Steve Berry — Muzeul Misterelor

STEVE BERRY 
M.J. ROSE 


O AVENTURĂ A CASSIOPEEI VITT 


STEVE BERRY, M.J. ROSE 


MUZEUL MISTIERELOR 


O aventură a Casiopeei Vitt 


Titlul original: The Museum of Mistery, 2018 
Traducere din limba engleză și note: StefiTodo, 2022 
Coperta: Idbmax 


Despre autori 


Steve Berry este autorul considerat numărul 1 de New York 
Times, cel care a scris patrusprezece romane cu Cotton Malone 
și patru de sine stătătoare. Are 23 de milioane de cărti tipărite, 
traduse în 40 de limbi. Împreună cu soţia, Elizabeth, e 
fondatorul fundaţiei History Matters, care este dedicată 
conservării istorice. Este membru al consiliului consultativ al 
Smithsonian Libraries și a fost membru fondator al 
International Thriller Writers, unde după aceea a devenit co- 
președinte. 


XXX 


M.J. Rose, autoare de best-seller-uri, a crescut în New York, 
în cea mai mare parte a timpului în labirintul galeriilor din 
muzeul Metropolitan, în tunelele întunecate și grădinile 
luxuriante din Central Park și a citit cărțile favorite ale mamei 
înainte să i se permită. Crede că misterul și magia sunt peste 
tot în jurul nostru dar suntem adesea prea ocupați ca să 
observăm... cărțile care exagerează misterul și magia atrag 
atenţia asupra acestuia și ne reamintesc să-l căutăm și să ne 
bucurăm de asta. 

Vă rog să-i vizitaţi blogul, Muzeul Misterelor, la 
http://www.mjrose.com/blog/. 

Munca lui Rose a apărut în multe reviste, inclusiv Oprah și a 
fost prezentată în New York Times, Newsweek, Wall Street 
Journal, Time, USA Today, în emisiunea Today și la radioul 
NPR. Rose a absolvit la Syracuse University, a petrecut anii '80 
în publicitate, a făcut reclamă pentru Muzeul de Artă Modernă 
din New York și din 2005 conduce prima companie de 
marketing pentru scriitori - Authorbuzz.com. 

Rose trăiește în Connecticut cu soţul ei, muzicianul și 
compozitorul Doug Scofield. 


În acest timp de iarnă și distrugere 
au existat oameni curajoși printre britoni, 
care s-au străduit cu putere și înțelepciune 
să Îsi păstreze țara, să menţină 
un sistem de guvernare ordonat și decent, 
să păstreze orașul, biserica și satul, 
să îi salveze pe cei asediați și 
să aducă pacea în țară. 
Un astfel de om a fost Arthur. 


Un istoric antic anonim 


Capitolul 1 

Am alergat desculţă după hoţ. 

Dar iată o lecţie de viaţă. 

Tocurile și piatra cubică nu merg împreună. 

Niciodată nu au mers. Niciodată nu vor merge. 

Și, deoarece nu aveam cum să evit trotuarele antice și 
înșelătoare, mi-am dat jos pantofii și am continuat să merg. 
Inrăutăţind lucrurile, strada îngustă și umedă se răsucea în sus 
într-o curbă brutală în formă de S, dar am reușit să nu pierd din 
vedere tricoul gri închis, în timp ce prada mea plonja printre 
puţinii turiști care înfruntaseră vremea urâtă. 

Eze era în parte oraș, în parte muzeu, în parte un loc din alte 
timpuri. Magazinele, galeriile, hotelurile și cafenelele sale 
atrăgeau oameni cu autobuzul din întreaga lume. Cea mai 
veche clădire data de la începutul anilor 1300, totul având doar 
câteva hectare și părând a fi ceva creat ca un parc de distracții. 
Biroul de turism adora să se laude că Walt Disney a petrecut 
cândva mult timp acolo. De ce? Cine știe. Dar îmi place să cred 
că a fost o sursă de inspiraţie. 

Satul etajat se cuibărea sus în nori deasupra Rivierei 
Franceze, la jumătatea distanţei dintre Nisa și Monaco, și avea 
o aură mistică de care am fost întotdeauna atrasă. Scriitorii îl 
asemănau cu un cuib de vultur în vârful unei stânci de pe malul 
mării. Atât de mulţi încercaseră să-i revendice poziţia 
valoroasă. Mai întâi fenicienii, apoi grecii, romanii, italienii, 
turcii și maurii. Până în secolul al XIV-lea, francezii au pus 
stăpânire pe el, iar Casa de Savoia l-a fortificat și l-a 
transformat într-o fortăreață. 

De la înălțimea sa de 430 de metri deasupra mării, un inamic 
putea fi văzut cu o zi înainte de a ajunge la țărm. Motto-ul său 
era deosebit de potrivit. In moarte renasc. Emblema sa era un 
phoenix cocoţat pe un os. Nu era chiar Mickey Mouse, dar 
simbolismul părea să se potrivească cu această fermecătoare 
piesă a trecutului. 

Am continuat să alerg. 

Din fericire, mă menţinusem în formă. Nu cinci kilometri în 
fiecare zi, dar cel puţin o dată la două zile. Dar asta se 
întâmpla, de obicei, pe un teren francez plat. Această cursă cu 
obstacole a fost o poveste diferită. Totuși, îl depășeam pe 
ticălos. 


Și îl voi prinde. 

Hoţul a dispărut după o creastă. 

Un nor negru s-a rostogolit pe cer. Ploaia continua să cadă în 
pânze din ce în ce mai mari, apa umplând canalele de scurgere 
de o parte și de alta a pavajului strălucitor, coborând în doi 
curenţi repezi. O străfulgerare ascuţită deasupra capului a fost 
urmată de un alt tunet care a zdruncinat geamurile clădirilor 
vechi. Am ajuns pe creastă și am început să cobor, 
întortocheatele serpentine lucrând și mai tare împotriva mea. 

Ştire de ultimă oră. 

Nici picioarele goale și pietrele ude nu se potrivesc. 

Cămașa gri purta adidași cu talpă de cauciuc. Unii noi, 
observasem mai devreme. Nici o urmă pe ei. Lucrau ca niște 
aripi în momentul de faţă, furnizând un mers sigur. Purta 
rucsacul pe care îl cărase în muzeu, și care, cu siguranţă, încă 
mai conţinea cutia de lemn. Ce mod de a petrece ceea ce 
trebuia să fie o zi relaxantă cu un vechi prieten. 

Nu eram sigură de vârsta lui Nicodeme. Probabil cam optzeci 
și cinci de ani. Nu-l întrebasem niciodată, deși fusese prin 
preajmă aproape toată viața mea. Era un bărbat ursuz, cu 
baston, cu o faţă ca aspectul lovit al unei sculpturi neterminate, 
surmontată de un smoc de păr alb neîngrijit. Tatăl meu, făcând 
ceea ce făceau bărbaţii bogaţi, fusese un colecţionar de 
monede, timbre și cărţi rare, precum și de sticlă și ceramică 
egipteană și romană veche. Nicodeme făcea de mult timp 
comerț cu toate acestea și ne vizita de câteva ori pe an în 
Spania, aducând întotdeauna curiozităţi pentru a fi examinate 
de tatăl meu, stând cu noi câteva zile, spunând povești despre 
lume, apoi plecând cu mai mulţi bani decât la sosire. 

Știind cât de mult îmi plăcea parfumul, niciodată nu a omis 
să-mi aducă un flacon de vreun fel. Preferatul meu era încă 
micul flacon de cuarţ cu un dop de jad negru care atârna de un 
lanţ de argint, pe care îl purtam des. Deschis, puteam să prind 
o adiere a formulei originale pe care o avusese cândva. Nu o 
umpleam niciodată cu altceva, de teamă să nu pierd acea 
sugestie slabă a acelui parfum demult pierdut. Curiozitatea 
mea faţă de mirosuri a început în copilărie, când mama mi-a 
dăruit prima mea sticlă de apă de colonie. O lămâie florală 
ușoară, cu o notă de floare de portocal. Speranțe. Un nume 
curios. Dar unul pe care nu l-am uitat niciodată. 


O tresărire de durere mi-a urcat pe piciorul drept. 

La naiba. 

Ceva îmi învineţise talpa piciorului. Conștientă de fragilitatea 
gleznelor și de preţul unei împiedicări, am încetinit și am întins 
mâna în jos, aplicând o presiune care a dus la mai multă 
durere. 

Nu aveam de ales. 

Am continuat să merg. 

Încă o dată m-a ajutat autodisciplina pe care am învăţat-o 
prin prea multe lecţii de viaţă și decizii proaste ca să le mai 
număr. 

Tinta mea a rămas în vizor la vreo treizeci de metri în faţă. 
M-am împiedicat de o piatră crăpată și aproape că mi-am 
pierdut echilibrul, dar nu aveam de gând să mă opresc. Acest 
hoţ furase ceva nepreţuit. De unde știam eu asta? Instrucţiunile 
lui Nicodeme când am fugit din magazin. 

Adu-l înapoi. Nu contează cum. 

Urgenţa din glasul lui era neîndoielnică. 

Magazinul lui Nicodeme se afla la capătul uneia dintre cele 
mai vechi străzi din Eze, lipit de zidul exterior, lipit de munte, 
unde nu se aventurau prea mulţi turiști. Hoţul a bătut la ușă, a 
intrat și a examinat ceea ce venise să vadă - o cutie de lemn 
care îl aștepta pe tejghea. Fusese politicos și pusese întrebări 
inteligente. Ceea ce nu a tras niciun semnal de alarmă, întrucât 
anticarii erau principalii clienţi ai magazinului. 

A oferit chiar și un nume. 

Peter Hildick-Smith. 

Nicodème nu și-a făcut niciodată reclamă și nu avea niciun 
semn de identificare a clădirii sau a afacerii în afară de un 
număr 16 din bronz. Ușa stătea încuiată și toate vizitele se 
făceau numai cu programare. Hildick-Smith se programase în 
ultima săptămână în care stătea acolo, pentru a vedea o parte 
din vasele antice, deoarece auzise că Nicodème deţinea destul 
de multe. 

Ceea ce era adevărat. 

Vitrinele erau pline de sticle, pahare, boluri, ulcioare și 
borcane antice rare. Diferite stiluri și meșteșuguri din întreaga 
lume. Rafturile erau împânzite cu cataloage și cărți despre 
sticlă, ceramică și piatră cioplită. O bibliotecă de referință pe 
care orice muzeu ar fi invidios să o deţină. Hildick-Smith, însă, 


venise să vadă ceva anume, ceva ce îi fusese confirmat că se 
afla acolo la momentul programării. 

O cutie de lemn. 

De formă dreptunghiulară, lucrată din lemn de trandafir 
lucios, cu capacul încrustat cu pietre caboșon - ametiste, pietre 
de lună, granate și safire. _ 

În spatele magazinului. În ceea ce Nicodème numea Muzeul 
Misterelor. 

Dacă accesul în față se făcea pe bază de invitaţie, în muzeul 
propriu-zis erau invitaţi doar oamenii care deţineau comori pe 
care Nicodème încerca să le achiziționeze sau savanții care 
aveau informaţii despre comorile deja ascunse. Puţini dintre 
localnicii care locuiau în Eze știau că acea casă de piatră și 
fațada magazinului, situată la numărul 16 pe Rue de Barri, 
adăpostea un muzeu secret. Nici nu știau că bătrânul anticar, 
Nicodème L'Etoile, era, de asemenea, un mistic a cărui pasiune 
era colecţionarea de presupuse talismane puternice și uneori 
periculoase din trecut. 

Eu știam chiar și câteva. 

Lucruri precum un portret, desenat de da Vinci cu cretă 
creată din mumii, care conferea o mare putere fizică oricui îl 
privea. Focul grecesc, inventat în secolul al VIl-lea de către 
bizantini, care producea o flacără pe care apa nu o putea 
stinge. O colecţie de talismane pentru deochi, care datează din 
antichitate, despre care se spune că ar fi aparţinut 
vrăjitoarelor. Și sulița destinului despre care Carol cel Mare, 
Napoleon și Hitler credeau că transformă un om obișnuit într- 
un lider supraomenesc. Când i-am atras atenţia că există deja o 
astfel de suliță expusă la muzeul Hofburg din Viena, a zâmbit și 
mi-a spus Fereste-te de falsuri. 

Familia L'Etoile își trăgea rădăcinile din secolul al XIII-lea. 
Numele purta o familiaritate populară datorită unei ramuri a 
familiei care a devenit faimoasă la începutul secolului al XVIII- 
lea ca parfumieri ai regalității. Parfumurile L'Etoile au devenit 
cunoscute în întreaga lume, iar magazinul lor de pe malul stâng 
din Paris a rămas una dintre cele mai renumite destinaţii de 
achiziționat parfumuri din lume. 

Şi unul dintre preferatele mele personale. 

La cincizeci de ani după Revoluţia Franceză, un membru al 
familiei, Sebastian L'Etoile, s-a stabilit în Eze, deschizând un 


magazin pentru a vinde parfumurile fratelui său. În cele din 
urmă, s-a extins și a fondat Muzeul Misterelor, în principal ca 
loc de depozitare a artefactelor aduse din expedițiile în Egipt. 
Sebastian a redescoperit un tunel care se întindea din spatele 
magazinului în munte, închis cu mult timp în urmă de o 
avalanșă, perfect ca depozit. Astfel a fost creată o intrare 
dinspre magazin. O ușă, fără clanţă, fără buton, fără ciocănel, 
fără încuietoare. Doar panouri de stejar legate cu fier. Pe care 
doar curatorul o putea deschide printr-un puzzle complicat 
creat anterior redescoperirii lui Sebastian L'Etoile. 

Curiozitatea a pus stăpânire pe mine, așa că unele cercetări 
au dezvăluit că, în secolul al V-lea, unele dintre femeile din Eze, 
după ce au fost etichetate drept vrăjitoare, au folosit tunelul ca 
o cale de scăpare spre mare. Poveștile lor au fost spuse prin 
sculpturi în pereţi, pe care Nicodeme mi-a permis să le văd. 
Mesaje de adio. Sfaturi de despărţire. Reţete pentru vrăji și 
poţiuni. Mesaje finale pentru cei pe care îi lăsau în urmă. Erau 
în același timp emoţionante și pline de speranţă. Acum, vechiul 
tunel conţinea peste trei sute de obiecte rare. 

Unul dintre ele se pare că a dispărut. 

Fiind dus departe, prin ploaie, pe străzile din Eze, de un hoţ. 

Hildick-Smith a luat-o la stânga la o bifurcaţie a străzii, ceea 
ce mi-a dat speranţă. Cunoșteam Eze, fiecare labirint de curbe 
și alei, fiecare fundătură. In mod clar, prada mea nu era la fel 
de bine informată, deoarece tocmai alesese una dintre rutele 
care se înfundau, aceasta terminându-se la o platformă de 
vizionare de unde turiștii puteau să privească valea de jos, 
orașele din depărtare și marea și cerul nesfârșite. 

Am luat-o tot la stânga și l-am văzut pe Hildick-Smith în faţă. 

S-a oprit din alergat, apoi s-a alăturat cu dezinvoltură unui 
mic grup de vizitatori cu umbrele care se bucurau de 
priveliștea pitorească. Am încetinit, mi-am recăpătat respiraţia 
și m-am apropiat. Pentru a putea să-și însușească cutia de 
lemn, Hildick-Smith scosese un pistol în magazin și ne ţinuse la 
distanţă atât pe mine, cât și pe Nicodeme. Dacă se simţea 
ameninţat, putea să-și folosească arma. Instinctul îmi spunea să 
strig la oameni să plece, ca să mă pot ocupa de problemă. Dar, 
apropiindu-mă, mi-am dat brusc seama de ceva. 

Dispăruse. 

Dar cum? 


Am ajuns la balustradă și am privit în jos, la poteca 
întortocheată, la vreo trei metri sub mine. Ştiam că aceasta 
ducea de la Eze până la mare, cam nouăzeci de minute de mers 
pe jos. Dubiosul drum al filozofului. Legenda spunea că 
faimosul german William Nietzsche ar fi parcurs în fiecare zi de 
vară poteca în zigzag printre copaci. Se presupune că exercițiul 
și căldura îi ofereau inspirație pentru a-și organiza gândurile. 
Dincolo de marginea sa se afla o prăpastie abruptă de câteva 
sute de metri. Astăzi, pericolul era amplificat de ploaia cenușie 
ca oţelul care se prelingea printre copaci. 

L-am văzut pe Hildick-Smith, strângându-și rucsacul la piept, 
navigând pe poteca plină de pietre. Nu alerga, dar cu siguranţă 
se grăbea să intre și să iasă dintre copaci. l-am urmat 
exemplul, făcând ceea ce făcuse el în mod evident, și am sărit 
peste balustradă, aterizând pe mai multă piatră tare. 

Ceea ce mi-a rănit picioarele goale. 

M-am dus după el, șocul fiecărui pas străbătându-mi prin 
oase, durerea sfâșiindu-mi plămânii, inima bătându-mi cu 
putere, fiecare respiraţie începând să se potrivească cu ritmul 
picioarelor mele. Nu puteam decât să-mi imaginez starea 
tălpilor mele. 

În faţă, ţinta mea dispărea în timp ce poteca întortocheată își 
continua coborârea. Furtuna părea să-i fi speriat pe toţi ceilalţi 
drumeţi. La următoarea curbă nu mai era niciun semn de el. 
Nicio mișcare nicăieri. Doar dealurile, copacii, marea de 
dincolo și ploaia deasupra capului. 

Are elixirele. 

Asta a spus Nicodeme când am plecat. 

Ce elixire? 

Venisem la Eze doar pentru a lua masa cu un vechi prieten. 
Era ceva special pentru noi. Cam o dată pe lună, când eram 
acasă în Franţa, nu în călătorie. Pasiunea mea era 
reconstrucția unui castel medieval folosind doar materiale și 
tehnologie din secolul al XIII-lea. Am diplome în arhitectură 
medievală, așa că designul a fost al meu. Fiecare metru din 
zidurile groase și din turnurile din colțuri fusese modelat 
manual din apa, piatra, pământul, nisipul și lemnul din 
apropiere. Am angajat mineri, fierari, zidari, cioplitori de 
piatră, olari și tâmplari care au lucrat tot anul. Costurile au fost 
enorme. Din fericire, părinţii mei mi-au lăsat mai mulţi bani 


decât aș putea cheltui vreodată. Așa că am decis să folosesc o 
parte din ei în scopuri istorice. Şi făceam progrese. Aproximativ 
treizeci la sută din castel era acum în picioare, dar avea să mai 
dureze încă douăzeci de ani până la finalizare. 

Ceea ce era în regulă. 

Nu destinaţia, ci călătoria mă interesa. 

Drumul de la casa mea din Givors până la Eze a durat câteva 
ore, dar a fost minunat, trecând prin regiunea Coasta de Azur, 
cu Alpii ridicându-se de o parte și cu Mediterana întinzându-se 
de cealaltă parte. Vizita mea de astăzi a avut un dublu scop, 
deoarece Nicodeme îmi spusese că a achiziţionat niște faianţă 
rafinată din secolul al XV-lea care, în opinia sa, ar putea fi 
perfectă pentru una dintre clădiri. Mă ajutase de multe ori de-a 
lungul anilor cu castelul. Am apreciat interesul său, deoarece 
sugestiile lui se potriveau întotdeauna perfect. 

— Ce este asta? întrebasem, arătând spre cutia de lemn de 
pe tejghea înainte de sosirea lui Hildick-Smith. Arată ca ceva ce 
i-ar fi plăcut tatălui meu. 

— I-ar fi plăcut. Cutia în sine este medievală, probabil din 
secolul al XIII-lea. Dar ceea ce se află înăuntru datează de mult 
mai mult timp. Este plină de poțiuni străvechi folosite de 
vindecătoare. 

— Vrăjitoarele, am șoptit eu. 

Femeile înțelepte mă interesaseră întotdeauna - defăimate 
de bărbaţii care nu le înțelegeau talentele, sexualitatea sau 
inteligența. Nu și vrăjitoarele. Simple experte observatoare în 
artele vindecării, care aveau mult mai mult de-a face cu chimia 
decât cu magia. Împrumutasem câteva cărți din rafturile lui 
Nicodeme de-a lungul anilor despre artele întunecate și despre 
diferitele sale practicante. Care era cea mai frecventă acuzaţie 
din acea vreme? Ca o fantomă, apăreau și dispăreau. 

La fel ca Hildick-Smith. 

Ce se întâmpla aici? Cutia aia de lemn? Elixire? 

— Acesta ar putea fi un obiect foarte important, îi spusese 
Nicodeme lui Hildick-Smith, atingând capacul intrigantei cutii. 

— Am auzit că ai achiziționat-o acum câțiva ani. Așa că am 
venit să văd dacă vrei să mi-o vinzi. 

— Mă tem că nu. 

— Voi dubla suma pe care ai plătit-o pentru ea. 

— Nu este de vânzare. 


O clipă mai târziu, Peter Hildick-Smith a scos un pistol, a luat 
cutia și a fugit din magazin. 
Acum a dispărut. 


Capitolul 2 

M-am strecurat înainte. 

De-a lungul anilor mi-am perfecţionat câteva instincte, de 
genul celor care vin din urmărirea problemelor. Întotdeauna 
mi-au plăcut necazurile. De ce? Greu de spus. Poate pentru că 
sunt atât de imprevizibile. Atât de spontane. Să știi, dar să nu 
știi. Ceea ce se află în faţă face viaţa interesantă. 

Sunt genul de fată cu paharul pe jumătate plin. Nu am nimic 
de câștigat dacă mă uit mereu la partea amară a lucrurilor. 
Probabil că asta vine dintr-o educaţie bogată, sănătoasă. Am 
vrut puţin. Părinţii mei erau miliardari, dar nu erau niște 
răsfățaţi. Tatăl meu era dur, mama mea și mai dură. Erau, de 
asemenea, mormoni, convertiți la vârsta mijlocie, ceea ce le-a 
insuflat un profund simţ al datoriei și al responsabilităţii. Erau 
credincioși fermi și, la acea vreme, nu erau atât de mulţi Sfinţi 
ai Ultimei Zile în nordul Spaniei. A fi diferit era o invitaţie 
deschisă la necazuri. Dar nici tatălui meu nu-i fusese niciodată 
teamă de probleme. Ba chiar părea să se dezvolte în prezenţa 
lor. Așa că nu e de mirare că am ajuns așa cum am ajuns. Până 
la moartea sa, parohia mormonă locală număra mii de 
persoane, totul datorită lui. 

Gândurile la el m-au făcut să merg mai departe atunci când 
veneau necazurile. 

Ca acum. 

Am ajuns la următoarea cotitură a Străzii Filosofului, care se 
apropia tot mai mult de margine. Nicio balustradă nu proteja 
pe nimeni de cădere, care se afla la câteva sute de metri în jos, 
printre stânci proeminente, arbuști spinoși și copaci. Nu era o 
cădere la care cineva ar fi supravieţuit fără să se rănească grav 
și nici una pe care eram nerăbdătoare să o experimentez. 
Pădurea din jurul meu părea o lume mocirloasă, sumbră, 
înţepătoare, cu un miros întunecat de pământ umed. Dincolo de 
marginea potecii, siluetele neclare ale munţilor îndepărtați se 
detașau pe cerul cenușiu. 

O mișcare în stânga mi-a atras atenţia. 

O formă a sărit din copaci și m-a împins la pământ, greutatea 
unui corp lipindu-mi faţa de pământul umed. M-am decis să 
lovesc cu piciorul și să mă rostogolesc, luându-mi atacatorul cu 
mine, și am aruncat o privire rapidă asupra chipului. 

Hildick-Smith. 


Interesant că nu-și folosise arma. În schimb, optase pentru o 
luptă corp la corp. N-avea tupeu? Sau altceva? O subestimare? 
Poate. Dar destul cu joaca. Mi-am împins picioarele în sus și i- 
am tras corpul de pe mine, capul lui ajungând pe burta mea. L- 
am împins pe pământul noroios, dar nu înainte de a-i înfige o 
lovitură rapidă cu pumnul stâng în trahee. Am sărit în picioare 
în timp ce el gâfâia, încercând să găsească aer să respire. Dar 
am fost atentă. Forţa a fost suficientă pentru a-i atrage atenţia, 
dar nu destul pentru a-l ucide. 

Mi-am scuipat noroiul din gură și am întrebat: 

— Era nevoie de toate astea? 

S-a împins în poziție șezândă, cu respiraţia încă stabilizându- 
se. 

— Trebuie... să am... cutia aceea. 

Care nu era nicăieri. 

— Unde este? 

A făcut un semn și am văzut rucsacul sprijinit lângă trunchiul 
unui copac. 

— Acolo. 

Cea mai bună opţiune a mea pentru a afla ce se întâmpla 
părea aceea de a fi conciliantă. Era înalt, ursuz, având probabil 
cam 30 de ani, cu un păr des negru, umed și nepieptănat în 
nicio direcţie anume. Era clar că nu se pricepea prea bine la 
furat, la fugă sau la lupte. Nimic la el nu părea nici măcar cât 
de cât periculos. M-am ridicat și am recuperat rucsacul, 
așezându-l pe jos lângă el. Copacii de deasupra capului ne 
protejau de cea mai mare parte a ploii. 

— Cutia aia nu-ţi aparţine. 

— Ba da, îmi aparţine. 

— Nu și după prietenul meu, Nicodeme. 

— Am încercat să o cumpăr de la el. Aparține familiei mele. 
Prietenul tău, Nicodeme, a cumpărat-o acum câţiva ani la Paris, 
de la o casă de licitaţii deţinută pe jumătate de familia mea. 
Cutia nu ar fi trebuit să fie pusă niciodată în vânzare. Cineva a 
făcut asta sperând că nu voi observa. Dar am observat. Așa am 
știut că prietenul tău o deţinea. 

— Şi cine ar face asta? 

— Asta încerc să aflu. A făcut semn spre rucsac. Îmi permiţi? 

Mi-am amintit de arma din magazin. 

— Unde ţi-e arma? 


— In sac. 

M-am aplecat, am desfăcut fermoarul de sus și am scos 
pistolul. 

— Nu este încărcat, a spus el. 

Am scos încărcătorul și am verificat camera. Nu era niciun 
cartuș. 

— Am vrut doar să-l sperii, a spus el. 

L-am privit cum a căutat în sac și a scos un teanc de hârtii cu 
antetul muzeului Luvru din Paris. Mi le-a înmânat. Le-am 
protejat de ploaie și am citit. 


Franța, secolul al XVI-lea, CUTIE DE SABAT DE 
CĂLĂTORIE CU DIVERSE PIETRE  SEMI-PREŢIOASE 
ÎNCRUSTATE ÎN RAME DE AUR, inscripționat cu stiloul: 
240588 - și cu inscripții ilizibile pe exteriorul din lemn de 
trandafir, cu o încuietoare din fier gravat, mânere și 
balamale din fier. Interiorul este încrustat cu fildeș si 
marchetărie în compartimentul central. Există în total 15 
compartimente, dintre care 10 contin vase de sticlă, posibil 
din secolul al V-lea. Conţinutul sticlelor include uleiuri și 
ierburi uscate care nu au fost încă identificate. Proprietar: 
Francois Lussac. 


Cunoșteam numele. 

Castelul și podgoria Lussac datează din secolul al XV-lea. 
Unele dintre cele mai bune coniacuri au eticheta lor, datorită 
soarelui, umidității și solului roșiatic calcaros din apropierea 
mlaștinilor din sudul Franţei. 

— François Lussac a fost tatăl meu, a spus el. 

— Te ascult. 

Părea că și-a revenit după asalt și mi-a zâmbit ușor. 

— Ai un nume? 

— Cassiopeia Vitt. 

— Eu sunt Antoine Lussac, a spus el. Nu Peter Hildick-Smith. 
M-am gândit că e mai bine să folosesc un pseudonim. 

— Familia ta este înrudită cu familia Lussac care deţine 
castelul din Valea Cognacului? 

El a dat din cap. 

— Eu și fratele meu mai mare ne ocupăm de podgorie. Ești 
familiarizată cu coniacul nostru? 


— Da, și sunt și mai familiarizată cu castelul. Am studiat 
arhitectura medievală ani de zile. 

Ochii lui s-au aprins. 

— Cassiopeia Vitt. Desigur. Am citit despre proiectul tău de 
castel și am văzut fotografii. O întreprindere pe cinste. Mi-aș fi 
dorit să-l fi cunoscut pe tatăl meu. Era obsedat de clădirile 
antice și a cheltuit o avere pentru a-l restaura pe al nostru. La 
fel ca și la tine, totul trebuia să fie original și să corespundă 
perioadei. Așa am ajuns să deţinem Cutia de Sabat. A arătat 
spre rucsac. A găsit-o în timpul unor săpături într-o peșteră de 
pe proprietatea noastră, acum vreo zece ani. 

A băgat mâna înapoi înăuntru și a scos cutia, manevrând-o cu 
mare grijă. Am observat aceleași pietre încrustate - ametiste, 
pietre de lună, granate și safire - ca atunci când am văzut-o 
prima dată la magazin. 

A deschis capacul. 

Așa cum descria documentul de la Luvru, înăuntru se aflau 
compartimente, fiecare dintre ele conţinând o sticlă groasă 
care avea bule și defecte. Un alt compartiment conţinea două 
pâlnii mici de cupru, verzi de la vechime, iar un altul câteva 
pipete de sticlă inegale. O încrucișare de lemn proteja fiecare 
sticlă, dovadă că pe toată durata alergării prin Eze și pe munte 
totul rămăsese intact. Am examinat capacul interior, unde o 
mapă de piele avea în ea bucăţi de hârtie veche, acum 
putrezită. 

— Credem că acolo au fost înregistrate cândva formule, a 
spus el. 

În partea inferioară din faţă se aflau două mânere de fier. Le- 
am încercat, deschizând un sertar care conţinea mai multe 
unelte. Un mic mojar cu pistil, un cuţit și o tigaie de fier cu 
urme de arsură pe partea inferioară. 

Am închis sertarul. 

— Este extraordinar. E 

— Este. Dar nu destupa niciuna dintre sticle. In mod ciudat, 
mirosurile sunt încă puternice. Acum cinci ani făceam cercetări 
asupra lor când cutia a dispărut. Apoi, după cum știm acum, a 
ajuns la licitaţie. A arătat spre una dintre ele. Pot să atest 
faptul că această sticlă conţine vapori cu un fel de proprietăţi 
halucinogene. Am avut o viziune sălbatică atunci când am făcut 
greșeala de a trage o gură. 


Ceva în legătură cu cutia, pietrele de deasupra, sticlele 
groase, colțurile de fier, chiar și sertarul, mi-a dat de gândit. Ca 
și cum mi-ar fi fost cunoscută, dar nu știam de unde. Senzaţia 
începuse în magazin, înainte de furt, în timp ce stătea pe 
tejghea. Nu avusesem timp să explorez acele sentimente 
înainte să intervină toată agitația. 

Dar acum... 

Un gând mi-a răsărit în creier. 

Cumva știam că ar trebui să existe etichete lipite pe fundul 
fiecărei sticle. Cum? De ce? Nu aveam nicio idee. Doar că era 
adevărat. Am atins ușor una dintre ele, apoi m-am oprit și m-am 
uitat la Antoine. 

— Pot să o scot, dacă nu o deschid? 

El a dat din cap. 

Trebuia să văd dacă aveam dreptate. 

Am ridicat sticla. Dedesubt era o etichetă. Decolorată și 
deteriorată de vârstă. Un cuvânt, scris cu o scriere sepia, se 
estompase, dar încă mai putea fi citit. 

Belladonna. 

Am pus sticla la loc și am căutat alta. 

Chiar înainte de a o ridica, știam că sub ea va fi Diospyros. 

Și am avut dreptate. 

Am scos o a treia, dar înainte de a putea trage cu ochiul sub 
ea am auzit sunetul răzleţ al pietrelor care făceau zgomot sub 
tălpile pantofilor și m-am întors să văd un bărbat sărind spre 
mine. Antoine l-a împins pe nou-venit, apoi mi-a strigat să iau 
cutia și să fug. Înainte de a mă putea mișca, un picior încălţat 
cu o cizmă a intrat în contact cu braţul meu. Cumva, am păstrat 
sticla în mână, dar am fost împinsă pe pământul umed. Am 
încercat să mă retrag și să trec la atac, dar o altă lovitură mi-a 
găsit fruntea. 

O durere roșie și fierbinte mi-a explodat în craniu. 

Apoi, nimic. 


Capitolul 3 

O sală mare mă înconjoară, alături de petrecăreți care se 
dedau la mâncare și vin, toți sărbătorind în noaptea dinaintea 
ultimei zile înaintea noului an. Dar m-am săturat de veselie și 
mă retrag în camera mea. 

— Sunteţi gata de culcare, doamna mea? mă întreabă 
servitoarea când intru în cameră. 

— Mai mult decât pot spune. 

Mă asez în fața focului din vatră, iar femeia mai în vârstă îmi 
descâlcește părul, apoi imi scoate brosa. Mă ridic în picioare și 
sunt ajutată să-mi scot hainele grele și să mă îmbrac în rochia 
de noapte. Nu un sac de lână aspră pe care țăranii sunt obligați 
să o îndure. Aceasta este de mătase. Un roșu strălucitor. 
Servitoarea se retrage să agate rochia și eu mă urc în pat. 
Lângă mine, pe noptieră, se află o cană de lapte cu miere. 
Preferata mea. Lichidul cald și dulce mă linisteste întotdeauna. 

Mă întind în pat, sub plapumă. 

Somnul vine repede. 

Poate că la noapte va fi un nou mesaj. 

Visele sunt unealta Vrăjitorului. O modalitate prin care el 
evită pericolele călătoriei, pentru a trimite un mesaj care nu 
poate fi ignorat. Întotdeauna, mesajul strălucește în capul meu. 
Luminos. Vibrant. Viu. Cu sunet și miros. Chiar și cu senzații. 
Mai ales cu senzații. Și muzica. Cântată la un rebec și la o orgă, 
combinația ciudată dintre instrumentul cu coarde și țevi fiind 
una dintre modalitățile  Vrăjitorului de a-mi alerta 
subconștientul să fie atent. Când au început visele, mi-am spus 
că sunt o femeie demnă de onoare și respect. Nu un mesager al 
unui bătrân. Dar am ajuns să accept viziunile. 

Lumina și muzica apar în creierul meu și mă aflu în fața 
porților unei cetăți. Nu. Porţile fortăreței mele. Zăpada cade. 
Simt aerul înviorător și atingerea fulgilor care se topesc pe 
pielea mea. O duzină de oameni călare se apropie cu 
repeziciune. Niciun Chip nu este clar. Doar contururi. Continuă 
să vină, mergând în galop, dar nu se aventurează niciodată mai 
aproape. 

— Unul dintre acești oameni va salva într-o zi ceea ce este al 
tău, îmi spune Vrăjitorul. 

Vocea lui este șoptită, ca de obicei, fiecare cuvânt fiind 
perfect enunțat. 


— Ce să salveze? întreb. 

Nici un răspuns. 

— Și de cine? 

Tăcere. 

Pentru a afla mai multe, fug pe poartă și mă grăbesc spre 
călăreți, care par să se îndepărteze tot mai mult, la fel ca și 
vocea Vrăjitorului. El încă vorbește, dar eu nu îl mai aud. Il 
strig pentru mai multe explicaţii. Se aude un răspuns, dar ecoul 
acestuia este îndepărtat, ca sunetul unei pietre într-un put 
adânc. 

Ceea ce mă trezește. 

Deschid ochii. 

Tremur sub plapuma de blană. Focul din vatră a ars. Un fior 
umple aerul nopții. Ce a însemnat visul? Ar trebui să știu. Am 
fost instruită cum se cuvine în artele vindecării, precum și în 
abilitatea clarviziunii. E adevărat, acum există mai mulți 
creștini decât celți și druizi în regat, dar vechile obiceiuri 
persistă. Mătușa mea m-a pregătit ca preoteasă, ceea ce, prin 
simpla sa denumire, mă face suspectă pentru toți cei care au 
adoptat filosofia zeului unic al lui Hristos. Preotesele sunt 
numite acum vrăjitoare, deoarece oamenii se tem de ceea ce nu 
înțeleg. 

In special bărbații. 

Nu. Doar bărbații slabi. 

Invidioși pe puterea pe care o au femeile. O putere pe care 
un bărbat nu o poate avea niciodată. Abilitatea de a da viaţă. Si 
asta, împreună cu pofta și pasiunea, poate deveni o amenințare. 
Femeile nu sunt niciodată percepute ca fiind periculoase pentru 
că s-ar putea răzvrăti sau conspira. Dar să îndrăznească să 
controleze un bărbat? Să-l pui să facă ceea ce în mod normal 
nu ar face niciodată? 

Aceasta este o putere de care bărbații se tem. 

Bărbații tânjesc după noi. Ard de dorință. Devin stupizi 
dorindu-ne. O femeie inteligentă poate exploata această 
slăbiciune. Eu am făcut-o de multe ori și o voi face din nou. 
Dar, ca represalii pentru propriile neajunsuri, pentru propriile 
greșeli, bărbații slabi au ajuns să eticheteze femeile inteligente 
drept vrăjitoare. 

Dar nu există așa ceva. 


Ora târzie, pocnetul focului muribund și efectele laptelui cu 
miere îmi îngreunează din nou ochii. 

Somnul se întoarce. 

lar eu îl salut, știind că mesajele s-au terminat pentru 
această noapte. 


XXX 


Mă trezesc. 

A sosit dimineața. 

Mă ridic din pat și o trimit pe servitoarea mea să aducă un 
bol cu apă de ploaie, vin și ulei. Sunt încă deranjată de faptul 
că nu am reușit să aud tot mesajul vrăjitorului. Ar fi trebuit să 
rămân lângă poartă și să ascult ce avea de spus. Visul mi s-a 
părut prevestitor și trebuie să încerc să întrevăd viitorul și 
poate să aflu ce încerca Vrăjitorul să-mi spună. 

Servitoarea se întoarce cu apa de ploaie într-un bol de lemn. 
Picur ulei până când suprafata devine sticloasă și 
reflectorizantă. O trimit la plimbare și mă dezbrac în pielea 
goală. În focul din vatră arunc frunze de salvie si fructe de 
ienupăr, savurându-le mirosurile în aerul rece, privind în 
suprafața uleioasă, în transă. Durează o clipă, dar apare o 
imagine. Un bărbat, necunoscut mie, și Vrăjitorul, vorbind unul 
cu celălalt. Celălalt bărbat face un gest și o rază de lumină 
apare din inelul pe care îl poartă. O bandă groasă de aur, cu o 
piatră roșie în centru, care strălucește ca soarele. 

— Vei ști după culoarea pietrei, șoptește Vrăjitorul de la 
suprafața apei. 

Apoi vocea îi slăbește. Mă aplec mai aproape pentru a auzi 
mai mult. Gura lui se mișcă, dar nu-i pot înțelege cuvintele. 

— Spune-o din nou, îi spun imaginii. 

Dar el a dispărut. 

Un sentiment de anticipare mă străbate, urmat de bucurie, 
apoi de teamă. 

Nu înțeleg nimic din toate acestea. 


XXX 


Îmbrac rochia mea preferată, purpurie străbătută de fire de 
mătase roșie, apoi îi cer servitoarei mele să împletească o 


panglică roșie în părul meu lung și negru. Îmi prind la gâtul 
subțire colierul de piatra lunii al mamei mele și mă grăbesc să 
mă alătur festivităților de la sfârșitul dimineții în afara zidurilor 
castelului. Cele cincisprezece zile de celebrare a noului an se 
îndreaptă spre sfârșit cu un turnir final. Îmi ocup locul de 
onoare în mulțime, făcând ceea ce se așteaptă de la sora lui 
Arturius, Chiar dacă doar pe jumătate prin sânge. În calitate de 
conducător, este și el la fel de prezent și mă recunoaște cu un 
salut dezinvolt și un zâmbet. 

— Doamna mea? 

Vocea vine din spatele meu și mă întorc spre un bărbat. 

Este chipeș, cu părul negru, maxilarul ferm și ochii adânci, 
aproape lichizi. Nu-l cunosc, așa că spun doar: 

— Cu ce vă pot ajuta? 

— Eu sunt Helians de Gormet. 

Și îmi întinde mâna. 

Pe un deget văd un inel greu de aur, piatra lui sclipind roșie 
pe mătasea rochiei mele. 

Vei ști după culoarea pietrei. 

De la Vrăjitor. 

Simţurile îmi intră instantaneu în alertă, dar faţa și ochii mei 
nu trădează nimic. Masca, o numesc eu. Fsenţială pentru a 
supraviețui într-o lume a bărbaților. 

— Aș putea purta culorile tale în luptă? mă întreabă el cu un 
zâmbet. 

Nu este o cerere neobișnuită, deoarece este un obicei ca 
participanții să caute o patroană de sex feminin. De ce am fost 
aleasă eu, rămâne un mister. Dar inelul pe care îl poartă imi 
semnalează răspunsul corect. 

— Aș fi onorată, bunule domn. 

În următoarea oră, privesc cum Helians îi întrece pe toți 
concurenții. Nimeni nu se ridică la înălțimea provocării și, de 
fiecare dată când îmi atrage privirea, simt cum mi se înroșesc 
obrajii și mi se încălzește sângele. O senzație ciudată și diferită, 
dar pe care o apreciez. Mai ales că am fost avertizată că acest 
om s-ar putea dovedi important. Nu are loc nicio pauză înainte 
de festivitățile de seară, așa că nu am posibilitatea să vorbesc 
cu el. Dar mă trezesc petrecând mai mult timp pregătindu-mi 
părul și hainele, în așteptarea de a-l vedea la masa târzie. 


Ajung în timp ce bărbații intră în sala mare după ce participă 
la slujbă, cântând strigăte de Noel, Noel. Torte luminează 
spațiul cavernos. Tapiserii atârnă de pereţi și acumulează 
căldura a două șeminee care ard puternic. Mirosurile domină. 
Atât de multe, amestecându-se între ele ca sudoarea pe piele. 
Carne prăjită. Pâine coaptă. Parfumurile dulci pe care le poartă 
bărbații și femeile. Mulţi oameni de rang înalt umplu mesele, 
bând și mâncând cu dezinvoltură. Veselia continuă ore în șir, 
starea de spirit devenind din ce în ce mai lipsită de griji pe 
măsură ce se consumă tot mai mult vin. Fie din întâmplare, fie 
la cererea sa specifică, fie datorită intuitiei lui Arturius - nu știu 
ce anume - Helios a fost așezat lângă mine. Discuţiile noastre 
sunt interesante. Călătoriile lui. Familia mea. Cetățile noastre. 
Cu cât mă ține mai mult timp la distanță, cu atât mai 
scandaloase devin flirturile mele. 

Timiditatea nu m-a caracterizat niciodată. 

Mătușa mea m-a învăţat căile lumii vechi. Trăiesc după un 
sistem de credință neobișnuit. Intotdeauna am trăit așa. 
Intotdeauna o voi face. Ceea ce poate duce la probleme. Dar 
știind că cei docili nu moștenesc nimic, mă aplec înainte și îi 
pun o mână pe braţ, asigurându-mă că îmi observă decolteul. 
Mâine mă întorc acasă. S-ar putea să fie singura mea ocazie de 
a înțelege mesajul Vrăjitorului. 

— Bună soră, mă strigă Arturius de peste hol. Vrei să ne 
onorezi cu un cântec? 

Momentul dintre noi se rupe. 

Mă întorc, îi prind privirea fratelui meu vitreg și dau din cap, 
știind că cererea trebuie să fie îndeplinită. Îmi face plăcere să- 
mi arăt vocea, iar interpretarea este bine primită. După ce 
termin trei cântece, în timp ce accept complimentele celor 
prezenți, Helians îmi aduce laudele sale personale și îmi oferă 
un Cadou, un semn de noroc, spune el, pentru lunile următoare. 

— Este cel mai frumos lucru pe care l-am adus cu mine și 
sunt încântat să îl ofer celei mai frumoase domnișoare de aici. 

Își deschide pumnul și dezvăluie inelul de aur încrustat cu un 
rubin. 

— Pune-l pe degetul meu, te rog, spun. Ca să mă pot gândi 
mereu la mâna ta atingând-o pe a mea. 

Dacă este șocat de îndrăzneala mea, își ascunde surpriza. 
Dar mesajul meu este clar auzit pentru că, odată ce inelul este 


pe degetul meu, mă atrage cu el într-o carolă, alăturându-și 
mâinile celorlalți dansatori. Privirile lui nerăbdătoare către 
buzele și sânii mei și zâmbetele mele incurajatoare ne 
înflăcărează pe amândoi. 

El mă vrea. 

După ce cântecul se termină, ne strecurăm din sala mare și 
ne grăbim spre camera mea. 

Următoarele câteva ore îmi schimbă viața. 

Dacă nu m-ar fi urmărit. Dacă nu i-aș fi răspuns. Dacă nu am 
fi început să facem dragoste în hol înainte de a ne retrage în 
camera mea de dormit. Dacă nu ar fi fost un amant atât de 
arzător... Dacă n-aș fi fost atât de nerăbdătoare să înțeleg 
mesajul. 

Atât de multe ar fi fost diferite. 


Capitolul 4 

Am deschis ochii și am privit în jur așteptându-mă să mă aflu 
în interiorul unei săli mari luminate de torţe. Să văd mesele la 
care stăteau bărbaţi și femei care se bucurau de Anul Nou. În 
schimb, eram întinsă pe pământul umed, cu obrazul drept în 
noroi, uitându-mă la un versant de munte accidentat și la 
marea azurie, înceţoșată de ploaie. Sticla din cutie, cea pe care 
o examinasem chiar înainte de atac, zăcea înclinată sub mine, 
cu dopul parţial desfăcut. Am îndreptat sticla și am astupat-o, 
asigurându-mă că dopul era bine închis, amintindu-mi de 
avertismentul lui Antoine cu privire la mirosul a ceea ce se afla 
înăuntru. 

Viziunea fusese atât de vie. Ca și cum o cortină din mintea 
mea s-ar fi despărţit. Ca și cum aș fi fost acolo. In altă parte. 
Într-un alt timp. 

Apoi mi-am amintit de atac. 

Câteva respiraţii adânci mi-au eliberat plămânii. Mă durea 
fruntea, durerea fiind chiar mai intensă decât picioarele mele 
învineţite. Cel care m-a atacat trebuie să mă fi lovit în cap, cu o 
cizmă, dacă nu mă înșelam. Lumea se învârtea, ca și cum m-aș 
fi îmbătat cu mult prea mult vin, fără plăcerea de a-l ingera. 

Am clipit pentru a îndepărta pânzele de păianjen din ochi. 

Antoine zăcea pe jos lângă mine. Inconștient, cu o tăietură 
urâtă în partea laterală a capului. Sângele curgea din rană șii 
se închegase în păr. M-am târât până la el și i-am luat pulsul. 
Lent și slab. Respirația lui părea și ea dificilă. Avea nevoie de 
un spital. Cel mai apropiat era în Nisa, la o duzină de kilometri 
distanță. Am căutat telefonul mobil, dar dispăruse. Să fi căzut? 
M-am uitat în jur. Nimic. Era cu mine când am plecat din 
magazin. Am căutat în buzunarele lui Antoine, sperând că avea 
un telefon. Nu am găsit nimic. Rucsacul și cutia de lemn 
dispăruseră și ele. Nu mai aveam decât flaconul care se 
prăbușise cu mine. 

Mi-am aruncat o privire la ceas. 

16:08. 

Trecuseră două ore de la atac. 

Asta m-a șocat. 

Două ore am zăcut aici în ploaie și nimeni nu a trecut pe aici? 

Am încercat să-l trezesc pe Antoine, dar nu am reușit. N- 
aveam cum să-l car înapoi în sat sau să-l cobor pe potecă. Nu 


aveam de ales decât caut ajutor. Am băgat flaconul în buzunar, 
apoi m-am ridicat în picioare, luptându-mă cu ameţeala, cu 
picioarele care îmi tremurau. M-am mișcat cât de repede am 
putut înapoi spre oraș. Cincisprezece minute mai târziu, am 
bătut cu mânerul de fier de la ușa magazinului. 

Mi-a răspuns Nicodeme. 

— Cassiopeia. În sfârșit. Mi-am făcut atâtea griji pentru tine. 
S-a uitat fix la înfățișarea mea zdrenţuită. Te simţi bine? Ce s-a 
întâmplat? 

— Nu sunt rănită grav, dar povestea asta trebuie să mai 
aștepte. Este cineva care este inconștient și rănit. 

I-am descris rănile lui Antoine și locul unde îl lăsasem, apoi 
am spus: 

— El este hoţul. 

Nicodeme a dat imediat un telefon la serviciul local de 
urgenţă și, într-o franceză rapidă, a descris situaţia și locul 
unde se afla victima. 

— Vor fi trimiși medicii, a spus el, în timp ce închidea 
telefonul. Acum, ce se întâmplă cu tine? 

Eram desculţă, udă până la piele și plină de noroi. Hainele se 
lipiseră de mine ca un prosop îmbibat. 

— Trebuie să mă întorc la el. 

— Eşti în stare? m-a întrebat el. 

— Mă dor picioarele. Mă doare capul. Și am o umflătură cât 
un ou, dar voi supravieţui. 

Nu am menţionat flaconul de sticlă din buzunar. Cel puţin nu 
încă. O voce mică din capul meu mi-a spus să nu spun asta 
deocamdată. Mi-am atins cu grijă vârful capului și am făcut o 
grimasă. Cizma ticălosului m-a lovit tare. 

— Ești bine? m-a întrebat. 

— O să fiu. Dar dacă ai, aș lua două analgezice. 

S-a târât prin magazin până la o baie, a deschis un dulap și a 
găsit câteva pastile pe care le-am înghiţit fără apă. 

— Poţi să-mi spui exact ce s-a întâmplat? a întrebat el. 

— Îţi voi spune totul, dar trebuie să mă întorc și să mă asigur 
că merge cineva după Antoine. 

Atunci mi-am dat seama că nu știa. 

— Peter Hildick-Smith era un pseudonim. 

Dezvăluirea nu a părut să-l șocheze. 

— Merg cu tine. Nu ești în stare să te descurci singură. 


Am clătinat din cap. 

— Cineva periculos este acolo și nu vreau să-mi fac griji și 
pentru tine. Mă întorc imediat ce îl iau medicii. 

M-am uitat în jos la picioarele mele. Aveam nevoie de pantofi. 

— Nu ai din întâmplare o pereche pe care aș putea să o port, 
nu-i așa? 

— Sylvie mai are încă niște haine aici, a spus el, referindu-se 
la fiica lui care locuia chiar în josul dealului, în Nisa. 

Era căsătorită și avea doi copii. Ea și soțul ei deţineau un 
restaurant minunat pe malul mării pe care îl frecventam des. 

— S-ar putea să meargă, am spus eu. 

A plecat și s-a întors cu o pereche de espadrile un minut mai 
târziu. 

— Acestea sunt tot ce era acolo. 

Mi le-a înmânat. 

— O să meargă, am spus, strâmbând din nas când mi-am 
forțat picioarele în ele. 

Cel puţin erau cu o jumătate de mărime mai mari, altfel nu aș 
fi putut să le port niciodată. Tălpile mele urlau de durere, dar 
nu era timp să cedez în faţa disconfortului. 

— Mă întorc imediat ce... 

— Ai un telefon? 

— A dispărut. 

A dispărut pentru câteva secunde, revenind cu un telefon. 

— Ia-l pe al meu. Sună pe telefonul meu fix, dacă ai nevoie de 
mine. 

Am băgat telefonul în buzunar și am ieșit din magazin, 
urmând același traseu pe care mersesem înainte, șerpuind pe 
străzile pietruite până la platforma de observare, apoi urcând 
pe balustradă. Ploaia se domolise, devenind mai mult o burniţă. 
Din fericire, ziua era neobișnuit de caldă pentru acest anotimp, 
iar aerul era confortabil chiar și cu umezeala. Am ajuns în zona 
în care fusesem de două ori prinsă în ambuscadă. Antoine 
dispăruse. Ajunseseră deja medicii și îl luaseră de acolo? Dacă 
da, a fost rapid. Venise altcineva și îl ajutase să coboare pe 
potecă? Am găsit telefonul și l-am sunat pe Nicodeme, 
explicându-i ceea ce descoperisem și l-am rugat să verifice la 
spitalul local și să afle dacă era acolo. Mi-a spus că mă va suna 
în scurt timp. 


Am rămas acolo și am analizat scena. Ce zi! Hainele mele 
erau distruse, inclusiv o cămașă scumpă din mătase Armani și o 
pereche de pantofi Louis Vuitton. Mă îmbrăcasem ca să mă 
întâlnesc cu Nicodeme la prânz, nu ca să urmăresc un bărbat 
prin ploaie și să mă bat în noroi. Mai aveam încă în buzunar 
singura sticlă din Cutia de Sabat, pe care am scos-o și am 
examinat-o. Pe fundul ei, pe o etichetă de pergament 
decolorată, era scris cuvântul Henbane. 

Ce însemna nu aveam nicio idee. 

Visul din sala mare, apoi de la banchet mi-a rămas în minte. 
Nu mai trăisem niciodată așa ceva. Ce spusese Antoine? 
Vaporii au un fel de proprietăți halucinogene. Am avut o viziune 
sălbatică atunci când am făcut greșeala să trag o gură. A 
existat o legătură între sticlă și viziune? 

Exista o singură modalitate de a afla. 

M-am așezat lângă un copac retras, în caz că teoria mea se 
dovedea corectă. Am eliberat dopul și mi-am dus sticla la nas. 
Mirosul părea neobișnuit de proaspăt și dulce. Era de 
portocale? Sau lămâie verde? Greu de spus. 

Am pus dopul înapoi la sticlă. 

Apoi am văzut copaci. 

Şi... 


x x 


Pădurea se străbate greu prin ploaie. 

Un baldachin de frunze oferă un oarecare adăpost, dar nu mă 
opresc să caut protectie. Iubesc ploaia. Mă purifică. Mă face să 
mă simt conectată atât cu pământul, cât si cu cerul, ca o 
eliberare a naturii, la fel de plăcută și spontană ca bucuria 
dintre un bărbat si o femeie. 

Strâng frâiele si Îmi conduc iapa la trap printre ramurile ude. 
Părul și mantia îmi sunt îmbibate. Dar este necesar. Am venit 
să culeg plantele necesare pentru cutia mea. Nu-mi place să 
scadă conţinutul ei. Nimic nu poate fi amestecat fără 
ingredientele potrivite si, uneori, pentru a le aduna pe acelea, 
este necesar să mă ud. Ziua se stinge și trebuie să mă grăbesc 
să mă întorc și să mă pregătesc pentru seară. 

Un vizitator este pe drum. 

Sir Helians. 


Au trecut patru săptămâni de când am fost ultima oară 
împreună. 

Este extraordinar în atât de multe feluri, iar gândul de a-l 
primi din nou în patul meu, împreună cu mișcarea ritmată de 
galopul calului, trimite valuri de plăcere prin mine, amintindu- 
mi ce mi-a lipsit. _ 

Văd un cal apropiindu-se din faţă. Incetinesc și îmi văd 
servitorul. Își trage frâiele, oprindu-se în fața mea. 

— Sunt probleme în față, stăpână, spune Erec. O duzină de 
oameni vă așteaptă la porțile fortăreței, și niciunul nu este din 
grupul lui Sir Helians. 

Sunt alarmată. Dar hărţuirea nu este neașteptată. Sase 
factori lucrează de mult timp împotriva mea. Sunt doar sora 
vitregă a lui Arturius. De asemenea, am fost cândva amanta lui, 
deși la vremea respectivă nu știam de relația noastră. Am dat 
naștere fiului său. Sotia lui mă urăște. Mulţi m-au etichetat 
drept vrăjitoare. lar vânătoarea de vrăjitoare este din ce în ce 
mai populară. 

— Călărește inainte, îi spun lui Erec, și spune-i doamnei mele 
să pregătească uleiurile și unguentele, apoi găsește două 
borcane goale. Adu-mi Cutia de Sabat și borcanele pe drumul 
care înconjoară spatele cetăţii, unde nu mă vor aștepta. 

El a dat din cap și a plecat călare în ritm rapid. Este un 
servitor bun, în grija mea de mulți ani. Absolut demn de 
încredere. 

Sau cât de demn de încredere poate fi cineva. 

Când ajung la locul de întâlnire, Erec este acolo cu cutia mea 
pregătită. Descalec și o deschid cu cheia pe care o port pe un 
lanț la gât. Înăuntru sunt sticle cu ierburi uscate, frunze, 
scoarțe, flori și uleiuri care, atunci când sunt amestecate 
corespunzător, realizează fapte care, pentru cei neinformați, 
par a fi magie. Dar ele sunt pur și simplu puterea plantelor. 
Chimie, ar spune Vrăjitorul. Rezultatul natural atunci când 
substanțe diferite se combină și se transformă în ceva nou. 
Măiestria vine din faptul că știi cum să le combini. 

O abilitate pe care mi-am însușit-o. 

Cunosc mulți compuși. Unii îi ajută pe cei bolnavi. Câţiva îi 
înfierbântă pe oameni. Alţii le dau femeilor ușurare în timpul 
nașterii sau le scapă de o sarcină nedorită. Câţiva deschid un 
portal spre trecut sau îmi permit să văd viitorul. Puterea 


plantelor pare nemărginită. Dar și înspăimântătoare. Unii 
oameni pretind că sunt o metamorfozată, o seducătoare, un 
monstru, o minune, uneori Chiar o fantomă. Un termen a ajuns 
să rezume toate acuzațiile lor într-un singur rechizitoriu. 

Vrăjitoare. 

Am învățat despre plante de la Vrăjitor. El mi-a arătat cum să 
le găsesc în pădure, cum să le usuc și să le prepar, cum să le 
amestec în cantitățile potrivite. Cea pe care o combin acum îi 
va face pe oamenii care mă așteaptă să obosească și să 
adoarmă, ceea ce îmi va da ocazia să reintru în siguranța 
fortăreței fără incidente. 

Stiu de ce au venit acești oameni. 

Dar Sir Helians va sosi în curând și trebuie să fiu pregătită. 

Scot pătura uscată a calului din sacul de sub șa și o așez pe 
pământul umed de sub un stejar uriaș. Din cutia mea măsor 
ierburile și uleiurile necesare. Torn o parte din amestec într-un 
borcan, iar restul în celălalt. 

Când termin, mă întorc cu fața spre Erec. 

— Mergi pe furiș până la locul unde așteaptă călăreții. Rămâi 
împotriva vântului. Odată ce ești suficient de aproape pentru a-i 
mirosi, combină lichidele într-un singur borcan. Am pregătit și 
această pânză îmbibată prin care să respiri, astfel încât să nu 
fii afectat. Chiar și așa, fii atent. După ce ai așezat borcanul, 
îndepărtează-te într-un loc de unde poți privi fără să inhalezi 
aerul poluat. Vântul îl va purta în direcția lor. După ce vor 
inhala și vor adormi, întoarce-te la mine. 

— Este o vrajă? întrebă Erec. 

Zâmbesc, știind că așa numesc cei neinstruiți amestecurile 
mele. 

— Deloc. Este un balsam binecuvântat. Funcţionează de 
minune pe copii pentru a-i ajuta să doarmă sau pe soldații care 
suferă de răni pentru a le da alinare. Dar nu pentru femeile cu 
copii, pentru că poate provoca probleme cu pruncii. 

— Stiti cine ar putea fi acești străini? întrebă el. 

— Vin într-o altă încercare de a-mi lua casa. Trimiși de iubitul 
meu frate vitreg și de soția lui furioasă și înșelătoare. Du-te 
acum și fă cum iți spun. 

În mai puțin de o oră, Erec se întoarce în grabă, respirând 
greu. 

— Toţi au adormit repede. 


Îmi încalec calul și înconjurăm pentru a ajunge în faţă, 
trecem pe lângă oamenii înarmaţi care dormeau și traversăm 
podul mobil până la porti care sunt deschise pentru 
întoarcerea mea. 

Un alt atac evitat. 

Dar nu va fi ultimul. 


Capitolul 5 

M-am trezit din halucinație, surprinsă încă o dată atât de 
călătorie, cât și de întoarcere. Pădurea și fortăreaţa păruseră 
atât de reale. La fel și Erec. Și poţiunea, și oamenii înarmaţi 
care dormeau. Mi-am verificat ceasul. Eram plecată de o 
jumătate de oră. 

Am găsit telefonul și am văzut că Nicodeme nu sunase. M-am 
întins pe pământul ud, cu sticla cu dop lângă mine. Ploaia se 
terminase, dar furtuna încă se mai prelungea deasupra mării. 
M-am uitat fix la potecă. Ce se întâmpla? Nouăzeci de minute 
de mers pe jos până la apă. Antoine și cu mine străbătusem mai 
puţin de un sfert din ea înainte de a fi prinși în ambuscadă. 
Dacă medicii ar fi venit cu mașina până la Eze, apoi ar fi 
coborât pe jos pentru a-l găsi, i-aș fi depășit. Dacă ar fi urcat pe 
jos de la baza potecii, nici măcar nu ar fi ajuns încă. 

Şi unde s-a dus Antoine? 

M-am gândit la Nietzsche mergând pe potecă, plănuind o 
carte care mai târziu a fost interpretată greșit, adoptată de 
naziști care i-au exploatat și răstălmăcit mesajul. O citisem și o 
văzusem așa cum era, o meditaţie asupra pericolelor de a 
deveni prea zelos în privința religiei. Mi-am imaginat că unii 
dintre cei care au mers pe această cale s-au gândit la credinţa 
filosofului într-o forță vitală liberă, pasională și haotică. Una 
necontrolată de om sau de reguli. M-am întrebat câţi dintre ei 
au trăit vise atât de vii încât păreau reale? Nu petrecusem 
niciodată prea mult timp concentrată asupra ocultismului, dar, 
în timp ce stăteam acolo, uitându-mă la locul unde zăcuse 
Antoine, uitându-mă la flaconul de sticlă cu cine știe ce 
înăuntru, mă întrebam ce se întâmpla. 

Telefonul a bâzâit. 

Nicodeme. 

— Spitalul spune că medicii sunt pe drum, mi-a spus el. 

Așa că ori Antoine s-a ridicat și a plecat, ori l-a ajutat cineva. 

— Trebuie să aflu unde este, am spus. 

— De ce nu te întorci aici și putem... 

— Nu vreau să aștept. Cu cât trece mai mult timp, cu atât 
mai reci devin urmele. 

Cel puţin asta mă învățase experienţa. 

— Ce ai de gând să faci? 


— O să merg pe jos să mă asigur că nu a leșinat pe potecă. 
Dacă nu-l găsesc, îmi iau mașina și mă duc la spital, apoi te 
sun. 

Şi asta am făcut, fără să-l văd pe Antoine. Două ore mai 
târziu, am ajuns la spitalul din Nisa. Nu se afla în sala de 
așteptare, nu fusese internat și nici nu era cineva acolo care să 
corespundă descrierii sale. Când m-am întors la Eze, era 
aproape opt seara. mă dureau picioarele și corpul, iar soarele 
apunea. 

— Poate că rana lui nu era atât de gravă pe cât credeai, a 
spus Nicodème în timp ce umplea un pahar cu apă. 
Deocamdată, vreau să te așezi. Trebuie să mănânci și să bei 
ceva. 

— Am nevoie de o baie și de haine de schimb. 

El a chicotit. 

— Așa este. 

— Mi-ar plăcea și niște vin. 

— Mai întâi, apă, a spus el, cu o grijă părintească. 

În timp ce eu beam, ela aranjat un platou cu brânză, măsline 
și pateu. A tăiat o baghetă proaspătă și a aruncat pâinea într-un 
coș de răchită. După ce a așezat mâncarea pe masă, a adăugat 
farfurii, tacâmuri de argint, șerveţele, un ulcior cu apă și, în 
cele din urmă, o sticlă de rose. Am întins mâna după vin și am 
turnat câte un pahar pentru amândoi. Am mâncat, iar el m-a 
interogat în detaliu. Am recapitulat întreaga serie de 
evenimente, tot ce se întâmplase din momentul în care fugisem 
din magazin urmărind hoţul. Singurul lucru pe care l-am omis a 
fost flaconul de sticlă din buzunarul meu și cele două viziuni. 
Nu știu sigur de ce nu le-am mărturisit și pe acelea, dar 
învățasem să am încredere în instinctele mele. 

Iar ele mi-au spus să tac. 

— Antoine a spus că acea cutie aparţinea familiei sale. Este 
adevărat? 

— Habar n-am. Am cumpărat-o la o licitaţie cu ani în urmă, 
așa cum ţi-a spus el. 

— Ce este, mai exact? 

— Se presupune că atunci când vrăjitoarele și vrăjitorii se 
adunau pentru ritualuri, dansuri sau ospeţe, își aduceau cu ei 
ierburile și poţiunile individuale, toate transportate într-o Cutie 
de Sabat. De obicei, din lemn simplu cu câteva sculpturi, 


aceasta era mai elegantă, ceea ce ar fi putut semnala faptul că 
proprietarul ei original era o persoană cu mijloace. 

Ca o soră vitregă a unui lider, mi-am zis. 

— Unele dintre sticle conţin extracte de plante, a spus el. 
Altele flori și uleiuri. Unele sunt identificate, altele nu. 

Mi-am amintit cele trei etichete. 

Belladonna. Diospyros. Henbane. 

— Legenda asociată cu această Cutie de Sabat sugerează că, 
printre acele sticle, se aflau trei poţiuni deosebite. Verișoara 
mea, Jac L'Etoile, care conduce compania de parfumuri a 
familiei, a efectuat câteva analize chimice pe mostre din unele 
dintre sticle. Unele care se presupune că ar avea o anumită 
aplicabilitate la reîncarnare. Asta mi-a stârnit interesul. 

Am fost intrigată. 

— Ce vrei să spui? 

— Încă din cele mai vechi timpuri, misticii și șamanii au 
crezut că ușa către amintirile noastre din vieţile trecute se află 
în meditaţia profundă. De-a lungul secolelor, au existat o 
duzină de instrumente pentru memorie care au devenit 
ajutoare pentru a ajunge la această stare. Psihologii folosesc 
hipnoza pentru a obţine același rezultat, mai ales în cazul 
pacienţilor ale căror fobii sau psihoze sfidează alte tratamente. 
Amintirile din vieţile trecute pot explica de multe ori 
problemele din prezent. O metodă dovedită care să ne permită 
să ajungem la amintirile din vieţile trecute ar fi de neprețuit. 
Gândește-te la cerere. Gândește-te la înţelepciunea, la 
cunoștințele pierdute, la comorile, la soluţiile la atâtea mistere 
care ar putea fi recuperate dacă un astfel de ajutor pentru a 
ajunge în trecut ar exista cu adevărat. În urmă cu câţiva ani, a 
apărut un zvon conform căruia ar fi fost descoperit un parfum 
care era tocmai un astfel de instrument pentru memorie. Vărul 
meu, Robbie L'Etoile, a fost aproape ucis pentru el. Speranţa 
mea era că această Cutie de Sabat ar putea conţine o altă 
versiune a aceluiași compus. 

— Deci, când ai auzit că este de vânzare, ai cumpărat-o? 

El a dat din cap. 

— Apoi am trimis imediat mostre la Jac, la Paris, pentru a 
vedea dacă cele două formule se potrivesc. 

— Potrivit lui Antoine, cutia pe care ai cumpărat-o la licitaţie 
nu trebuia să fie pusă în vânzare. A fost pusă la vânzare din 


greșeală. Încerca să recupereze moștenirea familiei sale. Și se 
pare că și altcineva la fel. 

— Casa de licitaţii nu mi-a furnizat niciodată numele 
proprietarului cutiei, dar știam că François Lussac era 
coproprietar în Du Lac Auctions. De acolo am cumpărat cutia. 
Cum este posibil ca propriile lui obiecte să fi fost vândute acolo 
din greșeală? 

— Antoine nu știa. 

Nicodeme s-a ridicat și s-a îndreptat spre barul său, 
întorcându-se cu o carafă cu un lichid de culoarea caramelului. 

— Coniacul acelei familii este unul dintre cele mai bune. 

Ne-a turnat amândurora un strop. 

— Crezi ce ţi-a spus Antoine? 

— La început nu am crezut, dar acum nu mai sunt atât de 
sigură. 

— Nu putem face prea multe, a spus el. Cutia a dispărut. 
Hoţul a dispărut. Dar sunt îngrijorat, Cassiopeia. Ce se 
întâmplă dacă persoana care a luat cutia încearcă să folosească 
uleiurile, fără să-și dea seama că acestea ar putea fi toxice? 

Ceva îmi spunea că cel de-al doilea hoţ știa mai multe despre 
Cutia de Sabat decât oricine altcineva. Dar am decis să-i fac pe 
plac vechiului meu prieten. 

— Asta este cu siguranţă o posibilitate. 

— Este veche și prezintă un oarecare interes istoric, iar 
legăturile sale cu esteticul și cu ezotericul sunt fascinante. O 
vreau înapoi. Poţi să mă ajuţi să o găsesc? 

Nimic nu mi-ar plăcea mai mult. 

Timp de o jumătate de oră, am aruncat cu idei. De asemenea, 
am dat un telefon la castelul meu și am cerut ca cineva să-mi 
aducă niște pantofi și haine, furnizând o listă pentru ca o 
geantă să poată fi pregătită. Se apropia ora 21:00, dar am decis 
să dau un al doilea telefon. 

Lui Harold Earl „Cotton” Malone. 

Iubirea vieţii mele. 

Trebuia să vorbesc cu el cu două ore în urmă. Probabil că 
încercase deja să mă sune pe mobil, dar cine știe unde era 
acum. Eram împreună de câţiva ani, iar prima noastră întâlnire 
nu a fost deloc plăcută. A fost nevoie de timp și de necazuri 
pentru a deveni un cuplu, relaţia noastră fiind uneori la fel de 
stâncoasă ca aleea filozofului. Dar nu era nimeni în care să am 


mai multă încredere sau pe care să-l admir mai mult. Nimeni cu 
care aș fi preferat să-mi petrec timpul. 

Sau să cer sfaturi. 

In calitate de fost agent al Departamentului de Justiţie, 
Cotton era inteligent și capabil. Și neînfricat. Și, din fericire, 
aceleași lucruri păreau să ne fascineze. 

Acţiune, istorie, secrete și conspirații. 

Am împrumutat telefonul lui Nicodeme și am folosit 
Facelime pentru a mă conecta. Cotton se pensionase mai 
devreme și locuia acum în Copenhaga, urmând să plece mâine 
în Statele Unite pentru a-și vizita fiul. Mă bucur că i-am văzut 
chipul frumos. 

I-am povestit despre cum mi-am petrecut ziua. 

— Nu sunt sigur că ar trebui să plec acum, a spus el, cu 
îngrijorare în ton. 

— Eu sunt bine. O să rămân și o să aflu ce se întâmplă. Am 
îndreptat camera telefonului spre Nicodeme. Spune-i că sunt 
bine. 

Cei doi bărbaţi se cunoșteau, se cunoscuseră cu mai bine de 
un an în urmă, împărtășind același interes pentru cărţi. Cotton 
deţinea o librărie de cărţi rare în Danemarca, iar Nicodème îl 
ajutase de mai multe ori să achiziționeze unele volume de 
colecţie. 

— Stau cu ochii pe ea, a spus Nicodème. Va fi bine. 

Am zâmbit la tonul părintesc. Dar mi-am dat seama că faptul 
că noul meu protector se apropia de optzeci de ani nu scăpase 
prietenului meu mult prea practic. 

— Fă-mi pe plac, a spus Cotton. Explică-mi din nou ce s-a 
întâmplat exact. Chiar dacă ai impresia că te repeti. Pas cu pas. 
Ceva în povestea asta nu se potrivește. 

Trebuia să fiu atentă la ce și cum povesteam, deoarece știam 
că mă putea citi. Să-i ascund o parte din poveste nu era ceva 
ce-mi plăcea să fac, și amândoi ne învăţțasem lecţia cu privire la 
ascunderea secretelor unul față de celălalt. Dar eu însămi încă 
procesam visele și nu știam cum să le explic. În schimb, am 
rămas la șirul evenimentelor în sine și m-am alăturat lui 
Nicodeme în relatarea poveștii. De câteva ori ne-a oprit pentru 
a trece în revistă câte-un aspect, apoi am continuat. Am văzut 
pe ecran că scria la o tastatură. 


— Se pare că familia Lussac are influenţă în politica 
franceză, a subliniat el. Antoine este unul dintre cei trei fraţi. 
Emile și Antoine se ocupă de podgorie. Denton este un agent 
politic francez care a lucrat pentru diverse persoane. Are o 
reputaţie, și nu neapărat bună. lată ceva interesant. Antoine și 
Emile l-au denunţat public pe Denton pentru unele dintre cele 
mai grave scandaluri ale sale. Există mai multe articole online 
care se ocupă de fraţi. Denton este un personaj pe cinste. Nu 
pare să aibă prea multe scrupule. Face ceea ce trebuie să facă 
pentru a câștiga alegerile. Dar obţine rezultate. Povestește-mi 
despre vânzarea de la casa de licitaţii. 

Nicodeme a relatat povestea, adăugând: 

— Una dintre problemele cu Cutia de Sabat a fost că era 
greșit marcată, fiind datată doar la începutul anilor 1800 în 
catalog. Acest lucru a afectat preţul, ca să spunem așa. Eu 
știam că nu este așa. Din fericire, vânzarea din acea zi era 
formată numai din obiecte mediocre din Belle Epoque, care nu 
au atras aproape deloc atenţia. Am avut puţini oameni care să 
liciteze împotriva mea. 

Am intrat în cealaltă cameră cu telefonul pentru a-mi lua 
rămas bun în particular. 

— Ai grijă de tine, a spus Cotton, ochii lui părând să se 
conecteze cu ai mei. 

— Aș putea spune același lucru despre tine. 

— Mă duc doar să-l vizitez pe Gary. 

— Şi eu sunt aici cu un vechi prieten, verificând câteva 
lucruri. 

Niciunul dintre noi nu era prea sentimental, dar amândoi 
știam ce simţea celălalt. 

— Te iubesc, a spus el. 

Mi-am înmuiat vocea, dându-mi voie un moment să-mi fie dor 
de el. 

— Şi eu te iubesc. 

Mi-a făcut cu ochiul înainte de a încheia apelul. 

Mi-am reorientat gândurile, pășind înapoi în magazin pentru 
a-l găsi pe Nicodeme răsfoind o broșură. 

— Ce-i asta? 

— Catalogul de la vânzarea Cutiei de Sabat. Trebuie să-l sun 
pe Claude Mantte. 

Nu știam numele. 


— Este directorul casei de licitaţii. 

— Dar e trecut de nouă și jumătate seara. 

— Claude este un prieten și cheltuiesc mulţi bani cu el. Nu se 
va supăra. 

În timp ce Nicodeme vorbea la telefonul fix al magazinului, 
eu am folosit computerul lui pentru a-mi verifica e-mailurile. Se 
adunaseră destul de multe în timp ce eram ocupată. Singurele 
la care am răspuns erau de la maistrul de pe șantierul meu. În 
timp ce terminam, a apărut unul nou de la Cotton. 

Uită-te la asta. Ştiam că Denton Lussac îmi sună 
cunoscut. 

Cotton poseda o memorie eidetică, care de multe ori îmi era 
de folos. De asemenea, îi permitea să nu uite niciodată un 
cuvânt pe care îl spuneam, ceea ce rareori ducea la ceva bun. 
Eram pe punctul de a da click pe linkul pe care mi-l furnizase 
când Nicodeme a închis telefonul și a spus: 

— E ceva foarte ciudat în legătură cu asta. 

Am așteptat să îmi explice. 

— Acea Cutie de Sabat a fost într-adevăr vândută din 
greșeală. Doi oameni au sunat în ziua vânzării, ambii 
pretinzând că sunt proprietarul. Unul dintre ei era Denton 
Lussac. Celălalt, Antoine Lussac. Separat, ambii fraţi au pretins 
că acea cutie ar fi trebuit să fie scoasă de acolo pentru că făcea 
parte din averea tatălui lor. Dar Claude tocmai mi-a spus că 
răposatul Monsieur Lussac adusese el însuși cutia, cu peste 
șase luni înainte de a muri, cu instrucţiuni de a o vinde după 
moartea sa. Amândoi fraţii au fost foarte supăraţi. Denton chiar 
a ameninţat cu un proces. Lucru care nu l-a îngrijorat pe 
Claude, având în vedere că vânzarea a fost legitimă. M-a 
întrebat, totuși, dacă aș fi dispus să le permit fraţilor să o 
cumpere înapoi de la mine. Cu un preţ mai mare. 

— Ştiu ce ai răspuns la asta. 

— Așa cum i-am spus hoţului nostru, locul ei este în muzeu și 
acolo intenţionez să o păstrez. După ce o vei aduce înapoi, 
bineînţeles. 

— Claude le-a furnizat fraţilor numele tău? Așa te-a găsit 
Antoine? 

Nicodeme a dat din cap. 

— Doar de curând. Dar iată partea cea mai ciudată, ceea ce 
nu i-am spus lui Claude. Inainte de a muri, Monsieur Lussac 


însuși mi-a scris, mi-a vorbit despre cutie și mi-a spus că va fi 
pusă în curând în vânzare. Mi-a sugerat că este ceva ce aș 
putea dori să deţin. l-am răspuns și i-am spus că mă voi 
interesa și l-am întrebat de ce credea că aș putea să o vreau. 
Dar nu a răspuns niciodată la această întrebare. 

Eram nedumerită. 

— De ce nu ţi-a dat domnul Lussac cutia, pur și simplu? De 
ce să treacă printr-o licitaţie? 

A clătinat din cap. 

— Habar n-am. 

S-a ridicat, mi-a spus că se duce să facă un ceai și m-a 
întrebat dacă vreau și eu. l-am spus că vreau. A ieșit din 
cameră. Mi-am amintit de linkul pe care Cotton îl trimisese și 
am dat click pe el. M-a dus la un site de știri francez care 
prezenta un articol despre președintele nepopular al Franţei, 
Yves Casimir, care candida împotriva unui contracandidat 
puternic, Lydia St. Benedict. In mare parte erau informaţii 
lipsite de importanţă, dar spre sfârșitul articolului era 
menţionată echipa Lydiei St. Benedict, inclusiv cei mai de 
încredere asociaţi ai ei. 

Și am văzut. 

Acolo, printre nume. 

Denton Lussac. 


XXX 


M-am pregătit de culcare. 

Mai rămăsesem la Nicodeme și îmi plăcea camera de la 
mansardă. Cu fereastra deschisă, cu o briză care se strecura 
înăuntru, cuibărită în patul cu baldachin, mă simţeam mereu ca 
și cum aș fi dormit în cer. Camera fusese a fiicei sale, încă plină 
de cărți și accesorii de tânără. Un fel de mini-sanctuar pe care 
eram sigură că lui Nicodeme îi plăcea să-l păstreze. Îmi plăcea 
și parfumul de lămâie, rezultat al unui difuzor de ulei de 
verbină și melisă. 

Am ieșit din blugii mei murdari și din cămașa distrusă. 
Camera era prevăzută cu o mică baie pe care am folosit-o 
pentru a mă curăța. Mi s-a promis o pungă cu haine și pantofi 
curaţi la prima oră a dimineţii, așa că am decis să dorm 
dezbrăcată în seara asta. 


Flaconul de sticlă stătea pe comodă, cu dopul bine pus. Am 
luat-o pe noptieră și m-am așezat pe marginea patului, 
înfășurată într-un prosop. Nicodeme mă avertizase în legătură 
cu posibilele efecte ale amestecurilor din cutie, la fel ca și 
Antoine. Dar, dintr-un motiv oarecare, nu eram îngrijorată. Nici 
nu mă speriasem de halucinaţii. Dacă asta se întâmpla. De fapt, 
îmi doream mai mult. Să fi fost asta o dependenţă? Posibil. 

Dar nu am putut rezista. 

Am scos dopul. 

Și am adulmecat. 

Apoi am repede dopul la loc. 


Capitolul 6 

Zâmbesc. 

Erec îmi spune că a sosit un mesaj. Sir Helians este la mai 
puțin de o oră distanţă. 

Oamenii de afară, de la porți, se treziseră din somn, îngroziți, 
neștiind ce s-a întâmplat cu ei. Fugiseră de la postul lor, 
călărind în pădure. Le-am privit retragerea cu ușurare. Acum 
sunt plină de bucurie și mă grăbesc spre bucătărie să verific 
pregătirile pentru masa de seară. Totul pare în regulă, așa că 
mă retrag în camera mea de dormit pentru cele mai importante 
pregătiri. 

Iubitul meu vine pentru ceea ce se anunţă a fi o ședere plină 
de satisfacţii. Este important ca el să tânjească după mine. Să 
mă dorească. Și mai important, trebuie să fie mândru de el 
însuși după ce își va satisface dorințele. Această mândrie îi va 
asigura protecția continuă a casei mele. Am o mare cunoaștere 
a chimiei, o înțelegere a lumii naturale, dar nu am o armată de 
soldați. Și uneori e nevoie de oameni cu săbii. 

— Pregătește-mi baia, îi spun servitoarei mele, și presară 
petale de trandafir. Voi avea nevoie și de crema pe care am 
pregătit-o mai devreme, pentru după baie. 

Călătoria mea în ploaie s-a dovedit productivă. Am găsit 
plantele pe care le căutam. În timp ce bărbaţii dormeau în faţa 
porților, eu pregătisem unguentul. Făcut special pentru 
interiorul coapselor mele, sub sâni și în spatele urechilor. Toate 
locurile pe care Helians le va explora în mod sigur. 

Îi vor plăcea efectele. 

Ca și mie. 


XXX 


Helians sosește la castel cu o rană la tibie, în urma unei 
încăierări neașteptate pe drum. Îl conduc în cabinetul meu 
unde îi curăț carnea, apoi îi aplic un unguent vindecător. 
Tresare la proprietățile sale, care ard, dar asta înseamnă doar 
că funcționează. Îi aplic un bandaj și el mă prinde de talie, 
așezându-mă în poala lui. li inspir mirosul de foc și fum 
amestecat cu o adiere de mere și pin. 

Râde. 


— Îmi place cum mă adulmeci mereu, când ne întâlnim prima 
dată. 

— Atât de mulți bărbați put. Arăt spre pieptul lui. Tu nu. 

— E din cauza poțiunii pe care ai făcut-o. Mi-o ung pe piele, 
sub brațe, și ține departe toate mirosurile rele. li atrage doar 
pe cei buni. 

Zâmbesc. 

— Exact așa cum îmi place. 

Se ghemuiește lângă gâtul meu și îmi respiră parfumul, 
îmbinat cu crema parfumată pe care am aplicat-o după baie. 

— Miroși a secrete, a catifea și a mare. Și a trandafiri. 
Întotdeauna trandafiri. 

Îmi sărută buzele, iar eu îl sărut înapoi, bucuroasă că lunga 
lună în care mi-a lipsit a luat sfârșit. Vârfurile degetelor lui sunt 
puțin aspre și, în timp ce le trece pe gâtul meu, mă cutremur de 
emoția senzaţției. Dintre toti bărbaţii pe care i-am cunoscut, 
acesta cunoaște cel mai bine arta atingerii. 

— Mi-a fost dor de tine, îmi şoptește el. 

Desface șireturile din față ale rochiei mele, despărțind 
faldurile și nu durează atât de mult pe cât mi-aș fi dorit. Dar îi 
împărtășesc graba. Vreau să-i simt brațele pe spatele meu gol 
sânii mei presati de el. Vreau să-mi trec degetele prin părul de 
pe pieptul lui. 

Il vreau pe el. 

Se apleacă și mă sărută pe gât. Limba lui pictează o dâră de 
dorință până la pielea palidă a burtii mele. Excitaţia mă face să 
zâmbesc. Își ridică capul de pe pieptul meu și mă uit adânc la 
Chipul lui fermecător, zâmbindu-i înapoi. Oh, cât de mult mă 
mulțumește. Ca preoteasă, nu sunt logodită cu niciun bărbat. 
Am libertatea de a mă bucura cu oricine. 

Si l-am ales pe Helians. 

Îmi trec degetele prin părul lui aspru și răvășit, pe frunte, pe 
pomeții lui proeminenţi și de-a lungul nasului. Ochii îi sunt 
încărcați de pasiune și de altceva. Ceva tulburător. li văd 
durerea. În mintea mea se formează imagini, dar le îndepărtez. 

Nu acum. 

Mă ridic din poala lui și îi scot cămașa, apoi mă aplec și îi 
sărut obrazul, îngropându-mi faţa în pielea lui și savurând mai 
mult din parfumul lui. Dintre toți iubiții mei, Helians a rezistat 
cel mai mult timp. O parte din asta se datorează simplei 


atracţii. O parte este din cauza ierburilor și uleiurilor care îi 
întăresc dorința. Afrodiziacele s-au dovedit a fi un accesoriu util 
în farmacia mea. 

— Ce-ai zice să ne mutăm în patul tău? Vocea lui este 
răgușită de dorință. Am călătorit multe zile și nopți și mi-ar 
prinde bine să mă întind. 

Îl iau de mână și îl conduc spre dormitorul meu. Nu sunt 
servitori prin preajmă. Tuturor li s-a spus să stea deoparte dacă 
nu sunt chemaţi. Patul meu ne așteaptă pe amândoi, un cadou 
de la Arturius de când încă eram în cele mai bune relații. Il 
dezbrac și el se întinde gol. Îmi place timpul dintre a dori si a 
lua. Să văd cât de mult sunt dorită, în timp ce îmi simt propriile 
dorințe crescând. Mă privește, cu gura ușor deschisă, cu corpul 
încordat și tensionat. Mă aplec peste el și îi trec un deget de la 
umăr, pe mijlocul pieptului, pe lângă buric, apoi pe o coapsă, 
pe un genunchi, pe gambă, pe gleznă, pe laba piciorului, apoi 
pe celălalt picior, urmând exact același traseu în sens invers, 
până când ajung la buzele lui. Își deschide gura, îmi prinde 
degetul între dinți și mă mușcă jucăuș. 

Îmi retrag degetul. 

— O să musc mai tare dacă nu mă lași să-ți dau jos și restul 
hainelor. Nu mai suport să aștept prea mult. 

Termin încet să mă dezbrac. Întinde mâna să mă tragă mai 
aproape, dar eu mă dau înapoi, să nu mă poată atinge, jucând 
jocul nostru. Dorința, în cel mai bun caz, trebuie să fie 
dureroasă pentru amândoi. Cu cât durerea este mai mare, cu 
atât plăcerea va fi mai puternică. 

— Ajunge. Vino aici acum, spune el în cele din urmă. 

Mă trage deasupra lui, înfășurându-și brațele în jurul meu, 
sărutându-mă puternic pe buze. Vreau să mă dizolv în el fără să 
mai aștept. 

Intră în mine cu ușurință. 

Îi răspund la fiecare împingere a lui cu una a mea, un dans 
familiar de care ne-am mai bucurat. Eforturile eșuate de a o lua 
mai încet și de a o lungi, dezvăluie timpul în care am fost 
despărțiți. 

Dar amândoi încercăm. 

— Nu încă, îl implor, murmurându-i la ureche. 

Continui să-l călăresc fără nicio pretenție de modestie de 
fecioară. Nu-mi mai pasă cât de mult știe că îl doresc. Suntem 


dincolo de asta acum. Viaţa lui de războinic este plină de 
pericole. De fiecare dată când imi părăsește patul, nu sunt 
sigură că îl voi mai vedea. 

Și această teamă ne alimentează pasiunea. 

— Încerc să rezist, femeie, dar tu ești o ispititoare malefică. 

Nu mă deranjează niciodată când îmi spune așa. Am 
încredere în el și știu că nu se teme de puterea mea. În schimb, 
o savurează, o poftește, o vrea. 

Ajunge până la capăt. 

Adânc în mine, ultimele lui împingeri reduc la tăcere orice 
gând și mă umplu de o plăcere atât de intensă, încât e la o 
distanță de o pană de durere. Lasă să iasă un geamăt lung care 
se prelungește și savurez sunetul eliberării lui, în timp ce el se 
ridică și se afundă mai adânc în centrul meu, acolo unde ard 
focuri topite și scântei care scapă în sângele meu, făcând ca 
fiecare bucată din mine să se simtă ca o explozie de flăcări. 
Stăm  întinși acolo, extenuați, respirând greu, uzi de 
transpirația celuilalt, epuizați, bucurându-ne de magia pe care 
am făcut-o. Nu spun niciun cuvânt și nici nu mă astept ca el să 
vorbească. 

Dar o face. 

— Arturius este hotărât să recupereze această fortăreață. 

Sunt pe punctul de a răspunde, dar el îmi pune un deget pe 
buze. 

— Știu. EI ţi-a dat-o ţie. Dar soția lui l-a făcut să te urască. 
Gelozia ei pentru că i-ai dat un fiu, iar ea nu a putut să-i dea 
niciun copil, a întors-o împotriva ta cu o furie care nu cunoaște 
limite. Ea cere să fii alungată. El a refuzat. Dar, ca să o 
liniștească, a promis că își va trimite cei mai buni oameni să 
revendice acest loc. 

— Oamenii au venit azi. 

— I-am întâlnit pe drum. Cu ei m-am luptat. 

Inima mi se umple de recunoștință. 

— Dar ei nu vor fi ultimii care vor veni, spune el. Morgan le 
Fay, ești o femeie marcată. 

Nu-mi plac aceste cuvinte. Dar sunt adevărate. 

— Chiar mai rău, omul care răspunde de evacuarea ta este 
unul dintre foștii tăi iubiţi. 

Fac o grimasă și știu cine trebuie să fie. 

— Fratele tàu? 


El dă din cap. 

— Căruia trebuie să mă opun. 

Cruzimea lui Arturius este clară, ironia este vizibilă. 
Kaz de Gormet versus Helians de Gormet. 

Un frate dorind să-mi atace casa, celălalt să o apere. 


Capitolul 7 

M-am trezit cu o tresărire. Lumina soarelui strălucea dincolo 
de fereastra deschisă. Sosise dimineaţa. Oare adormisem în 
timpul halucinaţiei? Se pare că da, din moment ce prosopul 
meu încă atârna pierdut în jurul corpului meu. Şi ce somn. Din 
nou, visul părea atât de real. Ca și cum aș fi fost acolo, trăind 
ceea ce trăia ea. Chiar și sexul. Ca și cum aș fi fost acolo. Ceea 
ce a fost cel puţin tulburător. 

M-am așezat pe marginea patului și mi-am lăsat capul să se 
limpezească. La fel ca și în cele două dăţi anterioare, imaginile 
au dispărut repede, persistând doar câteva clipe, ca fumul 
dintr-un foc. Repeziciunea cu care au trecut m-a făcut să mă 
îndoiesc de realitatea lor. Dar nu puteam nega faptul că 
poţiunea din flaconul aceea de sticlă avea putere. 

Și acum două nume îmi rămăseseră în minte. 

Sir Helians de Gormet și Morgan le Fay. 

Mi-am forțat mintea să se calmeze. 

Noaptea trecută am adus laptopul lui Nicodème sus cu mine. 
M-am întins spre el și am deschis un motor de căutare, tastând 
cele două nume. 

Morgan le Fay poseda un trecut incert, cel mai probabil din 
mitologia galeză, o figură de zeiță celtică. A devenit celebră ca 
invenţie a lui Sir Thomas Malory în lucrarea sa Le Morte 
d'Arthur, ca una dintre surorile vitrege ale regelui Arthur. 
Ucenică a lui Merlin și adversară redutabilă a Cavalerilor 
Mesei Rotunde, era extrem de independentă și vorace din 
punct de vedere sexual. A devenit doamna de onoare a reginei 
Guinevere și s-a îndrăgostit de nepotul lui Arthur. Guinevere a 
pus capăt idilei și, ca urmare, în cele din urmă i-a dezvăluit lui 
Arthur aventura reginei cu Lancelot. În general, ea părea un 
personaj destul de rău, viclean și complicat, respectând puţine 
valori sociale, personalitatea ei întunecându-se de fiecare dată 
când legenda arthuriană era povestită. De obicei, a fost 
prezentată ca vindecătoare, ticăloasă, vrăjitoare, seducătoare 
sau o combinaţie a acestora. În epoca modernă, feministele au 
adoptat-o ca simbol al puterii, alegând să o prezinte ca pe o 
figură binevoitoare cu abilități extraordinare. 

Helians de Gormet părea mult mai misterios, nefiind notat 
aproape nimic despre el, cu excepţia faptului că diverșilor poeţi 


care au povestit legenda arthuriană le plăcea să-l prezinte ca 
fiind unul dintre nenumărațţii iubiţi ai lui Morgan. 

Ce naiba se întâmpla? 

Nu citisem niciodată Le Morte d'Arthur sau oricare dintre 
numeroasele sale variante. Era clar că Morgan le Fay nu era 
reală. Doar o parte a unei legende. Bineînţeles, dezbaterea a 
continuat timp de secole. Oare Malory pur și simplu inventase 
toată povestea? Fiecare detaliu din povestea sa era ficţiune? 
Sau adaptase povești reale care existau cu ani înainte de 
jumătatea secolului al XV-lea, când a apărut cartea sa? 

Nimeni nu știa. 

Am făcut un duș și am găsit un sac cu haine care mă aștepta 
în fața ușii. Slavă Domnului. Oamenii mei reușiseră. M-am 
îmbrăcat și l-am găsit pe Nicodème jos, în bucătărie. La o cafea 
cu cornuri proaspete de la brutarul local, mi-a spus că a 
verificat la spital, dar nimeni care să corespundă descrierii lui 
Antoine nu fusese internat vreodată. 

Ceea ce era îngrijorător. 

Am explorat diverse posibilităţi, dar nu am ajuns nicăieri. 
Dezamăgirea lui de a pierde Cutia de Sabat părea aproape la 
fel de mare ca și îngrijorarea lui în legătură cu dispariţia lui 
Antoine. 

— Mai ești dispusă să dai de urma cutiei și a lui Antoine? a 
întrebat el. 

Am dat din cap. 

Dar mai întâi era timpul să fiu sinceră. 

I-am spus despre flaconul de sticlă și despre cele trei viziuni. 

— De ce nu mi-ai spus asta ieri? m-a întrebat el. 

— Nu sunt sigură. Poate că am vrut să le explorez mai întâi. 
Acum știu. Nu au fost vise. Nu am fost un observator. Eram 
acolo, ca altcineva. 

A zâmbit. 

— Nu altcineva, Cassiopeia. Erau amintiri din vieţile trecute. 
Amintirile tale, eliberate. Sticla aia face exact ceea ce spun 
legendele. Deschide o ușă în mintea ta. 

Ceea ce a fost greu de acceptat pentru mine, deoarece nu 
cred în reîncarnare. 

— Îţi dai seama, a spus el, că fascinația ta pentru epoca 
medievală și dorinţa ta de a reconstrui un castel provine dintr-o 
experienţă din vieţile trecute. 


Nu luasem niciodată în considerare această posibilitate. Dar 
nici nu înțelesesem niciodată cu adevărat obsesia mea pentru 
acest proiect. Mai ales având în vedere milioanele de euro pe 
care le-am cheltuit. 

— Vreau să aflu mai multe despre această formulă, am spus. 
Vreau să știu dacă și cum provoacă acele halucinaţii. 

— Atunci de acolo ar trebui să începi. Du-te la verișoara mea 
la Paris și întreab-o ce a descoperit. Ea poate explica mult mai 
bine decât mine. Dar pot să-l sun pe Claude la casa de licitaţii 
și să-l rog să se întâlnească și el cu tine. 

— Şi flaconul de sticlă? 

— la-l cu tine. 

Am urcat scările până în camera mea și mi-am adunat 
lucrurile. Când am coborât, gata să plec, Nicodeme m-a 
întâmpinat la ușă cu o pungă de hârtie maro. 

— O baghetă cu Camembert și șuncă. Pentru călătoria cu 
trenul de la Nisa la Paris. 

Am zâmbit, apreciind eforturile lui. 

— Ai grijă de tine, mi-a spus el. 


XXX 


Era ora șapte seara când am ajuns la Paris. 

Montalembert era un hotel de tip boutique de pe malul 
stâng, găzduit într-o clădire frumoasă din 1926, chiar lângă St. 
Germain des Pres. Stăteam deseori acolo nu numai pentru 
ambianța sa veche, ci și pentru funcţionalitatea modernă. I-am 
trimis un mesaj lui Cotton de pe telefonul lui Nicodeme pentru 
a-l anunţa cum să mă găsească, dar nu a răspuns. După ocină 
ușoară de la room service, m-am uitat la un film vechi alb-negru 
și eram pe punctul de a adormi când un semnal sonor ușor a 
întrerupt liniștea. Cotton răspundea? Am citit alerta de pe 
ecranul telefonului și am rămas șocată. 

Am sunat la magazin și Nicodème mi-a furnizat acest 
număr. Sunt în Paris. Antoine. 

I-am răspuns și i-am spus că artrebui să ne întâlnim. 

Nu încă. În curând. 

M-am gândit ce să fac, dar am decis că nu am de ales. El era 
cel care lua deciziile. Am aruncat o privire la sticla cu dop care 


zăcea pe comodă, gândindu-mă dacă să permit din nou o 
intruziune. 

Nu. Nu în seara asta. 

Așa că am dormit. 

Fără să visez. 


Capitolul 8 

Am plecat devreme din hotel, în dimineaţa luminoasă și caldă 
a Parisului, și m-am îndreptat spre Sena. Hotelul meu se afla la 
doar trei străzi distanţă de întâlnirea mea cu Jac L'Etoile. 

Rue des Saints-Peres era o stradă îngustă, mărginită de 
reședințe și magazine de antichităţi. Cuibărită între două dintre 
ele, mi-am găsit destinaţia și am sunat la soneria acesteia. S-a 
auzit un zumzet care a eliberat o încuietoare electronică. Am 
întors butonul și am intrat în L'Etoile Parfums, una dintre cele 
mai emblematice parfumerii din Paris, care datează de dinainte 
de Revoluţia Franceză. 

Un buchet de arome mi-a salutat nasul, la fel ca și decorul de 
epocă. Oglinzi antice marmorate acopereau pereţii și tavanul, 
împrăștiate deasupra unor picturi murale cu flori pastelate și 
îngeri. Atenţia mi-a fost atrasă de dulapurile din lemn de 
trandafir de pe doi pereţi, fiecare dintre ele fiind pline cu 
accesorii antice pentru parfumuri. Am recunoscut câteva dintre 
parfumurile casei. Vert. Blanc. Rouge. Noir. Toate, știam, 
create între 1919 și 1922, considerate încă printre primele zece 
parfumuri ale industriei, alături de clasice precum Chanel No. 
5, Shalimar și Mitsouko. O femeie stătea cocoţată în spatele 
unei mese de sticlă. Purta o rochie neagră, tocuri înalte și o 
eșarfă neagră. 

— Am o întâlnire cu Jac L'Etoile. Eu sunt Cassiopeia Vitt. 

S-a ridicat de la masă și, apăsând pe unul dintre panourile cu 
oglinzi, a deschis o ușă. Am urmat-o într-un hol lung care se 
termina la o ușă din lemn sculptat, pe care ea a deschis-o. 

Jac L'Etoile aștepta să mă întâmpine. 

Era drăguță, cu ochii migdalaţi, de un verde pal, și o față 
ovală încadrată de părul ondulat de culoarea mahonului. Poate 
puţin mai în vârstă decât mine, probabil la vreo patruzeci și 
ceva de ani, purta un halat alb elegant peste pantaloni negri și 
balerini din piele de căprioară. Părea să se simtă foarte bine în 
pielea ei și îmi tot spuneam că această femeie era descendenta 
directă a unei lungi linii de parfumieri care se întindea până la 
sfârșitul anilor 1700. 

— Bonjour, a spus parfumiera, în timp ce îmi întindea mâna. 
Dorești o cafea sau un ceai? 

Am cerut cafea, iar recepţionera a plecat să-mi aducă. 


— Bine ai venit în magazinul meu, a spus Jac, fluturând din 
braţe. 

Dulapuri pline cu sute de sticle de lichide care străluceau în 
nuanţe de galben, chihlimbar, verde și maro se aliniau pe un 
perete. Un set de uși franţuzești se deschidea într-o curte 
luxuriantă plină de flori înflorite și copaci verzi. 

— Nicodeme a sunat și a spus să te tratez ca fiind din familie. 

— Este un vechi prieten drag. 

— Care pare să aibă o problemă. 

Am dat din cap. 

— Așa este. 

— A menţionat și dragostea ta pentru parfumuri. Vrei un tur 
rapid? 

Am dat din cap. Sigur că da. 

— Asta, a spus ea mergând spre un aparat din lemn care 
umplea un sfert din încăpere, este inima a ceea ce fac eu. Orga 
parfumierului. 

Despre care știam. Cam doi metri lungime și doi metri 
înălțime, făcut din plop. Cu trei nivele, iar în loc de clape 
pentru a cânta muzică, rânduri de flacoane de sticlă aliniate ca 
niște soldați, fiecare cu o esenţă diferită. Cea mai bună 
presupunere? Se pare că erau mai mult de trei sute de fiole. 

— Nu știm cine a fost dulgherul, a spus Jac. Dar, potrivit 
bunicului meu, este la fel de vechi ca și magazinul. Timp de 
secole, parfumierii și-au practicat meseria în laboratoare, ca 
acesta. Chiar dacă laboratoarele moderne nu mai folosesc orgi 
de parfumerie, pentru mine nu există o metodă mai bună. Așa 
cum spunea fratele meu, „parfumul este despre trecut, despre 
amintiri, despre vise”. 

Nu puteam să nu fiu de acord cu asta și i-am admirat 
dragostea evidentă pentru meseria ei. 

Jac și-a întins braţele. 

— Fiecare generaţie de parfumieri din familia mea a folosit 
aceleași sticle. 

Declaraţia ei avea ceva deopotrivă mândru și deznădăjduit. A 
mângâiat lemnul orgii. 

— Fratele meu a creat parfumuri aici. Tatăl meu înaintea lui 
și tatăl lui înaintea lui, mergând până la primul L'Etoile, care a 
deschis acest magazin în 1770. La fel ca toţi primii parfumieri, 
el fusese un fabricant de mănuși care folosea parfumuri pentru 


a impregna pieile de ied cu o aromă mai plăcută. Când a văzut 
cât de mult le plăcea clienţilor săi, a adăugat și alte produse 
parfumate. Lumânări, pomezi, săpunuri, săpunuri, pliculeţe, 
pudre, uleiuri pentru piele, creme. 

Ușa s-a deschis și recepţionera s-a întors cu o tavă cu cești 
de porțelan, o cafetieră de argint, un vas cu lapte, o zaharniţă 
și lingurite. 

— Mergem? a întrebat Jac și ne-am întors la biroul ei. 

Așezându-mă în faţa ei, am refuzat zahărul și laptele, am 
acceptat ceașca pe care mi-a oferit-o și am sorbit din cafeaua 
neagră. Deloc surprinzător, nu numai că era delicioasă, dar era 
și excepțional de aromată. 

— Ce are în ea de îi dă un parfum? am întrebat. 

— Doar câteva boabe de cacao. Îţi place? 

— Chiar mult. 

— Este una dintre primele lecţii pe care le învaţă un 
parfumier. Cum, uneori, cel mai mic adaos face diferenţa. 

— Asta e valabil și în viaţă. 

Ea a zâmbit. 

— Şi în afaceri. Presupun că vrei să știi despre Cutia de 
Sabat și ce am descoperit din mostre. 

Am dat din cap. 

— A fost o investigaţie pe cinste, a spus ea. Am făcut treaba 
acum un an. În mod uimitor, s-a dovedit că unul dintre uleiurile 
pe care mi le-a trimis Nicodeme avea multe asemănări cu un 
parfum cu care am lucrat acum șase ani. Este aceeași formulă, 
cu doar câteva variaţii. Încă mai cred că nu poate fi o 
coincidenţă. Cât de familiarizată eşti cu analizele chimice și 
proprietăţile botanice? 

Am clătinat din cap. 

— Nu prea mult, în afară de fascinația pentru întregul 
concept de parfum. 

— Când Nicodeme mi-a trimis mostrele, le-am trecut prin 
cromatografie în fază gazoasă și spectrometrie de masă. În cele 
mai multe cazuri, este folosită pentru detectarea drogurilor, 
analiza mediului și investigaţii privind explozibilii. Dar 
companiile producătoare de parfumuri le folosesc adesea 
pentru a studia aromele concurenţei. În câteva ore, aceste 
aparate pot descompune formula unui rival a cărui creare a 
durat luni de zile. 


— Ce ai aflat? 

— Am reușit să identificăm mai multe ingrediente. Câteva de 
acum mai bine de un deceniu, apoi încă două de la o 
descoperire științifică recentă. De fapt, a fost o surpriză să 
găsim acolo o anumită substanţă. În urmă cu trei ani, un 
botanist din Israel a reușit să cultive două plante străvechi, 
dispărute de ani de zile. Datorită acestui fapt, amprentele lor 
chimice se află acum într-o bază de date. Jac a luat trei foi de 
hârtie. Aici este analiza. 

Mi le-a înmânat. 

Am aruncat o privire la informaţii. Zece blocuri de copii 
separate, o mare parte din cuvinte în latină despre a căror 
semnificaţie habar nu aveam. 

— Mi-e teamă că nu știu ce reprezintă majoritatea dintre 
acestea. 

Mi-a întins mâna și i-am dat înapoi foile. 

— Amândouă aceste plante străvechi, odinioară dispărute, se 
aflau în Cutia de Sabat. Unele dintre ingrediente sunt 
inofensive, sau simple halucinogene. Dar sunt câteva care pot 
provoca niște reacţii puternice. Combinaţiile și dozajul sunt 
cheia. La multe dintre fiole, o cantitate mică ar putea provoca 
reacţii adverse - probleme ușoare, cum ar fi dureri de cap. O 
cantitate puţin mai mare duce la tulburări neurologice grave. 
Puțin mai mult și poate fi fatal. Combinatiile de plante și 
extracte din cutie au fost cu siguranţă folosite cândva pentru 
lucruri precum medicamente, afrodiziace, chiar otrăvuri. Este 
ca o farmacie mobilă. 

— Unele dintre ele includ efectul secundar al halucinațţiilor 
sălbatice? am întrebat. 

— Destul de multe, de fapt. Preoţii din vechime erau adepţi 
ai amestecului de formule care să permită utilizatorului să intre 
în stări de meditaţie profundă, se presupune că pentru a putea 
intra în comuniune cu lumea spiritelor sau pentru a visa 
profeţii. Eu personal am avut contact cu o astfel de formulă. A 
provocat ceea ce ar fi putut fi simple halucinaţii sau, mi-a 
aruncat o privire, nu sunt sigură care este sistemul tău de 
credință, așa că s-ar putea să fii sceptică în legătură cu asta. 
Amintiri din vieţi trecute. Toate provocate de inhalarea unui 
parfum străvechi. 


Cu o zi în urmă aș fi respins ceea ce tocmai spusese ca pe un 
nonsens. Dar acum aveam o minte mai deschisă. 

— Acum cred. 

— Nicodème mi-a spus că ai avut niște viziuni neobișnuite. A 
fost prima dată? 

Am dat din cap. 

— Iniţial am crezut că am avut o simplă halucinație. Fusesem 
lăsată inconștientă în timpul unui jaf. Dar apoi am intrat în 
contact cu o parte din substanţa din una dintre sticle și am trăit 
un al doilea și un al treilea incident. 

— În calitate de persoană care studiază amintirile din vieţile 
trecute de șase ani, aș fi bucuroasă să te ajut în orice fel aș 
putea. Există un expert în New York, doctorul Malachi 
Samuels, pe care l-am consultat de mai multe ori. Dacă este 
ceva cu care nu te pot ajuta, te pot pune în legătură cu el. 

I-am mulțumit și apoi ne-am concentrat asupra a ceea ce 
aveam să aflu. 

— Sticlele din cutie conţineau extracte pure de plante 
folosite și astăzi în medicamente, a spus Jac. Belladonna, 
Datura și mandragora sunt bune pentru probleme ale inimii, 
plămânilor și sistemului nervos, inclusiv pentru resuscitarea 
insuficienţei cardiace. In unele cazuri, ele pot fi folosite chiar 
ca antidot pentru otrăvuri. Din cauza unui compus numit 
tropan, pe care îl conţin, niciuna dintre ele nu trebuie 
administrată intern. Chiar și o singură doză poate provoca 
leziuni cardiace permanente sau moartea. Unii oameni chiar 
beau vin infuzat cu mandragoră sau henbane, dar pericolele 
depășesc cu mult beneficiile. Atropa belladonna are o lungă 
istorie legată de ocultism. Atropos a fost una dintre cele trei 
Zâne al căror nume înseamnă inevitabil, deoarece ea a fost cea 
care a tăiat firul vieţii provocând moartea pentru oameni. 
Drogul a fost, și încă mai este, folosit de șamani pentru a 
deschide porţi între lumi. Solanaceea care se afla și ea în Cutia 
de Sabat, este o viţă de vie cu flori purpurii strălucitoare și 
fructe roșii. Fiecare aspect al plantei este toxic. Din punct de 
vedere medical, este folosită pentru a vindeca vânătăi, 
umflături, entorse și răni, dar nu trebuie niciodată arsă sau 
ingerată. 

De parcă eu aș face-o. Lucrul meu cu cutia s-a limitat la o 
scurtă interacţiune, dar chiar și asta începea să mă 


neliniștească. Am continuat să ascult în timp ce ea îmi explica 
despre Datura stramonium, Trompeta Diavolului, care era 
periculoasă chiar și la atingere. Avea multe proprietăţi 
vindecătoare, dar provoca și halucinaţii grave și imprevizibile 
care puteau dura ore sau zile întregi. 

— Uneori, cel care o lua trebuia să fie legat pentru a-l 
împiedica să se rănească pe sine sau pe alţii, a spus Jac. A fost 
folosit de șamani și spiritiști pentru a călători în afara corpului 
lor în lumea spiritelor, pentru recuperarea sufletului sau pentru 
a inversa blestemele puse de strămoși. Este o chestie foarte 
puternică. 

— Era în cutie? 

Ea a dat din cap. 

— Şi mai era și henbana, pe care grecii antici o foloseau ca 
sedativ. Era, de asemenea, popular ca afrodiziac, adăugat în 
poţiuni de dragoste, beri, vinuri și uleiuri de masaj. Este toxică, 
halucinogenă și foarte periculoasă. 

Asta umplea flaconul de sticlă ce se afla în buzunarul meu. 

Am scos flaconul, l-am așezat pe birou și i-am explicat despre 
viziuni. Jac a ascultat, apoi a luat una dintre pipetele de plastic 
și a prelevat o mostră din sticlă, deschizând rapid, apoi punând 
la loc dopul de plută în timp ce amândoi ne tineam respiraţia. 

— Este nevoie de mai mult decât o simplă adulmecare, am 
spus. Dar nu are rost să ne asumăm riscuri. 

A depus proba într-o fiolă și a sigilat capacul. 

— Mă voi uita să văd ce este aici. Ar putea fi un amestec. 
Dintre mostrele pe care le-am testat, șapte flacoane conţin 
ingrediente pure. Trei conţineau compuși cu mai multe 
elemente, inclusiv unele din celelalte sticle. O formulă a 
provocat o stare halucinogenă de meditaţie profundă. A doua 
era un afrodisiac puternic. A treia inducea o stare meditativă 
semiconștientă, posibil un fel de ser al adevărului, cum ar fi 
etanol, scopolamină sau amobarbital. Conţinutul acelei cutii 
este, fără îndoială, periculos. Dacă se abuzează de ele, 
ingredientele pot fi fatale. A arătat spre flaconul de sticlă. Eu aș 
avea grijă cu chestia aia. 

Am reintrodus sticla în buzunar, mintea mea procesând toate 
informaţiile. În prezent, nu se știa unde se afla Cutia de Sabat. 
Fusese furată, apoi furată din nou, iar cel care o furase a doua 
oară nu era prieten cu Nicodeme sau Antoine. Cea mai bună 


presupunere? Hoţul își dorea o utilizare a conţinutului care nu 
includea crima, deoarece existau cu siguranță modalităţi mai 
ușoare de a ucide pe cineva. 

— Voi mai face câteva teste și te voi anunţa ce voi găsi, a 
spus Jac. Între timp, nu sunt detectiv, dar am un prieten care a 
fost odată. M-a ajutat în trecut. Nicodeme a sugerat că s-ar 
putea să ai nevoie de cunoștințe locale. 

A întins mâna după un bloc de hârtie, a notat un nume și un 
număr de telefon, apoi mi l-a înmânat. 

Pierre Marcher. 

Am băgat informaţia în buzunar. 

— Ai o adevărată enigmă în mâinile tale, a spus Jac. 

Era puţin spus. 


Capitolul 9 

Am ieșit din parfumerie și mi-am verificat telefonul pentru a 
vedea dacă nu cumva Antoine mi-a trimis un mesaj. Nu o 
făcuse, așa că i-am trimis un alt mesaj că sunt disponibilă, apoi 
am mers spre Sena. Oricând altcândva, frumuseţea râului și 
seninătatea împrejurimilor m-ar fi liniștit, dar nu și astăzi. 
Telefonul meu a vibrat și am verificat ecranul, sperând să văd 
un mesaj de la Antoine. 

Dar era Cotton. 

Ai aflat ceva despre halucinaţiile tale? 

În timpul călătoriei cu trenul spre nord îl sunasem și îi 
povestisem despre vise, împărtășindu-i planurile mele pentru 
Paris. Nu fusese încântat de decizia de a inhala intenţionat din 
sticlă, dar avea încredere în judecata mea. Așa cum și eu aveam 
încredere în a lui. Încă unul dintre motivele pentru care făceam 
o echipă grozavă. 

I-am răspuns că o văzusem pe Jac și am scris o versiune 
prescurtată a ceea ce conţinea Cutia de Sabat, apoi l-am 
întrebat ce credea că ar putea face cineva cu un asemenea 
sortiment. 

Va trebui să mă gândesc la asta. Tinem legătura. 

Nu a fost de prea mare ajutor, dar era de asemenea la mare 
distanţă și în afara problemelor. Asta era chestia cu bărbaţii. 
Erau niște reparatori. Le plăcea să îmbunătăţească situaţiile 
proaste. Probabil venea din Epoca de Piatră și de la vânătorii 
culegători și toate prostiile alea. Dar rareori am avut nevoie de 
un reparator. Preferam să-mi rezolv singură problemele. Ceea 
ce era un alt motiv pentru care îl iubeam pe Cotton. Era mai 
mult un ascultător. Asta îmi era de folos, iar Cotton se pricepea 
foarte bine, după cum spunea el, „să-și ţină gura închisă și 
urechile deschise”. 

Am ezitat să pun telefonul deoparte, lăsându-mi degetele să 
zăbovească pe suprafaţa lui. Deși era doar simbolic, era totuși o 
legătură cu el. Chiar dacă eram obișnuiți să fim despărțiți, îmi 
era dor de el. Trecuseră mai bine de două săptămâni de când 
ne văzusem ultima oară și avea să treacă cel puţin tot atât sau 
mai mult până la următoarea noastră vizită. M-am întrebat de 
multe ori cum ar fi să fiu cu el tot timpul. Nu avusesem 
niciodată un asemenea nivel de apropiere cu nimeni. Dar, mă 


hotărâsem deja că el era singurul bărbat cu care acest lucru ar 
putea fi posibil. 

Într-o zi. 

Am traversat Pont Carrousel. Deși era abia dimineaţa târziu, 
erau deja cupluri pe podul arcuit, zăbovind, ţinându-se de 
mână, unele sărutându-se. Orașul îndrăgostiţilor, nu-i așa? Un 
clișeu, dar adevărat. Întotdeauna m-am simţit bine aici. M-am 
gândit din nou la Cotton, încă îi simțeam lipsa, și la visele 
ciudate. Încă nu voiam să le numesc amintiri. 

Deci, ce erau? 

Mi-am continuat drumul în Grădina Tuileries și am ieșit pe 
Rue Rivoli. De acolo am mers pe jos până la Place Vendôme, 
unde se află faimosul hotel Ritz și unele dintre cele mai 
exclusiviste magazine de bijuterii din lume. Se știe că am 
cheltuit ceva bani acolo. Întorcându-mă pe Rue Danielle 
Casanova, am mers până la jumătatea străzii și am găsit 
intrarea la Casa de Licitaţii Du Lac. 


XXX 


Întâlnirea mea cu Claude Mantte a fost dezamăgitoare. Am 
aflat puţine lucruri pe care nu le știam deja și am plecat cu o 
dispoziţie întunecată. Pentru a treia oară i-am trimis un mesaj 
lui Antoine, care încă nu-mi răspunsese. Dar de data asta am 
primit un răspuns. 

Prin intermediul unui telefon. 

— E timpul să ne întâlnim, a spus el. 

— Te simţi bine? Te-am lăsat la pământ ca să cer ajutor. Dar 
când m-am întors nu mai erai acolo. _ 

— Nicodème mi-a spus unde te-ai dus. Intoarce-te la 
parfumerie și așteaptă afară. Vin și eu imediat. 

Tonul lui era iritat, dar l-am ignorat și am acceptat să merg 
acolo. Mi-a luat mai puţin de un sfert de oră să refac traseul. 
Am stat în fața magazinului, vizavi pe stradă, așteptându-l. În 
cele din urmă, un Citroen negru a oprit ușor pe trotuar și ușa 
din partea pasagerului s-a deschis. Antoine se afla la volan, cu 
un bandaj pe partea dreaptă a frunţii și un altul în jurul 
încheieturii mâinii stângi. 

— Urcă. 

Am făcut-o și el a plecat. 


— Sunt aici, a spus el, fără niciun preambul, pentru că fratele 
meu, Denton, este la Paris. Cred că el a fost în spatele atacului 
asupra noastră, a amândurora. 

— Ești bine? 

A făcut un gest către mâna lui. 

— Lovit, cu siguranţă. Un drumeţ a venit și m-a ajutat. M-au 
dus la spitalul din Monaco. 

Eu verificasem doar la Nisa. 

— Tu ești în regulă? a întrebat el. 

— Am avut niște halucinaţii după aceea și o durere de cap. 

— Vrei să spui ca niște vise, dar mai mult, ca și cum ai fi fost 
acolo, trăind totul? 

Am dat încet din cap. 

— Şi tu? 

— Am mai trăit asta înainte. După cum ţi-am spus, Cutia de 
Sabat a aparţinut tatălui meu. A păstrat-o în casa noastră timp 
de mulţi ani. Odată, curiozitatea a pus stăpânire pe mine și am 
explorat conţinutul ei. Am mirosit din una dintre sticle și am 
leșinat. M-am trezit cu o amintire din alte vremuri. Fusesem pe 
un câmp de luptă în timpul Primului Război Mondial, în 
tranșee. Un loc oribil. Erau împușcături, moarte, apoi gaze 
otrăvite. A fost atât de real. Aproape copleșitor. 

— Visele mele erau mai benigne. Eram o femeie pe nume 
Morgan le Fay. Eram într-o pădure, cu ploaie. Era o cetate care 
îmi aparţinea, dăruită de fratele meu vitreg, dar el a decis să o 
ia înapoi. Mi-a fost puţin jenă să continui, dar știam că trebuie 
să o fac. Și făceam dragoste cu un bărbat, acolo, pentru a mă 
proteja. 

Trebuia să existe o explicaţie logică, dar, pentru viaţa mea, 
nu mă puteam gândi la una. 

— De aceea ai vrut cutia înapoi? am întrebat. Pentru a 
experimenta mai multe vise. 

El a dat din cap. 

— Şi pentru a găsi niște răspunsuri. Mă deranjează de mult 
timp. 

El a navigat prin trafic și eu i-am explicat tot ce am aflat 
despre ingredientele cutiei, apoi l-am întrebat: 

— De ce crezi că fratele tău a fost în spatele ambuscadei și a 
jafului? 


— Denton știe despre cutie și despre ce pot face 
amestecurile. Și el le-a mirosit odată. Ştia, de asemenea, cine a 
cumpărat cutia și că aveam de gând să o recuperez. Am vorbit 
acum câteva zile. 

— De ce nu te-a ajutat pur și simplu? De ce să te atace? 

— Pentru că știa că nu aveam de gând să i-o dau. Nu am 
încredere în el. 

Eram uimită. 

— Dar să te atace? Este capabil de așa ceva? Nu aveam fraţi 
și surori, dar ideea ca unul să facă ceva atât de violent mi se 
părea de neconceput. De unde ști că a fost el? 

— A lăsat o carte de vizită. 

Și-a întins încheietura mâinii și mi-a arătat o brățară cu șnur 
albastru care susţinea un mic talisman de metal. 

— Este un ochi rău, a spus el. Bunica noastră ne-a dat 
fiecăruia câte unul. 

A băgat mâna în buzunarul de la pantaloni și a scos o brățară 
identică, cu cercul de șnur tăiat. 

— Era întinsă deasupra mea când m-am trezit. Modul lui de 
a-mi spune să mă retrag. 

— De ce contează atât de mult cutia aia pentru el? Crezi că 
plănuiește să folosească acele uleiuri străvechi? 

— Chiar nu știu. 

A tăcut pentru moment. Mi-am amintit ce-mi spusese Cotton 
despre Denton Lussac. 

— Fratele tău lucrează pentru Lydia St. Benedict? 

— Da. Şi asta este ceea ce mă îngrijorează. Mă întreb dacă 
nu cumva toate astea au vreo legătură cu alegerile. 

Despre care știam că erau peste cinci zile. Campania dintre 
președintele Casimir şi contracandidatul său, Lydia St. 
Benedict, fusese una dintre cele mai proaste din istoria Franţei. 
Acuzaţii și contra-acuzațţii fuseseră aruncate de ambele părți. 
Sondajele erau în impas, ţara era împărţită în proporţie de 
50/50 și părea o situaţie fără ieșire. 

— Dezbaterea finală este mâine seară, a spus el. 

— Ce legătură ar putea avea Cutia de Sabat cu asta? 

— Fratele meu a fost cândva o persoană minunată. Dar i s-a 
întâmplat ceva, acum cinci ani, după ce tatăl nostru a murit. A 
fost exclus din testament, nu a primit nicio moștenire, și asta l- 
a afectat foarte tare. Ne-a urât pe mine și pe fratele nostru mai 


mare și ne-a învinovăţit pentru mustrarea tatălui. A devenit 
lipsit de scrupule, avid de putere și mincinos, toate acestea 
făcându-l imprevizibil și periculos. Nu m-a urmărit la Eze și nu 
a luat acea cutie doar din cauza unei rivalități între fraţi. Ceva 
se întâmplă aici și trebuie să aflăm ce. 

— Noi? 

— Am nevoie de ajutorul tău. Acest lucru mă depășește cu 
mult. Nicodème spune că ești o femeie pricepută și cu mijloace. 
Şi exact de asta am nevoie. 


Capitolul 10 

Am mers până la un apartament din Arondismentul 16 
despre care Antoine mi-a spus că aparținea unui prieten care i-l 
oferise pentru câteva zile. Era așezat la etajul al doilea al unei 
locuinţe clasice Belle Epoque din secolul al XIX-lea, cu tavane 
și ferestre înalte care dădeau spre o curte plantată cu copaci și 
o grădină cu un design complicat. Se pare că prietenul lui 
Antoine iubea cărțile, pereţii fiind căptușiţi de rafturi pline cu 
volume, noi și vechi. Prezenţa lor m-a făcut să-mi fie și mai dor 
de Cotton, căruia nu-i plăcea nimic mai mult decât să caute 
prin anticariate și pieţe de vechituri prime ediţii rare. 
Mobilierul modern  contrabalansa  mulurile tradiționale, 
parchetul și covoarele. Trecuse de ora prânzului și niciunul 
dintre noi nu mâncase, așa că, din alimentele pe care le avea în 
mașină, am făcut omlete cu brânză. Antoine a deschis o sticlă 
de Sancerre însușită de pe raftul de vinuri din bucătărie. După 
ce mâncarea a fost gata, ne-am luat farfuriile și paharele și ne- 
am așezat la masa din sufragerie. 

— Va trebui să ne confruntăm cu Denton, a spus el. Dar el nu 
se va deschide pur și simplu și nu va recunoaște ceea cea 
făcut. Nu este în firea lui. Din fericire, este un fanfaron. 

— Spre deosebire de tine? 

— Suntem diferiţi în atâtea feluri. Dar ar putea să facă aluzie 
la planurile sale dacă găsim îndemnul potrivit. 

— Faţă de tine? 

Antoine a clătinat din cap. 

— Nici o șansă. Pentru el, eu sunt dușmanul. 

— Cât de bine îi cunoști pe oamenii din viaţa lui? Există 
femei? 

— E homosexual. 

— Există bărbaţi? 

— Sunt sigur că sunt câţiva. 

— Cineva de care este apropiat? 

Antoine s-a încruntat. 

— Habar n-am. Ne-am înstrăinat de mult timp. 

— Şi totuși aţi vorbit săptămâna trecută. 

— Trebuia să știu dacă a început să caute cutia. 

— Se pare că nu. 

El a dat din cap. 

— Nu până ieri, cel puţin. 


Am fost de acord. Denton Lussac trebuia să fie găsit. Şi 
repede. Îl auzisem pe Cotton plângându-se de multe ori de 
implicarea localnicilor într-o operaţiune. Rareori se dovedeau a 
fi de ajutor. Dar aceasta nu era o misiune a Departamentului de 
Justiţie al Statelor Unite. lar eu nu eram un agent de informaţii. 
Ajutorul aici ar fi fost apreciat. Mi-am amintit de cartea de 
vizită din buzunar pe care mi-o dăduse Jac L'Etoile cu numele și 
numărul lui Pierre Marcher. L-am găsit și am dat un telefon de 
pe mobilul lui Nicodème. Marcher a răspuns la al doilea apel. I- 
am explicat cine eram și cine îl recomandase. 

— Orice pentru Jac, a spus el. Şi ea a sunat și mi-a spus că s- 
ar putea să am vești de la tine. 

A fost de acord să ne întâlnim în decurs de o oră la un bistro 
local. 

Cafeneaua Winka. 


XXX 


Antoine și cu mine am intrat în cafenea și am cercetat feţele. 
Mesele erau aproape pline, dar nu se punea problema care 
dintre ele îl găzduia pe Pierre Marcher. S-a ridicat în picioare 
când ne-am apropiat. Era scund și subţirel, cu părul negru, dat 
pe spate. Purta ochelari eleganti, cu rame de sârmă, iar în locul 
unde ar fi trebuit să fie sprânceana dreaptă avea o cicatrice 
albă și zdrenţuită, ca o crăpătură într-o piesă de ceramică 
smălțuită, de altfel foarte bună. Costumul său bleumarin îi 
venea bine, iar cămașa sa albă și apretată părea proaspăt 
spălată. 

— Inspectorul Marcher? am întrebat. 

— Marcher este bine. Nu mai sunt la poliţie. 

Ne-am așezat la masă. A apărut un chelner și atât eu cât și 
Antoine am comandat cafea. Ne-a luat aproape o jumătate de 
oră să explicăm situaţia și ceea ce știam, precum și o schiță a 
ceea ce aveam nevoie să aflăm. 

— Ştiu de fratele tău, i-a spus Marcher lui Antoine. 

Ştiam la ce se referea. În mod oficial. În calitate de fost 
poliţist. 

Antoine părea să înţeleagă și el. 

— Reputația fratelui meu nu este bună, așa că simte-te liber 
să spui tot ce ai în minte. Nu ne înţelegem de ani de zile și nici 


el cu altcineva din familie. Sunt puţine lucruri pe care ai putea 
să le spui care să mă șocheze sau să mă dezamăgească. 

— Era în vizorul nostru. L-am interogat de câteva ori, dar nu 
am reușit niciodată să adunăm suficiente probe pentru a-l 
acuza. 

Antoine a dat din cap. 

— Te referi la șantaj. 

M-am uitat la el. 

— Despre ce vorbești? 

— Au existat zvonuri că fratele meu ar fi șantajat mai mulţi 
membri ai Adunării Naţionale. 

— Chiar asta a făcut, a spus Marcher. Din păcate, nu am 
reușit niciodată să aflăm întreaga poveste. Nici unul dintre 
membrii Parlamentului nu a vrut să depună plângere. Pe bună 
dreptate, presupun, din moment ce mizeria era adevărată. 

— Fratele meu este de închiriat pentru cel care oferă mai 
mult. Iar în acest sezon politic, doamna St. Benedict pare să fie 
cea care are buzunarele cele mai adânci. Lucrează cu ea de 
ceva vreme. Presa s-a întrebat cum a reușit ea să contracareze 
trucurile murdare ale lui Casimir? Câștigurile ei în sondaje sunt 
datorate lui Denton. N 

Alegerile fuseseră la ştiri în ultimele câteva săptămâni. In 
ciuda faptului că se afla în funcție de aproape cinci ani, 
preşedintele Yves Casimir nu reuşise niciodată să se conecteze 
cu oamenii. Terorismul paralizase comerţul turistic francez, 
economia rămăsese în urmă, imigrația rămânea o problemă 
continuă. Relaţiile cu UE și cu America erau tensionate. In loc 
să calmeze temerile sau să ofere speranţă, Casimir a ales o 
abordare indiferentă, care l-a făcut extrem de nepopular. 
Adversara sa, Lydia St. Benedict, părea antiteza sa. O văduvă, 
al cărei soţ murise într-un atac terorist la Nisa. Ea se afla la un 
hotel cu cei doi copii ai lor, care erau în pat răciţi, când soţul ei 
ieșise la plimbare și nu se mai întorsese. Ceea ce a lucrat 
împotriva ei a fost lipsa de experiență. Împreună cu faptul că 
Casimir avea reputaţia de a juca dur. Experții așteptau să vadă 
dacă doamna St. Benedict îl putea învinge pe Casimir la 
propriul său joc. Alegerile erau la mai puţin de o săptămână 
distanţă, iar mâine seară avea loc ultima dezbatere naţională a 
candidaților. 

— Crezi că fratele tău îl urmărește pe Casimir? am întrebat. 


Antoine a ridicat din umeri. 

— Nu se știe ce urmărește, dar Cutia de Sabat are legătură 
cu asta. A venit după mine cu un motiv. Este singurul lucru 
care are sens. 

— Poţi să ne ajuţi? l-am întrebat pe Marcher. 

Inspectorul nu a ezitat. 

— Am crezut că nu o să mă întrebaţi niciodată. 

Am înţeles. 

— Afaceri neterminate? 

— Ceva de genul ăsta. 

Mi-am amintit tot ce îmi spusese Jac L'Etoile despre 
halucinaţiile puternice date de ce era în interiorul cutiei. Era 
clar că și Marcher se gândea. Aproape că puteam să-i citesc 
gândurile. În cele din urmă, a aruncat o privire spre mine. 

— Un om ca Yves Casimir este vulnerabil în mai multe feluri. 
Ceea ce înseamnă că un om ca Denton Lussac are un câmp 
fertil de arat. Sunt de acord cu Antoine. Este ceva mult mai 
important decât găsirea unei cutii vechi. 


Capitolul 11 

Am decis să ne despărțim. 

Existau prea multe locuri unde ar putea fi Denton pentru ca 
noi să rămânem împreună. Marcher avea de gând să 
supravegheze reședința lui Denton și să-l urmărească pe el sau 
pe oricine s-ar putea găsi acolo. Antoine și cu mine ne-am 
îndreptat spre casa Lydiei St. Benedict. Marcher aflase prin 
legăturile sale din poliţie că doamna candidat se afla acolo, 
pregătindu-se pentru viitoarea dezbatere finală, copiii ei fiind 
alături de bunica lor în timpul ultimei etape a cursei. 

St. Benedict locuia la treizeci de minute de Paris, în 
Barbizon, un orășel situat la marginea pădurii Fontainebleau, 
cândva terenul de vânătoare preferat al regilor Franţei. 
Călătoria a durat o oră cu mașina lui Antoine. Traficul fusese 
aglomerat până când am ieșit din suburbii. Vizitasem palatul 
din Fontainebleau de mai multe ori. Pentru cineva ca mine, 
interesat de arhitectura medievală, situl era o vizită obligatorie. 
Faimosul său castel servise drept reședință suverană timp de 
peste opt sute de ani. Capetiens, Valois, Bourbon, Bonaparte și 
Orleans și-au lăsat amprenta. Catherina de Medici s-a folosit cu 
inteligență de pasajele sale secrete pentru a-și spiona soţul și 
amanta acestuia. Inainte de a fi exilat la Elba, Napoleon a 
abdicat acolo. 

În timp ce îmi terminam doctoratul, am petrecut câteva 
săptămâni la Château de Fontainebleau și am ajuns să cunosc 
nu numai clădirile, ci și pădurile, împrejurimile și orașul. Hanul 
pe care îl frecventam se afla la mică distanţă de mers pe jos de 
casa Lidiei St. Benedict. Am rezervat două camere pentru o 
noapte și am aflat de la recepţioner că St. Benedict era acasă. 
Am făcut duș, m-am îmbrăcat și am luat amândoi o cină ușoară 
cu supă și salată la o cafenea din apropiere. In timp ce 
mâncam, i-am auzit pe cei de la masa alăturată, care păreau a 
fi din suita de campanie a lui St. Benedict. Erau optimiști, 
discutau despre cifrele din sondaje ale candidatei lor, toţi se 
simțeau bine în legătură cu dezbaterea de mâine seară. Am 
părăsit cafeneaua în jurul orei nouă fără un sfert. 

Drumul până la casa lui St. Benedict a durat zece minute. 

Era așezată printre copaci, în afara drumului. Luminile 
ardeau atât la parter, cât și la etaj. In rest, casa părea liniștită. 
O singură mașină stătea parcată pe alee. 


— Să sunăm la sonerie? a întrebat Antoine. 

— Întotdeauna mi-a plăcut abordarea directă. Dar lasă-mă pe 
mine să fac asta. Nu știm cine mai este acolo. 

Părea să înţeleagă. 

— Denton? 

Am dat din cap. 

— Mai bine aștepți aici. După cum ai spus, nu ești persoana 
potrivită pentru a-l aborda. 

El a dat din cap. 

L-am lăsat între copaci, m-am îndreptat spre ușa din faţă și 
am sunat la sonerie. Nu a răspuns nimeni. Am așteptat, dar nu 
a venit nimeni. Nici un majordom sau menajeră? Cu siguranţă 
St. Benedict avea angajaţi. M-am îndepărtat de ușă și i-am 
făcut semn lui Antoine să rămână pe loc. Apoi am mers pe 
lângă și am explorat terenul. Casa era tipică pentru mijlocul 
anilor 1700, probabil deţinută cândva de cineva important, 
apropiat de familia regală. Zidurile erau dintr-o piatră caldă, de 
un gri cremos, despre care știam că provenea din carierele 
Oise, la aproximativ douăzeci și cinci de mile de Paris. 

Am ocolit partea îndepărtată și am văzut o fereastră deschisă 
la parter. M-am apropiat și am tras cu ochiul în bucătărie. 
Căminul antic din piatră era încă intact, cu o oală din fontă 
atârnată de un cârlig. Judecând după soba elaborată din oţel 
inoxidabil, vatra nu mai era folosită. Dar era clar că o mare 
parte din farmecul vechi supravieţuise renovărilor. 

Nu era nimeni prin preajmă. 

Am decis să fiu îndrăzneață și am urcat înăuntru. 

M-am strecurat prin bucătărie și am explorat restul 
camerelor de la parter. Un foc ardea în vatra din sufragerie - 
neobișnuit dacă nu era nimeni acasă. Un pahar de vin roșu pe 
jumătate plin se odihnea pe măsuţa de cafea. Lângă ea se afla 
un pahar în care se afla un sfert de centimetru de lichior brun. 
O adulmecare mi-a spus că era scotch. 

Adânciturile de pe canapeaua Regency păreau să indice că 
două persoane stătuseră acolo nu cu mult timp înainte. 
Sufrageria se profila goală, dar scaunele erau trase la 
întâmplare. Hârtiile erau împrăștiate deasupra și un laptop 
deschis afișa o imagine a lui St. Benedict la un pupitru. Un 
indicator arăta videoclipul la jumătate. Totul aici părea ca o 
treabă neterminată. 


Am mers pe un coridor scurt până la o bibliotecă goală, apoi 
am urcat scările. Fiecare dintre cele patru dormitoare erau 
goale. Două dintre ele erau camere de copii. Un al treilea, o 
cameră de oaspeţi, părea să fie folosit de un bărbat, judecând 
după haine și pantofi. Ultimul dormitor, la capătul opus al 
holului, era cel matrimonial, care mirosea a parfum. Încă un 
rând de scări și am găsit un labirint de camere ale servitorilor 
și o cameră de joacă pentru copii. 

Nici acolo nu era nimeni. 

Intoarsă la parter, am stat în hol și am absorbit atmosfera. 
Dacă exista viaţă în această casă, nu o puteam auzi sau vedea. 
M-am plimbat încă o dată prin camere și mi-a venit un gând. 
Casele vechi ca aceasta aveau de obicei subsol și poate chiar 
încă o încăpere dedesubt. Din ceea ce știam despre arhitectura 
secolului al XVII-lea, cele mai multe intrări sub pământ se 
făceau dinspre bucătărie. M-am întors acolo și am găsit o scară 
care ducea spre un subsol luminat, ventilat și împărțit în 
încăperi. Erau camere de depozitare, o pivniţă de vinuri, chiar 
și o spălătorie. Dimensiunea sa era mai mică decât mă 
așteptam. În mod obișnuit, un subsol se întindea pe toată 
suprafaţa casei, făcând parte din fundaţia de piatră. 

Dar nu și aici. 

O liniște mormântală m-a învăluit. 

Apoi am început să aud sunete. 

Inăbușite. 

Greu de identificat. 

Am închis ochii și am ascultat. 

Le-am auzit din nou. 

Mai clare. 

M-am dus aproape de perimetrul pereţilor exteriori, lipindu- 
mi urechea de piatră. 

Nimic. 

Oare îmi imaginam? 

Am urcat scările și am mers din nou la primul etaj, calculând 
dimensiunile, numărând pașii, măsurând cu privirea și 
comparându-le cu subsolul unde tocmai fusesem. M-am 
asigurat că spaţiul pe care tocmai îl explorasem în subsol se 
afla sub bucătărie, living și sufragerie, dar nu se extinsese sub 
solar, sub bibliotecă sau sub baia de lângă ea. 

Interesant. 


Uneori, o diplomă în arhitectură medievală îmi era de folos. 
Ştiam că locuinţele construite înainte de 1900 aveau adesea 
camere ascunse. Uneori, acestea serviseră drept spaţii private. 
Intrările în aceste camere secrete erau adesea ascunse în 
spatele unor pereţi falși, de multe ori în interiorul dulapurilor 
sau în spatele unor rafturi sau servante. Toate clișeele din 
cărti, filme și romane erau adevărate. De dragul minuţiozităţii, 
am cercetat rafturile din bibliotecă, dar niciunul dintre ele nu s- 
a deschis. M-am întors în sufragerie și m-am uitat pentru ultima 
oară în jur. 

Ceva nu mi se părea în regulă în tot acest loc. 

Şi chiar dacă nu o cunoșteam pe Lydia St. Benedict, m-am 
simţit obligată să mă asigur că totul era în regulă cu ea. 

Privirea mea s-a concentrat pe vatră, unde focul devenise 
doar niște rămurele aprinse. Șemineul în sine era de două ori 
mai mare decât dimensiunea normală - suficient de mare 
pentru ca cineva să intre în el cu condiţia să se aplece. M-am 
întors în bibliotecă, care avea aceleași tavane înalte și același 
șemineu  supradimensionat. Rămășițele ultimului foc care 
arsese acolo erau reci la atingere, deși mirosul de fum și de 
lemn ars persista. Am ocolit suportul pentru lemne, am intrat în 
vatră și m-am ascuns înăuntru. Pereţii erau arși. Cenușa licărea 
pe grătar. 

Apoi i-am văzut. 

Urme de pași în cenușă. 

Un set de femeie, celălalt de bărbat. 

Am apăsat pe peretele din dreapta. Nu s-a întâmplat nimic. 
Nici peretele din spatele incintei nu a cedat. Dar peretele din 
stânga s-a mișcat. S-a deschis fără niciun zgomot, balansându- 
se ușor spre interior și dezvăluind o scară de piatră. O briză de 
aer rece s-a ridicat fără nici măcar un miros de mucegai. Nu 
existau pânze de păianjen nicăieri. Acesta era un pasaj folosit. 
Am coborât pe scara de piatră până la o ușă de stejar, 
completată de un inel și balamale de fier, lipsite de rugină. 

Am apucat inelul și am împins ușor. 

Ușa s-a deschis fără niciun sunet. 

Suficient pentru ca eu să văd ceva uimitor. 


Capitolul 12 

O temniţă. 

Sau, mai exact, o temniţă sexuală. 

O cameră de joacă, dacă îmi amintesc termenul corect. 

Luminile erau slabe, iar umbrele grele. Era complet echipată. 
Cătușe pe perete. Cușcă de fier. Rafturi cu bice. Lanţuri. 
Frânghii. Bănci. Și Lydia St. Benedict, desfăcută pe un X negru, 
cu talia, încheieturile mâinilor și gleznele legate de o cruce a 
Sfântului Andrei. Nu că aș fi participat vreodată, dar nici eu nu 
eram ignorantă la astfel de lucruri. Numită după crux 
decussata, crucea diagonală pe care a murit Sfântul Andrei, 
adaptată de lumea erotică ca un dispozitiv de durere și plăcere. 

St. Benedict era dezbrăcată, cu excepţia unui guler din piele 
neagră. Un bărbat stătea în faţa ei, ţinând în mână o cravașă de 
piele. Și nu orice bărbat. Aceeași înălțime, constituţie și faţă ca 
și Antoine, doar că era puţin mai tânăr. 

Fratele lui, Denton. 

Care folosea cravașa pentru a-i tachina sânii. Primul meu 
instinct a fost să mă grăbesc și să opresc violenţa. Dar mi-am 
dat seama că eu eram intrusul aici. Acesta era un loc privat și 
St. Benedict nu părea să fie în pericol. Dimpotrivă. Părea să se 
bucure de ceea ce se întâmpla. Ceea ce mi-a provocat 
îngrijorare a fost trepiedul care se afla într-o parte și care ţinea 
un telefon mobil argintiu, cu camera îndreptată spre scenă. 

Îngrijorător. 

Dar, din nou, cine eram eu să judec? 

Pe o masă am văzut Cutia de Sabat, câteva dintre sticlele 
sale scoase, dar încă acoperite de dopuri. Asta ridica cele mai 
serioase semne de alarmă, având în vedere efectele lor 
puternice. Ușa în care mă aflam se afla în umbră, la vreo zece 
metri de actul sexual în desfășurare. Niciunul dintre ei nu m-a 
observat. Am continuat să privesc, deopotrivă stânjenită de 
voyeurismul meu de moment și captivată de scenă. Cunoșteam 
oameni cărora le plăcea acest gen de lucruri. Acel amestec 
atrăgător de durere și plăcere, dominație și supunere, a da șia 
primi. 

Ochii Lydiei St. Benedict au rămas nefocalizaţi și abătuţi. 
Denton părea un portret al controlului. Fără emoţii și puternic. 
Și-a încetat jocul și s-a întors. Ne-am văzut unul pe celălalt în 


același timp. Primul meu instinct a fost să merg înapoi și să 
închid ușa, dar nu m-am mișcat. 

— Vino mai aproape, a spus el. 

Am pășit în temniţă. 

— Nu este ceea ce pare. 

Făcuse un pas spre mine și nu mă întrebase cum mă cheamă, 
nici măcar nu părea surprins că mă aflu aici. Dar de ce ar fi 
făcut-o? Dacă Antoine avea dreptate, acesta era omul care ne-a 
atacat pe Aleea Filozofilor. Deci îmi cunoștea faţa. 

S-a apropiat și s-a oprit. 

— Sunt Denton Lussac. 

Poate că diplomaţia era cea mai potrivită abordare pentru 
această zi. 

— Cassiopeia Vitt. 

Mâna lui dreaptă s-a ridicat în sus într-o clipă. 

Capătul metalic al biciului m-a lovit peste tâmpla dreaptă. 

Și lumea s-a dizolvat în negru. 


XXX 


Cam atât despre diplomaţie. 

Mă durea capul. 

Incet, am deschis ochii. Am încercat să ridic un braţ pentru 
a-mi examina scalpul, dar nu mi-am putut mișca niciuna dintre 
mâini. Legăturile din jurul încheieturilor mi le ţineau la spate. 
Picioarele îmi erau la fel de imobilizate. Apoi mi-am dat seama 
că ceva îmi umplea gura. 

Denton s-a uitat fix la mine. 

— Ai mai experimentat vreodată un căluș cu bilă? 

Am clătinat încet din cap. 

— Scopul său este cel mai adesea umilirea. Gura îţi este 
parțial forțată să se deschidă, iar bila de cauciuc te împiedică 
să înghiţi eficient. Scuipatul se acumulează sub limbă și, în cele 
din urmă, îţi salivează prin părţile laterale ale gurii. Din 
moment ce mâinile îţi sunt imobilizate, nu ai nimic liber cu care 
să te ștergi pe faţă. În mod incredibil, această simplă încălcare 
a igienei poate dărâma o persoană. 

Cuvintele lui au venit cu subiect și predicat, fără nicio umbră 
de îngrijorare. Din fericire, fusesem în situaţii mai rele și, mai 


mult decât atât, am refuzat să-l las pe acest nemernic să mă 
afecteze. i 

— Durerea este o ramificație a umilinței, a spus el. In funcție 
de mărimea mingii, de mărimea gurii tale și de cât de tare sunt 
fixate legăturile, mingea îţi poate forța maxilarul să se deschidă 
nefiresc de larg. Ceea ce nu pare a fi mare lucru, dar, cu 
timpul, poate deveni chinuitor. Şi nici nu trebuie să treacă atât 
de mult timp. La umilință se adaugă și faptul că nu vorbeşti clar 
atunci când bila este scoasă. Este o jucărie pe cinste. 

Mi-a scos bila din gură. 

Am înghiţit cu greu. Deși eram la mila lui, legată de unul 
dintre scaunele de fier, nu eram neajutorată. In schimb, 
absorbeam tot ce mă înconjura. Mă pregăteam. Planificam. 
Aşteptam. 

In cealaltă parte a încăperii, Lydia St. Benedict zăcea goală 
într-o cușcă, se părea că doarme. Ce priveliște ciudată să vezi 
un candidat la președinția Franţei într-o asemenea stare de 
neajutorare. Imaginea ei era cea a unei personalităţi de tip A. O 
femeie alfa. În control total. Dar apoi mi-am dat seama că totul 
avea sens. Gusturile ei sexuale aparente se bazau pe încredere, 
siguranţă și abandon, suprapuse cu elementul de conducător. 
Dominantă și supusă. Roluri inegale care duceau la excitare și 
satisfacţie. Un joc consensual, conștient de riscuri, în care 
supunerea era doar cu numele, deoarece controlul final 
revenea celui care primea durerea și plăcerea. Și nu invers. 
Păcat că majoritatea alegătorilor francezi nu ar înţelege 
adevărul situaţiei. Dacă ar vedea-o acum, cel mai probabil ar fi 
o sinucidere politică. 

Și acest gând m-a înfuriat în numele ei. 

Denton s-a apropiat de St. Benedict și i-a șoptit printre 
gratiile cuștii: 

— Lydia? 

Ea a deschis ochii și s-a uitat în jur, părând confuză. 

— Nu mă simt bine. Ce se întâmplă cu mine? Denton? Te rog, 
spune-mi. 

A deschis cușca. 

— De ce am capul înceţoșat? 

Părea un copil mic. Apoi mi-am dat seama că era drogată. 
Fără îndoială. Probabil ceva din Cutia de Sabat. M-am întrebat 
care dintre preparate le folosise. Şi mi-am amintit de 


avertismentul lui Jac că amestecarea ingredientelor poate fi 
periculoasă și fatală. M-am uitat fix la trepied și am observat că 
telefonul mobil argintiu dispăruse. Cutia de Sabat rămăsese pe 
masă, cu câteva dintre sticlele sale cu dop afară. 

St. Benedict s-a clătinat ca și cum ar fi fost în transă. Capul îi 
căzuse într-o parte. Masca de îngrijitor a lui Denton dispăruse, 
fiind înlocuită de ochii reci, calculaţi și de o faţă rigidă. Am tras 
de legături, dorind să-l așez în cușca pe care ea tocmai o 
eliberase. În mod clar încălcase încrederea enormă pe care i-o 
acordase. 

— Ce faci? am întrebat. 

El s-a uitat înapoi la mine. 

— Câştig alegerile. 

A ajutat-o pe St. Benedict să iasă din temniță și i-a înfășurat 
o pătură în jurul goliciunii ei. Ea nu s-a întors deloc, nu m-a 
văzut și nici măcar nu avea idee că eram acolo. 

Mintea îmi zbârnâia. 

Denton Lussac nu lucra pentru St. Benedict. Lucra pentru 
adversarul ei, președintele Yves Casimir. Ce mod mai bun de a 
înclina o alegere strânsă decât printr-o calomnie personală 
profundă? Înclinaţiile sexuale ale Lydiei St. Benedict ar fi fost, 
cel puţin, îngrozitor de jenante. E adevărat, francezii erau 
liberali în atitudinea lor sexuală. Multe lucruri erau iertate. A 
avea o aventură sau un copil din flori abia dacă ridica o 
sprânceană. Dar ar accepta electoratul că femeia care 
candidează pentru a fi unul dintre cei mai puternici lideri din 
UE era o supusă care permitea - chiar se bucura - ca 
partenerul ei să o domine fizic și mental? Nu este imaginea pe 
care și-ar dori-o niciun lider naţional. Și, în cazul unor alegeri 
strânse, aceasta ar putea reprezenta câteva puncte procentuale 
de influenţă, ceea ce ar face diferenţa. 

Ușa de stejar s-a închis. 

Apoi s-a redeschis. 

Denton a trecut dincolo și mi-a introdus din nou călușul cu 
bilă în gură. 

— Era să uit. 

A plecat. 

Domnea tăcerea. 

Eram prinsă în capcană. 


Capitolul 13 

A trecut o jumătate de oră până când s-a întors Denton. 

Singur. 

Încă mă durea capul. Saliva îmi curgea prin părţile laterale 
ale gurii și asta în ultimele câteva minute. L-am studiat. El și 
Antoine se asemănau la faţă, același păr negru, trăsături 
puternice și ochi căprui pătrunzători. Dar după umflăturile de 
pe nas și o cicatrice deasupra sprâncenei, am ghicit că fusese 
implicat în destule bătăi. Spre deosebire de Antoine, înfățișarea 
acestui bărbat emana mai mult un sentiment de autosuficienţă. 
Îi mai văzusem privirea înainte. Aroganţa aceea de „sunt mai 
deștept decât tine și întotdeauna voi fi”. 

— Nu e nimeni aici, în afară de noi trei. Nicio casă în 
apropiere. Ziduri de piatră și pământ în jurul tău. O să îţi 
desfac călușul. Dar să nu o trezim pe Lydia cu ţipete. 

De parcă aș face-o. Ticălosule. Eu nu tip. 

Mi-a eliberat călușul cu bilă din jurul capului, a luat un 
prosop de pe un suport și mi-a șters faţa de salivă. Am înghiţit. 
Niciodată nu mi-am dat seama cât de satisfăcător putea fi acest 
simplu act. Mă durea maxilarul și mi-am încleștat fălcile. 

Mi-a făcut semn spre cameră. 

— Ai invadat sanctuarul nostru privat. 

— Şi tu ai furat cutia cu poţiuni de acolo de la fratele tău și 
m-ai lovit în cap. Apoi ai drogat-o pe St. Benedict cu ele. Așa că 
ce-ar fi să terminăm cu prostiile. 

Zâmbetul lui m-a dezgustat. 

— Touché, doamnă Vitt. 

Mi-a făcut semn spre cutie. 

— Dragul meu frate s-a gândit că e de datoria lui să o 
recupereze. Un fel de moştenire de familie. Ca întotdeauna, 
însă, Antoine nu a putut niciodată să înțeleagă imaginea de 
ansamblu. 

— Şi asta ar fi șantajul politic? 

Îl provocam. 

S-a apropiat de masă și a ridicat una dintre sticle. 

— Acestea sunt poțiuni puternice. Mult mai puternice decât 
tot ce avem astăzi. Anticii cunoşteau chimia. A pus sticla jos. 
Spune-mi de ce ești aici. 


Capul îmi rămăsese înceţoșat de la lovitura din tâmplă, dar 
eram destul de sigură că asamblasem corect piesele acestui joc 
înșelător. 

— Asta e problema ei? am întrebat. 

El a ridicat din umeri. 

— Cu toţii avem secretele noastre. Doamnei îi place să joace 
într-o anumită postură. Eu nu fac decât să o satisfac. 

— Se pare că are încredere în tine. 

El a chicotit. 

— Evident. Asta e toată ideea. Ea se supune, eu o domin. Ea 
are încredere, eu profit. Partea uimitoare este că am ajutat-o să 
ajungă la egalitate statistică cu actualul președinte al Franţei. 
O campanie magistrală, dacă pot să spun așa. Ar fi putut chiar 
să câștige... 

— Dacă nu ai fi lucrat pentru cealaltă parte. 

— Exact. 

— Nu va ști niciodată până nu va fi prea târziu, nu-i așa? 
Lasă-mă să ghicesc. Dezbaterea finală este mâine seară. 
Alegerile sunt la mai puţin de o săptămână distanţă. Deci, vei 
da drumul la acel video, peste cât, trei zile? Internetul va 
exploda. Imaginea ei de lider puternic, energic, o femeie de 
familie, persoana care să conducă Franţa după dezastrul lui 
Casimir va dispărea. Nu va schimba o mulţime de minţi, dar ar 
putea schimba suficient pentru a schimba câteva puncte 
procentuale împotriva ei. Asta este tot ce ai nevoie pentru a 
câștiga. 

A îndreptat un deget spre mine. 

— Stai liniștită. Să nu pleci nicăieri. A zâmbit la propria 
glumă. Mă duc să văd ce face Lydia, apoi mă întorc să mă ocup 
de tine. 

A ieșit din temniţă. 

Ce mizerie. Să sperăm că Antoine se va îndrepta în direcția 
asta la un moment dat. Tot ce trebuia să fac era să câștig ceva 
timp. Dar eram legată la încheieturi și glezne de un scaun de 
fier. Am închis ochii și am încercat să mă calmez cu imagini cu 
Cotton. Experiențele noastre intime unul cu celălalt nu puteau 
fi mai diferite decât ceea ce se întâmpla în acest loc. Dar 
fiecare are dorinţele sale. Sex de dragul sexului? Pentru 
înălțare, evadare, eliberare? E ceva de spus despre asta. Dar a 
existat, de asemenea, sexul folosit pentru a dovedi puterea, 


pentru a arăta forţă, pentru a satisface dorinţa fizică, pentru a 
stabili poziţia, a calma temerile, a înjosi sau a defini. Nu toate 
acestea erau bune. Apoi a existat sexul pur și simplu pentru 
conexiune, celebrarea emoţiilor, o modalitate de a deveni mai 
apropiaţi, de a explora și înţelege psihicul celuilalt, de a se 
bucura de ceea ce doi oameni pot face unul pentru celălalt. 
Asta este ceea ce Cotton și cu mine am împărtășit. Sigur, ne-am 
asumat riscuri, dar nu am depășit niciodată limitele. 

Spre deosebire de Denton Lussac. 

În mintea mea au apărut gânduri despre Morgan le Fay. 

Clipe din vis. 

Ce se întâmpla cu mine? Oare chiar vedeam trecutul? Dacă 
da, acele viziuni începuseră să-mi afecteze gândirea. Din ceea 
ce știam despre reîncarnare, se presupune că este vorba 
despre repetarea trecutului până când termini ceea ce ai 
început. Împlinirea unui destin karmic. Îndreptarea greșelilor. 
Să te răscumperi și să înveţi lecţii. Care a fost rostul vieţii mele 
anterioare? Dacă a fost a mea. 

Ușa de stejar s-a redeschis și Denton s-a întors. 

— Ţi-a fost dor de mine? a întrebat. 

Nu i-am răspuns. 

— Când am luat cutia înapoi la Eze, eram cam grăbit. Nu am 
observat că una dintre sticle dispăruse. Antoine are 
curiozitatea unui cadavru, așa că presupun că e la tine. Am 
dreptate? 

Am rămas tăcută. 

— Bineînţeles că era o întrebare retorică. Când te-am legat 
de scaunul acela am observat ceva în buzunarul tău. 

A scos sticla din buzunarul meu. 

— Lasă-mă să ghicesc. Te gândești, cum să ies de aici? 
Trebuie să o duc pe doamna Benedict la un spital. Să sun la 
poliţie. Să o salvez pe posibila viitoare președintă a Franţei de 
ea însăși și de bărbatul despre care crede că îi orchestrează 
triumful politic, dar care, de fapt, îi creează decăderea. Dar, din 
păcate, doamna Benedict nu-și va aminti nimic din ce s-a 
întâmplat. Un efect secundar al amorţelii induse de droguri în 
care se află în prezent. Și cea mai bună parte? 

Am așteptat. 

A arătat sticla din buzunarul meu. 


— Aceste preparate sunt pur organice. Aparţin naturii. Nu 
lasă reziduuri chimice. Nici o semnătură. Nimic de găsit în 
sânge sau în ţesuturi. Doamna Benedict nu va avea nici o idee 
despre ce s-a întâmplat cu ea. Dar tu... A arătat din nou spre 
mine. Tu ești o altă poveste. 

— Nu mi-am dat seama că am o asemenea reputaţie. 

— Am dat un telefon când eram sus mai devreme. Direcția 
Generală de Securitate Externă îţi cunoaște reputaţia. Eşti o 
marfă cunoscută. Mi s-a spus că ai fost implicată în mai multe 
incidente care au avut implicaţii globale. Și ești foarte bogată. 
Afacerile familiei tale sunt destul de profitabile. Şi, pe 
deasupra, construiești un castel medieval. Sună impresionant. 

I-am egalat sarcasmul cu al meu. 

— Ai dori să contribui la finanţarea construcției? 

— Altă dată, poate. Dar am niște alegeri de pierdut. 

— A fost ideea președintelui Casimir ca tu să o tragi pe 
sfoară pe St. Benedict? 

— De fapt, a fost a mea. Dar el plătește bine. 

Vorbăria lui mă îngrijora. Se pare că nu intenţiona ca eu să 
părăsesc această temniţă în viaţă. A examinat toate părțile 
sticlei pe care mi-o luase. 

Am văzut ceva în ochii lui și a trebuit să întreb: 

— Ai experimentat efectele, nu-i așa? 

A dat din cap. 

— O călătorie pe cinste. Am fost cineva de mare importanţă. 
Un războinic. Într-o luptă, apoi într-o fortăreață, făcând 
dragoste cu o femeie frumoasă. 

Asta îmi suna cunoscut. 

— Femeia avea un nume? 

S-a holbat la mine. 

— Morgan le Fay. 

M-am luptat cu dezgustul. 

— Tu aveai un nume? 

— Kaz de Gormet. 

Fascinant. Eram amândoi în aceeași buclă de timp. 

— Din ce sticlă ai inhalat? am întrebat. Nu a răspuns, așa că 
am încercat: Câte călătorii ai făcut? 

— Două. A arătat din nou sticla. Presupun că ai făcut și tu 
niște inhalaţii. Ceea ce explică de ce ai păstrat-o. 

Kaz de Gormet versus Helians de Gormet. 


Antoine Lussac împotriva lui Denton Lussac. 

Frate contra frate. 

În ambele timpuri. 

A ridicat prosopul pe care îl folosise pentru a mă șterge pe 
faţă și și-a acoperit gura și nasul. Apoi a destupat sticla și a 
tinut-o sub nările mele. 

— Mă tem că timpul tău a ajuns la sfârșit. 

Am simţit mirosul distinctiv. 

— Puțin induce viziunile, a spus el din spatele prosopului. 
Dar mult? 

Întrebarea lui a rămas suspendată în aer. 

— Mult poate ucide. 

Mi-am ţinut respiraţia cât de mult am putut, apoi nu am mai 
avut de ales. 

Am inspirat. 


Capitolul 14 

Arturius a trimis un grup de războinici să-mi cucerească 
castelul. Sunt campati dincolo de ziduri, pregătindu-se de 
luptă. Kaz de Gormet călărește în fruntea lor. Helians de 
Gormet stă în atelierul meu, îmbrăcat pentru luptă. Imi 
concediez servitorul care mi-a adus vestea că oamenii de 
dincolo de ziduri par să pregătească un atac. 

— Crezi că aceste plante te vor salva? mă întreabă Helians. 

— În locul tău? 

El ridică din umeri. 

— Lăncile și săbiile funcţionează mult mai bine decât 
plantele. El zâmbește. Dar trebuie să mărturisesc că nu știu 
nimic despre puterea cabinetului unui fitoterapeut. 

Îmi place mintea lui deschisă. Atât de puțini bărbaţi posedă 
una. 

— Din cele mai vechi timpuri au existat mule dintre noi 
școlite în secretele florilor, ierburilor, mușchilor și scoarțelor. 
Circe, Medeea, Hecate - toate marile regine - au fost 
practicante. Se poate face mult rău multora, dacă cineva știe 
cum. 

— Am ajuns să știu că, dacă este spusă de tine, este o 
afirmaţie adevărată. 

Zâmbesc la încrederea lui. 

— Vrăjitorul, învățătorul meu, mi-a arătat cum să lucrez cu 
darurile pământului. Există un grup, plantele Solanaceae, care 
sunt deosebit de puternice. În ele sunt incluse belladonna, 
datura, henbane, mandragora și nightshades. 

Aliniez sticlele de pe masă etichetate cu aceste ingrediente. 

El mă privește, nu cu dispreț sau aroganță, ci cu fascinație. 

— Ce poți face cu aceste ierburi și uleiuri, frumoasa mea 
vrăjitoare? 

— Îmi apăr casa. 

— Împotriva fratelui meu și a oamenilor săi înarmați? 

— Să sperăm că da. Stii bine că nu este opera mea. Fratele 
tău nu m-a iertat niciodată. Se folosește de această 
oportunitate. 

Nu există secrete între noi. Helians cunoaște istoria. Kaz, la 
fel ca fratele său, are reputația unui bărbat curajos și 
neinfricat, dar, spre deosebire de Helians, este insensibil ca 
amant și nu prea se gândește la femei, așteptând ca toate să se 


plece și să-i facă pe plac. Duritatea și pretenţiile sunt 
elementele sale de bază, iar pe mine mă vede doar ca pe sora 
vitregă a lui Arturius, cineva care i-ar putea susține ambițiile. 
Cu ani în urmă, Kaz a venit la mine acasă, dar, la capătul a trei 
zile, un simţ animalic m-a avertizat că reprezintă o amenințare. 
Așa că l-am trimis departe. Nu a fost amuzat că a fost alungat 
și a jurat să se răzbune. Acum și-a găsit un aliat în furia fratelui 
meu vitreg și a soției sale. 

— Nu eu am început această bătălie, îi spun din nou lui 
Helians. 

— Totuși, din cauza unei jigniri care s-a întâmplat cu ani în 
urmă, aș putea să-mi pierd fratele. 

— Care nu s-a purtat deloc bine cu tine. Care te-a... 

— Oprește-te, strigă Helians. Este încă fratele meu. 

— Dușmanul tău, îi răspund eu. 

— Adevărat, l-a ales pe Arturius în locul meu, spune Helians, 
cu tristețe în glas. Aș fi vrut ca lucrurile să fie altfel. Un 
războinic își datorează loialitatea față de lider, mai presus de 
familie, dar dacă nu l-ai fi alungat pe Kaz, Arturius ar fi ales cu 
siguranţă pe altcineva pe care să-l trimită. Presupune că fratele 
meu are motive să lupte mai mult decât ceilalți. Și are dreptate. 

Îmi îndrept atenţia spre sticlele de pe masă și încep să 
amestec poțiunea. 

El mă privește în tăcere. 

— Cum vei folosi aceste preparate? mă întreabă în cele din 
urmă. 

Arăt cu degetul. 

— Voi înmuia niște cârpe în acesta, apoi le voi pune afară, 
lângă porți. Când oamenii lui Kaz se vor apropia, le vom da foc. 
Toţi cei care vor respira fumul vor adormi. Oricine va reuși să 
treacă de porti va fi întâmpinat cu un strop de altă poțiune, 
distribuită prin burdufuri. 

Pare intrigat. 

— Ce vor face acestea? 

Mă uit la el cu ochi gravi. 

— Îi vor face neajutoraţi la început, apoi... Fac o pauză. Vor 
uita. 

El nu reacționează. 

— Ce să uite? 

— Întregul motiv pentru care se află aici. 


— Am nevoie de ceva de la tine, spune el. Niciodată nu ţi-am 
cerut prea multe, dar în această zi te rog să nu-mi ucizi fratele. 

— El mă ameninţă. Vrea să mă distrugă. Și tu îmi ceri să nu 
mă apăr. 

— Dimpotrivă. Vreau să te aperi, așa cum voi face și eu în 
numele tău. Dar nu vreau să fie ucis. Este încă fratele meu. 

Dau din cap. 

— Vreau promisiunea ta solemnă, spune el. 

Îl iubesc pe acest om, așa că nu am de ales. 

— Si o ai. 


Capitolul 15 

Am deschis ochii. 

Cineva mă scutura și îmi spunea numele. 

— Helians? am întrebat, încă având viziunea. 

— Cassiopeia? 

Am încercat să şterg imaginile din creierul meu, dar a fost 
mai greu de data aceasta să mă eliberez de halucinaţiile 
incredibil de vii. Am fost din nou zguduită. De către un bărbat. 
Helians? 

Ceaţa s-a risipit. 

Antoine se uita la mine. 

— Ești bine? 

Eram eliberată de pe scaun, întinsă pe podeaua temniţei. 
Ridicându-mă în picioare, mi-am scuturat braţele și m-am 
întins. Antoine m-a ţinut nemișcată. 

— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat. 

— Fratele tău a încercat să mă omoare. 

Dar, din fericire, nu știa suficient de multe despre sticle 
pentru a-și da seama că nu toate erau mortale. 

— De cât timp sunt inconștientă? 

— Cam de o jumătate de oră. Am avut ceva probleme în a 
găsi locul ăsta. 

— Cum l-ai găsit? 

— Mă uitam de la una dintre ferestre când Denton și St. 
Benedict au ieșit din șemineu. A trebuit să aștept ca ei să plece 
înainte de a veni să te găsesc. St. Benedict părea nesigură. 
Denton a trebuit să o ajute să ajungă la o mașină. S-a uitat în 
jur. Ce este acest loc? 

Mi s-a limpezit mintea. 

— Un palat de distracţii, am spus, înainte de a-i povesti ce s-a 
întâmplat, terminând cu: Lydia St. Benedict are probleme 
serioase. 

Ultimele frânturi din vis mi-au rămas în minte. 

Frate împotriva fratelui. 

— Trebuie s-o găsim pe St. Benedict. 


XXX 


O oră și jumătate mai târziu, traversam Parisul cu mașina, 
prin traficul dens. Îl sunasem pe Marcher în timpul drumului și 


aflase că St. Benedict se afla în apartamentul ei din Paris, într-o 
clădire de lux situată peste Sena, vizavi de Turnul Eiffel. 
Denton îmi luase sticla, așa că nu aveam cum să mai trăiesc 
alte vise. Ceea ce era frustrant, deoarece simțeam că era ceva 
neterminat în trecut. A fost castelul recucerit? Ce făcuse 
Morgan le Fay a funcţionat? Ce s-a întâmplat cu fraţii? Totul 
părea incomplet, dar Antoine a avut intenţii bune când a 
încercat să mă reînvie. 

Marcher ne aștepta când am găsit adresa. Deși ora era 
târzie, furgonetele televiziunilor erau parcate în josul străzii, 
presa campată și reţinută de banda întinsă pe trotuar. Intrarea 
principală a clădirii era păzită de agenţi de securitate în 
uniformă. Marcher s-a dat la o parte și a început să dea 
telefoane încercând să găsească pe cineva care să ne lase să 
intrăm. Undeva înăuntru se aflau Lydia St. Benedict și Denton 
Lussac și exista posibilitatea ca întreaga ei candidatură să fie 
pe cale să fie compromisă. 

Marcher ne-a făcut semn să venim spre el. 

Ne-am grăbit să ne apropiem. 

— Puteţi intra, a spus el. Dar grăbiţi-vă, până nu se 
răzgândesc. Eu rămân aici. 

Antoine și cu mine am traversat în grabă strada. Agenţii de 
securitate ne-au oprit suficient de mult timp pentru a verifica 
actele de identitate, apoi ne-au lăsat să trecem, spunându-ne să 
luăm liftul până la etajul opt. Acolo, un alt agent de securitate 
ne-a îndrumat spre ușa unui apartament. Înăuntru, Lydia St. 
Benedict ne aștepta. 

Impreună cu Denton. 

Candidata arăta cu totul altfel decât în temniță. Acum era 
complet îmbrăcată, părul și machiajul îi erau perfecte. Faţa ei 
avea o înfățișare de ghepard. Se purta cu un aer exersat de 
încredere, bărbia ușor înclinată spre cer, buzele strânse într-o 
expresie severă. 

— Pot să vă ajut cu ceva? a spus St. Benedict în franceză. 
Poliția spune că ar trebui să vorbesc cu dumneavoastră. 

Am privit cum cei doi frați se evaluau unul pe celălalt, fără ca 
vreunul să scoată un cuvânt. 

— Tu trebuie să fii Antoine, a spus St. Benedict. Denton 
tocmai mi-a spus că ești fratele lui. Incântat de cunoștință. 

Și-au strâns mâna. 


— Numele meu este Cassiopeia Vitt, am spus eu. Îţi este 
cunoscut acest nume? Faţa mea îţi este cunoscută? 

— Niciuna dintre ele nu este. Ar trebui să fie? 

Am ignorat întrebarea, ceea ce am văzut că a iritat-o. 

— Trebuie să vă rog să treceţi la subiect, a spus St. Benedict. 
Am multe de făcut și am fost de acord cu asta doar datorită 
insistențelor poliției. Au spus că problema este importantă. 

Tonul ei era ca pocnetul unui bici. 

În ochii lui St. Benedict nu a plutit nici măcar o urmă de 
recunoaștere. Ori era cu adevărat bună, ceea ce era o 
posibilitate, ori nu-și amintea nimic din ultimele ore. Denton, pe 
de altă parte, știa exact ce se întâmplase. 

Atât de multe lucruri la el îmi aminteau de Kaz din 
halucinație. Deși nu-l văzusem pe bărbat, amintirile lui Morgan 
despre el îmi inundaseră creierul. Privirea, senzaţia, vocea, 
nevoile, dorinţele. Era ca și cum îl cunoșteam, dar nu-l 
cunoșteam. Atât Kaz, cât și Denton erau în căutarea puterii pe 
seama unei femei. La fel ca Morgan, St. Benedict avea să fie 
catalogată drept vrăjitoare, doar că de un alt fel, iar dușmanul 
ei avea să încerce să o ardă doar pe un proverbial rug. Dar 
totuși un rug, anihilarea ei urmând să fie văzută de o întreagă 
naţiune. 

Doar dacă nu puteam opri asta. 

Cutia de Sabat era pe măsuţa de cafea. 

M-am întors spre Denton. 

— Unde e înregistrarea? 

— Ce înregistrare? a întrebat St. Benedict. 

— Da, domnişoară Vitt, a adăugat Denton. Ce înregistrare? 

L-am fixat cu privirea. 

— Așa o să jucăm asta? 

— Despre ce vorbești? a întrebat Denton, cu nedumerire în 
glas. 

— Oare președintele Casimir o are deja? am întrebat eu. 

— Cred că ar trebui să chem echipa de securitate și să vă 
îndepărtez pe amândoi, a spus St. Benedict. 

Denton și-a găsit telefonul. 

— Pot să dau eu acel telefon. 

— Ti-am văzut temniţa, i-am spus lui St. Benedict. 

Șocul i-a umplut faţa. 

— Cum? 


— Am fost în casa ta. Te-am văzut acolo - am arătat spre 
Denton - cu el. Erai legată de o cruce a Sfântului Andrei. Goală. 

Cu siguranţă că acum îi captasem atenţia, așa că am 
adăugat: 

— Te filma. Cu un telefon. 

— Asta e o minciună, a spus Denton. 

Bărbatul nu-și folosise propriul telefon, pe care încă îl ţinea 
în mână. Negru. Culoarea greșită. 

— Îmi cer scuze, am spus, cu o voce sinceră. Îmi pare foarte 
rău, doamnă. Dar el v-a filmat. 

Privirea mea a alunecat spre Cutia de Sabat, cu sticlele 
cuibărite strâns în compartimentele lor individuale. Cea pe care 
o păstrasem de la Eze, cea pe care o luase Denton, fusese 
adăugată din nou la colecţie. M-am întins spre ea. 

— Nu o atinge, a spus Denton. 

L-am ignorat. 

— Ce se întâmplă? a întrebat St. Benedict, cu vocea 
încordată, aproape speriată. 

— Nu este de partea ta, i-am spus din nou. 

Părea să mă asculte. Am riscat și am întrebat: 

— Ai avut viziuni? 

Niciun răspuns. 

— Eu am avut, i-am spus. Din trecut. Atât de reale, de parcă 
aș fi fost acolo. 

Ea a dat din cap. 

— Și eu am avut. 

— Trebuie să mă întorc acolo, am spus. 

— Pentru ce? 

— Răspunsuri. 

— Nu poţi permite asta, a spus Denton, cu gura răsucită într- 
o linie acră. 

— Pot să fac ce vreau, i-a spus St. Benedict, ridicându-și 
vocea. 

— Ai de gând să-i asculţi pe acești oameni? 

— Da, așa voi face. A făcut o pauză. Pentru moment. 

Denton nu a provocat-o. 

— În regulă, doamnă Vitt, a spus St. Benedict. Ai o singură 
ocazie să explici. 

M-am întins și am scos sticla. 

— Va trebui să ai încredere în mine. 


— Nu știu nimic despre tine. 

Am scos dopul, am inhalat, apoi l-am pus la loc, înmânându-i 
sticla. 

— E timpul ca amândouă să învăţăm. 


Capitolul 16 

Helians stă întins pe pat, sângerând din cauza rănilor. 

Acestea sunt grave. li pun viața în pericol. 

Dincolo de abilitățile mele. 

Bătălia s-a încheiat și au murit oameni din ambele tabere. 
Mulţi alții sunt răniți. Kaz a supravieţuit abia cu o zgăârietură. E 
ocupat cu securizarea fortăreței mele. Imi pot doar imagina la 
ce se gândește. Planul lui e de a mă expune ca vrăjitoare și de 
a-i returna casa lui Arturius, sperând să obțină multe favoruri 
în schimb. 

Găsesc o fiolă de pe raft, o deschid, apoi îmi umezesc 
degetele cu conținutul ei. Le frec pe buzele sparte ale lui 
Helians, apoi pe rănile care încă sângerează. Aproape imediat 
sângele se îngroașă și se oprește din curgere. Faţa lui este de o 
paloare mortală, dar încet-încet culoarea revine în obrajii albiţi. 

Casa mea rămâne sub asediu. 

Trebuie să-l opresc pe Kaz. 

Mă întorc în atelierul meu și găsesc cutia de potțiuni. Scot 
trei sticluțe, le asez pe masă și amestec ingredientele. O 
singură picătură este puternică. Cinci picături ar putea provoca 
cu ușurință leșinul unui om. Mai mult? Greu de spus ce se va 
întâmpla. 

Cum îl voi face pe Kaz să o ia? 

Zâmbesc. 

Asta e ușor. 


XXX 


Îl găsesc cu câţiva dintre oamenii săi. Nu mă înclin în faţa 
nimănui, dar acum mă înclin în fața lui. 

— Mă tem că fratele tău a murit, Lord Kaz. 

Imi înclin capul în semn de respect. 

— N-ar fi trebuit să se opună niciodată, spune el. 

Îmi ridic capul. 

— Spui adevărul, stăpânul meu. Dar eu sunt o femeie naivă, 
incapabilă să realizez prea multe fără îndrumarea unui bărbat. 
Cu scuzele mele, am adus o băutură, ca să bem pentru pace și 
pentru predarea deschisă a casei mele către tine. 

El râde. 


— Mă crezi un prost, vrăjitoareo? Știu de poțiunile tale. Voi fi 
bucuros să accept un pahar în semn de pace și de predare, cu 
condiția să bei tu prima. 

Fac un semn și unul dintre servitori aduce o tavă cu vin și 
două cupe. Ambele sunt umplute și fac un gest că alegerea îi 
aparține. El zâmbește și alege unul, pe care mi-l întinde. lau o 
înghițitură lungă și înghit. 

— Nu mi-e teamă de această ambrozie, domnul meu. Ţi-ai 
câștigat premiul, recunosc asta. Tu ești învingătorul în această 
zi. 

Mai sorb din vin și îmi plec din nou capul. 

Kaz ridică a doua cupă. 

— Pentru fratele meu. Fie ca dezonoarea lui să fie ștearsă din 
sufletul său în timp ce se înalță pentru a fi judecat de Domnul 
Atotputernic. 

Își duce marginea marginii de argint la buze și bea. 

— Trimite-ţi oamenii departe, stăpânul meu. Nu mai este 
nevoie de ei aici. Nu numai că ai comanda acestei cetăți, dar o 
ai și pe a doamnei sale. Îi arunc un zâmbet. Mă ofer 
învingătorului. 

A înțeles mesajul. 

— Te oferi de bună voie? 

Dau din cap. 

— Sunt impresionată de puterea și tăria ta. Nu mă pot abtine 
să nu fac ceea ce se cuvine și să mă dăruiesc ție, ca învingător. 

Privesc, încrezătoare în ceea ce va face acest suflet slab și 
vanitos. 

Si nu mă dezamăgește. 

Își concediază oamenii, trimițându-i înapoi în afara zidurilor. 
Fac un gest, apoi îl conduc spre dormitorul meu și îi umplu din 
nou paharul. Începe să-și scoată platoșa. Îi ofer vinul, pe care îl 
refuză. 

— ÎI voi lua pe al tău. 

Zâmbesc. 

— Cum dorești, domnul meu. 

Deși mintea îi strigă prudență, ochii lui sunt plini de poftă. 
Mă dorește, iar dorința ucide rațiunea. Imi ia paharul și bea tot 
conținutul dintr-o înghițitură. Mă apropii de pat, sugerându-i să 
termine de dezbrăcat. Își scoate mai mult din armură. Faţa și 


pieptul îi sunt acoperite de sudoare, iar părul lung îi este 
încurcat din cauza sângelui de pe cap. 

— Am pregătit o baie pentru tine, îi spun. 

— Ar fi binevenită. Face o pauză. Inainte să te iau. 

Continuă să se dezbrace. Mă trezesc admirându-i corpul 
puternic și viril. Asemănător cu al lui Helians și, dacă doar 
aspectul fizic ar defini un bărbat, Kaz ar fi un specimen demn. 

— De ce nu te dezbraci și tu? întreabă. 

— O voi face, domnul meu. După baie. 

El zâmbește, stând acolo gol, mândru de el însuși. Îl iau de 
mână și îl conduc în camera alăturată, unde îl așteaptă apa 
caldă. Fără ezitare, se urcă în cadă și se așază în lichidul 
aburind. O parte din el se revarsă pe podea. 

— Ce-ar fi să mi te alături? întreabă el. 

Mă plimb prin spatele lui și încep să-i masez umerii. Muschii 
sunt înnodaţi, fermi și încordaţi, ca de cânepă. Își dă capul pe 
spate, cu ochii închiși. Respirația lui se adânceşte în inspirații 
lungi și pline. Se relaxează. O parte voluntar, cea mai mare 
parte datorită ingredientelor pe care le adăugasem în baie, 
știind că acestea se vor infiltra prin piele și îşi vor croi drum 
direct spre capul lui. 

Și așa se întâmplă. 

Capul îi cade într-o parte. 

Mă asigur că rămâne deasupra apei, apoi ies din cameră, 
grăbindu-mă spre Helians. El zace nemișcat acolo unde l-am 
lăsat. Nu va mai rezista mult timp. Mă asez pe marginea 
patului și îi legăn capul în poala mea. 

— Te-am răzbunat, îi spun. 

— L-ai... l-ai ucis? 

Lacrimi mi se formează în ochi. 

— Nu, dragostea mea. Mi-am ținut promisiunea. 

Mâna lui îmi mângâie braţul. Îl tin mai aproape de mine. Îmi 
va fi cu adevărat dor de acest bărbat. 

— Cu ochii gri și blânzi, ea a privit cu melancolie... și s-a 
încruntat. Cu buze roșii și moi... a cântat un cântec. Orice om... 
s-ar uita la fața ei... și nu ar mai putea pleca. 

Sunt uimită. Acest om al luptei și al violenței, recită poezii? 

— Am scris-o... pentru tine, dragostea mea, spune el. O 
poezie despre... cum... cum... ce simt. 

— Mai e și altceva? 


— Dar când Morgan... cu mâna ridicată, s-a deplasat pe hol... 
au vorbit încet. Pentru că ea era regina Ţării Umbrelor... 
femeia aceea de zăpadă. 

Se holbează la mine. 

— Tu ești... o zeiță. Te voi aștepta... Morgan, spune el cu o 
respirație sacadată. 

— Crezi în zeități? întreb, surprinsă. 

Știu că fraţii Helians fuseseră educați să creadă într-un zeu 
creștin și furios, nu în ideea că trecem din această viaţă în alta 
și în alta până când am realizat tot ceea ce este scris în destinul 
nostru să realizăm. 

— Nu am fost al tău în aceste... luni trecute fără să ... să 
preiau unele dintre credințele tale. Ridică o mână și îmi 
împinge buclele în spatele urechii, astfel încât să mă poată privi 
direct în faţă. Mi-ai oferit... multă bucurie, așa cum sper... că ti- 
am oferit și eu tie. Așa cum sper... că o vom face din nou. 

Mă aplec și îmi apăs buzele pe ale lui. Un întuneric teribil mă 
înghite. Ochii mei simt umezeala neobișnuită a durerii grele. II 
țin în brațele mele până când nu mai respiră, apoi plâng și mai 
mult. Singurul om care însemna ceva pentru mine s-a dus. li 
așez capul înapoi pe pat și mă ridic. 

— La revedere, dragostea mea. 

Mă întorc la cadă, unde Kaz zace încă în apa caldă. lau o 
parte din ea în mâini și îl stropesc pe față. Se trezește, își 
șterge umezeala din ochi și se concentrează asupra mea. 

— Te cunosc? întreabă el. 


Capitolul 17 

M-am trezit. 

Un gust stătut, otrăvitor mi se instalase în gură. În mod 
surprinzător, puţină teamă rămăsese în urma experienţei, doar 
o pauză, un sentiment de ușurare și de înţelegere, mintea mea 
fiind un amestec de întrebări. 

Doamna St. Benedict era aplecată asupra mea, cu îngrijorare 
în ochi. 

— Te simți bine? 

Mintea mea s-a întors în prezent, deși gândurile din trecut 
persistau. 

— Cât timp am fost inconștientă? 

— Zece minute. 

Antoine stătea la câţiva metri distanţă, cu Denton lângă el. 

M-am ridicat de pe covor. 

— Unde ai fost? a întrebat St. Benedict. 

— Înapoi, cu mult timp în urmă. 

— Doar nu crezi cu adevărat tot ce spune femeia asta? a 
întrebat Denton. E clar că delirează de la ce a inhalat. 

— Ce înseamnă cu mult timp în urmă? întrebă St. Benedict, 
ignorându-și consilierul. 

— Nu sunt sigură. A fost menţionat un bărbat pe nume 
Arturius. Şi Morgan le Fay. 

— Ea nu a existat niciodată, scuipă Denton. Este un personaj 
fictiv. 

— Cine spune asta? am întrebat. 

Denton a clătinat din cap. 

— Nu poţi fi serioasă. Delirezi din cauza efectelor a ceea ce 
se află în sticla aia. Asta e tot. 

Dar am văzut că doamna St. Benedict nu era de acord. Așa că 
am întrebat-o: 

— Ce ai văzut în viziunile tale? 

— Lucruri care erau atât de reale, atât de imediate, încât nu 
puteau fi vise. 

— Şi s-au întâmplat când tu și Denton erati 
interacţionaţi? 

Ea a dat din cap. 

— Am inhalat și eu din una dintre sticle. 


— Doamnă St. Benedict, a spus Denton. Este ridicol. Vă 
implor să chemaţi serviciul de securitate și să îi îndepărtați pe 
acești oameni. 

— Ce căutaţi aici? m-a întrebat St. Benedict. 

Imaginile visului se estompau, dar o parte din amintiri 
persistau. 

— Eşti în pericol. 

— Ajunge cu asta. 

Denton a sărit spre ușă. 

Antoine i-a tăiat calea cu un placaj la podea. Cei doi fraţi s-au 
luptat înainte ca Antoine să planteze un pumn în faţa fratelui 
său și Denton a rămas nemișcat. St. Benedict nu s-a mișcat, 
permițând lupta. 

— Lucrează pentru cealaltă parte, i-am spus. Te filma în 
temniţă. Presupun că va face publică înregistrarea cândva între 
acum și alegerile de săptămâna viitoare. 

St. Benedict părea confuză. 

— A muncit din greu pentru mine. Cea mai mare parte a 
succesului meu îi este atribuită lui. 

— Ce modalitate mai bună de a-ţi câștiga încrederea? am 
spus. 

Am putut vedea că era de acord. 

— De aceea aţi început o relaţie personală? am întrebat. 

Ea a dat din cap. 

— Am avut încredere în el. În totalitate. 

Am auzit trădarea din vocea ei. O rană profundă, viscerală, 
care ajungea până în adâncul sufletului ei. Evident, ea credea 
ceea ce spuneam. 

— Verifică-l, am spus. 

Antoine a scotocit prin buzunarele fratelui său și a găsit două 
telefoane mobile. 

Pe unul l-am recunoscut. 

— Cel argintiu, am spus. L-a folosit în temniţă. 

Antoine s-a uitat pe ecran. 

— Este protejat cu o parolă. 

Nicio surpriză. 

— Putem doar să sperăm că nu a predat încă nimic 
campaniei lui Casimir, am spus. 

— Mă îndoiesc că a făcut-o, a murmurat St. Benedict. 
Trebuia să ne întoarcem la casa de la ţară mai târziu în cursul 


zilei de azi pentru o altă... ședință privată. A făcut o pauză. Mă 
relaxează. M-am gândit că experienţa mă va ajuta înainte de 
dezbatere. Îmi imaginez că ar fi filmat și asta. 

— Îţi amintești ceva din ceea ce s-a întâmplat? 

Ea a clătinat din cap și a arătat spre Cutia de Sabat. 

— M-a pus să miros una dintre fiole. Așa cum tocmai ai făcut 
tu. Eram neîncrezătoare, dar, trebuie să recunosc, experienţa a 
fost minunată. Am avut vise atât de vii. Imagini care își făceau 
loc în ceea ce îmi făcea. Combinația dintre drog și dominare mi- 
a calmat total nervii. 

Mi-am dat seama de dilema ei. Doar noi patru știam despre 
videoclip. Nu-i spusesem lui Marcher, dezvăluindu-i doar că 
știam ceva extrem de dăunător. Noi trei am fi păstrat tăcerea. 
Dar Denton? Nici vorbă de așa ceva. Am arătat spre el. 

— Lucrează pentru Casimir. Nu va păstra secretul tău. 

Ea a dat din cap, fiind de acord cu evaluarea. 

— Dar ai înţeles greșit. Nu încearcă să mă facă de râs, a spus 
ea, cu vocea joasă. Este mai complicat de atât. 

Am înţeles. 

— Vrea ceva? 

Conflictul din ochii ei părea să se rezolve de la sine. 

— Am informaţii compromițătoare despre președintele 
Casimir. Dovada că el a acceptat cincizeci de milioane de euro 
din Libia, bani pe care i-a folosit pentru a-și finanța primele 
alegeri. Au venit direct de la Muammar Gaddafi, când acesta 
era încă la putere. Cumpăra protecţia Uniunii Europene prin 
intermediul Franţei. 

— Există vreo dovadă? am întrebat. 

Ea a aprobat din cap. 

— Omul care a livrat banii este dispus să iasă în faţă. l-am 
luat o declaraţie sub jurământ. Apoi am urmărit banii, urmând 
pista pe care ne-a dat-o. Casimir a luat personal banii, iar noi 
am găsit conturile din Liechtenstein și Elveţia. Această sumă ar 
fi de două ori mai mare decât limita legală de douăzeci și una 
de milioane de euro permisă pentru orice campanie. De 
asemenea, încalcă legile noastre privind finanţarea externă și 
regulile de dezvăluire a campaniei. Acest lucru este mult mai 
mult decât câteva trucuri murdare sau vreun defect de 
caracter. Plănuiam să dezvăluim aceste informaţii în timpul 
dezbaterii. 


Ceea ce explică momentul ales de Denton. 

— Casimir, după ce a câștigat acum cinci ani, l-a adus pe 
Gaddafi în Franţa pentru o vizită de stat și l-a tratat ca pe un 
lider respectat. Cei mai mulţi au crezut atunci că este ciudat, 
dar au scuzat-o ca parte a diplomaţiei. În cele din urmă, 
Casimir s-a întors împotriva binefăcătorului său și a permis 
Franţei să participe la loviturile aeriene conduse de NATO care 
i-au ajutat pe rebeli să-l răstoarne pe Gaddafi. Bineînţeles, 
faptul că Gaddafi a fost ucis în timpul revoluţiei libiene l-a 
redus la tăcere pentru totdeauna. Dar martorii au rămas. Banii 
au circulat în campania lui Casimir. Oamenii știau. Acum știu și 
eu. 

— Deci Denton căuta ceva ce Casimir putea folosi ca și 
contraatac? a întrebat Antoine. 

St. Benedict a dat din cap. 

— Fratele tău știa că urma să dezvălui asta la dezbatere. Așa 
că îmi imaginez că ar fi existat un schimb. Secretul meu pentru 
cel al lui Casimir. Al meu este un pic mai benign, dar am nevoie 
de dreapta și de extrema dreaptă pentru a câștiga aceste 
alegeri, iar înclinațiile mele sexuale ar face ca sprijinul lor să 
fie greu de cimentat. Dezvăluirea asupra mea ar fi la fel de 
devastatoare ca și cea asupra lui Casimir. 

— Mă pot ocupa de Denton. Părea interesată de declaraţia 
mea. Doar voi doi sunteţi la curent cu situaţia voastră privată? 

— Acea parte a casei mele este cunoscută doar de mine și de 
cei pe care îi las să intre. Care au fost puţini. Patru, ca să fiu 
mai precis. Pentru discreţia a trei dintre ei mi-aş risca viaţa. 
Denton a fost al patrulea. 

— Asta înseamnă că se poate controla. 

Am închis ochii și am încercat încă o dată să-mi imaginez 
visul. In special, atelierul. Rafturile cu sticle. Cele trei aliniate 
pe masă. Totul părea înceţoșat. Neclar. Greu de reţinut. Apoi a 
venit claritatea. M-am îndreptat spre Cutia de Sabat și am găsit 
aceleași trei sticle, așezându-le pe măsuţa de cafea. 

— Am nevoie de un pahar. 

St. Benedict mi-a adus unul. Am destupat sticlele și am 
turnat o cantitate mică din fiecare flacon, fără să mă îngrijorez 
de vapori. Ştiam că acestea funcționau într-un mod diferit, sau 
cel puţin așa se întâmplase în vis. Am învârtit conţinutul până 
am obţinut un amestec. 


— Deschide-i cămașa, i-am spus lui Antoine. 

A smuls nasturii și a expus pieptul fratelui său. Am turnat 
conţinutul paharului pe pielea lui. Senzaţia l-a trezit pe Denton 
cu o tresărire. Ne-a privit fix, incapabil să vorbească, apoi ochii 
i s-au rotit spre cer și capul i-a căzut într-o parte. 

Cum a păţit și Kaz în baie. 

Antoine l-a ţinut în poziţie verticală. 

— Întindeţi-l, am spus eu. 

M-am îndepărtat, ţinând în continuare paharul în mână. Am 
privit cu toţii cum Denton stătea nemișcat. 

— De unde ai știut despre amestec? a întrebat St. Benedict. 

— L-am văzut în trecut. 

— Şi dacă te înșeli? a întrebat ea. Dacă îl omoară? 

— Nu o va face. 

Ştiam asta cu siguranţă, ceea ce era ciudat. 

St. Benedict s-a așezat pe un scaun. 

— Asta e prea mult pentru mine. Spui că există o înregistrare 
video cu mine pe telefon. Presupun că este vina mea. Se pare 
că mi-am pierdut încrederea. 

— Denton se pricepe să exploateze slăbiciunile altora, a spus 
Antoine. 

— A fost atât de fermecător. Atât de inteligent. A reprezentat 
un mare avantaj. Dar presupun că totul făcea parte din joc. St. 
Benedict a făcut o pauză. Nu mi-e rușine de ceea îmi place, dar 
asta este o chestiune privată. Doar pentru mine. Nu rănește pe 
nimeni. Doar pe copiii mei. N-aș vrea ca ei să vadă așa ceva. 
Sunt mult prea mici pentru a înțelege. 

Schimbarea în timbrul vocii ei a semnalat tristeţe. 

— Vreau să conduc această ţară. Eu sunt cea mai bună 
alegere pentru a conduce această ţară. Din păcate, însă, ce s-a 
întâmplat m-ar putea costa această șansă. Denton a avut 
dreptate în privința unui lucru. Nu va fi nevoie de prea mult 
pentru a modifica rezultatele. 

— Este sub control acum, i-am spus eu. 

— Pari atât de sigură. 

— Trebuie să clătesc acest pahar. 

A arătat spre o ușă și am găsit o baie. Acolo, am spălat 
interiorul, apoi l-am umplut cu apă. M-am întors la locul unde 
zăcea Antoine și am făcut exact cum făcuse Morgan cu Kaz, 
stropind apa pe faţa și pe pieptul lui Denton. 


S-a agitat, gemând. 

Antoine s-a aplecat pentru a-și ajuta fratele să se ridice. 

Denton a revenit la realitate, clipind din ochi pentru a se 
concentra. 

— Antoine. Ce se întâmplă? 

Fratele s-a confruntat cu fratele. 

— Ce-ţi amintești? a întrebat Antoine. 

Denton părea să se gândească bine la întrebare. Apoi, a spus: 

— Că trebuie să fim la moșie. Avem treabă de făcut. Unde 
este tata? 

Tonul era total diferit. Nimic ameninţător, nici arogant. Mult 
mai mult ca Antoine. Acum, testul suprem. 

— Ştii cine sunt eu? l-am întrebat. 

Denton a clătinat din cap. 

— Habar n-am. 

— Și această femeie? am arătat spre Lydia St. Benedict. O 
cunoști? 

El a clătinat din cap. 

— Ar trebui să o cunosc? 


Capitolul 18 

Am parcat la poalele muntelui, în locurile publice rezervate 
vizitatorilor din Eze, acolo unde a început totul. Dezbaterea 
candidaților avusese loc aseară, iar Lydia St. Benedict se 
arătase prezidenţială, mai ales când aruncase bomba despre 
legătura libiană a lui Casimir. Venise ca răspuns la o întrebare 
despre competenţa pentru funcţie, iar Casimir negase acuzaţia, 
ceea ce nu făcuse decât să alimenteze speculaţiile. Presa 
explodase după aceea și continuase toată noaptea. Campania 
lui Casimir era în cădere liberă. Procurorii declaraseră deja 
public că va fi deschisă o anchetă. Ambii candidaţi se îndreptau 
astăzi din nou spre campanie, dar sarcina lui Casimir devenise 
mult mai dificilă. 

Marcher preluase controlul telefonului mobil argintiu și 
găsise un expert care reușise să spargă parola acestuia. 
Denton, schimbat de poţiune, nu era de niciun ajutor, deoarece 
nu-și amintea nimic și pe nimeni din ultimul deceniu. 
Înregistrarea video din temniţă fusese stocată pe telefonul 
argintiu, fără să existe vreun semn că ar fi fost trimisă cuiva. Se 
pare că St. Benedict avusese dreptate, iar Denton mai aștepta 
puţin înainte de a declanșa surpriza. Presupusese că nu mai 
eram o ameninţare, moartă de la sticla din Cutia de Sabat. Nu 
existau dovezi că cineva din campania lui Casimir deţinea 
înregistrarea video, lucru dovedit de faptul că nu se făcuse 
nicio menţiune despre ea la dezbatere sau după. 

Antoine și Denton părăsiseră și ei Parisul, călătorind spre 
domeniul Lussac din sudul Franţei. Poţiunea făcuse ca mintea 
lui Denton să revină la o personalitate care exista pe vremea 
când tatăl lor era în viaţă. Un om total diferit, după cum 
explicase Antoine. Unul care îi plăcea. Mă bucuram pentru 
fraţi. Lucrurile erau cu siguranţă diferite pentru ei. 

Și pentru mine. 

Am urcat poteca abruptă spre sat. Lumina soarelui se 
strecura prin coronamentul de frunze, pătând pământul cu 
umbre. Era o zi minunată, cu doar câteva zdrenţe albe de nori 
care se întindeau pe o cupolă albastră de cer. Cu mult diferită 
de cea de acum două zile, cu toată ploaia. Se întâmplaseră 
multe în ultimele patruzeci și opt de ore. Experimentasem ceva 
ce nu putea fi real, și totuși, nu părea nimic mai puţin decât 
atât. Știam exact ce ingrediente să folosesc din cutie, cum să le 


amestec și ce putea face acest preparat. Şocant, având în 
vedere că nu aveam nicio pregătire în chimie. Singurul mod în 
care informaţiile puteau fi dobândite era prin vis. Toată treaba 
a rămas tulburătoare. L-am sunat pe Cotton și i-am spus ce s-a 
întâmplat, explicându-i rezultatul, ba chiar i-am povestit mai 
multe despre vise. La început, nu voiam să spun nimic. Dar 
aveam o regulă. Fără secrete. Dumnezeu știe că o încălcasem 
destul de des în primele etape ale relaţiei noastre. Dar nu mai 
era cazul. Nu ne ascundeam nimic unul de celălalt. Sau cel 
puţin nimic semnificativ. Cotton, Dumnezeu să-l binecuvânteze, 
nu a încercat să-mi spună că am halucinaţii. 

Dimpotrivă. 

— Amândoi am fost implicați în niște chestii destul de 
ciudate, a spus el. Lucruri pe care ne-a fost greu să le explicăm. 
Așa că lasă-te purtată de val. 

Avea dreptate. 

De aceea mă întorsesem la Eze. 

Am intrat în sat și am urmat pavajul întortocheat până la 
același colţ familiar din spate și la Muzeul Misterelor. 
Nicodeme mi-a răspuns la bătaia în ușă și m-a invitat înăuntru. 
Pregătise deja o cană aburindă de ceai verde și avea pregătite 
brânza și biscuiţii. Îl sunasem mai devreme și îi spusesem că 
vin. Și el era nerăbdător să afle ce se întâmplase. Ne-am așezat 
la o masă și i-am povestit totul. Am fost deosebit de explicită cu 
privire la halucinaţii, deoarece, dacă cineva putea să le explice, 
el era acela. 

— Trebuie să fie o prostie, i-am spus. 

— De ce? 

— Nu poţi fi serios. Vieţi anterioare? Reîncarnare? Morgan le 
Fay? Ea este doar o parte din ficțiunea arthuriană. 

A zâmbit. 

— E mai mult decât crezi. 

Venind din partea oricui altcuiva, aș fi fost sceptică, dar 
știam că Nicodeme credea în lucruri pe care majoritatea 
oamenilor le găseau fantastice. 

— De câte ori vizitez biserica Sfânta Margareta, din Londra, 
a spus el, întotdeauna zăbovesc la fereastra de est. Este un 
vitraliu magnific, realizat în Flandra la comanda lui Ferdinand 
și Isabella în 1501 pentru a celebra căsătoria fiicei lor, 
Catherine de Aragon, cu Arthur, fiul cel mare al regelui englez, 


Henric al VII-lea. Henric fusese atât de fascinat de legenda 
arthuriană încât și-a numit moștenitorul după el. 

Ştiam acest lucru. 

— După ce a pus capăt Războaielor Rozelor și l-a ucis pe 
Richard al Ill-lea, Henric al VII-lea, primul rege Tudor, 
intenţiona să reînvie tronul englezesc prin urmașii săi, și a vrut 
ca totul să înceapă cu Arthur. Din nefericire, fiul său a murit 
tânăr, la scurt timp după căsătorie, chiar înainte ca fereastra 
de la Sfânta Margareta să ajungă pe pământ englezesc. Biata 
Catherine s-a căsătorit în cele din urmă cu fratele lui Arthur, 
Henric al VIII-lea, și a ajuns să sufere rușinea unui divorț forţat 
și a unei morţi premature. 

— Cei mai mulţi nu înţeleg semnificaţia pe care o are Arthur 
pentru englezi.  Imaginează-ţi că americanul George 
Washington ar fi fost doar o legendă. Ceva despre care vorbeau 
doar poeţii. A dovedi că el este real nu ar avea o semnificaţie? 
O mare semnificaţie? Arthur este puntea care îi leagă pe 
britanicii antici de englezii moderni. 

— Înţeleg ce spui, dar nu pot accepta că acele vise erau 
despre ceva real. 

El a chicotit. 

— E vorba de mintea ta analitică și inginerească. Te face să 
fii atât de sceptică. Dar ai fost la curent cu ceva ce puţini vor 
ști vreodată. O perspectivă asupra unei vieţi trecute. 

Dar eu tot nu eram sigură. 

— Îmi amintesc povestea. Cum Arthur și-a pierdut sabia într- 
o luptă cu Sir Pellinore. L-a întrebat pe Merlin ce să facă, iar 
vrăjitorul l-a îndrumat spre apă. Doamna Lacului îi dăruiește 
apoi lui Arthur o sabie, cea mai bună din toată lumea, și atâta 
timp cât poartă teaca nimic nu-i poate face rău. 

El a dat din cap. 

— O poveste minunată. Și mare parte din ea este pură 
ficțiune. Dar majoritatea ficţiunilor bune se bazează pe fapte. 
Iar aceasta nu face excepţie. Vino cu mine. 

M-am ridicat de la masă și l-am urmat până în spatele 
magazinului, dincolo de ușa cu panouri de stejar legată cu fier 
care ducea mai adânc în munte și în muzeul propriu-zis. Ştiam 
că numai Nicodème o putea deschide printr-un puzzle 
străvechi. Nimeni nu mai văzuse vreodată asta și mă îndoiam 
că cineva ar fi făcut-o vreodată, până când nu-și selecta un 


ucenic. Dincolo de ușă, într-o încăpere pătrată, cu panouri 
întunecate, pe o masă de șevalet, se afla o carte mică, cam de 
mărimea unei cărţi de rugăciuni. Cu siguranţă veche, dar în 
stare bună. Pe copertă se aflau cinci cuvinte, scrisul nefiind mai 
mult decât umbre pe alocuri. 

De excidio et conquestu Britanniae. 

— Despre ruina și cucerirea Britaniei, a spus el, arătând spre 
volum. Acesta este un manuscris al lui Gildas. 

Cunoșteam acest nume. 

Gildas Sapiens. 

Care a trăit în Britania în secolul al VI-lea și care a scris un 
atac dur la adresa conducătorilor și oamenilor bisericii 
contemporani lui. Cuvintele sale, o istorie a Marii Britanii 
postromane, de dinainte de Sfântul Augustin, erau un denunțţ al 
autorităţii laice și ecleziastice. Cei mai mulţi istorici au 
considerat observaţiile sale ca fiind mai mult ficțiune decât 
realitate. Dar ele au rămas singura relatare de primă mână a 
Britaniei din secolul al VI-lea. Nimic altceva nu supravieţuise. 

— Mai există aproximativ șaptezeci de ediţii ale lucrării sale, 
a spus el. Mă amuză mereu cea din British Museum. Este o 
copie manuscrisă din secolul al X-lea a unui text din secolul al 
VIII-lea. Nici pe departe atât de autentic pe cât ar vrea să 
creadă oamenii. 

Am zâmbit. 

— De două ori copiată? 

— Exact. Acesta este un original. Poate singurul care a mai 
rămas în lume. 

Am fost impresionată. Dar erau multe lucruri despre Muzeul 
Misterelor care se încadrau în această categorie. 

— Gildas a fost cu siguranţă părtinitor, dar a fost și un 
observator înfocat, un critic politic într-o vreme în care critica 
nu era tolerată. A deschis cartea. Este pe piele de vițel. Mult 
mai bună decât pergamentul sau papirusul. Tocmai de aceea a 
rezistat. 

Am studiat paginile. 

Foile se odihneau una peste alta individual, fără legătură, pe 
piele se vedea trecerea timpului. Fiecare dintre ele poseda încă 
o patină alb-crem, un aspect aproape nefolosit, scrisul se 
decolorase până la un gri deschis, caligrafia era mică și 


strânsă, cuvintele curgeau pe toată lungimea, fără paragrafe 
sau semne de punctuație. 

— Ei nu credeau în margini? am întrebat. 

— Materialele de scris erau prea preţioase. Fiecare bucăţică 
de suprafaţă era folosită. 

— Poţi să o citești? 

El a aprobat din cap. 

— Este latină veche. Vorbește despre un om pe nume 
Arturius. 

Un fior mi-a șerpuit pe șira spinării. 

— A fost un roman care a trăit în secolul al VI-lea. O 
persoană reală. Nu o operă de ficțiune. Din nefericire, este o 
înregistrare alterată. 

L-am ascultat în timp ce îmi explica. 

A ridicat mai multe foi. 

— Ascultă acest pasaj. Arturius a căzut în bătălia de la 
Camlan. A dat ordin să fie dus în Venodocia, pentru a putea sta 
pe Insula Avalon, de dragul păcii și pentru a-și vindeca rănile. 
Venodocia s-a numit mai târziu Gwynedd, un regat real care s-a 
extins în nordul Țării Galilor. Acest manuscris confirmă că 
Avalon a fost un loc, în acea localitate, așa cum au scris în cele 
din urmă poeţii. 

El a explicat că, până în secolul al XII-lea, un personaj numit 
Arthur era cunoscut doar în povestirile bardice și în poemele 
galeze. Dar Geoffrey de Monmouth a schimbat totul în 1136, 
când a tradus Istoria regilor britanici, o relatare fantezistă, mai 
mult ficţiune decât realitate, care l-a ridicat pe Arthur la rangul 
de rege. Povestea a fost extrem de populară. Trei sute de ani 
mai târziu, când Sir Thomas Malory a scris în sfârșit faimoasa 
sa epopee, Le Morte d'Arthur, personajul a fost înrădăcinat 
pentru totdeauna în domeniul mitului. 

— Dar acel Arthur s-a bazat pe un om real, a spus Nicodeme. 
Nu personajul cavaleresc pe care și l-a imaginat Malory. Nu 
este deloc așa. În schimb, Gildas ne arată că a fost un om 
brutal, barbar, care a luptat cu saxonii, la fel ca o mie de alţi 
lideri războinici care s-au ridicat în timpul Evului Mediu. Pe 
atunci nu exista conceptul de regalitate în Britania. Doar 
căpetenii locale care conduceau oameni. Arturius a fost 
norocos că poeţii de mai târziu au văzut ceva mai mult în viaţa 
sa. Așa că au fabricat o legendă. 


Am continuat să mă uit la paginile de pergament. 

Și ele ferestre către un alt timp. 

— Şi a funcţionat, a spus Nicodème. Atât de mulţi regi 
englezi au încercat să facă legătura cu Arthur. Edward I s-a 
numit pe sine Arthurus Redivivus - Arthur Revenit. În secolul al 
XIII-lea, regele Ioan și-a ucis nepotul, pe nume Arthur, care ar 
fi trebuit să îi succeadă la tron. Tatăl lui Ioan, Henric al II-lea, a 
vrut ca succesorul său să poarte acest nume. Mai recent, 
prințul William l-a numit pe cel de-al doilea fiu al său Louis 
Arthur Charles. 

— Dar Morgan le Fay? am întrebat eu. 

— Şi ea a fost reală. 

A mai întors câteva pagini. 

— Gildas spune că i se spuneau multe nume. Morgen, 
Morgaine, Morgaine, Morganna, Morgne. O menţionează ca 
fiind o mare vindecătoare, una care a devenit un dușman 
periculos al lui Arturius. El a numit-o Modron. Pentru poeţii de 
mai târziu ea a devenit sora vitregă a lui Arthur. Dar cine poate 
spune că nu s-a bazat pe cineva real? În Le Morte d'Arthur a lui 
Malory, ea este o ucenică a lui Merlin și o adversară 
răzbunătoare a lui Arthur, cu o ură specială pentru soţia sa, 
regina Guinevere. 

Mi-am amintit din vis ce părere avea soţia lui Arturius despre 
Morgan. 

Nu prea bună. 

— Pentru Malory, în povestea sa, ea era, de asemenea, 
desfrânată și agresivă din punct de vedere sexual, cu mulţi 
amanti. 

Un alt adevăr din viziuni. 

— Visele mele erau mai degrabă conforme cu ce spune 
Gildas decât cu Arthur al poeților, am subliniat. Nu l-am citit 
niciodată pe Malory. 

— Dar ştii suficient de multe despre poezii încât cu siguranță 
au influențat modul în care ai avut viziunile. Erai în capul lui 
Morgan. Cu gândurile ei. Dar și gândurile tale erau acolo. 
Viziunile din vieţile trecute necesită răbdare și exercițiu pentru 
a le înţelege. Ele pot fi atât revelatoare, cât și înșelătoare. 

Eram cu siguranţă confuză. 

— Trebuie să-ți mai arăt ceva, a spus el, conducându-mă la o 
altă masă unde o bucată mare de mătase roșie acoperea ceva. 


A îndepărtat pânza pentru a dezvălui un mic scut de bronz. Pe 
el era o imagine gravată. 

— Şi acesta este din secolul al VI-lea, a spus el. Verificat de 
experţi. Este original. Îl am aici, în muzeu, de mult timp. 

Era a unui bărbat. Cu trăsături grosolane, care arunca o 
privire saturnină, de o determinare inflexibilă. O cicatrice se 
întindea de la linia părului până la colţul gurii, iar ochii, 
surprinși atât de bine de artist, păreau ameninţători. Am 
observat ceva intransigent în expresia lui, un mesaj din buzele 
strânse și din maxilarul apăsat care părea să spună că era 
obișnuit să fie liber. Imbrăcămintea era formată dintr-o tunică 
până la genunchi și pantaloni scurţi, o jerbă de piele cu franjuri 
cu buline metalice pe abdomen, o mantie prinsă la umeri cu o 
broșă. 

— Este destul de impunător, am spus. Arată ca un roman. 

— Războinicii celți au imitat ţinuta de paradă romană. 

— Cine este acesta? 

— Arturius însuși. 

A întors scutul. Pe partea din spate erau cuvintele. 

Artvrivs. Superbus Tyrannus. 

— Arthur. Conducător remarcabil, a tradus el. 

Am trasat cicatricea de pe fața imaginii cu vârful degetului 
arătător. 

— Nu este imaginea pe care a creat-o Hollywood-ul. 

A chicotit. 

— Cu greu. Dar, la urma urmei, a fost un războinic înainte de 
toate. Un conducător de oameni. 

Ceva la el îmi amintea de Helians, al cărui chip era încă în 
capul meu. Intotdeauna îl considerasem pe Arthur ceva de 
ficțiune. Dar asta era cu totul altceva. 

— Oare toate astea pot fi reale? am întrebat. 

— Cassiopeia, Heinrich Schliemann a demonstrat că Homer 
nu a imaginat Troia. El a găsit locul real, împreună cu aurul 
său. Trebuie să-ți amintești că Arthur nu a fost menţionat în 
scris până în secolul al VII-lea. Nu există nimic despre el 
înainte de această dată. De aceea, cei mai mulţi cercetători 
spun că a fost o invenţie. Nimic din timpul său real nu face 
referire la el. 

— Cu excepţia manuscrisului tău Gildas și a lui Arturius. 


— Exact. lar asemănarea de nume nu este o coincidenţă. 
Gildas contrazice toate speculaţiile. El ne spune că Arturius a 
fost un om care a luptat pentru o cauză, la fel ca un milion de 
alți revoluționari care au venit după el. El a luptat împotriva 
saxonilor, dar aceiași saxoni în 1066 s-au luptat cu normanzii 
invadatori. Împreună, saxonii și normanzii au devenit englezi. 
Apoi, în 1941, în timp ce îi respingeau pe germani, au reluat 
același sentiment de luptă. Arturius, omul, este chiar mai bun 
decât Arthur al poetului. 

— Dar cum rămâne cu Morgan? am întrebat eu. Ea pare să 
fie legătura mea cu toate acestea. 

A mai întors câteva pagini. 

— Nu sunt prea multe aici despre ea. Dar Gildas citează un 
poem care o menţionează. A găsit pasajul. lată-l. Dar când 
Morgan, cu mâna ridicată, se deplasa pe coridor, se lăsa 
liniștea. Pentru că ea era regina Tinutului Umbrelor, femeia 
aceea de zăpadă. 

Am fost șocată. 

Și nimic din amintirile mele actuale nu ar fi putut să 
distorsioneze această viziune, deoarece nu mai auzisem 
niciodată aceste cuvinte. 

Nu înainte de vise. 

— Autorul versului este notat? am întrebat. 

El a clătinat din cap. 

— Nu este menţionat nimic. 

Dar eu știam. 


Nota autorilor 

Această poveste a fost o colaborare pe care amândoi am vrut 
să o realizăm de mult timp. A fost distractiv să o transformăm 
în sfârșit în realitate. Cassiopeia Vitt provine din seria Cotton 
Malone a lui Steve. Și, deși a avut propria ei povestire scurtă cu 
Evadarea din Balcani, aceasta este prima ei incursiune pe 
tărâmul unei nuvele. Cine știe? Poate că un roman, cu ea ca 
protagonistă, se profilează în viitor. Povestea a folosit și două 
personaje din lumea lui M.J., Jac L'Etoile și Pierre Marcher, și a 
făcut referire la un al treilea, doctorul Malachi Samuels. Restul 
distribuţiei este nouă pentru ambii scriitori. 

Este timpul acum să separăm realul de imaginar. 

Cutia de Sabat care apare pe parcursul poveștii este un 
artefact real. Preoții și preotesele antice își păstrau 
ingredientele de lucru în interiorul uneia. Oamenii care erau 
etichetaţi odinioară drept vrăjitori ar fi acum numiţi chimiști 
sau farmaciști, deoarece ambele discipline își trag originile de 
la anticii care au început să observe și să aprecieze efectele pe 
care plantele le pot avea asupra corpului uman. Toate diferitele 
elemente conţinute în sticlele cu care Cassiopeia intră în 
contact sunt substanţe reale. 

Satul francez Eze este un loc mirific. Este așezat în vârful 
unui deal, ca și cum ar fi ceva din alte timpuri. Deși ar trebui să 
existe, acolo nu există un Muzeu al Misterelor. Dar toate 
obiectele detaliate în capitolul 1 care se presupune că se află în 
interiorul muzeului sunt din istorie. Poteca Filozofului 
(capitolul 1 și 5) se află tot acolo, urcușul fiind la fel de 
anevoios cum este descris. 

Uneltele de parfumerie detaliate în capitolul 8 sunt exacte. 
Parfumul constituie o parte importantă din poveștile lui M.J.. 

Scandalul utilizat în capitolul 17, care îl implică pe 
președintele nostru fictiv Casimir și Libia, se bazează pe 
acuzaţiile reale aduse fostului președinte francez Nicolas 
Sarkozy, care a fost acuzat că a acceptat cincizeci de milioane 
de euro de la Muammar Gaddafi. La momentul publicării primei 
ediţii a acestei povești, aceste acuzaţii sunt încă în curs de 
soluţionare. 

Morgan le Fay este un personaj fictiv din legendele 
arturiene. Dacă a fost sau nu o persoană reală nu știe nimeni, 
dar există relatări despre femei asemănătoare cu ea care trăiau 


în toată Britania antică. A fost numită în multe feluri (capitolul 
18) și se credea că era o vindecătoare, o vrăjitoare și o femeie 
misterioasă cu talente spirituale. In Le Morte d'Arthur a lui 
Thomas Malory, ea a devenit sora vitregă a regelui Arthur, 
căsătorită nefericit cu regele Urien. Este descrisă ca o femeie 
agresivă din punct de vedere sexual, cu mulţi amanți, inclusiv 
vrăjitorul Merlin. Dar dragostea ei pentru Lancelot rămâne 
neîmpărtășită. Ea este, de asemenea, o cauză indirectă a morţii 
lui Arthur. De multe ori este descrisă ca fiind o vrăjitoare. In 
relatările ulterioare ale legendei arthuriene (care s-au schimbat 
în timp), ea a devenit o antieroină, remarcată ca fiind 
răuvoitoare, crudă și o ambițioasă dușmană a lui Arthur. 
Evoluţia ulterioară a personajului a transformat-o în iubita lui 
Merlin, care se presupune că o învăţa vrăjitoria. Poezia pe care 
Helians i-o recită lui Morgan și pe care Nicodeme i-o citește 
Cassiopeei (capitolele 16 și 18) nu este a noastră. Ea face parte 
dintr-un poem mai amplu, Morgan le Fay, de Madison Julius 
Cawein, care a trăit în a doua parte a secolului al XIX-lea. 

Isprăvile lui Arthur descrise în capitolul 4 sunt, de asemenea, 
din legendă, dar informaţia conform căreia acesta s-ar baza pe 
un lider războinic saxon (capitolele 7 și 9) nu este în afara 
domeniului posibilităţilor. După cum se detaliază în capitolele 
2, 9 și 11, diverși regi au vrut să-și numească potenţialii 
moștenitori Arthur, dar moartea părea să intervină 
întotdeauna. În mod curios, a existat un singur rege Arthur în 
toată istoria Angliei. 

Istoria regilor Britaniei de Geoffrey de Monmouth și Despre 
ruina și cucerirea Britaniei, de Gildas, (capitolul 18) sunt 
manuscrise reale. Adăugarea de referinţe specifice la Arturius 
în lucrarea lui Gildas a fost invenţia noastră. Dintre toţi regii și 
reginele care au condus Anglia, doar Arthur a devenit o 
legendă. Dar, așa cum s-a remarcat în poveste, oricare ar fi fost 
omologul din viaţa reală care a stat la baza personajului fictiv, 
cel mai probabil nu a fost rege. Doar un lider celtic, care lupta 
pentru ceea ce credea. 

În încheiere, îmi vin în minte câteva rânduri din Tennyson. 
Unul dintre acei poeţi de mai târziu care au îmbunătăţit 
legenda arthuriană. Este din /dilele regelui, într-un moment în 
care Arthur zace pe moarte din cauza rănilor, pe cale să se 
îmbarce în ultima sa călătorie spre insula Avalon. 


Cuvintele sunt potrivite atunci și acum: 


Vechea ordine se schimbă, lăsând locul celei noi, 

Și Dumnezeu se împlinește în multe feluri, 

Ca nu cumva un obicei bun să corupă lumea. 
Mângâie-te pe tine însuți: ce mângâiere este în mine? 
Mi-am trăit viaţa, și ceea ce am făcut 

Să-L facă în sine pururea! 

Chiar dacă nu mi-ai mai vedea niciodată fața, 
Roagă-te pentru sufletul meu.