Wilbur Smith — [Egiptul Antic] 01 Razboinicii Nilului

RĂZBOINICII NILULUI 


Wilbur Smith 


Seria: 
Egiptul Antic 


Volumul 1 


RĂZBOINICII 
NILULUI 


Original: River Gold - 1993 


Traducere: 
GABRIELA NEDELEA 


ny 


virtual-project.eu 


eo) 


mO vd 


2002 


e Despre autor e 


Wilbur Addison Smith este un scriitor născut în Rhodezia de 
Nord (Zambia) în 1933. A făcut studii strălucite în Africa de Sud, 
a devenit om de afaceri și apoi un scriitor de succes. Este 
considerat un maestru incontestabil al romanelor de aventuri. 
Toate cărțile sale, traduse în 27 de limbi, sunt best-seller-uri 
internaționale. Toate sunt povești ale căror acțiuni se petrec în 
secolele trecute sau în Antichitate. Aproape toate cărțile sale 
sunt împărțite în trei serii. Cui îi plac cărțile de aventuri, cu 
acțiuni stufoase, care se continuă pe sute de pagini și 
nenumărate volume, scrisul lui Wilbur Smith este idealul. Wilbur 
Smith și-a petrecut copilăria la ranch-ul tatălui său, în păduri și 
savane, în compania animalelor sălbatice. Toate s-au regăsit în 
scrierile de mai târziu, cu deosebire în „Saga familiei Courtney”. 


Editura RAO a tradus șapte din cele douăsprezece romane ale 
seriei. „Festinul leilor’ (When the Lion Feeds), apărut în 1964 în 
original, tradus acum de Radu Pintea; „Sunetul tunetului” (The 
Sound of Thunder), 1966, tradus de Elena-Diana Wright; 
„Sanctuarul“ (A Sparrow Falls), 1977, tradus de Raluca Matis; 
„Țărmul în flăcări” (The Burning Shore), 1985, tradus de Raluca 
Matis, „Puterea sabiei” (Power of the Sword), 1986, tradus de 
Raluca Matis, „Furia” (Rage), 1987, tradus de Patricia Niculae și 
Florentina Rahira Tinte, „Vulpea aurie” (Golden Fox), 1990, 
tradus de Ramona Lupu. Urmează „Vremea mortii” (A Time to 
Die), 1989; „Păsări de pradă” (Birds of Prey) - 1997; „Musonul 
(Monsoon) - 1999; „Orizontul albastru” (Blue Horizon) - 2003; 
„Triumful Soarelui” (The Triumph Of The Sun) - 2005. 


Seria egipteană a romanelor lui Wilbur Smith este o ficțiune 
istorică, se compune din patru romane și a fost și ea în 
întregime tradusă de Editura RAO. „Ultimul papirus” (Seventh 
Scroll) - traducere de Cristina Iliescu, „Căutarea” (The Quest) - 
traducere de Alina Toderică, „Magul' (Warlock) - traducere de 
Cristina Iliescu, „Războinicii Nilului” (River God) - traducere de 
Gabriela Nedelea. 


În saga egipteană, acțiunea se petrece în mare parte pe 
vremea faraonului Tutmosis III, în Egiptul antic, regat construit 
pe averi fabuloase, dar și pe lăcomie. Prin intermediul vocii 
incomparabilului Taita, un sclav eunuc foarte învățat și talentat, 
Wilbur Smith îşi poartă cititorul prin meandrele unei povești 
pline de imaginație și culoare, în care se regăsesc drama, 
misterul și pasiunile unor vremuri de mult apuse. 

„O poveste despre sex, moarte și intrigi în Valea Regilor... 
somptuos scrisă... plină de acțiune... excelentă!" scria David 
Profumo în „Daily Telegraph” despre „Războinicii Nilului”. 


În „Căutarea”, Egiptul este lovit de o serie de molime teribile 
care distrug regatul, iar Nilul, ale cărui ape hrănesc toată 
populatia, dispare. Faraonul trimite după magul Taita, singurul 
om care ar putea ajunge la originea apelor ca să descopere 
sursa tuturor relelor. 


În „Magu/', învățatul Taita s-a retras în pustiu unde a meditat 
și s-a perfecţionat în vechile arte ale magiei, devenind un 
adevărat inițiat, care poate ghici voința zeilor și poate schimba 
realitatea. Toate talentele sale sunt puse acum în slujba 
tânărului Nefer, căruia uzurpatorii i-au răpit coroana. 


În „Ultimul papirus”, povestea ajunge în plină modernitate, 
atunci când un vestit arheolog, Nicholas Quenton-Harper, 
reușește să descopere un papirus vechi de aproape patru mii de 
ani. Acesta ascunde cheia către o comoară fabuloasă. 


Marea Mediterană 


MEMFIS 

(CAIRO) 9 

EGIPTUL 
DE JOS 


EGIPT P ABNUB 


TEBA Q 
(LUXOR, 
KARNAK) 
EGIPTUL 


DE SUS b SVENE 


Cataracia I 4 (Assuan) 


P. 


ai 


Cataracta IV WM Caiaracta V 
ATBARA d 


Cataracta H 


Cataracta III 


fs 


w mg z, 
Cataracta VI fu A 

CITI P,. i A 

i wt h Y 


tt A QEBUI (KHARTOUM) 
LLO 


KUŞ (a 2 an 


e Capitolul 1 « 


Fluviul șerpuia greoi prin deșert, scânteietor, precum un șuvoi 
de metal topit dintr-un furnal. Cerul fumega de pâclă, izbit de 
soare, ca de mâna unui arămar. În acest miraj, colinele costelive 
care flancau Nilul păreau că se zguduie la fiecare lovituri. 

Corabia noastră înainta cu iuţeală, atât de aproape de 
desișurile de papirus, încât se auzea scârţăitul ciuturilor 
atârnate de brațele lungi, contrabalansate ale shadufurilor, 
peste câmpiile de dincolo de apă. Sunetul lor intra în armonie cu 
viersul fetei de la prora. 

Lostris avea paisprezece ani. Nilul își începuse revărsarea 
chiar în ziua când ei îi înflorise pentru prima oară luna roșie de 
femeie - potriveală pe care preoţii lui Hapi o consideraseră 
extrem de prielnică. Numele de Lostris, ales atunci ca să îl 
înlocuiască pe cel de copil la care se renunţase, însemna Fiica 
Apelor. Îmi amintesc de ea în ziua aceea, de parcă aș vedea-o 
aievea, înaintea ochilor. Avea să se facă mai frumoasă o dată cu 
trecerea anilor, avea să devină mai mândră și mai suverană, dar 
nicicând nu mai radiase de atunci acea strălucire de femeie- 
fecioară. Toţi bărbaţii de pe corabie, până și războinicii de pe 
băncile de la rame, își dădeau seama de lucrul acesta. Nici eu, 
nici ceilalţi nu ne puteam dezlipi privirile de la ea. Mă copleșeau 
simțământul propriei mele imperfecțiuni și un dor adânc și 
pătrunzător; căci, deși sunt eunuc, am fost castrat abia după ce 
am cunoscut bucuria unui trup de femeie. 

— Taita! mă strigă ea. Cântă cu mine! 

lar când mă supusei, zâmbi mulțumită. Glasul meu era unul 
dintre motivele pentru care mă ţinea aproape de ea, ori de câte 
ori îi stătea în putinţă; timbrul meu de tenor se îmbina 
desăvârșit cu minunata ei voce de soprană. Am cântat un 
cântec vechi popular, de dragoste, pe care îl știa de la mine - 
una din preferințele ei: 


„Inima mea prinde să se zbată ca prepelita, 
când văd chipul dragului meu, 
iar obrajii îmi înfloresc, precum cerul în zori, 


la raza de soare a surâsului său.” 


Ni se alătură un glas de la pupa. Era bărbătesc, profund și 
puternic, nu limpede și pur, ca al meu. Eu cântam precum 
sturzul ce salută ivirea zorilor, el părea un leu tânăr. Lostris 
întoarse capul și surâsul ei tremură, ca o rază de soare pe 
oglinda Nilului. Deși bărbatul căruia îi zâmbea îmi era prieten - 
poate singurul meu prieten adevărat - am simţit totuși fierea 
pizmuirii arzându-mi gâtlejul până-n străfunduri. Cu toate 
acestea, m-am căznit să-i surâd lui Tanus, la fel ca ea, cu 
dragoste. 

Tatăl lui Tanus, Pianki, Seniorul Harrab, făcuse parte din elita 
nobilimii egiptene, dar mama era fiica unui sclav tehenu 
eliberat. La fel ca mulţi din neamul ei, fusese bălaie, cu ochii 
albaștri. Murise de friguri palustre, pe vremea când Tanus era 
încă un copil, așa că îmi amintesc vag de ea. Totuși, bătrânele 
spuneau că arar se mai văzuse o asemenea mândreţe în cele 
două regate. 

Pe de altă parte, îl cunoscusem și îl admirasem pe tatăl lui 
Tanus, înainte ca acesta să-și fi pierdut averea imensă și marile 
proprietăţi care rivalizau odinioară cu cele ale faraonului însuși. 
Avea tenul smead, ochi egipteni de culoarea obsidianului șlefuit, 
era un bărbat mai degrabă puternic decât frumos, dar cu un 
suflet generos și nobil - unii ar zice că prea generos și prea 
încrezător, căci a murit în mizerie, cu inima frântă de cei pe care 
îi socotea prieteni, singur și mohorât, lipsit de strălucirea 
favorurilor faraonului. 

Se pare că Tanus moștenise ce era mai bun de la ambii 
părinţi, afară de bunăstarea materială. Avea firea și forţa tatălui 
său și frumusețea mamei. Așa că n-avea de ce să mă deranjeze 
că stăpâna mea îl iubea. Și eu îl iubeam, dar bietul de mine, 
castrat cum sunt, știam că n-o puteam avea vreodată, chiar 
dacă zeii ar fi făcut să-mi depășesc condiţia de sclav. Totuși, 
natura umană e perversă, așa că pofteam la ceea ce nu-mi va fi 
dat și visam imposibilul. 

Lostris şedea pe pernuţța sa de la prova cu sclavele la picioare 
- două fetițe negrese din Tara Kuș, mlădioase ca niște pantere, 
goale-pușcă, doar cu niște colane în jurul gâtului. Lostris însăși 
nu purta decât o cămașă de pânză albită, încreţită și albă, ca o 
aripă de egretă. Pielea mângâiată de soare de la brâu în sus 


7 


avea culoarea lemnului de cedru uns, din munţii de dincolo de 
Byblos. Sânii ei erau de forma și culoarea smochinelor coapte, 
numai bune de cules, cu sfârcurile ca niște granate trandafirii. 

Își pusese alături peruca oficială și își purta părul natural pe-o 
parte, într-o buclă care îi cădea ca o funie groasă și întunecată 
peste unul dintre sâni. Tăietura piezișă a ochilor îi era subliniată 
de verdele-argintiu al pudrei de malahit, aplicat cu măiestrie pe 
pleoapele de sus. Și ochii îi erau verzi, dar de-o nuanţă mai 
întunecată și mai limpede, ca a Nilului după ce și-a retras apele 
și și-a depus povara de alevite preţioase. Intre sâni purta o 
figurină a lui Hapi, zeiţa fluviului, făurită din aur și lapislazuli, 
atârnând de un lanţ din același metal preţios. 

Era, fără doar și poate, o piesă superbă, căci i-o făcusem 
anume, cu propriile-mi mâini. Brusc Tanus își ridică mâna 
dreaptă cu pumnul încleștat. Cei de la rame se opriră ca unul și 
vâslele rămaseră în aer, strălucind în bătaia soarelui, cu apa 
șiroind de pe ele. 

Atunci, Tanus răsuci cârma cu putere, iar bărbaţii de la 
babord străpunseră apa până în adânc și se formară o mulţime 
de vârtejuri mici pe suprafața verde a fluviului. Partea de la 
tribord zvâcni cu putere înainte. Corabia se roti atât de brusc, 
încât puntea se înclină sub un unghi alarmant. Apoi se echilibră 
și ţâșni în faţă. Prora tăioasă, având ca blazon ochii albaștri ai lui 
Horus, trecu razant pe lângă pâlcurile dese de papirus și ieși din 
vadul fluviului, lansându-se dincolo, în apele liniștite ale lagunei. 

Lostris își întrerupse cântul și își duse mâna streașină la ochi, 
ca să arunce o privire în faţă. 

— Uite-i! strigă ea, întinzându-și mânuţa graţioasă. 

Celelalte corăbii din escadronul lui Tanus erau ancorate ca o 
plasă de-a lungul prelungirilor de miazăzi ale lagunei, blocând 
intrarea principală în marele fluviu, tăind orice scăpare în 
direcția aceea. Bineînțeles, Tanus își alesese pentru el baza de 
la miazănoapte, căci știa că aceasta era poziţia unde 
vânătoarea avea să fie mai crâncenă. O, de n-ar fi fost așa! Nu 
c-aș fi laş, dar trebuia să ţin mereu cont de siguranţa stăpânei. 
Se lăsase ispitită la bordul Suflării lui Horus numai după multe 
urzeli în care, ca de obicei, mă implicase serios și pe mine. Când 
avea să afle tatăl său - lucru absolut sigur - de prezenţa ei în 
vârtejul vânătorii, n-avea să-mi fie prea bine; iar când i-o mai 
ajunge la urechi și că datorită mie i se îngăduise să stea alături 


8 


de Tanus o zi întreagă, nici măcar poziţia mea privilegiată n- 
avea să mă mai ferească de mânia lui. 

Instrucţiunile pe care mi le dăduse în legătură cu tânărul 
acesta erau fără echivoc. 

Totuși, se pare că eram singurul suflet tulburat de pe corabie. 
Ceilalţi fremătau de emoție. Tanus îi opri pe vâslași printr-un 
semn hotărât cu mâna, iar corabia se opri lunecând, legănându- 
se ușor pe apele verzui, atât de liniștite, încât avui un șoc când 
îmi aruncai privirile peste bord și îmi văzui propria-mi imagine 
uitându-se la mine, așa cum pățeam ori de câte ori constatam 
cât de bine mi se menţinuse frumusețea, în ciuda trecerii anilor. 
Mi se păru că am chipul mai încântător decât lotușii în floare din 
jur, albaștri ca cerul. Dar nu prea avui vreme să zăbovesc în 
încântare, căci echipajele erau în fierbere. 

Unul dintre ofițerii lui Tanus își înălţă pavilionul propriu pe 
catarg. Era imaginea unui crocodil albastru, cu coada măreaţă 
ridicata sfidător și cu fălcile deschise. Doar ofițerii din rangul 
Celor Mai Buni Zece Mii avea dreptul la propriul lor pavilion. 
Tanus obținuse un astfel de rang, o dată cu comanda diviziei 
Crocodilului Albastru din garda personală de elită a faraonului, 
înainte de cea de-a douăzecea sa aniversare. 

Pavilionul înălțat pe catarg era semnalul pentru începerea 
vânătorii. La marginea lagunei restul corăbiilor din escadron 
păreau micșorate din cauza distanţei, dar vâslele lor începuseră 
să bată apa ritmic, ridicându-se și coborând ca niște aripi de 
gâște sălbatice în zbor, lucitoare în lumina soarelui. De la pupa, 
nenumăratele valuri mici, formate de corăbii, se propagau de-a 
curmezișul apelor liniștite și rămâneau astfel, la suprafaţă, 
vreme îndelungată, ca și cum ar fi fost modelate în lut vârtos. 

Tanus cobori gongul peste cârmă. Era un tub lung, de bronz, 
și îl lăsă să se scufunde puţin la capăt. Atunci când avea să fie 
izbit cu un ciocan din același metal, rezonanțele acute 
reverberate aveau să se transmită prin apă, năucindu-ne prada. 
Din nefericire știam, în ciuda placidităţii mele, că lucrul acesta 
putea să umple vânatul cu o furie ucigătoare, cât ai zice pește. 

Tanus îmi surâse. Îmi simţise neliniștea, deși era exaltat. 
Pentru un oștean necioplit, avea o receptivitate neobișnuită. 

— Taita, hai încoa', sus, în turnul de la pupa! îmi porunci el. Iți 
dau voie să baţi gongul. Hai, hai, prea te-ai închis în tine. 


Cu toate că ușurința lui mă ofensă, răsuflai ușurat la o astfel 
de invitaţie, căci turnul de la pupa se află mult deasupra apei. 
Mă conformai chemării sale fără grabă servilă și, când trecui pe 
lângă el, îl îndemnai sever: 

— Ai grijă să nu i se întâmple ceva stăpânei mele. M-ai 
înţeles, băiete? Nu-i încuraja nesăbuinţa, căci sunteţi la fel de 
sălbatici amândoi. 

Îmi îngăduiam să-i vorbesc astfel unui ilustru comandant 
peste zece mii de oameni, pentru că-mi fusese cândva învățăcel 
și nu o dată îl croisem cu bastonul peste fesele acelea marţiale! 
Imi rânji la fel de insolent și de îndrăzneț, ca atunci. 

— Te implor, bătrâne, las-o pe domniţă pe mâinile mele. Nu-i 
încântare mai mare pentru mine, crede-mă! 

Nu-l admonestai pentru tonul lui atât de ireverenţios, căci mă 
cam grăbeam să-mi iau locul în turn. De acolo îl văzui înălțându- 
și arcul... 

Arcul său era deja vestit în rândurile oștirii și de-a lungul 
fluviului măreț, de la cascade, până la mare. ÎI ticluisem eu, 
când începuse să se arate nemulţumit de armele nevrednice 
care îi fuseseră puse la îndemână până atunci. li sugerasem că 
trebuia să încercăm să inventăm un arc dintr-un material nou, 
altul decât nuielele acelea firave care cresc pe valea îngustă a 
fluviului; poate dintr-un lemn exotic ca esenţa de măslin din 
ținutul hitiţilor sau ca abanosul din Țara Kuş; ori chiar din 
materiale mai ciudate, cum ar fi coarnele de rinoceri sau 
fildeșul. 

Nici nu ne apucasem bine de treabă, că se și iviră o puzderie 
de probleme, dintre care prima fusese fragilitatea acestor 
materiale exotice. În starea lor naturală, niciunul dintre ele nu 
se putea încovoia fără să se rupă și numai cel mai mare și mai 
scump colț de elefant ne putea fi de folos la cioplirea unui arc 
întreg. Am rezolvat ambele probleme despicând fildeșul dintr-un 
colt mai mic în așchii și le-am lipit în așa fel, încât să aibă 
suficientă lungime și grosime pentru un arc întreg. Din păcate, 
era prea rigid ca să tragă un om cu el. 

Totuși, de-aici nu mai era decât un pas, ușor și firesc, până la 
ideea să presăm fâșii din toate cele patru materiale alese de 
noi, lemn de măslin, abanos, corn de rinocer și fildeș. 
Bineînţeles, am avut nevoie de câteva luni de experimentare, de 
combinare a acestor materiale cu diverși adezivi meniţi să le 


10 


lipească bine. N-am reușit nicicum să preparăm un liant 
îndeajuns de puternic. Până la urmă am rezolvat această ultimă 
problemă, înfășurând tot arcul cu un fir din aliaj de aur și argint, 
ca să nu se mai desfacă. Am pus doi bărbaţi solizi alături de 
Tanus să răsucească firul în jurul arcului câtă vreme adezivul 
era încă fierbinte, iar aceștia se căzniră din răsputeri să-l ajute. 
După ce s-a răcit, arcul era o combinaţie aproape perfectă de 
tărie și supleţe. Am tăiat apoi fâșii din intestinul unui leu uriaș, 
cu coama neagră, pe care Tanus îl hăituise și îl omorâse 
departe, în deșert, cu lancea sa de luptă, cu lamă de bronz. Le- 
am argăsit, le-am răsucit și-am făcut o coardă de arc. Rezultatul 
a fost arma aceasta lucitoare, atât de puternică, încât un singur 
bărbat din sutele care l-au încercat a fost în stare să îl încordeze 
până la capăt. 

Stilul regulamentar în măiestria tragerii cu arcul, recomandat 
de instructorii oștirii, era să ochești ţinta și să lipești scobitura în 
care se fixează săgeata de stern, să aștepți așa o vreme, apoi să 
tragi când ţi se poruncește. Totuși, nici măcar Tanus n-a avut 
puterea să încordeze arcul acesta și să-și urmărească, în același 
timp, ţinta, cu fermitate. A fost nevoit să-și desăvârșească un 
stil cu totul nou. Stând pieziș față de ţinta la care se uita peste 
umărul stâng, ridica arcul cu putere în sus, întinzându-și brațul 
stâng, apoi, cu o mișcare căznită, convulsivă, trăgea săgeata, 
iar mușchii brațelor și-ai pieptului îi încremeneau măreț de-atâta 
efort, în clipa aceea de tensiune totală, aparent fără să 
ochească, slobozea săgeata. 

La început, săgețile zburau la întâmplare, ca albinele 
înnebunite dintr-un stup, dar a continuat să se antreneze zi de 
zi, lună de lună. Degetele de la mâna dreaptă îi erau carne vie, 
sângerândă, zdrelite de coarda arcului; i s-au vindecat, însă i s- 
au și întărit. Antebraţul stâng îi era numai vânătăi și julituri, 
șfichiuit de coarda care slobozea săgeata; dar i-am făcut o 
apărătoare de piele, ca să-l protejeze. lar Tanus stătea pe 
câmpul de instrucţie și nu contenea antrenamentul. 

Până și eu ajunsesem să-mi pierd încrederea în puterile lui de 
a stăpâni această armă, însă Tanus nu s-a lăsat. Incet, chinuitor 
de încet, ajunse să capete siguranţă până-ntr-atât, încât putu să 
slobozească trei săgeți la rând, cu atâta iuţeală, de erau în aer 
toate trei în același timp. Cel puţin două dintre ele loveau ţinta - 
un disc de aramă de mărimea unei căpăţâni de om, așezat la o 


11 


distanţă de cincizeci de pași de Tanus. Săgeţile zburau atât de 
vajnic, că străpungeau cu ușurință metalul de grosimea 
degetului meu mic. 

Tanus îi zise Lanata acestei puternice arme - din pură 
întâmplare, numele din copilărie al stăpânei mele. Acum stătea 
alături de ea, și ţinea arcul în mâna stângă. Erau o pereche 
fermecătoare, chiar prea fermecătoare, ca să nu mă 
neliniștească. 

Am tipat: 

— Stăpână! Întoarce-te imediat aici! Acolo unde stai nu ești în 
siguranţă. 

Nu catadicsi nici măcar să-mi arunce o privire peste umăr, dar 
îmi făcu un semn cu mâna pe la spate. Văzu tot echipajul, iar cel 
mai cutezător dintre oameni pufni în râs. Probabil că vreuna din 
vulpițele acelea negre care erau în slujba ei o învățase gestul 
acela potrivit mai degrabă femeilor din tavernele de pe malul 
fluviului, decât fiicei nobile a Casei lui Intef. M-am gândit o clipă 
s-o înfrunt, dar am alungat pe dată gândul acesta necugetat, 
căci stăpâna mea poate fi oprită numai când se află într-o 
anumită dispoziţie. Așa că m-am apucat să bat gongul cu o 
vigoare sporită, ca să-mi ascund amărăciunea. 

Dangătul ascuţit, tremurător, se răspândi peste undele 
liniștite ale lagunei, iar aerul se umplu de fâșâitul aripilor și 
soarele fu umbrit, căci, din pâlcurile de papirus, de prin bălțile 
ascunse și de pe ape, se ridică la cer un nour imens de 
zburătoare acvatice. Erau sute de specii: ibiși albi și negri, cu 
capete vulturești, sacralizați în numele zeiței fluviului; stoluri de 
gâște gureșe cu penetul roșcat, toate cu un strop rubiniu în 
mijlocul gușii; stârci albastru-verzui sau smoliţi ca miezul de 
noapte, cu ciocurile în formă de spadă și cu bătaia grea de aripi; 
și rațe într-un număr atât de mare, încât nu-ţi venea să-ţi crezi 
ochilor uluiți de-atâta potop. Păsările sălbatice reprezintă 
vânatul cel mai căutat de nobilimea egipteană, dar în ziua aceea 
eram după altă pradă. Chiar atunci, văzui cum apele liniștite din 
depărtare se tulbură. Apăruse ceva greu, masiv și mi se strânse 
inima, căci știam ce fiară îngrozitoare fremăta acolo. Tanus văzu 
și el, dar reacţia lui fu cu totul diferită de a mea. Țipă ca un 
copoi când simte prada, iar oamenii săi strigară o dată cu el și 
se aplecară la vâsle. Suflarea lui Horus ţâșni de parcă ar fi fost 
una dintre păsările care înnegurau cerul de deasupra noastră, 


12 


iar stăpâna mea ţipă tulburată, lovind umărul musculos al lui 
Tanus cu pumnul ei mic. Apele se tulburară din nou, iar Tanus îi 
făcu un semn cârmaciului, să urmeze mișcarea aceea, în vreme 
ce eu loveam gongul, ca să-mi pot ţine cumpătul. Am ajuns în 
punctul în care văzusem învolburarea ultima oară și corabia își 
încetini lunecarea, în timp ce bărbaţii de pe punte priviră 
împrejur cu nerăbdare. 

Numai eu mă uitam drept peste cârmă. Apa de sub carenă nu 
era prea adâncă și era aproape la fel de limpede ca aerul de 
deasupra noastră. Am ţipat ascuţit, chiar când stăpâna mea a 
sărit îndărăt de la balustrada cârmei, căci monstrul era chiar la 
picioarele noastre. Hipopotamul este prietenul lui Hapi, zeița 
Nilului. Nu puteam să-l vânăm decât cu îngăduinţa sa specială. 
Pentru aceasta, Tanus se rugase și adusese jertfe în templul 
zeiței în dimineața aceea, împreună cu stăpâna mea. 
Bineînţeles, Hapi era protectoarea ei, dar mă îndoiam că acesta 
era singurul motiv al ardorii cu care luase parte la ceremonie. 

Fiara pe care o zărisem la picioarele noastre era un mascul 
enorm și bătrân. În ochii mei părea la fel de mare ca galera 
noastră - o formă gigantă, care hălăduia pe fundul lagunei, ale 
cărei mișcări erau încetinite de forța apei, așa că părea o 
făptură dintr-un coșmar. Stârnea nouri de nămol sub copitele 
sale, la fel cum o antilopă sălbatică stârnește praful în goana ei 
peste nisipurile pustiului. Tanus răsuci corabia cu vâsla cârmei și 
pornirăm cu iuțeală după fiară. Dar deși galopa agale, se 
depărtă rapid de noi. Forma lui întunecată se pierdu în 
adâncimile verzi ale lagunei din fața noastră. 

— Trageti la rame! Pe suflarea cumplită a lui Seth, vâsliţi! urlă 
Tanus la oamenii săi, dar, când unul dintre ofițeri răsuci în aer 
biciul cu noduri, se încruntă și făcu un semn din cap. Nu-l 
văzusem niciodată mânuind biciul fără pricină. 

Brusc, hipopotamul ţâșni la suprafaţă înaintea noastră și 
slobozi puternic din plămâni un nour de aburi urât mirositori. 
Duhoarea lor se năpusti asupra noastră, cu toate că se afla la 
mai mult de-o aruncătură de săgeată. O clipă, spinarea lui luci 
ca o insulă de granit în lagună; apoi inspiră șuierător și dispăru 
iar în vâltoare. 

— După el! Răcni Tanus. 

— VUite-l! strigai eu, arătând cu degetul într-o parte. Se 
năpustește îndărăt! 


13 


— Bravo, bătrâne! zise Tanus, râzând. O să facem un 
adevărat războinic din dumneata! 

Respectiva noţiune suna ridicol, căci eu sunt scrib, înțelept și 
artist. Isprăvile mele sunt ale minţii. Cu toate acestea, m-am 
înfiorat de plăcere, așa cum mi se întâmplă mereu când mă 
laudă Tanus; în clipa aceea fremătam pierdut în iureșul 
vânătorii. La miazăzi de noi și celelalte corăbii ale escadronului 
porniră hăituiala. Preoţii lui Hapi ţinuseră o socoteală strictă a 
fiarelor acestora uriaşe din lagună și îşi dăduseră 
consimţământul ca cincizeci dintre ele să fie măcelărite în 
cinstea serbărilor lui Osiris care se apropiau. Asta însemna că 
mai rămâneau aproape trei sute de exemplare din turma zeiţei 
în laguna templului - un număr pe care preoţii îl considerau 
ideal pentru curățirea și descongestionarea căilor de alge, 
pentru a preveni pâlcurilor de papirus să se întindă peste 
pământurile arabile, precum și pentru a asigura o aprovizionare 
normală a templului. În afara celor zece zile cât țineau serbările 
lui Osiris, numai preoţii aveau voie să mănânce carne de 
hipopotam. Astfel, vânătoarea se învolbura de-a lungul apelor ca 
un dans încâlcit, cu escadronul de corăbii răsucindu-se și 
învârtindu-se, în vreme ce fiarele fugeau disperate și se 
scufundau dinaintea lor, ieșeau la suprafaţă și se adânceau iar, 
pufnind și grohăind. 

Totuși, aceste scufundări deveneau tot mai scurte, iar ieșirile 
învolburate tot mai dese, căci nu apucau să-și umple plămânii 
cu aer, ajunși fiind din urmă de corăbiile care îi forțau să intre 
iar sub apă. În tot acest timp, gongurile de bronz răsunau în 
turnurile de la pupa fiecărei corăbii, amestecându-se cu 
strigătele incitante ale vâslașilor și cu îndemnurile timonierilor. 
Totul devenise un huruit sălbatic și o zăpăceală; eu însumi mă 
trezii strigând și ţipând o dată cu cei mai însetaţi de sânge aflaţi 
în mulțime. Tanus își concentrase toată atenţia asupra primului 
și celui mai mare dintre masculi. Nu dădea importanţă femelelor 
și animalelor mai tinere care ieșeau la suprafaţă la nicio 
aruncătură de săgeată de el, urmărind fiara convulsionată și 
apropiindu-se necruţător de ea, ori de câte ori aceasta ieșea la 
suprafață. Chiar și în starea de exaltare în care mă aflam, nu 
puteam să nu admir cu câtă îndemânare conducea corabia și 
cât de bine reacționa echipajul la semnalele lui. De altfel, știa 
cum să obţină ce era mai bun de la subalternii săi. Cum altfel să 


14 


se fi putut ridica așa repede la un rang atât de înalt, fără avere 
și fără vreun protector sus-pus care să îl susțină? Obţinuse totul 
prin propriu-i merit și asta în ciuda influenţei malefice a 
dușmanilor ascunși care i-au pus numai piedici. 

Brusc, masculul ţâșni la suprafață la mai puţin de treizeci de 
pași de prora. leși lucind în bătaia soarelui, negru tăciune și 
îngrozitor, răspândind nouri de abur din nări, ca o făptură de 
dincolo de lume ce devorează inimile celor ce se fac vinovați 
faţă de zei. 

Tanus avea o săgeată pregătită pe care o slobozi chiar în clipa 
când ridică arcul. Lanata își cântă melodia sa vibrantă și 
cumplită, iar săgeata țâșni ca într-o ceaţă înșelătoare pentru 
priviri. Nici nu-și sfârși bine șuierul prin aer, că și fu urmată de o 
a doua, apoi de a treia. Coarda arcului zbârnâi ca o lăută, iar 
săgețile loviră una după alta. Masculul mugi în clipa când i se 
înfipseră cu totul în spinarea lată, apoi se scufundă iar. 

Erau proiectile pe care le ticluisem special pentru ocazia 
aceasta. Penele fuseseră scoase de pe săgeți și înlocuite cu 
plutitoare din lemn de baobab, ca acelea folosite de pescari, ca 
să-și menţină năvoadele la suprafață. Alunecau pe băţul săgeții 
în așa fel, încât nu cădeau în zbor, dar se desprindeau când fiara 
se scufunda și le trăgea prin apă. Erau prinse de capătul de 
bronz al săgeţii printr-un fir subţire de in înfășurat în jurul 
bățului, care se desfăcea îndată ce se desprindea plutitorul. 
Astfel, acum că animalul se depărta prin apă, cele trei plutitoare 
mici săltau la suprafaţă și dansau în urma lui. Le vopsisem în 
galben-strălucitor, ca să atragă ochiul, așa că poziţia masculului 
fu pe dată reperată, deși pătrunsese adânc în lagună. 

Astfel, Tanus putea să anticipeze fiecare izbucnire sălbatică a 
masculului și Suflarea lui Horus să stopeze iute înaintarea lui, 
pentru a slobozi altă ploaie de săgeți în spinarea neagră și 
strălucitoare, în momentul când se ivea din apă. 

Hipopotamul trăgea acum după el o ghirlandă frumoasă de 
dopuri, iar apele se învolburau înroșite de sângele lui. În ciuda 
emoţiilor vii care mă copleșeau în momentul acela, nu-mi putui 
stăpâni simțământul de milă faţă de făptura aceea lovită de 
soartă, de fiecare dată când ieșea mugind la suprafaţă și se 
trezea sub ploaia de săgeți ucigașe care șuierau de peste tot. 
Compasiunea nu-mi era împărtășită și de tânăra mea stăpână 
care se afla în vâltoarea luptei și ţipa înfiorată de plăcere și de 


15 


exaltare la tot ce se întâmpla. Hipopotamul ieși din nou chiar în 
față, dar de data aceasta întorcându-se către Suflarea lui Horus 
ce venea spre el. Își deschise fălcile atât de larg, încât putui 
privi până în străfundurile gâtlejului său. Era un tunel de carne 
roșie strălucitoare care putea înfuleca ușor un om cu totul. Mi se 
tăie răsuflarea și mă cutremurai la vederea șirului de colţi care 
se înșiruiau pe conturul fălcilor. Cei de jos păreau niște seceri 
uriașe menite să taie pâlcurile de papirus aţos și tare. Cei de sus 
străluceau albi, ca niște cioturi groase cât mâna mea, care 
puteau pătrunde pereţii de lemn ai calei Suflării lui Horus cu 
ușurința cu care aș fi îmbucat eu o turtă de făină. Avusesem de 
curând ocazia să cercetez cadavrul unei ţărănci care deranjase, 
pe când cosea papirus pe malul fluviului, o femelă de hipopotam 
cu pui. Femeia fusese retezată drept în două, cu atâta precizie, 
încât părea că fusese tăiată cu o spadă de bronz foarte ascuţită. 

In clipa aceea, monstrul cu botul plin de dinţi lucitori se 
îndrepta spre noi și, cu toate că mă aflam sus, în turnul de la 
pupa, la o distanţă cât se putea de mare de el, am încremenit și- 
am amuţit de groază, precum o statuie din templu. 

Tanus slobozi pe loc altă săgeată care zbură drept în gâtlejul 
fără fund, dar chinurile fiarei erau, oricum, deja atât de 
cumplite, încât păru să nu mai bage de seamă noua lovitură, 
deși, în final, aceasta se dovedi mortală. Hipopotamul se năpusti 
orbește, fără să șovăiască, drept spre carena vasului. Din 
gâtlejul rănit izbucni un asemenea muget înspăimântător de 
furie, că i se rupse o arteră în măruntaie și prin fălcile căscate 
țâșniră valuri de sânge care se pulveriză în nouri de burniță 
purpurie în lumina soarelui, superbă și oribilă în același timp. 
Apoi masculul se izbi drept în copastia galerei. Suflarea lui Horus 
tăia apa iute, ca o gazelă, dar hipopotamul era mai rapid în furia 
sa, și părea că aleargă pe pământ pietros. Vâslașii fură azvârliţi 
de pe bănci, iar eu m-am izbit atât de tare de balustrada 
turnului, încât plămânii mi se goliră instantaneu de aer și pieptul 
mi se umplu de durere. 

Deși eram disperat, mă gândii cu toată îngrijorarea la stăpâna 
mea. Printre lacrimile de durere, o văzui zburând în faţă, din 
cauza impactului. Tanus își întinse repede braţul, încercând s-o 
salveze, dar nici el nu se putea ţine bine pe picioare, împiedicat 
fiind și de arcul din mâna stângă. Nu reuși decât să-i oprească 


16 


un pic elanul, apoi, însă, ea se clătină lângă balustradă, cu 
braţele fluturând, cabrându-se în cădere. 

— Tanus! ţipă ea și întinse o mână spre el. Acesta își recăpătă 
echilibrul cu îndemânarea unui acrobat și încercă s-o prindă. 
Degetele li se atinseră pentru o clipă, apoi fu parcă smulsă de 
acolo și se făcu nevăzută. 

Putui să-i urmăresc căderea de pe poziţia înaltă unde mă 
aflam. Se răsuci în aer ca o pisică și poalele albe i se ridicară 
dezvelindu-i coapsele lungi și fine. Mi se părea că această 
cădere dura o veșnicie, iar ţipătul meu de groază se împleti cu 
vaierul ei de disperare. 

— Fetița mea! strigam eu. Mititica mea! 

Căci eram sigur că era pierdută. Dinaintea ochilor mei începu 
să se perinde întreaga ei viaţă, atât cât știam despre ea. O văzui 
iar bebeluș abia ţinându-se pe picioare și îi auzii drăgălășeniile 
cu care mă gratula pe mine, ca pe o doică adorată. O văzui 
crescând, făcându-se domnișoară, și mi-am amintit de fiecare 
bucurie, de fiecare strângere de inimă pe care mi le provocase. 
lubirea mea era în clipa aceea, când o pierdeam, mai mare 
decât în toţi cei paisprezece ani. 

Căzu pe spinarea uriașă, plină de sânge, a hipopotamului 
înfuriat și rămase un moment întinsă acolo, ca o jertfă umană pe 
altarul unei religii obscene. Hipopotamul se smuci în toate 
părţile, înălțându-se mult din apă și își răsuci capul mare, 
diform, îndărăt, încercând s-o ajungă. Ochii lui injectaţi, ca de 
porc, luciră de turbare nebună și fălcile îi clămpăniră spre ea. 

Cum-necum, Lostris reuși să-și adune puterile și se agăță de 
două capete de săgeată care ieșeau din spinarea lată a 
hipopotamului, ca de niște mânere. Stătea pe spate, cu braţele 
și picioarele întinse. Nu mai ţipa, adunându-și toată 
îndemânarea și puterea să se menţină în viață. Colţii aceia 
încovoiaţi, de culoarea fildeșului, răsunară când mușcară aerul, 
ca niște spade în duel. De fiecare dată se opreau la un fir de păr 
de ea, iar eu mă așteptam din clipă în clipă să-i văd membrele 
drăgălașe smulse ca pe niște lăstari fragezi de viță de vie și să-i 
văd sângele dulce și tânăr amestecându-se cu efuziunile acelea 
brutale care izbucneau din rănile fiarei. 

Tanus își veni iute în fire la prora. Îi zării chipul crunt pentru o 
clipă. Își azvârli arcul într-o parte, căci nu-i mai era acum de 
niciun folos, și înșfăcă mânerul spadei, apoi o trase din teaca din 


17 


piele de crocodil. Era de lungimea brațului său, lucitoare, din 
bronz și tăișul îi fusese tras la tocilă, până ce ajunsese să poată 
tăia și firul de păr de pe dosul mâinii. 

Sări pe copastie și se clătină acolo o clipă, uitându-se la 
răsucirile sălbatice ale fiarei rănite de moarte, în apa de la 
picioarele lui. Apoi se avântă și se azvârili în faţă, ca un șoim la 
atac, ţinându-și spada cu ambele mâini, îndreptată în jos. 

Căzu peste gâtul lat al fiarei, încălecat, ca și cum s-ar fi 
pregătit de o călătorie spre lumea de dincolo. Spada se înfipse 
acționată de întreaga greutate a trupului său și de impulsul 
acelei sălbatice sărituri. Lama pătrunse pe jumătate în ceafa 
hipopotamului, chiar la baza căpăţânii și, așa cum stătea 
încălecat, Tanus se căzni înnebunit s-o împlânte și mai adânc, 
folosindu-se de forța ambelor brațe și de umerii săi largi. 
Intărâtată, fiara fu cuprinsă de turbare. Toată zbaterea sa de 
până atunci fusese o mângâiere faţă de noua izbucnire. Trupul 
acela enorm ieși aproape cu totul îndărăt din lagună, clătinându- 
și căpăţțâna dintr-o parte într-alta, azvârlind spre cer perdele de 
apă atât de înalte, încât, atunci când se izbeau de punte, nu mai 
puteam vedea aproape nimic din ceea ce se petrecea în fața 
ochilor mei îngroziţi. 

li zăream cu greu pe cei doi, azvărliţi de colo-colo, fără milă, 
pe spinarea monstrului. Băţul uneia dintre săgețile de care se 
ținea Lostris plesni și era gata-gata să fie, pur și simplu, 
aruncată. Dacă s-ar fi întâmplat una ca asta, ar fi fost, cu 
siguranţă, făcută bucățele de colții aceia de culoarea fildeșului. 
Tanus își întinse braţul îndărăt și o apucă, în vreme ce continua 
să împlânte tăișul de bronz în ceafa hipopotamului. 

Nefiind în stare să-i ajungă, fiara își sfâșie propria-i carne, 
cauzându-și răni adânci, cumplite, așa încât apele se umplură 
de sânge cam cincizeci de pași împrejurul galerei, iar Lostris și 
Tanus se făcură stacojii din cap până-n picioare. Chipurile lor se 
transformară în măști grotești, din care ochii le străluceau 
alburiu. 

Zbaterea sălbatică, de moarte, a hipopotamului îi purtase 
departe de copastia corăbiei, iar eu fui primul care își veni în 
fire. Am răcnit la văslași: 

— Urmati-i! Nu-i lăsaţi să se depărteze! lar ei săriră la locurile 
lor și Suflarea lui Horus porni pe urmele fiarei. 


18 


În clipa aceea, vârful spadei lui Tanus se pare că ajunsese la 
încheietura dintre vertebrele gâtului și lunecă printre ele. Trupul 
imens înțepeni înghețat. Fiara se răsturnă pe spate, cu cele 
patru picioare întinse rigid și plonjă în adâncul apelor lagunei, 
purtându-i cu ea și pe cei doi. 

Mi-am înăbușit vaierul de disperare care îmi ţâșnea din gâtlej 
și am poruncit urlând celor de pe punte: 

— Opriţi-vă! Să nu trecem peste ei! Înotătorii la proră! 

Până și eu rămăsei uluit de forţa și de fermitatea glasului 
meu. Galera fu oprită, iar eu, fără a mai sta pe gânduri, m-am 
trezit alergând de-a lungul punţii, în fruntea unui grup de 
războinici mătăhăloși. Fără îndoială, aceștia ar fi scos strigăte de 
bucurie, dacă în locul lui Tanus ar fi fost oricare alt ofițer în 
situația aceea. În ceea ce mă privește, eu îmi smulsesem deja 
cămașa de pe mine și rămăsesem gol. În altă situaţie, nici la 
amenințarea a o mie de bice n-aș fi făcut una ca asta, căci nu 
permisesem decât celui care mă castrase, cu multă vreme în 
urmă, să-mi vadă neputinţa. Dar acum, ca niciodată, nici nu-mi 
mai păsa de nerușinata mutilare a bărbăţiei mele. 

Sunt un înotător puternic și, cu toate că gândul la curajul 
nebun de atunci mă face și acum să mă cutremur, cred din 
toată inima că eram în stare să mă arunc peste copastie și să 
mă avânt în apele acelea însângerate, să încerc să-mi salvez 
stăpâna. Totuși, în clipa în care m-am sprijinit de balustrada 
corăbiei, chiar sub mine apele se deschiseră și două capete 
țâșniră la suprafață, împroșcând stropi, ca două foci 
îngemănate. Unul era întunecat, iar celălalt bălai, dar dinspre 
amândouă se auzea cel mai incredibil sunet pe care l-am auzit 
vreodată. Râdeau. Hohoteau și se înecau de râs, pe măsură ce 
se apropiau de corabie, atât de strâns îmbrățișaţi, încât nu avui 
nicio îndoială că se aflau în real pericol de înec. 

La vederea lor și la gândul că fusesem pe cale să comit o 
asemenea nebunie, toată îngrijorarea mi se transformă în 
mânie. La fel ca o mamă care simte, ca prim impuls, să-și 
pălmuiască odrasla pierdută de îndată ce și-a găsit-o, glasul 
meu nu mai avea autoritatea adâncă dinainte, ci se 
transformase într-un țipăt certăreţ. Îmi mustrai stăpâna cu toată 
vestita mea elocinţă, în vreme ce zeci de mâini o ajutau pe ea și 
pe Tanus să ajungă pe punte. 


19 


— Sălbăticiune mică, îndărătnică și nestăpânită! Mă rățoii eu 
la ea. Zgâtie egoistă, nedisciplinată și fără minte! Doar mi-ai 
promis! Mi-ai jurat pe fecioria zeiţei... 

Se repezi la mine, luându-mă cu braţele de gât. 

— O, Taita! strigă ea, râzând în hohote. L-ai văzut? L-ai văzut 
pe Tanus cum mi-a sărit în ajutor? Nu-i așa că n-ai mai auzit de 
un asemenea gest în viața ta? Exact ca eroii din cele mai 
grozave povești ale tale! 

Faptul că eu însumi fusesem pe punctul de a face un gest 
eroic similar era cu desăvârșire ignorat, iar lucrul acesta nu 
făcea decât să-mi sporească iritarea. La aceasta se adăuga și 
faptul că îmi dădui brusc seama că Lostris își pierduse fusta și 
că trupul ei rece și ud lipit de al meu era cu totul și cu totul gol. 
Işi etala privirilor nerușinate ale ofițerilor cea mai tare și mai 
fermecătoare pereche de fese din întregul Egipt. Am înșfăcat un 
scut din apropiere și ne-am acoperit trupurile cu el, în vreme ce 
strigam la sclavele ei să-i facă rost de altă fustă. Chicotelile lor 
nu făcură decât să mă înfurie și mai rău și, de îndată ce Lostris 
și cu mine furăm iar decent acoperiţi, mă întorsei spre Tanus. 

— In ceea ce te privește pe tine, zurbagiu necugetat, am să te 
dau în vileag faţă de seniorul Intef! O să te jupoaie de viu! 

— N-o să faci tu una ca asta! îmi răspunse Tanus râzând, 
luându-mă după umeri cu unul din braţele lui ude, musculoase, 
și strângându-mă atât de tare, încât simtii că-mi pierd pământul 
de sub picioare. Căci o să te jupoaie și pe tine cu aceeași 
plăcere. Oricum, îţi mulțumesc pentru grija pe care ne-ai purtat- 
o, bătrâne prieten. 

Se uită repede de jur-împrejur, ţinându-mă încă de umeri, și 
se încruntă. Suflarea lui Horus se depărtase de celelalte corăbii, 
iar vânătoarea luase sfârșit. Toate galerele, în afară de a 
noastră, își luaseră porția cu vârf și îndesat din „sacul” pe care 
ni-l îngăduiseră preoții. Tanus clătină din cap. 

— N-am făcut tot ce puteam noi, nu-i așa? mormăi el și î 
porunci unuia dintre ofițeri să înalțe semnalul de chemare a 
escadronului. Apoi se strădui să zâmbească. 

— Hai să bem împreună o carafă de bere, căci avem o clipă 
de răgaz și treaba asta ne-a cam însetat. 

Se îndreptă spre proră, unde sclavele se învârteau în jurul lui 
Lostris. La început, fui prea mânios, ca să mă așez și eu cu ele la 


20 


masa improvizată de pe punte. Rămăsei la fel de demn, 
îmbufnat, la pupa. 

— Lasă-l să se îmbufneze o vreme, o auzii eu pe Lostris 
șoptindu-i lui Tanus, în timp ce îi turna încă o carafă de bere 
spumoasă. Bătrânelul meu drag a tras o spaimă cumplită, dar o 
să-i treacă, în clipa când i s-o face foame. Căci tare-i mai place 
mâncărica lui! 

Stăpâna mea e întruchiparea nedreptăţii. Eu, unul, nu mă 
îmbufnez niciodată, nu sunt un mâncău, iar la vremea aceea 
abia  împlinisem treizeci de ani, deși pentru cineva de 
paisprezece ani oricine trece de douăzeci e un boșorog și, 
recunosc, când vine vorba de mâncare, am cele mai rafinate 
gusturi de cunoscător. Gâsca sălbatică cu smochine pe care o 
pusese ostentativ la vedere era unul dintre felurile mele 
preferate, și ea o știa prea bine. 

li mai lăsai să fiarbă o vreme în suc propriu, fără să cedez 
vreun pic și să mă las condus la proră, decât în clipa când Tanus 
îmi aduse o carafă de bere cu propria-i mână și își puse tot 
farmecul său în acţiune. Dar tot mai păstrai ceva din 
înțepeneala mea, până ce Lostris mă sărută pe obraz și zise 
destul de tare, ca să audă toată lumea: 

— Fetele mi-au spus că ai preluat comanda corăbiei, ca un 
veteran, și că aveai de gând să te arunci de pe punte, ca să mă 
salvezi. O, Taita, ce m-aș face eu fără tine? 

Abia atunci am surâs și am acceptat felia de carne de gâscă 
pe care se grăbi să mi-o întindă. Era delicioasă, iar berea avea 
calitatea de trei palmieri. Dar chiar și așa, abia de m-am putut 
atinge de mâncare, căci trebuia să fac mină bună, iar vorbele ei 
batjocoritoare, în legătură cu pofta mea de mâncare, pe care le 
rostise mai înainte, mă râcâiau încă. 

Escadronul lui Tanus se răspândise pe o suprafaţă mare în 
lagună; acum însă începu să se regrupeze. Văzui că și alte 
galere suferiseră stricăciuni, la fel ca noi. Două dintre corăbii se 
ciocniseră în febra vânătorii, iar alte patru fuseseră atacate de 
fiare. Cu toate acestea, se adunară iute și luară poziţia de luptă. 
Apoi, aliniaţi, cu pavilioanele înălțate fluturând vesel pe catarge, 
trecură iute pe lângă noi, cu prada lor. Echipajele scoteau chiote 
de bucurie, de îndată ce se aflau în dreptul Suflării lui Horus. 
Tanus îi salută cu pumnul strâns, iar Crocodilul Albastru fu 
coborât de pe catarg, ca toată lumea să știe că tocmai 


21 


obținusem o victorie asupra stihiilor necruțătoare. O mândrie 
copilărească, poate, dar eram încă destul de copilăros, ca să mă 
bucur de ceremonialul militar. De îndată ce toate acestea se 
terminară, escadronul își reluă poziţia de luptă, ţinând piept cu 
măiestrie brizei ușoare care se iscase. Bineînţeles, nu se vedea 
nici urmă de hipopotami măcelăriți, deocamdată. Cu toate că 
fiecare galeră ucisese cel puţin unul - unele doi sau chiar trei - 
trupurile se scufundaseră toate în adâncimile verzi ale lagunei. 

Ştiam că Tanus se căina în taină că Suflarea lui Horus nu 
fusese cea mai grozavă dintre corăbii și că întâlnirea aceea 
blestemată cu fiara ne limitase prada la un singur animal. Era 
obișnuit să exceleze. În orice caz, nu era în apele lui și curând 
ne părăsi la prora și se duse să supravegheze reparaţiile din 
cala navei. 

Atacul hipopotamului distrusese scândurile de dedesubt și 
intrase multă apă pe care trebuia să o scoatem continuu cu 
găleţile de piele. Era un procedeu extrem de ineficient, care 
distrăgea vâslașii și războinicii de la îndeletnicirile lor. „Cu 
siguranţă trebuie îmbunătăţit”, mi-am zis eu. 

Așadar, în vreme ce așteptam ca trupurile fiarelor să iasă la 
suprafaţă, am trimis-o pe una dintre sclave să-mi aducă iute 
coșul cu instrumentele mele de scris. Apoi, după un moment de 
reflecţie, am început să schițez o idee în legătură cu înlăturarea 
mecanică a apei din cala unei galere de luptă în plină acţiune, o 
metodă care să nu necesite o jumătate din echipaj. Se baza pe 
același principiu folosit și de ciuturile shadufului. 

Mă gândeam că mecanismul putea fi acţionat de numai doi 
oameni, nu de o duzină, ca acum. După ce am terminat schiţa, 
am reflectat asupra ciocnirii care cauzase stricăciunea de la 
început. Din punct de vedere istoric, tactica folosită în bătăliile 
dintre escadroanele galerelor fluviale era asemănătoare cu cea 
de pe uscat. Corăbiile se aliniau și urma un schimb de săgeți. 
Apoi se apropiau, se agăţau unele de altele și lupta se muta la 
bord, cu spada. Căpitanii galerelor aveau totdeauna grijă să 
evite coliziunea, căci un asemenea lucru era considerat o lipsă 
de pricepere marinărească. 

— Dar ce-ar fi dacă... îmi veni mie brusc ideea și începui să 
schiţez o galeră cu o cală armată. 

Pe măsură ce ideea se contura mai bine, adăugai un corn ca 
de rinocer la nivelul apei. Putea fi sculptat din lemn tare, 


22 


acoperit cu bronz. Îndreptat înainte, ușor în jos, putea să intre în 
cala vasului advers și să-l străpungă. Eram atât de cufundat, 
încât nu-l auzii pe Tanus apropiindu-se prin spatele meu. Imi 
smulse foaia de papirus din mână și o studie cu nerăbdare. 
Bineînţeles, își dădu imediat seama despre ce era vorba. 

Când tatăl său își pierduse averea, făcusem tot ce-mi stătuse 
în putință să găsesc un patron bogat care să-l ajute și să intre 
într-unul din temple, ca să-și continue studiile și educaţia. 
Pentru că aveam încredințarea că, sub îndrumarea mea, avea 
șansa să ajungă una dintre cele mai mareţe minţi ale Egiptului, 
poate chiar, cu timpul, să stea alături de Imhotep care, cu o mie 
de ani în urmă, proiectase acele prime piramide minunate la 
Sakkarah. Bineînțeles, n-am avut succes, căci același vrăjmaș a 
cărui pizmă și viclenie îl distruseseră și pe tatăl lui Tanus se 
pusese de-a curmezișul, barându-i și lui calea. Nicio ființă 
omenească din ţară nu se putuse împotrivi unei asemenea 
influențe nefaste. Așa că l-am ajutat pe Tanus să intre în 
armată. În pofida dezamăgirii și a presimţirilor mele rele, 
aceasta fusese propria-i alegere în ceea ce privește cariera, încă 
de când se ridicase pe picioare și se repezise la ceilalți copii de 
pe maidan cu o spadă de lemn. 

— Pe toate buboaiele de pe fesele lui Seth! exclamă el atunci, 
în timp ce îmi cerceta schițele. Tu și pensulele tale valoraţi 
pentru mine cât zece escadroane! 

Blasfemia nepăsătoare a lui Tanus la adresa numelui zeului 
Seth mă alarmează totdeauna. Pentru că, deși atât el, cât și eu 
suntem oamenii lui Horus, nu mă simt în largul meu niciodată 
când se aduc injurii flagrante vreunuia dintre zeii din panteonul 
egiptean. Eu, unul, nu trec niciodată pe lângă vreun altar fără să 
ridic o rugăciune sau fără să aduc un sacrificiu cât de mic, 
indiferent cât de umil sau de neimportant ar fi zeul respectiv. 
Aceasta este, după mintea mea, o chestiune de bun-simţ și de 
prevedere. Ai și-așa destui vrăjmași printre oameni, ca să-ţi mai 
faci alţii și printre zei. Sunt grijuliu cu osebire faţă de Seth, căci 
reputaţia lui mă înspăimântă. 

Bănuiesc că Tanus știe lucrul acesta și o face intenţionat, ca 
să mă necăjească. Totuși, neplăcerea mea fu iute uitată în faţa 
strălucirii calde a laudei sale. 


23 


— Cum de-ţi trece prin minte așa ceva? mă întrebă el. Eu sunt 
soldat și astăzi am văzut tot ce-ai făcut. De ce nu-mi vin și mie 
astfel de idei? 

Ne cufundarăm pe loc într-o discuţie vie asupra proiectelor 
mele. Bineînţeles, n-o puteam exclude prea multă vreme pe 
Lostris, așa că ni se alătură curând. Slujnicele sale îi uscaseră și 
îi împletiseră din nou părul și îi refăcuseră machiajul. 
Drăgălășenia ei mă distrăgea de la ale mele, mai ales când se 
apropie de mine și îmi puse nonșalant braţul pe umăr. N-ar fi 
atins niciodată un bărbat în felul acesta, căci ar fi adus o ofensă 
tradiției și bunelor moravuri. Dar eu nu sunt bărbat și, cu toate 
că se sprijinea de mine, privirile ei nu se dezlipeau de chipul lui 
Tanus. 

Interesul ei pentru el data încă de când începuse să meargă. 
Se tot învârtea cătinel-cătinel cu adoraţie pe lângă maiestuosul 
Tanus care nu avea decât zece ani, încercând să-i imite fidel 
orice gest, orice cuvânt. Când scuipa el, scuipa și ea. Rostea 
șoptit aceleași jurăminte, împreună cu el, până când Tanus mi 
se plânse cu amărăciune: „Nu poţi s-o faci să mă lase-n pace, 
Taita? E doar o copilă!” Bag de seamă că acum nu se mai prea 
plânge. 

Deodată, furăm întrerupţi de un strigăt din cală, așa că ne-am 
repezit privirile nerăbdătoare peste lagună. Primul cadavru de 
hipopotam se ridica la suprafaţă. leși cu burta-n sus, pe măsură 
ce gazele din intestinele lui se eliberau, dezumflându-se ca o 
bășică de capră în mâinile unui copil. Sălta la suprafaţă, cu toate 
cele patru picioare întinse și ţepene. Una dintre galere se grăbi 
să-l recupereze. Un marinar se căzni să ajungă la cadavru și îl 
prinse de picior cu o funie. Treaba fiind făcută, galera îl remorcă 
spre malul depărtat. 

În clipa aceea, cadavrele uriașe începură să iasă la suprafaţă 
de jur împrejurul nostru. Galerele le adunau și le trăgeau de- 
acolo. Tanus legă două animale de parâma de la proră, iar 
vâslașii se căzniră să le care prin apă. 

În vreme ce ne apropiam de mal, mi-am pus mâna streașină 
la ochi, să mă apăr de razele piezișe ale soarelui și am privit în 
depărtare. Părea că fiecare bărbat, femeie sau copil din Egiptul 
de Sus ne aștepta. Erau o mulţime nesfârșită care cânta, dansa 
și flutura crengi de palmier, salutând flota care se întorcea. 


24 


Zbaterea nerăbdătoare a robelor lor albe părea un val în furtună 
care se izbea de marginea liniștită a lagunei. 

Pe măsură ce galerele se apropiau una câte una de mal, 
grupuri de oameni sumar acoperiţi doar de o cârpă în jurul 
șoldurilor întindeau braţele să lege cu sfori cadavrele plutitoare. 
În euforia lor, nu mai ţineau cont de ameninţarea continuă a 
crocodililor care mișunau în apele tulburi, verzui. In fiecare 
anotimp, aceste bestii feroce ne devorau sute de oameni. 
Uneori, dau dovadă de mare îndrăzneală și vin iute pe uscat să 
înșface câte un copil care se joacă pe lângă fluviu, câte o 
țărancă ce-și spală rufele sau scoate apă pentru nevoile casei. 

Acum, cu foamea aceea de carne care pusese stăpânire pe ei, 
pe oameni nu-i mai interesa decât un singur lucru. Inșfăcau 
funiile și trăgeau leșurile la mal. În timp ce se vânzoleau prin 
nămol, zeci de peștișori argintii care se înfruptaseră din rănile 
sângerânde, neîndurându-se să-și lase bucătura, erau scoși 
împreună cu cadavrele. Azvârliţi pe malul noroios, săltau și 
tremurau ca niște stele căzute pe pământ. 

Bărbaţi și femei, mânuind cu toţii cuțite sau securi, roiau ca 
furnicile în jurul leșurilor. În febra lăcomiei, urlau și mârâiau unii 
la alţii, ca vulturii și ca hienele la uciderea unui leu, certându-se 
pe fiecare halcă smulsă din trupurile uriașe. Adevărate perdele 
de sânge și de oase sfărâmate se înălțau sub loviturile 
fulgerătoare ale tăișurilor. În seara aceea aveau să se formeze 
cozi lungi la templu, așteptând fiecare ca preoţii să le oblojească 
ciotul de la câte un deget lipsă sau de răni adânci până la os, 
pricinuite de lunecarea neglijentă a cuţitelor. 

Eu însumi aveam să fiu ocupat până noaptea târziu, căci, în 
unele cartiere, aveam reputaţia unui medic ce-i întrecea în 
pricepere până și pe slujitorii lui Osiris. Cu toată modestia, 
trebuie să recunosc că această reputaţie nu e cu totul lipsită de 
temei și Horus știe că onorariile mele sunt mult mai rezonabile 
decât cele ale oamenilor sfinţi. Seniorul meu, Intef, îmi permite 
să-mi păstrez o treime din tot ceea ce câștig, așa că amo 
oarecare stare, în ciuda statutului meu de sclav. 

Din turnul de la prora Suflării lui Horus, priveam la pantomima 
fragilităţii umane care se desfășura sub ochii mei. Populaţiei i se 
permite, în mod tradiţional, să mănânce până se satură din 
carnea vânatului de pe mal, fără să ia nimic de acolo. Așa cum 


25 


trăim, pe un pământ înverzit, fertilizat și udat de marele fluviu, 
oamenii noștri sunt bine hrăniţi. 

Totuși, mâncarea principală a claselor mai sărace sunt 
cerealele și trec uneori luni de zile până când pun gura pe-o 
bucătură de carne. La care se adaugă faptul că sărbătoarea 
aceasta permitea renunțarea la toate constrângerile vieţii de zi 
cu zi. Se dădea dezlegare la toate plăcerile trupului atât la 
mâncare și băutură, cât și la pasiunile carnale. A doua zi, aveau 
să apară durerile de burtă și de cap, pretenţiile de cerere în 
căsătorie; dar acum era prima zi a serbărilor și nu i se punea 
stavilă nici unei pofte. 

Surâsei la vederea unei mame goale până la brâu, mânjită din 
cap până-n picioare cu sânge și untură, ce ieșea din cavitatea 
abdominală a unui hipopotam, strângând în mână o halcă 
lunecoasă de ficat pe care o azvârli uneia dintre progeniturile ei 
din jurul leșului. Femeia se strecură apoi înapoi, în măruntaiele 
fiarei, în vreme ce copilul, apucându-și trofeul, se îndreptă spre 
unul dintre sutele de focuri care ardeau pe mal. Acolo, un frate 
mai mare îi smulse halca de ficat și o aruncă pe tăciuni, pe când 
o haită de plozi se îmbulziră, gudurându-se ca niște cățeluși. 

Cel mai mare dintre copii trase ficatul abia pârlit din foc cu o 
ramură verde, iar fraţii și surorile lui se aruncară asupra prăzii, 
devorând-o. De îndată ce-o terminară, schelălăiră după alta, cu 
fețele și bărbiile șiroind de zeamă și grăsime. Mulți dintre cei 
mai mici nici nu gustaseră vreodată din delicioasa carne a vacii 
de fluviu. Aceasta e dulce, fragedă și fină, dar, mai presus de 
toate, e grasă, mai grasă decât cea de vită sau de măgar 
sălbatic dungat, iar măduva constituie cu adevărat o delicatesă 
demnă de însuși zeul Osiris. Oamenii noștri sunt realmente avizi 
de grăsime animală, iar gustul acesteia îi înnebunește. Înfulecau 
cât puteau, căci era dreptul lor într-o astfel de zi. 

Preferam să mă ţin la distanţă de gloata aceasta turbulentă, 
fericit la gândul că valeţii seniorului meu, Intef, aveau să pună 
deoparte cele mai fine bucături și măduva, pentru palat, unde 
bucătarii aveau să-mi pregătească mâncărurile mele preferate 
cu mult rafinament. Importanţa mea în gospodăria vizirului este 
mai mare decât a celorlalţi chiar și decât cea a majordomului 
sau a comandantului gărzii personale - ambii născuţi liberi. 
Bineînţeles, nu se vorbește niciodată deschis despre acest lucru, 


26 


dar toată lumea acceptă privilegiul și poziția mea superioară și 
puţini ar îndrăzni să se pună de-a curmezișul. 

Acum mă uitam la valeţii care își făceau treaba, pretinzând 
partea seniorului meu, guvernatorul și marele vizir al tuturor 
celor douăzeci și două de nome din Egiptul de Sus. Işi învârteau 
bastoanele cu priceperea dobândită de-a lungul unei îndelungi 
practici, altoind orice spinare sau fesele goale care le ieșeau în 
cale, strigându-și pretenţiile. 

Colţii animalelor, de culoarea fildeșului, aparţineau vizirului, 
iar valeţii îi strângeau pe toţi. Erau la fel de preţioși ca fildeșii de 
elefanţi aduși de neguţători din Țara Kuş, de dincolo de cascade. 
Ultimul elefant din Egiptul nostru fusese omorât cu aproape o 
mie de ani în urmă, pe vremea faraonilor din a Patra Dinastie 
sau, cel puţin așa pretind hieroglifele de pe stela acestuia. 

Bineînţeles, era de așteptat ca din ceea ce vânase seniorul 
meu să dea zeciuiala preoţilor lui Hapi, păstorii titulari ai 
turmelor de vaci de fluviu care aparţineau zeiţei. Totuși, această 
zeciuială era la discreţia stăpânului meu, iar eu, unul, care 
tineam socotelile generale la palat, știam cam la cât se ridica 
partea leului. Seniorul Intef nu se avântă în generozităţi inutile, 
nici măcar faţă de zeiţă. În ceea ce privește pieile hipopotamilor, 
acestea aparțineau armatei și aveau să fie transformate în 
scuturi de război pentru ofiţerii regimentelor de pază. 
Intendenţii militari supravegheau jupuirea și repartizarea pieilor 
care aveau fiecare mărimea unui cort de beduin. 

Carnea care nu se consuma pe mal avea să fie pusă la 
saramură, afumată sau uscată, urma să fie folosită pentru hrana 
oștirii, a membrilor tribunalului, în temple și în alte instituţii ale 
statului. Totuși, o mare parte avea, de fapt, să fie vândută 
discret, iar banii luaţi pe ea aveau să se scurgă, normal, în 
cuferele seniorului meu. Așa cum spuneam, el era cel mai bogat 
om din Regatul de Sus, după însuși faraonul, și avutul lui creștea 
an de an. 

În spatele meu se iscă zarvă nouă și mă întorsei iute. 
Escadronul lui Tanus era încă în acţiune. Galerele se aliniaseră 
ca pentru bătălie, copastie lângă copastie, în paralel cu linia 
malului, dar cam la cincizeci de pași, acolo unde începea apa 
mai adâncă. Cei care mânuiau harpoanele așteptau la marginea 
fiecărei corăbii, cu armele pregătite, îndreptate în jos, spre 
lagună. 


27 


Rămășițele de carne și sângele din apă atrăseseră crocodilii. 
Nu veneau mișunând să se înfrupte numai cei de pe întinsul 
lagunei, ci și tocmai din depărtatul curs principal al Nilului. 
Soldaţii îi așteptau. Fiecare harpon lung avea un capăt relativ 
mic de bronz, cu ţepi amarnici. Printr-un ochi al acestuia, era 
trecută o sfoară tare de cânepă. 

Indemânarea celor care mânuiau harpoanele era realmente 
impresionantă. Așteptau, în vreme ce unul dintre acești saurieni 
solzoși venea lunecând prin apa verzuie, unduindu-și coada, 
mișcându-se ca o umbră lungă și întunecată, tăcut și 
amenințător, pe sub luciul apei. Crocodilul avea să fie lăsat să 
treacă pe lângă galeră, apoi, în vreme ce se depărta, soldatul 
ascuns de marginea corăbiei se apleca și lovea în jos. 

Nu era o lovitură violentă, ci aproape delicată, cu prăjina 
aceea lungă. Capătul de bronz era ascuţit ca acul unui chirurg și 
era înfipt cu totul în pielea groasă și solzoasă a reptilei. Cel care 
ținea harponul ochea ceafa, iar loviturile acestea erau atât de 
măiestre, încât de multe ori secționau măduva spinării și 
ucideau pe loc fiara. 

Totuși, când dădeau greș, apa se învolbura de convulsiile 
sălbatice ale crocodilului. Printr-o răsucire a harponului, capătul 
metalic se detașa și rămânea în ceafa ca o armură a reptilei. 
Apoi, patru oameni apucau sfoara, ca să aibă controlul asupra 
contorsionărilor fiarei. Dacă era vorba de un crocodil mare - și 
unii măsurau cât patru bărbaţi întinși la pământ - atunci 
rotocoalele undiţei erau azvârlite iute, fumegând peste copastie, 
pârlind mâinile bărbaţilor care încercau s-o ţină. 

La așa ceva, până și mulțimile înfometate de la mal se opreau 
o clipă, ca să chiuie, să-i încurajeze și să-și bucure ochii cu 
încăierarea aceea, care se termina fie prin înfrângerea fiarei, fie 
prin ruperea frânghiei, precum șfichiul unui bici, făcându-i pe 
marinari să se rostogolească îndărăt, de-a curmezișul punţii. Cel 
mai adesea însă, frânghia tare, de cânepă, rezista. De îndată ce 
oamenii reușeau să răsucească spre ei căpăţâna reptilei, 
aceasta nu mai avea cum să scape la apă adâncă. Atunci o 
puteau trage într-o învolburare înspumată până lângă corabie, 
unde aștepta alt grup de oameni înarmaţi cu ciomege, pregătiţi 
să sfărâme ţeasta aceea tare ca piatra. 

Când leșurile crocodililor fură trase la mal, mă dusei și eu într- 
acolo, să mă uit la ele. Pielarii din regimentul lui Tanus se 


28 


puseseră deja pe treabă. Bunicul regelui nostru de acum fusese 
cel care acordase regimentului titlul onorific de „Garda 
Crocodilului Albastru” și îi răsplătise cu stindardul Crocodilului 
Albastru. Armura lor de bătălie este făcută din pieile cornoase 
ale acestor balauri. Dacă e tratată și pregătită cum trebuie, 
această piele devine suficient de tare ca să oprească orice 
săgeată sau să îndoaie spada vrăjmașilor. Este mult mai ușoară 
decât metalul și mult mai răcoroasă de purtat în văpaia soarelui 
deșertic. Tanus, cu coiful lui de piele de crocodil împodobit în 
întregime cu pene de struț și cu platoșa din același material, 
lustruită și înstelată cu rozete din bronz, e o imagine menită să 
semene teroarea în inima oricărui vrăjmaș și să producă 
furnicături în pântecele oricărei fecioare care își aruncă privirile 
asupra lui. 

În vreme ce măsuram și notam lungimea și circumferința 
leșurilor, nu fui cuprins nici de cea mai ușoară undă de 
compasiune pentru monștrii aceștia hidoși, așa cum mi se 
întâmplase la vederea măcelului vacilor de fluviu, nici măcar 
după ce pielării își începură treaba. După părerea mea nu există 
în natură făptură mai scârboasă decât crocodilul, poate doar cu 
excepția năpârcii veninoase. 

Repulsia mea se însuti în clipa în care un pielar despică 
pântecele celei mai mari dintre aceste fiare grotești și, în noroiul 
de pe mal, alunecară rămășițele pe jumătate digerate ale unei 
fetițe. Crocodilul înghiţise toată partea de sus a trupului ei, de la 
talie în sus. Deși carnea îi era moale, păstoasă și lividă, din 
cauza sucurilor digestive, iar ţeasta aproape jupuită, cocul din 
vârful capului era încă intact, împletit cu grijă și răsucit 
deasupra chipului aceluia devastat, ca de stafie. Și ca impresia 
de macabru să fie și mai puternică, în jurul gâtului îi atârna un 
colier, iar încheieturile scheletice îi erau împodobite cu brățări 
frumoase din mărgele roșii și albastre, de ceramică. 

De cum se ivi această relicvă înfiorătoare, se auzi un țipăt 
atât de ascuţit și de sfâșietor, încât răzbătu prin larma mulţimii, 
și apăru o femeie care-și croi drum printre soldaţi și îngenunche 
în faţa rămășitelor acelora demne de toată mila. Începu să-și 
sfâșie hainele de pe ea și să jelească înfiorător. 

— Fata mea! Fetiţa mea! 

Era aceeași femeie care venise la palat deunăzi, să se plângă 
de dispariţia fiicei sale. Oficialităţile îi spuseseră că, probabil, 


29 


copila fusese răpită și vândută ca sclavă de una dintre bandele 
de tâlhari care terorizau satele din împrejurimi. Aceste bande 
deveniseră o forță în ţinut, conducându-și jafurile nelegiuite, cu 
surle și tobe, ziua-n amiaza mare, până la porţile orașelor. 
Oficialităţile palatului o avertizaseră pe femeie că nu puteau 
face nimic pentru a-i recupera fiica, pentru că statul nu putea 
exercita nicio presiune asupra acestor bande. 

Pentru prima dată, groaznica previziune se  dovedise 
nefondată. Mama recunoscuse podoabele de pe micul cadavru 
demn de milă. Îmi simtii inima alături de femeia lovită de soartă 
și trimisei un sclav să-mi aducă o carafă mare, goală. Deși atât 
ea, cât și copila îmi erau necunoscute, nu mi-am putut stăpâni 
lacrimile, în vreme ce o ajutam să strângă rămășițele și să le 
pună în vasul de lut, pentru o înmormântare decentă. 

În vreme ce femeia se depărta clătinându-se pe picioare prin 
mulțimea lipsită de griji a chefiliilor, strângând carafa la piept, 
mă gândii că, în ciuda tuturor ritualurilor și a rugăciunilor pe 
care avea să le reverse mama asupra fiicei sale și chiar dacă și- 
ar fi permis costul uluitor al unei mumificări, fie ea și 
rudimentară, umbra copilei n-avea să afle vreodată nemurirea 
de dincolo de mormânt. Pentru că trupul trebuia să fie intact 
înainte de îmbălsămare. Eram cu tot sufletul alături de nefericita 
mamă. Am o slăbiciune de care nu contenesc să mă plâng, și 
anume că iau asupra mea grijile și tristeţile oricărui nefericit 
care îmi iese în cale. Ce ușor mi-ar fi fost să fi avut o inimă 
împietrită și-o minte mai plină de cinism! 

Ca de fiecare dată când mă simţeam întristat sau descurajat, 
îmi luai pana și pergamentul și începui să consemnez tot ce se 
întâmpla în jurul meu, de la marinarii cu harpoane, până la 
mama îndurerată, de la jupuirea și măcelărirea vacilor de fluviu 
și a crocodililor, până la comportamentul dezlănţuit al mulţimii 
care se ghiftuia și chefuia pe mal. 

Cei care se burdușiseră deja cu mâncare și se înfundaseră cu 
băutură sforăiau pe unde căzuseră, fără să le pese că erau 
călcați și loviți de ceilalţi care mai erau încă în stare să se ţină 
pe picioare. Cei mai tineri și mai fără rușine dansau, se 
îmbrăţișau și profitau de căderea serii, de ascunzătorile precare 
oferite de tufele răzlețe și de lanul de papirus jucat în picioare, 
ca să-și ferească împreunările zgomotoase de privirile din jur. 
Comportamentul acesta nesăbuit era un simptom neînsemnat al 


30 


răului care pusese stăpânire pe întregul ţinut. Lucrurile ar fi stat 
cu totul altfel dacă am fi avut un faraon puternic și o 
administraţie morală și demnă în noma Tebei celei Mari. 
Oamenii de rând iau exemplu de la cei de sus. Deși dezaprobam 
din răsputeri ce se întâmpla în jur, consemnam totul cu 
fidelitate. Astfel trecu o oră, cât stătui eu cu picioarele 
încrucișare, absorbit în întregime, pe puntea Suflării lui Horus, 
scriind și făcând schiţe. Soarele scăpătase și părea să se înece 
el însuși în marele fluviu, lăsând o lucire arămie pe faţa apei și o 
sclipire fumurie spre apus, ca și cum cineva ar fi dat foc lanurilor 
de papirus. 

Mulţimile de pe mal urlau din ce în ce mai răgușit și mai 
dezlănţuit. Prostituatele făceau un soi de târguială vioaie. Mă 
uitai la una dintre acele preotese ale plăcerilor, vajnică și 
durdulie, care purta pe frunte o amuletă albastră, semnul 
distinctiv al îndeletnicirii sale, cum conducea un marinar 
slăbănog, cam jumătate cât ea, dinspre o galeră, către umbrele 
de dincolo de focuri. Acolo își dădu cămășile jos și se lăsă să 
cadă în genunchi pe pământ, expunând în faţa lui o pereche 
tremurătoare de fese monumentale. Micuţul se aruncă peste ea, 
cu un strigăt fericit, ca un câine peste o cățea, și în câteva 
secunde începu și ea să geamă la fel de tare ca el. Mă apucai să 
schiţez scena aceea grotescă, dar lumina pălea iute, așa că mă 
văzui nevoit să mă las păgubaș. 

În timp ce îmi puneam manuscrisul deoparte, tresării, dându- 
mi seama că n-o mai văzusem pe stăpâna mea dinainte de 
incidentul cu fetița moartă. Sării în picioare cuprins de panică. 
Cum de fusesem atât de neglijent? Stăpâna mea fusese 
crescută sever, mă îngrijisem eu însumi de asta. Era o copilă 
bună și morală, întru totul conștientă de datoria și de obligaţiile 
pe care le avea faţă de lege și de tradiţie. Işi dădea seama și de 
onoarea familiei sus-puse din care se trăgea și de locul ei în 
societate. Mai mult, avea aceeași venerație ca și mine faţă de 
autoritatea și temperamentul tatălui său. Fără îndoială, aveam 
încredere în ea. Aveam încredere în ea în măsura în care te 
puteai bizui pe orice făptură tânără cu voinţă puternică, atunci 
când e cuprinsă de prima văpaie a feminităţii pasionale, într-o 
astfel de noapte, aflându-se singură undeva, în întuneric, cu 
oșteanul chipeș și la fel de înflăcărat care o scosese din minţi. 
Panica mea nu viza atât fecioria fragilă a stăpânei mele, 


31 


talismanul acela eteric care, odată pierdut, e rareori jeluit, cât 
riscul mult mai substanţial pentru integritatea propriei mele 
persoane. A doua zi, aveam să ne întoarcem la Karnak, în 
palatul seniorului Intef, unde limbile ascuţite aveau să-i 
transmită din plin povestea oricărei scăpări sau indiscreţii, în 
legătură cu rolul pe care îl avusesem fiecare. Spionii seniorului 
meu pătrundeau în toate straturile societăţii și în toate colțurile 
ținutului nostru, de la docuri și din câmpie, până la palatul 
faraonului însuși. Erau chiar mai numeroși decât ai mei, 
deoarece avea bani mai mulţi ca să-și plătească iscoadele, cu 
toate că parte dintre ei ne serveau pe amândoi cu aceeași 
râvnă, iar reţelele noastre se întrepătrundeau adesea. Dacă 
Lostris ne-ar fi compromis pe noi toţi - tată, familie, pe mine, 
care-i eram maestru și păzitor - atunci seniorul Intef avea să 
afle până dimineaţă, la fel ca și mine, de altfel. 

Am alergat dintr-o parte într-alta a corăbiei, căutând-o. Am 
urcat în turnul de la pupa, scrutând malul cu disperare. Dar n- 
am văzut nici urmă de ea sau de Tanus, și temerile mele cele 
mai cumplite păreau să se adeverească. 

Nici nu îndrăzneam să mă gândesc unde i-aș fi putut căuta 
într-o astfel de noapte nebună. M-am trezit frângându-mi 
mâinile chinuit de neputinţă, dar mă oprii brusc. Mă străduiesc 
totdeauna să evit orice manifestare de feminitate. Detest atât 
de mult făpturile acelea obeze, afectate, simandicoase, care au 
suferit aceeași mutilare ca și mine. Mă forțez să mă comport 
mai degrabă ca un bărbat, decât ca un eunuc. 

Așa că am făcut un efort să mă reculeg și am luat o mină la 
fel de rece și de hotărâtă ca aceea a lui Tanus în viitoarea 
bătăliei, ceea ce m-a făcut să-mi revin și să devin iar raţional. 
Am reflectat la ce-ar fi putut face stăpâna mea într-o astfel de 
situaţie. Îi cunoșteam, bineînţeles, toate intimităţile. La urma- 
urmelor, o studiasem timp de paisprezece ani. Observasem că 
era mult prea mofturoasă și conștientă de rangul său nobil ca să 
se amestece nerușinat cu mulțimea bețivană și destrăbălată de 
pe mal, sau să se furișeze în tufișuri ca să se joace de-a fiara cu 
două spinări, așa cum îi văzusem pe marinarul acela și pe târfa 
bătrână. Știam că nu puteam chema pe nimeni să mă ajute în 
căutarea mea, pentru că asta ar fi însemnat ca seniorul meu, 
Intef, să afle totul. Trebuia s-o fac singur. 


32 


În ce loc de taină o fi consimţit Lostris să fie dusă? Ca 
majoritatea fetelor de vârsta ei o umplea de încântare ideea 
unei iubiri romantice. Mă îndoiesc că s-a gândit vreodată cu 
adevărat la aspectele pământești ale actului fizic, în ciuda 
strădaniilor celor două târfulițe negre de a o lumina în această 
privinţă. Nici măcar nu arătase vreun interes special față de 
partea strict mecanică a actului respectiv, atunci când am 
încercat să-i spun, căci era de datoria mea s-o avertizez, măcar 
pentru a se proteja de ea însăși. Mi-am dat atunci seama că 
trebuia s-o caut într-un loc care să se ridice la înălţimea 
așteptărilor ei sentimentale. Dacă pe Suflarea lui Horus s-ar fi 
aflat vreo cabină, aș fi dat fuga într-acolo, dar galerele noastre 
fluviale sunt mici, corăbii utilitare de luptă, construite pentru 
viteză și pentru a putea fi manevrate ușor. Echipajul dormea pe 
puntea goală, până și căpitanul și ofițerii săi aveau doar un cort 
de papură ca să-i adăpostească pe timp de noapte. In momentul 
acela nu fusese însă ridicat, așa că nu exista niciun loc la bord 
unde să se poată ascunde. 

Karnak și palatul se aflau la o jumătate de zi de mers. Sclavii 
abia se apucaseră să înalțe corturile noastre, pe o insuliță din 
apropierea malului, care ne fusese rezervată pentru a ne ţine 
departe de turma oamenilor de rând. Era o greșeală a sclavilor 
că întârziaseră atât, dar fuseseră și ei prinși cu sărbătoarea. 
Vedeam cum unii dintre ei se clătinau cam tare pe picioare, în 
timp ce se luptau cu frânghiile corturilor. Nu apucaseră să-l 
înalțe pe al lui Lostris, așa că moliciunea luxoasă a covoarelor, 
draperiile brodate, saltelele de puf și cearșafurile de in nu erau 
încă la îndemâna celor doi iubiţi. Așa că, unde puteau fi? 

In clipa aceea, îmi atrase atenţia o strălucire ușoară, aurie, de 
torță, ceva mai departe, în lagună. intuiţia mă făcu să devin 
imediat atent. Mi-am dat seama că, având în vedere legăturile 
stăpânei mele cu zeița Hapi, templul acesteia de pe insula mică, 
de granit, din mijlocul lagunei era exact locul care ar fi atras-o 
irezistibil pe Lostris. Căutai lângă apă un mijloc de a ajunge 
acolo. Cu toate că erau o mulțime de mici ambarcațiuni trase la 
mal, barcagiii erau aproape toţi la pământ, din cauza băuturii. 
Atunci îl zării pe Kratas pe mal. Penele de struț din coiful lui se 
înălțau deasupra capetelor mulţimii și statura impunătoare îl 
deosebea de toţi ceilalţi. 


33 


— Kratas! îl strigai eu, iar el se uită spre mine și îmi făcu 
semn cu mâna. Kratas era locotenentul-șef al lui Tanus și, afară 
de mine, cel mai de încredere dintre numeroșii lui prieteni. 
Puteam să am încredere în el mai mult decât în oricine 
altcineva. 

— Fă-mi rost de o barcă! strigai eu. Orice fel de barcă! Eram 
atât de disperat și ţipam atât de ascuţit, încât mesajul meu 
ajunse clar până la el. Era omul care nu pierdea nicio clipă cu 
ezitări și întrebări. Se îndreptă către cea mai apropiată felucă de 
pe mal. Barcagiul dormea buștean în propria-i santină. Kratas îl 
înșfăcă de ceafă și îl trase smucit afară. Îl aruncă pe mal, dar 
barcagiul nu mișcă; rămase în aceeași poziţie în care îl azvârlise 
Kratas, cu stupoarea pe care ţi-o pune pe chip vinul băut fără 
măsură. 

Kratas lansă el însuși barca și, din două-trei mișcări cu 
prăjina, ajunse lângă Suflarea lui Horus. M-am rostogolit, în 
graba mare, din turn, în mica ambarcaţiune. 

— Spre templu, Kratas! îl îndemnai eu, în vreme ce mă 
căzneam să mă ridic. Și să ne-ajute prea-drăgălașa zeiţă Hapi să 
nu fi ajuns prea târziu! 

Cu briza de seară în velă, furăm împinși iute de-a lungul 
apelor întunecate spre cheiul de piatră de sub templu. Kratas 
fixă barbeta într-una din danele de acostare și dădu să mă 
urmeze pe mal, dar l-am oprit. 

— De dragul lui Tanus, nu de-al meu, îi spusei eu, nu veni 
după mine, te rog. 

Ezită o clipă, apoi dădu din cap. 

— Am să-ţi aştept chemarea. Işi trase spada și mi-o întinse cu 
mânerul către mine. Ai nevoie de ea? 

Am negat, dând din cap. 

— Nu-i vorba de o astfel de primejdie. Și-apoi, am pumnalul. 
Oricum, îţi mulțumesc pentru încredere. 

L-am lăsat în barcă și-am luat-o la fugă pe treptele de granit, 
spre intrarea în templul lui Hapi. Torțele de trestie din stâlpii 
înalţi de la intrare răspândeau o lumină roșcată, tremurătoare, 
care păreau să aducă la viaţă basoreliefurile de pe pereţi, 
făcându-le, parcă, să danseze. Hapi este una dintre zeițele mele 
preferate. La drept vorbind, nu e nici zeu, nici zeiţă, ci o 
creatură hermafrodită ciudată, cu barbă, care posedă atât un 
penis masiv, cât și un vagin cavernos și sâni generoși care le 


34 


dădeau tuturor să sugă. Este zeificarea Nilului și stăpâna 
recoltelor. Cele două regate ale Egiptului și toate popoarele din 
ele depind numai și numai de ea și de revărsările periodice ale 
fluviului, care este alter ego-ul său. De asemenea, e capabilă să- 
și schimbe sexul sau, ca mulţi alţi zei ai Egiptului, să ia forma 
oricărui animal, după dorinţă. Deghizarea ei preferată este 
hipopotamul. În ciuda ambiguităţii sexuale a zeităţii, stăpâna 
mea, Lostris, a considerat-o dintotdeauna femeie, iar eu sunt de 
aceeași părere. S-ar putea ca preoții lui Hapi să aibă altă opinie, 
în această privinţă. 

Imaginea sa pe pereţii de piatră era imensă și maternă. 
Pictată în culori vii, primare - roșu, galben și albastru - capul ei 
de vacă a fluviului iradia plăcut și părea să invite întreaga 
natură să fie roditoare și să se înmulțească. Invitaţia aceasta nu 
era deloc de bun augur pentru temerile mele. Frică mi-era că 
preţioasa mea povară se lăsa, chiar în clipa aceea, pradă 
îndemnurilor zeiței. 

O preoteasă îngenunchease în faţa unui altar dintr-o latură a 
templului; alergai spre ea, o apucai de tivul robei și o trăsei 
nerăbdător. 

— Soră preasfântă, spune-mi, ai văzut-o pe domniţa Lostris, 
fiica marelui vizir? 

Puţini erau cetăţenii din Egiptul de Sus care să n-o cunoască, 
măcar din vedere, pe stăpâna mea. Toţi o iubeau pentru 
frumusețea, veselia și făptura-i dulce, iar când pleca dincolo de 
hotare, toţi se îmbulzeau în jurul ei și o preamăreau pe străzi și 
prin piețe. 

Preoteasa îmi rânji, cu toată fața plină de riduri și fără un 
dinte, apoi își duse degetul descărnat la nas, cu o expresie 
atotcunoscătoare atât de vicleană, încât temerile mele cele mai 
cumplite se confirmară. Am scuturat-o din nou, de data aceasta 
cu mai multă fermitate. 

— Unde e, venerată măicuţă? Te implor, spune-mi! 

Dar ea nu zise nimic, ci clătină din cap și își îndreptă privirile 
spre portalele sanctuarului dinăuntru. 

Am pornit-o la fugă pe dalele de piatră, iar inima mi se 
zbătea, luând-o înaintea picioarelor, dar chiar așa, cuprins de 
disperare, nu putui să nu mă minunez de cutezanța stăpânei 
mele. Cu toate că, făcând parte din înalta nobilime, avea drept 
de intrare în cele mai sfinte lăcașuri, exista, oare, alta în întregul 


35 


Egipt care să fi avut puterea să aleagă un astfel de loc pentru o 
întâlnire amoroasă? 

La intrarea în sanctuar, mă oprii. Instinctul nu mă înșelase. 
Erau acolo amândoi, așa cum mă temusem. Siguranţa mea în 
legătură cu ceea ce se petrecea mă obseda într-atât, încât îmi 
veni să strig la ei, să se oprească, dar m-am controlat imediat. 

Stăpâna mea era îmbrăcată, mai mult chiar decât de obicei, 
căci sânii îi erau acoperiţi și își înfășurase capul cu un șal de 
lână albastră. Stătea în genunchi dinaintea statuii gigantice a lui 
Hapi. Zeița revărsa strălucirea asupra ei, împodobită cu cununi 
de nuferi albaștri. 

Tanus îngenunche lângă ea. Își lăsase deoparte armele și 
armura. Se îngrămădiseră la ușa sanctuarului. Era îmbrăcat 
numai într-o cămașă de in și o tunică scurtă, iar în picioare purta 
sandale. Tinerii se ţineau de mână, cu obrajii aproape lipiţi, în 
vreme ce șopteau solemn ceva într-un glas. 

Suspiciunea mea grosolană se spulberă și fui cuprins de 
remușcare și de rușine. Cum de mă putusem îndoi de stăpâna 
mea? Începui să mă trag îndărăt fără zgomot, deși îmi venea să 
mă opresc la altarul acela lateral și să-i mulţumesc zeiței pentru 
bunătatea sa, apoi să arunc priviri discrete, ca să văd ce se mai 
întâmpla. 

Însă, chiar în clipa aceea, Lostris se ridică în picioare și se 
apropie hotărât de statuia zeiței. Graţia ei copilărească mă 
fermeca într-atât, încât mai zăbovii o clipă, ca s-o privesc. 

Își desfăcu din jurul gâtului figurina zeiţei din lapislazuli pe 
care i-o făcusem eu. Mi s-a strâns inima, când văzui că vrea s-o 
ofere ca jertfă. 

Bijuteria aceea fusese făurită cu toată dragostea pe care i-o 
purtam și mă cutremurai la gândul că și-o va scoate de la gât. 
Lostris se ridică în vârful picioarelor, că să o agaţe de gâtul 
idolului său. Apoi îngenunche și îi sărută picioarele de piatră, în 
vreme ce Tanus o privea de-acolo de unde îl lăsase. Se ridică și 
se îndreptă spre el, dar în clipa aceea mă văzu pe mine stând în 
prag. Încercai să mă fac nevăzut în umbră, căci mi-era rușine că 
am spionat-o într-un moment atât de intim. Totuși, chipul i se 
lumină de bucurie și, înainte să mai pot eu face o mișcare, 
alergă spre mine și mă luă de mână. 


36 


— O, Taita, ce bine-mi pare că ești aici! De nimeni altcineva 
nu m-aș fi bucurat atât! Nici nu-mi imaginam ca lucrurile să 
meargă atât de bine! E perfect! 

Mă conduse în sanctuar, iar Tanus se ridică în picioare și mă 
luă de cealaltă mână, zâmbind. 

— Îți mulțumesc că ai venit. Știam că ne putem bizui pe tine 
în orice situație. 

Cât îmi doream ca motivele mele să fie atât de curate, 
precum gândeau ei despre ele! Așa că le-am zâmbit cald, ca să- 
mi ascund vinovăția. 

— Îngenunchează aici! îmi porunci Lostris. Aici, ca să poţi auzi 
toate vorbele pe care avem să ni le spunem. O să ne fii martor 
dinaintea lui Hapi și a tuturor zeilor din Egipt. 

Mă împinse să mă așez în genunchi, apoi ea și Tanus își 
reluară locurile în faţa zeiței și se luară de mână, privindu-se 
adânc în ochi unul pe celălalt Lostris vorbi prima. 

— Ești soarele meu, șopti ea. Ziua mi-e plină de întuneric, fără 
tine. 

— Ești Nilul inimii mele, rosti Tanus liniștit. Apele iubirii tale 
îmi hrănesc sufletul. 

— Eşti bărbatul meu în astă lume și-n cele ce vor fi. 

— Eşti femeia mea și-ţi las zălog toată iubirea. Mă leg cu 
jurământ pe suflarea și pe sângele lui Horus, rosti Tanus deschis 
și limpede, iar ecoul vorbelor sale trecu prin sălile de piatră. 

— Îţi primesc zălogul și ţi-l întorc însutit, strigă Lostris. Nimeni 
nu se va putea pune vreodată între noi. Nimic nu ne va putea 
despărţi. Suntem una, pentru totdeauna. 

Își întinse faţa, iar el o sărută pătimaș, fără sfârșit. După câte 
știam, era primul lor sărut. M-am simţit privilegiat să asist la un 
moment atât de intim. 

În vreme ce se îmbrăţișau, se porni brusc un vânt rece 
dinspre lagună, care pătrunse prin sălile întunecate ale 
templului, făcând flăcările din torţe să pâlpâie, astfel încât, 
pentru o clipă, chipurile celor doi îndrăgostiţi se estompară 
dinaintea ochilor mei, iar imaginea zeiţei păru că tremură și se 
topește. Vântul se potoli la fel de repede precum se stârnise, 
dar șoapta lui printre coloanele măreţe de piatră semăna cu un 
hohot răutăcios de râs, îndepărtat, al zeilor, care mă făcu să mă 
cutremur cuprins de o venerație superstițioasă. 


37 


E întotdeauna periculos să-i sâcâi pe zei cu pretenţii 
extravagante, iar Lostris ceruse imposibilul. La momentul acesta 
mă așteptam de ani de zile și mă înspăimânta mai amarnic 
decât clipa propriei mele morți. Promisiunea pe care și-o 
făcuseră Tanus și Lostris unul altuia nu avea cum să dăinuiască. 
Oricât de adânc ar fi simtit-o, n-avea cum să se împlinească. Am 
simţit cum mi se sfâșie inima în piept, când, într-un târziu, își 
sfârșiră sărutul și se întoarseră spre mine. 

— De ce ești atât de trist, Taita? mă întrebă Lostris, cu chipul 
inundat de bucurie. Fii alături de mine, căci aceasta este cea 
mai fericită clipă din viaţa mea. 

Mă forțai să zâmbesc, dar n-am găsit niciun cuvânt de 
încurajare și nici nu i-am putut felicita pe cei doi, care-mi erau 
făpturile cele mai dragi din întreaga lume. Am rămas în 
genunchi, cu surâsul acela idiot pe buze și cu deznădejdea în 
suflet. 

Apoi Tanus mă ridică în picioare și mă îmbrăţișă. 

— Ai să-i vorbești seniorului Intef în numele meu, nu-i așa? îmi 
ceru el, îmbrăţișându-mă. 

— O, da, Taita, i se alătură Lostris. Tatăl meu o să te-asculte. 
Ești singurul care poţi face asta pentru noi. N-o să ne lași, Taita, 
nu-i așa? Nu m-ai dezamăgit niciodată, niciodată, în viaţa mea. 
Ai s-o faci pentru mine, da? 

Ce le puteam spune? Nu eram atât de neîndurător încât să le 
dezvălui adevărul dureros. N-am fost în stare să găsesc cuvinte 
care să nu umbrească această iubire tandră și curată. Așteptau 
să le vorbesc, să-mi exprim bucuria pentru ei, să le promit că 
aveam să-i ajut și să-i susțin. Dar continuam să rămân mut, cu 
gura uscată, de parcă tocmai mușcasem dintr-o rodie necoaptă. 

— Taita, ce-i cu tine? 

Am văzut veselia de pe chipul drag al stăpânei mele 
veștejindu-se. 

— Nu te bucuri pentru noi? 

— Ştii bine că vă iubesc pe amândoi, dar... 

N-am mai putut continua. 

— Dar? Dar ce, Taita? mă întrebă Lostris. De ce faci mutra 
asta jalnică, în cea mai fericită zi din câte pot fi? Se mânia tot 
mai tare și își ridicase bărbia, dar, în același timp ochii începură 
să-i scalde în lacrimi. Nu vrei să ne ajuţi? Asta-i valoarea 
promisiunilor pe care mi le-ai făcut de-a lungul anilor? 


38 


Se apropie de mine și mă privi sfidător în ochi. 

— Stăpână, te rog, nu vorbi așa. Nu merit să fiu tratat astfel. 
Nu, ia ascultă-mă! l-am pus degetele pe buze, să nu 
izbucnească iar. Nu din cauza mea. E vorba de tatăl tău, 
seniorul Intef... 

— Exact! Exclamă Lostris nerăbdătoare, respingându-mi 
mâna de la gura ei. Tatăl meu! Ai să te duci să vorbești cu el, 
așa cum ai făcut mereu, și-o să fie bine! 

— Lostris, începui eu, și faptul că îi spuneam familiar, pe 
nume, îmi trăda disperarea. Nu mai ești copil. Nu trebuie să te 
amăgești cu fantezii naive. Ştii bine că tatăl tău nu va fi 
niciodată de-acord... 

Dar ea nu mă asculta, nu voia să audă de la mine adevărul pe 
care intenţionam să i-l spun, așa că se grăbi să-mi înece 
cuvintele cu ale sale. 

— Știu că Tanus nu are avere, da! Dar are un viitor minunat, 
într-o zi, va fi comandantul tuturor oștirilor din Egipt. Va veni o 
vreme când va purta bătălia de unificare a celor două regate, iar 
eu îi voi sta alături! 

— Stăpână, te rog, ascultă-mă! Nu e vorba numai de faptul că 
Tanus nu are avere. E mult mai mult de-atât! 

— Atunci o fi vorba de sângele și neamul lui? Asta te 
neliniștește? Știi foarte bine că e dintr-o familie la fel de nobilă 
ca a noastră. Pianki, seniorul Harrab, a fost egalul tatălui meu și 
cel mai drag prieten al lui. 

Își astupase urechile la cuvintele mele. Nu-și dădea seama de 
tragedia profundă în care pătrundeam. Nici ea, nici Tanus. In 
clipa aceea, eu eram, poate, singura persoană din tot regatul 
care înțelegea pe deplin situaţia. 

O protejasem împotriva adevărului de-a lungul anilor și, 
desigur, nu mă simţisem în stare să i-l spun nici lui Tanus. Cum 
să-i fi explicat acum? Cum să-i dezvălui ura profundă a tatălui ei 
față de omul pe care-l iubea? Era o ură zămislită din vină și din 
pizmă și, tocmai de aceea, de nezdruncinat. 

Totuși, seniorul meu, Intef, era un bărbat viclean și lunecos. 
Reușea să-și ascundă simţămintele în faţa celor din jurul lui. 
Reușea să-și mascheze ura și mânia și să-l sărute pe cel pe care 
avea să-l distrugă, apoi să-l copleșească cu daruri și laude 
amăgitoare. Avea răbdarea crocodilului îngropat în mocirlă, pe 
malul fluviului, acolo unde vin fiarele să bea apă, așteptând 


39 


gazela neștiutoare. Putea să aștepte ani de zile, chiar zeci de 
ani, dar, în momentul în care se ivea ocazia, era la fel de iute ca 
reptila aceea în a lovi și a-și dobori prada. 

Lostris habar n-avea cât de adâncă era ranchiuna tatălui său. 
Avea chiar încredințarea că îl iubise pe Pianki, seniorul Harrab, 
la fel de mult cum îl iubise și acesta pe el. Dar cum să fi știut ea 
adevărul despre toate acestea, o dată ce eu i-l ascunsesem 
mereu? În inocenţa-i dulce, Lostris credea că singura obiecţie pe 
care o putea avea, în legătură cu iubitul ei, ţinea de avere și de 
familie. 

— Ştii bine că-i adevărat, Taita. Tanus este egalul meu, pe 
lista nobiliară. Numele lui stă scris în zapisele templelor, la 
vederea tuturor. Cum să aibă tata ceva de obiectat? 

— Nu-i de căderea mea să mă împotrivesc sau să te aprob, 
stăpână... 

— Atunci, nu-i așa că te vei duce la tata, pentru noi, dragul 
meu Taita? Hai, spune-mi că da, te rog! 

N-am putut decât să dau din cap a consimţire și să-mi ascund 
descurajarea din priviri. 


e Capitolul 2 « 


Flota se întorcea supraîncărcată la Karnak. Galerele erau 
adâncite mult în apă, din cauza pieilor crude și a cărnii sărate. In 
felul acesta, înaintam mai greu împotriva curentului decât la 
venire, dar prea iute totuși pentru povara inimii și pentru spaima 
care simţeam că mă cuprinde din ce în ce mai mult. 

Cei doi îndrăgostiţi erau plini de veselie, euforici, pentru că își 
declaraseră iubirea și pentru că aveau încredere că voi înlătura 
toate obstacolele care le stăteau în cale. Nu mă lăsa sufletul să 
le stric ziua aceea fericită, pentru că știam că era una dintre 
ultimele pe care aveau să le împărtășească. 

Cred că dacă mi-aș fi putut afla vorbele și mi-aș fi luat inima-n 
dinți, i-aș fi îndemnat, acolo și atunci, să-și împlinească iubirea - 
lucru la care mă împotrivisem cu atâta sârg în noaptea trecută. 
Nu mai aveau să se întâlnească vreodată cu o asemenea ocazie, 
după ce îl voi fi pus în gardă pe seniorul meu, Intef, și după 
încercarea mea nesăbuită de peţire. Odată înștiințat de ceea ce 


40 


aveau ei de gând, avea să li se pună de-a curmezișul și să-i 
despartă pentru totdeauna. 

Așa că am fost tot un zâmbet și-o veselie alături de ei, 
încercând să-mi ascund temerile. Erau atât de orbiţi de iubire, 
încât îmi reuși această prefăcătorie, deși, în alte împrejurări, 
stăpâna mea m-ar fi „citit” imediat. Mă cunoștea la fel de bine 
cum o cunoșteam și eu pe ea. Stăteam toţi trei la proră și 
discutam despre noua punere în scenă a patimilor lui Osiris care 
avea să constituie momentul culminant al serbărilor. 

Seniorul Intef mă făcuse impresarul ceremoniei și îi 
distribuisem atât pe Tanus, cât și pe Lostris în roluri principale. 

Serbarea se ţine din doi în doi ani, la răsăritul lunii pline a lui 
Osiris. Cândva, era un eveniment anual. Totuși, prin mutarea 
curții de la Elefantina la Teba, se cheltuise atât de mult, iar viața 
regală intrase într-atât în degringoladă, încât faraonul decretase 
un interval mai mare între serbări. Că doar fusese totdeauna 
prudent cu aurul lui. 

Planurile pentru serbare constituiau pentru mine un mod 
plăcut de a-mi distrage atenţia de la confruntarea cu seniorul 
Intef, care se prefigura amenințătoare, așa că acum făceam 
repetiție cu cei doi îndrăgostiţi. Lostris urma să joace rolul lui 
Isis, soția lui Osiris, în vreme ce Tanus avea să-l interpreteze pe 
Horus. Erau amândoi foarte amuzaţi de faptul că el juca rolul 
fiului lui Lostris, așa că a trebuit să-i lămuresc că zeii nu au 
vârstă și exista posibilitatea ca o zeiță să pară mai tânără decât 
vlăstarul ei. 

Scrisesem un nou scenariu pentru serbare, pentru a-l înlocui 
pe cel care rămăsese neschimbat timp de aproape o mie de ani. 
Limbajul celui vechi era arhaic și nepotrivit pentru un public 
modern. Faraonul avea să fie oaspetele de onoare în momentul 
ceremoniei din templul lui Osiris, în ultima noapte a serbărilor, 
așa că îmi doream foarte mult să fie un succes. 

Intâmpinasem deja opoziţie, în legătură cu noua mea versiune 
a patimilor, din partea nobililor și a preoţilor celor mai 
conservatori. Numai intervenţia seniorului Intef a reușit să 
înlăture toate aceste obiecţii. Stăpânul meu nu este foarte 
pătruns de simțământul religios și, în mod normal, nu îl 
interesează argumentele teologice. Totuși, indusesem câteva 
rânduri menite să îl amuze și să îl flateze. | le-am citit scoase din 
context, apoi i-am atras atenţia, plin de tact, că acela care se 


41 


împotrivea cel mai mult noii mele versiuni era marele preot al 
lui Osiris, un bătrân pedant care îl frustrase, cândva, de nurii 
unui tânăr slujitor încântător. Era o ofensă pentru care seniorul 
Intef nu îl iertase niciodată. 

În felul acesta, versiunea mea avea să fie jucată pentru prima 
dată. Esenţial era acum ca actorii să pună în lumină întreaga 
măreție a versurilor mele; altfel, avea să fie și ultima. Atât 
Tanus, cât și Lostris aveau niște glasuri minunate și erau 
hotărâți să mă răsplătească pentru promisiunea pe care le-o 
făcusem că-i voi ajuta își dădură toată silința, așa încât repetiţia 
mă absorbi într-atât, încât uitai, o clipă, de-ale mele. 

Apoi fui smuls din patimile zeilor, la propriile-mi preocupări 
mundane, de un strigăt dinspre postul de observaţie. Flota 
ocolea ultimul cot al fluviului, când apărură cele două cetăţi 
gemene, Luxor și Karnak, iar între ele se înălța măreaţța Teba, 
înșiruindu-se de-a lungul malului, strălucind ca un colier de 
perle, în lumina puternică a soarelui egiptean. Interludiul nostru 
fantastic se sfârșise și trebuia să dăm, încă o dată, ochii cu 
realitatea. Simțeam cum îmi scade tot entuziasmul. 

— Tanus, trebuie să ne transferi pe Lostris și pe mine pe 
galera lui Kratas, înainte să ne apropiem de oraș. Poterele 
seniorului meu au să ne urmărească de pe mal. Nu trebuie să ne 
vadă în compania ta. 

— Nu ţi se pare că-i cam târziu? îmi zâmbi Tanus. Trebuia să 
te gândești la asta acum câteva zile. 

— Tata va afla de noi cât de curând, îi întări Lostris spusele. 
Dacă îl avertizăm de intenţiile noastre, sarcina ta s-ar putea să 
fie mai ușoară. 

— Dacă știți voi mai bine decât mine, atunci ar trebui să faceţi 
după cum vă taie capul și să nu mă mai vârâţi în nebunia asta a 
voastră. 

Luai o atitudine ţâfnoasă și ofensată, iar ei o lăsară imediat 
mai moale. Tanus îi făcu semn lui Kratas și cei doi îndrăgostiți 
abia de-și mai putură lua rămas-bun. Nu îndrăzniră să se 
îmbrăţișeze în faţa unei jumătăţi din flotă, dar privirile și 
cuvintele drăgăstoase pe care și le adresară erau la fel de 
îndestulătoare sufletului lor. 

Făcurăm cu mâna din tumul corăbiei lui Kratas către Suflarea 
lui Horus în timp ce aceasta se depărta de noi cu vâslele 
aruncând luciri iuți, ca aripile de libelulă, îndreptându-se spre 


42 


dana de acostare din dreptul cetăţii Luxor. Noi ne continuarăm 
drumul în susul fluviului, către palatul marelui vizir. 


e Capitolul 3 e 


De îndată ce acostarăm, pusei întrebări în legătură cu seniorul 
meu și răsuflai ușurat, când aflai că trecuse fluviul, să facă o 
inspecție pe nepusă masă la mormântul faraonului și la templul 
funerar, pe malul de la apus. Erau amândouă de doisprezece ani 
în construcţie, din clipa în care își pusese pe cap dubla coroană 
alb cu roșu a celor două regate. In sfârșit, construcţiile erau 
aproape gata, iar regele avea să fie nerăbdător să le viziteze de 
îndată ce se vor termina serbările, când va avea mai mult timp 
s-o facă. Seniorul Intef își dorea foarte mult să nu-l 
dezamăgească. Unul dintre multele titluri pe care le avea 
stăpânul meu era și acela de Paznic al Mormintelor Regale, ceea 
ce era o responsabilitate serioasă. 

Absența lui îmi punea la dispoziţie încă o zi, ca să-mi 
pregătesc cazul și să-mi plănuiesc o strategie. Promisiunea 
solemnă pe care mi-o smulseseră cei doi îndrăgostiţi era să 
vorbesc în numele lor cu prima ocazie și știam că asta avea să 
se întâmple a doua zi, când stăpânul meu își va ţine judecăţile 
săptămânale. 

De îndată ce o văzui pe stăpâna mea instalată în siguranţă în 
harem, mă grăbii spre propriile-mi apartamente, în aripa 
palatului rezervată sfetnicilor speciali ai marelui vizir. 

Aranjamentele familiale ale seniorului Intef erau la fel de 
dubioase, ca tot restul existenţei sale. Avea opt neveste; toate îi 
aduseseră în alcov fie o zestre substanţială, fie legături politice 
influente. Totuși, numai trei dintre acestea îi născuseră copii. Pe 
lângă domniţa mea, Lostris, mai avea doi fii. 

După cât îmi dădeam eu seama - și cam știam tot ce se 
întâmpla în palat și-n împrejurimi - stăpânul meu nu mai vizitase 
haremul de cincisprezece ani. Conceperea lui Lostris fusese 
ultimul prilej când își făcuse datoria matrimonială. Gusturile sale 
sexuale se îndreptau în alte direcţii. Tovarășii speciali ai marelui 
vizir, care locuiau în aripa noastră, erau o colecție frumoasă de 
tineri sclavi, cei mai chipeși din tot Regatul de Sus, unde, în 


43 


ultima sută de ani, pederastia înlocuise vânătoarea de păsări 
sălbatice și de alte animale, ca preocupare preferată a 
majorităţii nobililor. Nu era decât un simptom în plus al bolilor 
care măcinau ţara noastră încântătoare. 

Eu eram cel mai bătrân din compania aceasta selectă de 
sclavi tineri. Spre deosebire de mulți alţii care, o dată cu 
trecerea anilor, după ce frumuseţea fizică începea să li se 
veștejească, erau trimiși de către seniorul meu la târgul de 
sclavi spre vânzare, eu rezistasem. Ajunsese să mă preţuiască și 
pentru alte virtuţi, afară de frumuseţea fizică. Nu că aceasta s-ar 
fi risipit - dimpotrivă, devenisem mai atrăgător, o dată ce mă 
maturizasem. Să nu mă credeți vanitos când vă spun toate 
acestea, însă mi-am pus în gând să consemnez tot adevărul în 
povestea mea. Ceea ce spun eu aici este, oricum, ceva 
deosebit, așa că n-are rost să arborez o falsă modestie. Nu, 
stăpânul meu nu mă folosea pentru plăcerile sale în zilele acelea 
decât rareori, lucru pentru care îi eram, din tot sufletul, 
recunoscător. De obicei, n-o făcea decât ca să mă pedepsească. 
Ştia foarte bine că atenţia lui nu-mi provoca decât suferinţă 
fizică și umilință. Deși nu eram decât un copil, când am învățat 
pentru prima oară să-mi ascund repulsia și să simulez plăcerea 
în actele perverse la care mă forța, n-am reușit niciodată să-l 
păcălesc. Ciudat, dar simţțămintele mele de dezgust și scârbă 
faţă de astfel de întâlniri contra naturii nu îi tăiau pofta; păreau 
chiar să-l ațâțe mai abitir. Seniorul meu, Intef, nu era un bărbat 
fin, înţelegător. Numărasem sute de băiețandri sclavi care îmi 
fuseseră aduși plângând, sfâșiați după prima lor noapte cu 
stăpânul. Îi doftoriceam și îmi dădeam toată silinţa să-i liniștesc. 
Poate de-aceea îmi zic Akhker printre sclavi, un nume care 
înseamnă „Fratele mai Mare”. 

N-oi mai fi fost eu jucăria preferată a stăpânului, însă mă 
prețuia cu mult mai mult decât dacă aș fi fost. Pentru el 
însemnam o mulţime de alte lucruri: medic și artist, muzician și 
scrib, arhitect și contabil, sfetnic și confident, inginer și dădacă 
pentru fiica sa. Nu sunt atât de naiv încât să cred că mă iubea 
sau că avea încredere în mine, dar cred că au existat momente 
când nu era departe de aceste sentimente, atât cât îi stătea lui 
în putință. De aceea mă preferase Lostris pe mine, ca să pledez 
în numele ei. 


44 


Pe seniorul Intef nu-l interesa unica sa fiică, decât în măsura 
în care avea să o mărite cât se poate de bine și îmi încredinţase 
tot mie și această datorie. Se întâmpla să nu-i adreseze niciun 
cuvânt de la o revărsare la alta a Nilului. Nu părea să arate 
vreun interes pentru rapoartele regulate pe care i le prezentam, 
în legătură cu educaţia și cu instruirea ei intelectuală. 

Bineînţeles, mi-a fost totdeauna greu să-mi ascund faţă de el 
sentimentele pe care le aveam pentru Lostris, știind că avea să 
se folosească de ele cu prima ocazie. Am încercat mereu să-i 
dau impresia că sarcina aceasta de dădacă mă plictisea și că 
nu-mi prea convenea că-mi fusese băgată pe gât, precum și că îi 
împărtășeam întru totul disprețul și scârba față de tot neamul 
femeiesc. Nu cred că și-a dat vreodată seama că, în ciuda 
emasculaţiei mele, aveam simţămintele și dorințele unui bărbat 
normal faţă de sexul opus. 

Acest dezinteres al seniorului meu pentru fiica sa mă făcea să 
mă simt tentat uneori, la insistențele stăpânei mele, să-mi iau 
asemenea riscuri necugetate, cum a fost escapada noastră la 
bordul Suflării lui Horus. De obicei, exista cel puţin o șansă să 
scăpăm basma curată. 

În seara aceea, m-am retras devreme în apartamentele mele, 
unde prima mea grijă a fost să-mi hrănesc și să-mi curăţ 
„iubitele”. Îmi plac atât de mult păsările și animalele și să mă 
ocup de ele, încât lucrul acesta mă uimește și pe mine. Eram 
într-o relaţie foarte bună cu vreo douăsprezece pisici, căci 
nimeni nu poate spune vreodată că e stăpânul unui asemenea 
animal. Pe de altă parte, aveam o haită de câini frumoși. Tanus 
și cu mine îi foloseam la vânătoarea de antilope și de lei în 
deșert. 

Păsările sălbatice veneau stoluri pe terasa mea, ca să se 
bucure de ospitalitatea pe care le-o arătam. Cârâiau și se 
întreceau care mai de care să-și găsească un loc pe mâna și pe 
umărul meu, ca pe o stinghie. Cele mai îndrăzneţe îmi mâncau 
chiar de pe buze. Gazela pe care o îmblânzisem mi se gudura la 
picioare, ca o pisică, iar cei doi șoimi mă strigau cu croncănitul 
lor de pe stinghiile lor de pe terasă. Erau niște exemplare de 
deșert, rare, frumoase și crude. De câte ori ne stătea în putinţă, 
Tanus și cu mine îi luam în deșert, la vânătoare de dropii. Imi 
plăcea nespus de mult să-i privesc cum se aruncă grațios și iute 
asupra prăzii. Oricine ar fi încercat să-i mângâie le-ar fi simţit 


45 


imediat ascuțișul tăios al ciocurilor lor galbene și încovoiate, dar 
cu mine erau blânzi, ca niște vrăbiuţe. 

Numai după ce mi-am îngrijit menajeria, l-am chemat pe unul 
dintre sclavii mei tineri, să-mi aducă cina. Mi-am savurat 
gustarea delicioasă pe terasa care dădea spre întinderea 
verzuie a Nilului. Starostele maeștrilor bucătari îmi pregătise 
prepeliță sălbatică fiartă în miere și în lapte de capră, în cinstea 
întoarcerii mele acasă. De acolo, puteam să văd când se 
întoarce barja stăpânului meu de pe malul celălalt Sosi cu toată 
strălucirea apusului oglindindu-se pe singura-i velă pătrată, iar 
eu simţii cum îmi scade moralul. Era posibil să trimită după mine 
în seara aceea și nu eram pregătit să dau ochii cu el. 

Apoi am răsuflat ușurat, când l-am auzit pe Rasfer, 
comandantul gărzii palatului, strigându-l pe favoritul stăpânului 
meu, în momentul acela un flăcăiaș beduin cu ochii de culoarea 
porumbelor, de nici zece ani. Nu trecu mult și îl auzii pe copil 
protestând înspăimântat, cu glas ascuţit, în vreme ce Rasfer îl 
târa pe la ușa mea, spre intrarea cu draperii, de la iatacul 
stăpânului. Deși nu era pentru prima oară când auzeam așa 
ceva, nu mi-am putut întări sufletul la ţipetele copiilor, așa că 
simţii și atunci cum mi se strângea inima de milă. Totuși, m-am 
bucurat că n-am fost eu acela care urma să fie chemat, în seara 
aceea. Aveam nevoie de un somn bun, ca să arăt bine a doua zi. 

M-am trezit înainte de ivirea zorilor, cuprins de același 
simțământ de spaimă de care nu am scăpat nici chiar după 
cufundarea rituală în apele Nilului. M-am grăbit să mă întorc în 
apartamentul meu, unde mă așteptau doi sclavi tineri, ca să-mi 
ungă trupul și să mă pieptene. Nu-mi plăcea deloc noua modă a 
nobilimii de a se farda. Pielea și tenul meu erau destul de fine, 
ca să nu am nevoie de așa ceva, dar stăpânului meu îi plăcea ca 
băieţii lui să se machieze, iar eu voiam să-i fiu pe plac, mai ales 
în dimineaţa aceea. 

Deși imaginea din oglinda de bronz mă linişti, nu fui în stare 
să mă ating de micul dejun. Am fost primul din anturajul său 
care îi aștepta sosirea în grădina apelor, unde își ţinea judecăţile 
dimineața. 

În timp ce așteptam să se strângă și ceilalţi, mă uitam la 
pescăruși. Eu proiectasem și supravegheasem construcția 
clădirii din grădina apelor. Era un complex minunat de canale și 
heleșteie, care se revărsau unul în altul. Florile fuseseră adunate 


46 


din toate părţile regatului și chiar de mai departe și erau o 
adevărată explozie de culoare. In heleșteie colcăiau sute de 
soiuri de pești pe care-i puteai vedea în plasele pescarilor de pe 
Nil, dar trebuia să fie zilnic reînnoiţi, din cauza prădăciunilor 
făcute de pescărușii regali. 

Seniorului meu, Intef, îi plăcea să se uite la păsările acelea 
care pluteau în aer, ca niște giuvaiere de lapislazuli, apoi 
țâșneau în jos, străpungând suprafaţa apei și se înălțau iar, cu o 
fâșie argintie în ciocurile lor lungi. Cred că se credea el însuși un 
prădător, un pescar de oameni, așa că îi considera pe pescăruși 
propriile-i rude. Nu îngăduise niciodată grădinarilor să le alunge. 

Încet-încet, începură și ceilalţi să se adune. Mulţi erau răvășiţi 
și căscau, abia sculaţi din somn. Seniorului Intef îi place să-și 
rezolve treburile de stat devreme, înainte de arșiţa de la miezul 
zilei. Așteptam plini de respect, în cele dintâi raze ale soarelui, 
sosirea stăpânului. 

— E în toane bune astăzi, șopti cameristul lui, așezându-se 
lângă mine, iar eu simţii un licăr de speranţă în suflet. Poate că 
totuși aveam să scap de consecinţele serioase ale promisiunii 
nebunești pe care i-o făcusem lui Lostris. 

Se iscă o mișcare și un murmur printre noi, ca briza fluviului 
care străbate lanurile de papirus, și seniorul meu, Intef, intră. 
Avea mersul falnic și mișcările impunătoare căci era pătruns de 
greutatea onoarei și a puterii sale. În jurul gâtului purta Aurul de 
Onoare, acel colier din aur roșu din minele din Lot, pe care 
faraonul i-l pusese cu propriile-i mâini. In faţa lui șontâcăia 
menestrelul, un pitic cu picioare butucănoase, ales pentru trupul 
lui schilod și pentru glasul de stentor. Pe stăpânul meu îl amuza 
să se înconjoare de tot felul de curiozități frumoase sau grotești. 
Țopăind și dansând cu picioarele lui crăcănate, piticul începu să 
incanteze lista de titluri și onoruri ale stăpânului meu: 

— Luaţi aminte la Sprijinul Egiptului! Salutaţi-l pe Gardianul 
Apelor Nilului! Plecaţi-vă până la pământ în faţa însoţitorului 
Faraonului! Toate acestea erau titluri acordate de rege și multe 
dintre ele îl constrângeau la anumite sarcini și obligaţii specifice. 
De exemplu, ca Gardian al Apelor, răspundea de supravegherea 
nivelurilor și a cursului Nilului în timpul revărsărilor de sezon, 
datorie care cădea, bineînțeles, pe umerii credinciosului și 
neobositului sclav Taita. 


47 


Îmi petrecusem o jumătate de an împreună cu o echipă de 
ingineri și de matematicieni care lucrau sub îndrumarea mea 
măsurând și tăind semne pe stâncile de la Syene, în așa fel 
încât să văd exact nivelul apei care creștea și să calculez debitul 
revărsării. Cu ajutorul acestor cifre reușeam să estimez recolta 
cu luni de zile înainte. Astfel, administraţia putea anticipa și 
planifica atât perioadele de foamete, cât și pe cele de belșug. 
Faraonul era încântat de treaba pe care o făceam, așa că Îl 
copleșea pe seniorul Intef cu noi onoruri. 

— Cădeţi în genunchi în fața Nomarhului din Karnak și a 
Guvernatorului tuturor celor douăzeci și două de nome ale 
Egiptului de Sus! Salutaţi-l pe Seniorul Necropolei și pe Paznicul 
Mormintelor Regale! 

Aceste titluri îl împuterniceau pe stăpânul meu să proiecteze, 
să construiască și să întreţină monumentele faraonilor de mult 
dispăruţi, precum și pe al celui încă în viaţă. Încă o dată, aceste 
datorii cădeau pe umerii sclavului plin de suferințe nesfârșite. 
Până în ziua precedentă, stăpânul meu nu mai vizitase 
mormântul faraonului de la ultimele serbări ale lui Osiris. Eu 
eram cel care era trimis în praf, în toiul arșiţei, ca să-i lingușesc 
sau să-i bălăcăresc pe constructorii aceia puturoși și pe zidarii 
lasă-mă-să-te-las. O, de câte ori n-am regretat că i-am permis 
stăpânului meu să-mi afle toate talentele! 

Mă remarcase, dar nimeni nu observă acest lucru. Ochii lui 
galbeni, neîndurători ca ai leopardului sălbatic, îmi fixară 
privirea, apoi își înclină ușor capul. Când trecu pe lângă mine, îl 
urmai Și fui izbit, ca de obicei, de înălțimea și de umerii lui largi. 
Era un bărbat din cale-afară de chipeș, cu braţele și picioarele 
lungi și curate, cu pântecele plat și tare. Capul lui leonin era 
încadrat de păr des, strălucitor. Pe atunci avea patruzeci de ani, 
dintre care aproape douăzeci îi fusesem eu sclav. 

Seniorul Intef ne conduse spre baraca din mijlocul grădinii, o 
construcţie acoperită cu stuf, fără pereţi, deschisă brizei 
răcoroase dinspre fluviu. Se așeză cu picioarele încrucișate pe 
podeaua pavată, la o masă joasă pe care se aflau manuscrisele 
oficiale, iar eu mi-am luat locul, ca de obicei, în spatele lui. 
Începeau treburile zilnice. 

De două ori, în dimineaţa aceea, stăpânul se înclinase spre 
mine, fără să se întoarcă însă și fără să spună un cuvânt îmi 
ceruse, în felul acesta, sfatul. Abia de mi-am mișcat buzele și- 


48 


am vorbit cu o voce atât de scăzută, încât nimeni altcineva nu 
m-a putut auzi; puţini și-au dat seama chiar că existase un 
schimb de cuvinte între noi. 

l-am murmurat: 

— Minte! 

Apoi: 

— Retik e mai potrivit pentru postul acesta; și, în plus, a oferit 
cinci inele de aur, pentru vistieria particulară a seniorului meu. 

Și, deși am omis atunci să menţionez, încă un inel pentru 
mine, dacă avea să primească slujba. 

La amiază, seniorul eliberă grupul de oficiali și de petiţionari și 
ceru să i se servească masa de prânz. Pentru prima oară în ziua 
aceea, râmaserăm singuri, cu excepţia lui Rasfer care îndeplinea 
atât funcţia de comandant al gărzii palatului, cât și pe aceea de 
călău oficial de stat. Își reluă postul de la poarta grădinii, în așa 
fel încât să vadă baraca, fără însă să audă ce se vorbește acolo. 

Stăpânul mă invită, printr-un gest, alături de el, ca să gust din 
cărnurile și fructele delicioase care îi fuseseră puse înainte. În 
vreme ce aștepta ca efectul vreunei posibile otrăvuri să se 
manifeste asupra mea, discutarăm în detaliu ceea ce se 
petrecuse în dimineaţa aceea. 

Apoi mă întrebă în legătură cu expediţia din lagună și cu 
măreața vânătoare de hipopotami. l-am descris totul și i-am 
prezentat cifrele profitului la care trebuia să se aștepte, în ceea 
ce privește carnea, pieile și colții vacilor de fluviu. Am umflat un 
pic estimarea aceea, iar el a început să zâmbească. Are un 
surâs deschis și fermecător. După ce i l-ai văzut o dată, înţelegi 
mai ușor abilitatea seniorului Intef de a manipula și de a 
controla oamenii. Până și eu, care știam foarte bine adevărul, 
mă lăsai îmbrobodit pentru a nu știu câta oară. Pe când mușca 
dintr-o felie de file de hipopotam rece și suculentă, am inspirat 
adânc, mi-am luat inima în dinţi și mi-am început pledoaria: 

— Stăpâne, trebuie să vă aduc la cunoștință că i-am permis 
fiicei Măriei Voastre să mă însoţească în expediţie. 

Îmi dădui seama după privirile sale că știa și că se aștepta să- 
i ascund acest lucru. 

— Nu te-ai gândit c-ar fi mai bine să-mi ceri mie permisiunea 
mai întâi? întrebă el cu blândeţe, iar eu i-am ocolit privirea și m- 
am concentrat asupra cojirii unei boabe de strugure pentru el, în 
timp ce-i răspundeam: 


49 


— M-a rugat chiar înainte de plecare. După cum știți, zeița 
Hapi este patroana ei și a ţinut să-i aducă ofrande și să se roage 
la templul din lagună. 

— Totuși, nu m-ai întrebat, nu-i așa? repetă el întrebarea, iar 
eu îi întinsei strugurele. 

El își deschise buzele, permițându-mi să i-l strecor în gură. 
Asta însemna, desigur, că-mi arăta bunăvoință și era clar că nu 
aflase încă întregul adevăr, în legătură cu Tanus și cu Lostris. 

— Seniorul meu era atunci în consiliu cu nomarhul de Syene. 
N-aș fi putut avea îndrăzneala să vă tulbur. Și-apoi, nu mi s-a 
părut că fac ceva rău. A fost o hotărâre minoră, mai prejos de 
grija Măriei Tale. _ 

— Ești tare bun de gură, nu-i așa, dragul meu? chicoti el. In 
plus, arăţi tare bine astăzi. Îmi place cum ţi-ai vopsit pleoapele. 
Cu ce parfum te-ai dat? 

— E un distilat din petale de violete sălbatice, i-am răspuns 
eu. Mă bucur că vă place, pentru că v-am pregătit o sticluță, ca 
un mic dar pentru dumneavoastră, stăpâne. 

Am scos sticluța din săculeţul meu și am căzut în genunchi, 
pentru a i-l oferi. El mi-a ridicat bărbia cu un deget și m-a 
sărutat pe gură. Am reacţionat plin de râvnă, până când s-a 
retras și m-a bătut ușor pe obraz. 

— Orice-i fi ticluind tu, ești încă foarte atrăgător, Taita. Ştii să 
mă faci să zâmbesc, chiar și dup-atâţia ani. Dar, ia spune-mi, 
nu-i așa c-ai avut mare grijă de domniţa Lostris? N-ai scăpat-o 
din ochi nicio clipă, da? 

— Ca totdeauna, stăpâne, am aprobat eu vehement. 

— Așadar, n-ai să-mi raportezi nimic neobișnuit, în ceea ce-o 
privește, nu-i așa? Stăteam încă în genunchi în fața lui și când 
încercai să vorbesc, îmi fu cu neputinţă. Mi se uscase gura. 

— Nu mai schelălăi, bătrânelul meu drag, râse el. Vorbește-mi 
ca un bărbat adevărat, chiar dacă nu ești. 

Nu fusese decât o răutate minoră, care m-a străpuns însă 
până-n adâncul sufletului. 

— Există, într-adevăr, o chestiune pe care, cu umilință, vreau 
s-o supun atenţiei seniorului meu, am zis eu. Și care se referă 
chiar la domniţa Lostris. Așa după cum v-am raportat deja, luna 
roșie a fiicei Măriei Tale a răsărit pentru prima oară la 
revărsarea mărețului fluviu. De atunci, apariţiile șuvoiului ei s-au 
manifestat cu putere lună de lună. 


50 


Stăpânul făcu o grimasă de dezgust, deoarece funcțiunile 
trupului feminin îi repugnau. Mi s-a părut ironic, având în vedere 
că era preocupat de nurii mult mai lipsiţi de savoare ai 
anatomiei masculine. M-am grăbit să continuu: 

— Domnița Lostris a ajuns acum la vârsta măritișului. E o 
femeie iubitoare, cu un temperament arzător. Socotesc că ar fi 
înţelept să-i găsim un soț, cât mai curând posibil. 

— Nu mă îndoiesc, ai și-o propunere, nu-i așa? întrebă el rece, 
iar eu am dat din cap. 

— Într-adevăr, există un peţitor, seniore. 

— Nu unul, Taita. Vrei să spui încă unul, nu-i așa? Eu știu de 
cel puţin șase, inclusiv nomarhul de Syene și guvernatorul Ţării 
Lot, care și-au și exprimat oferta. 

— Chiar așa am vrut să spun, încă unul. Dar de data aceasta e 
și pe placul domniței Lostris. După cum vă aduceţi aminte, 
despre nomarhul de Syene zicea că arată ca o broască râioasă 
grăsană, iar despre guvernator că e un tap bătrân și mitocan. 

— Nu mă interesează deloc aprobarea copilei în această 
privință, zise el clătinând din cap și surâse mângâindu-mă pe 
creștet, în semn de încurajare. Dar, continuă, Taita, spune-mi 
numele porcului ăluia în călduri care îmi va face onoarea să-mi 
devină ginere, în schimbul celei mai mari zestre din Egipt. M-am 
căznit să-i răspund, dar m-a oprit. 

— Nu, așteaptă! Lasă-mă să ghicesc! 

Zâmbetul i se transformă în rânjetul acela viclean și lunecos 
pe care i-l știam atât de bine și mi-am dat seama că se jucase 
cu mine. 

— Ca să-i fie pe plac lui Lostris, trebuie că e tânăr și chipeș. 

Luă o poziţie ca și cum ar reflecta adânc. 

— lar dacă vorbești în numele lui, înseamnă că ţi-e prieten și 
protejat. Trebuie să se fi ivit vreo ocazie pentru modelul ăsta de 
perfecţiune, în care să-și fi declarat dorinţa de a o curta și să te 
fi solicitat să-l ajuţi. Mă-ntreb când și unde să se fi întâmplat 
toate acestea. Să fi fost, oare, la miez de noapte, în templul 
zeiței Hapi? Ce zici, Taita, sunt pe calea cea bună? 

Am simţit cum pălesc. De unde știa toate acestea? Își strecură 
mâna pe după capul meu și mă mângâie pe ceafă. Făcea 
adesea gestul acesta înainte de a face dragoste. Mă sărută din 
nou. 


51 


— Văd după chipul tău că presupunerile mele se apropie de 
țintă. 

Îmi luă o șuviţă de păr și începu să mi-o răsucească ușor. 

— Nu-mi mai rămâne acum decât să ghicesc numele acestui 
amorez îndrăzneţ. Să fie Dakka? Nu, nu, Dakka nu-i atât de 
tâmpit, încât să-mi ațâțe mânia. 

Îmi răsuci părul atât de tare, că-mi dădură lacrimile. 

— Atunci, o fi Kratas. E chipeș și are o îndrăzneală îndeajuns 
de nebunească, pentru a-și lua orice risc. 

Îmi răsuci părul și mai rău, până când îmi smulse, pârâind, o 
șuviță. Mi-am înghiţit gemetele. 

— Răspunde-mi, dragă, de Kratas e vorba? 

Îmi trase capul în poala lui. 

— Nu, stăpâne, am șoptit eu chinuit de durere. 

Mi-am dat seama, fără ca lucrul acesta să mă surprindă, că se 
excitase puternic. Îmi lipi faţa de poala lui și mă ţinu așa. 

— Ești sigur că nu e vorba de Kratas? întrebă el, prefăcându- 
se încurcat. Dacă nu e Kratas, atunci chiar că nu-mi dau seama 
cine-ar putea fi atât de insolent, atât de insultător și atât de 
idiot, încât să râvnească la fata Marelui Vizir al Egiptului de Sus. 

Ridică brusc vocea. 

— Rasfer! urlă el. 

Stăteam cu capul sucit în poala lui, așa că abia întrezării cum 
se apropia Rasfer. 

În menajeria faraonului de pe Insula Elefantina de la Syene, 
era un urs negru, uriaș, adus din Răsărit, cu ani în urmă, de una 
dintre caravanele de negustori. Bruta aceea cumplită și plină de 
cicatrice m-a făcut totdeauna să mă gândesc la comandantul 
gărzii de corp a stăpânului meu. Amândoi aveau același trup 
diform, aceeași forță sălbatică de a omori omul, strivindu-l. 
Totuși, ursul părea mult mai drăgălaș și mai iubitor decât Rasfer. 

L-am urmărit cu privirea, cum se apropia cu pași mari, 
surprinzător de iuți și de agili, dacă luai în considerare picioarele 
acelea greoaie, ca niște trunchiuri de copac, și burdihanul lui 
păros, iar gândul mă purtă departe, peste ani, la ziua când îmi 
fusese smulsă bărbăţia. Mi se părea totul atât de familiar, încât 
parcă eram obligat să mai trec o dată prin clipele acelea 
cumplite. Mi-a apărut în minte fiecare amănunt atât de limpede, 
încât îmi venea să urlu din răsputeri. Actorii tragediei aceleia de 


52 


demult erau aceiași. Seniorul Intef, bruta de Rasfer și eu. Numai 
fata lipsea. 

O chema Alyda. Era de aceeași vârstă cu mine, avea 
șaisprezece ani de dulce nevinovăție. La fel ca mine, era sclavă. 
Acum Îmi amintesc de ea ca fiind o frumusețe, dar s-ar putea să 
mă înșele memoria, căci de-ar fi fost așa, ar fi fost luată în 
haremul vreunei case mari, nu trimisă la bucătărie. Ceea ce știu 
sigur e că avea pielea lucitoare, de culoarea chihlimbarului 
lustruit, caldă și fină la pipăit. Nu voi uita niciodată atingerea 
trupului Alydei, pentru că nu voi mai avea niciodată o asemenea 
experiență. In nefericirea noastră, ne găsisem mângâierea și 
aleanul unul într-altul. N-am descoperit niciodată cine ne 
trădase. Nu sunt, de obicei, un om răzbunător, dar încă mai 
visez la ziua în care voi afla persoana care ne dăduse de gol. 

Pe vremea aceea, eram favoritul seniorului meu, Intef, iubitul 
lui special. In clipa în care a descoperit că-i fusesem infidel, 
parcă înnebunise din cauza afrontului pe care i-l adusesem. 
Rasfer venise să ne înșface. Ne târâse în iatacul stăpânului, pe 
fiecare cu câte-o mână, cu ușurința cu care duci doi pisoi. Acolo 
ne-a despuiat în pielea goală, în vreme ce seniorul meu, Intef, 
stătea cu picioarele încrucișate pe dușumea, la fel ca acum. 
Rasfer a legat-o pe Alyda de mâini și de picioare cu chingi de 
piele crudă. Era palidă și tremura, dar nu plângea. Nicicând 
dragostea mea și admiraţia pentru curajul de care dădea 
dovadă nu fuseseră mai puternice decât în clipa aceea. 

Seniorul Intef îmi făcuse semn să îngenunchez înaintea lui, 
îmi prinsese în mână o buclă și începuse să-mi șoptească 
cuvinte drăgăstoase: 

— Mă iubești, Taita? mă întrebase el, iar eu, pentru că mi-era 
frică și pentru că mă gândeam că, într-un fel, aveam s-o scutesc 
pe Alyda de chinuri, i-am răspuns: 

— Da, Stăpânul meu, te iubesc. 

— Mai iubești pe altcineva, Taita? întrebase el cu inflexiuni 
mătăsoase în glas, iar eu, laș și trădător, i-am răspuns: 

— Nu, stăpâne, te iubesc numai pe Măria Ta. 

Abia atunci am auzit-o pe Alyda plângând. A fost unul dintre 
cele mai sfâșietoare sunete pe care le auzisem vreodată. 

Atunci îi strigase lui Rasfer: 


53 


— Adu curva aici! Așaz-o în așa fel, încât să se poată vedea 
unul pe altul foarte bine. Taita trebuie să urmărească tot ce 
pățește ea. 

În vreme ce Rasfer o împingea pe fată în faţa ochilor mei, îi 
observai rânjetul. Apoi stăpânul meu ridică puţin glasul: 

— Foarte bine, Rasfer. Poţi începe! 

Rasfer îi petrecu fetei un laț împletit de piele crudă peste 
frunte. Apoi înnodă funia în mai multe locuri, astfel încât părea o 
bentiţă ca acelea purtate de femeile beduinilor. Stând în spatele 
fetei, Rasfer vâri un ciot de lemn de măslin prin laţul din piele 
crudă și îl răsuci, până când îl strânse dureros, iar nodurile aspre 
mușcară din carnea Alydei, care se strâmba de durere. 

— Ușurel, Rasfer, îl atenţionă stăpânul meu. Mai avem multe 
de făcut. 

Ciotul de măslin părea o jucărie în labele păroase și uriașe ale 
lui Rasfer. Răsucea câte un sfert de cerc și se oprea. Apoi 
începea din nou, la fel. Nodurile mușcau tot mai adânc, iar Alyda 
căscase gura gemând, lăsând să-i iasă tot aerul din plămâni. 
Chipul ei era acum pământiu, ca cenușa morţii. Se căzni să-și 
umple plămânii cu aer, apoi expiră ţipând prelung, sfâșietor. 

Cu același rânjet pe chip, Rasfer răsucea ciotul, iar funia 
noduroasă intrase de tot prin fruntea Alydei. Craniul ei își 
schimbase forma. La început, am crezut că mintea mea 
bulversată îmi juca vreo festă, apoi însă mi-am dat seama că, 
într-adevăr, capul ei se îngusta și se alungea, pe măsură ce laţul 
era strâns. Țipătul ei era acum continuu și îmi străpungea inima 
ca o spadă. Nu se mai termina și mi se părea că nu avea să se 
oprească vreodată. Apoi, craniul îi explodă. Am auzit oasele 
cedând, așa cum se sparge o nucă de cocos în fălcile unui 
elefant. Țipătul acela îngrozitor și pătrunzător se curmase brusc, 
în timp ce cadavrul Alydei aluneca în mâinile lui Rasfer, iar 
sufletul meu se umplea de durere și de disperare. 

După ceea ce mi se păruse atunci o eternitate, stăpânul îmi 
ridicase capul și se uitase în ochii mei. Avea o expresie de 
tristeţe în priviri, plină de regret. Îmi spusese: 

— S-a dus, Taita. Era întruchiparea răului și te-a purtat pe căi 
greșite. Trebuie să ne asigurăm că nu se va mai întâmpla 
niciodată una ca asta. Trebuie să te apărăm împotriva oricăror 
ispite ce s-ar putea ivi. 


54 


Îi făcu, din nou, semn lui Rasfer, care apucă trupul gol al 
Alydei și îl trase pe terasă. Capul ei zdrobit se izbea de trepte, 
iar părul se târa în urmă. O ridicase pe umerii lui mătăhăloși și o 
azvârlise în fluviu. Mădularele ei luciră și se rostogoliră, 
neputincioase, în cădere, până izbiră suprafaţa apei. Se 
scufundase rapid, cu părul răsfirat de jur împrejurul ei, ca niște 
alge. 

Rasfer se întoarse și se duse la capătul terasei, unde doi 
dintre oamenii săi supravegheau un vas cu tăciuni aprinși. 
Lângă vas, pe o tavă de lemn, se afla un set complet de 
instrumente chirurgicale. Aruncă o privire spre ele și dădu din 
cap cu satisfacţie. Se întoarse apoi și făcu o plecăciune 
dinaintea stăpânului: 

— Totul e pregătit. 

Stăpânul meu îmi ștersese chipul brăzdat de lacrimi cu un 
deget, pe care și-l ridică apoi spre buze, ca și cum ar fi dorit să- 
mi guste tristețea. 

— Vino, drăgălașul meu iubit, șoptise el și mă ridicase în 
picioare, după care mă conduse pe terasă. Eram atât de distrus 
și de orbit de lacrimi, încât nu observai pericolul în care mă 
aflam, până când nu fui înșfăcat de soldați. Mă azvârliră jos și 
mă întinseseră cu mâinile și cu picioarele desfăcute larg pe 
dalele de teracotă, astfel încât să nu-mi pot mișca decât capul. 

Stăpânul meu îngenunche lângă capul meu, iar Rasfer lângă 
coapsele mele. 

— N-ai să mai faci niciodată un asemenea rău, Taita. 

Abia atunci observai scalpelul de bronz pe care Rasfer îl 
ascundea în mâna dreaptă. Stăpânul îi făcu un semn cu capul, 
iar el își întinse mâna liberă, mă apucă și îmi desfăcu picioarele, 
până când simţii că-mi smulge măruntaiele din pântece. 

— Ce ouă frumoase avem noi aici! rânji Rasfer, arătându-mi 
scalpelul. Dar am să le dau hrană crocodililor, așa cum am făcut 
și cu iubiţica ta. Sărută apoi lama aceea. 

— Îndurare, stăpâne! m-am rugat eu. Ai milă... 

Dar implorările mele sfârșiseră într-un țipăt ascuţit, căci 
Rasfer mă crestase deja cu lama. Mi se părea că îmi împlântase 
o frigăruie înroșită în foc adânc, în măruntaie. 

— la-ţi rămas-bun de la ele, frumușelule! 


55 


Rasfer ridică săculețul de piele încrețită și palidă, împreună cu 
jalnicul lui conţinut. Apoi dădu să se ridice, dar stăpânul meu îl 
opri. 

— N-ai terminat, îi zise el liniștit. Vreau totul. 

Rasfer se oprise o clipă în fața lui, fără să înţeleagă porunca. 
Apoi începu să chicotească, de i se scutura burdihanul. 

— Pe sângele lui Horus, urlă el, de-acum încolo, drăgălașul 
ăsta o să se stârcească precum fetele când vrea să se pișe! 

Tăie din nou, hohotind de râs, în vreme ce ridica degetul 
acela de carne, care fusese cândva cea mai intimă parte a 
trupului meu. 

— Nu-ţi face griji, băiete. O să mergi mult mai ușor, fără să 
mai fi nevoit să cari greutatea aceasta după tine. 

Clătinându-se de râs, se îndreptase spre marginea terasei, ca 
să le arunce în fluviu, dar stăpânul meu îl strigă iar sever. 

— Dă-mi-le mie! poruncise el, iar Rasfer îi așeză supus, în 
mâini, rămășițele însângerate ale bărbăţiei mele. 

Câteva secunde, stăpânul meu le cercetă curios, apoi mi se 
adresă din nou: 

— Nu sunt atât de neîndurător, încât să te lipsesc de 
asemenea trofee frumoase pentru totdeauna, dragul meu. Le 
voi trimite îmbălsămătorilor, iar când vor fi gata, voi porunci să 
fie puse într-un colier, înconjurate de perle și de lapislazuli. 
Acesta va fi darul meu pentru tine la viitoarele Serbări ale lui 
Osiris. Așa că, în ziua morţii tale vor fi înmormântate o dată cu 
tine, iar, dacă zeii vor fi binevoitori, te vei folosi de ele în viața 
de dincolo. 

Amintirile acelea îngrozitoare ar fi trebuit să ia sfârșit în clipa 
în care Rasfer mi-a oprit hemoragia cu un polonic de licoare 
fierbinte, folosită pentru îmbălsămare, din vas, după care m-am 
cufundat într-o binecuvântată pierdere a cunoștinței, din cauza 
intensității insuportabile a durerii; dar acum eram prins din nou 
în coșmar. Întâmplările se repetau. Numai că de data aceasta 
micuța Alyda lipsea, iar în locul costorului de castrat, Rasfer 
ținea în pumnul lui mare și păros un bici din piele de hipopotam. 
Biciul avea lungimea braţelor întinse ale lui Rasfer și la vârf 
ajungea de grosimea degetului lui mic. Il urmărisem cum și-l 
bibilise singur, răzând stratul aspru de pe fâșia lungă de piele 
tăbăcită, până o netezise bine, oprindu-se din când în când, 
pentru a-l încerca, șfichiuindu-l în aer, până ajunsese să ţiuie ca 


56 


vântul deșertului prin canioanele din colinele Țării lui Lot. Avea 
culoarea chihlimbarului, iar Rasfer îl lustruise cu dragoste, până 
devenise neted și străveziu precum sticla, dar atât de elastic, 
încât îl putea îndoi într-un arc perfect, cu labele lui de urs. 
Lăsase să se usuce pe el sângele a sute de victime, vârful 
subțire căpătând astfel o patină lustruită care, din punct de 
vedere estetic, arăta destul de bine. 

Rasfer era un adevărat virtuoz în mânuirea uneltei lui 
cumplite. Putea să șfichiuiască coapsa fragedă a unei copile, 
fără să-i crape pielea, lăsându-i doar o urmă purpurie, dar care 
durea la fel de tare ca înțepătura scorpionului, lăsându-și 
victima zbătându-se și plângând în chinuri; sau putea să aplice o 
duzină de lovituri șuierătoare, crestând pielea și carnea de pe 
spinarea unui bărbat, dezvelindu-i oasele coastelor și ale 
coloanei vertebrale. 

Se aplecase peste mine și rânjea, în vreme ce îndoia biciul în 
mâini. Lui Rasfer îi plăcea mult munca lui și mă ura cu toată 
puterea cauzată de invidia și de simțământul de inferioritate pe 
care le trezeau în el inteligenţa, înfățișarea și favorurile de care 
mă bucuram. 

Seniorul meu, Intef, mă mângâie pe spinarea goală și oftă: 

— Ești atât de meschin uneori, dragostea mea! Încerci să mă 
dezamăgești pe mine, cel căruia îi datorezi cea mai adâncă 
loialitate. Nu, chiar mai mult de-o simplă loialitate - pe mine, cel 
căruia îi datorezi propria-ţi existență. Oftă din nou. De ce mă 
forțezi să fac lucruri care-mi sunt atât de neplăcute? Ar trebui 
să-ți vezi lungul nasului și să nu mi-l bagi pe gât pe filfizonul 
acela, ca peţitor. A fost o încercare murdară, dar cred că știu de 
ce ai făcut-o. Stilul acesta copilăresc de a-ţi manifesta 
compasiunea e una dintre nenumăratele tale slăbiciuni și, într-o 
bună zi, te va duce la pierzanie. Totuși, uneori, mi se pare 
înduioșător și aș fi fost gata-gata să te iert, dar nu pot să trec 
peste faptul că ai pus în primejdie valoarea materială a 
bunurilor pe care ţi le-am dat în grijă. 

Mi-am răsucit capul, ca să-mi elibereze gura și să-i pot 
răspunde. 

— Pentru asta trebuie să fii pedepsit, înţelegi? 

— Da, stăpâne, am șoptit eu, rostogolindu-mi privirile către 
biciul din mâinile lui Rasfer. 


57 


Apoi, seniorul Intef îmi îngropă iar chipul în poala lui, după 
care i se adresă călăului: 

— Folosește-ţi toată priceperea, Rasfer. Să nu-i străpungi 
pielea, te rog. Nu vreau să-i rămână urme permanente pe 
spinarea aceasta netedă și încântătoare. Pentru început, ajung 
zece lovituri. Numără-le cu glas tare, ca să auzim și noi. 

Mă uitasem la sute de nefericiţi care fuseseră supuși aceleiași 
pedepse și unii erau războinici și eroi neînfricaţi. Niciunul dintre 
ei nu putuse rămâne mut sub biciul lui Rasfer. În orice caz, nici 
nu era bine să facă una ca asta, deoarece el o lua ca pe un 
afront personal, adus măiestriei sale. Ştiam aceasta foarte bine, 
pentru că nu mi se întâmpla pentru prima dată. Eram pregătit 
să-mi înghit orice manifestare de mândrie prostească și să-mi 
plătesc tributul pentru arta lui Rasfer cu glas tare. Mi-am umplut 
plămânii și-am așteptat. 

— Unu! Urlă Rasfer și biciul șuieră. 

Așa cum femeia uită durerile facerii, la fel și eu am trecut 
peste arsura măiastră pe care mi-o provocase și am ţipat chiar 
mai tare decât îmi propusesem. 

— Ai noroc, dragul meu Taita, îmi murmură seniorul meu, 
Intef, la ureche. l-am pus pe preoții lui Osiris să-mi cerceteze 
bunurile noaptea trecută. Sunt încă intacte. 

M-am zvârcolit în poala lui, nu numai de durere, dar și la 
gândul că ţapii aceia bătrâni și libidinoși din templu mi-au pipăit- 
o și mi-au întinat-o pe fetița mea. 

Rasfer își avea micul său ritual de a tărăgăna pedeapsa și 
pentru a se asigura că atât victima, cât și el pot să savureze 
clipa din plin. Între lovituri, alerga în cerc prin baracă, 
mormăindu-și în barbă încurajări și incantaţii, ţinând în mână 
biciul, ca pe o sabie de ceremonie. Ajuns în locul de unde 
plecase, se așeza în poziţia de a lovi din nou și ridica biciul cât 
putea de sus. 

— Doi! urlă el, iar eu am ţipat din nou. 


58 


e Capitolul 4 » 


Când m-am întors, șontâcăind, din grădină, una dintre 
sclavele lui  Lostris mă aștepta pe terasa întinsă a 
apartamentelor mele. 

— Stăpâna mea te imploră să te duci la ea imediat, mă 
întâmpină ea. 

— Spune-i că nu sunt disponibil. 

Am încercat să evit convocarea și, strigând după un sclav 
care să-mi oblojească rănile, m-am grăbit spre apartamentul 
meu, ca să scap de fată. Incă nu puteam da ochii cu Lostris, căci 
mă îngrozeam la gândul că trebuia să-i povestesc de eșecul 
meu, făcând-o, în sfârșit, să privească realitatea așa cum era și 
să-și dea seama de imposibilitatea iubirii ei pentru Tanus. 
Negresa mă urmă, uitându-se plină de oroare și compătimire la 
dungile livide de pe spinarea mea. 

— Du-te și anunţ-o pe stăpâna ta că sunt rănit și că nu pot să 
vin la ea, i-am aruncat eu scurt, peste umăr. 

— Mi-a spus că s-ar putea să încerci să te eschivezi, dar mi-a 
poruncit să nu te las și să insist. 

— Ești cam obraznică pentru o sclavă, i-am tăiat-o eu sever, 
în vreme ce băiatul îmi ungea spatele cu o alifie de fabricaţie 
proprie. 

— Da, recunoscu zgâtia, rânjind. Dar și tu ești la fel. 

Și se feri de palma pe care voiam să i-o aplic fără prea mare 
tragere de inimă. Lostris e mult prea blândă cu sclavele sale. 

— Du-te și spune-i stăpânei tale că voi veni la ea, am 
capitulat eu. 

— Mi-a spus să te aștept, să mă asigur că așa vei face. 

Așa că am trecut escortat pe lângă gărzile de la poarta 
haremului. Acestea erau eunuci ca și mine, dar mai trupeși. Deși 
atât de corpolenţi, sau poate tocmai din această cauză, erau 
bărbaţi puternici și fioroși. Totuși, îmi folosisem propria-mi 
influență pentru a le asigura această slujbă plăcută, așa că mă 
lăsară să trec în apartamentele femeilor, cu un salut plin de 
respect. Haremul nu era nici pe departe atât de mare și de 
confortabil ca apartamentele băieţilor sclavi și era clar încotro 
se îndrepta interesul seniorului meu, Intef. Era un complex de 
cocioabe de cărămidă nearsă, înconjurate de un zid înalt, de 


59 


pământ. Singurele grădini sau decoraţiuni erau cele pe care le 
făcuseră Lostris cu slujitoarele sale, sub supravegherea mea. 
Nevestele vizirului erau prea grase și prea leneșe și își 
petreceau vremea în harem numai în intrigi și scandaluri. 

Apartamentele lui Lostris erau chiar lângă poarta principală, 
înconjurate de o grădină frumoasă, în care se afla un lac cu 
nuferi și păsărele cântătoare, în colivii ţesute din fâșii de 
bambus. Zidurile de pământ erau împodobite cu fresce 
strălucitoare, înfățișând scene de pe NII, cu pești, păsări și zeițe, 
pe care o ajutasem să le picteze. Sclavele sale erau îngrămădite 
toate pe coridor și aproape toate plânseseră. Chipurile le erau 
brăzdate de lacrimi. Mi-am făcut loc în interiorul răcoros și 
întunecos și-am auzit imediat suspinele stăpânei mele din 
camera sa. M-am grăbit să ajung la ea, rușinat la gândul că 
fusesem atât de neîndurător, încât să încerc să nu-mi fac datoria 
faţă de ea. Stătea întinsă cu fața în jos pe pat, cu trupul scuturat 
de mâhnirea copleșitoare, dar m-a auzit intrând, s-a răsucit și s- 
a ridicat, repezindu-se spre mine. 

— O, Taita, vor să-l trimită pe Tanus departe! Mâine sosește 
faraonul la Karnak, iar tatăl meu i-o va lua înainte, poruncindu-i 
lui Tanus să-și ia escadronul și să plece în susul fluviului, spre 
cascade. O, Taita! Până la prima cascadă sunt douăzeci de zile. 
N-o să-l mai văd niciodată. Mai bine-aș muri. Am să mă arunc în 
Nil, să mă devoreze crocodilii. Nu vreau să trăiesc fără Tanus... 

Spuse toate acestea dintr-o singură suflare disperată. 

— Ușurel, copila mea, i-am spus eu, legănând-o în braţe. De 
unde știi tu toate aceste lucruri îngrozitoare? S-ar putea să nu 
fie nimic adevărat. 

— O, ba da! Tanus mi-a trimis un mesaj. Kratas are un frate în 
garda personală a tatălui meu. L-a auzit pe tata discutând 
despre asta cu Rasfer. Nu știu cum a auzit de mine și de Tanus. 
Știe că am fost singuri în templul lui Hapi. O, Taita, tata i-a 
trimis pe preoţi să mă controleze. Boșorogii aceia scârboși mi-au 
făcut tot felul de lucruri oribile. M-a durut atât de tare, Taita! 

Am îmbrăţișat-o blând. N-am prea des ocazia s-o fac, dar de 
data aceasta mă strânse și ea cu putere. Gândurile i se 
întoarseră de la propriile-i dureri, la iubitul ei. 

— N-am să-l mai văd pe Tanus niciodată! strigă ea, iar eu îmi 
dădui seama cât de tânără era cu adevărat, doar o copilă 
vulnerabilă, pierdută în mâhnirea ei. Tata o să-l distrugă. 


60 


— Nici chiar tatăl tău nu se poate atinge de Tanus, am 
încercat eu s-o încurajez. Tanus este comandantul unui 
regiment din însuși garda de elită a faraonului. E omul regelui. 
Tanus primește porunci numai de la faraon și se bucură de 
protecţia deplină a dublei coroane a Egiptului. 

Nu i-am mai spus că acesta era, probabil, singurul motiv 
pentru care tatăl ei nu-l distrusese încă, ci am continuat cu 
blândețe: 

— În ceea ce privește faptul că n-ai să-l mai vezi niciodată, 
amintește-ţi că vei juca alături de el la serbare. Voi face tot 
posibilul să staţi de vorbă între acte. 

— Tata n-o să mai permită jucarea piesei. 

— N-are de ales, asta dacă nu se pregătește să-mi distrugă 
toată creaţia și să riște să-l supere pe faraon. Fii sigură că nu va 
face una ca asta. 

— ÎI va trimite pe Tanus departe și va pune alt actor să joace 
rolul lui Horus, suspină ea. 

— Nu mai e timp să pregătească un alt actor. Tanus va juca 
rolul zeului Horus. Am să-i spun clar și răspicat acest lucru 
seniorului meu, Intef. Tu și Tanus veţi avea ocazia să staţi de 
vorbă. Găsim noi o posibilitate. 

Își înghiţi lacrimile și se uită la mine plină de încredere. 

— O, Taita. Știu că vei găsi tu o cale. Totdeauna te descurci. 
Mereu... A 

Se întrerupse brusc și expresia de pe chip i se schimbă. și 
trecu mâinile peste spinarea mea, pipăindu-mi umflăturile lăsate 
de biciul lui Rasfer. 

— Îmi pare rău, stăpână. Am încercat să-i spun despre Tanus, 
așa cum îţi promisesem și toate acestea sunt consecinţa prostiei 
mele. 

Se duse în spatele meu și îmi ridică tunica ușoară, de in pe 
care mi-o pusesem, ca să-mi ascund rănile și îngăimă: 

— Asta-i opera lui Rasfer. O, bietul meu Taita, dragul meu, de 
ce nu m-ai avertizat că se poate întâmpla una ca asta și că tatăl 
meu se opune cu atâta violenţă mie și lui Tanus? 

Abia m-am putut abţine să nu ripostez la cuvintele acestea 
nesăbuite. Când le-am atras atenţia și i-am avertizat, m-au 
învinuit de neloialitate! Am reușit să mă liniștesc, deși spatele 
îmi zvâcnea dureros. 


61 


Măcar stăpâna mea uitase pentru o clipă de nefericirea ei, 
îngrijorându-se de rănile mele superficiale. Imi porunci să stau 
jos pe patul ei și îmi scoase tunica, doftoricindu-mă, dragostea 
pe care mi-o purta și compasiunea înlocuind nepriceperea ei în 
materie de medicină. Acestea o scoaseră din starea ei de 
adâncă disperare. Curând începu să sporovăiască însufleţit, 
după cum îi era felul, făcându-și planul cum să liniștească mânia 
tatălui ei, ca să fie din nou cu Tanus. 

Unele dintre aceste planuri dovedeau bunul ei simţ, dar altele, 
mai îndrăzneţe, doar credulitatea ei și lipsa de experienţă a 
tinereţii, în ceea ce privește răutatea lumii. 

— Voi juca rolul atât de frumos al lui Isis la serbare! zise ea, la 
un moment dat. Am să mă fac foarte plăcută faraonului și mă va 
răsplăti cu tot ce-i voi cere. Apoi îl voi implora să mi-l dea pe 
Tanus ca soț, iar el va spune... 

Aici începu să imite maniera pompoasă de a vorbi a regelui și 
tonul lui ceremonios atât de bine, încât m-a forţat să zâmbesc. 

—... iar el va spune: „Declar logodna lui Tanus, Senior 
Harrab, fiul lui Pianki, și a domniţei Lostris, fiica lui Intef și îl ridic 
pe bunul meu slujitor Tanus la rangul de Mare Leu al Egiptului și 
de comandant al tuturor oștirilor mele. Mai mult, poruncesc ca 
toate averile care i-au aparținut tatălui său, nobilul Pianki, 
Senior Harrab, să-i fie înapoiate...” 

Aici se opri la mijlocul disertaţiei sale și, lăsându-mi rănile, mă 
luă de gât. 

— Nu-i așa, dragul meu Taita, că s-ar putea întâmpla lucrul 
acesta? Te rog, spune da! 

— Niciun om normal nu ţi-ar putea rezista, stăpână, am 
zâmbit eu la toate aiurelile ei. Nici măcar faraonul însuși. 

Dacă aș fi știut atunci cât de aproape erau vorbele mele de 
adevăr, cred că mi-aş fi pus, mai bine, un tăciune aprins pe 
limbă, decât să le rostesc. 

Chipul ei strălucea iar de nădejde. Era o răsplată îndeajuns de 
mare pentru mine și mi-am tras tunica, să nu-mi mai 
doftoricească spatele cu atâta entuziasm. 

— Acum însă, stăpână, dacă vrei să interpretezi o Isis 
irezistibilă, trebuie să te odihnești puţin. 

Adusesem cu mine o licoare din pulbere de floare de dormit, 
ce se numește șepen roșu. Semințele acestei flori preţioase 
fuseseră aduse în Egipt pentru prima oară de caravanele de 


62 


negustori dintr-un ţinut muntos, de undeva, de departe, din 
răsărit. Cultivam acum florile roșii în grădina mea, iar după ce 
căzuseră petalele, râcâiam crusta seminţelor cu o furculiță de 
aur, cu trei dinţi. Din aceste răni se scurgea un lapte alb și gros, 
pe care îl strângeam și îl uscam, apoi îl tratam după formula pe 
care o pusesem eu la punct. Pulberea putea să provoace 
somnul, să te facă să visezi ciudat sau să aline durerile. 

— Mai stai un pic cu mine, Taita, murmură ea, în timp ce se 
așeza în pat, încolăcindu-se ca un pisoi somnoros. Leagănă-mă 
să adorm, așa cum făceai când eram mică. 

„Tot mică ești și acum”, gândii eu, luând-o în braţe. 

— Totul o să fie bine, nu-i așa? șopti ea. O să trăim fericiţi 
apoi, pentru vecie, așa cum se întâmplă în poveștile tale, da, 
Taita? 

După ce adormi, o sărutai pe frunte ușor și o acoperii cu un 
pled de blană, înainte să mă furișez afară din camera ei. 


e Capitolul 5 e 


În cea de-a cincea zi a Serbărilor lui Osiris, faraonul veni pe 
fluviu în jos, la Karnak, de la palatul lui de pe Insula Elefantină, 
care se afla la depărtare de zece zile de mers cu o galeră iute 
de fluviu. Venise cu toată pompa, însoţit de suita sa, pentru a 
oficia serbările zeului. 

Escadronul lui Tanus plecase din Karnak cu trei zile înainte, 
vâslind din răsputeri, pentru a întâmpina marea flotilă și a o 
escorta pe ultima porțiune a călătoriei, așa că nici eu, nici 
Lostris nu-l mai văzuserăm de când ne întorseserăm toţi trei de 
la marea vânătoare de hipopotami. Și nu mică ne-a fost bucuria 
când i-am văzut galera venind parcă în zbor de după cotul 
fluviului, prin mijlocul curentului, cu vântul puternic al deșertului 
în faţă. Suflarea lui Horus era în frunte și venea dinspre miazăzi. 

Lostris făcea parte din suita marelui vizir, în spatele celor doi 
fraţi ai săi, Menset și Sobek. Cei doi băieţi erau plăcuţi și plini de 
favoruri, dar aveau prea mult din tatăl lor, după gustul meu. Mai 
ales în Menset, cel mai mare dintre ei, nu prea aveam încredere, 
iar cel mic nu făcea decât să-și urmeze fratele. 


63 


Eu stăteam mai în spate, în rândul curtenilor și al slujbașilor 
mai mărunți, de unde îi puteam vedea atât pe Lostris, cât și pe 
seniorul meu, Intef. Am zărit ceafa fetei împurpurându-se de 
plăcere și de emoție când silueta înaltă a lui Tanus începu să se 
distingă la turnul de la prora Suflări; lui Horus. Solzii de pe 
pieptarul lui din piele de crocodil luciră în soare, iar buchetul din 
pene de struț din coif îi flutura în curentul iscat de trecerea 
galerei. Lostris ţopăia de emoție și făcea semne cu bratele ei 
subțiri, ridicate deasupra capului, dar strigătele și râsetele i se 
pierdeau în vuietul mulţimii nesfârșite care se aliniase pe 
ambele maluri ale Nilului, pentru a-l întâmpina pe faraon. Teba 
este cea mai populată cetate din lume și bănuiesc că mai bine 
de un sfert de milion veniseră să-i ureze regelui bun venit. 

Între timp, Tanus nu privea nici în dreapta, nici în stânga, ci 
drept înainte, neînfricat, cu spada scoasă din teacă, ridicată în 
semn de salut. Restul escadronului său venea după Suflarea lui 
Horus, în formă de V, ca stolurile de egrete atunci când se întorc 
la apusul soarelui la cuiburi. Toate stindardele și trofeele lor 
fluturau în culorile curcubeului - un spectacol nobil care făcu 
mulțimile să izbucnească în urale și să fluture cu sârg crengi de 
palmier. 

Trecu o vreme până când primul vas al convoiului principal 
apăru pe după cotul fluviului din spatele lor. Era plin de doamne 
și de nobili din suita regelui. Fu urmat de un altul, iar apoi deo 
groază de alte vase mai mici și mai mari, în dezordine. Veneau 
roind în josul curentului - vase de transport pline de servitorii de 
la palat, de sclavi și de toată suita lor, barje pline cu boi, capre 
și găini pentru bucătării, vase împodobite și pictate în culori 
vesele, încărcate cu mobilă și bogății de la palat, cu nobili și 
persoane de rang mai mic toţi și toate claie peste grămadă cum 
nu se poate mai dezordonat. Câtă diferenţă faţă de formațiunea 
escadronului lui Tanus care își păstrase forma geometrică și 
când ocolise cotul fluviului, cu tot curentul care îi era potrivnic! 

În sfârșit, apăru greoi și barja de stat a faraonului de după 
cotul fluviului, iar uralele mulțimii se înteţiră. Vasul acesta uriaș 
- cel mai mare construit vreodată de mână omenească - își 
croia drum agale către locul unde așteptam noi să-l întâmpinăm, 
la piatra debarcaderului de la poalele palatului vizirului. 

Aveam destul timp să-l studiez și să reflectez asupra felului în 
care mărimea, proiectul și mânuirea lui reflectau starea 


64 


prezentă a statului și a guvernării acestui Egipt al nostru ce se 
afla pentru al doisprezecelea an sub conducerea faraonului 
Mamose, al optulea cu acest nume, din aceeași stirpe și totuși 
cel mai nevolnic dintr-o dinastie nevolnică și șovăielnică. Barja 
de stat avea lungimea a cinci galere de luptă puse cap la cap, 
dar înălțimea și lăţimea erau atât de disproportionate, încât 
aduceau o gravă ofensă simțului meu artistic. Carena sa masivă 
era pictată în culori țipătoare, la modă în epocă, și galionul lui 
Osiris de la prora era aurit cu folie de aur curat. Totuși, pe 
măsură ce se apropia de debarcaderul unde așteptam noi, văzui 
cum culorile acelea strălucitoare erau, pe alocuri, decolorate, iar 
laturile aveau dungi cenușii, pe acolo pe unde echipajul își 
făcuse nevoile peste balustradă. În mijlocul corăbiei se înălța o 
cabină înaltă, unde erau apartamentele personale ale 
faraonului, cabină construită atât de solid din panouri din lemn 
preţios de cedru și atât de încărcată cu mobilă greoaie, încât 
caracteristicile navale ale barjei erau lamentabil afectate. În 
vârful acestui edificiu grotesc, îndărătul unei balustrade 
împodobite, ţesute din nuferi abia culeși, sub o cupolă de piei fin 
tăbăcite de gazelă, cusute cu artă și pictate cu chipurile tuturor 
zeilor și zeițelor importante, stătea faraonul, într-o izolare 
maiestuoasă. In picioare purta sandale din filigran de aur, iar 
roba îi era dintr-un in atât de curat, încât strălucea precum norii 
din tării, în toiul verii. Pe cap purta înalta coroană dublă, cea 
albă a Egiptului de Sus, cu capul de vultur al zeiței Nekhebet, 
combinată cu coroana roșie și cu capul de cobră al lui Buto, 
zeiţa Deltei. 

In ciuda coroanei, adevărul ironic era că acest mult-îndrăgit 
suveran al nostru pierduse Delta cu aproape zece ani în urmă. În 
zilele noastre tulburi, Egiptul de Jos era condus de alt faraon - 
de unul care purta și el dubla coroană, sau, mă rog, o versiune a 
acesteia - un pretendent care era adversarul de moarte al 
suveranului nostru și ale cărui războaie nesfârșite împotriva 
noastră secătuiseră ambele regate de aur și de sângele tinerilor. 
Egiptul era divizat și sfâșiat de lupte interne. Vreme de aproape 
o mie de ani din istoria noastră se întâmplase așa, atunci când 
bărbaţi fără vlagă îmbrăcau mantia de faraon. Era nevoie de un 
om puternic, îndrăzneţ și inteligent, care să ţină cele două 
regate în frâu. Ca să întoarcă nărăvașa corabie în mijlocul 
curentului și s-o aducă la debarcaderul palatului, căpitanul ar fi 


65 


trebuit să cârmească foarte aproape de malul opus. Dacă ar fi 
făcut așa, ar fi avut la îndemână întreaga lăţime a Nilului, ca să- 
și desăvârșească întoarcerea. Dar era clar că judecase greșit 
puterea vântului și a curentului, așa că se apucă să întoarcă din 
mijlocul fluviului. La început, barja a sărit greoi, tăind curentul, 
și s-a înclinat, pentru că înalta cabină de pe punte primea vântul 
fierbinte al deșertului ca o velă. Vreo șase flăcăi se agitau pe 
puntea inferioară, pocnind din bice, iar zgomotul șfichiului pe 
umerii goi străbătea limpede apele. 

Vâslașii trăgeau cu frenezie la rame, sub ameninţarea biciului, 
înspumând apele de-a lungul carenei - o sută de rame pe 
fiecare parte, lovindu-se una de alta, fără să facă niciun efort 
pentru a se sincroniza. Zgomotul provocat de ele se amestecase 
cu strigătele și cu poruncile a patru timonieri care se luptau cu 
vâsla lungă a cârmei de la pupa. Între timp, pe puntea de la 
pupa, Nember, bătrânul amiral și căpitan al barjei ba își 
pieptăna barba cu degetele, ba bătea din palme într-o agitaţie 
neputincioasă. Sus, deasupra acestui pandemoniu, stătea 
faraonul, nemișcat ca o statuie, departe de toate acestea. O, 
acesta era Egiptul nostru! 

Apoi barja încetă să se mai întoarcă și să se mai legene și se 
îndreptă către malul pe care stăteam noi, strânsă în chingi de 
curent, pe de-o parte și, pe de alta, de vântul potrivnic. Atât 
căpitanul, cât și echipajul, cu toate strădaniile lor sălbatice și 
dezordonate, nu păreau în stare să termine manevra sau să 
ghideze corabia în mijlocul curentului ori să o oprească pentru a 
preveni  plonjarea ei drept în blocurile de granit ale 
debarcaderului, unde prora sa aurită avea să se sfărâme. 

Cum toată lumea vedea ce urma să se întâmple, uralele 
mulțimii se stinseră încet și peste ambele maluri ale Nilului se 
așternu o liniște îngrozitoare și, în felul acesta, strigătele și 
hărmălaia de pe punţile corăbiei uriașe se auzeau și mai clar. 
Apoi, brusc, toate privirile mulţimii fură atrase în josul 
curentului, în vreme ce Suflarea lui Horus țâșni de la locul ei din 
capul escadronului și veni, tăind apele, condusă de vâslele care 
parcă zburau. Aceste vâsle se afundau în fluviu, trăgeau, se 
înălțau și se afundau din nou, într-o sincronizare perfectă. Se 
îndrepta atât de iute către carena barjei, încât mulţimea suspină 
mai tare ca vântul printre lanurile de papirus. Coliziunea părea 
inevitabilă, dar în ultima clipă, Tanus făcu un semn cu pumnul 


66 


strâns, ridicat deasupra capului. Simultan, ambele șiruri de 
vâslași  opriră ramele, iar timonierii fixară cârma de-a 
curmezișul. 

Suflarea lui Horus se opri și se feri în fața avansului marii 
barje. Cele două corăbii se atinseră ușor, ca un sărut de 
fecioară, și, o clipă, turnul de la pupa fu la același nivel cu 
puntea principală a barjei. In clipa aceea, Tanus se postă pe 
parapetul turnului, își azvârlise sandalele din picioare, armura 
de pe el și își aruncase armele deoparte. Se legase cu capătul 
unei funii ușoare de cânepă, apoi se aruncă în prăpastia dintre 
cele două corăbii. 

Trezită ca dintr-un somn adânc, mulţimea începu să se 
foiască și să se scuture de toropeală. Dacă mai era careva 
printre ei care să nu știe cine era Tanus, avea să afle atunci. 
Bineînţeles, își câștigase deja faima datorită războaielor de pe 
fluviu, împotriva legiunilor uzurpatorului din Regatul de Jos. 
Totuși, numai trupele lui îl văzuseră în acţiune. Isprăvile 
povestite nu cântăresc la fel cu cele pe care le vezi cu propriii-ţi 
ochi. 

Acum, dinaintea faraonului, a flotilei regale și a întregii 
populaţii din Karnak, Tanus sări de pe o punte, pe cealaltă și 
plonjă lin, ca un leopard. 

— Tanus! 

Sunt sigur că prima ființă care strigase acest nume fusese 
stăpâna mea, dar al doilea am fost eu. 

— Tanus! am ţipat, iar apoi toți cei din jur începură și ei: 

— Tanus! Tanus! Tanus! 

li incantau numele, ca pe o odă închinată unui zeu abia 
descoperit. 

In momentul în care ajunse pe puntea barjei, Tanus se răsuci 
și se grăbi să intre la prora, încolăcind peste mână funia subțire, 
în timp ce alerga. Echipajul galerei sale îndreptase o parâmă 
grea, groasă cât brațul unui om, către capătul liniei de 
transport. Acum o aruncară de-a curmezișul, iar Tanus se sprijini 
de ea. O trase înăuntru, cu braţele și spatele lucind de sudoare. 

Intre timp, o parte a echipajului său își dădu seama ce avea 
de gând să facă și se grăbi să-i sară în ajutor. Sub îndrumarea 
lui Tanus, răsuciră parâma de trei ori în jurul prorei, iar în 
momentul în care pericolul trecu, tânărul făcu un semn către 
galera lui, ca să se depărteze. 


67 


Suflarea lui Horus sări drept în curent, prinzând iute viteză. 
Apoi, brusc, se apropie de parâmă, iar greutatea corăbiei grele 
de la capătul celălalt o azvârli îndărăt. O clipă cumplită, am avut 
impresia că va ceda și va fi trasă dedesubt, dar Tanus anticipase 
șocul și făcuse semn echipajului său să-l amortizeze prin 
manevre dibace de stopare a ramelor lungi. 

Deși fusese trasă în jos, încât apa verde trecuse peste pupa, 
galera scăpă cu bine, ţâșni în sus și reveni la parâmă. O vreme 
nu se întâmplă nimic. Acţiunea galerei nu păru să influențeze 
calea greoaie a măreței corăbii. Cele două vase erau legate unul 
de altul, ca și cum un crocodil ar fi prins un bizon de rât și nu-l 
putea trage de pe mal. Apoi Tanus, aflat la prora barjei, se 
întoarse să dea faţă cu echipajul dezorganizat. Făcu un gest 
autoritar care le atrase atenţia și atitudinea lor se schimbă 
radical. Îi așteptau porunca. 

Nembentre era comandantul flotei faraonului, cu rang de 
Mare Leu al Egiptului. Cu ani în urmă, fusese unul dintre cei mai 
puternici bărbaţi, dar acum era bătrân și șovăielnic. Tanus 
preluă comanda de la el fără niciun efort, ca și cum ar fi fost 
ceva la fel de natural, ca forța curentului și a vântului, iar 
echipajul barjei reacţionă imediat. 

— Trageti! 

Făcu un semn către șirul de vâslași, iar ei își încordară 
spinările și traseră din răsputeri. 

— Opriţi-vă! strigă el, izbind cu pumnul în tăblia de la tribord, 
iar oamenii înfipseră văslele ascuţite cât putură de adânc în apă. 
Tanus păși spre balustradă și îi făcu semn cârmaciului de pe 
Suflarea lui Horus, coordonând cu dibăcie strădaniile ambelor 
echipaje. Barja continua să se  năpustească asupra 
debarcaderului și nu mai exista decât o fâșie îngustă de apă 
până la blocurile de granit. 

Apoi, în sfârșit, încet, prea încet, începu să se miște. Prora 
vopsită ţipător porni legănându-se spre curent, în timp ce era 
trasă de galeră. Uralele se potoliră din nou și liniștea fatidică se 
pogori peste noi toţi, în vreme ce așteptam ca vasul enorm să 
se izbească de debarcader și să-și sfărâme pântecele de stâncă. 
Dacă avea să se întâmple una ca asta, consecințele asupra lui 
Tanus erau lesne de înțeles. Preluase comanda de la amiralul 
acela senil, așa că avea să răspundă pentru toate greșelile 
bătrânului. 


68 


În momentul în care faraonul va fi azvârlit de pe tronul său, 
din cauza coliziunii, când coroana dublă și toată demnitatea sa 
se vor rostogoli pe punte, când barja de stat se va scufunda, iar 
el va fi scos din apă ca un cățeluș care se îneacă, sub privirile 
tuturor supușilor săi, atunci atât insultatul amiral Nembet, cât și 
seniorul meu, Intef, vor avea mână liberă să-l încurajeze pe 
faraon să-și reverse întreaga obidă asupra junelui înfumurat și 
obraznic. 

Stăteam neajutorat și tremuram pentru tânărul și dragul meu 
prieten; apoi, se întâmplă un miracol. Barja era deja gata să se 
împotmolească, iar Tanus atât de aproape de locul unde 
priveam, încât glasul lui răsună limpede până la mine: 

— Mărite Horus, ajută-mă acum! strigă el. 

N-am nicio îndoială în sufletul meu că zeii se amestecă 
adesea în treburile muritorilor. Tanus era omul lui Horus, iar 
Horus este zeul vânturilor. 

Vântul deșertului suflase trei zile și trei nopţi dinspre 
pustiurile apusene ale Saharei. Vuise aproape ca o vijelie, 
dezlănțuit în tot acest timp, dar acum se potoli ca prin farmec. 
Nu se liniștise, ci încetase, pur și simplu, să mai bată. Undele 
care brăzdaseră suprafaţa fluviului dispărură, iar ramurile 
palmierilor de pe mal, contorsionate viguros de vânt 
încremeniră de parcă ar fi fost prinse brusc de ger. 

Eliberată din ghearele vântului, barja se dădu îndărăt și se 
lăsă trasă de Suflarea lui Horus. Prora sa uriașă reveni în curent 
și se postă paralel cu debarcaderul, chiar în momentul în care 
atinse stânca, iar curgerea Nilului o împinse și o fixă, parcă, în 
apă. 

Incă o comandă dată de Tanus și, înainte ca echipajul să se 
strângă la pupa, frânghiile de acostare fură azvârlite pe chei, 
apoi apucate de mâini nerăbdătoare și legate de pilonii de 
piatră. Ușor, precum un fulg de gâscă plutind pe apă, marea 
barjă de stat se legăna în siguranţă și senină la ancoră și nici 
tronul pe care stătea faraonul, nici coroana înaltă de pe capul 
lui, nu fuseseră deranjate de acostarea vasului. 

Noi, gură-cască, am izbucnit într-un urlet de preamărire a 
acelei fapte măreţe, iar numele lui Tanus era pe buzele tuturor, 
mai mult decât cel al faraonului. Modest și foarte prudent, Tanus 
nu dădu niciun semn de recunoaștere a aplauzelor noastre. Într- 
adevăr, ar fi fost o nebunie să atragă atenţia mai mult asupra 


69 


lui, acum, când regele se aștepta să fie întâmpinat și salutat și l- 
ar fi privat de orice favoare regală pentru fapta de vitejie de 
care dăduse dovadă. Faraonul era întotdeauna gelos, atunci 
când era vorba de demnitatea funcţiei sale. Așa că Tanus se 
furișă de-a lungul malului cu Suflarea lui Horus. Când aceasta 
dispăru din faţa ochilor noștri, ascunsă de barja borţoasă, el sări 
pe puntea galerei, părăsind scena unde tocmai căpătase atâta 
distincţie, pentru ca toate onorurile să se îndrepte spre regele 
său. 

Totuși, văzui expresia de furie și neputinţă de pe chipul lui 
Nembet, bătrânul amiral, Marele Leu al Egiptului, în timp ce 
cobora alături de faraon, și mi-am dat seama că Tanus își mai 
făcuse un vrăjmaș puternic. 


e Capitolul 6 « 


Am reușit să-mi împlinesc promisiunea pe care i-o făcusem lui 
Lostris chiar în seara aceea, când am distribuit rolurile 
ceremoniei, pentru repetiţia generală. Înainte să înceapă 
spectacolul, am reușit să-i las pe cei doi îndrăgostiţi aproape o 
oră singuri. 

Amenajasem corturi pe post de cabine pentru fiecare actor 
principal, în incinta Templului lui Osiris, locul unde avea să aibă 
loc ceremonia. Intenţionat, amplasasem cortul lui Lostris ceva 
mai departe de celelalte, ascuns de una dintre coloanele care 
sustin acoperișul templului. In timp ce eu stăteam de pază la 
intrarea în cort, Tanus se strecură pe sub folia din spate. 

Încercai să nu trag cu urechea la chicotelile lor de plăcere, 
când se îmbrăţișară pentru prima oară, la șoaptele și gânguririle 
lor, la râsul înăbușit, la gemetele care prevesteau împlinirea 
nevinovată a iubirii lor. Deși în stadiul acela nu aveam de gând 
să fac nimic pentru a o împiedica, eram convins că nu-și vor 
duce intenţia până la capăt. Multă vreme după aceea, atât 
Lostris, cât și Tanus aveau să-mi confirme lucrul acesta. 
Stăpâna mea avea să fie virgină în ziua nunţii sale. De-am fi 
știut noi atunci cât de aproape era nunta aceea, mă întreb cum 
ne-am fi comportat. Deși eram dureros de conștient că, pe 
măsură ce trecea timpul, iar ei rămâneau acolo, singuri în cort, 


70 


creștea și primejdia pentru noi toţi, tot nu-mi venea să-mi iau 
inima-n dinţi și să-i despart. Cu toate că loviturile de bici pe care 
mi le aplicase Rasfer încă mă ardeau și deși în străfundurile 
mlăștinoase ale sufletului meu, unde încerc să-mi ascund toate 
gândurile și instinctele lipsite de importanţă, invidia faţă de cei 
doi îndrăgostiți mă sfâșia la fel de dureros, i-am lăsat să stea 
împreună mult mai mult decât s-ar fi cuvenit. _ 

Nu l-am auzit venind pe seniorul meu, Intef. Işi făcea 
totdeauna sandale din cea mai fină piele de ied, ca să-i 
amortizeze zgomotul pașilor. Mergea furișat, ca o stafie, și nu 
puţini curteni și sclavi simţiseră pe pielea lor biciul lui Rasfer sau 
chiar ștreangul, din cauza câte unei vorbe necugetate care 
ajungea la urechile stăpânului meu în peregrinările sale prin 
sălile și coridoarele palatului. Totuși, eu îmi dezvoltasem de-a 
lungul anilor un instinct care mă făcea aproape mereu să-i simt 
prezenţa, înainte să-l văd apărând din umbră. Nu că acest 
instinct ar fi fost infailibil, dar în seara aceea m-a ajutat. In clipa 
în care m-am uitat împrejurul meu, l-am zărit furișându-se 
printre coloane, foarte aproape de mine, înalt, suplu și periculos, 
ca o cobră gata de atac. 

— Seniore Intef! am strigat eu atât de tare, încât m-am 
surprins până și pe mine. Sunt onorat că aţi venit să asistați la 
repetițiile noastre. V-aș rămâne profund recunoscător, dacă ne- 
aţi oferi vreun sfat sau vreo sugestie... 

Sporovăiam însufleţit, încercând să-mi maschez confuzia și 
să-i pun în gardă pe îndrăgostiţii din cortul din spatele meu. 

Mi-au reușit ambele obiective, chiar mai bine decât aș fi avut 
dreptul să sper. Am auzit zgomotul precipitat al despărțirii celor 
doi îndrăgostiți luaţi prin surprindere, în cortul de machiaj 
dindărătul meu, apoi fluturarea perdelei din spate cauzată de 
ieșirea furișă a lui Tanus. 

În nicio altă situaţie n-aş fi reușit să-l păcălesc cu atâta 
ușurință pe seniorul Intef. Mi-ar fi citit vinovăția pe faţă, la fel de 
limpede cum descifra hieroglifele de pe zidurile templelor sau 
literele din acest manuscris; dar în seara aceea era orbit de 
propria-i mânie și nu voia decât să mă pună pe jar, pentru 
ultima mea greșeală de comportament. Nu urla și nici nu răcnea 
de mânie. Stăpânul meu e cel mai periculos atunci când 
vorbește pe un ton blând și când surâde mieros. 


71 


— Dragă Taita, rosti el aproape șoptit. Am auzit că ai 
schimbat unele aranjamente din primul act al ceremoniei, cu 
toate că eu însumi le poruncisem. Nu mi-a venit să cred că ţi-ai 
permis un asemenea afront. Am fost nevoit să mă deplasez 
personal pe zăpușeala asta, ca să mă documentez. 

Știam că nu avea niciun rost să fac pe prostul, așa că am 
făcut o plecăciune și m-am prefăcut îngrijorat. 

— Stăpâne, nu sunt eu acela care a poruncit schimbările, ci 
Sfinţia Sa, stareţul templului lui Osiris... 

Dar seniorul meu mă întrerupse nerăbdător: 

— Da, bineînţeles, dar numai după ce l-ai influenţat tu. Crezi 
că nu vă cunosc eu foarte bine, atât pe tine, cât și pe preotul ăla 
boșorog și gângav? Lui nu i-a trecut niciodată vreun gând 
original prin minte, pe când ţie, numai de-astea! 

— Stăpâne! am protestat eu. 

— Ce viclenie murdară ai folosit de data asta? Vreun vis 
premonitoriu ce ţi-a fost trimis de zei? întrebă stăpânul meu, cu 
un glas mieros ca fâșâitul produs de una dintre cobrele sfinte 
care invadaseră templul, strecurându-se de-a lungul dalelor. 

— Seniorul meu! am exclamat eu, căutând să par cât mai 
șocat de acuzaţia ce mi se aducea, deși, într-adevăr, îi servisem 
bunului preot o poveste destul de fantezistă despre cum mă 
vizitase Osiris în somn, deghizat într-o cioară neagră, pentru a 
mi se plânge de vărsarea de sânge în templul său. 

Până atunci, preotul nu ridicase nicio obiecție, în legătură cu 
piesa de teatru realistă pe care o plănuise seniorul meu, Intef, 
ca să-l distreze pe faraon. Am recurs la visuri numai atunci când 
toate strădaniile mele de a-mi convinge stăpânul dăduseră greș. 
Imi displăcuse profund să fiu implicat într-o astfel de ticăloșie, 
deoarece stăpânul meu poruncise felul în care să fie jucat primul 
act al piesei. Desigur, sunt conștient de faptul că anumite 
popoare sălbatice din ţinuturile răsăritene aduc sacrificii umane 
zeilor lor. Auzisem despre kasiţi, care trăiau dincolo de fluviile 
gemene, Tigru și Eufrat, că aruncau nou-născuţii într-un cuptor 
încins. Conducătorii caravanelor care călătoresc pe meleagurile 
acelea depărtate vorbesc și de alte atrocități săvârșite în 
numele religiei, despre fecioare măcelărite ca să se obţină 
recolte mai bogate sau despre prizonieri de război decapitaţi 
dinaintea statuilor vreunui zeu cu trei capete. 


72 


Totuși, egiptenii sunt un popor civilizat, iar noi îi venerăm pe 
zeii înţelepţi și drepți, nu pe monștrii însetaţi de sânge. 
Încercasem să-mi conving stăpânul de toate acestea. 
Subliniasem faptul că numai o dată, în trecut, se întâmplase ca 
un faraon să facă un sacrificiu uman, atunci când Menotep 
tăiase capetele a șapte prinți rebeli în templul lui Seth, după 
care le tăiase cadavrele în patru și trimisese resturile 
îmbălsămate guvernatorilor din toate nomele, ca avertisment. 
Istoria amintește și acum această faptă, ca pe ceva abominabil. 
Menotep este cunoscut, până în zilele noastre, sub numele de 
Regele Sângeros. 

— Nu e vorba despre sacrificiul uman, mă contrazisese 
stăpânul meu. Măcar să se facă o execuţie binemeritată, într-o 
manieră nouă. N-ai cum să negi, Taita, că pedeapsa cu moartea 
a constituit totdeauna o parte importantă a sistemului nostru de 
justiţie, nu-i așa? Tod este un hot. A furat din cuferele regale și 
trebuie să moară, fie și numai pentru a da un exemplu celorlalți. 

Tot ce spunea era rezonabil, numai că eu știam că nu-l 
interesa deloc justiţia, ci, mai degrabă, să-și apere avutul și să-l 
impresioneze pe faraon, care iubea atât de mult ceremoniile și 
teatrul. Acest lucru mă lăsă fără alternativă, în afară de aceea 
de a visa, pentru a-i fi de folos bunului stareț. 

Buzele seniorului meu, Intef, schiţară atunci un zâmbet care îi 
dezvălui dinţii perfecţi, însă mie îmi îngheţă sângele și mi se 
ridică părul din cap. _ 

— ţi dau un mic sfat, îmi șopti el la ureche. Iți sugerez să ai 
un alt vis la noapte, în așa fel încât orice zeu te-ar fi vizitat data 
trecută să aibă posibilitatea de a-și contramanda instrucţiunile 
anterioare date pontifului, pentru a confirma aranjamentele 
noastre. Dacă n-o să se întâmple așa, îţi promit solemn că o să-i 
mai dau câte ceva de lucru lui Rasfer. 

Se întoarse și dispăru cu pași mari, făcându-mă să mă simt 
ușurat că nu-i descoperise pe cei doi îndrăgostiţi, pe de o parte, 
și, pe de alta, să simt un gust amar la gândul că voi fi obligat să 
duc la bun sfârșit ceea ce îmi poruncise. 

Totuși, după plecarea stăpânului meu, repetiţia fu un 
adevărat succes, ceea ce făcu să-mi mai vină inima la loc. După 
întrevederea ei cu Tanus, Lostris radia într-atât de fericire, încât 
frumusețea ei devenise cu adevărat divină, iar el, tânăr și 
puternic, părea încarnarea lui Horus. 


73 


Bineînțeles, am fost tulburat de apariţia celui pe care îl 
alesesem pentru rolul lui Osiris, conștient fiind de soarta 
hotărâtă de seniorul meu, Intef. Osiris era interpretat de un 
bărbat chipeș, între două vârste, pe nume Tod care fusese 
vechil, până în clipa când fusese prins cu mâinile adâncite în 
sipetele seniorului meu, Intef, ca să-și întreţină o curtezană de 
care era îndrăgostit. Nu eram deloc mândru, căci eu fusesem cel 
ce scosesem la iveală neregulile, prin controlul contabil. 

Stăpânul meu îl eliberase din custodie, unde își aștepta 
judecata și condamnarea, pentru a juca rolul zeului din lumea 
tenebrelor din piesa de teatru. Seniorul îmi promisese că nu va 
duce lucrurile mai departe, dacă avea să-și îndeplinească 
satisfăcător rolul.  Nefericitul Tod nu era conștient de 
amenințarea ascunsă în această ofertă și se aruncase într-o 
interpretare jalnic entuziastă, având încredințarea că era pe cale 
să obţină iertarea. N-avea cum să știe că, între timp, stăpânul 
meu semnase în taină condamnarea lui la moarte și îi înmânase 
zapisul lui Rasfer, care nu numai că era călăul de stat, dar mai și 
fusese ales să-l interpreteze pe Seth în mica noastră producţie. 
Intenţia stăpânului meu era ca el să combine ambele roluri în 
seara care urma, atunci când va avea loc ceremonia în fața 
faraonului. Deși Rasfer era o alegere normală pentru rolul lui 
Seth, am început să am remușcări că îl distribuisem și pe el, 
văzându-l repetând scena de început cu Tod și m-am 
cutremurat, imaginându-mi cum va decurge spectacolul propriu- 
zis. 

După repetiție, aveam datoria plăcută să-mi escortez stăpâna 
până la clădirile haremului. N-a vrut nicicum să mă lase să plec 
și m-a ținut acolo până târziu, povestindu-mi înflăcărat despre 
evenimentele extraordinare ale zilei și despre rolul pe care-l 
avusese Tanus în desfășurarea lor. 

— Ai văzut cum l-a implorat pe marele Horus și cum acesta i-a 
sărit imediat în ajutor? În mod sigur, se bucură de protecţia 
totală a zeului, nu-i așa? Horus nu va permite să se abată niciun 
rău asupra noastră; acum sunt sigură de asta. 

Se avântă în această fantezie fericită și nu mai aduse vorba 
despre sinucidere. Cât de iute își schimbă vânturile tinereţii 
direcţia! 

— După ceea ce a făcut Tanus astăzi, felul în care a salvat 
barja de stat de la naufragiu, sunt sigură că și-a câștigat 


74 


favorurile înalte ale faraonului, ce zici, Taita? Având atât 
bunăvoința zeului, cât și pe cea a faraonului, tata n-o să mai 
poată să-l trimită pe Tanus departe, nu-i așa, Taita? 

Mi se cerea să-i confirm orice gând fericit care-i trecea prin 
minte și nu mi s-a permis să părăsesc haremul, până n-am 
învățat pe de rost cel puţin o duzină de mesaje de iubire 
nemuritoare, pe care jurasem să i le transmit lui Tanus personal. 

Când am ajuns, în sfârșit, epuizat, în apartamentele mele, tot 
nu mi-am putut găsi odihna. Mă așteptau aproape toţi 
băieţandrii sclavi, la fel de entuziasmați și de gureși ca și 
stăpâna mea. Și ei doriră să afle ce părere aveam despre 
evenimentele zilei, mai ales despre cum salvase Tanus nava 
faraonului și despre semnificaţia acestei fapte. Se îngrămădiră 
în jurul meu pe terasa de deasupra fluviului, în vreme ce eu îmi 
hrăneam animalele de companie și se întreceau care mai de 
care sa-mi atragă atenţia. 

— Frate, e-adevărat că Tanus l-a implorat pe zeu să-i sară în 
ajutor și Horus a intervenit imediat? Ai văzut cum s-a întâmplat? 
Unii zic chiar că zeul a apărut prefăcut în șoim și a plutit 
deasupra capului lui Tanus, întinzându-și aripile protectoare 
asupra lui. E-adevărat? 

— E-adevărat, Akh, că faraonul l-a promovat pe Tanus în 
postul de Companion al său și i-a dăruit o avere de cinci sute de 
feddani de pământ roditor, pe malul fluviului, drept 
recompensă? 

— Frate, se spune că oracolul din deșert, de la altarul lui 
Thoth, zeul înţelepciunii, i-a făcut horoscopul lui Tanus. Oracolul 
i-a prezis că va fi cel mai mare războinic din istoria Egiptului 
nostru și că, într-o bună zi, faraonul îi va acorda favoruri mai 
mari decât oricui. 

Era amuzant să-mi amintesc toate acele gângureli copilărești 
și să observ ciudatele adevăruri care se ascundeau în ele, dar 
atunci le-am pus capăt și i-am dat afară pe băieţi cu o severitate 
prefăcută. In timp ce mă pregăteam de culcare, ultimul gând 
înainte de a adormi fu că populaţia celor două orașe gemene, 
Luxor și Karnak, îl primise cu totul pe Tanus în inimă, dar 
aceasta era o cinste împovărătoare și dubioasă. Faima și 
popularitatea nasc invidia în palatele înalte, iar adularea 
prostimii e schimbătoare. Oamenii de rând simt adesea aceeași 


75 


plăcere în a-și demola idolii de care s-au săturat, ca atunci când 
i-au ridicat în slăvi. 

E mult mai sănătos să trăieşti nevăzut, necunoscut, așa cum 
am încercat întotdeauna să fac eu. 


e Capitolul 7 «* 


În după-amiaza celei de-a șasea zi a serbărilor, faraonul s-a 
deplasat într-o procesiune solemnă de la vila sa din mijlocul 
proprietăţilor regale, de pe câmpia dintre Karnak și Luxor, până 
la aleea de ceremonii, străjuită de statuile înfățișând lei de 
granit, care ducea la templul lui Osiris, de pe malul Nilului. 

Măreaţa sanie pe care călătorea era atât de înaltă, încât 
mulțimile înghesuite de-a lungul drumului erau obligate să-și 
dea capul pe spate, ca să se uite în sus, la tronul mare, aurit 
unde stătea el, când trecea tras de douăzeci de boi albi ca 
laptele, masivi, având și cununi de flori pe capetele lor 
încornorate. Tălpile saniei hârșâiau peste pavaj și zgâriau dalele 
de piatră. 

In fața procesiunii mergeau o sută de muzicanți, ciupind 
coardele lirelor și ale harpelor, bătând la ţimbale și la tobe, 
zăngănind tamburinele și sistrumurile și suflând din coarne lungi 
și drepte de antilopă și în coarne răsucite de berbec sălbatic. Îi 
urma un cor format din cele mai frumoase o sută de glasuri din 
Egipt care cântau imnuri de slavă pentru faraon și pentru 
celălalt zeu, Osiris. Bineînţeles, eu eram dirijorul corului. În 
spatele nostru venea o gardă de onoare din Regimentul 
Crocodilului Albastru, condusă de Tanus însuși. Mulțimea îl 
salută în mod deosebit, pe când trecea falnic, tot numai pene și 
armuri. Fetele nemăritate ţipau ascuţit și câteva se tăvăliră prin 
praf copleșite de isteria pe care le-o indusese noua lui faimă. 

In spatele gărzii de onoare venea vizirul și înalții săi purtători 
de onoruri, apoi nobilii cu nevestele și copiii, urmaţi de un 
detașament din Regimentul Șoimului și, în sfârșit, sania măreaţă 
a faraonului. Pe scurt, era o adunare formată din câteva mii 
dintre cele mai bogate și mai influente persoane din Regatul 
Egiptului de Sus. 


76 


Pe când ne apropiam de templul lui Osiris, Marele Preot, 
împreună cu toţi preoţii săi ieșiră pe scările dintre pilonii înalţi 
de la intrare, pentru a-l întâmpina pe faraonul Mamose. Templul 
fusese proaspăt zugrăvit, iar basorelieful de pe pereţii exteriori 
strălucea de culoare în scânteierea galbenă, caldă a apusului. 
Drapele și steguleţe vesele fluturau pe suporturile lor fixate în 
lăcașurile de pe ziduri. 

La poalele scărilor, faraonul cobori din atelajul său și începu 
să urce maiestuos și solemn cele o sută de trepte. Corul se 
alinie de-o parte și de alta. Eu mă aflam pe cea de-a cincizecea 
treaptă, așa că am putut să-l studiez cu atenţie pe rege în cele 
câteva secunde când a trecut pe lângă mine. 

II știam deja foarte bine, deoarece îmi fusese pacient, dar 
uitasem cât era de mic - vreau să zic, mic pentru un zeu. Abia 
de-mi ajungea până la umăr, deși înalta-i dublă coroană îl făcea 
să pară mult mai impunător. Işi ținea braţele încrucișate la 
piept, în poziţie rituală și purta cârja și biciul regal, precum și 
capul de zeu. Îi remarcai - lucru pe care-l mai văzusem și înainte 
- mâinile lipsite de păr, fine, aproape feminine și picioarele 
foarte mici și curate. Purta inele pe toate degetele de la mâini și 
de la picioare, amulete pe braţe și brățări la încheieturi. Platoșa 
pectorală masivă, din aur roșu era încrustată cu bucățele de 
faianță, înfăţișându-l pe zeul Thoth cu pana adevărului. Această 
bijuterie era o comoară splendidă, veche de aproape cinci sute 
de ani și fusese purtată de șaptezeci de regi înaintea lui. Sub 
coroana dublă, i se vedea fața pudrată cu alb, de parcă era un 
cadavru. Ochii îi fuseseră subliniaţi puternic cu negru intens, iar 
buzele îi erau stacojii. Sub fardul gros, expresia lui era 
bosumflată, iar buzele-i erau subţiri, drepte, lipsite de umor. 
Avea ochii lunecoși și neliniștiţi - nici nu se putea să fie altfel, 
am reflectat eu. 

Temeliile acestei măreţe Case a Egiptului erau crăpate, iar 
regatul scârțâia și se clătina. Chiar și un zeu își are grijile sale. 
Pe vremuri, domeniul său se întindea de la mare, de-a lungul 
celor șapte guri ale Deltei, la miazăzi, până la Syene și la prima 
cataractă - cel mai mare imperiu de pe pământ. El și strămoșii 
săi l-au lăsat să le alunece din mâini, iar acum vrăjmașii roiau la 
hotarele micșorate, râvnind ca hienele, șacalii și vulturii să se 
înfrupte din trupul Egiptului nostru. 


77 


La miazăzi se aflau hoardele negre ale Africii, la miazănoapte, 
de-a lungul coastei mării celei mari erau piraţii și de-a lungul 
Nilului, legiunile falsului faraon. La apus, beduinii trădători și 
libanezii vicleni, în vreme ce la răsărit păreau să răsară zilnic 
hoarde noi, ale căror nume semănau teroarea în rândul unei 
națiuni înfrânte, din ce în ce mai timide și mai șovăielnice: 
asirieni și mezi, kasiţi și huri, și hittiţi - păreau că nu se mai 
termină. 

Ce folos că aveam o civilizaţie străveche, dacă slăbea și se 
ducea de râpă? Cum puteam noi să le ţinem piept barbarilor cu 
vigoarea lor sălbatică, cu aroganța lor neîndurătoare și cu 
atracţia lor spre prădăciune? Eram convins că acest faraon, ca și 
cei care îl precedaseră, nu era capabil să conducă națiunea spre 
gloria de altădată. Era incapabil până și să procreeze un urmaș 
masculin. 

Această lipsă de urmaș la tronul Egiptului părea să-l obsedeze 
mai mult chiar decât pierderea imperiului. Până atunci își luase 
douăzeci de neveste. Toate îi dăruiseră fiice - un trib virtual de 
fete - dar niciun fiu. Nu accepta că ar fi putut fi vina lui. 
Consultase fiecare doctor de renume din Regatul de Sus și se 
dusese la toate oracolele și la toate altarele importante. 

Știam toate acestea deoarece eu eram unul dintre doctorii 
învăţaţi după care trimisese. Recunosc că atunci simţisem 
oarece emoție în a-i prescrie unui zeu medicamente și că mă 
întrebasem de ce oare avea nevoie să consulte un biet muritor 
în legătură cu un subiect atât de delicat. Oricum, îi 
recomandasem un regim cu testicule de taur prăjite în miere și îl 
sfătuisem să găsească cea mai frumoasă fecioară din Egipt pe 
care s-o ducă în patul marital în primul an în care-i răsărise 
acesteia luna de femeie. 

Nu aveam mare încredere în propriul meu remediu, dar 
testiculele de taur gătite după rețeta aceasta sunt gustoase, iar, 
după părerea mea, căutarea celei mai frumoase fecioare din 
țară l-ar fi putut distrage pe faraon de la gândurile sale, 
dovedindu-se nu numai un lucru amuzant, ci și plăcut. Din punct 
de vedere practic, dacă regele se culca cu un număr suficient de 
mare de tinere, cu siguranţă că una dintre ele trebuia să-i facă, 
până la urmă, un băieţel în harem. Oricum, m-am consolat că 
tratamentul meu nu era atât de drastic precum cel propus de 
alți colegi de-ai mei, mai ales acele remedii dezgustătoare 


78 


visate de vracii din templul lui Osiris care își ziceau doctori. 
Chiar dacă nu erau eficiente, recomandările mele măcar nu 
aveau să facă niciun rău. Așa credeam eu. Soarta avea să-mi 
dovedească cât de greșit gândisem și, dacă aș fi știut care vor fi 
consecinţele prostiei pe care o făcusem aș fi preferat să-i iau 
locul lui Tod în piesă decât să-i fi dat faraonului un sfat atât de 
necugetat. Am fost amuzat și flatat când am auzit că faraonul 
mi-a luat sfatul în serios și că le-a poruncit nomarhilor săi și 
guvernatorilor să străbată ţara în lung și-n lat, de la El Amarna, 
până la cataracte, ca să găsească tauri cu fudulii suculente și 
orice fecioară care ar corespunde prescripţiilor mele pentru a fi 
mama primului său fiu. Iscoadele mele de la curtea regelui m-au 
informat că deja respinsese sute de aspirante la titlul de cea mai 
frumoasă fecioară din ţară. 

Apoi regele trecu repede pe lângă mine și intră în templu, 
acolo unde se auzeau schelălăielile preoţilor și bâlbâiala servilă 
a stareţului. Marele vizir și toată suita lui îl urmară îndeaproape, 
apoi cetăţenii de rang mai jos se grăbiră obraznici să-și 
găsească locuri de unde să urmărească piesa patimilor. Spaţiul 
din templu era limitat. Numai cei puternici, cei nobili și destul de 
bogaţi ca să-i mituiască pe preoţii lacomi aveau voie să intre în 
curtea interioară. Ceilalţi erau obligaţi să privească prin porțile 
curții exterioare. Mai multe mii de cetățeni aveau să rămână 
dezamăgiţi și să se mulțumească cu o povestire la a doua mână 
a ceremoniei. Chiar și eu, maestrul de ceremonii, am avut mare 
dificultate să-mi croiesc drum prin mulțimea care se înghesuia și 
am reușit doar atunci când Tanus a văzut că eram la ananghie 
și-a trimis doi din oamenii săi să mă scape și să-mi croiască 
drum spre locul rezervat pentru actori. 

Inainte să înceapă serbările, am fost obligaţi să îndurăm o 
succesiune de cuvântări înflorite, mai întâi ţinute de funcţionari 
locali și guvernamentali, apoi de marele vizir în persoană. Acest 
interludiu de vorbărie goală îmi dădu posibilitatea să mă asigur 
că toate aranjamentele pentru spectacol erau perfecte. Am 
intrat în fiecare cort, am verificat costumele și machiajul tuturor 
actorilor și am încercat să-i liniștesc pentru a scăpa de tracul 
care pusese stăpânire pe ei. 

Nefericitul de Tod era emoţionat, îngrozit la gândul că 
interpretarea lui s-ar fi putut să nu fie pe placul seniorului Intef. 
Am reușit să-l asigur de contrariu, apoi i-am administrat o 


79 


înghiţitură de șepen roșu, ca să-i anesteziez durerea ce-l 
aștepta. 

Când am intrat în cortul lui Rasfer, acesta bea vin împreună 
cu alţi doi ticăloși din garda palatului, iar tăișul spadei lui scurte 
era sprijinit de o gresie de ascuţit cuțite. Îi făcusem un machiaj 
care îl făcea și mai respingător, ceea ce nu fusese o ispravă 
prea ușoară, având în vedere imensa suprafaţă de urâţenie de 
la care pornisem. Mi-am dat seama de reușita mea, când îmi 
rânji dezvelindu-și dinţii negri, oferindu-mi și mie o cupă cu vin. 

— Ce-ţi mai face spinarea, băieţaș drăgălaș? Gustă și tu o 
gură din băutura asta bărbătească! Poate au să-ţi crească 
fuduliile la loc. 

Eram obișnuit cu batjocurile lui și i-am spus, păstrându-mi 
întreaga demnitate, că seniorul Intef contramandase poruncile 
pontifului și că primul act trebuia să fie interpretat în forma lui 
originală. 

— Am stat deja de vorbă cu seniorul Intef, zise el, ridicându-și 
spada. la pipăie-i tăișul, eunucule. Vreau să mă asigur că ești 
satisfăcut de ce-am făcut. 

Am plecat de acolo ușor îngrețoșat. 

Deși Tanus nu avea să urce pe scenă până în actul al doilea, 
era deja costumat. Mă luă de umăr relaxat și zâmbitor. 

— Ei, prietene, ai o mare ocazie acum. După seara aceasta, 
faima ta ca mare dramaturg se va împrăștia în tot Egiptul. 

— La fel ca tine. Numele tău e pe buzele tuturor, i-am zis eu, 
dar el râse cu o modestie nonșalantă, iar eu continuai: Ti-ai 
pregătit recitalul final, Tanus? Vrei să mi-l spui acum? 

In mod tradiţional, actorul care îl interpreta pe Horus termina 
piesa cu un mesaj pentru faraon, ca și cum ar fi venit din partea 
zeilor, dar, în realitate, exprimând părerile vorbitorului. În 
timpurile de altădată, aceasta era singura ocazie din an când 
populaţia, prin intermediul actorului, putea să aducă în atenţia 
regelui problemele pe care nu putuse să i le prezinte altfel. 
Totuși, în timpul domniei acestei ultime dinastii regale, tradiția 
dispăruse, iar discursul final devenise un simplu elogiu 
suplimentar adus divinului faraon. 

De zile întregi îl rugasem pe Tanus să-mi spună și mie acest 
discurs, dar evitase de fiecare dată, cu scuze atât de 
neconvingătoare, încât începusem să-i suspectez intenţiile. 

— E ultima ocazie, am insistat eu, dar el râse. 


80 


— M-am hotărât ca discursul meu să fie o surpriză atât pentru 
tine, cât, sper, și pentru faraon. În felul acesta, o să-l gustaţi mai 
mult amândoi. 

Mi-a fost imposibil să-l mai pot convinge. Uneori, era cel mai 
căpos și mai încăpățânat pezevenghi pe care-l întâlnisem 
vreodată. Am plecat destul de iritat să-mi găsesc o companie 
mai comunicativă. 

Când mă strecurai în cortul de machiaj al lui Lostris, am 
încremenit de uimire. Deși eu îi concepusem costumul și le 
dădusem servitoarelor ei instrucţiuni exacte, în legătură cu 
pudra, rujul și fardul de ochi, nu mă așteptam să văd făptura 
eterică din faţa mea. O clipă, am avut impresia că se mai 
petrecuse un miracol și că zeița însăși răsărise din lumea ei de 
dincolo, ca să ia locul stăpânei mele. Am scos un strigăt de 
uimire și mi se muiară genunchii într-o venerație superstițioasă, 
dar stăpâna mea chicoti și mă scoase din această iluzie. 

— Ce bine mă simt! Abia aștept să-l văd pe Tanus costumat! 
Sunt sigură că arată exact ca zeul. 

Începu să se învârtă încet, ca să-i pot admira costumul, 
zâmbindu-mi peste umăr. 

— Nimic nu e mai divin ca tine, domniţa mea, am șoptit eu. 

— Când o să-nceapă piesa? mă întrebă ea, în grabă. Sunt atât 
de nerăbdătoare, încât nu mai pot s-aștept! 

Mi-am apropiat urechea de peretele cortului și am ascultat, 
pentru o clipă, murmurul discursurilor din sala cea mare. Mi-am 
dat seama că era ultimul discurs și că, din moment în moment, 
seniorul Intef avea să cheme actorii, să înceapă. Am luat-o pe 
Lostris de mână și i-am strâns-o ușor. 

— Să nu uiţi să faci o pauză mai lungă și să priveşti semeţ, 
înainte să-ţi începi discursul, am atenţionat-o eu, iar ea mă bătu 
vesel pe umăr. 

— Pleacă de-aici, mofturos bătrân! O să iasă perfect, ai să 


vezi! 

Și în momentul acela l-am auzit pe seniorul Intef ridicându-și 
glasul. 

— Divinul zeu, Faraonul Mamose, Marea Casă a Egiptului, 
Sprijinitorul Ținutului, Dreptul, Măreţul,  Atotvăzătorul, 
Milostivul... 


În timp ce titlurile și onorurile continuau, eu m-am grăbit să 
ies din cortul lui Lostris și să-mi croiesc drum spre locul unde 


81 


urma să înceapă spectacolul, îndărătul coloanei centrale. Mi-am 
aruncat privirile în jur și am văzut curtea interioară a templului 
plină de oameni și pe faraon, împreună cu soțiile lui mai în 
vârstă stând în primul rând, pe bănci joase din lemn de cedru, 
sorbind șerbet rece și ciugulind curmale și bomboane. 

Seniorul Intef li se adresa din față, de pe platforma de la 
poalele altarului, care constituia și scena noastră. Cea mai mare 
parte din ea era însă ascunsă publicului de o cortină de pânză. 
Am cercetat-o încă o dată cu privirea, deși era prea târziu ca să 
mai fac acum ceva. 

Indărătul cortinei, decorul consta în palmieri și salcâmi 
transplantaţi din porunca mea de grădinarii palatului. Îi luasem 
pe constructorii mei care lucrau la mormântul regelui și îi 
pusesem să facă o cisternă de piatră în spatele templului, de 
unde se putea da drumul la apă de-a curmezișul scenei, pentru 
a reprezenta fluviul Nil. 

In partea din spate a scenei, atârnând din tavan, până la 
podea, se aflau niște pânze de in, bine întinse, pe care pictorii 
din necropolă îi pictaseră peisaje minunate. În penumbra 
înserării și sub licărirea torțelor din suporturile lor, efectul era 
atât de real, încât te transportau într-o altă lume, într-un alt 
timp. 

Mai pregătisem și alte lucruri încântătoare pentru plăcerea 
faraonului, de la cuști cu animale și colivii cu păsări și fluturi 
cărora avea să li se dea drumul, pentru a simula crearea lumii 
de către marele zeu Ammon-Ra, până la torţe și făclii tratate de 
mine cu chimicale, ca să ardă cu flăcări strălucitoare, purpurii și 
verzi și să inunde scena cu o lumină nepământească și cu nouri 
de fum, ca în lumea de dincolo, unde trăiau zeii. 

— Mamose, fiul lui Ra, fie să ai viaţă veșnică! Noi, supușii tăi 
loiali, cetățenii Tebei, te implorăm să-ţi apleci privirile și să 
acorzi divina ta atenţie acestei umile piese pe care o dedicăm 
Maiestății Tale! 

Seniorul Intef își sfârși cuvântul de bun venit și își reluă locul. 
Am ieșit de după coloană, până în fața publicului, în sunetul unei 
fanfare ascunse, care cânta din instrumente făcute din coarne 
de berbec. Oamenii înduraseră și se plictisiseră destul pe 
lespezile tari și erau gata acum să se distreze. Mă întâmpinară 
cu urale răgușite și până și faraonul zâmbi în așteptare. Am 


82 


ridicat amândouă mâinile în semn de liniște și numai după ce nu 
se mai auzi niciun zgomot am început să-mi declam preludiul: 

— În timp ce mă plimbam scăldat în lumina soarelui, tânăr și 
plin de vigoare, am auzit muzica fatală, care venea dinspre 
stufărișul de pe malurile Nilului. N-am recunoscut sunetul acelei 
harfe și nu mi-a fost frică, căci eram în floarea bărbăţiei și 
apărat de dragostea preaiubitei mele. Muzica aceea întrecea 
orice frumuseţe. Plin de veselie, m-am dus să o aflu pe cea care 
cânta, fără să știu că era Moartea însăși care cânta ca să mă 
farmece pe mine. 

Noi, egiptenii, suntem fascinaţi de moarte, așa că am atins 
imediat coarda sensibilă a publicului meu. Suspinară și se 
cutremurară cu toții. 

— Moartea mă înșfăcă și mă purtă în brațele ei scheletice 
spre Ammon-Ra, zeul soarelui, și mă făcui una cu lumina albă a 
făpturii sale. Departe, o auzeam pe draga mea plângând, dar n- 
o vedeam, iar zilele vieţii mele păreau să nu fi existat vreodată. 

Era pentru prima oară când îmi rosteam proza scrisă de mine 
și mi-am dat seama imediat că-i cucerisem, după chipurile lor 
fascinate și atente. În templu nu se auzea niciun sunet. 

— Apoi, Moartea mă așeză într-un loc înalt de unde vedeam 
lumea ca pe un scut rotund și strălucitor, pe marea albastră a 
cerurilor. Am văzut toţi oamenii și toate făpturile care trăiseră 
vreodată. Timpul se scurgea de-a-ndăratelea în faţa ochilor mei, 
ca un fluviu atotputernic. Le-am urmărit tuturor strădaniile și 
morţile vreme de o sută de mii de ani. l-am privit pe toți oamenii 
cum treceau din moarte și bătrâneţe, până în copilărie și până la 
momentul nașterii. Timpul se depărta tot mai mult, întorcându- 
se la momentul apariţiei primului bărbat și a primei femei. l-am 
privit cum se nășteau și chiar mai înainte. Până la urmă, pe 
pământ nu mai exista niciun om, ci doar zeii. 

Dar fluviul timpului nu s-a oprit aici, ci a curs dincolo de 
vremea zeilor în Nun, în momentul întunericului și al haosului 
primordial. Fluviul timpului nu mai avea unde să se întoarcă, așa 
că și-a inversat cursul. A început să curgă așa cum o făceau 
toate apele pe care le cunoscusem în timpul vieţii mele pe 
pământ și am urmărit pasiunile zeilor interpretate în fața mea. 

Publicul era un bun cunoscător al teologiei panteonului 
nostru, dar nimeni nu auzise vreodată misterele povestite într-o 


83 


manieră atât de nouă. Tăceau cu toţii fermecaţi, iar eu am 
continuat: 

— Din haosul și din întunericul lui Nun s-a ivit Ammon-Ra, Cel- 
Ce-Se-Creează-Pe-Sine. L-am văzut pe Ammon-Ra cum își 
lovește membrul creaţiei, masturbându-se și împrăștiindu-și 
sămânţa în valuri puternice, care lăsară banda argintie pe care 
o cunoaștem sub numele de Calea Laptelui, pe bolta întunecată. 
Din această sămânță s-au născut Geb și Nut, pământul și 
cerurile. 

— Bak-her! Sparse o voce liniștea înspăimântătoare din 
templu. Bak-her! Amin! 

Bătrânul pontif nu se mai putuse abţine, confirmându-mi, în 
felul acesta, propria-mi viziune asupra creaţiei. Am rămas atât 
de uluit de schimbarea lui, încât era gata-gata să-mi uit versul 
următor. La urma-urmei, el fusese până atunci criticul meu cel 
mai sever. Îl cucerisem complet, iar glasul meu se înălţă 
triumfător: 

— Geb și Nut s-au unit și s-au împreunat, așa cum fac femeia 
și bărbatul, iar din unirea lor înspăimântătoare s-au născut zeii 
Osiris și Seth, și zeițele Isis și Nephtys. 

Am făcut atunci un gest larg, iar cortinele de in fură trase 
încet la o parte, ca să dezvăluie lumea fanteziei pe care o 
creasem. Nimic asemănător nu mai fusese văzut vreodată în 
Egipt, iar publicului i se tăie răsuflarea de uimire. M-am retras 
cu pas măsurat, iar locul meu pe scenă fu luat de zeul Osiris. 
Publicul îl recunoscu imediat după tiara înaltă, de forma unei 
sticle, după mâinile încrucișate pe piept și după cârja și biciul pe 
care le purta. Statuia lui se afla în fiecare casă, pe altarul 
familiei. 

Din toate gâtlejurile, se înălță un murmur de venerație, căci, 
într-adevăr, sedativul pe care i-l administrasem lui Tod făcea ca 
ochii să-i lucească ciudat și îi dădeau un aer nepământesc, 
divin. Osiris începu să facă gesturi mistice cu cârja și cu biciul, 
declamând în tonuri sonore: 

— Mărire Ție, Atur, fluviul! 

Din nou mulțimea se foi și murmură, pentru că recunoscuseră 
Nilul. Nilul era Egiptul și centrul lumii. 

— Bak-her! se auzi altă voce și, uitându-mă din ascunzătoarea 
mea dintre coloane, rămăsei cu gura căscată de uimire și de 
încântare, văzând cine vorbise. Era faraonul. Piesa mea purta 


84 


atât pecetea seculară, cât și pe cea divină. Eram sigur acum că 
versiunea aceasta va deveni oficială și că va înlocui originalul 
vechi de o mie de ani. Îmi aflasem locul în eternitate. Numele 
meu avea să străbată mileniile. Plin de bucurie am făcut un 
semn să se deschidă cisterna, iar apele începură să se reverse 
pe scenă. La început, publicul nu înțelese despre ce e vorba, 
apoi își dădură cu toţii seama că asistau, de fapt, la revelaţia 
marelui fluviu și strigătul se înălţă dintr-o mie de gâtlejuri: 

— Bak-her, Bak-heri 

— Binecuvântată fie creșterea apelor! strigă Osiris și Nilul se 
revărsă în valuri. 

— Binecuvântată fie scăderea apelor! strigă zeul și ele se 
retraseră la porunca sa. Acum să se înalțe iar! 

Aranjasem în așa fel încât să se toarne găleți cu vopsea în 
spatele templului în timp ce apa curgea din cisternă. Mai întâi 
verde, ca element de stimulare, apoi, pe măsură ce apele 
creșteau, o culoare mai închisă, ca mâlul roditor de la apogeul 
inundaţiilor. 

— Acum binecuvântate să fie insectele și păsările de pe fața 
pământului! porunci Osiris, iar în spatele scenei fură deschise 
coliviile și din ele zbură un vârtej de păsări ciripitoare și un nour 
de fluturi minunat colorați, năpădind templul. 

Privitorii erau ca niște copii vrăjiţi și plini de încântare, se 
înălțau și prindeau fluturii în mâini, apoi le dădeau drumul să 
zboare iar printre coloanele templului. Una dintre păsările 
sălbatice, un hoopoe cu ciocul lung și minunat colorat în alb, 
ocru și negru se lăsă din zbor pe coroana faraonului. Mulțimea 
era înnebunită de încântare. 

— E un semn divin! strigară toţi. O binecuvântare asupra 
regelui. Fie să aibă viaţă veșnică! lar faraonul surâse. 

N-a fost frumos din partea mea, dar după aceea i-am sugerat 
seniorului meu, Intef, că dresasem pasărea să-l aleagă pe 
faraon și, deși așa ceva era cu desăvârșire imposibil, m-a crezut. 
Într-atât de mare e reputaţia pe care o am în privinţa animalelor 
și a păsărilor. Osiris rătăcea pe scenă prin paradisul pe care îl 
crease și atmosfera pentru momentul dramatic care avea să 
urmeze fusese pregătită când pe scenă sări zeul Seth cu un 
urlet de-ți îngheţa sângele în vine. Deși se așteptau cu toții la 
asta, totuși prezența lui puternică și hidoasă îi șocă până într- 
atât, încât femeile începură să strige acoperindu-și fețele, fără 


85 


să îndrăznească să se mai uite altfel decât printre degetele 
tremurătoare. 

— Ce-ai făcut, frăţioare? răcni Seth într-o turbare pizmașă. Te- 
ai situat mai presus de mine? Nu sunt și eu tot zeu? Îți atribui 
întreaga creaţie, iar eu, fratele tău, n-am dreptul să particip 
împreună cu tine? 

Osiris îi răspunse calm, cu o demnitate rece și distantă, ajutat 
de drogul care-l ţinea în transă: 

— Părintele nostru, Ammon-Ra, ne-a dăruit pe amândoi. Dar 
ne-a oferit și dreptul să alegem felul în care acţionăm, bine sau 
rău... 

Cuvintele pe care le pusesem în gura zeului reverberară prin 
templu. Erau cele mai frumoase dintre cele scrise de mine 
vreodată, iar publicul fu absorbit cu totul. Totuși, numai eu 
știam ce avea să urmeze, așa că frumuseţea și forța propriei 
mele creaţii se alterau în mintea mea când mă gândeam la asta. 
Osiris se apropia de finalul discursului său. 

— Aceasta-i lumea așa cum am creat-o eu. De vrei să te 
bucuri de ea în pace și cu dragoste frățească, ești bine venit. 
Dar dacă vii cu mânie războinică, dacă răul și ura îţi copleșesc 
inima, atunci îţi poruncesc să pleci. 

Ridică braţul drept, drapat de pânza de in lucitoare și diafană 
a robei sale, indicându-i lui Seth calea de ieșire din paradisul 
pământesc. 

Seth ridică din umerii săi uriași și păroși, ca de bizon, și mugi 
împroșcând un nour de scuipat urât mirositor, din cauza dinţilor 
lui putrezi. Îi simţeam duhoarea până și acolo unde mă aflam. 
Ridică spada lată de bronz și o repezi spre fratele său. Lucrul 
acesta nu se întâmplase la repetiţie și îl luă pe Osiris prin 
surprindere. Ținea încă braţul întins când se auzi șuieratul 
tăișului. Palma îi zbură de la încheietură la fel de ușor cum tăiam 
eu cârceii de viță de pe terasa mea. Căzu la picioarele lui Osiris 
și rămase acolo, cu degetele tremurânde. Surpriza fu atât de 
mare, iar spada atât de ascuţită, încât Osiris rămase nemișcat o 
clipă nesfârșită, clătinându-se doar, aproape imperceptibil, pe 
picioare. Cu siguranţă, publicul avea impresia că nu e decât un 
alt truc teatral și că mâna de pe jos era de mucava. Sângele nu 
țâșni imediat, ceea ce-i făcu să se lase amăgiţi în continuare. 
Privea cu foarte mult interes, fără să se alarmeze însă, până 
când Osiris se dădu clătinându-se îndărăt și își apucă ciotul 


86 


antebraţului scoțând un urlet amarnic. Abia atunci sângele îi 
țâșni printre degete și îi stropi roba albă, pătându-i-o ca vinul. 
Osiris începu să se miște clătinat pe scenă, ţinându-se de braţul 
tăiat și urlând. Țipătul acela, ascuţit și limpede, încărcat de 
chinurile morții, sfârtecă starea de încântare a spectatorilor. Işi 
dădură atunci seama, pentru prima oară, că nu asistau la un 
truc, și amuţiră înspăimântați. 

Înainte ca Osiris să ajungă la marginea scenei, Seth porni 
topăind după el cu picioarele lui strâmbe și groase. Îl apucă pe 
Osiris de braţul ciont, folosindu-se de el ca de un mâner ca să-l 
tragă înapoi în mijlocul scenei, unde îl trânti cât era de lung pe 
dalele de piatră. Coroana ieftină se rostogoli de pe capul zeului 
și pletele negre i se revărsară pe umeri, în timp ce se prăbușea 
în băltoaca propriului său sânge. 

— Cruță-mă, te implor, ţipă Osiris, în timp ce Seth se apleca 
asupra lui, râzând. Hohotul lui gros vădea o adevărată 
încântare. Rasfer devenise Seth, iar Seth se delecta copios. 

Acest hohot de râs sălbatic trezi publicul din transă. Totuși, 
iluzia era totală. Nu mai credea că văd o piesă de teatru, pentru 
toți spectacolul acesta cumplit devenise realitate. Femeile ţipau, 
iar bărbaţii urlau de mânie pentru că asistau la omorul zeului 
lor. 

— Cruţă-l! Cruţă-l pe marele zeu, Osiris! Răcneau toţi, fără 
însă ca vreunul dintre ei să se ridice de la locul lui sau să dea 
fuga pe scenă, ca să pună capăt tragediei. Știau că luptele și 
pasiunile zeilor erau mai presus de influenţa muritorilor. 

Osiris întinse mâna întreagă și îi cuprinse picioarele lui Seth. 
Acesta, fără să se oprească din râs, îl apucă de încheietură și îl 
smuci spre el, cercetându-i braţul, așa cum face un măcelar cu 
un cotlet de capră, înainte de a-l secţiona. 

— Taie.-i-l! se auzi strigătul unui însetat de sânge din mulţime. 

Pasiunea puse din nou stăpânire pe ei. 

— Omoară-l! ţipă un altul. 

M-a tulburat totdeauna felul în care îi influenţează sângele și 
moartea violentă, până și pe cei mai pașnici dintre oameni. 
Chiar și eu m-am simţit stârnit de această scenă cumplită - e 
drept, scârbit și oripilat - dar, dincolo de asta, m-a cuprins o 
vervă de-a dreptul revoltătoare. 

Cu o mișcare simplă, Seth îi tăie braţul, iar Osiris căzu pe 
spate, în timp ce braţul i se zbătea încă în mâna înroșită a 


87 


călăului, încerca să se ridice, dar nu mai avea mâini de care să 
se sprijine. Dădea spasmodic din picioare, clătinându-și capul 
dintr-o parte într-alta, ţipând mereu. Am încercat să mă întorc, 
dar, deși mi se întorcea stomacul pe dos, n-am putut să-mi 
dezlipesc privirile. 

Seth tăie braţul în trei, de la încheietură și de la cot și azvârli 
apoi bucăţile în mulţimea de oameni. In timp ce se învârteau 
prin aer, acestea îi împroșcau pe cei de dedesubt cu stropi 
rubinii. 

Oamenii răgeau ca leii din grădina zoologică a faraonului la 
ora mesei și se înălțau, să apuce relicvele sfinte ale zeului lor. 

Seth își continuă lucrarea cu o râvnă dublată de plăcere. li 
tăie lui Osiris labele picioarelor, de la glezne. In timp ce le 
arunca, una câte una, mulţimea cerea tot mai mult. 

— Talismanul lui Seth! urlă cineva. Dă-ne talismanul lui Seth! 

Strigătul acesta fu preluat și de ceilalţi. Se spune că 
talismanul acesta este cel mai puternic dintre toate farmecele 
folosite în magie. Persoana care îl posedă poate controla întreg 
arsenalul de forțe întunecate ale lumii subterane. Este singurul 
dintre cele paisprezece segmente din trupul lui Osiris care nu a 
fost niciodată recuperat de Isis și de sora ei, Nephtytis, din 
colțurile depărtate ale lumii în care le împrăștiase Seth. 
Talismanul lui Seth este aceeași parte a trupului de care mă 
privase pe mine Rasfer și care se afla acum în medalionul de pe 
colierul dăruit mie cu atâta cinism de seniorul Intef. 

— Dă-ne talismanul lui Seth! urla gloata, iar Seth se aplecă și 
ridică tunica înroșită, mustind de sânge, de pe trupul ciuntit de 
la picioarele sale. 

Hohotea întruna de râs. M-am cutremurat la amintirea 
scrâșnetului aceluia crunt care îmi răsuna și acum în minte. Prin 
simpatie, am simţit din nou o arsură, brusc, în măruntaie, în 
momentul în care am văzut lucirea spadei scurte, șiroind de 
sânge, din laba păroasă a lui Seth și apoi săculețul acela jalnic 
ridicat în slăvi, ca să fie admirat de toată lumea. 

Mulțimea îl implora: 

— Dă-ni-l nouă! se milogeau ei. Dă-ne puterea talismanului! 

Spectacolul îi transformase pe toți în niște fiare de pradă. 

Dar Seth nu îi luă în seamă. 

— Un dar, strigă el. Un dar din partea unui zeu, pentru alt zeu. 
Eu, Seth, zeul întunericului, dedic acest talisman lui Faraon, lui 


88 


Mamose, divinul! Și o luă ţopăind în fugă pe scări, cu picioarele 
lui strâmbe și puternice, și așeză relicva în faţa Faraonului. 

Spre uimirea mea, regele se aplecă și îl luă. Chipul său ascuns 
de pudră și fard era cuprins de vrajă, ca și cum era vorba de 
adevărata relicvă a zeului. Sunt sigur că în clipa aceea credea 
cu adevărat acest lucru. Il ţinu în mâna dreaptă până la sfârșitul 
spectacolului. 

Odată darul acceptat, Seth se grăbi să ajungă înapoi pe 
scenă, ca să-și desăvârșească măcelărirea. Ceea ce mă face și 
acum să mă cutremur este că biata făptură dezmembrată trăia 
încă și și-a păstrat luciditatea până la sfârșitul sfârșitului. Mi-am 
dat seama că drogul pe care i-l dădusem lui Tod nu făcuse mare 
lucru ca să-i amorţească simţurile. li vedeam chinurile cumplite 
în priviri, așa cum stătea lungit în propriul său sânge, 
clătinându-și capul dintr-o parte într-alta - singura parte a 
trupului pe care și-o mai putea mișca. 

Pentru mine fu o adevărată ușurare când Seth îi reteză, în 
sfârșit, capul și îl ridică de pletele acelea dese, împletite, ca să 
fie admirat de gloată. Chiar și atunci, ochii bietei făpturi 
continuau să se rotească sălbatic în orbite, uitându-se la 
această lume pentru ultima oară. Până la urmă, se înceţoșară și 
se dădură peste cap, iar Seth azvârli mulțimii și această ultimă 
relicvă. 

Astfel se sfârși primul act al piesei noastre, în aplauze 
furtunoase, pline de încântare, care amenințau să zguduie din 
temelii coloanele de granit. 


e Capitolul 8 « 


În antract sclavii care mă ajutau șterseră mărturia cumplită a 
masacrului de pe scenă. Mi-era teamă, în primul rând, ca nu 
cumva domniţa mea, Lostris, să-și dea seama de ceea ce se 
întâmplase cu adevărat în primul act. Imi doream să creadă c 
totul se petrecuse exact ca la repetiţie. Așa că aranjasem s 
stea în cort și pusesem pe unul dintre oamenii lui Tanus să 
rămână la intrare, să aibă grijă ca ea să nu iasă de acolo, și nici 
să nu le permită servitoarelor ei să tragă cu ochiul pe scenă, ca 
apoi să se întoarcă iute la Lostris și să-i spună totul. Știam că, 


89 


dacă afla adevărul, avea să fie prea cutremurată, pentru a mai fi 
în stare să joace. 

In vreme ce ajutoarele mele ștergeau cumplitele urme, 
cărând găleți de apă din Nilul nostru de scenă, m-am grăbit să 
ajung în cortul stăpânei mele, s-o liniștesc și să mă asigur că 
precauţiile pe care mi le luasem pentru a o proteja 
funcţionaseră eficient. 

— O, Taita, am auzit aplauzele, mă întâmpină ea fericită. Le 
place mult piesa ta. Ce bine-mi pare pentru tine! Meritai cu 
prisosință succesul acesta. Chicoti conspirativ. Am avut impresia 
că uciderea lui Osiris li s-a părut reală și că găleţile cu sânge de 
bou cu care l-ai udat pe Tod i-au păcălit, crezând că e vorba 
chiar de sângele zeului. 

— Intr-adevăr, domnița mea, s-au lăsat cu totul și cu totul 
amăgiţi de micile noastre trucuri, am aprobat eu, deși mă 
simţeam încă vlăguit și bolnav, din cauza ororilor prin care 
tocmai trecusem. 

Domnița Lostris nu bănui nimic și, când o condusei pe scenă, 
abia de-și aruncă privirile spre petele întunecate ce mai 
rămăseseră pe dale. Am pus-o în poziţia de unde urma să-și 
înceapă tirada și am potrivit torțele, ca să fie avantajată de 
lumină. Deși eram obișnuit, simţii că mi se taie respiraţia și că- 
mi dau lacrimile de-atâta frumusețe. 

Am lăsat-o ascunsă după cortina de in și am pășit în fața 
publicului. De data aceasta, nu mai fui întâmpinat de aplauze 
sarcastice. Toţi, de la faraon, la ultimul vasal, fură captivaţi de 
glasul meu, în timp ce desenam în cuvinte înflăcărate jelania 
zeiței Isis și a surorii sale, la moartea fratelui lor. Apoi am 
coborât și s-a tras cortina, dezvăluind silueta zeiței Isis; cei din 
sală scoaseră un strigăt de surpriză, văzându-i drăgălășenia. 
După oroarea și sângele din actul întâi, prezenţa ei părea și mai 
impresionantă. 

Isis începu să-și cânte lamentaţia mortuară, iar glasul ei se 
revărsa în triluri prin sălile mohorâte ale templului. Își legăna 
capul în ritmul cântării, iar lumina se reflecta în săgeți 
pâlpâitoare în luna de bronz de pe coafura ei cu două coame. M- 
am uitat atent la faraon tot timpul cât cântă Lostris. Nu-și mai 
dezlipea privirile de la chipul ei și-i îngâna tăcut, mișcându-și 
buzele, fiecare cuvânt. 


90 


„Inima mea e o gazelă rănită, 
Sfâșiată de ghearele de leu ale durerii mele.” 


Se jeluia amarnic, iar regele, împreună cu toată suita lui 
sufereau o dată cu ea. 


„Fagurele de miere și-a pierdut dulceata, 
florilor din deșert le-a pierit mireasma. 
Sufletul meu e un templu pustiu, 

părăsit de zeul iubirii.” 


În rândul din faţă, una sau două dintre nevestele regale 
începură să suspine și să se smiorcăie, dar nu le băgă nimeni în 
seamă. 


„Mă uit surâzând la chipul nemilos al morții. 
Cu dragă inimă aș urma-o, de m-ar putea conduce 
în brațele iubitului meu domn." 


La aceste cuvinte, nu numai nevestele regale, ci și celelalte 
femei, precum și cea mai mare parte dintre bărbaţi începură să 
plângă. Cuvintele și frumuseţea ei erau prea mult ca să le 
reziste cineva. Părea imposibil ca un zeu să manifeste aceleași 
emoţii cu muritorii; cu toate acestea, lacrimi grele crestară 
adânc pudra albă de pe obrajii faraonului, care clipi cu pleoapele 
lui grele, înnegrite de fard, ca o bufniță, privind-o intens pe 
domniţa mea, Lostris. Nephthys intră și cântă un duet cu sora ei, 
apoi cele două femei plecară mână în mână, să caute 
fragmentele împrăștiate ale cadavrului lui Osiris. 

Bineînţeles, nu pusesem la îndemâna lor mădularele 
adevărate, ciopărţite din trupul lui Tod. In antract, ajutoarele 
mele le luaseră și le duseseră la atelierele de îmbălsămare, așa 
cum le poruncisem eu. Aveam să plătesc pentru funeraliile lui 
Tod din propria-mi pungă. Măcar atât să pot face pentru a 
compensa partea mea de vină la uciderea nefericitei făpturi. In 
ciuda părţii lipsă din trupul său, pe care faraonul o mai ţinea 
încă în mână, speram ca zeii să facă o excepţie în cazul acesta 
și să-i permită umbrei lui Tod să treacă în lumea de dincolo, 
unde să fie îngăduitor atunci când se gândea la mine. E înţelept 


91 


să ai prieteni oriunde, atât în lumea aceasta, cât și în cea de 
dincolo. 

Pentru a reprezenta trupul zeului, i-am pus pe artiștii funerari 
din necropolă să-mi făurească o mumie măreaţă, artificială, care 
să-l reprezinte pe Osiris mort, în toată splendoarea lui regală, cu 
braţele încrucișate pe piept O tăiasem în treisprezece bucăţi 
care se potriveau între ele precum cuburile de jucărie ale 
copiilor. 

În timp ce surorile găseau fragmentele, cântau câte un imn de 
slavă închinat rămășițelor zeului - mâinilor și picioarelor, 
braţelor și coapselor, trupului și, în final, capului său divin: 


„Astfel de ochi, precum stelele din ceruri, 

trebuie să lucească pe veci. 

Morţii nu-i este dat să stingă vreodată atâta mândreţe 
Și nici o-mbălsămare nu fi-va mai măreață.” 


Când, în sfârșit, cele două surori terminară de asamblat tot 
trupul lui Osiris, cu excepţia talismanului care lipsea, chibzuiră, 
cu glas tare, cum ar fi putut să-l readucă la viaţă. Aici am avut 
ocazia să adaug ceremoniei elementul acela esenţial care face 
ca orice producţie teatrală să fie pe gustul tuturor. Există în 
fiecare dintre noi o mare doză de lascivitate, iar dramaturgul și 
poetul trebuie să ţină seama de acest lucru, dacă vor ca operele 
lor să fie apreciate de cea mai mare parte a publicului. 

— Nu se află decât o cale prin care să-l readucem pe domnul 
și fratele nostru la viaţă. Pusesem aceste cuvinte în gura zeiţei 
Nephthys. Una dintre noi trebuie să joace rolul regenerării cu 
trupul hăcuit, ca să-l întregim și să aprindem în el scânteia vieții. 

Auzind această sugestie, spectatorii începură să se foiască și 
să se ițească nerăbdători. Cuvintele aveau să-i stârnească până 
și pe cei mai libidinoși dintre cei de față, aprinși de gândul la 
incest și la necrofilie. 

Mă frământasem mult cu privire la felul în care să reprezint pe 
scenă acest episod din mitul învierii lui Osiris. Stăpâna mea mă 
șocase atunci când se declarase gata să-și ducă rolul până la 
capăt. A avut chiar tupeul să sublinieze, cu acel zâmbet obraznic 
atât de cunoscut mie, că, în felul acesta, ar putea câștiga 
cunoștințe și experienţe valoroase! N-am fost sigur dacă 
glumește sau ar fi făcut-o, chiar; totuși, nu aveam să-i dau 


92 


ocazia să-și dovedească buna sau reaua intenţie. Reputația și 
numele familiei sale erau prea valoroase, pentru a le lua în 
derâdere. 

Astfel, la un semnal al meu, cortina de in fu trasă din nou și 
domniţa mea, Lostris, părăsi iute scena. Locul îi fu luat de una 
dintre curtezanele de clasă care își desfășurau activitatea 
negustorească într-un palat al iubirii de lângă port. O angajasem 
pe târâtura aceasta pentru trupul ei frumos și tânăr care 
semăna mult cu al stăpânei mele. Bineînţeles, în ceea ce 
privește drăgălășenia obrazului, era departe de domniţa Lostris, 
dar, oricum un chip atât de frumos ca al ei nu aveam cum să 
găsesc. 

De îndată ce zeița substituită se așeză la locul ei, torțele din 
spatele scenei fură aprinse în așa fel încât să-i arunce umbra pe 
cortină. Începu să se dezbrace în cea mai provocatoare manieră 
posibilă. Bărbaţii din public izbucniră în urale, la vederea 
unduirilor umbrelor ei, convinși fiind că o priveau pe domnița 
Lostris. Târfa reacţiona la aceste încurajări, mișcându-se și mai 
obscen, lucru care fu aproape la fel de bine primit ca 
măcelărirea lui Osiris din primul act. 

Urma acum acea parte din piesă care îmi dăduse mie, ca 
autor, foarte multă bătaie de cap, căci cum să fi născocit 
imaginea fecundității, fără un suport solid? Tocmai văzusem 
cum Osiris fusese deposedat cu forța de cele trebuincioase. 
Până la urmă, am fost nevoit să apelez la acel truc teatral 
perimat pe care îl dispreţuiam când îl întâlneam la alţi 
dramaturgi, adică la intervenţia zeilor și a puterilor lor 
supranaturale. 

În vreme ce domniţa Lostris vorbea din culise, dublura ei de 
pe scenă se așeză deasupra siluetei mumiforme a lui Osiris și 
începu să facă o serie de gesturi mistice. 

— Dragul meu frate, îţi voi reface, cu ajutorul puterilor mele 
rare și minunate, pe care le am de la strămoșul nostru, Ammon- 
Ra, mădularul bărbătesc pe care crudul Seth ţi l-a smuls atât de 
brutal! intonă stăpâna mea. 

Prevăzusem carcasa mumiei cu un dispozitiv pe care Îl 
puteam ridica printr-un sistem de fire subţiri de in, petrecute 
peste un scripete din tavanul templului, situat chiar deasupra 
locului unde zăcea Osiris. La cuvintele lui Isis, falusul de lemn 
prins în vintrele zeului se înălță într-o splendoare maiestuoasă, 


93 


lung cât braţul meu, în plină erecţie. Publicul se sufoca de 
admiraţie. 

Când fu atins de Isis, am tras de fir, făcându-l să tresalte. 
Publicul gustă acest lucru, dar fu și mai entuziasmat când zeița 
se urcă pe mumia zeului. judecând după felul acrobatic în care 
simula extazul, târfa pe care o alesesem să joace acest rol 
trebuie să fi fost una dintre cele mai reprezentative în ale artei 
sale. Publicul își exprimă pe deplin recunoștința faţă de 
interpretarea ei, răsplătind-o cu fluierături și chiuituri, strigându- 
i, totodată, tot felul de îndemnuri obscene. 

La punctul culminant al scenei, torțele fură stinse, iar templul 
se cufundă în întuneric. Astfel, se făcu iar substituirea, și când 
făcliile se aprinseră din nou, domniţa Lostris stătea în picioare în 
mijlocul scenei, cu un copilaș nou-născut în braţe. Una dintre 
sclavele de la bucătărie fusese destul de inspirată să nască 
înainte cu vreo câteva zile, și i-am împrumutat progenitura 
pentru această ocazie. 

— Vă dăruiesc fiul nou-născut al lui Osiris, zeul lumii 
subpământene, și al lui Isis, zeița lunii și a stelelor. 

Domnița Lostris ridică bebelușul cât putu de sus, iar el, uluit la 
vederea mulțimii aceleia de străini din faţa lui, își strâmbă chipul 
micuț, făcându-se stacojiu și urlând. 

Isis își înălță glasul mai presus de al lui și strigă: 

— Salutaţi-l pe tânărul domn Horus, zeul vântului și al cerului, 
șoimul tăriilor! jumătate din cei prezenţi erau oamenii lui Horus, 
iar entuziasmul față de patronul lor era fără margini. 

Se ridicară în picioare într-un tumult zgomotos, iar actul al 
doilea se sfârși cu un nou triumf pentru mine și cu o umilinţă 
pentru zeul bebeluș care, la o examinare ulterioară, se dovedi 
că-și murdărise zdravăn scutecele. 


e Capitolul 9 e 


Am început actul final cu alt recital de-al meu, prin care 
descriam copilăria și ajungerea la maturitate a lui Horus. Am 
vorbit despre povara sfântă pe care Isis i-o pusese pe umeri și, 
în timp ce eu rosteam toate acestea, cortina fu trasă, 
dezvăluind-o pe zeiţă în mijlocul scenei. 


94 


Isis se scălda în Nil însoţită de slujnicele sale. Roba udă i se 
lipise de trup și strălucirea mată a pielii se întrezărea prin pânza 
de in. Contururile vagi ale sânilor culminau cu sfârcurile mici, ca 
niște bobocei de trandafir, de un roz feciorelnic. 

Apoi intră Tanus, în chip de Horus, umplând scena de îndată 
ce păși pe ea. În armura sa lucitoare de mândru războinic era 
perechea cea mai potrivită pentru frumuseţea zeiţei. Lunga listă 
de onoruri căpătate în bătăliile și războaiele de pe fluviu, 
împreună cu ultima lui faptă vitejească prin care salvase de la 
naufragiu barja regală atrăseseră serios atenţia populaţiei 
asupra lui. În momentul acela, Tanus devenise idolul mulţimii. 
Înainte să deschidă gura, începuseră să-l aclame, iar aplauzele 
se prelungiră până-ntr-atăt, încât actorii fură nevoiţi să rămână 
nemișcaţi, în poziţiile în care se aflau. 

În timp ce uralele se revărsau asupra lui Tanus, am privit la 
anumite chipuri din public și le-am cercetat reacţiile. Nembet, 
Marele Leu al Egiptului, bombănea încruntat și amarnic în barbă, 
fără să facă vreun efort pentru a-și ascunde pizma. Faraonul 
zâmbea grațios și dădea ușor din cap, astfel încât cei din spate 
să vadă că era de acord cu tot ce se petrecea pe scenă și să le 
încurajeze entuziasmul. Seniorul Intef, un personaj care nu se 
punea niciodată împotriva curentului, surâse cât mai mieros 
posibil și aprobă și el, în consens cu regele său. 

Totuși, de unde stăteam, îi vedeam privirile de gheață. 

În sfârșit, aplauzele se potoliră, iar Tanus își putu spune rolul, 
nu fără dificultate însă, căci de câte ori se oprea să-și tragă 
răsuflarea, izbucneau alte urale. Doar în momentul în care Isis 
începu să cânte se așternu din nou liniștea. 


„Suferinta tatălui tău, 
cumplita soartă ce se abătu asupra casei noastre - 
toate acestea trebuie nimicite..." 


Isis își îndemna nobilul fiu în versuri, cu mâinile întinse spre 
el, în semn de implorare și de poruncă, totodată: 


„Blestemul lui Seth s-a abătut asupra noastră, a tuturor, 
și numai tu îl poti distruge. 

Dă de urma unchiului tău monstruos. 

Îl vei recunoaște după aroganta și cruzimea sa. 


95 


Când îl vei afla, 

doboară-l. 

Pune-l în lanțuri, 

leagă-l cum îti place tie, 

astfel încât zeii și toți muritorii 

să fle pe veci eliberați de sub domnia lui cumplită." 


Zeița se retrase cântând și-și lăsă fiul să-și vadă de treabă. Ca 
niște copii fermecați de o poveste, oamenii din sală știau bine ce 
va urma, așa că își ițiră dornici capetele, fremătând nerăbdători. 

Când, în sfârșit, Seth se întoarse șchiopătând pe scenă, 
pentru teribila bătălie finală - stravechea luptă dintre bine și 
rău, dintre frumuseţe și urâciune, dintre datorie și dezonoare - 
publicul era pregătit. II întâmpinară pe Seth cu huiduieli 
încărcate de ură, spontane și firești. În replică, Rasfer se uită 
chiorâș la ei, bălmăjind furios, și călcă pe scenă cu pași mari, 
ținându-se de organele genitale, cu șoldurile iţite, în semn de 
batjocură obscenă, lucru care îi înfurie sălbatic pe cei prezenţi. 

— Omoară-l, Horus! urlau ei. lzbește-l drept în moaca aia 
hidoasă! 

lar Seth se scălâmbăia în faţa lor, ațâţându-le și mai tare 
mânia. 

— Dă-i la moacă! 

— Scoate-i măruntaiele! 

Reacţia publicului față de el nu era cu nimic diminuată de 
faptul că știau, în sinea lor, că era, de fapt, vorba de Rasfer și nu 
de Seth. 

— la-i capul! ţipau ei. 

— Ucide-l! Ucide-l! 

Până la urmă, Seth pretinse că își vede pentru prima oară 
nepotul și se repezi la el, cu limba atârnându-i printre dinţii 
înnegriţi, gângăvind ca un idiot, în vreme ce pe piept i se 
scurgeau șuvoaie argintii de salivă. N-aș fi crezut vreodată că 
Rasfer se putea face mai respingător decât era el de la natură, 
dar acum îmi dovedi că greșeam! 

— Cine e copilul ăsta? întrebă el și îi râgâi lui Horus drept în 
faţă. 

Tanus fu luat prin surprindere și se dădu, involuntar, îndărăt, 
cu o reală expresie de dezgust pe chip, simțind răsuflarea 
puturoasă a lui Rasfer și conţinutul stomacului acestuia, în care 


96 


mai fermenta încă vinul acru. Își reveni însă repede și își rosti 
următorul vers: 

— Sunt Horus, fiul lui Osiris. 

Seth scoase un hohot batjocoritor de râs. A 

— Vreau să răzbun uciderea nobilului meu tată. Il caut pe 
ucigașul lui Osiris. 

— Atunci, nu mai ai de căutat, strigă matahala, căci eu sunt 
Seth, învingătorul zeilor lipsiți de importanţă. Sunt Seth, 
mâncătorul de stele și distrugătorul lumilor. 

Cei doi zei își traseră spadele din teacă și se repeziră unul la 
altul, întâlnindu-se la mijlocul scenei, încrucișându-și tăișurile, cu 
zgomotul izbiturii bronzului pe bronz. Încercasem să reduc 
posibilităţile de rănire, propunând să înlocuim armele de metal 
cu unele din lemn, dar niciunul dintre actori nu fusese de acord. 
Intervenise însuși seniorul Intef în această privinţă, atunci când 
Rasfer apelase la el. Poruncise ca ei să folosească adevăratele 
săbii de bătălie, așa că am fost nevoit să mă supun înaltei sale 
autorități. Acest lucru avea darul să sporească cel puţin 
impresia de realism a scenei, așa cum stăteau acum, cu 
piepturile apropiate, cu  spadele încrucișate, privindu-se 
înflăcăraţi în ochi. 

Făceau o pereche extraordinară, atât de deosebiți, sugerând 
morala piesei - eternul conflict dintre bine și rău. Tanus era 
înalt, blond și atrăgător. Seth era oacheș și îndesat, cu 
picioarele crăcănate și chipul hâd. Contrastul era direct, 
visceral. Dispoziţia publicului era înflăcărată și feroce, la fel ca a 
celor doi protagoniști. 

Se îmbrânceau simultan, apoi se repezeau iar, împungând și 
tăind cu spada, atacând și parând. Erau amândoi spadasini 
destoinici, foarte bine antrenați, printre cei mai buni din 
întreaga oștire a faraonului. Spadele lor se răsuceau și sclipeau 
în lumina făcliilor, așa încât păreau ireale, la fel ca razele de 
soare reflectate de suprafața mângâiată de vânt a apelor 
marelui fluviu. Sunetul zborului lor părea un fâlfâit de aripi de 
păsări speriate din cotloanele lor, în înaltul întunecat al 
templului, dar se transforma în lovituri de ciocan lovind într-un 
atelier de prelucrare a cuprului, atunci când se izbeau una de 
alta. 

Ceea ce i se părea privitorului o bătălie adevărată era, de 
fapt, un balet meticulos exersat. Fiecare dintre ei știa exact cum 


97 


trebuie lansată fiecare lovitură și fiecare parare era 
cronometrată. Erau doi atleți desăvârșiți, angajaţi în activitatea 
pentru care fuseseră antrenați în întreaga lor viaţă de războinici 
și totul arăta firesc, lipsit de efort. 

Când ataca Seth, Horus para în ultima clipă, încât părea că 
vârful spadei îi atingea în mod real platoșa, lăsându-i acolo o 
zgârietură metalică ușoară și lucitoare. Apoi, când Horus se 
lansa în ripostă, tăișul trecea atât de iute pe lângă capul lui 
Seth, încât îi reteza câte o șuviță de păr aspru și încurcat, de 
parcă era briciul unui bărbier iscusit. Jocul lor de picioare era 
grațios și desăvârșit ca al dansatoarelor din templu și erau iuți 
ca șoimii și sprinteni ca maimuţele la vânătoare. Mulțimea era 
vrăjită, cum eram și eu, de altfel. De aceea trebuie să fi fost 
vorba de vreun instinct profund care mă avertiza, poate chiar de 
un semn de la zei; cine știe? 

În orice caz, ceva din afara mea mă făcu să-mi smulg privirile 
de la spectacol și să mă uit spre seniorul Intef, în rândul din faţă, 
unde se așezase. Din nou, să fi fost intuiţia sau faptul că îl 
cunoșteam atât de bine, sau intervenția zeului protector al lui 
Tanus care mi-a adus gândul acela în minte? Puțin din toate 
acestea, poate, dar mi-am dat seama pe loc, cu certitudine, de 
semnificaţia zâmbetului aceluia viclean de pe chipul seniorului 
meu, Intef. 

Ştiam acum de ce îl alesese pe Rasfer să-l interpreteze pe 
Seth. Ştiam de ce nu se străduise deloc să-l excludă pe Tanus 
din rolul lui Horus, chiar și după ce aflase de relația dintre el și 
domniţa mea, Lostris. Ştiam de ce poruncise să se folosească 
arme adevărate și știam de ce zâmbea acum. Rasfer avea să-și 
etaleze din nou talentele lui speciale, înainte de sfârșitul acestui 
act. 

— Tanus! am strigat eu, avântându-mă spre scenă. Ai grijă, e 
o capcană! Are intenţia să... 

Țipetele mele fură înecate de glasul tunător al mulțimii și n- 
am apucat să fac al doilea pas, că am și fost înșfăcat de ambele 
brațe, de cineva din spatele meu. M-am zbătut să scap, dar doi 
dintre ticăloșii lui Rasfer mă ţineau strâns și începură să mă 
tragă afară. Fuseseră plasați acolo chiar pentru situaţia aceasta, 
ca să mă împiedice să-mi previn prietenul. 

— Horus, dă-mi putere! l-am implorat eu iute în gând și, în loc 
să le mai opun rezistență, m-am avântat îndărăt, în aceeași 


98 


direcţie în care mă trăgeau și ei. Își pierdură, pentru o clipă, 
echilibrul și m-am eliberat pe jumătate din strânsoarea lor. Am 
reușit să ajung la marginea scenei înainte să pună iar mâna pe 
mine. 

— Horus, dă-mi glas să strig! m-am rugat eu, apoi am urlat 
din toţi rărunchii: Tanus! Ai grijă! Are de gând să te omoare! 

De data aceasta, glasul meu îl întrecu pe cel al mulțimii, iar 
Tanus mă auzi. Il văzui cum tresare și cum își îngustează încet 
ochii. Insă mă auzise și Rasfer. Reacţionă imediat și începu să se 
comporte altfel decât la repetiţie. In loc să se dea înapoi din faţa 
spadei pe care Tanus și-o îndreptase spre capul lui hidos, făcu 
un pas înainte și îl forță pe Tanus să-și ridice braţul, aplicându-i 
o lovitură direct în propria-i spadă. 

Fără elementul surpriză, n-ar fi reușit niciodată să facă 
mișcarea în care se lansase cu toată greutatea trupului său 
puternic și a umerilor masivi. Ajunsese cu vârful spadei la nici 
doi centimetri sub marginea coifului lui Tanus, chiar spre ochiul 
lui drept. Putea să i-l străpungă și să ajungă până în partea 
cealaltă, prin ceafă. Totuși, avertismentul meu îi oferi lui Tanus 
clipa de graţie în care să acţioneze. Işi recuperă garda la timp. 
Reuși să-l lovească pe Rasfer la încheietura mâinii cu mânerul 
spadei. Indeajuns ca să-i devieze lovitura și să-și retragă bărbia, 
întorcându-și capul. Era prea târziu să pareze total. Totuși, 
atacul prin care spada lui Rasfer i-ar fi putut străpunge ochiul și 
țeasta, ca pe un pepene putred, nu mai reuși decât să-i spintece 
sprânceana până la os, apoi să-i treacă vâjâind peste umăr. 

Din rana superficială ţâșni pe dată un val de sânge care se 
prelinse pe chipul voinicului, orbindu-l de ochiul drept. Fu nevoit 
să se lase pe spate, înainte ca Rasfer să se lanseze într-un nou 
atac sălbatic. Disperat, începu să piardă teren. Clipea din cauza 
valului de sânge și încerca să se șteargă la ochi cu mâna liberă. 
Părea imposibil să se mai apere și, dacă gărzile palatului nu m- 
ar fi ţinut atât de strâns, mi-aș fi scos micul pumnal bătut în 
pietre scumpe, ca să-i sar în ajutor. 

Chiar și fără intervenţia mea, Tanus reuși să scape cu viaţă 
după acest prim atac ucigător. Cu toate că avea să mai fie rănit 
de două ori - o tăietură la coapsa stângă și o înțepătură în braţul 
cu care ţinea spada - continuă să pareze și să sară dintr-o parte 
într-alta, ca într-un dans. Rasfer continua să-l încolțească, fără 
să-i permită o clipă măcar să-și recapete echilibrul sau să-l lase 


99 


să se șteargă la ochi. Minute fără sfârșit se căzni bufnind și 
grohăind ca un mistreţ sălbatic uriaș, șiroind de sudoare, cu 
pieptul scârbos lucind în lumina făcliilor, dar, până la urmă, 
asaltul lui își pierdu din iuțeală și din furie. 

Deși nu mă consider un mare spadasin, îmi place să studiez 
arta de a lupta. Îl urmărisem atât de des pe Rasfer în grădina 
unde exersa, încât îi cunoșteam stilul foarte bine. Știam că este 
exponentul atacului khamsin, cel numit „ca vântul deșertului”. 
Era o manevră care se potrivea perfect cu puterea și fizicul său 
de brută. Îl văzusem practicându-l de sute de ori, iar acum, 
judecând după jocul lui de picioare, am presupus că se 
pregătește pentru acel ultim atac și efort care avea să pună 
capăt luptei. 

Zbătându-mă în strânsoarea celor doi, i-am strigat iar lui 
Tanus: 

— Khamsin! Fii atent! 

Am avut impresia că avertismentul meu fusese înecat în 
vuietul care umplea templul, căci Tanus nu reacţionă. Mai târziu, 
mi-a spus că auzise și că, așa orbit cum era, cel de-al doilea 
avertisment al meu îl salvase, cu siguranţă, din nou. 

Rasfer se dădu îndărăt cu jumătate de pas, preludiul clasic 
pentru khamsin, slăbind presiunea pentru o clipă, ca să-și 
repereze adversarul și să se pregătească să lovească. Apoi își 
schimbă greutatea și se avântă cu piciorul stâng înainte. Se 
folosi de momentul de forță obţinut în felul acesta și de toată 
puterea piciorului drept, pentru a-și lansa întreg trupul în atac, 
precum un corb grotesc ce-și ia zborul. În momentul în care 
ambele picioare i se desprinseră de pământ, își îndreptă spada 
spre gâtul lui Tanus. Nu se mai putea face nimic care să 
oprească tăișul acela ucigător să-și atingă ţinta, afară doar de o 
metodă clasică de apărare, numită „lovitura de stopare”. 

Exact în clipa în care Rasfer își concentră toate forțele în 
atacul acela, Tanus se lansă cu aceeași forță, dar cu o graţie 
superioară. Când se întâlniră în aer, tânărul își îngemănă spada 
cu a lui Rasfer, lăsând tăișul să îi alunece până la mâner. Apoi 
trase spada puternic și scurt în sus, imobilizându-i-o pe a 
adversarului. Fusese o execuţie perfectă a loviturii de stopare. 

Atât masa, cât și greutatea celor doi bărbaţi solizi se 
concentrară în tăișul de bronz din mâna lui Rasfer, care nu 
suportă șocul. Se frânse brusc, lăsându-l doar cu mânerul. Erau 


100 


iar piept la piept. Deși spada lui Tanus era încă intactă, Rasfer 
se trase sub garda lui, așa că nu putu executa mișcarea. Ambele 
mâini ale lui Tanus - în dreapta ţinea încă spada - erau 
încătușate în spatele lui Rasfer, iar cei doi se zbăteau, 
strângându-se în braţe din răsputeri. 

Lupta corp la corp este una dintre disciplinele militare pentru 
care se antrenează fiecare războinic din armata egipteană. Uniţi 
prin îmbrăţișarea zdrobitoare a armelor, se învârteau pe scenă, 
încercând fiecare să-l dezechilibreze pe celălalt, gemând, 
punându-și piedică, izbindu-și coifurile unul de altul, la fel de 
hotărâți și de puternici. 

Publicul simţise de multă vreme că asta nu mai era o 
prefăcătorie, ci luptă pe viaţă și pe moarte. Mă întrebam dacă 
nu se săturaseră, după tot ce văzuseră în seara aceea. Nici 
vorbă, însă. Erau veșnic nesătui, tânjeau întruna după sânge, 
cât mai mult sânge. Până la urmă, Rasfer își smulse brațul din 
strânsoarea lui Tanus. Încă mai ţinea în mână mânerul spadei 
rupte, când își repezi ciotul acela zimţat în faţa lui Tanus, ţintind 
spre ochi și arcadă, ca să-i agraveze rana. Acesta însă își răsuci 
capul, ca să evite lovitura, care căzu drept în creștetul coifului 
de bronz. Tanus folosi momentul și îl strânse cu braţele în jurul 
pieptului, ca un piton care se încolăcește în jurul prăzii, cu atâta 
putere, încât chipul lui Rasfer începu să se umfle și să se 
înroșească. Aerul îi ieși forțat din plămâni, făcându-l să se zbată 
sufocat. Dădea semne vădite de slăbiciune. Tanus își continuă 
strânsoarea, până când un buboi de pe spatele brutei pocni și 
puroiul începu să i se scurgă șiroi, până la brâul fustanelei. 

Deja sufocat, Rasfer se lăsă moale, striîmbându-se de durerea 
pricinuită de abcesele zdrobite. Tanus îl simţi cum capitulează și 
își adună forțele. Schimbă unghiul, în vederea sforțării pe care 
avea s-o facă, coborându-și umerii ușor și obligându-l pe 
adversarul său să se lase pe călcâie, îndărăt. Rasfer își pierduse 
echilibrul, iar Tanus se ridică din nou și îl obligă să facă un pas 
îndărăt. O dată ce reuși această mișcare, continuă să-l împingă, 
încleștat de el, călăuzindu-l spre o coloană gigantică de piatră. 
Pentru moment, nimeni nu-și dădu seama de intenţiile lui Tanus. 
L-am văzut doar cum își coboară vârful spadei până la 
orizontală, înfigându-i apoi adversarului mânerul, în șira spinării, 
cu putere. Vârful spadei lui Tanus se izbi rapid de coloana aceea 
dură. Metalul scrâșni în contact cu granitul, iar șocul se 


101 


transmise în lamă. Cursa celor doi bărbaţi solizi se opri, iar forța 
împinse și mai mult mânerul în coloana vertebrală a namilei. 
Cineva mai firav ar fi murit în urma acestui lucru. Până și Rasfer 
rămase paralizat. Cu ultimele puteri, scoase un urlet agonic din 
rărunchi ce se răspândi împreună cu suflarea lui puturoasă și 
braţele îi căzură moi, pe lângă el. Ciotul spadei îi scăpă din 
mână și se izbi săltând de pardoseala de piatră. | se muiară 
genunchii și se lăsă moale, în braţele lui Tanus. Acesta își înfipse 
șoldul în el și, cu o smucitură a torsului, îl azvârli îndărăt. Rasfer 
căzu la pământ atât de greu, încât am auzit cum îi pocnesc 
coastele, ca niște vreascuri uscate, într-un foc de campanie. 
Teasta îi săltă pe dalele de piatră, ca un pepene de deșert 
scăpat de la înălţime, iar răsuflarea îi ieși șuierând din plămâni. 

Gemea în chinurile morții. Abia de mai avu putere să-și ridice 
braţele către Tanus în semn de capitulare. Tânărul era atât de 
prins de furia luptei și atât de incitat de urletele mulţimii, încât 
părea posedat. Rămăsese asupra lui Rasfer, cu spada ridicată, 
ținând-o strâns, cu ambele mâini. Era o imagine cumplită. 
Sângele din rana de pe frunte îi vopsise chipul și părea o mască 
demonică strălucitoare. Sudoarea amestecată cu sânge îi 
năclăise părul de pe piept, pătându-i veșmintele. 

— Ucide-l! urlă asistenţa. Ucide-l pe cel rău! 

Spada lui Tanus era îndreptată cu vârful chiar spre pieptul lui 
Rasfer și m-am pregătit sufletește să asist la lovitura care urma 
să străpungă trupul mătăhălos. Imi doream nespus acest lucru, 
pentru că îl uram pe Rasfer mai mult ca oricare dintre cei de 
faţă. Zeii știau că aveam toate motivele, căci el era monstrul 
care mă castrase, iar eu tânjeam după răzbunare. 

Degeaba însă. Trebuia să-mi dau seama că Tanus nu putea să 
ucidă un vrăjmaș care i se predase. Văzui cum flăcările mâniei 
din ochii săi încep să se ostoiască. Dădu ușor din cap, ca și când 
voia să-și recapete controlul asupra lui însuși, și, în loc să înfigă 
spada, o cobori încetișor, până când atinse pieptul lui Rasfer. 
Ridică apoi cu vârful ascuţit un strop de sânge strălucitor, ca un 
rubin, dintre firele de păr aspru. În sfârșit, Tanus își reluă rolul. 

— Astfel te vei supune voinţei mele și te voi arunca afară din 
lumină. Fie să rătăcești prin beznă pe vecie. Fie să nu mai ai 
vreodată puteri asupra oamenilor buni și nobili. Te fac stăpân 
peste hoţi și lași, peste borfași și șarlatani, peste mincinoși și 
criminali, peste profanatorii de morminte și peste violatorii de 


102 


femei virtuoase, peste blasfematori și peste cei ce vorba își 
încalcă. De-aici înainte, vei fi zeul răului. Pleacă și poartă cu tine 
blestemul lui Horus și-al tatălui său care-a-nviat din morţi, 
Osiris. 

Tanus ridică spada de pe pieptul lui Rasfer și o azvârli într-o 
parte, dezarmându-se de bunăvoie în prezenţa dușmanului său, 
ca să-i arate disprețul și lipsa de consideraţie. Lama zăngăni pe 
dale, iar Tanus porni cu pași mari și apăsaţi spre Nilul nostru de 
scenă; îngenunche, luă o mână de apă și și-o azvârli peste față 
și se spălă de sânge. Apoi își rupse o fâșie de la tivul fustanelei 
și se legă la frunte, ca să oprească sângerarea. 

In momentul acela, cei doi maimuţoi ai lui Rasfer îmi dădură 
drumul și o luară la fugă pe scenă, ca să-i sară în ajutor 
comandantului lor care zăcea pe dalele de piatră. Îl puseră pe 
picioare și el porni împleticindu-se, susţinut de-o parte și de alta, 
gemând și horcăind, ca un broscoi mare, râios și scârbos. Am 
văzut cu ochii mei că era grav rănit. Îl traseră de pe scenă, în 
ura și disprețul mulțimii revărsate asupra lui. 

M-am uitat la seniorul meu, Intef, și l-am surprins descoperit, 
pentru o clipă. Mi se confirmară toate suspiciunile, când i-am 
privit chipul. Așa plănuise el să se răzbune pe Tanus - să pună 
să fie măcelărit în fața întregii populaţii și a propriei sale fiice. 
Voia să-i omoare iubitul dinaintea ochilor ei, ca s-o pedepsească 
pentru că-i nesocotise voința. 

Frustrarea și dezamăgirea seniorului Intef îmi dădeau o 
satisfacţie plăcută, mai ales când mă gândeam la ce-l aștepta 
pe Rasfer. Cu siguranţă, acesta ar fi preferat să fie pedepsit de 
Tanus, decât de seniorul Intef. Stăpânul meu era și mai cumplit 
cu aceia care nu reușeau să-i împlinească poruncile. 

Tanus gâfâia încă după duelul acela epuizant, dar inspiră 
adânc de câteva ori, în timp ce se îndrepta spre marginea 
scenei, ca să se liniștească și să-și rostească declamaţia care 
avea să încheie piesa noastră. Când se află în faţa spectatorilor, 
aceștia amuţiră, căci, așa cum arăta, plin de sânge și clocotind 
de mânie, inspira spaimă și venerație. Tanus își ridică 
amândouă mâinile spre tavanul templului și strigă puternic: 

— Ammon-Ra, dăruiește-mi vlagă în glas! Osiris, dăruiește-mi 
harul cuvintelor! Era preambulul tradiţional al oratorului. 


103 


— Dă-i vlagă în glas! Dă-i harul cuvintelor! reacționară și 
spectatorii, cu chipurile încă înmărmurite de tot ceea ce 
văzuseră, însetate însă de și mai multă distracţie. 

Tanus făcea parte din stirpea rară a oamenilor de acţiune 
care se pricep și la cuvinte și la idei. Sunt sigur că ar fi avut 
destulă generozitate să recunoască faptul că multe dintre ideile 
acelea îi fuseseră implantate în minte de umilul sclav, Taita. 
Totuși, o dată ce ajunseseră la el, găsiseră teren fertil. Când era 
vorba de oratorie, cuvântările ţinute escadroanelor sale în ajunul 
bătăliilor erau vestite. Bineînţeles, nu luasem parte la toate 
acestea, dar îmi fuseseră relatate în amănunt de Kratas, 
prietenul și locotenentul lui credincios. Copiasem multe dintre 
cuvântările sale pe un set de papirusuri, căci meritau să fie 
păstrate. 

Tanus avea bunul-simţ și abilitatea de a merge direct la 
sufletul omului simplu. M-am gândit adesea că această forţă 
specială își avea originea în buna lui credință nedisimulată și în 
faptul că se adresa direct celor prezenţi. Oamenii aveau 
încredere în el și îl urmau orbește, chiar și în moarte. 

Eram încă tulburat de conflictul la care tocmai asistasem cu 
toţii și de felul extrem în care Tanus reușise să se salveze din 
capcana întinsă de seniorul Intef. Cu toate acestea, abia 
aşteptam să-i ascult declamaţia pe care și-o pregătise fără 
contribuţia sau sfatul meu. Ca să fiu sincer, eram încă un pic 
îmbufnat că-mi refuzase ajutorul și cam îngrijorat de ceea ce 
avea să urmeze. Tactul și subtilitatea nu fuseseră niciodată 
virtuțile cele mai de seamă ale lui Tanus. 

Acum faraonul îi făcea semne cu biciul și cârja, înclinând 
grațios capul, invitându-l astfel să vorbească. Spectatorii 
așteptau tăcuţi și atenţi, ițindu-se în față, ca să nu piardă niciun 
cuvânt. 

— Cel ce vă vorbește este Horus cel cu cap de șoim, începu 
el, iar mulţimea îl încurajă. 

— Chiar așa, cel cu cap de șoim! Să-l ascultăm! 

— Ha-Ka-Ptah! exclamă Tanus, folosindu-se de numele arhaic 
de la care provenea prezentul nume al Egiptului. Foarte putini își 
dădură seama că sensul original era acela de templul lui Ptah. 
Vă vorbesc de pe pământul acesta străvechi dăruit nouă cu zece 
mii de ani în urmă, pe vremea când toţi zeii erau tineri. Vă 


104 


vorbesc despre cele două regate care sunt, de fapt, unul singur, 
indivizibil. 

Faraonul aprobă din cap. Aceasta era dogma standard, 
aprobată de autoritatea laică, dar și de cea religioasă, cum că 
nu se recunoștea impostorul de la cârma Regatului de Jos și nici 
existenţa acestuia. 

— O, Kemiti 
__ Tanus folosea aici alt nume străvechi al Egiptului: Țara 
Intunecată, după culoarea mâlului pe care Nilul îl aducea prin 
inundaţiile anuale. 

— Vă vorbesc de acest pământ divizat și sfâșiat de războiul 
civil, ce sângerează și este secătuit de bogății. 

Propria mea surpriză se oglindea pe chipurile tuturor celor 
care îl ascultau. Tanus nu făcuse altceva decât să spună cu glas 
tare ceea ce nu era permis să fie rostit. Îmi venea să sar pe 
scenă și să-i astup gura cu mâna, ca să-l împiedic să continue; 
dar eram ca paralizat. 

— O, Ta-Meri! 

Acesta era un alt nume: Pământ lubit. Tanus își însușise foarte 
bine istoria pe care i-o predasem eu. 

— Vă vorbesc despre generalii bătrâni și neputincioși, și de 
amiralii prea slabi și șovăielnici ca să smulgă din nou regatul 
furat din mâinile uzurpatorului. Vă vorbesc de prăpădiţii care vă 
irosesc avuţia și varsă sângele celor mai tineri și mai valoroși 
dintre oamenii voștri, ca pe vinul acrit. 

In rândul al doilea, îl văzui pe Nembet, Marele Leu al Egiptului, 
cum se înroșește la faţă de mânie, scărpinându-se furios în 
barbă. Ceilalți militari bătrâni din jurul lui se încruntară și 
începură să se foiască pe băncile lor, zăngănindu-și săbiile în 
teacă, în semn de dezaprobare. Printre toţi aceștia, numai 
seniorul Intef zâmbea, pentru că-l vedea pe Tanus căzând din 
lac în put. 

— Ta-Meri a noastră e prădată de o hoardă de vrăjmași. Și, cu 
toate acestea, fiii nobililor preferă să-și taie degetele decât să ia 
spada în mână și s-o apere. 

La aceste cuvinte, Tanus se uită fix la Menset și la Sobek, 
fraţii mai mari ai lui Lostris, care stăteau alături de tatăl lor, în 
rândul al doilea. 

Decretul regal îi scutea de serviciu militar numai pe cei ce 
aveau defecte fizice care îi făceau inapţi. Preoţii chirurgi din 


105 


templul lui Osiris își perfecţionaseră arta de a tăia vârful 
degetului mare nedureros și fără pericol de infecţie, ceea ce 
ducea la imposibilitatea de a mai ţine o spadă în mână sau dea 
mai trage cu arcul. Țapii aceștia tineri se lăudau cu mutilările 
lor, în vreme ce stăteau prin tavernele de pe malul fluviului, 
petrecându-și timpul în jocuri de noroc și orgii. Își considerau 
handicapul ca pe o dovadă de spirit independent, sofisticat, nu 
ca pe o lașitate. 

— Războiul este jocul bătrânilor cu vieţile celor tineri, îi 
auzisem perorând pe fraţii lui Lostris. Patriotismul este un mit 
născocit de boșorogii care ne trag și pe noi în jocul lor infernal. 
Să lupte ei, dar să ne lase pe noi în pace. 

Degeaba încercasem eu să le atrag atenţia că privilegiul de a 
fi cetățeni ai Egiptului presupunea și îndatoriri și 
responsabilități. Mă respinseseră cu aroganţa și ignoranţa 
tinereții. 

Totuși, acum, sub privirea fixă a lui Tanus, începură să se 
foiască și să-și ascundă mâna stângă sub cutele veșmintelor. 
Erau amândoi dreptaci, dar îl îmbrobodiseră pe ofițerul de la 
recrutări de contrariu, cu vorbe meșteșugite și cu ceva aur. 
Oamenii simpli din rândurile din spatele sălii imense începură să 
murmure și să dea din picioare, în semn de aprobare a spuselor 
lui Tanus. Pentru că fiii lor trăgeau la rame, umplând galerele de 
război sau mărșăluiau prin nisipurile deșertului. 

Cu toate acestea, eu îmi frângeam mâinile în culise. Prin ceea 
ce rostise până acum, Tanus își făcuse deja vreo cincizeci de 
dușmani printre tinerii nobili prezenţi. Erau oameni care aveau, 
într-o bună zi, să moștenească puterea și influenţa în Egiptul de 
Sus. Dușmănia lor cântărea de o sută de ori mai mult decât 
adorarea gloatei, așa că m-am rugat ca Tanus să înceteze. In 
câteva minute, făcuse destul rău, ca să nu mai scăpăm o sută 
de ani de-acum înainte, dar el continuă senin. 

— O, Ta-Nutri! 

Acesta era alt nume străvechi, care însemna Ținutul Zeilor. 

— Vă vorbesc despre răufăcătorii și despre tâlharii care 
așteaptă să atace de pe fiecare deal și din fiecare lăstăriș. 
Țăranii sunt nevoiţi să are cu scutul alături, iar călătorii pornesc 
la drum cu spada scoasă din teacă. 

La aceste cuvinte, mulțimea aplaudă din nou. Prădăciunile 
bandelor de tâlhari apăsau greu pe umerii lor. Nimeni nu era în 


106 


siguranţă dincolo de zidurile de pământ ale orașelor, iar 
căpeteniile hoţilor care își spuneau „lupii-vrăbiilor” erau aroganti 
și neînfricaţi. Nu respectau nicio lege, afară de cea impusă de ei 
și nimeni nu se putea considera în siguranță, în ceea ce-i 
privește. 

Tanus atinsese coarda sensibilă a oamenilor și brusc mi-am 
dat seama că vorbele sale aveau un conţinut mult mai adânc 
decât se părea. Asemenea apeluri la mase reușiseră să producă 
revoluţii și să răstoarne dinastii. Temerile mele fură confirmate 
de următoarele lui cuvinte. 

— În vreme ce săracul varsă lacrimi amare sub biciul 
perceptorului de taxe, nobilii ung fesele băieţandrilor lor favoriţi 
cu uleiurile preţioase aduse de la răsărit... Din fundul sălii, se 
înălță un vuiet puternic, iar teama mea se transformă într-un 
entuziasm nestăpânit. Oare toate acestea fuseseră plănuite 
dinainte? Să fi fost Tanus mai subtil și mai viclean decât îl 
crezusem eu vreodată? 

— Pe numele lui Horus! strigai eu din rărunchi. Țara e gata de 
revoltă și cine-ar putea s-o conducă mai bine ca Tanus? 

Mă simțeam dezamăgit că nu avusese încredere în mine, să 
mă facă părtaș la planul lui. Eram în stare să pun bazele unei 
revolte cu aceeași pricepere cu care proiectam o grădină cu 
fântâni sau cu care scriam o piesă de teatru. 

Mi-am ițit gâtul, să mă uit peste capetele celor din sală, 
așteptând, dintr-un moment într-altul, să-l văd pe Kratas și pe 
confrații săi ofițeri dând buzna în templu, în fruntea unei 
companii de războinici din escadronul său. Simţeam cum mi se 
ridică părul de pe mâini și din cap de-atâta emoție, gândindu- 
mă cum aveau să-i smulgă faraonului dubla coroană de pe cap 
și-apoi s-o plaseze pe fruntea năclăită de sânge a lui Tanus. Cu 
câtă bucurie aș fi strigat atunci: „Trăiască Faraonul! Trăiască 
Regele Tanus!” 

În vreme ce Tanus vorbea, îmi treceau prin cap imagini 
năvalnice. Vedeam cum se împlinește profeția oracolului din 
deșert. Visam la un Tanus așezat, cu domniţa Lostris alături, pe 
tronul alb al Egiptului, iar eu stând în picioare în spatele lor, 
împlinind funcţia de Mare Vizir al Egiptului de Sus. Dar de ce nu 
mă consultase și pe mine înainte să se avânte în această 
aventură primejdioasă? 


107 


Când făcu o pauză, îmi dădui seama de ce n-o făcuse. ÎI 
judecasem greșit pe Tanus al meu, nobilul, cinstitul și dreptul 
Tanus, căruia îi erau cu desăvârșire străine viclenia, tertipurile și 
ticăloșia. Nu era niciun complot. Tanus nu făcea altceva decât 
să-și descarce inima, fără teamă și fără gândul de a obţine 
favoruri. Oamenii simpli care, numai cu câteva clipe înainte, se 
agăţau fermecaţi de fiecare cuvânt care-i ieșea din gură, fură 
brusc treziţi la realitate de tonul tăios care urmă. 

— Ascultaţi-mă, egipteni! Ce se va alege de ţara în care cei cu 
inima meschină încearcă să-i reducă la tăcere pe cei mai 
puternici din rândurile lor, în care patrioţii sunt înjosiţi, în care 
oamenii trecutului nu sunt cinstiți pentru înțelepciunea lor, în 
care cei mărunți și pizmașii îi sfâșie pe cei ce le sunt superiori? 

Nu se mai auziră urale acum, căci cei din fundul sălii se 
recunoșteau acum în vorbele sale. Fără să depună niciun efort, 
Tanus reușise să-i tulbure pe toţi, mici și mari, săraci și bogaţi. 
O, de ce nu se consultase cu mine, mă jeluiam eu, iar răspunsul 
îmi apărea limpede dinaintea ochilor. Nu-mi ceruse părerea, 
pentru că știa că aveam să fiu împotriva a ceea ce făcea el 
acum. 

— Ce ordine mai e și asta într-o societate în care sclavului i se 
permite să fie slobod la gură și se consideră egal cu cei de stirpe 
nobilă? Le aruncă el în faţă. E bine, oare, ca fiul să-și înfrunte 
tatăl sau să dispreţuiască înțelepciunea dată de firele lui albe de 
păr și de fruntea-i brăzdată? E bine, oare, ca târfa de la malul 
fluviului să poarte inele cu lapislazuli și să se considere mai 
presus de femeia virtuoasă? 

Pe Horus, nu voia să cruțe pe nimeni de biciuirea limbii sale, 
gândii eu cu amărăciune. Ca de obicei, nu se gândea la propria-i 
piele când spunea pe șleau ceea ce i se părea lui a fi drept. O 
singură persoană era încântată de cuvintele lui Tanus. Lostris 
apăru lângă mine și mă strânse de braț. 

— Nu-i așa că-i minunat, Taita? îmi șopti ea. Tot ce spune e 
adevărat. In seara aceasta e un tânăr zeu, chiar așa! 

Nu mi-am putut găsi cuvintele și curajul să-i dau dreptate și- 
am plecat capul cu tristeţe, în timp ce Tanus continua neobosit. 

— Faraon, tu ești părintele poporului. Strigăm către tine să ne 
aperi şi să ne ocrotești. Încredinţează treburile statului în 
mâinile bărbaţilor cinstiţi și inteligenţi. Alungă-i pe pungași și pe 
nebuni să putrezească acasă la ei. Alungă-i pe preoții 


108 


necredincioși și pe slujbașii uzurpatori ai statului - pe acei 
paraziți înfipţi în trupul acestei 7a-Meria noastră! 

Doar Horus știe că și eu îi urăsc cumplit pe preoţi, dar numai 
un om nebun sau deosebit de curajos și-ar atrage mânia celor 
care se ocupă de treburile zeilor, căci puterea lor e nemăsurată, 
iar ura, implacabilă. În ceea ce privește slujbașii civili, reţeaua 
lor de influenţe și corupţia se perpetuaseră de-a lungul 
veacurilor, iar seniorul meu, Intef, era șeful tuturor acestora. M- 
am cutremurat de milă pentru necugetatul și dragul meu 
prieten, în timp ce-i dădea instrucţiuni Faraonului, în legătură cu 
restructurarea întregii societăți egiptene. 

— Pleacă-ţi urechile la vorbele înţelepților! O, rege, acoperă-i 
de onoruri pe artiști și pe scribi. Răsplătește-l pe războinicul 
curajos și pe slujbașul credincios. Smulge-i pe bandiții și pe 
tâlharii care și-au înfipt rădăcinile în deșert. Dă-le oamenilor 
exemple și sens în viaţă, astfel încât acest Egipt să înflorească 
iar și să ajungă din nou măreț, cum a fost. 

Tanus căzu în genunchi în mijlocul scenei și își desfăcu larg 
braţele. 

— O, Faraon, tu ești părintele nostru! Îți dăruim toată 
dragostea. În schimb, arată-ne iubirea ta părintească. Te 
implorăm să ne asculţi cuvântul. 

Până în clipa aceea, fusesem uimit de nebunia prietenului 
meu, dar acum, mult prea târziu, mi-am venit în fire și-am 
început să bat frenetic din palme să se coboare cortina, înainte 
ca Tanus să mai facă vreo prostie. În vreme ce faldurile lucitoare 
se lăsau plutind, parcă, ascunzându-l vederii, publicul rămase 
într-o liniște mormântală, de parcă nu le venea să creadă nimic 
din ceea ce văzuseră și auziseră în seara aceea. 

Vraja aceasta fu ruptă de faraonul însuși. Se ridică, iar chipul 
lui, sub crusta albă de fard nu trăda nicio mișcare. In timp ce 
ieșea din templu, mulţimea se prosterna înaintea lui, în semn de 
supunere. M-am uitat la expresia seniorului Intef. Era 
triumfătoare. 


109 


e Capitolul 10 e 


L-am escortat pe Tanus afară din templu, spre apartamentul 
său cu mobile puţine, din apropierea docului unde se afla 
încartiruit escadronul lui. Cu toate că mergeam alături de el, cu 
mâna pe mânerul pumnalului, pregătit să intervin imediat în 
cazul unui atac, în urma discursului său nebunesc și îndrăzneț, 
Tanus nu se căia deloc. Într-adevăr, părea inconștient de 
gravitatea nebuniei lui și era mândru de ceea ce făcuse. Am 
observat adesea cum cineva abia scăpat dintr-o încercare 
cumplită, dintr-o primejdie de moarte, devine volubil și euforic. 
Nici măcar Tanus, războinic autentic, nu făcea excepţie. 

— Era timpul să se ridice cineva și s-o spună pe-a dreaptă, n- 
am dreptate, prietene? 

Glasul îi răsuna limpede și puternic prin întunericul de pe 
alee, ca și cum ar fi vrut să avertizeze orice asasin care ne-ar fi 
așteptat pe noi. Am preferat să-l aprob în tăcere. 

— Nu te-ai așteptat la așa ceva din partea mea, nu-i așa? Fii 
sincer, Taita. Te-a cam luat prin surprindere. 

— Ne-a luat pe toţi prin surprindere. De data aceasta l-am 
aprobat cu ceva mai mult entuziasm. Până și pe Faraon l-ai cam 
descumpănit, după toate aparențele. _ 

— M-a ascultat, Taita. Și-a însușit totul, îţi spun eu. In seara 
asta am făcut o treabă bună, ce zici? 

Când am încercat să aduc în discuţie subiectul despre atacul 
trădător al lui Rasfer și să-i sugerez că în spatele lui se afla 
seniorul meu, Intef, nici nu vru să audă de-așa ceva. 

— E imposibil, Taita. Visezi. Seniorul Intef a fost cel mai bun 
prieten al tatălui meu. Cum să-mi vrea răul? Pe lângă asta, 
urmează să-i fiu ginere, nu-i așa? 

Și, în ciuda rănilor lui, izbucni într-un hohot de râs atât de 
vesel, încât îi trezi pe toți cei care dormeau în colibele 
întunecoase pe lângă care treceam. Se auziră strigăte 
morocănoase să facem liniște, dar Tanus rămase surd la 
protestele lor. 

— Nu, sunt sigur că greșești, zise el cu glas tare. Rasfer și-a 
materializat ciuda pe care mi-o poartă în felul lui fermecător. Ei, 
bine, data viitoare o să știe mai bine ce are de făcut. Mă luă de 
umeri și mă strânse atât de tare, încât mă duru. 


110 


— În seara asta m-ai salvat de două ori. Fără avertismentele 
tale, Rasfer m-ar fi terminat în ambele cazuri. Cum de le știi pe 
toate, Taita? Pun rămășag că ești vreun vrăjitor tainic și ai darul 
ochiului interior. 

Izbucni iar în râs. Cum puteam să-i stric bucuria? Era ca un 
băiat - mare și gălăgios. N-aveam cum să nu-l iubesc și mai 
mult. Nu era momentul să-i vorbesc despre primejdia în care se 
pusese pe el și pe noi toţi, care-i eram prieteni. Il lăsam să se 
bucure nestingherit, iar a doua zi aveam să-i vorbesc cu glasul 
raţiunii. Așa că l-am dus acasă la el și i-am cusut tăietura din 
frunte, apoi i-am spălat și celelalte răni și i le-am uns cu 
amestecurile mele speciale de miere și plante medicinale, ca să 
evităm cangrenele. După aceea, i-am administrat o dușcă 
zdravănă de șepen roșu și l-am lăsat pe bunul Kratas să-i 
vegheze somnul adânc. 

Când am ajuns acasă la mine, mult după miezul nopții, aflai 
că două persoane voiau să le vizitez urgent: una era stăpâna 
mea, domniţa Lostris, cealaltă, Rasfer, înfrântul. Nu încape 
îndoială cui i-aș fi răspuns mai întâi, dacă aș fi avut de ales. Cei 
doi ticăloși ai lui Rasfer mă târâră aproape până la locul în care 
acesta zăcea pe o saltea plin de sudoare, înjurând și gemând, 
invocându-l pe Seth și pe toţi zeii, să-i vadă durerea și 
nenorocirea. 

— Bunule Taita, mă întâmpină el, ridicându-se căznit într-un 
cot, nici nu-ți poţi imagina cât mă doare de tare. Pieptul mi-e în 
flăcări. Pot să jur că nu mai am un oscior întreg, iar capul mă 
doare, de parcă mi-ar fi înfășurat în piei crude. 

Nu mi-a fost prea greu să-mi reprim lacrimile de compasiune, 
dar există un lucru destul de ciudat în ceea ce ne privește pe 
noi, doctorii și vindecătorii, și anume că nu ne lasă inima să nu 
depunem toată priceperea, chiar și în cazul celei mai 
abominabile făpturi care ne-o cere. Am oftat resemnat, mi-am 
desfăcut geanta de piele în care aveam leacurile și mi-am 
înșiruit toate instrumentele și unguentele. 

Am fost încântat să constat că autodiagnosticul lui Rasfer se 
dovedea a fi corect și că, afară de numeroasele contuzii și răni 
ușoare, avea cel puţin trei coaste rupte, iar spre ceafă avea un 
cucui cât pumnul meu. Așa că am avut toate motivele să 
contribui și mai mult la disconfortul său. Una dintre coastele 
rupte se deplasase și exista pericolul să-i perforeze plămânul. In 


111 


vreme ce era ţinut strâns de cei doi nemernici ai săi, i-am pus 
coasta la loc, apoi i-am pansat pieptul cu bandaje de pânză de 
in muiate în oţet, ca să se strângă cât mai mult după ce se 
usucă. Tot acest timp, Rasfer chelălăia și urla de-mi era mai 
mare dragul. 

Apoi mi-am îndreptat atenţia spre cucuiul din ţeasta lui, acolo 
unde se lovise atunci când se izbise de dale. Zeii sunt adesea 
foarte generoși. Când i-am apropiat o lumină de ochi, am 
observat că nu i se dilată pupilele. Nu mai avui niciun dubiu în 
legătură cu tratamentul necesar. Interiorul acelei căpăţâni 
hidoase sângera. Fără mine, Rasfer n-ar mai fi apucat următorul 
apus de soare. Am alungat din cap gândul tentant și mi-am 
reamintit datoria pe care o are chirurgul faţă de pacient. 

Există, probabil, numai trei chirurgi în tot Egiptul care să fie 
capabili să facă trepanaţii de craniu cu o șansă serioasă de 
succes, dar eu unul nu prea aveam încredere în ceilalţi doi. Le- 
am poruncit încă o dată nemernicilor lui Rasfer să-l ţină strâns și 
să nu-l lase să se miște, culcat pe saltea, cu fața în jos. După cât 
de dur îl manipulau, fără să ţină seama de coastele lui rupte, mi- 
am dat seama că nu prea mureau de dragul stăpânului lor. 

Din nou, un adevărat cor de schelălăieli și de urlete întinară 
noaptea și îmi bucurară sufletul în timp ce lucram, căci mă 
apucasem să-i fac o incizie semicirculară în scalp, de jur 
împrejurul cucuiului, după care i-am dezlipit o bucată mare de 
piele de pe os. În clipa aceea, nici măcar hojmalăii lui nu-l mai 
putură ţine culcat. Se zbătea împroșcând cu sânge până în 
tavan, murdărindu-ne și pe noi, de parcă ne îmbolnăvisem de 
varicelă. Exasperat, le-am poruncit, până la urmă, să-i lege 
gleznele și încheieturile mâinilor de stâlpii patului, cu fâșii de 
piele. 

— O, bunule și dragule Taita, durerea mea e peste puteri. Dă- 
mi măcar un strop din sucul florii aceleia, te implor, dragul meu 
prieten, bolborosea el. Acum, că-l văzui legat fedeleș de pat, 
puteam să-mi permit să fiu sincer cu el. 

— Te înțeleg, bunule Rasfer, știu exact ce simți. Și eu ţi-aș fi 
fost recunoscător dacă mi-ai fi dat un pic din floarea aceea 
ultima oară când ţi-ai folosit cuțitul pe mine. Din păcate, bătrâne 
camarad, nu mai am niciun strop din medicamentul acesta în 
magazie și mai e vreo lună până când o să mai sosească altă 
caravană de la răsărit, l-am minţit eu senin, căci foarte puțini 


112 


aflaseră că-mi cultivam în grădină șepen roșu. Am întins mâna 
spre burghiul de oase, știind că abia acum urma partea cea mai 
frumoasă. 

Capul omenesc este partea corpului care mă nedumerește cel 
mai mult. La porunca seniorului Intef, toate cadavrele 
criminalilor executaţi sunt trimise la mine. În plus, și Tanus îmi 
aducea multe specimene frumoase de pe câmpul de bătălie, 
conservate bine, în saramură. Le-am disecat pe toate și le-am 
studiat, așa că știu fiecare oscior și cum se îmbină el în 
ansamblul scheletului uman. Am făcut traseul parcurs de 
mâncare de când intră în gură și până ce străbate tot corpul. Am 
descoperit și organul acela minunat, inima, cuibărită între 
bășicile palide ale plămânilor. Am studiat râurile trupului prin 
care curge sângele și am studiat cele două feluri de sânge care 
determină stările sufletești și emoţiile oamenilor. 

Există, bineînţeles, sângele vesel, strălucitor, care ţâșnește 
pulsând sub scalpel sau sub securea călăului. Acesta este 
sângele gândurilor fericite și al emoţiilor plăcute, al dragostei și 
al bunătăţii. Apoi există sângele mai închis la culoare, mohorât 
care curge fără vigoarea și fără veselia celuilalt. Acesta este 
sângele mâniei și al tristeţii, al gândurilor melancolice și al 
faptelor rele. 

Am studiat toate aceste probleme și-am umplut o sută de 
suluri de papirus cu observaţiile mele. După câte știu eu, nue 
om pe lumea aceasta care să fi ajuns atât de departe, cu atât 
mai puţin șarlatanii aceia din templu cu amuletele și incantaţiile 
lor. Mă îndoiesc că vreunul dintre ei ar fi în stare să 
deosebească ficatul de sfincterul anal, fără o invocaţie către 
Osiris, fără aruncarea zarului și fără o taxă grasă plătită în 
avans. 

Cu toată modestia, pot spune că n-am întâlnit niciodată pe 
cineva care să înțeleagă corpul omenesc mai bine ca mine și, cu 
toate acestea, capul rămâne încă un mister. Desigur, înțeleg că 
ochii văd, că nasul miroase, că gura gustă și că urechile aud - 
dar care este scopul laptelui aceluia covăsit care umple ţeasta? 

N-am reușit niciodată să mă lămuresc în legătură cu asta și 
niciun om n-a fost în stare să-mi ofere o explicaţie 
satisfăcătoare, poate doar Tanus să se fi apropiat puţin de 
adevăr. După ce petrecuserăm împreună o seară, degustând 
ultima recoltă de vin roșu, se trezise în zori și mormăise: 


113 


— Seth ne-a pus porcăria asta în cap, ca să se răzbune pe 
oameni. 

Am cunoscut, mai demult, un om care călătorea cu o 
caravană de dincolo de cele două râuri gemene legendare, 
Tigrul și Eufratul, care pretindea că studiase aceeași problemă. 
Era un înţelept și dezbătusem multe taine vreme de jumătate de 
an. La un moment dat, mi-a sugerat că toate emoţiile și 
gândurile omenești nu ţâșneau din inimă, ci din terciul acela 
moale și amorf care formează creierul. Amintesc această 
aserţiune naivă numai pentru a demonstra cât de mult se poate 
înșela fie și un om inteligent și învățat. 

Nimeni dintre cei care au studiat organul acela puternic, 
inima, ce sare plină parcă de o viaţă proprie în centrul trupului 
nostru, hrănită de râuri mari de sânge, protejată de o reţea de 
oase, nu se mai poate îndoi că aceasta este fântâna de unde 
țâșnesc toate gândurile și toate emoţiile. Inima se folosește de 
sânge pentru a împrăștia aceste emoții prin tot corpul. N-ai 
simţit niciodată cum se zbate inima în tine și cum bate mai 
repede la apariţia unei muzici frumoase sau a unui chip 
drăgălaș, sau la cuvintele meșteșugite dintr-o cuvântare 
emoţionantă? Ai simţit vreodată ceva zbătându-ţi-se în interiorul 
capului? Chiar și bărbatul acela înţelept de la răsărit a fost 
nevoit să capituleze în fața logicii mele fără cusur. Niciun om 
raţional nu poate crede că halca aceea de lapte covăsit, lipsită 
de sânge, care zace inertă în ulciorul ei de os, ar putea să 
născocească versurile unui poem sau să conceapă o piramidă, 
ar putea să facă un om să iubească sau să pornească la război. 
Chiar și îmbălsămătorii îl scot și îl aruncă, atunci când pregătesc 
un cadavru pentru marea călătorie. 

Există totuși un paradox aici, în care ar putea fi implicată 
această masă amorfă, și anume că atunci când o apasă un lichid 
sub presiune, omul își pierde raţiunea. Se cere o cunoaștere 
adâncă a structurii capului și o dexteritate destul de mare 
pentru a putea găuri ţeasta, fără să deranjezi sacul care conţine 
acest terci. Eu am ambele calităţi. În timp ce săpam încetișor 
prin os, încurajat de mugetele lui Rasfer, mă opream din când în 
când, pentru a spăla așchiile de os, aruncând cu oţet peste rană. 
Usturimea lichidului nu-l prea alina pe pacient, ci îl făcea să urle 
și mai abitir. 


114 


Deodată, burghiul ascuţit de bronz pătrunse ușor prin osul 
craniului și cercul micut, perfect rotund sări din cauza presiunii 
din interior. Fu urmat imediat de un val de sânge negru, 
închegat, care mă izbi drept în faţă. Imediat Rasfer se relaxă sub 
mine. Mi-am dat seama, nu fără o ușoară urmă de regret, că va 
trăi. In timp ce-i coseam bucata de scalp la loc, acoperindu-i 
orificiul acela sub care dura mater pulsa ameninţător, mă 
întrebam dacă făcusem, într-adevăr, un mare serviciu omenirii 
salvând acest specimen. 

După ce l-am lăsat pe Rasfer cu capul bandajat, sforăind și 
scâncind într-o autocompătimire porcină, mi-am dat seama că 
eram complet epuizat. Emoţiile și zarva acelei zile îmi 
secătuiseră până și mie uriașa energie de care dispuneam. 
Totuși, nu aveam să am încă parte de odihnă, pentru că 
mesagerul  domniţei  Lostris  bântuia încă pe terasa 
apartamentului meu și s-a repezit la mine de cum am făcut 
primul pas să intru. Nu mi-a permis decât să mă spăl de sângele 
lui Rasfer și sa-mi schimb veșmintele murdare. Nici n-apucai 
bine să intru, clătinându-mă, abia târându-mi picioarele, în 
iatacul ei, că domniţa mea, Lostris, se și repezi să mă întâmpine, 
cu ochii plini de văpaie, lovind amenințător cu piciorul în 
pământ: 

— Pe unde mi te-ai ascuns, maestre Taita? mă luă ea tăios, de 
cum mă văzu. Am trimis după tine înainte de ceasurile două, iar 
acum mai-mai că se ivesc zorile. Cum îndrăznești să mă faci s- 
aştept atâta? Uneori nu prea-ţi mai vezi lungul nasului. Ştii 
foarte bine cum sunt pedepsiţi sclavii impertinenți... Pur și 
simplu izbucnise, după atâtea ore cât fiersese în suc propriu, 
așteptându-mă. Când e mânioasă, frumuseţea ei devine de-a 
dreptul uluitoare, iar în clipa în care lovi cu piciorul în pământ, în 
felul ei unic, simţii cum mi se topește inima de iubire pentru ea. 

— Nu te mai hlizi așa la mine! se stropși ea. Sunt atât de 
mânioasă, încât aș fi în stare să dau poruncă să fii biciuit! 

Lovi iar cu piciorul în pământ, iar eu simţii cum îmi alunecă 
toată oboseala de pe umeri, scăpând ca de o povară 
copleșitoare. Simpla ei prezenţă avea darul să mă readucă la 
viaţă. 

— Domnița mea, în seara aceasta ai jucat un rol minunat. 
Parcă erai zeiţa însăși, care s-a coborât printre noi. Asta a fost 
impresia noastră, a tuturor. 


115 


— Să nu cumva să mai îndrăznești să mă duci cu zăhărelul! 
zise ea, lovind pentru a treia oară cu piciorul în pământ, de data 
aceasta fără prea multă convingere însă. N-o să te fofilezi așa 
ușor din asta... 

— Crede-mă, domniţă, când m-am întors din templu pe 
străzile pline de lume, toți erau cu numele tău pe buze. Ziceau 
că n-au auzit în viaţa lor un glas mai duios și că le-ai furat inima. 

— Nu cred niciun cuvânt din ceea ce-mi spui, mi-o reteză ea 
scurt, dar se vedea clar că făcea eforturi să pară furioasă. Dacă 
vrei să știi, părerea mea e c-am avut un glas oribil în seara asta. 
Cel puţin o dată a sunat plat și am falsat de nenumărate... 

— Trebuie să te contrazic, stăpână. N-ai cântat niciodată mai 
bine. Şi câtă frumusete! Ai luminat întregul templu! 

N-aș putea spune despre domniţa mea, Lostris, c-ar fi chiar 
vanitoasă, însă e totuși femeie. 

— Ești îngrozitor! strigă ea exasperată. De data asta, era 
gata-gata să pun să te biciuiască, zău, crede-mă. Da' ia vino tu 
aici și așază-te lângă mine, pe pat, ca să-mi povestești totul. 
Sunt încă atât de tulburată, încât cred că n-am să mai pot dormi 
o săptămână. 

Mă luă de mână și mă conduse spre pat, sporovăind fericită 
despre Tanus și despre cum răpise el, fără-ndoială, toate inimile, 
inclusiv pe cea a faraonului, cu interpretarea lui minunată, cu 
discursul său îndrăzneţ, apoi despre cum îi murdărise micuțul 
Horus rochia; și chiar cântase ea atât de bine, nu cumva o luam 
peste picior? Până la urmă, am fost nevoit s-o opresc. 

— Domnița mea, aproape că se-arată zorile, iar noi trebuie să 
ne pregătim să plecăm cu toată curtea, să-l însoţim pe rege în 
traversarea fluviului, pentru că vrea să-și inspecteze templul 
funerar și mormântul. Trebuie să dormi un pic, dacă vrei să arăţi 
în toată splendoarea ta, într-o ocazie oficială atât de importantă. 

— Nu mi-e somn, Taita, protestă ea și continuă să 
sporovăiască, dar nu trecură câteva minute, că mi se și lăsă 
moale pe umăr și adormi la mijlocul frazei. l-am așezat ușor 
capul pe tăblia de lemn a patului scobită anume pentru odihnă 
și am acoperit-o cu o cergă din piei de maimuţă colobus. Nu m-a 
lăsat inima să plec imediat, așa că m-am mai foit o vreme pe 
lângă patul ei. Până la urmă, am sărutat-o ușor pe obraz. Mi-a 
șoptit somnoroasă, fără să deschidă ochii: 


116 


— Crezi că se va ivi vreo ocazie să stau de vorbă, mâine, cu 
regele? Numai el va putea să-l împiedice pe tata să-l trimită 
departe pe Tanus. Nu găsii niciun răspuns atunci, pe loc, și, în 
timp ce eu șovăiam neputincios, ea căzu într-un somn adânc. 


e Capitolul 11 e 


Mă smulsei cu greu din așternut la ivirea zorilor, căci abia de 
pusesem geană peste geană, când am fost nevoit să mă 
trezesc. Imaginea din oglinda de bronz îmi dezvălui un chip 
răvășit, cu ochii extrem de injectaţi. M-am dat iute cu fard, ca 
să-mi acopăr urmele de oboseală, mi-am accentuat conturul 
ochilor cu cărbune și mi-am pus un strop de antimoniu pe obrajii 
palizi. Doi dintre sclavii mei tineri îmi pieptănară părul, iar când 
terminară, fui atât de mulţumit, încât coborâi repede, aproape 
cu bucurie, spre docul particular al Marelui Vizir, acolo unde era 
ancorată barja regală. 

M-am alăturat printre ultimii mulţimii de pe chei, dar, se pare, 
nimeni nu-mi luă în seamă întârzierea, nici chiar domniţa mea, 
Lostris, care urcase deja pe puntea barjei. Aruncai o privire spre 
ea. 

Fusese invitată în rândul femeilor regale, care nu erau numai 
soțiile faraonului, ci și nenumăratele concubine precum și toate 
fiicele lui. Bineînţeles, acestea din urmă constituiau, în mare 
parte, cauza nefericirii regelui - o turmă întreagă, începând cu 
bebelușe care abia se ridicaseră în picioare, până la cele de 
vârsta măritișului, fără măcar un băiat printre ele. Cum avea să 
fie continuată nemurirea faraonului, fără o linie bărbătească? 
Era greu de crezut că Lostris, la fel ca mine, nu dormise mai 
mult de o oră-două, căci arăta la fel de dulce și de proaspătă ca 
trandafirii de deșert din grădina mea. Chiar și în pleiada aceea 
strălucitoare de frumuseți feminine aduse faraonului de slujitorii 
săi sau trimise ca tribut de satrapi din toate colțurile imperiului, 
Lostris părea o rândunică într-un stol de ciocârlii mici de deșert. 

Îl căutai cu privirea pe Tanus, dar escadronul lui era deja 
departe, în susul fluviului, gata să escorteze barja faraonului la 
traversare, iar razele soarelui ce răsărea se reflectau pe 
suprafața apei, argintând-o orbitor. Nu putui să mă uit într- 


117 


acolo. În momentul acela se auzi bătaia monotonă a unei tobe și 
mulțimea își îţi capetele să-l vadă pe faraon ieșind din palat, 
îndreptându-se spre barja regală. 

În dimineaţa aceea purta coroana ușoară, nemes, făcută din 
pânză plisată și apretată, prinsă în jurul capului cu o bandă de 
aur, uraeus. Cobra de aur i se înălța cu capul umflat și cu ochii 
strălucitori, din pietre scumpe de pe frunte. Cobra era simbolul 
puterilor faraonului asupra vieţii și morţii supușilor săi. Regele 
nu purta cârja și biciul, ci numai sceptrul de aur. După dubla 
coroană, acesta era comoara cea mai sfântă dintre toate 
bijuteriile coroanei și avea reputaţia unei vechimi de peste o mie 
de ani. 

În ciuda fastului și a ceremonialului, faraonul nu se fardase. 
Sub razele fruste ale soarelui de dimineaţă și fără sulimanurile 
care să ascundă realitatea, Mamose era un om cât se poate de 
obișnuit: un zeuleț lipsit de vigoare, trecut bine de prima 
tinerețe, cu o burticică rotundă revărsată peste brâul șorțului și 
cu chipul brăzdat de griji. 

Când trecu pe lângă mine, păru să mă recunoască, pentru că 
dădu ușor din cap. Am îngenuncheat repede, cu capul plecat, pe 
dale, iar el îmi făcu semn să mă apropii. M-am târât în mâini și 
în genunchi și mi-am izbit fruntea de trei ori de pământ, la 
picioarele lui. 

— Nu ești tu Taita, poetul? mă întrebă el cu vocea pițigăiată și 
răstită. 

— Sunt sclavul Taita, Maiestatea Voastră, i-am răspuns eu. 
Uneori e nevoie să fii umil. Și mai sunt și un biet măzgălitor. 

— Ei bine, sclavule Taita, mâzgăleala ta a fost de mare efect 
aseară. Nu m-am distrat niciodată atât de bine la o piesă de 
teatru. Voi da un edict regal prin care umilele tale rânduri să fie 
recunoscute ca versiune oficială. 

Făcu acest anunţ cu glasul destul de ridicat, ca să audă 
întreaga curte și până și seniorul Intef, care îl urma 
îndeaproape, radia de plăcere. Fiindu-i sclav, onoarea se revărsa 
mai mult asupra lui, decât asupra mea. Totuși, faraonul nu 
terminase ceea ce avea să-mi spună: 

— Spune-mi, sclavule Taita, nu ești tu medicul care mi-a 
prescris de curând un tratament? 

— Maiestate, sunt același sclav, unul care are îndrăzneala să 
practice câte ceva și din medicină. 


118 


— Și-atunci, când se va vedea efectul tratamentului tău? 
întrebă el, coborând vocea ca să-l aud numai eu. 

— Maiestate, evenimentul se va petrece la nouă luni după ce 
veți fi împlinit toate condiţiile pe care vi le-am scris. 

Fiind acum legaţi de relaţia medic-pacient, m-am simțit 
obligat să adaug: 

— Aţi urmat regimul pe care vi l-am prescris? 

— Pe sânii enormi ai lui Isis! exclamă el cu o sclipire în ochi. 
Mă mir că n-am început să mugesc de atâtea fudulii de taur cu 
câte m-am umflat! 

Era într-o dispoziţie atât de bună, încât îndrăznii să fac și eu o 
glumă: 

— A găsit, cumva, Măria Ta, și junincuţa, așa cum v-am 
sugerat? 

— Din păcate, doctore, lucrurile nu sunt chiar așa de simple 
cum par. Florile cele mai frumoase sunt repede vizitate de 
albine. Mi-ai recomandat să fie cu totul și cu totul neatinsă, nu-i 
așa? 

— Fecioară neatinsă și în perioada primei sale luni roșii, am 
adăugat eu repede, ca să îngreunez cât mai mult posibil 
aplicarea  reţetei mele. Aţi găsit-o pe aceea care să 
îndeplinească aceste condiţii, Maiestate? 

Își schimbă iar expresia și zâmbi gânditor. Surâsul său părea 
nepotrivit cu trăsăturile-i melancolice. 

— Vom vedea, murmură el. Vom vedea. Apoi se întoarse și 
urcă scara de îmbarcare pe barjă. 

Când seniorul meu, Intef, mă ajunse din urmă, făcu un gest 
aproape imperceptibil să trec îndărătul lui, așa că l-am urmat pe 
puntea barjei regale. 

În timpul nopţii vântul se potolise, apele întunecate ale 
fluviului păreau vâscoase și liniștite, ca uleiul din ulcior, 
tulburate doar de vârtejurile și undele de suprafaţă induse de 
curenţii iuți de adâncime care nu se opresc niciodată. Până și 
Nembet ar trebui să poată traversa în astfel de condiţii, deși 
escadronul lui Tanus stătea alături în mod parcă ofensator, ca și 
cum ar fi fost gata să-l salveze, dacă mai făcea vreo greșeală. 

Seniorul Intef mă luă deoparte, de îndată ce ajunse pe punte. 

— Încă mai ai puterea să mă iei, uneori, prin surprindere, 
bătrânul meu drag, șopti el și mă strânse de braț. Și asta tocmai 
când începusem să mă îndoiesc serios de loialitatea ta. 


119 


Rămăsei descumpănit de această dovadă neașteptată de 
bunăvoință, având în vedere că rănile pe care mi le lăsase biciul 
lui Rasfer pe spinare mă mai dureau încă. Totuși, îmi plecai 
fruntea, ca să nu-mi vadă expresia de pe chip și îi așteptai 
porunca, ceea ce nu întârzie prea mult. 

— Nici eu însumi n-aș fi putut scrie un discurs mai grozav 
pentru Tanus pe care să-l ţină în faţa faraonului, oricât aș fi 
încercat. Acolo unde imbecilul de Rasfer a dat greș atât de 
lamentabil, tu ai reușit să-mi bucuri ziua în stilul tău 
caracteristic. 

Abia atunci am înțeles. Credea că eu eram autorul nebuniei 
monumentale a lui Tanus și că i-o scrisesem ca să îi fac lui pe 
plac. În vacarmul din templu n-avusese cum să-mi audă 
strigătele de avertisment către Tanus, pentru că, dacă ar fi 
făcut-o, și-ar fi dat seama. 

— Sunt fericit că sunteţi mulțumit, i-am răspuns eu în șoaptă. 

Am simţit o mare ușurare. Poziţia mea influentă nu fusese 
compromisă. În clipa aceea nu mă mai gândeam la pielea mea, 
ci la Tanus și la Lostris. Urmau să aibă nevoie de orice fărâmă 
de ajutor și de protecţie pe care li le-aș fi putut acorda în 
furtunoasele zile ce-i așteptau. Eram plin de recunoștință că mai 
eram încă în stare să le fiu de folos. 

— Nu mi-am făcut decât datoria, am zis eu, răsuflând ușurat. 

— Am să-ţi arăt recunoștinţa mea, mai spuse seniorul Intef. Îți 
amintești de bucata aceea de pământ de pe canalul din spatele 
templului lui Thoth, despre care am discutat cu ceva timp în 
urmă? 

— Da, desigur, stăpânul meu. 

Știam amândoi că tânjeam de zece ani după acel pământ. Era 
foarte potrivit pentru retragerile unui scriitor și pentru atunci 
când aveam să îmbătrânesc. 

— E al tău. La următorul sfat să-mi aduci papirusul să-l 
semnez. 

Eram împietrit de uimire și mă cutremuram la gândul că 
obţinusem ceea ce doream într-o manieră atât de ticăloasă - ca 
plată pentru ceea ce părea un act de trădare din partea mea. O 
clipă, și numai una, mi-a trecut prin minte să resping acest dar. 
Când mi-am revenit din șoc traversam fluviul, trăgând la gurile 
canalului ce tăia câmpia spre marele templu funerar al lui 
Mamose. 


120 


Mă îngrijisem de canalul acesta, fiind foarte puţin ajutat de 
arhitecții regali, pentru că, în principiu, proiectasem singur tot 
transportul complicat al trupului faraonului din palatul în care 
avea să moară, până la templul funerar, unde avea să se facă 
procesul de mumificare. 

Presupusesem că avea să moară în palatul lui de pe mica 
insulă Elefantina. Așa că trupul avea să-i fie adus pe fluviu în 
barja oficială. Proiectasem canalul ca să se potrivească fără 
probleme cu ambarcaţiunea uriașă. Așa că acum barja alunecă 
ușor, ca spada în teacă. 

Drept precum lama pumnalului meu, canalul tăia pământul 
negru și fertil al câmpiei pe o lungime de două mii de pași până 
la poalele colinelor mohorâte - Sahharam. Zeci de mii de sclavi 
trudiseră ani de zile ca să-l construiască și să-l paveze cu blocuri 
de piatră. În clipa în care barja intră în canal, două sute de sclavi 
apucară parâmele de la pupa și începură să tragă vasul peste 
câmpie. Cântau unul dintre cântecele acelea melodioase și 
triste, de muncă, în timp ce pășeau în șiruri pe cărările de lângă 
canal. Țăranii care își lucrau pământul alergară în întâmpinarea 
noastră. Se îngrămădiră pe mal, implorând binecuvântarea 
regelui și fluturând ramuri de palmier, în vreme ce barja trecea 
maiestuoasă. 

Când, în sfârșit, ajunserăm la docul de piatră de la poalele 
zidurilor exterioare ale templului construit pe jumătate, sclavii 
legară parâmele de pilonii de ancorare. Proiectasem totul cu 
atâta precizie, încât coca barjei oficiale se alinie perfect cu 
portalele intrării principale a templului. 

În clipa în care vasul uriaș se opri, trompetul de la prora suflă 
în cornul de gazelă, iar grătarul uriaș al porții fu ridicat încet, 
dezvăluind dricul regal care aștepta pe culoar, însoţit de grupul 
îmbălsămătorilor, înveșmântaţi în robele lor purpurii și de 
cincizeci de preoți ai lui Osiris înșiruiţi în spatele lor. 

Preoții începură să incanteze, în timp ce împingeau dricul pe 
role de lemn către puntea barjei. Faraonul bătu încântat din 
palme și se grăbi să cerceteze vehiculul acesta grotesc. 

Nu participasem la conceperea acestei desfășurări a prostului 
gust. Era în întregime opera preoţilor. Ajunge să spun doar că, în 
lumina orbitoare a soarelui, lucrarea aceea fastuoasă din aur 
strălucea atât de tare, încât deranja ochiul aproape la fel de 
dureros ca forma acestei grozăvii. Povara aurită îi făcea să 


121 


gâfâie și să asude pe preoți. Când împinseră arca butucănoasă 
pe punte, până și marea barjă se înclină îngrijorător de mult. Cu 
acea cantitate de aur s-ar fi putut umple cu cereale toate 
hambarele din Regatul de Sus sau s-ar fi putut construi și dota 
cincizeci de escadroane de corăbii de luptă, precum și să se 
plătească echipajelor lor, vreme de zece ani. Așa încearcă 
meșterii nepricepuţi să-și ascundă lipsa de inspiraţie în spatele 
comorilor menite să-ţi ia ochii. De mi-ar fi fost dat mie pe mână 
atâta material de lucru, rezultatul ar fi fost cu totul altul. 

Această monstruozitate era destinată să fie ferecată în 
mormânt împreună cu trupul neînsuflețit al faraonului. N-avea 
nicio importanţă că făurirea ei contribuise la ruina financiară a 
regatului, căci Faraonul era absolut încântat. 

La sugestia seniorului Intef, regele urcă în dric și se așeză pe 
platforma ce fusese proiectată pentru așezarea sarcofagului. De 
acolo privi radios în jur, uitând cu desăvârșire de poziţia și de 
demnitatea sa regală. În clipa aceea, se simţea, probabil, mai 
bine decât în toată existenţa lui anostă, reflectai eu, cu o ușoară 
urmă de compasiune în suflet. Moartea avea să fie culmea spre 
care își îndreptase cea mai mare parte a energiei sale vitale. 

Dintr-un impuls, îi făcu semn seniorului Intef să i se alăture pe 
arcă, apoi se uită pe puntea plină de lume, de parcă ar fi căutat 
pe cineva cu privirea, în mulţime. Păru să repereze persoana 
aceea, căci se aplecă apoi și îi șopti ceva marelui vizir. Seniorul 
Intef surâse și, privind în aceeași direcţie, o văzu pe domnița 
mea, Lostris. Îi porunci printr-un gest să urce la el, pe arcă. Ea 
se fistici vizibil, îmbujorându-se pe sub fardul care-i acoperea 
chipul, ceea ce era un lucru destul de neobișnuit la o persoană 
atât de greu de intimidat. Totuși, își reveni repede și urcă pe 
dric cu graţia ei sprințară prin care reușea să atragă toate 
privirile, îngenunche dinaintea regelui și se înclină, lovindu-și de 
trei ori fruntea de platformă. Apoi, faraonul făcu un lucru 
extraordinar, chiar acolo, în fața tuturor preoţilor și a întregii 
curți. Se aplecă și o luă pe Lostris de mână, o ajută să se ridice 
în picioare și o așeză lângă el. Lucrul acesta încălca orice 
protocol, nu mai existase un asemenea precedent, așa că i-am 
văzut pe consilierii săi schimbând priviri uluite. 

După aceea, se întâmplă ceva de care nici măcar ei nu-și 
dădură seama. Pe când eram foarte tânăr, în apartamentele 
băieţilor locuia un sclav bătrân și surd ce se împrietenise cu 


122 


mine. El mă învățase să citesc cuvintele oamenilor de pe buze, 
fără să fie nevoie să aud vreun sunet. Era un lucru foarte util. 
Puteam, în felul acesta, să urmăresc o conversație de la capătul 
celălalt al unei săli pline de lume, cu muzică și cu sute de 
oameni care râdeau și strigau în jur. Așadar, îl văzui cu ochii mei 
pe faraon cum îi șoptește dulce domniței Lostris: 

— Chiar și la lumina zilei ești la fel de divină, precum zeiţa Isis 
în sclipirea pâlpâitoare a făcliilor din templu. 

Simţii șocul, precum o lovitură de pumn în stomac. Cum de 
putusem fi atât de orb sau atât de stupid, mă dădeam eu, 
disperat, de ceasul morţii. Cu siguranţă, orice imbecil și-ar fi dat 
seama în ce direcţie avea să încline indiscreţia mea capricioasă, 
felul în care ar fi putut să cadă zarurile destinului. Sfatul meu 
frivol n-avea cum să nu-l facă pe faraon să-și îndrepte atenţia 
către domniţa Lostris. 

Era ca și cum un impuls meschin ascuns în mintea mea mă 
făcuse să i-o prezint ca pe mama primului său născut pe linie 
masculină. Cea mai frumoasă fecioară din ţară, aflată la prima 
perioadă a revărsării lunii roșii, nu era altceva decât descrierea 
exactă a domniţei Lostris. Apoi, bineînțeles, prin faptul că o 
distribuisem în rolul principal din piesa de teatru, nu făcusem 
altceva decât s-o expun privirilor regelui în cea mai favorabilă 
lumină. 

Ceea ce observai eu brusc că era pe cale să se înfiripe se 
întâmplase numai din vina mea, ca și cum aș fi ticluit totul 
dinainte. Mai mult, era prea târziu să mai pot face ceva. 
Stăteam acolo, în plin soare, atât de înspăimântat și de chinuit 
de remușcări, încât nu mai eram în stare să gândesc sau să mai 
scot o vorbă. 

Când preoții asudaţi traseră dricul de pe punte în coridorul ce 
ducea spre templu, mulţimea din jurul meu porni după el, 
luându-mă și pe mine, fără voie, ca pe o frunză căzută pe ape. 
Înainte să fiu în stare să-mi adun puterile, mă trezii în curtea din 
fața templului funerar. Am început să-mi fac loc cu coatele, 
împingându-i pe cei din faţă, ca să trec de ei și să mă apropii de 
dric, până să ajungă la intrarea principală a lăcașului mortuar 
regal. În vreme ce unul dintre grupurile de preoți împingea carul 
înainte, alţii luau rolele de lemn lăsate în urmă și dădeau fuga în 
faţă, să le așeze dinaintea vehiculului de aur. Se produse o mică 
întârziere, deoarece cortegiul ajunsese pe o porţiune de drum 


123 


care nu fusese încă pavată. Pe când preoţii aruncau cu paie ca 
să înlesnească trecerea peste denivelări, eu m-am strecurat iute 
pe după șirul de lei sculptați în piatră ce străjuiau aleea și m-am 
grăbit să ajung la loc liber, până la arcă. În clipa în care unul 
dintre preoţi a încercat să-mi bareze drumul, ca să mă împiedice 
să ajung acolo, i-am aruncat o privire care i-ar fi îngheţat de 
frică până și pe leii aceia de piatră și m-am răstit la el cu vorbe 
de ocară rareori auzite în templu, ceea ce-l făcu să se dea iute 
la o parte. Când am ajuns lângă arcă, m-am trezit chiar la 
picioarele lui Lostris, atât de aproape de ea, încât dacă mă 
întindeam, puteam să-i ating braţul și să aud fiecare cuvânt pe 
care i-l adresa regelui. Mi-am dat seama imediat că-și revenise 
din fâstâceala cauzată de interesul neașteptat pe care i-l 
arătase faraonul, iar acum se străduia să-i fie cât mai mult pe 
plac. Plin de amărăciune, mi-am amintit că asta își și propusese, 
de fapt, pentru a se putea folosi de favorurile lui, în vederea 
căsătoriei ei cu Tanus. Nu mai departe de noaptea trecută îi 
respinsesem ideea aceasta copilărească, dar acum nu ţinea 
deloc cont de ceea ce-i spusesem. Era peste puterile mele să 
mă mai opun sau s-o previn în legătură cu apele primejdioase 
spre care se îndrepta. 

Cu toate că la începutul acestei cronici am lăsat impresia că 
domniţa mea, Lostris, nu era decât o copilă capricioasă, fără 
alte gânduri în căpșorul ei drăgălaș, afară de prostiile romantice 
și de dragostea frivolă de viaţă, mai târziu m-am trezit, ca 
istoric, că nu mai pridideam să consemnez aceste evenimente 
extraordinare. În ciuda faptului că era atât de tânără, avea 
momente de gândire matură, mult peste vârsta ei. Fetele 
noastre egiptene înfloresc devreme sub soarele Nilului. Domnița 
Lostris avea înclinații serioase și spre învăţătură, o minte 
strălucită și o fire iscoditoare și reflexivă, iar eu mă străduisem 
de-a lungul anilor să-i dezvolt și să-i încurajez aceste aptitudini. 

Ajunsese, sub îndrumarea mea, să fie în stare să poarte 
dezbateri cu preoţii, în legătură cu cele mai obscure dogme 
religioase, să-și susțină punctul de vedere în faţa legiuitorilor 
palatului în chestiuni cum ar fi Documentele Proprietății 
Funciare, sau extrem de complicatul Act al lrigaţiilor ce 
reglementa folosirea corectă a apelor Nilului. Bineînțeles, citise 
și asimilase absolut toate papirusurile din biblioteca palatului. 
Printre acestea, și pe cele câteva sute al căror autor eram, cum 


124 


ar fi: tratate medicale, eseuri serioase asupra tacticilor navale 
de război, manuscrise astrologice despre denumirea și natura 
tuturor corpurilor cerești și manuale despre arta mânuirii arcului 
și a spadei, despre horticultură și despre dresarea șoimilor. Era 
în stare să mă contrazică în materie de arhitectură, 
comparându-mi principiile cu acelea ale marelui Imhotep. Așa că 
era perfect pregătită să poarte o discuţie în domeniile de la 
astrologie la arta războiului și de la politică la construirea 
templelor sau la folosirea apelor Nilului - toate subiectele 
acestea fiind în măsură să-l fascineze pe faraon. În plus, știa să 
rimeze și să ticluiască jocuri de cuvinte amuzante, iar 
vocabularul îi era aproape la fel de bogat ca al meu. 

Pe scurt, era o companie desăvârșită și un bun interlocutor, 
cu un ascuţit simţ al umorului. Vorbea cursiv, glasul îi era 
încântător, iar râsul vesel și cristalin. Într-adevăr, bărbat sau 
zeu, niciunul nu-i putea rezista, mai ales dacă preopinentului 
fără moștenitor ea îi mai oferea și promisiunea unui fiu. Trebuia 
s-o previn, dar cum să fi putut, oare, un sclav să pătrundă în 
grupul acela de persoane sus-puse, cu statutul său atât de umil? 
Țopăiam neliniștit pe lângă dric, ascultând glasul plin de miere 
al domniţei Lostris, menit să-l farmece cu totul pe rege. Îi 
prezenta felul în care fusese proiectat templul lui funerar, în 
conformitate cu cele mai propice aspecte astronomice - cele ale 
lunii și ale zodiacului din momentul nașterii faraonului. 
Bineînţeles, nu făcea decât să repete cunoștințele spicuite de la 
mine, pentru că eu eram cel care făcusem măsurătorile și 
orientasem templul către corpurile cerești. Totuși, era atât de 
convingătoare, încât m-am trezit urmărindu-i explicaţiile, de 
parcă le-aș fi auzit pentru prima oară. 

Arca funerară trecu printre pilonii curţii interioare a templului, 
prin atriumul lung, străjuit de colonade și pe lângă ușile barate 
și păzite ale celor șase vistierii unde erau făurite și depozitate 
ofrandele funerare care aveau să intre, o dată cu faraonul, în 
mormânt. La capătul atriumului, ușile din lemn de salcâm 
sculptate cu imagini ale tuturor zeilor din panteon fură brusc 
date la o parte, iar noi intrarăm în încăperea mortuară unde 
avea să fie, cândva, îmbălsămat, cadavrul regelui. Aici, în capela 
aceasta solemnă, faraonul cobori din dric și porni mai departe, 
să inspecteze masa masivă pe care avea să fie întins pentru 
ritualul de mumificare. Spre deosebire de îmbălsămarea unui 


125 


om obișnuit, cea regală urma să se desăvârșească după 
șaptezeci de zile. Masa fusese sculptată dintr-un singur bloc de 
diorit de trei pași lungime și doi, lăţime. Pe suprafaţa întunecată 
și marmorată a pietrei, se dăltuise suportul pe care avea să fie 
așezat capul faraonului și șănţuleţele pe unde aveau să se 
scurgă sângele și alte lichide trupești eliberate de scalpelele și 
de instrumentele îmbălsămătorilor. 

Marele maestru al acestei bresle stătea lângă masă, gata să 
explice regelui întregul proces, și avea, într-adevăr, un public 
atent, pentru că pe faraon părea să-l fascineze fiecare detaliu 
macabru. La un moment dat, fu gata-gata să-și uite demnitatea 
și să urce pe blocul de diorit, ca s-o probeze, așa cum ai face cu 
un veșmânt de in nou, la croitor. 

Totuși, se stăpâni, cu mare greutate, și se mulțumi să plece 
urechea la prezentarea făcută de îmbălsămător, despre cum va 
face el prima incizie, de la beregată, până în zona inghinală, și 
despre cum îi va scoate cu iscusinţă viscerele; apoi cum vor fi 
separate ficatul, plămânii, stomacul și intestinele. Inima, ca 
amnar al scânteii divine, va fi lăsată la locul ei, la fel și rinichii, 
aceștia fiind asociaţi cu ideea de apă, în consecinţă, cu Nilul, 
izvorul vieţii. 

După această instruire edificatoare, faraonul examină 
minuţios cele patru vase canopice care aveau să-i adăpostească 
viscerele. Acestea erau așezate pe altă masă mai mică, din 
granit, aflată în apropiere. Vasele din alabastru translucid, de 
culoarea laptelui, erau împodobite cu zei cu capete de animal: 
Anubis - șacalul, Sobeth - crocodilul, Thoth - ibisul, Sekhmet - 
leoaica. Ei aveau să fie gardienii mădularelor divine ale 
faraonului, până la trezirea lui în viaţa eternă. 

Pe aceeași masă de granit unde se aflau vasele canopice, 
îmbălsămătorii își așezaseră instrumentele și întregul arsenal de 
ulcioare și de amfore cu săruri, lacuri și alte chimicale pe care 
aveau să le folosească în demersul lor. Faraonul era fascinat de 
scalpelele strălucitoare de bronz ce aveau să-l eviscereze, iar 
când îmbălsămătorul îi arătă lingura lungă și ascuţită care avea 
să-i fie vârâtă pe nări, ca să-i scoată conţinutul craniului - 
laptele acela covăsit asupra căruia reflectasem eu îndelung, fără 
niciun rezultat - regele fu de-a dreptul vrăjit și începu să 
mânuiască instrumentul sinistru cu evlavie. După ce își satisfăcu 
și această curiozitate, în legătură cu masa mortuară, domniţa 


126 


Lostris i-a îndreptat atenţia asupra basoreliefurilor colorate care 
împodobeau zidurile templului de sus până jos. Decoraţiunile nu 
fuseseră încă terminate, dar asta nu le făcea mai puţin 
atrăgătoare, atât ca proiect, cât și ca execuţie. Desenasem 
aproape toate șabloanele cu mâna mea și-i supravegheasem 
îndeaproape pe artiștii palatului care le executaseră pe 
celelalte. Totul fusese creionat pe ziduri cu beţișoare de 
cărbune. După aceea, le corectasem și le perfecţionasem cu 
mâna liberă. Acum erau gravate de o echipă de sculptori 
pricepuţi în gresie, iar după ei venea o a doua echipă de artiști 
care pictau basoreliefurile terminate. Alesesem pentru aceste 
imagini albastrul ca dominantă, în toate nuanțele, de la cel al 
aripii păsării în zbor, la tonurile cerului și ale Nilului în lumina 
soarelui, de la cel al petalelor orhideei de deșert, până la 
sclipirea bibanului de fluviu, zbătându-se în plasa pescarului. 
Totuși, mai erau și alte culori, cum ar fi nuanţe vibrante de roșu 
și galben, atât de dragi egiptenilor. 

Faraonul, urmat îndeaproape de seniorul meu, Intef, în 
calitatea sa de Paznic al Mormintelor Regale, trecu în revistă, 
fără să se grăbească, cercetând și comentând aproape asupra 
fiecărui detaliu. Bineînţeles, tema pe care o alesesem pentru 
camera mortuară era Cartea Morților, acea hartă și descriere 
amănunţită a căii spre lumea de dincolo pe care avea s-o 
urmeze faraonul, precum și primejdiile ce aveau să-i apară în 
faţă, de-a lungul călătoriei. Se opri ceva mai mult dinaintea 
desenelor mele reprezentându-l pe zeul Thoth, cel cu cap de 
pasăre și cu ciocul lung și coroiat, de ibis, care cântărea inima 
scoasă din trupul faraonului, pe talerul contrabalansat de pana 
adevărului. Dacă inima îi era întinată, balanţa avea să se 
dezechilibreze în jos, iar zeul avea s-o arunce imediat monstrului 
cu cap de crocodil care aștepta în apropiere, gata s-o devoreze. 
Regele rosti încetișor mantra protectoare din carte, menită să-l 
ferească de o asemenea nenorocire, apoi trecu la următoarea 
scenă. 

Se făcuse aproape de amiază, când faraonul își termină 
inspecția din templul mortuar și ieși în curtea din faţă, unde 
maeștrii bucătari ai palatului pregătiseră un banchet somptuos 
în aer liber. 

— Vino și așază-te aici, ca să-ţi pot vorbi mai mult despre 
stele! 


127 


Încă o dată, regele trecu peste protocol și o așeză pe domnia 
Lostris alături de el la masă, mutând-o, chiar, pe una dintre 
nevestele sale mai în vârstă, ca să-i facă ei loc. 

In timpul mesei, aproape că nu mai vorbi cu altcineva, afară 
de stăpâna mea care se comporta acum ca la ea acasă, 
vrăjindu-i și înveselindu-i pe toți din jur cu istețimea și farmecul 
ei. 

Bineînţeles, în calitate de sclav, nu aveam loc la masă, nici 
măcar nu m-am putut strecura pe lângă stăpâna mea, ca s-o 
avertizez să-și modereze exuberanta în prezenţa regelui. În loc 
de asta, a trebuit să-mi găsesc un loc pe piedestalul unuia dintre 
leii de granit, de unde puteam privi de-a lungul mesei, urmărind 
tot ce se petrecea acolo. Nu eram singurul care făcea acest 
lucru, căci seniorul meu, Intef, se afla aproape de rege, deși 
ceva mai retras, și scruta totul cu ochi strălucitori, implacabili, 
ca un păianjen frumos și veninos, din mijlocul pânzei sale. La un 
anumit moment în timpul banchetului, pe deasupra trecu un 
erete cu ciocul galben, care scoase un țipăt strident și 
batjocoritor, ca un scârţăit. 

M-am grăbit să alung vestitorul acela al răului printr-un semn, 
căci cine știe ce zeu luase formă de pasăre, ca să ne 
zăpăcească și să ne încurce măruntele noastre îndrăzneli. 

După masa de prânz, era obiceiul ca toată curtea să se 
odihnească timp de o oră, mai ales în perioada aceasta fierbinte 
a anului. Totuși, faraonul era atât de încântat, încât în ziua 
aceea nici nu vru s-audă de-așa ceva. 

— Acum vom inspecta vistieriile, anunţă el. 

La apropierea convoiului regal, gărzile de la ușile primei 
trezorerii se dădură la o parte și prezentară armele, iar ușile se 
deschiseră iute dinspre interior. Proiectasem aceste șase 
vistierii nu numai ca pe niște magazii pentru imensa comoară 
funerară strânsă de faraon de doisprezece ani încoace, din clipa 
în care urcase pe tronul dublu, ci și ca pe niște ateliere unde o 
mică armată de meșteșugari și de artizani sporeau permanent 
acea avuţie. Sala în care intrasem era o armurărie ce adăpostea 
colecția de arme și de echipamente folosite în bătălie și la 
vânătoare de sălbăticiuni, atât practice, cât și ceremoniale, pe 
care regele avea să le ia cu el în lumea de dincolo. Aranjasem, 
cu ajutorul seniorului Intef, ca meșteșugarii să stea la pupitrele 
lor, astfel încât regele să-i vadă la lucru. 


128 


În vreme ce faraonul trecea încet pe lângă șirul de bănci, 
punea întrebări atât de precise, în materie de tehnică, încât 
nobilii și preoţii cărora li se adresa nu-i puteau oferi niciun 
răspuns și se uitau înnebuniţi în jur, să găsească pe cineva în 
stare să-i ajute. Fui convocat în grabă din spatele mulţimii, 
împins în faţă ca să fac faţă interogatoriului regal. 

— A, da, se strâmbă faraonul mohorât, când mă recunoscu. 
Nu-i altul decât sclavul umil care scrie piese de teatru și vindecă 
bolnavii. Se pare că nimeni de aici nu cunoaște compoziţia 
coardei arcului de război pe care mi-l face omul acesta. 

— Prea-graţioase faraon, metalul e, de fapt, un aliaj format 
dintr-o parte cupru, cinci părţi argint și patru aur. Aurul este 
roșu, din cel ce se poate găsi numai în minele din Lot, din zona 
apuseană a deșertului. Fără îndoială, nicio altă varietate n-ar 
conferi firului aceeași elasticitate. 

— Așa este, aprobă regele ambiguu. Și cum de faceţi fibrele 
atât de subţiri? Nu sunt mai groase ca firele de păr din capul 
meu. 

— Maiestate, se împinge metalul fierbinte, prin balansare, 
prin intermediul unui pendul special proiectat în acest scop. 
Vom putea urmări procesul în aurărie, dacă Maiestatea Voastră 
dorește. 

Astfel, am reușit să rămân alături de rege tot timpul trecerii în 
revistă și să-i distrag, în parte, atenţia de la Lostris, însă nu 
putui găsi un prilej ca să-i vorbesc acesteia între patru ochi. 

Faraonul trecu mai departe ca să inspecteze șirul nesfârșit de 
arme și armuri ce se aflau deja aranjate acolo. Unele dintre 
acestea aparținuseră strămoșilor săi și fuseseră folosite în bătălii 
vestite; altele erau proaspăt fabricate și nu aveau să fie 
niciodată utilizate în război. Toate erau nemaipomenite, culmi 
ale artei armurărești. Se aflau acolo coifuri și pieptare de bronz, 
de argint și de aur, spade de bătălie cu mânere de fildeș bătute 
cu pietre scumpe, uniforme complete de ceremonie, scuturi și 
platoșe din piei de hipopotam și de crocodil, înstelate cu mici 
rozete de aur. Toate formau o expoziţie splendidă. 

Din armurărie traversarăm atriumul către magazia de mobilă, 
unde trudeau o sută de specialiști în lemn de cedru, de salcâm 
și de abanos prețios, ca să desăvârșească mobilierul funerar 
pentru lunga călătorie a regelui. Foarte puţini arbori nobili 
creșteau pe valea Nilului nostru, deci lemnul este o marfă rară și 


129 


costisitoare, fiind la fel de scump ca echivalentul greutății lui în 
argint. Fiecare beţigaș trebuie transportat pe sute de leghe prin 
deșert sau pe corăbii tocmai din ţinuturile misterioase de la 
miazăzi. Aici, lemnul era așezat în stive generoase, ca și cum ar 
fi fost un material obișnuit, parfumând aerul fierbinte cu 
mireasma rumegușului proaspăt. 

Ne uitarăm cum încrustau meșteșugarii scândura de la capul 
patului faraonului cu sidef și cu bucățele de lemn în culori 
contrastante. Alţii decorau brațele scaunelor cu șoimi de aur și 
spătarele canapelelor tapisate cu capete de lei din argint. Nici 
măcar în sălile din palatul regal de pe Insula Elefantină nu 
existau asemenea lucrări delicate ca acelea ce aveau să 
împodobească acea cameră din mormântul regelui. 

Din sala mobilierului trecurăm în încăperea sculptorilor. 
Aceștia ciopleau și aranjau marmura, gresia și granitul în sute 
de nuanţe diferite atât de fin, încât în aer plutea o pulbere albă. 
Zidarii își acoperiseră nasul și gura cu fâșii de pânză pe care se 
așezase praful, iar chipurile le erau pudrate cu această 
substanţă albicioasă, insidioasă. 

Unii se înecau într-o tuse persistentă și uscată îndărătul 
acestor măști, lucru absolut specific pentru profesia lor. 
Disecasem cadavrele multor sculptori bătrâni care-și 
exercitaseră profesia timp de treizeci de ani şi muriseră la 
datorie. Plămânii lor erau pietrificați ca niște bolovani, așa că nu 
prea petrecusem multă vreme în atelierul acesta, ca să nu 
contractez aceeași maladie. 

Trecând peste asta, produsele lor erau minunate la privit - 
statui reprezentându-i pe zei și pe Faraonul însuși, care păreau 
cât se poate de plini de viaţă. Erau acolo copii în mărime 
naturală ale regelui, înfăţișându-l pe tron sau plimbându-se în 
afara palatului, viu și mort, sub formă divină sau muritoare. 
Aceste statui aveau să flancheze aleea ce conducea către fundul 
văii străjuite de versanţii colinelor întunecate, apoi spre templul 
funerar care, în momentul acela, se afla abia în stadiul de 
excavare a fundaţiei. La moartea faraonului, dricul de aur urma 
să-i poarte sarcofagul masiv, tras de un cortegiu de o sută de 
boi albi, pe această alee, până la locul de odihnă. 

Sarcofagul de granit, cioplit numai pe jumătate, se afla în 
mijlocul sălii de sculptură. Iniţial, fusese un singur bloc 
trandafiriu, scos din carierele de la Syene și transportat apoi, pe 


130 


fluviu, într-o barjă special construită în acest scop. Fusese 
nevoie de cinci sute de sclavi ca să fie tras la mal și apoi să fie 
cărat pe role de lemn în locul în care se afla acum - un bolovan 
greu, dreptunghiular, de cinci pași lungime, trei lăţime și trei 
înălțime. 

Meșterii începuseră prin tăierea unei plăci groase din partea 
superioară. În aceasta, căpetenia lor contura forma mumiei 
faraonului, cu brațele încrucișate și cu biciul și cârja ţinute 
strâns în mâinile fără viaţă. Alţi meșteri scobeau acum blocul 
principal de granit ca pe un cuib în care grupul de sicrie 
interioare să se potrivească perfect împreună cu sarcofagul 
exterior uriaș, aveau să fie șapte sicrie în total, potrivite unul 
într-altul, ca un joc de cuburi pentru copii. Şapte era, desigur, 
unul dintre numerele magice. Ultimul sicriu din interior urma să 
fie din aur curat și, ulterior, am văzut cum era modelat dintr-o 
masă informă de metal în sala aurarilor. Acest sarcofag multiplu, 
adevărat munte de piatră și de aur care urma să adăpostească 
trupul îmbălsămat al regelui, avea să fie cărat de dricul aurit pe 
aleea ce ducea spre coline, într-o călătorie molcomă de șapte 
zile. Cortegiul avea să se oprească peste noapte la fiecare dintre 
micile altare presărate din loc în loc de-a lungul drumului. 

O anexă fascinantă a sălii statuilor era atelierul ușabti situat 
în spate, unde erau modelaţi servitorii și slugile care aveau să-l 
însoțească pe regele fără viaţă. Erau manechine de lemn 
micuțe, perfecte, reprezentând toate straturile și dregătoriile 
societății egiptene, ce urmau să lucreze pentru faraon în lumea 
de dincolo, în așa fel încât acesta să-și poată menţine starea și 
stilul de viaţă și acolo. Fiecare ușabti era o păpușă încântătoare 
sculptată în lemn, îmbrăcată într-o uniformă autentică, conform 
rangului, și purtând uneltele corespunzătoare. Erau ţărani și 
grădinari, pescari și brutari, berari și slujnice, soldaţi și 
perceptori, scribi și bărbieri, și sute de muncitori obișnuiți care 
aveau să îndeplinească fiecare sarcină menajeră și putea să 
pătrundă în palatul regelui în cazul în care erau chemaţi de alţi 
zei să muncească în lumea de dincolo. 

În fruntea acestei congregaţii de figurine mici exista chiar și 
un mare vizir ale cărui trăsături miniaturale semănau foarte 
mult cu acelea ale seniorului Intef. Faraonul luă în mână acest 
manechin și îl cercetă îndeaproape, întorcându-l ca să citească 
prezentarea de pe spate: „Numele meu este seniorul Intef, mare 


131 


vizir al Regatului de Sus, singurul tovarăș al faraonului, decorat 
de trei ori cu medalia de aur. Sunt gata oricând să răspund la 
chemările regelui”. 

Faraonul îi dădu păpușa seniorului Intef. 

— Ești chiar atât de bine făcut, seniore Intef? îl întrebă el cu 
un zâmbet abia schiţat pe chipul acela imobil, iar marele vizir se 
înclină ușor. 

— Adevărul e că sculptorul a cam exagerat, în dezavantajul 
meu, Maiestatea Voastră. 

Ultima vistierie pe care o vizită regele în ziua aceea fu 
atelierul aurarilor. Văpaia infernală a cuptoarelor arunca o 
strălucire ciudată pe chipurile bijutierilor, în timp ce lucrau 
extrem de concentrați pe băncile lor. 

Avusesem grijă să-i instruiesc cât se poate de bine. La 
intrarea cortegiului, aurarii îngenuncheară ca la un semn, să-și 
manifeste tripla supunere față de faraon, apoi se ridicară și își 
reluară lucrul. 

Cu toate că sala aceea era foarte mare, văpaia de la flăcările 
cuptoarelor încărcate de sulf îţi tăia respiraţia și simţirăm cu 
toţii cum ne năpădește sudoarea de cum pășirăm acolo. Cu 
toate acestea, regele era atât de fascinat de comoara dinaintea 
ochilor lui, încât nu părea să bage în seamă atmosfera aceea 
ucigătoare. Se duse direct spre matriţa din centrul sălii unde cei 
mai iscusiți bijutieri lucrau la sicriul de aur din interior. 
Prinseseră perfect trăsăturile vii ale faraonului în metalul 
strălucitor. Masca avea să se potrivească exact peste capul lui 
înfășurat cu bandaje. Era o imagine divină, cu ochi de obsidian 
și de cristal de rocă, iar uraeus-ul cu cap de cobră îi împodobea 
fruntea. Cred din toată inima că în toată civilizația noastră 
milenară nu mai fusese făurită vreo capodoperă a artei aurărești 
de mai mare fineţe ca aceasta. Era culmea culmilor. 

Timpuri nenăscute încă aveau, poate, să se minuneze într-o 
bună zi la vederea acestei splendori. Chiar și după ce faraonul 
admirase masca de aur din fiecare unghi posibil, părea incapabil 
să se desprindă și să se depărteze de ea. Iși petrecu restul zilei 
la matrița de alături, așezat pe un scăunel, în vreme ce i se 
puneau la picioare zeci de casete din lemn de cedru, pline cu 
bijuterii ce-i erau prezentate. 

Nu cred că mai fusese vreodată acumulată o asemenea 
comoară într-un singur palat. A face o listă seacă a tuturor 


132 


exponatelor ar fi doar o imagine palidă faţă de diversitatea 
acestora, în fine, n-am să vă spun decât că, pentru început, în 
casetele din lemn de cedru se aflau deja șase mii patru sute 
cincizeci și cinci de piese și că la acestea se adăugau zilnic 
altele și altele, deoarece bijutierii continuau să lucreze neobosit. 

Erau inele pentru degetele de la mâinile și de la picioarele 
faraonului, amulete și talismane, figurine de aur reprezentând 
zei și zeițe, coliere, și brățări, și medalioane de pus pe piept, 
brâuri încrustate cu șoimi, vulturi și cu toate celelalte făpturi ale 
lumii, cu cerul și pământul și fluviul; mai erau coroane și 
diademe bătute în lapislazuli și rubine, și agate, și carneol, și 
jasp, și tot felul de alte pietre preţioase atât de dragi omului 
civilizat. Arta cu care fuseseră proiectate și făurite eclipsa tot ce 
fusese creat în ultimul mileniu. 

Adesea, o naţiune își creează majoritatea operelor de artă 
frumoase în perioadele de declin. In anii de formare a unui 
imperiu obsesia se concentrează asupra cuceririlor și a 
construirii bunăstării. Numai după ce toate acestea vor fi fost 
realizate se găsește răgazul și dorinţa de a promova artele și, 
ceea ce-i mai important, oamenii bogaţi și puternici care să 
plătească pentru ele. 

Greutatea aurului și a argintului ce intraseră în componența 
dricului și a măștii funerare precum și în colecţia aceasta de 
comori care-ţi tăiau răsuflarea depășea cinci sute de takhs; așa 
că ar fi fost nevoie de cinci sute de bărbaţi puternici ca să le 
ridice. Calculasem că toate acestea reprezentau o zecime din 
greutatea totală a cantităţii de metal preţios obţinută într-o mie 
de ani de minerit - consemnată în istoria noastră scrisă. Pe 
aceasta regele intenţiona să o ia cu el în mormânt. 

Cine sunt eu, un biet sclav, ca să pun la îndoială prețul pe 
care un rege era dispus să-l plătească pentru viaţa veșnică? 
Ajunge să spun că prin strângerea acestei comori, în vreme ce 
se purtau războaie împotriva Regatului de Jos, faraonul adusese, 
aproape de unul singur, fără ajutorul nimănui, acest Egipt al 
nostru la stadiul de cerșetorie. 

Nu-i de mirare atunci că Tanus semnalase, în discursul său, 
prădăciunile făcute de perceptorii de taxe, ca pe una dintre cele 
mai cumplite rele de pe umerii populaţiei. Intre ei și bandele de 
tâlhari care făceau ravagii prin sate, nestingherite și pe faţă, noi 
eram ruinaţi cu toţii și zdrobiţi de jugul financiar mult prea greu 


133 


de purtat. Ca să supravieţuim, trebuia să scăpăm din plasa 
colectorilor de taxe. Așa că, din cauză că se pornise să ne aducă 
în ultimul grad de sărăcie pentru propria-i megalomanie, regele 
ne făcea, în același timp, să încălcăm legea. Foarte puţini dintre 
noi, mici sau mari, bogaţi sau săraci, mai dormeam noaptea fără 
griji. Stăteam întinși în pat, cu ochii deschişi, cu inima cât un 
purice că s-ar putea să ne bată la ușă vreun perceptor. 


e Capitolul 12 « 


În necropolă fuseseră pregătite apartamentele luxoase, în 
care regele avea să-și petreacă noaptea, pe malul apusean al 
Nilului, aproape de locul pentru odihna finală din măruntaiele 
colinelor întunecate. Necropola, cetatea morţilor, era aproape la 
fel de întinsă ca însuși Karnak-ul. Era căminul tuturor celor care 
aveau legătură cu construcţia și cu întreţinerea templului 
funerar și a mormântului regal. Locurile sfinte erau păzite de un 
regiment întreg al gărzii de elită, căci uzurpatorul din nord era la 
fel de însetat de comori ca și dragul nostru rege, iar căpeteniile 
tâlharilor din deșert deveneau tot mai îndrăzneţe și mai 
obraznice pe zi ce trecea. Comorile din templul funerar 
reprezentau o tentaţie de nebiruit pentru orice prădător din cele 
două regate și de dincolo de ele. 

În afară de gărzi se mai aflau acolo grupuri de meșteșugari și 
artizani, precum și toți ucenicii lor. Fiind responsabil cu 
înregistrarea salariilor și a raţiilor, știam exact câţi erau. La 
ultima zi de plată fuseseră patru mii opt sute unsprezece. In 
plus, mai erau peste zece mii de sclavi angajaţi în această 
muncă. 

N-o să mă obosesc să mai înșirui numărul boilor și al oilor 
care trebuiau să fie sacrificate zilnic pentru a-i hrăni pe toţi și 
nici căruțele de pește adus din Nil sau miile de ulcioare de bere 
fermentată zilnic pentru a ostoi în fiecare zi din timpul verii 
setea acestei mulţimi ce lucra sub ochiul vigilent al 
supraveghetorilor gata oricând să folosească biciul. Necropola 
era un oraș și în acest oraș exista un palat pentru rege. Mare 
ușurare fu pentru noi, căci fusese o zi istovitoare. Dar, din nou, 
nu avui parte de prea multă odihnă. 


134 


Am încercat să ajung la domniţa Lostris, dar ca un făcut, nu 
am reușit să mă apropii de ea. După spusele slujnicelor ei 
negrese, ba era la toaletă, ba la baie, ba se odihnea și nu avea 
voie să fie deranjată. În final, în timp ce așteptam încă în 
anticamera apartamentului său, veni poruncă de la tatăl ei, așa 
că n-am mai putut zăbovi și m-am grăbit să ajung la stăpânul 
meu. 

De îndată ce am intrat în dormitorul seniorului Intef, îi dădu 
pe toți ceilalți afară din cameră. Când rămaserăm singuri, mă 
sărută. Fui încă o dată surprins de atâta bunăvoință, dar și 
deranjat de felul exaltat în care se purta. Rareori îl văzusem într- 
o astfel de dispoziţie și de fiecare dată ea prevestea evenimente 
catastrofale. 

— Ai observat cât de des se întâmplă ca poarta spre putere și 
noroc să apară acolo unde nu te-aștepţi? râse el și mă mângâie 
spre obraz. De data aceasta a apărut între coapsele unei femei. 
Nu, iubitul meu bătrân, nu face pe neștiutorul. Știu exact cu câtă 
viclenie ai pus totul la cale. Faraonul mi-a povestit cum l-ai 
momit, promițându-i un moștenitor pe linie masculină. Pe 
numele lui Seth, ești tare șiret, nu-i așa? Nici mie nu mi-ai spus 
niciun cuvânt despre planul tău, ai ticluit totul de unul singur. 

Râse iar și îmi răsuci o buclă pe după degete. 

— Trebuie să-mi fi ghicit ultima ambiţie, în tot acest timp, 
pentru că n-am discutat niciodată deschis acest lucru. Așa că ți- 
ai pus în gând să-mi rezolvi tu problema. Desigur, aș fi putut să 
te pedepsesc pentru îndrăzneala ta, zise el și-mi răsuci bucla 
între degete de-mi dădură lacrimile, dar cum aș putea să mă 
supăr pe tine, când mi-ai adus dubla coroană atât de aproape? 

Îmi lăsă șuviţa de păr și mă sărută iar. 

— Tocmai am avut o întrevedere cu regele. Peste două zile, în 
toiul serbărilor, își va anunţa logodna cu fiica mea, Lostris. 

Brusc, simţii cum mi se întunecă privirile și pielea mi se umple 
de broboane reci de sudoare. 

— Nunta va avea loc în aceeași zi, imediat după ceremonia de 
închidere a serbărilor, am avut eu grijă de asta. Nu vrem să 
întârziem ca nu cumva să apară ceva să ne stea împotrivă, nu-i 
așa? 

O asemenea grabă în organizarea nunţii regale era 
neobișnuită, dar nu imposibilă. Atunci când erau alese miresele 
cu scopul de a pecetlui o căsătorie politică sau de a consolida 


135 


cucerirea unor noi teritorii, nunta avea loc adesea chiar în ziua 
când se făcea și înțelegerea. Mamose lIntâiul, strămoșul 
actualului nostru faraon, se căsătorise cu fiica unei căpetenii 
hure chiar pe câmpul de bătălie. Totuși, astfel de precedente 
istorice nu mă încălzeau cu nimic acum, când mă confruntam cu 
întruparea întunecată a celei mai cumplite dintre temerile mele. 

Seniorul Intef nu părea să-mi observe disperarea. Era prea 
preocupat de propriile-i interese imediate, așa că își continuă 
discursul: 

— Înainte să-i dau regelui consimţământul formal pentru 
căsătorie, l-am pus să promită că, dacă ea îi va dărui un fiu, 
atunci o va ridica pe fiica mea la rangul de soţie principală și 
regină consoartă. 

Bătu din palme în semn de triumf total. 

— Bineînţeles, îți dai seama ce înseamnă asta. Dacă faraonul 
moare înainte ca nepotul meu să ajungă la vârsta majoratului, 
atunci bunicul său, și cel mai apropiat pe linie masculină, ar 
deveni regent... Se opri brusc și se uită lung la mine, iar eu, 
cunoscându-l atât de bine, am înţeles exact ce-i trecea prin 
minte. Își regreta amarnic indiscreţia; nimeni n-ar fi trebuit să 
audă acest gând al lui exprimat cu glas tare. Era cea mai pură 
trădare. Dacă Lostris avea să poarte în pântece un fiu de-al 
faraonului, atunci tatăl lui nu va mai trăi mult după naștere. 
Amândoi știam asta. Seniorul Intef dăduse glas regicidului și 
acum se gândea să-l înlăture pe singurul care auzise ceea ce 
spusese, adică pe umilul sclav, Taita. Amândoi înțeleseserăm 
acest lucru foarte clar. 

— Stăpâne, sunt recunoscător că totul a mers așa cum am 
plănuit. Recunosc acum că am lucrat cu vicleșug ca s-o plasez 
pe fiica voastră în calea regelui și că i-am prezentat-o ca pe 
mama viitorului său fiu. Am folosit piesa de teatru ca pe o 
momeală, să-i atrag atenţia asupra ei. Totuși, n-aveam cum să 
vă spun despre toate aceste ticluieli, până când nu erau bine 
puse la punct. Dar mai avem încă multe de făcut, până când ne 
vom putea socoti puși la adăpost... 

Și-am început să-i înșirui iute o listă întreagă cu ceea ce s-ar 
putea întâmpla până să câștige el controlul asupra coroanei și al 
sceptrului de aur al Egiptului. Plin de tact, l-am făcut să 
înțeleagă că mai avea încă multă nevoie de mine, dacă voia să- 
și atingă scopul. Văzui cum se relaxează urmărindu-mi 


136 


argumentele și mi-am dat seama că, măcar pentru moment, 
eram în siguranţă. 

Trecu ceva vreme, până când am reușit să scap, cu multă 
diplomaţie, de el și m-am grăbit s-o avertizez pe domniţa Lostris 
de situaţia cumplită în care o aruncasem. Totuși, înainte să 
ajung la ușa ei, mi-am dat seama că avertismentul meu nu va 
face decât s-o arunce în brațele disperării, până la nebunie sau 
chiar la sinucidere. Nu mai aveam cum să-mi irosesc vremea, 
dacă era să fac ceva pentru a împiedica evenimentele să se 
îndrepte spre un final tragic. Nu mă mai puteam îndrepta acum 
decât spre o singură persoană. 


e Capitolul 13 e 


Am părăsit necropola și am pornit-o de unul singur de-a 
lungul canalului pe poteca edecului înapoi, spre malul fluviului 
unde știam că sunt încartiruite escadroanele lui Tanus. Mai erau 
trei zile până când luna avea să fie plină, iar acum lumina 
dealurile zimțate ce formau linia orizontului spre apus, cu o 
strălucire galbenă, dar rece, azvârlind umbre întunecate pe 
câmpia de la poalele lor. 

In timp ce mergeam cu un pas destul de vioi, îmi alcătuiam în 
minte o listă întreagă de nenorociri și de ghinioane care se 
puteau abate asupra lui Tanus, a stăpânei mele, Lostris, și 
asupra mea în zilele ce aveau să urmeze. Am reușit să mă 
enervez singur, așa cum leul deșertului cu coamă neagră își 
atțâţă furia, folosindu-se de vârful înspicat al cozii, înainte să-l 
atace pe vânător. În felul acesta, mi-am creat o dispoziţie 
provocatoare și violentă, cu mult înainte de a ajunge pe malul 
Nilului. 

Am găsit tabăra lui Tanus fără niciun fel de probleme, 
aproape de mal și de gura canalului. Vasele escadronului erau 
ancorate mai jos de tabără. Santinelele m-au somat, iar apoi, 
recunoscându-mă, m-au condus la cortul lui Tanus. Acesta lua o 
cină târzie împreună cu Kratas și cu alți patru ofițeri din 
subordine. S-a ridicat cu un zâmbet să mă întâmpine și mi-a 
întins cana cu bere din mâna sa. 


137 


— Ce plăcere neașteptată, prietene. Așază-te lângă mine și 
gustă din berea mea, în timp ce sclavul meu îţi va aduce o 
carafă și o farfurie. Arăţi de parcă ţi s-au înecat toate corăbiile, 
deși cred că te-ai luptat pentru fiecare până la capăt. 

Am întrerupt acest șir de glume, năpustindu-mă asupra lui 
furios: 

— Lua-te-ar Seth să te ia, idiot fără minte! Chiar nu-ţi dai 
seama în ce primejdie ne-ai vârât? Tu și gura aia a ta care 
flencăne întruna! Te gândești câtuși de puţin la liniștea și 
siguranţa stăpânei mele? 

E drept, nu intenţionasem să fiu așa dur cu el, dar, o dată ce 
mi-am dat drumul, părea că nu mai eram în stare să-mi 
controlez simţămintele, iar frica și neliniștea mi se revărsară 
într-un potop de invective. Nu toate lucrurile de care îl învinuiam 
erau adevărate sau corecte, dar faptul că le rosteam mă făcea 
să mă simt mai bine. 

Expresia de pe chipul lui Tanus se schimbă și-și ridică mâna, 
ca pe un scut: 

— Stai mai ușor! Mă iei pe nepregătite. Sunt neînarmat și 
incapabil să mă apăr împotriva unui atac atât de sălbatic. 

Abordase un ton jovial în faţa ofițerilor săi, dar pe buze i se 
așternu un zâmbet fin în timp ce mă prinse de braţ și mă trase 
afară în întuneric, târându-mă aproape dincolo de liniile 
regimentului pe câmpiile îndepărtate, luminate de lună. Eram 
asemenea unui copil în strânsoarea mâinii lui drepte antrenate 
să mânuiască spada și să ţintească cu marele arc Lanata. 

— Acum varsă-ţi tot oful! îmi porunci el aspru. Ce s-a 
întâmplat de ai o dispoziţie așa de mizerabilă? 

Eram încă supărat, dar simţeam mai mult teamă, decât furie, 
așa că mi-am dat din nou drumul la gură. 

— Am irosit jumătate din viaţă încercând să te apăr de 
propria-ţi prostie și m-am săturat. Chiar nu înţelegi nimic din 
lumea reală? Oare chiar ai crezut că-ţi va fi permis să scapi 
basma curată din nesăbuinţa în care ne-ai antrenat pe toți 
noaptea trecută? 

— Vorbești despre cuvântarea mea la manifestaţie? Părea 
nedumerit şi îmi eliberă braţul din strânsoarea aceea 
zdrobitoare. Cum poţi spune că a fost nesăbuinţă? Toţi ofițerii 
mei, ca de altfel orice altă persoană cu care am mai vorbit de 
atunci, au rămas încântați de ceea ce am avut de spus. 


138 


— Prostule, nu-ţi dai seama că părerile tuturor ofiţerilor și 
prietenilor tăi nu cântăresc nici cât o ceapă degerată, în balanța 
întregului plan? Sub ocârmuirea oricărui alt conducător, ai fi fost 
deja mort și nici chiar acest bătrân al nostru, slab și șovăielnic 
cum e, nu-și poate permite să te lase să te sustragi urmărilor 
insolenţei tale. E mai mult decât poate duce tronul său. Va 
trebui să plătești Tanus, senior Harrab, și Horus mi-e martor că 
nu va fi ușor. 

— Vorbești în dodii, mi-o reteză el. l-am făcut regelui un mare 
bine. E înconjurat de lingușitori care i se bagă pe sub piele și-i 
înșiră toate minciunile pe care ei cred că vrea să le audă. Sosise 
de mult timpul să audă adevărul și în adâncul inimii mele sunt 
convins că, o dată ce va chibzui asupra acestui lucru, îmi va fi 
recunoscător. 

Furia mea începuse să se risipească în faţa credinţei sale pure 
și neclintite în triumful binelui. 

— Tanus, dragul meu prieten, cât ești de naiv! Niciun om nu 
poate fi recunoscător când adevărul care nu poate fi digerat îi 
este îndesat pe gât. Dar, în afară de asta, i-ai făcut jocul chiar 
stăpânului meu, Intef. 

— Stăpânul Intef? întrebă el, fixându-mă intens. Ce-i cu 
seniorul Intef? Vorbești de el ca și cum mi-ar fi dușman. Marele 
Vizir a fost prietenul cel mai apropiat al tatălui meu. Știu că pot 
să mă încred în el, atunci când e vorba de siguranța mea. l-a 
făcut tatălui meu un jurământ pe patul de moarte... 

Îmi dădui seama că, în ciuda dispoziţiei bune în care se afla și 
a prieteniei noastre, începea să se înfurie pe mine, probabil 
pentru prima oară în viața lui. Și mai știam că furia lui Tanus, cu 
toate că era greu de stârnit, era ceva de temut. 

— O, Tanus! exclamai eu, înfrângându-mi, până la urmă, 
mânia. Am fost nedrept cu tine. Sunt atât de multe lucruri pe 
care ar fi trebuit să ţi le spun și totuși n-am făcut-o niciodată. 
Nimic nu a fost așa cum ai crezut tu. Am dat dovadă de lașitate, 
dar nu ţi-am putut spune că Intef a fost vrăjmașul de moarte al 
tatălui tău. 

— Cum se poate una ca asta? întrebă Tanus, clătinând din 
cap. Au fost prieteni, cei mai buni prieteni. Amintirile mele cele 
mai vechi sunt acelea cu ei doi râzând. Tata mi-a spus că pot să- 
i încredințez seniorului Intef chiar viaţa. 


— Nobilul Pianki, senior Harrab, așa își închipuia, e drept. Însă 
încrederea lui l-a costat întreaga avere și, până la urmă, chiar 
viața pe care i-o încredințase lui Intef. 

— Hmm, trebuie că te înșeli. Tatăl meu a fost victima unui șir 
de întâmplări nefericite... 

— Și fiecare dintre acestea a fost coordonată de seniorul meu, 
Intef. Îl pizmuia pe tatăl tău pentru virtuțile sale și pentru că era 
așa de popular, pentru bogăţia și trecerea de care se bucura în 
fața faraonului. Și-a dat seama că seniorul Harrab avea să fie 
numit Mare Vizir înaintea lui și îl ura pentru toate acestea. 

— Nu pot să te cred. N-ai cum să mă faci să te cred. Tanus 
clătină din cap dezaprobator, topindu-mi astfel și bruma de furie 
care mă mai stăpânea. 

— Îţi voi explica totul așa cum ar fi trebuit s-o fac de mult. Îţi 
voi da toate dovezile pe care ai să mi le ceri, dar nu este timp 
acum. Trebuie să ai încredere în mine. Seniorul Intef te urăște 
așa cum l-a disprețuit și pe tatăl tău. Atât tu, cât și stăpâna 
mea, Lostris, sunteți în primejdie. In primejdie de a vă pierde 
mai mult decât viaţa, în primejdie de a vă pierde unul pe celălalt 
pentru totdeauna. 

— Dar cum e posibil una ca asta, Taita? Vorbele mele îl 
dezorientaseră și îl tulburaseră vădit. Eu credeam că seniorul 
Intef și-a dat consimțământul pentru căsătoria noastră. 
Inseamnă că n-ai vorbit cu el. 

— Ba da, am vorbit cu el, am strigat eu și, apucând mâna lui 
Tanus, i-am vârât-o pe sub partea din spate a tunicii mele. Asta 
a fost răspunsul lui. Pipăie urmele lăsate de bici! A poruncit să 
fiu lovit doar pentru că am sugerat o eventuală căsătorie între 
tine și domnița mea, Lostris. lată cât de mult te urăște pe tine și 
familia ta. 

Tanus mă fixa mut de uimire, dar mi-am dat, în sfârșit, seama 
că mă credea și astfel am putut trece la ceea ce-mi frământa 
mintea mai mult decât discursul său exaltat sau decât 
răzbunarea pe care Marele Vizir o uneltise de atâția ani cu 
succes împotriva lui. 

— Ascultă-mă acum, prietene drag, și pregătește-te pentru 
cele mai rele vești de până acum. Nu exista altă cale de a-i 
spune, decât direct, la fel cum mi-ar fi spus-o și el mie: Departe 
de a consimţi la mariajul vostru, stăpânul meu, Intef, a făgăduit 
mâna fiicei sale altuia. Ea va deveni în scurt timp nevasta 


140 


faraonului Mamose, iar, după ce-i va dărui primul copil, va 
ajunge soţia lui principală și prinţesa consoartă. Regele însuși va 
face anunţul, la sfârșitul serbărilor dedicate lui Osiris. Nunta va 
avea loc în aceeași seară. 

Tanus începu să se clatine pe picioare, iar în lumina lunii 
chipul i se făcu livid, ca al unei fantome. O vreme, niciunul 
dintre noi n-a mai fost în stare să rostească ceva; se întoarse cu 
spatele la mine și porni de unul singur, prin lanul drept de grâu. 
Mă luai și eu după el, încercând să nu-l scap din vedere, până 
când, într-un sfârșit, găsi un bolovan negru pe care se așeză, ca 
un bătrân obosit. Mă apropiai și eu ușor și mă așezai mai jos de 
el. Intenţionat, am rămas tăcut până când el suspină și mă 
întrebă liniștit: 

— Și Lostris a fost de acord cu această căsătorie? 

— Bineînţeles că nu. Până acum probabil că nici nu știe ceva 
de ea. Dar tu chiar îţi închipui vreo clipă că dorinţele ei ar fi mai 
presus de voința tatălui său și a regelui? Nu va avea niciun 
cuvânt de zis în această privinţă. 

— Și ce-o să facem, prietene? 

Chiar și în starea în care mă aflam, copleșit de supărare, îi 
eram recunoscător că folosea pluralul, că mă implica și pe mine, 
liniștindu-mă astfel în privinţa prieteniei noastre. 

— Mai există și altă posibilitate pentru care trebuie să fim 
pregătiţi, l-am prevenit eu. Și anume că în aceeași cuvântare 
prin care faraonul va anunţa logodna sa cu Lostris, să 
poruncească și întemnițarea ta sau, mai rău, chiar, să emită 
zapisul pentru uciderea ta. Seniorul Intef se bucură de cea mai 
mare atenţie din partea regelui și-l va ațâța la asta, cu 
siguranţă. Și zău c-ar avea și motive! Te faci vinovat de 
instigare la răzmeriţă. 

— Fără Lostris ca soţie, nici n-am de ce să mai trăiesc. Dacă 
regele mi-o ia, atunci e bine venit să-mi considere capul cadou 
de nuntă. 

Rosti acestea simplu, fără să joace teatru așa că abia mă mai 
puteam preface furios. 

— Parcă ai fi o bătrână jalnică și slabă care cedează în fața 
sorții fără luptă. Ce dragoste eternă și sublimă trebuie să fie 
asta a voastră, dacă tu nici măcar nu te zbaţi pentru ea? 


141 


— Cum să lupţi împotriva unui rege și a unui zeu? întrebă 
Tanus încet. A unui rege căruia i-ai jurat credinţă și a unui zeu 
care este la fel de departe și de intangibil precum soarele? 

— Că regele nu-ţi merită credinţa, ai spus-o foarte clar în 
cuvântarea ta. E un om bătrân și slab care a divizat cele două 
regate și ne-a îngenuncheat-o pe 7a-Meri, însângerând-o. 

— lar ca zeu? întrebă Tanus la fel de încet ca și cum nu l-ar fi 
interesat cu adevărat răspunsul, cu toate că știam că este un 
om credincios și devotat, așa cum sunt mulţi războinici 
neînfricați. 

— Ca zeu? îmi schimbai eu vocea pe un ton batjocoritor. Tu ai 
mai multă divinitate în mâna și în spada ta, decât are el în tot 
trupșorul ăla mic și moale. 

— Și ce-mi sugerezi? mă întrebă el cu o blândeţe prefăcută. 
Ce crezi că trebuie să fac? 

Am tras adânc în piept o gură de aer și apoi am oftat. 

— Ofițerii și oamenii tăi te-ar urma chiar până la porţile lumii 
de dincolo. Mulțimea te iubește pentru curajul și cinstea ta, am 
îngăimat eu, pentru că înfățișarea lui sub razele lunii nu mă 
încuraja să continuu. 

A tăcut preţ de vreo douăzeci de bătăi năvalnice de inimă, 
așa cum se zbătea acum a mea, și apoi îmi ordonă pe un ton 
moale: 

— Hai, continuă! Spune ce ai de spus! 

— Tanus, tu ai putea fi cel mai nobil faraon pe care această 
Ta-Meri, pământul nostru mamă, l-a cunoscut de o mie de ani 
încoace. Tu și stăpâna mea, Lostris, pe tron, lângă tine, puteţi 
conduce din nou acest popor și acest pământ spre măreție. 
Cheamă-ţi escadroanele și cheamă-ţi oamenii pe potecă în jos, 
spre locul în care trăiește faraonul acela nedemn, vulnerabil și 
fără apărare. Până mâine în zori poţi fi conducătorul Regatului 
de Sus. La anu', pe vremea aceasta, îl vei fi înfrânt pe uzurpator 
și vei fi reunit cele două regate. 

Am sărit în picioare și l-am înfruntat: 

— Tanus, senior Harrab, destinul tău, ca și al celei pe care o 
iubești, te așteaptă. Apucă-le în strânsoarea mâinilor tale 
puternice, de luptător! 

— Mâini de războinic, da! Le ridică în faţa mea. Mâini care au 
luptat pentru patria lor și l-au apărat pe regele ei îndreptăţit. Îmi 
faci un deserviciu, prietene. Ele nu sunt mâini de trădător. Așa 


142 


cum nici aceasta nu este inima unui hulitor, care să caute să 
doboare și să distrugă un zeu, luându-i locul în panteon. 

Mi-am strigat cu voce tare nemulțumirea: 

— Tu ai fi cel mai mare faraon din ultimii cinci sute de ani și 
nu ar fi nevoie să te proclami zeu, dacă ideea nu-ţi surâde. Fă-o, 
te implor, de dragul Egiptului ăstuia al nostru și pentru femeia 
pe care amândoi o iubim. 

— Ar mai iubi, oare, Lostris un trădător, așa cum a iubit un 
luptător și un patriot? Eu cred că nu, clătină el din cap. 

— Ea te iubește necondiţionat, începui eu, apoi însă mă oprii. 

— N-ai cum să mă convingi. E o femeie de onoare, cu foarte 
multă demnitate. Ca trădător și ca tâlhar mi-aș pierde tot 
dreptul la respectul ei și la fel de important este că niciodată nu 
mi-aş mai recăpăta respectul faţă de mine însumi și nu aș mai fi 
demn de dragostea ei dacă aș face ceea ce-mi spui tu, iar dacă 
pui vreun preţ pe prietenia noastră, nu mai vorbi despre lucrul 
acesta. Nu am nicio pretenţie asupra dublei coroane. Horus, 
auzi-mă și întoarce-ți fața de la mine dacă voi încălca vreodată 
acest legământ! 

Subiectul era închis, îl cunoșteam atât de bine pe prostănacul 
ăsta mare și enervant pe care îl iubeam din toată inima. Avea 
de gând să facă exact ce-și propusese și să-și îndeplinească 
misiunea cu o încăpățânare oarbă. 

— Și atunci ce ai să faci, fir-ai tu să fii de catâr? izbucnii eu. 
Nimic din ceea ce-ţi spun nu are vreo importanţă pentru tine! 
Vrei să înfrunţi toate astea de unul singur? Ai devenit dintr-o 
dată prea înţelept, ca să mai pleci urechea la poveţele mele? 

— Sunt dispus să-ţi urmez sfaturile, atâta timp cât ele 
dovedesc rațiune. Întinse mâna și mă trase lângă el. Vino, Taita, 
ajută-ne. Eu și Lostris avem acum nevoie de tine mai mult ca 
oricând. Nu ne lăsa. Ajută-ne să găsim calea cea mai demnă de 
urmat! 

— Mă tem că nu există așa ceva, am oftat eu, în vreme ce pe 
dinlăuntru simţirile mele erau răsturnate și răsucite, ca niște 
epave prinse în revărsarea Nilului. Dar dacă nu vei lua coroana, 
atunci să nu îndrăznești să rămâi aici. Trebuie să pui mâna pe 
Lostris și, împreună cu ea, să fugi departe. 

Mă privi lung, în bătaia lunii. 

— Să părăsesc Egiptul? Cred că glumești. Aceasta este lumea 
mea și e și lumea lui Lostris. 


143 


— Nu, îl liniștii eu. Nu asta aveam în minte. Mai este încă un 
faraon în Egipt. Unul care are nevoie de oameni drepţi și de 
onoare, și de luptători. Tu poţi oferi multe unui astfel de rege. 
Ești la fel de cunoscut în Regatul de Jos, cum ești și aici, la 
Karnak. Imbarc-o pe Lostris la bordul Suflării lui Horus și 
îndreaptă-ţi galera spre miazănoapte. Nicio altă navă nu te 
poate prinde din urmă. În zece zile, cu vântul și curenţii ăștia, 
poți ajunge la curtea faraonului Roșu din Memphis și îi poţi jura 
credinţă. 

— Pe Horus, chiar ești hotărât să mă transformi într-un 
trădător, mă întrerupse el. Să jur credință uzurpatorului, spui tu? 
Și atunci ce fac cu jurământul de credinţă depus în fața 
adevăratului faraon, Mamose? Asta nu contează pentru tine? Ce 
fel de bărbat trebuie că sunt eu, dacă pot să fac același 
jurământ fiecărui rege sau renegat care îmi iese în cale? Un 
jurământ nu e ceva care poate fi negociat sau îndreptat, Taita, 
este un lucru pe viaţă. l-am făcut jurământul meu adevăratului 
faraon, lui Mamose. 

— Acel adevărat faraon se va căsători cu iubita ta și va 
porunci să ţi se pună laţul de gât, rostii eu apăsat, cu severitate. 

In clipa aceea, Tanus începu să șovăie. 

— Ai dreptate, desigur. N-ar trebui să rămânem în Karnak. Dar 
nu voi trăda și nici nu-mi voi încălca jurământul, ridicând spada 
împotriva regelui meu. 

— Tu ai un simţ al onoarei mult prea complicat pentru mine, 
zisei eu fără să-mi pot împiedica unda de ironie din glas. Tot ce 
știu e că are motive întemeiate să ne transforme pe toți în 
cadavre. Mi-ai spus ce nu ești dispus să faci. Acum spune-mi ce 
ai de gând ca să te salvezi pe tine și să o salvezi și pe stăpâna 
mea, Lostris, de o soartă mizerabilă. 

— Da, prietene, ai tot dreptul să fii supărat pe mine. Ti-am 
cerut sfatul și ajutorul. Când mi le-ai oferit cu sinceritate, eu le- 
am batjocorit. Fac apel la răbdarea ta. Mai ascultă-mă încă 
puţin. Tanus sări în picioare și începu să se învârtă de colo-colo, 
ca leopardul din menajeria faraonului, bodogănind de unul 
singur, clătinând din cap și încleștându-și pumnii, ca și cum s-ar 
fi confruntat cu un vrăjmaș. Într-un târziu, se opri în faţa mea. 

— Nu sunt pregătit să joc rolul unui trădător, dar, cu strângere 
de inimă, mă voi strădui să joc rolul unui laș. Dacă Lostris e de 
acord să vină cu mine, și asta numai dacă e de acord, atunci voi 


144 


fi gata să plec. O voi îndepărta de acest pământ care ne e așa 
de drag amândurora. 

— Și unde o să vă duceţi? îl întrebai eu. 

— Știu că Lostris nu va fi niciodată în stare să părăsească 
fluviul. Nu reprezintă doar viaţa noastră, ci e și zeul ei protector. 
Trebuie să rămânem cu Hapi, fluviul. Acest lucru ne lasă doar o 
posibilitate. 

Își ridică braţul drept, iar în lumina lunii i se reliefau mușchii, 
în timp ce arăta spre miazăzi. 

— Vom urma Nilul spre sud, în profunzimile Africii, în Țara 
Kuș, și chiar mai departe. Vom urca prin spatele cataractelor în 
sălbăticia neatinsă, pe unde picior de om n-a mai călcat vreo- 
dată. Acolo, poate, dacă zeii vor fi îngăduitori, vom făuri o nouă 
Ta-Meri, pentru noi. 

— Cine vă va însoți? 

— Kratas, desigur, și aceia dintre ofiţerii și oamenii mei care 
sunt atrași de aventură. Le voi vorbi diseară și le voi explica 
situaţia. Cinci corăbii, poate și oamenii ce vor forma echipajele 
necesare. Trebuie să fim pregătiţi să plecăm până în zori. Te 
întorci tu în necropolă, să mi-o aduci pe Lostris? 

— Și eu? îl întrebai eu moale. Mă vei lua cu tine? 

— Tu? începu el să râdă. Acum că hotărârea era luată, toanele 
i se înălţaseră în înaltul cerului, ca șoimul ce-și ia zborul de pe 
mâna înmănușată. Chiar ai renunţa tu la grădina și cărțile tale, 
la procesiuni și la plăcerea de a ridica temple? Drumul va fi 
primejdios, iar viaţa grea. Chiar îţi dorești asta, Taita? 

— N-aș putea să te las să pleci singur, fără mâna mea așezată 
pe umărul tău, mână care să te ţină în frâu. In ce nesăbuință și 
primejdie ai fi tu în stare s-o atragi pe stăpâna mea, dacă nu aș 
fi eu acolo să te îndrum? 

— Vino! îmi spuse el ferm, bătându-mă prietenește pe spate. 
Nu m-am îndoit nicio clipă că vei veni cu noi. Și, oricum, știu că 
Lostris nu ar pleca fără tine. Dar destul cu pălăvrăgeala! Avem 
de lucru. Mai întâi îi vom spune lui Kratas și celorlalți ce avem 
de gând și apoi îi vom lăsa să aleagă. După aceea tu te vei duce 
și o vei lua pe Lostris, în timp ce eu voi face pregătirile de 
plecare. Îţi vor sta la dispoziţie doisprezece dintre cei mai buni 
oameni ai mei, dar trebuie să ne grăbim. E trecut de miezul 
nopţii și a treia gardă de pază a intrat în tură de mult. 


145 


Nebun romantic ce sunt! Dar eram la fel de emoționat ca și el, 
în timp ce ne întorceam la tabăra regimentului de sub templu, 
pe potecă. Eram așa de entuziasmat, încât capacitatea mea de 
a sesiza primejdiile dispăruse. Tanus fu acela care prinse 
mișcarea ciudată din bătaia lunii care ne lumina calea și mă 
apucă de braț, trăgându-mă la adăpostul unui pom ciuntit. 

— O brigadă înarmată! îmi șopti el, iar eu zării scânteierea 
unor vârfuri de suliță din bronz. Era un detașament destul de 
numeros, treizeci sau patruzeci de oameni, după părerea mea. 

— Tâlhari, poate, sau un raid din Regatul de Jos, spuse Tanus 
printre dinţi și până și eu mă alarmai de atitudinea conspirativă 
a oamenilor înarmaţi din faţa noastră. Nu foloseau edecul 
canalului, ci se furișau pe câmpia deschisă, împrăștiindu-se cu 
vădita intenţie de a înconjura tabăra lui Tanus de pe malul 
fluviului. 

— Pe aici! 

Cu o îndemânare de soldat care-și cunoaște terenul de atac, 
alese o vale mai puţin adâncă, prin care nu curgea apă tot 
timpul anului, care dădea în fluviu și mă ajută să intru în ea. Sări 
și el și alergarăm până ajunserăm în perimetrul taberei. Atunci, 
Tanus țâșni din albie, urlând, și îi trezi pe cei din tabără: 

— Ridicaţi-vă la arme! Compania Albastră, în formaţie! Era 
strigătul de adunare a Gărzilor Crocodilului Albastru, urmat de 
îndată de sergenții fiecărei companii. Brusc, tabăra clocoti de 
viață. Oamenii care dormeau în jurul focurilor săriră în picioare 
înșfăcându-și armele din grămadă în timp ce corturile ofițerilor 
se deschideau, iar aceștia se năpustiră afară, ca și când nici n-ar 
fi dormit până atunci, ci ar fi așteptat încordaţi ordinele lui 
Tanus. Goneau spre posturile lor cu săbiile în mâini, iar printre ei 
îl zării pe Kratas în linia întâi. 

Eram uimit de repeziciunea cu care reacţionaseră, cu toate 
că-i știam pe toţi veterani încercaţi în luptă. Până să pot eu să- 
mi trag sufletul, ei se și organizaseră în falange, apăraţi de 
scuturi și cu sulițele lungi îndreptate în faţă, înfruntând 
întunericul. Trupa aceea stranie din noapte trebuie că era la fel 
de neliniștită cum eram și eu în faţa acestor manevre militare 
pentru că, deși puteam încă distinge siluetele vagi ale 
numeroșilor bărbați și licărirea armelor lor în întuneric, atacul 
sângeros pe care îl așteptam din partea lor nu s-a mai lansat. În 
clipa în care Tanus își alinie trupele în formaţie, porunci 


146 


înaintarea. Discutasem deseori avantajele unei acţiuni de 
ofensivă față de una de apărare, iar acum escadroanele înaintau 
menţinându-se în echilibru, pregătite să se lanseze într-un atac 
total, la ordinul lui Tanus. Trebuie că era un spectacol îngrozitor 
pentru oamenii ce stăteau în întuneric, căci auzirăm o voce care 
ne salută cu o undă de panică în glas. 

— Suntem oamenii faraonului și am venit aici cu treburi. Opriţi 
atacul! 

— Companie Albastră, opriţi-vă! stopă Tanus înaintarea 
amenințătoare, apoi strigă: Pe care faraon îl serviţi, pe 
uzurpatorul cel roșu, sau pe adevăratul faraon? 

— Noi slujim adevăratului rege, divinul Mamose, conducătorul 
regatelor din nord și din sud. Eu sunt solul faraonului. 

— leşi în faţă, mesager al regelui, tu, care te strecori în 
noapte, ca un tâlhar. Vino și spune-ne despre ce treburi e vorba, 
rosti Tanus, apoi îi șopti lui Kratas: Fii pregătit pentru trădare. 
Aerul e plin de mireasma ei. Să faci focurile. Dă-ne lumină să 
putem vedea. 

Kratas dădu un ordin și căpitele de papură uscată fură 
aruncate pe focurile de veghe. Flăcările se ridicară, iar 
întunericul fu silit să se retragă. În această strălucire roșiatică, 
căpetenia ciudatului grup înaintă și spuse cu glas tare: 

— Numele meu este Neter, Cel Mai Bun Din Zece Mii. Sunt 
căpetenia gărzilor faraonului. Port cu mine sigiliul șoimului 
pentru arestarea și întemnițarea lui Tanus, senior Harrab. 

— Pe Horus, minte de îngheaţă apele, șopti printre dinţi 
Kratas. Doar nu ești criminal pe capul căruia să se fi pus vreo 
recompensă. Te insultă și pe tine, și regimentul. Lasă-ne să ne 
ducem la ei și îi vei putea înfige sigiliul acela între fese. 

— Stai, îl opri Tanus. Hai să-l ascultăm până la capăt, apoi 
ridică glasul din nou: Arată-ne sigiliul, căpitane Neter! 

Neter ridică o statuetă mică de faianţă albastră, strălucitoare, 
sub forma șoimului regal. Acest sigiliu reprezintă împuternicire 
directă de la rege. Cel care-l purta putea să acţioneze cum voia 
în numele faraonului însuși. Nimeni nu putea să-l pună la 
îndoială sau să stânjenească treburile regale. 

Purtătorul lui răspundea numai în fața faraonului. 

— Eu sunt Tanus, seniorul Harrab, zise el în sfârșit și recunosc 
puterea șoimului. 


147 


— Domnul meu, domnul meu, șopti imediat Kratas, nu te duce 
la rege. Asta ar însemna moarte sigură. Am vorbit deja cu 
ceilalți ofițeri. Regimentul este de partea ta, nu, întreaga armată 
este de partea ta. Așteptăm doar un cuvânt. Te vom încorona ca 
rege înainte de răsăritul soarelui. 

— Urechea mi-e surdă la aceste cuvinte, îi răspunse Tanus 
încet, dar cu un ton ameninţător în glas, mai grăitor decât orice 
mârâit sau urlet. Dar numai de data aceasta Kratas, fiu al lui 
Maydum. Data viitoare când vei mai vorbi de trădare, te voi face 
pradă mâniei regelui cu mâinile mele. 

Se întoarse de la Kratas înspre mine și mă trase un pic 
deoparte. 

— E prea târziu, prietene. Zeii se încruntă la ce vrem noi să 
întreprindem. Trebuie să mă las în voia judecății regale. Dacă 
este cu adevărat zeu, atunci va fi capabil să privească în inima 
mea și să vadă că nu există nicio urmă de răutate. 

Îmi atinse braţul cu un gest ușor, mai plin de semnificaţii 
pentru mine decât orice îmbrăţișare. 

— Du-te la Lostris și spune-i ce s-a întâmplat. Spune-i că o 
iubesc și, indiferent ce va mai fi, voi continua să o iubesc toată 
viața aceasta și următoarea. Spune-i că o voi aștepta până la 
capătul veșniciei, dacă va fi nevoie. 

Apoi Tanus își vâri spada înapoi în teacă și păși cu mâinile 
goale pentru a-l întâlni pe purtătorul sigiliului. 

— Sunt gata să îndeplinesc porunca regelui, spuse el simplu. 

In spatele său, oamenii șuierau și mormăiau, zăngănindu-și 
săbiile de catarame, dar Tanus îi reduse la tăcere cu un singur 
gest, încruntându-se, apoi se îndreptă cu pași mari să-l înfrunte 
pe Neter. Garda regelui îl înconjură, apoi se depărtară la trap, 
de-a lungul edecului, îndreptându-se spre necropolă. Intreaga 
tabără era cuprinsă de furie și oamenii rămaseră plini de 
amărăciune când, la scurt timp, am plecat pe urmele lui Tanus 
și a însoțitorilor săi. Ajungând în necropolă, m-am dus direct la 
apartamentele stăpânei mele, Lostris. Am simţit un junghi în 
inimă, când le-am văzut părăsite; nu mai rămăseseră decât trei 
dintre micuţele ei slujitoare negrese care împachetau în felul lor 
obișnuit, leneș și apatic, ultimele straie ale stăpânei lor, într-un 
cufăr de lemn de cedru. 


148 


— Unde e stăpâna voastră, întrebai eu, iar cea mai mare, dar 
și cea mai obraznică dintre ele îmi răspunse în dodii, ciupindu-se 
de nas: 

— Acolo unde nu poți ajunge tu la ea, eunucule. 

Celelalte chicotiră în fața măiestriei ei de a da replici 
spirituale. Toate erau geloase pe trecerea de care mă bucuram 
în faţa stăpânei mele, Lostris. 

— Răspunde-mi sau am să-ți biciuiesc spinarea, târfă 
obraznică ce ești! 

Mai făcusem lucrul acesta, așa că se îmblânzi și mormăi 
îmbufnată: 

— Au dus-o în haremul Faraonului. Nu ai nicio trecere acolo. 
Cu toate că ești castrat, gărzile nu te vor lăsa niciodată să treci 
printre femeile regale. 

Avea dreptate, desigur, dar eu tot trebuia să încerc. Stăpâna 
mea avea nevoie acum de mine mai mult ca oricând în viaţa ei. 

Intocmai cum mă temeam, gărzile de la poarta haremului 
regal erau greu de abordat. Știau cine sunt, dar aveau poruncă 
să nu pătrundă până la ea nici cei mai apropiaţi membri ai suitei 
sale. M-a costat un inel de aur, dar tot ce am putut obţine, cu 
toată extravaganţa aceasta, a fost promisiunea că una dintre 
gărzi îi va duce mesajul meu. L-am scris pe o bucată de papirus, 
o încercare fragilă de a o încuraja. Nu am îndrăznit să-i spun tot 
ce mi se întâmplase și nici nu i-am povestit despre pericolul în 
care se afla acum Tanus. Nici măcar nu i-am putut menţiona 
numele, dar a trebuit totuși s-o asigur de toată dragostea și 
protecţia lui. Destul de puţin pentru cât plătisem! Cel mai greu 
de suportat a fost momentul în care am aflat că aurul meu n-a 
fost de niciun folos, pentru că ea nici măcar n-a primit mesajul. 
Chiar nu mai există niciun om în care să ne putem încrede în 
lumea asta perfidă? 

Nu aveam să-i mai revăd pe Tanus și pe stăpâna mea, Lostris, 
până în seara ultimei zile a serbărilor lui Osiris. 


e Capitolul 14 œ 


Ceremonia se încheia în templul zeului. Întreaga populaţie a 
Tebei părea să se înghesuie, din nou, în curte. Eram prinși atât 


149 


de strâns, încât abia mai puteam respira în strânsoarea aceea și 
în zăduf. 

Mă simţeam mizerabil, pentru că dormisem puţin în ultimele 
două nopţi din cauza grijii și a încordării. Pe lângă nesiguranța 
legată de soarta lui Tanus, fusesem împovărat de stăpânul meu, 
Intef, cu datoria de onoare de a organiza nunta regelui cu fiica 
sa - atât de potrivnică dorințelor mele. Pe lângă toate acestea, 
abia mai puteam îndura despărţirea de stăpâna mea. Nici nu 
știu cum am fost în stare să trec prin asta. Chiar și sclavii erau 
îngrijoraţi din pricina mea. Mi-au spus că nu-mi văzuseră 
nicicând frumuseţea mai ofilită și moralul mai scăzut. 

În timpul discursului faraonului, m-am trezit de două ori 
clătinându-mă pe picioare, pe punctul de a leșina. Totuși, m-am 
străduit din răsputeri să rezist, în vreme ce regele continua 
monoton să-și expună platitudinile și pseudo-adevărurile prin 
care voia să mascheze situaţia reală a regatului și să liniștească 
mulțimea. Cum era de așteptat, nu a vorbit direct despre 
faraonul roșu, din nord, și nici despre războiul civil în care eram 
târâţi cu toţii; a făcut însă tot felul de aluzii, cum ar fi: „aceste 
vremuri tulburi” sau „dezertarea și insurecția”. Totuși, după un 
timp, mi-am dat seama că făcea referiri la fiecare problemă, 
până și la faptul că Tanus se răzvrătise prin cuvântarea pe care 
o ţinuse, iar el, faraonul, avea să găsească soluţii pentru toate. 

E drept, spunea asta în maniera lui ineptă și șovăitoare, dar 
simplul fapt că luase în considerare ceea ce îi spusese Tanus mi- 
a sporit încrederea și m-a făcut să ciulesc urechile la cuvintele 
lui. 

Înaintai până la marginea încleștării aceleia umane, ca să-mi 
fac o idee asupra terenului, timp în care regele a vorbit despre 
insolenţa sclavilor și despre atitudinea lipsită de respect a clasei 
de jos din societatea noastră. Aceasta fusese o altă problemă 
ridicată de Tanus și m-am amuzat la auzul soluţiei propuse de 
faraon. 

— De aici înainte, proprietarul de sclavi poate porunci să i se 
aplice cincizeci de lovituri de bici sclavului impertinent, fără a 
cere încuviințarea vreunui magistrat pentru executarea unei 
astfel de pedepse, anunţă el. 

Am zâmbit când mi-am adus aminte cum același rege 
aproape că distrusese statul, cu doisprezece ani înainte, când 
dăduse o altă proclamaţie, care însă se înscria pe o linie total 


150 


opusă acesteia. Deși de la încoronare ideile lui rămăseseră doar 
la stadiul de planuri, pornise chiar să desființeze instituţia 
străveche și onorabilă a sclaviei. Își pusese în gând să dea 
drumul tuturor sclavilor din Egipt și să facă din ei oameni liberi. 

Chiar și după atâta vreme, un astfel de act necugetat rămâne 
un mister pentru mine. Cu toate că eu însumi sunt sclav, am 
încredințarea că sclavia și iobăgia rămân instituţiile pe care se 
bazează măreţia unei naţiuni. Gloata nu se poate călăuzi 
singură. Conducerea ar trebui încredinţată numai acelora 
născuţi și educați pentru ea. Libertatea e un privilegiu, nu un 
drept. Masele au nevoie de un stăpân puternic, căci fără control 
și îndrumare ar domni anarhia. Monarhul absolut, sclavia și 
iobăgia sunt stâlpul sistemului care ne-a permis transformarea 
în oameni civilizaţi. 

Ar fi fost interesant de văzut cum sclavii înșiși s-ar fi răsculat 
în fața perspectivei de a li se îndesa libertatea pe gât. Eram 
tânăr pe vremea aceea, dar fusesem și eu alarmat de 
posibilitatea alungării din postul meu călduț și sigur în locuințele 
băieţilor unde trebuia să caut prin mormanele de gunoaie, 
pentru a-mi asigura o coajă de pâine, împreună cu alţi sclavi 
eliberaţi. Un stăpân rău e, oricum, mai bun, decât niciunul. 

Desigur, regatul fusese cuprins de haos din cauza acestei 
inepţii. Armata fusese pe punctul de a se răzvrăti. Dacă faraonul 
roșu din nord ar fi profitat de această ocazie, atunci istoria ar fi 
arătat altfel acum. Până la urmă, faraonul nostru și-a retras în 
grabă decretul de eliberare a sclavilor și a reușit să-și pastreze 
tronul. 

Acum, după un deceniu, iată-l instituind pedepse măreţe 
pentru obrăznicia unui sclav! Era atât de tipic pentru faraonul 
acesta șovăielnic și năuc, încât m-am prefăcut că-mi șterg 
fruntea, ca să-mi ascund primul zâmbet care îmi brăzda chipul 
în ultimele două zile. 

— Practicarea actelor de automutilare, pentru a se evita 
serviciul militar, vor fi combătute cu tărie, continuă regele pe un 
ton monoton. Orice tânăr apt care cere să fie scutit de serviciul 
militar, făcând uz de această dispensă, se va prezenta în faţa 
unui tribunal format din trei ofițeri de armată, dintre care cel 
puţin unul va fi centurion sau ofițer de grad superior. 

La acestea, zâmbetul meu se transformă într-unul de 
aprobare, dar rămăsesem tot recalcitrant. O dată în viața lui, 


151 


faraonul era pe drumul cel bun. Ce mult mi-ar plăcea să-i văd pe 
Menset și pe Sobek arătându-și degetele tăiate în fața unui 
veteran călit în războaiele de pe fluviu. La ce primire caldă s-ar 
mai putea ei aștepta! 

— Amenda pentru o asemenea infracţiune va fi de o mie de 
inele de aur. 

Pe burta rotofeie a lui Seth, asta i-ar face pe filfizonii ăia doi 
să înghită gălușca, iar seniorul meu, Intef, ar fi nevoit să 
plătească pentru ei. În ciuda celorlalte griji ale mele, începusem 
să mă simt din ce în ce mai bine în vreme ce faraonul continuă 
să vorbească. 

— De aici înainte, folosirea altor locuri decât cele stabilite de 
judecători pentru prostituate, se va pedepsi cu o amendă de 
zece inele de aur pentru fiecare astfel de femeie. 

De data asta, de-abia mă putui stăpâni să nu izbucnesc în 
hohote de râs. Tanus pe post de preot ar face habotnici și 
oameni cinstiţi din toţi locuitorii Tebei. Mă întrebai cum vor primi 
marinarii și soldaţii în permisie această schimbare în vieţile lor 
zbuciumate. Scurtă mai fusese clipa de luciditate a faraonului! E 
la mintea cocoșului că orice încercare de a introduce într-un 
cadru legal slăbiciunile sexuale umane e o nebunie. 

In ciuda îndoielilor mele cu privire la înțelepciunea ascunsă în 
soluţiile propuse de rege, m-am trezit străbătut de un fior de 
emoție. Era clar că faraonul ţinea cont destul de mult de fiecare 
chestiune ridicată de Tanus în discursul său. Oare acum îl va 
mai condamna pentru rebeliune? 

Totuși, faraonul nu isprăvise încă. 

— Mi-a fost adus la cunoștință că anumiţi oficiali ai statului au 
abuzat de încrederea pe care le-am acordat-o. Aceștia, care se 
ocupă cu strângerea taxelor și administrarea fondurilor publice, 
vor fi anchetați cu privire la banii aflaţi în grija lor. Aceia dintre 
ei care vor fi găsiţi vinovaţi de delapidare de fonduri și de 
corupţie vor fi condamnaţi la moarte prin spânzurătoare. 

Gloata se agită murmurând cu neîncredere. Oare faraonul 
chiar căuta să-și închidă strângătorii de taxe? Apoi din spatele 
sălii se auzi o voce tare: 

— Mare e faraonul! Viaţă lungă faraonului! 

Strigătul fu preluat și de ceilalţi, până când templul răsună de 
aclamații. Trebuie că era ceva neobișnuit pentru urechile regelui 
să audă astfel de urale spontane. Chiar și de la acea distanță 


152 


puteam să-mi dau seama că-i făceau plăcere. Faţa lui mohorâtă 
se luminase, iar coroana dublă părea că-i apasă mai ușor pe 
frunte. Eram sigur că toate acestea îi vor spori șansele lui Tanus 
de a scăpa de lațul călăului. Când uralele se mai potoliră, regele 
reveni la modul lui inimitabil de a zădărnici ceea ce reușise să 
facă până atunci. 

— Marele Vizir, seniorul Intef, în care am încredere deplină, va 
fi singurul conducător al acestei anchete a serviciului civil, 
învestit de mine cu puteri depline, în ceea ce privește căutarea 
și arestarea vinovaţilor, viaţa și moartea lor. La această numire 
se auzi doar un ecou surd de aplauze, de care profitai să-mi 
înăbuș un chicot răutăcios. Faraonul trimitea un leopard 
înfometat să numere găinile din coteț. Ce redistribuire a 
bogățiilor patriei avea să aibă loc acum că stăpânul meu se 
ocupa de numărătoarea și de încasarea fondurilor ascunse, 
luate de la cei care strângeau dările! 

Faraonul avea un talent extraordinar de a zădărnici și de a 
distruge cele mai nobile sentimente și idei prin statutul său de 
cârmaci obișnuit să facă numai gafe. Mă întrebam ce altă 
idioțenie avea să mai săvârșească înainte de a-și încheia 
discursul din ziua aceea și iată că nu avui mult de așteptat. 

— De la o vreme încoace, existenţa unei stări de anarhie în 
Regatul de Nord îmi pricinuiește o mare îngrijorare, deoarece ea 
pune în primejdie vieţile și agoniseala cetăţenilor cinstiţi. Am dat 
deja dispoziţii și această situaţie se va rezolva în timp util. Cu 
toate acestea, situația mi-a fost înfățișată într-un mod atât de 
nepotrivit și de brutal, încât pare o răzvrătire. Acest lucru a avut 
loc în spiritul legilor religioase din timpul serbărilor lui Osiris. 
Totuși, aceste porunci nu susţin actele de trădare sau de 
blasfemie, atacurile directe la adresa persoanei sau a divinității 
care este regele. 

Faraonul făcu o pauză plină de semnificaţie. Era clar că 
vorbea de Tanus, iar eu îi criticai din nou modul de gândire. Un 
faraon puternic nu ar căuta să-și expună motivele în fața 
poporului sau să-i câștige încuviințarea pentru actele sale. El pur 
și simplu ar fi dat sentinţa și ar fi încheiat orice discuţie. 

— Mă refer, desigur, la Tanus, seniorul Harrab, care a jucat 
rolul marelui zeu Osiris la serbările acestuia. Părerile consilierilor 
mei în ceea ce privește vinovăția sa sunt împărțite. Sunt printre 
ei dintre aceia care vor ca el să primească pedeapsa supremă... 


153 


Îl văzui pe stăpânul meu, Intef, care stătea la un pas de tron 
ferindu-și o clipă privirea, lucru care nu făcu decât să-mi 
confirme ceea ce știam deja: el era în fruntea acelora care 
doreau să-l vadă pe Tanus executat. 

— ... Și mai sunt dintre aceia care cred că discursul său la 
serbări i-a fost, într-adevăr, alcătuit de forțe divine și că nu era 
aceea vocea lui Tanus, ci a lui Horus. Dacă așa stau lucrurile, 
atunci este clar că nicio undă de vinovăţie nu poate fi abătută 
asupra muritorului prin care zeul a dorit să se facă auzit. 

Raționamentul era corect, dar ce faraon cu două coroane 
așezate pe frunte ar fi catadicsit să explice toate acestea cetei 
de soldaţi, marinari și gospodari, neguţători, muncitori și sclavi 
adunaţi aici, dintre care o mare parte luptau încă împotriva 
efectelor neplăcute ale excesului de vin și ale chefuielilor? În 
timp ce eu chibzuiam asupra acestui lucru, regele dădu ordin 
căpitanului gărzilor, care stătea și el la picioarele tronului. L-am 
recunoscut ca fiind Neter, ofițerul care fusese trimis să-l 
aresteze pe Tanus. Neter dispăru cu pași grăbiţi, apoi, după o 
clipă, își făcu apariţia de după altarul din spatele sălii, împreună 
cu Tanus. 

La vederea prietenului meu, îmi tresăltă inima, mai ales când 
observai cu bucurie și speranţă că n-avea gleznele înlănțuite. 
Deși nu purta nicio armă, niciun însemn care să-i ateste rangul 
și era îmbrăcat cu un simplu șorţ alb, pășea degajat și vioi, ca 
de obicei. Pe frunte doar i se vedea urma loviturii pe care i-o 
făcuse Rasfer. Așadar, nu fusese bătut sau torturat și simţii cum 
inima mi se umple iar de optimism. Nu se purtau cu el cum s-ar 
fi purtat cu un condamnat. 

O clipă mai târziu, speranţele mi se năruiră însă. Tanus își 
făcu plecăciunea în fața tronului, dar când se ridică, faraonul îi 
aruncă o privire cruntă, plină de trufie și începu să-i vorbească 
pe un ton neîmblânzit: 

— Tanus, senior Harrab, ești acuzat de instigare la revoltă și 
de trădare. Te găsesc vinovat în ambele capete de acuzare. Ești 
condamnat la moarte prin spânzurătoare, pedeapsa tradițională 
pentru trădători. 

In vreme ce Neter îi punea laţul din sfoară de in în jurul 
gâtului, pentru a-l desemna pe Tanus drept condamnat la 
moarte, se ridică un murmur din rândurile mulţimii care asista. 
O femeie începu să jelească, iar în scurt timp întregul templu se 


154 


umplu de strigăte deznădăjduite și de bocete. Până acum, 
niciodată nu se petrecuseră asemenea lucruri la pronunţarea 
unei astfel de sentinţe. Nimic nu putea demonstra mai clar 
dragostea pe care i-o purta mulţimea lui Tanus. Am început și 
eu să jelesc alături de ei, iar lacrimile îmi izbucniră într-un șuvoi 
care-mi inunda faţa și pieptul, ca o cascadă. 

Gărzile se repeziră asupra mulţimii, reducându-i la tăcere cu 
vârfurile lăncilor lor lungi. Zadarnic, însă; am urlat pe deasupra 
capetelor tuturor: 

— Indurare, o, bunule faraon! Ai milă de nobilul Tanus! 

Gărzile nu precupetțiră niciun efort pentru a potoli mulţimea, 
dar câteva femei încă mai suspinau. Una din gărzi mă lovi în cap 
și căzui la pământ pe jumătate ameţit, dar strigătul meu fusese 
preluat și de ceilalți. 

— Îndurare, te implorăm, o, Mamose cel divin! 

Mulțimea se linişti doar în momentul în care faraonul își ridică 
glasul din nou să-și rostească următoarea hotărâre: 

— Condamnatul s-a plâns de anarhia care stăpânește regatul. 
Ne-a cerut să lichidăm bandele de tâlhari care jecmănesc țara. 
Condamnatului i-a fost atribuit numele de erou și nu sunt puțini 
aceia care cred că e un războinic neînfricat. Dacă e așa, 
înseamnă că persoana cea mai în măsură să ducă la bun sfârșit 
aceste sarcini este chiar el. 

Oamenii rămaseră tăcuți și nedumeriţi, iar eu îmi ștersei 
lacrimile de pe față cu mâneca, străduindu-mă să prind și 
cuvintele care urmară: 

— De aceea executarea sentinței se amână cu doi ani. Dacă 
condamnatul a fost într-adevăr inspirat de zeul Horus în 
discursul său instigator, atunci înseamnă că acesta îl va ajuta să 
ducă la îndeplinire sarcina pe care acum i-o încredinţez. 

Se făcu o liniște profundă. Se părea că niciunul dintre noi nu 
putea înţelege ceea ce auzea, cu toate că avea în suflet, în 
egală măsură, și speranță și deznădejde. La un semn al regelui, 
unul dintre miniștrii de coroană înaintă purtând o tavă pe care 
se afla o statuetă mică, albastră și i-o întinse faraonului. Acesta 
o ridică și glăsui: 

— li înmânez seniorului Harrab sigiliul cu șoimul faraonilor. 
Sub auspiciile acestui însemn el își va putea angaja toți oamenii 
necesari și toate materialele strategice pentru război, pe care le 
consideră de folos, ca să-și ducă la bun sfârșit sarcina 


155 


încredințată. Va putea face uz de orice mijloace va dori și nimeni 
nu-l va împiedica. Timp de doi ani încheiaţi el va fi omul regelui 
și va răspunde direct în faţa lui. La sfârșitul acestei perioade, în 
ultima zi a serbărilor lui Osiris, se va înfățișa din nou în faţa 
tronului, purtând laţul morţii în jurul gâtului. Dacă va fi eșuat în 
îndeplinirea sarcinii sale, laţul va fi strâns, iar el va fi spânzurat 
chiar pe locul unde stă acum. Dacă va fi reușit, chiar eu, 
faraonul Mamose, voi scoate laţul din jurul gâtului său și-l voi 
înlocui cu un lanţ de aur. 

Niciunul dintre noi nu putea încă vorbi sau mișca, toți priveam 
fascinaţi cum faraonul schiță un gest cu însemnele puterii sale: 

— Tanus, senior Harrab, îţi încredinţez misiunea de a stârpi 
bandele de tâlhari și de nelegiuiţi care terorizează aceste 
pământuri. Timp de doi ani vei reinstaura pacea și ordinea în 
Regatul de Nord. Dacă mă vei dezamăgi, o vei face pe pielea ta! 

Un chiot sălbatic se înălţă dinspre gloată, ca sunetul valurilor 
ce se izbesc de stâncile colțuroase. In vreme ce ei aclamau fără 
să gândească, eu mă văicăream. Sarcina pe care i-o 
încredinţase faraonul era prea grea ca să poată fi înfăptuită de 
vreun muritor. Norul morții încă mai plana asupra lui Tanus. 
Știam că peste doi ani avea să-și afle sfârșitul exact pe locul pe 
care stătea acum, atât de tânăr, înalt și mândru. 


e Capitolul 15 e 


Amărâtă ca o făptură rătăcită, fără adăpost, ea stătea singură 
în mijlocul mulţimii, cu fluviul care îi era zeu protector îndărăt și 
cu o mare de chipuri dinaintea-i. Haina sa lungă de in, ce-i 
ajungea până la glezne, fusese vopsită cu suc de moluscă, 
pentru a se obţine culoarea celui mai preţios vin, care o 
proclama drept mireasă-fecioară. Părul despletit îi curgea pe 
umeri într-un fuior moale și întunecat, lucind în soare, emanând 
o lumină aproape organică, parcă, din fiecare fir înflăcărat. 
Peste șuvițele acelea negre, strălucitoare, purta vălul de 
mireasă, țesut din tulpini lungi, de nufăr. Florile erau de un 
albastru sideral, cu firișoare din aurul cel mai curat. 

Chipul ei era la fel de alb ca făina proaspăt măcinată. Avea 
ochii atât de mari și de negri, încât nu putui să nu-mi amintesc, 


156 


cu un junghi în inimă, de fetița pe care, ani de-a rândul, o 
smulsesem din ghearele coșmarurilor îngrozitoare și lângă care 
vegheasem, cu lampa aprinsă, până ce adormea din nou. Dar de 
data aceasta, nu mai puteam s-o ajut, pentru că nu era coșmar, 
ci realitate. 

Nu mă puteam duce la ea, pentru că preoţii și gărzile 
faraonului o înconjurau - cum, de altfel o făcuseră tot timpul, în 
zilele trecute - și nu mă lăsau să mă apropii de ea. Era pierdută 
pentru totdeauna, fetița mea, și nu puteam suporta gândul 
acesta. 

Preoţii construiseră baldachinul nupţial din fire de papură de 
la fluviu și-l așezaseră într-o scobitură din malul Nilului, iar 
Lostris își aștepta mirele sub el. Lângă ea stătea tatăl său, cu 
lanțul de cult în jurul gâtului și cu un zâmbet de cobră pe buze. 

Mirele regal sosi, în sfârșit, în ritmul solemn de tobe și în 
șuieratul ascuţit al trâmbiţelor din coarne de gazelă, dar pentru 
mine această muzică nupţială era cea mai tristă din lume. 
Faraonul purta coroana nemesiţilor și sceptrul, dar în spatele 
fastului și a puterii regale, el rămânea tot un biet bătrânel 
rotofei, cu burticică și cu chipul trist. Nu puteam să nu mă 
gândesc la celălalt mire care s-ar fi cuvenit să stea sub 
baldachin cu stăpâna mea, dacă zeii ar fi fost mai îndurători. 

Miniștrii faraonului și înalții săi oficiali îl urmau pe acesta atât 
de aproape, încât nu mai putui să văd imaginea stăpânei mele. 
Deși fusesem obligat să organizez nunta în cele mai mici 
amănunte, fusesem dat afară de la ceremonie și vedeam doar 
frânturi. Marele preot al lui Osiris spălă mâinile și picioarele 
mirelui și ale miresei cu apă proaspătă din Nil, pentru a 
simboliza puritatea uniunii ce avea loc între ei. Apoi regele 
rupse o bucăţică din pâinea sacră de mălai și i-o oferi miresei 
sale în semn de dăruire. Am surprins cu privirea chipul stăpânei 
mele, în timp ce faraonul îi vâra bucățica printre buze. Nu putu 
nici s-o mestece, nici s-o înghită și rămase cu ea în gură, de 
parcă ar fi fost o piatră. 

Dispăru din nou din fața ochilor mei şi-mi dădui seama că 
lucrul se înfăptuise și că Lostris devenise acum și mai de neatins 
pentru Tanus numai când am auzit sunetul surd al vasului gol ce 
conţinuse vinul nupţial, făcut ţăndări de spada faraonului. 

Mulțimea dindărătul baldachinului se dezlănțui, iar faraonul își 
conduse mireasa până în fața platformei ca să o arate poporului 


157 


care-și manifesta afecțiunea faţă de Lostris în urale prelungite, 
care continuară până când urechile începură să-mi ţiuie și să mi 
se învârtă capul. 

Voiam să scap din înghesuială și să dau de Tanus. Deși știam 
că scăpase din închisoare, că era din nou liber, nu participase la 
ceremonie. Era, probabil, singurul bărbat din Teba care nu 
venise astăzi pe malul fluviului. Știam că oriunde ar fi fost 
simţea nevoia imperioasă să mă vadă, ca și mine, de altfel. În 
această tragică zi, ne eram unul altuia singura consolare. Totuși, 
nu mă puteam smulge de acolo. Trebuia să văd nenorocirea 
aceea, cu ochii mei, până la capăt. 

Într-un târziu, seniorul Intef ieși în faţă, să-și ia rămas-bun de 
la fiica sa. O îmbrăţișă, în liniștea mormântală care se lăsase. 
Lostris părea un cadavru în brațele lui. Mâinile îi atârnau moi pe 
lângă trup, iar chipul îi era palid ca moartea. Apoi, tatăl ei o lăsă 
din braţe și, ţinând-o strâns de mână, se întoarse spre mulţime, 
să dăruiască fiicei sale cadoul ritual. Darul acesta se făcea, în 
mod tradițional, în plus faţă de zestrea care era oferită direct 
mirelui. Cu toate acestea, numai nobilimea respecta obiceiul 
menit să asigure miresei un venit independent. 

— Acum, că pleci din casa și de sub protecţia mea, în căminul 
soțului tău, îţi dăruiesc cadoul de despărţire, ca să-ţi amintești 
totdeauna de mine, tatăl tău, ce te-a iubit atât de mult. 

Am reflectat atunci, plin de amărăciune, că vorbele acestea 
erau total nepotrivite, ţinând cont de situaţia dată. Seniorul meu 
nu iubise niciodată vreun suflet, afară de sine. Totuși, continuă 
să rostească vechea formulă, ca și cum ar fi fost vorba de 
propriile-i simțăminte. 

— Cere-mi orice, iubită copilă. N-am să-ţi refuz nimic, în ziua 
aceasta plină de bucurie. 

In mod obișnuit, fiica și tatăl cădeau de acord asupra darului, 
între patru ochi, înainte de ceremonie. În acest caz însă seniorul 
meu, Intef, îi spusese clar fiicei sale ce avea voie să-i ceară. Îmi 
făcuse onoarea să discute cu mine această chestiune, cu o zi 
înainte s-o informeze pe Lostris asupra hotărârii sale. 

— Nu vreau să fiu extravagant, dar, pe de altă parte, nu vreau 
nici să trec drept un zgârcit, în ochii faraonului, îmi mărturisise 
el, dus pe gânduri. Să zicem, cinci mii de inele de aur și cincizeci 
de feddani de pământ - dar, să fie clar, nu pe malul fluviului. 


La insistenţele mele, se hotărâse, în final, asupra a cinci mii 
de inele de aur și la o sută de feddani de pământ irigabil de 
primă calitate, ceea ce reprezenta un dar demn de o nuntă 
regală. Făcusem deja, la porunca lui, schiţa terenului și pusesem 
deoparte aurul luat dintr-un depozit secret, pe care stăpânul 
meu îl ţinea departe de privirile perceptorilor. 

Chestiunea aceasta era deja stabilită. Rămânea doar ca 
Lostris să dea glas cererii, în fața mirelui ei și a tuturor 
nuntașilor. Dar ea stătea acolo, palidă și tăcută, retrasă, de 
parcă nici nu vedea, nici nu auzea ce se întâmpla în jurul ei. 

— Vorbește, copila mea, ce-ai dori de la mine? 

Dragostea părintească a seniorului Intef căpătase o tonalitate 
tensionată. O smuci pe Lostris de mână, ca s-o trezească la 
realitate. 

— Hai, spune-i tatălui tău ce poate să facă pentru tine, ca să 
desăvârșească această fericită zi. 

Domnița mea tresări, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un vis 
cumplit. Se uită în jur și ochii i se umplură de lacrimi, gata-gata 
să i se reverse pe sub pleoapele tremurătoare. Deschise gura să 
spună ceva, dar nu se auzi decât un țipăt slab, ca de pasăre 
rănită, își strânse apoi iar buzele și dădu din cap, fără să fie în 
stare să scoată o vorbă. 

— Hai, copilă, vorbește! 

Seniorului meu, Intef, îi era greu să-și întipărească pe chip 
expresia de dragoste părintească. 

— Spune ce cadou de nuntă îţi dorești și ţi-l voi da, indiferent 
ce-mi vei cere. 

Deși stăteam atât de departe de ea, o vedeam clar cum se 
străduia să-și revină și, când deschise gura, de data aceasta 
glasul ei răsună pe deasupra capetelor noastre, limpede ca 
sunetul de liră. Nu era suflet în toată mulțimea aceea, care să 
nu-i audă fiecare cuvânt: 

— Ca dar de nuntă să mi-l dai pe sclav, pe Taita! 

Seniorul Intef se dădu un pas îndărăt, aplecându-se, ca și cum 
i-ar fi străpuns pântecele cu un pumnal. Se holbă la ea, ca lao 
vedenie, mișcând din buze, fără să scoată niciun sunet. Numai 
noi doi, el și cu mine, cunoșteam valoarea darului pe care i-l 
ceruse Lostris. Nici măcar el, cu bunăstarea în care trăia și cu 
comorile pe care le adunase o viață întreagă, nu-și putea 
permite un astfel de dar. 


159 


Își reveni însă iute. Chipul îi deveni iar calm și binevoitor, deși 
avea buzele strânse. 

— Eşti prea modestă, draga mea fiică. Un singur sclav nu este 
un dar potrivit pentru mireasa faraonului. Nu-mi stă în caracter 
atâta calicie. Aș prefera să accepţi un dar de o valoare 
adevărată, cinci mii de inele de aur și... 

— Tată, ai fost totdeauna prea generos cu mine, dar eu nu-l 
vreau decât pe Taita. 

Seniorul Intef zâmbi palid, cu dinţii albi, cu buzele albe, alb tot 
de mânie. În timp ce se uita la Lostris, îmi dădui seama că 
mintea lui căuta înfrigurată o soluţie. Eram bunul cel mai valoros 
pe care îl avea el. Şi asta nu numai datorită multitudinii 
talentelor mele extraordinare, ci și pentru că eram la curent cu 
fiecare iță din tapiseria încurcată a afacerilor sale. li știam toți 
informatorii și toate iscoadele din rețea, toate persoanele pe 
care le mituise vreodată, precum și pe cele care îl mituiseră pe 
el. Îi știam pe cei ce aveau să fie favorizați de el și pe cei cărora 
mai avea încă să le plătească poliţe. Îi cunoșteam toţi dușmanii 
- o listă întreagă; și pe aceia pe care îi socotea prieteni sau aliaţi 
- o listă mult mai scurtă. Știam unde era ascunsă fiecare fărâmă 
din marea lui avere, cine-i erau bancherii și agenţii, și misiţii, 
precum și faptul că poseda un șir nesfârșit de pământuri și de 
prăvălii de metale și pietre preţioase, tăinuite într-un adevărat 
labirint de documente, de titluri și de zapisuri. Toate acestea ar 
fi fost informaţii care i-ar fi umplut de delectare pe portărei și l- 
ar fi făcut pe faraon să-și revizuiască atitudinea faţă de Marele 
Vizir. 

Mă îndoiesc de faptul că seniorul meu, Intef, însuși și-ar mai fi 
putut aduce aminte de toată averea sa sau de toate locșoarele 
unde era ascunsă, fără ajutorul meu. Fără mine nu-și putea 
ordona și controla imperiul acesta imens și tainic, deoarece se 
ținuse departe de toate aspectele mai puţin plăcute ale 
afacerilor sale. Preferase să mă trimită pe mine, să am grijă de 
amănuntele care, dacă ar fi fost descoperite, l-ar fi incriminat, 
cu siguranță. 

În felul acesta, am ajuns să cunosc mii de secrete întunecate 
și să iau act de mii de afaceri necurate, înșelăciuni și lucruri 
îngrozitoare, extorcări, jefuiri și omoruri sângeroase care, luate 
împreună, puteau distruge până și un bărbat puternic, ca Marele 
Vizir. 


160 


Îi eram indispensabil. Nu putea să mă lase să plec de lângă el. 
Și, cu toate acestea, nu avea cum să-i refuze lui Lostris dorinţa, 
în faţa faraonului și a întregii populații a Tebei. 

Seniorul meu este un bărbat plin de mânie și de ură. L-am 
văzut uneori atât de turbat, încât l-ar fi făcut să tresară și să ia 
aminte până și pe Seth, zeul mâniei. Dar niciodată nu mai 
văzusem atâta furie ca acum, când fusese încolţit de propria-i 
fiică. 

— Să iasă în față sclavul Taita, strigă el, și mi-am dat seama 
că mai făcea o încercare să câștige teren. 

M-am strecurat cât am putut de repede la poalele platformei 
nuptiale, ca să-i scurtez cât mai mult timpul de a mai ticlui vreo 
ticăloșie. 

— Sunt aici, stăpâne, am strigat, iar el și-a coborât spre mine 
ochii aceia cumpliţi și m-a fixat intens. 

Ne cunoșteam de-atâta timp, încât îmi putea vorbi din priviri 
aproape la fel de bine ca atunci când se folosea de cuvinte. S-a 
uitat lung la mine, în tăcere, până ce inima mi-o luă la galop și 
începură să-mi tremure degetele de frică, apoi rosti, în sfârșit, 
pe un ton moale, aproape afectat: 

— Taita, ești la mine de când erai copil. Am ajuns să te 
consider mai degrabă un frate, decât un sclav. Totuși, ai auzit 
dorința fiicei mele. Din fire, sunt om cinstit și cumsecade. După 
atâţia ani, ar fi inuman din partea mea să mă lipsesc de tine, 
împotriva voinţei tale. Știu că, în mod obișnuit, unui sclav nu i se 
permite să-și exprime părerea, cu privire la soarta lui; dar 
situaţia ta este, realmente, neobișnuită. Alege, Taita. Dacă vrei 
să stai acasă la tine - singurul cămin pe care l-ai avut vreodată - 
atunci să știi că nu mă lasă inima să-ţi dau drumul să pleci. Nici 
măcar la cererea propriei mele fiice. 

Nu-și desprinsese o clipă ochii aceia galbeni de la mine. Nu 
sunt un laș, dar am grijă să mă ţin la adăpost de orice primejdie, 
îmi dădeam seama că mă uit în ochii morţii și îmi pierise glasul. 

Mi-am smuls privirea dintr-a lui și mi-am îndreptat-o spre 
domniţa mea, Lostris. Și-am văzut pe chipul ei atâta implorare, 
atâta singurătate și teroare, încât, față de toate acestea, 
siguranța mea nu mai valora nimic. Nu puteam s-o las acum 
pentru nimic în lume, sub nicio ameninţare. 

— Cum ar putea un biet sclav să se împotrivească dorinţei 
soţiei faraonului? Sunt gata să mă supun noii mele stăpâne. 


161 


Strigasem din rărunchi și speram că glasul meu răsunase 
bărbătește, nu chițăit, cum mi se păruse mie. 

— Vino, sclavule! îmi porunci noua mea stăpână. la-ţi locul în 
spatele meu! In timp ce urcam pe platformă, fui nevoit să trec 
foarte aproape, pe lângă seniorul meu Intef. Atunci, rosti, abia 
mișcându-și buzele albe, strânse, doar pentru urechile mele: 

— Rămas-bun, bătrânul meu drag. Ești un om mort. 

M-am cutremurat, ca în faţa unei cobre veninoase ce-mi 
traversa cărarea și-am grăbit pasul, să ajung în suita stăpânei 
mele, de parcă eram convins că, sub oblăduirea ei, puteam să- 
mi aflu siguranța. 


e Capitolul 16 œ 


Am stat alături de Lostris tot restul ceremoniei și am servit-o 
personal la ospăţul de nuntă, îmboldind-o în cot, încercând s-o 
fac să mănânce din cărnurile și bucatele fine așezate dinaintea 
ei. Era atât de pierită și de slabă, încât fui convins că nu 
mâncase nimic în ultimele două zile, de când se logodise și de 
când fusese Tanus condamnat. Până la urmă, am reușit s-o fac 
să bea puţin vin cu apă, dar nimic mai mult. Faraonul o văzu și 
crezu că toastează în cinstea lui. Înălță și el cupa de aur, îi 
zâmbi peste marginea pocalului, întorcându-i toastul, iar 
nuntașii preamăriră încântați perechea nupţială. 

— Taita, îmi șopti ea, de îndată ce regele își îndreptă atenţia 
spre Marele Vizir care-i stătea alături, în partea cealaltă. Mi-e 
teamă că vomit. Nu mai pot sta aici niciun moment. Te rog, du- 
mă la mine în cameră. 

Aceasta era o insolenţă scandaloasă și, dacă n-aş fi fost în 
stare să-mi iau rolul de medic, n-aș fi reușit niciodată să rezolv 
problema; dar așa, am reușit să găsesc puteri să mă târăsc în 
genunchi până la rege și să-i vorbesc în șoaptă, fără să stârnesc 
comentarii printre nuntași, în majoritatea lor ameţiți deja de vin. 

Pe măsură ce ajungeam să-l cunosc mai bine, mi-am dat 
seama că faraonul era un om cumsecade; avui chiar atunci, 
pentru prima oară, dovada acestui lucru. Imi ascultă explicațiile, 
apoi bătu din palme și li se adresă nuntașilor. 


162 


— Mireasa mea se va retrage în camera ei acum, ca să se 
pregătească pentru noaptea ce urmează, le spuse el, iar 
oaspeții chiuiră și întâmpinară acest anunţ cu tot felul de 
comentarii deocheate și cu aplauze lascive. 

Am ajutat-o pe stăpâna mea să se ridice, dar ea își adună 
puterile și își arătă singură supunerea față de rege, după care 
ieși din sala banchetului. Când ajunse în dormitor, vomită vinul 
pe care îl băuse, într-un castronel din mâinile mele, apoi căzu 
lată, în pat. Nu avusese nimic altceva în stomac, așa că 
bănuielile mele că făcuse foamea se confirmară. 

— Nu vreau să trăiesc fără Tanus. 

Glasul îi era slăbit, dar o cunoșteam îndeajuns de bine ca să- 
mi dau seama că voinţa îi era mai tare ca oricând. 

— Tanus trăiește, am încercat eu s-o consolez. E puternic și 
tânăr și mai are în faţă pe puţin cincizeci de ani de viață. Te 
iubește și îți promite să te aștepte până la sfârșitul zilelor. 
Regele e bătrân, doar n-o să trăiască cât lumea... 

Atunci ea se ridică în capul oaselor pe cuvertura aceea de 
blănuri și rosti cu glas sever și hotărât: 

— Sunt femeia lui Tanus și niciun alt bărbat nu se va atinge 
de mine! Mai bine mor! 

— Toţi murim până la urmă, stăpână. 

Știam că, dacă voi fi în stare să-i distrag, cât de cât, atenţia 
de la ale sale în primele zile ale acestui mariaj, atunci va reuși 
să treacă peste toate. Dar ea își dădu seama foarte bine de 
ceea ce aveam eu de gând. 

— Știu ce vrei să faci, dar vorbele tale frumoase nu ajută la 
nimic. Mă voi sinucide. Îţi poruncesc să-mi prepari niște otravă, 
ca s-o beau. 

— Stăpână, nu sunt priceput în știința otrăvurilor. 

Era o încercare vicleană, pe care ea mi-o dejucă imediat. 

— Te-am văzut de-atâtea ori dând otravă animalelor în 
suferinţă. Nu-ţi amintești de câinele tău bătrân, cel cu abcese în 
urechi, sau de gazela aceea sfârtecată de leopard? Mi-ai spus 
atunci că otrava ta nu e dureroasă, că e ca și cum i-ai adormi. 
Ei, bine, vreau și eu s-adorm, să fiu îmbălsămată și să trec pe 
lumea cealaltă, unde să-l aștept pe Tanus. 

Trebuia să încerc altceva. 


— Dar la mine nu te gândești, stăpână? Abia m-ai luat și vrei 
să mă abandonezi? Ce-o să se aleagă de mine, fără protecţia ta? 
Fie-ți milă! 

Mi-am dat seama că începe să șovăie și-am crezut că e pe 
cale să cedeze, dar, după o clipă, și-a ridicat bărbia cu 
încăpățânare. 

— Ţie o să-ți fie bine, Taita. Totdeauna o să-ţi fie bine. Tata o 
să te ia bucuros înapoi, după moartea mea. 

— Te rog, micuța mea, m-am folosit eu, atunci, de alintul din 
copilărie, încercând s-o îmbrobodesc. Hai să mai discutăm 
această chestiune mâine dimineaţă. Toate au să ţi se pară 
diferite, la lumina soarelui. 

— Va fi același lucru, mă contrazise ea. Voi fi despărțită de 
Tanus, iar bătrânul acela zbârcit mă va dori în patul lui și îmi va 
face tot felul de lucruri dezgustătoare. 

Ridicase glasul, așa că vorbele ei puteau fi auzite și de ceilalți 
membri ai haremului regal. Din fericire, cei mai mulţi erau încă 
la ospăț, însă eu tremuram numai la gândul că faraonul ar fi 
putut afla ceea ce spusese ea. 

Vocea îi era piţigăiată, ușor isterică: 

— Să-mi prepari chiar acum otrava, sub ochii mei! Îţi 
poruncesc! Nu cumva să-ndrăznești să mi te-mpotrivești! 

— Foarte bine, domniţa mea. Am s-o fac. Trebuie însă să-mi 
aduc trusa de medicamente din camera mea. Când m-am întors 
cu lădița sub braţ, am găsit-o în picioare, plimbându-se prin 
încăpere, de colo-colo, cu ochii strălucitori și cu chipul palid, 
mâhnit. 

— Te voi urmări cu atenţie. Să nu cumva să încerci să faci 
acum vreo șmecherie de-a ta, mă avertiză ea, în timp ce eu îi 
preparam licoarea dintr-o sticluţă stacojie. Ştia că această 
culoare era un avertisment pentru substanţele letale. Nu păru 
să-i fie frică niciun pic, în clipa când i-am întins pocalul; s-a oprit 
doar să mă sărute pe obraz. 

— Mi-ai fost și tată, și frate iubitor. Îţi mulțumesc pentru 
această ultima dovadă de dragoste. Te iubesc, Taita, şi-mi va fi 
dor de tine. 

Ridică pocalul cu ambele mâini, ca pe o cupă de toast, nu ca 
pe una de otravă ucigătoare. 


164 


— Tanus, dragul meu, zise ea, n-au să mă smulgă niciodată 
de lângă tine. Vom fi din nou împreună, pe-acele meleaguri 
depărtate! 

Goli paharul dintr-o sorbitură, după care îl trânti la podea, 
făcându-l ţăndări. Apoi oftă și căzu înapoi, în pat. 

— Vino și stai lângă mine. Mi-e teamă să fiu singură, când 
mor. 

Efectul licorii, luată pe stomacul gol, se produse rapid. Abia de 
avu timp să-și întoarcă faţa spre mine și să-mi șoptească: 

— Mai spune-i lui Tanus, o dată, cât îl iubesc de mult: până la 
portalele morţii și dincolo de ele! 

Apoi închise ochii și dusă a fost. 

Stătea întinsă în pat, nemișcată și atât de palidă, încât m-am 
alarmat o clipă cu adevărat, la gândul că aș fi putut greși 
concentrația de șepen roșu, pe care îl pusesem în locul 
mătrăgunei. Numai după ce i-am apropiat o oglinjoară de bronz 
de gură și am văzut că se aburește m-am liniștit, dându-mi 
seama că respiră. Am acoperit-o ușor și m-am căznit să mă 
autoconving că a doua zi dimineața se va resemna cu gândul că 
e în viață și că mă va ierta. 

În clipa aceea, se auzi o bătaie puternică în ușa de la hol și 
am recunoscut vocea lui Aton, șambelanul regal, care cerea să 
intre. E și el eunuc, din frăţia noastră, a emasculaţilor, așa că 
puteam conta pe el, ca pe un prieten. M-am grăbit să-l întâmpin. 

— Am venit s-o iau pe micuța ta stăpână, s-o duc la rege, ca 
să-și satisfacă plăcerile cu ea, Taita, îmi zise el, cu un glas 
efeminat, total nepotrivit cu statura sa impunătoare. Fusese 
castrat înainte de pubertate. E pregătită? 

— A apărut o mică neplăcere, i-am explicat eu, conducându-l 
spre Lostris, ca s-o vadă cu ochii lui. Când văzu în ce hal era, își 
umflă obrajii buhăiţi, consternat. 

— Ce să-i spun faraonului? strigă el. O să pună să mă bată. 
Nu, n-am să mă duc eu să-i dau această veste. Femeia e în 
responsabilitatea ta. Deci, tu trebuie să dai socoteală în fața 
regelui și să înfrunţi mânia lui. 

Nu era o sarcină după care să mă dau în vânt, dar disperarea 
lui era reală, iar eu, cel puţin, aveam statutul de medic, lucru 
care mă putea proteja, într-o oarecare măsură, împotriva 
frustrării regale. Așa că am acceptat, cu inima strânsă, să-l 
însoțesc spre dormitorul faraonului. Totuși, înainte să plec, am 


165 


lăsat-o pe una dintre sclavele mai bătrâne și de încredere să 
aibă grijă de stăpâna mea. 

Faraonul își scosese coroana și peruca. Avea capul ras, neted 
și alb, ca un ou de struţ. Imaginea lui mă lăsă uluit până și pe 
mine și mă întrebai cum ar fi reacționat stăpâna mea la vederea 
lui. Mă îndoiesc că i-ar fi stârnit dorința sau ar fi făcut-o să-și 
schimbe părerea despre el. 

Regele fu la fel de uluit ca mine, să mă vadă. 

Ne uitarăm, o clipă, lung unul la altul, înainte să-i cad în 
genunchi, în semn de supunere. 

— Ce-i asta, Taita, sclavule? Trimisesem după altcineva... 

— Preamilostive faraon, vin din partea domniţei Lostris, să 
cerșesc înțelegerea și indulgenţa voastră. Mă lansai apoi într-o 
pledoarie năucitoare, prin care îi prezentai starea de sănătate a 
domniţei mele, Lostris, asezonată cu termeni medicali obscuri și 
cu explicaţii menite să taie pofta regală. Aton îmi stătea alături, 
aprobând din cap spusele mele. Sunt sigur că nu mi-ar fi mers, 
în cazul unui ginere mai tânăr și mai viguros, pregătit și arzând 
de nerăbdare să treacă la treabă, dar Mamose era un taur 
bătrân. Ar fi fost imposibil să pună pe răboj toate femeile 
frumoase care se bucuraseră de serviciile lui, în ultimii treizeci 
de ani. Dacă s-ar fi ţinut toate de mână, ar fi putut, probabil, să 
încercuiască de câteva ori cetatea Tebei, cea cu o sută de porți. 

— Maiestatea voastră, îmi întrerupse Aton, într-un târziu, 
explicaţiile, cu permisiunea Domniei Voastre, vă voi aduce altă 
companie feminină, pentru această noapte. Poate pe micuța 
hură care-și controlează atât de ciudat... 

— Nu, nu, i-o reteză regele. E destul timp și pentru asta, când 
își va reveni copila. Lasă-ne, acum, șambelane. Mai am și altele 
de discutat cu doctorul - vreau să spun, cu sclavul acesta. 

De îndată ce rămaserăm singuri, regele își ridică poalele, 
dezvelindu-și pântecele. 

— Care crezi că-i cauza acestui lucru, doctore? 

Am cercetat eczema ce-i împodobea pântecele rotund și am 
ajuns la concluzia că era o infestare cu pecingine. Unele dintre 
femeile regale se spală mai rar decât e necesar în clima noastră 
atât de caldă. Am constatat că mizeria și eczemele contagioase 
merg mână-n mână. Regele contractase, probabil, infecția, de la 
una din ele. 

— E periculoasă? Poţi să mă vindeci, doctore? 


Frica ne face pe toți egali. Faraonul se dădea pe mâna mea, la 
fel ca orice pacient de rând. După ce i-am cerut permisiunea, m- 
am dus la mine acasă ca să-mi iau trusa cu medicamente, iar 
când m-am întors, l-am pus să se întindă pe patul lui încrustat 
cu ornamente de aur și de fildeș, apoi i-am masat eczema 
rotundă de pe pântece cu o alifie din producţia proprie. Iritația 
avea să dispară după trei zile de tratament, l-am asigurat eu. 

— Ție ţi se datorează, în mare măsură, faptul că m-am 
căsătorit cu această copilă, care ţi-a devenit acum stăpână, zise 
el, în timp ce eu lucram. Alifia ta îmi va vindeca eczema, dar, 
oare, celălalt tratament al tău o să-mi dăruiască un fiu? mă 
întrebă el. Trăim vremuri zbuciumate. Trebuie să am un 
moștenitor, până să treacă anul. Dinastia se află în pericol. 

Noi, medicii, ne ferim totdeauna să garantăm rezultatul 
tratamentului nostru și tot așa fac și avocaţii și astrologii. În 
timp ce eu dădeam din colț în colţ, el îmi oferi scăparea pe care 
o căutam: 

— Nu mai sunt tânăr, Taita. Eşti medic și pot să-ți mărturisesc 
asta. Arma mea a dus multe bătălii cumplite, așa că tăișul ei nu 
mai este atât de ascuţit, ca pe vremuri. În ultimul timp, m-a cam 
lăsat, când mi-a fost lumea mai dragă. Ai ceva, în cufărașul tău, 
care să învigoreze tulpina ofilită a crinului? 

— Măria Ta, mă bucur că aţi adus vorba despre acest lucru. 
Uneori, zeii lucrează în mod miraculos... 

Făcurăm amândoi semnul de îndepărtare a răului, înainte să 
continuu: 

— Prima întâlnire cu stăpâna mea virgină trebuie să decurgă 
perfect. Orice greșeală, orice deviere de la scopul nostru, orice 
eșec în ridicarea puternică a sceptrului bărbăţiei voastre va 
zădărnici strădaniile noastre. Nu va exista decât o singură 
ocazie; prima uniune trebuie să fie încununată de succes. Dacă 
va fi necesar să încercăm din nou, există pericolul de a deveni 
tatăl altei fete. 

Argumentele mele aduse acestei prognoze erau derizorii. Cu 
toate acestea, eram amândoi foarte serioși, el chiar mai mult 
decât mine. 

Am ridicat degetul arătător, în semn de atenţionare: 

— Dacă vom face încercarea diseară și... 

N-am mai continuat, dar mi-am lăsat degetul în jos și am 
clătinat din cap. 


167 


— Nu, chiar că suntem norocoși că zeii ne-au mai acordat o 
șansă. 

— Ce-am putea face? mă întrebă el frământat, iar eu rămăsei 
multă vreme tăcut, îngenunchind cufundat în gânduri, alături de 
patul lui. 

Mi-era greu să-mi ascund ușurarea și satisfacția. În timpul 
primei zile a căsătoriei stăpânei mele, reușisem deja să-mi 
croiesc drumul către o poziţie influentă pe lângă rege și mi se 
oferise o scuză perfectă, pentru menţinerea, o vreme, a 
virginităţii stăpânei mele - destul, probabil, ca s-o pot pregăti 
pentru șocul brutal al primului act de procreaţie cu un bărbat pe 
care ea nu-l iubea, iar fizic simțea repulsie faţă de el. Mi-am 
spus că, dacă voi aborda în mod inteligent situaţia, poate aveam 
să prelungesc această perioadă de graţie, la infinit. 

— Da, într-adevăr, Maiestatea Voastră, vă pot ajuta, dar o să 
dureze ceva timp. Nu va fi la fel de ușor ca tratamentul acestei 
eczeme. 

Mintea îmi lucra extrem de repede. Trebuia să merg până la 
capăt. 

— Vom fi nevoiţi să urmăm un regim foarte strict. 

— Fără fudulii de taur, te conjur, doctore! 

— Cred că aţi mâncat destule dintr-acestea. Totuși, va trebui 
să vă înfierbântăm sângele și să vă îndulcim fluidele generative, 
pentru încercarea decisivă. Lapte de capră, lapte cald de capră 
cu miere, de trei ori pe zi și, bineînţeles, poţiunile speciale pe 
care vi le voi prepara din corn de rinocer și din rădăcină de 
mătrăgună. 

Rasuflă ușurat: 

— Și chiar crezi că o să meargă? 

— Până acum n-a dat niciodată greș, dar mai trebuie luată o 
măsură, absolut esenţială. 

— Despre ce e vorba? 

Ușurarea îi pierise de pe chip; se ridică în capul oaselor și se 
uită neliniștit la mine. 

— Abstinenţă totală. Trebuie să lăsăm membrul regal să se 
odihnească, ca să-și recâștige întreaga forță și vigoare. Trebuie 
să renunţțaţi, o vreme, la harem și la plăcerile conferite de 
acesta. 

Spusei totul cu aerul dogmatic al doctorului ce nu poate fi 
contrazis, pentru că era singura soluție ca domniţa mea, Lostris, 


168 


să rămână neatinsă. Totuși, mi-era frică de felul în care avea să 
reacționeze faraonul. Existau toate șansele să-l apuce furia, la 
perspectiva refuzului plăcerilor conjugale. Putea să mă respingă 
și astfel să pierd tot avantajul pe care abia îl câștigasem. Dar 
trebuia să risc, spre binele stăpânei mele. Trebuia să am grijă 
de ea, atât cât puteam eu. 

Reacţia regelui mă surprinse. Se întinse, pur și simplu, din 
nou, pe pat și surâse mulţumit. 

— Cât? mă întrebă el destul de vesel, iar eu rămăsei uluit, 
văzând că restricţiile mele nu făcuseră decât să-i ia o piatră de 
pe inimă. 

În ceea ce mă privește, având în vedere că iubirea cu o 
femeie frumoasă avea să rămână pentru totdeauna un vis 
imposibil de atins, mi-a trebuit un mare efort ca să înțeleg 
multumirea faraonului că a scăpat de o îndatorire cândva 
plăcută, asta deoarece o îndeplinise de prea multe ori, iar acum 
devenise o povară. 

Trebuie să fi avut cel puţin trei sute de neveste și de 
concubine, pe atunci, în haremul său, iar unele dintre asiatice 
erau cunoscute pentru apetitul lor sexual insaţiabil. Am încercat 
să mă pun în locul lui, gândindu-mă la efortul pe care îl necesita 
să te comporţi ca un zeu noapte de noapte, ani de zile. Șinu mi 
se păru chiar așa de greu, deși regele părea să fie tare vlăguit, 
din acest punct de vedere. 

— Nouăzeci de zile, am spus eu. 

— Nouăzeci de zile? repetă el pe gânduri. Nouă săptămâni 
egiptene, a câte zece zile fiecare? 

— Cel puţin, am zis eu cu fermitate. 

— Foarte bine. 

Aprobă, dând liniștit din cap, apoi trecu, fără probleme, la alt 
subiect. 

— Doctore, șambelanul meu îmi spune că, pe lângă talentele 
medicale, mai ești și unul dintre cei mai grozavi trei astrologi din 
Egiptul nostru. 

Mă întrebai cum de ajunsese prietenul meu, șambelanul, la o 
asemenea concluzie. Nu-mi dădeam, în ruptul capului, seama 
care erau ceilalţi doi, însă mi-am plecat capul cu modestie: 

— Mă simt flatat, Maiestatea Voastră, dar, aveţi dreptate, s-ar 
putea să mai știu câte ceva despre corpurile cerești. 


— Fă-mi horoscopul! îmi porunci el, ridicându-se nerăbdător în 
capul oaselor. 

— Acum? întrebai eu surprins. 

— Acum! zise el. De ce nu? Că doar mi-ai recomandat să mă 
abtin, pentru moment, de la altceva! 

Zâmbetul lui neașteptat era absolut cuceritor și, în ciuda a 
ceea ce însemna el pentru Tanus și pentru stăpâna mea, m-am 
trezit că îl plac. 

— Va trebui să-mi aduc niște manuscrise din biblioteca 
palatului. 

— Avem toată noaptea la dispoziţie, sublinie el. Adu tot ce e 
necesar. 

Data și ora exactă a nașterii regelui erau consemnate în 
documente, iar în manuscrisele mele existau toate observaţiile 
și mișcările corpurilor cerești făcute de cincizeci de generații de 
astrologi dinaintea mea. Sub ochii iscoditori ai regelui, m-am 
apucat să fac prima parte a horoscopului regal și mi-am dat 
seama cât de bine se potrivea caracterul omului cu combinaţia 
lui stelară. Marea stea roșie rătăcitoare pe care noi o cunoaștem 
sub numele de Ochiul lui Seth îi domina destinul. Era astrul 
conflictelor și al nesiguranţei, al confuziei și al războiului, al 
tristeții și al nenorocului și, în final, al morţii violente. 

Dar cum, oare, să-i fi spus toate acestea? Am improvizat și 
am însăilat o biografie învăluitoare, a faptelor bine documentate 
din viaţa lui, presărându-le cu câteva detalii mai puțin 
cunoscute pe care le aflasem de la spionii mei, printre care se 
afla și șambelanul regal. Am continuat, apoi, cu obișnuitele urări 
de sănătate și de viaţă lungă pe care vrea să le audă orice 
client. Regele era impresionat. 

— Eşti talentat, așa cum mă aşteptam, de altfel, după 
reputația pe care o ai. 

— Vă mulţumesc, Maiestatea Voastră. Mă bucur că v-am 
putut fi de folos. 

Începui să-mi strâng papirusurile și uneltele de scris, 
pregătindu-mă de plecare. Se făcuse foarte târziu. Dincolo de 
zidurile palatului, în întuneric, se auzea deja primul cântat al 
cocoșilor. 

— la așteaptă un pic, Taita. Nu ţi-am dat permisiunea să pleci, 
încă nu mi-ai spus ceea ce mă interesează pe mine. O să am un 
fiu? Dinastia mea va continua să existe? 


170 


— Vai, preamărite faraon, asemenea chestiuni nu pot fi 
prezise de stele. Acestea ne arată doar tendinţa generală a 
destinului și direcţia pe care o va lua viaţa domniei voastre, fără 
să precizeze asemenea detalii... 

— Aaa, da, mă întrerupse el. Dar există alte mijloace de a 
vedea în viitor, nu-i așa? Întrebările lui luaseră o turnură 
alarmantă pentru mine și am încercat să-l îmbrobodesc, dar el o 
ţinea pe-a lui. 

— Mi-ai trezit interesul, Taita, și am făcut cercetări în ceea ce 
te privește. Eşti adeptul labirinturilor lui Ammon-Ra. 

Eram distrus. Cum de aflase el lucrul acesta? Foarte puţini 
erau la curent cu acest dar ezoteric al meu și voiam ca lucrurile 
să rămână așa. Totuși, n-aveam tupeul să neg și am tăcut. 

— Și-am văzut labirinturile ascunse pe fundul cufărașului cu 
medicamente, zise el, iar eu mă felicitai că nu încercasem să-mi 
ascund talentele, ca să fiu apoi prins cu ocaua mică. Am ridicat 
resemnat din umeri, căci știam ce va urma. 

— Pune-ţi labirinturile la treabă și spune-mi dacă mi-e dat să 
am un moștenitor și dacă dinastia mea va supraviețui, îmi 
porunci el. 

Horoscopul e una; nu ţi se cere decât știința configurației 
stelelor și a proprietăţilor lor. Cu puţină răbdare și procedând 
corect, ajungi să faci o prezicere destul de corectă. Ghicitul în 
labirinturile lui Ammon-Ra este însă un lucru cu totul și cu totul 
diferit. Necesită o expansiune a forțelor vitale, o ardere cumplită 
a ceva ce se află adânc, în interiorul clarvăzătorului, ceea ce îl 
vlăguiește și îl sfârșește. 

Acum fac tot ce-mi stă în putinţă, ca să evit să-mi exersez 
puterile acestea. E adevărat că mai pot fi, uneori, convins să 
întind labirinturile, apoi însă mă simt secătuit, fizic și spiritual, 
zile întregi. Domnița mea, Lostris, care îmi cunoaște puterile, 
dar totodată știe și ce efect au asupra mea, mi-a interzis, de 
dragul meu, firește, să-l mai practic, cu excepția situaţiilor când 
are ea nevoie de el. 

Cu toate acestea, un sclav nu poate refuza un rege, așa că m- 
am întins oftând după săculețul din piele de pe fundul 
cufărașului meu, în care se aflau labirinturile. Am pus săculeţul 
deoparte și m-am apucat să pregătesc un amestec de buruieni 
necesare pentru a deschide ochii sufletului, ca să le dau puterea 
să prevestească viitorul. Am băut poţiunea, după care am 


171 


așteptat să fiu inundat de senzaţia aceea bine cunoscută, dar 
cumplită, de înălţare afară din propriul meu trup. Mă simţeam ca 
în vis, departe de lumea reală, când am luat săculețul de piele 
care conţinea labirinturile. 

Labirinturile lui Ammon-Ra erau formate din zece discuri de 
fildeș. Zece este numărul mistic, cu cea mai mare putere. 
Fiecare disc reprezintă o singură faţetă a existenței umane, de 
la naștere, la moarte, și mai departe. Am încrustat simbolurile 
cu propriile mele mâini, pe fiecare față a labirinturilor. Fiecare 
reprezintă o micuță capodoperă. Mânuindu-le constant și 
suflând asupra lor vreme de ani de zile le-am dăruit cu o parte 
din propria-mi forţă vitală. 

Le-am deșertat din săculeţ și am început să le mângâi, 
concentrându-mă cu toată puterea asupra lor. Curând le simţii 
calde, precum un trup plin de viață și trecui din nou prin 
experiența aceea atât de familiară mie, de slăbiciune, în vreme 
ce vlaga mi se scurgea în discurile de fildeș. Am aranjat 
labirinturile cu faţa în jos, în două grămăjoare, luându-le la 
întâmplare, și l-am invitat pe faraon să le ia pe rând în mână, să 
le frece ușor între degete și să-și concentreze întreaga atenţie 
asupra lor, în timp ce repeta întrebarea cu glas tare: „Voi avea 
un fiu? Dinastia mea va supravieţui?” M-am relaxat complet și 
mi-am deschis sufletul, ca să le permit spiritelor profeţiei să 
intre. Sunetul vocii faraonului începu să-mi pătrundă în suflet 
din ce în ce mai adânc, pe măsură ce repeta întrebarea, ca un 
proiectil azvărlit cu praștia, mereu în același punct. 

Am început să mă legăn ușor pe locul în care ședeam, la fel 
cum dansează cobrele în ritmul sunetelor de flaut ale unui 
îmblânzitor de șerpi. Drogul își făcu efectul. Mă simţii de parcă 
trupul meu își pierduse cu totul greutatea și pluteam în aer. 
Vorbeam ca de departe, iar glasul îmi răsuna cu un ecou ciudat, 
în propriu-mi craniu, de parcă m-aș fi aflat într-o cavernă din 
măruntaiele pământului. 

l-am cerut regelui să sufle asupra fiecărei grămăjoare, apoi să 
o împartă pe fiecare în două și să păstreze în mână numai o 
jumătate. L-am pus astfel să le tot împartă în două și să 
combine restul de discuri, până când rămase doar cu două 
dintre ele, mici, ca niște monede. Suflă pentru ultima oară 
asupra lor, apoi, la indicaţiile mele, îmi puse câte una în fiecare 
palmă. Le-am strâns în mână și le-am apăsat la piept. Imi 


172 


simțeam bătăile sub pumnii încleștaţi, în timp ce absorbeam 
întreaga influenţă a labirinturilor. Am închis ochii și am văzut 
cum încep să apară formele, iar auzul mi se umplu de sunete 
ciudate. Nu aveau nicio noimă, nu erau coerente - totul părea 
confuz. Mă simţeam ameţit, iar simțurile mi-o luaseră razna. 
Eram acum și mai ușor, până când avui simțământul că plutesc 
în spaţiu. M-am lăsat purtat în sus, ca un firicel uscat de iarbă 
într-un vârtej de praf stârnit în timpul verii sahariene. Sunetele 
din capul meu deveniră mai limpezi, iar imaginile întunecate 
prinseră să ia contur. 

— Aud plânsetul unui copilaș nou-născut. Glasul îmi era 
distorsionat, de parcă m-aș fi născut cu cerul gurii despicat. 

— E băiat? 

Simţii, mai degrabă, întrebarea faraonului pulsându-mi în 
creier. Apoi, încet-încet, viziunea mea se accentuă și mă uitai 
printr-un tunel lung și întunecat, către o lumină depărtată, din 
capăt. Labirinturile de fildeș din mâinile mele se înfierbântaseră 
precum chihlimbarul din cuptoare și îmi pârlea palmele. În 
nimbul de lumină de la capătul tunelului, am văzut un copil 
culcat în băltoaca însângerată a lichidelor provenite din propria-i 
naștere, cu pitonul gros al placentei încă înfășurat în jurul 
pântecelui. 

— Văd un copil, am croncănit eu. 

— E băiat? mă somă faraonul să-i răspund din întunericul care 
mă înconjura. 

Bebelușul scânci și dădu din picioare; atunci văzui ridicându- 
se dintre coapsele dolofane un degeţel palid de carne, acoperit 
de piele încreţită. 

— Băiat, i-am confirmat eu și simţii cum mi se umple sufletul 
de căldură faţă de fantoma aceasta din mintea mea, de parcă ar 
fi fost făcută chiar din carne și oase. 

Mi-am îndreptat inima către el, dar imaginea se estompă, iar 
țipătul de naștere pieri și fu înghiţit de întuneric. 

— Și dinastia? Ce-o să se întâmple cu linia mea? Va 
supravieţui? 

Glasul regelui ajunse la mine, apoi se pierdu într-o cacofonie 
de alte sunete care îmi invadau mintea - sunet de trâmbiţe în 
bătălie, strigăte de bărbaţi în lupta cu moartea și scrâșnetul 
tăișurilor de bronz. Am văzut cerul deasupra mea și aerul 
întunecat de nourul săgeților care îmi zburau peste creștet 


173 


— Razboi! Văd o bătălie cumplită care va schimba fața lumii, 
am strigat eu, ca să fiu auzit în vacarmul acela belicos care îmi 
invadase creierul. 

— Stirpea mea va supravieţui? 

N-am luat în seamă glasul frenetic al regelui, căci huruitul din 
urechile mele era puternic precum vântul khamsin sau precum 
apele Nilului revărsându-se clocotitor prin marile cataracte. 
Văzui apoi un nour mare, ciudat, care îmi întunecă vederea, 
străbătut de fulgere luminoase, și mi-am dat seama că nu era 
altceva decât reflexia soarelui pe tăișul armelor de luptă. 

— Ce-i cu dinastia mea? 

Glasul faraonului îmi pătrunse brusc în creier, iar imaginea 
dispăru. Se lăsă tăcerea și văzui apoi un arbore ce se înălța pe 
malul fluviului. Era un salcâm cu frunzișul bogat și cu crengile 
grele de păstăi. Pe ramura cea mai de sus stătea cocoţat un 
șoim. 

— Șoimul regal - dar chiar în timp ce mă uitam la el, își 
schimbă forma și culoarea. Se transformă în dubla coroană a 
Egiptului, roșu cu alb, îngemănarea papirusului cu lotusul din 
cele două regate. Apoi apele Nilului se înălțară și coborâră de 
cinci ori dinaintea ochilor mei. În timp ce priveam fascinat, cu 
ochii arzând, brusc cerul de deasupra se întunecă de un roi de 
insecte zburătoare și peste arbore se lăsă un nour des de 
lăcuste. Îl împresurară cu totul. Când își luară zborul, salcâmul 
rămase devastat și gol, fără nici cea mai mică urmă de 
verdeață. Nici măcar o frunză nu mai rămăsese pe rămurelele 
uscate și cenușii. Apoi, copacul lipsit de viaţă se înclină și căzu 
greu, la pământ. Trunchiul se crăpă, iar coroana se făcu bucăţi. 
Fragmentele acestea se transformară în pulbere și fură luate de 
vânt. Nu mai rămase nimic, afară de rafalele acelea și de 
nisipurile mișcătoare ale deșertului. 

— Ce vezi? mă somă faraonul, dar toate dispărură din faţa 
ochilor mei, iar eu mă trezii iar stând jos, pe pardoseala 
dormitorului regal. 

Mă sufocam, de parcă alergasem pe o distanţă mare și peste 
ochi începu să mi se scurgă o sudoare sărată care se prelinse în 
șiroaie, până îmi udă leoarcă poalele, apoi formă o adevărată 
băltoacă pe dalele de la picioarele mele. Tremuram arzând de 
febră și simtii greaţa aceea, atât de familiară mie, precum și o 


174 


greutate în stomac. Știam că voi avea senzaţia aceea zile 
întregi... 

Faraonul își concentrase privirile asupra mea și atunci mi-am 
dat seama ce înfățișare răvășită și înspăimântătoare aveam. 

— Ce-ai văzut? mă întrebă el în șoaptă. Stirpea mea va 
supravieţui? 

Nu-i puteam spune adevărul în legătură cu viziunea mea, așa 
că am născocit altceva, ca să-i fac pe plac. 

— Am văzut o pădure cu arbori măreţi care treceau de zarea 
visului meu. Erau fără număr, iar în vârful fiecărui copac se afla 
o coroană - coroana roșu cu alb a celor două regate. 

Faraonul oftă și își acoperi ochii cu palmele. 

Râmaserăm tăcuţi - el, ușurat de minciuna pe care i-o 
spusesem, eu, plin de compasiune. Intr-un târziu, rostii, 
mințindu-l: 

— Pădurea pe care am văzut-o era linia urmașilor Măriei Tale, 
am șoptit eu, ca să-l cruț. Ajungeau până dincolo de fruntariile 
timpului și fiecare dintre ei purta coroana Egiptului. 

Își luă mâinile de la ochi și era jalnic să vezi câtă recunoștință 
și bucurie avea în priviri. 

— Îţi mulţumesc, Taita. Văd cât de mult te-a costat să-mi 
ghicești viitorul. Acum poţi să pleci, să te odihnești. Mâine, 
întreaga curte se va deplasa pe Insula Elefantină. Voi porunci să 
se pregătească o corabie specială, ca tu și stăpâna ta să puteţi 
traversa fluviul în siguranţă. Păzește-o cu prețul vieţii tale, căci 
ea este vasul ce conţine semințele nemuririi mele. 

Eram atât de slăbit, încât am fost nevoit să mă sprijin de 
capul patului, ca să mă ridic în picioare. M-am târât spre ieșire și 
m-am lipit de tocul ușii. Cu toate acestea, nu puteam să uit 
îndatorirea mea faţă de domniţa Lostris. 

— Mai e chestiunea cu cearșaful nupțial. Poporul se așteaptă 
să-l vadă, i-am reamintit eu. E în joc atât reputaţia Măriei Tale, 
cât și a stăpânei mele. 

— Ce-mi sugerezi, Taita? 

Cât de repede ajunsese să se încreadă în mine! 

l-am spus ce era de făcut, iar el a încuviinţat din cap: 

— Ocupă-te tu de tot! 

Am împăturit cu grijă cearșaful care acoperea patul regal. Era 
făcut din pânza cea mai fină, alb ca nourii din slăvile cerului de 
vară, brodat cu fir de mătase prețioasă, din cele aduse rareori 


175 


de caravanele din Răsărit. Am luat cearșaful împăturit cu mine și 
am plecat din dormitorul regelui. M-am întors în harem, 
străbătând palatul cufundat în liniște și întuneric. 

Stăpâna mea dormea ca moartă și știam că după atâta șepen 
roșu cât îi dădusem eu să bea, va rămâne cufundată în somn 
toată ziua și avea să se trezească, probabil, către seară. M-am 
așezat o clipă pe patul ei. Mă simțeam epuizat și deprimat, căci 
labirinturile îmi secătuiseră sufletul. Imaginile pe care mi le 
evocaseră încă mă mai tulburau. Simţeam clar că bebelușul pe 
care îl văzusem era al stăpânei mele, dar atunci cum se puteau 
explica celelalte viziuni ale mele? Părea să nu existe niciun 
răspuns la această cimilitură, așa că am alungat gândurile, 
pentru că aveam de lucru. 

M-am ciucit lângă patul lui Lostris și am întins cearșaful 
brodat pe dușumea. Lama pumnalului meu era atât de ascuţită, 
încât îmi puteam rade părul de pe braţ cu el. Am ales unul 
dintre râușoarele albăstrii prin care curge sângele pe sub pielea 
netedă de la încheietura mâinii și am făcut o înțepătură cu 
pumnalul, lăsând să se scurgă lichidul roșu-închis, picătură cu 
picătură, pe cearșaf. Când considerai că pata era destul de 
mare, îmi bandajai încheietura cu o fâșie de pânză, ca să opresc 
sângerarea și strânsei cearșaful murdar. 

Sclava pe care o pusesem de pază se afla încă acolo, pe hol. l- 
am poruncit ca Lostris să nu fie deranjată din somn. Asigurându- 
mă că avea să fie bine îngrijită, am lăsat-o liniștit și am urcat 
scara până pe zidul exterior al haremului. Abia se crăpa de ziuă, 
dar la poalele clădirii se strânseseră deja un cârd de bătrâne 
curioase și de vagabonzi. Își ridicară, curioși, privirile, de îndată 
ce mi-am făcut apariţia. Am făcut un adevărat spectacol din 
scuturarea cearșafului, înainte să-l întind peste balustradă. Pata 
de sânge pe fondul alb, ca un nour, avea formă de floare, iar 
mulţimea începu bârfa, privitor la fecioria stăpânei mele și a 
virilităţii mirelui său. Îndărătul mulţimii, se vedea o siluetă ceva 
mai înaltă decât cei din jur. Avea capul înfășurat într-un șal de 
lână dungat. Numai în clipa în care și-l dădu la o parte și îi văzui 
chipul încadrat de părul de aur roșu, l-am recunoscut: 

— Tanus! am strigat eu. Trebuie să-ţi vorbesc! 

Își ridică privirile spre mine, iar ochii îi erau plini de atâta 
durere, încât îmi frânseră inima. Pata aceea de pe cearșaf îi 
distrusese viața. Cunoșteam și eu chinurile iubirii pierdute și îmi 


176 


aminteam fiecare amănunt, chiar peste ani de zile. Rana din 
inima lui Tanus era proaspătă și sângera încă, mai chinuitor 
decât orice lovitură pe care o primise el pe câmpul de luptă. 
Avea acum nevoie de ajutorul meu, dacă mai putea să 
supravieţuiască acestui moment. 

— Tanus, așteaptă-mă! 

Își azvârli șalul peste cap, acoperindu-și chipul, și se întoarse 
cu spatele la mine. Se depărtă, clătinându-se pe picioare, ca un 
om beat. _ 

— Tanus! am strigat eu după el. Intoarce-te! Trebuie să-ţi 
vorbesc! 

Nu s-a întors, ci a grăbit pasul. Până am ajuns eu jos și am 
ieșit în fugă pe porțile principale, el dispăruse deja prin labirintul 
de alei și de cocioabe de pământ din cetatea interioară. 


e Capitolul 17 e 


L-am căutat pe Tanus aproape toată dimineața, dar 
apartamentul lui era pustiu și nimeni nu-l văzuse prin niciunul 
dintre locurile pe care le frecventa el de obicei. 

Până la urmă, am fost nevoit să las baltă căutarea și m-am 
întors în casa sclavilor. Flotila regală se pregătea să pornească 
spre miazăzi. Eu mai aveam încă să-mi strâng și să-mi 
împachetez lucrurile, fiindcă trebuia să fiu gata de plecare, 
împreună cu stăpâna mea. M-am căznit să-mi alung din suflet 
amărăciunea pe care mi-o produseseră labirinturile și imaginea 
lui Tanus și m-am apucat să-mi pun lucrurile grămadă, rupându- 
mi de singurul cămin pe care îl cunoscusem vreodată. 

Animalele mele simţiră imediat că se întâmpla ceva neplăcut. 
Se foiau, ciripeau și scheunau, încercând fiecare în felul său să- 
mi atragă atenţia. Păsările sălbatice ţopăiau și zburătăceau pe 
terasa pavată, în timp ce, în colţul de lângă pat, dragii mei șoimi 
Saker își întinseseră aripile, penele de pe spinare li se zburliseră 
și ţipau la mine din vârful prăjinilor pe care se așezaseră. Câinii, 
pisicile și gazela îmblânzită se buluciră la picioarele mele, 
gudurându-se, împiedicându-mă să-mi împachetez lucrurile. 
Exasperat, am văzut cana cu lapte acru de capră, de lângă cap. 
E una dintre băuturile mele preferate, iar sclavii au grijă să am 


177 


mereu carafa plină. Și animalelor mele le place laptele bătut, 
așa că am dus cana pe terasă, ca să le distrag atenţia, și le-am 
umplut castroanele. Se îngrămădiră în jurul lor, împingându-se 
unele pe altele; le-am lăsat și am trecut la ale mele, trăgând 
paravanele de pipirig, ca să le mai împiedic să se mai apropie. 

E ciudat câte lucruri poate să strângă un om într-o viaţă, fie el 
chiar sclav. Cuferele și baloturile fuseseră puse unele peste 
altele lângă un perete, iar eu tot nu terminasem. Eram deprimat 
și vlăguit în momentele acelea, căzusem, aproape, într-o stare 
de prostraţie, dar mai eram încă destul de conștient, încât să-mi 
dau seama de liniștea care se lăsase în jur. M-am oprit o clipă în 
mijlocul camerei, ascultând neliniștit. Singurul sunet care se 
auzea era clinchetul clopoţeilor de bronz de la stinghia dintr-un 
colț, pe care stătea șoimiţa mea, privindu-mă cu insistență. 
Bărbătușul, mai mic, dar mult mai frumos ca ea, picotea pe 
prăjina lui, în colţul celălalt, cu un capișon de piele moale tras 
peste ochi. Niciunul dintre animalele mele de companie nu făcea 
vreun zgomot. Nici măcar pisicile nu mieunau și nu se înfoiau la 
câini, iar păsările sălbatice nu ciripeau și nu cântau; căţelușii nu 
mârâiau și nu se jucau ca de obicei, dându-se de-a dura plini de 
energie. 

M-am îndreptat atunci spre paravanul de pipirig și l-am dat la 
o parte. Lumina soarelui pătrunse brusc în încăpere și mă orbi 
pentru o clipă. Apoi vederea îmi reveni și scosei un strigăt de 
groază. Erau împrăștiate pe terasă și prin grădină toate - păsări 
și patrupede. 

Zăceau fiecare acolo unde le doborâse moartea. M-am 
îndreptat către ele, strigându-le pe nume pe cele mai dragi mie, 
îngenunchind pe rând lângă ele, luându-le trupurile calde și moi 
în braţe, încercând să aflu măcar un semn de viaţă în ele. 
Păsările erau mici și ușoare în palma mea, fără ca moartea să le 
fi întunecat penajul splendid. 

Aveam impresia că o să-mi explodeze inima și-așa deja frântă 
de durere. Am îngenuncheat pe terasă, înconjurat de toată 
această familie a mea, și am izbucnit în plâns. 

Trecu o vreme, până când fui în stare să mă adun și să mă 
gândesc la cauzele acestei tragedii. M-am ridicat atunci și m-am 
apropiat de unul dintre castroanele goale care zăceau pe dale. Il 
linseseră de nu mai rămăsese nimic, dar l-am mirosit, ca să 
încerc să aflu felul otrăvii care îmi fusese destinată. Izul de lapte 


178 


bătut acoperea orice alt miros; tot ce știam era că fusese rapidă 
și mortală. 

Mă întrebam cine pusese cana lângă patul meu, dar nu conta, 
până la urmă, cine mi-o adusese. Știam cu siguranţă cine 
dăduse poruncă s-o facă. „Rămas-bun, dragul meu prieten. Ești 
un om mort”, îmi spusese seniorul Intef și nu trecuse multă 
vreme până când își transformase vorbele în faptă. 

Mânia care pusese stăpânire pe mine era o formă de nebunie, 
agravată de starea mea, oricum precară, și de dispoziţia sumbră 
în care mă aflam. M-am trezit tremurând, cuprins de o turbare 
cum nu mai cunoscusem. Mi-am scos micul pumnal de la 
cingătoare și, aproape fără să-mi dau seama ce fac, am pornit-o 
în fugă pe scările terasei, cu el în mână. Știam că în momentul 
acela al dimineţii Intef era în grădina apelor. Nu mai suportam 
să îl consider seniorul meu, Intef. Amintirea fiecărei nedreptăţi 
pe care mi-o făcuse, a tuturor chinurilor și umilinţelor la care mă 
supusese îmi reveni în minte cu o claritate uluitoare. Aveam să-l 
ucid acum, să-i străpung inima aceea crudă și rea, de o sută de 
ori. 

Văzui poarta grădinii apelor, înainte să-mi vin în minţi. Erau 
acolo vreo șase gardieni și, cu siguranţă, îndărătul porţilor se 
mai aflau încă pe-atâţia. N-aveam cum s-ajung atât de aproape 
de Marele Vizir, încât să-l străpung cu pumnalul, fără ca aceștia 
să mă oprească. M-am forțat să tai avântul picioarelor mele 
înaripate și m-am oprit, apoi m-am întors. Mi-am strecurat 
pumnalul în teaca din piele bătută cu pietre scumpe și mi-am 
potolit răsuflarea. Am pornit-o încet îndărăt, spre terasă, și m- 
am apucat să adun trupurile jalnice ale animalelor mele de 
companie. 

Plănuisem să plantez un șir de platani pe marginea grădinii 
mele. Gropile fuseseră deja săpate. Acum, că plecam din 
Karnak, arborii nu aveau să mai fie plantați, așa că, în locul lor, 
aveam să le îngrop pe făpturile acelea atât de dragi mie. Am 
terminat ultimul mormânt pe la mijlocul după-amiezei, dar 
mânia mea nu se potolise deloc. Dacă nu aveam cum să mă 
răzbun încă pe deplin, puteam, măcar, să-mi descarc un pic 
sufletul. 

Mai era încă puţin lapte acru în cana de lângă patul meu. 

O tineam încă în mâini și încercam să mă gândesc la o 
modalitate prin care s-o duc în bucătăriile Marelui Vizir. Ce bine 


179 


ar fi fost să-i fi putut plăti cu aceeași monedă ticăloasă, deși îmi 
dădeam seama în adâncul sufletului că ideea era zadarnică. 
Seniorul Intef era mult prea viclean ca să poată fi păcălit atât de 
ușor. Eu însumi îl ajutasem la născocirea sistemului pe care îl 
folosea ca să se apere de otrăvuri și asasinat. Nu se putea 
ajunge la el fără ticluirea unui plan foarte bine pus la punct. Mai 
mult, acum era, cu siguranţă, în gardă. Ar fi trebuit să am 
răbdare, dar mi-era imposibil. Chiar dacă nu îl puteam încă 
ucide, aveam să-i plătesc un mic avans din ceea ce, eram 
hotărât, aveam să-i plătesc mai târziu. 

M-am strecurat afară din apartamentele băieţilor, printr-una 
din ușile laterale, în mână cu carafa fatală. N-a fost nevoie să 
merg prea mult, ca să găsesc un lăptar înconjurat de turma lui 
de capre. În vreme ce așteptam, mulse laptele gras din ugerul 
umflat al uneia dintre ele și îmi umplu carafa. Cel care pregătise 
otrava folosise îndeajuns de multă, ca să ucidă jumătate din 
cetățenii Karnak-ului. Știam că îmi rămăsese în cană o cantitate 
mai mult decât suficientă pentru scopul meu. 

Una dintre gărzile de corp ale Marelui Vizir se foia pe la ușa lui 
Rasfer. Faptul că acesta era păzit îmi demonstra că seniorul 
Intef îl preţuia încă, și că pierderea locotenentului său personal 
avea să-l supere, dacă nu chiar să-l scoată serios din sărite. 
Gardianul mă recunoscu și îmi făcu semn să intru în camera 
bolnavului care mirosea ca o cocină. Rasfer zăcea în patul lui 
împuţit, murat în propria-i sudoare. Totuși, mi-am dat seama din 
primul moment că operaţia reușise, pentru că deschise ochii și 
îmi trase o înjurătură, cu glas stins. De asemenea, trebuie să fi 
fost atât de sigur că, în sfârșit, avea să se facă bine, încât nu 
mai considera necesar să mă lingușească. 

— Pe unde mi-ai umblat, ticălosule fără boașe? grohăi el la 
mine, întărindu-mi hotărârea și făcându-mă să-mi piară până și 
ultimele urme de milă. De când mi-ai găurit scăfârlia, am trecut 
prin niște chinuri cumplite. Ce fel de doctor ești tu... Urmară alte 
și alte vorbe de ocară în același stil, pe care însă mă prefăcui că 
nu le aud, în vreme ce îi desfăceam bandajele din jurul capului, 
îi cercetai mica rană pe care i-o trepanasem, cu un interes pur 
academic. Era încă o operaţie perfect executată și simţii un ușor 
regret profesional că avea să se irosească. 

— Dă-mi ceva care să-mi aline durerea, eunucule! 


Rasfer încercă să mă prindă de tunică, dar fui mai iute ca el și 
mă trăsei un pas îndărăt, ca să nu mă poată ajunge. 

Am amestecat, făcând un adevărat spectacol din asta, câteva 
cristale de sare inofensivă dintr-un flacon de sticlă, în cupa lui, 
peste care am turnat laptele din carafa pe care o adusesem cu 
mine. 

— Dacă vezi că te apucă durerile rău de tot, asta ţi le va ostoi, 
i-am spus, în timp ce îi așezam cupa aproape de el. Nici măcar 
acum nu eram în stare să i-o pun direct în mână. 

Se ridică cu greu într-un cot și se întinse după pocal, ca să-l 
dea peste cap. Inainte să-l atingă însă, l-am îndepărtat de el, cu 
piciorul. În clipa în care am crezut că nu era decât dorinţa mea 
de a-i prelungi momentul de disperare, l-am auzit schelălăind: 

— Bunule Taita, dă-mi licoarea. Lasă-mă s-o beau! Durerea 
asta din cap mă înnebunește! 

— Mai întâi, hai să stăm un pic de vorbă, bunule Rasfer. Ai 
auzit că domniţa Lostris m-a cerut pe mine, ca dar de 
despărţire, de la seniorul Intef? 

Cu toată durerea lui, rânji la mine: 

— Eşti un prost dacă ai impresia c-o să te lase să pleci. Eşti un 
om mort! 

— Sunt exact vorbele pe care le-a rostit și seniorul Intef. Ai să- 
mi ţii doliu, Rasfer, ai să plângi după mine, când n-oi mai fi? îl 
întrebai eu moale, iar el se înecă și tuși, uitându-se la pocal. 

— In felul meu, am ţinut totdeauna la tine, mormăi el. Acu’, 
dă-mi pocalul! 

— Cât de mult ţineai tu la mine atunci când m-ai castrat? l-am 
întrebat, iar el își ridică privirile, holbându-se la mine. 

— Doar nu-mi mai porţi pică și-acum pentru asta, nu-i așa? 
Asta s-a întâmplat demult și, la urma urmei, nu aveam cum să 
nu mă supun poruncilor seniorului Intef. Fii rezonabil, Taita, lasă- 
mă să iau pocalul! 

— Râdeai când m-ai tăiat, îți amintești? De ce? Ţi-a făcut atât 
de multă plăcere s-o faci? 

Ridică din umeri, apoi se strâmbă de durerea pe care i-o 
pricinuise mișcarea. 

— Eu sunt un om jovial. Râd mereu. Hai, vechiul meu prieten, 
spune-mi că m-ai iertat și dă-mi pocalul! 


181 


I-am împins cu piciorul, iar el a întins mâna și l-a înșfăcat cu 
mișcări încă șovăielnice. Câteva picături se prelinseră peste 
buza pocalului, în timp ce și-l ridica lacom la gură. 

Nu mi-am dat seama ce fac, până când sării în picioare și îi 
smulsei pocalul din mână. Căzu la pământ, fără să se spargă, și 
se rostogoli într-un colţ, iar laptele sări pe perete. Ne uitarăm 
lung, unul la altul. Nu-mi venea să cred că fusesem atât de 
prost, atât de slab. Dacă exista pe lumea asta un om care să 
merite o moarte în chinuri, atunci Rasfer era acela. Apoi însă îmi 
apărură iar dinaintea ochilor trupurile contorsionate ale 
animalelor mele de companie, împrăștiate pe terasă și mi-am 
dat seama de ce nu fusesem în stare să-l las pe Rasfer să bea. 
Numai un diavol putea face una ca asta. Am o părere mult prea 
bună despre mine, ca să mă cobor vreodată la ticăloșia celor 
care folosesc otrava. 

Am văzut în ochii injectaţi ai lui Rasfer că înțelesese. 

— Otravă, șopti el. Pocalul a fost otrăvit. 

— Mi-a fost trimisă de seniorul Intef. 

Nu știu de ce i-am spus toate acestea. Poate încercam să-mi 
găsesc o scuză pentru atrocitatea pe care fusesem gata-gata s-o 
comit. Nu știu de ce mă comportam așa ciudat. Poate mai eram 
încă sub efectul labirinturilor. Mă îndreptai spre ușă clătinându- 
mă pe picioare. 

In spatele meu, Rasfer începu să râdă, la început încetișor, 
apoi tare, până ce hohotele lui părură că zguduie zidurile. 

— Eşti un prost, eunucule! urlă el, în timp ce eu îmi luasem 
picioarele la spinare. Mai bine-o făceai! Trebuia să mă omori, 
pentru că acum sunt sigur c-am să te ucid. La fel de sigur 
precum sunt că am o gaură-ntre fese! 

Așa cum mă așteptam, când mă întorsei în camera ei, 
domniţa Lostris dormea încă. M-am așezat la căpătâiul ei, cu 
intenţia de a aștepta până se trezește singură. Totuși, chinurile 
și eforturile la care fusesem supus în ziua și noaptea trecute mă 
copleșiră. M-am prăbușit și am adormit, ca un căţeluș, pe dalele 
de piatră. 


182 


e Capitolul 18 œ 


M-am trezit atacat. Fui lovit în tâmplă atât de dureros, încât 
sării în picioare, înainte să mă dezmeticesc. Ce-a de-a doua 
lovitură îmi fu aplicată peste umăr și mă ustură ca o mușcătură 
de bărzăun. 

— M-ai păcălit! strigă domniţa Lostris la mine. Nu m-ai lăsat 
să mor! 

Se repezi iar cu evantaiul spre mine. Era o armă formidabilă; 
mânerul de bambus era de două ori mai lung decât braţele mele 
întinse, iar pieptenele din vârf care susţinea evantaiul din pene 
de struț era din argint masiv. Din fericire, drogul și somnul 
îndelungat o ameţiseră, așa că nu prea nimerea ţinta. M-am 
ciucit, ferindu-mă de lovitură, iar ea se dezechilibra, răsucindu- 
se, și căzu din nou pe pat. Scăpă evantaiul din mână și izbucni 
în lacrimi. 

— Voiam să mor. De ce nu m-ai lăsat? 

Trecu ceva vreme, până când m-am putut apropia de ea, 
îmbrățișând-o, ca s-o liniștesc. 

— Te-a durut, Taita? mă întrebă ea. Nu te-am mai bătut 
niciodată, până acum. 

— Prima ta încercare a fost reușită, am felicitat-o eu, mâhnit. 
De fapt, cred că ești deja destul de bună, așa că nu maie 
nevoie să exersezi. Mi-am frecat teatral tâmpla, iar ea a zâmbit 
printre lacrimi. 

— Bietul de tine, Taita! Mă port atât de rău cu tine! Dar o 
meriţi! M-ai păcălit. Mi-am dorit să mor, iar tu nu m-ai ascultat! 

Mi-am dat seama că era timpul să schimbăm subiectul. 

— Stăpână, am veștile cele mai grozave pentru tine. Dar 
trebuie să-mi promiţi că nu vei spune nimănui, nici măcar 
slujnicelor tale. 

Nu fusese în stare să ţină vreun secret, din clipa în care 
învățase să vorbească. Dar, oare, ce femeie ar fi? Promisiunea 
că-i vei spune un secret o scotea totdeauna dintr-ale sale și nici 
acum nu făcu excepţie. Chiar așa, cu inima frântă și cu gândul 
sinuciderii planând asupra ei, își înghiţi lacrimile și îmi porunci: 

— Spune-mi-l! 

Recent, acumulasem o grămadă de taine, așa că aveam de 
unde să aleg; m-am oprit o clipă, ca să mă decid asupra căreia 


183 


să adăst. Nu aveam de gând să-i povestesc despre otrăvirea 
animalelor mele, desigur, și nici de faptul că îl zărisem pe Tanus. 
Era nevoie de ceva care să îi ridice moralul, nu s-o deprime mai 
rău. 

— Aseară am fost în dormitorul faraonului și-am stat de vorbă 
cu el mai bine de-o jumătate de noapte. 

Ochii i se umplură iar de lacrimi. 

— O, Taita, dac-ai ști cât îl urăsc! E un babalăc urât! Nu vreau 
să fiu nevoită să... 

Nu-mi doream ca starea aceasta a ei să continue, deoarece 
era gata-gata să izbucnească în lacrimi, așa că m-am grăbit să 
continuu: 

— l-am ghicit în labirinturi. 

Pe loc văzui că devine atentă. Domnița Lostris e fascinată de 
puterile mele de a prevesti viitorul. Dacă n-ar fi efectele 
dezastruoase pe care le au labirinturile asupra sănătății mele, 
m-ar fi pus în fiecare zi să-i ghicesc. 

— Spune-mi, ce-ai văzut? 

Nu mai putea de nerăbdare. Acum nu se mai gândea la 
sinucidere și îi pierise orice urmă de tristețe. Era încă atât de 
tânără și de lipsită de experienţă, încât m-am rușinat de viclenia 
mea, cu toate că era spre binele ei. 

— Am avut cele mai extraordinare viziuni, stăpână. Nici n-am 
mai văzut imagini atât de clare, atât de profunde... 

— Hai, spune-mi! Am să mor de nerăbdare, crede-mă, dacă 
nu aflu imediat! 

— Mai întâi trebuie să-mi juri că n-ai să dezvălui secretul 
nimănui. Niciun suflet nu trebuie să știe vreodată ce-am văzut 
eu. Sunt chestiuni de stat, cu consecinţe primejdioase. 

— Jur, jur! 

— Nu avem voie să luăm lucrurile acestea prea ușor... 

— Zi-i mai repede, Taita. Acum nu faci decât să mă pui pe jar. 
Îți poruncesc să-mi spui totul chiar acum, altfel... altfel... se 
chinui ea să găsească vreo ameninţare prin care să mă oblige... 
altfel am să te bat iar! 

— Foarte bine. Ascultă ce-ţi spun despre viziunea mea. Mi s-a 
arătat un arbore pe malul Nilului. În vârful lui se afla coroana 
Egiptului. 

— Faraonul! Arborele acela era regele! 

Își dăduse imediat seama, iar eu am aprobat din cap. 


184 


— Continuă, Taita! Vreau s-aud mai departe! 

— Am văzut Nilul crescând și coborând de cinci ori. 

— Cinci ani, o perioadă de cinci ani! 

Bătu din palme cu încântare. Îi place grozav să dezlege 
enigmele viselor mele. 

— Apoi, arborele a fost devorat de lăcuste, doborât și făcut 
praf! 

Rămase cu ochii pironiţi la mine, așa că i-am spus: 

— În cinci ani, faraonul va muri, iar tu vei fi o femeie liberă. 
Liberă de chingile tatălui tău. Liberă să te duci la Tanus, fără ca 
nimeni să te poată opri. 

— Dacă mă minţi, să știi că faci un lucru mult prea crud ca să- 
| pot suporta. Te rog, spune-mi că-i așa! i 

— Așa e, domnița mea, dar ar mai fi ceva. In viziunea mea, 
am văzut un bebeluş abia născut - un băiețel, un fiu. Am simțit 
iubirea care ieșea din mine și se îndrepta spre copilaș și mi-am 
dat seama că tu erai mama copilului. 

— Și tatăl, cine era tatăl copilului meu? O, Taita, spune-mi, 
Taita! 

— În vis, știam absolut sigur că tatăl era Tanus. 

Era prima deviere de la adevăr pe care mi-am permis-o, dar 
m-am gândit, din nou, la binele ei. Tăcu multă vreme, dar chipul 
ei avea o strălucire interioară care însemna pentru mine mai 
mult ca orice. Apoi, în sfârșit șopti: 

— Pot s-aștept cinci ani. Oricum, eram în stare să-l aștept și-o 
eternitate. Va fi greu, dar pot s-aștept cinci ani pentru Tanus. Ai 
avut dreptate că nu m-ai lăsat să mor, Taita. Ar fi fost o jignire 
adusă zeilor. 

Simţii că plutesc de ușurare, iar acum aveam încredințarea că 
voi putea s-o călăuzesc, să treacă cu bine prin tot ce ne aștepta. 


e Capitolul 19 e 


În zorii zilei următoare, flotila regală porni din Karnak spre 
miazăzi. Așa cum promisese faraonul, domniţa Lostris, împreună 
cu tot anturajul său urcară la bordul unei galere mici și rapide ce 
aparținea escadronului sudic. 


Stăteam cu stăpâna mea pe pernuțele de sub tenda de la 
pupa, pregătite de căpitanul vasului special pentru ea. Ne uitam 
îndărăt la clădirile văruite ale cetăţii strălucind sub primele raze, 
de culoarea mandarinei, ale soarelui ce răsărea. 

— Nu-mi pot închipui unde s-a dus, se frământa ea pentru a 
nu știu câta oară de când pornisem. L-ai căutat peste tot? 

— Peste tot, i-am confirmat eu. Am pierdut aproape toată 
dimineaţa scotocind prin oraș și pe la docuri. A dispărut, pur și 
simplu. Dar i-am lăsat mesajul tău lui Kratas. Fii sigură că i-l va 
da. 

— Oare cum au să treacă cinci ani fără el? 


e Capitolul 20 « 


Călătoria în susul fluviului fu foarte plăcută. Am petrecut lungi 
zile de încântare, stând pe punte, la pupa, discutând cu stăpâna 
mea. Ne-am oprit asupra fiecărui detaliu al situaţiei actuale atât 
de schimbată acum, întorcându-l pe toate fețele, și am trecut în 
revistă speranţele și evenimentele probabile din viitor. 

l-am explicat toate aspectele complexe ale vieţii de la curte, 
bunele maniere și protocolul. l-am trasat liniile tainice ale puterii 
și ale influenţei și i-am făcut o listă cu toţi aceia pe care era 
bine, în interesul nostru, să-i cultive și alta cu aceia pe care îi 
puteam ignora fără probleme. l-am explicat chestiunile zilei și 
poziţia faraonului față de fiecare dintre ele. Apoi am continuat 
discuţia, abordând sentimentele și atmosfera care domnea 
printre cetățenii Egiptului. 

Pentru toate aceste cunoștințe, îi eram dator, în mare măsură, 
prietenului meu, Aton, șambelanul regal. În ultimii doisprezece 
ani îmi trimisese scrisori cu toate aceste detalii, prin fiecare vas 
ce venea la Karnak din Insula Elefantină. lar la întoarcere, îi 
transmiteam, de fiecare dată câte ceva din aur, ca semn al 
recunoștinţei mele față de prietenul meu, Aton. Eram hotărât să 
ajungem curând în mijlocul curţii și pe culmile puterii. Doar nu- 
mi instruisem atâţia ani stăpâna, pentru a permite acum ca 
toate aceste arme să ruginească pe panoplia ei, fără să le 
folosească! Avea, oricum, o mulţime de calităţi și de talente, dar 
eu nu mă săturam să mai adaug răbdător, la ele, altele și altele, 


186 


în fiecare zi. Avea o minte ascuţită și avidă. După ce reușisem 
să-i alung tristeţea ce ameninţa s-o distrugă, se dovedi gata să- 
mi absoarbă sfaturile, așa ca totdeauna. Îi stimulam, ori de câte 
ori aveam ocazia, ambiția și dorinţa de a-și asuma rolul pe care 
i-l plănuisem. Curând mi-am dat seama că una dintre cele mai 
utile metode de a-i atrage atenţia și de a o face să coopereze 
era să-i sugerez că toate acestea aveau să fie, în final, pentru 
binele și în avantajul lui Tanus. 

— Dacă vei avea influenţă la curte, vei putea să-l protejezi 
mai bine, i-am subliniat eu. Regele i-a trasat o sarcină aproape 
imposibil de îndeplinit. Tanus va avea nevoie de noi, dacă e să 
reușească, iar, dacă dă greș, tu vei fi singura care îl vei putea 
salva de condamnarea pe care i-a dat-o regele. 

— Ce-am putea să facem ca să-l ajutăm să-și împlinească 
sarcina? De îndată ce am menţionat numele lui Tanus, atenţia ei 
se îndreptă cu totul către mine. Spune-mi sincer, oare e posibil 
ca vreun om să fie în stare să-i distrugă pe lupii-vrăbiilor? Nu e o 
misiune prea dificilă, chiar și pentru un bărbat ca Tanus? 

Bandiţii care terorizaseră Egiptul de Sus își luaseră numele de 
la niște păsări fioroase. Lupul-vrăbiilor de Nil era mai mic decât 
o turturică - o pasăre frumoasă și plăpândă, cu pieptul și gâtul 
alb și cu negru pe spate - dar prăda cuiburile celorlalte păsărele, 
după care agăța cadavrele jalnice ale victimelor sale în spinii 
salcâmilor. Numele autohton era pasărea-măcelar. 

Întâi, bandiții îl folosiseră ca pe un nume criptic, ca să-și 
ascundă identitatea și existenţa, dar, după ce ajunseră puternici 
și neînfricaţi, îl dădură pe față și arborau adesea penele 
păsărilor-măcelar ca emblemă a lor. La început, lăsau fulgii pe 
pragul vreunei case pe care o jefuiseră sau pe trupurile 
neînsufleţite ale victimelor lor. Dar în zilele acelea, deveniseră 
atât de îndrăzneți și de bine organizaţi, încât, din când în când, 
trimiteau câte o pană victimei vizate, ca avertisment. In 
majoritatea cazurilor, acest lucru era de ajuns ca să-l facă pe 
omul respectiv să plătească mai bine de jumătate din ceea ce 
câștigase el pe lumea aceasta. Prefera s-o facă, decât să-i fie 
luat cu forţa tot avutul și să-și vadă nevestele și fiicele răpite și 
violate, iar pe el și pe fiii lui azvărliţi în ruinele fumegânde ale 
casei sale. 

— Crezi că e posibil ca Tanus să-și îndeplinească misiunea 
dată de rege, fie și cu puterea sigiliului șoimului? repetă stăpâna 


187 


mea întrebarea. Am auzit că toate bandele de lupi ai vrăbiilor 
din Regatul de Sus sunt controlate de un singur om, supranumit 
Akh-Seth, fratele lui Seth. Așa e, Taita? 

Am reflectat o clipă, înainte să-i răspund. Nu-i puteam încă 
spune tot ce știam despre lupii-vrăbiilor, căci dacă o făceam, 
trebuia să-i dezvălui și cum ajunsesem în posesia acelor 
informaţii. În momentul acela, nu i-ar fi folosit deloc să afle și 
nici nu m-ar fi avantajat pe mine prea mult. Avea să vină o 
vreme și pentru aceste dezvăluiri, ceva mai târziu. 

— Am auzit și eu, am aprobat precaut. Se pare că, dacă Tanus 
îl va găsi și îl va zdrobi pe omul acela, atunci lupii-vrăbiilor vor fi 
și ei desfiinţați. Dar Tanus are nevoie de ajutorul pe care numai 
eu sunt în stare să i-l dau. 

Se uită la mine cu șiretenie: 

— Cum poţi tu să-l ajuţi? îmi ceru ea să-i spun. Și ce știi tu 
despre treburile astea? 

Era ageră și greu de păcălit. Și-a dat imediat seama că îi 
ascundeam ceva. Trebuia să dau iute înapoi și să invoc iubirea 
lui Tanus și încrederea ei în mine. 

— De dragul lui Tanus, te rog să nu mă mai întrebi nimic 
acum. Dă-mi doar permisiunea să fac tot ce pot ca să-l ajut să-și 
ducă sarcina încredințată de faraon la bun sfârșit. 

— Da, bineînţeles că trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă. 
Spune-mi cum i-aș putea fi și eu de folos. 

— Voi sta cu tine la curtea de pe Insula Elefantină timp de 
nouăzeci de zile, dar apoi va trebui să-mi dai permisiunea să 
plec la el... 

— Nu, nu, mă întrerupse ea. Dacă îi poţi fi de ajutor lui Tanus, 
atunci pleacă imediat! 

— Nouăzeci de zile, i-am spus eu iar, cu încăpățânare. 

Aceasta era perioada de graţie pe care reușisem s-o câștig 
pentru ea. Cu toate că mă simțeam sfâșiat între acești doi copii 
ai mei, prima mea îndatorire se îndrepta către stăpâna mea. 

Știam că n-o pot lăsa singură la curte, fără un prieten și un 
mentor. Mai știam că trebuie să fiu alături de ea în clipa în care 
regele avea să trimită, în sfârșit, noaptea, după ea. 

— Nu pot încă să te părăsesc, dar nu-ţi face griji. l-am lăsat lui 
Tanus un mesaj prin Kratas. Ei mă vor aștepta și i-am explicat 
lui Kratas tot ce e de făcut, înainte să mă întorc la Karnak. 


Nu voiam să-i spun mai multe. Atunci când îmi puneam ceva 
în cap, nimeni nu putea fi mai evaziv și mai încăpățânat decât 
mine. 

Flotila naviga numai în timpul zilei. Nici priceperea 
marinărească, nici confortul regelui și al curţii sale n-ar fi 
suportat o călătorie în noapte, așa că acostam în fiecare seară și 
pe mal apăreau ca din pământ sute de corturi. Intendenţii regali 
alegeau totdeauna cele mai atrăgătoare locuri pentru plasarea 
taberei, de obicei într-un crâng de palmieri sau la adăpost de 
vânturi, la poalele câte unui dâmb, în apropierea câte unui 
templu sau a unui sat, de unde puteam să ne aprovizionăm. 

Întreaga curte era încă într-o dispoziţie sărbătorească. De 
fiecare dată când întindeam tabăra ne simțeam ca la picnic. Se 
dansa și se petrecea la lumina focurilor, în timp ce curtenii 
țeseau intrigi și flirtau în umbră. Multe alianţe, atât politice, cât 
și amoroase, se încropiseră în nopţile acelea înmiresmate, 
parfumate de aromele fructelor de pe pământurile irigate de-a 
lungul fluviului și de valurile de aer iute venite dinspre deșertul 
de dincolo de câmpii. 

Am profitat de fiecare clipă, atât în avantajul stăpânei mele, 
cât și al meu. Bineînţeles, ea era acum una dintre femeile 
regale, dar mai erau câteva sute, iar ea era încă una dintre cele 
mai tinere neveste. Previziunile seniorului Intef ar fi putut să-i 
schimbe statutul, dar asta numai dacă ea avea să poarte în 
pântece fiul faraonului. Între timp, se afla cu totul la dispoziţia 
mea. 

Aproape în flecare seară după ce acostam, faraonul trimitea 
după mine, chipurile ca să-și trateze pecinginea, în realitate însă 
să discute despre pregătirile în vederea conceperii unui urmaș 
de parte bărbătească pentru dubla coroană. În timp ce se uita 
cu interes la mine, eu îi preparam tonicul pentru potenţă și 
virilitate, din corn de rinocer ras și rădăcină de mătrăgună pe 
care i le amestecam cu lapte cald de capră și cu miere. După ce 
îl lua, îi cercetam membrul regal și eram încântat, gândindu-mă 
la stăpâna mea, că nu avea nici lungimea, nici grosimea pe care 
ai fi așteptat-o din partea unui zeu. Eram de părere că Lostris, 
chiar așa virgină cum era, avea să facă faţă acestor dimensiuni 
mici, fără prea mare neplăcere. Bineînțeles, aveam să fac tot ce- 
mi stătea în putință să evit momentul acela cumplit, dar, dacă 
nu reușeam, atunci eram hotărât să-i ușurez trecerea la statutul 


189 


de femeie. După ce mă convingeam că părţile acestea ale 
trupului regal erau sănătoase, chiar așa nesemnificative ca 
mărime, îi recomandam să-și pună niște cataplasme cu făină 
amestecată cu ulei de măsline și cu miere pe membrul regal, 
înainte de culcare, iar apoi mă ocupam și de pecingine. Spre 
marea recunoștință a faraonului, alifia preparată de mine îl 
vindecă în cele trei zile promise de mine, întărindu-mi astfel 
reputaţia de mare medic. Regele se lăudă cu toate realizările 
mele în consiliul de miniștri, așa că în câteva zile abia de mai 
putui face faţă atâtor solicitări ale curtenilor. Apoi, când se află 
că nu sunt doar doctor, ci și un astrolog consultat până și de 
rege, popularitatea mea nu mai avu margini. În fiecare seară, 
veneau la corturile noastre un șir de mesageri cu daruri scumpe 
pentru stăpâna mea de la cutare sau cutare doamnă sau domn, 
implorând-o să-mi permită să-i vizitez pentru o consultaţie. 

Consimţeam să mă duc numai la cei pe care voiam să-i 
cunoaștem mai bine. O dată ce mă aflam în cortul unul senior 
puternic cu poalele fustanelei ridicate și îi cercetam hemoroizii, 
era o chestiune extrem de simplă să aduc vorba de stăpâna 
mea și s-o ridic în slăvi pentru virtuțile sale, atrăgând astfel 
atenţia pacientului meu asupra ei. 

Celelalte domniţe din harem descoperiră curând că Lostris și 
cu mine formam un duet încântător și că puteam compune cele 
mai ingenioase ghicitori, iar poveștile spuse de noi erau extrem 
de amuzante. Eram solicitaţi de toată curtea, mai ales de copiii 
haremului. Lucrul acesta îmi făcea o plăcere deosebită, pentru 
că, dacă există ceva pe lumea aceasta ce iubesc mai mult chiar 
decât animalele, apoi aceia sunt copiii mici. 

Faraonul care era, în cea mai mare parte, responsabil pentru 
popularitatea noastră, avu surpriza curând să afle că 
deveniserăm chiar mai vestiți decât crezuse el. Lucrul acesta îl 
făcu să fie și mai interesat de stăpâna mea, dacă așa ceva era 
posibil. De multe ori, dimineaţa, era solicitată la bordul barjei 
regale ca să-și petreacă ziua în compania regelui, în vreme ce 
aproape în fiecare seară, la invitaţia faraonului, stăpâna mea lua 
cina cu el, încântându-i pe toţi cu isteţimea și cu drăgălășenia 
ei. Bineînţeles, vegheam toate acestea cu discreţie. De vreme 
ce regele nu făcea nicio încercare de a trimite după ea, noaptea, 
ca s-o oblige să se supună acelor chinuri oribile, dar destul de 


190 


nedeslușite, pe care și le imaginase, simţămintele ei față de el 
începură să se îmblânzească. 

Dincolo de înfățișarea sa ursuză, faraonul Mamose era un 
bărbat cumsecade și decent. Domnița mea, Lostris, își dădu 
curând seama de lucrul acesta, la fel ca mine, și începu chiar să- 
| placă. Înainte să ajungem pe Insula Elefantină îl trata ca pe un 
unchi preferat și se așeza adesea, fără probleme, pe genunchii 
lui, ca să-i spună câte o poveste, sau se apuca să se joace cu el 
pe puntea barjei regale, cu beţișoare, amândoi îmbujoraţi și 
concentrați, râzând ca niște copii. 

Toate acestea fură observate și consemnate de cei de la 
curte, care o confirmară curând ca fiind favorita regelui. Nu 
trecu mult și furăm vizitaţi seara de cei ce aveau câte o petiție 
pe care doreau s-o aducă în atenţia faraonului, prin intermediul 
stăpânei mele. Cadourile pe care le aduceau erau chiar mai 
valoroase decât cele oferite pentru serviciile mele. 

Stăpâna mea respinsese darul tatălui său în favoarea unui 
singur sclav, așa că își începuse călătoria spre miazăzi săracă, 
bazându-se pe modestele mele economii. Cu toate acestea, 
înainte ca voiajul să ia sfârșit, nu numai că acumulase o avere 
confortabilă, ci și o listă de favoruri pe care i le datorau noii și 
bogaţii săi prieteni. Am ţinut socoteala atentă a tuturor acestor 
bogății. Nu sunt atât de plin de mine, încât să am pretenţia că 
domnița mea, Lostris, nu putea obţine toate acestea și fără 
ajutorul meu. Frumusețea, inteligenţa și felul ei dulce și cald de 
a fi o făceau, cu siguranță, o favorită în orice împrejurări. 
Sugerez numai că eu i-am înlesnit totul ceva mai repede și mai 
sigur. 

Succesul nostru atrase însă după sine și unele neajunsuri. Ca 
totdeauna, apăruse gelozia celor care scăzuseră în favoruri și, 
de asemenea, faptul că interesul carnal, în ceea ce privește 
stăpâna mea, crescuse. Lucrul acesta fusese agravat de 
perioada de abstinenţă pe care o impusesem faraonului. Într-o 
seară, în cortul lui, după ce îi administrasem cornul de rinocer, 
mi se confesă: 

— Taita, acest remediu al tău este chiar foarte eficient. Nu m- 
am mai simţit atât de viril din tinerețe, dinainte de încoronarea 
și divinaţia mea. Azi-dimineaţă, când m-am trezit, am avut o 
erecție a membrului meu atât de remarcabilă, încât am trimis 


191 


după Aton, ca să vadă și el. A fost foarte impresionat și voia să 
mi-o aducă imediat pe stăpâna ta. 

M-am alarmat foarte tare la auzul acestor vești, așa că am 
arborat o expresie cât puteam eu de severă și, clătinând din 
cap, am ţâţăit, ca să-mi arăt dezaprobarea: 

— Vă sunt recunoscător că n-aţi dat ascultare îndemnului lui 
Aton, Maiestatea Voastră. Asta ar fi putut să strice atât de ușor 
toate eforturile noastre! Dacă vreţi un fiu, atunci trebuie să 
urmaţi regimul meu cu mare stricteţe. 

Aceasta mă aduse cu picioarele pe pământ și îmi dădui seama 
cât de repede trecea timpul și cât de repede aveau să se scurgă 
cele nouăzeci de zile de graţie. Începui s-o pregătesc pe stăpâna 
mea pentru noaptea când faraonul avea să insiste să se ducă la 
el. 

Mai întâi, trebuia să o pregătesc sufletește și am început prin 
a-i explica faptul că era un lucru inevitabil, iar dacă voia să-i 
supraviețuiască regelui și, în final, să se ducă la Tanus, atunci 
trebuia să se supună voinţei regelui. Fusese totdeauna o fată de 
înțeles. 

— Atunci, ar trebui să-mi explici exact ce așteaptă el de la 
mine, Taita, suspină ea. 

Nu eram eu ghidul cel mai bun în acest domeniu. Experienţa 
mea personală fusese efemeră, dar puteam să-i punctez ceea 
ce era mai important și s-o fac să i se pară ceva obișnuit, ca să 
n-o alarmez mai mult decât era cazul. 

— O să mă doară? vru ea să știe, iar eu m-am grăbit s-o 
asigur: 

— Regele e un om de treabă. Are multă experienţă cu fetele 
tinere. Sunt sigur că va fi blând cu tine. iți voi prepara o alifie 
care are să facă lucrurile mult mai ușoare. Ți-o voi aplica în 
fiecare noapte înainte să te duci la culcare. Asta va deschide 
porţile. Gândește-te că, într-o bună zi, Tanus va fi acela care va 
trece prin aceleași porți și că faci acest lucru să-l întâmpini pe el 
și pe nimeni altcineva. 

Am încercat să rămân medicul impasibil și să nu simt nicio 
plăcere senzuală în ceea ce aveam de făcut, ca s-o ajut. Zeii să 
mă ierte, dar n-am reușit în demersul meu. Era atât de perfectă 
în părțile ei femeiești, încât punea în umbră și cea mai frumoasă 
floare care crescuse vreodată în grădina mea. Niciun trandafir 
din deșert nu avusese vreodată petale mai fermecătoare. Când 


192 


am început să le ung cu alifie, se umplură de propria lor dulce 
rouă, mai fină și mai plăcută la atingere decât orice alt unguent 
pe care l-aș fi putut eu prepara. 

Obrajii i se făcură trandafirii și murmură cu glas ușor răgușit: 

— Până acum, credeam că partea aceea a trupului meu avea 
un singur scop. De ce, atunci când mă atingi acolo, dorul meu 
pentru Tanus devine aproape insuportabil? 

Avea atât de multă încredere în mine și își înţelegea atât de 
puțin senzațiile acelea atât de neobișnuite, încât am făcut apel 
la toată etica mea de medic, ca să-i fac tratamentul numai atât 
cât era necesar. Dar în noaptea aceea, am dormit foarte puţin, 
bântuit de visuri irealizabile. 


e Capitolul 21 e 


Cu cât înaintam mai mult spre miazăzi, fâșiile de pământ 
înverzit de pe malurile fluviului se îngustau. Deșertul începu să 
se lărgească în jurul nostru. Pe alocuri, stâncile de granit negru 
păreau că strivesc sub ele câmpiile verzi și se apropiau atât de 
mult, încât sugrumau apele furtunoase ale Nilului. 

Cea mai de temut dintre aceste îngustări era cunoscută sub 
numele de Porţile lui Hapi, iar apele se zbăteau acolo sălbatic, 
fierbând în prăpastia dintre stâncile înalte. 

Trecurăm prin Porţile lui Hapi și ajunserăm, în sfârșit, la 
Elefantina, cel mai mare ansamblu de insule de pe Nil, unde 
dealurile golașe îi contractau curgerea și îl obligau să treacă prin 
strâmtori. 

Elefantina părea un rechin monstruos care urmărește 
mulțimea de insule mai mici mai sus de strâmtoare. Pe ambele 
părţi ale fluviului se distingeau pustiurile atât de diferite ca 
formă și culoare. Pe malul de apus, dunele sahariene aveau o 
culoare portocalie fierbinte și sălbatică, la fel ca beduinii care 
erau singurii muritori ce supravieţuiau printre ele. Spre răsărit, 
deșertul Arabiei era mohorât, de un cenușiu murdar, presărat cu 
dealuri care dansau ca într-un vis în mirajul arșiţei. Aceste 
pustiuri aveau un lucru în comun: amândouă ucideau oameni. 
Ce contrast încântător era Insula Elefantina, așezată ca un 
giuvaer verde-sclipitor, în coroana de argint a fluviului. Numele 


193 


și-l luase de la bolovanii de granit cenușiu și neted care se 
îngrămădeau de-a lungul malurilor sale, ca o turmă de 
pachiderme uriașe, precum și din faptul că negoţul cu fildeș 
adus din ţara sălbatică a lui Kuș de dincolo de cascadă se 
centrase de o mie de ani asupra acestui loc. 

Palatul faraonului ocupa cea mai mare parte a insulei și gurile 
rele sugerau că își alesese locul acesta pentru a-l construi, în cel 
mai sudic punct din regatul lui, ca să fie cât mai departe de 
pretendentul cel roșu de la miazănoapte. Întinderea mare de 
ape care înconjura insula o păzea de atacul vrăjmașilor, dar 
restul cetăţii se revărsa pe ambele maluri principale. După Teba, 
părţile dinspre răsărit și dinspre apus luate împreună formau 
cetatea cea mai mare și mai populată din Regatul de Sus, o 
rivală redutabilă a Memfis-ului, sediul uzurpatorului roșu din 
Regatul de Jos. 

Ca niciunde altundeva în întregul Egipt, pe Insula Elefantina 
se afla o puzderie de arbori. Semințele lor fuseseră aduse de 
fluviu în timpul celor o mie de revărsări anuale, și prinseseră 
rădăcini în pământurile roditoare transportate ele însele de 
apele neliniștite. 

În timpul ultimei mele vizite la Elefantina, când urcasem pe 
fluviu ca să urmăresc măsurătorile pentru seniorul meu, Intef, 
care era și Păzitor al Apelor, petrecusem mai multe luni pe 
insulă. Cu ajutorul căpeteniei grădinarilor catalogasem numele 
și descrierile tuturor plantelor din grădinile palatului, așa încât 
să i le pot arăta stăpânei mele. Erau acolo ficuși cum nu se mai 
aflau niciunde altundeva în Egipt. Fructele lor nu creșteau pe 
crengi, ci pe trunchiul principal, iar rădăcinile li se încovrigau și 
se împleteau ca niște pitoni împerecheaţi. Erau arbori cu sânge 
de dragon din a căror scoarță, când o tăiai, se revărsa o sevă 
purpurie. Mai erau sicomori kușiţi și sute de alte varietăţi care 
revărsau o adevărată umbrelă verde peste insula mică și 
încântătoare. 

Palatul regal era construit pe granitul solid ce se întindea sub 
solul fertil și forma scheletul insulei. Mă întrebasem adesea cum 
se făcea că regii noștri, linia nesfârșită de faraoni din cincizeci 
de dinastii ce se întindeau peste o mie de ani, își devotaseră 
atâta timp și bogăţie pentru construirea mormintelor uriașe și 
eterne din granit și marmură, mulţumindu-se, în schimb, să-și 
trăiască viaţa în palate cu ziduri de lut, acoperite cu stuf. În 


194 


comparaţie cu magnificul templu funerar ce fusese construit 
pentru faraonul Mamose la Karnak, palatul acesta era foarte 
modest, iar sărăcia liniilor drepte și lipsa simetriei ofensau atât 
matematicianul, cât și arhitectul din mine. Cred că lăbărțarea 
aceea haotică a zidurilor din argilă roșie și acoperișurile aplecate 
în unghiuri ciudate aveau, într-adevăr, un anumit farmec; cu 
toate acestea, mă mâncau palmele să-mi scot riglele și firul cu 
plumb. 

După ce debarcarăm și ne ocuparăm apartamentele pregătite 
pentru noi, adevăratul farmec al Insulei Elefantina ne aparu și 
mai clar. 

Bineînţeles, am fost cazați în haremul înconjurat de ziduri din 
partea de miazănoapte a insulei, iar mărimea și mobilierul 
locuinţei dovedeau poziţia noastră de favoriţi, atât ai regelui, cât 
și ai șambelanului. Aton fusese cel care se ocupase de acest 
lucru și, ca majoritatea celorlalţi, se vădise complet descoperit 
în faţa farmecului natural al stăpânei mele, iar acum devenise 
fără tăgadă cel mai mare admirator al ei. 

Ne pusese la dispoziție o duzină de încăperi spaţioase și 
aerisite, precum și o curte și bucătării. O poartă laterală din 
zidul principal conducea direct la malul fluviului, unde se afla un 
debarcader de piatră. Chiar în prima zi, am cumpărat un schif cu 
fundul plat pe care îl puteam folosi la pescuit și la vânătoare de 
păsări de apă. L-am ancorat la micul debarcader. 

In ceea ce privește restul casei, oricât de confortabilă se 
dovedi, nici eu, nici stăpâna mea nu eram satisfăcuţi, așa că ne- 
am pus imediat pe treabă, ca să-i facem îmbunătăţiri și s-o 
înfrumuseţăm. Împreună cu vechiul meu prieten, grădinarul-șef, 
am proiectat și am amenajat propria noastră grădină în curte, 
cu un chioșc acoperit cu stuf, ca să ne putem adăposti de arșiţa 
zilei și unde îmi ţineam șoimii Saker cocoțați pe prăjinile lor. 

Am înălțat o cumpănă de fântână la debarcader, pentru a 
scoate apă și a o transporta, prin niște conducte de ceramică, 
până în grădina noastră cu heleșteie acoperite de nuferi sau 
populate cu pești. Surplusul de apă din acestea se scurgea 
printr-un jgheab îngust. Am direcționat acest jgheab spre 
camera stăpânei mele, prin zid, într-un colț al încăperii acoperit 
cu un paravan, după care ieșea și se scurgea în apele Nilului. 
Am sculptat un taburet din lemn parfumat de cedru, cu o gaură 
în mijloc, și l-am plasat pe jgheab, astfel încât dejecţiile să cadă 


195 


direct în el și să fie purtate de fluxul neîncetat de apă. Stăpâna 
mea fu încântată de această nouă invenție și stătea cocoţată pe 
taburet mult mai mult de cât ar fi fost nevoie, ca să se 
folosească de el. 

Zidurile apartamentelor noastre erau goale, din lut roșu. Am 
proiectat un set de fresce pentru fiecare încăpere. Am desenat 
modelele și le-am fixat pe perete, iar stăpâna mea a început 
pictarea, împreună cu slujnicele ei. Frescele reprezentau scene 
din mitologia zeilor, cu peisaje populate de animale și păsări 
minunate. Bineînţeles, am folosit-o pe domnița mea, Lostris, ca 
model pentru chipul lui Isis, dar nu-i de mirare că silueta lui 
Horus se afla totdeauna în centru și că, la insistenţele stăpânei 
mele, avea părul roșu-auriu și ne era extrem de cunoscut! 

Frescele au produs rumoare prin tot haremul și toate 
nevestele regale ne-au vizitat pe rând, ca să bea șerbet și să 
vadă picturile. Puseserăm bazele unei mode și mi se ceru 
insistent părerea la redecorarea majorităţii apartamentelor 
private ale haremului, contra unei taxe potrivite, bineînțeles. 
Astfel, ne-am făcut o mulțime de prietene printre soțiile regale și 
ne-am rotunjit considerabil finanţele. 

Foarte curând auzi și regele despre decoraţiunile acestea și 
veni personal să le vadă. Lostris îl conduse prin toate încăperile. 
Faraonul remarcă noul ei taburet cu apă de care stăpâna mea 
era atât de mândră, încât atunci când regele îi ceru să-i arate 
cum funcţionează, o făcu fără să ezite, cocoțându-se pe el, 
chicotind în clipa în care se auzi sunetul șuvoiului ce cădea în 
canal. Era încă atât de neștiutoare, încât nu-și dădu seama de 
efectul pe care îl avu această demonstraţie asupra soțului ei. Mi- 
am dat seama după expresia de pe chipul lui că încercările mele 
de a-l face să respecte cele nouăzeci de zile aveau să fie foarte 
dificile. 

După această vizită, faraonul se așeză în chioșcul nostru și 
bău o cupă cu vin, râzând în hohote de giumbușlucurile stăpânei 
mele. Până la urmă, se întoarse spre mine: 

— Taita, trebuie să-mi construieşti și mie o grădină și un 
chioșc la fel ca acesta, numai să fie ceva mai mare și, în același 
timp, ai putea să-mi sculptezi și mie un taburet cu apă. 

Când, până la urmă, se pregăti să plece, îmi porunci să mă 
plimb puţin singur cu el, sub pretextul că vrea să discute cu 


196 


mine despre grădina apelor, dar eu știam foarte bine motivul 
adevărat. Nici n-apucarăm să ieșim din harem că mă și luă: 

— Azi-noapte am visat-o pe stăpâna ta, îmi spuse el, și când 
m-am trezit am văzut că-mi împrăștiasem sămânța pe 
cearșafuri. Asta nu mi s-a mai întâmplat de când eram copil. 
Viţelușa asta a ta a început să-mi bântuie gândul și în somn și 
pe trezie. Nu încape nicio îndoială că voi avea un fiu cu ea și că 
n-ar trebui să mai amânăm. Ce părere ai, doctore, nu sunt încă 
pregătit de marea încercare? 

— Vă sfătuiesc cu tărie să respectaţi cele nouăzeci de zile, 
Maiestate. A face ceva înainte de termenul acesta ar fi o 
nebunie. 

Era periculos să numești dorinţa regelui drept nebunie, dar 
eram disperat. 

— Ar fi lipsit de înţelepciune să ne stricăm șansele de succes, 
pentru cât de puţin ne-a mai rămas. 

Până la urmă am reușit să-l conving, dar l-am lăsat într-o 
stare mai mohorâtă ca oricând. Când m-am întors în harem, am 
avertizat-o pe stăpâna mea în legătură cu intenţiile regelui și am 
făcut-o atât de bine să accepte inevitabilul, încât nu păru să fie 
prea disperată. Se resemnase deja complet la gândul că era 
favorita faraonului, ușurată de promisiunea mea că nu va sta pe 
Insula Elefantina decât pentru o perioadă limitată. Ca să fim 
cinstiţi, șederea noastră pe insulă nu putea fi numită captivitate. 
Noi, egiptenii, suntem cei mai civilizați oameni de pe pământ. 
Ne tratăm femeile bine. Auzisem de alţii, cum ar fi hunii, kușiţii 
și libienii, de exemplu, care sunt îngrozitor de cruzi cu nevestele 
și cu fiicele lor. Libienii fac din haremurile lor adevărate 
închisori, unde femeile își trăiesc întreaga viaţă fără să dea ochii 
cu niciun bărbat în carne și oase, afară de eunuci și de copii. Se 
spune că nici măcar câinii masculi sau motanii nu au voie să 
treacă de porțile haremului, atât de frenetic le e instinctul 
posesiv. 

Hunii sunt chiar mai răi. Nu numai că-și obligă femeile să-și 
acopere trupurile din cap până-n picioare, dar le obligă să umble 
cu chipul acoperit, chiar și în incinta haremului. Astfel că numai 
soţul îi poate vedea chipul. 

Triburile primitive ale kușiţilor sunt mai rele ca toate. Când 
femeile lor ating vârsta pubertăţii, le operează în modul cel mai 
sălbatic. Le taie clitorisul și labiile interioare ale vaginului, ca să 


197 


nu simtă niciodată vreo plăcere și să nu fie tentate să-și înșele 
soţii. 

E un lucru bizar, greu de crezut, dar am văzut cu ochii mei 
rezultatele acestei barbarii. Trei dintre sclavele stăpânei mele 
au fost capturate la maturitate și ne-au povestit că fuseseră 
mutilate de înșiși taţii lor. Când le-am cercetat orificiile pline de 
cicatrice pe care le aveau, mi s-a făcut greață și m-am simțit 
ofensat, ca vindecător, de mutilarea acestei capodopere a 
zeilor, a unui trup omenesc. Am observat însă că această 
mutilare nu-și atinge scopul, căci, se pare, lipsește victima de 
cele mai dorite trăsături feminine, lăsând-o rece, calculată și 
plină de cruzime. Devine un monstru asexuat. 

Spre deosebire de toţi aceștia, noi, egiptenii, ne onorăm 
femeile și le tratăm, dacă nu ca egale, cel puţin cu multă 
consideraţie. Niciun soț nu-și poate bate nevasta, fără să ajungă 
pe mâna justiţiei și are îndatorirea legală s-o îmbrace, s-o 
hrănească și s-o întreţină, conform cu statutul ei în societate. 
Soția unui rege sau a unui nobil nu e închisă în harem, ci, dacă e 
escortată cum se cuvine de anturajul ei, are voie să se plimbe 
pe străzile cetăţii sau la ţară. Nu e obligată să-și ascundă 
farmecele, ci, după cum cere moda momentului respectiv sau 
propria-i plăcere, poate sta cu soțul ei la masă fără să-și 
acopere chipul și cu sânii goi, întreținându-i pe tovarășii 
bărbatului ei cu conversaţia și cântecele sale. 

Poate avea sclavi, pământuri și averi numai ale sale, separat 
de avuţia soțului ei, deși copiii pe care îi naște sunt numai ai lui. 
Are voie să pescuiască și să vâneze cu șoimi, chiar să tragă cu 
arcul, deși îndeletniciri masculine ca luptele corp la corp sau 
duelurile îi sunt interzise. Există, pe bună dreptate, anumite 
activităţi la care nu are acces, cum ar fi practica dreptului sau a 
arhitecturii, dar o soţie de viţă este o persoană venerată, are 
drepturi legale și demnitate. Bineînţeles, lucrurile nu stau la fel 
în cazul concubinelor sau al nevestelor de oameni simpli. 
Acestea au aceleași drepturi cu boii și cu măgarii. 

Astfel, stăpâna mea și cu mine eram liberi să hoinărim și să 
cercetăm cele două cetăți gemene de pe ambele maluri ale 
Nilului, precum și satele din împrejurimi. Pe străzile din 
Elefantina, domniţa mea, Lostris, deveni curând favorită, iar 
oamenii simpli se strângeau în jurul ei, solicitându-i 
binecuvântarea și făcând apel la generozitatea sa. li aplaudau 


198 


graţia și frumusețea, la fel cum făceau cei din Teba ei natală. Mă 
instruise să port mereu cu mine o pungă mare cu prăjiturele și 
de turtă dulce din care ea umplea gura oricărui coate-goale pe 
care îl întâlneam și i se părea ei c-ar avea nevoie să fie hrănit. 
Oriunde ne duceam, eram imediat înconjurați de o ceată de 
copii care ţipau și dansau. 

Stăpâna mea părea mereu bucuroasă să se așeze pe pragul 
câte unei colibe sărăcăcioase, alături de stăpâna casei, sau pe 
sub câte un arbore al vreunui fermier, ca să plece urechea la 
văicărelile și la plângerile lor. Avea să le prezinte faraonului cu 
prima ocazie. Adesea, acesta zâmbea cu indulgență și 
consimţea să fie îndreptat răul, așa cum îi sugera ea. 

Astfel luă naștere reputaţia sa de apărătoare a oamenilor 
simpli. Când trecea prin cartierele mai amărâte, cele mai sărace 
din cetate, lăsa în urma ei numai zâmbete și hohote de râs. 

Alteori, ne duceam împreună la pescuit cu micul nostru schif, 
în apele liniștite ale lagunelor formate în urma revărsării Nilului 
sau puneam capcane pentru rațele sălbatice. Îi făcusem 
stăpânei mele un arc special, potrivit puterilor ei. Bineînțeles, 
era departe de ceea ce era marele arc, Lanata, pe care îl 
proiectasem pentru Tanus, dar putea fi folosit la vânarea 
păsărilor de apă de care ne ocupam noi. Domnița mea, Lostris, 
era un ochitor mai bun decât majoritatea bărbaţilor pe care îi 
văzusem eu trăgând la ţintă, așa că, atunci când slobozea o 
săgeată, adesea eram nevoit să sar în apă, ca să-i aduc înot o 
rață sau o gâscă moartă. 

Ori de câte ori regele ieșea să-și antreneze șoimii, era invitată 
și stăpâna mea. O urmam cu șoimii mei pe braț, pe lângă 
lanurile de papirus. De îndată ce vreun bâtlan își lua zborul greu 
din câte o baltă ascunsă prin stufăriș, ea îmi lua un șoim și îl 
săruta pe capul acoperit: „Zboară iute și cu folos, frumusețea 
mea!”, îi șoptea ea, smulgându-i capișonul și descoperindu-i 
ochii galbeni, fioroși, lansându-l pe micul criminal în înalturi. Ne 
uitam fascinaţi la șoimul ce se înălța sus, deasupra prăzii, apoi 
își strângea aripile ca secerile și ţâșnea cu o viteză de se auzea 
cântecul vântului prin penetul lui pestrit. Șocul impactului se 
auzea limpede până la noi, de la peste două sute de pași 
depărtare. Pe cerul azuriu-intens se înălța un nour de fulgi 
albaștri, mai deschiși la culoare, care se depărta ca un fum, 
purtat de briza fluviului. Șoimul își încleșta ghearele ca niște 


199 


cârlige în prada lui, apoi o aducea și o trântea la pământ. 
Stăpâna mea ţipa triumfătoare și alerga la fel de repede ca un 
băiat, să recupereze pasărea. O lăuda cu dragoste, o giugiulea, 
apoi îi dădea să mănânce capul tăiat al bâtlanului. 

lubesc toate făpturile din apă, de pe pământ și din aer. Și 
stăpâna mea are aceleași simțăminte față de ele. De ce, oare, 
mă minunam eu adesea, eram amândoi atât de atrași de 
sporturile acestea vânătorești? M-am tot frământat, dar n-am 
găsit niciun răspuns. Poate pentru că omul, atât bărbatul, cât și 
femeia, este prădătorul cel mai fioros de pe pământ. Simţim că 
ne înrudim cu șoimul, cu frumuseţea și cu rapiditatea sa. 
Bâtlanii și gâștele îi fuseseră date șoimului ca pradă de către 
zei. La fel, omul avea dreptul să domine toate celelalte făpturi. 
Nu putem nega aceste instincte cu care ne-au înzestrat zeii. 

Incă de când era mică, pe când își exersa puterea și 
rezistența, ca să ne stea alături, îi permisesem domniţei Lostris 
să vină cu Tanus și cu mine la partidele noastre de vânătoare și 
de pescuit. Pentru că, vrând să-și ascundă ura față de rivalul 
său, seniorul Harrab, Intef consimţea să ies la vânătoare cu 
tânărul fiu al acestuia. 

Cu ani în urmă, Tanus și cu mine pusesem stăpânire pe o 
colibă părăsită de pescari, pe care o descoperiserăm la 
marginea mlaștinii aflată mai jos de Karnak. O transformaserăm 
în cabana noastră secretă de vânătoare. Era la mică depărtare 
de începutul adevăratului deșert. Așa că, de la baza aceasta 
atât de confortabilă, puteam, după voie, să pescuim în lagună, 
să vânăm păsări de apă sau să folosim șoimul la capturarea 
dropiei, acea nobilă pasăre ce trăiește în inima deșertului. 

La început, Tanus nu suporta deloc intruziunile zgâtiei aceleia 
de fată de numai nouă anișori, slăbănoagă și cu pieptul plat, ca 
de băiat, în lumea noastră intimă. Totuși, curând se obișnui cu 
prezenţa ei și găsi chiar util faptul că avea pe cineva de 
corvoadă, care să-i facă micile treburi plictisitoare de pe lângă 
cabană. 

Astfel, încetul cu încetul, Lostris începu să prindă câte ceva 
despre legea și înțelepciunea naturii, până când ajunse să 
cunoască fiecare pește și fiecare pasăre pe nume, precum și să 
se folosească de harpon și de arc cu aceeași îndemânare. Până 
la urmă, Tanus fu atât de mândru de ea, de parcă el fusese cel 
care o invitase încă de la început. 


200 


Fusese cu noi pe dealurile negre de piatră de deasupra văii 
fluviului, în ziua în care Tanus vânase ucigașul de vite. Leul era 
un mascul bătrân, plin de cicatrice, cu o coamă întunecată, 
fluturând ca un lan de grâu, când mergea, și cu un glas ca un 
tunet din ceruri. Asmuţisem haita mea de ogari asupra lui, 
urmându-i în timp ce aceștia hăituiau leul lătrând, alungându-l 
de pe pășunea de lângă Nil unde acesta omorâse ultimul bou. 
Câinii îl încolţiseră la capătul defileului stâncos. Leul pusese 
ochii pe noi, de îndată ce ne făcuserăm apariţia, și mătură, pur 
și simplu, ogarii, pornind la atac printre ei. 

În timp ce se apropia și răgea, și mârâia, stăpâna mea rămase 
împietrită la numai un pas în spatele lui Tanus, lângă umărul lui 
stâng, cu micuțul ei arc gata să tragă. Bineînţeles, el fusese cel 
care omorâse fiara, slobozind din marele său arc, Lanata, o 
săgeată șuierătoare drept în gâtlejul căscat al leului, dar 
văzuserăm amândoi curajul domniţei  Lostris, în toată 
splendoarea sa. 

Cred că atunci conștientizase, probabil, Tanus, adevăratele 
sale simţăminte față de ea, în timp ce, pentru stăpâna mea, 
vânătoarea și hăituiala aceea se legaseră definitiv de imaginile 
și de amintirile față de iubitul ei. Rămăsese de atunci un vânător 
înfocat. Învăţase de la Tanus și de la mine că trebuia să 
respecte și să iubească vânatul, dar să nu se simtă împovărată 
de vină, atunci când își exersa drepturile conferite de zei asupra 
celorlalte făpturi ale pământului, să le folosească drept animale 
de povară, să le consume ca alimente sau să le vâneze. 

Dominăm noi animalele, dar, la fel, toţi bărbaţii și femeile 
sunt vitele faraonului și nimeni nu are voie să i se 
împotrivească. În cea de-a nouăzecea noapte, regele îl trimisese 
cu promptitudine pe Aton ca să i-o aducă pe stăpâna mea. 


e Capitolul 22 « 


Având în vedere că eram prieteni și că o îndrăgise pe stăpâna 
mea, Aton ne avertizase cu mult înainte să vină. Astfel, am 
putut să fac ultimele pregătiri, până la sosirea lui. Am repetat 
pentru ultima oară, împreună cu stăpâna mea, tot ce să spună și 
cum să se comporte faţă de rege, până în cele mai mici 


201 


amănunte. Apoi i-am aplicat alifia pe care i-o păstrasem pentru 
această ocazie. Nu era numai un lubrifiant, ci conţinea și esenţa 
unei buruieni pe care o foloseam împotriva durerilor de dinţi și a 
altor afecțiuni minore. Avea proprietatea de a amorți 
membranele mucoase sensibile ale corpului. 

Se comportă bine, până în clipa când apăru Aton în pragul 
camerei sale; atunci se întoarse spre mine, gata-gata să 
izbucnească în lacrimi: 

— Nu pot să merg singură. Mi-e frică. Te rog, vino cu mine, 
Taita. 

Pălise sub fardul pe care i-l aplicasem cu atâta grijă și o apucă 
un tremurat, astfel încât dinţișorii ei albi începură să-i clănțăne 
încetișor. 

— Stăpână, știi bine că așa ceva nu se poate. Faraonul a 
trimis după tine. De data aceasta, n-am cum să te ajut. 

Atunci, Aton îi sări în ajutor: 

— Taita ar putea aștepta în anticamera dormitorului regal, 
împreună cu mine. La urma urmei, el e medicul faraonului și 
poate e nevoie de serviciile sale, sugeră el, cu glasul lui subţire, 
iar stăpâna mea se ridică în vârful degetelor și îl sărută pe 
obrazul bucălat. 

— Eşti atât de drăguţ, Aton, îi șopti ea, făcându-l să se 
îmbujoreze. 

Domnița mea, Lostris, mă ţinu strâns de mână, în timp ce îl 
urmam amândoi pe Aton prin labirintul de coridoare, spre 
apartamentele regelui. In anticameră, mă strânse o dată tare, 
apoi porni spre pragul ușii de la dormitorul faraonului. Se opri și 
se uită îndărăt, la mine. N-o văzusem nicicând mai frumoasă, 
mai tânără și mai vulnerabilă. Mi se rupea inima, dar i-am 
zâmbit, ca să-i dau curaj. Se întoarse de la mine și trecu prin 
perdelele de la ușă. L-am auzit pe rege murmurându-i bun venit 
și pe ea răspunzându-i ușor. Aton mă așeză pe un scăunel la o 
măsuţă joasă și, fără să spună un cuvânt, așeză tabla de bao 
între noi. Am jucat neatent, mutând pietrele șlefuite, rotunde, în 
lăcașurile lor sculptate pe tabla de lemn, iar Aton câștigă rapid 
trei jocuri, unul după altul. Rareori reușise să mă bată până 
atunci, dar eram distras de glasurile de alături, deși vorbeau 
mult prea încet, ca să înțeleg ceva. 

Apoi, am auzit-o clar pe stăpâna mea rostind exact cuvintele 
pe care o învățasem eu să le spună: 


202 


— Vă rog, Maiestate, fiți blând cu mine. Vă conjur, nu faceţi să 
mă doară. 

Rugămintea ei era atât de emoţionantă, încât până și Aton 
tuși ușor și își șterse nasul cu mâneca, în vreme ce eu abia mă 
mai puteam abţine să nu sar în picioare și trec în fugă printre 
perdele, ca s-o trag afară. 

Un timp, nu se mai auzi nimic, apoi doar un țipăt ascuţit, 
suspinat care mi-a rupt sufletul. Apoi, din nou, liniște. 

Aton și cu mine stăteam aplecaţi asupra tablei de bao, fără să 
ne mai prefacem măcar că jucăm. Nu știu cât stăturăm așa, 
așteptând, dar trebuie să fi fost cam pe la ultimul ceas al nopţii, 
când am auzit, în sfârșit, un sforăit de om bătrân, dincolo de 
perdele. Aton își ridică privirile spre mine și dădu din cap, apoi 
se ridică greoi în picioare. 

Înainte chiar să fi ajuns la perdele, acestea se dădură la o 
parte și prin ele ieși stăpâna mea, care se îndreptă direct spre 
mine. 

— Du-mă acasă, Taita, șopti ea. 

Fără să mă gândesc, am luat-o în braţe, iar ea mă cuprinse pe 
după gât și își așeză capul pe umărul meu, așa cum făcea când 
era mică. Aton luă lampa cu petrol și ne lumină drumul înapoi, 
spre harem. Ne părăsi la ușa dormitorului stăpânei mele. Am 
așezat-o pe pat și am examinat-o cu delicateţe, în vreme ce ea 
moţăia de oboseală. Mai avea puţin sânge pe coapsele-i 
mătăsoase, dar se uscase. 

— Te doare, micuța mea? am întrebat-o eu blând, iar ea 
deschise ochii și clătină din cap. Apoi îmi zâmbi, lucru total 
neașteptat. 

— Nu înţeleg de ce s-a făcut atâta tapaj pe chestia asta, 
murmură ea. Până la urmă, n-a fost mult mai rău decât folosirea 
taburetului tău cu apă și nici n-a durat mult mai mult. 

Apoi se cuibări și adormi, fără să mai scoată niciun sunet. 

Îmi venea să plâng de ușurare. Toate pregătirile mele și 
ierburile anesteziante pe care le folosisem o ajutaseră să treacă 
acest hop, fără să-i facă vreun rău, nici fizic și nici psihic. 

A doua zi dimineață, am plecat să vânăm cu șoimii, ca și cum 
nu s-ar fi întâmplat nimic neobișnuit, iar stăpâna mea nu aduse 
vorba despre respectivul subiect decât o singură dată, în toată 
ziua aceea. În timp ce mâncam pe malul fluviului, mă întrebă 
gânditoare: 


203 


— Crezi că va fi tot așa și cu Tanus, Taita? 

— Nu, stăpână. Tu și Tanus vă iubiţi. Va fi cu totul altceva. Va 
fi cel mai minunat moment din toată viața ta, am asigurat-o eu. 

— Da, așa-mi spune și mie inima că va fi, șopti ea, și ne 
îndreptarăm amândoi, involuntar, privirile spre miazănoapte, 
peste apele Nilului, către Karnak, departe, dincolo de orizont. 


e Capitolul 23 « 


Deși știam că aveam de îndeplinit o îndatorire față de Tanus, 
viața pe insulă era atât de idilică, iar mie îmi plăcea atât de mult 
să stau lângă stăpâna mea, încât îmi tot amânam plecarea, sub 
pretextul că ea avea nevoie de mine. Adevărul este că faraonul 
trimitea după ea seară de seară, dar Lostris avea în ea o vână 
puternică și viguroasă și fusese dăruită cu un remarcabil instinct 
de conservare. Învăţă foarte repede cum să îl mulţumească pe 
rege, dar, în același timp, să rămână neatinsă și neimplicată 
emoţional în ceea ce făcea. Nu avea nevoie de mine la fel de 
mult ca Tanus. Într-adevăr, ea fu aceea care mă bătu la cap s-o 
las la Elefantina și să pornesc iar în călătorie, în josul fluviului. 

Am tot tergiversat, până când, într-o seară, după o zi plină 
petrecută cu faraonul pe câmp, ne-am întors târziu la palat. Am 
avut grijă ca stăpâna mea să fie îmbăiată și să i se pună masa 
de seară, apoi am plecat la mine în apartament. De îndată ce 
am intrat, am simţit în aer un parfum delicios de mango și de 
rodii coapte. În mijlocul încăperii, pe dușumea, se afla un coș 
mare, acoperit, care, mi-am dat seama, era plin de aceste două 
feluri de fructe preferate de mine. Nu fui surprins să le găsesc 
acolo, căci nu trecea o zi fără să ni se trimită daruri, mie și 
stăpânei mele, de câte o persoană care avea nevoie de 
favorurile noastre. 

Mă întrebam cine să fi fost de data aceasta și mi se umplu 
gura de apă, când nările mi se umplură din nou de o adiere 
parfumată. Nu mâncasem de la amiază. În timp ce deschisei 
capacul împletit, întinzând mâna să iau cea mai roșie și mai 
coaptă rodie, fructul sări și se rostogoli de-a lungul dușumelei. 
Se auzi un șuierat tăios și din coș sări o minge neagră, răsucită 
și contorsionată, solzoasă, care se desfăcu la picioarele mele. 


204 


Am sărit îndărăt, dar nu destul de repede. Fălcile căscate ale 
șarpelui se izbiră de cureaua din spate a sandalei mele cu atâta 
putere, încât aproape că mi-am pierdut echilibrul. Din colții 
încovoiaţi ţâșni un nour de venin. Fluidul limpede și mortal îmi 
udă glezna, dar am mai sărit o dată, reușind astfel să scap de al 
doilea atac ce urmă imediat după primul. M-am repezit în spate, 
la perete, în colțul cel mai îndepărtat al încăperii. 

Mă aflam faţă în faţă cu cobra. Jumătate din trup era încolăcit, 
dar partea cealaltă era înălţată, de-mi ajungea la umăr. Platoșa i 
se lăţise și i se vedeau benzile albe și negre care o împodobeau. 
Mă urmărea, ca un crin înspăimântător și întunecat al morții, 
legănându-se pe tulpină, cu ochii aceia scânteietori, de mărgea, 
și mi-am dat seama că stătea între mine și singura ușă din 
încăpere. 

E adevărat, unele cobre sunt ţinute în casă, ca animale de 
companie. Li se dă casa în pază și reușesc să reducă șoarecii și 
șobolanii din clădire. Beau lapte dintr-o oală și sunt blânde, ca 
niște pisoi. Dar există alţi șerpi de felul acesta, care sunt dresați 
prin metode provocatoare și dure, să devină arme mortale 
pentru asasini. Nu aveam nicio îndoială asupra categoriei căreia 
îi aparţinea cobra din faţa mea. 

M-am târât pe lângă perete, încercând s-o păcălesc și să 
ajung la loc sigur. Se lansă spre mine și i-am văzut falca palidă 
și șuvoaiele de venin care se scurgeau din vârful colțţilor. 

Involuntar, am ţipat de spaimă și-am sărit din calea ei iar, cu 
lașitate, în colțul meu. Șarpele își reveni iute și se înălţă. Se afla 
tot între mine și ușă. Știam că pungile cu venin erau îndeajuns 
de pline ca să ucidă o sută de oameni puternici. In timp ce o 
urmăream, își descolăci încet și partea inferioară și începu să 
lunece de-a lungul podelei, către mine, cu capul ei lătăreţ 
ridicat, cu ochii mici și strălucitori fixaţi asupra mea. 

Am văzut un șarpe de felul acesta hipnotizând o pasăre de 
curte pe care o făcuse să nu mai miște, ca să nu scape la 
apropierea lui sinuoasă. Rămăsese acolo, în faţa lui, cu un aer 
de resemnare răbdătoare. La fel paralizasem și eu și mi-am dat 
seama că nu mai puteam nici să mă mișc, nici să ţip din nou, în 
timp ce moartea aluneca spre mine. E 

Apoi, am zărit mișcându-se ceva în spatele cobrei. În prag 
apăruse domniţa mea, Lostris, alarmată de primul meu țipăt 
disperat. Mi-a revenit glasul și am strigat la ea. 


205 


— Ai grijă! Să nu te apropii! 

Nu dădu atenţie avertismentului meu, dându-și seama dintr-o 
privire ce se întâmpla. Dacă ar fi întârziat sau ar fi ezitat fie și 
numai o clipă, șarpele m-ar fi atacat pentru a treia și ultima 
dată. Stăpâna mea își lua masa când auzise strigătul meu de 
ajutor. Avea încă într-o mână un pepene din care mâncase 
jumătate, iar în cealaltă, un cuţit de argint. Reacţionă rapid, 
dintr-un instinct de adevărat vânător. 

Tanus o învățase să abandoneze maniera stângace și ezitantă 
de a arunca un obiect, atât de tipică femeilor, așa că azvârli 
pepenele din mână cu forţa și precizia unui sulițaș. Lovi cobra 
exact în partea mai lată a capului și, pentru o clipă doar, o făcu 
să se lipească de lespezile podelei. Ca eliberat dintr-un arc de 
luptă, șarpele ţâșni în sus și își întoarse capul înspăimântător 
spre stăpâna mea, apoi porni de-a curmezișul încăperii în 
direcția ei, în plin atac. 

În sfârșit, mă eliberai din transă și mă grăbii să-i sar în ajutor, 
dar n-am fost destul de rapid. Folosindu-se de coadă ca de o 
pârghie, cobra ţâșni în față și o atacă cu fălcile atât de larg 
deschise, încât veninul se răspândea din colții ei ameninţători, 
ca o burniță fină și palidă. Stăpâna mea sări îndărăt, iute 
precum o gazelă în faţa atacului unui leopard. 

Cobra dădu greș și, un moment, avântul o făcu să cadă lată la 
picioarele fetei, în toată lungimea ei lucitoare și solzoasă. 

Nu știu ce duhuri or fi posedat-o, dar curajul nu i-a lipsit 
niciodată. Inainte ca șarpele să-și revină, domniţa sări încă o 
dată înainte și ateriză, cu ambele picioare încălțate cu sandalele 
ei impecabile, chiar după capul reptilei, ţintuind-o la pământ cu 
toată greutatea. 

Probabil se gândise că avea să-i rupă șira spinării, dar șarpele 
era gros cât încheietura ei și elastic precum biciul lui Rasfer. Cu 
toate că îi era țintuit, restul trupului șarpelui plesni aerul și i se 
încolăci în jurul picioarelor. O femeie mai slabă de înger ar fi 
încercat să scape din îmbrăţișarea aceea scârboasă. Dacă ar fi 
făcut așa, stăpâna mea ar fi murit, pentru că în clipa în care și- 
ar fi eliberat capul, cobra ar fi atacat mortal, de data aceasta. 
Dar fata a continuat să stea ferm pe poziţie, întinzându-și 
brațele, ca să-și ţină echilibrul, și a strigat: 

— Ajută-mă, Taita! 


206 


Eram deja la jumătatea drumului spre ea și-am plonjat cât 
eram de lung, înfigându-mi mâinile printre încolăcirile șarpelui 
care se frământa în jurul gleznelor ei. L-am pipăit bâjbâind, până 
ce am dat de partea mai subţire de la gât și l-am apucat de- 
acolo, cu ambele mâini, încrucișându-mi degetele. 

— L-am prins! am ţipat eu, aproape ininteligibil, cuprins de 
oroare și de scârbă faţă de făptură aceea rece și solzoasă, care 
se zbătea în strânsoarea mea. L-am prins! Depărtează-te! Stai 
deoparte! 

Stăpâna mea sări îndărăt ascultătoare, iar eu m-am ridicat în 
picioare, strângând creatura aceea cu frenezie, încercând să-mi 
depărtez faţa de gura ei larg deschisă. Își răsuci coada și și-o 
încolăci în jurul umerilor și gâtului meu, încercând să mă 
sugrume, în timp ce eu o strângeam cu putere. Reușise să se 
ridice și încleștarea sa era înspăimântătoare. Mi-am dat seama 
că nu mai puteam să-l ţin așa, chiar cu ambii pumni strânși în 
jurul beregatei lui. Se forța încet-încet să-și elibereze capul, 
trăgându-și-l inexorabil înapoi, printre degetele mele. Știam că 
atunci când se va fi eliberat, avea să mă atace drept în faţă, căci 
eram fără apărare. 

— Nu pot să-l mai ţin! am gemut eu, mai mult pentru mine 
însumi, decât pentru domniţa Lostris. Îl ţineam departe, cu 
mâna întinsă, dar se trăgea constant spre fața mea, apropiindu- 
se de ochi, zvâcnind cu fiecare impuls prin care își aduna 
puterile, contractându-și rotocoalele din jurul gâtului meu, 
forțându-se să-mi iasă printre degete. Deși mi se albiseră 
încheieturile de atâta strânsoare, șarpele se apropiase atât de 
mult de faţa mea, încât îi vedeam colții urcând și coborând pe 
cerul gurii căscate. Cobra putea să și-i scoată sau să și-i tragă, 
după dorinţă. Erau niște ace de culoarea albă a osului, iar din 
vârfurile lor ţâșneau jeturi de venin pal, lăptos. Ştiam că dacă 
numai o picătură din otrava aceea îmi ajungea în ochi, aveam să 
orbesc, iar durerea arzătoare m-ar fi înnebunit. Am răsucit capul 
șarpelui, depărtându-l de faţa mea, așa că veninul s-a împrăștiat 
în aer, apoi am strigat iar, disperat: 

— Cheamă un sclav, să mă ajute! 

— Pune-l pe masă! zise stăpâna mea care se apropiase de 
mine. Pune-i capul pe masă! 

Eram uluit. Credeam că o să se supună poruncii mele, să 
alerge după ajutor, dar ea era alături de mine, rotindu-și 


207 


cuţitașul de argint în mână. Am pornit clătinându-mă, cu cobră 
cu tot, de-a curmezișul încăperii și am căzut în genunchi lângă 
măsuţa joasă. Cu un efort suprem, am reușit să apăs capul 
reptilei spre marginea mesei și să-l ţin așa. li ofeream astfel un 
tăietor stăpânei mele, ca să folosească cuțitul. Tăie chiar la baza 
gâtului, îndărătul capului hidos. Șarpele simţi prima tăietură și 
începu să se zbată de două ori mai tare. Se răsuci, rotocol după 
rotocol, în jurul capului meu. Din măruntaie, izbucni aerul 
șuierând prin beregată, aproape asurzitor, iar zgomotul se 
amestecă cu pocnetele veninului care-i țâșnea din colţi. 

Lama micuță era ascuţită, așa că reuși să despice carnea 
solzoasă. Peste degete mi se scurse, în valuri, sângele bălos, 
rece, de ofidian, dar cuțitul ajunse până la osul coloanei 
vertebrale. Stăpâna mea tăia osul, apăsând cu toată forța, cu 
chipul încordat de efort, iar degetele mele erau pline de sângele 
cobrei. Simţțeam cum îmi aluneca printre ele capul reptilei, 
aproape să se elibereze, dar chiar în clipa aceea, cuțitul găsi 
încheietura dintre vertebre și trecu dincolo, spintecând șira 
spinării. 

Ținându-se doar într-o  pieliță, capul cobrei atârna 
bălăngănindu-se de zbaterile ei agonice. Cu toate că i se 
desprinsese aproape cu totul de trup, colții încă i se mai mișcau, 
secretând venin. La cea mai mică atingere, ar fi putut să mi-i 
înfigă în carne. Am început să trag frenetic de trupul ei, cu 
degetele însângerate și, până la urmă, am reușit să i-l desprind 
de gât, după care l-am azvârlit la podea. 

În timp ce noi doi ne dădeam îndărăt, spre ușă, șarpele 
continua să se zbată, contorsionându-se grotesc, înnodându-se 
și răsucindu-se într-o minge, lunecându-și solzii unii peste alții. 

— Eşti, cumva, rănită, domniţța mea? am întrebat-o eu, 
neputându-mi dezlipi privirile de la zbaterile agonice ale 
șarpelui. Ti-a ajuns vreun strop de venin pe piele sau în ochi? 

— N-am nimic, șopti ea. Dar tu, Taita? 

Tonul din glasul ei mă alarmă îndeajuns, ca să uit de 
disperare. l-am privit chipul. Tremura, ochii ei verzi i se măriseră 
nefiresc, pe faţa albă, împietrită. Trebuia să găsesc ceva, s-o 
scot din ghearele înghețate ale șocului. 

— Ei bine, am zis eu repede, mâine seară o să avem ce 
mânca. Tare-mi mai place să mănânc o bucată de cobră coaptă. 


208 


O clipă, mă ţintui cu ochii goi, apoi scoase un hohot de râs 
isteric. Râsei și eu, la fel de sălbatic și nestăpânit. Ne-am strâns 
în braţe neajutoraţi și-am râs până ce ni se umplură obrajii de 
lacrimi. 


e Capitolul 24 « 


Nu aveam încredere în bucătarul nostru în cazul acesta, așa 
că am pregătit eu însumi cobra. l-am luat pielea și i-am scos 
măruntaiele, apoi am umplut-o cu usturoi sălbatic și cu alte 
buruieni, amestecate cu un cocoloș de grăsime de coadă de 
berbec. Apoi am răsucit-o ca pe un ghem și am înfășurat-o în 
frunze de banan, după care am acoperit-o cu un strat gros de 
argilă moale. Am făcut un foc bun deasupra ei și l-am lăsat să 
ardă toată ziua. 

În seara aceea, când am spart mingea tare de lut, aroma ce s- 
a revărsat din carnea albă, suculentă, ne-a făcut să salivăm 
puternic. Toţi cei care s-au așezat la masa mea spun că n-au 
mâncat niciodată mâncare mai bună decât cea făcută de mine, 
așa că cine-oi fi eu să-mi contrazic prietenii? 

l-am servit fileurile pufoase stăpânei mele cu vin de calitatea 
„cinci palmieri”, peste care Aton dăduse, din întâmplare, prin 
pivnițele faraonului. 

Domnița mea, Lostris, insistă să stau alături de ea în chioșcul 
din curte, să mâncăm împreună. Am fost de acord că era mai 
bună decât coada de crocodil, sau chiar decât cea mai gustoasă 
știucă de Nil. Numai după ce mâncarăm pe săturate și 
trimiserăm restul slujnicelor sale, am abordat chestiunea în 
legătură cu cine fusese cel care îmi trimisese în dar coșul cu 
fructe. Am încercat să nu-mi alarmez stăpâna și-am dat-o pe 
glumă: 

— Trebuie să fi fost cineva căruia nu-i place cum cânt! 

Totuși, nu era ea persoana care să fi putut fi dusă prea ușor 
cu zăhărelul. 

— Nu face pe măscăriciul cu mine, Taita! Nu prea ai talent la 
asta. Cred că știi cine-a fost, la fel de bine ca mine. 

Mă uitai lung la ea, neștiind cum să mă comport în 
continuare. O  protejasem totdeauna, chiar și cu preţul 


209 


mistificării adevărului. Mă întrebam cât de mult putea să-mi 
citească în suflet. 

— Tata a fost, zise ea atât de hotărât, încât nu avui cum s-o 
contrazic. Spune-mi despre el, Taita. Spune-mi tot ce-ar trebui 
să știu despre el și n-ai avut niciodată curajul să-mi dezvălui. 

La început, mi-a fost greu să vorbesc. O viaţă întreagă de 
reticenţă nu poate fi schimbată într-o clipă. Încă mi-era greu să- 
mi dau seama că nu mă mai aflam în sclavia seniorului Intef. Cu 
toate că îl uram din adâncul inimii, îmi dominase trupul și 
sufletul încă din copilărie și mai persista încă în mine un fel de 
loialitate perversă care mă făcea să am reticențe, când mă 
vedeam în situaţia să vorbesc liber împotriva lui. Am încercat 
timid s-o îmbrobodesc, spunându-i numai despre câteva dintre 
activităţile clandestine ale tatălui său, dar mi-a retezat-o 
nerăbdătoare: 

— Hai, las-o baltă! Am impresia că mă crezi proastă! Nici n-ai 
visat câte știu eu despre tatăl meu. E timpul să aflu și ceea ce 
nu știu. Îţi poruncesc să-mi spui tot! 

Așa că m-am supus și i-am spus atât de multe, încât luna 
ajunsese deja la jumătatea cerului, iar eu tot nu terminasem. 
După aceea, am rămas amândoi tăcuţi multă vreme. Nu 
omisesem nimic și nici nu încercasem să-i ascund sau să neg 
contribuția mea la unele din faptele sale. 

— Nu-i de mirare că vrea să te știe mort, șopti ea, într-un 
târziu. Ştii destule ca să-l distrugi. După un moment de tăcere, 
continuă: Tatăl meu e un monstru. Cum de nu-i semăn deloc? 
De ce, oare, ca fiică a lui, nu sunt posedată de instincte atât de 
împotriva firii ca ale sale? 

— Trebuie să mulțumim zeilor pentru asta. Dar spune-mi, 
stăpână, pe mine nu mă dispreţuiești pentru ceea ce-am făcut? 

Se întinse și își puse mâna pe a mea: 

— Uiţi că te cunosc de-o viaţă, din ziua în care a murit mama, 
aducându-mă pe lume? Știu cine ești în realitate. Tot ce-ai făcut 
a fost din cauză că ai fost obligat, așa că te iert din toată inima. 

Sări în picioare și începu să se plimbe neliniștită în jurul 
lacului cu nuferi; apoi se întoarse la mine: 

— Tanus e în mare primejdie, din cauza tatălui meu. Până în 
seara aceasta, nici nu mi-am dat seama de gravitatea lucrurilor. 
Trebuie să fie avertizat, ca să se ferească. Trebuie să te duci la 
el chiar acum, Taita, fără să mai întârzii nici măcar o zi. 


210 


— Stăpână... am început eu, dar ea mi-o reteză brusc: 
— Nu, Taita, nu-ți voi mai asculta scuzele prostești. Vei pleca 
la Karnak chiar mâine. 


e Capitolul 25 œe 


Chiar înainte de răsăritul soarelui, am plecat singur, în schif, 
la pescuit. M-am asigurat că mă văzuseră cel puţin o duzină de 
sclavi și de santinele, părăsind insula. Când am ajuns într-un loc 
cu apă stătătoare din lagună, am deschis tolba de piele, în care 
ascunsesem un motan la care ţineam foarte mult. Era un animal 
bătrân, trist, năpădit de râie și de răni dureroase la ambele 
urechi. Mă tot întăream, de câtăva vreme, punându-mi în gând 
să îl eliberez de chin, prin moarte. l-am dat o bucată de carne 
crudă, îmbibată cu esenţă de datura. L-am luat în poală și l-am 
mângâiat în vreme ce mânca, iar el începu să toarcă multumit. 
De cum trecu pe lumea cealaltă, fără nicio durere, îi tăiai gâtul. 
l-am împroșcat sângele prin schif și i-am aruncat leșul peste 
bord, într-un loc unde știam că va fi devorat imediat de 
crocodili. Apoi, lăsând harponul, undițele și celelalte unelte la 
bord, am împins vasul într-un curent lent, iar eu mi-am croit 
drum printre lanurile de papirus, către uscat. 

Stabilisem ca stăpâna mea să aștepte până la lăsarea nopții, 
apoi să dea alarma. Vasul plin de sânge urma să fie descoperit a 
doua zi, cam pe la prânz, iar lumea să tragă concluzia că am 
fost prins de vreun crocodil sau că am fost omorât de lupii- 
vrăbiilor. 

Odată ajuns pe mal, m-am schimbat repede în costumul pe 
care îl adusesem cu mine. Alesesem să mă dau drept unul 
dintre preoții lui Osiris. Maimuţărisem adesea mersul lor afectat 
și manierele pompoase, ca să o amuz pe stăpâna mea. Nu mai 
aveam nevoie decât de o perucă, de puţin machiaj și de 
costumul adecvat, pentru a mă transforma. Preoţii se 
deplasează tot timpul în susul și în josul fluviului, călătorind de 
la un templu la altul, cerând ajutoare sau mai degrabă, cerșind 
de-a lungul drumului. Nu aveam să stârnesc curiozitatea 
nimănui, iar deghizarea mea avea, poate, să mă ferească de 


211 


atacurile lupilor-vrăbiilor. Din cauza unor superstiții, aceștia 
șovăiau să atace oameni sfinţi. 

Am făcut înconjurul lagunei și am pătruns în partea apuseană 
a cetăţii Elefantina, prin cartierul săracilor. La docuri, am 
abordat pe unul dintre căpitanii de barjă care supravegheau o 
încărcătură de cereale puse în saci de piele și o alta de ulei în 
ulcioare de lut. Cu aroganța cuvenită, i-am cerut, în numele 
zeilor, să fiu transportat până la Karnak, pe gratis; acesta a 
ridicat din umeri, scuipând pe punte și mi-a dat voie să urc. Se 
resemnează cu toţii în fața abuzurilor tagmei preoțești. Cu toate 
că îi disprețuiesc pe preoţi, se tem atât de puterea lor spirituală, 
cât și de cea laică. Merge vorba că ar deţine o putere aproape 
egală cu a faraonului. 

Era lună plină, iar căpitanul se dovedi a fi mai iscusit decât 
amiralul Nember. Nu am ancorat în timpul nopţii. Având briza și 
curentul puternic al Nilului de partea noastră, călătoria a decurs 
fără probleme, așa că, în ziua a cincea, am ocolit cotul fluviului 
și am zărit cetatea Karnak întinzându-se dinaintea noastră. 

Când am coborât pe mal, mi s-a făcut teamă, pentru că 
acesta era orașul meu, unde mă știa orice cerșetor, orice pierde- 
vară. Dacă eram recunoscut, seniorul Intef ar fi aflat că sunt în 
viață, înainte să ajung la porţile cetăţii. Totuși, deghizarea mea 
era reușită, iar eu m-am strecurat numai pe ulițele lăturalnice, 
mimând graba unui preot, îndreptându-mă spre locuinţa lui 
Tanus, care era aproape de baza escadronului său. 

Ușa de la intrare era deschisă. Am intrat ca la mine acasă, 
având grijă să închid poarta în urma mea. Camerele complet 
mobilate erau pustii și n-am găsit niciun indiciu prin care să fi 
putut afla unde era acum Tanus. Plecase, cu siguranţă, cu mult 
timp în urmă, poate chiar din momentul în care eu și stăpâna 
mea părăsisem Karnak-ul. Laptele dintr-un ulcior de lângă 
fereastră se îngroșase și se uscase, transformându-se într-o 
bucată tare de brânză, iar pâinea de sorg de pe o farfurie 
alăturată era acoperită în întregime de mucegai albastru. Din 
câte puteam să-mi dau seama, nu lipsea nimic, chiar și arcul 
Lanata atârna încă în cuierul de deasupra patului. Faptul că 
Tanus îl lăsase acolo era ceva neobișnuit. De obicei, acesta era 
un fel de prelungire a trupului său. L-am ascuns cu grijă într-un 
compartiment secret de sub pat, pe care i-l construisem eu 
însumi, când se mutase în această locuinţă. 


212 


Nu voiam să merg prin oraș în timpul zilei, așa că am rămas în 
casa lui Tanus toată după-amiaza, curățând mizeria și praful ce 
se puseseră pe mobilă. La lăsarea serii, m-am strecurat afară și 
m-am dus pe malul fluviului. Am văzut că Suflarea lui Horus era 
legată cu odgoane la debarcader. De când o văzusem ultima 
oară, intrase, cu siguranţă, în acțiune și suferise stricăciuni de 
război. Prora era sfărâmată, iar partea de lemn de la mijlocul 
vasului era arsă și carbonizată. 

Am remarcat, mândru de mine, că Tanus făcuse modificările 
carenei pe care i le sugerasem eu. Cornul din metal aurit ieșea 
în afara provei, chiar deasupra liniei apei. Starea în care se afla 
vasul arăta că făcuse distrugeri mari în flota uzurpatorului roșu. 

Totuși, mi-am dat seama că nici Tanus, nici Kratas nu erau pe 
punte. Era păzită de un ofiţer inferior pe care îl cunoșteam, dar 
am renunţat la ideea de a-l întreba ceva și am plecat să caut 
prin refugiile obișnuite ale marinarilor, din zona docurilor. Faptul 
că am fost primit prin lupanare și taverne ca un obișnuit al casei 
spune multe despre moralitatea și sfinţenia preoţilor lui Osiris. 

Într-una dintre cele mai respectabile taverne, am recunoscut 
silueta impresionantă a lui Kratas. Bea și juca zaruri cu un grup 
de ofițeri, colegi de-ai săi. N-am încercat să mă apropii de el, ci 
am privit de-a lungul încăperii aglomerate. In același timp, mă 
feream de avansurile câtorva păsări de noapte de ambele sexe, 
care își tot micșorau tarifele, doar-doar să mă facă să mă las 
atras pe aleile întunecate, unde aveau să-și etaleze toate 
farmecele. Niciuna dintre ele nu părea să aibă vreo reţinere față 
de gulerul meu preoţesc sau de mărgelele de sticlă albastră. 

Când, în cele din urmă, Kratas le-a urat tovarășilor săi 
„noapte bună” și a ieșit din tavernă, l-am urmat și eu, ușurat. 

— Ce vrei de la mine, tu, favorit al zeilor? mormăi el către 
mine, cu dispreţ, în timp ce grăbii pasul să ajung alături de el. 
Poftești, oare, la paralele mele sau la ștremeleac? 

Mulți preoţi adoptaseră cu entuziasm moda homosexualității. 

— Am să mă mulţumesc să iau aurul, căci, bănuiesc că din 
ăsta ai mai mult, Kratas. 

Se opri brusc și mă privi suspicios. Chipul lui frumos, deschis 
era ușor îmbujorat de băutură. 

— De unde îmi știi numele? 

Mă prinse de umeri și mă târî spre un prag luminat, ca să-mi 
cerceteze faţa. În cele din urmă, îmi smulse peruca. 


213 


— Pe fesele dolofane ale lui Seth, ești tu, Taita? zbieră el. 

— Ți-aş rămâne recunoscător dacă nu mi-ai mai striga numele 
așa, în gura mare! i-am zis eu, cu seriozitate. 

— Hai! Mergem la mine acasă. 

De cum rămaserăm singuri, își turnă o carafă cu bere. 

— N-ai băut destul? îl întrebai eu, iar el îmi râse în nas. 

— Răspunsul la această întrebare îl vom afla doar mâine 
dimineaţă. Hai, acum, Taita. Nu fi prea aspru cu mine. In 
ultimele trei săptămâni am fost în susul fluviului și-am organizat 
razii împotriva flotei uzurpatorului roșu. Pe dulcea Hapi, cornul 
proiectat de tine la prora face minuni. Am nimicit vreo douăzeci 
de galere de-ale lor și am retezat capetele câtorva sute de 
ticăloși. Deși după o asemenea muncă simţi cum îţi arde gâtlejul 
de sete, nu mi-am atins buzele de nimic mai tare ca apa. Nu mă 
cicăli acum, pentru o gură de bere. Bea și tu cu mine! 

A ridicat carafa și, cum mi-era și mie sete, am închinat în 
cinstea lui. In timp ce așezam carafa pe masă, l-am întrebat: 

— Unde e Tanus? 

Se trezi imediat din beţie: 

— Tanus a dispărut, zise el, în timp ce eu nu-mi dezlipeam 
privirile de la el. 

— A dispărut? Cum adică „a dispărut”? Nu e el cel care a 
condus raidurile din aval? 

Kratas negă din cap: 

— Nu. A dispărut, pur și simplu. S-a evaporat. Oamenii mei au 
cutreierat toate străzile și au scotocit fiecare casă din Teba. Nici 
urmă de el! Ascultă-mă, Taita, sunt îngrijorat; chiar foarte 
îngrijorat. 

— Când l-ai văzut ultima oară? 

— La două zile după nunta regală, când domniţa Lostris s-a 
căsătorit cu regele, în seara zilei când tu ai plecat cu flota regală 
spre Elefantina Am încercat să-i bag minţile-n cap, dar n-a vrut 
să m-asculte. 

— Ce ţi-a spus? 

— A renunţat la comanda Suflării lui Horus și a lăsat întregul 
escadron pe mâna mea. 

— Cu siguranţă nu putea să facă una ca asta! 

— Ba da, putea! S-a folosit de autoritatea pe care i-o dădea 
sigiliul în formă de șoim al faraonului. 

Am dat din cap. 


214 


— Și-apoi? Ce-a mai făcut? 

— Păi, nu ţi-am spus? A dispărut! 

Sorbeam berea înghiţitură cu înghiţitură din carafă, încercând 
s-o beau pe toată. In acest timp, Kratas se duse la fereastră și 
se ușură afară. Jetul de urină se izbi zgomotos de caldarâmul 
străzii de dedesubt și am auzit un trecător speriat strigând la el: 

— Ai grijă pe unde stropești, porc jegos ce ești! 

Kratas s-a aplecat peste pervazul ferestrei și s-a oferit, vesel, 
să-i crape capul. Mormăielile omului încetară repede. 

— In ce dispoziţie era Tanus când a plecat? 

Kratas deveni iar serios. 

— In cea mai sumbră și mai rea dispoziţie pe care i-am văzut- 
o eu vreodată. li blestema pe zei și pe faraon. Chiar și pe 
domniţa Lostris a ocărât-o, numind-o curvă regală. 

M-am cutremurat la auzul acestor cuvinte. 

Știam totuși că nu Tanus fusese cel care rostise aceste vorbe. 
Erau cuvinte spuse la disperare, din cauza dragostei lui fără 
speranţă de împlinire. 

— A mai spus că faraonul n-avea decât să-și pună în aplicare 
ameninţarea de a-l spânzura ca instigator la rebeliune și că el ar 
primi cu bucurie această eliberare. Nu, chiar intrase într-o 
încurcătură teribilă și nimic din ceea ce i-am spus nu părea să-l 
liniștească. 

— Așa, deci! Nu ţi-a dat niciun indiciu, în ceea ce privește 
intenţiile sale? 

Kratas negă și își umplu din nou carafa. 

— Ce s-a întâmplat cu sigiliul șoimului? am întrebat eu. 

— L-a lăsat la mine. A spus că nu mai are nevoie de el. L-am 
pus în siguranţă, la bordul Suflării lui Horus. 

— Ce s-a întâmplat cu celelalte planuri pe care le-am discutat 
cu tine? Ai făcut ceea ce ţi-am cerut? 

Se uită în carafă, mormăind cu vinovăţie: 

— Începusem să pun planul în aplicare, dar, după dispariţia lui 
Tanus, nu i-am mai văzut rostul. În plus, am fost ocupat cu 
raidurile din susul fluviului, după dispariţia lui. 

— Nu-ţi prea stă în fire să fii neserios, Kratas. 

Descoperisem că reacţiona cu mult mai puternic atunci când 
te arătai dezamăgit, chiar jignit, decât atunci când erai furios pe 
el. 


215 


— Domnița Lostris își pusese multă bază în tine. Mi-a spus că 
are multă încredere, că ești dintr-o bucată. 

Nici că existau cuvinte mai potrivite pentru a-l influenţa, încă 
o dată metoda funcţionă, căci Kratas era și el un admirator 
înfocat al stăpânei mele. Chiar și o aluzie la nemulţumirea ei l-ar 
fi mișcat. 

— Să te ia naiba, Taita, mă faci să par un idiot fricos. 

Eu tăceam, dar uneori tăcerea putea fi mai iritantă decât 
cuvintele. 

— Pe numele lui Horus, dar ce vrea, oare, domniţa Lostris să 
fac eu? 

— Nimic altceva, decât ceea ce ţi-am cerut eu să faci, înainte 
să plec spre Elefantina! i-am zis, iar el trânti halba. 

— Sunt soldat! Trebuie să-mi îndeplinesc îndatoririle! Nu pot 
lua jumătate din escadron, pentru a porni într-o aventură 
nebunească. Era altceva dacă Tanus ar fi purtat sigiliul... 

— Acum ești tu cel care porţi sigiliul, i-am spus eu cu 
blândețe. 

Se uită la mine. 

— Nu pot să-l folosesc fără Tanus. 

— Tu ești locotenentul lui! Tanus ţi-a dat sigiliul, ca să-l 
folosești! Știi ce să faci cu el. Fă-o! Eu am să-l găsesc pe Tanus 
și îl voi aduce înapoi; dar tu trebuie să fii gata până atunci. Te 
așteaptă o muncă sângeroasă, cumplită. Tanus are nevoie de 
tine. Nu-l dezamăgi din nou! 

Provocarea mea îl înfurie. 

— Am să te fac să-ţi înghiţi vorbele, îmi promise el. 

— Asta va fi cea mai bună masă pe care ai putea să mi-o 
pregătești! i-am replicat eu. 

Îmi plac tare mult oamenii curajoși și onești. Sunt atât de ușor 
de manipulat! 


e Capitolul 26 œ 


Nu știam cum aveam să-mi îndeplinesc promisiunea de a-l 
găsi pe Tanus. L-am lăsat pe Kratas să doarmă, ca să-și revină 
din beţie, și am plecat din nou în oraș. Mi-am băgat iarăși nasul 
prin toate tavernele în care obișnuia să se ducă, întrebându-i pe 


216 


toți care ar fi putut să-l vadă. Nu îmi făceam iluzii, știam că 
riscul pe care mi-l asumasem era imens, având în vedere că, în 
timpul cercetărilor mele puteam să dau peste cineva foarte 
cunoscut - deghizarea mea șubredă nu m-ar fi salvat - dar 
trebuia să-l găsesc pe Tanus. Am colindat toată noaptea, până 
când și ultimele lupanare și taverne situate de-a lungul docurilor 
își izgoniră ultimii chefilii și stinseră lămpile. 

La răsăritul soarelui, obosit și trist, stăteam pe malul Nilului, 
încercând să mă gândesc dacă omisesem vreo posibilitate. 
Sunetul asurzitor, ca de corn, mă făcu să sar în sus. Deasupra 
mea, sculul de lână împrăștiat al gâștelor se contura pe cerul cu 
nuanţe palide, roșii-arămii, la răsărit. Această priveliște îmi 
aduse brusc aminte de zilele fericite petrecute împreună cu 
Tanus și cu domniţa mea Lostris, prin mlaștini, la vânătoare de 
păsări sălbatice. „Prostule! m-am ocărât eu. Desigur, asta e!” 

La ora aceea, ulițele erau pline de o mulţime gălăgioasă de 
oameni care se înghionteau unii pe alţii. Teba este cel mai 
aglomerat oraș al lumii, nimeni nu lenevește aici. Unii suflă 
fabricând sticla, alţii prelucrează aurul și argintul, alţii tes 
cânepă sau făuresc vase. Negustorii tranzacţionează și se 
tocmesc, avocaţii își joacă rolul, vorbesc cu ipocrizie, preoții 
spun rugăciuni, iar curvele se fâţâie. Este un oraș interesant, viu 
colorat, iar eu îl iubesc nespus. 

Mi-am croit drum prin mulţimea adunată, ignorând zarva 
glumeţilor, a negustorilor și a fermierilor care se târguiau cu 
gospodinele și cu servitorii marilor familii, pentru marfa expusă. 
Piaţa mirosea excesiv a fructe, a legume, a pește și cărnuri, iar 
unele dintre ele nu erau deloc proaspete. Vacile mugeau, 
caprele behăiau, contribuind și ele, cu excrementele lor, la 
mizeria umană și toate se scurgeau încet, pe jgheaburi, în apele 
Nilului. 

M-am gândit să cumpăr un măgar, pentru că aveam un drum 
lung de făcut și ne aflam în toiul celui mai fierbinte anotimp; am 
văzut câteva animale robuste, expuse spre vânzare. În cele din 
urmă, m-am hotărât să nu dau curs acestei extravaganțe, nu 
numai din motive economice, dar știam că, odată ajuns în 
provincie, un animal scump ar fi atras, cu siguranţă, atenţia 
lupilor-vrăbiilor. Pentru o asemenea captură, ar trece peste 
scrupulele lor religioase. In schimb, am cumpărat câteva mâini 
pline de smochine și o bucată de pâine, o tolbă din piele în care 


217 


să le pun și un vas de apă în formă de tigvă. Apoi am pornit pe 
străzile înguste, spre poarta principală a cetăţii. Nu apucai însă 
să ajung până acolo, când văzui îndreptându-se spre mine un 
detașament din gărzile palatului, care își făceau loc cu sulițele 
prin mulţimea din piaţă. La mică distanţă în urma lor, șase sclavi 
cărau grăbiţi o lectică cu perdele trase, frumos împodobită. 
Eram prins între zidurile de lut ale clădirilor și, deși 
recunoscusem și lectica, și pe comandantul pazei de corp, nu 
aveam cum să evit confruntarea. 

Mă cuprinse panica. Știam că puteam scăpa unei căutări 
conduse de Rasfer, dar, dacă era vorba de seniorul Intef, eram 
sigur că mă va recunoaște imediat, chiar și deghizat. Alături de 
mine se afla o sclavă bătrână cu sânii ca două amfore de ulei de 
măsline, cu spate de hipopotam. M-am răsucit și m-am ascuns 
îndărătul ei. Apoi mi-am tras peruca pe ochi, furișându-mi 
privirile, de unde eram, spre gărzi. În ciuda spaimei, am simţit 
cum mă cuprinde mândria profesională, văzând că Rasfer se 
vindecase atât de repede, după operaţia mea. Veni în fruntea 
gărzilor până la locul în care mă ascunsesem, dar abia când s-a 
apropiat, am văzut că o parte a feţei sale căzuse. Era ca și cum 
trăsăturile lui hidoase fuseseră modelate în ceară, apoi chipul 
fusese așezat în apropierea unei flăcări. Lucrul acesta se poate 
întâmpla până și în cazul celei mai reușite trepanaţii. Cealaltă 
parte a feţei avea aceeași căutătură încruntată. Dacă înainte 
Rasfer fusese hidos, acum, cu siguranţă, la vederea lui copiii 
începeau să plângă, iar adulţii își făceau semnul de alungare a 
ochiului malefic. 

A trecut pe lângă mine, urmat de lectică. 

Printr-o crăpătură a perdelelor, l-am zărit pe seniorul Intef. 
Stătea tolănit cu eleganţă pe niște perne de mătase, aduse din 
răsărit, care trebuie să fi costat cel puţin câte cinci inele de aur 
fiecare. Avea fața proaspăt bărbierită, iar părul îi era aranjat în 
zulufi. Pe creștet, avea o bucată de ceară de albine parfumată, 
care avea să se topească la căldură și să se scurgă încet pe 
capul și pe gâtul lui, pentru a-l răcori și a-i netezi pielea. Mâna 
sa plină de inele cu pietre prețioase lâncezea pe coapsa cafenie, 
fină, a unui sclav adus, probabil, de curând, căci nu-l recunoscui. 
M-am uimit pe mine însumi de câtă ură eram în stare faţă de 
vechiul meu stăpân. Îl uram pentru nenumăratele injurii și 
umilinţe pe care le suferisem cât timp fusesem în mâinile sale 


218 


gata să mă chinuiască oricând. La toate acestea, se adăuga și 
ultima-i ispravă. Trimiţând cobra aceea la mine, pusese în 
primejdie și viața stăpânei mele. Dacă aș fi fost vreodată capabil 
să-i iert toate celelalte păcate faţă de mine, pe acesta din urmă 
mi-era imposibil. 

În clipa în care și-a întors capul spre mine, m-am tras 
îndărătul acelui munte de femeie, cu doar câteva secunde 
înainte ca ochii noștri să se întâlnească. Litiera fu purtată la 
vale, de-a lungul uliţei strâmte. În timp ce mă uitam în urma ei, 
mi-am dat seama că tremuram ca varga, la fel ca după lupta cu 
cobra. „Divine Horus, ascultă-mi rugăciunea! Fie să n-am 
odihnă, până când seniorul Intef nu va muri și va fi trimis la 
stăpânul lui, Seth!”, am șoptit eu, în timp ce mă îndreptam spre 
poarta cetății. 


e Capitolul 27 œ 


Nivelul apelor atinsese apogeul, iar pământurile de-a lungul 
fluviului erau prinse în îmbrăţișarea fecundă a Nilului. La fel ca 
în fiecare anotimp, încă de la începutul lumii, puhoaiele așezau 
peste câmpiile noastre un strat de mâl negru. Când se vor 
retrage apele, întinderile acelea scânteietoare vor înflori din nou 
în nuanțele de verde specifice Egiptului. Mâlul bogat și lumina 
soarelui vor determina creșterea și strângerea a trei recolte, 
înainte ca Nilul să se reverse din nou peste maluri, aducându-și 
ofranda. 

Marginile câmpiilor cuprinse de ape erau închise cu diguri, 
care controlau nivelul inundaţiei, dar care serveau și ca drumuri. 
Am urmat una dintre aceste cărări spre răsărit, până când am 
ajuns la ţinutul stâncos de la poalele colinelor, apoi am schimbat 
direcţia, spre miazăzi. În timpul mersului mă opream din când în 
când pentru a întoarce câte o piatră de lângă drum, până găsii 
ceea ce căutam. După aceea, am pornit cu și mai multă 
hotărâre ca înainte. 

Eram tot timpul în alertă, uitându-mă la terenul dur și crăpat 
din dreapta mea, căci era propice unui atac venit din partea 
lupilor-vrăbiilor. Traversam o ravenă stâncoasă așezată de-a 
lungul drumului, când m-am auzit strigat de la mică distanţă: 


— Roagă-te pentru mine, ales al zeilor! 

Nervii mei erau atât de încordaţi, încât am scos un strigăt și 
am sărit, înainte să-mi dau seama ce fac. Chiar deasupra mea, 
pe muchia ravenei, stătea un păstor. Nu avea mai mult de zece 
ani, dar părea bătrân ca lumea. Ştiam că lupii-vrăbiilor folosesc 
adesea copii ca iscoade și ca santinele. Demonul acesta soios 
părea numai bun de-așa ceva. Avea părul zburlit, murdar și 
purta o piele de capră atât de prost argăsită, încât îi simţeam 
duhoarea de acolo de unde mă aflam. Ochii îi străluceau lacom 
ca ai unei ciori, în timp ce alerga spre mine, cântărindu-mi din 
priviri costumul și bagajul. 

— Încotro te îndrepţi și cu ce fel de treburi, bunule părinte? 
întrebă el și suflă dintr-un fluier; acesta scoase un sunet ca un 
ciripit, care putea fi un semnal pentru cineva ascuns mai la deal. 
Am așteptat vreo câteva secunde, ca să-mi potolesc bătăile 
inimii, apoi i-am răspuns cu o voce cam tremurată: 

— Eşti obraznic, copile! Ce te interesează pe tine cine sunt și 
încotro mă-ndrept? 

Își schimbă îndată comportarea: 

— Mi-e tare foame, blândule părinte. Sunt un biet orfan, forțat 
să se descurce de unul singur! Nu ai vreo coajă de pâine și 
pentru mine, în tolba aceea mare a ta? 

— Mie îmi pari destul de bine hrănit! 

I-am întors spatele, dar el se târî în jos, pe taluz, și începu să 
se învârtă în jurul meu. 

— Lasă-mă să mă uit în tolba ta, bunule părinte! insistă el. Nu 
fac decât să-ți cer de pomană, nobile domn. 

— Bine, bine, bandit mic ce ești! E 

Am scos din tolbă o curmală coaptă. Intinse mâna s-o ia, dar, 
înainte s-o atingă, am închis pumnul. Când l-am deschis, 
curmala se transformase într-un scorpion purpuriu. Vietatea 
veninoasă își ridică ameninţător coada deasupra capului, iar 
băiatul o luă înapoi la sănătoasa, pe taluz, ţipând. Se opri pe 
creastă, doar pentru a striga la mine: 

— Tu nu ești preot, ești un djinn al deșertului. Eşti demon, nu 
om! 

Înnebunit, făcu semnul împotriva răului și scuipă de trei ori pe 
pământ, apoi o luă iar la deal. Prinsesem scorpionul ceva mai 
jos, de sub o piatră netedă. Bineînţeles, îi distrusesem acul din 
vârful cozii, înainte să-l bag în tolbă; eram pregătit pentru o 


220 


astfel de situaţie. Bătrânul sclav care mă învățase să citesc pe 
buze, îmi arătase și alte trucuri. Unul dintre ele era și 
prestidigitaţia. Ajuns la poalele altei coline, m-am oprit și m-am 
uitat îndărăt. Păstorul era pe culmea dealului, deasupra mea, și 
nu era singur. Alături de el se aflau încă doi bărbaţi. Stăteau 
unul lângă altul și se uitau în jos, la mine, în timp ce băiatul 
gesticula vehement. De cum și-au dat seama că i-am văzut, toţi 
trei dispărură dincolo de linia orizontului. Mă îndoiam că le mai 
ardea să facă troc cu un preot demonic. 

Nu apucai să merg prea mult, când zării ceva mișcându-se, 
dinaintea mea, pe drum. M-am oprit și mi-am ferit ochii de 
strălucirea soarelui de amiază. Am răsuflat ușurat, când am 
deslușit că se îndrepta spre mine un grup aparent inocent. Mi- 
am continuat calea, mergând în întâmpinarea lor și, în timp ce 
mă apropiam, inima începu să-mi bată cu putere, pentru că mi 
se păru că-l recunosc pe Tanus care ţinea un măgar. Micul 
animal purta o povară grea. Pe bocceaua de pe spinarea lui 
stătea o femeie, grea și ea, pentru că era însărcinată. Copilul 
așezat în spatele ei era o fată, aproape adolescentă. 

Eram gata să strig, să-i alerg în întâmpinare, când mi-am dat 
seama că mă înșelasem și că omul îmi era străin. Înălţimea, 
umerii laţi, felul în care se mișca și părul lui blond strălucind în 
soare mă induseseră în eroare. Se uita la mine cu suspiciune și 
își scosese deja spada din teacă. Trăsese măgarul lângă drum și 
se așezase între mine și preţioasa lui povară. 

— Binecuvântarea zeilor să se pogoare asupra ta, om bun, 
spusei eu, jucându-mi rolul de preot, iar el mormăi ceva, 
ținându-și vârful spadei îndreptat spre pântecele meu. Niciun 
om din întregul Egipt nu putea avea încredere într-un străin. 

— Riști viaţa ta și a familiei tale, dacă te încumeţi să mergi pe 
drumul acesta, prietene. Ar fi trebuit să cauţi protecţia unei 
caravane. Dealurile sunt pline de tâlhari. 

Eram, cu adevărat, îngrijorat pentru ei. Femeia părea blândă 
și cumsecade, iar copila era gata-gata să izbucnească în lacrimi, 
când îmi auzi avertismentul. 

— Treci mai departe, preotule! se răsti omul. Păstrează-ţi 
sfaturile pentru cei care le preţuiesc! 

— Ești bun, nobile domn! șopti femeia. Am așteptat o 
săptămână caravana la Qena, dar n-a venit. Mama mea 
locuiește la Luxor și mă va ajuta la nașterea copilului. 


— Taci, femeie! mârâi bărbatul spre ea. Nu vrem s-avem de-a 
face cu străinii, chiar dacă poartă haine preoțești. 

Am șovăit o clipă, încercând să văd dacă îi puteam ajuta cu 
ceva. Fata era o făptură drăgălașă, cu ochi negri, de obsidian, și 
chiar mă impresionase. 

Oricum, în momentul în care bărbatul își îndemnă măgarul, 
ridicai neputincios din umeri și îi privii plecând. Nu poţi sângera 
pentru toată omenirea, îmi spusei eu. Și nici nu poţi să-i faci să- 
ți urmeze sfatul cu de-a sila. 

Am pornit către miazănoapte, fără să mă mai uit înapoi. 
După-amiaza, târziu, m-am uitat în jos, la pintenii de stâncă ce 
țâșneau din ţinutul verde al mlaștinii. Nici chiar din acel punct 
avantajos, nu puteam desluși cocioaba. Era ascunsă în lanurile 
de papirus, cu acoperișul tot din papirus, așa că ascunzătoarea 
era perfectă. Am dat fuga la vale, pe potecă, sărind din stâncă 
în stâncă, până ce am ajuns la marginea apei. La depărtarea 
aceasta de malurile Nilului, inundația nu era mare. 

Am găsit vechea noastră barcă stricată, legată la debarcader. 
Apa intrase în ea până la jumătate, așa că am fost nevoit s-o 
golesc mai întâi, apoi am lăsat-o să plutească. Am împins-o cu 
prăjina de-a lungul tunelului de papirus. În perioada de reflux a 
Nilului, cocioaba se afla pe pământ uscat, dar acum era destulă 
apă sub stâlpii de susţinere, așa încât te puteai îneca și dacă 
stăteai în picioare. 

De unul dintre pilonii cocioabei era legată o barcă mult mai 
zdravănă decât a mea. Mi-am priponit mica ambarcaţiune 
alături de ea și am urcat scara șubredă, apoi am intrat în vechea 
noastră cabană de vânătoare. 

Cabana era formată dintr-o singură încăpere, iar soarele 
pătrundea prin găurile acoperișului de stuf, dar asta nu avea 
nicio importanță, pentru că în Egiptul de Sus nu ploua niciodată. 
Coliba nu mai fusese într-o asemenea dezordine decât atunci 
când o descoperiserăm eu și Tanus. Haine, arme, vase de gătit 
erau împrăștiate peste tot, ca rămășițele de pe un câmp de 
bătălie. Mirosul de băutură îl întrecea pe cel emanat de 
mâncarea veche și de trupurile murdare. Aceste trupuri 
nespălate zăceau pe o saltea la fel de soioasă, în colţul opus al 
încăperii. Am traversat cu prudență dușumeaua plină de 
gunoaie, ca să văd dacă mai erau în viaţă. Chiar în momentul 
acela, femeia mormăi ceva și se întoarse pe partea cealaltă. Era 


222 


tânără, cu trupul fraged, aţâţător; avea sânii rotunzi, iar la baza 
pântecelui i se vedea triunghiul de păr cârlionţat. Însă chiar și 
acum, că se odihnea, chipul ei era aspru și comun. Nu mă 
îndoiam că Tanus o găsise pe undeva, prin zona docurilor. 

Știam de multă vreme că Tanus nu era mort după distracţii și 
că nu se dădea în vânt după băutură. Fiinţa aceasta, precum și 
vasele goale de vin azvârlite grămadă pe lângă ziduri nu erau 
decât un indiciu al decăderii sale. Îl priveam cum dormea și 
aproape că nu-l mai recunoșteam. Avea chipul buhăit de 
băutură, nebărbierit de multă vreme. Îmi era clar că nu se mai 
răsese de când îl văzusem ultima oară, în faţa zidurilor 
haremului. 

In clipa aceea, femeia se trezi. Ochii îi căzură asupra mea și, 
dintr-o singură mișcare, sări de pe saltea ca o felină, încercând 
să ia pumnalul aflat într-o teacă pe peretele de lângă mine. Am 
înhăţat arma, înainte ca ea să ajungă acolo și am ameninţat-o 
cu vârful ascuțit. 

— Pleacă, i-am poruncit eu, cu glas scăzut, înainte să-ţi vâr în 
pântece ceva ce n-ai mai simţit până acum! 

Și-a adunat hainele și și le-a pus în grabă pe ea, privindu-mă 
tot timpul cu ură. 

— Nu m-a plătit, zise ea după ce se îmbrăcă. 

— Sunt sigur că te-ai servit singură, cu generozitate! i-am 
tăiat-o eu, arătându-i ușa cu pumnul. 

— Mi-a promis cinci inele de aur! Vocea i se schimbase și 
devenise plângăcioasă. Am muncit din greu pentru el, în 
ultimele douăzeci de zile. Am făcut totul, am gătit, am făcut 
curățenie în urma lui, când se îmbăta. Trebuie să fiu plătită. N- 
am să plec de-aici, până nu sunt plătită! 

Am prins-o și-am târât-o de păr, dând-o pe ușă afară. Apoi am 
ajutat-o să se urce în barca dărăpănată. Când se depărtă 
îndeajuns, ca să nu mai pot ajunge la ea, începu să-mi strige tot 
felul de injurii, de sperie egretele și celelalte păsări de apă, care 
se înălţară din lanurile de stuf din jurul nostru. 

Când m-am întors, Tanus nu se trezise încă. M-am uitat în 
vasele de vin. Cele mai multe erau goale, dar mai rămăseseră 
vreo două-trei pline. Mă întrebai cum de putuse, oare, să 
strângă atâta cantitate de băutură și mi-am dat seama că, 
probabil, o trimisese pe femeie la Karnak, ca să găsească un bac 
și să i-o transporte aici. Avusese destul vin pentru a îmbăta 


223 


toată oștirea Gărzilor Crocodilului Albastru, un anotimp întreg. 
Nu era de mirare că se afla într-o stare atât de deplorabilă. 

M-am așezat alături de el pe saltea și-am stat așa, o vreme, 
copleșit de milă. Încercase să se distrugă. Am înţeles prea bine 
și totuși nu îl dispreţuiam. Dragostea lui pentru stăpâna mea era 
atât de mare, încât nu mai voia să trăiască fără ea. 

Bineînțeles, eram supărat pe el, pentru că abuzase de 
propria-i persoană în așa hal și pentru că cedase atât de ușor, 
aruncându-se în brațele unei vieţi destrăbălate, prostești. Dar 
chiar și în starea aceea vrednică de toată mila - căci era beat- 
mort - încă își mai păstra trăsăturile nobile. La urma urmei, nu 
era singurul vinovat. Și stăpâna mea încercase să se otrăvească 
din același motiv. Pe ea o înţelesesem și o iertasem. Puteam, 
oare, să fac mai puţin pentru Tanus? 

Am oftat din adâncul inimii pentru cei doi tineri care 
reprezentau tot ce aveam eu mai de preț în viaţă. M-am ridicat 
și m-am apucat de lucru. 

Mai întâi am stat puţin aplecat asupra lui Tanus, pregătindu- 
mă sufletește pentru o izbucnire de furie, ca să par destul de 
aspru cu el. Apoi, l-am apucat de picioare și l-am târât pe 
dușumea. Atunci se trezi un pic din toropeală și trase o 
înjurătură, cu glas slab, dar fără să-i iau în seamă protestele, l- 
am scos afară pe ușă. A căzut în mlaștină cu capul în jos, 
plescăind zgomotos, în timp ce se scufunda. Am așteptat să iasă 
la suprafaţă, încă tot în semiconștienţă, ametit, încercând să se 
țină deasupra. Am intrat și eu în apă, alături de el, l-am înhățat 
de păr și l-am băgat iar la fund. S-a zbătut, o clipă, fără vlagă, 
așa că am putut să-l ţin cu ușurință. Apoi se trezi în el instinctul 
natural de supravieţuire și se ridică, împingându-mă cu vechea-i 
forță. Am simţit cum sunt ridicat deasupra apei, apoi fui azvârlit 
în lături, ca o crenguţă prinsă în vârtejul furtunii. Tanus ieși 
respirând greu, încercând să-și recapete suflul, lovind orbește cu 
mâinile în jur niște dușmani nevăzuţi. Cu o singură lovitură de 
felul acesta, ar fi putut dobori un hipopotam, de aceea m-am 
retras în grabă, privindu-l de la distanţă. Se prinse de scară, 
zbătându-se să se ţină de ea. Tușea, se îneca din lipsă de aer, 
iar părul ud îi intra în ochi. Cu siguranţă, înghiţise multă apă și, 
poate, îi intrase și în plămâni, așa că m-am alarmat, pentru vreo 
câteva secunde. Tratamentul meu fusese, oare, prea dur? Eram 
gata să-i sar în ajutor, când deschise gura, iar din gâtlej îi ieși un 


224 


amestec greu mirositor de apă de mlaștină și vin stricat care mă 
ului prin cantitate. 

Stătea agăţat de scară, bolborosind, cu respiraţia pierdută. 
Am înotat până la unul dintre stâlpii colibei și am așteptat acolo, 
până ce vomită din nou, apoi i-am spus, punând cât mai mult 
dispreț în glasul meu: 

— Domnita Lostris ar fi tare mândră să te vadă acum! 

Scrută totul în jur cu privirea, iar când șiroaiele de apă i se 
scurseră de pe ochi, mă zări și pe mine. 

— Să te ia naiba, Taita! Tu ai încercat să mă îneci? ldiotule, 
puteam să te omor! 

— În starea în care te afli, ai putea să faci rău poate doar unui 
ulcior cu vin! Ce priveliște jalnică, dezgustătoare chiar, oferi 
privirii! 

Am urcat pe scară și am intrat în colibă, lăsându-l în apă, 
dând din cap și mormăind ceva, pentru sine. M-am apucat să fac 
curăţenie, să adun mizeriile de pe jos. 

După o vreme, m-a urmat și Tanus. A urcat, apoi s-a oprit în 
prag, privindu-mă rușinat. L-am ignorat și mi-am continuat 
treaba, până când se văzu nevoit să rupă tăcerea. 

— Ce mai faci, prietene? Mi-a fost dor de tine. 

— Și altora le-a fost dor de tine. De exemplu, lui Kratas. 
Escadronul tău a dus lupte, în ultima vreme, în susul fluviului. 
Poate că ar mai fi avut și ei nevoie de o spadă dârză. Nu mai 
vorbesc de domniţa Lostris. Nu e zi în care să nu vorbească de 
tine, ţi-a păstrat toată iubirea ei pură și adevărată. Mă întreb ce- 
ar zice ea de târfa pe care am izgonit-o din patul tău. 

Gemu plecându-și capul. 

— O, Taita, nu mai rosti numele stăpânei tale! Nu suport să- 
mi aduc aminte de ea! 

— Atunci, dă cep altei carafe de vin și bălăcește-te din nou în 
propria-ţi mizerie și compătimire, i-am sugerat eu, furios. 

— Am pierdut-o pentru totdeauna. Ce-ai vrea să mai fac 
acum? 

— Aș vrea să fii puternic, să ai încredere, la fel ca ea. 

Se uită la mine cu ochii plini de jale. 

— Spune-mi despre ea, Taita! Ce mai face? Se mai gândește 
la mine? 


— E plină de jale, mormăii eu furios. Nu se mai gândește la 
nimic altceva. Se stăpânește, în așteptarea zilei când veți fi din 
nou împreună! 

— Asta nu se va întâmpla niciodată! Am pierdut-o pentru 
totdeauna și nu mai vreau să trăiesc! 

— O, zei! zisei eu repede. Atunci n-am de ce să-mi pierd 
timpul pe aici. Îi voi spune stăpânei mele că n-ai vrut să-i asculţi 
mesajul. 

L-am împins din calea mea, am coborât scările în grabă și am 
sărit în barcă. _ 

— Aşteaptă, Taita! strigă el după mine. Intoarce-te! 

— La ce bun? Tu vrei să mori. Continuă ce ai început! Îi voi 
trimite aici pe îmbălsămători, ca să-ți ia trupul. 

Zâmbi rușinat: 

— De acord, sunt un prost! Băutura mi-a luat minţile. 
Întoarce-te, te implor! Spune-mi mesajul stăpânei tale! 

Am urcat iar scara, prefăcându-mă șovăielnic, iar el m-a 
urmat în colibă, bălăbănindu-se încă pe picioare. 

— Stăpâna mea mă roagă să-ţi transmit că dragostea ei n-a 
fost atinsă de niciunul din lucrurile care s-au abătut asupra ei. 
Încă este - și va fi totdeauna - soţia ta! 

— Pe Horus, asta chiar mă pune în încurcătură! murmură el. 

— Nu! i-am zis eu. Tu ești singurul vinovat pentru rușinea ta! 

Înșfăcă spada din teaca atârnată deasupra patului aceluia 
jegos și se porni să spargă cu ea tot șirul de amfore așezat de-a 
lungul peretelui. Cu fiecare izbitură, vinul sărea și se scurgea 
încet printre scândurile dușumelei. Se întoarse spre mine 
gâfâind, ceea ce-mi dădu prilejul să-l iau în răspăr: 

— Vită-te la tine! Ţi-ai bătut joc în așa hal de tine, încât ai 
ajuns la fel de slab și fără suflu ca un preot bătrân! 

— Ajunge, Taita! Ai spus tot ce-aveai de spus! Nu-ţi mai bate 
joc de mine, că altfel vei regreta! 

Vedeam că se înfuriase, ceea ce și intenţionasem, de altfel. 
Insultele mele nu făcuseră decât să îl întărească. 

— Stăpâna mea vrea ca tu să accepţi provocarea faraonului, 
în așa fel încât, peste cinci ani, când ea va fi liberă să vină la 
tine, tu să fii un bărbat de onoare, demn. 

Deveni dintr-o dată foarte atent. 

— Cinci ani? Despre ce e vorba, Taita? Suferinţa noastră are 
un termen deja stabilit? 


226 


— l-am ghicit faraonului în labirinturi. Va muri peste cinci ani, 
i-am spus eu cu simplitate. 

Se uită la mine mirat și văzui cum i se schimbau trăsăturile, 
după sutele de simțăminte contradictorii pe care le trăia. Chipul 
lui era la fel de ușor de citit, ca un papirus! 

— Labirinturile! șopti el, în cele din urmă. 

Cândva, demult, fusese unul dintre cei care nu credeau și 
disprețuise metoda mea de citire a viitorului prin labirinturi. 
Între timp, se schimbase și devenise un credincios mai înfocat 
chiar decât stăpâna mea. Văzuse de prea multe ori cum viziunile 
mele se adeveriseră, ca să nu fie așa. 

— Poţi aștepta atât pentru dragostea ta? l-am întrebat eu. 
Stăpâna mea jură că ea e în stare să te aștepte o eternitate. Tu 
poţi s-o aștepți câţiva ani? 

— A promis ea că mă va aștepta? mă întrebă, la rându-i. 

— Pentru vecie! am repetat eu, temându-mă că va izbucni în 
lacrimi. N-aș fi putut suporta să văd un om ca Tanus plângând, 
așa că am continuat în grabă: Nu vrei să asculți despre viziunea 
pe care mi-au arătat-o labirinturile? 

Își reţinu lacrimile: 

— Ba da, ba da! rosti el cu nerăbdare. 

Astfel, am început să stăm de vorbă. Am discutat până la 
căderea nopţii, apoi, o vreme, și pe întuneric. l-am povestit ceea 
ce-i spusesem și domniţei Lostris, toate detaliile pe care i le 
ascunsesem de-a lungul anilor. Când am ajuns la felul în care 
Pianki, seniorul Harrab, tatăl său, fusese distrus, ruinat de 
vrăjmașul lui secret, fu cuprins de o asemenea furie, încât îi 
dispărură și ultimele semne ale desfrâului său, iar când soarele 
se înălţă deasupra mlaștinilor, devenise hotărât, dur și puternic. 

— Hai să ne continuăm aventura, pentru că acesta pare să fie 
drumul cel mai potrivit. 

Sări în picioare și își încinse teaca spadei la șold. Deși eram de 
părere că era bine să ne odihnim un pic, ca să-și revină cu totul 
din beţie, el nici nu vru să audă. 

— Înapoi, la Karnak! Imediat! insistă el. Kratas ne aşteaptă, 
iar dorinţa de a răzbuna amintirea tatălui meu, precum și de ao 
vedea pe iubita mea îmi ard în sânge, ca focul! 


e Capitolul 28 « 


Tanus preluă conducerea de cum ieșirăm din mlaștină, iar eu 
îl urmai în fugă, pe drumul stâncos. De îndată ce soarele se 
înălță deasupra orizontului, începu să-i curgă transpiraţia pe 
spinare, udându-i brâul fustanelei. Se curăța, în felul acesta, de 
vinul vechi și rânced. Deși îi auzeam gâfăielile, nu se opri din 
drum ca să se odihnească, și nici nu încetini pasul. Inainta fără 
preget prin căldura din ce în ce mai copleșitoare a deșertului. L- 
am oprit, strigându-l din urmă și ne-am așezat umăr la umăr, 
privind în depărtare. Păsările îmi atrăseseră atenţia. 
Observasem agitația aripilor lor încă de la distanţă. 

— Vulturi, mormăi Tanus, cu respiraţia întretăiată. Au găsit 
mortăciuni printre stânci. Își scoase spada și înaintă precaut. L- 
am găsit mai întâi pe bărbat și-am alungat vulturii de pe trupul 
lui, ca pe o furtună zburătăcită, de aripi. L-am recunoscut după 
șuvița de păr blond: era omul pe care îl întâlnisem deunăzi pe 
drum. Nu mai rămăsese nimic din chipul său, pentru că zăcea pe 
spate, iar păsările îi ciuguliseră toată carnea de pe craniu. Nu 
mai avea nici ochii și orbitele goale fixau cerul fără niciun nor. 
Buzele îi dispăruseră și doar dinţii lui însângeraţi mai rânjeau la 
gluma zadarnică a scurtei noastre existenţe pe pământ. Tanus ÎI 
întoarse pe burtă și văzui imediat rănile de cuţit din spate - răni 
din cauza cărora și murise. Erau cel puţin vreo douăsprezece 
împunsături printre coaste. 

— Oricine a fost acela care a făcut-o a vrut să se asigure că e 
mort cu adevărat! remarcă Tanus, indiferent la vederea unui 
cadavru, ca un soldat experimentat ce era. 

Am mai mers puţin printre stânci, când un nour negru, 
bâzâitor, de muște se înălță de pe trupul femeii. N-am putut 
niciodată să pricep cum de se strâng atât de repede, în deșertul 
acesta uscat, pârjolit de căldură. Probabil că avortase, în timp ce 
tâlharii își bătuseră joc de ea. Trebuie că o lăsaseră în viață 
apoi, iar ea își adunase puterile și își luase copilul în braţe, ca să 
îl protejeze. Murise ghemuită lângă un bolovan, apărându-și de 
vulturi bebelușul născut fără viaţă. 

Am mai înaintat puţin, iar muștele m-au condus din nou la 
locul în care bandiții o târâseră pe tânăra fată. Cel puţin, unul 
dintre ei avusese destulă milă ca să-i reteze capul, după ce 


228 


terminaseră cu ea, în loc s-o lase să sângereze încet, până să 
moară. Pe buze, mi se așeză o muscă. Am alungat-o și-am 
început să plâng. Tanus m-a găsit cu chipul plin de lacrimi. 

— l-ai cunoscut? mă întrebă el, iar eu dădui din cap, 
dregându-mi glasul, ca să-i pot răspunde: 

— l-am întâlnit ieri, pe drum. Am încercat să-i previn... m-am 
oprit eu, fiindcă nu-mi era ușor să continuu, apoi am oftat din 
adâncul inimii. Aveau și un măgar. Probabil că l-au luat Lupii- 
vrăbiilor. 

Tanus dădu din cap. Avea chipul întunecat. Se întoarse și 
începu să sară iute printre pietre. 

— Pe-aici! strigă el și-o rupse la fugă prin pustiul stâncos. 

— Tanus! am urlat eu după el. Ne așteaptă Kratas! 

Dar el nu plecă urechea la mine, așa că n-am avut încotro și l- 
am urmat. L-am ajuns în clipa când se oprise, pentru că 
pierduse urma măgarului, din cauza terenului, așa că a fost 
nevoit să se întoarcă. 

— Îmi pare rău pentru familia aceasta, poate mai mult ca ţie! 
Am insistat eu. Dar e o nebunie. Kratas ne așteaptă. N-avem 
timp de pierdut. 

Mă întrerupse, fără măcar să se uite la mine: 

— Ce vârstă avea copila? Nu mai mult de nouă ani, nu-i așa? 
Totdeauna am timp să fac dreptate! 

Expresia de pe chipul său era rece, răzbunătoare. Era limpede 
că își recăpătase vigoarea. Ştiam că nu mai are rost să îl 
contrazic. Imaginea copilei mă obseda. M-am alăturat lui și am 
continuat drumul. Acum, pentru că eram împreună, am iuţit 
pasul și mai mult. Eu și Tanus luaserăm adesea urma gazelelor, 
chiar a leilor, așa că ne pricepeam amândoi la arta aceasta 
ezoterică. Lucram ca o echipă, alergând de-o parte și de alta a 
pintenilor din vechea carieră de piatră, semnalând fiecare 
schimbare a solului. Curând ajunserăm la un drum pietros care 
conducea în inima deșertului, la răsărit de fluviu. Tâlharii o 
luaseră pe acolo, făcându-ne misiunea mult mai ușoară. 

Era aproape de amiază, iar apa ni se terminase, când i-am 
zărit la distanţă, în faţa noastră. Erau cinci oameni și un măgar. 
Sigur, nu se așteptau să fie urmăriţi în adâncul pustiului care era 
ascunzătoarea lor, așa că se mișcau fără nicio grijă. Nici măcar 
nu se deranjaseră să acopere urmele lăsate. Tanus mă trase în 


229 


spatele unei stânci ce ne servi ca adăpost și, în vreme ce ne 
trăgeam sufletul, mormăi spre mine: 

— O vom lua pe o scurtătură și le vom ieși înainte. Vreau să le 
văd feţele! 

Se ridică și mă conduse pe cărare, făcând un ocol larg. Am 
ajuns din urmă banda de lupi ai vrăbiilor, fără ca ei să-și dea, 
măcar, seama. Apoi, am făcut iar un ocol, ca să ajungem în faţa 
lor pe potecă. Tanus avea ochiul experimentat al soldatului și 
pregăti o ambuscadă fără cusur. 

Am auzit de la distanţă tropăit de copite de măgar și zvon de 
glasuri. În vreme ce îi aşteptam, am găsit prilej să mă întreb 
dacă procedasem corect luând hotărârea să-l urmez, fără să-i 
pun vreo întrebare. Când apăru grupul de lupi ai vrăbiilor, am 
fost convins că greșisem. Erau o șleahtă de ticăloși, cu figuri de 
asasini, poate cei mai fioroși pe care îi văzusem vreodată, iar eu 
eram înarmat doar cu un pumnal mic. 

Nu prea departe de locul unde ne aflam, beduinul înalt și 
bărbos care era, evident, șeful lor, se opri brusc și îi porunci 
unuia dintre ei să descarce burduful cu apă de pe măgar. A băut 
primul, apoi le-a dat și celorlalţi. Înghiţii în sec în timp ce îi 
priveam îngurgitând preţioasa băutură. 

— Pe Horus! Privește, încă mai au hainele pătate de sângele 
femeii. Aș vrea să am acum cu mine arcul Lanata, șopti Tanus, 
în timp ce ne ghemuiam printre stânci. l-aș putea, atunci, trimite 
ăluia o săgeată în stomac și l-aș lăsa să i se scurgă apa din el, 
ca berea dintr-un butoi! Apoi își puse mâna pe umărul meu. Stai 
neclintit, până când voi face eu prima mișcare, ai înțeles? Ai 
grijă, nu vreau să faci pe eroul! 

Am dat energic din cap, căci nu simţeam nici cea mai mică 
dorință să mă împotrivesc instrucţiunilor lui atât de rezonabile. 

Lupii-vrăbiilor se îndreptară direct spre locul în care îi 
aşteptam. Erau cu toţii înarmați. Beduinul se afla în fruntea 
grupului. Avea spada prinsă pe după umeri, dar mânerul îi ieșea 
în afară, în partea stângă, astfel încât o avea la îndemână. Își 
trăsese gluga pelerinei de lână peste ochi, ca să-i protejeze de 
soare. Din cauza aceasta, nu putea să vadă lateral, așa că nu ne 
observă când trecu la mică distanţă de noi. Doi bărbaţi îl urmau 
îndeaproape, iar unul dintre ei trăgea după sine un măgar. În 
urma măgarului, veneau agale alți doi, care se certau înflăcărat 
din cauza unei bijuterii de aur ce aparținuse femeii ucise. Nu 


230 


aveau armele la vedere, doar ultimii doi bărbaţi purtau niște 
spade scurte, de bronz. 

Tanus îi lăsă pe toţi să treacă, apoi se ridică în picioare fără 
niciun zgomot și porni pe urmele ultimilor tâlhari din coloană. 
Mișcările îi erau degajate, ca ale unui leopard, dar n-am apucat 
bine să trag aer în piept, că spada lui se și înfipsese în gâtul 
bărbatului din dreapta. 

Deși intenţionam să îl ajut pe Tanus pe cât îmi era mie în 
putință, nu știu cum se face, dar nu mi-am dus până la capăt 
bunele intenţii și am rămas ghemuit confortabil în spatele 
stâncii unde ne ascunsesem. Mi-am găsit imediat o justificare, 
spunându-mi că n-aş fi făcut decât să-l stânjenesc, dacă l-aș fi 
urmat. 

Nu-l mai văzusem niciodată, până atunci, pe Tanus omorând 
un om. Cu toate că știam că aceasta îi era meseria și că, de-a 
lungul anilor, avusese posibilitatea să-și exerseze acest talent 
îngrozitor, am rămas totuși uimit de priceperea lui. Cum îl atinse 
cu spada, capul victimei sări de pe umeri, ca un iepure din 
ascunzătoare, în vreme ce trupul decapitat mai făcu un pas, 
până i s-au înmuiat picioarele. Retrăgându-și spada, făcu un arc 
de cerc și îl lovi și pe cel de-al doilea, cu mâna întoarsă, 
decapitându-l la fel de curat, ca și pe primul. Căpăţâna acestuia 
sări, apoi căzu liber într-o parte, în vreme ce leșul se prăbuși, iar 
sângele îi țâșni în aer la mare înălţime. 

Șuvoiul de sânge și zgomotul capetelor pe pietre îi alertară pe 
ceilalți lupi ai vrăbiilor. Aceștia începură să se agite alarmaţi, 
uitându-se neîncrezători și uluiți la masacrul neașteptat ce se 
petrecea sub ochii lor. Apoi, scoaseră un strigăt scurt, sălbatic și 
își scoaseră săbiile, pornind în fugă, toţi ca unul, spre Tanus. În 
loc să se retragă din faţa lor, acesta îi atacă feroce, despărţindu- 
i. Se întoarse să îl înfrunte pe cel pe care îl izolase de tovarășii 
săi și îi făcu o rană superficială în piept. Omul ţipă, clătinându-se 
îndărăt. Dar, înainte să-l poată ucide, ceilalți se năpustiră asupra 
lui, așa că Tanus fu nevoit să se întoarcă și să le pareze 
loviturile. Spadele de bronz zăngăniră, în timp ce el încerca să le 
ţină piept celor doi. Îi ţinu la depărtare cu spada, luptându-se 
când cu unul, când cu altul, până ce bărbatul ușor rănit își 
reveni și îl atacă pe la spate. 

— Ai grijă îndărătul tău! am strigat eu, iar el ţâșni ca fulgerul, 
tocmai la timp, ca să pareze lovitura. Ceilalţi doi îl atacară din 


231 


nou, așa că fu nevoit să se retragă, ca să se poată apăra de 
loviturile ce veneau din toate părţile. Măiestria sa în mânuirea 
spadei îţi tăia răsuflarea. Tăișul se mișca atât de iute, încât 
părea un zid strălucitor, de bronz, de jur împrejurul lui, împotriva 
căruia loviturile dușmanilor zăngăneau fără nicio eficienţă. 
Brusc, mi-am dat seama că Tanus începuse să obosească. Era 
plin de sudoare din cauza căldurii și a efortului, iar chipul său 
era contorsionat. Lungile săptămâni de băutură și dezmăț își 
puseseră amprenta pe puterea și pe vigoarea lui, cândva, 
nelimitate. Se retrase până când ultimul atac al beduinului 
bărbos îl aduse într-o situaţie limită: se afla rezemat de unul din 
bolovanii de pe partea opusă a drumului, față de locul în care 
mă aflam eu ghemuit și neajutorat. Deoarece stătea cu spatele 
lipit de stâncă, cei trei erau nevoiţi să îl atace din față. Dar lucrul 
acesta nu constituia nicidecum un avantaj. Atacul lor era 
necruţător. Conduși de beduin, urlau și lătrau la el, ca niște câini 
sălbatici, iar lentoarea cu care își mișca braţul drept dovedea că 
Tanus obosise. 

Suliţa primului om pe care îl decapitase zăcea în mijlocul 
drumului. Mi-am dat seama că trebuie să fac ceva, dacă nu 
voiam să îl văd pe Tanus măcelărit în fața ochilor mei. Mi-am 
luat inima în dinţi și m-am strecurat pierit afară din 
ascunzătoare. Lupii-vrăbiilor uitaseră cu totul de mine, fiind 
preocupaţi numai să îl ucidă pe Tanus. Am ajuns la suliță, fără 
ca vreunul dintre ei să mă vadă, și am înhățat-o. Simţind 
greutatea armei în mâinile mele, păru că-mi mai vine inima la 
loc. 

Dintre cei trei adversari ai tânărului meu prieten, beduinul era 
cel mai periculos și se afla cel mai aproape de mine, întors cu 
spatele. Își concentrase toată atenţia asupra duelului aceluia 
inechitabil. Am ridicat sulița și m-am repezit spre el. Rinichii 
reprezintă ţinta cea mai vulnerabilă din spatele unui om. 
Datorită cunoștințelor mele de anatomie, lovitura a fost 
perfectă. Vârful suliței pătrunse la un deget de coloana 
vertebrală. Îl răsucii, făcându-i o rană mare, străpungându-i 
rinichiul cu precizia unui chirurg. Beduinul se opri și îngheţă ca o 
statuie din templu, paralizat brusc din cauza loviturii mele. Apoi, 
în vreme ce continuam să răsucesc vârful suliței în rană, așa 
cum mă învățase Tanus, tocându-i rinichiul, transformându-i-l 
într-o masă sângerândă de carne, spada îi căzu din mână și se 


232 


prăbuși cu un urlet cumplit, așa încât tovarășii săi deconcertaţi îi 
dădură lui Tanus o șansă. Următoarea lui lovitură îl viză pe unul 
din cei rămași, străpungându-i pieptul, în ciuda vlăguielii sale. 
Vârful spadei apăru, însângerat, pe partea cealaltă, cam la o 
palmă de umăr. Inainte ca Tanus să-și poată trage afară spada 
din strânsoarea cărnii încă vii și să îl omoare pe ultimul dintre 
lupii-vrăbiilor, acesta se întoarse pe loc și o luă la sănătoasa. 
Tanus făcu vreo câţiva pași după el, apoi șuieră: 

— Sunt frânt! După el, Taita, nu-l lăsa pe acest șacal criminal 
să scape! 

Puţini sunt aceia care să mă întreacă la fugă. Eu, unul, îl știam 
numai pe Tanus, dar și acesta trebuia să fie în forma cea mai 
bună, ca s-o poată face. M-am proptit cu piciorul în spatele 
beduinului, ca să-i scot sulița din carne. L-am prins pe ultimul 
dintre lupii-vrăbiilor, înainte să ajungă să facă două sute de pași 
și, pentru că alergasem fără să fac vreun zgomot, nu mă auzise 
venind în urma lui. l-am tăiat tendonul de la călcâi cu vârful 
suliţei, făcându-l să cadă. Spada îi zbură din mână. În timp ce 
zăcea pe spate, agitându-se și ţipând la mine, eu mă apucasem 
să dansez în jurul lui, înţepându-l cu vârful suliţei, încercând să-l 
determin să se așeze într-o poziţie propice unei lovituri curate, 
ucigătoare. 

— De care dintre femei te-ai bucurat mai mult? îl întrebai eu, 
în vreme ce îi străpungeam pulpa. De mama, cea cu burta la 
gură, sau de copilă? A fost, oare, destul de strâmtă, pentru 
gustul tău? 

— Te rog, cruţă-mă! strigă el. Eu n-am făcut nimic! Ceilalţi, nu 
eu! Nu mă ucide! 

— Văd că șorțul ţi-e plin de sânge închegat, îi zisei eu, 
împungându-l în burtă, fără să-l străpung însă prea adânc. 
Copila a strigat la fel de tare, cum o faci tu, acum? l-am mai 
întrebat eu. 

Pentru că se chircise și se făcuse ghem, l-am nimerit, printr-o 
întâmplare norocoasă, exact între vertebre. A paralizat pe loc, 
de la brâu în jos, după care m-am tras îndărăt. 

— Foarte bine! i-am spus eu. Îmi ceri să nu te omor și nici n- 
am s-o fac. Ar fi prea simplu pentru tine! 

l-am întors spatele și am plecat spre Tanus. Puternic, lupul- 
vrăbiilor se târî, o vreme, în urma mea, târându-și picioarele 
paralizate, asemeni unui pescar ce trage după el o pereche de 


233 


crapi morți. Apoi, efortul fiind prea mare, căzu grămadă, 
scâncind. Deși trecuse de amiază, soarele avea destulă putere 
încât să îl ucidă până la apus. 

Tanus se uita la mine curios, când ajunsei la el. 

— Ai o expresie sălbatică, pe care nu ţi-aș fi bânuit-o 
vreodată! zise el, dând din cap cu mirare. Reușești mereu să mă 
uimești! 

Trase burduful cu apă de pe spinarea măgarului și îmi oferi să 
beau, dar eu clătinai din cap. 

— Tu, întâi. Ai mai multă nevoie decât mine. 

Bău cu ochii strâns închiși de plăcere. Apoi, zise: 

— Pe dulcea răsuflare a lui Isis, ai dreptate! Sunt moale ca o 
babă! Până și joaca aia cu spada m-a dat gata! Apoi, uitându-se 
în jur, la cadavrele împrăștiate, rânji cu satisfacţie. Toate ca 
toate, dar n-am început rău deloc treaba încredinţată de faraon. 

— A fost un început cât se poate de prost! l-am contrazis eu 
și, după ce îl văzui ridicând din sprâncene, continuai: Ar fi 
trebuit să-l lăsăm măcar pe unul dintre ei în viaţă, ca să ne 
conducă spre cuibul lupilor-vrăbiilor. Fie chiar pe acela de colo! 
Am arătat eu spre muribundul care zăcea printre stânci. E prea 
dus ca să ne mai fie de folos. A fost greșeala mea. Mi-am dat 
frâu liber mâniei. Așa ceva nu trebuie să se mai repete. 

Nici nu apucarăm să facem jumătate din calea până la 
cadavrele familiei ucise, când îmi revenii la adevărata mea 
natură și începui să am remușcări amarnice pentru tratamentul 
brutal pe care i-l aplicasem tâlharului. 

— La urma urmei, era și el un om, ca și noi! i-am spus eu lui 
Tanus. Dar el zise cu dispreț: 

— Nu era decât un animal, un șacal turbat, iar tu ai făcut 
treabă bună. Hai, gata! L-ai jelit destul! Uită-l! Spune-mi, în 
schimb, de ce trebuie să facem acest ocol, ca să ne uităm la 
oamenii aceia morți, în loc să ne îndreptăm direct spre tabăra 
lui Kratas? 

— Am nevoie de trupul soţului. Am refuzat să mai scot o 
vorbă, până când ajunserăm la cadavrul mutilat. Relicva aceea 
demnă de toată mila puţea deja, din cauza căldurii. Vulturii abia 
de mai lăsaseră ceva carne pe oase. 

— Uită-te la părul lui! i-am zis eu lui Tanus. Mai știi pe cineva 
care să mai posede o asemenea claie? O clipă se uită la mine 
încurcat, apoi rânji trecându-și degetele prin zulufi. 


234 


— Ajută-mă să-l car pe măgar! i-am spus eu pe un ton 
poruncitor. Kratas o să-l ducă la Karnak, să fie îmbălsămat. li 
vom plăti o înmormântare frumoasă și un mormânt potrivit, cu 
numele tău pe ziduri. Până mâine, la apus, întreaga Tebă va ști 
că Tanus, senior Harrab, a pierit în deșert și că a fost mâncat, pe 
jumătate, de păsări! 

— Dacă aude Lostris... se uită el la mine cu îngrijorare. 

— Îi voi trimite o scrisoare, ca s-o avertizez. Avantajul pe care 
îl vom câștiga prin faptul că toată lumea te va crede mort va 
depăși riscul de a o alarma pe stăpâna mea. 


e Capitolul 29 « 


Tabăra lui Kratas se afla în prima oază de pe drumul 
caravanelor înspre Marea Roșie, la mai puţin de o zi de mers de 
Karnak. Avea cu el o sută de bărbați din Gărzile Crocodilului 
Albastru, aleși, cu toţii, cu mare grijă, după cum îi poruncisem. 
Am ajuns acolo pe la miezul nopţii. Călătorisem greu și eram 
epuizați. Am căzut laţi pe saltelele puse la dispoziţia noastră, 
lângă foc, și-am dormit până în zori. 

La răsăritul soarelui, Tanus se și sculă și începu să umble 
printre oamenii săi. Nu era greu să-ţi dai seama cât se bucurau 
văzându-l iar cu ei. Ofițerii îl îmbrăţișau, iar ostașii îl ovaţionau, 
zâmbind mândri când el îi saluta zicându-le pe nume. 

La micul dejun, Tanus îi dădu instrucțiuni lui Kratas să ia 
cadavrul și să îl ducă la Karnak, pentru înmormântare, precum și 
să se asigure că vestea morţii sale avea să constituie subiect de 
bârfă în întreaga Tebă. l-am dat lui Kratas o scrisoare pentru 
domniţa Lostris. Trebuia să găsească un mesager demn de 
încredere, care să îl ducă pe fluviu, în sus, la Elefantina. 

Kratas alese o escortă formată din zece bărbaţi și se pregăti 
de plecare, luând cu el și măgarul cu povara lui împuţită. Se 
îndreptară spre Teba, pe drumul către NII. 

— Încearcă să ne prinzi din urmă, spre mare. Dacă nu poţi, ne 
găsești în oaza Gebel Nagara. Te vom aștepta acolo, strigă 
Tanus după el, în vreme ce detașamentul părăsea tabăra la 
trap. Și nu uita, la întoarcere, să mi-l aduci pe Lanata, arcul 
meu. 


e Capitolul 30 e 


Nici nu dispărură bine după primul dâmb al drumului către 
apus, că Tanus se și apucă să își adune restul regimentului și ne 
conduse în direcţie opusă, pe drumul caravanelor, spre mare. 
Era o cale grea și lungă, care pornea de pe malul Nilului și ducea 
pe ţărmul Mării Roșii. O caravană mare, încărcată cu mărfuri 
multe, ar fi făcut vreo douăzeci de zile până acolo. Noi însă am 
parcurs această distanţă în patru zile, căci Tanus ne-a împins 
întruna de la spate, obligându-ne să facem o serie de marșuri 
forțate. La început, el și cu mine eram, probabil, singurii din 
întreaga companie într-o condiţie fizică precară. Oricum, până la 
Gebel Nagara, Tanus își consumă grăsimile în exces și elimină 
prin sudoare și cele mai mici urme de otrăvuri ale vinului din 
trupul său. Arăta din nou zvelt și musculos. 

În ceea ce mă privește, era pentru prima oară când făceam 
un marș forțat împreună cu o companie a gărzilor regale. In 
primele zile, am fost tare chinuit de sete și de dureri musculare. 
Picioarele îmi erau pline de bășici și eram extrem de obosit, de 
parcă aș fi murit și ar fi trebuit să îndur încercările pe calea 
către lumea de dincolo. Oricum, mândria nu-mi permitea să 
rămân în urmă. În plus, într-un asemenea peisaj, acest lucru ar fi 
însemnat moarte curată. Spre surprinderea și plăcerea mea, mi- 
am dat seama, după vreo două zile, că îmi era mult mai ușor să- 
mi păstrez locul în rândurile soldaţilor care mărșăluiau. 

Pe drum, am depășit două caravane mari, ce se îndreptau 
spre Nil, cu măgarii cocoșaţi sub poverile mărfurilor și cu escorte 
bine înarmate al căror număr îl depășea cu mult pe cel al 
negustorilor și al slujitorilor. Nicio caravană însă nu se putea 
considera la adăpost în faţa jafurilor lupilor-vrăbiilor, decât dacă 
era apărată de un grup de mercenari, la fel ca escortele de care 
vorbeam, sau dacă negustorii erau dispuși să plătească birul 
copleșitor pe care îl pretindeau tâlharii, ca s-o lase să treacă. 

Când ne-am întâlnit cu străinii aceia, Tanus și-a tras șalul 
peste ochi, ca să-și acopere chipul și cârlionţii aurii. Era prea 
ușor de recunoscut, cu figura lui deosebită, așa că nu ne-am 
putut asuma riscul ca vestea că el mai este încă în viaţă să 
ajungă la Karnak. Am ignorat saluturile și întrebările călătorilor 
acelora și i-am depășit într-o tăcere distantă, fără măcar să ne 


236 


uităm în direcţia lor. Când ajunserăm la o depărtare de numai o 
zi de mare, am părăsit drumul principal al caravanelor și ne-am 
întors spre miazăzi, pe un drum mai vechi, scos din folosință, pe 
care mi-l arătase, cu ani în urmă, un beduin primitiv, cu care mă 
împrietenisem, deși numai oameni nu le poţi zice specimenelor 
acestora! 

Înainte chiar de a ajunge la fântâni, eram mai suplu și mai 
pregătit din punct de vedere fizic decât fusesem eu vreodată. 
Mă plângeam însă de faptul că nu aveam nicio oglindă la mine, 
pentru că eram convins că aceste forțe și energii noi pe care le 
simțeam în mine se reflectau și în trăsăturile mele, iar 
frumusețea mea înflorise, cu siguranţă. Aș fi fost tare bucuros să 
am prilejul să mă admir. Oricum, o făceau ceilalţi. Seara, la focul 
de tabără, mi se aruncau multe priviri lascive. Am primit chiar 
câteva avansuri din partea tovarășilor mei, pentru că până și un 
grup de elită ca cel al gardienilor era influenţat de noile tendinţe 
sexuale care se infiltraseră în societatea noastră. 

În timpul nopţii, păstram pumnalul alături de mine și când |- 
am înțepat pe primul vizitator neinvitat care venise lângă 
salteaua unde dormeam, cu vârful ascuţit ca un ac, strigătele 
acestuia au stârnit hazul tuturor. După acest incident, am fost 
scutit de alte asemenea atenţii nedorite. Chiar și când am ajuns 
la fântâni, Tanus nu ne dădu voie să ne odihnim prea mult. In 
vreme ce îl așteptam pe Kratas, își obligă oamenii să exerseze 
cu armele, organizând competiţii de tras cu arcul, de lupte și de 
alergări. Am fost încântat să văd că oamenii fuseseră aleși de 
Kratas după toate instrucțiunile mele. Nu exista nici măcar o 
brută mătăhăloasă printre ei. Afară de Tanus, erau cu toţii 
mărunți, agili, potriviti rolului pe care li-l pregătisem. 

Kratas a ajuns la o diferenţă de doar două zile, faţă de noi. 
Ținând cont de faptul că se întorsese la Karnak și că acolo 
avusese de îndeplinit unele misiuni încredințate de Tanus, 
călătoria lui fusese mult mai rapidă decât a noastră. 

— Ce te-a făcut să vii așa târziu? îl întrebă Tanus. Nu cumva 
ai dat de vreo dornică fecioară pe drum? 

— Am avut două poveri prea grele de cărat, îi răspunse 
Kratas, în timp ce se îmbrăţișau. Arcul tău și sigiliul în formă de 
șoim. Abia aștept să scap de amândouă! 

Îi înmână, apoi, arma și statueta, bucuros, ca totdeauna, să i 
se alăture. 


237 


Tanus plecă imediat, cu Lanata pe umăr, în deșert. L-am 
însoțit și l-am ajutat să stea la pândă în apropierea unei turme 
de gazele. Salturile și zbenguielile creaturilor acelora firave și 
agile creau o priveliște extraordinară și era minunat să-l privești 
pe Tanus năpustindu-se în goană nebună, cu un mănunchi de 
săgeți, asupra cirezii. 

In noaptea aceea, în timp ce ne înfruptam din frigăruile de 
ficat și de mușchi de gazelă am început să chibzuiesc la etapa 
următoare a planului meu. Dimineaţa, l-am lăsat pe Kratas la 
comanda gărzilor, iar eu am pornit împreună cu Tanus spre 
coastă. Nu era decât o jumătate de zi de mers până la sătucul 
acela pescăresc unde voiam să ajungem și, pe la prânz, ne 
trezirăm pe coama ultimei coline, privind la întinsul strălucitor al 
apelor mării de la picioarele noastre. De la înălțimea aceasta 
puteam distinge conturul întunecat al recifurilor de corali în 
turcoazul apelor. De îndată ce am intrat în sat, Tanus a cerut să 
i se înfățișeze conducătorul; purtarea sa trăda atâta importanţă 
și autoritate, încât bătrânul se ivi imediat, în fugă. 

Când Tanus îi arătă sigiliul cu șoim, conducătorul se prăbuși la 
pământ în semn de supunere, având impresia că bărbatul din 
faţa lui era faraonul însuși, iar eu mă temui să nu se lovească 
văzând cu câtă putere își izbea fruntea de pământ. După ce l- 
am ridicat de jos, ne-a condus în cea mai bună locuinţă din sat, 
propria sa colibă dărăpănată, și își scoase familia din camere 
pentru a ne face nouă loc. 

De îndată ce am isprăvit de mâncat câte o strachină cu 
tocăniţă de pește, pe care gazda noastră ne-o pusese dinainte, 
și după ce am sorbit câte un pahar de vin de palmier, am pornit 
spre plaja cu nisipul de o albeaţă uluitoare și am scăpat de 
sudoare și de praful deșertului în apele calde ale lagunei 
îmbrăţișate de bariera crestată de corali ce se întindea paralel 
cu țărmul. In spatele nostru, munţii sălbatici și aspri, lipsiţi de 
orice urmă de verdeață, se împlântau în tăria albastră și 
sfâșietor de senină a cerului. Mare, munte și cer se îngemănau 
într-o simfonie a grandorii ce devora simţurile. Totuși, n-am avut 
prea mult timp să mă bucur de toate acestea, căci vasele de 
pescuit se întorceau din larg. Cinci bărci mici și părăginite, cu 
pânze tesute din frunze de palmier, înaintau spre țărm prin 
spărtura din recif. Într-atât de grele le erau încărcăturile de 
pește, încât păreau în pericol de a se scufunda chiar dinaintea 


238 


țărmului. Mă aflam fascinat în fața darului prin care zeii ne 
binecuvântează și examinam prada cu aviditate în timp ce era 
azvârlită pe mal, întrebându-i pe pescari despre fiecare specie în 
parte. Grămada de pește forma o comoară lucitoare în culorile 
curcubeului, iar mie îmi părea rău că nu aveam cu mine 
papirusurile și vasele cu vopseluri pentru a așterne aceste 
minunăţii pe hârtie. 

interludiul a fost însă prea scurt. De îndată ce bărcile au fost 
descărcate, eu am urcat la bordul uneia dintre ele unde 
duhoarea era puternică, la fel ca și pe celelalte, din cauza 
menirii lor. l-am făcut cu mâna lui Tanus, care rămăsese pe 
țărm, în timp ce noi ne strecuram prin spărtura din recif. Tanus 
trebuia să rămână acolo până ce aveam să mă întorc cu cele 
trebuincioase pentru partea a doua a planului meu. Incă o dată, 
nu voiam ca el să fie recunoscut acolo unde mă duceam. El avea 
datoria să-i împiedice pe săteni sau pe cei din familiile lor să se 
strecoare în deșert și să se întâlnească în secret cu lupii-vrăbiilor 
și să spună că în satul lor se află un domn cu părul auriu ce 
poartă cu sine sigiliul șoimului. 

Micuța ambarcaţiune își săltă prora la primul val mai puternic, 
iar cârmaciul porni împotriva vântului, către nord, paralel cu 
coasta aceea îngrozitoare și cenușie. Nu aveam decât un drum 
scurt de mers și înainte să cadă seara, cârmaciul îndreptă prora 
către ciorchinele de clădiri din piatră ale portului Safaga care se 
zăreau în depărtare. 


e Capitolul 31 e 


De o mie de ani Safaga era un adevărat antrepozit pentru 
marfa care sosea de la răsărit în Regatul de Sus. In timp ce 
stăteam la prora micului nostru vas, puteam distinge contururile 
altor ambarcațiuni mult mai mari, pe linia orizontului 
septentrional, navigând între Safaga și porturile Arabiei de pe 
țărmul răsăritean al mării înguste. 

Când am pășit pe plaja de la Safaga, se făcuse deja întuneric 
și nimeni nu părea să-mi fi remarcat venirea. Îmi cunoșteam cu 
precizie drumul, mai ales că vizitasem portul în mod regulat, 
însărcinat fiind cu afaceri ticăloase, poruncite de seniorul meu, 


239 


Intef. La ora aceea, străzile erau pustii, însă tavernele gemeau 
de lume. M-am strecurat neobservat până la casa negustorului 
Tiamat. Acesta era un om bogat, iar casa lui era cea mai mare 
din vechiul oraș. Un sclav înarmat mi-a barat drumul spre ușă. 

— Spune-i stăpânului tău că doctorul din Karnak, cel care i-a 
salvat piciorul, se află aici, i-am poruncit eu, iar Tiamat însuși, se 
repezi șchiopătând să mă întâmpine. S-a tras puţin înapoi când 
îmi observă travestiul monahal, dar avu prezenţa de spirit să nu 
facă niciun comentariu și nici să-mi rostească numele în 
prezența sclavului. M-a tras în grădina sa împrejmuită de ziduri 
și de îndată ce am rămas singuri a izbucnit: 

— Ești chiar tu, Taita? Auzisem că ai fost omorât de lupii- 
vrăbiilor, la Elefantina. 

Era un bărbat corpolent, în floarea vârstei, cu o figură 
luminoasă, inteligentă și cu mintea ascuţită. Cu câţiva ani în 
urmă îmi fusese adus pe o targă. Fusese găsit de un grup de 
călători pe marginea drumului unde fusese lăsat să moară după 
ce caravana sa fusese prădată de lupii-vrăbiilor. ÎI cususem și 
reușisem chiar să-i salvez piciorul cangrenat; însă avea să 
rămână șchiop. 

— Sunt încântat să văd că veștile despre moartea ta au fost 
neîntemeiate, chicoti el și bătu din palme, poruncind să mi se 
aducă o cupă de șerbet rece și o farfurie cu smochine și curmale 
înecate în miere. După schimbul de amabilităţi de rigoare, mă 
întrebă încetișor: 

— Pot să fac ceva pentru tine? Ție îți datorez viaţa. Nu trebuie 
decât să-ţi exprimi dorinţa. Casa mea și tot ceea ce am este și al 
tău. 

— Am venit din porunca regelui, am rostit eu, scoțând de sub 
tunică sigiliul șoimului. 

Căpătă o expresie gravă. 

— Recunosc sigiliul faraonului, însă nu era nevoie să mi-l 
arăţi. Cere-mi orice dorești. Nu-ţi voi putea refuza nimic. 

Mă ascultă în tăcere, până la capăt, iar când am isprăvit, a 
trimis după vechilul său și i-a dat poruncile chiar în fața mea. 
Înainte să-i dea drumul să plece, s-a întors către mine și m-a 
întrebat: 

— Am uitat ceva? Crezi că mai e nevoie și de altceva în afară 
de acestea? 


240 


— Mărinimia ta nu cunoaște margini, i-am spus. Totuși, ar mai 
fi ceva. Jinduiesc după niște materiale trebuincioase scrisului. 

Se întoarse spre vechil: 

— Ingrijește-te ca într-unul din saci să fie puse pergamente, 
pensule și cerneluri. 

După plecarea vechilului, am continuat să stăm de vorbă 
jumătate din noapte. Tiamat locuia chiar în mijlocul celei mai 
importante rute comerciale din Regatul de Sus și pe la urechile 
sale treceau fiecare zvon și fiecare vorbă care veneau dinspre 
cele mai îndepărtate colțuri ale imperiului și de dincolo de mare. 
Am auzit în cele câteva ore petrecute cu el câte aș fi aflat într-o 
săptămână întreagă în palatul de la Elefantina. 

— Le mai plătești și acum  lupilor-vrăbiilor să-ţi lase 
caravanele să treacă? l-am întrebat eu, iar el a ridicat resemnat 
din umeri. 

— După cele ce s-au întâmplat, ce altceva aș putea să mai 
fac? In fiecare anotimp, pretenţiile lor devin tot mai exagerate. 
Sunt nevoit să plătesc aproape un sfert din valoarea bunurilor 
mele de îndată ce caravana pleacă din Safaga și o jumătate din 
profitul pe care îl voi obţine după ce mărfurile sunt vândute la 
Teba. În curând ne vor ruina pe toţi și iarba va năpădi drumurile 
caravanelor, iar comerțul din întregul regat va păli și se va 
sfârși. 

— Cum faceți aceste plăţi? l-am întrebat. Cine stabilește suma 
și cine vine să o ia? 

— Au iscoadele lor acolo, în port. Supraveghează fiecare 
descărcare și știu ce poartă fiecare caravană, încă de când 
pleacă din Safaga. Inainte chiar de a ajunge în trecătoarea din 
munţi, aceasta se va întâlni cu una din căpeteniile hoţilor care 
va cere răscumpărarea stabilită de ei. 

Trecuse bine de miezul nopţii când Tiamat își chemă un sclav 
să-mi lumineze calea până la încăperea pe care mi-o rezervase. 

— Când mă voi trezi dimineaţă, tu vei fi plecat de mult, zise 
Tiamat, îmbrăţișându-mă. Cu bine, bunul meu prieten. Datoria 
mea faţă de tine nu poate fi plătită. Vino iar la mine ori de câte 
ori te va purta nevoia. 

Același sclav mă trezi în zori și mă conduse pe întuneric spre 
țărmul mării. Dincolo de recif era ancorat un vas frumos, una din 
ambarcaţiunile comerciale ale lui Tiamat. Căpitanul a ridicat 
ancora de îndată ce am urcat la bord. Ne-am strecurat în plină 


241 


dimineaţă prin spărtura din recif și am ancorat în faţa satului de 
pescari unde mă aștepta Tanus pe plajă. 


e Capitolul 32 « 


Cât am fost plecat reușise să facă rost de șase măgari bătrâni 
și jigăriţi, iar marinarii de pe vasul lui Tiamat pășeau pe țărm 
împovăraţi de greutatea baloturilor cu marfă aduse din Safaga, 
pe care apoi le-au așezat pe spinările bietelor animale. 

L-am părăsit pe căpitanul vasului comercial, dându-i 
instrucţiuni precise să ne aștepte și, împreună cu Tanus, în 
fruntea șirului de măgari, am pornit spre izvoarele de la Gebel 
Nagara. 

Oamenilor lui Kratas nu prea le priiseră căldura și insectele 
deșertului, îndurând pe cât se pare totul cu prea mult stoicism, 
căci ne-au făcut o primire disproporționat de entuziastă faţă de 
scurta perioadă cât lipsisem. Tanus îi porunci lui Kratas să-i 
pregătească. Șirurile de războinici se uitau cum desfăceam 
primul balot adus pe spinările măgarilor. Aproape imediat 
curiozitatea lor s-a transformat în amuzament, când am scos un 
costum cu care se îmbrăcau sclavele. Din nou oamenii își 
schimbară starea de spirit și, în vreme ce sub privirile lor 
apărură șaptezeci și nouă de veșminte femeiești, în aer se înălța 
un zumzet de întrebări și speculaţii. Kratas și încă doi ofițeri de 
ai săi mă ajutară să întind câte un veșmânt, pe nisip, în faţa 
fiecărui ostaș după care Tanus spuse: 

— Daţi-vă hainele jos! Înveșmântaţi-vă fiecare în rochia din 
faţa voastră. 

Urmă o rumoare de protest și de ilaritate, nevenindu-le să-și 
creadă ochilor și numai după ce Kratas, însoţit de ofițerii săi cu 
chipuri aspre și severe trecură printre rânduri, soldaţii au purces 
la îndeplinirea poruncii. 

Spre deosebire de femeile noastre, care poartă haine ușoare 
și  vaporoase, lăsându-și adesea pieptul și picioarele 
descoperite, cele din Asiria poartă fuste lungi ce mătură 
pământul și bluze cu mâneci care le acoperă braţele până la 
încheietură. Dintr-o falsă modestie, își acoperă chiar și fața când 
ies din casă; însă este foarte posibil ca gelozia dublată de simțul 


242 


exacerbat de posesiune al bărbaţilor lor să impună astfel de 
restricţii. Pe de altă parte, mai există și diferenţa destul de mare 
dintre ţinuturile însorite ale Egiptului și celelalte zone cu climă 
aspră, unde șiroaiele de ploaie se întrupează în albul diamantin 
care acoperă vârfurile munţilor, iar vântul mușcă din carnea și 
din oasele oamenilor ca moartea. 

După ce depășiră starea de șoc generată de aspectul 
neobișnuit al veșmintelor de pe ei, oamenii se lăsară pătrunși de 
clipa prezentă. Curând, deveniră optzeci de sclave cu feţe 
acoperite, fâțâindu-se de colo-colo în fustele lor până la glezne, 
zbenguindu-se și vorbindu-și afectat din vârful buzelor, ciupindu- 
se unele pe altele și zgâindu-se prostește la Tanus și la ofițerii 
săi. 

Aceștia din urmă nu-și mai putură păstra figurile severe. 
Probabil că din cauza situaţiei mele speciale am considerat 
totdeauna spectacolul bărbaţilor îmbrăcaţi în femeie ca pe ceva 
destul de scârbos, dar e ciudat cât de puţini alți bărbaţi îmi 
împărtășesc dezgustul și cum e de ajuns ca un singur ticălos cu 
păr pe picioare să-și pună o fustă, pentru ca toți din jur să-l 
privească fermecaţi. 

În mijlocul rumorii iscate, mă gândeam ce inspirat am fost să-l 
pun pe Kratas să-i aleagă doar pe cei mai scunzi și mai slabi din 
pluton. Privindu-i, eram sigur că vor reuși să ducă această 
înșelăciune la bun sfârșit. Mai aveau nevoie doar de un mic 
instructaj, cu privire la ţinuta și la comportamentul feminin. 


e Capitolul 33 e 


În dimineaţa următoare, strania noastră caravană străbătu 
sătucul de pescari și își croi drum până la plajă, unde era 
ancorat vasul pentru negoţ. Kratas împreună cu opt dintre 
ofițerii săi alcătuiau escorta. Absența unei escorte înarmate 
când se transporta o încărcătură atât de prețioasă ar fi putut 
trezi suspiciuni serioase. Nouă bărbaţi cu arme, înveșmântați în 
haine pestriţe de mercenari erau de ajuns să formeze o escortă 
adevărată, dar nu puteau ţine piept unei cete de lupi ai vrăbiilor. 

În fruntea caravanei mergea Tanus în veșmânt bogat, cu 
caftanul împodobit cu mărgele, ca un negustor de seamă de 


243 


dincolo de Eufrat. Barba îi crescuse destul de deasă, iar eu i-o 
cârlionțasem în zulufii strânși, atât de preţuiţi de asirieni. Mulţi 
dintre acești asiatici, mai ales aceia din regiunile muntoase 
înalte dinspre miazănoapte, au aceeași coloraţie a pielii ca 
Tanus, așadar, în final, acesta arăta exact cum îmi propusesem. 

Eu îi urmam îndeaproape. Îmi învinsesem repulsia de a purta 
haine femeiești și eram acum îmbrăcat cu fustă lungă și văl, 
împodobit de toată gama de bijuterii ţipătoare ale unei femei 
asiriene. Eram hotărât să nu mă las recunoscut când vom 
ajunge la Safaga. Călătoria ne-a fost animată de faptul că 
majoritatea „sclavelor” și un grup destul de mare de ofiţeri au 
avut rău de mare, fiind obișnuiți să navigheze doar pe apele 
liniștite ale fluviului. La un moment dat, atât de mulţi se 
aliniaseră la balustradă, înghesuindu-se să-și aducă ofrandele 
zeilor mării, încât corabia se aplecă într-o parte. 

Răsuflarăm cu toții ușuraţi când pășirăm pe nisipul plajei din 
Safaga, unde am stârnit mult interes. Femeile asiriene erau 
renumite, se pare, pentru iscusinţa de care dădeau dovadă în 
patul conjugal. Se spunea că unele dintre ele erau capabile să-i 
dezmorțească simţurile și unei mumii de o mie de ani. Pentru 
cei de pe țărm era evident că sub acele văluri grele se ascundea 
întruchiparea gingășiei înseși și a feminităţii. Un negustor isteţ 
din Asia nu și-ar transporta marfa atât de departe, suportând 
costuri atât de mari, decât dacă ar fi sigur că obţine un preț bun 
pe ea la piețele de sclavi de pe Nil. 

Unul dintre negustorii din Safaga s-a apropiat de Tanus și s-a 
oferit să-i cumpere el, pe loc, întregul grup de fete, scutindu-l 
astfel de o călătorie apăsătoare prin deșert, împovărat de un 
asemenea transport. Tanus i-a respins însă oferta, chicotind 
batjocoritor. 

— Cunoști primejdiile pe care va trebui să le înfrunţi în 
această călătorie? insistă negustorul. Până să ajungi la Nil vei fi 
nevoit să plătești, ca să poţi trece în siguranţă, iar taxa va fi atât 
de mare, încât îţi va secătui o bună parte din profitul pe care-l 
vei fi făcut. 

— Cine mă va obliga să plătesc? a întrebat Tanus. Am să dau 
numai atât cât am datorie. 

— E vorba de aceia care păzesc drumurile, îl preveni 
negustorul. Și chiar dacă plătești ceea ce-ţi cer, ai toate șansele 
să nu te lase să treci nevătămat, mai ales cu o astfel de 


A 


244 


încărcătură ispititoare. Vulturii ce se rotesc deasupra drumului 
spre Nil au transformat stârvurile negustorilor încăpăţânaţi într-o 
permanentă masă îmbelșugată, așa încât acum abia de mai pot 
zbura. Vinde-mi mie și vei căpăta un profit bun. 

— Am gărzi înarmate, arătă Tanus spre Kratas și spre micul lui 
pluton, care vor ţine piept oricăror tâlhari. 

La aceste cuvinte, cei care asistaseră la scenă începură să se 
înghiontească și să chicotească pe seama lăudărosului. 

Negustorul ridică din umeri: 

— Foarte bine, prietene curajos. Când voi mai trece prin 
deșert, îţi voi căuta scheletul pe marginea drumului. Voi ști că 
ești tu, după barba stacojie. 

Așa cum promisese, Tiamat ne pregătise patruzeci de măgari 
care ne așteptau. Douăzeci dintre ei purtau pe spinare burdufuri 
de piele pline cu apă, iar restul aveau chingi pentru ca noi să 
putem transporta baloturile și boccelele pe care le adusesem de 
pe vas. Eram neliniștit că trebuia să așteptăm, chiar și pentru 
puţin timp, în port, unde eram studiaţi de toţi acei ochi curioși. O 
scăpare cât de mică din partea vreunei „sclave” ajungea ca să 
fim trădaţi, ceea ce ar fi însemnat să fim pierduţi. Kratas și 
plutonul său le supravegheau pe străzile înguste și îi ţineau pe 
curioșii de pe margini la distanţă, având grijă ca „fetele” să-și 
păstreze vălurile pe faţă și să-și ţină ochii aţintiţi în pământ, dar, 
mai ales, să nu răspundă cu voci aspre, bărbătești comentariilor 
ticăloase pe care le-am auzit tot drumul în spatele nostru, până 
când am ajuns în câmp deschis, dincolo de marginile orașului. 

In acea primă noapte ne-am așezat tabăra nu departe de 
Safaga. Cu toate că nu ne așteptam la un atac direct, decât 
după ce vom fi trecut de prima trecătoare din munţi, eram sigur 
că iscoadele lupilor-vrăbiilor ne urmăreau deja. 

Cât mai era încă lumină afară, am făcut în așa fel încât 
„Sclavele” noastre să aibă un comportament feminin natural, să- 
și ţină trupul și fața acoperite, iar atunci când se duceau să 
răspundă chemărilor mamei naturi, să stea jos, pe vine, într-o 
manieră decentă și să nu-și dea drumul din picioare. 

După ce s-a întunecat, Tanus a dat poruncă să fie descărcate 
baloturile de pe măgari și armele ascunse să fie împărţite 
„Sclavelor”. Fiecare dintre ele a dormit cu arcul și cu spada sub 
pătură. 


245 


Tanus a dublat străjile în jurul taberei. După ce le-am 
controlat și ne-am asigurat că sunt bine poziţionate, m-am 
strecurat cu Tanus prin beznă, înapoi, în Safaga. L-am condus 
pe străzile întunecoase până la casa lui Tiamat. Negustorul ne 
aștepta și ne pusese masa. Am observat cât de nerăbdător era 
să-l cunoască pe Tanus: 

— Faima te urmează pretutindeni, seniore Harrab. L-am 
cunoscut pe tatăl tău. Era un bărbat adevărat, îl întâmpină el pe 
Tanus. Deși zvonurile în legătură cu moartea ta în deșert nu mai 
contenesc de aproape o săptămână și mi s-a spus că trupul tău 
se află înconjurat de cioclii chiar în timp ce noi vorbim, pe malul 
dinspre apus al Nilului și este supus ritualului de îmbălsămare 
de patruzeci de zile, eu îţi urez bun venit în casa mea umilă. 

In timp ce ne înfruptam din bucatele pregătite, Tanus a 
început să-l descoasă, urmărind să afle cam tot ce știa despre 
lupii-vrăbiilor, întrebări la care Tiamat i-a răspuns nestingherit și 
fără ocolișuri. 

Până la urmă, Tanus mi-a aruncat o privire plină de înţelesuri, 
iar eu am încuviinţat din cap. Se întoarse spre Tiamat și îi zise: 

— Te-ai dovedit un prieten mărinimos și totuși noi nu am fost 
tocmai cinstiţi cu tine. Am fost nevoiţi să ne purtăm așa, pentru 
că nimeni nu trebuie să descopere adevăratul scop al strădaniei 
noastre. Acum îţi voi spune de ce țelul meu este să-i zdrobesc 
pe lupii-vrăbiilor și să dau pe căpeteniile lor în mâna faraonului, 
pentru ca mânia sa să se reverse asupra lor. 

Tiamat zâmbi mângâindu-și barba: 

— Ceea ce-mi spui nu mă surprinde chiar atât de mult, rosti 
el, pentru că am auzit și eu de sarcina pe care ţi-a încredințat-o 
faraonul la serbările lui Osiris. Asta, împreună cu interesul tău 
vădit în ceea ce-i privește pe bandiții aceștia cumpliţi, au 
spulberat aproape orice umbră de îndoială din minţile noastre. 
Tot ce pot să-ţi spun este că voi aduce jertfe zeilor pentru tine. 

— Ca să reușesc, voi avea din nou nevoie de ajutorul tău. 

— Nu trebuie decât să mi-l ceri. 

— Crezi că lupii-vrăbiilor au aflat de existenţa caravanei 
noastre? 

__— Toată Safaga vorbește despre tine, i-a răspuns Tiamat. 
Incărcătura ta este cea mai bogată care a sosit în anotimpul 
acesta. Optzeci de sclave frumoase fac cel puţin o mie de inele 
de aur fiecare, în Karnak. Tiamat chicoti. Poţi fi sigur că lupii- 


246 


vrăbiilor știu deja totul despre tine. Am zărit cel puţin trei dintre 
iscoadele lor în mulțimea de pe mal, urmărindu-te cu privirea. 
Te poţi aștepta să-ţi iasă în cale și să-și ceară partea, chiar 
înainte de a ajunge la prima trecătoare. 

Când ne-am sculat să plecăm, ne-a condus până la ușă: 

— Fie ca zeii să vă binecuvânteze strădaniile. Nu numai 
faraonul, ci și toată suflarea omenească din ţinut îţi va fi 
îndatorată, dacă vei reuși să ștergi de pe fața pământului 
această plagă care ameninţă însăși civilizaţia și ne aruncă înapoi 
spre timpuri barbare. 


e Capitolul 34 e 


Era încă răcoare și întuneric, când am pornit la drum în 
dimineața următoare. Tanus, cu Lanata pe umăr, era în fruntea 
caravanei, în timp ce eu, în deplinătatea farmecului și a graţiei 
mele feminine, îl urmam îndeaproape. 

In spatele nostru, măgarii erau legaţi unul de altul într-un 
singur șir și mergea pe mijlocul drumului bătătorit. „Sclavele” 
erau dispuse în câte două șiruri, de o parte și de alta a 
măgarilor. Armele lor erau ascunse în baloturile de pe spinările 
animalelor. Nu trebuia decât să întindă mâna pentru a apuca 
mânerul spadei. 

Kratas își împărți plutonul în trei grupe de câte șase oameni, 
în fruntea cărora îi pusese pe Astis, pe Remrem, rezervându-și 
ultimul grup să fie sub comanda lui. Astis și Remrem erau 
războinici vestiți și meritau, cu siguranţă, să se afle în fruntea 
unor plutoane. Cu toate acestea, refuzaseră de nenumărate ori 
până atunci avansarea în grad, numai ca să fie alături de Tanus. 
Toţi cei care se aflau sub comanda lui Tanus îi erau extrem de 
loiali. Din nou, îmi fu imposibil să nu mă gândesc iar la ce faraon 
nemaipomenit ar fi putut ieși din el. 

Insoţitorii mergeau acum alene, bălăbănindu-se pe lângă 
șirurile de „sclave”, dându-și toată silința să nu pară a avea 
prea mult de-a face cu milităria. În felul acesta, spionii care îi 
supravegheau, în mod sigur, de pe dealurile învecinate aveau 
impresia că soldaţii erau acolo doar pentru a împiedica femeile 
să fugă. Se căzneau cât puteau să pară atenţi doar la ele, să nu 


247 


cumva să treacă la un pas cadenţțat, milităresc, sau să 
izbucnească într-un cântec dintr-acelea rușinoase, cum se cântă 
prin regimente. 

— Hei, tu de colo, Kernit! îl auzii eu pe Remrem, luându-l la 
rost pe unul dintre ei. Nu mai face pașii atât de mari, omule, și 
mai leagănă-ţi fundul ăla gras un pic! Încearcă să te faci și tu 
ceva mai ademenitor. 

— Dă-mi un pupic, căpitane! îi strigă Kernit în zeflemea, și-am 
să fac tot ce-mi vei cere. 

Căldura se înteţea, iar mirajul făcea ca rocile să danseze în 
fața ochilor noștri. Tanus se întoarse spre mine: 

— În curând voi da poruncă să facem primul popas. O cană cu 
apă pentru fiecare. 

— Preabunul meu soț, l-am întrerupt eu, prietenii tăi au și 
sosit. la uită-te în faţă! Tanus se întoarse și, instinctiv, puse 
mâna pe arcul mare care îi atârna într-o parte. 

— Și-ncă ce prieteni strașnici! 

În momentele acelea, șirul caravanei noastre se unduia pe la 
poalele dealurilor de sub platoul deșertic. De fiecare parte eram 
încercuiți de pereţii abrupți ai dealurilor stâncoase. 

Pe drumul din faţa noastră se iviseră trei bărbaţi. În fruntea 
lor, se afla unul înalt, cu o figură amenințătoare, înfofolit în 
hainele de lână tipice celor care străbăteau deșertul, numai că 
avea capul descoperit. În pielea lui tuciurie, varicela săpase 
găuri adânci. Avea nasul coroiat, acvilin, iar ochiul drept i se 
transformase într-un fel de gelatină mată, din cauza viermelui 
orbirii care scormonește profund în globii oculari ai victimelor 
lui. 

— Îl cunosc pe ticălosul ăsta cu un singur ochi, am rostit eu 
încetișor, ca să mă audă doar Tanus. Îl cheamă Shufti. E cea mai 
renumită dintre căpeteniile lupilor-vrăbiilor. Ai mare grijă! Tigrul 
e o pisicuţă blândă, pe lângă el. 

Tanus nu dădu niciun semn că m-ar fi auzit; în schimb, ridică 
mâna dreaptă, să arate că nu este înarmat, și strigă cu voioșie: 

— Fie ca iasomia să-ţi înmiresmeze zilele, bunule călător, și 
fie ca o soţie iubitoare să te întâmpine în prag, în semn de 
bunvenit, atunci când îţi vei fi sfârșit călătoria! 

— Fie ca burdufurile să-ţi fie veșnic pline și fie ca adieri 
răcoroase să-ţi mângâie fruntea, când vei traversa Nisipurile 
Însetării, îi răspunse Shufti surâzând. 


248 


Surâsul acela era mai feroce decât mârâitul unui leopard, iar 
ochiul zdravăn avea luciri îngrozitoare. 

— Eşti prea bun, nobilul meu domn, îi mulțumi Tanus. Tare 
mi-ar plăcea să-ţi ofer ospitalitatea taberei mele și să iei prânzul 
cu noi. Însă, ai milă și înţelege-ne că ne-așteaptă cale lungă și 
că trebuie să ne vedem de drum. 

— Mai oferă-mi o clipă din preţiosul tău timp, asirian semeţ! 
înaintă Shufti, blocându-i drumul. Am ceva cu mine care-ţi va fi 
de folos, dacă va fi să ajungi în siguranţă cu caravana ta la 
apele Nilului. Ridică un obiect micuț. 

— Aaa, o amuletă! exclamă Tanus. Ești, cumva, vreun 
vrăjitor? Ce fel de vrajă este aceasta, pe care vrei să mi-o oferi? 

— Nimic altceva decât o pană, zise Shufti surâzând în 
continuare. O pană de lupul-vrăbiilor. 

Tanus zâmbi condescendent, ca și cum ar fi vrut să facă pe 
plac unui copil. 

— Prea bine-atunci, dă-mi pana asta și nu te voi mai ţine din 
drum. 

— Un dar, în schimbul altuia. Trebuie să-mi oferi și tu ceva, 
zise Shufti. Dă-mi douăzeci dintre sclavele tale. Apoi, după ce te 
vei întoarce din Egipt, ne vom întâlni din nou, și vom împărți 
câștigul pe care îl vei obține din vânzarea celorlalte șaizeci. 

— Asta pentru o singură pană? îl luă Tanus în zeflemea. Mi se 
pare un târg jalnic. 

— Păi, nu-i o pană oarecare. Este o pană de lupul-vrăbiilor, 
sublinie Shufti. Oare ești chiar atât de slab informat, încât să nu 
fi auzit niciodată de pasărea asta? 

— Lasă-mă să mă uit la pana asta fermecată. 

Tanus se îndreptă spre Shufti cu mâna întinsă, iar acesta îi 
ieși în întâmpinare. În același timp, Kratas, Remrem și Astis se 
strânseră și ei, ca și cum ar fi fost curioși să studieze pana. 

In loc să studieze „darul” din palma lui Shufti, Tanus îl apucă 
brusc de încheietură și îi răsuci mâna la spate, până la nivelul 
omoplaţilor. Cu un țipăt înfiorător, acesta se prăbuși în 
genunchi, ceea ce îl făcu pe Tanus să-l imobilizeze cu și mai 
mare ușurință. În același timp, Kratas și oamenii săi ţâșniră 
înainte, luându-i pe ceilalţi doi bandiți prin surprindere, la fel ca 
pe șeful lor. Le smulseră armele din mâini și îi târâră până în 
faţa lui Tanus. 


249 


— Așadar, voi, păsărelelor, aveţi de gând să-l băgaţi în 
sperieți pe Kaarik, asirianul, cu amenințările voastre, nu-i așa? 
Ba da, dragul meu neguţător de pene, am auzit de lupii- 
vrăbiilor. Ne-a ajuns și nouă la ureche că sunt un stol de ageamii 
abia ieșiţi din găoace, cu caș la gură, flecari și lași, mai 
sporovăitori decât un cârd de vrăbii. 

Spunând acestea, îi răsuci și mai crunt braţul tâlharului, până 
ce Shuifti slobozi un țipăt de durere și se prăbuși cu faţa la 
pământ. 

— Da, am auzit de lupii-vrăbiilor; dar voi aţi auzit de Kaarik cel 
Groaznic? 

Tanus îi făcu apoi semn lui Kratas și, în doi timpi și trei 
mișcări, cei trei lupi ai vrăbiilor fură lăsaţi goi-pușcă, după care 
fură, rapid și ferm, ţintuiţi în formă de cruce, pe pământul 
pietros. 

— Vreau să-mi ţineţi bine minte numele; iar a doua oară când 
îl veți auzi, să zburaţi departe, ca niște lupșori ai vrăbiilor 
cuminţei ce sunteţi! le zise Tanus, apoi îi făcu din nou semn lui 
Kratas. Acesta îndoi între degete biciul pentru sclavi. Era 
asemănător cu vestita unealtă a lui Rasfer, făurit din piele de 
hipopotam. Tanus întinse mâna după el, iar Kratas i-l dădu cu o 
ușoară urmă de regret. 

__—Nute întrista așa, prea-nobile stăpân de sclavi, zise Tanus. 
Iti va veni și ţie rândul, ceva mai târziu. Dar, știi bine, Kaarik, 
asirianul, e cel care bea totdeauna prima înghiţitură. 

Tanus șfichiui biciul prin aer înainte și-napoi, făcându-l să 
șuiere ca pana de gâscă în zbor. Shufti se răsuci, se foi acolo 
unde zăcea întins și își întoarse capul spre Tanus, spunându-i 
printre dinți: 

— Eşti nebun, dobitoc asirian! Chiar nu-ţi dai seama că sunt 
una dintre căpeteniile lupilor-vrăbiilor? Să nu îndrăznești să faci 
așa ceva! 

Acum se vedea că și spatele, și fesele dezgolite îi erau ciupite 
de vărsat. Tanus ridică biciul cât putu de sus și lovi apoi cu toată 
forța de care era în stare. Lăsă de-a lungul spinării lui Shufti o 
dâră stacojie, groasă cât degetul meu arătător. Atât de ascuţită 
fu durerea, încât tot trupul banditului se convulsionă, iar 
plămânii i se goliră de aer într-un șuierat, făcându-l să nu mai fie 
în stare nici măcar să ţipe. 


Tanus ridică din nou biciul și mai lăsă o dungă proeminentă, 
studiată, paralelă cu prima, atât de apropiate, încât aproape că 
se uniră. De data aceasta, Shuifti își umplu plămânii cu aer și 
slobozi un muget răgușit, ca de bivol prins în capcană. Tanus nu 
luă însă în seamă zvârcolirile și răgetele sale cumplite, 
continuându-și cu multă râvnă treaba începută, așternând 
lovitură după lovitură, ca și cum ar fi ţesut un covor. 

Când, în sfârșit, termină, picioarele, fundul și spatele victimei 
sale erau brăzdate în întregime de dungi ca focul. Nu se 
suprapuneau nici unele. Pielea era intactă și nu cursese măcar o 
picătură de sânge. Acum, Shufti nu se mai zvârcolea și nici nu 
mai urla. Zăcea cu fața în ţărână și aerul îi fornăia pe gâtlej, așa 
încât stârnea nouri de praf cu fiecare răsuflare. Când Remrem și 
Kratas îl eliberară, nu făcu niciun efort să se ridice de jos. 
Rămase acolo, fără să se clintească. Tanus îi azvârli atunci 
biciul, lui Kratas: 

— Următorul e-n mâinile tale, prea-nobile stăpân de sclavi. 
Arată-ne ce model iscusit știi să-i faci pe spinare! 

Loviturile de bici ale lui Kratas zbârnâiau cu putere, dar le 
lipsea fineţea de care dăduse dovadă Tanus. Curând, spatele 
banditului sângera ca un ulcior găurit, plin cu vin roșu. Picăturile 
de sânge cădeau în ţărână, formând biluţe mici, de noroi. Ușor 
asudat, Kratas părea, în sfârșit, mulţumit și-i trecu biciul lui 
Astes, făcându-i semn să se apropie de ultima victimă. 

— Dă-i și ăstuia o lecţie, să-l faci să-și amintească de 
năravurile lui! 

Astes se dovedi și mai grosolan decât Kratas. Când termină, 
spinarea ultimului bandit arăta ca o halcă de carne crudă, 
hăcuită de un măcelar dement. 

Tanus făcu semn caravanei să înainteze spre defileul dintre 
munţii roșietici. Noi însă mai zăbovirăm o vreme, alături de cei 
trei bărbaţi dezbrăcaţi. Până la urmă, Shufti se urni și își săltă 
capul, iar Tanus i se adresă politicos: 

— Și acum, prietene, dă-mi voie să mă retrag. Nu-mi uita 
chipul, iar când s-o întâmpla să-l mai vezi, fii cu mare băgare de 
seamă! 

Apoi își îndesă pana de lupul-vrăbiilor în legătura din jurul 
capului: 

— Îți mulţumesc pentru dar și îţi doresc ca fiecare noapte să-ţi 
fie legănată pe braţele unei femei frumoase. 


251 


Își atinse pieptul în dreptul inimii, apoi buzele, așa cum fac 
asirienii, în semn de rămas-bun, iar eu îl urmai pe drum, după 
caravana ce se depărta. Înainte să coborâm de pe următoarea 
creastă, m-am uitat înapoi. Cei trei lupi ai vrăbiilor erau în 
picioare, sprijinindu-se unul pe altul, ca să poată sta drept. Chiar 
și de la o asemenea distanţă puteam distinge expresia de pe 
chipul lui Shuifti: era o adevărată chintesenţă a urii. 

— Ei, bine, acum ne-am asigurat că fiecare lup al vrăbiilor 
care stă la pândă pe partea asta a Nilului va tăbări asupra 
noastră de cum vom ieși din trecătoare, le-am spus eu lui Kratas 
și cetei lui de zurbagii, iar bucuria lor n-ar fi fost mai mare nici 
dacă le-aș fi promis o corabie încărcată cu butoaie de bere și cu 
fete frumoase. 


e Capitolul 35 e 


Din vârful trecătorii ne-am întors pentru ultima oară privirile 
spre albastrul răcoros al mării, pentru ca apoi să coborâm în 
sălbăticia înăbușitoare de piatră și nisip, ce se întindea între noi 
și Nil. 

Pe măsură ce înaintam, ne împresura căldura, ca un dușman 
de moarte. Părea că ne pătrunde prin guri și prin nări, de fiecare 
dată când trăgeam scurt, cu lăcomie, aerul în piept. Ne sugea 
umezeala din trupuri ca o lipitoare. Ne usca pielea, iar buzele ni 
se crăpaseră, desfăcându-se ca niște smochine răscoapte. 
Pietrele de sub picioarele noastre încinse de parcă ar fi fost 
proaspăt scoase din cuptorul unui olar, ne frigeau și ne bășicau 
tălpile, chiar și prin sandale. Era imposibil să ne continuăm 
marșul în timpul orelor celor mai fierbinţi ale zilei. Stăteam 
întinși la umbra săracă a corturilor de pânză pe care ni le pusese 
Tanus la dispoziţie și gâfâiam ca niște ogari după o partidă de 
vânătoare. 

Când soarele scăpată îndărătul orizontului zdrenţuit, de 
piatră, pornirăm iar la drum. În deșertul care ne împresura, 
mocnea o primejdie îngrozitoare, care reușea să taie orice elan 
până și pe cel al Gărzilor Crocodilului Albastru. Coloana lungă și 
înceată se încolăcea ca o viperă rănită printre stâncile negre ale 
aflorimentului și printre dunele maronii ca o coamă de leu, 


252 


urmând drumul străvechi, străbătut de nenumărați călători de-a 
lungul timpului. 

Când, în sfârșit, se lăsă noaptea, cerul se însufleți de 
strălucirea stelelor și deșertul fu luminat atât de puternic, încât, 
din locul în care mă aflam, în capul caravanei, puteam distinge 
silueta lui Kratas tocmai în coada caravanei, deși ne despărțeau 
mai bine de două sute de pași. Mărșăluiam de o jumătate de 
noapte, când Tanus a dat, în sfârșit, poruncă să rupem 
rândurile. După ce ne-am odihnit, ne-am început iar marșul, 
înaintea zorilor, până când mirajul căldurii păru că dizolvă 
aflorimentele pietroase din jurul nostru, iar orizontul începu să 
vălurească, de parcă ar fi fost din smoală topită. Afară de o 
turmă de babuini cu cap de câine care lătrară la noi de pe 
stâncile ce înconjurau un platou pietros și sterp, pe când 
trecurăm pe la poalele lui, și de vulturii ce se roteau atât de sus 
pe cerul albastru, încât păreau niște firicele de praf învârtindu- 
se în cercuri lente deasupra noastră, nu se zărea niciun alt semn 
de viață. 

Când ne opream să ne tragem sufletul, vedeam vârtejurile de 
nisip, ca niște nimfe dansând și făcând piruete graţioase, 
unduindu-se peste întinderi, iar raţia noastră de apă din căni se 
transforma în abur, când o sorbeam. 

— Unde-or fi? bombănea Tanus, furios. Pe scrotul asudat al lui 
Seth, sper ca păsărelele astea să se sature să mai facă atâta pe 
grozavele și să se întoarcă la cuib. 

Cu toate că eram cu toţii veterani încercaţi, deprinși cu 
greutățile și cu condiţiile vitrege, nervii ne erau întinși la 
maximum. Camarazi și vechi prieteni începură să mârâie unii la 
alţii din senin și să se ciorovăiască pe raţia de apă. 

— Shufti e un câine bătrân și viclean, i-am spus eu lui Tanus. 
Își va aduna forțele și va aștepta ca noi să ne ducem la el, mai 
degrabă decât să ne iasă în cale. Ne va lăsa să ostenim pe cale, 
până când oboseala ne va slăbi vigilența; și-abia atunci va 
ataca. 

Într-a cincea zi mi-am dat seama că ne apropiam de oaza 
Gallala, când am văzut că stâncile întunecate dinaintea noastră 
erau împânzite de puţurile mormintelor străvechi. Cu secole în 
urmă, oaza adăpostea un oraș înfloritor, însă un cutremur 
zguduise dealurile, distrugând izvoarele. Cursul de apă se 
transformase în câteva firișoare care abia se prelingeau prin 


253 


nisip. Cu toate că fântânile fuseseră săpate mai adânc în 
căutarea apei care se retrăsese, iar terasele argiloase coborau 
până acolo unde luciul apei strălucea mereu în întuneric, orașul 
murise. Zidurile fără acoperișuri ședeau acolo uitate, cufundate 
în tăcere, iar șopărlele se încălzeau la soare, în curțile unde 
altădată zăboviseră negustori bogaţi, împreună cu haremurile 
lor. Prima noastră grijă fu să umplem burdufurile. Glasurile 
oamenilor care scoteau apă din străfundurile fântânii erau 
distorsionate de ecourile ce se înălţau din puţul adânc. În vreme 
ce ei se ocupau de acest lucru, Tanus cu mine făcurăm o tură în 
jurul orașului părăginit. Era un loc trist și pustiu. În mijloc se 
înălța templul dărăpănat al Gallalei. Acoperișul se prăbușise și, 
pe alocuri, zidurile erau găurite. Avea o singură intrare, prin 
portalul din capătul vestic, ce stătea să se prăbușească. 

— Asta-i tocmai bun, mormăi Tanus, în timp ce se plimba 
încolo și încoace, cântărind totul cu privirea lui de soldat, 
gândindu-se la fortificaţii și la eventuale ambuscade. 

Când l-am întrebat ce avea de gând, a zâmbit și a dat din cap: 

— Las’ pe mine, prietene! Luptele sunt meseria mea. 

Cum stăteam în mijlocul templului, am observat în ţărână 
urmele lăsate de o ceată de paviani și i le-am arătat și lui Tanus, 
spunându-i: 

— Probabil că beau apă din puțuri. 

In seara aceea, în vreme ce stăteam pe lângă focurile mici și 
fumegânde, întreţinute cu bălegar uscat de măgar, am auzit din 
nou pavianii, vechile maimuțe ce întruchipau prostia, lătrând 
amenințător pe dealurile din jurul orașului ruinat. Sunetul acesta 
răsuna puternic, izbindu-se de stânci, iar eu mă uitai la Tanus pe 
deasupra flăcărilor, încuviințând din cap: 

— lată că, în sfârșit, a sosit și prietenul tău, Shufti. Soldaţii 
trimiși de el în recunoaștere sunt sus, pe dealuri, de unde se 
uită la noi. Ei au alarmat pavianii. 

— Nădăjduiesc că-i așa. Ticăloșii mei mai au puţin și se 
răscoală. Ei știu că treaba asta a fost ideea ta, iar dacă lucrurile 
nu ies cum au fost plănuite, s-ar putea să fiu nevoit să le ofer 
capul sau pielea de pe fesele tale, ca să-i potolesc, mârâi Tanus, 
apoi se îndreptă spre focul din apropiere, ca să vorbească cu 
Astes. 

Intr-o clipă, în tabără se instală o cu totul altă stare de spirit, 
la aflarea veștii că dușmanul era aproape. Privirile tuturor se 


254 


înseninară, iar bărbaţii începură să rânjească unul la altul în 
bătaia flăcărilor, în timp ce își verificau pe furiș tăișurile săbiilor, 
pe sub rogojini. Totuși, erau veterani vicleni și abordară toată 
gama de mișcări și de acțiuni normale pentru o caravană, ca să 
nu dea de gândit paznicilor aflaţi pe dealurile întunecate de 
deasupra noastră. În sfârșit, ne-am îngrămădit cu toţii pe 
rogojini, după ce domolirăm focurile, dar nimeni nu putea dormi. 
li auzeam tușind în jurul meu, profitând de adăpostul 
întunericului. Orele lungi păreau să nu se mai sfârșească, iar 
prin gaura ce se căsca în locul acoperișului urmăream 
constelaţiile măreţe rotindu-se deasupra capului meu într-o 
magnifică splendoare, însă atacul se lăsa așteptat. Chiar înainte 
de ivirea zorilor, Tanus își făcu ultimul tur printre gărzi, iar când 
se întoarse la locul său, lângă rămășițele focului din noaptea 
trecută, se opri o clipă lângă rogojina unde stăteam și îmi șopti: 

— Tu și prietenii tăi, pavianii, sunteţi la fel! Toţi lătraţi la lună! 

— Lupii-vrăbiilor sunt aici. Îi simt. Dealurile sunt împânzite de 
ei, am protestat eu. 

— Tot ce simţi tu e mireasma unui mic dejun, mormăi Tanus. 

Știa că nu puteam să sufăr nici cea mai mică aluzie, cu privire 
la lăcomia mea. În loc să-i răspund la glumele-i proaste, am 
dibuit, pe întuneric, cel mai apropiat morman de ruine și m-am 
dus să mă ușurez îndărătul lor. 

Cum stăteam acolo, pe vine, am auzit din nou un pavian 
lătrând și un țipăt sălbatic răsunând puternic, făcând ţăndări 
liniștea aceea nefirească a ultimului ceas din noapte mai 
întunecat acum ca oricând. Mi-am întors capul în direcția de 
unde se auzise și am deslușit neclar și foarte slab zgomot de 
metal izbit de stâncă, ca și cum o mână nesigură ar fi scăpat un 
pumnal acolo, pe creasta dealului, sau ca și cum un scut 
neglijent s-ar fi lovit de o stâncă de granit, pe când cineva se 
grăbea să-și ocupe postul, înainte ca primele raze ale zorilor să-l 
descopere vederii. Am surâs mulțumit în sinea mea; puţine sunt 
plăcerile din viaţa mea care s-o egaleze pe aceea de a-l vedea 
pe Tanus înghițindu-și cuvintele. 

Întorcându-mă pe rogojină, le șoptii celor de lângă mine: 

— Fiţi pregătiți. Sunt aici. 

Auzii cum vorbele mele fură purtate din gură în gură. 

Deasupra, stelele începeau să piară, iar zorile se strecurau 
printre noi pe furiș, ca o leoaică pândind o turmă de gazele. 


255 


Brusc, am auzit o santinelă fluierând dinspre peretele vestic, un 
ciripit clar ce putea foarte bine să fie strigătul unei păsări de 
noapte, însă noi știam ce însemna. Brusc, agitația puse 
stăpânire pe întreaga tabără. Totul era controlat de Kratas și de 
ofițerii lui care șopteau încet, dar categoric: 

— Hei, voi cei din Garda Albastră, luaţi-o ușor! Respectaţi 
poruncile! Păstraţi-vă poziţiile! 

Niciunul dintre oamenii de acolo nu se mai răsuci pe rogojina 
sa. 

Fără să mă ridic, cu faţa acoperită de văl, am întors ușor 
capul și m-am uitat spre crestele dealurilor de dincolo de 
zidurile templului. Siluetele ascuțite precum vârful de pumnal 
ale stâncilor de granit începură brusc să-și schimonosească 
conturul. Am fost nevoit să clipesc din ochi, ca să mă încredințez 
de ceea ce vedeam. Apoi, încet, mi-am rotit privirile și peste tot 
văzui același lucru. Linia orizontului era punctată de siluetele 
întunecate și amenințătoare ale unor bărbaţi înarmaţi. Formau 
un zid neîntrerupt în jurul nostru, pe care niciun fugar nu putea 
să-l pătrundă. 

Am înţeles atunci de ce Shufti își amânase atâta răzbunarea, 
îi trebuise ceva vreme ca să adune o asemenea armată de 
tâlhari. Cred că erau mai bine de o mie, deși în lumina aceea 
slabă nu puteai fi sigur de numărul lor. Fiecărui soldat de-al 
nostru îi reveneau cel puţin zece de-ai lor și, făcând calculul 
acesta, simţii cum mă părăsește entuziasmul. Șansele de 
victorie aproape că nu existau, chiar și pentru o garnizoană de 
soldaţi din Garda Albastră. 

Lupii-vrăbiilor stăteau neclintiţi, la fel ca stâncile din jurul lor. 
Senzaţia de ordine pe care mi-o inspirau mă alarmă. Mă 
așteptasem să curgă asupra noastră ca o gloată dezordonată și, 
când colo, ei se comportau ca niște luptători versaţi. Faptul că 
stăteau acolo îngheţațţi ca niște statui era mai înspăimântător și 
mai ameninţător decât dacă ar fi slobozit strigăte de luptă și și- 
ar fi zăngănit scuturile. 

În timp ce intensitatea luminii creștea ușor, puteam să-i 
distingem mai bine. Primele raze ale soarelui scânteiară pe 
bronzul scuturilor și pe tăișurile descoperite ale săbiilor, 
azvârlind săgeți luminoase către ochii noștri. Erau cu toţii 
înfofoliți cu eșarfe negre în jurul capului, de li se vedeau numai 


256 


ochii  neîndurători, ca ai rechinilor albaștri cumpliți ce 
terorizează apele mării pe care o lăsasem în urmă. 

Liniștea se prelungea atât de mult, încât mă gândeam că, în 
curând, au să-mi cedeze nervii și că inima o să-mi sară efectiv 
din piept, din cauza presiunii nebunești a sângelui care îmi 
curgea prin vene. Deodată, izbucni un glas ce sparse tăcerea 
zorilor și se prelinse răsunând de-a lungul văilor: 

— Kaarik! Ești treaz? 

Atunci l-am recunoscut pe Shufti îndărătul eșarfei sub care se 
ascundea. Stătea în dreptul versantului apusean al stâncii în 
care fusese croit drumul. 

— Kaarik! se auzi din nou. E timpul să-mi plătești datoria, însă 
prețul a crescut. De data asta, vreau totul! Totul! a repetat el, 
azvârlindu-și eșarfa și dezvelindu-și chipul mâncat de vărsat. 
Vreau absolut tot, inclusiv căpăţâna aia a ta seacă și 
înfumurată. 

Tanus se ridică de pe rogojină și azvârli pledul din piele de 
oaie într-o parte. 

— Asta înseamnă să cobori și să-ţi iei chiar tu ceea ce dorești, 
strigă el și își scoase spada din teacă. 

Shufti ridică braţul drept, iar ochiul beteag prinse un 
mănunchi de raze și licări ca o monedă de argint. Apoi își cobori 
brusc mâna. La acest semnal, din rândurile soldaţilor aliniaţi pe 
dealuri țâșni un urlet și începură cu toții să-și agite armele prin 
aer, înălțându-și-le spre cerul gălbui și palid al dimineţii. Shufti 
le făcu semn să înainteze, iar ei curseră ca un torent înspre 
valea îngustă a Gallalei. 

Tanus o luă la goană către mijlocul curţii templului, unde 
locuitorii de demult ridicaseră un altar înalt de piatră, în cinstea 
protectorului lor, Bes, zeul pitic al muzicii și al beţiei. Kratas se 
grăbi să i se alăture, împreună cu ofițerii lui, în timp ce eu și 
„Ssclavele” ne-am ghemuit pe rogojini și ne-am acoperit capetele 
bocind de spaimă. 

Tanus se repezi înainte, spre altar, și îngenunche, încordându- 
și marele arc, Lanata. li trebui întreaga forță ca să-l întindă, dar 
când se ridică iar în picioare, arcul strălucea cu mosorelele lui 
de argint, de parcă ar fi fost însufleţit. Întinse mâna peste umăr 
și trase o săgeată din tolba de la spate, apoi se întoarse spre 
poarta principală prin care trebuia să intre hoarda de lupi ai 
vrăbiilor. 


257 


Lângă altar, Kratas își aliniase oamenii într-un singur șir, iar 
aceștia aveau și ei arcurile îndreptate și întinse spre intrarea din 
piață. Formau un ciorchine mic și jalnic în jurul altarului și 
simțeam cum mi se pune un nod în gât, privindu-i. Erau atât de 
viteji și de neînfricaţi! Voi compune un cânt în onoarea lor, am 
decis eu, străfulgerat de un impuls, dar până să pot termina 
primul vers, cei din capul cetei de bandiți se și năpustiră urlând 
printre ruinele porții. 

Numai cinci oameni puteau urca, umăr la umăr, scara 
abruptă, iar până la locul unde stătea Tanus mai erau aproape 
patruzeci de pași. Tanus încordă arcul și slobozi prima săgeată. 
Numai aceasta singură ucise trei oameni. Primul era un tâlhar 
înalt, care purta un șorţ scurt și avea plete lungi, unsuroase, ce-i 
fluturau pe spate. Săgeata îi străpunse pieptul gol exact în 
mijloc și trecu prin trupul său atât de ușor, încât părea că nu 
fusese decât o ţintă croită dintr-o foaie de pergament. 

Năclăită deja de sângele primului bărbat, săgeata îl nimeri și 
pe cel de-al doilea, din spatele lui, direct în gât. Cu toate că 
forța zborului mai scăzuse întrucâtva, îi găuri, totuși, gâtlejul, 
fără însă să i-l străpungă dintr-o parte într-alta. Aripioarele de 
jos rămaseră agăţate în carnea omului, în schimb, vârful crestat 
al săgeţii se înfipse drept în ochiul celui de-al treilea bărbat care 
îi urma îndeaproape pe primii doi. Ultimii erau ţintuiţi împreună 
de aceeași săgeată și se poticneau învârtindu-se pe loc chiar 
sub portal, blocându-i pe cei care voiau să pătrundă pe lângă ei, 
în curte. Până la urmă, îi smulseră săgeata din orbită, dar vârful 
acesteia rămase înfipt în ochiul victimei. Cei doi bărbaţi se 
prăbușiră și peste ei se revărsă o masă de tâlhari în piaţă. Mica 
ceată din jurul altarului îi întâmpină cu valuri neîntrerupte de 
săgeți, doborându-i pe cei din faţă, astfel încât trupurile lor 
aproape că blocau pătrunderea celor din spate care erau nevoiţi 
să escaladeze mormanele de morți și de răniţi. 

Situaţia aceasta nu avea cum să dureze prea mult, pentru că 
presiunea războinicilor care veneau din spate era covârșitoare, 
iar numărul lor, mult prea mare. Au forţat intrarea precum apele 
Nilului spulberă un dig ce nu poate ţine piept puhoaielor 
dezlănțuite, iar în piaţă se revărsă o masă compactă de luptători 
care înconjurară micul grup strâns în jurul altarului lui Bes. 


Erau prea aproape ca să ţintească cu arcurile, așa că Tanus și 
oamenii săi și le aruncară deoparte și își scoaseră spadele din 
teacă: 

— Horus, dă-mi putere! își urlă Tanus îndemnul la luptă, iar 
oamenii din jurul lui strigară și ei, avântându-se în bătălie. Se 
auzi cum răsună bronzul izbit de bronz când lupii-vrăbiilor 
încercară să ajungă la ei, dar aceștia înconjuraseră altarul și, din 
orice parte ar fi venit, lupii-vrăbiilor erau întâmpinați de vârful 
spadelor mânuite cu o precizie și o îndemânare aducătoare de 
moarte. Vrăjmașilor nu le lipsea curajul, așa că atacau ceata din 
jurul altarului rânduri-rânduri. Cum cădea unul secerat, cum îi 
lua altul locul. 

L-am văzut pe Shufti în poartă. Nu lupta, dar își blestema 
aprig soldaţii și îi mâna în iureșul luptei cu urlete cumplite de 
furie. În vreme ce îi îndemna, ochiul bolnav i se rostogolea în 
orbită: 

— Să mi-l prindeți viu pe asirian! Doresc să-i ofer o moarte 
înceată și să-l aud cum se tânguie! 

Tâlharii nu băgară în seamă femeile care stăteau încă ciopor, 
chircite pe rogojini, cu capetele acoperite de eșarfe, bocindu-se 
și jelindu-se îngrozite. Mă tânguiam și eu, dar nu puteam să nu 
observ că lupta care se încinsese în curtea aceea era mult prea 
îngrozitoare. Se strânseseră peste o mie de oameni în spaţiul 
acela îngust. Asfixiat în ţărână, fui strivit și călcat în picioare de 
hoarda dezlănţuită, până când am reușit să mă strecor și să mă 
vâr la adăpostul unui colț de zid. 

Unul dintre bandiți s-a tras mai pe margine din iureș și s-a 
aplecat asupra mea. Mi-a smuls vălul de pe ochi și, pentru o 
clipă, îmi întâlni privirea: 

— Sfântă mamă a lui Isis, zise el gâfâind, cât ești de 
frumoasă! 

Era un ticălos urât, cu dinţii lipsă și cu unul din obraji brăzdat 
de o cicatrice. Răsuflarea îi era puturoasă, ca o gură de canal, și 
stătea lasciv în faţa mea: 

— Așteaptă tu, până s-o termina treaba asta. După care am 
să-ţi dau ceva care să te facă să gemi de plăcere, promise el, 
apoi îmi răsuci fața spre a lui și mă sărută. 

Primul meu impuls fu să-l resping, dar mi-am învins repulsia și 
i-am răspuns la sărut. Sunt un artist în meșteșugurile iubirii, căci 


259 


m-am perfecţionat în apartamentele băieţilor seniorului Intef. 
Sărutările mele pot înfiora un bărbat până în măduva oaselor. 

L-am sărutat, făcând apel la toată priceperea mea, iar el 
rămase ca trăsnit. Cât timp era încă transfigurat, am scos ușor 
pumnalul din teacă și mi l-am strecurat pe sub bluză, 
împlântându-i-l în trup, între coastele a cincea și a șasea. Când a 
țipat, i-am astupat gura cu buzele mele și l-am strâns drăgăstos 
la piept, răsucind jungherul în rană, până ce, zguduit de un 
frison, s-a lăsat cu toată greutatea peste mine, după care i-am 
dat drumul să se rostogolească într-o parte. 

Am privit iute în jur. În cele câteva minute în care mă 
descotorosisem de admiratorul meu, situaţia micului grup strâns 
lângă altar se înrăutăţise. Cercul era acum plin de spărturi. Doi 
bărbați erau la pământ, iar Amseth era rănit. Işi trecuse spada în 
mâna stângă, în timp ce braţul celălalt îi atârna sângerând. 

Fui străbătut de o undă de ușurare, văzându-l pe Tanus încă 
neatins, râzând sălbatic, în timp ce își mânuia paloșul cu 
iscusinţă. Dar mi-a trecut prin minte că întârziase prea mult și 
că încă nu dezvăluise capcana. Intreaga bandă de lupi ai 
vrăbiilor se îngrămădise în piaţă, urlând, lătrând aproape, la el, 
ca niște ogari în jurul unui leopard rănit. Avea să fie zdrobit în 
orice clipă, împreună cu ceata lui vitează. 

In vreme ce mă uitam la el, Tanus mai dobori un vrăjmaș, 
străpungându-i grumazul, retrăgându-se apoi, cu o bucată de 
carne rămasă agățată de lama spadei sale. Intoarse capul și 
slobozi un urlet care răsună, izbindu-se de zidurile prăbușite din 
jurul nostru: 

— Gardă Albastră, urmaţi-mă! 

Imediat, „roabele” săriră și își lepădară cât colo veșmintele 
largi. Işi scoseseră deja spadele din teacă și se năpustiră asupra 
hoardei de tâlhari, pe la spate. Surpriza fu uluitoare. li văzui 
ucigând mai bine de o sută de oameni, înainte ca victimele lor 
să se poată dezmetici, ca să contracareze. Insă când, în sfârșit, 
se întoarseră să pareze atacul, rămaseră cu spatele descoperit, 
deoarece acolo se aflau Tanus, împreună cu ai săi. 

Recunosc, luptau bine, însă sunt sigur că nu curajul îi 
propulsa, ci groaza. Totuși, strânseseră prea mult rândurile, ca 
să mai poată mânui săbiile cu ușurință, iar bărbaţii pe care îi 
înfruntau făceau parte dintre cele mai de seamă trupe din Egipt, 
adică din întreaga lume. 


260 


Mai rezistară o bună bucată de vreme. Apoi, glasul lui Tanus 
răsună iar în iureșul luptei. Pentru o clipă, am crezut că e vorba 
de un alt ordin oarecare. Curând însă, mi-am dat seama că era 
vorba de prima măsură din imnul de luptă al gărzilor. Cu toate 
că auzisem deseori vorbindu-se cu venerație despre faptul că 
soldații din Garda Albastră înălțau totdeauna un cântec atunci 
când se aflau în toiul bătăliei, nu crezusem niciodată că ar fi 
adevărat. Acum însă o sută de glasuri intonau acordurile 
cântului: 


„Suntem Suflarea lui Horus, 
iute, ca vântul pustiului, 
Suntem cei ce secer oameni.” 


Zăngănitul spadelor lor constituia partea instrumentală a 
cântului și răsuna ca dangătul ciocanelor pe nicovalele lumii de 
dincolo. In faţa acestei sălbăticii trufașe, lupii-vrăbiilor rămaseră 
șovăielnici; apoi, dintr-o dată, lupta se transformă într-un măcel. 

Mai văzusem la viaţa mea o haită de câini sălbatici 
înconjurând și repezindu-se să sfâșie o turmă de oi. Dar ceea ce 
se întâmpla acolo era cu mult mai înfiorător. Câţiva lupi ai 
vrăbiilor își aruncară spadele și se prăbușiră în genunchi, cerând 
îndurare. Soldaţii însă s-au arătat lipsiţi de milă. Alţii au încercat 
să ajungă la portal, dar acolo au fost întâmpinați de gărzi. 
Țopăiam pe marginea câmpului de bătălie, zbierând în direcţia 
lui Tanus, străduindu-mă să mă fac auzit în rumoare: 

— Oprește-i! Avem nevoie de prizonieri! 

Tanus nu mă auzi, sau, mai degrabă, preferă să-mi ignore 
vorbele. Cântând și râzând în hohote, cu Kratas de-a stânga și 
cu Remrem de-a dreapta, el spinteca întruna în carne vie. Barba 
îi era năclăită de sângele celor uciși, iar ochii îi scânteiau pe 
masca sângerie a feței schimbată acum într-o expresie 
dementă, așa cum nu mai văzusem niciodată. Pe vesela Hapi, se 
simţea al naibii de bine în vârtejul bătăliei ameţitoare! 

— Oprește-te, Tanus, nu-i ucide pe toți! 

De data aceasta, mă auzi. Văzui cum i se șterge nebunia de 
pe chip și cum își recăpăta stăpânirea de sine. 

— Acordaţi-le îndurare celor care o cerșesc! tună el, iar 
gărzile se supuseră de îndată. În final, din cei o mie de tâlhari, 


261 


doar două sute se târau acum dezarmaţi pe dalele de piatră 
însângerate, implorând să li se cruțe viața. 

O clipă, rămăsei înmărmurit, îndoindu-mă de faptul că 
masacrul luase sfârșit, pentru ca apoi să observ, cu coada 
ochiului, o mișcare furișă. Shufti își dăduse seama că nu putea 
fugi pe la poartă. Işi azvârli spada și țâșni spre zidul răsăritean 
al curţii, aproape de locul unde mă aflam. Aici zidul era cel mai 
rău distrus, micșorat la aproape jumătate din mărimea iniţială. 
Cărămizile de lut prăbușite făceau un fel de rampă abruptă, pe 
care Shufti o escaladă, împleticindu-se și alunecând, apropiindu- 
se totuși rapid de vârf. Se pare că fusesem singurul care 
observase tentativa de fugă. Gărzile erau ocupate cu ceilalți 
prizonieri, iar Tanus stătea cu spatele la mine, poruncind 
oamenilor să adune vrăjmașii zdrobiţi. 

Fără să stau pe gânduri, am luat o cărămidă spartă de jos și 
am azvârnlit-o cu toată puterea mea spre Shufti care tocmai 
ajunsese sus, pe parapet. L-am nimerit drept în moalele capului 
și atât de tare, încât s-a prăbușit în genunchi, iar grămada de 
moloz cedă sub el, așa că alunecă înapoi, învăluit într-un nor de 
praf și ateriză, în final, la picioarele mele, năucit. 

M-am năpustit la el, încălecându-i pieptul și i-am pus 
jungherul la gât. Rămase holbându-se la mine cu ochiul lui 
sticlos, încă ameţit de pe urma loviturii pe care i-o dădusem. 

— Să nu cumva să îndrăznești să faci vreo mișcare! l-am 
avertizat eu, căci te spintec ca pe un pește! 

Îmi pierdusem vălul și tichia, iar părul îmi căzuse pe umeri. 
Atunci mă recunoscu, ceea ce nu era de mirare. Ne întâlniserăm 
de multe ori, deși în cu totul și cu totul alte împrejurări. 

— Taita, eunucul? bolborosi el. Seniorul Intef știe ce pui tu la 
cale? 

— O să afle în curând, l-am asigurat eu, împungându-l cu 
vârful jungherului, până ce scoase un mormăit ce semăna mai 
degrabă cu o grohăitură. Insă nu tu vei fi acela care îl va lumina. 

Fără să depărtez lama pumnalului de la grumazul lui, am 
strigat spre două dintre gărzile de-acolo, să vină să-l ia. Il 
aruncară cu fața în ţărână și îi legară încheieturile mâinilor cu o 
bucată de pânză de in, apoi îl târâră după ei. 

Tanus mă văzuse prinzându-l pe Shufti, iar acum se îndrepta 
către mine, pașind printre morți și răniți. 


— Frumoasă lovitură, Taita! N-ai uitat nimic din ce te-am 
învăţat. 

Mă bătu prietenește pe spate, dar atât de puternic, încât mă 
clătinai. 

— Însă mai ai o sumedenie de lucruri de făcut. Patru dintre ai 
noștri au fost uciși și cel puţin doisprezece sunt răniţi. 

— Și tabăra lor? întrebai eu, iar el căscă ochii mari, la mine. 

— Ce tabără? 

— Păi, o mie de lupi ai vrăbiilor n-aveau cum să răsară așa, 
din pământ din iarbă verde, ca florile pustiului. E musai că au 
animale de povară și sclavi. Nu trebuie să-i lași să scape. Nu se 
poate să rămână cineva în viaţă, ca să povestească ceea ce s-a 
întâmplat aici, astăzi, și nici să ajungă la Karnak, unde să 
răspândească vestea că trăiești. 

— Pe sfânta Isis, ai dreptate! Dar cum o s-o găsim? 

Intrebarea vădea euforia care îl subjuga încă pe Tanus și 
dorinţa lui de a continua lupta. Existau momente în care îmi 
puneam serios problema ce s-ar fi făcut el fără mine. 

— Mergem înapoi, pe urmele lăsate de pașii lor și sigur o să le 
dăm de capăt, i-am zis eu repede. O mie de perechi de picioare, 
de bună seamă că s-au imprimat pe un drum pe care nouă nu 
ne mai rămâne decât să-l urmăm. 

Chipul i se însenină și strigă spre Kratas care se afla într-un 
colț al templului: 

— la cincizeci de oameni și du-te cu Taita. El vă va conduce 
spre tabăra lor. 

— Dar răniţii..., am protestat eu. 

Imi luasem porția de luptă pe ziua aceea, însă el îmi respinse 
scurt obiecțiile: 

— Tu te pricepi cel mai bine dintre noi la cititul urmelor. 
Răniţii mai pot răbda fără îngrijirile tale; afurisiţii mei sunt 
rezistenți ca o friptură de bivol în sânge; puţini își vor da duhul 
până să te întorci tu. 


e Capitolul 36 œ 


Găsirea taberei lor a fost la fel de simplă precum îi spusesem 
eu lui Tanus. Insoţit de Kratas și de cei cincizeci de oameni 


263 


cărora le simţeam răsuflarea în ceafă, am făcut un ocol larg al 
orașului și, în spatele primului șirag de coline, am găsit șirul 
îngust de urme pe care le lăsaseră ei când ne înconjuraseră. Am 
urmărit cu înfrigurare drumul acela și, la nici măcar o milă, am 
ajuns în vârful unui deal, de unde am zărit tabăra în valea puțin 
adâncă ce se așternea la picioarele noastre. 

Surpriza celor de acolo fu fără margini. Vreo douăzeci de 
tâlhari rămăseseră să păzească măgarii și femeile. Oamenii lui 
Kratas i-au zdrobit din primul atac, iar de data aceasta era prea 
târziu să luăm ostatici. Nu au cruțat decât femeile și, o dată ce 
tabăra fu cucerită, Kratas și-a lăsat soldaţii să le adauge la 
tradiționala pradă de război. 

Femeile păreau alese cu multă grijă, lucru la care nu m-aș fi 
așteptat de la o asemenea companie. Am zărit câteva chipuri 
drăgălașe printre ele. Se supuneau ritualurilor cuceririi cu o 
extraordinară bunăvoință. Le-am auzit chiar, pe unele, râzând și 
făcând glume, în timp ce soldaţii le trăgeau la sorți. Calitatea lor 
de însoţitoare ale unei bande de lupi ai vrăbiilor nu era ceea ce 
s-ar putea numi o afinitate graţioasă și mă îndoiam că printre 
doamnele acestea s-ar mai putut afla vreo fecioară rușinoasă, 
care să se mai îmbujoreze. Fură conduse, una câte una, de noii 
lor stăpâni, pe după câte o stâncă, unde le fură săltate poalele, 
fără nicio altă ceremonie. 

Pătrarele lunii se succedă, primăvara vine după iarnă, la fel ca 
acestea, niciuna dintre doamne nu părea să-și jelească 
răposatul soţ. Într-adevăr, părea de netăgăduit că se înfiripau 
acum, pe nisipul deșertului, relaţii noi și, poate, de durată. In 
ceea ce mă privește, mai mare interes îmi stârneau măgarii de 
povară și ceea ce cărau ei. Erau peste o sută cincizeci de astfel 
de animale, multe dintre ele solide, puternice, pe care am fi 
putut lua un preţ bun la târgurile din Karnak, ori din Safaga. 
Socoteam că mi s-ar cuvenit cel puţin cât i se dădea unui 
centurion, dacă banii câștigați astfel s-ar fi împărţit. La urma 
urmei, investisem deja o mare parte din economiile mele pentru 
reușita întreprinderii noastre și ar fi fost normal să fiu, cumva, 
răsplătit. Aveam de gând să discut cu Tanus treaba aceasta și 
aveam încredințarea că mă va înțelege. Generozitatea lui era 
bine cunoscută. 


264 


Când ne-am întors în Gallala cu animalele de povară încărcate 
cu prada de război, urmaţi de o ceată de femei pribege, care se 
atașaseră în mod firesc de noii lor bărbaţi, soarele apusese deja. 

Una dintre casele dărăpănate de lângă izvoare fusese 
transformată în spital de campanie. Acolo am lucrat toată 
noaptea, la lumina torțelor și a lămpilor cu ulei, cârpind trupurile 
sfârtecate ale soldaţilor. Ca întotdeauna, fui adânc mișcat de 
stoicismul cu care răbdau, deși majoritatea rănilor erau grave și 
dureroase. Totuși, mi-am pierdut unul dintre pacienţi, înainte de 
ivirea zorilor. Amseth a murit pentru că pierduse prea mult 
sânge prin arterele sfârtecate ale braţului. Dacă l-aș fi îngrijit 
imediat după terminarea luptei, în loc să mă duc în deșert, aș fi 
putut să-l salvez. În ciuda faptului că întreaga vină cădea pe 
umerii lui Tanus, nu eram în stare să-mi stăpânesc mâhnirea și 
sentimentul de vinovăţie, pentru că era vorba de o moarte care 
ar fi putut fi preîntâmpinată. Totuși, aveam credinţa că pacienții 
ceilalți aveau să se vindece frumos și repede. Erau toţi bărbați 
tineri și viguroși, într-o condiţie fizică excelentă. 

Nu aveam niciun lup al vrăbiilor sub îngrijire. Capetele le 
zăceau alături de trupuri, chiar acolo unde le fuseseră retezate, 
adică pe câmpul de bătălie. Ca doctor, mă stingherea obiceiul, 
vechi de mii de ani, de a trata astfel răniții din rândurile 
vrăjmașilor, însă presupun că treaba aceasta își avea sensul ei. 
De ce să fie învingătorii nevoiţi să-și irosească forțele, salvându-i 
pe cei înfrânți și zdrobiţi, când era puţin probabil să mai scoată 
vreun preţ bun pe ei, vânzându-i ca sclavi și, o dată salvaţi, într- 
o bună zi, să ridice paloșul chiar împotriva salvatorilor lor? 

Am lucrat noaptea întreagă, rezistând numai cu o gură de vin 
și cu două-trei îmbucături de mâncare, luate și acelea cu mâinile 
pline de sânge și, în ciuda faptului că eram aproape sfârșit, nu 
mi-a fost dat încă să mă odihnesc. Tanus m-a chemat la el, de 
îndată ce s-a făcut lumină. 


e Capitolul 37 e 


Prizonierii care nu erau răniţi fuseseră închiși în templul lui 
Bes. Incheieturile mâinilor le erau legate la spate și ședeau pe 


vine, înșiraţi de-a lungul zidului dinspre miazănoapte, vegheaţi 
fiind de gardieni. 

De cum am pășit în templu, Tanus m-a chemat la el. Stătea 
înconjurat de câţiva dintre ofiţerii lui. Eram încă înveșmântat în 
portul acela de asiriancă, așa că mi-am ridicat poalele stropite 
de sânge și mi-am croit drum printre mizeriile împrăștiate pe 
podea, rămase de pe urma luptei. 

— Sunt treisprezece clanuri ale lupilor-vrăbiilor, așa parcă mi- 
ai spus tu, Taita, zise Tanus, iar eu îl aprobai. Fiecare clan cu 
baronul său. Îl avem pe Shufti. Acum să vedem dacă mai 
recunoști vreunul printre bărbaţii aceștia drepţi și... nevinovaţi! 

Chicoti arătând spre prizonieri, apoi mă luă de braţ și mă 
călăuzi printre ei. Îmi ascunsesem chipul cu un văl, pentru ca 
niciunul să nu mă recunoască. Am cercetat fiecare faţă, din 
mers, și am reușit să-i dibui pe doi dintre ei: Akheku era șeful 
clanului de la miazăzi care prăda ţinuturile de lângă Syene, 
Elefantina și colinele din jur, în vreme ce Setek era mai dinspre 
miazănoapte, baronul clanului Kom-Ombo. 

Era clar acum că Shufti își înjghebase oștirea la repezeală, din 
câţi oameni găsise. Erau membri ai tuturor clanurilor acolo, în 
rândurile celor capturați. Trecând printre ei, îi băteam ușor, 
prietenește pe umăr, recunoscându-i, astfel, ca șefi, erau târâţi 
afară din rând. Ajungând la sfârșitul șirului, Tanus mă întrebă: 

— Eşti sigur că nu ai scăpat niciunul? 

— Cum aș putea, oare, să fiu sigur? Ti-am spus doar că nu-i 
cunosc pe toţi baronii! 

Tanus ridică din umeri: 

— Ei, bine, niciodată nu poţi spera să prinzi toate păsărelele o 
dată cu prima aruncare a plasei. Trebuie să ne considerăm 
norocoși că i-am prins chiar și pe aceștia trei. Dar hai să mai 
aruncăm o privire și la capetele acelea fără trup. Cine știe, 
poate nu ni s-a terminat norocul și-o să găsim câţiva și-acolo. 

Aceasta era o sarcină îngrozitoare, care ar fi putut da peste 
cap un stomac mai gingaș, dar, în meseria mea, trupurile 
omenești vii sau moarte reprezintă materia primă. In vreme ce 
eu ședeam lejer pe treptele templului, mâncându-mi pe îndelete 
micul dejun, mi se prezentară, rând pe rând, toate capetele 
retezate, apucate fiind de părul năclăit de sânge; limbile le 
atârnau printre buzele puhave, iar ochii aceia ficși, acoperiţi de 
țărână, priveau fix pe lumea cealaltă. 


266 


Pofta mea de mâncare era mai mare ca oricând, pentru că nu 
prea avusesem parte de hrană în ultimele două zile. In vreme ce 
înfulecam  prăjiturile gustoase și fructele dăruite de Tiamat, 
indicam capetele pe care le recunoșteam. Erau vreo douăzeci de 
hoţi ordinari, pe care îi mai întâlnisem pe când lucram pentru 
seniorul meu, Intef, însă printre ei n-am recunoscut decât un 
singur baron. Acesta era Nefer-Temu din Qena, un membru de 
mai mică importanţă, în această frăţie înspăimântătoare. 

— Cu ăsta fac patru, mormăi Tanus cu satisfacţie și dădu 
ordin soldaţilor ca ţeasta lui Nefer-Temu să fie așezată în vârful 
piramidei de capete înălțate în faţa puţului din Gallala. 

— Așadar, acum știm unde se află patru dintre ei. Trebuie să 
le dăm de urmă și celorlalți nouă. Să-ncepem prin a-i asculta pe 
captivii noștri. Se ridică iute, iar eu înfulecai degrabă ce mai 
rămăsese din micul dejun, urmându-l fără prea mare tragere de 
inimă înapoi, în templul lui Bes. 

Cu toate că eu fusesem acela care îl lămurisem pe Tanus că 
ne trebuie iscoade în rândurile celor din clanuri și tot eu îi 
spusesem cum să-i recruteze pe acești spioni, acum, când 
sosise momentul să dea curs sfaturilor mele, mă trezii năpădit 
de vinovăţie și cuprins de remușcări. Una era să propui lucruri 
lipsite de inimă și alta să fii de faţă atunci când se ţinea seama 
de propunerea ta. 

Am îngăimat o scuză, cum că răniții din spital ar avea nevoie 
de mine, însă Tanus mi-o respinse tăios: 

— Nu admit alesele tale principii, acum, Taita! Vei sta lângă 
mine în timpul interogatoriului, ca să te asiguri că nu ţi-am 
trecut cu vederea pe niciunul dintre vechii tăi prieteni, la prima 
inspecție. 

Chestionarea s-a făcut rapid și a fost neîndurătoare, lucru 
firesc, având în vedere caracterul oamenilor cu care aveam de-a 
face. Pentru început, Tanus se cocoțase pe altarul lui Bes și, cu 
sigiliul șoimului într-una din mâini, privi de sus la rândurile de 
captivi care ședeau pe vine, afișând un surâs care trebuie că 
îngheță, cu toate că se aflau în plin soare. 

— Sunt cel ce poartă cu sine Sigiliul șoimului - sigiliul 
faraonului Mamose - iar glasul acestuia vorbește prin mine, 
spuse el aspru, ţinând statueta ridicată. Sunt judecătorul și sunt 
călăul vostru. Făcu o pauză și își lăsă privirea pătrunzătoare să 
alunece peste figurile înălțate spre el. Pe măsură ce privirile li se 


267 


încrucișau, tâlharii își lăsau ochii în pământ. Niciunul nu fu în 
stare să-i înfrunte căutătura ageră. 

— Aţi fost prinși în timp ce jefuiaţi și ucideaţi. Dacă se 
găsește, în rândurile voastre, vreunul care să nege asta, să mi 
se înfăţișeze și să-și proclame nevinovăția. 

A zăbovit astfel, până ce umbrele febrile ale vulturilor care 
făceau rotocoale, răsucindu-se pe bolta albastră de deasupra 
noastră, au trecut în zigzag peste curtea colbuită. 

— leșiți acum! Glăsuiţi, o, voi, care sunteţi nevinovați! 

Tanus privi o clipă spre păsările care continuau să dea 
târcoale cu capetele lor grotești, rozalii și pleșuve. 

— Fraţii voștri devin nerăbdători; își așteaptă festinul. Să nu-i 
facem s-aștepte prea mult. 

Totuși, niciunul dintre ei nu glăsui și nici nu se mișcă, iar 
Tanus cobori mâna cu sigiliul. 

— Faptele voastre, la care toţi cei de faţă au fost prezenţi, vă 
osândesc. Tăcerea voastră vorbește de la sine. Sunteţi vinovaţi. 
În numele divinului Faraon, vă condamn și vă veţi ispăși 
pedeapsa. Vă osândesc la moarte prin tăierea capului. Testele 
voastre vor fi înșiruite de-a lungul drumurilor, în calea 
caravanelor. Toţi oamenii cinstiţi care vor trece pe aici și vă vor 
vedea testele rânjind de pe marginea drumului vor ști că lupul- 
vrăbiilor și-a întâlnit vulturul. Vor ști că epoca nelegiuirii s-a 
sfârșit în aceste ţinuturi, și că pacea domnește din nou în Egiptul 
acesta al nostru. Am zis. Astfel grăit-a faraonul Mamose! 

Tanus încuviință din cap, iar primul prizonier fu târât în faţă și 
pus să îngenuncheze dinaintea altarului. 

— Viaţa îți va fi cruţată, dacă vei răspunde sincer la trei 
întrebări. Vei fi înrolat în regimentul meu de pază, vei primi bani 
și te vei bucura de toate onorurile. Dacă vei refuza să răspunzi, 
vei fi osândit pe loc, îi mai spuse Tanus, aruncându-i o privire 
severă  prizonierului îngenuncheat. Aceasta este prima 
întrebare: Din ce clan faci parte? 

Prizonierul nu răspunse. Legământul lui de a deveni un lup al 
vrăbiilor, sfinţit cu sânge, era prea puternic, ca să fie încălcat. 

— Aceasta este cea de-a doua întrebare: Cine este baronul 
vostru? rosti Tanus, dar prizonierul rămase inert. 

— Aceasta este cea de-a treia și ultima întrebare: Mă vei 
conduce la ascunzătorile clanului vostru? întrebă Tanus, iar 


268 


omul își ridică privirile spre el, își adună saliva în gât și scuipă. 
Aceasta mânji galben dalele de pe jos. 

Tanus făcu un semn cu capul către gărzile care stăteau 
aplecate asupra lui, cu spadele în mână. Lovitura fu bine 
aplicată, iar capul se rostogoli pe trepte, până la baza altarului. 

— Încă un cap pentru piramidă, zise Tanus moale, făcând un 
semn să fie adus următorul prizonier. | s-au pus aceleași 
întrebări, iar când captivul i-a răspuns sfidător cu o înjurătură 
murdară, Tanus a dat din nou din cap. De data aceasta, călăul 
nu și-a mai calculat atât de bine lovitura, iar leșul s-a prăbușit cu 
grumazul numai pe jumătate retezat. După alte trei lovituri, 
capul s-a rostogolit încet pe trepte. 

Tanus reteză în felul acesta douăzeci și trei de capete - le 
număram, ca să pot ţine piept valurilor de compasiune 
bolnăvicioasă care mă inundau - până când cedă primul captiv. 
Era tânăr, aproape un băiețandru. Se apucă să trăncăne cu glas 
ascuţit cele trei răspunsuri, înainte ca Tanus să apuce să îl 
întrebe ceva. 

— Numele meu este Hui. Sunt frate de sânge al clanului lui 
Basti cel Crud. Știu ascunzătorile lui și te voi conduce la ele. 

Tanus zâmbi sinistru și făcu semn ca tânărul să fie dat la o 
parte. 

— Aveţi grijă de el, le zise temnicerilor. Acum este ostaș al 
Gărzii Albastre și camaradul vostru. 

După dezertarea unuia dintre ei, treaba a început să meargă 
mai ușor, cu toate că mai erau încă mulţi care îl sfidau pe Tanus. 
Unii dintre ei îl blestemau, în vreme ce alţii îi râdeau cu 
nerușinare în faţă, până ce tăișul spadei secera năprasnic, iar 
vitejia lor lua sfârșit o dată cu ultima suflare ce șuiera prin 
beregată, într-un șuvoi stacojiu. Îi admiram pe aceia care, după 
ce duseseră o viață josnică și vrednică de dispreț, alegeau la 
sfârșit să moară, cu o mască subţire de cinste pe chip. li râdeau 
morţii în nas. Știam că eu nu aș fi avut atâta curaj. Dacă mi s-ar 
fi dat ocazia să scap, sunt sigur că aș fi profitat de ea, așa cum 
au făcut și prizonierii mai slabi. 

— Fac parte din clanul lui Ur, a mărturisit unul. 

— Sunt din banda lui Maa-Eu-Tef, baronul malului dinspre 
apus, până în El Kharga, spuse altul, până când, în final, găsirăm 
iscoadele care să ne conducă la toate fortărețele baronilor pe 
care nu-i dibuisem încă; de asemenea, ne consolidaserăm 


269 


piramida de capete îndărătnice de lângă izvor, ce ne ajungea 
acum până la umăr. 


e Capitolul 38 e 


Unul din lucrurile asupra căruia am chibzuit îndelung 
împreună cu Tanus a fost cum să procedăm cu cei trei baroni pe 
care îi capturaserăm, precum și cu cei douăzeci de informatori 
pe care îi alesesem din rândurile lupilor-vrăbiilor condamnați. 
Eram conștienți de faptul că tâlharii erau atât de influenți, încât 
trebuia să-i ţinem pe prizonieri în afara Egiptului. Nu exista nicio 
închisoare îndeajuns de bine păzită pentru a-l împiedica pe Akh- 
Seth și pe baronii săi să ajungă la ei, fie pentru a-i elibera, cu 
forța sau folosindu-se de mită, fie pentru a-i reduce la tăcere, cu 
otravă sau prin alte mijloace mai puţin plăcute. Știam că Akh- 
Seth era o caracatiță al cărei cap rămânea totdeauna în 
ascunzătoare, dar ale cărei tentacule se infiltrau în fiecare parte 
a guvernului nostru, ajungând până la însăși fibra existenţei 
noastre. 

In acest punct am socotit că poate intra în joc prietenul nostru 
Tiamat, negustorul din Safaga. Mărșăluind acum ca un 
detașament al Gărzii Crocodilului Albastru și nu ca o caravană 
de sclave, ne-am întors în portul de la Marea Roșie, într-un timp 
de două ori mai scurt decât ne luase să ajungerii în Gallala. Îi 
zorirăm pe prizonieri să urce la bordul unei nave negustorești 
de-a lui Tiamat, care aștepta pregătită, iar căpitanul porni spre 
coasta Arabiei, unde Tiamat avea un așezământ sigur pentru 
sclavi, pe micuța insulă Jez Baquan - așezământ condus de 
propriii săi temniceri. Apele din jurul insuliței mișunau de rechini 
albaștri înspăimântători. Tiamat ne asigurase că niciunul dintre 
cei care încercaseră să fugă de pe insulă nu scăpase nici 
vigilenţei temnicerilor, nici poftei de mâncare a rechinilor. 
Numai unul din prizonierii noștri nu a fost trimis pe insulă. 
Acesta era Hui din clanul lui Basti cel Crud, primul tânăr care 
cedase amenințării cu decapitarea. În timp ce mărșăluiam pe 
țărmul mării, Tanus și-l ţinuse aproape pe flăcău și își revărsase 
întreaga personalitate copleșitoare asupra lui. Așa că acum Hui 
devenise de bunăvoie sclavul lui. Darul acesta al lui Tanus de a- 


270 


și afla supunere și credinţă acolo unde te așteptai mai puţin nu 
a încetat niciodată să mă uimească. Eram sigur că Hui, care 
cedase atât de ușor sub ameninţare, era acum gata oricând să- 
și dea viaţa pentru Tanus. 

Vrăjit de stăpânul lui, Hui reproducea acum fiecare amănunt, 
oricât de insignifiant, pe care și-l putea aminti, legat de clanul 
căruia îi jurase credință. Am ascultat în tăcere, cu pensula 
pregătită, în timp ce Tanus îi punea diferite întrebări și am notat 
tot ce spunea Hui. Am aflat astfel că fortăreaţa lui Basti cel Crud 
era tăinuită bine, undeva, în deșertul Gebel-Umm-Bahari, pe 
culmea unuia dintre munţii aceia tociţi, înconjurați din toate 
părţile de pereţi abrupți de stâncă. Ascunsă și imposibil de 
cucerit, situată însă la mai puţin de două zile de mers de malul 
de răsărit al Nilului și de drumurile aglomerate, străbătute de 
caravane, care tiveau marginile fluviului, era cuibul ideal pentru 
o asemenea pasăre de pradă. 

— Există o singură cale de acces, ca un fel de scară tăiată 
direct în piatră, pe care nu se poate urca decât unul câte unul, 
zise Hui. 

— Nu putem ajunge altfel în vârf? întrebă Tanus, iar Hui rânji, 
mângâindu-și nasul cu arătătorul, luând un aer conspirativ. 

— Mai este o cale. O foloseam adesea, când mă întorceam pe 
munte, după ce-mi părăseam postul, ca să-mi vizitez o prietenă. 
Basti ar fi pus să mă omoare dacă ar fi știut că plecasem de 
acolo. Este un urcuș primejdios, însă vreo duzină de bărbaţi 
puternici i-ar putea face faţă, cucerind astfel culmea, în timp ce 
grosul oștirii ar urca în întâmpinarea lor, pe potecă. Te voi 
conduce eu acolo, Akh-Horus. 

Era pentru prima oară când auzeam spunându-i-se astfel. 
Akh-Horus, fratele măritului zeu Horus. Era o poreclă nimerită 
pentru Tanus. Bineînţeles, Hui și ceilalți prizonieri nu cunoșteau 
adevăratul său nume. După judecata lor simplă, socoteau că 
trebuie să fie un fel de zeu. Li se înfăţișase ca un zeu, luptase ca 
un zeu și invocase numele lui Horus în iureșul luptei. Deci, 
gândeau ei, trebuie să fie fratele lui Horus. Akh-Horus! Era un 
nume pe care întregul Egipt avea să îl rostească în lunile ce 
urmau să vie. Avea să răsune din culme în culme, avea să fie 
purtat de caravane în cele patru zări, avea să se unduiască pe 
apele Nilului, să fie trecut din gură în gură de marinari, din oraș 
în oraș și din regat în regat. Legenda avea să se ţeasă și ea în 


271 


jurul numelui acestuia, pe măsură ce istorisirile faptelor sale 
erau repovestite și exagerate mereu. 

Akh-Horus era puternicul războinic ce se ivise din neființă, 
trimis de fratele său, Horus, să continue nesfârșita luptă cu 
forțele răului, cu Akh-Seth, conducătorul tâlharilor. 

Akh-Horus! De fiecare dată când egiptenii aveau să rostească 
acest nume, sufletul le va fi inundat de speranță. Acesta era 
viitorul, iar noi ședeam acum în grădina lui Tiamat, negustorul. 
Numai eu știam cât de mult îl dorea Tanus pe Basti și cât de 
nerăbdător era să treacă în fruntea oamenilor săi, să se ducă în 
Gebel-Umm-Bahari și să-l doboare! Nu era vorba numai de 
faptul că Basti era cel mai lacom și mai lipsit de îndurare dintre 
toți baronii. Era mult mai mult de-atât. Tanus avea de reglat 
chestiuni personale cu ticălosul acela. 

Aflase de la mine că Basti fusese cel pe care Akh-Seth îl 
însărcinase special cu ruinarea lui Pianki, senior Harrab, tatăl lui 
Tanus. 

— Pot să te conduc spre culmile din Gebel-Umm-Bahari, 
promise Hui. Pot să ţi-l ofer pe Basti pe tavă! 

Tanus tăcu o clipă, în întuneric, în vreme ce părea că Îi 
savurează promisiunea. Ședeam și ascultam cântul privighetorii 
ce se auzea din fundul grădinii lui Tiamat. Era cu totul și cu totul 
altceva decât lucrurile îngrozitoare și încercările disperate 
despre care discutam noi. După o vreme, Tanus suspină și îi 
spuse lui Hui că poate să plece: 

— Te-ai descurcat bine, feciorule, îi zise el. Ține-ţi gura și voi 
ști să-ți fiu recunoscător. 

Hui făcu o temenea adâncă, de parcă s-ar fi aflat dinaintea 
unui zeu, dar Tanus îl lovi iritat cu piciorul: 

— Ajunge cu prostiile astea! Acum du-te! 

Noua și nesperata ridicare la rangul de zeitate îl deranja pe 
Tanus. Nu putea nimeni să spună despre el că fusese vreodată 
modest sau umil, dar era, pur și simplu, realist și nu-și făcuse 
niciodată iluzii cu privire la rangul său; nu aspirase nicicând la 
titlul de faraon sau de divin și se arăta totdeauna sever faţă de 
cei care îl înconjurau cu slugărnicie și servilism gratuit. 

De îndată ce tânărul plecă, Tanus se întoarse spre mine: 

— Rămân adesea treaz, în noapte, gândindu-mă la ceea ce 
mi-ai spus despre tatăl meu. Tânjesc cu fiecare fibră a sufletului 
și a trupului meu să mă răzbun pe cel care l-a împins spre 


272 


sărăcie și în dizgrație, pe cel care l-a hăituit până la moarte. De- 
abia pot să mă stăpânesc. Mă macină dorinţa de a abandona 
calea aceasta ocolită pe care ai conceput-o tu, ca să-l prindem 
pe Akh-Seth. În schimb, aș vrea să-l pot privi în ochi și să-i scot 
din piept sufletul murdar, cu mâinile goale. 

— Dacă vei face una ca asta, ai să pierzi totul, i-am zis eu. Și 
știi și tu, foarte bine, acest lucru. Fă cum spun eu și vei restabili 
nu numai reputaţia ta, ci și pe cea a nobilului tău părinte. 
Urmându-mi planul, îţi vei recăpăta domeniile și averea care ţi-a 
fost furată. Fă cum îţi spun eu și, nu numai că îţi vei împlini 
cumplita răzbunare, dar o vei recăpăta și pe Lostris, iar 
împreună veţi transforma în realitate visul pe care l-am avut în 
labirintul lui Ammon-Ra. Ai încredere în mine, Tanus. Pentru 
binele tău și al stăpânei mele, ai încredere în mine! 

— Dacă n-aş avea încredere nici în tine, atunci în cine aș mai 
putea avea? zise el și mă strânse ușor de braț. Știu că ai 
dreptate, dar firea mea nu e defel cea a unui om răbdător. Mi-a 
fost mereu mai la îndemână calea directă, fără ocolișuri. 

— Deocamdată, nu te mai gândi la Akh-Seth. Concentrează-te 
numai asupra pasului următor de pe drumul acesta întortocheat 
pe care îl vom parcurge împreună. Gândește-te la Basti cel 
Crud. El a fost cel care a distrus caravanele tatălui tău, pe 
drumul de înapoiere dinspre răsărit. Cinci anotimpuri la rând, 
niciuna dintre caravanele seniorului Harrab nu s-a întors la 
Karnak. Toate au fost atacate și prădate pe drum. Basti a fost 
cel care i-a distrus minele de cupru de la Sestra, i-a ucis pe 
supraveghetorii și pe sclavii care munceau acolo. De atunci, 
filoanele acelea bogate au fost lăsate să zacă în continuare, în 
pământ. Basti a fost cel care a prădat în mod sistematic, de-a 
lungul Nilului, averile tatălui tău, care i-a măcelărit sclavii pe 
câmpuri, arzându-i recoltele, până când, în sfârșit, a acceptat să 
vândă tot, pe un preț de nimic. 

— Toate astea sunt adevărate, însă Akh-Seth a fost acela care 
i-a dat poruncile lui Basti. 

— Nimeni n-are să creadă asta. Faraonul nu va pleca urechea 
la una ca asta decât dacă va auzi adevărul din gura lui Basti, i- 
am spus eu repede. Cum poţi fi atât de încăpățânat? Ti-am spus 
asta de o mie de ori: mai întâi baronii și de-abia în final capul 
fiarei, pe Akh-Seth. 


— Tu eşti cel care dai glas înțelepciunii, știu asta. Însă 
așteptarea e greu de îndurat. Tânjesc după răzbunare. Îmi 
doresc atât de mult ca stigmatul trădării și al revoltei care îmi 
pătează onoarea să fie curăţat și mai tânjesc, o, zei, cum mai 
tânjesc, după Lostris! 

Se aplecă spre mine și mă prinse atât de strâns de umăr, 
încât mă cutremurai. 

— Ai făcut destule aici, prietene. N-aș fi putut niciodată 
înfăptui atâtea fără tine. Dacă nu m-ai fi căutat, probabil că aș 
mai zace și acum beat-mort pe undeva, în brațele vreunei femei 
de nimic. Nu te voi putea răsplăti niciodată îndeajuns; însă acum 
trebuie să pleci. E nevoie de tine în altă parte. Basti e prada 
mea și nu e nevoie să iei și tu parte la festin. Nu vei merge cu 
mine la Gebel-Umm-Bahari. Te trimit acolo unde ţi-e locul - 
acolo unde e și locul meu, de altfel, dar nu-mi este permis să mă 
duc - alături de stăpâna mea, Lostris. Te pizmuiesc, prietene, 
eu, unul, aș renunţa la orice nădejde de a mai atinge nemurirea, 
numai să mă duc în locul tău. 

Bineînţeles, am protestat cu înfrigurare. l-am jurat că tot ce 
îmi doream era să-mi mai dea o șansă să mă răfuiesc cu ticăloșii 
ăia și că eram camaradul lui, iar durerea mea ar fi prea mare 
dacă nu mă lua și pe mine în următoarea campanie. Fui însă tot 
timpul conștient că, o dată ce își pusese ceva în minte, Tanus nu 
avea să mai dea înapoi; până și mie, prietenul și sfătuitorul lui, 
rareori mi-a fost dat să-l fac să se răzgândească. 

Adevărul era că savurasem fiecare moment de avânt eroic și 
fiecare primejdie în care îmi pusesem viaţa. Prin firea mea nu 
eram croit să fiu soldat, să fiu o brută milităroasă și insensibilă. 
Aveam oroare de rigorile impuse de taberele ridicate în mijlocul 
pustiului. Nu mai puteam suporta încă o săptămână de sudoare, 
de călduri înăbușitoare și de muște, fără să trag măcar o 
ocheadă dragelor ape verzui ale Mamei noastre, Nilul. Tânjeam 
să simt un veșmânt curat, de in, pe pielea proaspăt spălată și 
unsă cu uleiuri. Imi era un dor nespus de stăpâna mea. Viața 
liniștită, în mijlocul civilizaţiei, în încăperile cu fresce pe pereţi 
de pe Insula Elefantina, muzica și conversațiile noastre plăcute, 
îndelungi, animalele noastre preferate și papirusurile mele - 
toate acestea exercitau o atracţie irezistibilă asupra mea. Tanus 
avea dreptate, nu mai avea nevoie de mine, iar locul meu era 
alături de stăpâna mea. Totuși, dacă consimţeam prea lesne la 


274 


poruncile sale, m-ar fi desconsiderat, iar eu nu voiam acest 
lucru. 

În sfârșit, m-am lăsat convins și, mascându-mi nerăbdarea, 
am început pregătirile pentru întoarcerea mea pe Insula 
Elefantina. 


e Capitolul 39 e 


Tanus îi poruncise lui Kratas să se întoarcă la Karnak și să 
aducă întăriri pentru când aveau să plece spre Gebel-Umm- 
Bahari. Eu trebuia să călătoresc împreună cu el până la Karnak, 
însă despărţirea de Tanus s-a dovedit un lucru, ceva mai 
complicat. În două rânduri, după ce părăsisem deja casa lui 
Tiamat și mă îndreptam spre marginea orașului, unde urma să 
mă întâlnesc cu Kratas, Tanus mă întoarse din drum, ca să-mi 
mai dea câte un mesaj pentru stăpâna mea. 

— Să-i spui că gândul meu zboară spre ea în fiecare clipă! 

— Dar mi-ai mai spus asta o dată! 

— Spune-i că visele mele sunt lăcaș pentru icoana ei. 

— Și asta mi-ai mai spus-o! Știu totul pe de rost. Spune-mi, te 
rog, ceva nou! 

— Să-i spui că eu cred în viziunile labirintului, cum că... în 
numai câțiva ani vom fi împreună. 

— Mă așteaptă Kratas. Dacă mă ţii aici, cum aș putea să-i duc 
mesajul tău? 

— Să-i spui că tot ceea ce fac este pentru ea. Fiecare suflare 
care îmi umflă pieptul e pentru ea, își curmă el vorba, apoi mă 
îmbrățișă. Adevărul e, Taita, că nu știu dacă mai pot trăi, fie și-o 
zi, fără ea! 

— Cinci ani se vor scurge, ca o zi. Când veţi fi din nou 
împreună, tu vei ajunge un om cu onoarea nepătată, undeva, 
într-o funcţie înaltă. Pentru asta, te va iubi și mai mult. 

Mă eliberă din strânsoare. 

— Ai mare grijă de ea, până când voi putea eu să-mi asum 
această plăcută responsabilitate. Acum du-te! Grăbește-te s- 
ajungi la ea! 

— Asta vreau și eu să fac, de-o oră încoace! i-am replicat, 
făcând o grimasă, apoi plecai. 


275 


Avându-l pe Kratas la comanda micului nostru detașament, 
am reușit să ajungem la Karnak în mai puţin de o săptămână. 
De teamă să nu fiu descoperit de Rasfer sau de seniorul Intef, n- 
am zăbovit în iubitul meu oraș decât atât cât mi-a trebuit să-mi 
fac rost de un loc pe una dintre corăbiile care se îndreptau către 
miazăzi. L-am lăsat în urmă pe Kratas, care se apucase să-i 
aleagă pe cei o mie de soldaţi din regimentele de elită, pe care îi 
comandase Tanus, și am urcat la bord. 

Vânturile care suflau dinspre miazănoapte ne-au umflat 
pânzele tot drumul și, după douăsprezece zile de la plecarea din 
Teba, am ancorat în docul de pe Insula Elefantina. Eram încă 
înveșmântat în hainele preoțești și purtam perucă, așa încât nu 
mă recunoscu nimeni, când am pășit pe mal. 

Cu doar un inel mic, de aramă, am închiriat o felucă să mă 
treacă râul și să ajung la ostrovul împărătesc; fui debarcat în 
faţa treptelor ce urcau spre zăgaz, treceau prin grădină și 
duceau direct la harem. Inima mi se izbea de coaste, în vreme 
ce ţopăiam voios pe scări. Fusesem prea mult timp departe de 
stăpâna mea. În momente ca acestea, conștientizam adevărata 
măsură a intensității simţămintelor mele pentru ea. Eram sigur 
că iubirea lui Tanus nu era decât un pârâiaș călduț, în 
comparaţie cu khamsin-ul trăirilor mele. 

La poartă, mă întâmpină una dintre servitoarele kușite ale lui 
Lostris și încercă să mă împiedice să intru. 

— Stăpâna mea este bolnavă, sfinţia ta. Mai e un doctor la ea, 
acum. Nu te poate primi. 

— Pe mine mă va primi, i-am zis eu, în timp ce îmi smulgeam 
peruca de pe cap. 

— Taita! ţipă ea scurt și se prăbuși în genunchi, făcând 
întruna semnul pentru îndepărtarea răului. Doar ai murit! Acesta 
nu ești tu, ci o întruchipare malefică, de dincolo de mormânt! 
Am dat-o la o parte cu mâna și m-am repezit spre camera 
stăpânei mele. În ușă, m-am izbit de unul dintre preoţii lui Osiris, 
care se autointitulau doctori. 

— Ce cauţi aici? l-am întrebat eu îngrozit la gândul că unul din 
șarlatanii ăia se apropiase, chiar și pentru o clipă, de stăpâna 
mea. Înainte să aibă răgazul să-mi răspundă, am răcnit la el: 
Afară! leşi afară de-aici! la-ţi descântecele, farmecele și licorile 
spurcate și să nu te mai prind că te întorci! 


Părea gata de sfadă, dar l-am izbit cu pumnul între omoplaţi și 
l-am împins cu putere spre poartă. Apoi m-am repezit la 
căpătâiul stăpânei. 

Miasmele bolii umpleau încăperea, fetide și înțepătoare, și, 
când mă uitai la Lostris, fui săgetat de o durere vie. Părea că se 
micșorase, iar pielea îi era colilie, precum cenușa unui foc vechi. 
Dormea sau era în comă, nu-mi puteam da seama prea bine, 
dar îndărătul perdelei de gene răsfrânte îi vedeam cearcănele 
adânci, întunecate. Buzele îi erau uscate și pline de cruste, lucru 
care mă îngrozi. Am tras la o parte pânza de in în care era 
învelită și i-am descoperit trupul gol. Mâinile și picioarele îi erau 
subţiri, ca niște bețe, iar prin pielea nesănătos colorată i se 
vădeau coastele și oasele bazinului, ca la vitele vlăguite de 
secetă. l-am pus ușor mâna la subsuoară, să văd dacă are febră, 
însă pielea îi era rece. Am rămas pe gânduri. Oare, despre ce 
boală era vorba? Nu mă mai întâlnisem niciodată cu așa ceva. 

Fără să mă mișc de lângă ea, am strigat după sclave, însă 
niciuna nu se încumetă să dea ochii cu stafia lui Taita. Până la 
urmă, am fost nevoit să mă duc în camera lor și s-o smulg de 
sub pat pe una dintre ele, care se văicărea de mama focului. 

— Ce i-aţi făcut stăpânei mele, de aţi adus-o în halul ăsta? Am 
întrebat-o eu, aplicându-i, totodată, o palmă puternică peste 
posteriorul dolofan, ca să-i atrag atenţia asupra vorbelor mele; 
ea însă a ţipat și și-a îngropat faţa în mâini, ca să nu fie nevoită 
să mă privească. A 

— Nu vrea în ruptul capului să se atingă de mâncare. In toate 
aceste săptămâni, de-abia dacă a vrut să ia o îmbucătură. De 
când trupul lui Tanus zace în mormântul din Valea Nobililor, nu 
mai mănâncă nimic. A pierdut chiar și copilul faraonului, pe care 
îl purta în pântece. Cruţă-mă, spirit binevoitor, nu ţi-am pricinuit 
niciun neajuns! 

Am privit-o, o clipă, înmărmurit, apoi mi-am dat seama ce se 
întâmplase. Mesajul meu de alinare către Lostris nu ajunsese la 
ea. Am dedus că mesagerul pe care îl trimisese Kratas din Luxor 
și care purta cu sine scrisorile pentru stăpâna mea nu ajunsese 
niciodată la Elefantina. Probabil că devenise o nouă victimă a 
lupilor-vrăbiilor, un alt stârv purtat de apele fluviului, cu punga 
goală și cu beregata străpunsă. Speram ca scrisoarea mea să fi 
ajuns în mâinile vreunui tâlhar analfabet și nu într-ale lui Akh- 
Seth. Însă acum nu aveam timp să-mi fac asemenea probleme. 


277 


M-am repezit înapoi, în camera stăpânei mele, și am 
îngenuncheat la căpătâiul ei: 

— Scumpa mea, i-am șoptit eu, mângâindu-i ușor fruntea 
suptă. Sunt eu, Taita, slujitorul tău. S-a mișcat ușor și a 
murmurat ceva ininteligibil. Mi-am dat seama că aveam puţin 
timp la îndemână; era aproape pierdută. Trecuse mai mult de o 
lună de când Tanus fusese dat mort. Dacă sclava aceea spusese 
adevărul, iar Lostris nu mâncase nimic în tot acest răstimp, 
atunci era o adevărată minune că fata se mai afla încă în viaţă. 

Am sărit repede în picioare și am alergat spre camera mea. În 
ciuda faptului că se zvonise că murisem, nimic nu fusese mișcat 
de la locul său, iar cufărașul cu medicamente era tot în nișa 
unde îl lăsasem. L-am luat în braţe și m-am întors la stăpâna 
mea. Mâinile îmi tremurau în timp ce aprindeam o ramură de 
tufișul-scorpionului, la flacăra unei lămpi de lângă patul ei și i- 
am trecut capătul fumegând pe la nări. A început, de îndată, să 
răsufle zgomotos, apoi a strănutat, zbătându-se să înlăture 
mirosul înțepător. 

— Stăpână, sunt eu, Taita. Hai, vorbește-mi! 

Deschise ochii și zării o sclipire de bucurie, stinsă însă rapid 
de conştientizarea bruscă a nenorocirii ei. Își întinse braţele 
slăbite, albe, spre mine, iar eu am cuprins-o la piept. 

— Taita, suspină ea ușor. A murit. Tanus a murit. lar eu nu pot 
trăi fără el. 

— Nu, nu! E viu! Vin direct de la el, cu mesaje de iubire și 
credinţă. 

— Vai, cât ești de crud, de-ţi baţi joc de mine în halul ăsta! 
Știu că a murit. Mormântul lui este pecetluit. 

— A fost un truc menit să-i ducă în eroare pe vrăjmași, am 
strigat eu. Tanus trăiește! Îţi jur! Te iubește! Te așteaptă! 

— O, cât mi-aş dori să te cred! Dar te cunosc atăt de bine! Ai 
fi în stare chiar și să minţi, ca să mă protejezi. Insă cum poți să 
mă amăgești cu asemenea promisiuni deșarte? Te urăsc atât de 
mult! zise ea, încercând să se elibereze din braţele mele. 

— Îți jur! Tanus trăiește! 

— Jură-mi pe onoarea mamei tale care ţi-a rămas 
necunoscută! Jură-mi pe mânia tuturor zeilor, zise ea, căznindu- 
se să-și tragă răsuflarea, ca să-și continue provocarea. 

— Pe toate acestea îţi jur și pe credinţa și dragostea mea 
pentru tine, stăpâna mea! 


278 


— Oare, e cu putinţă? 

Am văzut cum puterea speranţei îi înfioră din nou trupul, în 
timp ce un val de sânge îi inundă ușor obrajii. 

— O, Taita, oare e cu putință? 

— Aș mai fi eu atât de bucuros, dacă ar fi altfel? Știi bine că-l 
iubesc aproape la fel de mult ca și tine. Aș mai putea eu zâmbi 
așa, dacă Tanus ar fi, cu adevărat, mort? 

Și, în timp ce ea își pironise privirile în ochii mei, m-am pornit 
să-i istorisesc de-a fir-a-păr întâmplările petrecute de când ne 
despărțiserăm, cu săptămâni în urmă. Am omis doar să-i 
povestesc despre cum îl găsisem pe Tanus în baraca aceea 
veche din mijlocul mlaștinilor, într-o companie feminină. Nu 
scotea niciun sunet, însă privirea îi stăruia pe chipul meu, 
sorbindu-mi cuvintele. Faţa ei palidă, aproape transparentă din 
cauza înfometării, sclipea ca o perlă, în vreme ce asculta 
povestea isprăvilor noastre din Gallala, despre cum se aruncase 
Tanus în iureșul bătăliei, ca un zeu, și despre cum se apucase să 
cânte, animat de bucuria sălbatică a bătăliei. 

— Așa că, vezi tu, e-adevărat! Tanus este viu, zisei eu, 
sfârșindu-mi relatarea, iar ea vorbi pentru prima oară, de când 
începusem. 

— Dacă este în viaţă, atunci adu-l la mine! Nu voi lua nici cea 
mai mică îmbucătură, până ce nu-mi voi odihni privirile pe 
chipul lui încă o dată. 

— Îl aduc la tine de îndată ce găsesc un mesager pe care să-l 
trimit acolo, dacă asta îţi dorești, i-am promis eu și am întins 
mâna după oglinda lustruită, din bronz, din cufărașul meu. l-o 
pironii dinaintea ochilor și-o întrebai moale: 

— Îţi dorești să te vadă în starea în care te afli acum? 

Își privi îndelung imaginea stearpă, cu ochii adânciţi în orbite. 

— Voi trimite chiar astăzi după el, dacă asta vrei. Ar ajunge 
aici într-o săptămână, dacă insiști. l-am văzut frământarea pe 
chip. 

— Arăt înfiorător, șopti ea. Sunt ca o femeie bătrână. 

— Frumusețea ta e încă acolo, dincolo de aparenţă. 

— Nu-l pot lăsa pe Tanus să mă vadă așa! 

Orgoliul feminin prevalase în faţa oricărui alt sentiment. 

— Atunci trebuie să mănânci. 


— Promiţi? zise ea, șovăielnic. Promiţi că este în viață și că 
mi-l vei aduce imediat ce mă voi înzdrăveni? Pune-ţi palma în 
dreptul inimii mele și jura-mi! 

Îi simţeam fiecare coastă și inima ce i se zbătea ca o pasăre 
prinsă în capcană, sub palma mea. 

— Promit, am rostit eu. 

— Te cred acum, însă dacă mă minţi, nu vei mai însemna 
niciodată nimic pentru mine. Adu-mi să mănânc! 

În drum spre bucătărie, nu mă putui abţine să nu mă simt 
mândru de mine. Taita, îndemânaticul, făcuse, din nou, ca 
lucrurile să iasă cum dorea el! Am amestecat într-un castron 
lapte cald cu miere. Trebuia să începem cu ceva ușor, având în 
vedere starea ei de înfometare prelungită. A vomat primul 
castronaș, însă corpul său nu i l-a mai respins pe al doilea. Dacă 
mi-aș fi amânat întoarcerea fie și numai cu o zi, ar fi fost, poate, 
prea târziu. 


e Capitolul 40 e 


Vestea miraculoasei mele reveniri din mormânt, împrăștiată 
de sclavele flecare, cuprinse insula, împânzind-o ca o epidemie 
de varicelă. Înainte de căderea nopții, faraonul îl trimise pe Aton 
să mă ia, pentru o audienţă. Chiar și vechiul meu prieten, Aton, 
era încordat și stingherit în prezența mea. Când am vrut să-l 
ating, s-a tras în lături, de parcă s-ar fi temut că mâna mea îi va 
străbate trupul, ca o suflare de fum. In timp ce mă conducea 
prin palat, sclavi și nobili laolaltă se retrăgeau grăbiţi din calea 
mea, iar feţele curioase mă studiau de la fiecare ferestruică și 
din fiecare ungher întunecat. Faraonul mă întâmpină cu un aer 
curios, de respect amestecat cu neliniște, atitudine destul de 
neobișnuită pentru un rege sau pentru un zeu. 

— Pe unde mi-ai fost, Taita? întrebă el, pe un ton ce vădea că 
nu ținea morţiș să cunoască răspunsul la această întrebare. 

Făcui o temenea adâncă: 

— Mărite faraon, cum însuţi te afli în rândul zeilor, îmi dau 
seama că această întrebare nu este decât o capcană, pentru a 
mă încurca. Ştii prea bine că buzele-mi sunt pecetluite. Aș 
comite un sacrilegiu dacă aș împărtăși aceste lucruri, chiar și 


280 


Măriei Tale. Te rog arată și celorlalte zeități și, în special, lui 
Anubis, zeul locurilor de veci, că nu am dezvăluit taina ce mi-a 
fost încredințată. Că am păstrat jurământul tăcerii și că am 
trecut testul la care m-ai supus. 

Privirea îi deveni sticloasă, în vreme ce căzuse pe gânduri, și îl 
vedeam cum se agită neliniștit. Mintea îi era năpădită de 
întrebări pe care le respingea aproape instantaneu. Nu-i 
lăsasem nimic de care să se agaţe. 

Până la urmă, conchise nemulțumit: 

— Într-adevăr, Taita, ai trecut testul la care te-am supus. Bun 
venit înapoi. Ne-ai lipsit. 

Dar mi-am dat seama că toate bănuielile i se confirmaseră, 
pentru că respectul pe care mi-l arăta nu putea fi arătat decât 
unuia care deţinea cheia misterului ultim. 

M-am târât mai aproape de el și i-am șoptit: 

— O, măreț Egipt, cunoști tu motivul întoarcerii mele? 

Mă privi pieziș, însă dădu din cap că da. M-am ridicat în 
picioare și m-am uitat suspicios în jur, ca și cum aș fi fost 
urmărit de forțe supranaturale. Făcui un semn de îndepărtare a 
răului, apoi continuai: 

— Stăpâna mea, Lostris. Boala ei a fost provocată de lucrarea 
directă a lui... Nu putui pronunţa numele, dar cu două degete 
mimai coarnele, semnul zeului întunericului, Seth. 

Acum expresia lui nu mai era confuză, ci de-a dreptul 
îngrozită; trupul începu să-i fie scuturat de fiori de spaimă și se 
trase mai aproape de mine, ca și cum l-aș fi putut proteja. Am 
continuat: 

— Înainte ca eu să fiu luat, stăpâna mea purta deja în pântece 
comoara casei Mamose, atunci când și-a făcut apariţia Cel 
Întunecat. Din cauza bolii, fiul pe care urma să ţi-l dăruiască a 
fost lepădat. 

Faraonul mă privi înnebunit. 

— Așadar, acesta este motivul pentru care a pierdut sarcina! 
zise el, apoi se opri. 

Eu i-am zis blând: 

— Nu te teme, Mărite Egipt, am fost trimis de forțe mai presus 
de Cel Întunecat să o salvez, pentru ca soarta pe care am văzut- 
o în labirintul lui Ammon-Ra să-și urmeze făgașul. Va veni un alt 
fiu, să-l înlocuiască pe cel pierdut. Această dinastie este 
asigurată. 


— Să nu cumva să pleci de la căpătâiul lui Lostris, până nu se 
vindecă. Glasul îi tremura de emoție. Dacă o vei salva, iar ea îmi 
va dărui un fiu, vei putea să-mi ceri orice dorești; însă dacă 
moare... 

Aici se opri să se gândească ce ameninţare l-ar mai fi putut 
speria pe unul care a revenit de pe tărâmul celălalt și, până la 
urmă, își pierdu șirul vorbelor. 

— Cu voia Măriei Tale, mă voi duce la ea chiar în această 
clipă. 

— Da, chiar acum! aprobă el grăbit. Du-te! Du-te! 


e Capitolul 41 e 


Stăpâna mea se înzdrăvenea atât de repede, încât, la un 
moment dat, mi-a trecut prin minte că invocasem, lipsit de 
înțelepciune, vreo forță dincolo de puterile mele de înţelegere, și 
m-am simțit năpădit de o teamă superstiţioasă față de propriile- 
mi capacităţi. 

Carnea ei se umplea și se întărea aproape sub ochii mei. Sânii 
ei, ce păruseră la început două pungi goale, jalnice, se umflară, 
devenind din nou dolofani și rotunzi, atât de frumoși, încât până 
și imaginea în piatră a zeiţei Hapi ce străjuia intrarea în camera 
ei păru că se mistuie în focul invidiei. Valuri de sânge proaspăt îi 
inundau albul de cretă al pielii, iar râsul ei susura asemenea 
fântânilor din grădina noastră. 

În curând, fu imposibil s-o mai ţinem în pat. După nici trei 
săptămâni de la întoarcerea mea în Elefantina, începu să se 
joace de-a aruncata, cu slujnicele, să danseze prin grădină și să 
sară în aer, ca să prindă bășica umflată pe deasupra capetelor 
celorlalţi, până când, temându-mă să nu-și irosească energiile, i- 
am luat mingea și am trimis-o iar în camera ei. M-a ascultat, 
numai după ce am mai făcut un târg cu ea și am consimţit să 
cântăm împreună sau să o învăţ cele mai tainice reguli ale 
jocului de bao, ceea ce ar fi făcut-o să se bucure de prima 
victorie asupra lui Aton - un adevărat împătimit al acestui joc. 

Aton venea aproape seară de seară să se intereseze de 
sănătatea stăpânei mele, în numele regelui, și rămânea apoi să 
joace table cu noi. Părea că Aton se convinsese în sinea lui că nu 


282 


eram o stafie periculoasă și, cu toate că îmi acorda un respect 
ușor schimbat, vechea noastră prietenie supravieţui „morții” 
mele. 

În fiecare dimineaţă, stăpâna mea, Lostris, mă punea să 
reînnoiesc jurământul făcut. Apoi lua oglinda și își studia chipul 
fără niciun fel de mândrie, cântărindu-și fiecare trăsătură în 
parte, să vadă dacă era gata pentru ochii lui Tanus. 

— Părul parcă mi-e un pămătuf de paie și, uite, pe bărbie, mi- 
a mai apărut un coș, se văita ea. Fă-mă iar frumoasă, Taita. De 
dragul lui Tanus, fă-mă din nou frumoasă! 

— Ţi-ai făcut răul cu mâna ta și-acum îl chemi pe Taita să 
adune toate oalele sparte, mormăiam eu, iar ea râdea și își 
încolăcea braţele în jurul gâtului meu. 

— Pentru asta ești aici, hoinar bătrân, ca să ai grijă de mine. 

În fiecare seară când îi preparam câte o licoare și veneam la 
ea, înainte de culcare, cu bolul aburind, mă punea să repet 
legământul făcut: 

— Juri că mi-l vei aduce pe Tanus de îndată ce îl voi putea 
primi la mine? 

Încercam să nu mă gândesc la necazurile și la primejdiile care 
planau asupra noastră, din cauza acestui legământ. 

— Îți promit, i-am repetat eu credincios, iar ea îşi putea, în 
sfârșit, rezema fruntea de căpătâiul din fildeș și se abandona 
somnului cu un surâs larg, care-i împodobea chipul. 

La timpul cuvenit, aveam eu să-mi fac probleme, în legătură 
cu îndeplinirea promisiunii. 


e Capitolul 42 « 


De la Aton, faraonul a primit un raport detaliat asupra 
sănătății lui Lostris și, mai pe urmă, a venit personal să o 
viziteze. l-a adus în dar un colier nou, de aur, și un vultur 
sculptat în lazurit, apoi au rămas împreună până seara, 
dezlegând jocuri de cuvinte și ghicitori. Când se pregăti de 
plecare, îmi spuse să îl însoțesc, până în camerele sale: 

— S-a schimbat extraordinar de mult. E, cu adevărat, un 
miracol, Taita. Când o voi putea lua din nou în patul meu? Mi se 


283 


pare deja îndeajuns de întremată, pentru a-mi dărui un 
moștenitor. 

— Nu încă, Mărite Egipt, i-am răspuns eu tăios. Chiar și cea 
mai slabă formă de suprasolicitare ar putea face ca maladia să 
recidiveze. 

Nu mi-a mai pus spusele la îndoială, dat fiind faptul că 
vorbeam cu toată autoritatea de care se bucura un fost decedat, 
deși teama sa iniţială faţă de mine se mai risipise, faraonul 
obișnuindu-se cu prezenţa mea. 

Și sclavele se obișnuiseră cu ideea învierii mele și puteau 
acum să mă privească fără să facă semnul alungării spiritelor 
rele. lar la palat, vestea întoarcerii mele de pe lumea cealaltă nu 
mai figura de mult printre cele mai comentate zvonuri și bârfe. 
Altceva le atrăsese acum atenţia. Și aceasta era imaginea lui 
Akh-Horus în viaţa și conștiința fiecărei fiinţe care trăia pe fâșia 
de pământ întinsă de-a lungul fluviului. 

Prima oară când am auzit numele de Akh-Horus șoptit pe 
coridoarele palatului, mi s-a părut cunoscut, însă nu mi-am dat 
seama de unde. Grădina lui Tiamat de pe malul Mării Roșii îmi 
părea atât de îndepărtată de micul univers din Elefantina, încât 
uitasem cu totul de numele pe care Hui i-l dăduse lui Tanus. 
Totuși, atunci când am auzit povestindu-se despre faptele 
extraordinare puse pe seama acestui om, mi-am dat seama 
despre cine era vorba. Cuprins de emoție, am alergat înapoi, la 
harem, unde mi-am găsit stăpâna în grădină, înconjurată de 
douăsprezece musafire - prințese și soţii de nobili - pentru că, o 
dată cu însănătoșirea, își reluase și atribuţiile de favorită la 
curte. 

Eram atât de pornit, încât am uitat cu desăvârșire că eram un 
simplu sclav și, încercând să mă descotorosesc de ele, m-am 
purtat cam necioplit cu prinţesele. Acestea au început să se 
agite prin grădină, vociferând asemenea unui cârd de gâște 
jignite, iar stăpâna mea m-a mustrat. 

— Nu-ţi stă în fire să faci una ca asta, Taita. Ce ţi-a venit? 

— Tanus! am rostit eu numele, de parcă aș fi dat glas unei 
incantaţii, iar ea își uită, într-o clipă, întreaga indignare și mă 
strânse puternic în braţe. 

— Ai vești de la Tanus? Spune-mi! Hai, repede, înainte să mă 
faci să mor de nerăbdare. 


284 


— Veşti? Da, am, într-adevăr, vești de la el. Și încă unele 
extraordinare. E aproape greu să-ţi crezi urechilor! 

Îmi dădu drumul la mâini și își luă delicatul ei evantai de 
argint: 

— Hai, lasă-te de povești, fără zăbavă! mă ameninţă ea cu 
evantaiul. Nu voi accepta să mă necăjești. Spune-mi repede, 
altfel jur că numărul cucuielor tale îl va întrece pe acela al 
puricilor unui nubian. 

— Vino! Să mergem undeva unde nu ne aude nimeni! . 

Am condus-o spre debarcader, la micul nostru schif. In larg, 
plutind pe apele fluviului, eram în siguranţă, departe de urechile 
clăpăuge care stăteau la pândă îndărătul fiecărui zid al 
palatului. 

— Bate un vânt nou, proaspăt și răcoros pe meleagurile 
acestea, i-am zis eu. Şi i se spune acestui vânt Akh-Horus. 

— Fratele lui Horus, îngână ea cu respect. Așa îl numesc ei, 
acum, pe Tanus? 

— Nimeni nu știe că este vorba de Tanus. Toţi cred că e un 
zeu. 

— Chiar este un zeu, insistă ea. Pentru mine, el este o 
divinitate. 

— La fel cred și ei. Dacă nu ar fi zeu, atunci cum ar putea ști 
pe unde se ascund lupii-vrăbiilor, cum ar putea să se ducă direct 
la fortărețele lor și cum i-ar putea simți unde pândesc și ațin 
calea caravanelor și să-i ia prin surprindere în timpul propriilor 
lor atacuri? 

— A înfăptuit el toate acestea? 

— Da, și încă o sută de asemenea fapte, dacă ar fi să dăm 
crezare zvonurilor care circulă prin palat. Se spune că fiecare 
hoț și nelegiuit din ţară fuge să-și scape pielea și că sunt 
distruse clanurile tâlharilor, unul câte unul. Se mai povestește 
cum că Akh-Horus și-a luat zborul, cu aripi ca de vultur, spre 
culmile înalte din Gebel-Umm-Bahari și a picat, apoi, ca un 
trăsnet drept supra clanului lui Basti cel Crud. Cu mâinile goale, 
a azvârlit cinci sute de bandiți de pe culmile stâncilor. 

— Spune-mi mai multe! zise ea, bătând atât de tare din 
palme, încât aproape că răsturnă schiful. 

— Se spune că la fiecare răscruce și la marginea fiecărui 
drum pe care circulă caravane a pus să fie ridicate monumente, 
la trecerea sa. 


285 


— Monumente? Ce fel de monumente? 

— Grămezi de capete omenești, piramide înalte de cranii. 
Sunt ţestele tâlharilor pe care i-a omorât, ca avertisment pentru 
ceilalţi. 

Stăpâna mea se cutremură de groază, înfiorată însă de 
plăcere, cu chipul radiind. 

— A ucis el, oare atât de mulţi? întrebă ea. 

— Unii spun că ar fi omorât până acum vreo cinci mii, alţii 
vorbesc de cincizeci de mii. Unii sunt chiar de părere că ar fi o 
sută de mii, dar, zic eu, aceștia exagerează puţin. 

— Mai spune-mi! Mai spune-mi! 

— Se mai zvonește că ar fi prins pe cel puţin șase dintre 
baronii tâlharilor... 

— Și le-a retezat capetele! îmi luă ea vorba din gură, 
stăpânită vizibil de o plăcere crudă. 

— Nu, se zice că nu i-ar fi omorât, ci i-ar fi transformat în 
pavieni, pe care îi ţine într-o cușcă, ca să se distreze. 

— Oare, toate acestea sunt posibile? chicoti ea. 

— Pentru un zeu, orice e posibil. 

— El e zeul meu. O, Taita, când mă vei lăsa să-l văd? 

— İn curând, i-am promis eu. Frumusețea ta se aprinde pe zi 
ce trece. Nu mai e mult, până ce va străluci în toată 
plenitudinea ei. 

— Între timp, tu trebuie să pleci urechea la fiecare zvon, la 
fiecare poveste despre Akh-Horus, după care să mi le spui și 
mie. 

Mă trimitea zilnic pe chei, să-i întreb pe marinarii abia sosiți 
cu șlepurile dinspre miazănoapte dacă aveau vreo veste despre 
Akh-Horus. 

— Se spune că nimeni niciodată nu a văzut chipul lui Akh- 
Horus, căci poartă mereu un coif prin care nu i se zăresc decât 
ochii. Și se mai spune că, în luptă, capul lui Akh-Horus se 
transformă într-o vâlvătaie, iar flăcările îi orbesc pe inamici, i-am 
povestit eu, după unul din drumurile mele făcute în port. 

— Am văzut și eu cum, în bătaia soarelui, părul lui Tanus pare 
că arde mistuit de o flacără zeiască, îmi confirmă stăpâna mea. 

Într-o altă dimineaţă, i-am zis: 

— Se spune că își poate multiplica trupul ori de câte ori 
dorește el, ca imaginile într-o oglindă, că poate să apară în mai 


286 


multe locuri deodată și că e văzut în aceeași zi la Qena și la 
Kom-Ombo, la o sută de leghe depărtare. 

— Oare, așa ceva este cu putință? întrebă ea, cu o undă de 
admiraţie în glas. 

— Unii spun că aceste lucruri n-ar fi adevărate. Aceștia sunt 
de părere că poate bate atâta cale, numai pentru că nu doarme 
niciodată. Se zvonește că noaptea gonește pe spinarea unui leu, 
iar la amiază planează sus, în înaltul cerului, pe aripile unui 
vultur alb, luându-și vrăjmașii prin surprindere, cu iuțeala lui de 
fulger. 

— Asta, da, ar putea fi adevărat, încuviinţă ea, serioasă. Nu 
cred că are mai multe trupuri, însă partea cu leul și cu vulturul 
sunt convinsă că e adevărată. Tanus e în stare de una ca asta. 
Da, o cred! 

— Eu zic, mai degrabă, că toţi egiptenii sunt curioși să-l 
zărească măcar o dată pe Akh-Horus, iar dorinţa duce la 
încredințare. Li se năzare că-l văd pe Tanus după fiecare tufiș. 
Cât despre rapiditatea detașamentelor sale, ei bine, am 
mărșăluit și eu împreună cu aceste gărzi, și pot fi chezaș... 

Insă ea nu-mi îngădui să continuu, tăindu-mi vorba: 

— N-ai pic de sensibilitate în sufletul tău, Taita. Ai fi în stare 
să te îndoiești că norii sunt caierele de lână de la turmele lui 
Osiris, că soarele este chipul lui Ra, doar pentru că nu le poți 
atinge și nu te poţi, astfel, încredința că este așa. Eu una sunt 
sigură că Tanus poate face toate acestea. Această afirmaţie a 
pus capăt micii noastre dispute, făcându-mă să-mi înclin capul 
cu supunere. 


e Capitolul 43 e 


În timpul după-amiezilor, ne-am reluat obiceiul de a hoinări 
amândoi prin pieţe și pe străzi. La fel ca înainte de a fi lovită de 
boală, stăpâna mea era întâmpinată peste tot cu urale, iar ea se 
oprea să stea de vorbă cu toţi, indiferent de rangul sau de 
îndeletnicirea lor. De la preoţi, la femei de stradă, nimeni nu 
rezista drăgălășeniei și farmecului ei atât de natural. 

Reușea totdeauna să îndrepte discuţia către un anumit 
subiect, Akh-Horus, iar oamenii erau la fel de nerăbdători ca ea 


287 


să vorbească despre noul zeu. În stadiul acela, statutul său în 
imaginaţia colectivă nu mai era acela al unui demiurg, ci 
devenise un zeu cu puteri depline. Locuitorii din Elefantina 
întocmiseră deja o listă de subscripţie, în vederea construirii 
unui templu închinat lui Akh-Horus, listă pe care stăpâna mea 
figura în dreptul unei sume generoase. 

Templul avea să fie ridicat undeva, pe malul fluviului, vizavi 
de cel al lui Horus, fratele său, iar faraonul își făcuse publică 
intenţia de a oficia el însuși slujba de ctitorire a edificiului. Și 
Mamose avea, într-adevăr, toate motivele să-i fie recunoscător. 
De-acum, peste tot se simțea în aer o undă proaspătă de 
încredere. Pe măsură ce, de pe drumurile caravanelor, era 
înlăturată primejdia, rata schimburilor comerciale dintre Regatul 
de Sus și restul provinciilor sporea și ea. Acolo unde, înainte, 
sosea o singură caravană dinspre răsărit, acum traversau 
deșertul în siguranţă patru și tot atâtea porneau pe drumul de 
întoarcere. Era nevoie de mii de măgari de povară acum, pentru 
a acoperi cererile conducătorilor de caravane, iar crescătorii 
pășeau alături de marfa lor cu feţele zâmbitoare, gândindu-se la 
marile câștiguri care îi așteptau. Pentru că oamenii se simțeau 
din nou în siguranţă pe ogoarele neapărate de zidurile orașelor, 
se lucrau acum terenuri care zăceau de zeci de ani 
îmburuienate, iar fermierii, reduși altădată la statutul de 
cerșetori, începură din nou să prospere. Boii trăgeau săniile 
încărcate până la refuz de recolte bogate, urmând drumurile 
păzite acum de legiunile lui Akh-Horus, iar pieţele se umpleau 
de mărfuri proaspete. 

O parte din profitul obţinut astfel de negustori și de 
proprietarii de pământuri era investit în ridicarea unor vile noi, 
la ţară, unde se considera că este mai sigur să locuiești cu 
familia. Artizanii și meșteșugarii care bătuseră străzile Tebei și 
ale Insulei Elefantina în lung și-n lat, căutându-și de lucru, erau 
acum iar solicitaţi, iar câștigurile le înlesneau nu numai un 
minimum de subzistență, ci și satisfacerea, într-o oarecare 
măsură, a înclinaţiei firești spre lux. Pieţele erau ticsite de 
oameni. Traficul fluvial pe Nil se intensificase considerabil, așa 
încât cererea de ambarcaţiuni a crescut și fiecare șantier naval 
avea acum de lucru. Căpitanii vaselor, împreună cu echipajele 
lor, precum și muncitorii din aceste șantiere navale, își cheltuiau 
proaspăta avere în taverne și lupanare, așa că femeile ușoare și 


288 


curtezanele cereau cu nerușinare haine alese și obiecte de 
găteală ieftină, croitorii și bijutierii prosperau și își ridicau case 
noi, în vreme ce soțiile lor dădeau târcoale prin pieţe, cu pungile 
pline de aur și argint, cumpărând de toate, de la sclavi tineri, la 
oale de gătit. 

Egiptul revenea la viaţă, după ce fusese atâţia ani înăbușit de 
jafurile sistematice ale lui Akh-Seth și ale lupilor-vrăbiilor. 

Ca urmare firească a acestor fapte, veniturile statului se 
rotunjeau, iar perceptorii faraonului dădeau târcoale pofticioși, 
ca vulturii pe deasupra leșurilor de tâlhari împrăștiate de Akh- 
Horus și de legiunile sale prin tot ţinutul. Desigur, faraonul era 
nespus de recunoscător pentru toate acestea. Recunoscător 
eram și eu, împreună cu stăpâna mea. Am investit amândoi, 
cumpărând niște acțiuni cu ocazia unei expediții comerciale care 
avea să pornească spre răsărit, spre Siria. Când s-a întors 
echipajul, șase luni mai târziu, am aflat că profitul nostru 
crescuse de cincizeci de ori. Stăpâna mea și-a cumpărat un 
șirag de perle și cinci sclave tinere - asta ca să-mi amărască mie 
viaţa. Precaut, ca totdeauna, eu am achiziţionat, din partea 
cuvenită, cinci parcele de pământ fertil, pe malul drept al 
fluviului, iar unul dintre scribii-notari mi-a întocmit actele de 
proprietate și le-a dat spre înregistrare la arhivele templului. 


e Capitolul 44 » 


Însă iată că sosi și ziua de care mă temeam cel mai mult. Într- 
o dimineaţă, stăpâna mea și-a studiat chipul în oglindă, cu mai 
multă grijă ca de obicei și mi-a spus că, în sfârșit, se simţea 
pregătită. Pe bună dreptate, am fost nevoit să recunosc, nu fără 
o undă de ranchiună, că nu arătase nicicând mai bine ca atunci. 
Era ca și cum toată suferinţa prin care trecuse nu făcuse altceva 
decât să îi stimuleze o mare capacitate de refacere. li 
dispăruseră ultimele trăsături de fetiță, nu mai avea, cum se 
zice, caș la gură, și devenise o femeie matură și echilibrată. 

— Am avut încredere în tine, Taita. Acum dovedește-mi că nu 
am greșit, procedând astfel. Adu-l pe Tanus la mine. 

Când mă despărţisem de Tanus în Safaga, nu ne pusesem de 
acord asupra nici unei modalităţi sigure de a face schimb de 


289 


mesaje. „Fiecare nouă zi mă va găsi mărșăluind, și cine știe pe 
unde îmi va purta pașii această campanie. Să nu o lași pe Lostris 
să cadă în ghearele deznădejdii, dacă nu va primi vești de la 
mine. Spune-i că-i voi trimite un mesaj când misiunea mea va 
ajunge la bun sfârșit. Să-i mai spui însă că voi veni acolo doar 
când fructele din pomul iubirii noastre se vor fi copt și vor fi gata 
de cules.” Așa se făcea că nu auzisem altceva despre el, decât 
zvonurile nesăbuite care circulau prin bazare și pe chei. 

Se părea că zeii interveniseră din nou pentru a mă salva, de 
data aceasta din calea mâniei stăpânei mele. Circula, în 
dimineaţa aceea, un zvon cu totul nou prin pieţe. O caravană 
care se apropia pe drumul dinspre miazănoapte dăduse în calea 
ei peste o piramidă, recent înălţată, de capete umane, pe 
marginea drumului, la nicio sută cincizeci de stadii de zidurile 
orașului. Testele erau atât de proaspăt retezate, încât nu 
miroseau prea tare, iar carnea nu fusese încă ciugulită de ciori și 
de vulturi. 

— Asta nu poate însemna decât un singur lucru, trecea vorba 
din gură-n gură. Akh-Horus trebuie că se afla în noma de la 
Syene, probabil în apropierea Insulei Elefantina. A dat peste 
supraviețuitorii clanului lui Akheku, cei care au stat ascunși în 
deșert din momentul în care baronul lor a fost decapitat la 
Gallala. Akh-Horus a nimicit ultimii tâlhari și le-a îngrămădit 
testele retezate la marginea drumului. Mulțumită noului zeu, 
partea de miazăzi a ţării a fost curățată de înfricoșătorii lupi ai 
vrăbiilor! 

Asta chiar că era o veste nouă, cea mai bună din câte se 
auziseră de săptămâni de zile, și, de aceea, m-am grăbit să i-o 
duc și stăpânei mele. Mi-am făcut cu greu loc prin mulţimea de 
marinari și de pescari care mișunau pe chei, încercând să 
găsesc un barcagiu care să mă ducă înapoi pe insulă. Cineva mă 
trase de mânecă, iar eu mi-am smucit, iritat, braţul. În ciuda 
aerului de proaspătă bogăţie ce se simțea în tot ţinutul, ori 
poate tocmai din cauza aceasta, cerșetorii deveniseră mai 
insistenţi ca niciodată. Cel peste care dădusem nu se lăsa însă 
cu una cu două, așa că m-am întors către el și-am ridicat 
toiagul, ca să-l alung. 

— Să nu ridici niciodată mâna asupra unui prieten vechi! Am 
un mesaj pentru tine, din partea unuia dintre zeii noștri, se 


290 


văicări cerșetorul, iar eu curmai lovitura și uimirea mi se întipări 
pe chip. 

— Hui! am exclamat, iar inima îmi crescu de bucurie când 
recunoscui rânjetul afurisit al fostului tâlhar. Ce cauţi aici? Dar 
n-am mai așteptat răspuns la întrebarea mea stupidă, ci i-am 
șoptit: Urmează-mă la câțiva pași! 

L-am condus spre unul dintre lupanarele aflate pe o alee 
dosnică, în spatele portului, care oferea camere diverselor 
cupluri, cu tot felul de orientări sexuale. Se închiriau pentru 
perioade scurte, timpul fiind măsurat de un ceas cu apă montat 
la intrare, iar taxa pentru un astfel de serviciu era de un inel 
mare de cupru. Am achitat suma aceasta usturătoare, iar în 
clipa când am rămas singuri, l-am apucat pe Hui de mantaua lui 
zdrențuită: 

— Ce vești ai despre stăpânul tău? l-am întrebat eu, iar el a 
început să chicotească cu neobrăzare. 

— Gătlejul mi-e atât de uscat, încât de-abia mai pot vorbi. 

Adoptase deja mersul fudul și aerul de importanţă pe care îl 
vezi la un soldat din Garda Crocodilului Albastru. Cât de repede 
poți învăţa o maimuţă trucuri noi! Am strigat către cel care 
păzea ușa să mi se aducă o cană cu bere. Hui bău ca un asin 
însetat, apoi lăsă cana jos de la gură și râgâi mulţumit. 

— Zeul Akh-Horus îţi transmite salutul său, ţie și încă altcuiva, 
al cărei nume nu poate fi rostit. Mi-a poruncit să-ţi spun că 
sarcina a fost dusă la bun sfârșit și că toate păsările sunt în 
colivie. iți reamintește că mai sunt doar câteva luni până la 
Serbările lui Osiris și că este timpul să se scrie un nou scenariu 
pentru piesa patimilor jucată pentru delectarea regelui. 

— El unde este? Cât îţi va lua să te întorci la Tanus? l-am 
întrebat eu, nerăbdător. 

— Pot să ajung acolo, înainte ca Ammon-Ra, zeul soare, să 
dispară dincolo de colinele dinspre apus, a zis Hui, iar eu m-am 
uitat pe fereastră la soarele care se afla la jumătatea drumului 
său ceresc. 

Așadar, Tanus se afla foarte aproape de oraș, lucru care mă 
făcu să mă bucur nespus. Cât îmi doream să-i mai simt 
îmbrăţișarea aspră și să aud din nou hohotele acelea de râs 
tunător! 

Zâmbind larg în sinea mea, anticipând cu gândul ceea ce 
urma să fie aievea, mă apucai să măsor podeaua jegoasă în 


291 


lung și-n lat, în vreme ce încercam să mă hotărăsc asupra 
mesajului pe care aveam să i-l dau lui Hui, ca să i-l transmită. 


e Capitolul 45 e 


Era aproape întuneric, când am pășit pe uscat, pe micul 
nostru dig, și am luat-o la fugă în sus, pe scări. Una dintre sclave 
plângea în dreptul porții, frecându-și urechea umflată: 

— Ea m-a lovit, scâncea fata, și îmi dădui seama că suferea 
mai degrabă din cauza amorului propriu, decât a urechii 
înroșite. 

— Nu ai dreptul să vorbești despre stăpâna mea, Lostris, cu 
„ea”, am certat-o. Oricum, de ce plângi? Sclavii pentru asta sunt 
făcuți, ca să fie loviți. 

Totuși, era un lucru neobișnuit ca stăpâna mea să ridice mâna 
asupra cuiva din personalul casei sale. Trebuie că, într-adevăr, e 
într-o stare cumplită, am chibzuit eu și-am încetinit pasul. 
Înaintând acum cu prudenţă, am ajuns chiar când altă fată ieșea 
în fugă, plângând, din încăpere. După ea, apăru și stăpâna mea 
în prag, roșie de mânie: 

— Mi-ai transformat părul într-o claie de fân... 

Apoi mă văzu și dădu drumul unei adevărate tirade. Mă 
gratulă cu atâta entuziasm, încât mi-am dat seama că eu eram, 
de fapt, obiectul mâniei sale: 

— Pe unde mi-ai umblat? mă întrebă ea, răstit. Te-am trimis în 
port înainte de amiază. Cum îndrăznești să mă lași să aștept 
atât? 

Se repezi la mine cu o expresie pe chip care mă făcu să mă 
trag îndărăt neliniștit. 

— El e aici, i-am spus eu repede, apoi am coborât glasul, ca 
să nu mă audă vreuna dintre tinerele sclave. Tanus e aici, i-am 
șoptit eu; poimâine promisiunea pe care ţi-am făcut-o se va 
îndeplini. 

Dispoziţia ei se schimbă cu totul și sări la mine, luându-mă de 
gât, apoi plecă să le găsească pe fetele ofensate și să le împace. 


e Capitolul 46 œ 


Regele vasal al amoriţilor trimise faraonului o parte din 
tributul său anual sub forma unor leoparzi de vânătoare, din 
regatul său de peste Marea Roșie. Mamose era nerăbdător să 
asmuţă făpturile acestea magnifice asupra turmelor de gazele 
care abundau printre dunele deșertului de pe malul de apus. 
Poruncise ca toată curtea, inclusiv stăpâna mea, să participe la 
vânătoare. 

Am traversat fluviul spre malul de apus cu o flotă formată din 
ambarcaţiuni mici, cu velele albe și stindardele colorate 
fluturând. Râdeam cu toţii și eram acompaniaţi de muzică de 
alăută și de sistrum. Din zi în zi, trebuia să înceapă revărsarea 
anuală a marelui fluviu și această așteptare, împreună cu noul 
climat prosper al ţării sporeau buna dispoziţie a curții. 

Stăpâna mea era cea mai veselă dintre toţi și își saluta fericită 
prietenii din alte ambarcaţiuni, în timp ce feluca noastră tăia 
apele verzui, în timpul verii, atât de repede, încât ne împodobea 
prora cu o ghirlandă albă de spumă dantelată și lăsa o urmă 
strălucitoare îndărăt. 

Se părea că eram singurul nefericit, singurul împovărat de 
griji. Mai bătea și vântul în rafale tăioase, nimicitoare, dintr-o 
direcţie cam nepotrivită. Îmi tot aruncam privirile pe cer, către 
apus. Era limpede, fără niciun nour, dar tăriile aveau o nuanţă 
de bronz, neobișnuită. Părea că un alt soare scăpăta în direcţia 
opusă, diferit de acela pe care îl cunoșteam noi. 

Am alungat presimţirile negre și am încercat să mă pliez pe 
dispoziția generală a călătoriei. N-am reușit, pentru că, pe lângă 
vreme, mă mai frământau și alte probleme. Dacă fie și numai o 
parte a planului meu dădea greș, atunci viaţa mi-ar fi fost, cu 
siguranţă, în primejdie și, pe lângă asta, ar fi avut și alţii, mai 
importanţi decât mine, de suferit. Trebuie că toate aceste trăiri 
mi se citeau pe chip, pentru că stăpâna mea mă îmboldi cu 
vârful degetelor ei frumos pictate de la picioare și zise: 

— Ce-ai de ești atât de îngândurat, Taita? Oricine se uită la 
tine își dă seama că pui ceva la cale. Zâmbește! Îţi poruncesc să 
zâmbești! 

Când acostarăm pe malul de apus, acolo ne așteptau o 
armată de sclavi: rândași care ţineau în frâu măgari albi, de 


293 


călătorie, splendizi, aduși din grajdurile regale, împodobiţi cu 
mătase; măgari de povară, încărcați cu corturi, rogojini și coșuri 
pline cu mâncare, băutură și alte provizii pentru masa regală la 
iarbă verde. Mai erau și o mulțime de alţi sclavi cu misiuni 
utilitare, unii având sarcina să ţină apărători de soare deasupra 
capetelor doamnelor, alţii, să întâmpine oaspeţii. Pentru a-i 
distra pe aceștia din urmă, veniseră măscărici, acrobaţi și 
muzicanți, precum și o sută de vânători gata să înceapă 
hăituiala. 

Cușca leoparzilor era trasă de un șir de boi albi și toată curtea 
se strânsese în jurul atelajului, ca să admire cele două fiare rare. 
Asemenea exemplare nu trăiau pe meleagurile noastre, căci 
erau făpturi ale savanei întinse și ierboase, iar de-a lungul 
fluviului nu existau astfel de terenuri. Era pentru prima oară 
când vedeam așa ceva și îmi stârniseră atât de mult 
curiozitatea, încât mi-am uitat, pentru o clipă, celelalte 
probleme și m-am strecurat prin mulţime, apropiindu-mă cât am 
putut eu de mult de cușcă, având grijă să nu-i împing sau să-i 
calc pe picioare pe nobilii irascibili. Erau felinele cele mai 
frumoase pe care mi le-aș fi putut imagina vreodată, mai înalte 
și mai subțiri ca leoparzii noștri, cu picioarele lungi și curate și 
cu pântecele supte. Cozile lor lungi se mișcau în funcţie de 
dispoziția în care erau. Aveau blana aurie, înstelată cu rozete de 
un negru profund, iar dinspre colțul interior al ochilor li se 
contura o linie întunecată, ca pictată, ce li se prelungea până pe 
obraz, ca un șiroi de lacrimi. Acest lucru, împreună cu statura lor 
regală, le dădea un aer tragic și romantic care mi s-a părut de-a 
dreptul încântător. Tânjeam să am și eu o astfel de făptură și m- 
am gândit să-i bag lucrul acesta în cap stăpânei mele, atunci 
când s-o ivi ocazia. Faraonul nu-i refuza niciun moft. 

Barca în care se afla faraonul traversă fluviul mult prea 
curând, din punctul meu de vedere, și ajunse pe malul apusean, 
unde ne-am grăbit cu toţii să îl întâmpinăm și să-i salutăm 
sosirea. Era îmbrăcat în veșmânt alb, de vânătoare, și părea, în 
sfârșit, relaxat și fericit. S-a oprit lângă stăpâna mea și, în timp 
ce ea făcu cuvenitul ritual de supunere, o întrebă cu delicateţe 
cum se simţea. Mă năpădi spaima că avea să o ţină alături de el 
toată ziua, ceea ce mi-ar fi dat peste cap aranjamentele. Dar 
gândul lui era numai la leoparzi, așa că trecu mai departe, fără 
să îi poruncească stăpânei mele să îl urmeze. 


294 


Ne pierdurăm amândoi în mulţime și ne îndreptarăm spre 
locul unde domniţei Lostris i se pregătise un măgăruș. In timp ce 
o ajutam să încalece, i-am șoptit ceva rândașului. După ce îmi 
răspunse așa cum îmi doream eu, îi strecurai un inel de argint 
care dispăru din mâna lui, ca prin farmec! L-am urmat, apoi, pe 
rege, în deșert, împreună cu stăpâna mea încadrată de un 
rândaș care ducea măgărușul de dârlogi și de un sclav care îi 
ținea apărătoarea de soare deasupra capului. Pentru că ne tot 
opream în cale, ca să ne răcorim, era aproape de amiază când 
am ajuns în Valea Gazelelor. În drum, am trecut, la o oarecare 
distanţă însă pe lângă cimitirul din Tras, care data tocmai din 
vremea primilor faraoni. Unii dintre înţelepţi spuneau că 
mormintele fuseseră săpate în stâncă neagră cu trei mii de ani 
în urmă, deși nu știam cum de ajunseseră la această concluzie. 
Am studiat intens cu privirea intrările mormintelor, în timp ce 
treceam, fără ostentaţie, însă. Totuși, de la o asemenea 
depărtare, nu mi-am dat seama dacă fusese cineva pe acolo în 
ultima vreme și m-am simţit cam dezamăgit, fără să am un 
motiv anume. Îmi tot aruncam privirile îndărăt, în timp ce 
mergeam. 

Valea Gazelelor era una dintre rezervaţiile regale de 
vânătoare, protejată prin decrete emise de lunga linie a 
faraonilor. O întreagă companie regală de paznici de vânătoare 
stătea permanent pe dealurile ce flancau valea, pentru a avea 
grijă ca proclamația faraonului, prin care erau protejate toate 
animalele, să fie respectată și acestea să fie păstrate numai 
pentru el. Vânătoarea, fără autorizaţie regală, în aceste locuri, 
se pedepsea cu moartea prin strangulare. 

Nobilii descălecară pe creasta unuia dintre aceste dealuri, 
cercetând cu privirile valea largă și cafenie. Corturile fură 
despachetate și înălțate, ca să le ţină umbră, apoi fură 
destupate ulcioarele cu șerbet și cu bere, ca să-și potolească 
setea stârnită de călătorie. 

Am căutat pentru stăpâna mea și pentru mine un loc potrivit 
din care să urmărim vânătoarea, dar și să ne putem retrage 
discret, fără să atragem atenţia asupra noastră. În depărtare, se 
zăreau turmele de gazele, prin pâlpâirea mirajului de pe fundul 
văii. | le-am arătat și stăpânei mele. 


— Ce-or găsi de mâncare acolo, jos? mă întrebă domniţa mea, 
Lostris. Nu se vede nicio urmă de verdeață. Cred că se hrănesc 
cu bolovani, căci dintr-aceștia sunt din belșug! 

— Multe dintre cele pe care le vezi nu sunt pietre, ci plante 
vii, i-am răspuns eu. 

Mi-a râs în nas neîncrezătoare, dar eu m-am aplecat și am 
căutat pe pământul stâncos, apoi i-am smuls o mână din 
plantele acelea miraculoase. 

— Sunt pietre, insistă ea, până luă ea însăși în mână una și o 
zdrobi. Seva i se scurse printre degete, iar ea se minună de 
viclenia zeului care născocise o asemenea păcăleală. 

— Cu astea trăiesc? Parcă nici nu-mi vine să cred. 

Nu ne puturăm continua conversaţia pe această temă, pentru 
că începea vânătoarea. Doi dintre paznici deschiseră cușca, iar 
leoparzii săriră afară, pe pământ. Mă așteptam să încerce să 
scape, dar ei erau blânzi, ca pisicile de templu, și nu făcură 
decât să se gudure, plini de afecţiune, la picioarele celor care îi 
țineau în lesă. Scoaseră un sunet ciudat, un soi de ciripit, mai 
degrabă ca niște păsări, decât ca niște animale sălbatice, de 
pradă. 

Departe, de-a lungul văii cafenii și părlite, zării linia hăitașilor, 
cu Siluetele mici și distorsionate de distanţă și de miraj. Se 
mișcau lent către noi, iar turmele de antilope începură să alerge 
înaintea lor. 

În vreme ce regele și vânătorii lui cu leoparzii în lesă coborau 
povârnișul spre fundul văii, noi și ceilalți curteni râmaserăm pe 
creastă. Nobilii făceau deja pariuri între ei, iar eu eram la fel de 
nerăbdător să văd rezultatele vânătorii; însă stăpânei mele îi 
fugeau gândurile la altceva. 

— Când vom putea pleca? mă întrebă ea în șoaptă. Când 
putem fugi în deșert? 

— De cum va începe vânătoarea, vor fi cu toţii cu ochii acolo. 
Atunci va fi momentul. 

Chiar în timp ce vorbeam, vântul, care ne însoţise pe fluviu și 
ne răcorise marșul pe uscat, se potoli brusc. Era ca și cum un 
fierar își deschisese ușa atelierului. Aerul deveni prea fierbinte, 
aproape irespirabil. 

Mă uitai iar în zare, spre apus. Acolo, cerul se făcuse de un 
galben sulfuros. Chiar în vreme ce priveam, culoarea păru că se 
împrăștie în tot înaltul. Lucrul acesta mă neliniști. Totuși, se pare 


296 


că eram singurul care observase acest fenomen ciudat. Cu toate 
că grupul de vânători se afla acum la poalele dealurilor, puteam 
încă să urmăresc cu privirea felinele acelea maiestuoase. 
Văzuseră turmele de gazele mânate încet-încet către ele. Lucrul 
acesta le transformă, din animale drăgăstoase de companie, în 
vânătorii sălbatici care erau în realitate. Își iţiseră capetele, 
atente și neliniștite, cu urechile îndreptate înainte, aplecându-se 
și trăgând de lesă. Pântecele le erau supte și fiecare mușchi li se 
încordase, ca o coardă de arc întinsă la maximum. Stăpâna mea 
mă trase de mânecă și îmi șopti imperativ: 

— Hai să mergem, Taita. 

lar eu am început să mă retrag, fără nicio tragere de inimă, 
îndărătul unei movile de bolovani, ca să ne acoperim plecarea și 
să ne ascundem de ochii celorlalți. Pentru că îl mituisem pe 
rândaș cu inelul de argint, acesta ne procurase un măgar, 
priponit acum în dosul bolovanilor, ascuns privirilor celorlalţi. De 
cum ajunserăm acolo, am controlat dacă era încărcat cu tot 
ceea ce poruncisem eu - cu burduful cu apă și cu bocceaua de 
piele cu provizii. Totul era în ordine. Nu m-am putut abţine și am 
rugat-o pe stăpâna mea: 

— Hai să mai stăm un pic! 

Înainte să-mi interzică, m-am târât până în vârful movilei și 
mi-am aruncat privirile în valea de la picioarele noastre. 

Cele mai apropiate antilope treceau doar la câteva sute de 
pași de locul unde faraonul își ţinea în lesă cei doi leoparzi. 
Ajunsesem la timp ca să văd cum le dă drumul și-i asmute să 
fugă. S-au avântat, făcând un salt ușor, cu capetele ridicate, ca 
și cum ar fi studiat turmele de antilope ce alergau pline de 
graţie, ca să-și aleagă prada. Brusc, turmele își dădură seama 
de apropierea lor rapidă și se lansară într-un adevărat zbor. 
Țâșniră de-a lungul câmpiei prăfoase, ca un stol de rândunele. 

Felinele își destinseră trupurile lungi, își întinseră mult labele 
în faţă, avântându-și, apoi, partea din spate, îndoindu-și torsurile 
subţiri, înainte de a le destinde din nou. Curând, atinseră viteza 
lor maximă și pot spune, cu mâna pe inimă, că nu mai văzusem 
în viaţa mea un animal atât de rapid. În comparaţie cu ei, 
turmele de gazele părură curând că pătrunseseră pe un teren 
mlăștinos, ce le împiedica să fugă. Cu o ușurință elegantă, cele 
două feline prinseră turma din urmă, trecând pe lângă vreo 
două, până ajunseră la victimele pe care și le aleseseră. 


297 


Antilopele cuprinse de panică încercară să evite atacul mortal. 
Se avântară în sus și își schimbară direcţia în aer, răsucindu-se 
și întorcându-se, în momentul în care copitele lor delicate 
atingeau pământul ars. Felinele urmau fiecare dintre aceste 
convulsii cu o ușurință graţioasă, iar finalul se vădi inevitabil. 
Amândouă înșfăcară câte o gazelă și o trântiră la pământ, într- 
un nour de praf învolburat, apoi se postară deasupra, înfigându- 
și colții în beregata lor, ca să le sugrume; picioarele dindărăt ale 
gazelelor se zbătură convulsiv și, în final, rămaseră ţepene, în 
moarte. 

M-am trezit că tremur, cu respiraţia tăiată de atâta încântare. 
Fui readus cu picioarele pe pământ de glasul stăpânei mele: 

— Taita! Coboară imediat! Au să te vadă, dacă mai stai 
cocoțat acolo! 

M-am dat jos, lângă ea. Deși eram încă fermecat, am urcat-o 
în șa și am luat măgărușul de dârlogi, conducându-l apoi spre 
pământul sterp, unde nu puteam fi zăriți de mulţimea de pe 
culmea dealului din spatele nostru. Stăpâna mea nu se putu 
abține să-și arate năduful faţă de mine, până când am rostit iar, 
timid, numele lui Tanus; în clipa aceea, uită iar de toate și își 
îndemnă măgarul spre locul de întâlnire. 

Numai după ce străbăturăm încă un șir de dealuri și mă 
asigurai că ne depărtaserăm bine de Valea Gazelelor, am luat-o 
îndărăt, direct spre cimitirul din Tras. În aerul nemișcat și 
fierbinte, copitele măgărușului scrâșneau și sunau printre pietre, 
de parcă treceau pe un strat de cioburi de sticlă. Curând, simtii 
cum îmi ţâșnește sudoarea prin piele, căci aerul greu prevestea 
tunetul. Cu mult înainte de a ajunge la morminte, i-am spus 
stăpânei mele: 

— Aerul e uscat, ca niște oase străvechi. Ar trebui să bei niște 
apă. 

— Lasă, mergi mai departe! O să ai vreme să bei la apă, până 
te umfli, ceva mai târziu! 

— Nu m-am gândit decât la tine, stăpână, am protestat eu. 

— N-avem voie să întârziem. Orice clipă irosită înseamnă timp 
mai puţin petrecut alături de Tanus. 

Avea dreptate, bineînţeles, căci nu va trece mult și ni se va 
semnala absența. Stăpâna mea era atât de populară printre 
curteni, încât avea să fie chemată să se distreze alături de 


298 


ceilalți, de îndată ce se va termina vânătoarea și se vor întoarce 
pe malul fluviului. 

Pe măsură ce ne apropiam de stânci, nerăbdarea ei crescu 
atât de mult, încât nu mai putu suporta mersul încet al 
măgărușului. Sări de pe el și o luă la fugă înainte, spre 
următoarea colină. 

— Uite, acolo! Acolo mă va aștepta el, strigă ea, arătând cu 
degetul. 

În timp ce ea se apucase să danseze pe linia orizontului, 
vântul se repezi spre noi, ca un lup rapace, urlând printre 
dealuri și canioane. Se amestecă în pletele stăpânei mele, 
făcându-le să fluture ca un steag, izbindu-i-le și înfășurându-i-le 
în jurul capului. Îi ridică poalele, dezvelindu-i coapsele brune, iar 
ea se porni pe râs și pe făcut piruete, flirtând cu vântul, de 
parcă ar fi fost iubitul ei. Eu, unul, nu-i împărtășeam încântarea. 
M-am întors și m-am uitat îndărăt și am văzut cum venea 
furtuna dinspre Sahara. Se înălța ca un turn spre cerurile 
galbene și mohorâte, posomorâte și cumplite, înfășurându-se în 
sine, ca un val mare izbindu-se de un recif de corali. Nisipul 
purtat de vânt îmi biciuia picioarele și-am luat-o la fugă, trăgând 
măgărușul după mine. Rafalele mă împingeau din spate și abia 
de mă mai ţineam pe picioare, dar am ajuns-o din urmă pe 
stăpâna mea. 

— Trebuie să ne grăbim! am strigat eu, ca să acopăr vuietul 
vântului. Trebuie să ajungem la adăpostul mormintelor, înainte 
să ne apuce furtuna. Soarele fu asaltat de nouri înalți de nisip, 
întunecându-l, până ce fui în stare să mă uit la el cu ochiul liber. 
Întreaga fire era năpădită de umbra aceea sumbră de ocru, iar 
discul solar devenise o minge portocalie mohorâtă. Firele de 
nisip ne zgâriau pielea expusă a membrelor și cefele, până ce îi 
înfășurai capul stăpânei cu șalul meu, ca s-o protejez, apoi am 
luat-o de mână și ne-am continuat drumul. 

Eram înconjurați de perdele de nisip zburător și nu vedeam 
nimic în jur, așa că mi-a fost teamă că m-am rătăcit, când, 
brusc, în viitoarea aceea se deschise o gaură și văzui gura 
întunecată a unuia dintre morminte, apărând chiar înaintea 
noastră. Trăgând-o cu o mână pe stăpâna mea, iar cu cealaltă, 
măgărușul, am intrat, clătinându-mă, în adăpostul peșterii. 
Galeria de la intrare era săpată în piatră tare. Ne conduse adânc 
în inima dealului, apoi coti brusc, chiar înainte să pătrundem în 


299 


camera mortuară, unde fusese, cândva, așezată mumia 
străveche, spre odihna veșnică. Cu secole în urmă, hoţii 
profanatori de morminte jefuiseră trupul îmbălsămat după 
placul lor și luaseră toate comorile. Nu mai rămăseseră decât 
frescele estompate de pe pereţii de piatră, imagini de zei și de 
monștri, înspăimântători în bezna aceea. Stăpâna mea se lăsă în 
jos, pe lângă peretele peșterii, însă gândul îi era numai la iubitul 
ei: 

— Acum Tanus n-o să ne mai găsească niciodată! strigă ea, 
disperată, iar eu, care o salvasem, m-am simţit jignit de atâta 
nerecunoștința. 

Am dat jos șaua măgărușului și am pus povara grămadă, într- 
un colț al mormântului. Apoi am tras o cană de apă din burduf și 
i-am dat-o s-o bea. 

— Ce-o să se întâmple cu ceilalţi, cu regele și cu prietenii 
noștri? întrebă ea, în timp ce bea apa din cană pe nerăsuflate. 

Așa era Lostris, se gândea mai întâi la ceilalţi, chiar în 
detrimentul ei. 

— li au pe paznicii de vânătoare care se vor îngriji de ei, i-am 
spus eu. Sunt oameni buni și cunosc deșertul. 

„Nu îndeajuns de bine, mi-am zis eu mohorât în gând, ca să fi 
anticipat furtuna!” Cu toate că mă străduiam s-o liniștesc, știam 
că femeile și copiii de acolo vor avea de suferit. 

— Și Tanus? întrebă ea. Ce-o să se întâmple cu el? 

— Mai ales Tanus o să știe ce are de făcut. El e ca beduinii. Fii 
sigură că a văzut apropierea furtunii. 

— O să ne mai putem întoarce pe malul fluviului? Oare, o să 
ne mai găsească cineva aici? 

In sfârșit, se mai gândea și la ea. 

— Aici vom fi în siguranţă. Avem destulă apă, pentru mai 
multe zile. Când se va potoli furtuna, vom găsi noi drumul spre 
fluviu. 

Gândindu-mă cât de prețioasă era apa acum, am cărat 
burduful umflat de piele mai adânc în mormânt, ca nu cumva să 
calce măgărușul pe el. Se făcuse aproape întuneric, așa că am 
început să scotocesc după opaițul pe care rândașul-sclav mi-l 
pusese în boccea, apoi am aprins fitilul ce ardea mocnit. Pâlpâi 
și lumină mormântul cu o flacără gălbuie, liniștitoare. În vreme 
ce eu mă mai ocupam încă de opaiț, cu spatele la intrare, 
stăpâna mea scoase un țipăt. Era atât de ascuţit și de plin deo 


300 


spaimă de moarte, încât fui și eu cuprins de teroare și îmi 
îngheţă sângele în vine, deși inima mi se zbătea ca o gazelă în 
fugă. M-am răsucit, ca să pun mâna pe micul meu pumnal, dar 
când am văzut monstrul a cărui siluetă acoperea intrarea, am 
înțepenit, fără să mai fiu în stare să mai ating stiletul de la brâu. 
Am simțit instinctiv că lama firavă nu putea să ne apere 
împotriva făpturii aceleia necunoscute. 

În lumina slabă a opaiţului, silueta era vagă și distorsionată. 
Am văzut că avea formă omenească, dar era prea mare ca să fie 
un bărbat, iar capul grotesc mi-a întărit convingerea că era 
vorba de un monstru cu cap cumplit, de crocodil din lumea de 
dincolo, care devorează inimile celor ce sunt găsiţi descoperiţi a 
fi nevrednici de balanţa lui Thoth, monstrul pictat pe pereţii 
mormântului. Capul lucea de solzi reptilieni și avea un cioc de 
vultur sau de turturea uriașă. Ochii îi erau adânci - niște puțuri 
fără fund ce se pironiseră implacabil asupra noastră. Aripi uriașe 
îi răsăreau din umeri. Deschise pe jumătate, ele se zbăteau pe 
lângă trupul ca un turn, la fel ca ale unui șoim. Mă așteptam ca 
făptura să se lanseze cu aripile acelea asupra stăpânei mele și 
s-o apuce cu ghearele-i de alamă. Se pare că se speriase la fel 
de mult ca și mine pentru că ţipă iar, în timp ce se ciuci la 
picioarele monstrului. 

Apoi, brusc, mi-am dat seama că făptura nu era înaripată ci 
că poalele lungi de lână ale mantiei, la fel ca acelea purtate de 
beduini, îi fluturau în vânt. În vreme ce noi stăteam încă 
înghețaţi de prezenţa aceea oribilă, „monstrul” își ridică ambele 
mâini și își dădu jos coiful aurit de război cu vizor, în formă de 
cap de vultur. Apoi își scutură părul și pe umerii lați i se 
revărsară buclele blond-roșcate. 

— V-am văzut venind prin furtună de pe culmile stâncii, zise 
el cu glasul acela familiar, atât de drag nouă. 

Stăpâna mea ţipă iar, de data aceasta cu o bucurie sălbatică, 
răsunătoare: 

— Tanus! 

Zbură, iar el o ridică ca pe un copil, atât de sus, încât capul îi 
atinse acoperișul de piatră. Apoi o cobori și o strânse la piept. 
Din leagănul braţelor sale, ea își ridică gura către a lui și mă 
temui că se vor devora unul pe altul, atât de puternică le era 
dorința. 


301 


Ședeam pierdut în umbrele mormântului. Deși conspirasem și 
riscasem atât de mult ca să-i ajut să se întâlnească, nu pot să 
mă adun și să scriu aici despre simțămintele care mă 
asaltaseră, deoarece aveam reţineri privindu-le încântarea. Cred 
că gelozia este cea mai mârșavă dintre toate emoțiile noastre, 
dar o iubeam pe domniţa Lostris la fel de mult ca Tanus, și nu 
era nicidecum vorba de o dragoste părintească sau frăţească. 
Eram eunuc, dar dragostea pe care o simțeam pentru ea era 
aceea a unui bărbat normal, desigur, fără speranţă, dar cu atât 
mai amarnică din cauza aceasta. Nu puteam să stau și să mă uit 
la ei, așa că am început să mă strecor afară din mormânt ca un 
căţeluș biciuit, dar Tanus mă văzu plecând și se opri din sărutul 
acela care ameninţa să-mi distrugă sufletul. 

— Taita, nu mă lăsa singur cu soția regelui. Stai cu noi să mă 
aperi de tentaţia aceasta cumplită. Onoarea noastră este în 
pericol. Nu mai pot avea încredere în mine, iar tu trebuie să stai 
și să vezi că nu aduc nicio ofensă soției faraonului. 

— Pleacă, strigă domniţa mea, Lostris, din braţele lui. Lasă-ne 
singuri. Nu mă interesează pe mine acum discuţiile despre 
ofensă și onoare. Dragostea noastră a fost prea multă vreme 
interzisă. Nu mai pot aștepta să se împlinească profeția 
labirinturilor. Acum lasă-ne singuri, prea-bunule Taita. 

Am fugit din încăpere de parcă mi-ar fi fost viaţa în primejdie. 
Eram în stare să ies în furtună și să pier acolo. Mi-aș fi găsit 
astfel alinarea, dar eram prea laș, așa că m-am lăsat împins 
îndărăt de vânt. M-am îndreptat clătinându-mă spre un colț al 
galeriei unde vântul nu mă mai putea chinui și m-am lăsat jos 
pe pietre. Mi-am tras șalul peste frunte ca să-mi feresc ochii și 
urechile, dar, deși furtuna urla de-a lungul stâncii, nu putea să 
acopere sunetele din încăperea mortuară. 

Timp de două zile furtuna se frământă cu o sălbăticie 
neabătută. Mai tot timpul am dormit, încercând să nu mă 
gândesc la nimic, dar de câte ori mă trezeam îi auzeam, iar 
zvonurile iubirii lor mă torturau. Ciudat, dar când stăpâna mea 
era cu regele nu mă încercase o asemenea disperare; însă, pe 
de altă parte, nici n-avea cum, pentru că bătrânul nu însemna 
nimic pentru ea. 

Această situaţie era însă chinuitoare pentru mine. Țipetele, 
gemetele și șoaptele îmi sfâșiau inima. Suspinele ritmice de 
tânără femeie, care nu erau de durere, amenințau să mă 


302 


distrugă. Țipătul ei sălbatic de încântare finală mă chinuia mai 
mult decât cuțitul care mă castrase. 

Până la urmă, vântul se potoli și se depărtă, urlând la poalele 
stâncilor. Se făcu mai multă lumină și mi-am dat seama că era a 
treia zi de când eram încarcerat în mormânt. M-am ridicat și am 
strigat, fără să îndrăznesc să intru în încăperea interioară de 
teama a ceea ce aveam să descopăr acolo. O clipă nu-mi 
răspunseră, apoi stăpâna mea zise cu un glas răgușit, șăgalnic 
ce răsună lugubru prin galerie: 

— Tu ești, Taita? Credeam că am murit în furtună și că sunt 
purtată spre câmpiile apusene ale paradisului. 


e Capitolul 47 e 


După ce furtuna se potoli, ne mai rămânea foarte puţin timp. 
Vânătorii regali se porniseră probabil să ne caute. Furtuna ne 
oferise cea mai bună scuză pentru absenţa noastră. Eram sigur 
că supraviețuitorii partidei de vânătoare erau împrăștiați printre 
dealurile acestea cumplite. Dar echipa de căutare nu trebuia să 
ne descopere în compania lui Tanus. 

Pe de altă parte, Tanus și cu mine abia de vorbisem în timpul 
acestor ultime zile și aveam multe de discutat. Ne făcurăm 
planurile în grabă, stând în picioare, la intrarea în galerie. 

Stăpâna mea era liniștită și la locul ei, așa cum o văzusem 
rareori până atunci. Fără să mai sporovăiască atâta, stătea 
alături de Tanus, uitându-se la chipul lui cu o seninătate nouă. 
Imi amintea de o preoteasă făcându-și ritualul dinaintea imaginii 
zeului său. Nu-și dezlipea privirile de la faţa lui și, din când în 
când, i-o atingea, de parcă ar fi vrut să se asigure că era chiar 
el. 

De câte ori făcea acest lucru, Tanus se întrerupea, indiferent 
de ceea ce spunea, și se lăsa absorbit cu totul de ochii aceia 
verzi-întunecați. Trebuia să-l readuc la treburile noastre pe care 
nu le terminaserăm încă. În faţa unei astfel de adoraţii, propriile 
mele simțăminte păreau meschine și de proastă calitate. M-am 
forțat să mă bucur pentru ei. Până terminarăm de discutat 
treburile noastre mă mai înţelepţisem, iar, în final, l-am 
îmbrățișat pe Tanus de rămas-bun și mi-am îndemnat 


303 


măgărușul să iasă la lumina soarelui, filtrată acum de praful 
gălbui și fin care încă mai plutea în aer. Stăpâna mea întârzie, 
așa că am așteptat-o în valea de la poalele stâncii. Uitându-mă 
îndărăt, i-am văzut, în sfârșit, ieșind din peșteră. Se uitară lung 
unul la celălalt fără să se atingă, apoi Tanus se întoarse și plecă 
hotărât. 

Stăpâna mea se uită după el până când dispăru, apoi cobori la 
mine. Pășea ca o femeie în vis. Am ajutat-o să încalece și, în 
timp ce potriveam chingile șeii, se aplecă și mă luă de mână: 

— Îţi mulțumesc, zise ea simplu. 

— Nu merit recunoștința ta, am îngăimat eu. 

— Sunt cea mai fericită făptură din toată lumea asta. Tot ceea 
ce mi-ai povestit tu despre dragoste e adevărat. Te rog să te 
bucuri pentru mine, chiar dacă... 

Nu-și termină vorba și brusc mi-am dat seama că-mi citise 
simțămintele cele mai adânci. Chiar și în marea-i fericire suferea 
la gândul că-mi provocase durere. Cred că-n clipa aceea am 
iubit-o mai mult ca oricând. M-am întors și am apucat frâul, apoi 
am condus-o înapoi către malul Nilului. 


e Capitolul 48 « 


Unul dintre vânătorii regali ne spionase de pe culmea 
depărtată a dealului și furăm întâmpinați cu toată inima. 

— V-am căutat la porunca regelui, ne spuse el și se grăbi să 
vină lângă noi. 

— Regele a fost salvat? am întrebat eu. 

— E bine, în palatul de pe Insula Elefantina și a poruncit ca 
domniţa Lostris să fie adusă la el de îndată ce e găsită. 

Imediat ce puserăm piciorul pe debarcaderul palatului, ne 
întâmpină Aton, umflându-și obrajii vopsiți și gudurându-se pe 
lângă stăpâna mea. 

— Au fost găsite douăzeci și trei de trupuri de nefericiţi care 
au pierit în furtună, ne spuse el cu o plăcere de hienă. Toată 
lumea era sigură că și voi veţi fi găsiți morți. Totuși, eu m-am 
rugat la templul lui Hapi să vă întoarceţi sănătoși. 

Părea mulţumit de el însuși și mă supără că încerca să 
pretindă că datorită lui fusese ea salvată. Nu ne lăsă decât să ne 


304 


spălăm în grabă și să ne ungem pielea uscată cu ulei parfumat, 
apoi ne luă pe sus să ne ducă în audienţă la rege. 

Faraonul era realmente mișcat de întoarcerea stăpânei mele. 
Sunt sigur că ajunsese să o iubească la fel de mult ca toată 
lumea, nu numai pentru promisa nemurire pe care o vedea în 
ea. In timp ce ea îngenunche dinaintea lui, pe sub pleoape i se 
scurse o lacrimă care-i întină vopseaua de pe obraz. 

— Credeam că te-ai pierdut, îi spuse el și ar fi luat-o în braţe 
dacă i-ar fi permis-o eticheta. Și, când colo, te aflu mai frumoasă 
și mai drăgălașă ca oricând. 

Ceea ce era adevărat, pentru că iubirea își pusese amprenta 
fermecată asupra ei. 

— Taita m-a salvat, îi spuse ea faraonului. M-a condus într-un 
adăpost și m-a îngrijit în timpul acelor zile cumplite. Fără el aș fi 
pierit ca toate celelalte biete suflete. 

— E adevărat, Taita? mă întrebă faraonul direct, iar eu am 
murmurat, luându-mi o expresie modestă: 

— Nu sunt decât o umilă unealtă a zeilor. 

El îmi zâmbi pentru că știam că mă îndrăgise: 

— Ne-ai făcut o mulţime de servicii, o, tu, unealtă umilă. Dar 
acesta este cel mai preţios dintre toate. Apropie-te! îmi porunci 
el, iar eu am îngenuncheat dinaintea lui. 

Aton stătea alături de el, ţinând în mână o cutiuţă din lemn de 
cedru. Îi deschise capacul și i-o întinse regelui. Acesta scoase 
din casetă un lanţ de aur. Era din aurul cel mai pur, nealiat, și 
purta marca bijutierilor regali, care atesta greutatea de douăzeci 
de debeni. Faraonul puse lanţul deasupra capului meu și intonă: 

— Îţi ofer Aurul de Onoare. 

Mi-l coborî pe umeri și povara lui copleșitoare mă umplu de 
încântare. Această decorație era semnul celei mai înalte preţuiri 
regale, rezervate, de obicei, generalilor și ambasadorilor sau 
înalţilor oficiali, cum ar fi seniorul Intef. Mă îndoiesc că în istoria 
Egiptului lanţul acesta de aur a fost vreodată așezat pe umerii 
unui sclav umil. 

Dar acesta nu însemna sfârșitul darurilor cu care aveam să fiu 
gratulat, căci nici stăpâna mea nu se lăsă mai prejos. In seara 
aceea, în timp ce asistam la baia ei, își dădu, brusc, sclavele 
afară și îmi spuse, stând goală, în faţa mea: 

— Poţi să mă ajuţi să mă îmbrac, Taita. 


Îmi acorda acest privilegiu, atunci când era, în mod special, 
mulțumită de mine. Ştia cât de mult îmi plăcea să fiu numai cu 
ea, în asemenea împrejurări intime. 

Frumuseţea ei nu era acoperită decât de cozile groase, 
împletite din părul ei aspru. Părea că zilele petrecute cu Tanus îi 
sporiseră drăgălășenia. Frumuseţea emana din adâncurile fiinţei 
sale. 

O flacără pe care o pui într-un vas de alabastru străbate 
pereţii translucizi, fără să-și piardă lumina; se pare că domnița 
Lostris strălucea la fel. 

— N-am visat vreodată că un recipient umil ca trupul acesta al 
meu să poată ţine în el atâta fericire, zise ea, mângâindu-și 
coapsele, în timp ce și le admira, după care mă invită și pe mine 
să fac același lucru. Tot ceea ce mi-ai promis s-a împlinit atunci 
când am fost cu Tanus. Faraonul te-a decorat cu Aurul Măririi; se 
cuvine să-ţi arăt și eu aprecierea mea. Vreau să-mi împărtășești, 
într-un fel, fericirea. 

— Faptul că pot face ceva pentru tine este cea mai mare 
răsplată pe care mi-o pot dori. 

— Ajută-mă să mă îmbrac, îmi porunci ea, ridicându-și brațele 
deasupra capului. 

În timp ce se mișca, sânii își schimbară forma. Îi urmărisem 
de-a lungul anilor, transformându-se, din niște smochine mici, 
necoapte, în rodiile pline de sevă, mai frumoase decât 
giuvaierurile sau decât sculpturile de marmură. Am ridicat 
cămașa ei de noapte subţire și am lăsat-o să-i cadă pe trup. l-l 
acoperii, dar nu-i întunecă frumusețea, la fel cum ceața 
dimineții acoperă apele Nilului, în zori. 

— Am poruncit să se ţină un banchet și am trimis invitații 
către toate doamnele regale. 

— Foarte bine, domniţa mea, am să mă ocup eu de asta. 

— Nu, nu, Taita. Banchetul se va ţine în onoarea ta. Vei sta 
alături de mine, ca oaspete. 

Lucrul acesta mă șocă la fel de mult ca planurile îndrăznețe 
pe care le ticluise ea în ultima vreme. 

— Nu se cuvine așa ceva, stăpână. Lucrul acesta va aduce 
ofense obiceiurilor de la curte. 

— Eu sunt soţia faraonului. Eu sunt cea care instituie 
obiceiurile. În timpul banchetului îţi voi dărui ceva și-o voi face 
de faţă cu toată lumea. 


306 


— Vrei să-mi spui despre ce dar e vorba? o întrebai eu, cu 
glas neliniștit. Nu știai niciodată ce mai putea născoci. 

— Bineînţeles, am să-ţi spun despre ce e vorba, zise ea, 
zâmbind misterios. E vorba de un secret, asta e! 


e Capitolul 49 e 


Cu toate că eram oaspetele de onoare, nu puteam să las 
pregătirile pentru banchet pe seama bucătarilor și a sclavelor 
neserioase. La urma-urmei, era în joc reputaţia stăpânei mele, 
ca gazdă. M-am dus la piaţă înainte să se crape de ziuă, ca să 
fac rost de cele mai bune produse ale câmpului și ale fluviului. 

l-am promis lui Aton că va fi și el invitat, așa că deschise ușile 
pivniţelor regale și mă lăsă să aleg vinurile după gustul meu. Am 
angajat și-am instruit pe cei mai buni muzicanți și acrobați din 
cetate. Am trimis sclavele să culeagă zambile, crini și lotuși de 
pe malurile fluviului, ca să îmbogăţesc mulţimea florilor ce 
creșteau deja în grădina noastră. l-am pus pe ţesători să 
împletească arcade mici de stuf, de care am agăţat lampioane 
colorate din sticlă și le-am lăsat să plutească pe heleșteiele de 
acolo. Am pregătit pernuţe din piele și ghirlande de flori pentru 
fiecare oaspete și ulcioare cu ulei parfumat, ca să se răcorească 
în noaptea sufocantă și să alunge ţânţarii. 

La căderea serii, începură să sosească doamnele regale 
îmbrăcate care mai de care mai frumos. Unele se răseseră chiar 
în cap și își puseseră peruci făcute din părul pe care nevestele 
săracilor erau nevoite să și-l vândă, ca să-și poată hrăni familia. 
Nu puteam suferi moda aceasta și mi-am jurat să fac tot ce-mi 
stătea în putinţă s-o împiedic pe stăpâna mea să facă o 
asemenea nebunie. Pletele ei lucioase erau printre cele mai 
mari încântări pentru mine, dar, atunci când e vorba de modă, 
nu poți avea încredere nici în femeia cea mai înțeleaptă. Atunci 
când, la insistențele stăpânei mele, m-am așezat pe o pernuţă 
alături de ea, în loc să-mi iau locul obișnuit în spatele ei, am 
văzut cum musafirele noastre se scandalizează de o asemenea 
comportare nepotrivită, și începură să șopotească îndărătul 
evantaielor. Mă simţeam la fel de stingherit ca și ele și, ca să-mi 


307 


ascund stânjeneala, am făcut semn sclavelor să umple cupele 
cu vin, muzicanților să cânte și dansatorilor să danseze. 

Vinul era tare, muzica, incitantă, iar dansatorii, numai bărbaţi. 
Au dat măsura a tot ceea ce puteau ei, căci le poruncisem ca 
interpretarea lor să fie cât mai aproape de natură. Doamnele 
fură atât de încântate de spectacol, încât uitară curând de 
atentatul la pudoarea lor și lăsară vinul să vorbească. Nu mă 
îndoiam că mulţi dintre dansatorii aceia aveau să rămână în 
harem până în zori. Unele dintre soțiile regale aveau un apetit 
devorator și multe nu mai fuseseră vizitate de rege de ani de 
zile. În această atmosferă de bună dispoziţie, stăpâna mea se 
ridică în picioare și ceru musafirelor să-i acorde atenţie. Apoi mă 
prezentă în termeni atât de extravaganţi, încât mă făcu să 
roșesc. Continuă să povestească tot felul de episoade amuzante 
sau emoţionante din viaţa pe care o petrecuserăm împreună. 
Vinul părea că potolise atitudinea femeilor faţă de mine, pentru 
că râseră și aplaudară. Câteva dintre ele lăcrimară chiar, din 
cauza vinului și a sensibilităţii lor. 

La sfârșit, stăpâna mea îmi porunci să îngenunchez dinaintea 
ei, iar în timp ce mă supuneam, se auzi un murmur de 
comentarii. Mă îmbrăcasem într-o fustanelă simplă, din pânză 
fină de in, iar sclavele mă pieptănaseră așa cum îmi stătea mie 
mai bine. Nu mai purtam nicio altă bijuterie, afară de Aurul de 
Onoare în jurul gâtului. În mijlocul atâtor făpturi împopoţonate, 
stilul meu simplu ieșea în evidenţă. Înotând și făcând exerciţii 
de gimnastică întruna, îmi păstrasem trupul atletic de care 
fusese, demult, atras seniorul Intef. Pe atunci, arătam în toată 
splendoarea mea. 

Am auzit-o pe una dintre soțiile mai bătrâne șoptindu-i celei 
de lângă ea: 

— Ce păcat că și-a pierdut giuvaierurile! Ce mai jucărie ar fi 
fost pentru noi! 

În seara aceea, puteam să fac abstracţie de cuvintele care 
altă dată mi-ar fi pricinuit o durere adâncă. 

Stăpâna mea părea foarte mulțumită de ea însăși. Reușise să 
păstreze secretul faţă de mine. De obicei, dădea greș și puteam 
s-o trag de limbă. Își coborî privirile spre capul meu plecat și 
vorbi limpede și rar, savurând cât se poate de mult momentul: 

— Taita, sclavule! Pentru toţi anii vieții mele în care mi-ai fost 
scut; mi-ai fost mentor și tutore; m-ai învăţat să scriu și să 


308 


citesc; mi-ai luminat tainele stelelor și ale artelor ascunse; m-ai 
învăţat să cânt și să dansez; mi-ai arătat cum să-mi găsesc 
fericirea și bucuria în atâtea și-atâtea lucruri; pentru toate 
acestea, îți sunt recunoscătoare. 

Din nou, soțiile regale se simţiră stânjenite. Nu mai auziseră 
niciodată ca un sclav să fie elogiat în termeni atât de plini de 
efuziune. 

— În ziua de khamsin mi-ai făcut un serviciu pe care trebuie 
să ţi-l răsplătesc. Faraonul te-a decorat cu Aurul de Onoare. Am 
și eu darul meu pentru tine. Scoase de sub robă un sul de 
papirus legat cu un fir colorat. 

— Ai îngenuncheat dinaintea mea ca sclav. Te vei ridica în 
picioare ca om liber. 

Ridică papirusul. 

— lată documentul prin care se atestă libertatea ta, editat de 
scribii de la curte. Începând cu această zi, ești un om liber! 

Pentru prima oară, mi-am ridicat capul și m-am uitat lung la 
ea, neîncrezător. Îmi vâri papirusul între degetele înţepenite și 
îmi zâmbi cu căldură: 

— Nu te așteptai la una ca asta, nu-i așa? Eşti atât de 
surprins, încât nici măcar nu-mi poţi vorbi. Hai, spune-mi ceva, 
Taita. Arată-ţi recunoștinţa pentru această recompensă. 

Fiecare cuvânt pe care-l rostea mă rănea ca o săgeată 
otrăvită. Îmi simţeam limba în gură ca pe o piatră, gândindu-mă 
la viaţa mea departe de ea. Ca om liber aveam să fiu exclus din 
anturajul ei. N-aveam să-i mai pregătesc mâncarea și nici să iau 
parte la îmbăierea sa. Nu mai aveam s-o învelesc când se 
pregătea de culcare, nici s-o trezesc în zori și să-i fiu alături 
când își deschidea ochii drăgălași de un verde intens, 
pregătindu-se să întâmpine fiecare nouă zi. N-aveam să mai 
cânt cu ea, să-i țin cupa sau s-o ajut să se îmbrace, bucurându- 
mă de toată drăgălășenia sa. Parcă mă lovise în cap și mă uitam 
lung la ea, neajutorat, ca și cum mi s-ar fi sfârșit viața. 

— Fii fericit, Taita! îmi porunci ea. Fii fericit cu această 
libertate pe care ţi-o dăruiesc. 

— S-a terminat cu fericirea mea, am îngăimat eu. M-ai azvârlit 
de lângă tine. Cum aș mai putea fi vreodată fericit? 

Zâmbetul îi pieri de pe chip și rămase cu ochii asupra mea, 
tulburată. 


— Îți ofer cel mai preţios dar care-mi stă în putere. Îţi ofer 
libertatea. 

Am clătinat din cap. 

— Mă pedepsești cu cea mai cruntă osândă. Nu faci decât să 
mă depărtezi de tine. Nicicând n-am să mai cunosc fericirea. 

— Nu este o pedeapsă, Taita. M-am gândit să te recompensez 
astfel. Te rog, chiar nu înţelegi? 

— Singura recompensă pe care o doresc este să-ţi rămân 
alături toată viața mea. 

Simţeam cum îmi izvorăsc lacrimile din adâncul fiinţei și m- 
am străduit să mi le rețin. 

— Te rog stăpână, te implor, nu mă depărta de la tine. Dacă 
ai vreun simțământ față de mine, permite-mi să-ţi stau alături. 

— Nu plânge, îmi porunci ea, pentru că altfel am să plâng și 
eu cu tine în fața tuturor oaspeţilor mei. 

Cred sincer că ea nu se gândise până în acel moment la 
consecinţele generozităţii sale nepotrivite pe care o ticluise 
pentru mine. Obrajii mi se umplură de șiroaie de lacrimi. 

— Încetează! N-am vrut acest lucru, zise ea, plângând o dată 
cu mine. Nu m-am gândit decât să te onorez la fel cum a făcut-o 
și regele. 

Am ridicat sulul de papirus. 

— Te rog să mă lași să rup nebunia asta în bucățele. la-mă din 
nou în serviciul tău. Dă-mi voie să stau în spatele tău, unde mi-e 
locul. 

— Încetează, Taita! Îmi rupi inima! 

Suspină zgomotos, încercând să-și oprească lacrimile, dar eu 
nu cedai. 

— Singurul dar pe care-l vreau de la tine este dreptul de a te 
servi în toate zilele vieţii mele. Te rog, stăpână, anulează acest 
document. Acordă-mi permisiunea să-l rup. Ea dădu fermă din 
cap, suspinând ca atunci când era mică și cădea julindu-și 
genunchii. Am rupt foaia de papirus o dată și apoi încă o dată și, 
ca și când n-ar fi fost de-ajuns, am apropiat bucăţelele de 
flacăra lămpii și le-am ţinut acolo până ce arseră și se făcură 
scrum. 

— Promite-mi că n-ai să mai încerci să mă depărtezi vreodată 
de lângă tine. Jură-mi că n-ai să mai încerci să-mi bagi pe gât 
libertatea. 


Ea mă aprobă dând din cap printre lacrimi, dar nu-mi era de 
ajuns: 

— Hai, spune-o, am insistat eu. Spune-o cu voce tare, ca să 
audă toată lumea. 

— Îți promit că am să te ţin ca sclav, că n-am să te vând 
niciodată și nici n-am să te eliberez, șopti ea răgușit printre 
lacrimi, apoi din ochii ei verzi, întristaţi, străluci o rază 
răutăcioasă. Bineînţeles, dacă nu mă vei supăra. Pentru că 
atunci am să te supun imediat legii. 

Întinse mâna și mă ridică în picioare. 

— Ridică-te, prostule, și cată-ţi de treburile tale. Nu vezi că mi 
s-a golit cupa? 

Mi-am reluat locul cuvenit îndărătul ei și i-am umplut cupa. 
Fiind ușor piliţi, oaspeţii crezură că aranjasem un moment vesel 
spre amuzamentul lor, așa că începură să bată din palme și să 
fluiere aruncând în noi cu petale de flori ca să-și arate 
aprecierea. Vedeam că majoritatea răsufla ușurată că nu 
ieșisem din cele cuvenite și că sclavul rămăsese tot sclav. 
Stăpâna mea își ridică cupa cu vin la buze, dar, înainte să bea, 
îmi zâmbi. Cu toate că ochii îi erau încă umezi de lacrimi, 
surâsul acela îmi ridică moralul și mă făcu iar fericit. M-am simţit 
mai aproape de ea atunci decât în toţi anii care trecuseră. 


e Capitolul 50 e 


În dimineaţa de după banchet și de după ora mea de 
libertate, am descoperit că în timpul nopţii fluviul se umflase, 
prevestind începutul inundaţiei anuale. Nu mi-am dat seama, 
până când ne treziră strigătele vesele ale paznicilor de jos, din 
port. M-am sculat încă mahmur și am alergat spre fluviu. 
Ambele maluri erau deja năpădite de populaţia cetății. 
Întâmpinau apele cu rugăciuni și cântece, fluturând crengi 
înverzite în mâini. 

Când curgeau în matca lor, undele Nilului aveau culoarea 
verde-strălucitoare a coclelii de pe drugii de aramă. Acum, în 
timpul inundaţiei, fluviul avea o culoare cenușie, prevestitoare 
de rău. În timpul nopţii apa se revărsase încet-încet până la 
jumătatea pontoanelor de piatră din port și în curând avea să 


311 


forțeze întăriturile taluzului. Apoi urma să-și croiască drum spre 
gurile canalului de irigație care fuseseră uscate și crăpate vreme 
de atâtea luni de zile. De acolo avea să se învolbureze și să 
inunde câmpiile, acoperind colibele ţăranilor, ștergând semnele 
de hotar dintre ogoare. 

Supravegherea și înlocuirea semnelor după fiecare inundație 
era responsabilitatea  Paznicului Apelor. Seniorul Intef își 
multiplicase averea, favorizând revendicările celor bogați și 
generoși, când venea vremea restabilirii hotarelor de piatră. 

Din susul fluviului se auzea un slab ecou al huruitului 
cascadei. Nivelul crescut al apelor depășise barajele naturale de 
granit plasate în calea lor și în vreme ce urlau printre strâmtori, 
picăturile se ridicau spre cerul albastru într-o coroană de argint 
ce putea fi zărită din orice punct cardinal al nomei Syene. Când 
ceața subţire fu purtată de-a lungul insulei, aerul se răcori și se 
împrospăta pe ambele maluri. Savuram această binecuvântare, 
fiindcă era singura ploaie care cădea în valea noastră. Chiar în 
timp ce priveam, plajele din jurul insulei noastre erau înghiţite 
de ape. Curând, debarcaderul avea să se scufunde, iar fluviul să 
clipocească pe la porţile grădinii noastre. Unde se va opri era o 
întrebare la care numai calculul și studiul nivelurilor nilometrului 
puteau răspunde. De aceste niveluri depindea prosperitatea sau 
foametea întregii țări și a fiecărui locuitor în parte. 

M-am grăbit s-o găsesc pe stăpâna mea și să mă pregătesc 
pentru ceremonia apelor în care eu jucam un rol important. Ne- 
am îmbrăcat în cele mai frumoase haine și mi-am pus la gât 
noul meu lanț de aur. Apoi împreună cu restul curții și cu 
doamnele din harem ne-am alăturat procesiunii spontane ce se 
îndrepta spre templul lui Hapi. 

Faraonul și toți marii stăpâni ai Egiptului ne conduceau. 
Preoţii durdulii de atâta trai huzurit ne așteptau pe treptele 
templului. Erau rași în cap și creștetele le luceau datorită 
uleiurilor, iar ochii le sclipeau de lăcomie fiindcă faraonul avea 
să aducă jertfe generoase în ziua aceea. 

Din sanctuar fu adusă în faţa regelui statuia zeului împodobită 
cu flori și cu pânză fină, de in stacojiu. Apoi aceasta fu spălată 
cu uleiuri și parfumuri în timp ce noi cântam zeului psalmi de 
laudă și de mulțumire pentru trimiterea ploii. 

Departe, la miazăzi, într-un loc în care niciun om civilizat nu 
călcase, stă zeul Hapi în vârful unui munte și toarnă apele sfinte 


312 


în Nil din două ulcioare cu capacitate nesfârșită. Apele din 
fiecare ulcior au culori și gusturi diferite, unele sunt de un 
verde-strălucitor, dulci, celelalte sunt cenușii și grele de mâlul 
care inundă câmpurile noastre în fiecare anotimp și le dă din 
nou viaţă și fertilitate. În timp ce cântam, regele făcea donaţii 
de grâne, mâncăruri și vin, aur și argint. Apoi îi chemă pe 
înţelepții săi, pe ingineri și pe matematicieni, și le ceru să pună 
în funcţiune nilometrul ca să-și înceapă calculele și observațiile. 

Câtă vreme am aparţinut seniorului Intef eram și eu unul 
dintre paznicii apelor. Eram singurul sclav din acea adunare 
ilustră, dar mă consolam la gândul că puţini alţii purtau la gât 
Aurul de Onoare. Mă tratau cu respect, pentru că lucraseră cu 
mine și înainte și îmi cunoșteau valoarea. Ajutasem la 
proiectarea nilometrelor care măsurau debitul fluviului şi 
supravegheasem construirea lor. Descoperisem, prin observaţii, 
formula complexă prin care se determina înălţimea proiectată și 
volumul fiecărei inundaţii. Drumul fiind luminat de torţe din 
papură înmuiate în smoală, i-am urmat pe marii preoţi spre gura 
nilometrului, o deschidere întunecată în peretele din spate al 
sanctuarului. De sub picioarele noastre, alunecă o cobră neagră, 
de apă, cu venin ucigaș, care se azvârli, cu un șuierat furios, în 
apele întunecate, înălțate deja până la jumătatea drumului spre 
puț. Ne-am adunat cu toţii pe ultima treaptă neacoperită de apă 
și, la lumina torțelor, am cercetat semnele încrustate de zidarii 
mei pe pereţii puţului. Fiecare simbol avea atât semnificaţii 
empirice, cât și magice. Am făcut împreună prima și cea mai 
importantă interpretare cu o grijă deosebită. În timpul celor cinci 
zile, urma să supraveghem și să observăm, pe rând, nivelul 
crescând al apelor și să cronometrăm totul cu ajutorul fluxului 
ce trecea printr-un ceasornic cu apă. Din eșantioanele luate, 
aveam să estimăm cantitatea de mâl adusă, ţinând cont de toţi 
acești factori care puteau influenţa concluziile finale. 

După încheierea acestor cinci zile, urmară alte trei, de 
calcule, timp în care au fost scrise multe suluri de papirus. In 
sfârșit, eram gata să prezentăm rezultatele noastre regelui. În 
ziua aceea, faraonul se întoarse la templu cu pompă regească, 
însoţit de nobili și de jumătate din populaţia Insulei Elefantina, 
ca să-i fie prezentate estimările. În vreme ce marele preot i le 
citi cu voce tare, regele începu să zâmbească. Prevăzusem o 
inundație de proporţii, aproape de perfecţiune. Nu avea să fie 


313 


nici prea scăzută, ca să lase câmpurile expuse, să se coacă la 
soare, lipsindu-le de stratul negru de mâl, atât de important 
pentru fertilitatea lor, și nici atât de bogată, încât să spele 
canalele și fortificațiile și să înece satele și orașele aflate de-a 
lungul malurilor. Acest anotimp avea să aducă recolte mănoase 
și animale grase. 

Faraonul zâmbea, nu numai pentru că dăduse norocul peste 
supușii săi, ci, mai ales, gândindu-se la impozitele pe care aveau 
să le strângă oamenii săi. Valoarea impozitelor anuale era 
calculată în funcţie de inundație, iar anul acesta se vor adăuga 
noi comori în depozitele templului său funerar. In încheierea 
ceremoniei de binecuvântare a apei din templul lui Hapi, 
faraonul anunţă data pelerinajului său bianual spre Teba și 
participarea la serbările lui Osiris. Nu-mi venea să cred că 
trecuseră deja doi ani de când stăpâna mea jucase rolul zeiței la 
ultimul spectacol al patimilor lui Osiris. 

Am dormit puţin în noaptea aceea, la fel ca atunci când 
supravegheasem puţul nilometrului, pentru că stăpâna mea era 
prea emoţionată, ca să se ducă la culcare. M-a obligat să stau 
treaz cu ea până în zori, cântând, râzând și plecând urechea la 
povestirile despre Tanus, pe care nu se sătura să le asculte. In 
opt zile flota regală avea să navigheze pe apele umflate ale 
Nilului. Când vom ajunge, Tanus, senior Harrab, ne va aștepta 
acolo. Stăpâna mea era nebună de fericire. 


e Capitolul 51 e 


Flota care adunase în port gloata de pe Insula Elefantina era 
atât de numeroasă, încât părea să acopere apa de la un mal la 
altul. Stăpâna mea remarcă în glumă că un om ar putea să 
treacă Nilul fără să-și ude picioarele, călcând doar pe punţile de 
la carenă. Cu ajutorul fanioanelor și al steagurilor ce fluturau la 
prora fiecărui vas, flota dădu un adevărat spectacol. 

Împreună cu restul curţii ne îmbarcarăm pe vasul care ne 
fusese repartizat și, de pe puntea lui, începurăm să-l aclamăm 
pe rege, în timp ce cobora treptele de marmură ale palatului, 
după care se îmbarcă pe marea corabie de agrement. In 
momentul în care ajunse cu bine pe punte, sute de sunete de 


314 


corn dădură semnalul de plecare din port. Flota se echilibră de 
parcă ar fi fost un singur vas, toate navele îndreptându-și 
prorele spre miazănoapte. 

Odată cu afluxul fluviului, vâslașii porniră să tragă la rame și 
încet-încet ne depărtarăm. 

Atmosfera din ţară se schimbase de când Akh-Horus îi 
învinsese pe lupii-vrăbiilor. Locuitorii fiecărui sat pe lângă care 
treceam veneau pe malul fluviului să-și întâmpine regele. 
Faraonul stătea sus, la pupa, și purta coroana dublă, incomodă, 
ca să-l poată vedea bine toată lumea. Locuitorii făceau semne 
cu mâinile și strigau: „Fie ca toţi zeii să-i zâmbească faraonului!” 
Fluviul nu li-l aducea numai pe regele lor, ci și promisiunea 
bunăvoinţei sale, de aceea erau cu toții fericiţi. De două ori, în 
zilele ce urmară, a coborât faraonul împreună cu alaiul său pe 
mal, ca să inspecteze monumentele pe care Akh-Horus le 
ridicase la trecerea sa pe la răscrucile drumurilor comerciale. 
Localnicii păstraseră aceste înspăimântătoare mormane de 
cranii ca relicve sacre ale noului zeu. Lustruiseră tigvele până ce 
le făcură să strălucească precum fildeșul și le lipiseră cu clei de 
construcţie pentru ca piramidele să reziste trecerii anilor. Apoi 
au ridicat altare deasupra lor și au numit preoţi să oficieze în 
aceste locuri sfinte. 

La fiecare dintre altare, stăpâna mea lăsă ca ofrandă câte un 
inel de aur, primit cu bucurie de păzitorii lor. Protestele mele 
faţă de această extravaganţă erau zadarnice. Stăpânei mele îi 
lipsea adesea respectul cuvenit avuţiilor pe care le adunam în 
numele ei cu atâta râvnă. Dacă nu aș fi ţinut-o în frâu, cu 
siguranţă că ar fi dat-o zâmbind, ca și acum, săracilor nesătui și 
preoților lacomi. 

În a zecea zi de la plecare convoiul regal își așeză tabăra pe 
un promontoriu, mai sus de un cot al fluviului. In seara aceea 
participa la spectacol și unul dintre cei mai vestiți povestitori ai 
ținutului, iar stăpâna mea prefera acest gen de distracții. 
Așteptasem amândoi cu nerăbdare această ocazie; discutasem 
despre ea cu înflăcărare, încă de când părăsisem palatul. Am 
fost surprins și dezamăgit când domniţa Lostris s-a declarat prea 
obosită și indispusă, ca să participe la petrecere. Deși m-a 
îndemnat să merg împreună cu restul curţii, nu puteam s-o las 
singură, mai ales că se simţea rău. l-am pregătit o băutură caldă 


315 


și m-am culcat pe jos lângă căpătâiul ei ca să-i fiu aproape, dacă 
avea nevoie de mine în timpul nopții. 

Dimineaţa, când s-o trezesc, fui cuprins de îngrijorare. De 
obicei, sărea din pat, zâmbindu-mi, gata să se bucure și să 
devoreze noua zi, lacomă de bucuria de a trăi. Totuși, în 
dimineaţa aceea și-a tras pătura peste cap și a murmurat: 

— Mai lasă-mă să dorm puţin. Mă simt grasă și plictisitoare, 
ca o femeie bătrână. 

— Regele a poruncit să plecăm dis-de-dimineaţă, așa că 
trebuie să ne îmbarcăm înainte de răsăritul soarelui. Îți voi 
pregăti un ceai cald care sigur te va înveseli. 

Am turnat niște apă fierbinte într-un vas cu ierburi pe care le 
culesesem chiar eu în timpul fazei celei mai propice a lunii. 

— Nu te mai agita atâta, protestă ea, dar nu am mai lăsat-o 
să doarmă. Am obligat-o să stea trează și i-am dat tonicul. Se 
strâmbă. Pun pariu că ai de gând să mă otrăvești! se plânse ea, 
apoi, fără veste, înainte să o pot împiedica, vomită copios. 

După aceea, păru la fel de şocată ca și mine. Ne uitarăm 
consternațţi la băltoaca aburindă din pat, de lângă ea. 

— Ce-i cu mine, Taita? șopti ea. Nu mi s-a mai întâmplat 
niciodată una ca asta. 

In clipa aceea mă luminai. 

— Khamsin! strigai eu. Cimitirul din Tras! Tanus! 

Se uită lung la mine, fără nicio expresie, apoi surâsul ei 
lumină bezna din cort precum un opaiț. 

— Sunt pe cale să fac un copil! strigă ea. 

— Mai încet, stăpână, o rugai eu. 

— Copilul lui Tanus! Port în pântece copilul lui Tanus! 

Știam că n-avea cum să fie fiul regelui, o dată ce nu-l lăsasem 
să se apropie de patul ei de când cu refuzul de a mânca și de 
când pierduse sarcina. 

— O, Taita, susură ea, ridicându-și poalele cămășii de noapte, 
cercetându-și pântecele plat și tare cu adoraţie. la gândește-te! 
Un năpârstoc exact ca Tanus care crește în mine! zise ea, 
palpându-și pântecele, plină de speranță. Eram sigură că 
plăcerile pe care le-am descoperit în mormântul de la Tras nu 
puteau trece neobservate de zei. Mi-au dăruit o amintire care va 
dura o viaţă întreagă. 

— Vezi c-o iei razna, am prevenit-o eu. Poate că nu-i decât o 
colică. Trebuia să-ţi fac mai întâi testele, ca să fim siguri. 


316 


— N-am nevoie de niciun test! Îmi cunosc eu bine sufletul și 
adâncimile tainice ale trupului meu! 

— Totuși, vom face testele, i-am spus eu cu prefăcătorie și m- 
am dus să iau oala de noapte. Se stârci și-mi oferi prima urină 
din ziua aceea, pe care eu am împărţit-o în două părţi egale. 

Prima parte am amestecat-o cu o cantitate egală de apă de 
Nil. Apoi am umplut două ulcele cu pământ negru și în ele am 
plantat cinci grăunţe de dhurra. Prima ulcea am udat-o cu apă 
limpede de NII, iar pe cea de-a doua, cu amestecul de urină de 
la stăpâna mea. Acesta a fost primul test. 

Apoi am pornit la vânătoare printre trestiile din laguna de 
lângă tabăra noastră și am capturat zece broaște. Nu erau din 
varietatea aceea drăgălașă cu verde și galben, cu picioarele de 
dinapoi lungi și săltăreţe, ci din cele de mâl, scârboase și negre. 
Aceste broaște nu au gât, ci capetele le sunt prinse direct de 
trupul vâscos și gras, iar ochii le sunt așezați pe partea 
superioară a craniului plat, din care cauză copiii le numesc 
„privitori la cer”. Am pus câte cinci privitori la cer în două ulcele 
separate, pline cu apă de fluviu. Intr-una am adăugat secreția 
intimă a stăpânei mele, iar pe cealaltă am lăsat-o neschimbată. 
A doua zi dimineaţa, în cabina personală a stăpânei mele, la 
bordul galerei, am descoperit ulcelele și am cercetat conţinutul. 
Semințele udate cu urina domniţei Lostris își scoseseră 
căpșoarele mici și verzi, pe când celelalte rămăseseră inerte. 
Cele cinci broaște care nu primiseră binecuvântarea stăpânei 
mele erau sterpe, dar celelalte, mai norocoase, depuseseră 
toate fâșii lungi și argintii, presărate cu ouă de culoare neagră. 

— Ti-am spus? ciripi stăpâna mea, în al nouălea cer, înainte 
să-mi dau eu verdictul oficial. O, mulţumesc tuturor zeilor! In 
toată viața mea nu mi s-a mai întâmplat ceva atât de frumos! 

— Am să stau imediat de vorbă cu Aton. Ai să împărţi patul cu 
faraonul chiar în noaptea asta, i-am spus eu neîndurător, iar ea 
s-a uitat lung la mine, uluită. Nici măcar faraonul care crede 
aproape tot ce-i spun nu va putea fi convins că ai fost 
însămânţată de vântul Khamsin. Trebuie să avem un tată 
adoptiv pentru micuțul nostru bastard. 

Eu îl consideram deja copilul nostru, nu numai al ei. Cu toate 
că încercam să par frivol, eram realmente la fel de încântat ca și 
ea de această fecunditate. 


317 


— Să nu cumva să-l mai numești vreodată bastard! se răţoi 
ea la mine. Va fi un prinţ. 

— Va fi un prinţ numai dacă îi vom găsi un părinte regal. 
Pregătește-te! Mă duc să-l văd pe rege. 


e Capitolul 52 « 


— Azi-noapte am avut un vis, Mare Egipt, i-am zis eu 
faraonului. A fost atât de uluitor, încât am întins labirinturile lui 
Ammon-Ra. 

Faraonul se aplecă nerăbdător, pentru că ajunsese să creadă 
în visurile și-n labirinturile mele ca oricare dintre pacienţii care 
mă solicitau. 

— De data aceasta, nu mai am nicio îndoială, Maiestate. În 
vis, mi-a apărut zeița Isis și mi-a promis că va contrabalansa 
toată influenţa malefică a fratelui ei Seth care te-a privat cu 
cruzime de primul fiu, atunci când a lovit-o pe domnița Lostris 
cu boala aceea devastatoare. la-o pe stăpâna mea în pat în 
prima zi a serbărilor lui Osiris și vei fi binecuvântat cu alt fiu. 
Aceasta e făgaduiala zeiţei! 

— Diseară e ajunul serbărilor, zise încântat regele. Într- 
adevăr, Taita, sunt gata să-mi îndeplinesc această datorie 
plăcută de câteva luni încoace, așteptând doar să-mi dai 
permisiunea. Însă nu mi-ai spus ce ai văzut în labirinturile lui 
Ammon-Ra. Se aplecă iar nerăbdător spre mine. 

— Am avut aceeași viziune ca înainte, numai că de data 
aceasta a fost mai puternică și mai vie. Aceeași pădure 
nesfârșită de copaci, de-a lungul fluviului, fiecare arbore purtând 
coroana imperială. Și dinastia Măriei Tale de-a lungul veacurilor, 
puternică și neînfrântă. 

Faraonul oftă cu mulțumire. 

— Trimiteţi copila la mine! 

Când m-am întors la cort, stăpâna mea mă aștepta. Se 
îmbrăcase cu multă graţie și zise cu umor: 

— Voi închide ochii și îmi voi închipui că sunt în mormântul de 
la Tras cu Tanus, îmi mărturisi ea, chicotind cu obrăznicie. Deși, 
să mi-l închipui pe rege în postura lui Tanus e ca și cum ai 
transforma codiţa unui șoricel într-o trompă de elefant. 


Aton veni să o conducă în cortul regelui curând după ce 
acesta își terminase cina. Ea plecă cu o expresie calmă pe chip, 
pășind hotărâtă, visând probabil la micul ei prinţ și la adevăratul 
lui tată care ne aștepta la Teba. 


e Capitolul 53 e 


lubita Teba, frumoasa cetate a celor o sută de porţi, cât ne- 
am bucurat când am văzut-o apărând în fața noastră împodobită 
cu templele și cu zidurile sale strălucitoare! 

Stăpâna mea exclama încântată de fiecare dată când ni se 
arăta câte un loc cunoscut. Apoi, în timp ce barja regală se opri 
la debarcaderul palatului Marelui Vizir, bucuria revederii ne 
părăsi și rămaserăm amândoi tăcuţi. Domnița Lostris mă prinse 
în brațe ca o fetiță înspăimântată de povești cu spiriduși pentru 
că nu-și mai văzuse tatăl de când se măritase. 

Seniorul Intef mergea împreună cu fiii săi, Menset și Sobek, 
cei doi „eroi”, în fruntea marii adunări a nobililor și a preoților 
cetăţii Teba care așteptau pe chei să-l întâmpine pe rege. 
Seniorul Intef era la fel de frumos și de suav cum mi-l 
imaginasem în coșmarurile mele, de aceea simţii cum îmi piere 
tot entuziasmul. 

— Acum trebuie să fii foarte precaut! îmi șopti domnița 
Lostris. Va încerca să te înlăture din calea lui. Nu uita cobra! 

La mică distanţă de Marele Vizir stătea Rasfer. În timpul 
absenței noastre fusese, cu siguranţă, promovat. Acum purta pe 
cap însemnul de Comandant al celor Zece Mii și biciul de aur al 
respectivului rang. Mușchii feței sale nu-și reveniseră. Un obraz 
îi atârna hidos și saliva i se scurgea din colţul gurii. În momentul 
acela mă recunoscu și rânji la mine cu jumătate de faţă, de-a 
curmezișul șuviței înguste de salivă. Ridică biciul de aur, 
salutându-mă cu ironie. 

— Iţi jur, domnița mea, atâta vreme cât Rasfer și cu mine ne 
aflăm împreună în Teba nu-mi voi dezlipi mâna de pe pumnal și 
nu voi mânca decât fructe cojite de mine însumi, murmurai eu, 
în timp ce îi zâmbeam călăului, răspunzându-i la salut cu un 
gest vesel. 


— Nu vei accepta niciun cadou neobișnuit, insistă stăpâna 
mea, și vei dormi la căpătâiul meu, ca să te pot apăra noaptea. 
În timpul zilei vei sta alături de mine și nu vei hoinări de unul 
singur! 

— Fii sigură că n-am să mă plictisesc, am asigurat-o eu și în 
următoarele zile mi-am ţinut promisiunea, rămânând sub 
protecţia ei, deoarece eram sigur că seniorul Intef nu-și va 
periclita legătura sa cu tronul, punându-și propria fiică în 
primejdie. 

Desigur, eram deseori în compania Marelui Vizir, pentru că 
era de datoria lui să-l însoțească pe rege la toate ceremoniile 
serbărilor. Tot timpul seniorul Intef jucă rolul tatălui iubitor și 
grijuliu faţă de domniţa Lostris și o trată cu tot respectul și cu 
toată consideraţia datorate unei soţii de rege. In fiecare zi îi 
trimitea cadouri, aur și bijuterii, minunate sculpturi de scarabei 
și de mici zei din fildeș și din lemn preţios. In ciuda poruncilor 
date de stăpâna mea, nu le-am trimis înapoi. Nu voiam să-mi 
avertizez dușmanul și, în plus, cadourile erau de valoare. Le-am 
vândut cu discreţie și am investit câștigurile în cumpărarea unor 
grânare deţinute de comercianţi de încredere din cetate, 
prieteni de-ai mei. 

Dată fiind recolta așteptată, preţul grânelor era foarte scăzut 
față de anii trecuți. Acesta însă nu putea decât să crească, 
profitul apărând în timp. Comercianţii mi-au dat chitanţe pe 
numele stăpânei mele, pe care le-am depus la arhivele 
tribunalului. Am păstrat drept comision a cincea parte din sumă. 
Acest mic șiretlic îmi dădea o plăcere deosebită ori de câte ori 
seniorul Intef se uita la mine cu ochii aceia galbeni de leopard. 
Privirea lui îmi întărea convingerea că sentimentele nu i se 
schimbaseră. Mi-am adus aminte de răbdarea și de rezistenţa 
de care dădea dovadă în confruntarea cu un dușman. Aștepta în 
mijlocul plasei sale, ca un superb păianjen, privindu-mă cu ochi 
strălucitori. Mi-am adus aminte de castronul cu lapte otrăvit și 
de cobră și, în ciuda tuturor precauţiilor mele, nu mă simţeam 
deloc în siguranţă. 

Între timp, serbările continuau cu toate ceremoniile și 
tradiţiile lor, așa cum se întâmplase de secole. Totuși, anul 
acesta nu Tanus fusese cel care vânase vacile de râu în laguna 
lui Hapi, ci alt escadron; la fel se întâmplă și cu actorii care 
interpretau piesa din templul lui Osiris. Pentru că fusese 


320 


respectat decretul faraonului și versiunea piesei era a mea, 
cuvintele aveau forţă, dar și sensibilitate. Totuși, interpretarea 
nouă nu era atât de frumoasă ca aceea pe care i-o dăduse 
stăpâna mea și nici Horus nu era atât de nobil și de deosebit ca 
seniorul Tanus. Pe de altă parte, Seth era de data aceasta 
atrăgător și plăcut în comparaţie cu cel jucat de Rasfer. 

În ziua de după spectacol, faraonul trecu fluviul ca să-și 
viziteze templul funerar și, cu această ocazie, m-a ţinut alături 
de el tot timpul. Îmi ceru de multe ori sfatul asupra unor aspecte 
privind lucrările. Desigur, purtam la gât lanţul de aur ori de câte 
ori era nevoie. Niciunul dintre aceste detalii nu-i scăpară 
seniorului Intef, care căzuse pe gânduri, văzând aceste favoruri 
regale. Aveam speranţa că voi fi apărat astfel în viitor de 
răzbunarea Marelui Vizir. De când părăsisem Teba alt arhitect se 
ocupa de proiectul templului. Era, poate, nedrept ca faraonul să 
aștepte ca acesta să se ridice la standardele mele sau să 
menţină ritmul meu de lucru. 

— Pe binecuvântata mamă a lui Horus, aș vrea ca tu să fii șef 
aici, Taita, mormăi faraonul. Dacă stăpâna ta s-ar putea lipsi de 
tine, te-aș cumpăra eu și te-aș pune în Cetatea Morților, ca să 
supraveghezi lucrările. Costurile s-au dublat de când a preluat 
conducerea idiotul acesta. 

— E tânăr și naiv, fui eu de acord. Zidarii și furnizorii îi pot 
fura chiar și boașele fără ca el să observe că-i lipsesc. 

— Da, numai că ei mi le fură pe ale mele, strigă el. Vreau să 
verifici împreună cu el chitanțele și să-i arăţi unde este furat! 

Consideraţia regelui mă flată, bineînțeles, și, fără să-i port 
pică noului arhitect, i-am atras atenţia regelui că fațada 
proiectată de mine nu corespundea standardelor, iar lipsa de 
gust a zorzoanelor făcute de constructori o urâţeau. Frontonul 
avea acum ceva din stilul decadent sirian la modă în Regatul de 
Jos, unde gusturile comune ale oamenilor simpli corupeau 
tradiţiile clasice ale artei egiptene. 

În ceea ce privește lucrătura, i-am demonstrat regelui că 
printre blocurile de piatră care alcătuiau zidul lateral al 
templului mortuar se putea strecura ușor o bucată de papirus. 
Faraonul porunci ca frontonul și zidul templului să fie dărâmate 
și a obligat breasla constructorilor să plătească cinci sute debeni 
de aur trezoreriei regale. 


321 


Faraonul își petrecu două zile trecând în revistă comorile din 
vistieria templului funerar. Aici găsi puţine lucruri de care să se 
plângă. În toată lumea nu fusese adunată o avere atât de mare 
într-un singur loc. Chiar și eu, care apreciam lucrurile fine, mă 
săturai curând de abundența aceasta, iar ochii începură să mă 
doară din cauza strălucirii aurului. Regele a insistat ca domniţța 
Lostris să rămână alături de el tot timpul. Cred că atracţia lui se 
transforma încet-încet în dragoste reală sau într-un sentiment 
aproape identic, căci regele nu era capabil să iubească cu 
adevărat. După ce ne întoarserăm la Teba, ca urmare a stării 
sale, stăpâna mea era foarte obosită, iar eu mă temui pentru 
copilul pe care-l purta în pântece. Era mult prea devreme să-i 
spunem regelui de starea ei și să-i sugerez să se poarte cu ea cu 
mai multă grijă. Nu trecuse nicio săptămână de când fusese la el 
în pat așa că un diagnostic atât de prematur ar fi trezit 
suspiciuni. Pentru rege, Lostris era încă o tânără sănătoasă și 
robustă și o trata ca atare. 


e Capitolul 54 e 


Serbările se terminară la fel ca totdeauna, de secole, adică 
prin adunarea poporului în templul lui Osiris și prin discursul 
regelui. Pe estrada de piatră ridicată în faţa templului lui Osiris 
stătea faraonul într-un jilț foarte înalt, ca să poată fi văzut de 
întreaga adunare. Purta dubla coroană, precum și cârja și biciul 
regal. De data aceasta, intervenise o modificare în planul 
templului, pentru că-i făcusem faraonului o propunere pe care o 
acceptase. Pe lângă trei dintre zidurile interioare fuseseră 
ridicate niște eșafodaje de lemn. Acestea se înălțau, în trepte, 
până la zidurile masive de piatră și ofereau locuri pentru sute de 
cetăţeni notabili ai Tebei, care puteau urmări ceremonia fără a fi 
stingheriţi. Sugerasem ca tribunele să fie împodobite cu pânză 
colorată și cu crengi de palmieri pentru a le ascunde urâțenia. 
Era pentru prima dată când astfel de structuri erau ridicate pe 
meleagurile noastre. De atunci înainte au devenit ceva obișnuit 
fiind înălțate la toate ceremoniile publice, de-a lungul 
drumurilor, în timpul procesiunilor regale, sau pe câmp, în cazul 
jocurilor atletice. Până-n ziua de azi ele sunt cunoscute sub 


322 


numele de tribunele Taita. Avusese loc o competiţie acerbă 
pentru ocuparea acestor locuri, dar, ca proiectant, am putut 
obţine cele mai bune poziţii pentru mine și pentru stăpâna mea. 
Stăteam chiar vizavi de tron, puţin deasupra creștetului 
faraonului și avea o priveliște de ansamblu asupra întregii curți 
interioare. Adusesem pentru domniţța Lostris o pernă de piele 
umplută cu lână, un coș cu fructe și prăjiturele, câteva ulcioare 
cu șerbet și cu bere ca să ne susţină de-a lungul interminabilelor 
ceremonii. 

De jur împrejurul nostru erau adunaţi cei mai nobili oameni ai 
regatului, seniori și domniţe îmbrăcaţi în veșminte moderne. 
Veniseră generali și amirali ce purtau biciuri de aur și își etalau 
cu mândrie distincţiile și drapelele regimentelor lor, căpeteniile 
breslelor, ale negustorilor, preoţi și ambasadori din coloniile 
regale. 

In fața regelui se întindeau curțile templului ce dădeau una- 
ntr-alta ca piesele dintr-un joc de cuburi, zidurile masive de 
piatră fiind astfel așezate încât porţile se aliniau perfect. Un 
supus care locuia pe strada Berbecilor Sacri, dincolo de pilonii 
porţii principale, l-ar fi putut zări pe rege stând pe tronul său, de 
la o depărtare de peste o sută de pași. 

Toate aceste curți erau asaltate de mulţimea oamenilor de 
rând, restul revărsându-se pe strada sfântă și prin grădinile din 
afara zidurilor templului. Cu toate că trăisem toată viaţa mea în 
Teba nu văzusem niciodată o astfel de adunare. Nu că aș fi 
putut să-i număr, dar estimam că erau acolo mai mult de două 
sute de mii de oameni. Se stârnise o asemenea zarvă, încât mă 
simţeam doar o albină într-un stup zumzăitor. 

De jur împrejurul tronului se afla un grup de mari demnitari, 
ale căror capete ajungeau până la picioarele faraonului. 
Bineînţeles, printre ei se afla și marele preot al zeului Osiris. În 
timpul anului ce trecuse, vechiul pontif părăsise lumea aceasta 
trecătoare și pornise în marea călătorie de dincolo, spre 
câmpiile apusene ale paradisului etern. Noul pontif era mult mai 
tânăr și mai ferm. Știam că nu va putea fi ușor manipulat de 
seniorul Intef. De fapt, colaborasem cu el, în timp ce 
supravegheasem ridicarea  tribunelor, în câteva situaţii 
deosebite. 

Totuși, figura cea mai impresionantă din grup, concurând 
chiar cu însuși faraonul, era cea a Marelui Vizir. Seniorul Intef 


323 


atrăgea atenţia tuturor. Era înalt, frumos ca o legendă și avea o 
statură impresionantă. Pe piept și pe umeri îi atârnau lanțurile 
grele ale Aurului de Onoare, făcându-l să pară o figură din 
panteon. Alături de el se zărea chipul hidos al lui Rasfer. 

Așa cum cerea tradiţia, ceremonia fu deschisă de seniorul 
Intef. Acesta păși spre locul liber din faţa tronului și își începu 
discursul de salut pentru rege, în numele orașelor gemene ale 
cetății Tebei. In timp ce vorbea, m-am uitat la stăpâna mea; cu 
toate că-i împărtășeam ura, fui șocat de acea expresie de furie 
și de dușmănie întipărită pe faţa ei. Nu făcea nici cea mai mică 
încercare să și-o ascundă și se uita direct la tatăl său. Voiam să 
o avertizez să fie mai precaută în preajma cunoscuţilor, dar 
știam că dacă fac acest lucru voi atrage mai mult atenţia asupra 
conflictului dintre cei doi. 

Marele Vizir vorbi mult, prezentându-și realizările și serviciile 
aduse faraonului în decursul ultimului an. Mulțimea murmura și 
se foia nemulțumită și stingherită. Din nenumăratele trupuri 
prezente se înălța o zăpușeală insuportabilă, iar fierbinţeala 
razelor de soare ce băteau drept deasupra curților aglomerate 
plana printre zidurile templului. Am văzut mai multe femei 
leșinând. 

Când, în sfârșit, seniorul Intef termină de vorbit, în locul lui 
păși marele preot. În timp ce soarele trecea de amiază, el îi 
raporta regelui afacerile ecleziastice ale Tebei. Căldura și 
umezeala deveneau tot mai apăsătoare; parfumurile și uleiurile 
aromate nu mai puteau ascunde mirosul de sudoare al trupurilor 
înfierbântate și nespălate. Era imposibil să ieși din mulțime ca 
să-ţi faci nevoile fiziologice. Bărbaţii și femeile stăteau pe vine 
sau își satisfăceau necesităţile din picioare. Templul începu să 
pută ca o cocină sau ca o toaletă publică. l-am dat stăpânei 
mele un batic de mătase parfumat pe care să-l ţină la nas. 

Toată lumea respiră ușurată când, în sfârșit, marele preot își 
încheie discursul cu o binecuvântare adresată regelui în numele 
zeului Osiris, apoi se retrase cu o plecăciune adâncă la locul lui 
din spatele Marelui Vizir. Pentru prima oară de când începuse să 
se adune, mulţimea tăcu. Plictiseala și disconfortul fură uitate, 
toată lumea aștepta cu nerăbdare să-l audă vorbind pe faraon. 

Regele se ridică în picioare. Rămăsei uimit de răbdarea 
bătrânului care stătuse tot acest timp ca o statuie. Își desfăcu 
braţele, făcu un semn de binecuvântare și chiar în clipa aceea 


324 


haloul sfânt al tradiţiei fu spulberat de un eveniment care 
consternă întreaga asistenţă - preoţi, nobili și oameni de rând. 
Eram una dintre puţinele persoane care nu fu surprinsă de ceea 
ce a urmat pentru că contribuisem și eu cu vârf și îndesat. 

Marile uși de aramă lucitoare ale sanctuarului se dădură la 
perete. Părea că se deschiseseră ele singure fără nicio 
intervenţie umană. De-a lungul curților templului trecu o 
răsuflare întretăiată, un suspin ca o rafală de vânt ce făcu 
șirurile compacte de oameni să foșnească precum niște frunze 
de tamarin. Apoi, brusc, se auzi ţipătul unei femei și imediat, un 
murmur de groază superstițioasă cuprinse mulţimea. Unii căzură 
în genunchi, alţii ridicară mâinile înspăimântați deasupra 
capetelor, alții își acoperiră feţele cu șalurile pentru a nu fi orbiţi 
la vederea unei priveliști nepermise admiraţiei ochilor muritori. 

Pe ușile sanctuarului ieși un zeu, un zeu impunător, 
înspăimântător, cu umerii acoperiţi cu o mantie. Coiful îi era 
împodobit cu o pană de egretă, avea trăsături grotești, metalice, 
pe jumătate vultur, pe jumătate om, cu un cioc încârligat și cu 
niște găuri întunecate în loc de ochi. 

— Akh-Horus! strigă o femeie și se prăbuși într-un leșin mortal 
pe dalele de piatră. 

— Akh-Horus! strigă întreaga mulţime. El este zeul! 

Căzură  rânduri-rânduri în genunchi într-o  prostraţie 
adulatoare. Cei din lojele de sus îngenuncheară făcând semnele 
de îndepărtare a răului. Ingenuncheară chiar și nobilii de la 
picioarele tronului. In tot acest timp numai două persoane mai 
rămăseseră în picioare. Faraonul se oprise pe treptele tronului 
ca o statuie îngheţată, iar Marele Vizir al Tebei stătea drept și 
arogant. 

Akh-Horus se opri în fața regelui și se uită la el prin 
deschizăturile ce ţineau loc de ochi ale măștii de bronz; nici 
măcar atunci faraonul nu se clinti. Obrajii regelui erau fardaţi cu 
alb, așa că nu mi-am putut da seama dacă pălise, dar ochii săi 
aveau o strălucire care putea fi cauzată fie de extaz religios, fie 
de groază. 

— Cine ești? întrebă faraonul. Ești o stafie sau un om? De ce 
deranjezi ceremonia noastră solemnă? 

Vocea îi era puternică și clară. Nu se simţea nicio urmă de 
emoție în glasul lui, făcându-mă să-l admir. Slăbit, îmbătrânit și, 
probabil, credul, bătrânul rege era totuși curajos. Era în stare să 


325 


facă față omului sau zeului acestuia, păstrându-și cumpătul 
asemeni unui luptător. 

Akh-Horus îi răspunse cu un glas care ar fi dominat zarva 
trupelor în timpul unei lupte, un glas care tună printre coloanele 
templului. 

— Mare faraon, sunt om și nu stafie. Sunt omul tău. Am venit 
în faţa Măriei Tale ca răspuns la poruncă. Am venit să justific 
datoria cu care m-ai însărcinat chiar aici, în această zi a lui 
Osiris, cu doi ani în urmă. 

Işi scoase coiful, iar buclele sale strălucitoare i se împrăștiară 
pe umeri. Mulțimea îl recunoscu imediat. Strigătele părură că 
zguduie temeliile templului: 

— Seniorul Tanus, seniorul Tanus! 

Mi se părea că stăpâna mea striga cel mai tare, asurzindu-mă, 
aproape, pe mine, care stăteam alături de ea: 

— Tanus! Akh-Horus! Cele două nume se amestecară și se 
izbiră de zidurile templului ca valurile stârnite de furtună. 

— S-a ridicat din morţi! A devenit un zeu printre oameni. 

Nu m-am îngrijorat până în momentul în care, brusc, Tanus își 
scoase spada din teacă și și-o ridică deasupra capului poruncind 
tăcere. li dădură cu toţii ascultare și când se făcu liniște vorbi 
din nou: 

— Mare Egipt, am permisiunea să vorbesc? 

Cred că în momentul acela regele nu mai avea puterea să 
rostească vreun cuvânt, așa că făcu un gest cu cârja și cu biciul 
săltând, parcă, gata-gata să cadă din picioare, apoi se lăsă în 
tronul său. Tanus i se adresă pe un ton răsunător care se auzi 
până în curtea exterioară. 

— Cu doi ani în urmă m-ai însărcinat să distrug acele cuiburi 
de criminali și de hoţi care amenințau viaţa statului. Mi-ai 
încredințat chiar și sigiliul regal în formă de șoim. 

Tanus scoase de sub mantie statueta albastră și o puse pe 
treptele tronului, apoi se retrase și vorbi din nou: 

— Pentru a îndeplini mai bine poruncile regelui, mi-am 
înscenat propria moarte, ascunzând mumia unui mort în 
mormântul meu. 

— Bak-hern! strigară cu toţii, într-un singur glas, până când 
Tanus porunci din nou tăcere. 

— Am condus o mie de bărbați curajoși ai Crocodilului 
Albastru în pustiuri și în locuri sălbatice, căutându-i pe lupii- 


326 


vrăbiilor prin fortărețele lor tainice. l-am ucis cu miile și-am 
făcut grămezi din ţestele lor retezate la marginea drumurilor. 

— Bak-her! strigara cu toţii, așa e! Akh-Horus a făcut toate 
acestea! 

Din nou Tanus ceru să se facă tăcere. 

— Am înfrânt puterea baronilor. Le-am măcelărit fără milă 
urmașii. În întregul Egipt n-a mai rămas decât un singur om care 
își spune lup al vrăbiilor. 

Acum, în sfârșit, amuţiseră cu toţii, ascultând cu atenţie 
fiecare cuvânt al său, fascinaţi. Nici măcar Faraonul nu mai 
putea să-și ţină nerăbdarea în frâu. 

— Vorbește, seniore Tanus, cel pe care oamenii îl cunosc sub 
numele de Akh-Horus! Numește-l pe acest om! Spune-mi-l ca să 
poată și el cunoaște mânia faraonului! 

— Se ascunde sub numele de Akh-Seth, strigă Tanus. Faptele 
sale infame sunt egale cu cele ale fratelui său, zeul 
întunericului. 

— Dă-mi adevăratul său nume, porunci faraonul, ridicându-se 
din nou în picioare agitat. Numește-l pe cel din urmă dintre lupii- 
vrăbiilor! Tanus prelungi momentul. Își aruncă privirile de-a 
lungul templului, încet, cu multă atenţie. Când ni se întâlniră 
ochii i-am făcut un semn din cap atât de imperceptibil încât 
numai el văzu mișcarea, apoi privirea lui trecu fără să se 
oprească spre porțile deschise ale sanctuarului. Atenţia întregii 
adunări fiind concentrată asupra seniorului Tanus, la început 
nimeni nu văzu șirul de oameni înarmaţi care intraseră fără 
zgomot, încet-încet în templu. Deși purtau armuri și scuturi de 
razboi i-am recunoscut pe cei mai mulţi dintre ei. Erau Remrem 
și Astres și încă cincizeci de alţi războinici ai Crocodilului 
Albastru. Se adunară rapid în jurul tronului, ca o gardă regală, 
fără a ieși însă în evidenţă. Remrem și Astres se așezară în 
spatele seniorului Intef. De îndată ce se postară acolo, Tanus 
vorbi din nou: 

— Vă voi da numele lui Akh-Seth, divine faraon. Stă fără nicio 
rușine în umbra tronului vostru. Tanus arătă cu spada: lată-l, 
poartă Aurul de Onoare la gâtul său trădător. Acesta este 
singurul tovarăș al faraonului care a transformat regatul într-un 
teren de joacă pentru criminali și tâlhari. Acesta este Akh-Seth, 
guvernator al nomei Tebei, Mare Vizir al Regatului de Sus! 


327 


În templu se lăsă o tăcere apăsătoare. Trebuie să fi fost mai 
bine de zece mii de oameni în această adunare care avuseseră 
de suferit cumplit din cauza seniorului Intef și care aveau motive 
întemeiate să-l urască, dar nu se auzi niciun glas entuziasmat, 
victorios. Știau cu toţii cât de cumplită era furia și răzbunarea 
lui. În aer se simţea mirosul fricii, dens ca fumul de tămâie. 
Fiecare om înțelegea că până și reputaţia lui Tanus, faptele sale 
mărețe nu erau de ajuns ca acuzaţia nedovedită să triumfe 
asupra unei persoane ca seniorul Intef. Să-ţi arăţi bucuria, să-ţi 
dai acordul în clipa aceea era o nebunie sinucigașă. Hohotul de 
râs al seniorului Intef rupse tăcerea. Era plin de dispreț și cu un 
gest poruncitor îi întoarse spatele lui Tanus, adresându-i-se 
direct regelui: 

— Soarele deșertului i-a afectat creierul. Bietul tânăr a 
înnebunit. Nici măcar un cuvânt din toate aiurelile sale nu este 
adevărat. Ar trebui să fiu furios; numai că eu nu sunt decât 
întristat văzând cum un războinic cu o astfel de reputaţie a 
decăzut atât de mult. Întinse ambele mâini spre faraon, într-un 
gest demn, loial. Toată viața l-am slujit pe faraon și mi-am slujit 
poporul. Onoarea mea este atât de invulnerabilă, încât nici nu 
încerc să mă apăr de aceste elucubraţii sălbatice. Fără nicio 
teamă mă încred în înţelepciunea și în dreptatea regelui divin. 
Las faptele mele și dragostea faţă de faraon să vorbească în 
locul meu! 

Pe fața regelui se puteau citi cu ușurință confuzia și 
nehotărârea. Buzele îi tremurau, iar fruntea i se brăzdă, căci nu 
fusese binecuvântat cu un spirit incisiv și prompt. După o clipă 
deschise gura să vorbească, dar, înainte să rostească vreo 
sentință fatală sau iremediabilă, seniorul Tanus ridică iar spada 
și și-o îndreptă dincolo de tron, spre ușile deschise ale 
sanctuarului. Pe acolo intră un alt grup de oameni, atât de 
neobișnuit, încât faraonul rămase cu gura căscată la ei. Kratas 
venea în frunte, cu vizorul coifului ridicat și cu o spadă în mâna 
dreaptă. Cei care-l urmau purtau doar haine zdrențuite și aveau 
capetele și picioarele goale. Mâinile le erau legate la spate și își 
târau picioarele ca sclavii în drum spre podiumul de licitaţie. 

Mă uitai la chipul seniorului Intef și l-am văzut lovit de șoc, 
clătinându-se ca și cum ar fi fost izbit drept în faţă. Îi recunoscu 
pe captivii despre care crezuse că muriseră de mult și ale căror 
cranii rânjeau de pe marginea drumului. Aruncă o privire într-o 


328 


parte, spre ușiţa altarului care era aproape ascunsă de o pânză 
de in. Aceasta era singura ieșire din aglomerata curte interioară, 
dar Remrem făcu un pas la dreapta ca să-i blocheze drumul. 
Seniorul Intef se uită iar spre tron și își ridică bărbia într-un gest 
încrezător și sfidător. Cei șase captivi legați fură aliniaţi în fața 
tronului și, la porunca lui Kratas, căzură în genunchi plecându-și 
capetele. 

— Cine sunt oamenii aceștia? întrebă faraonul. 

Tanus, care stătea în spatele primului, îl prinse de 
încheieturile legate și îl ridică în picioare. 

Captivul avea pielea ciupită de vărsat, iar ochiul său orb 
reflecta lumina ca o monedă de argint. 

— Divinul faraon întreabă cine ești, spuse Tanus cu blândeţe. 
Răspunde la întrebare! 

— Mare Egipt, sunt Shufti! spuse el. Am fost cândva baron al 
lupilor-vrăbiilor, înainte ca Akh-Horus să împrăștie și să 
măcelărească clanul meu din cetatea Gallala. 

— Spune-i regelui cine era stăpânul tău, insistă Tanus. 

— Akh-Seth era stăpânul meu, răspunse Shufti. Sunt legat de 
Akh-Seth printr-un jurământ de supunere pecetluit cu sânge și îi 
plăteam o recompensă egală cu o pătrime din tot ce jefuiam. In 
schimb, Akh-Seth îmi acorda imunitate și îmi furniza informaţii 
despre victimele următoare. 

— Arată-i-l regelui pe Akh-Seth, îi porunci Tanus, iar Shufti se 
târî până ajunse în fața seniorului Intef. Își umplu gura cu salivă 
și scuipă pe superba uniformă a Marelui Vizir. 

— Acesta este Akh-Seth, strigă el, fie ca viermii să se 
ospăteze din măruntaiele sale! 

Kratas îl târî pe Shufti deoparte și îl ridică în picioare pe 
următorul captiv. 

— Spune-i regelui cine ești, îi porunci el. 

— Sunt Akheku, am fost baron al lupilor-vrăbiilor, dar toți 
oamenii mei au fost uciși. 

— Cine era stăpânul tău? Cui îi plăteai pradă de război? îl 
întrebă Tanus. 

— Seniorul Intef era stăpânul meu. Plata ajungea în cuferele 
Marelui Vizir. 

Seniorul Intef stătea mândru și distant, fără să i se vadă nici 
cea mai mică emoție pe chip în vreme ce îi fură aruncate toate 
aceste acuzaţii. Nu rosti niciun cuvânt în apărarea sa în vreme 


329 


ce erau aduși baronii dinaintea lui, unul după altul, toţi spunând 
aceleași lucruri: „Seniorul Intef a fost stăpânul meu. Seniorul 
Intef este Akh-Seth”. Tăcerea mulţimii din templu deveni la fel 
de apăsătoare ca și căldura. Păreau îngroziţi, sau plini de o ură 
tăcută și neîncrezătoare. Totuși, niciunul dintre ei nu îndrăzni 
încă să vorbească împotriva seniorului Intef, nimeni nu reacționa 
așteptând reacţia faraonului. 

Fu adus și ultimul baron în faţă pentru a se confrunta cu 
Marele Vizir. Era un bărbat înalt, cu mușchii pietroși și pielea 
arsă de soare. Sânge de beduin curgea prin venele sale, căci 
avea ochi negri și nas acvilin. Barba îi era deasă și cârlionțată, și 
aroganţa i se întipărise adânc pe chip. 

— Numele meu este Basti! Vorbea mult mai clar decât toți 
ceilalți. Oamenii îmi spun Basti cel Crud, deși nu știu de ce. Râse 
de umorul său destrăbălat, de călău. Am fost unul dintre baronii 
lupilor-vrăbiilor, până când Akh-Horus mi-a distrus clanul. 
Stăpânul meu era seniorul Intef. 

De data aceasta el nu mai fu îndepărtat, la fel ca ceilalți. 
Tanus i se adresă din nou: 

— Spune-i regelui, l-ai cunoscut pe Pianki, senior Harrab, care 
pe vremuri a fost un nobil al Tebei? 

— L-am cunoscut bine! Am făcut niște afaceri cu el! 

— Ce fel de afaceri? îl întrebă Tanus cu moartea în glas. 

— Îi prădam caravanele. Îi ardeam recoltele pe câmp. Am 
făcut o razie prin minele sale de cărbuni de la Sestra și i-am 
masacrat toți minerii într-un mod atât de groaznic, încât nu a 
mai venit nimeni acolo să-i lucreze arama. l-am ars vilele. Mi-am 
trimis oamenii prin cetăţi să-l vorbească de rău ca să-i întinez 
onestitatea și loialitatea. l-am ajutat pe alţii să-l distrugă, ca în 
final să bea din propria-i cupă sămânţa otrăvitoare a plantei 
datura. 

L-am văzut pe faraon făcând un semn cu mâna în care ţinea 
biciul; în timp ce asculta, una dintre pleoape i se contractase 
într-un fel ciudat, lucru pe care-l observasem și mai înainte în 
momentele lui de disperare. 

— Cine a poruncit toate acestea? 

— Seniorul Intef a poruncit toate aceste lucruri și m-a 
recompensat cu o cantitate mare de aur curat! 

— Ce spera să câștige seniorul Intef de pe urma tuturor 
acestor persecuții? 


330 


Basti rânjii și dădu din umeri: 

— Seniorul Intef este Mare Vizir, în vreme ce Pianki, senior 
Harrab e mort. Mi se pare că seniorul Intef și-a atins scopul. 

— Recunoșşti că nu ţi-am oferit îndurare pentru această 
mărturisire? Ințelegi că te așteaptă moartea? 

— Moartea? râse Basti. Nu mi-a fost niciodată teamă de ea. 
Ea este făina pâinii pe care o coc. l-am hrănit pe mulți alții din 
ea, de ce să-mi fie acum teamă să mă ospătez și eu? 

În vreme ce-l ascultam lăudându-se, mă întrebam dacă e 
prost sau foarte curajos. În orice caz, n-am aflat în inima mea 
niciun pic de milă sau admiraţie. Mi-am adus aminte că Pianki, 
seniorul Harrab, semăna cu fiul său, așa că mila și admirația 
mea erau numai pentru el. 

Am văzut expresia dură de pe chipul lui Tanus. Știam că îmi 
împărtășește sentimentele; strângea mânerul spadei de i se 
albiseră degetele ca ale unui înecat. 

— Luaţi-l, strigă el. Să aștepte mila faraonului! 

L-am văzut făcând eforturi să se calmeze, apoi se întoarse să 
se confrunte cu regele. Ingenunche dinaintea lui: 

— Am făcut tot ceea ce mi-aţi cerut, divine Mamose, zeu și 
domn al Kemit-ului. Aștept să-mi poruncești în continuare. 

Demnitatea și graţia lui mă lăsară fară cuvinte, aproape că nu 
mai puteam respira. Cu un efort însă mă liniștii. Tăcerea din 
templu era deplină. Puteam auzi respiraţia chinuită a stăpânei 
mele, apoi i-am simţit mâna prinzându-mi-o pe a mea și 
strângând-o atât de tare, de simțeam că-mi va rupe degetele. 

În sfârșit, faraonul vorbi, dar fui dezamăgit de îndoiala din 
glasul său și am intuit că-și dorea ca toate aceste lucruri să nu 
fie adevărate. Avusese încredere deplină în seniorul Intef atâta 
vreme, încât ceea ce se întâmpla acum îl zguduia din temelii. 

— Senior Intef, ai auzit acuzaţiile aduse împotriva ta. Ce ai de 
spus? 

— Divine faraon, sunt oare acestea acuzaţii? Eu le consider 
doar fantezii ale unui tânăr înnebunit de invidie și de gelozie. 
Este fiul unui criminal condamnat, al unui trădător. Motivele 
seniorului Tanus sunt ușor de descifrat. Știa că trădătorul Pianki 
ar fi devenit Mare Vizir în locul meu. În mod ciudat, mă 
consideră vinovat de ruina tatălui său. 

Făcu un gest cu mâna ca și cum l-ar fi alungat pe Tanus. 
Toate acestea se petrecură cu atâta abilitate, încât îl văzui pe 


331 


rege șovăind. Dubiile sale erau din ce în ce mai mari. O viaţă 
întreagă avusese încredere deplină în seniorul Intef și acum îi 
era greu să-și schimbe atitudinea. Voia să creadă în nevinovăția 
lui. 

— Cum rămâne cu acuzaţiile baronilor? întrebă faraonul. Cum 
le poți justifica? 

— Baroni? întrebă seniorul Intef. Chiar trebuie să-i măgulim cu 
un astfel de titlu? Prin propriile lor mărturii au arătat că sunt 
criminali de cea mai joasă speță - tâlhari, hoţi, violatori. Dacă 
cerem adevărul de la ei, atunci n-avem decât să căutăm onoare 
și conștiință și la animalele câmpului. 

Seniorul Intef arătă cu degetul spre ei: erau, într-adevăr, pe 
jumătate goi și legaţi ca niște animale. 

— Să-i privim cu atenţie, Divină Maiestate. Oare nu oameni de 
teapa lor pot fi mituiţi sau bătuţi să spună orice ca să-și salveze 
pielea? Te-ai putea încrede în cuvintele vreunuia dintre aceștia 
și nu în cele ale unui om care te-a slujit cu loialitate o viață 
întreagă? 

Am văzut semnul involuntar de încuviinţare al regelui, căci 
accepta raţionamentul bărbatului pe care-l considerase prieten, 
al bărbatului pe care-l copleșise cu încrederea și recompensele 
sale. 

— Tot ceea ce spui este adevărat. Mi-ai slujit totdeauna fără 
greșeală. Pentru acești ticăloși adevărul și onoarea sunt niște 
străini. Este posibil să fi fost obligați. 

Șovăia, iar seniorul Intef simţi avantajul. 

— Până acum am fost acuzat numai prin vorbe. Cu siguranță 
că există și alte dovezi care să susțină acuzațiile ce-mi sunt 
aduse. E, oare, fie și o singură persoană în întregul Egipt care să 
aducă dovezi împotriva mea, o acuzaţie adevărată, nu doar 
simple cuvinte? Dacă există să iasă în faţă. Sunt gata să 
răspund. Dacă nimeni nu are nicio dovadă, atunci nici eu n-am 
de ce să răspund. 

Am văzut că discursul său îl tulbură pe faraon. Se uită 
îndelung prin templu, ca și când ar fi căutat dovada cerută de 
seniorul Intef, apoi ajunse, evident, la o decizie: 

— Senior Tanus, afară de cuvintele unor criminali și ale unor 
ucigași, ce alte dovezi mai ai? 

— Bestia și-a acoperit urmele cu iscusință, admise Tanus, și s- 
a adăpostit în tufișul cel mai des, unde este greu de ajuns. Nu 


332 


mai am alte dovezi împotriva seniorului Intef, dar altcineva s-ar 
putea să le aibă, cineva însufleţit de ceea ce a auzit astăzi aici. 
Te implor, slăvite Egipt, întreabă-ţi poporul dacă mai este cineva 
care să ne aducă la cunoștință ceva ce ne poate ajuta. 

— Slăvite faraon, aceasta este o provocare. Dușmanii mei vor 
fi îmboldiţi să iasă din umbra în care stau la pândă, să mă atace, 
strigă seniorul Intef, protestând vehement, dar faraonul îl 
reduse la tăcere cu un gest hotărât: 

— Dacă vor aduce martori mincinoși o vor face pe propriul lor 
risc, promise el și se adresă adunării: Poporul meu! Cetăţeni ai 
Tebei! Aţi auzit acuzaţiile aduse împotriva Marelui Vizir pe care îl 
iubesc și în care am încredere. Poate vreunul dintre voi să 
furnizeze dovada de care seniorul Tanus duce lipsă? Dacă da, îi 
poruncesc să vorbească! 

Mă ridicasem în picioare înainte să-mi dau seama ce făceam, 
iar glasul meu îmi răsună atât de tare în urechi, încât m-am 
speriat: 

— Sunt Taita, și-am fost cândva sclav al seniorului Intef, 
strigai eu, iar faraonul se uită la mine, încruntându-se. Doresc să 
mă înfățișez Maiestăţii Voastre. 

— Te cunoaștem, Taita, medicule, poți să te apropii. 

In timp ce-mi părăseam locul din tribună și coboram pentru a 
mă înfățișa regelui, m-am uitat la seniorul Intef și m-am 
împiedicat. Privirile mi se izbiseră, parcă, de un zid de piatră, 
atât de vizibilă era ura sa. 

— Divine Egipt, nu este decât un sclav, vocea vizirului sună 
rece și încordată. Cuvântul unui sclav împotriva unui senior al 
Tebei, mare ofiţer al statului - ce bătaie de joc mai e și asta? 

Mai eram încă în stare să-i răspund și să-i ţin piept, dar, în 
fața acestor cuvinte hotărârea mea se clătină. Atunci am simţit 
mâna lui Tanus pe umărul meu. N-a fost decât o atingere scurtă, 
dar care m-a făcut să-mi revin și să-mi recapăt încrederea. 
Oricum, seniorul Intef observase gestul și îi atrase atenţia 
regelui. 

— Observaţi că acest sclav este în robia acuzatorului meu. Nu 
e altceva decât o maimuţă dresată de-a seniorului Tanus. Vocea 
seniorului Intef devenise iar dulce ca mierea caldă. Nesimţirea 
sa era nemărginită. Există pedepse stabilite în codurile de legi... 

Faraonul îl făcu să tacă printr-un gest cu biciul. 


333 


— Profiţi de părerea noastră bună despre tine, seniore Intef. 
Codurile de legi pot fi interpretate și îndreptate doar de mine. În 
ele sunt stabilite pedepse atât pentru cei de viță nobilă, cât și 
pentru oamenii de rând. Ar fi bine să ţii minte asta! 

Seniorul Intef se înclină în semn de supunere și tăcu, dar se 
trase brusc la față căci își dădu seama de situaţia grea în care 
se afla. 

În clipa aceea regele se uită în jos spre mine. 

— Aceste împrejurări neobișnuite îmi permit să fac o 
remediere fără precedent. Oricum, Taita, sclavule, dă-mi voie 
să-ţi atrag atenţia: dacă vorbele tale se vor dovedi fără noimă, 
dacă-ţi vor lipsi dovezile, substanţa, nu te-așteaptă decât 
frânghia spânzurătorii. 

Privirile amenințătoare și otrăvite ale seniorului Intef mă 
făcură să mă bâlbâi. 

— Câtă vreme am fost sclavul Marelui Vizir eram și mesagerul 
și emisarul său către baroni. Îi cunosc pe toţi oamenii aceștia, 
am zis eu, arătând spre captivii pe care Kratas îi ţinea aproape 
de tron. Eu le aduceam la cunoștință poruncile seniorului Intef. 

— Minciuni! Nu sunt decât cuvinte fără nicio dovadă! Strigă 
seniorul Intef, de data asta însă cu disperare în glas. Unde ţi-e 
dovada? 

— Tăcere! porunci regele, brusc, cu asprime. Vom asculta 
mărturia lui Taita, sclavul. Se uita direct la mine, iar eu trăsei 
aer în piept, ca să pot continua: 

— Eu îi transmiteam porunca seniorului Intef lui Basti cel Crud 
și aceasta a fost să-i distrugă proprietăţile și averea lui Pianki, 
senior Harrab. Pe vremea aceea eram omul de încredere al 
seniorului Intef, știam că-și dorea postul de Mare Vizir pentru el. 
Toate cele poruncite de seniorul Intef au fost duse la îndeplinire. 
Seniorul Harrab a fost distrus, a fost lipsit de dragostea și 
bunătatea regală, așa că a fost nevoit să bea paharul cu datură. 
Eu, Taita, atest toate aceste lucruri. 

— Așa este! zise Basti, ridicându-și braţele legate spre tron. 
Tot ceea ce spune Taita este adevărat. 

— Bak-her! strigară baronii. E adevărat, Taita spune adevărul! 

— Totuși, acestea nu sunt decât vorbe, spuse regele pus pe 
gânduri. Seniorul Intef a cerut dovezi. Și eu, faraonul, cer același 
lucru. 


— Jumătate din viaţa mea am fost scribul și vistiernicul 
Marelui Vizir. Am păstrat documentele averii sale. Am 
consemnat pe papirusuri profitul și cheltuielile sale. Eu adunam 
prăzile de război pe care baronii le plătea seniorului Intef, eu 
dispuneam de întreaga sa avere. 

— Poţi să-mi arăţi aceste papirusuri, Taita? 

Faţa faraonului se lumină ca luna plină la auzul cuvântului 
„avere”. Acum îmi acorda întreaga sa atenţie lacomă. 

— Nu, Maiestate, nu pot. Papirusurile au rămas întotdeauna în 
mâinile seniorului Intef. 

Faraonul nu se strădui să-și ascundă dezamăgirea. Apoi chipul 
i se împietri, însă eu am continuat cu încăpățânare: 

— Nu pot să arăt papirusurile, dar vă pot conduce la averea 
pe care Marele Vizir a furat-o de la Măria Ta și de la oamenii din 
regat. Eu i-am construit vistieriile secrete și am ascuns în ele 
banii adunaţi de la baroni. În aceste depozite am strâns averea 
pe care perceptorii de taxe ai faraonului n-au văzut-o niciodată. 

Tulburarea faraonului se reaprinse fierbinte ca tăciunii din 
forja fierarului. Deși toate privirile erau fixate asupra mea și 
nobilii se înghesuiau în față să audă mai bine fiecare cuvânt, 
trăgeam cu ochiul la seniorul Intef fără să-și dea seama că mă 
uit la el. Ușile strălucitoare de aramă ale sanctuarului erau 
oglinzi înalte în care reflecția sa se vedea mărită. Observam clar 
fiecare nuanţă a expresiei sale, fiecare mișcare, oricât de 
imperceptibilă. 

Îmi asumasem un risc fatal, presupunând că își mai păstra 
încă averile în locurile secrete unde le depozitasem eu. Putea să 
și-o fi mutat oricând în acești doi ani. Totuși, fiind vorba de o 
avere atât de mare, riscul era imens, așa că era mai bine s-o 
lase acolo unde se afla. Era obligat să aibă încredere în alţii, 
lucru care nu-i cădea prea bine. Avea din naștere o fire 
suspicioasă. La toate acestea se adăuga faptul că până de 
curând mă crezuse mort, împreună cu secretele sale. 

Estimam că șansele mele erau egal împărţite și îmi pusesem 
viaţa în această încercare. Îmi ţineam respiraţia, uitându-mă la 
reflexia seniorului Intef în ușile de aramă. Inima mi-o luă la 
goană și spiritul mi se înălţă la cer pe aripile unui vultur. 
Expresia de teamă și panică întipărită pe chipul său îmi arăta că 
săgeata pe care o aruncasem își atinsese ţinta. 


Câștigasem. Comoara era acolo unde o lăsasem eu. Puteam 
să-l conduc liniștit pe faraon la prada pe care seniorul Intef o 
adunase de-a lungul întregii sale vieți. Dar nu cedă încă. Mă 
pripisem gândindu-mă că puteam face totul atât de ușor. L-am 
văzut făcând un gest cu mâna dreaptă și era cât pe ce să pierd 
din cauza șovăielii mele. Îmbătat de victorie, uitasem de Rasfer. 
Seniorul Intef pocni din degete, iar Rasfer îi răspunse ca un 
câine ce hăituiește mistreți la comanda de atac a vânătorului. 
Acesta se aruncă asupra mea cu o ferocitate neașteptată, care 
ne luă pe toți prin surprindere. Era doar la zece pași de mine și 
se auzi sunetul aspru al spadei sale ieșind din teacă în timp ce 
alerga. 

Doi dintre oamenii lui Kratas stăteau între noi, dar erau întorși 
cu spatele la el. Rasfer se izbi de ei și îi aruncă la pământ, astfel 
încât unul dintre ei căzu pe dalele de piatră din faţa lui Tanus și 
îi blocară drumul când acesta voi să-mi sară în ajutor. Eram 
singur, fără apărare, iar Rasfer își ridică spada ca să-mi despice 
capul până la umeri. Mi-am ridicat mâinile pentru a para 
lovitura, dar frica și șocul îmi îngheţară picioarele așa că nu mă 
puteam mișca sau feri de lama șuierătoare. 

Nu l-am văzut pe Tanus aruncându-și spada. N-aveam ochi 
decât pentru Rasfer. Brusc, spada lui sări în aer. Groaza îmi 
întărise atât de mult simţurile, încât timpul părea că se scurge 
ca uleiul dintr-un ulcior. Am văzut spada lui Tanus întorcându- 
se, învârtindu-se încet în jurul propriei axe, scânteind la fiecare 
întoarcere ca un fulger de vară, dar nu făcu o rotire completă, 
când îl lovi pe Rasfer, nu cu vârful, ci cu mânerul. Izbitura îi 
frânse gâtul ca pe o ramură de salcie, iar ochii i se rostogoliră în 
orbite. 

Rasfer nici nu apucase să mă lovească. Se prăbuși, căzând 
grămadă la picioarele mele. Spada îi zbură dintre degetele moi, 
învârtindu-se în aer, apoi căzu la loc. Se înfipse ca un ţăruș 
lângă tronul faraonului și rămase acolo, vibrând. Regele privea 
fără să-i vină să-și creadă ochilor, șocat. Tăișul spadei îi atinsese 
brațul, rănindu-l ușor. În timp ce ne uitam cu toţii, începu să 
curgă un șir rubiniu de picături din rana superficială care căzură 
pe șorţul alb, de pânză de in, al faraonului. 

Tanus rupse tăcerea aceea înspăimântătoare: 


336 


— Mare Egipt, ai văzut cine a dat semnul de atac acestei 
bestii. Știi cine este vinovatul, cine a pus în pericol persoana 
regală! 

Sări pe lângă paznicii căzuţi la pământ, îl prinse pe seniorul 
Intef de braț și i-l răsuci până acesta căzu în genunchi, ţipând de 
durere. 

Nu-mi venea să cred că toate acestea sunt adevărate. Chipul 
faraonului era plin de durere în timp ce-l privea pe Marele Vizir: 

— M-am încrezut în tine întreaga viață, iar tu n-ai făcut decât 
să mă scuipi în față. 

— Mare Egipt, ascultă-mă, îl imploră seniorul Intef în 
genunchi, dar faraonul se întoarse cu spatele la el. 

— Te-am ascultat destul! Apoi făcu un semn din cap spre 
Tanus: Oamenii tăi să-l păzească bine, dar să se poarte cu 
politețe, căci vina lui nu a fost încă dovedită în întregime. 

In cele din urmă faraonul se adresă mulţimii: 

— Aceste evenimente sunt stranii și fără precedent. Amânăm 
ceremoniile pentru a judeca dovezile pe care Taita, sclavul, mi 
le va aduce. Populaţia Tebei se va aduna mâine, la amiază, aici, 
pentru a-mi asculta sentinţa. Am zis! 


e Capitolul 55 e 


Am intrat pe poarta principală în sala de audienţe a palatului 
Marelui Vizir. Faraonul se opri în prag. Deși rana făcută de spada 
lui Rasfer era ușoară, braţul îi fusese bandajat cu pânzeturi de in 
și atârnat de gât. 

Faraonul cercetă încet sala. În capătul opus al încăperii vaste 
se afla tronul Marelui Vizir. Sculptat dintr-un bloc de alabastru, 
era aproape la fel de impunător ca tronul regelui din palatul de 
la Elefantina. Zidurile înalte erau tencuite cu lut strălucitor și pe 
acest fundal erau pictate unele dintre cele mai impresionante 
fresce pe care le proiectasem vreodată. Transformaseră imensa 
încăpere într-o grădină strălucitoare a deliciilor. Le pictasem în 
vremea cât fusesem sclavul seniorului Intef și, deși erau creațiile 
mele, îmi vibra sufletul când le priveam. 

Nu mă-ndoiesc că, fie și numai pentru aceste lucrări, aș putea 
fi considerat cel mai important artist din istoria ţării noastre, 


337 


fără a mai lua în considerare și alte realizări de ale mele. Era 
trist că eu, cel care le creasem, trebuia să le distrug acum. 
Lucrul acesta umbrea triumful acelei zile tumultuoase. 

L-am condus pe faraon în sală. Renunţase pentru prima oară 
la orice protocol și era nerăbdător ca un copil. Mă urmărea atât 
de aproape, încât mai-mai să mă calce pe picioare, cu trena 
regală târându-i-se în urmă. L-am condus la zidul din spatele 
tronului, sub uriașa pictură a zeului soare, Amon-Ra, prezentat 
în timpul călătoriei sale zilnice pe bolta cerească. Chiar și în 
starea de tulburare în care se afla, în ochii regelui se putea citi 
respectul în vreme ce admira picturile. 

În spatele nostru, marea sală se umpluse pe jumătate de 
suita regală: curteni și războinici, nobili seniori, ca să nu mai 
vorbim de soțiile și concubinele regelui, care ar fi fost în stare să 
renunţe mai degrabă la rujurile și la cutiuțele lor cu cosmetice, 
decât să piardă spectacolul tulburător pe care li-l promisesem. 
Desigur, stăpâna mea era în prima linie. Tanus mergea cu un 
pas în urma regelui. El și ostașii săi preluaseră îndatoririle gărzii 
regale. Faraonul se întoarse către Tanus: 

— Spune-le oamenilor tăi să-l aducă pe seniorul Intef! 

Tratându-l cu o politeţe căznită și rece, Kratas îl aduse pe 
Intef lângă zid, așezându-se între prizonier și rege, fără să-și ia 
mâna de pe mânerul spadei. 

— Taita, poţi începe, zise regele. 

Am măsurat zidul, mergând douăzeci de pași de la cel mai 
îndepărtat colț și marcând distanţa cu o bucată de cretă adusă 
în acest scop. 

— În spatele acestui zid se află apartamentele particulare ale 
Marelui Vizir, i-am explicat eu regelui. Au fost făcute câteva 
modificări când s-a renovat palatul ultima oară. Seniorului Intef 
îi place să-și știe averea aproape. 

— Uneori ești cam flecar, Taita. Pe faraon nu-l interesa deloc 
prelegerea mea despre arhitectura palatului. Continuă, omule! 
Sunt nerăbdător să văd ce stă ascuns aici. 

— Să vină zidarii! am strigat eu și prin pasaj cobori un grup 
mic de flăcăi vânjoși cu șorțuri de piele. Își puseră tolbele pline 
lângă zid. Îi adusesem de dincolo de fluviu, căci lucrau la 
mormântul faraonului. Praful alb, de piatră, din părul lor, le 
dădea un aer de înțelepciune și de bătrâneţe pe care puţini îl 
meritau. Am împrumutat un echer de lemn de la 


338 


supraveghetorul lor și cu el am desenat un dreptunghi pe 
perete. Apoi am pășit înapoi și m-am adresat căpeteniei 
zidarilor: 

— Aveţi grijă să nu stricaţi frescele prea rău, căci sunt mari 
opere de artă. 

Se năpustiră asupra zidului cu ajutorul ciocănașelor de lemn și 
al dălţilor, neluând în seamă interdicţia mea. Vopseaua și 
tencuiala zburau ca un nour, în timp ce lespezile zidului exterior 
erau desprinse și aruncate pe podeaua de marmură. Praful le 
deranja pe doamnele care își acoperiseră fețele cu șalurile. 

Treptat, de sub stratul de tencuială, ieși la iveală conturul 
unor blocuri de piatră. Atunci faraonul exclamă ceva cu voce 
tare și, neținând cont de praful din aer, se apropie uitându-se 
insistent la contururile care apăreau. 

— Este o ușă ascunsă aici! spuse el. Deschideţi-o imediat! 

La îndemnul regelui, zidarii se năpustiră cu hotărâre asupra 
ușii sigilate și, de îndată ce depărtară cheia de boltă, toate 
celelalte blocuri s-au desprins. O deschizătură întunecată ieși la 
iveală și faraonul, care acum preluase conducerea lucrărilor, 
ceru cu nerăbdare să fie aprinse niște torţe. 

— Intregul spaţiu de dincolo de zid este un compartiment 
secret, i-am spus regelui. A fost construit la ordinul seniorului 
Intef. 

Când torţele au fost aduse, Tanus luă una dintre ele, 
luminând calea faraonului spre ușa secretă deschisă. Mamose 
intră. Eu pășeam în urma lui și a lui Tanus. Trecuse atâta timp 
de când fusesem ultima oară acolo, încât mă uitam la fel de 
mirat în jurul meu ca și ceilalţi. Nimic nu se schimbase: cuferele 
și butoaiele din lemn de cedru și salcâm erau așezate exact la 
fel cum le lăsasem. l-am arătat regelui câteva lăzi asupra cărora 
să-și îndrepte mai întâi atenţia, iar el porunci: 

— Să fie duse în sala de audienţe! 

— Veţi avea nevoie de oameni puternici, Maiestate, ca să le 
care, am remarcat eu. Sunt destul de grele! 

A fost, într-adevăr, nevoie de câte trei dintre cei mai voinici 
oameni ai Crocodilului Albastru ca să ridice fiecare ladă. Aceștia 
ieșiră clătinându-se prin deschizătura din perete. 

— Nu am văzut niciodată aceste cutii, protestă seniorul Intef, 
în timp ce prima dintre ele era scoasă și lăsată pe estrada din 
faţa tronului Marelui Vizir. Nu știu nimic despre această încăpere 


339 


secretă, continuă Intef, trebuie să fi fost construită de 
predecesorul meu și lăzile puse aici la porunca lui. 

— Maiestate, observați sigiliul de pe acest capac! i l-am arătat 
și regele s-a uitat cu atenţie la tableta de lut. 

— Al cui este acest sigiliu? întrebă el. 

— Priviţi inelul de pe degetul arătător al Marelui Vizir, 
Maiestate, am murmurat. Aș sugera ca faraonul să-l compare cu 
cel de pe sigiliul lăzii! 

— Senior Intef, daţi-mi, vă rog, inelul! ceru regele cu o 
politeţe exagerată. 

Marele Vizir își ascunse mâna stângă la spate. 

— Măreţ Egipt, inelul stă pe degetul meu de douăzeci de ani, 
carnea a crescut în jurul lui și nu-l mai pot scoate. 

— Senior Tanus! zise regele, întorcându-se spre el. la-ți 
spada, taie-i degetul Marelui Vizir și adu-mi-l cu inel cu tot. 

Tanus zâmbi cu cruzime, în timp ce înainta cu spada pe 
jumătate scoasă din teacă, să îndeplinească ordinul. 

— Poate mă înșel, admise seniorul Intef, precipitat. Daţi-mi 
voie să văd dacă totuși pot să-l scot. Inelul ieși cu ușurință de pe 
degetul său. 

Tanus îngenunche în faţa regelui și i-l înmână. 

Faraonul se apropie de cufăr și compară cu atenţie sigiliul cu 
inelul. Când se întoarse, faţa sa era întunecată de mânie: 

— Se potrivește perfect! Acest sigiliu a fost făurit după inelul 
tău, senior Intef. 

Dar Marele Vizir nu răspunse la aceste acuzaţii. Stătea în 
picioare, cu braţele încrucișate și cu o expresie împietrită. 

— Spargeţi sigiliul! Deschideţi cufărul! ordonă faraonul. Tanus 
rupse tabletele de lut cu spada și dădu capacul la o parte. 

Când capacul fu ridicat, regele scoase un țipăt involuntar: 

— Pe toţi zeii! 

Toţi curtenii se năpustiră în faţă, exclamând și îmbrâncindu-se 
pentru a vedea mai bine ce era în ladă. 

— Aur! Regele cufundă ambele mâini în aurul strălucitor din 
cufăr și îl lăsă apoi să cadă la loc printre degete. Păstră un 
singur inel în mână, studiind de aproape însemnele monetăriei. 

— Aur fin, în greutate de doi debeni. Cam cât aur conţine 
acest cufăr și cam câte lăzi sunt aici? 

Întrebarea lui era retorică, eu totuși i-am răspuns: 


340 


— Acest cufăr conţine, citii eu lista pe care o scrisesem pe 
capac cu atâţia ani în urmă, un takh și trei sute de debeni de aur 
pur. În ceea ce privește numărul lăzilor, dacă ţin bine minte, ar 
trebui să fie douăzeci și trei cu argint și cincizeci și trei cu aur, în 
această magazie. Oricum, am uitat câte cufere cu bijuterii am 
ascuns aici! 

— Chiar nu pot avea încredere în nimeni! exclamă regele. Pe 
tine, senior Intef, te-am tratat ca pe un frate! M-am purtat cu 
toata amabilitatea și tu așa mă răsplătești?! 


e Capitolul 56 œ 


La miezul nopţii, veniră în iatacul faraonului cancelarul și 
inspectorul-șef al colectorilor regali de taxe, în vreme ce eu îi 
schimbam pansamentul de la braţul rănit. Aceștia se prezentară 
cu situația financiară a averii Marelui Vizir. Regele le citi cu 
admiraţie. Simţăminte amestecate i se citeau pe chip, jignirea 
rivaliza cu euforia, datorită acestui dar neașteptat. 

— Pungașul era mai bogat decât regele său. Nu există 
pedeapsă îndeajuns de mare pentru o asemenea insultă. M-a 
înșelat și m-a furat și pe mine, și pe colectorii de taxe. 

— În plus, l-a ucis și l-a jefuit pe seniorul Harrab și pe alte zeci 
de mii de supuși! i-am amintit eu, în timp ce îi aranjam bandajul. 

Fusese o imprudenţă din partea mea. Totuși, acum îmi era 
atât de îndatorat, încât îmi permisei să risc. 

— Și asta! fu el imediat de acord. Vina lui e mai adâncă decât 
marea și mai înaltă decât cerurile. Va trebui să născocesc o 
pedeapsă potrivită pentru el. Moartea prin spânzurătoare este 
prea blândă! 

— Maiestate, ca medic al Măriei Tale, vă recomand să vă 
odihniţi acum. Ziua de astăzi a afectat chiar și marea 
dumneavoastră putere și rezistenţă. 

— Unde este seniorul Intef? Nu mă pot odihni, fără să știu că e 
bine păzit! 

— Este sub pază, în apartamentele sale. Un detașament al 
Crocodilului Albastru, condus de un căpitan de rang superior 
îndeplinește această datorie. Apoi  adăugai, ezitând cu 
delicateţe: Rasfer este și el sub pază. 


341 


— Rasfer, animalul acela care salivează, sclavul seniorului 
Intef? Cel care a încercat să te ucidă în templul lui Osiris? Cum 
de-a supravieţuit loviturii seniorului Tanus? 

— Oricum, prea bine nu-i e! l-am asigurat eu. Oare, 
Maiestatea voastră știe că Rasfer este cel care, cu mult timp în 
urmă, m-a mutilat cu cuțitul de castrat? 

In timp ce-mi scăpară aceste cuvinte, văzui compasiunea în 
ochii faraonului. 

— Voi avea eu grijă de el, la fel ca și de stăpânul lui! promise 
faraonul. Va fi pedepsit la fel ca seniorul Intef. Eşti mulțumit, 
Taita? 

— Maiestatea voastră este dreaptă și atotștiutoare. 

Am plecat de acolo și m-am dus s-o caut pe stăpâna mea. Mă 
aștepta și, deși era trecut de miezul nopţii, iar eu eram obosit, 
ea nu mă lasă să dorm. Era mult prea neliniștită și insistă sa-mi 
petrec restul nopţii alături de ea, ascultând-o vorbind despre 
seniorul Tanus și despre alte subiecte de mai mică importanţă. 


e Capitolul 57 e 


Cu toate că a doua zi dimineaţa muream de somn, în clipa 
când îmi ocupai locul în templul lui Osiris, mă cuprinse veselia și 
capul mi se limpezi. Adunarea era mult mai numeroasă decât în 
ziua precedentă. Intreaga Tebă auzise de căderea Marelui Vizir 
și așteptau cu toţii să asiste la umilința lui finală. Chiar și supușii 
săi care prosperaseră sub administrația lui coruptă se ridicaseră 
împotriva lui, ca o haită de hiene gata să-și devoreze 
conducătorul bolnav și rănit. 

Baronii lupilor-vrăbiilor fură conduși în fața tronului, în funcţie 
de rang și titlu. Când intră, seniorul Intef era îmbrăcat în haine 
fine de in, purta în picioare sandale de argint, părul îi era 
proaspăt ondulat, își fardase faţa, iar la gât îi atârnau lanțurile 
cu Aurul de Onoare. 

Baronii îngenuncheară dinaintea faraonului, dar seniorul Intef 
refuză să-și îndoaie genunchii, chiar și atunci când fu îmboldit 
de unul dintre soldați; regele îi făcu un gest oșteanului să 
înceteze. 


342 


— Lasă-l să stea în picioare, îi porunci el. Va sta destul întins, 
în mormânt! 

Apoi faraonul se ridică și ni se arătă în toată grandoarea și 
furia sa. In clipa aceea, părea un rege măreț, la fel cu primul 
faraon din dinastia sa - un om de mare forţă și putere. Eu, care 
ajunsesem să-i cunosc slăbiciunile atât de bine, fui cuprins de 
un sentiment de respect. 

— Senior Intef, ești acuzat de trădare și de crimă, de tâlhărie 
și de piraterie, precum și de alte sute de nelegiuiri care merită 
pedepse la fel de mari. Am auzit mărturiile a cincizeci de supuși 
de-ai mei, din toate categoriile sociale; mărturiile seniorilor, ale 
oamenilor liberi și ale sclavilor. Am văzut tot ce se află în 
trezoreria ta, locul unde ai ascuns averile furate de la 
perceptorii mei. Am văzut sigiliul tău pe cuferele pline cu aur. 
Fie și numai acestea constituie acuzaţii care îţi atestă înmiit 
vina. Eu, cel cu numele de Mamose al optulea, faraon al 
Egiptului, te declar vinovat de toate crimele de care ai fost 
acuzat și te consider nedemn de iertarea și de mila regală! 

— Trăiască faraonul! strigă Tanus, iar cuvintele lui fură 
repetate de zece ori de tebani. Fie să aibă viaţă veșnică! 

Când se făcu liniște, faraonul vorbi din nou: 

— Seniore Intef, porţi în jurul gâtului Aurul de Onoare. 
Vederea acestei decoraţii pe pieptul unui trădător constituie o 
ofensă la adresa mea. Apoi, adăugă, uitându-se spre seniorul 
Tanus: Centurion, ia aceste decoraţii de la prizonier! 

Tanus luă lanțul de la gâtul prizonierului și i-l întinse 
faraonului. Acesta luă aurul din mâinile sale, dar, când tânărul 
voi să se retragă, îl opri cu un gest: 

— Numele seniorului Harrab a fost pătat de mocirla trădării. 
Tatăl tău a fost condamnat la o moarte demnă de un trădător. Ai 
dovedit nevinovăția lui. Anulez toate sentinţele date împotriva 
seniorului Pianki și îi redau, după moarte, toate onorurile și 
toate titlurile de care a fost deposedat. Aceste onoruri și titluri îţi 
revin acum ţie, fiul său! 

— Bak-her! strigă adunarea. Fie ca faraonul să trăiască o 
veșnicie! Lăudat fie Tanus, seniorul Harrab! 

— Pe lângă toate aceste titluri pe care le moștenești, îţi mai 
acord o distincţie. Ai îndeplinit misiunea pe care ţi-am 
încredințat-o. l-ai distrus pe lupii-vrăbiilor și l-ai adus pe 
stăpânul lor în faţa judecății. Drept mulţumire pentru aceste 


343 


servicii aduse coroanei, îţi acord Aurul Măririi. Îngenunchează, 
senior Harrab, și primește decorația regală! 

— Bak-hen! strigară cu toţii, în timp ce faraonul îi așeza 
lanțurile zornăitoare care aparținuseră seniorului Intef, dar la 
care mai adăugă și steaua decoraţiei pentru războaie. Trăiască 
seniorul Harrab! 

În vreme ce Tanus se retrăgea, faraonul își concentră din nou 
atenţia asupra prizonierilor. 

— Senior Intef, ţi se retrage titlul de senior al Curţii Tebane! 
Numele și rangul tău vor fi șterse de pe toate monumentele 
publice și de pe mormântul pe care ţi l-ai construit în Valea 
Nobililor. Averile tale și toate posesiunile, inclusiv cele furate 
sunt confiscate de coroană, cu excepţia celor care i-au aparținut 
lui Pianki și care, prin mijloace necinstite, au ajuns la tine. 
Acestea vor fi redate moștenitorului său, credinciosul Tanus, 
senior Harrab! 

— Bak-hern! Câtă înţelepciune din partea faraonului! Fie să 
aibă viaţă veșnică, strigă adunarea nebunește, în vreme ce 
stăpâna mea, împreună cu jumătate din soțiile regale plângeau 
fără să se mai sfiască. Puţine dintre ele îi puteau rezista acestui 
erou ale cărui plete aurii păreau să eclipseze în strălucire aurul 
atârnat la gâtul său. 

În clipa aceea, regele mă luă prin surprindere. Se uită direct 
spre locul unde stăteam eu, alături de stăpâna mea. 

— Mai există un om care a adus servicii loiale coroanei, cel 
care ne-a dezvăluit unde se afla comoara furată. Să iasă în faţă 
sclavul Taita! 

Am coborât, ca să mă înfăţișez regelui. Glasul lui deveni 
blând: 

— Seniorul Intef și sclavul lui de încredere ţi-au pricinuit mari 
suferințe. Ai fost obligat de ei să comiţi fapte ticăloase și crime 
capitale împotriva statului, tăinuindu-i pe bandiți și pe hoţi și 
ascunzând comoara stăpânului tău. Totuși, aceste crime nu au 
fost înfăptuite de bunăvoie. Ca sclav, ai fost obligat să 
îndeplinești voinţa stăpânului tău. De aceea, te absolv de orice 
vină și de daune. Te găsesc nevinovat și te răsplătesc de 
serviciul adus cu doi takhși de aur pur care vor fi plătiţi din 
averea confiscată de la trădătorul Intef! 

Un murmur de uimire întâmpină acest anunţ, în vreme ce eu 
îmi pierdusem răsuflarea. Era o sumă uluitoare. O avere egală 


344 


cu a celor mai bogați seniori ai ţării, îndeajuns de mare încât să 
pot cumpăra terenurile cele mai fertile de pe malul fluviului, să 
mobilez vile minunate, să-mi cumpăr sclavi puternici, să lucreze 
acele pământuri, o avere care să-mi permită să pregătesc o 
flotă de vase comerciale și s-o trimit apoi până la capătul 
pământului, ca să-mi aducă alte și alte comori. Era o sumă atât 
de mare, încât imaginaţia mi-o luă razna. Dar regele nu 
terminase încă: 

— Fiind sclav, această recompensă va fi plătită stăpânei sale, 
domniţa Lostris, proaspăta soţie a faraonului. 

Ar fi trebuit să-mi dau seama că averea va rămâne în familie! 

Eu, care, pentru o clipă trecătoare, fusesem unul dintre cei 
mai bogaţi oameni din Egipt, m-am închinat în faţa regelui și m- 
am întors unde-mi era locul, alături de stăpâna mea. Aceasta 
mă strânse de mână, ca să mă consoleze, cu toate că eu nu 
eram deloc nefericit. Destinele noastre erau atât de unite, încât 
devenisem o parte din ea și știam că nu-mi va mai lipsi nimic, 
niciodată. Începusem deja să plănuiesc cum să-i investesc 
averea. 

În sfârșit, regele fu gata să pronunţe sentinţa împotriva șirului 
de prizonieri, deși, în timp ce vorbi, nu se uită decât la Intef: 

— Crimele tale sunt fără seamăn! Nicio pedeapsă cunoscută 
până acum nu e destul de aspră pentru ceea ce-ai făcut. Din 
acest motiv, iată ce-am hotărât: în zori de zi, după ce se vor fi 
terminat serbările lui Osiris, vei fi plimbat pe străzile Tebei, gol 
și legat la mâini. Apoi vei fi bătut în cuie de viu la poarta 
principală a orașului, cu capul în jos. Vei fi lăsat acolo, până ce 
corbii îţi vor curăța oasele, după care acestea îţi vor fi azvârlite 
în Nil. 

Până și Intef păli, legănându-se pe picioare, la auzul unei 
asemenea sentințe.  Împrăștiind rămășițele trupești ale 
ticăloșilor, pentru a nu putea fi păstrate și îmbălsămate, 
faraonul îi condamna la uitare. Pentru un egiptean, nu există 
pedeapsă mai aspră, căci, în felul acesta, le fusese interzis 
accesul spre câmpiile paradisului pentru vecie. 


345 


e Capitolul 58 e 


Când stăpâna mea își exprimă hotărârea de a participa la 
execuție, ca să-l vadă pe tatăl său răstignit cu capul în jos pe 
poarta principală, am crezut că nu-și dă seama de grozăvia 
faptelor la care avea să fie martoră. Eram și eu la fel de hotărât 
să nu o las să se ducă. Nu fusese niciodată o persoană sadică. 
Cred că decizia ei fusese influențată de faptul că aveau să 
meargă majoritatea soțiilor regale, să-și încânte ochii cu 
spectacolul acela, precum și pentru că Tanus era cel care avea 
să conducă execuţia. Nu ar fi ratat niciun prilej să-l vadă, chiar și 
de la distanţă. 

În cele din urmă, am convins-o, folosindu-mă de argumentul 
forte din arsenalul meu: 

— Domnița mea, asemenea priveliști îl vor afecta cu siguranţă 
pe fiul tău nenăscut. Mintea lui neformată va avea de suferit. 

— Ar fi imposibil! bombăni ea, derutată, în timp ce ne certam. 
Fiul meu nu ar avea cum să știe ceva despre asta! 

— Va vedea prin ochii tăi strigătele bunicului său muribund, 
care vor trece prin pereţii pântecelui și vor ajunge la urechile lui 
micuţe. 

Fusese o alegere de cuvinte inspirată, care avu efectul pe 
care mă străduiam eu să-l obţin. Chibzui îndelung, apoi zise, 
suspinând: 

— Foarte bine, atunci. Aştept însă o descriere detaliată a 
execuţiei. Nu vei trece cu vederea niciun detaliu. Vreau să știu, 
mai ales, cum vor fi îmbrăcate celelalte soții regale. Apoi surâse 
viclean, ca să-mi arate că nu fusese păcălită chiar așa, de 
argumentele mele. Poţi să-mi spui totul la ureche, ca să nu ne 
audă copilul! 

În zorii din ziua execuţiei, când am părăsit haremul, grădinile 
palatului erau încă învăluite în întuneric. Le-am străbătut în 
grabă. Stelele se reflectau pe suprafaţa mată a apei iazurilor. In 
timp ce mă apropiam de aripa palatului unde era ţinut seniorul 
Intef, am văzut vâlvătaia torțelor și lămpile luminând ferestrele 
și am auzit țipete înnebunite, porunci și înjurături care veneau 
dinăuntru. Mi-am dat seama imediat că se întâmplase ceva rău 
și am luat-o la fugă într-acolo. Paznicul de la ușile 
apartamentelor private ale lui Intef aproape că mă străpunse cu 


346 


sulița, dar, din fericire, mă recunoscu cu doar câteva secunde 
înainte să mă pună în frigare. Și-a ridicat arma și m-a lăsat să 
trec. 

Tanus se afla în mijlocul încăperii și răgea ca un leu cu coama 
întunecată, într-o capcană, lovindu-i cu pumnii încleștaţi pe toți 
cei care se apropiau de el. Deși avusese totdeauna o fire 
temperamentală, nu îl văzusem niciodată, până atunci, cuprins 
de o asemenea neputinţă furioasă. Părea că își pierduse 
rațiunea și capacitatea de a vorbi. Oamenii săi, neînfricaţii eroi 
ai Crocodilului Albastru, se fereau din calea lui, iar tot restul 
palatului era într-o mare vânzoleală. 

M-am îndreptat spre el și, ferindu-mă de un pumn, i-am 
strigat: 

— Tanus! Sunt eu! Controlează-te! Pe numele tuturor zeilor, 
chiar ai înnebunit?! 

Abia se abținu să nu mă lovească. Se luptă să-și controleze 
simțămintele și zise, revenindu-și, în sfârșit: 

— Vezi ce poţi să faci pentru ei! 

Îmi arătă trupurile împrăștiate prin anticameră, de parcă s-ar 
fi dus acolo o adevărată bătălie. 

Mi-am dat seama, cu groază, că printre ei se afla și Khetkhet, 
un căpitan în vârstă al regimentului și, totodată, un om pe care 
îl respectam. Zăcea contorsionat într-un colț, cu mâinile 
strângându-și pântecele, iar pe chip i se citeau niște chinuri 
cumplite, cum nu mi-aș mai dori vreodată să văd. L-am atins pe 
obraz. Avea pielea rece. Era mort. Am dat din cap: 

— Nu-l mai pot ajuta cu nimic. 

l-am ridicat pleoapa cu degetul mare și m-am uitat în ochiul 
lui, apoi m-am aplecat și i-am mirosit gura. Aroma ușoară, 
stătută, de ciupercă, îmi era îngrozitor de familiar. 

— Otravă! spusei eu, ridicându-mă în picioare. Ceilalţi 
păţiseră același lucru. 

Mai erau vreo cinci, ghemuiţi pe dale. 

— Cum? întrebă Tanus, pe un ton căznit calm. 

Am ridicat unul dintre castroanele adunate grămadă pe masa 
joasă, unde, probabil, mâncaseră, și l-am mirosit. Izul de 
ciupercă era și mai puternic. 

— Întreabă-i pe bucătari! i-am sugerat eu. 

Apoi, într-un acces neașteptat de furie, am izbit castronul de 
perete. Cadavrele prăbușite pe jos îmi aminteau de animalele 


347 


mele de companie care avuseseră parte de o moarte similară. 
Khetkhet era prietenul meu. 

Am inspirat adânc, ca să mă calmez, apoi am întrebat: 

— Nu-i așa că prizonierul tău a evadat? 

Tanus nu-mi răspunse nimic, dar mă conduse în dormitorul 
Marelui Vizir. Văzui imediat panoul vopsit care fusese îndepărtat 
dintr-un capăt al încăperii goale și hăul căscat în spatele lui. 

— Ştiai că există un pasaj secret? mă întrebă el cu răceală. 

Eu clătinai din cap. 

— Credeam că-i cunosc toate tainele, dar m-am înșelat! 

În glas mi se simţea resemnarea. Cred că, în adâncul inimii, 
știam că nu aveam să fiu în stare să-l aduc pe seniorul Intef în 
fața justiţiei. Era unul dintre favoriţii zeilor întunericului și se 
bucura de protecţia lor. 

— A scăpat și Rasfer? am întrebat, dar Tanus clătină din cap. 

— Pe el l-am ferecat în arsenal, împreună cu ceilalți baroni. 
Dar cei doi fii ai seniorului Intef, Menset și Sobek, au dispărut. 
Sunt aproape sigur că ei au aranjat uciderea oamenilor mei și 
evadarea tatălui lor. 

Tanus își controla din nou furia, ascunzându-și-o sub masca 
aceasta a calmului. 

— Îl cunoști atât de bine pe Intef, Taita. Ce crezi că va face 
acum? Unde se va duce? Cum aș putea să pun mâna pe el? 

— Un singur lucru pot să-ţi spun: trebuie că și-a făcut planuri 
și în eventualitatea unei astfel de situații. Știu că are averi 
depozitate în Regatul de Jos, la dregătorii și la negustorii de 
acolo. A avut legături chiar și cu falsul faraon. Cred că i-a vândut 
informaţii lui și generalilor săi. Ar fi primit cu prietenie la 
miazănoapte. 

— Am trimis deja cinci galere către miazănoapte, cu poruncă 
să controleze orice vas întâlnit! îmi spuse Tanus. 

— Are prieteni și de-a lungul Mării Roșii, am rostit eu. A trimis 
averi negustorilor din Gaza, pe ţărmul de miazănoapte, ca să i le 
păstreze în siguranţă. Are relaţii și cu beduinii. Mulţi dintre ei 
sunt plătiţi de el. Îl vor ajuta să traverseze deșertul. 

— Pe Horus! E ca un șobolan cu o duzină de căi de evadare, 
spre vizuina lui sigură! zise Tanus obidit. Cum aș putea să le 
descopăr pe toate? 

— Nu poţi, i-am răspuns eu. Acum, faraonul așteaptă să asiste 
la execuţie. Va trebui să-i raportezi ce s-a întâmplat. 


348 


— Regele va fi furios. Și pe bună dreptate! Lăsându-l pe Intef 
să scape, nu mi-am îndeplinit misiunea! 

Dar Tanus se înșela Faraonul primi vestea evadării seniorului 
Intef cu un calm remarcabil. Nu-mi dau seama de ce, poate 
imensa avere în posesia căreia intrase îl înmuiase. In adâncul 
inimii sale, mai păstra, poate, o afecţiune ascunsă față de 
marele său vizir. Pe de altă parte, faraonul era un om bun și nu 
îi făcea plăcere să contemple imaginea seniorului Intef bătut în 
cuie pe poarta cetăţii. 

E drept, s-a arătat puţin supărat, a vorbit despre dreptate și 
despre faptul că se simţea înșelat, dar, cât am stat eu acolo, nu 
făcu decât să studieze pe furiș evidenţa averilor. Chiar și atunci 
când Tanus își recunoscu vina pentru evadarea prizonierului, 
faraonul îl contrazise: 

— Vina este a căpitanului gărzilor, iar el a fost deja pedepsit, 
cu ajutorul castronului otrăvit, oferit de Intef. Tu ai trimis galere 
și trupe în urmărirea fugarului. Ai făcut tot ceea ce se putea 
aștepta de la tine, senior Harrab. Mai rămâne doar să fie duse la 
îndeplinire sentinţele celorlalți criminali. 

— Este faraonul gata să ia parte la execuţie? întrebă Tanus, 
iar acesta se uită lung la el, încercând să găsească o scuză, 
pentru a putea rămâne să se ocupe de evidenţa averii și de 
rapoartele perceptorilor. 

— Am multe de făcut aici, senior Tanus. Începeţi fără mine. 
Veniţi să-mi raportați îndeplinirea sentințelor. 


e Capitolul 59 e 


Atât de mare era interesul public faţă de execuții, încât preoții 
cetăţii ridicaseră dinaintea porţilor principale o tribună Taita. 
Stabiliră o taxă de un inel de argint pentru ocuparea unui loc. 
Nu duseră lipsă de clienţi, așa că tribuna se umplu până la refuz. 
Cei care nu-și putură afla locuri acolo se revărsară pe câmpia de 
dincolo de ziduri. Mulţi își aduseseră bere și vin, ca să 
sărbătorească evenimentul și să toasteze la trecerea baronilor. 
Puţini erau cei care nu avuseseră de suferit de pe urma 
ravagiilor lupilor-vrăbiilor, mulţi pierzându-și soţi, soţii, fraţi sau 
fii. 


349 


Condamnaţii fură conduși pe străzile din Karnak goi-pușcă și 
legaţi unul de altul, așa cum poruncise faraonul. Mulțimea 
înșiruită de-a lungul drumului azvârlea în ei cu excremente și 
mizerii de tot felul, insultându-i și arătându-le pumnii strânși în 
semn de ameninţare. Copiii ţopăiau în faţa procesiunii, 
incantând tot felul de prostioare ticluite pe moment: 


„Cuișoare-n piciorușe, sus cu fundulețul gol, 
Sunt baron și, iată, ăsta-i felu-n care mor.” 


După cum dorise stăpâna mea, mi-am ales un loc în tribună, 
ca să urmăresc fiecare moment al execuţiei. Ca să fiu sincer, 
când, în sfârșit, prizonierii fură introduși pe porţile principale, nu 
mai avui ochi pentru moda feminină, pentru veșmintele și 
giuvaierurile doamnelor din jurul meu. În schimb, m-am uitat la 
Rasfer, încercând să-mi retrăiesc și să-mi amplific ura pe care i- 
o purtam. M-am căznit să rememorez fiecare act de cruzime și 
de meschinărie pe care îl suferisem din partea lui, ca să 
reactualizez chinurile provocate de biciul și de cuțitul lui. Dar 
când l-am văzut acolo, cu burta albicioasă atârnându-i până 
aproape de genunchi, cu părul plin de excremente și cu faţa 
șiroind de zoaie, mi-a fost greu să îl urăsc atât pe cât merita. M- 
a văzut în tribună și a rânjit la mine. De fapt, era doar o 
jumătate de rânjet, o strâmbătură sălbatică. Strigă la mine: 

— ţi mulțumesc, eunucule, că ai venit sa-mi urezi drum bun 
către zei. Poate ne-om reîntâlni pe câmpiile paradisului, unde 
voi avea din nou plăcerea să-ţi tai boașele. 

Batjocura lui ar fi trebuit să-mi ușureze încercarea de a-l uri, 
dar, nu știu cum se face, n-am putut, cu toate că i-am strigat, la 
rându-mi: 

— N-ai să treci de fundul fluviului, prietene! De-acu' înainte, 
de câte ori mi-o fi dat să perpelesc un somn pe frigare, am să-l 
botez Rasfer! 

El a fost cel dintâi prizonier țintuit pe poarta aceea de lemn. 
Fusese nevoie de trei bărbaţi care să îl tragă cu funia de pe 
parapetul zidului și de încă patru care să îl împingă de jos. Il 
ținură așa, acolo, în vreme ce unul dintre armurierii regimentului 
urcă pe o scară alături de el, cu un ciocan de piatră în mână. 

Rasfer încetă să mai fie batjocoritor, în momentul în care i se 
bătu primul piron de cupru, străpungându-i carnea și oasele 


350 


picioarelor sale uriașe, pline de bătături. Tipa și înjura, 
zbătându-se în strânsoarea bărbaţilor acelora care îl ţineau, iar 
mulțimea urla, râdea și îl îndemna pe armurier să-și facă 
datoria. Acesta din urmă văzu neajunsurile noii forme de 
pedeapsă doar atunci când termină de bătut toate cuiele și 
coborî de pe scară, ca să-și admire opera. Rasfer urla și gemea 
zbătându-se, cu sângele șiroindu-i încet pe picioare. Burdihanul 
îi atârna acum invers, iar organele lui uriașe și păroase i se 
bălăngăneau până la buric. În timp ce se zvârcolea și se 
răsucea, cuiele tăiau în carnea dintre degetele lui, până când se 
rupse cu totul. Rasfer căzu înapoi, pe pământ și începu să se 
zbată ca un pește pe uscat. Privitorii fură încântați de 
spectacolul acesta grotesc și izbucniră în chiote de bucurie. 

Încurajaţi de spectatori, călăii îl urcară la loc, și armurierul se 
sui iar pe scară, cu ciocanul în mână, pentru a bate mai multe 
piroane. Ca să îl fixeze mai bine și să îl împiedice să se mai 
zbată, Tanus porunci să i se ţintuiască, de data aceasta, și 
mâinile, și picioarele pe poartă. 

Treaba se dovedi mai bine făcută acum. Rasfer atârna cu 
capul în jos, cu membrele întinse, ca o stea de mare 
monstruoasă. Nu mai mugea, pentru că intestinele din burdihan 
îi apăsau pe plămâni. Se căznea să respire, așa că nu era în 
stare să mai urle. Unul câte unul, fură ridicaţi și ţintuiţi și ceilalți 
condamnaţi, în huiduielile și aplauzele mulțimii. Numai Basti cel 
Crud nu scoase niciun sunet, așa că oferi un spectacol cam 
slăbuţ. Pe măsură ce treceau orele, razele soarelui cădeau drept 
pe victimele crucificate, iar arșiţa se întețea din ce în ce mai 
mult. 

Pe la amiază, prizonierii erau atât de vlăguiţi de durere, de 
sete și de sângele pierdut, încât atârnau ca hălcile din cârligele 
măcelăriilor. Spectatorii începură să-și piardă interesul și se 
împrăștiară. Câţiva dintre baroni rezistară mai mult decât alții. 
Basti respiră toată ziua. Doar atunci când soarele începu să 
scapete, zvâcni o dată și trase aer adânc în piept și, în sfârșit, 
ramase inert, agăţat acolo. 

Rasfer se dovedi mai tare ca toţi. Muri la mult timp după 
Basti. Faţa i se umflase, dublându-i-se, parcă, din cauza 
sângelui. Limba îi atârna printre dinţi, ca o halcă vânătă de ficat. 
Din când în când, gemea adânc, iar pleoapele i se zbăteau. De 
fiecare dată, mă seca la inimă, de parcă toate mi s-ar fi 


351 


întâmplat mie și nu lui. Mi se stinsese de mult și cea mai mică 
urmă de ură faţă de el și mă simţeam copleșit de milă, la fel ca 
pentru orice alt animal torturat. 

Mulțimea se împrăștiase, iar eu rămăsesem singur în tribună. 
Tanus stătu la postul său până la apusul soarelui, fără măcar să 
încerce să-și ascundă dezgustul faţă de sarcina brutală ce i se 
încredințase prin poruncă regală. Până la urmă, lăsă paza 
morţilor unuia dintre căpitanii săi și porni cu pași mari înapoi, în 
cetate, lăsându-ne pe noi de veghe. 

Nu mai erau decât zece gardieni la poartă, eu în tribună și 
vreo câţiva cerșetori, căzuţi grămadă, ca niște rogojini, la 
poalele zidului. Torţele fumegau și pâlpâiau, de-o parte și de 
alta a porții, în bătaia brizei nocturne ce adia dinspre fluviu, 
azvârlind o lumină stranie peste scena aceea macabră. Rasfer 
gemu din nou, iar eu nu mai putui rezista. Am scos din coș un 
ulcior cu bere și am coborât, ca să vorbesc cu căpitanul. Ne 
cunoșteam din deșert, așa că începu să râdă și să clatine din 
cap, la auzul cererii mele. 

— Ești un prost cu inima de ceară, Taita. Ticălosul e-aproape 
mort, așa că nu merită să-ţi mai faci probleme, îmi zise el. Dar, 
fie, o să mă uit în altă parte, vreo câteva momente. Să nu stai 
mult! 

M-am îndreptat spre poartă. Capul lui Rasfer se afla cam la 
înălţimea mea. L-am strigat ușor pe nume, iar el și-a deschis 
pleoapele tremurânde. N-am cum să știu cât înțelegea, dar i-am 
șoptit: 

— Ti-am adus niţică bere, ca să-ţi umezești buzele, înghiţi 
slab, în sec. Avea ochii aţintiţi asupra mea. Dacă mai simțea 
ceva în clipa aceea, înseamnă că setea era de-a dreptul 
chinuitoare. l-am picurat puţin din ulcior pe limbă, cu grijă, ca să 
nu-i ajungă în nări. Incercă zadarnic și fără vlagă să înghită. 
Chiar dacă ar fi fost mai în putere și tot n-ar fi putut, pentru că 
lichidul i se scurse pe la colțurile gurii, șiroindu-i pe obraji până 
în părul plin de bălegar uscat. 

Inchise ochii. Acum era momentul pe care îl așteptam. Mi-am 
tras pumnalul din faldurile șalului și i l-am înfipt iute, până în 
plăsele, în dosul urechii. Spinarea i se contorsionă într-un spasm 
final, apoi se relaxă în moarte. Am tras lama. Nu curse prea mult 
sânge. Apoi mi-am ascuns pumnalul sub șal și am plecat. 


— Fie să te lași legănat de visuri paradisiace la noapte, Taita! 
îmi strigă din urmă căpitanul gărzilor, dar eu îmi pierdusem 
glasul și nu-i putui răspunde. Nu-mi trecuse vreodată prin minte 
că aveam să îl plâng pe Rasfer și poate că nici n-am făcut-o. E 
posibil să mă fi plâns pe mine. 


e Capitolul 60 e 


Inițial, întoarcerea la Elefantina fu amânată cu o lună, la 
porunca faraonului. Regele avea la dispoziţie neașteptata lui 
comoară și era în al nouălea cer. De când îl cunoscusem, nu îl 
mai văzusem atât de bucuros și de mulţumit. Îmi părea bine 
pentru el. Ajunsesem să-i port o adevărată afecțiune. Uneori, 
stăteam noaptea împreună cu el și cu scribii săi, trecând în 
revistă situaţiile contabile ale trezoreriei regale, care căpătase 
acum o nouă strălucire ademenitoare. Alteori, faraonul mă 
consulta în legătură cu unele schimbări la templul și la 
monumentul mortuar pe care acum și le permitea fără 
probleme. Am calculat că cel puţin o jumătate din comoara 
recent descoperită avea să treacă în mormântul faraonului. A 
ales cele mai frumoase giuvaeruri din trezoreria lui Intef și a 
trimis aproape cincisprezece takhși de lingouri la aurarii din 
templul lui, ca să fie transformate în obiecte funerare. 

Dar și-a găsit timp să trimită și după Tanus, ca să-i ceară 
sfatul în chestiuni militare. Îl considera acum ca pe unul dintre 
cei mai de seamă generali ai oștirii sale. Am participat la câteva 
dintre aceste întruniri. Amenințarea falsului faraon din Egiptul 
de Jos era mereu de actualitate și ne bântuia minţile tuturor. 
Favorurile de care se bucura Tanus erau atât de importante, 
încât reușise să îl convingă pe rege de pericol și să îl facă să 
aloce o mică parte din comoara lui Intef pentru construcţia a 
cinci noi escadroane de galere de război, precum și să doteze 
toate regimentele gardienilor cu arme și încălțări noi; însă nu 
putu să îl convingă pe rege să dea ceva pentru plăţile restante 
ale oștirii. Multe dintre regimentele sale nu fuseseră plătite de 
cel puţin o jumătate de an. Moralul oamenilor ar fi crescut 
considerabil prin asemenea atenţii și fiecare soldat ar fi știut cui 
să mulțumească pentru acest lucru. Răgeau ca leii și își ridicau 


353 


pumnii strânși în semn de salut, când inspecta Tanus 
formațiunile lor compacte. 

Ori de câte ori era solicitat în audienţă la rege, găsea și 
stăpâna mea un pretext, ca să fie prezentă acolo. Cu toate că 
avea bunul-simţ să se ţină deoparte în asemenea ocazii, ea și 
Tanus își aruncau unul altuia priviri atât de înfocate, încât mă 
temeam să nu-i pârlească faraonului barba falsă! Din fericire, 
nimeni în afară de mine nu părea să observe aceste mesaje 
fierbinţi ale pasiunii. 

Ori de câte ori stăpâna mea știa că urma să îl întâlnesc pe 
Tanus în particular, mă împovăra, pur și simplu, cu mesaje lungi 
și arzătoare pentru el. La întoarcere, îi aduceam răspunsurile lui 
care se potriveau de minune cu ale ei, în ceea ce privește 
amploarea și înflăcărarea. Din fericire, aceste efuziuni erau 
extrem de asemănătoare, așa că nu era mare lucru să le învăţ 
pe de rost. 

Domnița mea, Lostris, nu contenea să mă piseze să găsesc un 
subterfugiu oarecare, ca ea și Tanus să mai fie singuri încă o 
dată. Recunosc, nu voiam să-mi risc pielea și mă gândeam și la 
siguranţa stăpânei mele și la fiul nostru nenăscut, așa că nu mi- 
am folosit toate energiile și ingeniozitatea ca să-i satisfac 
dorința. Am făcut, o dată, o tentativă și i-am spus lui Tanus de 
invitaţia la întâlnire din partea stăpânei mele, dar el a oftat și a 
refuzat, făcându-mi, totodată, declaraţii solemne de dragoste 
pentru ea. 

— Interludiul acela de la mormintele din Tras n-a fost decât o 
nebunie, Taita. N-am avut vreodată intenţia să compromit 
onoarea domniței Lostris, dar dacă nu era Khamsin-ul, lucrul 
acela nu s-ar fi întâmplat niciodată. Nu ne mai putem asuma un 
asemenea risc. Spune-i că o iubesc mai mult ca viața mea. 
Spune-i că va veni și vremea noastră, pentru că ne-au promis-o 
labirinturile lui Ammon-Ra. Spune-i c-am s-o aștept zi de zi, 
toată viaţa. 

La primirea acestui mesaj de dragoste, stăpâna mea a bătut 
cu piciorul în pământ, a spus că iubitul ei e un prost încăpățânat 
căruia nu-i păsa nici cât negru sub unghie de ea, a spart o cupă 
și două boluri de sticlă colorate, a azvârlit în fluviu o oglindă 
bătută cu nestemate, primită în dar de la rege, și, în sfârșit, s-a 
trântit în pat și a plâns până la cină. 


354 


e Capitolul 61 + 


Pe lângă îndatoririle sale militare, care includeau și 
supravegherea construcţiei noii flote de galere, în zilele acelea 
Tanus era foarte ocupat cu reorganizarea averii tatălui său, pe 
care o moștenise, în sfârșit. 

Mă consulta aproape zilnic în această chestiune. Bineînțeles, 
posesiunile nu fuseseră niciodată prădate de lupii-vrăbiilor, 
atâta vreme cât aparținuseră seniorului Intef, în consecință, se 
aflau într-o stare prosperă, bine întreţinute. Astfel, Tanus 
devenise peste noapte unul dintre cei mai înstăriți oameni din 
Regatul de Sus. Cu toate că am făcut tot posibilul să îl împiedic, 
și-a cheltuit mare parte din averea personală ca să plătească 
restanţele oamenilor săi și să echipeze iubitul lui Batalion 
Albastru. Bineînţeles, ostașii l-au îndrăgit și mai mult pentru 
generozitatea de care a dat dovadă. Dar nu s-a mulțumit numai 
cu aceste cheltuieli fără măsură. l-a trimis pe căpitanii săi, 
Kratas, Remrem și Astes să-i strângă pe toți veteranii de război, 
ologi și orbi, care trăiau acum din cerșit pe străzile Tebei. l-a 
instalat pe toţi într-un conac mare de la ţară, ce-i revenise prin 
moștenire și, cu toate că le-ar fi fost de ajuns un blid de 
mâncare, el îi trată numai cu carne, cu turte de grâu și cu bere. 
Oștenii de rând îl preamăreau pe străzi și beau în sănătatea lui 
prin taverne. 

Când i-am spus stăpânei mele despre extravaganţele lui 
Tanus, fu atât de încurajată de gestul lui, încât începu imediat 
să cheltuiască sute de debei de aur, din cei strânși de mine 
pentru ea, pe o duzină de clădiri și pe cele necesare dotării lor, 
pe care le transformă în spitale și în cămine pentru oamenii 
săraci ai Tebei. 

Investisem deja aurul acesta pe piaţa de cereale și, cu toate 
că mi-am frânt mâinile și am implorat-o, n-am reușit s-o 
înduplec. 

Nu e nevoie să mai spun că tot amărâtul de sclav Taita se 
ocupa de administrarea acestei ultime nebunii a stăpânei sale, 
deși ea vizita casele săracilor zi de zi. Orice vagabond sau bețiv 
din cetăţile gemene putea, în felul acesta, să primească chiar 
din mâna fină a stăpânei mele un castron cu supă, sau să i se 


355 


trateze buboaiele și scursorile de către cel mai grozav medic al 
Egiptului. 

Am reușit să găsesc vreo câţiva scribi tineri fără slujbă și 
preoți răspopiţi care iubeau oamenii mai mult ca aurul sau 
zeitățile. Stăpâna mea îi luă în slujba sa. Colindam în fruntea 
acestui mic grup, noaptea, pe ulițele lăturalnice și prin cartierele 
mărginașe ale cetăţii, ca să-i strângem pe orfanii străzii. Erau 
mizerabili, o bandă de mici sălbatici plini de paraziți, și puţini 
dintre ei veneau cu noi de bunăvoie. Trebuia să-i urmarim și să-i 
prindem ca pe pisoii sălbatici. Mă mușcau și mă zgâriau tot 
timpul cât le îmbăiam trupșoarele jegoase și le rădeam părul din 
cap atât de plin de păduchi și de lindini, încât era imposibil să 
treci pieptenele prin el. Îi cazam într-unul dintre noile cămine ale 
stăpânei mele. Aici, preoţii începeau anevoiosul proces de 
îmblânzire, iar scribii îi îndrumau pe lungul drum al educaţiei. 
Majoritatea captivilor noștri fugeau în primele zile și se întorceau 
în canale, acolo unde le era locul. Totuși, o parte dintre ei 
rămâneau la cămin. Anevoioasa lor transformare din animale în 
ființe umane o încânta pe stăpâna mea, iar mie îmi oferea o 
plăcere mai mare decât aș fi crezut vreodată că-mi va aduce o 
asemenea îndeletnicire. 

Toate protestele mele împotriva felului în care stăpâna irosea 
averea noastră erau zadarnice și mi-am jurat că, dacă era să fiu 
îmbălsămat și pus în mormânt înainte de vreme, toată vina să 
cadă cu totul pe umerii acestor doi tineri idioţi, pe care îi luasem 
sub aripa mea și care mă răsplăteau prin ignorarea constantă a 
sfaturilor mele bune. 

Inutil să mai spun că văduvele și ologii o binecuvântau pe 
stăpâna mea și nu pe mine, oferindu-i mici daruri jalnice și flori 
sălbatice ofilite, mărgele de trei parale și foi mototolite de 
papirus cu texte prost scrise din Cartea Morților. Când ieșea din 
cetate, oamenii simpli își ridicau  progeniturile ca să-i 
binecuvânteze ea și încercau să-i atingă tivul veșmintelor, de 
parcă ar fi fost cine știe ce talisman religios. li săruta pe copilașii 
soioși, lucru care, am avertizat-o eu, putea să-i pună sănătatea 
în pericol, și azvârlea bănuţi de aramă vagabonzilor, cu tot atâta 
grijă ca arborii care-și lasă frunzele să cadă toamna. 

— Aceasta este cetatea mea, îmi spunea ea. li iubesc pe toți 
oamenii din ea. O, Taita, înnebunesc când mă gândesc că 


356 


trebuie să mă întorc la Elefantina! Nu-mi place deloc să-mi 
părăsesc Teba cea frumoasă. 

— Să fie, oare, cetatea marea ta părere de rău? am întrebat-o 
eu. Sau e vorba de un anume soldat necioplit care trăiește aici? 

Mă plesni ușor. 

— Oare nici măcar dragostea curată și adevărată nu e sfântă 
pentru tine? Cu toate papirusurile și limbajul tău elevat, ai o 
inimă de barbar! 


e Capitolul 62 « 


Astfel, zilele treceau repede pentru noi toţi, până când, într-o 
dimineaţă, mi-am consultat calendarul și am descoperit că 
trecuseră peste două luni de când domniţa mea Lostris își 
reluase îndatoririle matrimoniale, în culcușul faraonului. Cu 
toate că nu se vedea nimic, era momentul să îi dăm regelui 
vestea că avea norocul să devină, în curând, tată. 

Când i-am spus stăpânei mele ce intenţionam, avu o singură 
dorinţă, și anume, m-a pus să îi promit că, înainte să discut cu 
regele, să îl anunţ pe Tanus, pentru că el era adevăratul tată al 
copilului pe care îl purta în pântece. Mi-am propus să-mi 
împlinesc promisiunea chiar în după-amiaza aceea. L-am găsit 
pe Tanus la șantierul naval de pe malul apusean al fluviului, 
unde îi înjura pe constructori, ameninţându-i că-i aruncă în 
fluviu, ca să-i mănânce crocodilii. Își uită imediat mânia când mă 
văzu și mă luă la bordul unei galere pe care o lansaseră chiar în 
dimineaţa aceea. Îmi arătă cu mândrie noua pompă menită să 
scoată apa din santină, în cazul în care nava avea să fie lovită în 
bătălie. Părea că uitase că eu fusesem cel care îi proiectasem 
echipamentul, așa că i-am reamintit discret acest lucru. 

— Nu mai ai decât să-mi ceri să-ţi plătesc pentru ideile tale, 
ticălos bătrân! Pun pariu că ești la fel de hrăpăreţ ca oricare 
dintre negustorii sirieni. 

Mă bătu prietenește pe spate și mă conduse în capătul 
celălalt al punţii, unde niciunul dintre marinari nu putea trage cu 
urechea. Își coborî glasul. 

— Ce mai face stăpâna ta? Am visat-o azi-noapte. Spune-mi, e 
bine? Cum mai merge treaba cu micii ei orfani? Ce inimă bună 


357 


poate să aibă și câtă frumusete! Toată Teba o adoră! Îi aud 
numele pe oriunde mă duc și parcă mă străpunge o suliță 
ascuţită în piept. 

— În curând, va trebui să iubeşti două fiinţe, i-am zis eu, iar el 
se holbă la mine, de parcă i-ar fi pierit graiul. În noaptea aceea, 
la mormintele din Tras, a fost mai mult decât o furtună de nisip! 

Se repezi și mă îmbrăţișă atât de strâns, încât nici nu mai 
puteam respira. 

— Ce cimilitură mai e și asta? Vorbește clar, că altfel am să te 
arunc în fluviu! Ce tot spui acolo, măi, pierde-vară? Nu te juca 
cu vorbele, auzi? 

— Domnița Lostris îți poartă copilul în pântece. M-a trimis să-ţi 
spun, ca să fii primul care află, înaintea regelui, chiar! Am rostit 
eu cu răsuflarea tăiată. Acum, slăbește-mă, până nu mă omori 
de tot! 

Mă lasă din braţe, iar eu mai-mai să cad peste bord. 

— Copilul meu! Fiul meu! strigă el. Ciudat cum amândoi 
stabiliseră deja sexul bietei fărâme umane din pântecele ei! E 
un miracol. Acesta-i un dar care vine direct din mâinile lui 
Horus! 

Tanus era convins, în momentele acelea, că nu mai exista 
niciun tată pe pământ, afară de el. 

— Fiul meu! dădea el din cap, minunându-se. Rânjea ca un 
idiot. Femeia și fiul meu! Trebuie să mă duc la ei chiar în clipa 
aceasta! 

O porni pe punte să coboare, așa că am fost nevoit s-o iau la 
fugă, ca să-l ajung din urmă. A trebuit să fac apel la toată 
puterea mea de convingere, ca să îl împiedic să dea palatul 
peste cap și să dea buzna în haremul regal. Până la urmă, l-am 
luat cu mine în cea mai apropiată tavernă de pe malul fluviului, 
să sărbătorim evenimentul. Din fericire, am găsit acolo un grup 
din regimentul Crocodilului Albastru, în afara programului, care 
se cinstea deja. Am comandat și am plătit un ulcior din cel mai 
bun vin al casei și i-am lăsat. Mai erau oameni și din alte 
regimente, așa că avea, probabil, să se iște o încăierare mai 
târziu, pentru că Tanus era într-o dispoziţie înflăcărată, iar 
oștenii lui nu aveau nevoie de prea multe încurajări ca să sară la 
bătaie. Am plecat din tavernă direct la palat, iar faraonul fu 
încântat să mă vadă. 


— Eram pe punctul de a trimite după tine, Taita. Am ajuns la 
concluzia că ne-am cam zgârcit cu porţile de la intrarea în 
templul meu. Vreau ceva mai măreț... 

— Maiestate! am strigat eu. Mare și divine Egipt! Am vești 
minunate. Zeița Isis și-a ţinut promisiunea față de Măria Ta! 
Dinastia voastră va dura o veșnicie! Se vor împlini profeţiile 
labirinturilor lui Ammon-Ra! Luna stăpânei mele a fost călcată în 
picioare de copitele măreţului taur al Egiptului! Domnița Lostris 
îți poartă fiul în pântece! 

Brusc, toate gândurile faraonului despre funeralii și despre 
construcția templului îi pieriră din minte și, la fel ca Tanus, 
prima lui pornire fu să alerge la ea. Am pornit după rege pe 
coridoarele palatului, urmaţi de un șir compact de nobili și de 
curteni turbulenţi ca Nilul, iar domnița mea ne aștepta în 
grădina haremului. Dintr-un instinct normal la orice femeie, se 
aranjase desăvârșit, ca să arate cât mai bine. Stătea pe o bancă 
scundă, înconjurată de straturi cu flori, cu fluviul îndărătul ei. O 
clipă, am crezut că regele se va arunca în genunchi în fata ei, 
dar nici măcar perspectiva mortalităţii nu îl putu face să-și uite 
demnitatea până-ntr-atât. 

Dar o copleși cu felicitări și cu complimente, interesându-se 
sincer de sănătatea ei. Tot timpul își ţinu privirile asupra 
pântecelui ei din care avea să răsară miracolul veșniciei. In final, 
o întrebă: 

— Draga mea copilă, există ceva care să lipsească fericirii 
tale? Cu ce te pot ajuta, ca să te simți bine în încercarea aceasta 
a vieţii tale? 

M-am simţit pentru a nu știu câta oară cuprins de admiraţie 
faţă de stăpâna mea. Cred că ar fi fost un general sau un 
negustor de grâne excelent, pentru că știa exact când să atace 
problemele. 

— Maiestatea Voastră, Teba este cetatea în care m-am 
născut. În niciun alt loc din Egipt nu m-aș simţi fericită cu 
adevărat. Apelez la marea voastră generozitate și înţelegere să 
îmi permiteţi ca fiul vostru să se nască aici, la Teba. Vă rog să 
nu mă duceţi la Elefantina. 

Mi s-a tăiat respiraţia. Locul în care se afla curtea constituia o 
problemă de stat. Ca să te muţi dintr-o cetate într-alta însemna 
să afectezi viaţa a mii de cetățeni. Nu era ceva ce putea să se 


359 


facă după mofturile unei copile de nici șaisprezece ani. Faraonul 
păru uimit de această dorinţă. 

— Vrei să trăiești la Teba? Foarte bine, atunci curtea se va 
muta la Teba! zise el și se întoarse spre mine. Taita, să-mi faci 
planurile pentru un nou palat. Apoi își întoarse iar privirile la 
stăpâna mea. Unde ești de părere, draga mea, să-l plasăm? Aici, 
pe malul de la apus? o întrebă el, arătând peste fluviu. 

— E răcoare și e foarte frumos pe malul apusean, încuviință 
stăpâna mea. Voi fi foarte fericită acolo. 

— Pe malul apusean, deci, Taita. Nu te reţine când faci 
proiectul. Trebuie să fie o casă potrivită pentru fiul faraonului. 
Numele lui va fi Memnon, căpetenia zorilor. Și acesta va fi 
Palatul lui Memnon. 

Uite-așa, fără nicio problemă, mă înhăma stăpâna mea la o 
muncă titanică și îl obișnuia pe rege cu astfel de cereri, în 
numele copilului din pântecele său! Din clipa aceea, faraonul nu 
mai fu dispus să-i refuze ceva, fie că era vorba de titluri de 
onoare pentru cei pe care ea îi iubea sau îi prețuia, de pomeni 
pentru cei pe care îi luase sub protecţia sa sau de mâncăruri 
rare și exotice ce i se aduceau iute din toate colţurile imperiului. 
Cred că voia să testeze, ca un copil obraznic, limitele noii sale 
puteri asupra regelui. 

Nu văzuse niciodată zăpadă, deși mă auzise vorbind, uneori, 
despre ea, în amintirile mele din copilărie, despre ţinutul muntos 
în care mă născusem. Stăpâna mea ceru să i se aducă zăpadă, 
ca să-și răcorească fruntea în arșiţa văii Nilului. Faraonul porunci 
imediat să se organizeze niște jocuri atletice speciale, în timpul 
cărora au fost selectaţi o sută dintre cei mai iuți alergători din 
Regatul de Sus. Fură trimiși în Siria, ca să aducă zăpadă pentru 
stăpâna mea, într-o cutie specială, proiectată de mine, în așa 
fel, încât să se prevină topirea conţinutului. Acesta fu, probabil, 
singurul ei moft care rămase nesatisfăcut. Tot ceea ce primirăm 
de pe îndepărtatele piscuri muntoase fu o pată umedă pe fundul 
cutiei. 

In ceea ce priveşte celelalte lucruri, era pe deplin satisfăcută. 
O dată, asistă la o întrunire când Tanus îi prezentă regelui un 
raport, în legătură cu etapele bătăliei flotei egiptene. Stăpâna 
mea stătuse tăcută undeva, în spate, până ce Tanus termină și 
se retrase. Apoi, a remarcat calm: 


360 


— Am auzit spunându-se că seniorul Tanus ar fi cel mai bun 
general pe care îl avem. Nu crezi, divinul meu soţ, că ar fi 
înţelept să-l promovezi la rangul de Mare Leu al Egiptului și să îl 
pui în fruntea corpurilor de armată de la miazănoapte? 

Pentru a nu știu câta oară, am simţit că mi se taie răsuflarea 
văzând atâta îndrăzneală din partea ei. 

— Și eu m-am gândit la asta, draga mea, deși e prea tânăr 
pentru o funcție atât de înaltă. 

A doua zi, Tanus a fost convocat în audiență regală, iar când a 
ieșit de acolo, era Mare Leu al Egiptului și comandant al aripii de 
miazănoapte a armatei. Bătrânul general care îl precedase 
fusese eliberat cu o pensie substanţială și i se încredinţase o 
sinecură la palatul regal. Tanus avea acum sub comanda lui trei 
sute de galere și aproape treizeci de mii de oameni. Promovarea 
aceasta îl plasa al patrulea în ierarhia oștirii, înaintea lui 
aflându-se numai Nembet și alţi doi boșorogi. 

— Seniorul Tanus e un bărbat mândru, mă informă domnița 
Lostris, ca și cum eu n-aș fi știut lucrul acesta. Dacă îndrăznești, 
cumva, să-i spui că l-am ajutat să promoveze, am să te vând 
primului negustor sirian care îmi va ieși în cale, m-a amenințat 
ea. 

Între timp, pântecele ei cândva atât de neted și de ferm, se 
mărea încet-încet. Pe lângă celelalte treburi pe care le aveam, 
eram obligat să transmit buletine zilnice asupra progreselor, nu 
numai la palat, ci și la sediul oștirii, aripa de miazănoapte. 


e Capitolul 63 œ 


Am început lucrul la construcţia Palatului Memnon la cinci 
săptămâni după ce faraonul îmi dădu primele indicaţii, pentru că 
mi-a luat mult să finalizez planurile. Atât stăpâna mea, cât și 
regele au fost de acord că acestea întreceau orice așteptare și 
că avea să fie, de departe, cea mai frumoasă clădire din ţară. 

În aceeași zi în care a început construcţia, a venit la Teba o 
navă care reușise, prin mită, să treacă de flota uzurpatorului de 
la miazănoapte și să ancoreze la docuri cu un cargo încărcat cu 
lemn de cedru din Byblos. Căpitanul era un vechi prieten de-al 
meu și avea vești interesante. 


Mi-a spus, mai întâi, că seniorul Intef fusese văzut în cetatea 
Gaza. Se spunea că se îndrepta spre răsărit, prin ţinutul acela, 
cu o gardă de corp numeroasă. Așadar, reușise să traverseze 
deșertul Sinai, sau găsise vreun vas care îl trecuse prin gurile 
Nilului, iar apoi, de-a lungul mării celei mari, o luase spre soare- 
răsare. 

Căpitanul mai venea și cu alte vești care, pentru moment, 
păreau neînsemnate, dar care aveau să schimbe destinul 
Egiptului și pe al nostru, al tuturor celor ce trăiam de-a lungul 
fluviului. Se pare că se ivise un nou trib războinic, de undeva de 
la răsărit de Siria care jefuia totul în calea sa. Nimeni nu știa 
mare lucru despre oamenii aceia războinici, cu excepţia faptului 
că păreau să fi inventat o nouă tactică de război cum nu se mai 
văzuse până atunci. Puteau străbate distanțe lungi foarte 
repede și nicio oștire nu era în stare să îi oprească. 

Zvonuri înfricoșătoare despre noii vrăjmași ai Egiptului 
circulau de când lumea. Mai auzisem cel puţin vreo cincizeci de 
felul acestuia și nu le-am dat nicio importanță. Totuși, căpitanul 
se dovedise totdeauna o sursă de încredere, așa că, la prima 
noastră întâlnire, i-am povestit toate acestea și lui Tanus. 

— Și nimeni nu poate ţine piept acestui vrăjmaș misterios? 
zâmbi el. Mi-ar plăcea să năvălească peste flăcăii mei, ca să le 
arăt eu ce înseamnă invincibil în adevăratul sens al cuvântului. 
Cum zici că se numesc războinicii aceia atotputernici care vin ca 
vântul și ca gândul? 

— Se pare că-și zic regii-păstori sau hicsoși. Dacă aș fi știut ce 
avea să însemne numele acesta pentru omenire, nu l-aș mai fi 
rostit cu atâta ușurință. 

— Păstor, zici? Ei, bine, pungașii mei n-or să fie pentru el o 
turmă ușor de păstorit! 

Trecu, fără să acorde prea multă atenţie acestui subiect, la 
problema cu seniorul Intef, care era mult mai interesantă. 

— Ce bine-ar fi să știm sigur pe unde hălăduiește, pentru că 
aș putea trimite un detașament, ca să-l aresteze și să-l aducă 
înapoi, în faţa justiţiei. Oriunde m-aș duce pe domeniile care au 
aparţinut cândva familiei mele, simt spiritul tatălui meu alături. 
Știu că nu va cunoaște odihna, până când nu-l voi răzbuna. 

— Numai de-ar fi atât de ușor, am clătinat eu din cap. Intef e 
viclean ca o vulpe a deșertului. Nu cred că-l vom mai vedea 
vreodată prin Egipt. 


362 


Bănuiesc că, la auzul vorbelor mele, zeii întunericului și-au râs 
în barbă. 

Pe măsură ce pântecele stăpânei mele creștea, mi-am putut 
și eu permite să insist să-și mai limiteze numeroasele ei 
activităţi. l-am interzis să mai viziteze spitalele și orfelinatele, ca 
nu cumva ea și fiul ei nenăscut să se infecteze cu paraziții și cu 
maladiile săracilor. In timpul arșiței de peste zi o puneam să se 
odihnească în chioșcul pe care îl construisem în grădina apelor, 
pentru Marele Vizir. Când protestă, spunând că inactivitatea 
aceasta impusă o plictisea, faraonul își trimise muzicanţii în 
grădină, ca s-o distreze, iar eu am fost convins să las deoparte 
treaba cu Palatul lui Memnon, ca să-i ţin companie, să-i 
povestesc și să discutăm despre ultimele isprăvi ale lui Tanus. 

Eram neînduplecat în ceea ce privește regimul ei alimentar și 
nu-i dădeam voie să bea vin sau bere. l-am pus pe grădinarii 
palatului să aducă legume și fructe proaspete în fiecare zi și îi 
înlăturam toată grăsimea de pe carne, pentru că știam că 
aceasta putea să îl facă pe copil lenevos. Îi pregăteam cu mâna 
mea fiecare mâncare, iar seara, când o conduceam în dormitor, 
îi preparam o licoare specială, un amestec de ierburi și de sucuri 
întăritoare pentru fiul ei. 

Bineînţeles, în clipa în care se exprima clar că vrea o tocăniţă 
de ficat și rinichi de gazelă, o salată de limbi de ciocârlie sau 
friptură de piept de dropie sălbatică, regele își trimitea de îndată 
o sută de vânători în deșert, ca să-i facă rost de aceste 
delicateţuri. M-am abținut să-i spun seniorului Tanus despre 
poftele acestea ciudate ale stăpânei mele, pentru că m-am 
temut că toată aripa de miazănoapte a oștirii va fi trimisă să 
vâneze gazele, ciocârlii și dropii, în loc să se ocupe de războiul 
împotriva falsului faraon. 

Pe măsură ce se apropia ziua când avea să nască, eu nu mai 
aveam somn noaptea, de-atâta grijă. Îi promisesem regelui un 
prinţ, dar el nu se aștepta ca urmașul lui să vină pe lume atât de 
repede. Chiar și unui zeu ca el nu-i era greu să numere zilele, 
începând cu serbările lui Osiris! E drept, n-aveam ce face, dacă 
se întâmpla să se nască o prinţesă, dar puteam, măcar, să îl 
previn pe faraon, în legătură cu ivirea prematură a copilului. 

Regele dovedea, în ultima vreme, un interes deosebit în ceea 
ce privește starea de graviditate și parturiţia, lucru care îi 
estompă temporar obsesia pentru temple și morminte. Trebuia 


363 


să îl asigur aproape în fiecare zi că șoldurile destul de înguste 
ale domniţei Lostris nu constituiau un obstacol pentru o naștere 
normală și că vârsta ei fragedă, departe de a fi un impediment, 
era foarte favorabilă unui final plin de succes al problemei 
noastre. 

Am găsit prilejul să îl informez asupra faptului interesant, dar 
mai puţin cunoscut, că, de-a lungul istoriei, mulți dintre marii 
atleți, războinici și înţelepţi văzuseră prematur lumina zilei. 

— Cred, Maiestatea Voastră, că e la fel ca în cazul puturosului 
care stă prea mult în pat, irosindu-și, în felul acesta, energia, pe 
când bărbaţii măreţi sunt totdeauna matinali. Am observat, 
divine faraon, că vă treziti înainte de răsăritul soarelui. Nu m-ar 
surprinde să aflu că și Măria Ta s-a născut prematur. 

Știam că nu fusese așa, dar acum nu putea să mă contrazică. 

— Ar fi grozav dacă prinţișorul Măriei Tale îl va imita pe 
ilustrul său părinte și va ieși devreme din pântecele mamei sale. 

Speram să nu fi sărit peste cal cu explicaţiile, însă m-am 
liniștit când am văzut că regele păru convins de elocinţa mea. 

Până la urmă, copilul cooperă de minune și depăși termenul 
cu aproape două săptămâni, iar eu n-am întreprins nimic ca să-l 
grăbesc. Momentul fu atât de apropiat de normal, încât niciun 
clevetitor nu-și putu da drumul la gură, iar faraonul fu 
binecuvântat cu nașterea prematură pe care ajunsese să și-o 
dorească atât de mult. 

Nu mă surprinse deloc că pe stăpâna mea o apucară durerile 
nașterii la o oră total nepotrivită. Apa i se rupse la al treilea ceas 
din noapte. Oricum, nu-i stătea în obicei să-mi ușureze mie 
treburile! Dar, în felul acesta, găsii o scuză să nu apelez la 
serviciile unei moașe, căci aveam puţină încredere în 
cotoroanțele acelea cu sânge negru, închegat, sub unghiile lor 
lungi și jegoase. O dată ce începu, domniţa mea, Lostris, 
continuă treaba în maniera ei pripită și hotărâtă. Abia avusei 
timp să mă scutur bine de somn, să-mi frec mâinile cu vin 
fierbinte și sa-mi purific instrumentele la flacăra lămpii, că o și 
auzii gemând, apoi zise destul de veselă: 

— Ar fi bine să te mai uiţi o dată, Taita. Cred că se întâmplă 
ceva. 

Deși știam că era prea devreme, i-am făcut pe plac. Mi-a 
ajuns să arunc o privire, că m-am și apucat să le strig pe sclave. 


364 


— Grăbiţi-vă, târfe leneșe ce sunteţi! Aduceţi-le pe soțiile 
regale! 

— Pe care dintre ele? întrebă prima fată care intrase buimacă, 
pe jumătate dezbrăcată, în încăpere. 

— Pe toate! Pe oricare dintre ele! 

Niciun prinţ nu putea moșteni dubla coroană, dacă nu era 
asistat la naștere, ca să se ateste formal că nu avea loc vreun 
schimb. Soţiile regale începură să sosească în clipa în care ieșea 
copilul. Domnița mea fu cuprinsă de o convulsie cumplită, după 
care apăru creștetul capului. Mi-era groază să nu fie împodobit 
cu o claie de bucle auriu-roșcate, dar n-am văzut decât o blăniţă 
întunecată, ca a vidrelor de fluviu. Culoarea avea să i se 
schimbe mult mai târziu, când printre buclele negre aveau să-i 
apară reflexe roșiatice, ca niște nestemate șlefuite, în bătaia 
soarelui. 

— Împinge! i-am strigat stăpânei mele. Împinge tare! Ea 
reacţionă cu pasiune. Oasele tinere ale pelvisului, încă lipsite de 
rigiditatea trecerii anilor, se desfăcură, ca să ofere pruncului 
liberă trecere, prin vaginul umezit corespunzător. Copilul mă luă 
pe nepregătite. Țâșni afară ca o piatră dintr-o praștie, iar trupul 
acela mititel aproape că-mi scăpă din mâini. 

Nici n-am apucat bine să îl iau în brațe, că stăpâna mea se și 
chinui să se ridice, sprijinindu-se în coate. Avea părul lipit de 
craniu, din cauza transpiraţiei, iar trăsăturile chipului vădeau o 
nerăbdare soră cu disperarea: 

— E băiat? Spune-mi! Spune-mi! 

Doamnele regale care umpluseră încăperea și se înghesuiau 
în jurul patului fură martore la primul act înfăptuit de copil pe 
lumea aceasta a noastră. Din penisul lui cât degetul meu mic, 
prinţul Memnon, primul cu acest nume, ţâșni un șuvoi aproape 
până în tavan. Eram chiar în calea acestui jet cald, așa că mă 
udă până la piele. 

— E băiat? strigă stăpâna mea din nou și douăzeci de glasuri 
îi răspunseră în cor: 

— Băiat! Aducem salutul nostru lui Memnon, prinţul Egiptului! 

Nu eram încă în stare să vorbesc, căci îmi ardeau ochii, nu 
numai din cauza urinei regale, ci și pentru că mi se umpluseră 
de lacrimi de bucurie și de ușurare, în clipa când răsună primul 
țipăt mânios și plin de temperament al copilului. 


Își agita braţele spre mine și dădea atât de puternic din 
piciorușe, încât, din nou, fui gata-gata să îl scap din brațe. După 
ce mi se limpeziră ochii, i-am vazut trupul subţire și puternic și 
căpșorul mândru, cu blăniţa aceea deasă de păr negru. 


e Capitolul 64 œ» 


Pierdusem de multă vreme șirul copiilor pe care îi moșisem, 
însă nu mai întâlnisem în toată experienţa mea de până atunci 
ceva care să semene cu ceea ce se întâmpla acum. Mă simţeam 
cuprins de toată dragostea și devoțiunea de care eram în stare. 
Ştiam că afecțiunea aceasta va dura o viaţă întreagă și se va 
intensifica o dată cu trecerea anilor. Ştiam că existenţa mea 
făcuse o cotitură decisivă și că nimic nu avea să mai fie ca până 
atunci. 

În timp ce tăiam cordonul ombilical și spălam copilul, fui 
cuprins de un simțământ de venerație religioasă, așa cum nu 
mai încercasem niciodată în sanctuarele mulțimii de zei ai 
Egiptului, îmi bucuram ochii și sufletul cu trupșorul acela perfect 
și cu fețișoara aceea roșie și ridată, pe care se puteau deja citi 
semnele puterii și ale curajului încăpățânat, la fel de limpede ca 
pe chipul tatălui său. 

| l-am pus mamei sale în brațe și, în timp ce el găsi și apucă 
sfârcul umflat, ca un leopard ce se repede asupra grumazului 
unei gazele, stăpâna mea își ridică privirile spre mine. Nu eram 
în stare să vorbesc, dar nu există cuvinte care să poată descrie 
ceea ce se petrecu atunci, pe tăcute, între noi doi. Știam 
amândoi că începuse ceva atât de minunat, încât niciunul nu 
eram în stare să înțelegem pe deplin. Am lăsat-o să se bucure 
de fiul ei și m-am dus să-i spun regelui. Nu mă grăbeam deloc. 
Ştiam că vestea îi fusese deja transmisă. Doamnele regale nu 
excelau prin discreţie. Probabil că faraonul pornise deja spre 
harem. 

Am tras de timp prin grădina apelor, cuprins de un simţământ 
oniric, de irealitate. Se crăpa de ziuă, iar discul zeului-soare, 
Ammon-Ra, începuse să se arate de după dealurile răsăritene. 
Am spus în șoaptă o rugăciune pentru el. Stând așa, cu privirile 
ridicate, peste grădină se roti un stol de porumbei ai palatului. 


366 


Soarele se reflectă în aripile lor și sclipiră ca niște giuvaieruri pe 
cer. 

Apoi am văzut pata întunecată de deasupra stolului și, cu 
toate că era foarte departe, mi-am dat imediat seama despre ce 
e vorba. Era un șoim sălbatic, venit din deșert. Își închise aripile 
și se repezi. Alese pasărea din fruntea stolului, iar atacul se 
dovedi de o precizie mortală, inexorabilă. Lovi porumbelul, 
stârnind un nour de fulgi ca un fum alburiu, omorându-l în aer. 
Șoimul se prinde totdeauna de prada sa și se lasă cu ea, la 
pământ, strânsă în gheare. 

De data aceasta însă nu se întâmplă așa. Șoimul ucise 
porumbelul, apoi își desfăcu ghearele și îi dădu drumul. Trupul 
sfâșiat al păsării căzu liber, iar prădătorul se roti deasupra mea, 
țipând amarnic. De trei ori se învârti așa și de trei ori scoase 
țipătul acela pătrunzător, ca de război. Trei este unul dintre cele 
mai puternice numere magice. Mi-am dat seama că nu era un 
lucru natural. Șoimul era un mesager al lui Horus sau chiar zeul 
însuși, care luase formă de pasăre. 

Trupul  porumbelului îmi căzu la picioare, stropindu-mi 
sandalele cu sângele lui cald. Ştiam că e un semn din partea 
zeului. Un semn că el este patronul și ocrotitorul micului prinţ. 
Am înţeles, de asemenea, că și eu aveam o sarcină. Zeul mi-l 
încredințase spre îngrijire. Am luat porumbelul mort în mâini și l- 
am ridicat la cer. 

— Accept cu bucurie încrederea pe care mi-ai acordat-o, 
Horus! Voi face toată viaţa dovada fidelității mele. 

Șoimul ţipă iar sălbatic pentru ultima oară, apoi se depărtă, 
dând repede din aripile lui tăioase, zbură peste apa mare a 
Nilului, apoi dispăru în pustiu, îndărăt, spre câmpiile de la apus 
ale paradisului în care trăiesc zeii. 

Am smuls o singură pană de-a porumbelului. Mai târziu, am 
pus-o sub salteaua patului în care dormea prinţișorul, ca să-i 
poarte noroc. 


e Capitolul 65 œ 


Bucuria și mândria faraonului faţă de urmașul său nu 
cunoșteau margini. Porunci un ospăț în cinstea nașterii lui. 


367 


Cetăţenii Egiptului de Sus cântară și dansară o noapte întreagă 
pe străzi și se ospătară cu carnea și cu vinul puse la dispoziția 
lor de faraon, binecuvântându-l pe prinţul Memnon de fiecare 
dată când terminau de înfulecat câte un castron. Faptul că era 
fiul domniței mele, Lostris, atât de îndrăgită de toată lumea îi 
făcea să se bucure și mai mult. Stăpâna mea era atât de tânără 
și de rezistentă, încât în câteva zile se simţi destul de bine, ca 
să apară dinaintea curții Egiptului, cu fiul ei la sân. Așa cum 
stătea pe tronul mai mic de la picioarele regelui, părea 
întruchiparea maternității. Când își desfăcu roba și își scoase 
unul din sânii plini de lapte, ca să-i dea pruncului să sugă în fața 
întregii curţi adunate acolo, toţi izbucniră în urale atât de 
puternice, încât speriară copilul. Acesta scuipă sfârcul din gură 
și urlă la ei cu chipul stacojiu îmbufnat, iar națiunea îl primi 
atunci în inima ei. 

— E un adevărat leu! conchiseră ei. Prin inima lui trece 
sângele regilor și al marilor războinici. 

De îndată ce copilul fu din nou liniștit și luă din nou sfârcul în 
gură, faraonul se ridică să ni se adreseze nouă, supușilor săi: 

— Recunosc acest copil ca fiind din stirpea mea de sânge și 
ca succesor al meu. El este primul meu fiu și va fi faraon după 
mine. Vi-l încredințez vouă, domnilor și doamnelor, pe prințul 
Memnon. 

Uralele nu mai conteniră, căci nimeni nu voia să fie primul 
care să înceteze și, în felul acesta, să i se pună, cumva, 
loialitatea la îndoială. În tot acest timp, eu am stat cu ceilalţi 
servitori și sclavi din gospodăria regală, într-o galerie ce dădea 
spre sală. Mi-am ițit capul, așa că am descoperit cu privirea 
silueta înaltă a seniorului Tanus. Stătea în al treilea rând de la 
picioarele tronului, împreună cu Nembet și cu ceilalţi 
comandanţi militari. Cu toate că striga o dată cu toată lumea, 
am citit pe chipul lui mare, deschis, că lupta cu sine să-și 
ascundă sentimentele. Fiul lui era sărbătorit de altul, iar el nu 
putea face nimic în această privință. Chiar și eu, care îl 
cunoșteam și îl înțelegeam atât de bine, abia de bănuiam 
chinurile prin care trecea. 

Până la urmă, regele porunci să se facă liniște și continuă: 

— V-o încredinţez și pe mama prinţului, pe domniţa Lostris. Să 
știe toată lumea că stă acum cel mai aproape de tronul meu. 
Incepând cu această zi, o ridic la rangul de primă consoartă și 


368 


de soţie superioară a faraonului. De acum încolo, ea se va numi 
Regina Lostris, iar în ordinea rangului, va urma direct după rege 
și după prinţul ei. Mai mult, până când prinţul va atinge vârsta 
majoratului, regina Lostris îmi va fi regent, iar când eu nu voi 
putea să-mi fac treaba, ea va fi cea care va conduce națiunea. 

Nu cred să fi existat vreun suflet în întregul Egipt de Sus care 
să nu o iubească pe stăpâna mea, poate doar unele dintre 
soțiile regale care nu fuseseră în stare să-i dăruiască faraonului 
un fiu, iar acum se simțeau detronate de ea și trecute mai la 
coadă. Toţi ceilalți își arătară dragostea prin urale prin care 
salutară hotărârea regelui. 

Prin aceasta încheindu-se ceremonia de numire a urmașului 
faraonului, familia regală părăsi sala. In curtea principală a 
palatului, faraonul urcă în sania de stat, împreună cu regina 
Lostris și cu fiul ei în brațe, și porniră trași de șirul de boi albi pe 
Calea Berbecilor, spre templul lui Osiris, ca să aducă sacrificii 
zeului. Pe ambele părți ale căii sfinte, se înghesuiau cetățenii 
Tebei. Își strigau cu glas puternic devoţiunea faţă de rege și 
dragostea pentru regină și pentru prinţul ei nou-născut. 

În seara aceea, în timp ce o serveam pe ea și pe copil, îmi 
șopti: 

— O, Taita, l-ai văzut pe Tanus în mulţime? Ce zi de bucurie, 
amestecată cu tristeţe! Îmi venea să plâng pentru dragostea 
mea. Era atât de măreț și de curajos! Și n-a putut să facă nimic 
altceva, decât să se uite cum i se ia copilul. Imi venea să sar în 
picioare, să strig mulţimii: „Acesta este fiul lui Tanus, seniorul 
Harrab, iar eu îi iubesc pe amândoi!” 

— Îmi pare bine pentru tine, Maiestatea Ta, că măcar o dată 
ai fost în stare să-ţi ţii în frâu limba aia ascuţită. 

Ea chicoti: 

— Ce ciudat sună când îmi zici „Maiestatea Ta”! Mă face să 
mă simt ca o impostoare. Își trecu prinţișorul de la un sân la 
altul, iar mișcarea aceasta îl făcu să se descarce prin toate 
orificiile trupșorului său, slobozind aerul de două ori cu o 
rezonanţă și o forţă cu adevărat imperiale. 

— Se vede că a fost conceput pe furtună! Am remarcat eu 
sec, iar ea chicoti din nou, apoi oftă imediat, întristată. 

— Dragul meu Tanus nu va împărtăși niciodată aceste clipe cu 
noi. Îţi dai seama că el nu l-a ţinut încă pe Memnon în braţe și, 


369 


probabil, n-o va face niciodată? Cred că mă podidesc iar 
lacrimile. 

— Abţine-te, stăpână. Plânsul îţi poate acri laptele. 

Un avertisment neadevărat, dar bun ca s-o fac să mă asculte, 
își înghiţi lacrimile. 

— Există vreo cale, să-l lăsăm pe Tanus să se bucure de fiul 
lui așa, ca noi? 

Am reflectat o vreme, apoi i-am dat o sugestie care o făcu să 
tipe de plăcere. Ca o confirmare a ceea ce spusesem eu, prinţul 
mai slobozi un vânt răsunător. 

A doua zi, când faraonul veni să-și viziteze fiul, regina puse 
sugestia mea în practică. 

— Dragul și divinul meu soț, ai găsit răgazul să alegi tutori 
oficiali pentru prințul Memnon? 

Faraonul râse cu indulgență. 

— Nu e decât un prunc. Oare, n-ar trebui, mai întâi, să învețe 
să meargă și să vorbească, și apoi să fie instruit în alte domenii? 

— Cred că tutorii ar trebui aleși acum, ca să ajungă să se 
cunoască reciproc. 

— Foarte bine. Regele își luă fiul pe genunchi și continuă: Pe 
cine propui? 

— Pentru învăţătură, avem nevoie de unul dintre marii noștri 
învăţaţi. De cineva care să înțeleagă toate științele și misterele. 

Ochii regelui sclipiră. 

— Nu prea știu cine-ar putea îndeplini această misiune, zise el 
și rânji la mine. 

Copilul îl schimbase pe faraon; de la nașterea lui Memnon, 
devenise jovial și, o clipă, am avut impresia că o să-mi facă cu 
ochiul. Totuși, nu merse chiar până acolo. 

Regina continuă, fără să-și dea seama de acest schimb de 
priviri: 

— Apoi, avem nevoie de un soldat versat în arta războiului și 
în mânuirea armelor, ca să-l antreneze ca luptător. Cred c-ar 
trebui să fie tânăr, de viță nobilă. Bineînţeles, de încredere și 
loial coroanei. 

— Pe cine sugerezi în această poziție? Puţini dintre oștenii mei 
raspund acestor virtuţi. 

Nu cred că exista vreun pic de ironie sau de maliţie în 
întrebarea faraonului, dar, oricum, stăpâna mea nu era o 
proastă. Își înclină capul plină de graţie și zise: 


370 


— Regele e înţelept și știe cine, dintre toți generalii săi, se 
potrivește cel mai bine acestui rol. 

La următoarea convocare a curţii, faraonul anunţă tutorii 
prinţului. Sclavul și medicul Taita urma să se ocupe de 
învăţătura și de educaţia lui Memnon. Această hotărâre nu fu o 
surpriză pentru aproape nimeni, însă atunci când regele 
continuă, se auzi un murmur: 

— De instruirea în domeniul armelor, a tacticilor și strategiilor 
militare, se va ocupa, de acum înainte, Marele Leu al Egiptului, 
senior Harrab. 

Conform acestei hotărâri, Tanus avea sarcina de a veghea 
asupra prinţului la începutul fiecărei săptămâni, atunci când nu 
era în campanie. 

In așteptarea apartamentelor din noul palat pe care îl 
construiam dincolo de fluviu, stăpâna mea se mutase din harem 
într-o aripă a palatului Marelui Vizir, ce dădea în grădina apelor 
aranjată tot de mine pentru tatăl său. Avea acest drept, în 
conformitate cu noul ei statut de soţie și consoartă superioară. 

Audienţa săptămânală acordată tutorilor oficiali avea loc în 
chioșc, în prezenţa reginei Lostris. Adesea, erau de faţă încă 
vreo douăzeci de alţi oficiali sau curteni și, din când în când, 
sosea însuși faraonul cu toată suita sa, așa că nu eram liberi 
deloc. 

Totuși, uneori rămâneam singuri, numai noi patru. Cu prima 
ocazie, regina Lostris l-a pus întâia oară în brațele tatălui său pe 
prinţ și l-am văzut pe Tanus zăpăcit, în culmea fericirii, cum se 
uita la fiul său. Memnon se ridică la înălţimea situaţiei și vomită 
pe uniforma lui, însă nici atunci Tanus nu îl lăsă din brațe. Din 
clipa aceea, am rezervat fiecare eveniment special din viaţa 
copilului pentru momentele când era prezent și tatăl său. Tanus 
fu cel care îi dădu prima linguriţă de terci, iar prinţul fu atât de 
surprins de această mâncare neobișnuită, încât se strâmbă și 
scuipă amestecul acela neplăcut, murdărindu-și bărbia. Apoi 
începu să urle după laptele mamei sale, ca să-și spele gustul 
neplăcut din gură. Regina Lostris îl luă în poală și, în vreme ce 
Tanus se uita fascinat, îi dădu să sugă. Brusc, tânărul se întinse 
și îi scoase sfârcul din gură. Toată lumea se amuză, cu excepţia 
prinţului și a mea. Memnon își manifestă mânia faţă de un 
asemenea tratament cazon, iar eu am fost șocat. Mi-am 
imaginat că intră regele pe ușă pe neașteptate și îl găsește pe 


371 


Marele Leu al Egiptului cu mâna pe sânul regal. Culmea e că nici 
nu se grăbea să și-o ia de acolo. 

Când, pe bună dreptate, am ridicat obiecţii, stăpâna îmi zise: 

— Nu te mai oţări ca o babă năzuroasă, Taita. Nu facem nimic 
rău, ne distrăm și noi puţin. 

— Vă distrați, nu-i așa? Mă îndoiesc însă că nu faceți nimic 
rău, am îngăimat eu, căci le văzusem chipurile luminându-se, în 
clipa când se atinseseră și le simţisem pasiunea, ca pe un 
trăsnet ce despică aerul. Mi-am dat seama de dorința celor doi 
și m-am temut că până și simţul onoarei și al datoriei atât de 
înrădăcinat la Tanus avea să cedeze, în final, în faţa unei iubiri 
atât de mari ca a lor. 

M-am dus chiar în seara aceea în templul lui Horus și am adus 
sacrificii. Apoi m-am rugat și i-am cerut zeului să facă în așa fel, 
încât profeția labirinturilor să nu se lase prea mult așteptată, 
căci nu se mai puteau abtine. Orice întârziere ar fi însemnat 
moarte și dizgrație pentru noi toţi. Uneori, e bine ca omul să nu 
încerce să intervină în destin. Felul în care ni se răspunde la 
rugăciuni poate, adesea, să fie neașteptat și dureros. 


e Capitolul 66 œ 


Eram doctorul prinţului, dar, de fapt, el nu prea avea nevoie 
de talentele mele medicale. Era binecuvântat cu sănătatea 
tatălui său, precum și cu o forță precoce. Pofta lui de mâncare și 
digestia erau exemplare. Devora cu o voracitate leonină tot ce-i 
puneai în gură și elimina prompt, pe la capătul opus, totul într-o 
formă și o consistenţă perfecte. Dormea neîntors și se trezea 
urlând de foame. Când îi arătam degetul, se uita dintr-o parte 
într-alta cu ochii aceia uriași și negri, iar când îl apropiam de el, 
mi-l apuca, încercând să se ridice în fund. De altfel, a și reușit să 
facă acest lucru mai repede ca orice alt copil pe care l-am 
îngrijit. S-a ridicat și a început să meargă de-a bușilea la o 
vârstă la care alţii abia începeau să stea sprijiniți. A făcut primul 
pas când alţii abia mergeau de-a bușilea. 

Tanus a fost de faţă în ziua aceea importantă. Fusese în 
campanie timp de două luni, pentru că forțele uzurpatorului 
capturaseră cetatea Asyut. Aceasta constituia pivotul principal, 


372 


în jurul căruia se constituia apărarea în partea de miazănoapte, 
iar faraonul îi poruncise s-o ia pe fluviu în jos cu toată flota și să 
recupereze cetatea. 

Mult mai târziu, am auzit de la Kratas ce bătălie cruntă se 
dăduse acolo, dar, până la urmă, Tanus a străpuns zidurile și a 
pătruns în cetate, în fruntea dragilor lui ostași din regimentul 
Crocodilului Albastru. Îl alungaseră pe uzurpator din cetate până 
dincolo de propriile sale hotare, după ce îi cauzaseră pierderi 
sângeroase. 

Tanus navigă înapoi, la Teba, în recunoștința regatului. 
Faraonul îi așeză încă un lanţ în jurul gâtului, Aurul Măririi, și 
stabili plăţile restante pentru toate trupele care îl ajutaseră să 
obţină această victorie. 

Tanus veni direct de la rege în chioșcul din grădina apelor 
unde îl așteptam noi. În vreme ce eu stăteam de gardă la 
poartă, Tanus și stăpâna mea se îmbrăţișară cu tot focul ce-i 
arsese atât de intens cât fuseseră departe unul de altul. Până la 
urmă, am fost nevoit să îi despart, căci această îmbrățișare nu 
putea conduce decât la un singur lucru. 

— Senior Tanus, l-am strigat eu tăios, prinţul Memnon e 
neliniștit. 

Se despărţiră fără nicio tragere de inimă, iar Tanus se 
îndreptă spre copilul întins pe spate, gol, pe o robă din piei de 
șacal pe care o pusesem eu pentru el, la umbră. Tânărul 
îngenunche dinaintea lui. 

— Te salut, Înălţimea Ta. Îţi aduc vestea triumfului armatei 
noastre... glumi Tanus cu dragoste, iar Memnon scoase un chiot, 
pentru că își recunoscuse tatăl. 

Apoi, îi atrase atenţia lanțul lucitor de aur. Se căzni și se ridică 
în picioare. Făcu patru pași șovăielnici, apucă lanțul și se agăță 
de el cu ambele mâini. Aplaudarăm toţi trei această ispravă, iar 
Memnon radia, ţinându-se de lanţ, considerând acest premiu ca 
fiind al său. 

— Pe aripile lui Horus, are ochiul la fel de format, când e 
vorba despre metalul galben, ca și tine, Taita, râse Tanus. 

— Nu aurul îl atrage, ci felul în care a fost câștigat, conchise 
stăpâna mea. Într-o bună zi, și el va purta Aurul Măririi. 

— Nu există nicio îndoială! zise Tanus, azvârlindu-și fiul în sus, 
iar Memnon ţipă de plăcere, dând din picioare, în semn că vrea 
să continue joaca aceasta dură. 


373 


Astfel, pentru Tanus și pentru mine, progresele copilului 
păreau să apară o dată cu schimbarea anotimpurilor, la fel de 
exact ca revărsările fluviului. Pe de altă parte, viața stăpânei 
mele se învârtea în jurul acelor ore petrecute numai cu copilul și 
cu bărbatul ei. Perioadele dintre vizitele lui Tanus îi păreau prea 
lungi ca să le mai suporte, iar întâlnirile prea scurte pentru 
dorinţele ei. 


e Capitolul 67 œ 


Inundaţia din vara aceea a fost la fel de bună, precum 
prevăzusem cu ocazia ceremoniei apelor de la Elefantina. Când 
se retraseră apele, câmpiile străluceau sub noua lor haină de 
mâl negru. Se acoperiră curând cu un strat de un verde intens 
de grâu și de roade. În momentul în care prinţul făcu primul lui 
pas, grânarele Egiptului erau pline-ochi, și până și cel mai sărac 
dintre supuși avea cămara îndestulată. Pe malul apusean, 
palatul lui Memnon începea să ia formă, iar războiul de la 
miazănoapte ne era favorabil. Zeii îi zâmbeau faraonului și 
întregului său ţinut. 

Singura nemulţumire din tot ceea ce se petrecea era că cei 
doi îndrăgostiți, cu toate că trăiau aproape unul de celălalt, se 
simțeau despărțiți de o prăpastie mai mare decât valea în care 
locuiam. 

Mă întreba fiecare separat, dar adeseori, despre profeția 
labirinturilor lui Ammon-Ra, ca și cum eu aș fi fost răspunzător 
de împlinirea viziunilor din vis. Era în zadar să protestez și să 
spun că nu eram decât oglinda în care se reflecta viitorul și nu 
cel care muta piesele pe tabla de bao a destinului. Anul se duse, 
iar fluviul începu să se umfle din nou, continuându-și ciclul la 
nesfârșit. Era a patra revărsare prevestită de labirinturi. 
Așteptam și eu, la fel ca ei, să se împlinească viziunea mea, 
înainte de sfârșitul anotimpului. Dacă dădusem greș, atât 
stăpâna mea, cât și Tanus aveau să mă taxeze sever. 

— Când am să fiu liberă să fiu cu Tanus? ofta domnița Lostris. 
Trebuie să faci ceva, Taita. 

— Întreabă-i pe zei, nu pe mine. Eu nu pot decât să mă rog. 


374 


Mai trecu, apoi, un an, fără ca în situaţia noastră să intervină 
vreo schimbare. Chiar și Tanus îmi spuse amărât: 

— Am avut atâta încredere în tine, încât mi-am pus toată 
nădejdea fericirii mele viitoare în cuvântul tău. Îţi jur, Taita, că, 
dacă nu faci repede ceva... Se opri și mă privi intens. 
Amenințarea era cu atât mai mare, cu cât nu fusese exprimată. 

Totuși, mai trecu un an și până și eu începui să-mi pierd 
speranţa în propria-mi profeție. Ajunsesem să cred că zeii se 
răzgândiseră sau că tot ce văzusem nu fusese decât rodul 
fanteziei mele. 

În sfârșit, când sosi mesagerul dinspre miazănoapte, abia 
trăgându-și sufletul, cu una dintre galerele noastre de 
recunoaștere, prințul împlinise aproape cinci ani, iar mama lui, 
douăzeci și unu. 

— Delta a căzut. Pretendentul roșu a murit. Egiptul de Jos e în 
flăcări. Cetățile Memfis și Avaris sunt distruse. Templele au ars 
din temelii, iar statuile zeilor zac aruncate, îi strigă el regelui. 

Acesta zise: 

— Așa ceva nu este posibil. Aș dori mult s-o cred, dar nu pot. 
Cum să se fi întâmplat una ca asta, fără știrea noastră? 
Uzurpatorul e foarte puternic și nu l-am putut înfrânge. Cine și 
cum să-l fi învins într-o singură zi? 

Mesagerul tremura de frică și de epuizare, căci avusese o 
călătorie grea și știa cum sunt trataţi, la Teba, purtătorii de vești 
proaste. 

— Uzurpatorul roșu a fost distrus înainte să-și poată scoate 
spada din teacă. Forţele sale au fost împrăștiate până să mai 
apuce trompetele să sune alarma. 

— Cum a fost cu putinţă una ca asta? 

— Divine Egipt, nu știu. Se spune că a apărut un nou vrăjmaș 
cumplit, de la răsărit, iute ca vântul, și nicio naţiune nu poate 
ține piept mâniei sale. Cu toate că nu l-au văzut, oștenii noștri 
se retrag de la hotarele de miazănoapte. Nici cei mai curajoși nu 
vor să se confrunte cu el. 

— Și cine e acest vrăjmaș? întrebă faraonul, iar eu mi-am dat 
seama că glasul lui era, pentru prima oară, temător. 

— Li se spune regii-păstori. Hicsoșii. 

Tanus și cu mine începurăm să facem glume, la auzul acestui 
nume. Avea însă să fie pentru ultima oară când îl luam în 
derâdere. 


375 


e Capitolul 68 « 


Faraonul convocă imediat consiliul de război într-o adunare 
secretă. Mult mai târziu, am aflat și eu, de la Kratas, câte ceva 
despre deliberările de acolo. Bineînţeles, Tanus nu își încălca 
niciodată jurămintele în legătură cu păstrarea secretului, așa că 
nu îmi divulga nimic nici mie, nici stăpânei mele. Dar puteam să 
îl ispitesc pe Kratas, matahala aceea ţâfnoasă și atât de dragă 
mie, pe care îl puteam ușor îmbrobodi. 

Tanus îl promovase pe Kratas la rangul de Cel Mai Bun Dintre 
Cei Zece Mii și îi dăduse comanda Gărzilor Crocodilului Albastru. 
Legătura dintre ei era tare, ca o stelă de granit. Așa că, în 
calitate de comandant de regiment, Kratas avea tot dreptul să 
participe la consiliul de război și, deși rangul lui inferior nu îi 
permitea să ia cuvântul acolo, ne transmise nouă, mie și 
stăpânei mele, tot ce se discutase, cuvânt cu cuvânt. 

Consiliul se divizase în cei bătrâni, conduși de Nembet, și cei 
cu sânge tânăr, a căror căpetenie era Tanus. Din păcate, 
autoritatea finală revenea bătrânilor care își impuseseră părerile 
învechite celorlalți. 

Tanus voia să ne retragem cele mai importante forțe de la 
hotare și să fixăm puncte puternice de apărare de-a lungul 
fluviului. Intenționa, în același timp, să trimită cercetași și 
echipe de recunoaștere, pentru a evalua și a studia posibilităţile 
misteriosului vrăjmaș. Aveam iscoade în toate cetăţile de la 
miazănoapte, dar, din motive necunoscute, nu se primise încă 
niciun raport de la ele. Tanus voia să le strângă mai întâi pe 
acestea și să le studieze, înainte să-și arunce forțele principale 
în bătălie. 

— Până nu știm cu cine avem de-a face, nu putem stabili 
strategia corectă, le spuse el celor din consiliu. 

Nembet și facțiunea sa nu ţinură cont de niciuna dintre 
sugestiile lui Tanus. Bătrânul amiral nu îl iertase niciodată 
pentru umilinţa suferită în ziua când salvase barja regală de la 
distrugere. Opoziția sa faţă de Tanus era de principiu, nu avea 
nicio bază raţională, logică. 

— Nu vom ceda niciun colţișor din pământul nostru sfânt. O 
asemenea sugestie înseamnă lașitate. Vom înfrunta vrăjmașul și 


376 


îl vom distruge oriunde se va afla. Nu vom ţopăi și nu vom flirta 
cu el, ca o ceată de țărăncutțe. 

— Seniore! urlă Tanus, jignit la auzul cuvântului „lașitate”. 
Numai un prost, și încă unul bătrân, va lua o hotărâre, înainte să 
cunoască faptele. Nu dăm dovadă de nici cea mai mică urmă de 
inteligenţă dacă acţionăm... 

În zadar însă. Superioritatea celor trei generali faţă de Tanus 
prevală, până la urmă, pe listele de război. | se porunci să 
pornească spre miazănoapte, ca să-și liniștească oștirea și să o 
împiedice să se mai retragă. Urma să stea pavăză la frontieră și 
să păzească pietrele de hotar. | se interzisese să se retragă 
strategic spre colinele de dinaintea cetăţii Asyut - o linie 
naturală de apărare - acolo unde zidurile puteau constitui o a 
doua linie de apărare. Avea să comande direct flota și corpurile 
de la miazănoapte ale armatei cu trei sute cincizeci de nave de 
război, pentru a facilita transportul și a controla circulaţia pe 
fluviu. 

Între timp, Nembet urma să aducă restul armatei, chiar și 
regimentele care se aflau la hotarele de miazăzi, cu Țara Kuș. 
Amenințarea neagră din inima Africii trebuia acum ignorată în 
fața acestei primejdii amenințătoare. De îndată ce se vor 
strânge, Nembet avea să vină repede cu aceste întăriri spre 
miazănoapte, ca să se unească cu Tanus. Intr-o lună, în faţa 
cetății Asyut, avea să fie o armată invincibilă de șaizeci de mii 
de bărbaţi și de patru sute de galere. Intre timp, Tanus trebuia 
să reziste la hotare, cu orice preţ. Nembet terminase cu o 
dispoziţie strictă: 

— | se poruncește seniorului Harrab să-și menţină toate 
forțele la hotare. Nu va avea voie să se hazardeze în raiduri și 
cercetări spre miazănoapte. 

— Senior Nembet, acest ordin mă leagă de mâini și de 
picioare. Îmi interziceţi orice mijloc de a conduce această 
campanie în mod prudent și eficient, protestă zadarnic Tanus. 

Nembet rânji cu satisfacţie, pentru că reușise să-și exercite 
autoritatea asupra rivalului său mai tânăr și că își luase revanșa. 
În jurul unor astfel de emoţii meschine se învârt destinele 
națiunilor. 

Faraonul însuși își anunţă intenţia de a-și lua locul cuvenit în 
fruntea armatei sale. De o mie de ani, faraonii erau prezenţi pe 
câmpul de bătălie, ori de câte ori se purtase în istorie o luptă 


377 


decisivă. Cu toate că admirasem curajul regelui, mi-aș fi dorit să 
nu aleagă tocmai acest moment, ca să și-l demonstreze. 

Faraonul Mamose nu era un războinic, iar prezenţa lui nu avea 
să facă mare lucru pentru victoria noastră. Era posibil ca moralul 
trupelor să crească la vederea lui, dar, pe de altă parte, el și 
suita lui nu reprezentau decât o grijă în plus pentru Tanus. 
Regele nu avea să călătorească singur spre câmpul de bătălie 
de la miazănoapte. Avea să fie însoţit de întreaga curte, inclusiv 
de prima doamnă și de copil. Regina avea să vină împreună cu 
slujnicele ei, iar fiul, cu tutorii, așa că plecam și eu către 
miazănoapte, la Asyut. 

Nimeni nu-i cunoștea și nu-i înțelegea pe vrăjmași. Simţeam 
că stăpâna mea și prinţul aveau să fie expuși fără să fie cazul. 
Pe de altă parte, siguranţa unui sclav nu avea importanţă decât 
pentru el însuși. Am dormit puţin în noaptea dinaintea plecării 
spre miazănoapte, pe firul fluviului, către Asyut, unde ne 
aștepta bătălia. 


e Capitolul 69 e 


Cu cât înaintam mai mult către miazănoapte, cu atât mai 
neliniștitoare erau zvonurile și rapoartele care veneau de pe 
front și care ne devorau liniștea și încrederea, precum un stol de 
lăcuste ce se lasă peste un lan de grâu. Adesea, în timpul 
călătoriei, Tanus venea la bordul vasului nostru, sub pretextul că 
voia să discute aceste lucruri cu mine. Totuși, petrecea, de 
fiecare dată, o vreme, cu prinţul și cu mama lui. 

Nu m-am împăcat niciodată cu ideea că femeile trebuie să 
urmeze oștirea într-o bătălie. Atât în vreme de război, cât și de 
pace, ele distrag foarte bine atenţia de la scopul principal; până 
și un războinic de talia lui Tanus putea fi distras de la țelul lui 
principal. El trebuia să fie cu mintea numai la sarcina pe care o 
avea, dar când i-am spus asta, a râs și m-a bătut pe umăr: 

— Ei sunt motivele mele de luptă. Nu te teme, bătrâne 
prieten, voi fi ca un leu care își apără puiul. 

Curând, ne întâlnirăm cu primele rânduri ale oștirii în 
retragere, grupuri dispersate de dezertori, care devastau satele, 
în timp ce fugeau spre miazăzi, de-a lungul malurilor fluviului. 


378 


Tanus decapită câteva sute dintre ei, fără prea mare tevatură și 
fără să ezite, apoi le împlântă căpăţânile în sulițe aranjate de-a 
lungul fluviului, ca să dea un exemplu și să-i avertizeze pe alții 
de teapa lor. Pe ceilalţi, îi adună și îi regrupă, punându-i sub 
comanda unor ofițeri de nădejde. Nu mai avură loc dezertări, iar 
trupele rămaseră sub drapel, cu o nouă stare de spirit. 

Flotila noastră ajunse la zidurile dinspre fluviu ale cetăţii 
Asyut. Ignorând ordinele lui Nembet, Tanus lăsă o mică rezervă 
strategică de cinci mii de oameni acolo, sub comanda lui 
Remrem. Apoi porni din nou către miazănoapte, ca să 
stabilească poziția noastră la mal, unde să îl așteptăm pe 
misteriosul rege-păstor. 

Flota ancoră dincolo de fluviu, în formaţie de luptă, dar pe 
vase se aflau doar câţiva oameni din echipaj. Luptătorii fuseseră 
debarcaţi împreună cu corpul principal de infanterie pe malul de 
răsărit al fluviului. 

Am insistat pe lângă faraon să permită ca stăpâna mea și 
prinţul să rămână la bordul barjei mari și confortabile care îi 
adusese aici. Acolo era mai răcoare și mai sănătos și puteau să 
scape mai iute, dacă armata noastră avea să fie, cumva, 
înfrântă. 

Regele coborâ la mal cu oștirea și își stabili tabăra pe un 
dâmb, deasupra câmpiilor inundate. Acolo se afla un sat pustiu; 
țăranii fugiseră, cu ani în urmă, de la hotarele acestea atât de 
disputate din cauza falsului faraon. Apăreau mereu acolo trupe 
jefuitoare sau încăierări mărunte, dar sângeroase, așa că ţăranii 
renunţaseră să mai lucreze pământurile acestea fertile, dar 
primejdioase. Numele satului pustiu era Abnub. 

Revărsarea Nilului începuse să se potolească cu câteva 
săptămâni înainte de sosirea noastră la Abnub și, deși prin 
canalele de irigație curgea încă multă apă, iar câmpiile păreau 
niște mlaștini negre, noroioase, cursul principal se retrăsese în 
matca normală a Nilului. 

Tanus se apucă de pregătiri, în vederea confruntării, în 
măsura în care i-o permiteau restricţiile impuse de Nembet. 
Regimentele se încartiruiră în ordine de bătălie. Astes comanda 
flota de pe fluviu, Tanus însuși, partea centrală, cu flancul stâng 
ancorat pe Nil, iar Kratas, aripa dreaptă. 

Deșertul se întindea către orizontul răsăritean, mohorât și 
ostil. Nicio oștire nu putea supravieţui pe întinderea aceea 


379 


cuprinsă de arșiţă, lipsită de apă. Acela constituia flancul nostru 
drept, sigur și impenetrabil. 

Tot ceea ce știam despre hicsoși era că veniseră pe uscat și 
că nu aveau flotă proprie. Tanus se aștepta, deci, să îl 
întâlnească pe pământ și să-și pună la bătaie infanteria. Ştia că 
îi putea împiedica să traverseze fluviul, așa că avea posibilitatea 
să-și forțeze dușmanul să pornească bătălia de pe câmpie după 
cum voia el. Ideal ar fi fost ca lucrul acesta să nu se întâmple la 
Abnub, dar Nembet îi impusese astfel. 

Satul Abnub se întindea pe o colină mică, fiind înconjurat de 
câmpii părăginite. Măcar oferea o viziune bună, iar vrăjmașul 
putea fi zărit cu mult înainte de a ataca și de a năvăli asupra 
pichetelor noastre. 

Tanus era comandantul a treizeci de mii dintre cei mai buni 
ostași ai Egiptului. Nu mai văzusem niciodată o forţă atât de 
mare. Mă îndoiesc că s-a adunat vreodată o oștire de asemenea 
dimensiuni pe valea Nilului. Curând, avea să sosească și Nembet 
cu încă treizeci de mii. Atunci, într-adevăr, avea să fie cea mai 
mare armată cunoscută vreodată în istorie. 

M-am dus în inspecţie împreună cu Tanus și am observat că 
moralul trupelor crescuse, de când preluase el, în persoană, 
comanda. Probabil că și prezenţa faraonului în tabără ajutase la 
liniștirea lor. Îl întâmpinară pe Tanus cu urale, în vreme ce el se 
plimba pe lângă șirurile compacte, iar mie mi-a mai venit inima 
la loc, văzând atâta puhoi de ostași, într-o dispoziţie atât de 
bună. 

Nu-mi puteam imagina un dușman îndeajuns de puternic, 
unul care să ne poată copleși. Erau prezenţi douăsprezece mii 
de arcași cu coifuri din piele tăbăcită și cu pieptare căptușite, 
din același material, ce nu puteau fi străpunse de săgeți, decât 
dacă se trăgea din apropiere. Mai erau opt mii de lăncieri 
puternici, cu scuturi lungi, din piele de hipopotam la fel de dură 
ca bronzul. Cei zece mii de spadasini cu căciuli din blană de 
leopard erau înarmaţi și cu praștii, cu ajutorul cărora spărgeau 
capetele și de la cincizeci de pași. 

Pe zi ce trecea, mă simţeam tot mai încrezător, văzându-l pe 
Tanus cum antrena aceste mase uriașe de bărbaţi înarmați. 
Totuși, mă îngrijora faptul că știam atât de puţine despre hicsoși 
și despre forţele pe care le comanda acesta. l-am atras atenţia 
lui Tanus că, deși consiliul de război îi interzisese să trimită forțe 


380 


terestre în recunoaștere, nu menţionaseră nimic despre nave, în 
această privinţă. 

— Tu ar fi trebuit să fii scrib-avocat, zise Tanus. Știi să faci 
cuvintele să danseze după cum ţi-e voia. 

Apoi însă îi porunci lui Hui să ia un singur escadron de galere 
și s-o pornească spre miazănoapte, până la Minieh sau până ce 
se întâlnea cu vrăjmașul. Era același Hui pe care îl capturasem 
la Gallala, unul dintre foștii lupi ai vrăbiilor din clanul lui Basti. 
Sub oblăduirea lui Tanus, pezevenghiul acesta tânăr avansase 
rapid, iar acum comanda un escadron de galere. 

Hui avea ordine stricte să evite să intre în acțiune și să 
raporteze ce a văzut, după patru zile. Respectându-și datoria, se 
întoarse în a patra zi. Ajunsese la Minieh, fără să întâlnească 
vreo navă sau să i se opună rezistenţă. Satele situate de-a 
lungul fluviului erau toate părăsite și însăși cetatea Minieh 
fusese prădată, iar acum era în flăcări. 

Hui capturase totuși câţiva dezertori din oștirea decimată a 
falsului faraon. Acestea fură primele persoane interogate de noi 
care fuseseră martori oculari ai invaziei hicsoșilor. Insă niciunul 
dintre ei nu apucase să lupte împotriva regilor-păstori. Fugiseră 
cu toții la apropierea lor. 

Rapoartele lor erau, din acest motiv, atât de trunchiate și de 
exagerate, încât păreau incredibile. Cum să fi putut da crezare 
povestirilor despre o oştire care naviga în plin deșert în vase iuți 
ca vântul? Conform informatorilor noștri, nourii de praf care 
atârnau deasupra acestei flote ciudate erau atât de înalți, încât 
le ascundeau numărul și răspândeau teroarea în rândurile 
oricărei armate care îi vedeau înaintând. 

— Aceștia nu sunt oameni, raportară prizonierii, sunt duhuri 
rele, din lumea subpământeană, care zboară pe aripile vântului 
diavolesc dinspre deșert. 

După ce fură serios chestionaţi și nu putură fi făcuţi nici în 
ruptul capului să-și schimbe povestea, Tanus porunci să fie 
repede executaţi. Nu voia ca istoriile acestea nebunești să 
circule și să deprime forţele noastre, care abia își recăpătaseră 
curajul. 


e Capitolul 70 e 


În a zecea zi de așteptare la Abnub, am aflat vestea că 
Nembet pornise, în sfârșit, cu întăriri și că se aștepta să ajungă 
la Asyut în următoarele două săptămâni. Acest lucru avu asupra 
oamenilor un efect greu de închipuit. Se transformară brusc, din 
vrăbii, în vulturi. Tanus le dădu câte o porţie de bere și de carne 
în plus, în semn de sărbătoare pentru asemenea veste, iar 
câmpia de la poalele satului Abnub părea înstelată de-atâtea 
focuri aprinse. Noaptea se umplu de un miros delicios de seu de 
oaie friptă, iar râsetele și cântecele se stinseră de-abia înspre 
zori. 

O lăsasem pe stăpâna mea la bordul barjei, împreună cu fiul 
său, și ieșisem la țărm, ca urmare a convocării pe care mi-o 
făcuse Tanus. Voia să particip la consiliul final de război, alături 
de comandanții regimentelor lui. 

— Ideile și înțelepciunea ta sunt un puț nesecat, ticălos 
bătrân. Poate ai să ne spui și nouă cum am putea scufunda o 
flotă de nave care navighează pe uscat! 

Deliberările noastre continuară până după miezul nopții și 
pentru prima oară contribuţia mea nu a fost de cine știe ce 
valoare. Era prea târziu ca să mă mai duc în noaptea aceea pe 
navă, așa că Tanus îmi dădu o saltea de paie, într-un colț din 
cortul lui. M-am trezit înainte de a se crăpa de ziuă, după cum 
îmi era obiceiul, dar Tanus plecase deja din cortul de pânză 
aspră, dincolo de care întreaga tabără era în fierbere. Mi-am 
reproșat indolența și m-am grăbit să ies și să privesc ivirea 
zorilor în deșert. 

Am urcat pe dealul din spatele taberei. Fumul albăstrui ce se 
ridica din focurile noastre plutea la suprafaţă, amestecându-se 
cu fuioarele ceții de pe fluviu. Lămpile de la bordul navelor se 
reflectau în apele întunecate. Era încă beznă și mă aflam prea 
departe ca să disting vasul pe care se afla stăpâna mea. M-am 
întors apoi către răsărit și am văzut lumina înflorind deasupra 
pustiului cu o sclipire sidefie. Lumina se intensifică, iar deșertul 
deveni blând și plăcut, colinele și dunele căpătară nuanţe de 
mov și de purpuriu. În aerul limpede, zările păreau la o 
aruncătură de băț. 


Apoi mi-a apărut dinaintea privirilor nourul acela suspendat la 
orizont, sub bolta azurie, imaculată, a cerului. Nu era mai mare 
ca degetul meu gros, așa că am trecut ușor peste el, dar am 
revenit repede asupra lui. La început, nu m-am alarmat, pentru 
că a trebuit să mijesc bine ochii vreo câteva clipe, până mi-am 
dat seama că se mișcă. 

— Ce ciudat! am murmurat eu. Poate începe khamsin-ul. 

Dar nu eram în perioada potrivită, iar aerul nu se încărcase 
încă de forțele acelea malefice care vestesc furtunile deșertice. 
Dimineaţa era răcoroasă și înmiresmată. 

În timp ce reflectam eu așa, nourul depărtat se împrăștie și 
deveni mai înalt. Baza lui se afla pe pământ, nu era suspendat 
și, cu toate acestea, era prea iute și prea întins ca să fie de 
origine terestră. Numai un stol de păsări se putea deplasa atât 
de rapid, numai lăcustele se puteau înălța atât de mult la ceruri; 
dar ceea ce vedeam eu nu era niciuna, nici alta. 

Nourul avea o culoare ocru-gălbui, dar, la început, nu mi-a 
venit să cred că era praf. Văzusem turmele de gazele cu coame 
încovoiate galopând printre dune cu sutele, în timpul migrărilor 
lor anuale, dar nu stârneau un asemenea nour de praf. Putea fi 
fumul ce se ridică dintr-un foc, dar în deșert nu ardea nimic. 
Sigur era praf și, cu toate acestea, aveam îndoieli. Crescu și se 
apropie foarte repede, iar eu rămăsesem cu privirile pironite 
acolo, cu gura căscată de uimire și de venerație. 

Deodată, am văzut niște luciri, sclipind la baza fuiorului de 
praf. Pe loc, îmi veniră în minte viziunile labirinturilor lui 
Ammon-Ra. Era aceeași scenă. Prima fusese fantezie, dar 
aceasta de acum era realitate. Mi-am dat seama că razele 
acelea de lumină ţâșneau din armurile de război și din săbiile de 
bronz șlefuit. M-am ridicat în picioare și am strigat singur de 
acolo, din vârful dealului, în vânt, un avertisment pe care nu îl 
auzi nimeni. 

Apoi răsunară trompetele de bătălie în tabăra de la picioarele 
mele. Pichetele aflate la înălțime văzuseră, în sfârșit, apropierea 
nourului de praf și sunară alarma. Sunetul de trompete făcea 
parte din viziunea mea. Avertismentul lor de urgență îmi 
sfredelea urechile și ameninţa să-mi despice țeasta. 

Îmi îngheţă sângele în vine și îmi stătu inima în loc. Știam din 
viziunea pe care o avusesem că în ziua aceea fatală avea să se 
prăbușească o dinastie și că lăcustele de la Răsărit aveau să 


383 


devoreze vlaga acestui Egipt. Eram înspăimântat și terorizat la 
gândul că stăpâna mea și fiul ei făceau și ei parte din această 
dinastie. 

Tabăra de la picioarele mele se transformase într-un vacarm; 
bărbaţii alergau cu toţii să-și caute armele. Armurile sclipeau și 
lăncile scânteiau, când puneau mâna pe ele. Erau ca niște 
albine nebune într-un stup, îmbulzindu-se și roind în dezordine. 
Strigătele sergenţilor și urletele disperate ale căpitanilor erau 
înăbușite aproape cu totul de mugetul cornului. 

L-am văzut atunci pe faraon cum era purtat în mijlocul unor 
bărbaţi înarmaţi afară din cortul său. Îl duseră sus, pe deal, 
acolo unde se afla tronul său, printre stânci, cu faţa spre câmpie 
și spre cursul tumultuos al fluviului. Îl ridicară pe tron, apoi îi 
puseră biciul și cârja în mâini și dubla coroană pe cap. Faraonul 
rămase așezat, ca o statuie de marmură, cu chipul pământiu, în 
vreme ce, la picioarele lui, regimentele se aranjau în formaţii de 
bătălie. Tanus își antrenase bine oamenii și, odată dezmeticiţi 
din confuzia primei alarme, ordinele erau îndeplinite iute ca 
vântul. 

Am dat fuga jos de pe deal, ca să fiu alături de rege, iar 
reacţia diviziilor seniorului Tanus fu atât de rapidă, încât în clipa 
când am ajuns la picioarele tronului, văzui oștirea întinzându-se 
pe câmpie, ca un șarpe încolăcit, gata să dea piept cu năpasta 
nourului aceluia de praf galben și clocotitor ce se năpustea 
asupra noastră. Kratas rămase cu divizia lui pe flancul drept. L- 
am recunoscut după silueta înaltă. Urcase puţin pe deal, iar 
ofițerii se grupaseră în jurul lui, cu penele fluturând în briza 
ușoară a dimineţii, ce bătea dinspre fluviu. Se aflau chiar la 
picioarele mele, destul de aproape ca să aud ce discutau. 
Vorbeau rece și academic despre înaintarea vrăjmașului, ca și 
cum s-ar fi referit la o problemă banală, cum ar fi lada de nisip 
folosită la o instrucţie ofițerească. 

Tanus își dispusese forța în formaţia clasică. Puternicii lui 
lăncieri formau rândurile din faţă. Își întrepătrunseseră scuturile 
și își fixaseră lăncile în pământ. Vârfurile de bronz scânteiau în 
lumina zorilor, iar chipurile oamenilor erau calme și grave. Chiar 
îndărătul lor se aflau arcașii. Stăteau cu arcurile încordate, gata 
să tragă. In spatele fiecăruia se afla câte un băiat, pe post de 
ordonanţă, cu mănunchiuri de săgeți de rezervă. În timpul 
bătăliei, aceștia urmau să strângă săgețile aruncate de vrăjmași 


384 


de pe jos și să umple iar tolbele ce se goleau. Spadasinii 
constituiau grupul cel mai din spate - trupe ușoare și rapide, 
gata să dea năvală când se forma vreo breșă sau să străpungă 
câte un punct mai slab din formaţiile dușmane. 

Mișcările oricărei bătălii erau aidoma celor de pe tabla de bao. 
Existau deschideri clasice, cu apărări bine stabilite, care se 
dezvoltaseră de-a lungul secolelor. Le studiasem și scrisesem 
trei papirusuri de bază asupra tacticilor militare, ce reprezentau 
lecturile recomandate în cursurile de antrenare a ofițerilor din 
Teba. 

Acum, trecând în revistă dispoziţiile lui Tanus, nu găsii nicio 
greșeală în ele, așa că îmi recăpătai încrederea. Cum, oare, să 
poată un vrăjmaș să fie mai presus de această oştire de 
veterani antrenați și trecuți prin bătălii și de excepţionalul și 
tânărul general care nu pierduse nicio luptă? 

Apoi m-am uitat iar dincolo de rândurile noastre, la nourul 
acela galben, ameninţător, și începui din nou să șovăi. Era ceva 
mai presus de experienţa militară a unui general din istoria 
noastră mândră și lungă. Oamenii cu care ne confruntam erau, 
oare, muritori, sau, așa cum se zvonea, duhuri rele? 

In timp ce mă uitam, nourii aceia nebuloși se apropiară atât 
de mult, încât puteam distinge siluetele întunecate prin vălul de 
praf întunecat și mohorât. Mi se zburli părul, cuprins de un soi 
de oroare religioasă, când recunoscui formele ca de corăbii, 
asupra cărora fuseserăm avertizaţi de prizonieri. Numai că erau 
mai mici și mai iuți, decât orice vas ce fusese vreodată lansat la 
apă, mai iuți de fapt decât orice făptură care se mișcase pe 
suprafața pământului. 

Era greu să urmărești una dintre formele acelea cu ochiul 
liber, căci erau eterice și iuți, ca moliile în lumina felinarului. Se 
roteau, se înfiripau, apoi dispăreau în nourii mișcători, așa că în 
momentul în care reapăreau, era imposibil să-ți dai seama dacă 
era vorba de aceeași sau de alta asemănătoare. Era imposibil să 
le numeri sau măcar să ghicești unde se îndreptau primele lor 
rânduri. Indărătul lor, nourul de praf se extindea înapoi, înspre 
orizontul din care veneau. 

Cu toate că rândurile noastre stăteau neînfricate și ferme în 
lumina soarelui, simțeam că erau cuprinse de uimire și de 
neliniște. Conversaţia elevată dintre ofițerii lui Tanus îngheţțase, 


385 


iar acum se uitau cu venerație spre vrăjmașul ce se desfășura în 
faţa noastră. 

Apoi, am observat că nourul de praf nu mai avansa către noi. 
Atârna de bolta cerească și începuse să se limpezească încet- 
încet, așa că începui să disting cu greu vehiculele oprite din 
avangardă. Dar eram atât de confuz și de alarmat, încât nu 
puteam să-mi dau seama dacă erau mai mult de o mie. 

Aveam să aflăm, mai târziu, că acest hiatus făcea totdeauna 
parte din planul de atac al hicsoșilor. Atunci însă nu știam că, în 
timpul pauzei aceleia, se regrupau, se vălureau și își strângeau 
rândurile pentru înaintarea finală. 

Peste rândurile noastre se pogorâse o liniște cumplită. Era 
atât de profundă, încât briza care bătea printre văile seci și 
dealurile pe care stăteam răsuna zgomotos. Singura mișcare era 
fluturarea stindardelor noastre de bătălie în fruntea fiecărei 
divizii. Am văzut drapelul Crocodilului Albastru unduindu-se la 
mijlocul liniei unde ne aflam și mi-a mai venit inima la loc. 

Încet-încet, nourii de praf se risipiră, iar rândurile oștirii 
vrăjmașe ni se dezvăluiră unul după altul. Erau încă prea 
departe ca să vedem detaliile, dar am observat că cele din 
spate erau mult mai înalte decât cele din faţă. Mi se părea că 
aveau pe deasupra niște vele de pânză sau de piele. De acolo, 
am văzut cum descărcau un fel de ulcioare mari de apă și le 
cărau în față. Mă întrebam cum de puteau oamenii să consume 
cantități atât de mari de apă. Tot ceea ce făceau acești străini 
era o cimilitură lipsită de sens pentru mine. 

Liniştea și așteptarea se prelungiră, până când îmi simţii 
fiecare mușchi, fiecare nerv zbârnâind de încordare. Apoi, brusc, 
se mișcară din nou. Din rândurile din faţă ale formațiilor porniră 
către noi câteva dintre vehiculele acelea ciudate. Deasupra 
oștirii noastre se înălță un murmur, văzând cât de repede se 
deplasau. După această scurtă perioadă de odihnă, păreau că își 
dublaseră viteza. Vehiculele se apropiară și din rândurile 
noastre izbucni un strigăt la unison, văzând că fiecare dintre 
acestea era tras de o pereche de fiare extraordinare. 

Erau la fel de înalte ca antilopele și aveau același fel de 
coamă țepoasă, zburlită, de-a lungul șirei arcuite a gâtului, dar 
nu aveau coarne. Forma capului era mai graţioasă. Aveau ochii 
mari, iar nările le fremătau. Picioarele le erau lungi și copitate. 


386 


Alergau cu o eleganţă deosebită, păreau că abia ating nisipul 
deșertului. 

Chiar și acum, după ani de zile, retrăiesc emoția pe care o 
avusesem atunci când am văzut pentru prima oară un cal. Mă 
gândeam că până și frumuseţea leoparzilor de vânătoare pălea 
în faţa acestor animale minunate. Eram însă, în același timp, cu 
toţii plini de spaimă și l-am auzit pe unul dintre ofițeri strigând: 

— Cu siguranţă, monștrii aceia sunt ucigași și mâncători de 
carne de om! Ce năpastă s-o fi abătut asupra noastră? 

Formaţiile noastre fură străbătute de un fior de spaimă, în 
vreme ce așteptam ca fiarele acelea să se năpustească asupra 
noastră și să ne devoreze, ca niște lei turbați. Dar vehiculul din 
față ţâșni paralel cu rândul nostru din faţă. Se mișca pe niște 
discuri rotitoare, iar eu am rămas cu gura căscată. In primele 
clipe am fost atât de uluit de ceea ce-mi vedeau ochii, încât 
mintea mea refuza să perceapă. Dacă se poate spune așa ceva, 
primul car m-a emoţionat aproape la fel de mult ca animalele 
care îl tractau. Între cei doi cai, era o prăjină lungă de jug, 
legată de ceea ce am aflat eu mai târziu a fi axul. Scândura din 
față era împodobită cu foiţă de aur, iar părţile laterale erau 
scunde, pentru a permite arcașului să azvârle cu săgeți în 
ambele părți. 

Am observat toate acestea dintr-o privire, după care mi-am 
îndreptat întreaga atenţie asupra discurilor rotitoare pe care 
naviga carul atât de ușor și de iute, pe solul arid. O mie de ani 
fuseserăm noi, egiptenii, oamenii cei mai culţi și mai civilizaţi de 
pe pământ; în ceea ce privește științele și religiile, eram cu mult 
înaintea celorlalte naţiuni. Totuși, cu toată cunoașterea și 
înțelepciunea noastră, nu fuseserăm în stare să concepem așa 
ceva. Săniile noastre bătuceau pământul cu șine de lemn care 
epuizau boii de tracțiune, sau târam blocuri mari de piatră pe 
role de lemn, fără să facem următorul pas logic. 

M-am holbat la prima roată din viaţa mea și simplitatea și 
frumusețea acesteia mă străfulgerară, ca un trăsnet. Am înțeles- 
o dintr-o clipire și m-am disprețuit că nu descoperisem eu 
însumi una ca asta. Era ceva genial, de primă mână, și mi-am 
dat seama că era gata-gata să fim distruși de invenţia aceasta 
minunată care îl anihilase și pe uzurpatorul roșu din Regatul de 
Jos. 


Carul aurit traversă în goană pe lângă frontul nostru, la o 
depărtare destul de mare, ca să nu poată fi ajuns de săgeți. 
Când se află exact în partea opusă nouă, mi-am dezlipit privirile 
de la roţile acelea miraculoase și de la făpturile aprige și 
terifiante care le puneau în mișcare și m-am uitat la cei doi 
bărbaţi din interiorul carului. Unul dintre ei era, clar, vizitiul. Se 
aplecase peste bord și părea să controleze caii, cu ajutorul unor 
funii lungi, împletite, din piele, ce erau atașate la capetele 
animalelor. Bărbatul mai înalt din spatele lui era un rege. Nu 
încăpea nicio îndoială, având în vedere statura sa imperială. 

Mi-am dat seama dintr-o privire că era asiatic, cu pielea de 
chihlimbar și nasul coroiat, acvilin. Avea barba neagră și deasă, 
tăiată drept și revărsată peste pieptar, cârlionţată și împletită cu 
panglici colorate. Armura care îi acoperea trupul era din bronz 
lucitor, solzoasă, iar coroana era înaltă, de formă pătrată; pe 
aurul greu erau încrustate imagini ale unui zeu străin și pietre 
scumpe. Armele îi atârnau de-o parte și de alta a carului, la 
îndemână. Spada cu lama lată era introdusă într-o teacă de 
piele și aur, iar mânerul era făcut din fildeș și argint. Alături, se 
aflau două tolbe din piele înțesate cu săgeți împodobite cu pene 
lucitoare. Aveam să aflu, mai târziu, cât de mult iubeau hicsoșii 
culorile țipătoare. Arcul regelui, atârnat pe un stativ de lângă el, 
avea o formă neobișnuită, cum nu mai văzusem niciodată. Nu 
era un arc simplu, ca acela egiptean, ci curbat și la cele două 
capete. 

In vreme ce carul zbura pe lângă liniile noastre, regele se 
aplecă și înfipse o lance în pământ. Avea o flamură roșu-aprins 
la capăt, iar oameni din jurul meu murmurară neliniștiţi. 

— Ce face? La ce servește lancea aceea? E un simbol religios 
sau e o provocare? 

Am rămas cu gura căscată, uitându-mă la flamură, dar parcă- 
mi luase cineva minţile, căci nu-i găseam nicio explicaţie. Carul 
continuă să alerge, tot așa, la distanţă mai mare de o săgeată; 
apoi, asiaticul încoronat mai plantă o flamură și făcu calea- 
ntoarsă. Il văzuse pe faraon pe tron și se opri la picioarele lui. 
Caii erau uzi de sudoarea înspumată pe coapse, ca o dantelă. Li 
se roteau ochii feroce, iar nările le fremătau, de li se vedea 
mucoasa rozalie din interior. Își scuturară capetele cu gâturile 
acelea lungi, arcuite, iar coamele le fluturară în soare, ca pletele 
unei femei frumoase. 


388 


Străinul îl salută pe Faraonul Mamose, Fiul lui Ra, 
Conducătorul Divin al celor Două Regate, Nesfârșită Fie-i Viaţa, 
cu dispreț. Făcu un gest scurt și ironic, cu mâna înzăuată, apoi 
râse. Provocarea era atât de limpede, încât părea că fusese 
rostită în cea mai pură egipteană. Hohotul lui batjocoritor pluti 
către noi, iar ostașii noștri vociferară mânioși, de parcă s-ar fi 
auzit un tunet depărtat, prin aerul verii. 

Atenţia mi se îndreptă spre o vânzoleală ce se stârnise mai 
jos de mine și mi-am coborât privirile, chiar în clipa când Tanus 
își încorda marele său arc, Lanata. Slobozi o săgeată ce se înălță 
către cerul albastru-lăptos, pe o traiectorie înaltă, boltită. 
Barbarul era, ce-i drept, destul de departe ca să nu fie atins de 
nicio altă săgeată, dar nu și de una ce pornea din Lanata. 
Săgeata atinse punctul culminant, apoi ţâșni, ca un șoim cu 
aripile strânse, drept spre pieptul regelui asiatic. Toată 
mulţimea de gură-cască de acolo rămase cu răsuflarea tăiată, 
văzând lungimea traiectoriei, forța și precizia acelei lovituri. Trei 
sute de pași zburase săgeata aceea, iar când regele-păstor își 
ridică scutul de bronz, în ultimul moment, se înfipse în mijlocul 
lui. Făcuse gestul atât de simplu și cu atâta dispreţ, încât 
râmaserăm cu toții uluiţi și confuzi. 

Apoi barbarul înșfăcă propriu-i arc cu formă ciudată, din 
stativul de lângă el. Fixă o săgeată dintr-o mișcare, trase și o 
lăsă să zboare. Se înălță mai mult decât cea a lui Tanus și pluti 
pe deasupra capului său. Se îndreptă drept spre mine, fluturând 
ca o aripă de gâscă. Nu puteam să mă clintesc și ar fi putut să 
mă străpungă fără măcar să încerc să mă feresc, dar trecu pe 
lângă mine, cam la o lungime de braţ, și se izbi de baza tronului 
pe care stătea faraonul, îndărătul meu. Tija de lemn de cedru 
vibră ca o insultă, iar regele hicsos izbucni din nou în râs, apoi 
porni în viteză cu carul lui, traversând câmpia, ca să se alăture 
oștirii sale. 

În clipa aceea, mi-am dat seama că eram terminati. Cum 
puteam noi să ţinem piept acestor care rapide și arcurilor 
acelora curbate de două ori, în stare să întreacă atât de ușor pe 
cel mai bun arcaș din rândurile noastre? Nu eram singurul 
frământat de asemenea temeri cumplite. În vreme ce 
escadroanele de care își începuseră manevrele lor fatale pe 
câmpie și se repeziră spre noi valuri-valuri, din sânul oștirii 
Egiptului se auzi un murmur disperat. Am înţeles atunci cum 


389 


fuseseră împrăștiate forțele uzurpatorului roșu, fără luptă, și 
cum murise el cu spada nescoasă din teacă. 

Carele zburătoare s-au contopit în coloane de câte patru și se 
îndreptau direct către noi. Numai atunci m-am dumirit și am 
pornit în goană pe pantă. Am ajuns gâfâind la Tanus și i-am 
strigat: 

— Lăncile cu flamură reprezintă punctele slabe din linia 
noastră! Pe acolo vor ataca cel mai tare! 

Nu se știe cum, hicsoșii cunoșteau ordinea noastră de bătălie 
și recunoscuseră lipsurile din formațiile noastre. Regele 
înfipsese flamurile exact între divizii. Chiar atunci îmi trecu prin 
minte ideea că exista un spion sau un trădător, dar am alungat 
și-am uitat, pentru moment acel gând, în vâltoarea 
evenimentelor. 

Tanus reacţionă imediat la avertismentul meu și le strigă 
pichetelor noastre să se ducă să scoată flamurile. Voiam să le 
mute în așa fel, încât să întâmpinăm vrăjmașul cu frontul nostru 
cel mai puternic, însă nu mai era timp de așa ceva. Nici n- 
apucară bine să ajungă la ele și să le smulgă, că șirul ascuţit ca 
o lance al carelor se năpusti asupra lor. Câţiva dintre oamenii 
noștri fură uciși de săgețile ce se trăgeau din carele săltărețe și 
unduitoare. Conducătorii lor ţinteau fără greș. 

Supraviețuitorii se  întoarseră și o luară la sănătoasa, 
încercând să-și găsească un adăpost iluzoriu în rândurile 
noastre. Carele îi întrecură fără niciun efort. Vizitiii își controlau 
caii la galop, biciuindu-i ușor, cu dragoste. Nu trecură direct 
peste victimele lor, ci la mai puţin de un cot. Abia atunci le-am 
văzut cuţitele. Erau curbate în exterior față de butucul roţilor, 
precum colții unui crocodil monstruos. 

L-am văzut pe unul dintre oamenii noștri lovit direct de lamele 
acelea rotitoare. Păru că se dizolvă într-un nour strălucitor de 
sânge. Unul din braţele sale secționate fu aruncat sus, în aer, și 
hălcile sângerânde ale torsului său mutilat fură azvârlite pe solul 
pietros, în timp ce carul își continuă zborul, fără nicio opreliște. 
Falanga de care se îndrepta tot spre mijlocul liniei noastre de 
mijloc și, cu toate că l-am auzit pe Kratas strigând să se aducă 
întăriri, era mult prea departe ca să poată fi auzit. 

Coloana de care se izbi de zidul nostru de apărare format din 
scuturi și sulițe și își făcu loc prin el, de parcă nu întâmpinase o 
rezistență mai mare decât ceața de pe fluviu. Într-o clipă, 


390 


formaţia noastră, care ţinuse piept celor mai abile atacuri ale 
războinicilor sirieni și huri, fu despicată și împrăștiată. 

Caii îi zdrobiră sub copite pe cei mai puternici și mai solizi 
dintre oamenii noștri. Cuţitele rotitoare pâtrunseră prin armurile 
lor și tăiară capete și mădulare, de parcă erau lăstari fragezi de 
viță. Din atelajele înalte, vrăjmașii azvârleau săgeți și sulițe în 
rândurile noastre compacte, apoi pătrunseră în continuare prin 
breșa pe care o forțaseră, trecând cu totul prin formaţiile 
noastre, întinzându-se pe după noi, acoperind și rândurile din 
spate, neprotejate, în care continuau să azvârle cu proiectile de 
piatră. 

Când trupele noastre se întoarseră, ca să dea piept cu acest 
asalt, asupra lor se repezi altă falangă, dinspre câmpie. Primul 
asalt ne împărţi oștirea în două, despărţindu-l pe Tanus, de 
Kratas, pe aripa dreaptă. Apoi, cei care urmară atât de iute 
tăiară cele două jumătăţi în grupuri mai mici, izolate. Nu mai 
eram un tot unitar. Grupuri de câte cincizeci-o sută de bărbați 
stăteau spate în spate și luptau mânaţi de curajul disperării. 

Hicsoșii veneau întruna, traversând câmpia în vârtejuri de 
praf. Indărătul carelor ușoare, cu două roţi, urmau cele grele, de 
război, cu patru roţi, în care se aflau câte zece bărbați. Laturile 
acestor căruţe erau căptușite cu blănuri de oaie. Săgeţile 
noastre se înfundau ineficiente în lâna groasă și moale, săbiile 
nu ajungeau până la înălțimea la care se aflau oamenii din 
căruțele înalte. Ei ne atacau de sus și împrăștiau masele confuze 
de ostași în grupuri de supraviețuitori înspăimântați. Când unul 
dintre căpitanii noștri strânse câţiva oameni, să contraatace, 
carele de război se retraseră și se opriră dincolo de flancuri. Cu 
arcurile lor îngrozitoare, curbate de două ori, reușiră să 
nimicească atacul nostru ineficient și, în clipa când începurăm 
să șovâim, năvăliră asupra noastră. 

Am simţit acut momentul când conflictul încetă să mai fie o 
bătălie și deveni nici mai mult nici mai puţin decât un masacru. 
Resturile diviziei lui Kratas din flancul drept trăseseră ultimele 
săgeți. Hicsoșii reperau căpitanii după coifurile cu pene și îi 
uciseră aproape pe toţi. Oamenii erau dezarmaţi și fără 
conducători. Era o debandadă de nedescris. Ostașii își azvârliră 
armele și alergară spre fluviu. Dar nu era posibil să întreci în 
iuţeală un car de-al hicsoșilor. 


Trupele sfărâmate alergară spre divizia lui Tanus de la poalele 
colinei și se uniră cu aceasta. Panicaţi cum erau, nu făcură 
decât să se îmbulzească și să împiedice și puţina rezistență pe 
care mai putea Tanus s-o opună. Teroarea se transmitea și 
centrul liniei noastre cedă și încercă să fugă, dar carele ucigașe 
îl înconjurară, ca niște lupi la stână. 

In tot haosul acela, în măcelul sângeros și în tumultul 
retragerii, numai ostașii lui Tanus rămăseseră fermi pe poziţie în 
jurul lui și al stindardului Crocodilului Albastru. Erau o insuliță 
într-un torent de învinși; nici măcar carele nu-i puteau înfrânge, 
pentru că Tanus, cu instinctul lui de general, își adunase 
oamenii și îi plasase pe o porţiune pietroasă de vâlcea, unde 
hicsoșii nu puteau ajunge. Gardienii Crocodilului Albastru formau 
un zid, un bastion în jurul tronului faraonului. 

Pentru că eram alături de rege, mă aflam și eu în centrul 
acestui cerc de eroi. Imi era greu să mă ţin pe picioare, căci în 
jurul meu bărbaţii luptau și se năpusteau când înainte, când 
înapoi, mânaţi de valurile bătăliei, precum algele prinse de o 
stâncă în curentul fluxului la apogeu. 

L-am văzut pe Kratas căznindu-se să-și croiască drum prin 
rămășițele aripii din dreapta, ca să ni se alăture. Penele de la 
coiful său atrăgeau săgețile hicsoșilor, care îi zburau pe lângă 
cap, ca un nour des de lăcuste, dar reuși să ajungă neatins, iar 
cercul nostru se deschise și îi făcurăm loc să intre. Mă văzu și 
râse extrem de încântat. 

— Pe balega aburindă a lui Seth, Taita, asta chiar că-i 
distracție mai pe cinste decât să construiești palate pentru micii 
prinți, nu-i așa? 

Kratas nu excelase niciodată prin replicile sale, iar eu eram 
atunci preocupat să mă ţin pe picioare, nu să-i răspund lui. Se 
întâlni cu Tanus la picioarele tronului. Kratas rânji la el, ca un 
idiot. 

— N-aș fi vrut să pierd una ca asta, nici pentru toate bogăţiile 
faraonului. Vreau și eu o sanie ca aceea a hicsoșilor. 

Nu se putea spune despre Kratas că ar fi fost cel mai de 
seamă tehnician din Egipt. Chiar și acum încă mai considera 
carele niște sănii! Atât îl ducea pe el mintea. 

Tanus îl bătu ușor pe coif cu latul sabiei, în semn de salut, și, 
cu toate că glasul îi era liniștit, avea o expresie cruntă. Era un 
general ce tocmai pierduse o bătălie, o oștire și un imperiu. 


392 


— Pentru astăzi, ne-am terminat treaba aici, îi spuse el lui 
Kratas. la să vedem dacă monștrii ăștia de hicsoși sunt în stare 
să înoate la fel de bine, precum aleargă. Înapoi, spre fluviu! 

Porniră, apoi, umăr la umăr, croindu-și drum printre rânduri, 
către tronul unde încă mă mai aflam. 

Vedeam peste capetele lor, dincolo de micul cerc defensiv, 
oștirea noastră înfrântă, alergând buimacă spre fluviu, încă 
hăituită de escadroanele hicsoșilor. Am zărit, apoi, carul de aur 
al regelui asiatic cum iese din formaţie și se îndreaptă spre noi, 
trecând peste oamenii noștri, zdrobindu-i sub copitele cailor sau 
ciopârțindu-i cu lamele lucitoare ale cuţitelor de la roți. Inainte 
să ajungă la bariera de roci care ne apăra, vizitiul struni caii și 
se opri brusc. Găsindu-și abil echilibrul, regele-păstor trase cu 
arcul lui dublu, ochind spre mine. Sau, cel puţin, așa mi s-a 
părut. Chiar în clipa când m-am ciucit, mi-am dat seama că 
săgeata nu-mi era destinată mie. Imi vâjâi pe deasupra 
creștetului, iar eu am întors capul după ea, să văd cum zboară. 
ÎI lovi pe faraon sus, în piept, înfigându-i-se în carne până la 
jumătate. 

Regele urlă răgușit și se clătină pe tronul lui înalt. Nu-i curse 
niciun pic de sânge din rana astupată de săgeata cu pene 
frumoase, stacojii și verzi. Faraonul lunecă într-o parte și se 
prăvăli înainte, către mine, care întinsei brațele, ca să-l prind. 
Greutatea trupului său mă făcu să cad în genunchi, așa că nu 
mai avui cum să văd carul hicsosului depărtându-se, dar am 
auzit râsul batjocoritor al regelui, în vreme ce străbătea câmpia, 
decis să-și continue măcelul. Așa cum stăteam cu regele în 
brațe, Tanus se aplecă asupra mea. 

— Cât de gravă e rana? mă întrebă. 

„A murit”, fură cuvintele care îmi veniră pe buze, fără să mă 
gândesc. Unghiul de intrare a săgeţii și adâncimea rănii nu 
puteau duce decât la un singur deznodământ. Am apucat însă 
să-mi înghit vorbele, înainte de a le rosti cu glas tare. Eram 
conștient de faptul că oamenii noștri aveau să-și piardă curajul, 
în cazul în care Marele Egipt era ucis. Așa că am zis: 

— E grav rănit. Dar dacă reuşim să-l ducem înapoi, pe barja 
regală, s-ar putea să-și revină. 

— Aduceţi-mi un scut! tună Tanus, iar când acesta sosi, îl 
așezarăm ușor pe faraon pe el. 


393 


Nici acum nu se vedea sânge, dar știam că pieptul continua 
să i se umple de lichidul roșu, ca un ulcior cu vin. M-am uitat 
iute după vârful săgeții și am observat că nu-i ieșise prin spate. 
Era însă înfipt adânc, în cavitatea costală. Am smuls săgeata și 
l-am acoperit cu șalul său de pânză fină. 

— Taita, șopti el. Am să mai apuc să-mi mai văd fiul vreodată? 

— Da, puternice Egipt. Îţi jur. 

— Dar dinastia mea, va supravieţui ea, oare? 

— Va fi exact așa cum au prezis labirinturile lui Ammon-Ra. 

— Să vină aici zece bărbaţi puternici! urlă Tanus. 

Aceștia se buluciră în jurul lecticii improvizate și îl ridicară pe 
rege. 

— În formaţie de broască ţestoasă! Strângeţi-vă în jurul meu, 
oșteni ai Crocodilului Albastru! 

Soldaţii formară un zid pe lângă rege, întrepătrunzându-și 
scuturile. Tanus o luă la goană spre stindardul Crocodilului 
Albastru care flutura încă și îl smulse din prăjina lui. Și-l petrecu 
în jurul taliei, apoi îl înnodă în faţă. 

— Dacă hicsoșii își doresc să pună mâna pe pânza asta, 
atunci să vină s-o ia de la mine! strigă el, iar oștenii izbucniră în 
urale, la auzul acestei mici bravade. 

— Și-acum, haideţi cu toţii! Înapoi pe corabie! Pas alergător! 

În clipa în care părăsirăm adăpostul micii noastre redute de 
piatră, carele porniră spre noi. 

— Lăsaţi oamenii! găsi Tanus soluţia. Ucideţi-le fiarele! 

În timp ce primul car se năpustea asupra noastră, Tanus își 
încordă arcul Lanata. Arcașii săi i se alăturară și traseră, 
urmându-i exemplul. Jumătate din săgeți zburară aiurea, căci 
goneam pe pământ accidentat, iar arcașii erau nesiguri. 
Celelalte nimeriră primul car, înfigându-se în lemn, ricoșând pe 
platoșele din bronz care acopereau piepturile cailor. Numai una 
dintre săgeți lovi zdravăn și cu folos. Țâșni din marele arc, 
Lanata, zbură cu vântul cântându-i printre pene și izbi calul din 
margine direct în frunte. Animalul se prăbuși împleticindu-se și 
trăgându-i pe ceilalți cai după el, într-un nour de praf stârnit de 
zbaterea copitelor. Cei din car fură azvârliţi de zgâlţăitura 
atelajului, iar celelalte, ce-i urmară, virară, ca să evite 
coliziunea. Din rândurile noastre, se înălță un strigăt de 
satisfacţie și grăbirăm pasul mai cu spor. Era primul nostru 


394 


succes din ziua aceea cumplită, ceea ce îmbărbătă și încurajă 
micul grup al Crocodilului Albastru. 

— Cu mine, gardieni! tună Tanus, apoi, incredibil, începu să 
cânte. 

De îndată, oamenii din jurul lui se apucară să cânte, la rândul 
lor, tare, în cor, prima parte a imnului lor de bătălie. Glasurile le 
erau încordate și aspre, din cauza setei și a efortului, așa că nu 
prea ţineau linia melodică. Cu toate că nu suna foarte plăcut, îţi 
creștea inima și te simţeai înfiorat. Am dat capul pe spate și am 
cântat împreună cu ei, iar vocea mea se înălţă limpede și dulce. 

— Horus să te binecuvânteze, micul meu canar! râse Tanus, 
apoi o luarăm cu toţii la sănătoasa către fluviu. 

Carele ne încercuiră printr-o manevră precaută, cum nu mai 
făcuseră până atunci, în ziua aceea. Văzuseră bine ce soartă 
avuseseră camarazii lor. Apoi, trei dintre ele ţâșniră de-a 
curmezișul în faţa noastră și ne atacară în formaţie 
triunghiulară, cu vârful înainte. 

— Trageţi în capetele fiarelor! strigă Tanus și exemplifică, 
azvârlind o săgeată ce făcu să se mai prăbușească un cal în 
genunchi. Carul se răsturnă și se făcu bucăţi, izbindu-se de 
pământul pietros, iar celelalte vehicule din formaţie virară și se 
depărtară. 

În vreme ce treceam pe lângă carul zdrobit, câţiva dintre 
oamenii din grupul nostru dădură fuga să înjunghie caii ce 
nechezau printre rămășițele distruse. Ajunseseră deja să urască 
aceste animale, iar teama față de ele devenise aproape 
superstițioasă, mica și cruda lor răzbunare fiind clar expresia 
spaimei ce pusese stăpânire pe ei. li omorâră și pe oamenii din 
car, nu însă cu aceeași înverșunare. 

Având deja două care distruse, hicsoșii se codiră să mai atace 
mica noastră formaţie, așa că ne apropiam rapid de mocirla 
mlaștinilor și de șanțurile ce marcau malul fluviului. Cred că în 
stadiul acela eram singurul care și-a dat seama că vrăjmașii nu 
ne puteau urma prin smârcuri. 

Deși alergam pe lângă lectica regelui, vedeam printre 
spărturile din rândurile noastre jocul cu moartea din jur. 
Detașamentul nostru era singurul care supravieţuise și mai 
demonstra, încă, o oarecare coeziune. Restul oștirii egiptene nu 
mai era decât o ceată înspăimântată, fără formă, revărsată pe 
câmpie. Majoritatea își azvârliseră armele. Când ai noștri cădeau 


395 


în genunchi și ridicau brațele în semn de implorare, hicsoșii nu 
le arătau nici cea mai mică îndurare. Nu se oboseau nici măcar 
să-și irosească săgețile pe ei, ci se apropiau vijelios și îi tocau 
bucățele cu lamele rotitoare ale cuţitelor de la roţi, se aplecau și 
îi doborau cu lăncile ori le zdrobeau capetele cu buzduganele de 
piatră. Târau victima după ei, încă prinsă în lance, până ce 
scăpa de la sine din capătul ghimpat. Abia atunci lăsau în pace 
cadavrul sfârtecat, întins în praf. 

Nu mai văzusem niciodată un asemenea măcel. Nu mai 
citisem nimic asemănător în relatările despre vechile bătălii. 
Hicsoșii ne măcelăriră oamenii cu miile, cu zecile de mii. Câmpia 
Abnub era ca o tarla de cereale după ce trecuseră secerătorii 
prin ea. Morţii noștri zăceau morman printre brazde. 

Vreme de o mie de ani, oștirile egiptene fuseseră invincibile, 
iar spadele ne purtaseră triumful în întreaga lume. Aici, pe 
câmpia de la Abnub, luase sfârșit o epocă. În mijlocul acestui 
carnagiu, ostașii cântau, iar eu împreună cu ei, deși îmi simțeam 
ochii arzând de lacrimile rușinii. 

Tocmai ne apăru în faţă primul șanț de irigație, când se repezi 
către noi altă formaţie de care, dispuse câte trei. l-am copleșit 
cu săgeți, dar ei nu se opriră, ci continuară să înainteze, cu caii 
lor răsuflând greu prin gurile acelea roșii, căscate, încurajați de 
vizitii. 

L-am văzut pe Tanus trăgând de două ori, dar dădu greș de 
fiecare dată, lăsându-se înșelat de devierile hurducate ale 
carelor. Grupul se izbi în noi și distruse formaţia de scuturi 
suprapuse. 

Doi dintre bărbaţii care cărau lectica faraonului fură ciopârțiţi 
de cuţitele de la roată, iar regele rănit fu răsturnat la pământ. 
Am căzut în genunchi alături de el și l-am acoperit cu propriu-mi 
trup, ca să-l apăr de lăncile hicsoșilor, dar carele nu zăboviră. 
Aveau grijă să nu se lase surprinse sau înconjurate. Îşi continuau 
cursa și dispăreau înainte ca oamenii noștri să îi poată ajunge cu 
spada. Numai după ce se depărtau îndeajuns se opreau, se 
regrupau, apoi se întorceau la atac. Tanus se aplecă și mă trase 
în picioare. 

— Cine-o să ne mai compună oda eroică, dacă te lași ucis? mă 
mustră el, apoi strigă să vină la el câţiva oameni. Aceștia 
ridicară lectica regelui și porniră spre șanțul cel mai apropiat. 


396 


Auzeam roţile carelor scrâșnind, îndreptându-se spre noi, dar 
nu m-am uitat nicio clipă îndărăt. În situaţii normale, sunt un 
alergător redutabil. Acum însă mă dovedii și mai și, întrecându-i 
chiar și pe cei cu lectica care, faţă de mine, păreau să aibă 
plumb în picioare. Am încercat să trec șanțul, dar era prea lat ca 
să-mi reușească dintr-o singură săritură, așa că m-am trezit 
cufundat până la genunchi în nămolul negru. Carul care venea 
în urma mea se izbi de parapetul șanțului și una dintre roţile 
sale se făcu bucăţi. Vehiculul se prăbuși, gata-gata să mă 
zdrobească, dar am reușit să mă arunc într-o parte. 

Ostașii Gărzii Albastre înjunghiară și măcelăriră rapid caii care 
zăceau neputincioși în noroi, dar eu am profitat de momentul 
acela și m-am străduit să ajung până lângă car. 

Roata de sus se învârtea încă în gol. În timp ce o studiam, am 
întins mâna și am pipăit-o cu degetele. Am stat acolo preț de 
trei respiraţii doar, dar mi-a fost de-ajuns să aflu la fel de mult 
cât știau și hicsoșii despre construcția roții și, mai mult, mi-au 
venit în minte și unele îmbunătăţiri pe care le puteam face. 

— Pe aerele melodioase ale lui Seth, Taita, ai să ne omori pe 
toţi dacă te-apuci acum să visezi cu ochii deschişi! urlă Kratas la 
mine. 

M-am scuturat și am înșfăcat unul din arcurile acelea dublu- 
curbate, din rastelul aflat pe o parte a carului, precum și o 
săgeată din tolba de acolo. Voiam să le studiez pe îndelete. Apoi 
am pornit-o anevoie, prin șanț, cu ele în mână, chiar în clipa în 
care escadronul de care se întoarse huruind, mânând paralel cu 
șanțul, trăgând înspre noi cu săgeți. 

Oamenii care îl purtau pe rege se aflau la o sută de pași în 
fața mea, eu fiind ultimul din grupuleţul nostru. Îndărăt, 
conducătorii carelor răcneau înciudaţi, din cauză că nu ne 
puteau urma, iar săgețile lor îmi vâjâiau pe la urechi. Una dintre 
ele mă lovi în umăr, dar nu mă străpunse, ci zbură mai departe. 
Imi lăsă doar o vânătaie pe care am descoperit-o mult mai 
târziu. 

Deși începusem să fug cu mult în urma lor, i-am prins din 
urmă pe purtătorii lecticii în momentul în care aceștia ajunseră 
pe malul principal al Nilului. Acolo se înghesuia mulţimea de 
supraviețuitori ai bătăliei. Aproape toți erau dezarmați și foarte 
puțini dintre ei, teferi. Nu aveau decât o singură dorință: să 


397 


revină cât mai repede posibil pe corăbiile ce-i aduseseră aici de 
la Teba. 

Tanus mă reperă și mă chemă la el, în vreme ce oamenii 
sosiră și ei cu lectica. 

— Tu când vii la bord? l-am întrebat. 

— Datoria mea este să stau aici, cu oamenii mei. Trebuie să 
fac tot ce se poate, ca să-i salvez și să-i îmbarc pe corăbii. 

Se întoarse și mă părăsi cu pași mari, încercând să-și aleagă 
căpitanii și comandanții din ceata aceea înfrântă, dând porunci 
cu glas tare. 

Eu m-am apropiat de rege și am îngenuncheat lângă lectica 
lui. Era încă în viaţă. L-am cercetat și mi-am dat seama dintr-o 
privire că era la limita conștienţei. Avea pielea rece și lipicioasă, 
ca de reptilă; abia mai respira. In jurul săgeţii nu era decât o 
urmă ușoară de sânge, dar când mi-am pus urechea pe pieptul 
lui, am auzit colcăiala hemoragiei din plămâni, ori de câte ori 
inspira, iar din gură i se prelingea un firicel subţire și roșu, până 
pe piept. Mi-am dat seama că, dacă voiam să încerc să îl salvez, 
trebuia să reacţionez rapid. Am strigat să mi se aducă o barcă, 
ca să îl transport pe barja regală. 

Litierii îl ridicară și îl așezară în schif, iar eu m-am așezat în 
santină, alături de el, în timp ce ne îndreptam spre marea barjă 
de stat, ancorată în mijlocul curentului. 


e Capitolul 71 e 


Suita regelui se înghesui ca să se uite la noi. Soţiile regale, 
curtenii, preoţii și toţi cei ce nu luaseră parte la luptă 
sporovăiau, ca un stol de gâște. Când m-am apropiat, am 
recunoscut-o pe stăpâna mea. Avea chipul foarte îngrijorat și 
palid și îl ţinea pe micul ei fiu de mână. 

De îndată ce oamenii de la bordul barjei se uitară în jos, la 
schiful nostru, și îl văzură pe rege în lectica lui plin de sânge pe 
față, pentru că nu avusesem cum să îl curăț, izbucniră în ţipete 
alarmate și în bocete. Femeile jeleau și se văicăreau, iar bărbaţii 
urlau de disperare, precum câinii. 

Dintre toate soțiile sale, stăpâna mea se află cel mai aproape 
de rege, în clipa când lectica fu așezată pe punte. În calitatea ei 


398 


de consoartă principală, avea datoria să se îngrijească prima de 
el. Celelalte îi făcură loc, iar ea se aplecă asupra lui și îi șterse 
noroiul și sângele de pe faţă. El o recunoscu, pentru că l-am 
auzit șoptindu-i numele și întrebând de fiul său. Stăpâna îl 
chemă pe prinţ, iar faraonul surâse ușor și încercă să-și ridice 
mâna, ca să-l atingă, dar nu avu putere s-o facă și brațul îi căzu 
într-o parte. 

Am poruncit echipajului să-l ducă pe faraon în încăperea sa, 
iar stăpâna mea veni iute la mine și mă întrebă cu glas scăzut și 
nerăbdător: 

— Ce-i cu Tanus? E teafăr? O, Taita, să nu-mi spui c-a fost 
măcelărit de vrăjmașul acela cumplit! 

— E teafăr. Nimic nu-l poate lovi. Ti-am spus doar despre 
viziunile din labirinturi. Tot ce s-a întâmplat a fost prezis. Dar 
acum trebuie să mă duc la rege și voi avea nevoie de ajutorul 
tău. Lasă-l pe Memnon cu doicile lui și vino cu mine. 

Eram încă plin de mâl de fluviu, negru și uscat, la fel ca 
faraonul, pentru că ne prăbușiserăm amândoi în același șanț. 
Le-am cerut reginei Lostris și altor două soţii regale să îl 
dezbrace și să îl îmbăieze, apoi să îl așeze pe cearșafuri albe și 
curate, de in, în timp ce eu m-am urcat pe punte, ca să mă spăl 
cu apa de fluviu ridicată de marinari cu găleata. Nu fac niciodată 
operații în condiţii de mizerie, pentru că am descoperit prin 
propria-mi experiență că, din motive necunoscute mie, lucrul 
acesta afectează pacientul și favorizează acumularea de umori 
morbide. 

In timp ce mă ocupam de toate acestea, mă uitam pe malul 
de răsărit unde oștirea noastră sfărâmată se îngrămădea la 
adăpostul șanțului și al mlaștinii. Ceata aceea jalnică fusese 
cândva o forță mândră și atotputernică, iar eu mă simţii copleșit 
de rușine și de frică. Apoi văzui silueta înaltă a lui Tanus 
alergând de colo-colo, printre oameni; oriunde se ducea, aceștia 
se ridicau din nămol și se regrupau într-o adevărată disciplină 
militară. Vântul purtă, chiar, la un moment dat, până la urechile 
mele, niște urale zgomotoase, deși cam neconvingătoare. 

Dacă vrăjmașul avea să-și trimită acum infanteria prin 
mlaștini, măcelărirea și hăituiala aveau să fie desăvârșite. 
Niciun bărbat din puternica noastră oştire nu avea să 
supraviețuiască, pentru că până și lui Tanus îi era imposibil să 
opună o rezistenţă prea serioasă. Totuși, deși scrutam neliniștit 


399 


răsăritul, nu distingeam nici urmă de vreo falangă de scuturi de 
infanterie și nici vreo sclipire de suliță pe culmile colinelor. 

Pe câmpia Abnub atârna încă nourul acela cumplit de praf, 
deci carele își continuau treaba începută; însă nu exista 
ameninţarea infanteriei, așa că Tanus mai putea încă să se 
simtă, oarecum, la adăpost, după ziua aceea înspăimântătoare. 
Era o lecţie pe care trebuia să mi-o amintesc și care avea să ne 
fie de folos în anii ce urmau. Chiar dacă vrăjmașii aveau să 
câștige bătălia, numai infanteria o putea consolida. 

Acum, lupta de pe malul fluviului constituia în întregime 
responsabilitatea lui Tanus. Eu aveam însă de purtat o altă 
bătălie și, anume, pe aceea cu moartea, în cabina barjei de stat. 

— Mai avem o speranţă, i-am șoptit eu stăpânei mele, când 
am venit înapoi, alături de rege. Tanus își adună trupele, iar 
dacă există vreo fiinţă în stare să salveze Egiptul de hicsoși, 
atunci numai el e acela. 

Apoi m-am întors spre faraon și, pentru moment uitai de 
toate, afară de pacientul meu. 

Așa cum procedez adesea, am început să-mi murmur 
gândurile cu glas tare, în vreme ce examinam rana. Nu trecuse 
nicio oră măsurată cu ceasornicul cu apă, de când regele fusese 
străpuns de săgeata aceasta fatală, dar carnea din jurul tijei 
rupte se umflase și se învinețise. 

— Trebuie să scot săgeata. Dacă nu, o să moară până mâine, 
în zori. 

Crezusem că regele nu mă mai auzea, dar, în timp ce 
vorbeam, deschise ochii și se uita fix într-ai mei. 

— Mai am vreo șansă să trăiesc? mă întrebă el. 

— Totdeauna există o șansă, am minţit eu fără să clipesc și 
mi-am auzit tonalitatea din glas la fel de bine ca el. 

— Îţi mulţumesc, Taita. Știu că te vei strădui pentru mine și te 
absolv de orice vină, dacă se întâmplă să dai greș. 

Era un lucru generos din partea lui, căci mulţi medici înaintea 
mea simţiseră ștreangul în jurul gâtului, drept pedeapsă că 
lăsaseră viaţa unui rege să li se scurgă printre degete. 

— Vârful săgeţii a pătruns adânc. O să vă doară tare, dar am 
să vă dau praf de șepen roșu, floarea-somniferă, ca să vă 
liniștească. 

— Unde este consoarta mea seniorială, regina Lostris? întrebă 
el, iar aceasta îi răspunse pe dată: 


400 


— Sunt aici, stăpânul meu! 

— lată ceea ce am a spune: convoacă-i pe toţi miniștrii și pe 
toți scribii mei, ca să stea mărturie proclamaţiei mele și să fie 
consemnată. 

Aceștia se îngrămădiră de îndată, în tăcere, în cabina mică și 
sufocantă. Atunci faraonul se întinse spre stăpâna mea. 

— la-mă de mână și ascultă-mi cuvintele, îi porunci, iar ea se 
lăsă alături de el, așa cum i se spusese, în vreme ce regele 
continua să vorbească șoptit, cu caznă: 

— Dacă se întâmplă, cumva, să mor, regina Lostris va fi 
regenta fiului meu. Mi-am dat seama de-a lungul timpului cât 
am cunoscut-o că e o persoană puternică și lucidă. De n-ar fi 
așa, nu i-aș pune pe umeri o asemenea sarcină. 

— Îţi mulţumesc, Mărite Egipt, pentru încrederea acordată, 
murmură regina Lostris cu glas scăzut, apoi faraonul i se adresă 
direct, cu toate că îl auziră toţi cei din cabină: 

— Înconjoară-te de oameni înţelepţi și cinstiţi. Instruiește-mi 
fiul, ca să-și însușească toate virtuțile domniei despre care am 
discutat amândoi. Îmi știi părerea în legătură cu toate aceste 
chestiuni. 

— Așa voi face, Maiestate. 

— Când va ajunge la vârsta să poată purta biciul și cârja, să 
nu cumva să nu i le dai. El e cel care reprezintă stirpea și 
dinastia mea. 

— Voi face tot ce-mi poruncești cu dragă inimă, căci nu e doar 
fiul tatălui său, ci și al meu. 

— Atât cât vei fi la domnie, să conduci cu înţelepciune și cu 
grijă față de popor. Mulţi vor fi cei ce vor încerca să-ţi smulgă cu 
de-a sila însemnele regale, nu numai dușmanii aceștia noi, plini 
de cruzime, ci chiar și unii ce se află mai aproape ca ei de tronul 
tău. Însă tu va trebui să le ţii piept tuturor acestora. Să păstrezi 
intactă dubla coroană pentru fiul meu. 

— Va fi așa precum spui, divine faraon. 

Regele se cufundă, o vreme, în tăcere. Crezui că alunecase 
dincolo de graniţa conștientului, dar brusc începu să bâjbâie iar 
după mâna stăpânei mele. 

— Am o ultimă sarcină pentru tine. Mormântul și templul meu 
sunt neterminate. Acum se află în pericol, la fel ca tot ţinutul, de 
cumplita înfrângere pe care am suferit-o. Dacă generalii mei nu- 


401 


i opresc pe hicsoși, aceștia vor devasta totul și vor ajunge până 
la Teba. 

— Să-i implorăm pe zei, să nu se întâmple una ca asta, 
murmură stăpâna mea. 

— Îţi încredinţez sarcina strictă să ai grijă să fiu îmbălsămat și 
înmormântat împreună cu toată averea mea, urmând întru totul 
protocolul din Cartea Morților. 

Stăpâna mea nu zise nimic. Cred că abia atunci își dădu 
seama cât de înspăimântătoare era sarcina pe care faraonul o 
așeza pe umerii ei. O strânse atât de tare de mână, încât i se 
albiră încheieturile degetelor, iar ea gemu. 

— Jură-mi pe viaţa și pe speranţa ta în nemurire că așa vei 
face! Jură în faţa miniștrilor de stat și a suitei regale. Jură-mi în 
numele lui Hapi, zeul tău patron, și în numele treimii 
binecuvântate - Osiris, Iris și Horus. 

Regina Lostris se uită la mine, cerându-mi disperată ajutor din 
priviri. Știam că, dacă apuca să-i jure, avea să-și onoreze 
cuvântul dat, indiferent cât ar fi costat-o. În această privinţă, era 
la fel ca iubitul său. Ea și Tanus erau legați prin același cod al 
onoarei. Știam, de asemenea, că și cei apropiaţi ei se așteptau 
să plătească același preţ. Un jurământ făcut acum regelui putea 
să se întoarcă, într-o bună zi, împotriva noastră și să ne 
împovăreze pe toţi - inclusiv pe prințul Memnon și pe Taita! Cu 
toate acestea, nu exista nicio modalitate prin care să îl 
păcălească pe regele aflat pe patul de moarte. l-am făcut semn 
din cap, aproape imperceptibil. Mai târziu, aveam să cercetez 
cele mai fine puncte ale acestui jurământ și aveam să îl 
modelez, aidoma unui sclav legiuitor, în așa fel încât să se 
apropie de o interpretare rezonabilă. 

— Jur pe Hapi și pe toţi zeii, zise regina Lostris încet, dar 
limpede. 

În anii care urmaseră acestei întâmplări, avea să regrete de 
sute de ori c-o făcuse. 

Regele răsuflă ușurat și îi lăsă mâna să-i alunece dintr-a sa. 

— Atunci mă încredinţez voii tale, Taita. Și sorții pe care mi-au 
hărăzit-o zeii. Lasă-mă, doar, să-mi mai sărut o dată fiul. 

În vreme ce îi fu adus frumosul nostru prinţișor, dădui afară 
șleahta de nobili din cabină, fără prea multă ceremonie. Apoi am 
pregătit o dușcă de șepen roșu, cât m-am încumetat eu de tare, 
pentru el, căci știam că durerea putea să-mi întreacă orice 


402 


strădanie și să-mi distrugă pacientul la fel de iute, ca o mișcare 
greșită făcută cu scalpelul meu. După ce îl bău pe tot, așteptai 
să i se contracte pupilele, până ajungeau cât un punct, apoi să 
închidă pleoapele peste ele. După ce toate acestea se 
întâmplară, l-am scos afară pe prinţ și pe doicile sale. 


e Capitolul 72 « 


La plecarea din Teba, mă așteptasem să am de-a face cu răni 
de săgeată, așa că am luat și lingurile cu mine. Născocisem eu 
însumi acest instrument, cu toate că în Gaza și în Memphis erau 
doi vraci care pretindeau că ar fi invenţia lor. Mi-am purificat 
lingurile și scalpelele la flacăra lămpii, apoi m-am spălat pe 
mâini cu vin fierbinte. 

— Nu sunt de părere că ar fi un lucru înţelept din partea ta să- 
ţi foloseşti lingurile, o dată ce vârful săgeţii e înfipt atât de 
adânc și atât de aproape de inimă, zise stăpâna mea, în vreme 
ce mă privea cum îmi fac pregătirile. 

Uneori vorbește ca și cum învățăcelul și-ar fi întrecut 
maestrul. 

— Dacă las săgeata, o să apară, fără doar și poate, necroza. 
Atunci ar fi ca și cum i-aș reteza capul de pe umeri. E singura 
cale prin care aș avea o șansă ca să-l salvez. 

Ne uitarăm, o clipă, unul în ochii celuilalt și ne vorbirăm fără 
cuvinte. Aceasta era viziunea din labirinturile lui Ammon-Ra. 
Doream, oare, să evităm o consecinţă atât de binefăcătoare 
pentru noi? 

— E soțul meu. E faraon. Stăpâna mea mă luă de mână, ca să 
dea greutate vorbelor sale. Salvează-l, Taita. Salvează-l, dacă 
poţi. 

— Ştii bine că așa voi face, i-am răspuns eu. 

— Ai nevoie de ajutorul meu? 

Mă asistase de foarte multe ori și înainte. l-am făcut semn ca 
da și m-am aplecat asupra regelui. 

Existau trei modalităţi prin care aș fi putut încerca să înlătur 
săgeata. Prima era s-o smulg pur și simplu. Am auzit de un 
chirurg din Damasc care îndoaie o ramură subţire de copac și o 
leagă de băţul săgeţii. Când îi dă drumul, aceasta e smulsă din 


403 


carne datorită forței lăstarului. N-am încercat niciodată un 
asemenea tratament brutal pentru că sunt convins că foarte 
puţini oameni i-ar supravieţui. 

A doua metodă ar fi să împing săgeata prin membru sau prin 
tors, până când capătul ghimpat iese pe partea cealaltă. Ca să 
reușești așa ceva, trebuie s-o baţi cu un mai, exact ca pe un cui 
printr-o scândură. În cazul acesta este înlăturat capătul ghimpat 
și bățul poate fi scos ușor. Este un tratament aproape la fel de 
brutal ca cel dintâi. 

Metoda mea este folosirea „lingurii lui Taita”. Am numit 
instrumentul după mine însumi, cu toată modestia, deoarece 
pretenţiile altora sunt nelegitime și posteritatea trebuie să fie 
informată asupra geniului meu. Am examinat mai întâi săgeata 
hicsoșilor pe care o luasem, împreună cu arcul, din carul 
răsturnat. Am rămas surprins să aflu că vârful săgeţii era din 
cremene și nu din bronz. Bineînțeles cremenea e mai ieftină și 
mai ușor de procurat în cantități mari, dar rareori am întâlnit un 
general pus pe economii atunci când pornește să pună mâna pe 
un regat. Vârful acesta de cremene stătea mărturie în legătură 
cu resursele limitate ale hicsoșilor și sugera motivaţia atacului 
lor sălbatic asupra Egiptului. Războaiele sunt purtate cu scopul 
de a cuceri pământuri sau bogății și se pare că hicsoșii nu prea 
le aveau nici pe una, nici pe alta. 

Speram ca vârful de săgeată înfipt în pieptul faraonului să 
aibă aceeași formă și concepţie. Am potrivit o pereche dintre 
lingurile mele pe bucata de piatră ascuţită ca un brici. 
Instrumentele mele sunt de mărimi diferite și am ales două care 
să se potrivească perfect cu vârful, ca să acopăr ghimpii aceia 
malefici cu metalul neted. 

Între timp, drogul își făcuse pe deplin efectul și faraonul zăcea 
inconștient pe cearșafurile din pânză albă ca un nour, cu bățul 
săgeţii ieșind cam de un deget din pielea ridată de vreme și 
acoperită de părul cârlionţat de pe trupul său. Mi-am lipit 
urechea de pieptul lui încă o dată și i-am auzit respiraţia și 
clocotul din plămâni. Mulţumit că se mai afla încă în viață, am 
uns lingurile pe care le alesesem cu seu de oaie, ca să le ușurez 
intrarea prin rană. Am așezat lingurile la îndemână și am luat 
unul dintre cele mai ascuţite scalpele pe care le aveam. 

Am făcut semn după cei patru gardieni puternici, aleși de 
regina Lostris în vreme ce eu făceam pregătirile, iar aceștia îl 


404 


apucară pe faraon de încheieturile mâinilor și de glezne și îl 
ținură cu fermitate. Regina Lostris se așeză la căpătâiul regelui 
și îi introduse adânc tubul de lemn din trusa mea medicală prin 
gură. Aceasta avea să-i menţină traheea deschisă și fără 
obstacole. Avea, de asemenea să-l împiedice să-și muște sau să- 
și înghită limba ori să scrâșnească din dinţi și să și-i zdrobească 
atunci când durerea avea să pună stăpânire sălbatic pe el. 

— Mai întâi trebuie să lărgesc rana din jurul băţului, ca să pot 
ajunge la vârful săgeţii, am murmurat eu pentru mine și am 
apăsat bisturiul în adânc. Tot trupul faraonului se încordă, dar 
bărbaţii îl ţintuiră necruţători. 

Am lucrat repede, pentru că am învăţat că viteza e crucială 
într-o operaţie de felul acesta, dacă vrei ca pacientul să 
trăiască. Am făcut câte o crestătură de fiecare parte a băţului. 
Pielea omenească e tare și elastică și ar împiedica intrarea 
lingurilor așa că trebuia să înlătur obstacolul acesta. 

Am lăsat cuțitul și am luat cele două linguri lubrifiate. 
Ghidându-mă după bățul săgeţii le-am înfipt tot mai adânc în 
rană, până nu rămaseră afară decât mânerele lungi. 

In timpul acesta faraonul se zbătea și se zvârcolea în 
strânsoarea gardienilor. Sudoarea îi ţâșnea din fiecare por și se 
prelingea pe ţeasta lui rasă, presărată cu tuleie subţiri, de păr 
alb. Prin tubul din gură îi răsunau ţipetele care reverberau prin 
cala barjei. 

Mă învăţasem să ignor disperarea chinurilor pacienţilor mei, 
așa că am continuat să împlânt lingurile prin gura lărgită a rănii, 
până când am simţit că au atins vârful de cremene al săgeţii. 
Aceasta era partea delicată a operaţiei. Folosind mânerele ca pe 
o pensetă, am desfăcut lingurile și le-am plasat peste vârful 
săgeţii. După ce le-am simţit îmbinându-se perfect, nu mi-a mai 
rămas decât să sper că am acoperit cu totul cremenea 
zgrunțuroasă și ţepii. 

Am apucat cu grijă mânerele lingurilor și bățul și le-am tras 
împreună. Dacă ţepii mai erau încă neprotejaţi, s-ar fi înfipt 
imediat în carnea faraonului și m-ar fi împiedicat să trag. Îmi 
venea să strig de ușurare pentru că am simţit că totul mergea 
bine. Totuși, puterea de aspirare a cărnii umede era 
considerabilă așa că a trebuit să-mi folosesc toată puterea 
pentru a trage băţul afară. 


405 


Chinul faraonului era cumplit și greu de suportat în timp ce 
masa aceea de stuf, piatră și metal îi era trasă afară din piept. 
Șepenul roșu încetase de mult să mai aibă vreun efect, iar 
durerea era cruntă și sălbatică. Ştiam că-i distrugeam țesuturile 
și tendoanele îngrozitor și simțeam cum i le sfâșii. 

Mie însumi îmi curgea sudoarea în ochi, arzându-mă și 
orbindu-mă pe jumătate, dar n-am încetat să trag până când, 
brusc, săgeata plină de sânge ieși, iar eu mă clătinai îndărăt și 
mă izbii de peretele cabinei. M-am sprijinit o clipă de el, epuizat 
de atâta efort. M-am uitat la bolboroseala întunecată a sângelui 
pe jumătate închegat din rană fără să-mi pot dezlipi ochii de 
acolo și abia într-un târziu m-am adunat și m-am întors, 
clătinându-mă, ca s-o oblojesc. Am uns rana cu mirt preţios și cu 
miere cristalizată, apoi am legat-o strâns cu bandaje curate de 
pânză. În timp ce lucram, am recitat incantaţia de vindecare a 
rănilor: 


„Te leg, o, născocire a lui Seth. 

Îţi astup gura. 

Piei din fata ochilor mei, roșie revărsare. 

Piei din fata ochilor mei, floare roșie a mortii. 
Te blestem, o, câine roșu al lui Seth.” 


Aceasta era incantaţia pentru rănile sângerânde provocate de 
spadă sau de săgeată. Există versuri speciale pentru toate 
felurile de răni, de la arsuri până la cele provocate de colții sau 
ghearele leului. Mare parte din educaţia unui medic constă în 
învățarea acestora. Nu prea mi-e clar cât de eficiente sunt ele; 
totuși, am încredințarea că sunt dator față de pacienţii mei să 
folosesc orice mijloc posibil pe care-l am la dispoziţie, ca să-i 
vindec. 

Intre timp, faraonul păru că se ușurase mult după ce-l 
pansasem, iar eu puteam să-l las să doarmă în grija soțiilor sale 
și să mă-ntorc pe punte. Simțeam nevoia să respir în aerul 
răcoros al fluviului, ca să-mi revin, pentru că operaţia mă 
vlăguise aproape la fel de mult ca pe faraon. 

Intre timp se făcuse seară, iar soarele abia de mai clipea 
dincolo de colinele sterpe de la apus, răspândindu-și ultima 
strălucire stinsă peste câmpul de bătălie. Nici urmă de asalt al 
infanteriei hicsoșilor, iar Tanus încă-și mai mâna resturile oștirii 


406 


sale învinse dinspre malul fluviului către galerele ancorate în 
larg. 

Mă uitam la bărcile pline de oameni răniţi și epuizați care 
treceau pe lângă barja noastră și am simţit cum mă cuprinde 
mila față de ei și faţă de tot poporul nostru. Aceasta avea să fie 
pentru totdeauna cea mai cumplită zi din istoria Egiptului. Apoi 
am văzut că nourul de praf stârnit de carele hicsoșilor începuse 
deja să se deplaseze spre miazăzi, către Teba. Pulberea era 
însângerată de soarele la apus. Era un semn pentru mine, așa 
că mila mi se transformă în groază. 


e Capitolul 73 e 


Se întunecase de-a binelea când Tanus însuși veni la bordul 
barjei de stat. In lumina torțelor arăta precum cadavrele de pe 
câmpul de bătălie. Era palid de oboseală și de praf. Mantia îi era 
țeapănă de sânge și de noroi uscat, iar ochii îi erau umbriţi de 
cearcăne vineţii, întunecate. Când mă văzu, prima lui grijă fu să 
întrebe cum se simte faraonul. 

— l-am scos săgeata, zisei eu. Dar rana e adâncă și apropiată 
de inimă. E foarte slăbit, iar, dacă supraviețuiește trei zile, 
atunci voi putea să-l salvez. 

— Dar stăpâna ta și fiul ei? mă întrebă el, ca totdeauna când 
ne întâlneam. 

— Regina Lostris e obosită pentru că m-a ajutat la operaţie. 
Dar acum e cu regele. Prinţul e la fel de sănătos ca totdeauna și 
doarme cu doicile lui. 

L-am văzut pe Tanus clătinându-se pe picioare și mi-am dat 
seama că până și puterile lui nemaipomenite se apropiau de 
sfârșit. 

— Trebuie să te odihnești... începui eu, dar el mă strânse de 
mână. 

— Aduceţi niște lămpi aici, porunci el. Taita, scoateţi 
pensulele de scris, călimările și papirusurile. Trebuie să-l 
avertizez pe Nembet, ca să nu cadă în capcana hicsoșilor la fel 
ca mine. 


407 


Astfel Tanus și cu mine rămaserăm pe punte până la 
jumătatea acelei nopţi și iată depeșa către Nembet pe care mi-o 
dictă: 


„Te salut, Seniore Nembet, Mare Leu al Egiptului, 
comandant al diviziei lui Ra din oștirea faraonului. Să-ţi 
fie viața fără sfârșit! 

Te înștiințez că ne-am confruntat cu vrăjmașii hicsoși 
pe câmpia de la Abnub. Hicsoșii sunt niște dușmani 
teribi]i ca forță și ferocitate și sunt în posesia unui atelaj 
ciudat și iute căruia noi nu-i putem rezista. 

Te mai înștiințez că am suferit o înfrângere și că 
oștirea noastră e distrusă. Nu le mai putem ține piept 
hicsoșilor. 

Te mai înștiințez că faraonul este grav rănit și că 
viața lui e în primejdie. 

Te îndemnăm să nu îi înfrunți pe hicsoși pe câmpie, 
deoarece atelajele lor sunt ca vântul. De aceea, 
refugiază-te îndărătul zidurilor de piatră, sau așteaptă 
la bordul corăbiilor tale, ca să-ți înfrunți vrăjmașul. 

Hicsoșii nu au corăbii și numai cu flota noastră putem 
să le ținem piept. 

Te îndemnăm să ne aștepți înainte să-ți arunci forțele 
în bătălie. 

Fie ca Horus și toți zeii să te ocrotească. 

Astfel îţi vorbește Tanus, senior Harrab, comandant al 
diviziei lui Ptah din oștirea faraonului." 


Am scris acest mesaj de patru ori și de fiecare dată când 
terminam un exemplar, Tanus chema mesageri pentru a-l duce 
seniorului Nembet, Mare Leu al Egiptului, care venea dinspre 
miazăzi, ca să ne aducă întăriri. Tanus trimise două galere 
rapide în susul fluviului, fiecare purtând câte o depeșă dintre 
acestea. Apoi îi lăsă pe cei mai buni alergători ai săi pe malul 
apusean, opus celui pe care se afla oștirea hicsoșilor, și îi trimise 
să-l caute pe Nembet. 

— Cu siguranţă unul din papirusurile tale va reuși să ajungă la 
Nembet. Până dimineaţă nu mai poţi face nimic, l-am asigurat 
eu. Acum trebuie să te culci, pentru că, dacă te autodistrugi, tot 
Egiptul se va prăbuși o dată cu tine. 


408 


Nici chiar atunci nu voi să se ducă în cabină, ci se ghemui pe 
punte, ca un câine, ca să fie gata să sară, în caz că apărea vreo 
urgență nouă. lar eu m-am dus în cabină, ca să fiu aproape de 
regele meu și s-o liniștesc pe stăpână. 

O dată cu prima sclipire a zorilor, eram din nou pe punte. Am 
ajuns chiar în clipa în care Tanus poruncea să se dea foc flotei 
noastre. Nu aveam căderea să pun întrebări în legătură cu 
această hotărâre, dar el mă văzu căscând neîncrezător gura la 
el, iar după ce mesagerii plecară îmi spuse brutal: 

— Tocmai am primit rapoartele din partea comandanților mei 
de regiment. Din treizeci de mii de oameni ce s-au aflat ieri pe 
câmpia de la Abnub, ca să înfrunte carele hicsoșilor, au mai 
ramas doar șapte mii. Cinci mii dintre ei sunt răniți și mulţi vor 
muri. Foarte puţini dintre cei teferi sunt marinari. Nu mi-au mai 
rămas oameni decât pentru jumătate din flotă. Restul corăbiilor 
trebuie abandonate, dar nu le pot lăsa în mâinile hicsoșilor. 

Se folosiră de șomoioage de stuf pentru a ațâţa focurile și în 
momentul în care se aprindeau, acestea ardeau cu sălbăticie. 
Era o priveliște tristă și cumplită, chiar și pentru mine și pentru 
stăpâna mea, care nu eram marinari. Pentru Tanus era mult mai 
rău. Rămase singur la prora barjei de stat și fiecare trăsătură de 
pe chipul său, precum și umeri-i largi, trăda disperarea și 
mâhnirea, în timp ce privea corăbiile arzând. Pentru el, acestea 
erau vii, frumoase. 

Stăpâna mea nu putea să-i stea alături, acolo unde-i era locul, 
în fața întregii curţi, dar mă apucă ușor de mână și jelirăm 
amândoi de durerea lui Tanus și a întregului Egipt, uitându-ne la 
ambarcaţiunile acelea minunate cum ard ca niște torţe. 
Coloanele de flăcări care se înălțau urlând din fiecare corabie 
purtau mâhnirea fumului întunecat, dar strălucirea lor explozivă 
rivaliza cu soarele ce stătea să răsară. 

În sfârșit, Tanus dădu poruncă celor o sută de galere rămase 
să ridice ancora și micuța noastră flotă încărcată cu oameni 
răniţi și cu muribunzi o luă îndărăt spre miazăzi. 

În spatele nostru, fumul din rugul funerar al flotei se înălţă 
mult spre cerul zorilor, iar dinaintea noastră nourul galben de 
praf se întindea tot mai mult de-a lungul malului răsăritean al 
Nilului, pe măsură ce escadroanele de care ale hicsoșilor 
pătrundeau tot mai adânc în Regatul de Sus, către Teba lipsită 
de orice apărare și către toate comorile ei. 


409 


Părea că zeii își întorseseră fața de la Egipt și ne 
abandonaseră cu totul, căci până și vântul, care, de obicei, 
bătea atât de puternic dinspre miazănoapte în acest anotimp al 
anului, se potoli complet și se porni cu aceeași vigoare dinspre 
miazăzi. Astfel, furăm obligaţi să ne confruntăm atât cu vântul, 
cât și cu curentul, iar corăbiile noastre erau pline de răniţi. 
Inaintam încet și anevoie prin apă, cu echipajele epuizate 
trudind la rame. Nu puteam să ţinem pasul cu oștirea hicsoșilor 
care se depărtau inexorabil de noi. 

Eram absorbit în îndatoririle mele de medic faţă de rege. 
Totuși, aproape pe toate corăbiile flotei, mureau oameni pe care 
i-aș fi putut salva, cu zecile. De fiecare dată când mă duceam pe 
punte, ca să iau puţin aer curat și o mică pauză la veghea mea 
de la căpătâiul faraonului, vedeam cum sunt aruncate cadavre 
peste bordul altor galere de lângă noi. Cu fiecare plescăit care 
se auzea, apăreau la suprafaţă crocodilii. Reptilele acelea oribile 
urmăreau flota, ca niște vulturi. 

Faraonul horcăia tare; a doua zi, l-am putut hrăni cu puţină 
supă. Seara a cerut să-l vadă iar pe prinţ, așa că i-a fost adus de 
îndată. 

Memnon ajunsese deja la vârsta la care era neastâmpărat, ca 
o lăcustă, și gălăgios, ca un stol de grauri. Faraonul a fost 
totdeauna bun cu băiatul, poate chiar excesiv de indulgent, iar 
Memnon era încântat să fie alături de el. Era deja un flăcăiaș 
frumos, cu brațele și picioarele curate și puternice. Moștenise 
pielea mamei sale și ochii ei mari, de un verde întunecat. Avea 
părul cârlionţat și negru, ca blănița de miel abia născut, dar îi 
sclipea în lumina soarelui cu flăcările roșcate ale lui Tanus. 

De data aceasta, faraonul se arătă și mai încântat să-l vadă. 
Copilul și promisiunea pe care i-o smulsese stăpânei mele 
reprezentau pentru el speranţa nemuririi. Împotriva voinţei 
mele, îl ţinu pe Memnon cu el până după apusul soarelui. Ştiam 
că energia debordantă a băiatului și sâcâielile lui îl oboseau pe 
rege, dar n-am putut interveni până la ora cinei, când veniră 
doicile și îl luară de acolo. 

Stăpâna mea și cu mine ne-am așezat la căpătâiul faraonului, 
dar acesta se cufundă brusc într-un somn adânc, ca moartea. Și 
așa, nefardat, era palid ca așternutul de pânză pe care zăcea. 

Ziua care urmă era a treia de când fusese rănit și, de aceea, 
cea mai periculoasă. Dacă trecea peste ea, știam că îl puteam 


410 


salva. Dar când m-am trezit în zori, cabina duhnea de un iz de 
cadavru. L-am atins pe faraon și am simţit o arsură, de parcă aș 
fi pus mâna pe un ceainic de pe plită. Am strigat-o pe stăpâna 
mea, iar ea a venit clătinându-se din alcovul cu perdea, unde 
dormise. 

— Ce s-a întâmplat, Taita? 

Se opri, pentru că văzuse răspunsul pe chipul meu. Rămase 
alături de mine, în timp ce desfăceam bandajul. Treaba aceasta 
cere o adevărată artă din partea medicului. Le cususem în locul 
respectiv, iar acum trăgeam aţele și le scoteam. 

— Indurătoare Hapi, roagă-te pentru el! 

Regina Lostris se sufoca de duhoarea emanată de rană. 
Crusta neagră care acoperea gaura sări ca un dop și dinăuntru 
țâșni puroiul verde și gros, într-un șuvoi vâscos. 

— Cangrenă! am șoptit eu. 

Umoarea aceasta rea care apărea în cea de-a treia zi era 
coșmarul oricărui medic; se împrăștia în corp, precum focurile 
de iarnă prin lanurile uscate de papirus. 

— Ce putem face? mă întrebă ea, iar eu am clătinat din cap. 

— Va muri înainte de căderea serii, i-am spus, așa că am 
rămas la căpătâiul lui, așteptând inevitabilul. 

De îndată ce vestea că faraonul era pe moarte se răspândi pe 
corabie, cabina se umplu de preoţi, femei și curteni. Așteptam 
cu toţii în liniște. 

Tanus sosi ultimul și rămase în spatele mulţimii, cu coiful sub 
braţ, în poziţie respectuoasă, de doliu. Privirile nu i se îndreptară 
spre patul mortuar, ci rămaseră asupra reginei Lostris. Ea își feri 
chipul, dar știam că îl simţea cu fiecare fibră a trupului. 

Işi acoperise capul cu un șal brodat de pânză de in, însă i se 
vedea pielea mai sus de talie. O dată cu înțărcarea prinţului, 
sânii pierduseră povara grea a laptelui. Era subţire ca o fecioară, 
iar nașterea nu îi lăsase dungi sidefii nici pe piept, nici pe 
pântece. Avea pielea netedă și proaspătă, de parcă abia și-o 
unsese cu ulei parfumat. Am aplicat comprese ude pe trupul 
fierbinte al faraonului, încercând să-i micșorez febra, care însă le 
usca imediat, așa că eram nevoit să i le schimb la intervale 
scurte de timp. Faraonul se zvârcolea neliniștit și striga în delir, 
hăituit de toate spaimele și monștrii lumii de dincolo care 
așteptau să-l primească. Recita, din când în când, pasaje din 
Cartea Morților. Preoţii îl puseseră s-o înveţe pe de rost încă din 


411 


copilărie, pentru că aceasta era cheia și harta care avea să îl 
ajute să treacă printre umbre, către câmpiile depărtate ale 
paradisului: 


„Poteca de cristal cotește de douăzeci și una de ori. 

Calea e îngustă, precum tăișul de bronz. 

Zeița ce străjuiește al doilea pilon e perfidă și vicleană. 

Doamnă a flăcărilor, curvă a universului cu bot de 
leoaică, 

vaginul tău îi soarbe pe oamenii 

ce se pierd în sfârcurile tale lăptoase.” 


Glasul și mișcările sale slăbeau din ce în ce mai mult și nu 
mult după ce soarele trecu de amiază, suspină, cutremurându- 
se pentru ultima oară, apoi rămase nemișcat. M-am aplecat 
asupra lui și i-am pus mâna la gât, să văd dacă mai palpită viaţa 
în el, dar nu simţii nimic, iar pielea începu să i se răcească. 

— A murit faraonul, am zis eu încet, și i-am închis pleoapele 
peste ochii care priveau fix. Fie să aibă viaţă veșnică! 

Bocetele izbucniră din piepturile tuturor celor adunaţi acolo; 
stăpâna mea dirija vaietele femeilor regale. Era un sunet care 
mă furnica, de parcă mă umplusem de insecte invizibile, așa că 
am ieșit din cabină, de îndată ce mi-a fost în putință. Tanus mă 
urmă pe punte și mă apucă de braţ. 

— Ai făcut tot ce ţi-a stat în putere, ca să-l salvezi? mă întrebă 
el aspru. Nu cumva ai făcut vreo șmecherie de-a ta? 

Știam că purtarea aceasta urâtă nu era decât expresia 
propriei sale vinovăţii și temeri, așa că i-am răspuns blând: 

— A fost ucis de săgeata hicsoșilor. Mi-am dat toată silința să-l 
salvez. Așa i-a fost soarta, după cum i-au prezis labirinturile lui 
Ammon-Ra, și nu e vina sau greșeala nimănui. 

Oftă și îmi înconjură umerii cu braţul. 

— Nu mă așteptam să se întâmple asta. Nu mă gândeam 
decât la dragostea mea pentru regină și pentru fiul nostru. Ar 
trebui să mă bucur că e liberă, dar nu pot. Pierderile și 
distrugerile sunt prea mari. Nu suntem decât niște grăunţe, cu 
toţii, în moara labirinturilor. 

— O să vină și pentru noi vremea să ne bucurăm, l-am 
asigurat eu, deși nu mă bazam pe nimic, în acest sens. Dar pe 


412 


umerii stăpânei mele, mai există o povară sfântă și, prin ea, pe 
ai mei și pe ai tăi. 

Și i-am reamintit de jurământul pe care îl făcuse regina Lostris 
faţă de rege, cum că avea să-i păstreze trupul pământesc și să-i 
facă o înmormântare corespunzătoare, în așa fel, încât să-i 
permită Ka-ului său să se mute în câmpiile paradisului. 

— Spune-mi, numai, cum aș putea fi de ajutor, zise Tanus 
simplu, dar nu uita că hicsoșii pustiesc Regatul de Sus înaintea 
noastră și nu garantez că mormântul faraonului va mai rămâne 
întreg. 

— Atunci, dacă e nevoie, trebuie să-i găsim un nou mormânt. 
Prima noastră grijă e să-i îmbălsămăm trupul. Pe arșiţa asta, o 
să se strice și-o să se umple de viermi până la asfinţitul soarelui. 
Nu mă pricep la arta îmbălsămării, dar știu singurul lucru în care 
ne putem încrede. 

Tanus își trimise oamenii în cămara barjei și aceștia aduseră 
repede un vas mare de lut cu măsline conservate. Apoi, la 
instrucţiunile mele, goli oala și o umplu cu apă fierbinte. Turnă 
apoi în ea trei saci cu sare fină de mare, de cea mai bună 
calitate. Apoi umplu alte patru vase mai mici, de vin, cu același 
fel de saramură și le puse pe punte, ca să se răcească. 

Între timp, m-am pus singur pe lucru, în cabină. Stăpâna mea 
vru să mă ajute. Simţea că avea această datorie faţă de soţul ei 
decedat dar eu n-am lăsat-o și-am trimis-o afară, să aibă grijă 
de prinţ. Am despicat cadavrul faraonului pe partea stângă, de 
la coaste, până la osul șoldului. Prin această deschizătură, i-am 
scos conținutul pieptului și al abdomenului, tăind diafragma cu 
un cuţit. Bineînţeles, i-am lăsat inima la locul ei, căci acesta e 
organul vieții și al inteligenţei. l-am lăsat și rinichii, pentru că 
sunt vasele de apă și reprezintă Nilul sacru. Am umplut 
cavitatea cu sare și l-am cusut cu catgut. Nu aveam cu mine 
nicio lingură de îmbălsămat, ca să-i scot terciul acela moale și 
galben prin nări, din ţeastă, așa că i-am lăsat-o acolo. Oricum, n- 
avea nicio importanţă. Am separat viscerele: ficatul, plămânii, 
stomacul și măruntaiele. Am spălat stomacul și intestinele cu 
saramură, ceea ce era o sarcină tare scârboasă. 

După ce-am terminat toate acestea, am profitat de ocazie, ca 
să studiez minuţios plămânii regelui. Cel din dreapta îi era 
sănătos și rozaliu, dar stângul îi fusese străpuns de săgeată și se 
dezumflase, ca o bășică înţepată. Era plin de sânge stricat și de 


413 


puroi. Am rămas uluit că bătrânul trăise atât de mult, cu o astfel 
de rană. Mă simţeam ușurat. Niciun medic nu l-ar fi putut salva, 
iar tratamentul meu fusese fără cusur. 

La urmă, le-am poruncit marinarilor să-mi aducă vasele cu 
saramura răcită. Tanus m-a ajutat să îndoi trupul faraonului în 
poziție de fetus, apoi l-am plasat în vasul de măsline. M-am 
asigurat că fusese complet scufundat în saramura concentrată. 
l-am introdus viscerele în vasele mai mici. Am sigilat toate 
oalele cu smoală și cu ceară și le-am coborât la adăpost, în 
compartimentul fortificat de sub punte, acolo unde regele își 
păstra comorile. Cred că faraonul a fost foarte mulţumit să se 
odihnească astfel, înconjurat de aur și de argint. 

Mi-am dat toată silinţa s-o ajut pe stăpâna mea să-și respecte 
jurământul. La Teba, aveam să dau trupul regelui pe mâinile 
îmbălsămătorilor, dacă nu cumva hicsoșii ajunseseră acolo 
înaintea noastră, și dacă la sosirea noastră avea să mai existe 
această cetate cu locuitorii ei. 


e Capitolul 74 œ 


Când am ajuns la cetatea înconjurată de ziduri, Asyut, era clar 
că hicsoșii lăsaseră acolo doar o mică parte din forţe, ca să se 
ocupe de ea, și porniseră mai departe cu grosul oștirii. Cu toate 
că era numai un detașament de mai puţin de o sută de care, 
asediatorii hicsoși erau mult prea puternici pentru armata 
noastră decimată. 

Scopul principal al lui Tanus era să-l salveze pe Remrem și pe 
cei cinci mii de ostași ai săi, care se aflau între zidurile cetăţii, 
apoi să se grăbească în susul fluviului, ca să se alăture forțelor 
lui Nembet cu cei treizeci de mii de oameni. Ancorat pe curentul 
principal al fluviului, la adăpost de atacul carelor acelora 
înspăimântătoare, Tanus putu să-și semnalizeze intenţiile lui 
Remrem, care se afla pe zidurile cetăţii. 

Cu ani în urmă, îl ajutasem pe Tanus să stabilească un sistem 
de semnalizare, folosindu-se de două steaguri colorate, prin 
care putea transmite mesaje oricui îl putea vedea, de-a lungul 
văii, din pisc în pisc sau de pe zidurile cetăţii înspre câmpie și 
spre fluviu. Cu ajutorul steagurilor, Tanus îl putu avertiza pe 


414 


Remrem să fie gata pentru noaptea aceea. Apoi, la adăpostul 
întunericului, douăzeci dintre galerele noastre se strecurară la 
mal, chiar sub zidurile cetăţii. În același moment, Remrem 
deschise porţile laterale și porni în frunte, croindu-și drum 
printre pichetele hicsoșilor. Înainte ca vrăjmașii să-și poată 
înhăma caii, Remrem împreună cu toți oamenii săi se îmbarcară 
fără probleme. 

Îndată după aceea, Tanus semnaliză spre restul flotilei să 
ridice ancora. Părăsi cetatea Asyut cu căţel și purcel și pornirăm 
în susul fluviului, văslind din greu. Ori de câte ori ne uitaserăm 
îndărăt în noaptea aceea, vedeam flăcările cetăţii arzând și 
luminând zarea spre miazănoapte. 

— Să mă ierte amărâţii ăia, își șopti Tanus. N-am avut altă 
cale decât să-i sacrific. Datoria mă cheamă spre miazăzi, la 
Teba. 

Era suficient de milităros, ca să facă alegeri dure fără să 
clipească, dar și suficient de uman, ca să fie pătruns de 
remușcări amarnice. Pe vremea aceea, îl admiram tot atât pe 
cât îl iubeam. 


e Capitolul 75 e 


Remrem ne-a spus că fregatele noastre de semnalizare 
trecuseră de Asyut cu o zi înainte, așa că mesajele pe care le 
trimisesem din partea lui Tanus trebuie să fi fost acum în 
mâinile seniorului Nembet. 

Ne-a mai pus la dispoziţie și niște iscoade și vești despre 
hicsoși și despre înaintarea lor către miazăzi. Remrem capturase 
doi dezertori și trădători egipteni care trecuseră la dușman și 
care intraseră în Asyut, ca să spioneze. Sub tortură, urlau ca 
niște șacali ce erau și, înainte să-și dea duhul, îi spuseseră lui 
Remrem multe despre hicsoși, lucruri valoroase care ne 
interesau. 

Regele hicsoșilor, pe care îl întâlnisem în ziua dezastrului pe 
câmpia de la Abnub, se numea Salitis. Tribul său era semit la 
origine, un popor nomad, care se stabilise în munţii Zagros, de 
lângă Lacul Van. Din acest punct de vedere, prima mea impresie 
despre cumpliţii asiatici se confirma. Le ghicisem originea 


415 


semită, după trăsături, dar mă minunam cum de putuse un 
popor pastoral să născocească un astfel de vehicul extraordinar 
cum era carul cu roţi și unde găsiseră animalul acela minunat, 
pe care noi, egiptenii, îl numeam acum cal, de care ne temeam, 
ca și cum ar fi fost o făptură din lumea de dincolo. 

Din alte puncte de vedere, hicsoșii păreau să fie un popor 
înapoiat. Nu știau să scrie și să citească, iar forma lor de 
guvernământ era o tiranie aspră, impusă de un singur rege și 
conducător, acel bărbos Salitis. Noi, egiptenii, îl uram și ne 
temeam de el, mai mult chiar decât de făpturile acelea sălbatice 
care trăgeau la carul său. 

Zeul suprem al hicsoșilor se numea Sutekh, stăpânul 
furtunilor. Nu-ţi trebuia cine știe ce cunoștințe religioase ca să-ţi 
dai seama că era echivalentul lui Seth, zeul nostru 
înspăimântător. Era numai bun pentru ei și comportamentul lor 
îl onora. Nicio altă ființă umană n-ar fi incendiat, pustiit sau ucis 
așa cum o făceau ei. Faptul că noi ne torturam trădătorii nu 
putea fi comparat cu atrocitățile comise de acești barbari. 

E adevărat, am observat că o naţiune își alege zeii care se 
potrivesc naturii sale. Filistinii îl venerează pe Baal și aruncă 
pruncii abia născuţi în flăcările cuptorului, pe care îl consideră 
gura zeului. Triburile negroide din Țara Kuș venerează monștri și 
creaturi din lumea de dincolo, prin ritualuri foarte bizare. Noi, 
egiptenii, venerăm zeii drepţi și cumsecade, plini de bunăvoință 
față de omenire, care nu cer sacrificii umane. lar hicsoșii îl au pe 
Sutekh. 

Se pare că prizonierii lui Remrem nu erau singurii egipteni 
trădători care călătoreau cu hoarda vrăjmașă. După ce i-au 
vârât un tăciune aprins în anus, unul dintre captivi îi spusese 
despre un senior egiptean din Regatul de Sus care conducea 
consiliul de război al regelui Salitis. La auzul acestora, mi-am 
adus aminte că mă mirasem de cunoștințele pe care le 
dovediseră hicsoșii în legătură cu ordinea noastră de bătălie, de 
pe câmpia de la Abnub. Bănuisem încă de atunci că exista vreun 
spion printre ei care ne cunoștea secretele. 

Dacă măcar ceva din toate acestea erau adevărate, atunci 
trebuia să ne așteptăm ca vrăjmașul să ne cunoască toate 
punctele forte și toate slăbiciunile. Trebuie că știa bine planurile 
și sistemele de apărare ale tuturor cetăților. Și, mai ales, știa 


416 


despre comoara aceea bogată pe care o acumulase faraonul în 
templul său funerar. 

— Poate astfel se explică graba cu care se îndreaptă regele 
Salitis spre Teba, i-am sugerat eu lui Tanus. Ne putem aștepta 
să încerce să traverseze Nilul, cu prima ocazie care li se ivește. 

lar Tanus înjură amarnic. 

— Dacă Horus o să ne arate bunăvoință, îl va da pe seniorul 
acela egiptean pe mâna mea. Se izbi cu pumnul în palma 
cealaltă. Trebuie să-l împiedicăm pe Salitis să traverseze fluviul; 
corăbiile sunt singurul avantaj pe care îl avem asupra lui. 
Trebuie să le exploatez din plin. 

Incepu să se plimbe pe punte, uitându-se la cer. 

— Când o să-și schimbe vântul acesta sălbatic direcţia către 
miazănoapte? Cu fiecare oră, carele vrăjmașe iau avans față de 
noi. Unde e flota lui Nembet? Trebuie să ne unim forțele și să 
pornim împreună pe fluviu. 


e Capitolul 76 œ 


În după-amiaza aceea, fu convocat în faţa tronului, pe puntea 
de la pupa a barjei regale, consiliul de stat al Egiptului de Sus. 
Marele preot al lui Osiris reprezenta puterea divină, seniorul 
Merseket, cancelarul, deținea puterea lumească a statalității, iar 
Tanus, pe cea militară. 

Între cei trei seniori se înălţă regina Lostris pe tronul Egiptului 
și îl așeză pe fiul său în poală. După ce toţi bărbaţii și femeile 
urcară la bordul barjei, își uniră glasurile într-un salut regal, 
celelalte corăbii trecură pe lângă ei, și până și soldaţii răniţi se 
târâră până la balustradă, ca s-o aplaude pe noua regentă și pe 
tânărul moștenitor al marelui tron al Egiptului. 

Marele Preot al lui Osiris prinse barba falsă a regalității pe sub 
bărbia stăpânei mele, ceea ce nu știrbi cu nimic frumuseţea și 
feminitatea ei atât de vădite. Seniorul Merseket îi înnodă coada 
de leu pe după talie și îi așeză coroana înaltă, alb cu roșu, pe 
frunte. In final, Tanus urcă pe tron, ca să-i pună biciul și cârja în 
mâini. Memnon văzu jucăriile acestea strălucitoare pe care le 
aducea Tanus și se întinse să i le ia. 


417 


— lată un adevărat rege! Ştie că lui i se cuvine cârja, după 
lege, îl aplaudă Tanus mândru, iar curtenii murmurară încântați 
de comportamentul lui precoce. 

Cred că era prima oară când râdeam cu toţii, după ziua aceea 
cumplită de pe câmpiile de la Abnub. Râsul mi se părea o 
adevărată descărcare și însemna un nou început pentru toată 
lumea. Până în clipa aceea, fuseserăm copleșiți de înfrângere și 
de moartea faraonului. Dar acum, pe măsură ce seniorii 
Egiptului veneau unul câte unul să îngenuncheze dinaintea 
tronului pe care stătea femeia aceea tânără și fermecătoare, 
împreună cu fiul său regal, furăm cuprinși de un spirit proaspăt. 
Eram salvaţi de apatia disperării, iar dorința noastră de a lupta 
și de a îndura orice reveni la viață. 

Tanus veni ultimul să îngenuncheze dinaintea tronului și să-și 
depună jurământul. În timp ce se uita în jos spre el, adorarea 
care se citea pe chipul drăgălaș al reginei Lostris era atât de 
vizibilă, încât strălucea ca un răsărit de soare din ochii ei verde 
întunecat. Mă minunai că nimeni din mulţimea aceea nu-și dădu 
seama de asta. 

În seara aceea, după apusul soarelui, stăpâna mea mă trimise 
pe puntea barjei de stat, cu un mesaj pentru comandantul 
oștirilor sale. Îl convocă pentru un consiliu de război în cabina 
principală. De data aceasta, Tanus nu îndrăzni să o refuze, 
pentru că tocmai depusese un jurământ de supunere. 

Abia începu acest consiliu de război, la care eram singurul 
martor, că noua regentă a Egiptului mă și dădu afară rapid din 
cabină și mă trimise să stau de pază la ușă și să întorc din drum 
orice alt vizitator. În timp ce trăgeam perdeaua groasă, îi văzui 
cum cad unul în brațele celuilalt. Atât de mult se doreau și 
așteptaseră momentul acesta interzis cu atâta sete, încât se 
repeziră unul la celălalt, mai degrabă ca niște vrăjmași ce se 
unesc într-o luptă pe viață și pe moarte, decât ca niște 
îndrăgostiţi. 

Chicotelile fericite ale acestei uniuni persistară aproape toată 
noaptea și m-am simţit ușurat că nu eram trași la ancoră, ci ne 
grăbeam în susul fluviului, să-l întâlnim pe seniorul Nembet. 
Clipocelile și fâșâitul vâslelor, bubuitul tobei care marca ritmul 
mișcării și cântul văslașilor pe băncile lor aproape că acoperiră 
tumultul din cabina regală. 


418 


Când ne întoarserăm pe puntea de la pupa, chiar când se 
schimbau gărzile, Tanus avea zâmbetul și aerul de satisfacţie 
ale unui general care câștigase o bătălie vestită. Stăpâna mea îl 
urmă la scurt timp pe punte. Strălucea de o frumuseţe nouă, 
eterică, ce mă uimi până și pe mine, care eram obișnuit cu 
drăgălășenia ei. Toată ziua aceea fu drăguță și iubitoare cu 
toată lumea din jurul ei și căută mereu prilejuri să îl consulte pe 
comandantul oștirii sale. Astfel, prinţul Memnon și cu mine 
puturăm să ne petrecem aproape toată ziua împreună, ceea ce 
ne conveni amândurora de minune. 

Sub ochii neîncrezători ai prinţului, începusem deja să 
cioplesc o serie de modele din lemn. Unul dintre acestea era un 
car cu cai de lemn. Altul, o roată pe o osie experimentală. 

Memnon se ridicase în vârful picioarelor, ca să se uite cum se 
învârte roata liber, pe butucul ei în miniatură. 

— Un disc solid e prea greu, nu-i așa, Mem? Uite ce repede își 
pierde momentul de forţe și încetinește! 

— la dă-mi-o mie! mi-o ceru el și înșfăcă discul rotitor. 

Acesta îi zbură din mână, îi căzu printre degetele 
neîndemânatice, se izbi de podea și se sparse în patru bucăţi 
aproape egale. 

— Ești un ticălos de hicsos, i-am spus eu sever, lucru care i se 
păru un compliment, iar eu am îngenuncheat, ca să-mi adun de 
pe jos bietul model. 

Bucăţile sparte zăceau încă în formă circulară și, înainte să le 
ating, privirile mi-au luat-o razna într-un mod ciudat. In ochii 
minţii mele, segmentele solide din lemn deveniră spaţii, în timp 
ce crăpăturile îmi apărură compacte. 

— Pe dulcea suflare a lui Horus! Ai făcut-o, Mem! L-am 
îmbrățișat. O ramă rotundă, susținută de spiţe care pornesc din 
butuc! Ce alte miracole ai să ne mai arăţi, când vei fi faraon? 

Și astfel, Prinţul Regal, Memnon, întâiul cu acest nume, 
Conducătorul Zorilor - cu puţin ajutor din partea prietenului său 
- concepu roata cu spiţe. Atunci nici nu-mi trecu prin minte că, 
într-o bună zi, aveam să călătorim amândoi spre glorie cu așa 
ceva. 


419 


e Capitolul 77 e 


Am dat de primul egiptean mort înainte de amiază. Venea 
plutind pe fluviu cu pântecele umflat și cu privirea îndreptată 
spre cer. Pe piept, i se cocoţțase o cioară. li ciugulea ochii și își 
dădea capul pe spate, ca să-i înghită dintr-o dată. 

Stăteam acolo, sprijiniți de balustrada vasului, uitându-ne 
tăcuţi la omul mort care trecu plutind pe lângă noi. 

— Poartă șorțul Gărzilor Leului, spuse Tanus liniștit. Leii sunt 
vârful de lance ai oștirii lui Nembet. Mă rog lui Horus să nu mai 
întâlnim și alții pe fluviu în jos. 

Dar n-a fost așa. Apărură încă zece, apoi o sută. Tot mai 
multe și mai multe, până când suprafaţa fluviului, de la un mal 
la altul, se umplu de cadavre plutitoare. Erau îngrămădite, ca 
frunzele de zambilă de apă care înfundă, vara, canalele de 
irigație. 

Până la urmă, am găsit unul care mai trăia. Era căpitan al 
Gărzilor Leului care secundase statul-major al lui Nembet. Se 
agăţase de o rogojină de papirus care plutea în curent L-am 
pescuit din apă și i-am oblojit rănile. Umărul îi fusese zdrobit de 
un buzdugan de piatră, iar braţul avea să-i rămână imobilizat pe 
viață. Când își reveni îndeajuns ca să poată vorbi, Tanus se ciuci 
lângă salteaua lui. 

— Dar ce-i cu seniorul Nembet? 

— Seniorul Nembet a fost măcelărit, împreună cu tot statul lui 
major, îi răspunse căpitanul cu glas răgușit. 

— N-a primit depeșa de la mine, în care îl avertizam în 
legătură cu hicsoșii? 

— A primit-o în ajunul bătăliei și l-a pufnit râsul când a citit-o. 

— A izbucnit în râs? întrebă Tanus. Cum a putut să facă așa 
ceva? 

— A spus că, gata, căţelușul a fost distrus - iartă-mă, seniore 
Tanus, dar așa ţi-a zis - iar acum încearcă să-și acopere prostia 
și lașitatea cu mesaje aiuritoare. A zis că va lupta după metoda 
clasică. 

— Prost bătrân și arogant! se lamentă Tanus. Dar, spune-mi, 
ce s-a mai întâmplat? 


420 


— Seniorul Nembet s-a desfășurat pe malul de răsărit, cu 
fluviul în spate. Vrăjmașul s-a năpustit asupra noastră ca vântul 
și ne-a împins în apă. 

— Câţi dintre oamenii noștri au scăpat? întrebă Tanus încet. 

— Cred că sunt singurul supraviețuitor dintre cei care ne-am 
dus pe mal cu seniorul Nembet. N-am mai văzut pe nimeni în 
viaţă. Măcelul de lângă fluviu a fost ceva peste putinţa mea de 
a-l reda în cuvinte. 

— Toate regimentele noastre vestite decimate, se văită 
Tanus. Am rămas fără apărare, nu mai avem decât corăbiile. Ce 
s-a întâmplat cu flota lui Nembet? Era ancorată în mijlocul 
curentului? 

— Seniorul Nembet și-a ancorat cea mai mare parte a flotei, 
dar a pus pe uscat cincizeci de galere dindărătul nostru. 

— De ce-o fi făcut una ca asta? izbucni Tanus. Siguranța 
corăbiilor este primul principiu al oricărui plan standard de 
bătălie. 

— Nu-mi dau seama ce-a fost în mintea seniorului Nembet; 
poate doar că o fi vrut să le ţină aproape, ca să-și îmbarce 
trupele iute, în cazul în care avertismentul tău se adeverea. 

— Atunci, ce s-a ales de flota noastră? Bun, Nembet ne-a dus 
oștirea la pieire; dar a salvat corăbiile? întrebă Tanus pe un ton 
aspru, plin de mânie și de deznădejde. 

— Dintre corăbiile ancorate în mijlocul curentului, majoritatea 
au fost puse pe fugă sau arse de echipaje. Am văzut flăcările și 
fumul chiar și de pe pluta mea de papirus. Altele, puţine, au 
tăiat odgoanele ancorelor și-au luat-o iute spre miazăzi, la Teba. 
Am strigat la marinari când treceau pe lângă mine, dar erau atât 
de înfricoșați, încât nici nu s-au gândit să se oprească și să mă 
culeagă din apă. 

— Cele cincizeci de corăbii de pe uscat... Tanus se opri și 
trase adânc aer în piept, înainte să-și termine întrebarea. Ce s-a 
întâmplat cu escadronul de la mal? 

— Au căzut în mâinile hicsoșilor, îi răspunse căpitanul 
tremurând de frica mâniei lui Tanus. M-am uitat îndărăt, în timp 
ce pluteam în deriva curentului, și i-am văzut pe vrăjmași 
îngrămădindu-se la bordul galerelor de la mal. 

Tanus se ridică și porni cu pași mari spre proră. Scrută zarea 
în susul fluviului, de unde veneau cadavrele și scândurile arse și 
înnegrite, din flota lui Nembet, care pluteau încă pe suprafaţa 


421 


lină și verde a fluviului. M-am dus alături de el, gata să-i 
potolesc furia, atunci când avea să izbucnească. 

— Așadar, prostul ăla bătrân și înfumurat și-a sacrificat viaţa 
lui și pe a oamenilor, numai pentru că a vrut să-mi facă în ciudă. 
Ar trebui să se înalțe o piramidă în cinstea nebuniei sale, căci 
așa ceva nu s-a mai întâmplat în Egipt. 

— Și asta nu-i totul, am murmurat eu, iar Tanus a dat mohorât 
din cap. 

— Nu, nu e vorba numai de nebunia asta. Le-a oferit hicsoșilor 
mijloacele de a traversa fluviul. Pe laptele dulce din sânii lui Isis, 
o dată ce trec Nilul, suntem chiar terminaţi! 

Probabil că zeiţa l-a auzit rostindu-i numele, căci în clipa 
aceea am simţit cum vântul care ne bătuse de atâta vreme în 
față își schimbă direcţia. Tanus simţi și el. Se răsuci pe călcâie și 
urlă o comandă către ofiţerii lui de la pupa. 

— Vântul începe să bată prielnic. Daţi un semnal general 
întregii flote. Ridicaţi velele! Schimbaţi oamenii de la vâsle oră 
de oră, măsurate cu ceasornicul cu apă! Toboșarii să iuţească 
ritmul, ca să prindem viteză. Luaţi-o rapid spre miazăzi! 

Vântul se stabiliză dinspre miazănoapte. Velele noastre se 
umflară și se întăriră, ca pântecele femeilor gravide. Tobele 
băteau ritmul pentru vâslași, iar noi am luat fluviul în piept, în 
vreme ce întreaga flotă se îndreptă spre miazăzi. 

— Aduc toată mulţumirea mea zeiței, pentru vântul acesta! 
strigă Tanus. Divină Isis, ajută-ne să ajungem la timp, ca să-i 
prindem pe apă! 


e Capitolul 78 e 


Barja de stat era înceată și greoaie. Începu să rămână în urma 
flotei. Soarta părea să intervină iar în viața noastră, pentru că 
vechea galeră a lui Tanus, Suflarea lui Horus, naviga în 
apropiere de noi, în formaţie. 

Avea acum un nou căpitan, dar rămăsese același mic vas 
formidabil, construit pentru viteză și atac. Din pântecele ei ieșea 
cornul ascuţit din bronz, chiar deasupra liniei apei. Tanus îi făcu 
semn să se apropie de barjă, apoi transferă stindardul 


422 


Crocodilului Albastru pe ea și preluă comanda de la noul 
căpitan. 

Locul meu era alături de stăpână și de fiul ei. Nu știu sigur 
cum am ajuns la bordul Suflării lui Horus, la pupa, alături de 
Tanus, în timp ce înaintam în susul curentului. Uneori mă fac 
vinovat de nebunie, aproape la fel de nesăbuită ca aceea a 
seniorului Nembet. Nu-mi amintesc decât că, în momentul în 
care barja de stat a început să rămână în urmă, mi-am regretat 
amarnic impetuozitatea. M-am gândit să-i spun lui Tanus că m- 
am răzgândit și să-i cer să oprească și să mă lase iar la bordul 
barjei. Dar, aruncând o privire spre chipul său, mi-am dat seama 
că aș fi preferat să dau iar piept cu hicsoșii. 

Tanus dădea ordine de pe puntea Suflării lui Horus. Acestea 
treceau de la un vas la altul, cu ajutorul fanioanelor sau prin viu 
grai. Fără să încetinească ritmul înaintării, Tanus rearanjă flota. 
Adună galerele în jurul lui, căutând să ajungă în fruntea flotilei. 

Răniţii și cei care nu mai puteau lupta fură transferați pe 
vasele mai lente, care rămaseră în urmă, alături de barja regală. 
Galerele mai rapide din formaţie se detașară, gata să intre în 
acţiune. Erau mânate mai ales de trupele proaspete ale lui 
Remrem, pe care le eliberase din asediul de la Asyut. Mureau de 
nerăbdare să găsească ocazia de a se răzbuna pentru rușinea 
de la Abnub. Tanus înălţă stindardul Crocodilului Albastru la 
catargul de pe Suflarea lui Horus, iar marinarii izbucniră în urale, 
nerăbdători să înceapă bătălia. Cât de repede reușise el să le 
ridice din nou moralul! 

Semnele recentei catastrofe a lui Nembet deveniră tot mai 
evidente, cu fiecare leghe pe care o străbăteam. Cadavrele și 
toate resturile luptei se agățaseră în lanurile de papirus de pe 
ambele maluri ale fluviului. Apoi, în sfârșit, văzurăm iar, pe cerul 
dinaintea noastră, praful stârnit de care, amestecându-se cu 
fumul de la focurile de tabără ale hicsoșilor. 

— E exact așa cum am sperat! zise Tanus exaltat. Și-au 
întrerupt înaintarea rapidă spre Teba, pentru că Nembet le-a 
făcut cadou mijloacele de a traversa fluviul. Numai că ei nu sunt 
marinari și vor întâmpina greutăţi la îmbarcarea oamenilor și a 
carelor. Dacă ne ajută Horus, vom ajunge la timp, să le tăiem 
calea. 

Țâșnirăm pe după ultimul cot al fluviului, în ordine amplă, de 
bătălie, și ne trezirăm cu hicsoșii în fața noastră. Printr-o 


423 


întâmplare fericită, așa cum se întâmplă adesea în război, 
ajunserăm exact în clipa când se puseseră vârtos să treacă 
Nilul. 

Cele cincizeci de galere capturate se căzneau prin apă și 
păreau foarte greoaie. Velele și pânzele se înclinaseră, iar 
vâslașii trăgeau la rame fiecare în legea lui. Padelele plescăiau 
în apă și erau blocate de crabi. Cârmele se zgâlțâiau aiurea, 
complet nesincronizate cu vasul de alături. 

Am văzut că majoritatea hicsoșilor de pe punți erau îmbrăcaţi 
din cap până-n picioare în armuri de bronz. Era limpede că nu se 
gândiseră la cum ar fi putut înota într-o asemenea ţinută. Se 
holbară la noi consternaţi, în timp ce ne năpusteam asupra lor. 
Acum, în sfârșit, se schimbaseră rolurile. Eram în elementul 
nostru, iar ei erau duși de vânt, ca o velă sfâșiată. 

Avui câteva momente la dispoziție să-mi studiez vrăjmașul, în 
timp ce ne apropiam de el. Marea majoritate a oștirii hicsoșilor 
se afla încă pe malul răsăritean. Își înălţaseră tabăra și erau atât 
de numeroși, încât corturile lor se întindeau până la poalele 
colinelor din deșert, după cât puteam eu vedea de pe Suflarea 
lui Horus. 

Regele Salitis își trimitea numai o mică parte a forțelor sale 
peste fluviu. În mod sigur, primiseră ordine să gonească de-a 
lungul malului apusean și să captureze templul funerar al 
faraonului Mamose, înainte ca noi să putem pune mâna pe 
comoară. 

Ne năpustirăm asupra convoiului de vase ale hicsoșilor, iar eu 
i-am strigat lui Tanus, cu un glas ce întrecea bătaia tobelor și 
urletele însetate de sânge ale ticăloșilor: 

— Și-au trecut deja caii peste fluviu! Uită-te acolo! 

Aproape fără să fie păziţi, cu excepţia câtorva gardieni 
înarmaţi, pe malul apusean se afla o herghelie imensă de 
animale. Estimam că sunt sute; chiar și de la distanţa aceea, le 
distingeam coamele și cozile lungi, fluturând în bătaia vântului 
puternic de la miazănoapte. Erau o imagine neliniștitoare pentru 
noi. Câţiva dintre cei din jurul mei se cutremurară și îi înjurară 
cu scârbă. L-am auzit pe unul bombănind mohorât: 

— Hicsoșii își hrănesc monștrii lor cu carne omenească, ca pe 
leii și pe șacalii îmblânziţi. De-aia ne-au măcelărit. Trebuie să le 
dea de mâncare. Cine știe câţi dintre camarazii noștri sunt acum 
în burdihanele lor? 


424 


Nu l-am putut contrazice și m-a trecut chiar un fior pe șira 
spinării, gândindu-mă că s-ar putea să aibă dreptate. Mi-am 
dezlipit privirile de la monștrii aceia frumoși, dar sângeroși, și mi 
le-am îndreptat spre galerele din faţa noastră. 

— l-am prins exact când își trec dincolo carele și oamenii, i- 
am atras eu atenţia lui Tanus. 

Punţile vaselor care fuseseră capturate de la Nembet erau 
înţesate cu care și cu echipament, mișunând de căruţașii 
hicsoșilor ce traversau fluviul. Observând situaţia dificilă în care 
se aflau, unii dintre ei încercară să se întoarcă și să fugă pe 
malul răsăritean. Se ciocniră de corăbiile din urma lor și așa, 
îmbârligaţi, fură luaţi de curent, fără să mai poată acţiona. 

Tanus izbucni într-un râs sălbatic, văzându-le confuzia și 
strigă prin rafalele de vânt: 

— Semnal general! Intensificaţi bătăile, pentru viteză de atac! 
Aprindeţi săgețile de foc! 

Hicsoșii nu mai trecuseră vreodată prin experienţa atacului cu 
săgeți de foc și, gândindu-mă la ceea ce avea să urmeze, am 
râs și eu, împreună cu Tanus, dar ceva mai neliniștit. Apoi, 
brusc, mi se contractară toţi mușchii și îmi îngheţă râsul pe 
buze. 

— Tanus! am strigat eu, prinzându-l de braţ. Uită-te! Uită-te la 
galera aceea, chiar din faţa noastră! La pupa! lată-l pe 
trădătorul nostru! 

Pentru moment, Tanus nu recunoscu silueta înaltă, 
impunătoare, de lângă balustrada galerei, pentru că purta o 
armură în solz de pește și un coif înalt, de război, caracteristic 
hicsoșilor. Apoi, urlă brusc plin de mânie și turbare: 

— Intef! Cum de nu ne-am dat seama că e vorba despre el? 

— Ce limpede văd acum! El e cel care l-a călăuzit pe Salitis 
spre Egipt! El e cel care s-a dus către răsărit și i-a ademenit pe 
hicsoși, povestindu-le despre comorile Egiptului! 

Turbarea și ura mea erau la fel de mari ca ale lui Tanus. 
Acesta își luă arcul Lanata și slobozi o săgeată, dar era prea 
departe, așa că trecu pe lângă armura seniorului Intef. L-am 
văzut cum își ițește capul surprins, uitându-se în direcţia 
noastră. Ne reperă, pe Tanus și pe mine, și mi s-a părut, pentru 
o clipă, că privirile lui sunt înfricoșate. Apoi dispăru în cala 
galerei. 


425 


Escadronul nostru din faţă se năpusti asupra grupului de 
corăbii în derută. Cu un zgomot sfâșietor, cornul de bronz 
pătrunse galera seniorului Intef chiar la mijloc, iar mie mi s-au 
tăiat picioarele, din cauza impactului. Când m-am sculat, văslașii 
noștri se opriseră și, cu alt scârțâit cumplit, ne eliberarăm de 
corabia lovită. 

În același timp, arcașii noștri slobozeau înspre ea o ploaie 
deasă de săgeți de foc. Aveau vârfurile bandajate cu papirus 
uscat, îmbibat cu smoală, care ardeau ca niște comete, lăsând 
fiecare o urmă de fum și de scântei, în zborul lor către vele și 
către catarg. Vântul de miazănoapte înteţea flăcările ce se 
înălțau spre velatură cu o exuberanţă diavolească. 

Apele pătrunseră prin gaura uriașă pe care i-o făcusem în 
pântece, iar corabia se aplecă brusc. Velele luară foc și arseră 
uluitor de repede. Fierbințeala îmi pârli genele, chiar de la 
distanţa aceea. Vela mare, grea, cuprinsă de flăcări sălbatice se 
prăbuși pe punte, prinzându-i acolo, fără scăpare, pe cei din 
echipaj și pe vizitii. Țipetele lor ne străpungeau urechile, pentru 
că le luaseră foc părul și hainele. Mi-am adus aminte de câmpia 
de la Abnub și n-am mai simţit niciun pic de milă, văzându-i cum 
săreau din flăcări peste bord și se înecau sub greutatea 
armurilor. Locul unde dispărea fiecare era marcat doar de un 
vârtej și de o izbucnire ușoară de abur. 

Pe toată linia, galerele hicsoșilor ardeau și se scufundau. Nu 
aveau nici experienţa, nici priceperea să contraatace și erau la 
fel de neajutoraţi precum fuseserăm și noi în faţa asaltului lor cu 
carele. Corăbiile noastre se retraseră, apoi atacară din nou, 
străpungându-le carenele și copleșindu-le cu o ploaie de săgeți 
de foc. 

Mă uitam la prima galeră pe care o atacaserăm, căutând să-l 
mai zăresc pe seniorul Intef. Atunci când corabia aproape că se 
scufundase de tot, reapăru și el. Işi azvârlise armura și coiful și 
purta acum doar niște nădragi de pânză de in. Se echilibră cu 
ușurință pe marginea vasului care se scufunda, apoi, pentru că 
flăcările amenințau să-l împresoare, își uni mâinile deasupra 
capului și se aruncă peste bord. 

Era un fiu al Nilului, obișnuit cu apele lui. Peste o clipă, țâșni 
la suprafață, cam la cincizeci de pași de locul unde se 
scufundase, cu părul lui lung, ud, dat pe spate, de părea o vidră 
care înoată. 


426 


— Uite-l acolo! i-am strigat eu lui Tanus. Du-te repede după 
porcul ăla! 

instantaneu, Tanus dădu ordin ca Suflarea lui Horus să fie 
întoarsă, dar, oricât de repede a acţionat cârmaciul, corabia se 
întoarse prea încet. Între timp, seniorul Intef luneca prin apă, ca 
un pește, îndreptându-se către malul răsăritean, la adăpostul 
protecţiei aliaţilor săi hicsoși. 

— Întoarceţi mai repede! le porunci Tanus vâslașilor înșiruiţi 
pe bancă, iar aceștia se conformară. De îndată ce ne aflarăm pe 
aceeași linie cu înotătorul, Tanus ordonă să tragă toţi odată, și- 
am pornit în urmărire. Între timp, seniorul Intef era departe, 
gata-gata să ajungă la malul pe care se aflau cinci mii de arcași 
așteptând cu arcurile lor dublu-curbate întinse și pregătite să-i 
ofere acoperire. : 

— Pișa-s-ar Seth peste ei! urlă Tanus disprețuitor. II vom lua 
pe Intef chiar de sub nasul lor! 

Și porni cu Suflarea lui Horus direct către ei, urmărind silueta 
aceea ce înota singură. 

De îndată ce ne apropiarăm de mal, hicsoșii sloboziră către 
noi o perdea de săgeți, de se întunecă cerul și toate căzură în 
jurul nostru, ca un nour șuierător. Cădeau atât de dese, încât 
curând puntea era plină de ele, ca o aripă de gâscă de pene, iar 
unii dintre marinarii noștri fură nimeriți și căzură zvârcolindu-se 
și sângerând, de pe băncile lor. 

Între timp ne apropiaserăm de Intef. Se uita la noi peste umăr 
și i-am văzut spaima pe chip, pentru că și-a dat seama că nu 
mai putea scăpa de prora noastră ascuţită. Fără să iau săgețile 
în seamă, am alergat la marginea corăbiei și i-am strigat: 

— Te-am urât încă din prima zi când ne-am cunoscut. Mi-a 
fost o scârbă cumplită de fiecare atingere a ta! Vreau să te văd 
cum mori! Ești întruchiparea răului! Răul însuși! 

M-a auzit. Am văzut asta în ochii lui; însă interveni din nou 
zeul lui întunecat. Una dintre galerele hicsoșilor, care se 
scufunda, se prăbuși înspre noi, împroșcând cu flăcări și fum. 
Dacă ne-ar fi atins, ne-am fi răsturnat o dată cu ea, într-o 
vâlvătaie. Tanus fu nevoit să oprească vâsla de la timonă și să 
le poruncească vâslașilor să înceteze mișcarea. Corabia în 
flăcări se prăbuși între noi și mal. Nu-l mai vedeam pe seniorul 
Intef, dar după ce galera se scufundă, îmi apăru din nou 


427 


dinaintea ochilor. Trei vizitii vânjoși îl trăgeau din apă, pe malul 
abrupt. 

Se opri când ajunse sus și se uită îndărăt la noi, apoi se făcu 
nevăzut, lăsându-mă tremurând de turbare și neputinţă. 
Oamenii noștri continuau să cadă sub ploaia de săgeți, așa că 
Tanus dădu un ordin și ne depărtarăm în grabă, să ajungem de 
unde plecaserăm, ca să desăvârșim distrugerea celor câteva 
vase din convoi care nu se scufundaseră încă. 

Ultima dintre aceste corăbii se înclina și se răsturna, iar apele 
verzi ale Nilului năvăliră asupra ei și stinseră flăcările, într-un 
nour șuierător de abur. Arcașii noștri se aplecară peste 
balustradă și traseră în cei câţiva hicsoși care mai trăiau și abia 
de se mai ţineau la suprafață. 

De îndată ce fură toţi înecaţi, Tanus își îndreptă atenţia spre 
malul apusean, către micul grup de vrăjmași și către herghelia 
de cai care se aflau acolo. In vreme ce galera noastră se grăbea 
să acosteze, îngrijitorii hicsoșilor se împrăștiară și o luară la 
sănătoasa, însă oamenii noștri săriră pe mal cu spadele în mâini 
și se luară după ei. Hicsoșii erau vizitii, obișnuiți să meargă la 
luptă în care. Flăcăii noștri erau pedestrași, antrenați să alerge. 
li izolară și îi înconjurară pe hicsoși, ca o haită de câini în lupta 
cu un șacal, îi ciopârțiră și lăsară o sută de cadavre în lanul 
verde de grâu. 

Sărisem pe mal o dată cu primul val al trupelor noastre. 
Aveam în minte o treabă serioasă. Nu avea niciun rost să fac 
modele și să proiectez care, fără un mijloc de a pune în mișcare 
roțile acelea cu spiţe pe care le văzusem în imaginaţia mea. 

A trebuit să dau dovadă de un mare act de curaj, ca să 
pornesc spre herghelia aceea de făpturi cumplite pe care le 
abandonaseră vizitiii hicsoși la marginea apei. Fiecare pas pe 
care îl făceam era rezultatul unui efort de voinţă, căci erau sute, 
și se vedea limpede că sunt neliniștiţi și alarmaţi de strigăte, de 
alergătura oamenilor și de clinchetul armelor. Eram sigur că 
aveau să se repeadă la mine, ca niște lei răniţi. Mi i-am imaginat 
sfâșiindu-mi carnea caldă, încă pulsând, iar curajul mi se 
evaporă și nu putui să mă mai apropii. Am rămas la vreo sută de 
pași distanță de ei, holbându-mă fascinat și îngrozit la fiarele 
acestea sălbatice, însă eram gata să mă întorc și s-o iau la 
goană îndărăt, la adăpostul galerei, la primul semn de atac. 


428 


Era prima ocazie care mi se ivise, ca să studiez aceste 
animale. Majoritatea erau de culoare închisă, cu niște nuanţe 
subtile murgi, maronii și roșcate. Vreo doi erau negri, ca Seth. 
Erau înalţi cam cât un stat de om, cu pieptul solid și cu gâtul 
lung, arcuit grațios. Coamele lor păreau pletele unei femei 
frumoase, iar pielea le strălucea în lumina soarelui, de parcă 
fusese lustruită. 

Unul dintre cei aflaţi mai aproape de mine își dădu capul pe 
spate și își țuguie buza de sus, iar eu m-am dat înapoi cu 
scârbă, când i-am văzut dinţii mari, pătrăţoși și albi, aliniaţi pe 
maxilar. Dădu din picioarele din spate și emise un sunet 
nechezat atât de înspăimântător, încât m-am întors și am luat-o 
la fugă spre corabie cu toată viteza. Apoi, strigătul aspru al 
unuia dintre soldaţii noștri din apropiere mă făcu să mă opresc 
din retragerea mea lașă. 

— Ucideți monștrii hicsoșilor! 

— Ucideți monștrii! 

Îndemnul fu preluat și de ceilalţi. 

— Nu! am ţipat eu, uitând de grija pentru propria-mi 
siguranţă. Nu! Cruţaţi caii! Avem nevoie de ei! 

Strigătul meu se pierdu în vacarmul războinic al trupelor 
noastre, în timp ce se năpusteau asupra hergheliei de cai cu 
scuturile ridicate și cu săbiile încă picurând de sângele 
hicsoșilor. Câţiva se opriră să fixeze săgeți în arcuri, ca să le 
azvârle în herghelia de cai. 

— Nu! am strigat, în vreme ce un armăsar negru se ridica în 
două picioare, gemând, cu o săgeată înfiptă în greabăn. 

— Nu! Vă rog, nu! am strigat eu din nou, când unul dintre 
marinari se repezi cu o secure de luptă și hăcui încheieturile 
copitelor unei iepe tinere. Aceasta nu mai putu să fugă, așa 
până la urmă căzu dând din copite, izbită de secure drept în 
cap. 

— Lăsaţi-i în pace! Lăsaţi-i! mă rugam eu, dar săgețile 
doborau caii cu zecile, iar securile și spadele mai hăcuiră o 
duzină, înainte ca herghelia să-și dea seama de atac și s-o ia la 
galop în masă de-a lungul câmpiei prăfoase înspre apus, spre 
deșert. 

Mi-am pus mâna streașină la ochi, ca să-i văd cum se duc, și 
am simţit o strângere de inimă. Când se făcură nevăzuţi, am 
alergat să protejez și să oblojesc animalele hăcuite și rănite, 


429 


rămase prin lanul de papirus. Dar soldaţii mi-o luaseră înainte. 
Erau atât de furioși, încât se strânseseră cu toţii în jurul 
trupurilor prăbușite. Cu frenezia dată de furie, își înfigeau 
spadele în carnea moale și loveau capetele sparte. 

Ceva mai într-o parte, se afla un pâlc izolat de papirus. 
Dincolo de acesta, ascuns vederii soldaţilor furioși, stătea 
armăsarul negru pe care îl văzusem străpuns primul de o 
săgeată. Era rău lovit și se clătina pe picioare, în timp ce 
mergea înainte. Săgeata i se înfigea și mai mult în piept. Fără să 
mă mai gândesc la siguranţa mea, am alergat spre el, apoi m- 
am oprit, când se întoarse spre mine. 

Numai atunci mi-am dat seama de pericolul la care mă 
expuneam. Era o fiară rănită care, la fel ca un leu în aceeași 
situaţie avea, cu siguranţă, să se repeadă la mine. Armăsarul 
mă privi lung și-am simţit cum mă părăseşte spaima, ca o 
mantie ce-mi cade de pe umeri. 

Ochii îi erau imenși și-i înotau în lacrimi de durere. Erau ochi 
blânzi, ochi frumoși care îmi umplură inima de milă. Scoase un 
sunet tremurat, moale, și se îndreptă șchiopătând spre mine. 
Am întins mâna și i-am atins botul. Era cald și fin, ca mătasea 
arabă. Veni drept spre mine și își lipi fruntea de pieptul meu, cu 
un gest de încredere, de implorare, într-o manieră aproape 
omenească. Am simţit că-mi cerea ajutorul. 

instinctiv, mi-am aruncat braţele în jurul gâtului său și l-am 
strâns la piept. Nu-mi doream, în clipa aceea, nimic mai mult în 
viaţă, decât să-l salvez, dar din nări i se scurgeau picături de 
sânge pe hainele mele. Mi-am dat seama că fusese lovit în 
plămâni și că era pe moarte. Nu-i mai puteam fi cu nimic de 
folos. 

— Dragul de tine! Ce ţi-au făcut ticăloșii ăia idioţi și ignoranţi? 
am șoptit eu. 

Vag, în disperarea și în chinurile mele spirituale, mi-am dat 
seama că viața mi se schimba iar și că schimbarea aceasta era 
determinată de făptura din faţa mea. Într-un fel, simţeam că, în 
anii ce-aveau să vină, orice urmă a pașilor mei pe pământul 
african va fi însoţită de alta, lăsată de copitele acestor animale, 
îmi găsisem o altă mare dragoste care să-mi umple zilele. 

Armăsarul scoase iar sunetul acela tremurător și i-am simţit 
răsuflarea caldă pe piele. Apoi îl lăsară picioarele și căzu greu, 
pe-o parte, trăgând cu greu aerul în plămânii lui străpunși. Din 


430 


pieptul rănit îi ieși o spumă roșu-aprins. M-am lăsat alături de el 
și i-am pus capul nobil în poală, așteptând așa, până ce muri. 
Apoi m-am ridicat și m-am întors la locul unde se afla trasă 
Suflarea lui Horus. 

Abia de vedeam drumul, din cauza lacrimilor care mă orbeau. 
M-am învinuit, pentru a nu știu câta oară, că nu eram decât un 
prost sentimental, fără vlagă, dar lucrul acesta nu mă făcu să 
mă împac cu mine însumi. Eram totdeauna nespus de vulnerabil 
la suferinţa oricărei alte făpturi, umană sau de altă natură, mai 
ales când era nobilă și frumoasă. 

— Fir'ai tu să fii, Taita! Pe unde mi-ai fost? se rățoi Tanus la 
mine în clipa în care mă urcai la bord, clătinându-mă. Suntem în 
plină bătălie. Doar n-o să te aștepte o întreagă oștire, numai din 
cauza vestitelor tale vise cu ochii deschiși! 

Cu toate urletele lui, nu se îndurase totuși să mă lase de 
izbeliște. 


e Capitolul 79 e 


Tanus nici nu vru să audă de plecarea mea; mi-a tăiat-o scurt, 
când i-am cerut voie să plec în urmărirea hergheliei care fugise 
în deșert, împreună cu câţiva oameni. 

— Nu vreau să am de-a face, în niciun fel, cu animalele acelea 
sălbatice și blestemate! urlă el la mine. Nu-mi pare rău decât că 
oamenii mei i-au scăpat și că n-au macelarit mai mulţi. Să 
sperăm că leii și șacalii au să remedieze situaţia! 

Atunci mi-am dat seama că-i ura la fel de mult, ca toată 
șleahta ignorantă din regimentele sale. 

— Oare, n-ai fost să vezi ce s-a întâmplat pe câmpia de la 
Abnub? De obicei, nu mă prind cu nimeni la scandal, dar 
intransigența lui m-a înfuriat. Sau alături de mine se află vreun 
terchea-berchea fără minte? N-ai văzut cum ne-au atacat cu 
copite și cu roţi, și cum ţi-au fost oamenii transformați în hrană 
pentru șacali? Nu înţelegi că fără care și cai tu și Egiptul nostru 
sunteţi pierduţi? 

Această discuție amicală avea loc pe puntea de la pupa 
Suflării lui Horus. Ofițerii lui Tanus tăceau ţepeni, șocați să audă 
cum i se adresează un sclav Marelui Leu al Egiptului și 


431 


comandantului întregii sale oștiri, ca unui terchea-berchea fără 
minte. Totuși, nimic nu mă putea opri, așa că m-am grăbit să 
continuu. 

— Zeii ţi-au făcut darul acesta minunat. Ţi-a pus în mână trei 
sute de cai! Am să-ţi construiesc carele, ca să te deplasezi cu 
ele! Cum de ești atât de orbit, de nu-ţi dai seama? 

— Am corăbiile mele! urlă Tanus la mine. N-am nevoie de 
fiarele acestea mâncătoare de oameni! Sunt o blasfemie în fața 
tuturor oamenilor cu bun-simţ și a zeilor binevoitori. Sunt creaţii 
ale lui Seth și ale lui Sutekh și nu-i vreau nicidecum! 

Mi-am dat seama prea târziu că-l împinsesem pe Tanus într-o 
poziție de unde nu mai putea da înapoi. Era un bărbat inteligent 
și înţelept, dar mândria îi orbea raţiunea. Am coborât tonul și i- 
am vorbit cu glas mieros. 

— Tanus, te rog, ascultă-mă! Am ţinut în mâinile mele capul 
unuia dintre aceste animale. Sunt puternice, dar ciudat de 
blânde. Ochii le strălucesc la fel ca ai câinilor credincioși. Nu se 
hrănesc cu carne... 

— Cum ai tras o asemenea concluzie, numai dintr-o simplă 
atingere? mârâi el la mine, încă mândru și pus pe harță. 

— De la dinţi, i-am răspuns eu. Nu au colții sau ghearele unui 
carnivor. Porcii sunt singurele creaturi cu copite, care se 
hrănesc cu carne, iar aceștia nu sunt porci. 

L-am văzut, în sfârșit, șovăind și-am profitat de avantajul 
câștigat. 

— Dacă asta nu ţi se pare destul, uită-te la proviziile pe care 
le-au adus hicsoșii peste fluviu. Oare e nevoie de muntele ăsta 
de furaje, ca să hrănească o hoardă de lei carnivori? 

— Carne sau furaje, gata! N-am să mă cert cu tine în 
continuare. Ai auzit hotărârea mea. O să-i lăsăm pe caii aceia 
blestemați să piară în sălbăticie. Asta-i hotărârea mea finală! 

Plecă, dar eu am murmurat în urma lui, ca pentru mine: 

— Finală, zici? O să mai vedem noi! 

Puţine erau situațiile în care nu reușeam s-o aduc pe stăpâna 
mea pe calea pe care voiam eu, iar ea era acum autoritatea cea 
mai înaltă din întregul Egipt. M-am dus la ea chiar în seara 
aceea, îndată ce barja se află iar sub protecţia galerelor de 
război. 

Fără ca iubitul și comandantul ei să afle, i-am arătat micuța 
machetă a unui car, tras de cai sculptați în miniatură, pe care o 


432 


făcusem pentru ea. Regina Lostris fu încântată. Bineînţeles, nu 
văzuse niciodată escadroanele de care de război în plin avânt și 
nu le ura la fel de mult ca grosul oștirii sale. După ce i-am atras 
atenţia cât se poate de mult cu modelul de car, i-am relatat 
moartea armăsarului cu amănunte atât de sfâșietoare, încât 
sfârșirăm amândoi cu ochii în lacrimi. Niciunul dintre noi nu 
putem rezista, atunci când celălalt izbucnește în plâns. 

— Trebuie să pleci imediat să salvezi aceste animale 
minunate din deșert! După ce pui mâna pe ele, îţi poruncesc să- 
mi construieşti un escadron de care pentru oștirile mele, strigă 
ea. 

Dacă Tanus ar fi vorbit cu ea înainte ca eu să am șansa s-o 
conving, mă îndoiesc c-ar mai fi dat o asemenea poruncă, iar 
istoria lumii noastre ar fi fost cu totul alta. Astfel, Tanus se 
înfurie foarte mult, din cauza șireteniei mele și ajunserăm cam 
în aceeași situaţie de permanent dezacord, cum se întâmplase 
mereu în ultimii ani. 

Spre norocul meu, regina Lostris mi-a poruncit să ies la mal 
imediat, așa că am putut evita apogeul mâniei lui. Nu aveam la 
dispoziție decât câteva ore în care să-mi aleg ajutoarele, iar 
șeful lor era cineva la care nici nu m-aș fi gândit. Nu-l pusesem 
niciodată la socoteală pe Hui, tâlharul pe care îl capturasem la 
Gallala și care comandase una dintre galerele distruse de Tanus 
la Abnub. Era acum un căpitan fără corabie și care se afla în 
căutarea unei raţiuni de a merge mai departe. Mă căută de 
îndată ce zvonul în legătură cu misiunea mea se răspândi în 
întreaga flotă. 

— Ce știi despre cai? mă provocă el printr-o întrebare la care 
nu eram pregătit să răspund. 

— În mod clar, nu atât de multe ca tine, nu-i așa? l-am 
întrebat eu precaut. 

— Cândva, am fost grăjdar, se lăudă el, în maniera lui 
fermecătoare. 

— Ce mai e și asta? 

— O persoană care are grijă de cai, îmi răspunse el, iar eu m- 
am uitat lung la el, uimit. 

— Unde naiba ai mai văzut tu cai înainte de ziua aceea 
afurisită de la Abnub? l-am întrebat eu răstit. 

— Când eram copil, părinţii mei au fost omorâţi, iar pe mine 
m-a capturat un trib de barbari ce bântuiau pe câmpiile de la 


433 


răsărit, cam la un an de mers, dincolo de fluviul Eufrat. Cei care 
mă răpiseră aveau cai și, copil fiind, am trăit cu animalele 
acestea zi de zi. Mă hrăneam cu lapte de iapă, iar pântecele 
cailor mi-era adăpost deasupra capului noaptea, când mă 
duceam la culcare, căci nu aveam voie, ca sclav, să intru în 
corturile tribului. Când am scăpat de sclavie, am făcut-o tot pe 
spinarea unui armăsar. M-a purtat iute și departe. Dar a murit 
cu mult înainte să ajungem la Eufrat. 

Astfel, Hui se afla cu mine în clipa când galera se puse în 
mișcare, purtând micul meu grup de vânători de cai, fără nicio 
tragere de inimă, spre malul de la apus. Nu putusem recruta 
decât șaisprezece oameni, în majoritatea lor scursura și terchea- 
berchea oștirii. Tanus avusese grijă ca niciunul dintre cei mai 
buni oameni ai săi să nu mă însoțească. Nu putea contramanda 
cuvântul regentei întregului Egipt, dar făcu totul să-mi 
îngreuieze sarcina de a duce la bun sfârșit porunca ei. 

La sugestia lui Hui, mi-am dotat oamenii cu funii de in ușoare 
și cu traiste de cereale măcinate. Toţi, cu excepția lui Hui și a 
mea, erau înspăimântați până peste poate, numai gândindu-se 
la făpturile pe urmele cărora pornisem. Când m-am trezit 
dimineaţa, după prima noastră noapte în tabără, am descoperit 
că toţi ticăloșii aceia dispăruseră și nu i-am mai văzut niciodată. 

— Va trebui să ne întoarcem, am zis eu disperat. N-avem cum 
să ne descurcăm singuri. Seniorul Tanus va fi foarte mulţumit. 
Știa exact că așa se va întâmpla. 

— Nu ești singur, remarcă Hui vesel. Mă ai pe mine! 

Acela a fost momentul în care am început să simt o oarecare 
căldură față de tânărul pezevenchi. Ne-am împărţit funiile și 
traistele din piele, pline cu grâu măcinat, și ne-am continuat 
drumul. 

În momentul acela, urmele cailor erau vechi cam de trei zile, 
dar se vedea că rămăseseră împreună; își bătătoriseră drumul 
atât de tare, încât era ușor de urmărit. Hui m-a asigurat că 
aveau un puternic instinct de turmă și că lucrul acesta, 
împreună cu pășunile luxuriante de pe malul fluviului, îi făcuseră 
să nu ajungă prea departe. Era sigur că nu pătrunseseră în 
deșert, așa cum mă temeam eu. 

— De ce-ar face-o? Doar n-au nici ce mânca, nici ce bea acolo. 

Și, în final, se dovedi că Hui avea dreptate. O dată cu venirea 
hicsoșilor, țăranii își goliseră fermele și se duseseră la adăpost, 


434 


în incinta zidurilor cetăților. Câmpurile erau neîngrijite, iar 
cerealele crescuseră doar pe jumătate. Dădurăm de herghelie 
înainte de amiaza celei de-a doua zile. Era răspândită și păștea 
liniștit pe unul din ogoare. Chiar și după experienţa mea cu 
armăsarul rănit, mă simţeam încă neliniștit în prezenţa acestor 
făpturi misterioase. 

— Sunt sigur că va fi greu și periculos să capturăm câţiva 
dintre ei, i-am mărturisit eu lui Hui, așteptând ca el să mă 
liniștească și să mă sfătuiască. 

În momentul acela nici nu mi-a trecut prin minte că am putea 
să-i capturăm pe toți trei sute. M-aș fi mulţumit cu douăzeci, iar 
cu cincizeci aș fi fost în al nouălea cer. Îmi închipuiam că aveam 
să fim obligaţi să-i mânăm pe fiecare legat cu funiile pe care le 
adusesem cu noi, în acest scop. 

— Am auzit că ai reputaţia unui sclav foarte inteligent, îmi 
rânji Hui, semeț și încântat de înțelegerea lui superioară a 
respectivei probleme. E limpede că afirmaţia asta nu prea are 
acoperire! 

Mi-a arătat cum să răsucesc și cum să împletesc un frâu din 
funii. Se arătă satisfăcut numai după ce terminarăm 
douăsprezece. Apoi, ne-am înarmat fiecare cu câte un frâu și cu 
câte o traistă de piele cu cereale măcinate și am pornit spre 
herghelia care păștea. După cum făcea Hui, nu mergeam 
niciodată direct spre ei, ci de-a curmezișul, cu pas ușor, pe 
lângă cei de la marginea hergheliei. 

— la-o încetișor acum! mă atenţionă Hui, în clipa în care își 
ițiră capetele și ne studiară cu privirile acelea directe, aproape 
copilărești, pe care aveam să le cunosc atât de bine. 

— Stai jos. 

Ne-am cufundat în lan și am rămas nemișcaţi, până când caii 
s-au apucat iar de mâncat. Apoi am înaintat din nou, până ce 
deveniră din nou neliniștiţi. 

— Jos! porunci Hui, și, după ce ne ciucirăm din nou în lan, 
continuă: Le place glasul blând. Când eram copil, le cântam 
cailor mei, ca să-i liniștesc. la uită-te! 

Începu să cânte un refren într-o limbă ciudată, pe care am 
bănuit-o a fi cea vorbită de barbarii care îl capturaseră în 
copilărie. 

Vocea lui Hui era la fel de melodioasă ca a ciorilor care sfâșie 
cadavrul unui câine mort. Caii cei mai apropiaţi se uitară curioși 


435 


la noi. Mi-am așezat mâna pe brațul lui Hui, ca să-l fac să tacă. 
Eram sigur că herghelia îi considera eforturile de a cânta la fel 
de dezgustătoare, precum mi se păreau și mie. 

— Lasă-mă pe mine să încerc, i-am șoptit eu și-am început să 
fredonez cântul de leagăn pe care îl compusesem pentru prințul 
meu: 


„Dormi, micuțule Mem, cel ce stăpânești zorii de ziuă, 

dormi, micutule prinț, ce lumea o vei conduce, 

odihnește-ți  căpșorul  cârlionțat, plin de vise 
minunate, 

odihnește-ți brațele, fă-le să fie puternice, 

să poarte spada și arcul." 


Una dintre iepele mai apropiate făcu vreo câţiva pași spre 
mine, iar când se opri, își țţuguie buzele și scoase sunetul acela 
tremurător. Era curioasă, iar eu cântam înainte încetișor și 
seducător. Pe urmele ei, era o iepșoară - o făptură mititică, 
murgă, cu un cap fermecător și cu urechile ascuţite, ridicate. 

Cu simţul meu special și cu modul meu de a înțelege păsările 
și animalele, începeam deja să mă dumiresc asupra felului în 
care ar trebui să mă comport cu aceste animale noi. Invățam 
iute, instinctiv cum să mă ocup de ele. Nu mă mai bazam doar 
pe instrucţiunile lui Hui. 

În vreme ce continuam să cânt cu blândeţe, am scos o mână 
de cereale măcinate și i le-am întins iepei. Mi-am dat seama 
imediat că mai fusese hrănită din palmă și că înţelesese oferta 
mea. Fornăi zgomotos pe nările ei largi și mai făcu vreo câțiva 
pași spre mine. Chiar și acum îmi amintesc fiorul care m-a 
străbătut, aproape să-mi stea inima în loc, când făcu ultimul pas 
către mine și își cobori botul delicat în palma mea, ca să guste 
din hrana aceea albă. Își pudră mustăţile, în timp ce mânca, iar 
pe mine mă pufni râsul de bucurie și de încântare. Nu se obosi 
să se îndepărteze când o cuprinsei cu braţul liber pe după gât 
sau când mi-am apropiat obrazul de ea, trăgând în piept mirosul 
acela ciudat și cald al pielii sale. 

— Frâul, îmi reaminti Hui încetișor, iar eu i l-am petrecut-o pe 
după cap, așa cum îmi arătase el. 

— E-a ta! zise Hui. 


436 


— lar eu sunt al ei, i-am replicat eu, fără să stau pe gânduri, 
dar chiar așa era. Ne cuceriserăm reciproc. 

Restul hergheliei se uitase la întreaga scenă. De îndată ce îi 
pusei iepei frâul, se liniștiră și ne permiseră, mie și lui Hui, să ne 
plimbăm printre ei, fără probleme. Veniră să ne mănânce din 
palmă și ne permiseră să le ridicăm copitele și să-i mângâiem 
pe gât și pe umerii lor masivi. 

În clipa aceea, toate mi se păruseră un miracol, dar după o 
scurtă reflecţie, mi-am dat seama că era perfect normal. Erau 
obișnuiți de când se născuseră să fie hrăniţi și înhămaţi. Trăiseră 
tot timpul în prezenţa omului. Adevăratul miracol apăru însă mai 
târziu, când mi-am dat seama că recunoșteau afecțiunea și erau 
în stare să și-o manifeste, la rândul lor, cu vârf și îndesat. 

Hui alesese o altă iapă și îi pusese frâul, instruindu-mă în tot 
acest timp, etalându-și cunoștințele și experiența în materie 
ecvestră. Eram într-o dispoziţie atât de euforică, încât, de data 
aceasta, fudulia lui nu mă călcă pe nervi. 

— Foarte bine, zise el până la urmă, acum o să încălecăm. Și, 
spre uimirea mea, își plasă ambele mâini pe spinarea iepei, se 
săltă, își trecu un picior peste ea și se postă acolo. Mă holbam la 
el, fără să-mi cred ochilor, așteptându-mă ca iapa să 
reacționeze violent, să se ridice în două picioare și să-l 
trântească pe Hui la pământ sau măcar să-i apuce piciorul gol 
cu dinţii aceia albi și să-l tragă de unde se cocoțase. Dar nu făcu 
nimic din toate acestea, ci rămase liniștită și supusă. 

— Diii, iubita mea! ii zise el și își înfipse călcâiele în coastele 
ei. 

lapa porni înainte, ascultătoare, iar când o îmboldi din nou, 
aceasta porni la trap, apoi la galop. Hui o mâna fără niciun efort, 
într-un fel de care nu-mi dădui seama atunci. Calul și călărețul 
trasară linii elegante de-a lungul câmpului, după care se 
întoarseră la mine. 

— Hai, urcă, Taita! Încearcă un galop! 

Vedeam că se aștepta să refuz, lucru care mă făcu să-mi calc 
pe inimă. Doar n-aveam să-l las pe mucosul ăla să mă ia peste 
picior! 

Prima mea încercare nu avu succes, dar iapa mă suportă cu 
supunere, iar Hui izbucni în râs. 

— Are destule resurse să te facă să înveţi! Ar trebui să-i dai 
numele de Răbadare! 


437 


Atunci n-am gustat gluma, dar numele a prins și, din clipa 
aceea, i-am zis iepei Răbdare. 

— Saltă-te mai sus, înainte să-ţi azvârli piciorul peste ea; și ai 
grijă să nu-ţi prinzi fuduliile când te așezi, mă sfătui Hui, apoi 
izbucni în hohote de râs. Numai că ăsta-i un sfat inutil pentru 
tine. Bănuiesc că ţi-ar plăcea ţie să te mai așezi pe așa ceva! 

Toate simţămintele calde pe care începusem să le nutresc 
față de Hui se răciră brusc la auzul porcăriei ăsteia, așa că m- 
am aruncat pe spinarea iepei și m-am prins cu ambele mâini de 
gâtul ei, temându-mă ca nu cumva să-mi rup membrele sau să- 
mi sparg capul. 

— Stai drept! începu Hui să mă instruiască, iar Răbdare mă 
ajută cu firea ei dulce și tolerantă. 

M-am trezit, surprins, că le priveam pe făpturile acelea, ca pe 
niște oameni; în zilele care urmară, în timp ce călătoream spre 
Teba, am descoperit că puteau fi proaste sau inteligente, 
suspicioase sau încrezătoare, triste sau impetuoase, prietenoase 
sau respingătoare, îndrăzneţe sau timide, neliniștite sau 
flegmatice, răbdătoare sau nerăbdătoare, surprinzătoare sau 
previzibile - pe scurt, mai apropiate de om ca temperament 
decât orice altă făptură cu patru picioare. Cu cât aflam mai 
multe despre ele, cu atât eram mai curios. Cu cât îmi petreceam 
mai mult timp cu ele, cu atât le iubeam mai tare. 

Înaintam călare pe Răbdare, cu mânza ei după noi. Herghelia 
ne urma docilă - toți cei trei sute șaisprezece cai. Hui rămase la 
coadă, ca să nu-i lase să se răzleţească. Pe măsură ce 
străbăteam leghe după leghe, deveneam tot mai încrezător și 
mai experimentat, pe spinarea iepei, iar relaţia dintre noi 
devenea din ce în ce mai strânsă. Răbdare deveni o prelungire a 
propriului meu trup, însă mult mai eficientă și mai rapidă decât 
mădularele mele firave. Mi se părea normal și bine să stau pe 
spinarea aceea lată și puternică, dar mi-era greu să înţeleg de 
ce atât de puţini doreau să-mi împărtășească experienţa. 

Poate nu numai teroarea care îi cuprinsese pe câmpia de la 
Abnub, ci și cuvintele și atitudinea lui Tanus, seniorul Harrab, 
afectaseră regimentele oștirii noastre. Oricare-ar fi fost 
motivele, nu găsii niciun egiptean care să urce pe spinarea unui 
cal, cu excepţia lui Hui și, mult mai târziu, a prinţului Memnon. 
Bineînţeles, au învățat să-i mânuiască, să-i hrănească și chiar să 
țină la ei; sub îndrumarea mea, deveniră chiar vizitii pricepuţi și 


438 


iuți, dar n-am văzut unul care să urce pe spinarea unui cal, afară 
de mine, de Hui și de prinț. Atunci când carele pe care aveam să 
le proiectez, cu roţile lor ușoare și cu obezi, aveau să șteargă 
totul în calea lor, făcând din Egipt stăpânul acestei lumi, Tanus 
nu avea să ne urmeze exemplul; nu aveam să-l aud niciodată 
exprimându-și vreun simțământ favorabil față de animalele 
acelea binevoitoare și îndrăzneţe care îl însoțeau în bătălie. 

Chiar mai târziu, când calul a devenit ceva obișnuit în tot 
ținutul nostru, se considera destul de indecent, chiar obscen, să 
mergi călare. Când se întâmpla să trecem pe drum, toţi trei, pe 
cai, mulți dintre oamenii simpli scuipau de trei ori și făceau 
semnul de alungare a ochiului rău. 


e Capitolul 80 « 


Dar toate acestea erau încă în viitor, în timp ce eu îmi 
conduceam herghelia pe malul apusean al fluviului, spre Teba; 
am ajuns cu bine, spre recunoștinţa stăpânei mele și spre 
necazul și lipsa de entuziasm a comandantului oștirii egiptene. 

— Să nu apari în faţa mea cu brutele astea rele, îmi spuse 
Tanus. Nu mă iertase încă, pentru că trecusem peste el și mă 
dusesem la stăpâna mea. 

Ca să fim cinstiţi, avea destule motive ca să fie în toane 
proaste. Siguranţa statului și a naţiunii noastre erau în cel mai 
mare pericol. Nu existase nicio perioadă în istorie, când 
civilizația noastră să fi fost atât de ameninţată de barbari. 

Asyut-ul era deja pierdut și întreg malul de răsărit al fluviului 
era la fel de departe, ca Dendera. Absolut curajos și neabătut de 
înfrângerea flotei, provocată de Tanus, regele Salitis și carele 
sale porniseră repede mai departe și înconjuraseră zidurile 
cetăţii Teba. 

Acele ziduri puteau rezista unui asalt și douăzeci de ani, dar 
nu și în cazul în care seniorul Intef s-ar afla în tabăra 
vrăjmașilor. Umbla zvonul că, încă de când mai era Mare Vizir al 
Regatului de Sus, poruncise să se construiască un pasaj secret 
pe sub zidurile cetăţii. Nici măcar eu, care-i știam majoritatea 
tainelor, nu suspectasem niciodată una ca asta, iar seniorul Intef 
îi omorâse pe muncitorii care făcuseră această construcție, așa 


439 


că numai el avea cunoștință de existenţa lui. La început, nu-mi 
puteam explica de ce făcuse tunelul acela; mă gândeam că, 
poate, doar mintea lui necinstită, înclinată spre asemenea 
lucruri să fi fost cauza. Palatul era născocit cu tot felul de trape 
și coridoare ascunse, ca vizuina unui iepure sau a unei vulpi de 
deșert. 

Când seniorul Intef i-a dezvăluit existenţa acestuia, regele 
Salitis a trimis un mic grup format din cei mai buni oameni ai săi 
și, odată în interiorul zidurilor, aceștia au năvălit, prin 
surprindere, asupra gărzilor egiptene pe care le-au măcelărit și 
au deschis larg porţile principale. Grosul hoardei hicsoșilor se 
revărsă în cetate și, în câteva zile de la începutul asediului, 
orașul a fost pierdut și jumătate dintre locuitorii săi fură 
masacrați. 

De pe malul de apus, unde își avea sediul Tanus acum, în 
palatul lui Memnon, pe jumătate construit,  văzurăm 
acoperișurile arse și înnegrite ale clădirilor din cetatea de peste 
fluviu cărora hicsoșii le dăduseră foc. Ne uitam în fiecare zi la 
nourii de praf stârniţi de carele lor, în vreme ce se foiau de colo- 
colo, pe malul îndepărtat, și la strălucirea vârfurilor lor de lance 
la poalele povârnișului, pregătindu-se pentru bătălia despre care 
știam cu toţii că se apropia. 

Chiar așa, cu biata lui flotă vlăguită, Tanus reușise să ţină 
linia fluviului și să respingă o nouă încercare de-a hicsoșilor de a 
trece în partea cealaltă a Nilului, în timpul absenței mele. Totuși, 
apărarea noastră era împrăștiată și slabă, pentru că trebuia să 
păzim o suprafaţă mare a fluviului, deoarece hicsoșii îl puteau 
traversa pe te miri unde le venea lor. Am aflat de la iscoadele 
noastre de pe malul răsăritean că rechiziţionaseră fiecare 
ambarcaţiune pe care putuseră să pună mâna, de la barje, la 
schifuri. li capturaseră pe mulţi dintre vâslașii noștri și-i 
puseseră la muncă în șantierele noastre de la Teba. Bineînţeles, 
eram siguri că seniorul Intef le dădea cele mai pertinente sfaturi 
cu putinţă în toate aceste chestiuni, pentru că trebuie să fi fost 
la fel de dornic ca și barbarul Salitis să pună mâna pe comoara 
faraonului. 

Echipajele corăbiilor noastre stăteau cu armele pregătite zi și 
noapte, iar Tanus dormea doar pe apucate, ceea ce însemna 
foarte rar. Nici stăpâna mea, nici eu nu-l prea vedeam la faţă și, 


440 


când se întâmpla să ne întâlnim, era recalcitrant și îi sărea 
țandăra din orice. 

În fiecare noapte, pe malul apusean soseau sute de refugiați. 
De ambele sexe și de toate vârstele, ei treceau Nilul în tot felul 
de plute și de ambarcaţiuni, care mai de care mai ciudată. Mulţi 
dintre cei mai puternici traversau întinderea apelor înot. Toţi 
erau disperaţi să scape de teroarea hicsoșilor. Ne-au spus 
povești cumplite, despre jafuri și răpiri, dar ne-au și dat detalii și 
vești de ultimă oră, în legătură cu mișcările hicsoșilor. 

Bineînţeles, i-am întâmpinat cum se cuvine pe acești oameni 
- erau concetăţeni și rude de-ale noastre - dar numărul lor mare 
ne-a secătuit resursele. Grânarele cele mai importante se aflau 
la Teba și majoritatea turmelor de vite căzuseră în mâinile 
vrăjmașului. Regina Lostris îmi dădu sarcina să fac un inventar 
al tuturor resurselor de cereale și de animale de pe malul 
apusean. Am alcătuit liste și am raţionalizat carnea și grâul. Din 
fericire, curmalii erau copţi și plini de fructe, iar cantitatea de 
pește din fluviu era inepuizabilă. Hicsoșii nu ne puteau face 
niciodată să murim de foame. 

Stăpâna mea mă numi și Maestru al cailor regali. Ce-i drept, 
nu se înghesuia nimeni pentru această slujbă, mai ales că era 
neplătită și nu aducea niciun privilegiu. L-am făcut pe Hui 
aghiotantul meu, iar el a reușit, prin mită, ameninţări și șantaj, 
să recruteze o sută de grăjdari, ca să-l ajute să aibă grijă de 
mica herghelie. Mai târziu, aveam să-i instruim să devină primii 
noștri vizitii pentru care. 

Nu era nicio greutate pentru mine să-mi fac zilnic timp să 
vizitez grajdurile improvizate din necropolă. lapa Răbdare alerga 
întotdeauna în întâmpinarea mea, iar eu aveam mereu la mine 
turte de grâu pentru ea și pentru mânza ei. Adesea reușeam să-l 
smulg pe prinţul Memnon de la poala mamei sale și-a doicilor și 
îl duceam cocoțat pe umeri până la grajduri. Chiuia fericit, ori de 
câte ori vedea caii. 

În timp ce galopam călare pe Răbdare pe malul fluviului, îl 
tineam pe prinţ în poală, iar el scotea tot felul de sunete și își 
legăna funduleţul, imitându-mi îndemnurile pe care le strigam 
iepei să alerge și mai iute. Mă asiguram ca drumurile noastre să 
nu se încrucișeze niciodată cu ale lui Tanus. Incă nu mă iertase, 
iar dacă și-ar fi văzut fiul pe spinarea unui cal blestemat, știam 
că eram, fizic, în primejdie. 


441 


Îmi petreceam, de asemenea, mare parte din timp în atelierul 
de armurărie din templul funerar al faraonului, unde eram ajutat 
de unii dintre cei mai buni meșteri din lume, să construiesc 
primul car. Aici, în vreme ce lucram la concepţia acestor 
vehicule, am născocit dispozitivele care aveau să devină prima 
noastră linie de apărare împotriva carelor hicsoșilor. Acestea 
erau niște simple prăjini lungi, de lemn, ascuţite la ambele 
capete, cu vârfurile întărite prin ardere. Fiecare infanterist avea 
să poarte un mănunchi de zece astfel de prăjini în spinare. La 
apropierea escadronului de cavalerie, prăjinile erau înfipte în 
pământ într-un anumit unghi, cu vârfurile la nivelul pieptului 
cailor. Oamenii noștri se așezau îndărătul acestei bariere de 
lănci cumplite și trăgeau cu arcul pe deasupra lor. 

Când i-am făcut lui Tanus o demonstraţie în acest sens, el își 
azvârli brațul peste umărul meu pentru prima oară de când cu 
cearta noastră din cauza cailor și zise: 

— Ei, bine, nu te-ai senilizat chiar de tot! lar eu mi-am dat 
seama că fusesem, măcar și în parte, iertat. 

Terenul pe care îl câștigasem aici, în fața lui, fu aproape 
complet pierdut după afacerea cu carul Taita. Lucrătorii mei și 
cu mine terminarăm, în sfârșit, primul car. Panoul din față și cele 
laterale erau făcute din firicele de bambus împletite ca la coșuri. 
Osia era din lemn de salcâm. Butucii roţilor erau din bronz forjat 
manual, lubrifiate cu seu, iar roţile cu obezi aveau șine de bronz. 
Era atât de ușor, încât putea fi ridicat de doi vizitii și purtat 
peste solul accidentat, pe unde nu aveau cum să meargă caii. 
Până și eu am fost de părere că era o capodoperă, iar lucrătorii 
l-au numit carul lui Taita. N-am obiectat deloc. 

Hui și cu mine înhămarăm doi dintre cei mai buni cai ai noștri, 
Răbdare și Sabie, și am pornit la galop, pentru prima oară, cu 
carul Taita. Ne-a luat ceva timp să învăţăm cum să controlăm 
atelajul, dar învăţarăm repede, iar caii erau crescuţi în felul 
acesta și ne arătară ei drumul. Până la urmă, ne luarăm zborul 
peste pământ, făcând cotituri periculoase în galop. 

Când ne-am întors la grajduri, îmbujoraţi de încântare, 
jubilând de marea noastră realizare, furăm amândoi convinși că 
vehiculul nostru era mai iute și mai ușor de mânuit, decât orice 
car de-al hicsoșilor. Am testat și-am modificat această creaţie a 
mea timp de zece zile fără încetare, lucrând la lumina lămpii, în 


442 


armurărie, până noaptea târziu, până ce mă declarai satisfăcut 
și pregătit să i-l arăt lui Tanus. 

Acesta veni la grajduri destul de refractar și se codi să urce în 
car. 

— Am tot atâta încredere în născocirea aceasta a ta, pe cât 
am în fiarele alea blestemate înhămate la ea! bombăni el, dar 
fui atât de convingător, încât, până la urmă, urcă vesel și 
pornirăm. 

La început, ţinui caii la trap ușor, până ce am simţit că Tanus 
se relaxează și, împotriva lui însuși, începe să-i placă plimbarea 
aceasta incitantă. Apoi i-am îndemnat la galop mic. 

— Fii atent ce viteză! Ajungi la dușman înainte să-și dea el 
seama! jubilam eu. 

Tanus izbucni pentru prima oară în râs, iar eu mă simțţii 
încurajat. 

— Cu corăbiile tale, ești stăpân pe fluviu. Cu carul acesta, vei 
stăpâni uscatul. lar cu amândouă, vei stăpâni lumea. Nimic nu-ţi 
mai poate sta în cale! 

Avusei grijă să nu-i neglijez iubitele sale corăbii sau să fac 
vreo comparație nefavorabilă acestora. 

— Asta-i viteza ta cea mai mare? strigă el cu vântul în faţă, 
prin zgomotul de copite. Cu un vânt favorabil, Suflarea lui Horus 
e mai iute, decât ăsta! 

Ceea ce era o minciună și-o provocare. 

— Ține-te de margine și inspiră adânc! l-am avertizat eu. Am 
să te duc acolo unde zboară vulturii! 

Și le-am lăsat pe Răbdare și pe Sabie să pornească în voia lor. 
N-a fost om vreodată, să călătorească mai repede. Vântul biciuia 
ochii și ne purta lacrimile izvorâte din ei până în păr. 

— Pe suflarea dulce a zeiței Isis! strigă Tanus entuziasmat. 
E: 

N-aveam să știu niciodată ce credea el că e. Tanus nu-și 
termină propoziţia, căci, chiar în clipa aceea, roata se izbi de un 
bolovan și se făcu țăndări. 

Carul se înclină și sări, iar Tanus și cu mine furăm azvârliţi în 
aer. M-am izbit atât de tare de pământ, încât puteam să rămân 
schilod, dar eram atât de îngrijorat de ce i se putea întâmpla lui 
Tanus, din cauza acestei mici neplăceri și de faptul că planurile 
și visurile mele erau pierdute, că nu simţii nicio durere. 


443 


M-am ridicat cu greu și l-am văzut pe Tanus târându-se cu 
genunchiul însângerat, la vreo douăzeci de pași în urma mea. 
Era plin de praf din cap până în picioare și își julise mai bine de 
jumătate din faţă. Incercă să-și păstreze demnitatea, așa că se 
căzni să se pună pe picioare, apoi se întoarse clătinându-se la 
carul stricat, șchiopătând cumplit. 

Rămase îndelung cu privirile aţintite asupra rămășițelor 
creației mele, apoi, brusc, scoase un urlet ca de taur rănit și izbi 
atât de tare cu piciorul în ele, încât se răsturnară încă o dată, de 
parcă ar fi fost o jucărie de copil. Se răsuci pe călcâie fără să-mi 
arunce măcar o privire și plecă șchiopătând. Nu-l mai văzui o 
săptămână, iar când ne-am întâlnit, niciunul dintre noi n-a scos 
o vorbă despre car. 

Cred că asta trebuia să pună capăt întregii tărășenii și, 
probabil, nu ne-am mai fi construit niciodată primul nostru 
escadron de care, dacă n-ar fi fost încăpăţânarea stăpânei mele 
a cărei mândrie o întrecea până și pe cea a iubitului ei. Imi 
poruncise ceva și acum nu avea de gând să-și retragă cuvântul. 
Când Tanus încercă s-o împiedice, nu făcu decât să-mi 
întărească poziţia. În trei zile, Hui și cu mine am reușit să 
reconstruim carul și încă unul identic cu acesta. 

Până când îmbălsămătorii din capela funerară își terminară 
cele șaptezeci de zile rituale ale mumificării regale, aveam deja 
primul escadron de cincizeci de care și antrenasem vizitiii. 


e Capitolul 81 + 


De când ne întorseserăm la palatul lui Memnon după 
înfrângerea pe care o suferiserăm la Abnub, stăpâna mea fusese 
ocupată cu treburile de stat ce stăteau pe umerii ei, ca regentă. 
Își petrecea ore întregi cu miniștrii și cu sfătuitorii săi. 

Acum dădea roade instruirea pe care i-o făcusem mai demult, 
pe când eram în palatul de la Elefantina. O învăţasem să se 
descurce fără să se rătăcească prin labirintul puterii și al 
influenței. Nu avea decât douăzeci și unu de ani, dar era regină 
și conducea ca atare. 

Foarte rar se întâlnea cu vreo problemă care s-o supere sau s- 
o nedumerească. In asemenea cazuri, trimitea după mine. Imi 


444 


lăsam imediat treburile de la armurărie sau de la grajduri sau 
din cancelaria micuță pe care mi-o pregătise ea chiar mai jos, pe 
coridorul unde se afla sala ei de audienţe, și mă grăbeam să dau 
curs chemării sale. 

Din când în când, stăteam zile întregi la poalele tronului și o 
călăuzeam prin hăţișuri, să ia hotărârile cele mai bune. Pentru a 
nu știu câta oară, talentul meu de a citi pe buzele oamenilor, 
fără să le aud cuvintele, fu de bun augur pentru noi. Câte unul 
dintre nobilii care stătea mai în spatele adunării nu și-a dat 
niciodată seama că, în vreme ce el complota sau punea ceva la 
cale cu vecinul, eu îi transmiteam exact ceea ce spunea 
stăpânei mele. Căpătă curând reputaţia de femeie foarte ageră 
și perspicace. Niciunul dintre noi nu se bucură de prea multă 
odihnă, în timpul acelor zile întunecate și pline de griji. 

Cu toate că zilele ne erau pline, nopţile ni se păreau lungi. 
Consiliile interminabile de război și de stat durau mult peste 
miezul nopţii. Nici n-apuca bine să se rezolve o criză, că și 
prindea contur o alta. Pe zi ce trecea, hicsoșii ne amenințau mai 
direct, iar liniile fluviale ale lui Tanus slăbeau. 

Încet-încet, furăm pătrunși cu toţii de un simţământ de 
disperare și de tristețe. Oamenii abia de mai zâmbeau și nu 
râdeau niciodată în hohote. Până și jocul copiilor era liniștit și 
cuminte. Nu trebuia decât să ne aruncăm privirile peste fluviu 
pentru a vedea că vrăjmașii erau acolo și că, pe zi ce trecea, 
deveneau tot mai puternici. 

După șaptezeci de zile, se încheie mumificarea faraonului. 
Eforturile mele de a conserva trupul regelui fuseseră încununate 
de cel mai mare succes, iar marele maestru al breslei 
îmbălsămătorilor mă lăudase în prezența stăpânei mele. Nu 
găsise nici urmă de putreziciune, când scosese trupul faraonului 
din vasul de măsline, și până și ficatul lui, care este cel mai 
alterabil, se păstrase bine. 

După ce regele fusese așezat pe placa de diorit în capela 
mortuară, marele maestru îi vârâse lingura prin nări și scoase 
terciul acela dinăuntrul craniului, pe care saramura îl întărise 
până căpătase consistenţa brânzei. Apoi, tot în poziţie de fetus, 
regele fu așezat într-o baie cu sare de carbonat de sodiu, 
lăsându-i-se afară din lichidul acela arzător numai capul. Când 
fu scos din baie, după treizeci de zile, toate țesuturile grase se 


445 


dizolvaseră, iar straturile exterioare ale pielii se cojiseră, afară 
de cap. 

Il așezară iar pe lespedea marmorată și îl îndreptară în poziția 
întins. Fu șters și uscat, iar abdomenul gol fu umplut cu 
tampoane de pânză îmbibate în rășini și ceară, după care i-l 
cusură. Între timp, organele lui interne fură deshidratate și 
plasate în vasele canopice de alabastru, de culoare lăptoasă, 
care fură apoi ermetic închise. 

In restul de patruzeci de zile, trupul regelui avea destul timp 
să se usuce în întregime. Ușile capelei fuseseră aliniate în 
direcția vânturilor uscate și calde, în așa fel încât să bată peste 
lespedea funerară. La sfârșitul perioadei rituale de șaptezeci de 
zile, trupul faraonului era uscat, precum un vreasc de foc. 

Unghiile, care-i fuseseră scoase înainte de a fi scufundat în 
baia de carbonat de calciu, fură puse la loc și fixate din nou, la 
degetele de la mâini și de la picioare, cu sârmă fină, de aur. | se 
înfășură primul strat de bandaje albe, de in, lăsându-i-se afară 
doar capul și gâtul. Bandajarea se făcu meticulos și bine strâns, 
înfășurându-se de-a curmezișul, după niște modele elaborate. 
Sub legături, se plasară talismane și amulete de aur și pietre 
preţioase. Bandajele fură apoi udate bine cu lacuri și rășini care 
se întăriră ca piatra. 

Acum era vremea pentru ceremonia Deschiderii-Gurii, care se 
făcea, în mod tradiţional, de către cea mai apropiată rudă a 
faraonului. Memnon era prea tânăr ca să interpreteze rolul 
acesta, așa că fu chemată regenta în locul lui. 

Stăpâna mea și cu mine ne-am dus împreună la capelă înainte 
de a se crăpa de ziuă și furăm martori la descoperirea trupului 
faraonului de sub cearșaful de in. Capul i se păstrase miraculos 
de bine. Ochii îi erau închiși și expresia de pe chip, senină. 
Îmbălsămătorii îi fardaseră și îi pictaseră faţa și arăta mai bine 
mort, decât când fusese în viaţă. 

În vreme ce marele preot al lui Ammon-Ra și marele maestru 
al breslei îmbălsămătorilor își pregăti instrumentele pentru 
ceremonie, noi cântam Incantaţia împotriva morţii a doua oară: 


„El e reflexia, nu oglinda. 

El e muzica, nu lira. 

El e piatra, nu dalta care-o modelează. 
EI va trăi veșnic. 


446 


El nu va muri a doua oară.” 


Apoi, Marele Preot îi înmână stăpânei mele lingura de aur și o 
conduse de braț la lespedea funerară. 

Regina Lostris se aplecă asupra trupului faraonului și îi atinse 
buzele vopsite cu lingura vieţii. 


„Îti deschid gura, ca să poti vorbi din nou, 
îți deschid nările, ca să poti respira.” 


Rosti aceste cuvinte cântând, apoi îi atinse pleoapele cu 
lingura. 


„Îti deschid ochii, ca să zărești iar gloria acestei lumi şi 
pe cea de dincolo, a zeilor, unde vei sălășlui de-acum 
înainte.” 


Îi atinse cu lingura pieptul bandajat: 


„Îti fac inima să bată mai tare, ca să trăieşti veșnic. 
Nu vei muri a doua oară. 
Vei trăi vesnic!” 


Apoi am așteptat, în vreme ce îmbălsămătorii înfășurau capul 
faraonului cu fâșii curate de bandaj și le ungeau cu rășini. 
Modelau bandajul umed după chipul de dedesubt. In final, 
puseră peste faţa lui acoperită prima dintre cele patru măști 
funerare. 

Era aceeași mască funerară pe care o văzusem mai demult, 
făurită din aur curat. Pe când încă trăia, faraonul pozase pentru 
sculptor, așa că masca părea uimitor de vie. Ochii strălucitori 
din cristal de rocă și din obsidian păreau că mă privesc cu 
căldura umană avută cândva de omul ascuns sub mască. Capul 
cobrei uraeus i se înălța pe frunte, mistic și regal. 

Apoi mumia înfășurată fu plasată și sigilată în sicriul interior 
de aur, iar acesta fu așezat în al doilea, tot de aur, cu o altă 
mască mortuară sculptată pe capac. Jumătate din averea 
seniorului Intef fusese folosită pentru cantitatea aceasta enormă 
de metale și pietre prețioase. 


447 


Erau șapte sicrie în total, inclusiv sarcofagul masiv de piatră 
aflat pe sania de aur, ce aștepta pregătită să-l poarte pe faraon 
pe aleea care ducea spre mormântul din colinele pustii. Dar 
stăpâna mea refuză să accepte lucrul acesta. 

— Am jurat pe ce am mai sfânt. Nu-mi pot așeza soțul într-un 
mormânt care poate fi prădat de barbarii hicsoși. Faraonul va 
rămâne aici, până ce voi fi în stare să-mi ţin promisiunea faţă de 
el. Am să găsesc un mormânt sigur, unde să-și doarmă somnul 
de veci. Mi-am dat cuvântul că nimeni nu-i va tulbura odihna. 


e Capitolul 82 « 


Dovada înţelepciunii reginei Lostris de a hotărî să întârzie 
înmormântarea veni după trei zile. Hicsoșii făcură un efort 
decisiv să traverseze fluviul, iar Tanus abia reuși să-i întoarcă. 
Făcură această încercare la două mile la miazănoapte de Esna, 
pe o porţiune nepăzită a Nilului. Își trecuseră caii în masă, apoi îi 
urmară cu o mulţime de bărci pe care le căraseră de la Teba pe 
uscat, ca să-și ascundă intenţiile față de noi. 

Au reușit, de fapt, să formeze un cap de pod pe malul 
apusean, înainte ca Tanus să aibă posibilitatea să ajungă acolo 
cu galerele sale, dar reuși să sosească înainte ca ei să-și 
descarce carele și să înhame caii. Tanus le distruse bărcile cu 
tot cu care și se trezi cu aproape trei mii de hicsoși pe malul 
nostru. Caii li se împrăștiară și se făcură nevăzuţi în noapte, 
când Tanus îi atacă pentru prima oară. 

Fără care, hicsoșii erau inferiori trupelor noastre, dar, cum nu 
aveau niciun mijloc de scăpare, fură nevoiţi să sară la luptă cu o 
înverșunare feroce. Ca număr, erau cam cât noi, căci Tanus 
reușise să aducă acolo numai un regiment. Restul oștirii sale se 
afla împrăștiată de-a lungul malului apusean. Lupta fu 
sângeroasă și cruntă, confuză, din cauza întunericului luminat 
doar de corăbiile în flăcări cărora Tanus le dăduse foc pe mal. 

Numai o coincidență formidabilă sau vreun alt ghiont pe care 
mi-l dăduseră zeii făcu să mă aflu eu și cu Hui, împreună cu 
micul nostru escadron de cincizeci de care și cu vizitiii, la Esna, 
la manevre. Ca să fiu sincer, parcursesem aceste douăzeci de 


448 


mile de la Teba, mai ales ca să scăpăm de privirile 
dezaprobatoare ale lui Tanus. 

Aveam tabăra în dumbrava sacră de tamarin, de lângă 
templul lui Horus, de la Esna. Eram vlăguit după o zi lungă de 
mers numai la galop și de manevre făcute în viteză mare. La 
întoarcerea în tabără, Hui scosese un ulcior de vin deosebit de 
gustos, iar eu mă arăâtasem destul de dornic a-l degusta. 
Dormeam buștean, când Hui intră clătinându-se în cortul meu și 
mă scutură, să mă trezească. 

— Ard niște focuri pe mal, în josul fluviului, îmi spuse el, iar 
vântul aduce zvon de urale. Acum câteva momente, mi s-a 
părut că aud niște glasuri cântând imnul de bătălie al 
Crocodilului Albastru. Cred că se duce o luptă acolo. 

Eram la fel de nesigur pe picioarele mele, ca și el, și tot atât 
de nechibzuit, din cauza vinului, pentru că am strigat să 
trezească tabăra și să înhame caii. Eram cu toţii încă novici într- 
ale carelor, așa că se crăpa aproape de ziuă, când reușirăm să 
prindem caii și să-i înhămăm. Pornirăm la trap, în bătaia rece a 
burniţei de pe fluviu și a fiorilor mohorâţi ai dimineţii, pe drumul 
de la miazănoapte, în coloană de câte două care. Conduceam 
carul din față, iar Hui avea grijă de garda din spate. Cele 
cincizeci de atelaje se reduseseră la treizeci în ziua precedentă 
de manevre, căci nu reușisem încă să-mi perfecţionez roţile cu 
spiţe. Aveau o tendinţă alarmantă să se facă bucăţi atunci când 
mergeam cu viteză, așa că aproape jumătate din forțele mele 
deveniseră inutilizabile. 

Rafalele vântului pe pieptul meu gol îmi dădeau fiori și 
impetuozitatea stârnită de vin mi se mai potoli. Incepui să sper 
că lui Hui i se păruse doar, când, brusc, înaintea noastră izbucni 
corul de strigăte și de urale inconfundabile și zgomotul de tăișuri 
de bronz care nu puteau însemna decât un singur lucru. Dacă 
le-ai auzit o dată, sunetele de bătălie nu mai pot fi uitate sau 
confundate prea ușor. Drumeagul de ţară plin de hârtoape pe 
care mergeam paralel cu fluviul cotea la stânga. Când dădurăm 
cotul, dinaintea noastră se întindea câmpia. 

Soarele abia se ridicase în zare și transformase suprafaţa 
fluviului într-o folie lucitoare de cupru lustruit, ceea ce făcu să 
ne usture ochii. Corăbiile escadronului lui Tanus se aflau 
îngrămădite la țărm, în încercarea de a aduce arcașii destul de 
aproape de hicsoși pentru a le tăia orice retragere peste fluviu. 


449 


Vrăjmașii din regimentul de pe mal încercau să se grupeze în 
mijlocul unui ogor verde de grâu crescut până la genunchi. 
Formaseră un cerc, stând cu faţa în afară, umăr la umăr, cu 
scuturile întrepătrunse și cu sulițele îndreptate înainte. Când 
apărurăm noi, tocmai respinseseră o altă încercare de-a trupelor 
lui Tanus de a le rupe încercuiala. Regimentul egiptean se 
retrăgea, ca să se regrupeze, lăsându-și morţii și răniții 
împrăștiați la marginea cercului vrăjmaș. 

Nu sunt soldat, deși am scris papirusuri asupra purtării 
războaielor. Acceptasem rangul de Comandant al Cailor Regali 
pe care mi-l băgase stăpâna mea pe gât cu cea mai mare 
reținere. Intenţionasem doar să-mi perfecţionez carul, să 
antrenez primul escadron, iar apoi să dau totul pe mâna lui Hui 
sau a altei persoane mai potrivite pentru meseria de războinic. 

Mi-era frig și eram încă beat pe jumătate, când îmi auzii 
propria-mi voce dând ordine escadronului meu să se aranjeze în 
formaţie de vârf de săgeată. Era exerciţiul pe care îl 
practicasem cu o zi înainte, iar carele din urma mea se 
împrăștiaseră pe ambele părţi, destul de bine. Zgomotele 
copitelor pe pământul moale și pârâitul harnașamentul carului, 
scârțâitul roţilor învârtindu-se pe butucii lor metalici și toaca 
săgeților scoase de arcași din tolbă îmi sunau acut în urechi. M- 
am uitat în dreapta și-n stânga, trecând în revistă micul nostru 
escadron aranjat în formă de vârf de săgeată, carul meu fiind în 
fruntea acestuia. Era o formaţie pe care o copiasem de la 
hicsoși. Am tras adânc aer în piept. 

— Escadron, înainte! am urlat, iar glasul îmi tremura de frică. 
La galop, înainte! 

Nu trebui decât să-mi ridic mâna stângă ce ţinea frâul, că 
Răbdare și Sabie ţâșneau înainte. Era gata-gata să fiu aruncat 
pe spate, dar m-am apucat de scândura din față cu mâna liberă 
și-am pornit-o drept spre cercul hicsoșilor. 

Carul se hurduca sub mine, sărind la hârtoapele pământului 
arat. M-am uitat printre crupele avântate ale cailor și am văzut 
zidul format de scuturile hicsoșilor, licărind impenetrabile în 
lumina zorilor, apropiindu-se cu fiecare pas al nostru. 

De-o parte și de alta, oamenii urlau și aclamau, ca să-și 
ascundă teroarea, așa că am început să strig și eu cu ei, caun 
câine zgornit, la luna plină. Caii fornăiau și nechezau, iar 
Răbdare și-a ridicat coada lungă și deasă și începu să se balege 


450 


în ritmul propriul ei galop. Lucrul acesta mi se păru deosebit de 
amuzant. Urletele mele de teroare se preschimbară în hohote de 
râs. Coiful pe care îl împrumutasem de la Hui era prea mare 
pentru mine. Îmi juca pe cap și vântul îmi flutura părul pe spate. 

Rabdare și Sabie erau cea mai iute pereche din escadron, iar 
carul nostru trase după el și restul formaţiei. Am încercat să 
încetinesc atacul nostru, trăgând frâul, dar Răbdare nu 
reacţionă. Fericirea era vădită. Era la fel de incitată, ca oricare 
dintre noi, așa că își încordă gâtul și ţâșni înainte, trăgând carul 
după ea. 

Am pătruns cu forța prin liniile în retragere ale infanteriei 
egiptene care se întorcea din atacul nereușit asupra cercului de 
hicsoși, iar ei se dădură la o parte și se holbară la noi uluiţi. 

— Haideţi! am urlat eu, hohotind de râs. Vă arătăm noi 
drumul! Ă 

Se întoarseră și ne urmară înapoi, spre vrăjmași, în fugă. In 
spatele meu am auzit trompeţii sunând atacul, iar sunetul 
cornului părea să dea pinteni cailor noștri. Undeva, în dreapta, 
am văzut stindardul de bătălie al lui Tanus fluturând și i-am 
recunoscut coiful crestat, înălțându-se mai sus decât al celorlalţi 
bărbaţi din jurul lui. 

— Ei, ce mai zici de fiarele mele blestemate acum? am strigat 
eu în vreme ce goneam, iar Răbdare se bălegă din nou, 
făcându-mă să-mi împrospătez hohotele de râs nervos. 

Carul din stânga mea gonea aproape la fel cu mine când, 
brusc, roata îi zbură din cauza efortului, aruncându-i pe vizitii și 
făcându-i pe cai să cadă nechezând. Ceilalţi însă, își continuară 
goana fără opreliște. 

Primul șir al vrăjmașilor era acum atât de aproape, încât le 
vedeam ochii aţintiţi asupra mea pe după scuturi. Săgeţile lor 
îmi șuierau pe la urechi. Distingeam limpede figurile fiarelor și 
ale demonilor de sub turnurile coifurilor metalice înalte, bobiţele 
de sudoare strălucind prin bărbile lor împletite, le auzeam 
incantaţiile de război; curând ne năpustirăm asupra lor. 

Caii mei săriră împreună în bariera de scuturi care se făcu 
bucăți în faţa greutăţii și furiei atacului nostru. Am văzut un 
bărbat azvărlit și i-am auzit oasele pocnind ca niște vreascuri pe 
foc. În spatele meu, în car, sulițașul acţiona cumplit. Îl alesesem 
pentru că era cel mai bun dintre toţi recruţii mei și acum se 


451 


dovedi că nu greșisem, pentru că stătea nemișcat și-și azvârlea 
sulițele în vrăjmași. 

Următoarele care pătrunseră unul câte unul prin spărtura pe 
care o făcusem și aproape că nu ne opream deloc în timp ce 
pătrundeam, făcându-ne loc spre celălalt capăt al cercului de 
hicsoși, după care ne întorceam în grupuri de câte trei. 

Tanus profită de moment și își aruncă infanteria prin breșa pe 
care o deschiseserăm noi. 

Formaţia hicsoșilor se separă în grupulețe de luptători. La 
rândul lor, acestea se dezintegrară și ele, iar hicsoșii intrară în 
panică și-o luară la sănătoasa spre râu. De îndată ce ajunseră în 
raza lor de acţiune, arcașii de pe punţile galerelor noastre 
azvârliră nouri de săgeți asupra lor. 

Mai sus de mine, era o mână de războinici hicsoși izolaţi, care 
luptau încă spate în spate și le țineau piept oamenilor noștri. Am 
întors carul și am pornit spre ei în plin galop. Inainte să ajung 
acolo, roata mea dreaptă sări cu zgomot, carapacea ușoară a 
carului se răsturnă, iar eu am zburat liber și m-am izbit de 
pământ de simţeam că mi s-au rupt toate oscioarele. Am dat 
întâi cu capul de am văzut numai stele verzi și meteori luminoși. 
Apoi s-a lăsat întunericul peste mintea mea. 

M-am trezit iar în cortul de pe puntea galerei lui Tanus. Eram 
întins pe o saltea din blană de oaie, iar el stătea aplecat asupra 
mea. De îndată ce mă văzu conștient își ascunse expresia de 
îngrijorare care-i schimonosise trăsăturile feței. 

— Prostănac nebun, se forță el să-mi rânjească. Pe numele lui 
Horus, de ce râdeai în halul ăla? 

Am încercat să mă ridic în capul oaselor, dar ţeasta mă durea 
îngrozitor și am gemut, apoi l-am apucat strâns de braț, căci mi 
se făcea iar rău. 

— Tanus, caii vrăjmașilor care au fost aduși azi-noapte aici... 
trebuie să pun mâna pe ei. 

— Nu-ţi mai bate capul ăla plin de cucuie. L-am trimis deja pe 
Hui să-i adune, mă linişti el. Dacă e să am cinci sute din 
născocirile alea ale tale pentru noua mea divizie de care, voi 
avea nevoie de o mie din fiarele alea blestemate ca să le tragă. 
Totuși, roțile alea noi ale tale sunt mai periculoase decât un 
regiment de hicsoși. N-o să mai merg cu tine până când n-ai să 
faci ceva să le schimbi. 


452 


O clipă, ceea ce spusese nu-mi pătrunse prin căpăţâna mea 
bolnavă, apoi mi-am dat seama că minunea se întâmplase. 
Tanus își călcase peste mândrie și cedase în faţa mea. 
Escadronul meu orfan de care era, în sfârșit, pe punctul de a 
face parte din oștirea propriu-zisă, iar el avea să-mi dea oameni 
și aur ca să mai construiesc cinci sute. Avea chiar să 
călătorească iar cu mine, numai să fiu în stare să fixez roţile 
acelea. 

Dar ceea ce m-a umplut cu adevărat de bucurie a fost că m-a 
iertat până la urmă și eram din nou prieteni. 


e Capitolul 83 « 


Succesul carelor mele la Esna și simţământul de încredere pe 
care ni-l crease nouă tuturor au fost de scurtă durată. In sinea 
mea mă așteptam înfricoșat la ceea ce avea să se întâmple. Era 
vorba de mișcarea logică a vrăjmașului și atât Salitis, cât și 
seniorul Intef ar fi trebuit s-o facă cu mult mai devreme. 

Știam că atunci când trecuse pustiitor prin Regatul de Jos, 
Salitis capturase cea mai mare parte a flotei uzurpatorului roșu. 
Corăbiile acelea zăceau abandonate la docurile din Memphis și 
în Deltă. Totuși, trebuie să fi existat marinari egipteni renegaţi în 
marina uzurpatorului la dispoziţia lui Salitis și ar fi fost, de 
asemenea, posibil ca acesta să-și recruteze destui mercenari 
sirieni la Gaza și Joppa și din alte porturi de pe coasta 
răsăriteană a uriașei mări, ca să pună în mișcare câteva sute de 
galere și transportoare. 

Imi dădusem seama că lucrul acesta trebuia să se întâmple, 
dar m-am abținut să-i pun în gardă pe Tanus și pe stăpâna mea, 
căci nu voiam să-i deprim și mai tare pe ei și pe oamenii noștri 
deznădăjduiţi. Mi-am scotocit mintea să gasesc o soluţie de a 
contrabalansa această mișcare, pentru atunci când Salitis și 
Intef aveau să pornească, dar nu mi-a venit nicio idee. De 
aceea, de vreme ce nu puteam face nimic să stopez aceste 
temeri, m-am gândit că e mai bine să le ţin pentru mine. 

Când, în sfârșit, lucrul acesta se întâmplă, iar iscoadele 
noastre de pe partea răsăriteană a fluviului, vizavi de Asyut, ne 
avertizară de apropierea acestei flote din Deltă, Tanus se repezi 


453 


cu corăbiile sale spre miazănoapte, ca s-o întâmpine. Vasele 
sale erau superioare din toate punctele de vedere celor pe care 
le adunaseră Salitis și Intef, dar bătălia dură aproape o 
săptămână, până ce Tanus le distruse pe cele ale dușmanului 
sau le făcu să se întoarcă în Deltă. 

Totuși, Salitis își adusese transportoarele în spatele galerelor 
de luptă și, în timp ce se dădea încă bătălia pe fluviu, el putu să- 
și îmbarce aproape două regimente întregi de cai și de care 
mutându-le intacte pe partea noastră a fluviului, fără ca galerele 
să poată să le mai ajungă. 

Aceste regimente cuprindeau aproape trei sute de care de 
război rapide de ale lui Salitis - diviziile sale de elită pe care le 
conducea el însuși. Până la urmă, contraatacă. Acum nimic nu-l 
putea opri, deoarece carele sale veneau furtunos către miazăzi 
de-a lungul malului fluviului pe care ne aflam. Tot ce puteau 
face galerele noastre era să încerce să ţină pasul cu nourul de 
praf stârnit de ele în timp ce goneau spre templul funerar al lui 
Mamose, plin de comori. 


e Capitolul 84 « 


Regina Lostris convocă consiliul de război în momentul în care 
vestea că hicsoșii traversaseră fluviul ajunse la noi, în palatul lui 
Memnon. Prima întrebare i-o adresă lui Tanus: 

— Acum, că au trecut fluviul, poţi să-i oprești pe barbari? 

— Aș putea probabil să le întârzii înaintarea, îi răspunse el 
sincer. Am aflat foarte multe despre ei. Putem să-i așteptăm 
îndărătul zidurilor de piatră sau al barierelor de prăjini ascuţite 
cu care ne-a dotat Taita. Dar Salitis n-are nevoie să se bată. 
Carele lui sunt atât de iuți, încât poate să ţâșnească pe lângă 
noi, așa cum a făcut la Asyut. Nu, nu-l pot opri. 

Regina Lostris se uită la mine: 

— Taita, dar carele tale n-ar putea să ţină piept hicsoșilor? 

— Maiestate, am patruzeci de care pe care le pot trimite în 
întâmpinarea lor. Ei au trei sute. Carele mele sunt mai iuți decât 
ale lui Salitis, dar oamenii noștri nu sunt atât de pricepuţi și de 
antrenați ca ai lui. Mai e și problema roţilor. Încă nu le-am 
perfecţionat. Salitis ne va copleși și ne va distruge cu ușurință. 


454 


Dacă mi se dă timp și materiale, pot construi care mai noi și mai 
bune, cu roţi care să nu se desprindă, însă nu pot înlocui caii. Nu 
îndrăznesc să risc. Ei sunt singura noastră speranţă pentru o 
victorie finală. 

In vreme ce dezbăteam noi așa, sosi alt mesager, de data 
aceasta, de la miazăzi. Fugise spre noi ajutat de curent și de 
vânt, așa că vestea era numai de o zi. Tanus îi porunci să intre 
în sala de consiliu, iar mesagerul căzu în genunchi dinaintea 
reginei Lostris. 

— Vorbește, prietene, îl invită Tanus. Ce ai să ne spui? 

Mesagerul se cutremura de frică pentru viaţa lui: 

— Divină Maiestate, în vreme ce flota noastră lupta la Asyut, 
barbarii au traversat și pe la Esna. Și-au trecut caii la fel ca 
înainte, dar, de data aceasta nicio galeră de-a noastră n-a fost 
pregătită să-i facă să se întoarcă. Au reușit să-și treacă două 
regimente. Caii lor sunt înhămaţi și vin încoace într-un nour de 
praf iute ca zborul rândunicii. În trei zile vor fi aici. 

Tăcurăm cu toţii până când Tanus îl scoase afară pe mesager, 
poruncind să i se dea de mâncare și să fie îngrijit. Omul care se 
așteptase să fie omorât sărută sandalele reginei Lostris. 

Când rămaserăm singuri, Tanus zise încet: 

— Salitis are pe malul acesta patru regimente. Șase sute de 
care. S-a terminat. 

— Nu! izbucni glasul stăpânei mele cu forță. Zeii nu pot să 
părăsească Egiptul chiar acum. Civilizaţia noastră nu poate pieri. 
Avem prea multe de dat lumii acesteia. 

— Bineînţeles, pot să continuu lupta, o aprobă Tanus. Dar, 
până la urmă va fi același lucru. N-avem cum să le întrecem 
carele. 

Stăpâna mea se întoarse către mine: 

— Taita, nu ţi-am cerut până acum, pentru că știu cât de 
scump te costă. Dar trebuie să ţi-o cer acum înainte să iau 
hotărârea finală. Îţi cer să consulti iar labirinturile lui Ammon-Ra. 
Trebuie să știu ce așteaptă zeii de la noi. 

Mi-am plecat capul supus și am șoptit: 

— Am să-mi aduc cufărașul. 


455 


e Capitolul 85 e 


Locul pe care l-am ales pentru profeție a fost sanctuarul 
interior al altarului lui Horus din palatul neterminat al lui 
Memnon. Altarul nu fusese încă dedicat zeului, iar imaginea lui 
nu fusese pictată, însă eram sigur că Horus își pusese deja 
amprenta binevoitoare asupra clădirii. 

Stăpâna mea se așeză în faţă, cu Tanus alături, și se uita 
fascinată cum beau poţiunea vrăjitoarelor ca să-mi deschid ochii 
sufletului, Ka, făptura ca o pasăre ce sălășluiește în inima 
fiecăruia dintre noi și care este alter ego-ul nostru. 

Mi-am așezat labirinturile de fildeș dinaintea lor și le-am 
cerut, atât reginei Lostris, cât și lui Tanus, să le mângâie și să le 
mânuiască, ca să le umple de spiritul lor și al naţiunii pe care o 
reprezentau, al Egiptului însuși. În timp ce mă uitam cum 
împărțeau teancurile de piese de fildeș simţeam cum drogul din 
sânge devenea mai puternic, iar bătăile inimii se răriră pe 
măsură ce mica moarte punea stăpânire pe mine. 

Am ridicat cele două labirinturi rămase din ultimul teanc și le- 
am strâns la piept începură să se înfierbânte în contact cu pielea 
mea și, instinctiv, era gata-gata să mă retrag din întunericul 
care simțeam că vine peste mine. Dar am cedat și m-am lăsat în 
voia acestuia. 

Am auzit glasul stăpânei mele, ca venind de foarte departe. 

— Ce-o să se întâmple cu dubla coroană? Cum putem să 
ținem piept barbarilor? 

Viziunile începură să se formeze dinaintea ochilor mei și fui 
purtat în zilele ce-aveau să vie, și-am văzut întâmplări care nu 
se petrecuseră încă. 

Lumina soarelui de dimineaţă se strecura prin deschizătura 
din acoperiș și se izbeau de altarul lui Horus, când, în sfârșit, mă 
întorsei din călătoria depărtată a labirinturilor. Eram zguduit și 
îngreţțoșat, din cauza efectului halucinogen al drogului, buimac 
și tremurător de amintirile imaginilor ciudate pe care le 
văzusem. 

Stăpâna mea și Tanus stătuseră cu mine de-a lungul nopţii 
aceleia lungi. Chipurile lor nerăbdătoare fură primul lucru pe 
care îl văzui când îmi revenii, dar erau atât de distorsionate și 
de tremurătoare, încât credeam că fac parte din viziunea mea. 


456 


— Taita, ţi-e bine? Vorbește-ne! Spune-ne ce-ai văzut. 

Stăpâna mea era îngrijorată. Nu putea să-și ascundă 
sentimentul de vinovăţie pe care îl încerca, din cauză că mă 
forțase să intru din nou în labirinturile lui Ammon-Ra. 

— Am văzut un șarpe. Glasul îmi răsuna încă ciudat în urechi, 
de parcă nu eu eram cel ce vorbea. Un șarpe mare, verde, care 
se târa prin deșert. 

Am văzut expresia încurcată de pe chipurile lor, dar nici eu 
însumi nu-mi puteam da seama de înțeles, așa că nu am fost în 
stare să-i ajut. 

— Mi-e sete, am șoptit. Gâtlejul mi-e uscat, iar limba parcă-i 
un pietroi acoperit cu mușchi. 

Tanus înșfăcă un ulcior cu vin și îmi turnă într-un pocal, iar eu 
l-am băut cu lăcomie. 

— Spune-ne despre șarpe, îmi ceru stăpâna mea, de îndată ce 
depărtai pocalul de la gură. 

— Trupul lui sinuos era fără sfârșit și lucea verzui în lumina 
soarelui. Se târa printr-un ţinut ciudat, locuit de oameni înalți, în 
pielea goală, precum și de fiare bizare, minunate. 

— l-ai văzut capul sau coada? mă întrebă stăpâna mea, iar eu 
am negat. 

— Tu unde erai? Unde stăteai? insistă ea. 

Uitasem cu câtă nerăbdare îmi aștepta viziunile și cu câtă 
plăcere mi le interpreta. 

— Călăream pe spinarea șarpelui, i-am răspuns eu. Dar nu 
eram singur. 

— Cine era cu tine? 

— Tu îmi stăteai alături, stăpână, iar Memnon era cu tine. 
Tanus era de partea cealaltă a mea, iar șarpele ne purta pe toți. 

— Nilul! Șarpele era Nilul! strigă ea triumfătoare. Prevestești o 
călătorie pe care o vom face pe fluviu! 

— În ce parte? mă întrebă Tanus, la fel de fermecat ca și ea. 
În ce parte curgea fluviul? 

Am făcut un efort, ca să-mi amintesc toate detaliile. 

— Am văzut soarele răsărind din stânga mea. 

— Spre miazăzi! strigă el. 

— În inima Africii, zise stăpâna mea. 

— Până la urmă, am văzut capetele șarpelui în fața noastră. 
Trupul șarpelui se bifurca și fiecare ramură avea câte un cap. 


457 


— Are, oare, Nilul două braţe? se minună stăpâna mea cu glas 
tare. Sau viziunea aceasta are un înţeles mai adânc? 

— Hai să vedem ce mai are Taita să ne spună, o opri Tanus 
din speculațiile sale. Zi-i mai departe, bătrâne prieten! 

— Apoi am văzut-o pe zeiţă. Stătea pe vârful unui munte înalt. 
Ambele capete ale șarpelui o venerau. 

Stăpâna mea nu se putu abţine: 

— Pe care dintre zeițe ai văzut-o? O, spune-mi repede cine 
era! 

— Avea chipul cu barbă, ca un bărbat, dar sânii și pubisul îi 
erau de femeie. Din vaginul ei ţâșneau două șiroaie măreţe de 
apă, drept în gura deschisă a șarpelui cu două capete. 

— E vorba de zeiţa Hapi! De zeul fluviului, șopti regina Lostris. 
Ea e cea care generează fluviul în ea însăși, apoi îi dă drumul, să 
curgă prin lume. 

— Ce altceva ai mai văzut? mă întrebă Tanus. 

— Zeița ne-a zâmbit și și-a arătat bunăvoința față de noi. 
Vorbea cu glasul vântului și-al mării. Sunetul tunetului pe 
piscurile munţilor de departe. 

— Ce ne spunea? întrebă regina Lostris cu venerație. 

— Spunea: „Las-o pe fiica mea să vină la mine! Am s-o fac 
atât de puternică, încât va învinge, iar poporul meu nu va pieri 
în faţa barbarilor”, repetai eu cuvintele care încă îmi bubuiau în 
cap, ca bătăile unei tobe. 

— Eu sunt fiica zeiţei fluviului, zise simplu stăpâna mea. l-am 
fost închinată încă de la naștere. Acum mă cheamă, așa că 
trebuie să mă duc la capătul Nilului, acolo unde sălășluiește ea. 

— E aceeași călătorie la care ne-am mai gândit noi doi - Taita 
și cu mine, reflectă Tanus. lar acum zeiţa ne poruncește s-o 
facem. N-avem cum s-o refuzăm. 

— Da, trebuie să plecăm, dar ne vom întoarce, jură stăpâna 
mea. Acesta este pământul meu, Egiptul însuși. Aceasta este 
cetatea mea, frumoasa Tebă, cea cu o sută de porţi. N-am cum 
să le părăsesc pentru totdeauna. Mă voi întoarce la Teba. Jur, și- 
o iau chezașă pe Hapi, la jurământul meu. Ne vom întoarce! 


458 


e Capitolul 86 œ» 


Hotărârea de a fugi către miazăzi, sus, dincolo de cataracte, 
în ţinutul sălbatic și neexplorat, o mai luasem, Tanus și cu mine, 
și înainte. Prima oară, fusese pentru a scăpa de mânia și de 
răzbunarea faraonului. Acum fugeam de un vrăjmaș încă și mai 
necruţător. Era ca și cum zeii se hotărâseră ca noi să facem 
această călătorie și nu voiau să ne împotrivim. 

Aveam puţin timp să ne pregătim pentru o plecare atât de 
importantă. Hicsoșii veneau spre noi din două direcţii, iar 
pichetele noastre ne anunţaseră că îi vom vedea de pe 
acoperișul palatului lui Memnon, cel mai târziu peste trei zile. 

Tanus îl însărcină pe Kratas să se ocupe de jumătate din forța 
sa și l-a trimis să-l întâmpine pe regele Salitis care venea 
puternic dinspre Asyut, la miazănoapte, și, mai mult ca sigur, 
avea să fie prima coloană care ajungea în necropolă și la palat. 
Kratas avea ordin să poarte o bătălie din mers. Folosindu-se de 
prăjini și apărând fiecare poziţie fortificată, avea sarcina să-l 
întârzie pe Salitis cât mai mult posibil, fără să riște să fie oprit 
sau copleșit de dușman. În momentul în care nu mai putea să le 
țină piept, trebuia să-și evacueze oamenii pe galere. 

Tanus însuși porni, în fruntea celeilalte jumătăţi a oștirii, spre 
miazăzi, ca să-i întârzie și el pe hicsoșii ce veneau dinspre Esna. 

În vreme ce ei erau ocupați în acest fel, stăpâna mea urma 
să-i îmbarce pe toţi oamenii noștri, împreună cu averile lor la 
bordul corăbiilor rămase. Regina Lostris încredința această 
sarcină seniorului Merkeset, dar, bineînţeles, mă făcu pe mine 
aghiotantul lui. Seniorul Merkeset nu numai că era bogat, dar își 
și luase, de curând, o soţie de șaisprezece ani. De aceea, nu-mi 
prea era de mare folos. Întreg planul și execuţia evacuării căzu 
cu totul pe umerii mei. 

Totuși, înainte să mă gândesc la asta, trebuia să am grijă de 
caii mei. Chiar și în acest stadiu, de început, mi-am dat seama 
foarte limpede că ei erau cheia supravieţuirii noastre ca naţiune 
și ca popor civilizat. Cu animalele pe care le capturaserăm de la 
Esna, aveam câteva mii în hergheliile noastre. l-am împărțit în 
patru părţi, ca să găsească mai ușor mâncare, din mers. Mai 
mult, hergheliile mai mici făceau mai puţin praf și puteau mai 
ușor să-i evite pe cercetașii hicsoși. 

459 


L-am trimis pe Hui, împreună cu vizitiii, cu grăjdarii și cu caii 
spre miazăzi, către Elefantina, cu poruncă să evite malul 
fluviului, acolo unde goneau carele hicsoșilor, și să ţină linia 
uscatului, mai aproape de marginea deșertului. 

După ce caii plecară, îmi puteam îndrepta atenţia spre 
oameni. Mi-am dat seama că numărul celor care urmau să ne 
însoţească în călătorie era limitat de numărul de corăbii pe care 
le aveam la îndemână. Eram sigur că aproape toţi egiptenii 
voiau să facă parte din acest exod. Cruzimea și ferocitatea 
hicsoșilor era evidentă în fiecare cetate pe care o incendiau și în 
fiecare atrocitate manifestată faţă de oamenii noștri. Toate 
primejdiile necunoscute al sălbăticiei africane erau de preferat 
acestor monștri însetaţi de sânge care se năpusteau asupra 
noastră în carele lor. 

Până la urmă, am calculat și am ajuns la concluzia că puteam 
găzdui doar douăsprezece mii de suflete la bordul flotei noastre 
fugare, iar eu i-am raportat acest lucru stăpânei mele. 

— Trebuie să fim fără milă, în privinţa celor pe care îi vom 
alege și a celor pe care îi vom lăsa aici, i-am spus eu, darea nici 
nu vru s-audă de-așa ceva. 

— Aceștia sunt oamenii mei. Am să-mi cedez, mai degrabă, 
propriu-mi loc, decât să las unul singur pe mâna hicsoșilor! 

— Dar, Maiestate, ce să facem cu bătrânii și cu neputincioșii? 
Cu bolnavii și cu cei foarte tineri? 

— Fiecare cetăţean va avea dreptul să aleagă dacă vine sau 
nu cu noi. N-am să-i părăsesc nici pe cei cu tâmplele albe, nici 
pe cerșetori; nici pe nou-născuţi, nici pe leproși. Ei fac parte din 
poporul meu și, dacă nu pot să meargă, atunci voi rămâne eu cu 
prinţul Memnon alături de ei. 

Bineînţeles, l-a menţionat pe prinţ, ca să fie și mai sigură pe 
victoria sa asupra mea. 

Corăbiile aveau să navigheze scufundate în apă până la 
copastie, cu atâta amar de oameni pe ele, dar n-aveam de ales. 
Totuși, am simţit o oarecare satisfacţie, pentru că i-am îmbarcat 
mai întâi pe cetăţenii cei mai utili și mai creativi. Am ales 
oameni din fiecare meșteșug și din fiecare profesie, zidari și 
ţesători, arămieri și olari, tabăcari și velieri, scribi și artiști, 
constructori de nave și dulgheri - toți oameni de frunte în 
profesiile lor. Am avut grijă ca aceștia să fie duși în siguranţă la 
corăbiile ce așteptau să-i transporte. Îmi făcu o plăcere 


460 


deosebită să ofer cele mai lipsite de confort cabine, din vasele 
cele mai soioase, preoţilor și scribilor legiuitori, păduchilor 
acelora care sugeau sângele din trupul sănătos al statului. 

De îndată ce toţi aceștia fură îmbarcaţi, am permis gloatei să 
vină roiuri-roiuri la debarcaderul de la poalele templului. 

Ca rezultat al intransigenței stăpânei mele, trebuia să fiu 
foarte atent cu cargourile. Am adunat armele și uneltele, și 
materiile prime de care aveam nevoie pentru a construi o nouă 
civilizație, pe pământ necunoscut. Am încercat prin toate 
mijloacele să reduc, ca volum și greutate, restul încărcăturii. De 
exemplu, în loc de grâne și de fructe, am preferat seminţe din 
fiecare plantă folositoare, în ulcele de lut, sigilate cu smoală și 
ceară. 

Fiecare deben-greutate adăugat în corăbiile noastre însemna 
altceva la care trebuia să renunțăm. Călătoria noastră avea, 
poate, să dureze zece ani sau chiar o viaţă întreagă. Drumul 
urma să fie greu. Ştiam că, în faţa noastră, se aflau marile 
cataracte. Nu îndrăzneam să ne împovărăm cu nimic altceva, 
decât esenţialul, dar mai era și și promisiunea stăpânei mele 
faţă de faraon. Abia de mai era loc pentru vii; cum să mai facem 
loc și morților? 

— l-am jurat regelui pe patul de moarte, insistă stăpâna mea. 
N-am cum să-l părăsesc aici. 

— Maiestatea Ta, voi găsi eu un ascunziș pentru trupul 
regelui, vreun mormânt anonim pe coline, unde nu va fi găsit de 
niciun om. Când ne vom întoarce la Teba, îl vom exhuma și îi 
vom face o înmormântare regală, așa cum i-ai promis. 

— Dacă-mi voi călca jurământul, zeii ne vor părăsi, iar 
călătoria noastră va fi blestemată. Trupul regelui trebuie să vină 
cu noi. 

O singură privire spre chipul ei mă făcu să-mi dau seama că 
nu avea niciun rost să mai insist. Am deschis sarcofagul masiv 
de granit și am scos cele șase sicrie interioare. Chiar și acestea 
erau atât de voluminoase, încât am fi avut nevoie de o galeră 
numai pentru ele. 

Am luat o hotărâre, fără s-o consult pe regina Lostris. l-am 
pus pe lucrători să scoată numai ultimele două sicrie de aur, pe 
care le-am înfășurat în pânze groase, de in, ca să le protejăm. 
Mărimea și greutatea fură astfel reduse la proporţii acceptabile 


461 


și am încredințat cele două sicrie înfășurate în pânză, spre 
păstrare, Suflării lui Horus. 

Comoara uriașă a faraonului, tot aurul, argintul și pietrele 
preţioase, fu încărcată în cufere din lemn de cedru. Le-am 
poruncit aurarilor să scoată foiţa de aur de pe sicriele la care 
renunțasem și de pe marea sanie funerară și l-am topit în 
lingouri. Eram încântat, în sinea mea, că eram instrumentul 
distrugerii acestei monstruozităţți lipsite de gust. Cuferele cu 
comoara și barele de aur fură duse la debarcader, apoi încărcate 
la bordul corăbiilor în așteptare. Le-am distribuit în așa fel, încât 
fiecare dintre ele să ducă cel puţin un cufăr sau o grămadă de 
lingouri. În felul acesta, riscul de a se pierde întreaga comoară 
dintr-o singură lovitură era cu mult redus. 

Mare parte din comoara funerară nu am putut s-o luăm cu noi 
- tot mobilierul și statuile, armurile de ceremonie și cuferele de 
statuete ushabti și, bineînţeles, construcţia aceea urâtă, dricul, 
de pe care am luat tot aurul. Decât să cadă pe mâinile 
hicsoșilor, am preferat să le strângem pe toate grămadă în 
curtea templului și eu însumi am aruncat o făclie în vârful 
acestui munte de comori, uitându-mă cum arde, până se făcu 
scrum. 

Toate acestea se făcură în mare grabă și, înainte să se 
termine de încărcat ultima corabie, paznicii de pe acoperișul 
palatului ne avertizară strigând că, în zare, apăruseră nourii de 
praf stârniţi de carele hicsoșilor. Într-o oră, trupele noastre 
vlăguite și slăbite de luptă, care, sub comanda lui Tanus și a lui 
Kratas, duseseră bătălia aceea de ariergardă, începură să se 
retragă spre necropolă și să se îmbarce pe galerele care îi 
așteptau. 

L-am întâlnit pe Tanus, care venea pe alee, în fruntea unui 
escadron al gărzilor. Până acum, datorită curajului și sacrificiului 
lor, el și oamenii săi reușiseră să mai câștige vreo câteva zile, ca 
să ne terminăm evacuarea. Mai mult nu puteau face, iar 
vrăjmașul era pe urmele lor. 

Când i-am făcut semn cu mâna și l-am chemat pe nume, 
Tanus mă văzu și strigă peste capetele mulţimii: 

— Regina Lostris și prinţul unde sunt? S-au urcat la bordul 
Suflării lui Horus? 

Mi-am croit drum prin mulţime, până la el. 


462 


— Stăpâna mea refuză să urce la bord, până nu se vor 
îmbarca toți oamenii ei. Mi-a poruncit să te duc la ea, de îndată 
ce vei sosi. Te așteaptă în apartamentul ei din palat. 

Se uită la mine înspăimântat. 

— Vrăjmașii ne zoresc cumplit. Regina Lostris și prințul sunt 
mai de valoare decât prostimea de-aici! De ce n-ai obligat-o să 
se îmbarce? 

Am început să râd. 

— Nu-i o doamnă care poate fi obligată prea ușor. Ar trebui să 
știi lucrul acesta la fel de bine ca mine. Nu-și va lăsa niciun om 
pe mâinile hicsoșilor. 

— Fi-i-ar mândria lovită de Seth! O să ne omoare pe toți! 

Dar vorbele acestea dure erau contrazise de expresia de 
mândrie și de admiraţie de pe chipul lui plin de praf, șiroind de 
sudoare. Rânji la mine: 

— Ei, bine, dacă nu vine de bunăvoie, atunci va trebui să ne 
ducem s-o luăm noi! 

Ne croirăm drum printre șirurile lungi de pasageri cu prunci în 
braţe, împovăraţi cu boccele conţinând avutul fiecăruia, care 
înaintau spre doc un, ca să se îmbarce pe corăbii. In vreme ce 
ne grăbeam pe alee, Tanus întinse mâna şi-mi arătă, peste 
parapet, nourii cumpliţi de praf ce se năpusteau spre noi din 
ambele direcţii. 

— Se mișcă mai repede decât aș fi crezut eu că-i posibil. Nu s- 
au oprit nici măcar să-și adape caii. Dacă nu ne grăbim cu 
îmbarcarea, atunci au să ne prindă cu jumătate din oamenii 
noștri încă la mal, zise el sumbru și-mi arătă debarcaderul de la 
picioarele noastre. 

Acesta nu putea adăposti decât două corăbii deodată. Masele 
de refugiaţi blocau aleea și se îngrămădeau la porțile de intrare 
în docuri. Vaietele și plânsetele oamenilor sporeau confuzia, iar 
în clipa aceea cineva din spatele coloanei ţipă: „Hicsoșii au 
venit! Salvaţi-vă! Hicsoșii sunt aici!” 

Mulțimea fu cuprinsă de panică și ţâșni înainte orbește. 
Femeile fură strivite de porţile de piatră, iar copiii fură călcaţi în 
picioare. Dispărură orice ordine și control. Cetăţenii demni și 
cumpătaţi și soldaţii disciplinaţi fură reduși la o gloată disperată, 
luptând să supravieţuiască. 

Am fost nevoit să mă folosesc de prăjinile ascuţite, ca să-mi 
fac loc printre ei, îndreptându-mă, împreună cu Tanus, spre 


463 


palat. Până la urmă, am trecut prin mulţime și-am alergat către 
porțile clădirii. 

Sălile și coridoarele erau pustii, cu excepţia câtorva borfași 
care furau ce puteau din încăperile goale. Fugiră, când îl văzură 
pe Tanus. Avea o figură înfricoșătoare, tras la faţă și plin de 
praf, vlăguit de luptă, cu niște tuleie de barbă aspre. Se năpusti 
înaintea mea în apartamentul personal al reginei. Camera ei era 
nepăzită și ușa larg deschisă. Ne-am repezit înăuntru. 

Stăpâna mea stătea singură pe terasă, sub vița de vie, cu 
prinţul Memnon în poală. li arăta corăbiile de pe Nil, de la 
poalele palatului și erau amândoi foarte entuziasmați de 
spectacol. 

— Uite ce corăbii frumoase! 

Când dădu cu ochii de noi, regina Lostris se ridică surâzând, 
iar Memnon se dădu jos din poala ei și o zbughi spre Tanus. 
Acesta îl săltă pe umăr și își trecu braţul liber pe după umerii 
stăpânei mele. 

— Unde-ţi sunt sclavele? Unde sunt Aton și seniorul Mekset? 
întrebă Tanus. 

— l-am trimis pe toţi pe corăbii. 

— Taita zice că tu n-ai vrut să te duci. E tare supărat pe tine. 
Și pe bună dreptate! 

— lartă-mă, dragă Taita! 

Surâsul ei putea să-mi ilumineze viața și, la fel de bine, să-mi 
frângă inima. 

— Ai face mai bine să-i ceri iertăciune regelui Salitis, i-am 
sugerat eu scorțos. O s-ajungă aici cât ai zice pește! 

Am apucat-o de braț. 

— Acum că mitocanul ăsta de soldat al tău a venit, în sfârșit, 
am putea să pornim și noi spre corăbii? 

Părăsirăm terasa în fugă și o luarăm îndărăt, pe coridoarele 
palatului. Eram singuri-singurei și până și borfașii și hoţii se 
făcuseră nevăzuţi, ca șobolanii în găurile lor. Singurul dintre noi 
care nu-și făcea nicio grijă era prințul Memnon. Pentru el, toate 
acestea nu erau decât un joc plin de veselie. Călare pe umerii lui 
Tanus, îi dădea pinteni și striga: „Diii!” așa cum învățase de la 
mine, când mergeam călare pe Răbadare. 

O luarăm la fugă prin grădinile palatului, către scările de 
piatră care duceau spre dig. Aceasta era calea cea mai scurtă 
spre docurile templului. Inaintând pe faleză, mi-am dat seama 


464 


că situaţia se schimbase dramatic, din momentul în care 
pornisem să-i luăm pe stăpâna mea și pe prinţ din palat. În faţa 
noastră, aleea era goală; ultimii refugiaţi se urcaseră deja la 
bordul corăbiilor de la docuri. Dincolo de parapet, le vedeam 
catargele mișcându-se încet pe canal, către fluviu. 

Am observat cu un gol în stomac că eram ultimele persoane 
rămase la mal și că mai aveam încă o jumătate de milă până s- 
ajungem la docurile pustii. Ne oprirăm cu toţii deodată și ne-am 
uitat cum se depărtau ultimele galere. 

— l-am spus căpitanului s-aștepte, am gemut eu, dar, pentru 
că hicsoșii sunt atât de aproape, nu s-au gândit decât la propria 
lor siguranţă. 

— Ce-am putea face acum? oftă stăpâna mea și până și 
țipetele fericite ale lui Memnon încetară. 

— Dacă mai putem ajunge la malul fluviului, cu siguranţă că 
Remrem sau Kratas au să ne vadă și au să ne trimită un schif, 
ca să ne ia, am sugerat eu, iar Tanus fu imediat de acord. 

— Haideţi pe-aici! Urmaţi-mă! strigă el. Taita, ai grijă de 
stăpâna ta! 

Am luat-o de braţ, ca s-o ajut, dar ea era puternică și agilă, ca 
un păstoraș, așa că alerga cu ușurință, alături de mine. Apoi, 
brusc, am auzit caii și scârțăitul carelor. Zgomotele acestea erau 
inconfundabile și terifiante, la o aruncătură de băț de noi. 

Caii noștri plecaseră deja de trei zile și trebuie să fi parcurs 
deja o parte bună din drumul spre Elefantina. Demontasem 
carele și le încărcasem pe corăbii. Carele pe care le auzeam 
acum nu se vedeau încă, la poalele digului, dar știam foarte bine 
cui aparțineau. 

— Hicsoșii! am zis eu încetișor și ne oprirăm toți patru, strânși 
unul lângă altul. Trebuie să fie una dintre grupările lor de 
cercetași. 

— Parcă n-ar fi mai mult de două-trei care, aprobă Tanus, dar 
ajung și-atâtea. Ne-au blocat calea. 

— Cred c-am plecat puţin cam târziu, zise stăpâna mea, 
căznindu-se să rămână calmă, și se uită la Tanus și la mine plină 
de speranţă. Ce sugerați acum? 

Tupeul ei mă lăsă paf. Numai încăpăţânarea sa ne adusese 
într-o asemenea situație dificilă. Dacă mi-ar fi urmat 
îndemnurile, am fi fost cu toţii la bordul Suflării lui Horus, iar 
acum am fi călătorit spre Elefantina. 


465 


Tanus își ridică mâna, să se facă liniște, iar noi ne-am oprit și- 
am ascultat zgomotul carelor vrăjmașe de-a lungul drumului de 
la poalele digului. Cu cât se apropiau mai mult, cu atât ne 
dădeam seama că nu era decât un grup mic, de avangardă. 

Brusc, sunetul roţilor se opri și-am auzit caii fornăind și dând 
din copite, apoi glasuri de oameni vorbind o limbă aspră și 
guturală. Erau chiar sub noi, iar Tanus ne făcu iar semn să 
tăcem. Prinţul Memnon nu era obișnuit cu restricţiile și nici să se 
abţină de la ceea ce voia să facă. Auzise și el zgomotele și le 
recunoscuse. 

— Cai! strigă el, cu vocea lui ca un clopoțel. Vreau să văd caii! 

Pe loc, se auzi un strigăt. Hicsoșii dădeau ordine urlând, iar 
săbiile le zăngăniră în teacă. Apoi răsunară pași grei pe scările 
de piatră, vrăjmașii urmând să dea năvală pe dig. 

Coifurile lor înalte apărură dincolo de balustrada de piatră 
chiar înaintea noastră, apoi se arătară în întregime. Era un grup 
de cinci oameni și se năpustiră asupra noastră cu săbiile scoase 
din teacă - niște matahale înzăuate, cu bărbile împletite cu 
panglici colorate. Dar unul dintre ei era mai înalt decât restul. La 
început, nu l-am recunoscut. Apoi, urlă cu un glas pe care nu-l 
voi uita niciodată: 

— Aha, tu erai, tinere Harrab! L-am omorât pe câinele ăla 
bătrân, iar acum am să-i ucid și cățelanarul! 

Trebuia să-mi dau seama că seniorul Intef avea să fie primul 
dintre ei care să vină amușinând, ca o hienă înfometată, după 
comoara faraonului. Probabil că dăduse fuga în fruntea diviziei 
de hicsoși, ca să intre primul în templul funerar. Cu toată 
lăudăroșenia lui, nu se grăbi să-l înfrunte pe Tanus, ci le făcu 
semn celorlalți din bandă să facă treaba, în locul lui. 

Tanus îl dădu iute jos pe prinţ de pe umeri și mi-l azvârli, ca 
pe o păpușă. 

— Fugiţi! ne porunci el. Am să-i întârzii puţin aici! 

Se repezi asupra hicsoșilor, pe când erau încă îngrămădiţi pe 
scări, ca să nu aibă loc să-și mânuiască săbiile. Pe primul îl 
omori fără probleme, înfigându-i vârful spadei în beregată, cu 
dibăcia lui obișnuită. 

— Nu mai staţi acolo să căscaţi gura! ne-a strigat el peste 
umăr. Fugiţi! 


466 


Nu căscam gura, dar cu copilul strâns la piept, știam cât de 
zadarnică era porunca lui. Cu povara aceea, n-aveam s-ajung 
niciodată pe malul fluviului. 

M-am apropiat de parapet și m-am uitat peste el. Chiar sub 
mine, erau parcate două care de-ale hicsoșilor, cu caii înhămaţi, 
fornăind și dând din copite. Numai un om rămăsese acolo, să 
aibă grijă de ei; ceilalți, dăduseră năvală pe scări. Stătea în faţa 
celor două care și își concentrase întreaga atenţie asupra lor. Nu 
mă văzu, cum stăteam acolo, pe dig, chiar deasupra lui. 

Încă ţinându-l strâns pe Memnon, mi-am trecut repede 
picioarele peste parapet și m-am aruncat în faţă. Prinţul ţipă 
alarmat, în vreme ce cădeam. De pe dig până unde se aflau 
carele hicsoșilor era o distanță cam de patru ori înălțimea unui 
bărbat înalt. Mi-aș fi putut rupe ușor piciorul în cădere, dacă n- 
aș fi nimerit, total neașteptat, în capul hicsosului. Impactul îi 
rupse gâtul; i-am auzit clar vertebrele pârâind, și se prăbuși sub 
greutatea noastră, amortizându-ne căderea. 

M-am căznit să mă pun pe picioare, cu Memnon urlând 
mânios la un astfel de tratament dur, dar asta nu era totul. L-am 
azvârlit în primul car și m-am uitat după stăpâna mea. Se uita 
peste parapet sus, deasupra mea. 

— Sari! am strigat eu. Am să te prind! 

Nu ezită nicio clipă, ci se aruncă peste margine atât de 
repede, încât nu fui pregătit încă s-o prind. Căzu peste mine, cu 
poalele scurte fluturând, dezgolindu-i coapsele zvelte și lungi. 
Mă izbi direct, de-mi ieși brusc aerul din plămâni. Căzurăm 
amândoi grămadă. 

M-am căznit să mă ridic, încercând să-mi recapăt răsuflarea și 
o pusei și pe ea pe picioare. Am aruncat-o repede în car și i-am 
strigat: 

— Ai grijă de Memnon! 

Îl prinse chiar în clipa când era gata-gata să cadă peste 
peretele carului. Încă urla de mânie și de frică. A trebuit să trec 
peste ei, ca să ajung la frâie și să domolesc caii. 

— Ține-te bine! 

Caii reacționară pe loc sub mâinile mele și-am îndreptat carul 
cu iscusință chiar sub zid. Una dintre roți trecu hurducat peste 
trupul bărbatului pe care îl ucisesem în cădere. 

— Tanus! am strigat eu. Pe-aici! 


467 


Sus, deasupra noastră, el sări pe parapet și-și găsi echilibrul 
fără dificultate, parând și schimbând lovituri cu grupul de vizitii 
care se îngrămădeau în jurul lui, ca ogarii asupra unui leopard 
încolțit. 

— Sari, Tanus! Sari! am ţipat eu, iar el a făcut un pas peste 
marginea zidului de piatră și și-a dat drumul. Ajunse, cu mantia 
fluturându-i pe cap și pe umeri, chiar călare pe spinarea unui 
cal. Spada îi zbură din mână și se izbi cu zgomot de pământul 
tare, iar el își încolăci braţele în jurul gâtului animalului. 

— Diii! le-am strigat eu cailor și i-am șfichiuit cu biciul peste 
crupe. 

Țâșniră în plin galop. l-am condus peste potecă, în câmpul ce 
se întindea de-a lungul malului. Vedeam pânzele corăbiilor 
noastre în mijlocul curentului și-am recunoscut până și 
stindardul Suflării lui Horus, fluturând prin pădurea de catarge. 
Mai aveam de mers o jumătate de milă până la mal și mi-am 
aruncat privirile îndărăt. 

Seniorul Intef și oamenii săi năvăliseră jos, pe scări. Chiar 
atunci urcau în cel de-al doilea car. Mi-am făcut reproșuri că nu 
l-am făcut inutilizabil. Nu mi-ar fi luat mai mult de-o clipă să tai 
frâiele și să izgonesc caii, dar fusesem cuprins de panică, în 
dorința mea de a-i lua de acolo pe stăpâna mea și pe prinţ. 

Acum, seniorul Intef era pe urmele noastre. Nici nu 
parcursese bine o sută de pași, că mi-am și dat seama că 
vehiculul lor era mai rapid decât cel pe care îl conduceam eu. 
Greutatea lui Tanus îi încetinea galopul; era prea greu și se 
ținea încă de gâtul animalului cu ambele mâini. Părea înghețat 
sub teroare. Cred că era pentru prima oară când îl vedeam cu 
adevărat înfricoșat. Asistasem la scene când, stând în picioare 
ferm, trăsese cu săgeata în lei în plin atac; dar calul pur și 
simplu îl umplea de spaimă. 

Am încercat să nu iau în seamă carul care ne urma și mi-am 
întors privirile în față, concentrându-mă asupra noului meu 
talent de vizitiu, străbătând ogoarele cultivate, întinse, și 
labirintul canalelor de irigație și de șanțuri, de la malul Nilului. 
Carul hicsoșilor era greoi și masiv faţă de vehiculul Taita. Roţile 
lui solide, din lemn, cu cuţitele lor sclipitoare și rotitoare de pe 
margini mușcau adânc din brazdele arăturilor și toate 
zorzoanele acelea din bronz de pe panoul din față și de pe cele 
laterale ne îngreuiau mersul. Caii fuseseră, cu siguranţă, obosiţi 


468 


deja dinainte, căci erau plini de sudoare și din boturi le picura o 
spumă albă. 

Nici măcar nu ajunsesem la jumătatea drumului către fluviu, 
când am auzit strigătele vizitiilor hicsoși și tropot de copite 
apropiindu-se de noi. Am aruncat o privire fugară îndărăt și-am 
văzut carul foarte aproape. Vizitiul lovea caii cu un bici din 
curele din piele înnodate și urla la ei în limba aceea aspră și 
urâtă. Alături de el stătea seniorul Intef, aplecat cu îndârjire 
peste panoul din faţă. Barba împletită cu panglici îi flutura spre 
spate, de o parte și de alta a feței, iar trăsăturile frumoase i se 
luminaseră de încântarea vânătorii. 

Striga la mine, iar glasul lui întrecea zgomotul celor două 
vehicule în fugă. 

— Taita, vechiul meu amant, mă mai iubeşti? Vreau să-mi mai 
dai o dovadă de dragoste, înainte de a muri! izbucni el în râs. Ai 
să îngenunchezi dinainte-mi și-ai să mori cu gura plină! 

Pielea mi se umplu, ca de furnicăturile lăsate de piciorușe de 
insecte, de oroarea imaginii pe care mi-o treziseră vorbele lui. 

In faţa noastră, se afla un șanț de irigaţii și m-am abătut din 
drum, ca s-o luăm la goană de-a lungul lui, căci era adânc și 
abrupt. Carul hicsoșilor ocoli, urmându-ne, apropiindu-se tot mai 
mult de noi. 

— Și tu, drăgălașa mea fiică! Am să te dau pe mâna soldaţilor 
hicsoși, ca să se joace cu tine! Aștia știu câteva șmecherii pe 
care Harrab nu ţi le-a arătat! De tine nu mai am nevoie acum, 
că-ți am progenitura! 

Regina Lostris îl strânse pe prinţ mai tare la piept, iar chipul îi 
deveni palid și împietrit. 

Am înţeles imediat planul seniorului Intef. Un copil din sângele 
regal al Egiptului, chiar dacă devenea satrap al hicsoșilor, avea 
să asigure loialitatea poporului. Prinţul Memnon era marioneta 
prin care regele Salitis și seniorul Intef intenționau să conducă 
cele două regate. Era o manevră veche și eficientă a 
învingătorului. Mi-am mânat caii cât am putut eu de tare, dar 
erau obosiţi și încetineau tot mai mult iar seniorul Intef se 
apropiase atât de mult de noi, încât nici nu mai era nevoie să 
strige, ca să se facă auzit. 

— Seniore Harrab, e o plăcere mult așteptată. Mă-ntreb ce-o 
să facem cu tine? Mai întâi, o să ne uităm împreună la ce-i vor 
face soldaţii fiicei mele... 


469 


Am încercat să mă concentrez, ca să nu mai aud asemenea 
mizerii, dar vocea lui era pătrunzătoare. 

Priveam tot înainte, concentrându-mă asupra solului aspru și 
periculos, dar am văzut cu coada ochiului capetele cailor 
hicsoșilor cum ajung la același nivel cu vehiculul nostru. 
Coamele le zburau îndărăt și ochii lor deveneau din ce în ce mai 
aprigi, pe măsură ce se apropiau de noi la galop. 

Mă uitai îndărăt la ei. Arcașul hicsos solid din spatele lui Intef 
își potrivi o săgeată în arcul lui dublu-curbat. Distanţa era atât 
de mică, încât nici măcar de pe platforma hurducată a carului 
nu avea cum să nu nimerească pe unul dintre noi. 

Tanus era scos din luptă. Își pierduse spada. Se ţinea încă 
strâns de gâtul calului, pe partea depărtată, față de carul care 
ne depășea. Eu nu aveam decât micul meu pumnal, iar regina 
Lostris stătea în genunchi, încercând să-l acopere pe prinţ cu 
propriu-i trup. 

Abia atunci mi-am dat seama de greșeala pe care o făcuse 
vizitiul hicsos. Își împinsese caii în spaţiul strâmt dintre noi și 
șanțul adânc de irigaţii. Nu-și mai lăsase niciun pic de loc de 
manevră. 

Arcașul își înălță arcul și își încordă săgeata, până ce penele îi 
atinseră buzele. Ochi spre mine. Mă uitam în ochii lui peste 
piatra colţuroasă din vârful săgeţii sale. Avea sprâncenele dese 
și stufoase, iar ochii îi erau întunecaţi și implacabili, ca de 
șopârlă. Caii hicsoșilor alergau la același nivel cu butucul roții 
dinspre mine, iar eu am tras frâiele și am cotit spre ei. Cuţitele 
lucitoare de bronz ce ieșeau din cercul roții sfârâiră ușor, 
învârtindu-se prin picioarele cailor. 

Vizitiul hicsos ţipă consternat, dându-și seama de greșeală. 
Caii lui erau prinși între șanț și cuţitele acelea neîndurătoare. 
Tăișurile erau la o aruncătură de băț de genunchii armăsarului 
mare, murg, care se afla cel mai aproape de mine. 

În aceeași clipă, arcașul hicsos slobozi săgeata, dar mișcarea 
mea îl luă și pe el prin surprindere. Săgeata păru că zboară 
foarte încet spre capul meu, dar nu era decât o iluzie provocată 
de teroarea care mă cuprinsese. În realitate, luci ca o rază de 
soare peste umărul meu, marginea de piatră îmi atinse urechea 
și pe piept îmi căzu o picătură de sânge din zgărietură. 

Celălalt vizitiu încercase să-mi contracareze mişcarea, 
depărtându-se de mine, dar întorcând, roata din spate rula de-a 


470 


lungul buzei șanțului de irigație. Se desprinse, din cauza cercului 
de bronz, iar carul se clătină pe margine. 

Mi-am mânat caii și-am ţâșnit iar, năpustindu-mi spre celălalt 
car. Cuţitele de la roata mea sfârtecară picioarele celui mai 
apropiat dintre cai, iar bietul animal gemu de chin. Văzui 
bucățele de piele și păr zburând peste panourile carului meu și 
mi-am întărit inima gata să cedeze la auzul plânsului calului 
rănit. De data aceasta, în aer zbură un val de sânge amestecat 
cu bucățele de os din picioarele retezate, iar calul căzu, dând 
din copite și nechezând dureros, trăgându-și după el și 
tovarășul. l-am văzut pe cei doi pasageri azvârliţi zdravăn din 
car, dar vizitiul căzu dedesubtul vehiculului răsturnat fiind 
sfârtecat de roţile care se învârteau încă. 

Carul nostru gonea primejdios pe marginea șanțului, dar am 
reușit să strunesc caii și să-i am din nou sub control. 

— Hooo! i-am potolit eu și m-am întors, să mă uit îndărăt. Un 
nour de praf se înălța din locul unde carul hicsoșilor se prăbușise 
în șanț. Mi-am strunit caii la trap. Malul fluviului se afla la două 
sute de pași înaintea noastră și nimic nu mai stătea în drumul 
spre salvare. 

M-am mai uitat, pentru ultima oară, îndărăt. Arcașul hicsos 
care ochise spre mine zăcea grămadă, sfârtecat acolo unde 
fusese aruncat. 

Seniorul Intef zăcea ceva mai departe de marginea șanțului. 
Chiar cred că l-aș fi lăsat acolo, dacă n-ar mai fi mișcat, dar 
chiar în clipa aceea se ridică în capul oaselor, încercând să se 
pună pe picioare. 

Brusc, toată ura mea față de el îmi reveni cu atâta forță și 
claritate, încât mi se întunecă mintea. Parcă mi se spărsese o 
venă îndărătul ochilor, căci privirile mi se întunecară, iar peste 
ochi mi se lăsă o perdea de sânge. Din piept, îmi ţâșni un strigăt 
sălbatic, incoerent și-am întors caii, făcând o cotitură strânsă, 
până ce ne trezirăm cu faţa spre dig. ` 

Seniorul Intef stătea chiar în calea mea. Işi pierduse coiful și 
armele în cădere și părea pe jumătate ameţit, căci se clătina pe 
picioare. Am biciuit caii, s-o ia la galop, și roțile grele porniră 
huruind. Mi-am îndreptat carul direct către el. Barba îi era 
încâlcită, iar panglicile din ea se înnegriseră de praf. Ochii îi erau 
și ei mohorâţi și uluiţi, dar când m-am repezit cu caii spre el, i se 
limpeziră brusc și își înălţă capul. 


471 


— Nu! strigă el și începu să se dea îndărăt, întinzându-și 
mâinile către mine, ca și cum ar fi vrut să se ferească de carul 
masiv și de caii care alergau spre el. 

Eu mă îndreptam direct către el, dar, în ultimul moment, zeii 
lui întunecaţi îl apărară pentru ultima oară. Când m-am năpustit 
asupra lui, se aruncă într-o parte. Îl văzusem clătinându-se și mi- 
am închipuit că era slăbit și neajutorat. Când colo, era la fel de 
iute și de viclean ca un șacal hăituit de ogari. Carul era greoi și 
lipsit de finețe, așa că n-am putut întoarce destul de repede, ca 
să-l urmez imediat într-o parte. 

Nu-l nimerisem, dar mi-am continuat intenţia iniţială. Am tras 
frâiele, dar caii mă mai purtară vreo sută de pași, înainte să-i 
pot controla din nou și să întorc vehiculul acela greoi. In 
momentul când ne întoarserăm, Intef alerga să-și găsească 
adăpost în șanț. Dacă ajungea acolo, era salvat, mi-am zis eu. 
Am înjurat amarnic, continuând să alerg după el. 

Atunci, în sfârșit, zeii lui îl abandonară. Aproape că ajunsese 
la șanț, dar se uită peste umăr, la mine, fără să fie atent la 
picioare. Se izbi de un mușuroi de humă tare ca piatra și i se 
răsuci glezna sub el. Căzu rău, dar sări înapoi în picioare, ca un 
acrobat. Încercă s-o ia iar la fugă, dar durerea din glezna ruptă îl 
împiedică. Făcu un pas sau doi șchiopătând, apoi încercă s- 
ajungă la șanț ţopăind într-un picior. 

— În sfârșit, ești al meu! i-am urlat eu, iar el se întoarse brusc 
spre mine, clătinându-se, în timp ce mă apropiam cu carul. Avea 
chipul palid, dar ochii aceia ai lui, de leopard, luciră înflăcărat 
spre mine, amarnic și plini de ura din sufletul său crud și 
strâmb. 

— E tatăl meu! strigă stăpâna mea de alături, lipindu-l pe 
prinț cu fața de pieptul ei, ca să nu vadă. Lasă-l, Taita! E 
sângele meu! 

Mă supusesem toată viaţa poruncilor ei; era pentru prima 
oară când mă împotriveam. N-am făcut nicio mișcare să opresc 
caii, ci mă uitam drept în ochii seniorului Intef, în sfârșit, fără să- 
mi mai fie frică. 

Până la urmă, fu gata-gata să mă păcălească din nou. Se 
aruncă într-o parte cu atâta forță și agilitate, încât se răsuci din 
calea carului, dar nu putu să evite cuţitele de la roată. Una 
dintre lamele acelea rotitoare îi agăţă o za din armură. Vârful 
cuțitului îi sfâșie armura și-i pătrunse în moalele pântecelui. 


472 


Cuţitul se răsucea, așa că intestinele i se răsuciră după el, până 
ce-i ieșiră toate măruntaiele, de parcă era o scrumbie de fluviu, 
curățată de nevasta pescarului, pe masa de piatră de la piaţă. 

Fu tras în spatele nostru de funiile lunecoase ale propriilor 
sale intestine, dar rămânea din ce în ce mai în urmă, pe măsură 
ce cavitatea abdominală i se golea. Se ţinea de ele cu ambele 
mâini, pe măsură ce ieșeau, dar îi alunecau printre degete, ca 
un cordon ombilical grotesc ce-l ţinea legat de roata carului. 

Urletele sale erau un sunet pe care nu-mi doresc să-l mai aud 
vreodată, cât oi trăi eu pe lume. Ecourile lor îmi mai bântuie 
câteodată coșmarurile și nu voi putea să-l uit niciodată, deși îmi 
doresc atât de mult. 

Când funia cumplită cu care era tras pe pământul întunecat 
se rupse, în sfârșit, rămase zăcând în mijlocul câmpului. În 
sfârșit, urletele se potoliră și rămase nemișcat. 

Am oprit caii, iar Tanus se lăsă să alunece de pe spinarea 
calului și veni în car. li cobori pe stăpâna mea și pe prinţ, 
strângându-i la piept. Regina Lostris plângea. 

— O, a fost cumplit! Indiferent ce ne-a făcut el nouă, a fost 
totuși tatăl meu! 

— A trecut, zise Tanus, îmbrăţișând-o. S-au terminat toate 
relele. 

Prinţul Memnon se uita îndărăt peste umărul mamei sale la 
silueta hăcuită a bunicului său, cu fascinația pe care o au copiii 
pentru macabru. Brusc, rosti cu glăsciorul lui, ca un clopoțel: 

— A fost un om primejdios. 

— Da, l-am aprobat eu încet. A fost un om foarte primejdios. 

— Și omul acela primejdios e mort acum? 

— Da, Mem, a murit. Acum putem și noi toţi să dormim 
noaptea mai bine. 

Am fost nevoit să mân caii amarnic de-a lungul malului, ca să 
prind flotila din urmă, dar, până la urmă, am ajuns paralel cu 
galera lui Kratas, iar el ne-a recunoscut în vehiculul acela 
neobișnuit. Chiar și așa departe, unde era el, i se citea uluirea 
pe chip. Mai târziu, mi-a spus că își imaginase că suntem la 
adăpost, pe una dintre corăbiile din faţă. 

Am eliberat caii, înainte să părăsesc carul. Apoi am pornit prin 
apă, ca să ajungem la bărcuţa pe care o trimisese Kratas, ca să 
ne ia. 


473 


e Capitolul 87 e 


Hicsoșii n-aveau să ne lase să plecăm cu una cu două. Zile 
întregi, carele lor ne-au urmărit flotila pe ambele maluri ale 
Nilului în timp ce noi ne grăbeam către miazăzi. 

Ori de câte ori ne uitam peste pupa Suflări; lui Horus, vedeam 
praful ridicat de coloanele vrăjmașe urmărindu-ne. Foarte des 
praful se amesteca cu nouri mai întunecaţi de fum care se 
ridicau din orașele și satele de pe malurile fluviului, incendiate 
de hicsoși în timp ce le străbăteau. În vreme ce treceam pe 
lângă orașele egiptene, ni se alăturau grupuri de ambarcaţiuni 
mici, așa că armata noastră creștea pe zi ce trecea. 

Erau momente când vântul nu ne era favorabil, iar coloanele 
de care ne întreceau. Atunci le vedeam cohortele lucind pe 
maluri de-o parte și de alta și le auzeam ironiile și provocările 
aspre, dar neputincioase răsunând pe deasupra apelor. Totuși, 
mama noastră eternă, Nilul, ne oferea protecţia ei așa cum o 
făcea de veacuri, și ei nu ne puteau ajunge. Apoi însă vântul își 
schimba iar direcţia către miazănoapte, iar noi le-o luam din nou 
înainte, nourul de praf pierzându-se atunci în zare. 

— Caii lor n-au cum să ţină pasul în cursa asta prea mult, i-am 
spus eu lui Tanus în dimineaţa celei de-a douăsprezecea zile. 

— Nu fi așa sigur. Salitis e momit de comoara faraonului 
Mamose și de urmașul legitim la dubla coroană, îmi replică 
Tanus simplu. Aurul și puterea au calitatea minunată de a întări 
voinţa omului. N-am văzut încă tot ce pot face barbarii. 

A doua zi de dimineaţă, vântul se schimbase din nou, iar 
carele ne ajunseră încet din urmă și întrecură corăbiile din fața 
flotilei noastre chiar în momentul în care ne-am apropiat de 
Porţile lui Hapi, primele ziduri de granit care sugrumau fluviul 
mai jos de Elefantina. Intre ele Nilul se îngusta până la mai puțin 
de patru sute de pași din mal în mal, iar stâncile negre de granit 
se înălțau aproape vertical de-o parte și de alta. Curentul se 
năpustea din plin asupra noastră prin Porţile lui Hapi, așa că 
încetinirăm, iar Tanus porunci să se aducă oameni odihniţi pe 
băncile vâslașilor. 

— Cred că ai dreptate, Taita. Aici ne vor aștepta, îmi spuse el 
mohorât și apoi, aproape imediat, întinse mâna în față. Uite-i! 


474 


În fruntea flotei, Suflarea lui Horus tocmai intra printre porți, 
așa că ne-am întors ca să ne uităm la stânci. Siluetele arcașilor 
hicsoși sus, pe masivele pietroase, păreau mai scunde, din 
cauza unghiului sub care-i vedeam, așa că arătau ca niște pitici 
grotești. 

— De la înălțimea aceea își pot azvârli săgețile de pe un mal 
pe altul, bombăni Tanus. O să fim în bătaia lor aproape toată 
ziua. Ne va fi greu tuturor, dar mai ales femeilor și copiilor. 

A fost chiar mai rău decât se aștepta Tanus. Prima săgeată în 
flăcări se îndreptă spre galera noastră lăsând o urmă de fum pe 
bolta albastră a cerului, arcuindu-se în jos și izbind apa la o 
aruncătură de băț de prora. 

— Săgeţi de foc, dădu Tanus din cap. lar ai avut dreptate, 
Taita. Barbarii învaţă repede. 

— E destul de ușor să înveți maimuța trucuri noi. 

Îi uram pe hicsoși la fel de mult ca oricare din flota noastră. 

— Acum, hai să vedem dacă dispozitivele tale pot pompa apa 
în corabie la fel de bine precum o pot scoate, zise Tanus. 
Anticipasem atacul acesta cu foc și astfel, în ultimele patru zile 
lucrasem la galerele acelea pe care Tanus le dotase cu pompe 
de apă proiectate de mine. Acum, pentru că fiecare vas de-al 
nostru se apropia, Tanus îi ordonă căpitanului să coboare velele, 
iar noi am început să pompăm apă pe punte. Fură umplute 
găleţile de piele și puse pe punte gata pregătite, iar apoi una 
dintre galere escortă corabia într-un adăpost de granit al râului, 
departe de ploaia de săgeți de foc ale hicsoșilor. 

Ne-au trebuit două zile și două nopţi ca să trecem cu flotila, 
căci stâncile opreau vântul. Era foarte cald și liniștit acolo, în 
chei, și fiecare corabie trebui să vâslească tot drumul contra 
curentului. Săgeţile cădeau asupra noastră ca o ploaie 
scânteietoare, înfigându-se în catarge și în punți. Fiecare 
incendia câte o bucăţică din vas, care trebuia să fie stinsă de 
lanțurile de găleți sau de furtunurile de piele ale galerei de 
escortă. N-aveam cum să răspundem acestui atac, pentru că 
arcașii erau sus, pe stânci. Se aflau dincolo de raza de acţiune a 
arcurilor noastre mai slabe. Când Remrem se năpusti asupra lor 
cu un detașament de uscat ca să-i disloce de unde se 
cocoțaseră, hicsoșii traseră cu săgeți de foc asupra oamenilor lui 
și îi respinseră spre bărci, după ce le provocară pierderi grele. 


475 


Corăbiile care reușiră să treacă erau toate scorojite, pline de 
pete întunecate. Multe altele fuseseră mai puţin norocoase. 
Flăcările de la bordul lor copleșiseră găleţile și pompele și le 
înghiţiseră cu totul. A trebuit să le lăsăm în treaba lor și le-am 
părăsit în derivă pe firul curentului, stârnind spaima printre 
restul flotei care se apropia de chei. În cea mai mare parte, am 
reușit să scoatem personalul și pasagerii, înainte să izbucnească 
văpaia îngrozitoare, dar, în cazul altora, am ajuns prea târziu. 
Țipetele femeilor și copiilor din mijlocul flăcărilor îmi opreau 
inima în loc. Mi-a rămas pentru totdeauna imaginea unei tinere 
femei sărind de pe puntea unei barje arzând, cu părul cuprins de 
flăcări, ca de o ghirlandă de nuntă. 

Am pierdut peste cincizeci de corăbii în Porţile lui Hapi. Pe 
fiecare vas flutura drapelul în bernă, în timp ce vâslea înainte, 
spre Elefantina, dar, cel puţin, hicsoșii păreau că-și epuizaseră 
forțele lor și ale cailor în lunga hăituială către miazăzi. Nourii de 
praf nu mai întinau zarea dinspre miazănoapte și avurăm parte 
de o clipă de răgaz, în care ne-am jeluit morții și ne-am reparat 
vasele. 

Totuși, niciunul dintre noi nu și-a închipuit că ei renunţaseră 
total. Până la urmă, momeala comorii faraonului era ceva la ce 
nu se putea rezista prea ușor. 


e Capitolul 88 « 


Fiind obligaţi să rămânem pe puntea galerei, prinţul Memnon 
și cu mine ne petreceam mult timp împreună, stând la umbra 
tendei de la pupa. Acolo, îmi asculta avid poveștile sau se uita la 
mine cum proiectam și ciopleam primul model al noului arc 
pentru oștirea noastră, bazat pe tipul dublu-curbat al hicsoșilor. 
Învăţase deja vechiul truc de a pune întrebări, ca să-mi atragă 
atenția. 

— Ce faci acum, Taita? 

— Fac un arc nou. 

— Da, dar de ce? 

— Bine, am să-ţi spun. Arcurile noastre simplu-curbate, pe 
lângă că nu au aceeași forţă și detentă, sunt prea lungi ca să 
poată fi folosite dintr-un car. 


476 


Asculta grav. Chiar și când era copil mic, nu încercasem 
niciodată să abordez subiecte naive cu el, ci încercasem 
totdeauna să-i vorbesc ca de la egal la egal. Chiar dacă, uneori, 
nu înțelegea, era fericit să-mi audă, cel puţin, glasul. 

— Sunt absolut convins acum că viitorul nostru constă în cai și 
în care. Sunt sigur că Înălţimea Ta regală e de acord cu mine. 
Îmi ridicai privirile spre el. Și ţie îţi plac caii, nu-i așa, Mem? 

Înţelese destul de bine. 

— Îmi plac caii, mai ales Răbdare și Sabie, aprobă el energic 
din cap. 

Umplusem deja trei suluri de papirus cu născocelile și 
diagramele mele despre cum să se folosească aceste adevărate 
comori militare, în modul cel mai avantajos. Mi-ar fi plăcut să fi 
putut discuta toate acestea în detaliu cu Tanus, dar Marele Leu 
al Egiptului nu era deloc interesat în materie ecvestră. 

— Fă lucrurile alea blestemate, dacă trebuie, dar nu-mi 
pălăvrăgi mie despre ele, îmi spusese Tanus. 

Prinţul era mult mai receptiv decât el și, în vreme ce lucram, 
purtam aceste discuţii îndelungi, care aveau să-și arate pe 
deplin roadele peste mai multă vreme. Pe primul loc, Memnon 
și-l dorea pe Tanus ca tovarăș, dar nici eu nu eram prea departe 
în sfera lui afectivă și petreceam ore lungi și plăcute împreună. 

Încă de mic, fusese foarte precoce și inteligent și și-a 
dezvoltat talentele sub influenţa mea mai iute ca oricine îmi 
fusese învățăcel până atunci. Nici chiar stăpâna mea, la aceeași 
vârstă, nu învăța atât de iute. 

Îi făcusem lui Memnon un arc de jucărie după modelul pe care 
îl studiam, iar el îl mânui aproape imediat și curând fu în stare 
să tragă cu una dintre săgețile lui micuţe pe punte, spre agitația 
sclavelor și a servitoarelor tinere care-i erau ţintele preferate. 
Niciuna dintre ele nu îndrăznea să se aplece când prinţul era 
înarmat cu arcul și acestuia rareori i se întâmpla să nu 
nimerească o pereche frumoasă de fese feminine, aflate la cel 
mult douăzeci de pași de el. 

După arc, jucăria lui preferată era carul în miniatură și calul 
pe care le sculptasem pentru el. Făcusem chiar silueta 
minusculă a unui vizitiu și frâiele necesare. Prinţul își numi 
imediat manechinul Mem, iar caii, Răbdare și Sabie. Se târa 
neobosit pe punte, împingând carul în fața lui, imitând caii și 
strigând întruna: „Diii!” și „Hooo!” 


477 


Pentru vârsta lui fragedă, era mereu conștient de ceea ce se 
întâmpla în jurul său. Ochii săi negri și strălucitori nu pierdeau 
aproape nimic din ceea ce se petrecea. De aceea nu m-a 
surprins deloc că a fost primul din tot echipajul Suflării lui Horus 
care reperă silueta ciudată din depărtare, de pe malul drept al 
fluviului. 

— Cai! ţipă el, apoi, după o clipă: Priviţi, priviţi! E Hui! 

M-am grăbit s-ajung la el și mi s-a umplut inima când mi-am 
dat seama că avea dreptate. Era Hui, care venea călare pe 
Sabie, la galop, pe malul fluviului, ca să ne întâmpine. 

— Hui a reușit să treacă cu caii și să se îndrepte spre 
Elefantina! Îl iert pentru toate celelalte păcate și prostii. Hui mi- 
a salvat caii! 

— Sunt foarte mândru de Hui, zise prinţul grav, imitându-mi 
vorbele și intonaţia atât de bine, încât stăpâna mea și toţi cei 
din jur izbucniră în râs. 


e Capitolul 89 e 


Ni se permise să ne tragem puţin sufletul, după ce ajunserăm 
la Elefantina. De mai multe zile, nu exista niciun semn că am fi 
fost urmăriți de care, așa încât un nou optimism se răspândi 
printre cei din flotă și din cetate. Oamenii începură să discute că 
ar fi bine să abandoneze fuga spre miazăzi și să rămână aici, 
mai jos de cataracte, pentru a pune bazele unei noi oștiri cu 
care să înfruntăm invadatorul. 

Nu i-am permis niciodată stăpânei mele să se lase sedusă de 
spiritul acesta de încredere ce-și avea o bază atât de fragilă. Am 
convins-o că viziunile mele din labirinturi ne arătaseră 
adevărata cale și că destinul nostru avea să se împlinească tot 
la miazăzi. Între timp, mi-am continuat neabătut pregătirile 
pentru călătorie. Cred că în momentul acela spiritul de aventură 
mă fermecase chiar mai mult decât necesitatea de a fugi de 
hicsoși. 

Voiam să văd ce se afla dincolo de cataracte și după ce 
munceam din greu la docuri, rămâneam până târziu noaptea în 
biblioteca palatului, citind povestirile celor care puseseră pentru 
prima oară piciorul în necunoscut, înaintea noastră. 


478 


Scriau că fluviul n-are sfârșit, că-și purta undele până la 
capătul pământului. Mai scriau că, după prima cataractă, se afla 
alta, mai grozavă, ce nu putea fi trecută nici de om, nici de 
corabie. Spuneau că, pentru a călători de la prima cataractă la 
următoarea, îţi trebuia un an întreg; iar fluviul curgea și mai 
departe. 

Voiam să văd toate acestea. Mai mult ca orice în viața mea, 
doream să văd unde începea marele fluviul care era viața 
noastră. 

Când am adormit, în sfârșit, la lumina lămpii, aplecat asupra 
papirusurilor, am văzut iar, în vis, viziunea cu zeița binevoitoare, 
așezată în vârful muntelui, cu cele două șuvoaie gemene 
scurgându-i-se din pântecele ei măreț. Cu toate că nu dormisem 
decât foarte puţin, m-am trezit o dată cu ivirea zorilor proaspăt 
și nerăbdător, și-am dat fuga înapoi, la docuri, ca să-mi continuu 
pregătirile de călătorie. 

Aveam noroc că majoritatea funiilor pentru corăbii erau ţesute 
și împletite în șantierele navale de aici, de la Elefantina. În felul 
acesta, aveam la dispoziţie cele mai fine cabluri de in. Unele 
erau subţiri cât degetul mic, altele, groase cât coapsele mele. 
Am umplut cu ele fiecare colţișor liber pe care l-am putut găsi în 
magaziile de pe corăbii. Ştiam foarte bine cât de mult vom avea 
nevoie de ele, atunci când vom ajunge la cataracte. 

Nu a fost nicio surpriză că aici, la Elefantina, mulţi dintre cei 
ce făceau parte din compania noastră și erau slabi de înger își 
dădură arama pe faţă. Greutățile întâmpinate în fuga de la Teba 
îi convinseseră pe mulţi dintre aceștia că era mai bună mila și 
compasiunea hicsoșilor decât călătoria în arșița deșertului de la 
miazăzi, unde aveau să întâlnească numai fiare și oameni 
sălbatici. 

Când Tanus auzi că existau atâtea mii de cetăţeni dornici să 
dezerteze din flotă, urlă: 

— Blestemaţi fie trădătorii și renegațţii! Știu eu ce să fac cu ei! 

Și își exprimă intenţia să se năpustească cu legiunile asupra 
lor și să-i oblige să se îmbarce pe corăbii. 

La început avu sprijinul stăpânei mele. Motivele ei erau total 
diferite de ale lui. Pe ea nu o interesa decât binele supușilor săi 
și faptul că jurase că nu-i va lăsa pe niciunul să suporte teroarea 
hicsoșilor. 


479 


Am fost nevoit să-mi petrec o jumătate din noapte, certându- 
mă cu amândoi, până ce putui să-i conving că ne era mai bine 
fără pasageri refractari. Până la urmă, regina Lostris emise un 
decret că orice persoană voia să rămână la Elefantina putea s-o 
facă, dar mai adăugă la el propria-i proclamaţie! Aceasta fu 
citită cu glas tare pe fiecare stradă din cetate și pe docurile 
unde se aflau corăbiile noastre. 


„Eu, regina Lostris, regentă a Egiptului nostru, mama 
prințului Memnon, moștenitorul dublei coroane a celor 
două regate, fac acum poporului din tara mea această 
promisiune solemnă. 

Mă leg dinaintea zeilor și-i fac martori la aceasta. Vă 
jur că, în momentul maturității prințului, mă voi întoarce 
cu el în această cetate a Elefantinei, ca să-l urc pe 
tronul Egiptului și să-i asez dubla coroană pe frunte, ca 
el să vă stăpânească și să vă conducă în dreptate și 
îndurare în toate zilele vieții sale. 

Eu, regina Lostris, sunt cea care vă vorbește astfel.” 


Documentul și declaraţia nu făcură decât ca dragostea și 
loialitatea oamenilor simpli să crească însutit față de stăpâna 
mea și față de prinţ. Mă îndoiesc că în toată istoria noastră să 
mai fi fost vreun conducător atât de iubit ca ea. 

Când se întocmiră listele cu cei care aveau să vină cu noi 
dincolo de cataracte, nu m-a surprins deloc că se înscriseseră 
majoritatea celor a căror loialitate și pricepere le preţuiam noi 
cel mai mult. Cei ce voiau să rămână la Elefantina erau cei ce se 
mulțumeau să piardă, incluzându-i printre aceștia pe 
majoritatea preoţilor. 

Totuși, timpul avea să demonstreze că aceia care au rămas la 
Elefantina ne-au fost și nouă de un real folos. In timpul lungilor 
ani de exod, ei au păstrat vie flacăra din inimile oamenilor, 
amintirea prinţului Memnon și promisiunea făcută de regina 
Lostris că se va întoarce la ei. 

Încet-încet, pe parcursul întregii perioade amarnice, lungi, de 
tiranie a hicsoșilor, legenda întoarcerii prinţului se răspândi prin 
cele două regate. Până la urmă, toţi egiptenii - începând cu cei 
de la prima cataractă, până la cele șapte guri ale Nilului din 


480 


marea Deltă - aveau încredințarea că el se va întoarce, iar ei se 
rugau pentru ziua aceea. 


e Capitolul 90 e 


Hui îmi dusese caii pe câmpiile de pe malul de miazănoapte, 
mai jos de șirul de dune portocalii, pe fluviu. Prinţul și cu mine îi 
vizitam în fiecare zi și, cu toate că se îngreuia tot mai mult, voia 
să-l iau pe umeri, ca să vadă herghelia mai bine. 

Memnon ajunsese deja să-și cunoască animalele preferate pe 
nume, iar Răbdare și Sabie veneau să-i mănânce turte de grâu 
din mână, atunci când îi chema. Când porni călare pentru prima 
dată, fără ca eu să-i dau o mână de ajutor, Răbdare fu blândă cu 
el, de parcă era propriu-i mânz, iar prinţul striga din răsputeri de 
încântare că galopa singur pe câmpie. 

Hui învățase multe despre cum trebuie conduse hergheliile în 
timpul marșului și, folosindu-se de aceste cunoștințe, am plănuit 
în detaliu tot ce trebuia să facem ca să le meargă bine, în 
următorul stadiu al călătoriei. l-am explicat lui Hui și despre ce 
rol doream să joace caii în trecerea cataractelor, apoi l-am pus 
pe el și pe ceilalţi vizitii și rândași să împletească și să lege 
frâiele. 

Cu prima ocazie, am plecat împreună cu Tanus în susul 
fluviului, ca să cercetăm cataracta. Apa era atât de puţin 
adâncă, încât se vedeau toate insulele. Prin unele locuri, puteai 
chiar să treci cu piciorul prin canalele dintre ele, fără ca apa să- 
ți ajungă peste cap. 

Cataractele se întindeau pe mai multe mile - un amestec 
dezordonat și nesfârșit de bolovani de granit lucitori, mâncaţi de 
ape, și de pâraie sinuoase, întortocheate, care treceau printre 
ei. Până și eu eram deprimat și descurajat, gândindu-mă la 
sarcina ce ne aștepta, iar Tanus rosti cu obișnuita-i brutalitate: 

— Nu se poate să treci pe-aici nici măcar cu un schif, fără să-l 
distrugi. Ce să mai vorbim de galerele supraîncărcate? O să le 
treci dincolo pe spinarea cailor tăi blestemaţi? râse el, fără nicio 
urmă de umor, însă. 

Pornirăm îndărăt, spre Elefantina, dar înainte să ajungem în 
cetate, am ajuns la concluzia că singura cale de a merge mai 


481 


departe era să abandonăm corăbiile și să plecăm pe uscat. 
Greutățile pe care aveam să le întâmpinăm erau inimaginabile. 
Totuși, socoteam că ne-am fi putut reconstrui flotila pe malurile 
fluviului, dincolo de cataracte. 

După ce ne întoarserăm la palatul de pe Insula Elefantina, m- 
am dus direct, împreună cu Tanus, în sala de audienţe, ca să-i 
raportăm reginei Lostris. Ne-a ascultat cu luare-aminte, apoi a 
clătinat din cap: 

— Nu cred că zeiţa ne-a lăsat de izbeliște atât de curând, și 
ne conduse împreună cu întreaga curte la templul lui Hapi, din 
capătul de miazăzi al insulei. 

Aduse un sacrificiu generos zeiţei și se rugă toată noaptea 
aceea, cerându-i să-i lumineze calea. Nu cred în faptul că 
bunăvoința zeilor se poate cumpăra tăind beregata câtorva 
capre sau așezând ciorchini de struguri pe altarele de piatră; cu 
toate acestea, m-am rugat cu toată fervoarea unui înalt prelat, 
cu toate că, în zori, mă dureau fesele cumplit, de-atâta veghe pe 
băncile de granit. 

De îndată ce razele răsăritului de soare pătrunseră prin 
sanctuar și iluminară altarul, stăpâna mă trimise la pilonul cu 
nilometru. Nici n-am apucat bine să ajung la treapta de jos, că 
piciorul mi se și cufundă în apă până la gleznă. 

Hapi ne ascultase rugăciunile. Cu toate că era mai devreme 
cu câteva săptămâni faţă de termen, Nilul începuse să se înalțe. 


e Capitolul 91 e 


Chiar în ziua de după începutul creșterii apelor, își făcu 
apariţia una dintre galerele rapide, de cercetare, purtată pe 
aripile vântului de miazănoapte, pe care Tanus o lăsase în susul 
fluviului, ca să urmărească mișcările cohortelor de hicsoși. 
Aceștia își începuseră marșul din nou. Aveau să sosească la 
Elefantina într-o săptămână. 

Seniorul Tanus plecă imediat cu principalele forțe, ca să 
pregătească apărarea de la cataracte, lăsându-ne pe mine și pe 
seniorul Merkeset să avem grijă de îmbarcarea oamenilor. L-am 
copleșit pe seniorul Merkeset cu laude, în ceea ce privește 
tânăra lui soţie, așa încât l-am determinat să-mi semneze fără 


482 


probleme ordinele concepute de mine cu meticulozitate. De 
data aceasta, reușirăm să evităm panica și haosul care puseseră 
stăpânire pe noi la Teba și să ne pregătim flota să navigheze în 
cea mai mare ordine, spre cataracte. 

Cincizeci de mii de egipteni s-au aliniat pe ambele maluri ale 
fluviului, plângând și cântând psalmi în cinstea zeiței Hapi, 
fluturând ramuri de palmieri, în semn de rămas-bun, în vreme 
ce ne depărtam. Regina Lostris stătea la prora Suflării lui Horus 
cu micul prinţ alături, făcând semne mulţimii de pe mal, în timp 
ce se îndreptau încet în susul fluviului. La cei douăzeci și unu de 
ani ai săi, stăpâna mea era în culmea frumuseţii. Cei ce se uitau 
la ea se simțeau cuprinși de o venerație aproape religioasă. 
Frumuseţea aceasta își găsea ecoul pe chipul copilului care-i 
stătea alături și purta în mâinile lui mici, dar hotărâte, cârja și 
biciul Egiptului. 

— Ne vom întoarce, le striga stăpâna mea, iar prinţul repeta: 

— Ne vom întoarce, ne vom întoarce! 

Legenda ce-avea să susţină biata și oprimata noastră ţară 
prin vremurile întunecate prin care urma să treacă se născuse 
chiar în ziua aceea, pe malurile fluviului-mamă. 


e Capitolul 92 « 


Când am ajuns la capătul cataractei în ziua următoare, pe la 
amiază, strâmtoarea presărată cu stânci se transformă într-o 
cădere lină, verzuie, de ape repezi. Pe alocuri, se rostogoleau 
huruind înspumate, dar nu se mai dezlănţuiau cu toată puterea 
lor nemaipomenită. 

Acesta era, pentru noi, momentul cel mai favorabil din ciclul 
de activitate a fluviului. Apele erau destul de mari, ca să permită 
corăbiilor noastre să treacă, fără să se împotmolească la mică 
adâncime, iar revărsarea nu era încă atât de energică și de iute, 
încât să le azvărle îndărăt și să le izbească de treptele de granit 
ale cataractei. 

Tanus însuși se ocupa de corăbii, în vreme ce Hui și cu mine, 
sub comanda numai cu numele a seniorului Merkeset, aveam în 
sarcină echipa de pe uscat. Îl plasasem pe bătrânul jovial cu un 
ulcior din cele mai bune vinuri de o parte și cu drăgălașa lui 


483 


soție de șaisprezece ani, de cealaltă, sub un adăpost acoperit cu 
stuf, pe un dâmb de deasupra strâmtorii. Am ignorat poruncile 
trunchiate și contradictorii pe care mi le transmitea, din când în 
când, nobilul senior, în zilele ce-au urmat, și ne-am pus pe 
treabă, să trecem cataracta. 

Cele mai groase funii de in fură întinse spre mal, iar caii fură 
înhămaţi câte zece. Am descoperit destul de repede că puteam 
pune la lucru câte zece grupuri o dată - o sută de cai - și să-i 
legăm de funiile principale. Mai mult de-atâţia era inimaginabil. 

In afară de cai, aveam aproape două mii de oameni la funiile 
de mărime secundară și la cele de ghidare. Caii și oamenii erau 
schimbaţi după o oră, așa că echipele erau totdeauna odihnite. 
La fiecare cot sau schimbare periculoasă a fluviului, plasam pe 
mal și pe insulele de granit expuse alte echipe. Acestea erau 
toate înarmate cu prăjini lungi, ca să ferească prorele navelor de 
stânci, în timp ce erau trase mai departe. 

Oamenii noștri, născuţi pe malurile fluviului, știau să 
manevreze ambarcațiunile și înțelegeau toanele Nilului mai bine 
decât pe ale propriilor lor neveste. Stabilisem împreună cu 
Tanus un sistem de semnale între corăbii și echipele de pe mal, 
care se dovedi mai funcţional decât sperasem eu. 

La bordul corăbiilor, marinarii erau și ei înarmaţi cu prăjini, ca 
să se împingă înainte și să ferească prorele. Muncind, incantau 
rime străvechi, iar Suflarea lui Horus fu prima corabie care 
încercă să treacă. Cântecele și strigătele celor care mânau caii 
se amestecau cu bubuitul apelor Nilului, în vreme ce o 
împingeam înainte, iar prora ei pătrunse în primul torent. 

Valurile verzi o împresurară, dar atacul lor năvalnic nu putu să 
depășească hotărârea și forța a două mii de oameni și strădania 
a o sută de cai. Traserăm corabia peste prima cascadă și 
izbucnirăm în urale, în clipa când alunecă pe întinderea adâncă 
și verde de ape de la capătul ei. 

Insă mai aveam de mers șase mile. Am schimbat oamenii și 
caii și-am tras-o spre următoarea cădere de apă învolburată, din 
care stâncile ieșeau ca niște capete de hipopotami giganţi, gata 
să-i sfâșie lemnăria fragilă cu dinţii lor de granit. Trebuia să 
înfruntăm șase mile de cascade de iad, unde moartea și 
dezastrul înconjurau fiecare stâncă. Dar funiile rezistară, iar 
oamenii și caii traseră din greu, mai departe, pe schimburi. 


484 


Stăpâna mea mergea de-a lungul malului, pe lângă echipele 
de oameni asudaţi. Era vioaie și proaspătă ca o floare, chiar și 
sub arșița razelor de soare, iar râsul și glumele ei le dădea 
tuturor ghes la lucru. Cânta împreună cu ei cântece de muncă și 
m-am alăturat și eu corului lor. Născoceam cuvinte noi, din 
mers. Oamenii râdeau auzind cupletele savuroase și trăgeau de 
funii cu forțe proaspete. 

Prinţul Memnon călătorea pe spinarea lui Sabie, în fruntea 
echipei de cai. Ca să poată să se ţină bine, Hui legase o funie 
petrecută peste pieptul iepei, în spatele picioarelor din faţă, 
pentru că băiatul era prea scund și-i scosese capetele sub un 
unghi discret, de-o parte și de alta a spinării late a animalului. 
Prinţul îi făcu mândru semn cu mâna tatălui său care stătea pe 
puntea de la pupa a galerei. 

Când, în sfârșit, pătrunserăm în apele adânci și line ale 
cursului principal al fluviului, dincolo de cascade, cântecele de 
muncă ale vâslașilor se transformară într-un imn de slavă 
închinat zeiței Hapi, care ne veghease trecerea. 

După ce se întoarse la bordul galerei, stăpâna mea îl convocă 
pe maestrul zidar. li porunci să sculpteze un obelisc dintr-un 
masiv de granit care străjuia strâmtoarea. In vreme ce noi ne 
căzneam să trecem restul flotei prin chei, zidarii se apucară să 
înalțe o coloană zveltă și înaltă de piatră marmorată din blocul- 
mamă, cu ajutorul focului și-al dălţilor. Când îl scoaseră din 
matriță, săpară cuvintele dictate de stăpâna mea, folosindu-se 
de hieroglifele faraonice, consemnând în cartușul regal numele 
ei și pe cel al prinţului. 


e Capitolul 93 e 


După ce reușirăm să trecem cataracta, devenirăm tot mai 
pricepuţi, cu fiecare pas câștigat în lupta cu fluviul. 

Ne luase o zi întreagă să transportăm Suflarea lui Horus 
dincolo de cascade. In săptămâna care a urmat, am făcut 
trecerea în jumătate din timp, cu câte cinci-șase corăbii 
deodată. Era o adevărată procesiune regală, cu galerele 
perindându-se în șir, aproape lipite una de alta. Lucrau deodată 
zece mii de oameni și aproape o mie de cai înhămaţi. 


485 


Erau deja peste o sută de vase ancorate de-a lungul malului 
Nilului liniștit, adânc și verde, de dincolo de cascade, în clipa 
când hicsoșii tăbărâră din nou asupra noastră. 

Regele Salitis întârziase din cauza jafurilor și prădăciunilor pe 
care le făcuse în cetatea Elefantina și nu-și dăduse imediat 
seama că noi plecasem pe fluviu cu uriașa comoară a faraonului 
în pântecele galerelor. Tot ce știa el despre fluviu, tot ce-i 
spuseseră iscoadele și seniorul Intef, îl convinsese că nu era 
posibil să navighezi peste bariera cataractelor. Își irosise tot 
acest timp în cetatea Elefantina, în loc să pornească imediat 
după noi. 

A scotocit cetatea și palatul de pe insulă; plătise informatori și 
torturase captivi, în încercarea de a afla ce se întâmplase cu 
comoara și cu prinţul Memnon. Cetăţenii Elefantinei își slujiră 
viitorul faraon cu credinţă. Ținură piept hicsoșilor, ca să dea o 
șansă flotilei noastre să treacă în întregime dincolo de 
cataracte. 

Bineînţeles, aceasta nu avea cum să dureze la infinit și, până 
la urmă, cine știe ce suflet amărât cedă sub tortura tiranului. 
Regele Salitis își înhămă caii din nou și năvăli furtunos asupra 
noastră, în cheile cataractei. 

Totuși, Tanus era bine pregătit, ca să-l înfrunte. Sub comanda 
lui, Kratas, Remrem și Astes se aranjaseră în dispozitiv cu multă 
grijă. Fiecare om de care se puteau dispensa de la traversarea 
corăbiilor prin strâmtoare fu trimis să participe la luptă. 

Terenul a fost marele nostru aliat. Strâmtoarea era abruptă și 
stâncoasă. Poteca de-a lungul malului era îngustă și 
întortocheată, cu povârnișuri create de alunecările de teren. La 
fiecare cotitură a fluviului se înălţau faleze și stânci străbătute 
de peșteri, fiecare dintre ele - o fortăreață naturală pe care o 
puteam exploata. 

In chei, carele nu aveau cum să se miște. Nu puteau părăsi 
fluviul, ca să ocolească strâmtoarea, prin deșert. Nu aveau nici 
apă, nici furaje pentru cai pe întinderile de nisip, iar călătoria pe 
acolo era înceată și înșelătoare. Carele lor grele s-ar fi 
împotmolit și s-ar fi pierdut în deșertul fără drumuri, înainte să 
ajungă din nou la fluviu. Nu exista alternativă pentru ei, erau 
forțați să ne atace în șir, unul câte unul, de-a lungul malului 
îngust. 


486 


Pe de altă parte, lui Kratas i se dăduse mână liberă, ca să 
amelioreze punctele naturale de apărare prin construirea unor 
ziduri de piatră în locurile defensive cele mai favorabile. Își plasă 
arcașii pe stâncile de deasupra acestor obstacole și așeză 
lespezi în vârful povârnișurilor dinspre potecă. 

Când avangarda hicsoșilor ajunse la intrarea în strâmtoare, fu 
întâmpinată de o ploaie de săgeți care veneau dinspre dubla 
redută aflată pe înălțimile de deasupra lor. Apoi, după ce se 
dădură jos din care și se apucară să înlăture barierele de piatră 
plasate în drum, Kratas își strigă ordinul, iar opritorile fură trase 
de sub lespezile care balansau la buza prăpastiei. 

Lespezile se rostogoliră peste hicsoși, măturând oamenii, caii 
și carele de pe mal, în apele înspumate și verzi ale Nilului. Stând 
alături de Kratas pe stâncă, mă uitam la capetele lor care săltau 
și se învârteau prin cascade și am auzit ecoul ţipetelor slabe și 
disperate izbindu-se din stâncă în stâncă, după care fură trași la 
fund de armurile grele și acoperiţi de ape. 

Regele Salitis era tenace. Își trimise alte și alte legiuni, ca să 
elibereze trecerea și unele să urce pe stânci, ca să-i dea jos pe- 
ai noștri din înălţimi. Pierderile de oameni și de cai pe care le 
suferiră hicsoșii fură înspăimântătoare, în vreme ce noi 
râmaserăm aproape neatinși. Când se căzniră să urce pe stânci 
în armurile lor grele, de bronz, turnarăm, pur și simplu, o ploaie 
de săgeți asupra lor. Apoi, înainte să poată ajunge la poziţiile 
noastre, Kratas le ordonă oamenilor să se ducă spre următorul 
punct de apărare pregătit dinainte. 

Această confruntare unilaterală nu putea avea decât un 
singur final. Înainte să-și croiască drum până la jumătatea 
strâmtorii, regele Salitis fu nevoit să-și abandoneze urmărirea. 

Tanus era împreună cu stăpâna mea și cu mine, sus, în vârful 
stâncilor, când hicsoșii începură să se retragă. Părăsiră drumul 
presărat cu tot felul de resturi din carele lor, blocat de 
echipamentul abandonat și de grohotiș. 

— Să sune trompetele! 

Tanus dădu ordinul și strâmtoarea se umplu de ecoul fanfarei 
improvizate, care se formă după retragerea legiunilor de hicsoși. 
Ultimul car din cavalcada aceea jalnică era vehiculul înzorzonat 
al regelui însuși. Chiar de-acolo, de unde eram cocoțaţi, la 
marginea prăpastiei, recunoscurăm silueta înaltă și sălbatică a 
lui Salitis, cu coiful lui înalt, de bronz, și cu barba neagră, 


487 


fluturându-i peste umeri. Își ridică arcul pe care îl ţinea în mâna 
dreaptă și îl scutură către noi. Avea chipul schimonosit de ură și 
de mânie. 

Ne uitarăm la el, până se făcu nevăzut. Apoi, Tanus trimise 
iscoade după ei, ca să-i urmărească până la Elefantina, ca nu 
cumva să fie vorba de o viclenie, de o falsă retragere. In inima 
mea, știam că Salitis nu avea să se mai întoarcă după noi. Hapi 
își împlinise promisiunea și ne oferise, încă o dată, protecția ei. 

Apoi, ne întoarserăm și urmarăm poteca, trecând pe lângă 
capre sălbatice, de-a lungul prăpastiei, îndărăt, acolo unde se 
afla flotila noastră trasă la ancoră. 


e Capitolul 94 « 


Zidarii își terminară munca la obelisc. Era un pilon de granit 
solid, cam de trei ori mai înalt decât un om. Eu fusesem cel care 
marcase proporțiile și forma pe blocul de piatră iniţial, înainte ca 
zidarii să fi pus dalta pe el. Datorită acestui lucru, liniile 
monumentului erau atât de elegante și de plăcute, încât păru 
mult mai înalt, când fu plasat pe creasta falezei de deasupra 
ultimei întinderi sălbatice a cataractei, străjuind scena triumfului 
nostru. 

Toţi oamenii se strânseră la poalele lui, în vreme ce regina 
Lostris dedica obeliscul zeiţei fluviului. Citi cu glas tare inscripţia 
pe care zidarii o gravaseră pe piatra netedă: 


„EU, regina Lostris, regenta Egiptului și văduva 
faraonului Mamose, al optulea cu acest nume, mama 
prințului coroanei, Memnon, care va ocârmui cele două 
regate după mine, am poruncit înălțarea acestui 
monument. 

Acesta este semnul și dovada jurământului meu fată 
de poporul Egiptului, la care mă voi întoarce din pustia 
în care am fost alungați de barbari. 

Această piatră a fost plasată aici în primul an al 
domniei mele, al nouă sutelea, după construirea marii 
piramide a faraonului Cheops. 


488 


Fie ca piatra aceasta să rămână aici, precum o 
piramidă, până ce îmi voi ține făgăduiala de a mă 
întoarce.” 


Apoi, de față cu toată lumea, ea puse Aurul Măririi pe umerii 
lui Tanus, ai lui Kratas, ai lui Remrem și ai lui Astes, ei fiind eroii 
care făcuseră posibilă trecerea peste cataractă. 

Și, la sfârșitul sfârșitului, mă chemă și pe mine la ea și, în 
vreme ce îngenuncheam la picioarele sale, șopti în așa fel, încât 
s-o aud numai eu: 

— Cum aș fi putut să te uit tocmai pe tine, dragul și 
credinciosul meu Taita? N-am fi fost niciodată în stare să 
ajungem până aici, fără ajutorul tău, mă atinse ea ușor pe 
obraz, și știu cât de mult îţi plac ţie aceste jucărele. 

Și îmi puse în jurul gâtului Aurul de Onoare. L-am cântărit mai 
târziu și avea treizeci de debeni, cu cinci mai mult, decât cel pe 
care mi-l conferise faraonul. 

Când ne-am întors jos, la chei, am mers alături de stăpâna 
mea, ca să-i ţin umbrarul din pene de struț deasupra capului, iar 
ea mi-a zâmbit de câteva ori. Fiecare zâmbet era pentru mine 
mai prețios decât lanţul greu pe care-l purtam în jurul gâtului. 

A doua zi de dimineaţă, am revenit la bordul Suflării lui Horus 
și-am întors iar prorele către miazăzi. Începuse marea călătorie. 


e Capitolul 95 e 


Am descoperit că fluviul își schimbase înfățișarea și 
caracterul. Nu mai era prezenţa aceea nesfârșită și senină care 
ne liniștise și ne ajutase toată viaţa noastră. Era acum o fiinţă 
mai severă și mai sălbatică. Nu mai avea spiritul blând și cald de 
altădată. Era mai îngust și mai adânc. Pământul de-o parte și de 
alta era mai abrupt și mai aspru, iar cheile și trecătorile se 
înălțau  golașe din pământul dur. Stâncile întunecate și 
amenințătoare se încruntau la noi cu niște sprâncene stufoase, 
parcă. 

În unele locuri văile de-a lungul malurilor se îngustau atât de 
mult, încât caii, vitele și oile trebuiau să treacă în șir de câte 
unul pe poteca plină de hârtoape dintre stânci și apă, bătută de 


489 


copitele caprelor sălbatice. În alte locuri, poteca dispărea cu 
totul, stâncile și bolovanii pătrunzând îndrăzneț în undele 
Nilului. Atunci turmele și hergheliile noastre nu mai puteau 
înainta. Hui era nevoit să le conducă prin fluviu, de-a lungul 
întinderii verzi de apă, până la malul de dincolo de stânci, unde 
apărea din nou drumul. 

Treceau săptămânile, iar noi nu vedeam aproape niciun semn 
al prezenţei umane. O dată iscoadele noastre găsiră corpul 
mâncat de viermi al unei canoe scobită grosolan, eșuată pe un 
mal nisipos și câteva colibe abandonate. Acoperișurile înclinate 
erau de stuf și nu aveau pereţi. lnăuntru se vedeau resturile 
unor afumători de pește și cenușă, dar asta era tot. Nici urmă de 
oale sau mărgele care să ne dea o idee despre ce popor era 
vorba. 

Eram nerăbdători să luam primul contact cu triburile kușite, 
căci aveam nevoie de sclavi. Toată civilizaţia noastră se baza pe 
sclavi și nu putuserăm aduce decât foarte puţini cu noi din 
Egipt. Tanus își trimise iscoadele mult înaintea flotei, astfel încât 
să fim avertizaţi din timp de primele așezări umane ca să ne 
organizăm vânătorii de sclavi. Nu mi s-a părut deloc deplasat că 
eu, sclav fiind, petreceam atât de mult timp și consumam atâta 
energie pentru a plănui capturarea altora ca mine. 

Orice avere poate fi evaluată prin patru bunuri: pământ, aur, 
sclavi și fildeș. Aveam încredințarea că ţinutul care se întindea 
în fața noastră era bogat în toate acestea. Dacă era să ajungem 
destul de puternici ca să ne întoarcem și să-i izgonim pe hicsoși 
din Egiptul nostru, atunci trebuia să descoperim această bogăţie 
pe tărâmul neexplorat spre care ne îndreptam. 

Regina Lostris își trimise căutătorii de aur pe colinele care 
străjuiau fluviul. Aceștia urcară prin chei și pe stâncile golașe 
scormonind și săpând în orice locșor, cioplind bucățele din 
cuarţuri și șisturi, fărâmându-le și spălându-le într-un vas de lut 
puţin adânc, sperând mereu să vadă urma lucitoare și prețioasă 
de pe fundul acestuia. 

Vânătorii regali li se alăturară aurarilor, cu scopul de a găsi 
vânat cu care să hrănească mulţimea. Căutau și urmele acelor 
fiare mari și cenușii, înzestrate cu dinţi preţioși de fildeș, înfipţi 
în capetele lor monstruoase. M-am interesat temeinic în toată 
flota, să văd dacă există cineva care să fi văzut vreun elefant 
viu sau chiar mort. Deși colții lor erau bine cunoscuți în lumea 


490 


civilizată, nu găsii niciun om care să mă poată ajuta în căutările 
mele. Mă trecea un fior ciudat și greu de definit, la gândul 
primei noastre întâlniri cu aceste fiare fabuloase. 

Erau o mulțime de alte făpturi în ţinutul acesta sălbatic, unele 
dintre ele familiare nouă, dar multe ciudate și necunoscute. 

Pe oriunde creștea papura pe malul fluviului, găsirăm turme 
de hipopotami care zăceau ca niște bolovani rotunzi, de granit, 
în apa puţin adâncă. După lungi dezbateri teologice erudite, era 
încă nesigur dacă fiarele acestea de dincolo de cataractă 
aparțineau zeiţei, la fel ca cele de la noi sau dacă constituiau 
vânat regal aparținând coroanei. Preoţii lui Hapi susțineau 
îndârjiți una, pe când noi, ceilalţi, plini de poftă pentru carnea 
grasă și fragedă a acestor animale, aveam o părere opusă. 

Numai și numai coincidenţa făcu să-mi apară în acel moment 
zeița Hapi într-unul din faimoasele mele visuri. Am văzut-o 
înălțându-se din apele verzui, zâmbind binevoitoare și punând în 
mâna stăpânei mele un hipopotam mititel, nu mai mare decât o 
potârniche sălbatică. De îndată ce m-am trezit, nu pierdui o 
clipă să-i comunic acest vis ciudat și incitant regentei. Pe atunci 
visurile și prorocirile mele erau acceptate de stăpâna mea și, de 
aceea, și de restul companiei noastre ca fiind dorinţa și legea 
manifestate de zei. 

În seara aceea ne ospătarăm cu toţii din hălcile grase ale vacii 
de fluviu, fripte pe cărbuni în aer liber, pe malul nisipos unde ne 
ancoraserăm corăbiile. Reputația și popularitatea mea care erau 
la mare prețuire în toată flota îmi crescură și mai mult, datorită 
acestui vis. Preoţii lui Hapi erau singurii care nu simțeau aceeași 
căldură sentimentală, ca toată lumea, faţă de mine. 

Fluviul mișuna de pește. În josul cataractei poporul nostru 
pescuia de mai bine de o mie de ani. Aceste ape însă erau 
neatinse de om sau de plasele sale. Am pescuit din fluviu 
scrumbii albastre lucitoare mai grele decât cel mai gras om din 
compania noastră și erau acolo somni uriași cu mustăţi ţepoase 
lungi, cât braţul meu, prea puternici și prea grei ca să-i 
capturăm cu plasele. Numai cu o bătaie a cozii lor imense 
rupseră firele de in, de parcă ar fi fost pânze fragile de păianjen. 
Oamenii noștri îi vânară în apa puţin adâncă cu lăncile, ca pe 
hipopotami. Cu unul din acești giganţi puteai hrăni cincizeci de 
oameni. Carnea lor bogată și galbenă șiroia de grăsime când o 
puneam pe foc. 


491 


Pe stâncile de deasupra fluviului, atârnau cuiburile de pajuri și 
de vulturi. De jos apăreau ca niște lemne plutitoare, iar fecalele 
păsărilor uriașe pictaseră rocile cu dungi de un alb strălucitor. 
Păsările pluteau deasupra noastră în cercuri largi, săltând în 
aerul de vipie ce se înălța din rocile negre ale cheilor. 

Din înălţimi turme de capre sălbatice cu o înfățișare regească 
și dispreţuitoare, ne priveau cum trecem. Tanus se duse să le 
vâneze în lăcașurile lor, dar trecură multe săptămâni până ce 
reuși să vină îndărăt cu un astfel de trofeu. Aveau privirea de 
vultur și agilitatea șopărlelor de stâncă cu cap albastru ce 
puteau alerga fără probleme pe un perete vertical de granit. 

Unul dintre acești ţapi bătrâni îţi ajungea până la umăr. Barba 
lui revărsată mătura stânca pe care stătea. Coamele încovoiate 
țâșneau din niște formațiuni osoase puternice, ca niște 
creneluri. Când, în sfârșit, Tanus îl aduse jos, ne-a spus că atras 
în el de pe creasta dealurilor aride peste o prăpastie de o sută 
de pași adâncime. Țapul căzuse în hău și se rostogolise prin aer, 
înainte de a se izbi de stâncile de dedesubt. 

Din cauza interesului meu pasionat faţă de făpturile sălbatice, 
după ce îl jupuise și îl tranșase, Tanus îmi aduse capul și 
coarnele. A făcut un efort extraordinar ca să coboare cu o 
povară atât de mare de pe ţancurile acelea mortale. Am curăţat 
și am descărnat tigva și am pus-o sus, la prora galerei noastre, 
ca pe o mascotă, în timp ce ne continuam călătoria în 
necunoscut. 


e Capitolul 96 œ» 


Lunile treceau și sub chilele vaselor noastre fluviul începu să 
scadă, pe măsură ce se retrăgeau apele. După ce trecurăm de 
promontoriile acestea prăpăstioase, văzurăm înălţimea până la 
care ajunsese Nilul pe stânci, unde își lăsaseră urmele toate 
revărsările anterioare. 

Noaptea ședeam cu Memnon pe punte până când îi permitea 
mama lui și studiam stelele ce iluminau firmamentul cu o 
strălucire lăptoasă. Îl învăţam numele și îi explicam natura 
fiecăruia dintre aceste puncte de foc și îi spuneam cum 
afectează ele destinul fiecărui om născut sub ele. Urmărind 


492 


corpurile cerești, am descoperit că fluviul nu ne mai purta direct 
spre miazăzi, ci o luasem către apus. Această observaţie stârni 
altă controversă aprinsă printre învățații și înțelepţii noștri. 

— Fluviul ne duce direct spre câmpiile apusene ale 
paradisului, sugerară preoţii lui Osiris și ai lui Ammon-Ra. E o 
viclenie de-a lui Seth. Vrea să ne zăpăcească și să ne 
rătăcească, argumentau preoţii lui Hapi, care, până atunci, 
exercitaseră o influenţă exagerată în consiliile noastre. Regina 
Lostris era copilul zeiţei lor și majoritatea dintre noi 
acceptaserăm că Hapi era patroana expediției noastre. Preoţii 
se mâniară, văzându-și poziţiile clătinate de devierea aceasta 
năbădăioasă a fluviului. Curând, fluviul se va întoarce iar spre 
miazăzi, promiseră ei. 

Mă înspăimântă totdeauna să asist la felul în care oamenii 
manipulează fără scrupule dorințele zeilor, în așa fel încât să 
coincidă cu ale lor. 

Inainte să se rezolve această chestiune, sosirăm la cea de-a 
doua cataractă. Mai departe de aceasta nu ajunsese niciodată 
un om civilizat. După ce am cercetat și-am studiat cataracta, am 
înţeles cu vârf și îndesat de ce. Cascadele erau mai mari și mai 
grozave decât cele cu care avusesem deja de-a face. 

Pe o suprafaţă întinsă, cursul Nilului era presărat cu 
numeroase insule masive și cu alte câteva sute, mai mici. Acum 
apa devenise puţin adâncă și în majoritatea locurilor se vedea 
albia fluviului. Dinaintea noastră, se întindea, pe mile întregi, un 
labirint de canale săpate în rocă și de meandre. Amuţisem de- 
atâta grandoare amenințătoare. 

— De unde să știm că nu mai e, după asta, încă o altă 
cataractă și-apoi alta și alta? se întrebau cei mai descurajaţi 
dintre noi. O să ne aventurăm, epuizându-ne forțele, după care 
o să ne trezim, până la urmă, în capcana cascadelor, fără să mai 
avem puterea nici să mergem mai departe, nici să ne retragem. 
Ar trebui să ne întoarcem acum, înainte de a fi prea târziu, 
hotărâră ei între ei. 

— Vom merge mai departe, decretă stăpâna mea. Cei care 
vor să se întoarcă acum sunt liberi s-o facă. Totuși, nu vor avea 
nici corăbii, nici cai, să-i transporte. Se vor întoarce pe cont 
propriu și sunt sigură că hicsoșii le vor face o primire 
călduroasă. 


493 


Nimeni nu acceptă oferta ei mărinimoasă. În loc de asta, se 
duseră pe insulele fertile care sugrumau cursul fluviului. 

Valurile de stropi din cascade, în timpul revărsărilor, și apa 
care se filtra prin sol, în timpul retragerilor, transformaseră 
aceste insule în păduri pline de verdeață, într-un contrast izbitor 
cu deșerturile uscate și cumplite de pe ambele maluri. Răsăriţi 
din seminţele aduse acolo de ape tocmai de la capătul 
pământului, arborii înalţi, dintr-un soi cum nu mai văzuserăm 
niciunul dintre noi înainte, creșteau pe stratul fertil pe care îl 
depusese Mama Nil pe fundaţiile de granit ale insulelor. 

N-aveam cum să încercăm o traversare a cascadelor, până ce 
fluviul nu avea să se reverse din nou, oferind o adâncime destul 
de mare pentru galerele noastre. Dar lucrul acesta avea să se 
întâmple abia după mai multe luni. 

Țăranii noștri se duseră pe mal și curăţară pământul, ca să 
semene seminţele pe care le adusesem cu noi. In câteva zile, 
acestea răsăriră și, sub soarele fierbinte, plantele creșteau 
văzând cu ochii. În vreo două luni, recolta era gata de secerat, 
iar noi ne bucurarăm de savoarea fructelor dulci și a legumelor, 
cărora le dusesem dorul atât de mult, de când părăsiserăm 
Egiptul. Clevetelile nemulţumite din rândul alor noștri dispărură 
ca prin farmec. 

De fapt, insulele acelea erau atât de atrăgătoare, iar solul atât 
de fertil, încât unii dintre oamenii noștri începură să spună că s- 
ar stabili acolo permanent. O delegaţie de preoţi ai lui Ammon- 
Ra se duse la regină și îi cerură permisiunea să înalțe un templu 
în cinstea zeului pe una dintre insule. Stăpâna mea le răspunse: 

— Suntem doar în trecere pe-aici. Până la urmă, ne vom 
întoarce în Egipt. Acestea sunt jurământul și promisiunea mea 
făcute tuturor egiptenilor. Nu vom construi niciun templu, ori 
cine știe ce altă așezare permanentă. Până ne vom întoarce în 
Egipt, vom trăi ca beduinii, în corturi și-n colibe! 


e Capitolul 97 e 


Aveam acum la dispoziţie lemnul din arborii aceia pe care îi 
tăiasem de pe insule. Puteam face experimente cu ele și să le 
explorăm diversele proprietăți. 


494 


Era un soi de salcâm de esenţă elastică și tare. Constituia 
materialul cel mai bun dintre cele pe care le testasem până 
atunci pentru spiţele roților de la carul meu. l-am pus pe 
dulgherii și pe ţesătorii mei să se pună pe lucru și să asambleze 
carele pe care le adusesem, dar și să construiască altele noi din 
lemnul și bambusul care creșteau pe insule. 

Lunca de pe malul stâng se întindea pe câteva mile lăţime, 
mai jos de cataractă. Curând, escadronul nostru de care își 
începu din nou antrenamentele și exercițiul pe aceste câmpii 
nesfârșite. Obezile roților se rupeau încă, atunci când erau 
suprasolicitate, dar nu la fel de des ca înainte. Am reușit să-l 
momesc iar pe Tanus să se urce într-un car; totuși, nu acceptă 
să meargă cu nimeni altcineva, ca vizitiu, afară de mine. 

În același timp, am reușit să termin cu succes primul arc 
dublu-curbat la care lucram de când plecasem de la Elefantina. 
Era făcut din același material compozit, ca și Lanata - lemn, 
fildeș și corn. Totuși, forma era diferită. Când nu era întins, 
braţul de sus și cel de jos erau curbate în afară. Numai în clipa 
când era întins, acestea ajungeau de formă normală, așa cum o 
cunoșteam noi, dar tensiunea din strună era multiplicată, în 
raport cu lungimea mult mai mică a arcului. 

La insistențele mele diplomate, Tanus acceptă, în final, să 
tragă cu arcul într-o serie de ţinte pe care le ridicasem eu pe 
malul răsăritean. Trase vreo douăzeci de săgeți și nu zise mai 
nimic, dar am observat că rămăsese uimit de lungimea și 
acurateţea loviturii. Îl știam atât de bine pe Tanus al meu! Era 
conservator și reacționar până-n măduva oaselor. Lanata fusese 
prima lui dragoste, atât femeia, cât și arcul. Știam că era foarte 
greu pentru el să recunoască o nouă iubire, așa că nu l-am bătut 
la cap să-și spună părerea, ci i-am lăsat timp pentru a și-o 
forma. 

Chiar atunci, iscoadele noastre veniră să ne raporteze o 
migraţie de antilope dinspre deșert. Văzusem mai multe turme 
mici de astfel de animale minunate, de când trecuserăm de 
prima cataractă. De obicei, pășteau pe malul fluviului, dar 
fugeau înapoi, în deșert, în clipa în care corăbiile noastre se 
îndreptau spre ele. Acum însă iscoadele noastre ne raportară o 
mișcare masivă a acestor animale, lucru care se petrecea foarte 
rar. Nu mai văzusem decât o dată așa ceva, până atunci. Atunci 
când se întâmpla să se stârnească câte o furtună în deșert, cam 


495 


o dată la douăzeci de ani, iarba verde care năpădea pământul 
umed atrăgea turmele împrăștiate de antilope de pe o rază de 
mile întregi din jur. 

In vreme ce se deplasau spre noile pășuni, turmele se 
amestecau între ele într-o mișcare masivă de animale, de-a 
lungul deșertului. Acest lucru se întâmpla acum și ne oferea 
șansa de a ne schimba dieta, precum și de a ne conduce carele 
de-adevăratelea. 

Pentru prima dată, Tanus arătă un real interes faţă de carele 
mele, acum, că exista un vânat care să fie urmărit de ele. În 
vreme ce își ocupa locul în vehiculul meu, am observat că își 
atârnă pe stativ noul arc dublu-curbat și nu pe credinciosul și 
bătrânul Lanata. N-am scos un cuvânt, ci am întors caii și i-am 
îndreptat spre deschiderea dintre dealuri, pe unde puteam ieși 
din valea îngustă de lângă NII în plin deșert. 

Aveam un escadron de cincizeci de care, urmate de 
douăsprezece căruțe grele, cu roţi solide, care transportau 
destule furaje și apă pentru cinci zile. Mergeam în coloană de 
câte două vehicule, la o distanţă de trei lungimi unii de alţii. 
Aceasta devenise deja formaţia noastră standard de călătorie. 

Ca să scădem greutatea, purtam doar câte-o cârpă în jurul 
șoldurilor și toţi oamenii noștri erau într-o condiţie fizică 
superbă, după lunile lungi de trudă pe băncile de vâslit de la 
galere. Işi unseseră proaspăt busturile cu ulei și luceau în soare, 
ca niște trupuri de zei tineri. Fiecare car își purta stindardul viu 
colorat, de recunoaștere, arborat pe o tulpină lungă și elastică 
de bambus. Urmărirea caprelor printre dealuri era un adevărat 
spectacol. Când îmi aruncai privirile îndărăt, spre capătul 
coloanei, până și eu am fost impresionat de atâta măreție. 

In clipa aceea nu mi-am dat limpede seama de lucrul acesta, 
dar, trebuie să recunosc, chiar și eu, care nu sunt soldat, că 
hicsoșii impuseseră naţiunii noastre un nou spirit militar. Înainte, 
fusesem doar o grămadă de învăţaţi, de negustori și de preoți, 
dar acum, datorită hotărârii de care dădea dovadă regina Lostris 
să-i alunge pe vrăjmași și pentru că eram conduși de seniorul 
Tanus, devenirăm rapid un popor războinic. 

In vreme ce conduceam coloana peste creasta dealurilor și 
dinaintea noastră se întindea deșertul, văzurăm o siluetă micuță 
în faţă, apărând de după ultima îngrămădire de stânci, de unde 
se pitise. 


496 


— Hooo! mi-am strunit eu caii. Ce faci aici, atât de departe de 
corăbii? 

Nu-l mai văzusem pe prinţ din seara trecută și credeam că e 
în siguranţă, ocrotit de doicile lui. Am avut un șoc să-l întâlnesc 
aici, la marginea deșertului, așa că tonul din glasul meu era 
mânios. Pe vremea aceea, nu avea decât șase anișori, dar își 
luase arcul de jucărie pe umăr și arborase o expresie hotărâtă, 
aidoma tatălui său, ca atunci când Tanus era într-o dispoziţie 
deosebit de refractară. 

— Vin și eu la vânătoare cu voi! zise Memnon. 

— Nu, n-ai să vii! l-am contrazis eu. Du-te la mama ta, chiar în 
clipa asta! Ştie ea ce-o să-ţi facă, pentru că te-ai strecurat afară 
din tabără, fără să le spui tutorilor tăi unde te duci! 

— Sunt prinţul moștenitor al Egiptului, decretă Memnon, dar 
buzele îi tremurau, în timp ce rostea această declaraţie 
importantă. Niciun om să nu îndrăznească să-mi interzică! E 
dreptul și datoria mea să-mi conduc poporul în vremuri de 
băjenie! 

Ne aflam acum pe un teren primejdios. Prinţul își cunoștea 
drepturile și responsabilităţile. Eu eram cel care i le spusesem. 
Totuși, ca să fiu sincer, nu mă așteptam să și le exercite atât de 
curând. Se comporta după protocolul regal și era greu, chiar 
imposibil, să mă iau la harță cu el. Am căutat disperat o 
scăpare. 

— De ce nu mi-ai cerut-o înainte? încercai eu să trag de timp. 

— Pentru că te-ai fi dus la mama, zise el onest și simplu, iar 
ea ar fi fost de partea ta, ca totdeauna. 

— Mă pot duce și-acum la regină, l-am ameninţat eu, dar el se 
uită îndărăt, în vale, unde corăbiile se zăreau cât niște jucării, și 
îmi rânji. Știam amândoi că nu puteam să poruncesc întregului 
escadron să se întoarcă. 

— Taita, te rog să mă lași și pe mine să vin cu voi, schimbă el 
tonalitatea. 

Micul diavol mă ataca pe toate fronturile. Mi-era imposibil să-i 
rezist, când își punea în joc toate farmecele. Apoi avui o idee. 

— Senior Harrab este comandantul expediției. Lui trebuie să-i 
ceri voie. 

Relația dintre cei doi era ciudată. Numai trei dintre noi - cei 
doi părinţi și cu mine - eram conștienți de paternitatea 
adevărată a lui Memnon. Prinţul însuși îl considera pe Tanus 


497 


tutorele și comandantul oștirilor sale. Deși ajunsese să-l 
iubească pe Tanus, îl și venera. Tanus nu era genul de om cu 
care un băieţel, fie el și prinţ, să se joace. Acum se uitau 
amândoi unul la altul. Imi dădeam seama că Memnon își 
scotocește mintea să ticluiască cel mai bun plan de atac, iar 
Tanus abia se abţinea să nu izbucnească în râs. 

— Senior Harrab, se hotărî Memnon să abordeze un ton 
formal, aș vrea să vin și eu cu voi. Cred că va fi o lecţie foarte 
utilă pentru mine. La urma urmei, va trebui să-mi conduc 
oștirea, într-o bună zi. 

li predasem lecţii de logică și de dialectică. Era un învățăcel 
de care puteam fi mândru. 

— Prinţe Memnon, ce faci, îmi poruncești? 

Tanus reuși să-și ascundă amuzamentul sub masca supărării, 
iar ochii prințului se umplură de lacrimi. Acesta din urmă clătină 
amărât din cap: 

— Nu, seniore. Era iar băieţelul dinainte. Dar tare mi-ar mai 
plăcea să merg la vânătoare cu voi. Te rog! 

— Regina o să mă strângă de gât, zise Tanus. Dar urcă aici, în 
fața mea, tâlharule mic! 

Prințului îi plăcea când Tanus îl făcea tâlhar. Era un termen pe 
care noi îl foloseam pentru cei din regimentul Crocodilului 
Albastru și asta îl făcea pe Memnon să se simtă unul de-al lor. 
Slobozi un strigăt de fericire și era gata-gata să se dea peste 
cap, grăbindu-se să se supună îndemnului lui Tanus. Acesta se 
aplecă și îl prinse de braţ. Il trase sus și îl așeză între noi doi, în 
car. 

— Diii! le strigă Memnon celor două iepe, și-o pornirăm în 
deșert, nu înainte însă ca eu să trimit un mesager înapoi, s-o 
anunțe pe regina Lostris că prințul e bine-sănătos. Când era 
vorba de grija pentru puiul ei, ferocitatea stăpânei mele era mai 
mare ca a unei leoaice. 

Calea pe care o pornisem era o întindere de nisip fin, lată de 
câteva sute de metri. Antilopele au copitele mari, potrivite 
pentru mersul în solul nisipos al deșertului. Ele lasă urme 
inconfundabile, de forma vârfurilor de suliță ale hicsoșilor. Mai 
multe mii de antilope uriașe trecuseră pe drumul acesta. 

— Când? întrebă Tanus, iar eu am coborât, să cercetez 
urmele. 


498 


L-am dat și pe Memnon jos, cu mine, căci nu pierdeam nicio 
ocazie să-l învăţ câte ceva. l-am arătat cum erodase briza nopții 
aceste urme și cum micile insecte și șopârlele își suprapuseseră 
trecerea peste ale turmei. 

— Au trecut pe-aici ieri, pe la apus, mi-am dat eu cu părerea, 
iar prințul confirmă. Dar merg încet. Cu puţin noroc, o să le 
prindem din urmă înainte de prânz. 

Așteptarăm să se apropie și căruțele. Am adăpat caii, apoi am 
mers mai departe, urmând drumul de copite printre dune. 
Curând, dădurăm de cadavrele celor mai slăbite, care 
sucombaseră. Acestea erau ori foarte tinere, ori foarte bătrâne, 
iar acum ciorile și vulturii le ciuguleau leșurile, în vreme ce 
șacalii dădeau târcoale pe margine, sperând să rupă și ei o 
bucăţică. 

Urmarăm drumul acela lat, până ce, în sfârșit, zărirăm 
perdeaua fină de praf în zarea dinspre miazăzi, așa că 
începurăm să mergem mai repede. Când ajunserăm pe niște 
dealuri stâncoase ale căror creste jucau în mirajul arșiţei, 
văzurăm turmele întinzându-se la picioarele noastre. Ajunsesem 
în zona unde se dezlănțuise furtuna cu câteva săptămâni 
înainte. Cât vedeam cu ochii, deșertul se transformase într-o 
grădină cu flori. 

Înainte de asta, nu mai plouase pe-aici de-o sută de ani. Părea 
imposibil, dar semințele rezistaseră tot acest timp. Fuseseră 
arse și secătuite de soarele și de vântul deșertului, așteptând să 
vină iar ploaia. Pentru cei ce se îndoiau de existența zeilor, 
acesta era un miracol care trebuia să-i convingă de contrariul. 
Pentru cei care se îndoiau că viața e eternă, aceasta era 
promisiunea imortalităţii. Dacă florile puteau să supraviețuiască 
în asemenea condiţii, atunci, cu siguranţă, sufletul omului, care 
e infinit mai valoros și mai minunat, trebuie să trăiască pentru 
totdeauna. 

Peisajul de la picioarele noastre era pictat cu tonuri de un 
verde crud, iar conturul și formele dealurilor erau desenate în 
nuanțe mai închise, de aceeași culoare. Toate acestea formau 
un fundal pentru curcubeul minunat de culori care luminau 
pământul. Florile creșteau în pâlcuri. Păreau că se caută unele 
pe altele după specii, la fel ca turmele de antilope și ca stolurile 
de păsări. Margaretele portocalii formau adevărate lacuri și 


499 


bălți, cele albe păreau o brumă pe povârnișurile dealurilor. Erau 
câmpuri întregi de gladiole, de crini stacojii și de flori galbene. 

Până și tufele sârmoase din chei și din vâlcele, ce păruseră 
înainte pârlite și uscate ca mumiile oamenilor morți de o mie de 
ani, erau acum îmbrăcate în haine verzi și proaspete, cu cununi 
de inflorescențe galbene pe capetele lor străvechi și decrepite. 
Oricât de drăgălașe ar fi fost ele acum, știam că era ceva 
efemer. Peste o lună, deșertul avea să triumfe din nou. Florile 
aveau să se usuce pe tulpini, iar iarba avea să se transforme în 
pulbere, care avea să fie apoi purtată de rafalele fierbinţi ale 
vântului. Nimic nu va mai rămâne din această splendoare, afară 
de seminţele mici, cât grăunțele de nisip, așteptând cu o 
răbdare monumentală să treacă anii. 

— O asemenea frumuseţe ar trebui împărtășită cu persoana 
iubită, rosti Tanus fermecat, cu răsuflarea tăiată. Ce bine-ar fi să 
fie și regina acum, cu mine! 

Faptul că până și Tanus era atât de mișcat dovedea măreţia 
spectacolului din faţa noastră. El era soldat și vânător, dar 
pentru prima dată nu mai dădu nicio atenţie vânatului, ci 
rămase cu ochii pironiţi asupra peisajului, cu o venerație 
religioasă. 

Urletul lui Kratas, care se afla într-unul din carele ce ne 
urmau, ne trezi din această reverie. 

— Pe suflarea puturoasă a lui Seth, trebuie să fie vreo zece 
mii! 

Antilopele se aflau răspândite spre siluetele verzi ale 
dealurilor din depărtare. Unii dintre masculii bătrâni pășteau 
singuratici, ţinându-le pe celelalte animale departe, dar restul 
erau în turme de câte zece sau de câte o sută, iar altele nu 
puteau nici măcar să fie numărate. Arătau ca niște pete uriașe, 
maro-roșcat, ca niște nouri de umbre pe cuprinsul câmpiei. Mi 
se părea că toate antilopele din Africa se adunaseră aici. 

Adăparăm din nou caii, înainte să începem vânătoarea. Acest 
lucru îmi oferi șansa să mă duc și să mă uit la adunătura 
aceasta de fiinţe vii. Bineînţeles, l-am luat și pe Memnon cu 
mine, dar când am încercat să-l iau de mână, și-a desprins 
repede degetele din strânsoarea mea. 

— Nu mă ţine de mână în fața oamenilor, Taita, îmi spuse el 
solemn. Au să creadă că mai sunt încă un copilaș! 


În vreme ce stăteam acolo, pe înălţimi, animalele cele mai 
apropiate își ridicară capetele și ne priviră cu un fel de 
curiozitate blândă. Mi-a trecut prin minte că nu mai văzuseră, 
probabil, niciodată vreo ființă umană și că nu detectau niciun 
pericol în prezenţa noastră acolo. 

Antilopa oryx este o făptură magnifică, cât un cal de înaltă, cu 
o coadă la fel de deasă, de întunecată și de vaporoasă, până la 
pământ. Capul îi e desenat cu modele întortocheate de negru, 
pe un fond pal, de culoarea nisipului. Gâtul îi e împodobit cu o 
coamă țepoasă, închisă la culoare, dându-i aspectul ecvestru, 
dar coarnele nu seamănă cu ale nici unui animal creat de zei. 
Sunt subţiri, drepte și ascuţite, ca pumnalul pe care îl port eu la 
brâu. Aproape la fel de lungi ca animalele însele, coarnele 
acestea sunt adevărate arme. Dacă orice alt soi de antilopă este 
plăpândă și inofensivă, preferând fuga agresiunii, oryxul sare să 
se apere până și în fața atacului unui leu. 

l-am spus lui Memnon despre curajul și puterea lor de a 
rezista și i-am explicat cum puteau să-și trăiască toată viaţa, 
fără să bea apă dintr-o baltă sau dintr-un râu. 

— Își iau apa din rouă și din rădăcinile și tuberculii din deșert, 
pe care îi scot din pământ cu copita. 

Asculta cu interes, căci moștenise dragostea de vânătoare din 
sângele tatălui său, iar eu îl învăţasem să venereze toate 
făpturile sălbatice. 

— Adevăratul vânător înţelege și respectă păsările și 
animalele pe care le vânează! i-am spus eu, iar el a dat din cap 
cu seriozitate. 

— Vreau să fiu un vânător și un soldat adevărat, la fel ca 
seniorul Tanus. 

— Un om nu se naște cu asemenea daruri. Ele trebuie 
învăţate, la fel cum și tu trebuie să înveți să fii un conducător 
mare și drept. 

Am simţit o strângere de inimă, regretând când Tanus mi-a 
strigat că terminaseră de adăpat caii și m-am uitat îndărăt să-i 
văd pe oameni încălecând. Aș fi preferat să petrec restul acelei 
zile cu prinţul meu, admirând spectacolul regal al câmpiilor de la 
picioarele mele. M-am întors fără tragere de inimă să iau frâiele 
și să conduc carul până la capătul coloanei. 


501 


În celelalte care arcașii stăteau cu arcurile întinse, cuprinși cu 
toţii de febra vânătorii. Erau ca niște ogari ţinuţi într-o lesă 
scurtă, cu nările dilatate de mirosuri. 

— Hei, senior Tanus! strigă Kratas la noi. Ce-ar fi să facem un 
pariu? 

Înainte ca Tanus să poată răspunde, am murmurat: 

— Acceptă unul și pentru mine. Bătrânul ăla lăudăros n-a tras 
nici măcar o săgeată dintr-un car în mișcare. 

— Se va lua în considerare numai vânatul ucis de o singură 
persoană, îi strigă Tanus. Orice animal străpuns de săgeata 
altuia nu se pune la socoteală. 

Fiecare arcaș își marcase băţul săgeţii cu propriu-i semn, 
astfel încât să și-o poată revendica mai târziu. Semnul lui Tanus 
era ochiul rănit al lui Horus. 

— Un deben de aur pentru fiecare antilopă străpunsă de 
săgețile tale. 

— Să fie doi, am sugerat eu. Unul pentru mine! 

Nu sunt un adevărat jucător, dar acesta nu era un simplu joc. 
Tanus își avea noul său arc dublu-curbat și era cel mai bun 
conducător de car din toată oștirea noastră. Noi eram încă 
novici, dar eu studiasem felul în care hicsoșii își conduceau 
atelajul. Fiecare manevră făcută de escadroanele lor în acea zi 
cumplită pe câmpia de la Abnub era gravată adânc în memoria 
mea. Pentru mine aceasta nu era doar o vânătoare în scopul de 
a face rost de came și de a ne distra, ci un adevărat exerciţiu și 
o practică pentru jocul mult mai important al războiului. Trebuia 
să învăţăm să ne conducem oamenii în avantajul nostru și să-i 
controlăm în goana unei bătălii, în împrejurări ce se schimbau 
mereu, o dată cu mișcările vrăjmașe, în funcţie de șansa sau 
riscul războiului. 

În timp ce mărșăluiam spre câmpie, am dat primul semnal, iar 
coloana s-a împărţit în trei șiruri. Ne-am deschis fără niciun 
efort, ca petalele unui crin. Cei din flancuri se răsuciră 
asemenea coarnelor unui taur, ca să înconjoare prada, în vreme 
ce coloana mea se desfășură liniar, la câte trei care distanţă de 
la roțile acestora. Noi eram pieptul taurului. Coarnele aveau să-l 
imobilizeze pe vrăjmaș până soseam și îl zdrobeam într-o 
îmbrățișare sălbatică. 

În fața noastră, turmele răspândite scuturau din cap și ne 
priveau cuprinse de primii fiori ai fricii. Ilncepură să se 


502 


depărteze,  adunându-și semenele din mers, mici turme 
amestecându-se cu altele mai mari, la fel cum un bolovan ce se 
rostogolește pe o pantă provoacă o alunecare de teren. Curând 
întreaga câmpie fu trezită la viaţă de mișcarea antilopelor. 
Galopau legănându-se, iar praful ridicat forma o ceaţă palidă ce 
atârna pe deasupra spinărilor mișcătoare. Își mișcau cozile lungi 
și negre dintr-o parte într-alta. 

Escadronul meu încetini. Nu voiam să obosesc caii prea 
repede într-o hăituială de lungă durată, istovitoare. Mă uitam la 
nourii denși de praf, înălțaţi de cele două coloane laterale care 
încercuiau cu repeziciune turma. 

În cele din urmă se întâlniră în faţă, iar inelul se închise. 
Turma de antilope încetini, văzându-și calea de scăpare blocată, 
începură să se învârtă în dezordine căci cele din frunte se 
întorceau și alergau către cele din urmă. 

Urmându-mi poruncile, de îndată ce coloanele laterale 
terminară mișcarea de încercuire, încetiniră galopul până la un 
mers lejer și se întoarseră către interiorul cercului. Aveam acum 
imensa turmă de antilope în mâinile noastre și am început încet- 
încet să le încolțim mai tare. Majoritatea animalelor se opriră 
zăpăcite, neștiind în ce direcţie să fugă. În orice parte se 
întorceau, zăreau carele îndreptându-se către ele. 

Ne apropiam tot mai mult, într-un pas uniform, iar caii noștri 
odihniţi abia așteptau s-o ia la goană. Simţiseră tulburarea 
antilopelor și dădeau din cap, luptându-se cu hamurile, fornăind 
și rostogolindu-și până la alb globii oculari. Turma de antilope 
începu să se miște din nou, fără o direcţie precisă însă. Se 
învârteau în loc, ţâșnind cu nesiguranţă, ca apoi să se oprească 
brusc și să se întoarcă iar. 

Eram încântat de controlul și de disciplina escadronului. 
Reușeau să ţină rândurile drept, fără să formeze pâlcuri sau să 
lase spaţii goale de-a lungul șirului. Semnalele pe care le 
dădeam erau repetate și îndeplinite imediat de către toți. 
Deveneam, în sfârșit, o oștire. Curând aveam să fim în stare să 
înfruntăm orice vrăjmaș, chiar și pe veteranii hicsoși care-și 
petrecuseră întreaga viață pe platformele carelor. 

M-am întins îndărăt și l-am luat pe prinţul Memnon de mână. 
L-am tras în față și l-am așezat pe banchetă. Il sprijineam cu 
propriul meu trup, iar el se ţinea de panoul carului. Acum Tanus 


503 


avea ambele mâini libere și putea să tragă cu arcul, iar prinţul 
era în siguranţă. 

— Lasă-mă pe mine să ţin frâiele, Taita! Să conduc eu! mă 
rugă Memnon. 

ÎI mai lăsasem și înainte să conducă, așa că nu glumea, deși 
abia de putea vedea peste panoul din faţă al carului. N-am 
îndrăznit să râd de el pentru că se lua foarte în serios. 

— Data viitoare, Mem. Acum doar privește și învață. 

În sfârșit, ajunserăm numai la o sută de pași distanţă de cea 
mai apropiată antilopă și presiunea era mult prea mare, ca să 
mai fie suportată de animale. Conduse de o femelă bătrână și 
speriată, vreo sută dintre ele atacară în masă una dintre liniile 
noastre. La semnalul meu, strânserăm rândurile până ce 
goneam roată lângă roată și formarăm un zid compact de 
oameni în vreme ce trâmbiţașii sunară atacul. Grupul meu se 
repezi în galop nebun și o luă de-a curmezișul. ` 

Tanus trăgea pe deasupra umărului meu drept. li vedeam 
fiecare săgeată zburând spre centrul cercului ce se strângea. 
Era prima dată când trăgea dintr-un car în mișcare, așa că 
primele trei săgeți zburară la mare distanţă de ţintă, în timp ce 
goneam spre turma de antilope. Fiind însă un maestru arcaș, își 
ajustă repede modul de a ţinti. Următoarea lui săgeată lovi 
femela bătrână care conducea încă atacul pieptiș. Trebuie că o 
nimerise în inimă, pentru că animalul se prăbuși cu botul în 
nisip, dându-se peste cap. Antilopele care o urmau o ocoliră, 
oferindu-i lui Tanus posibilitatea mai multor ţinte. Rămăsei 
fascinat, văzând cum celelalte două săgeți ale sale se răsuciră, 
căzând puţin în urma turmei în mișcare. 

Ești totdeauna tentat să tragi într-o ţintă mișcătoare și nu în 
spaţiul gol din faţa ei, unde se va afla aceasta în momentul în 
care săgeata va ajunge acolo. Calculul acesta al ochitului în gol 
este îngreuiat și de mișcarea carului în raport cu ţinta. Incercam 
să-i pun la îndemână cele mai ușoare repere, conducând carul la 
pas cu turma. Totuși, nu m-a surprins de loc când alte două 
săgeți căzură fără să nimerească. 

Apoi, ca un maestru, se adaptă situaţiei și următoarea 
săgeată pătrunse până la pene în pieptul unei antilope. Mai 
ucise trei, în vreme ce în jurul nostru vânătoarea luă aspectul 
sălbatic și confuz al unei bătălii, iar praful se înălță, încât abia de 


504 


mai puteam zări carele de lângă noi și animalele apropiate care 
alergau. 

Mergeam în spatele unei perechi de antilope, ajungându-le 
din urmă cu iuțeală, când copita uneia dintre ele azvârli o așchie 
de cremene de-o șchioapă. Înainte să ne putem feri, așchia îl 
lovi pe Memnon în frunte, iar când acesta își ridică privirile către 
mine, văzui cum îi picură sângele din tăietura superficială de 
deasupra ochiului. 

— Eşti rănit, Mem, am strigat eu, încercând să ţin caii în frâu. 

— Nu e nimic! zise el, curăţându-și sângele cu marginea 
șalului. Nu te opri, Taita, urmărește-le. Altfel o să ne învingă 
Kratas. 

Așa că am intrat din nou în nourul de praf, în vreme ce alături 
arcul lui Tanus își cânta melodia cumplită, iar prinţul scotea tot 
felul de sunete de emoție, ca un căţeluș chelălăind și lătrând, 
alergând pentru prima oară după un iepure. 

Câteva animale reușiră să scape printre rândurile noastre, 
fugind în deșert, în vreme ce altele se întorceau în capcană. 
Oamenii strigau  emoțţionați,  triumfători, caii  nechezau, 
antilopele fornăiau și mugeau în timp ce erau străpunse de 
săgeți ce le făceau să îngenuncheze și să-și încurce coarnele și 
copitele. În jurul nostru se auzea huruiala de tunet a roţilor și a 
galopului și eram cufundați în ceața galbenă de praf. 

Există o limită de timp și de rezistență chiar și pentru cea mai 
plină de râvnă pereche de cai, în situaţia în care este condusă 
într-un galop nebun. Când, în cele din urmă, am încetinit ritmul 
celor două iepe, praful se întărise ca noroiul pe trupurile lor 
înspumate, iar capetele le atârnau de oboseală. 

Încet-încet, nourii de praf care acoperiseră câmpul se 
îndepărtară și se împrăștiară. Rămase o priveliște cumplită. 
Escadronul nostru era împrăștiat pe toată câmpia. In timpul 
vânătorii se sfărâmaseră roţile a cinci care și vehiculele 
răsturnate păreau jucării stricate de un uriaș supărat. Oamenii 
răniţi zăceau pe solul nisipos lângă carele distruse, iar camarazii 
lor îngenuncheaseră să le oblojească rănile. Chiar și carele care 
nu fuseseră stricate se opriseră. Caii erau istoviţi și răniţi. Li se 
umflau coastele, forțându-se să respire și de pe boturi le picura 
o spumă albă. Musteau cu toţii de sudoare de parcă înotaseră 
printr-un râu. Vânatul era împrăștiat pe câmp în aceeași 
dezordine generală. Multe dintre animalele mari erau moarte, 


505 


iar cadavrele lor zăceau întinse pe o parte la pământ. Altele 
erau doar schilodite sau rănite. Unele stăteau cu capul plecat. 
Altele se îndreptau șchiopătând spre dune, abia mergând. 
Fiecare săgeată lăsase o pată întunecată de sânge pe spinările 
lor gălbui. 

Lângă noi văzurăm un mascul bătrân cu șoldurile paralizate și 
picioarele din faţă înţepenite. Săgeata care îl schilodise îi 
despicase șira spinării. Am luat celălalt arc de pe rastel și-am 
sărit jos la pământ. În timp ce mă îndreptam spre taurul 
schilodit el întinse capul ca să mă vadă. Apoi mai făcu un ultim 
efort curajos, târându-și picioarele din spate înţepenite, 
îndreptându-se spre mine. Mă ameninţă cu coarnele lui lungi și 
negre, însă ochii îi înotau în lacrimile agoniei. Mă văzui obligat 
să-i trag două săgeți în piept, apoi mugi și se răsuci pentru 
ultima oară pe-o parte, lovi aerul convulsiv cu copitele și muri. 

Când m-am urcat înapoi, în car, m-am uitat la chipul prinţului. 
Avea ochii umezi de lacrimi, iar obrazul mânjit de sânge i se 
contorsionase de mila pe care o simţea pentru animalul ucis. Se 
întoarse de la mine ca să nu-l văd plângând, dar, cu toate 
acestea, eu eram mândru de el. Cel ce nu simte milă pentru 
vânatul hăituit nu este un adevărat vânător. l-am cuprins capul 
cârlionțat în mâini și l-am întors spre mine. l-am curăţat cu grijă 
rana de pe frunte și i-am bandajat-o cu o fâșie de pânză de in. 

In noaptea aceea ne-am așezat tabăra pe un câmp de flori, iar 
dulcea lor mireasmă parfuma întunericul, suprapunându-se 
peste mirosul de sânge proaspăt vărsat. 

Luna nu răsărise încă, dar cerul era plin de stele. Dealurile 
erau scăldate în lumina lor argintie. Am stat în jurul focului până 
târziu și ne-am ospătat cu ficat și cu inimă de antilopă fripte pe 
tăciuni. La început, prințul s-a așezat între mine și Tanus, dar 
ofițerii și ceilalţi bărbaţi se întreceau care mai de care să-i 
atragă atenţia. Le furase deja inimile și trecea de la un grup la 
altul, la chemările fiecăruia. Vorbeau și glumeau cu grijă, căci 
prinţul îi asculta cu luare-aminte și se simțea în largul lui printre 
ei. 

Făcură mare tevatură, în legătură cu bandajul de la cap. 

— Acum ești un adevărat soldat, i-au spus ei, la fel ca oricare 
dintre noi. 

Și începură să-și etaleze cu toţii cicatricele. 


— Ai făcut un lucru bun, lăsându-l să vină cu noi, i-am spus eu 
lui Tanus, în vreme ce îl priveam cu mândrie. Acesta e 
antrenamentul cel mai grozav pentru un cadet. 

— Oamenii l-au îndrăgit deja, fu Tanus de acord. Două lucruri 
îi sunt necesare unui general: unul este norocul, iar celălalt, 
devotamentul trupelor sale. 

— Lui Memnon trebuie să i se permită să vină în fiecare 
expediţie, atâta vreme cât nu prezintă pericole prea mari! am 
decis eu, iar Tanus râse pe înfundate. 

— Te voi lăsa s-o convingi tu pe mama lui. Unele lucruri îmi 
sunt și mie peste puteri! 

De partea cealaltă a focului, Kratas îl învăța pe Memnon 
versiunea cenzurată a imnului de marș al regimentului. Prinţul 
avea o voce dulce, clară, iar oamenii băteau din palme, ca să-i 
țină ritmul și interveneau la refren. Au protestat gălăgios și chiar 
nepoliticos când am încercat să îl duc pe Memnon la culcare, în 
patul pe care i-l pregătisem sub un car și până și Tanus i-a 
susținut. 

— Mai lasă-l pe băiat să mai stea puţin cu noi, îmi porunci el, 
așa că trecuse bine de miezul nopţii când am putut, în cele din 
urmă, să îl înfășor în pieile moi de oaie. 

— Taita, voi putea vreodată să trag cu arcul la fel de bine ca 
seniorul Tanus? m-a întrebat el, somnoros. 

— Vei fi unul dintre marii generali ai Egiptului și, într-o bună 
Zi, voi grava o relatare a victoriilor tale pe un obelisc din piatră, 
ca să le afle întreaga lume. 

Se gândi o vreme la spusele mele, apoi suspină: 

— Imi vei face și un arc adevărat, nu doar o jucărie de copil! 

— Imediat ce vei putea trage cu el, i-am promis eu. 

— Mulţumesc, Taita. Ce mult mi-ar plăcea! Și adormi la fel de 
repede, cum ai stinge flacăra unei lumânări. 


e Capitolul 98 e 


Ne-am întors în triumf la corăbii, cu căruțele încărcate de 
carne de antilopă sărată și uscată la soare. Mă așteptam ca 
stăpâna mea să mă mustre că l-am răpit pe prinţ. Imi 


507 


pregătisem deja apărarea, hotărât să las întreaga vină pe umerii 
largi ai seniorului Harrab. 

Oricum, dojenile ei fură mult mai slabe decât mă așteptam 
eu. l-a spus lui Memnon că este un copil rău, pentru că o făcuse 
să se îngrijoreze, apoi însă l-a îmbrățișat, mai-mai să-l sufoce. 
Când s-a întors spre mine, am început o lungă explicaţie, în 
legătură cu rolul lui Tanus în această afacere, dar și asupra 
experienței și a antrenamentului valoros pe care le câștigase 
prinţul; dar ea păru că uitase întregul episod. 

— Când am fost noi doi împreună, ultima oară, la pescuit? mă 
întrebă ea. la-ţi uneltele și hai pe un vas. Doar noi doi pe fluviu, 
ca-n vremurile de demult. 

Știam că nu vom pescui deloc. Voia să fim singuri pe fluviu, 
unde nu ne putea auzi nimeni. Motivul tulburării sale, oricare-ar 
fi fost acela, era de mare importanţă. 

Am vâslit în aval, pe apele puţin adânci, molcome și verzi, 
până ce ne ascunserăm de ochii celor de pe corăbii, dincolo de 
cotul fluviului și de înalta faleză stâncoasă. Toate încercările 
mele de a face conversaţie au eșuat, așa că am așezat vâsla 
lângă mine și am început să cânt din lăută. Am zdrăngănit 
melodiile care îi plăceau ei cel mai mult, așteptând să 
vorbească. In cele din urmă, își ridică ochii plini de un amestec 
ciudat de bucurie și de îngrijorare: 

— Taita, cred c-o să mai am un copil. 

Nu-mi dau seama de ce vorbele ei m-au surprins atât. De 
când plecasem de la Elefantina, ea se închidea, în fiecare 
noapte, împreună cu comandantul oștirii sale într-o încăpere 
secretă, în vreme ce eu păzeam ușa cabinei. Oricum, fui atât de 
alarmat, încât mâna îmi îngheţă, pur și simplu, pe corzile lăutei, 
iar cântul mi s-a oprit în gâtlej. Trecură câteva momente, până 
când fui în stare să vorbesc din nou. 

— Domnița mea, ai folosit infuzia de plante pe care ţi-am 
pregătit-o? am întrebat-o eu bănuitor. 

— Uneori, da, alteori însă am uitat, zâmbi ea cu timiditate. 
Seniorul Tanus e, uneori, foarte nerăbdător. Afară de asta, e 
atât de puţin romantic să pierzi vremea cu tot felul de vase și 
borcane, atunci când ai lucruri mai urgente de făcut! 

— Cum ar fi procrearea de copii fără un tată regal care să îi 
revendice! 

— E o problemă serioasă, nu-i așa, Taita? 


Lovii coarda lăutei, în vreme ce încercam să ticluiesc un 
răspuns. 

— Serioasă? Nu mi se pare deloc cuvântul potrivit. Dacă dai 
naștere unui bastard sau dacă te căsatorești, va trebui să 
renunţi la regență. Așa e tradiţia, dar și legea. Seniorul Merkeset 
e următorul căruia i se poate atribui regența. Dar se va isca un 
adevărat război ascuns printre nobili pentru această poziţie. 
Fără protecţia ta ca regent, prinţul ar fi într-o mare primejdie. 
Vom fi sfâșiaţi de conflicte interne..., m-am oprit eu, înfiorat la 
un asemenea gând. 

— Tanus ar putea deveni regent în locul meu, iar eu m-aș 
căsători apoi cu el! sugeră ea bucuroasă. 

— Nu crezi că m-am gândit deja la asta? am întrebat-o eu 
sumbru. Ar fi soluția tuturor problemelor noastre. Dar este vorba 
de Tanus! 

— Dacă i-o cer eu, o va face cu bucurie, sunt sigură! zâmbi ea 
ușurată. Și voi fi soţia lui! Nu va mai fi nevoie să apelăm la 
aceste subterfugii rușinoase, ca să fim împreună. 

— Ce bine-ar fi să fie atât de ușor! Insă Tanus nu va fi 
niciodată de acord. N-are cum să fie! 

— Ce-i tot dai înainte cu prostiile astea? 

În priviri i se aprinseră primele scântei de furie, iar eu am 
continuat în grabă: 

— În noaptea aceea, la Teba, când și-a trimis faraonul ostașii 
să-l aresteze pe Tanus, sub acuzaţia de rebeliune, am încercat 
să îl forțăm să ia tronul. Kratas, împreună cu ceilalți ofițeri au 
jurat că-l vor susține, la fel ca întreaga oștire. Aveau intenţia să 
pornească în marș până la palat și să-l întroneze pe Tanus. 

— Și de ce nu a fost de acord cu ei? Ar fi fost un rege bun și 
ne-ar fi scutit pe toţi de o sumedenie de chinuri! 

— Tanus a refuzat cu dispreţ oferta lor. A declarat că nu este 
trădător și că nu se va urca niciodată pe tronul Egiptului! 

— Asta se întâmpla cu mult timp în urmă! Lucrurile s-au 
schimbat cu totul! a strigat ea exasperată. 

— Nu, nu s-au schimbat. Tanus a făcut un jurământ în ziua 
aceea și l-a invocat pe zeul Horus, să-i fie martor. A jurat că nu 
va lua niciodată coroana! 

— Dar acum nu mai contează. Poate să-și încalce jurământul. 

— Tu ai încălca un jurământ făcut dinaintea zeului Horus? am 
întrebat-o eu, iar ea se uită într-o parte, plecându-și capul. 


509 


— Spune! am insistat eu, iar ea a dat din cap cu silă. 

— Nu, a șoptit ea. N-aș putea. 

— Același cod al onoarei îl leagă și pe Tanus. Nu-i putem cere 
să facă ceea ce nici tu nu îndrăznești să faci! l-am explicat eu cu 
blândeţe. Desigur, putem să-i propunem, dar cunoaștem 
amândoi răspunsul. 

— Oare, nu-ţi stă chiar nimic în putinţă? se uită ea la mine cu 
acea încredere oarbă ce mă înfuria. De fiecare dată când se 
punea într-o situaţie periculoasă, se întorcea la mine și spunea: 
„Oare, nu-ţi stă chiar nimic în putinţă?” 

— Pot să fac ceva, dar nu vei fi de acord, la fel cum Tanus nu 
va voi niciodată să se urce pe tron! 

— Atunci, dacă îţi pasă cât de cât de mine, nici nu mi-o vei 
mai sugera! Își dăduse imediat seama despre ce era vorba și 
plecă îngrozită de lângă mine, de parcă aș fi lovit-o: Aș prefera 
să mă omor decât să ucid acest miracol al dragostei pe care 
Tanus mi l-a pus în pântece. Copilul este propria-mi fiinţă, este 
el, este dragostea noastră. N-am cum să ucid toate acestea! 

— Atunci, Maiestate, n-am altă sugestie. 

Îmi zâmbi cu o încredere sublimă care îmi tăie, aproape, 
respirația: : 

— Ştiu că te vei gândi la ceva, dragul meu Taita. Intotdeauna 
găseşti o soluție. 

Și astfel, am avut un vis. 


e Capitolul 99 e 


Am povestit acest vis într-o ședință a consiliului de stat, 
cerută chiar de regentul Egiptului. Regina Lostris și prinţul 
Memnon erau așezați pe un tron sus, la pupa vasului Suflarea lui 
Horus. Galera era ancorată pe malul apusean al Nilului. Membrii 
consiliului erau așezați pe plaja de la poalele ei. 

Seniorul Mekset și nobilii reprezentau partea laică a statului, 
marii preoţi ai lui Ammon-Ra, Osiris și Hapi, partea sacră, iar 
seniorul Harrab și cincizeci dintre ofiţerii superiori, armata. 

Eu stăteam pe puntea deschisă, la picioarele tronului, în fața 
acestei distinse adunări. Mă străduisem, mai mult ca de obicei, 
să arăt bine. Machiajul meu era subtil și viclean. Aveam părul 


510 


aranjat cu uleiuri înmiresmate, răsucit după moda pe care eu 
însumi o făcusem populară. Purtam cele două lanţuri cu Aurul 
de Onoare în jurul gâtului, iar mușchii pieptului și ai braţelor mi 
se întăriseră de la condusul carelor. Trebuie că le-am părut de o 
extraordinară frumuseţe, căci mare parte dintre ei căscau ochii 
la mine; am văzut chiar pofta sclipind în privirile celor înclinați 
într-o anumită direcție. 

— Maiestăţile voastre! am salutat eu perechea de pe tron, iar 
prinţul Memnon îmi zâmbi cu obrăznicie. Cu toate că nu mai era 
nevoie, avea capul încă bandajat. Era atât de mândru de rana 
lui de război, încât l-am lăsat să-l păstreze. M-am încruntat, iar 
el își corectă îndată expresia, în concordanță cu ocazia în care 
ne aflam. 

— Maiestăţile voastre, noaptea trecută am avut un vis ciudat, 
dar minunat, și simt că este de datoria mea să vi-l povestesc. 
Îmi permiteti să vorbesc? 

Regina Lostris îmi răspunse cu graţie: 

— Fiecare persoană din acest grup cunoaște darul sfânt pe 
care îl posezi. Prinţul și cu mine știm că poţi vedea viitorul și poți 
ghici voia și dorințele zeilor prin vise și prin viziuni. Iţi poruncesc 
să vorbești acum despre aceste taine. 

Am făcut din nou o plecăciune și m-am întors cu fața la 
consiliu: 

— Noaptea trecută am dormit la ușa cabinei regale, așa cum 
este de datoria mea. Regina Lostris dormea singură pe canapea, 
iar prinţul se afla în alcovul de lângă patul ei. 

Chiar și seniorul Merkeset se aplecă ţinându-și mâna căuș la 
urechea bună, căci cealaltă era surdă, ca un bolovan. Erau cu 
toții dornici să audă o poveste încântătoare și o profeție 
savuroasă. 

— În cel de-al treilea ceas al nopţii, m-am trezit. O lumină 
ciudată strălucea de-a lungul navei. Am simţit un vânt rece 
izbindu-mă peste obraji, deși fuseseră închise toate ușile și toate 
hublourile. 

Asistenţa fremăta curios. Nimerisem tonul spiritual potrivit. 

— Apoi am auzit ecoul unor pași în carenă, un mers lent, 
maiestuos, ce nu putea fi al unui muritor. Aceste sunete ciudate, 
sinistre, veneau dinspre cala galerei. 

M-am oprit din nou, ca asistenţa să-mi poată sorbi cuvintele. 


511 


— Da, stăpânii mei, din cala în care zace sicriul de aur al 
faraonului Mamose al optulea, așteptând să fie înmormântat. 

Câţiva dintre cei de faţă se cutremurară de uimire, în vreme 
ce alţii făcură semne de alungare a răului. 

— Acești pași se apropiau de locul unde stăteam eu, la ușa 
reginei. Licărirea de lumină divină devenea din ce în ce mai 
puternică, eu tremuram tot mai tare și în fața mea apăru o 
siluetă. Avea formă de om, dar nu era, căci strălucea ca luna 
plină, iar chipul său era reîncarnarea divină a regelui, așa cum o 
cunoscusem eu, schimbată însă, plină de  sfințenia 
nemaipomenită a zeităţii sale. 

Se uitau cu toţii atenţi, fără să scoată un sunet. Nimeni nu 
mișca. Încercam să-mi dau seama dacă se îndoia cineva, dar n- 
am observat nimic. Apoi, deodată, un glas sparse tăcerea, căci 
prințul strigă tare: 

— Bak-her! Era tatăl meu! Bak-her! Era faraonul! 

Preluară cu toţii strigătul: 

— Bak-her! Era faraonul! Fie să trăiască o veșnicie! 

Am așteptat să se facă liniște, fără să rostesc ceva, până în 
momentul în care îi văzui copleșiți de suspans. 

— Faraonul a venit spre mine și a intrat în cabina graţioasei 
maiestăți, regina Lostris. Deși nu puteam nici să mă mișc, nici să 
scot un sunet, am văzut tot ce s-a întâmplat. In timp ce regina 
dormea, faraonul s-a urcat peste ea, în toată splendoarea sa, și 
își căută plăcerile matrimoniale cu ea. Trupurile lor se uniseră, 
ca femeie și bărbat. 

Pe niciun chip nu se zărea vreun semn de neîncredere. Am 
așteptat ca vorbele mele să își facă efectul pe deplin, apoi am 
continuat: 

— Faraonul s-a ridicat de la pieptul reginei adormite, s-a uitat 
la mine, vorbindu-mi astfel... Mă pricep atât de bine să 
maimuţăresc glasurile oamenilor, încât tuturor li se pare că îl 
aud pe cel imitat. Acum vorbii cu vocea faraonului Mamose: „Am 
înzestrat-o pe regină cu mădularul meu zeiesc. A devenit una cu 
mine și cu zeii. Am impregnat-o cu sămânţa mea divină. Ea, 
care nu a cunoscut alt bărbat, afară de mine, va purta un copil 
cu sânge regesc. Acesta este pentru toți un semn că ea se 
bucură de protecţia mea și că veghez încă asupra ei!” Am mai 
făcut o plecăciune în fața perechii regale de pe tron. Apoi, 
faraonul a pornit înapoi, străbătând nava, și a intrat din nou în 


512 


sicriul de aur, unde se odihnește acum. Aceasta a fost întreaga 
mea viziune! 

— Fie ca faraonul să trăiască o veșnicie! strigă Tanus, așa 
cum îl învățasem eu. Strigătul lui fu preluat și de ceilalți: 

— Trăiască regina Lostris! Fie ca viaţa ei să-i fie veșnică! 
Trăiască pruncul divin pe care îl poartă în pântece! Fie ca toți 
copiii ei să trăiască o veșnicie! 

În noaptea aceea, pe când mă pregăteam să mă retrag, 
regina mea m-a chemat la ea și mi-a șoptit: 

— Viziunea ta a fost atât de veridică și ai povestit-o atât de 
bine, încât nu voi putea să dorm dacă faraonul nu va veni din 
nou la mine! Păzește bine ușa! 

— Îndrăznesc să spun că ar fi un curaj prea mare și total 
inoportun ca somnul regal să-ţi fie deranjat. Oricum, mă 
îndoiesc că va fi faraonul Mamose. Dacă s-ar încumeta vreun 
ticălos să profite de firea ta blândă și iubitoare, ce-ar trebui să 
fac? 

— Să dormi buștean, dragă Taita, și să-ţi astupi urechile, în 
lumina lămpii, obrajii îi străluceau rozalii, căci se îmbujorase. 

Premoniţiile mele se dovediră din nou adevărate. In noaptea 
aceea, în cabina stăpânei mele s-a strecurat un vizitator tainic, 
care nu era fantoma faraonului. Am făcut ceea ce-mi poruncise 
regina Lostris, adică mi-am pus dopuri în urechi. 


e Capitolul 100 « 


Nilul se revărsă din nou, amintindu-ne că mai trecuse un an. 
Culesesem grânele cultivate pe insule și ne adunasem cirezile. 
Am demontat carele și le-am împachetat pe punţile deschise ale 
galerelor. Am strâns corturile și le-am depozitat în calele 
vaselor. În cele din urmă, când era gata să plecăm, am întins 
frânghiile pe mal și i-am pus pe toţi bărbaţii în putere și pe toți 
caii să tragă la hamuri. 

Ne-a trebuit aproape o lună de muncă îndârjită să trecem prin 
această cataractă înspăimântătoare. Șaisprezece oameni au 
pierit înecaţi, iar cinci galere au fost zdrobite și făcute așchii de 
colții pietrelor negre. Însă, în cele din urmă, am trecut și am 
ridicat ancora pe cursul lin al fluviului de deasupra cataractelor. 


513 


Săptămânile se transformau în luni, timp în care Nilul descria 
cotituri maiestuoase, line, pe sub carenele corăbiilor noastre. Mă 
ocupasem de cartografierea fluviului încă de când plecasem de 
la Elefantina. Mă orientasem după soare și după stele, dar 
aveam totuși dificultăţi în calculul distanţei parcurse. 

La început îi poruncisem unuia dintre sclavi să meargă de-a 
lungul malului și să numere fiecare pas, dar știam că această 
metodă era foarte inexactă și că toate calculele mele vor fi 
egale cu zero. 

Soluţia mi-a venit într-o dimineaţă, pe când făceam manevre 
cu carele pe mal. Am văzut roata dreaptă învârtindu-se și mi-am 
dat seama că fiecare mișcare de rotaţie măsura exact lungimea 
parcursă. Din clipa aceea, pusesem un car să meargă pe malul 
fluviului, urmând galerele. Pe circumferința uneia dintre roți era 
pus un steag, iar pe platforma carului stătea un om de încredere 
și făcea un semn pe un pergament la fiecare rotaţie a steagului. 
Seara calculam distanţa parcursă și direcţia de mers, apoi o 
însemnam pe hărţile mele. Încet-încet, schiţa și forma fluviului 
deveneau tot mai clare. Am observat că făcusem un mare ocol 
înspre apus, dar acum fluviul o luase din nou spre miazăzi așa 
cum preziseseră preoţii lui Hapi. 

Le-am prezentat reginei și lui Tanus invențiile mele. Am 
petrecut multe nopţi împreună, în cabina regală, discutând 
despre cursul Nilului și despre felul în care acesta va afecta 
planurile noastre de întoarcere în Egipt. Părea că fiecare milă 
parcursă nu făcea decât să-i întărească stăpânei mele hotărârea 
de a se întoarce, așa cum jurase. 

— Nu vom construi nici temple, nici palate de piatră în 
sălbăticie, poruncise ea. Nu vom înălța niciun obelisc, niciun 
monument. Șederea noastră aici este vremelnică. Nu vom 
întemeia orașe, ci vom trăi pe corăbii sau în corturi și colibe 
făcute din iarbă și din stuf. Suntem o caravană plecată doar într- 
o călătorie care ne va duce, în cele din urmă, înapoi, în orașul 
nașterii mele, frumoasa Teba, cea cu o sută de porți! 

Intre patru ochi, mă povăţuia: „Ai grijă cu hărţile tale, Taita. 
Am încredere în tine. Numai tu vei găsi drumul către casă.” 

Caravana noastră înainta pe cursul fluviului și, cu fiecare milă 
parcursă, deșertul de pe maluri își schimba aspectul. Totuși, în 
cele din urmă, părea să fie același. 


514 


Noi, cei care navigam pe fluviu, eram o comunitate strâns 
unită, aproape un oraș ambulant fără ziduri sau structuri 
permanente. Numărul nostru creștea, pentru că mulți dintre cei 
care plecaseră împreună cu noi din Elefantina erau tineri, iar 
femeile erau prolifice. Cuplurile se căsătoreau pe malul fluviului 
și spărgeau un vas cu apă din Nil între ei. 

Unii dintre cei în vârstă mureau, iar unii dintre tineri și-au 
pierdut viaţa în accidente sau în tot felul de primejdii ivite pe 
parcurs. l-am îmbălsămat și am săpat morminte pe dealurile 
sălbatice și i-am lăsat să-și doarmă acolo somnul de veci, iar noi 
ne-am continuat drumul. 

Am respectat serbările închinate zeilor și ne-am rugat lor. Ne- 
am ospătat, am cântat și-am dansat atunci când era timpul și n- 
am încetat să studiem științele. Ţineam lecții pentru ceilalți copii 
pe puntea galerei, iar Memnon era pur și simplu adorat de toţi 
învăţăceii mei. 

Inainte de sfârșitul anului, cât cursul Nilului se mai îndrepta 
încă spre miazăzi, ne-am confruntat cu cea de-a treia cataractă. 
Am coborât pe mal din nou, am curățat pământul și am semănat 
grâne, așteptând înălțarea Nilului, ca să ne ajute să trecem. 


e Capitolul 101 œ 


Aici, la cea de-a treia cataractă, viaţa noastră a fost copleșită 
de o bucurie fără seamăn. Am asistat-o pe stăpâna mea la 
naștere, într-un cort din pânză de in, și am adus-o pe lume pe 
prinţesa Tehuti, fiica recunoscută a faraonului Mamose, mort de- 
atâta vreme. 

In ochii mei, Tehuti era frumoasă ca un miracol. Ori de câte 
ori aveam ocazia, mă așezam lângă pătuţul ei și îi cercetam 
surprins și uimit piciorușele și mânuţele. Când îi era foame și 
aștepta sfârcul mamei sale, îi puneam, uneori, degetul mic în 
gură, fiindcă îmi plăcea cum mi-l smotocește cu gingiile ei moi. 

În cele din urmă, fluviul s-a înălţat și ne-a permis trecerea prin 
cataractă. Am continuat să navigăm, iar Nilul o luă ușor spre 
răsărit, descriind un ocol mare, pe sub pântecele galerelor 
noastre. 


Înainte de sfârșitul anului, a fost din nou nevoie de unul din 
faimoasele mele vise, căci stăpâna mea rămăsese din nou 
însărcinată, lucru care nu putea fi explicat decât tot prin 
mijloace supranaturale. Fantoma faraonului decedat venise iar 
la prora. 

Când am ajuns la cea de-a patra cataractă de pe fluviu, 
stăpâna mea se făcuse uriașă, din cauza copilului. Toboganul 
acesta de ape ce se prăbușeau și de stânci ascuţite, precum 
colții unui crocodil, era mai cumplit decât toate celelalte, așa că 
grupul nostru fu cuprins de deznădejde. Se plângeau cu toţii 
unul altuia, ori de câte ori credeau că nu-i aude nimeni: 
„Suntem înconjurați de aceste bariere infernale de stânci. Zeii 
le-au pus dinadins de-a lungul fluviului, ca să ne împiedice să 
trecem”. Eu le citeam ce spuneau pe buze, atunci când se 
strângeau pe mal. Niciunul dintre ei nu-și închipuia că eu 
puteam înţelege ce spuneau fără să le aud cuvintele. „Vom fi 
prinși îndărătul acestor cataracte și nu vom mai putea s-o luăm 
în aval. Ar trebui să ne întoarcem acum, înainte de a fi prea 
târziu.” 

Am văzut aceste cuvinte chiar și când s-a ţinut consiliul de 
stat, pe buzele unora dintre seniorii Marelui Egipt care stăteau 
în spatele adunării și vorbeau între ei în șoaptă: „Dacă mai 
înaintăm, vom muri cu toţii în acest deșert, iar sufletele noastre 
îl vor cutreiera veșnic, fără odihnă!” Cel care rostise aceste 
cuvinte era un tânăr nobil încăpățânat și arogant. 

Puneau paie pe focul nemulțumirilor generale și cloceau o 
răscoală. Mi-am dat seama că trebuia să acţionăm rapid și 
hotărât, când l-am văzut pe seniorul Ager spunându-i unuia 
dintre acoliţii săi: „Suntem în mâinile acestei femei, ale acestei 
târfe a unui rege mort, când, de fapt, avem nevoie de un bărbat 
puternic care să ne conducă. Trebuie să scăpăm, cumva, de 
ea!” Pentru început, am ales, cu ajutorul vechiului meu prieten, 
Aton, numele nemultumiţilor și ale potenţialilor trădători. Nu m- 
a surprins că primul de pe listă era seniorul Ager, fiul cel mare al 
seniorului Merkeset, pe buzele căruia citisem vorbele acelea 
neloiale. 

Ager era un tânăr furios, cu idei exagerate în ceea privește 
propria sa valoare și importanţă. Il suspectam că avea curajul să 
se vadă așezat pe tronul celor două regate, cu dubla coroană pe 
cap. 


516 


Când le-am explicat lui Tanus și stăpânei mele ce credeam eu 
că trebuia făcut, ei au convocat adunarea solemnă a consiliului 
pe malul fluviului. Regina Lostris a deschis întrunirea: 

— Știu cât de mult tânjiţi după un pământ al vostru și cât de 
istoviți sunteți după această lungă călătorie. Impărtășesc alături 
de voi fiecare vis ce are legătură cu Teba! 

L-am văzut pe Ager schimbând priviri pline de înţeles cu 
prietenii săi cei mai buni, așa că mi s-au confirmat bănuielile. 

— Oricum, cetăţeni ai Egiptului, nimic nu e atât de rău pe cât 
pare. Hapi a vegheat asupra expediției noastre, așa cum ne-a 
făgăduit. Suntem mult mai aproape de Teba decât ar putea 
crede oricare dintre voi. Când ne vom întoarce în iubita noastră 
cetate, nu va mai fi nevoie să facem aceeași călătorie 
obositoare. Nu va mai fi nevoie să înfruntăm greutăţile și 
primejdiile acestor cataracte diavolești care blochează cursul 
fluviului. 

Asistenţa fremăta împărțită în tabere și neîncrezătoare. Ager 
râse, nu însă îndeajuns de tare ca să depășească limitele 
respectului; oricum, stăpâna mea l-a întrebat: 

— Văd, seniore Ager, că pui la îndoială cuvântul meu. 

— Nicidecum, Maiestate. Departe de mine chiar și un 
asemenea gând lipsit de loialitate! dădu Ager îndărăt cu grabă. 
Nu era încă destul de puternic, destul de sigur pe cei ce ÎI 
sprijineau, ca să forțeze nota într-o confruntare directă. ÎI 
descoperisem înainte să-și pregătească terenul. 

— Sclavul meu, Taita, a împărţit cursul fluviului străbătut în 
ultimii ani, a continuat regina Lostris. Aţi văzut cu toţii carul care 
a măsurat pământul, iar Taita a studiat corpurile cerești, pentru 
a afla direcția călătoriei noastre. li poruncesc să se înfăţișeze 
dinaintea consiliului și să dezvăluie rezultatele calculelor sale. 

Prinţul Memnon mă ajutase să desenez douăzeci de copii ale 
hărţii mele pe alte papirusuri. Când ajunsese la al nouălea 
exemplar, prinţul era deja un bun caligraf. Am dat aceste 
papirusuri nobililor, ca ei să poată urmări prelegerea mea cu 
ușurință. Le-am atras atenţia asupra cursului aproape circular 
pe care îl urmasem de când părăsisem Elefantina. Uimirea lor 
era evidentă. Doar preoţii mai aveau ceva cunoștințe în acest 
domeniu, și ei studiau stelele și știau câte ceva despre 
navigaţie. Însă și ei fură uluiţi de mărimea ocolului fluviului. Nu 
mă surprinse deloc, căci copiile hărților nu erau în întregime 


517 


corecte. Schimbasem puţin realitatea, pentru seniorul Ager și 
pentru facțiunea sa, scurtând distanţa de-a lungul cotului. 

— Seniorii mei, așa cum puteţi vedea din aceste hărţi, de 
când am părăsit cea de-a doua cataractă, am parcurs aproape o 
mie de mile, iar acum nu suntem decât la câteva sute de mile 
distanţă de punctul de plecare. 

Atunci, Kratas se ridică în picioare, ca să-mi pună o întrebare 
pe care i-o sugerasem eu deja. 

— Asta înseamnă că ar fi posibil să pornim pe această 
scurtătură prin deșert și să ajungem la a doua cataractă, în 
același interval de timp cât ar dura să călătorești de la Teba, la 
Marea Roșie și înapoi? Păi, am făcut această călătorie de mai 
multe ori! 

M-am întors către el: 

— Ți-am fost și eu tovarăș în acele călătorii. Durau câte zece 
zile atât la dus, cât și la întors și unde mai pui că pe atunci nici 
nu aveam cai! Traversarea acestei fâșii înguste de deșert nu 
poate fi mai grea. Înseamnă că ne-am putea întoarce la 
Elefantina în câteva luni și nu va mai fi nevoie să trecem decât 
prima cataractă de la Syene. 

Uimirea tuturor se transformă într-o rumoare plină de uimire. 
Hărțile treceau dintr-o mână într-alta și erau cercetate cu luare- 
aminte. În vreme ce mă uitam la ei, dispoziţia li se schimbă 
total. Era vorba de dorința lor înduioșătoare de a-mi accepta 
teoria. Această apropiere neașteptată de casă și de pământul pe 
care îl cunoșteau cu toții îi înveseli. 

Numai Aqer și prietenii săi erau nemulţumiţi. Rămăseseră fără 
asul din mânecă în jocul pe care îl jucau. Așa cum speram, se 
ridică furios și mă întrebă: 

— Cât de corecte sunt mâzgălelile acestui sclav? Tonul său 
era agresiv, iar expresia, arogantă. Este simplu să tragi câteva 
linii pe un papirus, dar lucrurile se schimbă, când e vorba să le 
transformi în mile de pământ și de rocă! Cum va dovedi acest 
sclav că teoriile sale nebunești sunt adevărate? 

— Seniorul Ager a atins miezul problemei, interveni cu graţie 
stăpâna mea, și făcând astfel dovedește o înțelegere perfectă a 
problemei cu care ne confruntăm. Intenţionez să trimit o 
expediție cu oameni de încredere să traverseze deșertul, ca să 
ne deschidă drumul de întoarcere spre miazănoapte, spre iubita 
noastră Tebă. 


518 


Am văzut cum seniorul Ager își schimbă brusc expresia, în 
momentul în care a înţeles ideea discursului reginei și și-a dat 
seama că îi fusese întinsă o capcană. Se așeză de îndată, 
încercând să afișeze dezinteresul și detașarea. Oricum, stăpâna 
mea a continuat fără să se sinchisească. 

— Nu mă hotărâsem cine ar fi mai potrivit să conducă această 
expediţie, dar acum seniorul Ager s-a propus pe sine, prin 
înţelegerea și perspicacitatea sa, pentru această misiune vitală. 
Nu-i așa, seniorul meu? a întrebat ea dulce, apoi a continuat 
repede, înainte ca el să poată refuza: îţi suntem recunoscători, 
senior Aqer! Poţi să iei orice om dorești și orice echipament de 
care ai nevoie. Îți poruncesc să pornești la drum înainte de 
următoarea lună plină. Ea îţi va înlesni călătoria pe timp de 
noapte; în felul acesta vei evita căldura zilei. Te voi trimite 
împreună cu oameni ce știu să se orienteze după stele. Poţi să 
ajungi până la a doua cataractă și să te întorci într-o lună; iar 
dacă reușești, îţi voi pune pe umeri Aurul de Onoare. 

Seniorul Ager se uita la ea cu gura căscată, înţepenit de șocul 
avut, în vreme ce toți tovarășii lui se făcură nevăzuţi. Mă 
așteptam să găsească o scuză, să scape de misiunea pe care 
reușisem să i-o vârâm pe gât, păcălindu-l, dar, în cele din urmă, 
am rămas surprins când a venit la mine să-mi ceară sfaturi și 
ajutor în organizarea grupului de cercetași. Se pare că îl 
judecasem greșit, iar acum, când i se încredinţase o misiune 
demnă de toată lauda, existau toate șansele ca el să se schimbe 
și să devină, dintr-un scandalagiu, un membru de nădejde al 
grupului. 

Am ales câţiva dintre caii și oamenii cei mai buni și i-am dat 
cinci dintre cele mai solide care, ca să poată duce vase de apă 
de-ajuns pentru treizeci de zile, în cazul în care ar fi fost folosite 
cu economie. În clipa în care a apărut luna plină, Ager devenise 
chiar vesel și optimist, iar eu începui să am remușcări, pentru că 
micșorasem distanța și bagatelizasem primejdiile acestei 
călătorii. 

Când expediția se porni la drum, mersei și eu puţin cu ei prin 
deșert, ca să le arăt calea corectă, apoi rămăsei singur și îi 
urmării cum se afundă în deșertul argintat de lună, îndreptându- 
se către grupul de stele numit Lira, ce străjuiește orizontul la 
miazănoapte. 


În săptămâna ce a urmat m-am gândit în fiecare zi la Ager, 
nădăjduind că harta pe care i-o dădusem nu avea să-l încurce 
pe cât mă temeam eu. În sfârșit, ameninţarea unei revolte 
dispăruse, pentru moment, o dată cu el, spre miazănoapte. 

În vreme ce așteptam, ne-am semănat recoltele, am curăţat 
insulele și malurile fluviului. Numai că pământul era mult mai 
abrupt decât în celelalte locuri, în josul fluviului. Ne era mult mai 
greu să irigăm plantele și mi-am dat seama că recoltele vor 
avea de suferit, atât din punct de vedere calitativ, cât și 
cantitativ. 

Bineînțeles, construisem  tradiţionalele shadufuri, cu braţe 
lungi, contrabalansate, ca să scoatem apă din fluviu. De lucrul 
acesta se ocupa câte un sclav care dădea drumul vasului de lut 
de la capătul brațului în apă, apoi îl ridica și o vărsa în șanțul de 
irigare de pe mal. Era o muncă grea și istovitoare. Atunci când 
malul era înalt, așa cum era aici, aceasta devenea o metodă 
prea puţin economică de a aduna apa. 

În fiecare seară, când eu și Memnon treceam cu carul pe 
lângă malul fluviului, eram tulburat de sărăcia recoltei pe care o 
priveam crescând acolo. Aveam mii de guri de hrănit și 
cerealele erau încă principalele alimente din dieta noastră. 
Prevedeam o perioadă de foamete; asta dacă nu reușeam să 
aducem mai multă apă pe câmpuri. 

Nu știu ce m-a făcut să mă gândesc la o roată în acest scop, 
în afara faptului că roata devenise în acea vreme obsesia și 
pasiunea vieţii mele. Eram încă chinuit de problema roţilor de la 
care ce se crăpau în continuare. Visurile mele erau pline de roți 
care se întorceau, se roteau, se sfărâmau; roţi cu cuțite de 
bronz și cu steaguri care măsurau distanţa parcursă. Roţi mari 
sau mici: imaginile lor mă urmăreau și îmi tulburau somnul. 

Auzisem de la unul dintre preoţii lui Hapi că anumite soiuri de 
lemn pot fi întărite, pot deveni mai rezistente dacă sunt 
înmuiate o vreme îndelungată în apă, și am fost tentat să 
experimentez această idee. În timp ce coboram una dintre roţile 
unui car în fluviu cu acest scop, curentul acționă asupra ei, roata 
începând să se rotească pe butuc. Mă uitam ca un prost, dar, 
deoarece roata se scufundă din ce în ce mai mult în apă, 
mișcarea a încetat, iar eu nu m-am mai gândit la acest lucru. 

Câteva zile mai târziu, unul dintre vasele mai mici care făcea 
legătura între insule s-a răsturnat, iar cei doi oameni de pe el au 


520 


fost atrași de cataractă și s-au înecat. Memnon și cu mine am 
privit această tragedie de pe mal și am fost amândoi întristaţi 
de ceea ce am văzut. Am profitat de această ocazie ca să-l 
avertizez din nou pe prinţ de forţa și de primejdiile fluviului. 

— Este atât de puternic, încât poate mișca roata unui car. 

— Nu te cred, Taita. Îmi spui asta doar pentru că vrei să mă 
sperii! Ştii, doar, cât îmi place să înot în fluviu. 

Astfel, am aranjat o demonstraţie pentru el și am rămas 
amândoi impresionați de roata care se învârtea fără s-o atingi 
când era coborâtă în apa curgătoare. 

— Ar merge mai repede, Taita, dacă ar avea vâsle fixate pe 
margine, și-a dat Memnon cu părerea în cele din urmă, în vreme 
ce eu mă uitam la el cu mirare. Abia împlinise zece ani și totuși 
privea toate lucrurile cu ochii curioși, întrebători. 

Până când apăru din nou luna plină construisem deja o roată 
acționată de fluviu care ridica apa într-un șir de vase mici de lut 
ars și o vărsa într-un canal căptușit cu ţigle de lut, de pe malul 
Nilului. Deși era însărcinată, stăpâna mea a venit acolo să vadă 
acest dispozitiv minunat. A fost încântată de el. 

— Eşti atât de ingenios în toate născocirile tale care au 
legătură cu apa! a zis ea. Îți amintești de taburetul de apă pe 
care mi l-ai construit la Elefantina? 

— Ți-aş mai putea face încă unul acum, dacă ne-ai permite să 
trăim în locuinţe decente, ca niște oameni civilizați! 

Tanus a fost și el la fel de impresionat de roata de apă, deși, 
bineînţeles, nu voia să-mi arate acest lucru. În schimb, râdea de 
mine: 

— Foarte deștept, dar oare nu va plesni la fel ca faimoasele 
tale roți de car? a întrebat el, iar Kratas la fel ca și alți mitocani 
militari a considerat că e teribil de amuzant. De atunci, ori de 
câte ori se spărgea o roată de car, se zicea că a luat-o Tata - 
numele de alint pe care mi-l dăduse prinţul. 

Cu toată ironia lor, câmpurile de cereale crescură curând verzi 
și dese pe solul argilos de sus de pe maluri, iar spicele de grâu 
cădeau grele, reflectate în strălucirea Nilului. Aceasta n-a fost 
singura recoltă strânsă acolo, în dreptul celei de-a patra 
cataracte. Regina Lostris a dat naștere încă unei mici prințese 
regale. In orice caz, copila era chiar mai minunată decât sora ei 
mai mare. 


521 


Un lucru ciudat era faptul că prințesa Bekatha s-a născut cu 
câteva șuviţe de păr blond-roșcat. Tatăl ei divin și supranatural, 
faraonul Mamose era oacheș, iar mama sa avea părul închis la 
culoare ca pana vulturului negru. Nimeni nu putu găsi un motiv 
pentru această culoare ciudată, dar fură cu toţii de acord că era 
drăgălașă. 

Prinţesa Bekatha avea două luni, când Nilul începu să se 
înalțe din nou, așa că am început să ne pregătim pentru 
trecerea celei de-a patra cataracte. Aveam acum experienţă, 
deoarece făceam acest lucru an de an și învăţasem fiecare 
șmecherie și artificiu necesare pentru a învinge fluviul cel 
lacom. 

Nici nu începurăm bine trecerea, când o mare tulburare puse 
stăpânire pe întreaga tabără. Am auzit strigătele și aclamaţiile 
de pe malul celălalt al fluviului, unde mă dusesem împreună cu 
prințul Memnon să inspectăm caii și să ne asigurăm că totul era 
pregătit pentru escaladarea cataractei. 

Ne-am întors repede la bărci și am traversat pe malul 
răsăritean, unde am găsit întreaga tabără într-un adevărat 
vacarm. Ne-am făcut loc prin mulţimea care flutura ramuri de 
palmier, intonând cântece de bun venit și de cinstire. În mijlocul 
lor, am descoperit o caravană mică, formată din care 
deteriorate, din cai scheletici și dintr-un grup de veterani 
slăbănogi, întăriți de-atâta drum, arşi de soare și căliți de deșert. 

— Să vă ia naiba și pe tine, și pe harta ta! mi-a strigat seniorul 
Ager din primul car. Nu știu care dintre minciunile tale este mai 
gogonată. Distanţa a fost aproape de două ori mai mare decât 
ne-ai promis tu! 

— Chiar aţi ajuns în partea de miazănoapte a curburii 
fluviului? l-am întrebat eu tare, încercând să-mi fac loc, 
emoţionat, prin mulţime. 

— Până acolo și înapoi! râse el foarte mulţumit de realizarea 
sa. Ne-am așezat tabăra lângă cea de-a doua cataractă și am 
avut la cină pește proaspăt din Nil. Drumul spre Teba e liber! 

Stăpâna mea porunci organizarea unui ospăț, în semn de bun 
venit faţă de călători, iar seniorul Ager a devenit omul zilei, în 
momentul culminant al sărbătoririi, regina Lostris i-a pus Aurul 
Măririi la gât și l-a promovat la rangul de Cel Mai Bun Din Zece 
Mii. 


522 


Mi s-a făcut greață văzându-l pe individ cum face pe grozavul 
și se fudulește. Și, ca și cum toate acestea n-ar fi fost de ajuns, 
regina a emis un decret prin care el avea dreptul să solicite o 
sută de feddani din cel mai bun pământ de pe malurile fluviului, 
atunci când aveam să ne întoarcem la Teba, după care i-a mai 
dat și comanda celei de-a patra divizii de care. 

Toate acestea mi s-au părut exagerate, mai ales faptul că îi 
promisese atâta pământ ce urma să-i fie alocat din averea 
stăpânei mele. La urma urmei, Ager fusese pe punctul de a 
stârni o revoltă și, cu toate că realizarea sa era lăudabilă, eu 
fusesem cel care plănuisem și propusesem această expediţie. In 
aceste condiţii, mi se părea că n-ar fi fost rău ca sărmanul sclav 
Taita să mai primească un lanţ de aur! 

În ciuda tuturor acestor lucruri, a trebuit să aplaud viclenia și 
diplomaţia reginei. Îl transformase pe seniorul Ager - unul dintre 
cei mai periculoși dușmani ai săi - într-un susţinător 
entuziasmat și loial care avea să-și dovedească valoarea de 
multe ori în anii ce-aveau să vină. Știa cum să-i influenţeze pe 
bărbaţi și câștiga zi de zi experienţă în conducerea statului. 

Îmblânzirea seniorului Ager și descoperirea drumului de-a 
lungul cotului fluviului ne asigurau spatele; acum puteam trece 
peste cataractă veseli și cu inima ușoară. 


e Capitolul 102 « 


Nici nu trecuse o lună de când călătoream, că ne-am și dat 
seama de schimbarea care intervenise în norocul nostru și că 
zeița își respectase făgăduielile. Pe măsură ce se scurgeau 
zilele, ne era din ce în ce mai limpede că scăpasem de tot ce era 
mai rău. În sfârșit, lăsasem deșertul în urmă, iar cursul larg, lin 
al fluviului se întoarse din nou spre miazăzi, purtându-ne spre 
un ţinut cum niciunul dintre noi nu mai văzuse până atunci. 

Majoritatea celor prezenţi au asistat, pentru prima oară, la 
miracolul ploii. Cu toate că, bineînţeles, eu o mai văzusem în 
Egiptul de Jos, ceilalţi nu mai pomeniseră apă care să cadă din 
cer. Ploaia răpăia peste chipurile noastre uluite, ridicate în sus, 
în timp ce tunetele străbăteau cerul, iar fulgerele ne orbeau cu 
sclipirile lor alburii. 


Aceste ploi abundente și regulate generau un peisaj nou și 
bogat, de vederea căruia nu ne mai săturam, minunându-ne. 
De-o parte și de alta a Nilului, cât vedeai cu ochii de pe puntea 
galerei din faţă, se întindea o savană imensă, plină de iarbă. 
Această câmpie magnifică, cu pășuni bogate pentru cai, era 
numai bună pentru carele noastre. Puteam merge înainte, după 
cum ne era voia, pentru că nu existau nici dune, nici dealuri 
stâncoase care să ne blocheze înaintarea. 

lar aceasta nu era singura binecuvântare pe care ne-o dăruise 
zeița. Mai erau și arbori. E posibil ca în valea îngustă de acasă 
să fi fost cândva păduri, nimeni nu știa să spună. Dar fuseseră 
doborâte cu secole în urmă, după pofta și sub topoarele 
oamenilor. Lemnul era pentru noi, egiptenii, la mare preţ, un 
adevărat lux. Fiecare beţigaș trebuia adus cu corăbiile sau pe 
spinarea animalelor de povară din ţări îndepărtate, străine. 

Acum, ori încotro ne uitam, vedeam arbori uriași. Nu creșteau 
în aceleași păduri dense, așa cum le aflasem pe insulele de la 
cataracte, ci în crovuri înalte, cu spaţii întinse, pline de iarbă, 
printre trunchiurile maiestuoase. Era aici destul lemn pentru a 
reface flotele tuturor popoarelor, de pe toate mările lumii. Mai 
mult, era de ajuns ca să se poată reconstrui orașele lumii 
civilizate, cu tot cu acoperișuri și pentru mobilierul din toate 
încăperile caselor. lar după toate acestea, ar rămâne destul 
lemn de foc pentru câteva secole de-acum înainte. Noi, care ne 
preparasem toată viața mâncarea pe cărămizi făcute din 
bălegarul animalelor, ne uitam în jurul nostru cu gura căscată. 

Și nu fu singura comoară demnă de luat în seamă pe acest 
tărâm legendar al lui Kuș, unde ajunsesem în cele din urmă. 

l-am văzut întâi de la depărtare și mi s-a părut că erau 
monumente de granit cenușiu. Se înălțau pe câmpiile acoperite 
cu iarbă îngălbenită și la umbra ramurilor din păduricile de 
salcâmi. Apoi, în vreme ce ne uitam perplecși, stâncile acelea 
mărețe începură să se miște. 

— Elefanţi! 

Nu mai văzusem niciunul înainte, dar nu putea fi vorba de 
altceva. Strigătul meu fu preluat de toţi cei din jur, de pe punte: 

— Elefanţi! Fildeși! 

Erau niște bogății la care nici măcar faraonul Mamose cu 
toate comorile sale funerare n-ar fi visat. Ori încotro ne uitam, 
vedeam cirezi nesfârșite de elefanţi. 


524 


— Trebuie să fie mii! zise Tanus, uitându-se în jurul său, iar în 
ochi îi sclipi pofta de vânătoare. Uită-te, numai, la ei, Taita. Nu 
se mai termină! 

Pe câmpiile acestea se îngrămădeau tot felul de făpturi, nu 
numai turme de elefanţi. Erau antilope și gazele, unele 
cunoscute mie, dar de altele nici măcar nu auzisem. În viitor, 
aveam să le cunosc pe toate și să le dăm un nume tuturor 
exemplarelor acestora de diverse specii. Antilopele oryx se 
amestecau cu turmele de antilope de apă - cele cu coarnele 
răsucite, asemeni arcului pe care i-l făurisem lui Tanus. Acolo 
am văzut girafe cu gâturile lungi, de ajungeau până la ramurile 
de sus ale salcâmilor. Coarnele de pe boturile rinocerilor erau 
mari, de-un stat de om, și ascuţite ca sulițele. Bivolii se 
bălăceau în nămolul de la marginea fluviului. Erau niște bovine 
uriașe, negre ca barba lui Seth și la fel de hidoase. Aveam să 
aflăm curând cât de rău voitoare pot fi, sub aparenţa aceea 
melancolică din privirile cu care ne urmăreau când treceam, și 
să simţim pe pielea noastră amenințarea coarnelor lor 
întunecate și lăsate în jos. 

— Scoateţi carele din cală! porunci Tanus nerăbdător. Puneţi 
caii în hamuri! Începe vânătoarea! 

Dacă aș fi știut ce primejdie ne paște, nu i-aș fi permis 
niciodată prinţului Memnon să se urce pe podiumul carului, 
îndărătul meu, în clipa în care am pornit la vânătoare de 
elefanţi. Nouă, care nu-i cunoșteam, ni se păreau niște brute 
docile, încete, neîndemânatice și proaste. Eram siguri că aveau 
să fie o pradă ușoară. 

Tanus ardea de nerăbdare să pornim la atacul noului vânat, 
așa că nu mai așteptă să fie reasamblate toate cele patru divizii 
de care. De îndată ce divizia a cincea de cincizeci de vehicule fu 
gata, el dădu ordinul de plecare. Ne-am provocat strigând unii la 
ceilalți și am făcut pariuri privitor la rezultatele vânătorii, pe 
când străbăteam crângurile de-a lungul fluviului. 

— Lasa-mă pe mine să conduc, Taita! ceru prințul. Știi că pot 
s-o fac la fel de bine ca tine! 

Cu toate că era un călăreț înnăscut, cu mâini blânde, și știa să 
se adreseze instinctiv perechii de cai și, deși exersase în fiecare 
zi, lauda de sine a prințului era totuși neîntemeiată. Cu 
siguranţă, nu era un conducător de car la fel de bun ca mine; 
niciun bărbat din întreaga oștire nu putea avea o asemenea 


525 


pretenţie, cu atât mai puţin o secătură de numai unsprezece 
ani! 

— Urmărește-mă și învaţă! i-am spus eu cu severitate, iar 
când Memnon s-a întors către Tanus, acesta m-a susţinut pentru 
prima oară. 

— Taita are dreptate. Niciunul dintre noi n-am mai trecut prin 
experienţa de acum. Așa că taci din gură și deschide bine ochii, 
băiete! 

În faţa noastră, o mică turmă de animale ciudate, cenușii, se 
ospăta cu niște păstăi cu seminţe, căzute la pământ de pe 
ramurile de sus ale arborilor. Le-am studiat cu o curiozitate 
avidă, în timp ce ne apropiam la trap. Urechile lor erau imense, 
ciulite către noi. Își ridicară trompele și-am bănuit că ne 
adulmecau. Mă întrebam dacă mai avuseseră ocazia până 
atunci să miroasă vreun om sau vreun cal. 

Împreună cu animalele mature erau și puii, pe care mamele 
lor îi adunaseră în mijlocul turmei, ca să-i păzească. M-a 
impresionat grija lor maternă și atunci am avut prima bănuială 
că animalele acestea nu erau atât de încete și de proaste pe cât 
păreau. l-am strigat lui Tanus: 

— Sunt tineri, iar fildeșii le sunt mici și fără valoare! 

— Ai dreptate, mi-a răspuns Tanus peste umăr. Dar uită-te 
îndărătul lor! Cei doi de colo trebuie să fie masculi, cu siguranţă. 
Vezi cât sunt de masivi și ce talie au? Privește cum le strălucesc 
fildeșii în soare! 

Am dat semnalul carelor din urma mea și am ocolit turma de 
femele și de pui. Mi-am continuat drumul prin crângul de 
salcâmi, spre cei doi masculi imenși. În timp ce înaintam, eram 
obligaţi să evităm crengile de salcâm rupte din arbori și să 
ocolim trunchiurile uriașe, smulse din rădăcini. Și, cu toate 
acestea, nu ne-am dat seama deloc de puterea incredibilă a 
acestor făpturi, așa că i-am strigat lui Tanus: 

— Cred că pădurea a fost lovită de o furtună groaznică, de s- 
au produs asemenea stricăciuni! 

Nici măcar nu mi-a trecut prin minte că era opera turmelor de 
elefanţi, căci păreau atât de blânzi și de neajutoraţi! 

Cei doi masculi bătrâni simţiră că ne apropiam și s-au întors 
spre noi. Abia în clipa aceea mi-am dat seama cât sunt de mari. 
Când și-au întins urechile, mi s-a părut că acoperă cerul ca niște 
nouri cenușii, grei de ploaie. 


526 


— Uita-te numai la fildeșii lor! strigă Tanus. Era netulburat, 
preocupat numai de trofeul vânătorii, dar caii erau nervoși și 
speriaţi. Amușinaseră mirosul acestui vânat ciudat și scuturau 
din cap, cabrându-se în hamuri. Era greu să-i mai ţinem în frâu 
și să-i facem să meargă drept. 

— Cel din dreapta e cel mai mare, chiţăi Memnon. Pe el ar 
trebui să-l doborâm mai întâi. 

Puiul de lup era la fel de nerăbdător, ca și tatăl său. 

— Ai auzit porunca regală, a râs Tanus. II vom ataca pe cel din 
dreapta. Lasă-l pe Kratas să-l ia pe celălalt; pentru el, e destul 
de bun. 

Așa că am ridicat pumnul și-am dat comanda prin care 
coloana se împărți în două șiruri. Kratas se îndreptă spre stânga, 
urmat de douăzeci și cinci de care, în vreme ce noi am luat-o 
spre dreapta, către animalul cenușiu și uriaș, care ne întâmpina 
pieptiș, cu parii fildeșilor lui gălbui, groși, precum coloanele 
templului lui Horus, înălțându-se din capul imens și cenușiu. 

— Atacă-l cu fermitate! strigă Tanus. Doboară-l înainte să se 
întoarcă și să fugă! 

— Diii! le-am îndemnat eu pe Răbdare și pe Sabie, iar ele au 
luat-o la galop. Ne așteptam amândoi ca uriașul animal s-o ia la 
sănătoasa de îndată ce își va fi dat seama că e ameninţat Niciun 
alt animal pe care îl hăituisem vreodată nu se oprise așa, să 
primească atacul în față. Chiar și leul fuge de vânător, până ce e 
încolţit și rănit. Oare de ce se comportau altfel aceste animale 
obeze? 

— Cu un cap atât de mare, e o ţintă nemaipomenită! Se 
bucură Tanus, în timp ce își potrivea o săgeată în arc. Il voi 
ucide dintr-o singură lovitură, înainte să încerce să scape. 
Apropiaţi-vă de el, până sub nasul lui lung și ridicol! 

Indărătul nostru, coloana se întindea ca un fir de aţă. 
Plănuisem să ne apropiem, apoi să ne despărțim de-o parte și 
de alta a masculului și să tragem în el, în tot acest timp, cu 
săgeți, după care să ne întoarcem. Așadar, ne gândisem la o 
metodă clasică. 

Ajunsesem lângă elefant, dar el tot nu se mișca. Probabil că 
animalele acestea erau, într-adevăr, la fel de proaste, precum 
păreau. Aveau să fie o pradă ușoară și am simţit dezamăgirea 
lui Tanus, la perspectiva unei vânători atât de plictisitoare. 


527 


— Hai, bătrâne! strigă Tanus dispreţuitor. Nu mai sta așa, ca 
prostu'! Apără-te! ` 

Masculul păru că aude și înțelege provocarea. işi azvârli 
trompa în sus și slobozi o explozie de sunete care ne-a ameţit și 
ne-a asurzit. Caii se smuciră cu sălbăticie, astfel încât fui izbit de 
panoul carului, lovindu-mă zdravăn la coaste. Pentru moment, 
pierdui controlul cailor și carul se întoarse. După care, masculul 
mugi din nou, apoi începu să fugă. 

— Pe Horus! la uită-te la el cum vine! strigă Tanus uimit, 
pentru că animalul nu fugea de noi, ci în direcţia noastră, 
atacând furios. Era mai rapid decât orice cal și mai ager decât 
un leopard furios, stârnit de vânători. Cu fiecare pas, azvârlea în 
aer nouri de praf și ajunse la noi înainte ca eu să pot redresa 
carul. 

Mi-am ridicat privirile spre el, căci ne domina, iar el întinse 
trompa, încercând să ne ridice din car; nu-mi venea să cred, 
văzându-l cât era de mare și de furios. Nu avea ochii unui 
animal, ci ai unei fiinţe umane inteligente, agere. Nu era 
nicidecum un porc trândav, ci un adversar cumplit, curajos, pe 
care îl provocasem, în aroganţa și în ignoranţa noastră. 

Tanus trase o singură săgeată. Lovi masculul drept în frunte și 
mă așteptam să-l văd prăbușindu-se, căci vârful de bronz îi 
intrase până în creier. Pe vremea aceea, nu știam că, la elefanţi, 
creierul nu se află acolo unde te-ai aștepta, ci mult mai în 
spatele craniului aceluia uriaș, protejat de o masă de os 
spongios, care nu putea fi pătruns de săgeată. 

Masculul nu s-a oprit și nici nu s-a abătut din drum. Și-a 
înălţat doar trompa și a scos săgeata, exact cum ar face un om, 
cu mâna. Și-a smuls-o din carne, a azvârlit-o în lături, apoi s-a 
repezit la noi, întinzându-și trompa plină de sânge. 

Hui, care conducea cel de-al doilea car, fu salvatorul nostru, 
pentru că rămăsesem lipsiți de orice apărare, în faţa furiei 
elefantului. Băiatul a venit dintr-o parte, biciuindu-și caii și 
urlând, ca un demon. Arcașul așezat în spatele lui pe platformă 
trase o săgeată la o palmă sub ochii elefantului, distrăgându-i, 
astfel, atenţia de la noi. Elefantul se răsuci să se ia după Hui, 
dar acesta o luă la sănătoasa într-un galop nebunesc și se 
depărtă mult de el. Următorul car nu mai fu atât de norocos. 
Căruţașului îi lipsea priceperea lui Hui, iar încercarea lui de a 


528 


vira se dovedi stupidă. Elefantul își ridică trompa, apoi o lăsă să 
cadă, precum securea unui călău. 

Lovi calul cel mai apropiat de el, de-a lungul spinării, chiar 
îndărătul greabănului, rupându-i complet coloana vertebrală, 
așa încât am auzit cum i se frâng vertebrele, cu niște cioburi de 
fragile. Calul rănit căzu, trăgându-și perechea după el. Carul se 
răsturnă, iar oamenii din el fură azvârliți afară. Elefantul își 
așeză un picior pe pieptul unuia dintre ei și îi smulse capul cu 
trompa, după care i-l azvârli într-o parte, ca pe o minge de copil. 
Căpăţâna zbură prin aer, împroșcând peste tot cu sânge. 

Apoi, se repezi următorul car, ca să-i distragă atenţia 
animalului. Eu am tras caii la marginea păduricii și m-am uitat 
îndărăt înspăimântat la carnagiul pe care îl suferise escadronul 
nostru făcut bucăţi. Erau numai care sfărâmate pe tot câmpul, 
căci nici Kratas nu se descurcase mai bine decât noi, în flancul 
stâng. 

Cei doi elefanţi erau împănaţi de săgeți, iar sângele le șiroia 
pe trupuri, lăsând dâre jilave pe pielea lor cenușie și prăfuită. Cu 
toate acestea, rănile nu le slăbiseră puterile, ci le stârniseră și 
mai mult furia. Alergau turbaţi prin pădurice, zdrobind carele 
răsturnate, călcând în picioare cadavrele cailor, azvârlind în aer 
trupurile oamenilor care strigau ca din gură de șarpe, făcându-i 
una cu pământul în clipa în care cădeau la loc. 

Kratas veni alături de noi și strigă: 

— Pe crabii hrăpăreţi de pe crăcii lui Seth, asta nu-i de glumă! 
Am pierdut opt care, de la primul atac! 

— E o distracţie mai mare decât te-ai fi așteptat, nu-i așa, 
căpitane Kratas? îi strigă prinţul Memnon. 

Ar fi făcut mai bine să-și păstreze părerile pentru sine, căci, 
până în clipa aceea, uitasem cu desăvârșire de băiat, în 
învălmășeala care se crease. Acum însă și eu, și Tanus îl 
încolțirăm. 

— Cât despre tine, flăcăule, te-ai distrat destul pe ziua de azi! 
i-am zis eu cu fermitate. 

— Înapoi cu tine la galere! Și asta chiar acum! mă susţinu 
Tanus, și chiar în clipa aceea trecu pe lângă noi un car gol la 
galop. Nu știu ce se întâmplase cu echipajul, poate fusese 
azvârlit sau smuls de unul din animalele acelea furioase. 


— Prinde caii aceia! porunci Tanus, iar când carul gol fu adus 
la noi, i-a zis prinţului: Hai, pleacă! Condu carul pe mal și 
așteaptă-ne! 

— Senior Tanus! rosti prinţul, ridicându-se în vârful 
picioarelor, ca să-i ajungă tatălui său până la umăr. Protestez! 

— Nu-ţi mai da aere regale cu mine, tinere! Întoarce-te și 
protestează în fața mamei tale, dacă tot ai de gând! 

Il ridică pe prinţ într-o mână și îl puse pe locul liber din celălalt 
car. 

— Senior Tanus, este dreptul meu! făcu Memnon o ultimă 
încercare disperată pentru a rămâne acolo. 

— Și este dreptul meu să-ţi trag o teacă de sabie peste 
fundulețul tău regal, dacă te mai găsesc aici când mă întorc! îi 
replică Tanus, întorcându-i spatele. 

După care am uitat amândoi de copil. 

— Să colectezi fildeși nu-i atât de ușor, precum te-ai duce la 
cules de ciuperci, am remarcat eu. Trebuie să ne gândim la un 
plan mai bun. 

— Făpturile acestea nu pot fi ucise nici dacă le tragi săgeți în 
cap! mormăi Tanus. Vom încerca din nou, de astă dată să ochim 
coastele. Chiar dacă n-au creier în cap, trebuie să aibă inimă și 
plămâni! 

Am smucit frâiele până ce caii fură nevoiţi să-și înalțe 
capetele; simţeam că Sabie și Răbdare erau la fel de neliniștite, 
ca și mine, la perspectiva întoarcerii noastre la loc deschis. Nici 
unora nu ne plăcuse gustul primei vânători de elefanţi. 

— İl voi ataca din faţă, i-am spus eu lui Tanus, apoi îl voi face 
să se întoarcă, să poţi ţinti mai bine spre coaste. 

Caii mergeau la trap, cu viteză din ce în ce mai mare, pe 
măsură ce ne apropiam de păduricea de salcâmi. Chiar 
dinaintea noastră, masculul călca în picioare pământul plin de 
rămășițele carelor răsturnate, de trupurile oamenilor morţi și de 
cadavrele sfâșiate ale cailor. Ne văzu venind și slobozi încă un 
strigăt cumplit care îmi îngheţă sângele în vine; caii își ciuliră 
urechile și se opriră. Am tras de hăţuri și i-am forţat să 
înainteze. 

Elefantul ne veni în întâmpinare, atacându-ne, asemenea unei 
prăbușiri de teren pe povârnișul abrupt al unui deal. Din cauza 
furiei și a durerii, atacul lui era o priveliște cumplită, dar eu îmi 
struneam bine perechea de cai; totuși, nu-i forțam să alerge cu 


530 


viteza cea mai mare. Apoi, în vreme ce ne apropiam unii de alţii, 
i-am repezit, obligându-i să alerge într-un galop nebunesc. În 
același timp, am cotit mult spre stânga, atacând elefantul dintr- 
o parte. 

Când a ajuns la doar douăzeci de pași de el, Tanus a tras trei 
săgeți una după alta drept în pieptul animalului. Toate trei au 
pătruns prin locurile goale dintre coaste, mai jos de umăr, și s- 
au îngropat în pielea veștejită a elefantului. 

Masculul mugi din nou, de data aceasta însă în chinurile 
morţii. Deși încercă să ne prindă, reușirăm să ne depărtăm la o 
distanţă mai mare decât lungimea trompei sale. M-am uitat 
îndărăt și l-am văzut în praful stârnit de car. Când mugi iar, 
sângele îi ţâșni prin trompă, ca aburul dintr-un ceainic. 

— Plămânii! am strigat eu. Bună treabă, Tanus! L-ai lovit în 
plămâni! _ 

— Acum am descoperit șmecheria! se bucură Tanus. Intoarce- 
te! Am să-i mai trag o săgeată în inimă! 

Am întors carul; caii erau încă plini de forţă și de avânt. 

— Haideţi, frumoasele mele! le-am strigat eu. Incă o dată! 
Diii! 

Deși era rănit mortal, masculul era departe de a se lasa 
răpus. Acum aveam să aflu cât de mult se legau aceste animale 
cumplite de viaţă, căci ne atacă din nou, cu o îndrăzneală și o 
hotărâre care mă umplură de respect. Deși eram în toiul 
vânătorii și mă temeam groaznic pentru viaţa mea, începu să mi 
se facă rușine de tortura la care îl supuneam. Poate din acest 
motiv am lăsat caii să se apropie foarte mult de el. Din respect, 
am vrut să-i arăt că sunt la fel de curajos ca el. Aproape în 
ultima clipă, am strunit caii, oprind atacul, dorind să trec la o 
oarecare distanţă de trompa lui ticăloasă. 

Chiar în clipa aceea, roata exterioară a carului nostru se 
frânse. În momentul acela ameţitor, am sărit prin aer ca un 
acrobat, dar nu era prima oară când mi se întâmpla să fiu 
azvârlit, așa că învăţasem să cad ca o pisică. Am preluat șocul și 
m-am rostogolit de două ori. Pământul era moale și iarba, 
deasă, ca o saltea. Am sărit în picioare teafăr, fără să-mi pierd 
cunoștința. Mi-am dat seama dintr-o privire că Tanus nu se 
descurcase la fel de bine, ca mine. Zăcea întins la pământ și nu 
mișca deloc. 


Caii stăteau încă în picioare, dar erau imobilizaţi de greutatea 
carului răsturnat. Elefantul o atacă pe Sabie care se afla cel mai 
aproape de el și rupse spinarea iubitei mele iepe dintr-o singură 
lovitură de trompă. Aceasta căzu în genunchi, nechezând. 
Răbdare era încă legată de ea. Masculul își înfipse fildeșul lui 
gros drept în pieptul iepei căzute și își înălță capul dintr-o 
smucitură, ridicând-o sus, în aer, în timp ce aceasta se zbătea și 
lovea din copite. 

Ar fi trebuit să fug atunci, câtă vreme elefantul era atât de 
distras, dar Răbdare nu păţise încă nimic. Nu puteam s-o las 
așa. Elefantul era întors pe jumătate de la mine și nu mă vedea 
de propriile-i urechi întinse, ca o pânză de corabie, așa că nu mă 
zări apropiindu-mă. Am înhăţat spada lui Tanus de pe rastelul 
carului răsturnat și am ţintit spre Răbdare. 

Cu toate că masculul uriaș o târa și pe ea o dată cu hamurile 
de piele care o ţineau legată de Sabie, și cu toate că era plină 
de sângele iepei celeilalte, nu era încă rănită. Bineînţeles, era 
înnebunită de groază și necheza, și dădea din copitele din spate, 
așa că mai-mai să-mi crape ţeasta, în clipa în care am sărit 
îndărătul ei. M-am ferit chiar în momentul în care copitele ei 
zburară pe deasupra capului meu și îmi zgârie obrazul. 

Am tăiat dintr-o lovitură chinga de piele neargăsită care o 
țintuia de arborele carului. Spada era atât de ascuţită, încât 
puteai să tai și firul de păr din cap, așa că pielea cedă. După trei 
astfel de lovituri, Răbdare era liberă să fugă. Am încercat s-o iau 
de coamă, ca să urc pe spatele ei, dar era atât de îngrozită, 
încât sări, înainte s-o pot apuca. Se izbi de mine și mă azvârli, 
învârtindu-mă. Mă trezii aruncat la pământ, sub carul răsturnat 

M-am căznit să mă ridic și am văzut-o pe Răbdare făcându-se 
nevăzută prin păduricea de salcâmi. Alerga cu pas ușor, liber, 
așa că mi-am dat seama că nu era rănită. Apoi, m-am uitat după 
Tanus. Zăcea la zece pași depărtare de car, cu fața la pământ, și 
am crezut că murise, dar în clipa aceea își ridică puţin capul și 
se uită la mine cu o expresie năucă, ameţită. Ştiam că orice 
mișcare bruscă avea să atragă atenţia masculului asupra lui, 
așa că i-am poruncit să stea nemișcat. N-am îndrăznit să scot 
niciun sunet, căci animalul furios se mai afla încă deasupra mea. 

M-am uitat în sus, la el. Biata Sabie era înfiptă în colții lui, iar 
chingile de piele se răsuciseră în jurul trompei sale. Elefantul 
începu să se depărteze, târând carul distrus după sine. Încerca 


532 


să scape de greutatea iepei ce atârna în colții săi. Îi sfâșiase 
burta, iar acum mirosul din pântecele ei se amesteca cu cel al 
sângelui și cu duhoarea deosebită a acestui animal. Dar mai 
puternic decât toate acestea era mirosul urât al nădușelii mele 
provocate de spaimă care îmi umplea nările. 

M-am asigurat că elefantul era încă întors de la mine, apoi am 
fugit repede la Tanus. 

— Sus! Hai, ridică-te! am croncănit eu, într-o șoaptă răgușită. 

Am încercat să-l ridic, dar era prea greu și nu-și revenise 
decât pe jumătate. Disperat, m-am uitat înapoi, la elefant. Se 
depărta târând încă după el povara aceea formată din carul 
frânt și din calul mort. 

Am pus braţul lui Tanus în jurul gâtului meu și mi-am proptit 
umărul la subsuoara lui. Incordându-mă din răsputeri, am reușit 
să-l pun pe picioare, iar el se agăţă de mine, fără nicio 
stabilitate. Mă clătinai sub greutatea lui. 

— Revino-ţi! am șoptit eu înnebunit. Elefantul ne poate repera 
dintr-o clipă într-alta! 

Am încercat să-l târăsc pe Tanus după mine, dar n-a reușit să 
facă mai mult de-un pas, după care a început să geamă șia 
căzut îndărătul meu. 

— Nu pot să mă mișc! Mi-a distrus genunchiul. Blestematul 
ăla mi l-a răsucit. 

Mai mult ca niciodată, ideea sfârșitului nostru iminent mă izbi 
drept în moalele capului. Vechea mea meteahnă, lașitatea, mă 
copleși din nou și mă lăsară puterile. 

— Cară-te de-aici, bătrân prostănac ce ești! îmi strigă Tanus 
în ureche. Lasă-mă! Fugi! 

Elefantul își iți capul și și-l scutură, așa cum fac câinii când ies 
din apă, la mal. Am auzit plescăitul și zgomotul urechilor lui 
mari, de piele, izbindu-i-se de umeri, iar leșul sfârtecat al iepei 
mele îi lunecă din fildeși și fu azvârlit într-o parte, ca și cum n-ar 
fi fost decât un iepure mort. Puterea masculului acestuia era 
dincolo de orice închipuire. Dacă el era în stare să arunce cât 
colo, cu atâta ușurință, un car și un cal, oare ce-o să se întâmple 
cu trupul meu fragil? 

— Fugi! Pe Horus, fugi! mă îndemna Tanus, căznindu-se să 
mă împingă, dar o încăpățânare ciudată mă împiedică să-l 
părăsesc, așa că nu l-am lăsat. Oricât mi-era de frică, nu 
puteam să-l părăsesc. 


533 


Elefantul auzise glasul lui Tanus, iar acum se întorsese, 
fluturându-și urechile întinse, ca pânzele unei corăbii de 
vânătoare. Se holba drept la noi și nu ne aflam la mai mult de 
cincizeci de pași de el. 

Atunci nu știam, dar aveam să aflu mai târziu că vederea 
elefantului este atât de slabă, încât e aproape orb. Se bazează 
aproape cu totul pe auz și pe miros. Numai mișcarea îl atrage și 
dacă am fi rămas pe loc, nu ne-ar fi descoperit. 

— Ne-a văzut! am îngăimat eu și l-am tras pe Tanus după 
mine, obligându-l să sară sprijinindu-se de piciorul sănătos 
alături de mine. 

Elefantul a văzut mișcarea și a mugit. Nu voi uita niciodată 
sunetul acela. M-a asurzit și mi-a înghețat sângele, și ne-a făcut 
pe amândoi să ne clătinăm pe picioare, gata-gata să cădem în 
brânci. 

Atunci, elefantul a pornit la atac, drept spre noi. 

Înainta cu pași mari, hotărâți, iar urechile i se bălăbăneau în 
lături. Săgețile îi săltau pe fruntea veștejită, iar sângele îi curgea 
pe faţă, ca niște șiroaie de lacrimi. Ori de câte ori mugea, 
sângele din plămâni îi ţâșnea prin trompă, ca un nour. Mare cât 
o stâncă și negru ca moartea, elefantul se repezi spre noi, într- 
un atac implacabil. Îi vedeam fiecare pliu, fiecare dungă din 
jurul ochilor. Avea genele dese, ca ale unei fete frumoase, dar 
privirile îi erau încărcate de atâta furie, încât mi-a îngheţat inima 
în piept și mi-am simţit picioarele grele, de nu mi le-am mai 
putut mișca. 

Timpul părea că trece mult mai încet, iar eu eram copleșit de 
simțământul că trăiesc un vis. Stăteam și mă uitam cum se 
apropie moartea de noi încet, dar sigur, și nu puteam să mișc un 
deget 

— Taita! îmi răsună în cap glasul unui copil și m-am gândit că 
e o iluzie dată de spaimă. Taita, vin acum! 

Fără să-mi vină să cred, am întors repede capul dinspre 
imaginea aceea a morții din faţa mea. Dinspre luminișul din 
pădurice, se îndrepta către noi un car cu caii în galop. Armăsarii 
trăgeau din răsputeri, iar capetele lor păreau niște ciocane 
lovind o nicovală. Aveau urechile trase îndărăt, nările rozalii și 
umede le fremătau larg deschise. N-am văzut pe nimeni ţinând 
frâiele. 

— Pregătește-te, Taita! 


Abia atunci văzui căpșorul frumos, abia depășind panoul din 
faţă al carului. Ținea frâiele cu pumnișorii lui, iar încheieturile i 
se albiseră de tensiune. 

— Mem! am strigat eu! Du-te înapoi! Întoarce-te! 

Vântul îi sufla părul, ca pe un nour, la ceafă, iar razele 
soarelui făceau să sară scânteieri rubinii din buclele lui 
întunecate și dese. Venea fără nicio șovăială, fără să se 
oprească. 

— Să vezi ce bătaie-am să-i trag micului ticălos, pentru că nu 
mi-a dat ascultare! mormăi Tanus, ţopăind într-un picior. 

Uitaserăm amândoi de primejdia în care ne aflam. 

— Hooo! strigă Memnon, strunind caii. 

Carul se răsuci într-un unghi atât de ascuţit, încât roata 
interioară se opri brusc și derapă. Rămase nemișcat în fața 
noastră, apărându-ne, o clipă, de atacul elefantului, după ce se 
răsucise de câteva ori. Frumoasă manevră! 

Mi-am proptit umărul la subsuoara lui Tanus și l-am azvârlit 
cât era de lung pe platforma carului. În clipa următoare, m-am 
aruncat și eu peste el. Nici n-am apucat bine să mă sui în car, că 
Memnon trase frâiele și se repezi înainte atât de brusc, încât fui 
gata-gata să cad îndărăt din car; m-am apucat însă de panou și 
m-am echilibrat. 

— Dă-i înainte, Memnon! am ţipat eu. Cât poţi tu de repede! 

— Diii! ţipă Memnon. Diii! 

Carul înainta tras de caii înspăimântați, minaţi de mugetele 
turbate ale elefantului ce se apropia din ce în ce mai mult, în 
urma noastră. 

Aruncam toţi trei priviri peste panoul din spate. Capul 
elefantului atârna deasupra noastră, făcându-mă să nu mai văd 
nimic. Işi întindea trompa după noi și era atât de aproape, încât, 
ori de câte ori mugea, ne împroșca fețele ridicate cu sânge, 
făcându-ne să arătăm ca victimele unei ciume oribile. 

Nu ne puteam depărta semnificativ de hăituiala lui, dar nici el 
nu putea să ne ajungă. Uniţi în cavalcadă, ne continuarăm 
drumul prin poiană, ameninţaţi de capul acela uriaș și 
însângerat ce atârna deasupra noastră, în timp ce noi ne 
ciucisem pe platforma carului care ne hurduca. Nu era nevoie 
decât de o greșeală infimă din partea vizitiului nostru, ca să ne 
azvârle în vreo groapă sau să ne izbim cu roţile de trunchiul 
unui copac prăbușit sau de vreun ciot, iar elefantul ne-ar fi ajuns 


535 


într-o clipă. Dar prinţul mânuia hăţurile ca un veteran, alegându- 
și calea prin pădurice cu mână sigură și ochi experimentat. La 
curbe, carul cotea pe-o roată, mai-mai să se răstoarne, păstrând 
distanţa faţă de atacul nebun al elefantului. Nu se clătină nici 
măcar o dată, dar brusc totul luă sfârșit. 

Una dintre săgețile împlântate în pieptul elefantului își croise 
singură drum mai adânc și îi secționase inima. Animalul căscă 
gura, iar din gât îi ţâșni un șuvoi de sânge roșu; după care muri 
pe loc. 

| se muiară picioarele și se prăbuși de se cutremură pământul 
sub noi și rămase nemișcat, pe-o parte, cu un fildeș lung și 
curbat în aer, într-un ultim gest sfidător și regal. 

Memnon opri caii, iar Tanus și cu mine ne rostogolirăm jos din 
car, uitându-ne amândoi la leșul acela imens. Tanus se agăţă 
de-o parte a carului, ca să-și menajeze piciorul rănit și se 
întoarse încet să se uite la copilul care nu știa că el este tatăl 
său. 

— Pe Horus, am cunoscut și eu viteji la viața mea, dar niciunul 
nu era mai bun ca tine, băiete! spuse el simplu, apoi îl ridică pe 
prinţ și îl luă în brațe. 

Nu am mai văzut mare lucru din ce s-a întâmplat, pentru că 
omniprezentele mele lacrimi îmi înceţoșară privirile. Cu toate că 
știam că sunt un prost sentimental, nu mi le puteam opri. Prea 
așteptasem mult să se întâmple lucrul acesta: să-l văd pe tată 
îmbrățișându-și fiul. 

N-am putut să-mi recapăt controlul asupra simţămintelor 
mele decât în clipa când am auzit sunetul slab al uralelor, în 
depărtare. Ceea ce nu observase niciunul dintre noi era că 
scena de vânătoare se petrecuse sub ochii întregii flote. 
Suflarea lui Horus era trasă la ancoră aproape de malul Nilului și 
văzui silueta subțire a reginei sus, la pupa. Chiar și de la 
depărtarea aceea, chipul ei părea palid și supărat. 


e Capitolul 103 « 


Aurul Măririi este un premiu acordat unui războinic și 
reprezintă un semn de prețuire și de respect mai înalt decât 
Aurul de Onoare. El este totdeauna purtat de eroi. 


536 


Ne-am adunat pe puntea galerei, toţi cei apropiaţi reginei, 
precum și comandanții tuturor diviziilor oștirii sale. Așezați la 
catarg, colții elefanților erau expuși vederii ca pradă de război, 
iar ofiţerii purtau cu toţii însemnele regimentelor lor. Stegarii 
stăteau drepţi, în spatele tronului, iar trompetiștii cântau muzică 
de fanfară, în vreme ce prinţul îngenunche dinaintea reginei. 

— lubiţii mei supuși! vorbi regina cu glas limpede. Nobili 
ofiţeri din consiliul meu, generali și soldaţi ai oștirii mele, vi-l 
încredințez pe prințul succesor, Memnon, care se află în gratiile 
mele și ale domniilor voastre. 

li surâse băiatului de unsprezece ani, tratat ca un general 
victorios. 

— Pentru comportamentul său curajos pe câmpul de bătălie, 
poruncesc să fie primit în regimentul Gărzilor Crocodilului 
Albastru, cu gradul de locotenent de rangul doi și îl decorez cu 
Aurul Măririi, pe care îi doresc să-l poarte cu distincţie și 
mândrie. 

Lanţul fusese făurit special de aurarul regal, ca să se 
potrivească la gâtul unui copil de vârsta lui Memnon, iar eu 
sculptasem cu propriile-mi mâini micuțul elefant agăţat de el. 
Era perfect până la ultimul detaliu, o capodoperă în miniatură, 
cu ochii din bobiţe de granat și colții din fildeș adevărat. Arăta 
foarte bine pe pielea imaculată și fină de pe pieptul băiatului. 

Lacrimile îmi umplură iar ochii, pentru că oamenii începuseră 
să-l preamărească pe frumosul meu prinţ, dar am făcut tot ce- 
am putut ca să le opresc. Nu eram singurul care dădeam frâu 
liber sentimentelor; până și Kratas, Remrem și Astes, cu toată 
duritatea și vâna lor de ostași, pe care și le cultivau, de obicei, 
cu asiduitate, rânjeau ca niște idioţi și jur că am văzut lacrimi în 
ochii multora dintre cei prezenţi. La fel ca și părinţii săi, copilul 
trezea în rândul maselor iubire și loialitate. La sfârșit toţi ofițerii 
din Garda Albastră îl îmbrăţișară și îl salutară, ca pe un camarad 
de arme. 

Seara, în vreme ce ne plimbam cu carul pe malul Nilului, 
Memnon se opri brusc și se întoarse spre mine. 

— Sunt convocat la regiment. Am devenit, în sfârșit, soldat, 
așa că trebuie să-mi faci un arc al meu, Taita. 

— Am să-ți fac cel mai bun arc cu care s-a tras vreodată, i-am 
promis eu. 

S-a uitat, un timp, la mine cu gravitate, apoi a suspinat: 


— Îți mulțumesc, Taita. Cred că asta este cea mai fericită zi 
din viața mea! 

Spuse acestea într-un fel care îl făcu să pară mult mai mare 
de unsprezece ani. 

A doua zi, după ce flota trase la ancoră pentru noapte, m-am 
dus să-l caut pe prinț și l-am găsit singur pe mal, într-un loc 
ascuns de orice privire. Nu mă văzuse, așa că l-am putut urmări 
o vreme. Era gol-pușcă. In ciuda avertismentelor mele cu privire 
la curenţi și la crocodili, era limpede că înotase în fluviu, căci 
avea părul ud. Oricum, eram nedumerit de ceea ce făcea, 
pentru că își alesese două pietre mari de pe plajă și ţinea câte 
una în fiecare mână, ridicându-le și coborându-le într-un ritual 
ciudat. 

— Taita, mă spionezi? zise el brusc, fără să se întoarcă. Ce 
vrei de la mine? 

— Vreau să știu ce faci cu pietrele alea. Venerezi vreun nou 
zeu kușit? 

— Îmi întăresc braţele, ca să pot trage cu noul meu arc. Vreau 
să fie unul cu care să pot trage ca un om mare. Doar n-ai să mă 
păcălești și-acum cu vreo jucărie, nu-i așa, Taita? 


e Capitolul 104 « 


Întâlnirăm încă o cataractă de-a lungul fluviului, a cincea, 
care, ceva mai târziu, avea să se dovedească penultima din 
călătoria noastră. Totuși, aceasta nu mai constituia o barieră, 
așa cum se întâmplase cu cele patru dinainte. O dată cu 
schimbarea terenului înconjurător, nu mai aveam restricții, în 
ceea ce privește cursul fluviului. 

In timp ce așteptam ca fluviul să se înalțe iar, ne-am semănat, 
ca de obicei, recoltele, dar am putut și să ne trimitem carele 
până hăt-departe, în inima savanei. Stăpâna mea a trimis 
expediţii către miazăzi, ca să dea de urma turmelor de elefanţi 
și să ne aducă fildeși. 

Turmele acelea imense de animale cenușii, magnifice, care ne 
întâmpinaseră atât de încrezătoare când pătrunsesem pentru 
prima oară în Tara Kuş, își luaseră acum tălpășița și se 
împrăștiaseră. Le vânasem fără milă oriunde le întâlnisem, însă 


538 


făpturile acestea înțelepte își învăţară lecţia bine și destul de 
repede. 

Când am ajuns la cea de-a cincea cataractă, am găsit turmele 
păscând prin dumbrăvi, pe ambele maluri. Erau mii de elefanţi, 
iar Tanus a poruncit să intre carele imediat în acţiune. Ne 
îmbunătăţisem tactica de vânătoare și învățasem să evităm 
pierderile de genul celor pe care ni le cauzaseră primii doi 
elefanţi. Așadar, la cea de-a cincea cataractă, am ucis o sută 
șapte animale și am pierdut numai trei care. 

A doua zi, n-am mai zărit niciun elefant de pe puntea vasului. 
Deși carele au urmărit turmele pe drumurile pe care o luaseră 
acestea la fugă prin pădure, le-au trebuit cinci zile până le-au 
prins din urmă. 

Expediţiile de vânătoare se întorceau acum adesea la tabăra 
de lângă cataractă, după mai multe săptămâni de la plecare, 
fără să fi găsit nici un singur elefant și fără să aducă vreun 
fildeș. Ceea ce nouă ni se păruse, la început, a fi o rezervă 
inepuizabilă de fildeș se dovedi o iluzie. Așa cum remarcase 
prinţul încă din prima zi, vânătoarea de elefanţi nu era atât de 
simplă pe cât părea, însă carele acelea care porniseră către 
miazăzi nu se întoarseră chiar cu mâna goală. Găsiseră ceva 
chiar mai valoros decât fildeșul, pentru noi. Găsiseră oameni. 

Nu mai părăsisem tabăra de câteva luni, căci eram implicat în 
eternele mele experimente cu roţile carelor. În această 
perioadă, am aflat, în cele din urmă, soluţia problemei care mă 
chinuia încă de la început și care fusese o sursă de amuzament 
și de batjocură pentru Tanus și pentru acoliţii lui din armată, ca 
urmare a eșecului suferit de câteva dintre invențiile mele. 

La sfârșit, nu apăru doar un singur răspuns, ci o combinaţie 
de factori, începând chiar cu materialul din care erau făcute 
spițele roţilor. Aveam acum la dispoziţie o varietate aproape 
nelimitată de lemn de lucru, precum și coarnele antilopelor și 
rinocerilor pe care îi vânasem în apropierea taberei noastre și 
care, spre deosebire de turmele de elefanţi, n-au fugit după ce i- 
am hărțuit. 

Am descoperit că măduva roșie a salcâmului-girafă se întărea 
atât de mult prin înmuiere în apă, încât ciobea până și tăișul 
celei mai ascuțite securi de bronz. Am combinat acest tip de 
lemn cu straturi de corn și le-am legat de sus până jos cu sârmă 
de bronz, aproape la fel cum procedasem când făurisem arcul 


539 


Lanata. Rezultatul strădaniilor mele s-a concretizat într-o roată 
ce putea fi condusă cu viteză maximă, pe orice tip de teren, fără 
să se sfărâme. După ce Hui și cu mine terminarăm primele zece 
care cu acest nou tip de roţi, i-am provocat pe Kratas și pe 
Remrem, cei mai renumiţi din întreaga oștire pentru stilul lor 
devastator de a conduce un car și pentru mâna lor grea, să 
încerce să le distrugă. Suma pe care am mizat a fost de câte 
zece debeni de aur, de fiecare parte. 

Tare le mai fu pe plac jocul acestor doi băieţi mari și se 
implicară în el cu o bucurie copilărească. Săptămâni de zile 
după aceea, strigătele lor răgușite și zgomotul copitelor au 
răsunat prin dumbrăvile de pe malurile Nilului. Când întrecură 
orice limită, Hui veni la mine să mi se plângă că epuizaseră 
douăzeci de perechi de cai. Totuși, se consolă, întrucâtva, 
pentru că reușisem să câştigăm pariul. Noile noastre roţi 
rezistaseră celui mai dur test. 

— Trebuia să ne mai fi dat vreo câteva zile în plus! mormăi 
Kratas, în timp ce îmi dădea aurul, dovedind o marcantă lipsă de 
sportivitate. Știu c-aș fi reușit să te fac de râs! 

Apoi ne-a delectat cu o pantomimă, pe care el o considera 
amuzantă, ce trebuia să sugereze o roată sfărâmată și un vizitiu 
dat peste cap. 

— Nu zic, ești un clovn talentat, Kratas, dar aurul tău e la 
mine acum! Și i l-am zângănit pe sub nas. Nu ţi-a mai rămas 
decât bășcălia asta răsuflată! 

Chiar atunci s-au întors și cei plecaţi în expediţia condusă de 
seniorul Ager, în căutare de elefanţi, și ne-au dat vestea că, în 
loc de fildeși, găsiseră la miazăzi așezări umane. Ne așteptasem 
să dăm de triburi încă de la prima cataractă. De secole, ţinutul 
Kuş era o sursă de sclavi. Fuseseră capturați de propriii lor 
oameni, probabil ca pradă de război între triburi, și puși la 
vânzare, împreună cu alte bunuri - fildeș, pene de strut, carne 
de rinocer și pulbere de aur - la avanposturile imperiului nostru. 
Sclavele acelea negrese, impertinente, ale reginei Lostris 
proveneau tot din aceste teritorii și îi fuseseră aduse din pieţele 
de sclavi de la Elefantina. 

Rămâne și acum o enigmă pentru mine cum de nu întâlnisem 
oameni până atunci. Probabil că fuseseră forţaţi să se retragă, 
din cauza războaielor și a raidurilor de capturare a sclavilor, la 
fel cum împrăștiasem noi turmele de elefanţi. Sau, poate, 


540 


fuseseră șterși de pe fața pământului de foamete sau de boli. 
Era imposibil de știut. Până atunci, găsiserăm puţine dovezi ale 
prezenței oamenilor. 

Pentru că dădusem, în sfârșit, de ei, entuziasmul se întindea 
în tabăra noastră, aproape ca o boală. Aveam nevoie de sclavi 
mult mai mult decât de aur sau de fildeș. Întreaga noastră 
civilizaţie și însăși existența noastră se bazau pe posesia de 
sclavi - un sistem iertat de zei și sfințit de vechile obiceiuri. Nu 
am putut să luăm cu noi, din Egipt, decât foarte puţini sclavi, iar 
acum era absolut necesar, pentru supraviețuirea și creșterea 
noastră ca naţiune, să capturăm alţii, ca să-i înlocuim pe cei pe 
care am fost forţaţi să-i abandonăm. 

Tanus a ordonat să fie trimisă imediat acolo o expediţie 
completă. Urma s-o conducă el însuși, căci nu știam la ce ne 
puteam aștepta să întâlnească în susul fluviului. Afară de cei 
luaţi prizonieri de război, noi, egiptenii, cumpăram sclavi de la 
negustorii străini, iar acum era pentru prima oară, din câte 
știam eu, când eram nevoiţi să recurgem la capturarea lor. Era, 
pentru noi, o activitate la fel de inedită ca vânătoarea de 
elefanţi, dar, cel puțin acum, nu porneam cu iluzia că prada 
noastră avea să fie docilă și tâmpită. 

Tanus se încăpăţâna și acum să nu plece cu alt vizitiu, afară 
de mine, și nici măcar eforturile zadarnice ale lui Kratas și 
Remrem de a distruge noile mele care nu îl convinseseră de 
virtuțile lor. Noi eram în fruntea coloanei, dar carul din urma 
noastră era condus de cel mai tânăr dintre locotenenţii 
Crocodilului Albastru, prinţul moștenitor, Memnon. 

Alesesem doi dintre cei mai buni vizitii, ca să-i fie coechipieri. 
Asta pentru că prinţul era atât de ușor, încât în car mai putea 
sta un om, iar foiţa lui nu i-ar fi permis să-l ridice, în momentele 
când era necesar să coboare și să-l treacă peste vreun obstacol 
peste care nu se putea trece altfel. Avea nevoie de un om în 
plus care să-l ajute. 

Primele sate pe care le-am întâlnit erau pe malul fluviului, la 
trei zile de mers de cataractă. Erau, de fapt, niște pâlcuri de 
adăposturi făcute din paie, prea mizerabile să le poţi numi 
colibe. Tanus își trimise cercetașii în recunoaștere, iar în zori i- 
am încercuit printr-un singur atac rapid. 

Oamenii care au ieșit clătinându-se din adăposturile acelea 
rudimentare erau prea ametțiţi și prea șocați ca să opună vreo 


541 


rezistenţă sau să încerce să fugă de noi. Stăteau lipiţi unii de 
alții, trancăneau și se holbau la cercul de care și la scuturile din 
jurul lor. 

— Bună captură! se bucură Tanus, în vreme ce îi cântăream 
din priviri. 

Bărbaţii erau înalți, slabi, cu membrele lungi și subțiri. Erau 
mai înalți decât majoritatea soldaţilor noștri; până și Tanus 
părea scund, în vreme ce se plimba printre ei și îi împărțea în 
grupuri, la fel cum fac fermierii atunci când își triază cirezile. 

— Sunt câteva specimene foarte bune! spuse el entuziasmat. 
Uită-te la frumusețea asta! Alesese un tânăr cu un fizic 
excepţional. Mi-ar aduce, fără doar și poate, vreo zece inele de 
aur la târgul de sclavi de la Elefantina. 

Femeile lor erau puternice și sănătoase. Aveau spatele drept 
și dinţii albi și regulați. Cele mature purtau fiecare câte un copil 
la sân și altul, de mână. 

Și totuși, erau cei mai primitivi oameni pe care îi întâlniserăm 
vreodată. Nici bărbaţii, nici femeile nu purtau nici măcar o 
zdreanță, lăsându-și părţile cele mai intime dezgolite fără nicio 
rușine; totuși, fetele mai tinere aveau în jurul taliei câte un colier 
făcut din coji de ouă de strut. Mi-am dat imediat seama că 
femeile mature erau supuse unui ritual de mutilare sexuală 
foarte brutal. Am aflat mai târziu că pentru această operaţie se 
foloseau cuțite de cremene sau așchii de bambus. Vaginul le era 
plin de cicatrice, le era deformat, în așa fel încât să arate ca o 
gaură deschisă, după care era împănat cu ţăndări de os sau de 
fildeș. Tinerele nu suferiseră încă această mutilare, iar eu am 
hotărât ca acest obicei să fie scos în afara legii, în viitor. Eram 
sigur că mă puteam baza pe sprijinul stăpânei mele în această 
privinţă. 

Aveau pielea atât de întunecată, încât trupurile goale păreau 
vinete, ca un strugure copt, în lumina răsăritului. Unii dintre ei 
erau mânjiţi cu un amestec de cenușă și de clei alb, pe care 
mâzgăliseră cu vârful degetelor modele lipsite de rafinament. Işi 
aranjaseră părul cu pământ plămădit cu sânge de bou într-un 
coif înalt, strălucitor, care le exagera înălțimea și așa 
impresionantă. 

Ceea ce am observat eu imediat a fost că printre ei nu se 
aflau bătrâni. Mi s-a spus mai târziu că aveau obiceiul să le rupă 
picioarele celor în vârstă, cu bâte de război, lăsându-i apoi pe 


542 


malul fluviului, ca o ofrandă adusă crocodililor pe care îi credeau 
strămoșii lor reîncarnați. Hrănindu-i în felul acesta, credeau că 
victimele deveneau parte a procesului de metempsihoză. 

Nu cunoșteau prelucrarea metalelor. Armele lor erau bâtele 
de lemn și beţele ascuţite. Habar n-aveau de arta olăritului și își 
făceau vasele dintr-un fel de bostani sălbatici. Nu cultivau niciun 
fel de recolte și trăiau cu peștele prins în vârșe și de pe urma 
turmelor de vite cu coarne lungi și boante, care reprezentau 
cele mai preţioase bunuri ale lor. Le făceau să sângereze, 
crestându-le o venă de la gât și amestecau sângele cu lapte 
cald din uger, după care beau mizeria aceea covăsită cu cea 
mai mare încântare. 

În lunile care urmară, i-am studiat și am văzut că nu știau nici 
să scrie, nici să citească. Singurul lor instrument muzical era o 
tobă scobită dintr-un trunchi de copac, iar cântecele lor constau 
în imitarea mormăielilor și ţipetelor de animale sălbatice. 
Dansurile lor erau niște parodii flagrante ale actului sexual, în 
care grupuri de bărbaţi și de femei, cu toții goi-pușcă, se 
apropiau unii de alţii, bătând din picioare și frecându-și șoldurile, 
până se întâlneau. În momentul acela, imitaţia se transforma în 
realitate, producându-se cele mai licențioase dezmăţuri cu 
putinţă! 

Când prinţul Memnon m-a întrebat cu ce drept îi prindem pe 
oamenii aceștia și îi luăm ca pe niște vite, i-am răspuns: 

— Ei sunt sălbatici, iar noi suntem civilizaţi. Așa cum un tată 
are anumite îndatoriri față de fiul său, tot astfel avem și noi 
datoria să-i scoatem din această condiţie de brute și să le 
arătăm adevărații zei. Datoria lor, în acest târg, este să ne 
răsplătească prin muncă. 

Memnon era băiat deștept, așa că nu m-a mai întrebat 
niciodată despre logica și moralitatea sclaviei. 

La sugestia mea, regina Lostris ne permisese să luăm în 
expediţie pe două dintre sclavele ei cameriste. Relaţia mea cu 
aceste mici obrăznicături nu era deloc grozavă, dar, de data 
aceasta, îmi aduseră niște servicii neprețuite. Aveau amândouă 
vagi amintiri din copilărie, de dinainte de a fi capturate, și știau 
câte ceva din limba acestor triburi. Era suficient ca să începem 
procesul de îmblânzire a captivilor. Ca muzician, am urechea 
acordată pe sunetele glasului uman, la asta adăugându-se 
faptul că aveam capacităţi lingvistice native. Reușii, în numai 


543 


câteva săptămâni, să vorbesc limba șilluk - după cum se 
numeau acești oameni. 

Limba le era la fel de primitivă ca și obiceiurile și modul lor de 
viaţă. Întregul lor vocabular nu depășea cinci sute de cuvinte, pe 
care le-am scris pe pergamentele mele și pe care le-au învăţat 
primii stăpâni de sclavi și instructorii militari însărcinaţi de 
Tanus să se ocupe de ei. Dintre oamenii aceștia, Tanus își alese 
regimentele de infanterie care aveau să completeze divizia de 
care. 

Primul raid nu ne-a dat niciun indiciu despre natura războinică 
a poporului șilluk. Totul decursese atât de ușor, încât ceea cea 
urmat ne-a luat total prin surprindere, când ne-am avântat în 
celelalte sate răzlețe. Poporul șilluk fusese alertat și era pregătit 
să ne întâmpine. 

Își mânaseră vitele în altă parte și își ascunseseră femeile și 
copiii. Se îndreptau în gloată, goi, înarmaţi cu bâte, împotriva 
carelor, a arcurilor noastre dublu-curbate și a spadelor, cu un 
curaj și o tenacitate ce depășeau orice închipuire. 

— Pe ceara împuţită din urechile lui Seth! înjură Kratas cu 
încântare, după ce respinserăm un atac. Diavolii ăștia negri sunt 
cu toţii soldați înnăscuțţi! 

— Antrenaţi și înarmați cu arme de bronz, acești șilluk au să 
întreacă orice soldat de pe lumea asta! fu Tanus de acord. 
Lăsaţi arcurile în rastele! Vreau să-i prindem vii pe cei mai mulţi 
dintre ei! 

În cele din urmă, Tanus i-a alergat cu carele, până la istovire, 
dar nu putură fi legaţi decât în clipa când își epuizară întreaga 
forţă și tot curajul lor nebunesc și căzură în genunchi. 

Tanus îi alese pe cei mai buni dintre ei pentru regimentele 
sale de infanterie și le învăță limba la fel de repede ca mine. 
Șillukii începură, curând, să se uite la el ca la un zeu venit să-i 
înlocuiască pe crocodili, iar Tanus ajunse să-i iubească la fel de 
mult cum iubeam eu caii. În cele din urmă, n-a mai fost nevoie 
să-i prindem ca pe animale. Suliţașii aceștia uluitor de înalți și 
de mlădioși au început să iasă singuri de prin ascunzătorile lor 
din stufăriș și din galeriile din tufișuri, ca să-l caute pe Tanus și 
să-l implore să le permită intrarea în regimentele lui. 

Tanus i-a înarmat cu sulițe lungi, cu vârful de bronz, și cu 
scuturi din piele de elefant și i-a îmbrăcat în uniformă, constând 
în șorțuri din coadă de pisică sălbatică și coifuri cu pene de 


544 


struț. Sergenţii lui i-au instruit în toate manevrele clasice de 
război, iar noi am învăţat repede să adaptăm aceste tactici la 
cele folosite în lupta cu carele. 

Nu toți șillukii au fost selectaţi pentru oştire. Alţii s-au dovedit 
vâslași neobosiţi pe băncile galerelor, precum și păstori și 
rândași plini de râvnă, căci aveau în sânge instinctul de a-și 
îngriji turmele. 

Am aflat foarte curând că vrăjmașii lor ereditari erau triburile 
care locuiau ceva mai spre miazăzi, numiţi dinka și mandari. 
Aceste triburi erau chiar mai primitive ca ei și nu aveau 
instinctul de luptători, ca șillukii noștri. Nimic nu fu mai pe placul 
noilor regimente ale lui Tanus decât să fie trimise la miazăzi, 
împreună cu ofiţerii egipteni, susținuți de care, împotriva 
străvechilor lor vrăjmași. Capturară mii de oameni din triburile 
dinka și mandari. l-am folosit la muncile grele, care nu necesitau 
prea multă pregătire. Niciunul dintre ei nu a venit de bunăvoie, 
așa cum s-a întâmplat cu o parte din șillukii noștri. 


e Capitolul 105 e 


De îndată ce trecurăm cu flota peste cea de-a cincea 
cataractă, întreaga Țară Kuș se întinse la picioarele noastre. 
Avându-i pe șilluki drept ghizi, vasele navigau în susul fluviului, 
în vreme ce diviziile de care mișunau sălbatic pe ambele maluri 
și se întorceau încărcate cu fildeș și cu noi contingente de sclavi. 

Curând, ajunserăm la un curs mai mare de apă, care se unea 
cu ramura principală a Nilului dinspre răsărit. Râul acesta se 
subțiase, până ce ajunse un pârâiaș mohorât, printre băltoace 
secate. Dar șillukii ne-au asigurat că, atunci când venea vremea, 
râul, pe care îl numirăm Atbara, avea să se transforme într-un 
torent, iar apele sale aveau să contribuie la inundația anuală a 
Nilului. Regina Lostris trimise o expediţie de căutători de aur, cu 
ghizi șilluki, pe cursul râului Atbara, până unde puteau ei 
ajunge. Flota își continuă navigația către răsărit, vânând și 
organizând capturi de sclavi pe drum. 

Eram foarte îngrijorat și-am încercat să mă opun faptului că, 
în zilele acelea, carul prințului Memnon era mereu în fruntea 
acestor coloane ce zburau ca vântul. Bineînţeles, era însoţit de 


545 


oameni de nădejde, măcar de asta puteam să mă îngrijesc, dar 
prin tufișurile africane existau tot felul de primejdii și de 
surprize, iar el nu era decât un copil. 

Simţeam că ar fi trebuit să petreacă mai mult timp cu mine, 
studiind papirusurile, pe puntea Suflării lui Horus, decât să se 
tragă de șireturi cu oameni precum Kratas și Remrem. 
Huliganilor ăstora nu le păsa nici cât negru sub unghie nici de 
siguranţa lor, nici de cea a prinţului. II momeau cu pariuri, cu 
provocări și cu laude extravagante aduse isprăvilor sale celor 
mai îndrăzneţe. Deveni curând un drac împielițat, la fel ca ei, iar 
când se întorcea din aceste incursiuni, simțea o mare plăcere să 
mă îngrozească, povestindu-mi escapadele sale. 

Când am protestat în faţa lui Tanus, acesta n-a făcut decât să 
izbucnească în râs. 

— Dacă e să poarte, într-o bună zi, dubla coroană, atunci 
trebuie să înveţe să dispreţuiască primejdia și să-și conducă 
oamenii. 

Stăpâna mea era întru totul de acord cu Tanus, în ceea ce 
privește antrenarea lui Memnon. Trebuia să mă mulțumesc și să 
profit cât puteam de puţinul timp petrecut cu prinţul. 

Măcar le aveam pe cele două mici prințese. Erau o consolare 
minunată. Tehuti și Bekatha se făceau tot mai încântătoare, pe 
zi ce trecea, iar eu le eram sclav și la propriu, și la figurat. Din 
cauza situaţiei noastre speciale, le eram mai apropiat decât 
propriul lor tată. Primul cuvânt pe care îl rostise Bekatha a fost 
Taita, iar Tehuti refuza să se culce dacă nu-i spuneam mai întâi 
o poveste. Se supăra când trebuia să părăsesc galera pentru 
alte treburi. Cred că aceasta a fost cea mai fericită perioadă a 
vieții mele. Simţeam că mă aflu în sânul familiei și că am un loc 
important în sufletele lor. 

Norocul naţiunii mele era aproape la fel de strălucit ca al meu. 
Curând, unul dintre căutătorii de aur se întoarse din expediţia 
de pe râul Atbara. Îngenunche dinaintea reginei Lostris și îi puse 
o punguţă de piele la picioare. Apoi, la rugăminţile acesteia, îi 
desfăcu baierele și o răsturnă. Din ea se vărsă un șuvoi de 
pietricele sclipitoare. Unele erau mici, ca niște grăunţe de nisip, 
iar altele, mari cât buricul degetului meu mare. Toate aveau 
acea strălucire specială ce nu putea fi confundată. 

Au fost convocați aurarii, care s-au pus pe lucru, cu furnalele 
și cu creuzetele lor de lut, și, în cele din urmă, au declarat că 


546 


pepitele acelea sunt din aur curat, de o puritate extraordinară. 
Tanus și cu mine ne-am întors la Atbara, în locul unde fusese 
descoperit aurul. Am dat o mână de ajutor, îmbunătățind 
metodele care se foloseau în minerit pentru săparea în straturile 
de pietriș de pe râu, acolo unde se ascundea aurul. 

Ne-am folosit de mii de sclavi din triburile mandari și dinka, ca 
să scoată coșurile pline cu pietriș și să le ducă pe platformele pe 
care le săpaseră zidarii în pantele de granit ale dealurilor ce 
flancau râul. 

Ca să vadă și stăpâna mea cum mergea treaba, am făcut 
schițe înfățișând șiruri lungi de sclavi negri, goi, cu pielea 
strălucind sub razele soarelui, în timp ce urcau cu caznă pe 
povârnișurile dealurilor, purtând fiecare pe cap câte un coș 
greu. În clipa în care i-am lăsat pe mineri trudind din răsputeri și 
ne-am întors la corăbii, duceam cu noi cinci sute de debeni, în 
inele de aur proaspăt făurite. 


e Capitolul 106 « 


Am mai dat de o cataractă în călătoria noastră către miazăzi. 
Aceasta a fost a șasea și ultima dintre ele, iar trecerea ei s-a 
dovedit a fi mai rapidă și mai simplă decât toate celelalte. 
Carele și căruțele noastre au putut ocoli șuvoaiele, așa că am 
ajuns, în sfârșit, la confluenţa mistică a două cursuri de apă 
puternice, care, împreună, formau Nilul pe care îl iubeam și îl 
cunoșteam atât de bine. 

— Acesta este locul pe care l-a văzut Taita în viziunile sale din 
labirinturile lui Ammon-Ra. Aici își lasă Hapi apele să curgă și să 
se unească. Aceasta este zona sfântă a zeiței, rosti regina 
Lostris. Ne-am încheiat călătoria. Aici ne va da zeiţa putere 
pentru întoarcerea în Egipt. Am să-l numesc Qebui, „Locul 
Vântului de Miazănoapte”, căci acesta ne-a mânat încoace. 

— Este un loc prielnic. Zeița ne-a făcut deja favoarea, 
oferindu-ne sclavi și aur, fură de acord marii seniori din consiliul 
de stat. Ar trebui să ne încheiem călătoria. 

— Nu rămâne decât să mai găsim un loc pentru mormântul 
soțului meu, faraonul Mamose, decretă regina Lostris. După ce 
se va fi construit mormântul, iar soțul meu va fi așezat acolo, 


547 


jurământul meu va fi împlinit și va veni momentul să ne 
întoarcem în triumf în Egipt. Numai după ce toate acestea vor fi 
săvârșite îi vom putea înfrunta pe tiranii hicsoși și îi vom putea 
izgoni din ţara mamă. 

Cred că eram unul dintre puţinii oameni din compania noastră 
care nu se bucura și nu se simţea ușurat de această hotărâre. 
Ceilalţi erau mistuiţi de dorul de casă și epuizați de anii lungi de 
peregrinări. Eu, pe de altă parte, fusesem lovit de o altă boală și 
mai periculoasă: aceea de a hoinări. Voiam să știu ce se află 
dincolo de următorul cot al fluviului și de dealul care se ridica 
înaintea noastră. Voiam să merg mai departe și mai departe, 
până la capătul lumii. De aceea, când stăpâna mea m-a 
însărcinat să aleg locul pentru mormântul faraonului, am fost 
încântat și am poruncit ca prințul Memnon să mă însoţească, 
împreună cu escadronul lui de care, în această expediţie. In felul 
acesta, nu numai că aveam să-mi satisfac această nouă poftă a 
mea de a călători, dar aveam să fiu din nou numai cu prințul 
meu. 

La paisprezece ani, Memnon a fost numit șeful expediției. 
Lucrul acesta nu era ieșit din comun. Existaseră, în istoria 
noastră, faraoni care comandaseră în luptă oștiri imense, fără să 
aibă o vârstă venerabilă. Prinţul își luase responsabilităţile 
acestei prime însărcinări în serios. Carele erau pregătite, iar 
Memnon a inspectat personal fiecare animal și fiecare vehicul. 
Aveam două perechi de rezervă pentru fiecare cal, astfel încât 
să poată fi înlocuiţi cu regularitate, atunci când oboseau. 

Apoi am hotărât amândoi minuţios și pe îndelete direcţia pe 
care aveam s-o urmăm, ca să găsim locul ideal pentru 
mormântul faraonului. Trebuia să fie într-o zonă aspră, greu 
accesibilă hoţilor, și trebuia să existe acolo o stâncă, pentru a 
putea ciopli în ea mormântul și toate culoarele auxiliare. 

Niciun loc pe care îl întâlnisem noi până atunci în ţinutul Kuș 
nu îndeplinea aceste cerințe. Am recapitulat tot ce știam despre 
ceea ce lăsasem în urmă și am încercat să estimăm ceea ce 
urma să întâlnim. Punctul unde ne aflam acum, Qebui, locul de 
confluență al celor două ape, era cel mai frumos din toată 
călătoria noastră de până atunci. Părea că toate păsările cerului 
se adunaseră aici, de la pescăruși, până la magnificii cocori 
albaștri, de la stolurile măcănitoare de rațe care întunecau 
soarele cu numărul lor, până la fluierarii și nagâţii ce ţâșneau pe 


548 


suprafața apei, oprindu-se doar pentru a întreba trist:, Pi-uit! Pi- 
uit!” Prin pădurile de salcâmi, precum și în savana deschisă, 
pășteau liniștite mii și milioane de antilope. Părea că așezarea 
aceasta a zeiței era sfântă pentru toate formele de viaţă. In 
apele din aval de punctul de întâlnire se adunau bancuri de 
pești, în vreme ce pe cerul african de deasupra lor se învârteau 
vulturii pescari cu capul alb și cu glasul lor ciudat, ca un lătrat. 

Fiecare dintre aceste două ape gemene avea o dispoziţie și 
un caracter distinct, la fel cum doi copii ieșiți din același uter pot 
fi diferiţi atât fizic, cât și intelectual. Ramura dreaptă era lentă și 
galbenă, mai mare ca volum decât cealaltă, dar nu atât de 
hotărâtă. Ramura de răsărit era un șuvoi noroios, cenușiu- 
albăstrui și arogant, care își dădea geamănul la o parte când îl 
întâlnea, refuzând să-și amestece apele, împingându-l pe 
celălalt pe lângă mal, păstrându-și tulburarea preț de mai multe 
mile, până când, în cele din urmă, se lăsa sorbit de curentul 
galben, mai blând. 

— Ce apă ar trebui să urmăm, Taita? mă întrebă Memnon, iar 
eu am trimis după ghizii șilluki. 

— Râul galben provine dintr-o mlaștină imensă, pestilenţială. 
Nicio ființă umană nu poate pătrunde acolo. Este locul 
crocodililor, al hipopotamilor și al insectelor înțepătoare. Este 
locul frigurilor, unde omul își pierde calea și rătăcește pentru 
vecie, ne spuseră șillukii. 

— Dar celălalt râu? întrebarăm noi. 

— Râul întunecat vine din cer, coboară pe stâncile de piatră 
ce-și au vârfurile în nouri. Nici ţipenie de om nu poate escalada 
cheile acelea cumplite. 

— Vom urma cursul râului întunecat, din stânga, hotări 
prinţul. Vom găsi un loc de odihnă pentru tatăl meu, în acele 
ținuturi stâncoase. 

Astfel, am pornit în călătorie către răsărit și am mers până 
când am zărit munţii înălțându-se la orizont. Formau niște 
metereze albastre, înalte și formidabile, ce _întreceau orice 
întâlniserăm noi până atunci, orice imaginaţie. In comparaţie cu 
munţii aceștia, dealurile de pe valea Nilului păreau niște 
scormoneli făcute de ghearele unei păsări mici în malurile 
nisipoase ale fluviului. Pe zi ce trecea și ne apropiam de ei, se 
înălţau tot mai mult în tării, făcând lumea din jur să pară tot mai 
mică. 


549 


— Niciun om nu poate urca acolo, se minună Memnon. Acesta 
trebuie să fie lăcașul zeilor. 

Am urmărit jocul fulgerelor pe culmi, pâlpâind și licărind în 
masa de nouri vălătuciţi ce ascundeau piscurile de privirile 
noastre. Am auzit tunetul urlând ca un leu plecat la vânătoare, 
printre strâmtorile și văile abrupte și furăm cuprinși de venerație 
copleșitoare. 

Nici n-am apucat bine să ajungem la poalele acestor șiruri 
muntoase, că drumul ne fu barat de stânci și de chei, făcându- 
ne să ne întoarcem carele. Acolo am dat de o vale ascunsă, cu 
pereţi verticali de stâncă. Prinţul și cu mine am explorat acest 
loc sălbatic vreo douăzeci de zile, până când ajunserăm, în 
sfârșit, dinaintea unui perete negru de piatră; atunci, Memnon 
rosti liniștit: 

— Acesta este locul în care rămășițele pământești ale tatălui 
meu își vor găsi odihna veșnică. Se uită la stânca golașă cu o 
expresie mistică și visătoare. Parcă-i aud, în minte, glasul. Aici 
va fi fericit. 

Astfel, am luat aminte la locul acela și am marcat stânca, 
împlântând cârlige de bronz în crăpături, stabilind direcţiile și 
unghiurile pasajului de la intrare pentru zidarii care aveau să 
vină și să se pună pe lucru. După ce făcurăm toate acestea, am 
ieșit din labirintul de văi și de chei amenințătoare și ne-am 
întors pe lângă Nil la locul de întâlnire al celor două ape, unde 
era ancorată flota noastră. 


e Capitolul 107 « 


Ne stabiliserăm tabăra pe o câmpie întinsă, la numai câteva 
zile de mers de Qebui, când, într-o noapte, fui trezit de niște 
grohăituri puternice, sinistre, și de zgomotul făcut de animale în 
mișcare, care păreau să vină din bezna ce ne înconjura. 

Memnon a poruncit ca trompetistul să sune chemarea la 
arme, iar noi ne-am postat în așteptare în cercul de care. Am 
aruncat lemne pe focurile de pază și ne-am forţat să distingem 
ceva în întuneric. La lumina licăritoare a flăcărilor, am zărit un 
puhoi întunecat, asemănător unei revărsări a Nilului, 
năpustindu-se asupra noastră. Grohăielile stranii și fornăiturile 


550 


deveniseră asurzitoare, iar aglomerarea aceea de animale era 
atât de presantă, încât se izbeau de cercul exterior de care și 
răsturnară câteva. N-aveai cum să te mai odihnești în vacarmul 
acela, așa că am stat cu mâna pe arme tot restul nopţii. Puhoiul 
de făpturi nu încetă o clipă. 

Când zorii de ziuă începură să lumineze scena, în faţa ochilor 
noștri apăru un spectacol extraordinar. Oriunde ne-am fi uitat, 
până-n zare, câmpiile erau acoperite de animale în mișcare. 
Mergeau toate în aceeași direcţie, înaintând cu greu, cu o 
ciudată înverșunare fatalistă, cu capetele atârnând, învăluite de 
vălul de praf stârnit de propriile lor copite, mugind sinistru, a 
jale. Din când în când, câteva animale din turma aceea fără 
sfârșit se speriau fără niciun motiv și își azvârleau copitele în 
sus. Săreau, fornăiau și se repezeau unul la altul în cercuri 
haotice, ca niște vârtejuri la suprafaţa unui râu lin. După care își 
reluau același mers neabătut și anevoios, pe urmele roiurilor ce 
se depărtau înceţoșat în fața lor. 

Stăteam și ne uitam cu gura căscată. Toate animalele din 
această nesfârșită adunare erau de același soi, de fapt erau 
identice. Aveau o nuanţă închisă, spre mov, cu o gușă flocoasă 
și cu coame în formă de semilună. Capetele erau diforme, cu 
boturi urâte și bulboase, iar trupurile le erau înclinate, de la 
umerii înalţi, continuând fusiform către coadă. 

Când, în sfârșit, am înhămat caii la care și ne-am continuat 
călătoria, am luat-o prin marea aceasta vie de animale, ca o 
flotă de galere. Se depărtau, ca să ne facă loc, curgând pe lângă 
noi de-o parte și de alta atât de aproape, încât, dacă întindeam 
mâna, le puteam atinge. Nu le era frică deloc și se uitau la noi 
cu niște ochi tâmpi, lipsiţi de interes. 

La prânz, Memnon și-a întins arcul și a ucis cinci antilope cu 
tot atâtea săgeți. Le-am jupuit și le-am tăiat în bucăţi, în vreme 
ce animalele celelalte curgeau pe lângă noi la o aruncătură de 
băț. In ciuda aspectului lor straniu, carnea de antilopă friptă pe 
tăciuni, la un foc în aer liber era la fel de bună ca a oricărui alt 
vânat. 

— Acesta e un alt dar al zeilor, declară Memnon. De îndată ce 
ne vom alătura oștirii principale, voi trimite o expediţie să 
hăituiască turmele acestea. Vom putea pune carne la afumat, 
destulă ca să hrănim și soldaţii, și sclavii, de acum, până la anu’, 
când se vor întoarce iar aici. 


551 


Ghizii șilluki ne-au spus că migraţia aceasta este un 
eveniment anual și că turmele se mută de la o zonă de pășunat, 
la alta, aflată la sute de mile depărtare. Ei numeau aceste 
animale gnu. 

— Nume ce imita strigătul lor ciudat. 

— Va fi un stoc de carne inepuizabil, care se va completa din 
nou, an de an, l-am informat eu pe prinţ. 

Niciunul dintre noi n-ar fi putut prevedea evenimentele 
catastrofale care aveau să urmeze după vizita greoaielor gnu. 
Trebuia să-mi fi dat seama după felul în care dădeau din cap și 
fornăiau fără niciun motiv sau după balele ce se scurgeau din 
nările unora dintre ele la care m-am uitat cu atenţie când 
treceau pe lângă noi. Totuși, nu am acordat mare atenție 
acestui comportament și le-am luat drept creaturi blânde și 
inofensive, generatoare de mare profit. 

l-am povestit reginei Lostris, de îndată ce-am ajuns la 
confluenţa celor două ape, despre migraţia antilopelor gnu, iar 
ea a fost de acord cu sugestia prinţului Memnon. Asistat de 
Kratas și de Remrem, băiatul a primit comanda unei coloane de 
două sute de care, la care se adăugau căruţe și câteva mii de 
șilluki. Regina i-a poruncit să ucidă cât mai multe antilope gnu, 
pentru a fi tăiate și afumate, pentru rațiile militarilor. 

Nu am însoțit această expediţie, pentru că rolul de asistent de 
măcelar nu-mi era pe plac. Totuși, curând văzui cum fumul 
focurilor, la care se prelucra carnea, întuneca orizontul; și, după 
ce mai trecură câteva zile, au început să se întoarcă și căruțele, 
încărcate cu hălci de carne afumată. 

Exact la douăzeci de zile de când ne întâlniserăm prima oară 
cu turmele de gnu, stăteam la umbra unui copac, pe malul 
Nilului, jucând bao cu vechiul și dragul meu prieten, Aton. Ca să- 
mi fac mie însumi o plăcere și din respect pentru prietenul meu, 
deschisesem unul dintre preţioasele ulcioare cu vin de trei 
palmieri, care ne mai rămăseseră din proviziile aduse din Egipt. 
Aton și cu mine jucam și ne ciorovăiam, așa cum fac vechii 
prieteni între ei, și sorbeam vinul cu mare încântare. 

N-aveam cum să știm ce catastrofă ne pândea din umbră, ca 
să ne copleșească pe toţi. Dimpotrivă, aveam toate motivele să 
fiu foarte mulţumit de mine însumi. Cu o zi înainte, îmi 
terminasem desenele și planurile pentru construcţia funerară a 
faraonului, în care încorporasem mai multe dispozitive, ca să 


552 


împiedic și să descurajez încercările de jaf ale oricărui 
profanator de morminte. Regina Lostris aprobase toate aceste 
planuri și îl numise pe unul dintre maeștrii zidari, ca 
supraveghetor. Mi-a spus că aveam voie să-mi iau toți sclavii și 
echipamentul de care aveam nevoie. Stăpâna mea era hotărâtă 
să nu precupeţească niciun efort, ca să-și respecte jurământul 
față de soțul ei decedat. Avea să-i construiască mormântul cel 
mai grozav pe care geniul meu îl putea concepe. 

Tocmai câștigasem cea de-a treia partidă de bao în faţa lui 
Aton și turnam încă un ulcior din vinul acela cu adevărat 
excelent, când am auzit ropot de copite și mi-am ridicat privirile. 
Dinspre liniile de care, venea un călăreț în plin galop. L-am 
recunoscut pe Hui, încă de departe. Mai veneau încă vreo 
câţiva, dar nu așa de repede, ca el. Pe măsură ce se apropia de 
noi, i-am văzut expresia feţei, care mă alarmă foarte tare și sării 
în picioare atât de brusc, încât am vărsat vinul și-am răsturnat 
tabla de bao. 

— Taita! strigă el la mine, de la vreo sută de metri. Caii! Dulce 
Isis, ai milă de noi! Caii! 

Trase de frâie și mă aruncai îndărătul lui, cuprinzându-l cu 
mâinile pe după talie. 

— Nu mai pierde vremea cu vorbăria, i-am strigat eu, în 
ureche. Gonește, prietene! Hai! 

M-am dus mai întâi la Răbdare. Jumătate din herghelie era la 
pământ, dar ea era prima mea dragoste. lapa zăcea pe-o parte, 
răsuflând din greu. Era deja bătrână și perii albi îi brumau botul. 
N-o mai folosisem la curse, din ziua când fusese omorâtă Sabie 
de colții elefantului. Cu toate că nu mai trăsese la car, era cea 
mai bună iapă de prăsilă din toată herghelia. Toţi mânjii ei îi 
moșteniseră inima mare și inteligența vie. Tocmai fătase un 
mânzoc mic și drăguţ, care stătea și se uita la ea îngrijorat. Am 
îngenuncheat alături. 

— Ce-i cu tine, curajoasa mea scumpă? am întrebat-o eu 
încetișor, iar ea deschise ochii, recunoscându-mi glasul. 

Pleoapele îi erau lipite de mucus. Mă cutremurai văzând-o în 
ce hal era. Gâtul i se umflase cam de două ori mai mult decât 
era în mod normal. Din gură și din nări i se scurgea puroi 
galben, urât mirositor. Ardea de febră, astfel încât îi simţii 
dogoarea radiind, ca dintr-un foc de tabără. 


553 


încercă să se ridice, când am mângâiat-o pe gât, dar era prea 
slăbită. Căzu îndărăt și din gâtlej îi ieși o bolboroseală 
gâlgâitoare. Puroiul gros, cremos, i se scurse prin nări și mi-am 
dat seama că se îneca din cauza lui. | se astupa traheea, așa că 
trebuia să se zbată pentru fiecare respiraţie. 

Se uita la mine cu o expresie aproape omenească de 
încredere, de parcă îmi cerea ajutorul. Fui copleșit de un 
simțământ de neputinţă. Nu mai fusesem niciodată atât de 
afectat. Mi-am tras șalul alb, ca zăpada, de pe umeri și l-am 
folosit ca să opresc șuvoiul de puroi care îi ieșea din nări. Era o 
încercare jalnic de inutilă, căci de îndată ce i-l ștergeam, din ea 
se revărsau noi valuri de substanţă urât mirositoare. 

— Taita! mă strigă Hui. Toate animalele noastre au fost 
contaminate de boala asta pestilenţială. 

Recunoscător că mă scosese din starea aceea, am lăsat-o pe 
Răbdare și m-am dus să cercetez și restul hergheliei. Jumătate 
din cai erau deja la pământ, iar majoritatea celor care mai 
stăteau încă în picioare se clătinau sau începuseră să vomite 
puroiul acela galben și gros. 

— Ce-avem de făcut? mă întrebară Hui și ceilalţi vizitii. 

Increderea lor mă copleșea. Se așteptau ca eu singur să 
previn acest dezastru, dar știam că nu-mi stătea în puteri. Nu 
cunoșteam niciun remediu și nu mă puteam gândi la niciun fel 
de tratament, oricât de drastic și de neobișnuit ar fi fost el. 

M-am dus, clătinându-mă pe picioare, înapoi, acolo unde 
zăcea Răbdare și i-am șters ultimul val de mizerie împuţită care 
i se scurgea pe bot. Mi-am dat seama că se prăpădea repede. 
Se căznea cumplit pentru fiecare răsuflare. Durerea mă copleși 
și știam că voi izbucni curând în lacrimi de deznădejde și că nu 
le voi mai putea fi cu nimic de folos nici cailor, nici oamenilor. 

Cineva îngenunche lângă mine, iar eu mi-am ridicat privirile și 
l-am văzut pe unul dintre rândașii șilluk, un flăcău plin de 
bunăvoință, pe care îl îndrăgisem și cu care mă împrietenisem, 
ce mă considera stăpânul lui. 

— E boala antilopelor gnu, îmi spuse el în limbajul lui simplu. 
Vor muri mulţi. 

M-am uitat lung la el, până ce vorbele lui începură să capete 
un sens în mintea mea. Mi-am amintit de animalele acelea 
băloase, fornăitoare, de culoare cafenie, care întunecau 


câmpiile de multe ce erau și de cum le considerasem un dar al 
zeilor binevoitori. 

— Boala asta ne omoară vitele, când vin antilopele gnu. Cele 
care supraviețuiesc sunt salvate. Nu se mai îmbolnăvesc 
niciodată. 

— Și ce-am putea face să le salvăm, Habani? l-am întrebat eu, 
dar el a clătinat din cap. 

— Nu e nimic de făcut. 

Răbdare muri, cu capul în braţele mele. Se înecă o dată, apoi 
se cutremură, iar picioarele îi înţepeniră, apoi se relaxară. Am 
gemut de durere și eram la marginea disperării, când mi-am 
ridicat privirile printre lacrimi și l-am văzut și pe mânzul ei 
bolborosind, din cauza puroiului care-i ieșea din gâtlej. În clipa 
aceea, mânia arzătoare luă locul disperării în sufletul meu. 

— Nu! am strigat eu. Doar n-am să te las și pe tine să mori! 

Am dat fuga lângă mânz și i-am poruncit lui Habani să-mi 
aducă niște găleți de piele cu apă fierbinte. Am spălat gâtlejul 
mânzului cu pânză de in, ca să micșorez supuraţia, dar n-a avut 
niciun efect. Puroiul i se scurgea în continuare din nări, iar 
pielea de pe gât i se umfla, ca o bășică umplută cu aer. 

— Moare, zise Habani, clătinând din cap. Mulţi au să moară. 

— N-am să las să se întâmple una ca asta! am jurat eu 
mohorât și l-am trimis pe Hui pe galeră, să-mi aducă cufărașul 
cu medicamente. 

Când se întoarse, era gata-gata să fie prea târziu. Mânzul era 
la capătul puterilor. Se îneca și simţeam cum i se scurg puterile 
printre degetele mele tremurătoare. Am pipăit să găsesc inelele 
rigide ale traheii, la joncţiunea dintre beregată și piept. Printr-o 
crestătură superficială cu bisturiul în piele, i-am descoperit 
traheea albă, ca un tendon, apoi am apăsat cu vârful și am 
străpuns teaca aceea tare. Aerul pătrunse șuierând prin 
deschizătură și am văzut cum i se umilă pieptul, pe măsură ce i 
se umpleau plămânii. Mânzul începu să respire din nou, într-un 
ritm regulat, dar mi-am dat aproape imediat seama că 
deschizătura pe care i-o făcusem în beregată se astupa din nou 
cu sânge și cu mucus. 

Am rupt repede o bucată de bambus din rama celui mai 
apropiat car și am tăiat un tub pe care i l-am împlântat în rană. 
Tubul îi menţinu tăietura deschisă, iar mânzul își relaxă 
convulsiile, când aerul îi pătrunse prin el fără niciun obstacol. 


555 


— Hui! am ţipat eu după el. Am să-ţi arăt cum să-i salvezi! 

Până să se întunece, mi-am instruit mai bine de o sută de 
vizitii și de rândași să facă operaţiunea aceasta crudă, dar 
eficientă, apoi muncirăm toată noaptea la lumina tremurătoare 
și nesigură a lămpilor cu ulei. 

Erau acum peste treizeci de mii de cai în hergheliile regale. 
Nu i-am putut salva pe toţi, deși am încercat. Ne-am continuat 
munca, cu mâinile murdare până la cot de sânge închegat. Când 
furăm epuizați, căzurăm pe niște baloturi de fân și dormirăm o 
oră, apoi ne-am întors clătinându-ne la treaba pe care o aveam 
de făcut. 

Unii cai nu erau foarte afectaţi de maladia aceasta 
pestilenţială, pe care o numisem strangulatorul galben. Păreau 
să aibă o rezistenţă înnăscută la ravagiile acesteia. Nu mai 
supurau atât de abundent, cum văzusem la turmele de antilope 
gnu, și mulţi dintre aceștia rămaseră pe picioare, scăpând de 
boală în câteva zile. 

Mulți însă muriră, înainte să le deschidem traheea și chiar unii 
cărora le reușisem operaţia pieriră mai târziu, din cauza 
cangrenei și a complicaţiilor pe care le făcuseră din cauza rănii. 
Bineînţeles, mulți dintre caii mei erau plecaţi în expediţie pe 
câmpii și nu aveam cum să-i ajut. Prinţul Memnon pierdu două 
treimi din efectiv, așa că fu nevoit să-și abandoneze carele și să 
se întoarcă pe jos la râul Qebui. 

Până la urmă, pierdurăm aproape o jumătate din caii noștri - 
șapte mii muriră, iar cei care supraviețuiră erau atât de slăbiţi și 
de amărâţi, încât trebuiră să treacă mai multe luni, până 
ajunseră iar destul de puternici, ca să tragă un car. Mânzul lui 
Răbdare supravieţui și luă locul bătrânei sale mame în inima 
mea. Ocupa locul din dreapta la carul meu și mă puteam baza 
atât de mult pe forţa lui, încât l-am numit Stâncă. 

— Cât de mult a afectat maladia aceasta speranţele noastre 
de a ne întoarce în Egipt? mă întrebă stăpâna mea. 

— Ne-a dat înapoi cu ani mulți, i-am spus eu și ochii ei se 
umplură de durere. l-am pierdut pe cei mai mulți dintre caii 
noștri bătrâni, așa ca Răbdare, de exemplu. Va trebui să prăsim 
iar hergheliile regale și să antrenăm caii tineri, ca să le ia locul 
în hamurile carelor. 

În anul următor, am așteptat cu inima strânsă migraţia 
antilopelor gnu, dar când apărură și mulţimea lor întunecă 


556 


pământul, se dovedi că Habani avusese dreptate. Numai câţiva 
dintre caii noștri se mai îmbolnăviră de strangulatorul galben și- 
aceștia făcură o formă ușoară care îi imobiliză numai pentru 
câteva săptămâni, până ce fură din nou în stare să treacă la 
lucru. 

Ceea ce mă uimi fu lucrul ciudat că mânjii născuţi în perioada 
de după prima infectare cu strangulatorul galben, cei care nu 
fuseseră, de fapt, niciodată expuși la maladia propriu-zisă, erau 
la fel de imuni ca mamele lor care o făcuseră din plin. Părea că 
imunitatea le fusese transmisă prin laptele pe care îl supseseră 
de la ugerul matern. Eram sigur că nu aveam să mai trecem prin 
experiența epidemiei, așa de puternic cum se întâmplase atunci. 


e Capitolul 108 « 


Acum, datoria cea mai mare pe care mi-o pusese stăpâna 
mea pe umeri era să construiesc mormântul faraonului în munți. 
Eram obligat să-mi petrec cea mai mare parte a timpului în locul 
acela sălbatic și primejdios și, până la urmă, munţii începură să 
mă fascineze, cu toate toanele lor. 

La fel ca femeile frumoase, aceștia erau imprevizibili, 
câteodată îndepărtați și ascunși în voalurile dense și mișcătoare 
ale nourilor, străbătute de fulgere și zguduite de tunete. Alteori, 
erau frumoși și seducători, ademenindu-mă, provocându-mă să 
le descopăr toate tainele și să trec prin toate experienţele 
încântătoare oferite de ei. Cu toate că aveam opt mii de sclavi la 
treabă și ajutorul neobosit al celor mai pricepuţi și mai rafinaţi 
meșteri și artiști de-ai noștri, lucrul la mormânt mergea încet. 
Ştiam că era nevoie de ani mulţi, ca să elaborăm mausoleul pe 
care stăpâna mea insistase să-l construim și să-l decorăm într- 
un fel potrivit pentru Stăpânul Celor Două Regate. De fapt, nu 
avea niciun rost să ne grăbim, căci munca avea să dureze la fel 
de mult, ca refacerea hergheliei regale și ca antrenarea 
regimentelor de infanterie șilluke, până ce aveau să fie la nivelul 
escadroanelor hicsoșilor cu care urmau să se confrunte într-o 
bună zi. 

Când nu eram în munţi, ocupat cu mormântul, îmi petreceam 
timpul la Qebui, unde mă așteptau mii de îndeletniciri și de 


557 


plăceri de tot felul, de la educarea celor două mici prințese, 
până la născocirea de noi tactici militare, împreună cu Tanus și 
cu prințul. 

Devenise limpede atunci că Memnon avea să conducă într-o 
bună zi diviziile de care și că Tanus nu se dezbărase încă de 
neîncrederea lui în cai. Era marinar și infanterist până în 
măduva oaselor și, pe măsură ce îmbătrânea, devenea din ce în 
ce mai conservator și mai tradiționalist în folosirea noilor sale 
regimente de șilluki. 

Prinţul însă devenea un conducător de care din ce în ce mai 
îndrăzneţ și mai inovator. Nu era zi în care să nu vină la mine cu 
zeci de idei noi, unele dintre ele total nerealiste, dar altele cu 
adevărat strălucite. Le-am încercat pe toate, chiar și pe cele 
despre care știam că sunt imposibile. Avea șaisprezece ani când 
regina Lostris l-a promovat la rangul de Cel Mai Bun Din Zece 
Mii. 

Acum că Tanus se plimba rareori cu mine, am preluat încet- 
încet rolul de vizitiu principal al lui Memnon. S-a înfiripat între 
noi o legătură aproape instinctivă care îi includea și pe cei doi 
cai, Stâncă și Lanţ. Atunci când porneam la drum, Memnon 
prefera să conducă el, așa că eu stăteam în spatele lui. Insă, 
îndată ce intram în acţiune, îmi arunca frâiele, își lua arcul și 
înșfăca sulițele din stativ. Intram cu carul în mijlocul bătăliei și îl 
cârmuiam, în funcţie de manevrele pe care le pusesem 
împreună la punct. 

Pe măsură ce Memnon se maturiza și îi creștea puterea, 
începurăm să câștigăm premii la jocurile și la cursele militare - 
una din ocupațiile din timpul șederii noastre la Qebui. Mai întâi 
am triumfat în cursele pe teren plat unde echipa formată din 
Stâncă și Lanţ putea să se desfășoare la maximum, apoi am 
început să câștigăm și concursurile de tras cu arcul și cu sulița. 
Curând, am ajuns să fim cunoscuți ca singura echipă ce trebuia 
învinsă, dacă aveai pretenţia să te aștepți ca regina Lostris să-ţi 
ofere panglica destinată campionilor. 

Îmi amintesc de uralele pe care le auzeam când carul nostru 
zbura prin ultima poartă a cursei; în timp ce treceam, eu ţineam 
hățurile, iar Memnon azvârlea sulițele în stânga și în dreapta în 
cele două păpuși umplute cu paie; apoi, cursa rapidă pe 
porţiunea dreaptă, în vreme ce prințul urla, ca un demon, cu 


558 


pletele sale lungi, împletite, zburătăcite pe spate de vânt, 
asemenea unei cozi de leu în atac. 

Curând, prinţul reuși să iasă în evidenţă și în alte competiții, 
de data aceasta fără niciun ajutor din partea mea. Ori de câte 
ori trecea pe lângă câte un grup de fete, cu Aurul Măririi 
strălucindu-i pe piept, și cu panglica de campion împletită în 
coadă, acestea începeau să chicotească și să se îmbujoreze, 
aruncându-i priviri piezișe. Mi s-a întâmplat o dată să pătrund pe 
neașteptate în cortul lui, ca să-i transmit niște vești importante 
pentru el, și, când colo, l-am găsit făcând dragoste, total 
desprins de ceea ce se petrecea în jur, concentrat numai asupra 
chipului frumos și a trupului delicat din brațele sale. M-am retras 
fără zgomot, cu inima puţin cam strânsă, la gândul că vârsta 
inocenţei trecuse deja. 

Dar toate aceste plăceri păleau în fața celei pe care o 
simţeam când aveam ocazia să-mi petrec câteva ore în prezenţa 
stăpânei mele. La treizeci și trei de ani, frumuseţea ei era în 
pârg. Alura sa era dublată de rafinament și de echilibru. 
Devenise, cu adevărat, regină și o femeie fără seamăn. 

O iubeau toți supușii ei, dar niciunul ca mine. Nici măcar 
Tanus nu mă depășea în devotament. Eram mândru că încă mai 
avea mare nevoie de mine, că avea atâta încredere în sfaturile 
și judecăţile mele, bazându-se totdeauna pe ele. Fără să pun la 
socoteală toate lucrurile binecuvântate care îmi bucurau 
existența, ea avea să rămână totdeauna marea iubire a vieții 
mele. 


e Capitolul 109 « 


Ar fi trebuit să fiu mulțumit și fericit, dar am avut întotdeauna 
o fire neliniștită, exacerbată acum de gustul pentru hoinăreală 
care pusese stăpânire pe mine. Ori de câte ori mă opream din 
munca la mormântul faraonului și mă uitam la munţi, simţeam 
cum mă ademenesc spre ei. Am început să fac excursii scurte 
prin cheile lor singuratice, adesea singur, dar uneori și cu Hui 
sau cu câte altcineva. 

Cu Hui eram în momentul în care am văzut pentru prima oară 
turmele sălbatice de ibex, sus, deasupra noastră, pe ţancurile 


559 


înalte ale munților. Animalele acestea erau mai înalte de două 
ori decât caprele sălbatice pe care le știam din valea Nilului, iar 
unii dintre ţapi purtau coarne masive și îmbărligate, încât 
păreau niște monștri din poveste. 

Hui fu acela care duse vestea despre aceste animale uriașe, 
la confluența celor două râuri, unde se afla flota, la Qebui, și, ca 
urmare, seniorul Tanus veni chiar în luna aceea pe valea 
mormântului faraonului, cu arcul pe umăr și însoţit de prinţul 
Memnon. Prinţul se transforma pe zi ce trecea într-un vânător 
înrăit, la fel ca tatăl său, și abia aștepta să pornească hăituiala. 
În ceea ce mă privește, am salutat șansa de a explora înălțimile 
acelea fascinante, într-o astfel de companie. 

Nu intenționasem să ne aventurăm mai mult de prima 
creastă, dar, când ajunserăm în vârf, furăm binecuvântaţi cu o 
priveliște care îţi tăia răsuflarea. Văzurăm alţi munți în zare, în 
formă de nicovală, cu crestele plate, de un ocru ca blana leilor. 
Făceau ca piscurile pe care ne aflam să pară pitice, așa că ne 
ademeneau să mergem mai departe. 

Nilul urca și el, ca noi, prin văi prăpăstioase și chei întunecate, 
care îi înspumau apele într-un alb-strălucitor. Nu puteam să-i 
urmăm totdeauna cursul, dar, pe alocuri, eram obligaţi să urcăm 
deasupra lui și să urmăm potecile primejdioase, de-a curmezișul 
pereţilor câte unui munte încruntat. 

Apoi, după ce ne ademenea adânc, în pântecele lui, muntele 
își slobozea întreaga furie asupra noastră. 

Eram o sută de oameni în companie și aveam zece cai de 
povară, care ne cărau proviziile. Ne așezasem tabăra într-una 
din aceste chei fără fund, cu ultimele trofee ale lui Tanus și ale 
lui Memnon așezate pe pământul pietros, ca să le admirăm și să 
le ridicăm în slăvi. Erau două capete de capră, cele mai mari pe 
care le văzusem în toate călătoriile noastre, cu coamele atât de 
grele, încât era nevoie de doi sclavi să le poată ridica. Brusc, 
începu să plouă. 

Pe valea Egiptului nostru e posibil să plouă o dată la douăzeci 
de ani. Niciunul dintre noi nu-și putuse măcar închipui ceva cât 
de cât asemănător cu ceea ce se abătu atunci asupra noastră. 

Mai întâi, nouri mari și negri au acoperit fâșia îngustă de cer 
ce ni se arăta printre stâncile care ne împresurau, așa că ne-am 
cufundat din amiaza aceea însorită, într-un crepuscul adânc. 


560 


Valea fu măturată de un vânt rece, îngheţându-ne trupurile și 
spiritele. Ne-am îngrămădit unii în alţii înspăimântați. 

Apoi, izbucniră trăsnete din pântecele mohorât al nourilor, 
care sfărâmară stâncile din jur, umplând aerul cu miros de sulf 
și cu scântei. Tunetul se revărsa asupra noastră, amplificându- 
se, în timp ce se rostogolea din stâncă în stâncă, iar pământul 
tresări și se cutremură sub picioarele noastre. 

După care începu ploaia. Și nu sub formă de picături. Era ca și 
cum am fi stat sub una dintre cataractele Nilului, la apogeul 
revărsărilor. Nu mai puteam respira, apa ne umplea gura și 
nările, încât simțeam cum ne înecăm. Ploaia era atât de deasă, 
încât de-abia zăream silueta neclară a celui de lângă noi. Ne-a 
izbit cu atâta putere, încât ne-a doborât și ne-am târât 
înspăimântați spre stâncă cea mai apropiată, să ne adăpostim 
sub ea. Și-acolo însă ne asaltă toate simţurile și ne înțepă pielea 
expusă, ca un roi de viespi mânioase. 

Era frig. Nu mai simţisem niciodată o asemenea răceală, iar 
noi nu aveam alt acoperământ, afară de șalurile subțiri de in. 
Frigul ne sugea toată vlaga din mădulare și tremuram de ne 
clănțăneau dinţii în gură, cu toate că îi strângeam din răsputeri, 
încât ne dureau maxilarele. 

Apoi, auzii un zgomot nou care întrecu răpăiala ploii. Era 
vuietul apei ce se transformase într-un monstru rapace. Mai jos 
de valea îngustă unde ne aflam, un adevărat zid de apă cenușie 
mătura totul în cale. Se întindea de la un ţanc la altul, cărând tot 
ce întâlnea. 

Fui prins în valul acesta și rostogolit fără-ncetare. Simţeam 
cum îmi iese sufletul, în timp ce eram izbit de stânci, iar apa 
rece îmi umplea beregata. Peste mintea mea se pogori 
întunericul și crezui că mor. 

Îmi amintesc vag cum am fost tras din vâltoare de niște 
mâini, după care am fost dus repede pe un mal depărtat și 
întunecat. Glasul prinţului meu mă readuse în simţiri. Înainte să 
deschid ochii, simţii un miros de fum și căldura focului într-o 
parte. 

— Taita! Trezește-te! Vorbește-mi! 

La insistenţele sale, am deschis ochii. Chipul lui Memnon îmi 
apăru pâlpâitor dinainte-mi și îmi zâmbi. Apoi zise peste umăr: 

— Și-a revenit, seniore Tanus. 


Mi-am dat seama că eram într-o peșteră din stâncă și că afară 
se făcuse noapte. Tanus veni dinspre focul din vreascuri ude 
care fumega și se ciuci lângă prinţ. 

— Cum te simţi, bătrânul meu prieten? Sper că nu ţi-ai rupt 
vreun oscior. 

M-am căznit să mă ridic în capul oaselor și m-am pipăit iute 
peste tot, înainte să-i răspund: 

— Simt că-mi crapă capul și mă dor toate mădularele. Afară 
de asta, mi-e frig și mi-e foame. 

— Inseamnă că nu-i niciun pericol să mori, chicoti Tanus, cu 
toate că numai cu câteva clipe înainte ne îndoiam cu toţii de 
lucrul acesta. Trebuie să ieşim din munţii aceștia blestemaţi, 
înainte să se întâmple ceva mai rău. A fost o nebunie din partea 
noastră să ne aventurăm într-un loc unde râurile curg din ceruri. 

— Unde sunt ceilalţi? l-am întrebat eu. 

Tanus clătină din cap. 

— S-au înecat cu toţii. Ai fost singurul pe care l-am putut 
trage afară din vâltoare. 

— Dar caii? 

— S-au dus cu toţii, mormăi el. 

— Mâncare? 

— Nimic, îmi răspunse Tanus. Mi-am pierdut până și arcul în 
râu. N-am mai rămas decât cu spada de la șold și cu hainele de 
pe mine. 


e Capitolul 110 « 


Am părăsit adăpostul nostru de sub stâncă în zori și am 
pornit-o îndărăt, prin valea aceea înșelătoare. La poalele cheilor, 
am găsit trupurile câtorva dintre oamenii și caii noștri zăcând pe 
bolovani, unde fuseseră azvărlite în momentul retragerii apelor. 

Am scotocit printre stânci și grohotișuri și am reușit să 
recuperăm câte ceva din proviziile și din echipamentul nostru. 
Spre marea mea bucurie, mi-am găsit cufărașul cu 
medicamente, cu toate că era plin de apă. Am scos conţinutul 
acestuia pe un bolovan și, în vreme ce se usca, mi-am făcut un 
ham dintr-un frâu de piele, ca să-mi car cufărașul în spate. 


Între timp, Memnon tăiase niște hălci de carne din leșul unui 
cal și le frigea la un foc de vreascuri. După ce am mâncat pe 
săturate, am pus bine ce ne-a mai rămas din carne și am pornit- 
o pe drumul de întoarcere. 

Călătoria se transformă curând într-un coșmar, în vreme ce 
escaladam povârnișurile abrupte și pietroase și cădeam în cheile 
de la poalele lor. Părea că sălbăticia aceea cumplită nu avea 
sfârșit, iar picioarele noastre pline de răni abia mai puteau păși. 
Noaptea, tremuram jalnic pe lângă câte un foculeţ de vreascuri 
aduse de ape. 

Încă din a doua zi, ne-am dat cu toţii seama că ne rătăcisem 
și că bâjbâiam fără niciun ţel. Aveam siguranţa că eram 
blestemaţi să murim în munţii aceștia cumpliţi. Apoi, am auzit 
fluviul și, în vreme ce treceam peste următoarea șa dintre 
piscuri, am dat de Nilul cel mic șerpuind în adâncurile cheilor de 
la picioarele noastre. Și asta nu era totul. Pe malurile fluviului, 
văzurăm un grup de corturi colorate, iar printre ele mișunau 
siluete umane. 

— Oameni civilizaţi, am zis eu imediat, căci corturile acelea 
trebuie să fie din pânză ţesută. 

— lar aceia sunt cai, m-a susținut Memnon iute, arătând spre 
animalele priponite îndărătul grupului de corturi. 

— Uitaţi-vă acolo! ne arătă Tanus. Am văzut lucirea unei 
spade sau a unui vârf de lance. Știu să prelucreze metalul! 

— Trebuie să aflăm ce-i cu oamenii aceștia. 

Eram fascinat de tribul acesta care trăia într-un ţinut atât de 
neospitalier. 

— O să ne-alegem cu beregăţile tăiate, mormăi Tanus. Ce te 
face să crezi că muntenii ăștia nu sunt la fel de sălbatici ca 
pământul pe care trăiesc? 

Abia mai târziu aveam să aflăm că oamenii aceia se numeau 
etiopieni. 

— Caii aceia sunt magnifici, șopti Memnon. Ai noștri nu sunt 
atât de înalţi și de vânjoși. Trebuie să coborâm, să-i studiem. 

Prinţul era călăreț până în măduva oaselor. 

— Seniorul Tanus are dreptate. Avertismentul lui deșteptase 
în mine obișnuita-mi prudenţă, așa că nu puteam decât să 
recomand precauție. S-ar putea ca oamenii aceia să nu fie decât 
niște sălbatici, în ciuda aspectului lor civilizat. 


563 


Mai dezbăturăm, o vreme, problema pe dâmbul muntelui, dar, 
până la urmă, curiozitatea ne învinse pe toţi trei, așa că ne-am 
strecurat în jos, prin viroagă, ca să-i iscodim pe străinii aceia. 

Pe măsură ce ne apropiam, văzurăm că erau înalți, bine 
clădiţi, probabil mai robuști decât egiptenii. Aveau părul negru, 
des și foarte cârlionţat. Bărbaţii purtau bărbi, în vreme ce noi ni 
le radem. Ei purtau robe lungi, probabil ţesute din lână, viu- 
colorate. Noi avem piepturile goale, iar șorțurile noastre sunt de 
un alb pur. Ei purtau cizme din piele moale, total deosebite de 
sandalele noastre și aveau capul înfășurat cu o pânză 
strălucitoare. 

Femeile pe care le-am văzut trebăluind printre corturi nu 
purtau voaluri și erau vesele. Cântau și vorbeau între ele într-o 
limbă pe care nu o auzisem niciodată, dar li se auzeau glasurile 
melodioase, în vreme ce scoteau apă, se învârteau pe lângă 
focurile de gătit sau măcinau grăunţe pe pietrele de moară. 

Un grup de bărbaţi juca un joc pe o tablă care, de acolo unde 
stăteam ascunși, părea foarte asemănător cu bao. Făceau 
rămășaguri și se certau în legătură cu partida lor de pietre. La 
un moment dat, doi dintre ei săriră în picioare și își scoaseră 
pumnalele de la chimir. Se confruntară mărâind și șuierând, ca 
doi cotoi. 

Atunci, alt bărbat care stătuse până atunci deoparte se ridică 
și se întinse, ca un leopard leneș. Porni agale spre ei și le lovi 
pumnalele cu spada. Cei doi protagoniști cedară imediat și se 
retraseră cu coada între picioare. 

Aducătorul acela de pace era, fără îndoială, căpetenia 
grupului. Era un bărbat înalt, cu o siluetă filiformă, ca a unui ţap 
de munte. Semăna cu un tap și din alte puncte de vedere. Avea 
barba deasă și lungă a ibexului, iar trăsăturile îi erau aspre și 
alungite; avea nasul coroiat și gura largă, plină de cruzime. Imi 
trecu prin minte că putea, probabil, la fel ca unul dintre ţapii pe 
care Tanus îi doborâse de pe ţancuri. 

Brusc, am simţit cum Tanus mă strânge de braț și l-am auzit 
șoptindu-mi la ureche: 

— la uită-te la el! 

Această căpetenie era îmbrăcată în veșmintele cele mai 
bogate dintre toţi cei de acolo. Roba lui avea dungi stacoijii și 
albastre, iar cerceii îi erau din pietre care străluceau precum 
luna plină. Dar nu-mi dădui seama ce îl incitase pe Tanus. 


564 


— Spada, șuieră Tanus. Uită-te la spada lui! 

M-am uitat pentru prima dată cu atenţie la ea. Era mai lungă 
decât armele noastre, iar mânerul se vedea clar că era făurit în 
filigran de aur curat, de o finețe cum nu mai văzusem până 
atunci. Garda de mână era bătută în pietre scumpe. Era o 
capodoperă și, cu siguranţă, îi luase meșterului care o făcuse o 
viaţă întreagă. 

Totuși, nu lucrul acesta îi atrăsese atenţia în mod special lui 
Tanus, ci lama. Lungă cât braţul căpeteniei, era făurită dintr-un 
metal ce nu era nici galben ca bronzul, nici roșu ca arama. Avea 
o culoare ciudată, albastră-argintie strălucitoare, precum solzii 
unei scrumbii de Nil abia scoase din fluviu. Era încrustată cu aur, 
ca și cum s-ar fi dorit să i se scoată în evidenţă valoarea unică. 

— Ce-o fi? îmi șopti Tanus. Din ce metal o fi făcută? 

— Nu știu. 

Căpetenia își reluă locul din faţa cortului său, dar acum 
rămase cu spada în poală și începu să-i mângâie tăișul cu 
dragoste, cu o bucată de rocă vulcanică, în formă de falus. 
Metalul emitea un sunet cristalin, la fiecare atingere a pietrei. 
Niciun fel de bronz nu răsunase vreodată astfel. Era ca torsul 
unui leu odihnindu-se. 

— O vreau! șopti Tanus. Nu-mi voi găsi odihna, până când nu 
voi avea această sabie! 

l-am aruncat o privire uluită, căci nu mai percepusem 
nicicând un asemenea ton în glasul lui. 

Mi-am dat seama că vorbea serios. Arăta ca un om lovit brusc 
de o pasiune copleșitoare. 

— Nu mai putem sta mult aici, i-am spus eu încet. Ne vor 
descoperi. 

L-am luat de braţ, dar el îmi opuse rezistență. Se holba la 
arma aceea. 

— Hai să mergem să ne uităm la caii lor, am insistat eu și el 
îmi permise, în sfârșit, să-l trag de acolo. 

L-am tras și pe Memnon cu mâna cealaltă. După ce am ajuns 
la o distanţă sigură, am ocolit tabăra și ne-am strecurat spre cai. 

Când i-am văzut de aproape, am fost lovit de aceeași pasiune 
înflăcărată pe care o trăise și Tanus faţă de spada aceea 
albastră. Caii lor erau de o rasă diferită de cea a hicsoșilor. Erau 
mai înalți și mai bine proporționați. Aveau capete mai nobile și 
nările mai largi. Mi-am dat seama că acestea stăteau mărturie 


565 


unei rezistențe mai mari. Ochii lor se aflau situaţi mai în față pe 
craniu și erau mai bulbucaţi decât ai animalelor noastre. Erau 
mari, blânzi și străluceau de inteligenţă. 

— Ce frumoși sunt! îmi șopti Memnon, de alături. Uită-te cum 
își semeţesc capetele și cum își arcuiesc gâtul! 

Tanus tânjea după sabie, iar noi ne simțeam cuprinși de o 
pasiune la fel de mare ca a lui, faţă de cai. 

— Numai un armăsar ca acela, pentru iepele noastre! m-am 
rugat eu la oricare dintre zeii dispuși să m-asculte. Mi-aș da 
până și nădejdea mea în viaţa eternă, pentru unul singur! 

Unul dintre rândașii străini se uită în direcţia noastră, apoi îi 
spuse ceva altuia de lângă el și porni către noi. De data aceasta, 
n-am mai simţit nevoia să insist să rămânem acolo, așa că ne- 
am strecurat toţi trei îndărătul bolovanului lângă care ne 
adăpostisem și ne-am luat tălpășiţa. Am găsit o ascunzătoare 
mai sigură mai departe, pe fluviu, printre niște bolovani 
prăbușiţi și ne-am lansat imediat într-una din acele discuţii, în 
care toată lumea vorbea, fără să asculte. 

— Am să mă duc la el și-am să-i ofer o mie de debeni de aur! 
jură Tanus. Trebuie să pun mâna pe spada aceea! 

— Primul lucru pe care îl va face va fi să te omoare. N-ai văzut 
cum o mângâia, de parcă i-ar fi fost primul născut? 

— Caii ăia! se minuna Memnon. Nici în vis n-am văzut 
asemenea frumuseți! Numai Horus mai poate avea asemenea 
animale, înhămate la carul său. 

— l-ai văzut pe ăia doi, cum s-au repezit unul la altul? i-am 
atras eu atenţia. Sunt sălbatici și însetaţi de sânge. Te vor 
spinteca, înainte să poţi scoate o vorbă. Și-apoi, ce ai să le oferi 
în schimb? Își vor da seama că nu suntem decât niște cerșetori 
nenorociţi! 

— Le-am putea fura trei armăsari, la noapte, și să pornim 
călare spre câmpie, îmi sugeră Memnon și, cu toate că ideea era 
ademenitoare, i-am spus sever: 

— Eşti prinţul coroanei Egiptului, nu un hoţ la drumul mare! 

Rânji la mine: 

— Pentru unul din caii aceia, le-aș tăia beregăţile, ca ultimul 
tâlhar din Teba. 

În vreme ce dezbăteam noi așa, auzirăm zvon de glasuri care 
se apropiau de-a lungul fluviului, din direcţia taberei străine. Ne- 
am uitat în jur după un adăpost mai sigur și ne-am ascuns. 


566 


Glasurile se apropiau. Apăru un grup de femei care se opriră 
chiar la picioarele noastre, la marginea apei. Erau trei mai 
bătrâne și o fată. Femeile purtau robe de o nuanţă maroniu- 
gălbuie și turbane negre pe cap. Am presupus că erau 
servitoare sau doici. Nici prin minte nu mi-a trecut atunci că 
erau gardiene, căci o tratau pe fată cu o deferenţă deosebită. 

Fata era înaltă și subțire, astfel încât atunci când se mișca 
părea o tulpină de papirus în briza Nilului. Purta o robă scurtă de 
lână bogată, cu dungi galbene și albastre, ca cerul, care îi lăsa 
genunchii la vedere. Cu toate că purta cizme scurte din piele 
cusută, mi-am dat seama că avea picioare suple și fine. 

Femeile se opriră la poalele ascunzișului nostru, iar una dintre 
cele mai în vârstă începu s-o dezbrace pe fată. Celelalte două 
umplură oalele de lut pe care le purtaseră pe cap până aici, cu 
apă din Nil. Fluviul era încă umflat. Nimeni nu putea intra fără să 
se teamă în torentul acela rece. Era limpede că intenționau s-o 
spele pe fată cu apa din oale. 

Una dintre femei îi scoase fetei roba peste cap, iar aceasta 
rămase goală pe marginea apei. L-am auzit pe Memnon gâfâind. 
M-am uitat la el și mi-am dat seama că uitase cu desăvârșire de 
gândul să fure caii. 

În vreme ce două dintre femei turnau apă peste fată, cea de-a 
treia o freca cu o cârpă împăturită. Tânăra își ţinea brațele 
deasupra capului și se învârtea încet, ca să le dea posibilitatea 
să-i spele fiecare parte a trupului. Râdea și țipa ușor, din pricina 
apei reci și i se făcu pielea găinii în jurul sfârcurilor care păreau 
două rubine mari, șlefuite, montate ca niște giuvaiere în vârful 
sinilor ei netezi și rotunzi. 

Părul îi era o tufă întunecată de cârlionţi, pielea ei avea 
culoarea măduvei lemnului de salcâm, după prelucrarea cu 
uleiuri. Era de un maro roșcat intens și strălucea în lumina înaltă 
a soarelui de la munte. 

Avea trăsăturile delicate, cu nasul subţire, frumos sculptat. 
Buzele îi erau moi și pline, fără să fie groase. Avea ochii mari și 
întunecaţi, migdalaţi, deasupra pomeţilor proeminenţi. Genele îi 
erau atât de dese, încât se încurcau unele în altele. Era 
frumoasă. O singură femeie pe care o cunoșteam eu o întrecea 
în nuri. 

Brusc, le spuse ceva femeilor care erau cu ea. Ele se dădură 
la o parte, iar ea le lăsă și începu să urce cu picioarele acelea 


567 


lungi și goale către noi. Dar înainte să ajungă la ascunzătoarea 
noastră, se dădu după un bolovan, ca să n-o vadă tovarășele 
sale, lăsându-se cu totul vederii noastre. Se uită iute în jur, dar 
nu ne zări. Apa rece trebuie că o afectase, căci se lăsă iute pe 
vine și dădu drumul propriului șuvoi care clipoci pe piatra de sub 
ea. 

Memnon gemu încetișor. Era ceva instinctiv, fără nicio 
intenţie, un sunet de dorință atât de intensă, încât se 
transformase în chin. Fata sări în picioare și se uită direct la el. 
Memnon stătea un pic mai încolo de Tanus și de mine. In vreme 
ce noi eram ascunși, el i se arăta cu totul. 

Cei doi se uitară lung unul la altul. Fata tremura, iar ochii îi 
deveniseră enormi. Mă aşteptam s-o ia la fugă sau să ţipe. In loc 
de asta însă se uită peste umăr, într-un gest conspirativ, ca să 
se asigure că femeile n-o urmăriseră. Apoi se întoarse iar către 
Memnon și rosti o întrebare, cu un glas dulce, șoptit, întinzând 
mâna ademenitor. 

— Nu înţeleg, șopti Memnon și își întinse mâinile, într-un gest 
de neputinţă. 

Fata porni spre el și repetă întrebarea nerăbdătoare, iar 
atunci când Memnon dădu din cap, ea îl apucă de mână și i-o 
scutură. Agitată cum era, ridică glasul, ca și cum i-ar fi cerut 
ceva. 

— Masara! 

Una dintre însoţitoarele ei o auzi. 

— Masara! 

Era limpede că acesta era numele fetei, căci îi făcu semn lui 
Memnon să tacă și să aibă grijă, apoi se întoarse să plece 
îndărăt. 

Dar cele trei femei începuseră deja să urce panta după 
Masara. Sporovăiau agitate și alarmate și apărură după bolovan 
grupate. Când îl văzură pe Memnon, se opriră. 

Un moment, nimeni nu mai făcu nicio mișcare, apoi însă toate 
trei femeile începură să ţipe la unison. Fata goală păru să vrea 
să fugă de partea lui Memnon, dar când făcu primul pas, una 
dintre femei o înșfăcă; acum ţipau toate patru, căci fata se 
zbătea să se elibereze. 

— E timpul să plecăm acasă! mă smuci Tanus de braţ, iar eu 
făcui o săritură după el. 


568 


Din direcţia taberei se auziră strigătele mai multor bărbați, 
stârniţi de ţipetele femeilor. Când m-am oprit să mă uit îndărăt, 
i-am văzut apărând pe după muchie, în corp compact. Am văzut 
și că Memnon nu ne urmase, ci sărise în ajutorul fetei. 

Femeile acelea erau toate zdravene, așa că o ţineau bine pe 
fată și începură să ţipe și mai tare. Cu toate că Masara încerca 
din răsputeri să se elibereze din strânsoarea ei, Memnon nu 
putu s-o elibereze. 

— Tanus! am strigat eu. Memnon e la ananghie! 

Ne-am întors și l-am smuls de acolo. El veni după noi fără 
nicio tragere de inimă. 

— Am să mă întorc după tine! ii strigă el fetei, uitându-se 
peste umăr, în vreme ce alerga între noi. Fii curajoasă! Am să 
mă întorc după tine! 

Când îmi spune câte cineva acum că nu există dragoste la 
prima vedere, îmi zâmbesc în barbă și mă gândesc la ziua 
aceea, când Memnon o văzuse pe Masara pentru prima oară. 

Pierdusem vremea întorcându-ne să-l luăm pe Memnon, iar 
hăitașii noștri se apropiau cu repeziciune, când o luarăm pe una 
dintre potecile lăsate de capre, pe povârniș. O săgeată îi trecu 
lui Memnon pe lângă umăr și se izbi de stâncile de pe marginea 
căraării. Asta ne făcu să luăm și mai mult viteză. 

Alergam în șir pe poteca îngustă. Memnon era în faţă, iar 
Tanus îl urma. Eram ultimul din rând, împovărat de cufărul meu 
medical din spinare. Începusem să cam rămân în urmă. O nouă 
săgeată ne trecu pe deasupra capetelor, apoi o a treia se izbi de 
povara din spatele meu, cu o forţă care mă făcu să mă clatin, 
însă cufărașul opri săgeata, care altfel mi-ar fi străpuns trupul. 

— Hai, Taita! îmi striga Tanus peste umăr. Aruncă cutia aia a 
ta blestemată, altfel au să pună mâna pe tine! 

El și Memnon se aflau acum la cincizeci de pași în fața mea și 
se tot depărtau, dar eu nu mă puteam despărţi de cufărașul 
meu preţios. În clipa aceea, mă lovi altă săgeată. De data asta, 
n-am mai fost atât de norocos. Mă nimeri în picior, în partea 
cărnoasă a coapsei, iar eu m-am rostogolit pe potecă, 
prăbușindu-mă. 

M-am răsucit în poziţie șezândă, uitându-mă înspăimântat la 
mânerul de papură al săgeţii care răsărea din piciorul meu. Apoi 
m-am uitat îndărăt, spre hăitașii noștri. Erau conduși de 
căpetenia bărboasă, cu robă dungată, ce se afla înaintea 


569 


oamenilor săi cu vreo sută de pași. Venea pe potecă, făcând o 
serie de sărituri mari și elastice, străbătând distanţa la fel de 
iute ca un ţap ibex cu care semăna atât de bine. 

— Taita! mă strigă Tanus. Eşti teafăr? 

Se oprise la capătul povârnișului și se uita îndărăt îngrijorat. 
Memnon trecuse de partea cealaltă și nu se vedea. 

— Sunt rănit! M-a lovit o săgeată! i-am răspuns eu. Plecaţi, 
lăsaţi-mă aici! N-am cum să vă urmez! 

Fără să ezite o clipă, Tanus se întoarse și se îndreptă spre 
mine în salturi mari. Căpetenia etiopiană îl văzu întorcându-se și 
mugi ceva, ca o provocare. Işi scoase spada aceea albastră și 
lucitoare și o roti, în timp ce se năpustea pe povârniș. 

Tanus ajunse la locul în care mă aflam și încercă să mă pună 
pe picioare. 

— N-are niciun rost. Sunt rănit rău. Salvează-te! i-am spus eu, 
dar etiopianul era prea aproape. Tanus mă lăsă și își scoase 
propria-i spadă. 

Cei doi se năpustiră unul la altul într-un atac mortal. Nu exista 
nicio îndoială în legătură cu finalitatea acestui duel, căci Tanus 
era cel mai puternic și mai priceput spadasin din întregul Egipt. 
După ce avea să îl omoare pe etiopian, soarta noastră era 
pecetluită, căci nu ne puteam aștepta la îndurare din partea 
acoliţilor săi. 

Etiopianul lovi primul, cu o mișcare amplă, ca să-i taie capul 
lui Tanus. Era o figură imprudentă din partea lui, faţă de un 
spadasin de talia adversarului său. Știam că Tanus avea să 
pareze pe linia capului și să riposteze natural, cu toată forța din 
umărul său, înfigându-i căpeteniei vârful spadei în beregată, 
prin barbă. Era una dintre loviturile preferate ale lui Tanus. 

Cele două tăișuri se întâlniră, dar nu se auzi niciun zăngănit. 
Spada albastră reteză pur și simplu bronzul galben al lui Tanus, 
ca pe un lăstar de salcie. Tanus rămase cu mânerul în mână și 
cu un ciot din ceea ce fusese înainte tăișul acela lung și 
necruţător. 

Tanus rămase uluit de repeziciunea cu care îl dezarmase 
etiopianul și ezită să se apere de următoarea lovitură care se 
abătu asupra lui, ca un trăsnet. Sări îndărăt în ultima clipă, dar 
tăișul albastru îi crestă mușchii puternici ai pieptului său gol și 
din tăietura aceea lungă, dar superficială, ţâșni iute sângele. 


— Fugi, Tanus! Fugi! i-am strigat eu. Altfel, o să ne omoare pe 
amândoi! 

Etiopianul se repezi iar la el, dar eu zăceam în mijlocul potecii 
înguste. Fu nevoit să sară peste mine, ca să ajungă la Tanus. L- 
am apucat cu brațele în jurul genunchilor și l-am trântit peste 
mine grămadă, într-o vânzoleală amenințătoare. 

Etiopianul încerca să-mi înfigă vârful spadei sale albastre în 
pântece, așa cum stăteam dedesubtul lui, iar eu mă răsucii atât 
de violent, încât începurăm să ne rostogolim amândoi de pe 
potecă, pe povârnișul abrupt de grohotiș. Pe măsură ce ne 
rostogoleam tot mai repede, eu strigam văicărit și disperat: 

— Fugi! Ai grijă de Memnon! 

Grohotișul argilos era la fel de înșelător ca nisipurile 
mișcătoare și nu te puteai prinde de nimic. Etiopianul și cu mine 
furăm despărțiți și alunecam acum spre marginile torentului. 
Eram zdrobit, aproape să-mi pierd cunoștința, și-am rămas 
acolo, zăcând, până ce niște mâini aspre mă smuciră în picioare 
și fui împresurat de vorbe răstite și injurioase. 

Căpetenia îi opri să mă omoare și să mă arunce în fluviu. El 
era plin de praf, la fel ca și mine, iar roba îi era sfâșiată și 
murdară, din cauza căzăturii, dar ţinea încă strâns în mâna 
dreaptă spada albastră și mârâia la oamenii săi. Aceștia 
începură să mă târască spre tabăra lor, însă eu m-am uitat 
disperat în jur și mi-am văzut cufărașul medical printre pietre. 
Hamul de piele se rupsese și îmi căzuse din spinare. 

— Aduceţi-mi-l înapoi! Le-am poruncit eu oamenilor care mă 
țineau, cu toată forța și demnitatea de care eram în stare, 
arătând spre cufăraș. 

Aceștia începură să râdă de insolenţa mea, dar căpetenia își 
trimise un om să-l ia. 

Trebuia să fiu cărat de doi bărbaţi, căci săgeata din coapsa 
mea începuse să-mi producă o durere îngrozitoare. Fiecare pas 
pe care îl făceam către tabără era pentru mine un chin, iar când 
ajunserăm acolo, bărbaţii mă trântiră dur la pământ, în locul 
deschis din cercul de corturi. 

Apoi, începură să se certe îndelung și înflăcărat. Era limpede 
că erau nedumeriţi în legătură cu originea și cu motivele pe care 
le avusesem venind acolo și că încercau să se hotărască ce să 
facă cu mine. Din când în când, se apropia câte unul de mine și 
mă lovea cu piciorul în coaste, întrebându-mă ceva cu glas 


571 


răstit. Stăteam cât puteam eu de liniștit ca să nu le stârnesc și 
mai mult violenţa. 

Grupul de oameni rămase oarecum deconcertat, când 
urmăritorii lui Tanus și ai lui Memnon se întoarseră cu mâna 
goala. Nu se mai auziră urlete injurioase și nimeni nu mai 
gesticula. Am răsuflat ușurat la gândul că cei doi reușiseră să 
scape. 

După o vreme, își amintiră de mine și se întoarseră să-și verse 
focul asupra mea, aplicându-mi și mai multe șuturi și lovituri. 
Până la urmă, căpetenia lor îi chemă și le porunci să nu mă mai 
chinuiască. După aceea, își pierdură interesul pentru mine și 
plecară. Am fost lăsat acolo, pe pământul gol, plin de praf și de 
răni, cu săgeata încă înfiptă în carne. 

Căpetenia își reluă locul dinaintea celui mai mare dintre 
corturi, care era, bineînțeles, al lui și, în vreme ce își ascuțea 
spada cu o curea, se uita la mine întruna, fără să mă scruteze 
însă. Din când în când, schimba câteva vorbe în surdină cu unul 
dintre oamenii săi, dar, se pare că pericolul în care mă aflam 
trecuse, pentru moment. 

Am ales cu grijă momentul, apoi m-am adresat lui direct. Am 
arătat către cufărașul meu medical care fusese azvârlit lângă 
unul dintre corturi și am rostit cu o voce mieroasă și 
împăciuitoare: 

— Am nevoie de cufărașul meu. Trebuie să-mi oblojesc rana 
asta. 

Cu toate că șeful nu-mi înţelegea cuvintele, și-a dat seama ce 
voiam după gesturile pe care le făceam. l-a poruncit unuia 
dintre oamenii săi să-i aducă lădiţa. li spuse s-o lase în fața lui și 
deschise capacul. Scoase totul dinăuntru pe-ndelete, examinând 
fiecare obiect de acolo. Îl ridica pe fiecare, dacă îi atrăgea 
atenţia și punea câte o întrebare, la care mă străduiam să-i 
răspund prin semne. 

Părea satisfăcut că, în afară de bisturie, cufărașul nu conţinea 
nicio armă primejdioasă. Nu sunt sigur că, în momentul acela, 
și-a dat seama că era vorba de instrumente medicale. Totuși, i- 
am arătat prin semne ce aveam de gând să fac, arătând spre 
piciorul meu, mimând scoaterea săgeţii. Se aplecă asupra mea 
cu spada în mână și mă asigură că avea să-mi zboare capul la 
primul semn de trădare, însă îmi permise să-mi folosesc 
instrumentele. 


572 


Săgeata intrase sub un unghi și într-o poziție incomodă de 
ajuns. În plus, durerea pe care mi-o provoca folosirea lingurilor 
Taita, menite să prindă și să mascheze țepii din vârful săgeții 
adânc înfipte în came, mă făcu de câteva ori aproape să leșin. 

Gâfâiam și eram leoarcă de sudoare în clipa când fui gata să 
trag săgeata. Între timp, aveam un public de aproape jumătate 
din populaţia taberei. Se îmbulziseră în jurul meu și se uitau cu 
un viu interes la felul în care îmi făceam operaţia. 

Am apucat mânerele lingurilor cu fermitate, mi-am pus o 
bucată de lemn între dinţi, am strâns-o tare și am scos vârful 
protejat al săgeţii din rană. Se auziră strigăte de mirare și de 
uluire din rândurile publicului. Era limpede că niciunul dintre ei 
nu mai văzuseră un vârf de săgeată cu ţepi scos cu atâta 
ușurință și fără să cauzeze prea mult victimei. Fură și mai 
impresionați când văzură cu câtă îndemânare îmi aplicam 
bandajele de pânză de in. 

În cadrul oricărei naţiuni și culturi, chiar și în cazul celei mai 
primitive, vindecătorul și medicul au un loc special, de onoare, și 
este tratat cu stimă. Îmi demonstrasem priceperea în modul cel 
mai convingător cu putinţă, iar statutul meu din tabăra 
etiopiana se schimbă radical. 

La porunca șefului, am fost dus într-unul din corturi și așezat 
pe o saltea de paie. Cufărașul medical fu pus la capul patului 
meu, iar una dintre femei îmi aduse pâine, tocăniță de pui și 
lapte covăsit. 

Dimineaţa, după ce se strânseră corturile, fui plasat într-o 
targă îndărătul unui cal din lunga caravană și tras de-a lungul 
potecilor hurducate și prăpăstioase. Spre groaza mea, văzui 
după unghiul razelor soarelui că ne întorceam îndărăt, în inima 
munţilor, și m-am temut că eram pierdut pentru poporul meu, 
probabil pentru totdeauna. Faptul că eram medic îmi salvase, se 
pare, viaţa, dar îmi și conferea o asemenea valoare, încât nu 
avea să mi se mai dea drumul vreodată. Știam că eram sclav, 
mai mult chiar decât cu numele. 


e Capitolul 111 e 


În ciuda hurducăturilor pe care le resimţeam pe targă, piciorul 
începu să mi se vindece bine. Lucrul acesta îi impresiona și mai 
mult pe cei care mă prinseseră și, curând, se apucară să-i aducă 
la mine pe toţi membrii grupului care se răneau sau se simțeau 
rău. 

Am tratat o pecingine și am tăiat cu bisturiul un panariţiu la 
degetul mare de la mâna unuia dintre etiopieni. Am cusut la loc 
un bărbat care câștigase prea mult la jocuri cu prietenii lui 
focoși.  Etiopienii aceștia aveau o dambla să-și rezolve 
neînțelegerile cu pumnalul. Când unul dintre cai și-a azvârlit 
călăreţul într-un șanț, i-am pus la loc braţul frânt. S-a vindecat 
frumos, așa că reputaţia mea a crescut. Căpetenia etiopiană mă 
privea cu un nou respect și îmi oferea strachina cu mâncare, 
după ce alegea bucăţile cele mai bune, înainte să li se permită 
altor oameni să mănânce. 

După ce mi se vindecă piciorul îndeajuns să pot merge din 
nou, mi s-a acordat permisiunea să mă plimb prin tabără. Totuși, 
nu aveam voie să mă depărtez. Mă urma tot timpul un bărbat 
înarmat și nu scăpăm de el nici măcar în cele mai intime 
momente ale mele din spatele stâncilor. 

Eram ţinut departe de Masara și o vedeam numai de la 
distanţă, dimineaţa, când ne începeam călătoria zilnică și, din 
nou, când ne așezam tabăra pentru noapte. In timpul lungului 
nostru drum din timpul zilei prin munţi eram despărțiți; eu mă 
aflam în capul caravanei, în timp ce ea călătorea la coadă. Era 
totdeauna însoţită de gardienele ei și, de obicei, înconjurată de 
gărzi înarmate. 

De câte ori ni se întâlneau privirile, Masara se uita la mine cu 
cei mai disperaţi și mai imploratori ochi cu putinţă, ca și cum aș 
fi putut s-o ajut în vreun fel. Fără nicio îndoială, era un prizonier 
important, de rang înalt. Era o tânără atât de drăgălașă, încât 
mă trezeam adesea gândindu-mă la ea în timpul zilei, încercând 
să-mi imaginez motivele captivităţii sale. Am ajuns la concluzia 
că era fie o mireasă îndărătnică, luată acolo ca să-și cunoască 
viitorul soț, fie un pion în cine știe ce intrigă politică. 


574 


Fără să cunosc limba, nu speram să înţeleg ce se întâmpla 
sau să aflu câte ceva despre etiopienii aceștia. Așa că m-am 
apucat să învăţ limba geez. 

Am ureche muzicală și-am profitat cât am putut de fiecare 
ocazie. Ascultam cu atenţie orice conversație din jurul meu și- 
am prins cadenţa și ritmul felului în care vorbeau. Încă de la 
început, am dedus că numele căpeteniei era Arkoun. Într-o 
dimineaţă, înainte de plecarea la drum, Arkoun dădea porunci 
grupului său reunit, în legătură cu marșul din ziua aceea. Am 
așteptat să-și termine lunga și incitanta tiradă, apoi am repetat- 
o pe același ton și în aceeași cadență. 

Mă ascultară într-o liniște mormântală, apoi izbucniră într-un 
râs tunător. Hohoteau și se băteau unii pe alţii pe spate, 
lacrimile le șiroiau pe obraji, pentru că aveau un simţ direct, 
simplu, al umorului. Habar n-aveam ce spusesem, dar era clar 
că o făcusem corect. 

Işi strigau unii altora citate din discursul meu și își clătinau 
capetele, mimând felul pompos de a fi al lui Arkoun. Trecu multă 
vreme până ce se reinstaură ordinea, dar în final Arkoun s-a 
repezit la mine și mi-a pus o întrebare pe un ton acuzator. N-am 
înţeles o vorbuliță din ceea ce spunea, dar i-am strigat și eu 
aceeași întrebare, cuvânt cu cuvânt. 

De data aceasta, se declanșă un adevărat delir. Era ceva 
peste puterile omenești. Bărbaţii în toată firea se agățau unii de 
alţii, ţipau și își ștergeau ochii șiroind de lacrimi. Unul dintre ei 
căzu într-un foc, pârlindu-și barba. 

Cu toate că gluma era pe seama lui, Arkoun râse și el cu 
ceilalți și mă bătu ușor cu palma pe spate. Din clipa aceea, 
fiecare bărbat sau femeie din tabără îmi deveni profesor. Nu 
aveam decât să arăt spre un obiect, că mi se și striga cuvântul 
geez care îl desemna. In momentul în care am început să leg 
aceste cuvinte în propoziții, ei mă corectau cu bunăvoință și se 
simțeau din cale-afară de mândri de progresele mele. 

Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama de gramatică. Verbele 
se conjugau într-un fel total diferit de egipteană, iar genul și 
pluralul substantivelor erau ciudate. Totuși, în zece zile m-am 
trezit vorbind o limbă geez inteligibilă, ajungând chiar să 
construiesc o colecție bună de înjurături și de invective pe alese. 

În timp ce le învăţam limba și le tratam bolile, le-am studiat și 
obiceiurile și felul de a fi. Am aflat astfel că erau jucători înrăiţi, 


575 


iar jocul de table de care nu se mai săturau era o pasiune, îi 
ziceau dom, dar nu era decât o formă simplificată și 
rudimentară a jocului de bao. Numărul cupelor de pe tablă și de 
pietre implicate în joc era diferit de bao. Cu toate acestea, toate 
obiectele și principiile erau asemănătoare. 

Arkoun era campionul grupului la dom, dar când i-am studiat 
jocul, mi-am dat seama că habar nu avea de regula clasică a 
celor șapte pietre. Și nici nu înţelegea protocolul celor patru 
tauri. Fără o cunoaștere amănunţită a acestor lucruri, un jucător 
de bao n-ar fi putut fi clasificat nici măcar în rangul inferior al 
maeștrilor de gradul trei. Am meditat asupra riscului pe care mi- 
| asumam, umilind un tiran atât de vanitos și de orgolios, dar am 
ajuns la concluzia că era singurul mod prin care puteam să-i 
câștig prietenia. 

Prima oară când se așeză în faţa cortului său și își întinse 
tablele, zâmbind cu îngâmfare și  răsucindu-și mustata, 
așteptând ca unul dintre cei prezenţi să-și ia inima în dinţi și să-l 
provoace, eu l-am împins pe primul aspirant și m-am așezat cu 
picioarele încrucișate sub mine, în fața lui Arkoun. 

— Nu am argint ca să pariez, i-am spus eu într-o geez încă 
rudimentară. Joc de dragul pietrelor. 

A dat din cap cu gravitate. Ca un împătimit al jocului acestuia 
înţelegea sentimentul. Vestea că-l provocam pe Arkoun la un joc 
de table se răspândi prin tabără și curând veniră cu toţii să se 
uite râzând și înghiontindu-se. 

Când l-am lăsat pe Arkoun să-și așeze trei pietre în castelul de 
la răsărit, oamenii începură să se îmbrâncească chicotind 
dezamăgiţi la gândul că voi pierde repede jocul. Incă o piatră la 
răsărit și câștiga. Ei nu înțelegeau semnificaţia celor patru tauri 
pe care îi adunasem la miazăzi. Când le-am dat drumul, aceștia 
se mișcară cu ușurință de-a lungul tablei, izolând pietrele 
neapărate și castelul de răsărit. După alte patru mișcări, jocul fu 
al meu. Nici măcar n-a mai fost nevoie să demonstrez regula 
celor șapte pietre. 

Câteva momente s-a lăsat o tăcere de mormânt. Nu cred că 
Arkoun și-a dat seama de proporţiile înfrângerii sale. Insă, când 
a făcut-o, s-a ridicat și și-a scos spada. Credeam că îmi greșisem 
calculele și că era pe cale să-mi taie capul sau cel puţin un braț. 

A ridicat spada în aer, apoi i-a dat drumul, ţipând furios. A 
tăiat tabla, aplicând douăsprezece lovituri până ce a făcut-o 


576 


așchii și a azvârlit pietrele pe câmp. Apoi s-a îndreptat spre 
stânci, smulgându-și barba, amenințând cu moartea și urlând 
către tancurile măreţe, vorbe care erau purtate mai la vale într- 
o serie de ecouri din ce în ce mai stinse. 

Trecură trei zile până când Arkoun își așeză din nou tablele în 
faţă și mă provocă să mă așez dinaintea lui. Bietul om n-avea 
nici cea mai mică idee despre ceea ce-l aștepta. 


e Capitolul 112 œ 


Pe zi ce trecea, cunoștințele mele de geez se amplificau și am 
fost, în sfârșit, capabil să înțeleg câteva din motivele acelei lungi 
călătorii prin canioanele și strâmtorile munţilor. 

II subapreciasem pe Arkoun. Nu era doar o căpetenie, ci și un 
rege. Numele lui întreg era Arkoun Gannouchi Maryam, Negusa 
Naghast, Regele Regilor și Conducător al Statului Etiopian 
Aksum. Abia mai târziu am aflat că orice tâlhar al munţilor care 
poseda o sută de cai și cincizeci de soţii putea să se numească 
rege și că existau aproape douăzeci de regi ai regilor, mai tot 
timpul în căutare de pământ și de locuri de prădat. 

Cel mai apropiat vecin al lui Arkoun era Prester Beni-Jon, care 
susținea și el că este rege al regilor și conducător al statului 
Aksum. Se pare că exista o oarecare rivalitate și o mulţime de 
resentimente între acești doi monarhi. Se luptaseră de câteva 
ori, fără rezultate concludente, însă. 

Masara era fiica preferată a lui Prester Beni-Jon. Fusese răpită 
de o altă căpetenie-hoţ care nu se încoronase încă și nu-și luase 
titlul obligatoriu de rege al regilor. 

În urma unui aranjament comercial cinstit, Masara îi fusese 
vândută lui Arkoun, în schimbul unei poveri ce încăpea pe 
spinarea unui cal, constând în bare de argint. Arkoun voia să o 
folosească pentru a câștiga un argument politic pe lângă tatăl 
său, care o iubea ca pe ochii din cap. Se pare că răpirea și 
cererile de răscumpărare erau un lucru obișnuit în diplomaţia 
politică etiopiană. Deoarece nu avea încredere să lase un 
asemenea bun valoros în mâinile oamenilor săi, Arkoun s-a dus 
el însuși s-o ia pe prințesa Masara. Caravana noastră o aducea 
acum în fortăreața lui Arkoun. Am aflat asta și multe alte 


577 


informaţii folositoare de la sclavele bârfitoare care-mi aduceau 
mâncare și din conversațiile ocazionale din jurul tablei de dom. 
Când am ajuns la Amba Kamara, fortăreața din munţi a regelui 
Arkoun  Gannouchi Maryam, eram deja expert în politica 
complicată și lunecoasă a diferitelor state etiopiene din Aksum 
și îi cunoșteam pe toţi pretendenții la tronul imperiului. 

Mi-am dat seama și de tulburarea care creștea tot mai mult 
pe măsură ce ne apropiam de sfârșitul călătoriei, și până la 
urmă, am urcat pe o cărăruie îngustă, șerpuitoare, care nu era 
altceva decât un drum al caprelor până la vârful altei amba. 
Aceste ambe erau, de fapt, masivele care compuneau șirurile 
muntoase din partea centrală a Ethiopiei. Fiecare dintre ele era 
un munte cu vârful turtit și cu pereţi perpendiculari ce se 
înfigeau în văile despărțitoare. 

Se putea ușor vedea, atunci când stăteai pe marginea 
prăpastiei că pământul era fragmentat în mai multe regate și 
principate mici. Fiecare amba era o fortăreață naturală de 
nepătruns. Bărbatul din vârful ei era invincibil și se putea 
autointitula rege, fără teama de a fi provocat. 

Arkoun veni alături de mine şi-mi arătă munții din zona de 
miazăzi. 

— Acolo este ascunzătoarea hoţului aceluia de cai, a 
ticălosului Prester Beni-Jon. E un trădător înnăscut. Işi drese 
glasul și scuipă peste marginea stâncii, în direcţia rivalului său. 
Ajunsesem să aflu că nici Arkoun nu era chiar așa lipsit de 
cruzime și că era și el un trădător. Dacă admitea că Prester 
Beni-jon era stăpânul acelor locuri, însemna că tatăl Masarei 
trebuia să fie, într-adevăr, un om formidabil. 

Am traversat podișul Amba Kamara, trecând prin câteva sate 
de colibe cu pereţi de piatră împrejmuite de câmpii semănate cu 
sorg și cu grâu. Toţi țăranii de pe câmpie erau înalţi, bandiți 
înarmaţi cu săbii și scuturi rotunde, din aramă. Păreau la fel de 
violenţi și de războinici ca oricare dintre membrii caravanei 
noastre. 

La capătul celălalt al ambei, cărarea ne conduse la cea mai 
extraordinară fortăreață naturală pe care o văzusem vreodată. 
Din masa principală a muntelui se făcea o prelungire ca un 
turnuleț perpendicular pe versanţii abrupți, separați de peretele 
stâncos printr-un abis ce inspira respectul și spaima. Această 
prăpastie era traversată de o potecă îngustă, o arcadă naturală 


578 


din piatră care o lega de podiș. Era atât de strâmtă, încât nu 
puteau trece doi cai unul lângă altul prin ea, iar dacă un singur 
animal pornea la trap, nu se putea roti sau întoarce decât dacă 
ajungea pe partea cealaltă. 

De la potecă până la strâmtoarea de sub ea era o cădere de 
trei sute de picioare. Caii erau atât de descurajaţi, încât călăreţii 
fură obligați să descalece și să-i lege la ochi, după care îi 
conduseră pe potecă. Pe la jumătatea drumului tremuram de 
amețeală și nu îndrăzneam să mă uit peste marginea prăpastiei 
în golul imens. Am fost nevoit să apelez la tot controlul meu 
pentru a continua să merg și pentru a nu mă arunca pe burtă ca 
să mă agăţ de stâncile de la picioarele noastre. 

Cocoţat pe vârful acestui turn de piatră se afla un castel 
construit din blocuri de stâncă, cu acoperiș din stuf, diform și 
asimetric. Ferestrele deschise erau acoperite cu perdele din 
piele jupuită, iar mizeriile colcăitoare și gunoaiele oribile se 
scurgeau din fortăreață, bătând și murdărind povârnișul de sub 
ea. Cadavre de femei și de bărbaţi împodobeau zidurile și 
crenelurile, ca niște decoraţiuni făcute în cinstea unei serbări 
macabre. Unele dintre ele atârnaseră atât de mult timp acolo, 
încât oasele le fuseseră curățate de stolurile de ciori ce se 
roteau deasupra abisului sau se odihneau croncănind pe 
acoperișurile caselor. Alte victime care atârnau cu capul în jos 
mai erau încă în viață, iar eu le priveam cu groază ultimele 
mișcări neputincioase. Totuși, cei mai mulţi dintre ei erau morii, 
în diferite stadii ale descompunerii. Mirosul de carne putredă era 
atât de puternic, încât nici măcar vântul care bătea tot timpul în 
jurul stâncilor nu-l putea dispersa. 

Regele Arkoun le numea pe ciori puii săi. Uneori le hrănea 
aruncându-le mâncarea pe ziduri, alteori direct în strâmtoare. 
Geamătul stins al unei victime nefericite ce pierea în adâncuri 
era ceva comun vieţii noastre din foișorul de la Adbar Seged, 
casa vântului cântător. 

Execuţiile, biciuirile zilnice, tăierea mâinilor sau a picioarelor, 
smulgerea limbilor cu clești înroșiți în foc reprezentau principala 
distracţie a regelui Arkoun, atunci când nu juca dom sau când 
nu plănuia vreun nou raid împotriva unuia dintre vecinii săi. 
Deseori, Arkoun mânuia el însuși toporul sau cleștii, iar hohotul 
său de râs răsuna le fel de puternic ca ţipetele victimelor. De 
îndată ce caravana noastră traversă pe potecă și intră în curtea 


579 


centrală a fortăreței Adbar Seged, Masara dispăru însoţită de 
temnicerele sale în labirintul de străduţe pietruite, iar eu fui 
condus la noua mea locuinţă care se afla în vecinătatea lui 
Arkoun. 

Mi s-a alocat o singură celulă de piatră. Era întunecată și 
umedă. Căminul deschis al focului înnegrea pereții cu funingine 
și dădea puţină căldură. Deși purtam robele de lână ale locului, 
nu mi-a fost niciodată cald în Adbar Seged. Cât de mult tânjeam 
după lumina Nilului și după oazele strălucitoare din Egipt! 
Stăteam pe unul dintre crenelurile bătute de vânt și plângeam 
de dorul familiei mele, de dorul lui Memnon și al lui Tanus, de al 
micilor mele prințese și, cel mai mult, de dorul stăpânei mele. 
Uneori mă trezeam noaptea cu lacrimi reci pe obraji și îmi 
trăgeam pătura din piele de oaie peste cap pentru ca Arkoun să 
nu-mi audă suspinele prin peretele subţire de piatră. Adesea îl 
rugam să mă elibereze. 

— De ce vrei să mă părăsești, Taita? 

— Vreau să mă întorc la familia mea. 

— Acum eu sunt familia ta, a râs el. Eu sunt tatăl tău. 

Am făcut un pariu cu el. Dacă aveam să câștig o sută de 
jocuri succesive de dom, el mă lăsa să plec, promițându-mi și o 
escortă care să mă conducă spre întinsele câmpii ale Nilului. 
Când însă am câștigat cele o sută de jocuri, el a chicotit 
amuzându-se de naivitatea mea. 

— Am spus o sută? Nu cred. Sigur a fost vorba de o mie. Apoi 
se întoarse spre prietenii lui. Am pariat pe o mie de jocuri. 

— O mie! au strigat ei în cor. A fost vorba de o mie! Tuturor li 
s-a părut o glumă bună când, supărat, am refuzat să mai joc 
dom cu Arkoun. Acesta m-a spânzurat cu capul în jos de pereții 
fortăreței, până în momentul în care i-am strigat să pregătească 
tablele. Când m-a văzut gol, Arkoun a râs de mine și m-a 
înghiontit: 

— Te-oi fi descurcând tu bine cu tablele de dom, dar se pare 
că ţi-ai pierdut propriile-ţi bile, egipteanule. Aceasta era prima 
dată de la capturarea mea când mi-a fost dezvăluită mutilarea. 
Oamenii îmi ziceau din nou „eunuc”, spre rușinea și spre 
supărarea mea. Totuși, până la urmă, lucrul acesta mi-a folosit. 
Dacă aș fi fost bărbat întreg, nu mi s-ar mai fi dat voie să ajung 
la Masara. 


580 


e Capitolul 113 e 


Au venit și m-au luat noaptea și m-au condus în vreme ce 
tremuram prin pasajele care duceau spre celula Masarei. 
Încăperea ei era luminată de o lampă cu ulei slabă și înăuntru 
mirosea a vărsătură. Fata era ghemuită pe o saltea de paie în 
mijlocul camerei, iar podeaua de piatră era plină de vomă. 
Suferea cumplit, plângea și gemea, ţinându-se de burtă. M-am 
apucat imediat de lucru și am început s-o examinez cu grijă. Imi 
era teamă ca nu cumva să aibă abdomenul tare ca piatra - 
simptomele umflării și perforării intestinelor care aveau să ducă 
ulterior la inundarea masivă a pântecelui. Pentru această boală 
nu exista niciun leac. Nici măcar eu, cu toată priceperea mea, 
nu o puteam salva, dacă suferea de această maladie. 

Spre marea mea ușurare, abdomenul ei era cald și moale. Nu 
avea febră. Mi-am continuat examinarea și, deși gemea și urla 
de durere de fiecare dată când o atingeam, nu am găsit nicio 
cauză pentru starea ei. Eram pus în încurcătură și încercam să 
găsesc o soluţie. Apoi am observat că deși chipul îi era 
contorsionat de durere, se uita la mine cu o privire nevinovată. 

— Este mai rău decât mă așteptam, le-am spus eu celor două 
slujnice, în geez. Dacă vreţi să o salvez, aduceţi-mi cufărul cu 
medicamente, imediat! 

Ele porniră târșâit către ușă, iar eu mi-am apropiat capul de al 
ei și i-am șoptit: 

— Ești o fată deșteaptă și o bună actriţă. Te-ai gâdilat în gât 
cu o pană, nu-i așa? 

Mi-a zâmbit și apoi mi-a șoptit: 

— N-am știut cum să te întâlnesc altfel. Când mi-au spus 
femeile că ai învăţat limba geez, mi-am dat seama că putem să 
ne ajutăm unul pe altul. 

— Sper să fie posibil. 

— Sunt foarte sigură. Și faptul că vorbesc cu un prieten este o 
bucurie. 

Nu mă așteptasem să aibă atâta încredere în mine așa că am 
fost impresionat. 

— Poate vom găsi împreună o modalitate de a evada din locul 
acesta cumplit. 


În clipa aceea, le-am auzit venind pe cele trei femei; glasurile 
lor răsunau de-a lungul coridorului exterior. Masara m-a prins de 
mână. 

— Ești prietenul meu nu-i așa? Vei mai veni la mine? 

— Sunt prietenul tău și voi mai veni. 

— Spune-mi repede înainte să pleci, cum îl cheamă? 

— Pe cine? 

— Pe cel cu care erai în prima zi la fluviu? Pe cel care 
seamănă cu un tânăr zeu. 

— Numele lui este Memnon. 

— Memnon! a repetat ea cu un respect deosebit. Este un 
nume frumos. | se potrivește. 

Femeile intrară în cameră, iar Masara își cuprinse burta cu 
mâinile, gemând de parcă era pe punctul să moară. In vreme ce 
eu dădeam îngrijorat din cap ca să mă vadă femeile, am 
preparat un tonic din ierburi care avea să-i facă bine și le-am 
spus că mă voi întoarce a doua zi de dimineaţă. 

În zori, starea Masarei se ameliorase, iar eu am putut să stau 
mai mult timp cu ea. O singură femei rămăsese cu noi, dar și 
aceasta s-a plictisit și s-a retras în celălalt capăt al încăperii. Așa 
că am schimbat în liniște câteva vorbe cu Masara. 

— Memnon mi-a spus ceva. Dar eu nu am înţeles. Ce-a zis? 

— A spus: „Voi veni după tine. Fii curajoasă. Voi veni după 
tine”. 

— Cu siguranţă că n-a vorbit serios. Nici nu mă cunoaște. Abia 
de m-a văzut, în fugă. Dădu din cap și începu să plângă. Crezi că 
a vorbit serios, Taita? 

În tonul vocii ei se simţea o rugăminte obsesivă care m-a 
emoţionat Nu puteam s-o las să sufere mai mult. 

— Este prinţul Egiptului și un om de onoare. Memnon nu ar fi 
spus asta, dacă nu ar fi luat totul în serios. Asta a fost tot ce am 
putut vorbi atunci, dar am revenit a doua zi. Primul lucru pe care 
mi l-a cerut a fost: 

— Repetă-mi ce a spus Memnon! lar eu m-am conformat. 

l-am spus lui Arkoun că starea de sănătate a Masarei se 
ameliorează, dar că trebuie să i se permită să se plimbe în 
fiecare zi pe creneluri, altfel nu pot răspunde de sănătatea ei. 

A rumegat această problemă o zi întreagă. Totuși, Masara era 
un bun prețios, pe care plătise deja prea mult, așa că a fost de 
acord. 


582 


Timpul dedicat zilnic exerciţiilor crescu din ce în ce mai mult, 
iar gardienii se obișnuiseră să ne vadă împreună. În cele din 
urmă, Masara și cu mine am ajuns să ne petrecem diminetțile 
amândoi, plimbându-ne în jurul zidurilor din Adbar Seged, 
purtând nesfârșite discuții. 

Masara voia să știe tot ce se putea despre Memnon și eu mi- 
am stors creierii, ca să-mi amintesc tot felul de fleacuri despre 
el ca s-o distrez. Incepuse să aibă povești preferate pe care a 
trebuit să i le repet până când le învăţă ea însăși pe de rost, 
după care mă corecta când greșeam câte ceva. l-a plăcut foarte 
mult cum fusesem salvat împreună cu Tanus de elefantul rănit 
și cum primise Memnon Aurul Măririi pentru fapta sa. 

— Spune-mi despre mama sa, regina, mi-a cerut ea, apoi: 
povestește-mi despre Egipt. Spune-mi despre zeii voştri. 
Povestește-mi despre Memnon când era copil. 

Intotdeauna întrebările ei se întorceau la el, iar eu îi linișteam 
dorinţele cu dragă inimă, fiindcă îmi era dor de familia mea. 
Dacă vorbeam despre ei, îi simțeam parcă mai aproape. 

Într-o dimineaţă, a venit la mine înnebunită: 

— Noaptea trecută am avut un vis groaznic. Am visat că 
Memnon s-a întors după mine, dar că nu puteam înţelege ce 
spune. Trebuie să mă înveţi limba egipteană. Vom începe astăzi, 
chiar acum! 

Învăţa cu disperare și era deșteaptă-foc. Totul a decurs foarte 
repede. Curând vorbeam egipteana între noi, lucru foarte 
folositor, mai ales în faţa gardienilor. 

Când nu vorbeam despre Memnon făceam planuri de 
evadare. Bineînțeles, mă gândeam la ele încă de când sosisem 
la Adbar Seged, dar îmi era de mare ajutor faptul că și ea se 
gândea la același lucru. 

— Chiar dacă evadezi din fortăreață, nu vei putea trece prin 
munţi fără ajutor, m-a avertizat ea. Cărările sunt ca un scul cu 
fire de lână răsucite. Nu le vei descâlci niciodată. Fiecare clan 
este în război cu toate celelalte. Nu au încredere în străini și îţi 
vor tăia gâtul, considerându-te iscoadă. 

— Și atunci ce trebuie să facem? 

— Dacă reușești să scapi, trebuie să te duci la tatăl meu. El te 
va proteja și te va duce la ai tăi. Ai să-i spui lui Memnon unde 
sunt, iar el mă va salva. 


583 


Spunea toate acestea cu o încredere atât de mare, încât nu 
m-am putut uita în ochii ei. Mi-am dat seama că Masara își 
crease în minte o imagine despre Memnon, fără să se bazeze 
însă pe realitate. Era îndrăgostită de un zeu, nu de un flăcău la 
fel de tânăr și de neîncercat ca și ea. Numai eu eram de vină, eu 
și poveștile mele istețe despre prinţ. Nu puteam s-o rănesc și 
să-i zdrobesc speranţele, spunându-i cât de vane erau aceste 
visuri ale sale. 

— Dacă mă duc la Prester Beni-jon, tatăl tău, va crede că sunt 
vreo iscoadă de-a lui Arkoun. Îmi va tăia capul, am încercat eu 
să scap de responsabilitățile pe care ea mi le pusese în cârcă. 

— Am să te învăţ eu ce să-i spui. Lucruri pe care numai noi 
doi le știm. Aceasta îi va dovedi că vii din partea mea. 

Mă blocasem, așa că am încercat altă scăpare: 

— Cum am să găsesc eu fortăreaţa tatălui tău? Chiar tu mi-ai 
spus că drumul până acolo e ca un ghem încurcat. 

— Am să-ți explic eu și asta. Pentru că ești foarte deștept, ai 
să reţii tot ce-ţi voi spune. Ajunsesem, desigur, s-o iubesc acum 
la fel de mult ca pe cele două mici prințese. Mi-aș fi asumat 
orice risc, ca s-o feresc de rele. Imi amintea atât de mult de 
stăpâna mea când era mai tânără, încât nu puteam să-i refuz 
nimic. 

— Foarte bine! Spune-mi! 

Astfel am început să ne plănuim evadarea. Pentru mine era 
un joc pe care îl jucam doar ca să-i ţin speranţele în viaţă și s-o 
înveselesc. Nu mă așteptam să găsesc vreo modalitate de ieșire 
din acest turn de piatră. Am discutat mai multe feluri de a face o 
frânghie ca să cobor de pe stânci, deși de fiecare dată când mă 
uitam în jos, dincolo de poteca terasei din fața celulei sale, mă 
cuprindeau fiorii la vederea hăului ce se întindea sub mine. Ea a 
început să adune resturi de lână și de haine pe care le ascundea 
sub saltea. Din acestea plănuia ea să împletească o frânghie. 
Nu-mi venea să-i spun că pentru a face o frânghie îndeajuns de 
lungă și de puternică să ne ţină pe amândoi și să ne coboare pe 
fundul văii ar fi avut nevoie să umple celula de zdrenţe până la 
tavan. 

Vreme de doi ani lungi, am lâncezit pe înalta Adbar Seged și 
nu am fost în stare să născocim un adevărat plan de evadare, 
dar Masara nu și-a pierdut nădejdea, totuși. Mă întreba în 
fiecare zi: 


584 


— Ce mi-a spus Memnon? Repetă-mi ce mi-a promis. lar eu îi 
răspundeam: 

— A spus: „Voi veni după tine. Fii curajoasă.” 

— Da, sunt curajoasă, nu-i așa, Taita? 

— Eşti cea mai curajoasă fată pe care o cunosc. 

— Spune-mi ce-i vei povesti tatălui meu când îl vei întâlni? 

l-am repetat instrucţiunile, apoi ea îmi dezvălui ultimul ei plan 
de evadare. 

— Voi prinde una din vrăbiuțele pe care le hrănesc pe terasă. 
Îi vei scrie tatălui meu o scrisoare prin care îi spui unde sunt. O 
vom lega de piciorul vrabiei, iar ea va zbura la el. 

— Mult mai probabil va zbura la Arkoun, care ne va bate pe 
amândoi și nu ne va mai lăsa să ne vedem. 

În final, am scăpat din Adbar Seged călărind pe un cal foarte 
bun. Arkoun pleca într-un nou raid împotriva regelui Prester 
Beni-jon. Mi-a poruncit să-l însoțesc ca medic personal și ca 
jucător de dom. 

În timp ce-mi conduceam calul legat la ochi de-a lungul 
potecii, m-am întors îndărăt și am văzut-o pe Masara pe terasa 
ei, uitându-se în jos, la mine. Stătea acolo, o siluetă superbă, 
singuratică. Mi-a strigat în egipteană. Abia am înţeles cuvintele, 
din cauza vuietului vântului. 

— Spune-i că îl aștept! Spune-i că am fost curajoasă! Și apoi, 
încet, așa că nu sunt sigur că am auzit bine: Spune-i că îl iubesc! 

Vântul îmi îngheţa lacrimile din ochi, în vreme ce mă 
îndepărtam de Amba Kamara. 


e Capitolul 114 œ 


În noaptea dinaintea bătăliei, Arkoun m-a ţinut până târziu în 
cortul lui. În timp ce dădea ordine comandanților săi, își ascuţea 
spada albastră. Din când în când, tăia câteva fire de păr de pe 
dosul mâinii, ca să-i testeze tăișul strălucitor, după care dădea 
cu satisfacţie din cap. 

În cele din urmă, a curăţat lama cu seu de oaie curat. Metalul 
acesta albastru-argintiu ciudat trebuia să fie pus la păstrare 
bine uns, altfel se forma pe el o pulbere roșie, ca și când ar fi 
sângerat. Spada aceea ajunsese să exercite asupra mea aceeași 


585 


fascinaţie ca și asupra lui Tanus. Uneori, când Arkoun era într-o 
dispoziție extrem de binevoitoare, îmi permitea s-o mânuiesc. 
Greutatea metalului era surprinzătoare, iar tăișul lamei, 
incredibil. Îmi imaginam ce dezastru ar fi provocat în mâinile 
unui spadasin ca Tanus. Ştiam că, dacă aveam să ne mai 
întâlnim vreodată, Tanus avea să fie interesat de toate detaliile, 
așa că îl întrebam pe Arkoun tot felul de lucruri, iar acesta nu 
obosea niciodată să se laude cu ea. 

Mi-a spus că spada fusese făurită într-un vulcan, de una dintre 
zeitățile Ethiopiei. Străbunicul lui Arkoun o câștigase de la zeul 
acela la un joc de dom care durase douăzeci de zile și douazeci 
de nopți. Tot ceea ce mi-a povestit mi s-a părut plauzibil, cu 
excepția câștigării spadei la un joc de dom. Dacă străbunicul lui 
Arkoun juca dom la standardele strănepotului său, atunci zeul 
care pierduse spada era tare prost! 

Arkoun mi-a cerut părerea în legătură cu planul de luptă 
pentru ziua următoare. Îşi dăduse seama că sunt un cunoscător 
în ale tacticilor militare. l-am spus că planul său era strălucit. 
Etiopienii aceia înțelegeau tacticile de luptă la fel de bine 
precum înțelegeau jocul de dom! Desigur, terenul nu permitea 
utilizarea permanentă a cailor, iar ei nu aveau care. Oricum, își 
purtau bătăliile la întâmplare, într-un mod total dezordonat. 
Nemaipomenita strategie a lui Arkoun pentru bătălia din ziua 
următoare era să-și împartă forţele în patru grupe invadatoare. 
Trebuia să se ascundă printre stânci și să se aventureze să 
prindă câţiva ostatici, să taie câteva grumaze, apoi s-o ia la 
sănătoasa. 

— Eşti unul dintre marii generali ai istoriei, i-am spus eu lui 
Arkoun. Aș vrea să scriu un papirus, ca să-ți ridic geniul în slăvi. 

Ideea i-a plăcut, așa că mi-a promis că îmi va oferi toate 
materialele de care aveam nevoie pentru acest proiect, de 
îndată ce aveam să ne întoarcem la Adbar Seged. 

Se pare că Prester Beni-jon era un comandant din aceeași 
stirpe și cu aceleași viziuni ca și rivalul său. l-am întâlnit forțele 
în ziua următoare, într-o vale cu pereți abrupți. Câmpul de luptă 
fusese stabilit cu luni în urmă, iar Prester Beni-Jon se așezase pe 
poziții la capătul văii, înainte să sosim noi. A început să 
înainteze spre Arkoun, strigând tot felul de insulte și provocări, 
însă de la o distanță care nu îl punea în pericol. 


586 


Prester Beni-jon era o prăjină de om, subţire ca un băț, cu o 
barbă albă și lungă, și cu șuviţe de păr argintiu care îi ajungeau 
până în talie. Nu i-am putut distinge trăsăturile de la depărtare, 
dar femeile îmi spuseseră că, în tinerețe, fusese cel mai chipeș 
iubit din Ethiopia și că avea două sute de soții. Unele femei își 
puseseră capăt zilelor din dragoste pentru el. Imi era limpede că 
talentele lui puteau fi folosite mai degrabă în harem, decât pe 
câmpul de luptă. 

De îndată ce Prester Beni-jon termină ce avusese de zis, a 
înaintat și Arkoun și i-a răspuns pe larg. Insultele sale erau 
înflorite, poetice, se loveau de stânci, iar ecoul lor zbura de-a 
lungul strâmtorii. Am memorat câteva dintre cele mai pipărate, 
care meritau să fie păstrate. 

Când, în sfârșit, s-a liniștit și Arkoun, mă așteptam să înceapă 
bătălia. Dar mă înșelam. Mai existau, de ambele părți, și alţi 
luptători care voiau să vorbească. Așa că am adormit sprijinit de 
o stâncă, în lumina caldă a soarelui, râzându-mi în barbă, în 
timp ce mă gândeam cât s-ar fi distrat Tanus și Crocodilii 
Albaștri, văzându-i pe acești campioni ai retoricii. 

Am fost trezit pe la prânz de zăngănitul armelor. Arkoun 
începuse primul atac. Unul dintre detașamentele sale se 
îndrepta în grabă spre poziţiile lui Prester Beni-Jon, lovind cu 
săbiile în scuturile de aramă. S-au întors aproape imediat, în 
mare grabă, la punctul de plecare, fără să fi făcut vreo victimă. 

S-au mai schimbat iar câteva insulte, apoi Prester Beni-jon a 
trecut la atac. S-a năpustit, apoi s-a retras cu aceeași vervă și cu 
aceleași rezultate. Astfel trecu ziua, cu insultă după insultă și 
atac după atac. La căderea nopţii, ambele oștiri se retraseră. 
Ne-am așezat tabăra la poalele văii și Arkoun m-a chemat la el. 

— Ce luptă! m-a întâmpinat el triumfător, în vreme ce 
pătrundeam în cortul lui. Vor mai trece multe luni, până ce 
Prester Beni-Jon va mai îndrăzni să ne înfrunte! 

— Mâine nu se va mai da nicio bătălie? l-am întrebat eu. 

— Mâine ne vom întoarce la Adbar Seged, mi-a răspuns el, și 
vei scrie o relatare completă a victoriei mele, în papirusurile 
tale. Mă aștept ca după o asemenea înfrângere salutară, Prester 
Beni-Jon va cere curând pacea. 

Șapte dintre oamenii noștri fuseseră răniţi în această 
confruntare feroce de săgeți trase de la mare distanţă. Le-am 
scos vârfurile ghimpate, apoi le-am curăţat și le-am bandajat 


587 


rănile. În ziua următoare, am avut grijă ca răniții să fie puşi pe 
tărgi și-am pornit mergând alături de ei pe drumul către casă. 

Unul dintre oameni fusese rănit în abdomen și suferea 
îngrozitor. Ştiam că va muri într-o săptămână, din cauza 
cangrenei, dar, cu toate acestea, mă străduiam să-i ușurez 
durerea și să amortizez șocurile tărgii, de-a lungul porțiunii mai 
abrupte a drumului. 

După-amiaza târziu, am ajuns la un vad de pe râu, pe care îl 
traversaserăm deja, atunci când veniserăm să pornim lupta 
împotriva lui Prester Beni-jon. Recunoscusem vadul din 
descrierile Masarei, în legătură cu drumul spre fortăreața tatălui 
său, dar și asupra zonei, în general. Râul acesta era unul dintre 
numeroșii afluenţi ai Nilului, care cobora din munți. Plouase cu 
câteva zile în urmă, iar apa din vad crescuse. 

Am început traversarea, croindu-mi calea cu greu, alături de 
targa pacientului meu cu rana la abdomen. La jumătatea 
drumului, mi-am dat seama că subestimasem adâncimea și 
forța râului. Curentul a prins targa și a tras-o într-o parte. L-a 
târât pe cal, învârtindu-l, în ape mai adânci, unde bietul animal 
nu mai ajungea cu picioarele pe pietrișul de pe fund. 

M-am prins de hamuri, iar în clipa următoare începui să înot 
alături de cal. Furăm purtaţi la vale de curentul verde, rece ca 
gheața. Omul rănit a fost azvârlit din targă, iar când am încercat 
să-l prind, mi-au scăpat hamurile din mână și ne-a despărțit 
curentul. Capul rănitului a dispărut sub ape, dar în momentele 
acelea înotam, gândindu-mi să-mi salvez propria-mi viață. M-am 
întors pe spate și m-am așezat cu picioarele în sensul 
curentului. Astfel, am putut să mă feresc de stâncile în care 
eram azvârlit de forța apei. Oamenii lui Arkoun alergară pentru 
scurtă vreme de-a lungul malului, însoţindu-mă, dar râul m-a 
tras la o cotitură, iar ei n-au mai putut găsi o cale pe lângă baza 
stâncii. Calul și cu mine ne luptam singuri cu râul. 

Mai jos de cotitură, viteza râului a încetinit, iar eu am putut 
înota împotriva curentului până la cal și m-am prins de el. 
Pentru moment, eram în siguranţă. Mă gândeam pentru prima 
oară cu adevărat la evadare și mi-am dat seama că zeii îmi 
dăduseră o șansă. Am mormăit o rugăciune de mulţumire și, 
prinzându-mă de coama calului, l-am direcționat spre mijlocul 
apei. 


588 


Coborâsem câteva mile la vale și întunericul se lăsase deja, 
când am reușit să trag calul la mal. Ne-am cățărat pe un banc 
de nisip. Mi-a trecut prin minte că eram în siguranţă până a 
doua zi de dimineaţă. Nimeni nu avea să mă urmărească, să mă 
recaptureze. Niciunul dintre oamenii lui Arkoun nu s-ar fi 
încumetat să se aventureze la vale, pe întuneric. Totuși, îmi era 
atât de frig, încât capul îmi zvâcnea în spasme involuntare. 

Am condus calul într-un loc adăpostit de vânturi și m-am lipit 
de el. Pielea lui udă scotea aburi în lumina lunii. Treptat, am fost 
pătruns de căldura animalului și-am încetat să mai tremur. De 
cum m-am simţit încălzit pe jumătate, am fost în stare să strâng 
câteva vreascuri aduse de curent pe bancul de nisip. Folosindu- 
mă de metoda șillukilor, am reușit cu greu să aprind un foc. Mi- 
am întins hainele la uscat și m-am ghemuit lângă foc până a 
doua zi. 

De îndată ce s-a făcut lumină, m-am îmbrăcat și am încălecat. 
M-am îndepărtat cât am putut de râu, pentru că bănuiam că 
oamenii lui Arkoun aveau să-și concentreze căutările în zona 
malului. 

Două zile mai târziu, urmând instrucţiunile pe care mi le 
dăduse Masara, am ajuns la satele fortificate de pe culmile 
dealului ce făcea parte din domeniul lui Prester Beni-jon. 
Căpetenia satului s-a repezit să-mi reteze capul imediat și-a vrut 
să-mi ia și calul. 

M-am folosit de toate talentele mele de convingere și am 
ajuns la o înţelegere: el mi-a luat calul, în schimb, m-a dus la 
fortăreața lui Prester. 


e Capitolul 115 e 


Ghizii care m-au condus la Prester Beni-Jon vorbeau despre el 
cu căldură și cu dragoste. Satele pe lângă care trecea drumul 
erau mult mai prospere și mai curate decât cele ale lui Arkoun. 
Turmele de vite erau mai grase, terenurile, cultivate, iar 
oamenii, bine hrăniţi. Caii pe care i-am văzut erau minunati. 
Frumusețea lor aproape că m-a făcut să plâng. 


589 


Când am deslușit, în sfârșit, castelul în zare, sus, pe o altă 
amba, mi-am dat seama că era într-o stare mult mai bună decât 
cel al lui Arkoun și fără acele trofee înspăimântătoare pe ziduri. 

Văzut de aproape, Prester Beni-jon era, într-adevăr, un om 
deosebit de frumos. Părul și barba argintii îi confereau un aer de 
deosebită distincție. Avea tenul de culoare deschisă și ochii 
negri, inteligenţi. La început, a fost foarte sceptic în ceea ce 
privește povestea mea, dar, treptat-treptat, comportamentul 
său s-a schimbat, căci începui să-i dau amănuntele intime cu 
care mă încunoștințase Masara. 

A fost profund mișcat de mesajele de dragoste și de 
gratitudine pe care i le-am transmis de la fiica sa și m-a întrebat 
nerăbdător despre starea ei de sănătate. Apoi, servitorii săi m- 
au condus la apartamentul în care urma să stau, somptuos, în 
stilul etiopienilor, și mi-au fost date haine curate de lână, ca să- 
mi schimb cârpele cu care eram îmbrăcat. 

După ce am mâncat și m-am odihnit, servitorii m-au condus 
spre încăperea umedă și plină de fum, care constituia sala de 
audienţe a lui Prester Beni-Jon. 

— Maiestate, Masara este prizoniera lui Arkoun de doi ani, i- 
am spus eu imediat. Ea e o fată sensibilă și blândă. Se va ofili în 
închisorile acelea împuţite. 

Am exagerat puțin lucrurile, scoțând în evidenţă situaţia grea 
în care se afla fiica lui, pentru a urgenta lucrurile. 

— Am încercat să adun răscumpărarea pe care mi-a cerut-o 
Arkoun pentru fiica mea, s-a scuzat el. Dar ar trebui să dau la 
topit toate tăvile și toate vasele de argint din Aksum, ca să adun 
comoara care ar putea să-i satisfacă lăcomia. În plus, îmi cere 
mari întinderi de pământ și zeci de sate dintre cele mai mari pe 
care le am. Dacă i-aș ceda toate acestea, mi-aș slăbi regatul și 
mi-aș condamna mii dintre supușii mei la o viaţă sub tiranie. 

— Ţi-aș putea conduce oștirea la fortăreaţa Adbar Seged. Ai 
putea asedia castelul, forțându-l astfel să ţi-o predea pe Masara. 

Prester Beni-Jon păru înspăimântat de această propunere. Nu 
cred că îi trecuse prin cap vreodată o astfel de idee. Nu stătea în 
firea etiopienilor să poarte războaie. 

— Cunosc fortăreaţa Adbar Seged foarte bine; e de necucerit, 
mi-a răspuns el politicos. Arkoun are în spate o oștire puternică. 
Am purtat multe lupte cumplite împotriva lui. Oamenii mei sunt 
niște lei, dar nu am reușit niciodată să-i învingem. 


590 


Mi-am dat seama că opinia lui asupra situaţiei era corectă. 
Armata pe care o conducea nu ar fi putut niciodată să ia cu asalt 
fortăreața Adbar Seged și să o elibereze pe Masara cu forța 
armelor. 

În ziua următoare, m-am întors cu altă propunere: 

— Mare împărat al Aksum-ului, rege al regilor, după cum bine 
știi, eu fac parte din națiunea egiptenilor. Regina Lostris, 
regenta Egiptului, așteaptă cu oștirile sale la confluența celor 
două râuri, acolo unde Nilul își întâlnește geamănul. 

A dat din cap: 

— Asta știu și eu. Acești egipteni au pătruns pe teritoriul meu 
fără permisiunea mea. Își fac mine acolo, în vale. În curând îi voi 
ataca și îi voi anihila. 

A fost rândul meu să mă sperii. Prester Beni-Jon știa de 
lucrările care se făceau la mormântul faraonului, iar oamenii 
noștri erau în pericolul de a fi atacați. In funcţie de aceste noi 
informaţii mi-am modificat sugestia pe care voiam să i-o prezint. 

— Poporul meu este priceput în arta războiului și știe să 
pornească un asediu, i-am explicat eu. Am influență asupra 
reginei Lostris. Dacă mă ajuţi să ajung la ea în siguranţă, o voi 
convinge să-ţi fie prietenă. Trupele sale vor ataca fortăreaţa de 
la Adbar Seged și o vor elibera pe fiica ta. 

Cu toate că Prester Beni-Jon încercă să ascundă acest lucru, 
propunerea mea îl atrăgea: 

— Ce ar cere regina ta în schimbul prieteniei sale? m-a 
întrebat el, prudent. 

Ne tocmirăm vreme de cinci zile, dar în final am ajuns la o 
înțelegere. 

— Îi vei permite reginei Lostris să-și continue munca la 
minerit în valea ta și vei declara locurile acelea zonă interzisă. 
Nici măcar oamenii tăi nu vor avea voie să intre acolo, sub 
ameninţarea pedepsei cu moartea, i-am spus eu. 

Făceam toate acestea pentru stăpâna mea. Mă asiguram 
astfel că mormântul faraonului nu va fi pângărit. 

— Sunt de acord, a spus Prester Beni-Jon. 

— Îi vei trimite reginei Lostris două mii de cai aleși de mine 
din hergheliile tale. 

Asta o făceam pentru mine. 

— O mie, a spus regele. 

— Două mii, am spus eu hotărât. 


— De acord, a zis Prester Beni-Jon. 

— De îndată ce va fi eliberată, prințesa Masara se va putea 
căsători cu cine dorește ea. Nu îi vei interzice nimic. 

Lucrul acesta era pentru Memnon și pentru fată. 

— Dar e împotriva tradiţiei noastre, a oftat el. În fine, sunt de 
acord. 

— După ce-i vom captura, Arkoun și mai marii fortăreței Adbar 
Seged vor fi trecuţi în mâinile tale. 

Păru mult mai vesel și dădu energic din cap. 

— În sfârșit, egiptenilor li se va permite să păstreze toate 
prăzile de război pe care le vor lua de la Arkoun, inclusiv 
legendara sabie albastră. 

Asta era pentru Tanus. 

— Sunt de acord, a spus Prester Beni-Jon, și mi-am dat seama 
că se gândea că făcuse un târg bun. 

Mi-a dat o escortă de cincizeci de oameni și am pornit a doua 
zi pe drumul de întoarcere spre Qebui, călărind pe un armăsar 
frumos care constituia darul de despărţire al regelui pentru 
mine. 


e Capitolul 116 œ 


Ne aflam la cinci zile de mers de Qebui, când am văzut un 
nour iute de praf dinaintea noastră năpustindu-se spre noi de-a 
lungul câmpiei. Apoi am văzut carele dansând în mirajul 
provocat de căldură. In vreme ce se apropiau, coloanele se 
aranjau în formaţie de atac la galop. Era un lucru frumos de 
privit. Așezarea era perfectă, iar distanţa dintre fiecare vehicul 
atât de precisă, încât arătau ca niște șiraguri de mărgele. Mă 
minunam sub comanda cui se întâmplau toate acestea. 

Mi-am pus mâna streașină la ochi și inima începu să-mi bată 
cu putere, căci recunoscusem caii înhămați la carul din frunte. 
Erau Stâncă și Lanţ, animalele mele dragi. Totuși, nu l-am 
recunoscut din prima clipă pe conducătorul carului. Trecuseră 
trei ani de când nu-l mai văzusem pe Memnon. Diferenţa de la 
șaptesprezece la douăzeci de ani reprezintă, de fapt trecerea de 
la copil la bărbat. 


Călăream în maniera etiopiană, cu șa și scară, așa că m-am 
înălțat și am început să fac cu mâna. Am văzut carul rotindu-se 
în vreme ce Memnon mă recunoscu, iar acum își biciuia caii, 
îndreptându-se spre mine într-un galop nebun. 

— Mem! am urlat eu. Mem! lar răspunsul său a venit adus de 
vânt: 

— Taita! Pe laptele dulce al lui Isis, ești chiar tu! _ 

Opri caii, sări din car și mă trase jos din șa. Intâi m-a 
îmbrățișat, apoi mă depărtă puţin și ne uitarăm amândoi unul la 
altul cu aviditate. 

— Eşti slab și palid, Taita. Îţi ies oasele prin piele. Văd oare și 
păr cărunt? zise el, punându-mi mâinile la tâmple. 

Acum era mai înalt decât mine, avea o talie subțire și umeri 
largi. Pielea îi era bronzată și unsă cu uleiuri și părea din 
chihlimbar lustruit, iar când râdea îi ieșeau în evidență mușchii 
gâtului. Purta apărători de aur la încheieturile mâinilor și pe 
pieptul gol i se vedea Aurul Măririi. Deși un asemenea lucru 
părea imposibil, era mai frumos decât atunci când îl văzusem 
ultima oară. Îmi amintea de un leopard suplu și agil. 

Mă ridică și mă așeză în car. 

— la hăţurile, îmi porunci el. Vreau să văd dacă ţi-ai pierdut 
vechea îndemânare. 

— Încotro? am întrebat eu. 

— Spre miazănoapte, la Qebui, bineînţeles, mi-a poruncit el. 
Mama se va înfuria dacă nu te duc direct la ea. 

În noaptea aceea am stat în jurul focului de tabără departe de 
alți ofiţeri, ca să putem vorbi între patru ochi. Am stat tăcuţi o 
vreme, uitându-ne la scânteierea argintie a stelelor, apoi 
Memnon zise: 

— Când credeam că te-am pierdut pentru totdeauna, am 
simţit că m-am despărțit de o parte din mine însumi. Exiști în 
cele mai vechi amintiri din viaţa mea. 

Eu, care jonglez cu cuvintele, de data aceasta nu-mi găseam 
vorbele să-i răspund. Tăcurăm iar, și, într-un târziu, el îmi puse 
mâna pe umăr. 

— Ai mai văzut-o pe fata aia? mă întrebă el și, deși avea un 
ton degajat, mă strângea puternic de umăr. 

— Pe care fată? l-am întrebat eu, ca să-l necăjesc. 

— Fata de la râu, din ziua aceea, când am fost despărțiți. 


593 


— Oare, a fost o fată? m-am încruntat eu, încercând să-mi 
aduc aminte. Cum arăta? 

— Chipul ei părea un crin întunecat și avea culoarea mierii 
sălbatice. Au strigat-o Masara, iar amintirea ei încă îmi tulbură 
somnul. 

— Numele ei este Masara Beni-jon, i-am spus eu, am fost 
închis împreună cu ea doi ani în fortăreaţa Adbar Seged. Acolo 
am ajuns s-o iubesc, pentru că firea îi este mai dulce chiar decât 
chipul. 

Mă înșfăcă cu ambele mâini și mă zgudui fără milă. 

— Povestește-mi despre ea, Taita, spune-mi tot. Să nu omiţi 
nimic! 

Așa că am stat toată noaptea lângă foc și am vorbit despre 
fată. l-am povestit despre cum învățase egipteana de dragul lui. 
l-am spus că promisiunea lui o făcuse să reziste de-a lungul 
zilelor negre petrecute în singurătate, iar la sfârșit i-am transmis 
mesajul ei, cel pe care mi-l strigase de pe crenelurile fortăreței 
Adbar Seged, în timp ce mă depărtam și o lăsam acolo: „Spune-i 
că am fost curajoasă! Spune-i că-l iubesc!” 

Prinţul tăcu multă vreme, uitându-se fix la flăcări, apoi rosti cu 
blândețe: 

— Cum poate să mă iubească? Doar nu mă cunoaște. 

— Dar tu o cunoști, cumva, mai bine decât te cunoaște ea? l- 
am întrebat eu, iar el a clătinat din cap. 

— O iubeşti? 

— Da, a răspuns el cu simplitate. 

— Atunci și ea te iubește, la fel. 

— l-am promis ceva. Mă vei ajuta să-mi îndeplinesc făgăduiala 
pe care i-am făcut-o, Taita? 


e Capitolul 117 œe 


În viaţa mea n-am mai simţit o asemenea bucurie ca în 
momentul în care, întors la Qebui, am pășit la bordul Suflării lui 
Horus. Memnon trimisese un mesager înainte, ca să-i anunţe în 
legătură cu sosirea mea, așa că m-așteptau cu toţii. 


— Pe bătăturile puturoase de la picioarele lui Seth! strigă 
Kratas. Credeam că am scăpat până la urmă de tine, ticălos 
bătrân. 

Și mă strânse tare la piept, zdrobindu-mă aproape, până când 
mi se păru că-mi rupsese toate coastele. 

Tanus mă apucă de umeri și se uită drept în ochi mei câteva 
clipe, apoi râniji: 

— Dacă n-ai fi fost tu, etiopianul ăla păros m-ar fi dat gata. 
Dar a făcut o afacere mai bună punând mâna pe tine. Îți 
mulțumesc bătrâne prieten. 

Am văzut că și Tanus îmbătrânise. La fel ca mine, avea acum 
părul grizonat, iar chipul îi era bătut de vreme și începuse să se 
erodeze ca o stâncă de granit. 

Micile mele prințese nu mai erau chiar așa mici, dar 
rămăseseră adorabile. Erau timide faţă de mine, căci amintirea 
mea începuse să pălească. Se uitau fix la mine cu ochii lor mari, 
când le-am făcut plecăciunea. Părul Bekathei se întunecase și 
ajunsese de culoarea aramei. Abia așteptam să-i recâștig 
afecțiunea. Tehuti mă recunoscu, în sfârșit: 

— Taita, zise ea. Mi-ai adus un cadou? 

— Da, Înălţimea Ta, i-am răspuns eu, ţi-am adus inima mea. 

Stăpâna mea îmi zâmbi, în vreme ce mă îndreptam spre ea, 
pe punte. Purta coroana ușoară nemes și capul de aur al cobrei 
pe frunte. Când zâmbi, observai că-și pierduse primul dinte, 
lipsa aceasta întunecându-i surâsul. Se mai îngroșase în talie, iar 
dificilele treburi de stat îi ridaseră fruntea și făcuseră să-i apară 
șăânțulețe mici la colțurile ochilor. Totuși, pentru mine rămăsese 
cea mai frumoasă femeie din lume. 

Se ridică de pe tron, iar eu am îngenuncheat dinaintea ei. Era 
cea mai înaltă consideraţie din partea ei. Își puse mâna pe capul 
meu plecat ca într-o mângâiere. 

— Ai fost departe de noi prea multă vreme, Taita, zise ea atât 
de blând, încât numai eu o puteam auzi. La noapte vei dormi iar 
la picioarele patului meu. 

In noaptea aceea, după ce a băut strachina cu fiertură de 
ierburi pe care i-o pregătisem și după ce am învelit-o cu o 
pătură de blană, a murmurat încet, în timp ce închidea ochii: 

— Oare, pot să am încredere că nu mă vei săruta după ce am 
să adorm? 


— Nu, Maiestatea Ta, i-am răspuns eu aplecându-mă asupra 
ei. Ea zâmbi în timp ce i-am atins buzele cu ale mele. 

— Să nu ne mai părăsești vreodată atât de multă vreme, 
Taita, zise ea. 


e Capitolul 118 œ 


Memnon și cu mine ne plănuisem tactica meticulos și am 
executat totul cu aceeași precizie cu care am fi făcut o manevră 
cu carul. 

Tanus a fost ușor de convins. Înfrângerea lui de către Arkoun 
îl râcâia încă. Vorbeam cu Memnon în prezenţa lui despre 
ușurința cu care spada albastră distrusese spada de bronz și 
despre faptul că Arkoun l-ar fi ucis cu ușurință, în cazul în care 
n-aş fi intervenit eu. Tanus înțepenise de umilință. 

Apoi Memnon mă întrebă despre originile și proprietăţile 
fermecate ale acelei arme legendare. Tanus uită de pica lui și 
interveni cu propriile-i întrebări pline de curiozitate. 

— Acest Prester Beni-jon a declarat că spada aceasta va 
constitui o pradă de război. Oricine va pune mâna pe ea va 
putea s-o păstreze, le-am spus eu. 

— Dacă am porni împotriva lui Arkoun, n-am putea să ne 
folosim de care în valea aceea, reflectă Memnon. Va trebui să 
ne folosim de infanterie. Cum crezi că s-ar descurca șillukii 
dumitale împotriva etiopienilor, seniore Tanus? 

Memnon i se adresa tot formal lui Tanus. Era limpede că nu 
aflase încă, în timpul absenței mele, că era tatăl lui. 

După ce terminarăm cu el, Tanus era de fel de dornic de 
aventură ca și noi doi. Era cu totul alături de noi în momentul în 
care am pornit campania pe lângă regina Lostris. 

Stăpâna mea înţelesese de la bun început mult mai bine ca 
Tanus importanţa vitală a cailor și a carelor în îndeplinirea 
visului nostru de a ne întoarce în Egipt. l-am arătat armăsarul pe 
care mi-l dăduse Prester Beni-jon și i-am atras atenţia asupra 
celor mai frumoase aspecte ale rasei sale. 

— Uită-te la nările acestea, Maiestate! Privește ce piept lat și 
cât echilibru între mușchi și oase! Hicsoșii nu au nimic care să 
egaleze caii aceștia etiopieni! 


596 


Apoi i-am reamintit promisiunea pe care i-o făcuse defunctului 
faraon și i-am zis: 

— Prester Beni-Jon îţi va ceda valea mormântului. Războinicii 
lui o vor păzi de profanatorii de morminte. Va decreta valea 
aceea tabu, iar etiopienii sunt un popor superstiţios. Își vor 
respecta promisiunea chiar și după multă vreme, după ce noi ne 
vom fi întors la Teba. 

L-am avertizat pe Memnon să nu-i spună reginei Lostris 
despre interesele sale amoroase în această expediţie împotriva 
lui Arkoun. Nu ne-ar fi ajutat cu nimic, ba dimpotrivă. Fiecare 
mamă este și o iubită; rareori îi face plăcere să-și vadă fiul 
îndepărtat de o femeie mai tânără. 

Nicio femeie, fie ea și regină, nu putea rezista farmecului și 
iscusinței lui Tanus, lui Memnon și ale mele. Regina Lostris își 
dădu consimţământul ca forțele noastre să-și pornească imediat 
marșul spre fortăreaţa Adbar Seged. 


e Capitolul 119 « 


Am lăsat căruțele și carele în valea unde se construia 
mormântul faraonului și ne-am căznit să atacăm muntele. 
Prester Beni-jon își trimisese o companie de ghizi să ne 
întâmpine. Erau o sută dintre cei mai buni și mai de încredere 
oameni ai săi. 

Tanus alesese o divizie întreagă dintre șillukii lui cei mai 
sălbatici și mai însetaţi de sânge, promiţându-le toate vitele pe 
care vor pune mâna. Fiecare dintre păgânii aceștia tuciurii purta 
în spinare o mantie groasă de blană de șacal, căci ne-am amintit 
de vântul rece din trecătorile munților. 

Ne sprijineau trei companii de arcași egipteni conduși de 
Kratas. Bătrânul tâlhar devenise tovarășul nobililor, în timpul 
șederii mele la Adbar Seged. Tânjea după o luptă adevărată. El 
și toţi oamenii săi din companie erau înarmați cu noile arcuri 
dublu-curbate, care le depășeau pe cele lungi, etiopiene, cu 
două sute de pași. 

Memnon își alesese un grup mic, compus din cei mai pricepuţi 
spadasini și din cei mai duri luptători pe care îi aveam. Printre 
ei, se afla și Remrem, bineînţeles, împreună cu seniorul Ager și 


597 


Astes. Eu făceam parte din detașamentul acesta special, nu atât 
pentru priceperea mea într-ale războiului, ci, pur și simplu, 
pentru că eram singurul care pătrunsese vreodată în fortăreaţa 
Adbar Seged. 

Hui dorea să vină cu noi și a încercat să mă mituiască cu tot 
ce avea la dispoziţie. Până la urmă, i-am cedat, mai ales pentru 
că aveam nevoie de un expert care să mă ajute să aleg caii pe 
care mi-i promisese Prester Beni-Jon. 

l-am făcut pe Tanus și pe prinţ să înțeleagă că era vital să ne 
mișcăm cu repeziciune, nu numai ca să-i luăm prin surprindere, 
ci și pentru că, în curând, avea să înceapă ploaia în munţi. Câtă 
vreme stătusem la Adbar Seged, studiasem schema vremii și a 
anotimpurilor. Dacă ne prindeau ploile în vale, acestea aveau să 
fie un vrăjmaș mai primejdios decât orice oștire etiopiana. 

Am mărșăluit spre Amba Kamara în mai puţin de o lună. 
Coloana noastră se unduia prin trecători, ca o cobră ucigașă. 
Vârfurile sulițelor de bronz ale șillukilor sclipeau în lumina 
soarelui, ca solzii șarpelui. Nu ne-am întâlnit cu nimeni care să 
ne opună rezistenţă. Satele prin care treceam erau pustii. 
Locuitorii fugiseră și își luaseră turmele și femeile cu ei. Cu toate 
că zilnic se adunau nouri negri și mohorâţi pe culmile munţilor, 
iar noaptea se auzeau tunetele bombănind deasupra noastră, 
ploile ne ocoleau și vadurile râurilor nu erau adânci. 

La douăzeci și cinci de zile de la plecare, am ajuns în valea de 
la poalele masivului Amba Kamara și ne-am uitat la cărarea 
șerpuitoare care urca spre înălțimile de deasupra noastră. 

In ascensiunile și coborările mele anterioare de pe munte, 
studiasem mijloacele de apărare înălțate de Arkoun de-a lungul 
cărării. Acestea erau alcătuite din sisteme de prăbușire a 
stâncilor și din redute cu ziduri de piatră. l-am atras atenţia lui 
Tanus asupra lor și văzurăm capetele cu păr stufos, fără coifuri, 
ale apărătorilor de dincolo de întăriturile fortărețelor. 

— Punctul slab al unui sistem de prăbușire de pietre este că 
nu se poate declanșa decât o singură dată, iar șillukii mei sunt 
destul de rapizi, ca să se ferească până și din faţa unui taur în 
atac! zise Tanus. 

l-a trimis sus, pe potecă, în grupuri mici, iar în momentul în 
care apărătorii au tras panourile de sub grămezile de bolovani și 
le-au dat drumul să se rostogolească la vale, sulițașii aceștia 
negri, cu picioare lungi, s-au retras din faţa rocilor, ca niște 


598 


capre de munte. De îndată ce valul de bolovani trecu pe lângă 
ei, începură să urce pe versanţii aproape verticali ai muntelui. l- 
au alungat pe apărători dincolo de creste, sărind din tanc în 
tanc, urlând atât de cumplit, încât am simţit cum mi se ridică 
părul pe ceafă. 

Fură reținuți numai de arcașii lui Arkoun, pitiţi îndărătul 
zidurilor de piatră ale redutelor. Când văzu asta, Kratas porni să 
urce pe munte împreună cu arcașii săi. Datorită bătăii mai lungi 
a arcurilor lor, egiptenii avură posibilitatea să stea deoparte și 
să lanseze un adevărat torent de săgeți îndreptate aproape 
vertical către cer. 

Era fascinant să te uiţi la roiul acela de săgeți care se înălțau 
ca un stol de păsări negre și cădeau apoi asupra redutei atât de 
direct, încât zidul de piatră nu mai putea oferi nicio protecţie 
oamenilor din spatele lui. Le-am auzit strigătele și i-am văzut 
împrăștiindu-se la vale, pe povârniș. Imediat, șillukii porniră 
după ei, schelălăind ca o haită de câini la vânătoare. Chiar și de 
pe fundul văii puteam să aud strigătul lor de luptă: „Kajan! 
Kajan! Ucide! Ucide!” 

Deși aveam picioare puternice și o rezistenţă considerabilă, 
după atâta mărșăluit, îmi era greu să ţin pasul cu Memnon și cu 
restul micului nostru grup. Anii începuseră să-și spună cuvântul. 

Purtam cu toţii robe lungi de lână etiopiene și scuturile 
rotunde, tradiţionale, ale dușmanilor noștri. Totuși, nu ne 
pusesem pe cap perucile din păr de cal. Ar fi fost extrem de 
lipsit de înţelepciune să ne asemănăm prea mult cu etiopienii, în 
timp ce șillukii se aflau într-o asemenea stare. 

Când am ieșit, în sfârșit, de pe podișul plat al ambei, am 
observat dintr-o privire că Tanus își aduna și își regrupa 
infanteria. Singurul defect al șillukilor ca luptători este că, o dată 
ce își moaie sulițele în sânge, înnebunesc și este aproape 
imposibil să-i mai controlezi. Tanus urla ca un elefant și lovea în 
jurul său cu biciul de aur, simbolul rangului său. Ceva mai calmi, 
șillukii se așezară în șiruri și porniră împotriva primului sat în 
care ne așteptau etiopienii, îndărătul zidurilor de piatră. Siluete 
înalte și negre, împodobite cu pene albe de struț, năvăliră 
asupra lor, slobozind un puhoi de săgeți, din arcurile lungi. Dar 
șillukii își ridicaseră deja scuturile înalte. 

Șillukii atacară și ei, iar câţiva dintre etiopieni se repeziră 
învârtindu-și spadele ameninţător. Nu le lipsea curajul, dar genul 


599 


acesta de luptă era nou pentru ei. Nu fuseseră niciodată obligaţi 
să ţină piept unui atac ce trebuia să fie dus până la moarte. 

Am stat destul de mult ca să-i văd implicaţi cu totul în bătălie, 
apoi l-am chemat pe Memnon și pe ai săi: 

— Perucile! 

Toţi își traseră perucile din păr negru de cal peste cap. Le 
făcusem cu mâinile mele și le aranjasem după modelul etiopian 
de frumuseţe, dese și flocoase. Imbrăcaţi astfel în robele lungi, 
dungate și cu perucile pe cap, puteam trece ușor drept un grup 
din clanul lui Arkoun. 

— Pe aici! Urmaţi-mă! am strigat eu, slobozind strigătul de 
război etiopian. 

Oamenii noștri urlată și ei în spatele meu, în timp ce 
înconjuram satul în care lupta continua încă și o luarăm la fugă 
într-o grămadă dezordonată printre lanuri. Trebuia să ajungem 
la fortăreață și să fim alături de Masara, ca să o apărăm în 
momentul în care Arkoun își va da, în sfârșit, seama că a pierdut 
lupta din ziua aceea. Ştiam că nu va ezita să o omoare de îndată 
ce va observa că nu mai are nicio valoare pentru el. Bănuiam că 
se va folosi de spada albastră sau că o va arunca de pe potecă 
în strâmtoare. Acestea erau cele două modalităţi preferate de a 
scăpa de victimele lui. 

În timp ce traversam amba, am văzut că tot podișul era în 
fierbere. Grupuri de luptători cu părul vâlvoi se învârteau într-o 
confuzie totală. Femeile își trăgeau copiii de mână, purtând pe 
cap bunurile preţioase, și boceau de spaimă ca niște pui speriaţi 
ce simţiseră vulpea. Turmele de capre behăiau, iar vitele 
mugeau și bătătoreau praful cu picioarele. Cei care aveau grijă 
de ele fugiseră. Nimeni nu ne dădu nicio atenţie în vreme ce 
străbăteam lanurile, ocolind satele. 

Ne-am îndreptat cu toţii spre Adbar Seged pe la capătul 
îndepărtat al podișului și, pe măsură ce ne apropiam de potecă, 
mulțimea se îngroșa și se închega până când furăm nevoiţi să 
ne facem loc cu forța printre ei. La capătul potecii se aflau 
gărzile. Ei îi întorceau pe fugari, folosindu-se de săbii și de bâte. 
Femeile ţipau implorând să li se ofere adăpost în cetate, 
ridicându-și copiii și cerând îndurare. Unele dintre ele fură 
doborâte de mulţime și călcate apoi în picioare de cei veniţi din 
spate. 


600 


— Formati broasca țestoasă! a poruncit Memnon încet, iar 
micul nostru grup s-a strâns și a pecetluit marginile cu scuturile 
etiopiene. Ne-am croit drum prin mulţime ca un rechin printr-un 
banc de sardele. Unii dintre cei mai slabi din față au fost împinși 
peste marginea prăpastiei. Țipetele lor sporeau panica. Când am 
ajuns la capătul cărării, gardienii au încercat să ne oprească, dar 
erau și ei atât de înghesuiți de mulţime, încât nu-și puteau clinti 
săbiile; se aflau în pericolul de a fi copleșiți și azvârliți peste 
stâncă. 

— Suntem sub comanda directă a regelui Arkoun. Daţi-vă la o 
parte! am strigat eu la ei în limba geez. 

— Parola! se stropși căpitanul gărzilor la mine, căznindu-se să 
rămână în picioare. Mulțimea se năpustea înainte și înapoi în 
panică. Trebuie să ne spui parola. Işi îndreptă spada spre mine, 
dar Memnon i-o izbi și i-o dădu la o parte. 

In timp ce fusesem închis, auzisem parola de mii de ori, 
pentru că celula mea se afla deasupra porții principale. Era 
posibil să se fi schimbat de atunci și în cazul acesta l-aș fi ucis 
pe căpitan, dar i-am urlat vechea parolă: 

— Muntele este înalt! 

— Treci! 

Se dădu la o parte, iar noi ne-am căznit să ieşim din mulţime, 
lovindu-i și împingându-i îndărăt pe cei care încercau să ne 
urmeze. Ne-am grăbit să ajungem la pod. Era atât de urgent să 
ajungem la Masara, încât abia de observai că fusese distrus de o 
parte și de alta și i-am condus fără ezitare peste prăpastia 
amenințătoare. 

— Unde este regele Arkoun? am strigat eu la gărzile care 
blocau porțile. Pentru că șovăiau, le-am spus: 

— Muntele este înalt! Am vești urgente pentru rege. Daţi-vă la 
o parte! Lăsaţi-ne să trecem! 

Am dat buzna pe poarta deschisă, înainte ca ei să se 
hotărască să ni se opună și am alergat împreună cu doisprezece 
dintre cei mai buni oameni după mine spre scara exterioară 
care conducea la terasa superioară. 

Dinaintea camerei Masarei se aflau doi bărbaţi înarmați, iar 
eu m-am bucurat, văzându-i. Imi fusese teamă ca nu cumva fata 
să fi fost mutată în altă parte a fortăreței, dar prezenţa gărzilor 
mă asigura că acest lucru nu se întâmplase. 


601 


— Cine ești tu? strigă unul dintre ei, scoțându-și spada. Cu ce 
autoritate... 

Dar nu apucă să-și termine provocarea. M-am dat la o parte, 
permițându-le lui Memnon și Remrem să treacă pe lângă mine. 
Aceștia se năpustiră asupra gărzilor și le uciseră înainte să se 
poată apăra. 

Ușa de la încăperea Masarei era închisă din interior, iar în 
clipa în care ne-am izbit cu toţii în ea se auzi un cor de strigăte 
și de bocete de femeie din partea cealaltă. După trei încercări 
ușa cedă, iar eu fui propulsat prin deschizătură în camera 
dindărătul ei. Incăperea era întunecată și abia am putut distinge 
grupul de femei din colţul îndepărtat 

— Masara! am strigat-o eu, în timp ce-mi scoteam peruca de 
pe cap, lăsându-mi părul să-mi cadă pe umeri. În felul acesta mă 
recunoscu. 

— Taita! 

O mușcă de braţ pe femeia care încerca s-o oprească și 
alergă spre mine. Mă îmbrăţișă, dar, când se uită peste umărul 
meu, strânsoarea slăbi, ochii ei întunecaţi se făcură mari și 
obrajii i se îmbujorară puternic. 

Memnon își scosese peruca. Fără aceasta se vedea fără 
tăgadă că este prinţ. M-am dat la o parte și am lăsat-o singură 
pe Masara. Cei doi se uitau lung unul la altul. Niciunul nu făcu 
nicio mișcare și nu scoase nicio vorbă, o vreme ce mi se păru 
fără sfârșit, deși nu fusese decât o clipă. Apoi Masara zise încet 
și timid în egipteană: 

— Ai venit. Ţi-ai ţinut promisiunea. Știam că așa vei face. 

Cred că acesta a fost singurul moment în care l-am văzut pe 
Memnon pus în încurcătură. Nu a fost în stare decât să dea din 
cap, apoi am fost martorul unui fenomen uluitor. Sângele îi 
inundă gâtul și faţa atât de tare, încât se vedea până și în 
încăperea aceea întunecată. Prinţul coroanei Egiptului, fiul 
faraonului, comandantul primei divizii de care, al Celor Mai Buni 
Din Zece Mii, purtătorul Aurului Măririi rămăsese acolo îmbujorat 
și la fel de tăcut ca un bolovan. 

In spatele meu, una dintre femei cloncăni ca o găină speriată 
și, înainte să întind mâna s-o prind, se feri pe sub braţul meu și 
se îndreptă spre scara interioară. Strigătele răsunau de-a lungul 
coridorului. 


602 


— Străjeri! Dușmanul a pătruns în aripa de răsărit! Veniţi 
repede! 

Și aproape imediat se auzi tropăit de picioare încălțate cu 
cizme. 

Într-o clipă Memnon se schimbă din tânărul îmbujorat într-un 
soldat cu trăsături aspre. 

— Ai grijă de ea, Taita! Ai grijă să nu i se întâmple nimic! îmi 
spuse el cu glas mohorât, apoi trecu pe lângă mine spre capătul 
scărilor. 

Îl ucise pe primul care urca scările, folosindu-se de clasica 
lovitură la gât pe care o învățase de la Tanus. Apoi își puse 
piciorul pe pieptul lui. În timp ce-și smulgea spada din carnea 
omului îl izbi cu cizma, aruncându-l înapoi pe scări. Cadavrul se 
rostogoli în cădere, izbindu-se de alţi bărbaţi care veneau de jos, 
eliberând drumul. Memnon se uită la mine: 

— Cea mai bună cale este s-o luăm îndărăt, pe scările 
exterioare. Remrem, condu-ne tu! Taita și prinţesa, la mijloc. Eu 
am să preiau ariergarda, zise el crispat și-l înjunghie drept în 
faţă și pe celălalt bărbat care venea pe scări. 

Etiopianul scăpă arma și-și acoperi fața cu mâinile. Memnon îl 
înjunghie din nou în piept și-l împinse înapoi pe scări, eliberând 
drumul a doua oară. 

— Urmatți-l pe Remrem, strigă el spre mine. Nu mai sta pe loc. 
la-te după el cât poţi de repede! 

Am prins-o pe Masara de braț, dar nu fu nevoie s-o trag după 
mine. A venit imediat atât de repede și cu atâta agilitate, încât 
aproape că mă conducea ea. 

Furăm loviți de razele soarelui, de îndată ce ajunserăm pe 
terasă. După întunericul din încăpere, razele mă ameţiră. Am 
clipit ca să pot vedea mai bine și m-am uitat de-a lungul potecii 
spre marginea podișului de pe partea depărtată a golfului. 
Șillukii lui Tanus erau acolo. Le-am văzut penele de strut 
dansând în aer și scuturile ridicate. „Kajan! Ucide! Ucide!” 
cântau ei, iar sulițele le erau mânjite de sânge proaspăt. 

Țăranii loviți de panică se împrăștiau dinaintea lor, așa că 
ajunseră la capătul trecătorii. 

Acolo se aflau două sau trei sute de soldaţi de-ai lui Arkoun. 
Prăpastia era în spatele lor, iar nevoia făcea din ei eroi. Acum 
deveniseră cu adevărat lei. Cu toate că vreo zece dintre ei fură 


603 


împinși în prăpastie și zburau spre moarte în valea depărtată de 
jos, supraviețuitorii respinseră primul atac al șillukilor. 

Atunci l-am văzut pe Tanus exact acolo unde mă așteptam să 
fie, susținând partea centrală. Coiful îi strălucea, ca o rază, în 
marea întunecată de războinici șilluki. L-am văzut cum își dădu 
capul pe spate și începu să cânte. 

Violentele cuvinte șilluke erau purtate pe deasupra prăpastiei 
spre locul unde mă aflam, pe terasa fortăreței. Bărbaţii din jurul 
său începură și ei să cânte și porniră înainte. Acum nimic nu le 
mai putea sta în cale. Își croiră drum printre apărători, 
înjunghiind și măcelărind, iar Tanus fu primul care ajunse la 
potecă. Alerga cu o ușurință neobișnuită pentru un om atât de 
solid și cânta în continuare. Șillukii îl urmară pe arcada de 
piatră, dar aceasta era atât de îngustă, încât fură nevoiţi să 
înainteze într-un singur șir. 

Când ajunse la jumătatea drumului, Tanus se opri și încetă să 
mai cânte. De pe poarta fortăreței Adbar Seged, chiar 
dedesubtul meu, pe potecă păși alt bărbat, cu intenţia de a-l 
înfrunta pe Tanus. 

M-am uitat în jos și, deși nu puteam să-i văd chipul, arma din 
mâna lui dreaptă era inconfundabilă. Lama albastră capta 
lumina soarelui și strălucea ca un fulger de vară. 

— Arkoun! strigă Tanus. Te căutam! 

Arkoun nu putea înțelege cuvintele, dar sensul lor era 
limpede. Începu să râdă, iar vântul îi împrăștie barba lungă în 
jurul feţei lui ca de tap. 

— Te cunosc! Își învârti spada albastră în jurul capului, iar 
aceasta șuieră și scheună prin aer. De data asta te voi ucide. 

Își încordă umerii, lăsându-se cu toată greutatea în faţă. 
încercă să-i aplice lui Tanus o lovitură drept în cap. Acesta însă 
ridică scutul și pară, primind lovitura lamei albastre drept în 
mijlocul apărătorii sale grele de bronz. O sabie dintr-un metal 
inferior s-ar fi frânt imediat, dar aceasta trecu prin scut, ca 
printr-o piele de capră. Se înfipse pe jumătate în bronzul galben. 

În clipa aceea mi-am dat seama ce intenţiona Tanus să facă. 
Răsuci scutul într-un unghi care blocă spada. Arkoun se căzni s- 
o tragă afară, lăsându-se pe spate cu toată greutatea, dar Tanus 
prinsese spada albastră într-o menghină de bronz. 


604 


Arkoun își adună toate puterile și trase din nou. De data 
aceasta Tanus nu i se mai împotrivi. Sări în faţă, în direcţia lui 
Arkoun pe care această mișcare îl dezechilibră. 

Arkoun se clătină pe picioare, împiedicându-se pe marginea 
prăpastiei. Ca să-și poată menţine echilibrul, fu nevoit să 
renunţe să mai tragă de mânerul spadei, lăsând-o prinsă în scut. 
Braţele lui păreau aripile unei mori de vânt învârtindu-se 
deasupra abisului. Atunci Tanus își schimbă poziția, fixându-și 
umărul în spatele scutului și se avântă. Scutul se izbi de pieptul 
lui Arkoun, iar mânerul spadei îl lovi în stomac cu toată 
greutatea și puterea lui Tanus. 

Arkoun fu azvărlit îndărăt, în spaţiul gol. Făcu încet o tumbă în 
aer, apoi căzu; roba i se umflă în jurul lui, iar barba îi flutura ca 
un drapel în vârtejul căderii. 

De acolo de unde stăteam, îl văzui pornind în ultima sa 
călătorie, asemeni multor altor suflete nefericite condamnate de 
el. Tot timpul căderii, până ce se izbi de stâncile aflate la o sută 
de metri mai jos ţipă cu o voce înaltă, din ce în ce mai stinsă 
care se întrerupse brusc la sfârșit. 

Tanus era singur în mijlocul potecii. Încă mai ţinea scutul în 
mână, împreună cu spada albastră înfiptă în el. 

Încet-încet, zgomotul și lupta încetară. Etiopienii își văzură 
regele învins și aruncat de pe stânci. li părăsi orice urmă de 
curaj, își predară armele și implorară milă. Ofițerii egipteni 
reușiră să salveze câţiva dintre ei din mâinile șillukilor înnebuniți 
de sânge, apoi îi duseră în locul în care așteptau stăpânii de 
sclavi, ca să-i lege. 

Nu acordam mare atenţie acestor lucruri, pentru că mă uitam 
la Tanus cum stătea acolo pe pod. Incepu să se îndrepte spre 
poarta fortăreței, iar oamenii îl întâmpinau cu urale, ridicându-și 
armele în semn de salut. 

— Mai are destule resurse de luptă taurul ăsta bătrân, râse 
Memnon cu admiraţie, dar eu nu i-am ţinut isonul. Simţeam 
fiorul premonitor al unei tragedii îngrozitoare, precum aerul 
stârnit de aripile vulturilor care se lăsau peste festinul acela 
cumplit. 

— Tanus, am șoptit eu. 

Avea un mers încet, poticnit. În timp ce cobora pe arcada de 
piatră, își lăsă scutul în jos și numai atunci am văzut pata aceea 
întinzându-i-se pe piept. Am azvârlit-o pe Masara în braţele lui 


605 


Memnon și am dat fuga pe scara exterioară. Gărzile etiopiene 
de la poartă încercară să-mi predea armele, dar eu i-am dat la o 
parte și am continuat să fug spre potecă. 

Tanus mă văzu venind spre el și îmi zâmbi strâmb. Se opri și 
picioarele i se muiară încet, apoi căzu greu în mijlocul punţii. M- 
am aruncat în genunchi alături de el și am văzut tăietura din 
platoșa lui din piele de crocodil. Sângele îi ţțâșnea de acolo și mi- 
am dat seama că spada albastră mușcase mai adânc decât mi- 
aș fi închipuit. Arkoun îi străpunsese scutul de bronz, platoșa din 
piele de crocodil și pieptul. 

l-am desfăcut cu grijă chingile care-i ţineau armura și i-am 
scos pieptarul. M-am uitat împreună cu el la rană. Era o 
crestătură adâncă, exact de lăţimea spadei, ca o gură mică, cu 
buze roșii și umede. Când respira, în jurul acelei tăieturi oribile 
apărea o spumă de balonașe rozalii. Era o rană la plămân, dar 
nu-mi venea s-o mărturisesc. Nimeni nu putea supravieţui unei 
lovituri de spadă în plămân. 

— Eşti rănit! 

Era o remarcă stupidă, iar eu nu m-am putut uita în ochii lui 
când am spus asta. 

— Nu, bătrâne prieten, nu sunt rănit, spuse el cu blândețe. 
Sunt mort. 


e Capitolul 120 « 


Șillukii lui Tanus făcură o targă din suliţele lor și o acoperiră 
cu o blană de oaie. L-au ridicat apoi ușor și l-au dus cu grijă în 
fortăreața de la Adbar Seged. 

L-am întins pe patul regelui Arkoun, apoi i-am alungat pe toţi 
de-acolo. După ce plecară, am așezat spada albastră alături de 
el, pe pat. A zâmbit și și-a pus mâna pe mânerul încrustat cu 
pietre scumpe. 

— Am plătit un preţ ridicat pentru această comoară, murmură 
el. Mi-ar fi plăcut s-o mânuiesc măcar o dată pe câmpul de 
bătălie! 

Nu puteam să-i ofer vreo speranţă și nici să-l îmbărbătez. Era 
un soldat experimentat și văzuse multe răni la plămâni în viaţa 
lui. Și nici nu îndrăzneam să-i dau vreo speranţă în legătură cu 


606 


finalul. l-am pansat rana cu un șomoiog de lână și cu pânză de 
in. În vreme ce lucram, rosteam incantaţia menită să oprească 
sângerarea: „Fugi din mine, creatura lui Seth...” 

Dar vedeam cum îl pierd. Se căznea să respire cu mare 
greutate și auzeam cum i se zbate sângele în plămâni, ca o 
făptură ascunsă în mlaștini adânci. 

l-am preparat o dușcă de șepen roșu, dar nici nu vru s-audă 
de ea. 

— Am să-mi trăiesc fiecare clipă a vieţii, îmi spuse. Chiar și pe 
ultima. 

— Ce-ai vrea să mai fac pentru tine? 

— Ai făcut deja destule, zise el. Dar cerințele noastre faţă de 
tine nu se sfârșesc niciodată. 

Am clătinat din cap: 

— Ceea ce am eu de dăruit nu are sfârșit. 

— Atunci, iată ce-am să-ţi cer, pentru ultima oară: mai întâi, 
să nu-i spui niciodată lui Memnon că sunt tatăl lui. Trebuie să 
creadă totdeauna că prin venele lui curge sângele faraonilor. Va 
avea nevoie de multă putere ca să-și întâmpine destinul ce-l 
așteaptă. 

— Ar fi la fel de mândru să știe că are același sânge cu tine. 

— Jură-mi că nu-i vei spune! 

— Ți-o jur! l-am promis eu, iar el se odihni o clipă, ca să-și 
adune forțele. 

— Mai vreau să-mi faci o favoare. 

— Ți-o îndeplinesc chiar înainte s-o spui! i-am spus eu. 

— Ai grijă de femeia mea care nu mi-a fost soţie niciodată. 
Apăr-o și ajut-o, așa cum ai făcut în toți anii aceștia. 

— Ştii bine c-am s-o fac! 

— Da, știu, pentru că ai iubit-o totdeauna la fel de mult ca 
mine. Ai grijă de Lostris și de copiii noștri. Îi las pe toţi în mâinile 
tale. 

Închise ochii și-am crezut că sfârșitul e-aproape, dar puterile 
lui le întreceau pe cele ale altor oameni. După o clipă, și-i 
deschise din nou. 

— AȘ dori să-l văd pe prinţ, zise el. 

— Aşteaptă pe terasă, să-l chem, i-am răspuns eu și m-am 
îndreptat spre ușa acoperită cu perdele. 

Memnon stătea în partea cealaltă a terasei. Masara era cu el 
și stăteau foarte aproape unul de altul, fără să se atingă însă. 


607 


Expresia de pe chipurile lor era gravă și își vorbeau în surdină, 
își ridicară amândoi privirile când l-am strigat. 

Memnon veni imediat, lăsând-o singură pe fată. Se duse 
direct la patul lui Tanus și se aplecă asupra lui. Tanus se căzni 
să-i zâmbească. Știam cât efort îl costa lucrul acesta. 

— Înălţimea Ta, te-am învăţat tot ce știu despre războaie, dar 
nu-ți pot da lecţii de viaţă. Fiecare trebuie să înveţe singur cum 
să trăiască. Nu mai am ce să-ți spun înainte de a porni în 
această nouă călătorie, afară de faptul că vreau să-ţi mulţumesc 
pentru darul de a te fi cunoscut și servit. 

— Mi-ai fost mai mult ca un tutore, i-a răspuns Memnon blând. 
Mi-ai fost tatăl pe care nu l-am cunoscut. 

Tanus închise ochii și chipul i se contorsionă. Memnon se lăsă 
lângă el și îl strânse de mână. 

— Durerea nu e decât un alt vrăjmaș pe care trebuie să-l 
înfruntăm și să-l învingem. Tu m-ai învăţat lucrul acesta, seniore 
Tanus. 

Prințul credea că ceea ce-l afecta era suferința fizică, dar eu 
știam că vorba „tată” îi pricinuise durerea. Tanus deschise ochii: 

— Îți mulţumesc, Înălţimea Ta. Îmi face bine să te am lângă 
mine acum, în agonia mea. 

— Spune-mi prietene și nu Înălțimea Ta. 

Memnon se lăsă într-un genunchi lângă pat, fără să-i dea 
drumul la mână. 

— Am un dar pentru tine, prietene. 

Sângele care se închega în plămânii lui îl împiedica să 
vorbească. Bâjbâi după mânerul spadei albastre care zăcea încă 
pe saltea, alături de el, dar nu avu puterea s-o ridice. Luă mâna 
lui Memnon și i-o puse pe mânerul încrustat. 

— Acum e ata, șopti el. 

— Am să mă gândesc la tine ori de câte ori o voi trage din 
teacă. Am să-ţi strig numele când o voi mânui în luptă! 

Memnon ridică spada. 

— Îmi faci o mare onoare! 

Memnon se ridică în picioare și, cu spada în mână, execută 
mișcarea clasică de început, în mijlocul încăperii. Își apropie 
tăișul de buze, salutându-l pe bărbatul care zăcea în pat: 

— Tu m-ai învăţat să fac asta. 

Apoi își începu exerciţiul în care Tanus îl inițiase încă de când 
era copil. Execută cele douăsprezece parări, apoi atacul și 


608 


lansarea pe îndelete, la perfecţiune. Lama de argint se rotea și 
se năpustea ca un vultur lucitor. Șuiera și vuia prin aer, sfâșiind 
întunericul din încăpere cu sclipiri luminoase. 

Memnon și-a încheiat exercițiul cu o lovitură directă, ţintind 
spre grumazul unui vrăjmaș imaginar. Apoi a pus spada cu 
vârful în jos, între picioare, sprijinindu-se cu ambele mâini de 
mâner. 

— Ţi-ai însușit bine lecţia, zise Tanus, dând din cap. Nu mai 
am ce să te învăţ. Nu este prea devreme pentru mine să plec. 

— Voi aștepta împreună cu tine! zise Memnon. 

— Nu! zise Tanus, făcând un gest slab. Te-așteaptă destinul 
dincolo de zidurile acestei încăperi sinistre. Trebuie să te duci în 
întâmpinarea lui, fără să te uiţi îndărăt. Taita va rămâne cu 
mine. la și fata cu tine. Du-te la regina Lostris și pregătește-o 
pentru vestea morţii mele. 

— Mergi în pace, seniore Tanus. 

Memnon nu avea de gând să bagatelizeze acest moment 
solemn, contrazicându-l inutil. Se apropie de pat și îl sărută pe 
tatăl său pe buze. Apoi se întoarse și, fără să arunce măcar o 
privire înapoi, ieși cu pași mari din încăpere, cu spada în mână. 

— Îndreaptă-te spre glorie, fiul meu! șopti el, întorcându-se cu 
faţa spre zidul de piatră. 

M-am așezat la picioarele patului său și m-am uitat la 
lespezile murdare de pe jos. Nu voiam să mă uit cum plânge un 
bărbat ca Tanus. 


e Capitolul 121 œ 


M-am trezit în toiul nopţii în sunetul tobelor - acele tobe de 
lemn rudimentare ale șillukilor, care răsunau în întuneric. 
Vaierul trist al glasurilor șillukilor ce își incantau bocetele 
sălbatice mă făcu să mă cutremur de groază. 

Flacăra lămpii scăzuse, iar eu mă perpeleam lângă pat. 
Lumina azvârlea umbre grotești pe tavan, ca bătăile unor aripi 
de vultur. M-am apropiat încet și fără tragere de inimă de locul 
unde zăcea Tanus. Știam că șillukii nu se înșelau - aveau un 
simţ al lor pentru asemenea lucruri. 


609 


Tanus zăcea la fel cum îl văzusem ultima oară, cu fața la 
perete, dar, când l-am atins pe umăr, i-am simţit carnea 
îngheţată. Spiritul acela neîmblânzit plecase dintre noi. 

Am stat alături de el tot restul nopţii, l-am plâns și l-am jelit, 
la fel ca șillukii. În zori, am trimis după îmbălsămători. 

N-aveam de gând să-i las pe măcelarii aceia cruzi să-mi 
eviscereze prietenul. l-am făcut o incizie în partea stângă. Nu 
era o tăietură lungă și urâtă, așa cum obișnuiesc să facă cioclii, 
ci opera unui chirurg. Prin aceasta i-am scos viscerele. Când m- 
am trezit cu inima mare a lui Tanus în mâini, am început să 
tremur. Era de parcă i-aș fi simţit încă toată forţa și bătăile 
puternice în bucata aceea de carne. l-am pus-o la loc cu 
dragoste și respect, apoi i-am cusut tăietura și rana din piept, pe 
care i-o făcuse spada albastră, cu toată îndemânarea de care 
eram în stare. 

Am luat lingura de bronz și am împins-o în sus, prin nări, până 
ce am simţit că ating peretele subţire de os. Am găurit 
compartimentul acesta fragil dintr-o singură lovitură puternică și 
am scos substanța moale din interiorul craniului său. Numai 
atunci am considerat că îl pot da pe mâinile îmbălsămătorilor. 

Cu toate că nu mai aveam nimic de făcut acolo, am așteptat 
alături de Tanus de-a lungul celor patruzeci de zile lungi, cât a 
durat mumificarea în castelul rece și mohorât de la Adbar 
Seged. Privind acum în urmă, îmi dau seama că a fost un semn 
de slăbiciune. Nu puteam suporta povara durerii stăpânei mele 
în momentul când va afla vestea morţii lui Tanus. Îi permisesem 
lui Memnon să-și asume datoria care era de drept a mea. Mă 
ascundeam cu morţii, când ar fi trebuit să fiu alături de cei vii 
care aveau mai multă nevoie de mine. Am fost mereu un laș. 

Nu exista niciun sicriu pentru trupul mumificat al lui Tanus. 
Urma să-i fac unul când aveam să ajungem, în sfârșit, la flota de 
pe Qebui. Le-am pus pe femeile etiopiene să împletească un coș 
lung pentru el. Ochiurile împletiturii erau atât de fine, încât 
semăna cu pânza de in. Puteai să pui în el și apă, ca într-un vas 
de lut ars. 


610 


e Capitolul 122 « 


l-am coborât trupul de pe munte. ȘIllukii săi îi purtară cu 
ușurință corpul deshidratat. Se bătuseră între ei pentru această 
onoare. Uneori își cântau cântecele sălbatice de jale, în vreme 
ce ne unduiam calea printre strâmtori și trecători bătute de 
vânt. Alteori, intonau imnurile de luptă învăţate de la Tanus. 

Am mers alături de catafalcul său tot drumul. Pe culmi se 
porniră ploile și ne udară până la piele. Din cauza lor, se umflară 
pâraiele, așa că furăm nevoiţi să le trecem pe funii, înot. 
Noaptea, în cortul meu, sicriul de papură al lui Tanus stătea 
alături de propriu-mi prici. Îi vorbeam cu glas tare în întuneric, 
de parcă ar fi putut să mă audă și să-mi răspundă, la fel cum 
făcuserăm în timpurile de demult. 

În cele din urmă coborârăm și prin ultima trecătoare și în faţa 
noastră se întinseră câmpiile nesfârșite. În timp ce ne apropiam 
de Qebui, stăpâna mea veni să întâmpine trista noastră 
caravană. Călătorea în car, în spatele prințului Memnon. Pe când 
se apropiau de noi peste pășune, le-am poruncit șillukilor să 
așeze sicriul de papură al lui Tanus sub un salcâm-girafă gigant. 
Stăpâna mea a coborât din car și s-a apropiat de el. L-a atins și 
și-a plecat capul în tăcere. Am avut un șoc când am văzut ce 
ravagii provocase asupra ei durerea. In păr îi apăruseră șuvițe 
albe, iar ochii i se întunecaseră. Dispăruseră din ei strălucirea și 
entuziasmul. Mi-am dat seama că zilele tinereţii și frumuseţii 
sale trecuseră pentru totdeauna. Era o femeie singură și tristă. 
Suferința ei era atât de vizibilă, încât oricine se uita la ea își 
dădea seama că rămăsese văduvă. M-am apropiat de ea, ca s-o 
avertizez: 

— Stăpână, nu trebuie să vadă toată lumea cât ești de 
îndurerată. Nimeni nu trebuie să afle vreodată că ţi-a fost mai 
mult decât prieten și general al oștirilor tale. În cinstea 
memoriei sale și a onoarei la care ţinea atât de mult, 
stăpânește-ți lacrimile. 

— Oricum nu mai am lacrimi, îmi răspunse ea liniștită. Mi-am 
plâns deja toată durerea. Numai tu și cu mine vom ști adevărul. 

Am așezat sicriul umil de papură al lui Tanus în cala vasului 
Suflarea lui Horus, alături de minunatul coșciug de aur al 
faraonului. Am stat alături de stăpâna mea, așa cum îi 


611 


promisesem lui Tanus că voi face, până când cele mai grele 
momente ale doliului aveau să se potolească în suferința eternă 
ce nu o va mai părăsi niciodată. Apoi, la cererea ei, m-am întors 
în valea mormântului ca să supraveghez desăvârșirea cavoului 
faraonului. 

Conformându-mă cererii stăpânei mele, am ales un alt loc pe 
vale mai jos, pentru mormântul lui Tanus. Cu toate că mi-am dat 
toată silința să fac ceva din materialele și cu ajutorul meșterilor 
care mi-erau la îndemână, locul de odihnă al lui Tanus avea să 
arate ca o colibă de țăran, în comparaţie cu palatul funerar al 
faraonului. O armată de meșteșugari lucrase din greu toţi acești 
ani ca să termine minunatele picturi murale ce decorau 
culoarele și încăperile subterane ale mormântului regal. 
Depozitele funerare erau pline de toate comorile pe care le 
aduseserăm cu noi din Teba. 

Mormântul lui Tanus a fost construit în grabă. Nu adunase 
nicio comoară de-a lungul vieții în care servise coroanei și 
statului. Pe pereţi am pictat scene ce povesteau evenimente ale 
existenței sale pământești: vânătorile de animale puternice, 
bătăliile cu uzurpatorul roșu și cu hicsoșii și ultimul asalt asupra 
fortăreței de la Adbar Seged. Totuși, nu am îndrăznit să înfăţișez 
realizările sale nobile, dragostea pentru stăpâna mea și 
prietenia neclintită pentru mine. lubirea unei regine este o 
trădare, iar prietenia unui sclav, umilitoare. 

După ce fu terminat, rămăsei singur în modestul mormânt al 
lui Tanus, locul unde avea să-și petreacă eternitatea, și dintr-o 
dată am simţit chinul gândului că nu putusem face mai mult 
pentru el. În ochii mei era un om mai de seamă decât orice 
faraon care purtase vreodată dubla coroană. Coroana aceea ar fi 
putut fi a sa, ar fi trebuit să fie a sa, dar el o refuzase cu dispreț. 
Pentru mine era mult mai rege decât fusese vreodată faraonul. 

Atunci mi-a venit, brusc, o idee. Gândul era atât de scandalos, 
încât l-am alungat. Chiar și numai lucrul acesta constituia o 
trădare cumplită, o jignire în ochii zeilor și ai oamenilor. 

Totuși, în timpul săptămânilor ce au urmat, gândul îmi 
revenea în minte. Îi datoram lui Tanus atât de mult, iar 
faraonului atât de puţin. Cu toate că eram condamnat la pieire, 
ar fi fost un preţ corect de plătit. Tanus îmi dăruise mult mai 
multe de-a lungul vieţii sale. 


612 


Nu puteam să fac acest lucru de unul singur. Aveam nevoie 
de ajutor; dar la cine să apelez? Nu-i puteam implica nici pe 
prinţ, nici pe regină. Stăpâna mea era legată de jurământul 
făcut faraonului, iar Memnon nu știa care dintre ei era tatăl său 
natural. Eu nu puteam să-i spun adevărul, fără să-mi calc 
promisiunea făcută lui Tanus. 

În cele din urmă, mai rămânea doar o singură persoană care-l 
iubise pe Tanus aproape la fel de mult ca mine, care nu se 
temea nici de zei, nici de oameni și care avea forța brută, fizică, 
ce-mi lipsea mie. 

— Pe fesele nebiciuite ale lui Seth! strigă seniorul Kratas, 
râzând, când i-am dezvăluit planul meu. Nimeni altcineva afară 
de tine n-ar fi putut ticlui un asemenea plan. Ești cel mai mare 
escroc în viață, Taita, dar te iubesc, fiindcă mi-ai dat această 
ultimă șansă de a-l cinsti pe Tanus! 

Am făcut amândoi planurile cu multă grijă. Eu le-am trimis 
chiar paznicilor de la intrarea în cala vasului Suflarea lui Horus 
un ulcior de vin amestecat cu praf de floarea-somnului. 

Când intrai împreună cu Kratas acolo unde erau așezate cele 
două sicrie, am început să șovăi. Simţeam că mă urmărește Ka- 
ul faraonului Mamose din umbră și că spiritul său rău mă va 
bântui toată viața, căutând răzbunare pentru acest sacrilegiu. 

Kratas nu avea asemenea remușcări și se apucă de lucru cu o 
asemenea râvnă, încât de câteva ori de-a lungul nopţii am fost 
nevoit să-l atenţionez asupra zgomotului pe care-l făcea în timp 
ce deschidea capacele de aur ale sicriului regal și ridicam 
mumia faraonului. 

Tanus era mai solid decât regele, dar, din fericire, cei ce 
făuriseră coșciugul lăsaseră ceva mai mult loc, iar trupul 
viteazului se micșorase în procesul de mumificare. Chiar și așa 
însă a trebuit să desfacem câteva straturi din materialul în care 
era înfășurat, înainte să-l așezăm confortabil în marele sicriu de 
aur. 

Am murmurat o scuză față de faraonul Mamose când l-am 
așezat în sicriul de papură umil al lui Tanus, ce avea pictat pe 
capac o copie a Marelui Leu al Egiptului. Mai era loc în sicriu, așa 
că, înainte să-l închidem, l-am împachetat pe faraon în 
bandajele din pânză de in pe care i le scosesem lui Tanus. 


613 


e Capitolul 123 « 


După ce trecură ploile și veni iar anotimpul răcoros al anului, 
stăpâna mea porunci ca procesiunea funerară să plece din 
Qebui, spre valea mormântului. 

Ne conduse prima divizie de care, în frunte cu prinţul 
Memnon. Urmau cincizeci de căruțe încărcate cu comoara 
funerară a faraonului Mamose. Văduva regală, regina Lostris, 
călătorea în căruţa în care se afla sicriul de aur. M-am bucurat s- 
o văd în această ultimă călătorie în compania omului pe care îl 
iubise, chiar dacă ea credea că era vorba de altcineva. Am 
văzut-o de mai multe ori aruncând priviri îndărăt, spre caravana 
lungă de cinci mile de la cap la coadă, ce se târa jalnic peste 
câmpii. 

Căruţa din capătul coloanei, care purta sicriul de papură, mai 
ușor, era urmată de regimentul de șilluki. Glasurile lor magnifice 
ajungeau până la noi, în vreme ce incantau versurile de bun- 
rămas. Ştiam că Tanus avea să le audă și să știe cui îi erau 
închinate. 


e Capitolul 124 œe 


Când ajunserăm, în sfârșit, în valea mormântului, sicriul de 
aur fu plasat sub un tabernacul din fața intrării mausoleului 
regal. Acoperișul de pânză al cortului era decorat cu texte și 
ilustraţii din Cartea Morților. 

Urma să aibă loc două ceremonii funerare separate. Prima, 
ceva mai mică, a Marelui Leu al Egiptului. A doua avea să fie 
grandioasa și elaborata înmormântare regală. 

Astfel că, la trei zile după sosirea noastră în vale, sicriul de 
stuf fu plasat în mormântul pe care îl pregătisem pentru Tanus, 
apoi locul fu sfinţit de preoţii lui Horus, care era patronul lui, 
după care îl sigilară. 

In timpul acestui ritual, stăpâna mea fu în stare să-și reţină 
durerea și să nu arate decât tristeţea decentă a unei regine față 
de un slujbaș credincios, deși știam că în sufletul ei murea ceva 
ce nu va mai renaște vreodată. 


614 


În noaptea aceea, valea răsună de incantaţiile regimentului 
de șilluki care-l jeleau pe bărbatul ce trecuse acum în rândul 
zeilor lor. Îi mai strigă numele în bătălie chiar și în zilele noastre. 

La zece zile după prima ceremonie funerară, sicriul de aur fu 
plasat pe sania lui de lemn și tras în marele mormânt regal. Fu 
nevoie de strădania a trei sute de sclavi, ca să manevreze 
coșciugul prin coridoarele acelea. Proiectasem mormântul cu 
atâta precizie, încât nu rămânea decât o palmă de loc pe lateral 
și între capacul sicriului și acoperiș. 

Ca să-i împiedic pe profanatorii de morminte și pe alţii care ar 
fi dorit să jefuiască lăcașul de odihnă regal, construisem un 
labirint de tuneluri pe sub munte. De la intrarea în peretele 
stâncii, un coridor larg ducea spre o boltă funerară imensă, care 
era decorată cu picturi murale minunate. În mijlocul încăperii, se 
afla un sarcofag gol de granit, cu capacul aruncat într-o parte. 
Primul tâlhar care va pătrunde acolo avea să creadă că 
altcineva jefuise mormântul înaintea lui. 

De fapt, exista un alt tunel, care pornea în unghi drept 
dinspre coridorul de la intrare. Gura acestuia era astfel făcută 
încât să pară o magazie pentru comoara funerară. Sicriul trebuia 
întors și trecut prin acest al doilea coridor. De acolo, intra într-un 
labirint de false coridoare și bolți de înmormântare, care mai de 
care mai întortocheată și mai greu de urmat. 

Erau în total patru încăperi funerare, dar trei dintre ele aveau 
să rămână goale pentru totdeauna. Existau trei uși ascunse și 
două galerii verticale. Sicriul trebuia ridicat printr-una dintre ele, 
apoi coborât pe cealaltă. 

Fu nevoie de cincisprezece zile ca sicriul să fie trecut prin 
acest labirint și instalat, în sfârșit, pe locul lui final de odihnă. 
Tavanul și pereţii acestui mormânt erau pictaţi cu toată 
îndemânarea și geniul cu care fusesem înzestrat de zei. Nu 
exista niciun locșor, fie el cât de mic, care să nu fi fost acoperit 
de culori sau de desene. 

Din această încăpere, se trecea în cinci vistierii. În ele fu 
înghesuită comoara pe care faraonul Mamose o acumulase de-a 
lungul vieţii sale și care adusese Egiptul nostru în stare de 
cerșetorie. Am avut discuții cu stăpâna mea, spunându-i că, în 
loc să fie îngropată în pământ, această comoară ar trebui 
folosită ca să ne plătim oștirea și să finanțăm acţiunile care ne 


615 


așteptau, cu scopul de a-i alunga pe tiranii hicsoși, ca să ne 
eliberăm poporul și ţara. 

— Comoara aparţine faraonului, mi-a răspuns ea. Ne-am 
adunat alte averi în aur, sclavi și fildeș, aici, în Kuș. Ne-ajunge. 
Lasă-l pe divinul Mamose să aibă ceea ce-i al lui; i-am jurat 
lucrul acesta. 

Astfel, în cea de-a cincisprezecea zi, sicriul de aur fu plasat în 
sarcofagul de piatră care fusese săpat în roca de acolo. Capacul 
greu fu ridicat, apoi coborât la locul lui, printr-un sistem de funii 
și de scripeţi. 

Familia regală, preoţii și nobilii intrară în mormânt, pentru 
ultimele ritualuri. 

Stăpâna mea și prinţul stăteau la capul sarcofagului, iar 
preoții își zumzăiau incantaţiile și citatele din Cartea Morților. 
Fumul care se înălța din lămpi și suflările mulțimii de oameni din 
spaţiul acela închis consumară aerul și curând acesta deveni 
aproape irespirabil. 

In lumina gălbuie, întunecată, am văzut-o pe stăpână palidă, 
cu fruntea plină de broboane de sudoare. Mi-am croit drum prin 
rândurile înghesuite și am ajuns la ea chiar în momentul în care 
se clătină și leșină. Am reușit s-o prind înainte să se izbească cu 
capul de marginea de granit a sarcofagului. 

Am scos-o din mormânt pe o targă. Și-a revenit repede în 
aerul proaspăt de munte, dar am obligat-o să stea în patul ei din 
cort tot restul zilei. 

In seara aceea, pe când îi pregăteam ierburile întăritoare, 
stătea întinsă, pe gânduri, fără să scoată niciun cuvânt, iar după 
ce bău infuzia, îmi șopti: 

— Am avut o senzaţie extraordinară. În vreme ce stăteam în 
mormântul faraonului, l-am simţit brusc pe Tanus alături de 
mine. Am simţit cum mă atinge cu mâna pe obraz și i-am auzit 
murmurul glasului la ureche. Atunci am leșinat. 

— Va fi totdeauna alături de tine, i-am spus eu. 

— Sunt sigură, zise ea simplu. 

Acum îmi dau seama, deși atunci nu observasem, că declinul 
ei a început în ziua în care îl pusesem pe Tanus în mormânt. Îşi 
pierduse bucuria de a trăi și voinţa de a merge mai departe. 


616 


e Capitolul 125 œ 


M-am întors la mormântul regal, a doua zi, cu zidarii și cu 
grupul de muncitori sclavi, ca să sigilăm porţile și galeriile și să 
întărim dispozitivele care aveau să păzească încăperea 
mortuară. 

În timp ce ne retrăgeam prin labirintul de coridoare, blocam 
ușile secrete cu piatră și mortar plasate cu iscusinţă și aplicam 
picturi murale deasupra lor. Sigilarăm gurile galeriilor verticale, 
în așa fel încât să pară că fac parte din tavan și din dușumea. 

Am clădit o grămadă de bolovani care aveau să cadă, fiind 
acționaţi de pasul făcut pe o dală desprinsă din pavaj și am 
umplut galeriile cu lemne. Pe măsură ce treceau veacurile, 
lemnele aveau să putrezească și să fie devorate de ciuperci, 
emițând în felul acesta vapori otrăvitori ce-ar fi sufocat orice 
intrus care ar fi reușit să găsească drumul prin coridoarele 
secrete. 

Dar, înainte să facem toate acestea, m-am dus în camera 
mortuară propriu-zisă, ca să-mi iau rămas-bun de la Tanus. Am 
adus cu mine un pachet lung, înfășurat în cearșafuri de in. Când 
m-am oprit pentru ultima oară alături de sarcofagul regal, i-am 
dat afară pe toţi lucrătorii de acolo. Eram ultimul care părăsea 
mormântul, iar apoi piatra de la intrare avea să fie fixată. 

Când rămăsei singur, am desfăcut pachetul pe care îi 
adusesem. Am scos din el marele arc, Lanata. Tanus îl numise 
astfel după stăpâna mea, iar eu îl făcusem pentru el. Era un 
ultim dar din partea amândurora. L-am pus pe capacul de piatră 
al sicriului său. 

Dar mai aveam ceva în pachetul acela. Era figurina ushabti pe 
care o sculptasem eu. Am pus-o lângă sarcofag. În momentele 
când lucrasem la ea, potrivisem trei oglinzi de aramă în așa fel 
încât să-mi pot studia trăsăturile din toate unghiurile și să le 
reproduc cu fidelitate. Păpușa era un Taita în miniatură. 

Pe piedestal, am scrijelit următoarele cuvinte: „Numele meu 
este Taita. Sunt medic și poet. Sunt arhitect și filosof. Sunt 
prietenul tău. Eu voi da socoteală”. 

După ce părăsii mormântul, mă oprii la intrare și mă uitai 
îndărăt, pentru ultima oară. 


617 


— Adio, vechiul meu prieten! am zis eu. Sunt mai bogat 
pentru că am avut prilejul să te cunosc. Așteaptă-ne pe lumea 
cealaltă! 


e Capitolul 126 « 


Îmi trebuiră multe luni să desăvârșesc munca la mormântul 
regal. Pe măsură ce ne retrăgeam prin labirint, inspectam 
personal fiecare ușă sigilată și fiecare dispozitiv secret pe care-l 
lăsam îndărătul nostru. 

Eram singur, pentru că stăpâna mea și prinţul plecaseră sus, 
în munţi, la fortăreaţa lui Prester Beni-Jon. Se duseseră acolo cu 
toată curtea, să facă pregătiri pentru nunta lui Memnon cu 
Masara. Hui îi însoțea, ca să aleagă caii din hergheliile etiopiene 
care făceau parte din plata atacului fortăreței Adbar Seged și a 
salvării Masarei. 

Când, în sfârșit, terminai lucrul la mormânt, iar muncitorii mei 
sigilară intrarea exterioară de pe versantul stâncos, am pornit-o 
și eu spre munţi, prin trecătorile acelea reci și bântuite de vânt 
Eram nerăbdător să nu pierd masa de nuntă, dar plecasem 
târziu. Desăvârșirea mormântului durase mai mult decât 
plănuisem eu. Mi-am folosit caii la maximum în călătorie. 

Am ajuns la palatul lui Prester Beni-Jon cu cinci zile înainte de 
nuntă și m-am dus direct în partea fortăreței unde fuseseră 
cazați stăpâna mea împreună cu suita ei. 

— N-am mai zâmbit de când te-am văzut ultima oară, Taita, 
mă întâmpină ea. Cântă-mi ceva. Povestește-mi ceva. Fă-mă să 
râd. 

Nu era o sarcină ușoară, căci sufletul mi-era pătruns adânc de 
melancolie, iar adevărul crud era că nu mai eram eu însumi, cel 
vesel și cu inima ușoară. Simțeam că e afectată de ceva mai 
mult decât de tristețe. Curând abandonarăm încercările de a ne 
înveseli și trecurăm să discutăm afaceri de stat. 

În ceea ce privește pe cei doi îndrăgostiţi, era, într-adevăr, o 
întâlnire între suflete gemene, binecuvântată de zei și o 
potrivire extraordinară, dar pentru noi, ceilalţi, uniunea lui 
Memnon cu Masara constituia o nuntă regală și un contract între 
națiuni. Erau de negociat tot felul de înţelegeri și tratate, 


618 


hotărâri, contracte comerciale între regele regilor, conducătorul 
ținutului Aksum și regenta Egiptului, purtătoarea dublei coroane 
ale celor două regate. 

Așa cum prevăzusem la început, stăpâna mea n-a prea fost 
încântată de perspectiva căsătoriei singurului ei fiu cu o femeie 
de rasă diferită. 

— Se deosebesc în toate privinţele, Taita. Zeii pe care-i 
venerează, limba pe care o vorbesc, culoarea pielii... ooo! Ce 
bine ar fi fost să-și fi ales o fată din rândul poporului nostru! 

— O să-și aleagă, am asigurat-o eu. Se va căsători cu 
cincizeci, poate și cu o sută de egiptence. Se va însura și cu 
libiene, și cu hure, și cu femei de-ale hicsoșilor. Toate rasele și 
națiunile pe care le va cuceri de-a lungul anilor viitori îi vor oferi 
neveste. Va avea și kușite și hitite și asiriene... 

— Încetează să mă mai tachinezi, Taita. Lovi cu piciorul în 
pământ, aproape la fel de îndârjită ca pe vremuri. Ştii bine ce 
vreau să zic. Toate celelalte vor fi căsătorii de stat. Aceasta, 
prima, este căsătoria dintre două inimi. 

Ceea ce spunea ea era adevărat. Promisiunea de iubire pe 
care și-o făcuseră Memnon și Masara în momentele acelea 
fugare de lângă râu se împlinea acum. 

Era un privilegiu să fii în apropierea lor în zilele acestea 
tumultuoase. Amândoi îmi erau recunoscători pentru contribuția 
mea la unirea lor. Le eram amândurora prieten de nădejde, o 
persoană în care aveau încredere necondiționată. 

Nu împărtășeam temerile stăpânei mele. Cu toate că erau 
diferiţi din multe puncte de vedere, așa cum menţionase ea, 
aveau inimile din aceeași plămadă. Aveau aceeași dorință de 
dăruire și aceeași isteţime spirituală, dublate de o nuanţă de 
cruzime și neîndurare pe care trebuie să la aibă orice 
conducător. Erau o pereche potrivită, el, un șoim călător, iar ea, 
o pajură. Știam că nu-l va opri de la destinul lui, ci, mai degrabă, 
că avea să-l încurajeze și să-l incite spre noi fapte vitejești. Eram 
multumit de rezultatul eforturilor mele, în calitate de peţitor. 

Într-o zi strălucitoare a muntelui, sub privirile a douăzeci de 
mii de bărbaţi și de femei din Ethiopia și din Egipt, care se 
îmbulziseră pe povârnișurile dealurilor, Memnon și Masara se 
duseseră împreună pe malul râului și sparseră ulciorul cu apă 
scoasă de marele preot al lui Osiris de la izvoarele Nilului. 


619 


Mirele și mireasa porniră în fruntea caravanei noastre și 
coborâră din munţi, încărcaţi cu zestrea prinţesei, cu tratatele și 
protocoalele de rudenie pecetluite între cele două naţiuni. 

Hui și rândașii lui mânau o herghelie de cinci mii de cai 
îndărătul nostru. 

Unii dintre aceștia constituiau plata pentru serviciile noastre 
mercenare, iar restul făceau parte din zestrea Masarei. Totuși, 
înainte să ajungem la confluența celor două râuri, la Qebui, 
văzurăm o pată întunecată pe câmpiile din fața noastră, ca și 
cum un nour și-ar fi azvârlit umbrele peste savană, cu toate că 
soarele strălucea pe un cer senin. 

Turmele de gnu se întorseseră din migraţia lor anuală. 

In câteva săptămâni de la contactul acesta cu antilopele, 
maladia strangulatorului galben se abătu asupra hergheliei 
noastre de cai etiopieni și îi seceră, ca un potop, într-una din 
văile munţilor înalţi. Bineînţeles, Hui și cu mine ne așteptasem la 
această lovitură în momentul în care au apărut antilopele, așa 
că ne pregătisem. Îi învăţasem pe toţi rândașii și vizitiii să facă 
traheotomii și să oblojească rana cu smoală fierbinte, ca să 
prevină cangrena, până ce animalul dădea semne de vindecare. 

Multe săptămâni niciunul dintre noi nu se bucură de prea mult 
somn, dar, până la urmă, muriră mai puţini de două mii dintre 
noii noștri cai și înainte de următoarea revărsare a Nilului, cei 
care supraviețuiră erau destul de puternici ca să înceapă 
antrenamentul înhămaţi la car. 


e Capitolul 127 œe 


Când se porniră revărsările, preoţii aduseră sacrificii pe 
malurile fluviului, fiecare pentru zeul său, și consultară augurii 
pentru anul ce urma. Unii dintre ei se uitară în măruntaiele oilor 
sacrificate, alţii urmăriră zborul păsărilor sălbatice și alţii 
cercetară vasele umplute cu apă din Nil. Făcură profeții fiecare 
pe cont propriu. 

Regina Lostris aduse sacrificii în cinstea lui Hapi. Cu toate că 
am participat cu ea și m-am alăturat congregaţiei, inima mea 
era în altă parte. Eu sunt omul lui Horus, la fel ca seniorul Kratas 


620 


și ca prinţul Memnon. Făcurăm un sacrificiu în aur și fildeș în 
cinstea zeului nostru și ne rugarăm să ne călăuzească soarta. 

In mod obișnuit, zeii nu cad de acord unul cu altul, la fel ca 
oamenii. Totuși, în anul acela, lucrurile erau diferite față de tot 
ce întâlnisem eu până acum. Cu excepţia zeului Anubis și Thoth 
și a zeiţei Nut, grupul ceresc ne vorbi într-un singur glas. Cei 
trei, Anubis, Thoth și Nut sunt zeități mai mici. Puteai să ignori 
sfaturile lor fără probleme. Toţi marii zei, Ammon-Ra, Osiris, 
Horus, Hapi și Isis și alţi vreo două sute mici și mari ne dădură 
același sfat: „A sosit timpul întoarcerii pe pământul sfânt și 
întunecat din Kemit”. 

Seniorul Kratas, care e păgân la inimă și cinic din firea lui, 
sugeră că toată preoțimea conspirase și pusese aceste cuvinte 
în gurile zeilor lor patroni. Cu toate că mi-am exprimat 
indignarea și șocul, auzind această blasfemie, înclinam în secret 
să fiu de acord cu cele spuse de Kratas. 

Preoţii sunt oameni slabi și ahtiaţi după lux, iar noi trăiam de 
aproape douăzeci de ani o viaţă dură de rătăcitori și războinici în 
ținutul sălbatic al Ţării Kuş. Cred că tânjeau după Teba cea 
luminoasă chiar mai mult decât stăpâna mea. Probabil că nu 
fuseseră zeii cei care dăduseră acest sfat de întoarcere la 
miazănoapte, ci oamenii. 

Regina Lostris convocă înaltul consiliu de stat, iar când dădu 
proclamația care confirma dictatele zeilor, nobilii și preoţii se 
ridicară în picioare și o aplaudară cu toţii. M-am alăturat și eu 
uralelor la fel de puternic ca ei, iar în noaptea aceea visurile mi- 
au fost bântuite de viziuni despre Teba și de imagini din zilele 
trecute, când Tanus, Lostris și cu mine eram tineri și fericiţi. 


e Capitolul 128 œ 


De la moartea lui Tanus, nu exista un comandant suprem al 
oștirilor noastre, iar consiliul se întruni în secret. Bineînțeles, am 
fost exclus din această adunare, dar stăpâna mea mi-a repetat 
tot ce s-a vorbit acolo, cuvânt cu cuvânt. 

După lungi dezbateri și controverse, comanda i-a fost oferită 
lui Kratas. S-a ridicat în fața lor, albit de vreme și plin de 
cicatrice, ca un leu bătrân, și-a râs zgomotos, după cum îi era 


621 


felul, și-a zis: „Eu sunt soldat. Îndeplinesc ordinele, nu conduc. 
Puneţi-mă la comanda șillukilor și-am să-l urmez pe conducător 
până la hotarele morţii și dincolo de ele”. 

Și-a scos apoi spada și și-a îndreptat-o cu vârful spre prinţ: 

„Acesta-i bărbatul pe care îl voi urma! Trăiască Memnon! Fie 
să aibă viaţă veșnică!” „Fie să aibă viaţă veșnică!” strigaseră și 
ceilalți, iar stăpâna mea zâmbise. Aranjasem împreună acest 
deznodământ. 

La vârsta de douăzeci și doi de ani, prinţul Memnon fu ridicat 
la rangul de Mare Leu al Egiptului și comandant al tuturor 
oștirilor reginei. Începu imediat să croiască planuri pentru marea 
întoarcere. 

Cu toate că nu aveam decât rangul de maestru al hergheliilor 
regale, făceam și eu parte din personalul prințului Memnon. 
Apela adesea la mine ca să rezolve problemele logistice cu care 
ne confruntam. În timpul zilei, eu eram cel care îi conducea 
carul cu stindardul albastru fluturând pe deasupra capetelor 
noastre, în timp ce el își inspecta regimentele și le antrena, în 
vederea războiului. 

Multe nopţi stăteam până târziu toţi trei, prinţul, Kratas și cu 
mine, la un pocal cu vin, discutând despre întoarcere. În 
asemenea ocazii, prinţesa Masara ne servea, umplându-ne 
cupele cu graţioasa-i mână tuciurie. Apoi se așeza pe o perniţă 
din piele de oaie, la picioarele lui Memnon și ne sorbea 
cuvintele. Când ni se întâlneau privirile, îmi zâmbea. 

Principala noastră grijă era să evităm trecerea periculoasă și 
plină de neprevăzut a tuturor cataractelor, în călătoria noastră 
pe fluviu în jos. Se putea naviga peste acestea numai în sezonul 
inundaţiilor, limitându-ne astfel perioadele în care puteam să 
călătorim. 

Am propus să construim o nouă flotă de barje mai la poalele 
celei de-a cincea cataracte; cu acestea, puteam să ne 
transportăm oștirea la punctul de plecare în traversarea 
deșertului, de la cotul cel mare al fluviului. Când aveam să 
ajungem mai sus de prima cataractă, urma să reconstruim un 
escadron de galere și de barje rapide de luptă care să ne poarte 
la Elefantina. 

Eram sigur că, dacă ne cronometram timpul corect și dacă 
puteam traversa cascadele, ca să luăm prin surprindere flota 
hicsoșilor ancorată pe drumurile spre Elefantina, reușeam să le 


622 


dăm o lovitură dureroasă vrăjmașilor și să le capturăm galerele 
de care aveam nevoie, ca să ne întărim forţa cu vase de luptă. 
Odată asigurată această poziţie, puteam să ne aducem 
infanteria și carele prin strâmtoarea primei cataracte și să-i 
atacăm pe hicsoși în câmpiile inundate ale Egiptului. 

Ne-am început prima etapă a întoarcerii în următorul sezon al 
inundațiilor. Nu lăsarăm la Qebui, capitala și reședința noastră 
vreme de atâţia ani, decât o garnizoană. Așezarea aceasta avea 
să devină doar un avanpost comercial al imperiului. Bogăţiile din 
Kuș și din Ethiopia aveau să plutească spre miazănoapte, la 
Teba, prin acest punct. 

În momentul în care flota principală navigă din nou spre 
miazănoapte, Hui și cu mine, împreună cu cinci sute de rândași 
și cu un escadron de care, râmaserăm în așteptarea migraţiei 
antilopelor gnu. Apărură la fel de brusc ca totdeauna - o pată 
mare întinzându-se peste pășunile savanei aurii. Am pornit cu 
carele în întâmpinarea lor. 

Fu foarte simplu să capturăm aceste brute stângace. Le 
hăituirăm cu carele și le petrecurăm câte un laț pe după 
capetele lor urâte, în timp ce alergam alături de ele. Antilopele 
gnu nu aveau iuţeala și spiritul cailor noștri. Nu se zbătură decât 
foarte puţin în funie, apoi se resemnară cu captivitatea. In zece 
zile, prinserăm peste șase mii și le închiserăm în țarcurile 
construite special în acest scop, pe malul fluviului. 

Aici, în aceste ţarcuri, se vedea mai bine lipsa lor de 
rezistență și de putere. Mureau cu sutele, fără vreun motiv 
anume. Ne-am purtat frumos și blând cu ele. Le-am dat de 
mâncare și le-am adăpat, ca pe propriii noștri cai. Dar, se pare, 
spiritul lor sălbatic de pribegie nu putea fi încătușat, așa că se 
prăpădeau. 

Până la urmă, pierdurăm mai mult de jumătate din câte 
capturaserăm și încă și mai multe muriră în lunga călătorie spre 
miazănoapte. 


e Capitolul 129 « 


La doi ani încheiaţi de zile după ce regina Lostris poruncise 
întoarcerea, oamenii noștri se adunară pe malul răsăritean al 


623 


Nilului, mai sus de a patra cataractă. Dinaintea noastră se 
întindea drumul pustiu, peste marele cot al fluviului. 

Tot anul precedent, de aici porniseră caravanele de căruţe. 
Toate erau încărcate cu vase de lut umplute până la refuz cu 
apă de NII, închise apoi cu dopuri de lemn sigilate cu smoală. 
Stabiliserăm staţii de adăpare din zece în zece mile, pe drumul 
prăfos. La fiecare, îngropaserăm câte treizeci de mii de ulcioare, 
ca să nu se crape sub razele soarelui furios. 

Eram aproape cincizeci de mii de suflete și tot atâtea animale, 
inclusiv turma mea micșorată de antilope gnu. Sacalele porneau 
de lângă fluviu în fiecare seară. Sarcina lor era fără sfârșit. 

Așteptam pe mal răsăritul lunii noi, ca să ne lumineze calea în 
pustiu. Cu toate că ne planificaserăm plecarea pentru anotimpul 
cel mai răcoros al anului, arșița și soarele aveau să fie cumplite, 
atât pentru oameni, cât și pentru animale. Stabilisem să 
călătorim numai noaptea. 

Cu două zile înainte să începem traversarea, stăpâna mea mi- 
a spus: 

— Taita, când am mai petrecut noi o zi întreagă la pescuit 
împreună? Pregătește-ţi sulițele de prins pește și schiful! 

Mi-am dat seama că avea ceva de mare importanţă și voia să 
discute chestiunea cu mine. Am plutit în derivă pe undele acelea 
verzui, până ce putui să priponesc schiful de o salcie de pe 
malul celălalt, unde eram departe de curioșii care ar fi fost 
tentaţi să tragă cu urechea. 

La început, discutarăm despre iminenta plecare pe drumul 
deșertului și de perspectiva întoarcerii la Teba. 

— Oare când am să-i văd iar zidurile strălucitoare, Taita? oftă 
stăpâna mea, iar eu nu fui în stare decât să-i spun că nu știu. 

— Dacă zeii vor fi binevoitori, s-ar putea să fim la Elefantina în 
anotimpul următor, pe vremea asta, atunci când revărsarea 
Nilului ne va purta corăbiile până la prima cataractă. După 
aceea, norocul nostru va avea fluxurile și refluxurile lui, la fel ca 
fluviul, în funcţie de hazardul războiului. 

Totuși, nu acesta era motivul pentru care mă adusese aici să 
discutăm, așa că mă întrebă cu ochii înotând în lacrimi: 

— Cât timp a trecut, de când ne-a părăsit Tanus, Taita? 

l-am răspuns cu glas sugrumat: 

— A pornit în călătoria sa către câmpiile paradisului cu mai 
bine de trei ani în urmă, stăpână. 


624 


— Așadar, n-am mai fost în braţele lui cu luni de zile înainte 
să se întâmple nenorocirea, reflectă ea, iar eu am dat din cap. 
Nu eram sigur unde voia s-ajungă cu întrebările ei. 

— L-am visat aproape în fiecare noapte de atunci, Taita. E 
posibil să fi revenit, cumva, să-mi lase sămânţa în pântece, pe 
când dormeam? 

— Totul este posibil, i-am replicat eu prudent. Le-am spus 
oamenilor că tot astfel au fost concepute Tehuti și Bekatha. 
Totuși, ca să fiu sincer - și îți spun asta la modul cel mai serios - 
n-am mai auzit să se întâmple una ca asta vreodată. 

Rămaserăm amândoi tăcuţi pentru o vreme; ea își trecu mâna 
prin apă, apoi și-o ridică să se uite cum îi picura de pe vârfurile 
degetelor. Apoi zise din nou, fără să se uite la mine: 

— Cred că voi avea încă un copil, șopti ea. Luna mea roșie s-a 
stins cu totul. 

— Stăpână, i-am răspuns eu liniștit și plin de tact, te apropii 
de vremea vieţii tale când râurile pântecelui tău vor începe să 
sece. 

Femeile noastre egiptene sunt ca florile deșertului care 
înfloresc devreme, dar se ofilesc repede. 

Ea clătină din cap: 

— Nu, Taita. Nu-i asta. Simt cum crește copilul în mine. 

M-am uitat lung la ea, fără să scot o vorbă. Am simţit din nou 
aripile tragediei, atingându-mă ușor, în trecere, stârnind aerul și 
făcându-mă să mi se zburlească părul de pe brațe. 

— Nu-i nevoie să mă întrebi dacă am cunoscut un alt bărbat. 
De data aceasta, se uită drept în ochii mei, în timp ce vorbea. 
Știi bine că nu. 

— Sunt foarte sigur de asta. Totuși, nu pot să cred că ai fost 
însămânţată de o stafie, cât ar fi ea de iubită și de bine venită. 
Probabil, dorința ta de a mai avea un copil ţi-a stârnit 
imaginaţia. 

— Pipăie-mi pântecele, Taita! îmi porunci ea. E ceva viu în 
mine. Crește pe zi ce trece. 

— Am s-o fac diseară, în intimitatea încăperii tale, nu aici, pe 
fluviu, unde putem fi văzuţi de ochii indiscrețţi. 


625 


e Capitolul 130 « 


Stăpâna mea se întinse goală pe cearșafurile de in, iar eu i- 
am studiat mai întâi chipul, apoi trupul. Uitându-mă la ea cu 
ochi de bărbat, am găsit-o încă frumoasă, dar ca medic vedeam 
limpede cum anii și greutăţile vieţii în pustietate lăsaseră urme 
adânci. Acum, părul îi era mai argintiu ca nisipul, iar frustrările și 
grijile regenței își săpaseră mesajul cumplit pe fruntea ei. 
Îmbătrânea. 

Trupul ei era vasul care adusese pe lume încă trei vieţi. Dar 
sânii îi erau goi acum, nu-i rotunjea laptele unei sarcini noi. Era 
slabă. Trebuia să-mi fi dat seama de lucrul acesta mai demult. 
Nu era o slăbire naturală, ci o emaciere aproape. Totuși, 
pântecele îi ieșea în evidenţă, ca o minge palidă de fildeș 
disproporționat faţă de brațele și de picioarele acelea subțiri. 

Mi-am pus ușor mâinile pe pântecele ei, peste dungile acelea 
argintii de pe pielea care se întinsese cândva, ca să 
adăpostească povara plăcută a sarcinilor. Am pipăit lucrul acela 
din ea și mi-am dat imediat seama că degetele mele nu 
atingeau viața, ci moartea. 

Nu-mi puteam găsi cuvintele. M-am întors și-am plecat de 
lângă ea afară, pe punte, și mi-am ridicat privirile spre stelele 
nopţii. Erau reci și foarte depărtate. La fel ca zeilor, nu le păsa 
de nimic. N-avea niciun rost să apelez nici la zei, nici la stele. 

Cunoșteam lucrul acela care creștea în pântecele stăpânei 
mele. Îl mai simţisem și în trupul altor femei. După ce muriseră, 
le deschisesem uterul și văzusem ceea ce le omorâse. Era ceva 
oribil și diform, ce nu semăna cu nimic omenesc, nici măcar cu 
ceva animal. Era un fel de minge de carne roșie și dușmănoasă. 
Era opera lui Seth. 

Trecu multă vreme până ce îmi luai inima în dinţi și mă 
întorsei în cabină. Stăpâna mea se îmbrăcase într-o robă. Stătea 
în mijlocul patului și se uita la mine cu ochii aceia uriași, de un 
verde întunecat, care nu aveau să îmbătrânească vreodată. 
Părea din nou copila de altădată. 

— Stăpână, de ce nu mi-ai spus nimic despre durere? am 
întrebat-o eu blând. 

— De unde știi că mă doare? șopti ea, în loc de răspuns. Am 
încercat să-ţi ascund lucrul acesta. 


626 


e Capitolul 131 e 


Caravana noastră porni în deșert, călătorind la lumina lunii, 
printre nisipurile argintii. Uneori, stăpâna mea mergea alături de 
mine, iar cele două prințese zburdau pe lângă noi, râzând 
incitate de aventura în care pornisem. Alteori, când durerea era 
prea mare, stăpâna mea călătorea în căruța pe care o 
amenajasem confortabil. Atunci mă așezam lângă ea și o ţineam 
de mână, până când pulberea de floarea-somnului își făcea 
efectul ei miraculos, liniștind-o. 

Călătoream în fiecare noapte exact până la următoarea staţie 
de adăpare, pe drumul ce ajunsese să fie acum bătătorit de 
trecerea miilor de vehicule dinaintea noastră. In timpul zilelor 
lungi stăteam culcaţi sub coviltirul căruței și moţțăiam în arșița 
cumplită. 

Eram pe drumuri de treizeci de zile și treizeci de nopţi, când 
ne apăru dinaintea ochilor, în zori, o priveliște remarcabilă: era 
vorba de o velă imaterială prin deșert, mișcându-se ușor către 
miazăzi, peste nisipuri. Numai după ce parcurserăm mai multe 
mile, am văzut cum fusesem păcăliţi. Corpul galerei ne fusese 
ascuns privirilor de mal, iar la poalele dunelor, fluviul își urma 
cursul lui etern. Traversasem cotul Nilului. Prinţul Memnon ne 
aștepta acolo cu suita sa. Noile galere erau aproape asamblate 
și ceea ce văzuserăm noi era vela uneia dintre ele. Toate piesele 
componente fuseseră tăiate și pregătite pe câmpiile largi ale 
Țării Kuş și transportate prin deșert. Carele erau asamblate. Hui 
trecuse toţi caii, iar nutrețul fusese cărat cu căruțele. Chiar și 
antilopele mele gnu ne așteptau în ţarcurile lor de pe malul 
fluviului. 

Cu toate că nu sosiseră caravanele de căruţe care le duceau 
pe femei și pe copii, corpul principal al naţiei noastre fusese 
trecut dincolo. A fost un efort dincolo de orice închipuire, o 
muncă de proporţii supranaturale. Numai bărbaţi precum 
Kratas, Remrem și Memnon putuseră s-o desăvârșească într-un 
timp atât de scurt. Acum, între noi și pământul sfânt al Egiptului 
nu se mai afla decât prima cataractă. Pornirăm din nou către 
miazănoapte. Stăpâna mea călătorea în barja cea nouă care 
fusese construită pentru ea și pentru prințese. Ea avea o cabină 
mare și aerisită, iar eu i-o echipasem cu toate articolele de lux 


627 


ce ne stăteau la îndemână. Draperiile erau făcute din lână 
etiopiană brodată, iar mobila din lemn de salcâm întunecat 
încrustat cu fildeșul și cu aurul din Kuş. lar eu împodobisem 
pereţii cu flori și cu păsări pictate, și cu alte lucruri plăcute. 

Ca totdeauna, dormeam la picioarele patului stăpânei mele. 
La trei zile de navigat m-am trezit în toiul nopţii. Ea plângea 
încetișor. Cu toate că-și înăbușea suspinele cu o pernă, fui trezit 
de tremurul umerilor ei. M-am dus imediat la ea. 

— Te doare iar? am întrebat-o. 

— N-am vrut să te trezesc, dar parcă m-a străpuns o sabie în 
pântece. 

l-am preparat o dușcă de floarea-somnului, mai puternică 
decât îi dădusem vreodată să bea. Durerea începea să triumfe 
asupra florii. Bău, apoi se întinse liniștită o vreme. Apoi zise: 

— Nu poţi sa-mi scoţi lucrul ăla din trup, Taita? 

— Nu, stăpână, nu pot. 

— Atunci ţine-mă în braţe, Taita. Ţine-mă în braţe la fel cum 
făceai când eram o fetiță. 

M-am urcat în patul ei și am luat-o în braţe. Am strâns-o ușor, 
iar trupul ei era subţire și ușor, ca de copil. Am început s-o legăn 
tandru și după o clipă adormi. 


e Capitolul 132 œ 


Flota atinse capătul primei cataracte mai sus de Elefantina, 
iar noi ancorarăm la mal, în apele liniștite, înainte ca Nilul să 
simtă vâltoarea cascadelor ce cădeau în strâmtoare. 

Așteptaram ca restul oștirii, toţi caii, carele și regimentele 
barbare de șilluki ai seniorului Kratas să fie trecuți în partea 
noastră. Am așteptat, de asemenea, ca Nilul să se umile și să se 
deschidă cataracta, ca să coborâm în Egipt. 

În vreme ce așteptam, am trimis iscoade prin strâmtoare. 
Aceștia erau deghizați în ţărani, preoţi și negustori cu mărfuri de 
vânzare. Am coborât și eu în strâmtoare cu Kratas, ca să fac o 
hartă și să marchez trecerea. Acum, când apa era mică, se 
vedea orice pericol. Am făcut semne cu vopsea pe stânci, mai 
sus de linia superioară de revărsare, în așa fel încât și după 
venirea apelor să știm unde se ascundeau acele obstacole. 


628 


Trudirăm câteva săptămâni acolo, iar când ne întoarserăm 
unde era ancorată flota, oștirea era deja pregătită. Trimiserăm 
plutoane de cercetare, ca să stabilească drumul pentru care și 
pentru cai prin deșertul stâncos, pentru a intra în Egipt. Nu 
puteam să riscăm ca această încărcătură prețioasă să fie 
înghițită de apele cataractelor. 

Iscoadele noastre începură să se întoarcă de la Elefantina. 
Veniră pe furiș, unul câte unul, de obicei, în timpul nopții. Ei fură 
cei care ne aduseră primele vești din patria noastră după atâţia 
ani cât fuseserăm în exil. 

Regele Salitis era încă la putere, dar acum era bătrân, iar 
barba îi era albă, ca argintul. Cei doi fii ai săi conduceau 
legiunile hicsoșilor. Prinţul Beon comanda infanteria, iar prințul 
Apachan, carele. 

Forțele  hicsoșilor depășeau toate estimările noastre. 
Iscoadele ne raportară că Apachan dispunea de douăsprezece 
mii de care. Noi nu aduseserăm din Kuș decât patru mii. Beon 
avea patruzeci de mii de arcași și de infanteriști. Noi, chiar și cu 
șillukii lui Kratas, abia de ajungeam la cincisprezece mii. Eram 
depășiți serios. 

Însă mai existau și vești îmbucurătoare. Grosul forțelor 
armate ale hicsoșilor era cantonat în deltă, iar Salitis își stabilise 
capitala la Memfis. l-ar fi trebuit luni de zile ca să-și miște forțele 
spre miazăzi, la Elefantina și la Teba. N-ar fi avut cum să-și 
deplaseze carele în susul fluviului, până când nu scădea 
revărsarea și nu se usca pământul. Numai un escadron de care 
păzea cetatea Elefantina - doar o sută de care aveau să ni se 
opună la intrare. Erau vehicule de tip vechi, cu roți solide. Se 
pare că hicsoșii nu le perfecţionaseră cu obezi. 

Prinţul Memnon fu cel care făcu planul de bătălie. Aveam să 
trecem prin cataractă și apoi să punem mâna pe Elefantina. 
Apoi, când regele Salitis se va mișca spre miazăzi, ca să ni se 
opună, noi urma să mărșăluim spre Teba, stârnind în drum 
populaţia, să se revolte. 

Ne puteam aștepta ca Salitis să pornească bătălia cu grosul 
oștirii sale pe câmpiile inundabile de dinaintea Tebei, după ce 
apele Nilului aveau să se retragă. Până atunci, speram noi, 
diferența numerică dintre cele două oștiri avea să se mai 
echilibreze, în parte, datorită trupelor egiptene care aveau să se 
ridice la standardele noastre. 


629 


Am aflat de la iscoadele noastre că hicsoșii nu se așteptau ca 
oștirea noastră de eliberare să se afle atât de aproape de 
hotare, așa că puteam spera să avem avantajul elementului 
surpriză la primul atac. Am mai aflat și că hicsoșii adoptaseră 
felul nostru de viață. Ajunseseră să trăiască în palatele noastre 
și să ne venereze zeii. Chiar și vechiul lor Sutekh își schimbase 
numele în Seth și constituia încă, pe bună-dreptate, zeitatea lor 
principală. 

Deși toți ofițerii lor superiori erau hicsoși, mulţi dintre căpitanii 
și sergenţii lui Salitis fuseseră recrutaţi dintre egipteni și 
jumătate din soldații simpli erau de-ai noștri. Mulţi dintre aceștia 
fuseseră copii mici sau nici măcar nu se născuseră, atunci când 
ne începuserăm exodul. Ne întrebam de ce parte va înclina 
loialitatea lor, în momentul în care prințul Memnon își va 
conduce oștirea în Egipt. 

Acum totul era pregătit. Iscoadele marcaseră o cale prin 
deșert, pe malul de apus, iar căruțele fuseseră descărcate, 
lăsând proviziile de apă și de nutreţ de-a lungul drumului, 
destule ca să aprovizioneze carele noastre la trecerea lor prin 
câmpiile fertile ale Egiptului. Galerele fuseseră pregătite și 
echipate pentru bătălie. În momentul revărsării Nilului, aveam 
să pornim, dar, între timp, mai aveam de îndeplinit un ritual. 

Ne-am urcat pe faleza de deasupra fluviului pe care se mai 
înălța încă obeliscul construit la porunca stăpânei mele cu două 
decade în urmă - un deget lung și elegant de piatră, arătând 
către cerul senin și albastru al Africii. 

Stăpâna mea era prea slăbită ca să urce pe poteca aspră ce 
ducea până sus. Fu purtată de zece sclave, într-o lectică, iar eu 
am așezat-o la poalele monumentului înalt. Se căzni să meargă 
până aproape de el, susținută de prințul Memnon, și își ridică 
privirile spre inscripția încrustată în granit. Toţi ai noștri, care 
reușiseră să se întoarcă în locul acesta de unde porniserăm cu 
atâta amar de vreme în urmă, o priveau. 

Stăpâna mea citi inscripţia cu glas tare. Glasul ei era slab, dar 
încă destul de melodios, ca să ajungă limpede până la mine, ce 
mă aflam în spatele nobililor și generalilor măreți. 

— „Eu, regina Lostris, Regentă a Egiptului și văduvă a 
faraonului Mamose, al optulea cu acest nume, mama lui 
Memnon, prinţ al coroanei, care va conduce cele două regate 
după mine, am poruncit înălţarea acestui monument...” 


630 


Când termină de citit, se întoarse spre poporul său și întinse 
braţele: 

— Am făcut tot ceea ce mi s-a cerut, zise ea, cu un glas în 
care se simțea, întrucâtva, forța de demult. V-am condus 
îndărăt, la hotarele patriei voastre. Mi-am îndeplinit sarcina și 
renunţ la regență. 

Se opri și, o clipă, ochii noștri se întâlniră, peste capetele 
nobililor. Am dat imperceptibil din cap, ca s-o încurajez, iar ea 
continuă: 

— Cetăţeni ai Egiptului, se cuvine să fiți conduși de un 
adevărat faraon pe ultimii pași care vă mai despart de casă. Vi-l 
dăruiesc pe divinul faraon Tamose, cel care a fost până acum 
Memnon, prințul coroanei. Fie să aibă viaţă veșnică! 

— Fie să aibă viaţă veșnică! vui mulţimea într-un singur glas. 
Trăiască faraonul! 

Faraonul Tamose făcu un pas în faţă, spre poporul său. 

— Fie să aibă viaţă veșnică! strigară ei a treia oară, iar noul 
nostru faraon trase spada albastră din teaca ei încrustată cu 
pietre scumpe și îi salută cu ea. 

In tăcerea care se lăsă după aceea, glasul îi răsună cu ecou 
peste dealurile stâncoase și costelive. 

— Imi asum sfânta încredere care mi se acordă. Jur pe 
nădejdea mea în viața veșnică să-mi servesc poporul și țara cât 
voi trăi. N-am să mă dau în lături de la această îndatorire, 
martori îmi sunt zeii la acest jurământ! 


e Capitolul 133 e 


Se porni și revărsarea. Apele se înălțară până sus, la stâncile 
care străjuiau intrarea în chei, schimbându-și culoarea din 
verde, în cenușiu. Cataracta începu să mormăie, ca o fiară în 
bârlog, și nouri de stropi se ridicară spre cer, până la înălţimea 
tancurilor de pe malurile Nilului. 

M-am dus pe galera din frunte, împreună cu seniorul Kratas și 
cu faraonul. Am ridicat ancora și ne-am avântat în curent. 
Vâslașii de pe bănci se dezbrăcaseră până la piele, rămânând 
doar cu o pânză în jurul șoldurilor, și se uitau spre Kratas care 


631 


stătea măreț, cu mâinile lui ca niște labe de urs încleștate pe 
timonă. 

La prora se aflau două echipe de marinari cu vâsle puternice, 
sub comanda regelui, gata să pornească. Eu stăteam alături de 
Kratas, cu harta cascadei întinsă pe punte în fața mea, ca să 
cotim și să întoarcem pe canale, pe măsură ce înaintam. De 
fapt, nu prea aveam nevoie de harta aceasta, pentru că 
memorasem fiecare linie trasată pe ea. In afară de asta, 
pusesem oameni de încredere pe ţărmuri și pe insulele de pe 
cursul principal ce se deschidea în fața noastră. Ei aveau să se 
folosească de fanioane ca să ne semnaleze drumul de trecere. 

Când curentul deveni tot mai rapid sub chila noastră, am 
aruncat o ultimă privire îndărăt și-am văzut cum restul 
escadronului se alinia gata să ne urmeze în cataractă. Apoi m- 
am uitat iar în faţă și-am simţit primul fior de frică răscolindu-mi 
măruntaiele. Dinaintea noastră, cheile fumegau, ca un furnal. 

Viteza noastră creștea pe nesimţite. Văslașii abia de atingeau 
suprafața apei, doar atât cât să ţină direcţia în josul curentului. 
Pluteam atât de ușor și de lin, încât părea că zburăm. Numai 
atunci când mă uitai la maluri și văzui cum trec pe lângă noi, mi- 
am dat seama cât de repede ne deplasam. Portalele de stâncă 
ale cheilor ne întâmpinau cu iuțeală. Cu toate acestea, numai în 
momentul în care am văzut rânjetul de pe chipul aspru al lui 
Kratas, am conștientizat adevărata primejdie ce ne aștepta. 
Râdea așa numai atunci când simţea degetul descărnat al morţii 
îndreptat spre el. 

— Haideţi, ticăloșilor! strigă el la echipajul său. Astăzi am să 
le fac pe mamele voastre mândre de voi ori, dacă nu, am să le 
dau de lucru îmbălsămătorilor! 

Fluviul era împărţit de trei insule și canalul se îngustă. 

— Îndreaptă-te către port și cotește spre crucea albastră, am 
încercat eu să par natural, dar în clipa aceea am simţit cum îmi 
fuge puntea de sub picioare și m-am prins de balustradă. 

Alunecarăm peste o cădere cenușie de apă, iar prora ţâșni 
înspăimântător. Credeam că nu mai avem niciun control și 
așteptam izbirea de stâncă și sfărâmarea punţii sub picioarele 
mele. Apoi văzui cum prora se echilibrează chiar în faţa crucii 
albastre pictate pe peretele stâncii. 

— Virează scurt la dreapta în timp ce te apropii de fanion! se 
auzi glasul meu ascuţit, dar l-am zărit pe bărbatul din mijlocul 


632 


insulei făcându-ne semne să întoarcem, iar Kratas lăsă vâsla 
cârmei și strigă la oamenii de pe bănci: 

— Trageţi cu toţii spre stânga! Puntea se înclină strâns, în 
timp ce ne roteam. Peretele stâncii trecu rapid, razant de noi și 
ne mișcăm cu viteza unui cal la galop. Mai făcurăm o cotitură și 
în faţa noastră apăru prima cascadă. În drum se ivi stânca 
neagră copleșită de șuvoaiele de apă, care luaseră forma 
bolovanului de sub ele. Curgeau lin în hăuri verzui, se 
învălătuceau și explodau în voaluri albe printre care stâncă ne 
rânjea cu colții ei înnegriţi. Simţii cum mi se strânge stomacul în 
clipa în care am sărit peste margine și am căzut. Jos ne-am 
răsucit ca o căpiţă de fân într-un vârtej. 

— Trageţi spre dreapta! mugi Kratas. Trageţi până vă sar 
fuduliile! 

Ne redresarăm și pornirăm spre următoarea prăpastie, iar apa 
înspumată mă stropi în ochi. Șuiera pe lângă corabia noastră, iar 
valurile se înălțau mai sus de puntea de la pupa. 

— Pe prepuţul zbârcit al lui Seth, nu m-am mai distrat așa de 
când am avut-o pe prima mea mielușea! râse Kratas, iar stânca 
se repezi la noi ca un elefant la atac. 

Ne atinse o dată, iar piatra zgârie corpul navei. Puntea se 
cutremură sub picioarele noastre, iar mie mi se făcu atât de 
frică, încât nu putui nici să ţip. Apoi echipa lui Memnon ne 
eliberă și porniram mai departe cu iuțeală. 

Auzii în spatele nostru izbitura cumplită a uneia dintre 
galerele noastre. Nici n-am îndrăznit să întorc capul în timp ce 
mă gândeam la următoarea cotitură, dar curând văzurăm de-o 
parte și de alta a corăbiei materialele și capetele oamenilor ce 
se înecau în torentul tumultuos. Strigau la noi în timp ce erau 
purtaţi și azvârliţi pe pintenii de stâncă, dar nu le puteam oferi 
niciun ajutor. Moartea ne mâna puternic din spate, iar noi 
alergam cu duhoarea ei în nări. 

În timpul orei aceleia am trăit o sută de vieţi, murind și 
înviind. Dar, până la urmă, furăm azvârliți de pe fundul 
cataractei în cursul principal al fluviului. Din cele douăzeci și trei 
de galere care intraseră în chei, ne urmară numai optsprezece. 
Celelalte fuseseră zdrobite în bucățele, iar cadavrele echipajelor 
înecate pluteau alături de noi în curgerea cenușie a Nilului. 

Nu aveam timp să ne sărbătorim victoria. Drept în faţa 
noastră se întindea Insula Elefantina și pe ambele maluri ale 


633 


fluviului se înălțau zidurile și clădirile cetăţii de care ne aduceam 
atât de bine aminte. 

— Arcași, încordaţi-vă arcurile! le strigă regele Tamose. 
Înălţaţi stindardul albastru! Toboșari, bateţi tobele în ritm de 
atac! 

Escadronul nostru mic se năpusti zburând în masa de 
ambarcaţiuni care blocau drumurile Elefantinei. Majoritatea erau 
barje de negoţ și transportoare. Trecurăm pe lângă ele și ne 
repezirăm spre galerele hicsoșilor. Aceștia își prevăzuseră 
corăbiile de luptă cu marinari egipteni, căci nimeni altcineva nu 
cunoștea fluviul mai bine. Numai ofițerii de pe ele erau hicsoși. 
Majoritatea era pe țărm, bucurându-se în palatele de plăceri de 
pe docuri. 

Iscoadele noastre ne spuseseră care era steagul amiralului de 
la miazăzi, o coadă de rândunică stacojie cu auriu, atât de 
lungă, încât capătul îi atârna în apă. Cârmirăm spre corabia pe 
care flutura acesta, iar Memnon sări la bordul ei împreună cu 
încă douăzeci de bărbați. 

— Eliberaţi-vă de tiranii hicsoși! urlară ei. Fiţi alături de 
Egiptul nostru! 

Echipajul rămase cu gura căscată. Fuseseră luați total prin 
surprindere și cei mai mulți dintre ei erau neînarmațţi. Armele lor 
erau încuiate sub punte, căci ofiţerii hicsoși nu aveau deloc 
încredere în ei. 

Celelalte galere din escadronul nostru își aleseseră fiecare 
câte un vas de luptă vrăjmaș pe care se suiseră la fel de iute. Pe 
toate, reacția a fost aceeași. După primul moment de surpriză, 
întrebară urlând: 

— Voi cine sunteţi? 

lar răspunsul fu: 

— Egipteni!  Oștirea adevăratului faraon, Tamose. Veniţi 
alături de noi, oameni ai Egiptului! Lăsaţi-l pe tiran! 

Chiar înainte să ajungem la ei, aceștia se întoarseră spre 
comandanții lor hicsoși și îi omorâră. Apoi se îmbrăţișară cu 
oamenii noștri, urlând cuvinte de bun venit. 

— Pentru Egipt! strigară ei. Pentru Tamose! Trăiască Egiptul și 
Tamose! 

Uralele trecură de pe o corabie pe alta. Bărbaţii ţopăiau pe 
balustrade și se căţărau pe catarge ca să smulgă drapelele 


634 


hicsoșilor. Sparseră ușile de la magaziile cu arme și își trecură 
de la unul la altul arcurile și spadele. 

Apoi se năpustiră pe țărm. Îi scoaseră pe hicsoși din taverne și 
îi hăcuiră sângeros, astfel încât pe canale începu să curgă un 
șiroi stacojiu în apele portului. O luară la fugă pe străzi spre 
barăcile garnizoanei și se năpustiră la gărzi. 

— Pentru Egipt și pentru Tamose! strigau ei. 

Câţiva dintre ofițerii hicsoși își adunară oamenii și rezistară o 
vreme în pichetele înconjurate de mulțime. Atunci veniră pe mal 
Kratas și Memnon cu veteranii lor și în două ore cetatea fu a 
noastră. Carele hicsoșilor fură abandonate, dar jumătate din 
escadron își găsi scăparea prin poarta de la răsărit, iar acum 
galopau pe drumeagul care ducea peste câmpiile inundate spre 
pământul uscat de dincolo de ele. 

Părăsisem corabia și mă grăbeam pe aleile lăturalnice, pe 
care le cunoșteam atât de bine, spre turnul de miazănoapte din 
zidurile cetăţii. Știam că de acolo voi avea perspectiva cea mai 
bună asupra orașului și a împrejurimilor. M-am uitat cu 
amărăciune la detașamentul de care fugar. Toţi cei care fugeau 
acum trebuia să fie înfruntaţi mai târziu, iar eu voiam să am acei 
cai. Tocmai mă întorceam să văd ce se întâmplă în cetatea de la 
picioarele mele, când zării un deget de praf minuscul înălțându- 
se de la poalele colinelor aride de la miazăzi. Mi-am pus mâna 
streașină la ochi și m-am uitat cu atenţie. Mi-am simţit inima 
bătând de emoție. Praful se îndrepta iute către noi și am deslușit 
umbrele întunecate de sub el. 

— Pe Horus, e Remrem! am șoptit eu încântat. Bătrânul 
războinic venise cu prima divizie de care, străbătând pământul 
arid, mai iute decât mi-aș fi putut închipui. Nu trecuseră decât 
două zile de când ne despărțţiserăm. 

M-am uitat cu mândrie profesională cum se desprinse din 
coloană prima divizie de câte patru care. Hui și cu mine îi 
antrenaserăm bine. Figura era perfect făcută, iar Remrem îi 
înconjură pe hicsoși. Jumătate din vehiculele lor era încă pe 
drumeag. Mi se păru că vrăjmașii nici măcar nu-și dădeau 
seama de atacul escadroanelor compacte asupra flancului lor 
expus. Chiar în ultimul moment, încercară să ţâșnească în fată, 
ca să întâmpine atacul lui Remrem, dar era mult prea târziu. Ar 
fi fost mai bine dacă s-ar fi întors și ar fi luat-o la sănătoasa. 


635 


Carele lui Remrem se năpustiră asupra lor într-un val și 
hicsoșii fură spulberaţi ca resturile unui naufragiu pe apele 
Nilului. M-am uitat până când m-am asigurat că Remrem 
capturase majoritatea cailor lor și numai atunci am răsuflat 
ușurat și mi-am întors privirile către cetate. 

Populaţia înnebunise de bucuria eliberării. Dansau cu toţii pe 
străzi, fluturând orice bucăţică de pânză albastră pe care puteau 
pune mâna. Albastrul era culoarea faraonului Tamose. Femeile 
își legau părul cu panglici azurii, iar bărbaţii se încingeau cu 
brâie albastre și își legau pe braţe banderole de aceeași culoare. 
Se mai purta ici-colo câte o încăierare, dar, încet-încet, hicsoșii 
care supravieţuiseră fură omorâţi sau scoși cu de-a sila din 
clădirile pe care încercau să le apere. Una dintre barăcile unde 
se aflau mai multe sute de oameni fu cuprinsă de flăcări. Am 
auzit ţipetele bărbaţilor arzând și în curând îmi ajunse în nări 
mirosul de carne friptă. Mirosea ca friptura de porc. Bineînţeles, 
existau și prădăciuni, căci unii dintre cetăţenii noștri cei mai de 
vază dădură năvală în taverne și în depozitele de vinuri, ieșind 
de acolo cu ulcioare pe străzi. Când unul din vase se sparse se 
lăsară cu toţii în patru labe și sorbiră vinul din canal ca niște 
porci. Am văzut trei bărbaţi alergând după o fată pe aleea de la 
picioarele mele. Când o prinseră, o dădură jos și îi smulseră 
fusta. Doi dintre ei o ţinură de mâini și de picioare în timp ce al 
treilea se urcă peste ea. Nu m-am mai uitat la ce a mai urmat. 

După ce Memnon și Kratas distruseră ultimele pichete ale 
rezistenţei hicsoșilor, se puseră să restaureze ordinea în cetate. 
Pe străzi începură să mărșăluiască patrule disciplinate care-și 
foloseau mânerele sulițelor în loc de bâte ca să aducă la ordine 
mulțimea beată, cuprinsă de delir. 

Memnon porunci ca aceia care fuseseră prinși violând și 
jefuind să fie sugrumaţi pe loc, iar cadavrele lor fură atârnate de 
picioare la porţile cetății. 

Când se lăsă noaptea, orașul se liniști, iar bărbaţii și femeile 
cumsecade putură din nou să se plimbe pe străzi în siguranţă. 

Memnon își stabili sediul în palatul faraonului Mamose, care 
fusese cândva casa noastră de pe Insula Elefantina. In 
momentul în care am pus piciorul pe pământ, m-am grăbit să 
ajung la vechile noastre apartamente din harem. 

Erau în continuare luxoase și scăpaseră de prădăciuni. Cine 
stătuse acolo se purtase cu respect față de picturile mele 


636 


murale. Grădina apelor era un desiș de plante minunate, iar 
bazinele erau pline cu pești și cu lotuși. Grădinarul egiptean mi- 
a spus că locuise acolo hicsosul care comanda garnizoana și 
admirase felul nostru egiptean de a fi, încercând să-l imite. l-am 
fost recunoscător pentru acest lucru. 

În câteva zile restaurai încăperile și grădina, în așa fel încât să 
fie demne s-o primească pe stăpâna mea. Apoi m-am dus la 
Memnon și i-am cerut permisiunea s-o aduc pe regină acasă. 

Faraonul era ocupat cu povara ţinerii în frâu a regatului său. 
Trebuia să-și îndrepte atenţia spre mii de probleme, dar le uită o 
clipă și mă îmbrăţișă. 

— Totul merge bine, Taita. 

— A fost o întoarcere fericită, Maiestatea Ta, i-am răspuns eu, 
dar mai sunt atâtea de făcut! 

— Îți poruncesc ca atunci când suntem singuri, ca acum, să- 
mi spui tot Mem. Îmi zâmbi. Dar ai dreptate, sunt multe de făcut 
și ne-a mai rămas puţin timp până ce Salitis și cu toată hoarda 
lui vor veni dinspre Deltă, ca să ne înfrunte. Am câștigat prima 
încăierare. Marile bătălii ne așteaptă încă. 

— Există o datorie care o să-mi procure o mare plăcere, Mem. 
Am pregătit apartamentele pentru regina-mamă. Pot să mă duc 
sus, pe fluviu, ca s-o aduc acasă, la Elefantina? A așteptat prea 
mult să pășească pe pământ egiptean. 

— Pleacă imediat, Taita, îmi porunci el și adu-o și pe regina 
Masara cu tine. 

Fluviul crescuse foarte mult, iar drumul prin deșert era prea 
hurducat. O sută de sclavi purtară lecticile celor două regine de- 
a lungul malurilor Nilului, prin chei, apoi jos, în valea noastră 
înverzită. 

Nu fu deloc o întâmplare că prima clădire la care ajunseră 
după ce am trecut hotarele a fost un templu mic. Imi făcusem 
planul dinainte să ne oprim aici. 

— Ce altar este acesta, Taita? mă întrebă stăpâna mea, dând 
la o parte perdeaua lecticii. 

— E templul zeului Akh-Horus, stăpână. Vrei să te rogi aici? 

— Îți mulțumesc, șopti ea. 

Își dădu seama ce făcusem. Am ajutat-o să coboare din 
lectică, iar ea se sprijini greu de mine în timp ce intrarăm în 
clădirea de piatră răcoroasă și întunecată. 


637 


Ne-am rugat împreună, iar eu am simţit limpede că Tanus 
asculta glasurile celor două persoane care-l iubiseră cel mai 
mult pe lume. Inainte să mergem mai departe, stăpâna mea îmi 
porunci să dăruiesc tot aurul pe care-l aveam cu noi preoţilor și 
promise să trimită mai mult pentru întreținerea și 
înfrumusețarea templului. 

Când ajunserăm la palatul din Elefantina, era epuizată. Zi de 
zi, lucrul acela din pântecele ei creștea, ca și cum s-ar fi hrănit 
din trupul ei vlăguit. Am întins-o pe o canapea în chioșcul din 
grădina apelor, iar ea închise ochii și se odihni o vreme. Apoi și-i 
deschise din nou și-mi zâmbi blând. 

— Cândva am fost tare fericiţi aici, dar oare-mi va fi dat 
vreodată să mai văd Teba înainte să mor? 

Nu i-am putut răspunde. Nu puteam să-i fac promisiuni pe 
care nu eram sigur că voi fi în stare să le împlinesc. 

— Dacă mor înainte de asta, îmi promiţi să mă duci acolo și 
să-mi construiești un mormânt pe dealurile de pe care să-mi pot 
vedea cetatea mea minunată? 

— Acest lucru ţi-l promit din toată inima, i-am răspuns eu. 


e Capitolul 134 e 


În zilele care urmară, Aton și cu mine ne-am reactivat vechea 
rețea de iscoade și de informatori, pe tot teritoriul Regatului de 
Sus. Mulţi dintre aceia care lucraseră cândva pentru noi 
muriseră de mult, dar parte dintre ei mai erau încă în viață. Cu 
momeala aurului și a patriotismului ei recrutară alte iscoade mai 
tinere, în fiecare sat și în fiecare oraș. 

Curând avurăm spioni în palatul satrapului hicsos de la Teba 
și alţii, tocmai până la miazănoapte, în Delta Regatului de Jos. 
Aflarăm prin ei ce fel de regimente vrăjmașe erau cantonate în 
fiecare oraș și care erau pe drum. Le-am aflat puterea, numele 
și slăbiciunile comandanților. Ştiam numărul exact al corăbiilor 
și carelor lor și, cum apele revărsate ale Nilului se retrăseseră, 
puteam urmări mișcarea către miazăzi a acestei mase uriașe de 
oameni și a mașinilor lor de luptă în timp ce regele Salitis 
mărșăluia la Teba. 


638 


Am trimis mesaje secrete în numele faraonului Tamose către 
egiptenii din regimentele vrăjmașului, stârnindu-i la revoltă. Ei 
începură să treacă în liniile noastre, aducând informaţii chiar 
mai valoroase. Curând, scurgerile dezertorilor din oștirile 
hicsoșilor deveniră un torent. Două regimente întregi de arcași 
veniră mărșăluind sub arme, cu drapelul albastru fluturând, 
cântând: „Egiptul și Tamose!” 

Echipajele a o sută de galere de luptă se revoltară și îi 
măcelăriră pe ofiţerii lor hicsoși. Când veniră în susul fluviului să 
ni se alăture, aduseră cu ei o flotă de barje pe care le 
capturaseră în portul de la Teba. Acestea erau încărcate cu 
cereale, cu ulei, cu sare, cu cânepă și cherestea, toate fiind 
pradă de război, în momentul acela, toate forțele noastre 
trecuseră prin cataractă și se cantonau în jurul cetăţii, cu 
excepția micii turme de antilope gnu îmblânzite. Pe acestea le 
lăsasem la urmă. Din postul meu de observaţie din turnul de la 
miazănoapte, vedeam șirurile de cai întinse pe mai multe mile 
de-a lungul ambelor maluri, iar fumul din focurile de gătit ale 
taberelor regimentului colora aerul în albastru. Pe zi ce trecea, 
deveneam tot mai puternici și întregul Egipt era în fierbere și în 
nerăbdare. Parfumul ademenitor al libertăţii ne intra în plămâni 
cu fiecare răsuflare. Kemit era o naţiune în curs de renaștere. 
Toată lumea cânta imnuri patriotice pe străzi și în taverne, iar 
curvele și negustorii de vin se îngrășară. 

Aton și cu mine, care nu mai conteneam să ne uităm pe 
hărţile și depeșele secrete, ne-am dat seama însă și de un alt 
aspect al situaţiei. L-am văzut pe gigantul hicsos scuturându-se 
și întinzându-și pumnul înzăuat către noi. Regimentele regelui 
Salitis erau în marș de la Memfis și din fiecare cetate și oraș din 
Deltă. Fiecare drum era plin de carele sale, iar fluviul colcăia de 
navele lui. Toate acestea se îndreptau către miazăzi, la Teba. 

Am așteptat până când am aflat că seniorul Apachan, 
comandantul carelor hicsoșilor, ajunsese la Teba și și-a ridicat 
tabăra în faţa zidurilor cetăţii, împreună cu toate vehiculele și 
caii săi. Atunci m-am dus dinaintea consiliului de război al 
faraonului Tamose. 

— Maiestatea Ta, am venit să raportez că dușmanul are acum 
o sută douăzeci de mii de cai și douăsprezece mii de care, 
masate la Teba. În două luni, Nilul se va retrage într-atât, încât îi 
va permite lui Apachan să-și înceapă înaintarea finală. 


639 


Chiar și Kratas era serios. 

— Am întâlnit noi și mai rele... începu el, dar regele i-o tăie 
scurt: 

— Îmi dau seama după chipul lui că Maestrul hergheliilor 
regale are mai multe să ne spună. N-am dreptate, Taita? _ 

— Faraonul are totdeauna dreptate, am fost eu de acord. lţi 
cer permisiunea să-mi aduc antilopele gnu de dincolo de 
cataractă. Kratas începu să râdă: 

— Pe chelia lui Seth, Taita, ai de gând să pornești călare 
împotriva hicsoșilor pe una dintre brutele acelea ale tale 
caraghioase? 

Am râs și eu, politicos. Simţul umorului lui e la fel de subtil ca 
al șillukilor sălbatici pe care-i comandă. 

Dimineaţa următoare, Hui și cu mine pornirăm în susul 
fluviului, ca să aducem antilopele. În momentul acela, 
rămăseseră doar trei sute din acele făpturi amărâte în viaţă, din 
cele șase mii câte fuseseră iniţial, dar erau destul de blânde și 
puteau fi hrănite din mână. Le-am mânat încet, ca să nu le 
epuizăm și mai mult. 

Caii pe care-i capturase Remrem în prima bătălie scurtă de la 
carele hicsoșilor care fugeau fuseseră ţinuţi, la ordinele mele, 
separat de ai noștri pe care-i adusesem din Kuș. Hui și cu mine 
am mânat antilopele gnu pe aceeași pășune cu ei și după prima 
stânjeneală ce apăru între cele două specii începură să se 
hrănească împreună în pace. In noaptea aceea, am pus 
antilopele gnu și caii hicsoșilor în același ţarc. L-am lăsat pe Hui 
să aibă grijă de ei și m-am întors în palatul de pe Insula 
Elefantina. Acum recunosc că mă frământa nesiguranța și grija 
asupra a ceea ce avea să se întâmple în zilele următoare. 
Avusesem atâta încredere în succesul acestei acțiuni care, la 
urma urmei, depindea de un eveniment natural pe care nu-l 
înțelegeam pe deplin. Dacă dădea greș, aveam să fim 
confruntaţi cu toată furia unui vrăjmaș care ne întrecea ca 
număr de cel puţin patru ori. Am lucrat cu Aton până târziu și 
am adormit peste papirusurile mele, în biblioteca palatului, 
când, deodată, fui zguduit de niște mâini nemiloase, iar Hui îmi 
striga la ureche: 

— Hai, ticălos bătrân și leneș! Trezește-te! Am ceva pentru 
tine. 


640 


Adusese niște cai, iar noi ne-am grăbit spre ei, de îndată ce 
bacul ne lăsă la mal. Încălecarăm. Pornirăm la galop pe mal, la 
lumina lunii, către herghelii, și când ajunserăm acolo caii noștri 
erau plini de spumă. Rândașii aveau lămpile aprinse și lucrau în 
tarc, la lumina gălbuie și slabă. 

Șapte dintre caii hicsoșilor erau la pământ deja, plini de 
puroiul galben care li se scurgea din guri și din nări. Grăjdarii le 
tăiau beregăţile și le introduceau bețe goale de stuf, ca să-i 
salveze de la sufocare. 

— A mers! strigă Hui și mă înșfăcă într-o îmbrăţișare dură, 
învârtindu-mă și dansând. Strangulatorul galben! A mers! A 
mers! 

— Doar ţi-am spus că o să fie așa, i-am spus eu cu toată 
demnitatea pe care mi-o permitea dansul lui sălbatic. 
Bineînţeles că a mers! 

Barjele așteptau la ancoră lângă mal de câteva săptămâni, 
gata pentru momentul acesta. Am încărcat imediat caii, pe toţi 
cei care mai puteau sta încă în picioare. Pe antilope le-am lăsat 
în ţarc. Prezenţa lor era greu de explicat acolo unde ne duceam. 

Am tractat toate barjele cu una din galerele capturate de la 
hicsoși și-am vâslit în curent, întorcându-ne către miazănoapte. 
Cu cincizeci de vâslași pe-o parte și cu vântul și curentul 
îndărătul nostru, reușirăm să atingem o viteză bună și ne 
grăbirăm să ajungem la Teba, ca să oferim darul nostru 
seniorului Apachan. 


e Capitolul 135 e 


De îndată ce trecurăm de Kom-Ombo, coborârăm drapelul 
albastru și înălţarăm steagurile capturate de la hicsoși. Cea mai 
mare parte dintre cei care făceau parte din echipaj se născuseră 
sub stăpânirea vrăjmașilor și vorbeau fluent limba lor. 

După două nopţi, furăm opriţi, la miazănoapte de Kom-Ombo, 
de o galeră de-a hicsoșilor. Ramaseră alături de noi și trimiseră 
o patrulă la bord, ca să ne inspecteze încărcătura. 

— Sunt cai pentru carele seniorului Apachan, le spuse 
căpitanul nostru. 


641 


Tatăl lui era hicsos, dar mama sa era o nobilă egipteancă. Se 
comporta natural și avea referințe convingătoare. După o 
inspectare superficială, trecură de noi. Mai furăm opriţi și 
inspectaţi de două ori, înainte să ajungem la Teba, dar, de 
fiecare dată, căpitanul nostru reuși să-i înșele pe ofițerii hicsoși 
care veniseră la bord. g 

Îngrijorarea mea cea mai mare era starea cailor. În ciuda 
tuturor eforturilor noastre, aceștia începură să moară și 
jumătate dintre cei care se mai aflau încă în viaţă erau într-o 
stare jalnică. Le aruncam leșurile peste bord și ne îndreptam 
spre miazănoapte cu toată viteza. 

Planul meu iniţial fusese să vând caii căpeteniilor hicsose în 
portul de la Teba, dar niciun cunoscător n-ar fi dat doi bani pe 
herghelia aceea jalnică. Hui și cu mine luarăm altă hotărâre. 

Am estimat că vom ajunge la Teba pe la apusul soarelui. 
Simţii un junghi în inimă, când recunoscui toate locurile dragi 
mie. Zidurile cetăţii străluceau în ultimele raze ale soarelui. Cele 
trei turnuri elegante pe care le construisem pentru seniorul Intef 
se înălțau încă spre cer. Acestea se numeau, pe bună dreptate, 
„degetele lui Horus”. 

Palatul lui Memnon de pe malul de apus, neterminat pe când 
îl părăsisem, fusese reconstruit de hicsoși. Chiar și eu a trebuit 
să recunosc că influenţa asiatică era plăcută. In lumina aceea, 
turnurile de veghe aveau un aer misterios și exotic. Ce n-aş fi 
dat să fi fost și stăpâna mea acolo, ca să împărtășim momentul 
acela al întoarcerii acasă! Tânjisem amândoi după clipa aceasta 
mai bine de jumătate din viața ei. 

În lumina care scădea, văzurăm încă destul de bine mulţimea 
nesfârșită de oameni, de cai, de care și căruţe care se întindea 
în fața zidurilor orașului. Cu toate că primisem rapoarte precise, 
nu-mi puteam închipui o asemenea adunare. Imi scăzu tot 
entuziasmul, uitându-mă acolo și mi-a venit în minte micuța 
noastră oștire curajoasă pe care o lăsasem la Elefantina. 

Aveam nevoie de toate favorurile zeilor și, mai mult, de un 
dram de noroc, ca să triumfăm asupra unei asemenea mulțimi. 
După ce se lăsă noaptea, pe câmpie izbucniră licărind focurile 
hicsoșilor, ca un ogor de stele. Erau fără sfârșit, se întindeau mai 
departe de cât puteai cuprinde cu privirile. 

Pe măsură ce ne apropiam, le simțeam și mirosul. Fiecare 
oștire exală un anumit miros. E un amestec olfactiv de focuri, de 


642 


bălegar și de mâncare, de mireasmă proaspătă de fân de 
curând cosit și de duhoare cu iz de amoniac provenită de la cai, 
de scursori umane din puţurile neacoperite, de piele și de 
smoală, de sudoare cabalină, de rumeguș și de bere acră. In cea 
mai mare măsură, acesta este mirosul ce provine de la miile de 
oameni care trăiesc împreună în corturi, în colibe și în tranșee. 

Ne continuarăm drumul, iar zgomotele pluteau pe apele 
luminate de stele până la corabia noastră tăcută; fornăitul și 
nechezatul cailor, zăngănitul ciocanelor care băteau pe 
nicovalele  arămierilor, făurind sulițe și spade, somaţiile 
santinelelor și glasurile oamenilor cântând, certându-se sau 
râzând. 

Stăteam alături de căpitan pe puntea galerei din faţă și îi 
ghidam calea spre malul de răsărit. Mi-am adus aminte de 
debarcaderul negustorilor de cherestea din fața zidurilor cetății. 
Dacă mai exista încă, atunci acela era punctul cel mai potrivit 
unde să ne debarcăm herghelia. 

Am descoperit intrarea în doc și am vâslit într-acolo. 
Debarcaderul era exact cum mi-l aminteam. Când ne 
apropiarăm, căpetenia portului urcă semeț la bord și ne ceru 
actele și licenţa pentru negustorie. 

Am început să mă gudur pe lângă el, făcând plecăciuni și 
rânjind cu nerușinare: 

— Excelenţă, am avut un accident cumplit. Vântul mi-a luat 
licenţa - un truc de-al lui Seth, fără-ndoială. 

Se umflă mânios, ca un broscoi, apoi însă se îmblânzi, când i- 
am pus în laba grasă un inel greu de aur. Verifică metalul cu 
dinții și plecă zâmbind. 

L-am trimis pe unul dintre rândași la mal, să arunce apă peste 
torţele care luminau debarcaderul. Nu voiam ca cine știe ce ochi 
indiscrețţi să vadă halul în care erau caii pe care îi debarcam. 
Unele animale erau prea slăbite ca să se mai poată ridica, altele 
se clătinau, horcăiau și secretau mucusul acela puturos prin 
gură și prin nări. Furăm nevoiţi să le punem traiste peste cap, ca 
să-i convingem să coboare de pe barje, la debarcader. Până la 
urmă, numai o sută de cai fură în stare să meargă. 

Îi mânarăm pe drumeagul de căruțe, pe povârnișul care 
ducea, după spusele iscoadelor noastre, spre locul unde se afla 
grosul cailor. Tot iscoadele noastre ne spuseseră și parola 


643 


primei divizii de care a hicsoșilor, iar cunoscătorii limbii lor le 
răspunseră santinelelor care ne somau. 

Trecurăm cu caii prin toată tabăra vrăjmașă. Pe măsură ce 
înaintam, ne dezlegam animalele, lăsând câteva în libertate la 
fiecare dintre cele douăzeci de divizii de care de-ale hicsoșilor. 
Ne mișcăm atât de degajați și de natural, încât nu se dădu nicio 
alarmă; glumeam chiar și pălăvrăgeam cu rândașii și cu 
îngrijitorii de cai ai vrăjmașilor pe care îi întâlneam pe drum. 

Când se iviră primele raze ale zorilor pe cer, la răsărit, ne-am 
întors la debarcaderul de cherestea unde trăsesem cu o seară 
înainte. Numai o galeră ne aștepta să ne ia de acolo. Restul 
flotilei o ștersese îndărăt, spre miazăzi, de îndată ce își 
descărcaseră herghelia de cai bolnavi. 

Am urcat la bordul corăbiei care rămăsese acolo și, cu toate 
că Hui și ceilalţi rândași se aruncară epuizați direct pe punte, eu 
am rămas la prora, sprijinit de balustradă, și m-am uitat îndărăt, 
cum se pierdeau în zare zidurile frumoasei mele Tebe. 

Peste zece zile, pătrunserăm în portul de la Elefantina și, după 
ce îi dădui raportul faraonului Tamose, m-am grăbit să ajung la 
harem prin grădina apelor. Stăpâna mea stătea întinsă la umbra 
chioșcului. Era palidă și-atât de slabă, încât nu-mi putui stăpâni 
tremurul mâinilor când mi le-am întins către ea, în semn de 
supunere. În momentul în care mă văzu, începu să plângă. 

— Mi-a fost dor de tine, Taita. Ne-a mai rămas atât de puţin 
timp să fim împreună! 


e Capitolul 136 « 


Nilul începu să-și reintre în matcă. Câmpiile se iviră de sub 
ape, lucind negru dedesubtul unei noi haine de mâl bogat. 
Drumurile începură să se usuce, lăsând cale liberă spre 
miazănoapte. Curând avea să vină vremea aratului și vremea 
războiului. 

Aton și cu mine așteptam nerăbdători, studiind fiecare raport 
care ne sosea de la iscoadele noastre de la miazănoapte. Sosi și 
vestea mult-așteptată, până la urmă, cea pentru care ne 
rugasem atât. Aceasta fu adusă de o felucă rapidă, ce zburase 
spre noi pe aripile vântului de miazănoapte. Acostase la al 


644 


treilea ceas din noapte, dar căpitanul ne găsise pe Aton și pe 
mine lucrând încă, la lumina lămpii din odăiţa lui. 

Am dat fuga, cu petecul acela murdar de papirus, spre 
apartamentele regale. Gărzile aveau poruncă să mă lase să trec 
la orice oră, dar regina Masara mă întâmpină în faţa ușii cu 
perdele, de la dormitorul regelui. 

— N-am să te las să-l trezești acum, Taita! Regele e epuizat. E 
prima lui noapte de somn neîntrerupt de-o lună încoace. 

— Maiestatea Ta, trebuie să-l văd. E porunca directă a... 

În timp ce noi ne tot dondăneam, fui strigat de un glas tânăr 
și profund, de dincolo de perdea: 

— Tu ești, Taita? 

Perdeaua se dădu la o parte, iar regele apăru în faţa noastră 
gol, în toată splendoarea lui. Era un bărbat cum puţini 
cunoscusem la viaţa mea, suplu și vânjos totodată, la fel ca 
lama spadei albastre, majestuos în toate cele ale bărbăţiei, așa 
că mă făcea să-mi dau seama de toate metehnele mele, atunci 
când îl priveam. 

— Ce s-a-ntâmplat, Taita? 

— Veşti de la miazănoapte. Din tabăra hicsoșilor. Jumătate din 
caii lor au fost doborâţi și alte mii cad pradă bolii pe zi ce trece. 

— Ești un vrăjitor, Taita. Cum de nu te-am luat noi pe tine și 
pe antilopele tale gnu în serios? Mă apucă strâns de umăr și se 
uită fix în ochii mei. Ești gata să alergi spre glorie împreună cu 
mine? 

— Sunt gata, Măria Ta! 

— Atunci înhamă-i pe Stâncă și pe Lang și arborează 
stindardul albastru pe carul meu. Ne întoarcem acasă, la Teba. 


e Capitolul 137 e 


Astfel ne oprirăm, în sfârșit, dinaintea porţilor cetăţii cu o sută 
de porți, cu patru divizii de care și treizeci de mii de pedestrași. 
Ceata regelui Salitis se întindea în faţa noastră, dar, îndărătul 
acestei mulţimi, ne făceau semn cele trei Degete ale lui Horus, 
iar zidurile Tebei străluceau ca sideful, în lumina zorilor. 

Oștirea hicsoșilor se înșira greoaie dinaintea noastră, ca un 
piton uriaș, coloană după coloană, șir după șir. Vârfurile lor de 


645 


lance sclipeau, iar coifurile aurii ale ofiţerilor ardeau sub razele 
soarelui de dimineaţă. 

— Unde este Apachan cu carele lui? întrebă regele, iar eu nu- 
mi mai puteam dezlipi privirile de la Degetele lui Horus de lângă 
fluviu. Am fost nevoit să mijesc ochii, ca să disting porțiunile 
acelea colorate care se mișcau dinspre vârful turnului. 

— Apachan are cinci divizii în centru și mai ţine șase, de 
rezervă. Sunt ascunse dincolo de zidul cetăţii. 

Citisem semnalele iscoadei pe care o plasasem în cel mai înalt 
dintre cele trei turnuri. Știam că de acolo putea să vadă, ca un 
șoim, tot câmpul de bătălie. 

— Asta înseamnă numai unsprezece divizii, Taita, zise regele 
foc și pară. Știam că are douăzeci. Unde sunt celelalte? 

— Strangulatorul galben, i-am răspuns eu. Salitis și-a adus aici 
toți caii care mai puteau sta încă în picioare. 

— Pe Horus, sper să ai dreptate! Nădăjduiesc că Salitis nu ne 
pregătește cine știe ce surpriză! Imi puse mâna pe umăr. 
Zarurile urmează să fie aruncate, Taita. E prea târziu să mai 
schimbăm acum ceva. Trebuie să le aruncăm și să ne asumăm 
ceea ce ne-au hărăzit zeii. Hai să trecem trupele în revistă! 

Am apucat frâiele și-am pornit cu carul prin faţa oștirii 
noastre. Regele se arăta trupelor sale. Prezenţa lui avea să le 
confere curaj și nădejde. Mi-am purtat caii de-a lungul șirurilor, 
la trap ușor. Stâncă și Lanţ fuseseră ţesălaţi, de străluceau ca 
arama lustruită, în lumina soarelui. Carul regal era împodobit cu 
foiţă subțire de aur. Fusese singura concesie pe care o făcusem 
în încercarea mea de a păstra mereu un aer de austeritate. 

Aurul era mai subţire decât foita de papirus și avusesem 
nevoie de mai puţin de o sută de debeni ca să acoperim întregul 
vehicul. Cu toate acestea, îţi lua ochii. Oricine se uita la el, 
prieten sau dușman, își dădea imediat seama că era carul 
faraonului și avea să dea curaj sau să producă venerație, în toiul 
bătăliei. Drapelul albastru prins de bățul elastic de bambus 
flutura în bătaia vântului deasupra capetelor noastre, iar 
oamenii ne întâmpinau cu urale, în timp ce treceam printre 
rânduri. 

În ziua în care plecasem de la Qebui spre casă, făcusem 
jurământul să nu-mi mai tai părul până ce nu voi fi adus un 
sacrificiu în templul lui Horus din centrul Tebei. Îmi ajunsese 
acum până la brâu și, ca să nu mi se vadă șwvițele albe, mi-l 


646 


vopsisem cu henna, o plantă importată tocmai din ţinuturile 
acelea de dincolo de fluviul Ind. Părea o coamă roșcat-aurie care 
îmi accentua frumuseţea, până la perfecţiune. Purtam un şort 
simplu, scrobit, din pânza cea mai albă cu putinţă și Aurul de 
Onoare pe pieptul gol. Nu voiam nicicum să știrbesc în vreun fel 
strălucirea tânărului meu faraon, așa că nu mă fardasem și nici 
nu-mi pusesem alte podoabe. 

Trecurăm prin faţa regimentelor de sulițași șilluki, comasate, 
din centru. Păgânii aceștia magnifici, însetaţi de sânge, erau 
stânca de care stătea ancorată toată linia noastră de luptă. Ne 
întâmpinară cu urale: 

— Kajan! Tanus! Kajan! Tamose! 

Penele lor de struț clocoteau albe, ca spuma fluviului la 
cataracte, când își ridicară suliţele în semn de salut. L-am văzut 
pe seniorul Kratas acolo, în mijlocul lor, iar el strigă la mine. 
Vorbele lui se pierdeau în vuietul a zece mii de glasuri, dar i-am 
citit pe buze: 

— O să ne facem pulbere diseară, tu și cu mine, la Teba, 
huligan bătrân! 

Șillukii erau aranjaţi în grupuri, rând după rând, regiment 
după regiment. Kratas îi antrenase fără încetare în tacticile pe 
care îl ajutasem să le conceapă, ca să facă faţă carelor. Afară de 
sulițele lungi, fiecare avea câte un mănunchi de prăjini și câte o 
praștie din lemn și din piele, ca să le lanseze cu și mai multă 
forță. Infipseseră ţepușele ascuţite în pământ, formând un gard 
dinaintea liniei lor. Carele hicsoșilor erau nevoite să treacă prin 
această barieră spinoasă, ca să ajungă la ei. 

Arcașii egipteni erau așezați îndărătul lor, gata să înainteze 
printre rânduri sau să se retragă, în funcţie de întorsăturile pe 
care le lua bătălia. Işi ridicară arcurile dublu-curbate cât putură 
de sus și îl salutară pe Faraon: 

— Tamose! Egiptul și Tamose! 

Faraonul purta coroana albastră, de război, cu fruntea 
încercuită de uraeus-ul auriu, și capetele de vultur și cobra cu 
ochii lor de pietre scumpe, reprezentând cele două regate 
îngemănate. Le răspunse la salut cu spada albastră scoasă din 
teacă, pe care și-o ridicase în aer. 

Am înconjurat propriul nostru flanc stâng și, înainte să pornim 
îndărăt, Memnon mă opri, punându-mi mâna pe umăr. 
Aruncarăm o privire înapoi, spre câmpie. Hicsoșii începuseră 


647 


deja să înainteze. Linia lor din față era de două ori mai mare, 
decât a noastră. 

— Din propriul tău tratat, Taita, mă cită el, „O apărare 
circumspectă, până ce vrăjmașul se implică, apoi, un atac rapid 
și curajos”. 

— Ai învăţat bine lecţia, stăpâne. 

— Cu siguranţă, vom fi luaţi prin învăluire, iar Apachan își va 
arunca, la început, în luptă primele sale cinci divizii de care. 

— Sunt de acord cu tine, Mem. 

— Dar noi știm ce-avem de făcut, nu-i așa, Taita? 

Mă bătu ușor pe umăr și pornirăm înapoi, spre locul unde ne 
așteptau carele noastre, mai în spate. 

Remrem conducea prima divizie, Astes, pe a doua, iar 
seniorul Ager, pe a treia. Proaspăt promovat la rangul de Cel Mai 
Bun Din Zece Mii, căpitanul Hui comanda cea de-a patra divizie. 
Două regimente de șilluki aveau grijă de bagajele noastre și de 
caii de rezervă. 

— Uită-te la câinele ăla de vânătoare! zise Memnon, făcând 
un semn cu capul spre Remrem. Fierbe s-o ia din loc. Pe Horus, 
am să-l învăţ eu ce-nseamnă să ai răbdare, după ce-o trece ziua 
aceasta. 

Auzirăm sunet de corn în centru. 

— Acum începe. Memnon indică în față, iar noi văzurăm 
carele hicsoșilor conturându-se prin nourii de praf. Da, Apachan 
a dat drumul la care. 

Se uită îndărăt, la diviziile noastre, iar Remrem își ridică 
spada: 

— Prima divizie e gata, Maiestate, strigă el nerăbdător, dar 
Memnon îl ignoră și îi făcu semn seniorului Ager. A treia divizie 
ieși în faţă în coloane de câte patru în spatele nostru, iar 
faraonul îi conduse. 

Carele hicsoșilor înaintau grele și maiestuoase, ţintind spre 
centrul liniei noastre. Memnon pomi de-a curmezișul în faţa lor 
și interpuse coloana noastră subţire între ceata lor și infanterie. 
Apoi, la semnalul lui, pornirăm drept spre ei. Părea o acţiune 
sinucigașă, la fel de inutilă ca și cum ne-am fi repezit cu una din 
galerele noastre fragile spre stâncile cataractei. 

Pe măsură ce ne apropiam, arcașii noștri începură să tragă în 
hicsoși, intind caii. În linia lor apărură breșe, pentru că 
animalele erau doborâte de săgeți, apoi, chiar în ultimul 


648 


moment posibil, linia noastră se risipi, ca fumul împrăștiat de 
vânt. Vizitiii noștri se străduiră să alerge cu cea mai mare viteză, 
cu cea mai mare abilitate, în loc să ne izbim de linia hicsoșilor, 
unde am fi fost zdrobiţi sub roţile lor, noi am cotit și-am intrat 
prin breșe, alergând printre ei. Nu scăpară toate carele noastre, 
unele dintre ele fură distruse și răsturnate, dar seniorul Ager 
reuși să treacă dincolo cu patru din cinci. 

Am ajuns în spatele atacului hicsoșilor și ne-am întors într-o 
cotitură largă, reformând linia la galop și folosindu-ne iar de 
viteză pentru a-i învălui; îi atacam din spate, azvârlindu-ne 
săgețile în ei de aproape. 

Carele hicsoșilor erau proiectate în așa fel încât să ofere 
protecție echipajului din faţă, iar arcașii lor erau așezați tot 
acolo, ca să-și arunce săgețile înainte. Linia lor fu cuprinsă de 
confuzie și încercau să ţină piept atacului nostru pornit din 
spate. Presați puternic, unii dintre conducătorii carelor încercară 
să întoarcă și să ne ţină piept și, în felul acesta, se ciocniră de 
celelalte care. Coasele acelea înspăimântătoare de la roţile lor 
tăiară picioarele cailor din apropiere, doborându-i într-un 
vacarm de ţipete și nechezaturi. 

Confuzia se împrăștie printre ei, chiar în clipa în care primul 
val de săgeți pornit de la arcașii egipteni se înălţă pe deasupra 
șirurilor masate de șilluki și căzu printre hicsoși. Imediat după 
aceea, Memnon dădu poruncă, iar noi plecarăm de acolo, 
lăsându-i să se izbească de gardul de prăjini ascuţite. Jumătate 
din caii lor erau schilodiţi sau uciși de vârfurile acelea cumplite. 
Cei care reușiră să treacă fură întâmpinați de șilluki și de un 
nour de sulițe. Loviţi de prăjini, de săgeți și de sulițe, caii lor 
intrară în panică, începură să dea din picioare și să tragă 
îndărăt, în hamuri. 

Carele care mai erau încă sub control se năpustiră asupra 
falangei șillukilor. Nu întâmpinară nicio rezistenţă. Șirurile negre 
se deschiseră dinaintea lor, permițându-le cailor să treacă, apoi 
însă se închiseră la loc. Toţi diavolii aceia negri, înalţi și 
mlădioși, erau atleți și acrobaţi. Săriră în spatele carelor din fugă 
și înjunghiară și măcelăriră echipajele, cu pumnalele și cu 
sulițele. Inghiţiră acest prim atac al carelor la fel cum meduzele 
cuprind sardelele iuți și argintii cu miile lor de braţe și cu trupul 
lor amorf. 


649 


Sulițașii hicsoși înaintau pe urma carelor care atacau, dar 
acum se treziră expuse. Cai deshămaţi și care încă întregi se 
năpusteau asupra șirurilor lor masate, forțându-i să le facă loc 
să treacă. Pentru moment, se vânzoleau în dezordine în mijlocul 
câmpiei, iar Memnon profită cu îndemânare de situaţie. 

Caii seniorului Ager erau epuizați, iar Memnon îi conduse 
îndărăt la cei de rezervă. El și cu mine schimbam echipele. Nu 
dură decât o clipă ca rândașii să-i dezlege pe Stâncă și pe Lanţ 
și să aducă o pereche odihnită dintre caii ce așteptau să fie 
folosiți. Aveam șase mii de cai de rezervă pregătiţi, în spate. Mă 
întrebam câte dintre animalele  hicsoșilor scăpaseră de 
strangulator și câte echipe odihnite mai aveau. 

Pe când ne întorceam, Remrem ne strigă disperat: 

— Maiestate! Prima! Lăsaţi să pornească prima mea divizie! 

Faraonul nici nu-l băgă în seamă și îi făcu semn lui Astes. Cea 
de-a doua divizie porni în spatele nostru și atacă la trap. 
Infanteria hicsoșilor bâjbâia încă în mijlocul câmpiei. Se boltiră, 
ca să înconjoare linia noastră mai scurtă, dar își pierdură vlaga. 
Linia era ciuntită și sucită. Memnon ochi cu privirea sa de 
general punctul cel mai slab în flancul stâng. 

— Să pornească a doua divizie! La trap! Înainte! Câte opt, 
atacați! 

Ne năpustirăm spre ei cu câte opt care în linie. Rând pe rând, 
îi zdrobirăm, făcând breșe printre ei. Flancul lor stâng se dădu 
îndărăt, în timp ce dreptul înainta. Îi făcusem să se împrăștie de- 
a lungul câmpiei, partea lor centrală se dezmembra, iar Memnon 
reformă cea de-a treia divizie la galop și le spuse să atace 
mijlocul trupelor vrăjmașilor. Chiar în clipa dinaintea atacului, 
am aruncat o privire spre cetate. Aproape că nu se mai vedea 
nimic din cauza prafului, dar am zărit totuși cele două steaguri 
albe din vârful Degetului lui Horus. Era semnalul de avertisment 
de la iscoada mea postată acolo, așa că am cotit și m-am uitat 
spre fortul de răsărit al cetăţii. 

— Stăpâne! am strigat eu, arătând îndărăt. 

Regele se uită și văzu primul escadron de care vrăjmașe 
apărând de unde fuseseră ascunse, dincolo de curbura zidului. 
Apărură și celelalte, ca o coloană de furnici negre, războinice, în 
marș. 


650 


— Apachan își aruncă în luptă rezervele, ca să-și salveze 
infanteria, strigă Memnon peste vacarmul bătăliei. Dacă nu i-am 
fi văzut la timp, ne-ar fi înconjurat. Bună mișcare, Taita! 

Furăm nevoiţi să lăsăm infanteria să scape, căci formarăm 
linia, ca să întâmpinăm carele lui Apachan. Ne ciocnirăm pe 
câmpul plin de care zdrobite și răsturnate, de săgeți și de sulițe, 
de cai morţi și răniţi și de oameni muribunzi. Pe măsură ce ne 
apropiam, eu m-am ridicat în vârful picioarelor și m-am uitat în 
față. Era ceva neobișnuit în alergarea aceasta a carelor 
vrăjmașe și m-am luminat dintr-o dată. 

— Stăpâne! am strigat eu. Uită-te la cai! l-au înhămat pe cei 
bolnavi. 

Piepturile perechilor din față erau pline de mucusul galben, 
lucitor, care le curgea din gură. Chiar în timp ce mă uitam, unul 
dintre caii care veneau spre noi se clătină și căzu brusc, 
trăgându-l și pe celălalt cu el. 

— Dulce Isis, ai dreptate. Caii lor sunt terminaţi! răspunse 
Memnon. 

Își dădu seama pe loc ce trebuia să facă. Numai prin controlul 
lui extraordinar putu să stopeze atacul carelor sale, care fusese 
deja lansat. Chiar în momentul acela devie înaintarea. Ne 
deschiserăm, ca o floare, în faţa atacului lor, depărtându-ne pe 
margini, întorcând și alergând îndărăt către liniile noastre, 
obligându-i să-și continue alergarea, epuizând la maximum caii 
lor bolnavi, care horcăiau. Alergam în fața lor într-o formaţie 
strânsă și compactă. Linia lor începu să șovăie și să se 
destrame, pe măsură ce caii mai slăbiţi se prăbușeau. Unii 
dintre ei căzură, de parcă ar fi fost loviți în cap de o săgeată. 
Alţii doar încetineau și opreau, rămânând pe loc, cu capetele 
atârnate, în vreme ce din gură le curgea mucusul în șiroaie aurii, 
strălucitoare. 

Caii seniorului Ager erau aproape epuizați. Participaseră la 
două atacuri încrâncenate, fără să se odihnească. Urmat încă de 
rămășițele diviziei lui Apachan, Memnon îi conduse înapoi, la 
locul în care cea de-a patra divizie a lui Hui era așezată alături 
de prima, condusă de Remrem. i 

— Mărite faraon! Prima divizie e gata! Lasă-mă să pornesc! In 
numele tuturor zeilor, lasă-mă să pornesc! urlă Remrem, 
frustrat. 


651 


Memnon abia dacă îi aruncă o privire. Eu mi-am întors carul 
alături de Hui. Doi rândași dezlegară iute caii noștri plini de 
sudoare și înhămară o pereche odihnită. În vreme ce divizia 
vlăguită a seniorului Ager trecu pe lângă noi, ne trezirăm în faţa 
hicsoșilor care veneau. 

— Eşti gata, căpitane Hui? îi strigă Memnon, iar acesta își 
ridică arcul în semn de salut. 

— Pentru Egipt și pentru Tamose! strigă el. 

— Atunci, înainte marș! Atacă! râse Memnon, iar caii noștri 
săriră în frâu și ţâșnirăm înainte. 

Erau șase divizii întregi din carele lui Apachan, împrăștiate de- 
a lungul câmpiei, în fața noastră. Jumătate se prăbușiseră cu caii 
la pământ sau clătinându-se în hamuri, sufocaţi, aproape morți, 
din cauza strangulatorului galben. Majoritatea celorlalţi abia de 
mai mergeau, șovăielnici. Totuși, carele care mai rămăseseră 
întregi veneau într-o ordine perfectă. 

leșirăm să-i întâmpinăm. În mijlocul lor, se afla un car înalt, 
împodobit cu bronz strălucitor. În faţă stătea un bărbat atât de 
semet, încât se vedea pe deasupra vizitiului său. Purta coiful 
înalt, de aur, al regilor hicsoșilor, iar barba sa întunecată era 
împletită cu panglici colorate, ce fluturau în vânt ca niște fluturi 
frumoși, plutind deasupra unei tufe înflorite. 

— Apachan! îl provocă Memnon. Eşti un om mort! 

Apachan îl auzi și ţinti cu privirea spre carul nostru auriu. 

Coti, ca să ne întâmpine, iar Memnon ne bătu pe umăr: 

— Lasă-mă singur cu porcul ăsta bărbos. In sfârșit, e vremea 
să-mi folosesc spada. 

În timp ce ne apropiam, Apachan slobozi două săgeți către 
noi. Memnon primi una drept în scut. M-am aplecat, ca să nu mă 
nimerească cealaltă, fără să-mi pierd însă concentrarea. 
Urmăream coasele acelea rotitoare cumplite de la butucii roților 
lui Apachan. Puteau să taie picioarele cailor mei într-o clipă. 

Am auzit îndărătul meu hârșâitul spadei albastre, în timp ce 
Memnon și-o trăgea din teaca agățată pe panoul lateral și am 
văzut cu coada ochiului sclipirea lamei, când faraonul și-o puse 
în gardă. 

Am tras frâiele spre dreapta, ca să-l păcălesc pe vizitiul 
hicsos, dar, chiar în clipa în care mimarăm că ne întoarcem, am 
țâșnit din nou în faţă. l-am evitat coasele și am trecut pe lângă 
el, apoi am întors brusc în spatele lui. Cu mâna liberă am apucat 


652 


cârligul și l-am azvârlit peste panoul lateral al carului lor. Acum 
eram legaţi unul de altul, dar noi aveam avantajul de a ne afla 
de-a curmezișul. 

Apachan se răsuci și voi să mă taie cu spada, dar eu am căzut 
în genunchi, iar Memnon primi lovitura în scutul său, apoi își roti 
spada albastră. De pe marginea armei lui Apachan se desprinse 
un șpan de bronz răsucit, tăiat de lama de oțel, iar acesta strigă 
mânios, fără să-și creadă ochilor, și își repezi scutul din cupru, 
să primească următoarea lovitură. 

Apachan era un spadasin extraordinar, dar regele meu și 
spada lui albastră nu aveau egal. Memnon îi făcu scutul 
bucățele, apoi își roti spada spre tăișul de bronz al lui Apachan, 
care încerca să-și ferească capul. Lama albastră secţionă 
bronzul, iar Apachan rămase doar cu mânerul în pumnul strâns. 
Deschise gura larg și mugi la noi. Măselele îi erau negre și 
putrede și mă scuipă drept în faţă. Memnon se folosi de lovitura 
lui clasică, directă, ca să pună capăt situaţiei. Își înfipse vârful 
spadei sale albastre adânc în gura lui Apachan, până în 
beregată. Mugetul lui furios se înecă într-un torent de sânge 
strălucitor, care-i ţâșni printre buze. 

Am tăiat funia cârligului și am lăsat liber carul hicsoșilor. Caii 
nu mai aveau niciun control așa că fugiră spre linia de care de 
luptă. Apachan se prinse strâns de panoul din faţă, ţinându-se 
drept, deși era pe moarte, iar sângele îi țţâșnea din gură și i se 
prelingea pe platoșă. 

Era o imagine care stârni spaima în inimile vizitiilor. Încercară 
să fugă cu caii lor bolnavi care se clătinau pe picioare, dar noi 
alergam roată lângă roată cu ei și azvârleam suliţele. Îi 
urmărirăm pe tot parcursul drumului, până ajunserăm aproape 
de arcașii lor, iar puhoaiele de săgeți aruncate asupra noastră 
ne forțară să ne oprim. 

— Incă nu s-a terminat, l-am avertizat eu pe Memnon, în timp 
ce ne duceam caii obosiţi îndărăt. Ai distrus carele lui Apachan, 
dar mai ai de înfruntat infanteria lui Beon. 

— Du-mă la Kratas, îmi porunci faraonul. 

Am oprit carul în fața regimentelor masate ale șillukilor, iar 
Memnon îi strigă lui Kratas: 

— Cum merge treaba, comandante? 

— Mă tem, stăpâne, că tovarășii mei vor adormi dacă nu vei 
găsi să ne dai ceva de făcut. 


653 


— Atunci, să ne zică o cântare, în timp ce tu îi conduci să-și 
găsească ceva de lucru. Șillukii își începură înaintarea. Mergeau 
într-un ritm ciudat, tot la al treilea pas băteau cu piciorul în 
pământ la unison, cu o asemenea forță, încât le sărea ţărâna 
sub tălpile goale și bătătorite. Cântau, cu glasurile lor 
melodioase și profunde, ceva care părea zumzăitul unui roi de 
albine negre și furioase, în timp ce-și loveau lăncile de scuturile 
de piele. 

Hicsoșii erau disciplinați și curajoși; dacă n-ar fi fost așa, n-ar 
fi putut cuceri jumătate din lume. Le zdrobiserăm carele, dar 
acum îl întâmpinau pe Kratas îndărătul unui zid de scuturi din 
bronz. 

Cele două oștiri se năpustiră una asupra celeilalte, ca taurii de 
luptă în templu. Armele negrilor și ale albilor se întrepătrunseră 
și începu lupta corp la corp. În timpul în care cele două oștiri de 
infanteriști se schilodeau între ele, faraonul își ţinu carele în 
frâu, folosindu-se cu îndemânare de ele și atacând numai atunci 
când se ivea vreo breșă sau vreo slăbiciune în poziţiile 
vrăjmașe. In momentul în care în partea stângă fu izolată o 
mână de infanteriști de-ai hicsoșilor, îi trimise acolo pe cei din 
divizia lui Aqer, care îi anihilară rapid, atacându-i de două ori. 
Când seniorul Beon încercă să trimită întăriri, să-și ajute frontul 
asediat, faraonul îl trimise pe Astes cu cinci sute de care, ca să-i 
zădărnicească avântul. 

Hicsoșii își adunaseră toate carele rămase și toţi caii care mai 
puteau sta încă în picioare și se năpustiră cu ei împotriva oștirii 
noastre, dinspre flancul drept. Memnon îi trimise pe Hui și pe 
Astes în întâmpinarea lor, ca să le frângă atacul. Il lăsă pe 
Remrem înjurând și milogindu-se, învârtindu-se de colo-colo pe 
lângă carul lui, fără să-i ia în seamă rugăminţile. 

Faraonul și cu mine înconjuram frontul de luptă în carul aurit, 
urmărind fiecare întorsătură și schimbare care apărea în 
confruntare. Îşi trimitea rezervele exact în locurile unde era mai 
mare nevoie de ele, cronometrând și anticipând totul cu o 
măiestrie ce nu ţinea nicicum de vreo învățătură sau de 
antrenament. Părea că în inima sa băteau pulsul și ritmul 
bătăliei și că avea în sânge războiul. 

L-am tot căutat cu privirea pe Kratas în vâltoarea aceea. 
Adesea, când dispărea, mă temeam ca nu cumva să fi fost 


654 


răpus; dar chiar în aceeași clipă îi vedeam coiful de bronz, cu 
penele de struț retezate, pătate de sângele lui și al altora. 

Kratas lupta chiar în zona în care rândurile hicsoșilor începură 
să cedeze. La fel ca în cazul peretelui unui baraj de pământ în 
care apare prima crăpătură, linia lor se bulucea și se întindea, 
prevestind momentul ruperii totale. Șirurile rare ale hicsoșilor 
începură să se prăbușească unele peste altele, sub presiunea 
aceea continuă. 

— Pe dragostea lui Horus și pe mila tuturor zeilor, Taita, 
acesta este momentul victoriei noastre! 

Memnon își dădu seama de lucrul acesta chiar înaintea mea. 
Am pornit la galop de-a curmezișul, până acolo unde Remrem 
fierbea încă în așteptare, iar faraonul i se adresă: 

— Eşti gata, comandante Remrem? 

— Sunt gata încă din zori, Măria Ta, dar nu am rangul de 
comandant. 

— ÎI contrazici pe regele tău, domnule? Acum ești comandant. 
Partea centrală a inamicului cedează. la-ţi carele și hăituiește-i 
îndărăt, spre Memphis! 

— Fie să ai parte de viaţă veșnică, Măria Ta! tună seniorul 
Remrem și sări în car. 

Porni primul. Caii săi erau odihniţi și puternici, dornici de 
luptă, sângeroși și furioși de cât fuseseră ţinuţi în frâu. 

Se năpustiră asupra flancului drept al hicsoșilor. Pătrunseră 
printre ei abia întâmpinând rezistență, ţâșnind pe ocolite și 
intrând chiar în mijlocul dușmanilor, prin spatele lor. Momentul 
era perfect ales, chiar atunci când bătălia dădea semne de 
lâncezeală, iar partea centrală a hicsoșilor cedă. Dușmanii erau 
învinși. 

Porniră înapoi, spre zidurile cetăţii, dar până și șillukii lui 
Kratas erau prea departe ca să-i urmeze. Stăteau îngropaţi până 
la genunchi în grămezile de morți și de muribunzi, sprijinindu-se 
în sulițe, lăsându-i pe hicsoși să fugă. 

Acesta fu momentul în care se vădi geniul lui Memnon. 
Păstrase asul în mânecă, pentru clipa aceasta. Porniră hăituiala 
și l-am văzut pe Remrem ridicându-și și coborându-și spada în 
ritmul cumplit în care îi gonea. 

Primii vrăjmași ajunseră în fugă la porțile cetăţii, dar acestea 
li se închiseră în nas. Iscoadele și agenţii mei își făcuseră bine 


655 


treaba. Populaţia Tebei se revoltase, iar cetatea era a noastră. 
Baraseră porțile în fața legiunilor zdrobite ale hicsoșilor. 

Remrem îi hăitui pe hicsoși până la căderea nopţii și până ce 
își epuiză caii. Îi împinsese îndărăt cu vreo treizeci de mile și tot 
drumul de miazănoapte era plin de armele lor azvărlite și de 
trupurile celor uciși. 


e Capitolul 138 « 


Am condus carul aurit al faraonului până la poarta principală a 
cetăţii. Memnon stătea drept, falnic pe piedestal și le strigă 
santinelelor de pe parapetul de deasupra noastră: 

— Deschideţi porțile! Lăsaţi-mă să intru! 

— Cine cere să intre în Teba? întrebară ei de sus. 

— Sunt Tamose, conducătorul celor două regate! 

— Trăiască faraonul! Fie să ai parte de viaţă veșnică! 

Porţile se dădură la o parte, iar Memnon mă atinse pe umăr: 

— Intră, Taita! 

M-am întors către el: 

— lartă-mă, Maiestate. Am jurat că nu voi mai intra în cetate, 
decât alături de stăpâna mea, regina Lostris. Va trebui să trec 
frâiele în mâinile Măriei Tale. 

— Descălecă! îmi porunci el blând. Du-te și ia-o pe stăpâna ta, 
ca să-ți respecţi jurământul. 

Luă frâiele din mâinile mele, iar eu coborâi în praful drumului. 
M-am uitat cum își conducea carul printre porți, iar uralele 
răsunară precum tunetul apelor din cataracte la vremea 
revărsărilor. Oamenii Tebei își salutau regele. 

Am rămas la marginea drumului, în vreme ce oștirea noastră, 
sleită și ponosită, îl urma pe faraon în cetate. Imi dădui seama 
de prețul amarnic pe care trebuise să îl plătim pentru victoria 
noastră. Nu vom fi pregătiţi să-i alungăm pe hicsoși până ce nu 
ne vom pune iar la punct oștirea. Până atunci, regele Salitis va fi 
iar puternic, iar caii își vor reveni în urma strangulatorului 
galben. Câștigasem prima bătălie, dar știam că ne așteptau 
multe altele, până când tiranul avea să fie alungat din Egipt. 


656 


L-am căutat pe Kratas din priviri, în timp ce treceau pe lângă 
mine, mărșăluind, regimentele șillukilor, dar nu era cu ei. Hui îmi 
aduse un car cu cai odihniţi. 

— Am să merg cu tine, Taita, se oferi el, dar eu am clătinat 
din cap. 

— Voi putea călători mai repede dacă sunt singur, i-am zis. 
Du-te în cetate și bucură-te de triumful tău. Sunt acolo o mie de 
fecioare care abia așteaptă să-ți ureze bun venit acasă! 

Înainte s-o apuc pe drumul de la miazăzi, m-am dus pe 
câmpul de bătălie. Șacalii și hienele se și prezentaseră la 
festinul pe care li-l pregătiserăm noi, iar mârâielile și lătrăturile 
lor se amestecau cu gemetele muribunzilor. Morţii erau stivuiţi 
ca mizeriile de pe malul fluviului în vremea retragerii apelor. 

Am mânat caii spre locul în care îl văzusem ultima oară pe 
Kratas, dar aceasta era porțiunea cea mai îngrozitoare de pe 
câmpul de bătălie. Cadavrele stăteau unele peste altele, în 
grămezi înalte cât roţile carului meu. l-am văzut coiful în praful 
pe care sângele îl transformase într-o mocirlă groasă. Am 
descălecat și l-am ridicat de jos. Nu mai avea creasta, iar 
metalul era ciobit și îndoit de lovituri puternice. 

Am azvârlit coiful într-o parte și m-am apucat să caut trupul 
lui Kratas. l-am văzut piciorul ieșind, ca o creangă de salcâm 
gigant, de sub un morman de cadavre. Erau acolo șilluki și 
hicsoși claie peste grămadă, legaţi printr-un armistițiu al morții. 
l-am îndepărtat pe toţi și l-am găsit pe Kratas zăcând pe spate. 
Era plin de sânge negru, închegat, cu părul năclăit și cu chipul 
acoperit de o crustă întunecată. Am îngenuncheat alături de el 
și i-am șoptit blând: 

— Oare, chiar trebuie să moară cu toţii? Toţi cei pe care i-am 
iubit eu cu adevărat? 

M-am aplecat și i-am sărutat buzele însângerate. Atunci el se 
ridică în capul oaselor și se uită lung, la mine. Apoi îmi surâse 
larg, în felul lui copilăresc: 

— Pe mucii uscați din nara stângă a lui Seth! Asta da, luptă! 
zise el, în loc de salut. 

— Kratas! am exclamat eu, uitându-mă încântat la el. Tu chiar 
că n-ai moarte! 

— Să nu te îndoiești vreodată de asta, cumetre. Dar acum aș 
vrea să trag și eu o dușcă. 


657 


Am dat fuga la car și i-am adus o butelcă de vin. O luă și și-o 
turnă pe gât de la înălțime, fără să-și îndoaie braţul și fără să 
înghită măcar o dată. După ce-o goli, azvârli sticla și râgâi. 

— Nu-i rău, pentru început, îmi făcu el cu ochiul. Acu', du-mă 
drept în cea mai apropiată tavernă, ticălos bătrân! 


e Capitolul 139 « 


Am dus veștile la elefantina mai iute ca orice corabie care 
navighează contra curentului. Nu eram decât eu în car, așa că 
nu constituiam o greutate pentru cai. l-am schimbat în fiecare 
stație întâlnită de-a lungul drumului de miazăzi și am mers la 
galop fără oprire. Rândașii îmi dădeau câte o butelcă sau câte o 
coajă de pâine cu brânză, în timp ce îmi schimbau caii; n-am 
dormit și nici nu m-am odihnit nicio clipă. 

În timpul nopţii, drumul îmi era luminat de lună și de stele, iar 
Horus îmi călăuzea mâinile slăbite, căci, deși mă dureau toate 
mădularele și mă clătinam pe picioare de oboseală, nu mi s-a 
întâmplat nimic rău pe drum. Strigam veștile fericite în fiecare 
staţie și prin toate satele pe care le străbăteam: 

— Victorie! O victorie grozavă! Faraonul a triumfat la Teba! 
Hicsoșii au fost alungați! 

— Slavă tuturor zeilor! mă întâmpinau ei cu urale. Egiptul și 
Tamose! 

Îmi continuam apoi calea la galop și știu că până și acum se 
vorbește despre călătoria aceea a mea, pe drumul de miazăzi. 
Oamenii povestesc încă despre călăreţul sfrijit, cu ochii injectaţi, 
cu roba plină de praf, pătată de sânge închegat, cu pârul 
fluturându-i în vânt, acel sol al victoriei care a purtat până la 
Elefantina veștile despre bătălia ce-a adus din nou Egiptul pe 
calea libertății. 

Mi-au trebuit două zile și două nopţi de la Teba la Elefantina, 
iar când am ajuns la palat, abia de m-am mai putut târî până în 
grădina apelor, unde zăcea stăpâna mea. M-am trântit jos, 
alături de canapeaua pe care stătea întinsă: 

— Stăpână, am îngăimat eu cu buzele arse, cu gâtlejul înecat 
de praf, faraonul a câștigat o mare bătălie! Am venit să te iau 
acasă! 


658 


e Capitolul 140 « 


Am pornit pe fluviu în jos, spre Teba. Veniseră și prinţesele cu 
noi, ca să-i ţină companie mamei lor și să-i ridice moralul. 
Stăteau alături de ea pe punte și îi cântau. Născoceau tot felul 
de rime și de cimilituri și râdeau, dar li se simţea tristețea în 
glas, iar în ochi li se citea o îngrijorare profundă. 

Regina Lostris era plăpândă, ca o pasăre rănită. Oasele ei nu 
mai aveau greutate, iar carnea îi devenise străvezie, ca sideful. 
O puteam ridica și purta în brațe, ca atunci când avea zece ani. 
Pudra de floarea-somnului nu-i mai putea alina durerea care i se 
înfipsese în pântece, ca ghearele unui crab. 

Am dus-o în braţe până la prora galerei când, în sfârșit, ni se 
înfăţișară privirii turnurile Tebei, după ultimul cot al fluviului. Am 
sprijinit-o, ţinând-o pe după umerii ei subţiri, în vreme ce 
simțeam amândoi bucuria amintirilor, retrăind mii de scene 
pline de încântare, aparţinând tinereţii noastre. 

Dar efortul acesta o obosi. Când traserăm la poalele palatului 
lui Memnon, o întâmpinară o jumătate din locuitorii Tebei, în 
fruntea mulțimii aflându-se însuși faraonul Tamose. 

Când ajunse pe mal, purtată în lectică, izbucniră în urale. Cu 
toate că cei mai mulţi dintre ei n-o văzuseră niciodată, legenda 
reginei milostive circulase tot timpul îndelungatului ei exil. 
Mamele își ridicau copilașii să-i binecuvânteze, iar ei se 
întindeau să-i atingă mâna ce-i atârna pe marginea lecticii. 

— Roagă-te lui Hapi pentru noi! O implorau ei. Roagă-te 
pentru noi, Mamă a Egiptului! 

Faraonul Tamose mergea alături de lectică, la fel ca fiul unui 
om simplu; Tehuti și Bekatha veneau imediat în urma lui. 
Prinţesele zâmbeau amândouă luminos, deși aveau pleoapele 
înrourate de lacrimi. 

Aton pregătise locuinţa pentru regină. La ușă, i-am îndepărtat 
pe toţi, până și pe rege. Am culcat-o pe sofaua de sub iedera de 
pe terasă. De acolo se putea uita peste fluviu, la zidurile 
strălucitoare ale Tebei sale dragi. 

Când se lăsă înserarea, am dus-o în dormitor. După ce o 
culcai pe cearșafurile de in, își ridică privirile spre mine: 

— Taita, murmură ea, te rog, pentru ultima oară, să-mi întinzi 
labirinturile lui Ammon-Ra. 


659 


— Stăpână, nu-ţi pot refuza nimic. 

Am făcut o plecăciune și am plecat după cufărașul cu 
medicamente. M-am așezat apoi lângă patul ei, pe dale, cu 
picioarele încrucișate, iar ea se uită la mine cum îmi preparam 
ierburile. Le-am sfărâmat cu un pisălog de alabastru într-un 
mojărel și am încălzit apă în ceainicul de aramă. Am ridicat 
mojarul aburind și i l-am închinat ei. 

— iți mulțumesc, șopti ea, iar eu l-am băut până la fund. Am 
închis ochii și am așteptat momentul atât de familiar mie, dar, în 
același timp, atât de cumplit, de alunecare dincolo de marginile 
realului, în lumea viselor și a viziunilor. 

Când am revenit, lămpile pâlpâiau și fumegau în lăcașurile 
lor, iar palatul era cufundat în tăcere. Nu se auzea niciun sunet 
dinspre fluviu sau dinspre cetatea adormită de pe malul celălalt, 
ci doar trilurile dulci ale unei privighetori din grădină și respiraţia 
ușoară a stăpânei mele, care stătea întinsă pe perna de mătase. 

Credeam că doarme. Dar, în clipa în care mi-am ridicat mâna 
ca să mă şterg de sudoarea rece și scârboasă de pe fată, 
deschise ochii. 

— Bietul de tine, Taita! A fost chiar așa rău? 

Fusese mai rău ca oricând. Mă durea capul și eram ameţit. 
Știam că nu voi mai întinde niciodată labirinturile. Era pentru 
ultima oară și o făcusem numai pentru ea. 

— Am văzut vulturul și cobra înălțându-se pe câte un mal al 
fluviului, despărțite de ape. Am văzut apele ridicându-se și 
coborând vreme de o sută de anotimpuri. Am văzut o sută de 
lanuri de grâne și o sută de păsări zburând peste fluviu. 
Dedesubtul lor, am văzut pulberea stârnită de bătălie și fulgerul 
spadelor. Am văzut fumul cetăților în flăcări amestecându-se cu 
praful. La urmă, am văzut vulturul și cobra împreună, la sfat. l- 
am văzut unindu-se, îngemănându-se pe o filă de mătase pură, 
azurie. Pe zidurile cetăţii fluturau drapele albastre, la fel și pe 
coloanele templului. Am văzut stindardele albastre pe carele ce 
străbăteau întreaga lume. Am văzut monumente atât de înalte 
și de puternice, încât aveau să reziste zece mii de ani. Am văzut 
popoare din cincizeci de naţiuni, plecându-se dinaintea lor. Am 
suspinat și mi-am apăsat tâmplele cu degetele, să-mi potolesc 
zbaterea din creier, apoi am zis: Aceasta a fost viziunea mea. 


660 


Niciunul dintre noi nu mai rosti niciun cuvânt și nu mai făcu 
nicio mișcare un timp îndelungat, apoi, stăpâna mea zise 
liniștită: 

— O sută de anotimpuri trebuie să treacă, înainte ca cele 
două regate să se reunească; o sută de ani de război și de 
străduinţă, până ce, în sfârșit, hicsoșii vor fi alungaţi de pe 
pământul sfânt al acestui Egipt al nostru. Va fi o încercare grea 
și amarnică pentru poporul meu. 

— Dar se vor uni sub stindardul albastru, iar regii din stirpea 
ta vor cuceri lumea. Toate naţiunile pământului le vor aduce 
omagii, i-am interpretat eu și restul viziunilor mele. 

— Asta mă bucură, suspină ea și adormi. 

Eu nu m-am culcat, pentru că știam că va avea nevoie de 
mine. Se trezi iar, la ceasul cel mai întunecat din noapte, chiar 
înainte de ivirea zorilor. Țipă: 

— Mă doare! Preadulce Isis, cum mă mai doare! 

l-am preparat iute șepenul roșu. După o clipă, zise: 

— Mi-a trecut, dar mi-e frig. la-mă în braţe, Taita! Încălzește- 
mă cu trupul tău! 

Am luat-o în brațe și ea a adormit. 

Se trezi iar, când primele raze ale dimineţii se strecurară prin 
ușa terasei. 

— N-am iubit decât doi bărbaţi în viaţa mea, murmură ea, iar 
tu ai fost unul dintre aceștia. Poate, în viaţa viitoare, zeii vor fi 
mai blânzi cu dragostea noastră. 

N-am știut ce să-i spun. Închise ochii pentru ultima oară. Se 
prăpădi și mă părăsi. Ultima ei suflare fu la fel de ușoară, însă i- 
am simţit buzele reci când i le-am sărutat. 

— Adio, stăpâna mea, i-am șoptit eu. Adio, inima mea! 


e Capitolul 141 œ 


Am scris aceste papirusuri în răstimpul de șaptezeci de zile și 
șaptezeci de nopţi, cât a durat îmbălsămarea regală. Ele 
reprezintă ultimul tribut pe care i-l ofer stăpânei mele. 

Înainte ca cioclii să o ia de lângă mine, i-am făcut o incizie în 
partea stângă, la fel cum procedasem cu Tanus. l-am deschis 
uterul și i-am scos de acolo duhul acela cumplit care o omorâse. 


661 


Era ceva din carne și sânge, fără să aibă însă nimic omenesc în 
el. L-am aruncat pe foc și l-am blestemat pe el și pe sălbaticul 
zeu Seth, care i-l vârâse în trup. 

Am pregătit zece amfore de alabastru pentru aceste suluri de 
papirus. Le voi lăsa alături de ea. Pictez toate zidurile 
mormântului său cu propria-mi mână. Sunt cele mai frumoase 
imagini pe care le-am făcut vreodată. Fiecare trăsătură de penel 
este expresia iubirii mele. 

Ce bine-ar fi să mă pot odihni și eu cu ea în mormântul 
acesta, căci sunt sătul și vlăguit de-atâta durere. Dar mai sunt 
cele două prințese și regele de care trebuie să am grijă. 

Ei mai au încă nevoie de mine. 


662 


e Nota autorului « 


În ziua de 5 ianuarie 1988, Doctorul Duraid ibn al Simma de la 
Departamentul Egiptean de Antichităţi a deschis și a intrat într- 
un mormânt aflat pe malul apusean al Nilului, în Valea Nobililor. 
Motivul pentru care nu se cercetase până atunci a fost că, în 
secolul al IX-lea d.Hr. a fost construită o moschee islamică 
deasupra lui. Săpăturile au fost permise abia după negocieri 
îndelungi și delicate cu autorităţile religioase. 

De îndată ce a intrat în pasajul care conducea spre încăperea 
mortuară, dr. Al Simma fu întâmpinat de o mulţime de picturi 
murale minunate ce acopereau toţi pereţii și tavanele. Erau cel 
mai bine lucrate și cele mai vii din câte întâlnise el într-o viață 
întreagă dedicată studierii monumentelor. 

Mi-a spus că-și dăduse imediat seama că făcuse o descoperire 
semnificativă, pentru că, printre hieroglifele de pe ziduri, ieșeau 
în evidență însemnele unei regine egiptene, neconsemnate 
până atunci de istorie. 

Entuziasmul și nerăbdarea lui creșteau pe măsură ce se 
apropia de camera mortuară, dar i se mai potoliră, în momentul 
în care văzu că zăvoarele de la intrare erau rupte și că ușa 
fusese forțată. Mormântul fusese prădat și jefuit în vremuri 
străvechi și nu mai existau nici sarcofagul, nici comorile 
dinăuntru. 

Cu toate acestea, dr. Al Simma reuși să dateze mormântul cu 
o acuratețe rezonabilă, cam în perioada aceea întunecată de 
luptă și de dezastre care a copleșit Egiptul pe la 1780 î.Hr. În 
secolul ce-a urmat, cele două regate au început să aibă o 
situaţie mai bună. Avem puţine date asupra evenimentelor din 
perioada respectivă, dar, din haosul acela, s-a ridicat o stirpe de 
prințese și de faraoni care, în final, i-au respins pe invadatorii 
hicsoși și au ridicat Egiptul la perioada lui de glorie supremă. Imi 
face plăcere să cred că sângele domniței Lostris, al lui Tanus și 
al lui Memnon curgea viguros prin venele lor. 

Trecuse aproape un an de când fusese deschis mormântul 
pentru prima oară, timp în care asistenții dr. Al Simma copiau și 
fotografiau decoraţiunile de pe ziduri, când brusc se desprinse o 


663 


bucată de mortar, descoperind o nișă secretă, în care se aflau 
zeci de vase de alabastru sigilate. 

Când dr. Al Simma m-a rugat să dau o mână de ajutor la 
transcrierea papirusurilor din vasele acelea, m-am simţit onorat, 
dar și neliniștit. Nu aveam, bineînțeles, calificarea necesară 
pentru a lucra pe pergamentele originale care erau scrise în 
hieroglife. Această muncă s-a făcut la Muzeul din Cairo, de către 
o echipă internaţională de egiptologi. 

Dr. Al Simma m-a rugat să rescriu originalul într-un stil care să 
îl facă mai accesibil cititorului modern. Păstrând în minte scopul 
acesta, am introdus în text unele anacronisme. De exemplu, pe 
ici, pe colo, am folosit măsuri relativ moderne de lungime și de 
greutate, cum ar fi mila și uncia. Mi-am permis cuvinte ca 
spiriduș, hurie sau huligan, pe care Taita nu avea cum să le 
folosească, dar, sunt sigur, ar fi făcut-o, dacă le-ar fi avut în 
vocabular. 

Foarte curând după ce am început lucrul asupra textelor, 
toate rezervele mele se risipiră, deoarece m-am implicat cu totul 
în vremurile și în vieţile personajelor prezentate de autorul 
străvechi. În ciuda stilului său bombastic și plin de vanitate, m- 
am simţit atras de el și l-am îndrăgit, peste milenii, pe sclavul 
Taita. 

Toate acestea m-au făcut să înțeleg cât de puţin s-au 
schimbat de-a lungul timpului sentimentele și aspiraţiile omului 
și m-am simţit copleșit de nostalgie, gândindu-mă că undeva, în 
munţii Abisiniei, mumia lui Tanus se mai află și astăzi în 
mormântul neprofanat al faraonului Mamose. 


virtual-project.eu 


664