Guillaume Musso — Fata si noaptea

UN EVENIMENT! O CARTE FORMIDAB 
TV5 MONDE 


CONNECTION 


poti fis 

1 sigurá 
bine cåte a 
Å. m —— 


FEMME 


GUILLAUME MUSSO 


FATA ȘI NOAPTEA 


Traducere din franceză de Diana Morărașu 
Titlul original: La Jeune Fille et la Nuit, 2018 


Editura Trei, 2019 


Versiune ebook: v1.0, februarie 2020 


Pentru Flora, 

în amintirea conversațiilor noastre 
din iarna aceea, la biberonul 

de la patru dimineața... 


Problema nopții rămâne nerezolvată. 
Cum să o depășești? 
— Henri Michaux 


12015 r s 


| puomod ~ 


a] Ei vi j 
|npuoy dj 
CRR 22110751 


2IHIPRID 


jann ngino 


Cărarea contrabandiștilor 


Fata: 

Pleacă, vai, pleacă! 

Dispari, schelet odios! 

Sunt atât de tânără, dispari deci! 
Si, nu, nu mă atinge! 


Moartea: 

Dă-mi mâna, blândă și frumoasă făptură! 
Prietenă îţi sunt, nu te teme. Lasă-te în voia mea! 
Alungă spaima, 

Vino și dormi cuminte în brațele mele. 


Mathias CLAUDIUS (1740 - 1815) 
La Jeune Fille et la Mort 


2017 


Extremitatea sudică a Cap d'Antibes. 13 mai. 

Manon Agostini parcă mașina de serviciu la capătul drumului 
spre Garoupe!. Poliţista municipalităţii trânti portiera bătrânei 
Kangoo, blestemând în sinea ei înlănţuirea de evenimente care 
o adusese aici. 

În jurul orei 21, paznicul uneia dintre cele mai luxoase 
locuințe din Cap sunase la comisariatul din Antibes ca să 
raporteze o petardă sau o împușcătură - în orice caz, un zgomot 
neobișnuit - care ar fi venit dinspre cărarea stâncoasă de lângă 
parcul proprietății. Comisariatul nu a făcut mare caz de apel și |- 
a redirecționat spre birourile poliției municipale care, la rândul 
ei, nu a găsit altă soluţie decât să o contacteze pe ea, deși nu 
era de serviciu. 

Când a sunat-o șeful să o roage să arunce o privire pe 
cărarea de pe coastă, Manon era deja în ţinută de seară, gata să 
iasă. Tare i-ar fi plăcut să-i răspundă să se ducă naibii, dar nu a 
putut să îl refuze. Chiar în dimineața aceea, amabil, el 


1 Castel aflat pe plaja de la Cap d'Antibes, a cărui construcţie a început în 
1906, sub conducerea arhitectului Ernest George, angajat de baronul englez 
Charles Aberconway. (N.t.) 


acceptase ca ea să păstreze mașina și după orele de serviciu. 
Mașina personală a lui Manon tocmai își dăduse obștescul sfârșit 
și, în această seară de sâmbătă, avea mare nevoie de un 
vehicul ca să ajungă la o întâlnire foarte importantă. 

Liceul Saint-Exupery, a cărui elevă a fost, sărbătorea 
cincizeci de ani de la înfiinţare; cu ocazia asta, dădea o 
petrecere care reunea mai mulţi foști colegi de clasă. Manon 
spera în sinea ei să revadă acolo un băiat pe care îl ratase 
cândva. Un băiat diferit de toţi ceilalţi, pe care îl ignorase 
prostește la vremea aceea, preferând tipi mai mari care până la 
urmă s-au dovedit a fi, cu toţii, niște cretini. Speranţa ei nu avea 
nimic raţional, pentru că nici măcar nu era sigură că el avea să 
vină la petrecere și, cel mai probabil, va fi uitat cu totul de 
existența ei. Dar avea nevoie să creadă că în sfârșit se va 
întâmpla ceva în viaţa ei. Manichiură, coafură, cumpărături - 
Manon s-a pregătit toată după-amiaza. A făcut praf trei sute de 
euro pe o rochie dreaptă de un albastru întunecat, din dantelă și 
mătase împletită, a împrumutat un colier de perle de la sora ei 
și o pereche de pantofi cu toc de la cea mai bună prietenă, niște 
Stuart Weitzman din piele care îi torturau picioarele. 

Cocoţată pe tocuri, Manon a luat-o pe cărarea îngustă care, 
mai bine de doi kilometri, ţinea linia coastei până la Villa 
Eilenroc. Cunoștea foarte bine locurile. În copilărie, tatăl ei o 
aducea adesea aici să pescuiască în golfuleţele înguste. 
Odinioară, localnicii numeau zona calea grănicerilor sau cărarea 
contrabandiștilor. Mai târziu a apărut în ghidurile turistice sub 
pitorescul nume „cărarea Ac de Păr”. Astăzi răspundea la un 
nume mai plat, mai banal: cărarea litoralului. 

După vreo cincizeci de metri, Manon s-a împiedicat de o 
barieră însoţită de un avertisment: „Zonă periculoasă. Acces 
interzis”. Pe la jumătatea săptămânii fusese o furtună puternică. 
Precipitaţiile violente provocaseră alunecări de pământ care 
făcuseră drumul periculos pe anumite porțiuni. 

Manon ezită puţin, apoi se încumetă să sară peste barieră. 


1992 
Extremitatea sudică a Cap d'Antibes. 1 octombrie. 


Vinca Rockwell trecea ţopăind pe lângă plaja Joliette, cu 
inima plină de veselie. Ca să ajungă până aici de la liceu reușise 


să o convingă pe una dintre colegele ei de clasă care avea 
scuter să o lase pe drumul către Garoupe. 

Când a luat-o pe cărarea contrabandiștilor, a simţit cum 
stomacul i se face ghem. Avea să se întâlnească cu Alexis. Avea 
să-și revadă iubirea! 

Vântul sufla cu putere, dar noaptea era atât de frumoasă și 
cerul atât de limpede, încât se vedea aproape ca-n miez de zi. 
Vinca îndrăgea dintotdeauna acest loc, căci era sălbatic și nu 
semăna cu imaginea estivală kitsch a Rivierei franceze. Când 
soarele era pe cer, erai fermecat de strălucirea albă și portocalie 
a stâncilor calcaroase, precum și de infinitele nuanțe de azuriu 
care scăldau golfulețele. Odată, când privea în direcţia insulelor 
Lérins, Vinca a zărit chiar și câţiva delfini. 

Dar pe vânt puternic, ca în această seară, peisajul se 
schimba radical. Stâncile abrupte deveneau periculoase, 
măslinii și pinii păreau a se frânge de durere, ca și cum ar fi 
încercat să se smulgă din pământ. Dar Vincăi nu-i păsa. Avea să 
se întâlnească cu Alexis. Avea să-și revadă iubirea! 


2017 

Fir-ar a dracului! 

Tocul unuia dintre pantofii lui Manon se rupse brusc. Sfinte 
Dumnezeule! Acum va trebui să treacă pe acasă înainte să 
meargă la petrecere, iar mâine prietena ei o să-i tragă o 
muștruluială zdravănă! Acum însă își scoase pantofii, îi băgă în 
geantă și continuă drumul cu picioarele goale. 

Mergea pe șoseaua îngustă, dar asfaltată, de deasupra 
falezelor. Aerul era curat și înviorător. Mistralul limpezise 
noaptea și umpluse cerul de stele. 

Priveliștea tulburătoare se întindea de la meterezele 
vechiului Antibes până la golful Nisa, dincolo de culmile de pe 
țărm. În spatele pinilor, ferite de priviri indiscrete, se aflau 
câteva dintre cele mai frumoase proprietăţi de pe Coasta de 
Azur. Se auzeau valurile înspumate izbindu-se de țărm și puteai 
simţi toată forţa și masivitatea lor. 

În trecut, acest loc fusese teatrul unor accidente tragice. 
Talazul a înghiţit pescari, turiști sau îndrăgostiţi veniţi să se 
giugiulească pe țărm. Sub presiunea criticilor, autorităţile au 
fost obligate să securizeze drumul construind trepte consolidate, 
montând parapete și instalând bariere care limitau pornirile 


plimbăreţilor de a se apropia prea mult de margine. Dar era 
suficient ca vântul să se dezlănţuie cu putere pentru câteva 
ceasuri, că locul redevenea la fel de periculos. 

Manon dădu peste un pin de Alep prăbușit în drum; în 
cădere, dărâmase balustrada și acum bloca trecerea. Era 
imposibil de mers mai departe. Se gândi să se întoarcă. Nu era 
niciun suflet în pustietatea asta. Șuieratul puternic al mistralului 
descurajase plimbăreţii. 

Sterge-o, fetițo! 

Rămase pe loc, ascultând vuietul vântului. Ducea cu el un fel 
de bocet, deopotrivă apropiat și îndepărtat. O ameninţare surdă. 

Cu toate că era în picioarele goale, se avântă pe o stâncă 
pentru a ocoli obstacolul și își continuă drumul având drept 
singură lumină lanterna telefonului. La picioarele falezei se 
contura o masă întunecată. Manon miji ochii. Nu, era prea 
departe ca să o distingă. Incercă să coboare cu mare grijă. Se 
auzi un pâărâit. Scrâșnetul rochiei din dantelă care tocmai se 
rupsese, dar Manon nu-l luă în seamă. Acum vedea bine forma 
care o intrigase. Era un corp. Cadavrul unei femei, abandonat pe 
stânci. Cu cât se apropia mai mult, cu atât era mai copleșită de 
groază. Nu fusese un accident. Faţa femeii era atât de zdrobită, 
încât nu mai rămăsese din ea decât o masă însângerată. 
Dumnezeule! Manon simţi că o lasă picioarele și că era pe cale 
să se prăbușească. Işi deblocă telefonul pentru a chema 
ajutoare. Nu avea semnal, dar pe ecran îi apărea totuși mesajul: 
Numai pentru urgente. Era pe punctul de a face apelul, când își 
dădu seama că nu era singură. Ceva mai încolo ședea un bărbat 
care plângea. Prăbușit, suspina cu faţa ascunsă în palme. 

Manon era îngrozită. Regreta amarnic că nu era înarmată. Se 
apropie cu prudență. Bărbatul se ridică. Când înălță capul, 
Manon îl recunoscu. 

— Eu am făcut asta, zise el arătând spre cadavru. 


1992 


Graţioasă și ușoară, Vinca Rockwell sărea pe stânci. Vântul 
bătea din ce în ce mai tare. Dar Vincăi îi plăcea. Taluzul, 
pericolul, aerul îmbătător al mării, piscurile semeţe care te 
ameţeau numai când le priveai. In toată viaţa ei nu avusese 
parte de ceva la fel de îmbătător ca întâlnirea cu Alexis. O uluire 


profundă, totală. O fuziune a trupurilor și a spiritelor. Chiar de-ar 
fi să mai trăiască încă o sută de ani, nimic nu va putea rivaliza 
vreodată cu această amintire. Perspectiva de a se întâlni pe 
furiș pe Alexis, de a face dragoste pe stânci o tulbura. 

Simţea vântul călduț cum o învăluie din cap până-n picioare, 
ridicându-i poalele rochiei, ca un preludiu al așteptatei uniri a 
trupurilor lor. Inima bate puternic, te îneacă un val de căldură și 
te cutremuri, sângele pulsează, iar fiecare centimetru al trupului 
freamătă, palpită. 

Avea să se regăsească în sfârșit cu Alexis. Avea să-și revadă 
iubirea! 

Alexis era furtuna, noaptea, clipa. În sinea ei, Vinca ştia că 
făcea o prostie și că se va sfârși prost. Dar pentru nimic în lume 
nu ar fi renunţat la neliniștea acestui moment. Așteptarea, 
nebunia dragostei, plăcerea dureroasă de a te lăsa în voia 
nopții. 

— Vinca! 

Silueta lui Alexis se profila pe cerul limpede, pe care scânteia 
o lună plină. Vinca a făcut câţiva pași pentru a ajunge la umbra 
aceea. Intr-o zbatere de pleoape, i se păru că aproape putea 
simţi plăcerea ce avea să vină. lIntensă, arzătoare, 
incontrolabilă. Strigătele care se amestecau cu cele ale 
pescărușilor. Convulsiile, explozia care copleșește, 
străfulgerarea albă și orbitoare care te iradiază și îți dă impresia 
că toată fiinţa ta se face fărâme. 

— Alexis! 

Când Vinca își strânse în sfârșit în braţe iubirea, o voce 
lăuntrică îi șopti iar că totul se va sfârși rău. Dar tinerei nu-i 
păsa de viitor. lubirea este totul sau nimic. 

Nu conta decât clipa prezentă. 

Seducţia arzătoare și veninoasă a Nopții. 


leri și azi 
(Nice-Matin, luni, 8 mai 2017) 


Liceul internaţional Saint-Exupery își sărbătorește cea 
de-a cincizecea aniversare 


Weekendul viitor, cea mai importantă instituţie a parcului 
tehnologic Sophia Antipolis va sufla în cele 50 de lumânări ale 
sale. 

inființat în 1967 de Misiunea laică franceză pentru a școlariza 
copiii expatriaţilor, liceul internaţional este o instituţie atipică 
pentru Coasta de Azur. Cunoscut pentru excelenţă în aria lui de 
competenţă, este organizat în jurul predării în limbi străine. 
Secţiile sale bilingve permit obţinerea de diplome internaţionale 
și primesc astăzi aproape o mie de elevi francezi și străini. 
Festivităţile vor debuta vineri, 12 mai, cu o zi a porţilor deschise, 
în cursul căreia elevii și personalul didactic își vor prezenta 
creaţiile artistice - expoziţii de fotografii, filme, animații teatrale 
- realizate cu ocazia evenimentului. Sărbătoarea va continua a 
doua zi la prânz cu un cocktail care va reuni foști elevi și cadre 
didactice. În timpul ceremoniei va fi pusă prima piatră a unui 
edificiu nou botezat „Turnul de sticlă”, care se va înălța, pe cinci 
etaje, în locul actualului gimnaziu planificat a fi demolat în 
scurtă vreme. Această clădire ultramodernă va adăposti elevi de 
la clasele pregătitoare până la clasele superioare. Chiar în seara 
aceea, cei din promoţiile 1990 - 1995 vor avea onoarea de a fi 
ultimii utilizatori ai gimnaziului, cu ocazia „dansului foștilor”. 

Doamna Florence Guirard, directoarea liceului, speră ca la 
această aniversare să participe cât mai multă lume. „li invit 
călduros pe toţi foștii elevi și pe membrii corpului didactic să 
vină și să împărtășim laolaltă acest moment de bucurie. Relaţiile 
umane, regăsirile, evocările ne amintesc de unde venim și ne 
sunt indispensabile, pentru că doar prin ele vom ști încotro ne 
îndreptăm”, a continuat directoarea într-o formulare poate puţin 
cam banală, înainte de a preciza că pentru această ocazie a fost 
creat și un grup pe Facebook. 


Stephane Pianelli 


Forever young? 


2 „Veșnic tânăr” (în engl. în original). (N.t.) 


1. Coca-Cola Cherry 
Degeaba îți pui centura când te afli într-un avion 
care se prăbușește, nu-ți folosește la nimic. 
Haruki MURAKAMI 
1. 

Sophia Antipolis 

Sâmbătă, 13 mai 2017 

Am parcat mașina închiriată sub pini, în apropiere de 
benzinărie, la trei sute de metri de intrarea în liceu. Venisem 
direct de la aeroport după un zbor de la New York, în timpul 
căruia nu izbutisem să închid un ochi. 

Plecasem în grabă din Manhattan în ajun, după ce primisem 
pe mail un articol în care se vorbea despre cea de-a cincizecea 
aniversare a fostului meu liceu. Mesajul îmi fusese trimis de 
Maxime  Biancardini via mesageria editurii mele; odinioară 
fusese cel mai bun prieten al meu, dar nu-l mai văzusem de 
douăzeci și cinci de ani. Îmi lăsase un număr de mobil și am 
ezitat să îl formez, dar în cele din urmă am fost obligat să 
recunosc că nu puteam face altceva. 

— Ai citit articolul, Thomas? m-a întrebat abrupt, aproape 
fără niciun preambul. 

— De aceea te sun. 

— Ştii ce înseamnă asta? 

În glasul lui răsunau intonaţiile odinioară familiare, dar acum 
erau deformate de febrilitate, precipitare și spaimă. 

Nu i-am răspuns imediat. Da, știam ce însemna asta. Că era 
sfârșitul existențelor noastre, așa cum le-am cunoscut până 
acum. Că aveam să ne petrecem următoarea parte din viaţă în 
spatele gratiilor. 

— Trebuie să vii pe Coasta de Azur, Thomas, mi-a spus 
Maxime după câteva secunde de tăcere. Trebuie să punem la 
punct o strategie ca să evităm asta. Trebuie să încercăm să 
facem ceva. 

Am închis ochii, măsurând în gând consecințele a ceea ce 
urma să se întâmple: amploarea scandalului, implicaţiile 
juridice, unda de șoc care se va repercuta asupra familiilor 
noastre. 

Adânc, în străfundurile mele, am știut întotdeauna că exista o 
probabilitate ca această zi să vină. Am trăit douăzeci și cinci de 
ani - sau m-am prefăcut că trăiesc - cu această sabie a lui 


Damocles deasupra capului. Mă trezeam cu regularitate în miez 
de noapte, lac de sudoare, întorcând pe toate fețele 
evenimentele care s-au petrecut în acele vremuri, luând mereu 
în calcul posibilitatea că s-ar putea să fie descoperite într-o bună 
zi. În astfel de nopţi înghiţeam un Lexomil cu o dușcă de 
Karuizawa, dar rar se întâmpla să reușesc să adorm la loc. 

— Trebuie să încercăm să facem ceva, repetă prietenul meu. 

Știam că își făcea iluzii. Căci, într-o seară de decembrie 1992, 
noi am fost artificierii bombei acesteia care acum ameninţa să 
arunce în aer cursul existențelor noastre. 

Și știam amândoi că nu exista nicio modalitate de a o 
dezamorsa. 

2. 

După ce am încuiat mașina, am făcut câţiva pași până la 
benzinărie. Era un fel de General Store în stil american, căruia 
toată lumea îi zicea La Dino. În spatele pompelor se înălța o 
clădire din lemn vopsit, o clădire în stil colonial care adăpostea 
un butic și o cafenea plăcută, cu o terasă mare care se întindea 
sub umbrar. 

Am împins ușa batantă. Locul nu se schimbase prea mult și 
avea în continuare acel nu știu ce care-l plasa în afara timpului. 
În fundul magazinului, o tejghea din lemn lăcuit era înconjurată 
de taburete înalte; la capătul ei, clopote de sticlă adăposteau 
prăjituri colorate. În restul sălii se întindeau bănci și mese până 
la terasă. Pe pereți erau agăţate plăci de email care reprezentau 
reclame vechi pentru mărci azi dispărute, precum și afișe cu 
Riviera Anilor Nebuni. Pentru a face loc mai multor mese 
fuseseră eliminate biliardul și celelalte jocuri care-mi mâncaseră 
de atâtea ori banii de buzunar: Out Run, Arkanoid, Street Fighter 
II. Doar masa de fotbal pentru copii supravieţuise, un bătrân 
Bonzini? de competiţie cu covorașul ros până la urzeală. 

Mâinile mele nu au rezistat tentaţiei de a mângâia capul 
mesei din fag masiv. Aici, în acest loc, împreună cu Maxime, am 
retrăit de atâtea ori, ceasuri întregi, toate meciurile mari ale 
OM?. Imaginile mi se buluceau în minte: tripla lui Papin de la 
Cupa Franţei din 1989; henţul lui Vata împotriva Benficăi; 
exteriorul piciorului drept al lui Chris Waddle împotriva lui AC 


3 Companie înfiinţată în 1927, care fabrică mese de fotbal mecanic pentru 
copii. (N.t.) 
t Echipa de fotbal Olympique Marseille. (N.t.) 


Milan, seara aceea faimoasă în care s-au aprins luminile 
nocturnei pe stadionul Velodrome. Din păcate, nu am sărbătorit 
împreună victoria pe care am așteptat-o atâta: Liga Campionilor 
din 1993. La acea dată părăsisem deja Coasta de Azur, pentru 
a-mi urma studiile la Paris, la o școală de comerţ. 

M-am lăsat copleșit de ambianța cafenelei. Maxime nu era 
singurul cu care obișnuiam să vin aici după ore. Cele mai 
puternice amintiri ale mele erau asociate cu Vinca Rockwell, fata 
de care eram îndrăgostit la vremea aceea. Fata de care toți 
băieții erau îndrăgostiţi la vremea aceea. Parc-a fost ieri. Parc-a 
fost acum un veac. 

Cum mă îndreptam spre tejghea, simţeam că mi se ridică 
părul de pe braţe pe măsură ce instantaneele mi se conturau tot 
mai clar în memorie. Îmi aminteam de râsul cristalin al Vincăi, 
de strungăreață ei, de rochiile ei diafane, de frumusețea ei 
paradoxală, de privirea îndepărtată pe care o arbora când 
analiza lucrurile. Îmi aminteam că, vara, Vinca bea la Dino 
Cherry Coke, iar iarna își comanda căni de ciocolată caldă, cu 
bezele mici care pluteau deasupra. 

— Vă servesc cu ceva? 

Nu mi-a venit să-mi cred ochilor: cafeneaua era și astăzi 
ţinută de același cuplu italo-polonez - familia Valentini - și, de 
îndată ce i-am zărit, mi-am amintit prenumele lor. Dino 
(desigur...) s-a oprit din ștergerea espressorului pentru a vorbi 
cu mine, în vreme ce Hannah frunzărea ziarul local. Bărbatul se 
îngrășase și făcuse chelie, femeia nu mai era bălaie și avea 
riduri. Dar, odată cu trecerea timpului, cei doi păreau a se 
potrivi tot mai bine unul cu altul. Era efectul de normalizare al 
îmbătrânirii: ofilea frumuseţile prea eclatante și uneori dădea 
patină și strălucire înfăţișărilor banale. 

— Am să iau o cafea, vă rog. Un espresso dublu. 

Am tăcut câteva clipe, apoi am provocat trecutul, invocând 
fantoma Vincăi: 

— Și o Cherry Coke cu gheaţă și un pai. 

Preţ de o secundă, mi s-a părut că Valentini avea să mă 
recunoască. Părinţii mei au condus Saint-Ex între 1990 și 1998. 
Tata s-a ocupat de liceu și mama, de clasele pregătitoare; în 
această calitate, au beneficiat de o locuinţă de serviciu în 
incinta campusului. Așa că îmi făceam adesea veacul pe aici. 
Pentru câteva partide gratuite de Street Fighter, l-am ajutat 


uneori pe Dino să facă ordine în pivniţă sau să pregătească 
faimoasele lui frozen custaras”, după reţeta tatălui său. În timp 
ce soția lui nu-și ridicase ochii din ziar, bătrânul italian mi-a 
încasat banii și mi-a întins băuturile, dar nicio scânteie nu a 
luminat privirea lui lipsită de vlagă. 

Sala era pe trei sferturi goală, ceea ce era uimitor, chiar și 
pentru o dimineaţă de sâmbătă. Saint-Ex avea mulţi interni și, 
pe vremea mea, mulţi dintre ei rămâneau în liceu peste 
weekend. Am profitat de situaţie și m-am îndreptat spre masa 
noastră preferată, a mea și a Vincăi: ultima de la capătul 
terasei, sub crengile înmiresmate ale pinilor. Și pentru că astrele 
se recunosc între ele, Vinca alegea de fiecare dată scaunul cu 
faţa la soare. Cu tava în mâini, m-am așezat la locul meu 
obișnuit, cel cu spatele la copaci. Mi-am luat cafeaua și am pus 
Cherry Cola în dreptul scaunului gol. 

La difuzor se difuza o melodie veche, R.E.M., Losing My 
Religion, în care cei mai mulţi cred că e vorba despre credință, 
când de fapt sunt evocate frământările unei iubiri dureroase și 
unilaterale. Disperarea unui băiat care îi strigă fetei pe care o 
iubea: „Hei, privește-mă, sunt aici! De ce nu mă vezi?” Un 
rezumat al poveștii vieţii mele. 

O adiere ușoară făcea ramurile să tremure încet, iar soarele 
poleia șipcile dușumelelor. Preţ de câteva secunde, magia și-a 
făcut lucrarea și m-am trezit proiectat la începutul anilor 1990. 
În faţa mea, sub lumina primăvăratică filtrată printre crengi, 
fantoma Vincăi a prins viaţă și ecoul discuţiilor noastre 
înflăcărate a început să îmi răsune în urechi. O auzeam 
vorbindu-mi cu fervoare despre LAmant și Liaisons 
dangereuses”. lar eu îi răspundeam invocând Martin Eden şi 
Belle du Seigneur. Tot la masa asta obișnuiam să vorbim 
ceasuri întregi despre filmele pe care le văzuserăm miercuri 
după-amiaza la Star, în Cannes, sau la Cazino, în Antibes. Ea era 
entuziasmată de Lectia de pian și Thelma și Louise, mie îmi 
plăceau O inimă înghețată și Viata dublă a lui Véronique. 


5 Desert asemănător cu îngheţata, dar mai dens și preparat cu ou, smântână 
și zahăr. (N.t.) 

€ Roman apărut în 1984, al lui Marguerite Duras. (N.t.) 

7 Cartea a apărut iniţial în 1782, sub semnătura lui Pierre de Laclos; a 
cunoscut numeroase adaptări ulterioare (Valmont, Tentaţia seducţiei etc.). 
(N.t.) 

8 Roman semnat de Albert Cohen, apărut în 1968. (N.t.) 


Rasunau ultimele acorduri ale melodiei. Vinca și-a pus 
ochelarii Ray Ban, a sorbit cu paiul o gură de Cola și mi-a făcut 
cu ochiul din spatele lentilelor colorate. Imaginea ei a pălit încet, 
încet, până ce a dispărut de tot, punând capăt acestei paranteze 
magice. 

Nu mai eram în arșița lipsită de griji a verii lui 1992. Eram 
singur, trist și fără suflu, pe punctul de a alerga după himerele 
tinereţii mele pierdute. Trecuseră douăzeci și cinci de ani de 
când nu o mai văzusem pe Vinca. 

De altminteri, douăzeci și cinci de ani în care nimeni nu o mai 
văzuse. 

3. 

În ziua de duminică, 20 decembrie 1992, Vinca Rockwell, 
nouăsprezece ani, a fugit la Paris cu Alexis Clément, profesorul 
ei de filosofie în vârstă de douăzeci și șapte de ani, cu care avea 
o relație secretă. Au fost zăriți pentru ultima dată împreună în 
dimineața următoare într-un hotel din arondismentul șapte, în 
apropierea bisericii Sfânta Clotilde. Apoi s-a pierdut orice urmă a 
prezenței lor în capitală. Nu au mai ieșit niciodată la lumină, nu 
și-au mai contactat niciodată nici familiile, nici prietenii. 

Asta era versiunea oficială. Am scos din buzunar articolul din 
Nice- Matin pe care îl citisem deja de o sută de ori. Sub aparența 
lui banală, conţinea o informaţie ale cărei consecințe dramatice 
aveau să pună sub semnul întrebării tot ceea ce știa lumea 
despre această afacere. Astăzi, toată lumea face mare caz de 
adevăr și transparență, dar adevărul e arareori ceea ce pare a fi 
și, în acest caz anume, el nu va aduce nici ușurare, nici doliu 
eliberator, nici dreptate cu adevărat. Adevărul nu va atrage 
după sine decât nefericire, vânătoare de oameni și calomnie. 

— Ah! Scuze, domnu'! 

Un licean prost crescut care alerga printre mese tocmai 
răsturnase paharul de Cola lovindu-l cu rucsacul pe care-l purta 
în spate. Am prins din reflex paharul din zbor, înainte de a se 
face țăndări. Am șters masa cu câteva șerveţele de hârtie, dar 
sucul mi s-a prelins pe pantaloni. Am traversat cafeneaua, 
îndreptându-mă spre toaletă. Mi-au trebuit cinci minute bune ca 
să înlătur petele și aproape tot pe-atât ca să-mi usuc bine 
hainele. Nu avea rost să ies în evidenţă la întâlnirea foștilor elevi 
ca unul care tocmai făcuse pipi pe el. 

Apoi m-am întors la masă pentru a-mi recupera haina 


agăţată de spătarul scaunului. Când am aruncat o privire pe 
masă, bătăile inimii mi s-au accelerat vertiginos. În lipsa mea, 
cineva pliase copia xerox a articolului și pusese deasupra o 
pereche de ochelari de soare. Ray-Ban Clubmaster, cu lentile 
colorate. Cine-mi jucase farsa asta proastă? M-am uitat în jur. 
Dino vorbea cu un tip lângă pompele de benzină. De cealaltă 
parte a terasei, Hannah își uda ghivecele de geranium. In afara 
celor trei gunoieri care-și petreceau pauza de lucru așezați la 
bar, puţinii clienţi erau liceeni care lucrau la laptop sau butonau 
telefoanele mobile. 

La naiba!... 

A trebuit să iau ochelarii în mână ca să accept că nu era o 
halucinație. Când i-am ridicat, am observat că era scris ceva pe 
tăietura din ziar. Un singur cuvânt, cu litere rotunjite și hotărâte: 

Răzbunare. 


2. Premiantul clasei și bad boys? 
Cine controlează trecutul controlează viitorul. 
George ORWELL 
1. 

Paint It Black, No Surprises, One... 

Orchestra şcolii întâmpina oaspeții încă de la intrare cu hituri 
ale celor de la Rolling Stones, Radiohead și U2. Muzica - pe cât 
de oribilă, pe atât de antrenantă - te însoțea până în inima 
liceului, la Rondul Castanilor, unde urmau să se desfăşoare 
festivitățile dimineții. 

Impărtită între mai multe municipalități și adesea prezentată 
drept o Silicon Valley franceză, Sophia Antipolis era un petic de 
verdeață în mijlocul unei Coaste de Azur prea betonate. Mii de 
start-up-uri și mari grupuri specializate în sectoarele de vârf și- 
au ales domiciliul pe cele două mii de hectare de pădure de pin. 
Locul avea multe atuuri pentru a atrage specialiști din toată 
lumea: vreme însorită trei sferturi din an, vecinătatea mării și 
proximitatea staţiunilor de schi din Alpi, numeroase cluburi 
sportive și școli internaţionale de calitate, dintre care liceul 
Saint-Exupery era vârful de lance. Piscul piramidei educaţionale 
din Alpii Maritimi. Instituţia în care orice părinte spera să-și 
poată înscrie odrasla într-o bună zi, încrezător în viitorul promis 
de deviza școlii: „Scientia potestas est”. 

După ce am depășit ghereta paznicului, am ocolit complexul 
administrativ și cancelaria. Construite la mijlocul anilor 1960, 
actualele clădiri ale orașului educaţional începeau să 
îmbătrânească, dar ansamblul rămânea extraordinar. Arhitectul 
care l-a conceput a profitat în mod inteligent de cadrul natural 
unic al podișului Valbonne. În această dimineață de sâmbătă 
cerul era de un albastru-intens, iar aerul, proaspăt. Cuburile și 
paralelipipedele din oţel, beton și sticlă se integrau armonios în 
peisajul vălurit, între pini și mărăciniș, între pereţii stâncoși și 
relieful accidentat. Mai jos, în jurul unui lac impresionant și pe 
jumătate ascunse printre copaci, se ridicau imobile micute, 
colorate, cu două niveluri. Fiecare dintre aceste clădiri ale 
internatului purta numele unui artist care stătuse pe Coasta de 
Azur: Pablo Picasso, Marc Chagall, Nicolas de Staël, Francis Scott 
Fitzgerald, Sidney Bechet, Graham Greene... 


% „Băieți răi” (în engl. în original). (N.t.) 
10 „Cunoașterea înseamnă putere”. (în latină în original) (N.t.) 


Aici am locuit între cincisprezece și nouăsprezece ani, în 
locuința de serviciu a părinţilor mei. Amintirile epocii aceleia 
erau încă vii. Mai ales uluirea care mă copleșea în fiecare 
dimineaţă când mă trezeam în faţa pădurii de pini. Din camera 
mea de licean aveam aceeași imagine a infernului pe care o 
contemplam astăzi: suprafaţa scânteietoare a lacului, pontonul 
din lemn și debarcaderul. După două decenii petrecute la New 
York, sfârșisem prin a mă convinge că preferam cerul de un 
albastru electric al Manhattanului cântecului mistralului și 
greierilor, energia  Brooklynului și a Harlemului miresmei 
eucalipţilor și a lavandei. Așa să fie? mă întrebam în sinea mea 
ocolind Agora (o clădire din sticlă construită la începutul anilor 
1990 în jurul bibliotecii și care adăpostea mai multe amfiteatre, 
precum și o sală de cinema). Apoi am ajuns în faţa clădirilor 
istorice, construcţii din cărămidă roșie cu influențe gotice, care 
aminteau de unele universităţi americane. Aceste clădiri erau cu 
totul anacronice și în disonanță cu coerenţa arhitecturală a 
ansamblului, dar mereu au fost mândria liceului Saint-Exupery, 
conferind școlii o patină de Ivy League și părinţilor elevilor, 
marea mândrie de a-și fi putut trimite avortonii la Harvardul 
local. 

— la te uită, Thomas Degalais își caută inspiraţia pentru 
următorul roman?! 

2. 

Vocea din spatele meu m-a luat prin surprindere, așa că m- 
am răsucit pe călcâie și am descoperit mutra amuzantă a lui 
Stéphane Pianelli. Plete, bărbuță stil muschetar, ochelari rotunzi 
à la John Lennon și geantă purtată de-a curmezișul pieptului: 
jurnalistul de la Wice-Matin avea aceeași alură ca-n anii de 
școală. Singura concesie făcută epocii era tricoul pe care-l purta 
pe sub vestă și care era împodobit cu celebrul Phi, simbolul unui 
partid de extremă stângă, La France Insoumise. 

— Salut, Stephane, i-am răspuns strângându-i mâna. 

Am făcut câţiva pași împreună. Pianelli era de-o seamă cu 
mine și, ca și mine, era un fiu al locului. Am fost în aceeași clasă 
până la sfârșitul școlii. Imi amintesc că era o mare figură, un 
orator sclipitor cu un simţ al silogismului care adesea îi punea în 
dificultate pe profesori. Era unul dintre puţinii elevi din liceu 
care avea o conștiință politică. După bac, cu toate că rezultatele 
îi permiteau să urmeze un curs pregătitor de Științe Politice la 


Saint-Ex, a preferat să își continue studiile la Facultatea de 
Litere de la Nisa. O facultate pe care tata o numea „fabrică de 
șomeri”, iar mama, și mai dură, „o adunătură de nătărăi 
stângiști”. Dar Pianelli și-a asumat întotdeauna latura lui de 
răzvrătit. La Carlone - campusul Literelor - s-a lipit de mișcarea 
socialistă și a cunoscut prima lui oră de glorie într-o seară, în 
primăvara lui 1994, în timpul unei emisiuni pe France 2, Demain 
les jeunes. Mai bine de două ore, emisiunea în direct a dat 
cuvântul câtorva zeci de studenţi ostili CIP, faimosul salariu 
minim pe care guvernul dorea să îl impună. Am revăzut recent 
emisiunea pe site-ul arhivelor naţionale audiovizuale și am fost 
frapat de aplombul lui Pianelli. | s-a dat cuvântul de două ori și 
și-a folosit șansa pentru a interpela și trimite în corzi 
personalităţi politice unse cu toate alifiile. Un adevărat catăr, pe 
care nu-l impresiona nimeni și nimic. 

— Ce părere ai despre alegerea lui Macron? mă întrebă 
brusc. (Se vede că nu s-a săturat de politică.) E o veste bună 
pentru cei de teapa ta, nu? 

— Scriitorii? 

— Nu, blestemaţii de bogătani! răspunse el cu o privire 
scânteietoare. 

Pianelli era îndoctrinat, adesea de rea-credință, dar cu toate 
astea îmi era drag. Era singurul elev de la Saint-Ex pe care l-am 
revăzut frecvent, căci îmi lua câte un interviu pentru ziarul lui 
ori de câte ori scoteam un roman. Din câte știu, nu a nutrit 
niciodată ambiția să facă o carieră în presa naţională, a preferat 
să rămână jurnalist de teren. La Nice-Matin putea scrie despre 
tot ce avea chef - politică, viaţa cetăţii, cultură -, iar pentru el 
libertatea asta era mai presus de orice. Asumarea statutului de 
vânător de senzaţional nu îl împiedica să păstreze o anumită 
obiectivitate. Citeam întotdeauna cu interes prezentările pe care 
le făcea romanelor mele, căci știa să citească printre rânduri. 

Articolele lui nu erau de fiecare dată elogioase, dar chiar și 
atunci când avea rezerve, Pianelli nu uita că în spatele oricărui 
roman - același lucru s-ar putea spune și despre film sau teatru 
- se aflau adesea ani de muncă, de îndoială, de frământare; 
romanul putea fi criticat, desigur, dar ar fi fost crud și vanitos să 
îl execuţi în câteva rânduri. „Cel mai mediocru dintre romane 
are, fără doar și poate, mai multă valoare decât critica ce îl 
etichetează astfel”, mi-a spus el odată, adaptând la literatură 


formula celebră a lui Anton Ego, criticul gastronomic al filmului 
Ratatouille. 

— Lăsând gluma la o parte, ce cauţi aici, artistule? 

Mimând detașarea, jurnalistul adulmeca terenul, lansa săgeți 
și avea să scoată untul din mine, eram sigur. Cunoștea frânturi 
din trecutul meu. Cine știe, poate chiar îmi simţea nervozitatea 
care mă încerca în timp ce frământam în buzunar ochelarii 
gemeni cu cei ai Vincăi și ameninţarea care îmi fusese adresată 
acum un sfert de ceas. 

— Nu strică niciodată să te întorci la rădăcini, nu? Pe măsură 
ce îmbătrânești... 

— Lasă gargara, mi-a retezat-o el rânjind. Genul ăsta de 
reuniune a foștilor colegi este exact ceea ce urâști tu mai mult, 
Thomas. Uită-te la tine, cu cămașa ta Charvet și ceasul Patek 
Philippe. Să nu-mi spui că ai venit cu avionul de la New York ca 
să cânţi genericul din Goldorak, înfulecând Malabar cu tipi pe 
care-i dispreţuiești. 

— Aici te înșeli. Eu nu dispreţuiesc pe nimeni. 

Acesta era adevărul. 

Jurnalistul mă cântări sceptic. Privirea lui se schimbase 
imperceptibil. Ochii îi străluceau, ca și cum ar fi prins peștele cel 
mare. 

— M-am prins, a zis și-a clătinat din cap. Ai venit pentru că ai 
citit articolul meu. 

Vorbele lui mi-au tăiat răsuflarea, ca și cum mi-ar fi tras o 
directă în stomac. Cum ar fi putut ști? 

— Despre ce vorbeşti, Stephane? 

— N-o fă pe nevinovatul. 

Am mimat un ton zeflemitor: 

— Locuiesc în TriBeCa lar la cafea citesc New York Times. Nu 
fițuica ta locală. La ce articol te referi? La cel care anunţa 
sărbătorirea celor cincizeci de ani? 

După strâmbătura lui și sprâncenele încruntate mi-am dat 
seama că nu vorbim despre același lucru. Dar ușurarea mea a 
fost de scurtă durată, căci mi-a trântit-o: 

— Mă refer la articolul despre Vinca Rockwell. 

Am împietrit de uluire. 

— Așadar, e adevărat, nu ești la curent! a conchis el. 

— La curent cu ce, fir-ar să fie de treabă? 

Pianelli clătină din cap și își scoase agenda din tașcă. 


— Trebuie să mă duc la muncă, a zis el când am ajuns în 
piaţa mare. Am un articol de scris pentru fițuica mea locală. 

— Stephane, stai puţin! 

Mulţumit de efect, jurnalistul m-a lăsat baltă, făcându-mi un 
mic semn cu mâna: 

— Vorbim mai târziu. 

Inima îmi bătea nebunește. Un lucru era cert: surprizele mele 
erau abia la început. 

3. 

Rondul Castanilor vibra în ritmul orchestrei și al discuţiilor în 
grupuri mici, care zumzăiau din toate părțile. Odinioară, aici 
erau copaci maiestuoși, decimaţi demult de un parazit. Piaţa și-a 
păstrat numele, numai că acum erau plantați palmieri din 
Canare, ale căror siluete graţioase aminteau de vacanţă și de 
farniente. Sub corturile mari, din pânză de un galben-stins, 
fusese amenajat un bufet, fuseseră aranjate șiruri de scaune și 
întinse ghirlande de flori. Pe esplanada plină de lume era un du- 
te-vino de chelneri cu pălării de paie și bluze marinărești, care 
se buluceau să aducă băuturi oaspeților. 

Am luat o cupă de pe o tavă, mi-am înmuiat buzele și am 
răsturnat-o aproape imediat într-o glastră cu flori. Direcţiunea 
nu a găsit ceva mai bun de făcut decât să ofere, pe post de 
cocteilul casei, o apă de cocos scârboasă amestecată cu ice tea 
cu ghimbir. M-am apropiat de bufet. Și aici se optase în mod 
vizibil pentru o versiune /ight de petrecere. Să juri că ești în 
California sau în anumite locuri din Brooklyn, unde începuse să 
se impună domnia stilului healthy. Uitate erau bunătăţile locului, 
carnea prăjită cu dovlecei și plăcinta cu pateu. Nu aveau decât 
niște legume amărâte tăiate fâșii, corăbioare cu frișcă degresată 
și pâine prăjită fără gluten cu o urmă de brânză. 

M-am depărtat de trataţii și m-am dus să mă așez în capul 
treptelor largi din beton cerat care înconjurau o parte a pieței, 
ca un fel de auditorium. Mi-am dat jos ochelarii de soare și, la 
adăpostul postului meu de observaţie, mi-am cercetat curios 
foștii colegi. Se felicitau, se băteau pe spate, își arătau unii 
altora cele mai frumoase fotografii cu pruncii sau adolescenţii 
lor, făceau schimb de adrese de e-mail, de numere de mobil, se 
adăugau unii pe alţii la listele de „prieteni” de pe retelele 
sociale. Pianelli nu greșise: eram întru totul pe dinafară. Nici 
măcar să mă prefac nu eram în stare. Mai întâi, pentru că nu mă 


încerca nicio nostalgie a anilor de liceu. Apoi, pentru că eram în 
mod fundamental un singuratic, mereu cu o carte în buzunar, 
fără cont de Facebook, o mutră acră nu foarte adaptată 
așteptărilor unei epoci adepte a butonului Like. Și, în sfârșit, 
pentru că trecerea timpului nu m-a înspăimântat niciodată. Nu 
am tresărit nici când am împlinit patruzeci de ani, nici când mi- 
au înflorit la tâmple primele fire argintii. Sincer să fiu, eram 
chiar nerăbdător să îmbătrânesc, pentru că asta însemna să mă 
distanţez tot mai mult de un trecut care, departe de a fi fost un 
paradis pierdut, îmi apărea drept epicentrul unei drame de care 
am fugit toată viața. 
4. 

Prima constatare care mi s-a impus, scrutând foștii elevi: 
majoritatea celor prezenţi aici se mișcau în cercuri sus-puse, 
unde lumea își supraveghea cu grijă greutatea. Calviţia, din 
contra, era flagelul numărul unu al bărbaţilor. Nu-i așa, Nicolas 
Dubois? Ăsta și-a ratat implanturile. Alexandre Musca încerca 
să-și ascundă alopecia sub o șuviţă lungă, adusă peste creștet. 
Cât despre Romain Roussel, el a ales pur și simplu să se radă în 
cap. 

Eram plăcut surprins de memoria mea: puteam pune un 
nume pe aproape toate chipurile oaspeţilor din generaţia mea. 
Era amuzant de privit de la distanţă. Pe alocuri chiar fascinant, 
căci pentru unii evenimentul părea a avea savoarea unei 
răzbunări asupra trecutului. Manon Agostini, de pildă. Liceana 
ștearsă și timidă devenise o femeie frumoasă, care inspira 
siguranţă. Christophe Mirkovic suferise aceeași metamorfoză. 
Cel care astăzi ar fi fost numit nera!!, dar pe vremea aceea nu 
se folosea încă epitetul, nu mai avea nimic din îndureratul 
acneic și lunatic pe care mi-l aminteam; m-am bucurat pentru 
el. Își etala reușita în stil american, fără complexe, lăuda 
calitățile Teslei sale, vorbea în engleză cu iubita lui cu douăzeci 
de ani mai tânără, care atrăgea multe priviri. 

Pe de altă parte, Eric Lafitte se ramolise binișor. Mi-l 
aminteam ca întruchiparea unui semizeu. Un soi de înger brun: 
Alain Delon din Plein soleil. Astăzi, Regele Eric devenise un 
omuleț trist și burtos, cu faţa șifonată, mai apropiat de Homer 
Simpson decât de actorul din Rocco et ses freres. 

Kathy și Herve Lesage au venit de mână. Au ieșit împreună 


11 „Tocilar” (în engl. în original). (N.t.) 


din primul an de liceu, iar la sfârșitul studiilor s-au căsătorit. 
Kathy (cum o alinta soţul ei) se numea în realitate Katherine 
Laneau. Imi amintesc de picioarele ei superbe - pe care fără 
doar și poate le avea în continuare, deși dăduse minijupa ecosez 
pe un costum cu pantalon - și de engleza perfectă, aproape 
literară, pe care o vorbea la acea vreme. M-am întrebat adesea 
cum o astfel de fată s-a putut îndrăgosti de unul ca Herve 
Lesage. Poreclit Régis - era epoca de aura Les Nuls, l'émission? 
și a sloganului lor „Régis e un dobitoc” -, Hervé avea un fizic 
banal, nu prea mult creier, lansa remarci nepotrivite, punea 
profilor tot soiul de întrebări pe de lături și, mai presus de toate, 
nu părea a realiza că prietena lui avea de o sută de ori mai 
multă clasă decât va avea el vreodată. Douăzeci și cinci de ani 
mai târziu, „Regis”, cu moaca lui satisfăcută și cu haina de piele, 
părea la fel de dobitoc ca întotdeauna. Ca o circumstanţă 
agravantă, venise cu o șapcă PSG”. No comment. 

Dar în materie de vestimentaţie cupa îi revenea lui Fabrice 
Fauconnier. Pilot de linie la Air France, „Vulturul” arbora 
uniforma de comandant de navă. Mă uitam la el cum defila 
printre coafuri blonde, tocuri înalte și sâni refăcuţi. Frumușelul 
de odinioară nu s-a dat bătut: avea o înfățișare la fel de atletică, 
dar ţeasta argintată, privirea insistentă și vanitatea lui evidentă 
îi lipeau deja eticheta de „fante bătrân”. Acum câţiva ani mă 
întâlnisem cu el într-un avion. A crezut că îmi face plăcere 
invitându-mă în cabină la aterizare, ca și cum aș fi avut cinci 
ani... 

5, 

— Măi să fie, l-a luat în vizor pe dragul de „Vultur”! 

Fanny Brahimi îmi făcu cu ochiul și mă îmbrăţișă cu căldură. 
Și ea se schimbase. De origine algeriană, era o blondă mignonă, 
tunsă scurt, cocoțată pe niște tocuri impresionante, cu 
picioarele evidenţiate de un jeans mulat. Cei doi nasturi 
desfăcuţi de la cămașă sugerau linia sânilor, iar trenciul cu 
cordon îi alungea silueta. Intr-o altă viaţă o cunoscusem ca 
apostolul grunge, târșâindu-și bocancii Dr. Martens din piele 
neagră uzată, pierdută în niște cămăși diforme de muncitor 
forestier, cu cardigane peticite și blugi rupţi. 

Mai descurcăreață decât mine, Fanny reușise să găsească o 


12 Emisiune umoristică difuzată de Canal + la începutul anilor '90. (N. red.) 
13 Prin tradiţie, echipă rivală a lui Olympique Marseille. (N. red.) 


cupă de șampanie. 

— În schimb, nu am izbutit să gust popcornul, mi-a spus 
așezându-se pe treaptă alături de mine, ca și cum ar fi urmat să 
asistăm la proiecția unui film. 

Pe Fanny o cunoșteam dintotdeauna. Maxime, ea și cu mine 
am urmat împreună școala primară din cartierul Fontonne, 
cunoscută și ca „școala veche”, cu clădiri frumoase în stilul celei 
de-a Treia Republici, spre deosebire de blocurile din prefabricate 
ale școlii Rene Cassin pe care municipalitatea din Antibes a 
deschis-o ulterior. Fanny mi-a fost prietenă apropiată. A fost 
prima fată cu care am ieșit în liceu, în clasa a IX-a într-o după- 
amiază de sâmbătă ne-am dus să vedem Rain Man la 
cinematograf și, la întoarcere, în autobuzul care ne ducea în 
Fontonne, având fiecare în câte o ureche una dintre căștile 
walkmanului meu, am schimbat câteva sărutări stângace. Patru 
sau cinci pupături între Puisque tu pars și Pourvu qu'elles soient 
douces. Am ieșit împreună până în clasa a XI-a, apoi ne-am 
îndepărtat, rămânând însă prieteni. Era una dintre fetele acelea 
coapte și libere care, din clasa a XII-a, începeau să se culce cu 
unul și cu altul, fără a se atașa de nimeni în mod special. Era o 
raritate la Saint-Ex și mulţi o condamnau. Eu însă am respectat- 
o întotdeauna, mereu mi s-a părut că întruchipează o anumită 
formă de libertate. Era prietenă cu Vinca, o elevă sclipitoare și o 
fată amabilă, trei calităţi care mi-o făceau foarte dragă. După ce 
a terminat medicina, a pendulat multă vreme între medicina de 
război și misiunile umanitare. Am revăzut-o întâmplător acum 
câţiva ani într-un hotel din Beirut, unde participam la salonul 
cărții francofone, iar ea mi-a mărturisit că intenţionează să se 
întoarcă în Franța. 

— Ai reperat vreun fost prof? m-a întrebat. 

Cu un semn din bărbie, am arătat spre domnul N'Dong, 
domnul Lehmann și doamna Fontana, adică profii de mate, de 
științe fizice și de științele naturii. 

— Un minunat evantai de sadici, zise Fanny, făcându-le o 
poză. 

— Nu pot să te contrazic. Lucrezi în Antibes? 

Ea dădu din cap. 

— De doi ani muncesc la cardiologie, la spitalul din Fontonne. 
Am îngrijit-o pe mama ta. Nu ţi-a spus? 

După tăcerea mea a înţeles că nu eram la curent. 


— E sub supraveghere după micul ei infarct, dar se simte 
bine, m-a asigurat Fanny. 

Eram ca picat din nori. 

— Eu și cu mama, e... e complicat, am zis eu ca să închid 
subiectul. 

— Așa zic toți băieții, nu? întrebă ea, fără a încerca să afle 
mai multe. 

Apoi a arătat cu degetul către o altă profesoară. 

— Uite, asta era cool! exclamă ea. 

Mi-au trebuit câteva secunde ca s-o recunosc. Era 
domnișoara DeVille, o americană care preda literatura engleză 
la clasa de litere. 

— Pe deasupra, arată beton și acum! șopti Fanny. Parcă-i 
Catherine Zeta-Jones! 

Domnișoara Deville avea în jur de un metru optzeci. Purta 
tocuri înalte, strânsă într-un pantalon de piele și o vestă fără 
guler, avea plete lungi și aspre, care îi cădeau pe umeri ca niște 
bețe. Cu înfățișarea ei zveltă și înaltă, părea mai tânără decât 
multe dintre fostele ei eleve. Câţi ani să fi avut când a venit la 
Saint-Ex? Douazeci și cinci? Cel mult treizeci. Cum eu eram la 
clasa de științe, nu am avut-o niciodată profesoară, dar îmi 
aminteam că era foarte prețuită de elevii ei, mai ales de câţiva 
băieţi care o venerau. 

Câteva minute bune, Fanny și cu mine ne-am cercetat din 
priviri foștii colegi, depănând amintiri. Ascultând-o, îmi dădeam 
seama de ce am preţuit-o întotdeauna pe fata asta. Emana ceva 
pozitiv și plin de viaţă. Pe deasupra avea și simțul umorului, 
ceea ce nu era rău deloc. Cu toate astea, viaţa ei nu a fost 
întotdeauna ușoară. Mama ei era o blondă frumoasă, cu tenul 
măsliniu și o privire deopotrivă blândă și distrugătoare, care 
lucra ca vânzătoare la un magazin de haine pe Croisette. Când 
eram la școala primară, și-a părăsit soţul și cei trei copii pentru 
a pleca cu șeful ei în America de Sud. Inainte de a fi admisă la 
Saint-Ex, Fanny a trăit aproape zece ani cu tatăl ei, paralizat 
după un accident de muncă pe un șantier. Împreună cu cei doi 
fraţi mai mari - care, la drept vorbind, nu erau niște îngerași -, 
locuiau într-o HLM? dărăpănată. Nu tocmai genul de loc care să 
apară pe ghidul turistic Juan les Pins al Antibes. 


11 „Habitation à Loyer Modéré”, echivalentul locuinţelor sociale din spaţiul 
nostru. (N.t.) 


Cardiologa a mai lansat câteva șopârle, facile, dar amuzante 
(„Etienne Labitte are același cap de sulă”), apoi m-a măsurat cu 
un zâmbet ciudat pe buze. 

— Viaţa a redistribuit câteva roluri, dar tu, tu ești același. 

M-a luat în vizorul aparatului ei Leica și m-a tras în poză, 
continuându-și tirada: 

— Premiantul clasei, bine îmbrăcat, sigur pe sine în frumoasa 
lui haină din flanel și cămașă bleu. 

— Venind de la tine, înțeleg că nu e chiar un compliment. 

— Te înșeli. 

— Parcă fetelor nu le plac decât bad boys, nu? 

— La șaisprezece ani, da. Nu și la patruzeci! 

Am ridicat din umeri, am mijit ochii și mi-am pus mâna 
streașină, ca să mă apăr de soare. 

— Cauţi pe cineva? 

— Maxime. 

— A, viitorul nostru deputat? Am fumat o ţigară cu el lângă 
sala de sport, acolo unde urmează să se ţină petrecerea 
noastră. Nu părea deloc preocupat de campania electorală. 
Drace, ai văzut ce mutră are Aude Paradis? S-a paradit de tot, 
săraca! Ești sigur că nu avem pop-corn, Thomas? Aș putea sta 
aici ceasuri întregi. E aproape la fel de bine ca la Game of 
Thrones. 

Dar entuziasmul ei s-a stins rapid când a văzut doi muncitori 
instalând o mică scenă și un microfon. 

— Sorry, am să sar peste discursurile oficiale, m-a anunţat ea 
ridicându-se. 

În partea cealaltă a tribunei, Stéphane Pianelli lua notițe, 
discutând însuflețit cu subprefectul. Când mi-a întâlnit privirea, 
jurnalistul de la Nice-Matin mi-a făcut un semn cu mâna care 
voia să zică ceva de genu’ „Stai acolo, vin imediat”. 

Fanny și-a scuturat blugii de praf în stilul ei special și a 
aruncat o ultimă săgeată: 

— Ştii ceva? Cred că ești unul dintre puţinii tipi din zonă cu 
care nu m-am culcat. 

Aș fi vrut să îi dau un răspuns spiritual, dar nu mi-a venit 
nimic potrivit în minte, pentru că vorbele ei nu încercau să fie 
amuzante. Erau triste și foarte exagerate. 

— Pe vremea aia tu erai mort după Vinca, își aminti ea. 

— E drept, am recunoscut eu. Eram îndrăgostit de ea. Ca 


toată lumea de pe aici, nu? 

— Da, numai că tu ai idealizat-o mereu. 

Am suspinat. După ce Vinca a dispărut și a ieșit la lumină 
idila ei cu unul dintre profesorii liceului, s-a dezlănţuit un val de 
zvonuri și bârfe care a transformat-o pe colega noastră într-un 
soi de Laura Palmer de pe Coasta de Azur. Twin Peaks din 
ținutul lui Pagnol:>. 

— Fanny, doar n-ai de gând să începi și tu. 

— Cum vrei. Cert e că-i mult mai ușor s-o faci pe struțul. 
Living is easy with eyes closea!*, vorba cântecului. 

Și-a aranjat aparatul de fotografiat în geantă, s-a uitat la 
ceas, mi-a întins cupa de șampanie pe jumătate plină. 

— Sunt în întârziere și n-ar fi trebuit să beau chestia asta. 
Sunt de gardă după-amiaza asta. Pe curând, Thomas. 

6. 

Directoarea și-a recitat discursul, un panseu găunos din 
acelea care par a fi devenit specialitatea multor reprezentanţi ai 
Educaţiei naţionale. Această oarecare doamnă Guirard, originară 
din zona Parisului, nu ocupa postul de prea multă vreme. Nu 
cunoștea instituția decât din scripte și debita niște banalităţi de 
tehnocrată. Ascultând-o, mă întrebam de ce nu vor fi venit 
părinţii mei. Trebuie să fi fost invitaţi în calitatea lor de foști 
directori. l-am căutat fără succes în mulțime, iar absenţa lor mă 
intriga. 

După ce-și termină cupletul despre „valorile universale ale 
toleranței, egalităţii de șanse și dialogului între culturi care au 
însuflețit dintotdeauna instituţia noastră”, directoarea enumeră 
„personalităţile eminente” care au frecventat liceul. Mă 
număram printre ele, alături de mulţi alţii, iar când numele meu 
a fost pomenit și aplaudat, câteva priviri s-au întors spre mine. 
Am zâmbit ușor jenat, apoi am schițat un „mulţumesc” vag din 
cap. 

— Gata, asta-i, te-ai ars, artistule, mă preveni Stephane 
Pianelli așezându-se alături de mine. In câteva minute o să se 
îngrămădească în jurul tău să-ţi ceară dedicaţii pe cărţi. O să te 
întrebe dacă potaia lui Michel Drucker” latră între două filmări și 


15 Marcel Pagnol (1895 - 1974), romancier, dramaturg, cineast și producător 
francez. (N.t.) 

16 „E ușor de trăit cu ochii închiși” (în engl. în original). (N.t.) 

17 Prezentator vedetă al postului France 2 și fost jurnalist sportiv. (N.t.) 


dacă Anne-Sophie Lapix e la fel de simpatică după ce se sting 
camerele. 

M-am ferit să-l stârnesc și mai mult pe Pianelli, dar el își 
continuă nestingherit monologul: 

— O să te întrebe de ce ţi-ai omorât eroul la sfârșitul lui 
Quelques jours avec toi. Și de unde-ţi iei inspiraţia și... 

— Mai slăbește-mă, Stephane. Ce voiai să-mi spui? Ce-i cu 
povestea asta cu articolul? 

— Nu erai pe Coasta de Azur luna trecută? 

— Nu, azi-dimineaţă am ajuns. 

— OK. Ai auzit vreodată de „cavalerii din mai”? 

— Nu, dar bănuiesc că nu îi poţi vedea alergând pe 
hipodromul Cagnes-sur-Mer. 

— Foarte amuzant. De fapt, este vorba despre un fenomen 
de răcire care se produce uneori în mijlocul primăverii și care 
provoacă înghețuri tardive... 

Fără a se opri din vorbă, scoase o ţigară electronică din 
buzunarul hainei. 

— Primăvara asta, vremea a fost groaznică pe Coastă. La 
început a fost foarte frig, apoi am avut parte de ploi torențiale 
zile la rând. 

l-am retezat-o: 

— Treci la subiect, Stephane. Doar n-ai de gând să-mi 
povestești buletinul meteo al ultimelor săptămâni! 

Jurnalistul făcu un semn din bărbie înspre clădirile colorate de 
internat din depărtare, care scânteiau în mii de culori sub razele 
soarelui. 

— Au fost inundaţii în pivnițele mai multor dormitoare. 

— Asta nu-i o noutate. Ai văzut înclinația terenului. Și pe 
vremea noastră se întâmpla o dată la doi ani. 

— E drept, numai că în weekendul de 8 aprilie apa a ajuns 
până în holul de la intrare. lar conducerea a trebuit să ceară 
lucrări în regim de urgenţă și să pună să fie golite complet 
subsolurile. 

Pianelli a tras de câteva ori din „ţigara” lui și a suflat un fel 
de vapori care miroseau a verbină și grepfrut. Comparativ cu 
trabucurile lui Che Guevara, imaginea revoluționarului care-și 
vapa tizana avea ceva ridicol în ea. 

— Instituţia a dorit să se debaraseze mai ales de zecile de 
vestiare metalice ruginite care au fost îngrămădite în pivnițe de 


la jumătatea anilor 1990. A fost angajată o firmă specializată în 
fier vechi ca să transporte încărcătura, dar înainte ca aceasta să 
își înceapă lucrarea, câţiva elevi s-au distrat deschizând 
dulapurile. Și n-ai să ghicești niciodată peste ce au dat. 

— Luminează-mă. 

Jurnalistul își cântări îndelung efectul. 

— Peste o geantă de sport din piele care conţinea o sută de 
mii de franci în bancnote de o sută și două sute de franci! O 
mică avere care a zăcut aici mai bine de douăzeci de ani... 

— Și au venit polițiștii la Saint-Ex? 

Îmi imaginam jandarmii debarcând în liceu și toată agitația 
pe care trebuie s-o fi provocat toată povestea asta. 

— Poți fi sigur! Și, așa cum am relatat și în articol, erau chiar 
foarte entuziasmați. O poveste veche, o grămadă de gologani, 
un liceu prestigios: nu au avut nevoie de prea multe imbolduri 
ca să treacă totul prin ciur și prin dârmon. 

— Și cu ce rezultat? 

— Informaţia nu e încă oficială, dar știu că pe geantă au fost 
găsite două amprente digitale perfect identificabile. 

— Și? 

— Și una dintre ele era înregistrată. 

Mi-am ţinut răsuflarea cât Pianelli pregătea următoarea 
bombă. După licărirea din ochii lui, am înţeles că asta avea să 
doară rău. 

— Era amprenta Vincăi Rockwell. 

Am clipit de câteva ori, încercând să procesez informaţia. 
Încercam să îmi dau seama ce însemna asta, dar creierul meu 
se învârtea în gol. 

— Și tu la ce concluzie ai ajuns, Stephane? 

— La ce concluzie am ajuns eu? Păi, că am avut dreptate de 
la început! se aprinse jurnalistul. 

Alături de politică, afacerea Vinca Rockwell era cealaltă mare 
marotă a lui Pianelli. Cu cincisprezece ani în urmă scrisese chiar 
și o carte cu titlu schubertian pe subiectul ăsta: Copila și 
moartea. O investigaţie serioasă și exhaustivă, dar care nu 
aducea nicio dezvăluire zdrobitoare despre dispariţia Vincăi și a 
iubitului ei. 

— Dacă Vinca ar fi plecat cu Alexis Clement, reluă el, ar fi 
luat banii ăștia cu ea! Sau măcar s-ar fi întors să îi caute! 

Raționamentul lui mi se păru subţire. 


— Dar nu există nimic care să ne spună cu certitudine că 
erau banii ej, i-am replicat. Faptul că amprentele ei erau pe 
geantă nu înseamnă în mod necesar că banii îi aparțineau. 

El încuviință, dar contraatacă imediat: 

— Recunoaște totuși că e ciudat. De unde venea bănetul 
ăsta? O sută de mii de franci! La vremea aceea era o sumă 
enormă. 

Nu am înțeles niciodată prea bine care era teza lui exactă 
despre afacerea Rockwell, dar era clar că pentru el versiunea 
fugii nu se susținea. În lipsa unor dovezi solide, Pianelli credea 
cu tărie că Vinca nu a dat niciun semn de viaţă pentru că era de 
mult moartă. Și probabil cel care a ucis-o era Alexis Clement. 

— Și ce implică asta din punct de vedere judiciar? 

— Habar n-am, răspunse el puțin iritat. 

— Ancheta dispariţiei Vincăi a fost clasată de ani de zile. 
Ceea ce se va găsi acum va fi prescris, nu? 

Își frecă îngândurat barba cu dosul palmei. 

— Nu s-a spus nimic. Există o întreagă jurisprudenţă 
complexă în chestiunea asta. Astăzi, în unele cazuri, ridicarea 
prescrierii nu mai depinde de comiterea actului, ci de eventuala 
descoperire a unui cadavru. 

Când mă privi drept în ochi, am ales să îi susțin privirea. 
Pianelli era un vânător bătrân de bombe de presă, dar eu m-am 
întrebat întotdeauna de unde venea obsesia lui pentru povestea 
asta veche. Din câte îmi aminteam, nu a fost niciodată un 
apropiat al Vincăi. Nu se frecventau și în niciun caz nu fusese o 
atracţie între ei. 

Vinca era fiica lui Pauline Lambert, o actriță născută în 
Antibes. O roșcată frumoasă, cu păr scurt, care în anii 1970 a 
avut roluri de mâna a doua în filmele lui Yves Boisset și Henri 
Verneuil. Punctul culminant al filmografiei ei: o scenă de 
douăzeci de secunde cu sânii goi în compania lui Jean Paul 
Belmondo în La Scoumoune. În 1973, în clubul de noapte din 
Juan les Pins, Pauline l-a cunoscut pe Mark Rockwell, pilot 
american de curse care a concurat pentru o scurtă perioadă în 
F1 pentru Lotus și a parcurs de mai multe ori circuitul de 800 de 
kilometri de la Indianapolis. Dar, înainte de toate, Rockwell era 
mezinul unei familii influente din Massachusetts, principala 
acţionară a unui lanţ de supermarketuri foarte prezente în nord- 
est. Cum era conștientă de impasul în care intrase cariera ei, 


Pauline și-a urmat iubitul în Statele Unite, unde s-au și căsătorit. 
Vinca, singura lor fiică, s-a născut la Boston, unde și-a petrecut 
primii cincisprezece ani, înainte de a veni la internat, la Saint- 
Ex, după pierderea tragică a părinţilor. Cuplul Rockwell a făcut 
parte dintre pasagerii uciși într-o catastrofă aeriană în vara lui 
1989. La decolarea de pe aeroportul Hawaii, avionul lor a suferit 
o decompresie urmată de explozie. Drama a marcat mulţi 
oameni, căci din cauza deschiderii accidentale a calei, cele șase 
șiruri de scaune de la clasa business au fost făcute bucăţi și 
aruncate afară din avion. Accidentul a făcut douăsprezece 
victime și, măcar o dată, cei afectaţi au fost bogătașii. O 
anecdotă care trebuie să fi fost pe placul lui Pianelli. 

Prin originile familiale și prin comportamentul ei, Vinca 
întruchipa, aparent, tot ceea ce Pianelli detesta mai mult: o fată 
cu tătic în marea burghezie americană, o moștenitoare elitistă și 
cerebrală, pasionată de filosofia greacă, de filmele lui Tarkovski 
și de poezia lui Lautréamont. O fată puţin cam îngâmfată, de o 
frumuseţe ireală, care nu trăia în această lume, ci în lumea ei. În 
sfârșit, o fată care, fără a-și da foarte bine seama, era ușor 
disprețuitoare faţă de puștii de seama ei. 

— Ce naiba, chiar nu-ţi pasă deloc? mă apostrofă el pe 
neașteptate. 

Am suspinat, am ridicat din umeri și am mimat detașarea. 

— Am lăsat demult în urmă toate astea, Stephane. 

— Le-ai lăsat în urmă? Totuși, Vinca a fost prietena ta. Erai 
topit după ea și... 

— Aveam optsprezece ani, eram un puștan. Am întors de 
mult pagina. 

— Îți baţi joc de mine, artistule. Nu ai întors nimic. Am citit și 
eu romanele tale. Vinca e prezentă peste tot. O poţi regăsi în 
toate eroinele tale! 

Începea să mă agaseze. 

— Psihologie de doi bani. Demnă de horoscopul din fiţuica ta! 

Acum, că tonul discuţiei urcase, Stephane Pianelli era ca 
electrizat. În ochi i se citea exaltarea. Vinca îl înnebunise, așa 
cum, fără doar și poate, îi înnebunise pe mulţi alţii înaintea lui, 
deși din motive diferite. 

— Poţi să spui ce vrei, Thomas. Dar eu am de gând să reiau 
ancheta, de data asta cât se poate de serios. 

— Vezi că ţi-ai mai rupt o dată colții acum cincisprezece ani, 


i-am amintit eu. 

— Descoperirea banilor ăstora schimbă totul. Ce se ascunde 
în spatele acestei sume uriașe în bani lichizi? Eu, unul, nu văd 
decât trei posibilități: trafic de droguri, corupţie sau un 
megașantaj. 

M-am frecat la ochi. 

— Eşti pe punctul de a însăila un adevărat scenariu de film, 
Pianelli. 

— Aşadar, pentru tine nu există nicio afacere Rockwell? 

— Să spunem că se rezumă la povestea banală a unei 
puștoaice care a șters-o cu tipul pe care-l iubea. 

Jurnalistul se strâmbă. 

— Nici măcar tu nu crezi nici măcar o secundă în ipoteza 
asta, artistule. Ţine minte ce-ţi spun: dispariţia Vincăi e ca un 
ghem de lână. Într-o bună zi, cineva va izbuti să prindă firul și 
tot ghemul se va desfășura. 

— Și ce se va descoperi? 

— Ceva mai mare decât tot ceea ce ne-am putea imagina 
acum. 

M-am ridicat ca să pun capăt discuţiei. 

— Tu ar fi trebuit să scrii romane. Te-aș putea ajuta să 
găsești un editor. 

M-am uitat la ceas. Trebuia să-l găsesc urgent pe Maxime. 
Jurnalistul, care se calmase brusc, se ridică și el și-mi trase o 
palmă amicală pe umăr. 

— Pe curând, artistule. Sunt sigur că ne vom revedea. 

Avea tonul pe care l-ar fi folosit un poliţist, iar asta mă făcu 
să ridic garda. M-am încheiat la haină și am coborât o treaptă. 
Am ezitat câteva secunde și m-am întors. Până acum nu 
făcusem nicio greșeală. Și în niciun caz nu trebuia să-i ofer 
grăunţe de măcinat la moara lui, dar o întrebare îmi stătea pe 
buze. Am încercat să o pun cât mai detașat cu putinţă. 

— Ziceai că banii au fost găsiţi într-un vestiar vechi? 

— Mda. 

— Care, mai precis? 

— Un vestiar vopsit în galben-auriu. Culoarea casei Henri 
Matisse. 

— Nu-i clădirea în care stătea Vinca, am strigat eu cu un aer 
triumfător. Camera ei de internat era în pavilionul albastru: casa 
Nicolas de Staël. 


Pianelli încuviință: 

— Ai dreptate, am verificat deja. la te uită, ai o memorie 
foarte bună pentru unu' care a întors pagina. 

Mă provocă din nou cu ochii lui scânteietori, ca și cum m-ar fi 
prins în cursă, dar i-am susţinut privirea, ba chiar am avansat un 
alt pion: 

— Și nu era niciun nume scris pe dulap? 

El clătină din cap. 

— După atâţia ani, dă-ți și tu seama că trebuie să se fi șters 
totul. 

— Dar nu există arhive cu repartizarea vestiarelor? 

— Pe vremea aia nimeni nu-și bătea capul cu așa ceva. La 
începutul anului elevii își luau ce dulap voiau: primul venit, 
primul servit. 

— Dar acum, în cazul nostru anume, care era dulapul? 

— De ce vrei să știi asta? 

— De curiozitate. Știi tu, chestia aia de care jurnaliștii nu duc 
deloc lipsă. 

— Am publicat fotografia în articolul meu. Nu o am la mine, 
dar era compartimentul A1. Primul din stânga sus. Înseamnă 
ceva pentru tine? 

— Nimic, absolut nimic. So /ong/!€, Stéphane. 

M-am răsucit pe călcâie și am grăbit pasul, ca să apuc să 
părăsesc locul înainte de sfârșitul discursului. 

Pe scenă, directoarea își încheia alocuţiunea evocând 
apropiata dărâmare a fostei săli de sport și punerea primei 
pietre a „celui mai ambițios șantier din câte a cunoscut instituţia 
noastră”. Le mulțumea generoșilor donatori graţie cărora acest 
proiect, care trena de mai bine de treizeci de ani, va vedea în 
curând lumina zilei: „Ridicarea unei clădiri rezervate claselor 
pregătitoare, crearea unei grădini peisagistice și construirea 
unui nou centru sportiv dotat cu piscină olimpică”. 

Dacă mai aveam îndoieli legate de ceea ce mă aștepta, acum 
fuseseră risipite întru totul. ÎI minţisem pe Pianelli. Știam foarte 
bine cui aparținuse cândva dulapul în care se găsiseră banii. 

Fusese al meu. 


18 „La revedere!” (în engl. în original). (N.t.) 


3. Ce am făcut 


Cel mai adesea, oamenii au 
cea mai mare nevoie de un avocat 
atunci când încep să spună adevărul. 
P.D. JAMES 

1. 

Sala de sport era un paralelipiped din beton construit pe un 
platou ascuns la marginea pădurii de pini. Se ajungea la ea pe o 
rampă abruptă străjuită de stânci mari, calcaroase, albe ca 
fildeșul, care reflectau lumina orbitoare a soarelui. Ajungând în 
parcare, am zărit o benă și un buldozer parcate lângă o 
construcție modulară și îngrijorarea mea a crescut și mai mult. 
Algeco!? dispunea de o întreagă baterie de utilaje: picamăre, 
betoniere, excavatoare, cabluri de tractare și lopeţi. Directoarea 
nu minţise: bătrâna sală de sport își trăia ultimele ceasuri. 
Inceputul lucrărilor era iminent și, odată cu el, începutul căderii 
noastre. 

Am ocolit sala, căutându-l pe Maxime. Deși nu mai ţinusem 
legătura cu el, îi urmărisem de la distanţă parcursul cu o 
adevărată fascinaţie și cu un fel de mândrie. Afacerea Vinca 
Rockwell avusese, asupra traiectoriei prietenului meu, un efect 
opus celui pe care îl exercitase asupra propriului meu drum. 
Dacă pe mine acele evenimente mă dărâmaseră şi-mi 
retezaseră elanul, pe Maxime îl descătușaseră, eliberându-l din 
carapacea lui și redându-i libertatea de a-și scrie propria-i 
poveste. 

După ceea ce am făcut, nu am mai fost niciodată același. Am 
trăit într-o teroare și într-o dezordine mentală care m-au făcut 
să ratez lamentabil anul de matematici superioare. În vara lui 
1993 am plecat de pe Coasta de Azur la Paris și, spre disperarea 
părinţilor mei, m-am reorientat spre o școală de comerț de 
mâna a doua. Odată ajuns în capitală, am vegetat vreme de 
patru ani. Chiuleam la un curs din două și îmi pierdeam restul 
zilelor prin cafenelele, librăriile și cinematografele din jurul 
Saint-Germain-des-Pres. 

In anul patru, școala ne obliga să plecăm șase luni în 
străinătate. In vreme ce majoritatea colegilor mei și-au găsit 
locuri de stagiari în firme de renume, eu m-am multumit cu o 


19 Grupul Algeco Scotsman, lider mondial în domeniul construcțiilor. (N.t.) 


poziţie mai modestă: m-am angajat ca asistent al lui Evelyn 
Warren, o intelectuală feministă newyorkeză. La vremea aceea, 
Warren, cu toate că avea optzeci de ani, continua să susțină 
conferinţe la universităţi din toate colțurile Statelor Unite. Era o 
personalitate sclipitoare, dar și o femeie tiranică și capricioasă, 
care se certa cu toată lumea. Pe mine însă mă îndrăgea, numai 
Dumnezeu știe de ce. Poate pentru că eram destul de insensibil 
la toanele ei și nu reușea să mă impresioneze. Fără a se 
considera un substitut de bunică, mi-a propus să rămân în 
serviciul ei și după încheierea studiilor și m-a ajutat să obţin 
cartea verde. Astfel, am rămas asistentul ei până s-a stins din 
viață și am locuit într-o aripă a apartamentului ei din Upper East 
Side. 

In timpul liber - și aveam destul - făceam singurul lucru care 
mă liniștea cu adevărat: scriam povești. Cum nu eram în stare 
să îmi controlez viața, îmi inventam lumi luminoase, lipsite de 
angoasele care mă măcinau. Baghetele magice există. Pentru 
mine, ele căpătau forma unui Bic Cristal. Pentru un franc și 
jumătate, capeţi acces imediat la un instrument capabil să 
transfigureze realitatea, să o repare, adică să o nege. 

In 2000 mi-a apărut primul roman care, graţie promovării din 
gură-n gură, a intrat în clasamentul celor mai bune vânzări. De 
atunci am scris o duzină de cărți. Scrisul și promovarea îmi 
ocupau tot timpul. Succesul meu era real, dar în ochii familiei 
mele scrierea de ficţiune nu făcea parte din rândul profesiilor 
serioase. „Şi când mă gândesc că speram ca într-o bună zi să 
ajungi inginer”, s-a scăpat odată tata cu delicateţea lui 
obișnuită. Încetul cu încetul, vizitele mele în Franţa s-au rărit și 
acum se rezumau la o săptămână de turneu de promovare și 
semnat autografe. Aveam o soră și un frate mai mari pe care 
nu-i vedeam aproape niciodată. Marie a făcut Facultatea de 
Mine și acum ocupa un post important în Direcţia naţională de 
statistici de la Comerţ Exterior. Nu știam exact în ce consta 
munca ei, dar îmi puteam închipui că nu era ceva foarte fun. Cât 
despre Jérôme, el era adevăratul erou al familiei: chirurg 
pediatru, muncea în Haiti de la cutremurul din 2010, unde 
coordona acţiunile Medici fără Frontiere. 

2. 
Și apoi era Maxime. 
Fostul meu cel mai bun prieten pe care nu l-am înlocuit 


niciodată. Fratele meu de cruce. Familia tatălui său și familia 
mamei mele erau originare din același sătuc italian, Montaldicio, 
din Piemont. Inainte ca ai mei să capete o locuinţă de serviciu, 
am fost vecini în Antibes, pe Chemin de la Suquette. Casele 
noastre, construite una lângă alta, aveau o vedere panoramică 
asupra unei porţiuni de Mediterană. Peluzele noastre nu erau 
despărțite decât de un zid scund din pietre și adăposteau 
meciurile noastre de fotbal și numeroasele barbecue parties 
organizate de cei mari. 

Spre deosebire de mine, la liceu Maxime nu era un elev bun. 
Nici nătărău nu era, ci doar puţin cam imatur, mai preocupat de 
sport și de filme decât de subtilităţile lui Manon Lescaut” și ale 
L'Education sentimentale”. Vara muncea pe plajă la Cap 
d'Antibes, la Graillon. Îmi aminteam de ţinuta lui fermecătoare: 
tors sculptural, plete de surfer, pantaloni Rip Curl, espadrile 
Vans. Avea candoarea vag visătoare și strălucirea bălaie a 
adolescenților lui Gus Van Sant”. 

Maxime era singurul copil al lui Francis Biancardini, un 
antreprenor în construcţii renumit în ţinut, care și-a construit un 
imperiu local într-o epocă în care atribuirea lucrărilor publice era 
mai flexibilă decât astăzi. Cum îl cunoșteam foarte bine, știam 
că Francis era o fiinţă complexă, secretoasă și ambiguă. Dar 
lumea îl vedea ca pe un mitocan, cu mâinile lui mari, de zidar, 
cu numeroasele kilograme în plus, cu îmbrăcămintea lui de 
prost-gust și glumele de bistrou care reluau adesea retorica 
extremei-dreapta. Nu-i trebuia prea mult ca să se dezlănţuie. 
Toţi responsabilii pentru decadenţa ţării se aliniau în vizorul lui: 
„arabii, socialiștii, muierile, poponarii”. Masculul alb dominant, 
versiunea bivol, care nu a înțeles că lumea lui se năruise deja. 

Multă vreme, Maxime, copleșit de un tată de care se rușina 
cel puţin la fel de mult pe cât îl admira, și-a găsit cu greu locul. 
Doar după dramă a reușit să iasă de sub puterea lui. 
Metamorfoza a durat douăzeci de ani și s-a realizat în mai multe 
etape. Odinioară elev mediocru, Maxime s-a pus cu burta pe 
carte și a obţinut o diplomă de inginer în construcţii și lucrări 
publice. Apoi a preluat firma de construcţii a tatălui său, 


% Romanul lui Antoine François Prévost, apărut în 1731. (N.t.) 

21 Romanul lui Gustave Flaubert, publicat inițial în 1869. (N.t.) 

22 Născut în 1952, este un cunoscut regizor, scenarist, fotograf și muzician 
american. (N.t.) 


transformând-o în lider local în domeniul construcţiilor 
ecologice. Apoi a iniţiat Platforma 77, cel mai mare incubator de 
start-up din sudul Franţei. În paralel, Maxime și-a asumat 
homosexualitatea. In vara lui 2013, la câteva săptămâni de la 
promulgarea legii dreptului la căsătorie al homosexualilor, și-a 
unit destinul la primăria din Antibes cu partenerul lui, Olivier 
Mons - tot un fost Saint-Ex - care coordona mediateca orașului. 
Astăzi, cuplul avea două fetițe, născute de o mamă purtătoare 
din Statele Unite. 

Am adunat toate aceste informaţii de pe site-urile Nice-Matin 
și Challenges, precum și din revista Monde, dintr-un articol 
consacrat „generaţiei Macron”. Până atunci simplu consilier 
municipal, Maxime a aderat încă de la începuturi la mișcarea En 
Marche! partidul viitorului președinte al republicii, fiind printre 
primii susţinători locali ai acestuia în timpul campaniei. În 
prezent, candida sub sigla acestui partid pentru fotoliul de 
deputat în circumscripţia șapte din Alpii Maritimi. Populaţia, în 
mod tradiţional aliniată la dreapta, alegea de mai bine de 
douăzeci de ani, încă din primul tur, un republican moderat și 
umanist, care își făcea bine treaba. Mai erau doar trei luni până 
la alegeri și nimeni nu și-ar fi închipuit că circumscripţia și-ar 
putea schimba culoarea politică, dar în această primăvară a lui 
2017 ţara era străbătută de un flux de energie înnoitoare. Valul 
Macron ameninţa să măture totul din calea lui. Alegerile vor fi, 
fără doar și poate, foarte strânse, dar în acest moment Maxime 
părea a avea toate șansele în faţa deputatului care își încheia 
mandatul. 

3. 

Când l-am zărit pe Maxime, se afla în fața intrării sălii de 
sport, în plină conversație cu surorile Dupré. Am cercetat de 
departe silueta înveșmântată în pantaloni de pânză, cămașă 
albă și haină de lână. Avea fața bronzată, ușor ridată, privirea 
limpede și părul tot decolorat de soare. Léopoldine (domnișoara 
Batic) și Jessica (Frumușica) îi sorbeau cuvintele de parcă le-ar fi 
declamat monologul lui Roderigo?, cu toate că el nu încerca 
decât să le convingă că apropiata scădere a CSG2 va antrena o 
creștere a puterii de cumpărare a tuturor salariaţilor. 


23 Personaj din piesa „Othello” de William Shakespeare. (N. red.) 
24 Contribuţie Socială Generalizată, impozit prevăzut de legea franceză. 
(N.t.) 


— la uitaţi cine e aici! exclamă Jessica, văzându-mă. 

Am pupat gemenele - care mi-au explicat că răspundeau de 
organizarea seratei dansante chiar în acest loc - și l-am 
îmbrățișat pe Maxime. Poate mintea îmi juca feste, dar mi s-a 
părut că emana același miros de nucă de cocos al cerii cu care 
se dădea pe păr în anii liceului. 

A trebuit să îndurăm conversaţia surorilor încă vreo cinci 
minute bune. La un moment dat, Léopoldine tot repeta cât de 
mult i-au plăcut romanele mele, „mai ales La Trilogie du mal”. 

— Și mie îmi place povestea asta, am zis, chiar dacă nu eu 
am scris-o. Dar am să transmit aprecierile dumneavoastră 
amicului Chattam. 

Deși am rostit-o pe un ton glumeţ, remarca mea a îngrozit-o 
pe Léopoldine. A tăcut puţin, apoi și-a amintit că e în întârziere 
cu agățarea ghirlandelor luminoase și a tras-o pe sora ei spre un 
soi de debara, unde fuseseră depozitate decorațiunile pentru 
petrecere. 

În sfârșit eram singur cu Maxime. Eliberat de privirea 
gemenelor, chipul lui s-a descompus înainte de a apuca eu să-l 
întreb cum îi merge. 

— Sunt dărâmat. 

Îngrijorarea lui a sporit când i-am arătat ochelarii și mesajul 
pe care l-am găsit la Dino când m-am întors de la toaletă: 
Răzbunare. 

— Și eu am primit alaltăieri, la birou, unul identic, mi-a 
mărturisit el, masându-și tâmplele. Ar fi trebuit să îţi spun la 
telefon. lartă-mă, m-am gândit că asta te-ar fi descurajat să vii 
încoace. 

— Ai idee cine ne-ar fi putut trimite toate astea? 

— Nici cea mai mică idee, dar, chiar dacă am ști, tot nu ar 
schimba mare lucru. 

A făcut un semn din cap spre buldozer și baraca în care erau 
depozitate utilajele. 

— Lucrările încep luni. Suntem terminati, orice am face. 

Și-a scos telefonul și mi-a arătat poze cu fetele lui: Louise, 
patru ani, și sora ei, Emma, de doi ani. L-am felicitat, în ciuda 
circumstanțelor. Maxime a reușit acolo unde eu am dat greș: și- 
a întemeiat o familie, și-a croit o cale încărcată de sens și a știut 
să se facă util colectivității. 

— Și acum am să pierd totul, înțelegi!? a exclamat el 


înnebunit. 

— Stai puţin, hai să nu jelim înainte de a ne durea, am zis eu, 
fără a reuși să-l liniștesc. 

Am ezitat puţin, apoi am adăugat: 

— Ai fost acolo? 

— Nu, a răspuns el, clătinând din cap. Te-am așteptat. 

4. 

Am intrat amândoi în sala de sport. 

Sala era pe cât de mare mi-o aminteam. Peste două mii de 
metri pătrați împărţiţi în două părţi distincte: o sală 
multifuncţională, cu un zid de escaladă, și un teren de baschet 
înconjurat de tribune. In vederea așteptatei petreceri - oribilul 
„bal al foștilor” despre care vorbea articolul -, saltelele, 
covoarele de gimnastică, porţile și plasele fuseseră înlăturate și 
îngrămădite unele peste altele pentru a face loc unui ring de 
dans și unei estrade pe care va cânta o formaţie. Mesele de 
ping-pong erau acoperite cu șerveţele de hârtie, iar tabloul era 
completat de ghirlande și decoraţiuni artizanale. Înaintând în 
sala principală, îmbrăcată într-un fel de sol sintetic, n-am putut 
să nu mă gândesc că în seara asta zecile de cupluri vor dansa în 
apropierea unui cadavru, în timp ce formaţia va interpreta 
hiturile celor de la Red Hot Chili Peppers și INXS. 

Maxime m-a însoţit până la peretele care despărțea sala 
polivalentă de terenul de baschet și tribunele lui. La tâmple îi 
apăruseră broboane de sudoare, iar la subraţ, două pete 
întunecate îi amenințau haina de lână. Ultimii lui pași au fost 
șovăielnici, apoi a rămas pur și simplu stană de piatră, ca și cum 
nu s-ar mai fi putut urni. Ca și cum construcţia din beton l-ar fi 
respins asemenea polului identic al unui magnet. Am pus mâna 
pe zid, încercând să îmi ţin emoţiile la distanţă. Nu era un 
simplu perete despărțitor. Era un zid gros de aproape un metru, 
în întregime din piatră, care traversa sala de sport pe toată 
lăţimea ei, adică în jur de douăzeci de metri. In capul meu au 
început să explodeze din nou flash-uri care m-au destabilizat: 
fotografii ale generaţiilor de adolescenţi care, vreme de 
douăzeci și cinci de ani, au venit să se antreneze și să transpire 
în această sală, fără să știe că în perete era zidit un cadavru. 

— Consilier municipal fiind, am putut discuta cu 
antreprenorul care va demola sala de gimnastică, mi-a zis 
Maxime. 


— Concret, cum se va proceda? 

— De luni, se vor pune în mișcare buldozerele și 
excavatoarele. Tipii sunt profesioniști. Au personal pregătit și 
utilaje performante. Nu le va trebui mai mult de o săptămână ca 
să radă clădirea de pe faţa pământului. 

— Așadar, teoretic, poimâine ar putea descoperi cadavrul. 

— Mda, a răspuns el în șoaptă, făcându-mi semn cu mâna să 
vorbesc mai încet. 

— Nu există vreo posibilitate ca să-l rateze? 

— Glumești? Absolut niciuna, suspină el. 

S-a frecat la ochi. 

— Cadavrul era învelit într-o folie dublă de șantier. Chiar și 
după douăzeci și cinci de ani vor găsi cea mai mare parte a 
osemintelor. Lucrările vor fi oprite imediat și se vor organiza 
căutări pentru a se găsi și alte indicii. 

— Cât timp durează până identifică cadavrul cu certitudine? 

Maxime ridică din umeri. 

— Nu sunt poliţist, dar cu testele ADN și amprentele dentare, 
aș zice că o săptămână. Problema e că între timp vor fi găsit 
deja cuțitul meu și bara ta de fier! Și alte obiecte, mai mult ca 
sigur. Am făcut totul în mare grabă, la naiba! Cu mijloacele 
moderne de investigaţie, vor găsi rapid urme ale ADN-ului 
nostru, poate chiar și amprente. Și, chiar dacă nu sunt 
înregistrate, vor ajunge sigur la mine din cauza numelui gravat 
pe mânerul armei... 

— Un dar de la tatăl tău... mi-am amintit eu. 

— Da, un cuțit elveţian de armată. 

Maxime se ciupea nervos de gât. , 

— Trebuie să le-o iau înainte! se lamentă el. In după-amiaza 
asta voi anunța că renunţ la candidatură. Mișcarea are nevoie 
de timp ca să pregătească un alt candidat. Nu vreau să fiu 
primul scandal din epoca Macron. 

Am încercat să îl calmez: 

— Mai așteaptă puţin. Nu spun că o să aranjăm totul într-un 
weekend, dar trebuie să încercăm să înțelegem ce ni se 
întâmplă. 

— Ce ni se întâmplă?! La dracu’, am omorât pe cineva! Am 
omorât pe cineva și i-am zidit trupul în nenorocita asta de sală 
de sport. 


4. Poarta nefericirii 


Si-atunci am mai tras de patru ori 
asupra unui trup inert [...]. 
Au fost ca patru bătăi scurte la ușa nenorocirii. 
Albert CAMUS”; 
1. 


Cu douăzeci și cinci de ani în urmă 

Sâmbătă, 19 decembrie 1992 

Ningea întruna încă de dimineaţă. Intemperii pe cât de 
neobișnuite, pe atât de neprevăzute, care, mai ales în această 
perioadă a vacanței de Crăciun, creau confuzie. „O imensă 
tevatură”, cum se zicea pe aici. În general, era suficient un strat 
alb de doi centimetri ca să paralizeze orice activitate pe Coasta 
de Azur. Dar de data asta nu erau câţiva fulgi, era ditamai 
viscolul. Cum nu se mai văzuse din ianuarie 1985 și februarie 
1986. Se anunţa strat de cincisprezece centimetri de zăpadă la 
Ajaccio, zece centimetri la Antibes și opt centimetri la Nisa. Abia 
dacă decola câte un avion din când în când, majoritatea 
trenurilor erau anulate și șoselele erau aproape impracticabile. 
Fără a mai aminti despre penele de curent intempestive care 
dădeau peste cap viaţa locală. 

De la fereastra dormitorului meu vedeam campusul înghețat 
de frig. Era un peisaj suprarealist. Zăpada ștersese orice urmă 
de vegetație, înlocuind-o cu o uriașă întindere albă. Măslinii și 
citricii se îndoiau sub greutatea omătului. Cât despre pini, 
aceștia păreau transplantaţi din decorurile de vată ale contelui 
Andersen. 

Din fericire, majoritatea internilor părăsiseră liceul în ajun. 
Tradițional, vacanța de Crăciun era singura perioadă din an 
când Saint-Ex era pustiu. În incinta campusului nu rămâneau 
decât câţiva interni care cereau derogare pentru a ocupa 
dormitoarele pe durata vacanței. Era vorba despre elevi de la 
clasele pregătitoare, pe care-i așteptau concursuri foarte dure, 
precum și trei, patru profesori rezidenţi care, din cauza 
viscolului, rataseră avionul sau trenul de dimineaţă. 

Stăteam la biroul meu de mai bine de o jumătate de oră cuo 
privire stinsă, fixând cu disperare enunţul unei probleme de 


25 „Străinul” (Ed. Polirom, 2018, traducere de Daniel Nicolescu) (N. red.) 


algebră. 


Exercițiul 1 
Fie a și b două numere reale în care O<a<b. Se știe că u-=a 
Și vo=b și apoi, pentru orice număr natural n, 


Ut Va . m 
Uas” 3 ȘI k TS io Usei Yo 
ra 


Demonstrați că șirurile (Uun) și (vn) sunt adiacente și limita lor 
comună este egală cu 


b sin (Arccos (8) 


ATCCOS (2) 


Aveam aproape nouăsprezece ani. Eram în clasa pregătitoare 
la științe. Incă de la începutul școlii, din septembrie, trăiam un 
adevărat iad, mi se părea că sunt mereu sub nivel și adesea nu 
dormeam mai mult de patru ceasuri pe noapte. Ritmul cursurilor 
ma extenua și mă demoraliza. Din clasa mea, din patruzeci de 
elevi, cincisprezece abandonaseră deja. Încercam să mă ţin pe 
linia de plutire, dar orice efort era zadarnic. Uram matematica și 
fizica și acum, din cauza opţiunilor mele, mă trezisem obligat să 
consacru acestor două discipline cea mai mare parte a zilelor. 
Căci în vreme ce interesele mele gravitau în jurul artei și 
literaturii, în mintea părinţilor mei calea regală - cea pe care au 
luat-o, înaintea mea, fratele meu și sora mea - trecea în mod 
obligatoriu prin studii de inginerie sau de medicină. 

Deși această clasă pregătitoare îmi provoca multă suferință, 
ea nu era nici pe departe singura cauză a frământărilor mele. 
Ceea ce mă ucidea cu adevărat, ceea ce-mi făcuse inima țăndări 
era indiferența unei fete. 

2. 

Vinca Rockwell îmi ocupa toate gândurile, de dimineaţa până 
seara. Ne cunoșteam de mai bine de doi ani, de când bunicul ei, 
Alastair Rockwell, a decis să o trimită să studieze în Franţa, ca 
să o ţină departe de Boston, după decesul părinţilor ei. Era o 


fată atipică, cultivată, vioaie și sclipitoare, cu plete roșcate, ochi 
de o culoare schimbătoare și trăsături fine. Nu era cea mai 
frumoasă fată din Saint-Ex, dar avea o aură magnetică și un 
anumit mister care te frapau, pentru ca mai apoi să te scoată de 
tot din minţi. Era chestia asta de nedefinit care îţi înșuruba în 
minte ideea că, dacă reușeai s-o ai pe Vinca, reușeai să 
stăpânești întreaga lume. 

Multă vreme am fost complici și inseparabili. l-am arătat 
toate locurile pe care le îndrăgeam din ţinutul nostru: grădinile 
Menton, vila Kerylos, parcul Fundaţiei Maeght, străduțele din 
Tourettes-sur-Loup... Ne-am plimbat peste tot și eram în stare 
să pierdem în discuţii ore întregi. Am umblat pe jos pe via 
ferrata din La Colmiane, am înfulecat clătite picante în piața 
provensală din Antibes, am pus lumea la cale în faţa turnului 
genovez de pe plaja Ondes. 

Ne citeam literalmente gândurile unul altuia, iar buna noastră 
înţelegere nu înceta să mă uimească. Vinca era persoana pe 
care o așteptasem zadarnic încă de când împlinisem vârsta de a 
aștepta pe cineva. 

Din câte-mi amintesc, dintotdeauna m-am simţit singur, 
oarecum înstrăinat de lume, de zgomotul și de mediocritatea ei 
care te contaminează precum o boală contagioasă. O vreme am 
încercat să mă conving că numai cărţile mă puteau vindeca de 
acest sentiment de abandon și apatie, dar niciodată nu trebuie 
să aștepți prea multe de la cărți. Ele îţi spun povești, te fac să 
trăieşti prin delegaţie frânturi de viață, dar nu te vor lua 
niciodată în braţe să te aline atunci când îţi este frică. 

Dar, în timp ce a adus lumină în viaţa mea, Vinca a picurat și 
un strop de îngrijorare: aceea de a o pierde. Și acum exact asta 
avea să se întâmple. 

De când începuse școala, nu se mai ivise prilejul de a ne 
întâlni, ea fiind la literatură, eu, la matematici superioare. Dar, 
mai presus de toate, aveam impresia că Vinca mă evită. Nu îmi 
mai răspundea la telefon, nici la biletele pe care i le scriam, și 
toate propunerile mele de a ieși rămâneau literă moartă. Fetele 
din clasa ei m-au prevenit că Vinca era subjugată de Alexis 
Clement, tânărul profesor de filosofie de la clasa de literatură. 
Ba chiar exista un zvon care susţinea că flirtul lor avansase și că 
aveau o relaţie. La început am refuzat să cred așa ceva, dar 
acum eram măcinat de gelozie și trebuia, cu orice preț, să știu 


cu ce aveam de-a face. 
3. 

Zece zile mai devreme, într-o după-amiază de miercuri, în 
timp ce elevii de la literatură aveau o simulare de concurs, am 
profitat de ora liberă ca să-i fac o vizită lui Pavel Fabianski, 
paznicul liceului. Pavel mă simpatiza. Treceam pe la el în fiecare 
săptămână ca să-i duc exemplarul meu din France Football, 
după ce îl citeam. În ziua aceea, când el s-a dus la frigider ca să- 
mi aducă o doză de suc, în semn de mulțumire, i-am șterpelit 
setul de chei care îmi dădeau acces la dormitoarele internilor. 

Având acces liber, m-am năpustit spre pavilionul Nicolas de 
Staël, clădirea albastră în care stătea Vinca, și i-am scotocit 
metodic toată camera. 

Știu, faptul de a fi îndrăgostit nu îţi dă toate drepturile din 
lume. Știu, sunt un mizerabil și tot ce vreţi voi. Dar, la fel ca 
majoritatea celor care-și trăiesc prima dragoste, credeam că nu 
voi mai simţi niciodată, față de nimeni, un sentiment atât de 
profund. Și, din nefericire, în privinţa asta viitorul avea să-mi 
dea dreptate. 

Cealaltă circumstanţă atenuantă a mea era credinţa că știam 
totul despre iubire, doar citisem atâtea romane. Or, nu înveţi ce 
e cu adevărat viaţa decât primind pumni în faţă, nu altminteri. 
In acea lună de decembrie a anului 1992 părăsisem deja de 
multă vreme ideea unui simplu sentiment de iubire și virasem 
direct către teritoriul pasiunii. lar pasiunea nu are nimic de-a 
face cu iubirea. Pasiunea este un no man’s land, o zonă de 
război bombardată, aflată undeva între durere, nebunie și 
moarte. 

În căutarea de dovezi ale unei relaţii dintre Vinca și Alexis 
Clement, am răsfoit toate cărțile din mica bibliotecă a prietenei 
mele, una după alta. Două foi îndoite în patru, ascunse în 
paginile unui roman de Henry James, au căzut pe podea. Le-am 
adunat de jos cu mâinile tremurânde și am fost frapat de 
mirosul lor: un amestec de note persistente, pe rând proaspete, 
lemnoase și picante. Am desfăcut foile. Erau scrisorile lui 
Clement. Căutam dovezi, iată că găsisem două de netăgăduit. 


5 decembrie 
Vinca, dragostea mea, 
Ce surpriză divină mi-ai făcut aseară, când ti-ai asumat toate 


riscurile ca să vii să iți petreci noaptea cu mine! Când am 
deschis ușa studioului și am văzut chipul tău frumos, am crezut 
că am să mă topesc de fericire. 

Dragostea mea, aceste câteva ceasuri au fost cele mai 
intense din viața mea. Toată noaptea inima mea și-a luat zborul, 
sexul meu s-a unit cu gura ta, sângele mi-a clocotit în vene. 

Dimineaţă, când m-am trezit, simțeam pe piele gustul amărui 
al sărutărilor tale. Cearșafurile păstraseră mireasma ta de 
vanilie, dar tu nu mai erai acolo. Mi-a venit să plâng. Aș fi vrut 
să mă trezesc în brațele tale, să ancorez în trupul tău, să simt 
cum răsuflarea ta se împletește cu a mea, să ghicesc ardoarea 
dorințelor din vocea ta. Îmi doream ca, din nou, nicio părticică 
din pielea mea să nu fie ocolită de dulceata limbii tale. 

AȘ vrea să nu mă trezesc niciodată din betia asta. Veșnic 
îmbătat de tine, de sărutările, de mângăierile tale. 

Te iubesc. 

Alexis 


8 decembrie 

Vinca, iubita mea, 

În fiecare secundă a zilei ăsteia am fost cu gândul numai la 
tine. Astăzi am tinut-o într-o prefăcătorie: m-am prefăcut că-mi 
tin orele, că vorbesc cu colegii, că mă interesez de piesa de 
teatru pe care o pun în scenă elevii mei... M-am prefăcut, dar 
spiritul meu era întru totul absorbit de amintirile dulci și f 
arzătoare ale ultimei noastre nopti. _ 

La prânz deja nu mai puteam. Intre două schimbări de sală, 
am simtit nevoia să ies să fumez o țigară pe terasa cancelariei; 
acolo te-am zărit de departe, stând pe o bancă și vorbind cu 
colegii tăi. Când m-ai zărit, mi-ai făcut un semn discret care a 
încălzit biata mea inimă. De fiecare dată când te privesc, tremur 
din toată ființa mea și lumea din jurul tău dispare. Pret de o 
clipă, lăsând la o parte orice prudență, am vrut să vin spre tine, 
să te iau în brate și să-mi urlu iubirea în fata întregii lumi. Dar 
trebuie să mai păstrăm puțin secretul. Din fericire, eliberarea e 
aproape. În curând vom putea rupe lanțurile şi câștiga 
libertatea. Vinca, ai alungat tenebrele din jurul meu și mi-ai 
redat încrederea într-un viitor luminos. lubirea mea, fiecare 
sărutare a mea este eternă. De fiecare dată când limba mea te 
atinge, îți marchează pielea cu focul iubirii și trasează granițele 


unui teritoriu nou. Un pământ al libertății, fecund și verde, pe 
care ne vom clădi în curând propria noastră familie. Copilul 
nostru va pecetlui pentru eternitate destinele amândurora. Va 
avea zâmbetul tău îngeresc și pupilele tale de argint. 

Te iubesc. 

Alexis 

4. 

Descoperirea acestor scrisori m-a dărâmat. Nu mai mâncam, 
nu mai dormeam. Eram la pământ, copleșit de o durere care mă 
înnebunea. Notele mele în cădere liberă îi îngrijorau pe ai mei și 
pe profesori. În fața întrebărilor mamei, nu am avut ce să fac, a 
trebuit să îi spun ce mă chinuia. l-am povestit despre 
sentimentele mele pentru Vinca și despre scrisorile pe care le 
găsisem. Ea mi-a răspuns, fără căldură, că nicio fată nu merita 
să-mi ratez studiile pentru ea și mi-a poruncit să mă adun cât 
mai repede. 

Presimţțeam că nu voi ieși niciodată cu adevărat din genunea 
în care căzusem. Chiar dacă eram departe de a-mi imagina 
realitatea coșmarului care mă aștepta. 

Ca să fiu sincer, înțelegeam de ce Vinca era atrasă de 
Clement. ll avusesem și eu profesor anul trecut, în clasa 
terminală. Mi s-a părut întotdeauna un tip superficial, dar 
recunosc că știa să facă impresie. La vârsta mea, lupta era total 
inegală. In dreapta, Alexis Clement, douăzeci și șapte de ani, 
frumos ca un astru, foarte bun la tenis, conducând o Alpine 
A310 și jonglând cu citate din Schopenhauer. In stânga, Thomas 
Degalais, optsprezece ani, care se chinuia cu matematicile 
superioare, primea de la mama lui șaptezeci de franci pe 
săptămână bani de buzunar, conducea o motoretă Peugeot 103 
(fără motor îmbunătăţit) și își pierdea puţinul timp liber jucând 
Nick Off pe un Atari ST. 

Nu am crezut niciodată că Vinca era a mea. Dar Vinca era 
făcută pentru mine, așa cum eu eram făcut pentru ea. Eram 
sigur că eram omul potrivit, chiar dacă acesta nu era în mod 
necesar momentul potrivit. Totuși presimţeam că va veni o zi în 
care îmi voi lua revanșa în fața unor tipi ca Alexis Clement, dar 
trebuiau să treacă ani buni pentru ca oala să dea în clocot. In 
așteptarea acestei zile, în mintea mea defilau imagini ale 
prietenei mele culcându-se cu tipul ăsta. Și asta era de 
nesuportat pentru mine. 


În după-amiaza aceea, când a sunat telefonul eram singur 
acasă. În ajun, în ziua începutului oficial al vacanței, tata 
plecase la Papeete cu fratele meu și sora mea. Bunicii mei 
paterni trăiau de vreo zece ani în Tahiti și o dată la doi ani ne 
petreceam Crăciunul la ei. Anul ăsta, rezultatele mele școlare 
mediocre mă determinaseră să renunţ la călătorie. Cât despre 
mama, ea decisese să își petreacă acest concediu de sfârșit de 
an în Landes, la sora ei, Giovana, care se refăcea greu după o 
operaţie chirurgicală dificilă. Plecarea ei era stabilită pentru a 
doua zi, așa că deocamdată făcea oficiile de directoare a 
orașului școlar și ţinea cârma navei pe vreme de furtună. 

Din cauza ninsorilor, telefonul a sunat încontinuu încă de 
dimineaţă. În epoca aceea, la Sophia Antipolis nu puteai conta 
pe sărăriţe și pe pluguri pentru zăpadă ca să curețe șoselele. O 
jumătate de oră mai devreme, mama fusese chemată la o 
urgență. Un camion de marfă derapase pe drumul acoperit cu 
gheață și bara accesul în instituție prin dreptul gheretei 
paznicului. În disperare de cauză, îi ceruse ajutorul lui Francis 
Biancardini, tatăl lui Maxime, care a promis că vine cât de 
repede. 

Așadar, am ridicat receptorul gândindu-mă că trebuie să fie a 
nu știu câta urgenţă din cauza condiţiilor meteo sau poate un 
apel de la Maxime, care vrea să anuleze întâlnirea. Sâmbăta 
după-amiaza obișnuiam să ne întâlnim la Dino ca să jucăm 
fotbal, să urmărim seriale de pe casete video, să facem schimb 
de CD-uri, să ne întrecem cu motoretele în fața McDonalds-ului, 
în parcarea hipermarketului din Antibes, înainte de a ne întoarce 
ca să vedem golurile din campionatul Franței la Jour de foot. 

— Thomas, vino, te rog! 

Mi s-a făcut inima cât un purice. Nu era vocea lui Maxime. 
Era vocea ușor înăbușită a Vincăi. Eu o credeam plecată la 
Boston, la ai ei, dar ea mi-a explicat că e tot la Saint-Ex, că nu 
se simte bine și că vrea să mă vadă. 

Eram conștient de tot patetismul comportamentului meu, dar 
de fiecare dată când Vinca mă suna, de fiecare dată când îmi 
vorbea, mi se redeștepta speranţa și fugeam la ea. Sigur că așa 
am făcut și de data asta, blestemându-mi slăbiciunea, lipsa de 
respect de sine și regretând că nu am tăria morală de a o face 
pe indiferentul. 


5: 

Ameliorarea vremii, prevăzută pentru sfârșitul după-amiezii, 
se lăsa așteptată. Era un ger mușcător, accentuat de rafalele 
mistralului care învârteau în aer fulgii pufoși. In precipitarea 
mea, uitasem să îmi trag cizmele sau apreschiurile, iar adidașii 
mei Air Max se înfundau în zăpadă. Înfofolit în pufoaică, 
înfruntam vântul aplecat de spate, ca un fel de Jeremiah Johnson 
în urmărirea unui grizzly fantomatic. În ciuda grabei mele și a 
faptului că încăperile internatului se aflau la nicio sută de metri 
de locuinţa de serviciu a părinţilor mei, mi-au trebuit aproape 
zece minute ca să ajung la casa Nicolas de Staël. În viscol, 
clădirea își pierduse culoarea azurie, nemaifiind decât o masă 
cenușie și spectrală înghițită de o ceaţă de fildeș. 

Holul era pe cât de pustiu, pe atât de îngheţat. Ușile glisante 
care permiteau accesul elevilor la sala comună erau încuiate. 
Mi-am scuturat zăpada de pe încălțări și am urcat treptele câte 
patru deodată. Pe hol, am bătut de mai multe ori la ușa 
dormitorului Vincăi. Cum nu am primit niciun răspuns, am 
împins-o și am intrat într-o încăpere luminoasă, care mirosea a 
vanilie și rășină, mirosul caracteristic al hârtiei de Armenia. 

Vinca era culcată în fundul patului, cu ochii închiși. Pletele ei 
lungi, roșcate, erau ascunse sub o pilotă stropită ici și colo de 
reverberaţiile lăptoase ale unui cer de omăt. M-am apropiat de 
ea, i-am atins obrazul și i-am pus mâna pe frunte. Ardea. Fără a 
deschide ochii, Vinca a bâiguit câteva cuvinte, pe jumătate 
adormită. Mi-am zis să o las să doarmă și am aruncat o privire în 
baie, căutând o pastilă care să îi scadă febra. Dulăpiorul cu 
medicamente era plin de pilule tari, somnifere, anxiolitice, 
antalgice, dar nu am găsit niciun paracetamol. 

Am ieșit și m-am dus să bat la ușa ultimului dormitor de pe 
hol. În cadrul ușii a apărut faţa lui Fanny Brahimi. Știam că 
puteam avea încredere în ea. Chiar dacă, din pricina cursurilor, 
nu ne văzuserăm prea mult de la începutul școlii, era o prietenă 
credincioasă. 

— Salut, Thomas, zise ea, scoţându-și ochelarii de vedere. 

Purta niște blugi rupţi, converși uzați și un jerseu XL din 
mohair. Graţia și lumina din privirea ei erau aproape stinse de 
creionul dermatograf negru ca tăciunele cu care își făcuse ochii. 
Un machiaj asortat cu albumul celor de la The Cure, pe care-l 
asculta la pick-up. 


— Salut, Fanny, am nevoie de o mână de ajutor. 

l-am povestit cum stăteau lucrurile și am întrebat-o dacă 
avea paracetamol. Când s-a dus să caute, am aprins plita cu gaz 
din chicinetă, ca să pun apa la încălzit. 

— Am găsit Doliprane, a zis ea, venind lângă mine. 

— Mulţumesc. Poţi să-i faci un ceai? 

— Sigur că da, cu mult zahăr, ca să nu se deshidrateze prea 
tare. Mă ocup eu. 

M-am întors în dormitorul Vincăi. Deschisese ochii înainte de 
a se reașeza pe pernă. 

— Înghite astea, i-am zis eu, întinzându-i două comprimate. 
Arzi toată. 

Nu delira, dar nici bine nu era. Când am întrebat-o de ce m-a 
sunat, a izbucnit în plâns. Chiar în starea asta febrilă, cu fața 
descompusă și scăldată în lacrimi, își păstra o incredibilă putere 
de atracție și răspândea în jur o aură inexplicabilă, eterică, 
onirică. Sunetul pur și cristalin al unui clavir dintr-o bucată folk 
din anii 1970. 

— Thomas... bâigui ea. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Sunt un monstru. 

— Nu contează. De ce spui asta? 

S-a aplecat spre noptieră și a luat ceva ce mi s-a părut la 
început un stilou, dar după aceea mi-am dat seama că era un 
test de sarcină. 

— Sunt însărcinată. 

Uitându-mă la mica bară verticală care arăta că testul era 
pozitiv, îmi reveneau în minte frânturi din scrisorile lui Alexis, a 
căror lectură mă dezgustase atât de mult: „Ne vom clădi în 
curând propria noastră familie. Copilul nostru va pecetlui pentru 
eternitate destinele amândurora. Va avea zâmbetul tău îngeresc 
și pupilele tale de argint”. 

— Trebuie să mă ajuţi, Thomas. 

Eram prea tulburat pentru a înţelege ce fel de ajutor aștepta 
de la mine. 

— Ştii, nu am vrut... Nu am vrut, îngăimă ea. 

Când m-am așezat pe pat lângă ea, între două suspine mi-a 
făcut următoarea mărturisire: 

— Nu e vina mea! Alexis m-a obligat. 

Năucit, am rugat-o să repete, iar ea a precizat: 


— Alexis m-a obligat. Eu nu voiam să mă culc cu el! 

Aceasta este întocmai fraza pe care a rostit-o. Cuvânt cu 
cuvânt. Eu nu voiam să mă culc cu el. Ticălosul ăsta de Alexis 
Clement a constrâns-o să facă lucruri de care ea nu avea niciun 
chef. 

M-am ridicat de pe pat, hotărât să acţionez. 

— Rezolv eu totul, am asigurat-o, îndreptându-mă spre ușă. 
Mă întorc mai târziu să te văd. 

Apoi am ieșit, dând peste Fanny, care intra cu tava cu ceai. 
Nu știam în acel moment, dar în ultima mea frază erau două 
minciuni. Mai întâi, nu voi rezolva nimic, din contra. Și apoi, nu 
mă voi întoarce să o văd pe Vinca. Sau, mai bine spus, când mă 
voi fi întors, ea va fi dispărut pentru totdeauna. 

6. 

Afară nu mai ningea, dar nori metalici întunecau văzduhul. 
Cerul era jos, zdrobitor, preludiu al nopţii care nu va întârzia. 

Eram sfâșiat de sentimente contradictorii. leșisem din 
dormitor furios și revoltat de dezvăluirea Vincăi, dar cu o 
anumită determinare. Dintr-odată lucrurile căpătaseră sens: 
Alexis era un impostor și un violator. Eu încă însemnam ceva 
pentru Vinca, de vreme ce la mine apelase pentru ajutor. 

Clădirea în care stăteau profii nu era prea departe. Alexis 
Clement avea o mamă germană și un tată francez. Era licenţiat 
al universităţii din Hamburg și era angajat la Saint-Ex cu 
contract de drept local. Ca profesor rezident, avea dreptul la o 
locuinţă de serviciu într-o clădire micuță, aflată dincolo de lac. 

Ca să ajung acolo, am luat-o pe scurtătură, prin șantierul sălii 
de sport. Dalele zidite, fundaţiile, betonierele, zidurile de 
cărămidă au dispărut aproape cu totul, ascunse sub o pătură 
groasă de zăpadă încă imaculată. 

Am căutat pe îndelete o armă și am ales în cele din urmă o 
bară de fier lăsată de muncitori într-o roabă, lângă un morman 
de nisip. N-aș putea pretinde că gestul meu nu a fost 
premeditat. Se deșteptase ceva în mine. O violență ancestrală și 
primitivă, care mă galvaniza. O stare pe care n-am cunoscut-o 
decât o dată în viață. 

Îmi amintesc și astăzi de acest aer îmbătător, deopotrivă 
îngheţat și arzător, pur și murdar, care mă electriza. Nu mai 
eram elevul silitor care suspina în faţa unei probleme de 
matematică. Devenisem un luptător, un războinic care se ducea 


pe front fără ezitare. 

Când am ajuns în cele din urmă la clădirea profesorilor, era 
aproape întuneric. În depărtare, pe apele întunecate ale lacului, 
cerul arunca reflexe argintate. 

În timpul zilei - și în weekenduri - aveam acces liber în holul 
de la intrare, fără a fi nevoiţi să sunăm sau să avem o cheie. La 
fel ca internatul elevilor, clădirea era rece, tăcută, fără viață. Am 
urcat scara cu un pas hotărât. Ştiam că proful de filosofie era în 
dormitorul lui, căci o auzisem pe mama chiar în acea dimineaţă 
vorbind la telefon cu el; o sunase ca să o anunțe că zborul lui 
spre Munchen fusese anulat din cauza intemperiilor. 

Am bătut la ușa de după care răsuna zgomotul radioului. 
Alexis Clement mi-a deschis fără nicio bănuială. 

— A, bună, Thomas! 

Semăna cu tenismenul Cedric Pioline: un brunet înalt, cu păr 
ondulat, pe care-l lăsase să crească în jos, pe ceafă. Mă depășea 
cu cel puţin zece centimetri și era mult mai bine făcut, dar în 
clipa aceea nu mă impresiona deloc. 

— Ce zici de vremea asta! exclamă el. Și când te gândești că 
plănuisem să mă duc la schi la Berchtesgaden?€. Sunt sigur că 
acolo e mai puţină zăpadă decât aici! 

Camera era supraîncălzită. Lângă ușă era un rucsac mare. 
Din staţia audio se ridica o voce dulce: „Aici se încheie 
emisiunea Les /maginaires, dar rămâneţi pe France Musique cu 
Alain Gerber și jazzul lui...” 

Tocmai când voia să mă invite înăuntru, Clement văzu bara 
de fier din mâna mea. 

— Ce faci cu... începu el, făcând ochii mari. 

Nu era momentul să mă gândesc prea mult sau să stau la 
discuţii. 

Prima lovitură a pornit de la sine, ca și cum ar fi dat-o 
altcineva în locul meu. L-a atins pe profesor direct în piept, l-a 
făcut să se clatine și i-a retezat răsuflarea. A doua i-a explodat 
în genunchi, făcându-l să urle. 

— De ce ai violat-o, animalule! 

Alexis Clement încercă să se agaţe de barul care slujea drept 
paravan între camera principală și chicinetă, dar îl trase după el 
în cădere. Un morman de farfurii și o sticlă de San Pellegrino se 
făcură cioburi pe dale, fără a mă opri din elanul meu. 


26 Stațiune din landul Bavaria (Germania). (N. red.) 


Îmi pierdusem orice urmă de stăpânire de sine. Profesorul era 
la pământ, dar eu îl loveam în continuare, fără a-i lăsa niciun 
răgaz. Îl loveam metodic, parcă eram în puterea unei forțe care 
mă depășea. După loviturile cu bara au urmat șuturile. Imagini 
cu ticălosul ăsta care o agresa pe Vinca îmi tot apăreau în faţa 
ochilor şi-mi alimentau furia și ura. Nu-l mai vedeam pe 
Clement. Nu-mi mai aparțineam. Eram conștient că eram pe 
cale de a comite ireparabilul, dar nu mă mai puteam controla. 
Prizonier al unui angrenaj fatal, devenisem o marionetă în 
mâinile unui demiurg exterminator. 

Nu sunt un ucigaș. 

Vocea răsuna în capul meu. Slab. O încercare de scăpare. 
Ultima chemare înainte de punctul din care nu mai există cale 
de întoarcere. Am lăsat brusc jos bara de fier și mișcările mele 
au înghețat. 

Clement a profitat de ezitarea mea. Adunându-și puterile, m- 
a înșfăcat de gleznă și, din cauza tălpilor mele alunecoase, a 
reușit să mă dezechilibreze. Acum eram și eu la pământ. Proful 
era tăbăcit bine, dar dintr-un salt a fost peste mine, 
schimbându-și statutul de pradă în cel de agresor. Se lăsa pe 
mine cu toată greutatea, iar genunchii lui mă strângeau ca o 
menghină, paralizându-mi mișcările. 

Am deschis gura ca să strig, dar Clement apucase deja un 
ciob de sticlă. Neputincios, l-am văzut îndreptând asupra mea 
bucata lungă de sticlă spartă. Apoi timpul și-a încetinit mersul și 
am simţit cum viaţa mă părăsește. A fost una dintre acele 
secunde care par a dura minute întregi. Una dintre acele 
secunde care dau peste cap mai multe existenţțe. 

Și dintr-odată totul s-a accelerat. Un val maroniu de sânge a 
țâșnit și mi-a inundat faţa. Clement s-a prăbușit, iar eu am 
profitat ca să-mi scot brațul și să mă şterg la ochi. Când i-am 
deschis, deși vedeam ca prin ceaţă, am distins deasupra masei 
întunecate a corpului profesorului silueta difuză și ștearsă a lui 
Maxime. Părul lui deschis la culoare, vesta Challenger, geaca 
Teddy din lână gri și piele roșie. 

7. 

Maxime nu avusese nevoie decât de o singură lovitură de 
cuţit. Un gest rapid, o lamă strălucitoare, doar puţin mai lungă 
decât un cutter, care parcă abia îi atinsese jugulara lui Clement. 

— Trebuie să chemăm pompierii! strigai în timp ce mă 


ridicam. 

Dar știam că era prea târziu. Clement era mort. lar eu eram 
plin de sânge. Aveam sânge pe faţă, în păr, pe pulover, pe 
încălțări. Aveam chiar și pe buze și pe vârful limbii. 

Câteva secunde, Maxime rămase la fel ca mine: năucit, 
buimac, dărâmat. incapabil să rostească vreun cuvânt. 

Nu la pompieri sau la ambulanţă ar fi trebuit să sunăm. Ci la 


poliție. 
— Stai! Poate tata e tot aici! strigă el, ieșind din letargie. 
— Unde? 


— Lângă ghereta paznicului! 

leși din studioul lui Clement și îl auzii coborând în goană 
scările, lăsându-mă singur cu cadavrul bărbatului pe care 
tocmai îl omorâserăm. 

Cât timp am rămas singur acolo? Cinci minute? Un sfert de 
oră?! Învăluit într-un giulgiu de tăcere, am avut din nou impresia 
că timpul a stat pe loc. Pentru a evita să mă uit la mort, îmi 
amintesc că mi-am lipit nasul de fereastră. Suprafața 
fremătătoare a lacului era acum cufundată în întuneric, ca și 
cum cineva ar fi apăsat pe un întrerupător și ar fi stins lumina. 
Am încercat să mă agăţ de ceva, dar m-am înecat în strălucirea 
zăpezii. 

Albeaţa ei de abis mă ducea cu gândul la cum avea să ni se 
schimbe viaţa. Știam că echilibrul se rupsese pentru totdeauna. 
NU era o pagină care se întorcea, nu era nici măcar sfârșitul 
unei epoci. Era focul iadului care se deschidea violent sub 
zăpadă. 

Dintr-odată se auzi un zgomot pe scări și ușa se izbi în lături. 
Francis Biancardini năvăli în cameră, flancat de fiul său și de 
șeful de echipă. Constructorul era credincios sieși: păr grizonant 
ciufulit, parka din piele pătată de var, pieptul umflat, prins în 
strânsoarea kilogramelor în exces. 

— Ești bine, puștiule? mă întrebă căutându-mi privirea. 

Nu eram în stare să-i răspund. 

Silueta lui masivă părea a umple spaţiul, dar mersul său felin 
și hotărât contrasta cu greutatea trupului. 

Francis se proțăpi în mijlocul încăperii și evaluă pe îndelete 
situaţia. Pe chipul lui neclintit nu transpărea nicio emoție. Ca și 
cum ar fi știut dintotdeauna că va veni și ziua asta. Ca și cum nu 
ar fi fost prima dată când avea de-a face cu o astfel de dramă. 


— Din clipa asta mă ocup eu de toate, ne anunţă uitându-se 
pe rând când la mine, când la Maxime. 

Cred că auzindu-i vocea calmă și determinată am înţeles 
definitiv că masca de dobitoc fascist pe care Francis Biancardini 
o afișa în public nu corespundea adevăratei sale personalităţi. În 
aceste ceasuri întunecate omul din fața mea mă ducea mai 
curând cu gândul la un șef de bandă. Francis semăna cu un fel 
de Nas, dar, dacă exista cea mai mică șansă să ne scoată 
basma curată din povestea asta, eram gata să-i jur credinţă. 

— O să facem curat aici, zise el, întorcându-se către Ahmed, 
șeful de șantier. Dar mai întâi du-te și ia folii din camionetă. 

Tunisianul era palid și în ochi i se citea groaza. Înainte de a 
se executa, nu s-a putut abţine să întrebe: 

— Care-i planu', șefu'? 

— O să-l zidim în perete, răspunse Francis, făcând un semn 
din bărbie spre cadavru. 

— Care perete? întrebă Ahmed. 

— Peretele sălii de sport. 


5. Ultimele zile ale Vincăi Rockwell 
Nimic nu însuflețește mai bine trecutul 
decât mirosul cu care l-am asociat odinioară. 
Vladimir NABOKOV 
1. 

Astăzi 

13 mai 2017 

— Nu am mai vorbit niciodată cu tata despre povestea asta, 
mă asigură Maxime, aprinzându-și o ţigară. 

O rază de soare se jucă puţin în carcasa lăcuită a brichetei 
lui, un Zippo împodobit cu reproducerea unei stampe japoneze, 
Marele talaz de la Kanagawa. Părăsisem atmosfera sufocantă 
din sala de sport și ne aflam pe înălțimile „Cuibului Vulturului”, o 
cornișă îngustă, înflorită, care se întindea de-a lungul unui 
pinten stâncos de deasupra lacului. 

— Nici măcar nu știu în ce loc a fost zidit cadavrul, continuă 
prietenul meu. 

— Poate ar fi momentul să-l întrebi, nu? 

— Tata a murit iarna asta, Thomas. 

— La dracu', îmi pare nespus de rău. 

Umbra lui Francis Biancardini se insinua în conversaţia 
noastră. Întotdeauna am avut senzaţia că tatăl lui Maxime era 
indestructibil. O stâncă de care se zdrobeau toţi cei care aveau 
inconștienta să-l atace. Dar moartea e un dușman aparte. 
Sfârșește prin a câștiga întotdeauna. 

— De cea murit? 

Maxime a tras un fum lung, care l-a făcut să clipească des. 

— E o poveste urâtă, mă avertiză el. În ultimii ani își petrecea 
o bună parte din timp în casa lui din Aurelia Park. Știi unde, nu? 

Am  încuviinţat din cap. Cunoșteam, desigur, reședința 
luxoasă ridicată pe înălțimile Nisei. 

— Pe la sfârșitul anului, domeniul a fost ținta unui val de 
jafuri, uneori foarte violente. Tâlharii nu ezitau să intre în vile în 
prezenţa ocupanților. Au fost mai multe sechestrări, mai multe 
crime. 

— Și Francis le-a căzut victimă? 

— Da. De Crăciun. Avea mereu o armă la el, dar nu a apucat 
să o folosească. A fost legat și bătut de tâlhari. A murit din 
cauza unei crize cardiace după agresiune. 

Tâlhăriile. Una dintre plăgile Coastei de Azur, alături de 


betoanele de pe litoral, șoselele permanent aglomerate, 
suprapopularea din cauza turismului de masă... 

— Au fost prinși cei care au făcut asta? 

— Mda, o bandă de macedoneni. Nişte tipi bine organizați. 
Poliţiștii au pus mâna pe doi sau trei, care sunt acum după 
gratii. 

M-am sprijinit în coate de balustradă. De pe terasa din stâncă 
în formă de semilună aveam o vedere tulburătoare asupra 
lacului. 

— În afară de Francis, cine mai știe despre uciderea lui 
Clement? 

— Numai tu și cu mine, m-a asigurat Maxime. Și știi cum era 
tata: nu a fost niciodată genul care să se destăinuiască... 

— Soţul tău? 

A scuturat din cap. 

— Ce naiba, e ultimul lucru pe care mi-aș dori să-l afle Olivier 
despre mine. Niciodată, în toată viața mea, nu am vorbit cu 
nimeni despre crima asta. 

— Mai e Ahmed Ghazouani, șeful de șantier. 

Maxime se arătă sceptic: 

— Nu există om mai mut decât el. Și apoi, ce interes ar fi 
avut să vorbească despre o crimă la care a fost complice? 

— Mai trăiește? 

— Nu. Ros de cancer, spre sfârșitul vieţii s-a întors să moară 
la Bizerte. 

Mi-am pus ochelarii fumurii. Era aproape amiază. De sus, în 
înaltul cerului, soarele poleia Cuibul Vulturului, înconjurat de un 
balcon îngust din lemn, locul era pe cât de periculos, pe atât de 
atrăgător. Accesul elevilor a fost întotdeauna interzis, dar eu, în 
calitate de fiu al directorului, aveam liberă trecere peste tot și 
păstram câteva amintiri magice ale serilor petrecute aici cu 
Vinca, fumând și bând lichior de mandarine în timp ce luna se 
reflecta pe lac. 

— Persoana care ne trimite mesajele astea știe categoric ce 
am făcut! exclamă exasperat Maxime. 

Trase un ultim fum, ajungând astfel până la filtrul ţigării. 

— Tipul ăsta, Alexis Clement, avea familie? 

Cunoșteam arborele genealogic al profesorului pe de rost. 

— Clement era singur la părinţi, iar la vremea aceea ai lui 
erau deja în vârstă. Probabil că au murit demult. In orice caz, nu 


din zona asta vine ameninţarea. 

— Dar atunci de unde? Stephane Pianelli? De luni întregi se 
ține după mine. De când m-am alăturat mișcării lui Macron, a 
pus toate tunurile pe mine. A redeschis până și dosarele vechi 
ale tatii. Și îți amintești că a scris cartea aceea despre Vinca? 

Poate era o naivitate din partea mea, dar nu-mi imaginam că 
Pianelli ar putea merge atât de departe pentru a ne obliga să ne 
demascăm. 

— E un băgăcios, am admis eu. Dar nu-l văd trimițând 
mesaje anonime, dacă ne-ar bănui ne-ar aborda mult mai direct, 
sunt sigur. În schimb, a amintit despre o chestie care m-a 
îngrijorat, banii ăștia găsiţi într-un dulap vechi. 

— Despre ce vorbești acolo? 

Maxime nu aflase. l-am făcut un rezumat: inundaţiile, 
descoperirea celor o sută de mii de franci într-un rucsac, cele 
două amprente, dintre care una era a Vincăi. 

— Problema e că banii au fost găsiţi în dulapul care pe 
vremuri a fost al meu. 

Maxime ridică din sprâncene, ușor pierdut. l-am explicat: 

— Înainte că ai mei să fie numiţi la Saint-Ex, am făcut o 
cerere pentru un dormitor pe care l-am ocupat în clasa din ciclul 
secundar. 

— Da, îmi amintesc. 

— Când și-au primit numirea și locuinţa de serviciu aferentă, 
ai mei mi-au cerut să predau camera, pentru ca un alt elev să 
poată beneficia de ea. 

— Și așa ai făcut? 

— Da, numai că tipul respectiv nu a folosit dulapul și nu mi-a 
cerut niciodată cheia. Așa că l-am păstrat, fără a-l utiliza nici eu 
cine știe ce. Apoi, cu câteva săptămâni înainte de a dispărea, 
Vinca mi l-a cerut. 

— Fără să-ţi spună că are de gând să pună bani acolo? 

— Evident! Povestea asta cu dulapul îmi zburase cu totul din 
minte. Nici măcar când Vinca a dispărut, nu am făcut nici cea 
mai mică legătură cu acest episod. 

— E totuși de neînțeles cum de nu au reușit să dea de urma 
ei. 

2. 

Sprijinit de un zid din piatră naturală, Maxime a înaintat 

câţiva pași și a venit lângă mine, la soare. Și mi-a servit și el 


refrenul de care avusesem deja parte în câteva rânduri de la 
începutul dimineții. 

— Nu am știut niciodată cine era cu adevărat Vinca. 

— Ba da, o cunoșteam foarte bine. Era prietena noastră. 

— O cunoșteam fără a o cunoaște, a insistat el. 

— La ce anume te gândești? 

— Totul dovedește că era îndrăgostită de Alexis Clement: 
scrisorile pe care le-ai găsit, fotografiile în care apar împreună... 
Iti amintești de poza aceea făcută la balul de sfârșit de an, în 
care ea îl sorbea din priviri? 

— Da, și? 

— Cum și? Și de ce a pretins, câteva zile mai târziu, că ar fi 
violat-o? 

— Crezi că te-am mințit? 

— Nu, dar... 

— Unde vrei să ajungi? 

— Și dacă Vinca trăiește? Și dacă ea e cea care ne trimite 
mesajele astea? 

— M-am gândit și eu la asta, am recunoscut. Dar de ce? 

— Ca să se răzbune. Pentru că l-am omorât pe cel pe care-l 
iubea. 

Mi-am ieșit din fire. 

— Ce dracu', doar se temea de el, Maxime! Îţi jur! Mi-a spus- 
o. Ba chiar e ultimul lucru pe care mi l-a spus: Alexis e cel care 
m-a Silit. Eu nu voiam să mă culc cu el! 

— Poate că bătea câmpii. Pe vremea aia de multe ori era 
stone”. Lua LSD și toate porcăriile care-i cădeau în mână. 

Am pus capăt discuţiei: 

— Nu, mi-a spus-o în mod repetat. Tipul era un violator. 

Chipul lui Maxime s-a închis. Preţ de câteva clipe, privirea lui 
s-a pierdut în contemplarea lacului, apoi s-a întors către mine. 

— Nu ai spus că pe vremea aceea era însărcinată? 

— Da, ea mi-a zis, mi-a arătat și dovada. 

— Dacă era adevărat și a născut, copilul ei ar trebui să aibă 
astăzi douăzeci și cinci de ani. Poate există undeva o fiică sau 
un fiu care vrea să răzbune moartea tatălui. 

Și eu mă gândisem la asta. Era o posibilitate, dar mi se părea 
mai curând romanescă decât raţională. O răsturnare de situaţie 


277 „Piatră, bolovan” (în engl. în original); aici cuvântul este folosit în sens 
argotic, și anume „foarte drogată”. (N.t.) 


puţin forţată dintr-un roman poliţist. Asta i-am și spus lui 
Maxime, fără a fi prea convingător. Apoi m-am hotărât să atac 
subiectul care mi se părea cel mai important pentru orele care 
ne așteptau. 

— Trebuie să-ţi mai spun ceva, Max. La începutul lui 2016, 
când am venit aici pentru promovarea noului meu roman, am 
avut o altercaţie cu un grănicer, la Roissy. Un dobitoc care se 
distra să umilească un transsexual numindu-l „domnule”. 
Povestea a mers destul de departe, am fost reţinut pentru 
câteva ore și... 

— Ți-au luat amprentele! ghici el. 

— Da, sunt în baza de date. Asta înseamnă că nu vom avea 
loc de întors. De îndată ce vor descoperi cadavrul și bara de fier, 
dacă a rămas fie și o singură amprentă, numele meu va ieși la 
lumină și vor veni să mă interogheze. 

— Și cu ce schimbă asta lucrurile? 

l-am împărtășit decizia pe care am luat-o noaptea trecută, în 
avion: 

— Nu am de gând să te amestec. Nici pe tine, nici pe tatăl 
tău. Voi lua totul asupra mea. Le voi spune că l-am omorât pe 
Clément singur și l-am rugat pe Ahmed să mă ajute să scap de 
cadavru. 

— Nu te vor crede niciodată. Și de ce ai face asta? De ce te-ai 
sacrifica? 

— Nu am copii, nu am nevastă, nu am o viaţă. Nu am nimic 
de pierdut. 

— Nu, n-are niciun sens! a respins el ideea, clipind des. 

Ochii lui erau tiviți de cearcăne adânci și fata îi era 
descompusă, ca și cum n-ar fi dormit de două zile. Departe de a- 
i fi adus ușurare, propunerea mea l-a făcut și mai nervos. Cum 
am insistat, am înţeles în cele din urmă motivul. 

— Poliţiștii știu deja ceva, Thomas. Sunt sigur. Nu ai cum să 
mă scoţi basma curată. Aseară am fost sunat de la comisariatul 
din Antibes. Era comandantul însuși, Vincent Debruyne, care... 

— Debruyne? Ca fostul procuror? 

— Da, e fiul lui. ` 

Nu era o veste prea bună. În anii 1990, guvernul Jospin îl 
numise pe Yvan Debruyne procuror al Republicii pe lângă Inalta 
Curte din Nisa, sperând ca astfel să lovească în mușuroiul 
infracțional de pe Coasta de Azur. Yvan cel Groaznic, cum îi 


făcea plăcere să i se spună, a debarcat cu surle și trâmbiţe pe 
Coastă, aducând cu sine imaginea de cavaler ai dreptăţii. A 
rămas aici mai bine de cincisprezece ani, războindu-se cu 
reţelele de francmasoni și cu corupţia aleșilor. Magistratul a ieșit 
recent la pensie, spre ușurarea multora. Ca să fiu corect, multă 
lume din ţinut îl detesta pe Debruyne și stilul lui Dalla Chiesa?, 
dar chiar și detractorii lui îi recunoșteau o anumită formă de 
tenacitate. Dacă fiul lui i-a moștenit „calităţile”, înseamnă că pe 
urmele noastre vom avea un copoi viclean, ostil aleșilor și 
tuturor celor care erau, mai mult sau mai puţin, personalităţi 
publice. 

— Ce anume ţi-a spus Debruyne? 

— Mi-a cerut să trec urgent pe la comisariat, că are câteva 
întrebări pentru mine. l-am spus că am să trec în după-amiaza 
asta. 

— Du-te de îndată ce poţi, trebuie să știm exact unde ne 
aflăm. 

— Mi-e teamă, mi-a mărturisit. 

Am pus mâna pe umărul lui și am făcut apel la toată puterea 
de convingere pentru a încerca să îl încurajez: 

— Nu-i o convocare oficială. Poate Debruyne s-a lăsat 
influenţat. E la vânătoare de informaţii, asta e sigur. Dacă ar fi 
avut ceva concret, nu așa ar fi procedat. 

Agitaţia îi ieșea prin toţi porii. Maxim și-a mai descheiat un 
nasture de la cămașă și și-a șters broboanele de sudoare care îi 
împodobeau fruntea. 

— Nu mai pot trăi cu sabia asta a lui Damocles deasupra 
capului. Poate dacă am povesti totul la... 

— Nu, Max! Încearcă să mai reziști măcar weekendul ăsta! 
Știu că nu e ușor, dar cineva încearcă să ne sperie și să ne 
destabilizeze. Hai să nu cădem în capcana asta. 

A inspirat adânc și, cu preţul unui real efort, a început să își 
regăsească o aparenţă de calm. 

— Dă-mi voie să fac și eu câteva investigații. Vezi și tu că 
totul se precipită. Lasă-mi puţin timp, să înţeleg și eu ce s-a 
întâmplat cu Vinca. 


28 Generalul Dalla Chiesa, prefect de Palermo și luptător antimafia, a fost 
asasinat, împreună cu soţia și cu garda lui de corp, la câteva luni după 
numirea în funcţie. Rolul lui a fost interpretat de Lino Ventura în filmul 100 
de zile la Palermo. (N.a.) 


— De acord, încuviinţă el. Am să trec pe la comisariat. Te ţin 
la curent. 

Mi-am privit prietenul coborând treptele săpate în stâncă, 
apoi luând-o pe drumul care șerpuia printre culturile de lavandă. 
Pe măsură ce se îndepărta, silueta lui Maxime se micșora, 
devenea tot mai vagă, până ce a ajuns să se stingă, înghițită de 
covorul mov. 

A 3. 

Inainte de a părăsi campusul, m-am oprit în faţa Agorei, 
clădirea din sticlă în formă de farfurie, așezată în jurul bibliotecii 
istorice. (În Saint-Ex, nimeni, niciodată, nu ar fi folosit 
denumirea oficială de Centru de Documentare și Informare 
pentru a desemna un loc atât de simbolic.) 

Tocmai suna clopoțelul de prânz, eliberând o bună parte 
dintre elevi. Chiar dacă ar fi fost nevoie de un permis pentru a 
intra în sălile de lectură, m-am sustras acestei constrângeri 
sărind peste barieră, așa cum am văzut la metroul parizian că 
făceau derbedeii, studenţii faliţi sau președinții Republicii. 

Ajungând în apropierea pupitrului de împrumuturi, am 
recunoscut-o pe Eline Bookmans, căreia toată lumea de aici îi 
spunea Zélie. De origine olandeză, această intelectuală destul 
de pretențioasă avea o opinie definitivă, mai mult sau mai puţin 
argumentată, despre tot și toate. Ultima dată când am văzut-o, 
era o cvadragenară ușor îngâmfată, care miza pe fizicul ei 
atletic. Cu vârsta, bibliotecara ajunsese să semene acum cu un 
fel de bunicuţă boemă: ochelari rotunzi, faţă pătrată, barbie 
dublă, coc cenușiu, pulover bluzat cu un guler Claudine. 

— Bună ziua, Zélie. 

În afară de faptul de a domni peste bibliotecă, s-a ocupat de- 
a lungul anilor și de programarea filmelor din campus, de 
animația de la radioul liceului, precum și de Sophia Shakespeare 
Company, un nume pompos care se referea de fapt la clubul de 
teatru al liceului, de care avusese grijă mama când coordonase 
clasele pregătitoare. 

— Salut, scribule, mi-a răspuns ea, de parcă am fi vorbit în 
ajun. 

Era o femeie pe care nu am reușit niciodată s-o descifrez. O 
suspectam că a fost amanta tatii pentru o scurtă perioadă, dar, 
din câte îmi aminteam, mama o preţuia. Cât am învăţat eu la 
Saint-Ex, mulţi elevi o apreciau nespus - Zélie încoace, Zélie 


încolo -, considerând-o, pe rând, ba confidentă, ba asistentă 
socială, ba îndrumătoare de conștiințe. lar Zélie - diminutiv care 
mi se părea ridicol - uza și abuza de această poziţie. „Puternică 
cu cei slabi, slabă cu cei puternici”, avea toanele ei, acordând o 
atenție exagerată anumitor elevi - de multe ori celor mai 
favorizați sau mai extrovertiţi - și neglijându-i pe ceilalți. Imi 
amintesc că îi adora pe fratele meu și pe sora mea, dar eu nu i- 
am părut niciodată demn de interes. Cum nu se putea mai bine: 
antipatia era reciprocă. 

— Ce te aduce aici, Thomas? 

De când vorbiserăm ultima dată, scrisesem o duzină de 
romane, fusesem tradus în douăzeci de limbi și vândusem 
milioane de exemplare în toată lumea. Pentru o bibliotecară 
care m-a văzut crescând, asta ar fi trebuit să însemne ceva. Nu 
așteptam un compliment, dar măcar un semn de interes. Care 
nu a venit niciodată. 

— Aș vrea să împrumut o carte, i-am răspuns. 

— Stai să verific dacă permisul tău e la zi, a zis ea, luându-mi 
în serios spusele. 

Împingând gluma puţin cam departe, începu să caute în 
arhivele din calculator o ipotetică fișă de bibliotecă veche de 
douăzeci și cinci de ani. 

— Asta e, am găsit! Exact ce credeam: ai două cărți pe care 
nu le-ai mai restituit: La Distinction de Pierre Bourdieu și 
L'Ethique protestante et l'esprit du capitalisme a lui Max Weber. 

— Glumești? 

— Da, glumesc. Hai, spune-mi ce cauţi. 

— Cartea scrisă de Stephane Pianelli. 

— A contribuit la un manual de jurnalism publicat la... 

— Nu asta, ancheta lui despre afacerea Vinca Rockwell, La 
Jeunne Fille et la Mort. 

Ea bătu titlul în calculator. 

— Pe asta nu o mai avem. 

— Cum adică? 

— Cartea a apărut în 2002, la o editură mică. Tirajul s-a 
epuizat și nu a mai fost republicată. 

Am privit-o calm. 

— Îţi baţi joc de mine, Zélie? 

Ea o făcu pe ofuscata și întoarse monitorul spre mine. Am 
aruncat un ochi spre ecran și am constatat că scrierea nu era 


fișată. 

— Nu ţine. Pianelli e un fost elev. Sunt sigur că aţi cumpărat 
mai multe exemplare din cartea lui când a apărut. 

Ea a ridicat din umeri. 

— Probabil îţi închipui că achiziționăm mai multe exemplare 
și din cărţile tale. 

— Răspunde-mi la întrebare, te rog. 

S-a foit ușor încurcată în puloverul prea larg și și-a scos 
ochelarii. 

— Conducerea a decis recent să retragă cartea lui Stephane 
din bibliotecă. 

— De ce, mă rog? 

— Pentru că la douăzeci și cinci de ani de la dispariţia ei, fata 
asta a devenit obiectul unui cult pentru câţiva dintre actualii 
elevi ai liceului. 

— Fata asta? Te referi la Vinca? 

Zélie dădu din cap. 

— De trei, patru ani am constatat că scrierea lui Stephane 
era împrumutată constant. Aveam mai multe exemplare, dar 
lista de așteptare era cât brațul meu de lungă. Figura Vincăi 
revenea adesea în conversațiile elevelor. Anul trecut, 
Heteroclitele au pus în scenă chiar și un spectacol dedicat ei. 

— Heteroclitele? 

— E un grup de fete sclipitoare, elitiste, feministe. Un fel de 
frăţie care reia ideile unui grup feminist newyorkez de la 
începutul secolului XX. Câteva stau în pavilionul Nicolas de Staël 
și și-au tatuat simbolul pe care Vinca îl avea pe gleznă. 

Îmi aminteam tatuajul. Literele GRL PWR, gravate discret pe 
pielea ei. Girl Power. Putere pentru femei. Continuându-și 
explicaţiile, Zelie deschise un document pe calculator. Era afișul 
unui spectacol muzical, Ultimele zile ale Vincăi Rockwell. 
Posterul m-a dus cu gândul la coperta unui album Belle & 
Sebastian: imagine în alb-negru, filtru roz-pal, caractere șic și 
artistic migălite. 

— Am avut parte și de seri de primire în vechiul dormitor al 
Vincăi, organizate de un cult morbid, în jurul unor relicve, 
precum și de comemorarea zilei dispariţiei ei. 

— Și cum îţi explici pasiunea acestor Millennials pentru 
Vinca? 

Zélie ridică ochii spre cer. 


— Presupun că unele fete se identifică cu ea, cu povestea ei 
de dragoste cu Alexis Cl&ment. Întruchipează un fel de ideal 
iluzoriu al libertăţii. lar dispariţia ei la vârsta de nouăsprezece 
ani i-a conferit o aură de eternitate. 

Vorbind în continuare, Zélie s-a ridicat de pe scaun și a 
început să cerceteze rafturile metalice care se întindeau în 
spatele lungului pupitru de împrumuturi. În cele din urmă s-a 
întors cu cartea lui Pianelli. 

— Am păstrat una. Dacă vrei să o răsfoiești, suspină ea. 

Mi-am trecut palma peste coperta cărții. 

— Nu îmi vine să cred că în 2017 aţi ajuns să cenzuraţi 
această carte. 

— E pentru binele elevelor. 

— l-auzi! Cenzură la Saint-Ex: pe vremea părinţilor mei n-am 
fi văzut una ca asta. 

Zélie m-a fixat câteva secunde, foarte liniștită, apoi a trântit 
bomba: 

— Dacă-mi amintesc corect, „vremea părinţilor tăi” nu s-a 
sfârșit prea bine. 

Am simţit cum începe să îmi clocotească sângele în vene, dar 
am reușit să păstrez o aparenţă de calm. 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic, făcu ea prudentă. 

Știam foarte bine la ce se referea. Magisteriul părinţilor mei 
asupra liceului a luat sfârșit brusc în 1998, într-un mod foarte 
nedrept, când au fost amândoi cercetaţi într-o afacere obscură 
de nerespectare a regulilor de atribuire a lucrărilor publice. 

Au fost ilustrarea perfectă a conceptului de „victime 
colaterale”. Yvan Debruyne, procuror al Republicii la vremea 
aceea (tatăl poliţistului care urma să-l interogheze pe Maxime) 
și-a propus să dărâme câţiva aleși din regiune pe care-i bănuia 
că luau mită, mai ales de la Francis Biancardini. De multă vreme 
procurorul îl luase în colimator pe acest antreprenor. Cele mai 
multe dintre zvonurile care circulau despre Francis erau absurde 
- unii ziceau că ar fi spălat bani pentru mafia calabreză -, dar 
existau și câteva destul de întemeiate. Fără doar și poate, 
trebuie să fi miruit câţiva politicieni pentru a căpăta anumite 
lucrări publice. Așa se face că, în încercarea lui de a-l dărâma pe 
Francis, procurorul a dat peste numele părinţilor mei într-un colț 
uitat de dosar. Francis făcuse mai multe lucrări la liceu fără a 


respecta întru totul regulile de licitaţie. În cadrul anchetei, 
mama a fost reținută pentru douăzeci și patru de ore, așezată 
pe un taburet, în sordida cazarmă Auvare, comisariatul din nord- 
vestul Nisei. A doua zi, fotografia părinţilor mei apărea pe prima 
pagină în ziarul local. Genul de montaj alb-negru cu nimic diferit 
de o diaporamă asupra unui cuplu de ucigași în serie. Undeva 
între amanţii sângeroși din Utah și fermierii ucigași din 
Kentucky. 

Dărâmaţi de această încercare la care nu se așteptau, au 
demisionat amândoi din Ministerul Educaţiei Naţionale. 

Chiar dacă la vremea aceea eu nu mai locuiam pe Coasta de 
Azur, povestea m-a afectat. Vor fi avut ai mei defectele lor, dar 
necinstiți nu erau. Și-au făcut întotdeauna meseria în interesul 
elevilor și nu meritau această ieșire rușinoasă care arunca o 
umbră asupra tuturor realizărilor lor de până atunci. La un an și 
jumătate de la deschiderea anchetei, dosarul a fost clasat ca 
inconsistent, iar ancheta a ajuns într-un punct mort. Dar răul 
fusese deja făcut. Chiar și în ziua de azi se mai găseau imbecili 
sau răutăcioși precum această Eline „Zeldie” Bookmans care să 
agite rahatu' cu câteva cuvinte, având aerul că ei nu au spus de 
fapt nimic. 

Am privit-o insistent și sfidător până ce a plecat ochii spre 
tastatură. În ciuda vârstei, în ciuda mutrei de bunicuţă de zahăr, 
i-aș fi crăpat bucuros capul cu tastatura aia. (La urma urmelor, 
eram un adevărat criminal.) Dar nu am făcut nimic. Mi-am 
înghiţit furia, încercând să îmi conserv energia pentru a avansa 
în cercetările mele. 

— Pot să o iau? am întrebat-o arătând spre cartea lui Pianelli. 

— Nu. 

— i-o aduc înainte de luni, promit. 

— Nu, mi-o trânti Zélie, de neclintit. Aparține instituţiei. 

Fără a lua în seamă observaţia ei, am luat cartea sub braţ, m- 
am răsucit pe călcâie și i-am aruncat peste umăr: 

— Cred că te înșeli. Verifică în baza de date. Ai să vezi că 
această carte nu este înregistrată! 

Am ieșit din bibliotecă și am ocolit Agora. Am luat-o și eu pe 
scurtătura care îmi permitea să ies din campus luând-o pe 
câmp. Lavanda era timpurie anul ăsta, dar mireasma florilor nu 
se potrivea cu amintirile mele, ca și cum ceva s-ar fi dereglat. 
Efluviile metalice și camforate care, aduse de vânt, urcau până 


la mine, aveau mirosul greu și persistent al sângelui. 


6. Peisaj hibernal 
Viteza, marea, miezul noptii, tot ceea ce e sclipitor, 
tot ceea ce e întunecat, tot ceea ce aduce pierzania, 
ne permite, așadar, să ne regăsim. 
Françoise SAGAN 
1. 

Duminică, 20 decembrie 1992 

A doua zi după crimă m-am trezit târziu. Ca să pot dormi, în 
seara precedentă înghițisem două somnifere ascunse în baia 
familiei. In dimineața asta casa era goală și înghețată. Mama 
plecase spre Landes înainte de răsărit și siguranțele săriseră, 
oprind radiatoarele. Încă destul de buimac, am meșterit mai 
bine de un sfert de oră la panoul electric până am izbutit să 
restabilesc curentul. 

In bucătărie, am găsit pe frigider un bilețel drăguţ de la 
mama, care îmi făcuse turtă dulce. Pe fereastră, soarele care 
scânteia în zăpadă îmi dădea senzația că sunt la Isola 2000, 
stațiunea de schi unde Francis avea o cabană la care ne invita 
aproape în fiecare iarnă. 

Am deschis mecanic France Info. Din ajun eram un asasin, 
dar lumea continua să se miște: grozăviile de la Sarajevo, copiii 
somalezi care mureau de foame, scandalul sângelui contaminat, 
șocul PSG-OM care se transformase într-un măcel. Mi-am făcut o 
cafea neagră și am înfulecat niște pâine. Voi fi fost eu un asasin, 
dar muream de foame. In baie, am stat o jumătate de oră sub 
duș și am vomitat ceea ce mâncasem. Apoi m-am frecat bine cu 
săpun de Marsilia, așa cum făcusem și în ajun, dar aveam 
senzația că sângele lui Alexis Clement se încrustase pe faţa, pe 
buzele, pe pielea mea. Și că va rămâne pe vecie acolo. 

După câteva minute, aburul fierbinte mi s-a urcat la cap și 
am fost pe punctul de a leșina. Eram agitat, cu ceafa înţepenită, 
picioarele nesigure, stomacul sfâșiat de arsuri acide. Eram 
dărâmat. Incapabil să fac faţă și să înfrunt situaţia, vedeam 
neputincios cum gândurile îmi scăpau de sub control. Toate 
astea trebuiau să înceteze odată. N-aveam cum să mai trăiesc 
ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am ieșit de sub duș hotărât 
să merg la comisariat pentru denunț, apoi m-am răzgândit cât ai 
clipi din ochi: dacă mărturiseam ceva, orice, îl trăgeam după 
mine și pe Maxime și familia lui. Oameni care mă ajutaseră și 
care-și asumaseră niște riscuri pentru mine. Într-un sfârșit, ca să 


nu mă las copleșit de angoasă, mi-am luat haina și am ieșit să 
alerg. 
2. 

Am făcut de trei ori turul lacului, sprintând până la epuizare. 
Totul era alb și înghețat. Eram fascinat de peisaj. În timp ce 
despicam aerul, aveam sentimentul că fac corp comun cu 
natura, ca și cum arborii, zăpada și vântul mă absorbeau în 
cortexul lor de cristal. În jurul meu, totul era lumină și absolut. O 
paranteză îngheţată, un teritoriu virgin, aproape ireal. Pagina 
albă pe care începusem să cred că aveam să scriu următoarele 
capitole ale vieţii mele. 

Întorcându-mă spre casă, cu picioarele încă îngreunate de 
efort, am făcut un ocol pe la casa Nicolas de Staël. Internatul 
pustiu avea aerul unei corăbii fantomă. Am bătut mult și bine, 
dar nici Fanny, nici Vinca nu erau în dormitoarele lor. Dacă ușa 
uneia era încuiată, ușa celeilalte rămăsese descuiată, ceea ce te 
ducea cu gândul la o absenţă scurtă. Am intrat și am stat câteva 
minute bune în acest cocon vătuit, unde domnea o căldură 
potolită. Odaia era plină de prezenţa Vincăi. In aer plutea o 
atmosferă melancolică, intimă, aproape în afara timpului. Patul 
era desfăcut, iar cearșafurile încă păstrau un miros proaspăt de 
colonie și fân cosit. 

Tot universul unei tinere femei era îngrămădit în acești 
cincisprezece metri pătrați. Pe perete, prinse în piuneze, afișele 
cu Hiroshima, dragostea mea” și Pisica pe acoperișul fierbinte“. 
Portrete în alb-negru de scriitori: Colette, Virginia Woolf, 
Rimbaud, Tennessee Williams. O pagină dintr-un magazin 
ilustrat cu o fotografie erotică a lui Lee Miller, semnată Man Ray. 
Un citat din Françoise Sagan preluat pe o carte poștală, care 
vorbea despre viteză, mare și negrul sclipitor. Pe pervazul 
interior al ferestrei erau așezate o orhidee Vanda și o 
reproducere a unei statui a lui Brâncuși, Domnișoara Pogany, pe 
care i-o dăruisem la o aniversare. Pe birou, câteva CD-uri puse 
unul peste altul. Muzică clasică - Satie, Chopin, Schubert -, pop 
vechi de calitate - Roxy Music, Kate Bush, Procol Harum -, 
precum și casete mai ermetice pe care m-a pus să le ascult, dar 


2? Film lansat în 1959, ecranizare a romanului omonim scris de Marguerite 
Duras. (N. red.) 

3 Film lansat în 1958, ecranizare a romanului omonim scris de Tennessee 
Williams. (N. red.) 


care mi se păreau ininteligibile: Pierre Schaeffer, Pierre Henry, 
Olivier Messiaen... 

Pe noptieră am zărit o carte pe care o văzusem și în ajun: o 
culegere de poezii ale unei poete ruse, Marina Tvetaeva. Pe 
pagina de titlu, dedicaţia bine strecurată a lui Alexis Clement m- 
a tulburat profund. 


Pentru Vinca, 

AȘ vrea să fiu un suflet fără trup 
ca să nu te părăsesc niciodată. 
lubindu-te, trăiesc. 

Alexis 


Mi-am mai așteptat prietena câteva minute. Crampe 
îngrijorătoare îmi frământau abdomenul. Ca să mă liniștesc, am 
pornit combina și am pus CD-ul Sunday Morning, primul titlu din 
miticul album al Velvet Underground. O bucată care se potrivea 
bine cu situaţia. Diafană, eterică, toxică. Am așteptat și iar am 
așteptat până ce mi-am dat seama, cumva confuz, că Vinca n- 
avea să se mai întoarcă. Niciodată. Ca un drogat, am mai rămas 
câteva clipe în încăpere, adulmecând și cerșind câteva urme ale 
prezenţei ei. 

În toţi acești ani m-am întrebat adesea care a fost de fapt 
natura stăpânirii pe care Vinca o exercita asupra mea, a 
vertijului fascinant și dureros pe care-l deschidea în mine. Și de 
fiecare dată am ajuns la drog. Chiar când ne petreceam timpul 
împreună, chiar când o aveam pe Vinca toată, numai pentru 
mine, senzația de lipsă își făcea simțită prezența. Au fost clipe 
magice: secvenţe melodioase și armonioase care aveau 
perfecțiunea anumitor cântece pop. Dar această stare eterică 
nu dura niciodată prea mult. Chiar în clipa în care le trăiam, 
știam că graţia acestor minute era asemenea unei bule de 
săpun. Mereu pe punctul de a exploda. 

Și Vinca îmi scăpa. 

3. 

M-am întors acasă ca să nu ratez telefonul tatii, care a 
promis că mă sună înainte de ora 13, de îndată ce debarcă din 
lungul zbor dintre metropolă și Tahiti. Cum convorbirile erau 
foarte scumpe, iar Richard nu era prea vorbăreț, dialogul nostru 
a fost scurt și destul de rece, după chipul și asemănarea 


relațiilor noastre dintotdeauna. 

După aceea am reușit să mănânc fără să vomit tăviţa cu pui 
curry pe care mi-o lăsase mama. După-amiază am încercat, de 
bine, de rău, să alung gândurile care mă asaltau și să fac ceea 
ce se presupune că ar fi trebuit să fac: exerciţii de matematică 
și fizică. Am reușit să rezolv câteva ecuaţii diferenţiale, dar în 
scurtă vreme mi-am pierdut atenţia și am renunțat să mai încerc 
să mă concentrez. Am avut chiar și un început de atac de 
panică. Creierul meu era invadat de imaginile crimei. La 
începutul serii, când m-a sunat mama, eram debusolat total. 
Deși eram hotărât să-i mărturisesc totul, ea nu mi-a lăsat niciun 
răgaz. Mi-a propus direct să merg a doua zi la ea, la Landes. 
După ce s-a gândit puţin, a decis că nu era o idee chiar așa de 
bună pentru moralul meu să mă lase singur cincisprezece zile. 
Aveam să repet mai ușor materia alături de familie, a 
argumentat ea. 

Ca să nu mă prăbușesc de tot, am acceptat propunerea ei. 
Am luat trenul de luni dimineaţa, după încă o noapte cu 
ninsoare. Un prim traseu de la Antibes până la Marsilia, apoi un 
tren Corail arhiplin care a ajuns la Bordeaux cu o întârziere de 
două ore. Intre timp, plecase și ultimul TER?! și SNCF a fost 
obligată să închirieze autobuze pentru călători până la Dax. 
După o zi de chin, am ajuns în Gascogne dincolo de miezul 
nopții. 

Mătușa Giovana locuia într-un fost porumbar pierdut într-o 
zonă rurală. Clădirea acoperită de iederă avea un acoperiș 
foarte stricat, prin care pătrundea apa. lar în Landes, la acest 
sfârșit de 1992, a plouat aproape fără oprire. La 5:00 după- 
amiaza era întuneric beznă și aveai senzaţia că ziua nu apucă 
niciodată să se instaleze cu adevărat. 

Nu am amintiri foarte clare despre aceste două săptămâni în 
care am împărţit viaţa de zi de zi cu mama și cu mătușa. În casă 
domnea o atmosferă stranie. Parcă eram toţi trei în 
convalescenţă. Mama și mătușa aveau grijă de mine, iar eu 
aveam grijă de ele. Uneori, în timpul după-amiezilor de 
trândăvie, mama făcea clătite pe care le mâncam alene lungiţi 
pe canapea, în faţa câtorva episoade vechi din Columbo, 
Amicalement vôtre sau a nu ştiu câta redifuzare a L'Assassinat 


31 Trains Express Régionaux. (N.t.) 


du pere No&F?. 

În toată această vacanţă nu am deschis nici caietul de 
matematică, nici pe acela de fizică. Ca să scap de angoasele 
mele, ca să scap de acest prezent al meu, am făcut ceea ce 
făceam dintotdeauna: am citit romane. Nu am amintiri foarte 
clare despre aceste două săptămâni, dar ţin minte perfect toate 
cărţile pe care le-am citit. În acest sfârșit de an 1992 am suferit 
alături de gemenii din Grand Cahier”, care încercau să 
supraviețuiască cruzimii semenilor într-un teritoriu devastat de 
război. La Fort-de-France am străbătut cartierul creol din 
Texaco”, am traversat pădurea amazoniană cu un Vieux qui 
lisait des romans d'amour”. Am fost în mijlocul tancurilor în 
Primăvara de la Praga, meditând asupra L'/nsoutenable 
Legeretă de l'être”. Cărţile nu m-au vindecat, dar pentru câteva 
clipe m-au liniștit. Mi-au oferit o cameră de decompresie. Au 
reprezentat un dig în fața terorii care se năpustea asupra mea. 

În toată această perioadă în care soarele nu răsărea 
niciodată, în fiecare dimineață am avut certitudinea că îmi 
trăiam ultima zi de libertate. De fiecare dată când trecea câte o 
mașină pe drum, eram convins că jandarmii veneau să mă 
aresteze. Hotărât fiind să nu merg niciodată la închisoare, de 
fiecare dată când suna cineva la ușă urcam în podul 
porumbarului, ca la nevoie să mă pot arunca în gol. 

4. 

Dar nimeni nu a venit să mă aresteze. Nici în Landes, nici pe 
Coasta de Azur. 

În ianuarie, când a început școala, la Saint-Exupery viaţa și-a 
reluat cursul normal. Numele lui Alexis Clement era pe toate 
buzele, dar nu pentru că i s-ar fi deplâns moartea, ci pentru a 
broda în jurul poveștii care se zvonise: Vinca și proful ei aveau o 
legătură secretă de multă vreme, iar acum fugiseră împreună. 
Ca toate poveștile toxice, și aceasta pasiona întreaga 
comunitate educaţională. Toată lumea o comenta, îi dădea 
crezare, o înflorea. Gloatei îi făcea o nespusă plăcere să distrugă 


32 Film din 1941, după un roman de Pierre Very. (N. red.) 

33 Scriere apărută în 1986 sub semnătura scriitoarei maghiare Agota Kristof. 
(N.t.) 

3 Roman de Patrick Chamoiseau, apărut în 1992. (N.t.) 

35 Un roman de Luis Sepulveda, apărut în 1989. (N.t.) 

3  „Insuportabila ușurătate a fiinţei” de Milan Kundera, apărută în 1984. 
(N.t.) 


reputaţii. Limbile se dezlegau, tăvălindu-se în bârfe. Până și unii 
profesori, ale căror principii înalte le admirasem odinioară, se 
lăsaseră antrenați în bârfe. Cu lăcomie, se întreceau în a 
produce vorbe de duh care mă îngrețoșau. Câţiva au știut să 
rămână demni. Printre ei, Jean-Christophe Graff, profesorul meu 
de franceză, și domnișoara Deville, profa de literatură engleză 
de la clasele de literatură. Nu frecventam cursurile ei, dar o 
auzisem în biroul mamei spunând: „Să nu ajungem să 
frecventăm mediocritatea, căci e o boală contagioasă”. 

Fraza ei mi-a adus alinare și multă vreme, când a trebuit să 
iau anumite decizii, mi-a slujit drept referinţă. 

Primul care s-a îngrijorat cu adevărat de dispariţia Vincăi a 
fost bunicul și tutorele ei, bătrânul Alastair Rockwell. Vinca mi-l 
descrisese în repetate rânduri drept un patriarh autoritar și 
taciturn. Arhetipul industriașului self-made man, care vedea în 
dispariția nepoatei o potenţială răpire, așadar un act de 
agresiune la adresa clanului său. Părinţii lui Alexis Clement au 
început și ei să pună întrebări. Fiul lor plănuise să petreacă o 
săptămână la schi, la Berchtesgaden, cu prietenii, și nu a ajuns 
niciodată acolo, cum nu a ajuns nici acasă la ei, ca să 
sărbătorească împreună, ca de obicei, trecerea în noul an. 

Dacă aceste două dispariţii au scufundat familiile în 
îngrijorare, forțelor de ordine le-a trebuit o groază de timp ca să 
desfășoare efective și să facă o anchetă serioasă. Mai întâi 
pentru că Vinca era majoră și apoi pentru că justiţia ezita 
îndelung înainte de a deschide o procedură. Toată afacerea era 
un ghem de noduri la nivel de jurisdicție competentă. Vinca era 
franco-americană, Clement era de naţionalitate germană. Locul 
dispariţiei lor nu era clar definit. Unul dintre ei era agresorul? 
Sau erau amândoi victime? 

După începerea școlii, a trebuit să treacă mai bine de o 
săptămână până ce jandarmii au venit la Saint-Ex. Dar ancheta 
lor s-a rezumat la câteva întrebări adresate anturajului imediat 
al Vincăi și al profului de filo. Au scotocit sumar cele două 
camere, le-au sigilat, fără a mobiliza însă tehnicienii de la 
investigații criminale. 

Abia mult mai târziu, pe la sfârșitul lui februarie, după 
venirea în Franţa a lui Alastair Rockwell, lucrurile au început să 
se accelereze. Omul de afaceri și-a pus în funcţiune relaţiile și a 
anunţat prin media că a angajat un detectiv particular ca să îi 


găsească nepoata. A urmat o altă descindere a poliţiei: de data 
asta erau tipii de la SRPJ?” din Nisa. Au audiat mai multă lume - 
și eu am beneficiat de atenţia lor, la fel ca Maxime și Fanny - și 
au prelevat probe ADN din dormitorul Vincăi. 

Încetul cu încetul, mărturiile și documentele adunate au 
permis o mai bună analiză a desfășurării zilelor de duminică, 20 
decembrie, și luni, 21 decembrie. Cele două zile în care Vinca și 
Alexis s-au evaporat. 

În acea faimoasă duminică, în jurul orei opt dimineaţa, Pavel 
Fabiansky, paznicul liceului, a afirmat că a ridicat bariera de 
acces a campusului pentru a permite ieșirea mașinii Alpine A310 
condusă de Clement. Fabiansky a fost categoric: Vinca Rockwell, 
care stătea pe scaunul pasagerului, a lăsat geamul în jos și i-a 
făcut semn cu mâna, mulţumindu-i. Câteva minute mai târziu, 
doi lucrători comunali care îndepărtau zăpada au reperat 
mașina lui Clement în sensul giratoriu Haut-Sartoux; aceasta a 
fost văzută patinând ușor în intersecție și luând-o apoi în 
direcția Antibes. De altminteri, mașina profesorului a fost găsită 
pe avenue de la Liberation, în apropierea gării, parcată în faţa 
unei spălătorii automate. Mulți călători din trenul spre Paris și-au 
amintit de o tânără roșcată însoţită de un bărbat cu șapcă 
Mönchengladbach, clubul de fotbal favorit al lui Clement. 
Gardianul de noapte de la hotelul Sainte-Clotilde - din rue Saint- 
Simon, arondismentul șapte din Paris - a asigurat poliţia că 
domnișoara Vinca Rockwell și domnul Alexis Clement au 
petrecut o noapte în hotelul lor. A făcut xeroxuri după 
pașapoartele lor, susținea omul. Camera a fost rezervată în 
ajun, telefonic, și plătită cu bani gheață. Din minibar au 
consumat o bere, două cutii de Pringles și un suc de ananas. 
Gardianul de noapte și-a amintit chiar că domnișoara a coborât 
la recepţie să întrebe dacă au Cola Cherry, dar răspunsul a fost 
negativ. 

Până în acest punct, se susținea scenariul unei escapade 
amoroase. Dar, de aici încolo, anchetatorii au pierdut urmele 
celor doi iubiţi. Vinca și Alexis nu au luat micul dejun nici în 
camera lor, nici în sala de mese. O cameristă i-a văzut ieșind pe 
hol dis-de-dimineaţă, dar nimeni nu-și amintea precis de 
plecarea lor. În baie a fost găsită o trusă de toaletă care 
conţinea machiaj, o perie Mason Pearson și un flacon de parfum; 


37 Serviciul Regional de Poliţie Judiciară. (N.t.) 


aceasta a fost depusă într-o cameră de depozitare, unde hotelul 
păstra obiectele uitate de clienți. 

Aici se oprea ancheta. Niciodată nu a mai apărut nicio altă 
mărturie credibilă care să semnaleze prezenţa Vincăi și a lui 
Clément în alt loc. La vremea aceea, cei mai mulţi se așteptau 
să îi vadă reapărând după ce flacăra pasiunii se va fi stins. 
Totuși, avocaţii lui Alastair Rockwell s-au încăpățânat să 
continue scotocirile. În 1994 au obţinut ca justiţia să ceară o 
analiză genetică a periuţei de dinţi și a periei de păr găsite în 
camera de hotel. Rezultatele au confirmat că era într-adevăr 
vorba despre ADN-ul Vincăi, dar asta nu a dus câtuși de puţin la 
avansarea anchetei. Poate vreun polițist încăpățânat sau 
obsedat avusese grijă, de atunci încoace, să relanseze o 
investigaţie simbolică, pentru ca dosarul să nu fie prescris, dar, 
după știința mea, acesta fusese ultimul eveniment din cadrul 
anchetei. 

Alastair Rockwell s-a îmbolnăvit grav și a murit în 2002. Îmi 
amintesc că l-am văzut cu câteva săptămâni înainte de 11 
septembrie 2001 la etajul patruzeci și nouă al World Trade 
Center, unde se aflau birourile newyorkeze ale firmei sale. Mi-a 
mărturisit că Vinca îi vorbise în repetate rânduri despre mine, 
descriindu-mă ca pe un băiat drăguţ, elegant și delicat. Trei 
adjective care, în gura acestui bătrân, nu sunau deloc ca niște 
complimente. Mi-a venit să îi spun că eram așa de delicat, încât 
am pus la pământ cu o bară de fier un tip cu un cap mai înalt 
decât mine, dar nu am scos o vorbă, desigur. Solicitasem 
întâlnirea ca să aflu dacă detectivul angajat de el adusese 
elemente noi despre dispariţia nepoatei sale. Mi-a răspuns că 
nu, dar nu aveam de unde să știu dacă acesta era adevărul. 

Și timpul a trecut. De-a lungul anilor, nimănui nu părea să-i 
mai pese de ce se întâmplase cu Vinca Rockwell. Eram singurul 
care încă nu întorsese pagina. Pentru că știam că versiunea 
oficială era falsă. Şi pentru că de atunci încoace o întrebare nu 
încetase să mă bântuie. Fuga Vincăi era legată de uciderea lui 
Alexis Clement? Eram răspunzător de dispariţia fetei pe care am 
iubit-o atât de mult? De mai bine de douăzeci de ani încercam 
să limpezesc acest mister. Și nici în ziua de azi nu aveam nici 
măcar un început de răspuns. 


Un băiat diferit de ceilalți 


7. Pe străzile din Antibes 
Poate cartea asta este un roman polițist, 
dar eu nu sunt polițist. 
Jesse KELLERMAN 
1. 

Ajungând în Antibes, am tras - cum făceam mereu - în 
parcarea portului Vauban. Acolo erau ancorate câteva dintre 
cele mai frumoase iahturi din lume. In iulie 1990, când urma să 
împlinesc şaisprezece ani, avusesem primul meu job de vară. O 
muncă de tâmpit care constase în a ridica bariera parcării după 
ce ușuram turiștii de treizeci de franci pentru a le permite să 
parcheze maşina sub un soare de plumb. Era vara în care 
citisem Swann”, ediţia de buzunar, cu catedrala din Rouen 
pictată de Claude Monet pe copertă, și în care mă îndrăgostisem 
vag de o tânără pariziană cu păr blond, ondulat, tuns drept, care 
răspundea la frumosul prenume Bérénice. Ori de câte ori se 
ducea la plajă, se oprea în faţa gheretei parcării ca să schimbe 
câteva vorbe cu mine, deși mi-am dat repede seama că era mai 
preocupată de Glenn Medeiros și de New Kids on the Block 
decât de frământările lui Charles Swann și ale lui Odette de 
Crécy. 

Astăzi, joburile mărunte de vară au fost înlocuite de o barieră 
automată. Mi-am luat tichetul, am găsit un loc liber lângă 
căpitănie și am luat-o de-a lungul cheiului. Multe s-au schimbat 
în douăzeci de ani: accesul în port a fost integral refăcut, 
șoseaua a fost lărgită, o bună parte din zonă a fost transformată 
în pietonal. Dar priveliștea a rămas aceeași. După mine, una 
dintre cele mai spectaculoase de pe Coastă: albastrul mării în 
prim-plan, silueta masivă și liniștitoare a fortului Carre care 
țâșnea din spatele pădurii de catarge ale navelor, cerul azuriu 
care le ducea pe toate cu sine și munţii discreţi, care se ghiceau 
în zare. 

Era ziua mistralului și îmi plăcea la nebunie. Toate se 
întreceau să mă reconecteze cu trecutul și să mă facă să prind 
din nou rădăcini în acest loc pe care-l iubeam și pe care-l 
părăsisem din cele mai teribile motive. Nu îmi făceam iluzii: 
orașul nu mai era cel al adolescenţei mele, ci semăna cu New 
York-ul, dar îndrăgeam în continuare ideea mea de Antibes. Un 


33 Primul volum din „În căutarea timpului pierdut”, de Marcel Proust. 
(N.red.) 


orășel aparte, ferit de aspectul ţipător al altor zone de pe 
Coastă. Orașul jazzului, al americanilor de la Lost Generation, 
orașul pe care i l-am dezvăluit Vincăi, cel care, în mod cu totul 
excepțional, a adăpostit majoritatea artiștilor care au însemnat 
ceva în viaţa mea. Maupassant și-a ancorat aici nava, Le Bel 
Ami, Scott Fitzgerald și Zelda au dormit la Belles Rives după 
război. Picasso și-a instalat atelierul în castelul Grimaldi, la doi 
pași de apartamentul în care Nicolas de Staël a pictat cele mai 
frumoase tablouri ale sale. In sfârșit, Keith Jarrett - autorul 
primelor înregistrări ale tuturor cărţilor mele - făcea cu 
regularitate escală pe scena de la Pinede. 

Am trecut pe sub Poarta marină, linia de demarcaţie dintre 
port și orașul vechi fortificat. Era un weekend de primăvară, 
destul de animat, dar valul de turiști care denatura esența 
orașului nu se abătuse încă. Pe strada Aubernon puteai păși fără 
a te lovi de cineva. In Cours Masséna, vânzătorii de legume, de 
brânză, florăresele și meșteșugarii provensali începeau să își 
strângă mărfurile, dar hala acoperită încă vibra în mii de culori. 
Se vorbea în dialect, iar lumea era recompusă într-o simfonie de 
arome: măsline negre, citrice confiate, mentă, roșii uscate. În 
piaţa primăriei se oficia ultima căsătorie a dimineţii. Un cuplu 
radios cobora scara sub urale și o ploaie de petale de trandafiri. 
Eram la o mie de leghe distanţă de toată zarva asta - pentru 
mine, astăzi, căsătoria nu avea niciun sens -, dar m-am lăsat 
contaminat de chiotele de bucurie și de zâmbetele care luminau 
chipurile. 

Apoi am coborât pe îngusta stradă Sade - unde a locuit tata 
în tinerețea lui - spre Piaţa Naţională și m-am plimbat agale 
până la Michelangelo, unul dintre restaurantele emblematice ale 
orașului, căruia toți localnicii îi spuneau „Mamo”, după numele 
patronului. Mai erau locuri pe terasă. M-am instalat la o masă și 
am comandat specialitatea casei: o limonadă cu lichior și 
busuioc. 

2. 

Nu am avut niciodată un birou. Încă din școala elementară, 
mi-a plăcut să lucrez în locuri deschise. Bucătăria alor mei, sălile 
de studiu din biblioteci, cafenelele din Cartierul Latin. La New 
York, scriam în Starbucks, în barurile hotelurilor, în parcuri și 
restaurante. Mi se părea că gândesc mai bine într-un loc în 
mișcare, purtat de fluxul conversaţiilor și zumzetul vieţii. Am 


pus cartea lui Stéphane Pianelli pe masă și, în așteptarea 
apetitivului, mi-am consultat mesajele de pe telefon. Era unul, 
contrariat, de la mama, care nu se încurca deloc în formule de 
politeţe: „Zelie mi-a spus că ai venit la cincizeci de ani de Saint- 
Ex. Ce te-a apucat, Thomas? Nici măcar nu m-ai anunţat că ești 
în Franţa. Vino acasă la cină în seara asta. Am invitat familia 
Pellegrino. Le va face plăcere să te vadă”. „Te sun mai târziu, 
mamă”, i-am răspuns laconic. Am profitat că am iPhone-ul în 
mână și am descărcat aplicaţia Wice-Matin, apoi am cumpărat 
numerele online dintre 9 și 15 aprilie. 

Parcurgându-le, am dat rapid de articolul pe care-l căutam, 
cel în care semnatarul, Stephane Pianelli, descria cum elevii 
liceului au descoperit un rucsac plin cu bancnote într-un dulap 
părăsit. Nimic nou. Eram mai ales dezamăgit că nu am găsit 
poze ale rucsacului de sport. Articolul era ilustrat cu o fotografie 
de sus a campusului și încă una reprezentând vestiarul mâncat 
de rugină; dar se preciza că „anumiţi elevi au pus în circulaţie 
pe reţelele sociale fotografii ale genţii înainte ca poliţia să le 
ceară să le șteargă, pentru a nu afecta bunul mers al anchetei”. 

Am cugetat. Sigur au rămas urme pe undeva, dar nu eram 
suficient de îndemânatic pentru a le găsi fără a pierde prea mult 
timp. Sediul Nice-Matin era la doi pași, în Piaţa Naţională, lângă 
autogară. După o ezitare, am decis să îl sun direct pe jurnalist. 

— Salut, Stéphane, Thomas sunt. 

— Nu poţi sta fără mine, nu-i așa, artistule? 

— Sunt la Mamo, la masă. Dacă ești prin zonă, te invit să 
împărțim o ceafă de miel. 

— Dă comanda! Termin articolul și vin și eu. 

— Despre ce scrii? 

— Salonul pentru pensionari și petrecere a timpului liber, 
care tocmai s-a încheiat la Palatul Congreselor. Recunosc, nu cu 
ăsta o să câștig premiul Albert Londres”. 

Așteptându-l pe Pianelli, am pus mâna pe cartea lui și, ca de 
fiecare dată când o priveam, rămâneam cu privirea lipită de 
faimoasa fotografie de pe copertă. Aceasta îi reprezenta pe 
Vinca și pe Alexis Clement pe un ring de dans. Poza fusese 
făcută la balul de sfârșit de an, la jumătatea lui decembrie, cu o 
săptămână înainte de uciderea profesorului și dispariția Vincăi. 


3 Iniţiat în 1933, ca recompensă pentru cei mai buni jurnaliști francofoni, în 
memoria lui Albert Londres, jurnalist și scriitor francez. (N. red.) 


Fotografia asta mi-a făcut întotdeauna rău. În apogeul 
frumuseţii și al prospeţimii ei, Vinca îl sorbea din ochi pe 
cavalerul ei. Privirea ei deborda de dragoste, admirație, dorință 
de a plăcea. Dansul lor era un fel de twist pe care fotograful îl 
imortalizase pentru eternitate într-o poziţie graţioasă și 
senzuală. Grease reinterpretat de Robert Doisneau”. 

De altminteri, cine făcuse fotografia? Nu mi-am pus niciodată 
această întrebare. Un elev? Un profesor? Am căutat referinţe la 
sfârșitul cărţii, dar nu am găsit decât „Wice-Matin, toate 
drepturile rezervate”. Am făcut copertei o poză cu telefonul și i- 
am trimis-o lui Rafael Bartoletti. Rafael era un fotograf de modă 
foarte bine cotat, care locuia pe aceeași stradă cu mine în 
TriBeCa. Dar mai ales era un artist veritabil. Avea o imensă 
cultură a imaginii, un ochi care scana toate detaliile și o analiză 
a detaliilor singulară și adesea pertinentă. De ani buni el era cel 
care făcea toate fotografiile mele de promovare, precum și pe 
acelea de pe coperta a IV-a. Îmi plăcea munca lui, pentru că 
reușea de fiecare dată să găsească în mine o frântură de lumină 
pe care fără doar și poate am purtat-o foarte multă vreme 
înăuntrul meu, dar care mă părăsise. Portretele pe care mi le 
făcea el reprezentau ce/ mai bun eu al meu, mai solar, mai puţin 
frământat. Bărbatul care aș fi putut fi dacă viața ar fi fost mai 
îngăduitoare. 

Rafael m-a sunat imediat. Vorbea franceză cu un ușor accent 
italian, pe care mulţi îl considerau irezistibil. 

— Ciao, Thomas. Sunt la Milano. Shootingul pentru campania 
Fendi. Cine-i frumuseţea pe care mi-ai trimis-o? 

— O fată pe care am iubit-o odinioară. Vinca Rockwell. 

— Îmi amintesc, mi-ai povestit despre ea. 

— Ce crezi despre fotografie? 

— Tu ai făcut-o? 

— Nu. 

— Tehnic vorbind, e cam neclară, dar fotograful a știut să 
imortalizeze clipa. Și numai asta contează. Clipa decisivă. Ştii ce 
spunea Cartier-Bresson: „Fotograful trebuie să surprindă 
echilibrul expresiv în mișcare”. Ei bine, tipul tău asta a făcut. A 
prins un moment efemer și l-a transformat în eternitate. 


19 Robert Doisneau - pionier al fotojurnalismului (14 aprilie 1912 - 1 aprilie 
1994). „Grease” - film muzical din 1978, cu John Travolta și Olivia Newton- 
John. (N. red.) 


— Vrei să spui că nimic nu-i mai înșelător ca o fotografie. 

— Și e adevărat! exclamă el. Dar nu-i nicio contradicție aici. 

La capătul celălalt al firului se auzea muzică. Am auzit o voce 
de femeie care îl presa pe fotograf să închidă. 

— Trebuie să plec, se scuză el. Te sun mai târziu. 

Am deschis cartea și am început să o frunzăresc. Era plină de 
informaţii. Pianelli a avut acces la rapoartele poliţiei. A rearanjat 
el însuși majoritatea mărturiilor obținute de anchetatori. Citisem 
cartea încă de la apariţie și, în timpul anilor petrecuţi la Paris, 
făcusem propria mea anchetă, interogând toţi martorii posibili și 
imaginabili. Timp de douăzeci de minute, am parcurs cartea în 
diagonală. Toate amintirile diferiților martori, puse cap la cap, 
spuneau aceeași poveste care, de-a lungul timpului, devenise 
versiunea oficială: cuplul a părăsit Saint-Ex în Alpine, „tânăra 
roșcată cu părul de foc” a fost văzută în trenul de Paris însoțită 
de profesorul „care purta o șapcă a unui club german de fotbal 
cu nume de nepronunțat”, au ajuns la hotelul din strada Saint- 
Simon, „domnișorica a cerut Cola Cherry”, au străbătut un hol și 
a doua zi dimineaţa erau dispăruţi: „Când a trezit paznicul de 
noapte, recepţionerul a găsit cheia camerei la ghișeul de la 
recepție”. Cartea ridica întrebări și scotea în evidență câteva 
zone de umbră, dar fără a aduce elemente probatorii pentru a 
schiţa o pistă alternativă care să se susțină cu adevărat. Aveam 
un avantaj asupra jurnalistului: Pianelli doar intuia că povestea 
asta era falsă, în vreme ce eu eram sigur. Clement era mort, nu 
el fusese cel care o însoţise pe Vinca în acele două zile. Prietena 
mea fugise cu alt bărbat. O fantomă pe care o urmăream fără 
succes de douăzeci și cinci de ani. 

3. 

— A, văd că te-ai cufundat în lecturi cu folos! a exclamat 
Pianelli, așezându-se în fața mea. 

Am ridicat capul din carte, încă puţin buimac de imersiunea 
în meandrele trecutului. 

— Știai că scrierea ta e pe lista neagră la biblioteca Saint-Ex? 

Jurnalistul a pescuit o măslină cu o scobitoare. 

— Mda, de bufnița aia bătrână de Zélie! Asta nu înseamnă că 
cei care vor să o citească nu pot găsi PDF-ul pe internet și să o 
pună în circulaţie! 

— Cum îţi explici entuziasmul elevelor de azi pentru Vinca? 

— VUită-te la ea, a zis el, deschizând la întâmplare albumul 


foto din cartea lui. 

Nici măcar nu am plecat privirea. Nu aveam nevoie să mă uit 
la pozele astea ca să cunosc exact imaginea Vincăi. Ochii ei 
migdalaţi, privirea ca absintul, pletele ei dezordonat aranjate, 
gura ei bosumflată, pozele ei rebele, când cuminţi, când 
provocatoare. 

— Vinca și-a construit o imagine aparte, a reluat Pianelli. 
Personifica un soi de șic francez, undeva între Brigitte Bardot și 
Laetitia Casta. Și, mai presus de toate, întruchipa o anumită 
libertate. 

Jurnalistul s-a servit cu un pahar cu apă și apoi a lansat o 
formulă: 

— Dacă Vinca ar avea astăzi douăzeci de ani, ar fi o it-girf! și 
ar avea șase milioane de followers pe Instagram. 

Patronul însuși ne-a adus friptura și a tăiat-o în faţa noastră. 
După câteva îmbucături, Pianelli și-a continuat demonstraţia. 

— Toate astea o depășeau cumva, firește. Nu am pretenţia 
că am cunoscut-o mai bine decât tine dar, sincer acum, în 
spatele imaginii era o fată destul de banală, nu? 

Cum nu am spus nimic, el m-a provocat: 

— O idealizezi pentru că și-a luat zborul la nouăsprezece ani. 
Dar imaginează-ţi o clipă că v-aţi fi căsătorit în vremea aceea. 
Vezi tabloul din prezent? Aţi fi avut trei puști, ea ar fi pus vreo 
douăzeci de kile, i-ar fi căzut sânii... 

— Tacă-ţi gura, Stephane! 

Ridicasem tonul. El a dat înapoi, s-a scuzat și în următoarele 
cinci minute ne-am străduit să facem felul cefei de miel și 
salatei care o însoțea. Eu am fost cel care a reluat conversaţia. 

— Ştii cine a făcut fotografia asta? l-am întrebat arătând spre 
copertă. 

Pianelli s-a încruntat, apoi a înmărmurit, ca și cum l-aș fi prins 
pe picior greșit. _ 

— Păi... a recunoscut, cercetând și el copyrightul. Imi 
imaginez că e de-o viaţă în arhivele ziarului. 

— Ai putea verifica? 

Și-a scos mobilul din buzunarul vestei și a tastat un mesaj. 

— Am să-l contactez pe Claude Angevin, jurnalistul care a 


4 Tânără atrăgătoare, în general o celebritate, percepută de ceilalţi ca fiind 
charismatică, atrăgătoare și demnă de rolul de model personal al celor care 
nu au acces la o viaţă socială sclipitoare. (N.t.) 


urmărit cazul în 1992. 

— Lucrează în continuare la ziar? 

—  Glumești, are șaptezeci de anișori! Freacă menta în 
Portugalia. La urma urmelor, de ce vrei să știi cine a făcut poza? 

Am prins repede momentul: 

— Dacă tot vorbim despre fotografii, am citit în articolul tău 
că puștii care au găsit rucsacul cu cei o sută de mii de franci în 
vestiarul ruginit au postat poze cu el pe reţelele sociale. 

— Așa-i, dar apoi au venit polițiștii și au făcut curat. 

— Dar tu le-ai recuperat... 

— Ce bine mă cunoști. 

— Ai putea să mi le trimiţi? 

A căutat pozele pe telefon. 

— Credeam că povestea asta nu te interesează, m-a ironizat 
el. 

— Sigur că mă interesează, Stephane. 

— Ce mail ai? 

În timp ce-i dictam adresa, am realizat un lucru. Eu nu mai 
aveam o rețea sau contacte în regiune, în vreme de Pianelli trăia 
aici dintotdeauna. Dacă voiam să am o șansă să descopăr ce s-a 
întâmplat cu Vinca și cine ne ameninţa, nu aveam de ales, 
trebuia să fac echipă cu jurnalistul. 

— Te-ar interesa o colaborare, Stephane? 

— Ce ai în minte, artistule? 

— Să anchetăm fiecare dispariţia Vincăi și să ne împărtășim 
informaţiile. 

El a scuturat din cap. 

— N-ai juca niciodată cinstit. 

Îi anticipasem răspunsul. Ca să-l conving, am hotărât să îmi 
asum un risc. 

— Ca să-ţi dovedesc buna mea credinţă, am să-ţi dezvălui 
ceva ce nu știe nimeni. 

Am simţit cum toată ființa lui se încordează. Ştiam că pășesc 
pe muchie de cuţit, dar nu asta a fost senzaţia pe care am avut- 
o toată viaţa, că trăiesc ca un dansator pe sârmă? 

— La momentul dispariţiei, Vinca era însărcinată cu Alexis. 

Pianelli se uita la mine pe jumătate neîncrezător, pe jumătate 
îngrijorat. 

— Drace, de unde știi asta? 

— Chiar de la Vinca. Mi-a arătat testul de sarcină. 


— De ce n-ai zis nimic atunci? 

— Pentru că era viaţa ei privată. Și pentru că n-ar fi schimbat 
ancheta cu nimic. 

— Ba sigur că da, la naiba! s-a enervat el. Investigaţiile nu ar 
mai fi fost aceleași. Ar fi fost trei vieţi de salvat în loc de două. 
Povestea ar fi fost mult mai mediatizată cu un bebeluș la mijloc. 

Probabil că nu greșea. Sincer să fiu, niciodată nu m-am 
gândit la liniuţa aceea verticală pe o bucată de plastic ca la „un 
bebeluș”. Aveam optsprezece ani... 

II vedeam cum analizează, foindu-se pe scaun. A deschis 
carnetul ca să își noteze niște ipoteze și a avut nevoie de câteva 
momente bune ca să revină cu picioarele pe pământ. 

— De ce ești așa de interesat de Vinca dacă crezi că era atât 
de banală? 

Pianelli avea ambițiile lui. 

— Nu Vinca mă interesează. Ci cel sau cei care au ucis-o. 

— Chiar crezi că e moartă? 

— Nu se poate să dispară așa. La nouăsprezece ani, singură 
sau aproape singură, fără resurse. 

— Care-i teza ta, mai precis? 

— De când au fost găsiţi banii, convingerea mea e că Vinca 
șantaja pe cineva. Cineva care probabil nu a mai suportat să fie 
ameninţat și a devenit, la rândul său, ameninţător. Poate chiar 
tatăl copilului. Clement, fără îndoială, sau poate altcineva... 

Când a închis carnetul, câteva bilete au căzut din copertă. Un 
zâmbet a luminat chipul jurnalistului. 

— Am locuri pentru concertul Depeche Mode din seara asta! 

— Unde-i? 

— În Nisa, în parcul sporturilor Charles Ehrmann. Mergem 
împreună? 

— Nu mă omor după muzica electronică. 

— Electronică? Se vede treaba că nu le-ai ascultat ultimele 
albume. 

— Nu m-au prins niciodată. 

El a mijit ochii, încercând să-și amintească. 

— La sfârșitul anilor 1980, la turneul cu numărul 101, 
Depeche Mode era cea mai mare formaţie rock din lume, în 
1988 am fost să-i văd la Zenith, în Montpellier. Sunetul lor era 
fabulos! 

In jurul pupilelor lui jucau luminiţe. L-am tachinat: 


— La sfârșitul anilor 1980, Queen era cea mai mare formaţie 
rock din lume! 

— Ei, nu zău! Ce-i mai grav e că ești și serios pe deasupra! Ai 
fi putut spune și tu U2, dar asta... 

Câteva minute, am lăsat amândoi garda jos. Și în tot acest 
răstimp am avut din nou șaptesprezece ani. Stéphane a încercat 
să mă convingă că David Gahan era cel mai mare cântăreț al 
generaţiei sale, iar eu am apărat teza că nu exista nimic mai 
presus de Bohemian Rhapsody. 

Apoi vraja s-a rupt, la fel de brutal pe cât se instalase. 

Pianelli s-a uitat la ceas și dintr-un salt a fost în picioare. 

— Fir-ar să fie, am întârziat. Trebuie s-o șterg la Monaco. 

— Pentru un articol? 

— Da, testele pentru marele premiu de formula E. 
Campionatul internaţional de mașini electrice. 

Și-a luat tașca și mi-a făcut un semn cu mâna. 

— Ne auzim la telefon. 

Rămas singur, am comandat o cafea. Aveam mintea în ceață 
și sentimentul că nu negociasem foarte bine momentul. Dacă e 
să trag linia, eu îi furnizasem muniţie jurnalistului și nu primisem 
nimic în schimb. 

La dracu’... 

Am ridicat mâna ca să cer nota de plată. Așteptând-o, mi-am 
consultat telefonul ca să arunc o privire la fotografiile pe care mi 
le trimisese Stéphane. Îi cerusem pozele așa, în virtutea inerţiei, 
fără a mă aștepta la cine știe ce de la ele. 

Dar mă înșelam. După câteva secunde, mâna îmi tremura 
atât de tare, încât a trebuit să pun telefonul pe masă. 

Văzusem de multe ori rucsacul ăsta din piele moale atârnat 
la mine acasă. 

Coșmarul continua. 


8. Vara Marelui Albastru 
Toate nu sunt decât amintiri, 
mai putin clipa pe care tocmai o trăim. 
Tennessee WILLIAMS 
a 

Esplanada Pre-des-Pe&cheurs din fața fortului era plină de 
lume. Într-o atmosferă de carnaval, carele multicolore se 
puseseră în mișcare pentru tradiționala bătaie cu flori. O 
mulțime densă și bine dispusă se îngrămădea dincolo de 
barierele de metal: puști cu părinţi, adolescenţi deghizați, 
localnici bătrâni care își părăsiseră terenul de bocce”. 

Când eram copil, bătaia cu flori străbătea tot orașul. Cum 
siguranţa era prioritară, la fiecare zece metri era câte un 
poliţist, iar carele se învârteau în cerc pe strada Verdun. Aerul 
era încărcat de un amestec de veselie și tensiune. Lumea ar fi 
vrut să se distreze și să se dezlănțuie, dar amintirea atentatului 
de la Nisa din 14 iulie era înscrisă în memoria fiecăruia. Mă 
încerca furie și durere când vedeam cum copiii flutură buchete 
de garoafe ţinuţi în spatele barierelor. Amenințarea atentatelor 
a ucis în noi spontaneitatea și lipsa de griji. Oricât am fi pretins 
că nu așa stăteau lucrurile, teama nu ne părăsea niciodată cu 
totul și arunca asupra noastră, a tuturor, o umbră de neșters. 

Am luat-o direct prin mulţime pentru a ajunge la parcarea din 
portul Vauban. Mini Cooperul meu era acolo unde-l lăsasem, dar 
cineva îndesase un plic gros, mare, îndărătul unui ștergător de 
parbriz. Nu tu nume, nu tu adresă. Am așteptat să ajung în 
mașină ca să-l desfac. De cum am tras să-l desfac, m-au apucat 
crampele la stomac. Rar se întâmplă ca o scrisoare anonimă să 
aducă vești bune. 

Plicul conţinea o duzină de fotografii ușor îngălbenite și 
decolorate de timp. M-am uitat la prima și în mine s-a căscat un 
hău. Mă uitam la tatăl meu, care o săruta pe Vinca pe gură. Au 
început să îmi zumzăie tâmplele și o gheară mi-a strâns inima. 
Am întredeschis portiera și am vomat un strop de fiere. 

Fir-ar să fie... 

În stare de șoc, am examinat fotografiile mai în detaliu. Erau 
toate din aceeași categorie. Nicio clipă nu m-am gândit la o 
înscenare. În sinea mea, știam că toate situaţiile imortalizate 


42 Joc cu mingea originar din Italia, cunoscut drept bowling italian de 


exterior. (N.t.) 


prin aceste imagini existaseră în realitate. Poate o parte din 
mine nici măcar nu era surprinsă. Ca un secret pe care nu l-am 
păstrat niciodată, dar care era zidit în mine, într-o firidă a 
subconștientului. 

Tata apărea în toate pozele. Richard Degalais, supranumit 
„Richard inimă de leu” sau „Rick” pentru apropiaţi. La începutul 
anilor 1990 avea vârsta pe care o aveam eu astăzi. Numai că 
nu-i semănam deloc. El era frumos, fin, rasat. O siluetă suplă, un 
păr semilung, o cămașă generos desfăcută la piept. Față 
frumoasă, limbă dulce, cheltuitor și hedonist, dacă e să tragi 
linie, Rick nu era prea diferit de Alexis Clement. Cu 
cincisprezece ani în plus. li plăceau femeile frumoase, mașinile 
sport, brichetele cromate și vestele Smalto. Oricât de trist ar 
suna, în aceste imagini Vinca și cu el făceau o pereche reușită. 
Amândoi aparțineau „rasei seniorilor”. Oameni care aveau 
întotdeauna rolurile principale în viaţă și care te expediau direct 
la statutul de figurant când te aflai în preajma lor. 

Laolaltă, imaginile se constituiau într-un fel de muncă de 
paparazzo în cel puţin două locuri diferite. Am recunoscut ușor 
primul loc. Saint-Paul-de-Vence, în afara sezonului: Cafe de la 
Place, fosta presă de ulei, meterezele care dominau câmpiile, 
vechiul cimitir în care era înmormântat Marc Chagall. Vinca și 
tata se plimbau agale de mână, într-o intimitate îndrăgostită 
care nu lăsa nicio îndoială. Mai greu mi-a fost să-mi dau seama 
unde fusese făcută a doua serie de fotografii. Am recunoscut 
mai întâi cabrioleta Audi 80 a tatii, parcată într-un spaţiu 
oarecare, în mijlocul unei păduri de bolovani albi. Apoi treptele 
săpate în stâncă. In depărtare, o insulă abruptă cu reflexe de 
granit. Aici s-a declanșat declicul. Fiordurile Marsiliei. Mica plajă 
cu nisip adăpostită în spatele unui dig era plaja Golfului 
Maimutelor. O plajă la capătul lumii, unde tata ne-a adus o dată 
sau de două ori pe toţi, ca familie, dar care în mod evident îi 
folosise și ca adăpost pentru această iubire clandestină. 

Mi se uscase gâtul. Cu toată scârba care mă sufoca, m-am 
uitat la fotografii cât mai atent cu putinţă. Aveau ceva artistic, 
foarte aplicat. Cine-mi trimisese pozele astea? Cine le făcuse? 
Pe vremea aceea, zoomurile erau mult mai puţin performante 
decât astăzi. Pentru a surprinde atâtea detalii, fotograful nu se 
putea afla la prea mare distanţă de subiecţii lui, astfel încât preţ 
de câteva clipe m-am întrebat dacă pozele au fost într-adevăr 


realizate fără știrea protagoniștilor. În privinţa tatii, eram 
convins că nu a știut, dar Vinca? 

Am închis ochii și am elaborat un scenariu. Probabil că pozele 
astea fuseseră folosite pentru a-l șantaja pe tata. Asta explica 
ceea ce descoperisem cu câteva minute mai devreme. Căci 
atunci când am văzut capturile pe care mi le-a trimis Pianelli, 
am recunoscut un rucsac din imitație de piele de crocodil care-i 
aparținuse pe vremuri lui Richard, puteam să bag mâna-n foc. 
Dacă tata i-a dat Vincăi o geantă cu o sută de mii de franci 
înseamnă că a făcut-o pentru că ea ameninţa să dea în vileag 
relaţia lor. 

Poate chiar și sarcina ei... 

Aveam nevoie de aer curat. Am băgat cheia în contact, am 
decapotat mașina și am luat-o spre malul mării. Nu mai puteam 
amâna confruntarea cu tata. Conducând, mi-era greu să mă 
concentrez la drum. Fotografiile cu Vinca mi se întipăriseră în 
minte. Pentru prima dată sesizasem un fel de tristețe și o 
nesiguranţă în privirea ei. Se temea de tata? Vinca era o victimă 
sau o manipulatoare diabolică? Sau poate amândouă... 

În dreptul La Siesta - cea mai cunoscută discotecă din 
Antibes -, m-am oprit la semaforul în trei culori care dirija 
trecerea către drumul spre Nisa. Semaforul nu se schimbase: 
ținea la fel de mult ca întotdeauna. La cincisprezece ani, pe 
bătrâna mea motoretă, mi s-a întâmplat să-l sar o singură dată. 
Spre ghinionul meu, exact în ziua aceea polițiștii erau acolo și 
m-au oprit. O amendă de 750 de franci despre care în casa 
noastră s-a vorbit luni de-a rândul. Eternul blestem al celor 
cuminţi. Am alungat amintirea asta umilitoare, dar, fără voia 
mea, în minte mi-a răsărit o altă imagine. Clic-c/ic. Fata cu Leica. 
Clic-clic. Fata care îţi făcea poze în mintea ei, chiar și când nu 
avea aparatul agăţat de gât. Cineva m-a claxonat. Semaforul se 
schimbase în verde. Ştiam cine făcuse pozele cu tata și cu 
Vinca. Am schimbat viteza și am luat-o în direcția spitalului din 
Fontonne. 

2. 

Ridicat în locul fostelor exploatări horticole care odinioară 
aduseseră faimă localității, Fontonne era un cartier periferic, în 
estul oraşului. Dacă te uitai pe hartă, aveai impresia că locul se 
întindea la malul mării; în realitate însă, era mai puțin idilic. Da, 
exista un fel de plajă, dar era una cu pietriș, în marginea șoselei, 


despărțită de zona rezidenţială de drumul naţional și de calea 
ferată. La mijlocul anilor 1980, frecventasem Jacques Prévert, 
colegiul din cartier, și nu păstrasem amintiri prea frumoase 
despre acesta: nivelul instituției era scăzut, atmosfera generală 
era vătămătoare, iar actele de violență, frecvente. Elevii buni 
erau nefericiţi. O mână de profesori eroici se străduiau, de bine, 
de rău, să ţină șandramaua pe linia de plutire. Fără ei și fără 
prietenia lui Maxime și a lui Fanny cred că lucrurile ar fi putut 
lua o întorsătură proastă pentru mine. Când am fost acceptaţi 
toți trei la Saint-Ex, vieţile noastre se schimbaseră radical. Am 
descoperit că puteam merge la școală fără un nod de spaimă în 
stomac. 

De atunci, colegiul își construise o bună reputaţie, iar 
cartierul se transformase complet. În partea dinspre Bréguières 
- unul dintre accesele în spital - dispăruseră toate serele de 
demult, făcând loc unor imobile mici, șic, cu câte o parcelă de 
grădină. Nimic turistic, doar o zonă rezidenţială alimentată de 
comerțul de proximitate, unde locuiau multe persoane active. 

Am oprit mașina în parcarea descoperită a spitalului. De 
dimineaţă încoace, nu era pentru prima dată când un loc îmi 
evoca instantaneu amintiri. Cu spitalul aveam două. Una bună și 
una rea. 

larna lui 1982. Aveam opt ani. Alergând după sora mea prin 
grădină - mi-l furase pe Big Jim pentru a-l transforma în sclav 
pentru Barbie a ei -, am răsturnat din greșeală una dintre 
băncile metalice din chioșcul de vară. În cădere, o muchie mi-a 
retezat vârful unui deget mare. La spital, după ce mi-au pus 
copci, un intern incompetent a uitat să pună puţin tifon și mi-a 
lipit pansamentul direct pe piele. Rana s-a infectat și câteva luni 
bune nu am mai putut face sport. 

Am și astăzi cicatricea. 

A doua amintire era mai veselă, chiar dacă și asta începea 
prost. Vara lui 1988. Un tip din cartierul rău famat Vallauris m-a 
agresat pe un teren de fotbal după ce am marcat cu un șut 
curat, demn de Klaus Allofs”. Mi-a rupt braţul stâng și am fost 
ținut sub observaţie două zile, pentru că mi-am pierdut 
cunoștința din cauza șocului. Îmi amintesc că Maxime și Fanny 


13 Fost jucător german de fotbal, de două ori cel mai bun marcator al 
campionatului intern, precum și campion european cu Echipa Naţională a 
Germaniei în 1980. (N. red.) 


au venit să mă vadă. Au fost primii care au putut mâzgăli ceva 
pe ghipsul meu. Maxime a scris „Hai, OM!” și „Drept la poartă!”, 
pentru că în clipa aceea nu exista nimic mai important în viaţă. 
Lui Fanny i-a luat mai mult timp. Revăd foarte clar scena. Era 
sfârșitul anului școlar, poate chiar începutul vacanței. lulie 1988. 
Vara Marelui Albastru. Parcă îi văd silueta în contre-jour, 
aplecată deasupra patului meu, cu razele soarelui jucându-i 
printre șuvițele blonde. Mi-a scris câteva cuvinte de la începutul 
unui dialog din filmul pe care îl văzuserăm toţi trei cu 
cincisprezece zile în urmă. Răspunsul pe care i l-a dat Johanna 
lui Jacques Mayol, la sfârșitul filmului, imediat ce scufundătorul i- 
a zis: „Trebuie să mă duc să văd”. Este momentul acela când ne 
dăm cu toţii seama că se va scufunda și nu se va întoarce 
niciodată. 

„Ce să vezi? Nu-i nimic de văzut, Jacques, doar întuneric și 
frig, nimic altceva! Nu e nimeni. Dar eu sunt aici, sunt vie, 
exist!” 

Chiar dacă am mai bine de patruzeci de ani, vorbele astea 
îmi sfâșie inima de câte ori mă gândesc la ele. Astăzi, mai mult 
decât oricând altcândva. 

3. 

Alcătuit dintr-un mozaic de clădiri heteroclite, centrul medical 
era un adevărat labirint. De bine, de rău, reușisem să mă 
descurc printre numeroasele indicatoare. Lângă pavilionul 
principal construit din blocuri de piatră în anii 1930 se 
îngrămădeau corpuri construite de-a lungul deceniilor. Fiecare 
oferea un eșantion arhitectural a ceea ce produseseră ultimii 
cincizeci de ani, în cele mai bune și mai proaste momente ale 
lor: paralelipiped din cărămidă întunecată, bloc din beton armat 
pus pe piloni, cub cu armături metalice, spaţiu cu vegetaţie... 

Secția de cardiologie era în cea mai nouă clădire, un imobil 
ovoidal, pe fațada căruia sticla se îmbina meșteșugit cu 
bambusul. 

Am traversat holul luminos până la recepţie. 

— Ce doriţi, domnule? 

Fata de la recepţie, cu părul oxigenat, o fustă de blugi 
deșirată, un tricou mulat și colanţi leopard mă ducea cu gândul 
la clona lui Debbie Harry“. 


4 Cântăreaţă și actriță americană, cunoscută mai ales ca vocalistă a 
formaţiei Blondie. (N. red.) 


— AȘ dori să o văd pe doamna doctor Fanny Brahimi, şefa 
secţiei de cardiologie. 

Blondina a ridicat receptorul. 

— Din partea cui? 

— Thomas Degalais. Spuneţți-i că e o urgenţă. 

M-a invitat să aștept pe mica terasă interioară. Am dat pe gât 
trei pahare cu apă rece de la automat înainte de a mă prăvăli pe 
una dintre canapelele care parcă pluteau pe parchet. Am închis 
ochii. Imaginile tatii și ale Vincăi mi se întipăriseră pe retină. 
Coșmarul m-a lovit pe neașteptate, încurcând și pângărind și 
mai mult amintirea pe care i-o păstram Vincăi. Mă gândeam la 
refrenul pe care mi-l cânta toată lumea de dimineaţă încoace: 
„Nu ai cunoscut-o cu adevărat pe Vinca”. Băteau la porți 
deschise. Nu aș putea pretinde niciodată că într-adevăr cunosc 
pe cineva. Eram adeptul axiomei lui Garcia Márquez: „Toată 
lumea are trei vieţi: o viață publică, o viaţă privată și o viață 
secretă”. Numai că în ce o privea pe Vinca nu puteam decât să 
constat că această a treia viață se întindea pe un teritoriu 
nebănuit. 

Nu eram naiv. Eram conștient că păstram în inimă o imagine 
plămădită cu entuziasmul îndrăgostit al adolescenţei. Ştiam 
foarte bine că imaginea aceasta răspundea aspiraţiei mele de la 
acea vreme: aceea de a trăi o iubire curată cu o eroină 
romantică ieșită din Grand Meaulnes”? sau din La răscruce de 
vânturi. Am inventat o Vinca așa cum mi-aș fi dorit eu să fie, nu 
cum era ea cu adevărat. Am proiectat asupra ei lucruri care nu 
existau decât în imaginaţia mea. Dar nu mă puteam hotărî să 
admit că mă înșelasem pe toate planurile. 

— Fir-ar să fie, mi-am uitat ţigările. Vrei să-mi aduci geanta 
din vestiar, te rog? 

Vocea lui Fanny m-a scos din frământările mele. Tocmai 
arunca un mănunchi de chei în direcția lui Debbie, care l-a prins 
din zbor. 

— Ei, Thomas, așadar nu vorbim cu anii și acum, dintr-odată, 
nu mai poţi sta fără mine, sau ce? mi-a strigat ea peste umăr, 
îndreptându-se spre automatul de băuturi. 

Era prima dată când o vedeam pe Fanny în rolul de doctor. 
Purta pantaloni bleu din bumbac, o bluză cu mâneci lungi din 
aceeași culoare și avea părul strâns sub o bonetă din hârtie. 


15 „Cărarea pierdută”, roman scris de Alain Fournier (1913). (N. red.) 


Chipul ei avea o expresie categoric mai aspră decât azi- 
dimineaţă. În spatele șuwviţelor blonde, în privirea albastră 
scânteia o flacără sumbră și impetuoasă. O adevărată 
războinică a luminii în luptă cu boala. 

Cine era Fanny? O aliată sau mâna dreaptă a diavolului? Și 
dacă Vinca nu era singura persoană din trecutul meu pe care o 
judecasem greșit? 

— Trebuie să-ți arăt ceva, Fanny. 

— Nu am prea mult timp. E 

vâr câteva monede în automat. In treacăt, dădu un șut 
aparatului, pentru că apa Perrier pe care o ceruse nu cădea 
suficient de repede. Cu un gest al mâinii, m-a invitat să o urmez 
afară, în parcarea personalului. Aici, și-a eliberat părul, și-a scos 
bluza și s-a așezat pe ceea ce trebuie să fi fost capota mașinii 
ei: un Dodge Charger roșu-sângeriu care părea ieșit dintr-un 
album vechi al lui Eric Clapton sau Bruce Springsteen. 

— Cineva mi-a lăsat asta pe parbriz, i-am spus eu, 
întinzându-i plicul cartonat. Tu ai fost? 

Fanny clătină din cap, luă plicul, îl cântări în mână, fără a se 
grăbi să-l deschidă, ca și cum ar fi știut deja ce conţinea. Dacă 
acum un minut privirea ei vira spre verde, acum căpătase o 
nuanţă cenușie și tristă. 

— Fanny, spune-mi dacă tu ai făcut pozele astea. 

Forţată de întrebarea mea, s-a resemnat să scoată 
fotografiile din învelișul cartonat. A plecat ochii, a aruncat o 
privire fugară la primele două imagini și mi-a întins plicul. 

— Ştii ce ai de făcut, Thomas: ia primul avion și întoarce-te la 
New York. 

— Nu miza prea mult pe asta. Tu ai făcut pozele, nu-i așa? 

— Da, eu am fost. Acum 25 de ani. 

— De ce? 

— Pentru că m-a rugat Vinca. 

Și-a potrivit breteaua bluzei și s-a șters la ochi cu antebraţul. 

— Știu că a trecut multă vreme de atunci, a suspinat ea, dar 
amintirile tale din această perioadă nu corespund cu ale mele. 

— Ce vrei să spui? 

— Recunoaște adevărul, Thomas. La sfârșitul lui 1992, Vincăi 
i s-a rupt filmul. Era de necontrolat, în cădere liberă. Aducţi 
aminte, tocmai începuseră petrecerile rave, drogurile circulau 
prin tot liceul. lar Vinca nu era genul care să se dea la o parte. 


Într-adevăr, îmi aminteam calmantele, somniferele, pilulele 
de ecstasy și benzedrina pe care le văzusem în dulăpiorul ei cu 
medicamente. 

— Într-o seară, în octombrie sau noiembrie, Vinca a dat 
năvală în dormitorul meu. Mi-a zis că se culca cu tatăl tău și m-a 
rugat să-i urmăresc și să fac fotografii. Ea... 

Pașii secretarei i-au întrerupt confesiunea. 

— Geanta dumneavoastră, doamna doctor! zice Debbie. 

Fanny i-a mulțumit. Și-a luat pachetul de ţigări și bricheta și a 
pus geanta lângă ea pe capotă. Un model din piele împletită, alb 
cu bej, cu un fermoar în formă de cap de șarpe, al cărui ochi de 
onix părea purtătorul unei ameninţări întunecate. 

— Ce voia să facă Vinca cu pozele astea? 

Ea și-a aprins ţigara și a ridicat din umeri. 

— Îmi imaginez că voia să-l șantajeze pe tatăl tău. Ai vorbit 
cu el despre asta? 

— Nu încă. 

Am simţit cum mă îneacă furia și dezamăgirea. 

— Cum ai putut să accepţi așa ceva, Fanny? 

Ea a clătinat din cap și a tras un fum în piept. Privirea ei s-a 
umbrit. A mijit ochii, ca și cum ar fi încercat să-și rețină 
lacrimile, dar nu am slăbit-o: 

— De ce mi-ai făcut una ca asta? 

Strigasem, dar ea a început să strige mai tare decât mine, 
sărind de pe capotă și înfruntându-mă: 

— Pentru că te iubeam, ce mama dracului! 

Geanta ei a căzut pe jos. Cu ochii înroșiți de furie, Fanny m-a 
împins: 

— Te-am iubit dintotdeauna, Thomas, dintotdeauna! Și tu m- 
ai iubit, înainte să apară Vinca și să strice totul. 

A început să mă lovească furioasă cu pumnii în piept. 

— Ai renunţat la totul pentru ea. Ca să îi placi ei, ai renunţat 
la tot ceea ce însemna unicitatea ta. Tot ceea ce făcea din tine 
un băiat diferit de toţi ceilalți. 

Era prima dată când o vedeam pe Fanny pierzându-și 
controlul. Oare pentru că știam că există un substrat de adevăr 
în spusele ei stăteam acolo și încasam loviturile ca pe o 
pedeapsă? Când am apreciat că pedepsirea a durat destul, am 
prins-o cu blândeţe de încheieturi. 

— Potolește-te, Fanny. 


Ea s-a smucit și și-a ascuns faţa în palme. Abătută, am văzut- 
o clătinându-se pe picioare. 

— Am acceptat să fac pozele pentru că voiam să ţi le arăt, ca 
s-o discreditez pe Vinca în ochii tăi. 

— Și de ce ai renunţat? 

— Pentru că asta te-ar fi dărâmat de tot la vremea aceea. Mi- 
a fost teamă să nu faci un gest necugetat. Faţă de tine însuţi, de 
Vinca sau de tatăl tău. Și nu am vrut să îmi asum riscul. 

Ea s-a sprijinit de portiera mașinii. M-am aplecat să îi ridic 
geanta de jos, având grijă să nu mă las mușcat de șarpe. 
Rămăsese deschisă și conținutul se împrăștiase peste tot: o 
agendă, un portchei, un ruj. In timp ce vâram obiectele la loc în 
geantă, privirea mi-a căzut pe o coală de hârtie îndoită. Un 
xerox al aceluiași articol din Nice-Matin pe care mi-l trimisese 
Maxime. De-a curmezișul, se lăfăiau aceleași litere care cereau 
Răzbunare! 

— Fanny, ce-i asta? am întrebat-o, ridicându-mă. 

Ea mi-a luat hârtia din mână. 

— O scrisoare anonimă. Am găsit-o în cutia poștală. 

Dintr-odată, aerul s-a făcut dens, ca și cum s-ar fi încărcat de 
unde negative. Și am căpătat conștiința faptului că pericolul 
care ne ameninţa pe Maxime și pe mine era mult mai viclean 
decât bănuisem. 

— Și știi de ce ai primit asta? 

Fanny era la capătul puterilor, vlăguită, aproape de colaps. 
Nu înțelegeam de ce era vizată de aceste mesaje. Nu avea 
nimic de-a face cu moartea lui Alexis Clement. De ce se lua și de 
ea cel care ne hărţuia pe mine și pe Maxime? 

Cu blândeţe, i-am pus mâna pe umăr. 

— Fanny, răspunde-mi, te rog: știi de ce ai primit scrisoarea 
asta de ameninţare? 

Ea a ridicat capul și am văzut un chip descompus, șifonat, 
livid. In străfundul pupilelor ei se aprinsese un adevărat 
incendiu. 

— Sigur că știu, ce dracu'! mi-a trântit-o ea. 

Acum eu eram cel care pierdea teren. 

— ȘI... de ce? 

— Pentru că e un cadavru zidit în peretele sălii de sport. 

4. 
Câteva clipe bune nu am fost în stare să articulez un cuvânt. 


Situaţia îmi scăpa de sub control. Eram îngrozit. 

— De când ești la curent? 

Ea era într-o stare de KO în picioare, ca și cum ar fi renunțat 
să lupte și s-ar fi lăsat în voia potopului de lovituri. A izbutit să 
murmure stins: 

— Din prima zi. 

Apoi s-a prăbușit. Literalmente. S-a lăsat să alunece de-a 
lungul mașinii și s-a prăvălit plângând pe asfalt. M-am repezit să 
o ajut să se ridice. 

— Tu nu ai nimic de-a face cu moartea lui Alexis Clement, 
Fanny! Eu și cu Maxime suntem răspunzători. 

Ea a ridicat ochii spre mine, rătăcită. Apoi, zguduită de un alt 
val de suspine, s-a lăsat din nou jos și și-a ascuns faţa în mâini. 
M-am ghemuit și eu lângă ea și am așteptat să îi sece lacrimile, 
uitându-mă la umbrele noastre imense pe care soarele le 
proiecta pe asfalt. intr-un sfârșit, s-a șters la ochi cu dosul 
palmei. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat ea. Cum a murit? 

In punctul în care ajunseserăm, nu mai avea rost să mă 
ascund, așa că i-am povestit totul în amănunt, eliberându-mă de 
cumplitul nostru secret. Am retrăit din nou trauma acestui 
episod care mă transformase pe vecie într-un ucigaș. 

Când am terminat, ea părea a-și fi regăsit o aparență de 
calm. Mărturisirea asta ne-a ușurat pe amândoi. 

— Dar tu cum de erai la curent? 

S-a ridicat, a respirat adânc și și-a aprins o altă ţigară din 
care a tras mai multe fumuri, ca și cum tutunul ar fi ajutat-o să 
invoce amintiri îndepărtate. 

— În ziua viscolului, faimoasa sâmbătă, 19 decembrie, 
lucrasem până târziu. Pe vremea aceea mă pregăteam pentru 
medicină și îmi făcusem obiceiul să nu dorm decât patru ceasuri 
pe noapte. Cred că chestia asta mă făcea să-mi pierd minţile, 
mai ales că nu aveam niciun chioșc prin preajmă ca să-mi 
cumpăr ceva de ronţăit. In noaptea aceea îmi era atât de foame, 
că nu izbuteam să adorm. Doamnei Fabianski, soţia paznicului, i 
se făcuse milă de mine și îmi dăduse o dublură a cheilor de la 
cantină. 

Biperul lui Fanny începuse să sune în buzunarul ei, dar nu-l 
băgă în seamă. 

— Am ieșit în noapte. Era trei dimineața. Am traversat 


campusul până la cantină. La ora aceea totul era încuiat, dar 
cunoșteam codul porţii ignifuge, care permitea accesul. Era atât 
de frig, că nu am zăbovit nicio clipă. Am înfulecat pe loc un 
pachet de biscuiţi și am luat cu mine o ciocolată și o jumătate 
de turtă dulce. 

Vorbea pe un ton egal, ca și cum ar fi fost într-o stare 
apropiată de hipnoză, ca și cum altcineva s-ar fi exprimat prin 
ea. 

— Abia când m-am întors la dormitoare mi-am dat cu 
adevărat seama de splendoarea peisajului. Nu mai ningea. 
Vântul alungase norii, dezvăluind stelele și o lună plină. Era așa 
de feeric totul încât m-am întors, fără a scăpa din ochi lacul. 
Încă îmi amintesc scârțâitul pașilor mei în zăpadă și reflexul 
albastru al lunii pe suprafaţa apei. 

Cuvintele ei deșteptau propriile mele amintiri despre Coasta 
de Azur încremenită sub zăpadă. Fanny a continuat: 

— Farmecul s-a rupt când am zărit o lumină neobișnuită 
deasupra mea. Licărul venea dinspre zona în care se construia 
sala de sport. Cu cât mă apropiam, cu atât realizam că nu e 
simplă licărire. Tot șantierul era luminat. Se auzea chiar și un 
zgomot de motor. Zumzetul unui utilaj. Intuiţia îmi spunea să nu 
mă apropii, dar curiozitatea a fost mai puternică și... 

— Și ce ai descoperit? 

— Am văzut o betonieră care turna în plină noapte. Eram 
năucită. Cineva turna beton la 3 dimineaţa, pe un ger cumplit! O 
prezență m-a făcut să tresar. M-am întors și l-am văzut pe 
Ahmed Ghazouani, muncitorul lui Francis Biancardini. El m-a 
privit aproape la fel de îngrozit ca și mine. Am tipat, apoi mi-am 
luat picioarele la spinare și m-am refugiat în dormitorul meu. 
Dar întotdeauna am știut că acolo, în seara aceea, am văzut 
ceva ce nu ar fi trebuit să văd. 

— Și cum ai ghicit că Ahmed tocmai zidea cadavrul lui Alexis 
Clement? 

— Nu am ghicit, Ahmed însuși mi-a mărturisit... aproape 25 
de ani mai târziu. 

— Cu ce ocazie? 

Fanny s-a întors și a arătat spre clădirea din spate. 

— Anul trecut a fost internat aici, la etajul trei, cu cancer la 
stomac. Nu era pacientul meu, dar uneori, seara, treceam să-l 
văd înainte de a pleca. In 1979 tata lucrase cu el pe șantierul 


portului comercial din Nisa și au ţinut legătura. Ahmed știa că 
boala era foarte avansată. A vrut să își ușureze conștiința 
înainte de a muri și mi-a povestit totul. Exact cum ai făcut și tu 
acum. 

Ingrijorarea mea era la apogeu. 

— Dacă ţi-a spus ţie, poate a spus și altora. Îţi amintești cine 
îl vizita? 

— Nimeni, la drept vorbind. Nu-l vizita nimeni și el se plângea 
de asta. Nu-și dorea decât un singur lucru: să se întoarcă în 
Bizerte. 

Mi-am amintit ce spunea Maxime: Ahmed a murit acasă la el. 

— Asta a și făcut, am ghicit eu. A ieșit din spital și s-a întors 
în Tunisia... 

— ...unde a murit în câteva săptămâni. 

Biperul lui Fanny a răsunat din nou în parcarea pustie. 

— De data asta chiar trebuie să mă întorc la muncă. 

— Sigur, du-te. 

— Ţine-mă la curent după ce vorbeşti cu tatăl tău. 

Am  încuviințat din cap și m-am îndreptat spre spaţiul de 
staționare rezervat vizitatorilor. Ajungând la mașină, nu m-am 
putut împiedica să mă întorc. Străbătusem vreo 20 de metri, dar 
Fanny nu se clintise și mă privea fix. În contre-jour, șuviţele ei 
blonde străluceau precum filamentele unei lămpi magice. Nu i 
se distingeau trăsăturile, ar fi putut avea orice vârstă. 

Și, preţ de câteva secunde, în mintea mea, a fost din nou 
Fanny din vara Marelui Albastru. Și am redevenit și eu acel 
„băiat diferit de toţi ceilalți”. 

Singura versiune a lui Thomas Degalais pe care am îndrăgit-o 
vreodată. 


9. Și roza vieţuit-a cât rozele trăiesc... 
Unde te poți simti mai bine 
decât în sânul unei familii? 
Oriunde altundeva! 
Hervé BAZIN 
1. 

Cartierul Constance, cu străzile lui sinuoase, cu măslinii și 
tufele lui atent tăiate, îmi amintea de fiecare dată de 
arabescurile anumitor bucăţi de jazz. Ornamente elegante care, 
de îndată ce făceai curba, se repetau, îmbogăţindu-se și 
răspunzându-și într-un dialog bucolic și nonșalant. 

Drumul Suquette - unde locuiau părinţii mei - își primise 
numele de la un termen occitan folosit pentru a denumi o 
movilă sau, mai general, orice ridicătură de pământ. Acest deal 
care străjuia Antibes adăpostea odinioară castelul Constance, un 
uriaș domeniu agricol la estul orașului. De-a lungul timpului, 
castelul a fost transformat în clinică, apoi în apartamente 
private. Pe terenurile din jur au crescut numeroase vile și 
parcele. Părinţii mei - și cei ai lui Maxime - s-au instalat aici 
imediat după nașterea mea, într-o vreme la care artera nu era 
decât o cărare cu flori, puţin frecventată. Îmi amintesc, de pildă, 
că acolo am învăţat să fac ciclism cu fratele meu, iar în weekend 
nu puţini erau localnicii care organizau în aceleași locuri partide 
de bocce. Astăzi; drumul fusese lărgit, iar circulaţia era intensă. 
Nu era chiar drumul naţional 7, dar nici mult nu mai era. 

Ajuns în faţa numărului 74, adresa vilei Violette, am lăsat 
geamul jos și am sunat, ca să-mi anunţ prezența. Nu mi-a 
răspuns nimeni, dar grilajul s-a deschis imediat. Am schimbat 
viteza și am luat-o pe aleea îngustă de ciment, care șerpuia 
până la casa copilăriei mele. 

Credincios mărcii Audi, tata își parcase breakul A 4 la intrare. 
Era felul lui de a se asigura că o poate șterge când avea chef, 
fără a trebui să le dea socoteală celorlalţi (cred că Richard 
Degalais, în întregul lui, se regăsea în acest comportament). Am 
parcat ceva mai încolo, pe o terasă cu pietriș, lângă un roadster 
Mercedes, care trebuie să fi fost al mamei. 

Am făcut câţiva pași în soare, încercând să îmi pun în ordine 
planurile pentru ceea ce aveam de gând să fac aici în acest 
început de după-amiază. Casa era în vârful colinei și, ca de 
fiecare dată, eram hipnotizat de priveliște: silueta longilină a 


palmierilor, puritatea cerului și a mării, imensitatea orizontului. 
Orbit de soare, mi-am pus mâna streașină la ochi și, întorcând 
capul, am zărit-o pe mama, așteptându-mă necilintită pe 
verandă, cu braţele încrucișate. 

Nu o văzusem de aproape doi ani. În timp ce urcam treptele 
câte trei deodată ca să ajung la ea, am cercetat-o, susținându-i 
privirea. Întotdeauna am fost puţin intimidat în prezenţa ei. Deși 
copilăria mea alături de ea fusese liniștită și veselă, sfârșitul 
adolescenţei și vârsta adultă ne-au îndepărtat. Annabelle 
Degalais - născută Annabelle Antonioli - era o frumuseţe 
glacială. O blondă din Hitchcock, dar lipsită de lumina lui Grace 
Kelly sau de fantezia Evei Marie Saint. Croită toată din unghiuri 
și lungimi, înfățișarea ei se potrivea cu aceea a tatii. Purta un 
pantalon cu croială modernă și o haină cu fermoar, asortată. 
Părul ei blond era aproape cenușiu, dar nu încă alb. Imbătrânise 
puţin de la ultima mea vizită. Mi s-a părut că prestanţa ei își 
pierduse din strălucire, dar încă părea cu cel puţin zece ani mai 
tânără decât vârsta reală. 

— Salut, mamă. 

— Bună, Thomas. 

Cred că privirea ei de gheață nu a fost niciodată mai limpede 
și mai tăioasă. Ezitam să o îmbrăţișez. De fiecare dată aveam 
sentimentul că va face un pas în spate. De data asta am decis 
să nu risc. 

Austriacă. Porecla care i se dăduse în copilărie, când fusese 
elevă în Italia, mi-a revenit în memorie. Istoria familiei sale nu 
fusese deloc simplă, iar asta era singura scuză pe care am găsit- 
o pentru răceala ei. În timpul războiului, bunicul meu, Angelo 
Antonioli, un ţăran piemontez, a fost înrolat forţat în corpul 
expediționar italian. Între vara lui 1941 și iarna lui 1943, două 
sute treizeci de mii de soldați din peninsulă au fost desfășurați 
pe frontul de Est: de la Odessa, pe malurile Donului, până la 
Stalingrad. Mai bine de jumătate dintre ei nu s-au întors 
niciodată. Așa s-a întâmplat și cu Angelo Antonioli, care a căzut 
prizonier la sovietici după ofensiva de la Ostrogojsk-Rossoch. 
Condamnat și trimis într-un lagăr de prizonieri, și-a dat sufletul 
pe drumul gulagului. El, copilul solar din nordul Italiei, a căzut în 
frigul îngheţat al stepei ruse, victimă a unui război care nu era al 
lui. Pentru ca nenorocirea familiei să fie și mai mare, soţia lui s-a 
trezit însărcinată pe durata absenței lui, fără ca această sarcină 


să se poată explica altfel decât prin adulter. Rod al iubirii 
interzise dintre bunica mea și un muncitor sezonier austriac, 
mama s-a născut în mijlocul unui scandal. Această naștere 
complicată i-a lăsat moștenire o tărie și o detașare neobișnuite. 
Mereu am avut impresia că nu o afectează nimic, că nimic nu o 
cutremură cu adevărat. O atitudine care contrasta cu 
sensibilitatea mea. 

— De ce nu mi-ai spus că ai fost bolnavă? 

Intrebarea mi-a ieșit din gură aproape fără voia mea. 

— Cu ce ar fi schimbat asta lucrurile? 

— Cu nimic, dar mi-ar fi plăcut să știu, atâta tot. 

Nu a fost mereu atât de distantă cu mine. Scormonind prin 
amintirile mele din copilărie, găsisem adevărate momente de 
complicitate și împărtășire, mai ales în jurul romanelor și al 
pieselor de teatru. Și nu era o invenţie a sufletului meu rănit: în 
albumele de fotografii de până în adolescenţă, văzusem 
numeroase imagini în care mama zâmbea, vizibil fericită că sunt 
fiul ei. Apoi lucrurile s-au stricat, fără ca eu să reușesc să îmi 
dau exact seama de ce. În prezent, mama se înțelege în 
continuare foarte bine cu fratele meu și cu sora mea, dar clar 
mai puţin bine cu mine. M-am ales cu un soi de singularitate 
nesănătoasă. Măcar aveam ceva ce ei nu aveau. 

— Așadar, ai participat la sărbătoarea de la liceu? De ce ţi-ai 
pierde tu vremea acolo? 

— A fost drăguţ să-mi revăd prietenii. 

— Tu nu ai avut prieteni, Thomas. Singurii tăi prieteni erau 
cărțile. 

Era un adevăr, desigur, dar, auzindu-l rostit așa, mi s-a părut 
dur și trist. 

— Maxime e prietenul meu. 

Ea a rămas neclintită și m-a privit fară să clipească. Cu haloul 
de moar al soarelui, silueta ei semăna cu o madonă din 
marmură, din acelea pe care le putem vedea în bisericile 
italiene. 

— De ce te-ai întors, Thomas? Nu ai nicio carte de promovat 
în perioada asta. 

— Ai putea măcar să te prefaci că te bucuri, nu? 

— Dar tu te prefaci? 

Am suspinat. Ne învârteam în cerc. Ranchiuna se acumulase 
de ambele părți. Preţ de o clipă, am fost la un fir de aţă distanţă 


de a-i spune întreg adevărul. Am ucis un om al cărui cadavru era 
zidit în sala de gimnastică a liceului și luni era foarte posibil să 
fiu aruncat în închisoare pentru această crimă. Data viitoare 
când ai să mă vezi, mamă, s-ar putea să fie între doi jandarmi 
sau dincolo de geamul de la vorbitor. 

Sigur că nu i-am spus nimic, de altminteri nici ea nu mi-a 
lăsat niciun răgaz. Fără a mă invita să o urmez, a luat-o pe scara 
care ducea la parter. Era evident că își luase porţia, la fel ca și 
mine de altfel. 

Am rămas puţin singur pe terasa acoperită cu dale mari de 
ceramică. Auzind zgomote de voci, am luat-o spre balconul din 
fier forjat, năpădit de iederă. Tata era angajat într-o discuţie 
însuflețită cu Alexandre, bătrânul grădinar care se ocupa și de 
piscină. Se pare că piscina avea o scurgere. Tata credea că 
problema era la filtre, în vreme ce Alexandre, mai pesimist, 
vorbea deja despre săpatul peluzei pentru a dezgropa o țeavă. 

— Salut, tată. 

Ridicând capul, Richard mi-a făcut un mic semn, de parcă ne- 
am fi despărţit în ajun. Nu uitasem că pe el venisem să-l văd, 
dar, în așteptarea plecării lui Alexandre, mi-am zis să mă duc să 
arunc o privire în hambar. 

2. 

În sfârşit, un fel de-a spune. Casa nu avea hambar, ci un 
subsol uriaş, accesibil din exterior, care nu fusese niciodată 
amenajat cu adevărat și făcea oficiul de debara pe un spațiu de 
peste o sută de metri pătraţi. În vreme ce în casă fiecare 
încăpere era aranjată, lustruită și mobilată cu gust, în subsol era 
o harababură îngrozitoare, sub o lumină tristă și pâlpâită. 
Memoria refulată a vilei Violette. Mi-am croit drum în mijlocul 
dezordinii. În prima parte a încăperii, câteva biciclete vechi, o 
trotinetă și role care trebuie să fi aparţinut puștilor surorii mele. 
Am dat și peste vechea mea motoretă, pe jumătate ascunsă 
după un buștean, lângă o cutie cu scule. Tata, care era 
înnebunit după mecanică, nu se putuse abţine să nu-i dea o față 
nouă. Caroserie șmirgheluită, vopsea nouă strălucitoare, jante 
înlocuite, cauciucuri noi: MVL-ul 103 avea prestanţă și strălucea 
de-ţi lua ochii. Richard a găsit chiar și autocolantele Peugeot 
originale! Mai încolo, jucării, valize, cufere, mormane de haine. 
În privinţa cârpelor, ai mei nu s-au abținut niciodată. Și mai 
încolo, tone de cărți. Cele care erau într-adevăr citite, dar nu se 


calificau pentru rafturile din lemn de nuc ale bibliotecii din 
salon. Romanele polițiste sau poveștile de dragoste pe care le 
devora mama, documentele și eseurile nu foarte intelectuale 
după care se dădea în vânt tata. Scrierile lui Saint-John Perse și 
Malraux, îmbrăcate în piele, aveau dreptul să fie etalate la etaj, 
în vreme ce Dan Brown și Fifty Shades se umpleau de praf în 
debara, unde se aflau adevăratele „culise ale vieţii”. 

Am găsit ceea ce venisem să caut în spatele alcovului. Două 
cutii pentru mutat pe care era scris numele meu, puse pe o 
masă de ping-pong, pline ochi de nostalgie. Din două drumuri, 
le-am urcat la etaj și le-am răsturnat, ca să fac o triere. 

Am pus pe masa de la bucătărie tot ceea, mai mult sau mai 
puţin, avea legătură cu anul 1992 și mi-ar fi putut fi de folos în 
ancheta mea. O geantă Easptak turcoaz mâzgălită cu carioca, 
clasoare pline cu note de la clasă luate pe hârtii de matematică. 
Carnete de note care vorbeau despre elevul model și cuminte 
care fusesem: „atitudine foarte pozitivă la ore”, „elev politicos și 
motivat”, „participare întotdeauna pertinentă”, „vioiciune a 
spiritului”. 

M-am cufundat în lectura câtorva teme care m-au marcat: un 
comentariu al poeziei Le Dormeur du vaf, un altul despre 
pasajul de început din Belle du Seigneur”. Am găsit chiar câteva 
lucrări de filosofie adnotate de Alexis Clement, pe care-l 
avusesem profesor în clasa terminală. „Capacităţi de reflecţie 
interesante. 14/20” pe o dizertaţie despre „Arta se poate lipsi de 
reguli?”. Pe o altă temă despre „Pasiunea poate fi înțeleasă?” - 
un întreg program... - proful devenea chiar ditirambic: „O 
lucrare de calitate care, în ciuda câtorva stângăcii, se 
întemeiază pe o bună stăpânire a conceptelor și este ilustrată cu 
exemple care dovedesc o reală cultură literară și filosofică. 
16/20”. 

Printre alte comori, în cutie am dat peste o fotografie a clasei 
mele din anul terminal, precum și peste câteva casete pe care 
le făcusem pentru Vinca, dar pe care, dintr-un motiv oarecare, 
nu îndrăznisem niciodată să i le trimit. Am deschis la întâmplare 
carcasa unei casete și am rememorat lista de titluri de pe banda 
originală a vieții mele. Thomas Degalais de la vremea aceea 


A 


putea fi cuprins, în întregul lui, în versurile și muzica aceea. Încă 


16 Poezie de Arthur Rimbaud. (N. red.) 
47 Roman al scriitorului elveţian Albert Cohen (1968). (N. red.) 


era băiatul diferit de toţi ceilalți, puţin decalat, amabil, insensibil 
la mode, care își asculta sentimentele: Samson François 
cântând Chopin, Jean Ferrat cântând Les Yeux d'Elsa, Leo Ferré 
recitând Une saison en enfer. Dar și Moondance a lui Van 
Morrison și Love Kills a lui Freddie Mercury, o adevărată 
premoniţie... 

Erau și cărţi. Ediţiile vechi, de buzunar, cu pagini îngălbenite, 
care mă însoţiseră la vremea aceea. Titluri pe care le citam în 
interviuri când afirmam că, „de foarte tânăr, graţie cărţilor am 
înţeles că nu voi fi niciodată singur”. 

Măcar de-ar fi fost așa de simplu... 

Una dintre aceste cărţi nu îmi aparţinea. Culegerea de poezii 
a Marinei Ţvetaeva, cu dedicaţia lui Alexis, pe care am 
recuperat-o din dormitorul Vincăi a doua zi după crimă. 


Pentru Vinca, 

AȘ vrea să fiu un suflet fără trup 
ca să nu te părăsesc niciodată. 
lubindu-te, trăiesc. 

Alexis 


Nu mi-am putut reprima un rânjet răutăcios. La vremea 
aceea, dedicaţia mă dăduse pe spate. Astăzi, știam că 
nenorocitul  copiase o formulă a lui Victor Hugo din 
corespondenţa cu Juliette Drouet. Impostor până la capăt. 

— Hei, Thomas, ce faci aici? 

M-am întors. Tata intra în bucătărie cu un foarfece de grădină 
în mână. 

Că tot vorbeam despre impostură... 

3. 

Deși nu era prea afectuos, tata nu se zgârcea când era vorba 
de îmbrăţișări, chiar dacă de astă dată eu am fost cel care a 
simţit nevoia să se tragă înapoi când el a venit să mă strângă în 
braţe. 

— Cum merge viaţa la New York? Nu e prea dură cu Trump? 
m-a întrebat spălându-se cu grijă pe mâini sub jetul de la 
robinet. 

— Am putea merge în biroul tău? i-am răspuns ignorându-i 
întrebarea. Aș vrea să-ți arăt ceva. 

Mama se învârtea prin preajmă și, deocamdată, nu aveam 


niciun chef să o amestec în povestea asta. 

Richard s-a șters pe mâini, bombănind la adresa stilului meu 
de a da buzna peste ei făcând-o pe misteriosul, apoi m-a tras în 
vizuina lui de la etaj. Un imens birou-bibliotecă, amenajat în 
stilul unui fumoar englezesc, cu canapea Chesterfield, statui 
africane și colecţie de puști vechi de vânătoare. Străpunsă pe 
două laturi de două ferestre imense, încăperea se bucura de cea 
mai frumoasă priveliște din toată casa. 

Fără nicio introducere, i-am întins telefonul meu pe care era 
deschis articolul din Nice-Matin care relata despre descoperirea 
genţii cu o sută de mii de franci. 

— Ai citit articolul ăsta? 

Luându-și ochelarii, Richard a aruncat o privire rapidă pe 
ecran, dar fără să și-i pună pe nas, doar așa, prin lentile, apoi i-a 
așezat la loc pe masă. 

— Uf, e o nebunie întreagă cu povestea asta. 

S-a proţăpit în faţa unei ferestre cu brațele încrucișate și a 
făcut un semn cu bărbia înspre câteva pete de pe peluza din 
jurul piscinei. 

— Pur și simplu ne-au invadat blestematele astea de veveriţe 
asiatice. Au ros până și firele instalaţiei electrice, îţi dai seama? 

L-am adus înapoi la articol: 

— Banii ăștia trebuie să fi fost puși acolo în perioada când tu 
erai în funcţie, nu? 

— Poate, nu știu, făcu el strâmbându-se, fără a întoarce 
capul. Ai văzut că am fost nevoiţi să tăiem un palmier? Din 
cauza gândacului roșu. 

— Nu știi a cui ar putea fi geanta aia? 

— Care geantă? 

— Geanta în care au fost găsiţi banii. 

Richard s-a arătat agasat: 

— De unde să știu eu? Și de ce mă scoţi din sărite cu 
povestea asta? 

— Poliţiștii au ridicat două amprente, știu asta de la un 
ziarist. Una era a Vincăi Rockwell. Îți amintești de ea? 

Când am amintit de Vinca, Richard s-a întors spre mine și s-a 
așezat pe un fotoliu cu pielea roasă. 

— Sigur că da, fata care a dispărut. Avea... avea prospeţimea 
trandafirilor. 

A mijit ochii și, spre marea mea surprindere, fostul profesor 


de franceză s-a apucat să recite din François de Malherbe“: 


Căci ea aparținea acestei lumi, 
în care toate câte sunt frumoase 
Au cea mai cruntă soartă. 

Și roza viețuit-a cât rozele trăiesc. 
Răstimp de-o dimineață... 


Richard a tăcut câteva secunde și apoi, pentru prima dată, a 
reluat discuţia: 

— Spuneai că au fost două amprente, da? 

— Poliţiştii încă nu știu cui aparţine a doua, căci nu e 
înregistrată. Dar aș putea să-mi pun capul zălog că e ata, tată. 

— Nu mai spune, se minună el. 

M-am așezat în fața lui și i-am arătat capturile de pe reţelele 
sociale trimise de Pianelli. 

— Îți amintești de rucsacul ăsta. E cel pe care-l luai când ne 
duceam amândoi să jucăm tenis. Iți plăcea la nebunie pielea lui 
moale și patina lui verde întunecat care ducea spre negru. 

A avut din nou nevoie de ochelari ca să se uite la telefonul 
meu. 

— Nu văd mare lucru. Ecranul tău e minuscul! 

A pus mâna pe telecomanda de pe măsuţa joasă din fața lui 
și a deschis televizorul, semn că discuţia noastră s-a încheiat. A 
baleiat printre canalele de sport - L'Equipe, Canal + Sport, 
Eurosport, belN -, apoi s-a oprit puţin la reluarea turului ciclist al 
Italiei, după care a trecut la semifinala turneului de mare șlem 
de la Madrid, în care se confruntau Nadal și Djokovic. 

— Mi-e cu adevărat dor de Federer. 

Dar nu l-am slăbit: 

— Aş vrea să te uiţi puţin și la astea. Stai liniștit, sunt prim- 
planuri mari. 

Și i-am dat plicul din hârtie cartonată. A scos pozele, le-a 
cercetat pe toate cu un ochi la partida de tenis. Credeam că va 
fi descumpănit, dar s-a mulţumit să clatine din cap și să suspine: 

— Cine ţi le-a dat? 

— Nu contează! Tu să-mi spui ce înseamnă asta! 

— Doar ai văzut fotografiile! Ce vrei, să-ţi fac și un desen? 

A dat sonorul mai tare din telecomandă, dar i-am smuls-o din 


48 Poet francez (1555 - 1628). (N. red.) 


mână și am închis televizorul. 

— Să nu-ți imaginezi că scapi așa de ușor! 

A suspinat din nou și și-a scos din buzunar trabucul gata 
tăiat, pe care-l avea mereu cu el. 

— Am căzut în plasă, a recunoscut el, învârtind havana între 
degete. Curvuliţa asta mi-a tot dat târcoale. M-am aprins și am 
cedat. Apoi m-a șantajat. lar eu am fost suficient de dobitoc ca 
să-i dau o sută de mii de franci! 

— Cum ai putut face una ca asta? 

— Ce să fac? Avea nouăsprezece ani. Toţi se culcau cu ea. Nu 
am obligat-o. Ea e cea care s-a aruncat în braţele mele! 

M-am ridicat și l-am împuns furios cu un deget. 

— Dar știai că e prietena mea! 

— Și ce dacă? mi-a întors-o el. În domeniul ăsta, fiecare e 
pentru sine. Şi apoi, între noi fie vorba, nu ai pierdut mare lucru. 
Vinca era o pacoste și o alegere proastă. Nu o interesau decât 
banii. 

Nu știam ce mă îngrozea mai mult, aroganţa sau răutatea lui. 

— Tu te auzi ce spui? 

Richard a rânjit, departe de a fi descumpănit sau de a se 
simţi stânjenit. Am simţit că o parte din el se bucura de această 
conversaţie. Imaginea tatălui care își reafirmă puterea asupra 
fiului provocându-i durere și umilindu-l probabil că îl încânta. 

— Eşti josnic. Mi-e scârbă de tine. 

Insultele mele l-au înfierbântat. S-a ridicat la rândul lui din 
fotoliu și a venit spre mine, oprindu-se la nici douăzeci de 
centimetri de obrazul meu. 

— Nu ai cunoscut-o deloc pe fata asta! Ea era dușmanul, ea 
era cea care ameninţa să ne distrugă familia! 

A arătat spre fotografiile împrăștiate pe masă. 

—  Imaginează-ţi ce s-ar fi întâmplat dacă mama ta sau 
părinţii elevelor ar fi văzut toate astea. Tu trăiești într-o lume 
literară și romantică, dar viața reală nu e așa. Viaţa e violentă. 

Am fost tentat să îi trântesc un pumn în nas, ca să-i arăt că, 
într-adevăr, viața putea fi violentă, dar nu ar fi avut niciun rost. 
Și apoi, aveam nevoie de el să îmi mai dea câteva informaţii. 

— Așadar, i-ai dat banii Vincăi, am zis, străduindu-mă să 
cobor tonul. Și ce s-a întâmplat după aceea? 

— Ceea ce se întâmplă cu toţi șantajiștii: a vrut mai mult și 
eu n-am mai cedat. 


Zdrobindu-și în continuare trabucul, a mijit ochii invocând 
amintirile. 

— Ultima dată când s-a arătat a fost înaintea vacanței de 
Crăciun. Ba chiar a venit la mine cu un test de sarcină, ca să 
accentueze presiunea. 

— Copilul era al tău! 

El s-a enervat: 

— Sigur că nu! 

— De unde știi? 

— Nu se potrivea deloc cu calendarul ei menstrual. 

Explicația era subțire. De parcă ar fi putut ști așa ceva. 
Oricum, Richard a minţit întotdeauna ca și cum ar mesteca 
bomboane. Și ceea ce-l făcea și mai periculos era că, la un 
moment dat, ajungea să creadă el însuși propriile minciuni. 

— Și dacă nu era al tău, al cui ar fi putut fi copilul? 

El a răspuns ca și cum ar fi fost un lucru de la sine înţeles: 

— Al nerodului ăluia mic cu care se culca de amorul artei, 
presupun. Cum îl chema, filosofu' ăla de rahat? 

— Alexis Clement. 

— Da, ăsta-i, Alexis Clement. 

l-am pus solemn următoarea întrebare: 

— Mai știi ceva despre dispariţia Vincăi Rockwell? 

— Ce-ai vrea să știu? Doar nu crezi că sunt amestecat în 
toate astea?! Când a dispărut eram la Papeete cu fratele tău și 
cu sora ta. 

Argumentul era de necontestat și eram nevoit să-l accept. 

— Tu ce crezi, de ce nu a luat cu ea cei o sută de mii de 
franci când a dispărut? 

— Habar n-am și, sincer să fiu, nu-mi pasă deloc. 

Și-a reaprins trabucul, care răspândea un miros acru, și și-a 
recuperat telecomanda. A dat volumul tare. Djoko avea 
probleme în fața lui Nadal. Tenismenul din Mallorca conducea cu 
6 - 2, 5 - 4 și servea pentru calificarea în finală. Aerul devenise 
irespirabil. Mă grăbeam să părăsesc încăperea, dar Richard nu 
m-a lăsat să plec fără o ultimă lecţie de viaţă: 

— Ar fi vremea să te întărești și tu, Thomas. Și să înţelegi că 
existența e un război. lubești cărțile, recitește-l pe Roger Martin 
du Gard“: „Întreaga existenţă e o luptă. Viaţa e doar o victorie 


19 Scriitor francez (1881 - 1958), laureat al Premiului Nobel pentru 


Literatură în 1937. (N. red.) 


care durează”. 


10. Securea războiului 
Oricine poate ucide, e o simplă 
chestiune de circumstanțe și nu are 
nimic de-a face cu caracterul. Oricine, 
oricând. Chiar și propria ta bunică. 
Eu știu foarte bine asta. 
Patricia HIGHSMITH 

1. 

Discuția cu tata mă deprimase și nici prea multe lucruri noi 
nu aflasem. Când m-am întors în bucătărie, mama îmi dăduse 
cutiile la o parte și se învârtea pe lângă aragaz. 

— Îţi fac o tartă cu caise, îţi place la fel de mult, nu? 

Era ceva ce n-am înțeles niciodată la ea, dar făcea parte din 
personalitatea sa. Această capacitate de a emana și răceală, și 
căldură. Uneori, Annabelle lăsa garda jos și ceva se relaxa în ea. 
Redevenea mai dulce, mai rotundă, mai mediteraneeană, ca și 
cum ltalia ar fi câștigat teren în fața Austriei. In privirea ei se 
aprindea ceva care aducea cu dragostea. Multă vreme am fost 
dependent de scânteia asta, o pândeam, o căutam, crezând de 
fiecare dată că era preludiul unui foc mai puternic, dar mica 
flacără nu depășea niciodată stadiul de fir de praf. Cu trecerea 
timpului, am învățat să nu mă mai las amăgit. l-am răspuns 
laconic: 

— Lasă, mamă, nu te mai osteni. 

— Ba da, chiar îmi face plăcere, Thomas. 

Privirea mea s-a fixat în ochii ei, întrebând-o: „De ce faci 
asta?” Își desfăcuse cocul. Părul ei avea auriul nisipului de pe 
plajele din Antibes. Ochii ei străluceau cu limpezimea și 
transparenţa mării albastre. Am insistat: „De ce ești așa?” Dar 
în zilele precum cea de astăzi, privirea ei era pe cât de 
fascinantă, pe atât de indescifrabilă. Mama mea, străina 
aceasta, și-a îngăduit chiar și un surâs. Am cercetat-o îndelung 
cât scotea din bufet făina și o tavă pentru tarte. Annabelle nu a 
fost niciodată genul de femeie pe care bărbaţii să își permită să 
o agaţe. Toată făptura ei anunţa un eșec sigur. Dădea impresia 
că trăiește în altă parte, pe o altă planetă, inaccesibilă. Eu 
însumi, pe măsură ce creșteam în preajma ei, am ajuns să o 
consider mereu prea. Prea sofisticată pentru viața măruntă pe 
care o duceam, prea sclipitoare pentru a împărți viaţa cu un tip 
ca Richard Degalais. Ca și cum locul ei ar fi fost printre astre. 


Soneria de la poartă m-a făcut să tresar. 

— E Maxime! a exclamat Annabelle, apăsând pe buton 
pentru a deschide. 

De unde tonul ăsta voios? S-a dus să-l întâmpine pe prietenul 
meu, iar eu am ieșit pe terasă. Mi-am pus ochelarii de soare 
pentru a vedea Citroenul vișiniu care intra pe poarta 
automatică. Am urmărit din priviri mașina de familie care urca 
pe aleea asfaltată, parcând apoi în spatele mașinii de teren a 
mamei. Când s-au deschis portierele, am observat că Maxime și- 
a adus fetele. Două brunetele minuscule, minione, care păreau 
foarte familiare cu mama, căreia i-au întins brațele cu o 
spontaneitate înduioșătoare. Maxime trebuia să ajungă la 
comisariat pentru a da curs convocării informale a lui Vincent 
Debruyne. Dacă deja se întorcea și dacă venise cu copiii, 
înseamnă că întâlnirea nu mersese rău. Când a ieșit și el din 
mașină, am încercat să îi descifrez emoţiile înscrise pe chip. 
Eram pe punctul de a le face cu mâna, când telefonul din 
buzunar a început să vibreze. Am aruncat o privire pe ecran. Era 
Rafael Bartoletti, „fotograful meu oficial”. 

— Ciao, Rafa, am zis. 

— Ciao, Thomas. Te sun în legătură cu poza prietenei tale, 
Vinca. 

— Ştiam eu c-o să-ţi placă. 

— Ba chiar m-a intrigat atât de mult, încât l-am rugat pe 
asistentul meu să o mărească. 

— Și? 

— Cercetând-o, mi-am dat seama ce mă nedumerea. 

Am simţit înţepături în stomac. 

— Spune-mi. 

— Sunt aproape sigur că fata nu îi zâmbea cavalerului ei. Nu 
la el se uita. 

— Cum adică? Și atunci, la cine? 

— La altcineva, la un altul care se afla la șase, șapte metri în 
fața ei, în stânga. După părerea mea, Vinca nici măcar nu 
dansează cu adevărat cu tipu’ ăsta. E o iluzie optică. 

— Vrei să spui că fotografia e un montaj? 

— Nu, câtuși de puţin, doar că a fost reîncadrată. Crede-mă, 
zâmbetele acestei ragazza sunt adresate altcuiva. 

Altcuiva... 

Mi-era greu să cred, dar i-am mulţumit lui Rafa și i-am promis 


că-l ţin la curent. Ca să-mi potolesc conștiința, i-am trimis un 
SMS și lui Pianelli, întrebându-l dacă aflase ceva de la Claude 
Angevin, fostul redactor-șef al ziarului, care trebuia să îl 
cunoască pe autorul faimoasei fotografii. 

Apoi am coborât scara și m-am îndreptat spre peluză, unde 
se aflau mama, Maxime și fetiţele. Am remarcat imediat dosarul 
voluminos de sub braţul lui și i-am aruncat o privire 
întrebătoare. 

— Vorbim mai încolo, mi-a strecurat el, luând de pe bancheta 
din spate o geantă din care au ieșit un câine din pluș și o girafă 
de cauciuc. 

Mi-a prezentat copiii, doi bulgărași plini de viață, cu zâmbete 
răpitoare, și preț de câteva minute am uitat de grijile noastre 
graţie mutrișoarelor lor drăgălașe. Emma și Louise erau 
adorabile, amuzante, plăcute. Văzând comportamentul mamei - 
ba chiar și al tatii, care ni se alăturase și el - mi-am dat seama 
că Maxime era un obișnuit al casei. Mi se părea destul de 
improbabil să îmi văd părinţii în uniformă de bunici și, pentru o 
clipă, mi-am spus că Maxime mi-a luat locul pe care l-am lăsat 
gol în această familie, plecând. Dar nu mă încerca nicio 
amărăciune. Din contra, datoria de a-l proteja de trecut mi-a 
apărut ca o obligaţie și mai imperioasă. 

După un sfert de oră, mama a dus fetele la bucătărie ca s-o 
ajute la tarta cu caise - al cărei secret consta în boabele de 
lavandă presărate peste fructe - și Richard a urcat în turn, ca să 
urmărească sfârșitul unei etape de ciclism. 

— Bun, i-am spus lui Maxime. Acum, consiliu de război. 

2. 

Pentru mine, cel mai plăcut loc din vila Violette era 
poolhouse*, pe care ai mei au construit-o din lemn alb de îndată 
ce s-au mutat aici. Cu o bucătărie exterioară, un salon de vară și 
perdele care fluturau în vânt, semăna cu o proprietate în 
proprietate. Adoram acest loc în care petrecusem mii de ore 
citind, ghemuit pe o canapea acoperită cu țesătură din fibre 
naturale. 

M-am așezat la capătul mesei din lemn de tec adăpostită sub 
un umbrar pe care se căţăra vița-de-vie. Maxime a venit în 
dreapta mea. 

Fără a mă mai învârti în jurul cozii, i-am povestit ceea ce-mi 


50 „Casa de lângă piscină” (în engl. în original). (N.t.) 


dezvăluise Fanny: spre sfârșitul vieţii, Ahmed simţise nevoia să 
își ușureze conștiința. Șeful de șantier îi dezvăluise prietenei 
noastre că zidise cadavrul lui Alexis Clement în peretele sălii de 
gimnastică la ordinul lui Francis. Și dacă i-a povestit lui Fanny, 
ar fi putut povesti și altora. Nu era o veste bună pentru noi, dar 
cel puţin ieșeam din ceaţă și identificam trădătorul. În sfârșit, 
poate nu chiar trădătorul, dar măcar cel prin intermediul căruia 
trecutul se întorcea asupra noastră și ne izbea drept în față. 

— Ahmed a murit în noiembrie. Dacă ar fi vorbit cu polițiștii, 
ar fi avut tot timpul din lume să cerceteze pereţii sălii de sport, 
a observat Maxime. 

Deși pe chipul lui se citea în continuare îngrijorarea, mi se 
părea că e mai puţin îngrozit decât dimineață și mult mai stăpân 
pe emoțiile lui. 

— De acord cu tine. Probabil și-a spus povestea cuiva, dar nu 
poliției. Și tu? Ce ai făcut la comisariat? 

— Mda, m-am întâlnit cu comisarul Debruyne. Ai avut 
dreptate: nu voia să mă chestioneze despre Alexis Clement. 

— Atunci ce dorea? 

— Voia să îmi vorbească despre moartea tatii. 

— Și ce ţi-a spus? 

— Am să-ţi explic, dar înainte te rog să citeşti asta. 

Și mi-a pus dinainte dosarul pe care-l adusese cu el. 

— Intrevederea cu Debruyne m-a făcut să mă întreb ceva: 
dacă moartea tatălui meu e cumva legată de uciderea lui Alexis 
Clement? 

— Aici m-ai pierdut. 

Maxime mi-a explicat ideea: 

— Cred că tata a fost asasinat de cel care ne trimite scrisorile 
astea anonime. 

— Dar dimineaţă mi-ai spus că Francis a murit în urma unui 
jaf care a luat o întorsătură urâtă! 

— Știu, dar am minimalizat incidentul încercând să-l rezum, 
dar acum, în lumina celor pe care le-am aflat de la polițiști, am 
început să am îndoieli. 

A făcut un semn cu mâna, invitându-mă să deschid dosarul. 

— Citește asta și vorbim după. Mă duc să-mi fac o cafea, vrei 
și tu? 

Am încuviinţat din cap. S-a ridicat, îndreptându-se către o 
arcadă care adăpostea un expresor și un serviciu de cafea. 


M-am cufundat în lectura dosarului. Era alcătuit dintr-o 
mulțime de decupaje din presă care făceau trimitere la valul de 
jafuri care s-a abătut asupra Coastei de Azur la sfârșitul anului 
trecut și începutul lui 2017. Aproape cincizeci de furturi, care au 
lovit toate cartierele avute din Alpii Maritimi, Saint Paul de 
Vence, Cannes sau țărmul Nisei. Modus operandi era de fiecare 
dată același. Patru sau cinci persoane, purtând cagule, năvăleau 
în case, dădeau ocupanţii cu spray lacrimogen, apoi îi legau și îi 
sechestrau. Banda era înarmată, violentă și periculoasă. 
Urmărea cu prioritate banii lichizi și bijuteriile. Nu o dată tâlharii 
nu au ezitat să își bată victimele pentru a scoate de la ele 
codurile cărților de credit sau combinaţiile de la seifuri. 

Astfel de home jacking” au terorizat regiunea și au provocat 
moartea a două persoane: o menajeră, care a murit în urma 
unui stop cardiac în timpul unei tâlhării, și Francis Biancardini. In 
Aurelia Park, cartierul în care locuia tatăl lui Maxime, au avut loc 
trei jafuri. De neînchipuit pentru un loc considerat unul dintre 
cele mai bine securizate de pe Coastă. Printre victime, o rudă 
îndepărtată a familiei regale saudite și un mare patron francez 
colecționar de artă, mecena și apropiat al puterii. Omul nu era 
acasă în timpul intruziunii, dar, furioși că nu au găsit în vilă 
bunuri pe care să le poată vinde rapid, cagulaţii s-au răzbunat, 
distrugând pânzele agățate pe pereţii salonului. Ce nu știau ei 
era că printre acestea se afla și un tablou de mare valoare, 
intitulat Dig Up the Hatchet, semnat de Sean Lorenz, unul dintre 
cei mai bine cotaţi pictori contemporani. Distrugerea lui a 
provocat un val de emoție până în Statele Unite. CNN și New 
York Times au relatat despre jaf, iar Aurelia Park, odinioară perla 
imobiliară a Coastei de Azur, avea să fie considerat aproape 
până în ziua de azi un fel de no go zone. in mod complet 
irațional, într-un singur trimestru prețul locuinţelor a scăzut cu 
treizeci de procente. Ca să pună capăt panicii, poliţia din 
departament a constituit o echipă dedicată prinderii acestor 
tâlhari. 

Din acest moment, ritmul anchetei s-a accelerat. Prelevări de 
ADN, ascultări de telefoane și supravegheri la scară mare. La 
începutul lui februarie, polițiștii au făcut o descindere în zori de 
zi într-un sat de la graniţa italiană. Au interogat în jur de zece 
tipi, macedoneni, unii cu o situaţie neclară, alţii deja cunoscuţi 


51 „Spargeri de locuinţe” (în engl. în original). (N.t.) 


pentru furturi similare. Au percheziţionat mai multe case și au 
descoperit bijuterii, bani, arme, muniţie, material informatic și 
acte false. Au găsit cagulele, cuţitele și o parte din pradă. Cinci 
săptămâni mai târziu au pus mâna pe șeful rețelei, care se 
ascunsese într-un hotel de la marginea Parisului. El era și 
intermediarul și vânduse deja o mare parte din pradă în ţările 
din Est. Predaţi la Nisa, tâlharii au fost interogați și reţinuţi în 
așteptarea procesului. Unii și-au recunoscut faptele, dar nu și 
jaful de la Francis. Ceea ce, la urma urmelor, nu era deloc 
surprinzător, căci îi așteptau douăzeci de ani de detenţie, iar 
capetele de acuzare se schimbau în ucidere voluntară. 
3. 

Străbătut de frisoane, dădeam paginile dosarului de presă cu 
un amestec de groază şi excitație. Filele următoare erau 
consacrate exclusiv jefuirii și agresării lui Francis Biancardini. 
Tatăl lui Maxime nu fusese bătut pur și simplu. Fusese torturat și 
omorât în bătaie. Unele articole vorbeau despre fața extrem de 
tumefiată, corpul acoperit de răni, încheieturile tăiate de 
strânsoarea cătușelor. Acum înțelegeam mai bine ce sugera 
Maxime, în mintea mea un scenariu a început să prindă contur. 
Ahmed a vorbit cu cineva care a dat de urma lui Francis și l-a 
torturat. Fără doar și poate, pentru a-l face să mărturisească 
ceva. Dar ce? Răspunderea lui în moartea lui Clement? A 
noastră? 

Mi-am reluat lectura. O jurnalistă de la L'Obs, Angélique 
Guibal, părea să fi avut acces la raportul poliţiei. Articolul ei se 
referea în principal la distrugerea tabloului lui Sean Lorenz, dar 
amintea și despre celelalte jafuri din Aurelia Park. După spusele 
ei, Francis era fără îndoială în viaţă la plecarea agresorilor. În 
încheierea articolului, făcea o comparaţie cu cazul Omar 
Raddad, afirmând că Biancardini se târâse până la fereastră și 
încercase să scrie ceva pe geam cu sângele lui. Ca și cum i-ar fi 
cunoscut pe agresori. ` 

Povestea asta mi-a înghețat sângele în vene. Intotdeauna am 
ținut la Francis, chiar și înainte de ceea ce a făcut pentru noi cu 
uciderea lui Clément. Mereu a fost drăguţ cu mine. Mă gândeam 
cu groază cum trebuie să fi fost ultimele lui clipe. 

Am ridicat capul din hârtii. 

— Ce au furat de la Francis? 

— Un singur lucru: colecția lui de ceasuri, dar, conform 


asigurării, valorau cel puţin trei sute de mii de euro. 

Îmi aminteam de pasiunea lui. Francis era un împătimit al 
mărcii elveţiene Patek Philippe. Avea o duzină de modele pe 
care le iubea nespus. Adolescent fiind, îi făcea plăcere să mi le 
arate și să-mi spună povestea lor, reușind să-mi transmită ceva 
din entuziasmul lui. Îmi aminteam de ceasurile Calatrava, 
Grande Complication și Nautilus, proiectate de Gerald Genta. 

O întrebare îmi dădea târcoale de dimineaţă. 

— De când locuia tatăl tău în Aurelia Park? Credeam că stă 
tot aici, ca odinioară, în casa de alături. 

Maxime a părut puţin încurcat. 

— De ani buni făcea naveta între ele, cu mult înainte de 
moartea mamei. Aurélia Park era proiectul lui imobiliar, a 
investit bani în promovare și, în schimbul lor, și-a rezervat una 
dintre vilele acelea frumoase de pe domeniu. Sincer să fiu, nu 
am simţit niciodată nevoia să mă duc acolo, iar după moartea 
lui am preferat să las paznicul să se ocupe de tot. Cred că era 
un fel de garsonieră. Acolo își ducea amantele și escortele. Intr- 
o vreme, am auzit chiar că organiza acolo petreceri selecte. _ 

Francis avusese o reputaţie de mare iubitor de femei. Imi 
amintesc că adesea povestea deschis despre cuceririle lui, dar 
nu aș fi fost în stare să reproduc vreun nume. În ciuda exceselor 
sale, întotdeauna l-am îndrăgit, poate chiar împotriva voinţei 
mele, căci îl simţeam prizonierul unei personalități complexe și 
frământate. Diatribele lui rasiste, ca și discursurile machiste și 
antifeministe erau prea exagerate și teatrale. Dar mai ales mi se 
părea că ele contravin faptelor. Cei mai mulţi dintre muncitorii 
lui erau marocani și aceștia erau foarte atașați de el. Era un 
patron de modă veche, paternalist, desigur, dar unul pe care 
oamenii se puteau baza. Cât despre femei, mama mi-a atras 
odată atenţia că toate posturile de răspundere din firma lui erau 
ocupate de doamne. 

O amintire mi-a răsărit în minte, apoi o alta, și mai 
îndepărtată. 

Hong Kong, 2007. Am treizeci și doi de ani. Tocmai mi-a 
apărut al treilea roman. Agentul meu mi-a organizat un mic 
turneu de promovare în Asia: Institutul Francez din Hanoi, 
librăria Le Pigeonnier din Taipei, prestigioasă universitate Ewha 
din Seul, librăria Parentheses din Hong Kong. Stau la masă cu o 
jurnalistă la barul de la etajul al douăzeci și cincilea din clădirea 


Mandarin Oriental. Zgârie-norii din Hong Kong se înalţă cât vezi 
cu ochii, dar de o bună bucată de vreme sunt absorbit de 
contemplarea unui bărbat așezat la zece metri distanţă de noi. E 
Francis, și totuși mi-e greu să-l recunosc. Citește Wall Street 
Journal, poartă un costum cu o croială perfectă (umeri înălțaţi, 
revere pariziene, tăiate în unghi drept) și vorbește o engleză 
suficient de fluidă încât să poată dezbate cu chelnerul asupra 
diferenței dintre whisky-ul japonez și variantele scoțiene. La un 
moment dat, ziarista se prinde că nu o mai ascult de mult și se 
simte ofensată. Parez lovitura și-mi storc creierul ca să găsesc 
un răspuns destul de subtil la întrebarea ei. Când ridic privirea, 
Francis părăsise barul. 

Primăvara lui 1990, nu am încă șaisprezece ani. Repet pentru 
bacalaureatul la franceză. Sunt singur acasă. Părinţii, împreună 
cu fratele meu și sora mea, au plecat în vacanță în Spania. Imi 
place singurătatea asta. De dimineaţa până seara mă cufund în 
cărțile pe care le avem în programă. Fiecare lectură cheamă o 
alta, fiecare descoperire e o invitaţie să explorez muzica, pictura 
și ideile contemporane cu textul studiat. Intr-o dimineaţă, când 
mă duc să iau corespondenţa, îmi dau seama că factorul a pus 
din greșeală în cutia noastră poștală o scrisoare adresată lui 
Francis. Mă hotărăsc să îi duc plicul imediat. Cum între casele 
noastre nu există gard, trec prin spate și traversez peluza 
familiei Biancardini. Unul dintre glasvanduri este deschis. Fără 
a-mi anunţa prezenţa, intru în salon cu gândul să las scrisoarea 
pe masă și să plec. Dintr-odată, îl văd pe Francis așezat într-un 
fotoliu. El nu m-a auzit, pentru că la combina muzicală răsuna o 
improvizație de Schubert (lucru în sine uimitor într-o casă în 
care au drept de locuire numai Michel Sardou și Johnny). Dar 
mai improbabil decât atât, Francisc citește. Și nu o carte 
oarecare. Nu mă clintesc, dar văd reflexul coperții în geam. Les 
Mémoires du Hadrian a lui Marguerite Yourcenar. Sunt stupefiat. 
Francis se laudă sus și tare că nu a deschis o carte în viața lui. 
Își proclamă disprețul pentru intelectualii care trăiesc în turnul 
lor de fildeș, în vreme ce el își rupe spinarea pe șantiere de la 
paisprezece ani. Mă retrag pe vârfuri, cu capul doldora de 
întrebări. Am văzut deja o mulţime de imbecili care vor să pară 
deștepţi, dar pentru prima dată în viaţa mea văd un tip 
inteligent care încearcă să treacă drept imbecil. 


4. 

— Tată, tată! 

Strigătele m-au smuls din amintiri. De la celălalt capăt al 
peluzei, Emma și Louise alergau spre noi, cu mama în spatele 
lor. Din reflex, am închis dosarul și grozăviile pe care le 
cuprindea. Când cele două fetițe își luau părintele cu asalt, 
mama ne-a avertizat: 

— Vi le încredințez pe astea mici. Eu mă duc să cumpăr caise 
de la Vergers de Provence. 

Apoi mi-a fluturat pe dinainte cheile Mini Cooperului, pe care 
le lăsasem pe o etajeră, la intrare. 

— lau mașina ta, Thomas. A mea e blocată de a lui Maxime. 

— Stai, Annabelle, o mut imediat. 

— Nu, nu, lasă, după aceea trebuie să dau o fugă și la centrul 
comercial și e deja târziu. 

Și a insistat, privindu-mă: 

— Așa, Thomas, n-ai să poți fugi ca un hot. Și nici n-ai să ai 
cum să strâmbi din nas la tarta mea cu caise. 

— Dar trebuie să plec. Am nevoie de o mașină! 

— Poţi să o iei pe a mea. Cheile sunt în contact. ă 

Mama a plecat fără ca eu să îi mai spun ceva, orice. In vreme 
ce Maxime scotea din coș jucării pentru a se ocupa de fetițe, 
telefonul meu de pe masă a început să vibreze. Număr 
necunoscut. Tensionat, am răspuns. Era Claude Angevin, fostul 
redactor-șef al Nice-Matin şi mentorul lui Stephane Pianelli. 

Tipul era destul de simpatic și un mare vorbăreţ. Mi-a 
explicat că s-a mutat în Douro și, cinci minute bune, mi-a lăudat 
farmecele acestei regiuni din Portugalia. L-am orientat către 
cazul Vinca Rockwell, încercând să-l tatonez, pentru a-mi da 
seama ce părere are despre versiunea oficială. 

— E o porcărie, dar nu va putea fi demontată niciodată. 

— De ce credeţi asta? 

— Intuiția. Toată lumea a călcat în străchini în investigația 
asta: polițiștii, jurnaliștii, familiile. Ca să fiu sincer, cred că au 
greșit ancheta. 

— Cum adică? 

— De la început ne-a scăpat esenţialul. Și nu mă refer aici la 
un amănunt, mă refer la ceva cu adevărat enorm. O chestie pe 
care nimeni nu a văzut-o și care a orientat cercetările pe cărări 
care nu duceau nicăieri. Ințelegi? 


Cuvintele lui erau vagi, dar înţelegeam și împărtășeam 
aceeași idee. Fostul jurnalist a reluat: 

— Stéphane mi-a spus că îl cauţi pe autorul fotografiei celor 
doi dansatori? 

— Da, știți cine este? 

— Claro que sei!” E vorba despre un părinte: Yves 
Dalanegra. 

Numele îmi spunea ceva. Angevin mi-a împrospătat 
memoria: 

— Am făcut cercetări. Era tatăl lui Florence și al Oliviei 
Dalanegra. 

Acum Îmi aminteam vag de Florence. O fată sportivă și 
probabil cu un cap mai înaltă decât mine. In anul în care îmi 
dădeam eu bacul C55, ea era în clasa terminală D, dar făceam 
împreună orele de sport. Chiar am jucat cu ea în echipa mixtă 
de handbal. În schimb, tatăl ei nu-mi spunea nimic. 

— Ne-a oferit el însuși fotografia în 1993, imediat după 
apariţia primului nostru articol despre dispariţia Vincăi Rockwell 
și a lui Alexis Clement. Am cumpărat-o fără ezitare și de atunci 
încoace a fost folosită de multe ori. 

— Dumneavoastră aţi retușat-o? 

— Nu, sau cel puţin nu din câte îmi amintesc. Mi se pare că 
am publicat-o exact așa cum ne-a vândut-o tipul ăla. 

— Știţi unde locuiește azi Yves Dalanegra? 

— Da, am găsit informaţiile pentru dumneavoastră. Vi le 
trimit pe e-mail, dar așteptaţi-vă la o surpriză! 

l-am dat adresa mea de e-mail, apoi i-am mulţumit lui 
Angevin, care m-a pus să-i promit că-l voi ţine la curent dacă voi 
descoperi date noi. 

— Nu o poţi uita pe Vinca Rockwell cu una, cu două, a mai 
spus el înainte de a închide. 

Cui spui asta, tăticule! 

Când am încheiat conversaţia, cafeaua pe care mi-o 
pregătise Maxime era rece. M-am ridicat să torn alta. După ce s- 
a asigurat că fetiţele sunt ocupate cu joaca, a venit la mine, 
lângă mașina de cafea. 

— Tot nu mi-ai spus de ce te-a chemat comisarul Debruyne. 


52 „Sigur că știu!” (în portugheză în original). (N.t.) 
5 Categorie de bacalaureat specifică sistemului de învăţământ francez 
înaintea reformei din 1994. (N. red.) 


— Voia să identific ceva legat de moartea tatii. 

— Nu mă mai lua pe ocolite. Ce să identifici? 

— Miercuri seara a fost vânt puternic și marea a fost foarte 
agitată. Valurile au adus mormane de alge și deșeuri. Alaltăieri 
dimineața, cei de la salubritate au fost trimiși să curețe plaja. 

Cu ochii în zare, dar atent la cele două fetițe, a sorbit o gură 
de cafea și a continuat: 

— Pe plaja Salis, un angajat al municipalităţii a găsit un sac 
de iută pe care furtuna îl aruncase pe țărm. Ghiceşte ce era în 
el... 

Am clătinat din cap, complet depășit. 

— Sacul conţinea ceasurile tatii. Toată colecţia. 

Am sesizat imediat întreaga dimensiune a acestei dezvăluiri. 
Macedonenii nu aveau nimic de-a face cu moartea lui Francis. 
Jaful nu a fost de fapt un jaf. Asasinul lui Francis a profitat cu 
inteligenţă de valul de home jacking pentru a-și disimula crima. 
A luat colecţia de ceasuri doar pentru a simula o tâlhărie. Apoi a 
scăpat de ea pentru a-și șterge urmele sau pentru că se temea 
de o percheziţie inopinată. 

Am schimbat o privire cu Maxime, apoi am întors amândoi 
capetele în direcția fetițelor. M-a copleșit un fior de gheaţă. De 
acum înainte, pericolul pândea de peste tot. Ne urmărea un 
dușman extrem de hotărât, care nu era, așa cum crezusem 
inițial, un șantajist sau un tip care încerca doar să ne sperie. 

Era un criminal. 

Un ucigaș pornit pe calea războiului, care punea în aplicare o 
răzbunare implacabilă. 


Un băiat altfel decât toti ceilalți 

Am ridicat capota automobilului sport al mamei. Înconjurat 
de ierburi și de cerul albastru, conduceam spre zona rurală. 
Aerul era proaspăt, peisajul, bucolic. Exact opusul frământărilor 
mele. 

Ca să fiu mai precis, eram îngrijorat, dar și surescitat. Chiar 
dacă nu îndrăzneam încă să o recunosc deschis nici măcar în 
sinea mea, îmi recăpătasem întrucâtva speranţa. In această 
după-amiază, vreme de câteva ceasuri, am fost cu adevărat 
convins că Vinca nu era moartă și că aveam să o găsesc. Și 
astfel, dintr-o singură lovitură, viața mea își va regăsi sensul, 
firescul, și vinovăția pe care o târâm după mine avea să se 
risipească pentru totdeauna. 

Vreme de câteva ceasuri am crezut că aveam să câștig 
pariul: nu numai că voi afla adevărul despre cazul Vinca 
Rockwell, dar voi ieși din această căutare înviorat și fericit. Da, 
am crezut cu tot sufletul că aveam să o eliberez pe Vinca din 
temniţa misterioasă în care se ascundea și că, la rândul ei, și ea 
avea să mă elibereze de toată amărăciunea mea și de anii mei 
pierduţi. 

La început am căutat-o neobosit pe Vinca; apoi, cu trecerea 
anilor, am așteptat ca ea să fie cea care mă găsește. Dar nu m- 
am resemnat niciodată, căci aveam în mânecă o carte pe care 
numai eu o cunoșteam. Tot o amintire. Nu o dovadă formală, ci 
o convingere intimă. Una care, într-o instanţă, poate distruge o 
viață sau îi poate oferi un nou elan. 


* 


Scena se petrecuse în urmă cu câţiva ani. În 2010, între 
Crăciun și Anul Nou, New York-ul a fost paralizat de un viscol, 
unul dintre cele mai spectaculoase pe care le-a văzut orașul. 
Aeroporturile au fost închise, toate zborurile au fost anulate și, 
vreme de trei zile, Manhattanul a trăit sub un giulgiu de zăpadă 
și gheață. Pe 28 decembrie, după apocalipsă, soarele strălucitor 
a luminat toată ziua orașul. Spre prânz, am ieșit din casă și m- 
am dus să mă plimb în apropierea Washington Square. La 
intrarea în parc, pe aleea unde puteau fi găsiţi jucătorii de șah, 
m-am lăsat ispitit de o partidă cu Serghei, un rus bătrân cu care 
mai jucasem de câteva ori. Tipul mă bătuse din două mutări în 


toate partidele de douăzeci de dolari. M-am așezat la una dintre 
măsuțele din piatră, hotărât să îmi iau revanșa. 

Îmi amintesc perfect momentul. Urma să fac o mutare 
interesantă: urma să iau nebunul adversarului cu calul meu. Am 
ridicat piesa de pe masa de șah și în același timp am ridicat și 
privirea. Și în clipa aceea un pumnal mi-a străpuns inima. 

Vinca era acolo, în capătul aleii, la cincisprezece metri de 
mine. 

Așezată pe o bancă, picior peste picior, cu un pahar de 
carton în mână, adâncită într-o carte. Înfloritoare. 

Mai împlinită, mai blândă decât în vremea liceului. Purta niște 
blugi deschiși la culoare, o geacă din piele de culoarea 
muștarului și un fular gros. În ciuda căciulii, puteam ghici că 
avea părul mai scurt și că își pierduse reflexele roșcate. M-am 
frecat la ochi. Cartea pe care o ţinea în mână era a mea. Eram 
pe punctul de a deschide gura ca s-o strig, când ea a ridicat 
privirea. Ochii noștri s-au încrucișat preț de o clipă și... 

— Hai, ce naiba faci, joci sau nu! s-a răţoit Serghei. 

Am pierdut-o pe Vinca din vedere pentru câteva secunde, 
exact în clipa în care un grup de chinezi năvălea în parc. M-am 
ridicat, am depășit în goană mulţimea ca s-o găsesc, dar, când 
am ajuns la bancă, Vinca dispăruse. 


* 


Ce credit să acord acestei amintiri? Da, recunosc, a fost o 
viziune fugitivă. Cum mă temeam ca scena să nu se estompeze, 
am proiectat-o iar și iar în mintea mea, ca s-o fixez pentru 
totdeauna. Și pentru că mă liniştea, mă agățam de această 
imagine, dar știam că era fragilă. Orice amintire comportă o 
parte de ficțiune și de reconstruire, iar aceasta era probabil prea 
frumoasă ca să fie adevărată. 

Cu trecerea anilor, am început să mă îndoiesc de 
veridicitatea viziunii mele. Fără îndoială, mă convinsesem singur 
de ceva. Astăzi însă, episodul acesta căpăta un sens aparte. Mă 
gândeam din nou la ceea ce spusese Claude Angevin, fostul 
redactor-șef al Nice-Matin. Toată lumea a călcat în străchini în 
investigația asta: polițiștii, jurnaliștii, familiile. Ca să fiu sincer, 
cred că au greșit ancheta. De la început ne-a scăpat esentialul... 

Angevin avea dreptate. Și totuși, lucrurile erau pe cale să se 


schimbe. Adevărul se pusese în mișcare. Poate era un ucigaș pe 
urmele mele, dar nu îmi era teamă. Căci el va fi cel care mă va 
ajuta să ajung la Vinca. Ucigașul ăsta era șansa mea... 

Dar nu puteam să îl înving singur. Pentru a dezlega taina 
dispariţiei Vincăi Rockwell, aveam nevoie să mă scufund din nou 
în amintiri, să vizitez băiatul altfel decât toţi ceilalți care 
fusesem cândva, undeva între anul bacului la franceză și 
mijlocul ultimului an. Un tânăr pozitiv și curajos, o făptură cu 
inima curată, atinsă de un soi de graţie. Știam că nu voi reuși să 
îl readuc la viaţă, dar prezenţa lui nu a dispărut niciodată pe de- 
a-ntregul. L-am purtat în mine, chiar și în cele mai întunecate 
zile ale mele. Un zâmbet, o vorbă, o înțelepciune care mă 
străbăteau când și când și îmi aminteam de cel care am fost. 

Acum eram sigur, numai el era în stare să scoată adevărul la 
lumină. Căci, în toată această goană a mea de a o găsi pe Vinca 
Rockwell, mă căutam și pe mine însumi. Sau poate mai ales pe 
mine însumi. 


11. Dincolo de zâmbet 
În fotografie nu există inexactitate. 
Toate fotografiile sunt exacte. 
Niciuna nu este adevărul. 
Richard AVEDON 
1. 

Yves Dalanegra locuia pe o mare proprietate pe înălțimile 
Biot. Ca să nu apar la ușa omului pe nepusă masă, am apelat 
numărul pe care mi-l dăduse Claude Angevin. Prima surpriză: 
deși locuia șase luni pe an în San Francisco, în prezent 
Dalanegra era pe Coasta de Azur. A doua surpriză a fost că știa 
exact cine sunt: Florence și Olivia, cele două fiice înalte ale sale 
pe care le știam din liceu - și cărora le păstram o amintire vagă, 
dar reală - îmi citeau romanele și mă apreciau. Așadar, mi-a 
propus în mod spontan să trec să-l văd la vila lui atelier de pe 
chemin des Vignasses. 

Așteptati-vă la o surpriză, mă avertizase Angevin. Consultând 
site-ul de internet al lui Dalanegra, articolul despre el de pe 
Wikipedia și diferitele materiale apărute online, mi-am dat 
seama că omul devenise un adevărat star în domeniul 
fotografiei. Parcursul lui era pe cât de uimitor, pe atât de 
singular. Până la patruzeci și cinci de ani, Dalanegra a dus o 
viață de banal tată de familie. Controlor de gestiune într-o 
întreprindere mică din Nisa, a fost căsătorit douăzeci de ani cu 
aceeași femeie, cu care a avut doi copii. In 1995, moartea 
mamei a produs un declic în el și și-a schimbat complet 
traiectoria. A divorţat, și-a părăsit slujba și a plecat la New York 
ca să-și urmeze pasiunea: fotografia. 

Peste ani, într-un portret de pe ultima pagină apărut în Libé, 
mărturisea că a ales ca, în această perioadă, să își asume 
deschis homosexualitatea. Fotografiile care l-au făcut celebru 
erau nuduri care se revendicau în mod vizibil de la estetica lui 
Irving Penn și a lui Helmut Newton. Apoi, cu timpul, lucrările lui 
au devenit mai personale. Nu mai fotografia decât trupuri care 
se sustrăgeau canoanelor tradiţionale de frumuseţe: femei 
supraponderale sau foarte scunde, modele cu pielea arsă, 
persoane cu membre amputate, bolnavi în plină chemoterapie. 
Trupuri singulare, pe care Dalanegra izbutea să le sublinieze. La 
început neîncrezător, am rămas apoi stupefiat de forța lucrărilor 
sale, care nu aveau nimic urât, nimic contorsionat. Erau mai 


aproape de picturile din tradiţia flamandă decât de o campanie 
de publicitate corectă politic care laudă diversitatea corpurilor. 
Foarte sofisticate, cu o punere în scenă inventivă și o muncă 
laborioasă asupra luminii, imaginile sale semănau cu pânze 
clasice, care te proiectează într-o lume în care frumosul se 
învecinează cu plăcerea, voluptatea și bucuria. 

Conduceam pe șoseaua îngustă care urca printre măslini și 
ziduri scunde din piatră. Fiecare platou deschidea calea unui 
drum și mai îngust, care deservea un lot de locuinţe: coșmelii 
vechi renovate, case mai contemporane, numeroase vile 
provensale construite în anii 1970. După o curbă în ac de păr, 
maăslinii cu trunchiuri noduroase și frunze fremătătoare au 
dispărut, făcând loc unei improbabile îngrămădiri de palmieri, ca 
și cum cineva ar fi transplantat un colț de Marrakech în plină 
Provence. Yves Dalanegra îmi dăduse codul de la poartă. Am 
parcat în faţa grilajului din fier forjat și am urcat pe jos aleea 
străjuită de palmieri, până la casă. 

Pe neașteptate, s-a năpustit la mine un morman imens de 
blană cafenie. Un ciobănesc de Anatolia, enorm. Mă temeam 
îngrozitor de câini. La șase ani, la aniversarea unui prieten, 
ciobănescul familiei s-a repezit la mine. M-a mușcat din senin de 
față, fără niciun motiv. A fost cât pe ce să îmi pierd un ochi și, 
pe lângă cicatricea de pe nas, am rămas cu o spaimă 
nemăsurată și viscerală de canide. 

— Liniștește-te, Ulise! 

Paznicul domeniului, un bărbat scund cu braţe musculoase, 
disproportionate în raport cu corpul, a răsărit în spatele 
molosului. Purta un tricou marinăresc și o șapcă în stilul Popeye. 

— Bravo, cuminte! a zis el, coborând tonul. 

Păr scurt, cap imens, înalt de optzeci de centimetri: fiara mă 
sfida din priviri, descurajându-mă să merg mai departe. Probabil 
îmi adulmecase teama. 

— Am venit să-l văd pe domnul Dalanegra! i-am explicat 
paznicului. El mi-a dat codul de la poartă. 

Omul era dispus să mă creadă, dar „Ulise” mă înhăţase deja 
de un crac. Nu mi-am putut reprima un țipăt, ceea ce l-a obligat 
pe gardian să intervină și să se lupte cu mâinile goale cu 
câinele, pentru a-l obliga să-mi dea drumul. 

— Lasă, Ulise! 

Ușor contrariat, Popeye s-a pierdut în scuze: 


— Nu știu ce l-a apucat. De obicei e blând ca o jucărie mare. 
Trebuie să fie un miros al dumneavoastră, ceva. 

Da, mirosul fricii, mi-am spus în sinea mea, reluându-mi 
drumul. 

Fotograful își construise o casă originală: în stil californian, în 
formă de L, făcută din blocuri de beton translucid. O piscină 
mare, acoperită, oferea o priveliște fascinantă asupra satului și 
a colinei Biot. Dinspre ferestrele uriașe, întredeschise, se auzea 
un duo de operă: cea mai cunoscută arie din actul II al Chevalier 
à la rose, a lui Richard Strauss. Ciudat, la ușa de la intrare nu 
era nicio sonerie. Am bătut, dar nu am primit niciun răspuns, 
atât de tare se auzea muzica. După moda din Sud, am făcut 
turul grădinii pentru a mă apropia de sursa muzicii. 

Dalanegra m-a zărit prin fereastră și, printr-un semn din 
mână, m-a invitat să intru pe una dintre ușile vitrate. 

Fotograful tocmai termina o ședință de lucru. Casa lui era un 
apartament imens, transformat în studio foto. În spatele 
obiectivului, modelul era pe cale de a se îmbrăca. Era o 
frumusețe rotundă pe care artistul tocmai o imortalizase în 
poziția din Maya desnuda, capodopera lui Goya, îmi dădeam 
seama după accesoriile punerii în scenă. Citisem undeva că asta 
era ultima marotă a artistului: să reproducă operele maestrului 
cu modele corpolente. 

Decorul era kitsch, dar nu pernicios: o canapea mare din 
catifea verde, pernuţe moi, văluri dantelate, cearșafuri 
vaporoase care dădeau impresia de spumă, ca o baie 
înspumată. 

Dalanegra m-a tutuit de cum am intrat: 

— How are you, Thomas? Come on, poţi intra, am terminat! 

Fizic, semăna cu Christos. Sau, mai curând, ca să rămân în 
zona comparaţiei picturale, cu un autoportret al lui Albrecht 
Dürer: păr ondulat care îi cădea pe umeri, o faţă simetrică și 
subţire, o barbă scurtă, bine potrivită, ochi ficși și încercănați. 
Cât despre haine, aici lucrurile stăteau altfel: blugi brodatți, 
vestă vânătorească cu franjuri și cizme până la gleznă. 

— Nu am înţeles nimic din ce mi-ai spus la telefon. M-am 
întors ieri de la L.A. și sunt mort de oboseală. 

M-a invitat să iau loc la o masă mare, din lemn natur, în timp 
ce el își lua rămas-bun de la modelul său. Uitându-mă la 


54 „Ce mai faci, Thomas? Hai, intră...” (în engl. în original). (N.t.) 


fotografiile expuse cam peste tot, mi-am dat seama brusc că în 
lucrările lui Dalanegra nu existau bărbaţi. Negaţi, șterși de pe 
hartă, au lăsat locul femeilor, să evolueze într-o lume eliberată 
de mascul(in). 

Când s-a întors, fotograful a amintit mai întâi de fiicele sale, 
apoi de o actriţă care a jucat în adaptarea cinematografică a 
unuia dintre romanele mele, și pe care el o imortalizase. Când a 
epuizat aceste subiecte, m-a întrebat: 

— Și acum, spune-mi ce pot face pentru tine. 

2. 

— Eu am făcut această fotografie, of course”, a recunoscut 
Dalanegra. 

Cum părea dispus să mă ajute, am intrat direct în subiect și i- 
am arătat coperta cărţii lui Pianelli. Aproape că mi-a smuls-o din 
mâini și a examinat fotografia ca și cum nu ar fi văzut-o de ani 
întregi. 

— Era ziua balului de absolvire, nu? 

— Mai curând un bal de sfârșit de an, de la jumătatea lui 
decembrie 1992. 

El a încuviințat: 

— La vremea aceea mă ocupam de clubul foto al liceului. 
Probabil că eram prin zonă și am tras o fugă să le fotografiez pe 
Florence și pe Olivia. Apoi m-am prins în joc și am început să fac 
poze în dreapta și-n stânga. Dar numai peste câteva săptămâni, 
când a început să se vorbească despre fuga fetiţei ăsteia și a 
profului ei, m-am gândit să developez fotografiile. Am oferit-o 
celor de la Nice-Matin și ei au cumpărat-o imediat. 

— Dar e reîncadrată, nu? 

A mijit ochii. 

— Așa e, te pricepi. A trebuit să izolez protagoniștii, ca să 
accentuez intensitatea compoziţiei. 

— Aţi păstrat originalul? 

— Am digitalizat toate fotografiile pe care le-am făcut pe 
peliculă începând cu 1974, m-a anunţat el. 

Credeam că am dat lovitura, dar l-am văzut strâmbându-se: 

— Totul e stocat undeva pe un server sau în c/oud, cum se 
zice acum, numai că eu nu prea știu cum să le accesez. 

Văzându-mi dezamăgirea, a propus să o sune pe Skype pe 
asistenta lui de la Los Angeles. Pe monitorul calculatorului a 


55 „Desigur” (în engl. în original). (N.t.) 


apărut fața unei tinere japoneze care încă nu se trezise bine. 

— Salut, Yuko, poţi să-mi faci un serviciu? 

Fata, cu codițe lungi, turcoaz, cămașă albă imaculată și 
cravată de școlăriță, părea o jucătoare de cosplay“* care se 
ducea la o convenție. 

Dalanegra i-a explicat exact ce căuta și Yuko a promis că va 
reveni cât mai repede cu putință. 

După ce a închis, fotograful s-a dus la masa din piatră de la 
bucătărie și a luat un mixer, ca să pregătească o băutură. In 
bolul din sticlă a pus spanac, bucăţi de banană și lapte de cocos. 
Treizeci de secunde mai târziu vărsa un smoothie verzui în două 
pahare mari. 

— Gustă! a zis el revenind la mine. E foarte bun pentru ten și 
pentru stomac. 

— Nu aveți mai curând un whisky? 

— Imi pare rău, m-am lăsat de băut acum douăzeci de ani. 

A dat peste cap jumătate de pahar și apoi s-a întors la Vinca. 

— Cu fata asta, nu era nevoie să fii un as ca să-i faci o 
fotografie, a început el, punându-și paharul lângă calculator. 
Apăsai pe buton și, când developai, te trezeai că era chiar mai 
bine decât realitatea. Rar mi-a fost dat să văd pe cineva cu o 
asemenea grație. 

Cuvintele astea m-au făcut să tresar. Dalanegra vorbea ca și 
cum ar fi fotografiat-o de mai multe ori pe Vinca. 

— Păi, așa și e! a afirmat el, când l-am întrebat. 

Văzându-mi tulburarea, mi-a povestit un episod despre care 
nu aveam habar. 

— Cu două sau trei luni înainte de dispariţia ei, Vinca m-a 
rugat s-o fotografiez. Credeam că vrea să-și alcătuiască un 
portofoliu pentru o agenţie de modele, așa cum făceau câteva 
prietene ale fiicelor mele, dar în cele din urmă mi-a mărturisit că 
pozele erau pentru iubitul ei. 

A pus mâna pe mouse și a apăsat pe buton pentru a 
deschide internetul. 

— Am făcut două ședințe într-adevăr reușite. Clișee soft, dar 
glamour. 

— Aţi păstrat fotografiile astea? 


56 Prescurtare a cuvintelor englezești „costume play” (joc costumat), în 
cadrul căruia participanţii poartă costume și accesorii confecţionate de ei, 
reprezentând un personaj anume. (N.t.) 


— Nu, făcea parte din deal și nu am insistat, dar ciudat e că 
au reapărut pe net acum câteva săptămâni. 

A întors ecranul spre mine. Intrase pe contul de Instagram al 
Heteroclitelor, frăția feminină de la Saint-Ex care îi dedicase un 
cult Vincăi. Fetele postaseră pe pagina lor cele douăzeci de 
fotografii despre care tocmai îmi povestise Dalanegra. 

— Cum au făcut rost de imaginile astea? 

Fotograful a ridicat mâinile a neputinţă. 

— Agentul meu le-a contactat pentru probleme de copyright. 
Ele susțin că le-au primit prin mail de la un expeditor 
necunoscut. 

Am analizat clișeele necunoscute cu emoție. Erau o 
adevărată odă închinată frumuseţii. Găseai acolo tot ceea ce 
făcea farmecul Vincăi. Singularitatea frumuseţii ei rezida în 
punerea laolaltă a tuturor micilor ei imperfecțiuni, care sfârșeau 
prin a alcătui un întreg grațios și echilibrat, validând străvechea 
spusă că întregul nu este niciodată suma părţilor. 

Dincolo de zâmbetul ei, dincolo de masca impregnată de o 
ușoară aroganță, ghiceam o suferinţă pe care nu o sesizasem la 
vremea aceea. Sau măcar o nesiguranţă care îmi confirma ceea 
ce aveam să experimentez ulterior, în preajma altor femei: 
frumuseţea era și o experienţă intelectuală, o putere fragilă pe 
care nu de puţine ori ni se întâmpla să nu mai știm exact dacă o 
exercitam sau o înduram. 

— După aceea, a reluat Dalanegra, Vinca mi-a cerut niște 
chestii trash, la limita pornografiei. Am refuzat-o, pentru că am 
avut impresia că era dorinţa iubitului ei, dar ea nu avea chef cu 
adevărat. 

— lubitul ei? Adică Alexis Clement? 

— Așa îmi imaginez. Astăzi ar părea banal, dar la vremea 
aceea mi-era puţin frică. Nu voiam să mă bag în așa ceva. Cu 
atât mai mult cu cât... 

Și-a lăsat fraza în suspans, încercând să găsească vorbele 
potrivite. 

— Cu atât mai mult cu cât ce? 

— Nu-i ușor de explicat. Într-o zi Vinca era strălucitoare, a 
doua zi părea abătută, dărâmată. Nu mi se părea deloc stabilă. 
Și apoi, m-a mai rugat ceva care m-a îngrozit: mi-a propus să o 
urmăresc pe ascuns și să fac fotografii pe care ar urma să le 
folosească pentru a șantaja un tip mai în vârstă. Era într-adevăr 


trist și mai ales... 

Un sunet cristalin care vestea sosirea unui e-mail l-a întrerupt 
pe Dalanegra. 

— Aha! E Yuko! e exclamat el, aruncând o privire pe 
calculator. 

A dat clic și a deschis mesajul care conţinea în jur de 
cincizeci de fotografii de la balul de sfârșit de an. Și-a pus 
ochelarii și a găsit rapid faimoasa imagine cu Alex și Vinca 
dansând. 

Rafa văzuse corect. Fotografia fusese reîncadrată. Odată 
curățat, clișeul căpăta o cu totul altă semnificaţie: Vinca și 
Clement nu dansau împreună. Vinca dansa singură uitându-se la 
altcineva. Un bărbat care apărea doar din spate, o formă vagă, 
în prim-plan. 

— Rahat! 

— Ce cauţi mai exact? 

— Fotografia voastră e mincinoasă! 

— Ca toate fotografiile, a răspuns el placid. 

— Bun, haideţi să nu ne jucăm cu cuvintele. 

Am luat un creion și o bucată de hârtie de pe birou și am 
desenat masa informă și voalată. 

— Aș vrea să-l identific pe tipu' ăsta, uitaţi, acolo. S-ar putea 
să aibă o legătură cu dispariţia Vincăi. 

— Hai să ne uităm la alte imagini, a propus el. 

Mi-am tras scaunul lângă monitor și m-am lipit de fotograf 
pentru a viziona împreună pozele. Dalanegra își fotografiase mai 
ales fiicele, dar pe multe imagini puteau fi văzuţi și alți 
participanţi. Aici chipul lui Maxime, dincolo cel al lui Fanny. 
Gașca de elevi cu membrii căreia mă întâlnisem chiar azi- 
dimineaţă: Eric Lafitte, „Regis e un cretin”, sclipitoarea Kathy 
Laneau... Eu însumi apăream într-o fotografie, deși nu îmi 
aminteam deloc de seara aceea. Destul de stingher, cu privirea 
puţin pierdută, cu eterna mea cămașă bleu și cu un blazer. 
Grupul de profi, mereu în aceeași configuraţie. Echipa de javre, 
care se înghesuiau una în alta, ca să-și ţină de cald: N'Dong, 
proful sadic de mate căruia îi făcea o deosebită plăcere să își 
tortureze elevii la tablă, Lehman, profu' maniaco-depresiv de 
fizică, și cea mai perversă, Fontana, incapabilă să impună 
respectul în timpul orelor, dar care își regla conturile în cel mai 
crud mod la consiliile de clasă. De partea cealaltă, dascălii mai 


omenoși: domnișoara DeVille, frumoasa profă de literatură 
engleză din clasele pregătitoare, cunoscută pentru replicile ei 
uimitoare - putea închide gura oricărui nesimtit cu un citat din 
Shakespeare sau Epictet - și domnul Graff, fostul meu mentor, 
genialul profesor de franceză pe care l-am avut într-a X-a și a XI- 
a. 

— La naiba, nu se vede nimic în fundal! m-am enervat eu 
când am ajuns la sfârșitul listei de fotografii. 

Știam că fusesem la un milimetru de o descoperire capitală. 

— E drept, e enervant, a încuviinţat Dalanegra, terminându-și 
paharul. 

Eu nu mă atinsesem de al meu, era mai presus de puterile 
mele. In cameră, lumina începuse să scadă. Propice jocurilor de 
lumini și umbre, blocurile de beton translucid transformau casa 
într-un fel de bulă, în care cea mai mică schimbare a clarităţii se 
repercuta ca un ecou, însuflețind umbre ușoare, care pluteau ca 
niște fantome. 

În ciuda dezamăgiri, i-am mulţumit fotografului pentru ajutor 
și, înainte de a ne despărți, l-am întrebat dacă ar putea să îmi 
trimită și mie pozele pe mail, ceea ce a făcut tot atunci. 

— Știţi cumva dacă în seara aceea a mai făcut cineva poze, 
în afară de dumneavoastră? l-am întrebat din prag. 

— Câţiva elevi, în mod sigur, s-a hazardat el. Dar era înainte 
de apariţia aparatelor digitale. Pe vremea aceea se făcea 
economie la film. 

Pe vremea aceea... Această ultimă expresie a vibrat în 
tăcerea salonului-catedrală și ne-a izbit pe amândoi cu teribila 
realitate a bătrâneţii noastre. 

3. 

M-am suit în Mercedesul mamei și am condus câțiva kilometri 
fără să ştiu prea bine unde să mă duc. Vizita la fotograf mă 
lăsase la fel de nedumerit. Poate eram pe o pistă falsă, dar 
simțeam nevoia să o explorez până la capăt. Trebuia să aflu 
identitatea bărbatului din fotografie. 

La Biot, am depăşit terenurile de golf, intrând în intersecția 
Brague. In loc să continui spre vechiul sat, am intrat pe drumul 
spre Colles, care ducea la Sophia Antipolis. Un fel de forță a 
amintirii mă atrăgea înapoi, la liceul Saint-Exupéry. În dimineața 
asta n-am avut curajul să înfrunt fantomele a căror existență am 
negat-o multă vreme. 


Pe drum, m-am gândit din nou la diferitele fotografii pe care 
le-am văzut la Dalanegra. Una anume mă afectase în mod 
special. Cea a unei fantome: Jean Christophe Graff, fostul meu 
profesor de franceză. Am cilipit. Mă năpădeau amintirile, cu 
cortegiul lor de tristeţi cu tot. Graff a fost profesorul care mi-a 
orientat lecturile și m-a încurajat să scriu încă de la primele 
mele texte. Era un tip fain, subtil, generos. O namilă înaltă, cu 
faţa delicată, aproape feminină, care purta veșnic o eșarfă, chiar 
și în toiul verii. Un dascăl capabil de analize literare sclipitoare, 
dar care părea în permanenţă puţin pierdut, pe lângă realitate. 

Jean-Christophe Graff s-a sinucis în 2002. Au trecut deja 
cincisprezece ani. Pentru mine, el era încă o victimă a 
blestemului celor blânzi. Legea asta nedreaptă, destinul ăsta 
mizerabil care îi copleșea pe cei mai fragili, a căror singură 
greșeală era că încercau să se comporte frumos cu semenii lor. 
Nu mai știam cine a spus că oamenii nu primesc de la soartă 
decât atâta cât sunt în stare să îndure, dar era fals. De cele mai 
multe ori destinul e un nenorocit pervers și vicios care se 
distrează făcând praf viaţa celor mai firavi, în vreme ce atâţia 
ticăloși au parte de o existenţă lungă și fericită. 

Moartea lui Graff m-a devastat. Inainte de a se arunca de pe 
terasa clădirii sale mi-a scris o scrisoare foarte emoţionantă pe 
care am primit-o la New York, la o săptămână după moartea lui. 
Nu am spus nimănui despre asta. Mi-a împărtășit neadaptarea 
lui la cruzimea vieţii și mi-a marturisit că se stingea din cauza 
izolării sale. Amintea despre deziluzia care l-a încercat când și-a 
dat seama că dragele lui cărţi, care-l ajutaseră adesea să 
traverseze perioadele negre, nu mai izbuteau să-l ţină cu capul 
deasupra apei. Cu pudoare, mi-a povestit că o mare iubire 
neîmpărtășită i-a frânt inima. În ultimele rânduri ale scrisorii lui 
îmi ura noroc în viaţă și mă asigura că nu s-a îndoit nicio clipă că 
eu voi izbuti acolo unde el a dat greș: căutarea victorioasă a 
unui suflet-pereche pentru a înfrunta împreună valurile vieţii. 
Dar probabil își făcea iluzii asupra capacităţilor mele și, în zilele 
mele întunecate, mi se întâmpla din ce în ce mai frecvent să mă 
gândesc că nu era deloc imposibil să o sfârșesc ca el. 

Am ajuns în dreptul pădurii de pini încercând să alung aceste 
idei depresive. De data asta nu m-am mai oprit în față la Dino, ci 
am condus până la ghereta de la intrarea liceului. După 
înfățișare, paznicul trebuie să fi fost fiul lui Pavel Fabianski. 


Junele se uita la filmuleţe cu Jerry Seinfeld pe telefon. Nu aveam 
insignă, dar l-am aburit spunându-i că mă aflam acolo ca să dau 
o mână de ajutor la pregătirile pentru petrecere. A ridicat 
bariera fără să întrebe altceva și s-a întors la ecranul lui. Am 
intrat în campus și, cu toate că știam că încălcam regulile, am 
parcat direct pe dalele din beton din faţa Agorei. 

Am intrat în clădire, am sărit peste bariera rotativă a 
bibliotecii și am pătruns în sala principală. Vestea cea bună era 
că Zélie nu era prin preajmă. Un anunţ prins în pioneze pe un 
panou de cânepă amintea că ședințele clubului de teatru a cărui 
mare preoteasă era se ţineau miercurea și sâmbăta după- 
amiaza. 

In spatele băncii de date, în locul ei se afla o tânără cu 
ochelari. Așezată în lotus pe scaunul de birou al lui Zelie, era 
cufundată în ediția engleză On Writing a lui Charles Bukovski. 
Avea trăsături blânde și purta o cămașă albastră, cu guler 
rotund, pantaloni scurți din stofă, ciorapi de plasă și încălțări 
bicolore. 

— Bună ziua, lucraţi cu Eline Bookmans? 

Ea a ridicat ochii din carte și s-a uitat zâmbind la mine. 

Fata asta mi-a plăcut instinctiv. Îmi plăcea cocul ei strâns, 
care contrasta cu diamantul din nas; arabescurile tatuate care 
curgeau lin în spatele urechii și se pierdeau sub gulerul cămâășii; 
cana din care își bea ceaiul, care purta inscripţia Reading is 
sexy. Rar mi se întâmpla asta. Nimic nu se compară cu o 
atracţie la prima vedere, dar era ceva care mă făcea să fiu sigur 
că persoana din faţa mea era în tabăra mea, nu în cea a 
adversarului, și nici în imensitatea acelui no man’s land, populat 
cu toți oamenii cu care nu voi împărtăși niciodată nimic. 

— Mă numesc Pauline Delatour, s-a prezentat ea. Sunteţi un 
profesor nou? 

— Nu tocmai, sunt... 

— Am glumit, știu cine sunteţi, Thomas Degalais. Toată 
lumea a văzut că aţi fost aici dimineață, în Piaţa Castanilor. 

— Am învăţat aici cu multă vreme în urmă, i-am explicat eu. 
Poate chiar înainte de nașterea dumneavoastră. 

— Exageraţi, iar dacă încercaţi să îmi faceți un compliment, 
va trebui să vă străduiţi puţin mai mult. 

Râzând, Pauline Delateur și-a aranjat o șuviţă rebelă după 
ureche, apoi și-a descrucișat picioarele ca să se ridice de pe 


scaun. 

Am avut impresia că izbutesc să surprind mai bine ce anume 
îmi plăcea la ea. Îmbina în ea lucruri care arareori mergeau 
mână în mână: o sexualitate asumată, dar fără urmă de 
insolenţă, o reală bucurie de a trăi și o clasă înnăscută, care lăsa 
impresia că indiferent ce ar fi făcut, nu avea cum să fie vulgară. 

— Nu sunteţi de aici, nu? 

— De aici? 

— Din Sud. De pe Coasta de Azur. 

— Nu, sunt pariziană. Am venit acum șase luni, când a apărut 
postul. 

— Poate m-aţi putea ajuta, Pauline. Când eram eu elev, 
exista un ziar al liceului numit Courrier Sud. 

— Există și acum. 

— Aș vrea să consult arhivele. 

— Vi le aduc. Ce an vă interesează? 

— Să spunem anul școlar 1992 - 1993. Ar fi minunat dacă mi- 
aţi putea găsi și albumul din același an. 

— Căutaţi ceva anume? 

— Informaţii despre o fostă elevă a liceului: Vinca Rockwell. 

— Faimoasa Vinca Rockwell, desigur... Nu prea ai cum să nu 
auzi vorbindu-se despre ea pe aici. 

— Faceți aluzie la cartea lui Stephane Pianelli, pe care Zélie 
încearcă să o cenzureze? 

— Fac mai ales aluzie la fetele de bani gata cu care am zilnic 
de-a face și care se cred feministe pentru că au citit primele trei 
capitole din Povestea cameriste?” 

— Heteroclitele... 

— Ele își revendică memoria acestei fete pentru a o 
transforma într-o figură simbolică, ceea ce în mod cert biata 
Vinca Rockwell nu a fost niciodată. 

Pauline Delatour a tastat ceva la calculator și a notat pe un 
post-it referinţele documentelor pe care i le cerusem. 

— Vă puteţi duce să vă așezați. Vă aduc eu ziarele de îndată 
ce le găsesc. 

4. 

M-am așezat la locul meu de odinioară: în fundul sălii, într-un 
mic separeu, aproape de fereastră. Aceasta dădea spre o curte 
mică, pătrată, complet anacronică, pavată, cu o fântână 


5 Roman distopic scris de Margaret Atwood. (N. red.) 


năpădită de iederă. Înconjurată de un zid din piatră roz, m-a dus 
mereu cu gândul la o mănăstire. Nu lipseau decât cântecele 
gregoriene și calea spre spiritualitate era deschisă. 

Am pus pe masă rucsacul turcoaz Easptak pe care-l 
recuperasem de la ai mei și mi-am scos stilourile și lucrurile, ca 
și cum ar fi urmat să scriu o dizertaţie. Mă simțeam bine. De 
îndată ce eram înconjurat de cărți și pătrundeam într-o 
atmosferă de studiu, mă linișteam. Simţeam fizic cum angoasa 
se retrage. Era la fel de eficient ca Lexomilul, dar categoric mai 
puţin lesne de transportat. 

Scăldată într-un miros amestecat de ceară de parchet și 
lumânări topite, această parte a sălii - care purta pomposul 
nume de cabinet de literatură - își păstrase farmecul din 
vremurile de demult. Mi se părea că mă aflu într-un sanctuar. Pe 
rafturi, manualele vechi de literatură erau pline de praf. In 
spatele meu, o veche hartă școlară Vidal-Lablache - demodată 
încă de pe vremea mea - prezenta lumea din anii 1950, cu ţările 
ei astăzi dispărute: URSS, lugoslavia, Cehoslovacia... 

Efectul madlenei funcţiona din plin, așa că amintirile au 
început să iasă la suprafaţă. Aici îmi făceam de obicei temele și 
recapitulările. Aici am scris prima mea nuvelă. In minte mi se 
conturau și vorbele tatii - Trăiești într-o lume literară și 
romantică, dar viața adevărată nu e așa. Viaţa e violentă. 
Existenţa înseamnă război -, apoi remarca mamei: Tu nu ai avut 
prieteni, Thomas. Singurii tăi prieteni au fost cărțile. 

Era adevărat și mă mândream cu asta. Mereu am fost 
convins că pe mine cărţile m-au salvat, dar oare așa va fi toată 
viața? Printre rânduri, oare nu acesta era avertismentul pe care 
mi l-a transmis Jean-Christophe Graff în scrisoarea lui? La un 
moment dat, cărţile l-au lăsat baltă, iar Graff s-a aruncat în gol. 
Ca să rezolv cazul Vincăi Rockwell cine știe, poate ar trebui să 
părăsesc lumea protectoare a cărților și să mă integrez în lumea 
întunecată și violentă despre care vorbea tata. 

Intră în război... îmi șoptea o voce lăuntrică. 

— Uitaţi ziarele cerute și albumul! 

Vocea sigură a lui Pauline Delatour m-a readus în prezent. 

— Pot să vă întreb ceva? a spus ea, punând pe masă un braţ 
de exemplare din Courrier Sud. 

— Nu păreţi a fi genul care așteaptă să primească 
permisiunea. 


— De ce nu aţi scris niciodată despre cazul Vincăi Rockwell? 

Orice aș fi făcut, orice aș fi spus, tot la cărţi ajungeam. 

— Probabil pentru că sunt romancier, nu jurnalist. 

Ea a insistat: 

—  Înţelegeţi foarte bine ce vreau să spun. De ce nu aţi 
povestit niciodată istoria Vincăi Rockwell? 

— Pentru că e o istorie tristă, iar eu nu mai suport tristeţea. 

Era nevoie de mult mai mult ca s-o descurajezi pe tânăra 
asta. 

— Tocmai, acesta e privilegiul romancierului, nu? Să scrie 
ficțiuni ca să sfideze realitatea. Nu numai ca s-o repare, ci și ca 
s-o combată pe propriul ei teren. Să o cerceteze cât mai bine ca 
să o poată nega. Să o cunoască deplin, ca să-i contrapună o 
lume înlocuitoare. 

— Tirada asta vă aparţine? 

— Nu, sigur că nu, e a dumneavoastră. E o chestie pe care o 
spuneţi din când în când în interviuri... Dar e mai greu de aplicat 
în viaţa reală, nu? 

Și, cu aceste cuvinte, a plecat și m-a lăsat acolo cu gura 
căscată, satisfăcută de micul ei efect. 


12. Fata cu părul de foc 
Era roșcată și purta o rochie cenușie fără mâneci. [...] 
Grenouille era aplecat deasupra ei și îi inspira acum 
parfumul fără niciun alt amestec, așa cum urca el 
dinspre ceafă, dinspre păr, dinspre decolteu. [...] 
Niciodată nu se simţțise atât de bine. 
Patrick SUSKIND 

1. 

Cu exemplarele din Courrier Sud în faţa mea, m-am repezit la 
numărul din ianuarie 1993, care relata despre balul de sfârșit de 
an. Sperasem să găsesc mai multe fotografii, dar din păcate 
numai câteva imagini academice redau ambianța petrecerii și 
niciuna nu-mi permitea să-l identific pe bărbatul pe care-l 
căutam. 

Dezamăgit, am continuat să frunzăresc diferite numere, 
pentru a mă îmbiba cu atmosfera epocii. Ziarul liceului era o 
mină de aur dacă doreai să ai o imagine concisă asupra vieţii 
școlare de la începutul anilor 1990. Aici erau anunţate și relatate 
în detaliu absolut toate activităţile. Dădeam paginile la 
întâmplare, cotrobăind prin evenimentele care ritmau cotidianul 
liceului: rezultatele sportive ale campionilor campusului, 
excursia claselor de-a X-a la San Francisco, programul 
cineclubului (Hitchcock, Cassavetes, Pollack), întâmplările din 
culisele radioului liceului, poeziile și textele participanţilor la 
atelierul de scriere. În primăvara lui 1992, Jean-Christophe Graff 
mi-a publicat nuvela. În septembrie al aceluiași an, clubul de 
teatru își anunţa programul pentru anul următor. Printre 
spectacole, o adaptare foarte liberă - scrisă fără îndoială de 
mama, care se ocupa de club la acea vreme - a anumitor pasaje 
din Parfumul lui Patrick Suskind. Cu Vinca în rolul „fetei din rue 
Marais” și Fanny în acela al lui Laure Richis. Două roșcate cu 
ochi deschişi, pure, ispititoare și care, dacă îmi aminteam eu 
bine din roman, sfârșeau asasinate de Jean-Baptiste Grenouille. 
Nu-mi aminteam nimic, nici dacă am văzut piesa, nici reacţiile 
pe care le-a stârnit. Am deschis cartea lui Pianelli, să văd dacă 
pomenea ceva despre piesă în ancheta lui. 

Jurnalistul nu făcea nicio referire la ea, dar foiletând volumul 
am dat peste un grupaj foto cu facsimilări ale scrisorilor trimise 
Vincăi de Alexis Clement. Recitind misivele pentru a suta oară, 
m-am cutremurat și m-a încercat aceeași frustrare pe care am 


simţit-o la Dalanegra. Senzaţia că ating ușor adevărul, dar tot 
atunci îmi scapă printre degete. Se putea face o legătură între 
personalitatea lui Clement și conţinutul scrisorilor, dar o barieră 
mentală mă împiedica. Un blocaj psihic, ca și cum m-aș fi temut 
de o „întoarcere a refulatului”5 în câmpul meu de conștiință. Eu 
eram problema: culpabilitatea mea, convingerea pe care am 
avut-o întotdeauna că sunt răspunzător de o dramă pe care aș fi 
putut-o evita dacă aș fi rămas băiatul diferit de toți ceilalţi. Dar 
pe vremea aceea, orbit de suferinţă și de pasiunea mea 
distrugătoare, am trecut pe lângă deriva Vincăi. 

Mânat de o intuiţie, mi-am luat mobilul și l-am sunat pe tata. 

— Poţi să-mi faci un serviciu, tată? 

— Spune, mormăi Richard. 

— Am lăsat niște lucruri pe masa din bucătărie. 

— Da, știu, e un talmeș-balmeș cumplit! a confirmat el. 

— Printre hârtii sunt niște lucrări vechi de filosofie, le vezi? 

— Nu. 

— Hai, tată, te rog, fă un efort. Dacă nu vrei, dă-mi-o pe 
mama. 

— Nu s-a întors încă. Bine, așteaptă puţin, mă duc să-mi iau 
ochelarii. 

l-am explicat ce voiam: să fotografieze cu telefonul 
aprecierile scrise de mână ale lui Alexis Clement asupra 
dizertaţiilor mele și să mi le trimită prin SMS. Era o treabă de 
două minute, dar lui i-a luat un sfert de oră, răstimp 
condimentat cu cugetări care purtau pecetea legendarei 
amabilități a tatii. Se dezlănţțuise într-atât, încât conversaţia 
noastră s-a încheiat cu următoarea remarcă: 

— La patruzeci de ani, n-ai altceva mai bun de făcut decât să 
te întorci la anii de liceu? La asta se rezumă viaţa ta: să ne freci 
pe noi toată ziua scormonind trecutul? 

— Mulţumesc, tată, pe curând. 

Am recuperat adnotările manuscrise ale lui Alexis Clement și 
le-am deschis pe ecran. Asemenea multor scriitori cu pretenții, 
profului de filosofie îi plăcea să se admire scriind, dar nu 
profunzimile gândirii lui mă interesau aici, ci caligrafia. Am mărit 
și am studiat literele și rândurile. Era un scris leneș. Fără pete, 
mai curând scrisul de pe o rețetă de medic, pe care trebuia să o 
citești de mai multe ori ca să înţelegi sensul câte unui cuvânt 


58 Aluzie la mecanismul de refulare definit de Sigmund Freud. (N.t.) 


sau al unei formule. 

Pe măsură ce descopeream imaginile, simţeam cum inima 
începe să-mi bată tot mai tare. Le comparam cu scrisorile 
adresate Vincăi și cu dedicaţia de pe volumul de poezii al 
Marinei Tvetaeva. În scurtă vreme nu a mai rămas loc de 
îndoială. Dacă scrisul dedicaţiei și al scrisorii erau identice, 
lucrurile nu stăteau de/oc așa cu lucrările corectate de proful de 
filosofie. 

2. 

Tremuram din tot corpul. Alexis Clement nu era iubitul Vincăi. 
Exista un al doilea bărbat, un alt Alexis. Fără doar și poate, cel 
cu silueta difuză, care apărea cu spatele în fotografie, cel cu 
care plecase ea în faimoasa dimineaţă de duminică. Alexis m-a 
forțat. Eu nu voiam să mă culc cu el. Cuvintele Vincăi erau 
corecte, numai că eu le interpretasem greșit. De douăzeci și 
cinci de ani încoace toată lumea le interpretase greșit. Din 
cauza unei fotografii trucate și a unui zvon lansat de elevi, a fost 
pusă pe seama Vincăi o legătură cu un bărbat care nu fusese 
niciodată iubitul ei. 

Îmi ţiuiau urechile. Implicaţiile acestei descoperiri erau atât 
de numeroase, încât mi-era greu să le adun laolaltă pe toate. 
Prima era și cea mai tragică: Maxime și cu mine omorâserăm un 
om nevinovat. Mi se părea că aud aievea urletele lui Clement 
când îl loveam în piept, în genunchi. În flash-uri, revedeam 
scena cu claritate. Expresia năucită a profului când l-am lovit cu 
bara de fier. De ce ai violat-o, perversule! Chipul lui deformat de 
surpriză trăda o nedumerire profundă. Nu s-a apărat pentru că 
pur și simplu nu știa de ce anume îl acuzam. La vremea aceea, 
în fața stuporii lui, o voce s-a ridicat în mine. O chemare la 
ordine care m-a făcut să las arma jos. Și apoi în scenă a intrat 
Maxime. 

Cu ochii în lacrimi, mi-am luat capul în mâini. Alexis Clement 
a murit din vina mea și nimic din ceea ce puteam face nu îl va 
aduce înapoi, niciodată. Am rămas încremenit zece minute 
bune, înainte de a fi în stare să îmi reiau firul gândurilor. Îmi 
analizam eroarea. Vinca avea într-adevăr un iubit care 
răspundea la prenumele Alexis. Numai că acesta nu era proful 
de filosofie. Părea aproape incredibil. Prea gogonată ca să fie 
adevărată, era totuși singura explicaţie posibilă. 

Dar atunci cine? Obligat fiind să mă gândesc, mi-am amintit 


vag de un elev: Alexis St&phanopoulos sau ceva asemănător. Un 
fel de caricatură de grec bogat: fiul unui armator care, în timpul 
vacanţelor, își invita prietenii și prietenele să îl însoțească în 
croazierele lui în jurul Cicladelor. Nu are rost să mai spun că nu 
m-am dus niciodată. 

Am pus mâna pe albumul anului școlar 1992 - 1993, pe care 
mi-l adusese Pauline Delatour. În stil american, volumul era un 
fel de anuar fotografic în care apăreau toți elevii și profesorii 
care frecventaseră liceul în anul acela. L-am frunzărit cu 
febrilitate. Cum numele erau aranjate în ordine alfabetică, l-am 
găsit pe grec din primele pagini. Antonopoulos (Alexis), născut 
pe 26 aprilie 1974 la Salonic. Fotografia îl înfățișa așa cum mi-l 
aminteam: păr semilung ondulat, cămașă albă, pulover albastru 
cu ecuson. Portretul a funcţionat ca un focos pentru memoria 
mea. Mi-am amintit că era unul dintre puţinii băieți înscriși la 
literatură. Un tip sportiv, campion la canotaj sau scrimă. Elenist, 
nu foarte inteligent, dar capabil să recite pe de rost pasaje din 
Sappho“ sau Teocrit®, Sub poleiala de cultură, Alexis 
Antonopoulos nu era decât un /atin lover cam tâmpiţel. Mi-era 
greu să cred că Vinca a făcut o pasiune pentru prostu' ăsta. Pe 
de altă parte, nu eram în cea mai bună poziţie pentru a dezbate 
asupra întrebării acesteia. 

Și dacă, dintr-un motiv pe care nu mi-l explicam, grecul ne 
purta pică, mie și lui Maxime? Mi-am căutat tableta în geantă, 
dar o lăsasem în mașina închiriată pe care o luase maică-mea. 
Așa că m-am mulțumit cu telefonul ca să fac câteva cercetări. 
Am dat ușor de urma lui Alexis Antonopoulos într-un reportaj 
foto pe site-ul Point de Vue, datat iunie 2015 și consacrat 
căsătoriei prințului Carl Philip al Suediei. Antonopoulos, alături 
de a treia lui soţie, făcea parte din cei happy few® invitaţi la 
ceremonie. Din clic în clic, am reușit să schițez portretul omului. 
Vag om de afaceri, vag filantrop, grecul ducea o viaţă de 
jetsetter“?, împărțindu-și timpul între California și Ciclade. Site-ul 
Vanity Fair menţiona prezenţa lui anuală la faimoasa gală 


5 Cea mai cunoscută poetă lirică din antichitatea elenă. Originară din 
Lesbos, a trăit la sfârșitul secolului al VII-lea î.Hr. (N.t.) 

50 Poet din antichitatea elenă, creator al idilei și cel mai important poet al 
epocii alexandrine. (N.t.) 

61 „Puţinii fericiţi” (în engl. în original). (N.t.) 

52 Persoană din înalta societate, care duce o viaţă de lux și călătorește 
frecvent. (N.t.) 


amfARS?. Organizată pentru a aduna fonduri pentru cercetarea 
împotriva HIV/SIDA, în mod tradiţional petrecerea avea loc în 
timpul festivalului de la Cannes, la prestigiosul hotel Eden-Roc. 
Antonopoulos își păstrase așadar legăturile cu Coasta de Azur, 
dar nu am găsit nimic care să-mi permită să stabilesc o legătură 
probabilă între el și noi. 

Cum nu avansam prea mult, am decis să schimb abordarea. 
La urma urmelor, care era rădăcina tuturor necazurilor noastre? 
Era ameninţarea care plana deasupra noastră din cauza 
dărâmării programate a vechii săli de sport. Această dărâmare 
se  înscria în cadrul lucrărilor faraonice care urmau să 
remodeleze situl liceului prin ridicarea unei clădiri noi, din sticlă, 
construirea unui centru sportiv ultramodern dotat cu piscină 
olimpică și amenajarea unui parc. 

Acest proiect global era ca un șarpe de mare, se vorbea 
despre el de douăzeci și cinci de ani, dar nu demarase pentru că 
liceul nu reușise niciodată să adune fondurile colosale necesare. 
Din câte știam eu, modul de finanţare al instituţiei a evoluat de- 
a lungul deceniilor. Integral privat la înfiinţare, liceul Saint- 
Exupery a devenit mai apoi o structură mixtă, intrând de voie, 
de nevoie, sub umbrela Educaţiei naţionale și primind subvenții 
de la Regiune. Dar în acești ultimi ani un vânt de răzvrătire a 
suflat asupra Saint-Ex. Diferiţii actori din educaţie au fost 
însuflețiți de o foarte puternică voință de emancipare, ei dorind 
să elibereze liceul de birocraţie. Alegerea președintelui Hollande 
a accelerat lucrurile. Skanderbergul cu administraţia a ajuns la 
un fel de secesiune. Liceul și-a recâștigat autonomia istorică, 
dar a pierdut finanţările publice. Taxele de școlarizare au 
crescut, dar, după părerea mea, acestea nu puteau reprezenta 
decât o picătură de apă din oceanul de bani necesari pentru a 
finanța lucrările prevăzute. Pentru a se putea angaja în acest 
proiect, instituția trebuie să fi primit o enormă donaţie privată. 
Mi-am amintit cuvintele directoarei din dimineaţa aceea, când a 
pus piatra de temelie. A mulţumit „generoșilor mecena” care au 
făcut posibilă demararea „celui mai ambițios șantier pe care l-a 
văzut vreodată instituţia noastră”, dar s-a ferit să amintească 
vreun nume. Era o pistă de cercetat. 

Nu am găsit nimic pe internet. Cel puţin nimic accesibil în 
mod direct. Opacitatea cea mai deplină învăluia finanțarea 


5 The Foundation for AIDS Research. (N.t.) 


acestor lucrări. Dacă doream să avansez, nu aveam de ales, 
trebuia să îl aduc pe Stephane Pianelli pe ringul de dans. l-am 
scris jurnalistului un SMS în care am rezumat ceea ce 
descoperisem. Pentru a da mai multă greutate vorbelor mele, i- 
am trimis și fotografii cu mostre de scris. Cel al lui Alexis 
Clement de pe lucrările mele de filosofie, și cel al bărbatului 
misterios din scrisorile și dedicaţia adresată Vincăi. 

M-a sunat într-o secundă. Am răspuns cu o anumită reţinere. 
Pianelli era un excelent partener de discuţie, avea un spirit viu 
care îi permitea să își lărgească permanent reflecţia, dar în 
situaţia mea mergeam pe sârmă. Trebuia să îi scap informaţii, 
având în același timp grijă să nu se întoarcă într-o bună zi 
împotriva mea, a lui Maxime și a lui Fanny. 

3. 

— Drace, e demenţial! a exclamat Pianelli cu o urmă de 
accent marseillez. Cum de nu și-a dat nimeni seama? 

Jurnalistul aproape că era obligat să ţipe ca să acopere 
zgomotul mulțimii din tribunele circuitului de la Monaco. 

— Toate mărturiile și zvonurile mergeau în acest sens, am 
răspuns. Amicul tău Angevin a avut dreptate: toată lumea s-a 
lăsat intoxicată încă de la început. 

Am făcut un rezumat, amintind de fotografia reîncadrată a lui 
Dalanegra și de prezenţa unui al doilea bărbat pe clișeul 
respectiv. 

— Vrei să spui că pe tipul ăsta îl chema tot Alexis? 

— Ai înţeles bine. 

A urmat o tăcere lungă, timp în care probabil Pianelli gândea 
cu febrilitate. Aproape că mi se părea că aud la capătul firului 
cum se învârt rotițele creierului său. l-a trebuit mai puţin de un 
minut ca să ajungă la aceeași pistă ca și mine. 

— Mai era un Alexis la Saint-Ex, a exclamat el. Un grec. Ne 
băteam tot timpul joc de el spunându-i Rastapopoulos, îţi aduci 
aminte? 

— Alexis Antonopoulos. 

— Ăsta e! 

— M-am gândit la el, dar m-aș mira ca el să fie individul pe 
care-l căutăm, am răspuns. 

— De ce? 

— Era un fanfaron. Nu o văd pe Vinca lângă tipu' ăsta. 

— Te cam grăbești, nu crezi? Era bogat, frumușel și se știe că 


la optsprezece ani fetele nu ies cu tipii inteligenți... Nu-ţi 
amintești cât am mai salivat noi? 

Am schimbat subiectul. 

— Ai ceva informaţii despre finanţarea proiectului? 

Zgomotul de fond a dispărut brusc, ca și cum Pianelli s-ar fi 
retras într-un loc nesonorizat. 

— De câţiva ani, Saint-Ex funcţionează după modelul 
american: taxe de înscriere infernal de mari, câţiva părinţi 
bogaţi care fac donaţii pentru a-și vedea numele agăţate pe 
clădiri și un mic numar de burse acordat elevilor defavorizaţi și 
merituoși, ca să aibă conștiința curată. 

— Dar lucrările prevăzute vor costa milioane. Cum a putut 
conducerea să adune suma asta? 

— Cred că au împrumutat o parte din sumă. Dobânzile sunt 
scăzute în perioada asta și... 

— Niciun împrumut nu poate acoperi o astfel de sumă, 
Stephane. N-ai vrea să sapi mai adânc pe pista asta? 

Adulmecând șmecheria, a lovit unde durea mai tare. 

— Dar nu văd legătura cu dispariţia Vincăi. 

— Doar fă chestia asta, te rog. Vreau să verific ceva. 

— Dacă nu îmi spui ce cauţi, am să sap în gol. 

— Vreau să aflu dacă un particular sau o firmă a făcut o 
donaţie consistentă pentru a finanța construirea noilor corpuri 
de clădiri, a piscinei și a gradinii. 

— OK, am să pun un stagiar să se ocupe. 

— Nu, nu un stagiar! E ceva serios și dificil. Cere pe cineva 
experimentat. 

— Ai încredere în mine. Tânărul la care mă gândesc e un 
adevărat ogar căutător de trufe. Și nu are deloc la inimă casta 
care încearcă să pună mâna pe Saint-Ex. 

— Așadar, unul la fel ca tine... 

Pianelli a chicotit și m-a întrebat: 

— Ce te aștepți să găsești în spatele acestei finanţări? 

— Habar n-am, Stephane. Și, dacă tot suntem aici, vreau să 
te mai întreb ceva. Ce crezi despre moartea lui Francis 
Biancardini? 

4. 

— Cred că e un lucru bun și că avem un nemernic mai puţin 
pe planetă. 

Replica lui provocatoare nu m-a făcut deloc să râd. 


— Răspunde-mi serios, te rog. 

— Nu trebuia să cercetăm dispariţia Vincăi? Ce joc faci tu 
aici? 

— Am să-ți trimit toate informaţiile mele, promit. Crezi în 
pista jafului care s-a sfârșit prost? 

— Nu de când a fost găsită colecţia lui de ceasuri. 

Hotărât lucru, Pianelli era bine informat. Comisarul Debruyne 
trebuie să-i fi furnizat informaţia. 

— Atunci ce-a fost? 

— După părerea mea, o reglare de conturi. Biancardini 
întruchipa de unul singur cancerul care roade Coasta de Azur: 
afaceri necurate, corupţie politică, relaţii tulburi cu mafia. 

Am sărit în sus și i-am luat apărarea lui Francis: 

— Aici n-ai dreptate. Legăturile lui Biancardini cu mafia 
calabreză sunt o intoxicare. Până și procurorul Debruyne și-a 
rupt dinţii în osul ăsta. 

— Tocmai. Îl cunosc foarte bine pe Yvan Debruyne și am avut 
acces la câteva dintre dosarele lui. 

— Ah, întotdeauna m-am dat în vânt după chestia asta: 
magistrați care scurg informaţii către jurnaliști. Mișto treaba 
asta cu secretul instrumentării anchetei. 

— E o altă discuţie, mi-a retezat-o el. Dar ce pot să-ţi spun e 
că Francis era băgat până-n gât. Știi cum îl porecleau tipii din 
'Ndrangheta$*? Whirpool! Pentru că el supraveghea marea 
mașină de spălat bani. 

— Dacă Debruyne ar fi avut probe solide, Francis ar fi fost 
demult condamnat. _ 

— Dacă ar fi fost așa de simplu... suspină el. In orice caz, am 
văzut cu ochii mei extrase de cont îndoielnice, bani care plecau 
în Statele Unite, acolo unde 'Ndrangheta încearcă de ani întregi 
să se infiltreze. 

Am deviat conversaţia într-o altă direcţie: 

— Maxime mi-a spus că îl hărțuiești de când și-a anunţat 
intenţia de a intra în politică. De ce scoţi la lumină toate 
dosarele vechi despre tatăl lui? Știi foarte bine că Maxime e 
curat și nimeni nu e obligat să dea socoteală pentru faptele 
părinţilor. 

— Ar fi prea ușor! mi-a întors-o jurnalistul. Cu ce bani îţi 
imaginezi că și-a finanțat Maxime drăguţa lui de firmă ecologică 


5 Mafia calabreză. (N.t.) 


și incubatorul de start-up? Cu ce mălai crezi că-și va finanța 
campania? Cu banii murdari pe care netrebnicul ăla de Francis i- 
a câștigat în anii 1980. Viermele e în fruct dintru începuturi, 
prietene. 

— Să înţeleg că Maxime nu are dreptul să facă nimic? 

— Nu te preface că nu pricepi, artistule. 

— Uite, asta nu mi-a plăcut niciodată la cei de teapa ta, 
Stephane: intransigenţa, latura lor de procurori, de dătători de 
lecţii. Comitetul salvării publice, versiunea Robespierre. 

— Uite, Thomas, ce nu mi-a plăcut mie niciodată la cei de 
teapa ta: capacitatea de a uita ceea ce-i deranjează, facultatea 
lor de a nu se considera niciodată vinovaţi de nimic. 

Pianelli adopta un ton din ce în ce mai virulent. Discuţia 
noastră contura o graniță dintre două concepţii despre lume pe 
care le consideram ireconciliabile. Aș fi putut să-i spun să se 
ducă dracului, dar aveam nevoie de el. Așa că am bătut în 
retragere: 

— Hai să vorbim altă dată despre toate astea. 

— Nu înţeleg de ce îl aperi pe Francis. 

— Pentru că îl cunosc mai bine decât tine. Între timp, dacă 
vrei să afli despre moartea lui, aș putea să-ţi dau câteva 
informații. 

— Te pricepi, nu glumă, să răstorni situaţia în favoarea ta! 

— Cunoști o jurnalistă de la L'Obs, Angélique Guibal? 

— Nu, numele nu-mi spune nimic. 

— Se pare că ea a avut acces la raportul poliţiei. Din câte am 
citit, Francis s-a târât într-o baltă de sânge și a încercat să scrie 
numele ucigașului pe peretele din sticlă. 

— A, da, am citit articolul ăsta: tâmpenii ale ziarelor 
pariziene. 

— Evident, doar trăim în epoca fake news, noroc că există 
Nice-Matin ca să restabilească onoarea meseriei. 

— Râzi tu râzi, dar nu e complet fals. 

— Nu ai putea s-o suni pe Angélique Guibal ca să scoţi câteva 
informaţii suplimentare? 

— Chiar îţi imaginezi că noi, jurnaliștii, ne alimentăm reciproc 
cu informaţii așa, cu una, cu două? Tu ești prieten cu toți 
scriitorii din place de Paris? 

Ce mă scotea din sărite tipul ăsta! Rămas fără argumente, 
am încercat o manevră grosolană: 


— Dacă tot ești mai tare decât jurnaliștii parizieni, 
demonstrează-mi-o, St&phane. Încearcă să faci rost de raportul 
poliţiei. 

— Cam grosolană capcana ta! Crezi că mă prinzi cu chestia 
asta? 

— Așa am crezut. Numai gura e de tine. Nu știam că OM se 
teme de PSG. Cu suporteri ca tine, ne-a luat naiba. 

— Ce baţi câmpii acolo? N-are nicio legătură una cu cealaltă. 

A tăcut câteva secunde, apoi s-a lăsat prins în plăcuta 
capcană pe care i-am întins-o. 

— Sigur că suntem mai tari decât parizienii, s-a enervat el. 
Am să-ţi aduc blestematul ăla de raport. Nu vom fi având noi 
banii Qatarului, dar suntem mai agili. 

Discuţia a continuat într-un fel de confuzie agreabilă și s-a 
terminat cu ceea ce ne va ţine mereu împreună, în ciuda 
diferenţelor noastre. In 1993, OM le-a adus suporterilor singura 
adevărată cupă a Europei. Cea pe care nimeni, niciodată, nu ne- 
o va putea lua. 

5. 

M-am ridicat să-mi iau o cafea de la automatul din fundul 
sălii. O mică ușă de serviciu îţi permitea să ieși ca să-ți 
dezmorțești picioarele în curte. Asta am și făcut și, odată ajuns 
afară, mi-am prelungit „plimbarea” până la clădirile istorice: 
sălile de clasă de inspiraţie gotică, din cărămidă roșie. 

Printr-un fel de derogare specială, clubul de teatru și-a avut 
întotdeauna sediul în cea mai prestigioasă aripă a liceului. Când 
am ajuns în faţa intrării laterale, am dat peste câţiva elevi care 
coborau treptele cu mare zarvă. Era ora 18. Soarele se apropia 
de asfinţit și cursurile se terminaseră. Am luat-o pe scara ce 
ducea la un amfiteatru mic, dinspre care veneau miresme 
lemnoase și afumate de cedru și santal. Arena era goală. De jur- 
împrejur, în rame, fotografii alb-negru - aceleași de acum 
douăzeci și cinci de ani, cele ale celor mai cunoscuţi dintre 
actorii noștri - precum și afișe de spectacole: Visul unei nopți de 
vară, Schimbul, Sase personaje în căutarea unui autor... Clubul 
de teatru de la Saint-Ex a fost dintotdeauna elitist și niciodată 
nu m-am simţit în largul meu între acești pereți. Parcă mai ieri 
eram în ajunul spectacolului Cusca cu nebune“ sau Floarea de 


65 „Lia Cage aux Folles”, piesă de Jean Poiret (1973). (N. red.) 


cactus$f. În statut se preciza că clubul nu accepta decât 
douăzeci de elevi. Eu nu am dorit să mă implic, chiar dacă 
mama împărțea conducerea lui cu Zélie. Spre cinstea ei, 
Annabelle a făcut tot ce i-a stat în puteri să îl deschidă cât mai 
multor elevi și unei culturi mai puţin anchilozate, dar obiceiurile 
erau bine înrădăcinate și nimeni nu voia cu adevărat ca acest 
bastion al bunului-gust și al frăţiei elitiste să se transforme într-o 
anexă a Def Comedy Jam”. 

O ușă din spatele estradei s-a deschis pe neașteptate și pe 
scenă a apărut Zélie. Ar fi un eufemism dacă aș spune că nu mă 
văzuse venind. 

— Ce cauţi aici, Thomas? 

Dintr-un salt, am fost lângă ea pe podeaua supraînălţată. 

— Primirea ta îmi încălzește sufletul. 

Ea m-a privit drept în ochi fără să clipească. 

— Nu mai ești acasă la tine aici. Vremurile alea s-au dus. 

— Nu m-am simţit niciodată acasă, nicăieri, așa că... 

Cum aveam o idee vagă despre ceea ce căutam, am aruncat 
așa, la întâmplare, o primă momeală: 

— Faci parte în continuare din consiliul de administraţie, nu? 

— Și ce treabă ai tu cu asta? a răspuns ea, aranjându-și 
lucrurile într-o servietă de piele. 

— Dacă-i așa, ar trebui să știi cine finanţează lucrările. Îmi 
imaginez că membrii consiliului au fost informaţi și a existat un 
vot. 

Ea m-a privit cu interes. 

— O primă tranșă este finanțată printr-un împrumut, mi-a 
spus. Această parte a lucrărilor a fost votată în CA. 

— Și restul? 

A ridicat din umeri, închizându-și servieta. 

— Restul va fi votat la timpul potrivit, dar adevărul e că nu 
știu prea multe despre cum intenţionează conducerea să 
găsească acești bani. 

Punct pentru mine. O altă întrebare, fără nicio legătură, mi-a 
răsărit în minte: 

— Îţi amintești de Jean-Christophe Graff? 

— Sigur că da. A fost un profesor bun, a recunoscut ea. O 
fiinţă fragilă, dar un tip fain. 


56 Piesă de teatru de Pierre Barillet și Jean-Pierre Gredy (1964). (N. red.) 
6&7 Serial TV de comedie creat de Russell Simmons și produs de Netflix. (N.t.) 


Uneori, Zélie spunea și altceva în afară de tâmpenii. 

— Ştii cumva de ce s-a sinucis? 

Zélie m-a blocat: 

— Încă mai crezi că există un răspuns unic și raţional care 
poate explica de ce oamenii își pun capăt zilelor? 

— Înainte de a muri, Jean-Christophe mi-a scris o scrisoare. 
Mi-a mărturisit că a iubit o femeie, dar iubirea nu i-a fost 
împărtășită. 

— A iubi fără a fi iubit... E povara și durerea multora. 

— Fii serioasă, te rog. 

— Din păcate sunt foarte serioasă. 

— Ştiai despre povestea asta? 

— Da, Jean-Christophe mi-a povestit. 

Dintr-un motiv care îmi scăpa, Graff, mentorul meu, cea mai 
subtilă și mai generoasă persoană pe care am frecventat-o, o 
preţuia pe Zélie Bookmans. 

— Și o cunoști pe femeia asta? 

— Da. 

— Cine era? 

— Mă scoţi din sărite. 

— E a două oară pe ziua de azi când mi se spune chestia 
asta. 

— Nu și ultima, după părerea mea. 

— Cine era femeia asta? 

— Dacă Jean-Christophe nu ţi-a spus, nu sunt eu cea care se 
cuvine s-o facă, a suspinat ea. 

Nu greșea deloc, și asta m-a durut. Dar știam motivul. 

— Nu mi-a spus din pudoare. 

— Foarte bine, atunci respectă-i pudoarea. 

— Îți spun trei nume, iar tu să-mi zici dacă mă înșel, de 
acord? 

— Hai să nu ne jucăm cu treburile astea. Să nu întinăm 
memoria celor plecați. 

Dar o cunoșteam suficient de bine pe Zelie ca să știu că nu 
avea să reziste acestui joc pervers. Căci, pentru câteva 
secunde, bibliotecara avea să deţină un strop de putere asupra 
mea. 

Așa a și fost. Când își punea haina din catifea reiată, s-a 
răzgândit: 

— Dacă ar fi să propui un nume, cu cine ai începe? 


Primul era pregătit: 

— Nu era mama, nu? 

— Nu! De unde ţi-a venit ideea asta? 

A început să coboare treptele estradei. 

— Tu? 

Ea a rânjit: 

— Mi-ar fi plăcut, dar nu. 

A traversat amfiteatrul până la ieșire. 

— Tragi bine ușa după tine când pleci, da? mi-a strigat de la 
distanţă. 

Un zâmbet parșiv îi lumina chipul. Mai aveam o singură 
șansă: 

— Era Vinca? 

— Ai pierdut. Bye, bye, Thomas! a exclamat ea, părăsind 
amfiteatrul. 

6. 

Eram singur pe estradă, în faţa unui public-fantomă. Ușa de 
lângă tabla neagră rămăsese deschisă. Imi aminteam vag de 
această încăpere pe care o porecleam uneori „sacristie”. Am 
împins ușa și am constatat că nu se schimbase nimic. Era o 
odaie cu tavan jos, dar destul de mare, cu numeroase 
întrebuințări: aici se făceau repetițiile de culise, era locul unde 
erau depozitate costumele și recuzita, cel în care erau păstrate 
arhivele clubului de teatru. 

În fundul sălii erau rafturi metalice cu dosare și cutii de 
carton. Fiecare cutie era alocată unui an. Am urcat pe firul 
timpului până în 1992 - 1993. În cutie am dat peste fluturași, 
afișe și un registru gros, cartonat, în care erau consemnate 
sumele obţinute cu vânzarea biletelor la diferite spectacole, 
bonurile de comandă, întreţinerea amfiteatrului, precum și 
gestiunea materialelor. 

Totul era repertoriat metodic nu cu scrisul fin și înghesuit al 
mamei, ci cu cel mult mai amplu, rotund și dezlânat al lui Zélie 
Bookmans. Am luat registrul și m-am apropiat de singura 
fereastră ca să parcurg borderoul consacrat recuzitei. La prima 
lectură nu mi-a sărit nimic în ochi, dar când m-am uitat a doua 
oară, ceva mi-a atras atenţia: sub data inventarului de 
primăvară, 27 martie 1993, Zélie menţionase: 


1 perucă roșie nu a mai fost găsită. 


M-am făcut avocatul diavolului: informaţia asta nu dovedea 
nimic, recuzita se deteriora foarte repede, de multe ori se 
întâmpla ca un costum sau un accesoriu să dispară. Și totuși. 
Aveam impresia că această descoperire era un pas înainte pe 
calea către adevăr. Dar un adevăr întunecat și amar, de care mă 
apropiam făcând un pas înainte și doi înapoi. 

Am închis ușa și am părăsit amfiteatrul pentru a mă întoarce 
în bibliotecă. Mi-am adunat lucrurile în rucsac și m-am întors 
spre intrare, unde era zona de împrumut. 

Privire de căprioară, un râs ușor excesiv, plete aruncate 
ostentativ pe spate. La zece metri în faţa mea, Pauline Delatour 
își făcea numărul de vrăjeală cu doi elevi din clasele terminale. 
Doi băieţi înalţi, blonzi și musculoși care, după ţinuta, vorbele și 
transpiraţia lor se întorceau de la o încinsă partidă de tenis. 

— Mulţumesc pentru ajutor, i-am spus, restituindu-i numerele 
din Courrier Sud. 

— Mă bucur că v-am putut fi de ajutor, Thomas. 

— Pot păstra albumul? 

— Bine, vorbesc eu cu Zélie, dar am să vă rog să mi-l 
trimiteţi mai încolo. 

— Încă ceva: din colecția de ziare lipseşte un număr. Cel din 
octombrie 1992. 

— Am observat și eu, da. Exemplarul nu era la locul lui. M-am 
uitat să văd dacă nu a căzut în spatele etajerelor, dar nu l-am 
găsit. 

Cei doi tenismeni se uitau urât la mine. Se grăbeau să mă 
vadă plecat. Se grăbeau să le redau întreaga atenţie senzuală a 
lui Pauline. 

— Nu contează, am spus. 

Mă întorsesem deja, când ea m-a tras de mânecă. 

— Staţi puţin! Liceul a informatizat toate arhivele Courrier 
Sud în 2012. 

— Și aţi putea găsi numărul acela? 

M-a tras după ea în biroul ei, în timp ce cei doi sportivi, 
ofensaţi că au fost lăsați baltă, au plecat. 

— Am să vi-l listez. 

— Genial. Mulţumesc. 

A dat drumul la imprimantă și în mai puţin de un minut a fost 
gata; apoi, grijulie, a prins foile cu o agrafă înainte de a mi le 


înmâna. Dar când am întins mâna pentru a le lua, ea le-a tras 
înapoi brusc. 

— Merită o invitaţie la cină, nu? 

lată că ieșea la lumină slăbiciunea lui Pauline Delatour: o 
seducţie permanentă și neînfrânată care probabil o făcea 
nesigură și-i solicita o energie imensă. 

— Cred că nu aveţi nevoie de mine ca să fiţi scoasă la cină. 

— Să vă las numărul meu de mobil? 

— Nu, vreau doar ziarul pe care aţi avut amabilitatea de a-l 
lista. 

Zâmbind în continuare, ea și-a scris numărul de mobil pe 
fotocopie. 

— Ce-aţi vrea să fac, Pauline? 

Ea mi-a răspuns ca și cum ar fi fost un lucru de la sine 
înțeles: 

— Vă plac, îmi plăceți, e un început, nu? 

— Nu merge așa, nu? 

— Ba de secole-ntregi merge exact așa. 

Mi-am zis că nu are rost să o mai lungesc. Am întins pur și 
simplu mâna și ea a sfârșit prin a capitula, dându-mi filele pe 
care își notase numărul. Am crezut că am scăpat ieftin, dar nu a 
rezistat și m-a gratificat cu o insultă. 

— Pleacă, nemernicul! 

Ce mai, era ziua mea norocoasă. Am așteptat să ajung în 
mașină ca să frunzăresc ziarul. Pagina care mă interesa era cea 
cu cronica spectacolului de teatru adaptat după Parfumul. 
Articolul, scris de elevi, vorbea despre un spectacol tulburător, 
marcat de intensitatea jocului celor două actrițe. Dar m-am uitat 
cu precădere la fotografiile din seara aceea. În cea mai mare, 
Vinca și Fanny stăteau faţă în faţă. Două fete cu părul de foc. 
Aproape gemene. M-am gândit la Vertigo al lui Hitchcock și la 
duoul Madeleine Elster-jJudy Barton: cele două fețe ale aceleiași 
femei. 

Pe scenă, Vinca era aceeași dintotdeauna, dar Fanny era 
metamorfozată. Am reluat în gând discuţia pe care o avusesem 
cu ea la începutul după-amiezii. Mi-am amintit un detaliu și mi- 
am dat seama că Fanny nu-mi spusese nici pe departe totul. 


Fata și moartea 


13. Piaţa Catastrofei 
Există momente când adevărul 
nu cuprinde nici frumusețe, nici bunătate. 
Anthony BURGESS 
1. 

Ora 19. 

Am părăsit liceul ca să fac un nou ocol pe la spitalul din 
Fontonne. De data asta, evitând recepţia, am urcat direct la 
serviciul de cardiologie. Nici nu am ieșit bine din ascensor, că m- 
a oprit o infirmieră cu bluză și pantaloni roz: 

— Sunteti fiul lui Annabelle Degalais! 

Pielea neagră ca abanosul, părul împletit cu reflexe blonde, 
zâmbetul radios: tânăra aceasta răspândea o lumină veselă în 
ambianța ternă a spitalului. Un aer de Lauryn Hill din perioada 
Killing Me Softly®. 

— Eu sunt Sophia, a spus ea. O cunosc foarte bine pe mama 
dumneavoastră. De fiecare dată când vine pe la noi ne vorbește 
despre dumneavoastră! 

— Probabil mă confundați cu fratele meu, Jérôme. Lucrează 
pentru Medici fără Frontiere. 

Eram obișnuit cu ditirambii mamei despre fiul ei cel mare și 
nu mă îndoiam că Jérôme merita aceste elogii. În orice caz, nu ai 
cum să lupţi de la egal la egal cu cineva care salvează zilnic 
vieți în ţări devastate de războaie sau de catastrofe naturale. 

— Nu, nu, despre dumneavoastră ne povestește: scriitorul. 
Chiar mi-aţi scris o dedicație pe un roman prin intermediul 
mamei dumneavoastră. 

— Mira-m-aș. 

Dar Sophia nu ceda: 

— Am cartea în sala de odihnă a infirmierelor! Haideţi să o 
vedeţi, e chiar aici, alături. 

Cum îmi trezise curiozitatea, am urmat-o la capătul 
culoarului, într-o încăpere foarte lungă. Acolo, mi-a întins un 
exemplar din Qu/egues jours avec toi, ultimul meu roman. Intr- 
adevăr, avea o dedicație: Pentru Sophia, cu speranța că această 
poveste vă va aduce plăcere și prilej de cugetare. Al 
dumneavoastră, Thomas Degalais. Numai că nu era scrisul meu, 
ci al mamei! O imagine suprarealistă îmi răsări în minte: mama 
imitându-mi semnătura pentru a răspunde solicitărilor cititorilor 


68 Piesă de pe albumul The Score (Fugees, 1996). (N. red.) 


mei. 

— Și am semnat multe din acestea? 

— O duzină. Aveţi mulţi cititori în spitalul nostru. 

Acest comportament mă intriga. Ceva îmi scăpase. 

— Mama se tratează de mult aici? 

— Cred că de la Crăciunul trecut. Prima dată când m-am 
ocupat de ea a fost în timpul gărzii de Revelion. A avut un atac 
la miezul nopții. 

Am notat informaţia într-un colț al minţii. 

— Am venit să o văd pe Fanny Brahimi. 

— Doamna doctor tocmai a plecat, mi-a răspuns Sophia. 
Voiaţi să discutaţi cu ea despre mama dumneavoastră? 

— Nu, câtuși de puţin, Fanny e o prietenă veche, am fost 
colegi de școală încă din clasa primară. 

Sophia a încuviinţat din cap. 

— Da, mi-a spus doamna doctor când mi-a dat-o în grijă pe 
mama dumneavoastră. Păcat, aţi ratat-o la mustață. 

— Trebuie să o văd, e ceva important. Mi-aţi putea da 
numărul ei de mobil? 

Sophia a ezitat, apoi mi-a adresat un zâmbet dezolat: 

— Nu am voie să vi-l dau, sincer vă spun. Dar în locul 
dumneavoastră, aș face un tur prin Biot... 

— De ce? 

— E sâmbătă seara. De obicei cinează în place des Arcades 
cu doctorul Seneca. 

— Thierry Seneca? Biologul? 

— Da. 

Imi aminteam de el: un elev de la clasa de științe, care a fost 
la Saint-Ex cu un an sau doi înaintea noastră. A deschis un 
laborator de analize medicale la Biot 3.000, undeva la poalele 
satului. Acolo se duceau de obicei părinţii mei să își ia sânge și 
să își facă analizele. 

— Așadar, Seneca e prietenul lui Fanny? am întrebat-o. 

— Se poate spune și așa, a încuviințat ea puţin jenată, în 
mod cert conștientă că se scăpase cu vorba. 

— Bine, vă mulţumesc. 

Ajunsesem deja la celălalt capăt al culoarului, când Sophia a 
strigat după mine: 

— Pe când următorul roman? 

M-am prefăcut că nu am auzit și am intrat în ascensor. În 


general, această întrebare îmi făcea plăcere, ca un semn cu 
ochiul pe care mi-l făceau cititorii. Acum însă, când ușile liftului 
s-au închis, am căpătat conștiința clară a faptului că nu va mai 
exista niciodată un viitor roman. Luni va fi găsit cadavrul lui 
Alexis Clement, iar noi vom fi închiși pentru cincisprezece sau 
douăzeci de ani. Odată cu libertatea, voi pierde și singurul lucru 
care mă făcea să mă simt viu. Pentru a fugi de aceste gânduri 
sinistre, mi-am cercetat mecanic mobilul. Aveam un apel pierdut 
de la tata - care nu mă suna niciodată - și un SMS de la Pauline 
Delatour, care izbutise cumva, nu știu cum, să facă rost de 
numărul meu de telefon: „Îmi pare rău pentru adineauri. Nu știu 
ce mi-a venit. Uneori fac chestii imbecile. NB: Am găsit un titlu 
pentru cartea despre Vinca pe care o veţi scrie într-o bună zi: 
Fata și noaptea”. 
2. 

M-am suit din nou în mașină și am luat-o spre satul Biot. Îmi 
era greu să mă concentrez la drum. Întreaga mea atenţie era 
acaparată de poza pe care o descoperisem în ziarul liceului. 
Impodobită cu o perucă roșcată, Fanny - care a fost întotdeauna 
blondă - semăna tulburător de mult cu Vinca. Și nu era numai 
culoarea părului, ci și alura, expresia feţei, înclinația capului. 
Ingemănarea asta m-a dus cu gândul la exerciţiile de 
improvizație pe care le făcea mama cu elevii ei de la clubul de 
teatru. Scenarii reale și dinamice, foarte îndrăgite de tineri. 
Activitatea consta în întruchiparea mai multor personaje 
succesive întâlnite pe stradă, la staţia de autobuz, în muzeu. Se 
numea jocul cameleonului și Fanny era maestră. 

In mintea mea a prins contur o speculație. Dacă Fanny și 
Vinca au schimbat locurile? Și dacă Fanny a fost cea care s-a 
suit în trenul de Paris în faimoasa dimineaţă de duminică? Părea 
cam bizar, dar nu era imposibil. Aveam în memorie mărturiile 
adunate de toţi cei care se ocupaseră de anchetă. Ce au spus de 
fapt paznicul liceului, tipii de la curăţenie, pasagerii din TGV-ul 
de Paris sau schimbul de noapte de la hotel? Că au văzut o 
tânără roșcată, o roșcată frumoasă, o fată cu ochi deschişi și păr 
ruginiu. Descrieri suficient de vagi pentru a se potrivi cu ipoteza 
mea. Poate dădusem, în sfârșit, peste pista pe care o căutasem 
ani la rând! Posibilitatea raţională ca Vinca să fie în viaţă. Tot 
drumul am repetat în gând acest scenariu, ca să-i dau 
consistenţă și realitate. Dintr-un motiv pe care nu-l cunoșteam, 


Fanny a acoperit fuga Vincăi. Toată lumea a căutat-o pe Vinca la 
Paris, dar poate ea nu s-a suit niciodată în acel tren. 

Am ajuns la intrarea în Biot când soarele arunca ultimele 
sulițe de lumină. Parcarea publică era arhiplină. Un noian de 
mașini cu farurile aprinse, așezate pe două șiruri, așteptau să se 
elibereze câte un loc. După ce am făcut de două ori turul satului 
fără a reuși să parchez, am rulat, resemnat, de-a lungul 
drumului Banchettes, care cobora spre valea Combes. In cele 
din urmă, am găsit un loc, opt sute de metri mai jos, în faţa 
terenurilor de tenis. Apoi a trebuit să urc povârnișul în pas 
alergător: o pantă la douăzeci de grade care îţi rupe picioarele și 
îți taie răsuflarea. Mă apropiam de capătul calvarului când am 
primit un nou telefon de la tata. 

— Îmi fac griji, Thomas. Mama ta nu s-a întors încă. Nu-i 
normal. A ieșit la cumpărături. 

— Ai sunat-o, nu? 

— Tocmai asta e, că și-a lăsat telefonul acasă. Ce să fac? 

— Nu știu, tată. Eşti sigur că nu-ţi faci griji degeaba? 

Eram cu atât mai surprins de reacția lui cu cât mama își 
petrecuse viața hoinărind sau în mișcare. La începutul anilor 
2000 s-a angajat într-un ONG legat de școlarizarea fetelor din 
Africa și lipsea adesea de acasă, ceea ce nu a părut a-l deranja 
vreodată pe soţul ei. 

— Nu, a răspuns Richard. Avem musafiri și nu m-a lăsat 
niciodată baltă așa! 

Mi-era și groază să înţeleg. Richard se agita pentru că soţia 
lui nu era acolo ca să se ocupe de treburile casei! 

— Dacă ești într-adevăr îngrijorat, poţi să începi prin a da 
telefoane la spitale. 

— De acord, a bombănit el. 

Când am închis, ajunsesem în sfârșit la intrarea în zona 
pietonală. Satul era și mai pitoresc decât în amintirile mele. 
Chiar dacă mai rămăseseră câteva urme ale fostei stăpâniri a 
Templierilor, populaţia venită din nordul Italiei a fost cea care și- 
a pus amprenta asupra arhitecturii satului. La acest ceas al 
înserării, nuanțele de ocru și patinate ale fațadelor încălzeau 
străduțele pavate, dând oaspeţilor impresia că se plimbă printr- 
un orășel din Savona sau Genova. 

Strada principală era străjuită de buticuri care ofereau 
veșnicele produse provensale (săpunuri, parfumuri, obiecte 


artizanale din lemn de măslin), dar și de ateliere care prezentau 
munca sticlarilor, a pictorilor și a sculptorilor locali. În faţa 
terasei unui bar de vinuri, o tânără înarmată cu o chitară 
masacra voioasă repertoriul celor de la Cranberries, dar cei din 
jurul ei, care ţineau ritmul bătând din palme, aduceau bună 
dispoziție serii care abia începuse. 

Totuși, în mintea mea Biot rămânea asociat cu o amintire 
aparte. În clasa a șasea, am făcut primul expozeu din viaţa mea 
de elev despre o poveste locală care m-a fascinat întotdeauna. 
La sfârșitul secolului al XIX-lea, fără un motiv vizibil, o mare 
clădire de pe una dintre străzile satului s-a prăbușit dintr-odată. 
Tragedia a avut loc seara, când locuitorii imobilului se 
adunaseră la cină pentru a sărbători prima comuniune a unuia 
dintre copii. În câteva secunde, nefericiţii au fost morţi și 
îngropaţi. Treizeci de cadavre au scos salvatorii dintre 
dărâmături. Drama marcase comunitatea și chiar și astăzi, la 
mai bine de un veac distanţă, traumatismul era încă vizibil, căci 
nimeni nu îndrăznise să construiască o casă în locul ruinelor. 
Locul, care s-a încăpățânat să rămână gol, purta numele de 
piata Catastrofei. 

Când am ajuns în piața Arcadelor, am fost frapat regăsind-o 
exact așa cum o lăsasem cu douăzeci și cinci de ani în urmă. Ea 
se întindea până la biserica Sfânta Maria Magdalena, încadrată 
de două galerii boltite, surmontate de clădiri mici, colorate, cu 
două sau trei etaje. 

Nu a trebuit să îl caut prea mult pe Thierry Seneca. Așezat la 
o masă în cafeneaua Les Arcades, mi-a făcut un semn cu mâna, 
ca și cum pe mine m-ar fi așteptat, nu pe Fanny. Seneca nu se 
schimbase prea mult, același păr brunet tuns scurt, nas drept, 
barbișon aranjat cu grijă. Era îmbrăcat modern: pantaloni de 
pânză, cămașă cu mâneci scurte, pulover aruncat pe umeri. 
Parcă tocmai sărise de pe puntea unui vas și îmi amintea de 
câteva reclame vechi pentru Sebago sau de afișele electorale 
din adolescenţa mea, în care candidaţii RPR încercau să treacă 
drept niște tipi simpatici și destinși. De obicei, rezultatul era la 
antipodul intențiilor iniţiale. 

— Salut, Thierry, am spus eu, ajungând lângă el sub galeria 
acoperită. 

— Bună seara, Thomas. A trecut ceva vreme. 

— O caut pe Fanny. Am înţeles că ia cina cu tine. 


Printr-un gest al mâinii, m-a invitat să iau loc în faţa lui. 

— Trebuie să ajungă. Mi-a spus că v-aţi întâlnit azi dimineaţă. 

Cerul, devenit roziu, proiecta o lumină dulce asupra pietrelor 
străvechi. În aer pluteau miresme savuroase de supă cu busuioc 
și mâncăruri fierte pe îndelete. 

— Stai liniștit, nu intenţionez să vă stric seara. Voiam doar să 
verific ceva, nu durează mai mult de două minute. 

— Nicio problemă. 

Cafeneaua Les Arcades era o adevărată instituţie în Biot. 
Picasso, Fernard Léger, Chagall erau odinioară obișnuiţii casei. 
Mesele, acoperite cu pânză în carouri, se întindeau cât vedeai 
cu ochii, în toată piața. 

— Mâncarea e la fel de bună? Pe vremuri veneam adesea aici 
cu ai mei. 

— Atunci nu ai să fii dezamăgit. Meniul e același de patruzeci 
de ani. 

Am dezbătut puţin pe tema ardeiului gras cu ulei, a 
dovleceilor umpluți, a iepurelui cu verdețuri și a frumuseţii 
bârnelor care susțineau galeria exterioară. Apoi a urmat o 
tăcere îndelungată, pe care m-am hotărât să o umplu. 

— Cum merge laboratorul tău? 

— Nu te chinui să faci conversaţie, Thomas, mi-a răspuns el 
pe un ton aproape agresiv. 

La fel ca Pianelli de dimineaţă, biologul a scos o ţigară 
electronică și a început să pufăie aburi înmiresmaţi cu note de 
caramel. Mă întrebam ce vor fi crezând bărbaţii ca Francis sau 
tatăl meu văzându-i pe tipii din ziua de azi dându-se de ceasul 
morții să pufăie tot felul de chestii cu miros de bomboane și 
bând smoothie detox cu spanac în loc de un pahar cu scotch. 

— Cunoști teoria aia veche și șchioapă a sufletului-pereche? 
mă întrebă Thierry Seneca, privindu-mă provocator. Aia care 
susține că toţi suntem în căutarea jumătăţii noastre perfecte. 
Singura și unica persoană capabilă să ne vindece o dată pentru 
totdeauna de toată însingurarea noastră. 

l-am răspuns relaxat: 

— Platon i-a atribuit-o lui Aristofan în „Banchetul”, și nu mi se 
pare deloc șchioapă. O consider poetică și îmi place 
simbolistica. 

— Mada, uitasem că ai fost mereu marele romantic de 
serviciu, m-a luat el peste picior. 


Cum nu înţelegeam unde voia să ajungă, l-am lăsat să 
continue: _ 

— Vezi tu, și Fanny crede în teoria asta. Înţeleg să gândești 
așa la treisprezece, paisprezece ani, dar când ai aproape 
patruzeci, lucrurile devin destul de problematice. 

— Ce încerci să-mi spui, Thierry? 

— Există oameni care rămân agăţaţi undeva, în timp. Oameni 
pentru care trecutul nu trece. 

Aveam senzaţia că Seneca era pe cale să îmi schițeze 
portretul, dar nu despre mine dorea el să vorbească. 

— Ştii ce își închipuie Fanny? Crede că ai să te întorci la ea. 
Crede cu adevărat că într-o bună zi ai să-ţi dai seama că ea e 
femeia vieţii tale și ai să apari călare pe un cal alb, ca s-o iei și 
s-o duci spre o soartă mai bună. În psihiatrie, asta se cheamă... 

— Cred că aici exagerezi, i-am retezat-o. 

— Măcar de-ar fi așa... 

— Sunteţi de mult timp împreună? 

Credeam că o să mă repeadă, dar a ales calea sincerității: 

— De cinci sau șase ani. Am avut perioade de fericire 
adevărată, am cunoscut și clipe mai dificile. Dar, vezi tu, chiar și 
atunci când suntem bine, când împărtășim o experienţă 
drăguță, ea tot la tine se gândește. Fanny nu se poate împiedica 
să își spună că chestia pe care o trăim noi ar fi mult mai intensă, 
mai desăvârșită, trăită cu tine. 

Thierry Seneca vorbea cu o voce surdă, cu ochii plecaţi, cu 
gâtul uscat. Suferinţa lui nu era prefăcută. 

— E greu să lupti împotriva unuia ca tine, băiatul diferit de 
toți ceilalți. Dar ce ai tu atât de diferit, Thomas Degalais, în 
afară de a fi un distrugător de cupluri și un vânzător de iluzii? 

M-a privit cu un amestec de animozitate și suferinţă, ca și 
cum aș fi fost deopotrivă cauza nefericirii, dar și potenţialul lui 
salvator. Nici măcar nu am încercat să mă justific, într-atât de 
exagerate mi se păreau vorbele lui. Și-a scărpinat bărbuţa, apoi 
a scos telefonul din buzunar ca să-mi arate o poză pe care o 
pusese ca imagine de fundal: un puștan de opt, nouă ani care 
juca tenis. 

— Fiul tău? 

— Da, Marco. Mama lui a obţinut custodia și l-a luat în 
Argentina, unde locuiește cu noul ei tip. Mor pentru că nu îl pot 
vedea mai des. 


Povestea lui era emoţionantă, dar această neașteptată 
spovedanie afectivă din partea cuiva de care nu fusesem 
niciodată apropiat mă făcea să mă simt cât se poate de 
stingherit. 

— Mai vreau un copil, a afirmat Seneca. Mi-ar plăcea să fie cu 
Fanny, dar există un obstacol care o împiedică să treacă acest 
prag. lar obstacolul ăsta ești tu, Thomas. 

Imi stătea pe limbă să îi răspund că eu nu eram psihologul lui 
și, dacă Fanny nu voia copii, obstacolul era fără doar și poate e/ 
însuși; dar tipul era atât de nefericit și de febril, încât nu m-a 
lăsat inima să-l rănesc și mai mult. 

— N-am de gând s-o aștept la nesfârșit, a ameninţat el. 

— Asta e problema ta, nu a... 

Nu mi-am terminat propoziţia. Fanny tocmai apăruse sub 
arcade și, când ne-a văzut pe amândoi la masă, a încremenit. 
Mi-a făcut un semn - urmează-mă - și a traversat piața, intrând 
într-o biserică. 

— Mă bucur că ai venit, Thomas, mi-a spus biologul când m- 
am ridicat de pe scaun. A rămas ceva neterminat din vremurile 
de odinioară și sper să lămurești lucrurile în seara asta. 

Am plecat fără să-l salut și am mers tot înainte, până la 
curtea din faţă, pavată cu pietre cenușii și roz, pentru a intra 
apoi în locașul de cult, unde dispăruse Fanny. 

3. 

De cum am intrat, mirosul de tămâie și lemn ars m-a 
cufundat într-o atmosferă de reculegere. Biserica era frumoasă 
în simplitatea ei, cu o scară care cobora de la arcada principală 
până spre altar. Așezată pe treapta de jos, Fanny mă aștepta în 
fața unui imens suport pentru lumânări, unde ardeau zeci de 
flăcări. 

Cel mai potrivit loc pentru o spovedanie? 

Purta blugi, espadrile și cămașa cu mâneci scurte cu care o 
văzusem dimineaţă. Işi încheiase trenciul și stătea cu genunchii 
strânși la piept, ca și cum murea de frig. 

— Salut, Fanny. 

Era albă la față, avea ochii umflaţi și o expresie răvășită. 

— Trebuie să vorbim, nu? 

Tonul meu era mai aspru decât mi-aș fi dorit. Ea a dat din 
cap în semn de încuviinţare. Voiam să o chestionez în legătură 
cu scenariul pe care îl pusesem cap la cap în mașină, darea a 


ridicat ochii spre mine și suferința pe care am citit-o în ei m-a 
speriat atât de tare încât, pentru prima dată, nu mai eram atât 
de sigur că vreau să aflu adevărul. 

— Te-am minţit, Thomas. 

— Când? 

— Azi, ieri, alaltăieri, acum douăzeci și cinci de ani... Te-am 
minţit tot timpul. Nimic din ceea ce ţi-am povestit azi nu 
corespunde realităţii. 

— M-ai minţit când ai spus că știai că e un cadavru zidit în 
peretele sălii de sport? 

— Nu, partea asta e adevărată. 

Deasupra creștetului ei, rama unei icoane vechi strălucea 
într-o lumină arămie. În mijlocul cadrului din lemn aurit era 
reprezentată Fecioara, care îl ţinea într-o mână pe pruncul lisus 
și, în cealaltă, un rozariu roșiatic. 

— De douăzeci și cinci de ani știu că e un cadavru zidit în 
peretele sălii de sport, a adăugat ea. 

Îmi doream ca timpul să stea în loc. Nu voiam să-mi 
povestească urmarea. 

— Dar până când nu mi-ai spus și tu ceea ce mi-ai spus, nu 
am știut că și acela al lui Alexis Clement e tot acolo, a continuat 
Fanny. 

— Nu înțeleg. 

Nu vreau să înțeleg. 

— Sunt două cadavre în zidul ăsta blestemat! a strigat ea, 
ridicându-se. Nu știam despre Clement, Ahmed nu mi-a spus 
nimic, dar știam despre celălalt. 

— Care celălalt? 

Știam ce avea să îmi răspundă, dar creierul meu croia deja 
scenarii pentru a refuza adevărul. 

— Al Vincăi, a îngăimat ea într-un sfârșit. 

— Nu, te înșeli. 

— De data asta îţi spun adevărul, Thomas: Vinca e moartă. 

— Şi când a murit? 

— În aceeași noapte cu Alexis Clement. Faimoasa sâmbătă 
de 19 decembrie 1992, ziua viscolului. 

— Cum poți fi atât de sigură? 

Fanny, la rândul ei, s-a uitat îndelung la icoana Fecioarei cu 
rozariu. În spatele Mariei, doi îngeri aureolaţi îi desfăceau larg 
pulpanele mantiei, chemându-i pe cei oropsiţi la adăpost. In 


secunda aceea am simţit nevoia să fiu alături de ei, acolo, să 
scap de durerea acestui adevăr. Dar Fanny a ridicat capul, m-a 
privit drept în ochi și, din câteva cuvinte, a distrus tot ceea ce 
conta pentru mine: 

— Pentru că eu am omorât-o, Thomas. 


Fanny 

Sâmbătă, 19 decembrie 1992 

Căminul pentru elevi Nicolas de Staël 

Ruptă de oboseală, casc de-mi trosnesc fălcile. Paginile cu 
notițele de la cursurile de biologie moleculară plutesc prin faţa 
ochilor mei, dar creierul nu mai reușește să le asimileze. Mă lupt 
să nu adorm. Și frigul, mai ales frigul mă pătrunde până la oase. 
Incălzirea mea improvizată, la un pas de a-și da obștescul 
sfârșit, nu mai suflă decât un aer călduț și prăfuit. Am pus 
muzică, să rămân trează. Din măruntaiele combinei mele hi-fi, 
spleenul profund al celor de la The Cure se înalţă melodie după 
melodie: Disintegration,  Plainsong, Last Dance... Oglinda 
perfectă a singurătăţii mele. 

Cu mâneca puloverului, șterg aburul adunat pe fereastra 
camerei. Afară peisajul este ireal. Campusul e pustiu și straniu, 
încremenit sub o coajă de fildeș. Privirea mea se pierde în zare, 
dincolo de cerul de un cenușiu perlat din care năvălesc în 
continuare fulgi de nea. 

Stomacul meu e asaltat de arsuri și bolboroseli. N-am mâncat 
nimic de ieri. Bufetul și frigiderul sunt goale, pentru că n-am 
niciun franc în buzunar. Știu că ar fi trebuit să dorm puţin și să 
renunţ să-mi mai pun deșteptătorul să sune la 4:30 dimineaţa, 
dar vinovăția m-a împiedicat. Mă gândesc la programul de 
recapitulare pe care l-am întocmit pentru aceste două 
săptămâni de vacanţă. Mă gândesc la blestematul de prim an de 
la medicină, care va lăsa pe dinafară două-treimi dintre elevii 
din clasa mea. Și mă întreb dacă există un sens în toate astea. 
Sau mai curând mă întreb dacă sunt unde ar trebui să fiu. Oare 
medicina e vocaţia mea? Ce direcţie va lua viața mea dacă ratez 
concursul? De fiecare dată când mă gândesc la viitor, nu văd 
decât un peisaj trist și mohorât. Nici măcar o câmpie hibernală, 
ci un nesfârșit evantai de griuri. Cel al betoanelor, al gratiilor 
clădirilor, al autostrăzilor și deșteptărilor la ora cinci dimineața. 
Cel al saloanelor de spital, al metalului care îţi lasă un gust rău 
în gură când te trezești, cu trupul cleios, alături de persoana 
nepotrivită. Știu că asta mă așteaptă, căci nu am avut niciodată 
această ușurință, această lipsă de griji și acest optimism pe 
care-l afișează mulţi dintre elevii liceului nostru. De fiecare dată 
când mă gândesc la viitorul meu, văd teama, plictiseala, vidul, 
fuga, durerea. 


Dar dintr-odată te zăresc pe tine, Thomas! Pe fereastră, 
silueta ta suflată de vânt se detașează pe albeaţa lăptoasă a 
acestei după-amiezi de iarnă. Ca de fiecare dată, inima îmi sare 
din piept și dispoziția mea se îmblânzește. Brusc îmi sare 
somnul. Pentru că numai cu tine viaţa mea ar putea fi senină, 
promițătoare, aducătoare de proiecte, de călătorii, de soare și 
de râsete de copii. Presimt că există o cărare îngustă spre 
fericire, dar nu o voi putea străbate decât alături de tine. Nu știu 
prin ce magie, toată suferinţa, toată tina, negreala pe care le 
port în mine din copilărie se șterg de îndată ce suntem 
împreună. Și știu că fără tine voi fi mereu singură. 

Te-am zărit dintr-odată, Thomas, dar iluzia s-a risipit la fel de 
repede pe cât a apărut, căci înțeleg că nu ai venit pentru mine. 
Te aud urcând scările și intrând în camera ei. Nu mai vii 
niciodată pentru mine. Vii pentru Cealaltă. Pentru £a. De fiecare 
dată pentru Ea. 

O cunosc pe Vinca mai bine decât tine. Știu că are chestia 
asta în privire, în felul în care se mișcă, în felul în care-și dă o 
șuviţă de păr după ureche sau întredeschide ușor gura pentru a 
zâmbi fără să zâmbească. Și mai știu că chestia asta nu e doar 
nefastă, ci și mortala. Și mama o avea: un soi de aură mortală 
care-i înnebunește pe bărbaţi. Nu știi, dar când ea ne-a părăsit, 
tata a încercat să se omoare. S-a înfipt de bunăvoie în armătura 
ruginită a unui bloc de beton. Din cauza asigurărilor, am 
susținut mereu că a fost un accident de muncă, dar a fost o 
tentativă de sinucidere. După toate umilințele la care l-a supus 
mama, nătărăul ăsta spunea că nu poate trăi fără ea și era gata 
să-și lase în voia sorții cei trei copii minori. 

Tu, tu ești diferit, Thomas, dar trebuie să te eliberezi de sub 
această stăpânire înainte să apuce să te distrugă, înainte ca ea 
să te afecteze pentru toată viaţa. 


Baţi la ușa mea și vin să-ţi deschid. 
— Salut, Thomas, zic eu scoțându-mi ochelarii de vedere pe 
care-i am pe nas. 


— Bună, Fanny, am nevoie de ajutorul tău. 

Îmi explici că Vinca se simte rău, că are nevoie de 
supraveghere şi medicamente. Îmi  golești  dulăpiorul 
farmaceutic și mă rogi chiar să-i fac un ceai. Ca o idioată ce 
sunt, tot ce găsesc de spus e că mă ocup eu. Și cum ceai nu mai 
am, Sunt obligată să recuperez un pliculeţ vechi de pe fundul 
coșului de gunoi. 

Numai pentru asta sunt bună, desigur: să fiu la dispoziţia 
Vincăi, micuța pasăre rănită. Drept cine mă iei totuși? Eram 
fericiţi înainte să apară ea și să ne dea viața peste cap! Uite ce 
ne-a făcut! Uite ce mă obligi să fac pentru a-ţi atrage atenţia și 
a te face gelos: tu mă arunci în brațele tuturor tipilor pe care-i 
frecventez. Tu mă obligi să-mi fac rău. 

Înainte de a ieși pe hol îmi șterg lacrimile. Acolo, te izbești de 
mine fără să-ţi ceri scuze, fără să-mi spui niciun cuvânt și cobori 
treptele în goana mare. 


Gata. Sunt în dormitorul Vincăi și mă simt ca o proastă, 
singură cu cana mea de ceai. Nu am auzit ce-aţi vorbit, dar 
intuiesc că ţi-a cântat aceeași partitură. Cea pe care-o are în 
vârful degetelor: manipularea oamenilor din teatrul ei de păpuși, 
pentru a-și atribui rolul de victimă. 

Pun blestemata de cană de ceai pe noptieră și mă uit la 
Vinca. A aţipit. O parte din mine înțelege dorinţa pe care ţi-o 
inspiră. O parte din mine aproape că și-ar dori să se întindă 
alături de ea, să îi mângâie pielea diafană, să-i guste gura roșie, 
buzele conturate, să-i sărute genele lungi, curbate. Dar o altă 
parte din mine o urăște și am o mișcare de recul când, preţ deo 
secundă, imaginea mamei se suprapune peste cea a Vincăi. 


* 


Ar trebui să mă întorc la învățat, dar ceva mă ține în camera 
asta. O sticlă cu votcă pe jumătate plină e pusă pe pervazul 
ferestrei. Trag două înghițituri direct din sticlă. Apoi încep să 
scotocesc, inspectez hârtiile care zac pe birou, frunzăresc 
agenda Vincăi. Deschid dulapurile, încerc câteva ţoale și 
descopăr conținutul dulăpiorului ei de medicamente. Nu sunt 


decât parțial surprinsă să dau de somnifere și anxiolitice. 

Are toată panoplia unei drogate perfecte: Rohypnol, 
Tranxène, Temesta. Dacă ultimele două tuburi sunt aproape 
goale, cutia cu hipnoticul e plină. Mă întreb cum a făcut rost de 
medicamentele astea. Sub ambalaje, descopăr rețete vechi 
făcute de un doctor din Cannes, medicul Frederic Rubens. E 
limpede că doctorașul ăsta prescrie drogurile de parcă ar fi 
bomboane. 

Cunosc proprietățile Rohypnolului. Substanţa lui activă, 
flunitrazepam, este prescrisă pentru vindecarea insomniilor 
severe, dar cum dă dependenţă și afectează calitatea vieţii, 
utilizarea lui trebuie limitată în timp. Nu este un medicament pe 
care să-l iei cu ușurință pentru o perioadă îndelungată. Știu că, 
în combinaţie cu alcoolul sau cu morfina, produsul este folosit ca 
să te droghezi. Nu am luat niciodată, dar am auzit că efectele 
sunt devastatoare: pierderea controlului, comportament eratic și 
de cele mai multe ori absenţa totală a amintirilor. Unul dintre 
profii noștri de la facultate, medic de urgente, ne-a spus că din 
ce în ce mai mulți pacienţi sunt aduși cu supradoză și că 
Rohypnolul este folosit de violatori pentru a înfrânge 
împotrivirea victimelor și pentru a le face să-și piardă memoria. 
Circulă și o poveste: la o petrecere rave din zona rurală de lângă 
Grasse, o fată care a luat o doză puternică și-a dat foc, apoi s-a 
aruncat de pe faleză. 

Sunt atât de epuizată, că gândurile mele nu mai sunt limpezi. 
O clipă, fără să știu de unde-mi vine, cochetez cu ideea de a 
dizolva comprimatele de benzodiazepină în ceai. Nu vreau să o 
omor pe Vinca. Aș vrea doar să dispară din viaţa mea și a ta. De 
multe ori visez că o izbește o mașină în mijlocul drumului sau că 
se sinucide. Nu vreau s-o omor, dar răstorn un pumn de pastile 
în palmă. Și din palmă, le răstorn în cana încinsă. Nu durează 
decât câteva secunde, ca și cum m-aș dedubla, ca și cum aș fi în 
afara scenei și altcineva, nu eu, ar săvârși acest gest. 

Închid ușa și mă întorc în dormitorul meu. Nu mă mai ţin pe 
picioare. De data asta, oboseala mă doboară. Mă întind și eu în 
patul meu. lau atlasul și fișele de anatomie. Trebuie să lucrez, 
să mă concentrez asupra cursurilor, dar ochii mi se închid 
singuri și mă fură somnul. 

Când mă trezesc, e întuneric beznă. Sunt udă leoarcă, de 
parcă aș fi avut o febră puternică. Radioul cu ceas arată o 


jumătate de oră peste miezul nopţii. Nu îmi vine să cred că am 
dormit așa, dintr-odată, opt ore. Nu știu dacă te-ai întors între 
timp, Thomas. Și nu știu ce face Vinca. 

Cuprinsă de o spaimă retrospectivă, mă duc să bat la ușa ei. 
Cum nu primesc răspuns, îmi iau inima-n dinţi și intru în cameră. 
Cana de ceai de pe noptieră e goală. Vinca doarme în 
continuare, tot în poziţia în care am lăsat-o. Sau cel puţin asta 
încerc să mă conving, dar când mă aplec spre ea, constat că e 
rece și nu mai respiră. Inima îmi stă în loc, o undă de șoc mă 
inundă. Mă prăbușesc. 

Poate că povestea era deja scrisă. Poate că dintru început 
lucrurile trebuiau să se termine așa: în moarte și în frică. Știu 
care e următorul pas: să o termin și eu cu viaţa. Să scap o dată 
pentru totdeauna de suferința asta insidioasă care s-a lipit de 
mine de prea multă vreme. Deschid larg fereastra cămăruţei. 
Frigul îngheţat mă înghite, mă mușcă, mă devorează. Mă sui pe 
pervaz ca să sar, dar nu izbutesc să îmi duc gestul până la 
capăt. Este ca și cum Noaptea, după ce m-a adulmecat, nu mai 
vrea să știe de mine. Ca și cum moartea însăși nu ar avea 
vreme de pierdut cu neînsemnata și mărunta mea persoană. 

Năucită, traversez campusul ca un zombi. Lacul, piaţa 
Castanilor, clădirile administrative. Totul e negru, stins, fără 
viaţă. Mai puţin biroul mamei tale. Și tocmai pe ea o caut. Îi 
disting silueta prin geam. Mă apropii. E în toiul unei discuţii cu 
Francis Biancardini. Când mă zărește, își dă imediat seama că s- 
a întâmplat ceva grav. lese împreună cu Francis în întâmpinarea 
mea. Nu mă mai ţin pe picioare. Mă prăbușesc în brațele lor și le 
povestesc tot. Fraze incoerente, întretăiate de suspine. Inainte 
de a anunţa Urgenţele, se năpustesc în dormitorul Vincăi. 
Francis inspectează corpul primul. Cu un semn din cap, confirmă 
că nu are rost să sune după ajutor. 

În acest moment leșin. 


Când îmi recapăt cunoștința, sunt întinsă pe canapeaua din 
biroul mamei tale, cu o pătură pe genunchi. 

Annabelle e la căpătâiul meu. Calmul ei mă surprinde, dar 
mă linişteşte. Mereu am prețuit-o. De când o cunosc, a fost 
foarte generoasă și foarte binevoitoare cu mine. M-a susţinut și 


m-a ajutat în demersurile mele. Mulțumită ei am putut obține un 
dormitor universitar. Mi-a dat încredere să îndrăznesc să fac 
studiile astea de medicină, ba chiar m-a consolat când tu te-ai 
îndepărtat de mine. 

Vrea să știe dacă mă simt mai bine și îmi cere să-i povestesc 
exact ce s-a întâmplat. 

— Și mai ales să nu uiţi niciun detaliu. 

Mă supun și reiau înlănţuirea fatală care a dus la moartea 
Vincăi. Gelozia mea, accesul meu de nebunie, supradoza de 
Rohypnol. Când încerc să îmi justific gestul, ea îmi pune un 
deget pe buze. 

— Regretele tale nu o vor aduce înapoi. E posibil să fi văzut și 
altcineva în afară de tine cadavrul Vincăi? 

— Poate Thomas, dar nu cred. Suntem singurele din clădire 
care nu au plecat în vacanţă. 

Ea îmi pune mâna pe braţ, încearcă să-mi prindă privirea și 
rostește cu gravitate: 

— Fanny, clipele care vor urma vor fi cele mai importante din 
viaţa ta. Nu numai că va trebui să iei o decizie dificilă, dar va 
trebui să o iei repede. 

Nu-mi iau ochii de la ea și nu-mi pot imagina ce are să-mi 
spună. 

— Ai de făcut o alegere. Prima variantă e să chemăm poliția 
și să le povestești adevărul. Din seara asta vei dormi într-o 
celulă. In timpul procesului, partea civilă și opinia publică te vor 
face bucăţi. Presa o să se dea în vânt după povestea asta. Vei fi 
scorpia mizerabilă, diabolică și geloasă, monstrul care și-a ucis 
cu sânge rece cea mai bună prietenă, regina liceului, cea pe 
care toată lumea o adora. Ești majoră, așa că vei primi o 
detenţie lungă. 

Sunt dărâmată, dar Annabelle mai bate un cui. 

— Când vei ieși din închisoare, vei avea treizeci și cinci de ani 
și pentru tot restul zilelor tale vei purta eticheta de „ucigașă”. 
Cu alte cuvinte, viaţa ta e terminată înainte de a fi apucat să 
înceapă. In seara asta ai pășit într-un iad din care nu vei mai ieși 
niciodată. 

Am impresia că mă înec. Că am primit o lovitură în cap, că 
inhalez apă și nu mai pot respira. Rămân tăcută o bună bucată 
de vreme, apoi îngaim: 

— Care e a doua posibilitate? 


— Te lupţi să ieși din iad. Sunt gata să te ajut să reușești. 

— Nu văd cum. 

Mama ta se ridică de pe scaun. 

— Asta nu e în mod direct problema ta. Mai întâi cadavrul 
Vincăi trebuie să dispară. Cât despre restul, cu cât știi mai puţin, 
cu atât va fi mai bine pentru tine. 

— Dar un cadavru nu poate fi făcut să dispară așa, cu una, cu 
două. 

În clipa asta, în încăpere intră Francis, care pune pe măsuţa 
joasă un pașaport și o carte de credit. Ridică receptorul, 
formează un număr și comută pe speaker: 

— Hotelul Sainte Clotilde, bună seara. 

— Bună seara, aș vrea să știu dacă aveţi o cameră liberă 
pentru mâine seară, pentru două persoane. 

— Mai avem una, dar e ultima, îl anunţă hotelierul, apoi îi 
spune tariful. 

Satisfăcut, Francis îi răspunde că o ia. Face rezervarea pe 
numele lui Alexis Clement. Mama ta mă privește și îmi dă de 
înțeles că mașinăria e amorsată și nu așteaptă decât semnalul 
meu pentru a continua. 

— Te las să te gândești două minute, îmi spune ea. 

— Nu am nevoie de două minute ca să aleg între iad și viaţă. 

Din privirea ei îmi dau seama că este răspunsul pe care-l 
aștepta. Se așază din nou alături de mine și mă cuprinde pe 
după umeri. 

— Trebuie să înţelegi un lucru. Lucrurile n-au cum să 
funcţioneze decât dacă faci întocmai ceea ce îţi spun. Fără 
întrebări, fără să cauţi nici motive, nici explicaţii. E singura 
condiţie și nu e negociabilă. 

Încă nu știu cum ar putea funcţiona un asemenea plan, dar 
am senzaţia incredibilă că Annabelle și Francis au situaţia sub 
control și pot repara ireparabilul. 

— Dacă faci fie și cea mai mică greșeală, s-a terminat, mă 
avertizează cu seriozitate Annabelle. Nu numai că vei ajunge la 
închisoare, dar ne vei trage după tine și pe mine, și pe Francis. 

Încuviinţez în tăcere, apoi întreb ce trebuie să fac. 

— Deocamdată, planul e să te duci să dormi ca să fii în formă 
mâine, îmi răspunde ea. 


Vrei să știi ce-i mai aiurea? Am dormit foarte bine în noaptea 
aceea. 

A doua zi când m-a trezit, mama ta era îmbrăcată cu blugi și 
o geacă bărbătească. Își adunase părul într-un coc pe care-l 
făcuse dispărut sub o șapcă cu cozoroc. Șapca unui club german 
de fotbal. Când mi-a întins o perucă roșcată și puloverul roz cu 
picățele albe al Vincăi, am înţeles care era planul ei. Era ca 
exerciţiile acelea de improvizație pe care ne punea să le facem 
la clubul de teatru, când ne cerea să intrăm în pielea altcuiva. 
Uneori, aceasta era chiar metoda ei de a distribui rolurile într-o 
piesă. Numai că, de astă dată, improvizaţția nu avea să dureze 
cinci minute, ci o zi întreagă, și nu jucam pentru un rol într-o 
piesă, ci îmi jucam viaţa. 

Și astăzi îmi amintesc ce am simţit când am tras pe mine 
hainele Vincăi și mi-am pus peruca. Un sentiment de 
plenitudine, de excitație și de împlinire. Eram Vinca. Aveam 
ușurința ei, nonșalanţa și un soi de frivolitate elegantă care erau 
ale ei și numai ale ei. 

Mama ta s-a instalat la volanul Alpinei și am părăsit 
campusul. Am lăsat jos geamul ca să salut paznicul când a 
ridicat bariera, am făcut un semn celor doi tipi de la salubritate 
care făceau curat în intersecţie. Când am ajuns la gara din 
Antibes, am constatat că, pentru a acoperi anulările din ajun, 
SNCF alocase un tren suplimentar cu destinaţia Paris. Mama ta a 
cumpărat două bilete. Călătoria spre capitală s-a terminat cât ai 
clipi din ochi. M-am plimbat prin toate vagoanele, suficient cât 
să fiu observată și oamenii să își amintească vag de mine, dar 
fără să rămân prea mult în același loc. Când am ajuns la Paris, 
mama ta mi-a spus că a ales hotelul din rue Saint-Simon pentru 
că stătuse acolo cu șase luni în urmă și hotelierul de noapte era 
un tip în vârstă, ușor de păcălit. Prin urmare, când am ajuns 
acolo în jurul orei 22:00, am cerut să plătim camera în avans, 
pretextând că intenţionam să plecăm a doua zi în zori. Am lăsat 
suficiente indicii în urma noastră pentru a lăsa să se creadă că 
Vinca a fost cu adevărat aici. Eu am avut ideea de a comanda 
Cherry Coke; mama ta a fost cea care a avut iniţiativa de a uita 
o trusă de toaletă cu o perie de păr cu ADN-ul Vincăi. 

Și vrei să știi care-i cea mai mare nebunie? Ziua aceea - pe 
care am încheiat-o cu două beri și o pastilă de Rohypnol - a fost 


una dintre cele mai îmbătătoare zile din viața mea. 


* 


Coborârea, întoarcerea pe pământ a fost pe măsura agitației. 
A doua zi dimineață, totul redevenise mohorât și îngrijorător. 
Era să clachez de cum m-am trezit. Nu mă vedeam trăind nici 
măcar o zi în plus cu vina aceea și cu dezgustul acela față de 
mine însămi. Dar îi promisesem mamei tale că aveam să merg 
până la capăt. Îmi stricasem deja viaţa, nu aveam de gând să o 
trag și pe ea după mine în prăpastie. La primele licăriri ale 
zorilor am părăsit hotelul și am luat metroul. Linia 12 mai întăi, 
din rue Bac până la Concorde, apoi 1, direct până la gara Lyon. 
În ajun, Annabelle îmi cumpărase un bilet până la Nisa. Mai 
târziu, ea urma să meargă la gara Montparnasse, să prindă 
trenul care avea să o ducă la Dax, în Landes. 

Într-o cafenea din faţa gării mi-a mărturisit că de acum va 
urma greul: va trebui să învăţ să trăiesc cu ceea ce am făcut. 
Dar a adăugat imediat că nu avea nicio îndoială că eram în stare 
de asta, pentru că eram o luptătoare, la fel ca ea, și că luptătorii 
erau singurii oameni pe care ea îi respecta. 

Mi-a amintit că pentru femeile ca noi, venite din sărăcie, 
viaţa era un permanent război: trebuia să luptăm pentru toate, 
tot timpul. Că adeseori puternicii și șovăielnicii nu erau așa cum 
credeam noi. Că mulţi oameni duceau în tăcere lupte intime, 
dureroase. Mi-a mai spus că lucrul cu adevărat dificil este să știi 
să minţi pe termen lung. Și că, pentru a-i minţi credibil pe 
ceilalți, mai întâi trebuie să te minţi pe tine însăți. 

Există un singur mod de a minţi, Fanny, şi acesta este 
negarea adevărului: adevărul trebuie să fie exterminat prin 
minciună până ce minciuna devine adevărul însuși. 

Annabelle m-a condus pe peron până la vagonul meu și m-a 
îmbrățișat. Ultimele cuvinte pe care mi le-a spus au fost că se 
poate trăi cu amintirea sângelui. Ştia prea bine, căci trecuse ea 
însăși prin experiența asta. Și a plecat, lăsându-mi spre 
meditaţie următoarea frază: „Civilizaţia nu-i decât o pojghiţă 
subţire deasupra unui haos clocotitor”. 


14. Explozia 
S-a topit în noapte. Si în clipa-n 
care a știut-o, n-a mai știut de el. 
Jack LONDON 
1. 

Cuprinsă de un soi de febră, Fanny și-a încheiat povestea în 
pragul delirului. Se depărtase de treptele tăiate în piatră și 
stătea în picioare în mijlocul bisericii, la doi pași de a-și pierde 
echilibrul. Văzând-o cum se clatină printre băncile de lemn, m- 
am gândit la ultima pasageră a unei nave în plin naufragiu. 

Nici eu nu eram mai zdravăân. Aproape că nu mai aveam 
suflu. Incasasem toate aceste dezvăluiri ca pe niște upercuturi 
care mă lăsaseră la un fir de par distanţă de KO și de haos. 
Mintea mea era saturată, incapabilă să așeze lucrurile în 
perspectivă. Vinca asasinată de Fanny cu complicitatea mamei 
pentru a face dispărut cadavrul... Nu refuzam adevărul, dar mi 
se părea că nu corespunde deloc cu ceea ce știusem 
dintotdeauna despre caracterul mamei și cel al prietenei mele. 

— Stai, Fanny! 

Tocmai ieșise în goană din biserică. O secundă mai devreme 
părea pe punctul de a se prăbuși, acum gonea ca și cum viaţa ei 
depindea de asta! 

Drace! 

Până ce m-am poticnit eu pe scară și am ieșit în stradă, 
Fanny era deja departe. Am fugit după ea, dar mi-am sucit 
cumplit glezna. Avea un avans prea mare și era mai rapidă 
decât mine. Am traversat satul șchiopătând și am coborât colina 
Vachettes cât de repede am putut. Mi-am găsit mașina cu o 
amendă pe care am mototolit-o, și m-am urcat la volan, neștiind 
exact încotro s-o iau. 

Mama. Trebuia să vorbesc cu mama. Ea era singura care-mi 
putea confirma ceea ce povestise Fanny și mă putea ajuta să 
discern adevărul de fals. Mi-am deschis mobilul pe care-l 
închisesem în biserică. Nu aveam mesaje noi de la tata, ci un 
SMS de la Maxime, care mă ruga să-l sun. M-am executat, 
vârând cheia în contact. 

— Trebuie să vorbim, Thomas. Am descoperit ceva. Ceva 
foarte grav care... 

Simţeam emoția din vocea lui. Nu neapărat teamă, ci o 
vulnerabilitate neprefăcută. 


— Spune-mi. 

— Nu la telefon. Ne întâlnim mai târziu la Cuibul Vulturului. 
Tocmai am ajuns la petrecerea de la Saint-Ex, trebuie să-mi fac 
și eu puţină campanie. 

Pe drum, în liniștea habitaclului Mercedesului, am încercat 
să-mi pun gândurile în ordine. Așadar, în sâmbăta de 19 
decembrie 1992, în campusul liceului Saint-Exupery avuseseră 
loc două crime la interval de câteva ore. Mai întâi Alexis 
Clement, apoi Vinca. Două crime a căror concomitență le-a 
permis mamei și lui Francis să elaboreze un scenariu imbatabil 
pentru a ne proteja pe toți trei: pe Maxime, pe Fanny și pe mine. 
Să ne protejeze făcând mai întâi dispărute cele două cadavre, 
iar după aceea - și aici venea adevărata lovitură de geniu - să 
orienteze toată scena crimei dinspre Coasta de Azur spre Paris. 

Scenariul acesta avea ceva romanesc, alianța părinţilor gata 
să-și asume toate riscurile pentru a ne salva pe noi, micii adulți 
în devenire; dar creierul meu îl refuza, pentru că postula 
moartea Vincăi. 

Recapitulând în gând povestea lui Fanny, m-am decis să sun 
un medic pentru a verifica un aspect care mă intriga. Am 
încercat să îl sun pe medicul meu de familie de la New York, dar 
nu aveam decât numărul de la cabinet, iar acesta nu era deschis 
în weekend. Cum alți medici nu cunoșteam, m-am decis să-l sun 
pe fratele meu. 

A spune că nu ne sunam prea des era un eufemism. Era 
intimidant să fii fratele unui erou. De fiecare dată când vorbeam 
cu el, aveam senzaţia că îi furam un timp pe care l-ar fi putut 
ton ciudat. 

— Salut, frăţioare! a exclamat el. 

Ca de fiecare dată, entuziasmul lui, departe de a fi 
comunicativ, îmi reteza orice elan. 

— Salut, Jérôme, cum mai e viaţa ta? 

— Nu te chinui cu amabilităţile, Thomas. Mai bine spune-mi 
ce pot face pentru tine. 

Măcar astăzi îmi ușura sarcina. 

— Am văzut-o pe mama azi după-amiază. Știai despre 
infarctul ei? 

— Sigur că da. 

— Și de ce nu m-ai anunţat? 


— Ea m-a rugat să nu-ţi spun. Nu voia să te îngrijoreze. 

Ca să vezi... 

— Ai auzit de Rohypnol? 

— Da, sigur că da. E o porcărie, astăzi nici nu se mai prea 
prescrie. 

— Tu ai luat? 

— Nu, dar ce te interesează chestia asta? 

— Pentru un roman la care lucrez. O poveste care se petrece 
în anii 1990. Câte comprimate trebuie să înghiţi pentru ca doza 
să fie mortală? 

— Habar n-am, depinde de dozaj. Majoritatea pilulelor conțin 
1 mg de flunitrazepam. 

— Și? 

— Și aș spune că depinde de organism. 

— Nu prea-mi ești de ajutor. 

— Kurt Cobain a luat când a încercat să se sinucidă. 

— Parcă și-a tras un glonţ în cap. 

— Eu vorbeam despre o tentativă eșuată de sinucidere, care 
a avut loc cu câteva luni înainte. La acea vreme s-au găsit vreo 
cincizeci de capsule în stomacul lui. 

Fanny a vorbit despre un pumn de pastile, așadar departe de 
cincizeci. 

— Și dacă iei în jur de cincisprezece? 

— Ai ameţi complet, poate aproape de comă, mai ales dacă 
le amesteci cu alcoolul. Dar, încă o dată, depinde de dozaj. In 
anii 1990, laboratoarele care îl comercializau făceau și pilule de 
2 mg. În cazul ăsta, cincisprezece pastile și un strop de Jim 
Beam ar fi putut să te trimită direct de-a dreapta Tatălui. 

M-am întors de unde am plecat... 

Mi-a răsărit în minte o întrebare la care nu mă gândisem 
înainte. 

— Ai cunoscut un medic din Cannes care practica în urmă cu 
douăzeci de ani, unul, Frederic Rubens? 

— Doctorul Mabuse! Toată lumea din zonă l-a cunoscut, și nu 
în sensul bun al cuvântului. 

— Mabuse era porecla lui? 

— Mai avea și altele, a chicotit Jérôme. Fredo drogatu’, Fred 
Krueger dealerul... Și drogat, și furnizor. A fost amestecat în 
toate traficurile posibile și imposibile: dopaj, exercitarea fără 
drept a medicinei, trafic de rețete. 


— A fost radiat din ordinul medicilor? 

— Da, dar nu suficient de repede, dacă mă întrebi pe mine. 

— Știi cumva dacă mai locuiește pe Coastă? 

— Cu toate câte și-a injectat, nu avea șanse să 
încărunțească. Rubens a murit încă de pe vremea studenţiei 
mele. Cartea aia ata o să fie un thriller medical? 

2. 

Era aproape noapte când am ajuns la liceu. Bariera automată 
fusese blocată pe deschis. Trebuia doar să te anunți la gardianul 
care verifica dacă numele tău era înscris pe listă. Eu nu eram 
trecut nicăieri, dar tipul mă văzuse cu câteva ceasuri în urmă. 
M-a recunoscut și m-a lăsat să intru, rugându-mă să parchez în 
spaţiul amenajat de lângă lac. 

Noaptea, locul era magnific, mai unitar și mai coerent decât 
sub lumina soarelui. Curăţat de mistral, cerul era limpede și plin 
de stele. Incepând din parcare, lampadarele, flamurile și 
ghirlandele luminoase dădeau campusului un aspect vrăjit și 
îmbiau oaspeţii la distracţie. Existau mai multe petreceri, 
aranjate după promoţii, iar sala de gimnastică o adăpostea pe 
aceea a promoțiilor dintre anii 1990 și 1995. 

Când am ajuns în sală, m-a cuprins o stare de disconfort. 
Eram la limita unui bal mascat, a cărui temă ar fi putut fi cele 
mai proaste ținute din anii 1990. Cvadragenarii își scoseseră din 
dulap converșii, blugii rupţi cu talie înaltă, gecile bomber Schott 
și cămășile din tartan cu carouri mari. Cei mai sportivi purtau 
pantaloni baggy, hanorace Tacchini și pardesiuri Chevignon. L- 
am zărit pe Maxime de departe, îmbrăcat cu un maiou Chicago 
Bulls. Oamenii se îngrămădeau în jurul lui ca și cum ar fi fost 
deja deputat. Numele lui Macron era pe toate buzele. Această 
adunare de antreprenori, de oameni cu profesii liberale și 
profesori nu izbutea încă să conștientizeze că ţara era de acum 
înainte condusă de un președinte care avea mai puţin de 
patruzeci de ani, vorbea engleza, știa cum funcţionează 
economia și își afișa în mod pragmatic voința de a depăși 
vechile clivaje ideologice. Dacă într-o bună zi ceva trebuia să se 
schimbe în această ţară, asta trebuia să se întâmple acum sau 
nu se va întâmpla niciodată. 

Maxime mi-a făcut un semn cu mâna de îndată ce m-a 
reperat: zece minute? Am încuviinţat din cap și, până atunci, m- 
am pierdut în mulţime. Am traversat sala până la bufetul care, 


în mod ironic, era lipit de zidul în care de douăzeci și cinci de ani 
putrezeau cadavrul lui Alexis Clement și cel al Vincăi. Acum era 
decorat cu ghirlande și postere vechi. La fel ca dimineață, nu m- 
a încercat nicio stânjeneală aparte. Niciun fel de energii 
negative. Dar știam că creierul meu pusese la lucru toate 
apărările posibile pentru a refuza moartea Vincăi. 

— Vă servesc cu ceva, domnule? 

Mulţumesc, Doamne, de data asta aveau și alcool. Ba chiar și 
un barman care pregătea cocteiluri la cerere. 

— Îmi puteţi face un caipirinha, vă rog? 

— Cu plăcere. 

— Faceți două, a răsunat o voce în spatele meu. 

M-am întors și l-am recunoscut pe Olivier Mons, soțul lui 
Maxime, care conducea mediateca municipală din Antibes. L-am 
felicitat pentru drăgălășenia fetițelor lor și am depanat 
împreună câteva povești din „vremurile bune de odinioară, care 
nu au fost chiar așa de bune”. Deși eu mi-l aminteam ca un 
intelectual plin de ifose, omul se dovedea a fi fermecător și plin 
de umor. După două, trei minute de conversație, mi-a mărturisit 
că de câteva zile îl simţea pe Maxime foarte preocupat. Era 
sigur că îi ascundea cauza reală a frământărilor sale și la fel de 
sigur era că eu știam despre ce era vorba. 

M-am hotărât să fiu pe jumătate sincer și i-am spus că, în 
contextul apropiatelor alegeri, inamicii lui Maxime încearcă să 
scoată cadavre din dulap ca să-l descurajeze să candideze. Am 
fost destul de vag, evocând de la distanţă preţul pe care trebuie 
să-l plătești dacă vrei să intri în politică. L-am asigurat că mă 
aflam acolo pentru a-l ajuta și că în curând toate aceste 
ameninţări aveau să fie o amintire îndepărtată. 

Și Olivier m-a crezut. Una dintre ciudăţeniile vieţii. Cu toate 
că eram neliniștit din fire, aveam strania putere de a fi capabil 
să încurajez oamenii. 

Barmanul ne-a servit băuturile și, după ce am ciocnit, ne-am 
distrat puţin privind ţinutele invitaţilor. În privinţa asta, și eu, și 
Olivier, rămăseserăm sobri. Dar nu se putea spune asta despre 
toată lumea. Multe dintre femei aveau în mod clar nostalgia 
epocii în care topurile lăsau buricul la vedere. Altele purtau 
pantaloni scurți din blugi, rochii cu bretele peste tricouri, coliere 
la baza gâtului sau eșarfe legate de curelele genţilor. Din 
fericire, nimeni nu a îndrăznise să încerce platformele Buffalo cu 


tocuri. Ce sens aveau toate astea? Se distrau pur și simplu sau 
încercau să regăsească ceva din tinereţea pierdută? 

Ne-am comandat alte două cocteiluri. 

— De data asta nu vă mai zgârciţi cu cachaça! m-am plâns 
barmanului. 

Omul m-a luat în serios și ne-a pregătit câte o băutură foarte 
tare. L-am salutat pe Olivier și, cu cocteilul în mână, am mers pe 
terasa pe care se adunaseră fumătorii. 

3. 

Petrecerea era la început, dar un tip vindea deja în văzul 
tuturor, în spatele sălii, cocaină și alte porcării. Exact lucrurile 
de care am fugit toată viaţa. Stephane Pianelli, îmbrăcat cu o 
haină de piele jerpelită și cu un tricou Depeche Mode, stătea 
sprijinit de balustradă, vapând și sorbind o bere fără alcool. 

— Până la urmă nu te-ai mai dus la concert? 

A făcut un semn din cap spre un puștan de cinci ani care se 
juca ascunzându-se pe sub mese. 

— Ai mei ar fi trebuit să aibă grijă de Ernesto, dar a intervenit 
ceva în ultimul moment, mi-a explicat el, suflând un nor de aburi 
cu miros de turtă dulce. 

Obsesia lui Pianelli era vizibilă până și în prenumele pe care i- 
| dăduse fiului. 

— Tu ai ales prenumele Ernesto? Ca în Ernesto Guevara? 

— Da, de ce? Nu-ţi place? m-a întrebat el, ridicând 
ameninţător dintr-o sprânceană. 

— Ba da, ba da, m-am grăbit să-i răspund ca să nu-l ofensez. 

— Maică-sa zicea că prea sună a clișeu. 

— Cine-i maică-sa? 

Chipul lui a căpătat o expresie ermetică. 

— Nu o cunoști. 

Pianelli mă făcea să râd. | se părea legitim să te intereseze 
viaţa privată a oamenilor, cu condiţia să nu fie a lui. 

— E Celine Feulpin, nu? 

— Da, eae. 

Mi-o aminteam foarte bine. O fată din clasa terminală A, 
foarte pornită împotriva nedreptăţilor și mereu implicată în 
mișcările greviste ale liceenilor. Versiunea feminină a lui 
Stéphane, pe care l-a și urmat la facultatea de Litere. În 
mișcarea de extremă stânga, au dus împreună multe bătălii 
pentru drepturile studenților și ale minorităţilor. M-am întâlnit 


recent cu ea, cu doi sau trei ani în urmă, într-un zbor New York- 
Geneva. Metamorfozată. Avea o geantă Lady Dior și era însoţită 
de un medic elveţian, de care părea foarte îndrăgostită. Am 
schimbat câteva cuvinte și mi s-a părut că e fericită și împlinită, 
dar m-am ferit să îi spun asta lui Pianelli. 

— Am câteva chestii pentru tine, a zis el pentru a schimba 
subiectul. 

A făcut un pas în lateral și fața lui a fost brusc luminată de 
becurile albe ale ghirlandei luminoase. Și el avea cearcăne și 
ochii injectaţi, ca și cum n-ar fi dormit de foarte multă vreme. 

— Ai obţinut informaţiile despre finanţarea lucrărilor liceului? 

— Nu tocmai. Mi-am pus stagiarul să se ocupe de asta, dar 
secretul e bine păzit. O să te contacteze când va găsi ceva. 

Și-a căutat fiul din priviri și i-a făcut un semn. 

— În schimb, am putut arunca o privire peste proiectul final. 
Lucrările sunt într-adevăr faraonice. Unele chestii extrem de 
scumpe au o utilitate pe care eu, unul, nu reușesc să o sesizez. 

— La ce te referi? _ 

— Proiectul unui parc imens cu trandafiri: Grădina Ingerilor. 
Ai auzit de așa ceva? 

— Nu. 

— E demenţial. Au ambiția să construiască un loc de 
reculegere care să se întindă de la actualul câmp de lavandă 
până încolo, la lac. 

— Cum adică un loc de reculegere? 

A ridicat din umeri. 

— Așa mi-a zis stagiarul la telefon. Nu am înțeles prea bine 
totul, dar mai am ceva pentru tine. 

A adoptat un aer misterios și a scos din buzunar o foaie de 
hârtie pe care măzgălise câteva notițe. 

— Am văzut raportul poliţiei despre moartea lui Francis 
Biancardini. A fost tăbăcit rău, săracul de el. 

— A fost torturat? 

În ochi i s-a aprins o scânteie răutăcioasă. 

— Da, urât tare. După mine, asta susţine teza reglării de 
conturi. 

Am suspinat: 

— Dar ce reglare de conturi, Stephane? Tot povestea aia a ta 
cu mafia și spălarea de bani? Dar gândește-te câteva clipe, ce 
naiba! Chiar dacă Francis lucra pentru ei - ceea ce eu nu cred - 


de ce l-ar fi eliminat? 

— Poate a încercat să-i înșele pe tipii din 'Ndragheta. 

— Dar de ce? Avea șaptezeci și patru de ani și o grămadă de 
bani. 

— Pentru cei de-alde el, niciodată nu ai destul. 

— Las-o baltă, e o prostie prea mare. Chiar a încercat să scrie 
numele agresorului cu litere de sânge? 

— Nu, fata mi-a mărturisit că a inventat amănuntul ăsta ca să 
dea dramatism articolului. Din contra, Francis a încercat să sune 
pe cineva exact înainte de a muri. 

— Se știe cine era? 

— Da. Mama ta. 

Am rămas stană de piatră, încercând totuși să dezamorsez 
bomba pe care tocmai o armase: 

— Logic. Sunt vecini și se cunosc de-o viaţă. 

A încuviințat din cap, dar ochii lui spuneau: n-ai decât să zici 
ce vrei, amice, dar pe mine nu mă duci cu preșu'. 

— Se știe dacă a răspuns? 

— Va trebui să o întrebi pe ea. 

Și-a terminat berea fără alcool. 

— Hai, ne ducem acasă, mâine avem antrenament la fotbal, 
a spus ducându-se să-și ia fiul. 

Am aruncat o privire prin sală. Maxime era în continuare 
înconjurat de mica lui curte. În capătul celălalt al terasei fusese 
instalat un al doilea bar - un fel de cazinou clandestin - care 
servea shoturi de votcă. 

Am luat un pahar (votcă cu mentă), apoi un altul (votcă cu 
lămâie). Nu era prea înţelept, dar nu aveam nici copil de dus 
acasă, nici antrenament de sport a doua zi. Și nici nu-mi plăcea 
berea fără alcool sau sucul de spanac. Și cum săptămâna 
următoare puteam să fiu în închisoare... 

Trebuia neapărat să o găsesc pe mama. De ce a fugit? Se 
temea că aveam să aflu adevărul? Se temea ca nu cumva să 
îndure aceleași atrocități ca Francis? 

Un al treilea shot de vodcă (cu cireșe), pentru a mă convinge 
că aveam să gândesc mai bine în stare de ebrietate. Pe termen 
lung, sigur că ideea asta e greșită, dar, până se instalează beţia, 
există uneori o scurtă perioadă de euforie, un moment în care 
ideile se ciocnesc și în care, înainte de marele haos mintal, se 
produce o mică scânteie. Mama luase mașina mea închiriată. Un 


vehicul în mod cert dotat cu GPS. Poate aș putea să sun la 
agenţie, să pretind că mi s-a furat mașina și să cer să fie 
localizată? Era fezabil, numai că era sâmbătă seara și nu avea 
cum să fie prea ușor. 

Un ultim shot de votcă (orange), să am pentru drum. Creierul 
meu se învârtea cu toată viteza. Era ameţitor, numai că nu avea 
să dureze. Din fericire, mi-a venit o idee destul de ingenioasă. 
Dacă încercam pur și simplu să îmi localizez iPad-ul care 
rămăsese în mașină? Sistemul modern de urmărire o permitea. 
Am pornit aplicaţia de pe telefon. Corect setată, chestia era 
destul de eficientă și de cele mai multe ori dădea rezultate. Am 
introdus coordonatele - e-mailul meu și o parolă - și mi-am ţinut 
răsuflarea. Pe ecran a început să clipească un punct micuţ. Am 
mărit harta cu două degete. Dacă tableta mea era în continuare 
în mașină, însemna că aceasta se afla în vârful sudic al Cap 
d'Antibes, într-un loc pe care-l cunoșteam: în parcarea plajei 
Keller, unde își lăsau mașinile clienţii restaurantului sau turiștii 
care doreau să se plimbe pe litoral. 

L-am sunat imediat pe tata. 

— Am găsit mașina mamei! 

— Cum ai reușit? 

— Te scutesc de detalii, dar e în parcarea Keller. 

— Ce naiba să facă Annabelle acolo? 

Din nou, l-am simţit peste măsură de îngrijorat și am înţeles 
că îmi ascundea ceva. A negat vehement, obligându-mă să ridic 
tonul: 

— Mă scoţi din sărite, Richard! Mă suni că ai o problemă, dar 
nu ai încredere în mine. 

— Bine, ai dreptate, a recunoscut el. Când a plecat, mama ta 
a luat ceva cu ea... 

— Ce a luat? 

— Una din puștile mele de vânătoare. 

O prăpastie s-a deschis sub picioarele mele. Nu mi-o 
închipuiam pe mama cu o armă. Am închis trei secunde ochii și 
în mintea mea s-a înfiripat o imagine. Contrar celor pe care îmi 
doream să le cred, mi-o închipuiam foarte bine pe Annabelle cu 
o pușcă de vânătoare. 

— Ştie să o folosească? l-am întrebat pe tata. 

— Acum plec la Cap d'Antibes, mi-a zis el în loc de răspuns. 

Nu eram sigur că era o idee prea bună, dar nu vedeam ce 


altceva am putea face. 

— Am ceva de terminat și ne întâlnim acolo. Bine, tată? 

— Bine. Dar vino repede. 

Am închis și m-am întors în sală. Atmosfera se schimbase. 
Sub efectul dezinhibant al alcoolului, invitaţii începuseră să se 
relaxeze. Muzica era tare, aproape asurzitoare. L-am căutat fără 
succes pe Maxime. Mi-am dat seama că ieșise și probabil mă 
aștepta afară. 

Cuibul Vulturului, desigur... 

Am plecat de la sală și m-am lăsat îndrumat de lumina 
felinarelor. Ajuns la poalele pintenului stâncos, am ridicat capul 
și am zărit vârful unei ţigări care ardea în noapte. Maxime, cu 
coatele sprijinite de balustrada balconului, mi-a făcut semn cu 
mâna. 

— Ai grijă la urcare! mi-a strigat. Noaptea e ceva de groază. 

Prudent, am aprins lanterna telefonului ca să văd pe unde 
calc și am început să urc spre el. Mi-am adus aminte imediat de 
glezna pe care mi-o scrântisem la biserică. Fiecare pas mă costa 
scump. În timp ce mă căţăram pe bolovani, mi-am dat seama că 
vântul care bătuse puternic dimineaţă se oprise. Cerul era 
acoperit, nu se vedea nicio stea. Eram pe la jumătatea urcușului 
când un țipăt teribil m-a făcut să ridic capul. Pe fundalul cenușiu 
se detașau două siluete. Una era a lui Maxime, cealaltă a unui 
necunoscut care încerca să-l azvârle peste balustradă. Am urlat 
și am luat-o la fugă, să-mi ajut prietenul, dar, când am ajuns eu 
sus, era deja prea târziu. Maxime se prăbușise de la o înălțime 
de zece metri. 

Am pornit în urmărirea agresorului, dar cu glezna mea sucită 
nu am putut ajunge prea departe. Când m-am întors, un grup de 
petrecăreţi se apropiaseră de trupul lui Maxime și sunau după 
ajutor. 

Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Câteva secunde mi s-a părut 
că zăresc fantoma Vincăi umblând printre foștii elevi. Apariție 
diafană și magnetică, tânăra se confunda cu noaptea, îmbrăcată 
cu o rochie scurtă și subţire, o geacă neagră, ciorapi de plasă și 
ghete din piele. 

Dincolo de toate așteptările, spectrul părea mai viu decât toţi 
oamenii din jurul său. 


Annabelle 

Sâmbătă, 19 decembrie 1992 

Mă numesc Annabelle Degalais. M-am născut în ltalia la 
sfârșitul anilor 1940, într-un cătun din Piemont. La școală, copiii 
mă porecleau „austriacă”. Astăzi, la liceu, pentru elevi și 
profesori sunt „doamna directoare”. Mă numesc Annabelle 
Degalais și, înainte de sfârșitul serii, voi deveni o ucigașă. 

Totuși, nimic din acest sfârșit de după-amiază nu anunţă 
sfârșitul tragic al acestei prime zile de vacanță. Soţul meu, 
Richard, a plecat cu doi din cei trei copii ai noștri, lăsându-mă 
singură la cârma liceului. Sunt pe baricade de la primele ore ale 
dimineții, dar îmi place acţiunea și puterea de a decide. 
Intemperiile au dat peste cap viaţa locală și au provocat o 
confuzie incredibilă. Abia pe la 6 seara pot răsufla și eu. Cum 
termosul meu e gol, mă duc să-mi iau un ceai de la automatul 
din cancelarie. Abia apuc să mă ridic de pe scaun că ușa biroului 
meu se deschide și în încăpere intră o tânără, fără a fi așteptat 
să fie poftită înăuntru. 

— Bună ziua, Vinca. 

— Bună ziua. 

O privesc pe Vinca Rockwell cu un început de teamă. În ciuda 
frigului, nu are pe ea decât o rochiţă din tartan, o geacă de piele 
și botine cu tocuri înalte. Îmi dau imediat seama că e complet 
drogată. 

— Ce pot face pentru tine? 

— Să îmi mai daţi șaptezeci și cinci de mii de franci. 

O cunosc bine pe Vinca și o apreciez, chiar dacă știu că fiul 
meu e îndrăgostit de ea și suferă. E una dintre fetele mele de la 
clubul de teatru. Una dintre cele mai talentate. Deopotrivă 
cerebrală și senzuală, are o latură misterioasă, care o face 
foarte interesantă. E cultivată, artistă, sclipitoare. Mi-a dat deja 
să ascult cântecele folk pe care le-a compus. Refrene elegante, 
de o frumusețe mistică, influențate de PJ Harvey și Leonard 
Cohen. 

— Șaptezeci și cinci de mii de franci? 

Îmi întinde un plic cartonat și, fără să aștepte invitaţia, se 
prăbușește în fotoliul din faţa mea. Deschid plicul și mă uit la 
fotografii. Sunt surprinsă fără a fi surprinsă. Nu sunt afectată, 
căci toate deciziile pe care le-am luat în viața mea răspund unui 
singur obiectiv: să nu fiu niciodată vulnerabilă. Aceasta este 


forța mea. 

— Nu pari să te simţi prea bine, Vinca, îi spun întinzându-i 
plicul. 

— Dumneavoastră nu o să vă simţiţi bine când o să arăt 
părinţilor elevilor fotografiile astea cu porcul vostru de soț. 

O văd cum tremură. Pare deopotrivă febrila, excitată și 
epuizată. 

— Și de ce vrei să îţi mai dau șaptezeci și cinci de mii de 
franci? Richard ţi-a dat deja bani? 

— Mi-a dat o sută de mii de franci, dar nu îmi ajunge. 

Familia lui Richard nu a avut niciodată un sfant. Toţi banii din 
căsnicia noastră sunt ai mei. Îi am de la tatăl meu adoptiv, 
Roberto Orsini, care a construit cu mâinile lui vile pe toată 
coasta mediteraneeană. 

— Nu am banii ăştia la mine, Vinca. 

Încerc să câștig timp, dar ea nu se lasă intimidată. 

—  Descurcaţi-vă! Vreau banii înainte de sfârșitul 
weekendului. 

Îmi dau seama că fata e și rătăcită, și incontrolabilă. Fără 
îndoială a amestecat alcoolul cu cine știe ce pastile. 

— Nu primești nimic, îi spun cu brutalitate. Nu am decât 
dispreț pentru șantajiști. Richard a fost fraier că ţi-a dat banii. 

— Foarte bine, dumneavoastră aţi vrut-o! mă amenință ea, 
după care se ridică și trântește ușa. 


* 


Rămân câteva clipe așezată la birou. Mă gândesc la fiul meu, 
care e nebun după fata asta și e pe punctul de a-și peste cap 
toată situația şcolară din cauza ei. Mă gândesc la Richard, care 
nu gândeşte decât cu fundul. Mă gândesc la familia mea pe care 
trebuie să o protejez și mă gândesc la Vinca. Știu exact de unde 
îi vine aura asta înveninată. Din imposibilitatea noastră, a 
tuturor, de a ne imagina pe noi înșine ma; târziu. Ca și cum ea 
nu ar fi decât o stea călătoare al cărei destin este să nu 
depășească vârsta de douăzeci de ani. 

După ce cuget îndelung, ies în noapte și înot anevoie prin 
zăpadă până la pavilionul Nicolas de Staël. Trebuie să încerc să 
îi bag minţile în cap. Când îmi deschide ușa dormitorului, își 
închipuie că am venit să-i aduc banii. 


— Ascultă-mă, Vinca. Nu te simţi bine. Am venit să te ajut. 
Explică-mi de ce faci asta. De ce ai nevoie de bani? 

Aici, ea înnebunește brusc și mă ameninţă. li propun să chem 
un doctor sau s-o duc eu la spital. 

— Nu ești în starea ta normală. Găsim noi o soluţie la 
problema ta, ai să vezi. 

Încerc să o calmez, îmi folosesc toată puterea de convingere, 
dar nu am niciun efect asupra ei. Vinca e ca posedată și e în 
stare de orice. Pendulează între lacrimi și rânjete răutăcioase. 
Deodată scoate un test de sarcină din buzunar. 

— Scumpul vostru soţ a făcut asta! 

Pentru prima dată de multă vreme, eu, femeia pe care nimic 
nu o poate atinge, sunt destabilizată. O prăpastie adâncă și 
brutală se cască în mine, fără să știu cum să o opresc. Un 
cutremur lăuntric care mă îngrozește. Văd cum viaţa mea e 
mistuită de flăcări. Viaţa mea și viaţa întregii mele familii. Nu se 
pune problema să stau acolo și să nu fac nimic. Nu pot accepta 
ca toată existența noastră să fie făcută praf și pulbere de 
piromana asta de nouăsprezece ani. Vinca mă tot hărţuiește, 
când zăresc o reproducere după o statuie de Brâncuși. Un cadou 
pe care i l-am cumpărat fiului meu de la Luvru și pe care 
Thomas s-a grăbit să i-l dăruiască. Un văl alb mi se așterne pe 
ochi. Înșfac statueta și o izbesc pe Vinca în cap. Ea se 
prăbușește sub violenţa loviturii ca o păpușă de cârpe. 


* 


Leșinul a durat o bună bucată de vreme, în timpul căreia 
timpul s-a oprit. Nu mai exista nimic. Conștiinţa mea a 
încremenit, la fel ca omătul care a schimbat într-un imens grup 
statuar peisajul de afară. Când am început să îmi vin în simțiri, 
am constatat că Vinca era moartă. Singurul lucru care mi s-a 
impus ca o evidenţă a fost să încerc să câștig timp. Am târât-o 
pe Vinca în patul ei și am culcat-o pe-o parte, ascunzându-i 
rana, apoi am tras cuvertura peste ea. 

Am traversat campusul ca o fantomă, pentru a mă întoarce în 
coconul biroului meu. Așezată în fotoliul meu, am încercat să-l 
sun pe Francis de trei ori, dar nu a răspuns. De data asta chiar 
s-a terminat totul. 

Am închis ochii încercând să mă concentrez, în ciuda 


febrilităţii care mă copleșea. Viața m-a învăţat că multe 
probleme pot fi depășite prin cugetare. Prima idee care mi-a 
venit în minte, cea mai evidentă, a fost că trebuia să scap de 
cadavrul Vincăi înainte să-l găsească cineva. Era posibil, dar 
dificil. Am elaborat o sumedenie de ipoteze și scenarii, dar de 
fiecare dată mă întorceam în același punct și la aceeași 
concluzie: dispariția tinerei moștenitoare Rockwell în perimetrul 
liceului avea să provoace o adevărată undă de șoc. Vor fi puse 
la bătaie toate mijloacele posibile pentru a fi găsită. Poliţia va 
scotoci tot liceul, de la un capăt la altul, va efectua toate testele 
științifice, va interoga elevii, va cerceta în ce anturaje se 
învârtea Vinca. Poate că existau martori ai legăturii ei cu 
Richard. Cel care a făcut fotografiile va ieși și el la lumină, fie 
pentru a continua șantajul, fie pentru a ajuta poliţia. Nu exista 
scăpare. 

Pentru prima dată în viața mea, eram secătuită. Obligată să 
capitulez. Seara, pe la zece, m-am hotărât să chem jandarmii. 
Eram pe punctul de a ridica receptorul când l-am văzut pe 
Francis care străbătea Agora însoţit de Ahmed, îndreptându-se 
spre biroul meu. Și el avea o expresie pe care nu i-o mai 
văzusem niciodată. 

— Annabelle! a strigat el, dându-și imediat seama că era 
ceva în neregulă. 

— Am făcut ceva oribil, am zis eu, refugiindu-mă în brațele 
lui. 


Și îi povestesc teribila mea confruntare cu Vinca Rockwell. 

— Curaj, murmură el când termin. Trebuie să îţi spun și eu 
ceva. 

Mi se pare că sunt la marginea unei prăpăstii pentru a doua 
oară pe ziua asta. Mă sufoc și îmi pierd tot controlul când îmi 
povestește despre uciderea lui Alexis Clement în care sunt 
implicaţi Thomas și Maxime. Îmi spune că, împreună cu Ahmed 
și profitând de lucrările din campus, au zidit cadavrul în zidul din 
sala de sport. Îmi mărturisește că nu avea de gând să îmi spună 
nimic, ca să mă protejeze. 

Mă strânge în brațe și mă asigură că va găsi o soluţie, îmi 
amintește de toate încercările pe care le-am traversat amândoi 


până acum. 


Ideea îi vine mai întâi lui. 

Îmi atrage atenţia că, paradoxal, două dispariţii sunt mai 
puţin îngrijorătoare decât una. Că uciderea Vincăi ar ajuta la 
estomparea celei a lui Alexis și invers, asta dacă vom reuși să le 
legăm cumva destinele. 

Am căutat cel mai bun scenariu vreme de două ceasuri bune. 
l-am povestit de zvonul despre legătura lor. 

l-am spus că fiul meu mi-a povestit despre scrisorile care i-au 
frânt inima și acreditează această variantă. Francis își recapătă 
speranţa, dar nu-i împărtășesc optimismul. Chiar dacă vom reuși 
să facem dispărute cadavrele, ancheta se va concentra în jurul 
liceului, iar presiunea la care vom fi supuși va fi de nesuportat. E 
de acord cu mine, cântărește argumentele pro și contra, ia în 
calcul chiar să ia asupra lui ambele crime și să se denunțe. 
Pentru prima dată în viețile noastre suntem pe punctul de a 
capitula. Nu pentru că ne-ar lipsi voinţa sau curajul, ci pur și 
simplu pentru că există lupte pe care nu le poţi câștiga. 

Deodată, în tăcerea nopţii, un bubuit ne face să tresărim. Ne 
întoarcem amândoi spre fereastră. O fată cu o faţă rătăcită bate 
cu pumnul în geam. Nu e fantoma Vincăi Rockwell care s-a 
întors să ne hărțuiască. E micuța Fanny Brahimi, căreia i-am 
aprobat să rămână în cămin pe durata vacanței. 

— Doamnă directoare! 

Schimb o privire îngrijorată cu Francis. Fanny stă în același 
pavilion cu Vinca. Știu dinainte ce o să-mi spună: a găsit trupul 
neînsuflețit al prietenei ei. 

— S-a terminat, Francis, spun eu. Vom fi obligaţi să chemăm 
poliția. 

Dar ușa biroului meu se deschide și Fanny se prăbușește 
hohotind în braţele mele. În clipa asta încă nu știu că Dumnezeu 
ne-a trimis în prag soluţia la toate problemele noastre. 
Dumnezeul italienilor. Cel la care ne rugam, copii fiind, în micuța 
capelă din Montaldicio. 

— Am omorât-o pe Vinca! se acuză ea. Am omorât-o pe 
Vinca! 


15. Cea mai frumoasă din școală 
Cel mai bun mod de a te apăra 
de ei este să nu fii asemenea lor. 
Marcus AURELIUS 
1. 

Era două dimineața când am ieșit de la secția de urgente a 
spitalului din Fontonne. Cu ce seamănă mirosul morții? Pentru 
mine, e duhoarea medicamentelor, a dezinfectanților și a 
produselor de curățenie care pluteşte pe holurile spitalelor. 

Maxime a căzut de la o înălțime de peste opt metri și a 
aterizat pe un drum asfaltat. Crengile de la poalele colinei i-au 
mai amortizat căderea, dar nu suficient pentru a evita 
numeroasele fracturi la vertebre, bazin, picioare și coate. 

Luându-l pe Olivier în mașina mea, am urmat ambulanța 
până la spital și la intrare l-am zărit câteva secunde pe Maxime. 
Avea trupul plin de echimoze și era imobilizat într-o carcasă 
rigidă și un suport cervical. Faţa lui palidă și stinsă, complet 
dispărută sub tuburile de perfuzii, mi-a amintit dureros că 
eșuasem în încercarea mea de a-l proteja. 

Medicii cu care Olivier a putut vorbi ne-au ţinut un discurs 
grav. Maxime era în comă. Avea tensiunea foarte scăzută și, în 
ciuda injecţiei cu noradrenalină, nu a crescut decât foarte puţin. 
Avea un traumatism cranian dublat de o contuzie, de fapt un 
hematom cerebral. Am rămas într-o sală de așteptare, dar 
personalul sanitar ne-a explicat că prezența noastră acolo nu 
folosea la nimic. Prognosticul era rezervat, chiar dacă o 
tomografie a întregului corp avea să permită o inventariere 
exhaustivă a tuturor leziunilor. Următoarele șaptezeci și două de 
ore aveau să fie critice pentru a determina pașii de urmat. Din 
cele nespuse de ei am înţeles că viaţa lui Maxime atârna de un 
fir de păr. Olivier a refuzat să plece, dar a insistat ca eu să mă 
duc să mă odihnesc. 

— Arăţi groaznic. Și apoi, prefer să aştept singur, crede-mă. 

Am acceptat, în sinea mea nefiind prea dornic să fiu de faţă 
când poliţia avea să adune declaraţii, așa că am traversat 
parcarea spitalului sub o ploaie torențială. În câteva ore vremea 
se schimbase radical. Vântul se potolise, făcând loc unui cer jos, 
de un cenușiu apăsător, străbătut de fulgere și de bubuituri de 
tunete. 

M-am refugiat în Mercedesul mamei și mi-am consultat 


telefonul. Nu aveam vești nici de la Fanny, nici de la tata. Am 
încercat să-i sun, dar nu mi-a răspuns niciunul. Tipic pentru 
Richard. Probabil și-a găsit nevasta și acum, de bine ce el s-a 
liniștit, ceilalţi se puteau duce dracului! 

Am băgat cheia în contact, dar am rămas în parcare, cu 
motorul pornit. Imi era frig. Mi se închideau ochii, aveam gâtul 
uscat, mintea încă înceţoșată de aburii alcoolului. Rar am fost 
atât de epuizat. Nu dormisem în avion noaptea precedentă și nu 
ațipisem prea mult nici în cea de dinainte. Plăteam scump 
decalajul de fus orar, abuzul de votcă și stresul. Nu îmi mai 
controlam gândurile care ţâșneau în toate părţile. Legănat de 
ropotul ploii, m-am prăbușit peste volan. 

Trebuie să vorbim, Thomas. Am descoperit ceva. Ceva foarte 
grav, care... Ultimele vorbe ale lui Maxime îmi zumzăiau în 
urechi. Ce voia să-mi spună atât de urgent? Ce descoperise atât 
de grav? Viitorul era întunecat. Nu ajunsesem la capătul 
investigaţiei mele, dar începeam să recunosc că nu aveam s-o 
găsesc niciodată pe Vinca. 

Alexis. Vinca. Francis. Maxime... Lista victimelor din povestea 
asta creștea și tot creștea. Eu eram cel care trebuia să-i pună 
capăt, dar cum? Mirosul care plutea în habitaclu m-a purtat 
înapoi, în copilărie. Era parfumul de odinioară al mamei. Jichy de 
Guerlain. Un miros misterios și îmbătător care amesteca 
prospețimea efluviilor din Provence - lavandă, citrice, rozmarin - 
cu profunzimea mai persistentă a pielii și a moscului. M-am 
agăţat o clipă de notele acestui parfum. Totul mă ducea înapoi 
la mama... 

Am aprins plafoniera. O întrebare trivială: cât costă o astfel 
de mașinuţă? Probabil în jur de o sută cincizeci de mii de euro. 
De unde a găsit mama atâta bănet, ca să-și permită o 
asemenea mașină? Părinţii mei aveau pensii bune și o casă 
frumoasă, pe care și-au cumpărat-o la sfârșitul anilor 1970, când 
piaţa imobiliară de pe Coasta de Azur era încă accesibilă 
claselor medii. Dar mașina asta nu se potrivea cu mama. Dintr- 
odată, am avut o străfulgerare: Annabelle nu mi-a lăsat 
roadsterul din întâmplare. Actul ei a fost premeditat. Nu mi-a 
lăsat altă alegere decât să îi împrumut mașina. Dar de ce? 

Am cercetat portcheiul. În afară de cheia mașinii, am 
recunoscut-o pe cea a casei, pe aceea - mai lungă - a cutiei 
poștale; mai era una, destul de mare, cu un înveliș de cauciuc 


negru. Cele trei chei atârnau de inelul unui portchei luxos: de 
formă ovală, din piele, imprimat cu două iniţiale cromate, un A 
înlănţuit cu un P. Dacă A venea de la Annabelle, de unde până 
unde P-ul? 

Am aprins GPS-ul și am aruncat o privire la adresele 
înregistrate, dar nu am observat nimic suspect. Am apăsat pe 
primul item - Acasă - și, cu toate că spitalul se afla la nici doi 
kilometri de cartierul Constance, GPS-ul mi-a calculat o distanță 
de douăzeci de kilometri, cu un itinerar complicat, care mă 
punea să trec pe lângă malul mării și să o iau în direcția Nisei. 

Tulburat, am deblocat frâna de mână și am ieșit din parcare, 
întrebându-mă ce era acest loc necunoscut pe care mama mea 
îl considera acasă. 

2. 

În plină noapte și în ciuda ploii, circulaţia era de o fluiditate 
absolută. În mai puţin de douăzeci de minute, ghidat de 
instrucţiunile  GPS-ului, am ajuns la destinaţie: o zonă 
rezidenţială securizată la jumătatea drumului între Cagnes-sur- 
Mer și Saint-Paul-de-Vence. „Aurélia Park”, unde Francis avea 
garsoniera. Unde a fost asasinat. M-am oprit pe un platou, la 
treizeci de metri de grilajul impunător din fier forjat care proteja 
intrarea. După valul de tâlhării de anul trecut, securitatea 
trebuie să fi fost întărită drastic. Un paznic cu alură de străjer 
patrula în faţa unei gherete. 

Un Maserati m-a depășit și a înaintat în faţa grilajului. Existau 
două intrări. La stânga, musafirii trebuiau să se anunțe la 
paznic, în vreme ce rezidenții o puteau lua spre dreapta. O 
cameră scana automat plăcuța de înmatriculare și deschidea 
grilajul. Fără a opri motorul, am stat puţin și m-am gândit. 
Inițialele A și P trimiteau la Aurelia Park, domeniul căruia Francis 
i-a fost unul dintre dezvoltatori. Deodată mi-am amintit un 
amănunt. Aurelia era al doilea prenume al mamei, un prenume 
pe care, de altminteri, ea l-a preferat dintotdeauna celui de 
Annabelle. Și m-a străbătut o altă certitudine: Francis fusese cel 
care îi oferise roadsterul mamei. 

Mama și Francis erau amanți? Niciodată nu mă gândisem la 
asta, dar acum ipoteza nu mi se mai părea deloc aiuritoare. Am 
aprins farurile și m-am înscris pe drumul destinat rezidenţilor. 
Ploua atât de tare, încât mai mult ca sigur paznicul nu putea să- 
mi distingă chipul. Camera a scanat plăcuţa de înmatriculare a 


Mercedesului şi grilajul s-a deschis. Dacă plăcuța era 
înregistrată, înseamnă că mama era o obișnuită a locului. 

Am condus încet, urmând o străduţă gudronată care se 
pierdea într-o pădure de pini și măslini. Construit la sfârșitul 
anilor 1980, complexul rezidenţial Aurelia Park devenise faimos 
pentru că dezvoltatorii săi reconstituiseră un gigantic parc 
mediteraneean, în care transplantaseră esențe rare și exotice. 
Turul lor de forţă, care făcuse să curgă multă cerneală la 
vremea aceea, includea și crearea unui râu artificial care 
traversa domeniul. 

Parcul nu număra mai mult de treizeci de case, foarte 
depărtate unele de altele. Îmi amintesc că am citit în articolul 
din L'Obs că Francis locuia la numărul 27. Casa se afla în cea 
mai înaltă parte a domeniului, în mijlocul unei vegetaţii dese. In 
întuneric, distingeam umbrele palmierilor și ale magnoliilor 
uriașe. Am parcat în faţa portalului din fier forjat care domina 
pâlcurile dese de chiparoși. 

Apropiindu-mă de batanţi, am auzit un decilic și poarta s-a 
deschis în faţa mea. Am înţeles că cheia din portcheiul mamei 
era un fel de permis inteligent de liberă trecere, care permitea 
accesul electronic în casă. Când am intrat pe pavajul din piatră, 
am fost surprins de zgomotul apei. Nu era un clipocit îndepărtat, 
ci era ca și cum un râu curgea la picioarele mele. Am acţionat 
întrerupătorul exterior: grădina și mai multe terase s-au luminat 
în același timp. Abia făcând turul proprietăţii am înţeles despre 
ce era vorba. Asemenea Casei de pe cascadă, capodopera 
arhitectului Frank Lloyd Wright, casa lui Francis era construită 
direct pe cursul apei. 

Era o construcţie modernă, care nu avea nimic provensal sau 
mediteraneean, ci amintea mai curând de unele arhitecturi 
americane. Înaltă, cu două etaje înlănţuite într-un fals echilibru 
instabil, era făcută din materiale amestecate - sticlă, piatră 
naturală, beton armat - și se integra perfect în vegetaţia și 
platoul bolovănos pe care fusese construită. 

Yala electronică s-a deblocat de îndată ce m-am apropiat de 
poartă. Mă temeam să nu pornească vreo alarmă. Era o cutie 
încastrată în perete, dar deocamdată nu s-a declanșat nimic. Și 
aici, un singur întrerupător permitea aprinderea tuturor 
luminilor. L-am apăsat și am descoperit un interior pe cât de 
elegant, pe atât de spectaculos. 


Parterul adăpostea un salon, o dinning room și o bucătărie 
deschisă. Ca în arhitectura japoneză, spațiul era 
necompartimentat, diferitele zone de locuire nefiind separate 
decât prin panouri deschise din lemn alb, care permiteau 
trecerea luminii. 

Am făcut câţiva pași în interior și am cercetat încăperea din 
priviri. Nu așa îmi închipuisem garsoniera lui Francis. Totul era 
rafinat și călduros. Șemineul mare din piatră albă, bârnele din 
stejar auriu, mobilele din nuc cu forme rotunjite. Pe barul pentru 
cocteiluri, era o sticlă de bere pe jumătate golită, semn că 
cineva fusese recent pe aici. Alături de Corona, un pachet de 
țigări și o brichetă cu carcasa lăcuită împodobită cu o stampă 
japoneză. 

Bricheta Zippo a lui Maxime... 

Evident, el a venit aici după discuţia noastră de la mama. ȘI 
ceea ce a descoperit l-a tulburat suficient de mult ca să plece în 
grabă, uitându-și ţigările și bricheta. 

Apropiindu-mă de ferestrele mari, cu despărțituri, am avut 
conștiința faptului că Francis fusese asasinat exact în acest loc. 
Trebuie să fi fost torturat lângă șemineu, poate lăsat acolo să 
moară. Apoi el s-a târât pe acest parchet patinat până la 
imensul perete din sticlă cu vedere la râu. Aici, a reușit să-i 
telefoneze mamei. Dar nu știam dacă ea a răspuns la acest 
apel. 

3. 

Mama... A 

O simțeam, prezenţa ei impregna această casă. li ghiceam 
urma în spatele fiecărei mobile, în spatele fiecărui element 
decorativ. Aici era tot acasă la ea. Un pârâit m-a făcut să tresar. 
M-am întors și am dat nas în nas cu ea. 

Sau mai curând cu portretul ei agăţat pe perete, de partea 
cealaltă a salonului. M-am îndreptat spre spaţiul canapea- 
bibliotecă, unde erau expuse și alte fotografii. Cu cât mă 
apropiam mai mult, cu atât înţelegeam mai bine povestea care 
până în clipa asta îmi scăpase. În cam cincisprezece clișee se 
desena un soi de retrospectivă a vieţii paralele duse de Francis 
și Annabelle de-a lungul anilor. Au făcut împreună turul lumii. 
Lăsându-mă în voia fotografiilor, am descoperit locuri 
emblematice: deșertul african, Viena sub zăpadă, tramvaiul din 
Lisabona, cascadele Gullfoss din Islanda, chiparoșii din regiunea 


toscană, castelul scoţian Eilean Donan, New York-ul de dinaintea 
prăbușirii turnurilor. 

Mai mult decât locurile în sine, zâmbetele și seninătatea de 
pe chipurile lor îmi făceau pielea ca de găină. Mama și Francis 
erau îndrăgostiţi. Decenii de-a rândul au trăit o poveste de 
dragoste totală, dar clandestină. O relaţie nebănuită și de 
durată, la adăpost de privirea lumii. 

Dar de ce? De ce nu și-au oficializat niciodată povestea? 

In sinea mea cunoșteam răspunsul. Sau mai curând îl 
ghiceam. Era complex și ţinea de personalităţile lor unice. 
Annabelle și Francis erau două caractere aspre și colțuroase, 
care trebuie să-și fi găsit alinarea construindu-și o bulă ai cărei 
arhitecţi erau doar ei doi. Două individualităţi puternice, care s- 
au construit întotdeauna pe ele însele împotriva lumii. Împotriva 
mediocrităţii acesteia, împotriva infernului celorlalţi, căruia au 
încercat să i se sustragă dintotdeauna. Frumoasa și fiara. Două 
temperamente ieșite din comun care dispreţuiau convențiile, 
codurile, căsătoria. 

Mi-am dat seama că plângeam. Fără doar și poate pentru că 
în fotografiile în care mama zâmbea regăseam această altă 
persoană pe care am cunoscut-o în copilărie și a cărei blândețe 
străpungea uneori masca de gheaţă a austriecei. Nu am fost 
nebun. Nu am visat toate astea. Această altă femeie existase cu 
adevărat și acum aveam dovada. 

Mi-am șters lacrimile, dar degeaba, îmi curgeau în 
continuare. Eram mișcat de viața asta dublă, de povestea asta 
unică de iubire care nu le-a aparținut decât lor. Oare dragostea 
adevărată nu e cea care se eliberează de toate convențiile? 
Această chimie pură pe care au împărtășit-o Francis și mama, în 
vreme ce eu m-am mulțumit să visez la ea sau să o imaginez în 
cărţile pe care le-am scris. 

O ultimă imagine agăţată pe perete mi-a atras atenţia. Era o 
sepia format mic, reprezentând o foarte veche fotografie de 
clasă, făcută în piața unui sat. O notă scrisă cu peniţa spunea: 
Montaldicio, 12 octombrie 1954. Puștanii, așezați pe trei șiruri 
de bănci, au în jur de zece ani. Toţi au părul negru ca abanosul. 
Cu excepţia unei fetițe blonde, cu ochi albaștri, așezată ceva 
mai departe. Toţi copiii se uită în obiectiv, cu excepţia unui 
băiețel bondoc, cu faţa rotundă, dar hotărâtă. Când fotograful 
apasă pe declanșator, Francis întoarce capul și nu are ochi decât 


pentru Austriacă. Cea mai frumoasă din școală. Cu această 
fotografie, povestea lor era deja scrisă. Toate s-au înnodat 
acolo, în vremea copilăriei, în acest sătuc din ltalia care i-a 
văzut crescând. 

4. 

O scară suspendată din lemn brut urca spre dormitoare. 
Dintr-o privire, am cuprins aranjamentul de la primul cat: un 
imens apartament de lux și dependinţele, birouri, dressing, sala 
de saună. Mai mult decât la parter, omniprezenţa suprafeţelor 
vitrate atenua diferenţa dintre exterior și interior. Cadrul era 
extraordinar. Simţeai apropierea pădurii și susurul râului se 
contopea cu ropotul ploii. O terasă vitrată dădea într-o piscină 
acoperită care se deschidea către cer și o grădină suspendată, 
împodobită cu glicine, mimoze și cireși japonezi. 

O clipă am fost cât pe ce să mă întorc, fiindu-mi teamă de 
ceea ce aș fi putut descoperi. Dar nu era momentul ezitărilor. 
Am împins ușa pivotantă a dormitorului și am pătruns într-un 
teritoriu și mai intim. Din nou fotografii, dar de data asta 
fotografii ale mele. La toate vârstele copilăriei. Impresia nu m-a 
părăsit toată ziua, fiind din ce în ce mai pregnantă pe măsură ce 
înaintam pe firul investigaţiei: cercetând asupra Vincăi, mă 
cercetam în primul rând pe mine însumi. 

Cea mai veche imagine era un clișeu alb-negru. Maternitatea 
Jeanne d'Arc, 8 octombrie 1974, nașterea lui T. Un selfie avant 
la lettre. Francis ţine aparatul. O îmbrățișează pe mama care 
are în braţe bebelușul abia născut. lar bebelușul sunt eu. 

Stupoare și evidenţă. Adevărul m-a izbit violent drept în faţă. 
M-a înecat un val de emoţii. lar când s-a retras, spuma lui m-a 
lăsat buimac. Toate se limpezeau, toate se așezau la locul lor, 
dar într-o durere crudă. Privirea mea a rămas agăţată cu 
încăpățânare de acea fotografie. Mă uitam la Francis și aveam 
impresia că mă uit într-o oglindă. Cum am putut fi orb atâta 
amar de vreme? Acum înțelegeam totul. De ce nu m-am simțit 
niciodată fiul lui Richard, de ce l-am considerat întotdeauna pe 
Maxime fratele meu, de ce un instinct primar mă îmboldea să 
sar în arenă ori de câte ori Francis era atacat. 

Asaltat de sentimente contradictorii, m-am așezat pe 
marginea patului să-mi șterg lacrimile. Faptul că știam că eram 
fiul lui Francis mă elibera de o povară, dar a ști că nu mai 
puteam vorbi cu el îmi lăsa mii de regrete. O întrebare începea 


să mă bântuie: Richard era la curent cu acest secret de familie 
și cu viaţa dublă a soţiei lui? 

Probabil, dar nu eram sigur. Poate a făcut-o pe struțul în toți 
acești ani, fără a înţelege cu adevărat de ce Annabelle îi tolera 
nenumăratele sale aventuri. 

M-am ridicat ca să ies din dormitor, dar m-am întors cu 
gândul să iau de pe perete fotografia de la maternitate. 
Simţeam nevoia să o duc cu mine, ca o dovadă a originilor mele. 
Ridicând rama, am descoperit un mic seif încastrat în perete. O 
tastatură electronică te îmbia să alegi șase cifre. Data mea de 
naștere? Nu îmi venea să cred, dar nu m-am putut abţine să 
încerc. Uneori, evidenţa... 

Ușa seifului s-a deschis cu un declic. Cutia metalică nu era 
adâncă. Am vârât mâna și am scos o armă. Faimosul pistol pe 
care Francis nu avusese vreme să-l folosească atunci când 
fusese atacat. Într-un săculeț de pânză am găsit zece cartușe 
calibrul 38. Armele nu m-au fascinat niciodată. De obicei nu-mi 
stârneau decât repulsie. Dar am fost obligat să citesc despre ele 
pentru documentarea legată de romanele mele. Am cântărit în 
palme revolverul. Compact și greu, semăna cu un vechi Smith & 
Wesson, Model 36. Faimosul Chiefs Special, cu tocul din lemn și 
carcasa din oţel. 

Ce sens avea prezenţa armei în spatele acestei fotografii? Că 
fericirea și iubirea adevărată trebuiau apărate prin orice 
mijloace? Și cucerirea lor avea un preţ care putea fi oricând cel 
al lacrimilor și sângelui? 

Am introdus cinci cartușe și am umplut butoiul, apoi am vârât 
revolverul sub curea. Nu eram sigur că știu să îl folosesc, dar 
eram sigur că pericolul pândea din toate părţile. Pentru că 
cineva și-a pus în gând să îi elimine pe toţi cei responsabili de 
moartea Vincăi. Și în mod sigur eu eram următorul pe listă. Am 
ajuns în josul scării când telefonul meu a început să sune. Am 
ezitat să răspund. Nu e niciodată un semn bun când te sună 
cineva de pe un număr ascuns la ora 3 dimineața. In cele din 
urmă, am hotărât să răspund. Era poliţia. Comisarul Vincent 
Debruyne, care mă suna de la comisariatul din Antibes ca să mă 
anunțe că mama fusese găsită moartă și tata susţinea că el era 
ucigașul. 


Annabelle 

Antibes 

Sâmbătă, 13 mai 2017 

Mă numesc Annabelle Degalais. M-am născut în Italia la 
sfârșitul anilor 1940, într-un cătun din Piemont. lar minutele 
care vor urma vor fi, poate, ultimele din viața mea. 

Când pe 25 decembrie trecut Francis m-a sunat în toiul nopţii 
înainte de a-și da sufletul, nu a apucat să rostească decât 
câteva cuvinte: Protejează-i pe Thomas și pe Maxime... 

In noaptea aceea am înţeles că trecutul s-a întors. Cu 
cortegiul lui de ameninţări, de pericole, de moarte. Mai târziu, 
citind articolele de ziar care relatau suferinţele pe care Francis 
trebuie să le fi îndurat înainte de a-și da ultima suflare, am 
înțeles și că această poveste veche nu se putea termina decât 
așa cum începuse: în sânge și teamă. 

Și totuși, douăzeci și cinci de ani am reușit să ţinem trecutul 
la distanţă. Pentru a ne proteja copiii, am încuiat toate porţile de 
două ori, veghind să nu lăsăm nicio urmă după noi. Vigilenţa a 
devenit a doua noastră natură chiar dacă, cu timpul, 
neîncrederea noastră și-a pierdut caracterul maladiv. În unele 
zile, îngrijorarea care m-a sfâșiat ani de-a rândul a părut chiar a 
se fi evaporat. Așa că am lăsat garda jos. Și rău am făcut. 

Moartea lui Francis a fost cât pe ce să mă ucidă. Inima mea 
s-a frânt. Am crezut că plec din lumea asta. Când am fost dusă 
la spital, în ambulanţă, o parte din mine voia să renunțe și să i 
se alature lui Francis, dar chemarea datoriei m-a readus la viaţă. 

Trebuie să lupt ca să-mi apăr fiul. Întoarcerea amenințării mi 
l-a smuls pe Francis, dar nu mi-l va lua pe Thomas. 

Ultima mea luptă va fi să termin treaba, adică să-l nimicesc 
pe individul care pune în pericol viitorul fiului meu. Și să-l fac să 
plătească moartea singurului bărbat pe care l-am iubit vreodată. 

După ce am ieșit din spital, m-am cufundat în amintiri și am 
făcut propria mea anchetă, pentru a înţelege cine ar fi putut 
căuta să se răzbune după atâţia ani. Cu o violență, o ură și o 
determinare înfricoșătoare. Nu mai sunt tânără, dar am mintea 
ageră. Oricât timp am consacrat căutării de răspunsuri la 
întrebările mele, nu am găsit nici cea mai mică pistă. Toţi 
protagoniștii care ar fi putut avea veleităţi de răzbunare erau 
morți sau foarte bătrâni. Ceva ce am ignorat la vremea aceea 
afecta acum mecanismul liniștit al vieţii noastre și ameninţa să 


ne scoată de pe șine. Vinca a plecat ducând cu ea un secret. Un 
secret a cărui existenţă ne-a scăpat și care astăzi ieșea la 
suprafață, semănând moarte în calea lui. 

Am căutat peste tot, nu am găsit nimic. Până când, adineauri, 
Thomas a scos lucrurile lui vechi de la subsol și le-a întins pe 
masa din bucătărie. Dintr-odată, evidenţa m-a izbit în faţă. Îmi 
venea să plâng de furie. Adevărul era acolo, sub ochii noștri, de 
atâta vreme, mascat de un amănunt pe care niciunul dintre noi 
nu a știut să îl vadă. 

Un detaliu care schimba totul. 


Era încă lumină când am ajuns în Cap d'Antibes. M-am oprit 
dinaintea unei fațade albe, care dă spre boulevard Bacon, dar 
care nu te lasă să ghicești prea multe despre mărimea și 
întinderea casei. Mi-am lăsat mașina alături de o alta și am 
sunat la interfon. Un grădinar care tăia tufele mi-a spus că 
persoana pe care o caut s-a dus să își plimbe câinii pe cărarea 
Tire-Poil. 

Mi-am continuat drumul alți câţiva kilometri, până la 
parcarea plajei Keller, la intersecţia dintre drumul spre Garoupe 
și avenue Andre Sella. Locul e pustiu. Deschid portbagajul să 
scot pușca pe care am luat-o de la Richard. 

Ca să-mi fac curaj, mă gândesc la partidele de vânătoare din 
dimineţile de duminică, alături de tatăl meu adoptiv, în masivii 
împăduriţi. Imi plăcea la nebunie să merg cu el. Chiar dacă nu 
ne spuneam prea multe, era un moment împărtășit, mai 
încărcat de sens decât multe discursuri interminabile. Îmi 
amintesc cu drag de Butch, setterul nostru irlandez. Mereu la 
pândă după potârnichi, sitari și iepuri, nu avea pereche în felul 
lui de a se apropia de animale, de a face aret pentru ca noi să 
putem trage. 

Cântăresc arma în mâini, îi mângâi patul din lemn de nuc 
lăcuit, zăbovesc puţin asupra gravurilor fine care împodobesc 
pușca. Cu un declic, trag piedica din oţel, pun două cartușe în 
cameră și o iau pe drumul îngust de pe malul apei. 

După vreo cincizeci de metri, o barieră mă avertizează să nu 
merg mai departe. „Zonă periculoasă - acces interzis”. Probabil 
valurile mari de miercurea trecută au provocat alunecări de 


teren. Ocolesc obstacolul și sar peste bolovani. 

Aerul marin îmi face bine, iar priveliștea tulburătoare care se 
întinde până spre Alpi îmi amintește de unde vin. După un cot al 
țărmului stâncos zăresc silueta înaltă și suplă a asasinului lui 
Francis. Cei trei câini mari care o înconjoară se îndreaptă în 
haită către mine. 

Duc pușca la umăr. Privirea mea alunecă spre ţintă. E în 
cătarea mea. Știu că nu voi avea a doua șansă. 

Când răsună împușcătura, limpede, scurtă și rapidă, toate se 
întorc și mă izbesc în faţă. 

Montaldicio, peisajele Italiei, mica școală, piaţa satului, 
insultele, violența, sângele, mândria de a rămâne în picioare, 
zâmbetul dezarmant al lui Thomas când avea trei ani, iubirea 
de-o viața pentru un bărbat altfel decât toți ceilalți. 

Toate câte au contat în viața mea... 


16. Noaptea te așteaptă veșnic 
Începe să crezi că noaptea te așteaptă veșnic. 
René CHAR 
1. 

În noaptea furtunoasă, străzile din Antibes păreau stropite cu 
o pastă groasă și vâscoasă pe care un pictor neîndemânatic a 
răsturnat-o pe pânză. 

Era 4 dimineaţa. Rătăceam de colo colo în faţa comisariatului 
de poliţie din rue Frères Olivier. Îmi pusesem impermeabilul, dar 
părul meu era ud, iar apa începuse să se strecoare pe sub 
gulerul cămășii. Cu telefonul lipit de ureche, încercam să 
conving un avocat din baroul din Nisa să fie de acord să îl asiste 
pe tata dacă reținerea lui avea să se prelungească. 

Aveam impresia că mă sufoc sub cascada de catastrofe care 
se înlănțuiau una după alta. Cu o oră în urmă, când părăsisem 
Aurelia Park, fusesem oprit de jandarmi pentru exces de viteză. 
Sub imperiul emoţiei, apăsasem pedala de acceleraţie până la 
peste o sută optzeci de kilometri pe oră pe autostradă. Mă 
puseseră să suflu în etilotest și mi-am plătit votca și cocteilurile 
cu suspendarea imediată a permisului de conducere. Ca să pot 
pleca, n-am avut altă soluție decât să-l sun pe Pianelli și să-i cer 
ajutorul. Jurnalistul era deja la curent cu moartea mamei și m-a 
asigurat că va veni de îndată. Într-adevăr, a venit după mine cu 
SUV-ul lui Dacia, în spatele căruia micul Ernesto dormea cu 
pumnii strânși. Mașina mirosea a turtă dulce și probabil că nu 
trecuse niciodată pe la o spălătorie auto. In drum spre 
comisariat, el m-a pus la curent, completând informațiile 
transmise de comisarul-șef Debruyne. Cadavrul mamei fusese 
găsit în Cap d'Antibes, pe stâncile de pe cărarea către țărm. 
Poliţia municipală, chemată în zonă de rezidenții alarmaţi de 
focul de armă, constatase cea dintâi decesul. 

— Îmi pare rău să-ţi spun asta, Thomas, dar circumstanţele în 
care a fost omorâtă sunt cu adevărat îngrozitoare. Nu am mai 
văzut așa ceva în Antibes. 

Plafoniera Daciei rămăsese aprinsă. Pianelli tremura. Era 
livid, foarte afectat de oroarea care năvălise în cercul lui de 
relații. La urma urmelor, și el îi cunoștea foarte bine pe ai mei. 
Eu eram ca anesteziat. Dincolo de oboseală, de suferință, de 
durere. 

— S-a găsit o pușcă de vânătoare în apropierea scenei 


crimei, dar Annabelle nu a murit în urma unei împușcături, a zis 
el. 

Îi era greu să îmi povestească urmarea și a trebuit să insist 
să-mi spună întreg adevărul. 

lar acest adevăr încercam acum să i-l explic avocatului, de 
îndată ce am părăsit comisariatul: faţa mamei a fost făcută zob 
de o avalanșă de lovituri de crosă. Evident, nu tata a făcut asta. 
Richard s-a dus în acel loc pentru că eu i l-am indicat, iar 
Annabelle era deja moartă când a ajuns el acolo. S-a prăbușit 
hohotind pe bolovani și singura lui vină a fost că a stat și s-a 
uitat la cadavrul soţiei sale suspinând: „Eu am făcut asta!” 
Afirmația aceasta, i-am explicat avocatului, nu trebuia, desigur, 
luată în sens literal. Era limpede că însemna mai curând regretul 
de a nu fi fost capabil să evite crima, decât mărturisirea 
vinovăției. Omul legii a fost de acord cu mine fără niciun fel de 
probleme și m-a asigurat că avea să ne ajute. 

Când am închis, ploua la fel de tare. M-am refugiat sub un 
adăpost pustiu din staţia de autobuz din piaţa de Gaulle, de 
unde am dat două telefoane dificile la Port-au-Prince, apoi la 
Paris, pentru a-i anunţa pe fratele și pe sora mea de moartea 
mamei. Jérôme, credincios personalităţii sale, a rămas demn, 
deși a fost profund afectat. Conversaţia cu sora mea a fost 
suprarealistă. În vreme ce eu credeam că doarme liniștită acasă 
la ea, în arondismentul șaptesprezece, ea era în weekend cu 
iubitul la Stockholm. Nici măcar nu știam că divorțase anul 
trecut. Mi-a dat vestea separării, apoi, rămânând destul de vag 
în ceea ce privește circumstanţele, i-am împărtășit drama care 
ne lovise familia. Ea a izbucnit într-o criză de lacrimi pe care nu 
am fost în stare s-o potolesc, și la fel de puţin succes a avut și 
tipul care dormea alături de ea. 

Apoi am rămas câteva minute bune în furtună, rătăcind ca o 
umbră prin mijlocul pieţei. Esplanada era inundată. Trebuie să 
se fi rupt o canalizare, luând cu ea și o porţiune de asfalt. 
Fântânile încă luminate proiectau în noapte jeturi lungi de apă 
aurită care se amestecau cu ploaia, formând un fel de ceaţă 
plutitoare. 

Ud, plin de noroi, aveam inima carbonizată, neuronii arși, 
întreg trupul năruit. Bruma vaporoasă care îmi îneca pașii 
ștergea limitele pieţei, bordurile trotuarelor, marcajele de pe 
asfalt. Și mi se părea că tot ea va îneca și toate valorile, toate 


punctele mele de reper. Nu mai știam cu adevărat care fusese 
rolul meu într-o poveste care mă măcina de atâţia ani. O cădere 
care părea că nu se mai termină. Un scenariu de film negru pe 
care mai mult l-am îndurat, decât l-am iniţiat. 

2. 

Dintr-odată, două faruri au străpuns ceața, înaintând în 
direcţia mea: Dacia lătăreaţă a lui Stephane Pianelli se 
întorsese. 

— Urcă, Thomas! a strigat el, după ce a lăsat geamul jos. M- 
am gândit că nu ai cu ce să te întorci. Hai, te duc eu acasă. 

l-am acceptat propunerea, la capătul puterilor. Pe scaunul 
pasagerului era un adevărat talmeș-balmeș. La fel ca la venire, 
m-am instalat pe bancheta din spate, alături de micul Ernesto 
care dormea. 

Pianelli mi-a explicat că se întorcea de la redacţia Wice-Matin. 
Cum ziarul a închis ediția mai devreme în seara aceea, nu va 
exista niciun articol despre moartea mamei în numărul de a 
doua zi. Cu toate acestea, ziaristul a trecut pe la birou ca să 
scrie un articol pentru site-ul publicaţiei. 

— Slabele suspiciuni care planează asupra tatălui tău nici 
măcar nu vor fi amintite, m-a asigurat el. 

În timp ce mergeam de-a lungul mării înspre Fontonne, 
Pianelli mi-a mărturisit în cele din urmă că, pe la începutul 
acestei seri, la ieșirea din spital, unde s-a dus să afle informații 
despre Maxime, a dat peste Fanny. 

— Era cu nervii la pământ. Nu am văzut-o niciodată în halul 
ăsta. 

Un semnal de alarmă m-a atins, în ciuda oboselii. 

— Ce ţi-a spus? 

Ne-am oprit în intersecția Siesta. Cel mai lung semafor pe 
roşu din lume... 

— Mi-a povestit totu/, Thomas. Mi-a povestit că a omorât-o pe 
Vinca și că mama ta și Francis au ajutat-o să acopere fapta. 

Acum  înțelegeam mai bine tulburarea lui Pianelli de 
adineauri: nu era impresionat doar de circumstanţele morții 
mamei, ci și de descoperirea poveștii altui asasinat. 

— Ti-a spus și ce s-a întâmplat cu Clement? 

— Nu, a recunoscut el. E singura piesă lipsă din puzzle. 

Semaforul a trecut pe verde. Dacia a ieșit pe șoseaua 
națională și a urcat spre Constance. Eram complet dărâmat. Nu 


mai judecam limpede. Mi se părea că ziua asta nu se va termina 
niciodată. Că, asemenea unui val, va duce totul cu sine. Prea 
multe dezvăluiri, prea multe drame, prea mulţi morţi, prea 
multe ameninţări care planau în continuare asupra celor dragi. 
Atunci am făcut ceea ce n-ar fi trebuit să fac niciodată. Am lăsat 
garda jos. Am trecut peste douăzeci și cinci de ani de tăcere 
pentru că îmi doream să cred că Pianelli e un tip fain, care va 
pune prietenia noastră deasupra profesiei lui de jurnalist. 

Și i-am spus totul: uciderea lui Clement și tot ceea ce 
aflasem. Odată ajunși în faţa casei alor mei, Pianelli a parcat în 
fața grilajului și a lăsat motorul pornit. Am rămas acolo, în 
habitaclul SUV-ului vechi, vorbind încă o jumătate de oră, 
încercând să vedem lucrurile cât mai limpede. Cu răbdare, m-a 
ajutat să reconstitui ceea ce s-a întâmplat mai devreme, în 
cursul după-amiezii. Mama trebuie să fi tras cu urechea când am 
discutat cu Maxime. Ca și mine, fără doar și poate trebuie să fi 
remarcat și ea diferenţele dintre scrisul dedicaţiei de pe carte și 
adnotările lui Alexis Clement la referatele mele. Dar spre 
deosebire de mine, acest amănunt i-a permis să-l identifice pe 
asasinul lui Francis. l-a dat întâlnire sau l-a urmărit până în Cap 
d'Antibes, cu gândul să-l ucidă. Pe scurt, mama a reușit acolo 
unde noi am eșuat: demascarea unui monstru a cărui sete de 
sânge părea de neostoit. 

O clarviziune pentru care a plătit cu viaţa. 

— Încearcă să te odihnești, mi-a zis Stephane, îmbrăţișându- 
mă. Te sun mâine. O să mergem împreună la spital să aflăm 
vești despre Maxime. 

În ciuda rarei călduri a vorbelor lui, nu am avut putere să-i 
răspund și am trântit portiera mașinii. Cum nu aveam 
telecomandă, a trebuit să escaladez grilajul. Mi-am amintit că se 
putea pătrunde în casă prin garajul de la subsol, pe care ai mei 
nu-l încuiau niciodată. Odată ajuns în salon, nici măcar nu m-am 
mai ostenit să aprind lumina. Mi-am pus geanta pe masă, la fel 
și pistolul lui Francis. Mi-am scos hainele ude și am traversat 
salonul ca un somnambul, apoi m-am prăbușit pe canapea. 
Acolo, m-am ghemuit sub un pled de lână și m-am lăsat în voia 
somnului. 

Am jucat și am pierdut pe toate fronturile. Adversitatea m-a 
spulberat. Fără a fi fost în vreun fel pregătit, tocmai ce am 
trecut prin cea mai neagră zi din viaţa mea. In dimineaţa asta, 


când am debarcat pe Coasta de Azur, eram conștient că plana 
ameninţarea unui cutremur, dar nu i-am anticipat nici puterea, 
nici caracterul crud și devastator. 


17. Grădina Ingerilor 
Poate numai moartea, când murim, 
ne va putea da cheia și continuarea 
acestei aventuri ratate. 
Alain FOURNIER 


Duminică, 14 mai 2017 

Când am deschis ochii, soarele din miezul zilei strălucea 
triumfător în salon. Am dormit neîntors până la ora 13: 00. Un 
somn greu, profund, care mi-a permis o deconectare totală de 
întunericul realităţii. 

M-a trezit soneria mobilului. Cum nu am fost destul de rapid 
și nu am apucat să răspund, am ascultat mesajul care mi-a fost 
lăsat. De pe telefonul avocatului său, tata mă anunţa că tocmai 
ce a fost eliberat și se întoarce acasă. Am încercat imediat să-l 
sun, dar bateria telefonului meu era goală. Cum valiza îmi 
rămăsese în mașina închiriată, am căutat zadarnic prin casă un 
încărcător compatibil. Apoi am renunţat. Am sunat de pe fix la 
Urgenţe, unde nu am izbutit să dau peste nimeni în măsură să 
îmi dea vești despre Maxime. Am făcut un duș și am tras pe 
mine ce-am găsit în dulapul tatii: o cămașă Charvet și o haină 
de cașmir. Am ieșit din baie și am dat peste cap trei espresso 
uitându-mă pe geam la marea care se îmbrăca în toate tonurile 
de albastru. In bucătărie, lucrurile mele vechi rămăseseră 
împrăștiate în același loc ca în ajun. Pe un taburet, o cutie mare 
de carton într-un echilibru precar și, pe masa din lemn masiv, 
lucrările mele vechi, carnetele școlare, casetele mixate, volumul 
de poezii al Marinei Țvetaeva, pe care l-am deschis ca să 
recitesc frumoasa dedicație: 


Pentru Vinca, 

AȘ vrea să fiu un suflet fără trup 
ca să nu te părăsesc niciodată. 
lubindu-te, trăiesc. 

Alexis 


Am frunzărit cartea, mai întâi cu o privire distrată, apoi din ce 
în ce mai atent. Apărut la editura Mercure de France, Mon frere 
féminin nu era, contrar convingerii mele dintotdeauna, o 
culegere de poezii. Era un eseu în proză pe care cineva - Vinca 


sau persoana care i l-a oferit - l-a adnotat copios. M-am oprit la 
una dintre frazele subliniate. „Este [...] singura breșă în această 
entitate perfectă reprezentată de două femei care se iubesc. 
Imposibilul nu este să reziști nevoii barbatului, ci nevoii de a 
avea un copil”. 

Formula a făcut ca o coardă să vibreze în mine: această 
entitate perfectă reprezentată de două femei care se iubesc. M- 
am așezat pe un scaun și am citit în continuare. 

Două femei care se iubesc... Superb scris, textul - compus la 
începutul anilor 1930 - era un fel de exaltare poetică a iubirii 
lesbiene. Nu era un manifest, ci o cugetare anxioasă asupra 
imposibilității ca două femei să aducă pe lume un copil care să 
fie biologic plămădit din cele două iubite. 

Atunci am înţeles ceea ce mi-a scăpat din prima zi. Și ceea ce 
a schimbat totul. Vinca iubea femeile. Sau, în orice caz, Vinca a 
iubit o femeie, Alexis. Un prenume ambiguu. Cvasiexclusiv 
masculin în Franţa, era preponderent feminin în ţările anglo- 
saxone. Eram bulversat de această descoperire, întrebându-mă 
dacă nu cumva nu mă aflam din nou pe o pistă falsă. 

A răsunat soneria de la intrare. Convins că era tata, am 
deblocat accesul și am ieșit pe terasă să-l întâmpin. Dar în loc 
de Richard, m-am trezit nas în nas cu un tânăr foarte subțire, cu 
trăsături fine și o privire de o limpezime tulburătoare. 

— Corentin Meirieu, sunt asistentul domnului Pianelli, s-a 
recomandat el scoțându-și casca de biciclist și scuturându-și 
pletele foarte roșcate. 

Ucenicul biciclist și-a sprijinit mașinăria de perete: o bicicletă 
nostimă din bambus, cu o șa din piele montată pe arcuri. 

—  Condoleanţele mele, a zis el, luându-și o expresie 
îndurerată, care dispărea sub barba deasă, în contrast cu 
obrazul juvenil. 

L-am invitat să intre să bea o cafea. 

— Cu plăcere, dacă aveţi și altceva în afară de capsule. 

A venit după mine în bucătărie și, în timp ce examina 
pachetul de arabica de lângă cafetieră, a bătut cu palma într-o 
mapă cartonată pe care o ţinea la piept. 

— Am aici niște informaţii pentru dumneavoastră! 

În timp ce eu pregăteam cafeaua, Corentin Meirieu s-a așezat 
pe un taburet și a scos un teanc de documente adnotate. 
Punându-i cana dinainte, am zărit un exemplar din a doua ediţie 


Nice-Matin care zăcea în rucsacul lui. O fotografie a drumului de 
pe țărm, peste care era scris: TEROARE ÎN ORAȘ. 

— Nu a fost prea ușor, dar am reușit să adun informaţii 
interesante despre finanţarea liceului, a zis el. 

M-am așezat în faţa lui și l-am invitat să continue cu un semn 
din cap. 

— Aţi avut dreptate: finanţarea lucrărilor de la Saint-Ex 
depinde în exclusivitate de o donaţie importantă și neașteptată 
pe care instituţia a primit-o recent. 

— Ce înseamnă recent? 

— La începutul anului. 

Câteva zile după moartea lui Francis. 

— Și cine a făcut-o? Familia Vincăi Rockwell? 

Îmi trecuse prin minte că Alastair Rockwell, bunicul Vincăi, 
care nu a acceptat niciodată dispariţia nepoatei, ar fi putut 
organiza acest gen de vendeta postmortem. 

— Câtuși de puţin, a răspuns Meirieu, punându-și zahăr în 
cafea. 

— Atunci cine? 

Hipsterul și-a consultat notițele. 

— In spatele donaţiei e o fundaţie culturală americană: 
fundația Hutchinson & DeVille. 

Pe moment, numele nu mi-a spus mare lucru. Meirieu și-a 
băut cafeaua dintr-o sorbitură. 

— Așa cum numele o arată, fundaţia e alimentată de două 
familii. Hutchinson și DeVille au făcut avere în California 
postbelică înființând o societate de asigurări care are astăzi sute 
de agenţii pe tot continentul american. 

Jurnalistul a continuat descifrarea notiţelor: 

— Fundaţia are un rol de mecenat în artă și cultură. A 
finanţat mai ales școli, universități și muzee: liceul St. Jean 
Baptiste, Berkeley, UCLA, MoMa din San Francisco, Muzeul de 
Artă din Los Angeles... 

Meirieu și-a suflecat mânecile cămășii de blugi care era așa 
de mulată pe corp, încât aveai impresia că e al doilea strat de 
piele. 

— La ultimul consiliu de administraţie al fundaţiei a fost 
supusă la vot o propunere neobișnuită: pentru prima dată, unul 
dintre membri avansa ideea de a investi în afara Statelor Unite. 

— Era vorba despre mărirea și renovarea liceului Saint- 


Exupery? 

— Exact. Au urmat dezbateri animate. Proiectul în sine nu era 
lipsit de interes, dar includea și chestii bizare, de pildă 
înfiinţarea unei promenade numite Grădina Ingerilor, lângă lac. 

— Stephane spunea ceva despre o imensă grădină de 
trandafiri. 

— Da, asta e. Intenţia iniţiatorului este să facă din spațiul 
acela un loc de reculegere închinat memoriei Vincăi Rockwell. 

— Dar e o nebunie, nu? Cum a putut fundaţia să valideze un 
asemenea delir? 

— Într-adevăr, o mare parte din consiliu a votat contra, dar 
una dintre cele două familii e reprezentată de o moștenitoare 
unică. Cum aceasta are o anumită fragilitate psihiatrică, mai 
mulți membri ai consiliului nu au încredere în ea. Dar din punct 
de vedere statutar, ea dispune de un număr mare de voturi și a 
reușit să mai convingă alte câteva persoane. Așa, proiectul a 
trecut la o diferenţă de unul, două voturi. 

M-am frecat la ochi. Aveam paradoxala impresie că nu 
înţeleg nimic și că, în același timp, sunt mai aproape ca 
niciodată de țelul meu. M-am ridicat și m-am dus să îmi caut 
rucsacul. Înăuntru am găsit albumul din anul școlar 1992 - 
1993. În timp ce dădeam paginile, Meirieu își încheia explicaţiile: 

— Moștenitoarea care controlează fundaţia Hutchinson & 
DeVille se numește Alexis Charlotte DeVille. Cred că o 
cunoașteţi. A predat la Saint-Ex pe vremea dumneavoastră. 

Alexis DeVille... Profa atât de charismatică de literatură 
engleză... 

Eram sideraţi, cu privirea lipită de poza celei pe care toată 
lumea o numea domnișoara DeVille. Chiar și în agendă, 
prenumele ei era ascuns sub inițialele A.C. In sfârșit l-am găsit 
pe Alexis. Asasinul mamei mele, al lui Francis. Cea care a 
încercat să îl omoare pe Maxime. Și care, indirect, a împins-o pe 
Vinca pe calea funestului ei destin. 

— De câtva timp, s-a întors și locuiește șase luni pe an pe 
Coasta de Azur, a precizat Meirieu. A cumpărat fosta vilă 
Fitzgerald din Cap d'Antibes. Știţi unde e? 

Am năvălit afară fără să-mi dau seama că nu aveam mașină. 
Am ezitat să iau bicicleta jurnalistului și, în loc de asta, am 
coborât prin garaj la subsol și am ridicat folia din plastic care 
proteja vechea mea motoretă. M-am așezat în șa și, ca la 


cincisprezece ani, am încercat să pornesc 103-ul apăsând 
pedala. 

Dar locul era rece și umed și motorul se gripase. Am găsit 
cutia cu scule și m-am întors la motoretă. Am scos sistemul 
antibruiaj și am desfăcut bujia cu o cheie. Era neagră, plină de 
grăsime. Cum am făcut de o sută de ori înainte de a pleca la 
liceu, am șters-o cu o cârpă veche și am frecat-o cu un șerveţel 
înainte de a o înșuruba la loc. Gesturile de odinioară îmi veneau 
de la sine. Erau gravate undeva, în memorie, amintiri 
îndepărtate dintr-o epocă totuși nu chiar atât de îndepărtată, 
când viaţa mi se părea plină de promisiuni. 

Am încercat încă o dată să pornesc rabla. Exista o ușoară 
ameliorare, dar tot nu mergea în ralanti. Am ridicat piedica, am 
sărit în șa și am început să alunec la vale, pe pantă. În primele 
clipe, motorul parcă se sufoca, apoi a început să pârâie 
îngrozitor. M-am angajat pe șosea, rugându-mă ca motoreta să 
reziste câţiva kilometri. Și nu aveam nevoie de ralanti. 


Richard 

Imaginile se ciocnesc în țeasta mea. Insuportabile și ireale. 
Mai insuportabile decât cele mai cumplite coșmaruri. Faţa soţiei 
mele explodată, zdrobită, făcută bucăţi. Chipul frumos al lui 
Annabelle redus la o mască de carne însângerată. 

Mă numesc Richard Degalais și am obosit să trăiesc. 

Dacă viaţa e un război, tocmai am ratat nu numai o bătălie. 
Pântecul mi-a fost spintecat cu baioneta în tranșeele acestei 
existenţe. Obligat să capitulez necondiţionat în cea mai 
dureroasă dintre lupte. 

Rămân încremenit în mijlocul particulelor de aur care joacă în 
lumina salonului. De acum înainte casa mea e goală și așa va fi 
pentru totdeauna. Imi vine greu să accept realitatea acestei 
încercări. Am pierdut-o pe Annabelle pentru totdeauna. Dar de 
fapt când am pierdut-o cu adevărat? Acum câţiva ani? Mai multe 
decenii? Sau cel mai corect ar fi să recunosc că nu am pierdut-o 
niciodată pe Annabelle, pentru că ea nu a fost niciodată a mea? 


Sunt hipnotizat de un pistol aflat pe masă în faţa mea. Un 
Smith & Wesson cu patul din lemn, cum mai vezi câteodată în 
filmele vechi. Butoiașul e plin: cinci cartușe de calibrul 38. 
Cântăresc arma în palmă, simt greutatea carcasei de oțel. Arma 
mă cheamă. O soluție evidentă și expeditivă la toate problemele 
mele. Intr-adevăr, pe termen scurt soluţia morţii mi se pare o 
ușurare. Să uit de acești patruzeci de ani de căsnicie stranie, 
petrecuţi alături de o femeie indescifrabilă care spunea că „mă 
iubește în felul ei”, ceea ce însemna că nu mă iubea deloc. 

Adevărul e că Annabelle mă tolera, ceea ce, la urma urmelor, 
era mai bine decât nimic. Viaţa alături de ea era suferinţă, dar 
viaţa făra ea ar fi fost moartea. Așa că aveam aranjamentele 
noastre secrete care mă făceau să trec în ochii lumii drept soțul 
afemeiat - ceea ce și eram, desigur - care o păzea de bârfe și 
de curioși. Nimic și nimeni nu o putea influenţa pe Annabelle. Se 
sustrăgea tuturor clasificărilor, tuturor normelor, tuturor 
convenienţelor. Libertatea aceasta mă fascina la ea. La urma 
urmelor, ce iubim dintotdeauna în celălalt, dacă nu misterul lui? 
Am iubit-o, dar inima ei nu putea fi cucerită. Am iubit-o, dar nu 
am fost în stare să o protejez. 

Am lipit ţeava pistolului Chiefs Special de tâmplă și dintr- 
odată am respirat mai bine. Aș vrea să înţeleg cine a lăsat arma 


asta în drumul meu. Poate Thomas? Fiul care nu e fiul meu. 
Acest copil care nu m-a iubit nici el niciodată. Am închis ochii și 
mi-a apărut dinainte chipul lui, alături de zeci de amintiri precise 
de când era mic. Imagini impregnate de uluire și durere. Uluire 
în faţa acestui copil inteligent, curios și prea înțelept; durerea de 
a ști că nu eram tatăl lui. 

Apasă puțin pe trăgaci dacă ești bărbat. 

Nu teama m-a făcut să renunţ. Ci Mozart. Cele trei note de 
harpă și de oboi care mă anunţă când Annabelle îmi trimite un 
SMS. Las arma și mă reped la telefon. Richard, ai o scrisoare. A. 

Mesajul fusese expediat în clipa aceea de pe telefonul lui 
Annabelle. Ceea ce era însă imposibil, dat fiind că era moartă și 
își lăsase mobilul acasă. Așadar, singura explicaţie este că a 
programat trimiterea acestui mesaj înainte de a muri. 

Richard, ai o scrisoare. A. 

Scrisoare? Ce scrisoare?! Îmi verific e-mailurile pe telefon, 
dar nu găsesc nimic. les din casă și cobor aleea betonată până 
la cutia de scrisori. Alături de un pliant pentru livrare de sushi la 
domiciliu, am găsit un plic bleu gros, care m-a dus cu gândul la 
scrisorile de dragoste pe care le-am schimbat într-o vreme 
foarte îndepărtată. Am desfăcut scrisoarea, care nu era 
timbrată. Poate Annabelle a pus-o direct la cutie ieri după- 
amiază sau, mai probabil, a adus-o un curier privat. Am citit 
prima frază: Richard, dacă primesti această scrisoare înseamnă 
că Alexis DeVille m-a ucis. 

Îmi trebuie o eternitate ca să citesc cele trei pagini. Ceea ce 
descopăr în ele mă tulbură și mă răvășește. E o confesiune 
postmortem. Și, în stilul ei, e și un fel de scrisoare de dragoste 
care se încheie astfel: Acum, soarta familiei noastre e în mâinile 
tale. Tu ești ultimul care are puterea și curajul de a-l proteja și 
de a-l salva pe fiul nostru. 


18. Fata și noaptea 
În cele din urmă am adunat piesele 
puzzle-ului, dar, oricum le-am fi asamblat, 
rămâneau găuri [...], ca niște tări 
pe care nu le puteam numi. 
Jeffrey EUGENIDES 
1. 

Motoreta și-a dat sufletul. Aplecat peste ghidon, pedalam ca 
un nebun. În picioare, ridicat de pe șa, săltând, ca și cum aș fi 
încercat să urc muntele Ventoux împovărat cu o greutate de 
cincizeci de kilograme. 

Vila Fitzgerald, situată pe boulevard Bacon, la marginea Cap 
d'Antibes, semăna cu un buncăr, dacă o priveai dinspre stradă. 
În ciuda numelui, scriitorul american nu a locuit niciodată acolo, 
dar legendele au viaţă grea, și pe Coasta de Azur, și în orice altă 
parte. Cu cincizeci de metri înainte de punctul meu de 
destinație, mi-am abandonat bicicleta cu motor pe trotuar și am 
sărit peste balustrada care se întindea de-a lungul țărmului. In 
acest loc, plajele cu nisip auriu cedau locul unui povârniș golaș 
și greu accesibil. Mase stâncoase abrupte, sculptate de mistral, 
și faleze care se prăvăleau în mare. Am sărit pe stânci și, cu 
riscul de a-mi frânge gâtul, am escaladat versantul abrupt care 
permitea accesul în partea din spate a vilei. 

Am făcut câţiva pași pe plaja de beton lăcuit din jurul 
piscinei, un dreptunghi lung, azuriu, aflat deasupra mării și care 
se prelungea printr-o scară tăiată în piatră care cobora până la 
un mic ponton. Cocoţat pe faleză, domeniul Fitzgerald era, 
literalmente, cu picioarele în apă. Vila era una dintre clădirile 
moderniste, construită în Anii nebuni, a cărei arhitectură 
pendula între Art deco și influențe mediteraneene. Fațada 
geometrică, văruită în alb, era străjuită de un acoperiș plat, 
împodobit cu o terasă protejată de o pergolă. In acest moment 
al zilei, marea și cerul se topeau în același albastru strălucitor: 
culoarea infinitului. 

O galerie străpunsă de arcade adăpostea un salon de vară. 
Am mers încet pe lângă portic până când am dat peste o 
fereastră mare, pe jumătate deschisă, care mi-a permis să intru 
în casă. 

Dacă făceai excepţie de priveliștea care dădea spre mare, nu 
spre bulevardul Hudson, încăperea principală semăna puţin cu 


apartamentul meu din TriBeCa: un spaţiu curat, în care fiecare 
detaliu era ales cu mare grijă. Genul de loc pe care-l vezi în 
reviste sau pe blogurile de decoraţiuni interioare. În bibliotecă 
am găsit aproximativ aceleași cărți ca la mine, care reflectau 
aceeași cultură: clasică, literară, internaţională. 

Domnea aceeași curăţenie suspectă a interioarelor în care nu 
cresc copii. Această răceală ușor tristă a locuinţelor care nu sunt 
irigate de măduva dătătoare de substanţă a vieţii: râsul puștilor, 
jucăriile de pluș și piesele de Lego prin toate cotloanele, 
firimiturile de biscuiţi împrăștiate pe și sub mese... 

— Hotărât lucru, începe să devină un obicei în familia voastră 
să vă aruncaţi în gura lupului. 

M-am răsucit pe călcâie și m-am trezit la zece metri de Alexis 
DeVille. O văzusem deja în ajun, în timpul aniversării de 
cincizeci de ani de la Saint-Ex. Era îmbrăcată simplu: blugi, o 
cămașă cu dungi și un pulover în V, o pereche de converși; dar 
ea făcea parte din grupul celor cu alură și distincţie în toate 
circumstanţele. O prestanţă întărită de cei trei moloși care se 
agitau în jurul ei: un doberman cu urechile cupate, un terier 
american cu blana roșcată și cu rottweiler cu capul turtit. 

La vederea câinilor, corpul meu s-a încordat tot. Regretam că 
venisem fără să-mi iau ceva cu care să mă apăr. Plecasem ca 
din pușcă din casa alor mei, mânat de furie. Și apoi, mereu am 
crezut că arma mea era creierul. O lecție pe care am învăţat-o 
de la dascălul meu, Jean-Christophe Graff; dar, când mi-am adus 
aminte ce le-a făcut Alexis DeVille mamei, lui Francis și lui 
Maxime, mi-am spus că am greșit fiind atât de impulsiv. 

Acum, că ajunsesem la izvorul adevărului, mă simțeam 
dezarmat. La urma urmelor, nu mă aşteptam ca Alexis DeVille 
să îmi mai spună ceva. Nu am înţeles deja totul? Sau măcar 
atâta cât se poate înţelege dintr-un sentiment de iubire... Cu 
toate acestea, aveam o imagine destul de bună a orbirii 
reciproce pe care aceste două femei inteligente, libere și 
frumoase trebuie să o fi simţit la vremea aceea. Excitaţia 
complicităţii intelectuale, beţia trupurilor, vertijul transgresiunii. 
Chiar dacă asta mă deranja, Alexis Deville și cu mine nu eram 
chiar atât de diferiți. Am iubit aceeași fata acum douăzeci și 
cinci de ani și nu ne-am revenit niciodată. 

Inaltă, subţire, cu un ten perfect și neted care nu te lăsa să-i 
ghicești vârsta, Alexis își adunase părul într-un coc. Părea sigură 


și stăpână pe situaţie. Câinii ei nu mă slăbeau din ochi, dar ea 
și-a permis luxul să-mi întoarcă spatele și să admire fotografiile 
agăţate pe toţi pereţii. Faimoasele fotografii senzuale ale Vincăi 
despre care îmi povestise Dalanegra. Fotograful se depășise pe 
sine cu un astfel de model. A captat perfect frumusețea 
tulburătoare și îmbătătoare a tinerei. Dimensiunea efemeră a 
tinereţii ei. Și roza viețuit-a cât rozele trăiesc... 
2. 

M-am hotărât să trec la atac. 

— V-aţi convins singură că o iubiţi pe Vinca, dar e fals. Nu-i 
omori pe cei pe care-i iubești. 

DeVille s-a smuls din contemplarea fotografiilor pentru a mă 
măsura disprețuitoare, cu privirea ei de gheaţă. 

— AȘ putea lesne să vă răspund că a ucide este, uneori, actul 
suprem de iubire absolută. Dar nu asta e problema noastră. Nu 
eu am ucis-o pe Vinca, ci dumneavoastră. 

— Eu? 

— Dumneavoastră, mama dumneavoastră, Fanny, Francis 
Biancardini și fiul lui... într-un fel sau altul, toți sunteți 
răspunzători. Toţi sunteți vinovați. 

— Ahmed v-a povestit totul, nu? 

Ea a înaintat spre mine, escortată de cei trei cerberi. Gândul 
m-a dus la Hecate, zeița întunericului din mitologia greacă, 
mereu însoţită de o haită de câini care urlau la lună. Hecate, cea 
care domnea ca o stăpână absolută peste coșmaruri, peste 
dorinţe refulate, adică peste acele teritorii ale spiritului unde 
femeile și bărbații deopotrivă sunt mai impuri și mai fragili. 

— In ciuda mărturiilor incontestabile, nu am crezut niciodată 
că Vinca a fugit cu tipul ăla, s-a însufleţit Alexis. Ani de-a rândul 
am căutat adevărul. Și, printr-o crudă ironie a destinului, mi-a 
fost servit pe tavă exact atunci când mă așteptam cel mai puţin. 

Câinii se agitau și mărâiau. Panica începea să pună stăpânire 
pe mine. Vederea animalelor mă paraliza, încercam să nu îi 
privesc în ochi, dar îmi simțeau în mod cert spaima. 

— Asta s-a întâmplat acum șapte luni și ceva, a precizat 
Alexis. La raionul de legume-fructe al unui supermarket. Ahmed 
m-a recunoscut în timp ce-mi făceam cumpărăturile. Și m-a 
întrebat dacă pot sta de vorbă cu el. În noaptea morţii Vincăi, 
Francis l-a trimis să recupereze câteva dintre lucrurile ei și să 
curețe camera, ca să șteargă orice urmă care v-ar fi putut 


compromite. Cercetând buzunarele unui palton, a dat peste o 
altă scrisoare și o fotografie. El a fost singurul care și-a dat 
seama de la început că eu eram Alexis. Un secret pe care 
nătărăul ăsta l-a păstrat douăzeci și cinci de ani. 

În spatele calmului ei aparent, îi ghiceam clocotul și furia. 

— Ahmed avea nevoie de bani ca să se întoarcă acasă, iar eu 
voiam informaţiile. Așa că i-am dat cinci mii de euro și ela 
decartat totul: cele două cadavre zidite în sala de sport, oroarea 
acelei nopţi de decembrie 1992 care a însângerat Saint- 
Exupery, impunitatea taberei voastre. 

— Nu e suficient să repeţi la nesfârșit o poveste pentru ca ea 
să devină adevărată. Există un singur responsabil pentru 
moartea Vincăi și acela sunteţi dumneavoastră. Cel vinovat de o 
crimă nu e întotdeauna cel sau cea care a ţinut arma, iar asta o 
știți foarte bine. 

Pentru prima dată, chipul lui Alexis Deville a tresărit sub 
efectul contrarietăţii. Ca răspunzând unei comenzi tăcute a 
zeiţei lor, cei trei câini s-au apropiat și m-au încercuit. O sudoare 
rece mi s-a prelins brusc pe șira spinării. Teama mea devenea 
incontrolabilă. În general, reușeam să nu permit fobiei să se 
instaleze, să-mi vin în fire și să-mi spun că temerile mele erau 
iraționale și exagerate. Numai că, în această situaţie anume, 
câinii erau feroce și dresați să atace. Am continuat însă, în ciuda 
spaimei: 

— Îmi amintesc cum eraţi la vremea aceea. Îmi amintesc de 
magnetismul și aura pe care le degajaţi. Toţi elevii vă admirau. 
Cu mine în frunte. O profesoară tânără de treizeci de ani, 
sclipitoare, frumoasă, care-și respecta elevii și-i ajuta să se 
ridice. Toate fetele de la umană voiau să fie asemenea 
dumneavoastră. Eraţi simbolul libertăţii, al independenţei. 
Pentru mine, reprezentaţi victoria inteligenței asupra 
mediocrității lumii. Echivalentul feminin al lui Jean-Christophe 
Graff... 

La auzul numelui fostului meu profesor, ea a izbucnit într-un 
râs răutăcios: 

— Ah! Bietul Graff! Un nătărău și el, dar de alt soi: un nătărău 
cultivat. Nici el nu a ghicit nimic. Ani de-a rândul m-a urmărit cu 
asiduitățile lui. Îmi scria versuri și scrisori înflăcărate. Mă 
idealiza așa cum aţi idealizat-o dumneavoastră pe Vinca. E tipic 
pentru bărbații ca voi. Pretindeți că iubiți femeile, dar nu ne 


cunoașteți și nu încercaţi să ne cunoaștețţi. Nu ne ascultați și nu 
vreți să ne auziți. Pentru voi, noi nu suntem decât suporturi ale 
visurilor voastre romantice prostești! 

Pentru a-și susține spusele, a citat din Stendhal, cu referire la 
procesul de cristalizare amoroasă: „Când începeţi să vă 
preocupaţi de o femeie, nu o mai vedeţi așa cum este ea cu 
adevărat, ci aşa cum v-ar conveni vouă să fie”. 

Numai că eu nu aveam de gând să o las să scape cu 
raționamentele ei intelectuale. A distrus-o pe Vinca cu iubirea ei 
și voiam să o recunoască. A 

— Contrar spuselor voastre, am cunoscut-o pe Vinca. In orice 
caz, pe Vinca cea de dinainte de a vă întâlni pe dumneavoastră. 
Și nu îmi amintesc să fi fost o fată care bea și se îndopa cu 
pilule. Dumneavoastră aţi făcut toate astea, ca să vă asiguraţi 
controlul asupra ei, și aţi reușit. Pentru dumneavoastră era o 
pradă ușoară: o fată exaltată, care descoperea plăcerea și 
pasiunea. 

— Am pervertit-o, asta vreţi să spuneți? 

— Nu, cred că aţi împins-o spre droguri și alcool pentru că 
acestea alterează judecata și, astfel, aţi putut să o manipulați 
mai ușor. 

Colţii au ieșit la vedere, câinii se frecau de mine și îmi 
adulmecau mâinile. Dobermanul și-a lipit botul de partea de sus 
a coapsei mele, obligându-mă să mă dau înapoi până la spătarul 
unei canapele. 

— Am împins-o în braţele tatălui dumneavoastră pentru că 
era singura noastră soluţie de a avea un copil. 

— Adevărul e că acest copil dumneavoastră l-aţi vrut. Și 
numai dumneavoastră! 

— Nu! Și Vinca l-a dorit! 

— In condiţiile acelea? Mă îndoiesc. 

Alexis DeVille s-a aprins: 

— Nu ne puteți judeca! Astăzi, dorinţa cuplurilor de femei de 
a avea copii este admisă, acceptată, adesea respectată. 
Mentalităţile s-au schimbat, legile au evoluat, știința a 
progresat. Dar la începutul anilor 1990 toate astea erau negate, 
respinse. 

— Dar aveaţi bani, aţi fi putut face altceva. 

Ea a protestat: 

— Tocmai asta e, că nu aveam nimic! Adevăraţii progresiști 


nu sunt cei care para fi. Pretinsa toleranţă a clanului Deville din 
California nu e decât o aparenţă. Membrii familiei mele sunt toți 
niște ipocriţi, lași și cruzi. Dezaprobau stilul meu de viaţă și 
orientarea mea sexuală. La vremea aceea îmi tăiaseră deja de 
multă vreme orice sursă de venit. Țintindu-l pe tatăl vostru, 
omoram doi iepuri dintr-o lovitură: și copilul, și banii. 

Discuţia noastră se învârtea în gol. Am rămas fiecare pe 
poziţiile noastre. Poate pentru că era zadarnic să cauţi acum 
responsabilități. Poate pentru că eram amândoi vinovaţi și 
nevinovați, victime și călăi. Poate pentru că singurul adevar era 
că în 1992 a existat la liceul Saint-Exupery din Sophia Antipolis o 
fată fascinantă, care îi înnebunea pe cei cărora le permitea să 
intre în viaţa ei. Pentru că, atunci când erai cu ea, aveai 
impresia smintită că însăși existenţa ei era un răspuns la 
această întrebare pe care ne-o punem cu toţii: cum să trecem 
prin noapte? 

3. 

Aerul era încărcat de o tensiune maladivă. Cei trei câini mă 
lipiseră acum de perete și nu mai exista nicio îndoială că aveau 
să treacă la fapte. Simțeam pericolul iminent, bătăile inimii, 
cămașa pe care transpiraţia mi-o lipea de piele, mersul 
ineluctabil spre moarte. Cu un singur gest, cu un singur cuvânt, 
DeVille avea puterea de a-mi pune capăt vieţii. Acum, că 
ajunsesem la capătul investigaţiei mele, îmi dădeam seama că 
alternativa se rezuma la o singură alegere: omoară sau ești 
omorât. In ciuda spaimei, am continuat: 

— Aţi fi putut aranja cumva să adoptați un copil sau aţi fi 
putut face dumneavoastră unul. 

Locuită de un fanatism distructiv și exaltat, a venit foarte 
aproape de mine și a ridicat un index ameninţțător la câţiva 
centimetri de fața mea. 

— Nu! Voiam un copil de /a Vinca! Un copil care să aibă 
genele ei, perfecțiunea, graţia și frumusețea ei. O prelungire a 
iubirii noastre. 

— Știu despre reţetele de Rohypnol pe care i le-aţi furnizat 
prin doctorul Rubens. Ciudată iubirea asta care, pentru a înflori, 
are nevoie să-l ţină pe celălalt în toxicomanie, nu credeți? 

— Javră ordi... 

Deville își pierdu șirul vorbelor. Ei însăși îi era din ce în ce 
mai greu să ţină sub control agresivitatea câinilor. Pieptul mi s-a 


strâns, am simţit un junghi în inimă și m-a apucat ameţeala. Am 
încercat să le ignor și am răsucit și mai adânc cuțitul în rană: 

— Știţi care e ultimul lucru pe care l-a spus Vinca înainte de a 
muri? Mi-a zis: Alexis m-a obligat, eu nu voiam să mă culc cu el. 
Douăzeci și cinci de ani am înţeles greșit sensul acestei fraze și 
pentru asta un om a plătit cu viaţa. Dar astăzi știu ce însemna: 
„Alexis DeVille m-a obligat să mă culc cu tatăl tău, dar eu nu 
voiam s-o fac”. 

Abia mai răsuflăm. Tremuram din toate încheieturile. Mi se 
părea că singura mea șansă de a scăpa de acest coșmar era să 
mă dedublez. 

— Vedeţi dumneavoastră, Vinca a murit știind foarte bine ce 
mizerabilă sunteţi. Puteţi construi o sută de Grădini ale Ingerilor, 
nu veţi reuși niciodată să rescrieţi istoria. 

Orbită de furie, Alexis DeVille a dat semnalul de atac. 

Terierul american a atacat primul. Puterea explozivă a 
câinelui m-a aruncat în spate. Când m-am prăvălit la podea, m- 
am izbit cu capul de perete, apoi de colțul ascuţit al unui scaun 
metalic. Am simţit colții înfigându-se în gâtul meu, căutând 
carotida. Am încercat să împing molosul, dar degeaba. 

Au fost trei împușcături. Prima a pus la pământ câinele care 
era pe punctul de a-mi sfâșia gâtul și i-a pus pe fugă pe ceilalţi 
doi. Următoarele două au fost trase cât eu eram încă la podea. 
Până când mi-am venit cât de cât în simţiri, am întrezărit trupul 
lui Alexis DeVille răsucindu-se și căzând lângă șemineu, într-un 
vârtej de sânge. Am întors capul spre fereastră. Silueta lui 
Richard se profila în contre-jour. 

— O să fie bine, Thomas, m-a asigurat el cu o voce 
încurajatoare. 

Aceeași voce pe care o adopta când aveam șase ani și 
aveam coşmaruri noaptea. Nu i-a tremurat mâna. Tinea ferm 
patul din lemn al pistolului Smith & Wesson al lui Francis 
Biancardini. 

Tata m-a ajutat să mă ridic, rămânând cu ochii-n patru, în caz 
că vreunul dintre cerberi se întorcea să ne atace. Când a pus 
mâna pe umărul meu, am redevenit pentru câteva secunde 
puștiul de șase ani. Și m-am gândit la această specie pe cale de 
dispariţie care cuprindea bărbaţi din generaţia precedentă, ca 
Francis, ca el. Bărbaţi duri, colțuroși, cu un sistem de valori din 
alte vremuri. Bărbaţi pe care nimeni nu mai dădea doi bani 


astăzi, pentru că virilitatea lor era considerată rușinoasă și 
învechită. Dar bărbaţi care mi-au ieșit în cale de două ori și am 
fost fericit. Căci nu au ezitat să se murdărească pe mâini ca să- 
mi salveze viaţa. 

Chiar dacă făcând asta s-au cufundat într-o imensă baie de 
sânge. 


Epilog (uri) 
După Noapte 


Blestemul celor blânzi 

Zilele care au urmat morţii lui Alexis Deville și arestării 
tatălui meu au fost printre cele mai ciudate din viaţa mea. În 
fiecare dimineaţă, mă trezeam cu convingerea că investigaţiile 
poliţiei vor duce la redeschiderea anchetei asupra dispariţiei 
Vincăi și a lui Clement. Dar, din celula lui, tata a reușit să 
dribleze pericolul cu măiestrie. A susținut că de câteva luni 
începuse, chipurile, o relaţie amoroasă cu Alexis DeVille. Soţia 
lui, a explicat el, a descoperit legătura și s-a dus să stea de 
vorbă cu amanta înarmată cu o pușcă. Simţindu-se ameninţată, 
Alexis s-a apărat și a omorât-o pe mama, pentru ca mai apoi 
tata să o ucidă pe ea. Scenariul era pertinent. Furniza mobiluri 
clare și credibile tuturor protagoniștilor. Cel mai important merit 
al lui era că aducea aceste crime în sfera „pasiunii”. Avocatul 
tatălui meu saliva dinainte cu gândul la procesul ce avea să 
urmeze. Violenţa cu care Alexis DeVille a ucis-o pe mama - 
precum și antecedentele psihiatrice ale acesteia și episodul cu 
câinii ei care m-au atacat - făceau ca actul tatălui să treacă 
drept o răzbunare aproape legitimă și deschidea poarta poate 
nu pentru achitarea lui, dar pentru o pedeapsă ușoară. Și, mai 
ales, ipoteza crimei pasionale avea marele avantaj de a nu lega 
acest episod nici de Vinca, nici de Clement. 

Dar această înlănțuire de circumstanţe mi se părea prea 
frumoasă ca să fie adevărată. 


Totuși, vreme de câteva săptămâni, am crezut că șansa avea 
să ne surâdă în continuare. Maxime ieșise din comă și starea lui 
se îmbunătăţise spectaculos. În iunie a fost ales deputat, iar 
numele lui a fost amintit de câteva ori în presă pentru un post 
de secretar de Stat. Ancheta atacului asupra lui a securizat zona 
din jurul sălii de sport, aceasta devenind scena crimei. Așadar, 
demolarea nu a început la data stabilită. Apoi, când consiliul de 
administraţie al fundației Hutchinson & DeVille a decis, date 
fiind circumstanțele, să își retragă donația acordată liceului 
Saint-Exupery, lucrările au fost amânate la calendele grecești, 
iar direcțiunea a început să dezvolte un discurs la polul opus 
celui susținut până atunci. Sub acoperirea argumentelor 
ecologice și culturale, reprezentanţii Saint-Ex au insistat asupra 


pericolelor care pândeau dacă s-ar fi modificat un asemenea sit 

natural, care și-ar fi pierdut astfel o parte din sufletul său, de 

care toţi actorii implicaţi în instituţia de învățământ erau atașați. 
QED. 


Fanny a luat legătura cu mine imediat după ce a fost făcut 
public anunţul despre arestarea tatii. La spital, am petrecut o 
seară întreagă în salonul lui Maxime, care încă mai era 
inconștient, povestindu-ne întreg adevărul despre noaptea din 
1992. Faptul de a afla că nu e răspunzătoare de moartea Vincăi 
i-a permis să își ia viața în mâini. La puţin timp după aceea l-a 
părăsit pe Thierry Seneca și a apelat la o clinică de fertilitate din 
Barcelona, pentru a încerca o fertilizare in vitro. lar de când 
Maxime a început să se simtă mai bine, ne adunam adesea cu 
toţii în jurul lui, la spital. 

Vreme de câteva zile am crezut cu adevărat că vom scăpa 
toţi trei de destinul tragic la care ne condamna prezenţa celor 
două cadavre în zidul sălii de sport. Vreme de câteva zile am 
crezut cu adevărat că vom reuși să ne sustragem blestemului 
celor blânzi. 

Dar nu am ţinut seama de trădarea omului în care nu ar fi 
trebuit niciodată să am încredere: Stephane Pianelli. 


— N-o să-ţi facă plăcere, dar am să public o carte care va 
spune adevărul despre moartea Vincăi Rockwell, m-a anunţat 
liniștit jurnalistul într-o seară de sfârșit de iunie, când eram 
așezați la barul unui pub din partea veche a Antibes, unde mă 
invitase să bem un pahar. 

— Ce adevăr? 

— Singurul și unicul, a răspuns imperturbabil Pianelli. 
Concetăţenii noștri au dreptul să știe ce s-a întâmplat cu Vinca 
Rockwell și cu Alexis Clement. Părinţii elevilor de la Saint-Ex au 
dreptul să știe că își înscriu copiii la o instituţie în care de 
douăzeci și cinci de ani două cadavre sunt zidite într-un perete. 

— Bine, Stephane, dar, dacă faci asta, ne trimiţi pe toţi la 
închisoare: pe Fanny, pe Maxime și pe mine. 

— Adevărul trebuie să iasă la lumină, a tunat el, bătând cu 
palma în tăblia barului. 

Apoi s-a lansat într-o tiradă măreaţă și, încercând să 
îndulcească otrava, mi-a povestit despre o casieră care și-a 
pierdut serviciul din cauza unei erori de câţiva euro și despre 
laxismul de care, după părerea lui, dau dovadă tribunalele față 
de oamenii politici și patroni. Și a încheiat în forță cu eternul lui 
discurs - același pe care-l declama la sfârșitul liceului - despre 
lupta de clasă și sistemul capitalist, unealtă de aservire în slujba 
acţionarilor. 

— Dar, în sfârșit, Stephane, ce legătură au toate astea cu 
noi? 

M-a sfidat din priviri cu un amestec de gravitate și jubilare. 
Ca și cum ar fi sperat să se afle în acest raport de forțe încă din 
prima zi. Și am simţit, poate pentru prima dată, ce ură viscerală 
nutrea Pianelli faţă de tot ceea ce reprezentam noi. 

— Aţi omorât doi oameni. Trebuie să plătiţi pentru asta. 

Am luat o gură de bere și am încercat să afișez un aer 
detașat. 

— Nu te cred. N-ai să scrii niciodată cartea asta. 

Atunci a scos din buzunar un plic gros și mi l-a întins. Un 
contract pe care tocmai îl semnase cu o editură pariziană pentru 
viitoarea apariţie a unui document intitulat: O afacere stranie. 
Adevărul despre Vinca Rockwell. g 

— Nu ai nicio dovadă pentru ceea ce susții, bietul de tine. lţi 


dai foc singur la toată credibilitatea ta de jurnalist cu cartea 
asta. 

— Dovezile sunt în sala de sport, a rânjit el. După ce apare 
cartea, am eu grijă să-i strâng pe părinţii elevilor. Presiunea va fi 
atât de puternică, încât conducerea nu va avea de ales și va 
trebui să dărâme zidul. 

— Dar uciderea Vincăi și a lui Alexis Clement s-au prescris. 

— Poate, cu toate că și asta e o chestie discutabilă în drept, 
uciderea mamei tale și a lui Alexis Deville nu sunt. lar justiţia se 
va sesiza și va face legătura între toate aceste asasinate. 

Cunoșteam editorul. Nu era o editură nici foarte prestigioasă, 
nici foarte riguroasă, dar avea mijloacele să asigure cărții o 
publicitate agresivă. Dacă Pianelli scotea cartea, efectul avea să 
fie devastator. 

— Nu înţeleg de ce ne condamni, Stephane. Să ai și tu 
momentul tău de glorie, de aceea? 

— Îmi fac meseria, asta-i tot. 

— lar meseria ta e să-ţi tradezi prietenii? 

— Las-o baltă, meseria mea e să fiu jurnalist. lar prieteni nu 
am fost niciodată. 

Mi-a venit în minte fabula cu scorpionul și cu ţestoasa. „De ce 
m-ai înţepat? îl întreabă broasca pe scorpion, în mijlocul râului. 
Din cauza ta o să murim amândoi. — Pentru că e în firea mea”, 
îi răspunde scorpionul. 

Jurnalistul și-a mai comandat o halbă și a învârtit cuțitul în 
rană. 

— E o poveste cu adevărat fascinantă! Familia Borgia în 
versiune modernă! Pariez că Netflix o să facă un serial după ea, 
nu crezi? 

M-am uitat la caricatura asta care se bucura de distrugerea 
familiei mele și mi-a venit să-l strâng de gât. 

— Acum înţeleg de ce te-a lăsat Celine, i-am spus. Pentru că 
ești un tip mărunt, un rahat plin de răutate... 

Pianelli a încercat să-mi azvârle cana cu bere între ochi, dar 
am fost mai rapid decât el. M-am ferit și i-am tras un pumn în 
față și un upercut în ficat, care l-a trimis la podea în genunchi. 

Când am părăsit barul și am ieșit în noapte, adversarul meu 
era la pământ, dar eu eram cel care pierduse. lar de data asta 
nu mai aveam pe nimeni care să mă protejeze. 


Jean-Christophe 
Antibes, 18 septembrie 2002 


Dragul meu Thomas, 

După mult prea multe luni de tăcere, vă scriu ca să vă spun 
rămas-bun. La drept vorbind, până când rândurile mele vor 
traversa Atlanticul, existența mea pe acest pământ se va fi 
încheiat. 

Am ținut însă să vă salut pentru ultima dată înainte de a 
dispărea. Și să vă spun din nou cât de fericit sunt că am putut fi 
profesorul vostru și cât de mult mă gândesc la discuțiile noastre 
și la toate clipele pe care le-am petrecut împreună. Ati fost cel 
mai bun elev din întreaga mea carieră, Thomas. Nu cel mai 
sclipitor, nu cel care obținea cele mai bune note, ci categoric cel 
mai generos, cel mai sensibil, cel mai omenos, cel mai atent la 
nevoile celorlalți. 

Și, mai presus de toate, nu fiti trist! Plec pentru că nu mai am 
puterea de a continua. Vă asigur că nu e o lipsă de curaj, pentru 
că viața Îmi scoate în cale o încercare pe care nu o pot îndura. 
Așa că moartea mi s-a impus drept singura cale onorabilă de 
ieșire din infernul în care am picat. Nici măcar cărțile, prietenele 
mele credincioase, nu mai reușesc astăzi să mă țină pe linia de 
plutire. Drama mea este teribil de banală, dar lipsa de 
însemnătate nu atenuează cu nimic suferința. De-a lungul anilor 
am iubit în taină o femeie, fără a îndrăzni să mă deschid în fata 
ei de teamă că mă va respinge. Multă vreme singurul meu 
oxigen a fost posibilitatea de a o vedea trăind, zâmbind, 
vorbind. Complicitatea noastră intelectuală mi se părea fără 
pereche, iar impresia pe care o aveam uneori, că sentimentele 
noastre erau reciproce, m-a ținut în viață când eram dărâmat. 

Mărturisesc că uneori m-am gândit la teoria voastră despre 
blestemul celor blânzi și am sperat, cu naivitate, să fie 
mincinoasă, dar viața nu mi-a trimis niciun ascensor. 

Din nefericire, în aceste ultime săptămâni am înțeles că 
această iubire nu va fi niciodată reciprocă și că persoana despre 
care vă vorbesc aici nu era, fără doar și poate, cea pe care o 
crezusem a fi. Hotărât lucru, nu voi fi niciodată dintre cei care 
izbutesc să forțeze mâna destinului. 

Aveti grijă de dumneavoastră, dragul meu Thomas, și mai 
ales nu fiti trist din cauza mea! Nu aș fi în stare să vă ofer 


sfaturi, dar alegeți-vă bătăliile cu mare grijă. Nu toate merită 
osteneala de a le purta, învățați ca, uneori, să vă agățați de 
ceilalți și să reusiti acolo unde eu am eșuat, Thomas. Implicați- 
vă în viață, pentru că singurătatea ne ucide. 

Aș vrea să vă urez mult noroc pentru toate câte vă așteaptă. 
Nu mă îndoiesc nicio clipă că veti reuși acolo unde eu am dat 
greș: căutarea unui suflet-pereche alături de care să puteți 
înfrunta tulburările vieții. Căci, așa cum scria unul dintre autorii 
noștri preferați, „nimic nu-i mai rău decât să fii singur printre 
oameni”. 

Păstrați-vă exigenta. Păstrați-vă tot ceea ce a făcut din 
dumneavoastră un băiat diferit de toți ceilalți. Și feriți-vă de 
proști. In notă stoică, nu uitati că cea mai bună cale de a vă 
apăra de ei e de a nu fi asemenea lor. 

Si, cu toate că destinul meu pare a mărturisi contrariul, sunt 
convins că slăbiciunile noastre sunt cea mai mare putere a 
noastră. 

Vă îmbrăţțișez, 

Jean-Christophe Graff 


Maternitatea 

Antibes, clinica Jeanne d'Arc 

9 octombrie 1974 

Francis Biancardini a împins încet ușa salonului. Razele 
portocalii ale soarelui de toamnă pătrundeau prin ochiurile de 
geam care dădeau spre balcon. În acest sfârșit de după-amiază, 
liniștea calmă a maternității nu era tulburată decât de rumoarea 
îndepărtată a elevilor care ieșeau de la școală. 

Francis a pășit în încăpere. Avea brațele încărcate de daruri: 
un urs de pluș pentru fiul lui, Thomas, o brățară pentru 
Annabelle, două pachete de biscotti și un borcan de cireșe 
amare pentru infirmierele care au avut atâta grijă de ei. A pus 
darurile pe măsuța cu rotile, încercând să facă cât mai puţin 
zgomot cu putinţă, pentru a nu o trezi pe Annabelle. 

Când s-a aplecat asupra leagănului, nou-născutul s-a uitat la 
el cu ochii lui inocenți. 

— Hei, ce faci tu acolo, ia spune! 

A luat bebelușul în braţe, apoi s-a așezat pe un scaun și s-a 
bucurat de acest moment deopotrivă magic și solemn care vine 
după nașterea unui copil. 

Îl încerca o bucurie profundă, întunecată de regrete și 
neputinţă. Când Annabelle va părăsi clinica, nu se va întoarce 
acasă cu el. Se va întoarce la soţul ei, Richard, care va fi tatăl 
legal al lui Thomas. O situaţie stânjenitoare, la care era obligat 
să se adapteze. Annabelle era femeia vieţii lui, dar era și o 
creatură ieșită din comun. O mare îndrăgostită, care avea o 
viziune foarte personală a angajamentului și care punea iubirea 
mai presus de orice. 

Francis a sfârșit prin a se lăsa convins să nu facă publică 
relația lor. „Clandestinitatea iubirii noastre o face cu atât mai 
valoroasă, l-a asigurat ea. A-ţi expune iubirea în ochii lumii 
înseamnă a o banaliza, a-i ucide misterul”. El vedea un alt 
avantaj: să ascundă ce avea mai de preţ pe lume de potenţialii 
lui inamici. Nu are rost să arătăm lumii ce iubim cu adevărat, 
căci asta ne face mult prea vulnerabili. 


* 


Francis suspină. Personajul vulgar pe care se distra să-l joace 
era o mascaradă. In afară de Annabelle, nimeni nu-l cunoștea cu 


adevărat. Nimeni nu știa despre violenţa și instinctul morții pe 
care le purta înăuntrul lui. Furia aceasta s-a dezlănțuit prima 
oară în 1961, la Montaldicio, când avea cincisprezece ani. Era o 
seară de vară, se aflau lângă fântâna din piaţă. Tinerii din sat 
erau afumaţi. Unul dintre ei s-a apropiat prea mult de Annabelle. 
Ea l-a respins de câteva ori, dar tipu’ a continuat s-o hărțuiască. 
Francis se ţinuse deoparte până atunci. Tinerii erau mult mai 
mari decât el. Erau zidarii și geamgiii din Torino, veniţi să 
construiască și să repare serele de pe o proprietate din sat. 
Apoi, când și-a dat seama că nu va interveni nimeni, s-a 
apropiat de grup și i-a cerut tipului s-o șteargă. La vremea 
aceea nu era prea înalt și părea puţin cam greoi. Când i-au râs 
în nas, l-a înșfăcat pe agresor de gât și i-a tras un pumn în faţă. 
In ciuda înfățișării lui, avea o putere de taur și era orbit de furie. 
Odată ce s-a pornit, a continuat să îl lovească pe tânărul 
muncitor fără ca cineva să izbutească să-l facă să-și lase prada. 
De mic avusese probleme cu vorbirea, ceea ce l-a împiedicat să 
vorbească cu Annabelle. Cuvintele îi rămâneau blocate în gât. 
Așa că în seara aceea a vorbit cu pumnii. Zdrobindu-i țeasta 
amărâtului ăluia, îi transmitea un mesaj lui Annabelle prin care-i 
spunea: alături de mine, nimeni, niciodată, nu-ţi va face rău. 

Când a terminat, omul era inconștient, cu fața plină de sânge 
și gura plină de dinţi sparți. 

Afacerea a stârnit mare zarvă în ţinut. Zilele următoare 
carabinierii l-au căutat pe Francis pentru interogatoriu, dar el 
fugise în Franţa. 

Peste ani, când a regăsit-o pe Annabelle, ea i-a mulțumit că a 
apărat-o, dar i-a mărturisit și că se temea de el. În ciuda tuturor, 
au izbutit să se apropie și, graţie ei, el a reușit să își domolească 
violenţa. 

Cum își legăna încetișor fiul, Francis și-a dat seama că 
bebelușul adormise. A îndrăznit să depună un sărut ușor pe 
fruntea lui Thomas. Mireasma dulce și îmbătătoare a pruncului l- 
a tulburat, amintindu-i deopotrivă de aromele de pâine cu lapte 
și florile de portocal. Seninătatea care învăluia frumosul chip 
micut era purtătoare de promisiuni pentru viitor. Dar această 
minune micuță părea atât de fragilă. 

Francis și-a dat seama că plângea. Dar nu pentru că ar fi fost 
trist, ci pentru că fragilitatea asta îl îngrozea. 

Și-a șters o lacrimă care-i curgea pe obraz și, cu toată 


delicatețea de care era el în stare, l-a pus pe Thomas la loc în 
leagăn, fără a-l trezi. 


A deschis ușa glisantă a glasvandului și a ieșit pe terasa în 
stil Saint-Tropez a salonului de spital. A scos pachetul de 
Gauloises din buzunarul jachetei, și-a aprins o ţigară și, pe 
neașteptate, a luat hotărârea că aceasta avea să fie ultima 
țigară din viaţa lui. Acum, că familia i se mărise, trebuia să aibă 
grijă de el. Câtă vreme are un fiu nevoie de tatăl lui? 
Cincisprezece ani? Douăzeci de ani? Toată viaţa? Când a inhalat 
fumul acru de tutun, a închis ochii ca să se bucure mai bine de 
ultimele raze de soare care-și croiau drum prin frunzișul unui tei 
înalt. 

Nașterea lui Thomas însemna o mare responsabilitate pentru 
el, dar era gata să și-o asume. 

să crești un copil, să-l protejezi era o luptă pe termen lung, 
care necesita o permanentă și neobosită vigilenţă. Tragedia 
putea surveni oricând, pe neanunţate. Nu îi era îngăduit să 
slăbească atenţia. Dar Francis nu se va sustrage. Avea pielea 
tăbăcită. 

Zgomotul ușii care se deschidea l-a scos pe Francis din 
gândurile lui. S-a întors și a văzut-o pe Annabelle care venea 
spre el, zâmbind. Când s-a ghemuit la pieptul lui, a simţit cum 
toate temerile se evaporă. În timp ce briza călduţă îi îmbrăţișa 
pe amândoi, Francis și-a spus în sinea lui că, atâta vreme cât 
Annabelle va rămâne alături de el, va fi în stare să înfrunte o 
lume întreagă. Forţa brută nu valorează nimic fără inteligenţă. 
Impreună, vor fi mereu cu un pas înaintea oricărui pericol. 


Cu un pas înaintea pericolului 

În ciuda amenințării pe care cartea lui Pianelli o aducea 
asupra capetelor noastre, Maxime, Fanny și cu mine ne-am 
văzut de vieţile noastre ca și cum aceasta nu ar fi existat. Am 
depășit vârsta de a trăi în teamă. Am depășit vârsta la care încă 
încercam să convingem sau să ne justificăm. Un singur lucru ne- 
am promis: indiferent de câte se vor întâmpla, de acum înainte 
le vom înfrunta pe toate împreună. 

Și, de la o zi la alta, ne-am bucurat unii de alţii pândind o 
furtună despre care eu păstram speranţa secretă că nu se va 
dezlănţui niciodată. 

Ceva s-a schimbat în mine și am căpătat o siguranţă pe care 
nu o mai avusesem. Îngrijorarea care mă perpelea la foc mic 
dispăruse. Rădăcinile noi pe care mi le-am descoperit făceau din 
mine un alt bărbat. Aveam regrete, sigur că le aveam: regretul 
de a nu mă fi împăcat cu mama decât după moartea ei, regretul 
de a fi așteptat ca Richard să ajungă în închisoare pentru a mă 
simţi apropiat de el. Și regretul de a nu fi vorbit niciodată cu 
Francis știind cine era cu adevărat. 

Destinele celor trei „părinţi” ai mei mă puneau pe gânduri. 

Drumurile lor au fost singulare, presărate cu suferinţe, cu 
bucurii, cu contradicții. Câteodată le-a lipsit curajul, dar alteori 
au dat dovadă de un spirit de sacrificiu care impunea respect. 
Au trăit, au iubit, au ucis. Câteodată s-au pierdut în pasiunile lor, 
dar, fără doar și poate, au încercat să procedeze cât mai bine cu 
putinţă. Cât mai bine cu putinţă ca să nu aibă un destin banal. 
Cât mai bine cu putinţă ca să împace aventura personală și 
simţul datoriei. Cât mai bine cu putinţă și ca să decline cuvântul 
familie după o gramatică proprie lor și numai lor. 

Faptul de a avea asemenea ascendenți mă obliga nu atât să-i 
imit, cât să le apăr moștenirea și să le accept unele lecții. 

Este zadarnic să negăm complexitatea sentimentelor și a 
fiinţelor umane. Viețile noastre sunt multiple, adesea 
indescifrabile, subminate de aspirații contrare. Viețile noastre 
sunt fragile, deopotrivă prețioase și insignifiante, scăldate când 
în apele îngheţate ale singurătăţii, când în șuvoiul călduţ al unei 
fântâni din Jouvence. Dar, mai presus de toate, vieţile noastre 
nu sunt niciodată și pe deplin sub control. Orice fleac le poate 
răsturna. O vorbă în șoaptă, o privire scânteietoare, un zâmbet 
care zăbovește pe buze ne pot înălța sau ne pot arunca în 


neant. În ciuda acestei incertitudini, nu avem altă alegere decât 
să acționăm ca și cum am stăpâni acest haos, sperând că 
inflexiunile inimilor noastre vor ști să își găsească locul în 
planurile secrete ale Providenţei. 


În seara de 14 iulie, pentru a sărbători ieșirea din spital al lui 
Maxime, ne-am adunat cu toţii acasă la părinţii mei. Olivier, 
Maxime, fetiţele lor, Fanny și chiar Pauline Delatour, care s-a 
dovedit a fi o fată inteligentă și amuzantă cu care mă 
împăcasem. Am făcut grătare și hot dog, spre bucuria copiilor. 
Am desfăcut o sticlă de Nuits St. Georges, apoi ne-am instalat 
pe terasă, ca să admirăm focul de artificii lansat din golful 
Antibes. Spectacolul stătea să înceapă când a răsunat soneria 
de la intrare. 

Mi-am părăsit oaspeţii, am aprins luminile exterioare și am 
coborât pe alee, până la poarta de la intrare. Dincolo de grilaj 
mă aștepta Stephane Pianelli. Nu arăta prea bine: părul lung, 
barba nerasă, ochii încercănaţi și injectați. 

— Ce vrei, Stephane? 

— Salut, Thomas. 

Respirația lui mirosea a alcool. 

— Mă lași să intru? m-a întrebat el, agățându-se de barele 
grilajului din fier forjat. 

Grilajul acesta, pe care n-aveam să-l deschid, simboliza 
bariera care de acum înainte va exista veșnic între noi. Pianelli 
era un trădător. Nu va fi niciodată unul de-al nostru. 

— Du-te naibii, Stephane. 

— Am o veste bună pentru tine, artistule. Nu-ţi mai fac 
concurenţă cu cartea mea! 

A scos din buzunar o foaie îndoită în patru și mi-a întins-o 
printre bare. 

— Mama ta și Francis au fost într-adevăr niște bandiți de 
mare clasă! a început jurnalistul. Am avut noroc că am dat peste 
articolul ăsta înainte să-mi apară cartea. Ce-aș mai fi căzut de 
prost! 

Am desfăcut foaia; petardele și rachetele cu focuri de artificii 
explodau în văzduh. Era un xerox după un articol vechi din Nice- 
Matin, datat 28 decembrie 1997. La cinci ani după dramă. 


Vandalism și distrugere 
la liceul Saint-Exupery 


În noaptea de Crăciun, instituţia din parcul tehnologic 
Sophia Antipolis a fost ţinta unor acte de vandalism. Cele 
mai semnificative distrugeri au avut loc în sala de sport a 
liceului internaţional. 

În dimineaţa zilei de 25 decembrie, amploarea 
pagubelor a fost descoperită de directoarea claselor 
pregătitoare, doamna Annabelle Degalais. Numeroase 
desene și inscripţii injurioase se etalau pe pereţii sălii de 
sport. Tot aici, vandalii au spart mai multe geamuri, au golit 
extinctoarele și au distrus ușile vestiarelor. 

Directoarea - care a și depus plângere - este absolut 
convinsă că acești indivizi sunt din afara internatului. 

Jandarmeria a deschis o anchetă și a procedat la 
verificările de rutină. În așteptarea rezultatelor anchetei, 
directoarea campusului școlar a demarat deja operaţiunile 
de curăţenie și de efectuare a lucrărilor necesare pentru ca 
sala de sport să fie complet renovată până la reîntoarcerea 
elevilor, pe 5 ianuarie următor. 

Claude Angevin 


Articolul era însoţit de două fotografii. În prima, se putea 
observa amploarea distrugerilor care afectaseră sala de sport: 
peretele mâzgălit, extinctorul care zăcea pe podea, geamurile 
sparte. 

— Nu vom găsi niciodată cadavrele Vincăi și al lui Clement, a 
mârâit Pianelli. Dar era evident, nu? Maică-ta și Francis erau 
prea inteligenţi, prea machiavelici ca să nu-și asigure spatele. 
Să-ţi zic o chestie, artistule. Tu și amicii tăi le puteţi mulțumi lu’ 
mami și lu' tati că v-au scos dintr-un rahat al naibii de negru. 

În a doua fotografie se zărea silueta mamei, în picioare, cu 
braţele încrucișate, cu taior sobru, coc la spate și o expresie 
impasibilă. În spatele ei, silueta masivă a lui Francis Biancardini, 
cu vesta lui jerpelită de piele. A fost prins în cadru cu o lopată 
într-o mână și o daltă în cealaltă. 

Evidenţa mi-a sărit în ochi. În 1997, la cinci ani după crime și 
cu câteva luni înainte ca mama să demisioneze din funcţia de 


conducere, a decis, împreună cu iubitul ei, să scoată cadavrele 
din zidul sălii de sport. Nu puteau accepta să trăiască 
permanent cu această sabie a lui Damocles deasupra capului. 
Pentru a justifica intervenţia lui Francis, au simulat aceste acte 
de vandalism. Lucrările de renovare s-au desfășurat în plină 
vacanţă de Crăciun. Singurul moment al anului când liceul era 
pustiu. Asta însemna că Francis - de astă dată fără ajutorul lui 
Ahmed - avea cale liberă să mute cadavrele și să scape definitiv 
de ele. 

Și noi, care ne-am temut atât de mult de descoperirea 
acestor cadavre care părăsiseră de douăzeci de ani incinta 
liceului! 

Năucit, m-am întors la imaginea lui Francis. Ochii lui 
străpungători păreau a perfora fotografia și, prin ea, pe toţi cei 
care se vor așeza în calea lui într-un moment sau altul. O privire 
de oțel, ușor orgolioasă, care spunea: nu mă tem de nimeni, 
căci voi fi mereu cu un pas înaintea pericolului. 

Pianelli plecase fără a mai aștepta ceva de la mine. Am urcat 
încet aleea și m-am întors la prietenii mei. Mi-au trebuit minute 
bune ca să conștientizez pe deplin că nu mai aveam de ce să ne 
temem. Ajuns sus, am recitit încă o dată articolul. Uitându-mă 
cu atenţie la mama, așa cum apărea ea în fotografie, am 
observat că ţinea în mână un inel cu chei. Probabil cheile 
blestematei ăsteia de săli de sport. Cheile trecutului, dar și cele 
care îmi deschideau acum porţile viitorului. 


Privilegiul romancierului 
Nu scriem pentru a deveni scriitori. 
Ci pentru a regăsi, în tăcere, iubirea 
care lipsește oricărei iubiri. 
Christian BOBIN 


În faţa mea, un Bic Cristal de treizeci de centime și un 
blocnotes în carouri. Singurele mele arme dintotdeauna. 

Sunt în biblioteca liceului, așezat la locul meu de demult, într- 
un colţ separat de restul sălii, cu vedere la curtea pavată și la 
fântâna acoperită de iederă. Sala de lectură e scăldată într-un 
miros de ceară de parchet și lumânări. Manualele vechi de 
literatură se umplu de praf pe rafturile din spatele meu. 

După ce Zélie a ieșit la pensie, conducerea liceului a decis să 
dea numele meu clădirii care adăpostea clubul de teatru. Am 
declinat propunerea și am sugerat, în schimb, numele lui Jean- 
Christophe Graff. Am acceptat însă să scriu și să rostesc un mic 
discurs de inaugurare în fața elevilor. 

Am scos capacul pixului și am început să-mi iau notițe. Toată 
viaţa numai asta am făcut. Am scris. Intr-o mișcare dublă, de 
sensuri opuse: am ridicat ziduri și am deschis uși. Ziduri ca să 
zăgăzuiesc cruzimea devastatoare a realităţii, porţi ca să evadez 
într-o lume paralelă, o realitate nu așa cum este ea, ci așa cum 
ar trebui să fie. 

Nu funcţionează de fiecare dată, dar uneori, vreme de câteva 
ceasuri, ficțiunea este într-adevăr mai puternică decât 
realitatea. Poate acesta este privilegiul artiștilor în general și al 
scriitorilor în particular: sunt uneori capabili să câștige bătălia 
personală împotriva realului. 

Scriu, șterg, rescriu. Paginile înnegrite se adună, încetul cu 
încetul, o altă istorie prinde contur. O istorie alternativă care 
explică ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în faimoasa seară din 
1992, în noaptea de 19 spre 20 decembrie. . 

Închipuiţi-vă... Zăpada, gerul, noaptea. Închipuiţi-vă acel 
moment anume când Francis s-a întors în camera Vincăi cu 
intenţia de a o zidi. S-a apropiat de corpul care zăcea în căldura 
patului. A ridicat fata în braţe și, cu forța lui de taur, a purtat-o 
cum ai purta o prințesă. Dar nu pentru a o duce într-un castel 
fermecat. A purtat-o până pe un șantier de construcţii negru și 
îngheţat care mirosea a beton și a umezeală. Era singur. Insoțţit 


doar de demonii și de fantomele lui. Îl trimisese acasă pe 
Ahmed. A pus trupul Vincăi pe o folie întinsă pe jos și a aprins 
toate luminile de pe șantier. Era hipnotizat de trupul tinerei și nu 
izbutea să se convingă că avea să toarne beton peste ea. 
Câteva ore mai devreme se debarasase de cadavrul lui Alexis 
Clement fără a-și pune întrebări. Dar acum nu era același lucru. 
Acum era prea greu. A privit-o îndelung. Apoi s-a apropiat de ea 
pentru a o acoperi cu o cuvertură, ca și cum încă i-ar fi putut fi 
frig. Și preţ de-o secundă, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji, și-a 
imaginat că ea era încă în viață. Iluzia era atât de puternică, 
încât i s-a părut că-i vede pieptul ridicându-se ușor. 

Până în clipa în care a înţeles că Vinca respira cu adevărat. 

Pentru numele lui Dumnezeu. Cum era cu putinţă? Annabelle 
a izbit-o în cap cu o statuetă din fontă. Micuța avea stomacul 
plin de pastile și alcool. Într-adevăr, anxioliticele încetinesc 
ritmul cardiac, dar, adineauri, când a examinat-o, nici el nu 
simţise vreun puls. Și-a lipit urechea de pieptul fetei și i-a auzit 
inima. Și a fost cea mai frumoasă muzică pe care a auzit-o 
vreodată. 

Francis nu a ezitat. Doar n-avea să-i tragă o lopată în cap 
puștoaicei ca să termine treaba. Nu putea face una ca asta. A 
dus-o pe Vinca la mașina lui 4x4 și a culcat-o pe bancheta din 
spate. Apoi a condus spre masivul Mercantour, unde avea o 
cabană de vânătoare. Un fel de chalet micuţ unde își petrecea 
uneori noaptea când se ducea să vâneze capre de munte lângă 
Entraunes. În mod normal, erau două ore de mers, dar din cauza 
condițiilor de circulaţie drumul a durat de două ori pe-atâta. 
Când a ajuns lângă Alpii din Haute Provence se crăpa de ziuă. A 
așezat-o pe Vinca pe canapeaua din pavilionul de vânătoare, a 
aprins focul în șemineu, l-a burdușit bine cu o mare provizie de 
bușteni și a pus apa la fiert. 

Cugetase mult cât condusese și acum decizia lui era luată. 
Dacă micuța avea să se trezească, o va ajuta să dispară și s-o ia 
de la început. O altă ţară, o altă identitate, o altă viaţă. Ca într- 
un program de protecţie a martorilor. Numai că nu intenţiona să 
ceară ajutorul niciunei agenţii guvernamentale. A hotărât să 
bată la ușa 'Ndrangheta. Mafioţii calabrezi îi dădeau târcoale de 
ceva vreme ca să spele bani pentru ei. Le va cere s-o facă 
dispărută pe Vinca. Ştia că intra într-un angrenaj drăcesc, dar îi 
plăcea ideea că viaţa nu-ţi trimite niciodată decât încercări 


cărora le poţi face faţă. Binele aduce răul, răul aduce binele. 
Povestea vieţii lui. 

Francis și-a făcut o cană mare de cafea, s-a așezat pe un 
scaun și a așteptat. Și Vinca s-a trezit. 

Apoi au trecut zilele, lunile, anii. Undeva, în lume, o tânără 
care lăsase în urma ei un teritoriu carbonizat se întorcea la 
viaţă, ca și cum s-ar fi născut a doua oară. 

Undeva, în lume, Vinca trăia. 


lată versiunea mea a poveștii. Ea se întemeiază pe toate 
elementele și indiciile pe care le-am putut aduna în timpul 
anchetei mele: presupusele legături ale lui Francis cu mafia, 
viramentele de bani spre New York, întâlnirea întâmplătoare cu 
Vinca în Manhattan. 

Îmi place să cred că povestea aceasta este adevărată. Chiar 
dacă nu există, poate, decât o șansă din o mie ca lucrurile să se 
fi petrecut așa. În stadiul actual al anchetei, nimeni nu ar putea 
respinge complet această versiune. Este contribuţia mea de 
romancier la cazul Vinca Rockwell. 

Îmi termin textul, îmi adun lucrurile și părăsesc biblioteca. 
Afară, frunzele galbene purtate de mistral dansează în soarele 
toamnei. Mă simt bine. Viaţa nu mă mai înspăimântă atât de 
mult. Mă puteți ataca, mă puteţi judeca, mă puteţi distruge. Voi 
avea mereu la îndemână un Bic vechi ros la capăt și un 
blocnotes mototolit. Singurele mele arme. Deopotrivă derizorii și 
puternice. 

Singurele pe care m-am putut întotdeauna baza ca să mă 
ajute să trec prin Noapte. 


Adevărul din fals 

Pentru că New York-ul a fost pentru mine o adevărată 
poveste de dragoste, intrigile romanelor mele s-au desfășurat la 
început în America de Nord. Apoi, încetul cu încetul, au migrat în 
parte spre Franţa. De ani buni îmi doream să spun o poveste 
care să se desfășoare pe Coasta de Azur, regiunea copilăriei 
mele. Și mai ales în jurul orașului Antibes, de care mă leagă 
atâtea amintiri. 

Dar nu e suficient să îţi dorești, scrierea unui roman fiind un 
proces fragil, complex și incert. Când am început să scriu despre 
acest campus paralizat de zăpadă, despre acești adulţi paralizaţi 
de tinerii care au fost, am știut că a venit vremea. Astfel, are 
drept decor sudul Franţei. Mi-a făcut o mare plăcere să evoc 
aceste locuri în două epoci. 

In rest, romanul nu se confundă cu realitatea, iar naratorul nu 
se suprapune cu creatorul său: ceea ce a trăit Thomas în aceste 
pagini îi aparţine lui și numai lui. Drumul Suquette, Nice-Matin, 
cafeneaua Arcades, spitalul din Fontonne au existat într-adevăr, 
dar au suferit deformarea ficţiunii. Colegiul lui Thomas, liceul, 
profesorii, apropiații și prietenii săi sunt în întregime inventaţi 
sau foarte diferiţi de amintirile mele din tinereţe. În sfârșit, vă 
asigur că încă nu am zidit pe nimeni în peretele unei săli de 
sport... 


Afișul reuniunii absolvenților promoţiei 1992 


CLASS OF 


-Jaa 


25 YEARS REUNION 


E: