit. 

Insă râsetele lor le-au murit pe buze. Călăream în tăcere, 
cu excepţia zornăitului înăbuşit al harnaşamentului, al 
bufnetului surd de copite pe potecă şi al vreunei şoapte 
împărtăşite din când în când. Caii nici măcar nu mai 
nechezau. Priveau cu ochii bulbucaţi copacii. Cu toţii ne 
simţeam hăituiţi. 

Kasia călărea alături de mine, cu capul plecat, aproape 
atingând gâtul calului. Am reuşit să întind mâna şi să-i ating 
degetele. 

— Ce se întâmplă? am întrebat-o eu cu blândeţe. 

Mi-a arătat undeva în lateral, spre un copac din 
depărtare, un stejar bătrân, atins de trăsnet cu ani în urmă. 
Muşchiul atârna de ramurile lui moarte, de la distanţă 
părând o bătrână ce-şi întinde poalele rochiei, făcând o 
reverență. 

— Imi aduc aminte de copacul ăla. 

A lăsat mâna în jos şi a privit înainte printre urechile 
calului. 


— La fel şi stânca aceea roşie pe lângă care am trecut şi 
de tufişul gri, totul. Este ca şi cum n-aş fi plecat de-aici 
niciodată, a zis ea în şoaptă. Ca şi cum am rămas aici tot 
timpul. Nici măcar nu ştiu dacă tu eşti adevărată, Nieshka. 
Dacă e doar un vis? Dar este ceva în apropiere, drept 
înainte. 

Căpitanul a auzit-o şi s-a întors spre ea: 

— Ceva periculos? 

— Ceva mort! a spus Kasia şi a plecat ochii, către şaua 
calului, cu mâinile încleştate pe hăţuri. 

Se lumina bine în jurul nostru, iar poteca se lărgea sub 
copitele animalelor. Potcoavele nu mai sunau înfundat. M- 
am uitat în jos şi am întrezărit piatră cubică, pe jumătate 
îngropată sub stratul de muşchi. Am ridicat din nou privirea 
şi am clipit des. In depărtare, printre copaci, un chip 
cenuşiu, fantomatic, se holba la mine cu un ochi imens 
căscat deasupra unei guri pătrate, larg deschise — ruina 
unui hambar. 

— leşiţi de pe potecă! a poruncit Dragonul. Ocoliţi pe la 
nord sau pe la sud, nu contează. Numai nu treceţi pe-acolo! 
Şi nu vă opriţi! 

— Dar ce-i acolo? a întrebat Marek. 

— Porosna sau ce a mai rămas din ea, l-a lămurit 
Dragonul. 

Am dat un ocol prin nord, croindu-ne drum prin lăstăriş şi 
printre ruinele căsuţelor, din care rămăseseră doar bârnele, 
acoperişul fiind de mult prăbuşit. Am încercat să nu mă uit 
în jos. Muşchiul şi pirul se răspândiseră în strat gros peste 
tot, iar copaci tineri şi înalţi îşi întindeau ramurile către 
soare, deasupra noastră, filtrându-i razele transformate în 
pete de lumină mişcătoare. Insă, pe jumătate îngropate sub 
muşchi, se mai distingeau câteva siluete: ici şi colo câte o 
mână scheletică, cu degete albe străpungând covorul 
verde, în ele reflectându-se lumina şi sclipind rece. 
Deasupra caselor, dacă mă uitam către fosta piaţă a satului, 
se întindea un acoperiş imens, argintiu şi puteam auzi 
foşnetul îndepărtat al frunzelor unui copac-inimă. 


— N-am putea să ne oprim şi să-l ardem? i-am şoptit 
Dragonului cât de încet am putut. 

— Bineînţeles. Dacă folosim inima-focului şi ne retragem 
imediat pe unde am venit. Ar fi cel mai înţelept lucru pe 
care l-am putea face. 

A spus totul cu voce tare, însă prinţul Marek n-a întors 
capul, deşi câţiva soldaţi ne-au aruncat câte o scurtă 
privire. Caii mergeau cu gâturile încordate, tremurând, căci 
ne grăbeam să lăsăm morţii în spate. 

Apoi am făcut un mic popas ca se odihnească şi 
animalele. Erau obosite atât de spaimă, cât şi de efort. 
Poteca se lărgea în jurul unui teren mlăştinos, capătul unui 
pârâiaş ce începuse deja să sece, acum că zăpada topită îşi 
încetase alunecarea la vale. Un firişor de apă curgea încă 
bolborosind şi se vărsa într-o băltoacă formată într-o 
cavitate pietroasă. 

— Am putea lăsa caii să bea din ea? a întrebat prinţul 
Marek. 

Dragonul a ridicat din umeri: 

— Ai putea chiar şi tu să încerci. Nu este mai rău decât 
plimbarea printre copaci. Numai că după aceea ar trebui să- 
i omoram pe toţi, pentru orice eventualitate. 

Janos descălecase deja şi mângâia animalul pe bot, 
încercând să-l liniştească. Apoi a întors capul către noi: 

— Ăştia sunt cai de război bine antrenați. Îşi merită 
greutatea lor în argint. 

— Totuşi, elixirul de curăţire a răului valorează cât 
greutatea lor în aur! i-a dat Dragonul replica. Dacă ţineai la 
ei, nu trebuia să-i aduci în Codru. Dar nu-ţi mai bate capul. 
Nici măcar nu se pune problema de şansă aici. 

Prinţul Marek i-a aruncat o căutătură aprigă, însă nu a 
ripostat. În schimb, l-a luat pe Janos deoparte şi i-a vorbit în 
şoaptă. 

Kasia se dusese la marginea luminişului, acolo unde se 
distingeau nişte urme de căprioare. Evita să privească 
băltoaca. Mă întrebam, dacă în drumul ei în captivitate, mai 
văzuse locul acesta. Se tot uita printre copacii întunecaţi. 


Dragon a venit la ea şi i-a spus ceva. Am văzut cum 
întoarce capul către el. 

— Mă-ntreb dacă ştie cât îţi datorează, a rostit Şoimul, 
ajuns pe neaşteptate lângă mine. 

Am tresărit şi m-am uitat peste umăr. lapa mea bea cu 
sete. Am înşfăcat frâiele şi m-am apropiat de ea. Am rămas 
tăcută. 

Şoimul a ridicat din sprânceana-i subţire, neagră şi 
frumos conturată: 

— Regatul nu are un număr nelimitat de vrăjitori. Prin 
lege, darul tău te situează în afara vasalităţii. De-acum ai 
dreptul la propriul loc la Curte, sub tutela directă a regelui. 
De la bun început n-ar fi trebuit să rămâi aici, în Vale, cu 
atât mai puţin să fii tratată ca o slugă. 

A indicat cu mâna hainele mele. Mă îmbrăcasem de 
parcă trebuia să merg la culesul recoltei: cizme înalte, 
împotriva noroiului, pantaloni largi, croiţi din pânză de sac şi 
un halat maro pe deasupra. El încă purta mantia albă, deşi 
răutatea Codrului fusese mai puternică decât farmecul 
folosit pentru a o menţine curată într-o pădure obişnuită. De 
tiv atârnau fire destrămate. Mi-a interpretat greşit îndoiala 
din privire. 

— Tatăl tău este fermier, bănuiesc. 

— E tăietor de lemne, l-am corectat eu. 

Apoi a alungat gândul cu mâna. 

— Îmi imaginez că nu ştii nimic despre viaţa la Curte. 
Când mi-a fost descoperit darul, tatăl meu a fost făcut 
cavaler, iar când mi-am terminat studiile, a devenit baron. 
Nu va fi mai puţin generos cu tine. 

S-a aplecat spre mine, iar iapa mea a bolborosit în apă, 
speriată, în momentul în care eu m-am sprijinit apăsat de 
ea. 

— Orice-ai fi auzit, în capătul ăsta de lume unde ai trăit 
până acum, să ştii că Sarkan nu este singurul vrăjitor faimos 
din Polnya. Te asigur că nu trebuie să te simţi legată de el 
doar pentru că a găsit un iscusit mijloc de a se folosi de 
tine. Sunt convins că ai putea găsi o sumedenie de vrăjitori 
cu care să colaborezi. 


Murmurând ceva, a întins palma ridicată spre mine şi din 
ea s-a înălţat o flăcăruie spiralată. 

— Poate doreşti să încerci acum? 

— Cu tine!? am exclamat eu, lipsită de diplomaţie. 

A îngustat uşor ochii. Totuşi, nu-mi părea rău deloc. 

— După tot ce i-ai făcut Kasiei? 

— Dar v-am făcut şi ţie, şi ei o favoare! a zis el, 
prefăcându-se rănit. Chiar crezi că altcineva l-ar fi crezut pe 
cuvânt pe Sarkan că fata era complet vindecată? Cu mare 
îngăduinţă l-am putea numi pe patronul tău excentric 
pentru faptul că s-a îngropat aici şi vine la Curte doar când i 
se porunceşte, întunecat ca o furtună şi prevestind dezastre 
care nu vin niciodată. N-are niciun prieten la Curte şi 
singurii care i-ar sta alături sunt prăpăstioşii care au insistat 
s-o omorâm deîndată pe prietena ta. Dacă prinţul Marek n- 
ar fi intervenit, regele ar fi trimis un călău în locul nostru şi 
l-ar fi chemat pe Sarkan în capitală ca să-i dea socoteală că 
a tinut-o în viaţa atata vreme. 

Călăul trebuia să fie chiar el, dar se părea că asta nu-l 
împiedica să pretindă că dăduse dovadă de bunătate în 
cazul meu. Nici nu ştiam cum să răspund unei asemenea 
neobrăzări. Singurul sunet pe care l-aş fi putut scoate ar fi 
fost unul de dezaprobare. Însă el nu a mai mers atât de 
departe, ci, cu o voce suavă care sugera cât sunt de 
nedreaptă cu el, mi-a spus doar atât: 

— Gândeşte-te puţin la ce ţi-am zis. Nu te învinovăţesc 
că eşti mânioasă pe mine. Dar nu lăsa mânia să strice un 
sfat bun. 

Cu o plecăciune curtenitoare, s-a retras elegant chiar 
când Kasia se apropia de mine. Soldaţii încălecaseră deja. 

Era îngândurată şi îşi freca braţele de frig. Dragonul se 
dusese să încalece pe propriu-i armăsar. l-am aruncat o 
privire, curioasă ce i-ar fi putut spune Kasiei. 

— Tu eşti bine? am întrebat-o. 

— Mi-a spus să nu mă tem că aş mai fi atinsă de rău, a 
zis ea, schiţând un zâmbet. A zis că, dacă simt teamă, 
probabil că sunt sănătoasă. 

Apoi, dintr-odată, Kasia a adăugat: 


— Mi-a mai spus că îi pare rău că m-am temut de el 
atunci când credeam că o să mă aleagă pe mine. Şi că nu 
va mai lua pe nimeni niciodată. 

Urlasem la el pe tema asta, dar nu mă aşteptasem să mă 
şi asculte. M-am uitat mirată la ea, dar n-am mai avut timp 
să mă minunez, căci Janos, deja călare pe cal, îşi număra 
oamenii şi deodată a zis: 

— Unde este Michal? 

Am numărat cu toţii oameni şi cai şi am strigat tare în 
toate direcţiile. Niciun răspuns. Nicio urmă de crăcuţe rupte 
sau de frunze strivite care să arate încotro s-a dus. Fusese 
văzut cu numai câteva clipe mai devreme, aşteptând să 
adape calul. Dacă fusese răpit, totul se petrecuse în mare 
linişte. 

— Destul! a spus într-un final Dragonul. A dispărut. 

Janos i-a aruncat o privire de protest prinţului. După un 
moment de tăcere, Marek a hotărât: 

— Mergem mai departe. Călăriţi în rând doi câte doi şi nu 
vă scăpaţi din ochi. 

Tristeţea se citea pe chipul îndurerat al lui Janos în 
vreme ce-şi înfăşură bine eşarfa în jurul nasului şi al gurii. 
Apoi le-a făcut semn din cap primilor doi soldaţi şi aceştia a 
pornit-o pe cărare. Ne-am aventurat în Codru. 

Pe sub ramurile dese era greu de spus cât este ceasul şi 
de cât timp călăream. Liniştea din Codru era mai adâncă 
decât în orice pădure în care fusesem vreodată. Nu se 
auzea niciun bâzâit de insectă, nici măcar o crăcuţă ruptă 
sub lăbuţa iute a unui iepure. Până şi caii noştri făceau 
puţin zgomot, căci copitele se loveau de un covor moale de 
muşchi, iarbă şi plăntuţe, şi nu de pământ bătătorit. Poteca 
se termina, iar oamenii din frunte trebuiau să croiască drum 
cu lovituri de sabie prin vegetaţia deasă. 

Dintre copaci a ajuns la urechile noastre tumultul unui 
râu repede. Poteca se lărgea brusc. Ne-am oprit. M-am 
ridicat în scară şi m-am uitat peste umerii ostaşului din faţa 
mea. Printr-o spărtură din zidul copacilor am văzut că ne 
aflam din nou pe malul râului Spindle. 


Am ieşit din pădure la jumătate de metru deasupra 
râului, pe un banc situat în pantă. Copaci şi lăstăriş 
crescuseră umbrind apa, sălcii îşi aplecau ramurile verzi 
peste papura deasă adunată pe malurile râului, între 
rădăcinile întortocheate, ieşite din pământul mâlos. Râul era 
suficient de lat încât, pe mijloc, lumina soarelui pătrundea 
printre ramurile boltite şi întrepătrunse ale copacilor de pe 
ambele maluri. Sclipea pe suprafaţa apei, dar razele nu 
străpungeau direct bolta, astfel că ne-am putut da seama 
că ziua era pe sfârşite. Am rămas o clipă prelungă în tăcere. 
Era parcă nefiresc felul în care râul să ne taie calea. 
Merseserăm spre răsărit, deci ar fi trebuit să fim paralel cu 
Spindle. 

Când prinţul Marek a întins pumnul spre apă, lumina 
violet a devenit şi mai strălucitoare, ademenindu-ne de 
cealaltă parte a râului. Insă apa era învolburată şi nici nu 
ştiam cât de adâncă este. Janos a rupt o ramura dintr-un 
copac şi a aruncat-o în râu. A fost luată imediat de curent şi 
a dispărut pe dată într-o mică vâltoare. 

— Să căutăm un vad, a zis Marek. 

Am întors caii şi am luat-o în şir de câte unul de-a lungul 
râului, ostaşii fiind nevoiţi să taie din vegetaţie pentru a 
putea oferi cailor un punct de sprijin pe malul înclinat. Nu 
existau urme de animale care să ducă la apă, iar Spindle 
curgea mai departe, fără să se îngusteze. Parcă era un alt 
râu faţă de cel din Vale, mai repede şi mai tăcut pe sub 
ramurile copacilor, în umbra Codrului, ca şi noi. Ştiam că nu 
ajungea până în Rosya. Dispărea undeva în mijlocul 
Codrului, înghiţit de vreo văgăună întunecată. Dar acum 
ideea asta părea de necrezut, la cât de lat era Spindle aici. 
Undeva în spatele meu, un voinic a oftat adânc, un geamăt 
de efort de parca tocmai îşi urcase în cârcă o grea povara. 
S-a auzit tare în liniştea Codrului. M-am uitat în jur. Eşarfa îi 
alunecase de pe faţă. Era ostaşul prietenos, cu nasul rupt, 
care îmi dusese iapa la adăpat. A scos un pumnal ascuţit şi 
argintiu şi a apucat capul călăreţului din faţa sa, căruia i-a 
tăiat beregata, lăsându-i o rană lungă şi roşie dintr-o parte 
în alta a gâtului. 


Bietul ostaş a murit fără să scoată un sunet. Sângele a 
ţâşnit peste coama calului şi peste frunzele din jur. Animalul 
s-a cabrat, ostaşul mort alunecând de pe spatele lui, şi a 
zbughit-o într-un tufiş, dispărând cu totul. Tânărul soldat 
zâmbea, cu cuțitul în mână. Apoi a sărit de pe cal şi s-a 
aruncat în apă. 

Fapta lui neaşteptată ne-a lăsat pe toţi înmărmuriţi. În 
faţa mea, prinţul Marek a scos un țipăt şi a sărit din şa, 
coborând în goană panta, stârnind praful cu cizmele sale 
când aluneca spre malul râului. A încercat să-i prindă mâna 
ostaşului, dar acesta nu i-a întins-o la rândul lui. A plutit pe 
spate pe lângă prinţ, ca un buştean, eşarfa şi mantia 
urmându-l ca o coadă. Cizmele i se umpluseră cu apă şi îl 
trăgeau la fund, după care întregul trup s-a scufundat. Doar 
un petic din chipul lui rotund, acum palid, rămăsese la 
suprafaţă, scăldat în lumina soarelui. Apoi apa s-a închis 
deasupra capului său, peste nasul lui rupt. Mantia a fost şi 
ea înghițită de ape cu o ultimă bulboană verde. lar el a 
dispărut cu totul. 

Prinţul Marek se ridicase în picioare şi stătea pe mal, 
ţinându-se de trunchiul firav al unui copăcel, şi urmărea 
cum ostaşul se duce la fund. Apoi s-a întors şi a urcat panta. 
Janos descălecase şi prinsese frâiele armăsarului prinţului. l- 
a întins acestuia o mână de ajutor. Un alt ostaş apucase 
frâiele calului rămas acum fără călăreț, care tremura, cu 
nările fremătând, dar stătea totuşi pe loc. Râul îşi ducea 
apele repezi, crengile rămâneau neclintite, iar soarele 
scânteia în apă. Niciun zgomot nu se auzea dinspre calul 
care fugise. De parcă nimic din toate acestea nu s-ar fi 
întâmplat. 

Dragonul a ieşit din formaţie şi şi-a îndreptat calul către 
Marek: 

— Până va cădea noaptea, şi ceilalţi îl vor urma, unul 
câte unul, i-a zis el răspicat. Dacă n-o vei face şi tu. 

Marek a ridicat privirea la el, pentru prima oară citindu-i- 
se nesiguranța pe chip, ca şi cum tocmai văzuse ceva 
dincolo de înţelegerea sa. Şoimul, aflat lângă ei, se uita fără 
să clipească în lungul şirului de bărbaţi, ochii lui scrutători 


încercând să vadă ceva invizibil. Marek i-a căutat privirea. 
Şoimul a încuviinţat încetişor. 

Prinţul s-a târât până la armăsarul său şi a încălecat cu 
greu, după care li s-a adresat ostaşilor din faţa sa: 

— Faceţi un loc de popas! 

Oamenii au început să taie vegetaţia în jurul nostru, iar 
ceilalţi li s-au alăturat, arzând şi presărând sare, astfel încât 
au făcut suficient spaţiu pentru a ne aduna toţi laolaltă. Caii 
erau nerăbdători să ajungă acolo şi s-au îngrămădit unul 
într-altul. 

Cu privirile soldaţilor aţintite asupra sa Marek a început 
să le vorbească: 

— Aşa! Ştiţi cu toţii de ce vă aflaţi aici. Fiecare dintre voi 
a fost ales cu grijă. Sunteţi oamenii Nordului, cei mai buni 
pe care îi am. M-aţi urmat în teritoriul vrăjit al Rosyei şi aţi 
făcut zid în jurul meu în faţa cavaleriei lor. Niciunul dintre 
voi nu a fost ferit de cicatricele războiului. Înainte să 
plecăm, v-am întrebat dacă vreţi să mă urmaţi în acest loc 
întunecat. Toţi aţi spus da. Ei bine, nu vă potjura că vă voi 
scoate vii de-aici, dar vă spun cu legământ că oricare dintre 
voi iese odată cu mine din Codru va primi toate onorurile şi 
va fi făcut cavaler, proprietar de pământuri. 

Vom trece râul prin acest loc, acum, atât cât suntem în 
stare, şi vom merge mai departe împreună către moarte 
sau către ceva mai rău, dar o vom face ca nişte bărbaţi 
adevăraţi, nu ca nişte şoricei speriaţi. 

Probabil că îşi dăduseră seama deja că însuşi Marek 
habar nu avea ce urma să se întâmple şi că nu se pregătise 
îndeajuns pentru umbrele Codrului. Dar puteam să observ 
cum vorbele lui reuşiseră să le însenineze întrucâtva 
chipurile adumbrite — o gură de aer proaspăt. Niciunul 
dintre ei nu a vrut să dea înapoi. Marek a luat cornul de 
vânătoare prins la şaua calului. Era făcut din alamă, bine 
lustruit şi fin lucrat, încolăcit. L-a dus la gură şi a suflat în el 
cu toată puterea, un sunet războinic puternic şi răsunător, 
care n-ar fi trebuit să-mi facă inima să tresalte, dar a făcut- 
o. Caii au bătut din copite şi au ciulit urechile, iar soldaţii au 
scos săbiile din teacă şi au strigat toţi într-un glas. Marek a 


dat pinteni armăsarului şi ne-a condus pe toţi în şir pe pantă 
în jos, în apele întunecate şi reci, toţi caii urmându-l. 

Când am intrat în apă, torentul mi-a izbit cu putere 
picioarele, retrăgându-se apoi înspumat din jurul pieptului 
lat al iepei mele. Dar am înaintat în continuare. Apa creştea 
deasupra genunchilor, a coapselor. Calul ţinea capul sus, cu 
nările fremătând, în timp ce bătea cu copitele în albia 
râului, străduindu-se să-şi menţină echilibrul şi direcţia. 

Undeva în spatele meu, un cal s-a împiedicat şi şi-a 
pierdut balansul. S-a răsturnat pe dată şi în cădere a 
dărâmat şi calul unui alt ostaş. Râul i-a măturat şi i-a 
înghiţit cu totul. Dar nu ne-am oprit. Nici n-aveam cum. Am 
bâjbâit după o vrajă, dar nu m-am putut gândi la niciuna. 
Apa mugea în jurul meu, iar ei dispăruseră deja. 

Prinţul Marek a sunat iar din corn. Călare pe cal, urcau 
deja pe celălalt mal al râului şi se îndrepta spre copaci. Unul 
câte unul, am ieşit şi noi din apă, uzi leoarcă, şi am mers 
mai departe, fără popas. Am luat-o cu toţii după lumina 
violet a inelului de pe degetul lui Marek, prin lăstărişul des, 
urmându-i chemarea din cornul de vânătoare. Crengile 
copacilor ne biciuiau. Tufişurile erau mai rare pe malul 
acesta al râului, iar trunchiurile arborilor erau mai mari, dar 
mai îndepărtate unul de celălalt. Nu mai eram nevoiţi să 
călărim unul în spatele celuilalt. De ambele părţi vedeam 
cai gonind în rând cu mine, fugind speriaţi de ceea ce 
lăsaseră în urmă. Renunţasem să mai ţin frâul, aşa că acum 
săteam agăţată de coama deasă a iepei, lipită de gâtul ei, 
ferindu-mă de ramurile ce încercau să ne plesnească. O 
vedeam pe Kasia lângă mine, iar în faţă, scânteierea 
mantiei albe a Şoimului. 

lapa răsufla cu greu, tremurând, şi mi-am dat seama că 
n-o mai duce mult. Chiar şi caii de luptă bine antrenați 
cedau dacă erau astfel călăriţi după ce au trecut înot un râu 
cu ape reci. 

— Nen elshayon! i-am şoptit în ureche, oferindu-i un pic 
de putere şi căldură. Nen e/shayon! 


Calul a înălţat capul, apoi l-a coborât în semn de 
mulţumire. Am închis ochii şi am încercat să răspândesc 
vraja şi asupra celorlalte animale. 

— Nen elshayine! am rostit şi am întins mâna către calul 
Kasiei, ca şi cum aş trage o linie. 

Mi-am imaginat că îi prind pe toţi într-o linie şi le dau 
putere. Caii s-au apropiat unul de altul, alergând de-acum 
cu mai multă uşurinţă. Dragonul mi-a aruncat o privire 
scurtă peste umăr. Ne-am continuat deplasarea, urmărind 
sunetul cornului. Abia acum am început să sesizez mişcare 
printre copaci. Erau Umblători, mulţi Umblători, care se 
îndreptau cu repeziciune către noi, cu membrele lor 
lemnoase înaintând la unison. Un Umblător şi-a azvârlit 
braţul lung şi a reuşit să dărâme un ostaş de pe cal. Insă 
creaturile se împiedicau şi cădeau în urma noastră, ca şi 
cum nu s-ar fi aşteptat la o asemenea viteză necontrolată 
din partea noastră. Am trecut cu toţii printr-un zid de pini şi, 
cu un salt peste un gard viu, am nimerit într-o poiană. |n 
mijlocul ei trona un copac-inimă monstruos. 

Trunchiul lui era mai lat decât lungimea unui cal şi se 
înălța ca un turn cu nenumărate etaje de ramuri bogate. 
Crengile erau pline de frunze argintii şi mici fructe aurii ce 
puţeau îngrozitor. Îngropat în scoarţa lui se întrezăreau un 
chip omenesc, abia schiţat, şi două mâini încrucişate pe 
piept, în poziţie de mort în sicriu. Două rădăcini se ramificau 
din picioarele sale, iar în adâncitura dintre ele zăcea un 
schelet, acoperit aproape în întregime de muşchi şi de 
frunze putrede. O rădăcină micuță ieşea, răsucită, dintr- 
unul din găvane, iar iarba îşi croise drum printre coaste şi 
fragmente de armură ruginite. Lângă cadavru odihnea un 
scut spart, pe care abia se mai distingea un vultur bicefal — 
blazonul regal al Rosyei. 

Am lăsat caii ce abia îşi mai trăgeau sufletul să se 
odihnească nu departe de ramurile copacului. In spatele 
meu am auzit un zgomot ca de uşă de cuptor trântită cu 
putere şi în acelaşi timp ceva greu m-a izbit din senin şi m-a 
prăvălit din şa. Am căzut dureros la pământ şi mi s-a tăiat 
răsuflarea. M-am julit la cot şi la picioare. 


M-a răsucit cu faţa în sus. Kasia stătea deasupra mea: ea 
mă dărâmase de pe cal. Dar, când m-am uitat dincolo de 
ea, am văzut că iapa mea atârna în aer, decapitată. O 
creatură monstruoasă, ca o călugăriţă uriaşă, îl ţinea între 
membrele din faţă. Călugăriţa se confunda cu copacul- 
inimă: ochi înguşti şi aurii, de aceeaşi formă cu fructele 
arborelui, şi un trup verzui-argintiu precum frunzele 
acestuia. Îi smulsese capul calului cu o singură muşcătură, 
în clipa atacului. În spatele nostru, un ostaş căzuse fără cap, 
iar un al treilea ţipa, fără picioare, târându-se din 
strânsoarea unei alte Călugăriţe. Erau vreo douăsprezece 
creaturi care veneau spre noi dinspre copaci. 


Capitolul 15 


Călugăriţa argintie a eliberat din strânsoare trupul calului 
meu şi i-a scuipat capul. Kasia a luat-o de-a buşilea, 
trăgându-mă după ea. Luaţi prin surprindere, groaza pusese 
stăpânire pe noi. Prinţul Marek striga fără noimă şi agita 
cornul către capul Călugăriţei. Şi-a scos apoi sabia. 

— Treceţi în formaţie şi protejaţi vrăjitorii! a zbierat şi şi- 
a îndemnat calul înainte, punându-se între noi şi creatură, 
atacând-o cu sabia. 

Arma i-a alunecat pe carapace, dezlipindu-i o fâşie lungă 
şi descojind-o ca pe morcov. 

Caii de luptă au demonstrat că merită într-adevăr 
greutatea lor în arginţi. Nu se arătau deloc înspăimântați, 
aşa cum ar fi făcut orice animal obişnuit, ci se ridicau pe 
picioarele din spate şi se avântau nechezând. Loveau cu 
copitele în carapacele insectelor uriaşe. Soldaţii au făcut un 
cerc larg în jurul meu şi al Kasiei, iar Dragonul şi Şoimul şi- 
au tras caii de-o parte şi de alta. Ostaşii ţineau frâiele cu 
dinţii. Jumătate dintre ei deja scoseseră sabia din teacă, 
alcătuind un zid de ţepe care să ne apere, în vreme ce 
restul ţineau strâns scuturile. 


Călugăriţele ieşeau de la adăpostul copacilor şi ne 
împresurau. Încă erau greu de distins în lumina 
tremurătoare, filtrată de ramurile dese, însă nu mai erau 
invizibile. Şi nu se deplasau ca Umblătorii, lent şi ţeapăn, ci 
alergau uşor pe cele patru picioare din spate, iar cleştii 
zimţaţi ai membrelor superioare ţăcăneau cu rapiditate. 

— Suitah liekin, suitah lang! a strigat Şoimul, invocând 
flacăra aceea albă şi strălucitoare pe care o folosise în turn. 

A aruncat-o ca pe un laţ, înfăşurând-o în jurul cleştilor 
celei mai apropiate Călugăriţe, în vreme ce se apleca să 
înşface un ostaş. A tras cu putere de laţul luminos, aşa cum 
trage văcarul un tăuraş îndărătnic, şi a urnit creatura. Un iz 
înţepător, de ulei încins, s-a degajat din locul în care flacăra 
îi ardea carapacea şi fuioare de fum alb s-au ridicat în 
văzduh. Pierzându-şi echilibrul, Călugăriţa muşca aerul cu 
mandibulele-i uriaşe. Şoimul i-a ţinut capul, iar unul dintre 
soldaţi se chinuia să-i reteze capul. 

Nu aveam prea mare speranţă. În Vale, topoarele şi 
săbiile noastre abia dacă zgăriau carapacea Umblătorilor. 
Insă aceste săbii muşcau mai adânc. Bucăţi chitinoase 
zburau prin aer, iar bărbatul care se afla de partea cealaltă 
ciopârţea cu sabia locul în care capul se prindea de corp. S- 
a lăsat cu toată greutatea pe mânerul armei sale şi a 
împlântat-o adânc. Carapacea Călugăriţei a crăpat cu 
zgomot, aşa cum crapă un picior de crab când îl rupi, iar 
capul i-a alunecat fără vlagă, cu fălcile dintr-odată inerte. 
Un lichid a ţâşnit clocotind pe lângă lama săbiei şi am văzut 
scurt câteva litere strălucind aurii în aburul acela, înainte să 
se estompeze, contopindu-se cu oţelul armei. 

Dar, chiar şi în clipa morţii, trupul insectei uriaşe şi-a 
continuat înaintarea, străpungând cercul apărării şi aproape 
doborând calul Şoimului. O altă Călugăriţă s-a avântat prin 
spaţiul rămas liber, încercând să-l atingă, însă vrăjitorul a 
apucat frâul şi s-a ţinut bine în şa când armăsarul s-a ridicat 
pe picioarele din spate, apoi a aruncat din nou laţul de foc şi 
a plesnit capul celei de-a doua insecte. 

Trântită la pământ alături de Kasia, nu am văzut mare 
lucru din acea luptă. Am auzit vorbele de încurajare strigate 


de prinţul Marek şi de Janos, dar şi scrâşnetul metalului pe 
carapacea creaturilor. Totul era o larmă de nedescris. Se 
întâmpla atât de repede, încât abia puteam să-mi trag 
sufletul,  darămite să gândesc. Ca o  sălbăticiune 
înspăimântată, l-am căutat din privire pe Dragon, care la 
rândul lui se lupta, călare pe calul său neliniştit. Am văzut 
cum murmură o vrajă şi cum îşi eliberează picioarele din 
scări. l-a aruncat frâiele unuia dintre soldaţi, al cărui 
armăsar căpătase o îngrozitoare rană în piept, şi a sărit din 
şa, venind să ni se alăture. 

— Ce aş putea să fac? am strigat la el, în vreme ce mă 
chinuiam neajutorată să găsesc vraja potrivită. 
Murzhetor... ? 

— Nu! a urlat el ca să acopere hărmălaia. 

M-a apucat de braţ şi m-a întors cu faţa la copacul-inimă. 

— Suntem aici pentru regină. Dacă ne slăbim puterile 
într-o luptă inutilă, atunci toată tevatura asta a fost în 
zadar. 

Ne îndepărtaserăm de copac, însă Călugăriţele ne 
mânaseră încet-încet înspre acesta, forţându-ne să ajungem 
sub ramurile lui. Mirosul fructelor îmi ardea nările. Trunchiul 
său era înspăimântător de mare. Nu mai văzusem în viaţa 
mea un copac atât de gros, nici chiar în adâncul pădurii. Era 
ceva grotesc în mărimea lui, arăta ca o căpuşă uriaşă, plină 
de sânge. 

De data aceasta, o simplă ameninţare nu avea cum să 
dea roade, chiar dacă am fi invocat furia Fu/miei. Codrul nu 
ne-ar fi predat-o pe regină doar ca să salveze un copac- 
inimă atât de mare precum acesta. Nu acum, când ştiam că 
putem dobori copacul după ce o lepăda pe regină. Nu ştiam 
ce i-am fi putut face acestui arbore: scoarţa lui netedă avea 
un luciu metalic. Dragonul îl cerceta cu ochi scrutători, 
murmurând o vrajă şi ajutându-se de mâini, dar chiar în 
momentul în care flacăra a izbit scoarţa am ştiut instinctiv 
că nu foloseşte la nimic. Aşa cum nici săbiile vrăjite ale 
ostaşilor nu puteau nici măcar ştirbi lemnul copacului-inimă. 

Dragonul tot încerca: vrăji de rupere, de despicare, de 
îngheţ sau de trăsnet, fiind la fel de meticulos, în ciuda 


luptelor ce se duceau în jurul nostru. Căuta un punct slab, o 
crăpătură în armură. Însă copacul suporta orice, iar mirosul 
fructelor sale se înteţea. Între timp, încă două Călugăriţe 
fuseseră ucise, dar şi alţi patru soldaţi muriseră în 
încăierare. Kasia a scos un țipăt înfundat când ceva s-a 
rostogolit şi s-a lovit cu un bufnet de piciorul meu. Era capul 
lui Janos, ochii lui ca cerul senin având încă o privire 
încruntată. Am sărit înapoi îngrozită şi am căzut în genunchi 
neajutorată, simțind că mi se face rău. Am vomitat în iarbă. 

— Nu acum! mi-a strigat Dragonul, de parcă aş fi putut 
să mă abtin. 

Nu mai văzusem niciodată o luptă până acum, nu ca 
asta, în care oamenii cădeau seceraţi. Erau omorâţi ca 
vitele. Am plâns în pumni, pe genunchi, lacrimile curgând 
şiroaie în ţărână, apoi am întins mâinile şi am apucat cea 
mai lată rădăcină din preajma mea şi am intonat ca pe un 
descântec: 

— Kisara, kisara, vizh! 

Rădăcinile au zvâcnit. 

— Kisara! am rostit iar şi iar. 

Picături de apă s-au adunat încet pe suprafaţa 
rădăcinilor, prelingându-se una după alta şi reunindu-se în 
locul umezit de lacrimile mele. Umezeala s-a răspândit, 
devenind un halou în jurul palmelor mele. Cele mai subţiri 
ramificații ale rădăcinii au început să se retragă. 

— Tulejon vizh! am şoptit eu convingător. Ki/sara! 

Rădăcinile s-au răsucit şi au scormonit pământul ca nişte 
viermi graşi, atunci când seva a început să fie stoarsă din 
ele în şuviţe subţiri. Deja mâinile mele erau în noroi, care se 
răspândea şi dezvelea rădăcinile cele mari. 

Dragonul a îngenuncheat lângă mine. A ales cântecul 
unei incantaţii care-mi suna oarecum familiar, ceva ce 
ascultasem cândva, cu multă vreme în urmă, în primăvara 
Anului Verde, când venise să ajute la refacerea câmpurilor. 
Adusese apă din Spindle prin canale ce se săpau singure de 
la râu până la terenurile noastre pustiite şi trecute prin foc. 
Însă de data aceasta canalele porneau de la copacul-inimă. 
Eu chemam seva ce ieşea din rădăcini şi, prin micile canale, 


se îndepărta de copac. Pământul din jurul rădăcinilor 
începea să se usuce, devenind arid, iar noroiul se 
transforma în praf şi nisip. 

Apoi Kasia ne-a înşfăcat pe amândoi şi aproape că ne-a 
luat pe sus, când ne-a tras după ea. Umblătorii pe care-i 
depăşiserăm în goana cailor se apropiau de poieniţă, o 
adevărată hoardă, de parcă până acum ar fi stat la pândă. 
Călugăriţa argintie îşi pierduse un picior, dar încă forţa 
atacul, împungând şi întinzând membrele ţepoase ori de 
câte ori găsea o spărtură în apărare. 

Caii la care ţinuse atât de mult Janos erau fie la pământ, 
fie răspândiţi care-ncotro. Prinţul Marek se lupta în picioare, 
umăr la umăr cu alţi şaisprezece voinici, ale căror scuturi 
formau un zid de apărare. În spatele lor, Şoimul încă 
plesnea din biciul lui de foc, însă ne înghesuiam tot mai 
aproape de trunchiul copacului-inimă. Frunzele sale foşneau 
în bătaia vântului, din ce în ce mai tare, o şoaptă 
înfiorătoare, iar noi mai aveam puţin şi ne lipeam de copac. 
Am tras aer în piept şi mi-a venit din nou să vomit din cauza 
izului dulceag al fructelor. 

Unul dintre Umblători a dat târcoale liniei de apărare, 
lungindu-şi gâtul ca să ne vadă. Kasia a înşfăcat o sabie, 
căzută la pământ din mâna unui ostaş, şi a rotit-o deasupra 
capului. Tăişul a izbit bestia în lateral şi a despicat-o, 
trosnind ca o cracă ruptă. A căzut într-un morman de 
membre răsucite. 

Dragonul tuşea lângă mine din cauza duhorii fructelor. 
Însă ne-am reluat incantaţiile cu disperare şi am scos şi mai 
multă sevă din rădăcini. Aflate mai aproape de trunchi, 
rădăcinile mai groase s-au împotrivit, dar vrăjile noastre 
îngemănate au reuşit să stoarcă apa din ele şi din sol, iar 
ţărâna a început să se sfărâme în jurul copacului. Ramurile 
lui fremătau, seva se rostogolea în picături verzi, groase în 
josul trunchiului. Frunzele se uscau şi cădeau ca o ploaie în 
jurul nostru. Deodată am auzit un țipăt înfricoşător. 
Călugăriţa argintie înşfăcase un alt soldat din formaţie. De 
data aceasta nu l-a omorât, ci i-a retezat mâna în care ţinea 
sabia, după care l-a fluturat înspre Umblători. 


Aceştia au cules fructe din copac şi i le-au îndesat omului 
în gură. Sărmanul om tipa, înecându-se, însă ei i-au mai 
băgat, după care l-au silit să închidă fălcile, sucul 
scurgându-i-se în şiroaie pe faţă. Întregu-i trup s-a arcuit, 
zbătându-se în prinsoarea lor. L-au atârnat de picioare, iar 
Călugăriţa i-a înjunghiat beregata cu una dintre ghearele ei 
ascuţite. Sângele a ţâşnit din gâtul lui şi a udat rădăcinile ca 
o ploaie de vară. 


Copacul a scos un oftat când firişoarele de sânge au udat 
rădăcinile şi a fost absorbit de trunchiul argintiu. Plângeam 
de frică, privind cum viaţa i se scurge de pe chip. Un 
pumnal i s-a împlântat în piept, străpungându-i inima. 
Fusese aruncat de prinţul Marek. 

Insă toată lucrarea noastră se cam dusese pe apa 
sâmbetei, iar  Umblătorii ne  încercuiau,  aşteptând 
înfometați, se pare. Oamenii s-au înghesuit unii într-alţii, 
răsuflând din greu. Dragonul a blestemat în barbă. S-a 
întors spre copac şi a rostit o altă vrajă, una pe care o mai 
folosise ca să fabrice sticluţe pentru poţiuni. După ce a 
făcut-o, s-a aplecat şi a scos din nisipul uscat de la 
picioarele noastre frânghii şi gheme de lumină sticloasă. Le- 
a azvârlit în grămăjoare peste rădăcinile dezvelite şi 
frunzele căzute. Mici focuri au prins să ardă primprejur, 
ridicând vălătuci de fum. 

Tremuram, ameţită de spaimă şi de vederea sângelui. 
Kasia m-a împins în spatele ei, cu sabia în mână, ocrotindu- 
mă în vreme ce şi din ochii ei curgeau lacrimi. 

— Atenţie! a strigat ea. 

M-am întors la timp ca să văd cum o ramură s-a desprins 
şi a căzut grea pe umerii Dragonului, împingându-l înainte. 
S-a prins de copac din instinct, scăpând frânghia de sticlă 
pe care o ţinea în mâini. A încercat să se retragă, însă 
copacul îl înşfăcase deja, scoarţa învelindu-i palmele. 

— Nu! am tipat şi m-am întins să-l ajut. 

A reuşit să-şi elibereze un braţ, cu preţul pierderii 
celuilalt, căci scoarţa argintie i se căţărase deja pe cot, iar 


câteva rădăcini se iviseră din pământ şi îi încolăceau 
picioarele, trăgându-l mai aproape de trunchi. Îi sfâşiau 
hainele. A dus mâna liberă la desaga de la brâu, i-a deschis 
baierele şi mi-a vârât ceva în palme — o fiolă cu un lichid 
strălucitor, roşu-violet, gâlgâitor. Un dram de inima-focului. 
M-a înşfăcat de braţ şi m-a scuturat. 

— Acum, smintit-o! Dacă pune stăpânire pe mine, sunteţi 
cu toţii morţi! Arde-o şi fugiţi! ` 

M-am uitat de la fiolă la el. Imi cerea să dau foc 
copacului şi, odată cu acesta, să-l ard şi pe el. 

— Crezi că aş vrea să trăiesc aşa? mi-a spus el ferm, dar 
încordat, ca şi cum încerca să-şi înfrâneze spaima. 

Scoarța îi înghiţise un picior şi urcase aproape de umăr. 

Kasia stătea lângă mine, cu chipul palid şi îngrozit. 

— Nieshka, e mai rău decât moartea! Mai rău! 

Stăteam în cumpănă, cu degetele încleştate pe fiola cu 
lichid strălucitor, apoi am pus o mână pe umărul lui şi i-am 
ZIS: 

— uUlozishtus. Vraja de curăţire. Rosteşte-o odată cu 
mine! 

M-a privit uluit, apoi a încuviinţat scurt. 

— Dă-i ei fiola, mi-a spus el printre dinţi. 

l-am înmânat Kasiei inima-focului şi l-am apucat de 
mână pe Dragon. Împreună am rostit vraja. 

— Ulozishtus, ulozishtus! am şoptit eu, ca o bătaie surdă 
de tobă, apoi el mi s-a alăturat, recitând cu grijă lungul cânt 
al vrăjii. 

Însă eu nu am permis curgerea magiei, ci am reţinut-o. 
Am clădit în minte un dig în faţa puterii ei, apoi am lăsat ca 
vraja noastră unită să umple un lac imens în mine, în vreme 
ce lucrarea noastră îşi urma cursul. 

Arşiţa ei crescândă mă umplea, arzând cu putere, 
aproape de nesuportat. Nu mai puteam să respir. Imi 
simţeam plămânii striviţi de cutia toracică. Inima se chinuia 
să bată. Nu mai vedeam nimic. Lupta continua undeva în 
spatele meu, o larmă înfundată: strigăte, clămpănitul 
nepământean al Umblătorilor, cercul de săbii. Larma se 
apropia. Am simţit spinarea Kasiei lipindu-se de a mea. Se 


transformase într-un ultim scut uman. Inima-focului cânta 
veselă şi înfometată în fiola din mâna ei, sperând să fie 
eliberată şi să ne devoreze pe toţi, aducându-ne probabil 
mântuirea. 

Am rezistat cu lucrarea magică atât cât am putut, până 
când glasul Dragonului s-a stins. Atunci am deschis ochii. 
Scoarța îi urcase mai sus de gât, până la nivelul obrajilor. îi 
pecetluise buzele şi se închidea acum peste ochii săi. M-a 
mai strâns o dată de mână, iar eu am eliberat toată puterea 
pe care o ţinusem în mine, trecând-o prin el către canalele 
ce începuseră să se formeze şi îndreptând-o către copacul 
devorator. 

Dragonul a înlemnit şi a căscat ochii mari, fără să mai 
vadă ceva. Îmi strângea mâna într-o agonie mută. Apoi 
scoarţa ce-i acoperea gura s-a retras, căzând ca pielea 
moartă a unui şarpe uriaş, şi el a putut să strige din 
răsputeri. l-am cuprins mâna în palme, muşcându-mi buza 
din cauza durerii pe care mi-o provoca strânsoarea lui, în 
vreme ce-şi striga la rândul său durerea. Scoarța se 
înnegrea şi ardea mocnit în jurul vrăjitorului, iar frunzele de 
deasupra noastră erau cuprinse de flăcări. Cădeau, 
prefăcute în scrum, şi în aer plutea un miros scârbos de 
fruct ars şi lichefiat. Sucul lor se prelingea peste ramurile 
lui, iar seva ieşea clocotind din nodurile de pe trunchi şi din 
crăpăturile scoarţei. 

Rădăcinile s-au aprins cu repeziciunea lemnelor de foc, 
căci scoseserăm toată apa din ele. Scoarța ceda şi se 
desfăcea în fâşii lungi. Kasia a apucat braţul Dragonului şi i- 
a târât trupul inert de lângă copac, plin de băşici şi arsuri. 
Am ajutat-o să-l tragă prin fumul dens, după care ea s-a 
întors şi a intrat din nou în ceața deasă. Am zărit cum 
prinde o bucată de scoarță şi o desface de pe trunchi, după 
care o retează cu sabia şi o cercetează. L-am întins cu grijă 
pe Dragon pe pământ şi m-am dus împleticindu-mă să-i dau 
o mână de ajutor. Copacul era prea fierbinte, dar am pus 
mâinile pe el şi, după un scurt moment de şovăială, am 
strigat: 

— Ilmeyon! 


leşi de-acolo, ieşi de-acolo! Ca şi cum aş fi fost laga, care 
chema un iepure din vizuina lui, ca să-l mănânce la cină. 

Kasia a mai izbit o dată cu sabia şi lemnul s-a despicat 
trosnind. Am întrevăzut printr-o crăpătură chipul unei femei, 
fără viaţă, şi un ochi albastru-deschis larg. Kasia a băgat 
degetele în crăpătură şi a tras de margini, desfăcând lemnul 
în bucăţi. Deodată regina a căzut în faţă, întregul trup 
atârnându-i îndoit dintr-o gaură în formă de femeie, zdrenţe 
putrede desprinzându-se de pe ea şi luând foc chiar în 
momentul în care ea se dezlipea din cavitatea lemnoasă. 
Dar s-a oprit din alunecare, căci capul nu se putea elibera, 
prins într-o plasă de păr auriu, neînchipuit de lung şi de 
încâlcit în fibrele lemnului din jurul ei. Kasia a retezat claia 
de păr şi regina a fost eliberată, prăbuşindu-se în braţele 
noastre. 

Era la fel de grea şi de inertă ca un buştean. Fumul şi 
focul se învârtejau în jurul nostru, iar deasupra crengile se 
jeluiau şi se bateau una de alta. Arborele devenise o 
coloană de foc. Copacul— inimă se văicărea atât de tare în 
sufletul lui, încât mi se părea că îi aud strădania de a ieşi la 
iveală şi de a fi mistuit de flăcări. 

Ne-am împleticit înainte, Kasia târându-ne pe toţi trei 
deodată: pe mine, pe regina Hanna şi pe Dragon. Am ieşit 
de sub ramurile umbroase şi ne-am prăbuşit în luminiş. 
Şoimul şi prinţul Marek, alături de oştenii rămaşi, se luptau 
spate-n spate, îndemânatici şi feroce. Sabia lui Marek 
emana o lumină albă, asemenea celei pe care o mânuia 
Şoimul. Ultimii patru Umblători se înghesuiau unul într-altul. 
Au făcut o mişcare bruscă. Şoimul i-a biciuit cu coarda lui de 
foc, iar Marek a ales una dintre creaturi, spre care s-a 
repezit într-un salt. l-a prins gâtul în pumnul înmănuşat şi 
apoi i-a cuprins trunchiul cu picioarele, ţintuindu-i unul 
dintre membrele superioare cu propriul picior făcut cârlig. A 
izbit cu sabia la baza gâtului şi a răsucit-o, asemenea 
smulgerii unei crenguţe de pe o ramură. Capul lung şi 
îngust al Umblătorului a început să crape. 

A eliberat din strânsoare trunchiul decapitat, apoi s-a 
întors în cercul de foc, înainte ca alţi Umblători să-l 


împresoare. Alte patru creaturi zăceau pe pământ, cu viaţa 
curmată în acelaşi chip; găsise o metodă bună de a-i nimici. 
Insă Umblătorii aproape că îl prinseseră până la urmă, iar el 
era frânt de oboseală. Şi-a azvârlit coiful. A lăsat capul între 
umeri şi şi-a şters sudoarea de pe frunte cu poalele tunicii, 
trăgându-şi sufletul. Şoimul era de asemenea extenuat. 
Deşi buzele sale nu încetaseră rostirea vrăjii, focul argintiu 
ce-i ieşea din mâini îşi pierdea intensitatea. Mantia albă era 
plină de praf şi fumegândă, acolo unde căzuseră pe ea 
frunzele aprinse. Cei trei Umblători rămaşi au dat înapoi, 
pregătindu-se pentru un alt atac. El şi-a reluat poziţia 
ofensivă. 

— Nieshka! m-a strigat Kasia, trezindu-mă din visare. 

M-am împleticit înainte şi am încercat să spun ceva. Însă 
din gură a ieşit un croncănit, răguşit din cauza fumului. M- 
am luptat să trag aer în piept, apoi am reuşit să şoptesc: 
Fulmedesh! sau, cel puţin, ceva care să sugereze acest 
cuvânt, atât cât să dea formă magiei mele, chiar în timp ce 
cădeam cu palmele în ţărână. Pământul s-a despicat, 
formând o crăpătură lungă ce pornea de la mine şi se căsca 
la picioarele Umblătorilor. Ei au căzut în groapă, iar Şoimul 
a aruncat foc peste ei, împresurându-i. 

Marek s-a întors şi a alergat brusc spre mine, în vreme 
ce eu mă ridicam de jos. A plonjat cu călcâiele înainte şi mi- 
a secerat picioarele. Călugăriţa argintie se năpustise din 
coroana în flăcări a copacului-inimă, cu aripile trosnind în 
flăcări, urmărind o ultimă răzunare. Am privit-o în ochii 
aurii, neomeneşti. Ghearele ei mortale erau gata de un nou 
atac. Marek era la pământ, chiar sub pântecele bestiei. Şi-a 
vârât sabia într-o îmbinare a carapacei şi i-a smuls un picior 
din cele trei rămase. A căzut şi s-a înfipt singură în arma 
tăioasă, chiar când prinţul se sălta de jos. Se agita sălbatic, 
avântându-se, şi a împlântat sabia pentru lovitura de graţie, 
trimiţând-o în vâlvătaia furioasă ce cuprinsese copacul- 
inimă. Şi acolo a rămas. 

Marek s-a răsucit spre mine şi m-a ajutat să mă ridic. Tot 
trupul îmi tremura. Nu mă puteam ţine dreaptă. 
Intotdeauna mă îndoisem de veridicitatea poveştilor de 


război şi a baladelor ce evocau bătălii. Luptele ocazionale 
dintre băieţii din sat se terminau cu o trântă prin noroi şi cu 
nasuri însângerate, cu zgârieturi, muci şi lacrimi, nimic 
grațios sau glorios. Nu vedeam cum, prin simpla adăugare a 
săbiilor şi a morţii, putea ieşi ceva mai bun. Însă nu îmi 
imaginasem niciodată ce înseamnă oroarea războiului. 

Şoimul era aplecat asupra unui oştean ghemuit în 
ţărână. Scosese de la centură un elixir din care i-a dat 
tânărului o înghiţitură, după care l-a ajutat să se scoale de 
jos. S-au dus împreună la un al treilea, cu un singur braţ 
valid. Îşi cauterizase în foc ciotul rămas, iar acum stătea 
ameţit pe pământ, uitându-se mirat în jur. Doar doi oameni 
din treizeci supravieţuiseră. 

Prinţul Marek nu părea afectat. Absent, şi-a şters cu 
mâneca sudoarea de pe frunte, mânjindu-se şi mai tare de 
funingine. Îşi potolise deja răsuflarea şi acum pieptul lui 
sălta şi cobora cu uşurinţă, nu ca mine, care abia mai 
puteam respira pe când el mă trăgea după el, departe de 
flăcări, către adăpostul răcoros oferit de copacii de la 
marginea poieniţei. Nu a rostit un cuvânt. Cred că nici 
măcar nu-şi dădea seama cine sunt, parcă privea prin mine. 
Kasia ni s-a alăturat, cărându-l pe umeri pe Dragon. Nu se 
clătina deloc sub greutatea trupului inert. 

Marek a  clipit de câteva ori, încercând să se 
dezmeticească, în vreme ce Şoimul îi aducea lângă noi pe 
cei doi oşteni. Apoi, brusc, a devenit conştient de vâlvătaia 
în care se transformase copacul-inimă, ale cărui ramuri 
carbonizate începeau să cadă. Imi strângea dureros mâna, 
muchiile mănuşii de oţel muşcând din carne pe când 
încercam să mă eliberez. S-a întors spre mine şi m-a smucit, 
cu ochii mari şi plini de furie. 

— Ce-ai făcut? a urlat, răguşit de la fum, după care a 
amuţit. 

Regina stătea în faţa noastră, nemişcată, aurie în lumina 
focului. Rămăsese ca o statuie exact în locul în care o 
aşezase Kasia, cu braţele atârnându-i pe lângă corp. Părul 
ei răvăşit era blond ca al lui Marek, subţire şi fin, plutea ca 
un nor în jurul capului. Prinţul se holba la ea cu gura 


căscată precum ciocul unei păsări înfometate. Mi-a dat 
drumul şi a întins mâna spre ea. 

— Nu o atinge! i-a zis Şoimul tăios, răguşit şi el din cauza 
fumului. la lanţurile! 

Marek s-a oprit, însă nu şi-a desprins ochii de la ea. O 
clipă am crezut că nu o să asculte, dar s-a dus împleticindu- 
se până la hoitul calului său, căzut pe câmpul de luptă. 
Lanţurile pe care Şoimul i le pusese Kasiei când o 
examinase erau legate şi înfăşurate într-o pânză, la spatele 
şeii. Marek le-a tras de acolo şi i le-a adus vrăjitorului. 
Şoimul a luat jugul, folosindu-se de pânză şi, cu mare 
atenţie, ca şi cum s-ar fi apropiat de un câine turbat, a păşit 
către regină. 

Ea nu s-a clintit şi nici nu a clipit. Parcă vedea prin el. 
Chiar şi aşa, el tot a şovăit şi a rostit o vrajă de protecţie 
asupra lui însuşi. Dintr-o singură mişcare, a pus jugul pe 
gâtul reginei şi s-a dat iute înapoi, dar ea tot nu s-a mişcat. 
A făcut iar un pas spre ea, nerenunţând la cârpă, şi i-a prins 
încheieturile în cătuşe, una după alta, apoi i-a aruncat 
pânza peste umeri. 

In spatele nostru s-a auzit un trosnet puternic. Am sărit 
toţi ca iepurii speriaţi. Copacul-inimă se frânsese în două, o 
jumătate din el atârnând acum într-o parte, după care s-a 
prăbuşit cu un bufnet, izbindu-se de stejarii seculari de la 
marginea luminişului. Un nor de scântei portocalii au sărit 
cu zgomot din miezul copacului. Cealaltă jumătate a fost 
cuprinsă în întregime de flăcări sălbatice. Mistuit şi gemând, 
copacul şi-a legănat ramurile în agonie, după care a rămas 
nemişcat. 

Trupul reginei a prins vlagă, tresărind încordat. Lanţurile 
au zăngănit cu un vaiet metalic şi ea a început să meargă 
legănat, cu braţele întinse. Pânza i-a alunecat de pe umeri 
fără să bage de seamă. Se zgâria pe faţă cu ghearele-i 
încovoiate şi lungi, scoțând un geamăt prelung. 

Marek a făcut un salt spre ea şi a prins-o de încheieturile 
încătuşate. L-a azvârlit cât colo cu o forţă nefirească. Apoi s- 
a oprit şi l-a privit fix. El s-a dat înapoi, recăpătându-şi 
echilibrul. Pătat de sânge, mânjit de sudoare şi de 


funingine, tot arăta ca un prinţ războinic. Blazonul verde 
încă se distingea pe pieptul lui — coroana deasupra hidrei. 
S-a uitat la blazon, apoi la chipul lui. Nu a scos un cuvânt, 
dar l-a cercetat atent. 

Marek a tras aer în piept şi a rostit: 

— Mamă! 


Capitolul 16 


Regina nu i-a răspuns. Marek stătea cu pumnii încleştaţi, 
aşteptând, fără să-şi ia ochii de la chipul ei. Dar ea nu i-a 
răspuns. 

Rămăseserâm tăcuţi şi abătuţi, inhalând fumul ce se 
ridica din copacul-inimă, din cadavrele arse ale ostaşilor şi 
ale creaturilor Codrului. În cele din urmă, Şoimul şi-a venit şi 
el în fire. S-a îndreptat spre noi şchiopătând. A ridicat 
mâinile spre faţa reginei, şovăind o clipă, însă ea nici nu a 
clipit. l-a pus palmele pe obraji şi a răsucit-o spre el. S-a 
uitat adânc în ochii ei, cu pupilele când mărite, când 
micşorate, modificându-şi mereu forma. Culoarea irisului s-a 
schimbat de la verde, galben până la negru. 

— Nu mai este nimic aici. Nu pot găsi nici urmă de răul 
Codrului în regină, a zis el aspru şi a lăsat mâinile pe lângă 
Corp. 

Însă nu mai era nici altceva în schimb. Ea nu se uita la 
noi sau, dacă se uita, era şi mai rău, căci ochii ei holbaţi nu 
ne vedeau chipurile. Marek stătea neclintit, abia trăgându-şi 
sufletul, şi o privea stăruitor: 

— Mamă! Mamă, sunt eu, Marek! Am venit să te iau 
acasă. 

Nicio emoție nu se putea citi pe faţa ei. Oroarea de la 
început se diminuase, iar acum privea în gol, cu sufletul 
pustiu. 

— Odată ce vom ieşi din Codru... am dat eu să-l liniştesc, 
dar vorbele mi-au rămas în gâtlej. 

Mă simţeam ciudat, ba chiar rău. Mai poţi ieşi vreodată 
din Codru după ce ai stat în el vreme de douăzeci de ani? 


Dar Marek s-a agăţat de sugestia mea: 

— Încotro o luăm? a întrebat el, în timp ce-şi băga sabia 
în teacă. 

Mi-am şters funinginea de pe frunte cu mâneca hainei, 
apoi mi-am cercetat mâinile băşicate şi crăpate, pătate de 
sânge. Întregul prin parte. 

— Loytalal! i-am şoptit eu sângelui. Du-mă acasă! 


l-am condus afară din Codru cât de bine am fost în stare. 
Nu ştiam ce am fi putut face dacă în drumul nostru dădeam 
peste vreun Umblător, darămite o Călugăriţă. Nu mai eram 
deloc compania impresionantă care pătrunsese în Codru în 
acea dimineaţă. Acum îmi închipuiam că suntem o ceată de 
sărmani ce culeg resturile rămase în urma adunării recoltei, 
târându-se prin pădure în încercarea de a nu-i prinde 
noaptea printre copaci şi de a nu face zgomot nici cât să 
sperie o pasăre. Am ales cu grijă drumul prin desişul 
pădurii. Nu mai aveam speranţă să găsim vreo potecă 
bătută, astfel că ne-am luat după urmele de căprioare şi 
după peticele unde lăstărişul era mai mic. 

Am izbutit să părăsim Codrul cu doar o jumătate de oră 
înainte de căderea nopţii. Am ieşit împleticindu-mă din 
umbra copacilor, încă pe urmele luminiţei vrăjii mele: acasă, 
acasă, iar şi iar cântam eu în minte. Luminiţa a făcut o 
curbă spre sud-vest, către Dvernik. Paşii mă purtau după 
ea, traversând fâşia de teren pustiit până la un zid de iarbă 
înaltă, care în cele din urmă a devenit atât de des, încât mi- 
a pus capăt alergării. Când am înălţat capul peste vârfurile 
ierbii, am zărit în depărtare costişele împădurite, ruginii în 
lumina soarelui la apus. 

Munţii de la Miazănoapte. leşiserăm din Codru nu 
departe de trecătoarea montană către Rosya. Era de înţeles 
dacă regina şi prinţul Vasily fugiseră înspre Rosya şi 
fuseseră prinşi şi duşi în Codru prin aceste locuri. Dar asta 
însemna că eram foarte departe de Zatochek. 

Prinţul Marek a ieşit din Codru în urma mea, cu capul 
plecat, cu umerii încovoiaţi, de parcă ar fi târât după elo 
grea povară. Cei doi ostaşi veneau osteniţi în spatele lui. Işi 


scoseseră cămăşile de zale şi le aruncaseră undeva pe 
drum. La fel şi centurile. Numai prinţul mai purta armura şi 
sabia în mână, dar, când a ajuns în iarbă, s-a lăsat să cadă 
în genunchi şi a rămas acolo nemişcat. Soldaţii l-au urmat şi 
s-au aruncat şi ei pe jos, de-o parte şi de alta, cu faţa în 
iarbă, ca şi cum fuseseră agăţaţi de prinţ cu o sfoară şi 
rămăseseră în picioare câtă vreme Marek era treaz. 

Kasia l-a întins pe Dragon alături de mine, culcând iarba 
la pământ ca să-i facă loc. Zăcea lipsit de vlagă, nemişcat, 
cu ochii închişi. Avea pârlită şi băşicată toată pielea pe 
partea dreaptă, roşie şi lucind a moarte, cu hainele sfâşiate 
şi arse odată cu pielea. Nu mai văzusem în viaţa mea răni 
atât de groaznice. 

Şoimul s-a lăsat în genunchi lângă el, ţinând în mână 
capătul laţului cu care o legase pe regină. A tras de laţ şi 
regina s-a oprit la comandă, rămânând necilintită şi singură 
pe fâşia de teren stearpă de la marginea Codrului. Chipul ei 
avea aceeaşi seninătate neomenească precum cel al Kasiei, 
doar că mult mai adâncă, deoarece nimeni nu mai stătea în 
spatele acelei priviri goale. Era ca o marionetă. Când am 
tras de lanţ, ea a început să meargă ţeapănă, legănându-se 
ca o păpuşă trasă de sfori, de parcă nu mai ştia cum să-şi 
folosească mâinile şi picioarele, care nu se mai puteau îndoi 
de la sine. 

— Trebuie să ne îndepărtăm de Codru, a spus Kasia. 

Nimeni nu a scos o vorbă şi nici măcar nu a făcut vreun 
gest de răspuns. 

Mi se părea că-mi vorbeşte de la mare distanţă. M-a 
apucat grijulie de umăr şi m-a scuturat: 

— Nieshka! 

Dar eu n-am zis nimic. Cerul se întuneca la apus şi 
ţânţarii de primăvară ne dădeau târcoale, băzâindu-ne în 
ureche. Nici măcar n-am putut ridica mâna să alung unul 
gras, care se înfrupta din braţul meu stâng. 

Kasia s-a ridicat şi ne-a cuprins pe toţi cu privirea, 
nehotărâtă. Nu cred că dorea să ne lase singuri acolo, în 
starea în care aflam, dar nu avea încotro. Şi-a muşcat buza, 
apoi a îngenuncheat înaintea mea şi m-a privit în ochi. 


— Mă duc la Kamik. Cred că este mai aproape decât 
Zatochek. O să alerg până acolo. Rezistă, Nieshka, mă 
întorc imediat ce găsesc pe cineva să ne ajute. 

Tot ce am putut face a fost să-i răspund cu o privire. Ea a 
şovăit puţin, după care a căutat în buzunarul rochiei mele şi 
a scos jurnalul lagăi. Mi l-a îndesat în mâini. L-am strâns 
bine, dar nu m-am mişcat. Kasia s-a întors şi s-a avântat 
prin iarbă, făcându-şi loc cu braţele şi urmărind ultima 
geană de lumină de la apus. 

Am rămas printre buruieni ca un şoricel de câmp, fără să 
mă pot gândi la ceva. Zgomotul făcut de Kasia prin iarba 
înaltă s-a îndepărtat până nu s-a mai auzit deloc. Pipăiam 
sfoara cu care fusese legat jurnalul şi marginile moi şi tocite 
ale copertelor din piele. Mă uitam la cărţulie cu mintea 
dusă. Dragonul zăcea fără simţire lângă mine. Starea 
arsurilor se înrăutăţea, băşici pline cu lichid apărându-i pe 
toată pielea. Am deschis cartea încetişor şi am întors 
paginile. Bune pentru arsuri, dar cel mai bine cu pânză de 
păianjen ţesută dimineața şi cu un strop de lapte, suna 
remediul ei prea puţin lămuritor. 

N-aveam nici pânză de păianjen, nici lapte, dar, după o 
clipă de gândire, am apucat o tulpină ruptă din iarba din 
jurul meu şi am stors pe deget câteva picături de sevă 
verde, lăptoasă. Le-am frecat între degetul mare şi arătător 
şi am murmurat /ruch, iruch! în sus şi-n jos, ca pe un cântec 
de leagăn, apoi am atins cu vârful degetelor cele mai urâte 
băşici, una după alta. Acestea s-au zbârcit şi apoi s-au 
micşorat în loc să se umfle, iar roşeaţa înfiorătoare a 
început să pălească. 

Lucrarea m-a făcut să mă simt... nu mai bine, ci mai 
curată, ca atunci când îţi cureţi o rană cu apă limpede. 
Cântam neîncetat. 

— Nu mai face atâta zgomot! mi-a poruncit Şoimul 
printre dinţi, cu capul ridicat. 

M-am întors spre el şi l-am prins de încheietură: 

— Vraja lui Groshno pentru arsuri! i-am zis eu. 

Era unul din farmecele pe care încerca Dragonul să mă 
înveţe când încă îşi închipuia că sunt o simplă vindecătoare. 


Şoimul a tăcut o clipă, apoi a rostit aspru: 

— Oyideh viruch... 

Era începutul vrăjii. Eu am revenit la murmuratul meu, 
Iruch, iruch, în vreme ce mă armonizam cu vraja lui, fragilă 
ca o roată cu spiţe din paie în loc de lemn, şi o legam pe a 
mea de a lui. La un moment dat şi-a încetat incantaţia, dar 
eu am reuşit să menţin lucrarea suficient cât să-i dau un 
ghiont ca să continue. 

Nu era nici pe departe ca atunci când lucram cu 
Dragonul. Acum era ca şi cum încercam să trag la jug 
alături de un măgar bătrân şi îndărătnic, pe care nu puteam 
să-l sufăr şi care mă pândea dornic de o muşcătură 
sălbatică. Mă străduiam să mă ţin departe de Şoim, chiar şi 
acum când săvârşeam o lucrare împreună. Dar, odată cea 
reluat firul, vraja a început să se dezvolte. Arsurile 
Dragonului erau acoperite de o piele nouă, cu excepţia unei 
cicatrice lucioase, urâte, ce se răsucea pe braţ şi pe coaste, 
acolo unde fuseseră cele mai grave băşici. 

Glasul Şoimului căpăta vigoare alături de mine, iar eu 
simţeam cum mi se limpezeşte mintea. Puterea curgea prin 
noi, revărsându-se ca o maree. El a clătinat din cap, clipind 
des. A întins mâna şi m-a prins de încheietură, încercând să 
capteze mai mult din magia mea. Din instinct, mi-am retras 
braţul şi astfel am pierdut firul lucrării, însă Dragonul deja 
se trezise şi se întorsese pe o parte, însetat de aer, 
înecându-se. A scuipat multă funingine din plămâni. Când 
accesul de tuse s-a potolit şi şocul a trecut, Dragonul a 
privit în jur, în timp ce se ştergea la gură. Regina stătea 
încă pe fâşia stearpă din apropiere — un stâlp luminos în 
întuneric. 

Dragonul s-a frecat la ochi. 

— Dintre toate nebuniile din lume... a rostit el atât de 
aspru, încât abia am înţeles ce zice. 

Mi-a întins mâna şi l-am ajutat să se ridice de jos. Eram 
singuri în mijlocul mării de iarbă răcoroasă. 

— Trebuie să ne întoarcem la Zatochek, a spus el grăbit. 
Trebuie să luăm proviziile pe care le-am lăsat acolo. 


Îl priveam, moale, căci puterea îmi slăbise din cauza 
vrăjii pe care tocmai o făcusem. Şoimul deja picase lat în 
iarbă. Ostaşii tremurau, cuprinşi de convulsii, ochii lor 
văzând lucruri din altă lume. Până şi Marek îşi pierduse 
cunoştinţa — un buştean contorsionat între cei doi soldaţi. 

— Kasia s-a dus după ajutor, am zis eu în cele din urmă. 

Dragonul ne-a cercetat pe rând pe prinţ, pe soldaţi, pe 
regină, apoi pe mine şi pe Şoim — nişte epave. Şi-a frecat 
faţa, dus pe gânduri. 

— Bine. Ajută-mă să-i întind pe spate. Luna e aproape 
deasupra noastră. 

l-a întors cu greu pe Marek şi pe soldaţi cu faţa în sus pe 
iarbă, cu toţii privind spre cer cu ochi goi. Când noi adunam 
iarba în jurul lor ca să le ţină de cald, luna le lumina deja 
chipurile. Dragonul mi-a zis să stau între el şi Şoim. Nu 
aveam încă putere pentru o vrajă de curăţire completă. 
Dragonul şi Şoimul au rostit de câteva ori incantaţia de 
protecţie folosită de dimineaţă, iar eu am murmurat 
descântecul Puhas, kai puhas. Culoarea le-a revenit discret 
în obraji. 

După aproximativ o oră, s-a întors Kasia, cu chipul 
încrâncenat, cocoţată pe capra carului unui tăietor de 
lemne. 

— Îmi pare rău că a durat atât, a zis ea. 

N-am întrebat-o cum a făcut rost de vehicul. Ştiam ce-ar 
fi gândit oamenii dacă ar fi văzut-o venind dinspre Codru şi 
arătând în halul acela. 

Am încercat s-o ajutăm, dar a trebuit să facă aproape 
toată treaba de una singură. l-a urcat pe Marek şi pe cei doi 
soldaţi în căruţă, apoi ne-a împins şi pe noi lângă ei. Ne-am 
aşezat în spatele atelajului, cu picioarele atârnând. Kasia s- 
a dus la regină şi s-a postat ca un paravan între ea şi 
copaci, blocându-i privirea. Însă regina s-a uitat la ea cu 
ochi la fel de goi. 

— Nu mai eşti acolo! Eşti liberă! Amândouă suntem 
libere! 

Regina nu a răspuns nici de data aceasta. 


În Zatochek am stat o săptămână şi am zăcut în 
hambarul de la marginea satului, pe paturi de scânduri. Nu- 
mi mai aduc aminte nimic din clipa în care am adormit în 
căruţă şi până m-am trezit, trei zile mai târziu, în mirosul 
liniştitor al fânului. Kasia stătea la marginea patului şi îmi 
ştergea faţa cu o cârpă umedă. Simţeam în gură gustul ca 
de miere al elixirului de curăţire al Dragonului. Când, în 
acea dimineaţă, am fost în stare să mă dau jos din pat, m-a 
supus unei noi runde de curăţire, apoi mi-a spus să-i fac şi 
eu acelaşi lucru. 

— Şi regina? l-am întrebat, pe când stăteam amândoi 
afara, pe o bancă, epuizați. 

Mi-a arătat din bărbie şi atunci am văzut-o: se afla la 
umbră, de cealaltă parte a luminişului, stând tăcută pe o 
buturugă, sub o salcie. Incă purta laţul fermecat, în schimb 
cineva îi dăruise o rochie albă, imaculată. Până şi tivul era 
curat, de parcă nu se mişcase din locul acela de când 
fusese dusă acolo. Chipul său frumos era alb, fără expresie, 
ca o carte nescrisă. 

— Ei bine, este eliberată, a spus Dragonul. A meritat 
oare costul a treizeci de vieţi omeneşti? 

Vorbea înverşunat. M-am cuprins cu braţele. Nu doream 
să mă mai gândesc la lupta aceea de coşmar, la măcelul 
acela. 

— Dar cei doi ostaşi? am şoptit eu. 

— O să-şi revină. La fel şi prinţişorul nostru. A avut mai 
mult noroc decât merită. Codrul nu i-a vătămat prea tare. 

S-a ridicat de pe bancă. 

— Vino! Le fac vraja de curăţire treptat. Acum e vremea 
altei runde. 


Peste două zile, prinţul Marek prinsese o asemenea 
viteză în mişcări, încât eu păream o înceată, ceea ce 
stârnea în mine invidia. De dimineaţă abia îşi revenise în 
simţiri şi deja la prânz dădea gata un pui fript. Apoi a mai 
făcut şi exerciţii de înviorare, pe când eu abia am putut să 
gust câţiva dumicaţi de pâine, forţându-mă să-i înghit. 
Văzându-l cum îşi ridică şi îşi coboară trupul, atârnat fiind 


de ramura unui copac, m-am simţit ca o zdreanţă spălată şi 
purtată de nenumărate ori. Cei doi soldaţi, Tomasz şi Oleg, 
erau şi ei treji. Le învăţasem numele, ruşinată totuşi că nu 
ştiusem şi numele celor pe care îi lăsaserăm în Codru. 

Marek i-a dus mâncare reginei, dar ea stătea şi se uita la 
farfuria întinsă, fără să schiţeze vreun gest. Când prinţul i-a 
băgat câteva bucățele de carne în gură, ea nici măcar nu le- 
a mestecat. Apoi Marek a încercat să-i dea să mănânce 
nişte terci. Ea nici n-a refuzat, dar nici nu s-a clintit ca să-l 
ajute cumva. Prinţul i-a dat cu lingura, aşa cum face o 
mamă cu pruncul ei când vrea să-l înveţe să mănânce. Ela 
perseverat mohorât, însă după o oră, când regina abia 
reuşise să înghită şase linguri de terci, Marek s-a ridicat şi a 
azvârlit furios castronul şi lingura de o piatră, mâncarea şi 
castronul făcut ţăndări, zburând în toate părţile. S-a 
îndepărtat valvârtej. Regina nici măcar nu a clipit. 

Stăteam în uşa hambarului şi priveam neputincioasă. Nu- 
mi părea rău că o scosesem de acolo. Cel puţin nu mai era 
chinuită de Codru, nu mai era devorată lăuntric, picătură cu 
picătură. Numai că această viaţă fără conştiinţă părea ceva 
mai rău decât moartea. Nu era bolnavă şi nu delira, aşa 
cum fusese Kasia după curăţire. Pur şi simplu părea că nu 
mai rămăsese nimic din ea care să simtă sau să gândească. 

De dimineaţă, Marek a venit pe la spate şi m-a prins de 
braţ când eu mă trudeam să duc în hambar o găleată cu 
apă de la fântână. Am sărit ca arsă şi am împroşcat cu apă, 
udându-ne hainele, în încercarea de a mă elibera. N-a luat 
în seamă nici apa, nici zbaterea mea şi s-a răstit la mine: 

— Destul! Sunt soldaţi, o să-şi revină ei. Ba şi-ar fi 
revenit deja dacă Dragonul n-ar mai fi băgat atâtea poţiuni 
în ei. De ce nu aţi făcut nimic pentru ea? 

— Şi ce-ţi închipui tu că ar mai fi de făcut? a intervenit 
Dragonul, ieşind din hambar. 

Marek s-a răsucit spre el. 

— Are nevoie de o vrajă de vindecare! Nu i-ai dat nicio 
poţiune, când ai atâtea... 

— Dacă răul Codrului ar fi sălăşluit în ea, i-aş fi putut 
face o vrajă de curăţire. Dar nu poţi vindeca absenţa a 


ceva. Consideră-te norocos că nu a ars odată cu copacul- 
inimă. Asta dacă doreşti să numeşti noroc, şi nu păcat. 

— Ba e păcat că n-ai ars tu, dacă astea sunt toate 
sfaturile pe care mi le poţi da, a ripostat prinţul. 

In ochii Dragonului străluceau o mulţime de replici 
tăioase, însă s-a înfrânat şi doar a strâns din buze. Marek 
avea fălcile încleştate, iar prin mâna cu care mă ţinea 
prizonieră simţeam cât de încordat este — un tremur ca de 
cal speriat, deşi în încăierarea din Codru, cu moartea şi 
pericolul venind din toate părţile, fusese neclintit ca o 
stâncă. 

— N-a mai rămas picătură de răul-Codrului în ea. În rest, 
numai timpul şi o vindecare de la sine ar mai putea-o ajuta. 
O vom duce la Turn imediat ce vom termina cu soldaţii tăi, 
ca să fim siguri că pot reveni printre oameni. Vom vedea ce 
altceva mai este de făcut. Până atunci, stai lângă ea şi 
vorbeşte-i despre lucruri şi întâmplări familiare. 

— Să-i vorbesc?! 

Mi-a împins mâna în lături şi iar am vărsat apă pe mine, 
pe pantofi, pe când el se îndepărta. 

Dragonul mi-a luat găleata din mână şi l-am urmat înapoi 
în hambar. 

— Chiar nu putem face nimic pentru ea? l-am întrebat. 

— Ce-ai mai putea face cu o tăbliță ştearsă? Dă-i ceva 
timp şi va putea scrie din nou ceva pe ea. Cât despre a 
redeveni ce a fost înainte... 

Marek a rămas lângă regină tot restul zilei. l-am zărit de 
câteva ori chipul încrâncenat, posomorât, când am ieşit din 
hambar. Cel puţin părea să fi înţeles că nu va avea loco 
vindecare miraculoasă. In acea seară a luat-o pe jos spre 
Zatochek, ca să stea de vorbă cu mai-marele satului. A 
doua zi, când în sfârşit Tomasz şi Oleg au fost în stare să 
meargă singuri până la fântână şi înapoi, prinţul i-a apucat 
bărbăteşte pe după umeri şi le-a zis: 

— Mâine dimineaţă vom aprinde un foc de pomenire 
pentru ceilalţi în piaţa mare a satului. 


Câţiva săteni din Zatochek ne-au aduc cai. Se fereau de 
noi, dar nu-i puteam învinovăţi. Dragonul le trimisese vorbă 
că scăpaserăm din Codru şi le spusese unde să ne ţină şi 
cum să recunoască semnele posedării. Totuşi, nu m-ar fi 
surprins dacă ar fi venit cu torţe ca să ne ardă devii în 
hambar. Bineînţeles, dacă am fi fost posedaţi de Codru, am 
fi făcut lucruri mult mai rele decât să stăm liniştiţi în 
hambar, sleiţi de puteri vreme de o săptămână încheiată. 

Însuşi Marek i-a ajutat pe cei doi oşteni să urce în şa, 
după care a aranjat-o pe regină pe şaua unei iepe maronii, 
blânde, în vârstă de zece ani. Stătea ţeapănă, de aceea s-a 
chinuit să-i aşeze picioarele în scări. Apoi s-a oprit şi s-a 
uitat în sus la ea. Frâul atârna în mâinile ei încătuşate, acolo 
unde i-l pusese în urmă cu câteva clipe. 

— Mamă! a mai făcut el o încercare. 

Dar ea tot nu s-a uitat la fiul ei. Marek şi-a încleştat 
fălcile. A luat o frânghie, pe care a petrecut-o în jurul gâtului 
iepei, după care a legat-o la propria-i şa. In felul acesta 
putea să o conducă pe regină. 

Am pornit şi noi călare în urma lor, spre piaţa satului, 
unde am găsit o stivă înaltă de lemne de foc, rămase din 
iarna trecută, pregătite să fie aprinse. Toţi sătenii, îmbrăcaţi 
în straie de sărbătoare, stăteau pe latura îndepărtată a 
pieţei, cu torţe în mâini. Nu cunoşteam bine pe nimeni din 
Zatochek, ci doar din vedere, atunci când veneau primăvara 
la noi în târg. Câteva chipuri vag familiare mă priveau din 
mulţime, ca nişte fantome din altă viaţă, ascunse în spatele 
perdelei de fum ce se înălța din torţele lor, în vreme ce eu 
stăteam de partea cealaltă, alături de un prinţ şi de doi 
vrăjitori. 

Marek a luat el însuşi o torţă şi s-a dus la buştenii stivuiţi, 
cu flamura lui fluturând în vânt, şi a pomenit toţi oştenii pe 
care îi pierduserăm, unul câte unul — pe Janos şi pe ceilalţi. 
Le-a făcut semn lui Tomasz şi lui Oleg şi, împreună, au 
înaintat şi au azvârilit torţele în grămada de lemne. Fumul 
mi-a înţepat ochii şi gâtul abia vindecat, iar căldura lui era 
înspăimântătoare. Dragonul a urmărit încruntat cum 
flăcările îmbrăţişează lemnul, apoi s-a îndepărtat. Ştiam că 


nu dădea o para chioară pe faptul că prinţul îşi cinstea 
astfel oamenii pe care singur îi condusese la moarte. Dar pe 
mine m-a înduioşat când le-am auzit rostite numele. 

Focul a ars multă vreme. Sătenii aduseseră mâncare şi 
bere — ce avuseseră şi ei — şi ni le-au oferit. M-am refugiat 
cu Kasia într-un ungher şi am băut multe căni de bere, ca să 
spăl amărăciunea, fumul şi gustul poţiunii de curăţire. Am 
sfârşit prin a ne sprijini una de alta, plângând încetişor. A 
trebuit să mă agăţ de ea, deoarece Kasia nu îndrăznea să 
mă strângă în braţe. 

Băutura m-a făcut să mă simt mai uşurată, dar în acelaşi 
timp m-a pleoştit. Mă durea şi capul. Mi-am şters nasul pe 
mânecile hainei. Pe partea opusă a pieţei, prinţul vorbea cu 
mai-marele satului şi cu un vizitiu tânăr, cu ochi mari de 
uimire. Erau lângă o trăsură minunată, proaspăt vopsită în 
verde, la care erau înhămate două perechi de cai ce aveau 
coamele şi cozile împletite neîndemânatic cu panglică 
verde. Regina stătea deja pe bancheta acoperită cu fân, cu 
o pelerină de lână pe umeri. Laţul fermecat strălucea auriu 
în lumina soarelui, peste haina ei cea nouă. 

Am clipit de câteva ori din cauza scânteierii şi, când am 
început să pricep la ce mă uitam de fapt, Dragonul traversa 
deja piaţa spre ei, cerând socoteală: 

— Ce crezi că faci? 

M-am ridicat şi eu şi m-am dus spre ei. Marek s-a întors 
cu faţa chiar când soseam eu. 

— Pregăteam călătoria ca s-o ducem pe regină acasă, a 
rostit el mieros. 

— Nu fi nesăbuit! Trebuie vindecată mai întâi... 

— Vindecare pe care o poate primi la fel de bine şi în 
capitală. Am ales să nu o las pe mâna ta, ca s-o închizi în 
Turn până când ţi se năzare să o eliberezi, Dragonule! Nu-ţi 
închipui că am uitat că n-ai venit de bunăvoie cu noi. 

— În schimb, se pare că uiţi multe alte lucruri, a mârâit 
Dragonul. Cum ar fi legământul că o să retezi tot Codrul 
până la Rosya în cazul în care reuşim. 

— Ba n-am uitat deloc! s-a răstit Marek. Dar n-am încă 
aici ajutoarele necesare. Şi ce cale mai bună de a-ţi obţine 


oamenii de care ai nevoie, dacă nu plecarea la Curte pentru 
a-i cere tatălui meu să ţi-i dea? 

— Singurul lucru pe care-l poţi face la Curte e să defilezi 
cu această păpuşă goală pe dinăuntru şi să te înfăţişezi 
drept erou. Trimite mai bine după acei oameni! Nu putem 
să plecăm pur şi simplu. Ce-ţi închipui tu, Codrul nu se va 
răzbuna pentru faptele noastre dacă plecăm şi lăsăm Valea 
de izbelişte? 

Marek nu şi-a şters zâmbetul de pe faţă, ci se chinuia să-l 
păstreze, iar pumnul i se încleşta şi descleşta pe mânerul 
săbiei. Şoimul s-a băgat între ei, punând o mână pe braţul 
prinţului. 

— Înălţimea  Voastră, deşi tonul lui Sarkan este 
necuviincios, totuşi are dreptate. 

O clipă am crezut că Şoimul chiar dă dovadă de 
înţelegere. Poate că simţise suficient răutatea Codrului cât 
să-şi dea seama ce ameninţare ne păştea. L-am privit pe 
Dragon cu speranţă, însă chipul lui se înăsprea chiar înainte 
ca Şoimul să se întoarcă spre el şi să încline curtenitor 
capul. 

— Cred că Sarkan va recunoaşte că, în ciuda harului său, 
Salcia îl întrece în privinţa magiei vindecării şi, dacă e 
cineva în stare să o vindece pe regină, atunci ea este 
aceea. Pe de altă parte, este datoria Dragonului să ţină 
Codrul la distanţă. El nu poate părăsi Valea. 

— Prea bine, atunci! a fost de acord Marek, chiar dacă 
vorbea printre dinţi. 

Însă era un răspuns pregătit, îl repetaseră înainte, mi-am 
dat eu seama, plină de furie. 

— În schimb, tu, Sarkan, trebuie să realizezi că prinţul 
Marek nu te poate lăsa să le păstrezi aici pe regină şi pe 
ţărăncuţă, a adăugat el şi a arătat spre Kasia, care stătea 
alături de mine. Bineînţeles că ele trebuie să meargă 
numaidecât în capitală şi să fie supuse unui proces de 
examinare. 


— Ce intrigă iscusită! mi-a zis Dragonul mai târziu. Şi ce 
eficientă! Dar are dreptate. N-am dreptul să abandonez 


Valea fără permisiunea regelui şi, după lege, ele chiar 
trebuie să fie supuse acelui proces. 

— Dar nu trebuie să fie chiar acum! 

M-am uitat la regină, care stătea apatică şi tăcută în 
trăsură, în vreme ce sătenii înghesuiau lângă ea prea multe 
provizii şi pături, mai multe decât am fi avut nevoie dacă 
am fi făcut de trei ori drumul dus-întors, fără oprire, până în 
capitală. 

— Şi dacă le-am lua acum în Turn, pe ea şi pe Kasia? Cu 
siguranţă regele ar înţelege... 

Dragonul a pufnit: 

— Regele e un om rezonabil. În niciun caz nu l-ar fi 
deranjat ca, atâta vreme cât se află în convalescenţă, să o fi 
ferit pe regină de ochii lumii, ba chiar să fi păstrat secretul 
salvării ei. Dar acum? 

A arătat către săteni. Toată lumea se adunase într-un 
cerc larg în preajma trăsurii, dar la o distanţă liniştitoare, 
urmărind-o pe regină şi împărtăşindu-şi în şoaptă unul 
altuia fragmente din poveste. 

— Nu! Acum s-ar împotrivi să încalc legea ținutului, mai 
ales că există martori. 

S-a uitat la mine şi a continuat: 

— Şi nici eu nu pot să plec. Chiar dacă mi-ar da voie 
regele, nu-mi dă voie Codrul. 

L-am privit pierdută: 

— Nu pot să-i las s-o ia pe Kasia, am spus eu rugător. 

Ştiam că aparţin acestor meleaguri, că au nevoie de 
mine aici, dar şi să stau cu mâinile în sân când ei voiau s-o 
ducă în capitală la un proces ce se putea încheia cu o 
sentinţă la moarte... Pe de altă parte, nici nu aveam 
încredere în prinţul Marek, căci ştiam că nu face decât ceea 
ce-i convine. 

— Ştiu, a admis Dragonul. Dar e totuna. Nu putem porni 
împotriva Codrului fără oşteni, mulţi oşteni. lar tu trebuie 
să-l îndupleci pe rege să ţi-i dea. Orice ar spune, lui Marek 
nu-i stă gândul decât la regină. Cât despre Solya, poate că 
nu este chiar atât de malefic, dar îi place să fie cel mai 
deştept când e vorba de a şti care este binele tuturor. 


— Solya? am îngăimat eu. 

Am simţit numele plimbându-mi-se ciudat pe limbă, ca 
umbra unei păsări din înalt ce se roteşte deasupra mea. 
Chiar în momentul rostirii un ochi pătrunzător parcă mă 
privea de sus. 

— Înseamnă „şoim” în limba magiei, m-a lămurit 
Dragonul. Înainte de a primi confirmarea ca vrăjitoare, îţi 
vor pune şi ţie un nume. Nu-i lăsa s-o facă până după 
încheierea procesului, altfel n-ai voie să depui mărturie. Şi 
ascultă la mine: ce ai realizat tu aici presupune multă 
putere magică, de un soi aparte. Nu-i permite lui Solya să 
se împăuneze cu toate meritele şi nu te sfii să-ţi foloseşti 
puterile. 

N-aveam habar cum aş fi putut pune în fapt toate 
sfaturile lui. Cum aş fi putut eu să-l conving pe rege să-mi 
dea atâţia oşteni? 

Marek le poruncea deja lui Tomasz şi lui Oleg să încalece 
şi n-a fost nevoie să-i spun Dragonului că şi eu trebuie să 
fac la fel. Am înghiţit în sec şi am încuviinţat: 

— Mulţumesc, Sarkan! 

Numele lui avea gust de foc şi de aripi, de fuioare de 
fum, de ceva delicat şi puternic totodată — şoapta aspră a 
unor solzi în mişcare. 

El m-a privit în ochi şi mi-a zis sec: 

— Vezi să nu sfârşeşti într-o oală la fiert şi, oricât de greu 
ţi s-ar părea, încearcă să te prezinţi respectabil la Curte! 


Capitolul 17 


Însă nu m-am priceput prea bine în a-i urma sfatul. 

Ne aflam la o distanţă de o săptămână şi o zi de capitală, 
iar iapa mea smucea capul tot drumul: pas, pas, smucitură 
în faţă, muşcând zăbala şi trăgându-mi frâul cu tot cu mâini, 
până când gâtul şi umerii încordaţi se făceau ca piatra. 
Rămâneam mereu în urma micii caravane, iar roţile mari, 
întărite cu fier ale căruţei ridicau un norişor de praf. Din 
cauza aceasta, iapa mea făcea pauze de strănutat, pe lângă 


mersul ei poticnit. Chiar înainte să trecem de Olshanka 
eram deja acoperiţi cu o pulbere fină, iar sudoarea îmi 
aduna praful sub unghii într-o linie groasă. 

Dragonul îmi dăduse o scrisoare pe care o ticluise la 
repezeală în scurtele minute pe care le mai petrecuserăm 
împreună. Doar câteva rânduri grăbite, notate pe o coală de 
hârtie ieftină cu cerneală diluată, împrumutată de la un 
sătean. În ea îi scrisese regelui că sunt vrăjitoare şi îl ruga 
să-i trimită ajutoare. După ce a îndoit-o, şi-a crestat degetul 
mare cu vârful unui cuţit şi a întins o picătură de sânge de-a 
lungul marginilor, apoi, cu litere groase, negre şi 
fumegânde, şi-a scris numele printre pete: Sarkan. Când am 
scos-o din buzunarul rochiei şi am atins literele cu degetele, 
am auzit lângă mine o şoaptă de fum şi de fâlfâit de aripi. 
Simţeam o uşurare, dar şi frustrare în acelaşi timp, pe 
măsură ce mă îndepărtam de locurile unde ar fi trebuit să 
mă aflu, ajutând la apărarea împotriva Codrului. 

— De ce insişti s-o iei cu tine pe Kasia? l-am întrebat pe 
prinţ într-o ultimă încercare, în prima noapte în care am 
ridicat tabăra la poalele munţilor, lângă albia unui pârâu 
învolburat ce se grăbea spre întâlnirea cu râul Spindle. 

La sud încă se mai vedea Turnul, luminat în portocaliu de 
ultimele raze ale soarelui. 

— la-o cu tine pe regină, dacă-ţi doreşti atât de mult, dar 
lasă-ne pe noi să plecăm. Ai văzut Codrul şi ai văzut ce este 
el... 

— Tata m-a trimis aici să cercetez ce este cu ţărâncuţa 
posedată a lui Sarkan. 

Şi-a turnat apă pe cap şi pe ceafă. 

— Şi aşteaptă să mă întorc fie cu ea, fie cu capul ei. Ce ai 
prefera? 

— Dar va înţelege ce se petrece cu Kasia odată ce o va 
vedea pe regină. 

Marek s-a scuturat de apă, apoi a înălţat capul. Regina 
încă stătea în trăsură, nemişcată, cu minţile duse, privind 
înainte în vreme ce noaptea o împresura. Kasia era lângă 
ea. Se schimbaseră amândouă, stranii, ţepene şi deloc 
obosite după o zi întreagă de călătorie. Şi amândouă luceau 


ca lemnul şlefuit. Diferenţa era că prietena mea stătea 
întoarsă către Olshanka, privind întreaga Vale, iar gura şi 
ochii ei erau îngrijoraţi şi vii. 

Le-am urmărit amândoi, apoi Marek s-a ridicat. 

— Împărtăşeşte aceeaşi soartă cu regina, mi-a zis el sec 
şi s-a îndepărtat. 

Necăjită, am lovit apa, după care m-am aplecat, am luat 
un căuş şi m-am spălat pe faţă. Şiroaie negre de murdărie 
îmi curgeau printre degete. 

— Vai, ce îngrozitor! a exclamat Şoimul, răsărit ca din 
senin în spatele meu, făcându-mă să vărs apa din palme. Să 
fii escortată în Kralia de prinţul însuşi şi să fii aclamată ca 
vrăjitoare şi eroină. Ce nenorocire! 

Mi-am şters faţa cu poalele rochiei. 


— Nu înţeleg de ce mă vrei acolo. Doar sunt şi alţi 
vrăjitori la Curte. Pot vedea şi singuri că regina nu este 
posedată. 

Solya clătina din cap de parcă m-ar fi căinat, eu, o 
ţărăncuţă nătângă, care nu pricepea nimic. 

— Crezi că e atât de simplu? Legea este absolută: 
posedaţii trebuie să moară în flăcări. 

— Dar regele o va ierta? a venit întrebarea mea. 

Solya a privit-o îngândurat pe regină, aproape invizibilă 
acum, o umbră printre umbre, dar nu a răspuns. Doar s-a 
uitat la mine şi mi-a urat: 

— Somn uşor, Agnieszka! Mai avem încă drum lung. 

Apoi i s-a alăturat lui Marek lângă foc. 

După această discuţie, numai uşor nu mi-a fost somnul în 
noaptea aceea şi în următoarele. 

Vestea sosirii noastre ne-a întrecut, astfel că, atunci 
când treceam prin sate şi orăşele, oamenii se aliniau de-a 
lungul drumului şi ne urmăreau cu mirare, dar nu se 
apropiau prea mult şi îi fereau pe copii, ţinându-i la spate. In 
ultima zi o mulţime de oameni ne aştepta la cea din urmă 
răspântie, înainte de marea cetate a regelui. 


Deja pierdusem şirul orelor şi al zilelor. Braţele mă 
dureau, spatele mă durea, picioarele mă dureau. Dar dintre 
toate, capul mă durea cel mai tare. O parte din mine 
rămăsese legată parcă de Vale, întinsă acum la o formă 
familiară, şi încercam să mă regăsesc în aceste clipe în care 
eram atât de departe de toate lucrurile cunoscute. Până şi 
munţii, o permanenţă în viaţa mea, dispăruseră din vedere. 
Ştiam, fireşte, că există zone în ţară unde nu sunt munţi, 
dar îmi imaginasem că se pot zări la orizont, ca luna. Însă, 
de câte ori priveam în urma mea, ei se făceau tot mai mici 
până ce parcă s-au topit în spatele unor dealuri. În schimb, 
terenuri întinse şi bogate se întindeau în toate direcţiile, 
plate şi neîntrerupte. Întreaga lume părea că a luat o formă 
ireală. Aici nu erau deloc păduri. 

Am urcat încă un deal şi, odată ajunşi pe culme, înaintea 
noastră s-a desfăşurat o privelişte minunată: capitala, 
Kralia, cu case cu pereţii zugrăviți în galben, cu acoperişuri 
ocru, răspândite ca nişte flori sălbatice pe malurile 
măreţului şi scânteietorului Vandalus, iar în mijlocul lor se 
înălța Zamek Oria, castelul din cărămidă roşie al regelui, 
iţindu-se din spatele unui zid înalt din piatră. Era mai mare 
decât orice clădire închipuită. Turnul Dragonului era mai 
mic decât cel mai mic turn al castelului. Şi erau o duzină 
care împungeau cerul. 

Şoimul m-a urmărit să-mi vadă reacţia, dar panorama 
era atât de vastă şi de ciudată, încât eu nici măcar n-am 
putut să mă minunez cum trebuie. Era ca şi cum aş fi privit 
o imagine dintr-o carte, nu ceva real. Pe de altă parte, eram 
atât de obosită, încât nu mă puteam gândi decât la trupul 
meu: aproape că nu-mi mai simţeam pulpele, braţele îmi 
tremurau puternic, iar stratul de praf îmi acoperea toată 
pielea. 

O mică oaste ne aştepta la răscrucea de la poalele 
dealului. Oştenii erau aranjaţi pe rânduri în jurul unei 
estrade care fusese ridicată în centru. Şase preoţi şi 
călugări stăteau pe ea, de-o parte şi de alta a unui bărbat 
îmbrăcat în cele mai minunate straie de preot pe care le 
văzusem vreodată: mov-închis, brodate cu fir de aur. Avea 


chipul prelung şi sever, care părea şi mai lung cu mitra 
înaltă aşezată pe cap. 

Marek s-a oprit să se uite la ei, astfel că am avut şi eu 
vreme să-mi mân iapa ostenită lângă prinţ şi Şoim. 

— la te uită, tatăl meu a scos fosilele de la naftalină! Va 
pune moaştele pe ea. Crezi că vor fi probleme? 

— Nu cred, a răspuns Şoimul. Dragul nostru arhiepiscop 
o fi el puţin cam încet, dar, te asigur, vigilenţa lui este 
maximă. N-ar permite nimănui să substituie moaştele, iar 
cele adevărate nu vor scoate la iveală ceva ce nu există. 

Indignată de impietatea lor — auzi, să-l numească pe 
arhiepiscop „fosilă”! — am pierdut prilejul să le cer lămuriri 
de ce ar vrea cineva să demonstreze posedarea când ea nu 
există. 

Marek îşi îndemna deja calul înainte. Trăsura reginei se 
hurduca la vale în spatele lui. Deşi mureau de curiozitate, 
şirurile de gură-cască se retrăgeau ca valurile, ţinându-se 
departe de atelaj. Mulţi dintre ei purtau amulete ieftine, 
care să-i apere de rău şi îşi făceau cruce când treceam pe 
lângă ei. 

Regina stătea pe bancheta sa, fără să le acorde atenţie 
sau să se agite cumva, ci doar sălta în ritmul roţilor. Kasia 
era lipită de regină şi mă căuta cu privirea, dar era la fel de 
mirată ca mine. Nu mai văzuserăm niciodată atâţia oameni 
laolaltă. Însă, în jurul meu, curioşii se apropiaseră atât de 
mult, încât mă ştergeam cu picioarele de ei, încercând să 
înaintez, nefiind speriaţi de potcoavele masive ale calului 
meu. 

Când am ajuns la estradă, oştenii ne-au făcut loc să 
trecem printre rândurile lor, apoi ne-au împresurat, 
ameninţându-ne cu suliţele. Abia atunci am observat cu 
îngrijorare că în mijlocul estradei era înălţat un rug, la baza 
căruia aşezaseră o grămadă de paie şi iască. L-am apucat 
pe Şoim de mânecă. 

— Nu te mai uita ca un iepure fricos! Stai dreaptă şi 
zâmbeşte! mi-a şoptit el printre dinţi. Ultimul lucru de care 
avem nevoie este să le dăm motive să creadă că e ceva în 
neregulă cu noi. 


Marek se purta ca şi cum nici nu băgase de seamă 
vârfurile de oţel ale suliţelor aflate la nici doi paşi de capul 
său. A descălecat, iar pelerina pe care o cumpărase dintr-un 
orăşel de pe drum i-a fluturat în vânt. S-a dus la trăsură să o 
ajute pe regină să coboare. Kasia a trebuit să le dea o mână 
de ajutor, apoi, la un semn nerăbdător al lui Marek, a 
coborât şi ea. 

Nu ştiusem până atunci că o mulţime atât de mare de 
oameni are propriul zgomot, asemănător unui râu — un 
murmur care se înalţă în văzduh şi care se răspândeşte fără 
ca vocile să se distingă individual. Prinţul a condus-o pe 
treptele estradei pe regină, care încă purta laţul fermecat, 
şi a adus-o în faţa preotului cu mitră. 

— Sfinţia Ta, a rostit Marek cu glas limpede şi puternic. 
Aflându-ne în mare pericol, alături de însoțitorii mei, am 
eliberat-o pe regina Polnyei din captivitatea malefică a 
Codrului. O las acum pe Sfinţia Ta să o cerceteze în 
amănunt, să o supună probei moaştelor şi a puterii înaltului 
Scaun, pentru a fi siguri că nu mai poartă niciun semn al 
posedării, care s-ar putea răspândi îmbolnăvind alte suflete 
nevinovate. 

Fireşte că exact pentru acest lucru se afla arhiepiscopul 
aici, însă nu cred că i-a convenit ca Marek să-şi însuşească 
ideea procesului. 

Ţinea buzele strânse: 

— Inălţimea Ta, fii sigur de asta! a rostit el cu răceală. 

Apoi a făcut un semn şi unul dintre călugări a venit lângă 
el — un bărbat scund şi agitat, în straie lungi şi maronii, cu 
părul şaten şi tonsură specifică. Avea ochii mari, care 
clipeau des în spatele unor ochelari cu ramă aurie. Ţinea un 
sipet lunguieţ, din lemn. L-a deschis, iar arhiepiscopul a 
scos de acolo, cu ambele mâini, o împletitură din fire de aur 
şi argint, ca o plasă. Un murmur de încuviinţare s-a auzit 
dinspre mulţime, pe când frunzele primăverii foşneau în 
bătaia vântului. 

Arhiepiscopul a înălţat plasa şi a rostit o rugăciune lungă 
cu glas tare, apoi s-a întors şi a fluturat plasa peste capul 
reginei. A scuturat-o uşor, iar marginile ei au început să se 


desfăşoare în jos, până la picioare. Apoi, spre surprinderea 
mea, călugărul a pus palmele pe plasă şi a rostit: 

— Yilastus kosmet, yilastus kosmet vestuo palta! 

Şi a continuat cu vraja care s-a scurs în firele plasei şi le- 
a luminat. Lumina a învăluit întregul trup al reginei, care 
strălucea în mijlocul estradei, în poziţie de drepţi, capul 
scânteindu-i. Nu era ca lumina /nvocației. Aceea era o 
strălucire rece, clară, puternică şi dureroasă. Lumina 
aceasta era ca atunci când, în toiul iernii, te întorci acasă şi 
zăreşti o lampă aprinsă la fereastră, care-ţi arată drumul 
spre căminul tău. Era o lumină plină de dragoste şi de 
căldură. Mulțimea a scos un oftat. Până şi preoţii au făcut 
un pas înapoi, ca s-o vadă mai bine pe regină cum 
strălucea. 

Călugărul continua să ţină palmele pe plasă, magia 
curgând din el necontenit. Am dat pinteni calului şi m-am 
dus lângă Solya. M-am aplecat spre el şi i-am zis: 

— Cine-i ăla? 

— A, te referi la blândul nostru Huhurez? Este părintele 
Ballo. Este încântarea arhiepiscopului, aşa cum îţi poţi 
imagina. Nu întâlneşti prea des un vrăjitor blajin şi supus. 

Vorbea cu dispreţ, dar mie nu mi s-a părut atât de blajin. 
Părea îngrijorat şi enervat. 

— Şi plasa aceea? 

— Cu siguranţă ai auzit de vălul Sfintei Jadwiga, a spus 
Şoimul. 

Mă holbam la el ca proasta. Era cea mai sfântă relicvă a 
Polnyei. Auzisem că acest văl era scos la încoronarea 
regilor, ca să le dovedească lepădarea de orice rău. 

Mulțimea împingea oştenii în încercarea de a veni mai 
aproape, ba chiar şi oştenii erau fascinaţi, ţinând acum 
suliţele cu vârful spre cer, lăsându-se duşi spre estradă. 
Preoţii o cercetau pe regină centimetru cu centimetru, 
aplecându-se să se uite la degetele de la picioare, 
ridicându-i fiecare braţ ca să-i inspecteze degetele sau 
studiindu-i firele de păr. Cu toţii o vedeau cum străluceşte, 
plină de lumină. Nu sălăşluia nicio umbră în ea. Unul după 
altul, preoţii s-au uitat la arhiepiscop, clătinând din cap. 


Chipul lui sever parcă se mai înmuiase, scăldat în lumina ce 
radia dinspre regină. 

Când şi-au încheiat examinarea, părintele Ballo i-a scos 
cu blândeţe vălul. Preoţii au mai adus şi alte relicve, pe care 
le-am recunoscut şi eu de data asta: platoşa Sfântului 
Kasimir, perforată de dintele dragonului din Kralia pe care îl 
ucisese; oasele mâinii Sfântului Firan, păstrate într-un sipet 
de aur şi sticlă, înnegrite de foc; potirul de aur pe care 
Sfântul Jacek îl salvase din capelă. Marek a ridicat braţele 
reginei ca să atingă fiecare relicvă, în vreme ce 
arhiepiscopul înălța rugi pentru ea. 

Procesul s-a repetat şi cu Kasia, însă mulţimea îşi 
pierduse interesul. Toţi tăcuseră când o urmăreau pe 
regină, însă acum când preoţii o cercetau pe Kasia vorbeau 
tare, mult mai nestăpâniţi decât orice mulţime văzută în 
viaţa mea, deşi se aflau în prezenţa atâtor moaşte sfinte şi 
a arhiepiscopului însuşi. 

— N-ai la ce să te aştepţi de la gloata din Kralia, mi-a zis 
Solya, văzându-mi mirarea. 

Erau până şi vânzători de chifle care se plimbau prin 
mulţime, strigându-şi marfa proaspătă. De la înălţimea la 
care mă aflam călare am zărit şi vreo doi oameni 
întreprinzători care improvizaseră o tarabă cu bere la 
marginea drumului. 

Deja aveam sentimentul că particip la o sărbătoare, la un 
festival. În cele din urmă, preoţii au umplut cu vin potirul 
Sfântului Jacek şi părintele Ballo a murmurat o vrajă asupra 
lui: un fuior de fum s-a înălţat din el, apoi s-a disipat. Regina 
l-a băut până la fund când i l-au dus la gură şi nu a căzut 
secerată. Nu şi-a schimbat nici expresia, dar asta nu mai 
conta. Cineva din mulţime a ridicat o cupă cu bere, 
împroşcând stropi în jur, şi a strigat: 

— Dumnezeu fie lăudat! Regina e mântuită! 

Oamenii au început să-şi manifeste nebuneşte bucuria şi 
să se înghesuie în noi, dând uitării toate temerile. Erau atât 
de zgomotoşi, încât abia l-am auzit pe arhiepiscop cum îi dă 
cu jumătate de gură permisiunea lui Marek să o ducă pe 
regină în cetate. 


înflăcărarea gloatei era parcă mai rea decât suliţele 
oştenilor. Marek a trebuit să-i măture din calea lui când s-a 
dus să aducă trăsura lângă estradă. Le-a ridicat pe braţe pe 
regină şi pe Kasia şi le-a urcat în ea. Şi-a abandonat calul şi 
a sărit în trăsură, luând hăţurile. A pocnit din bici peste 
oamenii ce-i stăteau în drum, iar Solya şi cu mine a trebuit 
să stăm aproape lipiţi cu caii de spatele atelajului, deoarece 
mulţimea se închidea rapid în urma lui. Când am ajuns la 
podul peste Vandalus, bărbaţi şi femei în putere îşi 
abandonaseră muncile ca să ne însoţească, iar când am 
ajuns la porţile castelului, abia puteam înainta prin 
mulţimea veselă, ce ne împingea din toate părţile, o 
creatură vie, cu zeci de mii de voci, toate strigându-şi 
bucuria. Vestea se răspândise cât ai clipi: regina era 
mântuită, regina nu era posedată. Prinţul Marek o salvase în 
sfârşit pe regină. 

Parcă toţi trăiam un cântec, exact aşa se simţea. Şi eu o 
simţeam, deşi vedeam cum capul reginei se bălăngănea 
necontrolat la fiecare hurducătură a trăsurii, deşi ştiam ce 
mică ne fusese victoria şi câţi oameni muriseră pentru ea. 
Copilaşi alergau pe lângă calul meu şi râdeau la mine — mai 
degrabă de mine, având în vedere cât de murdară eram, cu 
părul încâlcit şi cu rochia sfâşiată. Dar nu-mi păsa. Am privit 
în jos la ei şi le-am ţinut isonul, râzând şi eu şi uitând de 
braţele înţepenite şi de picioarele amorţite. 

Marek mergea înaintea noastră, cuprins de exaltare. 
Presupun că îl luase şi pe el valul, simţindu-şi viaţa un 
cântec. In acele momente nimeni nu se gândea la oamenii 
care nu avuseseră şansa să se întoarcă. Oleg avea bandajat 
ciotul din braţul vătămat, dar cu cealaltă mână făcea semne 
viguroase mulţimii şi trimitea câte o bezea fiecărei fete 
frumoase ce-i ieşea în cale. Odată ajunşi în castel, mulţimea 
de acolo a reacţionat în acelaşi mod. Oştenii regelui au ieşit 
de la posturile lor, iar nobilii din casele lor, aruncând cu flori 
la picioarele noastre. Soldaţii izbeau cu săbiile în scuturi, în 
chip de aplauze. 


Numai că regina nu le dădea atenţie. O eliberaseră din 
laţul fermecat şi din lanţuri, dar ea avea aceeaşi poziţie, 
arătând aproape ca o sculptură. 

A trebuit să intrăm unul câte unul pe sub arcada ce 
dădea spre curtea interioară a castelului. Acesta era 
ameţitor de mare, porticuri dispuse pe trei niveluri şi chipuri 
nenumărate se aplecau de la balcoane şi ne surâdeau. Mă 
uitam şi eu uluită la ele şi la flamurile brodate în culori 
vesele şi atârnate peste tot, la coloanele şi la turnurile ce ne 
înconjurau. Insuşi regele stătea în capul scărilor aflate pe o 
latură a curţii. Purta o mantie albastră, prinsă în jurul 
gâtului cu o pafta din aur, cu un rubin mare şi perle. 

Murmure de veselie încă mai răzbăteau de dincolo de 
ziduri, înăuntru, întreaga curte amuţise, ca înainte de 
începerea unui spectacol. Prinţul Marek o coborâse pe 
regină din trăsură şi acum o conducea pe trepte ca să o 
înfăţişeze regelui. Curtenii se retrăgeau ca un val pentru a-i 
înlesni trecerea. M-am trezit că îmi ţineam respiraţia. 

— Maiestate, ţi-o înapoiez pe regină, a rostit Marek. 

În soarele strălucitor arăta ca un războinic sfânt în 
armura, mantia verde şi capa albă pe care le purta. Alături 
de el, regina era o făptură rigidă, în rochie albă, cu părul ei 
ca un norişor auriu şi cu pielea lucioasă. 

Regele îi privea încruntat. Părea mai mult îngrijorat decât 
vesel. Cu toţii tăceam mălc, aşteptând. 

Când regele a tras aer în piept să vorbească, regina s-a 
mişcat. A ridicat încetişor capul şi s-a uitat în ochii lui. El o 
cerceta cu atenţie. Regina a clipit o dată, apoi a suspinat şi 
s-a prăbuşit din nou în sine, inertă ca un sac. Prinţul Marek 
a apucat-o de braţ, altfel s-ar fi rostogolit pe scări. 

Regele a suflat aerul reţinut, iar umerii i s-au mai 
îndreptat, ca şi cum coarda care îl trăsese în jos se slăbise 
dintr-odată. Glasul lui a răsunat puternic în curte: 

— Duceţi-o în Apartamentele Cenuşii şi trimiteţi după 
Salcie! 

Slujitorii forfoteau deja în jurul ei. Au luat-o pe regină de 
lângă noi, îndepărtându-se ca un talaz. 


Şi astfel, piesa a luat sfârşit. Murmurul din curte s-a 
ridicat la nivelul celui de-afară, fiecare vorbind cu fiecare 
de-a lungul celor trei etaje ale clădirii. Sentimentul înălţător 
m-a părăsit, ca şi cum dopul care-l ţinea închis ar fi răsuflat. 
Prea mi-am amintit că nu venisem aici pentru o intrare 
triumfală. Incă îmbrăcată în roba albă de prizonieră, Kasia 
rămăsese în trăsură, singură, condamnată. Sarkan se afla la 
o sută de leghe depărtare, încercând să oprească înaintarea 
Codrului spre Zatochek fără ajutorul meu. lar eu habar nu 
aveam cum să rezolv aceste două probleme. 

Mi-am scuturat picioarele din scări şi le-am întins, după 
care am aterizat într-un mod lipsit de eleganţă. M-am 
clătinat când m-am lăsat cu toată greutatea pe membre. Un 
slujitor a venit să-mi preia calul, care pentru mine era o 
stâncă familiară în tot acest ocean plin de ciudăţenii. Prinţul 
Marek şi Şoimul tocmai îl însoțeau pe rege în castel. Deja îi 
pierdusem prin mulţime pe Tomasz şi pe Oleg, împresuraţi 
de bărbaţi în uniformă. 

Kasia cobora din trăsură, aşteptată fiind de câteva gărzi. 
Mi-am făcut loc prin marea de servitori şi curteni şi m-am 
băgat în faţa lor. 

— Ce aveţi de gând să faceţi cu ea? i-am întrebat cu 
voce piţigăiată de îngrijorare. 

Probabil că în ochii lor eram o arătare bizară în zdrenţele 
acelea ţărăneşti şi prăfuite, ca o vrabie care trage cu ochiul 
la o ceată de motani la vânătoare. Ei nu vedeau magia ce- 
mi răscolea pântecele, gata să se reverse. 

Insă, oricât de neînsemnată păream, făceam parte totuşi 
din alaiul triumfal ce contribuise la salvarea reginei şi, 
oricum, nu păreau să manifeste cruzime. Comandantul 
gărzilor, un bărbat cu o mustață uriaşă cu vârfurile răsucite 
cu ceară, mi-a zis cu blândeţe: 

— Eşti slujnica ei? Nu te teme! O ducem la regină, în 
Turnul Cenuşiu, unde o să aibă grijă Salcia de amândouă. 
Totul trebuie să fie făcut cum se cuvine, aşa cum cere 
legea. 

Nu era prea mare alinare: după lege, regina şi Kasia ar fi 
trebuit pe dată condamnate la moarte. Kasia mi-a şoptit: 


— E-n regulă, Nieshka! 

Nu era, însă nici nu puteam face nimic. Gărzile au 
încadrat-o, patru în faţă şi patru în spate, şi au condus-o în 
palat. 

M-am uitat după ei, simţindu-mă pustiită, apoi mi-am dat 
seama că n-aş mai găsi-o niciodată în castelul ăsta uriaş 
dacă nu vedeam acum unde o duc. Am alergat ca o săgeată 
după ei. 

— Stai pe loc! mi-a zis paznicul de la uşă când am 
încercat să intru după ei, dar eu am rostit Param, param pe 
melodia aceea despre musculiţa pe care nimeni nu o poate 
prinde. 

Paznicul a clipit nedumerit, iar eu m-am strecurat pe 
lângă el. Am luat-o pe urmele lor ca după un fir conducător, 
fredonând în continuare vraja în care le spuneam tuturor că 
sunt prea măruntă ca să fiu observată. N-a fost greu deloc. 
M-am simţit cât se poate de mică şi de neînsemnată. 
Coridorul nu se mai termina. Erau uşi de-o parte şi de alta: 
masive, din lemn, ferecate. Slujitori şi curteni intrau şi 
ieşeau din camere mari, cu tapiserii pe pereţi, pline de 
mobilă sculptată şi cu şemineuri mai înalte decât uşa mea 
de la intrare. Lămpi vrăjite atârnau de tavan sau de ziduri, 
sfeşnice cu lumânări lungi care ardeau fără să se topească. 

În cele din urmă, coridorul s-a încheiat cu o uşă mică din 
fier, de asemenea păzită. Gărzile au încuviinţat în faţa 
escortei Kasiei şi le-au lăsat să intre într-un pasaj îngust, cu 
treptele în spirală. M-am strecurat şi eu, zdrenţăroasa, ochii 
paznicilor alunecând peste mine fără să mă vadă. Am urcat 
şi am tot urcat, picioarele mele obosite luptându-se să mă 
poarte de la treaptă la treaptă, până când ne-am înghesuit 
cu toţii sus, într-o anticameră mică şi rotundă. Era 
întunecată şi afumată. Nu avea ferestre şi doar o lampă cu 
ulei ardea într-o nişă grosolană din perete, luminând o uşă 
de fier, grea şi cenuşie. Era prevăzută cu un ciocănel 
modelat sub formă de cap de demon flămând, ce ţinea 
inelul de bătut în gura larg deschisă. Un curent ciudat 
venea dinspre uşa de fier, un vânticel îmi gâdila pielea, deşi 
stăteam sprijinită de perete, ascunsă în spatele gărzilor. 


Comandantul a ciocănit şi uşa s-a deschis spre interior. 

— Am adus-o pe fată, doamna mea. 

— Prea bine! s-a auzit un glas ferm de femeie. 

Gărzile i-au făcut Kasiei loc să treacă. O domniţă înaltă şi 
mlădioasă stătea în pragul uşii, cu cosiţe bălaie şi cu o 
diademă de aur pe cap. Era înveşmântată într-o rochie 
albastră, de mătase, cu o broderie fină, cusută cu pietre 
preţioase la guler şi la manşete, cu o trenă lungă ce mătura 
podeaua, deşi mânecile erau croite foarte practic, prinse cu 
şiret de la încheieturi până la coate. S-a dat într-o parte şi, 
nerăbdătoare, i-a făcut Kasiei semn cu ambele mâini, ca să 
intre odată. Am reuşit să trag cu ochiul la o sală imensă, cu 
covoare pe jos, confortabilă. Regina se afla pe un scaun cu 
spătar şi privea rătăcită pe fereastră la apele scânteietoare 
ale Vandalusului. 

— Şi asta cine mai e? a zis femeia uitându-se la mine. 

Toate gărzile s-au întors. Am îngheţat. 

— Eu... s-a bâlbâit comandantul, îmbujorându-se, dar 
ţintuindu-i cu privirea pe ultimii doi oşteni, privire ce le 
promitea necazuri pentru că nu mă observaseră până 
atunci. Ea este... 

— Sunt Agnieszka. Am venit cu Kasia şi cu regina. 

Femeia m-a măsurat neîncrezătoare, remarcând fiecare 
fir agăţat şi fiecare pată de noroi de pe rochia mea, chiar şi 
pe cele de la spate. | se părea strigător la cer că 
îndrăznisem să vorbesc. | s-a adresat gărzii: 

— Şi asta este suspectă de posedare? 

— Nu, doamna mea, nu din câte ştiu eu. 

— Şi-atunci de ce o aduci la mine? Am destule pe cap 
aici. 

A intrat în cameră, cu trena fluturând în urma ei, după 
care a trântit uşa. Un alt val de frig m-a cuprins, apoi s-a 
întors la demonul cu gura flămândă, ştergând şi ultima 
rămăşiţă din vraja de ascundere pe care o folosisem. Mi-am 
dat seama că devora magia. Probabil de aceea aduceau aici 
prizonierii posedaţi. 

— Cum ai pătruns aici? m-a întrebat suspicios 
comandantul. 


Ceilalţi oşteni m-au împresurat. 

Îmi doream să mă ascund iar, dar nu puteam, cu gura 
aceea flămândă la pândă. 

— Sunt vrăjitoare, am spus eu. 

Deveniseră şi mai suspicioşi. Am scos scrisoarea pe care 
încă o mai aveam în buzunarul rochiei. Hârtia era tocită, dar 
literele arse încă mai fumegau uşor. 

— Dragonul mi-a dat o scrisoare pentru rege. 


Capitolul 18 


M-au dus la parter şi m-au băgat într-o sală nefolosită, în 
lipsă de un loc mai bun. Străjile păzeau uşa, în timp ce 
comandantul lor plecase cu scrisoarea mea în mână, ca să 
afle ce este de făcut cu mine. Picioarele erau gata să mă 
lase, dar nu aveam pe ce să mă aşez, cu excepţia unor 
jilţuri împinse la perete, nişte obiecte delicate şi fragile, 
capitonate cu catifea roşie şi vopsite în alb şi auriu. Aş fi 
crezut că fiecare este un tron dacă n-ar fi fost patru la rând. 

În schimb, m-am sprijinit o vreme de perete, apoi am 
încercat să mă aşez pe marginea şemineului, însă focul nu 
mai fusese aprins de mult. Cenuşa era stinsă, iar piatra, 
rece. Am făcut un du-te-vino de la şemineu la perete. Până 
la urmă mi-am spus că nimeni nu ar pune un scaun într-o 
încăpere dacă nu ar dori ca lumea să stea pe el, aşa că m- 
am proptit uşor pe colţul unuia dintre ele, înfăşurându-mi 
rochia în jurul picioarelor. 

În clipa în care m-am aşezat, uşa s-a deschis şi a intrat o 
servitoare în rochie neagră, apretată. Era cam de o vârstă 
cu Danka. Avea o gură mică, strânsă dispreţuitor. Am sărit 
ca arsă, simţindu-mă vinovată. Patru fire lungi şi roşii s-au 
destrămat din tapiserie, agăţate de tivul rochiei mele, şi o 
aşchie ascuţită mi-a sfâşiat mâneca. Femeia a strâns şi mai 
tare buzele şi a spus înţepată: 

— Pe aici, vă rog! 


M-a condus pe lângă străji, cărora nu le părea deloc rău 
să mă vadă îndepărtându-mă, m-a dus undeva la etaj, pe 
alte scări — deja văzusem vreo şase până acum şi m-a lăsat 
într-o cămăruţă ca o celulă de la etajul al doilea. Avea o 
ferestruică îngustă, ce dădea spre zidul Catedralei. Un 
jgheab modelat în formă de gargui cu gură flămândă se 
holba la mine. M-a lăsat acolo înainte de a apuca să întreb 
ce trebuie să fac în continuare. 

M-am aşezat pe un pat şubred şi cred că am adormit, 
deoarece, când m-am trezit, eram întinsă şi nu o făcusem 
cu bună ştiinţă. Nici măcar nu-mi aduceam aminte când mă 
lungisem pe el. M-am ridicat, simțind încă durere în oase şi 
ameţeală, dar prea conştientă că nu este timp de pierdut şi 
că nu am habar ce este de făcut. Nu ştiam cum să atrag 
atenţia asupra mea, asta dacă nu mergeam în mijlocul curții 
şi aruncam cu flăcări vrăjite în ziduri. Însă mă îndoiam că 
aşa ceva l-ar îndupleca pe rege să-mi îngăduie să vorbesc la 
procesul Kasiei. 

Acum Îmi părea rău că dădusem din mână scrisoarea 
Dragonului, singura mea unealtă şi amuletă. Cum puteam 
şti măcar dacă fusese predată? M-am hotărât să mă duc s-o 
caut. Imi aminteam chipul comandantului sau, cel puţin, 
mustaţa lui. Nu puteau exista alte mustăţi ca a lui în toată 
Kralia. M-am ridicat şi am împins uşa cu îndrăzneală, am 
păşit pe coridor şi era să-l dărâm pe Şoim. Tocmai întinsese 
mâna să deschidă uşa. S-a dat iute înapoi, evitând 
ciocnirea, şi mi-a oferit un mic surâs plin de blândeţe. 
Numai că mie nu mi-a inspirat deloc încredere. 

— Sper că te-ai mai odihnit, a spus el, oferindu-mi braţul. 

Nu l-am acceptat. 

— Ce vrei de la mine? 

Nu a rămas cu mâna întinsă, ci a transformat gestul într- 
o invitaţie curtenitoare, indicându-mi coridorul printr-o 
fluturare a mâinii: 

— Să te conduc la Charovnikov. Regele a dat poruncă să 
fii cercetată pentru listă. 

Eram atât de uşurată, încât mai-mai că nu-mi venea să-l 
cred. M-am uitat la el cu coada ochiului, aşteptându-mă la 


un truc. Dar el stătea acolo cu braţul întins şi zâmbea, 
aşteptându-mă. 

— Pe dată! a adăugat el. Dar mai întâi bănuiesc că ai 
vrea să te schimbi. 

l-aş fi spus eu ce să facă cu mica lui sugestie, dar, 
privindu-mă mai atent, am observat noroiul, praful şi petele 
de transpiraţie. Sub toată această mizerie era o rochie de 
casă scurtă până la genunchi şi o haină decolorată, de 
bumbac, care cândva fusese maro — haine purtate şi 
răspurtate, pe care i le cerşisem unei fete din Zatochek. Nu 
arătam ca o servitoare, căci ele erau mult mai bine 
îmbrăcate decât mine. Între timp, Solya îşi schimbase 
hainele negre, de călărie, cu o robă lungă, din mătase, 
peste care îşi pusese un caftan fără mâneci, brodat cu fir 
verde şi argintiu, iar părul îi era pieptănat cu măiestrie pe 
spate. Şi dacă-l vedeai de la o poştă, tot îţi dădeai seama că 
este vrăjitor. Dar dacă pe mine nu mă vor considera 
vrăjitoare, atunci nu mă vor lăsa să depun mărturie. 
„Încearcă să te prezinţi respectabil”, îmi spusese Sarkan. 

Vanastalem mi-a oferit nişte haine care să se asorteze cu 
starea mea sufletească: o rochie ţeapănă şi inconfortabilă, 
din mătase roşie, plină cu volane tivite cu panglici 
portocalii-aprins. Acum mi-ar fi prins bine un braţ de care să 
mă sprijin, în încercarea de a face faţă coborârii scărilor în 
rochia asta stufoasă de sub care nu-mi puteam vedea 
picioarele, însă am ignorat morocănoasă subtila ofertă 
reînnoită a Şoimului. Am coborât singură, pipăind cu vârful 
pantofilor alunecoşi marginea fiecărei trepte în parte. 

Şi-a împreunat mâinile la spate şi a mers în pas cu mine. 
A remarcat alene: 

— Examinările sunt deseori provocatoare, fireşte. 
Bănuiesc că Sarkan te-a pregătit pentru ele. 

Mi-a aruncat o privire iscoditoare, dar blândă. Nu i-am 
răspuns, însă nu mă puteam abtine să nu-mi muşc buza. 

— Ei bine, dacă într-adevăr ţi se vor părea dificile, le-am 
putea face o demonstraţie în colaborare. Sunt sigur că asta 
îi va convinge. 


L-am străpuns cu privirea, dar nu i-am răspuns. Orice am 
fi făcut, cu siguranţă şi-ar fi arogat toate meritele. Nu a 
insistat, zâmbindu-mi de parcă nici n-ar fi observat 
căutătura mea de gheaţă. Era ca o pasăre din înaltul cerului 
care se roteşte în aer în aşteptarea oricărui prilej favorabil. 
M-a condus pe sub o arcadă flancată de doi tineri înalţi, 
care mă cercetau curioşi. Apoi am pătruns în Charovnikov, 
Aula Vrăjitorilor. 

Am încetinit fără să vreau când am ajuns în încăperea 
rece. Tavanul era ca o deschidere către Rai: norişori 
răspândiţi pe un cer albastru, alături de îngeri şi sfinţi. 
Ferestre uriaşe lăsau să pătrundă lumina după-amiezii. Mă 
uitam în sus, fascinată, şi aproape că am dărâmat o masă, 
bâjbâind apoi să mă prind de un colţ al ei şi să-mi pipăi 
drumul pe lângă ea. Toţi pereţii erau acoperiţi de cărţi şi un 
balcon înconjura toată încăperea, oferind spaţiu pentru încă 
un etaj cu rafturi înalte, ticsite de alte volume. Scări pe 
rotile atârnau din tavan de-a lungul pereţilor. Rânduite pe 
toată lungimea sălii se aflau mese mari de lucru, din lemn 
masiv de stejar, cu tăblia din marmură. 

— Aceasta este doar o cale de a amâna ceea ce cu toţii 
ştim că trebuie făcut, a rostit o femeie de undeva din 
umbră. 

Avea o voce gravă pentru o doamnă, dar un sunet 
încântător şi cald, din care răzbătea totuşi o nuanţă de 
mânie. 

— Şi nu te mai lamenta în privinţa moaştelor, Ballo! 
Orice vrajă poate fi contracarată. Da, chiar şi cea cu Vălul 
Sfintei Jadwiga. Şi nu te mai uita aşa scandalizat la mine că- 
ţi spun asta! Solya s-a lăsat îmbătat de politică atunci când 
s-a trezit împins în această aventură. 

— Haide, Alosha! Cu siguranţă succesul scuză toate 
riscurile, a zis Şoimul cu blândeţe. i 

Tocmai cotiserăm pe după un perete. In faţa mea au 
apărut trei vrăjitori, adunați în jurul unei mese rotunde 
dintr-un alcov, prevăzut cu o fereastră largă şi luminoasă. 

Am mijit ochii, venind din lumina obscură de pe 
coridoarele palatului. 


Femeia numită Alosha era mai înaltă decât mine, cu 
pielea neagră ca abanosul şi umerii laţi cât ai tatălui meu. 
Avea părul împletit strâns pe scalp. Purta haine bărbăteşti: 
pantaloni lungi şi roşii, din bumbac, băgaţi în cizme înalte, 
din piele, şi pe deasupra, o tunică tot din piele. Atât haina, 
cât şi cizmele erau superbe, cu modele complicate, cusute 
cu fir de aur şi argint, însă arătau purtate. Le invidiam, aşa 
îmbrăcată cum eram în rochia mea ridicolă. 

— Succes... Aşa-l numeşti tu? Să aduci o coajă găunoasă 
înapoi la Curte exact la timp ca să o putem arde pe rug? 

Am încleştat pumnii, dar Şoimul a zâmbit şi a replicat: 

— Poate că ar fi bine să amânăm aceste certuri pentru 
mai târziu. Totuşi, nu suntem aici ca s-o judecăm pe regină, 
aşa-i? Draga mea, permite-mi să ţi-o prezint pe Alosha, 
Sabia noastră. 

M-a cântărit cu o privire încruntată şi bănuitoare. Ceilalţi 
doi vrăjitori erau bărbaţi. Unul dintre ei era însuşi părintele 
Ballo, cel care o examinase pe regină. Însă nu avea niciun 
rid pe faţă, iar părul şaten nu încărunţise deloc. Şi totuşi, 
avea aspectul unui om în vârstă, cu ochelarii care-i 
alunecau de pe nasul borcănat şi cu chipul lui rotunjor. Mă 
măsura din cap până-n picioare, suspicios: 

— Aceasta este ucenica? 

Celălalt bărbat putea fi considerat opusul lui: înalt şi 
subţire, într-o tunică de culoarea vinului roşu, brodată 
migălos cu fir de aur. Părea plictisit. Pe masă, lângă el, se 
afla o grămăjoară de beţişoare din aur şi un săculeţ din 
catifea, bătut cu pietre roşii, strălucitoare. Ţinea două bețe 
şi murmura o vrajă. Abia îşi mişca buzele. Înnodase 
capetele, care se subţiau sub degetele lui, transformându- 
se într-o bandă îngustă. 

— lar acesta este Ragostok, Splendidul, a zis Solya. 

Ragostok n-a scos o vorbă şi nici măcar nu a mişcat 
capul, cu excepţia unei scurte priviri cu care m-a cercetat 
atent, apoi m-a respins o dată pentru totdeauna, ca 
neprezentând vreun interes pentru el. Dar eu preferam 
dezinteresul lui dispreţului arătat de linia subţire a buzelor 
femeii. 


— Şi unde anume te-a găsit Sarkan? a întrebat Alosha. 

Auziseră deja unele versiuni ale salvării, însă prinţul 
Marek şi Solya nu se obosiseră să prezinte şi părţile poveştii 
care nu-i evidenţiau pe ei, astfel că vrăjitorii ştiau prea 
puţine. M-am avântat într-o explicaţie despre cum îl 
întâlnisem pe Sarkan, conştientă şi jenată de ochii Şoimului 
aţintiţi asupra mea, scânteietori şi atenţi. Aş fi vrut să le 
spun cât se putea de puţin despre Dvernik, despre familia 
mea. Deja o folosea pe Kasia ca să mă şantajeze. 

Am împrumutat teama Kasiei cum că familia mea 
alesese să mă ofere Dragonului. Le-am spus că tatăl meu 
este tăietor de lemne, ceea ce ştiam dinainte că vor 
dispreţui, dar nu le-am pomenit niciun nume. Am spus „mai- 
marea satului” sau un „ciurdar” în loc de Danka şi Jerzy şi 
că singura mea prietenă, şi nu doar cea mai dragă, era 
Kasia. Apoi am trecut la povestea eliberării ei. 

— Şi bănuiesc că l-ai rugat frumos, iar Codrul ţi-a 
înapoiat-o? a întrebat Ragostok fără să ridice privirea de la 
ceea ce făcea. 

Cu degetele goale presa pietrele preţioase pe banda de 
aur, una câte una. 

— Dragonul... Sarkan... 

M-am trezit că mă simt mai uşoară după ce i-am 
perceput numele ca un tunet pe limbă. 

— El crede că mi-a înapoiat-o pentru a-mi întinde o 
capcană. 

— Ei, asta înseamnă că încă nu şi-a pierdut cu totul 
minţile, a constatat Alosha. Dar de ce n-a ucis-o pe dată? 
Cunoaşte la fel de bine legea ca noi toţi. 

— M-a... lăsat să încerc, am spus eu. M-a lăsat să încerc 
să scot din ea tot răul-Codrului. Şi a mers... 

— Sau aşa ţi-ai închipuit tu! a replicat ea, clătinând din 
cap. Şi astfel mila duce la dezastru. Ei bine, mă surprinde să 
aud asta despre Sarkan. Insă mulţi bărbaţi mai valoroşi 
chiar decât Sarkan şi-au pierdut minţile după o fată ce n- 
avea nici jumătate din vârsta lor. 


Nu ştiam ce să-i răspund. Aş fi vrut să protestez, să zic: 
„Nu-i adevărat, nu-i nimic de felul ăsta!”, dar vorbele mi-au 
rămas în gât. 

— Şi crezi că şi eu mi-am pierdut capul din cauza ei? a 
zis Şoimul amuzat. Sau poate prinţul Marek? 

Alosha s-a uitat la el aproape cu dispreţ: 

— Pe când avea opt ani, Marek a plâns o lună încheiată 
şi l-a rugat pe tatăl său să adune toată armata şi toţi 
vrăjitorii din întreaga Polnye şi să meargă în Codru s-o 
aducă înapoi pe mama lui. Dar acum nu mai e copil. Trebuie 
să chibzuiască mai bine, la fel şi tu. Şi câte vieţi a costat 
această cruciadă a voastră? Aţi luat cu voi treizeci dintre cei 
mai buni ostaşi, de primă mână, fiecare dintre ei purtând 
arme ieşite din atelierul meu de fierărie. 

— Dar am adus-o înapoi pe regină! a replicat Şoimul cu 
venin în glas. Dacă asta înseamnă ceva pentru tine! 

Ragostok a scos un oftat fără ca măcar să-şi ia ochii de 
la cercul lui din aur. 

— Ce s-a schimbat până la urmă? Regele vrea ca fata să 
fie supusă probelor voastre, aşa că judecaţi-o mai repede şi 
să încheiem odată cu toată povestea. 

Din tonul lui îmi puteam da seama că nu se aştepta să 
dureze prea mult. 

Părintele Ballo şi-a dres glasul. A luat o pană, a înmuiat-o 
în cerneală şi s-a aplecat spre mine, privind prin ochelarii lui 
mici. 

— Pari cam tânără ca să fii examinată. la spune-mi, 
draga mea, de când studiezi cu maestrul tău? 

— De la recoltă, am răspuns eu şi m-am uitat în ochii lor 
neîncrezători. 


Sarkan nu-mi pomenise despre faptul că vrăjitorii trec 
prin şapte ani de studiu înainte să ceară să fie admişi pe 
listă. Şi după ce am petrecut trei ore bune bălmăjind 
jumătate din vrăjile pe care mi le-au impus, ajungând la 
epuizare, până şi părintele Ballo era înclinat să creadă că 
Sarkan fie se îndrăgostise nebuneşte de mine, fie făcea 
glume pe seama lor, trimiţându-mă la ei să mă testeze. 


Şoimul nu mi-a fost de niciun ajutor. Urmărea deliberările 
de pe margine, cu un interes vag, iar când l-au întrebat ce 
magie mă văzuse el că fac, a spus doar: 

— Nu cred că pot să atest cum se cuvine, căci 
întotdeauna este dificil să separi lucrarea învăţăcelului de 
cea a maestrului său, iar Sarkan a fost acolo tot timpul, 
fireşte. Aş prefera ca voi să judecaţi singuri. 

Apoi mi-a adresat o privire pe sub gene, amintindu-mi de 
propunerea pe care mi-o făcuse pe coridor. 

Am strâns din dinţi şi am încercat din nou să apelez la 
Ballo, deoarece părea cea mai bună şansă de a-mi atrage o 
oarecare simpatie, deşi până şi el începuse să mă calce pe 
nervi. 

— Acestea nu sunt nişte descântece, a zis el iritat, cu 
gura pungă. Te-am trecut prin toate: de la magia de 
vindecare la inscripţii, am testat fiecare element şi fiecare 
fărâmă de har. Nu există o categorie care să le cuprindă pe 
toate. 

— Dar toate astea reprezintă soiul vostru de magie şi nu 
al... al lagăi, am zis eu, agăţându-mă de numele pe care cu 
siguranţă îl cunoşteau. 

Părintele Ballo m-a privit şi mai suspicios: 

— laga?! Ce naiba te-a învăţat Sarkan acolo? laga este o 
poveste din folclor! 

Am făcut ochii mari. 

— Faptele ei sunt preluate de la mai mulţi vrăjitori, 
amestecate şi înflorite şi exagerate de-a lungul anilor, luând 
astfel naştere un personaj mitic. 

Mă uitam la el neajutorată. Singurul care se purtase 
politicos cu mine, iar acum îmi spunea în faţă că laga nu e 
reală. 

— Ei bine, a fost o pierdere de vreme, a concluzionat 
Ragostok. 

Totuşi, n-avea de ce să se plângă, deoarece lucrase în 
tot timpul acesta, iar acum bijuteria lui era o diademă 
înaltă, având o gaură în mijloc, gata să primească o 
nestemată mare. Zumzăia, plină de magie. 


— Să scoată din ea un mănunchi de farmece nu 
înseamnă că are suficientă magie ca să merite trecută pe 
listă, nici acum, nici în veci. Alosha avea dreptate din capul 
locului în ceea ce-l priveşte pe Sarkan, a spus el şi m-a 
măsurat iar din cap până-n picioare. Fără să mai lungim 
vorba, nu mai avem la ce probe să o supunem. 

Eram uluită şi furioasă. Temătoare mai mult decât 
furioasă. Din câte ştiam eu, procesul putea începe mâine- 
dimineaţă. Am inspirat adânc, aşa încorsetată cum eram, 
am împins scaunul de la masă şi m-am ridicat. Pe sub 
fustele înfoiate am izbit cu piciorul în podea şi am zis: 
Fulmia! Călcâiul s-a izbit de pardoseala din marmură, o 
lovitură ce a răsunat prin mine şi s-a revărsat într-un val de 
magie. În jurul nostru castelul se scutura ca un uriaş 
adormit. Un cutremur care făcea ca boabele de cristal ale 
candelabrelor atârnate din tavan să se lovească unele de 
altele cu un sunet de clopoței, iar cărţile să zboare de pe 
rafturi. 

Ragostok a sărit în picioare, răsturnând scaunul şi 
scăpând din mână bijuteria, care s-a rostogolit pe masă. 
Părintele Ballo privea în toate ungherele sălii, clipind 
zăpăcit, apoi uimirea lui s-a mutat asupra mea, căutând o 
explicaţie pentru toate acestea. Stăteam cu mâinile în 
şolduri, gâfâind, încă tremurând din tot corpul, şi am rostit: 

— Dar asta este suficientă magie ca să mă pună pe listă? 
Sau vreţi să vedeţi mai mult? 

Se uitau năuciţi la mine şi, în liniştea aşternută, am auzit 
strigăte şi tropăit de picioare afară, în curte. Cu mâinile pe 
mânerul săbiei, gărzile au intrat să vadă ce se întâmplă. 
Atunci mi-am dat seama că tocmai cutremurasem castelul 
regelui şi ţipasem la cei mai de seamă vrăjitori ai ţării. 


Până la urmă m-au adăugat pe listă. Regele ceruse 
lămuriri pentru cutremur şi i se spusese că eu îl 
provocasem. După acest episod, nu mai putea nimeni 
contesta calitatea mea de vrăjitoare. Numai că nu erau prea 
încântați de idee. Se pare că Ragostok se simţise într-atât 
de jignit, încât îmi purta ranchiună, ceea ce mi se părea 


absurd, întrucât el mă jignise pe mine. Alosha mă privea cu 
şi mai multă suspiciune, de parcă îşi imagina că îmi ascund 
puterile pentru cine ştie ce motive dubioase, iar părintelui 
Ballo îi displăcea admiterea mea pe listă, deoarece eram 
dincolo de experienţa lui. Nu se purta urât, însă avea 
foamea aceea obsesivă a lui Sarkan de a găsi explicaţii 
pentru orice, nedorind să se încline în faţa inexplicabilului. 
Dacă Ballo nu găsea o explicaţie în cărţi, însemna că acel 
lucru nu era posibil, iar dacă o găsea în trei cărţi, atunci era 
vorba de un adevăr absolut. Numai Şoimul îmi surâdea pe 
ascuns, iar eu m-aş fi descurcat bine-mersi şi fără zâmbetul 
lui. 

În dimineaţa următoare a trebuit să-i întâlnesc iar, 
pentru ceremonia de numire. Înconjurată de cei patru 
vrăjitori mă simţeam mai singură decât în primele zile 
petrecute în Turnul Dragonului, ruptă de tot şi de toate. 
Sentimentul că niciunul dintre ei nu-mi era prieten şi nu-mi 
dorea binele era mai rău decât singurătatea. Dacă aş fi fost 
lovită de trăsnet, ar fi răsuflat uşuraţi sau nici măcar nu le- 
ar fi păsat. Dar eram hotărâtă să nu-i iau în seamă. Singurul 
lucru care conta era să pot vorbi în apărarea Kasiei. Ştiam 
că nimeni de aici nu ar chibzui nici măcar o clipă la soarta 
ei: ea nu conta deloc. 

Numirea părea să fie mai degrabă o altă probă decât o 
ceremonie. M-au dus la o masă de lucru. Au aşezat în faţa 
mea un lighenaş cu apă, trei castronele cu pulbere colorată: 
roşie, galbenă şi albastră; o lumânare şi un clopotel din fier, 
inscripţionat cu litere de aur. Părintele Ballo a scris vraja de 
numire pe un pergament. Incantaţia conţinea nouă cuvinte 
lungi şi întortocheate, cu adnotări detaliate care conţineau 
instrucţiuni precise privind rostirea fiecărei silabe, precum şi 
accentul fiecărui cuvânt. 

Le-am murmurat în sinea mea, ca să simt silabele 
importante, dar ele îmi stăteau moarte pe limbă, nu doreau 
să se despartă. 

— Ei bine? m-a întrebat nerăbdător Ragostok. 

Am rostit rar, cu limba împleticită, întreaga incantaţie şi 
am început să presar din acea pulbere în apă. Magia vrăjii 


se aduna leneşă şi încăpăţânată. Apa a devenit o mizerie 
maronie, am vărsat pudră colorată pe rochie şi, într-un final, 
am renunţat să mai respect instrucţiunile. Am aprins 
pulberea, am mijit ochii la norul de fum şi am întins mâna 
după clopoțel. 

Apoi am lăsat magia să curgă din mine şi clopoţelul a 
sunat o notă prelungă şi gravă, foarte ciudată, având în 
vedere dimensiunea lui. Ziceai că este clopotul catedralei 
anunțând zorii deasupra oraşului. Un sunet care a învăluit 
întreaga încăpere. Metalul zumzaia în mana mea când l-am 
pus pe masa şi am privit în jur în aşteptare. Însă numele nu 
s-a scris singur pe foaia de pergament cu litere de foc şi nici 
n-a apărut altundeva. 

In ochii vrăjitorilor se citea iritarea, iar de data aceasta 
nu era îndreptată împotriva mea. Părintele Ballo i-a spus 
enervat Aloshei: 

— Asta vrea să fie o glumă? 

Incruntată, ea a luat clopoţelul şi l-a întors cu gura în 
sus, înăuntru nu era nicio greutate de plumb. Se uitau uluiţi 
la clopoțel, iar eu, la ei. 

— De unde trebuie să vină numele? am întrebat eu. 

— Clopoţelul ar fi trebuit să-l sune, m-a lămurit repede 
Alosha. 

A pus jos obiectul, care a zumzăit din nou încetişor, un 
ecou al acelei note grave. Il privea cu ochi mari. Nimeni nu 
ştia ce este de făcut cu mine după această încercare. S-a 
aşternut liniştea, apoi Ballo a mormăit ceva despre 
fenomene ieşite din comun. Şoimul, care încă părea hotărât 
să se amuze de orice avea legătură cu mine, a spus calm: 

— Poate că noua noastră vrăjitoare ar trebui să-şi aleagă 
singură numele. 

— Ba eu cred că e mai potrivit ca noi să i-l alegem, s-a 
răţoit Ragostok. 

Insă ştiam prea bine că nu trebuie să-l las pe el să-mi 
găsească unul, căci cu siguranţă mi-ar fi spus Purcica sau 
Râma. Oricum, toate numele mi se păreau nepotrivite. 
Intrasem deja în această horă complicată, deşi nu voiam să- 
mi schimb numele cu unul care să poarte în el magia, aşa 


cum nu doream să port rochia elegantă cu a cărei trenă 
măturam praful de pe coridoarele palatului. Am inspirat 
adânc şi am zis: 

— Dar n-aş greşi cu nimic dacă mi-aş păstra numele 
adevărat. 

Prin urmare, am fost prezentată la Curte drept Agnieszka 
din Dvernik. Însă, în timpul prezentării, aproape că am 
regretat refuzul meu. Ragostok îmi spusese, cred că din 
dorinţa de a fi afurisit, că ceremonia era o formalitate şi că 
regele nu avea prea mult timp la dispoziţie ca să şi-l piardă 
cu asemenea evenimente, dacă ele nu se petrec la 
momentul potrivit. Se părea că vrăjitorii obişnuiţi erau 
trecuţi pe listă primăvara sau toamna, odată cu numirea 
noilor cavaleri. Dacă spunea adevărul, atunci nu putea 
decât să mă bucure. Căci trebuia să stau la capătul sălii 
tronului, cu covorul ei lung şi roşu ce se desfăşura precum 
limba unei bestii îndreptată spre mine. De-o parte şi de alta 
se găsea nobilimea împopoţonată, urmărindu-mă cu interes 
şi şuşotind la adăpostul mânecilor bufante. 

Nu mă simţeam deloc în apele mele. Mai-mai că mi-aş fi 
dorit un alt nume, potrivit cu rochia asta incomodă şi uriaşă. 

Cu dinţii încleştaţi, am pornit-o pe intervalul nesfârşit, 
până când am păşit pe podium şi am îngenuncheat la 
picioarele regelui. 

Incă părea obosit, aşa cum îl văzusem în curtea 
castelului în ziua în care ne întâmpinase. Coroana de aur 
masiv atârna probabil destul de greu, dar nu cred că era 
obosit din cauza asta. In spatele bărbii şatene, înspicate cu 
fire cărunte, se distingeau riduri ca ale Krystinei, cute 
adânci, pe care numai cineva care îşi face griji pentru ziua 
de mâine le poate avea. 

A lăsat mâinile pe umerii mei, iar eu am rostit cu glas 
piţigăiat şi bâlbâit jurământul de credinţă. El mi-a răspuns 
cu uşurinţa experienţei îndelungate, apoi şi-a luat mâinile şi 
mi-a îngăduit să mă retrag. 

Un paj îmi făcea discret semne de lângă tron, iar eu mi- 
am dat seama cu întârziere ca era prima şi unica şansă în 
care n puteam cere regelui orice. 


— Maiestate, dacă binevoiţi... am îngăimat eu, încercând 
să ignor pufnetele de indignare ale celor aflaţi suficient de 
aproape, încât să-mi audă vorbele. Nu ştiu dacă aţi citit 
scrisoarea lui Sarkan. 

Unul dintre bărbaţii înalţi şi voinici de lângă tron m-a 
înşfăcat imediat de braţ, înclinând în acelaşi timp capul în 
faţa regelui şi păstrând un surâs forţat pe chip, în vreme ce 
mă trăgea de acolo. Dar eu m-am proptit bine pe picioare şi 
am murmurat o frântură din Vraja pământului din jurnal, 
ignorându-l. 

— Acum avem o şansă reală să distrugem Codrul, dar nu 
avem suficienţi oşteni şi... da, voi pleca într-o clipă! i-am 
spus printre dinţi gărzii care acum mă ţinea de ambele 
braţe şi se căznea să mă urnească de pe podium. Vreau 
doar să explic... 

— Gata, Bartosh, nu-ţi mai rupe spinarea încercând să o 
clinteşti! Putem să-i acordăm o clipă noii vrăjitoare. 

Pentru prima oară se uita cu adevărat la mine şi părea 
chiar uşor amuzat: 

— Am citit scrisoarea. Putea să scrie şi el mai multe 
rânduri. Mai ales despre tine. 

Mi-am muşcat buza. 

— Ce doreşti să-i ceri regelui? 

Mă mânca limba să-i spun ceea ce-mi doream cu 
adevărat: „Dă-i drumul Kasiei!” Voiam să strig aceste 
cuvinte, dar nu puteam. Ştiam că nu pot. Asta ar fi fost o 
dovadă de egoism, căci voiam pentru mine, pentru sufletul 
meu, nu pentru Polnya. Nu aveam cum să-i cer aşa ceva 
regelui, care nu îngăduise nici măcar ca regina să scape de 
proces. 

Am plecat ochii de la chipul său până la vârful cizmelor 
aurite, ce-i ieşeau arcuite pe sub roba tivită cu blană. 

— Oameni care să se lupte cu Codrul, am şoptit eu. 
Avem nevoie de oricât de mulţi te poţi lipsi, Maiestate! 

— Nu prea ne putem lipsi de niciunul acum. 

A ridicat o mână când eu am dat să vorbesc. 


— Totuşi, vom vedea ce putem face. Nobile Spytko, 
ocupă-te de această chestiune! Probabil că o oaste poate fi 
trimisă acolo. 

Un bărbat care rămăsese lângă tron a încuviinţat 
politicos. 

Am plecat ameţită, dar copleşită de un sentiment de 
uşurare. Straja mă urmărea îndeaproape în vreme ce 
treceam pe lângă el spre o uşă din spatele podiumului. Am 
nimerit într-o mică anticameră, unde secretarul regal, un 
domn în vârstă, sever, cu o expresie clară de dezaprobare 
pe chip, mi-a cerut înţepat să-mi spun numele. Cred că îi 
trecuse pe la urechi zvonul celor petrecute afară. 

Mi-a notat numele într-un catastif uriaş, legat în piele, 
începând o pagină nouă. M-am uitat să văd dacă mi-l scrie 
corect şi i-am ignorat nemulţumirea, căci eram prea 
bucuroasă şi prea mulţumită ca să-mi pese: regele nu 
păruse deloc neînţelegător. Cu siguranţă avea s-o ierte pe 
Kasia la proces. Ba visam chiar că vom pleca împreună cu 
oastea şi ne vom întâlni cu Sarkan la Zatochek, pentru a 
porni războiul cu Codrul. 

— Când va începe procesul? l-am întrebat pe secretar 
după ce a pus pana jos. 

Doar mi-a aruncat o privire neîncrezătoare, ridicând ochii 
de la scrisoarea asupra căreia se aplecase deja. 

— Nu pot spune cu certitudine, mi-a răspuns el şi mi-a 
indicat uşa, aluzie la fel de ascuţită precum o furcă. 

— Dar n-ar trebui... să înceapă curând? am mai încercat 
eu. Deja studia scrisoarea. De data aceasta a ridicat capul 
cu o încetineală şi mai mare, de parcă nu-i venea să creadă 
că mă aflam încă acolo. 

— Va începe, a zis el, pronunţând foarte clar cuvintele, 
oricând va porunci regele. 


Capitolul 19 


Trecuseră deja trei zile şi procesul tot nu începuse, iar eu 
uram toată lumea din jurul meu. Sarkan îmi spusese că voi 


căpăta o oarecare influenţă la Curte şi bănuiesc că asta 
avea însemnătate pentru cineva obişnuit cu o astfel de 
viaţă. Odată cu scrierea numelui meu în registrul regelui, 
parcă se petrecuse o vrajă neştiută. După ce încheiasem 
discuţia cu secretarul, mă dusesem în odăiţa mea, confuză 
şi nesigură în privinţa acţiunilor mele viitoare. Abia dacă 
stătusem lungită în pat o jumătate de oră, că servitoarele şi 
începuseră să ciocăne la uşă. De cinci ori au intrat să aducă 
invitaţii la diverse dineuri şi baluri. Prima dată am crezut că 
este o greşeală, dar, după ce mi-am dat seama că era 
imposibil ca toată lumea să facă astfel de încurcături, tot n- 
aveam idee ce aş putea face cu ele sau de ce tot soseau. 

— Văd că deja eşti foarte solicitată, a spus Solya, ieşind 
din umbră şi trecând pragul înainte să apuc eu să închid uşa 
în urma unei servitoare ce-mi adusese încă o invitaţie. 

— Trebuie să facem ceva anume? am zis eu obosită. 

Începusem să mă întreb dacă nu cumva ţinea de datoria 
unui vrăjitor al regelui. 

— Oamenii ăştia au nevoie de vreun ajutor magic din 
partea mea? 

— Ei, s-ar putea să se ajungă şi aici. Dar deocamdată vor 
să capete privilegiul de a se făli având-o invitată pe cea mai 
tânără vrăjitoare trecută pe listă din câte au existat 
vreodată. Deja circulă o mulţime de zvonuri despre numirea 
ta. 

Mi-a smuls invitaţiile din mână, s-a uitat peste ele şi mi-a 
înapoiat una: 

— Contesa Boguslava este de departe cea mai 
folositoare: contele este cel mai bun sfetnic al regelui şi cu 
siguranţă îl va consulta cu privire la soarta reginei. Te voi 
însoţi la soirée. 

— Ba n-o vei face! Vrei să-mi spui că vor doar să le fac o 
vizită? Dar nici măcar nu mă cunosc! 

— Însă ştiu suficient despre tine, a zis el răbdător. Ştiu că 
eşti vrăjitoare. Draga mea, cred că ar fi mai bine să mă 
accepţi ca însoțitor pentru prima ta ieşire în lume. La Curte 
e cumva... dificil să te descurci dacă nu eşti familiară cu ea. 


Ştii doar că amândoi ne dorim acelaşi lucru: achitarea 
reginei şi Kasiei. 

— N-ai da de la tine nici măcar o fărâmă de pâine ca s-o 
salvezi pe Kasia! am zis eu. Şi nu-mi place modul în care 
reuşeşti să obţii ce-ţi propui. 

Vorbele mele nu l-au făcut să-şi piardă bunele maniere. 
Doar s-a retras într-un colţ umbrit al camerei, făcând o 
plecăciune: 

— Sper că, încetul cu încetul, vei ajunge să nutreşti 
sentimente mai bune faţă de mine. 

Şi chiar când dispărea în întuneric, glasul lui a venit 
plutind spre mine: 

— Nu uita că eu sunt gata să-ţi fiu prieten dacă te vei 
găsi vreodată la ananghie. 

Am aruncat după el cu invitaţia de la contesa Boguslava. 
Aceasta a aterizat în colţul umbrit, acum pustiu. 

N-aveam deloc încredere în el, deşi mă cam neliniştea 
faptul că vorbele lui ar fi putut să fie parţial adevărate. 

Îmi devenea limpede cât de puţin înţelesesem viaţa de la 
Curte. Dacă ar fi fost să-l ascult pe Solya, doar arătându-mi 
faţa la o petrecere dată de o femeie care nu mă cunoştea, 
aceasta ar fi fost atât de încântată, încât i-ar fi spus soţului 
ei, iar el i-ar fi spus regelui că regina nu trebuie osândită la 
moarte? Şi regele chiar l-ar asculta? Totul părea fără noimă, 
dar nici faptul că nişte străini îmi trimiseseră un morman de 
invitaţii doar pentru că un om îmi scrisese numele într-un 
registru nu avea un înţeles pentru mine. Insă invitaţiile erau 
în faţa mea, aşa că, în mod evident îmi scăpau anumite 
informaţii. 

Mi-aş fi dorit să vorbesc cu Sarkan, atât ca să-i cer sfatul, 
cât şi ca să mă plâng. Am deschis jurnalul lagăi, pornind la 
o vânătoare de vrăji care să-mi permită să iau legătura cu 
el, dar n-am găsit nimic care să pară măcar că ar putea 
funcţiona. Cea mai apropiată de țelul meu era una numită 
Kialmas, cu precizarea: „care-ţi face vocea auzită până în 
satul vecin”, însă nu credeam că i-ar plăcea nimănui să mă 
audă strigând atât de tare, încât glasul meu să străbată o 
distanţă de o săptămână, iar, pe de altă parte, munţii 


oricum nu ar fi lăsat să treacă sunetul prin ei, chiar şi dacă 
i-aş fi asurzit pe toţi locuitorii din Kralia. 

În cele din urmă am ales invitaţia la dineul care avea loc 
cel mai devreme şi m-am dus. Oricum îmi era cam foame. 
Ultima bucată de pâine pe care o păstrasem în buzunarul 
rochiei era atât de uscată, încât nicio vrajă nu putea s-o 
facă mai uşor de înghiţit sau să îmi umple stomacul cu ea. 
Trebuia să existe o bucătărie în castel, însă slujitorii mă 
priveau ciudat când rătăceam pe coridoare. Nici nu vreau 
să-mi imaginez cum s-ar fi uitat la mine dacă m-ar fi văzut 
bântuind până la bucătărie. Dar nu mi-a venit să opresc una 
dintre slujnice, o fată ca mine, şi s-o rog să-mi servească 
masa, ca şi cum eu aş fi fost o domniţă rafinată, şi nu doar 
una care se pretindea aşa doar pentru că era îmbrăcată 
elegant. 

Am rătăcit în sus şi-n jos pe scări şi pe coridoare până ce 
am găsit drumul spre curtea interioară, apoi mi-am luat 
inima în dinţi şi m-am îndreptat către una dintre străjile de 
la uşă, cerându-i indicaţii pe unde s-o iau şi arătându-i 
invitaţia. M-a privit la fel de ciudat ca servitorii, însă, după 
ce a văzut adresa, a spus: 

— Este cea galbenă, a treia de la poarta principală. 
Mergeţi drept înainte şi o veţi vedea după ce treceţi de 
catedrală. Doriţi un scaun, domniţă? 

Ultima întrebare a adăugat-o cu îndoială în glas. 

— Nu, am răspuns eu, nedumerită de întrebare, şi am 
plecat. 

Nu era mult de mers. Nobilii locuiau în clădiri înşirate de- 
a lungul zidurilor citadelei, sau cel puţin cei foarte bogaţi. 
Străjile casei galbene s-au uitat de asemenea ciudat la mine 
când în sfârşit am ajuns la intrare, totuşi mi-au deschis 
uşile. M-am oprit în prag: era rândul meu să mă minunez. 
Pe drum, întrecusem mai multe perechi de bărbaţi ce 
purtau nişte cuşti înalte pe aleile castelului. Dar nu ştiam ce 
reprezintă. Acum, una dintre ele era cărată până la treptele 
din faţa casei, chiar în urma mea. Un străjer a paj a deschis 
o uşiţă laterală a cutiei şi înăuntru era chiar un scaun, în 
care stătea comod o tânără doamnă. Pajul i-a oferit o mână 


de ajutor să coboare, apoi s-a retras la locul lui. Ea s-a oprit 
pe prima treaptă şi s-a uitat la mine. Am întrebat-o 
nedumerită: 

— Ai nevoie de sprijin? 

Nu părea să aibă vreun picior vătămat, dar nu puteam şti 
ce se află sub fustele ei şi nici nu-mi închipuiam ce alt motiv 
ar fi avut să se închidă în ciudăţenia aia de cutie. 

Ea m-a privit fără să-mi răspundă, apoi alte două cutii s- 
au înşirat în spatele ei, din care au ieşit oaspeţi. Pur şi 
simplu aşa se deplasau ei dintr-un loc într-altul. 

— Niciunul dintre voi nu merge vreodată pe picioarele 
lui? am spus eu uluită. 

— Altfel cum te-ai putea feri de noroi? a zis ea. 

Ne-am uitat amândouă în jos. Aveam noroiul de trei 
degete pe poalele rochiei mele din catifea mov şi dantelă 
argintie, care era mai largă decât o roată de căruţă. 

— Păi, nu mă feresc, am răspuns eu morocănoasă. 

Şi uite-aşa am cunoscut-o pe Alicja de Lidzvar. Am păşit 
amândouă în casă şi am fost despărțite de gazda noastră, 
care, de cum am ajuns în foaier, s-a băgat între noi. A 
întâmpinat-o pe Alicja cu indiferenţă, dar pe mine m-a 
îmbrăţişat şi m-a sărutat pe obraji. 

— Draga mea domniţă Agnieszka, ce încântare că ai 
reuşit să vii! Şi ce rochie minunată! Cu siguranţă că va 
stârni o nouă modă. 

Mă uitam descurajată la chipul ei radios. Uitasem 
complet cum o cheamă. Dar părea să nu conteze prea mult. 
Pe când rosteam câteva mulţumiri politicoase, m-a înlănţuit 
cu braţul ei parfumat şi m-a condus în salon, unde se 
adunaseră oaspeţii. 

M-a plimbat pe la toţi, timp în care îmi creştea ura faţă 
de Solya, văzând câtă dreptate avusese. Toată lumea era 
atât de bucuroasă să mă cunoască, arătându-mi-o cu cea 
mai mare curtoazie, cel puţin la început. Nu mi-au cerut să 
fac vreo magie. Nu doreau decât bârfe despre salvarea 
reginei. Erau prea politicoşi ca să mi-o spună direct, însă 
întrebările lor sunau cam aşa: „Am auzit că o păzea o 


himeră...”, lungind intenţionat ultimul cuvânt, invitându-mă 
astfel să-i corectez. 

Puteam să spun orice. Puteam să le inventez o poveste 
iscusită sau să pretind că am făcut o sumedenie de minuni. 
Era limpede că doreau să se lase impresionați de mine, de 
rolul meu de eroină, însă eu nu voiam să răscolesc 
amintirea acelui masacru al groazei, a sângelui ce 
transforma ţărâna în noroi. Clipeam des şi mă foiam, 
spunând sec câte un „Nu” sau nerăspunzând deloc şi lăsând 
baltă o discuţie după alta, şi mă retrăgeam într-o tăcere 
stânjenitoare. 

În cele din urmă, gazda mea dezamăgită m-a abandonat 
într-un colţ al salonului, lângă un pomişor — un portocal 
într-un ghiveci — şi s-a dus să netezească fulgii răvăşiţi ai 
altor oaspeţi. 

Îmi era limpede că, dacă i-aş fi putut face un bine Kasiei 
prin prezenţa mea aici, realizasem exact contrariul. Mă 
întrebam supărată dacă n-ar fi trebuit să-mi înghit 
dezgustul şi să-l caut pe Solya, când Alicja a venit lângă 
mine. 

— Nu ştiam că tu eşti noua vrăjitoare, a zis ea, luându- 
mă de braţ şi aplecându-se conspirativ la urechea mea. 
Fireşte că nu ai nevoie de o lectică. la zi-mi, călătoreşti 
transformându-te într-un liliac uriaş, ca Baba laga? 

Eram încântată să vorbesc despre laga, de fapt, despre 
orice altceva cu excepţia Codrului, dar mă bucuram şi mai 
tare să mai găsesc pe altcineva în afară de Solya dispus să 
mă ajute să răzbat pe aici. Când am încheiat cina, am 
convenit să merg cu Alicja la un mic dejun şi apoi la o 
petrecere şi un dineu a doua zi. Următoarele zile le-am 
petrecut aproape în întregime în compania ei. 

Nu eram chiar prietene, căci nu mă găseam în starea 
sufletească de a-mi face prieteni noi. De câte ori îmi târâm 
picioarele obosite prin castel, în drum spre o altă petrecere, 
trebuia să trec pe lângă postul gărzii regale. Acesta era 
situat în mijlocul curţii, acolo unde se înălța postamentul din 
fier, negru şi scorojit, unde erau decapitaţi posedaţii înainte 
de a fi arşi pe rug. Fierăria lui Alosha se găsea alături, unde 


acum focul ardea aproape încontinuu, silueta ei iscând o 
ploaie de scântei portocalii de fiecare dată când izbea cu 
ciocanul făcut din umbre. 

„Singura îndurare pe care le-o poţi arăta posedaţilor este 
o lamă foarte ascuţită”, îmi spusese ea când eu încercasem 
s-o înduplec să o viziteze măcar o dată pe Kasia. Nu-mi 
puteam alunga gândul că ea lucra acum chiar la securea 
călăului, în vreme ce eu mă lăfăiam prin saloane elegante şi 
mâncam icre pe pâine prăjită, fără coajă, şi beam ceai 
îndulcit cu zahăr, încercând să port conversații cu oameni 
necunoscuţi. 

Însă consideram că Alicja este o fiinţă drăguță, pentru că 
a luat sub aripa ei o ţărăncuţă neîndemânatică. Era mai 
mare decât mine cu un an, doi, dar era deja măritată cu un 
baron bătrân şi bogat, care-şi petrecea viaţa jucând cărţi. 
Părea că-i cunoaşte pe toţi. li eram recunoscătoare şi chiar 
voiam s-o răsplătesc cumva. Mă simţeam vinovată că nu 
sunt o companie mai bună şi că nu înţeleg cum trebuie 
manierele de la Curte. Nu ştiam ce să răspund când ea 
insista să-mi facă nenumărate complimente cu voce tare 
despre dantelăria bogată a rochiei mele sau despre felul 
cum bâjbâiam paşii unui dans de Curte atunci când ea 
însăşi îndemna un tânăr nobil cu ochelari să mă invite, spre 
ghinionul degetelor sale de la picioare şi spre amuzamentul 
întregii săli. 

Abia în a treia zi mi-am dat seama că îşi bate joc de 
mine. Plănuiserăm să ne întâlnim la o întrunire muzicală 
oferită de o baronesă în acea după-amiază. La toate 
petrecerile fusese muzică, astfel că nu înţelegeam ce o 
făcea pe aceasta atât de deosebită. Alicja a râs când am 
întrebat-o. Însă, după prânz, am luat-o la pas 
recunoscătoare, străduindu-mă să-mi ţin trena argintie şi 
băţoasă şi să-mi menţin pe cap parura grea şi spiralată, 
care dorea să alunece când în faţă, când în spate, oriunde, 
numai la locul ei nu stătea. Când am intrat în încăpere, mi- 
am prins rochia în uşă şi m-am împiedicat, iar parura mi-a 
căzut peste ureche. 


Alicja m-a zărit şi a traversat grăbită salonul, astfel încât 
să atragă toată atenţia în clipa în care m-a prins de mâini. 

— Draga mea, a zis ea într-un suflet, ce unghi original! 
Este genial! N-am mai văzut niciodată aşa ceva! 

— Acum... Încerci să-ţi baţi joc de mine? 

Imediat ce acest gând şi-a făcut loc în mintea mea, toate 
lucrurile bizare pe care le spusese sau le făcuse au început 
să se lege şi să-mi arate adevărata sa faţă, maliţioasă. Nu 
mi-a venit să cred. Nu puteam înţelege ce o mâna să facă 
asta. Nimeni nu o obligase să vorbească cu mine sau să-mi 
ţină companie. Şi-atunci de ce se omora atâta ca să fie 
afurisită? 

Apoi n-a mai rămas nici urmă de îndoială: a făcut ochii 
mari, o expresie atât de surprinsă, încât era limpede că 
însemna „Da” — încerca să-şi bată joc de mine. 

— Vai, Nieshka! a început ea, ca şi cum aş fi fost şi 
idioată pe deasupra. 

Mi-am smuls mâinile dintr-ale ei, ţintuind-o cu privirea. 

— Pentru tine sunt Agnieszka! m-am răstit eu. Şi dacă 
stilul meu îţi place atât de mult, atunci... Katboru! 

Parura i-a căzut pe spate, agăţând şi complicatele bucle 
ce-i încadrau faţa, care s-au dovedit a fi false. A scos un 
țipăt abia auzit, a prins repede buclele să nu cadă de tot şi 
a fugit din salon. 

Ceea ce a urmat a fost şi mai rău: şuşotelile au cuprins 
întreaga încăpere, de la domnii cu care dansase până la 
doamnele pe care ea le numea cele mai bune prietene. Mi- 
am smuls propria parură şi m-am grăbit către mesele cu 
răcoritoare, ascunzându-mi chipul în spatele tipsiilor cu 
struguri. Dar nici aici n-am scăpat. Un tânăr cu o tunică 
bogată — probabil munca de peste un an a unei cusătorese 
— a apărut lângă mine şi mi-a şoptit încântat că Alicja nu-şi 
va mai arăta faţa la Curte un an întreg de-acum încolo. De 
parcă asta ar fi trebuit să mă bucure. 

Am reuşit să mă retrag de lângă el, intrând pe coridorul 
servitorilor, apoi am căutat cu disperare jurnalul lagăi în 
buzunar şi am citit vraja de ieşire-rapidă, care să-mi 
permită să trec prin pereţi în loc să fac cale-ntoarsă şi să ies 


pe uşa principală. Nu mai suportam să aud şi alte felicitări 
otrăvite. 

Am ieşit prin zidul de piatră galbenă, gâfâind de parcă aş 
fi evadat din carceră. În mijlocul scuarului se înălța o 
fântână în formă de leu cu gura deschisă, prin care susura 
apa. Soarele strălucitor al după-amiezii se reflecta în apa 
din bazin, iar un stol de păsări sculptate în vârful fântânii 
cântau încetişor. Dintr-o singură privire mi-am dat seama că 
e opera lui Ragostok. Şi acolo l-am văzut pe Solya, aşezat 
pe marginea bazinului, jucându-se cu degetele în apa 
scânteietoare. 

— Mă bucur să văd că ai reuşit să te salvezi singură. Deşi 
singură ai intrat în joc, cu mare hotărâre. 

Nu fusese în salon, dar eram convinsă că ştia fiecare 
amănunt al chinului prin care trecuserăm Alicja şi cu mine. 
Şi, după expresia lui suferindă, îmi dădeam seama cât de 
mult i-ar fi plăcut să mă fac de râs. 

Tot timpul fusesem recunoscătoare că Alicja nu-mi 
ceruse să fac vreo magie sau să-i împărtăşesc secrete, dar 
nu-mi trecuse prin minte că ar putea dori altceva. Şi, chiar 
dacă ar fi dorit, nu-mi închipuiam că era în căutarea unei 
ţinte spre care să-şi azvârle săgeata otrăvită. In Dvernik nu 
cădeam în prostia de a fi cruzi unul cu altul. Fireşte că 
existau certuri sau oameni pe care nu-i plăceai şi uneori 
chiar se isca o luptă dacă oamenii se înfuriau peste măsură. 
Însă, la strângerea recoltei, vecinul venea să te ajute să 
culegi şi să treieri. lar când umbra Codrului ne acoperea, 
ştiam că nu trebuie să o întunecăm noi mai tare. Şi, 
indiferent de situaţie, niciunul nu se purta urât cu o 
vrăjitoare. 

— Îmi închipuiam că o doamnă din nobilime are mai 
multă minte, am zis eu. 

Solya a ridicat din umeri: 

— Poate că nu te considera vrăjitoare. 

Am deschis gura să spun că mă văzuse făcând vrăji, dar 
mi-am dat seama că nu era aşa, nu cum făcea Ragostok 
care dădea buzna ca o furtună cu tunete într-o încăpere, 
învăluit într-o ploaie de scântei argintii şi păsărele 


cântătoare zburând în toate direcţiile. Nici măcar ca Solya, 
care intra şi ieşea discret din umbre, în hainele lui elegante, 
cu ochii lui luminoşi şi pătrunzători, care păreau să vadă 
orice se petrecea în castel. Pe când eu bântuiam în rochii de 
bal şi mă încăpăţânam să mă duc la serate, încorsetată atât 
de strâns, încât îmi tineam respiraţia timp îndelungat, fără 
ca măcar să vreau să impresionez pe cineva cu 
performanţele mele. 

— Dar cum îşi închipuie ea că am ajuns pe listă? 

— Îmi imaginez că a crezut ceea ce au crezut şi ceilalţi 
vrăjitori la început. 

— Ce, că m-ai pus tu acolo doar pentru că Sarkan e 
îndrăgostit de mine? am zis eu sarcastică. 

— Marek, mai exact, a răspuns el cu seriozitate. 

M-am holbat îngrozită. 

— Haide, Agnieszka! Mă aşteptam să înţelegi mai multe. 

— Dar nici nu vreau să înţeleg! Oamenii ăia de acolo 
erau bucuroşi să o vadă pe Alicja cum îşi bate joc de mine, 
dar şi când m-au văzut pe mine cum o umileam. 

— Bineînţeles! Sunt încântați să vadă că jucai pe 
necioplita doar ca să ţeşi o plasă complicată în care să 
prinzi prima persoană care ţi-a ieşit în cale. Asta te face 
părtaşă la jocul lor. 

— Dar nu i-am întins nicio plasă! 

Am vrut să adaug că nimeni nu s-ar gândi la aşa ceva, în 
orice caz, nimeni în toate minţile, apoi am avut sentimentul 
neplăcut că unii chiar gândesc astfel. 

— Nu, nici nu-mi pot imagina aşa ceva, a zis Solya 
înţelegător. Dar poate că vrei ca lumea să creadă asta. 
Oricum o vor crede, indiferent ce ai spune. 

S-a ridicat de pe marginea fântânii. 

— Lucrurile pot fi însă reparate. Vei găsi oameni mult 
mai prietenoşi mâine la dineu. Chiar nu vrei să te însoțesc? 

Drept răspuns, m-am răsucit pe tocurile ascuţite şi i-am 
întors spatele, târând după mine trena lungă şi lăsându-l să 
se distreze de unul singur. 

Am ieşit ca o furtună din curata curte interioară a 
castelului şi am dat în zgomotoasa şi verdea curte 


exterioară. Mai multe baloturi de paie şi butoaie stivuite 
zăceau la marginea drumului de ieşire din castel. M-am 
aşezat pe un balot ca să chibzuiesc puţin. Nutream 
îngrozitorul sentiment că Solya avea dreptate şi de data 
aceasta. Ceea ce însemna că orice curtean care mi-ar fi 
vorbit de-acum încolo ar fi făcut-o deoarece gusta acest joc 
mizerabil. Cineva cumsecade nici n-ar fi dorit să fie văzut în 
preajma mea. 

Dar nu mai aveam pe nimeni cu care să vorbesc sau 
căruia să-i cer sfatul. Slujitorii şi ostaşii se retrăgeau din 
calea mea, iar slujbaşii se grăbeau întotdeauna la treburile 
lor. Când treceau acum pe lângă mine, îi vedeam cum îmi 
aruncă priviri îndoielnice: o domniţă elegantă, în rochie din 
satin brodat cu dantelă fină, cu trena lungă, murdară de fire 
de iarbă şi de nisip, stând pe un balot de paie la marginea 
drumului — o frunză uscată, căzută într-o grădină proaspăt 
măturată. Locul meu nu era aici. 

Ba mai rău, nici nu eram de vreun folos cuiva, nici Kasiei, 
nici lui Sarkan sau cuiva de acasă. Eram gata să depun 
mărturie, dar nu exista niciun proces. Cerusem oşteni, dar 
niciunul nu fusese trimis. În trei zile fusesem la mai multe 
petreceri decât în toată viaţa mea trăită în Vale. Şi nu 
reuşisem decât să stric reputaţia unei fete prostuţe, care 
probabil că nu avusese niciodată o prietenă adevărată. 

Intr-un acces de frustrare şi de furie, am invocat 
Vanastalem, dar rostit împleticit şi, între trecerea a două 
căruţe, m-am înveşmântat în hainele tăietorului de lemne: 
rochie de casă, cu poalele nu prea lungi, de sub care se 
vedeau ghetele, şi pe deasupra purtând un şorţ cu două 
buzunare mari. Dintr-odată am putut să respir cu uşurinţă şi 
am devenit invizibilă. Nimeni nu se mai uita la mine. 
Nimănui nu-i mai păsa cine sunt şi ce fac acolo. 

Dar erau şi riscuri ale invizibilităţii: pe când stăteam pe 
marginea drumului şi mă bucuram de plăcerea de a respire 
în voie, o trăsură uriaşă, cu pântecele bombat peste roţi, de 
care stăteau agăţaţi patru slujitori, a trecut pe lângă mine şi 
aproape că m-a răsturnat. A trebuit să sar din calea ei şi am 
aterizat într-o băltoacă, afundându-mă cu ghetele în noroi şi 


murdărindu-mi rochia. Dar nu-mi păsa. În sfârşit mă 
regăsisem, pentru prima oară într-o săptămână, stând cu 
picioarele pe pământ şi nu pe pardoseala de marmură 
şlefuită. 

Am mers pe urmele trăsurii, cu paşi mari şi săltăreţi, în 
rochia mea lejeră, şi m-am strecurat fără nicio greutate în 
curtea interioară. Din trăsura uriaşă a ieşit la iveală un 
ambasador în haine albe, având o panglică roşie, cu 
însemnele oficiale, încinsă în diagonală peste piept. Prinţul 
încoronat îi ieşise în întâmpinare, cu un alai de curteni şi o 
gardă de onoare purtând steagul Polnyei şi un altul, galben 
cu roşu, având ca stemă un cap de bour. Nu-l mai văzusem 
niciodată. Probabil că sosise pentru dineul oficial din seara 
aceasta, la care trebuia să merg şi eu cu Alicja. Străjerii 
urmăreau ceremonia de bun venit cu atenţia împărţită, 
însă, când le-am şoptit că nu merit să fiu băgată de seamă, 
ochii lor au alunecat peste mine, aşa cum oricum şi-a fi 
dorit. 

Fiind într-un du-te-vino de trei ori pe zi, ocupată cu 
petrecerile, am şi avut de câştigat: învăţasem să mă 
descurc prin castel. Erau mulţi slujitori pe coridoare, dar se 
grăbeau care-ncotro, îngropaţi sub vrafuri de feţe de masă 
şi argintărie, ca să pregătească dineul. Nimeni nu avea ochi 
pentru o slujnică de la bucătărie, cu rochia pătată de noroi. 
M-am strecurat pe lângă şi printre ei, către lungul şi 
întunecatul coridor ce ducea spre Turnul Cenuşiu. 

Plictisiţi, cei patru străjeri de la baza lui căscau de zor în 
ora înaintată. 

— Ai ratat scările către bucătărie, drăguță, mi-a zis unul 
dintre ei cu bune intenţii. Este mai în spate, pe coridor. 

Am reţinut informaţia pentru mai târziu, apoi i-am privit 
cum fusesem şi eu privită în ultimele trei zile, de parcă 
eram total înmărmurită de ignoranta lor. 

— Nu ştiţi cine sunt?! Sunt Agnieszka, vrăjitoarea. Am 
venit s-o văd pe Kasia. 

Şi ca s-o văd pe regină, mai exact. Nu puteam înţelege 
de ce se amâna atât de mult procesul, asta doar dacă 
regele îi oferea reginei timp să se întremeze. 


Străjerii s-au uitat unul la altul nedumeriţi. Înainte să 
hotărască ce să facă în privinţa mea, am şoptit: Alamak, 
alamak! şi am păşit printre ei, trecând direct prin uşa 
închisă. 

Nu erau nobili, aşa că bănuiam că nu căutau sfadă cu o 
vrăjitoare. Cel puţin n-au venit după mine. Am luat-o pe 
scara îngustă, în spirală, până când am ajuns în anticamera 
cu demonul flămând de pe uşă. Când am apucat mânerul 
ciocănelului, am simţit de parcă m-ar fi lins un leu, 
încercând să se hotărască dacă am un gust bun sau nu. L- 
am ţinut cât de delicat am putut şi am ciocănit. 

Aveam o listă întreagă de argumente pe care să i le 
prezint Sălciei şi, în spatele lor, o hotărâre oţelită. Eram 
gata să o mătur din cale dacă eram nevoită. Era totuşi o 
doamnă prea delicată ca să se ia la trântă cu mine. Dar ea 
nici măcar n-a venit să-mi deschidă şi, când mi-am lipit 
urechea de uşă, dinăuntru au răzbătut glasuri de ceartă. 
Alarmată, m-am dat înapoi să chibzuiesc asupra situaţiei: 
străjerii ar fi în stare să dărâme uşa dacă aş striga după ei? 
Nu prea credeam. Uşa era din fier şi întărită cu fier şi nici 
măcar nu avea o gaură pentru chei. 

M-am uitat la demon, care mă mânca din priviri. Avea o 
foame neostoită, stând aşa cu fălcile deschise. Dar dacă i-o 
ostoiam eu? 

Am rostit o vrajă simplă, prin care am făcut mai multă 
lumină în anticameră. Imediat demonul a început să 
absoarbă toată magia, însă am continuat să murmur vraja 
pană ce am rămasîn mână cu un capăt de lumânare. 
Foamea demonului era ca un sac fără fund, înghițind 
aproape toată magia pe care o puteam oferi, dar reuşisem 
să păstrez un mic canal argintiu. Am lăsat-o să se adune 
într-un bazin minuscul înlăuntrul meu, după care am 
revărsat-o brusc: Alamak! Şi, cu un salt disperat, am trecut 
prin uşă. Asta mi-a consumat şi ultimele puteri rămase. M- 
am rostogolit pe podea şi am căzut pe spate epuizată. 

Am auzit paşi grăbiţi venind spre mine şi am văzut-o pe 
Kasia. 

— Nieshka, te-ai rănit? 


Ţipetele veneau din camera de alături: Marek, cu pumnii 
încleştaţi în mijlocul încăperii, răcnea la Salcie, care stătea 
băţoasă şi albă de mânie. Niciunul dintre ei nu a acordat 
vreo atenţie apariţiei mele căzătoare direct prin uşa închisă. 
Erau prea ocupați să urle cu furie unul la altul. 

— Uită-te la ea! arăta Marek cu braţul întins spre regină. 

Încă stătea la fereastră, în aceeaşi poziţie, absentă şi 
nemişcată. Dacă auzea strigătele din jurul ei, n-o arăta 
deloc, căci nici măcar nu clipea. 

— Trei zile fără ca buzele ei să rostească un cuvânt şi tu 
te mai numeşti vindecătoare? La ce eşti bună? 

— La nimic, evident! a zis Salcia rece. Am făcut tot ce se 
putea face, atâta vreme cât se putea face ceva. 

Abia atunci m-a observat. S-a întors spre mine şi m-a 
privit de sus. 

— Înţeleg că asta este făcătoarea de minuni a regatului! 
Poate că îi vei da voie să iasă din patul tău şi să facă mai 
mult bine pe aici. Până atunci ai grijă singur de mama ta. Eu 
n-am de gând să stau pe-aici ca să-ţi baţi tu joc de eforturile 
mele. A trecut pe lângă mine, trăgându-şi într-o parte 
poalele rochiei, ca nu cumva să le atingă de mine şi să se 
molipsească de vreo boală. La un semn al ei, ivărul s-a 
ridicat singur. A ieşit, apoi uşa masivă de fier s-a închis în 
urma ei cu zgomot de topor pe piatră. 

Marek s-a întors spre mine cu furie neconsumată. 

— lar tu?! Tu trebuia să fii martorul principal şi umbli aşa 
prin castel ca o târfuliţă de la bucătărie! Crezi că îţi va da 
cineva crezare dacă te vede aşa? Nici trei zile nu au trecut 
de când te-am pus pe listă... 

— Tu m-ai pus pe listă?! l-am întrerupt eu indignată, în 
vreme ce mă ridicam de jos, sprijinită de braţul Kasiei. 

— „Şi tot ce-ai făcut a fost să convingi întreaga Curte că 
eşti o necioplită inutilă! lar acum asta! Unde-i Solya? 
Trebuia să-ţi arate paşii pe care să-i urmezi de-acum încolo. 

— Dar nu vreau să mai fac niciun pas! Nu-mi pasă ce se 
vorbeşte despre mine. Ce spun ei nu contează! 

— Ba contează! 


M-a apucat de braţ şi m-a tras de lângă Kasia. M-am 
împleticit după el, încercând să găsesc o vrajă cu care să-l 
dobor. Dar el m-a dus până la fereastră şi mi-a arătat curtea 
castelului. M-am oprit şi m-am uitat în jos, nedumerită. Nu 
părea să fie ceva alarmant. Ambasadorul cu panglică roşie 
tocmai intra în clădire, însoţit de prinţul încoronat 
Sigismund. 

— Bărbatul care e cu fratele meu este un emisar din 
Mondria, m-a lămurit Marek pe un ton grav şi sălbatic. 
Prinţul consort a murit iarna trecută, iar principesa iese din 
doliu peste şase luni. Acum înţelegi? 

— Nu! 

— Vrea să devină regina Polnyei! a strigat Marek. 

— Dar regina noastră nu a murit! a zis Kasia. 

Şi în sfârşit am înţeles amândouă. L-am privit îngrozită, 
înmărmurită. 

— Dar regele... m-am bâlbâit eu. O iubea... 

— Amână procesul ca să câştige timp, nu înţelegi? Odată 
ce amintirea salvării ei păleşte, poate face astfel încât 
nobilimea să-şi schimbe opiniile, după care o poate 
condamna liniştit pe regină la moarte. Deci vrei să mă ajuţi 
sau vrei să bântui prin castel până vine zăpada şi o vor arde 
pe rug, împreună cu prietena ta aici de faţă, odată ce frigul 
îşi intră în drepturi şi nu mai iese nimeni din casă pentru a fi 
martor la osândă? 

Am apucat-o strâns de mână pe Kasia, de parcă în felul 
ăsta aş fi putut să o protejez. Era o cruzime prea mare ca să 
mi-o imaginez: adică noi am eliberat-o pe regina Hanna, am 
scos-o din Codru doar pentru ca regele să-i taie capul şi să 
se însoare cu altcineva? Şi asta doar ca să adauge un alt 
principat pe harta Polnyei, o altă bijuterie a Coroanei? 

— Dar el o iubea! 

Un gest prostesc. Totuşi, povestea pierderii iubitei regine 
avea mai multă noimă pentru mine decât cea pe care 
tocmai mi-o spusese Marek. 

— Şi crezi că el o va ierta pentru că l-a făcut de batjocura 
întregii lumi? a întrebat prinţul. Frumoasa lui soţie, care a 
fugit cu un băiat din Rosya după ce acesta i-a cântat 


serenade în grădină. Asta se spunea despre ea până când 
m-am făcut suficient de mare ca să-l omor pe cel ce vorbea 
astfel. În copilărie mi se spunea că nu trebuie nici măcar să- 
i pomenesc numele în prezenţa lui. 

În timp ce vorbea o privea pe regina Hanna stând 
nemişcată în scaunul ei: o coală albă de hârtie care aştepta 
să fie umplută. Văzându-i chipul prinţului, îmi puteam 
închipui trecutul lui: un copil ascunzându-se în grădina 
mamei ca să scape de mulţimea curtenilor clevetitori — toţi 
bârfind şi şuşotind despre ea, clătinând din cap şi 
pretinzând că le pare rău, când, de fapt, o vorbeau pe la 
spate, admițând că ştiuseră adevărul în tot acest timp. 

— Şi tu crezi că le putem salva pe regină şi pe Kasia 
dacă dansăm după cum ne cântă ei? am întrebat. 

Şi-a luat ochii de la regină şi m-a privit. Pentru prima 
oară cred că mă asculta cu adevărat. Pieptul i-a săltat şi a 
coborât de trei ori. 

— Nu! a recunoscut el până la urmă. Toţi sunt nişte 
vulturi, iar regele este leul. Vor clătina din cap şi vor admite 
că e păcat, apoi vor culege oasele pe care binevoieşte să le 
arunce el. Poţi să-l constrângi pe tata să o ierte? a spus el 
cu o aşa uşurinţă, de parcă nici nu m-ar fi rugat să-l vrăjesc 
pe rege şi să-i subjug voinţa. 

Adică ceva atât de îngrozitor cum numai Codrul făcea. 

— Nu! am zis eu îngrozită. 

M-am uitat la Kasia. Stătea sprijinită cu o mână de 
spătarul scaunului reginei: dreaptă, aurie şi nemişcată. A 
clătinat din cap spre mine. Nu mi-ar fi cerut asta niciodată. 
Nici măcar nu m-ar fi rugat să fug cu ea şi să abandonez 
oamenii înaintea Codrului, chiar dacă regele ar fi ucis-o doar 
pentru că intenţiona să o omoare pe regină. Mi s-a pus un 
nod în gât. 

— Nu! Nu voi face asta! 

— Atunci, ce vei face? a ţipat Marek ca scos din minţi şi a 
ieşit valvârtej din cameră, fără să aştepte răspunsul meu. 

Dar era totuna, căci oricum nu ştiam ce să răspund. 


Capitolul 20 


Gărzile de la Charovnikov m-au recunoscut, în ciuda 
hainelor mele modeste. Mi-au deschis uşile din lemn masiv 
şi le-au închis în urma mea. Am rămas sprijinită de ele, 
vegheată de îngerii auriţi aflaţi deasupra capului. Pereţi 
imenşi şi nesfârşiţi, cu rafturi pline cu cărţi, se unduiau în 
alcovuri. La mesele din centrul sălii, tineri şi tinere în robe 
stăteau răsfiraţi ici şi colo, cu capetele plecate asupra 
alambicurilor sau cărţilor. Nu mi-au acordat nicio atenţie, 
fiind prea adânciţi în munca lor. 

Sala Charovnikov nu era prea ospitalieră, căci era mai 
rece decât biblioteca Dragonului şi prea impersonală, dar 
cel puţin era un loc pe care îl simţeam familiar. Am luat cea 
mai apropiată scară şi am târât-o până la primul raft, apoi 
mi-am ridicat poalele şi am urcat până în vârful ei. Am 
început să caut. Şi acţiunea aceasta îmi era familiară. Când 
mă duceam în pădure, nu răscoleam toate tufele în 
căutarea unor roade anume, ci luam ce găseam, le lăsam să 
mi se descopere. Dacă găseam ciuperci, am fi avut supă de 
ciuperci a doua zi, iar dacă găseam o piatră lipsă în dalele 
drumului de lângă casă, o înlocuiam. Eram convinsă că voi 
găsi măcar câteva cărţi care să-mi vorbească aşa cum 
făcea jurnalul lagăi. Poate chiar o carte a ei, ascunsă pe 
undeva printre volumele elegante, tipărite cu litere de aur 
pe copertă. 

M-am mişcat cât de repede am putut. Am scos din rafturi 
cărţile cele mai prăfuite sau cel mai puţin uzate. Am plimbat 
palmele peste toate, le-am citit titlurile de pe cotor. Dar 
totul mergea prea încet şi m-am necăjit tare mult. După ce 
am epuizat douăsprezece etajere din tavan până în podea, 
având câte treizeci de poliţe fiecare, în suflet mi-a încolţit 
îndoiala că voi găsi ceva folositor aici. Sub palme nu 
simţeam decât uscăciune şi nimic nu mă îmbia să continui 
căutarea. 

Se întunecase deja. Cei câţiva studenţi plecaseră, iar 
lămpile magice luceau acum slab, cu scânteieri de jar, de 


parcă s-ar fi dus la culcare. Numai cea din dreptul raftului 
meu încă lumina puternic. Spatele şi picioarele mă dureau. 
Stăteam răsucită pe scară, cu un picior agăţat de o treaptă, 
astfel încât să mă pot întinde şi să apuc cele mai 
îndepărtate cărţi. Abia cercetasem un sfert de perete, şi 
asta în mare viteză, adică mă uitasem cu atenţie doar la o 
zecime din ele. Sarkan m-ar fi bombănit zdravăn. 

— Ce anume cauţi? 

Era cât pe ce să-i cad în cap părintelui Ballo, căci în 
ultima clipă m-am prins de balustradă, însă mi-am julit 
dureros glezna. Pe la jumătatea înălţimii unei etajere era o 
uşiţă către un alcov secret: de acolo ieşise. Purta la subraţ 
patru volume groase, pe care venise să le pună la loc. Acum 
privea în sus la mine cu neîncredere. 

Am coborât, încă nerevenindu-mi din surpriză, şi am 
rostit fără să gândesc: 

— Îl caut pe Sarkan. 

Ballo s-a uitat năuc la rafturile de sus: îmi închipuiam 
oare că îl pot găsi pe Sarkan presat între filele unei cărţi? Pe 
când gândeam aceste lucruri — în acelaşi timp cu el, 
bănuiesc — , mi-am dat seama că asta urmăream, de fapt. 
II doream pe Sarkan. Doream să-şi ridice ochii din teancul 
de cărţi şi să mă certe pentru dezordinea creată. Voiam să 
ştiu cum o mai duce şi dacă deja Codrul trecuse la ofensivă. 
Doream să-mi spună cum să-l conving pe rege să o 
elibereze pe Kasia. 

— Vreau să vorbesc cu el şi să-l văd. 

Deja ştiam că în cartea Babei laga nu se afla o astfel de 
vrajă şi nici Sarkan nu-mi arătase una. 

— Părinte, ce vrajă ai folosi dacă ai vrea să vorbeşti cu 
cineva aflat în altă parte a regatului? 

Dar Ballo deja nega, clătinând din cap: 

— Vorbirea de la distanţă este un mit, oricât de lăudată 
este ea de menestreli, a zis el pe un ton profesoral. În 
Veneţia au descoperit arta de a intra în comunicare prin 
două oglinzi făurite din aceeaşi baie de argint-viu. Regele 
are o astfel de oglindă, perechea ei fiind la comandantul 
armatei aflat pe front. Dar şi ele pot comunica numai una cu 


cealaltă. Bunicul regelui le-a cumpărat cu preţul a cinci 
sticluţe de inima-focului, a adăugat el. 

Ceea ce m-a făcut să mă strâmb la auzul preţului cu care 
puteai cumpăra chiar o împărăție. 

— Magia poate extinde simţurile, vederea şi auzul, poate 
amplifica vocea sau o poate închide într-o nucă pentru a fi 
ascultată mai târziu, dar nu-ţi poate purta chipul sau vocea 
instantaneu în cealaltă parte a regatului. 

Îl ascultam nemulțumită, deşi, din păcate, avea noimă, 
astfel de ce Sarkan trimitea mereu un mesager sau scria o 
misivă dacă i-ar fi fost mai uşor să facă o vrajă? Era cât se 
poate de limpede, la fel ca în cazul vrăjii de deplasare pe 
care o folosea ca să ajungă în Vale, teritoriul său, dar nu şi 
ca să meargă direct în capitală şi înapoi. 

— Mai sunt şi alte cărţi de vrăji asemenea celei a Babei 
laga, în care m-aş putea uita? am întrebat eu, deşi ştiam că 
Ballo nu le considera folositoare. 

— Copila mea, biblioteca aceasta este inima studiului 
magiei din Polnya. Pe rafturile de aici, cărţile nu stau după 
toanele unui colecţionar sau şmecheria unui vânzător de 
cărţi. Nu sunt aici numai pentru preţul lor, nu sunt aurite ca 
să placă ochiului unui senior. Fiecare volum a fost citit cu 
atenţie de cel puţin doi vrăjitori ai Coroanei. Virtuţile lor au 
fost dovedite şi cel puţin trei lucrări ale lor, atestate. ŞI 
chiar şi atunci trebuie să aibă suficientă putere cât să-şi 
merite locul. Eu însumi mi-am petrecut aproape toată viaţa 
sortând printre lucrările mai puţin importante — curiozităţi 
şi amuzamente din vremurile de demult. Cu siguranţă nu 
vei găsi aici nimic din ceea ce cauţi. 

L-am privit uluită: întreaga viaţă! Probabil că aruncase 
instantaneu tot ce mi-ar fi fost acum de folos. Am apucat 
balustradele scării şi am coborât. l-am înfruntat căutătura 
ascunsă îndărătul ochelarilor. Bănuiesc că s-ar fi uitat lung 
la oricine s-ar fi căţărat într-un copac. 

— Le-ai ars? am zis eu deznădăjduită. 

Părea că i-aş fi sugerat să se arunce el însuşi în foc. 

— O carte nu e nevoie să fie magică pentru a avea 
valoare. Cu adevărat mi-ar fi plăcut să le mut în biblioteca 


Universităţii pentru a fi aprofundate, însă Alosha a insistat 
să fie păstrate aici, sub cheie. Ceea ce, trebuie să recunosc, 
este o măsură de precauţie firească, deoarece astfel de 
cărţi atrag oameni de cea mai joasă speţă. Uneori, adunând 
prea multe, o dugheană poate deveni periculoasă dacă 
volumele sale pică pe mâna cui nu trebuie. Totuşi, cred că 
arhiviştii Universităţii, care sunt oameni cu o excelentă 
pregătire, ar putea, cu o instruire potrivită şi un plan 
riguros, să primească spre păstrare cărţile mai deosebite. 

— Unde sunt? l-am întrerupt eu, pierzându-mi răbdarea. 

Cămăruţa pe care mi-a arătat-o era ticsită cu cărţi vechi 
şi jerpelite şi nu avea nici măcar o ferestruică îngustă 
pentru aerisire. Am fost nevoită să las uşa întredeschisă. 
Preferam să  scormonesc prin mormanele astea în 
dezordine, unde nu trebuia să am grijă să le pun la loc, însă 
majoritatea erau la fel de nefolositoare precum cele de pe 
rafturi. Am dat la o parte toate volumele despre istoria 
magiei, precum şi alte tomuri ce conţineau farmece mai 
elaborate — cel puţin jumătate dintre ele ar fi luat de două 
ori mai mult şi ar fi făcut o mizerie de cinci ori mai mare ca 
să le pui în practică. Dar altele păreau cărţi de vrăji în 
adevăratul sens al cuvântului, însă care nu atinseseră 
standardele riguroase ale părintelui Ballo. 

În aceste mormane erau şi lucruri ciudate. Un volum 
arăta exact ca o carte de vrăji, plin de cuvinte misterioase şi 
de imagini şi schiţe cum se găseau în multe dintre cărţile 
Dragonului, dar şi scrieri care nu aveau nicio noimă. După 
ce am pierdut zece minute bune ca să pun lucrurile cap la 
cap, mi-am dat seama că era pură nebunie. Adică o scrisese 
un nebun, pretinzând că e vrăjitor şi dorind să fie unul. Nu 
erau vrăji adevărate, ci scorneli. Era ceva trist şi fără 
speranţă. Am împins-o într-un colţ întunecat. 

În cele din urmă, în palmă am simţit chemarea unei 
cărţulii cu coperte negre. Pe dinafară arăta precum 
carneţelul mamei cu reţete pentru sărbători. La atingere mi- 
a părut caldă şi prietenoasă. Hârtia era ieftină, îngălbenită 
şi scorojită, însă era umplută cu vrăji mici şi uşor de făcut, 
notate cu un scris îngrijit. Am răsfoit-o, zâmbind fără să 


vreau, apoi m-am uitat la prima pagină. Cu acelaşi scris 
îngrijit apărea: Maria Olshankina, 1267. 

Mă uitam la ea surprinsă şi totuşi îmi părea firesc în 
acelaşi timp. Vrăjitoarea asta trăise în Vale acum mai bine 
de trei sute de ani. Nu mult după ridicarea aşezărilor 
noastre: marea piatră unghiulară a bisericii din Olshanka, 
cea mai veche clădire din oraş, purta gravat anul 1214. 
Oare unde s-o fi născut Baba laga? Ştiam că era rosyană. 
Oare locuise în Vale, de cealaltă parte a Codrului, înainte ca 
Polnya să devină regat? 

Ştiam că asta nu mă ajută. Îi simţeam căldura în mâini, 
dar era ca un prieten care îţi stă alături lângă foc, însă nu 
poate schimba ce nu merge bine. Existau şi vrăjitoare ale 
satelor, care vindecau multe boli şi tratau recoltele 
afectate. Cred că Maria fusese una dintre ele. O clipă chiar 
am avut-o în faţa ochilor: o femeie grasă şi veselă, cu şorţ 
roşu, măturând curtea, cu copiii şi găinile alergându-i pe la 
picioare. Se dusese repede în bucătărie ca să prepare un 
sirop de tuse pentru copilaşul unui tată îngrijorat. Îi turnase 
acestuia siropul într-o cană, mustrându-l că umblă prin sat 
cu capul descoperit. 

Era ceva blând în ea, ca un mic lac de magie, nu ca un 
torent ce şterge părţile obişnuite din viaţa cuiva. Am 
suspinat şi am băgat cartea în buzunar. Nu doream s-o las 
aici, aruncată printre lucruri abandonate. 

Am mai găsit două asemănătoare printre miile de cărţi 
răvăşite şi le-am răsfoit. Aveau câteva vrăji folositoare şi 
sfaturi bune. Nu erau trecute locurile de baştină, dar cumva 
ştiam că provin din Vale. Una fusese scrisă de un fermier 
care descoperise cum să invoce norii aducători de ploaie. Pe 
acea pagină desenase un câmp deasupra căruia se 
adunaseră norii, iar în fundal, zimţii familiari ai munţilor 
cenuşii. 

In josul vrăjii era un avertisment: „Fii cu băgare de 
seamă când sunt suri! Dacă invoci prea mulţi nori, vin şi 
tunetele furtunii.” Am atins uşor acel cuvânt simplu, 
Kkalmoz, şi mi-am dat seama că din momentul acesta pot 
invoca tunetele şi trăsnetele ce despart cerul în două. M-a 


luat un fior şi am pus deoparte cartea. Îmi şi imaginam cât 
de dornic ar fi Solya să mă ajute cu astfel de vrăji. 

Dar niciuna dintre aceste cărţi nu-mi era de folos. Mi-am 
făcut loc să trec, aplecându-mă să citesc titlul unei cărţi, în 
vreme ce cu cealaltă mână scormoneam după altele. Fără 
să mă uit, am atins marginile zdrenţuite ale unei coperte 
din piele şi am sărit înapoi, tremurând. 

Mi-am adus aminte cum pe la vreo doisprezece ani, pe 
când hoinăream într-o zi de iarnă, găsisem un cocon mare şi 
alb, tare ciudat, lângă un copac, ascuns printre rădăcini, pe 
sub frunzele uscate. Îl împunsesem de câteva ori cu un băț, 
după care dădusem fuga la tata să-l chem. El tăiase atunci 
copăceii din jur, şi-i sprijinise de copacul cu pricina, după 
care dăduse foc. Răscoliserăm amândoi cu băţul prin 
cenuşă şi  descoperiserăm un schelet ghemuit, ceva 
nefiresc; nu era o bestie cunoscută. 

— Stai departe de poiana asta, Nieshka! mă avertizase 
tata. 

— Dar e în ordine acum! îl asigurasem eu, însă n-am mai 
vorbit despre asta niciodată. 

Nici măcar nu-i spuseserăm mamei. Nu doream să ne 
gândim la însemnătatea descoperirii mele: puteam dibui 
magia ascunsă în copaci. 

Amintirea aceasta îmi fusese acum trezită de ceva: 
mirosul acela de frunze putrede, respiraţia mea rece şi 
aburită, o strălucire de gheaţă pe ramurile şi scoarţa 
ondulată, liniştea grea a pădurii. Plecasem atunci să găsesc 
altceva, dar fusesem atrasă în acea poieniţă de un fir 
invizibil. Şi acum aveam aceeaşi senzaţie. Dar în 
Charovnikov, în inima palatului regal. Cum ar putea Codrul 
să-şi facă simțită prezenţa tocmai aici? 

Mi-am şters degetele de rochie, mi-am făcut curaj şi am 
scos cartea din grămadă. Coperta era pictată şi sculptată de 
o mână pricepută: un şarpe cu două capete apărea în relief, 
fiecare solz fiind pictat în mai multe nuanţe de albastru, 
ceea ce-ţi dădea impresia de unduire; ochii erau din rubine. 
Şarpele era înconjurat de o pădure de frunze verzi, iar 


deasupra lui, cu litere aurii ce atârnau ca fructele de ramura 
înfrunzită, stătea scris cuvântul Bestiar. 

Am întors paginile cu două degete, ţinându-le doar de 
colţul de jos. Era un bestiar, dar unul straniu, plin de 
monştri şi himere. Nici măcar nu existau toţi în realitate. Am 
mai răsfoit câteva pagini cu grijă, aruncând doar o privire 
asupra cuvintelor şi imaginilor. Străbătută de un fior ciudat, 
mi-am dat seama că, în timp ce citeam, monştrii parcă 
prindeau viaţă, credeam în existenţa lor, iar dacă mă 
gândeam mai mult la ei... Brusc am închis cartea şi am 
aruncat-o pe podea, îndepărtându-mă. Cămăruţa încinsă 
parcă se încinsese şi mai tare: un aer îmbâcsit ca în arşiţa 
verii, când atmosfera e fierbinte şi umedă pe sub greutatea 
sufocantă a frunzelor neclintite de nicio adiere de vânt. 

Mi-am frecat mâinile de rochie, încercând să scap de 
senzaţia uleioasă a paginilor, şi am privit cartea cu 
suspiciune. Aveam sentimentul că, dacă îmi iau ochii de la 
ea, se va transforma într-un monstru care se va repezi la 
mine, sâsâind şi sfâşiind cu ghearele. Din instinct, am vrut 
să rostesc o vrajă de foc, să o ard. Dar, imediat ce am 
deschis gura, m-am oprit, căci mi-am dat seama ce prostie 
aş fi făcut. Stăteam într-o încăpere plină de cărţi vechi şi 
uscate, iar în aer nu era pic de umezeală. Simţeam gust de 
praf când respiram, iar dincolo de uşă era măreaţa 
bibliotecă. Insă eram convinsă că nu era bine să o las acolo 
nici măcar o clipă, dar nu mă vedeam atingând-o din nou... 

Uşa s-a deschis. 

— ţi înţeleg precauţia, Alosha, spunea Ballo nemulţumit, 
dar nu văd ce rău ar... 

— Încetaţi! am zbierat eu. 

Cei doi s-au oprit în pragul strâmt şi s-au uitat la mine 
uluiţi. Bănuiesc că arătam ciudat, ca un îmblânzitor de lei ce 
se luptă cu o bestie îndărătnică, pe când în faţa mea nu era 
decât o biată carte zăcând pe jos. 

Ballo s-a holbat la mine, apoi a aruncat o privire cărţii. 

— Ce naiba... 

Alosha se îndrepta deja spre ea. L-a dat blând la o parte 
şi a scos un pumnal de la centură. S-a lăsat pe vine, şi-a 


întins braţul şi a împuns uşor cartea. Lama a lucit argintiu 
de-a lungul muchiei şi, unde a atins coperta, lumina a 
început să strălucească printr-un nor verzui, de 
spurcăciune. Şi-a retras pumnalul. 

— Cum ai găsit-o? 

— Era aici, în grămadă. A încercat să mă prindă. Am 
simţit de parcă... de parcă era însuşi Codrul. 

— Dar cum ai reuşit? a întrebat Ballo. 

Alosha a ieşit pe uşă, dar, o clipă mai târziu, a revenit cu 
o mănuşă de oţel. A apucat cartea între două degete şi ne-a 
făcut semn din bărbie. Am urmat-o în sala principală. 
Lămpile magice se aprindeau pe măsură ce treceam pe sub 
ele. A măturat cu mâna un teanc de volume de pe o masă 
de piatră şi a aşezat cartea. 

— Cum de ţi-a scăpat tocmai acest exemplar malefic? l-a 
mustrat pe Ballo, care trăgea cu ochiul peste umărul ei, 
îngrijorat şi încruntat. 

— Nu cred că am răsfoit-o vreodată, s-a scuzat el. Nici nu 
era nevoie: dintr-o singură privire îmi dau seama că nu e un 
text serios de magie şi e limpede că n-are ce căuta în 
colecţia noastră. Imi amintesc că m-am cam certat cu bietul 
Georg din pricina ei. El insista să o păstrăm pe rafturi, deşi 
nu dădea nici cel mai mic semn de magie. 

— Georg? a întrebat Alosha mohorâtă. Şi asta s-a 
întâmplat chiar înainte de dispariţia lui? 

Ballo a încuviinţat. 

— Dacă mă mai uitam în ea, ar fi prins viaţă vreunul 
dintre monştri? am spus eu. 

— Te-ar fi transformat pe tine într-unul, bănuiesc, mi-a 
răspuns Alosha îngrozită. Am avut un ucenic care a dispărut 
acum cinci ani, în aceeaşi zi în care o hidră s-a târât prin 
canalele de scurgere ale palatului şi a atacat cetatea. Noi 
ne-am închipuit că îl mâncase. Mai bine luam capul bietului 
Georg de pe peretele sălii de paradă. 

— Dar cum a ajuns cartea aici? am zis eu, cercetând 
frunzele pictate cu vernil şi verde-închis şi cele două capete 
ale şarpelui ce clipea la noi cu ochii lui de rubin. 

— O, vai! 


Ballo a şovăit puţin, apoi s-a dus la un raft plin cu 
catastife, fiecare dintre ele fiind aproape la jumătate din 
înălţimea lui. A murmurat o mică vrajă prăfoasă în vreme 
ce-şi plimba degetele peste ele. O filă a început să 
strălucească din colţul îndepărtat al raftului. A ridicat 
registrul opintindu-se şi l-a adus la masă. Cu experienţa 
căpătată după o rutină îndelungată, l-a deschis la pagina 
luminoasă, pe care un rând de litere scânteiau cu putere. 

— Bestiar frumos ornamentat, de origine necunoscută, a 
citit el. Un dar de la Curtea... rosyană, a zis cu glas pierdut. 

Se uita la dată, degetul său arătător, pătat de cerneală, 
stăruind asupra ei. 

— Acum douăzeci de ani. A venit împreună cu alte şase 
volume. Prinţul Vasily şi ambasada sa probabil că au adus-o 
cu ei. 

Cartea malefică se afla în mijlocul mesei. lar noi stăteam 
tăcuţi în jurul ei. În urmă cu douăzeci de ani, prinţul Vasily 
al Rosyei venise în Kralia şi, trei săptămâni mai târziu, 
împreună cu regina Hanna, fugise în crucea nopţii către 
regatul său. Se apropiaseră prea mult de Codru în 
încercarea de a scăpa de urmăritori. Aşa era povestea. Însă 
probabil că ei fuseseră prinşi de mult. Poate că un biet scrib 
sau un legător de cărţi se aventurase pe lângă Codru şi, pe 
sub ramurile sale, netezise frunzele căzute din copaci, 
folosindu-le drept coală de hârtie, şi cu cerneală făcută din 
praf de ghindă amestecat cu apă spurcase toate cuvintele 
pe care le scrisese. Astfel făurise o capcană ce a putut să se 
strecoare până în castelul regelui. 

— N-am putea s-o ardem aici? am propus eu. 

— Poftim?! a sărit Ballo, clătinându-se de parcă ar fi 
dansat pe sârmă. 

Cred că îi repugna instinctiv ideea de a arde o carte, 
ceea ce consideram lăudabil, dar nefiind cazul acum. 

— Ballo! l-a mustrat Alosha şi, din expresia ei am văzut 
că împărtăşeam acelaşi gând. 

— Voi încerca o vrajă de purificare, pentru a o putea 
examina în siguranţă, a spus Ballo. Dar dacă va da greş, 


atunci bineînţeles că vom lua în considerare metode mai 
crude de a scăpa de ea. 

— Dar nu este un obiect de păstrat, indiferent dacă-l 
purifici sau nu, a spus ea morocănoasă. Ar trebui s-o ducem 
în fierăria mea. Fac un foc alb şi o mistuim până se face 
scrum. 

— Orice-ar fi, nu o putem arde chiar acum, a intervenit 
Ballo. Este o probă în cazul reginei, iar regele trebuie să afle 
despre ea. 

Dovadă a posesiei, mi-am dat eu seama prea târziu. 
Dacă regina atinsese această carte, dacă ea o condusese 
către Codru, înseamnă că fusese posedată încă dinainte de 
a pătrunde pe sub ramurile lui. Dacă va fi prezentată drept 
probă la proces... M-am uitat deznădăjduită la cei doi. Nu 
veniseră să mă ajute, ci să mă împiedice să găsesc ceva 
folositor. 

Alosha mi-a şoptit ca răspuns: 

— Nu sunt duşmanul tău, deşi vrei să crezi asta. 

— Ba le vrei osândite la moarte! Pe regină şi pe Kasia... 

— Tot ce vreau este ca regatul să fie în siguranţă. Tu şi 
Marek sunteţi la fel, vă pasă numai de necazurile voastre. 
Tu eşti prea tânără pentru puterea pe care o posezi, ăsta-i 
tot necazul. Încă n-ai învăţat să renunţi la oameni. Când va 
trece un secol peste tine, vei avea mai multă înţelepciune. 

Am dat să resping acuzaţiile, însă am amuţit. Mă uitam 
la ea înspăimântată. Poate din prostie, dar nici nu-mi 
trecuse prin minte că de-acum încolo voi trăi ca Sarkan, ca 
ea, o sută de ani, două... Oare când morvrăjitoarele? Nu voi 
îmbătrâni niciodată. Pur şi simplu îmi voi continua viaţă 
arătând mereu la fel, în vreme ce toţi din jurul meu se vor 
ofili şi vor cădea. Voi fi precum viţele ce se tot caţără, 
îndepărtându-se de rădăcini. 

— Dar nu-mi trebuie mai multă înţelepciune! am strigat 
eu, tulburând liniştea sălii. Nu şi dacă a avea înţelepciune 
înseamnă să încetez să iubesc pe cineva. De ce anume 
merită să te legi, dacă nu de oameni? 

Poate că exista o cale să renunţ la o parte din viaţă asta 
şi să o ofer familiei mele, Kasiei, dacă ei ar putea s-o 


primească. Dar cine ar vrea să primească aşa ceva, cu 
preţul de a te îndepărta de lume şi de propria viaţă trăită în 
lume? 

— Draga mea copilă, eşti foarte frământată, a zis Ballo 
cu blândeţe şi m-a mângâiat, încercând să mă liniştească. 

M-am uitat la el şi la ridurile fine din colţul ochilor. Toate 
zilele şi le petrecea în compania cărţilor prăfuite, fără să 
iubească pe nimeni. El şi Alosha, căreia îi era la fel de uşor 
să trimită atât oameni, cât şi cărţi la ardere pe rug. Mi-am 
amintit de Sarkan în Turnul său, alegând fete din Vale, şi 
răceala de gheaţă pe care o arătase când mă luase cu el. 
Se purta de parcă nu mai ştia cum să gândească şi să simtă 
ca un om obişnuit. 

— Un popor este alcătuit din oameni, a spus Alosha. Mai 
mulţi oameni decât cei pe care îi iubeşti acum. lar Codrul îi 
ameninţă pe toţi. 

— Toată viaţa am trăit la zece kilometri de Codru. Nu 
trebuie să mi se spună ce este el cu adevărat. Dacă nu mi- 
ar fi păsat să împiedic răspândirea Codrului, aş fi luat-o pe 
Kasia, aş fi fugit de mult şi nu aş fi lăsat-o pe mâna voastră, 
ca s-o mutaţi ca pe un pion de colo până colo, de parcă 
viaţa ei n-ar valora nimic! 

Ballo mormăia de uimire, dar Alosha mă privea 
încruntată. 

— Şi totuşi, tu vorbeşti cu uşurinţă de cruţarea 
posedaţilor, de parcă nu ai şti ce înseamnă asta. Codrul nu 
este doar o insulă a răului, care stă la pândă şi-i prinde pe 
nătângii care se aventurează înăuntru, iar dacă tu poţi 
scoate câte unul dintre aceşti nătângi, asta nu înseamnă că 
îi şi vindeci. Nu suntem primul popor care se confruntă cu 
puterea sa. 

— Te referi la cei care au construit Turnul? am şoptit eu 
cu gândul la regele îngropat acolo. 

— Ai văzut mormântul, nu-i aşa? m-a întrebat Alosha. Şi 
magia care l-a făcut şi care acum s-a pierdut? Asta ar fi 
trebuit să te facă mai precaută. Oamenii aceia nu erau slabi 
sau nepregătiţi. Insă Codrul le-a doborât turnul la pământ, 
lupii şi Umblătorii i-au hăituit, copacii au sufocat Valea. Unul 


sau doi dintre vrăjitorii lor vlăguiţi s-au retras în Nord şi au 
luat cu ei câteva cărţi şi legende. Dar restul? 

Mi-a arătat cartea de pe masă. 

— S-au transformat în coşmaruri, bestii care îi devorează 
pe cei care cândva au fost ca ei. lată ce a lăsat Codrul în 
urma acestui popor. In locul ăla există ceva mai rău decât 
monştrii, ceva ce te transformă în monstru. 

— Ştiu eu mai bine! m-am răţoit eu. 

Incă mă mâncau palmele, iar cartea aia stătea acolo, pe 
masă, malefică. Gândul mă purta către prezenţa aceea 
monstruoasă ce mă privea dindărătul chipului Kasiei sau al 
lui Jerzy şi la senzaţia de a fi urmărită pe sub ramurile 
copacilor întunecoşi. 

— Chiar aşa? la spune, dacă aş propune să 
dezrădăcinăm oamenii din Vale, să-i strămutăm în altă 
parte a regatului şi să lăsăm locul pradă Codrului, ca să-i 
salvăm pe ei, ai fi de partea mea? 

O priveam uluită. 

— De fapt, de ce nu aţi plecat până acum? De ce stăruiţi 
să trăiţi acolo, în umbra lui? Sunt multe locuri în Polnya 
neafectate de o prezenţă malefică. 

Mă chinuiam să-i dau un răspuns, dar nu ştiam cum. 
Ideea îmi era complet străină. Kasia visase să plece, dar 
asta pentru că se credea nevoită. Eu nu. lubeam Dvernikul, 
păduricea de lângă casă, curgerea şerpuită a râului Spindle 
sub razele soarelui. lubeam munţii ce ne înconjurau şi ne 
ofereau adăpost. Exista o pace adânc înrădăcinată în satul 
nostru, în Vale. Nu era vorba numai de mâna blândă cu care 
ne conducea Dragonul. Acolo era casa mea. 

— O casă în care nişte creaturi malefice ieşite din pădure 
s-ar putea furişa la ceas de noapte, furându-vă pruncii. 
Chiar înainte să-şi reintre Codrul în drepturi, Valea voastră 
fusese atinsă de răul-Codrului. În Mlaştinile Galbene circulă 
vechi legende care spun că fuseseră văzuţi Umblători 
dincolo de trecătorile montane înainte ca noi să trecem 
munţii şi să doborâm din nou copacii. Însă oamenii îşi caută 
încă traiul în această vale, rămânând pe loc. 


— Tu crezi că toţi suntem posedaţi? am întrebat eu 
îngrozită. 

Dacă ar fi după ea, ar da foc Văii, cu noi cu tot. 

— Nu posedaţi. Ademeniţi. la spune-mi, unde se duce 
râul vostru? 

— Spindle? 

— Da. Râurile curg către mare, lacuri sau mlaştini, nu 
către o pădure. El unde se duce? În fiecare an este hrănit cu 
zăpada topită de pe munţi. Nu se scurge pur şi simplu în 
pământ. la gândeşte-te şi nu te mai încrede în dorinţa 
oarbă! a spus ea pe un ton înţepător. În Valea voastră 
există o putere stranie dincolo de magia mortală care îi 
atrage pe oameni în plasă: şi plantelor le cresc rădăcini 
acolo. Orice ar fi creatura care sălăşluieşte în Codru, cea 
care răspândeşte spurcăciunea, a ajuns să trăiască acolo şi 
să bea din acea putere ca dintr-o cupă. A ucis poporul 
Turnului, apoi a domnit nestingherită o mie de ani, întrucât 
nimeni n-a fost nebun să-i tulbure liniştea. Apoi am apărut 
noi cu oştile, topoarele şi magia şi ne-am închipuit că de 
data asta o să izbândim. 

A clătinat din cap: 

— Am făcut o prostie. Dar şi mai rău am făcut când am 
stăruit, retezând copacii, până ce am trezit Codrul. Acum 
cine ştie cum se va termina? M-am bucurat când Sarkan s-a 
dus acolo să-i ţină piept, însă acum se poartă ca un 
neghiob. 

— Sarkan nu e neghiob! Şi nici eu nu sunt! 

Eram furioasă, dar mă şi temeam. Părea că spusese 
adevărul. Simţeam dorul de casă ca pe o înţepătură a 
foamei, ceva ce lăsase un gol în mine. Şi îl simţisem în 
fiecare zi, încă de când traversasem Valea şi trecusem 
munţii. Rădăcini — aşa este. În inima mea erau rădăcini la 
fel de adânci precum fuseseră umbrele răului-Codrului. M- 
am gândit la Maria Olshankina, la Baba laga — surorile mele 
în magia stranie, pe care nimeni altcineva nu era capabil s- 
o înţeleagă — şi-atunci mi-am dat seama de ce Dragonul 
lua o fată din Vale. Ştiam acum de ce lua câte una, după 
care o lăsa să plece peste zece ani. 


Eram ale Văii. Născute în Vale, din familii prea adânc 
înrădăcinate ca să plece, chiar dacă ştiau că le-ar putea fi 
luate fiicele. Eram crescute în Vale şi hrănite cu acea putere 
cu care se hrănea însuşi Codrul. Dintr-odată mi-am adus 
aminte de pictura stranie din camera mea, înfăţişând linia 
râului Spindle şi afluenții lui, colorați în argintiu, şi atracţia 
pe care am resimţit-o şi care m-a făcut să o acopăr din 
instinct. Noi eram canalul prin care se scurgea magia. Prin 
noi ajungea Dragonul la puterea Văii. Păstra fiecare fată 
până când rădăcinile ei se uscau şi canalul se închidea. Și- 
atunci ea nu mai simţea acea legătură cu Valea şi putea să 
plece, ceea ce şi făcea: fugea de Codru ca orice persoană 
normală. 

Acum aş fi vrut mai mult ca oricând să-l am în faţă pe 
Sarkan să urlu la el şi să-l zgâlţâi de umerii lui firavi. In 
schimb, am urlat la Alosha: 

— Poate că n-ar fi trebuit să intrăm acolo cu forţa, dar 
este prea târziu. Codrul nu ne va lăsa să plecăm, chiar dacă 
am dori. El vrea nu să ne alunge, ci să se hrănească prin 
noi. Vrea să devoreze totul, astfel încât nimeni să nu se mai 
întoarcă vreodată. Trebuie să-l oprim, nu să fugim din calea 
lui! 

— Codrul nu poate fi înfrânt doar dacă ne dorim noi, a zis 
Alosha. 

— Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să încercăm 
atunci când avem ocazia! Am distrus deja trei copaci-inimă 
cu /nvocația şi cu vraja de curăţire. Şi putem distruge mai 
mulţi. Dacă regele ne-ar da suficienţi oşteni, Sarkan şi cu 
mine am putea începe să-l ardem şi să-l facem să se 
retragă. 

— Ce tot vorbeşti acolo, copilă? a întrebat Ballo 
minunându-se. Te referi la /nvocaţția lui Luthe? Nimeni nu a 
mai făcut această vrajă de o jumătate de veac. 

— În ordine, a spus Alosha, cercetându-mă de sub 
sprâncenele ei întunecate. Spune-mi exact cum aţi reuşit să 
distrugeţi acei copaci. Şi ia-o cu începutul! Nu trebuia să ne 
încredem în varianta lui Solya. 


Le-am povestit cum m-am priceput despre prima oară 
când am făcut vraja /nvocației, despre lumina strălucitoare 
ce a găsit-o pe adevărata Kasia, despre cum Codrul o 
biciuia şi nu o lăsa să plece, despre acele ultime momente 
pline de groază, în care degetele ei încleştate în jurul 
gâtului meu se desfăceau unul câte unul, ştiind că aş fi 
putut fi nevoită s-o omor ca să o salvez. Le-am povestit apoi 
despre Jerzy şi despre inima pădurii prin care cei doi 
rătăceau şi pe care ne-o arătase /nvocația. 

Ballo a părut tulburat pe parcursul întregii povestiri, 
pendulând între împotrivire şi uşurare involuntară, rostind 
ocazional câte un „Dar eu n-am auzit niciodată...” sau 
„Invocaţia nu a fost niciodată raportată...”, însă amuţea 
când Alosha îl admonesta, pierzându-şi răbdarea. 

— Ei bine, a spus ea când am terminat de povestit, 
recunosc că tu şi Sarkan aţi făcut într-adevăr ceva. Nu 
sunteţi chiar neghiobi. 

Încă ţinea în mână pumnalul, cu vârful căruia lovea în 
muchia mesei de piatră: c/ing cling cling! — un sunet ca de 
clopoțel. 

— Dar asta nu înseamnă că regina merită salvată. După 
douăzeci de ani de rătăcire prin locul acela umbrit pe care l- 
ai văzut, ce credeaţi voi că a mai rămas din ea? 

— N-am crezut. Sarkan n-a crezut. Dar eu a trebuit, 
pentru că... 

— Pentru că Marek te-a ameninţat că altfel o osândeşte 
la moarte pe prietena ta, mi-a terminat Alosha fraza. 
Blestematul! 

Nu simţeam că i-aş fi datorat ceva lui Marek, dar am 
spus cu sinceritate: 

— Dacă ar fi vorba de mama, şi eu aş încerca orice. 

— Şi-atunci te-ai purta ca un copil, nu ca un prinţ, a 
replicat Alosha. El şi Solya... 

S-a întors către Ballo: 

— Trebuia să ne fi dat seama de intenţiile lor când s-au 
oferit s-o aducă pe fata pe care Sarkan o scosese din Codru. 

Apoi mi s-a adresat posomorâtă: 


— Eram prea îngrijorată în privinţa lui Sarkan, temându- 
mă că nimerise până la urmă în ghearele Codrului. Tot ce 
voiam era ca fata să fie osândită la moarte, iar Sarkan să fie 
târât până aici, ca să-l examinăm cu toţii. Şi nici acum nu 
sunt sigură dacă varianta asta nu ar fi cea mai bună. 

— Kasia nu este posedată! Şi nici regina. 

— Da, dar asta nu înseamnă că nu pot deveni în orice 
clipă uneltele Codrului. 

— Nu le poţi trimite la moarte doar pentru că s-ar putea 
întâmpla ceva groaznic, care nici măcar n-ar fi din vina lor. 

— Nu pot s-o contrazic, Alosha, când relicvele au arătat 
deja că sunt neîntinate... a intervenit Ballo. 

— Ba sigur că putem, dacă astfel salvăm regatul de jugul 
Codrului, a strigat Alosha, acoperindu-ne pe amândoi. Dar 
nu pot să spun că îmi doresc asta, şi cu atât mai puţin să te 
provoc să faci vreo prostie, a adăugat ea. Incep să înţeleg 
de ce Sarkan ţi-a permis atâtea. 

A mai păcănit cu lama în masă înainte de a lua o decizie: 

— Gidna! 

Am  clipit uimită. Bineînţeles, auzisem de Gidna, însă 
numai în treacăt. Era un mare port la ocean, în Nordul 
îndepărtat, de unde proveneau untura de balenă şi pânza 
verde, din lână. Acolo se născuse şi soţia prinţului 
încoronat. 

— E suficient de departe de Codru, iar oceanul este 
duşmanul răului-Codrului, m-a lămurit Alosha. Dacă regele 
le-ar trimite acolo, ar putea să fie de folos. Contele are o 
vrăjitoare, Ciocârlia Albă. Lasă-le zece ani sub ochii ei 
vigilenţi sau, dacă reuşim până atunci să ardem în 
întregime Codrul spurcat... abia atunci voi înceta să-mi mai 
fac griji. 

Ballo încuviinţa deja. Dar... zece ani?! Voiam să strig, să 
refuz. Era ca şi cum Kasia mi-ar fi fost răpită încă o dată. 
Numai cineva care a trăit un secol poate renunţa aşa uşor la 
zece ani din viaţă. Dar am şovăit. Alosha nu era nici ea 
nesăbuită şi îmi dădeam seama că nu greşea să fie 
precaută. M-am uitat la bestiarul malefic de pe masă. 
Codrul ne întinsese o capcană, una după alta, iar şi iar. 


Trimisese himera în Mlaştinile Galbene şi lupii în Dvernik, 
încercând să-l prindă pe Dragon. O luase pe Kasia ca să mă 
ademenească pe mine. lar când găsisem o cale de a o 
elibera, Codrul încercase în continuare să o folosească pe 
Kasia ca să ne spurce pe mine şi pe Dragon. lar când nici 
asta nu dăduse roade, o lăsase să trăiască, pentru a ne 
ademeni din nou în ghearele lui. Ne luptaserăm să ieşim 
dintr-o capcană, dar dacă mai exista o alta, una prin care 
Codrul să ne transforme victoria într-o înfrângere? 

Nu ştiam ce să fac. Dacă eram de acord, dacă mergeam 
alături de Alosha, oare regele i-ar fi dat ascultare? Dacă i-aş 
fi scris lui Sarkan şi el mi-ar fi răspuns că este de acord? Mi- 
am muşcat limba în vreme ce ea înălța din sprânceană, 
aşteptând răspunsul. 

Apoi s-a uitat dincolo de mine. Uşile bibliotecii se 
deschiseseră. Şoimul stătea în prag, cu mantia ca neaua 
reflectând lumina, o siluetă albă, profilată pe negrul 
cadrului uşii. A îngustat ochii atunci când ne-a văzut pe toţi 
trei împreună, apoi şi-a făurit repede un zâmbet şi a zis cu 
blândeţe: 

— Văd că aţi fost tare ocupați pe-aici. Numai că, între 
timp, au avut loc nişte evenimente. Poate că doriţi să 
participaţi şi voi la proces? 


Capitolul 21 


În afara zidurilor sanctuarului de la Charovnikov, zarva 
cuprinsese coridoarele. Muzica se oprise, însă, de la 
depărtare, o mare de glasuri ridicate se auzea ca nişte 
valuri, din ce în ce mai tare, pe măsură ce Şoimul ne 
conducea către sala mare de bal. Străjile au deschis uşile, 
iar noi am trecut în grabă pe treptele ce duceau la parterul 
destinat dansului. Înveşmântat în hainele lui albe, 
ambasadorul stătea lângă tronul regelui, pe un podium înalt 
de unde putea vedea toată sala. Prinţul Sigmund şi soţia sa 
se aflau de cealaltă parte a regelui. Regele însuşi stătea cu 


mâinile încleştate pe braţele tronului, sculptate în formă de 
labe de leu, şi avea chipul pătat de furie. 

În mijlocul sălii, Marek eliberase un cerc larg, şase 
rânduri de dansatori ce se holbau uluiţi se retrăgeau din 
faţa lui, iar doamnele cu rochiile lor învolburate arătau 
acum ca nişte flori ofilite. În centrul acestui cerc se afla 
regina: cu chipul lipsit de expresie, îmbrăcată cu roba albă 
a prizonierilor şi cu Kasia agăţată de braţul ei. Kasia s-a 
uitat primprejur şi a constatat cu uşurare că sunt acolo, 
numai că nu mă puteam apropia de ea. Mulțimea se 
îngrămădise pe scări, apucându-se de balustradele de la 
mezanin, gata să privească spectacolul. 

Secretarul regal stătea aproape ghemuit înaintea lui 
Marek, vorbind cu glas tremurător, ţinând masiva carte a 
legilor ca pe un scut. Nu-i condamnam laşitatea. La doi paşi 
de el, Marek arăta ca un personaj descins dintr-un cântec: 
în armură de oţel lustruit şi cu sabia în mână, cu care ar fi 
putut tăia cu uşurinţă un bou sau un coif. Cum stătea 
mândru înaintea secretarului, părea un cavaler justiţiar, 
strălucind a răzbunare. 

— În cazuri... În cazuri de posedare, s-a bâlbâit 
secretarul, dreptul la avocat nu este... este în mod expres 
revocat de legea lui Boguslav al... 

A căzut pe spate. Marek fluturase sabia la câţiva 
centimetri de ochii acestuia. 

Marek a continuat să fluture arma, de data asta 
amenințând întreaga sală. Mulțimea amuţită s-a retras şi 
mai mult din calea lui. 

— Regina Polnyei are dreptul la un reprezentant! a 
strigat el. Să vină orice vrăjitor şi să ne arate un semn cât 
de mic de posedare! Tu, Şoimule! l-a chemat el, arătând cu 
sabia spre trepte. 

Toţi ochii s-au abătut asupra noastră. 

— Fă acum o vrajă! îngăduie Curţii să vadă că nu are 
nicio pată! 

Curtea a suspinat în cor, extaziată: arhiduci şi servitoare 
laolaltă. 


Cred că de aceea regele nu a pus capăt încă şaradei. 
Mulțimea ne-a făcut loc să trecem prin mijlocul ei, iar 
Şoimul a înaintat, mânecile lui lungi atârnând ca o trenă pe 
trepte, şi a mers până la rege, făcând o plecăciune 
elegantă. Era limpede că se pregătise pentru acest 
moment. Într-un buzunar îi atârna ceva greu. Cu un degeta 
tras din tavan patru lămpi magice, cu care a încadrat-o pe 
regină. Apoi a băgat mâna în buzunar şi i-a presărat 
deasupra capului un pumn de nisip albastru, murmurând 
ceva. 

Nu auzeam incantaţia, însă un fulger alb şi fierbinte i-a 
ieşit din degete, străpungând norul de nisip în cădere. Se 
simţea miros de sticlă topită şi minuscule fuioare de fum se 
ridicau la tavan: nisipul se dizolva în întregime când atingea 
podeaua şi o perdea tremurătoare s-a format în aer, astfel 
încât acum le vedeam pe amândouă ca printr-un geam 
gros, înconjurat de oglinzi. Lămpile magice scânteiau prin 
aerul vrăjit. Vedeam oasele mâinii Kasiei prin carne, acolo 
unde atingea umărul reginei, dar şi un contur vag al 
craniului şi al dinţilor. 

Marek a luat-o pe regină de mână şi a purtat-o într-un 
cerc, pentru a o înfăţişa întregii lumi. Nobilii nu asistaseră la 
procesul arhiepiscopului, când regina fusese acoperită cu 
Vălul Sfintei Jadwiga. Se uitau cu nesaţ la regina în rochie 
albă, ale cărei vase de sânge se întrezăreau ca nişte linii 
scânteietoare pe sub piele, devenind strălucitoare. Ochii îi 
erau ca două lămpi, iar din gura întredeschisă îi ieşea un 
abur luminos. Nu era nicio umbră, nicio urmă de întuneric. 
Un murmur a cuprins întreaga sala, chiar înainte ca lumina 
să înceapă să pălească. 

Sticla s-a făcut ţăndări şi a căzut ca o ploaie de clopoței, 
dizolvându-se iar în fuioare de fum când atingea podeaua. 

— Să fie examinată mai departe! a strigat Marek ca să 
acopere şuşotelile, îmbujorat fiind de actul său justiţiar. 
Chemaţi orice martor doriţi. Să vină Salcia sau 
arhiepiscopul... 

Deocamdată întreaga sală era de partea lui Marek. Până 
şi eu puteam să văd o mie de acuze de crimă la adresa 


regelui dacă ar fi dat poruncă să fie din nou încarcerată 
regina şi osândită mai târziu. Dar şi regele a văzut asta. Şi-a 
privit curtenii, apoi şi-a înfipt bărbia în piept şi s-a lăsat pe 
spătarul tronului. Aşadar Marek reuşise să-i forţeze mâna 
tatălui său chiar şi fără ajutorul unei vrăji. Indiferent dacă 
regele dorise să aibă loc procesul sau nu, acesta începuse 
deja. 

Era a treia oară când îl întâlnisem pe rege. Aş fi zis că nu 
este un om plăcut. Avea prea adânci cutele între sprâncene 
ca să mi-l imaginez blând sau bun. Dacă mi s-ar fi cerut să-l 
caracterizez printr-un singur cuvânt, aş fi spus: îngrijorat. 
Dar acum era mânios, rece ca o furtună de zăpadă, însă la 
sfârşit el era singurul care decidea. 

Aş fi vrut să mă reped la ei şi să întrerup procesul, să-i 
spun lui Marek să se retragă, dar era prea târziu. Salcia 
păşise deja în faţă ca să depună mărturie, dreaptă ca o 
coloană şi înveşmântată într-o robă argintie. 

— Nu am găsit nicio urmă de posedare, dar nu pot jura 
că nu există, a spus ea rece, uitându-se direct spre rege şi 
ignorându-l pe Marek, care stătea cu fălcile încleştate şi 
zgâria mânerul săbiei cu mănuşa lui de oţel. 

— Regina nu este ea însăşi. N-a scos o vorbă şi nu arată 
vreun semn de recunoaştere. Carnea îi este schimbată în 
întregime. N-a mai rămas nimic din tendoanele şi oasele ei 
de muritoare de rând. Deşi carnea i-a fost transformată în 
piatră sau în metal fără să fie spurcată de răul-Codrului, 
schimbarea aceasta cu siguranţă a fost făcută sub influenţa 
Codrului. 

— Totuşi, în cazul în care carnea sa ar fi rămas spurcată, 
nu crezi că s-ar fi observat sub vraja mea? a intervenit 
Şoimul. 

Salcia nici măcar nu a întors capul spre el. Şoimul 
vorbise peste rând. Ea s-a plecat scurt în faţa regelui, care a 
încuviinţat şi i-a făcut semn că poate să plece. 

Arhiepiscopul a fost la fel de echivoc. El a admis că o 
supusese pe regină tuturor probelor cu sfintele moaşte din 
catedrală, dar nu şi că nu este posedată. Imi imaginez că 


niciunuia dintre ei nu-i păsa dacă mai târziu ar fi fost 
contrazişi. 

Doar câţiva martori au mai venit să vorbească în 
favoarea reginei, medici pe care-i adusese Marek să o 
consulte. Niciunul n-a pomenit-o pe Kasia, nici măcar în 
treacăt, însă ea va trăi sau va muri pe baza mărturiei lor. lar 
regina stătea tăcută şi nemişcată alături de ea. Strălucirea 
pălise şi acum chipul ei redevenise ca de piatră, ca întreaga 
Curte să observe. 

M-am uitat la Alosha, care era lângă mine, şi la Ballo, 
aflat dincolo de ea. Ştiam că, atunci când le va veni rândul, 
îi vor spune regelui despre îngrozitorul bestiar care se 
găsea acum în Charovnikov, înconjurat de un cerc gros de 
sare şi fier, sub protecţia tuturor vrăjilor ştiute şi sub 
privirile vigilente ale străjilor. Alosha ar fi spus că nu trebuie 
să ne asumăm un risc atât de mare pentru regat. 

După care regele, dacă ar vrea, s-ar ridica şi ar spune că 
legile în privinţa posedaţilor sunt absolute. Şi-ar pune o 
mască de regret şi ar trimite-o la moarte pe regină, urmată 
îndeaproape de Kasia. Şi, uitându-mă acum la el, mi-am dat 
seama că aşa va face. 

Regele s-a lăsat din nou pe spătarul jilţului sculptat, de 
parcă ar fi avut nevoie să-i susţină greutatea trupului. A dus 
o mână la buzele-i lipsite de zâmbet. Hotărârea se lăsa 
asupra lui precum fulgii de zăpadă: strat după strat. Ceilalţi 
martori vor continua să vorbească, dar el nu-i va mai 
asculta. Căci a luat deja o decizie. Am văzut moartea Kasiei 
pe chipul lui încruntat şi morocănos şi am căutat cu 
disperare privirea Şoimului. Lângă el, Marek stătea la fel de 
încordat, cu mâna încleştată pe mânerul săbiei. 

Solya s-a uitat în ochii mei şi mi-a făcut un semn discret 
cu mâinile: „Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă.” S-a 
aplecat să-i şoptească ceva la ureche prinţului şi, după ce şi 
ultimul medic a depus mărturie, Marek a rostit: 

— Să vină Agnieszka din Dvernik să ne spună cum a fost 
eliberată regina! 

Asta îmi şi doream. Pentru asta mă luptasem să ajung pe 
listă. Toţi erau atenţi la mine, până şi regele, cu 


sprâncenele lui încruntate. Dar tot nu ştiam ce să spun. Ce 
mai conta pentru rege şi pentru curteni dacă adăugam şi eu 
că regina nu este posedată? Cât despre Kasia, nici nu le-ar 
fi păsat. 

Poate că Solya ar fi fost de acord să rostim /nvocația 
împreună dacă l-aş fi rugat frumos. Chiar mi-a trecut prin 
minte să fac asta, mi-am imaginat cum lumina albă ar arăta 
întregii Curți adevărul. Însă regina fusese deja supusă 
probei Vălului Sfintei Jadwiga. Curtea o aflase sub vraja 
Şoimului. Regele vedea limpede că regina nu e posedată. 
Aici nu mai putea fi vorba doar de adevăr. Nici Curtea, nici 
regele nu dorea adevărul. Orice adevăr le-aş fi oferit, l-ar fi 
ignorat la fel de uşor. Nu i-ar fi făcut să se răzgândească. 

Însă le-aş fi putut oferi cu totul altceva. Le-aş fi putut da 
exact ce-şi doreau. Şi până la urmă am găsit: ei doreau să 
ştie şi să vadă cum se desfăşurase totul. Doreau să fie 
părtaşi la salvarea reginei. Voiau să trăiască şi ei într-un 
cântec. Nu le ofeream adevărul, dar îi puteam face să o 
cruţe pe Kasia. 

Am închis ochii şi am rememorat vraja iluziei: „Ceva mai 
uşor decât oştile reale”, îmi spusese Sarkan. De cum am 
început să şoptesc cuvintele vrăjii, am ştiut că avea 
dreptate. Nu era mai greu să fac să răsară copacul-inimă 
decât mi-a fost cu acel trandafir. Acum copacul se înălța cu 
mare uşurinţă din pardoseala de marmură. Pieptul Kasiei a 
săltat, o femeie a ţipat şi pe undeva un scaun s-a răsturnat 
cu zgomot. Nu m-am lăsat distrasă de forfota sălii. Am făcut 
să-mi curgă incantaţia de pe limbă, picurată cu magia 
aceea teribilă pe care o aveam în pântece. Copacul-inimă 
creştea neîncetat, revărsându-şi ramurile de argint peste 
întreaga încăpere, tavanul fiind deja acoperit de frunzele 
argintii şi foşnitoare, iar în aer plutea duhoarea fructelor 
sale. Mi-a venit să vomit. Capul lui Janos s-a rostogolit pe 
iarbă la picioarele mele şi s-a izbit de rădăcinile întinse. 

Curtenii au ţipat îngroziţi şi s-au lipit de perete, însă 
pereţii din jurul nostru dispăreau, pierduţi printre arbori, în 
zăngănit de arme. Marek s-a întors alarmat şi a scos sabia 
din teacă. Călugăriţa argintie era acolo, năpustindu-se 


asupra lui. Când i-a lovit umerii cu ghearele, acestea au 
zgâriat oţelul armurii sale strălucitoare. O grămadă de 
cadavre zăceau în iarbă cu ochii deschişi. 

Un nor de fum îmi acoperise ochii. Se auzea focul 
trosnind. M-am întors către trunchiul copacului şi Sarkan era 
acolo, captiv, cu scoarţa argintie încercând să-l înghită cu 
totul. Spunea: „Acum, Agnieszka!” în vreme ce inima-focului 
lucea stacojie între degetele sale. Din instinct, am întins 
mâna spre el, amintindu-mi groaza şi chinul momentului. 
Pentru o scurtă clipă mi s-a părut că nu e doar o iluzie. Şi el 
a înălţat uimit din sprâncene. Ochii lui parcă spuneau: „Ce 
faci, idioato?!” Şi într-un fel chiar era el, cel adevărat, apoi 
focul purificator a izbucnit între noi, iar el a dispărut. Era din 
nou doar o iluzie. Şi ardea. 

Mi-am băgat mâinile în trunchiul copacului, pe când 
scoarţa se arcuia şi se crăpa ca pielita unei roşii prea 
coapte. Kasia era lângă mine, cea adevărată. Trunchiul se 
despica sub forţa mâinilor sale. A desfăcut în două lemnul şi 
regina a apărut în mijlocul lui. L-am auzit pe Şoim rostind o 
vrajă de foc şi abia atunci am înţeles că invoca un foc 
adevărat. Nu mai eram în Codru, ci în castelul regelui. 

De cum mi-am amintit asta, vraja iluziei s-a întors în 
palmele mele. Copacul a fost mistuit, iar rădăcinile s-au 
retras şi au luat cu ele întregul Codru. Cadavrele de pe jos 
s-au topit în pardoseală cu o ultimă imagine a feţelor lor 
înghiţite de marmura albă. Priveam totul cu lacrimi în ochi. 
Nu ştiam că-mi pot aminti chipurile atâtor oşteni. Când şi 
ultima umbră oferită de frunze a dispărut, ne-am aflat din 
nou în palat, în faţa tronului pe care regele rămăsese mut 
de uimire. 

Şoimul se uita la el însuşi şi se cerceta, abia trăgându-şi 
sufletul. Focul încă trosnea în mâinile sale, aruncând scântei 
pe podeaua de marmură. Marek se dădea în spate, 
căutându-şi duşmanul dispărut. Sabia era din nou nepătată, 
iar armura, strălucitoare şi fără nicio zgărietură. Regina 
stătea în mijlocul nostru, înfiorată, cu ochii mari de frică. 
Curtenii erau lipiţi de perete sau unii de alţii, cât de departe 
se puteau ţine de noi. Eu eram în genunchi, tremurând, cu 


braţele înfăşurate pe pântece, venindu-mi să vomit. Nu mi- 
am dorit niciodată să mă întorc acolo, în Codru. 

Marek şi-a revenit primul. S-a îndreptat spre tron, cu 
pieptul încă săltându-i nedomolit. 

— De acolo am scos-o! s-a răstit el la tatăl său. lată răul 
pe care l-am înfrânt ca să o aducem, iată preţul salvării ei! 
lată răul pe care-l serveşti dacă nu... Dar nu voi tolera asta! 
Voi... 

— Ajunge! a urlat regele, foarte palid îndărătul bărbii. 

Chipul lui Marek era stacojiu şi lucea de furie, de pofta 
răzbunării. Încă ţinea în mână sabia. A mai înaintat un pas 
spre tron. Regele a făcut ochii mari şi s-a îmbujorat de 
mânie, după care le-a făcut semn celor şase gărzi aflate 
lângă podium. 

— NU! s-a auzit deodată glasul ridicat al reginei Hanna. 

Marek s-a răsucit spre ea. Regina a făcut un pas şovăitor, 
târând picioarele cu mare efort. Marek o cerceta plin de 
uimire. Ea a mai făcut un pas şi l-a prins de braţ. 

— Nu! a repetat. 

l-a lăsat braţul jos, pe când el voia să se împotrivească. 
Ea l-a privit în ochi, iar el a redevenit un băieţel. 

— M-ai salvat. Marechek, deja m-ai salvat! 

Braţul i-a căzut moale, sub încleştarea ei. Regina s-a 
întors uşor către rege, care o observa atent. Avea chipul 
palid şi frumos, încadrat de norul de păr tuns scurt. 

— Am vrut să mor. Am vrut atât de mult să mor... 

A făcut încă un pas şi a îngenuncheat pe treptele late ale 
podiumului, trăgându-l şi pe Marek după ea. El a plecat 
capul în podea. Ea însă privea spre rege. 

— lartă-l! Cunosc legea şi sunt pregătită să mor. 

Cu o mână fermă l-a oprit pe Marek să sară la rege. 

— Sunt regina Polnyei! a spus ea tare. Sunt gata să mor 
pentru ţara mea. Dar nu ca trădătoare! 

Apoi, cu mâna întinsă, s-a întors către rege: 

— Nu sunt o trădătoare, Kasimir! El m-a luat! El m-a luat! 

Un murmur a cuprins întreaga încăpere, revărsându-se 
ca un râu ieşit din matcă. Am ridicat ameţită capul şi m-am 
uitat în jur nedumerită. Alosha avea sprâncenele ridicate de 


mirare. Glasul reginei era tremurat, dar suficient de 
puternic cât să acopere rumoarea: 

— Puteţi să mă osândiţi ca pe orice posedat, dar 
Dumnezeu îmi este martor! Nu mi-am părăsit soţul şi copiii! 
Vasily, trădătorul, m-a răpit din curte cu soldaţii lui şi m-a 
dus în Codru şi m-a înlănţuit de copac. 


Capitolul 22 


— Te-am prevenit! mi-a zis Alosha, neluându-şi ochii de 
la loviturile răsunătoare de ciocan. 

Eu stăteam cu genunchii la piept într-un ungher al 
fierăriei, chiar în spatele cercului pârjolit în care picau 
scânteile. Nu scoteam o vorbă, căci nu aveam răspuns. Mă 
prevenise. 

Nimănui nu-i păsa că, probabil prinţul Vasily fusese la 
rândul său posedat, dacă acţionase aşa nebuneşte. Nimănui 
nu-i păsa că şi el murise în Codru — un cadavru stingher ce 
hrănise rădăcinile copacului-inimă. Nimănui nu-i păsa că de 
vină fusese acel Bestiar. Prinţul Vasily o răpise pe regină şi 
i-o oferise Codrului. Toată lumea era atât de furioasă, de 
parcă s-ar fi întâmplat ieri. lar acum, în loc să pornească 
mărşăluind spre Codru, voiau să-şi îndrepte oastea către 
Rosya. 

Încercasem deja să vorbesc cu Marek — pierdere de 
vreme. La nici două ore după iertarea reginei, el se afla deja 
în curtea garnizoanei şi alegea caii cu care să plece la luptă. 

— O să vii cu noi! mi-a zis el, de parcă era ceva pecetluit. 

Nu şi-a luat ochii de la picioarele iuți ale armăsarului în 
vreme ce-l plimba în cerc, cu o mână ţinând frâul, iar cu 
cealaltă, biciul lung. 

— Solya spune că poţi să dublezi puterea lucrării sale, 
dacă nu şi mai mult. 

— Nu! Nu am de gând să te ajut să ucizi rosyani. Cu 
Codrul trebuie să luptăm noi, nu cu rosyanii! 


— Şi aşa vom face. O vom lua pe malul estic al Rydvei, 
apoi vom cobori spre sud pe partea rosyană a munţilor Jaral 
şi vom împresura Codrul din ambele laturi. 

Apoi i s-a adresat grăjdarului, predându-i frâiele: 

— Bine, îl vom lua pe acesta. 

Işi retrăsese coada biciului printr-o îndoire pricepută a 
încheieturii şi apoi s-a întors spre mine: 

— Ascultă, Nieshka! 

L-am privit amuţită: cum îndrăznea să-mi spună pe 
numele de alint? Dar el şi-a pus un braţ pe după umerii mei 
şi m-a condus de acolo. 

— Dacă mergem cu jumătate de oştire prin Valea ta, 
atunci rosyanii ar veni şi ei de-a lungul Rydvei şi ar lua 
Kralia cu asalt. Asta este probabil şi motivul pentru care s- 
au aliat cu Codrul de la bun început. Tocmai asta şi doreau 
să facem. Codrul nu are oştire. El va rămâne pe loc cât timp 
noi vom cuceri Rosya. 

— Nimeni n-ar face o alianţă cu Codrul! i-am spus eu. 

— Chiar dacă n-ar fi făcut-o, tot s-au folosit de Codru 
împotriva noastră. Ce alinare crezi că-şi poate găsi mama 
dacă javra de Vasily a murit şi el după ce a aruncat-o în acel 
iad nemărginit? Şi chiar dacă ar fi fost şi el posedat, trebuie 
să-ţi dai seama că asta n-are nicio importanţă. Rosya n-ar 
avea scrupule în a ne ataca atâta vreme cât noi o luăm spre 
sud. Nu putem porni spre Codru până nu ne asigurăm 
flancul dinspre rosyani. Nu mai fi atât de oarbă! 

M-am retras din calea mâinii şi a amabilităţii lui. 

— Nu eu sunt oarbă aici! îi zisesem eu Kasiei, clocotind 
de mânie, pe când traversam în grabă curtea către fierăria 
Aloshei. 

Alosha a spus: 

— Te-am prevenit! Tristă, şi cu răceală în glas. Puterea 
Codrului nu stă într-o bestie orbită de ură. El poate gândi un 
plan şi poate lucra ca să-şi atingă scopurile. Poate vedea în 
inimile oamenilor, cu atât mai mult să-i otrăvească. 

A luat sabia de pe nicovală şi a introdus-o în apa rece. 
Aburi au început să bolborosească precum respiraţia unui 
monstru al apei. 


— Dacă nu era vorba de posedare, trebuia să ghiceşti că 
la mijloc este altceva. 

Stând lângă mine, Kasia a ridicat capul, spunând 
nefericită: 

— Şi în mine mai este ceva? 

Alosha s-a oprit şi a privit-o. M-am trezit că-mi ţin 
răsuflarea, amuţită. Alosha a ridicat din umeri: 

— Ce, asta nu ţi se pare o nenorocire? Tu eşti eliberată, 
regina la fel, iar acum Polnya şi Rosya sunt pe cale să ardă 
în flăcări? Dacă ar fi fost cu putinţă, ar fi fost deja acolo. 
Regele lasă regatul pustiu, iar rosyanii probabil că vor face 
la fel. Vom avea o recoltă proastă anul ăsta, indiferent dacă 
vom câştiga sau vom pierde. 

— lar asta a vrut Codrul de la bun început, a spus Kasia. 

— Una dintre dorinţe, a adăugat Alosha. N-am nicio 
îndoială că i-ar fi devorat bucuroasă pe Agnieszka şi pe 
Sarkan dacă ar fi avut ocazia, după care ar fi înghiţit peste 
noapte întreaga Vale. Dar un copac nu este o femeie, el nu 
poate purta nici măcar o sămânță. Scutură cât mai multe şi 
nu face decât să spere că unele dintre ele vor prinde 
rădăcini. Cartea aceea era una dintre seminţe, regina era 
alta. Trebuia să fi fost trimisă de aici pe dată. Şi tu 
împreună cu ea. Dar acum este prea târziu să ne mai 
ocupăm de problema asta, a zis ea şi s-a întors la forjă. 

— Poate că ar trebui să mergem direct acasă, i-am spus 
Kasiei. 

Am încercat să ignor dorul ce se iscase în mine. Doream 
să dau crezare propriilor mele cuvinte: 

— Nu mai avem ce face aici. Vom merge acasă şi vom 
ajuta la arderea Codrului de la rădăcină. Putem aduna o 
oaste de cel puţin o sută de bărbaţi. 

— O sută de bărbaţi! a pufnit Alosha, vorbind cu nicovala 
sa. Tu cu Sarkan în fruntea unei oşti de o sută de oameni 
puteţi să-i produceţi oarecare pagube, n-am nicio îndoială, 
dar veţi plăti cu vârf şi îndesat pentru fiecare centimetru 
câştigat. Şi între timp, Codrul iese victorios din înfruntarea 
sângeroasă a douăzeci de mii de oameni, pe malurile râului 
Rydva. 


— Codrul va avea de câştigat oricum! am zis eu. Dar tu 
nu poţi face nimic? 

— Ba fac! a zis Alosha şi a pus sabia în foc. 

Numai de când stăteam noi aici deja făcuse asta de 
patru ori, ceea ce-mi părea fără sens. Nu mai văzusem 
vreodată cum se făureşte o sabie, însă îl urmărisem la lucru 
pe fierarul satului. Când eram mici ne plăcea să-l privim 
cum bate cu ciocanul în lama unei coase, pretinzând că este 
sabie. Adunam bețe şi mimam bătălii în jurul forjei 
aburinde. Aşadar ştiam că nu trebuie să forjezi o lamă iar şi 
iar, însă Alosha a pus din nou sabia pe nicovală. Atunci mi- 
am dat seama că, pe lângă lovirea cu ciocanul, murmura şi 
vrăji asupra oţelului. Buzele ei se mişcau încet în timp ce 
lucra. Era un soi ciudat de magie, căci nu era ceva ce avea 
un sfârşit. Folosea o vrajă ce putea fi suspendată câtă 
vreme ea băga sabia în apa rece. Lama întunecată ieşea de 
acolo picurând. Era ceva ciudat la ea, părea înfometată. Am 
privit în ea şi am văzut o cădere adâncă într-o crăpătură 
uscată a pământului, prăvălindu-se pe pietre ascuţite. Nu 
era ca alte săbii fermecate, de pildă, cele purtate de Marek 
şi de oştenii lui. Arma aceasta dorea să bea viaţă. 

— Lucrez la sabia asta de un veac, a spus Alosha, 
ridicând-o. 

M-am uitat la ea, bucuroasă să-mi iau ochii de la obiectul 
acela. 

— Am început-o după moartea Corvinei şi după plecarea 
lui Sarkan la Turn. Acum în ea se găseşte mai multă vrajă 
decât fier. Sabia îşi aminteşte forma pe care a avut-o 
cândva şi nu va rezista decât la o singură lovitură. Însă doar 
de atât avem nevoie. 

A pus-o din nou în forjă şi noi am urmărit cum se odihnea 
pe patul de flăcări: o limbă de umbră prelungă printre ele. 

— Puterea din Codru este ceva ce poate fi ucis? a 
întrebat Kasia în şoaptă, cu ochii la foc. 

— Sabia asta poate omori orice, a lămurit-o Alosha, iar 
eu am crezut-o. Atâta vreme cât reuşim să i-o punem la 
beregată. Dar pentru asta ne trebuie mai mult de o sută de 
oameni. 


— l-am putea cere reginei, a propus Kasia. 

Am clipit mirată spre ea. 

— Ştiu că există seniori care i-au jurat credinţă. Vreo 
doisprezece dintre ei au încercat să i se închine când eram 
închise în Turnul Cenuşiu, dar Salcia nu le-a permis să intre. 
Trebuie să aibă şi ea la dispoziţie nişte soldaţi pe care să ni- 
i ofere în loc să-i trimită în războiul cu Rosya. 

lar ea cu siguranţă ar fi vrut să vadă Codrul doborât la 
pământ. Chiar dacă Marek sau regele sau oricine de la 
Curte nu mi-ar fi dat ascultare, poate că ea avea să o facă. 

Aşa că am plecat cu Kasia să dăm târcoale în faţa uşilor 
Sălii Consfătuirilor. Regina îşi avea de-acum locul ei în 
Consiliul de Război. Străjile mi-ar fi permis să intru, ştiind 
deja cine sunt. Mă urmăreau cu coada ochiului, neliniştiţi şi 
curioşi totodată, de parcă din clipă în clipă i-aş fi putut păli 
cu o vrajă, ca un furuncul contagios. Însă eu nu voiam să 
intru. Nu doream să fiu prinsă în mijlocul unei dispute dintre 
seniori şi generali asupra celui mai bun plan de a ucide zece 
mii de oşteni şi de a culege victorii, în vreme ce recolta 
putrezea pe câmp. Nu aveam de gând să mă pun la 
dispoziţia lor şi să mă las folosită drept armă mortală. 

Aşadar, am aşteptat afară, sprijinite de perete în vreme 
ce membrii consiliului se revărsau din sală: un torent de 
seniori şi războinici. Crezusem că regina avea să vină în 
urma lor, susţinută la mers de câţiva servitori. Însă nu a fost 
aşa. A ieşit chiar în mijlocul mulţimii. Purta diadema făurită 
de Ragostok, cea la care lucrase în bibliotecă. Aurul reflecta 
lumina, iar rubinele străluceau deasupra părului său auriu. 
Acum purta şi ea veşminte din mătase roşie. Toţi curtenii 
erau adunaţi în jurul ei precum vrăbiile în jurul unei păsări 
cardinal. Regele a fost cel rămas la urmă, împărtăşind un 
ultim gând cu părintele Ballo şi alţi doi sfetnici. 

Kasia m-a privit îngrijorată. Trebuia să ne facem loc prin 
mulţime ca să ajungem la ea. O situaţie neplăcută, dar am 
fi putut s-o facem. Kasia ar fi izbutit să treacă destul de 
uşor. Numai că regina părea atât de diferită. Încordarea 
părea că pălise, la fel şi muţenia. Acum înclina capul către 
seniorii din jurul său, le zâmbea. Era una de-ale lor, era o 


actriţă ce împărțea scena cu ei, la fel de grațios ca oricare 
dintre ei. Nu m-am clintit de lângă perete. O clipă a privit 
într-o parte, în zona noastră. N-am încercat să-i surprind 
privirea. În schimb, am luat-o pe Kasia de braţ şi am lipit-o 
şi mai tare de zid. Ceva mă făcea să bat în retragere, ceva 
precum instinctul unui şoricel ce se vâră într-o gaură, 
simțind fluturarea aripilor bufniței pe deasupra. 

Gărzile mi-au aruncat o ultimă privire, în vreme ce 
plecau după curteni. Coridorul a rămas pustiu. Tremuram 
toată. 

— Nieshka, ce s-a întâmplat? m-a întrebat Kasia. 

— Am făcut o greşeală. 

Nu ştiam care anume, însă făcusem ceva greşit. Am 
simţit înfricoşătorul adevăr cum se cufundă în mine precum 
un bănuţ într-o fântână adâncă. 

— Am făcut o greşeală! 

Kasia m-a urmat de-a lungul coridoarelor şi pe scările 
înguste, aproape alergând până în cămăruţa mea. Mă 
privea îngrijorată când eu am închis uşa în spatele nostru şi 
m-am sprijinit de ea, ca un copil ce se ascunde. 

— Vorbeai despre regină? 

Mă uitam la ea cum stătea în mijlocul încăperii. Luciri de 
foc jucau pe pielea şi în părul ei şi, preţ de o clipă deja 
înfiorătoare, în faţa mea am avut o străină purtând chipul 
Kasiei. O clipă am adus la mine întunericul. M-am răsucit şi 
m-am dus la masă. Adunasem câteva cetini de pin, pentru 
orice eventualitate. Am luat un pumn de ace şi le-am ars în 
vatră, după care am inspirat fumul, mirosul acela aspru şi 
amărui, şi am rostit vraja de curăţire. Sentimentul bizar a 
început să mă părăsească. De pe pat, Kasia mă privea 
nefericită. M-am uitat la ea, căindu-mă. Văzuse suspiciunea 
în ochii mei. 

— La fel am gândit şi eu, m-a liniştit ea. Nieshka, ar 
trebui... poate regina, poate amândouă ar trebui să fim... a 
zis ea cu glas tremurat. 

— Nu! am sărit eu. Nu! 

Dar nu ştiam ce să fac. Stăteam pe marginea vetrei, 
răsuflând din greu, speriată. Apoi m-am întors brusc spre 


foc, cu palmele căuş, şi am rostit vraja iluziei. Micul meu 
trandafir cu spini a prins viaţă şi tulpinile agăţătoare s-au 
căţărat pe pereţii şemineului. 

Încetişor, cântând, i-am dăruit parfum şi câteva albine. 
Pe frunzele curbate am pus şi câteva gărgăriţe, găsindu-şi 
acolo ascunzătoare. Apoi l-am făcut pe Sarkan de cealaltă 
parte a trandafirului. Am pus palmele peste ale lui: degetele 
lui lungi şi subţiri, cu bătături de la pana de scris, cu pielea 
radiind căldură. A luat formă lângă mine, pe vatră, apoi 
lângă mine, în biblioteca din Turn. 

Cântam fără încetare vraja iluziei, hrănind un şuvoi 
argintiu de magie. Dar nu mai era ca deunăzi, în cazul 
copacului-inimă. Îi cercetam chipul, încruntătura, ochii 
negri, mustrători, însă nu era el cu adevărat. Nu era nici o 
simplă iluzie de care aveam nevoie, nu doar imaginea, 
mirosul sau glasul lui. Mi-am dat seama atunci că, în sala 
tronului,  copacul-inimă prinsese viaţă pentru că îmi 
crescuse din inimă, din teamă şi din amintire, din groaza ce- 
mi clocotea în pântece. 

Ţineam trandafirul în palme. L-am privit pe Sarkan aflat 
de cealaltă parte a petalelor şi mi-am impus să-i simt 
palmele ce le atingeau pe ale mele, zonele în care degetele 
lui abia îmi mângâiau pielea şi unde podul palmei se 
sprijinea de al lui. Am rememorat arşiţa gurii sale, mătasea 
şi dantela strivite între trupurile noastre. Apoi m-am gândit 
la mânia mea, la tot ce-am învăţat de la el, la secretele pe 
care le-a ţinut ascunse de mine. Am dat drumul 
trandafirului şi l-am apucat de guler ca să-l scutur, să strig 
la el, să-l sărut... 

El a clipit şi s-a uitat la mine. Undeva în spatele lui ardea 
un foc. Avea obrajii mânjiţi de funingine, cenuşă în păr şi 
ochii înroşiţi. Focul din vatră trosnea, însă era mai mult de- 
atât. Era trosnetul copacilor în flăcări. 

— Ei bine? m-a întrebat el răguşit şi nervos. 

Era chiar el. 

— Nu putem menţine comunicarea multă vreme, 
indiferent de ce faci tu acolo. Nu pot să fiu atent în două 


părţi. 


Am  încleştat mâinile pe pânza hainei. l-am simţit 
cusăturile slăbite. Aveam cenuşă pe mâini, în nări şi în gură. 

— Ce se întâmplă? 

— Codrul încearcă să pună stăpânire pe Zatochek. ÎI 
incendiem zilnic, însă deja a câştigat doi kilometri de teren. 
Vladimir mi-a trimis o oaste de care se putea lipsi în 
Mlaştinile Galbene, însă nu e de ajuns. Regele nu-mi trimite 
oamenii promişi? 

— Nu. Vrea să repornească războiul cu Rosya. Regina a 
spus că Vasily al Rosyei a sacrificat-o Codrului. 

— Regina a vorbit? a zis el tăios. 

Am simţit aceeaşi teamă care-mi punea un nod în gât. 

— Şoimul a supus-o vrăjii vederii, am spus eu, certându- 
mă atât cu mine, cât şi cu el. | s-a pus şi Vălul Sfintei 
Jadwiga. Nu mai era nimic în ea. Nici urmă de răul-Codrului. 

— Posedarea nu este singura unealtă a Codrului. Şi o 
tortură obişnuită ar putea distruge un om la fel de bine. 
Poate că intenţionat a lăsat-o să plece, dar imaculată 
pentru orice privire magică. Sau poate că a plantat ceva în 
ea sau în preajma ei. Un fruct, o sămânță... 

S-a oprit, văzând ceva ce eu nu puteam. 

— Dă-mi drumul! a strigat el şi a slăbit magia. Am căzut 
pe spate de pe marginea vetrei şi m-am lovit dureros de 
podea. Tufa de trandafiri s-a făcut scrum şi a dispărut, iar el 
odată cu ea. 

Kasia a sărit să mă prindă, dar eu mă săltasem deja în 
picioare. Un fruct, o sămânță. Vorbele lui mi-au trezit 
teama. 

— Bestiarul! Ballo zicea că vrea să-l purifice! 

Eram încă ameţită, dar am zbughit-o din cameră, 
alarmată. Ballo voise să-i spună regelui despre carte. Kasia 
alerga lângă mine, susţinându-mă. 

Am auzit ţipătul când am ajuns în josul scării înguste a 
servitorilor. Prea târziu, prea târziu! Parcă repetau 
picioarele pe când tropăiau pe pardoseala de piatră. Nu-mi 
dădeam seama de unde veneau ţipetele: de undeva de 
departe şi se răspândeau cu ecou pe holurile castelului. Am 
alergat spre Charovnikov, am depăşit două slujnice care s- 


au lipit repede de perete, mototolind cearşafurile împăturite 
frumos. Am cotit-o, ca să o luăm pe cea de-a doua scară 
până la parter, chiar când un foc alb a izbucnit de jos, 
aruncând umbre alungite pe ziduri. 

Lumina orbitoare s-a domolit şi l-am văzut pe Solya 
zburând peste puţul scărilor şi izbindu-se de perete ca un 
sac. Ne-am împleticit până jos şi l-am găsit răşchirat lângă 
peretele opus, nemişcat, cu ochii căscaţi. Sângele îi curgea 
din nas şi din gură şi avea pieptul sfâşiat. 

Creatura care s-a târât din Charovnikov aproape că a 
umplut tot coridorul, din podea până în tavan. Nu era o 
bestie obişnuită, ci o combinaţie oribilă a mai multor 
animale: cap de câine fioros, cu un singur ochi în mijlocul 
frunţii şi botul plin de zimţi ascuţiţi ce arătau ca nişte cuțite 
în loc de dinţi. Şase picioare vânjoase, terminate în labă de 
leu, se întindeau din trupu-i umflat şi apărat de solzi ca de 
şarpe. Răgea şi se năpustea spre noi atât de repede, încât 
nici nu am avut vreme să gândesc să mă mişc de-acolo. 
Kasia m-a înşfăcat şi m-a târât pe scări în sus, iar creatura 
s-a dublat şi şi-a vârât capul prin puţul scărilor, muşcând 
aerul şi urlând, spumă verde clocotind la gura ei. 

— Polzhyt! am strigat eu, lovindu-i capul. 

Ea s-a retras pe coridor, împinsă de o limbă de foc ce 
cobora de pe scări şi îi pârjolea botul. 

Două săgeți groase i s-au înfipt zgomotos în coaste. 
Creatura s-a zvârcolit şi a mârâit. În spatele ei, Marek 
tocmai îşi arunca arbaleta. Un paj îngrozit luase de pe 
perete o suliță, pe care acum o ţinea strâns, holbându-se la 
monstru. Sărmanul, abia şi-a adus aminte că trebuie să i-o 
dea prinţului, dar Marek i-a smuls-o din mâini. 

— Du-te şi cheamă străjile! i-a strigat băiatului, care a şi 
fugit mâncând pământul. 

Marek a ţintit capul monstrului. 

În spatele lui, uşile unei încăperi erau deschise larg, 
lăsând să se vadă podeaua alb cu negru pătată de sânge şi 
trei cadavre întinse pe jos, nobili cu hainele sfâşiate. Ascuns 
sub masă, un bătrân cu faţa albă ca varul se holba la noi. 
Era secretarul palatului. Pe coridor, puţin mai departe, 


zăceau cadavrele a doi străjeri, de parcă monstrul venise 
din măruntaiele castelului şi spărsese uşile, pentru a ucide 
oamenii ce se aflau înăuntru. 

Sau poate doar pe unul dintre ei. Bestia a mârâit la 
împunsătura suliţei, apoi s-a întors, lăsându- în pace pe 
Marek. A clătinat din capul ei uriaş, dezvelindu-şi dinţii către 
Solya, care zăcea ameţit şi neclintit, cu ochii în tavan. 
Degetele lui zgâriau pardoseala, de parcă ar fi încercat să 
se agate de lumea asta. 

Înainte ca arătarea să se lanseze într-un atac, de pe 
scări, Kasia a sărit peste mine într-un salt uriaş, nimerind în 
zid cu un bufnet. Dar şi-a regăsit imediat echilibrul, a 
înhăţat o suliță de pe perete şi a împuns aerul spre faţa 
bestiei. Creatura cu cap de câine a încercat să apuce cu 
dinţii apărătoarea suliţei, după care s-a chircit. Marek îi 
înfipsese sulița în coaste. Dintr-odată s-au auzit cizme 
mărşăluind pe hol, căci apăreau străjile, iar clopotele 
catedralei sunau alarma. Pajul îşi făcuse treaba. 

Deşi am fost martoră la acel eveniment, atunci parcă nu- 
| simţeam pe pielea mea. Abia mai târziu, rememorându-l, 
mi-am dat seama că se întâmplase cu adevărat. Arşiţa 
respirației urât mirositoare a monstrului şi bălțile de sânge 
şi inima care bătea mai-mai să-mi sară din piept. Ştiam că 
trebuie să fac ceva. Bestia a scos un urlet şi s-a răsucit spre 
Kasia şi Solya, dar eu rămăsesem înlemnită pe scări. 
Clopotele băteau fără oprire. Le auzeam chiar deasupra 
capului, acolo unde o fereastră înaltă oferea privirii o bucată 
de cer, lumina gri-perlată a unei zile înnorate de vară. 

Am înălţat mâna şi am rostit: 

— Kalmoz! 

Afară, norii s-au înghesuit, alcătuind un burete uriaş. S-a 
stârnit o furtună ai cărei stropi de ploaie au pătruns prin 
fereastră, urmaţi de un trăsnet, care s-a oprit în palma mea: 
un şarpe de lumină sâsâitor. Orbită, l-am apucat strâns. 
Învăluită în lumina albă şi de un vaiet ascuţit, abia mai 
puteam respira. M-am năpustit pe scări către creatură. 
Tunetele răsunau în jurul meu, iar eu m-am trezit zburând 


înapoi, până ce am aterizat cu spatele de zid, fumegând şi 
simțind un miros amărui şi înţepător. 

Zăceam, cutremurându-mă, şi lacrimile îmi curgeau 
şiroaie pe obraji. În mâini simţeam înţepături dureroase, 
căci din ele ieşea fum precum ceața din zori. Nu auzeam 
nimic. Când mi s-a limpezit privirea, am văzut două slujnice 
aplecate asupra mea, îngrozite şi mişcându-şi buzele fără 
să scoată un sunet. Însă gesturile erau destul de grăitoare: 
cu mişcări blânde mă ajutau să mă ridic. 

Am făcut-o cu greu. La poalele scărilor, Marek şi trei 
soldaţi împungeau precauţi capul monstrului, care era întins 
fără viaţă, fumegând, o siluetă carbonizată de-a lungul 
pereţilor coridorului. 

— Împunge-i ochiul cu sulița, să fim siguri! 

Un străjer a ascultat porunca lui Marek şi a împlântat 
adânc lancea în unicul ochi al bestiei, deja cuprins de 
albeaţă. Trupul inert nu s-a clintit. 

Am şchiopătat pe scări în jos, sprijinindu-mă cu o mână 
de zid, şi m-am lăsat tremurând în genunchi pe treapta de 
deasupra capului monstrului. Kasia îl ajuta pe Solya să se 
ridice. Şi-a şters gura însângerată cu dosul palmei, abia 
trăgându-şi răsuflarea, privind uluit bestia. 

— Ce naiba e chestia asta? a întrebat Marek. 

Mort, părea şi mai nefiresc: labele, care nu semănau una 
cu alta, atârnau răşchirate. Părea că o minte bolnavă 
cususe laolaltă fragmente din diferite păpuşi. 

Mă uitam la el de sus — bot de câine, picioare răşchirate, 
trup gros de şarpe — şi amintirea unei imagini a început să 
devină tot mai clară: cea pe care o văzusem ieri cu coada 
ochiului, când mă luptam cu dorinţa de a citi din Bestiar. 

— Un tsoglav, am spus eu. 

M-am săltat brusc, de a trebuit să mă agăţ de perete să 
nu cad. 

— E un tsoglav! 

— Un ce? a zis Solya, uitându-se mirat la mine. Ce este 
un...? 

— E o creatură din Bestiar! Trebuie să-l găsim pe 
părintele Ballo... 


M-am oprit însă şi am cercetat mai atent bestia, ochiul ei 
holbat, şi brusc mi-am dat seama că nu aveam să-l găsim. 

— Trebuie să găsim cartea! am şoptit. 

Mă clătinam îngreţoşată. M-am împiedicat şi aproape că 
am căzut peste trupul mort. Marek m-a prins de braţ şi m-a 
ajutat, încadraţi de gărzile înarmate cu sulițe, am pornit-o 
către Charovnikov. Uşile masive erau scoase din ţâţâni şi 
pline de sânge. Marek m-a proptit de perete ca pe o scară, 
apoi i-a făcut semn unei străji. Impreună au ridicat una 
dintre uşile sparte şi au dat-o la o parte din drum. 

Biblioteca era devastată, lămpile sparte, mesele 
răsturnate sau făcute ţăndări, doar câteva lămpi mai 
aruncau o lumină slabă. Rafturile erau căzute peste 
mormanele de cărţi pe care le găzduiseră. În mijlocul sălii, 
masa de piatră crăpase pe mijloc şi se prăbuşise. Bestiarul 
stătea deschis deasupra pietrei sfărâmate, iar o lampă 
strălucea peste paginile nevătămate. Trei cadavre zăceau la 
podea, frânte şi abandonate, pierdute în umbre. Lângă 
mine, Marek a rămas înmărmurit şi amuţit. 

Apoi s-a năpustit strigând: 

— Trimiteţi după Salcie! Trimiteţi după... 

Lăsându-se în genunchi lângă cel mai îndepărtat trup, l-a 
răsucit şi lumina a căzut pe faţa acestuia — pe faţa regelui. 

Regele murise! 


Capitolul 23 


Lumea în jur ţipa: gărzi, servitori, miniştri, doctori, toţi 
adunaţi în jurul regelui. Marek le poruncise celor trei străjeri 
să-l păzească, apoi dispăruse. Eu am fost împinsă în lături 
ca rămăşiţele unei bărci naufragiate. Cu ochii închişi, m-am 
sprijinit de o etajeră. Kasia şi-a croit drum spre mine. 

— Nieshka, ce pot să fac? m-a întrebat, în timp ce mă 
ajuta să mă aşez pe un scaun. 

— Du-te şi cheam-o pe Alosha! am zis, gândindu-mă din 
instinct la prima persoană care ar şti ce să facă în 
momentele astea. 


A fost un impuls norocos. Unul dintre ucenicii lui Ballo 
supravieţuise. Îşi găsise scăpare ascunzându-se în coşul 
şemineului de piatră al bibliotecii. Un soldat observase 
urmele de gheare de pe vatră şi cenuşa răscolită pe podea, 
astfel că îl găsiseră cocoţat acolo, tremurând de spaimă. L- 
au scos şi i-au dat ceva de băut, apoi el s-a ridicat şi a 
arătat spre mine, lătrând: 

— Ea a fost! Ea a găsit-o! 

Eram ameţită şi bolnavă şi încă tremuram. Au început să 
strige cu toţii la mine. Am încercat să le spun despre carte, 
cum stătuse ascunsă în bibliotecă în tot acest timp. Insă ei 
doreau nu atât o explicaţie, cât un ţap ispăşitor. Mirosul de 
ace de pin mi-a invadat nările. Doi străjeri m-au înşfăcat de 
braţe şi cred că m-ar fi dus cât ai clipi în beciurile castelului 
sau mai rău, când cineva a rostit: 

— E o vrăjitoare! Dacă o lăsăm să-şi recapete puterile... 

Alosha i-a făcut să tacă. A intrat în cameră şi a bătut din 
palme de trei ori, fiecare bătaie părând la fel de 
zgomotoasă ca mărşăluirea unei oşti. Toţi au amuţit atât cât 
să o audă vorbind: 

— Lăsaţi-o la loc în scaun şi nu vă mai purtaţi ca 
neghiobii! Mai bine luaţi-l pe Jakub. El a fost chiar aici când 
s-a petrecut nenorocirea. Niciunuia dintre voi nu i-a trecut 
prin minte că şi el a fost atins de spurcăciune? 

Avea autoritate, toţi o respectau, mai ales străjile, care 
stăteau drepte în faţa ei de parcă ar fi fost un general. Mi- 
au dat drumul şi l-au prins pe Jakub, care protesta, târându-l 
înaintea Aloshei. 

— Dar ea a făcut-o! Părintele Ballo a zis că ea a găsit 
cartea... 

— Linişte! a strigat Alosha, scoțând pumnalul de la brâu. 
Ţineţi-i încheietura! le-a poruncit ea străjerilor, care i-au 
întins braţul pe o masă, cu palma în sus. 

Ea a murmurat o vrajă şi i-a crestat cotul, apoi a ţinut 
lama cuţitului lângă rana sângerândă. Jakub se zvârcolea 
sub încleştarea oştenilor, gemând, apoi fuioare de fum s-au 
înălţat din sângele lui, atrase de lama strălucitoare. Alosha 
a răsucit uşor cuțitul, înfăşurând fumul ca pe o bobină, până 


când acesta a încetat să iasă din tânăr. A ridicat pumnalul 
în dreptul ochilor îngustaţi şi a spus: 

— Hulvad elolveta! 

Apoi a suflat peste el de trei ori. Cu fiecare suflare, lama 
strălucea din ce în ce mai tare, ca jarul, iar fumul s-a 
mistuit, emanând un iz de pucioasă. 

Sala aproape că se golise când ea a încheiat vraja, iar cei 
rămaşi se lipiseră de pereţi, cu excepţia celor doi străjeri 
care, palizi, îl ţintuiau pe ucenic. 

— Gata, puteţi să-l bandajaţi. Nu mai ţipa atâta, Jakub! 
Neghiobule, eram de faţă când a găsit cartea. Se afla de ani 
buni în biblioteca noastră, ascunsă ca un măr putrezit. Ballo 
trebuia să-i facă vraja de curăţire. Ce s-a întâmplat? 

Jakub habar n-avea, căci fusese trimis să-i aducă cele 
necesare vrăjii. Regele nu era acolo când el plecase din 
sală, iar când se întorsese cu sarea şi ierburile, regele şi 
străjile lui stăteau pe podium cu privirile pierdute, iar Ballo 
citea din carte cu glas tare, în plină transformare. De sub 
robă îi ieşeau picioarele cu gheare mari şi alte două se 
întindeau din coastele sale, sfâşiind pânza veşmântului, iar 
botul i se  alungea. Totuşi, cuvintele  răzbăteau 
nestingherite, deşi bâlbâite şi înecate. 

Tonul lui Jakub se ridica pe măsură ce vorbea, până când 
a cedat şi s-a oprit. Îi tremurau mâinile. 

Alosha a turnat nişte na/evka într-un pocal şi i-a dat să 
bea. 

— E mai puternică decât ne-am fi închipuit. Trebuie s-o 
ardem pe dată. 

M-am chinuit să mă ridic de pe scaun, dar Alosha a 
clătinat din cap: 

— Eşti prea epuizată. Du-te şi stai pe marginea vetrei şi 
supraveghează-mă. Şi nu încerca să faci ceva decât dacă 
vezi că pune stăpânire pe mine! 

Cartea stătea liniştită printre resturile mesei sfărâmate, 
iluminată şi nevinovată. Alosha a luat mănuşile de oţel ale 
unei gărzi şi a ridicat-o de jos. A depus-o în vatră şi a 
invocat focul: 

— Polzhyt, polzhyt mollin, polzhyt talo! 


Apoi a rostit o lungă incantaţie, iar tăciunii din vatră s-au 
aprins precum focul din forja sa. Flăcările au lins paginile, 
gata să le rumege, însă cartea s-a deschis singură, iar filele 
au prins a flutura precum flamurile în vântul puternic, 
imagini ale bestiilor reprezentate acolo încercând să ne 
atragă ochii, luminate din spate de flăcările arzânde. 

— Înapoi! le-a poruncit Alosha străjerilor. 

Câţiva dintre ei făcuseră deja câţiva paşi, cu privirea 
tulbure, fermecaţi. Cu ajutorul lamei pumnalului, le-a 
reflectat în ochi câteva scântei, iar ei au clipit şi s-au retras, 
speriaţi şi albi ca varul. 

Alosha i-a supravegheat până când ei s-au îndepărtat 
suficient, apoi s-a întors spre vatră şi a rostit vraja focului, 
iar şi iar, ţinând braţele larg întinse pentru a menţine 
vâlvătaia puternică. Însă cartea sâsâia şi scuipa în vatră 
precum un buştean verde, refuzând să se lase mistuită. 
Miros proaspăt de frunze primăvăratice a învăluit sala şi am 
văzut cum viţe se înfăşurau pe gâtul Aloshei, deformându-i 
chipul. Îşi ţinea ochii aţintiţi deasupra şemineului, însă 
aceştia alunecau către paginile lucitoare. De fiecare dată îşi 
presa degetul mare de lama cuţitului. Picături de sânge se 
prelingeau de pe lamă, iar ea revenea cu ochii la şemineu. 

Începea să răguşească. O mână de scântei portocalii au 
aterizat pe covor, găurindu-l. Cum stăteam vlăguită pe 
scăunelul meu, m-am uitat la scântei şi am început să 
fredonez un cântecel despre scânteile din vatră, spunându- 
le povestea: A fost odată o prințesă de aur ce iubea un om 
de rând; regele le-a oferit o nuntă minunată. A fost odată o 
bătrână numită Baba laga, ce avea o casă făcută din unt; şi 
în acea casă atâtea minuni — tac! Şi scânteia a dispărut. 

A dispărut, şi povestea odată cu ea. Am mai cântat o 
dată, mai încet şi am rostit: 

— Kikra, kikra! 

Apoi am cântat-o din nou. Scânteile au început să picure 
peste pagini, fiecare înnegrind locul unde nimerea, apoi se 
stingea. Deja cădeau ploaie peste file, iar când s-au făcut 
ciorchine, fuioare de fum erau deja atrase pe horn în sus. 


Alosha a încetinit şi în cele din urmă s-a oprit. Focul 
cuprinsese în sfârşit Bestiarul. Paginile se răsuceau pe 
margini ca nişte animăluţe în agonie, cu un iz dulceag de 
sevă arsă. Kasia m-a luat blând de braţ şi ne-am îndepărtat 
de vatră în vreme ce flăcările înghiţeau lent cartea, 
asemenea cuiva care se chinuie să înghită pâine uscată. 

— Cum a ajuns Bestiarul în mâinile tale? m-a întrebat un 
ministru, susţinut de alţi doisprezece. Ce căuta regele 
acolo? 

Sala de consiliu era plină de seniori care urlau la mine, la 
Alosha, unul la altul, cerând răspunsuri ce nu puteau fi 
oferite. Jumătate dintre ei încă mă bănuiau că îl atrăsesem 
pe rege în capcană şi propuneau să mă arunce în temniţă. 
Alţii trăseseră concluzia, neavând nicio dovadă, că Jakub cel 
cuprins de friguri era o iscoadă a rosyanilor care îl 
ademenise pe rege în bibliotecă şi-l păcălise pe părintele 
Ballo să citească din carte. El a început să se jeluiască şi să 
se împotrivească, numai că eu nu aveam puterea să mă 
apăr nici măcar pe mine împotriva lor. Am căscat fără să 
vreau, iar asta i-a înfuriat şi mai tare. 

Nu doream să fiu lipsită de respect, dar nu mă puteam 
abţine. Nu îmi ajungea suficient aer în plămâni. Nu puteam 
gândi cum trebuie. Mici fulgere îmi jucau încă în palme, iar 
pe nări scoteam fum cu miros de hârtie arsă. Părea că 
trăiesc într-un vis urât. Regele murise, părintele Ballo 
murise. Îi văzusem în urmă cu nici o oră ieşind de la 
consfătuirea de război, vii şi nevătămaţi. Îmi aminteam atât 
de clar: fruntea încreţită de griji a lui Ballo, cizmele albastre 
ale regelui. 

In bibliotecă, Alosha făcuse o vrajă de curăţire asupra 
trupului regelui, după care preoţii îl duseseră în catedrală 
pentru priveghi, înfăşurat în grabă într-o pânză. Cizmele îi 
ieşeau din acoperământ. 

Seniorii continuau să ţipe la mine. Simţeam că port şi eu 
o oarecare vină. Ştiusem că era ceva suspect. Dacă aş fi 
fost mai rapidă, dacă aş fi ars cartea de cum o găsisem... 
Mi-am acoperit faţa cu palmele amorţite. 


Dar Marek îmi stătea alături şi se răstea la nobili, 
încercând să-i domolească, apelând la autoritatea oferită de 
sulița însângerată pe care încă o ţinea în mână. A izbit cu 
ea în masa de consiliu. 

— A ucis bestia tocmai când aceasta se pregătea să-i 
omoare pe Solya şi pe alţi doisprezece bărbaţi de lângă el. 
N-avem acum timp de prostii. Peste trei zile vom porni în 
marş către Rydva! 

— Ba nu plecăm nicăieri fără porunca regelui! a îndrăznit 
să-i strige unul dintre miniştri. 

Spre norocul lui, se afla mai departe de o lungime de 
braţ, de partea cealaltă a mesei, dar tot s-a dat înapoi când 
prinţul s-a aplecat peste masă, cu pumnul înmănuşat şi 
chipul strălucind de dorinţa răzbunării. 

— Are dreptate, a zis tăios Alosha, întinzând o mână în 
faţa lui Marek, făcându-l să se îndrepte pentru a o 
confrunta. Nu este vremea potrivită să pornim un război. 

Jumătate dintre seniorii de la masă urlau şi îşi scoteau 
ghearele unul la altul, învinovăţind Rosya, pe mine, ba chiar 
şi pe bietul Ballo. La capătul mesei, tronul era gol. Prinţul 
încoronat Sigmund stătea la dreapta lui. Ţinea mâinile 
încleştate ca într-un unic pumn, la care se holba fără să 
scoată un cuvânt, pe când tipetele se înălţau în jurul său. 
Regina stătea la stânga tronului. Purta încă diadema făurită 
de Ragostok, strălucind în contrast cu rochia sa neagră din 
satin. O priveam cum citea o scrisoare pe care i-o adusese 
un mesager, ce acum stătea lângă ea cu tolba deschisă şi 
cu un chip de nepătruns. Cred că abia sosise. 

Regina s-a ridicat. 

— Domnii mei! 

Imediat toate capetele s-au întors spre ea. Le arăta 
scrisoarea: o mică foaie de hârtie, împăturită, căreia îi 
rupsese sigiliul roşu. 

— O oaste rosyană a fost zărită înaintând pe malul 
Rydvei şi va fi aici mâine în zori. 

Nimeni n-a mai scos o vorbă. 

— Trebuie să lăsăm deoparte doliul şi mânia. 


M-am uitat la ea: o adevărată regină, mândră, curajoasă, 
cu bărbia ridicată. Glasul îi răsuna puternic, reverberând în 
pereţii de piatră. 

— Polnya nu trebuie să dea dovadă de slăbiciune! 

S-a întors către prinţul încoronat. Acesta o privea la fel 
ca mine, uimit, cu gura căscată ca a unui copil, vrând să 
rostească nişte vorbe care i se opreau în gâtlej. 

— Sigmund, au trimis doar patru companii. Dacă iei 
trupele care s-au adunat deja la poalele cetăţii şi porneşti 
deîndată, vei avea un avantaj numeric. 

— Dar eu ar trebui să fiu cel care...! a dat Marek să 
protesteze, însă regina Hanna l-a oprit cu un semn al mâinii. 

— Prinţul Marek va rămâne aici şi va asigura capitala în 
fruntea gărzilor regale, adunând sub cârma sa şi ajutoarele 
care sunt deja pe drum, a spus ea, dând lămuriri Curţii. Şi 
va pleca urechea la sfatul Consiliului şi, sper, la al meu. 
Sigur nu mai putem face altceva? 

Prinţul încoronat s-a ridicat: 

— Vom face aşa cum propune regina! 

Obrajii lui Marek se îmbujoraseră de mânie, dar a spus 
cu amărăciune: 

— Precum ţi-e voia! 

Cât ai zice peşte, fuseseră luate toate hotărârile. Miniştrii 
au pornit cu treburi care-ncotro, bucuroşi că s-a restaurat 
ordinea. Nimeni nu protestase, nimeni nu sugerase o altă 
abordare. Nu exista altă cale. 

— Nu, staţi! am spus eu. 

Dar nimeni nu mai asculta. Am apelat la ultimele fărâme 
de magie rămase ca să-mi fac vocea mai puternică şi ei să 
se întoarcă: 

— Staţi! am încercat eu să strig, însă încăperea a fost 
deodată cuprinsă de întuneric. 


M-am trezit brusc în camera mea. Părul îmi cădea în 
valuri pe braţe, iar gâtul îmi ardea. Kasia stătea la capul 
patului, iar Salcia tocmai se îndepărta de mine cu o 
expresie dezaprobatoare şi având în mână o sticluţă subţire 
cu nu ştiu ce poţiune. Nu-mi aminteam cum ajunsesem aici. 


M-am uitat pe fereastră, confuză. Soarele se mişcase pe 
cer. 

— Ai leşinat în Sala de Consiliu, a zis Kasia. N-am apucat 
să te prind. 

— Erai total epuizată, m-a lămurit Salcia. Nu, nu încerca 
să te ridici! Mai bine-ai sta unde eşti, fără să foloseşti magia 
timp de o săptămână. Este ca un pocal ce trebuie umplut, 
nu un izvor nesecat. 

— Dar regina! am spus eu repede. Codrul... 

— Dacă vrei, poţi să nu ţii cont de sfatul meu şi să-ţi 
consumi şi ultimele fărâme de magie şi să mori, eu nu te 
opresc, a zis Salcia indiferentă. 

Nu ştiam cum reuşise Kasia s-o convingă să mă vadă, 
dar după schimbul de priviri pe care l-au avut, se părea că 
nu o făcuse cu blândeţe. 

M-am frecat la ochi şi m-am lăsat pe perne. Poţiunea pe 
care mi-o dăduse Salcia îmi încălzea stomacul, de parcă 
mâncasem ceva cu prea mult ardei iute. 

— Alosha mi-a spus s-o chem pe Salcie, a zis Kasia, încă 
aplecată asupra mea, îngrijorată. lar ea se ducea să-l 
oprească pe prinţul încoronat să pornească la luptă cu 
oastea. 


Mi-am adunat toate puterile şi m-am ridicat, cu ajutorul 
Kasiei. Mă dureau muşchii abdomenului. Dar nu-mi 
permiteam să rămân în pat, indiferent dacă puteam apela 
sau nu la magie. În întregul castel domina o atmosferă 
apăsătoare. Cumva, Codrul era încă aici. Codrul încă nu-şi 
încheiase socotelile cu noi. 

— Trebuie s-o găsim! 


Gărzile aflate înaintea apartamentelor prinţului încoronat 
erau în stare de alertă, vrând să ne blocheze intrarea, însă 
când am strigat-o pe Alosha, ea a scos capul pe uşă şi i-a 
convins să ne lase înăuntru. Prinţul nu îmbrăcase încă toată 
armura, însă avea deja apărătoarele pentru picioare şi 
cămaşa de zale. Cu o mână se sprijinea de umărul fiului 


său. Soţia sa, prinţesa Malgorzhata, stătea lângă el, cu 
micuța în braţe. Băiatul avea o sabie, una adevărată, cu un 
singur tăiş, dar făcută pe măsura lui. N-avea încă şapte ani. 
Puteam să pun prinsoare că băiatul avea să taie un deget — 
pe-al lui sau pe-al altuia — în mai puţin de o zi. Dar ţinea 
arma cu experienţa unui soldat adevărat. l-o înmâna tatălui 
său, nerăbdarea citindu-i-se pe chip. 

— N-o să-ţi fac necazuri! 

— Tu trebuie să stai aici şi să ai grijă de Marisha, i-a spus 
prinţul, netezindu-i părul. 

Apoi s-a uitat la prinţesă, al cărei chip era liniştit. Nu a 
sărutat-o, în schimb i-a dus mâna la buze. 

— Mă voi întoarce cât de repede posibil. 

— Mă gândesc că ar fi mai bine să duc copiii la Gidna 
imediat după funeralii, a zis prinţesa. 

Ştiam că este numele oraşului în care se născuse, portul 
la ocean care, prin căsătoria lor, îi revenise Polnyei. 

— Aerul marin le va face bine la sănătate, iar părinţii mei 
n-au mai văzut-o pe Marisha de la botez. 

Dacă-i ascultai cuvintele, ai fi zis că gândul acesta 
tocmai îi trecuse prin minte, dar, după felul în care le 
rostise, păreau îndelung exersate. 

— Dar eu nu vreau să mă duc la Gidna! a protestat 
băiatul. Tată...! 

— Ajunge, Stashek! l-a admonestat prinţul, apoi s-a 
întors către prinţesă: Orice crezi tu că e mai bine. 

După aceea i s-a adresat Aloshei: 

— Îmi binecuvântezi, rogu-te, sabia? 

— Aş prefera să nu o fac, a zis ea cu tristeţe. De ce te 
arunci cu capul înainte? Mai ales după cele discutate ieri... 

— leri tata încă trăia! Azi e mort. Cui crezi că-i vor acorda 
seniorii succesiunea dacă Marek se va întoarce învingător 
din confruntarea cu armata rosyană? 

— Atunci, trimite un general, a zis Alosha, fără ton de 
ceartă. 

Probabil că o spunea doar aşa, în vreme ce mintea ei 
scormonea după un răspuns mai satisfăcător, în care să 
creadă şi ea. 


— Ce spui de baronul Golshkin? 

— Nu pot. Dacă nu conduc eu această oaste, atunci 
Marek o va face. Crezi că există vreun general care să-i ţină 
piept eroului Polnyei? Întreaga ţară îi înalţă acum imnuri de 
slavă. 

— Numai un nesăbuit l-ar pune pe tron pe Marek în locul 
tău, a spus Alosha. 

— Bărbaţii sunt nesăbuiţi. Dă-mi, rogu-te, 
binecuvântarea şi fii cu ochii pe copiii mei. 

Am rămas pe loc, urmărindu-l cum se îndepărtează 
călare. Copiii se urcaseră pe un scaun şi se uitau pe 
fereastră, în vreme ce prinţesa stătea în spatele lor, 
mângâindu-i pe părul auriu întunecat. A plecat în fruntea 
unei trupe de escortă, cu flamura având ca blazon un vultur 
colorat în roşu şi alb, fluturând în vânt înapoia lui. De lao 
altă fereastră, Alosha şi cu mine l-am privit în tăcere până 
când a ieşit din curtea castelului. Apoi Alosha s-a întors spre 
mine şi a zis cu asprime: 

— Întotdeauna există un preţ. 

— Da, am aprobat-o eu obosită. 

Şi consideram că încă mai avem mult de plată. 


Capitolul 24 


Nu mai puteam face altceva decât să dorm. Alosha mi-a 
spus să mă întind pe jos chiar acolo, în acea încăpere, în 
ciuda privirii îndoielnice a reginei, iar eu am adormit pe 
covoraşul din lână moale din faţa şemineului. Era ţesut cu 
un model ce întruchipa dansul bizar al unor picături sau 
lacrimi uriaşe. Pardoseala era dură, însă eram prea obosită 
ca să-mi pese. 

Am dormit toată seara şi toată noaptea şi m-am trezit în 
zori. Eram încă obosită, însă capul nu-mi mai era atât de 
greu, iar palmele arse de fulgere erau acum reci la atingere. 
înlăuntrul meu, magia curgea uşor şi şoptit peste pietre. 
Kasia dormea pe un covoraş de la picioarele patului. Prin 


perdelele baldachinului o vedeam pe prinţesă ţinându-şi 
strâns cei doi copii. Două gărzi picoteau de-o parte şi de 
alta a uşii. 

Alosha era trează într-un scaun, lângă foc, cu sabia 
înfometată în poală, ascuţind-o cu degetul. Auzeam şoapta 
ei magică în vreme ce-şi trecea degetul mare pe deasupra 
tăişului. O zgârietură subţire sângera pe pielea ei neagră, 
deşi nu atingea deloc oţelul, şi un abur roşiatic se pierdea în 
lamă. Scaunul era îndreptat către uşi şi ferestre, ca şi cum 
ar fi stat toată noaptea de veghe. 

— De ce te temi? am întrebat-o eu încet. 

— De tot şi de toate. De răul-Codrului care a pătruns în 
palat, aducând cu el moartea regelui, a lui Ballo, 
ademenirea prinţului încoronat către un câmp de bătălie 
unde orice se poate întâmpla. Acum e cam târziu ca să fiu 
doar precaută. Dar pot să mă lipsesc de somnul câtorva 
nopţi. Tu te simţi mai bine? 

Am dat din cap. 

— Bun! Ascultă-mă! Trebuie să smulgem din rădăcini 
răul ce a pătruns în palat, şi încă repede! Nu cred că i-am 
pus capăt când am distrus cartea. 

M-am ridicat în capul oaselor, cu braţele în jurul 
genunchilor. 

— Sarkan credea că este regina. Că probabil fusese... 
torturată ca să devină o unealtă, iar nu posedată. 

Mă întrebam dacă avusese dreptate, dacă regina 
ascunsese cumva privirilor noastre un fruct auriu, cules de 
sub ramurile Codrului, pe care îl plantase în grădina 
palatului şi un lăstar argintiu deja răsărise din pământ, 
răspândind răul în jurul lui. Imi era greu să cred că regina îşi 
pierduse cumpătul într-atât încât să aducă aici Codrul şi să- 
şi dea familia şi regatul pe mâna lui. 

— Nu cred că a fost tocmai torturată să-şi vadă soţul 
mort, după ce el o abandonase vreme de douăzeci de ani în 
Codru. Şi poate şi pe fiul ei cel mare, a adăugat Alosha, 
când eu am lipit, împotrivindu-mă gândului. Am observat 
că l-a păstrat pe Marek în preajma ei, departe de lupte. În 


orice caz, este sigur că ea se află în centrul tuturor acestor 
evenimente. Nu poţi să faci /nvocația aia a ta pe ea? 

Eu tăceam. Îmi aminteam de sala tronului, când îmi 
trecuse prin minte să o supun pe regină vrăjii /nvocației. In 
schimb, alesesem să ofer Curţii o iluzie, un spectacol de 
teatru, pentru a câştiga iertarea Kasiei. Poate că până la 
urmă fusese o mare greşeală. 

— Dar nu cred că pot s-o fac singură, am zis eu. 

Aveam senzaţia că /nvocația nu trebuia făcută de o 
singură persoană. Ca şi cum adevărul nu valora nimic dacă 
nu era împărtăşit cu altul. Puteai să strigi la nesfârşit 
adevărul, întreaga ta viaţă, dar în van dacă nu era cineva 
care să vină să-l asculte. 

Alosha a clătinat din cap. 

— Nu te pot ajuta. Nu-i pot lăsa nepăziţi pe prinţesă şi pe 
delfini până când nu-i văd în siguranţă în Gidna. 

Am spus în silă: 

— Solya m-ar putea ajuta. 

Ultimul lucru pe care mi l-aş fi dorit era să fac o vrajă 
împreună cu el, să-i dau motive să se agate de magia mea, 
dar poate că vederea lui pătrunzătoare ar fi putut face vraja 
mai puternică. 

— Solya! rostirea acelui nume era încărcată cu dispreţ. Ei 
bine, s-a purtat ca un nebun, dar nu este deloc nătâng. Da, 
ai putea încerca. Dacă nu, du-te la Ragostok. Nu e la fel de 
puternic ca Solya, dar s-ar descurca la o adică. 

— Ar vrea să mă ajute? am spus eu cu îndoială în glas, 
amintindu-mi de diadema de pe capul reginei. Şi nici nu m-a 
plăcut vreodată. 

— Dacă-i spun eu, o va face. Este stră-strănepotul meu. 
Dacă se împotriveşte, trimite-l la mine. Da, ştiu că e un 
dobitoc, a adăugat ea, neînţelegând privirea mea, şi a oftat. 
Este singurul dintre descendenţii mei care a dovedit calităţi 
magice, cel puţin aici, în Polnya. 

A clătinat din cap. 

—  Nepoata mea preferată a moştenit harul, 
transmiţându-l copiilor şi nepoților ei, numai că s-a măritat 


cu un venețian şi a plecat în Sud cu el. Ar lua mai mult de o 
lună să trimit după unul dintre ei. 

— A mai rămas cineva din familia ta, în afară de ei? am 
întrebat-o eu timid. 

— O, am şaizeci şi şapte de stră-strănepoţi, cred, mi-a 
răspuns ea după o clipă de gândire. Poate că între timp s-au 
adunat mai mulţi. S-au îndepărtat de mine puţin câte puţin. 
Doar câţiva îmi mai scriu la Crăciun. Mulţi dintre ei nici nu-şi 
mai amintesc că se trag din mine, asta dacă au ştiut 
vreodată. Pielea lor este un amestec de ceai cu lapte, dar Îi 
ajută să nu se ardă la soare, iar soţul meu e mort de o sută 
patruzeci de ani. 

A spus-o cu uşurinţă, de parcă nu mai conta. Bănuiesc că 
ăsta era adevărul. 

— Şi astea sunt toate posibilităţile? 

Eram disperată. Stră-strănepoţi, jumătate dintre ei 
pierduţi, iar restul atât de îndepărtați, astfel încât putea 
suspina către Ragostok şi să nu simtă decât o uşoară iritare. 
Nu păreau să-i păstreze rădăcinile în această lume. 

— Nu aveam niciun seamăn alături de care să încep. 
Mama era o sclavă din Namibia, dar a murit la naşterea 
mea, aşa că doar atât ştiu despre ea. Un baron din sudo 
cumpărase de la un negustor de sclavi mondrian, pentru a i- 
o oferi soţiei sale. Au fost buni cu mine, chiar înainte de a- 
mi descoperi darul magiei, însă era vorba de bunătatea 
unor stăpâni, nu-mi erau rude. 

A ridicat din umeri: 

— Am avut iubiţi ocazionali, majoritatea ostaşi. Dar 
odată ce capeţi experienţa anilor, ei devin ca florile. Ştii că 
încep să se ofilească încă din clipa în care le pui în glastră. 

N-am putut să-mi controlez ieşirea: 

— Şi-atunci, de ce eşti aici? Ce-ţi pasă ţie de Polnya sau 
de toate astea? 

— Nu sunt moartă, mi-a replicat Alosha ţâfnoasă. ŞI 
întotdeauna mi-a păsat de lucrurile bune. Polnya a avut un 
şir de regi buni. Şi-au servit poporul cu credinţă, au 
construit biblioteci şi drumuri, au ridicat Universitatea şi s- 
au dovedit buni şi la război, reuşind să-şi ţină la distanţă 


duşmanii, fără să se lase cotropiţi. Au fost nişte unelte 
merituoase. Puteam să plec, dacă deveneau vicleni sau răi. 
Şi cu siguranţă nu aş da săbiile mele fermecate pe mâna 
unor oameni care să-l urmeze pe blestematul de Marek în 
bătălii pentru glorie. Însă Sigmund este un om sensibil şi e 
bun cu soţia sa. Chiar mă bucur să-i fiu de ajutor să ţină 
regatul în picioare. 

Mi-a citit nefericirea pe chip şi, cu o blândeţe aspră, a 
adăugat: 

— Ori înveţi să-ţi pese mai puţin, ori să iubeşti şi alte 
lucruri, copila mea. Ca bietul Ballo, a spus ea cu o umbră de 
regret, dar nu suficient cât să fie luat drept pierdere 
dureroasă. A trăit vreme de patruzeci de ani într-o 
mănăstire, împodobind cu miniaturi manuscrisele, până 
când a început să se observe că nu îmbătrânea deloc. Cred 
că niciodată nu i-a venit să creadă pe deplin că era vrăjitor. 

S-a întors la ascuţitul săbiei, iar eu am plecat din 
cameră, mai tristă şi mai nefericită decât fusesem înainte 
să întreb. M-am gândit la fraţii mei care vor îmbătrâni, la 
nepotul meu, Danushek, care îmi aducea mingea să mă joc 
cu el, cu feţişoara lui încruntată şi serioasă. Chipul acela va 
deveni al unui om bătrân, obosit şi bătut de ani. Toţi 
cunoscuţii mei vor fi morţi şi îngropaţi, în urma lor 
rămânând copiii copiilor acestora. 

Dar mai bine aşa decât să nu mai fie nimeni. Mai bine să 
alerge copiii prin pădure, în siguranţă. Dacă aş fi puternică, 
dacă aş avea suficientă forţă, aş putea fi un scut pentru ei: 
pentru familia mea, pentru Kasia, pentru cei doi copilaşi 
dormind în pătuţul lor şi pentru toţi ceilalţi care îşi petrec 
noaptea în umbra Codrului. 

Spunându-mi toate acestea, am încercat să mă conving 
singură că sunt motive suficiente, însă mă hăituia încă 
gândul amar şi rece în pustietatea coridoarelor întunecate. 
Câteva slujnice începuseră deja forfota unei noi zile de 
lucru, strecurându-se încetişor în şi afară din camerele 
nobililor ca să aprindă focul, la fel cum o făcuseră şi ieri, 
deşi azi regele nu mai trăia. Dar viaţa mergea înainte. 


Când i-am deschis uşa, l-am auzit pe Solya spunând: 

— Nu-i nevoie să supraveghezi focul, Lizbeta. Doar adu- 
ne ceaiul fierbinte şi micul dejun, aşa fetiţă! 

Focul deja ardea în şemineul de piatră, devorând cei doi 
buşteni. 

Camera lui nu arăta ca o celulă bântuită de gargui, ci 
avea un apartament cu două camere, fiecare de trei ori mai 
mare decât cămăruţa în care mă înghesuiseră pe mine. 
Pardoseala de piatră era acoperită cu mai multe straturi de 
covoraşe albe, pufoase şi groase. Cred că folosea magia ca 
să le menţină imaculate. Un pat mare, cu baldachin, cu 
cearşafurile în dezordine şi boţite, se vedea în cealaltă 
cameră, prin uşile deschise. Pe tăblia de lemn de la 
picioarele patului era sculptat un şoim cu aripile întinse, al 
cărui ochi era făcut dintr-o piatră aurie, bine şlefuită, având 
pupila neagră şi scobită, prin care parcă se uita la tine. 

In mijlocul camerei, la o masă rotundă, Marek stătea 
lângă Solya, cu picioarele întinse pe tăblie, îmbrăcat în 
straie de noapte, cu un halat cu bordură de blană. O 
proptea din argint sprijinea o oglindă ovală de lungimea 
braţului meu. După o clipă mi-am dat seama că, privind din 
unghiul în care mă aflam, nu perdelele patului din dormitor 
le vedeam eu, căci oglinda nu arăta deloc o reflexie. Ca o 
fereastră imposibilă, privea în interiorul unui cort, un stâlp 
înălţat în centru menținea laturile drapate, iar o 
deschizătură triunghiulară lăsa să se vadă o câmpie verde. 

Solya era concentrat asupra oglinzii, cu o mână pe ramă 
şi cu pupilele adânci ca nişte puțuri ce absorbeau totul în 
ele. 

Marek îi urmărea chipul. Niciunul dintre ei nu m-a 
observat până când am ajuns lângă ei, ba chiar şi atunci 
Marek abia dacă s-a sinchisit să-mi arunce o scurtă privire. 

— Unde ai fost? m-a întrebat şi, fără să aştepte răspuns, 
a continuat: Şi încetează să mai dispari aşa, altfel o să-ţi 
pun clopoțel. Rosya trebuie că are o iscoadă în castel dacă 
a aflat deja că ne îndreptăm spre Rydva. Asta dacă nu are 
chiar mai multe. De acum înainte vreau să stai lângă mine. 


— Am dormit, m-am răţoit la el, dar mi-am amintit că 
tocmai îşi pierduse tatăl şi mi-a părut rău. 

Insă nu se arăta prea mult afectat de moartea lui. 
Bănuiesc că relaţia rege-prinţ le-a influenţat relaţia tată-fiu, 
iar el nu-şi iertase niciodată tatăl pentru faptul că o lăsase 
pe regină pradă Codrului. Totuşi, mă aşteptasem să-i văd 
ochii înroşiţi, dacă nu din dragoste, măcar din nişte 
sentimente amestecate. 

— Da, păi, ce altceva mai putem face decât să dormim? 
a zis el cu acreală, după care şi-a îndreptat ochii către 
oglindă. Unde naiba sunt cu toţii? 

— Sunt deja pe câmpul de bătălie, l-a lămurit Solya, fără 
să-şi mute privirea. 

— Unde ar fi trebuit să fiu şi eu, dacă Sigmund nu ar fi 
fost un politician liguşitor! a zis Marek. 

— Vrei să spui dacă Sigmund ar fi fost un idiot, ceea ce 
nu este. Acum nu-ţi poate oferi pe tavă un triumf decât 
dacă vrea să-ţi ofere şi coroana. Te asigur că ştie deja că 
avem voturile a cincizeci dintre seniori. 

— Cu atât mai mult! Dacă nu-şi poate atrage nobilii de 
partea lui înseamnă că nu merită coroana, a spus Marek, 
încrucişându-şi braţele la piept. Dacă aş fi acolo... 

A privit cu dorinţă aprinsă spre oglinda ce nu-i putea fi 
de folos, în vreme ce eu îi urmăream cu indignare. Deci 
teama lui Sigmund că seniorii îl vor înscăuna pe Marek era 
mai mult decât justificată; Marek însuşi încerca să i-l ia. 
Atunci am înţeles de ce prinţesa mă privea cu suspiciune: 
mă considera aliata lui Marek. Însă mi-am înghiţit primele 
zece cuvinte urâte ce-mi veniseră pe limbă şi i-am spus lui 
Solya: 

— Am nevoie de ajutorul tău. 

M-a învrednicit cu o privire adâncă şi neagră arcuindu-şi 
o sprânceană. 

— Sunt de-a dreptul încântat să-ţi ofer ajutorul, dar şi să 
te aud cum mi-l ceri. 

— Vreau să facem o vrajă împreună. Trebuie să o 
supunem /nvocației pe regină. 


S-a oprit, pierindu-i încântarea. Marek s-a întors şi mi-a 
aruncat o căutătură fioroasă: 

— Ce-ţi mai trece prin cap de data asta? 

— Ceva nu este în ordine! Nu te poţi preface că n-ai 
observat. De când ne-am întors a fost un dezastru după 
altul. Regele, părintele Ballo, războiul cu Rosya; în toate 
acestea a fost mâna Codrului. /nvocația ne va arăta... 

— Ce? 

Marek s-a ridicat, bătând cu pumnul în masă. 

— Şi ce crezi tu că ne va arăta? 

S-a aplecat asupra mea. Eu am rămas pe loc, dar am 
lăsat capul pe spate. 

— Adevărul! N-au trecut nici trei zile de când am 
eliberat-o din turn şi regele a fost ucis, monştri bântuie prin 
palat, iar Polnya a plecat la război. Ne-a scăpat ceva. 

M-am întors apoi spre Solya: 

— Mă ajuţi, te rog? 

Solya se uita când la Marek, când la mine, făcându-şi 
calcule. Apoi a răspuns cu blândeţe: 

— Regina şi-a primit iertarea, Agnieszka! Nu putem 
merge la ea să-i facem o vrajă doar pentru că tu eşti 
îngrijorată. 

— Dar trebuie să fi văzut că e ceva ciudat cu ea! i-am 
spus eu cu furie. 

— Da, ceva nu e în ordine, a admis Solya binevoitor şi 
serviabil. 

L-aş fi zgâlţâit cu plăcere. Dar prea târziu, îmi părea rău 
că nu mi-l făcusem prieten. Nu-l puteam ispiti; ştia perfect 
că nu îmi voi face un obicei din a împărtăşi magia cu el, 
chiar dacă aş avea de suferit. 

— Ceva nu e deloc în ordine. Cartea aceea posedată pe 
care ai descoperit-o tu, dar care acum este distrusă. Nu 
trebuie să ne mai imaginăm şi alte cauze malefice când 
ştim deja ce a provocat dezastrele. 

— Şi ultimul lucru de care are nevoie Polnya sunt 
zvonurile despre lucruri diavoleşti, a adăugat Marek, mult 
mai calm. 


Umerii i se relaxaseră când îl auzise pe Solya vorbind, 
gustând din plin acea explicaţie otrăvită, dar convenabilă. 
S-a lăsat pe spătarul scaunului, punându-şi iar picioarele 
încălţate pe masă. 

— Despre mama sau despre tine. Seniorii au fost cu toţii 
convocați la înmormântare, ocazie cu care voi anunţa 
logodna noastră. 

— Poftim?! 

O spusese ca şi cum mi-ar fi dat o veste cât de cât 
interesantă, care mă privea într-o mică măsură. 

— Ţi-ai câştigat dreptul ăsta când ai ucis monstrul, iar 
oamenii de rând iubesc astfel de lucruri. N-are rost să ne 
certăm acum, a adăugat el fără să se uite la mine. Polnya 
este în pericol, iar eu am nevoie să-mi stai alături. 

Stăteam înmărmurită, prea furioasă că să-mi găsesc 
glasul, dar oricum ei nu-mi mai acordau nicio atenţie. În 
oglindă vedeam cum cineva intră în cort. Un bătrân plin de 
decoraţii s-a aşezat greu pe scaun. Avea chipul împovărat 
de ani: obraji căzuţi, mustață căzută, riduri adânci sub ochi 
şi în colţul gurii. Dâre de sudoare vârstau faţa murdară de 
praf. 

— Savienha! l-a strigat Marek, aplecându-se concentrat. 
Ce se-ntâmplă? Rosyanii au avut timp să-şi întărească 
poziţiile? 

— Nu, i-a răspuns generalul, ştergându-şi cu o mână 
obosită fruntea îmbrobonată. Nu şi-au dus trupe la 
răspântii, în schimb au organizat o ambuscadă la Podul 
Lung. 

— Ce proşti! a comentat Marek. Fără fortificaţii, nu pot 
apăra răspântiile mai mult de două zile. Peste noapte ne-au 
mai sosit două mii de ajutoare. Dacă aş porni cu ei de 
îndată... 

— l-am învins deja în zori, l-a întrerupt Savienha. Au 
murit cu toţii, şase mii. 

Marek a amuţit, evident luat prin surprindere. Nu se 
aşteptase la asta. A avut un schimb de priviri cu Solya, 
încruntat, de parcă nu-i plăcea ce aude. 

— lar voi câţi aţi pierdut? 


— Patru mii şi foarte mulţi cai. Dar i-am învins, a repetat 
generalul, apoi glasul i s-a frânt şi el s-a lăsat moale în 
scaun. Nu toate dârele de pe obraji erau de sudoare. 

— Marek, iartă-mă. Marek... fratele tău a murit. L-au ucis 
în prima ambuscadă, când s-a dus într-un raid de 
recunoaştere de-a lungul râului. 

M-am îndepărtat de masă, de parcă aş fi putut să scap 
de acele cuvinte. Băieţelul de la etaj ţinându-şi semet sabia, 
„Nu-ţi voi face necazuri”, feţişoara lui rotundă şi 
dezamăgită. Amintirea m-a rănit ca un pumnal ascuţit. 

Marek nu mai scosese o vorbă. Era tulburat. Solya a 
continuat să vobească cu generalul. Abia mai puteam 
suporta să-i aud discutând. In cele din urmă Solya a 
acoperit oglinda cu o pânză grea şi s-a întors spre Marek. 

Năucirea începea să se risipească. 

— Doamne Dumnezeule! a rostit Marek. Deşi aş fi 
preferat să nu-mi revină mie, totuşi aşa să fie! 

Solya doar a încuviinţat uşor şi l-a urmărit cu o sclipire în 
ochi. 

— Dar până la urmă nici nu mai e vorba acum de o 
alegere, a continuat Marek. 

— Aşa este, a fost de acord Solya. Şi oricum seniorii sunt 
pe drum, aşadar va avea loc şi votul de confirmare. 

Simţeam sare în gură. Plânsesem fără să-mi dau seama. 
M-am dat în spate până ce am simţit clanţa în mână, 
denivelările ei întruchipând un cap de şoim presându-mi 
palma. Am apăsat-o şi m-am strecurat afară, închizând 
încet uşa în urma mea. M-am oprit pe hol tremurând. Alosha 
avusese dreptate. O capcană după alta, adânc îngropată 
sub un covor gros de frunze, plăntuţa ieşise la lumină, 
răspândindu-şi crăcuţele din ţărână. 

O capcană după alta. 

Dintr-odată am început să alerg, cizmele mele tropăind 
pe pardoseala de piatră, şi am trecut de servitorii miraţi şi 
ferestrele însorite. Gâfâiam deja când am cotit către 
apartamentul prinţului încoronat. Uşa era închisă, dar 
nepăzită, şi o ceaţă cenuşie se strecura pe sub ea. Clanţa 
era încinsă când am împins uşa. 


Perdelele baldachinului erau în flăcări, iar cuvertura era 
arsă. Gărzile zăceau grămadă pe podea. Zece oameni o 
înconjuraseră pe Alosha. Avea arsuri înfiorătoare: jumătate 
din armura ei era topită pe piele şi totuşi încă avea putere 
să lupte. In spatele ei, prinţesa apăra cu trupul ei mort 
accesul la dulapul de haine. Kasia se afla lângă cadavrul ei, 
cu veşmintele sfâşiate, dar cu pielea nevătămată. În mână 
ţinea o sabie cu lama ciobită, cu care ameninţa doi bărbaţi 
ce încercau să treacă de ea. 

Alosha îi ţinea pe ceilalţi la distanţă cu două cuțite lungi, 
ce cântau sălbatic în aer şi lăsau scântei în urma lor. 
Bărbaţii erau ciopârţiţi de li se vedeau coastele, sângele 
şiroia de pe ei, dar ei refuzau să se lase doborâţi. Purtau 
uniforme rosyane, însă ochii lor erau ca verdele pădurii, cu 
privirea  rătăcită. In cameră mirosea a crăcuţe de 
mesteacăn proaspăt rupte. 

Imi venea să ţip, să plâng. Voiam să şterg cu palma 
toată imaginea acestei lumi. 

— Hulvad! am rostit eu, magia făcându-şi loc să iasă prin 
palmele mele. Hu/vaa! 

Imi aduceam aminte cum Alosha trăsese de firul 
prezenţei malefice din ucenicul lui Ballo. Fuioare de fum 
negru au început să iasă din fiecare rană de sabie sau de 
cuţit. Fumul a ieşit pe fereastră şi a dispărut în lumina 
soarelui. Oştenii erau acum oameni obişnuiţi, prea răniţi să 
poată supravieţui. Au căzut la pământ, unul după altul. 

Nemaiavând cu cine să lupte, Alosha s-a răsucit şi şi-a 
aruncat cuţitele, ţintindu-i pe cei doi care încercau s-o 
omoare pe Kasia. Pumnalele s-au înfipt până la plăsele în 
spinările lor. Şi mai mult fum a ieşit prin tăieturile acelea. 
Au căzut unul după altul. 

O tăcere stranie a învăluit camera după moartea 
atacatorilor. Balamalele dulapului au scârţâit, iar eu am 
sărit în sus la acel zgomot. Uşa s-a întredeschis, iar Kasia s- 
a dus repede într-acolo. Stashek încerca să arunce o privire 
afară, speriat, cu sabia în mână. 


— Nu te uita! i-a spus ea. Atras din dulap o haină lungă, 
din catifea groasă. A acoperit capetele copiilor şi i-a strâns 
în braţe. 

— Nu vă uitaţi! a repetat ea, ţinându-i la pieptul ei şi 
oferindu-le ocrotire. 

— Mama! a strigat fetiţa. 

— Taci! a certat-o băiatul cu voce tremurândă. 

Mi-am acoperit gura cu palmele, înăbuşind un suspin. 

Alosha respira greu, sânge înspumat pâtandu-i buzele. S- 
a clătinat spre pat. M-am împleticit spre ea s-o ajut, dar ea 
mi-a făcut semn cu mâna să mă opresc. Apoi, tot cu un 
gest, a chemat sabia vrăjită şi a spus: Hatol! Mi-a întins 
mânerul săbiei. 

— Orice ar fi acea prezenţă din Codru, mi-a zis ea cu glas 
răguşit şi şoptit, vătămat de foc, găseşte-o şi ucide-o, 
înainte să fie prea târziu! 

Am luat sabia. O simţeam ciudat în palmă— Alosha s-a 
prăvălit pe podea chiar în momentul în care mi-a înmânat 
arma. Am îngenuncheat lângă ea. 

— Trebuie s-o chemăm pe Salcie. 

A clătinat uşor din cap: ` 

— Pleacă! Du copiii departe de-aici. In castel nu sunt în 
siguranţă. Pleacă! 

A lăsat apoi capul pe marginea patului, cu ochii închişi. 
Pieptul se înălța şi cobora cu mişcări uşoare. 

M-am ridicat, tremurând. Ştiam că are dreptate. O 
simţeam. Regele, prinţul încoronat, acum şi prinţesa — 
Codrul avusese de la început intenţia să-i omoare pe regii 
buni ai Aloshei şi să-i măcelărească pe vrăjitorii Polnyei. Am 
privit spre cadavrele soldaţilor în uniforme rosyane. Marek 
va învinovăţi din nou rosyanii, aşa cum se şi presupunea că 
o să facă. Împodobit cu coroana, va mărşălui spre est şi, 
după ce va fi omorât o mulţime de rosyani, Codrul avea să-l 
devoreze şi pe el, lăsând ţara pustiită şi succesiunea 
tronului întreruptă. 

Mă simţeam iar în Codru, pe sub ramurile lui, cu 
prezenţa aceea de gheaţă şi plină de ură stând la pândă din 
umbre. Liniştea ce se lăsase în cameră era doar o pauză de 


respiraţie. Zidurile de piatră şi lumina soarelui nu însemnau 
nimic. Codrul stătea cu ochii pe noi. Codrul era chiar aici. 


Capitolul 25 


Ne-am înfăşurat în mantiile sfâşiate pe care le-am luat 
de la străjerii morţi şi am fugit, tivurile noastre lăsând urme 
însângerate pe pardoseală. Băgasem sabia Aloshei în 
ascunzătoarea ei, vraja Hatol deschizând un buzunar în altă 
lume. Kasia o ducea în braţe pe micuță, iar eu îl tineam de 
mână pe Stashek. Am coborât pe treptele turnului, am 
trecut de catul unde doi bărbaţi ne aruncau priviri 
nedumerite şi încruntate. Am mai alergat până la următorul 
cat, ajungând pe un coridor strâmt ce ducea la bucătărie, 
unde era un du-te-vino de slujitori. Stashek a vrut să se 
tragă din mâna mea. 

— Vreau la tata! a spus el încet, cu voce tremurată. 
Vreau la unchiul Marek! Unde mergem? 

Habar n-aveam. Acum eram urmăriţi. Tot ce ştiam era că 
trebuie să plecăm iute de-acolo. Codrul îşi scuturase prea 
multe seminţe în jurul nostru. Zăcuseră în pământ arat, iar 
acum dădeau deja roade. Nicăieri nu puteai fi în siguranţă 
când răul-Codrului trăia chiar în castelul regelui. Prinţesa 
intenţionase să-i ducă la părinţii ei, la Gidna, pe ţărmul 
nordic. „Oceanul este duşmanul răului-Codrului”, îmi 
spusese Alosha. Dar existau copaci şi în Gidna, iar Codrul 
ne-ar fi urmărit până pe coasta oceanului. 

— La Turn, i-am răspuns eu. 

Nu avusesem de gând să spun asta. Cuvintele mi-au ieşit 
din gură precum plânsul băiatului. Îmi doream liniştea din 
biblioteca lui Sarkan, izul de mirodenii amestecat cu sulf din 
laboratorul lui, coridoarele înguste, ordinea şi simplitatea 
lui. Turnul stând semeţ şi solitar la poalele munţilor. Codrul 
nu putea pătrunde acolo. 

— Mergem la Turnul Dragonului. 


Unii dintre servitori încetiniseră, cercetându-ne. Pe trepte 
se auzeau paşi venind în urma noastră. Un bărbat a strigat 
autoritar: 

— Hei, voi de colo! 

— Ţine-te de mine, i-am zis Kasiei. 

Am pus mâna pe zidul castelului şi, ca o şoaptă, am 
trecut dincolo, în grădina de legume, unde am dat peste un 
grădinar ce se ridica acum uluit din locul în care stătuse 
îngenuncheat. Am alergat printre rândurile de fasole 
agăţată pe araci, cu Stashek după mine, speriat, simţindu- 
ne teama. Kasia ne urma îndeaproape. Am ajuns la zidul 
gros din cărămidă. Am trecut şi prin acesta. Clopotele 
castelului sunau alarma, în vreme ce noi ne împleticeam pe 
panta prăfuită către râul Vandalus ce curgea în vale. 

Torentul era puternic şi adânc în jurul castelului, apoi 
lăsa oraşul şi se îndrepta către răsărit. O pasăre de pradă a 
tipat în văzduh, un şoim ce se rotea în cercuri largi 
deasupra cetăţii. Era oare Solya care ne căuta? Am smuls 
un mănunchi de papură de pe mal, fără să mai rostesc 
vreun farmec sau vreo incantaţie, căci îmi dispăruseră toate 
din minte. În schimb am deşirat un fir din țesătura mantiei 
şi am legat papura la ambele capete. Am aruncat legătura 
pe jumătate în apă şi am vrăjit-o. S-a transformat într-o 
barcă lungă şi uşoară, noi ne-am urcat în ea, iar râul a tras- 
o de la mal şi a purtat-o la vale, în viteză, lovind-o de pietre. 
În spatele nostru se auzeau strigăte, străjile făcându-şi 
apariţia pe zidurile castelului. 

— Jos! a ţipat Kasia şi a acoperit copiii cu trupul său. 

Gărzile slobozeau o ploaie de săgeți asupra noastră. Una 
i-a străpuns mantia şi a lovit-o în spinare. O alta a aterizat 
lângă mine şi s-a înfipt într-o latură a bărcii, trepidând. Am 
smuls penele săgeţii şi le-am aruncat în văzduh. Şi-au 
reamintit pe dată ce fuseseră cândva, preschimbându-se 
într-un stol de harpii, care se roteau şi cântau, ascunzându- 
ne vederii preţ de câteva clipe. M-am apucat strâns de 
marginile bărcii şi am rostit farmecul de deplasare rapidă al 
Babei laga. 


Am ţâşnit înainte. Dintr-un salt, castelul şi cetatea 
rămăseseră în urma noastră, o imagine neclară, 
transformată într-o jucărie. La al doilea salt, deja 
dispăruseră după un cot al râului. La al treilea, ne-am izbit 
de malul golaş, iar barca noastră s-a făcut ţăndări, 
răsturnându-ne în apă. 

Aproape că m-am dus la fund. Greutatea hainelor 
îmbibate mă trăgea în jos în apa întunecată, lumina 
estompându-se deasupra mea. Fusta învolburată a Kasiei 
cobora lângă mine. M-am zbătut să ies la suprafaţă, 
bâjbâind orbeşte, şi am găsit o mânuţă care mă ajuta să 
ies: Stashek mi-a pus mâna pe rădăcina unui copac. M-am 
tras din apă, tuşind din greu, şi am reuşit să mă sprijin pe 
un picior. 

— Nieshka! mă striga Kasia, care o ţinea pe Marisha în 
braţe. 

Ne-am cocoţat pe malul noroios, picioarele Kasiei 
afundându-se în el la fiecare pas, lăsând gropi adânci, care 
se umpleau încet-încet cu apă. M-am prăbuşit pe iarba 
înnămolită. În mine zumzăia magia, care dorea să se 
reverse în toate direcţiile, necontrolată. Ne mişcaserăm 
prea repede. Inima îmi bătea cu putere, rămânând undeva 
sub ploaia de săgeți şi călătoria năvalnică pe ape, iar nu pe 
malul pustiu al râului, cu gândăceii de baltă ţopăind în urma 
noastră şi noroiul ce-mi pătase rochia. Fusesem închisă atât 
de mult între zidurile castelului, printre oameni şi pereţi de 
piatră, încât malurile râului îmi păreau ireale. 

Stashek stătea pe o moviliţă lângă mine, cu feţişoara lui 
serioasă şi uluită, iar Marisha i se cuibărise la piept. Elo 
cuprinsese cu braţul. Kasia se aşezase de partea cealaltă. 
Eu m-aş fi întins bucuroasă pe pământ şi aş fi dormit o zi, 
ba chiar o săptămână întreagă. Însă Marek ştia încotro o 
luaserăm. Solya avea să trimită o pereche de ochi să ne 
caute. Nu aveam vreme de odihnă. 

Am modelat din noroi doi boi tineri şi am suflat viaţă 
peste ei, apoi am construit o căruţă din crenguţe. Abia dacă 
trecuse o oră când Kasia m-a atenţionat, uitându-se peste 
umăr: 


— Nieshka! 

Am mânat boii la adăpostul unui pâlc de copaci, la o 
oarecare depărtare de drum. Un nor de praf se ridica de 
unde veniserăm cu câteva minute înainte. Am apucat 
hăţurile, animalele supunându-se ascultătoare, şi ne-am 
ţinut cu toţii răsuflarea. Norul creştea nefiresc de repede. 
Se apropia din ce în ce mai tare, apoi o mică trupă de 
călăreţi înveşmântaţi în roşu, purtând arbalete şi săbii, a 
trecut ca o săgeată pe lângă noi. Scântei ce trădau magia 
zburau din copitele cailor cu potcoave de oţel ce răsunau ca 
nişte clopoței pe piatra drumului. Lucrarea Aloshei, întoarsă 
acum pentru a servi Codrului. Am aşteptat până ce norul a 
pierit vederii noastre, apoi am revenit pe drum. 

Când am ajuns în primul orăşel, am văzut că deja erau 
anunţuri cu chipurile noastre desenate la repezeală: un 
pergament înfăţişându-ne pe Kasia şi pe mine, înfipt cu un 
cui în copacul de lângă biserică. Nu mă gândisem niciodată 
ce înseamnă să fii hăituit. Mă bucurasem să văd oraşul, din 
care plănuiam să cumpăr ceva de mâncare. Simţeam cu 
toţii înţepătura foamei. În schimb, ne-am tras mantiile peste 
cap şi am înaintat, fără să scoatem o vorbă. Imi tremurau 
mâinile pe hăţuri, însă am avut noroc. Era zi de târg, iar 
orăşelul era destul de mare, aproape cât o cetate. Erau 
destui străini cât să nu fim remarcaţi sau să ni se ceară să 
ne arătăm feţele. De cum am trecut de clădiri, am scuturat 
frâiele şi am luat-o la goană până ce orăşelul a dispărut cu 
totul în spatele nostru. 

A trebuit să ne mai ascundem de vreo două ori, cete de 
călăreţi trecând pe lângă noi. Şi încă o dată, seara târziu, 
când un alt mesager al regelui, în mantia lui roşie, ne-a 
depăşit din direcţie opusă, gonind către Kralia, scânteile 
potcoavelor răspândindu-se în lumina înserării. Nu ne-a 
văzut, atent la drum, căci eram o umbră lipită de un gard 
viu. În vreme ce ne ascundeam, am zărit cu coada ochiului 
ceva întunecat şi pătrăţos în spatele nostru; era uşa 
deschisă a unei căsuțe abandonate, pe jumătate pierdută 
într-un pâlc de copaci. Pe când Kasia liniştea animalele, eu 
am pornit la vânătoare prin grădina părăginită. Am găsit o 


mână de căpşune, câţiva napi cam trecuţi, ceapă şi câteva 
păstăi de fasole. Le-am dat copiilor aproape toată 
mâncarea, după care au adormit în căruţă în vreme ce 
reveneam pe drumul principal. Cel puţin boii noştri nu 
trebuiau hrăniţi, fiind făcuţi din noroi. Puteau să meargă 
neîncetat toată noaptea. 

Kasia s-a căţărat pe capră lângă mine. Puzderie de stele 
au apărut pe cerul larg şi negru, atât de departe de vieţile 
noastre. Aerul era rece, neclintit, prea liniştit. Căruţa nu 
scârțâia, iar boii nu pufăiau. 

— Nici n-ai încercat să le trimiţi vorbă tatălui lor, mi-a zis 
Kasia. 

Mă uitam înainte la drumul întunecat. 

— A murit şi el. În ambuscada rosyanilor. 

Kasia mi-a luat grijulie mâna şi ne-am ţinut astfel pe 
când căruţa înainta legănat. După o vreme a spus: 

— Prinţesa a murit lângă mine. A băgat copiii în dulap, 
apoi s-a lipit de el. Au înjunghiat-o iar şi iar, dar ea tot 
încerca să stea dreaptă în faţa uşilor. 

Îi tremura vocea. 

— Nieshka, poţi să-mi faci şi mie o sabie? 

Nu doream asta. Bineînţeles că ar fi trebuit să-i ofer una 
în cazul în care eram prinse. Dar nu mă temeam pentru ea. 
Kasia era bine apărată când se lupta, căci săbiile parcă se 
înmuiau când îi atingeau pielea, iar săgețile se loveau de ea 
fără să o rănească. Însă ar fi fost periculoasă şi 
înfricoşătoare înarmată cu o sabie. Nu avea nevoie de scut 
sau de armură. Putea trece printr-un câmp de soldaţi, 
secerându-i ca pe ovăz, cu mişcări sigure şi ritmice. M-am 
gândit la sabia Aloshei, acea armă mortală şi înfometată. 
Era vârâtă într-un buzunar magic, dar puteam să-i simt încă 
povara în spinare. Kasia ar fi ca acea sabie, de neoprit, însă 
ar fi de unică folosinţă. Nu doream să ajungă la o astfel de 
necesitate. Nu doream să aibă nevoie de o sabie. 

Era o dorinţă inutilă. Am luat cuțitul de la centură, iar ea 
mi l-a dat pe al ei. Am desfăcut cataramele centurilor, 
pantofii şi agrafele mantiilor, am rupt un băț dintr-un copac 
pe când treceam pe lângă el şi le-am adunat pe toate în 


poala mea. În vreme ce Kasia mâna căruţa, le-am spus 
obiectelor să fie drepte, ascuţite şi puternice. Le-am 
fredonat cântecul despre cei şapte cavaleri, iar ele stăteau 
şi ascultau şi s-au preschimbat într-un iatagan, cu o lamă 
curbată şi cu un singur tăiş. Arăta mai degrabă a cuţit de 
bucătărie decât a sabie, cu nituri mici, din oţel strălucitor, 
care să susţină mânerul şi apărătoarea din lemn. Kasia l-a 
luat şi l-a cântărit în mâini, după care a încuviinţat şi l-a pus 
sub capră. 

De trei zile ne aflam pe drum, munţii crescuseră la 
orizont peste noapte, dându-mi un sentiment de alinare. 
Boii aveau un ritm bun, dar încă trebuia să ne ascundem pe 
după tufişuri, moviliţe şi căsuțe abandonate de fiecare dată 
când treceau călăreţi pe lângă noi: mereu la fel. La început 
eram bucuroasă că reuşirăm să ne ascundem de ei, prea 
afectată de teamă şi uşurare ca să privesc mai adânc. Dar, 
în vreme ce trăgeam cu ochiul peste tufişuri, cum trece şi 
dispare un nor colbuit, Kasia mi-a spus: 

— Trec întruna! 

Un ghem rece şi tare s-a lăsat greu în stomac când mi- 
am dat seama că trecuseră prea mulţi ca să fie doar 
mesageri purtând porunca să fim căutate. Aveau şi alt scop. 

Dacă Marek poruncise să fie închise trecătorile montane, 
dacă oamenii lui blocau accesul la Turn, dacă plecaseră 
după Sarkan şi îl luaseră prin surprindere în vreme ce el se 
lupta cu Codrul în ZatochekK... 

Nu puteam face altceva decât să mergem mai departe, 
numai că munţii nu mai erau o alinare. Nu ştiam ce vom 
găsi, odată ajunşi de partea cealaltă. Când drumul a devenit 
o pantă uşoară ce urca dealul, Kasia a călătorit în spate cu 
copiii, ţinând mâna pe sabia ascunsă sub mantie. Soarele 
era la amiază, razele lui calde şi aurii luminându-i chipul. 
Părea absentă şi stranie, cu un autocontrol neomenesc. 

Am ajuns în vârful dealului şi am găsit ultima răscruce 
din Mlaştinile Galbene, marcată de o fântână cu un mic 
jgheab alături pentru animale. Drumul era liber, deşi fusese 
bătut din ambele direcţii de oameni şi cai. Nu-mi dădeam 
seama dacă era firesc să fie aşa. Kasia a scos câteva găleți 


cu apă ca să bem şi să ne spălăm feţele pline de praf. Am 
amestecat apă cu ţărână şi am făcut noroi proaspăt cu care 
să peticesc boii, căci mai crăpau pe ici, pe colo după o zi de 
mers. Fără o vorbă, Stashek îmi aducea pumni de iarbă cu 
noroi. 

Cu toată blândeţea de care puteam da dovadă, le 
spuseserăm copiilor despre soarta tatălui lor. Marisha nu 
înţelesese pe deplin, ştia doar că trebuie să-i fie frică. 
Ceruse deja la mama de câteva ori. Acum se agăța mai tot 
timpul de fusta Kasiei, ca un copilaş, şi nu o pierdea din 
ochi. Stashek înţelesese prea bine. Primise vestea în tăcere, 
după care îmi spusese: 

— Unchiul Marek a încercat să ne ucidă? Nu mai sunt un 
copil mic! adăugase el, privindu-mă atent, de parcă eu aş fi 
aşteptat să spună asta ca adăugire la întrebarea sa. 

— Nu, îngăimasem eu cu glas sugrumat. Doar că se lasă 
mânat de Codru. 

Nu eram convinsă că Stashek mă crede. Şi de atunci nu 
mai scosese un cuvânt. Era răbdător cu Marisha, care se 
agăța şi de el, şi mă ajuta de câte ori putea. Dar tot tăcut 
rămânea. 

— Agnieszka! m-a chemat el după ce peticisem şi crupa 
celui de-al doilea animal şi mă îndreptam spre fântână să 
mă spăl pe mâini. 

M-am întors şi i-am urmărit privirea. Se vedea drumul pe 
care veniserăm până la mulţi kilometri depărtare. Spre 
apus, un nor gros de praf părea că se mişcă spre noi. Kasia 
a luat-o în braţe pe Marisha. Am dus mâna streaşină la ochi, 
mijindu-i în soare. _ 

O oaste de mii de oameni mărşăluia spre noi. In fruntea 
lor, o trupă de lăncieri cu armele lucind în soare, printre 
călăreţi şi o flamură uriaşă, alb cu roşu. Erau conduşi de un 
cavaler în armură argintie, călărind un cal roib, însoţit de un 
călăreț în mantie albă, pe un cal sur... 

Lumea parcă se răsturna, se îngusta şi se prăvălea peste 
mine. Chipul lui Solya parcă făcuse un salt şi mă privea 
drept în ochi. Am întors capul într-o parte atât de brusc, 
încât am căzut. 


— Nieshka? m-a strigat Kasia. 

— Repede! am spus eu, împingându-l pe Stashek către 
spatele căruţei. M-a văzut! 

Am mânat spre munţi. Am încercat să ghicesc cât de 
departe este armata de noi. Aş fi biciuit boii dacă ne-ar fi 
fost de folos, dar alergau şi ei cât de repede puteau. Drumul 
era plin de pietre, îngust şi şerpuitor, iar picioarele lor au 
început să crape şi să se sfarme. Nu mai aveam noroi cu 
care să-i peticesc, chiar dacă ne-am fi oprit să căutăm. Nu 
îndrăzneam să folosesc vraja de deplasare rapidă, căci nu 
vedeam ce ne aşteaptă dincolo de următoarea cotitură. 
Dacă erau oşteni în faţă, iar eu aş fi picat exact în braţele 
lor sau, mai rău, să nimerim direct într-o prăpastie? 

Animalul din dreapta s-a împiedicat şi a căzut cu piciorul 
frânt, apoi s-a năruit într-o moviliţă de ţărână pe pietrele 
drumului. Cel de-al doilea ne-a mai tras scurtă vreme, dar s- 
a prăvălit şi el. Căruţa s-a înclinat înainte, iar noi ne-am 
trezit prăbuşindu-ne pe o grămăjoară de vreascuri şi iarbă 
uscată. 

Eram pe munte deja, copacii din jurul nostru erau fie 
secătuiţi de sevă, fie piperniciţi, iar de-o parte şi de alta a 
drumului răsucit se înălţau piscuri înalte. Nu puteam vedea 
departe în urma noastră ca să aflăm cât se apropiase 
oastea. In mod normal ne-ar fi luat o zi de mers pe jos prin 
trecătoare. Kasia a pus-o în cârcă pe Marisha, iar Stashek s- 
a ridicat singur de jos. Mergea lângă mine ca un căţeluş, 
fără să se plângă. Ne grăbeam, în ciuda picioarelor umflate 
şi obosite şi a aerului rarefiat ce ne provoca dureri de gât. 

Ne-am oprit să ne tragem sufletul pe un afloriment unde 
îşi croia drum un izvoraş; era suficient cât să ne umplem 
căuşul palmei şi să bem. Când m-am ridicat, un croncănit 
aspru deasupra capului m-a făcut să tresar. Un corb cu 
pene lucioase mă privea de pe ramura unui copac uscat ce 
atârna printre stânci. A croncănit şi mai tare. 

Corbul ne urmărea, ţopăind când pe o creangă, când pe 
o stâncă. Am aruncat cu pietricele în el, ca să-l gonesc. Dar 
el doar sărea puţin înapoi şi scotea un croncănit triumfător. 
Apoi i s-au mai alăturat alţi doi. Poteca şerpuia de-a lungul 


crestei montane, mărginită de iarbă verde ce se întindea pe 
pantele abrupte, de-o parte şi de alta. 

Alergam neîncetat. Poteca se bifurca acolo unde o 
creastă se despărţea spre dreapta, căscând o prăpastie 
ameţitoare. Poate că trecuserăm deja de piscul înalt. Dar nu 
m-am oprit să mă gândesc la asta. Aproape că l-am târât pe 
Stashek după mine. Undeva în urma noastră am auzit 
nechezat de cal, ca şi cum ar fi alunecat prin trecătoarea 
îngustă. Corbii şi-au luat zborul şi s-au rotit în văzduh, după 
care s-au dus să vadă ce se întâmplase. Dar primul nostru 
însoțitor ţopăia în continuare din creangă în creangă, 
nescăpându-ne din ochii lui strălucitori. 

Aerul era foarte rarefiat, ceea ce îl făcea greu de 
respirat, chinuindu-ne să-l tragem în piept. Soarele cobora 
către asfinţit. 

— Opriţi-vă! a strigat cineva în spatele nostru şi o 
săgeată ne-a zburat pe deasupra capetelor, izbindu-se de 
peretele stâncos. 

Kasia s-a oprit, mi-a pus-o în braţe pe Marisha şi s-a dus 
la coada  şirului. Stashek mi-a aruncat o privire 
înspăimântată. 

— Mergi înainte! i-am zis eu. Mergi până ce vezi Turnul! 

Stashek a fugit şi a dispărut după un versant. Am 
cuibărit-o la piept pe Marisha, care mă ţinea strâns cu 
braţele pe după gât şi cu picioarele încolăcite pe talia mea 
şi am fugit după Stashek. Caii erau atât de aproape, încât 
puteam auzi cum sunt strivite pietricelele sub copitele lor. 

— Îl văd! striga băiatul. 

— Ţine-te bine! i-am zis eu fetiţei şi am alergat cât de 
repede eram în stare, simţindu-i greutatea cum saltă şi se 
loveşte de mine. Şi-a îngropat obrazul în umărul meu şi nu a 
scos un sunet. Stashek s-a întors spre mine nerăbdător 
când eu am apărut gâfâind de după colţ. Stătea pe o 
lespede ieşită din peretele muntos, destul de lată cât să fie 
considerată o mică pajişte. M-au lăsat picioarele. M-am 
prăbuşit în genunchi, dar nu înainte de a o pune jos pe 
Marisha, ca să nu cad peste ea. Ajunseserăm pe versantul 


sudic. Poteca şerpuia în jos de-a lungul muntelui până în 
Olshanka. 

De cealaltă parte a oraşului, în faţa versantului vestic, 
Turnul Dragonului strălucea alb în soare, încă mic şi 
îndepărtat. Era înconjurat de soldaţi, o mică oaste 
îmbrăcată în galben. Mă uitam deznădăjduită. Oare 
pătrunseseră în el? Marile porţi erau încă închise, nu ieşea 
fum de la ferestre. Nu voiam ca Turnul să fi cedat. Doream 
să-l strig pe Sarkan şi să zbor prin hăul ce se căsca înaintea 
mea. M-am ridicat în picioare. 

Kasia se oprise pe poteca îngustă din spatele nostru. Şi-a 
scos sabia pe care i-o făurisem, pe când primii cai apăreau 
de după un cot al drumului. În fruntea lor se afla Marek. 
Avea pintenii roşii de sânge, sabia trasă şi dinţii dezveliţi 
într-un rânjet animalic. Roibul lui s-a avântat, dar Kasia a 
rămas neclintită, cu pletele în bătaia vântului. S-a înfipt bine 
cu picioarele în pământ şi a ridicat sabia, astfel încât Marek 
a fost nevoit să se lase într-o parte dacă nu voia să intre 
direct în ţăişul armei. 

A tras de frâu, dar a izbit cu propria sabie pe când 
întorcea calul pe poteca strâmtă. Kasia a parat lovitura cu o 
putere nemaipomenită. l-a azvârlit prinţului sabia din mână. 
Aceasta a lovit marginea drumeagului şi a dispărut în 
prăpastie, antrenând după ea o ploaie de pietricele şi 
ţărână. 

— O suliță! a strigat Marek şi un oştean i-a aruncat una. 

A prins-o cu uşurinţă chiar când îşi rotea calul pe potecă. 
A învârtit sulița lungă şi ar fi atins-o pe Kasia dacă ea nu ar 
fi sărit în spate. Dacă ar fi doborât-o de pe drum, nu mai 
conta că ea este mult mai puternică decât el. Kasia a 
încercat să apuce vârful suliţei, dar prinţul s-a retras cu 
iuţeală. Apoi a dat pinteni calului şi a oprit chiar în dreptul 
corbului ţopăitor, armăsarul repezindu-se cu copitele spre 
capul păsării. Marek o mâna înapoi. De îndată ce ar fi ajuns 
în locul unde drumul se lărgea, el împreună cu ceilalţi oşteni 
ar fi înconjurat-o pe Kasia, după care ar fi ajuns la mine şi la 
copii. 


M-am chinuit să rostesc vraja Dragonului, cea care ne 
putea purta prin văzduh, Valisu şi zokinezh... Însă chiar 
când încercam să potrivesc cuvintele, mi-am dat seama că 
n-o să-mi iasă. Nu ajunseserăm încă în Vale; calea nu ne era 
deschisă încă. 

Mintea îmi era afectată de aerul rarefiat şi de disperare. 
Stashek o luase în braţe pe Marisha şi o ţinea strâns. Am 
închis ochii şi am rostit vraja iluziei. Am invocat biblioteca 
lui Sarkan, rafturi înălțându-se în jurul nostru din piatra 
muntelui, pline de cărţi cu cotoare aurite şi miros de piele; 
ceasul cu cuc, fereastra ce dădea către Valea verde şi râul 
şerpuitor. Ba chiar ne-am văzut şi pe noi în acea iluzie: nişte 
siluete cât furnicile, mişcându-se pe muntele din depărtare. 
Un şir de douăzeci de oşteni se întindea în urma lui Marek. 
Dacă şi-ar fi croit drum până la noi, ne-ar fi capturat. 

Ştiam că Dragonul nu era acolo. Era în Est, în Zatochek, 
acolo unde o coloană de fum se înălța de la marginea 
Codrului. Dar eu l-am adus în bibliotecă, la masa de lucru, 
trăsăturile dure ale chipului său lucind în lumina lumânărilor 
ce nu se topeau niciodată. Se uita la mine cu acea privire 
supărată şi uluită: Ce-ai mai făcut de data asta? 

— Ajută-mă! l-am rugat eu, în timp ce îl împingeam pe 
Stashek spre el. Dragonul a întins mâinile fără să vrea, iar 
copiii au venit grămadă peste el. Stashek a scos un țipăt, 
apoi s-a holbat în ochii Dragonului. Sarkan îl privea la fel de 
năucit. 

Le-am întors spatele, pe jumătate în bibliotecă, pe 
jumătate încă pe munte, şi am strigat: 

— Kasia! 

— Du-te! a ţipat ea. 

Unul dintre oştenii dinapoia lui Marek putea vedea 
limpede biblioteca din spatele meu. A scos din tolbă o 
săgeată lungă şi a ţintit cu arcul. 

Kasia s-a strecurat pe sub sulița lui Marek şi a împins 
armăsarul, punându-i ambele mâini pe pieptul lat. Roibul a 
nechezat şi s-a ridicat pe două picioare, încercând să o 
lovească cu copitele. Marek i-a tras un şut în bărbie şi a 
împuns aerul dintre ei cu sulița, nimerind în spatele gleznei 


ei. Ţinea arma cu ambele mâini, renunțând la frâie, însă 
calul făcea în continuare după vrerea stăpânului. Animalul 
s-a întors, iar prinţul s-a răsucit şi, cu o smucitură, a 
răsturnat-o pe Kasia. Armăsarul a lovit-o cu crupa şi a 
rostogolit-o către marginea potecii. Marek i-a făcut vânt cu 
putere. Kasia nici măcar n-a mai avut timp să ţipe şi, în 
cădere, abia dacă a scos un oftat slab, în vreme ce, 
încercând să se agăţe de ceva, a smuls un smoc de iarbă. 

— Kasia! am strigat eu după ea. 

Marek s-a întors spre mine, iar arcaşul a lansat săgeata. 

Două mâini m-au prins de umeri, o strânsoare puternică 
şi familiară, şi m-au tras înapoi. Pereţii bibliotecii s-au închis 
chiar înainte ca săgeata să mă nimerească. Şuieratul 
vântului şi aerul rece parcă se retrăgeau de pe pielea mea. 
M-am uitat mirată. Sarkan era acolo, chiar în spatele meu. 
El mă trăsese. 

Cu mâinile încă pe umerii mei, mă strângea la pieptul lui. 
Eram îngrijorată şi aveam o mie de întrebări, dar el s-a 
îndepărtat de mine şi atunci mi-am dat seama că nu eram 
singuri. Pe masă era desfăşurată o hartă a Văii. La capătul 
ei stătea un uriaş cu umerii laţi, cu o barbă mai lungă decât 
capul lui şi îmbrăcat în cămaşă de zale pe sub tunica 
galbenă. Ne pândea alături de patru bărbaţi în armură, 
fiecare cu mâna pe sabie. 

— Kasia! plângea Marisha, zbătându-se în braţele lui 
Stashek. O vreau pe Kasia! 

Şi eu o voiam pe Kasia. Încă tremuram îngrozită de 
amintirea căderii ei în prăpastie. Cât de mult putuse să 
cadă fără să se lovească? Am fugit la fereastră. Eram prea 
departe, dar încă mai vedeam norişorul de praf ridicat în 
urma prăbuşirii ei: o linie colbuită, trasată în josul 
versantului. Era o moviliţă alcătuită dintr-o mantie maro şi o 
claie de păr auriu, la o sută de paşi de unde panta părea 
tăiată în munte. Am încercat să-mi adun minţile şi magia. 
Îmi tremurau picioarele de epuizare. 

— Nu! mi-a zis Sarkan, venind lângă mine. Opreşte-te! 
Nu ştiu cum de-ai reuşit toate astea şi-mi imaginez că voi fi 


îngrozit să aflu, dar ţi-ai epuizat magia pentru o oră 
întreagă. 

A îndreptat degetul pe fereastră, către trupul prăbuşit al 
Kasiei şi, cu ochii mijiţi, a rostit: 

— Tualidetal! 

Şi-a încleştat pumnul şi l-a tras repede înapoi, după care 
a indicat un loc liber de pe podea. 

Kasia s-a năpustit prin aer şi s-a prăbuşit pe pardoseală, 
cu o trenă de praf în urma ei. S-a rostogolit şi s-a ridicat 
iute, clătinându-se uşor. Avea nişte zgârieturi însângerate, 
dar stătea cu mâinile încleştate pe sabie. A aruncat o privire 
către oamenii înarmaţi şi l-a apucat pe Stashek de umăr. L- 
a tras în spatele ei şi a ţinut sabia ca pe o bârnă. 

— Nu mai plânge, Marisha! i-a zis ea fetiţei şi a 
mângâiat-o pe obraz ca s-o liniştească. 

Micuța încerca să i se arunce în braţe. 

Uriaşul nu făcea decât să ne cerceteze atent în tot acest 
timp. Apoi, pe neaşteptate, a exclamat: 

— Dumnezeule mare! Sarkan, ăsta este tânărul prinţ! 

— Da. Aşa cred, a admis Sarkan resemnat. 

Mă uitam năucită la el. Încă nu-mi venea să cred că este 
acolo. Era mai slab decât ultima oară când îl văzusem şi 
aproape la fel de neîngrijit ca mine. Era murdar de funingine 
pe obraji şi pe gât. Un strat fin de praf îi acoperea, de fapt, 
toată pielea, iar, acolo unde gulerul descheiat se căsca, lăsa 
să se deosebească pielea curată de cea plină de praf. 
Haina-i lungă, din piele, atârna desfăcută. Mânecile şi 
poalele erau pâărlite, iar urme de foc alcătuiau un adevărat 
model pe întreaga ei lungime. Părea că tocmai sosise din 
locul unde ardea Codrul. Mă întrebam dacă nu eu Îl 
adusesem aici cu invocarea mea. 

Trăgând cu ochiul din spatele Kasiei, Stashek s-a mirat: 

— Baron Vladimir? 

A ridicat-o mai bine pe Marisha, protector, şi s-a uitat la 
Sarkan: 

— Tu eşti Dragonul? l-a întrebat el, cu glasul lui de copil, 
piţigăiat şi şovăitor, de parcă nu ar fi crezut întru totul. 


Agnieszka ne-a adus aici ca să ne protejeze, a adăugat el şi 
mai şovăitor. 

— Sigur că aşa a făcut! a încercat Sarkan să-l liniştească. 

Se uita pe fereastră. Marek şi oamenii lui coborau deja 
panta. Şi nu erau singuri. Lungul şir al oştii mărşăluia prin 
trecătoare, picioarele lor iscând un nor de praf ce lucea 
auriu în lumina apusului, purtat apoi ca o ceaţă către 
Olshanka. 

Dragonul s-a întors spre mine, spunând ironic: 

— Ei bine, cu siguranţă se poate spune că ai adus mulţi 
oşteni cu tine! 


Capitolul 26 


— Probabil că a adunat toţi soldaţii din sudul Polnyei, a 
spus baronul Mlaştinilor Galbene, cercetând oastea lui 
Marek. 

Era un bărbat masiv, cu pântecele ca un butoi, care-şi 
purta armura ca pe o simplă haină. Şi-ar fi găsit cu uşurinţă 
loc în taverna din sat. 

Tocmai primise chemarea la funeraliile regelui, când 
mesagerul vrăjit al lui Marek apăruse şi-l anunţase că 
prinţul încoronat fusese ucis. li transmisese apoi porunca lui 
Marek: Să treacă degrabă munţii, să-l prindă pe Sarkan, 
posedat şi vinovat de trădare, şi să ne întindă o capcană 
mie şi copiilor. Baronul încuviinţase, dăduse ordine 
propriilor soldaţi să se adune şi aşteptase până ce 
mesagerul îşi luase tălpăşiţa. Apoi îşi dusese oamenii prin 
trecătoare direct la Sarkan, să-i spună că în capitală îşi 
făceau de cap forţe malefice. 

Veniseră împreună la Turn, iar oştenii adunaţi la poale 
erau ai lui. În grabă, fortificau locul pentru apărare. 

— Nu le putem ţine piept mai mult de o zi, a zis baronul, 
arătând cu degetul pe fereastră, către oastea ce năvălea de 
pe munte. Aşa că mai bine ai scoate o şmecherie din 
mânecă. l-am spus soţiei să-i scrie lui Marek că mi-am 
pierdut minţile şi că sunt posedat, cu speranţa de a nu le 


tăia capul ei şi copiilor. Dar aş vrea ca şi eu să-mi păstrez 
capul la locul lui. 

— Pot dărâma porţile? am întrebat eu. 

— Dacă încearcă suficient de mult, a zis Sarkan. La fel s- 
ar putea spune şi despre ziduri. 

A arătat către o pereche de care din lemn, ce coborau de 
pe munte, cărând două ţevi lungi de tun. 

— Magia nu poate respinge la nesfârşit loviturile de tun. 

S-a întors de la fereastră. 

— Ştii prea bine că am pierdut, mi-a zis el. Fiecare om pe 
care l-am omori, fiecare poţiune pe care am risipi-o n-ar 
face decât să servească interesele Codrului. Am putea să 
ducem copiii la părinţii mamei lor şi să pregătim acolo 
apărarea, în jurul cetăţii Gidna... 

Nu-mi spunea ceva ce nu ştiam, ce nu ştiusem când 
zburasem acasă, în cuibul lui în flăcări. 

— Nu! m-am împotrivit eu. 

— Ascultă-mă! Ştiu că inima ta e înrădăcinată în Vale. 
Ştiu că nu poţi renunţa... 

— Pentru că sunt legată de ea? am zis eu tăios. Eu şi 
toate fetele pe care le-ai ales până acum? 

Mă năpustisem în biblioteca lui cu o armată pe urmele 
mele. Acum stăteam cu şase martori de faţă şi nu aveam 
timp de discuţii, dar încă nu-l puteam ierta. Voiam să-l iau 
deoparte şi să-l scutur bine, până când îmi dădea răspunsul, 
apoi să-l mai scutur puţin ca pedeapsă. El a tăcut, iar eu m- 
am străduit să-mi alung mânia clocotindă. Ştiam că nu 
avem vreme de pierdut. 

— Nu de asta nu sunt de acord. Codrul poate pune 
stăpânire pe castelul regelui în Kralia, care se află la numai 
o săptămână de mers de aici. Crezi că putem duce copiii 
undeva unde Codrul să nu ajungă? Măcar aici avem o şansă 
de izbândă. Dar dacă fugim, dacă îi permitem Codrului să 
cucerească întreaga Vale, nu vom putea aduna niciodată o 
armată atât de mare care să răzbată până în inima lui. 

— Din păcate, cea pe care o avem acum se îndreaptă în 
direcţia greşită. 


— Atunci, trebuie să-l convingem pe Marek să întoarcă 
armele, am spus eu. 

Împreună cu Kasia am dus copiii în beci, cel mai sigur 
loc, unde le-am făcut repede un pat din paie şi pături de pe 
rafturi. Proviziile din bucătărie erau neatinse de vreme, iar 
noi eram destul de înfometați după o zi de fugă, astfel încât 
nici măcar grijile nu ne mai puteau strica pofta de mâncare. 
Am luat un iepure din camera rece şi l-am pus într-o oală, 
peste care am adăugat morcovi, boabe de hrişcă şi apă. Am 
şoptit /irintalem peste ele, ca să iasă ceva gustos. Ne-am 
înfruptat din mâncare, fără să o mai punem în castroane, 
după care copiii au adormit imediat, epuizați, încovrigaţi 
unul într-altul. 

— Stau eu cu ei, a zis Kasia, aşezându-se lângă pat. 

Şi-a rezemat sabia alături şi a pus o mână pe căpşorul 
fetiţei. Într-un castron am amestecat nişte apă cu făină şi 
sare şi l-am dus sus, în bibliotecă. 

Afară, soldaţii ridicaseră cortul lui Marek, un pavilion alb, 
cu două lămpi magice, înalte, înfipte în terenul din faţa lui. 
Lumina lor albăstruie dădea o strălucire nepământească 
pânzei albe, de parcă întregul pavilion coborâse din ceruri, 
ceea ce cred că era şi intenţia. Flamura regelui flutura în 
bătaia vântului pe terenul cel mai înalt: vulturul roşu, 
încoronat, cu gura şi ghearele deschise. Soarele apunea, iar 
umbra munţilor vestici se lungea încet asupra Văii. 

Un crainic a ieşit din cort şi s-a aşezat între cele două 
lămpi. Purta o uniformă albă, de gală, şi un lanţ gros, aurit 
la gât, însemnul oficialităţii. Încă o dovadă a lucrării lui 
Ragostok: vocea mesagerului era purtată către zidurile 
turnului cu puterea a o mie de trâmbiţe. Enumera toate 
nelegiuirile noastre: posedare, trădare, uciderea regelui, a 
prinţesei Malgorzhata, a părintelui Ballo, conspirație cu 
trădătoarea Alosha, răpirea prinţului Kasimir Stanislav 
Algirdon şi a prinţesei Regelinda Maria Algirdon — mi-a luat 
o clipă să-mi dau seama că se referea la Stashek şi la 
Marisha —, alianţă cu inamicii Polnyei şi aşa mai departe. 
Mă bucuram să aud că Alosha era numită trădătoare, poate 
că asta însemna că era încă în viaţă. 


Lista se încheia cu o cerere de predare a copiilor şi cu 
capitularea noastră imediată. Crainicul a făcut o pauză ca 
să-şi tragă sufletul şi să bea apă. Apoi a început să recite 
încă o dată lunga litanie. Oamenii baronului patrulau 
neliniştiţi în jurul Turnului, acolo unde îşi aşezaseră tabăra, 
şi se uitau cu coada ochiului spre ferestrele noastre. 

— Da, Marek pare într-adevăr uşor de convins, a spus 
Sarkan când a intrat în încăpere. 

Pete de grăsime îi luceau pe gât, pe dosul palmelor şi pe 
frunte. Preparase în laborator o poţiune de dormit şi de 
pierdere a memoriei. 

— Ce ai de gând să faci cu asta? m-a întrebat el. Mă 
îndoiesc că Marek ar mânca o felie de pâine otrăvită, dacă 
asta intenţionai. 

Eu am întors coca pe tăblia de marmură lustruită a 
mesei. Păstram în minte ideea boilor pe care îi creasem: e 
adevărat că se năruiseră, însă fuseseră făcuţi din noroi. 

— Ai nişte nisip? Şi poate nişte bucățele de fier? 

Am adăugat pilitură de fier şi nisip în aluat, în vreme ce 
crainicul îşi striga litania. Sarkan stătea lângă mine, pana sa 
scriind o lungă vrajă împletită cu iluzie şi descurajare din 
cărţile sale. O clepsidră era aşezată între noi, arătându-ne 
timpul necesar desăvârşirii poţiunilor sale. Câţiva soldaţi 
nefericiţi ai baronului aşteptau într-un ungher ca Dragonul 
să-şi ducă treaba la bun sfârşit, clătinându-se neliniştiţi de 
pe un picior pe altul. Sarkan a lăsat jos pana chiar când 
ultimele fire de nisip s-au scurs în clepsidră, exact la timp. 

— Foarte bine, veniţi cu mine! le-a zis el şi i-a condus 
spre laborator pentru a le înmâna sticluţele cu poţiuni, pe 
care să le ducă jos. 

Insă eu îmi vedeam de treaba mea, fredonând una dintre 
melodiile cântate de mama în timp ce făcea pâine, şi 
împătuream aluatul iar şi iar, într-un ritm constant. Mă 
gândeam la Alosha, cum forja ea sabia la nesfârşit, de 
fiecare dată introducând în ea şi mai multă magie. 

Când coca a devenit netedă şi modelabilă, am rupt o 
bucăţică din ea, am rulat-o în formă de turn şi am plasat-o 


în mijlocul aluatului. Apoi am ridicat coca pe o latură, 
închipuind zidul muntos din spatele nostru. 

Sarkan a revenit în cameră şi s-a uitat încruntat la 
lucrarea mea. 

— Ce model încântător! Copiii se vor bucura nespus. 

— Vino şi ajută-mă! 

Am ridicat un zid din cocă în jurul turnului şi am început 
să murmur o vrăjă a pământului peste el — Fu/medesh, 
fulmishta! — înainte şi înapoi, într-un ritm sacadat. Am 
înălţat un al doilea zid puţin mai departe, apoi un al treilea. 
Murmuram încontinuu asupra lor. Un şuierat ca de copaci 
bătuţi de un vânt puternic venea pe fereastră, iar podeaua 
tremura sub picioarele noastre: pământul şi piatra se 
trezeau la viaţă. 

Sarkan mă urmărea încruntat. Îi simţeam ochii în ceafă. 
S-a strecurat în mintea mea amintirea ultimei lucrări făcute 
împreună în încăperea aceasta: trandafiri şi spini 
răspândindu-se sălbatic în jurul nostru. Doream şi totodată 
nu doream ajutorul lui. Voiam să rămân supărată pe el, dar 
şi mai mult doream apropierea lui. Doream să-l ating, să-i 
simt în palme muşcătura magiei. Însă îmi ţineam capul 
plecat şi continuam să modelez singură lucrarea. 

S-a dus la unul dintre dulapuri şi a adus de acolo un 
sertar plin cu aşchii de piatră, de diferite mărimi, 
asemănătoare cu granitul din care era construit Turnul. A 
început să le culeagă şi, cu degetele lui lungi, să le preseze 
pe pereţii turnului înălţat de mine. Recita o vrajă de 
reparare, una de astupat crăpăturile şi alta de peticit 
pietrele. Magia lui a început să curgă prin aluat, vie şi 
scânteietoare acolo unde se atingea de a mea. A aruncat o 
vrajă asupra pietrei pe care a pus-o la fundaţia Turnului, 
ridicându-mă astfel pe mine şi lucrarea mea, ca şi cum mi- 
ar fi pus nişte trepte sub picioare, ca eu să pot înălța 
zidurile în văzduh. 

l-am preluat magia în lucrare, trecându-mi palmele peste 
ziduri, vraja mea purtându-şi în continuare cântecul în 
spatele melodiei vrăjii lui. l-am aruncat o privire. Urmărea 
modelul din aluat, străduindu-se să-şi păstreze sprâncenele 


împreunate, dar era inundat în acelaşi timp de lumina 
transcendentă pe care i-o aduceau de obicei lucrările lui 
elaborate: încântare şi iritare, fără voia lui. 

Afară, soarele apusese deja. O lucire albastru-violet 
scânteia peste aluatul nostru, ca o licoare puternică ce 
fierbe într-un cazan. Abia o puteam distinge în lumina slabă 
din încăpere. Intr-o clipă, lucrarea s-a aprins ca un foc de 
vreascuri uscate. Un şuvoi de magie a ţâşnit din ea, numai 
că de data aceasta Sarkan se aştepta la explozie. S-a retras 
brusc de lângă mine. Din instinct, am vrut să mă agăţ de el, 
dar m-am dat şi eu înapoi. Am căzut, dar fiecare în pielea 
lui, fără să mai vărsăm magie unul pe altul. 

Un zgomot ca de gheaţă spartă în miez de iarnă a 
pătruns prin fereastra deschisă, urmat de strigăte 
puternice. Cu obrajii arzând, am trecut în grabă pe lângă 
Sarkan şi m-am uitat afară. Lămpile magice din faţa cortului 
lui Marek se rostogoleau încoace şi încolo, de parcă erau 
nişte felinare pe o barcă ce cucerea un val. Pământul se 
cutremura ca apa. 

Oamenii baronului se retrăgeau cu spatele la zidul 
Turnului. Gardul lor subţire, alcătuit din bețe legate între 
ele, se năruia. În lumina lămpilor magice l-am văzut pe 
Marek scoțând capul din cort, cu părul şi armura 
strălucitoare şi un lanţ auriu — acelaşi lanţ auriu pe care-l 
purtase crainicul — atârnând din pumnul său. O mulţime de 
cavaleri şi servitori ieşeau în urma lui, căci marele pavilion 
se prăbuşea. 

— Aprindeţi torţele şi focurile! a tunat Marek cu un glas 
nefiresc de puternic. 

Pământul gemea şi huruia peste tot în jur. 

Solya a ieşit şi el din cort împreună cu ceilalţi. A luat una 
dintre lămpile magice şi a rostit un cuvânt peste ea, care a 
făcut-o să lumineze mai tare. Terenul dintre Turn şi tabăra 
lor se dislocase şi se cocoşase ca o bestie leneşă şi 
plângăreaţă care încearcă să se ridice în picioare. Piatră şi 
pământ laolaltă au început să se adune, alcătuind în jurul 
turnului trei ziduri, făurite din pietre proaspăt tăiate, peste 
care se întindea o reţea de viţe albe şi zimţi ascuţiţi. Marek 


a fost nevoit să le poruncească oamenilor să retragă repede 
tunurile, căci zidurile ce continuau să se înalțe le trăgeau 
pământul de sub picioare. 

Cu un oftat prelung, pământul s-a liniştit. Doar câteva 
mici cutremure s-au îndepărtat de Turn, precum undele 
apei. O ploaie de praf şi pietricele s-a prelins de pe ziduri. In 
lumina  lămpilor magice, chipul lui Marek exprima 
nedumerire şi furie. O clipă, a privit în sus la mine, feroce. l- 
am răspuns cu aceeaşi încruntătură. Sarkan m-a tras de la 
fereastră. 

— N-o să-l convingi niciodată pe Marek dacă îi provoci 
furie, mi-a zis Dragonul când m-am răsucit spre el, uitând să 
mă jenez de propria-mi mânie. 

Stăteam foarte aproape unul de altul. Şi-a dat şi el 
seama de asta în acelaşi timp. Mi-a dat drumul şi s-a retras. 
A privit într-o parte şi şi-a şters broboanele de sudoare de 
pe frunte. 

— Mai bine am merge jos să-l liniştim pe Vladimir că nu 
avem de gând să-i aruncăm pe el şi pe oştenii lui în 
măruntaiele pământului. 


— Ar fi trebuit să ne avertizezi şi pe noi înainte, i-a spus 
sec baronul când am ieşit din Turn, dar n-am de ce mă 
plânge. Putem să-l facem să plătească cu vârf şi îndesat 
pentru zidurile astea, atâta vreme cât noi înşine ne putem 
mişca între ele. Pietrele ascuţite ne taie frânghiile. Avem 
nevoie de o cale de acces. 

Voia să construim două pasaje la capetele opuse, astfel 
încât să-l facă pe Marek să se lupte de-a lungul zidurilor ca 
să poată pătrunde pe rând prin fiecare. Sarkan şi cu mine 
ne-am dus la capătul nordic, să începem de acolo. La 
lumina torţelor, ostaşii înfipseseră sulițe în pământ, cu 
vârfurile în sus, peste care aşezaseră mantiile, încropindu-şi 
astfel corturi sub care să-şi petreacă noaptea. Câţiva dintre 
ei stăteau în jurul unor mici focuri de tabără şi înmuiau 
carne uscată în apă fierbinte, amestecând şi hrişcă în acea 
zeamă ca să se fiarbă mai repede. S-au dat grăbiţi din calea 
noastră, înspăimântați, fără ca noi să scoatem vreun 


cuvânt. Sarkan părea să nu observe, dar mie îmi părea rău, 
căci era ceva nefiresc şi greşit. 

Unul dintre oşteni era un băiat de vârsta mea, care 
ascuţea de zor vârfurile suliţelor cu o piatră, una câte una, 
cu îndemânare: şase lovituri pentru fiecare şi o făcea atât 
de repede, încât cei doi soldaţi care duceau suliţele să le 
sprijine de zid abia dacă aveau timp să se întoarcă după 
următoarele. Cred că fusese alegerea lui să facă asta, dacă 
învățase să se descurce atât de bine. Nu părea deloc posac 
sau nefericit. El alesese să devină soldat. Poate că povestea 
lui începea aşa: mama lui era o biată văduvă ce trebuia să 
aibă grijă de cele trei surori ale lui şi mai era şi o fată din 
vecini care îi zâmbea peste gard când trecea cu vitele la 
păscut în fiecare dimineaţă. Astfel că i-a dat mamei banii 
căpătaţi la înrolare si a plecat să-şi caute norocul. Muncea 
din greu. Voia să devină caporal, apoi sergent. După care 
avea să meargă acasă în uniforma lui frumoasă, îi va dărui 
mamei sale câţiva arginţi şi o va cere în căsătorie pe fata 
zâmbitoare. 

Sau poate că avea să-şi piardă un picior şi va ajunge 
acasă amărât şi trist şi o va găsi măritată cu un bărbat în 
stare să muncească pământul. Sau poate că se va apuca de 
băut ca să uite că a omorât oameni în încercarea lui de a se 
îmbogăţi. Şi asta era o poveste. Toţi aveau o poveste. 
Aveau mame şi taţi, surori şi iubite. Nu erau singuri pe 
lume, oameni care să nu conteze decât pentru ei înşişi. Mi 
se părea total greşit să-i tratăm ca pe nişte bănuţi într-o 
pungă. Voiam să mă duc şi să vorbesc cu băiatul acela, să-i 
aflu numele şi adevărata poveste. Dar n-ar fi fost cinstit, mi- 
aş fi păcălit propriile sentimente. Îmi închipuiam că soldaţii 
înţeleg foarte bine că pentru noi ei reprezintă doar nişte 
cifre: atât avem de cheltuit cu ei, suma aceasta este prea 
mare, ca şi cum, luat separat, niciunul nu făcea cât un om 
întreg. 

Sarkan a pufnit: 

— Cu ce-i ajută pe ei dacă bântui pe aici punându-le 
întrebări ca să afli că unul e din Debna sau că tatăl altuia e 
croitor, iar altul are trei copii acasă? Îi ajută mai mult 


zidurile construite de tine, astfel încât oamenii lui Marek să 
nu-i ucidă mâine-dimineaţă. 

— Ba i-ar ajuta mai mult ca Marek să nu încerce deloc! 
am zis eu, pierzându-mi răbdarea în faţa refuzului său de a 
înţelege. 

Singura cale de a-l face pe Marek să se tocmească era ca 
plata pentru a sparge zidurile să fie prea mare, astfel încât 
să nu mai dorească s-o plătească. Dar asta nu-mi potolea 
furia cu care-i priveam pe el, pe baron, pe Sarkan, pe mine 
însămi. 

— Mai ai familie pe undeva? l-am întrebat eu deodată pe 
Sarkan. 

— N-aş putea spune. Eram un cerşetor în vârstă de trei 
ani când am provocat un incendiu în Varsha, voind să mă 
încălzesc într-o noapte de iarnă. Nici nu s-au sinchisit să-mi 
caute familia înainte să mă facă pachet şi să mă trimită în 
capitală, a zis el cu indiferenţă, de parcă nici nu i-ar fi păsat 
că este rupt de lume. Şi nu mai face mutra asta de doliu la 
mine! Totul s-a întâmplat în urmă cu un veac şi jumătate şi 
cinci regi şi-au dat ultima suflare de atunci. Şase regi, s-a 
corectat el. Mai bine vino şi ajută-mă să facem o breşă aici! 

Se întunecase de-a binelea şi nu puteam găsi crăpături 
decât pipăind zidul. Am pus palma şi am tresărit. Piatra 
murmura straniu sub degetele mele, un cor de voci grave. 
M-am uitat mai de aproape. Ridicaserăm mai mult decât 
simplă piatră şi pământ: acolo erau fragmente de lespezi 
sculptate, oasele Turnului pierdut. Cuvinte străvechi erau 
săpate din loc în loc, aproape tocite de vreme, dar încă 
prezente, astfel încât să fie simţite, chiar dacă nu se mai 
distingeau cu ochiul liber. Mi-am retras palmele şi le-am 
frecat una de alta. Aveam degetele prăfuite şi uscate. 

— Au dispărut de mult, a zis Sarkan, dar ecourile lor 
dăinuiau. 

Codrul năruise ultimul Turn. Codrul îi devorase şi îi 
risipise pe ultimii lui locuitori. Poate că şi cu ei se 
întâmplase acelaşi lucru, poate că şi ei fuseseră asmuţiţi 
unul împotriva altuia, până ce muriseră cu toţii, astfel încât 


rădăcinile Codrului să se strecoare nestingherite în trupurile 
lor. 

Am pus din nou mâinile pe piatră. Sarkan găsise o 
crăpătură îngustă în zid, abia cât să intre vârfurile 
degetelor. Am apucat fiecare de o latură a ei şi am tras: 

— Fulmedesh! am rostit eu, în vreme ce el spunea o 
vrajă de deschidere. 

Între noi s-a lărgit o spărtură, cu un zgomot de farfurii 
făcute ţăndări pe pardoseală. O cascadă de pietricele a ieşit 
la iveală. 

Oştenii au scos pietrele slăbite cu coifurile şi mănuşile de 
oţel, în vreme ce noi trăgeam ca să lărgim deschiderea. 
Când am terminat, pasajul era potrivit pentru trecerea unui 
bărbat în armură, dacă se ghemuia puţin. În el, literele 
argintii-albăstrui sclipeau ici şi colo prin întuneric. M-am 
strecurat repede prin acea gaură de şoarece, încercând să 
nu mă uit la ele. În spatele nostru soldaţii au început să 
lucreze la tranşee, pe când noi ocoleam zidul către capătul 
sudic, pentru a face a doua deschidere. 

La terminarea celui de-al doilea pasaj, oştenii lui Marek 
începuseră deja să ia cu asalt primul zid, totuşi nu ceva 
prea serios: aruncaseră peste zid cârpe în flăcări, înmuiate 
în ulei de lampă, şi bucățele de fier cu spini ascuţiţi 
îndreptaţi în toate direcţiile. Dar asta aproape că i-a 
înveselit pe oamenii baronului. Nu ne mai priveau pe Sarkan 
şi pe mine ca pe nişte şerpi veninoşi şi începuseră să 
îndeplinească ordinele şi să se pregătească de asediu, o 
muncă pe care o cunoşteau foarte bine. 

Locul nostru nu era printre ei. Doar le stăteam în cale. N- 
am mai încercat să vorbesc cu niciunul dintre ei, ci l-am 
urmat în tăcere pe Dragon până la Turn. 

Dragonul a închis uşile masive în spatele nostru, bârna 
încuietorii căzând cu ecou în chingile ei de fier. Intrarea şi 
sala mare erau neschimbate, cu băncile strâmte şi 
neprimitoare aşezate de-a lungul pereţilor şi lămpile 
atârnate din tavan. Toate erau la fel de ţepene şi de 
formale ca în prima zi când bântuisem pe aici cu tava de 
mâncare în mâini, înspăimântată şi singură. Până şi baronul 


a preferat să doarmă afară alături de oamenii lui, vremea 
fiind călduroasă. Le puteam auzi vocile prin ferestrele 
înguste, însă numai ca o şoaptă, de parcă ar fi venit din 
depărtare. Câţiva soldaţi cântau o melodie, deocheată 
probabil, dar veselă şi ritmată. Nu reuşeam să înţeleg 
cuvintele. 

— Măcar vom avea şi noi puţină linişte, a zis Dragonul, 
întorcându-se spre mine. 

Şi-a şters fruntea, lăsând o dâră curată peste stratul de 
praf de granit care-i acoperise pielea. Mâinile îi erau pătate 
cu pudră verde şi urme iridescente de ulei, ce străluceau în 
lumina lămpilor. S-a cercetat cu o grimasă de dezgust, 
privindu-şi mânecile cămăşii de lucru pe care tocmai le 
desufleca. 

O clipă m-am simţit de parcă eram iarăşi numai noi doi în 
Turn, fără oastea ce aştepta la porţi, fără odraslele regale în 
beci, doar cu umbra Codrului alungindu-se la uşă. Am uitat 
că sunt supărată pe el. Voiam să mă arunc în braţele sale, 
să-mi lipesc faţa de pieptul lui şi să-i simt mirosul de fum, 
cenuşă şi sudoare. Voiam să închid ochii şi să-i pun braţele 
în jurul meu. Voiam să-i las urme de palme pe pielea 
colbuită. 

— Sarkan! 

— Probabil că vor ataca la prima geană de lumină, a zis 
el repede, retezând cuvintele pe care aş fi vrut să le spun. 

Chipul lui era la fel de ferecat ca porţile Turnului. S-a 
îndepărtat de mine şi mi-a arătat scările. 

— Cel mai bun lucru pe care l-ai putea face acum este să 
te odihneşti. 


Capitolul 27 


Ce sfat de bun-simţ! Atât de bun, încât am făcut 
indigestie! M-am dus în pivniţă să mă întind lângă Kasia şi 
cei doi copii. M-am încovrigat acolo, clocotind de furie. Le 
simţeam respiraţia liniştită în spate, ceea ce ar fi trebuit să- 


mi aducă alinare, dar nu, mă enervam şi mai tare: „Ei dorm, 
şi tu nu!” Podeaua rece nu-mi putea răcori pielea cuprinsă 
de febră. A 

Trupul meu îşi amintea întreaga zi. In dimineaţa aceea 
mă trezisem de partea cealaltă a muntelui şi încă auzeam 
ecoul copitelor pe stânci în urma mea, apropiindu-se, chinul 
respirației mele, cuprinsă de panică în vreme ce alergam cu 
Marisha în braţe. Aveam vânătăi acolo unde călcâiele fetiţei 
se loviseră de şoldurile mele. Ar fi trebuit să fiu răpusă de 
oboseală, însă magia era vie în mine şi îmi răscolea 
pântecele, dorind să se reverse. Mă simţeam ca o roşie prea 
coaptă care vrea să-şi spargă pieliţa. Şi la porţile noastre 
aştepta o armată. 

Nu-mi închipuiam că Solya îşi petrecuse seara pregătind 
vrăji de apărare şi de somn. Avea să ne umple tranşeele cu 
foc alb şi să-i spună lui Marek unde să-şi îndrepte ţevile 
tunurilor, astfel încât să ucidă cât mai mulţi oameni. Era un 
vrăjitor al războiului, fusese în zeci de bătălii, iar Marek 
avea cu el întreaga armată a Polnyei: şase mii de soldaţi 
împotriva celor şase sute care erau de partea noastră. Dacă 
nu-i opream, dacă Marek trecea de ziduri şi ne omorau şi 
luau copiii... 

Am aruncat pătura cât colo. Kasia a deschis ochii, apoi i- 
a închis la loc. M-am strecurat uşor şi m-am aşezat pe 
marginea vetrei, tremurând. Mă gândeam întruna la cât de 
uşor putem pierde, la Codrul întunecat şi înfricoşător care 
avea să înghită întreaga Vale, ca un val năprasnic şi verde. 
Încercam să alung imaginea, dar în mintea mea un copac- 
inimă se înălța în piaţa mare din Dvernik, întinzându-şi 
ramurile monstruoase precum copacul din Porosna, dincolo 
de hotarele Codrului. Şi toţi pe care-i iubeam erau înlănţuiţi 
de rădăcinile lui apucătoare. 

M-am ridicat şi am alergat pe scări, încercând să fug de 
propria-mi imaginaţie. În sala mare, ferestrele înguste şi 
înalte erau învăluite în beznă. Nu mai pătrundea nicio 
melodie prin ele. Toţi soldaţii dormeau. Am urcat în 
continuare, am trecut de laborator şi de bibliotecă, de sub 
care lumini jucăuşe, verzi, violet şi albastre, încă se zăreau 


pe sub uşă. Dar nu era nimeni acolo, nimeni care să mă 
certe şi să-mi spună că sunt o nesăbuită. Am urcat la catul 
următor şi m-am oprit în capătul lui, lângă covorul uriaş şi 
franjurat. O lumină slabă se vedea pe sub cea mai 
îndepărtată uşă, la capătul coridorului. Nu mai mersesem 
niciodată pe acolo, spre dormitorul lui Sarkan. Pentru mine 
aceea fusese cândva odaia căpcăunului. 

Covorul era gros şi întunecat, cu un model ţesut cu fir de 
aur, într-o singură linie neîntreruptă: începea cu o spirală 
îngustă, precum coada înfăşurată a unei şopârle. Linia aurie 
se îngroşa pe măsură ce se desfăşura, după care îşi urma 
drumul răsucit de-a lungul covorului, ca o potecă ducând 
spre umbrele coridorului. Picioarele se cufundau în lâna 
moale. Am urmărit dunga aurie lărgindu-se sub paşii mei şi 
am pornit pe modelul solzos, scânteietor. Am trecut de 
camerele de oaspeţi, având uşile faţă în faţă, şi m-am 
adâncit în întunericul culoarului. 

Simţeam un vânt potrivnic. Modelul covorului se 
distingea mai clar acum. Păşeam peste un picior cu gheare 
mari, de culoarea fildeşului, peste bătaia unor aripi aurii, cu 
vinişoare pământii. 

Vântul s-a făcut şi mai rece, pereţii au dispărut în 
întuneric. Covorul s-a lăţit cât toată lărgimea holului, dar şi 
dincolo de spaţiul cunoscut. Şi nu mai părea a fi făcut din 
lână. Stăteam pe nişte solzi calzi, suprapuşi, moi ca pielea, 
ridicându-se şi coborând sub picioarele mele. Ecoul 
respirației reverbera în pereţii cavernoşi, ascunși vederii 
mele. Inima îmi bubuia îngrozită. Picioarele doreau să facă 
stânga-mprejur şi să fugă. 

In schimb, am închis ochii. Cunoşteam bine Turnul şi cât 
de lung trebuie să fie coridorul în realitate. Am mai făcut 
trei paşi pe spinarea solzoasă, apoi m-am răsucit şi am 
întins mâna după uşa despre care ştiam că trebuie să se 
afle acolo. Am dat de clanţa de metal, caldă la atingere. Am 
deschis ochii şi m-am regăsit pe coridor, privind la o simplă 
uşă. Câţiva paşi mai încolo, atât covorul, cât şi holul îşi 
aveau capătul. Modelul parcă a fost absorbit în covor, iar un 
ochi verde, strălucitor, mă privea deasupra unui bot 


împodobit cu şiruri de dinţi argintii, aşteptându-i pe cei care 
nu ştiau pe unde să se întoarcă. 

Am împins uşa, care a alunecat silenţioasă pe balamale. 
Camera nu era mare. Patul era mic şi îngust, cu baldachin 
din catifea roşie. Un scaun sculptat cu măiestrie era tras 
lângă vatră. O carte stătea pe măsuţă alături de un pocal cu 
vin, băut pe jumătate. Din foc nu mai rămăseseră decât 
câţiva tăciuni aprinşi, iar lămpile se stinseseră. M-am dus la 
pat şi am tras draperia. Sarkan dormea întins, purtând încă 
pantalonii de călărie şi cămaşa largă. Renunţase doar la 
haină. Rămăsesem cu mâna pe draperie, când el a clipit 
neajutorat, prea surprins ca să-şi arate pe dată indignarea, 
de parcă nu şi-ar fi imaginat vreodată cum cineva ar putea 
da buzna peste el. Era atât de năucit, încât dintr-odată am 
uitat să ţip la el. 

— Cum ai...? a îngăimat el, ridicându-se într-un cot, pe 
chip răsărindu-i în sfârşit revolta. 

Dar eu l-am împins pe spate şi l-am sărutat. 

A scos un sunet de surpriză printre buzele mele, apoi m- 
a apucat de braţe şi m-a ţinut departe. 

— Ascultă aici, creatură imposibilă ce eşti! Sunt mai 
bătrân cu un secol şi ceva decât... 

— Mai taci odată! i-am zis eu nerăbdătoare. 

Auzi ce scuză-şi găsise el! M-am urcat în pat şi m-am 
cocoţat pe el, salteaua din fulgi înclinându-se sub greutatea 
noastră. L-am privit de sus: 

— Chiar vrei să plec? 

M-a strâns mai tare de braţe, dar nu se uita în ochii mei. 
O clipă n-a scos niciun cuvânt. Apoi, cu voce răguşită, a 
spus: 

— Nu! 

M-a tras spre el, spre buzele lui dulci şi fierbinţi. Îmi 
pieriseră toate gândurile. Copacul-inimă a fost cuprins de 
flăcări şi a dispărut. Simţeam doar arşiţa palmelor lui 
coborând pe braţele mele goale şi înfrigurate, făcându-mă 
să tremur şi mai tare. Cu un braţ mă ţinea strâns de talie. 
Cu celălalt, mi-a tras bluza largă. Eu am scos capul şi 
braţele, eliberându-mă, iar părul mi-a căzut în valuri pe 


umerii goi. El a suspinat şi şi-a îngropat faţa în buclele 
încurcate, sărutându-mi prin el gâtul, umerii, sânii. 

M-am agăţat de el, cu răsuflarea tăiată, fericită şi 
cuprinsă de teama inocenţei. Nu-mi trecuse niciodată prin 
cap că ar face... Limba i-a alunecat peste sfârcul meu, pe 
care l-a tras apoi în gură. Eu am clipit surprinsă şi mi-am 
înfipt mâinile în părul lui, cam dureros probabil. S-a tras 
înapoi, aerul rece rămas între noi înfiorându-mi pielea. 

— Agnieszka! a spus el pe un ton grav, aproape cu 
disperare, de parcă încă ar fi vrut să mă certe, dar nu mai 
era în stare. 

M-a rostogolit şi m-a trântit pe perne, sub el. Am apucat 
strâns poalele cămăşii şi am tras sălbatic de ele. S-a ridicat 
şi a scos-o peste cap, iar eu m-am aruncat din nou cu capul 
pe perne, privind la baldachin în vreme ce el se lupta cu 
fustele mele enervante. Aşteptam cu nesaţ mângâierile lui. 
Incercam să nu-mi aduc aminte momentul acela în care 
degetul lui mare îmi alunecase printre picioare. Dar, vai! Îmi 
aminteam. M-a frecat cu încheieturile degetelor şi acel fior 
dulce a pus din nou stăpânire pe mine. Tremurând din tot 
corpul, mi-am strâns coapsele peste mâna lui, din instinct. 
Voiam să-i spun să se grăbească, s-o ia încet, ambele 
deodată. 

Draperiile s-au închis în jurul nostru. Stătea deasupra 
mea, cu ochii lucind în întunericul intim al baldachinului. Mă 
privea sălbatic, cercetându-mi chipul. Ar fi putut să mă mai 
mângâie puţin cu degetul, dar el a mai făcut-o o singură 
dată. Un suspin sau un geamăt mi-a suit în gâtlej, iar el s-a 
aplecat şi m-a sărutat, ca şi cum ar fi vrut să mă devoreze. 

Şi-a mişcat iar degetul, iar eu nu m-am mai împotrivit. 
Mi-a apucat coapsele şi le-a îndepărtat, punându-mi un 
picior peste talia lui. Încă mă privea cu o poftă nemăsurată. 

— Da! am zis eu repede, încercând să mă mişc odată cu 
el, însă el mă tot lovea uşor cu degetele. Sarkan! 

— Ţi-aş fi recunoscător dacă ai avea puţintică răbdare! a 
spus el, cu o sclipire în ochii negri. 

Mă uitam furioasă la el, dar apoi m-a mai lovit o dată şi 
şi-a afundat degetele în mine. Desena o linie lungă şi 


circulară între coapsele mele. Îmi punea o întrebare la care 
nu ştiam încă răspunsul. Dar l-am aflat pe dată, am apropiat 
din nou picioarele, strângând cu putere, iar degetele lui au 
rămas ude. 

M-am lăsat tremurând pe perne, cu mâinile apăsându-mi 
fruntea plină de sudoare sub părul încâlcit. 

— Oo! suspinam eu. Oo! 

— Aşa! a zis el, plin de satisfacție. 

Dar m-am ridicat şi l-am împins pe spate în celălalt capăt 
al patului. L-am prins de betelia pantalonilor — încă avea 
pantalonii pe el! — şi am zis: 

— Hulvad! 

Pantalonii s-au topit, şi fustele mele odată cu ei. Stătea 
gol sub mine, lung şi subţirel. Mă privea cu ochi mici, cu 
mâinile pe şoldurile mele. Zâmbetul ăla satisfăcut îi 
dispăruse de pe chip. M-am căţărat pe el. 

— Sarkan! am rostit, reţinând pe limbă fumul şi tunetul 
numelui său, ca pe un premiu mult râvnit, după care am 
alunecat peste el. _ 

A închis ochii cu putere. Chiar părea că suferă. In schimb 
eu simţeam o nebănuită plăcere, răspândindu-se în mine ca 
undele apei, dar şi o durere ascuţită. Imi plăcea să-l simt 
adânc în mine. Gemea, răsuflând din greu, cu degetele 
apăsându-mi şoldurile. 

ÎI ţineam de umeri şi mă legănam. 

— Sarkan! l-am strigat din nou. 

l-am răsucit numele pe limbă, cercetându-i toate 
ungherele întunecate, toate ascunzişurile. 

El suspina neajutorat şi se mişca odată cu mine. Mi-am 
înfăşurat picioarele în jurul taliei lui, agăţându-mă de el, iar 
el m-a ridicat şi ne-am rostogolit. 


Mă cuibărisem lângă el, ca să încăpem în patul îngust, şi 
îmi trăgeam sufletul. Cu o mână în părul meu, stătea cu 
faţa în sus şi se holba la baldachin, ca şi cum nu-i venea să 
creadă ce s-a întâmplat. Imi simţeam braţele şi picioarele 
grele. M-am sprijinit puţin de el şi am întrebat: 

— De ce ne-ai luat? 


Se juca absent cu părul meu, încercând să-l descurce. S- 
a oprit o clipă, după care a oftat sub obrazul meu. 

— Sunteţi legate de Vale, toate. Născute şi crescute aici. 
Vă are sub stăpânire. Dar este vorba de un canal propriu, 
pe care eu îl pot folosi ca să mai scurg din puterea Codrului. 

A fluturat din mână şi din palma lui a ieşit un fir de argint 
care a alcătuit o schiţă a tabloului din camera mea, o hartă 
cu o reţea de linii magice împânzind întreaga Vale. 
Urmăreau calea strălucitoare şi lungă a râului Spindle şi toţi 
afluenții lui ce coborau din munţi. Olshanka şi satele 
noastre erau marcate cu câte o stea strălucitoare. 

Totuşi, liniile acelea nu mă surprindeau deloc: erau ceva 
de a cărei prezenţă ştiusem întotdeauna, ascunsă în 
adâncuri: pleoscăitul găleţii în fântâna din piaţa mare din 
Dvernik; murmurul râului Spindle curgând repede în zilele 
de vară. 

Toate erau pline de magie, de putere ce aştepta să fie 
extrasă. Astfel că el construise mici canale de irigare din 
care să scoată o parte din această putere, înainte să fie 
absorbită de Codru. 

— Dar de ce aveai nevoie de una dintre noi? am întrebat 
eu încă nedumerită. Puteai doar să... 

Şi am făcut mâinile căuş. 

— Nu şi dacă nu eram eu însumi legat de Vale. 

Simplu, de parcă era singura explicaţie de pe lume! Am 
înmărmurit, nevenindu-mi să cred. 

— Nu te nelinişti! a adăugat el sec, înțelegând cu totul 
greşit atitudinea mea. Dacă reuşim să supravieţuim zilei de 
mâine, vom găsi o cale să te dezlegăm. 

Apoi a şters cu mâna reţeaua de linii argintii. Nu ne-am 
mai vorbit. Nici nu ştiam ce să spun. După o vreme, i-am 
simţit în obraz respiraţia lină. Draperia grea de catifea ne 
înconjura din toate părţile, ca şi cum ne odihneam în inima 
lui zidită. Nu mai simţeam gheara fricii, ci o tristeţe adâncă. 
Câteva lacrimi îmi înţepau ochii, fierbinţi şi dureroase, de 
parcă încercau să înlăture o aşchie înfiptă în ochi, dar nu 
erau suficiente. Aproape că-mi doream să nu fi venit sus. 


Nu mă gândisem niciodată ce vom face după, după ce 
puneam stavilă Codrului şi supravieţuiam. Mi se părea 
absurd să mă gândesc la un după imposibil. Dar mi-am dat 
seama că, fără să mă gândesc serios la asta, mă 
imaginasem totuşi continuând să trăiesc în Turn. In 
cămăruţa mea de sus sau scotocind veselă prin laborator şi 
bibliotecă, necăjindu-l pe Sarkan ca o fantomă dezordonată 
care-i rătăceşte cărţile şi îi lasă uşile deschise şi care-l face 
să vină la festivalul primăverii şi chiar să participe la un 
dans, două. 

Ştiam deja, fără s-o exprim, că nu-mi mai găseam loc în 
casa mamei. Dar ştiam şi că nu vreau să-mi petrec zilele ca 
Baba laga, într-o colibă, ce colindă în lung şi-n lat pe piciorul 
ei săltăreţ, după cum ne spuneau poveştile despre ea, dar 
nu voiam nici în castelul regelui. Kasia dorise să fie liberă, 
visase cum înaintea ei se deschide lumea largă. Eu nu. 

Dar locul meu nu era nici aici, lângă el. Sarkan se 
încuiase în Turn, ne luase una câte una, ne folosise legătura 
cu Valea doar ca să nu-şi creeze propria legătură. Exista un 
motiv pentru care nu cobora în Vale. Nu era nevoie să-mi 
spună că nu putea să vină în Olshanka şi să joace hora fără 
să-şi întindă propriile rădăcini. Şi nu dorea asta. Se 
adăpostise vreme de un secol îndărătul acestor ziduri pline 
de magie străveche. Poate că m-ar fi lăsat înăuntru, dar ar fi 
închis imediat uşile în spatele meu. Doar o mai făcuse şi 
înainte. Eu îmi meşterisem o frânghie din rochii de mătase 
împletite cu magie ca să evadez, însă nu-l puteam face şi 
pe el să coboare pe fereastră dacă nu-şi dorea. 

M-am ridicat de lângă el. Mâna i-a alunecat din părul 
meu  încâlcit. Am îndepărtat draperiile grele şi m-am 
strecurat din pat, înfăşurându-mă cu o cuvertură. M-am dus 
la fereastră şi am împins obloanele. Am scos capul şi umerii 
în aerul nopţii, dorind să simt adierea răcoroasă pe faţă. Dar 
n-am simţit nimic. Aerul din jurul Turnului era neclintit. Prea 
neclintit. 

Am înlemnit cu mâinile încleştate pe pervazul de piatră. 
Era miezul nopţii, beznă totală, majoritatea focurilor 
fuseseră stinse sau acoperite pentru noapte. Nu vedeam 


nimic. Am stat să ascult vocile pietrelor străvechi din care 
construiserăm zidurile şi le-am auzit murmurul neliniştit. 

Am fugit în grabă până la pat şi l-am scuturat pe Sarkan: 

— Ceva nu e bine! 

Ne-am îmbrăcat în grabă, vanasta/lem transformându-mi 
hainele într-o fustă lungă până la glezne şi un brâu curat. El 
meşterea un balon de săpun, o versiune mai mică a 
santinelei, prin care transmitea un mesaj: „Vlad, trezeşte-ţi 
grabnic oamenii. Marek încearcă ceva la adăpostul nopţii.” 
L-a suflat pe fereastră, apoi am luat-o la fugă amândoi. 
Când am ajuns în bibliotecă, deja tranşeele erau luminate 
de torţe şi felinare. 

In tabăra lui Marek nu se vedea nicio lumină, cu excepţia 
celor ţinute de cei câţiva străjeri şi de lampa aprinsă din 
pavilion. 

— Da, a recunoscut Sarkan. Plănuieşte ceva. 

S-a întors la masă, unde deschisese vreo şase volume de 
magie de apărare. Insă eu stăteam în continuare la 
fereastră şi urmăream totul încruntată. Simţeam gustul 
magiei lui Solya, dar mai era ceva, ceva ce se mişca încet şi 
adânc. Incă nu puteam vedea nimic, în afară de câteva 
gărzi care-şi făceau rondul de noapte. 

In cortul lui Marek, o siluetă trecând prin faţa lămpii şi-a 
aruncat umbra pe peretele din pânză. Un profil de femeie, 
cu părul strâns într-o diademă cu vârfuri ascuţite. Am sărit 
speriată de la fereastră, răsuflând greu, de parcă m-ar fi 
văzut. Sarkan s-a uitat la mine nedumerit. 

— E aici! Regina e aici! 

N-aveam timp să mă gândesc ce înseamnă asta. Tunul 
lui Marek răsuna, scuipând foc, un zgomot infernal, şi nori 
de praf se înălţau acolo unde primele ghiulele loviseră zidul 
exterior. Solya a scos un sunet puternic şi o lumină s-a 
întins peste tabără: oştenii vârau cărbuni în baloţi de paie şi 
surcele, aliniaţi şi pregătiţi dinainte. 

Un zid de foc îşi întindea flăcările către zidul meu de 
piatră, iar Solya se afla în spatele lui. Pe mantia lui albă 
jucau pete de lumină portocalii şi roşii şi fulgere ţâşneau din 
braţele lui larg întinse. Avea chipul schimonosit, de parcă se 


chinuia să ridice o povară grea. Nu-i auzeam cuvintele 
acoperite de zgomotul focului, însă ştiam că rosteşte o 
vrajă. 

— Încearcă să faci ceva cu focul ăla! mi-a zis Sarkan 
după ce a aruncat şi el o privire. 

S-a întors repede la masă şi a tras unul dintre zecile de 
pergamente pe care le scrisese de cu seară, o vrajă care să 
respingă ghiulelele. 

— Dar ce... am dat eu să întreb, însă el citea deja, 
silabele întortocheate şi lungi urmându-i melodia. 

Nu mai era vreme de întrebări. Afară, Solya 
îngenunchease şi acum ridica mâinile de parcă se pregătea 
să arunce o minge grea. Întregul zid de flăcări s-a arcuit în 
aer şi a sărit peste zidul de piatră, peste oamenii baronului 
ghemuiţi în tranşee. 

Strigătele lor s-au înălţat odată cu trosnetele focului. O 
clipă am rămas înlemnită. Cerul larg era senin, stelele se 
zăreau de la un capăt la altul, nu era niciun nor prin care să 
invoc ploaia. 

M-am dus repede la carafa din colţ. M-am gândit că, 
dacă pot face ca un nor să se preschimbe în furtună, atunci 
pot să transform şi o picătură de apă într-un nor. 

Am turnat apă în căuşul palmei şi am şoptit o vrajă de 
ploaie, spunându-le picăturilor că pot deveni ploaie, apoi 
furtună, ba chiar un potop, până când în mâna mea s-a 
format argintul-viu. L-am aruncat pe fereastră şi a început 
să plouă: un sughiţ de tunet şi o singură rafală de ploaie a 
coborât în tranşee, stingând focul în locul în care a căzut. 

Tunul răsuna încontinuu. Sarkan stătea acum la fereastră 
lângă mine, ţinând scutul, dar fiecare bubuitură o resimțea 
ca pe o lovitură primită din plin. Focul portocaliu îi lumina 
chipul de jos, lucind în dinţii încleştaţi când gemea în urma 
impactului. Aş fi vrut să vorbesc cu el, între loviturile de tun, 
să-l întreb dacă mergea totul cum trebuie. Nu-mi dădeam 
seama dacă noi eram în avantaj sau ei. 

Însă focul din tranşee ardea încă. Eu aruncam ploaia, dar 
îmi era foarte greu să fac nori dintr-un căuş de apă şi 
devenea din ce în ce mai greu. Aerul din jurul meu era tot 


mai uscat, iar pielea şi părul îmi erau tot mai seci, de parcă 
furam orice urmă de umezeală. lar norii mei loveau focul 
doar din loc în loc. Oamenii baronului făceau tot ce puteau 
să ajute, mistuind flăcările cu mantiile înmuiate în apă, dar 
aceasta era pe terminate. 

Cele două tunuri au răsunat la unison. Dar de data asta 
ghiulele de fier au lucit luminate de un foc albastru-verzui, 
precum cozile unor comete. Sarkan a fost aruncat în spate 
şi s-a izbit cu coastele de marginea mesei. S-a împleticit, 
tuşind, dar vraja fusese ruptă. Cele două ghiulele au 
pătruns prin scut şi s-au afundat în zid cu încetineală, ca 
atunci când bagi un cuţit într-un fruct necopt. În jurul lor 
piatra părea să se topească, arzând roşu pe margini. Au 
dispărut în zid, după care cu un zgomot înfundat au 
explodat. Un nor de ţărână a ţâşnit în sus, aşchii de piatră s- 
au izbit de pereţii Turnului şi o gaură s-a căscat în mijlocul 
zidului. 

Marek a ridicat sulița în aer şi a urlat: 

— Înainte! 

Nu înţelegeam cum l-ar putea asculta cineva, căci, prin 
deschizătura zdrenţuită, focul încă ardea, în ciuda vrăjii 
mele, şi oamenii ţipau cuprinşi de flăcări. Dar oştenii i-au 
ascultat porunca: un torent de soldaţi au şarjat cu suliţele la 
nivelul taliei, aruncându-se în haosul tranşeelor. 

Sarkan s-a ridicat cu greu de lângă masă şi s-a târât la 
fereastră, lăsând în urmă o dâră de sânge ce picura din 
nasul şi gura sparte. 

— S-a hotărât să fie mână largă, a zis el cu tristeţe. 
Fiecare ghiulea a stat la forjă vreme de zece ani. Polnya 
deţine mai puţin de zece. 

— Îmi mai trebuie apă! i-am zis eu şi în acelaşi timp l-am 
apucat de mână, trăgându-l după mine în vrajă. 

II simţeam cum vrea să se împotrivească, căci nu avea o 
vrajă pe măsura vrăjii mele. Dar a mormăit în bărbie şi mi-a 
oferit un simplu farmec, unul dintre primele pe care 
încercase să mă înveţe, menit să umple un pahar cu apă din 
fântâna din măruntaiele Turnului. Fusese supărat la culme 
când eu fie vărsasem apă pe masă, fie adusesem doar 


câţiva stropi. Când a rostit vraja, un şuvoi de apă a început 
să curgă în carafă, iar eu mi-am cântat vraja asupra vasului, 
apoi asupra fântânii, a apei reci, adânci şi adormite, apoi 
am azvârlit carafa pe fereastră. 

O clipă n-am putut vedea nimic, căci o rafală de vânt şi 
ploaie m-a izbit în faţă şi în ochi, cu muşcătura iernii. M-am 
şters cu palmele. In tranşee, incendiul era stins deja, mici 
flăcărui mai jucau pe ici, pe colo. De ambele părţi ale 
zidului, bărbaţi în armură alunecau în nămolul ce se ridica 
până la glezne. Gaura din zid scuipa noroi, iar oamenii 
baronului, odată ce focul dispăruse, se îngrămădeau în jurul 
deschizăturii cu suliţele pregătite, astupând-o cu vârfurile 
lor ascuţite şi alungând oştenii care voiau să treacă prin ea. 
M-am sprijinit cu uşurare de pervaz: opriserăm focul lui 
Solya şi atacul lui Marek. Deja folosise atât de multă magie, 
mai mult decât îşi permitea, dar noi tot îl opriserăm. Cu 
siguranţă că acum îşi spunea că... 

— Pregăteşte-te! m-a trezit Sarkan din reverie. 

Solya rostea o nouă vrajă. Ţinea mâinile ridicate, cu 
degetele răsfirate, uitându-se de-a lungul lor, şi linii argintii 
au ţâşnit din fiecare deget, despărţindu-se apoi în trei. 
Liniile arcuite au coborât peste zid, fiecare poposind pe altă 
ţintă: un ochi, despărţitura din dreptul gâtului unei armuri, 
cotul mâinii cu care cineva ţinea sabia, locul din dreptul 
inimii. 

Dar, din câte vedeam, liniile acelea nu făceau nimic 
altceva. Doar atârnau în aer, abia distingându-se în 
întuneric. O sută de arcuri au zbârnâit la unison. Marek 
aranjase trei rânduri de arcaşi în spatele pedestraşilor. 
Săgeţile au urmărit liniile trasate până la ţintă. 

Am ridicat o mână să mă împotrivesc, gest inutil. 
Săgeţile zburau nestingherite. Treizeci de oameni au căzut 
doborâţi dintr-o singură lovitură, toţi apărători ai breşei. 
Soldaţii lui Marek au năvălit prin deschizătură, revărsându- 
se în tranşee, iar restul oştii se înghesuia în spatele lor. 
Incepuseră deja să împingă oamenii baronului către primul 
pasaj. 


Pentru fiecare centimetru se ducea o luptă grea. 
Apărătorii alcătuiseră o pădure de sulițe şi săbii şi, în spaţiul 
strâmt, oamenii lui Marek nu puteau înainta fără să dea 
piept cu armele ascuţite. Dar Solya a mai trimis un rând de 
săgeți către apărători. Sarkan se întorsese la masă, 
scotocind printre hârtii în căutarea unei vrăji pe măsură, dar 
n-avea cum să o găsească la timp. 

Am scos din nou mâna pe fereastră, dar de data aceasta 
am rostit vraja Dragonului pe care o folosise s-o aducă pe 
Kasia de pe munte. 

— Tual, tual, tual! am chemat eu coardele de argint, iar 
ele s-au lipit mănunchi în degetele mele, zbârnâind. 

M-am aplecat şi le-am azvârlit către creasta zidului. 
Săgeţile le-au urmat şi s-au izbit de piatră, adunându-se 
apoi într-o grămăjoară. 

Preţ de o clipă, am crezut că liniile argintii mai stăruie 
puţin în palmele mele, lumina lor reflectându-mi-se pe chip. 
Apoi Sarkan a strigat să mă avertizeze. O mulţime de 
coarde argintii se îndreptau prin fereastra deschisă către 
gâtul, sânii şi ochii mei. Abia am apucat să le adun într-un 
snop şi să le arunc orbeşte departe de mine. După care 
săgețile au intrat în zbor pe fereastră şi s-au înfipt bâzâind 
acolo unde nimeriseră liniile argintii: în raftul de cărţi, în 
podea, în scaun, adânc, cu penele vibrând puternic. 

Mă holbam la ele, prea surprinsă pentru a mă teme, fără 
să înţeleg că tocmai era să fiu lovită de zece săgeți. Afară, 
tunurile răgeau. Deja începeam să mă obişnuiesc cu 
zgomotul lor. Am cilipit din instinct, fără să privesc, fiind încă 
fascinată de cât de aproape de mine fuseseră acele săgeți. 
Dar Sarkan a răstunat brusc masa, hârtiile împrăştiindu-se 
pe podea, atât de grea încât a zgâlţâit şi scaunele. M-a tras 
repede în spatele ei. Şuieratul unei ghiulele se auzea din ce 
în ce mai aproape. 

Am avut suficient timp să ne dăm seama ce urma să se 
întâmple, dar nu suficient cât să facem ceva în privinţa 
asta. M-am ghemuit sub braţul protector al lui Sarkan, 
zărind prin crăpăturile tăbliei răsturnate pe o parte raze de 
lumină. Ghiuleaua a străpuns peretele în dreptul pervazului, 


sticla făcându-se ţăndări, apoi s-a rostogolit până s-a lovit 
cu un bufnet de zidul de piatră, după care a explodat şi un 
fum cenuşiu a ieşit fierbinte din ea. 

Sarkan mi-a acoperit gura şi nasul. Mi-am ţinut 
respiraţia, căci am recunoscut vraja împietririi. Pe când 
ceața plutea blând către noi, Sarkan a chemat din tavan 
una din sferele lui santinelă, care i s-a oprit în palmă. l-a 
ciupit membrana, a făcut o gaură în ea şi, cu un alt gest 
categoric, a adunat toată pătura de fum în sferă, 
învolburată ca un nor. 

Am expirat aerul din plămâni înainte să termine. Vântul 
şuiera prin gaura căscată în zid, răsfoind paginile cărţilor, 
iar foile rupte foşneau zgomotos. Am astupat cu tăblia 
mesei deschizătura, ca să nu alunecăm pe fereastră. 
Ajutându-se de o cârpă, Sarkan a luat de jos o bucată din 
ghiulea şi a ţinut santinela lângă ea, de parcă ar fi pus un 
copoi să simtă mirosul. 

— Menya kaizha, stonnan olit! i-a spus el santinelei, apoi 
a împins-o pe fereastră spre cerul nopţii. 

A plutit, cenuşie ca un norişor de ceaţă. 

Toate acestea se petrecuseră rapid, nu mai mult decât 
mi-ar fi luat să-mi ţin respiraţia. Însă încă o parte din armata 
lui Marek se înghesuia în tranşee şi împingea oamenii 
baronului către primul pasaj. Solya mai croise încă o dată 
drum săgeţilor, făcând mai mult loc. Dar, pe lângă asta, 
Marek şi cavalerii săi călăreau de-a lungul zidului, mânând 
oamenii de la spate. l-am văzut folosindu-şi biciuştile şi 
suliţele pe propriii oameni, îndemnându-i către spărtură. 

Cei din primul rând erau împinşi în săbiile apărătorilor. 
Groaznic! Alţi soldaţi presau din spate şi, încet, încet, oştenii 
baronului dădeau înapoi — dopul era scos din sticlă. 
Tranşeele erau deja pline de cadavre, atât de multe, căzute 
unele peste altele. Soldaţii lui Marek se căţărau pe 
mormanele formate şi trăgeau cu arcul către oamenii 
baronului, de parcă nici nu le-ar fi păsat că stau pe trupurile 
tovarăşilor lor decedați. 

Din cea de-a doua tranşee, apărători au început să 
arunce peste zid sferele cu poţiunile Dragonului. Acestea 


aterizau într-o explozie albastră şi norişori se răspândeau 
printre oşteni. Oamenii surprinşi de ceaţă se prăbuşeau în 
genunchi sau direct pe mormanele de cadavre, ameţiţi şi 
cufundându-se pe dată într-un somn adânc. Dar alţi şi alţi 
soldaţi veneau în urma lor, căţărându-se pe ei ca nişte 
furnici. 

Simţeam o groază sălbatică. Mi se părea ceva ireal. 

— N-am judecat bine situaţia, a zis Sarkan. 

— Cum poate face asta? am întrebat eu cu glas 
tremurat. 

Se părea că Marek dorea atât de mult victoria, încât nu-i 
păsa câte vieţi îl costau zidurile noastre. Ar fi plătit oricât, 
iar soldaţii l-ar fi urmat către moarte, la nesfârşit. 

— Trebuie să fie posedat... 

Nu-mi imaginam ce altceva l-ar fi putut face să irosească 
vieţile propriilor oameni aşa, ca pe apă. 

— Nu. Marek nu luptă să cucerească Turnul. Luptă să 
cucerească tronul. Dacă pierde aici, acum, l-am face să 
pară slab în faţa seniorilor. Acum este încolţit. 

Am înţeles, fără să-mi doresc asta. Marek chiar va ajunge 
să cheltuiască tot ce are. Niciun preţ nu va fi prea mare 
pentru el. lar toţi oamenii pierduţi şi toată magia irosită nu 
făceau decât să-l înrăiască, precum un om care aruncă cu 
bani în stânga şi-n dreapta de necaz că a cheltuit prea mult. 
Nu-l puteam opri. Eram nevoiţi să luptăm cu el până la 
ultimul om, iar el avea la dispoziţie mii pe care să-i arunce 
în înfruntare. 

Tunul a mai răsunat o dată, ca să marcheze parcă 
teribila înţelegere a faptelor, după care au amuţit 
amândouă ca o binecuvântare. Santinela lui Sarkan 
coborâse asupra lor şi se vărsase peste fierul fierbinte. 
Oamenii care manevrau tunurile s-au transformat pe dată în 
statui. Unul dintre ei rămăsese lângă tunul din stânga, cu 
un băț înfipt în ţeavă; ceilalţi erau aplecaţi asupra 
frânghiilor, în încercarea de a aduce tunul drept la locul lui; 
iar alţii ţineau ghiulele şi saci: un monument al unei bătălii 
ce nu luase încă sfârşit. 


Marek a poruncit de îndată ca alţi oameni să vină şi să 
elibereze terenul de statui. Aceştia le-au târât de acolo şi le- 
au aruncat grămadă în ţărână. Am închis ochii atunci când 
un soldat a zdrobit degetele de piatră ca să smulgă 
frânghia. Voiam să le strig că oamenii aceia sunt vii. Însă lui 
Marek nu i-ar fi păsat oricum. 

Statuile erau grele, ceea ce le încetinea munca, astfel 
încât am avut un mic răgaz până la următoarele lovituri de 
tun. Mi-am adunat gândurile şi m-am întors spre Sarkan. 

— Dacă ne-am oferi să ne predăm, ne-ar asculta? 

— Sigur că da. Ne va osândi la moarte cât ai clipi. Ba ai 
putea să le tai chiar tu gâtul copiilor în timp ce-i predai în 
mâinile sale, dar el va fi încântat să te asculte. 

A preluat el vraja săgeţilor, rostind o incantaţie de 
schimbare a direcţiei, şi o altă ploaie de săgeți a izbit zidul 
exterior. A scos mâna pe fereastră şi a scuturat-o în jos. 

— În zori, chiar dacă Marek este dispus să-şi distrugă 
întreaga armată, oamenii nu pot lupta neîncetat, fără 
odihnă, mâncare şi apă. Dacă le putem ţine piept până 
dimineaţă, va trebui să-i retragă pentru scurtă vreme. După 
care ar putea fi înclinat spre tratative. Dar asta doar dacă le 
ţinem piept până mâine-dimineaţă. 

Dar dimineaţa părea mult prea departe. 

O vreme ritmul luptei s-a mai domolit. Oamenii baronului 
se retrăseseră cu toţii în cea de-a doua tranşee, astupând 
intrarea cu cadavre, astfel încât soldaţii lui Marek să nu 
poată pătrunde. 

Marek călărea în sus şi-n jos de-a lungul zidului 
înconjurător, agitat, furios, nerăbdător, urmărind cum 
oamenii lui se muncesc să pună din nou tunurile în poziţie 
de tragere. Lângă el, Solya tocmai se pregătea de o nouă 
ploaie de săgeți azvărlite în cea de-a doua tranşee. 

Lui îi era mai uşor să le arunce decât nouă să le 
respingem. Vârfurile lor erau făurite de Alosha. Işi doreau 
să-şi găsească drumul prin carne, iar Solya doar le arăta 
calea. Între timp, noi le abăteam de la scopul lor, luptându- 
ne atât cu vraja Şoimului, cât şi cu a Aloshei, cu puterea 
voinţei ei, cu loviturile de ciocan ce bătuseră fierul cu magie 


şi hotărâre, dar şi cu zborul firesc al săgeţilor. Pentru noi era 
muncă grea, obositoare, câtă vreme Solya slobozea cu 
mare uşurinţă coardele argintii în aer, doar dintr-o fluturare 
a braţului, ca un om care aruncă seminţe pe un câmp de 
semănat. Sarkan şi cu mine trebuia să facem cu rândul, 
fiecare dintre noi prinzând câte un zbor, cu mare efort. Nu 
mai aveam nici timp, nici putere rămasă pentru a mai face 
şi alte vrăji. 

Totul avea un ritm firesc: adunam un zbor de săgeți, ca 
şi cum am fi tras un năvod greu, după care făceam o pauză 
de apă şi de odihnă, timp în care era rândul lui Sarkan. Apoi 
mă duceam din nou la fereastră. Dar Solya rupea ritmul, iar 
şi iar. Intervalul dintre zboruri era prea scurt, astfel încât nu 
ne mai puteam odihni între ele fără să alergăm atunci când 
ne venea rândul. După care, din când în când, lăsa să 
treacă mai mult sau arunca săgețile direct spre noi sau 
trimitea două zboruri într-o succesiune rapidă. 

— Nu cred că are o provizie inepuizabilă, am zis eu, 
sprijinindu-mă de perete, secătuită şi cuprinsă de dureri. 

Erau câţiva băieţi pe lângă arcaşi, care culegeau săgețile 
trase, le smulgeau din cadavre şi le adunau de lângă ziduri, 
ducându-le înapoi pentru a fi refolosite. 

— Nu, a zis Sarkan, uşor distant şi rezervat, secătuit şi el 
de magie. Numai că numărul săgeţilor este mai mic. Deci 
probabil că îl vor ţine până mâine-dimineaţă. 

Sarkan a ieşit repede din cameră după ce şi-a încheiat 
rândul şi a adus din laborator un borcan acoperit, plin cu 
cireşe în sirop de zahăr. Într-un colţ al bibliotecii ţinea pe o 
măsuţă un samovar din argint care nu rămânea niciodată 
fără ceai. Supravieţuise atacului cu ghiuleaua, deşi paharul 
delicat căzuse şi se spărsese. A turnat ceai în două pahare 
de măsurat şi mi-a întins borcanul cu cireşe. 

De fapt, erau vişine de culoarea vinului roşu, adunate din 
livezile de lângă Viosna, situată pe la mijlocul Văii. Erau 
conservate în zahăr şi alcool. Am mâncat două linguriţe cu 
vârf, după care am lins lacomi linguriţa până a devenit 
curată lună. Aveau gustul de acasă, iar magia Văii dormita 
în ele. El a mâncat doar trei boabe, cumpătat, cu măsură, şi 


a scuturat linguriţa de marginea borcanului, atent să nu ia 
mai mult decât trebuie. Am privit în altă parte şi mi-am băut 
bucuroasă ceaiul, ţinând paharul cu ambele mâini. Era o 
noapte caldă, dar pe mine mă lua cu fiori. 

— Întinde-te şi încearcă să dormi puţin, m-a sfătuit 
Sarkan. Probabil că va face o ultimă încercare chiar înaintea 
zorilor. 

Reuşiseră să tragă din nou cu tunul, dar fără prea multe 
pagube. Bănuiam că oamenii pricepuţi fuseseră făcuţi stană 
de piatră. 

Mai multe ghiulele căzuseră prea aproape, aterizând 
printre oamenii lui Marek, sau zburaseră peste Turn. 
Zidurile rezistau. Oamenii baronului acoperiseră a doua 
tranşee cu ţepuşe şi sulițe, peste care aşternuseră pături şi 
pânză de cort, găsindu-şi astfel adăpost înaintea săgeţilor. 

Mă durea capul, chiar şi după ce băusem ceaiul, obosită 
şi tocită ca un cuţit folosit la tăiat lemne. Am pliat covorul, 
improvizând un pat, şi m-am întins, simţindu-mă atât de 
bine, dar somnul nu voia să apară. Firele argintii luminau 
cerul din dreptul ferestrei la intervale lungi şi repetate. 
Murmurul vocii lui Sarkan, întorcându-le zborul, părea atât 
de departe. Stătea în umbră, profilul lui conturându-se 
ascuţit pe perete. Podeaua Turnului trepida sub obrazul şi 
urechea mea din cauza luptelor de jos, precum pasul greu şi 
îndepărtat al unui uriaş. 

Am închis ochii, concentrându-mă doar la respiraţie. 
Poate că am aţipit câteva clipe, dar m-am trezit dând din 
picioare, visând că alunecasem pe ceva. Sarkan privea în 
jos prin fereastra spartă. Zborul săgeţilor încetase. M-am 
ridicat şi m-am dus lângă el. 

Cavaleri şi servitori forfoteau în jurul pavilionului ca un 
roi agitat. Regina ieşise din cort. Purta armură, o cămaşă de 
zale îmbrăcată peste o rochie albă, simplă. În mână ţinea o 
sabie. Marek s-a dus repede la ea şi s-a aplecat să-i spună 
ceva. Ea a privit în sus la el, cu chipul limpede şi dur ca 
oţelul. 

— li vor oferi Codrului copiii, aşa cum a făcut Vasily cu 
mine! i-a strigat ea atât de tare, încât a ajuns la urechile 


noastre. Dar mai întâi vor trebui să treacă de mine şi să mă 
sfârtece bucată cu bucată! 

Marek a şovăit, apoi a descălecat şi a cerut pavăza. Şi-a 
scos sabia din teacă. Ceilalţi cavaleri coborau şi ei de pe 
cai, iar Solya îi stătea deja alături. M-am uitat neajutorată la 
Sarkan. Consideram că Marek merita să moară după ce-i 
condusese la moarte pe propriii soldaţi. Dar dacă într- 
adevăr asta credea el, că vrem să le facem ceva atât de 
îngrozitor copiilor... 

— Cum poate gândi aşa ceva? 

— La fel de bine cum s-a convins singur că toate au fost 
nişte coincidenţe, a răspuns el, în vreme ce deja căuta 
printre cărţile de pe rafturi. Este o minciună care se 
potriveşte dorinţei sale. 

A luat un volum greu de pe raft, ţinându-l cu ambele 
mâini. Era uriaş, înalt de aproape un metru. Am vrut să-l 
ajut, dar mi-am retras repede mâinile, fără să vreau. Era 
legat într-o piele înnegrită, scârboasă la atingere, atât de 
lipicioasă, încât mizeria nu se lua de pe degete. 

— Da, ştiu, a zis el azvârlindu- pe fotoliu. E un text de 
necromanţie, e dezgustător. Dar mai degrabă folosesc 
morţii decât viaţa unui om. 

Vraja era scrisă în versuri lungi, de modă veche. Am 
încercat să-l ajut cu cititul, dar n-am reuşit. M-am retras 
încă de la primele cuvinte. Rădăcina aceste vrăji era 
moartea. Moarte de la un capăt la altul. Nu puteam suporta 
nici măcar să mă uit la ea. Sarkan s-a încruntat la 
tulburarea mea. 

— Te porţi cumva ca o domnişoară delicată? Ei bine, nu 
eşti una dintre ele. Ce naiba ai? Nu contează, du-te şi 
încearcă să-i încetineşti. 

Am făcut un salt, dornică să stau cât mai departe de 
cartea aceea, şi am ajuns la fereastră. Am adunat de pe jos 
bucățele de piatră sfărâmată şi am încercat asupra lor vraja 
ploii, la fel cum o folosisem asupra carafei cu apă. O ploaie 
de praf şi pietricele s-a abătut asupra soldaţilor lui Marek. A 
trebuit să se adăpostească, cu mâinile deasupra capului, 
dar regina nici măcar nu s-a sinchisit. S-a dus la spărtura 


din zid, s-a căţărat pe cadavre, poalele rochiei îmbibându-se 
cu sânge. 

Marek şi cavalerii s-au grăbit să ajungă în faţa ei, ţinând 
scuturile deasupra capetelor. Am aruncat cu bolovani 
asupra lor, fragmente mai mari, care se preschimbau în 
pietroaie şi, deşi câţiva dintre ei au căzut în genunchi, 
majoritatea au rămas neatinşi sub protecţia scuturilor. Au 
ajuns la pasaj şi au început să tragă corpurile din baricadă, 
făcându-şi loc de trecere. Oamenii baronului îi împungeau 
cu suliţele. Cavalerii lui Marek primeau loviturile în paveze 
şi în armuri. Câţiva dintre ei au căzut, formându-se o movilă 
de trupuri în armuri strălucitoare. Însă împingeau înainte, 
forțând deschiderea, iar regina a reuşit să intre. 

N-am putut vedea lupta din pasaj, dar s-a terminat iute. 
Sângele gâlgâia, negru în lumina torţelor, şi regina a păşit 
dincolo. A azvârlit la pământ capul unui om pe care îl ţinuse 
în mâna liberă. Apărătorii au început să se retragă temători 
din faţa ei. Marek şi cavalerii i-au venit alături, împărțind 
moartea cu săbiile, iar pedestraşii s-au revărsat în tranşee 
în urma lor. Solya ataca şi el cu fulgere albe. 

Oamenii baronului cădeau, împiedicându-se în propriile 
picioare, fugind din calea reginei. Mi-o imaginasem pe Kasia 
cu o sabie, împărțind în jur aceeaşi teroare. Regina ridica şi 
cobora sabia, înjunghia şi tăia cu putere neobosită şi nicio 
sabie nu o atingea. Marek striga porunci. Oamenii baronului 
se căţăraseră pe ultimul zid şi încercau să tragă cu arcul în 
regină, dar săgețile nu-i puteau străpunge pielea. 

Am tras una dintre săgețile înfipte în raftul de cărţi, cu 
care Solya trăsese asupra mea, cea făcută de Alosha. M-am 
dus la fereastră şi m-am oprit acolo cu mâinile tremurânde. 
Dar nu vedeam ce altceva aş mai fi putut face. Era de 
neoprit. Dacă o ucideam pe regină, Marek nu m-ar mai fi 
ascultat niciodată. Dar puteam să-l omor şi pe el, dacă o 
omoram pe ea... Gândul ăsta mi-a provocat greață. De sus, 
părea mică şi departe, o păpuşă, nu o persoană, dar braţul 
ei se ridica şi cobora constant. 

— Un moment! a zis Sarkan. 


M-am dat înapoi, uşurată şi bucuroasă, deşi mi-am 
astupat urechile când el a recitat cuvintele lungi şi 
tremurătoare ale vrăjii. Un vânt a bătut pe fereastră, 
atingându-mi pielea ca o palmă umedă şi uleioasă, cu miros 
de putreziciune şi rugină. Continua să sufle, domol şi 
înfricoşător, ajungând în tranşee, printre cadavrele răvăşite, 
şi încet-încet a început să le ridice. 

Şi-au lăsat săbiile pe pământ. Nici nu mai aveau nevoie 
de arme. Nu încercau să rănească soldaţii, ci doar întindeau 
mâinile goale şi îi apucau strâns, câte doi, trei la un singur 
om. În tranşee erau mai mulţi morţi decât vii şi acum toţi 
morţii se supuneau vrăjii Dragonului. Soldaţii lui Marek tăiau 
şi spintecau cuprinşi de frenezie, însă morţii nu sângerau. 
Chipurile lor erau pierdute, dezinteresate. 

Unii dintre ei s-au aruncat în tranşee ca să-i prindă în 
strânsoare pe cavaleri, repezindu-se chiar şi la mâinile şi 
picioarele reginei. Însă ea s-a eliberat, iar bărbaţii în armură 
i-au sfârtecat cu săbiile. Oamenii baronului erau la fel de 
înfricoşaţi de vrajă ca soldaţii lui Marek. Fugeau atât din 
faţa morţilor, cât şi din faţa reginei, care înainta spre ei. 
Morţii reuşeau să ţină piept armatei, iar oamenii baronului 
doborau cavalerii din jurul ei, dar ea era de neoprit. 

Nu mai rămăsese niciun strop de alb din rochia ei. Era 
însângerată de la glezne până la genunchi şi cămaşa de 
zale era mânjită în roşu. Braţele şi mâinile erau de 
asemenea roşii, iar faţa era pătată cu stropi de sânge. M-am 
uitat la săgeată şi am atins magia Aloshei. Am simţit dorinţa 
săgeţii de a-şi relua zborul, de a căuta carne caldă şi vie. In 
vârful săgeţii era o zgârietură. Am netezit-o cu degetele, 
presând oţelul aşa cum o văzusem făcând pe Alosha cu 
sabia ei. l-am mai oferit puţină magie şi am simţit cum se 
îngreunează în mâna mea, plină de dorinţa de a ucide. 

— În şold, i-am şoptit eu, retrăgându-mă din faţa morţii. 

Era cu siguranţă îndeajuns cât s-o oprească pe regină. 
Am ţintit spre ea şi am azvârlit săgeata. Aceasta a zburat 
drept, şuierând voioasă. A lovit coapsa reginei şi a străpuns 
cămaşa de zale, rămânând înfiptă, pe jumătate atârnând de 
zale. Dar nu curgea nicio picătură de sânge. Regina şi-a 


scos săgeata şi a aruncat-o pe jos. S-a uitat spre fereastră, 
o privire scurtă. M-am dat înapoi. Ea s-a întors la măcel. 

Mă durea faţa de parcă m-ar fi lovit, simţeam o presiune 
puternică deasupra punţii nasului. 

— Codrul! am strigat eu. 

— Ce-ai zis? 

— Codrul! Codrul e în ea! 

Fiecare vrajă pe care o făcuserăm reginei, fiecare vrajă 
de purificare, moaştele sfinte, fiecare proces, nimic nu 
contase. Acum eram sigură de asta. Codrul se uitase la 
mine. Codrul găsise o cale de a se ascunde. 

M-am întors spre el: 

— Invocația! Sarkan, trebuie să le arătăm lui Marek şi lui 
Solya, întregii armate. Dacă vor vedea că este posedată de 
Codru... 

— Şi tu îţi închipui că vor crede? 

A privit totuşi pe fereastră, apoi a spus: 

— Bine. Oricum am pierdut zidurile. Vom aduce în Turn 
supraviețuitorii. Şi să sperăm că porţile vor ţine suficient cât 
noi să facem vraja. 


Capitolul 28 


Am alergat pe scări în jos şi am deschis porţile. Oamenii 
baronului s-au revărsat înăuntru. Rămăseseră îngrozitor de 
puţini. O sută poate. S-au îngrămădit în sala de la intrare şi 
pe scări până în pivniţă, toţi murdari şi obosiţi, cu chipurile 
schimonosite de ororile văzute. Erau bucuroşi să intre, însă 
se temeau de Sarkan şi de mine. Până şi baronul ne privea 
cu suspiciune. 

— Nu erau ei, a spus el când a ajuns în faţa lui Sarkan, 
oamenii lui făcând cerc în jurul nostru. Morţii aceia... 

— Nu, iar dacă ai fi preferat să-i pierzi pe cei vii, mai bine 
spune-mi şi data viitoare voi ţine cont de sensibilităţile tale. 

Sarkan era obosit, dar eu eram frântă. Mă întrebam cât 
mai este până dimineaţă, dar nu-mi exprimam curiozitatea 
cu voce tare. 


— Lasă-i să se odihnească atât cât apucă şi să mănânce 
câte ceva din proviziile noastre. 

Kasia şi-a făcut şi ea loc pe scări printre soldaţii 
îngrămădiţi. Baronul îi trimisese în pivniţă pe răniţi şi pe cei 
mai epuizați. Numai cei mai buni au rămas lângă el. 

— S-au năpustit asupra vinului şi a butoaielor de bere, 
mi-a şoptit ea. Nu cred că vor mai fi în siguranţă copiii. 
Nieshka, ce se-ntâmplă? 

Sarkan se urcase pe podium şi aranja acum cartea 
Invocației peste braţele jilţului său. A înjurat în barbă. 

— E ultimul lucru care ne lipseşte acum. Du-te jos şi 
transformă totul în cidru! 

Am alergat degrabă împreună cu Kasia. Soldaţii beau cu 
căuşul şi cu coifurile sau dădeau găuri în butoaie şi îşi 
băgau capul dedesubt sau reumpleau sticlele. Unii se 
puseseră deja pe ceartă. Insă ţipetele din cauza vinului erau 
mai sigure decât cele din cauza ororilor, a morţilor şi a 
măcelului. 

Kasia i-a împins din drumul meu, dar ei nu s-au opus 
când m-au văzut acolo. M-am dus la cel mai mare butoi şi 
am lăsat palmele pe el. 

— Lirintalem! am spus eu. 

Un firicel de magie s-a scurs din mine şi a pornit-o 
tremurător printre sticle şi butoaie. Soldaţii continuau să se 
îmbrâncească pentru băutură. Dar avea să mai treacă o 
vreme până să-şi dea seama că nu se vor îmbăta mai tare. 

Kasia m-a atins uşor pe umăr, iar eu m-am întors şi am 
strâns-o în braţe. 

— Trebuie să mă duc sus. Ai grijă de copii! 

— Nu vrei să vin cu tine? 

— Ai grijă de copii! Dacă trebuie... 

Am apucat-o de mână şi am dus-o până la peretele 
îndepărtat.  Stashek şi Marisha stăteau acolo treji, 
urmărindu-i cu precauţie pe soldaţi. Marisha se freca la 
ochi. Am pipăit cu palmele pe zid până ce am găsit 
marginile, apoi am luat mâna Kasiei şi i-am arătat crăpătura 
uşii. Am făcut o clanţă dintr-un fir magic. 

— Împinge uşa, du-i înăuntru şi apoi închide după tine. 


Am ridicat mâna în aer şi am spus Hatol, trăgând şi 
scoțând sabia Aloshei din buzunarul magic. l-am înmânat-o: 

— Ai grijă şi de asta! 

A încuviinţat şi a petrecut tolba în care se afla sabia pe 
după umăr. Am sărutat-o încă o dată şi am fugit sus. 

Toţi oamenii baronului intraseră în Turn. Zidurile ne erau 
încă de folos, căci tunurile lui Marek nu puteau dărâma 
porţile. Câţiva dintre apărători se căţăraseră pe scaunele 
din dreptul ferestrelor înguste şi trăgeau cu arcul în soldaţii 
de afară. Lovituri puternice zguduiau porţile, după care un 
foc magic le-a atins. De afară se auzeau strigăte şi larmă. 

— Vor să dea foc porţilor, a zis un bărbat de la fereastră, 
pe când eu mă întorceam în sala cea mare. 

— N-au decât! a exclamat Sarkan fără să se uite la el. 

M-am alăturat lui pe podium. Îşi transformase jilţul într-o 
simplă banchetă cu două locuri, cu o scândură lată în locul 
braţului comun. Peste ea pusese volumul greu al /nvocației, 
care aştepta familiar, şi totuşi straniu. M-am lăsat încet în 
scaun şi am răşchirat degetele pe copertă, pipăind literele 
aurii, ornate, simțind zumzăitul lor ca un roi îndepărtat. 
Eram atât de obosită, încât aveam mâinile amorţite. 

Am deschis coperta şi am început să citim. Sarkan recita 
cu glas limpede şi constant, ritmat, şi încetul cu încetul 
ceata de pe ochii mei a început să dispară. Am fredonat, am 
cântat şi am murmurat în jurul incantaţiei lui. Soldaţii 
amuţiseră. Se aşezaseră prin colţuri sau sprijiniți de pereţi, 
atenţi ca şi cum ar fi ascultat un bun cântăreţ şi un cântec 
trist într-o tavernă, târziu în noapte. Pe chipul lor se citea 
uimirea când încercau să urmărească firul poveștii, 
încercând să şi-l amintească, chiar şi în vreme ce erau 
atraşi de vrajă. 

Vraja m-a atras şi pe mine laolaltă cu ei, dar eu eram 
bucuroasă să mă pierd în ea. Toate grozăviile zilei erau încă 
prezente, însă /nvocaţția le introducea în poveste. Dar nu în 
partea cea mai importantă. Puterea creştea, luminoasă şi 
limpede. Simţeam vraja cum se înalţă ca un al doilea turn. 
Când vom fi fost pregătiţi, aveam să deschidem porţile şi să 


azvârlim irezistibila lumină în curte. Prin ferestre se zăreau 
zorii. 

Porţile au scârţâit. Ceva pătrundea pe sub ele, pe 
deasupra, printre canaturile lor. Oamenii aflaţi în apropierea 
lor strigau alarmaţi. Umbre subţiri şi răsucite îşi croiau drum 
prin fiecare crăpătură, rapide ca şerpii. Se transformau în 
vite şi rădăcini, sfărâmând lemnul şi piatra în zonele unde 
reuşiseră să treacă. Se răspândeau pe lemn precum florile 
gerului pe sticlă, apucând şi înhăţând, emanând un miros 
familiar, dulceag. 

Era însuşi Codrul, lovind din plin, de parcă ar fi ştiut ce 
facem noi înăuntru, că eram pe cale să demascăm 
înşelăciunea. Înspăimântaţi, soldaţii din Mlaştinile Galbene 
tăiau cârceii viţelor cu săbiile şi cu pumnalele. Ştiau şi ei 
destule despre Codru cât să-l recunoască. Dar şi mai multe 
vite creşteau prin crăpăturile şi găurile făcute de primele. 
Afară, berbecele lui Marek lovea din nou, iar porţile se 
zgâlţâiau de sus până jos. Cârceii s-au încolăcit în jurul 
chingilor de fier şi al drugului şi au tras. Rugină portocaliu- 
roşiatică a ţâşnit din el precum sângele — lucrare de un 
secol ruinată într-o clipă. Cârceii s-au înfăşurat în jurul 
piroanelor, clătinându-le cu furie în toate părţile. Balamalele 
scârţâiau zgomotos. 

Sarkan şi cu mine am continuat să citim, dar limba ni se 
împleticea în graba de a întoarce cât mai multe pagini. Insă 
Invocația cerea ritmul ei. Povestea nu putea fi zorită. 
Edificiul puterii pe care îl înălţaserăm deja se clătina sub 
viteza rostirii cuvintelor, ca o povestitoare care îşi pierde 
firul poveştii. Ne aflam sub stăpânirea /nvocației. 

Cu un trosnet răsunător, un colţ al uşii din dreapta a 
cedat. Mai multe vite groase au ţâşnit înăuntru, 
desfăşurându-se. Câteva dintre ele s-au repezit către 
braţele soldaţilor, smulgându-le săbiile din mâini şi 
azvârlindu-le cât colo. Altele s-au încolăcit în jurul drugului 
şi l-au tras, puţin câte puţin, până ce a ieşit din chingi. 
Berbecele de afară a mai izbit o dată, iar porţile s-au dat de 
perete, lovind oamenii care încercau să le împingă la loc. 


Marek, încă pe cal, se afla de cealaltă parte, ridicat în 
picioare pe scările şeii şi sunând din corn. Chipul îi era 
luminat de pofta de sânge şi de furie, atât de nerăbdător, 
încât nici n-a observat de ce s-au deschis porţile atât de 
repede.  Viţele  prinseseră rădăcini pe lângă scările 
exterioare ale Turnului, ascunzându-se pe la colţuri şi în 
crăpăturile treptelor sparte, abia vizibile în primele raze ale 
soarelui. Marek şi-a îndemnat calul peste ele fără să arunce 
măcar o privire, luând-o pe scări şi trecând prin porţile 
sfărâmate. In spatele lui veneau cavaleri, ale căror săbii se 
ridicau şi cădeau într-o ploaie de sânge, pe când oamenii 
baronului îi împungeau cu suliţele. Caii nechezau şi se 
prăvăleau, lovindu-i de moarte pe cei ce se aflau în preajma 
lor. 

Lacrimi amare îmi curgeau pe obraji şi apoi pe cartea 
deschisă, dar nu mă puteam opri din citit. Apoi ceva m-a 
lovit, o izbitură puternică ce m-a lăsat fără suflare. Vraja mi- 
a alunecat de pe limbă. La început n-am auzit nimic, după 
care un gol s-a format în jurul meu şi al lui Sarkan, înghițind 
toate zgomotele fără să ne atingă. Parcă ne aflam în ochiul 
furtunii din mijlocul câmpului, văzând perdeaua de ploaie 
căzând cu furie pe pământ, fără să ne ude, dar ştiind că în 
orice moment... 

Fisuri s-au întins dinspre noi către carte, către banchetă, 
către podium, către podea şi pereţi. Nu erau simple 
crăpături în lemn şi piatră, ci în lume. Dincolo de ele nu era 
decât absenţă întunecată. Frumosul volum aurit al 
Invocației s-a închis singur şi s-a scufundat ca o piatră în 
apa adâncă. Sarkan m-a înşfăcat de braţ, trăgându-mă de 
pe banchetă şi de pe podium. Scaunul se prăbuşea şi el, 
apoi întregul podium, toate prăvălindu-se în hăul căscat. 

Sarkan continua vraja, sau mai degrabă o menținea, 
repetând la nesfârşit ultimul vers. Am încercat să-l ajut 
fredonând, însă respiraţia îmi dispărea. Mă simţeam tare 
ciudat. Umărul îmi pulsa puternic, dar, când m-am uitat mai 
bine, n-am văzut nimic nelalocul lui. Apoi am coborât încet 
privirea şi am observat penele unei săgeți ieşind din mine, 
chiar sub sân. Eram uluită. Nu simţeam nimic. 


Minunatele vitralii, transformate într-o ploaie colorată, 
zburau în afară cu un zgomot surd, pe măsură ce 
crăpăturile ajungeau la ele. Oamenii cădeau în despicăturile 
ce se răspândeau neîncetat, iar ţipătul lor dispărea odată cu 
ei, înghiţiţi de tăcere. Bucăţi din zidurile de piatră şi din 
podea dispăreau de asemenea. Pereţii Turnului gemeau. 

Sarkan ţinea restul vrăjii de o margine, ca un om care 
încearcă să stăpânească un cal nărăvaş. Am încercat să-i 
ofer din magia mea. Imi susţinea toată greutatea cu un 
singur braţ, dar tare ca fierul. Mă împleticeam de picioare, 
aproape târându-le după mine. Începeam să simt în piept o 
durere ascuţită, de parcă trupul meu abia se trezise şi 
observase că se întâmplă ceva rău cu el. Când respiram, îmi 
venea să tip, dar nu aveam suficient aer. Soldaţii se mai 
luptau pe ici, pe colo, alţii fugeau din Turn, dorind să se 
îndepărteze de lumea ce se prăbuşea. L-am zărit pe Marek 
eliberându-se din şaua armăsarului său mort şi sărind peste 
crăpătura din podea ce se îndrepta spre el. 

In cadrul porţilor năruite a apărut regina, cu lumina 
dimineţii strălucind din spate. O clipă mi s-a părut că, în loc 
de o femeie, văd un copac cu scoarţa argintie, ce se înălța 
de la podea până la tavan. Dar Sarkan m-a tras după el şi 
am coborât în pivniţă. Turnul se cutremura, iar pietre se 
prăvăleau în urma noastră. Sarkan a cântat ultimul vers pe 
fiecare treaptă, ţinând în frâu vraja ce dorea să se 
elibereze. 

Dar eu nu-l puteam ajuta. 

Când am deschis ochii, am văzut-o pe Kasia 
îngenuncheată lângă mine, neliniştită. Praful plutea prin 
aer, însă Turnul nu se mai cutremura. Stăteam rezemată de 
peretele pivniţei. Ne aflam sub pământ. Nu-mi aminteam 
cum am ajuns până aici. De undeva din apropiere, baronul 
le poruncea oştenilor supraviețuitori. La poalele scărilor 
ridicaseră o baricadă din butoaie de vin, lăzi şi cazane, 
ancorându-le cu piatra prăbuşită. Dinspre cotul scărilor 
pătrundea lumina zilei. Sarkan stătea lângă mine şi incanta 
răguşit şi la nesfârşit ultimul vers. 


Mă aşezase lângă un dulap din metal. În jurul mânerelor 
erau urme de foc. A dus-o pe Kasia până la încuietoare. Eaa 
apucat un mâner şi o flacără a ţâşnit, cuprinzându-i mâna. 
Dar ea a strâns din dinţi şi a tras de el oricum. Pe un raft se 
aflau câteva borcănele cu un lichid scânteietor. Sarkan a 
luat un borcănel şi a arătat cu degetul spre mine. Kasia se 
uita nedumerită când la el, când la săgeată. 

— Vrei s-o trag de-acolo? a întrebat ea. 

El a făcut cu mâna un gest de împingere, iar ea, cu un 
nod în gât, a încuviinţat. A îngenuncheat lângă mine şi mi-a 
ziS: 

— Nieshka, rezistă puțin! 

A prins săgeata cu ambele mâini şi i-a frânt coada care 
ieşea din pieptul meu. Vârful a trepidat înlăuntrul meu. Am 
deschis gura şi am închis-o, agonizând în tăcere. Nu mai 
puteam să respir. În mare grabă, a curăţat aşchiile, 
netezind vergeaua, apoi m-a întors pe o parte, sprijinindu- 
mă de perete, şi dintr-o singură mişcare a împins săgeata 
prin mine. A apucat vârful ce-mi străpunsese spatele şi a 
tras. 

Gemeam de durere în timp ce sângele fierbinte ţâşnea 
din ambele răni. Sarkan a deschis borcănelul, şi-a turnat 
conţinutul în palmă şi mi-a frecat pielea cu el, introducându- 
| în rana deschisă. Mă ardea îngrozitor. Am încercat să-l 
împing, dar eram prea slăbită. Nu m-a luat în seamă, 
îndepărtându-mi rochia ca să mai toarne puţin lichid, apoi 
Kasia m-a răsucit pe partea cealaltă şi mi-a oblojit rana din 
spate. Am tipat. Dintr-odată puteam tipa! Kasia mi-a dat o 
cârpă din care să muşc. Am muşcat, tremurând din tot 
trupul. 

Durerea s-a înrăutățit. M-am smuls de lângă ei, 
încercând să mă presez pe peretele rece şi dur, vrând să 
mă fac una cu el şi insensibilă ca piatra. Am săpat cu 
unghiile în mortar, văicărindu-mă, cu mâna Kasiei pe 
umăr... şi deodată partea cea mai grea a trecut. Sângele s-a 
redus la câteva picături. Puteam deja să văd şi să aud: 
luptele duse pe scări, zăngănit de săbii, scârţâit de metal şi 
câteodată un clinchet. Sânge curgea prin baricadă. 


Sarkan se lăsase moale, rezemat de peretele de lângă 
mine. Buzele i se mişcau în continuare, însă nu mai ieşea 
aproape niciun sunet printre ele. Ţinea ochii închişi cu mare 
efort. /nvocația era ca un castel de nisip, din care jumătate 
fusese măturat de val, iar cealaltă jumătate era gata să se 
prăbuşească. Se străduia să-l proptească, dar era prea 
slăbit. Mă întrebam dacă şi restul se năruia, dacă hăul 
înghiţea întregul Turn şi ne devora pe toţi, lăsând o gaură în 
lume, după care se închidea la loc deasupra noastră, iar o 
parte din coasta muntelui aluneca la vale să umple 
prăpastia, ca şi cum noi n-am fi existat vreodată. 

A deschis pleoapele şi s-a uitat la mine. A arătat către 
Kasia şi către copiii cuibăriţi în spatele ei, urmărindu-ne 
speriaţi de după un butoi. Sarkan a arătat din nou: Du-te! 
Voia să-mi spună să-i iau cu mine şi să fugim, să ne 
ascundem repede undeva. Am şovăit, dar ochii lui au 
scânteiat, mânioşi. A întins mâna pe podeaua goală. Cartea 
nu mai era, /nvocația dispăruse. Nu mai puteam încheia 
vraja, iar când puterea lui avea să cedeze... 

Am respirat adânc şi mi-am împletit degetele cu ale lui, 
revenind în vrajă. El s-a împotrivit. La început am cântat 
încetişor şi sacadat, căutându-mi drumul. Nu mai aveam 
hartă şi nici nu-mi mai aminteam cuvintele, însă mai 
făcuserăm vraja înainte. Îmi aminteam unde mergeam şi ce 
încercam să construim. Am adunat nisip în jurul zidului şi 
am săpat un şanţ lung şi larg, împotriva valurilor. 
Continuam să fredonez fragmente de poveşti şi de cântece. 
Am început să ridic movile de nisip în mintea mea. El se 
ţinea deoparte nedumerit, neştiind cum să mă ajute. l-am 
cântat o melodie mai lungă, dăruindu-i-o ca pe un pumn de 
nisip ud, apoi el mi l-a dat înapoi, cântând ceva lent, precis 
şi egal, aşezând pietrele una câte una la baza zidului din 
nisip ud, clădind turnul, făcându-l tot mai înalt. 

Lucrarea redevenea puternică şi solidă. Opriserăm 
alunecarea zidului. Eu continuam cu vraja mea, cârpind pe 
ici, pe colo, găsind o cale şi călăuzindu- şi pe Dragon prin 
ea. Am adunat mai mult nisip şi l-am lăsat pe el să niveleze 
peretele. Împreună am înfipt în vârf o creangă cu frunze 


foşnitoare în loc de steag. Încă nu puteam să respir bine, 
căci simţeam o gheară în piept şi o durere adâncă acolo 
unde poţiunea încă îşi făcea efectul, însă magia curgea 
acum limpede, strălucitoare, rapidă şi abundentă. 

Se auzeau bărbaţi strigând. Ultimii oşteni ai baronului se 
năpusteau peste baricade, venind de sus, majoritatea 
rămaşi fără săbii, singurul lor gând fiind să scape cu viaţă. O 
lumină inunda scările, precedată de ţipete. Soldaţii aflaţi la 
adăpost apucau mâinile celor de dincolo de baricadă şi îi 
trăgeau peste. Nu mai erau mulţi. Când şi ultimul a ajuns în 
pivniţă, soldaţii au aruncat şi ultimele bețe şi cazane în 
vârful baricadei, astupând pe cât puteau pasajul. Vocea lui 
Marek a răsunat cu ecou de dincolo. Am zărit şi părul auriu 
al reginei. Oştenii baronului încercau să o împungă cu 
suliţele, însă acestea alunecau pe pielea ei. Baricada se 
dărâma. 

Dar nu puteam renunţa la vrajă. Kasia se ridicase şi 
acum împingea uşa mormântului. 

— Aici, repede! le-a zis ea copiilor. 

Ei s-au împleticit pe scări. Kasia m-a apucat de braţ să 
mă ajute. Sarkan se căznea şi el să se ţină pe picioare. 
Kasia ne-a îmboldit pe amândoi înăuntru, apoi a luat sabia 
de pe jos şi a înşfăcat un borcănel sigilat din dulap. 

— Pe aici! le-a strigat ea soldaţilor, care ne-au urmat. 

Invocația a venit şi ea după noi. Am coborât treptele în 
spirală, cu Sarkan imediat în spatele meu. Deasupra noastră 
am auzit un zăngănit, iar scările au fost învăluite în beznă; 
sus, unul dintre oşteni închisese uşa. Şirurile de litere aflate 
de ambele părţi ale treptelor scânteiau din umbre şi 
murmurau încetişor. Eu am modificat puţin lucrarea ca să 
alunece blând pe lângă magia literelor. În mod subtil, 
imaginea mea despre turn s-a schimbat, a devenit mai larg 
şi mare, formându-se terase şi ferestre şi o cupolă aurită, 
ziduri din piatră albă, inscripţionate cu litere argintii, 
precum pereţii scării spiralate. Sarkan a încetinit ritmul, căci 
l-a văzut şi el: vechiul turn, turnul pierdut din vechime. 
Lumina zorilor ne învăluia. 


Am ajuns în camera rotundă de la baza scărilor. Aerul 
încins şi îmbâcsit nu era îndeajuns pentru noi toţi, dar Kasia 
a luat un sfeşnic greu din fier şi a izbit în zidul mormântului, 
cărămizile prăbuşindu-se în camera mortuară. Un aer 
răcoros ne-a întâmpinat. Kasia a împins copiii înăuntru şi le- 
a spus să se ascundă în spatele sarcofagului străvechiului 
rege. 

În pivniţă, piatra se sfărâma. Regina îi conducea pe 
Marek şi pe oamenii lui pe urmele noastre. Câteva zeci de 
soldaţi s-au înghesuit în camera rotundă, presaţi de pereţi, 
cu chipurile înspăimântate. Purtau tunici galbene sau ce 
mai rămăsese din ele, deci erau din tabăra noastră, însă eu 
nu- recunoşteam pe niciunul. Nu-l zăream nicăieri pe baron. 
Zăngănit de săbii se auzea iar din depărtare; ultimii soldaţi 
ai Mlaştinilor Galbene rămaşi pe scări încă se luptau. 
Lumina /nvocației se plămădea rapid. 

Marek a înjunghiat şi ultimul om de pe scări şi l-a împins 
cu piciorul. Oştenii baronului i-au sărit înainte, aproape 
nerăbdători; cel puţin era un inamic pe care îl puteau 
înţelege şi chiar înfrânge. Dar Marek s-a sprijinit în scut, 
apoi s-a strecurat pe sub el şi a împlântat sabia în trupul 
primului bărbat, apoi s-a răsucit şi a tăiat capul soldatului 
aflat de cealaltă parte a treptelor, a lovit un altul cu 
mânerul săbiei, după care cu un salt a scos ochiul altuia. 
Kasia a făcut un pas lângă mine, împotrivindu-se cu un 
strigăt prelung şi cu sabia ridicată, însă erau cu toţii la 
pământ înainte ca ecoul ei să se sfârşească. 

Dar şi noi terminaserăm /nvocația. Am cântat şi ultimele 
trei cuvinte, iar Sarkan le-a cântat după mine, apoi le-am 
cântat la unison. 

Lumina zorilor strălucea în încăpere, ieşind parcă din 
pereţii de marmură. Marek a înaintat în spaţiul eliberat chiar 
de el, iar regina a coborât în spatele lui. 

Din sabia ei curgeau picături de sânge. Avea chipul calm 
şi senin. Lumina strălucea pe ea şi prin ea, constantă şi în 
profunzime, dar nici urmă de posedare. Marek era curat, la 
fel şi Solya în spatele lui. Lumina ce o inundase le prinsese 
şi lor conturul şi nu se zărea nicio umbră în ei, ci doar un soi 


de sclipire de egoism şi mândrie precum zidurile ghimpate 
ale citadelei. Dar în regină nici măcar aşa ceva nu se găsea. 
Mă uitam uluită la ea, răsuflând din greu. În ea nu exista 
răul-Codrului! 

De fapt, nu se găsea nimic acolo. Lumina /nvocației 
trecea direct prin ea. Era roasă pe dinăuntru, trupul ei fiind 
doar o scoarță găunoasă. Nu mai rămăsese nimic în ea care 
să fie atins de rău. Dar am înţeles prea târziu: plecaserăm 
să o salvăm pe regina Hanna, iar Codrul ne ajutase să 
găsim ce căutam. Dar ce găsiserăm era doar o rămăşiţă 
goală pe dinăuntru, un fragment din miezul copacului-inimă. 
O marionetă goală, aşteptând ca noi să terminăm cu 
procesele şi să ne convingem că nu e atinsă de rău, ca apoi 
Codrul să-i tragă sforile. 

Lumina continua să curgă peste ea şi, până la urmă, am 
reuşit să văd Codrul, de parcă în locul chipului femeii 
vedeam un nor, apoi silueta unui copac. Codrul era acolo. 
Doar el era acolo. 

Şuviţele ei aurii erau de fapt viţe înfrunzite, iar mâinile şi 
picioarele erau ramuri, degetele de la picioare erau rădăcini 
lungi, ce se târau pe pardoseală şi intrau adânc printre 
crăpături. 

Se uita la peretele din spatele nostru, la deschiderea 
zdrenţuită către mormântul cu flacăra lui albăstruie, şi 
pentru prima dată faţa ei s-a schimbat, ca răsucirea unei 
sălcii firave în bătaia vântului puternic, ca furia furtunii 
abătute asupra coroanelor copacilor. Puterea care anima 
Codrul, orice ar fi fost ea, mai fusese aici, în mormânt. 

Chipul alb ca varul al reginei se pierdea sub lumina 
Invocației asemenea vopselei curățate sub jetul de apă. Sub 
el era o altă regină, pământie şi verde şi aurie, cu pielea ca 
scândura de arin, iar părul, de un verde-închis, aproape 
negru, înspicat cu roşu, auriu şi ruginiul toamnei. Cineva îi 
adunase şuviţele aurii şi le împletise într-o diademă, 
împreună cu panglicuţe albe. Purta o rochie albă, dar pusă 
pe dos. O îmbrăcase, dar fără să-i acorde vreo însemnătate. 

Am văzut cum trupul îngropat al regelui ia formă între ea 
şi noi. Era cărat de şase oameni într-un giulgiu din în alb. 


Chipul îi era neclintit, iar ochii, acoperiţi cu o ceaţă albă. Îl 
duceau în mormânt. L-au lăsat uşor în sarcofagul din piatră, 
apoi l-au învelit cu giulgiul. 

In lumina /nvocației, această regină urma îndeaproape 
oamenii din camera mortuară. S-a aplecat asupra sicriului. 
Nu i se citea tristeţe pe chip, ci doar confuzie, de parcă nu 
înţelegea nimic din cele petrecute. A atins obrajii şi 
pleoapele regelui cu degete lungi şi noduroase ca nişte 
crăcuţe. Dar el nu s-a mişcat. Uimită, şi-a retras mâna, 
dându-se la o parte din drumul bărbaţilor. Au pus capacul 
sarcofagului, iar flacăra albastră s-a aprins deasupra lui. Ea 
îi privea încă năucită. 

Unul dintre oamenii aceia i-a spus ceva, probabil să stea 
oricât doreşte. Apoi a făcut o plecăciune şi a părăsit 
mormântul prin deschidere, lăsând-o acolo. Când s-a întors, 
am văzut pe faţa lui ceva ce, după atâta amar de vreme, 
Invocația a putut surprinde cu claritate: răceala şi hotărârea 
lui. 

însă regina Codrului nu văzuse nimic. Stătea lângă 
sarcofag, cu mâinile întinse pe el, la fel de nedumerită ca 
Marisha. Ea nu înţelegea moartea. Urmărea dansul flăcării 
albastre. Palidă la faţă, s-a întors şi s-a uitat de jur împrejur 
în încăperea goală. S-a mai uitat o dată şi atunci a văzut 
cărămizile puse una peste alta în deschizătură. Era zidită 
într-un mormânt. 

S-a uitat mirată o clipă, apoi a alergat şi a îngenuncheat 
lângă spărtura rămasă. Bărbaţii deja umpluseră aproape tot 
spaţiul, lucrând în mare grabă. Omul cu chipul de gheaţă 
rostea o vrajă, din degetele sale ieşind fulgere albastre- 
argintii, pe care oamenii aceia le zideau împreună cu 
cărămizile. Regina a scos o mână, împotrivindu-se. Dar el 
nu i-a răspuns, nici măcar nu a privit-o. Niciunul nu-i privea 
chipul. l-au împins mâna în criptă, după care au pus şi 
ultima cărămidă. 

S-a ridicat, trezindu-se dintr-odată singură. Era năucită, 
furioasă, confuză, dar încă nu-i era frică. A ridicat mâna, dar 
nu ştia ce voia să facă. In spatele ei, flăcăruia albastră 
dansa pe mormântul de piatră. Literele cioplite pe lateralele 


sarcofagului au primit şi ele lumină, strălucind, completând 
lunga frază ce cobora pe pereţii scărilor. S-a rotit şi am citit 
şi eu împreună cu ea: RAMÂI VEŞNIC, ODIHNEŞTE-TE 
VEŞNIC, FĂRĂ SĂ TE POŢI MIŞCA, FĂRĂ SĂ POŢI PLECA. 
Acesta nu era un simplu poem destinat odihnei regelui. Aici 
nu era doar un mormânt. Era o temniţă menită ei. A bătut 
cu pumnii în perete, a încercat să-l împingă, să-şi bage 
degetele prin crăpături, dar totul era în van. Teroarea punea 
stăpânire pe ea. Piatra o amuţise, rece şi neclintită. 
Săpaseră această încăpere la rădăcina muntelui. Ea nu 
avea cale de scăpare. Nu putea... 

Brusc, regina Codrului a alungat aceste amintiri. Lumina 
Invocației s-a făcut fărâme ce s-au scurs ca apa printre 
dalele mormântului. Sarkan s-a împleticit înapoi, iar eu 
aproape că am căzut de perete. Eram din nou în camera 
rotundă, însă spaima reginei mi se zbătea în piept ca o 
pasăre ce vrea să iasă din colivie. Departe de soare, de apă 
şi de aer. Dar nu putea să moară. ŞI nici nu murise. 

Stătea acum printre noi, ascunsă pe jumătate sub chipul 
reginei Hanna, dar nu mai era nici acea regină din viziune. 
Cumva, reuşise să scape din mormânt. Se eliberase, apoi 
îi... omorâse? Da, îi omorâse, dar nu numai pe ei, ci şi pe 
iubitele lor, pe copiii lor, poporul lor. Îi devorase, devenind 
un monstru, aşa cum fuseseră şi ei cu ea. Şi crease Codrul. 

Sâsâia încet în întuneric, nu ca un şarpe, ci ca un foşnet 
de frunze şi ramuri în bătaia vântului. Pe măsură ce înainta, 
vite se răspândeau sub paşii ei, înşfăcând de glezne, de 
încheieturi, de gât oamenii din încăpere, târându-i şi 
strivindu-i de pereţi şi de tavan, eliberându-şi calea. 

Sarkan şi cu mine ne căzneam să ne ţinem pe picioare. 
Kasia s-a băgat ca o pavăză în faţa noastră şi tăia viţele, 
eliberându-ne, numai că pe la spatele ei altele se furişau 
către sarcofag. l-au prins pe copii, trăgându-i din adăpostul 
lor. Marisha tipa, iar Stashek lovea în zadar coardele viței, 
până când acestea i-au imobilizat braţul. Kasia a făcut un 
pas către copii, agonia citindu-i-se pe chip, căci nu era în 
stare să ne protejeze pe toţi laolaltă. 


Apoi Marek a făcut un salt înainte. A retezat viţele cu 
sabia sa fermecată, cu luciri de-a lungul tăişului. S-a pus 
între ei şi regină şi i-a împins cu scutul înapoi în siguranţa 
criptei. Stătea drept în faţa reginei, iar ea s-a oprit să-l 
privească. 

— Mamă! a strigat el şi a aruncat sabia ca s-o poată 
prinde de mâini. 

S-a uitat în jos la chipul ei pe când ea ridica încet capul. 

— Mamă! Luptă să te eliberezi de ea! Sunt eu, Marek... 
Marechek. Vino înapoi la mine! 

M-am ridicat, ţinându-mă de zid. Prinţul radia hotărâre şi 
un dor nemărginit. Armura îi era scăldată în sânge şi fum, 
iar faţa, mânjită de stropi de un roşu-aprins, însă preţ de o 
clipă a părut din nou copil sau, poate, un sfânt neprihănit. 
Regina l-a privit, a dus mâna la pieptul lui şi l-a ucis. Cu 
degetele preschimbate în ghimpi, crăcuţe şi viţe, a pătruns 
prin armură şi-a încleştat pumnul în adâncul lui. 

Dacă mai rămăsese ceva din regina Hanna, o fărâmă de 
voinţă, probabil că atunci s-a consumat cu totul, cu acea 
dovadă de milă: Marek a murit fără să ştie că a pierdut. 
Chipul lui nu s-a tulburat. Trupul a alunecat din mâna 
reginei aproape neschimbat, cu excepţia acelei găuri din 
platoşă. A căzut pe spate, armura zăngănind pe dalele de 
piatră. Avea ochii limpezi şi plini de convingerea că va fi 
auzit, că va ieşi victorios. Arăta ca un rege. 

Şi ne cucerise pe toţi cu convingerea lui. O clipă am 
rămas muţi de uimire. Solya a tras aer în piept, uluit. Apoi 
Kasia s-a repezit spre ea cu sabia ridicată. Regina a parat 
lovitura. Au rămas nemişcate, fiecare împingând cu toată 
forţa, câteva scântei ieşind în urma frecării celor două săbii, 
însă regina s-a aplecat spre Kasia, obligând-o să se lase pe 
spate. 

O incantaţie de arşiţă şi foc se rostogolea de pe limba lui 
Sarkan şi flăcări gălbui-roşietice şi arzătoare au răsărit din 
podea în jurul reginei. Văpaia îi înnegrea pielea Kasiei acolo 
unde o atingea. Ambele săbii au fost înghiţite de flăcări. 
Kasia a trebuit să se rostogolească într-o parte. Cămaşa de 
zale a reginei s-a topit şi ea şi s-a prelins în şiroaie de lichid 


scânteietor, formând o baltă acoperită cu o pojghiţă neagră. 
Rochia i-a fost cuprinsă de limbi de foc fumegânde. Insă 
acestea nu-i puteau atinge trupul. Picioarele reginei 
rămâneau albe, nepătate. De-acum şi Solya o ataca, 
aruncând cu fulgerele lui albe, care, în contact cu focul 
Dragonului, străluceau albăstrii. Şi aceste flăcări combinate 
se răsuceau în jurul reginei, încercând să găsească o 
slăbiciune, o cale de a o devora. 

L-am prins de mână pe Sarkan, l-am hrănit cu magia şi 
puterea mea, ca să o poată ataca în continuare cu focul lui. 
Flăcările cuprinseseră viţele care se răsuceau arse. Soldaţii 
care supravieţuiseră strânsorii coardelor verzi se eliberau, 
fugind apoi pe scări — cel puţin ei reuşeau să evadeze. Imi 
veneau în minte tot felul de vrăji, dar fără să încep vreuna 
ştiam că nu pot da roade. Focul nu o ardea, sabia nu o tăia, 
oricât de mult ar fi lovit-o. Îngrozită, mă gândeam dacă nu 
ar fi fost mai bine să nu ducem până la capăt /nvocația, 
astfel încât acel hău s-o înghită şi pe ea. Dar nici asta nu s- 
ar fi întâmplat probabil. Era prea puternică. Se putea 
răspândi şi ascunde în orice crăpătură din lumea asta şi tot 
ar mai fi rămas ceva din ea. Ea era Codrul sau Codrul era 
ea. Rădăcinile îi erau prea adânci. 

Sarkan respira greu şi rar, atât cât reuşea s-o facă. 
Epuizat, Solya s-a prăbuşit pe scări, iar fulgerele albe s-au 
stins. l-am mai oferit lui Sarkan din puterea mea, dar şi el 
avea să cedeze curând. Regina s-a întors spre noi. Nu 
zâmbea. Nu avea o expresie triumfală, ci doar o mânie 
nemărginită. Ştia că victoria îi aparţine. 

În spatele ei, Kasia s-a ridicat şi a tras sabia din teaca de 
pe umăr. Şi-a luat avânt. 

Tăişul săbiei a pătruns în beregata reginei şi a rămas 
înfiptă pe jumătate. Un zgomot înfiorător a răsunat deodată, 
de simţeam că mi se sparg timpanele, iar camera s-a 
întunecat. Chipul reginei era împietrit. Sabia începuse să 
bea cu o sete neostoită. Zgomotul era asurzitor. 

Părea un război între două creaturi veşnice, între o 
prăpastie fără fund şi un râu nesfârşit. Stăteam cu toţii 
înmărmuriţi, aşteptând, sperând. Dar chipul reginei 


rămânea la fel. Unde sabia îi străpunsese gâtul, un luciu 
negru încerca să-i acopere pielea, răspândindu-se din rană 
precum picurii de cerneală într-un pahar cu apă limpede. A 
dus încet mâna la rană şi acelaşi luciu s-a întins şi pe 
degete. S-a uitat atent la ele. 

Apoi a întors privirea la noi cu satisfacţie, clătinând 
insesizabil din cap, ca şi cum ne-ar fi spus că ne-am purtat 
prosteşte. 

Deodată s-a lăsat în genunchi, zvâcnind din cap, din 
mâini şi din picioare, ca o marionetă căreia păpuşarul i-a 
abandonat sforile. Flăcările lui Sarkan au cuprins trupul 
reginei. Părul ei auriu s-a preschimbat într-un nor de fum, 
pielea i s-a înnegrit şi a crăpat. Vinişoare scânteietoare se 
zăreau pe sub pielea arsă. O clipă am îndrăznit să cred că 
izbândiserăm, că sabia a învins imortalitatea reginei. 

Însă nenumărate fuioare albe de fum au ieşit din toate 
crăpăturile, trecând pe lângă noi, evadând, aşa cum regina 
Codrului mai evadase cândva din această temniţă. Sabia 
Aloshei continua să-i bea puterea, încercând să prindă 
vălătucii de fum, însă aceştia se înălţau prea repede în aer, 
reuşind să scape până şi capcanei săbiei vrăjite. Solya şi-a 
acoperit capul când fumul a trecut în grabă peste el, luând- 
o pe scări în sus. Alte fuioare s-au înălţat spre gura de 
aerisire, iar altele şi mai mici au dispărut printr-o crăpătură 
din tavan pe care n-aş fi putut-o observa vreodată, o fisură 
minusculă. Kasia îi acoperise pe copii cu trupul său. Sarkan 
şi cu mine stăteam ghemuiiţi la perete, cu gurile acoperite. 
Seva reginei ni se târa pe piele, o spurcăciune uleioasă, cu 
miros de frunze putrede şi de mucegai. 

Apoi a dispărut. Regina nu mai era acolo. 

Trupul părăsit al reginei Hanna s-a făcut fărâme, ca un 
buştean preschimbat în cenuşă. Sabia Aloshei a căzut 
zăngănind pe podea. Eram singuri. În liniştea de mormânt 
nu se auzea decât respiraţia noastră hârâită. Toţi soldaţii 
rămaşi în viaţă fugiseră deja. Cei morţi fuseseră înghiţiţi de 
vite şi de flăcări, lăsând în urmă doar nişte fantome 
fumegânde pe pereţii din marmură albă. Kasia s-a ridicat 
încet, cu copiii lipiţi de ea. M-am prăbuşit în genunchi, 


tremurând de groază şi disperare. Palma lui Marek zăcea 
deschisă lângă mine. Cu faţa în sus, fără să vadă, era întins 
în mijlocul încăperii, înconjurat de piatră arsă şi oţel topit. 

Sabia neagră se dizolva în aer. Într-o clipă, din ea n-a 
mai rămas decât mânerul. Arma Aloshei fusese irosită, iar 
regina Codrului supravieţuise. 


Capitolul 29 


Am scos copiii din Turn în soarele dimineţii, ce veghea cu 
lumina lui somnul celor şase mii de soldaţi. Muştele deja 
bâzâiau pe trupurile lor, iar ciorile se adunaseră în stoluri. 
Când am ieşit dintre ruine, păsările şi-au luat zborul şi s-au 
cocoţat pe ziduri, aşteptând să le eliberăm calea. 

In pivniţă, trecuserăm pe lângă trupul baronului, sprijinit 
de peretele vetrei, cu ochii umbriţi şi o baltă de sânge sub 
el. In mâna unui soldat ce zăcea mort lângă baron, Kasia 
găsise poţiunea somnului încă nedesfăcută. Le dăduse apoi 
copiilor câte o înghiţitură, înainte să-i scoatem afară. 
Sărăcuţii, văzuseră deja prea multe. 

Acum Stashek atârna moale pe umărul ei, iar Sarkan o 
căra în braţe pe Marisha. Eu mă străduiam să ţin pasul în 
urma lor, prea epuizată să mi se mai facă rău în faţa acelei 
privelişti oribile, prea secătuită să mai plâng. Răsuflarea îmi 
era încă scurtă şi dureroasă. Solya mergea alături de mine 
şi din când în când îmi oferea o mână de ajutor să trec 
peste vreun morman de cadavre în armură. Nu-l luaserăm 
prizonier. Doar ne urma, cu privirea rătăcită, ca un om care 
ştia că nu trăieşte acum un vis, dar că era mai bine să fi fost 
aşa. In pivniţă, îi dăduse lui Sarkan ce mai rămăsese din 
mantia lui, ca s-o învelească pe mica prinţesă. 

Turnul abia se mai ţinea în picioare. Podeaua din sala 
mare era un labirint de dale sparte, rădăcini moarte şi viţe 
ofilite, arse precum trupul reginei din criptă. Multe dintre 
coloane se prăbuşiseră cu totul. Printr-o gaură din tavan se 
întrezărea biblioteca de deasupra, un scaun atârnând din 
ea. Sarkan privea în sus, în vreme ce se căţăra peste ruine. 


A trebuit să mergem prin tranşeele dintre zidurile pe 
care le construiserăm ca să-l ţinem la distanţă pe Marek. 
Glasurilor pietrelor străvechi îmi şopteau triste pe când 
treceam prin pasaje. Niciun oştean nu mai rămăsese viu pe 
câmpul abandonat. In tabăra lui Marek, câţiva soldaţi 
scotoceau printre provizii. Doi dintre ei au ţâşnit din 
pavilion, cărând la subsuoară nişte pocale din argint. Aş fi 
plătit bucuroasă o duzină de pocale din argint numai ca să 
aud vocea încă unui muritor şi să văd că nu chiar toţi îşi 
dăduseră viaţa aici. Insă ei fugiseră sau se ascunseseră în 
spatele mormanelor de provizii, trăgând cu ochiul la noi. 
Stăteam în mijlocul câmpului tăcut şi dintr-odată mi-am 
amintit: 

— Tunarii! 

Erau încă acolo, o trupă de statui înlăturate din drum, cu 
ochii de piatră fixaţi asupra turnului. Nu erau loviți prea rău. 
Ne-am adunat în linişte împrejurul lor. Niciunul dintre noi nu 
mai avea suficientă putere să dezlege singur vraja. Am 
întins mâna spre Sarkan. El a schimbat braţul cu care o 
ţinea pe Marisha şi m-a lăsat să-i ating palma. 

Am reuşit să adunăm împreună îndeajuns de multă 
magie cât să rostim vraja de dezlegare. Soldaţii s-au 
cutremurat când au fost eliberaţi din strânsoarea pietrei, 
reveniţi brusc la viaţă. Unii dintre ei îşi pierduseră degetele 
sau aveau cicatrici acolo unde trupurile le fuseseră ciobite, 
dar erau nişte oameni cu pregătire militară, obişnuiţi să 
manevreze tunul ce răsuna şi trepida la fel de înfricoşător 
ca orice vrajă de război. S-au retras din calea noastră cu 
ochii mari, apoi l-au văzut pe Solya, pe care l-au recunoscut. 

— Poruncă, domnule? a întrebat nesigur unul dintre ei. 

Solya s-a holbat la el o clipă, apoi la noi, cu aceeaşi 
nesiguranţă pe chip. 

Am mers împreună până în Olshanka, drumul fiind încă 
prăfuit de la agitația de ieri. leri. Incercam să nu mă 
gândesc: ieri şase mii de soldaţi mărşăluiseră pe acest 
drum. Azi niciunul nu mai trăia. Zăceau morţi în tranşee, în 
sala mare, în pivniţă, pe scările adânci şi spiralate. Le-am 
văzut chipurile în colbul stârnit de picioarele noastre. 


Cineva din Olshanka ne-a zărit venind, iar Borys ne-a ieşit în 
întâmpinare cu o căruţă şi ne-a transportat până în oraş. 
Roţile ne hurducau ca pe nişte saci de grâne. Scârţâitul lor 
parcă reunea toate cântecele de bătălie pe care le auzisem 
vreodată, caii bătând ritmul cu copitele. Toate poveştile de 
război probabil că se terminaseră aşa, cu câţiva 
supraviețuitori obosiţi ce se întoarceau acasă de pe câmpul 
morţii, însă nimeni nu mai cânta şi această parte a baladei. 

Natalya, soţia lui Borys, mi-a oferit spre odihnă camera 
Martei, un dormitor micuţ, scăldat în razele soarelui, cu o 
veche păpuşă din cârpă aşezată pe o poliţă şi o păturică pe 
pat. Acum era deja la casa ei, dar camera încă îi păstra 
prezenţa vie, un loc cald şi primitor, gata să-mi ofere un 
culcuş, iar mâna Natalyei ce-mi mângâia fruntea parcă era 
a mamei care mă îmbia la somn, la somn... căci aici 
monştrii nu aveau să apară niciodată. Am închis ochii, 
prefăcându-mă că o cred. 

M-am trezit abia pe seară, o seară călduroasă de vară, 
culorile blânde ale apusului devenind un albastru-pal. In 
casă era o forfotă familiară, cineva pregătea cina, ceilalţi 
întorcându-se după o zi de lucru. Am rămas multă vreme la 
fereastră, nemişcată. Erau mult mai bogaţi decât familia 
mea: etajul casei era destinat numai camerelor de dormit. 
Marisha alerga prin grădina mare alături de un câine şi 
patru copii, majoritatea mai mari decât ea. Era îmbrăcată 
într-o rochie curată din bumbac, dar pe care reuşise să o 
păteze cu verdele ierbii, iar părul rebel începuse să i se 
desfacă din codiţele împletite. Stashek stătea lângă uşă şi îi 
privea, deşi unul dintre cei patru copii era un băieţel de 
vârsta lui. Chiar şi în haine simple se vedea clar că nu este 
un copil obişnuit, cu spatele drept şi chipul solemn ca în 
biserică. 

— Trebuie să-i ducem înapoi în Kralia, a zis Solya. 

După un somn odihnitor, îşi recăpătase acea obraznică 
siguranţă de sine, iar acum stătea în compania noastră ca şi 
cum tot timpul ar fi fost alături de noi. 

Se întunecase afară, iar copiii merseseră la culcare. 
Acum stăteam în grădină, la un păhărel de ţuică de prune 


rece, şi parcă pretindeam că sunt un om mare. Semăna 
prea mult cu primirea pe care părinţii mei o făceau 
oaspeţilor, invitându-i să stea pe scaune şi în leagănul 
umbros de la marginea pădurii, vorbind despre recoltă şi 
viaţa de familie, în vreme ce copiii alergau veseli 
primprejur, culegând fructe de pădure şi castane sau jucând 
leapşa. 

Mi-am amintit când fratele meu cel mare s-a însurat cu 
Malgosia şi dintr-odată cei doi nu s-au mai jucat cu noi, ci s- 
au aşezat cu părinţii: un solemn tip de alchimie, ceva ce 
simţeam că nu avea să mă ia prin surprindere. Nu mi se 
părea real nici faptul că stăteam aici, darămite că vorbeam 
despre tronuri şi crime, pe un ton serios, de parcă erau 
obiecte reale şi nu fragmente de cântece. 

Era ciudat să-i aud certându-se: 

— Prinţul Stashek trebuie încoronat de îndată şi apoi să 
stabilim o regență, a spus Solya. Arhiducele de Gidna şi 
arhiducele de Varsha, cel puţin... 

— Copiii vor merge la bunicii lor, chiar dacă asta 
înseamnă să-i car în spate tot drumul până acolo l-a 
contrazis Kasia. 

— Drăguţa mea, nu înţelegi... a continuat Solya. 

— Nu sunt deloc drăguţa ta! a replicat Kasia tăios, 
făcându-l să-şi înghită cuvintele. Dacă Stashek este regele 
de-acum, cu atât mai bine. Regele m-a rugat să-i duc pe el 
şi pe Marisha la familia mamei lor. Şi acolo vom merge. 

— Capitala este prea aproape, în orice caz, a intervenit 
Sarkan, pocnind din degete, cu răbdarea pierdută. Pot să 
înţeleg că arhiducele nu va vrea ca regele să fie pe mâna 
celor din Gidna, a adăugat el cu asprime, când Solya a dat 
să-l întrerupă. Şi nici nu-mi pasă. Kralia nu era un loc sigur 
înainte, aşa că nu va fi nici acum. 

— Dar nu va fi nicăieri în siguranţă, m-am băgat şi eu în 
vorbă. Şi nu va fi multă vreme. 

Se certau cu toţii dacă să construiască o casă pe un mal 
sau pe altul al unui râu, dar ignorau semnul ieşirii din matcă 
marcat pe un copac din apropiere, mai înalt decât orice uşă 
a casei. 


— Gidna este lângă ocean. Castelele din nord sunt bine 
plasate pentru o defensivă de proporţii... a spus Sarkan. 

— Dar Codrul va ajunge şi acolo, l-am contrazis eu. 

O ştiam, căci o văzusem în ochii reginei şi-i simţisem 
mânia neostoită pe pielea mea. În toţi aceşti ani, Sarkan 
ţinuse departe Codrul ca pe un val oprit de un dig din 
stânci. Işi împărţise puterea într-o mie de canale şi fântâni 
răspândite în întreaga Vale. Dar era un dig ce nu putea 
rezista la nesfârşit. Azi, săptămâna viitoare, anul viitor, 
Codrul îl va sparge şi va pune stăpânire pe toate fântânile şi 
toate canalele ce se întind până la munţi. Şi, hrănit cu 
această putere  nou-câştigată, va depăşi trecătorile 
montane. 

Şi-atunci nicio forţă nu i se va mai putea împotrivi. 
Armata Polnyei era decimată, armata Rosyei, rănită, iar 
Codrul îşi permitea să piardă o bătălie, două, ba chiar o 
duzină. Avea să-şi stabilească o poziţie convenabilă, unde 
să-şi scuture seminţele, iar, dacă se întâmpla să fie respins 
înapoi printr-o trecătoare montană sau alta, la final asta n- 
avea să mai conteze. Codrul va continua să înainteze. 
Regina Codrului va continua să înainteze. Putem opri 
expansiunea Codrului până când Stashek şi Marisha vor 
creşte mari, vor îmbătrâni şi vor muri. Dar în ceea ce-i 
priveşte pe nepoţii Natalyei şi ai lui Borys cu care s-au jucat 
în grădină? Sau chiar copiii lor nevoiţi să crească în umbra 
Codrului? 

— Nu mai putem respinge Codrul câtă vreme Polnya 
arde în urma noastră, a zis Sarkan. Rosyanii vor trece 
Rydva, căutând răzbunare, imediat ce vor afla că Marek a 
murit... 

— Ba nu mai este chip să respingem înaintarea Codrului! 
m-am împotrivit eu. Asta au încercat şi cei din vechime... 
asta ai făcut şi tu acum. Trebuie să-l oprim pentru 
totdeauna. Trebuie să oprim regina Codrului. 

— Da, ce idee minunată! Dacă sabia Aloshei n-a omorât- 
o, atunci nimic n-o poate face. Şi tu ce propui? 

M-am uitat la el şi am văzut gheara spaimei din stomacul 
meu reflectată în ochii lui. Niciun muşchi nu i se clintea pe 


faţă. Nu se mai încrunta la mine. S-a lăsat pe spătarul 
scaunului şi a continuat să mă privească. Solya se uita 
confuz când la unul, când la altul, iar Kasia mă urmărea 
îngrijorată. Dar nu mai era nimic de făcut. 

— Nu ştiu, i-am spus lui Sarkan cu glas tremurat. Dar voi 
face ceva. Vrei să vii în Codru cu mine? 


Tristă şi nehotărâtă, Kasia stătea lângă mine la răspântia 
de după Olshanka. Cerul era colorat în nuanţe de gri şi 
trandafiriu de soarele ce îşi anunţa apariţia. 

— Nieshka, dacă tu crezi că te pot ajuta... a zis ea încet, 
dar eu am clătinat din cap. 

Am sărutat-o, iar ea m-a cuprins în braţe cu grijă, după 
care m-a strâns tot mai tare. Am închis ochii şi am tinut-o 
lipită de mine şi, o clipă, am redevenit două fetiţe jucându- 
se în umbra îndepărtată a Codrului, dar fericite. Apoi 
soarele şi-a întins razele către noi şi ne-a mângâiat. Ne-am 
desprins din îmbăţişare şi am făcut un pas înapoi. Kasia era 
aurie şi impunătoare, de o frumuseţe nepământeană, dar 
eu aveam magia. l-am luat faţa în palme şi ne-am atins 
frunţile, apoi ea a plecat. 

Stashek şi Marisha stăteau în căruţă şi o aşteptau 
nerăbdători pe Kasia, cu Solya alături. Unul dintre soldaţi 
ţinea hăţurile. Mai veniseră câţiva luptători rătăciţi, cei care 
fugiseră din luptă şi din Turn înainte să se încheie bătălia 
finală, un grup alcătuit deopotrivă din oamenii din Mlaştinile 
Galbene şi cei ai lui Marek. Ei formau acum escorta. Nu mai 
erau inamici. De fapt, din capul locului nu fuseseră inamici. 
Soldaţii lui Marek crezuseră sincer că salvează copiii. Şi unii, 
şi alţii fuseseră pionii albi şi negri de pe tabla de şah a 
reginei Codrului, astfel încât ea să stea deoparte şi să 
savureze cum se elimină reciproc. 

Căruţa era umplută cu merinde adunate din întregul 
oraş, bunuri care ar fi constituit tributul strâns pentru 
Sarkan. Dragonul îi oferise galbeni lui Borys pentru cai şi 
căruţă. 


— Te vor plăti şi ca să-i duci tu până la Gidna, îi spusese 
el înmânându-i punga. Îţi poţi lua cu tine şi familia. Veţi 
avea suficient cât să începeţi acolo o viaţă nouă. 

Borys se uitase la Natalya, care clătinase din cap, apoi 
răspunsese: 

— Vom rămâne aici. 

Sarkan mormăise în barbă, nemulţumit de ceea ce lui i 
se părea nebunie curată. Dar eu îl privisem pe Borys în ochi. 
Murmurul adânc al Văii parcă fredona sub picioarele mele. 
Eram acasă. Special ieşisem fără pantofi, ca să-mi îndoi 
degetele în iarba moale şi în pământ şi să mă hrănesc cu 
puterea lor. Ştiam de ce nu voia să plece, de ce mama şi 
tata n-ar fi vrut să plece dacă m-aş fi dus în Dvernik să-i 
conving să părăsească Valea. 

— Mulţumesc! i-am spus eu. 

Căruţa s-a îndepărtat, cu soldaţii pe urmele ei. Din 
spatele  atelajului, Kasia se uita la mine, cu braţele 
cuprinzând protector umerii copiilor. Apoi praful stârnit de 
grupul aflat în marş s-a învolburat şi n-am mai fost în stare 
să le disting feţele. M-am întors la Sarkan. Mă privea aspru 
şi morocănos: 

— Ei bine? 

Am pornit pe drumul ce lega casa lui Borys de moară, a 
cărei roată scârţâitoare era învârtită constant de râul 
Spindle. Sub picioarele noastre, dalele de piatră s-au 
transformat treptat în pietricele, dispărând apoi în apa 
înspumată. La mal erau legate câteva bărci. Am dezlegat-o 
pe cea mai mică şi am împins-o pe râu. Imi ridicasem 
poalele fustei, iar el îşi aruncase cizmele în barcă. Nu eram 
prea pricepuţi, dar am reuşit să ne urcăm în ea fără să ne 
udăm leoarcă, apoi Dragonul a luat vâslele. 

S-a aşezat cu spatele la Codru şi mi-a zis: 

— Ţine în loc timpul! 

Am cântat vraja de deplasare rapidă a Babei laga, cât el 
trăgea de vâsle, şi malurile au devenit neclare. 

Râul Spindle curgea limpede şi drept sub soarele arzător 
al dimineţii. Razele lui scânteiau în apă. Alunecam rapid, cu 
un kilometru la fiecare bătaie a vâslei. Am zărit cu coada 


ochiului câteva femei venite cu rufele la spălat lângă 
Poniets, ridicându-se din mijlocul grămezilor de cearşafuri 
albe ca să ne urmărească plutirea ca o săgeată. Când am 
trecut de Viosna, pentru o clipă ne-am regăsit sub vestiţii 
lor vişini, cu fructele abia formându-se, undele râului încă 
purtându-le petalele căzute. N-am reuşit să văd nimic din 
Dvernik, deşi am ştiut când am trecut pe lângă el. Am 
recunoscut o cotitură a malului, la un kilometru est de sat, 
şi am privit înapoi să zăresc cocoşul din alamă de pe turla 
bisericii. Vântul bătea din spate. 

Am continuat să cânt până ce zidul de copaci întunecaţi 
a apărut la orizont. Sarkan a lăsat vâslele pe fundul bărcii. 
S-a întors să vadă terenul dinaintea pădurii şi s-a încruntat. 
Mi-am dat seama într-o clipă că fâşia arsă nu mai exista. 
Doar iarba deasă. 

— O arseserăm la trei kilometri de aici. 

A privit spre munţii din sud, luaţi ca punct de reper ca să 
măsoare distanţa străbătută deja de Codru. Nu credeam că 
mai are vreo importanţă. Distanţa era mare, dar urma să fie 
şi mai mare. Fie găseam o cale să-l oprim, fie dădeam greş 
pentru totdeauna. Curenţii ne-au purtat singuri. Înaintea 
noastră, copacii subţiri şi întunecaţi parcă îşi întinseseră 
braţele şi îşi împletiseră degetele de-o parte şi de alta a 
râului, alcătuind un tunel. Sarkan s-a întors cu faţa la mine 
şi ne-am luat de mâini. A rostit o vrajă de ascundere, pentru 
a ne face nevăzuţi, iar eu am preluat-o şi i-am şoptit bărcii, 
spunându-i să se preschimbe într-o plută abandonată, cu 
frânghiile rupte şi roase, lovită uşor de pietre. Am încercat 
să fim ceva ce trece neobservat, fără să-i pese nimănui. 
Soarele se urcase pe cer şi o fâşie de lumină se strecura 
printre ramurile umbroase ale copacilor. Am pus o vâslă în 
spatele nostru pe post de cârmă şi am continuat să plutim 
pe râu în jos. 

Malurile s-au umplut de vegetaţie sălbatică, rugi plini de 
mure şi ghimpi precum dinţii dragonului, gălbui şi ascuţiţi. 
Copacii erau aici mai groşi, strâmbi, uriaşi. Erau aplecaţi 
spre râu. Işi aruncau spre cer rămurele subţiri, luptându-se 
pentru un petic de cer. Păreau că-şi arată colții la noi. Calea 


noastră sigură se îngusta, iar apa de sub noi curgea în 
tăcere, de parcă nici ea nu voia să atragă atenţia. Ne-am 
ghemuit în mijlocul bărcii. 

Ne-a trădat un fluturaş, o mică bătaie de aripă negru cu 
galben care se rătăcise zburând prin Codru. Epuizat, s-a 
lăsat să se odihnească pe marginea din faţă a bărcii, iar o 
pasăre ca un cuţit negru s-a năpustit şi l-a înhăţat. S-a 
cocoţat pe barcă, cu fluturaşul strivit în cioc. Apoi l-a 
înghiţit, clămpănind de trei ori, după care şi-a aţintit spre 
noi ochii ca două mărgeluţe negre. Sarkan a dat s-o prindă, 
dar ea a zburat într-un copac. Un vânt rece ne-a suflat 
atunci în spate. 

Un geamăt a venit dinspre mal. Unul dintre copacii 
masivi s-a înclinat foarte adânc, cu rădăcinile ieşite din 
pământ, şi s-a prăbuşit cu zgomot în apă, chiar în spatele 
bărcii, stârnind un val sub noi. Vâsla s-a desfăcut, luată de 
curenţi, iar noi ne-am agăţat strâns de margini, prinşi într- 
un vârtej, după care barca a început să se scufunde cu 
partea din faţă. Apa năvălea înăuntru, rece ca gheaţa pe 
picioarele mele goale. Dar continuam să ne învârtim. Am 
zărit un Umblător pe mal, lângă copacul căzut. Şi-a întors 
spre noi capul în formă de băț, ca să ne vadă mai bine. 

— Rendkan selkhoz! a strigat Sarkan şi barca noastră s-a 
ridicat pe linia de plutire. 

Am îndreptat mâna spre Umblător, dar ştiam că este 
prea târziu: 

— Polzhyt! 

O limbă de foc portocaliu i-a cuprins spatele plin de 
crăcuţe. Dar el s-a răsucit şi a fugit printre copaci pe cele 
patru picioare, lăsând în urmă o trenă de fum şi de lumină. 
Fuseserăm văzuţi. Intreaga forţă a privirii Codrului s-a 
abătut asupra noastră ca un ciocan. Am căzut lovită pe 
fundul bărcii, apa rece udându-mi hainele, dându-mi fiori. 
Copacii îşi întindeau ramurile pline de spini spre noi şi îşi 
scuturau frunzele, adunându-se în urma înspumată a bărcii. 
Am ajuns la un cot al râului şi în faţa noastră erau şase 
Umblători conduşi de o Călugăriţă. Toţi intrau în apă 
formând un stăvilar viu. 


Torentul devenise mai puternic, de parcă râul Spindle 
dorea să ne treacă de ei, numai că erau prea mulţi, alţii 
adunându-se deja în spatele lor. Sarkan s-a ridicat în barcă, 
trăgând aer în piept, gata să-i lovească cu foc, cu fulgere. 
Dar eu l-am prins de braţ şi m-am aruncat pe spate, 
plonjând în apă. li simţeam în mână valul de indignare. Ne- 
am cufundat adânc, dar am ieşit la suprafaţă ca o frunză 
plutind pe o crenguţă, verde-pal şi maro, răsucindu-ne la 
suprafaţă printre altele asemenea. Era şi nu era iluzie. 
Menţineam vraja cu inima, tot ce voiam atunci era să fiu o 
frunză, o frunzuliţă purtată de torent. Râul ne-a prins într-un 
firişor de curent şi ne-a purtat nerăbdător, de parcă de mult 
aşteptase şansa aceasta. 

Umblătorii au înşfăcat barca, iar Călugăriţa a rupt bucăţi 
din ea cu cleştii săi, după care a băgat capul să vadă dacă 
suntem acolo. Apoi a întors în toate părţile ochii ei faţetaţi. 
Dar noi trecuserăm deja printre picioarele lor. Râul ne-a 
absorbit printr-o bulboană în apa lui tulbure, tăcută şi 
verde, ascunzându-ne de privirea Codrului, scuipându-ne 
apoi ceva mai departe, într-o zonă însorită, alte zeci de 
frunze având aceeaşi soartă. Mult în amonte, Umblătorii şi 
Călugăriţa scormoneau prin apă, călcând-o în picioare. Dar 
noi pluteam liniştiţi pe undele râului care ne purtau mai 
departe. 

Am rămas frunză şi crenguţă o vreme îndelungată, în 
întuneric. Râul se  îngustase, iar copacii uriaşi îşi 
întreţesuseră ramurile deasupra noastră, formând un 
acoperiş atât de des, încât nicio rază de soare nu putea să-l 
străpungă. Era doar o lumină scăzută, difuză. Tufişurile din 
jurul lor muriseră, lipsite de hrana astrului. Ferigi firave şi 
ciuperci otrăvitoare crescuseră ciorchine pe maluri, printre 
trestii şi rădăcini încurcate ieşind din nămol, sorbind din 
undele reci. Aici copacii erau mai rari. Umblători şi 
Călugăriţe veniseră pe ambele maluri să ne caute, alături 
de alte creaturi ciudate, de pildă un mistreţ de mărimea 
unui ponei, cu umeri îmblăniţi, ochi ca doi tăciuni aprinşi şi 
colţi ascuţiţi pe falca de sus. S-a apropiat cel mai mult de 
noi, amuşinând malul, croindu-şi drum prin nămol şi 


grămezile de frunze moarte, la un pas de locul în care eram 
purtaţi cu grijă, cu mare grijă de Spindle. Suntem frunză şi 
crenguţă, cântam eu încetişor, frunză şi crenguţă şi nimic 
mai mult. Pe când ne răsuceam în apă, am văzut mistrețul 
cum strănută supărat şi se întoarce printre copaci. 

Şi el a fost ultima bestie pe care am întâlnit-o în cale. 
Furia teribilă a Codrului se potolise odată scăpaţi de sub 
privirea lui. Ne căuta în continuare, numai că nu ştia unde s- 
o mai facă. Presiunea aceea scădea pe măsură ce înaintam. 
Ciripitul, croncănitul păsărilor şi băzâitul insectelor se 
pierdeau uşor-uşor. Numai Spindle murmura din ce în ce 
mai tare. Apoi s-a lărgit iar, curgând, năvalnic peste un pat 
de pietre lustruite. Deodată Sarkan a făcut o mişcare, a tras 
aer în plămâni, m-a scos din apă şi m-a aruncat în aer. La 
nici o sută de paşi înaintea noastră, râul se învolbura la 
marginea unei stânci, iar noi nu eram frunze adevărate, 
chiar dacă eu uitasem intenţionat acest lucru. 

Rugător, râul încerca să ne poarte mai departe. Pietrele 
erau alunecoase ca gheaţa. Mi-am julit gleznele, coatele şi 
genunchii, căci am căzut de trei ori. Am reuşit să ne târâm 
pe mal la câţiva paşi de cascadă, uzi şi înfriguraţi. Copacii 
din jurul nostru erau tăcuţi şi întunecaţi, dar nu ne 
urmăreau. Erau atât de înalţi, încât la bază păreau nişte 
turnuri netede. Trecuseră veacuri de când fuseseră doar o 
tulpiniţă. Pentru ei eram nişte veveriţe ce se jucau la 
poalele lor. Un nor uriaş de ceaţă se înălța dinspre cascadă, 
ascunzând marginea stâncii şi tot ce era dedesubt. Sarkan 
s-a uitat la mine: Şi acum ce facem? 

Cu atenţie, am intrat pe bâjbâite în ceaţă. Pământul 
umed îmi hrănea picioarele, iar ceața râului se agăța de 
pielea mea. Sarkan stătea cu mâna pe umărul meu. Am 
găsit puncte de sprijin pentru mâini şi pentru picioare şi am 
reuşit să ne croim drum în jos printre stâncile zdrenţuite şi 
prăvălite, până când mi-a alunecat talpa şi m-am lovit de 
pietre. Am căzut amândoi la vale, abia reuşind să ne 
menţinem cu picioarele înainte, până când panta ne-a 
aruncat la poalele unui copac ce atârna deasupra bazinului 
cascadei, abia ţinându-se cu rădăcinile de un bolovan. 


Am rămas acolo să ne tragem sufletul, întinşi pe spate şi 
privind în sus. Bolovanul cenuşiu se încrunta la noi. Arăta ca 
un bătrân cu nasul mare şi cu sprâncene din rădăcini 
întreţesute. Chiar şi lovită şi zgâriată, simţeam o imensă 
uşurare lăuntrică, de parcă mă adăpostisem în siguranţa 
unui buzunar magic. Mânia Codrului nu ne putea atinge aici. 
Vălătuci de ceaţă se înălţau deasupra apei şi pluteau. Prin ei 
priveam frunzele gălbui pe crengile lor argintii cum se 
mişcau în adierea vântului, atât de bucuroasă pentru 
această clipă de răgaz. Dar Sarkan a murmurat un blestem 
şi m-a înşfăcat de braţ. M-a târât după el prin apa ce ne 
ajungea la glezne. S-a oprit imediat ce am ieşit de sub 
ramuri, iar eu m-am uitat înapoi prin ceaţă. Stătuserăm 
chiar la umbra unui copac-inimă noduros şi străvechi, 
crescut pe mal. 

Ne-am îndepărtat în grabă, către panglica îngustă a 
râului. Spindle era aici de mărimea unui pârâu, pe care l-am 
traversat împroşcând apa, simțind sub tălpi nisipul cenuşiu 
şi auriu. Ceaţa s-a subţiat, apoi a dispărut cu totul. Ne-am 
oprit, înmărmuriţi: eram într-o poiană înţesată cu copaci- 
inimă, care ne împresurau ca o oaste. 


Capitolul 30 


Am rămas împietriţi, strângându-ne de mână, abia 
respirând, de parcă doar dacă stăteam nemişcaţi nu ne-ar fi 
putut observa. Râul se îndepărta printre copaci cu un 
murmur blând. Era atât de limpede, încât prin el se vedeau 
firele de nisip: negru cu argintiu şi pământiu, amestecate cu 
bobiţe de chihlimbar şi cuarţ. Soarele iarăşi scânteia pe 
luciul apei. 

Copacii-inimă nu erau înalţi precum copacii-turn de pe 
deal. Erau însă groşi, de mărimea unor stejari. Se întindeau 
pe lăţime, răspândindu-şi ramurile pline de flori gălbui. La 
rădăcină, un covor de frunze moarte acoperea pământul, 
frunze căzute din toamna trecută, iar de sub ele venea un 


miros de fructe putrezite, dar deloc neplăcut. Aveam încă 
umerii încordaţi. 

Aici ar fi trebuit să fie nenumărate păsări cântătoare şi 
animale mici care să adune fructele. În schimb era o linişte 
adâncă, stranie. Spindle susura încetişor, însă nimic altceva 
nu se mişca. Nimic nu era viu. Până şi copacii-inimă stăteau 
neclintiţi. O scurtă adiere a stârnit un foşnet slab, dar peste 
o clipă frunzele au amuţit. Râul îmi curgea peste picioare, 
iar soarele strălucea printre ramuri. 

In cele din urmă am făcut un pas. Nimic nu s-a năpustit 
dinapoia copacilor, nicio pasăre nu a dat vreun semnal de 
alarmă. Am mai făcut un pas şi încă unul. Apa era caldă aici, 
iar soarele ardea destul de tare, cât să-mi usuce hainele pe 
spinare. Am înaintat în linişte. Spindle ne conducea blând 
pe o potecă şerpuită printre copaci, până se vărsa într-un 
mic iaz. 

Pe malul îndepărtat al iazului, mult deasupra coroanelor 
celorlalţi, se înălța un copac-inimă. În faţa lui, pe o moviliţă 
verde, acoperită de flori albe zăcea trupul reginei Codrului. 
l-am recunoscut rochia albă, de doliu, pe care o purtase în 
Turn, sau ce mai rămăsese din ea. Poalele lungi şi drepte 
erau zdrenţuite şi sfâşiate pe laterale. Mânecile erau 
putrezite în cea mai mare parte, iar nasturii din perle ai 
manşetelor aveau pete vechi de sânge. Părul ei negru- 
verzui cădea în valuri şi se împletea cu rădăcinile copacului, 
care urcaseră pe moviliţă şi acoperiseră cu degetele lor 
pământii trupul reginei, protejându-l. Se încolăciseră pe 
glezne, coapse, umeri şi gât. Avea ochii închişi. Visa. 

Dacă am fi avut acum sabia Aloshei, i-am fi împlântat-o 
adânc în inimă, ţintuind-o la pământ. Poate că asta ar fi 
omorât-o, aici, de unde izvora puterea ei, unde se afla în 
carne şi oase. Dar sabia nu mai era. 

Apoi Sarkan a scos ultima fiolă de inima-focului: lichidul 
acela auriu-roşiatic, înfometat şi nerăbdător să fie eliberat 
din sticlă. Mă uitam în tăcere la poţiune. Veniserăm aici să 
punem capăt poveştii şi să ardem Codrul. lar aici era chiar 
inima lui. Ea era inima lui. Dar când mi-am imaginat cum 


turnăm poţiunea peste trupul ei şi cum este cuprinsă de 
flăcări... 

— Du-te înapoi la cascadă! mi-a zis Sarkan când mi-a 
văzut chipul, dorind să mă cruţe de această privelişte. 

Am clătinat din cap. Nu simţeam nicio milă, pentru că 
regina Codrului merita să aibă parte de o moarte în chinuri. 
Căci asta împărţise şi ea în stânga şi-n dreapta, cu vârf şi 
îndesat, şi încă era nesătulă de moarte. Şi-mi aminteam de 
ţipătul mut al Kasiei pe când era acoperită de scoarţa 
copacului, de chipul radios al lui Marek în timp ce era ucis 
de propria-i mamă. De groaza mamei când o văzuse pe 
copila ei aducând un şorţ plin cu mure, deoarece Codrul nu 
cruța nici măcar copiii. De ruinele din Porosna, cu copacul- 
inimă tronând în vatra satului şi de părintele Ballo 
preschimbat într-o bestie ucigaşă. De glăsciorul Marishei 
strigând-o pe mama înjunghiată sub ochii ei. 

O uram. Voiam să o văd arzând, aşa cum arseseră pe rug 
atâţia posedaţi pe care pusese ea gheara. Insă setea 
aceasta de cruzime mi se părea încă un răspuns greşit 
dintr-un lanţ nesfârşit. Oamenii Turnului o zidiseră, apoi ea 
îi nimicise. Crease Codrul ca să ne devoreze, iar noi o 
ofeream spre mistuire focului-inimii, ca acest râu cristalin să 
se tulbure cu cenuşă. Totul mi se părea greşit, dar nu 
vedeam ce altceva am fi putut face. 

Împreună cu Sarkan am luat-o prin iaz. Apa nu trecea 
mai sus de genunchi. Simţeam sub tălpi un pat de pietricele 
netede. De aproape, regina Codrului era şi mai stranie, căci 
nu părea vie. Ţinea buzele întredeschise, însă pieptul nu se 
ridica. Arăta ca o statuie sculptată, cu pielea ca lemnul de 
arin, cu nervurile alungite şi netezite, alternând nuantele. 
Sarkan a scos dopul şi a turnat conţinutul printre buzele 
reginei, apoi a vărsat restul peste întregul trup. 

Regina a deschis ochii. Flăcările au cuprins rochia, 
rădăcinile protectoare ale copacului-inimă, părul. Salkan m- 
a tras înapoi din faţa vâlvătăii. Ea a scos un țipăt răguşit şi 
furios. Limbi de foc i se strecurau pe sub piele ca nişte stele 
portocalii, de-o parte şi de alta a corpului. S-a zbătut, lovind 
moviliţa pe care stătea, iarba pârjolindu-se repede sub ea. 


Nori de fum s-au ridicat în jurul ei. Prin piele i se vedeau 
plămânii, inima, ficatul, ca umbrele dintr-o casă cuprinsă de 
incendiu. Rădăcinile lungi s-au retras, răsucindu-se, iar ea a 
sărit de pe patul morţii. 

A venit să ne înfrunte, arzând ca un buştean ce stătuse 
multă vreme în vatră: pielea i se înnegrise şi crăpase, 
lăsând să se vadă flăcările portocalii din interior. Din ea se 
ridicau norişori de cenuşă. Părul i se transformase într-o 
vâlvătaie. A ţipat din nou: din gât îi ieşea o lumină roşiatică, 
limba îi era ca o bucată de cărbune. Ardea în continuare. 
Focul o găurea, însă piele nouă ca o scoarță de copac le 
astupa. lar când flăcările i-au înnegrit din nou pielea, 
aceasta s-a vindecat încă o dată. Regina se împleticea către 
iaz. Înmărmurită de groază, mi-am amintit viziunea 
Invocației şi năucirea ei, teroarea ei când îşi dăduse seama 
că e captivă în piatră. Nu era doar faptul că nemuririi ei i se 
putea pune capăt cu o lovitură de sabie. Pur şi simplu nu 
ştia cum să moară. 

Sarkan a luat un pumn de nisip şi pietricele de pe fundul 
râului şi l-a azvârlit spre ea, rostind în acelaşi timp o vrajă 
de creştere. Grăunţele s-au umflat în aer, transformate în 
bolovani. S-au izbit de ea şi jeturi de scântei s-au înălţat ca 
dintr-un tăciune zgândărit cu vătraiul. Dar nici măcar acum 
nu s-a făcut scrum. Ardea, dar focul nu o mistuia. Şi venea 
spre noi. S-a aruncat cu mâinile şi picioarele în iaz, aburi 
sfârâitori înălțându-se în jurul ei. 

Pârâul îngust şi-a repezit apele peste pietre, de parcă ar 
fi ştiut că iazul trebuie reumplut. Chiar şi pe sub undele 
cristaline ea tot strălucea. Focul-inimii scânteia adânc în ea, 
refuzând să se stingă. A făcut mâinile căuş şi a sorbit. Apa 
s-a evaporat aproape în întregime în contact cu pielea ei 
încinsă. Apoi a luat unul dintre bolovanii lui Sarkan şi, cu 
ajutorul magiei, a scobit miezul, făurindu-şi astfel un 
castron din care să bea. 

— Spune odată cu mine! mi-a strigat Sarkan. Menţine 
focul în ea! 

Am tresărit. Fusesem fascinată să o văd vie şi arzând în 
flăcări 


În acelaşi timp. L-am luat de mână. 

— Polzhyt mollin, polzhyt talo! a incantat el. 

Eu am cântat despre focul din vatră, despre suflul blând 
asupra unei flăcări. Rădăcinile din spatele reginei au sfârâit, 
iar văpaia din ea s-a însufleţit. Regina a ridicat capul din 
castron şi a strigat, cuprinsă de furie. Ochii îi erau două 
găvane umplute cu foc. 

Vite au ţâşnit de pe fundul iazului şi s-au încolăcit pe 
gambele noastre. Fiind în picioarele goale, am reuşit să mă 
eliberez, dar cârceii s-au împletit cu şireturile cizmelor lui 
Sarkan şi el a căzut. Alte viţe i s-au înfăşurat pe braţe, 
înaintând ca să-l sugrume. Am băgat mâinile în apă şi am 
rostit: Arakra! Scântei verzi şi furioase au suit pe viţe, 
înlăturându-le. Simţeam furnicături în degete. A rostit rapid 
un farmec şi s-a eliberat, lăsându-şi doar cizmele în apă. S-a 
împleticit până la mal. 

În jurul nostru, copacii-inimă se treziseră. Se cutremurau 
la unison, o şoaptă foşnită. Regina Codrului ne întorsese 
spatele. Folosea acum castronul şi ca să arunce apă pe 
rădăcinile în flăcări ale uriaşului copac-inimă, încercând să 
le stingă. Încetul cu încetul focul pălea. Picioarele adâncite 
în iaz redeveniseră lemn solid şi nu mai ardeau. 

— Copacul! a zis Sarkan pe când încerca să se ridice. 

În jurul gâtului avea urme roşii, ca un colier de înţepături 
de spini. 

— Încearcă să-l protejeze! 

Am mers şi eu la mal şi m-am uitat în văzduh. După- 
amiaza era pe sfârşite, iar aerul era greu şi umed. 

— Kalmoz! am rostit eu către cer. 

Nori mari s-au adunat pe dată. 

— Kalmoz! 

O ploaie fină a început să cadă şi Sarkan a spus tăios: 

— Nu încercăm să stingem focul... 

— Kalmoz! am strigat eu din nou şi am ridicat mâinile, 
atrăgând fulgerele din cer. 

De data aceasta ştiam la ce să mă aştept, dar asta nu 
însemna şi că eram pregătită. Pentru aşa ceva nu aveai 
cum să fii pregătit vreodată. Fulgerul a furat din nou lumea 


din jurul meu, acel unic şi teribil moment al liniştii albe şi 
orbitoare, apoi a ţâşnit din mâna mea cu un bubuit puternic 
şi a lovit copacul-inimă drept în mijloc, clătinându-l. 

Forţa lui m-a făcut să mă învârt ca un titirez. Am căzut 
ameţită la marginea pârâului, cu obrajii striviţi de pietricele 
şi iarbă. Ramuri cu frunze aurii se legănau deasupra mea. 
Eram orbită şi năucită. Lumea amuţise, însă chiar şi prin 
urechile înfundate răzbătea un urlet de groază şi furie. Am 
reuşit să-mi sprijin capul în mâini şi am văzut cum copacul- 
inimă ardea, cu frunzele în flăcări şi trunchiul înnegrit. 
Fulgerul lovise o creangă uriaşă aflată mai jos pe trunchi şi 
aproape un sfert din el se crăpase. 

Regina Codrului ţipa. Din instinct încercase să împingă la 
loc ramura, dar ea încă era în flăcări, astfel încât, acolo 
unde palmele îi atinseseră scoarţa, aceasta fusese cuprinsă 
de văpaie. Şi-a retras mâinile şi vite de iederă au ţâşnit din 
pământ, încolăcindu-se degrabă în jurul trunchiului ca să-l 
ţină întreg. Apoi s-a întors şi a venit spre mine cu faţa 
schimonosită de furie. Am încercat să mă dau înapoi, 
târându-mă pe mâini şi picioare, tremurând, ştiind că vraja 
mea dăduse greş. Ea însăşi nu era rănită de moarte, chiar 
dacă acum arborele era distrus. Nu copacul-inimă o 
menținea în viaţă. 

Fulgerul îl aruncase pe Sarkan printre copaci. Acum se 
împleticea să iasă de sub ramurile lor, cu hainele pârlite şi 
înnegrite de fum, şi se îndrepta spre pârâu. 

— Kerdul foringan! a trâmbiţat el, însă eu abia l-am 
auzit, iar apa a devenit agitată. Tual, kerdul! 

Malul s-a prăbuşit. Şovăitor, şuvoiul a luat-o încetişor 
către un alt vad, departe de iaz şi de copacul în flăcări. Apa 
din iaz a început să se ridice în vălătuci de aburi fierbinţi. 

Regina Codrului s-a răsucit spre Dragon. A întins mâinile 
şi alte plante au ieşit din apă. Le-a smuls în mănunchi şi le-a 
azvârlit spre el. In aer, cârceii s-au umflat şi au crescut, apoi 
s-au năpustit asupra lui, sufocându-l. L-au țintuit la pământ. 
Am dat să mă ridic. Mă înţepau palmele şi respiram numai 
fum. Insă ea a venit la mine prea repede, un cărbune viu, 
fire de fum şi ceaţă ieşindu-i din trup. M-a înhăţat, iar eu am 


tipat. Pielea mea mirosea a ars, înnegrită acolo unde mă 
prinsese de braţe. 

M-a săltat de jos. Nu mai puteam vedea sau gândi din 
cauza durerii. Bluza îmi ardea mocnit, iar mânecile se 
topiseră sub strânsoarea sa. Aerul din jurul ei era ca arşiţa 
unui cuptor şi se unduia. Am întors faţa de la ea ca să pot 
respira. M-a târât până la iaz, apoi am trecut peste ruina 
moviliţei sale, până la copacul trăsnit. 

Mi-am dat seama ce vrea să facă şi m-am luptat şi am 
tipat, ignorând durerea. Insă strânsoarea ei era de fier. Am 
lovit-o cu picioarele goale, pârjolindu-mă. Am orbecăit după 
magie şi am rostit o vrajă, dar la jumătatea ei m-a zgâlţâit 
cu atâta furie, încât am retezat-o cu dinţii. Era ca un tăciune 
aprins. Foc pretutindeni. 

Am încercat s-o agăţ, să mă împing în ea, căci aş fi 
preferat să mor arzând. Nu voiam să aflu ce ar face din 
mine dacă m-ar poseda, ce ar face cu puterea mea sorbită 
de acest uriaş copac-inimă, aici în mijlocul Codrului. 

Dar nu am reuşit să o clintesc. M-a aruncat în scorbura 
înnegrită şi plină de cenuşă, lăsată în urmă de trăsnetul 
meu. Viţele s-au încolăcit, iar scoarţa s-a închis peste mine 
ca un capac de sicriu. 


Capitolul 31 


Seva rece şi udă aluneca pe mine, verde şi lipicioasă în 
păr şi pe piele. Înnebunită, am împins lemnul, am rostit o 
vrajă de sporire a puterii şi copacul s-a crăpat. Am înşfăcat 
cu sălbăticie cele două margini ale scoarţei, am proptit 
talpa goală la capătul de jos al crăpăturii şi m-am năpustit 
prin ea. Am ajuns din nou în luminiş. Nenumărate aşchii îmi 
înţepau degetele de la mâini şi de la picioare. Orbită de 
groază, m-am târât, am alergat, aproape că am zburat până 
ce am ieşit de sub umbra copacului şi am căzut în apa rece. 
Când m-am ridicat, mi-am dat seama că totul era diferit. 

Nici urmă de foc sau de lupte. Sarkan şi regina Codrului 
nu erau nicăieri. Până şi uriaşul copac-inimă dispăruse. 


Poiana era pe jumătate goală. Stăteam singură pe malul 
iazului liniştit, într-o altă lume. Era o dimineaţă senină, în 
loc de după-amiază. Păsări cântătoare zburau din creangă 
în creangă, iar broaştele orăcăiau în apa unduitoare. 

Am înţeles pe dată că sunt prizonieră, numai că în locul 
acesta nu simţeam prezenţa Codrului. Nu era acel loc 
îngrozitor, cu umbre alungite şi strâmbe, unde o văzusem 
pe Kasia rătăcind şi unde Jerzy se sprijinea fără vlagă de un 
copac. Nici nu mai semăna cu adevărata poiană, cu liniştea 
ei nefirească. lazul îmi mângâia blând gleznele. Împroşcând 
apa, am alergat către Spindle. 

Sarkan nu putea rosti singur /nvocația ca să-mi arate 
calea de scăpare, însă înainte râul ne fusese călăuza. Poate 
că el era ieşirea. 

Insă Spindle era şi el diferit. Râul era mai larg, dar mai 
lin, şi se adâncea, însă deasupra lui nu plutea nicio ceaţă. 
Nu se auzea nici vuietul cascadei. M-am oprit la o cotitură 
care-mi părea totuşi familiară. Pe mal se înălța un lăstar 
subţirel de copac-inimă, nu mai bătrân de zece ani, ce-şi 
avea rădăcinile înfipte în bolovanul cu chipul de moşneag 
pe care-l văzuserăm la baza stâncii. Era primul copac-inimă, 
cel la poalele căruia aterizaserăm în alunecarea teribilă de 
pe stâncă, pe jumătate pierdut în norii de ceaţă ai cascadei. 

Dar aici nu existau nicio cascadă şi nicio stâncă. Copacul 
străvechi era doar un pomişor. Pe malul opus al râului se 
înălța un alt copac-inimă, iar între cele două santinele 
Spindle se lărgea treptat şi se îndepărta în orizontul 
întunecat. N-am mai văzut şi alţi copaci-inimă, doar simpli 
stejari şi pini. 

Şi-atunci mi-am dat seama că nu sunt singură. O tânără 
stătea pe celălalt mal, sub copacul-inimă. 

O clipă am crezut că este regina Codrului. Semăna atât 
de mult cu ea, încât păreau a se înrudi. Avea aceeaşi piele 
de culoarea lemnului de arin, acelaşi păr încâlcit, însă chipul 
ei era mai prelung şi ochii, verzi. Acolo unde regina era 
aurie şi roşcată, tânăra era maronie şi gri-argintie. Privea în 
josul râului, la fel ca mine, şi deodată pe râu a răsunat un 
chiot venind din depărtare. Apoi a apărut o barcă, înaintând 


încetişor. Era măiestrit cioplită, minunată. În ea se afla 
regina Codrului. 

Părea să nu mă observe. Stătea în barcă zâmbind, având 
părul împodobit cu flori. Era însoţită de un bărbat căruia mi- 
a luat ceva timp să-i recunosc chipul, căci până atunci nu-l 
văzusem decât mort. Era chiar regele din Turn. 

Părea mult mai tânăr şi mai înalt, fără griji. Însă regina 
era la fel ca în viziunea din criptă, din ziua când o zidiseră 
acolo. În spatele lor stătea un tânăr cu privire ageră, 
aproape un copil, însă mi-am putut închipui cum ar fi arătat 
la maturitate şi mi-am dat seama că era bărbatul cu chipul 
aprig din Turn. La vâsle se mai aflau şi alţi oameni ai 
Turnului: voinici în armură argintie, care priveau îngrijoraţi 
la arborii uriaşi din jur. 

În spatele lor pluteau zeci de bărci, dar erau mai degrabă 
simple luntri ce arătau ca nişte frunze supradimensionate. 
Erau pline de oameni ciudaţi, cu pielea de culoarea 
lemnului, oarecum ca regina Codrului: nuc întunecat, cireş 
luminos, cenuşiu sau fag. Cu ei se aflau câţiva copii, dar 
niciun bătrân. 

Barca sculptată s-a lovit încet de mal, iar regele a ajutat- 
o pe regină să coboare. Ea s-a dus cu braţele deschise către 
femeia din pădure. 

— Linaya! 

Un cuvânt care ştiam că este şi în acelaşi timp nu este 
magic, că este şi nu este un nume. Un cuvânt care însemna 
şi „soră”, şi „prietenă”, şi „tovarăşă de călătorie”. Numele a 
răsunat cu ecou printre arbori, iar frunzele parcă l-au 
transformat într-o şoaptă, preluată de undele râului, ca şi 
cum era scris peste tot în jurul meu. 

Dar regina Codrului nu părea să observe. A sărutat-o pe 
obraji, apoi l-a luat de mână pe rege şi l-a condus printre 
copacii-inimă, către dumbravă. Oamenii Turnului au ancorat 
bărcile şi au pornit-o în urma celor doi. 

Linaya privea în tăcere de pe mal cum sunt descărcate 
ambarcaţiunile, una după alta. De cum se golea una, ea o 
atingea, iar luntrea se preschimba într-o frunză plutind pe 
ape, iar râul o purta într-un golfuleţ. Curând râul s-a golit, 


iar cei din urmă oameni ai Turnului ajungeau deja în poiană. 
Apoi Linaya s-a întors spre mine şi mi-a vorbit cu o voce 
gravă şi răsunătoare, ca bătaia într-un buştean găunos: 

— Vino! 

Mă holbam la ea, însă ea mi-a întors spatele şi a luat-o 
prin râu. Peste o clipă am urmat-o. Îmi era teamă, dar 
instinctul îmi spunea să nu-mi fie. Paşii mei împroşcau apa. 
Ai ei, nu. Pielea sa parcă absorbea stropii. 

Timpul curgea straniu. Când am ajuns în dumbravă, 
nunta deja se încheiase. Regina Codrului stătea alături de 
rege pe moviliţa înverzită. Mâinile lor împreunate erau 
acoperite de o ghirlandă de flori. Oamenii pădurii se 
adunaseră în jurul lor, printre copaci, privindu-i muţi. În ei 
era o tăcere adâncă, neomenească. Cei câţiva oameni ai 
Turnului îi priveau cu prudenţă şi strângeau din ochi la 
auzul murmurului foşnitor al copacilor-inimă. Tânărul cu 
chipul aprig stătea lângă cuplul încoronat şi privea cu 
dezgust la degetele lungi şi noduroase ale reginei în mâna 
regelui. 

Linaya li s-a alăturat. Avea ochii umezi şi sclipitori 
precum frunzele după ploaie. Regina Codrului s-a întors, 
zâmbind, şi a întins braţele spre ea. 

— Nu mai plânge! Nu plec departe. Turnul este doar la 
capătul Văii. 

Dar sora nu i-a răspuns, ci a sărutat-o pe obraz, apoi şi-a 
retras mâinile dintr-ale reginei. 

Regele şi regina Codrului au plecat împreună, cu alaiul 
oamenilor Turnului. Oamenii pădurii s-au pierdut printre 
copaci. Linaya a suspinat încetişor, ca şoapta vântului 
printre ramuri. Eram iarăşi singure, aşezate pe moviliţa 
înverzită. S-a întors către mine: 

— Poporul nostru trăia aici din vremuri de demult, a zis 
ea. 

Ce înseamnă vremuri de demult pentru un copac? O mie, 
două mii, zece mii de ani? Generaţii nesfârşite, fiecare mai 
adânc înrădăcinată. 

— Am început să uităm cum să ne comportăm ca 
oamenii. Ne-am înstrăinat încetul cu încetul. Când regele 


vrăjitor a venit pe aceste meleaguri, sora mea le-a îngăduit 
oamenilor lui să se stabilească în Vale. S-a gândit că ne-ar 
putea ajuta să ne amintim, că noi am putea renaşte, ea 
oferindu-se în schimb să-i înveţe înţelepciunea noastră. Ne 
puteam da o altă viaţă. Însă ei se temeau. Voiau să trăiască 
şi să devină mai puternici, dar nu doreau să se schimbe. ŞI 
au învăţat ce nu trebuie. 

Anii treceau pe lângă noi pe măsură ce povestea, se 
vedeau ca prin ceaţă, gri, succedându-se uşor. Şi s-a făcut 
din nou vară, dar multă vreme după, iar oamenii pădurii 
reveneau printre copaci. 

Mulţi dintre ei se mişcau cu încetineală, uşor ameţiţi. Unii 
erau răniţi, îşi oblojeau braţele înnegrite de fum, unul 
şchiopăta cu un picior ciopârţit şi alţi doi îl sprijineau. Insă, 
la capătul ciotului, piciorul părea să crească la loc. Câţiva 
părinţii îşi ţineau copiii de mână, iar o femeie îşi căra 
pruncul în braţe. În depărtare, înspre apus, o coloană de 
fum negru se înălța în aer. 

Pe măsură ce se apropiau, oamenii pădurii adunau fructe 
din copacii-inimă şi îşi făceau cupe din scoarţa şi frunzele 
căzute, aşa cum în copilărie Kasia şi cu mine ne jucam că 
dăm petreceri cu ceai. Cufundau cupele în apa cristalină a 
iazului şi stropeau cu ea prin întreaga poiană, singuri sau în 
grupuri de doi sau trei inşi. Îi priveam cu ochii plini de 
lacrimi, dar fără să ştiu de ce. Unii dintre ei se opreau în 
zone însorite, unde mâncau fructe şi beau apă. Mama a 
mestecat un fruct, după care i l-a dat pruncului, apoi i-a 
oferit o sorbitură din cupa ei. 

Se transformau. Le creşteau picioarele, degetele li se 
lungeau, pătrunzând în pământ. Trupurile li se întindeau şi 
îşi ridicau braţele către soare. Imbrăcămintea li se 
destrăma, preschimbată în frunze moarte şi iarbă uscată. 
Copiii se transformau cel mai repede. Se înălţau pe dată în 
trunchiuri suple, cenușii, cu ramuri bogate, pline cu flori 
albe şi frunze argintii, de parcă viaţa rămasă în ei ar fi ieşit 
într-o singură suflare. 

Linaya a părăsit moviliţa şi s-a dus printre ai săi. Răniţii 
şi bătrânii se  zbăteau, prinşi undeva la mijlocul 


transformării. În schimb pruncul a devenit un minunat 
copac strălucitor, împodobit cu flori. Însă mama lui stătea 
îngenuncheată şi tremurând cu mâinile pe trunchi şi cupa 
vărsată, într-o agonie oarbă. Linaya a atins-o blând pe 
umeri, apoi a ajutat-o să se ridice şi să se îndepărteze puţin 
de pruncul-copăcel. A mângâiat-o pe cap şi i-a dat fructul 
său şi o sorbitură din propria cupă. l-a cântat cu glasul ei 
straniu şi grav. Mama stătea cu capul plecat şi ochii 
înlăcrimaţi şi, deodată, a ridicat faţa către soare şi a început 
să crească. In clipa următoare nu mai era ea. 

Linaya a ajutat şi ultimii oameni prinşi între cele două 
lumi, le-a oferit apă din cupa sa şi le-a mai băgat în gură o 
bucăţică de fruct. Le mângâia scoarţa şi le cânta o melodie 
magică până ce transformarea era completă. Unii 
deveniseră copaci piperniciţi şi noduroşi. Cei mai bătrâni se 
preschimbaseră în lăstari. Poiana era acum plină de copaci- 
inimă. Linaya rămăsese singură. 

S-a întors la iaz. 

— De ce? am întrebat-o eu neajutorată. 

Trebuia să ştiu, dar parcă nu voiam să aud răspunsul. Nu 
doream să ştiu ce i-a mânat la acest gest suprem. 

A arătat departe, pe râu. 

— Vin aici, a spus cu glasul ei grav. Uite-i! 

M-am uitat şi, în locul cerului senin reflectat în apă, am 
văzut bărbaţi în bărci cioplite, purtând felinare, torţe 
aprinse şi topoare mari. Un steag flutura în fruntea primei 
bărci, în care stătea tânărul de la nuntă, numai că devenise 
bărbat şi avea chipul aprig, cel care o zidise pe regină. 
Acum avea pe cap propria coroană. 

— Vin. Au trădat-o pe sora mea şi au închis-o undeva 
unde nu poate creşte, iar acum vin după noi. 

— Dar nu poţi să te lupti cu ei? 

Simţeam magia înlăuntrul ei. Şi nu era un izvoraş, ci o 
fântână adâncă. 

— Nu poţi să fugi de ei? 

— Nu! 

M-am oprit cu întrebările, căci în ochii ei se vedeau 
păduri nesfârşite şi verzi. Cu cât mă uitam mai mult, cu atât 


semăna mai puţin cu o femeie. Văzusem doar o parte din 
ea: coroana cu ramuri întinse, pline de frunze, flori şi fructe. 
Dedesubt era o vastă reţea de rădăcini care se alungeau şi 
se răspândeau adânc în pământul Văii. Şi eu aveam 
rădăcini, dar nu ca ale ei. Cu grijă, eu puteam fi scoasă, 
scuturată şi replantată în castelul regelui sau într-un turn de 
marmură. Aş fi fost nefericită, dar aş fi putut supravieţui. Pe 
ea nu aveai cum să o scoţi de aici. 

— Au învăţat lucruri rele. Dar dacă noi am rămâne şi am 
lupta, ne-am aminti lucrurile rele şi am deveni... Am hotărât 
că e mai bine să nu ne reamintim, a zis ea în cele din urmă. 

S-a aplecat şi a umplut din nou cupa. 

— Stai! 

Am prins-o de braţ înainte să bea, înainte să mă 
părăsească. 

— Mă poţi ajuta? 

— Te pot ajuta să te schimbi. Eşti destul de înrădăcinată 
ca să vii cu mine. Poţi creşte alături de noi. În pace. 

— Nu pot. 

— Dacă nu vii, vei rămâne singură aici, iar tristeţea şi 
spaima ta îmi vor otrăvi rădăcinile. 

Am rămas tăcută şi înfricoşată. Şi atunci am înţeles. De 
aici provenea  răul-Codrului. Oamenii pădurii se 
transformaseră de bunăvoie. Ei trăiau încă, visând adânc, 
însă erau mai aproape de viaţa copacilor, nu a oamenilor. 
Nu erau treji şi vii şi captivi, oameni prinşi înapoia scoarţei, 
care vor neîncetat să se elibereze. 

Dar dacă nu mă transformam, dacă rămâneam umană, 
singură şi abătută, nefericirea mea i-ar fi îmbolnăvit 
copacul-inimă, precum cei strâmbi din afara dumbravei, mai 
ales dacă puterea mi-ar fi rămas vie. 

— Dar nu poţi să-mi dai drumul? am zis eu 
deznădăjduită. Ea m-a pus în trunchiul tău... 

S-a întristat. Mi-am dat seama că numai aşa ştia să mă 
ajute. Ea se transformase. Ceea ce rămăsese din ea în 
copac era adânc, straniu şi încet. Copacul îşi regăsise 
aceste amintiri ca ea să-mi poată arăta o cale de scăpare — 


calea ei —, însă numai atât putea face. Era calea găsită 
pentru ea însăşi şi pentru poporul său. 

Cu un nod în gât, am făcut un pas înapoi. Mi-am luat 
mâna de pe braţul său. M-a mai privit o clipă, apoi a băut 
din cupă. Aici, la marginea iazului, a început să prindă 
rădăcini. Ramuri argintii i-au crescut şi s-au înălţat la fel de 
mult pe cât era de adânc lacul magiei din ea. A continuat să 
crească, împodobită cu ghirlande de flori. Trunchiul se 
dezvolta pe sub scoarţa cenuşiu-argintie. ` 

Rămăsesem din nou singură în dumbravă. Insă glasul 
păsărilor amuţise. Câţiva cerbi se îndepărtau înspăimântați 
printre copaci — o imagine de o clipită a cozilor albe —, 
apoi au dispărut. Frunze uscate şi ruginii cădeau din copaci 
şi trosneau sub tălpi, cu marginile pişcate de ger. Soarele 
era la asfinţit. M-am cuprins cu braţele, înfrigurată şi 
înfricoşată. Respirația se transforma în norişori albi, iar 
picioarele goale mi se zbârceau în contact cu pământul 
îngheţat. Codrul mă împresura şi nu aveam cale de scăpare. 

Însă în spatele meu se zărea o lumină strălucitoare şi 
familiară: /nvocația. M-am întors plină de speranţă în poiana 
de-acum cernută de zăpadă, căci timpul trecea ca fulgerul. 
Copacii tăcuţi erau goi şi trişti. Lumina /nvocatției cobora ca 
o rază de lună. lazul sclipea argintiu şi cineva ieşea din el. 

Era însăşi regina Codrului. S-a târât la mal, lăsând urme 
în pământul reavăn acoperit de pătura de nea, şi s-a 
prăbuşit. Era încă îmbrăcată în rochia albă, de doliu. Stătea 
ghemuită pe o parte, încercând să-şi tragă sufletul, apoi a 
deschis ochii. S-a ridicat pe braţele tremurătoare şi a privit 
în jur la noii copaci-inimă, cuprinsă de groază. S-a săltat 
anevoie de jos, cu rochia plină de noroi şi îngheţată pe 
piele. S-a aşezat pe moviliţă, apoi a înălţat încet ochii către 
uriaşul copac-inimă sub care se afla. 

S-a urcat cu paşi şovăitori în vârful moviliţei înzăpezite şi 
a pus palmele pe trunchiul gros şi argintiu. A rămas aşa o 
clipă, tremurând, apoi a apropiat obrazul de scoarță. Nu 
plângea, dar privea în gol. 

Habar n-aveam cum reuşise Sarkan să rostească 
Invocația de unul singur, sau orice altceva ar fi fost asta, 


însă stăteam aşteptând încordată, cu nădejdea ca viziunea 
să-mi arate ieşirea. Fulgi de nea cădeau în jurul nostru, 
scânteind în lumina vie. Nu-mi atingeau pielea, în schimb îi 
acopereau urmele de paşi. Regina Codrului nu se clintea. 

Copacul-inimă foşnea încetişor. Şi-a coborât spre ea o 
ramură pe care îmbobocea o floare, în ciuda iernii. Bobocul 
a înflorit, apoi i-au căzut petalele şi un mic fruct verde a 
început să crească, după care s-a copt, auriu. Atârna de 
creangă — o invitaţie delicată. 

Regina Codrului a luat fructul, ţinându-l în palme, însă în 
liniştea dumbrăvii un zgomot familiar a venit dinspre râu, 
un topor muşcând din lemn. 

Ea s-a oprit cu fructul l-a buze. Am rămas amândouă 
nemişcate, ascultând cu atenţie. Sunetul s-a auzit din nou. 
Mâinile i-au căzut moi, scăpând fructul care a fost pe dată 
înghiţit de zăpadă. 

Şi-a ridicat poalele zdrenţuite ale rochiei şi a coborât 
movilița, alergând spre râu. 

Am fugit după ea, inima bătând în ritmul loviturilor de 
topor care veneau de la marginea poieniţei. Lăstarul se 
transformase într-un copac înalt şi viguros, cu ramuri 
întinse. Una dintre bărcile cioplite era legată la mal şi doi 
oameni tăiau celălalt copac-inimă. Veseli, izbeau cu rândul, 
mânuind topoarele grele, fiecare pătrunzând adânc în lemn. 
Aşchii argintii săreau prin aer. 

Regina Codrului a scos un urlet de groază răsunător. 
Tăietorii s-au oprit surprinşi, încleştând mâna pe coada 
toporului şi privind în jur. Ea s-a năpustit asupra lor. l-a 
înşfăcat de beregată cu degetele ei lungi şi i-a azvârlit în 
râu. S-au zvârcolit, sufocându-se. Ea a îngenuncheat lângă 
copacul rănit. A apăsat palmele pe tăietura din care se 
scurgea seva, încercând să închidă rana. Insă copacul nu 
mai putea fi salvat. Deja stătea înclinat deasupra apei. Intr- 
o oră, două avea să se prăvălească. 

Regina s-a ridicat. Tremura încă, dar nu de frig, ci de 
furie, iar pământul rezona cu sentimentele ei. La picioarele 
sale, a început să se crape, despicătura întinzându-se în 
ambele direcţii, urmând linia ce mărginea dumbrava. Ea a 


sărit peste fisura ce se lărgea neîncetat, iar eu am imitat-o 
exact la timp. Barca s-a prăbuşit în hăul căscat şi a dispărut, 
iar râul s-a avântat sălbatic în cascadă, în vreme ce 
dumbrava s-a scufundat în norii de ceaţă, sub noua stâncă 
ce avea s-o protejeze. Unul dintre tăietori a alunecat în apă 
şi a căzut peste margine, ţipând. Celălalt îl striga şi întindea 
mâna către el, dar era prea târziu. 

Lăstarul s-a prăvălit odată cu dumbrava, iar copacul rupt 
a rămas lângă noi. Cel de-al doilea tăietor s-a luptat să 
ajungă la mal, agăţându-se de marginea prăbuşită. 

Agita toporul în faţa reginei care se apropia de el. Lama 
a lovit în carnea ei, dar a sărit trepidând din mâna lui. Ea nu 
l-a luat în seamă. Avea o expresie de rătăcire pe chip. Apoi 
l-a înşfăcat pe tăietor şi l-a cărat până la copacul rănit. El se 
zbătea neputincios pe când ea îl strivea de trunchi, iar viţe 
au ţâşnit din pământ ca să-l ţintuiască de copac. 

Trupul i s-a arcuit, privind îngrozit. Regina Codrului s-a 
dat un pas înapoi. Picioarele lui erau legate de gaura făcută 
de topoare şi deja se preschimbau, lipindu-se de trunchiul 
lemnos. Cizmele i s-au sfâşiat şi au căzut, lăsând loc 
degetelor ce se întindeau, devenind rădăcini. Braţele ce se 
împotriveau s-au preschimbat în ramuri, iar degetele parcă 
se topeau unul într-altul. Ochii cuprinşi de agonie dispăreau 
sub scoarţa argintie. Îngrozită, am alergat, fiindu-mi milă de 
el. Dar mâinile mele nu puteau apuca scoarţa, iar magia nu 
avea niciun efect. Dar nici nu puteam îndura să stau cu 
mâinile în san şi sa privesc. 

Apoi el a reuşit să se aplece şi să mă strige cu vocea lui 
Sarkan: 

— Agnieszka! 

Şi a dispărut, trunchiul înghiţindu-l în scorbura adâncă ce 
se căscase în el. Dar eu am apucat marginile şi m-am 
furişat iute după el în întuneric. Aroma umedă şi caldă de 
pământ răscolit mă îneca, la fel şi mirosul de fum ce încă 
stăruia. Nu doream să rămân aici, ci să ies repede. Dar 
ştiam că aş face o greşeală dacă m-aş întoarce. Aşa că 
stăteam captivă în trunchiul copacului. Am împins şi mi-am 
făcut loc să înaintez, în pofida oricărui instinct şi a terorii. 


Mi-am impus să ating lemnul ars şi scorojit, aşchii 
înţepându-mi pielea. Seva lipicioasă îmi astupa ochii şi 
nasul, fără să mai pot respira. Nările îmi erau pline de lemn, 
putregai şi cenuşă. 

— Alamak! am şoptit cu glas răguşit vraja de trecere prin 
pereţi. 

Apoi am împins şi am trecut prin scoarță şi lemn ars, 
revenind în poiana plină de fum a copacilor-inimă. 

Mă aflam pe moviliţă, cu rochia înmuiată de sevă 
verzuie, având în spate copacul distrus. Lumina /nvocatiei 
încă strălucea pe malul celălalt, iar apa rămasă în iaz părea 
că reflectă în ea o lună plină, apărută deasupra orizontului, 
atât de puternică, încât îţi rănea ochii. Sarkan stătea în 
genunchi de cealaltă parte a iazului. Avea gura umedă şi 
din mâini i se scurgeau picături, singurele zone ale corpului 
care rămăseseră neînnegrite de funingine, noroi şi fum. 
Sorbise din căuşul palmelor. Băuse din Spindle atât apă, cât 
şi putere, pentru a aduna suficientă forţă cât să rostească 
singur Invocația. 

Insă acum regina Codrului era deasupra lui şi îl sugruma 
cu degetele ei lungi. Scoarţă argintie se căţăra de pe mal pe 
genunchii şi pulpele sale, în vreme ce el încerca să-i 
slăbească strânsoarea din jurul gâtului. Ea l-a lăsat şi s-a 
răsucit urlând de furie când a văzut că evadasem, dar era 
prea târziu. Cu un geamăt lung, creanga uriaşă a crăpat de 
tot şi s-a prăbuşit cu răsunet, lăsând în urmă o rană adâncă. 

Am coborât de pe moviliţă ca să o întâmpin pe pietrele 
ude. Ea venea mânioasă spre mine. 

— Agnieszka! m-a strigat Sarkan, întinzând o mână către 
mine, zbătându-se în zadar, căci era pe jumătate 
înrădăcinat în pământ. 

Dar, când să mă înhaţe, regina Codrului a încetinit şi s-a 
oprit. Lumina /nvocației pătrundea prin ea, scoțând la iveală 
spurcăciunea, norul negru al disperării îndelungate. Însă 
lumina cădea şi asupra mea, trecând prin mine, şi am ştiut 
că nu vedea chipul meu, ci pe al alteia. 

Şi-atunci am văzut în ea pe unde umblase, cum îi vânase 
pe oamenii Turnului, vrăjitori şi fermieri şi tăietori de lemne 


deopotrivă. Cum plantase, unul după altul, copacii-inimă, 
înrădăcinându-i în propria nefericire şi hrănindu-i cu ea. 
Amestecată cu groaza din mine, am simţit mila surorii sale 
curgându-mi prin vene, adânc şi lent — milă, tristeţe şi 
regret. A văzut-o şi regina Codrului, ceea ce a făcut-o să 
stea pe loc în faţa mea, tremurând. 

— l-am oprit! 

Avea vocea ca scârţâitul unei crengi pe geam în miez de 
noapte, când îţi îmaginezi cine ştie ce creaturi nocturne ce 
vor să-ţi intre în casă. 

— A trebuit să-i opresc! 

Nu mie mi se adresa. Privirea ei trecea prin mine, 
poposind pe chipul surorii sale. 

— Au ars copacii! a spus ea, căutând înţelegerea cuiva 
de mult plecat din lumea asta. l-au tăiat şi aşa vor face 
mereu. Ei vin şi trec ca anotimpurile, ca iarna căreia nu-i 
pasă de primăvară. 

Linaya nu mai avea glas cu care să vorbească, însă seva 
ei era lipită de pielea mea, iar rădăcinile sale se întindeau 
adânc sub picioarele mele. 

— Suntem meniţi să dispărem, am zis eu cu blândeţe, 
răspunzând pentru amândouă. Nu putem rămâne aici o 
veşnicie. 

Regina Codrului s-a uitat în sfârşit la mine, nu prin mine. 

— N-am putut să plec de-aici, a spus ea, iar eu ştiam că 
încercase. 

Îi ucisese pe stăpânul Turnului şi pe oştenii acestuia, 
plantase copaci-inimă pe toate câmpurile, apoi venise aici 
cu mâinile însângerate, ca să-şi doarmă somnul de veci 
alături de poporul său. Doar că nu fusese în stare să prindă 
rădăcină. Îşi amintise acele lucruri rele, însă le uitase pe 
cele bune. Îşi adusese aminte cum să ucidă şi să urască şi 
uitase cum să crească. lar la sfârşit nu putuse decât să se 
întindă lângă sora sa — nici adormită, nici moartă. 

Am întins mâna şi de pe o ramură aplecată a copacului 
rănit am cules singurul fruct care o aştepta, strălucitor şi 
auriu. | l-am oferit. 


— Te voi ajuta, i-am spus. Dacă vrei să o salvezi, să ştii 
că poţi s-o faci. 

S-a uitat la copacul suferind, aflat pe moarte. Şuvoaie de 
lacrimi noroioase îi curgeau pe obraji — un amestec de 
ţărână, cenuşă şi apă. Mi-a luat încet fructul, pipăindu-l cu 
blândeţe şi apoi cuprinzându-l cu degetele ei lungi şi 
noduroase. Ne-am atins şi ne-am uitat una la alta. O clipă, 
prin fumul unduitor dintre noi, mi-a trecut prin minte că aş fi 
putut fi acea fiică după care tânjise cândva, copilul ce era 
pe jumătate al oamenilor Turnului şi pe jumătate al ei. Mi-ar 
fi putut fi maestru şi călăuză, aşa cum jurnalul Babei laga 
îmi arătase calea. Probabil că nu ne-am fi duşmănit 
niciodată. 

M-am aplecat şi am luat puţină apă în cupa unei frunze, 
ultimele picături de apă limpede rămasă în iaz. Am urcat 
amândouă pe moviliţă. A dus fructul la gură şi a muşcat, 
sucul prelingându-i-se auriu pe bărbie. A închis ochii. Am 
luat-o de mână, dar i-am simţit ura şi agonia ca un 
păienjeniş de viţe ce o sufocau. Am atins cu cealaltă mână 
sora-copac, căutând fântâna adâncă a magiei sale, 
serenitatea şi calmul ei. Însă faptul că fusese lovită de 
trăsnet nu o schimbase deloc. Şi-ar fi păstrat serenitatea, 
chiar şi dacă întregul copac ar fi fost doborât şi peste ani 
pământul l-ar fi înghiţit. 

Regina Codrului s-a aplecat peste rana adâncă şi a 
cuprins cu braţele trunchiul înnegrit. l-am dat să soarbă 
ultimele picături de apă, apoi am mângâiat-o şi am şoptit cu 
blândeţe: 

— Vanalem! 

Şi a început transformarea. Rochia zdrenţuită i-a fost 
luată de vânt şi pielea arsă s-a descojit în fâşii negre, 
uriaşe, iar scoarță nouă a început s-o înfăşoare de la 
pământ, ca o fustă largă şi argintie, contopindu-se cu 
bătrânul trunchi vătămat. A deschis ochii şi m-a privit cu o 
neaşteptată uşurare, apoi a dispărut. Creştea, din picioarele 
ei se alungeau rădăcini peste cele ale surorii sale. 

M-am dat înapoi şi, când rădăcinile ei s-au înfipt adânc în 
pământ, am fugit la Sarkan prin nămolul iazului secat. 


Scoarța îşi încetase căţărarea. Împreună am rupt-o şi am 
desfăcut-o bucăţi de pe picioare, eliberându-l. L-am tras de 
acolo şi, epuizați, ne-am aşezat amândoi pe malul râului. 

Eram prea obosită să mă mai gândesc la ceva. El se 
încrunta la mâinile sale, aproape cu ranchiună. Apoi s-a 
ridicat repede şi, aplecat deasupra albiei râului, a început să 
sape în pământul moale şi umed. L-am urmărit cu privirea 
goală, apoi mi-am dat seama că încerca să readucă râul pe 
cursul lui. M-am urnit şi eu şi m-am dus să-l ajut. De cum m- 
am apucat, am avut acelaşi sentiment pe care el nu-şi 
dorise să-l trăiască — acela că făcea exact ceea ce trebuia 
să facă. Râul voia să curgă pe acolo şi să reumple iazul. 

N-a fost nevoie decât de câţiva pumni de pământ şi 
şuvoiul s-a repezit printre degetele noastre, acoperind apoi 
vechea albie. lazul era din nou plin de apă. Obosiţi, ne-am 
aşezat din nou. El se chinuia să se curețe de noroi şi se 
ştergea de un colţ al cămăşii, de iarbă, de pantaloni, dar nu 
reuşea decât să întindă murdăria. Semicercuri negre se 
zăreau pe sub unghii. Până la urmă a scos un oftat de 
enervare şi şi-a lăsat mâinile în poală. Era prea sleit să 
folosească magia. 

M-am sprijinit de el, simţindu-i enervarea ciudat de 
alinătoare. O clipă mai târziu, mormăind, mi-a cuprins 
umerii cu braţul. 

Liniştea adâncă punea din nou stăpânire pe dumbravă, 
de parcă toate incendiile şi furia nu fuseseră decât o scurtă 
întrerupere a păcii veşnice. Cenuşa se lăsase la fundul 
iazului şi fusese absorbită. Copacii îşi scuturau în apă 
frunzele arse pe margini, muşchiul cucerea peticele 
răscolite, iar fire de iarbă îşi scoteau capul din pământ. La 
capătul îndepărtat al iazului, tânărul copac-inimă se 
îngemăna cu cel bătrân, îmbrăţişându-l şi închizându-i rana. 
Mici flori albe au răsărit pe ramurile amândurora, ca stelele. 


Capitolul 32 


Am adormit în dumbravă, ameţită şi sleită. Nu am simţit 
când Sarkan m-a ridicat în braţe sau când m-a dus înapoi la 
Turn; m-am trezit doar cât să murmur un reproş pentru 
neplăcuta senzaţie din stomac pricinuită de vraja lui de salt 
prin aer, după care m-am cufundat iar în somn. 

Când m-am deşteptat, învelită în patul îngust din 
cămăruţa mea, mi-am azvârlit pătura de pe picioare şi m- 
am sculat fără să mă gândesc la îmbrăcăminte. Pictura ce 
înfăţişa valea era spintecată de-a curmezişul, unde o aşchie 
zimţată de piatră o străpunsese; pânza atârna în fâşii, cu 
toată magia scursă din ea. Am ieşit pe coridor şi mi-am 
căutat drumul printre bucăţi de piatră sfărâmată şi ghiulele 
împrăştiate pe podea, frecându-mi ochii uscați. Am coborât 
scările şi l-am găsit pe Sarkan împachetând de plecare. 

— Cineva trebuie să elimine spurcăciunea din capitală 
înainte ca ea să se răspândească, a spus el. Alosha are 
nevoie de multă vreme ca să se refacă, iar Curtea va trebui 
să se întoarcă în Sud până la sfârşitul verii. 

Purta haine de călărie şi cizme din piele vopsită în roşu şi 
argintată. Eu eram o făptură mânijită de funingine şi noroi 
ce înainta clătinându-se, îndeajuns de zdrenţăroasă ca să 
arate ca o fantomă, dar prea jegoasă. 

Abia dacă m-a privit în faţă, ocupat fiind să înghesuie 
flacoane şi fiole într-o cutie căptușită, un sac plin de cărţi 
aşteptând deja pe masa de laborator aflată între noi. 
Podeaua de sub picioarele noastre era înclinată pieziş. 
Zidurile erau găurite ici şi acolo, pe unde loviseră ghiulele 
sau căzuseră bolovani, iar vântul cald de vară şuiera vesel 
prin spărturi, suflând hârtii şi pulberi peste podea şi lăsând 
pete şterse şi unsuroase de roşu şi albastru pe piatră. 

— Am proptit Turnul pentru moment, a adăugat în timp 
ce aşeza în cutie un flacon cu fum violet, având dopul de 
plută bine sigilat. Voi lua inima de foc cu mine. Ai putea să 
începi reparaţiile în... 

— Nu o să fiu aici, l-am întrerupt. Mă duc înapoi în Codru. 


— Nu vorbi prostii! Crezi că moartea unei vrăjitoare îi 
distruge toate lucrările sau că, schimbându-şi gândul le 
poate îndrepta dintr-odată? Codrul este încă plin de 
monstruozităţi şi stricăciune şi va mai fi aşa pentru multă 
vreme. 

Nu greşea cu nimic, iar regina Codrului nu era moartă, ci 
doar visa. Însă el nu pleca din cauza stricăciunii sau a 
regatului. Turnul îi fusese ruinat, băuse din apa râului 
Spindle şi mă ţinuse de mână. Aşa că acum nu ştia cum s-o 
ia mai repede la goană ca să-şi găsească alte ziduri de 
piatră în spatele cărora să se ascundă. Dacă se închidea 
pentru zece ani, rădăcinile aveau să i se usuce fără să le 
mai simtă lipsa. 

— Nici că se vor împuţina dacă o să stau într-un morman 
de pietre, i-am răspuns. 

l-am întors spatele şi l-am lăsat cu sticluţele şi cărţile lui. 

Deasupra mea, Codrul era scăldat în flăcări roşii, aurii şi 
portocalii, dar câteva flori de primăvară nedumerite îşi iţeau 
capul alb prin pătura de frunze a pădurii. Un ultim val de 
arşiţă lovise în această săptămână, tocmai la vremea 
recoltei. Pe câmp, treierătorii munceau sub un soare 
arzător, însă aici, în lumina slabă de sub bolta deasă, lângă 
susurul râului, era mai răcoare. Am mers desculţă pe 
frunzele uscate ce trosneau sub picioarele mele, cu coşul 
plin de fructe de aur, şi m-am oprit la o cotitură. Un 
Umblător stătea chircit pe malul apei, aplecându-şi capul 
lunguieţ ca să se adape. 

M-a văzut şi a încremenit, atent, dar nu a luat-o la fugă. 
l-am întins unul dintre fructele din coş, iar el s-a apropiat 
tiptil de mine, cu picioarele sale ţepene, până la o distanţă 
de-un braţ. Am rămas nemişcată. In cele din urmă şi-a 
întins membrele din faţă, a apucat fructul şi a început să-l 
mănânce, rotindu-l şi ciugulindu-l până la seminţe. Apoi m-a 
privit, după care a făcut câţiva paşi în pădure. l-am făcut 
semn că am priceput ce vrea. 

Umblătorul m-a condus cale lungă prin pădure, printre 
copaci, iar la sfârşit a dat la o parte o perdea groasă de viţă, 
aşezată peste ce părea a fi un povârniş abrupt de piatră şi 


mi-a arătat o crăpătură îngustă în stâncă, de unde ieşea o 
duhoare pătrunzătoare şi dulceagă de putreziciune. Ne-am 
strecurat prin trecătoare şi am ajuns într-o vale strâmtă şi 
ferită. La un capăt se afla un copac-inimă bătrân şi răsucit, 
gri de putregai, cu trunchiul umflat nefiresc. Crengile îi 
atârnau peste iarba din vâlcea, atât de încărcate de roade, 
încât vârfurile lor măturau pământul. 

Umblătorul stătea neliniştit deoparte. Ei învăţaseră că 
pot obloji copacii-inimă suferinzi, iar câţiva se încumetaseră 
chiar să mă ajute. Acum, după ce scăpaseră de furia 
neostoită a reginei Codrului, mi se părea că au un instinct 
de grădinar; sau poate că doar le plăceau mai mult fructele 
nevătămate. 

În Codru erau încă creaturi de coşmar, nutrind ele însele 
prea multă furie. De cele mai multe ori mă ocoleau, dar din 
când în când dădeam peste leşul sfâşiat şi descompus al 
unui iepure sau al unei veveriţe, ucişi se pare doar din 
simplă cruzime; şi, uneori, câte unul dintre Umblătorii care 
mă ajutau reapărea ciuntit şi şchiopătând, cu un picior 
smuls ca de maxilele unei Călugăriţe, sau cu trupul zgâriat 
adânc de gheare. Odată, într-o zonă întunecoasă a Codrului, 
am căzut într-o groapă-capcană, acoperită ingenios cu 
frunze şi muşchi pentru a se contopi în peisajul pădurii, 
plină de bețe frânte şi de o scursură scârboasă şi 
strălucitoare, care mi s-a lipit de piele, provocându-mi 
arsuri. Astfel că m-am dus în dumbravă şi m-am spălat în 
iaz. Încă mai aveam pe picior o cicatrice greu de vindecat, 
acolo unde un băț mă tăiase. Putea fi doar o capcană 
obişnuită pentru animale, pusă spre a prinde vânatul, dar 
eu nu credeam asta. Credeam că fusese pregătită pentru 
mine. 

Însă nu am lăsat ca asta să-mi întrerupă munca. M-am 
afundat printre ramuri şi m-am apropiat cu urciorul de 
trunchiul copacului-inimă. l-am turnat la rădăcini din apa 
râului Spindle, dar ştiam chiar înainte să încep că pentru el 
nu prea mai exista speranţă. Erau prea multe suflete prinse 
înăuntru, sucindu-l în toate direcţiile, şi se aflau acolo de 
prea multă vreme; din ele nu mai rămăsese destul ca să le 


scoţi afară şi ar fi fost aproape cu neputinţă să le linişteşti şi 
să le alini pe toate odată, să le faci să alunece în visare. 

Am stat îndelung cu mâinile pe scoarță, căutându-le, dar 
chiar şi cele pe care le-am putut găsi fuseseră pierdute de- 
atâta amar de vreme, încât îşi uitaseră numele. Zăceau 
neclintite, în locuri umbrite şi întunecoase, sleite şi cu ochii 
goliţi. Chipurile lor aveau trăsăturile pe jumătate şterse. 
Până la urmă a trebuit să mă opresc şi să renunţ, 
înfrigurată, deşi razele fierbinţi ale soarelui răzbeau printre 
frunze. Suferinta mi s-a agăţat de piele, dornică să mă 
pătrundă. M-am întors afundându-mă iarăşi printre ramurile 
grele ale copacului şi m-am aşezat sub un petic de soare în 
celălalt capăt al văii. Am luat o gură de apă din urcior, 
rezemându-mi fruntea de marginea îmbrobonată. 

Încă doi Umblători veniseră prin trecătoare ca să se 
alăture celui dintâi: stăteau unul lângă altul, cu capetele lor 
lunguieţe aplecate atent spre coşul meu. Am dat fiecăruia 
să mănânce câte un fruct curat, iar când m-am apucat de 
lucru au sărit să mă ajute. Împreună am îngrămădit surcele 
uscate în jurul trunchiului copacului-inimă şi am săpat un 
cerc mare în pământ, la hotarele crengilor sale. 

După ce am terminat, m-am ridicat şi, întinzându-mă, 
mi-am arcuit spinarea obosită, apoi mi-am frecat palmele cu 
ţărână. M-am înapoiat la copac şi mi-am pus din nou mâinile 
pe scoarță, dar de data asta n-am mai încercat să comunic 
cu sufletele captive. 

— Kisara ! am spus şi am început să extrag apa din 
copac. 

Am lucrat delicat şi încet. Apa se aduna pe scoarță în 
broboane mari şi se prelingea domol, ca nişte pâriaşe, 
scurgându-se în pământ. Soarele îşi continua drumul pe cer, 
răzbind tot mai puternic printre frunze pe măsură ce ele se 
chirceau şi se veştejeau. Era pe cale să apună atunci când 
am terminat, cu fruntea lipicioasă de sudoare şi mâinile 
acoperite de sevă. Pământul de sub picioarele mele era 
moale şi umed, iar copacul se îngălbenise ca un os, crengile 
trosnindu-i ca nişte bețe în bătaia vântului. Toate fructele 
de pe ramuri se uscaseră. 


M-am pus la adăpost şi, rostind un cuvânt, l-am aprins. 
Apoi m-am aşezat jos greoaie, mi-am şters mâinile pe iarbă 
cât de bine am putut şi mi-am strâns genunchii la piept. 
Umblătorii şi-au îndoit picioarele cu grijă şi mi s-au alăturat. 
Copacul nu ţipa şi nu se zbătea, mistuit mai mult de 
jumătate; ardea repede şi fără prea mult fum. Fulgi de 
cenuşă cădeau pe pământul umed, topindu-se asemenea 
fulgilor de zăpadă timpurii. Uneori îmi ajungeau pe braţele 
dezgolite, nu într-atât de mari cât să mă ardă, doar mici 
scântei. Nu m-am retras. Eram singurii care mai puteam jeli 
copacul şi visătorii săi. 

La un moment dat am adormit, istovită de muncă, în 
timp ce focul continua să ardă. Când m-am trezit dimineaţa, 
copacul era în întregime ars, un ciot negru prefăcut în 
scrum. Umblătorii au adunat şi netezit cu mâinile lor cu 
multe degete cenuşa din locul pe care focul îl curăţise, 
lăsând în mijloc o mică movilă, acolo unde stătuse copacul. 
Am îngropat acolo un fruct din coşul meu. Aveam într-o fiolă 
poţiune de creştere, pe care-o făcusem din apă de râu şi 
seminţe de copac-inimă. Am turnat câteva picături peste 
movilă şi am cântat fructului un cântec de încurajare până 
ce un copăcel de argint şi-a iţit capul şi a crescut cam până 
la înălţimea vârstei de trei ani. Noul copac nu avea un vis al 
său, în loc de coşmaruri chinuitoare el continua să viseze 
visul liniştit al copacului din dumbravă, în care fructul îşi 
avusese obârşia. Când îi va sosi vremea, Umblătorii îi vor 
putea mânca rodul. 

l-am lăsat îngrijindu-l, ocupați să ridice crengi înalte 
pentru a-i face umbră şi a-i feri frunzele noi şi proaspete să 
se usuce în soarele fierbinte, şi m-am întors printre stânci în 
Codru. Pământul era plin de nuci coapte şi de ruguri de 
mure, dar nu am cules. Mai trebuia să treacă mult timp 
până ce fructele din afara dumbrăvii ar fi putut să fie 
mâncate fără teamă. Era prea multă durere sub ramuri, 
prea mulţi copaci-inimă chinuiţi îşi aveau încă rădăcinile 
adânc înfipte în pădure. 

Scosesem câţiva oameni dintr-un copac-inimă din 
Zatochek şi alţi câţiva dintr-unul de pe latura rosyană, însă 


ei fuseseră răpiți de foarte puţină vreme. Copacii-inimă luau 
totul: nu numai visele, ci şi carnea şi oasele. Descoperisem 
că speranţa lui Marek fusese întotdeauna deşartă. Oricine 
era prins înăuntru pentru mai mult de o săptămână, două 
devenea într-o măsură prea mare o parte a copacului 
pentru a mai putea fi scos vreodată. 

Pe unii reuşisem să-i alin, ajutându-i să alunece într-un 
vis lung şi profund. Câţiva îşi găsiseră chiar singuri drumul 
spre visare, odată ce regina Codrului dispăruse şi furia ei 
însufleţitoare pierise. Dar sute de copaci-inimă erau încă în 
picioare, mulţi dintre ei în cotloanele întunecate şi tainice 
ale Codrului. Extragerea apei din copaci şi aprinderea lor 
reprezentau cea mai blândă cale de a-i dezrobi pe cei pe 
care îi găsisem. De fiecare dată mă simţeam ca şi cum aş fi 
ucis pe cineva, deşi ştiam că era mai bine aşa, decât să-i las 
captivi şi lâncezind. Întristarea lor a continuat totuşi să mă 
însoţească. 

In acea dimineaţă un dangăt de talangă m-a făcut să ies 
din ceața somnului şi, dând un tufiş la o parte, am zărit o 
vacă gălbuie ce se holba la mine, rumegând gânditoare 
iarba. Mi-am dat seama că mă aflam lângă frontiera 
rosyană. 

— Mai bine te-ai întoarce acasă, i-am spus. Ştiu că e 
cald, dar ai putea mânca de-aici ceva care să nu-ţi priască. 

Un glas s-a auzit strigând-o, iar peste o clipă o fată a 
apărut dintre tufişuri şi, văzându-mă, s-a oprit; avea vreo 
nouă ani. 

— Fuge adesea în pădure? am întrebat-o, nestăpânind 
prea bine graiul rosyan. 

— Păşunea noastră este prea mică, mi-a răspuns, 
privindu-mă cu ochii ei limpezi şi albaştri. Dar când fuge o 
găsesc de fiecare dată. 

M-am uitat la ea şi am ştiut că spune adevărul; în 
interiorul ei sclipea un firicel argintiu, magie gata să iasă la 
suprafaţă. 

— Nu o lăsa să se ducă prea departe. Şi când vei fi mai 
mare, vino să mă cauţi. Trăiesc de partea cealaltă a 
Codrului. 


— Eşti Baba laga? m-a întrebat ea cu interes. 
— Nu. Dar poţi să zici că mi-e prietenă. 


Acum mă dezmeticisem îndeajuns cât să-mi dau seama 
unde eram şi am făcut imediat cale întoarsă spre apus. 
Rosyenii îşi trimiseseră străjile să patruleze hotarele 
Codrului dinspre latura lor şi nu voiam să le fac necazuri. 
Apariţia mea din când în când la hotare încă îi neliniştea, 
chiar şi după ce le înapoiasem o parte dintre sătenii lor 
pierduţi, şi nu puteam să-i învinuiesc cu adevărat pentru 
asta. Toate cântecele care se revărsau din Polnya mă 
înfăţişau în chip mincinos şi primejdios şi bănuiam că barzii 
nu le purtau pe cele mai defăimătoare şi în partea mea de 
Vale. Auzisem că, doar cu câteva săptămâni în urmă, un 
bărbat fusese huiduit şi izgonit dintr-o cârciumă din 
Olshanka pentru că încercase să cânte unul în care mă 
transformam într-un lup fioros şi-l devoram pe rege. 

Oricum, pasul îmi era mai uşor: întâlnirea cu fetiţa şi 
vaca ei îmi luase de pe umeri o parte din apăsarea cenușie. 
Am cântat cântecul de marş al Babei laga şi m-am grăbit să 
ajung acasă. Imi era foame, aşa că am mâncat un fruct din 
coş, fără să mă opresc din drum. Puteam să simt în el 
gustul pădurii, magia curgătoare a râului Spindle preluată 
de rădăcini, ramuri şi rod, amestecată cu lumina soarelui ca 
să devină sucul dulce de pe limba mea. Mai era în el şi o 
chemare, căreia într-o zi poate că voi vrea să-i răspund, 
într-o zi în care voi fi obosită şi dornică să-mi visez propriul 
vis. Dar deocamdată era doar o poartă deschisă pe o colină 
îndepărtată, un prieten făcându-mi cu mâna de la distanţă 
şi sentimentul adânc de pace al dumbrăvii. 


Kasia îmi scrisese din Gidna: copiii erau cât se poate de 
bine. Stashek era încă foarte tăcut, dar se ridicase şi le 
vorbise Seniorilor atunci când fuseseră convocați să voteze, 
îndeajuns de satisfăcător ca să-i convingă să-l încoroneze 
regent al bunicului său. El acceptase şi să fie logodit cu fiica 
arhiducelui de Varsha, o fată de nouă ani, care evident îl 
impresionase puternic, reuşind să scuipe peste o parcelă 


din grădină. Aveam ceva îndoieli că asta poate fi temelia 
unei căsnicii, dar cred că nu era mai rău decât dacă s-ar fi 
căsătorit cu ea, pentru că altfel tatăl ei ar fi iscat o 
răzmeriţă. 

Pentru a sărbători încoronarea lui Stashek s-a organizat 
un turnir şi, spre uimirea bunicii sale, el îi ceruse Kasiei să-l 
reprezinte. S-a dovedit a fi o alegere pe jumătate potrivită, 
căci Rosyanii au trimis un grup de cavaleri, iar după ce 
Kasia i-a pus pe toţi la pământ, au început să aibă rezerve 
în a ne invada ca răzbunare pentru bătălia de la Rydva. 
Destui soldaţi scăpaseră din asediul Turnului ca să 
povestească despre invulnerabila Regină războinică de aur, 
nimicitoare şi de neoprit, iar oamenii o confundaseră cu 
Kasia. Aşa că Rosya încuviinţase în silă propunerea lui 
Stashek de reînnoire a armistiţiului, iar vara se sfârşise cu o 
pace fragilă, ce le dădea timp ambelor părţi să-şi revină 
după dezastru. 

De asemenea, Stashek profitase de triumful Kasiei 
pentru a o numi căpitanul gărzilor. Acum ea învăţa să lupte 
cu sabia cum trebuie, ca să nu mai dea peste ceilalţi 
cavaleri şi să-i trântească din greşeală în timpul 
antrenamentelor. Doi seniori şi un arhiduce o ceruseră în 
căsătorie şi, îmi scria ea cu indignare, la fel o făcuse şi 
Solya. 


Îţi poți închipui? l-am spus că îl cred nebun şi el mi-a 
răspuns că îşi păstrează speranța. Când i-am povestit, 
Alosha a râs preț de zece minute, oprindu-se doar ca să 
tuşească, după care mi-a zis că a făcut-o ştiind că-l voi 
refuza, doar ca să arate Curţii că acum ii este loial lui 
Stashek. l-am spus că nu mă voi lăuda că m-a cerut cineva 
în căsătorie, iar ea mi-a zis să aştept, că va răspândi el 
vestea în jur. Desigur, o grămadă de oameni m-au întrebat 
despre asta în săptămâna care a urmat. Aproape că am vrut 
să mă duc şi să-i spun că-l accept până la urmă, doar ca să-l 
văd pus în încurcătură, dar mi-a fost prea teamă că, dintr- 
un motiv sau altul, va decide să meargă până la capăt şi va 
găsi o cale ca să nu mai pot scăpa. 


Alosha e mai bine pe zi ce trece, iar copiii sunt şi ei bine. 
Pleacă împreună la scăldat în fiecare dimineaţă, mă alătur 
şi eu şi stau pe plajă, dar nu mai pot să înot: mă duc 
imediat la fund şi nu suport apa sărată pe piele, chiar dacă 
intru numai cu picioarele. Trimite-mi, te rog, un alt urcior cu 
apă de izvor! Mă simt mereu puţin însetată aici şi este bună 
şi pentru copii. Dacă îi las să bea o gură înainte de culcare, 
nu au coşmaruri cu Turnul. 


Vă voi face o vizită adevărată la iarnă, dacă tu crezi că 
nu-i primejdios pentru copii. Socoteam că nu vor mai vrea 
să se întoarcă, dar Marisha m-a întrebat dacă poate să vină 
şi să se joace din nou în casa Natalyei. 


Mi-e dor de tine. 


Am făcut un ultim salt vrăjit ca să ajung la râul Spindle şi 
la poiana unde se afla căsuţa mea din copac, în scorbura 
unui bătrân stejar somnoros. De-o parte a uşii, rădăcinile 
stejarului formaseră o scobitură mare pe care o acoperisem 
cu iarbă. Am încercat s-o păstrez plină cu fructe din 
dumbravă, pentru ca Umblătorii să le poată lua. Era mai 
goală decât o lăsasem, iar de cealaltă parte a uşii cineva 
îmi umpluse lada de lemn. 

Am pus fructele pe care le mai aveam în scobitură şi am 
intrat o clipă. Casa nu trebuia dereticată: pe jos era muşchi 
moale, iar cuvertura de iarbă se întinsese înapoi peste pat 
fără ajutorul meu. Eu aveam mare nevoie să mă aranjez, 
dar irosisem prea multă vreme în dimineaţa aceea rătăcind 
mohorâtă şi ostenită. Soarele trecea de amiază şi nu voiam 
să întârzii. Am luat doar scrisoarea pentru Kasia şi urciorul 
cu apă din râul Spindle şi le-am pus în coş ca să le dau 
Dankăi să le trimită din partea mea. 

M-am întors la malul râului şi am mai făcut trei salturi 
spre apus ca să ies în sfârşit din pădure. Am traversat râul 
pe podul Zatochek, în umbra înaltului şi tânărului copac- 
inimă care creştea acolo. 


În vreme ce Sarkan şi cu mine pluteam în josul râului 
căutând-o, regina Codrului dăduse un ultim atac plin de 
furie, iar copacii înghiţiseră jumătate din Zatochek înainte 
ca noi s-o oprim. Oameni care părăseau satul m-au întâlnit 
pe drum pe când mă depărtam de Turn. Am alergat restul 
drumului şi am dat de o mână de apărători disperaţi, gata 
să doboare copacul-inimă nou sădit. 


Ei rămăseseră ca să câştige timp pentru ca familiile lor 
să poată scăpa, dar o făcuseră aşteptându-se să fie luaţi, 
atinşi de răul-Codrului; cu tot curajul lor, aveau privirea 
sălbatică şi arătau îngroziţi. Nu cred că m-ar fi ascultat dacă 
nu mi-ar fi văzut hainele fluturând zdrenţuite, părul încâlcit 
şi înnegrit de funingine şi picioarele goale din colbul 
drumului: cu greu puteam fi luată drept altceva decât o 
vrăjitoare. 

Chiar şi aşa, nu ştiau ce să creadă atunci când le-am 
spus despre Codru, că fusese învins, învins pentru 
totdeauna. Niciunul dintre noi nu-şi închipuise că se va 
întâmpla vreodată. Dar văzuseră Călugăriţele şi Umblătorii 
fugind deodată înapoi în Codru şi erau cu toţii istoviţi. În 
cele din urmă s-au dat la o parte şi m-au lăsat să lucrez. 
Copacul nu avea nici măcar o zi: Umblătorii îi prinseseră 
înăuntru pe căpetenia satului şi pe cei trei fii ai săi, ca să-l 
facă să crească. Am reuşit să-i scot pe fraţi afară, dar tatăl 
lor nu a vrut să iasă, un cărbune încins de durere îi arsese 
încet în pântece. 

— Te pot ajuta, m-am oferit. 

Dar bătrânul a clătinat din cap, refuzând, cu ochii deja pe 
jumătate visători, zâmbind, iar nodurile dure ale oaselor şi 
trupului său prinse sub scoarță s-au topit brusc sub mâinile 
mele. Cocârjatul copac-inimă a suspinat şi s-a îndreptat. A 
lepădat pe dată toate florile lui otrăvitoare, iar în locul lor 
flori noi au îmbobocit pe ramuri. 

Am stat un moment împreună sub crengile argintii, 
respirând parfumul lor slab, de neasemuit cu copleşitoarea 
duhoare dulceagă de putreziciune a florilor stricate. Apoi 
apărătorii şi-au dat seama de ce făceau, s-au foit nervos şi 


s-au retras. Le era la fel de frică să accepte pacea 
copacului-inimă cum ne fusese mie şi lui Sarkan în 
dumbravă. Niciunul dintre noi nu era în stare să-şi închipuie 
ceva venit din Codru care să nu fie plin de răutate şi ură. Fiu 
căpeteniei satului s-au uitat la mine deznădăjduiţi. 

— Nu poţi să-l scoţi şi pe el afară? m-a întrebat cel mai 
mare. 

A trebuit să le spun că nimic nu-l mai putea scoate afară; 
că pomul era el. Eram prea obosită ca să îi lămuresc foarte 
bine, dar oricum nu era un lucru pe care oamenii să-l poată 
lesne înţelege, nici măcar cei din Vale. Fiii păstrau o tăcere 
nedumerită, neştiind dacă să se întristeze sau nu. 

— Îi era dor de Mama, a spus fratele cel mare şi au 
încuviinţat toţi din cap. 

Sătenii nu s-au împăcat uşor cu gândul că un copac- 
inimă creştea pe podul lor, dar au avut destulă încredere în 
mine, încât să-l lase în picioare. Copacul crescuse bine de 
atunci: rădăcinile i se îngemănau deja cu bârnele de pe pod, 
făgăduind să-l ia în stăpânire. Era plin de fructe, păsări şi 
veverite. Puţini oameni erau dispuşi deocamdată să-i 
mănânce roadele, dar animalele se bizuiau pe simţul lor și 
la fel am făcut-o şi eu. Am mai cules câteva în coş şi am 
plecat mai departe cântând pe drumul lung şi prăfuit către 
Dvernik. 


Micul Anton era afară cu turma familiei, lenevind pe 
spate în iarbă. Când m-a văzut venind, a sărit pe dată în 
picioare, un pic tulburat, însă cam toată lumea se obişnuise 
cu apariţia mea din când în când. Poate că ţinând seama de 
cele petrecute nu aş fi îndrăznit să merg mai întâi acasă, 
dar eram foarte obosită după acea zi teribilă: obosită, 
singură, furioasă şi tristă în acelaşi timp, durerea reginei 
Codrului  împletindu-se cu a mea. Când în sfârşit 
terminasem de curăţit Zatochekul, aproape pe negândite 
picioarele mele vlăguite făcuseră cale întoarsă şi mă 
aduseseră acasă. Mama îmi aruncase o privire în pragul uşii 
şi nu rostise niciun cuvânt, mă pusese doar în pat. Stătuse 


lângă mine şi îmi mângâiase părul, cântându-mi până am 
adormit.i 

A doua zi, când am ieşit la imaşul satului ca să vorbesc 
cu Danka şi să-i povestesc ce se întâmplase şi ca să trec pe 
la Wensa, Jerzy şi Krystyna, toţi cei din jurul meu dădeau 
semne de nelinişte. Dar eram încă obosită şi nu aveam chef 
să le acord atenţie, aşa că le-am ignorat teama şi după un 
timp în care nu am dat foc la nimic şi nu am transformat pe 
nimeni în fiară, ele au încetat. Am învăţat că trebuie să-i 
obişnuiesc pe oameni cu mine; acum mă opream în toate 
satele regulat, în fiecare sâmbătă în altul. 

Sarkan nu se întorsese. Nu ştiam dacă se va mai întoarce 
vreodată. Am auzit din gură în gură că era încă în capitală, 
ocupat să pună lucrurile în ordine, dar nu-mi scrisese. Ei 
bine, ne descurcasem şi fără un senior care să potolească 
neînțelegerile, căpeteniile satului puteau face foarte bine 
asta, iar Codrul nu mai reprezenta aceeaşi primejdie, dar 
erau treburi pentru care satul avea nevoie de un vrăjitor, 
dacă ar fi putut găsi unul. Aşa că am trecut pe la fiecare şi 
am  vrăjit focurile de înştiinţare, iar acum, dacă le 
aprindeau, o lumânare pereche din căsuţa mea se aprindea 
şi ea ca să-mi dea de veste unde sunt chemată. 

Dar azi nu aveam de lucru. l-am făcut lui Anton cu mâna 
şi am plecat să hoinăresc prin sat. Mesele încărcate de 
roade erau aşezate pe imaş, învelite cu pânză albă, iar în 
mijloc era un careu pentru dans. Mama se afla acolo cu cele 
două fiice mai mari ale Wensei, scoțând tăvile pline cu 
tocană de ciuperci; am alergat şi am sărutat-o, iar ea mi-a 
cuprins obrajii în palme şi mi-a netezit părul răvăşit, 
zâmbind larg. 

— Uită-te la tine, mi-a zis, luându-mi din păr o crenguţă 
lungă argintie şi câteva frunze ruginii uscate. Şi ai putea să- 
ţi pui şi cizmele. Te-aş sfătui să te duci să te speli şi să stai 
undeva potolită. 

Picioarele goale îmi erau prăfuite până la genunchi. Dar 
ea râdea bucuroasă, iar tata mâna căruţa cu lemne pentru 
focul de afară de diseară. 


— O să mă aranjez înainte de ora mesei, am răspuns eu, 
şterpelind o ciupercă, şi am plecat să o văd pe Wensa în 
odaia de zi a casei sale. Era mai bine, dar încă îşi petrecea o 
mare parte a timpului aşezată într-un scaun lângă fereastră, 
doar cosând câte puţin. 

Kasia îi scrisese şi ei o scrisoare, însă una rece şi 
pompoasă. l-am citit-o şi am mai înmuiat tonul un pic, pe 
unde am putut. Wensa a ascultat-o în tăcere. Cred că în 
sufletul ei zăcea un simţământ tainic de vinovăţie care se 
lega de revolta ascunsă a Kasiei. Era o mamă care încetase 
să se mai împotrivească unei sorţi nedorite. l-ar fi luat multă 
vreme să se vindece şi de asta, dacă i-ar fi fost cu putinţă. 
S-a lăsat înduplecată să vină cu mine la imaş şi am zărit-o la 
masă alături de fiicele ei. 


Nu era niciun foişor anul acesta, era doar o mică serbare 
a satului nostru. Marea serbare se ţinea în Olshanka, la fel 
ca în fiecare an fără alegere şi ca în fiecare an de acum 
încolo. Ne-am încins cu toţii prea tare mâncând în soare, 
ceva neobişnuit pentru vremea recoltei, până când, în 
sfârşit, astrul s-a apropiat de asfinţit. Nu mi-a păsat. Am 
mâncat un castron mare de iurek acru, în care pluteau felii 
de ouă fierte şi o farfurie plină cu varză călită şi cârnaţi, iar 
apoi patru clătite umplute cu vişine, după care ne-am 
aşezat la soare gemând că mâncarea a fost gustoasă, dar 
că am mâncat prea mult, în timp ce copiii mici alergau 
nebuneşte de colo-colo pe imaş până ce, treptat, s-au întins 
sub copaci şi au adormit. Ludek şi-a scos suka, a pus-o pe 
genunchi şi a început să cânte, încetişor mai întâi; când tot 
mai mulţi copii au fost cuprinşi de somn, s-au mai ivit şi alte 
instrumente care i-au ţinut isonul, iar lumea bătea din 
palme şi cânta purtată de voie bună şi am deschis butoaiele 
cu bere şi am trecut de la unul la altul carafa rece cu votcă 
adusă din pivniţa Dankăi. 

Am dansat cu fraţii mei şi cu fraţii Kasiei, iar apoi cu 
câţiva băieţi pe care nu-i cunoşteam prea bine. Stăteau 
deoparte îndemnându-se unul pe altul să mă invite, dar nu 
m-am sinchisit. Se temeau puţin că s-ar putea să-i 


pârjolesc, dar tot aşa mă simţeam şi eu când mă furişam la 
amurg în curtea bătrânei Hanka să-i fur din copac merele 
mari, roşii şi dulci. Eram cu toţii fericiţi, cu toţii împreună şi 
am putut recunoaşte cântecul râului curgând pe sub 
pământul de sub picioarele noastre, cântecul pe a cărui 
muzică dansam cu adevărat. 

M-am trântit fără suflu în faţa scaunului mamei mele, cu 
părul răsfirat liber pe umeri, iar ea a oftat şi l-a pus în poală 
ca să mi-l împletească la loc în cosiţe. Coşul meu era la 
picioarele ei şi am mai luat un fruct auriu şi zemos ca să-l 
mănânc. Mă lingeam pe degete şi eram pe jumătate 
pierdută uitându-mă la foc, când Danka s-a ridicat deodată 
de pe lavita lungă colţ în colţ cu a noastră şi, lăsându-şi 
cana jos, a rostit destul de tare ca să le atragă atenţia 
tuturor: 

— Stăpâne! 

Sarkan stătea la intrarea în cerc. Îşi sprijinea o mână de 
masa cea mai apropiată, iar lumina focului se oglindea 
jucăuş în inelele, nasturii fini şi broderia şerpuitoare din 
argint. De-a lungul tivului de la veşmântul său albastru se 
afla un dragon al cărui cap era cusut pe un rever, trupul 
coborându-i pe marginile veşmântului, până ce coada îi 
ajungea pe celălalt rever. Manşetele de dantelă ale cămâăşii 
i se revărsau dincolo de mâneci, iar cizmele îi erau într-atât 
de lustruite, încât focul strălucea din ele. Părea mai măreț 
decât sala de bal a regelui şi întru totul ireal. 

ÎI priveam cu toţii încremeniţi, şi eu printre ceilalţi. Gura i 
s-a subţiat arătând ceva ce odată aş fi numit nemulţumire, 
iar acum jignire adâncă. Am sărit în picioare şi m-am dus la 
el, lingându-mi degetul cel mare. A zărit coşul descoperit 
din spatele meu şi văzând ce mâncam, s-a uitat urât la 
mine. 

— E îngrozitor, mi-a zis. 

— Sunt minunate! Sunt toate coapte. 

— Cu atât mai bine ca să te preschimbe în copac. 

— Nu vreau încă să fiu copac. 

Fericirea fierbea prin mine, un şuvoi luminos şi surâzător. 
Se întorsese. 


— Când ai ajuns? 

— Azi după-amiază, mi-a răspuns cu răceală. Am venit să 
iau dările, desigur. 

— Desigur. 

Nu aveam nicio îndoială că mi-ar fi spus că şi la Olshanka 
fusese în primul rând pentru tribut, doar ca să mai ascundă 
încă puţin adevărul. Dar nu eram în stare să mă prefac, nici 
măcar cât să se obişnuiască cu gândul; fără să vreau gura 
mi s-a lăţit într-un zâmbet. S-a îmbujorat şi s-a uitat în altă 
parte, însă nu-i folosea la nimic, căci lumea ne privea plină 
de curiozitate, prea îmbătată de bere şi dans ca să-şi mai 
aducă aminte de politeţe. S-a uitat iarăşi la mine şi 
văzându-mi zâmbetul s-a încruntat. 

— Vino să o cunoşti pe mama! am spus şi l-am luat de 
mână. 


Agnieszka îşi iubeşte satul, pădurile și râul strălucitor, 
aproape de care pândește însă o prezență malefică. 
Singurul ajutor poate veni din partea Dragonului, 
dar preţul lui este unul îngrozitor: 

o fată pe care să o țină prizonieră zece ani în Turnul său. 
Agnieszka și ai ei știu că o va alege pe draga ei prietenă, 
frumoasa, grațioasa și curajoasa Kasia. Şi nu o pot salva. 
Numai că Dragonul va face altă alegere. 


„Un roman care îţi taie respiraţia... Novik născocește 
cu eleganţă o poveste amplă și omenesc de umilă în același 
timp, care te trimite cu gândul la basmele Fraților Grimm, 
dar e ingenioasă, originală, irezistibilă. O lectură 
obligatorie pentru fanii genului fantasy.“ 
Publishers Weekly 


„Un roman fantasy foarte reușit, care are aerul 
unui clasic modern.“ 
New York Times Book Review 


eBOOK 

DISPONIBIL 
| nemira.ro 
N ISBN d mei bir aa ta 
NAUTILUS NI | Il 


fantasy revistanautilus.ro