Guillaume Musso — Viata secreta a scriitorilor

MUSSO 


„0 celebrare a 
plăcerii de a citi.” 


Viaţa secretă 
4 scriitorilor 


conNECTION 


GUILLAUME MUSSO 


VIATA SECRETĂ A SCRIITORILOR 


Traducere din franceză de Liliana Urian 
Titlul original: La vie secrete des écrivains, 2019 


Editura Trei, 2020 


Versiune ebook: v1.0, februarie 2020 


Lui Nathan 


Pentru a supraviețui, trebuie să spunem povești. 
Umberto Eco, /nsula din ziua de ieri 


PD | 


Peninsula 
Sfânta Sofia t PPP | 
PD 
X PM 
Då 


Marea Mediterană 


~ 


-i ae 
Capul Somm 


” 


N 
Crucea Sudului 


Safranier (4 tei 


AP Ah he l 


Ve er. E 
Plaja Golful O, SP 
a ui me S 
„o Eda de Argint m en 
> SA 
A YAA, 
= ^% Aa Geta) 


Platforma Saragota 


Insula Beaumont 


PROLOG 


Misterul Nathan Fawles 
(Le Soir - 4 martie 2017) 


Absent de aproape 20 de ani de pe scena literară, 
autorul celebrului roman Lorelei Strange continuă să 
exercite o veritabilă fascinaţie asupra cititorilor de toate 
vârstele. Retras pe o insulă din Mediterana, scriitorul 
refuză cu încăpățânare orice solicitare din partea presei. 
Dezvăluiri despre ascetul de pe insula Beaumont. 


Fenomenul este numit efectul Streisand: cu cât te străduiești 
mai tare să ascunzi ceva, cu atât atragi mai mult atenţia asupra 
a ceea ce dorești să disimulezi. De la retragerea lui bruscă din 
lumea literelor la vârsta de 35 de ani, Nathan Fawles este 
victima acestui mecanism pervers. Invăluită într-o aură de 
mister, viaţa scriitorului franco-american a generat de-a lungul 
ultimelor două decenii o mulţime de bârfe și zvonuri. 

Născut la New York în 1964 dintr-un tată american și o mamă 
franţuzoaică, Fawles își petrece copilăria în regiunea pariziană, 
dar se întoarce în Statele Unite pentru a-și termina studiile, mai 
întâi la Phillips Academy, apoi la Universitatea Yale. Licenţiat în 
Drept și Științe Politice, el se implică apoi în acţiuni umanitare, 
lucrează câţiva ani pe teren pentru organizaţii precum Acţiune 
contra Foametei și Medici fără Frontiere, mai ales în Salvador, 
Armenia și Kurdistan. 


SCRIITORUL DE SUCCES 

Nathan Fawles se întoarce la New York în 1993 și publică 
primul său roman, Lorelei Strange, care prezintă parcursul 
inițiatic al unei adolescente internate într-un spital psihiatric. 
Succesul nu este imediat, dar, în câteva luni, vâlva iscată - mai 
ales printre cititorii tineri - duce romanul pe primul loc în topul 
vânzărilor. Doi ani mai târziu, cu a doua sa carte, Un orășel 
american, vast roman polifonic de aproape 1.000 de pagini, 
Fawles câștigă Premiul Pulitzer și se impune ca una dintre cele 
mai originale voci din literatura americană. 

La sfârșitul anului 1997, scriitorul surprinde pentru prima oară 
lumea literară. Stabilit de-acum la Paris, el își publică noul text 


direct în limba franceză. Străfu/gerații este o sfâșietoare poveste 
de dragoste, dar și o meditaţie asupra doliului, a vieţii interioare 
și a puterii scrisului. Cu această ocazie, publicul francez îl 
descoperă cu adevărat, mai ales odată cu participarea sa la o 
ediție specială a emisiunii Bouillon de culture alături de Salman 
Rushdie, Umberto Eco și Mario Vargas Llosa. Îl vom revedea în 
această emisiune în noiembrie 1998, pentru ceea ce se va 
dovedi a fi penultima sa intervenţie mediatică. Șapte luni mai 
târziu, la doar 35 de ani, Fawles își anunţă într-adevăr, într-un 
interviu caustic dat Agenţiei France-Press, decizia irevocabilă de 
a renunţa la scris. 


ASCETUL DE PE INSULA BEAUMONT 

Începând cu această dată, scriitorul și-a menţinut poziţia. 
Instalat în casa lui de pe insula Beaumont, Fawles n-a mai 
publicat niciodată niciun text și nici n-a mai acordat interviuri 
vreunui jurnalist. El a refuzat, de asemenea, toate cererile de 
adaptare cinematografică sau de televiziune a romanelor sale 
(Netflix și Amazon au rămas și ele cu buza umflată recent, în 
ciuda unor oferte financiare, zice-se, foarte generoase). 

De aproape 20 de ani, tăcerea asurzitoare a „ascetului din 
Beaumont” n-a încetat să alimenteze fantasmele. De ce Nathan 
Fawles, aflat în culmea gloriei, a ales să se izoleze, de bunăvoie, 
la doar 35 de ani? 

„Nu există niciun mister Nathan Fawles”, dă asigurări Jasper 
Van Wyck, agentul său literar dintotdeauna. „Nu există niciun 
secret de dezlegat. Nathan a trecut pur și simplu la altceva. A 
lăsat pentru totdeauna scrisul și lumea editorială și a început un 
alt capitol din viaţa lui.” Întrebat despre viaţa cotidiană a 
scriitorului, Van Wyck răspunde vag: „Din câte știu, Nathan își 
vede de treburile lui personale”. 


PENTRU A TRĂI FERICIT, TRĂIEȘTE ASCUNS 

Ca să pună capăt oricărei așteptări din partea cititorilor, 
agentul precizează că autorul „n-a mai scris niciun rând de 20 
de ani” și se arată categoric: „Deși romanul Lore/ei Strange a 
fost adesea comparat cu De veghe în lanul de secară, Fawles nu 
este Salinger: în casa lui nu există niciun seif plin cu 
manuscrise. Nu va mai apărea niciodată un nou roman semnat 
Nathan Fawles. Nici măcar după moartea lui. Este o certitudine”. 


O avertizare ce nu i-a descurajat niciodată pe cei mai curioși 
să încerce să afle mai multe. De-a lungul anilor, numeroși cititori 
și jurnaliști au călătorit pe insula Beaumont pentru a da târcoale 
casei lui Fawles. Au găsit mereu ușa închisă. O neîncredere care 
pare să-i fi molipsit și pe locuitorii insulei. Ceea ce nu e deloc de 
mirare într-un loc care, chiar și înainte de venirea scriitorului, 
ridicase la rang de deviză maxima Pentru a trăi fericit, trăiește 
ascuns. „Municipalitatea nu dă nicio informaţie despre 
identitatea locuitorilor săi, fie ei iluștri, fie nu”, se mulțumește 
să precizeze secretariatul primăriei. Puţini sunt insularii care 
consimt să vorbească despre scriitor. Cei care acceptă să ne 
răspundă văd ca pe un fapt banal prezenţa pe teritoriul lor a 
autorului lui Loreleï Strange. „Nathan Fawles nu trăiește izolat și 
nici închis în sine”, ne asigură Yvonne Sicard, soția singurului 
medic de pe insulă. „Îl vedem adesea la volanul mașinii sale 
Mini Moka, atunci când vine pentru cumpărături la Ed's Corner, 
singurul minimarket din oraș.” Frecventează și barul insulei, 
„mai ales când se transmit meciurile echipei Olympique 
Marseille”, precizează patronul localului. Unul dintre obișnuiţii 
barului subliniază că „Nathan nu este sălbaticul pe care-l descriu 
uneori jurnaliștii. E mai degrabă un tip agreabil care se pricepe 
la fotbal și căruia îi place whisky-ul japonez”. Un singur subiect 
de conversaţie îl poate înfuria: „Dacă încercaţi să aduceţi vorba 
despre cărțile lui sau despre literatură, până la urmă va părăsi 
sala”. 


UN GOL ÎN LITERATURĂ 

Printre confrații săi scriitori, găsim numeroși adepţi ai lui 
Fawles. Tom Boyd, de exemplu, nutrește pentru el o admiraţie 
fără margini. „Îi datorez unele dintre cele mai mari emoţii de 
lectură și face parte în mod incontestabil dintre scriitorii cărora 
le sunt recunoscător”, afirmă autorul 7rilogiei îngerilor. De 
aceeași părere este și Thomas Degalais, care consideră că 
Fawles a clădit în trei cărţi foarte diferite o operă originală care 
va face epocă. „Bineînţeles, ca toată lumea, regret că s-a retras 
de pe scena literară”, declară romancierul francez. „Epocii 
noastre îi lipsește vocea lui. Mi-ar plăcea ca Nathan să se 
întoarcă în arenă și să scrie un nou roman, dar cred că asta nu 
se va întâmpla niciodată.” 


Probabil că așa este, dar să nu uităm că Fawles a ales drept 
motto al ultimului său roman acest citat din Regele Lear: „Din 
stele, ne conduc porunci ciudate.”! 

Jean-Michel Dubois 


1 William Shakespeare, Regele Lear, trad. Mihnea Gheorghiu, Editura 
Univers, București, 1988. (N.t.) 


SCRIITORUL CARE NU MAI SCRIA 


Editura Calmann-Lévy 
Strada Montparnasse, nr. 21 
75006 Paris 


Număr de identificare: 379529 


D-lui Raphael Bataille 
Bulevardul Aristide-Briand, nr. 75 
92120 Montrouge 


Paris, 28 mai 2018 


Domnule, 

Am primit manuscrisul dumneavoastră 7imiditatea crestelor și 
vă mulţumim pentru încrederea pe care o acordațţi editurii 
noastre. 

Manuscrisul a fost examinat cu atenţie de comisia noastră de 
lectură, dar, din păcate, nu corespunde tipului de lucrări pe care 
le căutăm în momentul de faţă. 

Vă dorim să găsiţi cât mai repede un editor pentru acest text. 

Cu cordialitate, 


Secretariatul literar 
P.S.: Manuscrisul va fi păstrat la dispoziția dumneavoastră în 


sediul nostru timp de o lună. În cazul în care vreţi să-l primiţi 
înapoi prin poștă, vă rugăm să ne trimiteţi un plic timbrat. 


1 


Prima calitate a unui scriitor 
Prima calitate a unui scriitor este să aibă 
fese zdravene. 
DANY LAFERRIERE 

Marţi, 11 septembrie 2018 
1. 

Umflate de vânt, pânzele pocneau sub cerul de un albastru 
strălucitor. 

Velierul părăsise coastele Departamentului Var puțin după ora 
13 şi se deplasa acum cu o viteză de cinci noduri în direcția 
insulei Beaumont. Stând jos, aproape de cârmă, lângă căpitan, 
mă îmbătăm cu promisiunile aerului din larg, cufundându-mă cu 
totul în contemplarea pudrei aurii care scânteia pe Mediterana. 

Chiar în acea dimineaţă, îmi abandonasem garsoniera din 
regiunea pariziană pentru a prinde TGV-ul de ora 6 care mergea 
la Avignon. Din orașul papilor, luasem un autobuz până la 
Hyères, apoi un taxi până în micuțul port Saint-Julien-les-Roses, 
singurul ambarcader de unde se făceau traversări cu feribotul, 
având ca destinaţie insula Beaumont. Din cauza întârzierii 
trenului, am ratat la mustață, cu doar cinci minute, unica navă 
din miezul zilei. În timp ce rătăceam pe chei, târându-mi valiza, 
căpitanul unui velier olandez care se pregătea să plece pentru 
a-și aduce clienţii de pe insulă se oferise cu amabilitate să mă ia 
cu el. 

Tocmai împlinisem 24 de ani și eram într-un moment 
complicat al existenţei mele. În urmă cu doi ani, absolvisem o 
școală de comerţ din Paris, dar nu-mi găsisem o slujbă 
corespunzătoare specializării mele. Făcusem aceste studii doar 
de dragul părinţilor, ca să fie ei liniștiți, dar nu-mi doream o 
viaţă în care să mă ocup de gestiune, marketing sau finanţe. În 
acești ultimi doi ani, jonglasem cu mici joburi pentru a-mi plăti 
chiria, dar îmi consacrasem toată energia creativă scrierii unui 
roman, Timiditatea crestelor, care fusese respins de vreo 10 
edituri. Prinsesem în piuneze pe un panou, deasupra biroului 
meu, toate scrisorile de refuz. De câte ori înfigeam câte-o 
piuneză în panoul de plută, aveam senzaţia că mi-o înfig în 
inimă. Descurajarea mea era pe măsura pasiunii pe care o 
aveam pentru scris. 


Din fericire, această stare de deprimare nu dura niciodată 
prea mult. Până în prezent, reușisem mereu să mă conving că 
aceste eșecuri erau anticamera reușitei. Ca să cred asta, mă 
agăţam de exemple ilustre. Stephen King repeta deseori că 30 
de edituri îi refuzaseră romanul Carrie. jumătate din editorii 
londonezi consideraseră primul volum din Harry Potter „mult 
prea lung pentru niște copii”. Înainte de a fi cel mai vândut 
roman science-fiction din lume, Dune de Frank Herbert fusese 
respins de vreo 20 de ori. Cât despre Francis Scott Fitzgerald, se 
pare că acesta își tapetase pereţii biroului cu cele 120 de 
scrisori de refuz primite de la revistele cărora le trimisese 
nuvelele sale. 

2. 

Dar metoda Coué? începea să aibă limitele ei. Cu toată voinţa 
mea, mi-era greu să mă reapuc de scris. Nu era vorba de 
sindromul paginii albe sau de lipsa ideilor. Ceea ce mă paraliza 
era impresia sinistră că nu mai făceam progrese în privinţa 
scrisului. Impresia că nu mai știam prea bine încotro s-o iau. Aș 
fi avut nevoie de o privire nouă asupra muncii mele. De o 
prezență binevoitoare și intransigentă în același timp. La 
începutul anului, mă înscrisesem la un curs de creative writing 
organizat de o editură prestigioasă. Imi pusesem mari speranţe 
în acest atelier de scriere, dar mă dezumflasem repede. 
Scriitorul care se ocupa de el - Bernard Dufy, un romancier care 
avusese momentul său de glorie în anii 1990 - se prezenta ca 
un artizan al stilului, erau chiar cuvintele lui. „Toată munca 
voastră trebuie să se axeze pe /imbă și nu pe poveste”, repeta 
el întruna. „Narațiunea nu este acolo decât pentru a servi limba. 
O carte nu poate avea alt scop decât căutarea formei, a 
ritmului, a armoniei. În asta rezidă singura originalitate posibilă, 
căci, de la Shakespeare încoace, toate poveștile au fost deja 
scrise.” 

Cheltuind 1.000 de euro cu acest curs de scriere - în trei 
ședințe a câte patru ore - ajunsesem la sapă de lemn. Poate că 
Dufy avea dreptate, dar eu, unul, gândeam exact contrariul: 
stilul nu era un scop în sine. Prima calitate a unui scriitor era de 
a ști să-și captiveze cititorul printr-o poveste bună. O povestire 
capabilă să-l smulgă din existenţa lui pentru a-l proiecta în 


2 Metoda autosugestiei, elaborată de psihoterapeutul francez Emile Coué la 
sfârșitul secolului al XIX-lea. (N.t.) 


centrul intimităţii și al veridicității personajelor. Stilul nu era 
decât mijlocul de a inerva naraţiunea și de a o face să vibreze. 
In fond, n-aveam ce face cu părerea unui scriitor academic 
precum Dufy. Singura părere pe care mi-ar fi plăcut să o aflu, 
singura părere care ar fi avut importanţă în ochii mei era cea a 
idolului meu dintotdeauna: Nathan Fawles, scriitorul meu 
preferat. 

Îi descoperisem cărţile la sfârșitul adolescenţei, într-o 
perioadă când Fawles renunţase deja la scris de mult timp. 
Străfulgerații, al treilea roman al său, îmi fusese oferit de iubita 
mea din ultimul an de liceu, Diane Laborie, în chip de cadou de 
despărţire. Romanul mă tulburase mai mult decât pierderea 
unei iubiri care numai iubire nu era. l-am citit apoi primele două 
cărţi: Lorelei Strange și Un orășel american. De atunci, nu mai 
citisem nimic la fel de stimulant. 

Prin scriitura lui unică, Fawles părea că mi se adresează direct 
mie. Romanele lui erau curgătoare, vii, intense. Eu, care nu sunt 
totuși fan al nimănui, îi citisem și răscitisem cărțile, căci ele îmi 
vorbeau despre mine, despre relaţia cu ceilalţi, despre 
dificultatea de a ţine cârma vieţii, despre vulnerabilitatea 
bărbaţilor și despre fragilitatea vieţii noastre. Ele îmi dădeau 
forță și îmi sporeau dorinţa de a scrie. 

In anii care se scurseseră de la retragerea sa, unii autori 
încercaseră să-i adopte stilul, să aspire la universul lui, să 
calchieze modul lui de a construi o povestire sau să-i imite 
sensibilitatea. Dar, după părerea mea, nimeni nu-i ajunsese nici 
măcar la degetul mic. Nu exista decât un singur Nathan Fawles. 
Că-ţi plăcea sau nu, erai forțat să recunoști că Fawles era un 
autor unic. Chiar și fără să văd coperta, era suficient să parcurg 
o pagină dintr-o carte de-ale lui pentru a ști că el o scrisese. Și 
am considerat întotdeauna că acesta este adevăratul indiciu al 
talentului. 

li analizasem și eu minuţios romanele pentru a încerca să le 
aflu secretele, apoi nutrisem ambiția de a stabili un contact cu 
el. Deși nu-mi făcusem speranţe în privinţa șanselor de a obţine 
vreun răspuns, îi scrisesem de mai multe ori prin intermediul 
editurii din Franţa şi a agentului său din Statele Unite. Îi 
trimisesem, de asemenea, și manuscrisul meu. 

Apoi, acum 10 zile, în newsletterul expediat de site-ul oficial 
al insulei Beaumont, am reperat o ofertă de angajare. 


Trandafirul stacojiu, micuța librărie de pe insulă, căuta un 
angajat. Candidasem pentru post direct la librărie, printr-un e- 
mail, și, chiar în aceeași zi, Gregoire Audibert, patronul, mă 
apelase prin FaceTime pentru a mă anunţa că mă angajează. 
Postul era valabil trei luni. Salariul nu era grozav, dar Audibert 
îmi asigura cazare și două mese pe zi la Fort de Café, unul 
dintre restaurantele din piaţa centrală. 

Eram încântat că obţinusem această slujbă care, din câte îmi 
dăduse de înţeles librarul, îmi va lăsa timp pentru a scrie într-un 
cadru propice inspiraţiei. Şi care, eram sigur, îmi va da ocazia 
să-l întâlnesc pe Nathan Fawles. 

3. 

O manevră a căpitanului încetini viteza velierului. 

— Pământ drept în față! strigă el, arătând cu bărbia spre 
silueta insulei care se profila la orizont. 

Situată la trei sferturi de oră de mers cu vaporașul de 
coastele vareze, insula Beaumont avea forma unui croasant. Un 
arc de cerc de vreo 15 kilometri lungime pe 6 lăţime. Era 
prezentată mereu ca o oază sălbatică și ocrotită. Una dintre 
perlele Mediteranei unde alternau golfuleţe cu ape turcoaz, 
maluri abrupte, păduri de pini și plaje cu nisip fin. Coasta de 
Azur eternă, fără turiști, poluare și beton. 

În ultimele 10 zile avusesem timp să studiez documentaţia pe 
care reușisem s-o găsesc despre insulă. Începând din 1955, 
Beaumont aparținea unei discrete familii de industriași italieni, 
familia Gallinari, care, la începutul anilor 1960, investise sume 
fabuloase în amenajarea ei, realizând importante lucrări de 
aducţie a apei și de terasament și creând ex nihilo unul dintre 
primele porturi de agrement de pe coastă. 

De-a lungul anilor, dezvoltarea insulei continuase după o linie 
clară: să nu sacrifice niciodată fericirea locuitorilor săi pe altarul 
unei pretinse modernităţi. lar pentru insulari, amenințările 
aveau două feţe bine-cunoscute: speculanţii și turiștii. 

Pentru a limita construcţiile, Consiliul insulei adoptase o 
regulă simplă care consta în a îngheţa numărul total al 
contoarelor de apă. O strategie copiată după ceea ce făcuse 
mult timp orășelul Bolinas din California. Rezultatul: de 30 de 
ani, populaţia rămânea în jur de 1.500 de suflete. Nu exista 
agenţie imobiliară în Beaumont: o parte a bunurilor se 
transmitea din familie în familie și restul prin cooptare. Cât 


despre turism, el era înfrânat printr-un control vigilent al 
legăturilor cu continentul. Atât în plin sezon, cât și în toiul iernii, 
o singură navetă - faimosul Temerar, care era numit în mod 
abuziv feribot - efectua doar trei curse dus-întors pe zi, și 
niciuna în plus, la orele 8, 12:30 și 19, de la ambarcaderul din 
Beaumont spre cel din Saint-Julien-les-Roses. Totul se făcea ca 
pe vremuri: fără rezervare prealabilă și  acordându-se 
întotdeauna prioritate localnicilor. 

Ca să fiu mai exact, Beaumont nu era ostilă turiștilor, dar nu 
era nimic prevăzut pentru ei. Insula număra cu totul trei 
cafenele, două restaurante și un pub. Nu exista hotel, și 
închirierile la localnici erau rare. Dar cu cât oamenii erau mai 
descurajaţi să vină aici, cu atât locul devenea mai misterios și 
mai apreciat. Alături de populaţia locală, care trăia pe insulă tot 
timpul anului, mai erau niște rezidenţi bogaţi care aveau aici 
case de vacanţă. De-a lungul anilor, industriași și câţiva artiști 
se entuziasmaseră pentru acest cadru șic, bucolic și liniștit. 
Patronul unei firme high-tech și două-trei persoane importante 
din industria viticolă reușiseră să cumpere niște vile. Dar, 
indiferent de nivelul de notorietate sau de bogăţie, toată lumea 
era discretă. Comunitatea n-avea nimic împotrivă să asimileze 
noi membri, cu o condiţie: să accepte valorile care guvernaseră 
dintotdeauna sufletul insulei Beaumont. De altfel, nou-veniţii se 
arătau adesea cei mai înverșunaţi apărători ai insulei lor de 
adopţie. 

Această convieţuire suscita multe critici - ba chiar îi exaspera 
pe cei care erau excluși. La începutul anilor '80, guvernul 
socialist vrusese să cumpere Beaumont - oficial pentru a o clasa 
ca zonă protejată, în realitate, pentru a pune capăt statutului 
derogatoriu al insulei. Urmase un protest general, iar guvernul 
fusese nevoit să bată în retragere. De atunci, Administraţia se 
resemnase: insula Beaumont era un loc special. La câteva sute 
de metri de coastele Departamentului Var, exista un paradis 
scăldat de ape cristaline. O părticică din Franţa care nu era 
tocmai Franţa. 

4. 

Odată ajuns pe uscat, mi-am târât valiza pe dalele 
debarcaderului. Portul de agrement nu era foarte mare, dar era 
bine amenajat, animat și plin de farmec. Orășelul se întindea în 
jurul golfului, cam în stilul unui amfiteatru: rânduri de case 


colorate care străluceau sub cerul metalic. Strălucirea și 
dispunerea lor îmi aminteau de insula grecească Hydra pe care 
o vizitasem în adolescenţă cu părinţii, dar imediat după aceea, 
plimbându-mă pe îngustele străduțe în pantă, eram în Italia 
anilor 1960. Mai târziu, ajungând la înălţime, am zărit pentru 
prima dată plajele cu dunele lor albe și m-am gândit la 
întinderile nisipoase din Massachusetts. La acest prim contact 
cu Beaumont - în vreme ce rotițele valizei mele răsunau pe 
pavajul arterelor care duceau în centrul orașului -, am înţeles că 
singularitatea și magia insulei ţineau tocmai de acest agregat 
imperceptibil. Beaumont era un loc cameleonic, o așezare unică, 
inclasabilă, astfel că încercarea de a-l analiza ori explica era 
zadarnică. 

Am ajuns rapid în piaţa centrală. Cu aspectul său de sat 
provensal, locul părea de data aceasta ieșit dintr-un roman de 
Giono. Piaţa Martirilor era centrul nevralgic al insulei Beaumont. 
O esplanadă umbroasă, dominată de un turn cu ceas, un 
monument comemorativ, o fântână arteziană muzicală și un 
teren pentru jocul cu bile. 

Sub umbrarele de viță-de-vie, unul lângă altul, se aflau cele 
două restaurante ale insulei: Un Saint Jean Hiver” și Fort de 
Café. La terasa celui din urmă, am descoperit chipul uscăţiv al 
lui Grégoire Audibert, care-și termina porția de anghinare în sos 
de piper. Avea o înfățișare de învăţător de altădată: barbișon 
grizonant, vestă și haină lungă din in șifonat. 

Librarul m-a recunoscut și el și, ca un mare domn, m-a invitat 
la masa lui, oferindu-mi o limonadă de parcă aș fi avut 12 ani. 

— Prefer să vă previn din start: închid librăria la sfârșitul 
anului, mă anunţă el fără menajamente. 

— Cum așa? 

— Ăsta-i și motivul pentru care am nevoie de un angajat: să 
facă ordine printre cărţi, un pic de contabilitate și inventarul 
final. 

— Puneţi lacătul pe ușă? 

Dădu din cap, adunând cu pâine un rest de ulei de măsline. 

— Dar de ce? 

— Nu mai e rentabilă. Activitatea mea a scăzut încontinuu de- 
a lungul anilor și n-o să fie mai bine în viitor. În sfârșit, știți cum 


3 Joc de cuvinte fonetic cu trimitere la Un singe en hiver („O maimuţă în 
iarnă"), roman de Antoine Blondin, ecranizat în 1962. (N.t.) 


stă treaba: puterile publice îi lasă bine mersi să prospere pe 
giganţii de pe Net care nu-și plătesc impozitele în Franţa. 

Librarul oftă, rămase gânditor câteva secunde, apoi adăugă 
pe jumătate fatalist, pe jumătate provocator: 

— Şi apoi, să fim realiști: de ce să te mai obosești să vii într-o 
librărie când poţi să-ţi comanzi o carte din trei clickuri pe 
iPhone! 

— Pentru o mulţime de motive! Aţi încercat să găsiţi un 
cumpărător? 

Audibert ridică din umeri. 

— Nu interesează pe nimeni. Astăzi, nimic nu este mai puțin 
rentabil decât cartea. Librăria mea nu este prima care se 
închide și nu va fi nici ultima. 

Își turnă în pahar restul de vin din carafă și-l bău dintr-o 
înghiţitură. 

— Haideţi să vă arăt Trandafirul stacojiu, zise el, îndoind 
șervetul și ridicându-se. 

Mergând în urma lui, am traversat piaţa până la librărie. 
Vitrina arăta jalnic și expunea niște cărţi pline de praf care 
zăceau probabil acolo de luni de zile. Audibert împinse ușa și se 
dădu în lături ca să mă lase să trec. 

Interiorul prăvăliei era la fel de sinistru. Nişte draperii negre 
privau locul de luminozitate. Rafturile din lemn de nuc aveau 
desigur o notă de eleganţă, dar nu conţineau decât cărți clasice, 
specializate, ba chiar snoabe. Cultura în ceea ce avea ea mai 
academic. Cum începusem deja să-mi fac o părere despre 
personaj, mi l-am imaginat pentru o clipă pe Audibert făcând un 
atac de cord dacă l-ai fi obligat să vândă literatură science- 
fiction, fantasy sau cărți manga. 

— Să vă conduc în camera dumneavoastră, zise el arătând 
spre o scară de lemn din fundul magazinului. 

Librarul avea apartamentul la primul etaj. Locuinţa mea era 
situată la al doilea: o garsonieră mansardată, lungă și îngustă. 
Deschizând ușile de sticlă care scârțâiau, am avut fericita 
surpriză să descopăr un balcon-terasă ce ieșea în afară 
deasupra pieţei. Priveliștea spectaculoasă care se întindea până 
la mare îmi mai ridică un pic moralul. Un labirint de străduţe 
care șerpuiau printre construcţiile cafenii din piatră patinată 
până ajungeau la țărm. 


După ce mi-am aranjat lucrurile, am coborât în librărie ca să 
stabilesc cu Audibert ce anume aștepta mai exact de la mine. 

— Reţeaua wi-fi nu merge foarte bine, mă preveni el 
aprinzând o vechitură de PC. De multe ori, trebuie repornit 
routerul care este instalat la etaj. 

Până să se deschidă calculatorul, librarul băgă în priză o 
miniplită electrică și umplu cu apă rezervorul unei cafetiere 
moka. 

— O cafea? 

— Cu plăcere. 

In timp ce prepara cele două cești de cafea, am aruncat o 
privire prin librărie. Pe panoul de plută din spatele biroului erau 
prinse în piuneze niște coperţi vechi ale revistei Livres Hebdo, 
datând din epoca în care Romain Gary încă mai scria (exagerez 
un pic...). Îmi venea să trag draperiile în lături ca să intre 
lumina, să scot covoarele purpurii uzate, să reorganizez cu totul 
rafturile și mesele de prezentare a lucrărilor. 

Ca și cum mi-ar fi citit gândurile, Audibert luă cuvântul: 

— Trandafirul stacojiu există din 1967. Librăria n-arată prea 
grozav astăzi, dar altădată era o veritabilă instituție. Mulţi 
autori, francezi și străini, au venit aici pentru întâlniri cu cititorii 
sau sesiuni de autografe. 

Scoase dintr-un sertar o carte de onoare legată în piele și mi-o 
întinse pentru a mă îndemna să o răsfoiesc. După fotografii, i- 
am recunoscut pe Michel Tournier, J.M.G. Le Clézio, Françoise 
Sagan, Jean d'Ormesson, John Irving, John Le Carré și... Nathan 
Fawles. 

— Chiar o să închideţi librăria? 

— Fără niciun regret, zise el. Oamenii nu mai citesc, asta e. 

Am simţit nevoia să nuanţez: 

— Poate că oamenii citesc altfel, dar încă mai citesc. 

Audibert apăsă butonul plitei electrice pentru a opri șuieratul 
cafetierei italiene. 

— In fine, înţelegeţi ce vreau să spun. Nu vorbesc despre 
divertisment, ci despre literatura adevărată. 

Bineînțeles, faimoasa „literatură adevărată”... Cu oameni ca 
Audibert, exista întotdeauna un moment când această expresie 
- sau cea de „scriitor adevărat” - revenea în discuţie. Dar eu nu 
dădusem niciodată nimănui dreptul de a-mi spune ce trebuie să 
citesc și ce nu. lar acest mod de a te erija în judecător și de a 


decide ce este și ce nu este literatură mi se părea o pretenţie 
fără margini. 

— Cunoașteţi mulţi cititori adevăraţi? se însufleţi librarul. 
Vorbesc de cititori inteligenţi, care consacră un timp 
semnificativ lecturii unor cărţi serioase. 

Fără să aștepte răspunsul meu, continuă să se ambaleze: 

— Între noi fie vorba, câţi cititori adevăraţi mai sunt în Franţa? 
Zece mii? Cinci mii? Poate mai puţini. 

— Sunteţi cam pesimist. 

— Nu, nu! Trebuie să ne resemnăm: intrăm într-un deșert 
literar. Astăzi, toată lumea vrea să fie scriitor și nimeni nu mai 
citește. 

Pentru a schimba subiectul conversaţiei, i-am arătat 
fotografia lui Fawles lipită în album. 

— Pe Nathan Fawles îl cunoașteţi? 

Audibert îşi  încruntă sprâncenele, cu o  grimasă 
neîncrezătoare. 

— Puțin. În fine, atât cât îl poţi cunoaște pe Nathan Fawles... 

Mă servi cu o ceașcă de cafea care avea culoarea și 
consistenţa cernelii. 

— Când Fawles a venit să-și lanseze cartea aici, în 1995 sau 
1996, era prima oară când punea piciorul pe insulă. S-a 
îndrăgostit imediat de ea. Chiar eu l-am ajutat să-și cumpere 
casa, Crucea Sudului. Dar după aceea, relaţiile noastre au 
devenit aproape inexistente. 

— Mai vine pe la librărie? 

— Nu, niciodată. 

— Dacă vreau să-l văd, credeţi că ar accepta să-mi dea o 
dedicație pe o carte? 

Audibert clătină din cap, oftând. 

— Vă sfătuiesc să renunţaţi la ideea asta, dacă nu vreţi să vă 
luaţi un glonţ în cap. 


Interviu cu scriitorul Nathan Fawles realizat de Agenţia 
France-Presse 
AFP - 12 iunie 1999 [extras] 


Este adevărat că, la 35 de ani, în plină glorie, puneţi 
capăt carierei dumneavoastră de romancier? 

Da, am terminat cu toate astea. Scriu serios de 10 ani. De 10 
ani, în fiecare dimineaţă sunt cu fundul pe scaun și cu privirea 
aţintită pe tastatură. M-am săturat de viaţa asta. 

Decizia dumneavoastră este irevocabilă? 

Da. Arta e lungă, viaţa e scurtă. 

Anul trecut, anunţaţi totuși că lucraţi la un nou roman, 
intitulat provizoriu O vară invincibilă... 

Proiectul n-a depășit stadiul de schiţă și l-am abandonat 
definitiv. 

Ce mesaj adresaţi numeroșilor cititori care așteaptă 
următoarea dumneavoastră carte? 

Să nu mai aștepte. Nu voi mai scrie cărți. Să citească alți 
autori. Nu ducem lipsă de așa ceva. 

Meseria de scriitor este dificilă? 

Da, dar fără îndoială este mai puţin dificilă decât multe altele. 
Ceea ce este complicat și angoasant este latura iraţională a 
scriiturii: dacă ai scris trei romane, nu înseamnă neapărat c-o 
să-l poţi scrie și pe-al patrulea. Nu există metode, reguli, trasee 
stabilite. De câte ori începi un nou roman, faci același salt în 
necunoscut. 

Ce știți să mai faceţi în afară de a scrie? 

Se pare că mă pricep foarte bine să fac ciulama de vițel. 

Credeţi că romanele dumneavoastră vor intra în 
posteritate? 


Sper că nu. 
Ce rol poate juca literatura în societatea 
contemporană? 


Nu mi-am pus niciodată întrebarea și n-am de gând să încep 
astăzi. 

Aţi luat totodată decizia de a nu mai da interviuri? 

Am dat deja prea multe... Este un exerciţiu denaturat care nu 
prea mai are alt sens în afară de promovarea cărţii. Cel mai 
adesea - ca să nu spun întotdeauna - cuvintele îţi sunt citate 


inexact, trunchiate, scoase din context. Oricât am căutat, nu 
găsesc nicio satisfacţie în a-mi „explica” romanele și, cu atât 
mai puţin, în a răspunde la niște întrebări despre preferinţele 
mele politice sau despre viaţa mea privată. 

Totuși, cunoscând biografia scriitorilor pe care îi 
admirăm, le înţelegem mai bine scrierile... 

Ca și Margaret Atwood, cred că a vrea să cunoști un scriitor 
pentru că-ţi place cartea lui e ca și cum ai vrea să cunoști o rață 
pentru că îţi place foie gras-ul. 

Dar nu este normal să simţi nevoia de a pune întrebări 
unui scriitor despre sensul muncii lui? 

Nu, nu este normal. Singura relaţie acceptabilă cu un scriitor 
este de a-l citi. 


2 
A învăţa să scrii 
Meseria de scriitor o face pe cea de jocheu 
să pară stabilă. 
JOHN STEINBECK 


O săptămână mai târziu 

Marţi, 18 septembrie 2018 
1. 

Cu capul plecat, cu mâinile crispate pe ghidon, dădeam din 
pedale pe ultima sută de metri pentru a ajunge în vârful 
extremității estice a insulei. Eram lac de sudoare. Bicicleta mea 
închiriată părea să cântărească o tonă, iar rucsacul din spate îmi 
tăia umerii. 

Nu-mi trebuise nici mie prea mult timp ca să mă îndrăgostesc 
de Beaumont. De opt zile de când trăiam aici, profitasem de 
timpul meu liber pentru a străbate insula în lung și-n lat și 
pentru a mă familiariza cu topografia ei. 

În prezent, cunoșteam aproape cu ochii închişi coasta de nord 
a insulei. Acolo unde se aflau portul, centrul orașului și cele mai 
frumoase plaje. Plină de faleze și de stânci, coasta de sud era 
mai puţin accesibilă, mai sălbatică, dar nu mai puţin frumoasă. 
Nu mă aventurasem acolo decât o singură dată, până la 
peninsula Sfânta Sofia, pentru a zări mănăstirea cu același 
nume, unde trăiau vreo 20 de călugăriţe benedictine. 

La polul opus, Capul Safranier unde mă duceam acum nu era 
legat în vreun fel de Strada Principală, șoseaua de vreo 40 de 
kilometri care făcea înconjurul insulei. Pentru a ajunge aici, 
trebuia să treci de ultima plajă din nord - cea a Golfului de 
Argint - și să mergi doi kilometri pe un drum îngust de pământ, 
prin mijlocul unei păduri de pini. 

Potrivit informaţiilor pe care reușisem să le adun în timpul 
săptămânii, intrarea pe proprietatea lui Nathan Fawles se afla la 
capătul acestui drum, care purta drăguţul nume de Poteca 
Botaniștilor. Când am ajuns în sfârșit acolo, n-am găsit decât o 
poartă mare din aluminiu încastrată într-un zid înalt de incintă 
realizat din bucăţi de piatră. Nu tu cutie poștală ori vreo 
menţiune în legătură cu proprietarul. Teoretic, casa se numea 
Crucea Sudului, dar nu scria asta nicăieri. Doar câteva pancarte 
te întâmpinau călduros: Proprietate privată, Intrarea interzisă, 


Câine rău, Domeniu supravegheat video... Nu exista nici măcar 
posibilitatea de a suna ori de a-ţi semnala prezenţa în vreun fel. 
Mesajul era foarte clar: „Oricine aţi fi, nu sunteţi bine-venit”. 

Mi-am abandonat bicicleta și am pornit pe jos pe lângă zidul 
de incintă. La un moment dat, pădurea lăsa loc unui desiș de 
iarbă-neagră, mirt și lavandă sălbatică. După 500 de metri, am 
ieșit pe o faleză care plonja în mare. 

Cu riscul de a-mi rupe oasele, m-am lăsat să alunec pe stânci 
până am găsit un punct de sprijin. Am mers pe lângă un 
povârniș pe care am reușit să-l escaladez în locul în care 
peretele era mai puţin abrupt. Odată acest obstacol trecut, am 
continuat să urmez coasta vreo 50 de metri și, la cotitura unei 
mase stâncoase, am zărit în sfârșit locuinţa lui Nathan Fawles. 

Construită pe coasta falezei, vila părea încrustată în stâncă. În 
marea tradiţie a arhitecturii moderne, era un paralelipiped 
striat, din dale din beton armat brut. Se detașau trei nivele, 
flancate de terase și deservite de o scară din piatră care ducea 
direct la mare. Soclul construcţiei părea că face corp comun cu 
faleza. El era punctat de o serie de hublouri, ca pe un pachebot. 
Ușa înaltă și largă care îl străpungea lăsa să se înțeleagă că 
servea de hangar pentru o ambarcaţiune. În faţa lui se afla un 
ponton din lemn, la capătul căruia era legată o barcă cu motor 
cu o cocă din lemn lăcuit. 

In timp ce continuam să înaintez cu prudenţă pe stânci, mi s-a 
părut că zăresc o umbră care se deplasa pe terasa intermediară. 
Era posibil oare să fie însuși Fawles? Mi-am pus mâna streașină 
la ochi pentru a încerca să disting mai bine silueta. Era un 
bărbat care tocmai... își ducea pușca la umăr. 

2. 

Abia am avut timp să mă arunc în spatele unei stânci, că un 
foc de armă detună în aer. La patru-cinci metri în urma mea, 
impactul glonţului proiectă schije ascuţite care îmi pocniră în 
urechi. Am rămas încremenit mai bine de un minut. Inima îmi 
bubuia. Tremuram din toate încheieturile și un firicel de sudoare 
mi se prelingea pe șira spinării. Audibert nu mă minţise. Fawles 
era complet nebun și trăgea în intrușii care se aventurau pe 
proprietatea lui, de parcă practica tirul cu porumbei. Am rămas 
întins la pământ; nici nu mai respiram. După această primă 
somare, vocea rațiunii îmi urla să-mi iau picioarele la spinare și 
s-o tulesc de-acolo. Totuși, am hotărât să nu dau înapoi. 


Dimpotrivă, m-am ridicat și am continuat să înaintez spre casă. 
Fawles  coborâse acum la etajul inferior, pe platforma 
supraînălţată care ieșea în afară deasupra stâncilor. O a doua 
împușcătură atinse un trunchi de copac pe care vântul îl culcase 
la pământ. Bușteanul explodă în jerbe de lemn uscat care îmi 
zgâriară ușor fața. Niciodată nu-mi mai fusese atât de frică. Dar, 
încăpățânat, am continuat aproape fără voia mea să sar de pe o 
stâncă pe alta. Nathan Fawles, omul ale cărui romane îmi 
plăcuseră atât de mult, n-avea stofă de asasin. Ca să-mi arate și 
mai convingător că mă înșel, un al treilea foc de armă ridică 
praful la numai 50 de metri de tenișii mei Converse. 

In scurt timp, m-am apropiat la doar câţiva metri de el. 

— Cară-te! Ești pe o proprietate privată! strigă el din înaltul 
terasei. 

— Asta nu-i un motiv să mă împușcați! 

— Pentru mine este! 

Soarele îmi bătea în ochi. Imperceptibilă, silueta lui Fawles se 
detașa în contre-jour. De talie mijlocie, dar cu un fizic solid, 
purta o pălărie de paie și ochelari de soare cu reflexii albăstrii. 
Și, mai ales, avea încă pușca îndreptată spre mine, gata să 
tragă. 

— Ce naiba faci aici? 

— Am venit să vă văd, domnule Fawles. 

Mi-am tras într-o parte rucsacul ca să pot scoate din el 
manuscrisul Timiditatea crestelor. 

— Mă numesc Raphaël Bataille. Am scris un roman. Mi-ar 
plăcea să-l citiţi pentru a-mi spune părerea dumneavoastră. 

— Puțin îmi pasă de romanul tău. N-ai niciun drept să vii să 
mă hărţuiești la mine acasă. 

— Vă respect prea mult pentru a vă hărţui. 

— Și totuși asta faci. Dacă m-ai respecta cu adevărat, ai 
respecta și dreptul meu de a nu fi deranjat. 

Un câine splendid - un golden retriever cu blana gălbuie - 
venea după Fawles pe terasă și lătra la mine. 

— De ce ai continuat să înaintezi, din moment ce trăgeam în 
tine? 

— Ştiam că n-o să mă omorâţi. 

— Şi de ce mă rog? 

— Pentru că aţi scris Lorelei Strange și Străfulgerații. 

Orbit în continuare de soare, l-am auzit rânjind. 


— Dacă tu crezi că scriitorii posedă virtuțile morale ale 
personajelor pe care le creează, ești într-adevăr naiv. Ba chiar 
un pic cam prost, aș zice. 

— Ascultaţi, aș vrea doar câteva sfaturi din partea 
dumneavoastră. Pentru a-mi îmbunătăţi stilul. 

— Sfaturi? Dar niciun sfat nu l-a făcut vreodată pe un scriitor 
mai bun! Dacă ai fi avut un dram de minte, ai fi înţeles deja asta 
și singur. 

— Să le dai un pic de atenţie celorlalţi nu face rău nimănui. 

— Nimeni nu te poate învăța să scrii. E ceva ce trebuie să 
înveţi singur. 

Gânditor, Fawles lăsă o clipă garda jos pentru a mângâia 
câinele pe cap, apoi continuă: 

— Bun, ai vrut un sfat, ţi l-am dat. Acum, șterge-o! 

— Pot să vă las manuscrisul? am întrebat eu, scoțând din 
rucsac paginile legate cu spirală. 

— Nu, n-o să-l citesc. Nicio șansă! 

— Fir-ar să fie, nu sunteţi prea amabil! 

— În același preţ, o să-ţi mai dau totuși un sfat: fă altceva cu 
viaţa ta în loc să devii scriitor. 

— Asta-mi spun tot timpul și părinţii mei. 

— Ei bine, asta dovedește că nu sunt așa proști ca tine. 

3. 
O rafală de vânt neașteptată împinse un val până la 
promontoriul pe care mă aflam. Pentru a-l evita, am escaladat 
un alt grup de stânci, ceea ce m-a apropiat și mai mult de 
scriitor. Îşi ținea din nou pușca fixată sub umăr. Era o Remington 
Wingmaster cu acţiune la pompă și dublu braţ culisant, așa cum 
mai vezi prin filmele vechi, doar că aceasta era proiectată ca 
pușcă de vânătoare. 

— Cum ai zis că te cheamă? întrebă el după ce valul se 
retrase. 

— Raphael, Raphaël Bataille. 

— Şi ce vârstă ai? 

— Am 24 de ani. 

— De când vrei să scrii? 

— Dintotdeauna. Numai asta mă interesează. 

Profitând de faptul că-i câștigasem atenţia, m-am lansat într- 
un monolog, explicându-i că, încă din copilărie, lectura și scrisul 
fuseseră vestele mele de salvare pentru a suporta mediocritatea 


și absurditatea lumii. Că, graţie cărţilor, îmi construisem o 
citadelă interioară care... 

— O să mai debitezi mult timp clișee din astea? mă întrerupse 
el. 

— Nu sunt clișee, am protestat eu vexat, băgând manuscrisul 
la loc, în rucsac. 

— Dacă aș avea acum vârsta ta, aș avea alte ambiţii decât 
aceea de a deveni scriitor. 

— De ce? 

— Pentru că viaţa unui scriitor este chestia cea mai puţin 
fascinantă din lume, oftă Fawles. Duci o viață de zombi, 
singuratică și ruptă de a celorlalţi. Stai toată ziua în pijama în 
faţa calculatorului, obosindu-ţi ochii, înfulecând pizza rece și 
vorbind cu personaje imaginare care până la urmă te aduc în 
pragul nebuniei. Îţi petreci nopţile spetindu-te să cizelezi o frază 
pe care trei sferturi din cititorii tăi mediocri nici măcar n-o vor 
remarca. Asta înseamnă să fii scriitor. 

— Ei, nu e numai asta... 

Fawles continuă ca și cum nu auzise nimic: 

— Şi cel mai rău este că, în cel din urmă, devii dependent de 
viaţa asta de rahat pentru că, înarmat cu stiloul și cu tastatura 
ta, îţi faci iluzii că ești un demiurg și că poţi schimba realitatea. 

— Vă este ușor să spuneţi asta. Aţi avut totul. 

— Ce-am avut? 

— Milioane de cititori, celebritate, bani, premii literare, 
femei... 

— Pe bune, dacă scrii pentru bani sau femei, alege-ţi altă 
meserie. 

— Înţelegeţi ce vreau să spun. 

— Nu. Și nici măcar nu știu de ce discut cu tine. 

— Vă las manuscrisul meu. 

Fawles protestă, dar, fără să mai pierd nicio secundă, am 
aruncat rucsacul spre terasa pe care stătea. 

Luat prin surprindere, scriitorul încercă să se ferească pentru 
a nu fi lovit. Piciorul drept îi alunecă însă, și el căzu pe stâncă. 

Își înăbuși un țipăt și încercă să se ridice imediat, lăsând să-i 
scape o înjurătură: 

— Dumnezeii mă-sii! Glezna mea! 

— Îmi pare rău. Vin să vă ajut. 


— Nu te apropia! Dacă vrei să m-ajuţi, șterge-o cât mai 
departe posibil și nu te mai întoarce niciodată! 

Işi ridică arma de jos și mă luă în cătare. De data asta, nu mai 
aveam niciun dubiu că era capabil să mă împuște pe loc. Am 
făcut stânga-mprejur și am plecat, alunecând pe stânci, 
agăţându-mă când cu o mână, când cu cealaltă, lăsând mândria 
la o parte, pentru a scăpa de furia scriitorului. 

Pe măsură ce mă îndepărtam, mă întrebam cum de era 
posibil ca Nathan Fawles să fie azi atât de decepţionat. Îi citisem 
o grămadă de interviuri de dinainte de 1999. Înainte de a se 
retrage de pe scena literară, Fawles nu se lăsa rugat de 
jurnaliști. Făcea mereu afirmaţii binevoitoare, scoțând în 
evidenţă pasiunea lui pentru lectură și pentru scris. Ce anume 
putuse să-l zdruncine într-atât? 

De ce un om aflat în culmea gloriei abandonează brusc tot 
ceea ce îi place să facă, tot ceea ce îl definește și îl hrănește, 
pentru a se închide în singurătate? Ce se întâmplase în viaţa lui 
Fawles, încât să renunţe la tot? O depresie puternică? Moartea 
unei fiinţe dragi? O boală? Nimeni nu reușise niciodată să 
răspundă la aceste întrebări. Ceva îmi spunea că, dacă aș reuși 
să dezleg misterul lui Nathan Fawles, aș putea în același timp 
să-mi realizez visul de a publica o carte. 

Intors în pădure, am încălecat pe bicicletă și am luat-o pe 
drumul care ducea în oraș. Ziua mea fusese fructuoasă. Poate 
că Fawles nu-mi oferise lecţia despre scris pe care o așteptam, 
dar făcuse mai mult de-atât: îmi dăduse un formidabil subiect 
de roman și energia de care aveam nevoie pentru a începe să-l 
scriu. 


3 


Listele de cumpărături ale scriitorilor 

Nu fac parte din clica scriitorilor mediocri care 
pretind că nu scriu decât pentru ei înșiși. Tot 
ceea ce un autor scrie pentru el însuși sunt 
listele de cumpărături, pe care le poate arunca 
odată ce și-a terminat cumpărăturile. Restul 
[...] sunt mesaje adresate altuia. 

Umberto Eco 


Trei săptămâni mai târziu 
Luni, 8 octombrie 2018 
1. 

Nathan Fawles turba de furie. 

Lungit pe jumătate într-un fotoliu, ţinându-și piciorul drept, 
care-i fusese pus în ghips, pe o canapea tapiţată cu molton, 
scriitorul se simţea complet debusolat. Câinele său, Bronco - 
singura ființă de care-i păsa pe lumea asta -, era de negăsit de 
două zile. Golden retrieverul mai dispărea uneori o oră, două, 
niciodată mai mult. Nu era nicio îndoială: i se întâmplase ceva. 
Avusese un accident, fusese rănit sau răpit. 

Noaptea trecută, Nathan îl sunase pe Jasper Van Wyck, 
agentul său newyorkez - principala sa legătură cu lumea și cel 
care se apropia cel mai mult de un prieten -, pentru a-i cere un 
sfat. Jasper se oferise să-i sune pe toţi comercianții din 
Beaumont. Totodată, îl pusese pe unul dintre membrii echipei 
sale să realizeze un mic afiș, promițând 1.000 de euro 
recompensă celui care va găsi câinele, și îl expediase tuturor pe 
e-mail. Acum nu-i mai rămăsese decât să aștepte și să se roage. 

Nathan oftă privindu-și glezna pusă în ghips. Avea deja chef 
să bea un whisky, deși nu era nici măcar ora 11 dimineaţa. Se 
făceau douăzeci de zile de când stătea închis în casă din cauza 
tâmpitului ăluia de Raphaël Bataille. La început, crezuse că e 
doar o entorsă ușoară și că va scăpa cu o pungă de gheaţă pusă 
pe articulație și cu câteva comprimate de paracetamol. Dar 
când se trezise a doua zi după intruziunea puștiului, își dăduse 
seama că lucrurile aveau să fie mult mai complicate. Nu numai 
că glezna nu i se dezumflase, dar îi fusese imposibil să facă un 
pas fără să urle de durere. 


Fusese nevoit să ia hotărârea de a-l suna pe Jean-Louis 
Sicard, singurul medic din Beaumont. Un tip ciudat care, de 30 
de ani, străbătea insula de la un capăt la altul pe un moped 
vechi. Diagnosticul lui Sicard nu era optimist. Ligamentele 
gleznei erau rupte, membrana articulației sfâșiată și un tendon 
fusese și el paradit rău. 

Sicard îi ordonase repaus complet. Și, cel mai rău, îi pusese 
un ghips care urca aproape până la genunchi și care, de trei 
săptămâni, îl scotea din minţi. 

Sprijinindu-se în cârje, Fawles se învârtea ca un leu în cușcă și 
se îndopa cu anticoagulante pentru a evita formarea cheagurilor 
de sânge. Din fericire, în mai puţin de douăzeci și patru de ore 
va fi eliberat. Azi-dimineaţă, la prima oră, el, care punea foarte 
rar mâna pe telefon, făcuse efortul să-l sune pe bătrânul doctor 
ca să verifice dacă nu cumva uitase de întâlnirea lor. Fawles 
încercase chiar să-l convingă pe Sicard să vină în acea zi, dar 
tentativa lui se soldase cu un eșec. 

2. 

Soneria telefonului de pe perete îl scoase pe Fawles din 
letargie. Scriitorul nu avea nici mobil, nici adresă de e-mail, nici 
calculator. Doar un vechi aparat telefonic din bachelită fixat pe 
un stâlp de susținere din lemn care delimita spaţiul dintre living 
și bucătărie. Fawles nu folosea acel aparat decât pentru a da 
telefoane, nu răspundea niciodată la apeluri, lăsând robotul de 
la etajul de deasupra să intre în funcţiune. Astăzi însă, dispariţia 
câinelui îl făcu să nu-și mai respecte obiceiurile. Se ridică în 
picioare și, sprijinindu-se în cârje, se târî până la aparat. 

Era Jasper Van Wyck. 

— Am o veste formidabilă, Nathan: l-au găsit pe Bronco! 

Fawles simţi dintr-odată o imensă ușurare. 

— E bine? 

— Foarte bine, îl asigură agentul său literar. 

— Unde a fost găsit? 

— O tânără l-a văzut pe drumul din apropierea peninsulei 
Sfânta Sofia și l-a dus la Ed's Corner. 

— l-ai spus lui Ed să mi-l aducă pe Bronco? 

— Fata insistă s-o facă ea însăși. 

Nathan simţea că e vorba mai mult ca sigur de o capcană. 
Peninsula era la celălalt capăt al insulei Beaumont, în partea 
opusă Capului Safranier. Şi dacă această femeie îi răpise câinele 


pentru a se putea apropia de el? La începutul anilor 1980, o 
jurnalistă, Betty Eppes, îl păcălise pe Salinger, minţind cu privire 
la identitatea sa și transformând o conversaţie banală pe care o 
avusese cu el într-un interviu pe care îl propusese spre publicare 
ziarelor americane. 

— Cine este, mai exact, femeia asta? 

— Mathilde Monney. O elveţiancă, cred, aflată în vacanţă pe 
insulă. A închiriat o cameră la un particular, în apropiere de 
mănăstirea măicuţelor benedictine. E jurnalistă la Le Temps, în 
Geneva. 

Fawles oftă. Nu putea să fie florăreasă, mezelăreasă, 
infirmieră, pilot de linie... Era musai să fie jurnalistă. 

— Las-o baltă, Jasper, nu-mi miroase a bine. 

Strânse pumnul și lovi stâlpul de lemn. Avea nevoie de 
câinele lui și Bronco avea nevoie de el, dar nu putea să-și ia 
mașina pentru a merge să-l aducă acasă. Totuși, nu era un 
motiv ca să cadă într-o capcană. /Jurnalistă la Le Temps... |și 
amintea de un corespondent al acestui ziar care îi luase un 
interviu odată, la New York. Un tip care mima complicitatea, dar 
care nu înţelesese nimic din roman. Aștia erau probabil cei mai 
răi, jurnaliștii care scriau o cronică bună la cartea ta fără să fi 
priceput o iotă din ea. 

— Poate-i, pur și simplu, o întâmplare că e jurnalistă, sugeră 
Jasper. 

— O întâmplare? Ești prost sau îţi baţi joc de mine? 

— Hei, nu te ambala, Nathan. Accepţi să vină la Crucea 
Sudului, îţi recuperezi câinele și o dai pe ușă afară imediat. 

Cu telefonul într-o mână, Fawles își masă pleoapele pentru a- 
și mai acorda câteva clipe de gândire. Se simţea vulnerabil cu 
glezna în ghips și detesta impresia asta de a suporta o situaţie 
pe care nu o stăpânea. 

— De acord, cedă el totuși. Sun-o. Sun-o pe această Mathilde 
Monney. Spune-i să treacă pe la începutul după-amiezii și 
explică-i cum să ajungă aici. 

3. 

Miezul zilei. După 20 de minute de argumentaţie, tocmai 
reușisem să vând un exemplar din cartea manga Cartier 
îndepărtat, capodopera lui Taniguchi, și eram cu zâmbetul pe 
buze. În mai puţin de o lună, reușisem să transform librăria. Nu 
era chiar o metamorfoză, ci mai degrabă o serie de schimbări 


semnificative: un spaţiu mai luminos și mai aerisit, o primire mai 
caldă și mai puţin morocănoasă. Smulsesem chiar de la Audibert 
dreptul de a comanda câteva titluri care incitau mai mult la 
evadare decât la reflecţie. Mici semnale care mergeau toate în 
același sens: cultura putea fi sí o plăcere. 

Trebuia să-i recunosc librarului meritul de a-mi fi dat mână 
liberă. Mă lăsa în pace și uneori nici nu era în magazin, neieșind 
din apartamentul lui de la primul etaj decât pentru a merge să 
bea un păhărel în piață. Cercetându-i registrele contabile, îmi 
dădusem seama că-mi prezentase tabloul mult mai în negru. 
Situaţia nu era nici pe departe catastrofală. Audibert era 
proprietarul clădirii și, ca mulţi comercianţi din Beaumont, 
primea o subvenție generoasă din partea SA Gallinari, 
proprietarul insulei. Cu puţină bunăvoință și mult dinamism, era 
posibil să redau librăriei strălucirea ei de altădată, ba chiar, 
visam eu, să-i fac pe autori să revină aici. 

— Raphaël? 

Peter McFarlane, proprietarul brutăriei din piață, tocmai 
băgase capul pe uşa librăriei. Era un scoțian simpatic care, în 
urmă cu 25 de ani, părăsise o insulă pentru alta. Brutăria lui era 
celebră pentru píssaladiere și fougassettes. Se numea Bread Pit 
pentru a respecta o tradiție cam ridicolă și foarte departe de 
latura șic a insulei Beaumont, dar de care oamenii păreau să fie 
foarte atașați: aceea de a da fiecărui magazin un nume bazat pe 
un joc de cuvinte. Numai câțiva morocănoși ca Ed refuzaseră să 
se preteze la un astfel de exercițiu. 

— Vii la un aperitiv? îmi propuse Peter. 

In fiecare zi, cineva mă invita la ceremonialul aperitivului. Pe 
la prânz, oamenii se așezau la mesele teraselor pentru a 
degusta un pastis sau un pahar de Terra dei Pini, vinul alb care 
era mândria insulei. La început, chestia asta mi se părea 
demodată, apoi, foarte rapid, m-am prins în joc. Toată lumea 
cunoștea pe toată lumea în Beaumont. Oriunde mergeai, 
întâlneai mereu o figură familiară pentru a face un pic de 
conversaţie. Oamenii nu se grăbeau, își rezervau timp să 
trăiască și să-și vorbească, iar pentru mine, care nu cunoscusem 
decât monotonia, agresivitatea și poluarea regiunii pariziene, 
era ceva nou. 


M-am așezat la masă cu Peter pe terasa restaurantului Les 
Fleurs du Malt*. Cu un aer detașat, am scrutat chipurile celor din 
jurul meu în căutarea unei femei blonde. O clientă a librăriei pe 
care o întâlnisem cu o zi înainte. Se numea Mathilde Monney. 
Era în vacanţă la Beaumont unde închiriase o cameră într-o casă 
din apropierea mănăstirii benedictinelor. Cumpărase cele trei 
romane ale lui Nathan Fawles, deși spunea că le citise deja. 
Inteligentă, amuzantă, luminoasă. Discutasem 20 de minute cu 
ea și încă nu-mi revenisem. De atunci, ideea de a o revedea nu- 
mi dădea pace. 

Singurul neajuns din ultimele săptămâni era faptul că 
scrisesem puţin. Proiectul meu despre misterul Nathan Fawles - 
pe care-l botezasem Viața secretă a scriitorilor - nu avansa 
deloc. Duceam lipsă de material și subiectul îmi scăpa. li 
trimisesem mai multe e-mailuri lui Jasper Van Wyck, agentul lui 
Fawles, care bineînțeles că nu-mi răspunsese; vorbisem cu 
oamenii de pe insulă, dar nimeni nu-mi spusese nimic din ce nu 
știam deja. 

— Ce-i cu povestea asta absurdă? întrebă Audibert care ni se 
alătură cu un pahar de rose în mână. 

Librarul părea îngrijorat. De vreo 10 minute, se răspândea 
prin piaţă un zvon nebunesc pe care îl preluau tot mai mulți 
oameni. Era vorba despre descoperirea unui cadavru de către 
doi turiști olandezi pe Tristana Beach, unica plajă de pe coasta 
de sud-vest a insulei. Locul era magnific, dar periculos. Deja, în 
1990, doi adolescenţi muriseră fiindcă se jucaseră prea aproape 
de falezele abrupte. Un accident care-i traumatizase pe locuitorii 
insulei. Dincolo de niște grupuri mici de oameni în plină discuţie, 
l-am reperat pe Ange Agostini, unul dintre polițiștii municipali, 
care părăsea piaţa. Din instinct, m-am luat după el pe străduţe 
și l-am ajuns din urmă în momentul în care își lua triciclul parcat 
în apropierea portului. 

— Vă duceţi la Tristana Beach, nu-i așa? Pot să vin cu 
dumneavoastră? 

Agostini se întoarse, puţin surprins să constate că îl 
urmărisem. Era un tip înalt și chel. Un corsican simpatic, mare 
amator de romane polițiste și fan al fraţilor Cohen, pe care îl 


t Literal, „Florile Malţului" — joc de cuvinte fonetic cu trimitere la volumul 
de poezii al lui Charles Baudelaire, Les Fleurs du Mal („Florile Răului"). 
(N.t.) 


făcusem să descopere romanele mele preferate din opera lui 
George Simenon: Sinucigașii, Bărbatul care se uita la trenuri, 
Camera albastră... 

— Urcă, dacă-ţi convine, îmi răspunse corsicanul ridicând din 
umeri. 

Triciclul Piaggio se târa pe Strada Principală cu 30-40 de 
kilometri pe oră. Agostini părea îngrijorat. Mesajele pe care le 
primise pe mobil erau alarmante și îl făceau să creadă că era 
vorba mai degrabă de o crimă decât de un accident. 

— Este de neînchipuit, bombăni el, nu se poate să aibă loco 
crimă în Beaumont. 

Inţelegeam ce vrea să spună. Nu exista o reală criminalitate 
în Beaumont. Aproape nicio agresiune și foarte puţine furturi. 
Sentimentul de siguranţă era atât de mare, încât oamenii își 
lăsau cheile în ușa de la intrare sau cărucioarele cu bebelușul în 
faţa magazinelor. Poliţia locală număra doar patru-cinci 
persoane, iar grosul muncii lor consta în a vorbi cu populaţia, a 
face ronduri și a semnala alarmele defecte. 

4. 

Drumul urma cu greu coasta cu relief accidentat. Triciclul avu 
nevoie de mai bine de 20 de minute pentru a ajunge la Tristana 
Beach. Uneori, la câte un viraj, mai mult ghiceau decât vedeau 
vilele mari și albe ascunse în spatele hectarelor acoperite de 
pini. 

Brusc, peisajul se schimbă radical și lăsă loc unei câmpii 
deșertice care domina o plajă cu nisip negru. În acest loc, 
Beaumont semăna mai mult cu Islanda decât cu Porquerolles. 

— Ce-i debandada asta? 

Cu piciorul pe acceleraţie - în pantă și în linie dreaptă, triciclul 
trebuie că atingea 45 de kilometri la oră -, Ange Agostini arăta 
spre cele vreo zece mașini care blocau drumul. Apropiindu-se 
mai mult, situaţia deveni mai clară. Zona era în întregime 
invadată de polițiști veniţi de pe continent. Agostini își lăsă 
motorul pe marginea drumului și străbătu în lung și-n lat zona 
din vecinătatea perimetrului delimitat cu benzi de plastic. Nu 
mai înțelegeam nimic. Cum de putuseră atâţia tipi - evident, 
erau băieţii de la Poliţia Judiciară din Toulon, dar mai era și un 
vehicul de la Criminalistică - să se desfășoare atât de repede pe 
această parte ostilă a coastei? De unde veneau cele trei mașini 
inscripționate? De ce nu-i văzuse nimeni debarcând în port? 


M-am amestecat printre grupurile de gură-cască și am tras cu 
urechea la conversațiile lor. Încet-încet, am reușit să reconstitui 
scenariul celor petrecute în cursul dimineţii. Pe la ora 8 
dimineaţa, un cuplu de studenţi olandezi care campau într-o 
zonă  neamenajată  descoperiseră cadavrul unei femei. 
Contactaseră imediat comisariatul din Toulon, care obținuse 
autorizaţia de a folosi aeroglisorul serviciului vamal pentru a 
trimite pe insulă o armată de polițiști și trei mașini. Pentru mai 
multă discreţie, polițiștii debarcaseră direct pe platforma 
betonată Saragota, la vreo 10 kilometri de aici. 

L-am regăsit pe Agostini puţin mai departe, pe o mică 
ridicătură de pământ de pe marginea drumului. Părea bulversat 
și în același timp cumva umilit că nu putea să aibă acces la 
scena crimei. 

— Se știe cine este victima? 

— Incă nu, dar cred că nu e vorba de cineva de pe insulă. 

— De ce au venit polițiștii atât de repede și în număr atât de 
mare? De ce n-au anunţat pe nimeni? 

Corsicanul se uită cu un aer absent la telefonul mobil. 

— Din cauza naturii crimei. Şi a fotografiilor pe care tinerii le- 
au trimis. 

— Olandezii au făcu fotografii? 

Agostini dădu din cap. 

— Au circulat timp de câteva minute pe Twitter, apoi au fost 
retrase. Dar au rămas capturi de ecran. 

— Pot să văd? 

— Sincer să fiu, nu te sfătuiesc, nu este un spectacol potrivit 
pentru un librar. 

— Aiurea! Aș fi putut foarte bine să le văd și eu pe contul meu 
de Twitter. 

— Cum vrei. 

Mi-a întins telefonul său și ceea ce am văzut mi-a întors 
stomacul pe dos. Era cadavrul unei femei. Mi-era greu să-i dau o 
vârstă, căci avea faţa desfigurată. Am încercat să-mi înghit 
saliva, dar gâtul îmi era paralizat de această imagine de groază. 
Trupul, gol, părea că a fost pironit de trunchiul unui eucalipt 
uriaș. Am dat zoom pe ecranul tactil. Chestiile care o ţintuiau pe 
femeie de trunchi nu erau piroane, erau niște dălţi pentru lemn 
sau niște unelte de cioplitor în piatră care îi zdrobeau oasele și i 
se înfigeau în carne. 


5. 

La volanul camionetei ei, Mathilde Monney traversa pădurea 
care se întindea până la Capul Safranier. In spatele vehiculului, 
Bronco privea peisajul chelălăind. Era plăcut. Mirosul brizei 
marine se amesteca cu mireasma eucalipților și a mentei 
piperate. Reflexiile arămii ale soarelui de toamnă își croiau drum 
prin frunzișul pinilor mediteraneeni și al stejarilor verzi. 

Ajunsă în faţa zidului de incintă din bucăţi de piatră, Mathilde 
cobori din mașină și urmă indicaţiile pe care i le comunicase 
Jasper Van Wyck. În apropierea porţii mari din aluminiu, după o 
piatră mai închisă la culoare decât celelalte, era camuflat un 
interfon. Mathilde sună și se anunţă. Se auzi un ţârâit și poarta 
se deschise. 

Se aventură în interiorul unui mare parc sălbatic. Un drum de 
pământ se întindea printre copaci. Arbori de Sequoia, arbuști de 
frăguţe și tufe de dafin făceau vegetaţia și mai deasă. Apoi 
drumul coti pe o pantă abruptă și marea apăru brusc în același 
timp cu casa lui Fawles: o clădire cu forme geometrice, din 
piatră galben-brună, sticlă și beton. 

Abia își parcase camioneta alături de ceea ce trebuia să fie 
mașina scriitorului - o Mini Moke de culoarea camuflajului, cu 
volanul și tabloul de bord din lemn lăcuit -, că golden retrieverul 
și sări din vehicul pentru a se năpusti spre stăpânul său care îl 
aștepta în faţa porții. 

Sprijinit în cârje, scriitorul nu mai putea de bucurie că-și 
regăsise prietenul. Mathilde înaintă spre el. Își imaginase că o să 
se confrunte cu un om al cavernelor: un sălbatic bătrân și 
morocănos îmbrăcat în zdrenţe, cu părul lung și o barbă de 20 
de centimetri. Dar bărbatul care stătea în faţa ei era proaspăt 
bărbierit. Era tuns scurt și purta un tricou polo din in albastru, 
care se asorta cu ochii lui, și niște pantaloni din pânză. 

— Mathilde Monney, se prezentă ea întinzându-i mâna. 

— Mulţumesc că mi l-aţi adus pe Bronco. 

Ea mângâie câinele pe cap. 

— Îmi face plăcere să văd că v-aţi regăsit. 

Mathilde arătă cu degetul spre cârjă și spre glezna pusă în 
ghips. 

— Sper că nu e foarte grav. 

Fawles clătină din cap. 

— Mâine nu va mai fi decât o amintire urâtă. 


Ea ezită puţin, apoi zise: 

— Nu vă mai amintiţi, dar noi doi ne-am mai întâlnit. 

Bănuitor, el se dădu înapoi cu un pas. 

— Nu cred. 

— Ba da, cu mult timp în urmă. 

— Cu ce ocazie? 

— Vă las să ghiciţi. 

6. 

Fawles știa că, mai târziu, avea să-și spună că exact în acest 
moment ar fi trebuit să oprească totul. Să spună pur și simplu 
ceea ce convenise cu Van Wyck, „mulţumesc și la revedere”, să 
bată în retragere și să intre în casă. Dar în loc să facă asta, tăcu. 
Rămase impasibil în faţa ușii, aproape hipnotizat de Mathilde 
Monney. Purta o rochie scurtă din jacard, o geacă de piele și o 
pereche de sandale cu toc înalt și barete subţiri, care se 
încheiau cu o curea cu cataramă la gleznă. 

N-avea să reproducă începutul romanului lui Flaubert, 
Educaţie sentimentală - „A fost ca o apariţie” -, dar se lăsă 
îmbătat îndelung de un nu-știu-ce sensibil, energic și solar care 
emana din această femeie. 

Era o euforie controlată, un soi de beţie plăcută pe care și-o 
oferea, un shot de frumuseţe blondă, de lumină caldă ca un 
câmp de grâu. Nicio clipă nu se îndoi că stăpânește mersul 
lucrurilor ori că poate pune punct acestei vrăjitorii pocnind din 
degete și când o să aibă el chef. 

— Anunţul promitea o recompensă de 1.000 de euro, dar cred 
că mă voi mulţumi cu un ceai cu gheaţă, zâmbi Mathilde. 

Evitând ochii verzi ai interlocutoarei lui, Fawles explică 
molatic că, neputând să se deplaseze, nu mai făcuse 
cumpărături de mult timp și avea dulapurile goale. 

— E bun și un pahar cu apă, insistă ea. E cald. 

În general, reușea să-și dea seama din instinct cu ce oameni 
avea de-a face. Primele impresii erau adesea cele corecte. De 
data asta însă, era cam dezorientat, străbătut de senzaţii 
contradictorii. O alarmă se declanșase în capul său punându-l în 
gardă cu privire la Mathilde. Dar cum să reziste promisiunii 
imperceptibile și enigmatice pe care o purta în ea? Un halo 
difuz, blând ca un soare de octombrie. 

— Intraţi, consimţi el în cele din urmă. 


7. 
Albastru cât vedeai cu ochii. 

Mathilde era surprinsă de lumina care domnea în interiorul 
casei. Intrarea dădea direct într-un living care se prelungea cu o 
sufragerie și o bucătărie. Cele trei încăperi erau dotate cu niște 
imenși pereţi vitraţi cu deschidere spre mare, care-ţi dădeau 
senzaţia că plutești pe valuri. In timp ce Fawles se ducea în 
bucătărie ca să aducă două pahare cu apă, Mathilde se lăsă 
învăluită de magia locului. Se simţea bine aici, legănată de 
zgomotul valurilor care se spărgeau de țărm. Pereţii de sticlă 
culisanţi făceau aproape invizibilă delimitarea între interior și 
terasă, creând o plăcută dezorientare, astfel că nu mai știai 
foarte bine dacă erai înăuntru sau afară. In centrul livingului, un 
șemineu suspendat atrăgea privirile, în vreme ce o scară fără 
contratrepte, din beton cerat, urca la etaj. 

Mathilde își imaginase acest loc ca un bârlog întunecat, dar și 
în această privinţă se înșelase amarnic. Fawles nu venise să se 
îngroape pe insula Beaumont, ci, dimpotrivă, să fie față în faţă 
cu cerul, marea și vântul. 

— Pot să arunc o privire pe terasă? întrebă ea când Fawles îi 
întinse paharul. 

Scriitorul nu răspunse, mulţumindu-se să-şi însoţească 
invitata pe dalele din piatră de șist care-ţi dădeau impresia că 
înaintezi spre gol. Apropiindu-se de margine, Mathilde simţi că o 
ia ameţeala. De la acea înălțime, înţelegea mai bine arhitectura 
casei. Lipită de faleză, aceasta se ridica de fapt pe trei etaje, 
terasa pe care se afla ea acum fiind situată la nivel intermediar. 
Plăcile de beton n-aveau decât un punct de sprijin, fiecare 
ţinând loc alternativ de bază și de acoperiș. Mathilde se aplecă 
pentru a urmări cu privirea scara de piatră care ajungea pe 
planșeul etajului inferior. În faţa ei, un mic ponton permitea 
accesul direct la mare și servea drept punct de amaraj pentru o 
superbă barcă cu motor Riva Agquarama, cu o cocă din lemn 
lăcuit ale cărei ornamente cromate străluceau în soare. 

— Ai într-adevăr impresia că te afli pe puntea unui vapor. 

— Mda, o temperă Fawles, un vapor care nu merge nicăieri și 
care rămâne mereu la țărm. 

Preţ de câteva minute s-au străduit să vorbească despre tot 
felul de nimicuri. Apoi Fawles a condus-o înapoi înăuntru și 


Mathilde, care se plimba prin casă ca printr-un muzeu, se 
apropie de un raft pe care era pusă o mașină de scris. 

— Credeam că nu mai scrieţi, zise ea arătând înspre obiect cu 
bărbia. 

Fawles mângâie marginile mașinii - un frumos model verde- 
migdală din bachelită, marca Olivetti. 

— Nu se află aici decât pentru decor. De altfel, nu mai are nici 
măcar rolă cu bandă, zise el apăsând pe clape. Şi să știți că 
laptopurile existau deja pe vremea mea. 

— Așadar, n-aţi scris la mașina asta... 

— Nu. 

Ea îl înfruntă din priviri. 

— Sunt sigură că mai scrieţi încă. 

— Vă înșelaţi. N-am mai scris niciun rând, nici măcar o 
adnotare într-o carte, nici măcar o listă de cumpărături cât de 
mică. 

— Nu vă cred. Nu puteţi înceta brusc o activitate pe care o 
făceațţi zi de zi și care... 

Obosit, Fawles o întrerupse: 

— Pentru o clipă, am crezut că sunteţi altfel decât ceilalţi și că 
nu veţi aborda acest subiect, dar m-am înșelat. Faceţi o 
anchetă, nu-i așa? Sunteţi o jurnalistă care vine aici ca să-și 
realizeze articolașul despre „misterul Nathan Fawles”? 

— Nu, pe cuvânt că nu. 

Scriitorul îi arătă ușa. 

— Plecaţi acum. Nu pot împiedica oamenii să-și imagineze tot 
felul de lucruri, dar misterul Fawles constă tocmai în faptul că nu 
există niciun mister, înţelegeţi? Puteţi scrie asta în ziarul 
dumneavoastră. 

Mathilde nu se mișcă din loc. Fawles nu se schimbase prea 
mult de când îl cunoscuse. Era la fel cum și-l amintea: amabil, 
abordabil, dar direct. Şi își dădu seama că nu prevăzuse nicicum 
această posibilitate: ca Fawles să fie tot Fawles. 

— Între noi fie vorba, nu vă lipsește chestia asta? 

— Să petrec 10 ore pe zi în faţa calculatorului? Nu. Prefer să 
le petrec în pădure sau pe plajă, plimbându-mă cu câinele meu. 

— Tot nu vă cred. 

Fawles clătină din cap oftând. 

— Încetaţi cu sentimentalismul. Erau doar niște cărți. 

— Doar niște cărţi? Tocmai dumneavoastră spuneţi asta? 


— Mda și, între noi fie vorba, niște cărţi supraevaluate, pe 
deasupra. 

Mathilde continuă cu întrebările: 

— Şi acum, cum vă petreceţi zilele? 

— Meditez, beau, gătesc, beau, înot, beau, fac plimbări 
lungi... 

— Citiţi? 

— Romane polițiste din când în când și cărți despre istoria 
picturii și despre astronomie. li recitesc pe unii clasici, dar toate 
astea nu au nicio importanţă. 

— De ce? 

— Planeta a devenit un cuptor încins, mari părţi din lume sunt 
devastate de războaie, oamenii votează pentru niște nebuni 
furioși și se îndobitocesc stând pe reţelele de socializare. Totul 
se duce de râpă, așa că... 

— Nu văd care-i legătura. 

— Așa că eu cred că există lucruri mai importante decât să 
știi de ce, acum 20 de ani, Nathan Fawles a încetat să mai scrie. 

— Cititorii continuă să vă citească. 

— Ce vreţi, nu pot să-i împiedic. Și apoi, știți foarte bine că 
succesul se bazează pe o neînțelegere. Marguerite Duras 
spunea asta, nu? Sau poate Malraux. Dincolo de 30.000 de 
exemplare este o neînțelegere... 

— Cititorii vă și scriu? 

— Așa se pare. Agentul meu literar îmi spune că primește 
multe scrisori pe numele meu. 

— Le citiți? 

— Glumiţi, nu? 

— De ce? 

— Pentru că nu mă interesează. În calitate de cititor, nu mi-ar 
trece niciodată prin cap să-i scriu unui autor a cărui carte o 
apreciez. Sincer, dumneavoastră vă vedeţi scriindu-i lui James 
Joyce fiindcă vă place veghea lui Finnegan? 

— Nu. Mai întâi, pentru că n-am citit niciodată mai mult de 10 
pagini din cartea asta, apoi pentru că James Joyce trebuie să fi 
murit cu 40 de ani înainte de nașterea mea. 

Fawles clătină din cap. 

— Ascultaţi, mulţumesc că mi-aţi adus câinele, dar acum aţi 
face mai bine să plecaţi. 

— Da, și eu cred la fel. 


leși împreună cu ea și o conduse până la mașină. Ea îi spuse 
la revedere câinelui, dar nu și lui Fawles. Acesta o privi cum își 
pornește mașina, hipnotizat de o anumită graţie a gesturilor ei și 
în același timp satisfăcut că scăpa de ea. In momentul în care 
urma să accelereze, el profită totuși de faptul că avea geamul 
deschis și încercă să oprească alarma care îi tot răsuna în cap: 

— Mi-aţi spus adineauri că ne-am mai întâlnit în urmă cu mult 
timp. Când se întâmpla asta? 

Ea îl ţintui cu ochii ei verzi. 

— În primăvara anului 1998, la Paris. Aveam 14 ani. Aţi venit 
pentru o întâlnire cu pacienţii de la Casa Adolescenţilor. Mi-aţi 
dat o dedicație pe un exemplar din Lore/ei Strange. O ediţie 
originală în engleză. 

Fawles rămase impasibil, ca și cum acest lucru nu-i evoca 
nimic sau, în fine, o amintire extrem de îndepărtată. 

— Am citit Lorelei Strange, continuă Mathilde. M-a ajutat mult. 
N-am avut niciodată senzaţia că este o carte supraevaluată și 
nici că ceea ce am înţeles din lectura ei seamănă cu vreo 
neînțelegere. 


Toulon, 8 octombrie 2018 
DIVIZIA „ACŢIUNEA STATULUI ÎN MARE” 


HOTĂRÂRE PREFECTORALĂ NR. 287/2018 
Privind crearea unei zone temporare de interzicere a 
navigaţiei și a activităţilor nautice spre și în jurul insulei 
Beaumont (Departamentul Var) 


Viceamiralul de escadră Edouard Lef&bure 
prefect maritim al Mediteranei 


Având în vedere: 

— Articolele 131-13-1* și R 610-5 din Codul Penal; 

— Codul Transporturilor și mai ales articolele L5242-1 și 
L5242-2; 

— Decretul nr. 2007-1167 din 2 august 2007 modificat, 
referitor la permisul de conducere și la pregătirea pentru 
conducerea bărcilor de agrement cu motor; 

— Decretul nr. 2004-112 din 6 februarie 2004 referitor la 
organizarea acțiunii Statului în mare. 


Luând în considerare: 

— Deschiderea unei anchete criminale ca urmare a 
descoperirii unui cadavru pe insula Beaumont, în locul numit 
Tristana Beach; 

— Necesitatea de a acorda forţelor de securitate timpul 
indispensabil pentru a face ancheta pe insulă; 

— Necesitatea de a  prezerva elementele  probatorii, 
permițând astfel stabilirea adevărului. 


HOTĂRÂRE 
Articolul 1: A fost creată, în largul apelor Departamentului 
Var, o zonă de interdicţie pentru circulaţie și pentru practicarea 
tuturor activităților nautice pe o rază de 500 de metri în jurul și 
în dreptul ţărmurilor insulei Beaumont, inclusiv pentru 
activităţile de transport de persoane având ca destinaţie insula, 
începând cu data publicării prezentei hotărâri. 


Articolul 2: Dispoziţiile prezentei hotărâri nu afectează navele 
și vehiculele nautice care operează în cadrul misiunilor de 
serviciu public. 

Articolul 3: Orice încălcare a prezentei hotărâri, ca și a 
deciziilor luate pentru aplicarea ei, expune pe autorul ei la 
acţiuni de urmărire judiciară, pedepse și sancţiuni 
administrative prevăzute de articolele L5242-1 până la L5242- 
6-1 din Codul Transporturilor și de articolul R610-5 din Codul 
Penal. 

Articolul 4: Directorul departamental al teritoriilor și al mării 
din Departamentul Var, ofiţerii și agenţii abilitaţi de poliţia 
navigaţiei sunt însărcinaţi, fiecare în domeniul său, cu 
executarea prezentei hotărâri care va fi publicată în monitorul 
actelor administrative al prefecturii maritime a Mediteranei. 


Prefectul maritim al Mediteranei, 
Edouard Lefebure 


4 


Interviu cu un scriitor 
1) Intervievatorul îți pune întrebări interesante 
pentru el, dar fără interes pentru tine. 
2) Dintre răspunsurile tale, nu le folosește 
decât pe cele care îi convin. 
3) Le traduce în vocabularul său, în modul său 
de a gândi. 

Milan KUNDERA 


Marţi, 9 octombrie 2018 
1. 

De când trăiam în Beaumont, căpătasem obișnuinţa de a mă 
scula odată cu răsăritul soarelui. După un duș rapid, mă duceam 
să mă întâlnesc cu Audibert, care își lua micul dejun în piaţa 
orașului, pe terasa de la Fort de Café sau pe cea de la Fleurs du 
Malt. Librarul avea un caracter schimbător. Când taciturn și 
închis în el, când expansiv și vorbăreţ. Cred totuși că ţinea mult 
la mine. În orice caz, suficient pentru a mă invita în fiecare 
dimineaţă la masa lui și pentru a-mi oferi un ceai cu pâine 
prăjită și dulceaţă de smochine. Vândute turiștilor la preţ de 
caviar, dulceţurile de la Mere Françoise, mai mult decât bio, 
făcute la ceaun și cu tot tacâmul, erau una din comorile insulei. 

— Bună ziua, domnule Audibert. 

Librarul ridică ochii din ziar și mă întâmpină cu un mormăit 
îngrijorat. De seara trecută, locuitorii insulei erau stăpâniţi de o 
agitaţie febrilă. Descoperirea cadavrului unei femei, țintuit de 
cel mai bătrân eucalipt al insulei, tulburase populaţia. Aflasem 
după aceea că, supranumit Nemuritorul, copacul devenise de-a 
lungul anilor simbolul unităţii insulei. Această punere în scenă 
nu putea fi, așadar, întâmplătoare, iar împrejurările în care 
murise victima șocase pe toată lumea. Dar ceea ce pusese 
capac și alarmase populaţia era decizia prefectului maritim de a 
instaura o blocadă a insulei pentru a facilita investigaţiile. 
Naveta era consemnată în portul Saint-julien-les-Roses, iar 
gardienii de coastă aveau ordin să patruleze și să intercepteze 
ambarcaţiunile private care ar încerca să efectueze traversarea 
într-un sens ori în celălalt. Practic, nimeni nu putea pleca de pe 
insulă și nimeni nu putea veni. Această măsură, impusă de 
autorităţile de pe continent, îi iritase pe toţi locuitorii din 


Beaumont, care nu acceptau să piardă controlul asupra 
destinului lor colectiv. 

— Crima asta este o lovitură teribilă dată insulei, zise furios 
Audibert, lăsând deoparte exemplarul din Var-Matin. 

Era ediția din ajun, cea de seară, sosită cu ultimul feribot 
autorizat. Așezându-mă pe scaun, am aruncat o privire pe prima 
pagină care titra „Insula Neagră”. O aluzie discretă la Hergé”. 

— Să așteptăm să vedem ce va scoate la iveală ancheta. 

— Ce-ai vrea să scoată la iveală!? exclamă librarul. O femeie 
a fost torturată până a murit, după care a fost ţintuită de 
Nemuritor. Asta înseamnă că un nebun este în libertate pe 
insulă! 

Am făcut o grimasă, deși știam că Audibert nu greșea întru 
totul. Mi-am înfulecat tartina citind articolul fără să aflu mare 
lucru din el, apoi mi-am scos telefonul pentru a căuta informații 
mai proaspete. 

Reperasem cu o zi în urmă contul de Twitter al unui oarecare 
Laurent Lafaury, un jurnalist din regiunea pariziană care se afla 
în prezent în Beaumont pentru a-și vizita mama. Tipul nu era 
cine știe ce expert în profesie. Câștigase ceva bani pentru site- 
urile L'Obs și Marianne, apoi devenise community manager al 
unui grup de staţii radio. Istoricul contului său era un exemplu 
de pseudojurnalism 2.0 de cea mai joasă speţă: subiecte 
indecente, titluri incitante, șocante, instigări, glume de doi bani, 
redistribuiri sistematice de materiale video alarmante și de tot 
ce e susceptibil că trage inteligenţa în jos, că încurajează cele 
mai periculoase instincte, că întreţine spaima și fantasmele. Un 
propagator de fake news și de teorii care cochetează cu 
complotismul, dar care stă bine ascuns în spatele ecranului său. 

Graţie blocadei, Lafaury avea acum privilegiul de a fi singurul 
„jurnalist” prezent pe insulă. lar de câteva ore profitase de 
situaţia lui: intervenise în duplex în jurnalul televizat al postului 
France 2 și îi apăruse poza pe toate canalele de știri. 

— Ce jigodie! 

Când profilul jurnalistului se afișă pe ecranul telefonului meu, 
Audibert începu să înjure de mama focului. leri, în jurnalul 20 
Heures, Lafaury reușise să insinueze că locuitorii insulei 
ascundeau cu toţii niște secrete rușinoase în spatele „zidurilor 


> Autor belgian de benzi desenate, cunoscut pentru Aventurile lui Tintin. 
Insula Neagră este al șaptelea volum al seriei, apărut în 1938. (N.t.) 


înalte ale vilelor lor luxoase” și că, în același timp, legea tăcerii 
nu va fi niciodată încălcată aici, pentru că membrii clanului 
Gallinari, niște veritabili Corleone, domneau prin frică și bani. 
Continuând așa, Laurent Lafaury avea să devină în curând cea 
mai detestată persoană din Beaumont. Mediatizarea insulei într- 
un context atât de sinistru era resimţită dureros de localnici, 
într-atât de ancorată era discreţia în genele lor de ani de zile. Pe 
Twitter, tipul își agrava și mai mult cazul, publicând informaţii 
confidenţiale - aparent sigure, acestea - pe care i le dăduseră 
probabil polițiști sau oameni ai legii. Eram împotriva acestui 
principiu care, sub pretextul informării, polua confidenţialitatea 
investigaţiilor, dar eram totodată suficient de curios pentru a-mi 
lăsa deocamdată indignarea deoparte. 

Ultimul tweet al lui Lafaury data de mai puţin de jumătate de 
oră. Era vorba despre un link hipertext care trimitea la blogul 
său. Am dat click pentru a ajunge la articolul care prezenta o 
sinteză a ultimelor amănunte din desfășurarea anchetei. Potrivit 
informaţiilor jurnalistului, victima nu era încă identificată. 
Minciună sau nu, articolul se termina cu o știre-bombă: în 
momentul în care nefericita fusese ţintuită de trunchiul 
eucaliptului uriaș, corpul îi era congelat! Nu era deci imposibil ca 
moartea ei să fi avut loc cu câteva săptămâni în urmă. 

A trebuit să citesc fraza încă o dată ca să fiu sigur că am 
înţeles bine sensul. Audibert, care se ridicase în picioare pentru 
a citi articolul peste umărul meu, se prăbuși pe scaun, copleșit. 

În timp ce locuitorii din Beaumont se trezeau, insula tocmai 
plonja într-o altă realitate. 

2. 

Nathan Fawles se trezise binedispus, ceea ce nu i se mai 
întâmplase de mult timp. Dormise până târziu, apoi își luase 
micul dejun pe îndelete. După aceea, rămăsese mai bine de o 
oră pe terasă ca să fumeze, ascultând vechile viniluri ale lui 
Glenn Gould. La a cincea melodie se întrebă aproape cu voce 
tare de unde i se trăgea această bucurie. Rezistă un moment 
până să admită că singurul lucru care îi putea explica starea de 
spirit era Mathilde Monney a cărei amintire îl tulbura. Incă mai 
plutea în aer ceva din prezenţa ei. O strălucire, o poezie 
luminoasă, o urmă de parfum. Un nu-știu-ce fugitiv și insesizabil 
care avea să se evapore în curând, o știa, dar pe care voia să-l 
savureze până la ultima picătură. 


Pe la ora 11, dispoziția începu să i se schimbe. După ușurința 
trezirii, urmă conștientizarea faptului că, fără îndoială, n-avea s- 
o mai vadă niciodată pe Mathilde. Conștientizarea faptului că, 
orice ar spune el, singurătatea îl apăsa uneori. Apoi, mai spre 
prânz, hotărî să înceteze cu asemenea copilării, cu asemenea 
exaltări adolescentine și, dimpotrivă, să se felicite că a scăpat 
de fata asta. Nu trebuia să-și piardă capul. N-avea dreptul s-o 
facă. Își permise totuși să refacă mental filmul întâlnirii lor. Un 
element îl intrigase. Un detaliu care nu era lipsit de importanţă 
și pe care trebuia să-l verifice. 

Îl sună pe Jasper Van Wyck în Manhattan. După mai multe 
ţârâituri, agentul literar îi răspunse cu o voce stinsă. Nu era 
decât 6 dimineaţa la New York și Jasper încă mai dormea. 
Fawles îi ceru mai întâi să facă cercetări despre articolele pe 
care Mathilde Monney le scrisese în ultimii ani în Le Temps. 

— Ce cauţi mai exact? 

— Nu știu. Tot ce vei descoperi că ar putea avea în vreun fel 
vreo legătură cu mine sau cu cărțile mele. 

— Bine, dar asta o să-mi ia ceva timp. Altceva? 

— Aș vrea să dai de urma celei care a fost în 1998 directoarea 
mediatecii de la Casa Adolescenţilor. 

— Ce-i asta? 

— O structură medicală pentru adolescenţi care ţine de 
spitalul Cochin. 

— Mai știi cum o cheamă pe bibliotecara asta a ta? 

— Nu-mi mai amintesc. Poţi să te-apuci de treabă acum? 

— Bine. O să te sun imediat ce găsesc ceva. 

Fawles închise telefonul și se duse în bucătărie pentru a-și 
face un espresso. În timp ce-și sorbea cafeaua, încercă să-și 
amintească. Situată lângă Port-Royal, Casa Adolescenţilor se 
ocupa de pacienţi care sufereau mai ales de tulburări de 
alimentaţie, depresie, fobie școlară, anxietate. Unii beneficiau 
de spitalizare continuă, alţii erau spitalizaţi doar pe timpul zilei. 
Fawles a mers acolo de vreo două-trei ori pentru activități 
destinate pacienţilor - dintre care majoritatea erau paciente. O 
conferinţă, un joc pe baza de întrebări și răspunsuri, ca și 
coordonarea unui mic atelier de pictură. Nu-și mai amintea nici 
nume, nici chipuri, ci doar o impresie de ansamblu pozitivă. 
Niște cititoare atente, o discuţie fructuoasă și niște întrebări 


care deseori te impresionau. Își termină ceașca de cafea când 
sună telefonul. Jasper nu stătuse cu mâinile-n sân. 

— Am găsit-o ușor pe directoarea mediatecii prin Linkedin. O 
cheamă Sabina Benoit. 

— Așa este, îmi amintesc acum. 

— A rămas la Casa Adolescenţilor până în 2012. De atunci, 
lucrează în provincie în reţeaua Biblioteca pentru Toţi. Potrivit 
ultimelor informaţii disponibile on-line, acum se află în 
Dordogne, în orașul Trelissac. Vrei un număr de telefon? 

Fawles notă datele de contact și o sună imediat pe Sabina 
Benoit. Bibliotecara a fost pe cât de surprinsă, pe atât de 
încântată să-i audă vocea la telefon. Fawles își amintea mai 
mult de alura decât de chipul ei. O brunetă înaltă și plină de 
energie, cu părul scurt și o cordialitate contagioasă. O întâlnise 
la Salonul Cărţii de la Paris și se lăsase convins de propunerea ei 
de a veni să le vorbească pacientelor sale despre scris. 

— Tocmai îmi scriu memoriile, începu el. Și aș avea nevoie de 
0... 
— Memoriile? Chiar îţi închipui că o să te cred, Nathan? îi tăie 
ea vorba râzând. 

La urma urmei, era mai bine să fie sincer. 

— Caut informații despre o pacientă de la Casa 
Adolescenţilor. O fată care a asistat la una dintre conferințele 
mele. O oarecare Mathilde Monney. 

— Nu-mi spune nimic numele, răspunse Sabina după un 
moment de gândire. Dar, îmbătrânind, mă lasă tot mai mult 
memoria. 

— Tuturor ni se întâmplă. Vreau să știu din ce cauză era 
spitalizată Mathilde Monney. 

— Nu mai am acces la acest tip de informaţii și chiar dacă... 

— Hai, Sabina, ai păstrat cu siguranţă contacte. Fă asta 
pentru mine, fă-mi acest serviciu, te rog. Este important. 

— O să încerc, dar nu-ţi promit nimic. 

Fawles închise telefonul și se duse să scotocească prin 
bibliotecă. Îi luă ceva timp să găsească un exemplar din Lore/ei 
Strange. Era ediţia originală. Prima care apăruse în librării în 
toamna anului 1993. Șterse cu palma praful de pe copertă. 
Aceasta reprezenta tabloul lui preferat, Fata pe minge, un 
Picasso sublim din perioada roz. Pe atunci, însuși Fawles 
realizase coperta făcând un colaj pe care îl arătase editorului. 


Acesta credea atât de puţin în carte, încât îi dăduse mână 
liberă. Primul tiraj din Lore/e; nu depășise 5.000 de exemplare. 
Cartea nu avusese recenzii și nu se putea spune că librarii o 
apăraseră în mod deosebit, chiar dacă în cele din urmă se 
alăturaseră mișcării. Această carte nu-și datorase salvarea 
decât popularizării entuziaste a cititorilor. Cel mai adesea, 
puștoaice ca Mathilde Monney cea de atunci, care se 
recunoscuseră în personajul principal. Trebuie spus că povestea 
cărţii se preta la așa ceva. Era vorba despre oamenii pe care îi 
cunoștea Lorelei, o tânără pacientă a unui spital de psihiatrie, 
pe perioada unui weekend. Această punere în scenă era 
pretextul de a descrie o galerie întreagă de personaje care 
populau spitalul. Incet-încet, romanul urcase în topurile celor 
mai bune vânzări, ajungând la invidiatul statut de fenomen 
literar. Cei care îl desconsideraseră la început se grăbeau să 
prindă trenul din mers. Romanul era citit deopotrivă de tineri, 
bătrâni, intelectuali, profi, elevi, de oameni care citeau mult ori 
de cei care nu citeau. Toată lumea începuse să-și dea cu 
părerea despre Lorelei Strange și cărţii i se atribuiau niște 
lucruri pe care ea nu le spunea. Asta era marea neînțelegere. 
De-a lungul anilor, mișcarea se amplificase și Lore/ei Strange 
devenise un soi de clasic al literaturii destinate publicului larg. 
Se scriseseră teze despre ea, o găseai în librării și aeroporturi, 
dar și în așa-numitele books corners din supermarketuri. Uneori, 
chiar la raionul de cărţi pentru dezvoltarea personală, lucru care 
îl exaspera pe autor. Şi ceea ce trebuia să se întâmple s-a 
întâmplat: chiar înainte de a renunţa la scris, Fawles începuse 
să-și deteste romanul și să nu mai suporte să i se vorbească 
despre el, într-atât avea senzaţia că este prizonierul propriei 
cărți. 

Clopoţelul de la poartă îl scoase pe scriitor din amintiri. Puse 
cartea la loc și se uită pe ecranul sistemului de supraveghere 
video. Era doctorul Sicard care venea, în sfârșit, să-i scoată 
ghipsul. Cât pe ce să uite! Sosise momentul eliberării! 

3. 

Crima de la Tristana Beach. 

Clienţii librăriei, turiștii, locuitorii care treceau pe-acolo, toată 
lumea numai despre asta vorbea. De la începutul după-amiezii, 
văzusem mulţi gură-cască în Tranaafiriii stacojiu. Puţini erau 
clienţi adevăraţi, cei mai mulţi erau oameni care intrau în 


librărie ca să mai stea la taclale, unii pentru a-și alunga spaima, 
alții pentru a-și alimenta curiozitatea morbidă. 

Îmi deschisesem laptopul MacBook pe tejgheaua de la intrare. 
Conexiunea internet a magazinului era destul de rapidă, dar 
cădea frecvent, ceea ce mă obliga de fiecare dată să urc la 
primul etaj pentru a repune în funcţiune routerul. Navigatorul 
meu era deschis pe pagina de Twitter a lui Laurent Lafaury, care 
tocmai își actualizase blogul. 

Potrivit informaţiilor sale, poliția reușise să identifice victima. 
Era vorba despre o femeie de 38 de ani. O oarecare Apolline 
Chapuis, negociantă de vinuri, domiciliată în cartierul Les 
Chartrons din Bordeaux. Primele mărturii îi semnalau prezenţa 
la ambarcaderul din Saint-Julien-les-Roses în data de 20 august. 
Unii pasageri o văzuseră pe feribot în ziua aceea, dar 
anchetatorii încă mai încercau să afle de ce venise pe insulă. 
Una dintre ipotezele lor era că cineva o atrăsese pe Apolline 
Chapuis la Beaumont, apoi o sechestrase, după care o omorâse 
și conservase cadavrul într-o cameră frigorifică sau un 
congelator. Articolul jurnalistului se încheia cu un zvon 
nebunesc: acela al unui val de percheziţii a tuturor caselor de pe 
insulă pentru a se descoperi locul în care fusese ţinută victima. 

Am consultat calendarul poștei - ilustrat cu portretul 
emblematic al lui Arthur Rimbaud realizat de Carjat - pe care 
Audibert îl pusese pe perete, în spatele calculatorului său. Dacă 
sursele jurnalistului erau de încredere, Apolline Chapuis 
debarcase pe insulă cu trei săptămâni înaintea mea. În acea 
perioadă de sfârșit de august, când o ploaie diluviană se 
abătuse asupra Mediteranei. 

Automat, i-am tastat numele în motorul de căutare. 

Din câteva clickuri, m-am trezit pe site-ul societăţii lui Apolline 
Chapuis. Tânăra nu era tocmai „negociantă de vinuri”, cum scria 
Lafaury. E drept că lucra în domeniul viticol, dar domeniul ei era 
mai mult cel comercial și de marketing. Foarte activă pe plan 
internaţional, mica ei firmă se ocupa de vânzarea de vinuri 
prestigioase hotelurilor și restaurantelor, ca și de constituirea de 
pivnițe de vinuri la cheie pentru particulari bogaţi. Rubrica Cine 
suntem noi? a site-ului publica CV-ul fondatoarei lui și înșira 
etapele importante ale parcursului ei. Născută la Paris, într-o 
familie care deţinea părţi din mai multe podgorii bordeleze, 
master „Dreptul viţei-de-vie și al vinului” la Universitatea 


Bordeaux-lV, apoi o diplomă naţională de oenolog (DNO) 
eliberată de Institutul Naţional de Studii Superioare Agronomice 
din Montpellier. Apolline lucrase după aceea la Londra și Hong 
Kong, creându-și mai târziu propria firmă de consiliere. 
Fotografia ei, în alb-negru, dădea la iveală o înfățișare plăcută - 
pentru cine aprecia blondele cu figură ușor melancolică. 

Ce căuta pe insulă? Venise aici în scop profesional? Era foarte 
posibil. Viţa-de-vie se cultiva de mult timp în Beaumont. Ca și la 
Porquerolles, la origine, plantațiile avuseseră scopul de a juca 
rolul de stingătoare în caz de incendiu. Astăzi, mai multe 
domenii viticole de pe insulă dădeau vinuri Côtes de Provence 
foarte bune. Cea mai mare exploatare - care constituia mândria 
și renumele insulei Beaumont - era cea a familiei Gallinari. La 
începutul anilor 2000, ramura corsicană a familiei plantase 
soiuri rare pe un sol de argilă și calcar. Dacă la început toată 
lumea îi considera nebuni, vinul lor alb - faimosul Terra dei Pini, 
din care produceau 20.000 de sticle pe an - era acum reputat și 
figura în cartea de meniuri a celor mai mari restaurante din 
lume. De când mă aflam acolo, avusesem de mai multe ori 
ocazia să gust nectarul. Era un vin alb sec, fin și fructat, cu note 
florale și de bergamotă. Tot procesul de fabricaţie se supunea 
legilor biodinamicii și profita de climatul blând al insulei. 

Mi-am plecat din nou capul spre ecranul laptopului pentru a 
reciti articolul lui Lafaury. Pentru prima oară în viața mea, 
aveam impresia că sunt un anchetator dintr-un roman poliţist. Și 
ca de fiecare dată când trăiam ceva palpitant, aveam chef să 
cristalizez experienţa în scrierea unui roman. Deja, în mintea 
mea, imagini neliniștitoare și misterioase începeau să prindă 
viață: o insulă mediteraneeană paralizată de o blocadă, 
cadavrul congelat al unei femei tinere, un scriitor celebru izolat 
de 20 de ani în casa lui... 

Am deschis un document nou pe calculator și am început să 
tastez primele rânduri din textul meu: 


Capitolul 1 

Marţi, 11 septembrie 2018 

Umflate de vânt, pânzele pocneau sub cerul de un 
albastru strălucitor. 

Velierul părăsise coastele Departamentului Var puţin 
după ora 13 și se deplasa acum cu o viteză de cinci noduri 


în direcţia insulei Beaumont. Stând jos, aproape de 

cârmă, lângă căpitan, mă îmbătăm cu promisiunile aerului 

din larg, cufundându-mă cu totul în contemplarea pudrei 
aurii care scânteia pe Mediterana. 
4. 

Soarele asfinţea dincolo de linia orizontului, aruncând pe cer 
pete portocalii. Întorcându-se de la o plimbare cu câinele său, 
Fawles mergea cu dificultate. Voise s-o facă pe grozavul, 
neținând seama de sfaturile medicului. Imediat ce Sicard îl 
eliberase din ghips, se grăbise să iasă cu Bronco fără să-și ia 
baston ori vreo precauţie. lar acum plătea amarnic preţul: 
gâfâia din greu, își simţea glezna ca de lemn și toți mușchii îl 
dureau. 

Abia ajuns în living, Fawles se prăbuși pe canapeaua de pe 
care vedea marea și înghiţi un antiinflamator. Închise ochii 
pentru câteva clipe, încercând să-și recapete suflul în timp ce 
golden retrieverul îi lingea mâinile. Aproape că aţipise când 
clopoţelul de la poartă îl făcu să se trezească. 

Scriitorul se ridică sprijinindu-se pe marginea canapelei și 
merse șchiopătând până la sistemul de supraveghere video. 
Faţa luminoasă a lui Mathilde Monney apăru pe ecran. 

Nathan înţepeni. Ce căuta femeia asta aici? În mintea lui, 
această nouă vizită suna ca o speranţă și în același timp ca o 
ameninţare. Intorcându-se să-l vadă, Mathilde Monney urmărea 
ceva. Ce să facă? Să nu răspundă? Era o soluţie pentru a 
îndepărta pericolul pe termen scurt, dar care nu-i permitea să 
identifice natura pericolului. 

Fawles deblocă poarta fără ca măcar să vorbească la interfon. 
Inima i se liniștise și, odată surpriza trecută, era hotărât să 
dezamorseze situația. Era în stare s-o înfrunte pe Mathilde. 
Trebuia s-o descurajeze să-și mai bage nasul în treburile lui și 
exact asta avea să facă. Dar cu blândeţe. 

Ca și cu o zi înainte, ieși s-o aștepte în pragul ușii. Sprijinit de 
cadrul sculptat, cu Bronco la picioarele lui, privi cum se apropie 
mașina ridicând nori de praf. Tânăra opri vehiculul în faţa 
peronului și trase frâna de mână. Apoi se dădu jos, trânti 
portiera și rămase o clipă în faţa lui. Era îmbrăcată cu o rochie 
cu mânecă scurtă și imprimeu floral. Ultimele raze de soare 
dădeau un aspect patinat cizmelor ei cu toc, din piele de 
culoarea muștarului. 


După privirea pe care i-o aruncă tânăra, Fawles avu două 
certitudini. Prima: Mathilde Monney nu se afla pe insulă 
întâmplător. Nu se afla la Beaumont decât pentru a-i descoperi 
secretul. A doua: Mathilde n-avea nici cea mai mică idee despre 
ceea ce putea să fie acest secret. 

— Văd că nu mai aveţi ghipsul! Aţi putea veni să mă ajutaţi? îl 
întrebă ea, apucându-se să scoată niște pungi de hârtie kraft 
înghesuite în partea din spate a mașinii. 

— Ce-i asta? 

— M-am dus să vă fac cumpărături. Aveţi dulapurile goale, din 
câte mi-aţi spus ieri. 

Fawles nu se mișcă din loc. 

— N-am nevoie de ajutor la domiciliu. Pot foarte bine să-mi 
fac cumpărăturile și singur. 

De acolo de unde stătea, simţea parfumul lui Mathilde. Efluvii 
cristaline de mentă, de citrice și de lenjerie curată, care se 
amestecau cu cele de pădure. 

— Oh! Să nu credeţi că este un serviciu gratuit. Vreau doar să 
clarificăm povestea asta. Deci, mă ajutaţi sau nu? 

— Ce poveste? întrebă Fawles, apucând alene pungile 
rămase. 

— Povestea cu ciulamaua de vițel. 

Fawles crezu că nu a auzit bine, dar Mathilde preciză: 

— În ultimul interviu, vă lăudaţi că știți să gătiţi dumnezeiește 
ciulama. S-a nimerit bine, eu ador ciulamaua! 

— Îmi imaginam că sunteţi mai degrabă vegetariană. 

— Câtuși de puţin. V-am cumpărat toate ingredientele. N- 
aveţi nicio scuză ca să nu mă invitaţi la cină. 

Fawles înțelese că nu glumea. Nu prevăzuse această situație, 
dar se convinse pe sine că el era cel care controla jocul și îi făcu 
semn lui Mathilde să intre. 

Ca și cum era la ea acasă, tânăra lăsă pungile pe masa din 
living, își agăţă geaca de piele în cuier și destupă o sticlă de 
Corona pe care începu s-o bea liniștită pe terasă, admirând 
apusul soarelui. 

Rămas singur în bucătărie, Fawles aranjă alimentele 
cumpărate și se apucă de gătit cu un aer aparent nonșalant. 

Povestea asta cu ciulamaua era o prostie. O găselniță ca să 
răspundă la întrebarea jurnalistului. Când era întrebat despre 
viaţa lui privată, aplica preceptul lui Italo Calvino: să nu răspunzi 


sau să minţi. Dar nu se eschivă. Sortă ingredientele de care 
avea nevoie și le puse la locul lor pe celelalte, sprijinindu-se cât 
mai puţin posibil pe piciorul care îl durea. Într-un dulap, găsi o 
oală-minune cu fund emailat care nu mai fusese folosită de 
secole și puse în ea ulei de măsline ca să se încingă. Apoi 
scoase un tocător și începu să taie bucăţile de pulpă și de rasol 
de vițel, după care tocă usturoiul și pătrunjelul, le puse peste 
carnea care se rumenea și amestecă. Adăugă o lingură de făină 
și un pahar mare de vin alb, apoi turnă zeamă de carne caldă 
cât să acopere totul. Acum, din câte își amintea, trebuia să lase 
să fiarbă la foc mic cam o oră. 

Aruncă o privire în celelalte încăperi. Se înserase și Mathilde 
intrase în casă să se încălzească. Pusese pe platanul pick-upului 
un disc de vinil vechi cu Yardbirds și scotocea prin bibliotecă. 
Din răcitorul de vinuri aflat în prelungirea frigiderului, Fawles 
alese un Saint-Julien pe care îl turnă tacticos într-o carafă, apoi 
merse la Mathilde în living. 

— Nu e prea cald la dumneavoastră, remarcă ea. N-aș zice nu 
dacă aţi face un pic de foc. 

— Dacă doriţi... 

Fawles se îndreptă spre cadrul metalic care servea de suport 
pentru lemne. Luă niște surcele și câteva bucăţi de lemn mai 
groase și aprinse focul în șemineul suspendat din centrul 
camerei. 

Continuând să se plimbe prin living, Mathilde întredeschise 
cutia fixată pe perete în apropierea stocului de lemne pentru foc 
și descoperi pușca de vânătoare care se afla în ea. 

— Așadar, nu este o legendă, chiar trageţi în oamenii care vin 
să vă deranjeze? 

— Mda, și consideraţi-vă norocoasă că aţi scăpat! 

Ea studie arma cu atenţie. Patul puștii era din lemn de nuc 
ceruit, iar ţeava din oţel lucios. Între reflexele albăstrii ale 
corpului puștii, în mijlocul arabescurilor, un soi de cap de Lucifer 
o privea cu un aer ameninţător. 

— Este diavolul? întrebă ea. 

— Nu, este Kuçedra: un dragon-femelă cu coarne, din folclorul 
albanez. 

— Drăguţ. 


El îi atinse ușor umărul pentru a o îndepărta de suportul 
metalic cu lemne și o conduse lângă șemineu unde o servi cu un 
pahar de vin. Ciocniră și băură Saint-Julien în tăcere. 

— Asta-i un Gruaud Larose din 1982, mă răsfăţaţi, zise ea 
apreciativ. 

Mathilde se așeză în fotoliul de piele de lângă canapea, își 
aprinse o ţigară și începu să se joace cu Bronco. Fawles se 
întoarse în bucătărie, inspectă ciulamaua și mai adăugă niște 
măsline fără sâmburi și niște ciuperci. Puse orez la fiert, apoi 
aranjă două farfurii și două tacâmuri în sufragerie. La sfârșit, 
turnă peste carne sucul de la o lămâie amestecat cu un 
gălbenuș de ou. 

— La masă! anunţă el aducând ciulamaua. 

Înainte de a i se alătura, ea puse un nou disc pe platan: 
muzica din filmul Pușca veche. Fawles o privi cum pocnește din 
degete în ritmul melodiei lui Francois de Roubaix în timp ce 
Bronco se învârtea în jurul ei. Scena era frumoasă. Mathilde era 
frumoasă. Ar fi fost ușor să se lase pradă acelei clipe, dar știa că 
totul nu era decât un joc de manipulare între două fiinţe care 
credeau că se manevrează una pe cealaltă. Fawles bănuia că 
acest joc nu era lipsit de consecinţe. Işi asumase riscul de a lăsa 
lupul să intre în stână. Nimeni nu mai fusese niciodată atât de 
aproape de secretul pe care îl ascundea de 20 de ani. 

Ciulamaua era reușită. In orice caz, o mâncară cu multă poftă. 
Fawles își pierduse obișnuinţa de a vorbi mult, dar cina a fost 
veselă graţie umorului și veseliei emanate de Mathilde, care 
avea teorii despre orice. Apoi, la un moment dat, ceva se 
schimbă în privirea ei. Strălucirea rămăsese, dar era mai gravă, 
mai puţin veselă. 

— Întrucât e aniversarea dumneavoastră, v-am adus un 
cadou. 

— Sunt născut în luna iunie, nu e chiar aniversarea mea. 

— Sunt un pic în avans sau în întârziere, dar nu e foarte grav. 
În calitate de romancier, o să vă placă asta. 

— Nu mai sunt romancier. 

— Mie romancier îmi sună la fel ca președinte al Republicii. E 
un titlu pe care-l păstrezi chiar și când nu mai ești în funcţie. 

— E discutabil, dar de ce nu? 

Ea îl atacă pe un alt front. 

— Romancierii sunt cei mai mari mincinoși ai istoriei, nu-i așa? 


— Nu, aceia sunt politicienii. Și istoricii. Și jurnaliștii. Dar nu 
romancierii. 

— Ba da! Sub pretextul că povestiţi viaţa în romanele voastre, 
minţiţi. Viaţa este prea complexă pentru a fi pusă în ecuaţie sau 
pentru a se lăsa închisă în paginile unei cărţi. Ea este mai 
puternică decât matematica ori ficţiunea. Romanul înseamnă 
ficţiune. lar ficţiunea, tehnic vorbind, înseamnă minciună. 

— Este exact invers. Philip Roth găsise formula potrivită: 
„Romanul furnizează celui care îl inventează o minciună prin 
care el își exprimă indicibilul său adevăr”. 

— Da, dar... 

Brusc, Fawles se satură de discuție. 

— N-o să tranșăm problema în seara asta. Care-i cadoul meu? 

— Credeam că nu-l vreţi. 

— Sunteţi o pacoste afurisită! 

— Cadoul meu este o poveste. 

— Ce poveste? 

Cu paharul de vin în mână, Mathilde se ridicase de la masă și 
se întoarse în living pentru a se instala în fotoliu. 

— O să vă spun o poveste. Şi după ce voi fi terminat de 
povestit, n-o să puteţi face altfel decât să vă așezați la 
calculator și să începeţi să scrieţi. 

Fawles scutură din cap. 

— Nici măcar în vis. 

— Punem pariu? 

— Nu punem niciun pariu. 

— Vă e frică? 

— Nu de dumneata, în orice caz. Nu există niciun motiv care 
m-ar face să mă reapuc de scris și nu văd cum ar schimba 
această poveste situaţia. 

— Pentru că vă privește. Și pentru că este o poveste care 
trebuie să aibă un epilog. 

— Nu sunt sigur că vreau s-o aud. 

— O să v-o spun totuși. 

Fără a se mișca din fotoliu, Mathilde își întinse paharul gol 
înspre Fawles. El luă carafa cu Sain-Julien, se ridică să-i umple 
paharul și se lăsă apoi să cadă pe canapea. Înţelesese că 
lucrurile serioase abia începeau și că tot restul nu fusese decât 
pălăvrăgeală. Un preludiu pentru adevărata lor confruntare. 


— Povestea debutează în Oceania chiar la începutul anilor 
2000, se porni Mathilde. Un tânăr cuplu din regiunea pariziană, 
Apolline Chapuis și Karim Amrani, ajunge în Hawaii, după 15 ore 
de zbor cu avionul, pentru a-și petrece vacanţa aici. 


5 


Purtătoarea de poveste 
Nu există neliniște mai mare decât aceea de a 
purta în tine o poveste pe care n-ai spus-o 
încă. 

Zora Neale HURSTON 


2000 

Povestea debutează în Oceania chiar la începutul anilor 2000. 

Un tânăr cuplu din regiunea pariziană, Apolline Chapuis și 
Karim Amrani, ajunse în Hawaii, după 15 ore de zbor cu avionul, 
pentru a petrece aici o săptămână de vacanţă. Abia sosiți, 
aceștia goliră minibarul din camera de hotel și căzură într-un 
somn adânc. A doua zi și în ziua următoare, profitară din plin de 
frumuseţile insulei vulcanice Maui. Merseră în drumeţii în 
mijlocul unei naturi protejate, admirară micile cascade și 
câmpurile înflorite, fumând jointuri. Făcură dragoste pe plajele 
cu nisip fin și închiriară o barcă privată pentru a observa 
balenele în largul orașului Lahaina. În a treia zi, în timp ce se 
iniţiau în scufundarea subacvatică, aparatul lor foto căzu în 
ocean. 

Cei doi scafandri experimentați care îi însoțeau încercară fără 
succes să le găsească aparatul. Apolline și Karim erau nevoiţi să 
se resemneze: își pierduseră fotografiile de vacanţă. Lucru de 
care uitară în aceeași seară, bând vreo 10 cocktailuri într-unul 
din numeroasele baruri de pe plajă. 


2015 

Dar viaţa e plină de surprize. 

Mulţi ani mai târziu, la 9.000 de kilometri depărtare, Eleanor 
Farago, o femeie de afaceri americană, zări un obiect înțepenit 
într-un recif în timp ce făcea jogging pe plaja Baishawan, în 
regiunea Kenting, la sud de Taiwan. 

Se întâmpla în primăvara anului 2015. Era ora 7 dimineaţa. 
Doamna Farago, care lucra pentru un lanţ hotelier internaţional, 
efectua un turneu în Asia pentru a vizita unele sedii ale grupului 
său. În ultima dimineaţă a sejurului, înainte de a lua avionul 
pentru New York, ea se dusese să alerge la „Baisha”, un soi de 
Coastă de Azur locală. Înconjurată de coline, plaja avea un nisip 
fin și auriu, o apă translucidă, dar și câteva stânci care plonjau 


în mare. Acolo văzu Eleanor obiectul misterios. Alergă până la 
el, escaladă două stânci și se aplecă să-l scoată din recif. Era o 
husă etanșă în care se afla un aparat foto digital Powershot 
produs de firma Canon. 

Ea nu știa încă - și, la drept vorbind, n-avea s-o știe niciodată 
-, dar aparatul tinerilor francezi plutise timp de 15 ani, în voia 
curenților și a obstacolelor, pe o distanţă de aproape 10.000 de 
kilometri. Curioasă, americanca luă obiectul și, când se întoarse 
la hotel, îl puse într-o trusă de pânză, în bagajul ei de mână. 
Câteva ore mai târziu, luă avionul de pe aeroportul Taipei. 
Plecat la ora 12:35, zborul ei Delta Air Lines făcu escală la San 
Francisco, apoi ateriză la New York, pe aeroportul JFK, la ora 
23:08, cu o întârziere de peste trei ore. Obosită și grăbită să 
ajungă acasă, Eleanor Farago își uită mai multe lucruri în 
compartimentul din faţa scaunului său, printre care și aparatul 
foto. 


Echipa însărcinată cu efectuarea curăţeniei în avion recuperă 
trusa și o depuse la biroul de obiecte pierdute al aeroportului 
JFK. Trei săptămâni mai târziu, un angajat al acestui serviciu 
descoperi în trusă biletul de avion al doamnei Farago. După ce 
verifică datele, acesta îi lăsă un mesaj pe robotul telefonic și îi 
trimise un e-mail la care Eleanor Farago nu răspunse niciodată. 

Conform procedurii standard, biroul de obiecte pierdute 
păstră aparatul 90 de zile. La sfârșitul acestei perioade, el a fost 
vândut împreună cu mii de alte obiecte unei firme din Alabama, 
care se ocupa de zeci de ani de comercializarea bagajelor pe 
care nu le mai revendica nimeni de la companiile aeriene 
americane. 


La începutul toamnei lui 2015, aparatul foto a fost, așadar, 
depozitat într-unul din rafturile de la Unclaimed Baggage Center, 
adică centrul de bagaje nerevendicate. Acest loc nu semăna cu 
niciun altul. Totul începuse în anii 1970, la Scottsboro, un orășel 
din comitatul Jackson, la 200 de kilometri nord de Atlanta. O 
modestă întreprindere familială avusese ideea de a încheia 


contracte cu companiile aeriene pentru a vinde bagajele rătăcite 
ai căror proprietari nu mai dădeau niciun semn. Afacerea 
mersese atât de bine, încât, de-a lungul anilor, centrul comercial 
devenise o veritabilă instituţie. 

În 2015, depozitele deţinute de Unclaimed Baggage Center se 
întindeau pe aproape 4.000 de metri pătraţi. Peste 7.000 de 
obiecte noi erau trimise în fiecare zi cu semiremorci din 
diferitele aeroporturi ale Statelor Unite în acest orășel pierdut în 
mijlocul pustietăţii. Curioșii veneau în număr mare din toate 
colțurile ţării și chiar din afara ei: un milion de vizitatori se 
duceau acum în fiecare an în acel loc care era atât supermarket 
cu discount, cât și muzeu al curiozităţilor. Pe patru etaje, erau 
îngrămădite haine, calculatoare, tablete, căşti audio, 
instrumente muzicale, ceasuri de mână. Fusese creat chiar și un 
mic muzeu în centrul magazinului unde erau expuse piesele cele 
mai insolite adunate de-a lungul anilor: o vioară italienească 
datând din secolul al XVIII-lea, o mască funerară egipteană, un 
diamant de 5,8 carate sau o urnă conţinând cenușa unei 
persoane decedate... 

Așadar, pe rafturile acestui magazin ciudat ateriză aparatul 
nostru Canon Powershot. Protejat de trusa de pânză, rămase 
acolo, îngrămădit cu alte aparate foto, din septembrie 2015 
până în decembrie 2017. 


2017 

În timpul vacanței de Crăciun din acel an, Scottie Mallone, de 
48 de ani, și fiica lui, Billie, de 11 ani, doi locuitori din 
Scottsboro, se plimbau pe culoarele din Unclaimed Baggage 
Center. Preţurile practicate de magazin erau uneori și cu 80% 
mai mici decât cele ale articolelor noi, iar Scottie nu se scălda în 
bani. Deţinea un garaj pe drumul care ducea la lacul 
Guntersville, în care repara atât mașini, cât și bărci. 

De când îl părăsise nevasta, încerca s-o crească pe fiica lui 
cât mai bine cu putinţă. Julia își luase tălpășiţa într-o zi de iarnă, 
în urmă cu trei ani. Când el se întorsese seara acasă, găsise un 
bilet pe masa din bucătărie prin care, cu răceală, îi dădea 
vestea. Plecarea ei îi făcuse rău, bineînţeles - și durerea încă 
mai persista și astăzi -, dar nu fusese surprins. La drept vorbind, 
știuse întotdeauna că soţia lui avea să plece într-o bună zi. Stă 
scris undeva, într-una din paginile cărţii destinului, că rozele 


prea frumoase trăiesc cu obsesia că se vor ofili. Și această 
spaimă le face uneori să comită acte ireparabile. 

— De Crăciun, aș vrea o trusă de pictură, te rog, tată, ceru 
Billie. 

Scottie dădu din cap ca pentru a spune că era de acord. 
Urcară la ultimul etaj unde se aflau raioanele de cărți și de tot 
ceea ce avea legătură cu papetăria. Scotociră mai bine de un 
sfert de oră și găsiră o cutie drăguță cu tuburi de guașă, 
pasteluri cu ulei și două pânze mici nefolosite. Bucuria fetei îi 
încălzi inima lui Scottie. Își permise să cumpere ceva și pentru 
el: un exemplar din Poetu/ lui Michael Connelly la preţul redus 
de 99 de cenți. Julia fusese cea care îi dezvăluise puterea 
magică a lecturii. Ea îi recomandase, multă vreme, cărţile care 
ar fi putut să-i placă: romane polițiste, istorice și de aventuri. Nu 
puteai fi întotdeauna captivat de poveste, dar, când găseai 
cartea potrivită, cea care era făcută pentru tine, când savurai 
detaliile, dialogurile, gândurile personajelor, atunci trăiai marea 
evadare. Da, ăsta era într-adevăr cel mai bun lucru. Mai bun 
decât Netflix, mai bun decât meciurile de baschet ale echipei 
Hawks și mai bun decât toate filmuleţele alea tâmpite care 
circulau pe reţelele de socializare și te transformau în zombie. 

În timp ce stăteau la coadă la casă, Scottie ochi un coş mare, 
metalic, în care erau adunate articole foarte ieftine. Scotoci în el 
și, din mulţimea de obiecte heterocilite, pescui o gentuţă de 
pânză groasă. Conţinea un antic aparat foto compact, al cărui 
preţ afișat era de 4,99 dolari. După un moment de gândire, 
Scottie se lăsă tentat. li plăcea să meșterească și să repare tot 
ce-i cădea în mână. De fiecare dată era ca un pariu pe care-l 
punea cu el însuși că va reuși. Căci, repunând în funcţiune tot 
felul de chestii vechi, stricate, avea mereu impresia că-și repară 
oarecum propria viaţă. 


Ajungând acasă, Scottie și Billie hotărâră de comun acord că, 
deși nu era decât sâmbătă 23 decembrie, puteau să deschidă 
cadourile fără să mai aștepte ziua de Crăciun. In felul acesta ar 
avea la dispoziţie tot weekendul pentru a se bucura de ele, 
Scottie având de lucru la garaj luni. Era frig anul acesta. Scottie 
îi prepară fetei o ceașcă de ciocolată caldă cu minibezele care 


pluteau ca o spumă la suprafaţă. Billie puse muzică și-și petrecu 
după-amiaza pictând, în timp ce tatăl ei își citea romanul poliţist 
bând, cu înghiţituri mici, o bere rece. 

Abia când se făcu seară - în timp ce Billie se apucase de gătit 
macaroane cu brânză -, Scottie deschise gentuţa în care se afla 
aparatul. Observând starea carcasei etanș, bănui că aparatul 
foto stătuse fără îndoială în apă mai mulţi ani. Avu nevoie de un 
cuţit crestat pentru a scoate protecţia. Aparatul nu mai era în 
stare de funcționare, dar, după mai multe tentative, Scottie 
reuși să extragă cardul de memorie care nu părea deteriorat. Il 
conectă la calculatorul său și reuși să copieze fotografiile pe 
care le conţinea. 

Scottie se uită la poze cu o oarecare tulburare. Senzaţia de a 
pătrunde în intimitatea unor oameni pe care nu-i cunoștea ÎI 
făcea să se simtă jenat, dar îi și trezea curiozitatea. Erau vreo 
40 de imagini. Ultimele fotografii arătau un tânăr cuplu 
decadent într-un cadru paradiziac: plaje, apă turcoaz, o natură 
luxuriantă, instantanee submarine cu pești colorați. Într-una din 
ele, cei doi pozau în faţa unui hotel. O fotografie făcută pe fugă, 
cu aparatul deasupra capului, un selfie avant la lettre cu 
Aumakua Hotel pe fundal. Din câteva clickuri, Scottie îl găsi pe 
internet: un hotel de lux din Hawaii. 

Fără îndoială că acolo a fost pierdut aparatul, trebuie să fi 
căzut în ocean. 

Scottie se scărpină în cap. Mai erau și alte poze pe cardul de 
memorie. Data și ora imprimate pe ele arătau că fuseseră făcute 
cu câteva săptămâni înainte de cele din Hawaii, dar nu se 
potriveau cu primele fotografii. Se vedeau în ele alte persoane, 
fără îndoială într-o altă ţară și în alt context. Cui aparținuse 
acest aparat? Cu această întrebare în minte, Scottie se ridică din 
faţa calculatorului pentru a merge să ia cina. 

Așa cum îi promisese fiicei lui, își petrecură seara uitându-se 
la „filme de Crăciun care te bagă în sperieţi” - în cazul de faţă, 
Gremlins și The Nightmare Before Christmas. 

Stând în faţa televizorului, Scottie continua să se gândească 
la ceea ce descoperise. Mai bău o bere, apoi încă una și adormi 
pe canapea. 


Când se sculă a doua zi, era aproape ora 10. Puțin rușinat că 
dormise așa de mult, o găsi pe fiica lui „muncind” de zor în faţa 
calculatorului. 

— Vrei să-ţi fac o cafea, tati? 

— Ştii că n-ai voie să intri singură pe internet! o certă el. 

Vexată, Billie ridică din umeri și plecă îmbufnată în bucătărie. 

Pe birou, alături de calculator, Scottie zări o hârtie veche 
pliată care semăna cu un bilet de avion electronic. 

— Unde ai găsit ăsta? 

— În gentuţa de pânză, răspunse Billie arătând spre aceasta 
cu vârful nasului. 

Scottie miji ochii pentru a citi informaţiile de pe tichet. Era 
vorba de zborul Delta Air Lines care, în 12 mai 2015, plecase de 
la Taipei cu destinaţia New York. Pasagera era o oarecare 
Eleanor Farago. Scottie se scărpină în cap, înţelegea din ce în ce 
mai puţin despre ce era vorba. 

— Eu știu ce s-a întâmplat, am avut timp să mă gândesc în 
timp ce tu dormeai tun! zise triumfal Billie. 

Se așeză în faţa calculatorului pentru a accesa harta globului 
pământesc pe care tocmai o descărcase de pe internet. Apoi, cu 
un stilou punctă micul teritoriu din mijlocul Pacificului. 

— Aparatul foto a fost pierdut în Hawaii în anul 2000 de cuplul 
care făcea scufundări subacvatice, începu ea derulând ultimele 
poze găsite în aparat. 


— Până aici, suntem de acord, încuviință tatăl ei, punându-și 
ochelarii. 

Billie arătă spre biletul de avion în timp ce trasa o săgeată 
lungă peste ocean, din Hawaii către Taiwan. 

— Apoi, aparatul foto a deviat, purtat de curenţi, până pe 
coastele taiwaneze, unde a fost găsit de această femeie, 
doamna Farago. 

— Care l-o fi uitat apoi în avion când s-a întors în Statele 
Unite? 

— Afirmativ, răspunse Billie dând din cap. Şi așa a fost trimis 
până la noi. 

Cu minuţiozitate, fata completă schema cu o nouă săgeată 
până la New York, apoi cu o linie punctată până în orășelul lor. 

Scottie era impresionat de capacităţile de deducție ale fiicei 
lui. Billie reconstituise o versiune aproape completă a acelui 
puzzle. Chiar dacă mai rămânea o parte de mister. 

— După părerea ta, cine sunt oamenii din primele fotografii? 

— Nu știu, dar cred că sunt francezi. 

— De ce? 

— Ceea ce se vede prin ferestre sunt acoperișurile din Paris, 
replică Billie. lar acolo este Turnul Eiffel. 

— Credeam că Turnul Eiffel este în Las Vegas. 

— Tati! 

— Glumesc, răspunse Scottie clătinând din cap și amintindu-și 
că într-o zi îi promisese Juliei că o s-o ducă la Paris și că această 
promisiune se pierduse în scurgerea zilelor, a săptămânilor și a 
anilor, în rutina cotidiană. 

Se uită iar și iar la pozele pariziene, apoi la cele făcute în 
Hawaii. N-ar prea fi știut să spună de ce, dar era hipnotizat de 
înlănţuirea imaginilor. Ca și cum o dramă mocnea în spatele 
celor două secvenţe. Ca și cum ascundeau un mister care 
trebuia dezlegat, demn de intrigile romanelor polițiste pe care le 
devora. 

Ce putea face cu acele fotografii? N-avea niciun rost să 
meargă cu ele la poliţie, dar o voce interioară îi spunea că 
trebuie să le arate cuiva. Poate unui jurnalist? Și, de preferinţă, 
unui jurnalist francez. Dar Scottie nu vorbea nicio boabă de 
franceză. 


Îi mulţumi fetei lui care îi întindea o ceașcă de cafea neagră. 
Apoi se așezară amândoi în faţa calculatorului. În următoarea 
oră, tatonând și tastând cuvinte-cheie pe motoarele de căutare, 
găsiră pe cineva care corespundea profilului stabilit: o jurnalistă 
franceză care-și făcuse o parte din studii la New York, unde 
obținuse un Master of Science degree la Universitatea Columbia. 
Se întorsese apoi în Europa și acum lucra la un cotidian elveţian. 

Billie îi găsi adresa de e-mail pe site-ul ziarului și împreună, 
tată și fiică, redactară un mesaj în care explicau ce găsiseră și 
impresia lor că se aflau în fața unui mister. Pentru a da greutate 
afirmației, atașară o selecție de fotografii găsite în aparat. Apoi 
trimiseră mesajul ca și cum ar fi aruncat o sticlă în mare. 

Jurnalista se numea Mathilde Monney. 


ÎNGERUL CU PĂRUL DE AUR 
Extras din emisiunea Bouillon de culture 
Difuzată pe France 2 în 20 noiembrie 1998 


[Un decor șic și minimalist: draperie de culoare crem, coloane 
antice, bibliotecă fictivă care dă impresia că este sculptată în 
marmură. În jurul unei măsuţțe joase, invitaţii stau așezați în 
cerc în niște fotolii din piele neagră. Cu ochelari în formă de 
semilună pe nas, îmbrăcat cu o haină de tweed, Bernard Pivot 
aruncă o privire pe fişele lui din carton lucios înainte de a pune 
fiecare întrebare.] 


Bernard Pivot: Suntem în mare întârziere, dar, înainte de a 
încheia, aș vrea să vă supun, domnule Nathan Fawles, 
tradiționalului chestionar al emisiunii. Prima întrebare: care este 
cuvântul dumneavoastră preferat? 

Nathan Fawles: Lumină! 

Pivot: Cuvântul pe care îl detestaţi? 

Fawles: Voaierism, la fel de urât prin semnificaţia lui ca și 
prin sonoritate. 

Pivot: Drogul preferat? 

Fawles: Whisky-ul japonez. În special Bara No Niwa a cărui 
distilerie a fost distrusă în anii 1980 și care... 

Pivot: Hei! Hei! Nu putem face publicitate pentru o marcă de 
alcool pe un canal al serviciului public! Întrebarea următoare: 
sunetul, zgomotul care vă place? 

Fawles: Liniștea. 

Pivot: Sunetul, zgomotul pe care îl detestați? 

Fawles: Liniștea. 

Pivot: Ah, ah! Înjurătura, cuvântul urât sau insulta favorită? 

Fawles: Șleahtă de idioţi. 

Pivot: Nu sună prea literar! 

Fawles: N-am știut niciodată ce e „literar” și ce nu. Raymond 
Queneau, de exemplu, folosește această expresie în Exerciţii de 
stil: „După o așteptare infectă sub un soare infam, am urcat în 
cele din urmă într-un autobuz jegos în care se înghesuia o 
șleahtă de idioţi.” 

Pivot: Bărbat sau femeie pentru a ilustra o nouă bancnotă? 


Fawles: Alexandre Dumas, care a câștigat mult, apoi a 
pierdut totul, și care ne reamintea că banul este un servitor bun, 
dar un stăpân rău. 

Pivot: Planta, copacul sau animalul în care v-ar plăcea să vă 
reîncarnaţi? 

Fawles: Un câine, căci sunt adesea mai umani decât 
oamenii. Cunoașteţi povestea câinelui lui Levinas? 

Pivot: Nu, dar o să veniţi să ne-o spuneţi altă dată. Ultima 
întrebare: Dacă Dumnezeu există, ce v-ar plăcea să-L auziţi că 
vă spune după ce veţi muri? 

Fawles: „N-ai fost perfect, Fawles... Dar nici eu!” 

Pivot: Vă mulţumesc că aţi venit, bună seara tuturor și... pe 
săptămâna viitoare. 


[Muzică de generic final: The Night Has A Thousand Eyes, 
interpretată la saxofon de Sonny Rollins. ] 


6 


Vacanţa scriitorului 
Un scriitor nu este niciodată în vacanţă. 
Pentru un scriitor, viața constă fie în a scrie, 
fie în a se gândi să scrie. 
Eugene IONESCO 


Miercuri, 10 octombrie 2018 
1. 

Nu se luminase încă de ziuă. Fawles cobori cu precauție 
treptele, urmat de câinele lui. În sufragerie, masa din lemn brut 
era încă plină de resturile cinei din seara trecută. Cu pleoapele 
grele și mintea tulbure, scriitorul făcu ordine în cameră cu 
gesturi mecanice, într-un balet de du-te-vino între living și 
bucătărie. 

Când termină, îi dădu de mâncare lui Bronco și își făcu un 
ibric mare de cafea. După noaptea pe care o petrecuse, i-ar fi 
plăcut să-și poată injecta o intravenoasă de cofeină care să-l 
ajute să iasă din nebuloasa prin care rătăcea. 

Cu o cană de cafea fierbinte în mână, Fawles ieși pe terasă 
dârdâind de frig. Dungi mișcătoare, rozalii, se diluau în albastrul 
nocturn al pânzei celeste. Mistralul suflase toată noaptea și 
continua să măture coasta. Aerul era uscat și îngheţat, ca și 
cum, în câteva ore, vremea trecuse fără tranziţie de la vară la 
iarnă. Scriitorul își trase în sus fermoarul de la puloverul său cu 
guler înalt și se așeză la o masă instalată într-un intrând al 
terasei. Un colţișor protejat de vânt și dat cu var alb, care ţinea 
loc de patio. 

Gânditor, Nathan derulă din nou filmul povestirii lui Mathilde, 
încercând să pună cap la cap bucăţile într-o ordine coerentă. 
Jurnalista fusese, așadar, contactată prin e-mail de un ţărănoi 
din Alabama, care cumpărase un aparat foto vechi dintr-un 
supermarket care recicla obiecte uitate în avioane. Aparatul 
fusese probabil pierdut în anul 2000, în Pacific, de doi turiști 
francezi și fusese găsit după 15 ani pe o plajă taiwaneză. El 
conţinea mai multe fotografii care, după cum sugera Mathilde, 
lăsau să se întrevadă perspectiva unei drame. 

— Şi ce era pe aceste fotografii? întrebase Fawles în timp ce 
tânăra făcea o pauză în povestirea ei. 

Ea îl ţintuise cu o privire scânteietoare. 


— Asta-i tot pentru seara asta, Nathan. Veţi afla urmarea 
poveștii mâine. Ne dăm întâlnire după-amiază în Golful Pinilor? 

Mai întâi își închipuise că glumea, dar fata își golise paharul 
de Saint-Julien și se ridicase din fotoliu. 

— Vă bateţi joc de mine? 

Ea își luase geaca de piele, își recuperase cheile mașinii 
lăsate în coșuleţul de la intrare și îl scărpinase ușor pe cap pe 
Bronco. 

— Mulţumesc pentru ciulama și pentru vin. Nu v-aţi gândit 
niciodată să deschideţi o pensiune? Sunt sigură că aţi da 
lovitura. 

Și părăsise casa mândră nevoie mare, refuzând să spună mai 
mult. 

Veţi afla urmarea poveștii mâine. 

Chestia asta îl scosese din minţi. Cine se credea, această 
Şeherezadă de doi bani? Vrusese să-și creeze micul ei suspans, 
să-l sfideze pe romancier pe propriul lui teren, să-i arate că era 
și ea în stare să provoace nopţi albe celor care îi ascultau 
poveștile. 

Înfumurată afurisită... Fawles luă o ultimă înghiţitură de cafea 
și se strădui să-și păstreze calmul. Odiseea de lungă durată a 
aparatului foto digital era departe de a fi neinteresantă. Avea un 
oarecare potenţial romanesc, chiar dacă, deocamdată, el nu-și 
dădea foarte bine seama unde putea să ducă. Și, mai ales, nu 
înţelegea de ce Mathilde pretinsese că povestea îl privea pe e/? 
Nu pusese niciodată piciorul nici în Hawaii, nici în Taiwan și cu 
atât mai puţin în Alabama. Dacă povestirea avea vreo legătură 
cu el, asta nu putea să reiasă decât din conţinutul pozelor, dar 
niciunul dintre numele pe care ea le citase - Apolline Chapuis și 
Karim Amrani - nu-i trezea vreo amintire. î 

Totuși, simţea că toate astea nu erau lipsite de consecinţe. In 
spatele acestei puneri în scenă se pregătea ceva mult mai grav 
decât un simplu joc de seducţie literară. Ce naiba căuta fata 
asta? În tot cazul, pe termen scurt câștigase, căci el nu 
închisese un ochi toată noaptea. Se lăsase păcălit ca un răcan. 
Ba, mai rău, era pe punctul de a reacţiona exact așa cum se 
aștepta ea s-o facă. 

Ei, drăcie!... Nu mai putea să suporte situaţia. Trebuia să 
acţioneze, să încerce să afle mai multe despre această fată 


înainte de a-l prinde în capcana pe care i-o pregătea. Crispat, 
Nathan își frecă una de alta palmele îngheţate. 

Era frumos că voia să ancheteze, dar n-avea nicio idee despre 
modul în care putea să o facă. Neavând internet, nu putea să 
facă investigaţii rămânând închis în casă, iar glezna ţeapănă, 
umflată, dureroasă rămânea un adevărat handicap. Incă o dată, 
din reflex, a vrut să-l sune pe Jasper Van Wyck. Dar Jasper era 
departe. Ar putea face cercetări pe net pentru el, dar nu putea 
să fie braţul înarmat al contraatacului său împotriva lui Mathilde. 
Zadarnic întorsese problema pe toate părţile, era nevoit să 
admită că n-avea să iasă basma curată decât cerând ajutor. 
Avea nevoie de cineva descurcăreţ, capabil să-și asume riscuri. 
Cineva care ar fi devotat cauzei lui și care n-ar pune o mie de 
întrebări. 

Îi veni în minte un nume. Se ridică de pe scaun și se întoarse 
în living pentru a telefona. 

2. 

Ghemuit în fundul patului, tremuram din toate încheieturile. 
De ieri, temperatura scăzuse probabil cu vreo 10 grade. Inainte 
de a mă culca, mă gândisem să dau drumul la caloriferul de 
fontă din cămăruța mea, dar acesta rămăsese îngrozitor de 
rece. 

Băgat sub pături, vedeam pe fereastră cum se luminează de 
ziuă, dar, pentru prima dată de când eram aici, nu-mi venea să 
mă scol din pat. Descoperirea cadavrului lui Apolline Chapuis și 
blocada hotărâtă de prefectură  metamorfozaseră insula 
Beaumont. În numai două zile, micul paradis mediteraneean se 
transformase brusc într-o gigantică scenă a crimei. 

Se terminase cu ospitalitatea, cu aperitivele vesele și cu 
bonomia obișnuită a locuitorilor. Până și vremea caldă se dusese 
naibii. Acum, neîncrederea domnea peste tot. lar tensiunea 
crescuse și mai mult astăzi, când un săptămânal naţional titrase 
pe copertă „Secretele întunecate ale insulei Beaumont”. Cum se 
întâmplă adesea în genul acesta de dosar încropit în grabă, 
nimic nu era adevărat. Articolele erau un păienjeniș de 
informaţii  neverificate și de rezumate înșelătoare care 
alimentau titluri și subtitluri incitante. Beaumont apărea când ca 
o insulă a milionarilor - în cazul în care nu era insula 
miliardarilor -, când ca un cuib de partizani furibunzi ai 
independenţei pe lângă care naționaliștii din Corsica păreau 


mici copii. Membrii familiei Gallinari, discreţii proprietari italieni, 
le hrăneau și ei fantasmele. Totul se întâmpla ca și cum fusese 
nevoie de această dramă pentru ca Franţa să descopere 
existența acestui teritoriu. Cât despre jurnaliștii străini, nu 
rămâneau nici ei mai prejos și aveau o plăcere deosebită de a 
prelua zvonurile cele mai fanteziste. După aceea, organele de 
presă se copiau între ele, deformând și mai mult informaţiile 
iniţiale, apoi totul era tocat pe reţelele de socializare până se 
ajungea la un talmeș-balmeș pe cât de mincinos, pe atât de 
aberant, care nu mai avea decât funcţia de a genera /ike-uri și 
redistribuiri. Marea victorie a mediocrităţii. 

Dincolo de spaima că insula adăpostește un potenţial ucigaș, 
cred că asta îi scotea din minţi pe locuitorii din Beaumont. Să-și 
vadă insula, pământul, vieţile lor expuse astfel, în luminile 
sordide ale informaţiei secolului XXI. Traumatismul lor era 
profund, alimentat de mantra pe care o repetau toţi cei pe care 
îi întâlnisem: nimic nu va mai fi niciodată ca înainte. 

Pe de altă parte, de la barca de pescuit la nave mai 
impozante, toată lumea deţinea o ambarcaţiune aici, iar 
interdicția de a se folosi de ea era trăită ca un arest la domiciliu. 
Poliţiștii veniţi de pe continent care patrulau în port erau văzuți 
ca niște invadatori. Această intruziune era cu atât mai 
insuportabilă cu cât, până în prezent, anchetatorii nu păreau să 
fi făcut mare lucru, în afară de a arunca oprobriul asupra 
locuitorilor din Beaumont. Făcuseră percheziţii în puţinele 
restaurante și baruri ale insulei, ca și în câteva magazine 
susceptibile de a poseda o cameră frigorifică sau un congelator 
de dimensiuni mari, dar nimic nu dădea de înţeles că aceste 
investigații fuseseră fructuoase. 

Sunetul unei notificări primite pe telefon mă făcu să ies de 
sub pături. M-am frecat la ochi ca să văd ce se afișa pe ecran. 
Laurent Lafaury tocmai publicase două articole unul după altul. 
M-am conectat pe blogul lui. Prima postare era ilustrată cu o 
poză a feţei lui tumefiate. Relata o agresiune a cărei victimă 
pretindea că fusese cu o noapte în urmă, în timp ce bea un 
pahar la barul restaurantului Les F/eurs du Malt. Un grup de 
clienţi s-ar fi luat de el, reproșându-i că, prin postările de pe 
Twitter, alimentează psihoza de care începuse să fie cuprinsă 
insula. Lafaury își scosese telefonul ca să filmeze scena, dar, 
după spusele lui, Ange Agostini, polițistul municipal, îi 


confiscase aparatul, apoi îl lăsase pe patronul barului să-l 
caftească, în încurajările anumitor clienţi. Jurnalistul anunţa că 
are intenţia de a depune plângere și își termina relatarea 
invocând teoria „ţapului ispăşitor” popularizată de Rene Girard: 
orice societate sau comunitate în stare de criză va simţi nevoia 
să identifice și să stigmatizeze niște ţapi ispășitori ca să le pună 
în cârcă originea relelor pe care le îndură colectivitatea. 

În privinţa acestei ultime constatări, Lafaury era lucid şi nu se 
înșela. Jurnalistul își atrăgea ura oamenilor. El trăia în același 
timp momentul său de glorie, dar și un adevărat calvar. Credea 
în mod legitim că-și face meseria, în vreme ce o parte a 
insularilor considera că aruncă gaz pe foc. Insula căzuse în 
irațional și nu era imposibil să-ți imaginezi și alte izbucniri de 
furie a căror victimă putea să fie jurnalistul. Pentru a linişti 
spiritele și pentru ca situaţia să nu degenereze, ar fi trebuit să 
se ridice blocada, ceea ce prefectura nu părea încă dispusă să 
facă. Şi, mai ales, ar fi trebuit să fie găsit cât mai repede autorul 
acestei crime atroce. 

A doua postare a jurnalistului se referea la ancheta poliţiei și 
mai direct la personalitatea și povestea victimei. 

Născută Apolline Merignac în 1980, Apolline Chapuis a crescut 
în arondismentul VII din Paris. Ea a frecventat școala Sainte- 
Clotilde, apoi liceul F&nelon-Sainte-Marie. Timidă și sclipitoare, a 
intrat într-o clasă literară pregătitoares, dar în al doilea an, viaţa 
ei a luat o întorsătură brutală. 

În timpul unei petreceri studențești, îl cunoaște pe Karim 
Amrani, un dealer mărunt care operează pe bulevardul La 
Chapelle, de care se îndrăgostește nebunește. Amrani și-a 
abandonat studiile de Drept din Nanterre. Este un vorbitor 
afectat, cam dezorientat, apropiat de ultra-stânga, care se 
visează Fidel Castro într-o zi și Tony Montana în ziua următoare. 

De dragul lui, Apolline lipsește de la cursuri și se mută cu el 
într-o locuinţă ocupată ilegal în strada Châteaudun. Incet-încet, 
Karim devine dependent de droguri. Are nevoie de tot mai mulți 
bani pentru a-și plăti dozele. În ciuda eforturilor făcute de 
familia ei ca s-o scoată din situaţia asta, Apolline se cufundă 
într-o viață marginală. Începe să se prostitueze, dar în curând 


6 În Franţa, primul ciclu de învățământ superior (cu durata între 1 și 3 ani) 
în care studenţii sunt pregătiţi pentru admiterea la anumite instituţii 
superioare de prestigiu numite Grandes Ecoles. (N.t.) 


banii pe care îi obţine nu mai sunt de ajuns. Așa că devine 
complicea lui Karim și intră în lumea delincvenţei. Urmează o 
serie de furturi, uneori cu violenţă, care culminează în 
septembrie 2000 cu jaful armat dintr-un bar PMU în apropiere de 
piaţa Stalingrad. Atacul decurge prost. Proprietarul opune 
rezistenţă. Ca să-l sperie, Karim trage cu un pistol cu alice de 
plumb (bărbatul își va pierde un ochi ca urmare a rănii). Apoi 
fură banii din casă și fuge la Apolline care îl așteaptă afară pe o 
motocicletă. O mașină a poliţiei îi reperează în cele din urmă și 
are loc o urmărire care se termină, din fericire fără victime, pe 
bulevardul Poissonniere, chiar în faţa cinematografului Grand 
Rex. La finalul procesului, Karim este condamnat la opt ani de 
închisoare. Apolline scapă cu jumătate. 

Bineînţeles... Îmi aminteam acum că anumite date mă 
uimiseră când intrasem pe site-ul ei, ca și când Apolline avusese 
o gaură mare în CV. 

Timpul trece. Tânăra iese din închisoarea Fleury-Merogis în 
2003 și o ia pe calea cea bună. Işi reia studiile la Bordeaux, apoi 
la Montpellier, se căsătorește cu Remi Chapuis, fiul unui avocat 
local, de care va divorța peste câţiva ani fără să fi avut copii. In 
2012, se întoarce la Bordeaux, înființează firma de oenologie și, 
într-un coming out tardiv, își dezvăluie orientarea sexuală - de 
altfel, una din fostele ei partenere este cea care îi semnalează 
dispariţia la sediul poliţiei din Bordeaux. 

La sfârșitul postării de pe blogul său, Lafaury scanase un 
vechi articol din Le Parisien care prezenta procesul lui „Bonnie 
and Clyde din piaţa Stalingrad”. O fotografie alb-negru o înfățișa 
pe Apolline ca o fată înaltă și plăpândă, cu faţa alungită, cu 
obrajii scofâlciţi și ochii plecaţi. Karim era mai mic de înălțime, 
robust, puternic, cu un aer hotărât. Avea reputaţia de a fi brutal 
și violent când se afla sub influenţa stupefiantelor, dar 
comportamentul său din timpul procesului fusese clean. 
Neţinând seama de părerea avocatului său, el încercase s-o 
reabiliteze cât mai mult posibil pe Apolline. O strategie care 
dăduse roade. 

Terminând de citit postarea, mi-am zis că descoperirea 
trecutului criminal al lui Apolline Chapuis putea fi de natură să 
calmeze spiritele. Poate că uciderea ei n-avea nicio legătură cu 
Beaumont ori cu locuitorii săi. Poate că moartea ei avusese loc 
cine știe unde. M-am întrebat totodată ce făcuse Karim Amrani 


după ce ieşise din pușcărie. Se reapucase de jafuri? Încercase să 
reia legătura cu fosta lui complice? Oare într-adevăr el era cel 
care o influenţa în perioada aceea pe Apolline sau lucrurile erau 
mai complexe? M-am întrebat mai ales dacă era posibil ca, după 
20 de ani, trecutul reprobabil al lui Apolline s-o ajungă din urmă 
ca un bumerang. 

Am înhăţat laptopul de la piciorul patului ca să-mi iau notițe 
pentru romanul meu. Începusem să scriu cu o zi în urmă, cu 
frenezie, paginile se umpleau singure. Nu știam dacă ceea ce 
scriam avea vreo valoare, dar știam că destinul mă adusese pe 
pista unei povești pe care cineva trebuia s-o spună. O poveste 
reală, mai tare decât ficţiunea și care, după cum presimţeam, se 
afla doar la început. De ce eram atât de convins că uciderea lui 
Apolline nu era decât vârful unui aisberg aflat încă în mare parte 
sub apă? Poate că febrilitatea oamenilor mi se părea suspectă, 
ca și cum insula avea un secret pe care nu era dispusă să-l 
dezvăluie. În tot cazul, devenisem definitiv un personaj de 
roman, ca în acele cărţi interactive în care tu ești eroul, pe care 
le citeam când eram copil. 

Această senzaţie avea să se accentueze și mai mult în 
minutul următor. Telefonul îmi sună și pe ecran se afișă un 
număr necunoscut, dar prefixul te făcea să te gândești la un 
post telefonic de pe insulă. 

Când am răspuns, am recunoscut imediat vocea lui Nathan 
Fawles. 

Îmi cerea să mă duc la el acasă. 

Imediat. 

3. 

De data asta, Fawles nu mă mai primi cu Împuşcături, ci cu o 
ceașcă de cafea bună. Interiorul casei era așa cum mi-l 
imaginasem: auster și spectaculos, mineral și călduros în același 
timp. Casa perfectă pentru un scriitor. Îi vedeam cu ușurință pe 
Hemingway, Neruda sau Simenon scriind aici. Sau chiar pe 
Nathan Fawles... 

Îmbrăcat în blugi, cu o cămașă albă și un pulover cu fermoar 
și guler înalt, îi dădea apă câinelui său, un golden retriever cu 
blana aurie. Fără pălăria și ochelarii săi de soare, puteam să văd 
în sfârșit cum arată cu adevărat. Sincer să fiu, nu îmbătrânise 
prea tare comparativ cu pozele de la sfârșitul anilor 1990. 
Fawles nu era foarte corpolent, dar degaja o adevărată forţă. 


Faţa îi era bronzată, iar ochii, limpezi ca apele translucide pe 
care le vezi în depărtare. Barba de trei zile și părul erau mai 
mult grizonante decât albe. Ceva imperceptibil și misterios 
emana din el. O forţă gravă și solară în același timp. O strălucire 
sumbră de care nu știai dacă trebuia să te temi sau nu. 

— Hai să ne așezăm afară, propuse el luând o servietă din 
piele uzată pusă pe un scaun Eames care trebuie că avea dublul 
vârstei mele. 

L-am urmat pe terasă. Încă mai era un pic răcoare, dar 
soarele apăruse. În extremitatea stângă, acolo unde Fawles 
stătea de pază când îl întâlnisem prima oară, dalele lăsau locul 
unei întinderi de pământ bătătorit înainte ca stâncile să-și între 
în drepturi. Fixată în pământ sub trei pini mediteraneeni imenși, 
o masă cu picioare metalice era încadrată de două bănci din 
piatră. 

Fawles mă invită să mă așez și luă loc în faţa mea. 

— O să intru direct în subiect, zise el uitându-se fix în ochii 
mei. Te-am chemat pentru că am nevoie de tine. 

— De mine? 

— Am nevoie de ajutorul tău. 

— De ajutorul meu? 

— Nu mai repeta ce spun. Este enervant. Am nevoie să faci 
ceva pentru mine, pricepi? 

— Ce? 

— Ceva important și periculos. 

— Dar... dacă este periculos, eu ce primesc în schimb? 

Fawles își puse geanta pe masa cu blat din ceramică în 
carouri. 

— Câștigi ce se află în această servietă. 

— Nu-mi pasă de ce aveţi în geantă. 

El ridică ochii la cer. 

— Cum poţi să spui că nu-ţi pasă din moment ce nici măcar 
nu știi ce conţine? 

— Nu vreau decât să citiţi manuscrisul meu. 

Calm, Fawles deschise servieta pentru a scoate romanul pe 
care i-l aruncasem cu ocazia primei noastre întâlniri. 

— L-am citit deja, băiete! zise el cu un surâs pe buze. 

Îmi întinse manuscrisul romanului Timiditatea crestelor, vizibil 
încântat că mă păcălise. 


Am început să dau paginile cu febrilitate. Erau pline de 
adnotări. Nu numai că Fawles îmi citise romanul, dar îl și 
corectase foarte serios, ceea ce-i luase un timp considerabil. 
Brusc, m-a cuprins o teribilă îngrijorare. Putusem să suport 
refuzurile editurilor și cuvintele condescendente ale unui imbecil 
precum Bernard Dufy, dar voi fi capabil să-mi revin după 
sarcasmul idolului meu? 

— Cum vi s-a părut? am întrebat eu îngrozit. 

— Sincer? 

— Sincer. Este nul? 

Sadic, Fawles luă o gură de cafea și nu se grăbi deloc să 
răspundă: 

— Mai întâi, îmi place mult titlul, sonoritatea, simbolistica lui... 

Nici nu mai respiram. 

— După aceea, trebuie să recunosc că e bine scris... 

Am răsuflat ușurat, chiar dacă știam că, pentru Fawles, „bine 
scris” nu era neapărat un compliment, ceea ce de altfel se grăbi 
să sublinieze: 

— Aș spune chiar că este cam prea bine scris. 

La rândul său, luă manuscrisul și îl răsfoi: 

— Am observat că ai furat de la mine două-trei trucuri de 
scris. Ca și de la Stephen King, Cormac McCarthy și Margaret 
Atwood... 

Nu știam dacă trebuia să răspund ceva. Zgomotul valurilor, 
sub faleză, urca până la noi cu o forţă care îţi dădea impresia că 
te afli pe puntea unui vapor. 

— Dar nu e grav, reluă el, este normal să ai modele când 
debutezi, cel puţin asta dovedește că ai citit cărți bune. 

Continuă să dea paginile pentru a-și revedea adnotările. 

— Există răsturnări de situaţii, dialogurile sunt adesea bine 
realizate, uneori amuzante, și nu poţi spune că te plictisești... 

— Dar? 

— Dar lipsește esenţialul. 

Ah da, totuși... 

— Şi ce este esenţialul? am întrebat destul de vexat. 

— Tu ce crezi? 

— Habar n-am. Originalitatea? Ideile noi? 

— Nu, puţin îmi pasă de idei, sunt peste tot. 

— Mecanica poveștii? Adecvarea între o poveste bună și 
personaje interesante? 


— Mecanica este o chestie de garajist. lar ecuaţiile, o chestie 
de matematician. Nu asta te va face să devii un bun romancier. 

— Cuvântul potrivit? 

— Cuvântul potrivit este util în conversații, zise el zeflemitor. 
Dar oricine poate folosi un dicţionar. Gândește-te, ce este cu 
adevărat important? 

— Important este ca romanul să placă cititorului. 

— Cititorul este important, adevărat. Scrii pentru el, în 
privinţa asta suntem de acord, dar a încerca să scrii pe placul lui 
este cel mai bun mijloc de a-l face să nu te citească. 

— Atunci, mă dau bătut. Ce este esenţialul? 

— Esenţialul este seva care-ţi irigă povestea. Cea care trebuie 
să te stăpânească și să te străbată ca un curent electric. Cea 
care trebuie să-ţi ardă venele ca să nu mai poţi face altceva 
decât să duci romanul până la capăt ca și cum viaţa ta ar 
depinde de acest lucru. Asta înseamnă să scrii. Asta va face ca 
și cititorul tău să se simtă captiv, cufundat, să-și piardă reperele 
și să se lase înghiţit așa cum ai fost și tu. 

Am digerat ceea ce îmi spusese, apoi m-am încumetat să-i 
pun o întrebare. 

— Concret, care este problema scrisului meu? 

— Este prea sec. Nu simt în el ceva palpitant. Și, mai ales, cel 
mai grav lucru e faptul că nu simt în el emoţii. 

— Există totuși! 

Fawles clătină din cap. 

— Emoţii false. Artificiale, cele mai rele... 

Își trosni degetele și își preciză gândul: 

— Un roman este emoție, nu intelect. Dar ca să provoci 
emoţii, trebuie mai întâi să le trăiești. Trebuie să simţi fizic 
emoţiile personajelor tale. Ale tuturor personajelor: eroi și 
ticăloși deopotrivă. 

— Asta înseamnă adevărata meserie de romancier? Să creezi 
emoții? 

Fawles ridică din umeri. 

— În orice caz, asta aştept eu când citesc un roman. 

— Atunci când am venit să vă cer sfaturi, de ce mi-aţi 
răspuns: „Fă altceva cu viaţa ta în loc să devii scriitor”? 

Fawles oftă: 

— Pentru că nu este o muncă pentru oamenii zdraveni la 
minte. Este o muncă pentru schizofrenici. O activitate care 


necesită o disociere mentală distrugătoare: ca să scrii, trebuie 
să fii în același timp în lume și în afara lumii. Înţelegi ce vreau să 
spun? 

— Cred că da. 

— Sagan găsise formula perfectă: „Scriitorul este un biet 
animal, închis într-o cușcă doar cu sine însuși”. Când scrii, nu 
trăieşti cu soția ta, cu copiii tăi sau cu prietenii. Sau mai 
degrabă te prefaci că trăiești cu ei. Viaţa ta adevărată o petreci 
cu personajele tale timp de un an, doi ani, cinci ani... 

Acum se înfierbântase. 

— A fi romancier nu este o slujbă cu jumătate de normă. Dacă 
ești romancier, ești douăzeci și patru de ore din douăzeci și 
patru. N-ai niciodată vacanţă. Ești mereu în gardă, mereu la 
pândă, gata să prinzi din zbor o idee, o expresie, o trăsătură de 
caracter ce ar putea să-ţi hrănească un personaj. 

Îi sorbeam cuvintele. Era grozav să-l auzi vorbind cu pasiune 
despre scris. Era acel Nathan Fawles pe care sperasem să-l 
găsesc venind pe insula Beaumont. 

— Dar merită osteneala, Nathan, nu-i așa? 

— Da, merită osteneala, răspunse el, lăsându-se luat de val. 
Şi știi de ce? 

De data asta, da, aveam impresia că știu: 

— Pentru că, pentru o clipă, ești Dumnezeu. 

— Exact. E aiurea ce spun, dar, preţ de o clipă, în faţa 
calculatorului tău, ești un demiurg care poate să facă și să 
desfacă destinele. lar după ce ai cunoscut această euforie, nu 
există nimic mai excitant. 

Ocazia era prea bună: 

— Şi atunci de ce v-aţi oprit? De ce ați încetat să scrieţi, 
Nathan? 

Fawles nu mai spuse nimic și chipul i se înăspri. Ochii lui își 
pierdură strălucirea. Culoarea lor albastră deveni aproape 
bleumarin, ca și cum un pictor tocmai diluase în ei câteva 
picături de cerneală neagră. 

— Fir-ar al dracu’... 

Murmurate cu voce scăzută, cuvintele aproape că îi 
scăpaseră. Ceva se rupsese. 

— Am încetat să scriu pentru că nu mai aveam forţă, de-aia. 

— Dar păreţi în plină formă. Și, pe atunci, n-aveaţi decât 35 
de ani. 


— Îţi vorbesc de forţa psihologică. Nu mai aveam dispoziţia 
spirituală, agilitatea mentală pe care o necesită scrisul. 

— Din ce cauză? 

— Asta este problema mea, răspunse el, punând la loc 
manuscrisul în servieta a cărei închizătoare făcu clic. 

Și am înţeles că insolitul master class de literatură se 
terminase și că urma să trecem la altceva. 

4. 

— Bun, deci accepţi să mă ajuţi, da ori ba? 

Sever, Fawles mă ţintui îndelung cu privirea. 

— Ce vreţi să fac? 

— Mai întâi, aș vrea să cauţi informaţii despre o femeie. 

— Cine? 

— O jurnalistă elveţiană aflată pe insulă. O oarecare Mathilde 
Monney. 

— Știu foarte bine cine este! am exclamat eu. Dar nu știam că 
e jurnalistă. A venit la librărie în acest weekend. Ba chiar a 
cumpărat toate cărţile dumneavoastră! 

Informaţia îl lăsă rece pe Fawles. 

— Ce vreţi să știți despre ea, mai exact? 

— Tot ce poţi găsi: de ce se află aici, cum își petrece timpul, 
cu cine se întâlnește, ce întrebări le pune oamenilor. 

— Credeţi că încearcă să scrie un articol despre 
dumneavoastră? 

Încă o dată, Fawles îmi ignoră întrebarea: 

— După aceea, vreau să te duci acolo unde locuiește și să 
intri în camera ei... 

— Şi ce să-i fac? 

— Nimic, tontălăule! Intri în camera ei când nu este acolo. 

— Dar nu e legal... 

— Dacă nu vrei să faci decât ceea ce este permis, n-o să fii 
niciodată un bun romancier. Și nu vei fi niciodată un artist. 
Istoria artei este istoria transgresiunii. 

— Vă jucaţi cu cuvintele, Nathan. 

— Asta este specificul scriitorului. 

— Credeam că nu mai sunteţi scriitor. 

— Cine scrie o dată scrie viaţa toată. 

— Cam slab ca citat pentru un premiu Pulitzer, nu? 

— Tacă-ţi fleanca! 

— Bun, și ce-ar trebui să găsesc în această cameră? 


— Nu știu exact. Fotografii, articole, material informatic... 

Își mai turnă o ceașcă de cafea și o dădu pe gât dintr-o 
înghiţitură, strâmbându-se. 

— După aceea, vreau să intri pe internet și să aduni toate 
informaţiile pe care le poţi găsi despre Mathilde, apoi... 

Îmi scosesem deja mobilul pentru a mă apuca de căutat, dar 
Fawles mă opri: 

— Ascultă-mă mai întâi! Și nu-ţi mai pierde timpul, fiindcă aici 
nu e nici wi-fi, nici reţea. 

Am lăsat telefonul din mână ca un elev prins asupra faptului. 

— Și mai vreau să faci cercetări despre două persoane: 
Apolline Chapuis și... 

Am făcut ochii mari, întrerupându-l: 

— Femeia asasinată? 

Fawles încruntă din sprâncene. 

— Ce tot spui? 

După expresia feţei, mi-am dat seama că scriitorul trăia într-o 
asemenea izolare, încât existenţa și circumstanţele dramei care 
agita insula Beaumont de mai multe zile nu ajunseseră până la 
el. L-am pus la curent cu tot ce știam: uciderea lui Apolline, 
cadavrul congelat, trecutul ei criminal alături de Karim Amrani, 
blocada asupra insulei. 

Cu cât înșiram mai multe informaţii, cu atât vedeam 
stupoarea din ochii și de pe chipul lui. Neliniștea iniţială, pe care 
o detectasem când ajunsesem la el acasă, lăsase locul spaimei 
și unei angoase palpabile care îi cuprinsese întreaga fiinţă. 

Când am terminat de vorbit, Fawles era ameţit. Avu nevoie de 
un moment pentru a-și reveni, dar, în cele din urmă, își recăpătă 
stăpânirea de sine. Și, după o clipă de ezitare, îmi dădu la 
rândul său informaţii, încredinţându-mi povestea pe care i-o 
spusese Mathilde cu o seară în urmă: incredibilul itinerariu al 
aparatului foto pierdut de Apolline și Karim. Pe moment, n-am 
înţeles mare lucru. Acumularea de fapte mă împiedica să fac 
legătura între ele. Aveam multe întrebări pentru Fawles, dar nu- 
mi lăsă timp s-o fac. Imediat ce-și termină povestirea, mă apucă 
de braţ și mă însoţi până la ieșire. 

— Du-te și scotocește în camera lui Mathilde, imediat! 

— Imediat, nu pot. Trebuie să fiu la postul meu, la librărie. 

— Descurcă-te! strigă el. Și adu-mi informaţii! 


Închise violent uşa după mine. Mi-am dat seama că situaţia 
era gravă și că aveam tot interesul să fac ce-mi ceruse Fawles. 


7 


In plin soare 
Hic Sunt Dragones. 
(Aici sunt dragonii.”) 
1. 
Capul de sud-vest al insulei. 
Mathilde Monney trânti portiera camionetei, porni motorul și 
întoarse pe drumul cu pietriș. Din exterior, casa în care era 
cazată jurnalista semăna cu o vilă rustică englezească. O căsuţă 
în stil colombaj, cu acoperiș de paie, a cărei fațadă acoperită cu 
piatră de marmură era invadată de trandafiri căţărători. In 
spate, se întindea o grădină sălbatică ce se prelungea până la 
un pod vechi, în dublu arc, pe care se putea ajunge la peninsula 
Sfânta Sofia. 

Nu mă dusesem decât de două ori pe coasta de sud. Prima 
dată, pentru a vedea mănăstirea din apropiere unde trăiau 
măicuţele benedictine, și a doua oară, împreună cu Ange 
Agostini, în ziua în care fusese găsit cadavrul lui Apolline 
aproape de Tristana Beach. Când debarcasem pe insulă, 
Audibert îmi explicase că, din punct de vedere istoric, această 
parte din Beaumont era locul de predilecție al anglofonilor. Ca 
dovadă că Mathilde se cazase la o bătrână irlandeză. Casa îi 
aparţinea de mult timp lui Colleen Dunbar, o fostă arhitectă care 
își rotunjea veniturile închiriind camera de la primul etaj după 
modelul bed & breakfast. 

Pentru a veni aici, renunțasem la bicicleta mea - făcusem 
pană întorcându-mă de la Fawles - și închiriasem un scooter 
electric din faţă de la Ed's Corner pe care-l ascunsesem într-un 
tufiș. Fusesem nevoit să negociez dur cu Audibert ca să-mi dea 
liber până la prânz. Librarul era tot mai irascibil, ca și cum purta 
pe umerii lui toată nenorocirea lumii. 

Așteptând ca drumul să fie liber, coborâsem pe stânci într-un 
loc unde acestea nu plonjau prea abrupt în mare. De la postul 
meu de observaţie, mă bucuram de frumuseţea uluitoare a 
acestui colţ sălbatic, nescăpând însă din ochi căsuţa. Cu 20 de 
minute mai înainte, o văzusem pe bătrâna Dunbar plecând de- 
acasă. Fata ei venise s-o ia cu mașina pentru a o duce la 
cumpărături. Mathilde se pregătea să facă același lucru. 


7 Expresie latină folosită în cartografia medievală pentru a indica teritorii 
necunoscute sau periculoase. (N.a.) 


Camioneta ei se îndepărtă de proprietate și o coti spre vest, un 
loc unde porţiunea de drum era netedă și rectilinie. Am așteptat 
să se îndepărteze ca să ies din ascunzătoarea mea și să 
escaladez stâncile pentru a mă îndrepta spre căsuţă. 

O privire rapidă în jurul meu și m-am liniștit. Nu exista niciun 
vecin pe aproape. Mănăstirea se afla probabil la mai bine de 100 
de metri. Uitându-mă mai cu atenție, am distins trei-patru 
călugăriţe care trebăluiau în grădina lor de legume, dar de cum 
am ocolit prin spatele casei, nu mai aveau cum să mă vadă. 

Sincer să fiu, nu prea mă simţeam în largul meu la ideea de a 
face ceva interzis. Toată viaţa mea fusesem prizonier de 
bunăvoie al sindromului elevului bun. Eram singur la părinţi, 
provenind din acea clasă de mijloc cu echilibru bugetar fragil. 
Părinţii mei investiseră întotdeauna mult - timpul lor, energia, 
puţinii bani pe care îi câștigau - pentru ca eu să-mi termin 
studiile și să ajung „un om de bine”. De foarte tânăr, mă 
străduisem să nu-i dezamăgesc și să evit prostiile. lar această 
latură de boy scout devenise o a doua natură. Adolescenţța mea 
fusese un lung fluviu liniștit. Poate că fumasem vreo trei ţigări în 
curtea școlii, în recreaţie, pe când aveam 14 ani, trecusem de 
două-trei ori pe roșu cu scooterul meu, înregistrasem câteva 
filme porno de pe Canal+ și îi spărsesem nasul unui tip care mă 
placase dur la fotbal, dar cam asta era tot. 

Același calm plat în timpul vieţii mele de student. Mă 
îmbătasem de două ori, îi șutisem stiloul din lemn de salcâm 
exotic unui coleg de la școala de comerţ și furasem un volum de 
Georges Simenon apărut în colecţia Pléiade din librăria L'Oeil 
Ecoute de pe bulevardul Montparnasse. De atunci, librăria se 
închisese și, de câte ori treceam prin faţa magazinului de ţoale 
care îi luase locul, mă întrebam dacă nu cumva contribuisem și 
eu cu ceva la falimentul ei. 

Serios acum, nu fumasem niciodată joint și nici nu mă 
atinsesem de vreun drog - la drept vorbind, nici măcar n-aş fi 
știut cum să mi-l procur. Nu eram ahtiat după petreceri, aveam 
nevoie de opt ore de somn pe noapte și, de doi ani, lucram în 
fiecare zi, inclusiv în weekend și în vacanţă, fie scriindu-mi 
cartea, fie în diverse slujbe temporare ca să-mi plătesc chiria. 
Intr-un roman, aș fi putut întruchipa perfect personajul tânărului 
naiv și sentimental pe care ancheta și peripeţiile aveau să-l 
călească. 


Am înaintat deci spre intrare, încercând să par cât mai 
degajat. Toată lumea se jurase că la Beaumont oamenii nu-și 
încuie niciodată ușa. Am tras de clanță care a rămas însă 
complet blocată. Incă o legendă pe care locuitorii insulei o 
povesteau probabil turiștilor sau bieţilor creduli ca mine. Sau 
poate că descoperirea cadavrului lui Apolline la câţiva kilometri 
de aici o făcuse pe jurnalistă să fie mai neîncrezătoare. 

Aveam să fiu nevoit să intru prin efracţie. M-am uitat la ușa 
vitrată de la bucătărie, dar mi s-a părut dintr-o sticlă prea 
groasă ca să reușesc s-o sparg fără să mă rănesc. M-am întors 
în spatele casei. În depărtare, călugărițele păreau să fi plecat 
din grădina de legume. Am încercat să mă încurajez singur. Era 
de-ajuns să găsesc un geam mai puţin rezistent și să-l sparg cu 
o lovitură de cot. Pe o terasă construită la repezeală, irlandeza 
instalase o biată masă din lemn de tec cenușie și trei scaune 
uzate complet de soare, ploaie și sare marină. Acolo, în spatele 
acestui salon de vară, am avut fericita surpriză să văd că una 
dintre batantele ușii de sticlă rămăsese deschisă. Era prea 
frumos ca să fie adevărat? 

2. 

Am intrat în camera de zi. Locul era calm și supraîncălzit. În 
aer plutea o mireasmă călduță și dulceagă de tartă cu mere și 
scorţișoară. Decorul era pe măsură: o splendoare de apartament 
aranjat în stil british cu o mulţime de lumânări, pleduri ecosez, 
draperii cu motive florale, tapiserii romantice și farfurii agăţate 
pe pereţi. 

Mă pregăteam să urc la etaj, când am auzit un zgomot. M-am 
întors și am văzut un dog german care era pe punctul de a se 
năpusti asupra mea. Se opri la mai puţin de un metru, în postură 
de atac. Era un enorm ghem de mușchi, cu blană închisă la 
culoare și lucioasă, care îmi ajungea până la brâu. Cu urechile 
ridicate, mă fixa cu privirea lui amenințătoare scoțând niște 
mârâituri înspăimântătoare. Purta la gât un soi de medalie 
groasă, pe care era gravat numele său: Little Max. Un nume 
drăguţ probabil, pe când avea două-trei luni, dar care în prezent 
nu mai părea foarte potrivit. Am vrut să bat în retragere, dar 
asta nu îl împiedică pe câine să se năpustească asupra mea. M- 
am ferit în ultimul moment și m-am repezit pe scară, urcând 
treptele câte trei deodată, simțind dulăul gata să-mi înfigă colții 
în picior. Făcând un efort, m-am propulsat în capul scării, am 


intrat în prima încăpere ce mi-a ieșit în cale și am închis ușa în 
urma mea, trântind-o literalmente în nasul câinelui. 

În timp ce el sărea pe batantă cu lătrături furioase, mi-am tras 
sufletul și mi-am limpezit gândurile. Ce baftă pe mine - mă rog, 
vorba vine, pentru că fusese cât pe ce să-mi pierd un picior -, 
mă aflam chiar în camera pe care o închiriase Mathilde. 

Era un soi de garsonieră, cu grinzi aparente din lemn deschis 
la culoare, bântuită de fantoma Laurei Ashleyt. Buchete de flori 
uscate erau aranjate pe piesele de mobilier patinate, revopsite 
în tonuri pastel, iar draperiile și cuvertura erau ornate cu motive 
campestre și bucolice. Dar Mathilde reconfigurase acel bed & 
breakfast într-o ciudată cameră de lucru. O perfectă war room 
dedicată unei obsesii: Nathan Fawles. 

Fotoliul mic și jos din catifea roz gemea sub greutatea cărților 
și dosarelor. Masa principală fusese transformată în birou, iar 
frumoasa măsuţă de toaletă cu oglindă, în suport pentru 
imprimantă. În timp ce Little Max continua să se agite în spatele 
ușii, m-am apucat să cercetez documentele. 

Era clar că Mathilde Monney făcea o veritabilă anchetă asupra 
lui Fawles. Nu era niciun calculator pe masa ei de lucru, dar 
găseai aici zeci de articole printate subliniate cu Stabilo. 
Cunoșteam acele articole. Erau cele care apăreau întotdeauna 
când dădeai o căutare pe internet: aceleași interviuri vechi din 
anii 1990, realizate înainte ca Fawles să renunţe la scris, apoi 
cele două articole de referinţă, cel din New York Times din 2010, 
„The Invisible Man”, și cel din Vanity Fair, ediţia americană, 
apărut în urmă cu trei ani, „Fawles or False? (and Vice Versa)”. 

Mathilde făcuse, totodată, adnotări pe cele trei cărţi ale 
scriitorului și printase numeroase fotografii ale lui Nathan. Mai 
ales capturi de ecran de la ultima lui participare la emisiunea lui 
Bernard Pivot, Bouillon de culture. Dintr-un motiv pe care nu-l 
știam, jurnalista făcuse gros-planuri cu... încălțările pe care le 
purta Fawles în timpul emisiunii. M-am uitat peste hârtii cu mai 
mare atenție. Conectându-se pe forumuri specializate, Mathilde 
credea că găsise modelul exact: ghete Weston „Cambre 705” 
maro, din piele de vițel, cu elastic pe lateral. 

M-am scărpinat în cap. Ce însemnau toate astea? Jurnalista nu 
se pregătea să scrie un al nu știu câtelea articol despre ascetul 


5 Stilistă britanică (1925-1985) ale cărei creaţii se disting prin culorile vii și 
imprimeurile florale. (N.t.) 


de pe insula Beaumont. Ancheta pe care o făcea despre Fawles 
semăna cu o investigaţie polițienească. Dar care erau motivele 
ei? 

Deschizând dosarele cartonate care stăteau grămadă pe 
fotoliul mic și jos, am făcut o altă descoperire: niște fotografii 
făcute cu teleobiectivul ale unui bărbat care apărea în diferite 
locuri. Un magrebian de vreo 40 de ani, în tricou și geacă de 
blugi. Am recunoscut imediat decorul: departamentul Essonne, 
mai exact orașul Evry. Era imposibil să te înșeli. Catedrala cu 
arhitectură contestată, centrul comercial Evry 2, parcul 
Coquibus, esplanada gării Evry-Courcouronnes. În ultimul meu 
an la școala de comerţ, avusesem o iubită care locuia aici. 
Joanna Pawlowski. A treia clasată la concursul Miss île-de-France 
2014. Cel mai frumos chip pe care ţi-l poţi imagina. O poloneză 
blondă cu ochi mari și verzi, de o delicateţe și o grație 
extraordinare în fiecare gest. O însoţeam adesea după cursuri. 
În timpul traseului interminabil - trenul RER D de la Gara de 
Nord până la Evry -, încercam să o convertesc la religia lecturii. 
li oferisem cărţile mele preferate - Romanul neterminat, Husarul 
de pe acoperiș, Belle du Seigneur - dar nu se întâmplase nimic. 
Joanna avea fizicul unei eroine romantice, dar numai romantică 
nu era. Eu eram visător, ea era prozaică. Ea era ancorată deplin 
în realitatea lucrurilor, în timp ce teritoriul meu era cel al 
sentimentelor. Mă părăsise și, în același timp, renunţase la 
studii pentru a merge să lucreze în magazinul de bijuterii al unei 
galerii comerciale. După șase luni, mă invita la o cafea pentru a 
mă anunţa că se căsătorește cu Jean-Pascal Pechard - zis JPP -, 
unul din responsabilii de raion ai hipermarketului din același 
centru comercial. Poemele pe care continuasem să i le scriu nu 
cântăriseră prea mult în faţa pavilionului din Savigny-sur-Orge 
pe care JPP îl cumpărase, îndatorându-se pentru 25 de ani. 
Pentru a-mi consola vanitatea rănită, îmi spusesem că într-o 
bună zi va regreta, când mă va auzi vorbind despre primul meu 
roman în La Grande Librairie. Până una-alta, chestia asta mă 
demoralizase puternic. De câte ori mă gândeam la Joanna sau 
mă uitam la vreo fotografie de-ale ei pe telefonul meu, îmi 
trebuia ceva timp să admit că delicateţea trăsăturilor ei n-avea 
nimic de-a face cu delicateţea spiritului ei. De altfel, de ce ar fi 
legate cele două? Era o falsă evidenţă pe care trebuia s-o 
ancorez ca atare în creierul meu pentru a evita alte decepţii. 


Un lătrat al dogului în spatele ușii mă smulse din gânduri și 
îmi aminti urgenţa situaţiei. M-am cufundat din nou în 
cercetarea fotografiilor. Erau datate 12 august 2018. Cine le 
făcuse? Un poliţist, un detectiv particular, însăși Mathilde? Și, 
mai ales, cine era acest bărbat? Deodată, într-o poză în care i se 
vedea mai bine privirea, l-am recunoscut: era Karim Amrani. Cu 
20 de ani - și cu tot atâtea kilograme - în plus. 

După șederea în închisoare, fostul delincvent din bulevardul 
La Chapelle se stabilise, după toate aparențele, în Essonne. În 
alte fotografii, apărea vorbind cu niște mecanici, intrând și 
ieșind dintr-un service auto al cărui șef sau proprietar era. Se 
cuminţise și el ca și Apolline? Și, la rându-i, viaţa îi era 
ameninţată? N-aveam nici timpul, nici elementele necesare 
pentru a răspunde la aceste întrebări. Am ezitat să iau cu mine 
acele documente. Ca să nu las urme ale trecerii mele, m-am 
decis într-un final să le fotografiez cu telefonul pe cele mai 
importante. 

Întrebările continuau să se învălmășească în capul meu. De ce 
Mathilde se interesa de Amrani? Fără îndoială, din cauza 
poveștii cu aparatul foto, dar care era legătura cu Fawles? In 
speranţa de a o descoperi, înainte de a pleca, am făcut o 
percheziţie mai amănunţită în cameră și în baie. N-am găsit 
nimic sub saltea, în sertare sau dulapuri. Am ridicat capacul 
rezervorului de apă al WC-ului pentru a mă uita în interior și am 
încercat parchetul cu piciorul: nu era stabil în toate locurile, dar 
n-am găsit nicio scândură detașabilă care ar fi putut servi drept 
ascunzătoare. 

În schimb, în spatele vasului de toaletă, una dintre plinte a 
sărit imediat ce am atins-o. Fără prea mari speranţe, m-am lăsat 
pe vine și am băgat mâna în fantă unde am găsit un teanc gros 
de scrisori legate cu un elastic. Chiar când voiam să le 
examinez, am auzit un zgomot de motor. Little Max încetă să 
mai latre la ușă și se năpusti în jos pe scări. Am aruncat o privire 
prin perdea. Colleen Dunbar și fiica ei se întorseseră deja. Având 
în vedere starea de urgenţă, am îndoit pachetul de scrisori și l- 
am băgat în buzunarul interior al bluzonului. Am așteptat ca 
femeile să dispară din câmpul meu vizual și am deschis 
fereastra cu ghilotină care dădea spre acoperișul unui garaj. De 
acolo am sărit pe peluză și, cu picioarele tremurânde, am 
traversat drumul alergând pentru a-mi recupera scooterul. 


În timp ce porneam motorul, am auzit lătrături în spatele 
meu. Dogul german tocmai se năpustise pe urmele mele. 
Ciclomotorul electric s-a târât pe primii metri, abia atingând 40 
la oră, dar o pantă bine-venită l-a făcut să prindă viteză, ceea ce 
mi-a permis să-i arăt degetul mijlociu câinelui pe care l-am 
văzut renunțând și întorcându-se acasă cu coada între picioare. 

Fuck you, Little Max... 

3. 

Soarele ardea sus pe cer, ca și cum era din nou vară. Vântul 
devenise călduț și își pierduse forța. Imbrăcată cu un şort din 
pânză și cu un tricou cu Blondie, Mathilde escalada stâncile cu 
ușurință. 

Golful Pinilor era unul dintre locurile cele mai uimitoare ale 
insulei. O vale mică, adâncă și îngustă, săpată într-o stâncă de 
un alb orbitor. 

Accesul la ea merita și necesita ceva eforturi. Mathilde își 
lăsase mașina pe platforma Plajei Undelor, apoi o luase pe 
cărarea scobită ca un labirint în granit. li trebuise mai bine de o 
oră pentru a ajunge în golf. Mai întâi aparent plat, drumul se 
întindea de-a lungul unei coaste abrupte și foarte zdrenţuite, 
care oferea panorame pe cât de sălbatice, pe atât de fabuloase. 

A urmat coborârea spre mare - o adevărată aventură. Ultimii 
metri erau cei mai dificili, căci plonjau abrupt, dar rezultatul 
merita într-adevăr riscul. Când ajungeai pe plajă, aveai senzaţia 
de sfârșit de lume și de paradis pierdut: o apă turcoaz, un nisip 
auriu, umbra pinilor și mireasma ameţitoare a eucalipţilor. 
Existau chiar și niște grote nu departe, dar accesul turiștilor era 
interzis. 

În formă de semilună, protejată de vânt datorită falezelor de 
granit, plaja nu era foarte întinsă. În timpul lunilor iulie și 
august, te puteai simţi uneori înghesuit din cauza afluenţei de 
turiști, însă în această dimineaţă de octombrie, locul era pustiu. 

La vreo 50 de metri în faţa golfului, se ridica o insuliță 
minusculă, un vârf înălţat spre cer care purta numele de Punta 
dell'Ago. Vara, adolescenţi temerari se amuzau s-o escaladeze 
cu picioarele goale, apoi plonjau în mare. Unul dintre ritualurile 
iniţiatice ale insulei. 

Cu ochelarii de soare la ochi, Mathilde privea fix orizontul. 
Chiar alături de acel pisc stâncos, Fawles aruncase ancora bărcii 
lui cu motor Riva. Elementele cromate și coca vopsită în maro- 


roșcat străluceau sub soarele după-amiezii. Mai că te-ai fi putut 
crede în Italia în perioada dolce vita sau într-un golf din Saint- 
Tropez din anii '60. 

Îi făcu semn de departe, dar el nu dădea impresia că e dispus 
să acosteze pentru a o lua la bord. 

Dacă nu vii tu la Lagardere... g 

În definitiv, avea pe ea costumul de baie. Își scoase șortul și 
tricoul, le împături și le puse în geantă, pe care o așeză la 
poalele stâncilor, neluând cu ea decât husa etanșă care îi 
proteja telefonul mobil. 

Apa era rece, dar limpede. Înaintă în mare doi-trei metri, apoi 
plonjă fără să stea pe gânduri. O undă îngheţată o străbătu prin 
tot corpul, dar se atenuă pe măsură ce își mișca braţele. Tânăra 
avea în vizor barca Riva. În picioare la volan, îmbrăcat cu un 
tricou polo bleumarin și cu niște pantaloni de culoare deschisă, 
Fawles o privea cu braţele încrucișate cum se apropie. Expresia 
feţei lui, mascată de ochelarii de soare, era indescifrabilă. Când 
Mathilde ajunse la doar câteva lungimi de braţ de barcă, el îi 
întinse mâna, dar păru să ezite două secunde înainte de a o 
ajuta să se caţăre pe ambarcaţiune. 

— Pentru o clipă, am crezut că o să încercaţi să mă înecați. 

— Poate că așa ar fi trebuit, zise el, întinzându-i un prosop. 

Ea se duse să se așeze pe bancheta îmbrăcată în piele 
albastru-turcoaz - celebrul acvamarin Pantone care dădea 
numele său bărcii. 

— Ce primire! exclamă ea, frecându-și părul, gâtul și braţele. 

Fawles veni lângă ea. 

— N-a fost o idee prea inteligentă această întâlnire. Am fost 
obligat să-mi scot barca în ciuda blocadei. 

Mathilde depărta braţele. 

— Dacă ați venit înseamnă că aţi fost curios să aflaţi 
continuarea poveștii mele! Adevărul are un preţ! 

Fawles era prost dispus. 

— Vă amuză toată chestia asta? întrebă el. 

— Bun, vreţi să aflaţi urmarea poveștii sau nu? 

— Doar nu credeţi că o să vă implor! Vă doriţi mai mult să mi- 
o povestiți decât îmi doresc eu s-o aud. 

— Foarte bine. Cum vreţi. 

Ea simulă că plonjează înapoi în apă, dar el o prinse de braţ. 


— Terminaţi cu prostiile! Spuneţi-mi ce era pe clișeele din 
aparatul foto. 

Mathilde apucă de curea husa impermeabilă pe care o pusese 
pe scaun. Îşi activă telefonul, deschise aplicaţia Photo, dădu 
luminozitatea la maximum, apoi îi arătă lui Fawles pozele pe 
care le selecționase. 

— Astea sunt ultimele fotografii care au fost făcute, datate 
iulie 2000. 

Fawles se uită la ele, atingând ușor ecranul cu degetul. Era 
exact așa cum se aștepta. Fotografiile de vacanţă din Hawaii ale 
celor doi infractori care pierduseră aparatul: Apolline și Karim 
merg la plajă, Apolline și Karim fac sex, Apolline și Karim se 
îmbată criţă, Apolline și Karim fac scufundări. 

Celelalte imagini pe care i le arătă Mathilde erau mai vechi, 
făcute cam cu o lună înainte. Fawles le derulă, iar acestea îl 
luară pe neașteptate ca un uppercut în stomac. Se vedea o 
familie de trei persoane în timpul unei petreceri de aniversare. 
Un bărbat, o femeie și fiul lor de vreo 10 ani. Era primăvară, 
luaseră cina pe terasă. Avea să se întunece în curând, dar cerul 
era încă roz. În spate, se distingeau niște copaci, apoi 
recunoșteai acoperișurile Parisului și chiar silueta Turnului Eiffel. 

— Uitaţi-vă bine la băieţel, îi ceru Mathilde cu o voce 
încordată, alegând o fotografie în care băieţelul era în prim-plan. 

Protejând ecranul telefonului de soare, Fawles se opri cu 
privirea asupra puștiului. Un chip vesel, ochi strălucitori în 
spatele unor ochelari cu ramă roșie, păr blond ciufulit, drapelul 
tricolor pictat pe obraji. Purta un tricou albastru al echipei de 
fotbal a Franţei și făcea cu degetele un V de la victorie. Părea 
blând, drăguţ și haios. 

— Ştiţi cum îl chema? întrebă ea. 

Fawles scutură din cap. 

— ÎI chema Théo, zise ea. Theo Verneuil. Își sărbătorea a 11-a 
aniversare în acea seară. Era duminică, 11 iunie 2000, seara 
primului meci al echipei Franţei din Campionatul European de 
Fotbal. 

— De ce îmi arătaţi asta? 

— Ştiţi ce i s-a întâmplat? La aproximativ trei ore după ce a 
fost făcută poza asta, în aceeași seară, Theo a fost ucis cu un 
glonţ în spate. 


4. 

Fawles nici nu clipi. Atinse ecranul pentru a examina mai cu 
atenţie fotografiile cu părinţii puștiului. Tatăl lui, un bărbat de 
vreo 40 de ani, cu ochi pătrunzători, ten bronzat și bărbie 
voluntară, întruchipa o oarecare siguranță, o dorință de a 
acţiona și de a merge înainte. Mama, o femeie frumoasă cu un 
coc sofisticat, era mai retrasă. 

— Ştiţi despre cine este vorba? 

— Da, este familia Verneuil. S-a vorbit suficient de mult 
despre acest caz pe atunci, ca să-mi amintesc. 

— Şi ce anume vă amintiţi mai exact? 

Mijind ochii, Fawles își scarpină cu palma barba nerasă. 

— Alexandre Verneuil era o figură a medicinei umanitare cu 
orientare politică de stânga. Făcea parte din al doilea val de 
french doctors. Scrisese câteva cărți și dădea uneori interviuri în 
presă pentru a vorbi de bioetică sau de ingerinţă umanitară. Din 
câte-mi amintesc, a fost asasinat la el acasă împreună cu soţia 
și fiul lui, chiar în momentul în care marele public începea cu 
adevărat să-l cunoască. 

— Pe soţia lui o chema Sofia, preciză Mathilde. 

— Asta nu-mi mai aminteam, zise el îndepărtându-se de 
banchetă. Dar îmi amintesc foarte bine că mai ales 
circumstanţele acestor crime au șocat oamenii. Asasinul - sau 
poate asasinii - a intrat în apartamentul familiei Verneuil și a 
masacrat toată familia, fără ca ancheta să poată stabili vreodată 
mobilul acestor crime și numele vinovatului sau vinovaţilor. 

— În privinţa mobilului, s-a crezut mereu că a fost furtul, 
nuanţă Mathilde, înaintând spre prora bărcii. Au fost date 
dispărute ceasuri de mână de valoare și niște bijuterii, precum 
și... un aparat foto. 

Fawles începea să înţeleagă. 

— Deci asta este teoria dumneavoastră: credeți că i-aţi găsit 
pe asasinii familiei Verneuil graţie acestor fotografii? Credeţi că 
Chapuis și Amrani au ucis familia Verneuil pentru un simplu furt? 
Că au ucis un puști pentru câteva fleacuri? 

— Are logică, nu? A mai fost o spargere în imobil în aceeași 
seară, la etajul de deasupra. A doua e posibil să fi luat o 
întorsătură urâtă. 

Fawles se irită. 

— N-o să refacem ancheta astăzi, noi amândoi! 


— Şi de ce nu? Pe atunci, Apolline și Karim au comis o groază 
de spargeri. El era drogat până-n măduva oaselor. Aveau nevoie 
de bani lichizi tot timpul. 

— In pozele din Hawaii, n-am impresia că este foarte drogat. 

— Cum ar fi putut să ia aparatul foto dacă nu l-ar fi furat? 

— Uite ce e, mă doare-n cot de cazul ăsta și nu văd ce 
legătură are cu mine. 

— Apolline a fost descoperită ţintuită de un copac la câteva 
sute de metri de aici! Nu vedeţi că afacerea Verneuil este pe 
punctul de a ieși la iveală aici, pe insulă? 

— Şi ce așteptați de la mine? 

— Să scrieţi sfârșitul acestei povești. 

Fawles lăsă să i se vadă exasperarea. 

— Explicaţi-mi! De ce vă face așa mare plăcere să răscoliţi 
povestea asta de demult? Totul pentru că un ţărăânoi din 
Alabama v-a trimis niște fotografii vechi pe e-mail? Vă simţiţi 
brusc învestită cu o misiune? 

— Absolut! Pentru că iubesc oamenii. 

El o imită, forțând nota: 

— „lubesc oamenii.” Ce tâmpenii! Auziţi ce spuneţi? 

Mathilde contraatacă: 

— Ceea ce vreau să spun este că nu sunt indiferentă la soarta 
semenilor mei. 

Fawles începu să meargă de-a lungul și de-a latul bărcii. 

— Dar, în acest caz, scrieţi mai degrabă articole pentru a vă 
alerta „semenii” în privinţa schimbării climatice, a secării 
oceanelor, a dispariţiei animalelor sălbatice, a degradării 
biodiversităţii. Puneţi-i în gardă împotriva flagelului manipulării 
informaţiilor.  Reintroduceţi context, distanță, adăugaţi 
perspectivă. Găsiţi subiecte despre școli și spitale publice care 
sunt într-o situaţie critică, despre imperialismul marilor 
multinaționale, despre situaţia din închisori și... 

— Bine, Fawles, am prins ideea. Mersi pentru lecţia de 
jurnalism. 

— Faceţi ceva util, ce naiba! 

— Să faci dreptate morţilor este util. 

El se opri brusc și o ameninţă cu degetul arătător. 

— Morţii sunt morţi. Și, acolo unde sunt, puţin le pasă de 
articolașele dumneavoastră, credeţi-mă. Cât despre mine, nu 


voi scrie NICIODATĂ niciun rând despre povestea asta. Și despre 
nicio alta, de altfel. 

Exasperat, Fawles se îndepărtă pentru a se așeza la postul de 
pilotaj. În spatele parbrizului format Cinemascop, el se cufundă 
în contemplarea liniei orizontului, ca și cum își dorea cu ardoare 
să fie și el la mii de kilometri de locul în care se afla. 

Mathilde reveni cu insistență, punându-i sub nas telefonul pe 
al cărui ecran era poza lui Theo Verneuil. 

— Găsirea celor vinovaţi de trei crime, dintre care uciderea 
unui copil, vă lasă rece? 

— Da, fiindcă nu sunt poliţist! Vreţi să redeschideţi o anchetă 
de acum aproape 20 de ani? Dar cu ce drept? Nu sunteţi 
judecător, din câte știu eu. 

El se făcu că se lovește cu palma peste frunte. 

— Ah da, era să uit, sunteţi jurnalistă. E și mai rău! 

Mathilde ignoră atacul. 

— Vreau să mă ajutaţi să descâlcesc ițele acestei povești. 

— Detest metodele dumneavoastră mizerabile și tot ce 
reprezentaţi. Când mă aflam într-o situaţie vulnerabilă, mi-aţi 
răpit câinele pentru a intra în legătură cu mine. O să mi-o plătiţi, 
urăsc acest gen de oameni. 

— Asta... cred c-am înţeles-o. Şi mai lăsaţi-mă cu potaia! Eu 
vă vorbesc de un copil. Dacă puștiul ăsta ar fi fost al 
dumneavoastră, aţi vrea să știți cine l-a ucis. 

— E un raţionament stupid. Eu nu am copii. 

— Nu, desigur, nu iubiţi pe nimeni! Ah, ba da, vă iubiţi 
personajele, micuţele fiinţe de hârtie ieșite direct din mintea 
dumneavoastră. E mult mai confortabil. 

Ea se lovi cu palma peste frunte. 

— De fapt, nu! Nici măcar! Fiindcă Domnul mare scriitor a 
decis să nu mai scrie. Nici măcar o listă de cumpărături, nu-i 
așa? 

— Căraţi-vă naibii de-aici, sunteţi nebună! Hai, ștergeţi-o de- 
aici! 

Mathilde nu se clinti din loc. 

— Nu facem aceeași muncă, Fawles. A mea este să scot 
adevărul la iveală. Nu mă cunoașteţi. Voi reuși. Voi merge până 
la capăt. 

— Faceţi ce vreţi, mi se rupe, dar nu mai veniţi niciodată să 
daţi târcoale casei mele. 


Ea îl ameninţă, îndreptând la rându-i degetul arătător spre el. 

— Oh, ba da, voi reveni, vă dau cuvântul meu. Voi reveni și, 
data viitoare, veţi fi obligat să mă ajutaţi să pun punct acestei 
povești. Obligat să vă confruntaţi cu... cum i-aţi zis? Ah da, 
indicibilul adevăr. 

De data asta, Fawles explodă și se repezi spre Mathilde. Barca 
se legănă și tânăra scoase un țipăt. Cu toată forţa de care era în 
stare, Fawles o ridică și o aruncă în mare cu telefonul ei mobil 
cu tot. 

Tunând și fulgerând, porni motorul bărcii sale Riva și o luă 
spre Crucea Sudului. 


8 


Fiecare persoană este o umbră 

O persoană [...] este o umbră în care nu 
putem pătrunde niciodată, [...] o umbră în 
care ne putem rând pe rând imagina, cu tot 
atâta verosimilitate, cât strălucesc ura si 
iubirea. 

Marcel PROUST 

1. 

După expediția mea furtunoasă în casa lui Colleen Dunbar - 
care se terminase prin confruntarea cu Little Max din care 
ieșisem victorios -, mă întorsesem în oraș unde găsisem refugiu 
la una din mesele restaurantului Les Fleurs du Malt. Evitasem 
aglomeraţia terasei pentru a mă retrage înăuntru, lângă o 
fereastră dublă de unde se vedea marea. Cu o ciocolată caldă în 
față, citisem și răscitisem scrisorile furate din camera lui 
Mathilde. Erau toate scrise de aceeași persoană și inima îmi 
tresăltase când recunoscusem scrisul, cu litere înclinate și 
subţiri, al lui Nathan Fawles. N-avusesem nicio îndoială, căci 
văzusem pe internet mai multe pagini scanate după 
manuscrisele romanelor lui. Pe unele dintre ele le donase 
bibliotecii municipale din New York. 

Erau vreo 20 de scrisori de dragoste, fără plicuri, trimise din 
Paris sau din New York. Numai unele erau datate, într-un 
interval de timp cuprins între aprilie și decembrie 1998. Erau 
semnate „Nathan” și adresate unei femei misterioase al cărei 
nume nu era menţionat. Majoritatea începeau cu „Dragostea 
mea”, dar, într-una dintre ele, Fawles făcea referire la litera „S”, 
inițiala prenumelui ei. 

Mă oprisem din citit de mai muie ori. Puteam oare să parcurg 
aceste scrisori fără a fi pedepsit, pătrunzând astfel în intimitatea 
lui Fawles fără a fi fost autorizat s-o fac? Totul în mine striga că 
nu, nu aveam dreptul. Dar această dilemă morală nu rezistase 
în faţa curiozităţii mele și a impresiei că citesc un document nu 
doar unic, dar și fascinant. 

Literară şi în același timp sentimentală, această 
corespondenţă contura portretul unui bărbat îndrăgostit 
nebunește și al unei femei sensibile, incandescente și pline de 
viaţă. O femeie de care Fawles era pe atunci în mod clar 


separat, fără a se menţiona ceva despre obstacolele care îi 
împiedicau pe cei doi amanți să se vadă mai des. 

Văzute în ansamblu, scrisorile formau o operă de artă hibridă, 
amestec de schimb epistolar clasic, de poezie și de povestiri 
ilustrate prin mici desene în acuarelă magnifice, realizate în 
nuanţe de ocru. Nu era o conversaţie adevărată. Nu erau genul 
de scrisori în care povestești ce-ai făcut în timpul zilei ori ce-ai 
mâncat la ultima masă. Era un soi de imn închinat vieţii și nevoii 
de a iubi, în ciuda durerii absenței, a nebuniei lumii și a 
războiului. Tema războiului impregna toate scrierile: lupta, 
suferinţele, opresiunea, dar nu se înţelegea prea clar dacă 
Fawles făcea referire la un conflict armat real sau dacă era 
vorba de o metaforă. 

In ceea ce privește stilul, textul era înţesat cu fulguraţii, cu 
figuri de stil îndrăzneţe, cu aluzii biblice. El dezvăluia o nouă 
faţetă a talentului lui Fawles. Muzicalitatea îmi amintea de 
Aragon și unele poeme de Elsa Triolet sau de Apollinaire „pe 
frontul armatei”. Intensitatea anumitor pasaje mă ducea cu 
gândul la Scrisorile portugheze”. Perfecţiunea formei mă făcea 
chiar să mă întreb dacă nu cumva aceste scrisori erau un pur 
exercițiu literar. Această S. existase cu adevărat sau nu era 
decât un simbol? Intruchiparea obiectului unei iubiri. Ceva 
universal care le vorbea tuturor îndrăgostiţilor. 

O a doua lectură îmi alungase această impresie. Nu, totul în 
acest text emana sinceritate, intimitate, pasiune, speranţă, 
planuri. Chiar dacă aceste elanuri erau, totodată, umbrite de o 
ameninţare potenţială care plana printre unele rânduri. 

La a treia lectură, am avansat o altă ipoteză: S. era bolnavă. 
Acest război era cel pe care îl ducea o femeie împotriva bolii. 
Dar natura și elementele meteorologice jucau și ele un rol 
important în scrisori. Peisajele erau contrastante, precise și 
poetice în același timp. Fawles era asociat cu soarele și cu 
lumina Sudului sau cu cerul metalic newyorkez. S. era asociată 
cu ceva mai trist. Cu munţi, cu un cer de plumb, cu temperaturi 
glaciale, cu „o noapte timpurie care se abate asupra tărâmului 
lupilor”. 

M-am uitat la ceasul de pe telefon. Îmi negociasem dimineaţa 
liberă cu Audibert, dar trebuia să-mi reiau postul la ora 14. Am 


” Capodoperă a literaturii epistolare de dragoste atribuită călugăriței 


Mariana Alcoforado (1640-1 723). (N.t.) 


parcurs scrisorile pentru ultima oară în ordine cronologică și o 
întrebare s-a impus cu evidenţă: mai existaseră oare și alte 
misive sau un eveniment pusese capăt brusc acestei atracţii 
fizice și intelectuale? Mă întrebam mai ales ce femeie putuse să- 
i inspire lui Fawles sentimente atât de înflăcărate? Citisem 
aproape tot despre el, dar chiar și atunci când încă mai vorbea 
cu presa, Fawles nu lăsase niciodată să-i scape mare lucru 
despre viaţa lui privată. Îmi veni brusc o idee: și dacă Fawles era 
homo? Și dacă S. - îngerul cu părul de aur pe care îl descriau 
scrisorile - era un bărbat? Nu, ipoteza asta nu rezista în faţa 
numeroaselor acorduri gramaticale care trimiteau la forma de 
feminin. 

Telefonul meu vibră pe masă și o bulină clipi pe ecran, 
semnalând o serie de mesaje postate pe Twitter de Lafaury. 
Acesta dădea informaţii noi primite de la sursele lui. După ce 
făcuseră legătura între Apolline și Karim, anchetatorii merseseră 
cu investigaţiile până în Essonne pentru a-l interoga pe fostul 
dealer. Nişte agenți de la poliţia judiciară de la sediul din Evry 
dăduseră buzna la el acasă, în cartierul Epinettes. Insă Karim nu 
numai că nu era acolo, dar vecinii îi asiguraseră că nu mai știau 
nimic de el de vreo două luni. Nici angajaţii de la service-ul lui 
auto nu-l mai văzuseră, dar cum niciunul dintre ei nu iubea prea 
mult polițiștii, nimeni nu-i semnalase dispariţia. Ultima postare a 
lui Lafaury dezvăluia că, în timpul percheziţiei, fuseseră găsite 
multe urme de sânge în locuinţă. Analizele erau în curs. 

Am păstrat această informaţie îngrijorătoare într-un cotlon al 
minţii pentru a mă întoarce la scrisorile lui Fawles. Le-am pus cu 
grijă în buzunarul de la geacă, apoi m-am ridicat pentru a merge 
la librărie. Intrarea mea prin efracţiune la Mathilde Monnay 
fusese fructuoasă. Acum, aveam în posesia mea un element 
biografic pe care foarte puţini îl cunoșteau. Dezvăluirea acestor 
documente extraordinare scrise de un scriitor mitic ar fi fără 
nicio îndoială o lovitură în lumea editurilor. La sfârșitul anilor 
1990, cu puţin înainte de a-și anunţa retragerea definitivă de pe 
scena literară, Nathan Fawles trăise o pasiune, o iubire care 
mătura și pârjolea totul în calea ei. Dar un eveniment 
necunoscut și înspăimântător pusese capăt acestei relaţii și 
frânsese inima scriitorului. De atunci, Fawles renunţase la viața 
lui, încetase să mai scrie și fără îndoială își împietrise inima 
pentru totdeauna. 


Totul te făcea să crezi că această femeie, îngerul cu părul de 
aur, era cheia care dezlega secretul lui Fawles. Faţa ascunsă a 
obscurităţii lui. 

Enigmaticul său rosebud”. 

Oare pentru a-și recupera aceste scrisori și pentru a păstra 
secretul îmi ceruse Fawles să o cercetez pe Mathilde? Cum 
intrase jurnalista în posesia acestei corespondențe? Și, mai ales, 
de ce o ascundea ea în spatele unei plinte, așa cum ai ascunde 
bani sau droguri? 

2; 

— Nathan! Nathan! Trezește-te! 

Era ora 9 seara. Crucea Sudului era cufundată în bezna cea 
mai profundă. După ce sunasem 10 minute fără să obţin niciun 
răspuns, mă hotărâsem să escaladez zidul de incintă. 
Înaintasem aproape pe bâjbâite prin întuneric fără a îndrăzni să 
aprind lanterna telefonului. Nu prea mă simţeam în largul meu. 
Mă gândeam că golden retrieverul o să sară pe mine - și 
avusesem deja o răfuială cu câinii pe ziua de azi -, dar bătrânul 
Bronco mă întâmpinase mai degrabă ca pe un salvator, 
conducându-mă până la stăpânul lui care zăcea la pământ pe 
terasă. Prăbușit pe dalele de piatră, scriitorul se ghemuise în 
poziție fetală, cu o sticlă goală de whisky lângă el. 

În mod evident, Fawles se îmbătase criţă. 

— Nathan! Nathan! am strigat eu, zgâlţâindu-l. 

Am aprins toate luminile exterioare. Apoi m-am întors la 
căpătâiul său. Avea respiraţia grea și sacadată. Încet-încet, am 
reușit să-l fac să-și recapete cunoștința, ajutat de Bronco care îl 
lingea pe faţă. 

În cele din urmă, Fawles se ridică în picioare. 

— Vă simţiţi bine? 

— Da, mă asigură el, ștergându-și faţa cu antebraţul. Ce naiba 
cauţi aici? 

— Am informaţii pentru dumneavoastră. 

Își masă tâmplele și pleoapele. 

— Nenorocita asta de migrenă. 

Am luat de jos sticla goală. 


10 „Boboc de trandafir" (în engl. în original). Aluzie la filmul lui Orson Wells, 
Cetăţeanul Kane, în care niște jurnaliști încearcă să afle secretul vieţii unui 
mogul media, pornind de la cuvântul rosebud, rostit de acesta înainte de a 
muri. (N.t.) 


— Nu e de mirare după ce v-aţi torpilat așa. 

Era whisky Bara No Niwa, produs de o distilerie japoneză 
celebră care apărea în toate romanele lui Fawles. Firma își 
oprise producţia în anii 1980. De atunci, raritatea sticlelor 
rămase făcuse ca preţul lor să fie exorbitant. Ce păcat să te 
îmbeţi cu asemenea nectar! 

— Spune-mi ce ai găsit la ziaristă. 

— Ar fi mai bine să vă duceţi să faceţi un duș mai întâi. 

Deschise gura ca să-mi spună să mă duc naibii, dar până la 
urmă ascultă de glasul raţiunii. 

— Poate că ai dreptate. 

Am profitat de faptul că s-a dus la baie, ca să explorez 
livingul. Nu-mi venea să cred că mă aflu în intimitatea lui 
Fawles. Ca și cum tot ce era legat de el avea o dimensiune 
solemnă. Între caverna lui Ali Baba și cea a lui Platon, Crucea 
Sudului avea pentru mine o aură impenetrabilă și misterioasă. 

Prima dată când venisem aici, fusesem șocat de absenţa 
fotografiilor, a amintirilor, a tuturor acelor lucruri care ancorează 
un loc în trecut. Casa nu era rece, nicidecum, dar era cam 
impersonală. Singura fantezie, reproducerea la scară redusă a 
unei mașini sport. Un Porsche 911 gri-argintiu, striat cu linii 
albastre și roșii. Citisem într-un ziar american că Fawles avusese 
o mașină identică în anii 1990. Un model unic pe care 
constructorul german îl fabricase la comandă în 1975 pentru 
dirijorul Herbert von Karajan. 

După living, am inspectat bucătăria și am deschis frigiderul și 
dulapurile. Am făcut ceai, o omletă, pâine prăjită și o salată 
verde. În același timp, am încercat să aflu de pe telefon noutăți 
despre anchetă, dar semnalul era îngrozitor de slab. 

Pe blatul de lucru din bucătărie, alături de plita cu inducţie, 
am reperat un tranzistor antic, exact cum avea bunicul meu. Am 
deschis radioul, care era pus pe muzică clasică, și am învârtit 
rotita de plastic pentru a încerca să prind un post de știri. Din 
păcate, am prins sfârșitul jurnalului de la ora 21 al RTL. Tocmai 
mă chinuiam să găsesc Francelnfo când Fawles a intrat în 
încăpere. 

Se schimbase - cămașă albă, blugi, ochelari cu rame din 
carapace de broască ţestoasă -, întinerise cu 10 ani și părea 
odihnit ca și cum dormise opt ore. 


— La vârsta dumneavoastră, ar trebui s-o lăsaţi mai moale cu 
băutura. 

— Tacă-ţi fleanca! 

Cu un semn din cap, îmi mulţumi totuși că pregătisem cina. 
Scoase două farfurii și niște tacâmuri pe care le aranjă faţă în 
față pe bar. 

„Noi elemente în cazul crimei de pe insula Beaumont...”, se 
anunţa la radio. 

Ne-am apropiat de aparat. Erau într-adevăr două știri. lar 
prima era siderantă. Graţie unui denunţ anonim, Poliţia Judiciară 
din Evry tocmai găsise cadavrul lui Karim Amrani undeva în 
pădurea Senart. Starea de descompunere a cadavrului arăta că 
moartea survenise cu mult timp în urmă. Uciderea lui Apolline 
Chapuis devenea dintr-odată un caz mult mai complex. Dar în 
logica mediatică, ea avea să-și piardă în mod paradoxal 
singularitatea pentru a fi încorporată într-un ansamblu vast și 
mai puţin exotic (mediul banditismului, periferia pariziană...). 
Delocalizându-se în acest fel, cazul de pe insula Beaumont 
devenea, cel puţin provizoriu, cazul Amrani. 

A doua informaţie transmitea următoarele: prefectul maritim 
se hotărâse în sfârșit să ridice blocada insulei. O decizie care, 
după Francelnfo, s-ar pune în aplicare începând de a doua zi de 
dimineaţă, ora 7. Fawles nu păru deosebit de afectat de aceste 
veşti. Criza care îl cufundase în beţie trecuse. Își mâncă portia 
de omletă povestindu-mi conversaţia pe care o avusese după- 
amiază cu Mathilde. Mă interesa ce-mi spunea. Eram prea tânăr 
ca să am vreo amintire legată de cazul Verneuil, dar mi se părea 
că auzisem vorbindu-se despre el într-una din acele emisiuni de 
radio sau de televiziune care reveneau asupra unor fapte 
diverse celebre. Egoist, vedeam în el o formidabilă materie 
romanescă, fără să înţeleg ce anume putuse să-l tulbure atât de 
mult pe Fawles. 

— Şi asta v-a adus într-o asemenea stare? 

— Despre ce stare vorbești? 

— Despre cea în care eraţi după ce v-aţi trotilat cu whisky 
toată după-amiaza. 

— In loc să vorbești despre ceva care te depășește, mai bine 
spune-mi ce ai aflat acasă la Mathilde Monney. 


3. 

Cu prudenţă, am început să-i povestesc despre ancheta pe 
care părea s-o facă Mathilde mai întâi despre Karim și apoi 
despre el însuși. Când am ajuns la povestea cu încălțările, păru 
realmente uluit. 

— Fata asta-i ţicnită... Asta-i tot ce-ai găsit? 

— Nu, dar mi-e teamă că urmarea n-o să vă placă. 

Îi stârnisem curiozitatea, dar asta nu-mi făcea nicio plăcere 
atât timp cât știam c-o să sufere. 

— Mathilde Monnay avea în posesia ei niște scrisori. 

— Ce scrisori? 

— Niște scrisori de-ale dumneavoastră. 

— Nu i-am scris niciodată nicio scrisoare! 

— Nu, Nathan. Nişte scrisori pe care i le-aţi scris unei alte 
femei în urmă cu 20 de ani. 

Am scos pachetul de misive din buzunarul gecii și l-am pus în 
faţa lui, lângă farfurii. 

Mai întâi, se uită la foile de hârtie fără a fi în stare să 
înţeleagă dacă erau într-adevăr reale. li trebui ceva timp pentru 
a îndrăzni să le deplieze. Apoi și mai mult timp, ca să înceapă să 
citească primele rânduri. Chipul îi era lugubru. Arăta mai mult 
decât stupefacţie. Era ca și când Fawles tocmai văzuse o 
fantomă. Încet-încet, reuși să-și stăvilească tulburarea și să-și 
revină cât de cât în fire. 

— Le-ai citit? 

— Îmi pare rău, dar da. Și nu regret. Sunt sublime. De altfel, 
ar trebui să vă daţi acordul pentru publicarea lor. 

— Cred că e mai bine să pleci, Raphaël. lți mulțumesc pentru 
ce ai făcut. 

Vocea îi era macabră. Se ridică pentru a mă conduce, dar nu 
merse nici măcar până la ușă și mă concedie cu un semn vag 
din mână. Din prag, l-am privit cum înaintează cu pași greoi 
spre bar și își umple un pahar cu whisky, după care merge să se 
așeze în fotoliu. Apoi privirea i se tulbură, iar mintea îi fugi 
departe, în hăţișul labirintic al trecutului și în durerea amintirilor. 
Nu-l puteam lăsa să facă asta. 

— Opriţi-vă, Nathan! Aţi băut destul în seara asta! am zis 
întorcându-mă. 

M-am proţăpit în faţa lui și i-am luat paharul. 

— Lasă-mă-n pace! 


— Încercaţi să înţelegeţi ce s-a întâmplat, în loc să vă înecaţi 
amarul în alcool. 

Nefiind obișnuit să i se spună ce să facă, Fawles încercă să-mi 
smulgă paharul din mâini. Cum eu nu-i dădeam drumul, 
recipientul ne-a scăpat și s-a făcut ţăndări. 

Ne-am uitat unul la altul ca doi idioţi. Nu aveam totuși aerul 
unor imbecili... 

Refuzând să se lase umilit, Fawles apucă sticla de whisky și 
bău o gură direct din ea. 

Făcu câţiva pași pentru a-i deschide ușa vitrată lui Bronco și 
profită de asta ca să iasă pe terasă și să se așeze într-un fotoliu 
de răchită. 

— Cum de-a putut Mathilde Monney să recupereze aceste 
scrisori? se întrebă el cu voce tare. Este incredibil! 

Pe chipul lui stupefacţia lăsase loc îngrijorării. 

— Cine este femeia căreia îi scriaţi, Nathan? am întrebat eu 
mergând după el afară. Cine este S.? 

— O femeie pe care am iubit-o. 

— Nu mă îndoiesc de asta, dar ce s-a întâmplat cu ea? 

— A murit. 

— Îmi pare sincer rău. 

M-am așezat într-unul din fotoliile de lângă el. 

— A fost asasinată cu sânge rece acum 20 de ani. 

— De cine? 

— De un ticălos de cea mai joasă speţă. 

— De-asta ați încetat să mai scrieţi? 

— Da, după cum am început să-ţi explic azi-dimineaţă, am 
fost distrus de durere. M-am oprit pentru că nu mai eram în 
stare să găsesc acea unitate de spirit necesară scrisului. 

Privi orizontul, de parcă ar fi căutat în el răspunsuri. Noaptea, 
când suprafaţa apei strălucea în lumina lunii, locul părea de-a 
dreptul feeric. Aveai sentimentul că ești singur pe pământ. 

— A fost o greșeală să mă opresc din scris, continuă el ca și 
cum tocmai avusese o revelație. Scrisul îți structurează viaţa și 
ideile și, până la urmă, face ordine în haosul existenţei. 

De câteva clipe, o întrebare nu-mi dădea pace. 

— De ce n-aţi părăsit niciodată casa asta? 

Fawles scoase un oftat lung. 


— Fiindcă pentru femeia asta am cumpărat Crucea Sudului. S- 
a îndrăgostit de insulă în același timp în care s-a îndrăgostit de 
mine. Să rămân aici însemna fără îndoială să rămân cu ea. 

Mii de întrebări îmi stăteau pe limbă, dar Fawles nu-mi dădu 
ocazia să i le pun. 

— O să te duc cu mașina, zise el ridicându-se dintr-un salt. 

— Este inutil, am venit cu scooterul. Mai bine duceţi-vă să vă 
odihniţi. 

— Cum vrei. Ascultă-mă, Raphaël, trebuie să faci săpături în 
continuare pentru a afla ce urmărește Mathilde Monney. Nu-ţi 
pot explica de ce, dar simt că minte. Ceva ne scapă. 

Îmi întinse sticla de Bara No Niwa - care costa probabil cât 
chiria mea pe un an întreg - și am luat o înghiţitură pentru 
drum. 

— De ce nu-mi povestiţi totul? 

— Pentru că nu cunosc încă tot adevărul. Și pentru că 
ignoranţa este un soi de scut. 

— Tocmai dumneavoastră îmi spuneţi asta? Că ignoranţa e 
mai bună decât cunoașterea? 

— Nu asta am spus și o știi prea bine, dar ai încredere în 
experiența mea: uneori, este mai bine să nu știi. 


9 


Moartea alor noștri 
Durerile sufletești sunt incurabile, le descriem 
fără încetare în speranța de a reuși să 
construim o poveste care să le explice odată 
pentru totdeauna. 
Elena FERRANTE 


Joi, 11 octombrie 2018 
1. 

Era ora 6 dimineaţa. Nu se luminase încă de ziuă, dar am 
deschis larg ușa librăriei pentru a împrospăta aerul din magazin. 
Am inspectat fundul cutiei metalice de lângă birou care conţinea 
cafea râșnită. Era goală. Mărturisesc că băusem vreo 10 cești în 
timpul nopţii mele de studiu. Vechea imprimantă a lui Audibert 
era și ea pe punctul de a-și da sufletul. Folosisem ultimul cartuș 
de cerneală din depozit pentru a păstra o urmă scrisă a 
descoperirilor mele cele mai importante. Apoi prinsesem în 
piuneze documentele și fotografiile pe panoul mare de plută al 
librăriei. 

Toată noaptea navigasem de pe un site pe altul în căutare de 
informaţii despre uciderea familiei Verneuil. Cercetasem 
arhivele on-line ale marilor ziare, descărcasem câteva cărţi 
digitale și ascultasem extrase din vreo 10 fișiere audio. Te 
căptușeai repede cu virusul cazului Verneuil. Povestea era pe 
cât de tragică, pe atât de interesantă. La început, crezusem că- 
mi pot forma rapid o convingere proprie, dar, după o noapte de 
căutări, eram la fel de dezorientat. Mai multe lucruri făceau 
faptul divers bulversant. Unul dintre ele era că nu fusese 
niciodată identificat asasinul sau asasinii familiei Verneuil. 
Afacerea nu era totuși un obscur co/d case provincial din anii 
1970, ci un veritabil carnagiu care avusese loc chiar în Paris, la 
trecerea în secolul XXI. Un masacru care privea familia unei 
persoane publice și a cărui anchetă fusese realizată de crema 
polițiștilor Franţei. Erai mai aproape de Tarantino decât de 
Claude Chabrol. 

Făcusem calculul: aveam șase ani când se întâmplase, deci 
nu-mi aminteam să fi urmărit informaţiile despre caz. Dar eram 
sigur că auzisem vag vorbindu-se despre el mai târziu, poate în 


timpul studiilor sau, mai degrabă, în vreun episod din emisiunile 
Faites entrer l'accusé sau L'Heure du crime. 

Născut în 1954 la Arcueil, de formație medic, specializat în 
chirurgie generală, Alexandre Verneuil începuse să-și dezvolte 
conștiința politică la liceu, în prelungirea lui Mai '68, după care 
se apropiase de tinerii susținători ai lui Michel Rocard și aderase 
la Partidul Socialist. După terminarea studiilor, lucrase la spitalul 
Salpêtrière, apoi la spitalul Cochin. Angajamentul politic se 
transformase în angajament umanitar. Parcursul său semăna cu 
cel al mai multor personalităţi din acea perioadă care 
evoluaseră la confluenţa societăţii civile, a umanitarismului și a 
lumii politice. Impreună cu Médecins du Monde sau Crucea Roșie 
franceză, Alexandre Verneuil se afla pe majoritatea fronturilor 
din anii 1980 și 1990: Etiopia, Afghanistan, Somalia, Rwanda, 
Bosnia... După victoria socialiștilor la alegerile legislative din 
1997, fusese numit consilier la Sănătate în cabinetul 
Secretariatului de Stat de la Ministerul Cooperării, dar ocupase 
acest post doar câteva luni, preferând să se întoarcă pe teren, 
mai exact în Kosovo. Revenit în Franţa la sfârșitul anului 1999, 
devenise director al Școlii de chirurgie de la AP-HP!!. În paralel 
cu activităţile medicale, scrisese mai multe cărţi reputate ca 
serioase, pe teme precum bioetica, dreptul de ingerinţă și 
excluderea socială. Figură respectată a umanitarismului, 
Verneuil era totodată și un bun client al mass-mediei, care se 
dădea în vânt după latura lui de aventurier și după elocvenţa lui. 
2. 

Drama se petrecuse în seara de 11 iunie 2000, ziua primului 
meci al echipei de fotbal a Franţei în Campionatul European. În 
seara aceea, Verneuil și soţia lui, Sofia - un chirurg dentist al 
cărui cabinet de pe strada Rocher era unul dintre cele mai 
prospere din Paris -, sărbătoreau ziua de naștere a fiului lor 
Theo, care împlinea 11 ani. Familia locuia într-un frumos 
apartament din arondismentul XVI, pe bulevardul Beausejour, la 
etajul al doilea al unui imobil din anii 1930, care oferea niște 
priveliști frumoase asupra Turnului Eiffel și asupra grădinii 
Ranelagh. Dintr-odată, fotografiile puștiului pe care le văzusem 
pe internet mă tulburaseră, deoarece mă făceau să mă gândesc 


1 Abreviere de la Assistance publique — Hôpitaux de Paris, centru regional 
spitalicesc pentru Paris și Ile-de-France. (N.t.) 


la mine când eram de vârsta lui: mutră jovială, strungăreaţă, 
claie de păr blond și ochelari cu lentile rotunde, colorate. 

La 18 ani de la producerea faptelor, înlănţuirea evenimentelor 
era încă subiect de controversă. Ce era sigur? Că în jurul orei 
12:15 noaptea, niște polițiști ai brigăzii anticriminalitate (BAC 75 
N), sunaţi de un vecin din imobilul alăturat, veniseră la familia 
Verneuil. Ușa apartamentului era deschisă. La intrare, polițiștii 
pășiseră peste cadavrul lui Alexandre Verneuil, care zăcea la 
pământ, cu faţa desfigurată de un glonţ tras de aproape. Soţia 
lui, Sofia, fusese ucisă puţin mai departe, în pragul bucătăriei, 
cu un glonţ chiar în inimă. Cât despre tânărul Theo, el fusese 
executat cu un glonţ în spate și se prăbușise pe culoar. Oroare 
în stare pură. 

La ce oră avusese loc carnagiul? Fără îndoială pe la 23:45. La 
ora 23:30, Alexandre își sunase tatăl pentru a discuta despre 
meciul de fotbal (victorie cu 3-0 a echipei Franţei, generaţia 
Zidane, împotriva Danemarcei), închisese telefonul la 23:38. 
Vecinul dăduse alerta 20 de minute mai târziu. După propria-i 
mărturisire, acesta întârziase să anunţe poliția deoarece, credea 
el, contextul festiv legat de sărbătorirea victoriei meciului îl 
făcuse probabil să confunde împușcăturile cu petarde. 

Ancheta nu fusese realizată superficial. Alexandre era fiul lui 
Patrice Verneuil, un fost „poliţist de elită”, care fusese unul 
dintre șefii Poliţiei judiciare pariziene și care, pe atunci, era încă 
funcţionar de rang înalt în Ministerul de Interne. Investigaţiile n- 
au făcut să se descopere mare lucru. Ele au pus în evidenţă 
faptul că, în aceeași noapte, avusese loc o spargere la al treilea 
și ultimul etaj al imobilului, la niște pensionari care se aflau în 
sudul Franţei în momentul faptelor. Se constatase, de 
asemenea, dispariţia bijuteriilor Sofiei Verneuil și a colecţiei de 
ceasuri de mână a soțului ei (membru lipsit de complexe al 
„stângii Rolex”, medicul poseda cronometre de mare valoare, 
printre care un model Panda „Paul Newman”, estimat la peste 
500.000 de franci). 

Intrarea în imobil era prevăzută cu o cameră de 
supraveghere, dar valorificarea imaginilor de pe ea n-a fost 
posibilă, întrucât obiectivul aparatului fusese deplasat pentru a 
nu filma decât peretele holului, fără a se ști cu certitudine dacă 
lucrul acesta era voit sau accidental - și nici dacă dura de 
câteva ore sau de câteva zile. Balistica identificase arma care 


servise masacrului: o pușcă de vânătoare cu pompă și ţeavă 
ghintuită care trăgea cartușe de calibrul 12 (cele mai comune), 
dar care nu fusese găsită. Analiza tuburilor de cartuș nu dusese 
nici ea la stabilirea unei legături cu vreo armă înregistrată în alt 
caz. La fel pentru amprentele ADN, care aparţineau familiei sau 
nu se potriveau cu niciunul dintre profilurile înregistrate în baza 
de date. Și asta a fost tot. Sau aproape tot. 

Cercetând aceste documente, realizasem că eram una dintre 
primele persoane care putea reveni asupra cazului luând în 
calcul posibilul rol jucat de Apolline Chapuis și de Karim Amrani. 
Din acel moment, un scenariu imparabil se scria negru pe alb: 
cei doi infractori spărseseră mai întâi apartamentul gol al 
pensionarilor de la etajul al treilea, apoi coborâseră să-l viziteze 
pe cel de dedesubt. Poate credeau că toată familia e plecată. 
Dar Verneuil îi surprinsese. Intrând în panică, Apolline sau Karim 
deschisese focul - un cadavru, două cadavre, trei cadavre - 
după care furaseră ceasurile, bijuteriile și aparatul foto. 

Ipoteza stătea în picioare. Toate articolele pe care le citisem 
despre „Bonnie and Clyde din piaţa Stalingrad” spuneau despre 
Karim că era violent. Nu ezitase să tragă în proprietarul barului 
PMU cu un pistol cu alice de plumb, ce-i drept, totuși bietul om 
își pierduse un ochi în povestea asta. 

M-am întins pe scaun și am căscat. Înainte de a mă duce să 
fac un duș, mai aveam de ascultat un fișier: Affaires sensibles, o 
emisiune difuzată pe France Inter, consacrase unul dintre 
episoadele ei cazului Verneuil. Am încercat să deschid 
programul pe computerul meu, dar media playerul se învârtea 
în gol. 

Fir-ar să fie, iar a căzut netul... 

Se întâmpla tot timpul. Trebuia frecvent să urci la etaj și să 
repornești routerul. Dar acum aveam o problemă: era abia 6 
dimineaţa și nu voiam să-l trezesc pe Audibert. Am decis totuși 
să-mi asum riscul și am urcat scara cu pași de lup. Librarul 
dormea cu ușa întredeschisă. Ajuns în sufragerie, am aprins 
lanterna telefonului și am făcut tot posibilul să mă strecor fără 
zgomot până la bufetul unde era așezat routerul. Am închis și 
am deschis din nou instalaţia, apoi m-am dat înapoi, încercând 
să nu fac parchetul să scârţâie. 

M-a străbătut un frison. Venisem aici de nenumărate ori, dar, 
în mod ciudat, în semiobscuritate, încăperea mi se părea 


diferită. Am îndreptat lanterna spre rafturile bibliotecii. Alături 
de cărţi din colecţia Pléiade și coperţi Bonet-Prassinos se aflau și 
câteva rame din lemn. intuiţie? Instinct? Curiozitate? M-am 
apropiat pentru a contempla fotografiile de familie. In primul 
tablou, poze cu Audibert și soţia lui Anita care, mi-o spusese de 
la prima noastră conversaţie, murise de cancer în urmă cu doi 
ani. Cuplul apărea la diferite vârste ale vieţii. Căsătoria la 
mijlocul anilor 1960, apoi foarte repede cu un bebeluș în braţe 
care, în altă fotografie, se transformase într-o adolescentă 
bosumflată. La începutul anilor 1980, cuplul poza, numai 
zâmbet, în faţa capotei unui Citroën BX; o călătorie în Grecia 10 
ani mai târziu, o alta la New York înainte de prăbușirea 
turnurilor. Zile fericite a căror valoare n-o înţelegi decât după ce 
au dispărut. Dar ultimele două cadre au făcut să-mi îngheţe 
sângele în vine. Două fotografii de familie în care am recunoscut 
alte chipuri. 

Cele ale lui Alexandre, Sofia și Theo Verneuil. 

Şi cel al lui Mathilde Monney. 

3. 

Soneria telefonului îl scoase pe Nathan Fawles dintr-un somn 
intermitent și zbuciumat. Adormise în fotoliu, cu Bronco la 
picioarele lui. Scriitorul căscă, se ridică în picioare cu dificultate 
și se târî până la aparat. 

— Da? 

Vocea îi era stinsă, ca și cum coardele vocale îi ruginiseră în 
timpul nopţii. Avea gâtul înţepenit, anchilozat, dându-i senzația 
că la cea mai mică mișcare avea să scârțâie. 

Era Sabina Benoit, fosta directoare a mediatecii de la Casa 
Adolescențţilor. 

— Nathan, știu că este devreme, dar întrucât mi-aţi cerut să 
vă sun imediat ce am informații... 

— Aţi făcut bine, răspunse Fawles. 

— Am obținut lista elevelor care au asistat la conferința 
dumneavoastră. De fapt, aţi venit pentru două intervenţii, una în 
20 martie 1998, cealaltă în 24 iunie, același an. 

— Şi? 

— Printre participante nu figurează nicio Mathilde Monney. 

Fawles oftă, masându-și pleoapele. Oare de ce îl minţise 
jurnalista în această privință? 


— Singura Mathilde care era acolo se numea Mathilde 
Verneuil. 

Fawles simţi că-i îngheaţă sângele în vine. 

— Era fata bietului doctor Verneuil, continuă bibliotecara. Îmi 

amintesc bine de ea: drăguță, rezervată, sensibilă, inteligentă... 
Cine și-ar fi putut imagina pe-atunci nenorocirea care avea să se 
abată asupra ei... 
4. 
Mathilde era fiica lui Alexandre Verneuil și nepoata lui 
Grégoire Audibert! Izbit de această revelaţie, am rămas un 
minut în picioare, încremenit în noapte. Interzis. $ocat. Mi se 
făcuse pielea de găină. 

Nu mai puteam rămâne acolo. Pe ultimele rafturi din 
bibliotecă, am găsit niște albume foto. Patru volume groase, cu 
coperţi din pânză, aranjate pe decenii. M-am așezat turcește pe 
podea și, la lumina lanternei, am început să le răsfoiesc, privind 
imaginile, citind ici și colo adnotările. Esenţialul a ceea ce am 
aflat se rezuma la câteva date. Gregoire și Anita Audibert 
avuseseră o singură fată, Sofia, născută în 1962, care se 
căsătorise cu Alexandre Verneuil în 1982. Din uniunea lor se 
născuseră Mathilde și Theo care, în copilărie, veniseră frecvent 
în vacante pe insula Beaumont. 

Cum putuserăm, eu și Fawles, să ratăm așa ceva? Nu mi se 
păruse că articolele pe care le citisem spuneau ceva de 
existenţa lui Mathilde. Cum eram cu telefonul în mână, am dat o 
căutare ca să verific, tastând cuvinte-cheie pe Google. Un articol 
disponibil în L'Express din iulie 2000 menţiona că „în vârstă de 
16 ani, fata cea mare a familiei nu se afla la Paris în seara 
dramei, întrucât repeta pentru examenul de bac la o prietenă 
din Normandia”. 

O mulţime de ipoteze mi se îngrămădeau în minte. Simţeam 
că tocmai făcusem un pas decisiv în anchetă, dar ansamblul 
consecinţelor a ceea ce descoperisem încă îmi scăpa. Nu-mi 
venea să bat în retragere. Din locul în care mă aflam, auzeam 
sforăitul regulat al lui Audibert care dormea în camera de 
alături. Poate că îmi forțasem deja norocul la maximum. Dar 
poate că mai erau și alte secrete de dezgropat. Am riscat și am 
aruncat o privire în camera librarului. Lângă pat, pe un mic birou 
lipit de perete, un laptop era singura concesie făcută 
modernităţii. Exaltarea mă făcu să uit de prudenţă și să mă las 


ispitit. Trebuia să știu mai multe. M-am apropiat de birou și, 
aproape fără voia mea, mi-am simţit mâna înșfăcând laptopul. 
5, 

Întors la parter, m-am grăbit să cercetez conţinutul 
calculatorului. Audibert nu era desigur la curent cu ultimele 
tehnologii, dar nu era nici atât de rămas în urmă pe cât îi plăcea 
să dea de înţeles. Calculatorul său era un vechi notebook VAIO 
de la sfârșitul anilor 2000. Eram aproape sigur că parola trebuia 
să fie aceeași cu cea a PC-ului librăriei. Mi-am încercat norocul și 
am constatat că... așa era. 

Hard-diskul era aproape gol. Nu știam deloc ce caut, dar 
acum aveam convingerea că mai erau și alte informaţii de găsit. 
În puţinele foldere de pe desktop, zăceau o versiune neadusă la 
zi a contabilităţii librăriei, câteva facturi, o hartă topografică a 
insulei Beaumont și niște fișiere PDF cu articole din ziare 
referitoare la trecutul infracţional al lui Apolline Chapuis și cel al 
lui Karim Amrani. Nimic nou, le citisem deja. Asta arăta doar că 
Audibert făcuse aceleași cercetări ca mine. Am ezitat să 
scotocesc prin e-mailuri sau prin mesajele librarului. Audibert n- 
avea pagină de Facebook personală, dar crease una a librăriei 
care nu mai fusese activă de mai bine de un an. Cât despre 
arhiva foto a PC-ului, ea nu era foarte bogată, dar conţinea trei 
albume al căror conţinut avea să se dovedească exploziv. 

Mai întâi, numeroase capturi de ecran de pe site-ul lui 
Apolline Chapuis, apoi, într-un alt fișier, fotografii făcute cu 
teleobiectivul în care apărea Karim Amrani plimbându-se prin 
Evry. Aceleași cu cele pe care le găsisem în camera lui Mathilde. 
Dar surprizele nu se terminaseră, pentru că ultimul fișier 
conţinea alte poze. La început, am crezut că era vorba de cele 
pe care Mathilde i le arătase lui Fawles: călătoria în Hawaii a doi 
delincvenţi și petrecerea de aniversare a lui Théo Verneuil. Dar, 
în mod evident, Mathilde nu-i arătase scriitorului decât o parte 
din fotografiile de la acea petrecere. Alte imagini dovedeau într- 
adevăr că tânăra fusese și ea prezentă la aniversarea fratelui ei 
în teribila seară în care familia ei fusese ucisă. 

Ochii mă usturau, capul îmi vâjâia și îmi simţeam tâmplele 
zvâcnind. Cum le putuse scăpa anchetatorilor această 
informaţie? Mă cuprinsese o angoasă ciudată și eram incapabil 
să-mi dezlipesc privirea de ecranul care îmi ardea pleoapele. La 
16 ani, Mathilde apărea în fotografii ca o fată drăguță, cam 


fragilă, visătoare, cu zâmbet forţat și privirea melancolică și 
sfioasă. 

lpotezele cele mai ciudate îmi trecură prin minte. Cea mai 
tragică fiind că poate Mathilde își asasinase familia. Ultima 
fotografie din albumul digital îmi dezvălui o altă surpriză. Era 
datată 3 mai 2000 - fără îndoială, în timpul zilelor libere de 1 
Mai. In ea se vedeau Mathilde și Theo pozând împreună cu 
bunicii lor în faţa librăriei Tranaafiriii stacojiu. 

Voiam să închid calculatorul când, ca să fiu cu conștiința 
împăcată, am dat o raită prin coș. Acesta conţinea două fișiere 
video pe care mai întâi le-am readus pe desktop, apoi le-am 
copiat pe stick-ul meu USB. Mi-am branșat căștile audio, după 
care am pornit înregistrările. 

Şi ceea ce am descoperit mi-a îngheţat sângele în vine. 

6. 

Stând pe scaun în bucătărie, cu coatele pe masă și capul în 
mâini, Fawles reflecta la consecinţele a ceea ce-i dezvăluise 
Sabina Benoit. Monney trebuie că era un pseudonim. Mathilde 
Monney nu era elveţiancă și se numea în realitate Mathilde 
Verneuil. Și dacă tânăra era într-adevăr fiica lui Alexandre 
Verneuil, tot ceea ce se petrecuse pe insulă în ultimele zile 
căpăta un sens nou. 

Din cauza aversiunii lui față de presă, Fawles nu bănuise 
nimic. Faptul că Mathilde era jurnalistă îl tulburase și îl indusese 
în eroare de la bun început. De fapt, Mathilde se afla pe insulă 
dintr-un singur motiv: să răzbune uciderea familiei sale. Ipoteza 
ca ea să-i fi ucis pe Karim și Apolline - pe care îi identificase 
drept ucigașii părinţilor ei - era acum foarte credibilă. 

Zeci de imagini, de amintiri, de sunete răgușite îi treceau prin 
minte lui Fawles. În mijlocul acestui șuvoi intermitent, o imagine 
se fixă. Una dintre fotografiile de la petrecerea de aniversare pe 
care i-o arătase Mathilde în barcă: Verneuil, soţia lui și micuțul 
Theo, pozând pe terasa lor, cu Turnul Eiffel pe fundal. Un gând 
de o evidenţă incontestabilă îl fulgeră: dacă această fotografie 
exista înseamnă că cineva o făcuse. Şi erau mari șanse ca acel 
cineva să fie Mathilde. Ea care, în seara masacrului, se afla, fără 
îndoială, în apartamentul familiei. 

Deodată, o noapte polară se abătu asupra lui Fawles. Atunci, 
el înţelese totul și se simţi în mare pericol. 


Se ridică foarte repede și se duse în living. În fundul încăperii, 
alături de cadrul metalic care servea de suport pentru lemne, se 
afla dulapul din lemn de măslin în care își ţinea pușca. Il 
deschise și constată că arma nu mai era la locul ei. Cineva luase 
pușca ornată cu dragonul Kuçedra. Arma blestemată, cea a 
tuturor stigmatelor, cea care era la originea tuturor nenorocirilor 
lui. Își aminti atunci de o veche regulă a scriiturii: dacă un 
romancier menţionează existența unei arme la începutul 
povestirii, atunci în mod obligatoriu va fi tras un foc, iar unul 
dintre protagoniști va muri la sfârșit. 

Întrucât credea în regulile ficţiunii, Fawles avu certitudinea că 
avea să moară. 

Chiar astăzi. 

7. 

Am pornit primul video. Cu o durată de cinci minte, fusese 
probabil filmat cu un telefon mobil, într-un loc care părea o casă 
sau un pavilion. 

— Fie-vă milă! Nu știu nimic... Nimic în plus față de ceea ce v- 
am spus deja! 

Cu mâinile legate cu cătușe, cu braţele deasupra capului, 
Karim era întins pe un soi de masă înclinată spre pământ. 

După faţa tumefiată și gura plină de sânge, îţi dădeai seama 
că tocmai încasase o ploaie de lovituri. Bărbatul care-l supunea 
interogatoriului era o namilă cum nu mai văzusem niciodată în 
viaţa mea. Cu părul alb și umeri impresionanţi, purta o cămașă 
în carouri, o vestă Barbour și o șapcă din pânză ecosez. 

M-am apropiat de ecran ca să-l studiez mai bine. Ce vârstă 
avea? Cel puţin 75 dacă judecam după ridurile de pe faţă și 
după înfățișarea generală. Cu burdihanul enorm, îi era greu să 
se deplaseze, dar forţa sa de taur mătura totul în calea lui. 

— Nu știu altceva! urlă Karim. 

Bătrânul lăsa impresia că nu-l aude. Părăsi ecranul câteva 
secunde pentru a reapărea cu un prosop flaușat cu care îi 
acoperi faţa fostului dealer. Apoi, cu zelul unui torţionar 
experimentat, începu să verse apă pe prosop. 

Sinistra tehnică de tortură waterboarding. 

Vizionarea filmului era insuportabilă. Bătrânul a continuat 
până când l-a făcut pe Karim să se sufoce. Corpul acestuia se 
încorda, se deforma, se răsucea din cauza convulsiilor. Când 
bătrânul a retras în sfârșit prosopul, am crezut că Amrani n-o să- 


și mai revină. Un amestec de bule, de spumă și de bilă îi ieșea 
din gură, ca un gheizer. A rămas pentru o clipă inert, apoi a 
vomitat, după care a murmurat: 

— V-am... spus tot, ce dracu'... 

Bătrânul înclină măsuţa joasă și îi șopti la ureche: 

— Ei bine, o s-o iei de la început. 

Bărbatul era la capătul puterilor. Teroarea i se citea pe faţă. 

— Nu știu nimic altceva... 

— Atunci, o s-o iau eu de la început! 

Și bătrânul luă din nou prosopul flaușat. 

— Nu! a strigat Karim. 

Cu mare greutate, și-a recăpătat suflul și a încercat să-și 
adune ideile. 

— În noaptea aceea de 11 iunie 2000, eu și Apolline am mers 
în arondismentul XVI, în bulevardul Beausejour, la numărul 39, 
pentru a da o spargere la niște bogătani bătrâni de la etajul al 
treilea. Primisem un pont sigur prin care eram anunţaţi că nu 
vor fi în apartament. 

— Cine-ţi dăduse pontul ăsta? 

— Nu mai știu. Gașca mea de atunci. Se presupunea că 
boșorogii erau putred de bogaţi, dar cea mai mare parte a 
banilor și bijuteriilor trebuie că erau într-un seif încastrat în 
beton. N-am putut să-l luăm cu noi. 

Vorbea repede, pe un ton inexpresiv ca și când spusese deja 
povestea asta de nenumărate ori. Vocea îi era deformată de 
nasul spart și pe pleoapele închise din cauza hematoamelor îi 
curgea sânge. 

— Am șutit câteva fleacuri, niște chestii ușor de vândut. Apoi, 
când eram pe punctul de a ne căra, s-au auzit focuri de armă 
venind de dedesubt. 

— Câte? 

— Trei. Tremuram de frică și ne-am ascuns într-una din 
camere. Am așteptat ceva timp, sfâșiaţi între frica de poliţai, 
care aveau să apară fără întârziere, și frica de cel care tocmai 
făcea un carnagiu la etajul al doilea. 

— N-aţi văzut cine era? 

— Nu! Făceam pe noi de frică, zău! Am așteptat mai multe 
minute fără să îndrăznim să coborâm. Am încercat s-o ștergem 
pe acoperiș, dar ușa de acces era încuiată. Așa că n-am avut 
încotro și am luat-o pe scări. 


— Și după aceea? 

— Când am ajuns la etajul al doilea, Apolline era în continuare 
moartă de frică. Eu mă simţeam mult mai bine. Trăsesem pe 
nas o doză de cocaină în camera bătrânilor. Eram complet 
drogat, la limita euforiei. Ajungând în fața apartamentului, am 
băgat capul pe ușă. Era un adevărat masacru. Era sânge peste 
tot și pe podea zăceau trei cadavre. Apolline a scos un urlet și a 
fugit să mă aștepte în parcarea subterană. 

— Nu-ţi face griji, o s-o interogăm și pe iubita ta. 

— Nu e iubita mea. Nu ne-am mai văzut de 18 ani. 

— Şi tu ce ai făcut în apartamentul familiei Verneuil? 

— Erau morţi cu toţii, v-am zis. Am mers în living și apoi prin 
camere. Și am șutit tot ce se putea: ceasuri de lux, mulţi bani 
lichizi, bijuterii, un aparat foto... Apoi m-am dus după Apolline. 
După câteva săptămâni, ne-am cărăbănit în Hawaii și acolo am 
pierdut nenorocitul ăla de aparat foto. 

— Da, e aiurea, păru să recunoască bătrânul. 

Scoase un oftat lung și brusc dădu o lovitură de cot teribilă în 
coastele lui Karim. 

— Cel mai rău este că, în ziua aceea, nu ţi-ai pierdut doar 
aparatul foto, ci și viaţa. 

Şi se dezlănţui asupra lui, furios, iar pumnii lui enormi loveau 
cu o forță incredibilă. 

Ingrozit, avusesem impresia că stropii de sânge aveau să 
ţâșnească pe faţa mea. Am întors privirea de la ecran. Dârdâiam 
de parcă aveam febră. Tremuram din toate încheieturile. Cine 
era bărbatul ăsta capabil să omoare cu mâinile goale? Care era 
cauza nebuniei de care suferea? 

Aerul era glacial. M-am ridicat să închid ușa librăriei. Pentru 
prima dată în viața mea, mă simţeam efectiv în pericol de 
moarte. Am vrut să fug cu laptopul, dar am ezitat o clipă, iar 
curiozitatea m-a împins să mă întorc la birou pentru a urmări al 
doilea material video. 

Speram să fie mai puţin oribil, dar n-a fost cazul. Se vedea 
aceeași scenă de tortură extremă al cărei final era moartea. De 
data asta, Apolline era cea care juca rolul victimei, iar în rolul 
călăului era un bărbat pe care nu-l vedeai decât din spate. 
Imbrăcat cu un impermeabil închis la culoare, părea mai tânăr și 
mai puţin masiv decât asasinul lui Karim. Filmul era de calitate 
mai proastă, fără îndoială din cauza spaţiului închis, luminat 


foarte slab. O cămăruţă murdară și sinistră în care distingeai 
niște ziduri cenușii din piatră aparentă. 

Legată de un scaun, Apolline avea faţa plină de sânge, dinţii 
sparţi şi un ochi vânăt rău. Înarmat cu un vătrai de fier, 
agresorul ei o torturase fără îndoială mult timp. Filmul era scurt 
și povestirea bordelezei lăsa impresia că o relua pe cea a lui 
Karim. 

— Eram moartă de frică, vă jur! N-am intrat în apartamentul 
familiei Verneuil. Am fugit direct în parcarea subterană ca să-l 
aștept pe Karim. 

Își trase nasul și scutură din cap pentru a-și da la o parte o 
șuviță de păr năclăită de sânge care îi cădea pe ochi. 

— Eram convinsă că polițiștii aveau să apară. Ar fi trebuit să 
fie deja acolo. Parcarea era cufundată în beznă. M-am ghemuit 
între un stâlp de beton și o camionetă. Dar deodată lumina s-a 
aprins și o mașină a venit de la nivelul inferior. 

Apolline plângea cu sughiţuri în timp ce bărbatul cu vătraiul o 
obliga să continue. 

— Era un Porsche gri, cu linii roșii și albastre. A staționat vreo 
30 de secunde în fața mea, fiindcă poarta automată se stricase 
și rămăsese blocată la jumătate. 

— Cine era în automobil? 

— Erau doi bărbaţi. 

— Doi? Ești sigură? 

— Sigură. Nu i-am văzut faţa pasagerului, dar bărbatul care 
era la volan a coborât pentru a debloca poarta. 

— ÎI cunoșteai? ; 

— Nu personal, dar văzusem un interviu cu el la televizor. li 
citisem și o carte. 

— O carte? 

— Da, era scriitorul Nathan Fawles. 


ADEVĂRUL INDICIBIL 


10 


Scriitorii împotriva restului lumii 
Singura salvare a celor învinși este de a nu 
spera în nicio salvare. 
Virgiliu 
1. 

Era scriitorul Nathan Fawles. 

Acestea fuseseră ultimele cuvinte ale lui Apolline înainte de a 
muri. Înregistrarea video continua câteva secunde, arătând-o 
cum intră în comă, apoi cum își dă sufletul sub o ultimă lovitură 
de vătrai. 

Dincolo de această revelaţie propriu-zisă - care mă arunca 
într-o perplexitate îngrozitoare -, mă preocupa o întrebare mai 
urgentă: ce naiba căutau filmuleţele astea în calculatorul lui 
Audibert? 

Din ce în ce mai surescitat, în ciuda ororii scenei, am vizionat 
din nou înregistrarea cu execuţia lui Apolline. De data asta, mi- 
am scos căștile pentru a mă concentra asupra decorului. 
Zidurile astea din piatră... Văzusem unele asemănătoare când 
coborâsem cu ascensorul de mărfuri în subsolul librăriei ca să 
duc niște cutii cu cărţi. Sau poate că mă înșelam... 

Pe legătura de chei a librăriei se aflau și cele de la pivniţă. 
Pusesem piciorul pe-acolo de două-trei ori, dar nu remarcasem 
nimic suspect. 

Deși mi-era frică, am hotărât să dau o raită. Dar nu se punea 
problema să folosesc ascensorul, care făcea un zgomot infernal. 
Am ieșit în micuța curte interioară unde trapa care permitea 
accesul la pivniţă se deschidea spre câteva trepte de lemn 
abrupte ca o scară de lucru. De la primii pași, am fost izbit de un 
miros neplăcut de umiditate. 

Când am ajuns jos, am aprins neonul care difuza o lumină 
tremurătoare și n-am putut vedea decât niște rafturi pline de 
pânze de păianjen și câteva cutii de carton încărcate de cărţi 
care nu mai aveau mult până să mucegăiască. Tubul fluorescent 
sfârâi câteva secunde, apoi se stinse cu un zgomot sec. 

Fir-ar să file... 

Mi-am scos telefonul pentru a folosi lanterna, dar m-am 
împiedicat de un vechi aparat de aer condiţionat ruginit, pus pe 
jos. Am căzut pe beton și m-am rostogolit prin praf. 

Bravo, Rafa... 


Mi-am recuperat mobilul și m-am ridicat, apoi m-am afundat 
în semiîntuneric. Lungă și îngustă, pivniţa era mult mai mare 
decât îmi imaginasem. În fundul încăperii, am deslușit zgomotul 
unui ventilator, asemănător cu cel al unei aeroterme sau al unei 
guri de aerisire. Vâjâitul venea de la o împletitură de ţevi care 
dispăreau în spatele a trei panouri de tip grătar, puse în picioare 
lângă perete, unele peste altele. 

Mă întrebam unde duceau aceste ţevi. După ce m-am chinuit 
cu grilajele mai bine de un minut, am reușit să le deplasez și am 
descoperit o altă cale de acces. Un soi de panou metalic mobil 
care semăna cu deschiderea laterală a unui cuptor uriaș. Ușa 
era protejată de o încuietoare, dar cheia se afla și ea pe 
impozanta legătură de chei a librăriei. 

Cu inima cât un purice, am pășit înăuntru și am dat de o sală 
ciudată unde se aflau un banc de tâmplărie și o ladă frigorifică. 
Pe masa de lucru, am zărit vătraiul pe care-l văzusem în 
materialul video, un ciocan ruginit cu capete ascuţite, un ciocan 
din lemn închis la culoare, niște dălți de pietrar... 

Îmi simţeam pieptul strâns ca într-o menghină. Tremuram din 
toate încheieturile. Când am deschis lada frigorifică, nu mi-am 
putut înăbuși un țipăt. Interiorul fusese pictat cu sânge. 

Mi-am pierdut minţile. 

Am bătut în retragere și am urcat ca o rachetă în curte. 

Audibert era cel care o torturase până la moarte pe Apolline 
Chapuis și nu era nicio îndoială că avea să mă omoare și pe 
mine dacă nu mă cărăbăneam de aici. Când m-am întors în 
librărie, am auzit parchetul scârțâind la etaj. Librarul tocmai se 
sculase. Mai întâi, zgomot de pași, apoi scârţâitul treptelor 
scării. La dracu... în doi timpi și trei mișcări, am băgat laptopul 
lui Audibert în rucsac, apoi am zbughit-o pe ușă și am încălecat 
pe scooter. 

2; 

Cerul era brăzdat de fâșii de nori străpunse de lumina zorilor. 
Drumul care se întindea de-a lungul țărmului era pustiu. Efluvii 
de iod urcau dinspre mare și se amestecau cu mireasma 
eucalipţilor. Băgasem viteză - ceea ce vrea să însemne că 
bolidul meu, împins de vânt, abia dacă atingea 45 de kilometri 
pe oră, conform afișajului electronic. Din două în două minute, 
mă uitam cu îngrijorare în spatele meu. Niciodată nu-mi fusese 
atât de frică pentru viața mea. Aveam impresia că Audibert 


putea să apară în orice moment, că avea să dea năvală pe 
Strada Principală, înarmat cu vătraiul lui, ca să mă omoare. 

Ce să fac? Primul meu reflex fusese să mă refugiez la Nathan 
Fawles. Dar nu puteam să mă prefac că ignor ceea ce văzusem 
în înregistrarea video, acuzaţiile pe care i le adusese Apolline 
Chapuis. 

Eram o ţintă ușor de manipulat. Știusem mereu că Fawles nu- 
mi spunea tot ce știe despre acest caz - și nici măcar nu 
căutase să mă facă să cred contrariul. Ducându-mă la el, poate 
că mă aruncam în gura lupului. M-am gândit la pușca de 
vânătoare cu ţeavă ghintuită pe care o ţinea la îndemână. Era 
foarte posibil ca asta să fie arma cu care fusese masacrată 
familia Verneuil. Preţ de vreo cinci minute, am avut sentimentul 
că-mi pierd toate reperele, apoi mi-am venit în fire. Deși mama 
îmi repetase de-atâtea ori să nu am încredere în nimeni, 
făcusem întotdeauna exact pe dos. Naivitatea îmi jucase feste în 
viaţă și regretasem amarnic, dar aveam convingerea intimă că 
pierderea acestei candori ar fi însemnat să mă pierd pe mine 
însumi. Am decis, așadar, să rămân fidel primei mele intuiţii: 
omul care scrisese Lorel/ei Strange și Străfulgerații nu putea să 
fie un ticălos. 

Când am ajuns la Crucea Sudului, Fawles îmi lăsă impresia că 
se sculase de mult timp. Era îmbrăcat cu un pulover pe gât de 
culoare închisă și cu o haină din piele de căprioară. Foarte calm, 
a înţeles imediat că mi se întâmplase ceva grav. 

— Trebuie să vedeţi asta! am zis eu fără să-i las măcar timp 
să mă liniștească. 

Am scos laptopul lui Audibert din rucsac și am pus cele două 
înregistrări video. Fawles le-a vizionat, nelăsând să transpară 
nicio emoție, nici măcar atunci când Apolline i-a menţionat 
numele. 

— Ştii cine sunt cei doi bărbaţi care îi torturează pe Chapuis și 
Amrani? 

— Primul, n-am nicio idee. Al doilea este Grégoire Audibert. 
Am găsit în pivniţa lui congelatorul în care a ascuns cadavrul lui 
Apolline. 

Fawles a rămas impasibil, dar îl simţeam tulburat. 

— Ştiaţi că Mathilde este nepoata lui Audibert și fata lui 
Alexandre Verneuil? 

— Am aflat acum o oră. 


— Nathan, de ce vă acuză Apolline? 

— Nu mă acuză. Spune doar că m-a văzut într-o mașină în 
compania altui bărbat. 

— Cine era? Spuneţi-mi doar că sunteţi nevinovat și o să vă 
cred. 

— Nu eu am ucis familia Verneuil, jur! 

— Dar eraţi în apartamentul lor în acea seară faimoasă. 

— Da, eram acolo, dar nu i-am ucis eu. 

— Explicaţi-mi! 

— Intr-o bună zi, o să-ţi povestesc totul în detaliu, dar nu 
acum. 

Brusc nervos, Fawles frământa între degete o telecomandă 
mică - de mărimea unui bip de garaj - pe care o scosese din 
buzunar. 

— De ce nu acum? 

— Pentru că ești în mare pericol, Raphaël! Nu suntem într-un 
roman, fiule. Nu sunt vorbe în vânt. Apolline și Karim sunt morţi, 
iar asasinii lor sunt în libertate. Dintr-un motiv pe care încă nu-l 
știu, afacerea Verneuil revine în prim-plan. Şi nu poate ieși nimic 
bun dintr-o asemenea tragedie. 

— Ce vreţi să fac? 

— O să părăsești insula. Imediat! zise el tranșant, uitându-se 
la ceas. Feribotul își va relua cursa la ora 8. O să te conduc. 

— Vorbiţi serios? 

Fawles arătă cu degetul spre calculator. 

— Ai văzut înregistrările video. Oamenii ăștia sunt capabili de 
orice. 

— Dar... 

— Grăbește-te! îmi ordonă el, apucându-mă de braţ. 

Escortat de Bronco, l-am urmat pe scriitor până la mașina lui 
Mini Moke care, probabil, nu mai fusese folosită de câteva 
săptămâni, căci la început refuză să pornească. In momentul în 
care am crezut că Fawles a înecat motorul, a mai insistat pentru 
ultima oară și miracolul s-a produs. Bronco sări în spate și 
decapotabila fără uși - care mi se părea de un inconfort absolut 
- hurducăi pe drumul de pământ care traversa pădurea înainte 
de a ajunge la șosea. 

Traseul până la feribot a fost anevoios. Timidele înseninări din 
zorii zilei predaseră armele în faţa cenușiului. Acum, cerul era 
plin de nori negri ca și cum cineva îl colorase cu un creion de 


cărbune prost. Vântul începuse și el să bată, aruncându-și 
rafalele în faţa bietului nostru parbriz. Nu era vântul de răsărit, 
umed și blând, nici mistralul familiar care mătura norii pentru a 
face loc cerului senin. Era un vânt îngheţat și tăios, venit de la 
pol, care aducea cu el fulgere și bubuituri de tunet: mistralul 
negru. 

Ajungând în port, am avut senzaţia că am debarcat într-un 
oraș-fantomă. Valuri de ceaţă pluteau peste caldarâm. Panglici 
sidefii și vaporoase se încolăceau în jurul mobilierului urban și 
înghiţeau coca vapoarelor. O adevărată negură. Fawles își parcă 
mașina în faţa gheretei căpităniei și merse el însuși să-mi 
cumpere bilet. Apoi mă însoţi până la feribot. 

— De ce nu veniţi cu mine, Nathan? l-am întrebat eu pășind 
pe pasarela vasului. Și dumneavoastră sunteţi în pericol, nu-i 
așa? 

Rămas pe chei cu câinele lui, mi-a ignorat propunerea, 
clătinând din cap. 

— Ai grijă de tine, Raphael. 

— Veniţi cu mine, l-am implorat eu. 

— Este imposibil. Cel care a aprins un foc trebuie să-l stingă. 
Trebuie să pun capăt la ceva. 

— La ce? 

— Ravagiilor unei mașini monstruoase pe care am pus-o în 
mișcare acum 20 de ani. 

M-a salutat cu mâna și am înţeles că n-aveam să aflu mai 
mult. În timp ce-l priveam cum se îndepărtează cu câinele lui, 
am simţit cum mi se face pielea de găină și cum o mare tristeţe 
mă cuprinde, fiindcă ceva îmi spunea că era pentru ultima oară 
că-l vedeam pe Nathan Fawles. Totuși, se întoarse brusc. Mă 
privi în ochi cu bunăvoință și, spre marea mea surprindere, îmi 
întinse manuscrisul corectat al romanului meu, pe care îl făcuse 
sul pentru a-l băga în buzunarul jachetei lui impermeabile. 

— Ştii, Timiditatea crestelor este un roman bun, Raphael. 
Chiar și fără corecturile mele, merită să fie publicat. 

— Nu asta cred editorii care l-au citit. 

El clătină din cap și scoase un oftat plin de dispreţ: 

— Editorii... Editorii sunt niște oameni care ar vrea să le fii 
recunoscător când îţi spun în două fraze ce cred ei despre 
cartea ta, în vreme ce tu ai trudit din greu doi ani ca s-o scrii. 
Niște oameni care iau prânzul până la ora 15 în restaurantele 


din Midtown ori din Saint-Germain-des-Pres, în timp ce pe tine te 
ustură ochii stând în faţa calculatorului, dar care te sună în 
fiecare zi dacă întârzii cu semnarea contractului. Niște oameni 
cărora le-ar plăcea să fie Max Perkins sau Gordon Lish, dar care 
nu vor fi niciodată decât ei înșiși: niște gestionari ai literaturii 
care îţi citesc textele, prin prisma unui tabel Excel. Nişte oameni 
pentru care nu lucrezi niciodată destul de repede, care te 
tratează ca pe un copil, care știu întotdeauna mai bine decât 
tine ce vor oamenii să citească sau ce înseamnă un titlu bun sau 
o copertă bună. Niște oameni care, după ce ai cunoscut 
succesul - adesea în pofida lor -, vor povesti peste tot că ei te- 
au făcut celebru. Aceiași care îi spuneau lui Simenon că Maigret 
este „de o banalitate greţoasă” sau care au refuzat Carrie, Harry 
Potter și Lorelei Strange... 

l-am întrerupt brusc diatriba. 

— Lorelei Strange a fost refuzat? 

— Nu m-am lăudat cu asta, dar da. Loreleïa fost refuzat de 14 
agenţi literari și editori. Inclusiv de cel care până la urmă l-a 
publicat mai târziu, graţie puterii de convingere a lui Jasper Van 
Wyck. De aceea nu trebuie să le acorzi prea mare importanţă 
acestor oameni. 

— Nathan, odată ce se va termina povestea asta, o să mă 
ajutaţi să public Timigitatea crestelor? O să mă ajutaţi să devin 
scriitor? 

Pentru prima oară (și ultima), l-am văzut pe Fawles zâmbind 
sincer și ceea ce mi-a spus a confirmat prima impresie pe care 
mi-o făcuse. 

— N-ai nevoie de ajutorul meu, Raphael. Esti deja scriitor. 

Mi-a făcut un semn amical, ridicând degetul mare în direcţia 
mea, după care a făcut stânga-mprejur și s-a întors la mașină. 
3. 

Negura era din ce în ce mai deasă. Temerarul era pe trei 
sferturi plin, dar găsisem un loc în interior. Prin geamul 
feribotului, îi distingeam pe ultimii pasageri care se iveau din 
ceaţă, grăbindu-se să se îmbarce. 

Eram încă șocat de ceea ce îmi spusese Fawles, dar simțeam 
și un gust amar în gură. Cel al înfrângerii. Acea senzaţie că 
dezertezi de pe un câmp de bătălie în toiul luptelor. Ajunsesem 
la Beaumont plin de elan, sub un soare triumfător, și părăseam 


insula pe ploaie, rușinat, înspăimântat de pericol, în momentul 
în care urma să se scrie ultimul act. 

M-am gândit la cel de-al doilea roman al meu, pe care ÎI 
începusem deja. Viaţa secretă a scriitorilor. Trăiam în acest 
roman, eram un personaj al acestui roman. Naratorul poveștii nu 
putea să abandoneze teatrul de operaţiuni ca un laș în 
momentul în care acţiunea se intensifica. O șansă ca asta nu va 
mai apărea niciodată. M-am gândit totuși din nou la 
avertismentul lui Fawles. „Eşti în mare pericol, Raphaël! Nu 
suntem într-un roman, fiule.” Doar că, fără îndoială, nici măcar 
Fawles nu credea în cuvintele lui. Și nu mă sfătuise exact asta: 
să pun romanesc în viaţă... și viaţă în scrisul meu? Eram 
captivat de acele momente în care ficțiunea contamina viaţa. 
Intr-un fel, de aceea îmi plăcea atât de mult să citesc. Nu ca să 
evadez din viaţa reală în favoarea unui univers imaginar, ci 
pentru a reveni în lumea transformată prin lecturile mele. Mai 
bogat după călătoriile și întâlnirile mele din universul ficţiunii și 
dornic să le reinvestesc în lumea reală. „La ce servesc cărţile, 
dacă nu ne aduc înapoi la viaţă, dacă nu reușesc să ne facă să 
ne înfruptăm din ea cu și mai multă aviditate?” se întreba Henry 
Miller. Fără îndoială, nu la mare lucru. 

Şi apoi mai era Nathan Fawles. Eroul meu, mentorul meu. Cel 
care, acum cinci minute, mă ridicase la rangul de scriitor. Nu 
puteam să-l las să înfrunte singur un pericol mortal. Ţineam la 
tăvăleală, ce dracu'! Nu eram copil. Eram un scriitor care avea 
să-l ajute pe altul. 

Doi scriitori împotriva lumii întregi... 

In momentul în care mă ridicam de pe banchetă ca să mă 
întorc pe punte, am zărit furgoneta lui Audibert care ajungea în 
faţa primăriei. Un vechi Renault 4 revopsit în verde-albăstrui 
despre care îmi spusese că îl cumpărase la mâna a doua de la 
un florar în urmă cu câţiva ani. 

Librarul își opri mașina în rândul doi în fața poștei și ieși 
pentru a băga un plic în cutia cu scrisori. Reveni cu pași grăbiţi 
la utilitară, dar, înainte de a se așeza la volan, privi îndelung 
spre feribot. M-am ascuns în spatele unui stâlp metalic sperând 
că nu mă văzuse. Când am ieșit din ascunzătoare, furgoneta 
întorsese deja la colţul străzii. Totuși, mi se părea că-i zăresc 
farurile clipind în ceaţă, ca și cum mașina stătea pe loc. 


Ce să fac? Eram sfâșiat între frică și dorinţa de a înţelege. Îmi 
făceam, de asemenea, griji pentru Nathan. Acum, că știam de 
ce era în stare Audibert, aveam oare dreptul să-l abandonez pe 
Nathan? Sirena feribotului anunţă plecarea iminentă. Hotărăște- 
te! În timp ce feribotul pleca din port, am sărit pe promenada 
din lemn. Nu puteam să fug. Să plec însemna să dau înapoi și să 
renunţ la tot ce credeam. 

Am mers de-a lungul promontoriului prin faţa căpităniei, apoi 
am traversat strada spre poștă. Ceaţa se întinsese peste tot. Am 
urmat trotuarul până în strada Mortevielle unde întorsese 
mașina librarului. 

Drumul era pustiu, înecat în negură și umezeală. Cu cât 
înaintam spre furgoneta ale cărei faruri străpungeau ceața, cu 
atât aveam impresia că o ameninţare invizibilă mă învăluia, 
gata să mă înghită. Când am ajuns în dreptul mașinii, am 
constatat că nu era nimeni la volan. 

— Pe mine mă cauţi, scribălăule? 

M-am întors și l-am văzut pe Audibert îmbrăcat cu 
impermeabilul său negru. Am deschis gura ca să urlu, dar 
înainte să pot scoate vreun sunet, m-a lovit cu vătraiul cu toată 
forţa de care era capabil. Un țipăt de spaimă mi-a rămas 
înţepenit în gât. 

Și în jurul meu se făcu beznă. 

4. 

Ploua cu găleata. 

Nathan Fawles plecase atât de grăbit, încât casa rămăsese 
deschisă, la discreţia oricui. Întors la Crucea Sudului, nici măcar 
nu se obosi să închidă poarta. Amenințarea pe care o avea de 
înfruntat nu era dintre acelea pe care le puteai respinge ridicând 
ziduri sau baricadându-te. 

leși pe terasă pentru a bloca un oblon care se izbea de 
perete. Din cauza ploii și a rafalelor de vânt, Beaumont căpăta o 
cu totul altă înfățișare. Nu mai erai în Mediterana, ci pe o insulă 
scoțiană lovită de furtună. 

Fawles rămase nemișcat câteva minute, ascultând răpăitul 
ploii călduţe. Imagini insuportabile îl asaltau fără încetare. Cele 
ale masacrării familiei Verneuil, cele ale torturării lui Karim și ale 
uciderii lui Apolline. În minte îi răsunau totodată cuvinte din 
scrisorile pe care le recitise seara trecută. Mesajele scrise în 
urmă cu 20 de ani femeii pe care o iubise atât de mult. Distrus, 


lăsă lacrimile să-i curgă pe obraji în timp ce totul reieșea la 
suprafaţă. Furia de a fi pierdut iubirea, viaţa la care renunţase, 
acea linie roșie pe care o trasa sângele atâtor cadavre, victime 
colaterale ale unei povești în care nu erau decât niște figuranţi 
obscuri. 

Intră în casă pentru a se schimba. Luând pe el niște haine 
uscate, se simţi cuprins de o imensă oboseală, ca și cum toată 
seva care îi iriga corpul se retrăsese. Voia ca totul să se termine 
cât mai repede. În ultimii 20 de ani, trăise ca un samurai. 
Incercase să înfrunte viața cu onoare și curaj. Să urmeze o 
disciplină și o cale solitară care îl făcuseră să se pregătească 
mental pentru moarte, ca să nu-i mai fie teamă în ziua în care 
aceasta va veni. 

Era pregătit. Ar fi preferat ca acest ultim capitol să nu se scrie 
cu zgomot și furie, dar era în zadar. Era angajat pe frontul unui 
război în care nu va fi niciodată un învingător. Nu vor fi decât 
morți. 

De 20 de ani știa că lucrurile se vor termina prost. Că, mai 
devreme sau mai târziu, va fi obligat să ucidă sau să fie ucis, 
căci acest lucru era chiar în natura secretului înspăimântător pe 
care îl deţinea. 

Dar nici măcar în coșmarurile lui, Fawles nu-și imaginase că 
Moartea care avea să-l ia va avea ochii verzi, pletele de aur și 
frumosul chip al lui Mathilde Monney. 


11 


Astfel, noaptea 

— Ce este acela un roman bun? 
— Creezi nişte personaje care  suscită 
dragostea și simpatia cititorilor tăi. Apoi ucizi 
aceste personaje. Și îti rănești cititorul. Atunci, 
el îşi va aminti mereu de romanul tău. 

John IRVING 

1. 

Când mi-am recăpătat cunoștința, eram legat în spatele 
furgonetei 4L a lui Audibert și un demon invizibil îmi zgândărea 
creierul cu un obiect tăios. Sufeream cumplit. Aveam nasul 
spart, nu mai reușeam să deschid ochiul stâng și arcada îmi 
sângera. Cuprins de panică, am încercat să mă eliberez, dar 
librarul îmi legase zdravăn încheieturile și gleznele cu niște corzi 
elastice. 

— Dă-mi drumul, Audibert! 

— Gura, băieţaș! 

Ştergătoarele furgonetei se chinuiau să evacueze trombele de 
apă care se abăteau asupra parbrizului. Nu vedeam mare lucru, 
dar am simţit că rulam spre est, spre Capul Safranier. 

— De ce faci asta? 

— Tacă-ţi gura, am zis! 

Eram ud de ploaie și de transpiraţie. Genunchii îmi tremurau, 
inima îmi dârdâia. Eram mort de frică, dar, mai mult decât orice, 
voiam să înţeleg. 

— Tu ai primit primul imaginile din vechiul aparat foto, nu-i 
așa? Nu Mathilde! 

Audibert rânji: 

— Mi-au parvenit pe contul de Facebook al librăriei, îţi vine să 
crezi? Americanul din Alabama m-a găsit cu ajutorul primei 
fotografii: eu și Mathilde în faţa librăriei în ziua în care i-am făcut 
cadou aparatul, când a împlinit 16 ani! 

Am închis ochii pentru o clipă, încercând să înţeleg înlănţuirea 
faptelor. Audibert fusese așadar marele arhitect al unei 
răzbunări tardive destinate să-i facă să plătească pe asasinii 
fiicei lui, ai ginerelui și ai nepotului său. Dar nu pricepeam de ce 
librarul o antrenase și pe nepoata lui în această vendetă. Când i- 
am împărtășit nedumerirea mea, și-a întors capul spre mine și a 
început să mă insulte făcând spume la gură. 


— Da' tu crezi că n-am încercat s-o protejez, băi, pulifrici! Nu 
i-am arătat niciodată fotografiile. Nu i le-am trimis decât lui 
Patrice Verneuil, bunicul ei din partea tatălui. 

Mintea nu-mi era foarte clară, dar îmi aminteam că întâlnisem 
numele tatălui lui Alexandre în căutările mele pe internet din 
timpul nopţii. Patrice Verneuil, fostul polițist de elită, ex-director 
adjunct al Poliţiei judiciare care ocupa în momentul masacrului 
un post de consilier la Ministerul de Interne. Pus pe linie moartă 
sub Jospin, își terminase cariera apoteotic când Sarkozy 
devenise primul poliţist al Franţei. 

— Eu și Patrice suntem legaţi de aceeași durere, reluă librarul, 
recăpătându-și un pic calmul. Când Alexandre, Sofia și Theo au 
fost asasinați, viaţa noastră s-a oprit. Sau, mai degrabă, viaţa 
noastră a continuat fără noi. Distrusă de supărare, soţia lui 
Patrice s-a sinucis în 2002. Nevastă-mea, Anita, s-a prefăcut 
până-n ultima clipă, dar, pe patul de spital, când și-a dat ultima 
suflare, îmi tot repeta cât regretă că nimeni nu le făcuse de 
petrecanie celor care ne masacraseră copiii. 

Cu mâinile agăţate de volan, dădea impresia că vorbește cu el 
însuși. | se simţea în voce o furie stăpânită care abia aștepta să 
explodeze. 

— Când am primit fotografiile și i le-am arătat lui Patrice, ne- 
am gândit imediat că era un dar de la Dumnezeu sau de la 
diavol, pentru a ne ajuta să ne potolim setea de răzbunare. 
Patrice a arătat pozele cu cei doi infractori unor foști polițiști din 
PJ și n-a durat mult până când au fost identificaţi. 

Am încercat din nou să-mi eliberez mâinile, dar corzile 
elastice îmi tăiau încheieturile. 

— Bineînţeles, am hotărât să n-o amestecăm pe Mathilde în 
planul nostru, continuă librarul. Și ne-am împărţit sarcinile. 
Patrice s-a ocupat de Amrani, iar eu am atras-o pe Chapuis pe 
insulă, dându-mă drept administratorul domeniului Gallinari. 

Luându-se cu povestitul, lui Audibert aproape că-i făcea 
plăcere să-mi prezinte crima cu lux de amănunte: 

— M-am dus s-o aştept pe paţachină la feribot. Era o zi 
ploioasă, ca astăzi. În mașină, i-am servit o porţie bună de 
electroșocuri cu un pistol taser, apoi am coborât-o în pivniţă. 

2. 

Abia acum îmi dădeam seama cât de mult îl subestimasem pe 

Audibert. În spatele înfățișării lui de învățător bătrân de 


provincie se ascundea un asasin cu sânge rece. El și Patrice 
Verneuil premeditaseră filmarea interogatoriilor pentru a putea 
să facă schimb între ei. 

— Când am ajuns în pivniţă, reluă el, am uscat-o în bătaie. 
Dar era o pedeapsă prea blândă pentru toată suferința pe care 
ne-a pricinuit-o. 

De ce mă dusesem ca inconștientul pe străduţa aia? De ce 
naiba nu-l ascultasem pe Nathan? 

— Numai torturând-o mi-a spus, în cele din urmă, numele lui 
Fawles. 

— Așadar, crezi că Fawles i-a ucis pe cei din familia Verneuil? 
am întrebat eu. 

— Nicidecum. Cred că idioata asta de Chapuis a spus acest 
nume oarecum la întâmplare, pentru că se afla în Beaumont, iar 
scriitorul este asociat cu insula. Eu cred că ei sunt vinovaţii, 
aceste două lepădături care ar fi trebuit să crape în închisoare. 
Până la urmă, n-au primit decât ceea ce meritau. Și dacă aș 
putea să-i mai ucid o dată, aș face-o cu plăcere. 

— Dar atunci cazul este închis din moment ce Apolline și 
Karim sunt morți. 

— Pentru mine, așa era, dar nu aceeași părere avea 
încăpăţânatul de Patrice. Care voia neapărat să-l interogheze el 
însuși pe Fawles, numai că a murit înainte de a putea s-o facă. 

— Patrice Verneuil a murit? 

Audibert afișă un rânjet de dement. 

— Acum două săptămâni. Ros de un cancer la stomac! Și 
înainte de a-și da ultima suflare, imbecilul ăsta n-a găsit altceva 
mai bun de făcut decât să-i trimită lui Mathilde un stick USB 
conţinând fotografiile din vechiul aparat, înregistrările video și 
rodul anchetei noastre! 

Piesele teribilului puzzle se aranjau la locul lor, dezvăluind un 
scenariu halucinant. 

— Când a descoperit pozele de la petrecerea de aniversare, 
Mathilde a fost întoarsă pe dos. Timp de 18 ani, refulase 
amintirea prezenţei ei în apartament când părinţii și fratele ei au 
fost uciși. Uitase totul. 

— Mi-e greu să cred. , 

— Puțin îmi pasă de ce poți tu să crezi! Asta-i adevărul. Când 
a venit la mine, acum 10 zile, Mathilde era foc și pară, de-ai fi 
zis că-i posedată, hotărâtă să-și răzbune familia. Patrice îi 


spusese de cadavrul lui Apolline, care era ascuns în congelatorul 
meu. 

— Ea a crucificat cadavrul pe cel mai bătrân eucalipt din 
Beaumont? 

L-am văzut pe Audibert în oglinda retrovizoare cum confirmă 
dând din cap. 

— In ce scop? 

— Ca să determine blocada asupra insulei, firește! Ca să evite 
fuga lui Nathan Fawles și să-l forțeze să-și recunoască vina. 

— Tocmai mi-ai spus că tu nu crezi că Fawles este vinovat! 

— Nu, dar ea crede. lar eu vreau să-mi protejez nepoata. 

— Cum s-o protejezi? 

Librarul nu-mi răspunse. Prin geam, am văzut că furgoneta 4L 
tocmai trecuse de plaja din Golful de Argint. Inima îmi bătea 
nebunește în piept. Unde mă ducea? 

— Am văzut că, mai înainte, ai pus o scrisoare la poștă, 
Audibert. Ce era? 

— Ha, ha! Ești vigilent, băiete! Era o scrisoare de mărturisire 
trimisă la comisariatul din Toulon. O scrisoare în care recunosc 
uciderea lui Apolline și a lui Fawles. 

lată de ce rulam spre Crucea Sudului! Acum, Capul Safranier 
era la mai puţin de un kilometru. Audibert hotărâse să-l 
asasineze pe Fawles. 

— Inţelegi că trebuie să-l omor înainte ca Mathilde s-o facă. 

— Şi eu? 

— Tu te-ai aflat în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Ești 
ceea ce se numește o victimă colaterală. E aiurea, nu? 

Trebuia să încerc să fac ceva pentru a-l opri din nebunia lui. 
Cu ambele picioare legate, am lovit puternic în spătarul 
scaunului șoferului. Audibert nu se aștepta la un asemenea atac. 
A scos un răcnet și s-a întors spre mine exact în momentul în 
care o a doua lovitură îl nimerea în plină figură. 

— Căcăciosul naibii, o să te... 

Mașina a deviat brusc. Auzeam ploaia bătând în acoperișul 
metalic, iar trombele de apă îmi dădeau impresia că sunt într-o 
ambarcaţiune în derivă. 

— O să-ţi fac de petrecanie! urlă librarul apucând vătraiul pus 
pe scaunul pasagerului. 


Am crezut că reușise să reia controlul asupra vehiculului, dar 
o clipă mai târziu, furgoneta rupea bariera de protecţie și se 
rostogolea în gol. 

3. _ 

Nu m-am gândit niciodată că chiar aveam să mor. In cele 
câteva secunde cât a durat căderea mașinii, am sperat până la 
capăt să se întâmple ceva și drama să fie evitată. Pentru că 
viața este un roman. Și niciun autor n-o să-și omoare naratorul 
cu 60 de pagini înainte de finalul poveștii. 

Clipa aceasta n-are gustul morţii, nici al fricii. Nu-mi trece 
viaţa pe dinaintea ochilor în ritm accelerat, nici cu încetinitorul 
ca în scena accidentului de mașină al lui Michel Piccoli din filmul 
Întâmplările vieții. 

Un gând ciudat îmi trece totuși prin minte. O amintire... sau 
mai degrabă o confidenţă pe care mi-a făcut-o tatăl meu cu 
puţin timp în urmă. O mărturisire pe cât de neașteptată, pe atât 
de surprinzătoare. Mi-a spus cât de „luminoasă” - termenul îi 
aparţine - era viaţa lui când eram copil. Când erai mic, făceam o 
groază de chestii împreună, mi-a repetat el. Şi este adevărat. 
Îmi amintesc de plimbările prin pădure, de vizitele la muzee, de 
reprezentațiile teatrale, de machete, de bricolaj. Dar nu numai. 
El e cel care mă ducea la școală în fiecare dimineaţă și, pe 
drum, mă învăţa mereu câte ceva. Putea să fie un episod istoric, 
o anecdotă artistică, o regulă de gramatică, o mică lecţie de 
viaţă. ÎI mai aud și-acum povestindu-mi: 


Participiul trecut al verbelor pronominale reflexive se 
acordă cu complementul direct dacă acesta este plasat 
înainte. De exemplu: „ils se sont lavé les mains” devine „Les 
mains qu'ils se sont /avees”!7/ Contemplând cerul Coastei de 
Azur, Yves Klein a avut ideea de a crea cea mai pură nuanţă 
posibilă de albastru: International Klein Blue./ Semnul 
matematic + care simbolizează împărțirea se numește 
obelus./ În primăvara anului 1792, cu câteva luni înainte de a 
fi decapitat, Ludovic al XVI-lea sugerase să fie înlocuite 
lamele drepte ale ghilotinelor cu lame oblice pentru a le 
îmbunătăţi eficacitatea./ Fraza cea mai lungă din |n căutarea 
timpului pierdut are 856 de cuvinte, cea mai celebră, opt 
cuvinte („Longtemps je me suis couché de bonne heure.”), 


12 „Ei Şi-au spălat mâinile", „Mâinile pe care el si le-au spălat". (N.t.) 


cea mai scurtă, două cuvinte („Iil regarda.”), cea mai 
frumoasă, douăsprezece („On n'aime que ce qu'on ne 
possède pas tout entier.”)!3/ Victor Hugo este cel care a 
introdus cuvântul  „pieuvre”!* în limba franceză, 
menționându-l pentru prima dată în romanul său Oamenii 
mării./ Suma a două numere întregi consecutive este egală 
cu diferența dintre pătratele lor. Exemplu: 6 + 7= 13 = 72 - 
62... 


Erau momente vesele, dar puţin cam solemne, și cred că tot 
ceea ce am învăţat în acele dimineţi mi-a rămas întipărit în 
memorie. Intr-o zi - trebuie să fi avut vreo 11 ani -, tata mi-a 
spus cu o tristețe profundă că îmi transmisese aproape tot ceea 
ce știa și că restul voi învăţa din cărţi. Pe moment, nu l-am 
crezut, dar destul de repede, relaţiile noastre au devenit mai 
distante. 

Obsesia tatălui meu era să nu mă piardă, să nu mă calce vreo 
mașină, să nu mă îmbolnăvesc, să nu mă răpească vreun 
dement când mă jucam în parc... Dar, până la urmă, cărţile au 
fost cele care m-au despărţit de el. Cărţile ale căror merite mi 
le-a lăudat atât de mult. 

N-am înţeles-o imediat, dar cărţile nu sunt întotdeauna niște 
vectori de emancipare. Cărţile sunt totodată și factori de 
separare. Cărţile nu doar distrug zidurile, le și construiesc. Mai 
des decât credem, cărţile rănesc, distrug și ucid. Cărţile sunt 
sori înșelători. Precum chipul frumos al Joannei Pawlowski, a 
treia clasată la concursul Miss Île-de-France 2014. 

Cu puţin înainte ca mașina să se strivească, o ultimă amintire 
mi-a revenit în minte. În unele dimineţi, pe drumul spre școală, 
când tata simţea că riscam să fim în întârziere, o luam la fugă 
pe ultimii 200 de metri. Vezi tu, Rafa, mi-a zis el în urmă cu 
câteva luni, aprinzându-și una dintre ţigările pe care le fuma 
până la filtru, când mă gândesc la tine, îmi vine în minte mereu 
aceeași imagine. Este primăvară și tu ai cinci-șase ani, e soare și 
plouă în același timp. Alergăm prin ploaie ca să nu întârzii la 
școală. Alergăm amândoi, umăr la umăr, mână în mână, printre 
picăturile de lumină. 


13 „Ani de-a rândul m-am culcat devreme", „El privi", „Nu iubim decât cee 


ce nu posedăm pe de-a-ntregul". (N.t.) 
14 „Caracatiţă". (N.t.) 


Sclipirea pe care o aveai în ochi. 
Hohotele tale radioase de râs. 
Echilibrul perfect al unei vieți. 


12 


Un chip schimbător 
E greu să spui adevărul, căci nu există decât 
unul, dar este viu și, în consecință, are un chip 
schimbător. 
Franz KAFKA 
1. 
Când Mathilde ajunse la Fawles acasă, era înarmată cu pușca 
de vânătoare. Avea părul ud și faţa, lipsită de machiaj, purta 
urmele unei nopţi nedormite. Îşi lăsase în dulap rochiţele 
înflorate și luase pe ea niște blugi rupţi și o jachetă parka 
matlasată, cu glugă. 

— Jocul s-a terminat, Nathan! zise ea, făcându-și apariţia în 
living. 

Fawles era așezat la masă, cu laptopul lui Gregoire Audibert 
în faţă. 

— Poate, răspunse el calm, dar nu stabilești doar tu regulile. 

— Totuși, eu am țintuit de copac cadavrul lui Chapuis. 

— Cu ce scop? 

— Era nevoie de această punere în scenă profanatoare pentru 
a obliga autorităţile să închidă insula și să te împiedice să fugi. 

— Era inutil. De ce aș fugi? 

— Ca să nu te ucid. Pentru ca micile tale secrete să nu fie 
dezvăluite lumii întregi. 

— În privinţa secretelor, cred că și tu te descurci destul de 
bine. 

Ca să-și susţină spusele, Fawles întoarse calculatorul înspre 
Mathilde, punându-i în faţă pozele făcute în seara aniversării 
fratelui ei. 

— Toată lumea a crezut că fata soţilor Verneuil învăţa pentru 
bac în Normandia. Dar e fals. Erai și tu prezentă la locul dramei. 
Trebuie să fie apăsător să trăiești cu un asemenea secret, nu? 

Trasă la faţă, Mathilde se așeză în capul mesei și puse arma 
pe tăblia acesteia, la îndemână. 

— Este apăsător, dar nu din motivele pe care ţi le imaginezi 
tu. 

— Explică-mi... 

— La începutul lunii iunie, plecasem cu prietena mea lris să 
repetăm materia pentru bac în casa de vacanţă a părinţilor ei 
din Honfleur. Adulții veneau uneori și ei în weekend, dar în 


timpul săptămânii eram numai noi două. Eram serioase și chiar 
învăţaserăm pe rupte, așa că în dimineaţa de 11 iunie, i-am 
propus să facem o pauză. 

— Voiai să te întorci acasă pentru aniversarea fratelui tău, nu- 
i așa? 

— Da, aveam nevoie de asta. De mai multe luni, mi se părea 
că Theo se schimbase. El, altădată atât de vesel și plin de viaţă, 
era adesea trist și anxios, bântuit de idei sumbre. Prin prezenţa 
mea, voiam să-i arăt cât de mult îl iubesc și să-l fac să înțeleagă 
că-i voi fi alături dacă are probleme. 

Mathilde vorbea cu o voce fermă. Povestirea ei era 
structurată și bănuiai că această confesiune făcea parte din 
planul ei: să caute adevărul, tot adevărul, în cele mai mici 
unghere ale fiecărei memorii. Inclusiv în ale ei. 

— Iris mi-a zis că, dacă eu mă întorceam la Paris, va profita de 
asta și va merge să-și petreacă ziua cu verișoarele ei normande. 
Mi-am anunţat părinţii și le-am cerut să nu-i spună nimic lui 
Theo pentru a-i face o surpriză. Am mers împreună cu lris cu 
autobuzul până la Le Havre, apoi eu am luat trenul până la Paris 
și am coborât în gara Saint-Lazare. Soarele strălucea. Am luat-o 
pe Champs-Élysées, intrând prin magazine pentru a-i găsi un 
cadou lui Théo. Căutam ceva care să-i facă într-adevăr plăcere. 
Până la urmă, i-am luat un tricou de fotbal al echipei Franţei. 
Apoi m-am întors în arondismentul XVI cu metroul de pe linia 9 
până la staţia La Muette. Am ajuns pe la ora 18. Apartamentul 
era gol. Mama se întorcea de la Sologne cu Theo, tata era la 
birou, ca întotdeauna. Am sunat-o pe mama și am rugat-o să 
treacă pe la restaurant și pe la cofetărie să ridice mâncarea și 
tortul pe care le comandase. 

Impasibil, Fawles o asculta pe tânără povestindu-și versiunea 
acelei seri blestemate. De 20 de ani credea că numai el deţine 
cheile cazului Verneuil. Astăzi înțelegea că nu era deloc așa. 

— A fost o petrecere de aniversare frumoasă, continuă 
Mathilde. Theo era fericit și numai asta conta pentru mine. Ai 
fraţi ori surori, Fawles? 

Scriitorul clătină din cap. 

— Nu știu cum ar fi evoluat relațiile dintre noi, dar la acea 
vârstă Theo mă adora și sentimentul era reciproc. Îl simțeam 
fragil și aveam impresia că sunt învestită cu misiunea de a-l 
proteja. După meci, am sărbătorit victoria echipei și Theo a 


adormit pe canapea. Pe la ora 23, l-am însoţit, pe jumătate 
adormit, până în patul lui și l-am învelit, băgând marginile 
păturii pe sub saltea, așa cum mai făceam câteodată, apoi m- 
am dus în camera mea. Şi eu eram obosită. M-am băgat în pat 
cu o carte. Auzeam ca zgomot de fond vocea părinţilor mei, care 
discutau în bucătărie, apoi tata i-a telefonat bunicului și au 
vorbit despre meciul de fotbal. Până la urmă, am adormit cu 
capul pe Educație sentimentală. 

Mathilde făcu o pauză lungă. Pentru câteva clipe, nu s-a mai 
auzit decât ropotul ploii care lovea în geamuri și trosnetul 
lemnelor din șemineu. Tinerei îi venea greu să continue, dar nu 
mai era timp pentru pudoare sau tergiversări. Povesti urmarea 
aproape pe nerăsuflate. Nu mai era un dialog, ci un salt într-o 
prăpastie abisală din care ţi-era greu să crezi că cineva ar fi 
putut ieși teafăr și nevătămat. 

2. 

— Adormisem cu Flaubert și mă trezisem cu Portocala 
mecanică. O împușcătură a zguduit toată casa. Radioul cu ceas 
arăta ora 23:47. Nu dormisem foarte mult, dar această trezire 
era cea mai brutală din viaţa mea. În ciuda pericolului pe care îl 
presimţeam, am ieșit din cameră cu picioarele goale. Pe culoar, 
cadavrul tatălui meu zăcea într-o baltă de sânge. Era o imagine 
insuportabilă. Cineva îl împușcase în faţă de la mică distanţă. 
Fragmente de creier și stropi de sânge ţâșniseră pe pereţi. Nici 
măcar n-am avut timp să urlu, că un al doilea foc de armă mi-a 
șuierat pe la urechi și mama s-a prăbușit la intrarea în 
bucătărie. Eram dincolo de limita terorii. Mă aflam în spaţiul 
saturat de groază care te duce în pragul nebuniei. 

Într-o astfel de situaţie, mintea o ia razna și nu mai ascultă de 
nicio logică. Primul reflex a fost să fug în camera mea. Mi-a luat 
trei secunde să mă refugiez acolo. Voiam să închid ușa, când mi- 
am dat seama că uitasem de Théo. În momentul în care am ieșit 
din încăpere, un nou foc de armă a pulverizat liniștea și trupul 
fratelui meu, atins de un glonţ tras în spate, aproape că mi-a 
căzut în braţe. 

Un instinct de supravieţuire m-a făcut să mă ascund sub pat. 
Lumina din camera mea era stinsă, dar ușa rămăsese deschisă. 
Din locul în care mă aflam, vedeam cadavrul micuţului Theo. 
Tricoul lui de fotbal nu mai era decât o enormă pată de sânge. 


Am închis ochii, am strâns din buze, mi-am astupat urechile. 
Să nu mai văd, să nu strig, să nu mai aud. Nu știu cât timp am 
rămas așa, ţinându-mi respiraţia. Treizeci de secunde? Două 
minute? Cinci minute? Când am deschis ochii, era un bărbat în 
cameră. Din ascunzătoarea mea, nu-i vedeam decât încălţările: 
niște ghete din piele maro cu elastic pe lateral. A rămas acolo 
câteva secunde, nemișcat, fără să mă caute. Am dedus că nu 
știa că sunt în casă. După o vreme, a făcut stânga-mprejur și a 
dispărut. Am mai stat câteva minute apatică, siderată, 
incapabilă să mă mișc. Urletul sirenei de poliţie m-a smuls din 
toropeală. Pe legătura mea de chei o aveam și pe cea de la 
trapa care dădea pe acoperiș. Pe acolo am fugit. Nu-mi explic 
această reacţie. Sosirea poliţiei ar fi trebuit să mă liniștească, 
dar s-a produs exact contrariul. 

După asta, amintirile mele sunt mai neclare. Cred că am 
acţionat în mod mecanic. Am mers prin noapte până la gara 
Saint-Lazare și am luat primul tren spre Normandia. Când am 
ajuns la Honfleur, Iris nu se întorsese. Când a venit, am găsit în 
mine forța de a o minţi. Am pretins că, după ce ne 
despărţiserăm, mă apucase o migrenă și că până la urmă nu mă 
mai dusesem la Paris. M-a crezut, cu atât mai mult cu cât a 
remarcat că eram descompusă la faţă și a insistat să cheme un 
medic. Acesta a sosit pe la mijlocul dimineţii, exact în momentul 
în care polițiștii din Le Havre intrau în casă, însoţiţi de bunicul 
meu, Patrice Verneuil. El mi-a dat oficial vestea masacrării 
familiei mele. Moment în care creierul meu a cedat și mi-am 
pierdut cunoștința. 

Când m-am trezit, două zile mai târziu, nu mai aveam nicio 
amintire din seara aceea. Credeam într-adevăr că părinţii mei și 
Theo fuseseră asasinați în absenţa mea. Văzut din exterior, este 
greu de crezut, totuși așa s-a întâmplat. O veritabilă amnezie 
care a durat 18 ani. Fără îndoială, singura soluţie pe care o 
găsise mintea mea pentru a putea să-mi continui viaţa. Chiar și 
înainte de masacru, trăiam deja într-o angoasă permanentă, dar 
șocul traumatic a provocat un shutdown cerebral. Printr-un 
reflex de protecție, memoria mea se disociase parcă de emoţiile 
mele. În timpul anilor care au urmat, simţeam că ceva nu e în 
regulă. Purtam în mine o reală suferință pe care o atribuiam, 
parţial în mod eronat, pierderii familiei. Îmi refulasem desigur 


aceste amintiri, dar ele putrezeau în mine, apăsând cu o 
greutate invizibilă. 

Decesul bunicului, acum două săptămâni, a sfâșiat vălul 
ignoranței mele. Înainte de a muri, Patrice Verneuil a făcut să-mi 
parvină un plic mare cu o scrisoare în care-și exprima 
convingerea că tu erai adevăratul vinovat de crimele ce 
avuseseră loc în seara aceea. Era furios pe cancerul care-l 
răpunea și care-l împiedica să vină să te ucidă cu mâna lui. 
Plicul mai conţinea și un stick USB pe care erau înregistrările 
video cu interogatoriile lui Chapuis și Amrani, precum și toate 
fotografiile găsite în aparatul foto pierdut în largul insulelor 
Hawaii. Descoperind imaginile prezenţei mele în acea faimoasă 
seară, creierul mi s-a descătușat și amintirile au ţâșnit la 
suprafaţă cu puterea unui gheizer. Memoria îmi revenea prin 
flash-uri violente care cărau în cortegiul lor vina, furia, rușinea. 
Eram copleșită și aveam impresia că șuvoiul nu se va opri 
niciodată. Ca un dig de beton armat care ar ceda brusc și apa ar 
înghiţi o vale... 

Treceam printr-o adevărată traumă: simţeam nevoia să urlu, 
să dispar, să reinterpretez totul, ca și cum eram proiectată în 
trecut. Nu era nicidecum o eliberare. Era ceva înspăimântător. O 
explozie mentală bulversantă, care m-a aruncat din nou în 
oroare. Imaginile, sunetele, mirosurile care mă asaltau erau atât 
de precise, atât de puternice, încât aveam senzaţia că retrăiesc 
scena la o intensitate înzecită: zgomotul asurzitor al focurilor de 
armă, șiroaiele de sânge, ţipetele, bucăţile de creier de pe 
pereţi, groaza de a-l vedea pe Theo căzând în faţa mea. Ce 
crimă comisesem pentru a merita pedeapsa de a trăi infernul a 
doua oară? 

3. 

Un jet de urină îl stropi pe Ange Agostini. Polițistul municipal 
rămase impasibil și termină de schimbat scutecul fiicei sale, 
Livia. Se pregătea să o culce din nou când îi sună telefonul 
mobil. Era Jacques Bartoletti, farmacistul insulei, care îl suna 
pentru a-i spune de un accident la care fusese martor. In zorii 
zilei, profitând de sfârșitul blocadei, Barto își luase barca și 
ieșise în larg să pescuiască seriolă, scrumbie și doradă cenușie. 
Dar vântul și ploaia îl făcuseră să se întoarcă mai devreme 
decât prevăzuse. După ce depășise Capul Safranier, văzuse o 
mașină ieșind de pe șosea și prăbușindu-se pe faleză. Ingrozit, 


Bartoletti anunţase imediat paza de coastă. Acum voia să afle 
noutăți. 

Ange îi răspunse că nu era la curent. După ce închise 
telefonul - în timp ce Livia îi vărsa un pic de lapte pe tricoul care 
mirosea deja a pipi -, sună la postul de pompieri pentru a se 
asigura că echipajele de intervenţie fuseseră informate. Dar 
telefonul de aici suna în gol, la fel și mobilul locotenent- 
colonelului Benhassi, însărcinat cu securitatea insulei. Îngrijorat, 
Ange hotărî să meargă el însuși la faţa locului. Configuraţia nu 
era totuși ideală. Era săptămâna lui de gardă și norii începeau 
deja să se adune: mai întâi, pe fiul său, Luca, îl durea în gât și 
nu se ridica din pat; apoi, era o vreme urâtă și ca urmare 
drumurile erau periculoase. 

Ce corvoadă... Ange îl trezi ușor pe Luca și îl ajută să-și ia 
niște haine groase. Cu fiul și cu fiica lui în braţe - cântăresc o 
tonă copiii ăștia -, Ange ieși din casă pe ușa care dădea în garaj. 
Îl puse pe Luca în spatele triciclului, lăsă în jos capota și fixă 
scaunul Liviei pe locul pasagerului. Capul Safranier nu era decât 
la trei kilometri de casa lui, o vilă provensală pe care o 
construise pe terenul lăsat moștenire de părinţi, dar pe care 
Pauline, fosta lui soţie, o considera „mică”, „prost expusă”, 
„prea înghesuită și întunecată”. 

— O să mergem încet, copii. 

În oglinda retrovizoare, Ange își văzu fiul făcând semnul OK cu 
degetul mare ridicat în direcţia lui. Triciclul urcă cu greu drumul 
în serpentine care ducea la Strada Principală. Ploaia făcea 
terenul foarte alunecos și vehiculul Piaggio se poticnea în 
locurile cele mai în pantă. Ange simţea un ghem în stomac când 
se gândea la riscurile la care își expunea copiii. Când ajunse pe 
drumul principal, scoase un oftat de ușurare. Dar pericolul nu 
trecuse cu totul. Furtuna se abătea asupra insulei cu o forţă rar 
întâlnită. Lui Ange îi era mereu teamă în zilele cu furtună. Insula 
lui, în general atât de primitoare, căpăta un aspect instabil și 
ameninţător, ca un ecou al părţii întunecate pe care fiecare o 
poartă în el. 

Triciclul se legăna, ploaia bătea în geamuri. Bebelușul 
plângea și, în spate, Luca nu se simţea probabil în largul lui. 
Tocmai trecuseră de plaja din Golful de Argint când, la o 
cotitură, fură blocaţi de o creangă groasă de pin pe care furtuna 
o rupsese. Ange își lăsă motorul pe marginea drumului și îi făcu 


semn băiatului să vină lângă sora lui în faţă în timp ce el elibera 
șoseaua. 

Polițistul ieși în ploaie și dădu la o parte cu mult efort creanga 
și resturile care împiedicau trecerea. Voia să urce în triciclul lui 
când văzu vehiculul de intervenţie al pompierilor la 50 de metri 
mai departe, cu puţin înainte de intersecţia cu Poteca 
Botaniștilor. Își parcă triciclul lângă un camion, îi spuse lui Luca 
să nu se miște de acolo și alergă la pompieri. Avea hainele ude, 
arăta jalnic, simţea apa curgând pe gulerul tricoului său polo și 
prelingându-se pe spate. Se uită în jos și zări carcasa unei 
mașini fără a reuși s-o identifice. 

Silueta înaltă a locotenent-colonelului Najib Benhassi - șeful 
pompierilor din Beaumont - apăru din ceaţă. 

— Salut, Ange. 

Cei doi bărbaţi își strânseră mâinile. 

Este mașina librarului, zise Benhassi, anticipând întrebarea. 

— Grégoire Audibert? 

Pompierul confirmă, apoi preciză: 

— Nu era singur. Tânărul său angajat era în mașină cu el. 

— Raphaël? 

— Raphaël Bataille, da, răspunse Benhassi consultându-și 
notițele. 

Făcu o pauză și adăugă, arătând spre echipa lui: 

— Tocmai îi aducem sus. Sunt morţi amândoi. 

Bietul băiat! 

Ange nu-și revenea din șoc, luat pe nepregătite de această 
nouă lovitură a morţii chiar în momentul în care menghina 
blocadei începea să slăbească. Işi încrucișă privirea cu cea a 
pompierului și percepu tulburarea care îi umbrea chipul. 

— La ce te gândești, Najib? 

După un moment de tăcere, locotenent-colonelul îi împărtăși 
nedumerirea lui: 

— E ceva foarte ciudat. Băiatul avea mâinile și picioarele 
legate. 

— Legate cu ce? 

— Cu niște corzi elastice. Era legat cu niște corzi elastice. 

4. 

Furtuna se dezlănţuia. Mathilde își terminase povestirea de 
vreo două minute. Închisă în tăcere, îl ameninţa din nou pe 
Fawles, îndreptând pușca de vânătoare spre el. Scriitorul se 


ridicase. Proţăpit în faţa ușii, cu mâinile la spate, se uita la pinii 
care se îndoiau, părând că se chircesc de durere sub rafalele de 
ploaie. După o vreme, se întoarse foarte calm spre tânăra 
femeie și o întrebă: 

— Dacă înţeleg bine, și tu crezi că eu sunt cel care ţi-a ucis 
părinţii? 

— Apolline te-a identificat cu certitudine în parcarea 
subterană. lar eu, ascunsă sub pat, ţi-am văzut clar încălţările. 
Așa că da, cred că ești un asasin. 

Fawles luă de bun argumentul fără a încerca să-l respingă. 
După câteva clipe de gândire, se întrebă: 

— Dar care ar fi mobilul meu? 

— Mobilul tău? Faptul că erai amantul mamei. 

Scriitorul nu-și putu ascunde uimirea. 

— E absurd. N-am întâlnit-o niciodată pe mama ta! 

— Și totuși, i-ai scris scrisori. Nişte scrisori pe care, de altfel, 
le-ai recuperat de puţin timp. 

Cu ţeava puștii, Mathilde arătă spre misivele pe care Fawles 
le legase cu o panglică și le pusese pe masă. Scriitorul 
contraatacă: 

— Cum ai intrat în posesia acestor scrisori? 

Mathilde făcu din nou o incursiune în trecut. Aceeași seară, 
aceeași înlănţuire de evenimente care, în doar câteva ore, 
schimbaseră destinul atâtor persoane. 

— n seara de 11 iunie 2000, înainte să înceapă cina 
aniversară, m-am schimbat de haine pentru a-mi pune o ţinută 
adecvată. Am găsit o rochie drăguță de vară în garderoba mea, 
dar nu aveam pantofi asortaţi. Așa cum mai făceam uneori, m- 
am dus să scotocesc în dressingul mamei. Ea avea peste o sută 
de perechi de pantofi de tot felul. Și acolo, într-o cutie de carton, 
am dat peste aceste scrisori. Când le-am citit, am fost încercată 
de sentimente contradictorii. Mai întâi, șocul de a descoperi că 
mama avea un amant și apoi, aproape fără voia mea, gelozia că 
un bărbat îi scrie texte atât de poetice și înflăcărate. 

— Şi ai păstrat scrisorile timp de 20 de ani? 

— Pentru a le citi în tihnă, le-am dus în camera mea și le-am 
ascuns în geantă, cu gândul să le citesc când voi fi singură 
acasă și după aceea să le pun la loc. Dar n-am mai avut ocazia. 
După tragedie, le-am pierdut urma și am uitat de ele. Bunicul 
meu din partea tatălui, la care am locuit după masacru, le 


depozitase probabil undeva, ca multe alte obiecte care puteau 
să-mi amintească de acea seară. Dar Patrice Verneuil nu uitase 
de ele și a făcut legătura cu tine după dezvăluirile lui Apolline. 
Mi le-a trimis odată cu stickul USB. Nu e nicio îndoială: e scrisul 
tău și sunt semnate cu numele tău. 

— Da, așa e, sunt scrise de mine, dar ce te face să crezi că 
erau destinate mamei tale? 

— Sunt adresate unei oarecare S. Pe mama o chema Sofia și 
scrisorile se aflau în camera ei. Ceea ce înseamnă un frumos 
ansamblu de indicii concordante, nu-i așa? 

Fawles nu răspunse. In loc de asta, scoase la înaintare un alt 
pion: 

— De ce ai venit aici mai exact? Ca să mă ucizi? 

— Nu imediat. Mai întâi, aș vrea să-ți dau un cadou. 

Scotoci prin buzunar și scoase un obiect circular pe care îl 
puse pe masă. Fawles crezu mai întâi că e o bandă adezivă 
neagră, dar după aceea își dădu seama că e vorba de o panglică 
cu cerneală pentru mașina de scris. 

Mathilde se îndreptă spre raft pentru a lua mașina Olivetti și o 
puse pe masă. 

— Vreau mărturisiri complete, Fawles. 

— Mărturisiri? 

— Înainte de a te ucide, vreau o declaraţie scrisă. 

— O declaraţie scrisă despre ce? 

— Vreau ca toată lumea să știe ce ai făcut. Vreau ca toată 
lumea să știe că celebrul Nathan Fawles este un asasin. N-o să 
intri în posteritate pe un piedestal, crede-mă! 

El privi o clipă mașina de scris, apoi ridică ochii spre ea și se 
apără: 

— Chiar dacă sunt un asasin, nu poţi face nimic împotriva 
cărţilor mele. 

— Da, știu, e foarte la modă acum să separi omul de artist: 
cutare a comis atrocități, dar rămâne un artist genial. Imi pare 
rău, dar pentru mine, lucrurile nu stau așa. 

— Este o discuţie mai amplă, dar, chiar dacă poţi să ucizi 
artistul, nu vei ucide niciodată opera de artă. 

— Credeam că romanele tale sunt supraestimate. 

— Nu asta-i problema. Și, în adâncul sufletului tău, știi că am 
dreptate. 


— În adâncul sufletului meu, am chef să bag două gloanţe-n 
tine, Nathan Fawles. 

Cu un gest neașteptat, ea îl lovi puternic cu patul puștii în șale 
pentru a-l obliga să se așeze. 

Fawles se prăbuși pe scaun strângând din dinţi. 

— Crezi că este ușor să omori pe cineva? Tu... tu crezi că 
ansamblul tău de indicii convergente îţi dă dreptul să mă omori? 
Doar pentru că-ţi face plăcere? 

— Nu, ai dreptul la o apărare, este adevărat. De aceea îţi dau 
posibilitatea să fii propriul tău avocat. E ceea ce-ţi plăcea să 
repeţi în interviurile tale: „Încă din adolescenţă, singurele mele 
arme au fost mereu vechiul meu pix Bic molfăit la capăt și un 
blocnotes cu foi de matematică”. Ei bine, poftim: pentru a te 
apăra, ai o mașină de scris, un top de hârtie și o jumătate de 
oră. 

— Ce vrei să scriu, mai exact? 

Exasperată, Mathilde puse ţeava puștii la tâmpla scriitorului. 

— Adevărul! ţipă ea. 

Fawles o sfidă: 

— Ai impresia că adevărul o să-ţi permită să ștergi cu buretele 
trecutul, să te eliberezi de suferinţele tale și să o iei de la 
început? Îmi pare rău, dar este o iluzie. 

— Lasă-mă să judec eu singură asta. 

— Dar adevărul nu există, Mathilde! Sau, mai degrabă, da, 
adevărul există, dar este unul viu, mereu în mișcare, mereu 
schimbător. 

— M-am săturat de sofismele tale, Fawles. 

— Fie că vrei, fie că nu, umanitatea nu este binară. Evoluăm 
cu toţii într-o zonă cenușie și instabilă unde cel mai bun dintre 
oameni va putea întotdeauna să comită cel mai rău lucru. De ce 
vrei să-ţi impui un adevăr pe care nu ești în stare să-l suporţi? 
Un jet de acid pe o rană încă vie. 

— N-am nevoie să fiu protejată. În orice caz, nu de tine! zise 
ea. 

Apoi arătă spre mașina de scris. 

— Apucă-te de lucru. Imediat! Povestește-mi versiunea ta: 
faptele brute, numai faptele. Fără stil, fără poezie, fără 
digresiuni, fără emfază. Îţi iau hârtiile într-o jumătate de oră. 

— Nu, eu... 


Dar o a doua izbitură cu patul puștii îl făcu să capituleze. Se 
schimonosi de durere, încovoindu-se din cauza loviturii 
puternice, apoi fixă încet rola cu bandă în mașina de scris. 

În definitiv, dacă trebuia să moară azi, măcar să fie așezat în 
fața mașinii de scris. Acolo îi era locul. Acolo se simţise 
întotdeauna mai puţin rău. Să-și salveze pielea înșirând niște 
cuvinte pe o tastatură: iată o provocare pe care era capabil s-o 
accepte. 

Pentru a se încălzi, bătu pe tastatură primul gând care îi trecu 
prin minte. O frază din Georges Simenon, unul dintre maeștrii 
săi, care i se părea adecvată situaţiei. 


Cât de diferită este viaţa când o trăiești, spre deosebire 
de atunci când o analizezi minuţios mai târziu. 


După 20 de ani, pocnetul tastelor sub degetele lui îi provocă 
un frison. Era ceva ce îi lipsise, bineînţeles, dar această absenţă 
din fața mașinii de scris nu fusese din cauza lui. Uneori, voința 
nu servește la nimic dacă nu este însoţită de o armă la tâmplă. 


Am cunoscut-o pe Soizic Le Carrec în primăvara anului 
1996 în timpul unui zbor New York-Paris. Stătea lângă 
mine, la fereastră, și era cufundată în lectura unuia dintre 
romanele mele. 


Gata, începuse... Mai ezită câteva secunde, aruncându-i lui 
Mathilde o ultimă privire care părea să spună: mai e timp să 
oprim totul, mai e timp să nu scoatem cuiul grenadei care ne va 
exploda în faţă și ne va ucide pe amândoi. 

Dar privirea lui Mathilde nu-i răspunse decât un singur lucru: 
aruncă-ți grenada, Fawles. Aruncă-ţi jetul de acid... 


13 


Miss Sarajevo 
Cât de diferită este viața când o trăieşti, spre 
deosebire de atunci când o analizezi minuţios 
mai târziu. 
Georges SIMENON 


Am cunoscut-o pe Soizic Le Garrec în primăvara anului 1996 
în timpul unui zbor New York-Paris. Stătea lângă mine, la 
fereastră, și era cufundată în lectura unuia dintre romanele 
mele. Era Un orășel american, ultimul apărut, pe care-l 
cumpărase din aeroport. Fără să spun cine sunt, am întrebat-o 
dacă îi plăcea cartea - citise deja vreo sută de pagini. Acolo, în 
mijlocul norilor, mi-a răspuns cu calm că nu-i plăcea deloc și că 
nu înţelegea nicidecum vâlva creată în jurul acestui scriitor. Am 
făcut observaţia că Nathan Fawles primise totuși recent premiul 
Pulitzer, dar ea mă asigură că nu acordă niciun credit premiilor 
literare și că banderolele triumfătoare care desfigurează coperta 
cărţilor nu sunt decât o mare păcăleală. l-am servit un citat din 
Bergson ca s-o impresionez („Nu vedem lucrurile în sine; ne 
limităm, cel mai adesea, să citim etichetele lipite pe ele.”), dar 
chestia asta n-a impresionat-o. 

După o vreme, nemairezistând, i-am dezvăluit faptul că eram 
Nathan Fawles, dar nici asta n-a părut s-o emoţioneze prea tare. 
În ciuda acestui început dificil, am discutat fără încetare timp de 
șase ore cât a durat zborul. Sau, mai bine zis, eu am fost cel 
care, prin întrebările mele, am întrerupt-o fără încetare din 
lectura ei. 

Soizic era o tânără doctoriţă de 30 de ani. Eu aveam 32. Mi-a 
spus frânturi din povestea ei. În 1992, imediat ce și-a terminat 
studiile, plecase în Bosnia pentru a se întâlni cu iubitul ei de 
atunci, un cameraman de la Antenne 2. Era începutul a ceea ce 
avea să devină cel mai lung asediu din războiul modern: 
martiriul orașului Sarajevo. După câteva săptămâni, tipul se 
întorsese în Franţa sau plecase în alte zone de conflict. Soizic 
rămăsese. Se apropiase de organizaţiile umanitare prezente la 
faţa locului. Timp de patru ani, îndurase calvarul celor 350.000 
de locuitori, punându-și competențele în slujba orașului asediat. 

Aș fi în stare să-ţi ţin un curs magistral, dar dacă vrei să 
înţelegi ceva din această relatare, din povestea mea și, prin 


ricoșeu, din cea a familiei tale, trebuie să te cufunzi din nou în 
realitatea acelei epoci: cea a dezintegrării lugoslaviei în anii de 
după căderea Zidului Berlinului și disoluția URSS-ului. După al 
Doilea Război Mondial, fostul regat al lugoslaviei fusese 
reunificat de mareșalul Tito graţie instaurării unei federaţii 
comuniste formate din șase state din Balcani: Slovenia, Croația, 
Muntenegru, Bosnia, Macedonia și Serbia. Odată cu prăbușirea 
comunismului, Balcanii au cunoscut o intensificare a 
naţionalismului. Într-un context de exacerbare a acestor 
tensiuni, omul puternic al ţării, Slobodan Milošević, a reactivat 
ideea unui Serbii Mari care ar regrupa toate minoritățile sârbe în 
același teritoriu. Succesiv, Slovenia, Croaţia, Bosnia și 
Macedonia și-au revendicat independenţa, ceea ce a provocat o 
serie de conflicte violente și ucigașe. Pe fondul epurării etnice și 
a neputinței ONU, războiul din Bosnia a fost un masacru care s-a 
soldat cu peste 100.000 de morți. 

Când am cunoscut-o, Soizic purta în trupul și în mintea ei 
stigmatele calvarului din Sarajevo. Patru ani de teroare, de 
bombardamente neîncetate, de foame, de frig, patru ani de 
gloanţe care șuieră, de operaţii chirurgicale realizate uneori fără 
anestezice. Soizic făcea parte dintre acele persoane care trăiau 
visceral nenorocirile lumii. Dar toate astea începuseră s-o 
zdruncine. Mizeria lumii este o povară care te poate strivi dacă 
faci din ea o afacere personală. 


Am aterizat pe la 7 dimineaţa în cenușiul deprimant din 
Roissy. Ne-am spus la revedere și m-am așezat la coadă ca să 
iau un taxi. Totul era exasperant: perspectiva de anu o mai 
vedea, umiditatea glacială din acea dimineaţă, norii murdari și 
poluaţi care umpleau cerut și îmi dădeau senzaţia că erau 
singurul orizont din viaţa mea. Dar o puternică dorinţă de 
schimbare m-a făcut să acţionez. Cunoști conceptul grec de 
kairos? Este clipa decisivă pe care nu trebuie s-o lași să treacă. 
În toate vieţile, chiar și în cele mai de rahat, cerul îţi dă măcar o 
dată o șansă reală de a-ţi schimba destinul. Kairos este 
capacitatea de a ști să apuci această mână de ajutor pe care 
viaţa ţi-o întinde. Dar momentul este în general foarte scurt. Și 
viaţa nu-ţi mai dă a doua șansă. Ei bine, în acea dimineaţă, am 


știut că se întâmplă ceva crucial. Am ieșit din rând și m-am 
întors. Am căutat-o pe Soizic în tot terminalul și, în cele din 
urmă, am găsit-o așteptând autobuzul. l-am spus că am fost 
invitat la o ședință de autografe în librăria unei insule din 
Mediterana. Și, fără ocolișuri, i-am propus să mă însoţească. 
Cum kairos se întâmplă să lovească uneori două fiinţe în același 
timp, Soizic a spus da fără să ezite și am plecat împreună chiar 
în acea zi către insula Beaumont. 

Am rămas 15 zile pe insulă și ne-am îndrăgostit de ea în 
același timp în care ne îndrăgosteam unul de altul. A fost un 
moment atemporal cum îţi oferă uneori nenorocita asta de viaţă 
ca să te facă să crezi că fericirea există. Un colier de 
instantanee strălucitoare ca niște perle. Intr-o clipă de nebunie, 
am băgat banii câștigați timp de 10 ani din drepturi de autor în 
Crucea Sudului. Îmi imaginam că vom petrece multe zile fericite 
aici și credeam că am găsit locul ideal pentru a ne crește copiii. 
Mă vedeam scriind aici viitoarele romane. Dar mă înșelam. 


* 


În următorii doi ani, am dus o viață de cuplu în perfectă 
armonie, chiar dacă nu eram mereu Împreună. Când eram, ne 
petreceam timpul în Bretania - de unde era originară Soizic și 
unde avea familia - și în bârlogul nostru, Crucea Sudului. 
Impulsionat de această iubire nouă, începusem să scriu un nou 
roman intitulat O vară invincibilă. În restul timpului, Soizic era 
pe teren. Se întorsese în teritoriul drag inimii ei, Balcanii, și 
efectua misiuni pentru Crucea Roșie. 

Din păcate, această regiune a lumii nu terminase cu oroarea 
războiului. Începând din 1998, a venit rândul provinciei Kosovo 
să ia foc. Scuză-mă că trebuie s-o fac din nou pe proful de 
istorie cu tine, dar este singurul mod de a înţelege ce s-a 
întâmplat. Teritoriul kosovar este o provincie autonomă a 
Serbiei, cu populaţie majoritar albaneză. Incă de la sfârșitul 
anilor 1980, Milošević a început să reducă autonomia provinciei, 
apoi Serbia a încercat să recolonizeze teritoriul. 

O parte a populaţiei kosovare a fost expulzată în afara 
graniţelor. Rezistenţa s-a organizat, mai întâi în mod pașnic prin 
intermediul liderului ei, Ibrahim Rugova, supranumit „Gandhi al 
Balcanilor”, cunoscut pentru refuzul violenţei, apoi pe calea 


armelor, prin crearea Armatei de Eliberare din Kosovo - 
faimoasa UÇK a cărei bază de susţinere era situată în Albania, 
unde profita de prăbușirea regimului pentru a-i fura stocul de 
arme. 

În acest război din Kosovo a fost ucisă Soizic, în ultimele zile 
din decembrie 1998. Potrivit raportului pe care Ministerul 
Afacerilor Externe l-a trimis părinţilor, căzuse într-o ambuscadă, 
în timp ce însoțea un fotograf de război englez, care făcea un 
reportaj la vreo 30 de kilometri de Pristina. Trupul i-a fost 
repatriat în Franţa și îngropat la 31 decembrie în micuțul cimitir 
breton din Sainte-Marine. 


Moartea femeii pe care o iubeam m-a devastat. Timp de șase 
luni, am trăit închis în casă, în negura alcoolului și a 
medicamentelor. În iunie 1999, am anunţat că renunţ la scris, 
pentru că nu mai voiam să se aștepte nimic de la mine. 

Lumea mergea mai departe. In primăvara lui 1999, după 
multe tergiversări, Naţiunile Unite s-au hotărât, în sfârșit, să 
voteze pentru o intervenţie în Kosovo care a luat forma unei 
campanii aeriene de bombardamente. La începutul verii, forțele 
sârbe s-au retras din Kosovo, devenit protectorat internaţional 
sub mandat ONU. Războiul făcuse 15.000 de victime și mii de 
oameni erau dispăruţi. O mare parte din ei erau civili. Şi toate 
astea se petreceau la două ore de zbor cu avionul de Paris. 


* 


Când a venit toamna, am luat decizia să mă duc în Balcani. 
Mai întâi la Sarajevo, apoi în Kosovo. Voiam să văd locurile care 
contaseră pentru Soizic, cele în care își trăise ultimii ani din 
viaţă. In regiune, jarul era încă fierbinte. Am cunoscut kosovari, 
bosniaci, sârbi. O populaţie speriată, debusolată, care petrecuse 
ultimii 10 ani în foc și haos și care încerca cu chiu, cu vai să se 
reconstruiască. Căutam amintirea lui Soizic, îi găseam prezenţa 
fantomatică pe vreo stradă, prin vreo grădină, prin vreun 
dispensar. O fantomă care veghea asupra mea și mă însoțea în 
suferinţă. Era sfâșietor, dar îmi făcea bine. 


Aproape fără voia mea, din vorbă-n vorbă, culegeam 
informaţii de la oamenii care o văzuseră pe Soizic chiar înainte 
de a muri. O confidenţă ici antrena o întrebare colo și tot așa. 
Încet-încet, aceste ramificații luau forma unei pânze de păianjen 
care transforma drumul meu, inițial de doliu, într-o anchetă 
minuțioasă despre împrejurările în care fusese ucisă Soizic. Nu 
mai fusesem în misiune de mult timp, dar îmi păstrasem 
reflexele și simţul de a mă orienta pe teren, dobândite în timpul 
trecerii mele prin organizaţiile umanitare. Aveam câteva 
contacte și, mai ales, aveam timp. 


* 


Mereu mă întrebasem ce făcea Soizic în compania unui 
jurnalist de la The Guardian când fusese ucisă. Tipul se numea 
Timothy Mercurio. Nu crezusem niciodată că putea fi un amant 
ocazional - și am aflat mai târziu că Mercurio era gay declarat. 
Dar n-am crezut nici că cei doi se aflau acolo întâmplător. Soizic 
știa limba sârbo-croată. Jurnalistul îi ceruse probabil să-l 
însoțească pentru a-i interoga pe oameni. Un zvon îmi ajunsese 
în repetate rânduri la urechi: Mercurio făcea cercetări despre 
Casa Diavolului, o fostă fermă din Albania care fusese 
transformată în centru de detenţie și care alimenta un trafic de 
organe. 

Existenţa unor centre de detenţie kosovare în Albania nu era 
chiar o știre-bombă. Albania era baza de susţinere a UÇK, 
Armata de Eliberare, care își instalase aici taberele de prizonieri. 
Dar Casa Diavolului era altceva. Din câte se spunea pe șoptite, 
era vorba despre un loc în care erau duși prizonieri - în 
majoritate sârbi, dar și albanezi acuzaţi că au colaborat cu 
Serbia - pentru a fi triaţi după criterii medicale. După această 
selecție macabră, unii erau uciși cu un glonţ în cap și organele 
lor erau prelevate. Se spunea că acest trafic infam era controlat 
de oamenii din Kuçedra, un grup mafiot obscur care răspândea 
teroare în regiune. 


Nu știam ce să cred despre acest zvon. La început, mi se 
părea nebunesc și putusem să constat că era o perioadă propice 


exagerărilor de tot felul pentru a discredita cutare sau cutare 
clan. Dar am decis să reiau de la zero ancheta lui Mercurio și a 
lui Soizic, convins că nimeni în afară de mine n-ar reuși s-o facă. 
Pe atunci, fosta Iugoslavie număra zeci de mii de dispăruţi. 
Dovezile se volatilizau repede, oamenilor le era frică să 
vorbească. Totuși, eu voiam să-i dau de capăt acestei povești și, 
cu cât anchetam mai mult, cu atât existenţa Casei Diavolului 
părea mai credibilă. 

Tot cercetând, am putut identifica niște potenţiali martori ai 
acestui trafic, dar nu erau deloc vorbăreţi când venea vorba să 
intre în detalii. Mulţi dintre oamenii pe care i-am cunoscut erau 
ţărani sau mici artizani terorizaţi de oamenii clanului Kuçedra. 
Ti-am vorbit deja de Kuçedra, îţi amintești? În folclorul albanez, 
este un dragon malefic cu coarne. Un monstru-femelă 
demoniac, cu nouă limbi, cu ochi de argint, cu un corp lung și 
diform acoperit cu ţepi și îngreunat de două aripi uriașe. In 
credinţa populară, Kuçedra cere mereu sacrificii umane, iar dacă 
nu i se aduc, scuipă flăcări și face părjol în toată ţara. 

Intr-o zi, perseverenţa mea a dat roade: am găsit un șofer 
care participase la transportul prizonierilor până în Albania. 
După tratative fără sfârșit, a acceptat să mă ducă până la Casa 
Diavolului. Era un fost corp de fermă izolat în mijlocul pădurii, 
care acum se năruia. Am străbătut locul în lung și-n lat fără să 
găsesc ceva concludent. Era greu de crezut că aici se făcuseră 
operaţii medicale. Satul cel mai apropiat era situat la 10 
kilometri. Oamenii din zonă erau ostili. De câte ori abordam 
subiectul, limbile nu li se dezlegau de teama represaliilor celor 
din clanul Kuçedra. Ca să nu stea de vorbă cu mine, pretindeau 
cu toţii că nu sunt în stare să lege nici trei cuvinte în engleză. 

M-am hotărât să stau acolo mai multe zile. În cele din urmă, 
nevasta unui cantonier, care fusese impresionată de povestea 
mea și căreia i se făcuse milă de mine, mi-a repetat ceea ce-i 
spusese soţul ei. Casa Diavolului nu era decât un loc de tranzit. 
Un soi de gară de triaj unde prizonierilor li se făceau o serie de 
examene medicale și de analize de sânge. Donatorii de organe 
compatibili erau duși apoi la clinica Phoenix, o mică instituţie 
clandestină de la periferia orașului Istok din Kosovo. 


* 


Graţie indicaţiilor pe care mi le-a dat femeia, am reușit să 
găsesc clinica Phoenix. În iarna anului 1999, aceasta era o 
clădire abandonată și dărăpănată pe care hoţii o goliseră de tot 
materialul. Mai erau două-trei paturi ruginite, câteva aparate 
medicale ieșite din uz, niște pubele pline cu pungi din plastic și 
cutii de medicamente goale. Cel mai important lucru a fost 
întâlnirea mea cu un soi de boschetar care se aciuase pe-acolo. 
Drogat până în măduva oaselor, spunea că se numește Carsten 
Katz. Era un anestezist austriac care lucrase la clinică pe 
vremea când aceasta era încă în activitate. Mai târziu, am 
descoperit că mai era cunoscut sub două porecle nu prea 
flatante: Negustorul de nisip și Farmacistul de gardă. 

L-am întrebat despre clinică, dar omul nu era în cea mai bună 
stare. Lac de transpiraţie, cu privirea rătăcită, se chircea de 
durere. Dependent de morfină, Katz era în stare de orice pentru 
a căpăta o doză. l-am promis că mă întorc puţin mai târziu cu 
muniţie. M-am dus la Pristina, unde mi-am petrecut restul zilei în 
căutare de alcaloizi. Aveam suficienţi dolari pentru a deschide 
ușile potrivite și am luat toată morfina pe care am găsit-o. 

Se înnoptase de mult când m-am întors la clinică. Carsten 
Katz era la fel de înfricoșător ca un zombi. Transformase una 
dintre conductele de aerisire în șemineu și aprinsese un foc cu 
niște bucăţi de placaj. Când a văzut cele două fiole de morfină, 
s-a aruncat asupra mea ca un dement. l-am făcut eu însumi 
injecţiile și am așteptat ceva timp până s-a mai calmat cât de 
cât. Apoi, anestezistul s-a așezat la masă și mi-a povestit totul. 

Mai întâi, mi-a confirmat funcţia de triaj pe care o avea Casa 
Diavolului. Apoi transportul unor prizonieri până la clinica 
Phoenix. Aici erau executaţi cu câte un glonţ în cap, după care li 
se prelevau organele - în special rinichi - pentru a fi 
transplantate. De obicei, primitorii erau bolnavi străini bogaţi 
care puteau să plătească între 50.000 și 100.000 de euro 
operaţia. „Afacerea mergea bine”, a continuat Carsten Katz. 
Anestezistul pretindea că-i identificase pe oamenii din Kuçedra, 
un mic grup condus de un trio malefic. Un șef militar kosovar, un 
mafiot albanez și un chirurg francez: Alexandre Verneuil. Dacă 
primii doi asigurau arestarea și transportul prizonierilor, tatăl 
tău, Mathilde, era cel care superviza toată partea „medicală”. In 
afară de Katz, tatăl tău mai recrutase o echipă de medici: un 
chirurg turc, un altul român și un infirmier-șef grec. Niște tipi 


care erau competenţi pe plan medical, dar nu foarte cinstiţi în 
raport cu jurământul lui Hippocrate. 

După Katz, la clinica Phoenix fuseseră făcute vreo 50 de 
operaţii. Uneori, rinichii nu erau grefaţi pe loc, ci expediaţi cu 
avionul către clinici străine. L-am hărțuit pe austriac la 
maximum cu întrebări, ademenindu-l cu alte fiole de morfină. 
Negustorul de nisip era categoric: Alexandre Verneuil era 
adevăratul creier al afacerii, cel care pusese la cale traficul și 
care pilotase operaţiunea. Cel mai rău este faptul că, pentru 
tatăl tău, Kosovo nu era prima încercare, ci reluarea unui trafic 
obișnuit pe care îl mai făcuse deja și prin alte părţi, pe unde îl 
purtaseră misiunile lui umanitare. Graţie reţelei și poziției sale, 
Verneuil avea acces la baze de date din multe ţări pentru a intra 
în contact cu pacienţi grav bolnavi, gata să scoată din buzunar 
mulţi bani pentru un organ nou. Totul se plătea, bineînţeles, în 
bani lichizi sau se foloseau conturi bancare offshore. 

Am mai scos două fiole de morfină din buzunarul mantoului. 
Doctorul le-a privit înnebunit. 

— Acum, aș vrea să-mi vorbești de Timothy Mercurio. 

— Tipul de la The Guardian? și-a amintit Katz. Ne urmărea de 
mai multe săptămâni. Ajunsese până la noi graţie unui 
informator: un infirmier kosovar care lucrase pentru noi la 
începutul operaţiunii. 

Austriacul își rulase o ţigară din care trăgea cu nesațţ ca și 
cum viaţa lui depindea de ea. 

— Tipii din Kuçedra îl intimidaseră pe Mercurio în mai multe 
rânduri pentru a-l convinge să nu mai ancheteze, dar jurnalistul 
a vrut s-o facă pe eroul. Intr-o seară, paznicii l-au prins chiar aici 
cu camera de filmat. Era o inconștienţă totală din partea lui. 

— Nu era singur. 

— Nu, venise cu o blondină care era probabil asistenta lui sau 
o interpretă. 

— l-aţi ucis? 

— Verneuil însuși i-a împușcat. N-avea altă soluţie. 

— Şi trupurile? 

— Le-a transportat în apropiere de Pristina pentru a face să se 
creadă că tipul și fata căzuseră într-o ambuscadă. E trist, dar n- 
am de gând să-i plâng. Mercurio știa foarte bine riscurile pe care 
și le asuma venind aici. 


Voiai adevărul, Mathilde, ei bine, iată-l: tatăl tău nu era un 
doctor strălucit și generos așa cum pretindea. Era un criminal și 
un asasin. Un monstru abominabil care avea zeci de morţi pe 
conștiință. Și care a ucis-o cu mâinile lui pe singura femeie pe 
care am iubit-o vreodată. 


Când m-am întors în Franţa, eram hotărât să-l ucid pe 
Alexandre Verneuil. Dar mi-am luat răgazul de a retranscrie și 
de a consemna toate mărturiile pe care le obținusem în Balcani. 
Am developat și am clasat toate fotografiile pe care le-am făcut, 
am montat imaginile pe care le-am filmat și am anchetat mult 
timp pe alte teatre de operaţiuni pe unde a fost tatăl tău pentru 
a constitui un dosar de acuzare cât mai detaliat. Nu numai că 
voiam ca Alexandre Verneuil să moară, dar voiam și să scot la 
iveală monstrul care era. Pe scurt, exact ce ai crezut tu că faci 
cu mine. 

Odată ce am terminat rechizitoriul, când a venit timpul să trec 
la fapte, am început să-l urmăresc, să-l spionez în aproape toate 
deplasările. Nu știam încă precis cum să acţionez. Voiam ca 
supliciul să dureze cât mai mult, să bea cupa amărăciunii până 
la fund. Dar cu cât timpul trecea, cu atât mi-era tot mai clar că 
răzbunarea mea era prea blândă. Ucigându-l pe Verneuil, riscam 
să fac din el o victimă și puneam prea repede capăt calvarului 
pe care voiam să-l îndure. 

În 11 iunie 2000, am intrat în restaurantul Dôme din 
bulevardul Montparnasse, unde tatăl tău obișnuia să meargă. l- 
am lăsat șefului o fotocopie după dosarul de acuzare, cerându-i 
să i-o dea lui Verneuil. Apoi m-am furișat ca să nu mă vadă. 
Eram hotărât să încredințez dezvăluirile și dovezile mele justiţiei 
și presei chiar a doua zi. Dar mai înainte, voiam ca Verneuil să 
facă pe el de frică, să tremure ca varga. Voiam să-i dau câteva 
ore avans ca să aibă timp să-și imagineze cum îl strânge 
menghina și cum îi zdrobește încet oasele. Câteva ore 
dureroase în care să conștientizeze pe deplin ceea ce făcuse și 
să se consume, imaginându-și teribilul tsunami care avea să se 


abată asupra lui, să-i distrugă viaţa, a lui, a soţiei, a copiilor, a 
părinţilor lui. Să-l termine. 

Așteptând să se întâmple asta, m-am întors acasă, fără să fiu 
în stare de nimic, și am avut senzaţia că Soizic murea pentru a 
doua oară. 


— ZIDANE PREȘEDINTE! ZIDANE PREȘEDINTE! 

Am fost trezit cu puţin înainte de ora 23 - ud leoarcă de 
sudoare și agitat - de suporterii de fotbal care sărbătoreau 
victoria echipei Franţei. Îmi petrecusem toată după-amiaza bând 
și aveam mintea tulbure. Dar o neliniște mă chinuia. Cum avea 
să reacționeze o ființă atât de diabolică precum Verneuil? Erau 
puţine șanse să nu facă nimic. Acţionasem fără să mă gândesc 
la repercusiunile actelor mele. Fără să mă gândesc la soţia și la 
cei doi copii ai lui. 

Cuprins de un presentiment funest, am ieșit din casă în fugă. 
Mi-am luat mașina din parcarea Montalembert și am traversat 
Sena până la grădina Ranelagh. Ajungând în bulevardul 
Beausâjour, în fața imobilului în care locuiau părinţii tăi, am 
înţeles imediat că ceva nu era în regulă. Poarta electrică de la 
garajul subteran era deschisă. Am luat-o pe pasarelă și mi-am 
garat Porsche-ul în parking. 

Apoi totul s-a precipitat. În timp ce chemam ascensorul, am 
auzit două împușcături trase la etaj. M-am repezit pe scări și am 
urcat treptele până la etajul doi. Ușa era întredeschisă. In 
momentul în care intram în apartament, am dat peste tatăl tău 
care era înarmat cu o pușcă de vânătoare. Pardoseala și pereţii 
holului de la intrare erau stropiți cu sânge. Am văzut cadavrul 
mamei tale și pe cel al fratelui tău la capătul culoarului. Și tu 
erai următoarea pe listă. Ca și alții înaintea lui, tatăl tău căzuse 
pradă unei nebunii ucigașe: își extermina familia, urmând să se 
omoare și el. M-am aruncat asupra lui pentru a încerca să-l 
dezarmez. Ne-am luptat pe pardoseală, arma s-a descărcat și 
glonţul l-a nimerit în plină figură. 

Şi așa, fără s-o știu, ţi-am salvat viaţa. 


14 


Doi supraviețuitori ai neantului 

Iadul e gol, 

toți demonii sunt aici. 

William SHAKESPEARE 

L; 

O serie de fulgere-lumină străbătu încăperea, urmată imediat 

de un bubuit de tunet. Așezată la masa din living, Mathilde 

termina de citit mărturiile lui Nathan Fawles. Pe parcursul 

lecturii, avusese de mai multe ori senzația că nu mai reușea să 

respire, ca și cum, în cameră, oxigenul se rarefia și ea risca să 
se sufoce. 

Pentru a-și susţine afirmaţiile, Fawles nu se mulțumise cu 
povestirea faptelor. Scosese din dulap dovezile anchetei lui, trei 
dosare cartonate pe care le adăugase la teancul de foi bătute la 
mașina de scris. 

Mathilde avea în fața ochilor demonstraţia îngrozitoarelor acte 
de violenţă ale tatălui său. Ceruse adevărul, dar adevărul era 
insuportabil, iar ea simţea că-i fuge pământul de sub picioare. 
Inima îi bătea în piept cu o asemenea violenţă, încât i se părea 
că arterele aveau să i se rupă. Fawles îi promisese un jet de 
acid. Nu numai că se ţinuse de cuvânt, dar i-l și aruncase drept 
în ochi. 

Îi era ciudă. Cum de putuse să fie atât de oarbă? Nici în timpul 
adolescenţei, nici de când îi muriseră părinţii nu se întrebase 
serios de unde provin banii familiei. Apartamentul de 200 de 
metri pătraţi din bulevardul Beausejour, cabana din Val d'Isère, 
casa de vacanţă din Cap d'Antibes, colecția de ceasuri de mână 
a tatălui său, dressingul dublu, cât două camere, al mamei ei. 
Doar era jurnalistă, realizase anchete acuzatoare despre oameni 
politici bănuiţi de abuz de bunuri sociale, despre personalităţi 
acuzate de evaziune fiscală sau despre comportamentele 
imorale ale unor directori de întreprindere, dar nu se obosise 
niciodată să facă o anchetă despre ea însăși. Veșnica poveste a 
paiului din ochiul altuia și a bârnei din propriul ochi. 

Pe geam, îl zări pe Fawles care ieșise pe terasă. Nemișcat, 
protejat de ploaie de scândurile de lemn ale acoperișului, privea 
fix spre orizont. Credinciosul Bronco stătea de pază lângă 
stăpânul lui. Mathilde luă din nou în mână pușca pe care o 
lăsase pe masă în timpul lecturii. Pușca de vânătoare cu pat din 


lemn de nuc și ţeavă de oţel ornată cu gravura 
înspăimântătoare a dragonului Kuçedra. Arma care, în prezent o 
știa, îi omorâse familia. 

Și acum? se întrebă Mathilde. 

Putea să-și tragă un glonţ în cap pentru ca tabloul să fie 
complet. În acel moment, actul îi apărea ca o ușurare. Se 
învinovăţise de atâtea ori că nu murise împreună cu fratele ei! 
Dar putea, totodată, să-l omoare pe Fawles, să-i ardă 
mărturisirea și dosarul cu ancheta, pentru a proteja cu orice preţ 
memoria familiei Verneuil. Numai că păstrarea unui asemenea 
secret este o sarcină după care nu-ţi mai revii. O deflagraţie 
care îți interzice să ai copii. O infamie care, din momentul în 
care devine publică, îți contaminează neamul și urmașii secole 
de-a rândul. A treia soluţie era să-l omoare pe Fawles și după 
aceea să se sinucidă pentru a-i elimina pe toţi martorii acestei 
povești. Să eradicheze definitiv lepra „cazului Verneuil”. 

În mintea ei, imaginile cu Théo nu-i dădeau pace. Amintiri 
fericite. Sfâșietoare. Figura poznașă a fratelui ei, plină de 
gingășie. Ochelarii colorați și strungăreaţă lui. Theo era atât de 
atașat de ea! Avea atâta încredere în ea! Adeseori, când îi era 
frică - de întuneric, de monștrii din povești, de golănașii din 
curtea școlii -, ea îl liniștea și îi repeta tot timpul să nu-și facă 
griji, spunându-i că va fi mereu acolo când va avea nevoie de 
ea. Cuvinte care nu o angajau în niciun fel din moment ce 
singura dată când el fusese realmente în pericol, ea nu putuse 
să facă nimic. Cel mai rău era că nu se gândise decât la ea și 
fugise să se ascundă în camera ei. Gândul acesta era 
insuportabil. Nu va putea trăi cu el. 

Pe geam, îl văzu pe Fawles care, în pofida ploii, cobora scara 
de piatră care ducea la promontoriul unde era legată Riva. 
Pentru o clipă, crezu că o să încerce să ia barca, dar își aminti că 
văzuse cheile în recipientul de la intrare. 

Urechile îi ţiuiau. Creierul îi fierbea. Trecea de la o idee și de 
la o emoție la alta. Nu era chiar întru totul adevărat să spună că 
nu-și pusese niciodată întrebări despre familia ei. Încă de la 
vârsta de șase ani - și poate chiar înainte -, perioadele 
luminoase alternau cu faze mai sumbre. Momente în care era 
devorată de neliniște și de o durere de a trăi a cărei cauză nuo 
cunoștea. Apoi, fuseseră tulburările de alimentaţie care 
necesitaseră două spitalizări în Casa Adolescenţilor. 


Acum înţelegea că încă de-atunci era afectată de secretul 
vieţii duble a tatălui ei. Şi că acesta începuse să-i contamineze 
și fratele. O parte din viaţă i se lumina brusc și căpăta un nou 
înţeles: tristețea lui Theo, astmul lui, coșmarurile îngrozitoare, 
pierderea încrederii în el și rezultatele școlare devenite 
mediocre. Secretul se cuibărise în ei încă din copilărie, precum o 
otravă care îi ucidea lent. Sub fardul familiei perfecte, fratele și 
sora captaseră zone de umbră și mirosuri toxice. Totul se 
întâmplase în mod inconștient. Ca niște telepaţi, prinseseră 
probabil din zbor cuvinte enigmatice, anumite atitudini, 
subînţelesuri, tăceri care injectaseră în ei o neliniște difuză. 

Și ce știa de fapt maică-sa despre crimele soţului ei? Poate că 
nu mare lucru, dar poate că Sofia se obișnuise cam ușor și fără 
să pună prea multe întrebări cu o situaţie în care banii curgeau 
în valuri. 

Mathilde simţi că se scufundă: în câteva minute își pierduse 
toate reperele, toate jaloanele care-i defineau identitatea de 
atâta timp. În momentul în care voia să întoarcă arma către ea, 
căută cu disperare să se agaţe de ceva și un detaliu din 
povestirea lui Fawles îi veni în minte: ordinea căderii trupurilor. 
Și, dintr-odată, Mathilde începu să se îndoiască de versiunea 
scriitorului. După amnezia ei traumatică, amintirile îi reveniseră 
cu o precizie surprinzătoare. Şi era sigură că tatăl ei murise 
primul. 

2. 

Bubuitul tunetului zgudui casa, ca și cum aceasta era pe 
punctul de a se desprinde de faleză. lnarmată cu pușca, 
Mathilde traversă terasa și cobori scara pentru a merge la 
Fawles aflat în apropierea ambarcaderului împreună cu câinele 
lui. 

Ajunse pe marea dală stâncoasă care se întindea în faţa 
nivelului zero al casei. Scriitorul se refugiase sub streașina 
fațadei impozante din piatră naturală, străpunsă de o serie de 
hublouri opace. Prima dată când văzuse aceste hublouri, 
Mathilde fusese intrigată. Acum, își zise că locul putea servi 
drept hangar pentru barca Riva, chiar dacă, în zilele cu furtună, 
unele valuri înecau probabil pontonul și urcau până aici. 

— E ceva ce nu se potrivește în relatarea ta. 

Obosit, Fawles își masă ceafa. 


— Ordinea căderii trupurilor, insistă Mathilde. Susţii că, 
înainte de a muri, tatăl meu a ucis-o mai întâi pe mama și apoi 
pe fratele meu. 

— Exact asta s-a întâmplat. 

— Dar eu nu-mi amintesc deloc așa. Când am fost trezită de 
prima împușcătură, am ieșit din camera mea și am văzut trupul 
tatălui meu pe culoar. Abia după aceea am asistat la uciderea 
mamei și la cea a fratelui meu. 

— Asta crezi tu că-ți amintești. Dar sunt amintiri reconstituite. 

— Știu ce am văzut! 

Fawles avea aerul că stăpânește subiectul: 

— Amintirile care revin la mai multe decenii după o amnezie 
au aparenţa preciziei, dar nu sunt fidele. Nu sunt cu totul false, 
dar sunt distruse și reconstruite. 

— Eşti neurolog? 

— Nu, sunt romancier și am citit unele lucruri despre acest 
subiect. Memoria traumatică este uneori slăbită, este o 
evidență. Dezbaterea în legătură cu așa-zisele „false amintiri” a 
fost în toi ani de zile în Statele Unite. Chestia asta era numită 
„războiul amintirilor”. 

Mathilde îl atacă pe un alt front: 

— Ancheta asta din Kosovo... de ce ești singurul care a făcut 
cercetări? 

— Pentru că eram la fața locului și, mai ales, pentru că n-am 
cerut autorizarea nimănui. 

— Dacă acest trafic de organe a existat cu adevărat, trebuie 
să fi lăsat urme. Autoritățile n-au putut să ascundă o asemenea 
afacere. 

Fawles zâmbi trist. 

— N-ai fost niciodată într-o zonă de război, și nici în Balcani, 
nu-i așa? 

— E adevărat, dar... 

— Au existat iniţieri de anchetă, i-o tăie el. Dar, pe atunci, 
prioritatea era să se restabilească, măcar în aparenţă, statul de 
drept, nu să se redeschidă rănile conflictului. Și apoi, din punct 
de vedere administrativ, era o harababură fără margini. Intre 
Unmik, care administra atunci Kosovo, și autorităţile albaneze, 
toată lumea te purta cu vorba. Era la fel pentru TPIY și misiunea 
Eulex. Resursele lor pentru a face investigaţii erau foarte 
limitate. Ti-am explicat deja cât de complicat era să obţii 


mărturii numeroase și concordante și cât de repede dispăreau 
probele în astfel de cazuri. Fără a mai vorbi de bariera de limbă. 

Aparent, Fawles avea răspuns la toate, dar Fawles era scriitor, 
deci era prin natura lui - Mathilde n-avea nicio îndoială - un 
profesionist al minciunii. 

— De ce poarta de la garajul imobilului părinţilor mei era 
deschisă în seara zilei de 11 iunie 2000? 

Fawles ridică din umeri. 

— Fusese fără îndoială forțată de Karim și Apolline pentru a 
urca în apartamentul pensionarilor. Ar fi trebuit să le pui această 
întrebare bunicilor tăi torţionari. 

— În seara aceea, după ce ai auzit cele două focuri de armă, 
ai urcat deci în grabă în apartamentul nostru? întrebă ea, 
urmărind raportul din relatarea lui Fawles. 

— Da, tatăl tău lăsase ușa întredeschisă. 

— Ţi se pare logic? 

— Nimic nu e logic pentru cineva care decide să-și masacreze 
familia! 

— Există totuși un lucru de care uiţi: banii. 

— Ce bani? 

— Susţii că o parte din banii obţinuţi din traficul de organe era 
vărsată într-un cont sau în mai multe conturi din străinătate. 

— Da, așa mi-a zis Carsten Katz. 

— Dar ce s-a întâmplat cu aceste conturi? Sunt singura 
moștenitoare a tatălui meu și n-am auzit niciodată de ele. 

— Este principiul secretului bancar și al opacităţii acestui gen 
de structuri, din câte știu. 

— Pe atunci, sigur, dar, între timp, s-a făcut un pic de 
curăţenie în paradisurile fiscale. 

— Bănuiesc că banii ăștia zac pe undeva. 

— Și scrisorile lui Soizic? 

— Ce? 

— Ce naiba căutau în dressingul maică-mii? 

— Tatăl tău le-a găsit asupra cadavrului lui Soizic. 

— De acord, dar este o dovadă compromiţătoare. De ce și-ar 
fi asumat riscul să le păstreze? 

Fawles nu se intimidă. 

— Pentru că erau bine scrise. Pentru că, în genul lor, 
constituie o capodoperă a literaturii epistolare. 

— Bonjour, modestie... 


— Bonjour, adevăr. 

— Dar de ce i le-ar fi dat tocmai mamei mele care habar n- 
avea de viaţa dublă pe care el o ducea? 

De data asta, Fawles tăcu, conștient că versiunea lui își 
pierdea credibilitatea. lar Mathilde profită de situaţie. 

3. 

Furtuna  suicidară şi  autodistructivă trecuse. Mathilde 
redevenea ea însăși. Sau mai degrabă redevenea Mathilde cea 
pe care o iubea. Cea clocotind de energie, cea care nu se dă 
bătută, cea care, încă din copilărie, reușise cu orice preţ să 
învingă multe obstacole. Era încă acolo, vie, gata de luptă. Nu 
mai trebuia decât să-și scoată inamicul de pe poziţie. 

— Cred că nu-mi spui adevărul, Nathan. Sunt sigură că am 
văzut cadavrul tatălui meu pe culoar înainte de moartea mamei 
și a lui Theo. 

Acum, amintirea era de o claritate absolută în mintea ei. 
Limpede, solidă, precisă. 

Ploaia aproape că se oprise. Fawles ieși din adăpost și făcu 
câţiva pași pe ponton, cu mâinile în buzunare. Niște cormorani și 
pescăruși se roteau pe cer scoțând ţipete înfricoșătoare. 

— De ce mă minţi? întrebă Mathilde, mergând lângă el pe 
platforma de acostare. 

Fawles o privi ţintă în ochi. Nu era învins, era resemnat. 

— Ai dreptate. Primul foc de armă tras în seara aceea a ucis 
persoana pe care ai văzut-o pe culoar, dar nu era tatăl tău. 

— Ba da! 

El clătină din cap și miji ochii. 

— Tatăl tău era mult prea prudent, mult prea meticulos ca să 
nu anticipeze toate astea. Cu ororile pe care le săvârșise, bănuia 
că, într-o bună zi, risca să-și vadă viaţa dată peste cap. Pentru a 
preveni acest cataclism, își luase măsuri în eventualitatea în 
care ar fi fost nevoit să fugă de pe o zi pe alta. 

Mathilde încremenise. 

— Unde să fugă? 

— Alexandre Verneuil avea de gând să-și refacă viaţa sub o 
altă identitate. Din acest motiv, conturile din străinătate nu erau 
pe numele lui, ci pe cel al avatarului său. 

— Despre cine vorbești? Al cui era cadavrul de pe culoar, 
Nathan? 


— Se numea Dariusz Korbas. Era un polonez care trăia pe 
străzi cu câinele lui. Tatăl tău îl reperase pe bulevardul 
Montparnasse cu un an înainte. Aceeași vârstă, aceeași 
morfologie ca a lui. Înţelesese imediat beneficiul pe care putea 
să-l tragă din asta. Intrase în vorbă cu el, îl revăzuse a doua zi și 
îi găsise un loc într-un adăpost de zi. 

Vântul începea să-și schimbe direcţia, silind ploaia să-și verse 
ultimele picături. 

— Verneuil îl invita frecvent pe Dariusz la restaurant, explică 
Fawles. Îi dădea haine pe care el nu le mai purta și îi facilita 
accesul la îngrijiri medicale. Fără a bănui ce avea taică-tu în cap, 
mama ta l-a primit chiar ea de mai multe ori gratuit în cabinetul 
ei dentar. 

— Dar în ce scop făcea toate astea? 

— Pentru ca Dariusz să-i poată lua locul când Verneuil avea să 
considere că venise momentul să-și însceneze sinuciderea. 

Mathilde simţi că-și pierde echilibrul, ca și cum pontonul din 
lemn era pe punctul de a se prăbuși în mare. Fawles continuă: 

— În 11 iunie 2000, Verneuil i-a cerut lui Dariusz Korbas să 
treacă pe la el cu puţin înainte de miezul nopţii și să-și aducă și 
geanta de voiaj sub pretextul că o să-l ducă pe F/euron Saint 
Jean. 

— Fleuron Saint Jean? 

— Este un vaporaș tras la chei în portul Javel care a fost 
transformat în refugiu unde persoanele fără adăpost pot sta 
împreună cu câinii lor. Planul tatălui tău era simplu: să-l ucidă 
pe Korbas și apoi să vă elimine pe voi, pe mama ta, pe fratele 
tău și pe tine. Și exact asta s-a întâmplat. Când a apărut 
Dariusz, tatăl tău i-a cerut mamei tale să-i facă o cafea. A 
profitat de asta ca să-i scotocească prin lucruri. Apoi, în 
momentul plecării spre pretinsul centru, Verneuil l-a împușcat în 
față de aproape. 

Mathilde obiectă imediat: își amintea foarte bine, corpul 
tatălui său fusese identificat. 

— Așa este, admise Fawles. Corpul a fost identificat a doua zi 
de bunicul tău, Patrice Verneuil, și de bunica ta. Identificat într-o 
stare de durere și confuzie, mai mult pentru a îndeplini o 
formalitate decât pentru a dejuca o capcană la care nimeni nu s- 
ar fi gândit. 

— Şi polițiștii? 


— Şi-au făcut treaba cu meticulozitate: analiza dentiţiei 
cadavrului, compararea ADN-ului prelevat de pe un pieptene și o 
periuţă de dinţi găsite în baia tatălui tău. 

— Pieptenele și periuţa de dinţi îi aparţineau lui Dariusz, ghici 
Mathilde. 

Fawles încuviinţă: 

— La asta servea geanta de voiaj. 

— Şi în privinţa dentiţiei? 

— Era mai greu de indus în eroare, dar tatăl tău se gândise la 
toate: cum el și Dariusz erau trataţi amândoi în cabinetul mamei 
tale, fusese suficient să schimbe între ele cele două radiografii 
panoramice dentare pentru a-i păcăli pe tehnicienii de la 
Criminalistică. 

— Şi scrisorile lui Soizic? De ce le pusese în șifonierul mamei? 

— Ca să-i facă pe anchetatori să creadă că mama ta avea un 
amant. Și că înșelătoria soţiei lui fusese cauza masacrului. 
Iniţiala S. era o dovadă în acest sens. 

Fawles își scutură părul de picăturile de ploaie. Trecutul îl 
copleșea și pe el și îi era și lui la fel de greu să-i facă faţă. 

— Când am ajuns în apartament, tatăl tău îi omorâse deja pe 
Dariusz Korbas, pe mama ta și pe fratele tău. Lăsase ușa 
întredeschisă, este adevărat, fără îndoială pentru a putea să 
fugă mai ușor. Dar înainte, avea să te ucidă pe tine, îmi dau 
seama acum. M-am luptat cu el ca să-l dezarmez și i-am dat mai 
multe lovituri cu patul puștii peste faţă pentru a-l face inofensiv. 
Apoi am aruncat o privire în camera ta, dar n-am văzut pe 
nimeni. 

— De-asta ţi-am recunoscut ghetele. 

— După aceea, m-am întors în living. Tatăl tău era stâlcit 
bine, inconștient, dar încă în viaţă. Eu eram uluit de ceea ce 
trăisem. N-aveam să înțeleg decât mai târziu ce se întâmplase. 
În toiul acţiunii, am decis în cele din urmă să-l târăsc pe Verneuil 
până la lift și să cobor cu el în parcare. Ajuns aici, l-am dus până 
la mașină și l-am așezat pe scaunul pasagerului. 

Mathilde înţelegea acum de ce Apolline Chapuis jurase că 
văzuse două persoane în mașina scriitorului. 

— Am părăsit imobilul și am luat-o în direcţia spitalului care 
mi se părea cel mai aproape: Ambroise-Pare, în Boulogne- 
Billancourt. Dar, la câţiva metri de serviciul de urgenţe, mi-am 
continuat drumul fără să mă opresc. Am mers toată noaptea: 


bulevardul periferic, autostrada A6, apoi A8 Provensala până la 
Toulon. Nu mă puteam hotărî să-l duc pe Verneuil să i se acorde 
îngrijiri medicale. Nu putea fi singurul care să scape cu viaţă din 
această tragedie, deși era unicul responsabil. 

4. 

— Am ajuns la Hyères în zori. Între timp, Verneuil își 
recăpătase vag cunoștința, dar îl legasem cu curelele de la două 
centuri de siguranţă. 

Fawles începu să vorbească așa cum trebuie să fi condus în 
acea noapte: repede și fără să facă pauză. 

— Mi-am continuat drumul către portul Saint-Julien-les-Roses 
unde aveam barca mea Riva. L-am pus pe Verneuil în ea, apoi 
am navigat până aici. Voiam să-l ucid eu însumi, așa cum 
avusesem intenţia când mă întorsesem din Kosovo. Așa cum ar 
fi trebuit s-o fac, ceea ce ar fi dus la evitarea carnagiului la care 
tocmai asistasem. Dar n-am trecut la fapte imediat. Nu voiam ca 
această moarte să fie prea blândă. Voiam să fie lentă, 
îngrozitoare, tenebroasă. 

Mergând, Fawles se apropiase de hangarul bărcii. Acum, 
părea cuprins de febră: 

— Pentru a răzbuna moartea lui Soizic și toate celelalte crime 
comise de Verneuil, trebuia să-l trimit în iad. Dar iadul adevărat 
nu înseamnă un glonţ în cap ori un cuţit înfipt în inimă. ladul 
adevărat este iadul veșnic, suferința nesfârșită, aceeași 
pedeapsă aplicată fără încetare. Mitul lui Prometeu. 

Mathilde tot nu înţelegea unde voia Fawles să ajungă. 

— L-am sechestrat pe Verneuil la Crucea Sudului, continuă el 
și, după ce am scos de la el toate răspunsurile care-mi lipseau, 
nu i-am mai adresat niciun cuvânt. Credeam că pot să-mi 
ostoiesc setea de răzbunare, o răzbunare de lungă durată pe 
măsura suferinței pe care o înduram. Și zilele au trecut, apoi 
săptămânile, lunile, anii. Ani de singurătate și izolare. Ani de 
penitenţă și de tortură care, până la urmă, nu duc decât la o 
constatare groaznică: după atâta timp, adevăratul prizonier nu 
era Verneuil, ci eu. Devenisem propriul meu temnicer... 

Uluită, Mathilde se dădu un pas înapoi, șocată de adevărul 
înspăimântător: ani de zile, Nathan Fawles îl ţinuse sechestrat 
pe tatăl ei în hangarul bărcii. În această parte a clădirii protejată 
cu hublouri opace, unde nimeni nu punea niciodată piciorul. 


Privi cu atenţie acea boat house care se contopea cu faleza. 
Intrarea se putea face printr-o deschidere laterală îngustă sau 
printr-o ușă mare metalică secţională, așa cum întâlneai la 
garaje. Se uită la Fawles, în căutarea unei confirmări. Scriitorul 
scoase din buzunar o telecomandă micuță pe care o îndreptă 
spre ușă. Aceasta se deschise lent, pe verticală, cu un zgomot 
strident. 

5. 

Vântul năvăli în vizuina monstrului și se învârteji, aducând cu 
el un miros îngrozitor de pământ calcinat, de sulf și de urină. 

Adunându-și forța și hotărârea care-i mai rămăseseră, 
Mathilde înaintă spre abis pentru o ultimă confruntare. Ridică 
piedica puștii și strânse ţeava la piept. Vântul îi biciuia faţa, dar 
această răcoare îi făcea bine. 

Așteptă mult timp. Un zgomot metalic se contopi cu șuieratul 
mistralului. Bârlogul lui Kuçedra era cufundat în beznă. 
Zgomotul lanțurilor se amplifică, apoi demonul ieși din tenebre. 

Alexandre Verneuil nu mai semăna a om. Pielea îi era lividă, 
uscată și marmorată ca cea a unei reptile, părul alb avea forma 
unei coame înspăimântătoare, unghiile aveau ascuţișul și 
lungimea unor gheare, iar faţa violacee, plină de pustule, era 
străpunsă de crevase: doi ochi nebuni și halucinaţi. 

Mathilde simţi că-i fuge pământul de sub picioare în fața 
monstrului în care se transformase tatăl ei. In câteva secunde, 
redeveni fetița înfricoșată de lupi și căpcăuni. Işi înghiţi saliva. In 
momentul în care lăsă arma în jos, o spărtură în cer făcu să 
scânteieze gravurile fine care decorau ţeava puștii: un Kuçedra 
triumfător, cu ochi de argint, care își desfăcea aripile imense. Işi 
simţi corpul cuprins de tremurături. Se agăţă de patul armei, 
dar... 


— Mathilde! Mi-e frică! 

Inflexiunea unei voci venite de pe tărâmul copilăriei. O 
amintire veche care zăcea într-un ungher al memoriei. Vara 
anului 1996. Golful Pinilor, la câţiva kilometri de aici. Vântul 
călduţ, umbra coniferelor, mirosul îmbătător al eucalipţilor. Theo 
râde în hohote. Are șapte ani. S-a urcat singur pe prima treaptă 
a micuţei insule stâncoase, Punta dell'Ago, care se ridică în faţa 


plajei. Şi acum nu mai este foarte sigur că are curajul să 
plonjeze. Câţiva metri mai jos, Mathilde înoată în apa turcoaz. 
Cu capul ridicat, întins spre vârful stâncos, strigă pentru a-l 
încuraja. 

— Hai, Theo! Hai că poţi, ești cel mai tare! 

Cum fratele ei încă mai ezită, ea își agită braţele în direcţia lui 
și, cu toată forța de convingere de care este în stare, urlă către 
el: 

— Ai încredere în mine! 

Cuvintele magice. Cele pe care nu trebuie să le spui cu prea 
mare ușurință. Cele care fac, dintr-odată, ca ochii lui Theo să 
strălucească și el să-și recapete zâmbetul. Își ia avânt, aleargă și 
se aruncă în mare. Imaginea rămâne încremenită când el este 
încă în aer, ca un pirat în timpul unui abordaj. Este un moment 
plăcut, fericit, dar care poartă deja în el propria-i nostalgie. Un 
moment ferit de tot ceea ce va deveni viaţa mai târziu: povară, 
tristeţe, durere. 


Amintirea se destrămă și, în cele din urmă, se înecă în lacrimi. 

Mathilde își șterse obrazul și înaintă spre dragon. Demonul 
care tremura în faţa ochilor ei nu mai avea în el nimic malefic și 
nici ameninţător. Era un spasm hidos cu aripile frânte care se 
ţâra pe dala de piatră ca un molâu rahitic. O himeră orbită de 
lumina zilei. 

Mistralul se dezlănţuia. 

Mathilde nu mai tremura. 

Duse pușca la umăr. 

La ureche, fantoma lui Theo îi șopti. 

Ai încredere în mine. 

Nu mai ploua. Vântul începuse să alunge norii. 

Nu se auzi decât un foc de armă. 

O detunătură seacă și rapidă care pocni în cerul spălăcit. 


EPILOG 
„De unde vine inspiraţia?” 
Apostilă la Viaţa secretă a scriitorilor 
de Guillaume Musso 


În primăvara trecută, la puţin timp după apariţia noului meu 
roman, am fost invitat să particip la o sesiune de autografe în 
singura librărie de pe insula Beaumont. Ca urmare a decesului 
fostului ei proprietar, Trandafiriii stacojiu tocmai fusese preluată 
de un cuplu de librari bordelezi. Două tinere entuziaste care 
făcuseră pariul de a moderniza și reînvia această veche casă a 
cărţii și cărora le-ar fi plăcut ca eu să devin protectorul ei. 

Nu mai fusesem niciodată în Beaumont și nu știam mare lucru 
despre geografia insulei. În mintea mea, ea se confunda vag cu 
insula Porquerolles. Am acceptat totuși propunerea, pentru că 
proprietarele librăriei erau simpatice și pentru că știam că 
Beaumont era locul unde trăise aproape 20 de ani Nathan 
Fawles, scriitorul meu preferat. 

Citisem peste tot că locuitorii insulei erau neîncrezători și nu 
prea primitori, dar conferinţa și sesiunea de autografe care a 
urmat au fost într-adevăr călduroase, iar conversațiile cu 
locuitorii din Beaumont, foarte plăcute. Fiecare avea câte-o 
anecdotă de povestit și m-am simţit bine printre ei. 
„Dintotdeauna, scriitorii au fost bine-veniţi în Beaumont”, m-au 
asigurat cele două proprietare ale librăriei. Ele îmi rezervaseră 
pentru weekend o cameră de oaspeţi pitorească în sudul insulei, 
în apropierea unei mănăstiri în care trăia o comunitate de 
călugărițe benedictine. 

Am profitat de cele două zile ca să străbat insula și m-am 
îndrăgostit rapid de acest colţ de Franţă care nu semăna cu 
Franța. Un soi de Coasta de Azur eternă, fără turiști, fără lux 
ostentativ, fără poluare și beton. Nu mă înduram să părăsesc 
insula. M-am hotărât să-mi prelungesc șederea și am început să 
caut o căsuță de cumpărat sau de închiriat. Cu această ocazie, 
am aflat că nu exista nicio agenţie imobiliară în Beaumont: o 
parte din bunuri se transmiteau din generaţie în generaţie și 
celelalte prin cooptare. Proprietara la care stăteam, o bătrână 
irlandeză pe nume Colleen Dubar, căreia îi vorbisem de planurile 
mele, mi-a spus despre o casă potenţial disponibilă: Crucea 


Sudului, care îi aparținuse lui Nathan Fawles. Ea m-a pus în 
legătură cu persoana autorizată să facă tranzacţia. 

Era vorba de Jasper Van Wyck, una dintre ultimele legende 
ale lumii editoriale newyorkeze. Van Wyck fusese agentul lui 
Fawles și al altor autori importanţi. Era cunoscut mai ales pentru 
că permisese publicarea romanului Loreleï Strange, deși 
romanul fusese refuzat de majoritatea editurilor din Manhattan. 
Când apărea în presă un articol despre Fawles, Van Wyck era 
mereu cel care se exprima și mă întrebam care erau relaţiile 
dintre cei doi bărbaţi. Incă dinainte de a adopta o tăcere 
completă, Fawles dădea impresia că detestă pe toată lumea: pe 
jurnaliști, pe editori și chiar pe confrații săi scriitori. 

Când l-am sunat, Van Wyck era în vacanţă în Italia, dar a 
acceptat să și-o întrerupă timp de o zi ca să mă ducă să vizitez 
Crucea Sudului. 

Am stabilit întâlnirea și, după două zile, Jasper a venit după 
mine la Colleen Dunbar la volanul unei Mini Moke închiriate, 
vopsită în culorile camuflajului. Cu forme rotunjite și plin de 
bonomie, agentul m-a făcut să mă gândesc la Peter Ustinov pe 
vremea când interpreta rolul lui Hercule Poirot: haine retro de 
dandy, mustață cu vârfurile ridicate, privire malițioasă. 

M-a condus până la Capul Safranier, apoi s-a aventurat în 
inima unui întins parc sălbatic, unde mirosurile brizei marine se 
amestecau cu cele de eucalipt și izmă. Drumul șerpuia pe o 
pantă abruptă și marea apăru brusc, odată cu casa lui Nathan 
Fawles, un paralelipiped din piatră gălbuie, sticlă și beton. 

Am fost cucerit imediat. Intotdeauna visasem să locuiesc într- 
un asemenea loc: o vilă agăţată de faleză și albastru cât vezi cu 
ochii. Îmi imaginam copii alergând pe terasă, îmi imaginam 
biroul meu cu faţa spre mare, în care aveam să scriu romane 
fără dificultate, ca și cum frumuseţea peisajului putea să fie 
sursa unei inspiraţii fără sfârșit. Dar Van Wyck cerea pe ea o 
avere și mi-a spus că nu eram singurul client interesat. Un om 
de afaceri din Golf făcuse deja mai multe vizite și formulase o 
ofertă fermă. „Ar fi păcat să pierdeţi o asemenea șansă”, mi-a 
zis Jasper, „casa asta este făcută să fie locuită de un scriitor.” 
Deși nu știam prea bine ce este aceea o casă de scriitor, mi-era 
atât de teamă să n-o pierd, încât am cedat și am făcut o 
cheltuială nebunească. 


M-am mutat la Crucea Sudului la sfârșitul verii. Casa era în 
stare bună, dar merita o renovare serioasă. Pica bine, căci 
simțeam nevoia să fac din nou ceva cu mâinile mele. Așa că m- 
am apucat de lucru. Mă sculam în fiecare dimineaţă la ora 6 și 
scriam până la masa de prânz. După-amiaza era consacrată 
lucrărilor de renovare a vilei: zugrăvit, instalații, electricitate. La 
început, era un pic intimidant să trăiesc la Crucea Sudului. Van 
Wyck îmi vânduse casa mobilată, așa că, orice făceam, fantoma 
lui Fawles dădea târcoale peste tot: scriitorul își luase micul 
dejun la masa asta, își făcuse de mâncare în acest cuptor, își 
băuse cafeaua din ceașca asta. Destul de rapid, am devenit 
obsedat de Fawles și m-am întrebat dacă fusese fericit în 
această casă și de ce se hotărâse în cele din urmă s-o vândă. 

Bineînţeles, încă de la prima noastră întâlnire îi pusesem 
întrebarea lui Van Wyck care, în ciuda bunăvoinţei lui, nu s-a 
jenat să-mi răspundă că asta nu mă privește. Înţelesesem că, 
dacă mă mai aventuram încă o dată pe acest teren, casa n-avea 
să fie niciodată a mea. Am recitit cele trei romane ale lui Fawles, 
am descărcat toate articolele pe care le-am putut găsi despre el 
și, mai ales, am discutat cu oamenii de pe insulă care îl 
cunoscuseră. Aceștia mi-au făcut un portret mai degrabă elogios 
al scriitorului. Desigur, trecea drept un tip cam melancolic care 
nu avea încredere în turiști și refuza sistematic să fie fotografiat 
sau să răspundă la întrebări despre cărţile lui, dar, cu localnicii, 
Fawles era politicos și amabil. Departe de imaginea lui de 
singuratic morocănos, avea mult umor, era destul de prietenos 
și obișnuia să frecventeze Les Fleurs du Malt, barul insulei. 
Mutarea lui bruscă de aici surprinsese pe majoritatea oamenilor. 
De altfel, împrejurările plecării lui nu erau foarte clare, chiar 
dacă toată lumea era de acord cu varianta că, în toamna 
trecută, Fawles dispăruse brusc din circulaţie după ce întâlnise o 
jurnalistă elveţiană aflată în vacanţă pe insulă. O tânără care 
intrase în contact cu el când îi adusese câinele, pe Bronco, un 
golden retriever care fusese dispărut mai multe zile. Nimeni nu 
știa mai mult și, chiar dacă nu mi se spunea deschis, simțeam 
foarte bine că insularii erau un pic decepţionaţi că Fawles 
plecase fără să le spună la revedere. „Așa sunt scriitorii, timizi”, 
explicam eu pentru a-l apăra. Dar nu știu dacă m-au crezut. 


Veni iarna. 

Cu perseverenţă, am continuat lucrările în casă după-amiaza, 
în timp ce dimineaţa lucram la romanul în curs. La drept 
vorbind, nu scriam mult. Începusem un roman, 7Timiditatea 
crestelor, pe care mă chinuiam să-l termin. Umbra impozantă a 
lui Fawles mă urmărea peste tot. In loc să scriu, îmi petreceam 
dimineţile făcând cercetări despre el. Am dat de urma jurnalistei 
elvețiene - o chema Mathilde. La redacţie, mi s-a spus că 
demisionase, dar n-am aflat mai mult. Am ajuns până la părinţii 
ei în cantonul Vaud. Mi-au răspuns că fiica lor e bine și m-au 
trimis la plimbare. 

În privinţa lucrărilor de renovare, acestea avansau din fericire 
într-un ritm mai rapid. După renovarea încăperilor principale, m- 
am apucat de anexe, începând cu hangarul în care stătuse 
probabil barca Riva a lui Fawles. Jasper încercase să mi-o vândă, 
dar n-aș fi știut ce să fac cu o asemenea barcă, așa că am 
declinat oferta. Acea boat house era singurul loc din casă care 
mi se părea încărcat cu unde negative. Sumbru, rece, glacial. 
Am readus lumina aici reabilitând frumoasele ferestre de formă 
ovală care semănau cu niște hublouri și care fuseseră zidite. Tot 
nemulţumit, am dărâmat mai multe jumătăţi de ziduri care 
micșorau încăperea. Într-una din lucrările de zidărie am avut 
surpriza să văd niște oseminte. 

Brusc, m-a cuprins panica. Oare erau oase de om? De când 
datau aceste construcţii? Fawles o fi fost implicat în vreo crimă? 

Dar specificul romancierilor este să născocească povești din 
orice. Eram conștient de acest lucru, așa că am decis să mă 
calmez. 

Cincisprezece zile mai târziu, de bine ce-mi mai revenisem și- 
mi regăsisem oarecum liniștea, am făcut o altă descoperire - de 
data asta, într-un ungher al acoperișului. O mașină de scris 
Olivetti de culoare verde-migdală și un dosar cartonat care 
conţinea primele 100 de pagini din ceea ce părea să fie un 
roman neterminat al lui Fawles. 

Surescitat cum nu mai fusesem de mult timp, am coborât în 
living, cu comoara mea sub braţ. Se lăsase noaptea și casa era 
glacială. Am aprins focul în șemineul cu vatră suspendată care 


trona în centrul încăperii și mi-am turnat un pahar de Bara No 
Niwa - Fawles lăsase în bar două sticle din whisky-ul său 
preferat. Apoi m-am așezat în fotoliu cu faţa spre mare pentru a 
citi paginile bătute la mașină. Le-am citit prima dată cu 
aviditate, și a doua oară pentru a aprecia pe deplin textul. Este 
una dintre amintirile de lectură cele mai marcante din viaţa 
mea. Diferită, dar comparabilă ca intensitate cu cea pe care am 
avut-o când eram copil și adolescent, descoperind Cei trei 
muschetari, Cărarea pierdută sau Prinţul mareelor. Era vorba 
despre primele pagini din O vară invincibilă, romanul la care 
lucra Fawles înainte de a lua hotărârea de a înceta să mai scrie. 
Îl pomenea în ultimul interviu pe care-l dăduse Agenţiei France 
Presse. Cartea se anunţa ca un roman-fluviu puternic și umanist 
bazat pe o galerie de personaje pe care le vedeai evoluând timp 
de aproape patru ani cât durase asediul orașului Sarajevo. Ceea 
ce am citit nu era decât începutul - un text brut, necorectat, 
neșlefuit -, dar un start incendiar, care era fără doar și poate la 
înălţimea a ceea ce scrisese Fawles până atunci. 

În zilele următoare, m-am trezit în fiecare dimineaţă cu un 
sentiment de forță în suflet, repetându-mi că aveam privilegiul 
să fiu poate singura persoană din lume care a avut acces la 
acest text. Dar odată risipită această exaltare, m-am întrebat 
din ce motiv își abandonase Fawles textul pe care-l scria. 
Versiunea pe care o citisem era datată octombrie 1998. 
Romanul demarase bine. Fawles trebuie că era mulţumit de 
munca lui. Ceva se întâmplase cu siguranţă în viaţa lui de 
renunţase într-un mod atât de brutal la scris. O depresie severă? 
O poveste de dragoste nefericită? Pierderea unei ființe dragi? 
Această decizie avea cumva de-a face cu osemintele pe care le 
găsisem în zidul din hangarul bărcii? 

Ca să am conștiința împăcată, m-am hotărât să le arăt unui 
specialist. În urmă cu câţiva ani, documentându-mă pentru un 
roman polițist, o  cunoscusem pe Frédérique Foucault, 
antropolog judiciar care intervenise în analiza anumitor scene 
de crimă. Ea mă invită să trec pe la biroul ei parizian de la 
Inrap}. M-am dus la sediul din strada Al6sia cu o valijoară din 
aluminiu în care pusesem un eșantion de oseminte. Dar, în 
ultimul moment, în sala pașilor pierduţi, mi-a pierit curajul și am 


15 Abreviere de la Institut national de recherches archéologiques préventives 
(Institutul Naţional de Cercetări Arheologice Preventive). (N.t.) 


plecat cât am putut de repede de-acolo. Cine eram eu ca să risc 
să-i mânjesc viaţa lui Fawles? Nu eram nici judecător, nici 
jurnalist. Eram romancier. Eram, de asemenea, un cititor al lui 
Fawles și, chiar dacă dădeam dovadă de naivitate, aveam 
certitudinea că autorul lui Loreleï Strange și al Străfulgeraților 
nu era nici ticălos, nici asasin. 


M-am debarasat de oseminte și m-am dus să-l văd pe Jasper 
Van Wyck la New York, în micul său birou din Flatiron Building, 
care gemea de manuscrise. Pereţii erau plini de gravuri realizate 
în cerneală sepia, reprezentând scene de luptă între dragoni, 
unii mai hidoși și mai ameninţători decât alţii. 

— O alegorie a lumii editoriale? am întrebat eu. 

— Sau a lumii scriitorilor, mi-a răspuns el prompt. 

Mai era o săptămână până la Crăciun. Era binedispus și m-a 
invitat să mâncăm niște stridii la Pear/ Oyster Bar de pe Cornelia 
Street. 

— Sper că vă mai place casa? m-a chestionat el. 

Am încuviinţat, dar i-am vorbit, totodată, de lucrările mele de 
renovare și de osemintele pe care le găsisem dărâmând un zid 
din hangarul bărcii. 

Cu coatele rezemate de bar, Jasper încruntă ușor din 
sprâncene, chiar dacă restul feţei rămase impenetrabil. 
Turnându-mi un pahar de vin Saucerre, îmi spuse că știa bine 
arhitectura casei, Crucea Sudului fusese construită prin anii 
1950-1960, adică înainte cu mult ca Fawles s-o cumpere, iar 
acele oseminte erau cu siguranţă ale vreunor bovine sau canide. 

— Nu este singura mea descoperire, am zis eu, vorbindu-i de 
cele 100 de pagini din O vară invincibilă. 

Mai întâi, Jasper a crezut că glumesc, apoi a avut o îndoială. 
Am scos atunci din servietă primele 10 pagini ale manuscrisului. 
Van Wyck le parcurse cu ochi scânteietori. 

— Nemernicul ăsta mi-a spus mereu că a ars începutul 
manuscrisului! Ce vreţi în schimbul celorlalte pagini? m-a 
întrebat el. 

— Nimic, am zis eu întinzându-i restul paginilor, nu sunt un 
șantajist. 


Mă privi cu gratitudine, luând cele 100 de pagini ca și cum era 
vorba despre o relicvă. leșind din bar, l-am întrebat din nou dacă 
mai știa ceva de Fawles, dar evită să-mi răspundă. 

Am schimbat subiectul, spunându-i că eram în căutarea unui 
agent american pentru un nou proiect de carte: voiam să 
povestesc, sub formă romanţată, ultimele zile ale lui Nathan 
Fawles pe insula Beaumont. 

— Este o idee foarte proastă, se îngrijoră Jasper. 

— Nu este o biografie și nicio lucrare intruzivă, am încercat eu 
să-l liniștesc, este o ficțiune inspirată de figura lui Fawles. Am 
deja titlul: Viaţa secretă a scriitorilor. 

Jasper rămase  încremenit. Nu  venisem să-i cer 
binecuvântarea, dar îmi părea rău să ne despărţim cu răceală. 

— N-am chef să scriu despre nimic altceva, am mai zis eu. 
Pentru un romancier, nimic nu este mai dureros decât să poarte 
în el o poveste și să n-o poată spune. 

De data asta, Jasper dădu din cap. 

— Înţeleg, zise el înainte de a-mi arunca tirada pe care o 
servea presei: „Misterul Nathan Fawles constă în faptul că nu 
există niciun mister”. 

— Nu vă faceţi griji, am răspuns eu. O să inventez eu unul, cu 
asta mă ocup. 


x 


Înainte de a părăsi New Yorkul, am cumpărat mai multe role 
de bandă impregnată cu tuş de la un vânzător de maşini de scris 
de ocazie din Brooklyn. 

Am ajuns la Crucea Sudului într-o vineri spre seară, cu două 
zile înainte de Crăciun. Era frig, dar, ca de obicei, priveliștea era 
frumoasă de-ți tăia răsuflarea, aproape ireală când soarele 
apunea la orizont. Pentru prima dată, am avut senzația că mă 
întorc acasă. 

Am pus pe platan discul de vinil cu coloana sonoră originală a 
filmului Pușca veche, m-am chinuit să aprind focul în șemineu și 
mi-am turnat un pahar de Bara No Niwa. Apoi m-am așezat la 
masa din living în faţa mașinii de scris din bachelită, marca 
Olivetti, în care am fixat una dintre role. 

Am tras adânc aer în piept. Îmi făcea bine să mă aflu din nou 
în faţa unei tastaturi. Acolo îmi era locul. Acolo unde mă 


simţisem mereu mai puţin rău. Pentru a mă încălzi, am tastat 
prima frază care mi-a trecut prin minte. 


Prima calitate a unui scriitor este să aibă fese zdravene. 


Ţăcănitul tastelor sub degete mi-a provocat un ușor frison. 
Am continuat: 


Capitolul 1. 

Marţi, 11 septembrie 2018 

Umflate de vânt, pânzele pocneau sub cerul de un 
albastru strălucitor. 

Velierul părăsise coastele Departamentului Var puţin 
după ora 13 și se deplasa acum cu o viteză de cinci noduri 
în direcţia insulei Beaumont. 


Gata, începusem, dar încă de la aceste prime rânduri, am fost 
întrerupt de un SMS lung de la Jasper Van Wyck. Mă informa mai 
întâi că era de acord să-mi citească romanul când va fi terminat. 
(Asta, ca să stea cu ochii pe mine, nu eram fraier.) Apoi, mă 
asigura că Fawles o ducea bine și că scriitorul îl însărcinase să- 
mi mulţumească pentru că îi restituisem cele 100 de pagini de a 
căror existență pretindea că uitase. Ca dovadă de încredere, 
Jasper atașase la mesajul său o fotografie făcută cu o 
săptămână înainte de un turist la Marrakech. Laurent Laforêt, un 
jurnalist francez de doi bani, îl recunoscuse pe Fawles în Medina, 
partea veche a orașului, și îl fotografiase. După ce se dăduse 
drept paparazzo, gazetărașul încercase să vândă pozele unor 
site-uri sau unor reviste de senzaţie, dar Jasper reușise să le 
recupereze înainte ca ele să apară. 

Curios, am mărit imaginea afișată pe telefonul meu. Am 
recunoscut locul, fiindcă îl vizitasem când fusesem în vacanţă în 
Maroc: Souk Haddadine, cartierul fierarilor și al forjorilor. Îmi 
aminteam de un soi de labirint de străzi înguste situat în aer 
liber, o îngrămădeală de prăvălii și de standuri în care niște 
artizani înarmaţi cu unelte și aparate de sudură loveau, topeau 
și prelucrau metalul pentru a-l transforma în lămpi, felinare, 
paravane și alte obiecte de mobilier din fier forjat. 


În mijlocul jerbelor de scântei, distingeai clar trei persoane: 
Nathan Fawles, faimoasa Mathilde și un copilaș cam de un an 
așezat într-un cărucior. 

In fotografie, Mathilde poartă o rochie scurtă din jacard, o 
geacă de piele și o pereche de sandale cu toc înalt. Își ţine o 
mână pe umărul lui Fawles. Un nu-știu-ce sensibil, foarte blând, 
energic și solar emană din chipul ei. Fawles stă în prim-plan, 
îmbrăcat în blugi, cu o cămașă de in bleu și o geacă de aviator. 
Bronzat, cu ochii albaștri, arată încă bine. Are ochelarii de soare 
ridicaţi pe cap. iți dai seama că a reperat fotograful, căruia îi 
aruncă o privire ce înseamnă ceva de genul: gu-te-n măta, n-o 
să ne atingi niciodată. Are mâinile pe ghidonul căruciorului. 
Privesc chipul copilului și sunt tulburat, fiindcă mă face să mă 
gândesc la mine când eram mic. Căpșor blond, ochelari rotunzi 
și colorați, strungăreaţă. În ciuda violării intimităţii, fotografia 
captează în mod incontestabil ceva: o complicitate, o clipă 
liniștită, echilibrul perfect al unei vieţi. 


* 


La Crucea Sudului se lăsase noaptea. Deodată, m-am simțit 
foarte singur și puţin trist în mijlocul întunericului. M-am ridicat 
să aprind lămpile pentru a putea continua să scriu. 

Când m-am întors la masa de lucru, am privit din nou 
fotografia. Nu-l întâlnisem niciodată pe Nathan Fawles, dar 
aveam impresia că-l cunosc pentru că-i citisem cărţile și îmi 
plăcuseră, și pentru că locuiam în casa lui. Toată lumina 
fotografiei era absorbită de chipul bebelușului și de hohotul lui 
de râs radios. Și am avut dintr-odată certitudinea că nici cărţile, 
nici scrisul nu-l salvaseră pe Fawles. De scânteia care strălucea 
în ochii copilului se agăţase scriitorul. Pentru a-și reveni și 
pentru a-și lua viaţa de la capăt. 

Atunci, am ridicat paharul de whisky spre el ca să închin în 
cinstea lui. 

Eram ușurat să-l știu fericit. 


Lorelei 
Strange 


—————— << co ———— 


Nathan Fawles 


Litte, Brown and Company 
New York Boston London 


Adevărul ficţiunii 

De unde vine inspiraţia? 

Această întrebare apare mereu, într-un moment sau în altul, 
în timpul întâlnirilor mele cu cititorii, cu librarii sau cu jurnaliștii. 
Ea nu este totuși chiar atât de banală pe cât pare. Romanul de 
față, Viaţa secretă a scriitorilor, este o formă de răspuns posibil, 
ilustrând procesul misterios care dă naștere scriiturii: totul este 
în mod potenţial sursă de inspiraţie și material de ficțiune, dar 
nimic nu se regăsește într-un roman exact așa cum a fost văzut, 
trăit sau cunoscut. Ca într-un vis straniu, fiecare detaliu al 
realității poate să se deformeze și să devină element esenţial al 
unei povești în gestație. Atunci, acest detaliu devine romanesc. 
Este tot adevărat, dar mai real. 

De pildă, aparatul foto, din cauza căruia Mathilde crede că a 
demascat un asasin, este inspirat de un fapt divers. Un Canon 
Powershot găsit pe o plajă din Taiwan, după ce a plutit în derivă 
din Hawaii timp de șase ani. Aparatul foto adevărat nu conţinea 
decât fotografii de vacanţă. Cel din roman este mult mai 
periculos. 

Alt exemplu, „îngerul cu părul de aur”, titlul celei de-a doua 
părţi a romanului, este numele de alint pe care Vladimir 
Nabokov i l-a dat scumpei lui soţii, Vera, într-una din 
nenumăratele scrisori pe care i le-a adresat. La frumuseţea 
acestor scrisori, ca și la schimburile epistolare dintre Albert 
Camus și Maria Casares m-am gândit când am scris 
corespondenţa dintre S. și Nathan Fawles. 

Cât despre insula Beaumont, este o insulă fictivă inspirată pe 
de o parte de uimitorul oraș Atherton din California, pe de altă 
parte - mult mai seducătoare - de insula Porquerolles, ca și de 
călătoriile mele la Hydra, în Corsica sau pe insula Skye. 
Denumirile restaurantelor și ale magazinelor pe care le 
adăpostește, cu jocuri de cuvinte inventive (Les Fleurs du Malt, 
Bread Pit...), vin de la localuri pe care le-am întâlnit în timpul 
vreunei deplasări sau al vreunei documentări. 

Librarul Grégoire Audibert îi datorează mult din blazarea sa lui 
Philip Roth și pesimismului său în privinţa viitorului lecturii. 

În sfârșit, Nathan Fawles, personajul pe care mi-a plăcut să-l 
însoțesc în aceste pagini, și-a luat nevoia de izolare, renunţarea 
la scris, retragerea din lumea mediatică, atitudinile 
morocănoase când de la Milan Kundera și J.D. Salinger, când de 


la Philip Roth, iarăși el, ori Elena Ferrante. Acum am impresia că 
există cu adevărat și, asemenea acelui Guillaume Musso fictiv 
din epilog, aș fi fericit să aflu că a reușit să recapete gustul vieţii 
în altă parte a lumii. 


secretă 
4 scriitorilor 


ata 


MUSSO 


„Fiecare om are trei vieți: 
o viață privată, o viață publică 
şi o viață secretă...“ 


Vi 


GABRIEL GARCIA M 


Celebrul scriitor Nathan Fawles, autorul a trei 
romane cult, anunță că renunță la scris și se 
retrage în Beaumont, o sublimă insulă sălbatică 
din Marea Mediterană. 


Toamna anului 2018, Fawles n-a mai dat niciun 
interviu de aproape două decenii, însă romanele 
lui continuă să-i captiveze pe cititori. Mathilde 
Monney, o tânără jurnalistă elvețiană, debarcă pe 
insulă, hotărâtă să afle secretul scriitorului. 


În aceeași zi, cadavrul unei femei este descoperit 
pe o plajă, iar insula este inchisă de autorități. 
Între Mathilde și Nathan începe o confruntare în 
care adevăruri ascunse se ciocnesc de minciuni 
asumate, iar frica și iubirea se întrepătrund... 


0 lectură de neuitat, un puzzle literar care se 
dovedește de-a dreptul fascinant. 


606-4 


II UA 
786064"007483 


www edituratrei.ro 
9 


ISEN 978 


TREI