Sophie Endelys — Marea arta a micilor escrocherii

SOPHIE ENDELYS 


MAREA ARTĂ 
A MICILOR ESCROCHERII 


Original: Le Grand Art des petites escroqueries (2020) 


Traducere din limba franceză de: 
DIANA GRADU 


Ă 


virtual-project.eu 


VP - 


De câte minciuni e nevoie ca să umpli un dulap cu amintiri de 
demult? 


Clemence James, Aprilie 2010 


VP-3 


1. Mincinosul 


INI 


Era deja târziu când, pe 29 iulie 1989, Julia James înghiţi trei 
pahare de whisky, o ceașcă de cafea neagră și două pastile de 
Xanax. Fără a arunca un ochi la dezordinea care domnea în 
bucătărie, strânse repede documentele împrăștiate pe masă, se 
înfășură într-o pelerină impermeabilă și trânti ușa. Era o noapte 
fără lună. Vremea senină și caldă se stricase până la sfârșitul 
după-amiezii. Picături uriașe de ploaie, suflate de vânt, cădeau 
din cer într-o aversă dezlănţuită și capricioasă. 

În mașină, și-a aprins o ţigară și a coborât geamul ca să iasă 
fumul. La radio se auzea Suzette cântată de Dany Brillant. 
Farurile o luminară pe Clémence, fata ei, care, în pijama, stătea 
în pragul casei. 

— Mamă, unde te duci? 

— Nu-ţi face griji, mă întorc. 

— Ai băut prea mult, nu poţi conduce! 

— Încetează să o faci pe jandarmul cu mine, mergi în casă și 
te culcă, o să răcești! 

Enervată, Julia ridică geamul și porni. Mai întâi, dădu ocol 
casei și apoi intră pe aleea principală. Cauciucurile scârțâiau pe 
pietriș, iar ea luă curba care ducea spre poarta deschisă: la 
dreapta, drumul; în stânga, fagul mare și arămiu deja. Julia a 
învârtit de două ori din volan: o dată ca să fixeze direcția, iar a 
doua oară ca să nu se înnămolească în șanțul plin de apă. Dar 
pierdu controlul volanului și mașina se lăsă pe o parte și se izbi 
apoi de arborele gros cu un zgomot asurzitor, urmat de o tăcere 
absolută. Pe fruntea șoferiţei, parbrizul făcut fărâme, lăsă 
desenul unei pânze de păianjen. Volanul îi străpunse cutia 
toracică. Schimbătorul de viteze îi deplasă șoldul. Avea și 
fracturi la coloană, la bazin și la piciorul drept. 

Nu s-a găsit niciun semn de frânare, doar două urme de noroi 
până la punctul de impact. Cum nu exista nimic care să explice 
accidentul, în afară de condiţiile meteo nefavorabile, s-a vorbit 
de alcool, depresie, neatenţie și oboseală. Tentativa de 
sinucidere nu a fost exclusă. 


VP -4 


Deși credea că totul se sfârșise, Julia rămase în viaţă. O 
existență refăcută pe viu, fără anestezie, într-un scaun cu rotile; 
rămase prizonieră într-un corp sfărmat, paralizat, desfigurat, 
țintuită pe un pat de spital, cu privirea pironită la singura 
fereastră din încăpere. Îi luă zece ani să moară. Zece ani de 
durere și de tăcere. 

În acești zece ani, maicile din Sainte-Charite vegheară asupra 
ei. Sora Therese, călugărița care îi avea în grijă pe cei grav 
bolnavi, cei incapabili să se miște cât de cât, le punea între 
degete un creion și pe cearșaf un carneţel. Era singura lor 
legătură cu exteriorul. 

Și Julia începuse să deseneze fereastra și ce se vedea pe ea. 
Mereu aceeași. Un desen fără anestezie. O deschizătură 
încadrată de bare într-un clarobscur bezmetic. 

Fereastra dădea spre frunzișuri, redate cu linii mari. Când Julia 
muri, în cele din urmă, sora Therese păstrase acele schițe. 502 
de desene în alb-negru. 502 de mâzgălituri. Sumbre, austere, 
apăsătoare. 

Apoi muri și sora Therese. Când s-au descoperit acele desene, 
trecuseră 21 de ani de la accident. Nimeni de la Sainte-Charite 
nu-și mai amintea de martiriul Juliei James. Spitalul, devenit 
public, fusese integrat în Centrul Spitalicesc Intercomunal din 
Groumenville, care deservea o parte din ţinutul Caux. Intre 
voluntari nu mai erau decât trei bătrâne călugăriţe. 

Soarta acestor foi, dictate de disperare, a fost încredințată 
surorii Marie de la Miséricorde. În virtutea articolului patru al 
regulamentului intern al congregaţiei, efectele personale și alte 
obiecte abandonate trebuiau fie date altcuiva, fie distruse. 
Totuși, călugărița ezită. Aceste schițe erau mărturia unei 
existente, o existenţă ieșită din comun, e adevărat. 

Consultând registrele a dat peste un nume și o adresă: 
Clemence James, Cheiul Valmy nr. 48, arondismentul 11, Paris. 
Sperând ca această adresă să fie încă actuală, sora Marie a 
trimis și o scrisoare, împreună cu desenele. 


Doamnă, 


Restructurarea Centrului  Spitalicesc ne obligă să 
închidem Sainte-Charită și să ne mutăm. Cu această ocazie, 
am găsit în arhive aceste desene realizate de mama 
dumneavoastră, cât a stat la noi, între 29 iulie 1989 și 29 


VP-5 


iulie 1999, când și-a dat sufletul și s-a dus la Ceruri. 


Astfel, vineri, 2 aprilie 2010, desenele au fost expediate într-o 
cutie de pantofi, învelită în hârtie de ambalaj. Din 
scrupulozitate, sora Marie a aranjat desenele în ordine 
cronologică. Ultimul dintre ele nu era nici mai trist, nici mai 
vesel decât celelalte, era doar cel din urmă. 


0 


Ce să gătească pentru un secret de familie? 

Marius oftă. Avea obiceiul să stea întins, cu ochii deschişi, 
așteptând să sune alarma. In douăzeci și două de minute. Acum 
douăzeci și unu. 

Peşte, carne, tartă? Viţel poate, dar nu vită. Dorada cu 
portocale și cu fenicul ar fi o idee bună, dar prea puţin 
reconfortantă. Un rasol, poate? Marius avea prea puţine 
elemente ca să se hotărască. Conversaţia la telefon fusese 
scurtă. 

— Aici Clemence James, fiica Juliei James. Dumneavoastră 
sunteti editorul mamei mele? 

Marius scăpase un „da”. 

— Aș vrea să vorbim de Julia, ne-am putea întâlni la 
dumneavoastră, la Rouen? 

Tonul era sec. Fraza scurtă, fără emoție. 

O înţepătură dureroasă îl împiedicase pe Marius să răspundă. 
Morfolise un „de ce nu?”. Atunci femeia evocase accidentul 
căruia Julia îi căzuse victimă, urmat de zece ani de agonie, pe 
jumătate moartă. Clemence adăugă că primise o scrisoare care 
îi adusese aminte de această perioadă chinuitoare. De atunci, 
încercase să înțeleagă ce se întâmplase. Marius se prefăcu plin 
de milă faţă de ea. În cele din urmă, își dădură întâlnire în 20 
aprilie. Disponibilitatea lui Clémence era limitată. Întâi voia să 
se vadă cu o călugăriță de la Centrul Spitalicesc din 
Groumenville, iar apoi făcea un ocol prin Rouen. Era posibil? 

— Trăiesc la Paris, sunt profesoară de pian și nu pot lipsi 
decât în timpul vacanţelor școlare. 

Marius, care preferă să zică „nu 
invitând-o la prânz. 

Peşte, carne, tartă? Viţel poate... 

Nu te mai gândi la asta! 

În mai puţin de douăsprezece minute, stomacul lui Marius se 

VP- 6 


LU 


„se trezi spunând „da” și 


strângea în faţa a douăzeci de ani de minciună. Era ca și cum se 
trezea dintr-un somn fără sfârșit. Era Frumoasa Adormită pe 
care un telefon o aducea la viaţă, revenind în momentul când 
adormise. Să restabilească adevărul după o impostură atât de 
îndelungată era ca și cum ar fi renunţat la un vis, la o obsesie, la 
o vină devenită familiară. 

Nu te mai gândi la asta! 

Afară, noaptea era totală. În speranţa unui răgaz cât de mic 
se cuibări lângă soţia lui și îi petrecu mâna pe sub talie. 
Victorine mormăi ceva și îi dădu mâna la o parte. Se crease un 
gol între ei, ea mereu adormită, el mereu treaz. Ca să se apropie 
din nou de nevastă, Marius își ridică perna și dădu cu piciorul 
unui obiect greu, care căzu cu un zgomot sec pe podea. Tresări. 
Era o carte, Cele 366 de rețete ale baronului Brisse, meniuri de 
post și de frupt, ediţia din 1867, pe care Victorine i-o oferise cu 
o zi înainte, cadou de pensionare. 

Pensionare! Subiectul îl neliniștea. Cu zece ani înainte, Marius 
ar fi renunţat bucuros la slujbă. Acum avea bani, dar nicio 
bucurie. Acum, că mergea pe 65 de ani, librăria la care era 
acţionar fusese vândută, iar în loc era un magazin de haine. 
Marius era prea bătrân ca să-și caute altceva de lucru. 

Victorine se întoarse pe partea cealaltă. Vorbea în somn, 
neinteligibil. Marius închise ochii, cuprins de o moleșeală stranie 
care îi paraliza judecata. În sfârșit, odihnă. Cea adevărată! 

„Bip, bip!” 

Apăsă butonul alarmei, dar, un minut mai târziu, soneria porni 
mai abitir. _ 

Marius avea senzaţia că e singur pe pământ. In picioare, făcu 
pipi într-o toaletă roz aprins, în formă de romb, care se curăța 
singură. Victorine avea iniţiative stranii, când era vorba de 
utilităţi. Când renovaseră baia, puţin a lipsit să nu pună cadă în 
cameră. 

De ce nu și bude colective pentru petreceri-excrement, ca în 
Buñuel? 

Cuvinte și mirosuri. 

Marius își amintea de scena din film în care burghezii, așezați 
pe toaletele proprii trimiteau, tot la veceu, o fetiţă care zicea că 
îi este foame, să-și caute ceva de mâncare. 

Victorine avea o preferință pentru suprarealiști, de care nu 
era conștientă. Noua cultură ecologică este pivotul redistribuirii 


VP -7 


sensului și practicilor în mediul în care trăim, citise el în revista 
pentru care lucra nevastă-sa. După Victorine, vechile obiecte 
renășteau, schimbându-și funcția iniţială: să transformi valiza în 
măsuță pentru cafea, să agăţi de perete formele de prăjituri, în 
chip de ramă de fotografii, să atârni conserve ca pe niște 
abajururi, să transformi o valiză pe rotile în scaun rulant, să 
convertești cizmele în vase de flori... sau bicicleta fixă, în stativ 
de rufe. In cele din urmă, cada fusese instalată în partea 
cealaltă a băii. Marius trase apa și se spălă pe mâini și pe faţă. 
Cântarul din baie arăta 82 de kg. Rezonabil pentru un bărbat de 
vârsta și de înălțimea lui. Dacă o fi exact acest cântar! O bănuia 
pe Victorine că umblase la ace ca să nu fie prea demoralizată de 
rezultatul slab al regimurilor ei de slăbit. În trimestrul trecut, 
Marius își bănuise nevasta de infidelitate. Pleca nu se știe unde, 
se întorcea seara târziu, era roșie în obraz. De mai multe ori 
telefonul sunase, iar ea răspunsese monosilabic, aproape 
onomatopeic, punctând cu câte un „da” sau cu „de ce nu?” 

Intr-o după-amiază, o zărise pe strada Gros Horloge, în centrul 
orașului; cu mers alert, ca o amantă care se duce la iubitul ei. O 
strigase, dar nu îl auzise. Mai puţin din gelozie, cât din 
curiozitate, o urmărise. Victorine nu se dusese la vreun hotel, ci 
la o clinică de înfrumusețare și întinerire. Programul complet: 
peeling chimic, micronutriţie, terapeutica hormonală, 
liposculptură, filling, totul pentru 300 de euro pe săptămână. 
Marius nu spusese nimic. Din rațiuni de economie, ar fi preferat 
amantul. In orice caz, îi plăceau rotunjimile soției lui. Și ridurile. 
Vremea care se respecta era cea care se vedea. 

Acum dăduse drumul la apă caldă și își rădea barba cu un 
brici. Se șterse de spumă și clăti mănușa într-un recipient de 
piatră brută, care le servea drept chiuvetă. 

In oglindă vedea un chip împrospătat și ochi cenușii. Nicio 
urmă din suficiența pe care i-o reproşa fiul său. 

— Tati, ai un aer așa de mulţumit de tine! 

De ce oare trebuie ca progeniturile noastre să fie fără milă? 

Alexandre avea 27 de ani. Făcea un doctorat interminabil în 
sociologie. Ca Penelopa, deșira noaptea ce scria ziua. Era 
talentat, instabil, dar și perseverent. Studentul etern, prost 
îmbrăcat, mereu fără milă. 

— Ai vreun proiect în viitorul apropiat? îl întrebase cu o zi 
înainte fecioru-său, dându-i un vraf de cărţulii: Cum să ai o 


VP-8 


pensie fericită, Pensia pentru necunoscători, Fata și reversul 
pensionării... 

Marius își ascunse dezamăgirea, fiind convins că nu va scăpa 
nici de plictis, nici de lene. Se simțea ca un parazit legal. 
Singura lui certitudine era că nu putea să scape de dezastrul 
adus de bătrâneţe. Curajos, îi vorbi de trezitul mai târziu, de 
călătorii exotice, de îmbogăţire spirituală, dar în sinea lui, nu 
credea că avea vreo perspectivă. 

— Tată, trebuie să ai o preocupare, un os de ros. 

— Nu sunt câine. 

Ce vanitate să mai vezi în aceste trăsături obosite? Marius își 
umflă obrajii și se amuză făcând zgomot cu buzele. Îşi trase un 
chimono din pluș, de culoarea ciocolatei. Chiar și la micul dejun, 
îi plăcea să fie îngrijit. 

Nu te mai gândi la asta. 

In bucătărie, își făcu o cafea la care adăugase un fir de 
cicoare, scoase prăjitorul și tăie două portocale. Pentru Marius, 
un rafinat neobosit, stomacul era epicentrul sensibilităţilor care 
aveau nevoie de un inventar de savori în veșnică readaptare. 

Odinioară, avusese ambiția de a scrie, în maniera baronului 
Brisse, 366 de declinări ale emoțiilor umane asociate felurilor de 
mâncare. Expresia bucuriei, a tristeţii, a mâniei, a fricii, a 
surprizei, a silei trebuia să aibă în farfurie un răspuns pertinent. 
Marius propunea curcan și șampanie Ruinard în caz de 
redresare fiscală; roșii umplute cu carne de vită pentru a susține 
timiditatea excesivă. Dezamăgirea în dragoste cerea mai multe 
feluri: iepure soté cu muștar pentru întâlnirile ratate, anghinare 
umplută pentru certurile dintre îndrăgostiți, omletă cu brânză de 
vaci pentru cei părăsiţi. Niciodată șampanie, ci Lacrima Christi, 
vin italienesc de care nimeni nu se putea lipsi pentru a-și potoli 
pasiunea. Pentru serile nostalgice, Marius preferă fursecurile 
macarons în loc de brioșele proustiene. 

Multă vreme, Marius redactase fișe de meniu, testând pe el 
adecvarea umorilor și a suculenţelor emoţionale. Oare unde le 
pusese? Nu-și mai amintea. Ce mai contează, oricum și pentru 
asta era prea târziu. 

Când cafeaua a fost gata, în bucătărie își făcu apariţia și 
Victorine. Frumoasă, în neglijeu, se apropie să îl sărute. Marius o 
mângâie pe gât prin decolteul cămășii de noapte. În treizeci și 
cinci de ani de mariaj nu avusese nicio clipă de disconfort, 


VP-9 


niciun moment de discordie. În afară de secvenţa cu 
liposculptura, Victorine nu îi refuzase niciodată nimic. Nu 
pretextase niciodată o criză de ficat sau o migrenă. Stomacul 
nevestei rezistase eroic. 

— Dragul meu, nu arăţi prea grozav. Îţi fac o tartină? 

— Nu mi-e foame. 

Răspunsul o neliniști pe Victorine care se uita la chipul 
contrariat al lui Marius. 

— E din pricină că nu mai lucrezi sau e de la telefonul primit 
de dimineață? De asta îţi faci sânge rău? 

— Era fata Juliei James... 

— Cine? 

— O scriitoare, o știu de pe când lucram la editura Jatakam. 

— Imi aduc aminte de ea. Cărţile ei se vânduseră bine. Ce s-a 
ales de ea? 

— A murit de ceva timp. 

— Și fiică-sa ce vrea de la tine? 

— Nu știu... Să vorbim despre mamă-sa. Julia James era unul 
dintre autorii noștri privilegiați. Era talentată, dar cam dusă. 

— Ce i s-a întâmplat? 

— E o poveste complicată. 

Marius se foi pe scaun. 

— Julia publicase două cărți la Jakatam și semnasem pentru 
următoarea, pe baza unui sinopsis care, la prima vedere, părea 
interesant. Manuscrisul trebuia depus în versiunea finală în 
septembrie 1989. Poate pentru că romanele precedente se 
vânduseră fără probleme, am fost mai puţin vigilenţi, lăsând-o 
pe Julia să își scrie textul în ritmul ei. Totuși, în iunie, în ciuda 
insistențelor mele, nu aveam ce alege din ce îmi trimisese. Şefii 
de la Jakatam deveniseră nervoși și mi s-a spus să pun presiune 
pe autor. 

— La ce te-ai gândit? 

— Ca să o motivez, am invitat-o la un prânz de lucru La 
Closerie de Lilas. 

— Se poate și mai rău! Despre ce trebuia să scrie? 

— Marea artă a micilor escrocherii... 

— E titlul ales de editură? 

— Provizoriu. 

— Ezit între eglefin și găluşte din pește. Doriţi un antreu? 

Marius își puse ochelarii ca să studieze meniul. Ideea de a lua 


VP - 10 


prânzul La Closerie des Lilas îi păruse profitabilă. Spera că o 
farfurie plină, într-un decor cu parfum de celebrităţi literare, ar 
da oarece aripi scriitoarei. Pentru că locurile de la fereastră erau 
deja rezervate, fuseseră instalaţi la o masă pe colţ, acoperită de 
o față de masă albă, atât de albă, că te dureau ochii. La fel și 
șervetele. Două persoane cunoscute își făcură apariţia. Vorbeau 
nestingherit, cu voce joasă, indiferente la cei din jur. 

Și ultima masă era ocupată de acum. Era bine. Conversaţiile 
se învârteau în jurul impozitelor, a serviciului, a politicii. Și 
despre vreme. Parisul transpira. Vara venise mai repede. 

Până la urmă, Julia James alesese egletinul poșat à l'anglaise, 
iar Marius, momiţe de vită cu sos de ghimbir. Desert, Crêpes 
Suzette!. Julia făcu observaţia că ghimbirul, după cum zicea 
Sfânta Hildegarde, îi făcea pe băieți zdraveni, stupizi, ignoranţi 
și lascivi. 

O, Ceruri! 

Ca să scape de pericol, Marius comandă un Pouilly Fuisse&?. 
Sticla a fost adusă într-o frapieră. Un somelier o deschise. Mirosi 
dopul și turnă puţin în pahar. Marius îi făcu un semn ușor din 
cap. Odată ce a fost îndeplinit acest ritual, bărbatul dispăru, în 
timp ce altul aducea un coș cu pâine. Marius luă o bucăţică de 
pâine. Era timpul să treacă la subiectul pentru care veniseră. 

— Julia, ce mi-aţi trimis e insuficient. Cam pe unde sunteţi cu 
scrisul? 

— O să mă ocup de naivi, de cei pricepuţi în a flata, în a 
disimula, în a se iluziona. 

— Aţi putea fi mai precisă? Cum o să faceţi? 

— Printr-un abecedar al înșelătoriilor și al imposturii. Să îi pun 
față în față pe cel ignorant și pe cel mincinos. Pe cine suntem 
gata să credem? De ce să nu acceptăm ficţiunea drept realitate? 
Inșelatul e actorul înșelătoriei care sfărâmă zidurile adevărului. 
Când Andre Poisson a cumpărat Turnul Eiffel pentru Victor 
Lustig, la ce visa? 

In ciuda enervării, Marius surâse. Chipul Juliei se lumină. Avea 
dinţii din față ușor depărtaţi. Se zice că așa îi au persoanele 
norocoase și fericite. O frumuseţe întunecată, un caracter la fel, 


1 Crêpes Suzette înseamnă clătite cu beurre Suzette, un sos făcut din zahăr 
caramelizat, unt și suc de portocale peste care se pune un lichior de portocale (Grand 
Marnier) și se flambează (vezi https://ecturisiarome. ro/2014/01/clatite-frantuzesti-cu- 
sos-de-portocale-crepes-suzette/, n.tr.). 

2 Vin alb de Burgundia (n.tr.). 


VP -11 


care uneori se inflamează. Ca acum. Corpul ei subţire înota într- 
o rochie sac, inspirată din revista o sută de idei. Oare și-o 
cususe singură? Rochia îi dădea un aer de școlăriță 
nonconformistă, îi venea bine. 

— Aducețţi-mi aminte. Cine sunt Loustic și Poisson? 

— Suntem în anii 1920. Victor Lustig e un escroc de mare 
clasă. Nu era la prima operaţiune când i-au picat ochii pe un 
articol, care  înșira dificultăţile întâmpinate de guvern în 
asigurarea întreţinerii Turnului Eiffel. Oare trebuia vândut la 
bucată? De aici s-a născut ideea de a face o ofertă vânzătorilor 
de fier vechi: să răscumpere bucăţi din monument. Negocierile 
și semnarea contractului s-au făcut în saloanele Hotelului 
Crillon. Lustig se dădu drept agent al statului, însărcinat cu 
efectuarea tranzacţiei. Vorbi despre suma care trebuia dată 
administraţiei, dar și despre comisionul lui. În faţa lui, André 
Poisson e tânăr, vrea un loc la soare. Ce alt loc mai bun decât 
cei 300 de metri înălțime ca să domine lumea afacerilor? Lustig 
îl flatează, Poisson lasă garda jos. Plătește două cecuri: unul 
pentru minister, unul pentru falsul funcționar. Lustig le-a băgat 
în buzunar pe amândouă. A doua zi, a plecat la Viena. Poisson 
rămase cu ochii în soare. Însă... 

Julia zâmbi. 

— Detaliul cel mai picant e că Andre Poisson, prea umilit, 
refuză să depună plângere. Aici sunt geniali escrocii. Victimele 
participă ele însele la propria cădere și își sapă groapa. 

— Să fim indulgenţi. Oare nu toţi suntem ca niște pești în 
căutare de momeală? Nu e o plăcere în a te lăsa puţin abuzat? 

— Aveţi dreptate! Să lăsăm deoparte, o clipă, morala și 
prostia. S-ar mira cineva dacă ar cumpăra o fâșie de patrimoniu 
printr-un fond de plasament? Investim într-un viitor incert dacă 
niște buni de gură ne conving. În realitate, cel care ne înșală 
răspunde unei așteptări. Escrocul rupe rutina, oferă victimei 
ocazia de a trăi altă viaţă decât cea pe care o are. Este un 
făcător de visuri. Pentru o clipă, omul simplu scapă de legătura 
raţională de cauzalitate. Și dacă ar fi adevărat? Și dacă ar fi 
posibil? Impostorul dă viață extraordinarului. Escrocul este un 
Shadock care vinde o scară pentru urcat și alta pentru coborât. 


3 Shadock, serial animat de televiziune, creat de caricaturistul francez Jacques Rouxel, 
cu personaje păsări, caracterizate prin prostie și cruzime, locuind pe o planetă 
bidimensională (n.tr.). 


VP - 12 


De ce să ai doar una, când poți avea două? Spectacolul orbirii 
celuilalt este și sursă de comic, și de angoasă... 

— Îți trebuie inteligenţă ca să pui la îndoială realitatea și să 
dai greutate și credibilitate minciunii. Bergson vorbește despre 
desferecarea dulapului cu visuri. Marius, impostorii sunt ca un 
burete care absoarbe valoarea și o înlocuiește cu minciună, 
servind-o celor care vor să creadă în ea. Creierul nostru este 
credul compatibil. 

— Toate astea sunt foarte frumoase, dar când e gata cartea? 

— Aproape am terminat-o. 

— Aţi început-o măcar? 

— Drept cine mă luaţi? 

— Drept cineva ale cărui capricii îi scot din sărite pe șefii mei. 
Aţi fost plătită cum ați cerut. Gras. 

Se făcu tăcere. Julia strânse buzele, era jenată. Vizibil confuză 
și abătută. Era o femeie cu comportament ambivalent, infantil și 
obositor. Dădea impresia că nu se regăsește pe sine. Publicase 
cu ajutorul lui Marius două texte: Cãinta hoțului sau Povestea lui 
Vidocq și Bandlitul cu inima mare sau Povestea lui Gaspard De 
Besse. Stilul documentar-istoric, romanţat cu generozitate, 
plăcu publicului larg. Doar puriștii dispreţuiau aceste texte, prea 
erudite pentru vulg și prea accesibile pentru erudiţi. Ce mai 
contează! Fiecare dintre cele două scrieri fusese adaptată 
pentru televiziune și drepturile de autor fuseseră pe măsură. 
Editorul vedea în noul proiect despre istoria minciunii și a 
escrocheriilor o urmare logică a lucrărilor precedente. În 
momentul semnării contractului, Julia se dovedise abilă. 
Prezentase o schiţă, sub formă de știri simpatice, cele mai multe 
dintre ele descriind în mare șiretenia și imaginaţia câtorva 
escroci versațţi. Felul foarte dinamic în care abordase chestiunea 
promitea perspective minunate pentru audiovizual. Cât încă 
manuscrisul era în lucru, Jakatam lansase deja negocierile 
privind drepturile de difuzare, cu o casă de producţie. Întrucât 
editura se convinsese de rentabilitatea proiectului, acceptase să 
o plătească lunar pe Julia, până la data publicării. 

Dar timpul trecea și tot nimic. 

Julia James - botezată în tagmă J.J. - avea talent, în mod cert, 
însă era incapabilă să respecte termenele limită. Cronicăreasă 
fără pereche, știa să descrie orice situaţie istorică. Meșteră în 
anacronisme, știa să dea o tentă de modernitate oricărui trecut. 


VP - 13 


Asta era partea bună a lucrurilor. Partea proastă se rezuma la 
două aspecte: nevoia de bani și amânarea. De luni întregi, J.J. îl 
copleșea pe Marius cu note, referinţe, idei. Julia știa o mulțime 
de anecdote despre paradoxul fenomenului înșelătoriilor la 
scară mare. Doar că nu erau decât ciorne și schițe neterminate. 

— Angoasa paginii albe... 

— E timpul să treceţi la cea a paginii scrise. 

— Chiar de-ar fi să muncesc zi și noapte, vă voi preda 
manuscrisul la sfârșitul verii! 

— Condiţionalul nu-mi dă încredere, e timpul dorinței. Am 
nevoie urgentă de concret, de prezent... 

Marius fu întrerupt. 

— Totul e în regulă? 

Chelnerul goli sticla în pahare. Da, totul era foarte savuros. 
Oare ce punea bucătarul în purée, puţin ghimbir sau leurdă? 
Marius avea curiozitatea gustativă nestăvilită. Se inflama pentru 
un fir de nucșoară, o picătură de votcă sau pentru aroma 
anasonului. Era vorba de un cordon-bleu neostoit, mereu fără 
pâine îndeajuns pentru a o înmuia în sos, și de brânză - și în sos 
de brânză, la sfârșitul mesei. Mereu voia vin ca să-și potolească 
setea. Viaţa, dacă stăteai bine să te gândești, nu era decât 
suculență și savoare. Trupul soţiei, literatura, emoţiile se 
conjugau în arome: afumat, picant, dulce, sărat. Această 
înclinaţie îl făcea pe Marius rotunjor. Urechile mari, capul mare 
și părul rar l-ar fi făcut să treacă drept urât, dar uitai imediat 
asta când îi vedeai bonomia și blândețea care transfigurau acest 
chip ingrat. Marius cultiva arta de a se face digerabil. In fiecare 
dimineaţă - soţia lui râdea de asta - își punea pe pat pantalon, 
cămașă, încălțări, niciodată cravată, în acord cu dispoziţia din 
ziua respectivă. Dacă diavolul stătea în detalii, Marius era 
prieten cu el. 

— Ca să mă disciplinez, am închiriat o casă în Normandia, 
urmă Julia. 

Marius o privi. Avea expresia unei puștoaice care tocmai a 
făcut o poznă. 

— Unde, în Normandia? sfârși prin a întreba. 

— Groumenville, lângă Etretat. Fundaţia Saint-Just are sediul 
social acolo și închiriază case pe timpul verii. 

— Ce e cu această fundație? 

— Un fel de școală care organizează anual stagii de 


VP - 14 


dezvoltare personală pentru adulţi. În iulie și august au vacanţă. 
Nu e prea scump și nici nu e departe de Paris, de 
dumneavoastră, Marius. Se spune că e un loc legendar unde ar 
fi trăit un escroc misterios. Mă izolez și fac cercetări. Doi dintr-o 
lovitură. 

— Julia, nu vă risipiţi! De ce să adăugaţi o istorie cu un 
șantaj... 

— Pentru că șantajul e mai discret decât escrocheria. 
Victimele rămân în umbră. Din câte am auzit, Groumenville a 
fost teatrul unei manipulări la scară mare. lată o anexă la 
manuscris. 

Julia făcu o pauză care nu-i scăpă lui Marius. 

— Din păcate, nu voi fi singură. Fiica mea va fi cu mine, tatăl 
ei nu poate să o ia în vacanţă. 

Luă o gură din vinul de Burgundia. 

— Mickael vrea să divorţeze. 

— Vă credeam despărțiți. 

— Mai mult sau mai puţin. E dintr-o familie de viticultori 
americani. În cea mai mare parte din timp, trăiește și munceşte 
în California, în Napa Valley. Știţi locul? 

Marius nu răspunse. Era întâi de toate un observator, apoi o 
persoană care știa să asculte. Știa să manifeste interes pentru 
ceilalți.  Permeabil şi sensibil, ascultă  confidențtele cu 
disponibilitate și bunăvoință, dându-i celuilalt senzaţia că e unic. 
Trecea drept diplomat și editura Jakatam îl folosea adesea 
pentru a dezamorsa situaţiile delicate. Empatia asta avea și 
revers. Contaminat de o emoție străină lui, își pierdea simțul 
critic și devenea prea maleabil. Când nevastă-sa îl vedea 
înmuindu-se îi spunea „Plăpumioară”. 

— Napa Valley este de partea cealaltă a podului din San 
Francisco. Acolo se produce vin încă din 1850. Așa ne-am 
întâlnit. Familia l-a trimis la Saint-Emilion, ca să participe la o 
formare pentru producătorii de vin roșu. Eu eram la cules. Vinul 
și dragostea ne-au adus-o pe fiica noastră Clemence. Căsătoria 
a fost după aceea... Nu a fost chiar o idee bună. El preferă 
spaţiile întinse, eu nu mă imaginez trăind în altă parte decât în 
Paris. 

Julia înghiţi în sec. 

— Pretinde că viaţa asta nu mai are sens. În realitate, și-a 
găsit o puicuţă. Fund bombat și creier de găină. Mickael e ca toți 


VP -15 


bărbaţii. Nu suportă o femeie care are succes. 

— Nu toţi bărbaţii sunt așa, protestă Marius. Credeam că e 
mândru de dumneavoastră. 

— E versiunea oficială. Concurez cu o Barbie graţioasă, 
rafinată și docilă, eu, o rebelă plină de spini, închisă în sine, 
înţolită ca vai de lume. Pe cine aţi miza? Vrea un divorţ curat. 
Pentru el, totul trebuie să fie curat, dinţii, mâinile, 
sentimentele... 

— Ce vârstă are fata dumneavoastră? 

— Clemence are 14 ani. Unui tată absent i se dă mereu 
dreptate. American, bogat, frumos și amabil. Compensează 
distanţa cu cadouri. La naiba! Eu sunt mama ei... Nici măcar n-a 
catadicsit să o ia în vacanţă! Ca să scape de vină, i-a trimis un 
Polaroid. Cum să lupţi cu asta? O să reușească să mă 
păcălească. 

— De ce? Clémence nu a locuit întotdeauna cu 
dumneavoastră? 

— Ba da, tocmai! 

Chipul Juliei devenise purpuriu, ridurile de pe frunte se 
accentuaseră. Disperarea și tristețea o făceau să pară și mai 
mică în rochia sac, prea mare pentru ea. Acum vorbea tare. 
Marius aruncă o privire în jur. Din fericire, nimeni nu era atent. 
Sala se golise. Rămaseră conversațiile intime, farfuriile murdare, 
paharele pe jumătate pline și șerveţele mototolite. Când 
desertul flambat sosi, Marius fredona Madam, I love vos crêpes 
Suzette. Julia se destinse, în sfârșit, ceru încă o picătură de 
Grand Marnier. Au luat și două cafele și au început să 
vorbească. Cu amabilitate. 

Nota era mai piperată decât eglefinul. Marius se încruntă. 

— Domnule, cum doriţi să plătiți? 

Marius scoase carnetul de cecuri de la editură. Julia își turnă 
apă. Până atunci, nu se atinse de ea. 

In timp ce căuta mărunţiș pentru bacșiș, Marius se gândea la 
hemoragia financiară produsă de acest contract, dacă Julia nu îl 
respectă. 

— Dragă Julia, aştept textul până la sfârșitul verii; trimiteţi-mi 
paginile pe măsură ce le scrieţi, nu-mi ascundetți dificultăţile prin 
care treceţi și spuneți-mi cât aţi avansat. Și, mai ales, nu mă 


4 Cântec interpretat de Danny Kaye  (https://mww.youtube.com/watch? 


v=Pu32EA0OiP40. 
VP - 16 


lăsaţi fără vești... 

Julia promise. 

— Dragă Marius, îţi jur și desfid pe oricine care nu mă va 
crede, că la 15 august va fi gata. Nicio cacealma, nicio 
înșelătorie, nicio escrocherie nu va scăpa. Să mor dacă mint! 

— Și și-a ţinut cuvântul Julia ta? 

Victorine îl ascultase pe soțul ei fără să îl întrerupă. Ceaiul se 
răcise. 

— A plecat cu fiică-sa la casa închiriată în Normandia. Am 
sunat-o întruna în iulie și am întrebat-o: „Julia, pe unde aţi 
ajuns?”. Nu primeam decât același răspuns: „Marius, mă calci 
pe nervi! Dacă biciuiești măgarul nu-l faci să meargă mai 
repede”, iar eu insistam să îmi trimită ce scrisese. 

Marius își mai turnă o ceașcă de cafea. 

— În după-amiaza zilei de 29 iulie, i-am lăsat un mesaj foc și 
pară pe robotul telefonului. Nu mai știu ce i-am spus exact, dar 
cred că am ameninţat-o cu rezilierea contractului, cu proces, cu 
tot ce mi-a trecut prin cap și de care acum nu sunt mândru. Pe 
scurt, eram furios. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimeni nu știe. Julia a ieșit târziu, seara. A intrat cu mașina 
într-un copac. Coliziunea a fost de o violenţă teribilă. 

— Și fiică-sa? 

— Julia era singură în mașină. Când Clemence a auzit-o pe 
mamă-sa, s-a repezit afară. Se pare că a văzut totul. 

— Biata micuță! 

— Julia băuse prea mult whisky. Luase şi medicamente. 
Neatenție sau sinucidere... Cauzele acestei drame nu au fost 
niciodată lămurite. 

— Nu-ţi pui capăt zilelor pentru un manuscris neterminat! 

— Atunci pentru ce, după tine? Realitatea nu e - nu este așa - 
cum pare. 

Marius rămase cu ochii în ceașca goală. Disconfortul lui era 
aproape palpabil. Se ridică să clătească ceașca. Simţea privirea 
întrebătoare a Victorinei. 

— Divorțul, banii, fata ei... Nu ești singurul responsabil de 
moartea acestei nefericite. Ce mai e? 

Victorine, care știa să decripteze vorbele nespuse ale soţului 
ei, de multă vreme, așteptă mărturisirea nefăcută. 

— Nu mi-ai spus tot, nu-i așa? 


VP - 17 


— Această moarte... 

Marius închise ochii. 

— Odată ce șocul a trecut, dispariția bruscă a Juliei James a 
fost o adevărată pomană pentru editură. „In cazul morții 
autorului înainte de terminarea operei, contractul se încheie de 
drept” era o clauză obișnuită. Pentru că era evident că Julia nu 
va fi terminat nicicum textul, nu i s-au mai făcut plăţile lunare. 

— Bun și atunci unde e problema? 

— Ei, Julia nu a murit imediat. Era grav rănită, dar în viață, 
fapt care îi încurca pe toţi: și pe soț, care voia să se 
recăsătorească și pe mine care doream să pun capăt acestui 
angajament, care costa editura o groază de bani. Așa cum ne-a 
sfătuit un avocat, am hotărât să dăm ca dată a decesului 29 
iulie 1989. Cum ea devenise o mumie, mută și infirmă, a fost 
dusă la un azil unde era îngrijită de călugărițe. 

— Aţi ascuns agonia de... 

Marius ridică din umeri. 

— Nu lezam pe nimeni. Starea ei de sănătate era ireversibilă. 
Ne-am gândit că o cruțăm pe fată. 

— Vrei să spui că nu știa nimic? 

— Tatăl ei dorea să o protejeze... Cel puţin asta a spus atunci. 

— Cum de te-ai băgat în asemenea grozăvie? 

Marius își feri privirea. 

— Cine mai știa? 

— Eu, soțul, avocatul. 

— Ce avocat? 

— Maxence Saint-Just de la Fundaţia Saint-Just. Nu dorea să 
fie  murdărit de consecințele unui accident petrecut pe 
proprietatea lui. Nu mai era decât o chestiune de timp. De 
câteva zile, de cel mult câteva săptămâni. 

— Și atunci? 

— Juliei i-a luat zece ani ca să moară. 

— Zece ani! Zece ani de minciună! Cum ai putut să îmi 
ascunzi o asemenea poveste? 

— Amintește-ţi că a fost în anul când s-a îmbolnăvit mama ta. 
Făceai naveta Paris-Biarritz. 

— Nu o amesteca pe mama în mașinaţiunile tale infecte! 

Victorine simţea cum o cuprinde furia. Descoperea la Marius o 
latură care nu-i plăcea. 

— Minciuna asta nu e ceva cu care să te lauzi. 


VP-18 


— Ce-a făcut soţul în tot acest timp? 

— A dus-o pe Julia într-un spital lângă Groumenville. Apoi s-a 
mutat în California pentru totdeauna. Nu l-am mai văzut 
niciodată. Cred că e încă în viaţă. 

— S-a însurat cu Barbie „fund bombat”? 

Marius nu răspunse. Stomacul o luase razna din pricina 
vinovăției. 

Nu te mai gândi la asta. 

Victorine se ridică și se duse la frigider. Dimineaţa avea o 
poftă de mâncare de neostoit. Amestecă iaurt cu compot de 
mere și cu zahăr tos. Mai luă o înghiţitură de ceai rece. 

— Nu sunt acasă diseară. 

— Mă părăsești? 

— Nu, idiotule! Am ședință la ziar. 

Brusc, soția surâse. Marius îi stârnea milă. Îi era rușine și jenă, 
era încurcat. Iși puse ochelarii, se uită la ceas. O tandreţe difuză 
o cuprinse pe Victorine. Nu era prima dată când își băga capul la 
cuţit într-o poveste imposibilă. Avea talentul ăsta. Cum de un 
om atât de bun și de cinstit se putea lăsa încolțit? Işi imagina ce 
frică avea, bietul de el, de a se întâlni cu fiica Juliei. Ce ar fi 
putut să-i spună? 

Marius începu să strângă masa. Ea îl ajută și îl sărută pe gât. 

— Scumpul meu Plăpumioară a lovit din nou. Nu te mai gândi, 
ţine de trecut! 

Cu un ton mai vesel, întrebă deodată: 

— Nu ai observat nimic? 

Panică! Pieptănătura, cămașa de noapte, rujul? 

Era vorba de un aparat de pe măsuta de cafea. Un robot de 
bucătărie multifuncțional. 

— Chiar multifuncțional? 

— Coace, gătește clasic, dar și la aburi: paste, orez, 
semipreparate, pui, cartofi. || programezi și stai și te uiţi. Magie 
curată. 

Marius nu mai avu putere să asculte restul. leși să-și fumeze 
pipa. Totul era deja prea mult. 


IRI 


— E un pastrăv, nu un cașalot! 
Clemence își reprimă dezgustul. Puștiul făcea parte dintre 
elevii trimiși de colegiul la care învățase odinioară. In calitate de 


VP-19 


fostă elevă a colegiului, avea dreptul să își lase acolo cartea de 
vizită: 


Clémence James. 
Lectii de pian. Copii și adulti. 
Orice nivel. Metode prietenoase, 
adaptate fiecărui elev. 


Lecţiile erau clasice, riguroase și fără fantezii prea multe. În 
ceea ce privește prietenia, Clémence se străduia. Preţul modic 
compensa, iar unele cecuri erau deductibile din impozit. 

Pe timpul școlii, dacă nu ar fi fost muzica, Clémence ar fi fost 
una dintre elevele de care nu-și amintea nimeni, atât fusese de 
banală, ușor insolentă și mediocră. Doar statutul ei de orfană de 
mamă, aflată în grija unui bunic, îi conferise o oarecare 
originalitate care atrăsese atenţia profesorilor. Cei care se 
implicaseră, cât de cât, în educaţia ei, fuseseră descurajaţi de 
un context familial haotic. Bacalaureatul și l-a luat în sesiunea 
de toamnă. 

Și totuși, era un domeniu unde Clémence excela: pianul. De la 
vârsta de șase ani continuase tradiţia familiei, care impunea 
fetelor să studieze pianul. Cocoţată pe un taburet înălţat, se 
dovedise de o dexteritate extraordinară în faţa clapelor albe și 
negre. Clemence avea ureche muzicală, ritm, melodie și o 
memorie muzicală remarcabilă. 

Înainte de moartea Juliei, obținuse câteva premii locale. După 
accidentul mamei, când încă nu împlinise cincisprezece ani, toţi 
se gândiseră că pianul va fi supapă de supravieţuire în faţa 
nenorocirii. Domnul Cacheut, un concertist frustrat, condamnat 
la anonimat, care avea mustață și purta papion, fusese 
însărcinat să transforme acest talent în geniu. Mai atras de 
virtuozitate decât de sunet, era apărătorul unei interpretări 
curate, fară asperităţi. Tehnică și iar tehnică: „şterge-ți 
mâinile!”, „stai dreaptă!”, „nu te uita la clape!”, „fă game!”, „de 
la capăt!”... 

Și Clemence repetase și repetase ca să intre la Conservator, 
la cel de la Paris. „Micuţo, ești pregătită! Zâmbește, salută 
publicul cu graţie și nu te uita la juriu!” Clémence îi spuse în 
șoaptă domnului Cacheut că o durea stomacul; „Nu e momentul 
acum, te duci la baie după!”, „E de la emoţii.”, „Foarte bine, îl ai 


VP - 20 


pe Bach în măruntaie.”, „Nu cred că e Bach.”, răspunsese 
Clemence, urcând pe scenă. 

Nu fusese Bach! 

Clemence vomitase. Nici înainte, nici după. Nu discret, peste 
claviatură sau pe pantofi, ci în faţa președintelui juriului, care 
uitase îndată toată prestaţia concurentei și o descalificase. 

Tracul era un rău plin de șiretenie. Teama de a dezamăgi o 
paraliza pe Clemence, dar mai era și lipsa mamei care intra în 
ecuaţie. Și ambele rotițe se mișcau în același timp. Ambianţa 
sonoră dată de un public în așteptare, urmată de o liniște 
absolută când artistul începe să cânte, o făcea pe Clémence să 
retrăiască amintirea accidentului Juliei și provoca o condiţionare 
automată, încât nu mai putea mișca un deget. Scena era o 
capcană, iar Clemence avea senzaţia că merge la moarte, 
trecând prin cele mai cumplite încercări. Nu era teama de eșec, 
ci cea a reușitei, care o paraliza. O analiză rapidă ar fi dus la 
recunoașterea unui comportament tipic adolescenților 
confruntați prea devreme cu doliul. Clémence declanșase un 
mecanism de apărare ca să-și protejeze sentimentele 
neexprimate, tristeţea și mânia. Işi construise o carapace 
interzicându-și orice manifestare afectivă și emoțională. 

Prin urmare, tatăl ei încercase să regleze tirul. Plătise lecții 
suplimentare domnului Cacheut, ore de terapie cognitivă 
comportamentală şi de programare neurolingvistică. Totul 
numai să o vindece de fobia de public, dar nimic nu funcţionă. 
Ședințele de terapie nu dăduseră de capăt acestei angoase. Din 
artist paralizat de trac, Clémence se transformase în artist 
resemnat pentru că nu putea să își înfrunte fricile. Decalajul 
între imaginea de sine și vulnerabilitatea pe care trebuia să o 
recunoască și să o afișeze era prea mare. Muzica și emoția pe 
care le vehicula scăpau oricărui control. Cum Clémence nu era o 
fire introspectivă, iar prea multă analiză o perturbă, sfârși prin a 
abandona. Sentimentalismul era pentru cei slabi, „la naiba cu 
sensibilitatea! Mă calci pe nervi, mi-e mai bine acasă, eu cu 
mine și nimic mai mult, ca să fim fericiţi trebuie să ne 
ascundem”. 

Așa că, pentru a trăi pur și simplu, Clemence nu găsise altă 
variantă decât izolarea. Singurul public dorit, pereţii propriei 
camere. Pierdută între succes și disperare, renunţțase la a mai 
lupta. Clémence alese rutina ca stil de viață. 


VP -21 


Azi nu se schimbase nimic. La treizeci și cinci de ani, 
supravieţuia graţie lecţiilor de pian. Nu-i plăcea să călătorească, 
nici compania celorlalţi. Se îndreptă spre patruzeci de ani, dar își 
stăpânea prost frustrarea și era mereu prost dispusă. 

Elevul interpreta cu dificultate Schubert. Suferea de o ușoară 
dislexie, dar avea ureche muzicală, iar studiul la pian îl ajuta și 
la învăţătură. 

— Dislexia este o problemă. 

Clemence își reprimă un căscat. Ca să-și domolească 
nerăbdarea, se ridică, puse mâna pe o cârpă și se apucă să 
lustruiască toate suprafețele vizibile. Dădu cu peria pe fotoliu și 
pe canapea, șterse praful de pe etajere, rezistând nevoii de a da 
și cu aspiratorul. 

Pianina era în mijlocul camerei, în așa fel încât elevul nu 
putea să o vadă decât dacă se întorcea spre ea. Altă dată, 
această sală lungă și îngustă fusese avanscena unei 
manufacturi din Parisul elegant: atelierele Libellule, fabricante 
de oglinzi și de ochelari. Din 1859. 

În spatele unui paravan, se îngrămădeau, unele peste altele, 
instrumente de optică, vechi, ruginite, acoperite de praf. O scară 
interioară ducea la etaj, la apartamentul lui Clémence. 

Încăperea în care pianista își ţinea lecţiile rămase în toată 
delăsarea ei. Zugrăveala se decojea, iar pe tavan erau pete, fel 
de fel. Podeaua era acoperită parţial de un covor uzat; mai era 
și o canapea de catifea de culoarea vântului turbat. Pe pereţi, se 
mai aflau încă afișe cu ofertele atelierelor Libellule: modele de 
ochelari, preţuri, timpul de fabricaţie și de livrare. Era greu de 
ghicit de ce Clémence nu renovase acest spaţiu. Din neglijenţă, 
din nostalgie, din dezinteres? 

De vreun minut, liniștea domnea în cameră. Elevul nu mai 
lovea clapele. Se auzea doar metronomul. 

— Mai sunt zece minute. la-o de la capăt. 

În momentul acela se auzi o sonerie, iar ușa de la intrare se 
deschise automat. Odată cu mama, pătrunse și un aer umed. O 
salută pe Clémence cu un semn din cap și duse un deget la 
buze, în chip de sst. 

— Nu găsiţi că face progrese? 

Clémence nu răspunse. Luă cecul pe care doamna i-l întinse și 
adăugă că nu va face lecţii în timpul vacanței de primăvară. 
Mama, care avea un palton scurt peste o rochie prea lungă, își 


VP - 22 


frânse degetele jenată. 

— Aș putea folosi toaleta dumneavoastră? Trebuie să îmi 
pudrez nasul... Mergem la teatru. Nu știu vreun restaurant cu 
toalete convenabile. Suntem noi în cartier. Ne-am mutat în 
septembrie. Soţul meu a fost detașat. Lucrează în asigurări... 

— Asta nu face din mine doamna de pipi. 

Clémence vorbise fără să clipească, ca și cum și-ar fi vorbit 
sieși. Era neobosită în a-și pune în încurcătură interlocutorii, o 
făcea cu o plăcere neostoită. Totuși îi fu milă și arătă cu mâna o 
ușă. 

In timp ce mama de familie se închidea în baie, puștiul făcu 
turul camerei zgâindu-se la ochelarii de pe vremuri, în faţa 
numelui firmei, întrebă: 

— De ce libelulă? 

— Pentru că au mii de ochi. Domnișoarele acestea graţioase 
nu au și urechi, din fericire. Nu ar asurzi dacă te-ar auzi cântând. 

Apoi, ca și cum și-ar fi regretat vorbele, îl mângâie pe cap. 

— Nu-ţi face griji pentru libelule! Curând, o să poţi seduce 
fetele, cântându-le o serenadă. 

Rămasă singură, Clémence își puse un poncho de lână, ca să 
se vadă cu vechiul ei amic Rene, administratorul. 

Pe cheiul Valmy, la numărul 48, erau trei imobile. Cu timpul, 
locul se transformase într-un hol de gară, și era o vânzoleală 
continuă. Odinioară, aici își desfășurau activitatea trei 
meșteșugari: un optician, un tâmplar și un reparator de 
biciclete. Artiștii îi înlocuiseră pe artizani. Un fotograf, un pictor 
și Clemence, cu lecţiile ei de pian, ocupau vechile ateliere. 
Restul fusese împărţit în studiouri, apartamente și duplexuri. De 
la șase proprietari și cincisprezece locatari se ajunsese la 
optsprezece proprietari şi treizeci și doi de locatari. În casa scării 
se montase un ascensor. Medicul de la apartamentul unu ceruse 
ca ușa să rămână deschisă toată ziua, ceea ce lăsă liber accesul 
la tot felul de indivizi suspecți, vânzători ambulanți și hoţi. Asta 
dacă îl credem pe Rene. 

Ca un portărel atent ce era, supraveghea totul: secretara de 
la primărie, asistenta socială, infirmiera, taxiul, poștașul, 
livratorul de la băcănie, șchiopul care își scotea câinele să facă 
pipi sub portic. Nemaivorbind de Micha, motanul gri, 
omniprezent. 

— N-ai văzut pisica cumva? 


VP - 23 


René avea un corp dintr-o bucată, masiv, fără fir de păr. 
Născut în Ardeni, ieșise dintr-un gnom și dintr-o vrăjitoare. Între 
Merlin și zâna Carabosse”, la brâu avea un cuţit, un tirbușon și 
un pieptene. Intr-o seară, Clémence îl întrebase ce nevoie are 
de un pieptene. 

— Lucrurile necesare nu sunt întotdeauna utile! 

Sobru, dar drăguţ, René vedea tot, auzea tot. 

Clémence se duse în cămăruţa lui, la demisol, mai jos cu 
câteva trepte. Singura fereastră dădea în stradă, lăsând la 
vedere gleznele trecătorilor. Lumina soarelui era rară, penumbra 
domina, chiar și la prânz. Lămpi cu halogen înlocuiau lumina 
naturală. Graţie câtorva oglinzi, spaţiul părea mai mare, iar 
geamul ușii de la intrare era acoperit cu o perdea. Ecranul 
televizorului ocupa spaţiul în încăperea pătrată care servea și de 
bucătărie, și de sufragerie și de salon, și de dormitor. Dacă 
mobilele erau vechi și prăpădite, în schimb era curat. Rene își 
ținea vizuina departe de praf și de mizerie. 

Clemence intră fără să bată. 

— Ei, nepieptănato, hai să bem un păhărel! 

Fata zâmbi, nu știa ce să facă cu chica ei neîmblânzită. 
Oricum trăia retrasă. În afară de René și de elevi, nu vedea pe 
nimeni. Aici i se spunea „Miza”, de la mizantrop, individa care 
nu saluta niciodată, mereu era nemulțumită și comenta întruna 
împotriva cărucioarelor de copii și, în general, împotriva a tot ce 
propunea sindicatul. 

— Te-ai hotărât, pleci? 

René scoase două cutii de bere. 

Clémence se așeză pe canapea, în fața televizorului lăsat pe 
mut. 

— Ce-a zis taică-tu? 

Clémence făcu o strâmbătură. Din toată viața ei de adult, nu- 
și amintea să fi simţit o asemenea aversiune faţă de cineva. 
Sigur, fuseseră suspinele domnului Cacheut, recomandările și 
sfaturile șoptite la ureche, respiraţia lui grea. Să ne înţelegem, 
nu era vorba de nicio ambiguitate sexuală, de niciun gest 
deplasat din partea acestui biet maestru cu papion, care era 
deasupra „chestiei” care se petrecea de la brâu în jos. Doaro 
insistenţă nevinovată a unui profesor frustrat pentru o elevă 


5 Zâna Carabosse este zâna cea rea, bătrână și cocoșată din Frumoasa din Pădurea 
Adormită (n.tr.). 


VP - 24 


timidă patologic. 

— Vei fi o pianistă profesionistă sau nu vei fi deloc. 

— Nu o să cânt niciodată în public. 

— Eu și tatăl tău decidem, nu tu! 

— Mă calci pe nervi... 

— Cum? 

— Pidosnicule... 

Domnul Cacheut rămase interzis, cu gura deschisă și fără aer, 
apoi își reveni: 

— Reluăm, lento, sostenuto, lento... 

În cele din urmă, tot ce regretase Cl&mence era că vărsăturile 
ei își rataseră ţinta. 

Dar în afară de războiul de uzură cu maestrul Papion, 
Clemence nu detestase cu adevărat pe nimeni, niciodată. Să fie 
indiferentă la tot îi era de ajuns. 

Azi, după ce primise scrisoarea de la sora Marie Nu-știu-Cum, 
își descoperise o aversiune de care nu se credea capabilă. Era 
pentru prima dată când fusese cuprinsă de dezgust faţă de 
cineva apropiat, cu care trăise toată copilăria, pe care îl iubise 
ani de zile. Până la acest pachet nenorocit cu desene, își 
adorase tatăl: americanul cu sacou de catifea și cu privirea 
limpede. Omul care știa să asculte, care dădea impresia că e 
interesat de ceea ce spunea ea, chiar când îi debita prostii. 
Chiar și eșecurile, și decepţiile, și ingratitudinea și proasta 
dispoziție, toate își găseau refugiu la acest tată elegant, care 
făcuse din indulgență un stil de conduită. 

— Ce ticălos! 

— A crezut că face bine. 

— Mă lași! Părinţii mei erau în divorț când mama s-a ciocnit 
de copac. Asta i-a convenit tatei, a considerat că mama a murit. 
Văduv e mai bine decât încă nedivorţat! 

Clemence făcu o pauză. 

— Biata mamă! Oare ce a crezut despre mine că n-am fost 
niciodată să o văd? 

— Nu și-a dat seama niciodată. Era desfigurată, mută, 
paralizată. Creierul ei era praf! 

— Cine îţi zice că ăsta e adevărul? 

— E de ajuns să te uiţi la aceste desene. Nu se pricepe nimic. 

René se ridicase. Privea o schiță scoasă din cutia de pantofi. 
Nu se distingea nimic. Creionul trasă umbre indescifrabile. O 


VP -25 


fereastră cu frunziș. Cadrul ferestrei dădea o perspectivă greu 
de înțeles. Se ghicea o curte cu un zid în spate și deasupra 
câteva crengi. 


Doamnă, 


Restructurarea Centrului  Spitalicesc ne obligă să 
închidem Sainte-Charită și să ne mutăm. Cu această ocazie, 
am găsit... etc. 


Scrisoarea măicuţei a avut efectul unei bombe. Clémence 
avea paisprezece ani când rămase în pijama, pe pragul casei de 
vacanţă. Mama ei urcase deja în mașină, coborâse geamul și îi 
trimise un pupic fetei. În orice caz, asta văzuse Clémence. Nu 
știa de ce Julia ieșise atât de târziu, dar toanele ei îi erau atât de 
familiare încât nu își mai făcea griji. Atunci a văzut cum farurile 
luminau aleea principală, auzise sunetul motorului, scrâșnetul 
roților pe pietriș până la „bang!” urmat de o tăcere 
înfricoșătoare. Departe, un foc de artificii ţâșnise spre cer. 
Zgomotul de atunci încă îi mai răsuna în cap lui Clemence când 
sosiseră ajutoarele. 

— Ți-e frig? 

Un om în uniformă o împinse pe Clémence în ambulanţă. 
Cineva îi pusese un pled pe umeri, altcineva îi adusese niște 
cizme de cauciuc, prea mari. Atunci, puștoaica asistase, prin 
geamul de la mașina salvării, la baletul nesfârșit al pompierilor, 
ca și cum se uita la televizor. Cenușă, pietriș, resturi, corpul 
mamei, oase și sânge. Nimic nu semăna cu nimic. Coliziunea nu 
mai lăsase nimic în urmă, doar lacrimi și fiare. 

— Nu, micuţo, nu te uita! Micuţo, nu te uita! 

Dar memoria e monstruoasă. Clemence își amintea cele mai 
mici detalii: corpul, girofarele, mașina de descarcerare. 

Zona haotică devenise cumplit de calmă. Numărul de 
persoane care se agitau în împrejurimi era din ce în ce mai mic. 
Nu mai erau nici sirene, nici zgomot. Doar o atmosferă de sfârșit 
de lume. 

Mama plecase pe targă. 

O vecină o luase pe Clemence pentru noapte. Tăticul ei, pus 
la curent cu drama, încercă să vină cât mai repede. „Cât aștepți, 
bea ciocolata asta caldă! E o cameră la etaj, mergi și te culcă!” 

Mickael sosi în ţinută lejeră, trase un pulover peste el; încă 


VP - 26 


mai mirosea a somn. O voce metalică de la Ambulantă, 
obișnuită să anunţe catastrofele, îl înștiinţă cât încă era la Paris. 

— Soţia dumneavoastră a avut un accident. 

Pe loc, acolo, la Groumenville, stătu ţeapăn în faţa arborelui 
ucigaș. Apoi merse la Urgenţe. 

In acea perioadă timpul își pierduse ritmul. Mickael făcuse 
naveta între spital și vilă. Cu chipul răvășit, aducea de fiecare 
dată vești din ce în ce mai alarmante, fără speranță. Clemence 
nu avea niciun reper în acest du-te vino punctat de așteptare și 
de angoasă. Fiecare secundă era de plumb. 

In cele din urmă, o anunţase pe Clémence că mama plecase. 
Spiritul ei era în altă parte acum. Din Julia rămâneau amintirile și 
tandreţea. 

— Din cauza mea? 

— Nu, scumpa mea. 

Tatăl o strânse la piept. 

— De ce s-a întâmplat asta? 

— Nu știu. 

— Crezi că a suferit? 

— Băuse destul alcool, n-a simţit nimic. 

— Sigur? 

— Sigur. 

Tatăl, care nu precupeţea niciun efort în a asigura confortul, 
reluase cu o voce cam nesigură: 

— Ştii, când mama dispare, credem că e din vina noastră: 
pentru că nu am fost destul de drăguţi, pentru că am spus vorbe 
pe care le-am regretat, pentru că i-am dorit răul, chiar dacă 
doar în mintea noastră. Julia a murit pentru că a făcut un 
accident. Nu ești responsabilă de asta. 

Strângând-o tare la piept, adăugă: 

— O să ne învăţăm să trăim fără mama. Suntem o echipă. 

Mickael și Clémence goliseră casa închiriată; lucrurile Juliei în 
valiză, cele ale lui Clémence, costum de baie și cremă de soare, 
în geanta de voiaj. Dosarul despre Marea Artă a micilor 
escrocherii fusese împachetat și trimis la editura Jakatam. 

La întoarcerea la Paris, tatăl și fiica se duseseră în 
apartamentul Juliei. Era vorba de trei camere în strada Assas, la 
doi pași de Grădina Luxembourg, unde se instalase odinioară 
cuplul, la nașterea lui Clemence. De când hotărâseră să 
divorțeze, Mickael nu mai locuia acolo, petrecându-și cea mai 


VP - 27 


mare parte a timpului în Statele Unite. Situat la etajul al doilea 
al imobilului, apartamentul nu era mare, dar ferestrele mari 
dădeau într-o curticică interioară care fusese locul de joacă a lui 
Clemence când era copil. 

Luna august, după moartea ei, fusese haotică. Clémence se 
trezea în fiecare dimineaţă, mirată să nu mai audă zgomotele 
familiare, făcute de mama ei în bucătărie, când pregătea micul 
dejun. Când vedea chiuveta plină de vase, revenea la realitate. 

Tatăl ei era deja plecat. 

Avea o mulţime de formalități de îndeplinit, de neevitat în 
acest gen de situații. 

In timp ce Mickael hotăra, făcea demersuri, se orienta, 
Clémence se maturiza în tristețea ei, își consolida viitorul, 
revărsa amărăciune în existența de fiecare zi. Ostilă ritualurilor 
de doliu, refuzase să îl ajute pe tatăl ei. Fără biserică, fără 
reculegere, fără lacrimi. Işi pusese un șorț și începu să aranjeze 
apartamentul, să facă cumpărături și să-și transforme 
adolescenţa în datorie. Totul numai să alunge durerea de a 
vedea dispărând imaginea Juliei, a cărei expresie se pierdea în 
ceață, nu mai avea contur, privire și căldura surâsului. Nu putea 
să o ierte pe mama ei că devenise un miraj. 

In septembrie, Clémence își dădu seama că tatăl ei nu mai 
era agitat și febril, iar Rose era tânără, proaspătă și frumoasă ca 
o floare. Tatăl ei era gata pentru o nouă viață. 

— E o a doua mamă, o a doua viață, o a doua șansă. 

Ștergem tot și o luăm de la capăt. O pagină albă pe o tablă 
neagră. O epopee care e scrisă peste alta. Efortul de amnezie 
voluntară începu atunci. Era un înainte și un după. Dacă 
„înainte” nu se putea șterge, trebuia uitat. 

— Ce ticălos! Până și Rose știa! 

Nu mai erau nici bere, nici cârnăciori. Televizorul mergea în 
gol, Intrebări pentru un campion. Trăsăturile lui Clémence se 
înăspriseră. Cu un aer obosit, își strânse picioarele sub ea. 
Micha, motanul, fugi din fotoliu, îi ocupase locul. Perplexitatea 
avea greutatea a zece ani de calvar. Mâinile îi erau reci și un 
sentiment de dezastru nu o părăsea nicicum. 

— Nu m-a minţit ca să mă cruţe, ci ca să-și refacă viaţa lângă 
Rose. 

Clemence se ridică. Enervarea ei crescuse. 

— Ce bandă de ipocriţi! 


VP - 28 


René încerca să o tempereze. 

— Inventezi un scenariu. Tatăl tău e un tip de treabă, nu e 
Machiavelli. Nu e nicio strategie la mijloc. Ce ai fi vrut să facă, 
se trezise cu o soţie paralizată și afazică, într-o stare de 
conștiință minimală? Experienţa arată că dacă adevărul nu s-a 
spus de la început, nu mai poate fi spus după aceea. Nespusul 
devine un soclu pentru realitatea admisă. 

— Realitatea, pe bune? 

Invectivele fără număr slobozite de Clémence se loveau de 
explicaţiile lui Mickael. Niciuna nu reușea să o convingă. 
Membrele fracturate ale Juliei și aripile ei frânte stăteau între 
fiică și tată. 502 de desene exprimau dezgustul, mascarada, 
impostura, trădarea. 

— Ce-o să faci? 

— Interoghez măicuța, fac cunoștință cu editorul și mă 
întâlnesc cu avocatul. 

— Ai nume? 

— Cel al editorului, Marius Camus. Trăiește la Rouen. Cât 
despre călugăriţă, cred că e de ajuns să mă duc la Centrul 
Spitalicesc din Groumenville. lar de la tata știu că pe avocat îl 
cheamă Maxence Saint-Just. 

— Ăla de îl vedem tot timpul la televizor? 

— EI, în carne și oase. 

— Mai degrabă oase. Nu a murit luna trecută? 

— Mda, știu că asta o să îmi îngreuneze ancheta. Nu ai niște 
pizza pentru berea asta? 

René luă telefonul și comandă un calzone și o margarita cu 
porţie dublă de brânză. 

După ce închise, îi întinse portofelul, cheile mașinii, cardul 
bancar, asigurarea mașinii și o hartă. 

— Ți-am pus și numele unui hotel ieftin lângă Etretat. 

Adăugă că Citroenul lui nu era un Ferrari. 

— Nici eu nu sunt Fangio, replică Clémence. 

O undă de simpatie și de complicitate îi legă pentru o clipă. 
René, cu o mână ușoară, îi dădu părul de pe frunte. 

— Ferdinand Celine are dreptate, adevărul e o agonie fără 
sfârșit. 

Igi 


€ Pilot argentinian de Formula 1, campion mondial între anii 1950 - 1957 (n.tr.). 
VP - 29 


În ciuda numelui, Tom Saint-Just nu avea nimic dintr-un sfânt. 
Nicio legătură nici cu  Louis-Antoine, renumit pentru 
intransigența principiilor lui în materie de egalitate, de virtute, al 
cărui cap se despărțise de trup într-o zi de iulie de 1794. Cu un 
aer întrebător, stătea în faţa doctorului Woods, așezată în fața 
lui. Ea ridică ochii și, cu un surâs larg, deschise un carnețel cu 
coperţi de piele de culoare deschisă. 

— De ce aveţi nevoie de consultaţie? 

— La urgenţe, doctorul mi-a vorbit de o tulburare de memorie, 
dublată de o criză de angoasă cu halucinații. Și apoi, a mai fost 
și tata. Mi s-a sugerat odihnă, sport și dietă. 

— Dar de ce terapie? 

— E inclus în pachetul de asigurări. 

— Și în ceea ce-l privește pe tatăl dumneavoastră? 

— Tata a murit. 

— Dispariţia unui membru al familiei reprezintă mereu o 
încercare. În mai mult de 50% dintre cazuri declanșează o 
pierdere de memorie temporară. Halucinaţiile erau înainte sau 
după? 

— După, când puneam ordine în lucrurile lui. 

— Cum se numea tatăl dumneavoastră? 

Tom se uită fix la doctorul Woods. Oare se prefăcea? Îi era 
greu să își dea seama. 

— Maxence Saint-Just... 

— Maxence Saint-Just de la Fundația Saint-Just? Îmi pare rău, 
nu știam că sunteţi fiul lui. Ce s-a întâmplat? 

La moartea lui Maxence Saint-Just, toată presa vorbise despre 
asta. Tom, care nu era prea apropiat de tatăl său, suportase tot 
șirul de evenimente și condoleanţele. Înmormântarea a avut loc 
la Paris, cenușa fiindu-i risipită în Grădina Amintirilor de la Pere 
Lachaise. Urmă deschiderea testamentului, la notar. Apoi, vidul. 
Ca să-l umple, Tom se hotărî să părăsească Parisul și să facă 
ordine în casa familiei de la Groumernville, unde tatăl lui își 
petrecea o parte din an. 

Tom venise cu trenul. Taxiul de la gară la vilă îi înghiţi ultimii 
douăzeci de euro. Acolo, rămase în faţa reședinței impunătoare, 
care domina valea Ganzeville și râuleţul care curgea pe lângă 
proprietate. Era vorba de o construcţie pe silex, caracteristica 
ținutului Caux; deasupra se adăuga piatra albă. Dependinţele 
erau din cărămidă, exista și un columbariu, cum erau atâtea în 


VP - 30 


regiune. Odinioară, curtea era plină cu fagi. Dar fuseseră tăiaţi, 
grădina era goală. Turna cu găleata în acea după-amiază. Tom 
se întrebă cum era posibil să stai la ţară, fără nicio lumină, când 
nopţile de toamnă sunt atât de întunecoase. 

Cheia era ascunsă sub un clopot de aramă, de la ușa 
principală. In ciuda faptului că menajera făcuse focul, casa era 
rece și umedă. 

Tom nu stătu mult la parter, urcă în apartamentul amenajat 
de către tatăl său la primul etaj. Două camere cu o chicinetă, 
dormitorul dădea spre o baie minusculă, iar salonul era și birou. 
Acolo era refugiul bătrânului. 

Tom venise rar acolo. De la fereastră se auzea murmurul 
râului de jos. Sentimentul de izolare era total. Niciun zgomot, 
doar ploaia. Nici ţipenie, altminteri. Tom era singur, învăluit în 
parfumul de tutun al genitorului său. Scotocise prin dulapuri, 
după o sticlă de orice bun de băut, ca să-și alunge singurătatea 
asta copleșitoare, să o facă suportabilă. Perseverenţa îi fusese 
răsplătită cu o sticlă de Bourbon. E posibil să fi adormit. În orice 
caz, era întins pe pat când auzi un murmur vag, dinspre etaj. 

O șușoteală pe care refuzase să o bage în seamă și o 
alungase ca pe un gând străin. O clipă. Apoi, murmurul se auzi 
din nou. Era ceva între clipocit și foșnet și venea din întuneric. 
Tom se frecă la ochi. Nu era nicio îndoială, nu mai dormea. 
Atunci ce era cu zgomotul ăsta? Parchetul care scârțâia de 
obicei, începu să geamă de-a dreptul. Tom pipăi după 
întrerupător. La lumină, mobilele se mișcau. Nesigur pe picioare, 
Tom ieși. Fără lanternă, înaintă cu mâinile în faţă, ţinând 
telefonul deschis. Urechea percepea un șuierat ușor, din ce în ce 
mai persistent. Era crispat. Scutură din cap, derutat. Vila avea 
două etaje. La parter, era o bucătărie largă, care dădea într-un 
vestibul. Acolo era un șir de camere. La primul etaj, 
apartamentul de două camere, la fel de mari, separate prin 
baie. Scara se prelungea, la etajul al doilea erau depozitate 
mobile vechi, disparate, mucegăite și șchioape, abandonate de 
mai multe generaţii de către Saint-Just. Mergând după zgomotul 
ăsta insolit, Tom urcase scările. Mansarda semăna cu toate 
mansardele din lume, era plină de nostalgie, de amintiri și de 
mistere. După trei pași, auzi un sunet de clopot, foarte distinct. 

Ce tăntălău! 

Sub o husă, lângă niște cărți prăfuite, era un telefon vechi, din 


VP - 31 


bachelită, care suna de zor. 

Tom râse chinuit și ridică receptorul. Un hârâit și apoi o 
respiraţie sacadată. 

— Alo... 

În cabinetul doctorului Woods, vocea lui Tom deveni din ce în 
ce mai pierită. Vorbea atât de încet încât terapeuta îl puse să 
repete. 

— Cum? 

— L-am recunoscut imediat. Era imposibil să mă înșel. 

— Cine v-a sunat? 

— Tata. 

— Tata v-a sunat! De când era mort? 

— De aproape o lună. 

— Și ce v-a spus? 

Tom avu un gest de neputinţă. 

— Bun, să lăsăm telefonul. Spuneţi-mi ce a urmat! 

— Nu a urmat nimic, doar că era marți și joi m-am trezit în 
biroul tatei. Nu știu cum am ajuns acolo și cum am coborât de la 
mansardă. Eram năuc și incapabil să mă mișc și să scot vreo 
vorbă. 

— Nu vă amintiţi nimic? Presupun că de marți până joi ați 
mâncat, ați băut, aţi dormit... 

Tom dădu din cap. În viaţa lui trecuse prin stări de 
mahmureală crunte, prin pauze de memorie, prin goluri totale. 
Dar niciodată nu trăise acest vid, atât de profund. Nu avea 
senzația că visase, nu îi fusese nici măcar frig, sete sau foame. 
Nicio senzaţie. Neant și atât. 

— Cine v-a ajutat? 

— Menajera. Venea de două-trei ori pe săptămână. De la 
moartea lui, nu mai venea decât ca să verifice dacă totul e în 
ordine. S-a alarmat rău de tot când m-a văzut. A zis că bâiguiam 
vorbe fără șir. A chemat salvarea care m-a adus aici. 

— Credeţi că e de la whisky? 

Tom ridică din umeri fără să răspundă. 

— Cineva dintre apropiaţi și-a făcut griji? 

— Se știa că merg la Groumenville. Oricum, sunt singur. În 
afară de administratorul care strânge chiria, nimănui nu-i pasă 
de mine. 

Woods deschise carnețelul cu coperţi galbene. Stiloul alunecă 
singur pe hărtie, atât de repede mișcă degetele scriind. Deodată 


VP - 32 


se opri. 

— Credeţi că moartea tatălui dumneavoastră e sursa 
amneziei? 

Tom nu răspunse. După toate aventurile, făcuse o groază de 
analize medicale. Făcuse pipi într-o fiolă, tușise la comandă și 
fusese întrebat când se îmbătase ultima dată. Medicul 
decretase. 

— Trebuie să vă refaceţi. 

— De acord. 

— Alimentaţie sănătoasă: legume verzi, orez și carne albă, iar 
la sfârșit apă de izvor. Exerciţii fizice zilnice, adică plimbări lungi 
în parc. Și câteva ședințe de psihoterapie. 

— Câteva ce? 

— Instituţia noastră colaborează cu un psiholog foarte bun. 
Terapia ei are succes de cele mai multe ori. 

— De cele mai multe ori? 

Tom ridică ochii spre doctorul Woods. Ar fi vrut să întrebe ce 
însemnă „de cele mai multe ori”. Terapeuta nu-i lăsă timp. 

— Cu ce vă ocupați, domnule Saint-Just? 

— Am început că actor de marionete, apoi m-am ocupat de 
tot ce înseamnă accesorii în teatru și în film. Firma mea se 
ocupă de tot felul de materiale utile la spectacole. 

Medicul își notă ceva în carnet. Apoi bătu cu capacul stiloului 
în birou. 

— Locuiţi la Paris? Sunteţi căsătorit? 

Când ești fără direcţie nu ai ce să povestești. Tom era 
despărțit și nu avea copii. Firma era în lichidare. La patruzeci de 
ani trecuţi, avea datorii și rufe murdare. Probleme de bani, 
probleme cu alcoolul, probleme de sănătate. Nu-i ajungeau 
cuvintele să spună de câte ori se ameţise cu whisky, într-un 
bistrou cu pretenţii literare, care dădea de băut clienţilor de tot 
soiul, într-un decor cu cărţi vechi, necitite vreodată de cineva. 

— Tabloul pe care mi-l descrieți este întunecat rău de tot. 

— Priviţi-mă, doamnă doctor! Sunt palid la ten, am o tentă 
orientală. Am ochii migdalaţi și negri. Semăn cu mama. Doar 
prin laba piciorului sunt demn de un Saint-Just. Port 46, la o 
înălțime de 1,82 m. 

— Aveţi origini asiatice? 

— Mama era japoneză. Mi-am petrecut o mare parte din 
copilărie la Tokyo. De la tata am luat mărimea la pantof și părul. 


VP - 33 


Tom își arătă începutul de calviţie. Doctorul Woods surâse. 

— Am senzaţia că vă comparaţi cu un păun. Ca și el, uitaţi de 
farmecele evidente, atunci când vă priviţi picioarele. 

Pentru prima dată, Tom se destinse. Nu știa ce așteptări să 
aibă de la o terapie. Camera era luminată cu o lampă cu 
halogen. În dreapta, o canapea era acoperită cu o cuvertură 
indiană cadrilată, de bumbac, bej la culoare. Când intrase, Tom 
evitase sofaua. Dacă era să se dezvăluie sufletește prefera să o 
facă așezat sau în picioare, în niciun caz lungit pe canapea. 
Putea astfel să o observe mai bine pe doctorita Woods. Avea 
vreo cincizeci de ani. Plăcută, chiar seducătoare. Pentru o clipă, 
și-o imagină goală, fără veșminte. Era un exerciţiu pe care îl 
făcea mereu când întâlnea o femeie atrăgătoare. 

Cât Tom o contemplă, ea își încarcă stiloul cu cerneală, direct 
din călimară. Dură câteva minute. O picătură se scurse pe 
sugativă. Woods șterse stiloul și puse capacul la călimară. Era 
îmbrăcată cu un deux-pi&ces cu pantalon. Sacoul strâns pe talie 
îi accentua silueta. Se așeză din nou în fotoliu. 

— E un stilou vechi, cu pompiţă, spuse ea surâzând. Nu e 
practic, dar ţin la el. L-am primit când am terminat facultatea. E 
un fel de ursuleţ de pluș. 

— Un ursulet pentru un psiholog, e în regulă? 

Doctorul Woods stătu pe gânduri înainte de a răspunde. 

— Obiectele sunt prelungirea sinelui. Sunt miza personalizării. 
Câteodată pun în lumină raportul sinelui cu lumea. Pentru mine 
e stiloul. Pentru dumneavoastră marionetele, poate. Mi-aţi putea 
spune mai mult despre asta? 

În acel moment se auzi un ceas. Woods se încruntă. 

— Îmi pare rău, o să vorbim altă dată. Am terminat această 
primă ședință. Dormiţi bine, domnule Saint-Just? 

— De ce această întrebare? 

— Vă tremură mâinile și starea dumneavoastră generală e 
proastă. 

— Dacă mi-ar fi bine, nu m-aș afla aici. 

— Atunci unde? 

— Într-un bar, cu un coniac în faţă. Apelul la moderație mă 
cam încurcă, după cum vedeți. 

— Apelul meu la temperanță? Doar v-am întrebat cum 
dormiti. 

Igi 


VP - 34 


Aerul ostil a lui Clémence nu o descurajă pe sora Marie de la 
Miséricorde, din contra. De când se închisese Sainte-Charite, 
măicuţa își continuă apostolatul într-o secție de paliative, unde 
mofturile și capriciile erau eterne, iar buna dispoziţie rară de tot. 

Problema cu Clémence era că ea nu dădea niciodată dovadă 
de bună dispoziţie. O enervau până și aleile și culoarele 
complicate de la Centrul Spitalicesc din Groumenville. Clădiri, 
anexe, fundături, sensuri interzise. Spinări de măgar marcate cu 
vopsea. 

Sora Marie de la Miséricorde nu figura în lista de personal, 
fiind voluntar, așa că nu o lăsară să intre. 

Arătă scrisoarea și un act de identitate. Și explică motivul 
vizitei. 

Până când cineva își aminti că există un voluntar de la fostul 
centru. 

— O găsiţi în Pavilionul D. 

Sora Marie era în refectoriu. 

Clémence era plină de nervi și udă leoarcă. 

— Greu mai sunteţi de găsit! zise ea în loc de orice 
prezentare. 

— Beţi o ceașcă de ceai. Asta o să vă mai liniștească. 

Călugărița nu se lăsă ușor destabilizată. Era o femeie fără 
vârstă, veselă și plină de riduri, care purta ochelari rotunzi. Era 
infirmieră când se hotărâse să intre în ordinul monahal. Încă 
vioaie, refuza să plece la pensie. Avea un caracter puternic și își 
amintea cu precizie chirurgicală orice detaliu din existenţa ei. 
Avea sprâncene groase, dar chipul binevoitor. 

— Tata m-a botezat „Graţioasa”! Avea simţul umorului... 

La ceasul acela al zilei, refectoriul era aproape gol. Mai era 
până la masă. Doar câteva asistente stăteau la o cafea și 
comentau. 

— Aș vrea să vă vorbesc despre desenele mamei. Cum au 
ajuns la dumneavoastră? 

Călugăriţa, care își amesteca zahărul în ceai, stătu puţin 
înainte de a răspunde. 

li spuse că Sainte-Charite fusese o congregaţie de femei 
căreia îi consacrase toată viaţa. Fondat în 1834, ordinul se 
15 km de Groumenville, clădirea de cărămidă și de ardezie, 
adăpostise comunitatea de călugăriţe. Erau 44 în 1880, 62 în 


VP - 35 


1926. În 1990, erau 20 la 60 de paturi. Din lipsă de mijloace, 
clădirea agoniza tot atât cât și locatarii ei. Dintr-un loc demn, 
deși sărac, se transformase în anticamera morţii, sordidă și 
jalnică. 

— Dificultăţile nu ne-au dat voie să continuăm. Nu puteam 
angaja pe nimeni. Majoritatea surorilor erau deja în vârstă, s-au 
retras la azil. S-a întors roata: noi care îngrijeam bătrânii și 
bolnavii trebuia să fim, la rândul nostru, îngrijite. Construcţia 
unui  Ehpad' la Centrul  Spitalicesc  Intercomunal din 
Groumenville a permis transferul ultimilor bolnavi. Totul a luat 
timp: demersuri administrative nesfârșite, întârzieri, mutări 
complicate. 

— Și tot n-am aflat cum aţi pus mâna pe desenele mamei! își 
pierdu răbdarea Clémence. 

— Am... Una dintre măicuţe, Therese, era o sentimentală. Îi 
plăcea să păstreze câte o amintire de la bolnavi. Un fel de trofeu 
al memoriei. O batistă, o scrisoare, un obiect personal. Dacă am 
fi lăsat-o în voia ei, chilia ei s-ar fi transformat într-un sanctuar 
al amintirilor nostalgice. Își ţinea comorile în niște valize la 
subsol. Eram gata să le arunc fără să mă uit ce conţin, când una 
dintre ele mi-a atras atenţia. Era mai mică și era plină doar cu 
hârtii. Era vorba de desenele mamei dumneavoastră, toate 
laolaltă, dar datate. 

— Și adresa mea de unde aţi avut-o? 

— Sora Thérèse era o femeie ordonată și devotată. Își notase 
numele, Julia, camera 24. Mai era o adresă din Statele Unite, a 
dumneavoastră, de la Paris și alta a unui avocat. Am ales 
varianta cea mai simplă. 

— In afară de sora Thérèse, cine se mai ocupa de ea? 

— Din câte îmi amintesc, mama dumneavoastră era complet 
dependentă de îngrijirile acordate. Spiritul i se ghemuise într-un 
colțișor singuratic fără nicio ieșire. Prizonieră în propriul trup nu 
a părăsit patul decât cu picioarele înainte. Nu putea merge, nici 
nu putea vorbi. 

Sora Marie de la Miséricorde făcu o pauză și se ridică. Reveni 
câteva minute mai târziu cu două pahare de plastic, zahăr și 
două brioșe. Ceva dulce se vădea necesar. 

— Deja, pe atunci, eram din ce în ce mai puţine. Sora 


7 Établissement d'H&bergement pour les Personnes Âgées Dependantes („Azil pentru 
persoanele în vârstă nonautonome”, n.tr.). 


VP - 36 


Therese, cu sufletul ei de artist, voia să distreze bolnavele. 
Ajutorul ei era neprețuit, mai ales pentru cazurile incurabile, ca 
mama dumneavoastră. Vă asigur că nu a fost niciodată 
abandonată. 

— Mama era conștientă? 

— N-aș putea să vă spun, aceste crochiuri arată că exista un 
fir de afecțiune între Julia și cea care o îngrijea. Până la urmă, e 
și asta o formă de a gândi. Corpul ei era un câmp de bătălie, 
între suferinţă, disperare, și dorinţă sfâșietoare de a trăi. Își trăia 
durerea în poziţie orizontală, definitiv. E drama muritorilor 
transformați în mausoleu, dau impresia că sunt într-o stare 
vegetativă, dar creierul lor încă funcţionează. Le-ar trebui un alt 
mod de exprimare. Aceste desene trădau ce era în mintea ei. Va 
surprinde? 

Clemence se uită stupefiată la sora Marie. O lămuri că abia 
acum aflase că mama ei supravieţuise accidentului. 

— Câţi ani aveaţi atunci? 

— Paisprezece. 

— Tatăl dumneavoastră a ales ce era mai bine pentru 
adolescenta care eraţi. Niciun părinte nu posedă un manual 
pentru astfel de cazuri și nici nu știe, în mod necesar, cum să 
consoleze un copil de moartea mamei. 

Clémence era agitată. După dezvăluirea agoniei Juliei, toți se 
grăbeau să catalogheze drept legitimă trădarea lui Mickael. 
Inșelătoria făcută de tatăl ei era justificată de vârsta fetiţei în 
momentul accidentului, care se transformă în cauză și alibi al 
minciunii. Era insuportabil. Voia să spună asta, dar, în cele din 
urmă, renunţă. 

— În afară de personal, mama nu primea nicio vizită? 

— Registrele contabile arată că spitalizarea era plătită prin 
viramente, de fundaţia Saint-Just. Tatăl dumneavoastră a făcut 
și el o donație importantă comunităţii noastre. Ca să vă răspund 
la întrebare, nu puţine sunt cazurile când familia se 
îndepărtează de membrii aflaţi în stare atât de gravă. Mai puţin 
din dezinteres, cât din teamă. 

— Pot să mă văd cu sora Therese? 

Sora Marie râse din toată inima. 

— Eternitatea nu-i din lumea asta. Prietena noastră ne-a 
părăsit acum multă vreme. 

— Și camera 24 pot să o văd? 


VP - 37 


— Din păcate, nu. Zidurile spitalului nostru au fost vândute ca 
să se facă apartamente în loc. Am păstrat totuși capela, unde 
sunt înmormântați câțiva bolnavi și câteva dintre surori. Acolo e 
și mormântul Juliei James. 

Un mormânt! 

Clemence primi lovitura din plin. Cutia cu pantofi, plină cu 
desene, îi îndreptase toată atenţia asupra minciunii tatălui ei. 
Trădarea căreia îi fusese victimă venise la pachet cu agonia 
mamei ei, care, până atunci, nu fusese decât o idee fugară. 
Deodată, moartea, adevărată, concretă. O realitate pe care nu 
mai putea să o ocolească. 

Deodată, un zgomot de vase se făcu auzit în refectoriu. Un 
bărbat aranja farfuriile pe o tavă, un altul punea carafele cu apă 
pe mese. Personalul în bluze albe dispăruse. 

Călugăriţa se ridică. Întâlnirea se terminase. 

— O ultimă întrebare, imploră Clemence. Nu mai era nimic 
între bagajele surorii Therese? 

— La ce vă referiţi? 

— Un inel, o scrisoare, casete, îmi aduc aminte că mama avea 
un Walkman când lucra. 

— Toate aceste obiecte i-au fost, probabil, înapoiate tatălui 
dumneavoastră sau date de pomană. Articolul 4 din 
Regulamentul Ordinului nostru ne obligă să dăruim obiectele 
care nu au fost cerute de familie. Nu, erau doar desene și bucăți 
de sticlă. 

— Cum adică bucăţi de sticlă? 

Sora Marie îi arătă o cicatrice. 

— Păi cred că erau niște cioburi de la niște ochelari. M-am și 
tăiat în ele, după cum vedeți. 

— E posibil, mama purta ochelari. Aţi pomenit de registre 
contabile. Le pot vedea? 

Sora Marie ezită: 

— Pentru că nu ne privesc, nu vi le pot încredința. Dar vă 
înțeleg tristeţea profundă. O să mă uit din nou prin ele și dacă 
găsesc ceva despre mama dumneavoastră, o să vă spun. 

Se făcu tăcere, apoi întrebă cu voce dulce: 

— Sunteţi cu mașina? Dacă vreţi să mergeţi la mormânt, vă 
desenez itinerariul. V-aţi notat adresa? 

Distanţa între Centrul  Spitalicesc  Intercomunal din 
Groumenville și vechea Sainte-Charite era de zece km. 


VP - 38 


Mănăstirea era în renovare acum. Se transforma în locuințe, 
60.000 de euro un apartament cu 2 camere, 95.000 de euro 
unul trei. 

Puțin mai într-o parte, era o capelă înconjurată de câteva 
morminte. Aleea era mărginită de meri. Fără poartă, doar o 
barieră albă care scârțâia. Pietre de mormânt sobre. Fără nume, 
fără omagii, fără citate. O cruce, un prenume, o dată. Clémence 
parcase puţin mai sus și începu să meargă în pas alert. Era 
singură pe acolo, în afara unei siluete care strângea frunzele 
căzute cu o greblă. Pe o piatră brută văzu scris: Julia 1 29 iulie 
1999. Pământul era gol, mormântul înconjurat de pietre de râu. 
Clemence, care nu credea în mare lucru, spuse Tată/ nostru. 

Nu îi plăceau certitudinile clătinate. De la 14 ani crescuse 
orfană, zidită în mecanismele ei de apărare emoţională. 
Adevărul descoperit despre Julia o rănea. Se simţea înșelată, 
încolţită, manipulată; prizoniera unei realităţi inedite pe care nu 
o dorea. Cadoul de la sora Marie îi fisură convingerile pe care își 
construise personalitatea. 

La naiba, în ce să mai crezi de aici înainte... 

O pală de vânt îi răvăși părul. lIși strânse cordonul 
impermeabilului. Avu un impuls să scoată o fotografie din 
portofel și să o mângâie, în căutarea unei senzații. Julia, 39 de 
ani, brunetă, cu ochii negri. Frumusețea ei ţinea de 
personalitatea acidă, aproape sălbatică. Tenul luminos, gura 
largă și roșie. Fotografia fusese făcută în seara când se 
mutaseră în Groumenville. Clémence folosea pentru prima dată 
Polaroidul One Step, dăruit de taică-său, ca să-și alunge 
remușcările pentru că o lăsase baltă în luna iulie. Pretextul 
fusese un colocviu despre vin, la Paris. 

— Un seminar despre vin la Paris, vara, mă ia de proastă? 

Julia era în flăcări de enervare. 

Mickael nu răspunse, o făcu pe supăratul și pe cel care nu 
avea de ales. Îi dădu atunci Polaroidul fetei și nevestei un 
parfum. 

Așa era făcut tatăl ei, își ambala în hârtie de cadou toate 
fugile, toate dezertările. 

Când Clemence făcuse fotografia, Julia avea în spate lumina 
blândă a unei nopţi de vară. Flashul o orbise. Işi pierduse 
echilibrul, iar obiectivul fixase o mișcare, amestec între surpriză 
și contrarietate. Această expresie pe jumătate era 


VP - 39 


înduioșătoare. 

Casa închiriată era o păcăleală. Nici veche, nici modernă, doar 
într-o stare deplorabilă. Proprietatea era compusă dintr-un 
imobil principal, înălţat pe o ridicătură, și câteva dependinţe. 
Dar totul părea gol și rău întreţinut. Puțin mai într-o parte, se 
ghiceau foste grajduri. Mai era și o căsuţă, bună de închiriat pe 
vară. 

— E locul ideal să vă izolaţi la tară. Marea, faleza, turmele, 
vântul și un foc zdravăn în șemineu, recitase doamna de la 
agenţie. 

Mai spuse că domeniul aparține fundaţiei Saint-Just, care nu 
desfășura nicio activitate acolo în iulie și în august. 

— Și cheia? 

— O să v-o dea menajera, când ajungeţi acolo, locuiește în 
casa principală. 

Când sosiseră, se lăsase amurgul. 

Julia era obosită, Clémence cârcotea. 

Călătoria de la Paris fusese haotică. Ambuteiaje, pană de 
benzină, mâncatul pe fugă în spatele mașinii, lângă niște scaieţi, 
scurtătura care le întârziase, de fapt. La poarta proprietăţii, le 
aștepta o femeie, nemulțumită foc. 

— E prea de tot! De ore întregi stau aici ţeapănă și vă aştept. 

— Ne pare rău! Dumneavoastră trebuia să ne daţi cheia? 

— Marthe Noël. Am grijă de fundaţia Maxence Saint-Just, când 
el nu e aici. Sunt de la castel, locuiesc acolo sus, cu bărbatu- 
meu. 

Femeia indică o vilă, cu două etaje, cu opt ferestre pe faţadă. 
În faţă erau: un pavilion cam în ruină, un bazin fără apă și o 
statuie de stuc. Ai fi zis că e un decor de teatru, dar cam forţat 
și factic. 

— Zici că e un castel din cremă Chantilly! exclamă Clemence. 

— După cum arăţi, mult te mai pricepi tu la crema Chantilly, i- 
o întoarse Marthe Noël, aparent vexată de remarca puștoaicei. 

Surprinsă de violenţa vorbelor, Julia se uită cu atenţie la 
dolofana aceea cu ochii roșii și cu nasul strălucind de grăsime, 
în mijlocul feţei. Dar, negăsind ce să îi spună, se mulțumi să o 
urmeze. 

Înăuntru, casa era umedă și stătută, așa cum sunt locuinţele 
abandonate mult timp. 

— Frigiderul funcţionează. Pentru gaz, butelia e încă plină. 


VP - 40 


Dacă aveţi reclamaţii, vă adresaţi agenţiei. 

Marthe o cercetă îndelung pe Clemence, fără să zică nimic. Cu 
braţele pe lângă corp, nemișcată și mută. Apoi spuse: 

— Nu știu dacă a fost o idee bună să vii aici cu puștoaica. 

— Fata mea are 14 ani, nu mai e un copil. 

— Atunci trebuia să poarte o fustă mai acătării. 

— Gata, ajunge! E a doua oară când vă luaţi de fata mea, însă 
singura persoană care are dreptul să o critice sunt eu! 

— Ei, dar nu vă ambalaţi și nu-mi leșinaţi acum pentru două 
vorbe mai aspre! Nu-s genul mămos. 

Dezarmată de întorsătura pe care o luase conversaţia, Julia îi 
aruncă, totuși, o privire furioasă. 

— Mulţumim! Acum puteți să ne lăsaţi. Suntem obosite. 

Rămase singure, Julia și Clemence aduseseră bagajele din 
mașină și aranjaseră cele câteva provizii cumpărate pe drum. 
Cât ravioli se încălzea, Julia își aprinse o ţigară. 

— Mamă, nu vreau să rămânem aici. 

— Când vinul e tras... 

— Nu ești obligat să-l bei... Ai văzut ce monstru?! 

— Stă acolo sus, la „castel”. Nu ne mai întâlnim cu ea. Nu o să 
ne stricăm vacanţa din pricina ei. Ce cameră îţi alegi? 

Clémence optase pentru o cameră mobilată cu un pat mare și 
un crucifix. Julia se instală într-o cameră identică; doar patul era 
puţin mai îngust, acoperit cu o plapumă groasă și călduroasă. 

Ravioli erau fierbinţi. În jur erau mese, bufete, comode, 
dulapuri. Doar mobile grele care parcă prinseseră rădăcini în 
parchetul vechi. Mirosul greu era acoperit de un deodorant de 
cameră ieftin. Pe frigider era un ceas prăpădit și strâmb, care 
arăta șapte și zece. Era în urmă. „lată un ceas care pierde 
timpul”, murmurase Julia. Julia era specialistă în apoftegme. 

— Apoftegma? 

— Maximă care merită reţinută, explicase Julia. 

Așa era Julia, adora să folosească termeni înţeleși de puţină 
lume. 

— Ce treabă am eu cu apof-tâmpeniile tale? Mamă, de ce am 
venit aici? Din cauza cărţii tale? 

Proasta dispoziţie a fetei nu avea limite. 

— Scumpa mea, sunt în întârziere foarte mare. Am încasat-o 
de la Marius, editorul meu. Trebuie musai să mă izolez ca să 
lucrez. Începând de mâine, găsim ceva de făcut și pentru tine. 


VP - 41 


Sigur sunt cluburi, Groumenville are și o bibliotecă publică... 

— O bibliotecă, dar nu cluburi de noapte! 

Julia râse. 

— Nu ai decât 14 ani, chiar de ar fi, nu ţi-aș da voie. 

Se ridică și îi puse șalul pe umeri. 

— Du-te după aparatul foto, a rămas în mașină. 

Când Clemence se întoarse, mamă-sa plutea. 

— Cleminou, știi că am devenit egregoristă? 

— Ce? 

— Egregoros e un cuvânt de origine greacă, care înseamnă 
cel care veghează. Emoţiile noastre sunt în stele și transmit o 
energie nouă. Putem citi acolo informaţii despre subconștient. 

Julia ridică ochii ca să se confrunte cu forma gândurilor ei, 
ascunse în întuneric. In acele momente, Clémence o adoră pe 
maică-sa. Farmecul ei venea din această spiritualitate 
inaccesibilă. Julia era că o nebuloasă, imposibil de prins și de 
înțeles. 

— Mamă... 

— Ce e scumpo? 

— Privește-mă! 

Julia se întoarse spre obiectiv. 

— Spune „cheese”, mamă! 

— Cheese, scumpo? 

Julia surâse când flashul o luă pe nepregătite. Fotografia o 
imortalizase visând la stele. 

Clémence stătea cu fotografia în mână, printre morminte. 
Oare cât era ceasul? Începuse să cadă o ploaie măruntă. Auzi un 
fâsâit și tresări. Cădea noaptea, rămăsese singură în cimitir. 
Omul cu grebla dispăruse. 


VP - 42 


2. Canalia 


0 


Tot, tot, tot, veți ști tot despre impostori, șarlatani, pungași, 
hoţi, coţcari, borfași, potlogari, șnapani, pezevenchi, pișicheri, 
panglicari, papugii, mincinoși, escroci, păcălici, epigoni, profitori, 
ticăloși, răufăcători, prădători, vagabonzi, târâie-brâu, plagiatori, 
falsificatori, ipocriţi, cabotini, prefăcuţi, indivizi dubioși și de rea- 
credinţă, inși cu două fețe... 

Marius, ieșind 21 de ani mai târziu de La Closerie des Lilas, 
inspiră aerul proaspăt înainte de a se sui în autobuz. O zărise pe 
Julia intrând în staţia de metrou. In autobuzul 91, se gândea la 
cât costă contractul Juliei dacă nu îl respectă. Știuse să fie 
fermecătoare și seducătoare. Să îi pună în vitrină pe escroci era 
o idee bună, subiectul era tentant. Putea fi întins la nesfârșit 
într-un serial televizat care ar fi câștigat un public fidel. În timpul 
prânzului, Marius se lăsase antrenat, dus de entuziasm. Spera, 
totuși, să o fi convins pe Julia să se pună pe treabă. Insă trebuia 
să se convingă de asta și pe sine. Scriitoarea băuse și promisese 
cam multe. 

Marius se știa influențabil, vigilenţa lui se cam clătina în fața 
zâmbetului unei femei. Zelul îl lua pe sus și își mai pierdea din 
discernământ. Nu pentru că ţinea să fie pe placul celorlalţi cu 
orice preț sau pentru că lua în seamă gura-lumii; din contra, 
dădea dovadă de un exces de încredere la fiecare situație în 
parte și asta îl îndepărta de adevăr. Marius era un optimist 
convins, victimă a propriei bunăvoințe. 

Ca să-și mai schimbe ideile, cobori în Montparnasse. 

La FNAC, își cumpără un walkman la modă. Sony făcuse un 
model care permitea și înregistrarea. Işi cumpără și căști, casete 
și baterii. La cărți, se regală răsfoind o cărticică. Despre 
decadență în arta minciunii, de Mark Twain, care se indigna în 
fața minciunilor stângace, rudimentare, la fel de supărătoare ca 
adevărul. Autorul afirma că realul fad și trist nu oferea nicio 
siguranţă, iar o minciună putea transforma ficţiunea în realitate. 
Să minţi cu eleganţă era o abilitate fermecătoare, demnă de a fi 
deprinsă în școli, din fragedă pruncie. Intr-o societate în care 


VP - 43 


aparenţa adevărului trecea în fața adevărului însuși, minciuna 
devenea aliatul cel mai sigur al omului. Să mistificăm cu graţie, 
cu capul sus și fără falsă pudoare. Mark Twain încheia: „pentru 
că doar nebunii și copiii rostesc adevărul, minciuna aparţinea 
adulților și înţelepţilor”. 

Odată ajuns la editură, Marius trimise cartea lui Mark Twain și 
walkmanul Juliei james. „lată ceva care să vă însoţească la 
lucru. Nu uitaţi de promisiunea făcută, să terminaţi cartea până 
la sfârșitul verii”. 

Inregistrările Juliei! Marius sări în sus. Le primise odată cu 
dosarul despre Marea artă a micilor escrocherii, la câteva zile 
după accident. Oare unde le puse? 

— Victorine, nu știi cumva unde le-am pus? 

— Dacă ai avea puţin mai multă grijă de lucrurile tale! 

— Răspunde-mi la întrebare! 

— Asta e răspunsul pe care ţi-l dau. Vezi în garaj, acolo ţi-ai 
depozitat arhiva de la Jatakam. Nu uita să cumperi pâine. 

— Sunt în stare să fac două lucruri în același timp. 

— Serios? Atunci zâmbește-mi și du gunoiul! 

In garaj, Marius găsi cutiile de la Jakatam. Sus, pe o ladă pe 
care scria „veselă”. În căutarea unui taburet, atenţia îi fu atrasă 
de vechiul trenuleț de jucărie al lui Alexandre. Omuleţi rătăciți 
pe peron. Sala de așteptare plină de lume. La ghișeu, un 
funcţionar dădea bilete, un hamal căra bagaje. La „Bagaje” era 
scris: „Nu le păstrăm mai mult de 24 de ore”. Panourile anunțau 
mersul trenurilor. Marius dădu drumul la difuzoarele care 
anunțau o întârziere de zece minute a trenului Paris-Lyon. Lille- 
Bruxelles avusese o problemă pe traseu. O deraiere făcuse 
multe pagube. Nu se știa, pentru moment, dacă erau și răniţi. 
Marius participă la operaţiunile de salvare, chemă o ambulanţă 
și se oferi pompier voluntar. 

— Le-ai găsit? 

Victorine era în prag. 

Marius abandonă fără tragere de inimă transportarea răniților 
ridică ochii. 

— A, arhivele! Cred că sunt acolo sus. 

Și arătă cu mâna un raft. 

— Te ajut. 

Marius se sui pe taburet și Victorine luă cutia pe care o cobori 
el. II sărută pe frunte și îi aduse aminte că cina era înainte de 


Ș 


VP - 44 


opt. În prag, a vrut să îi spună de pâine și de gunoi, dar s-a 
abținut. 

Rămas singur, Marius rememora anii când lucra la Paris. După 
studii de Litere, debutase la Perrin, editura din piaţa Saint- 
Sulpice, înainte de a se angaja la Jakatam, care publica eseuri 
de istorie. Având o difuzare la scară mică, Jakatam cunoscu, 
totuși, câteva succese bunicele. Marius era acolo când agitator, 
când moderator, când profet. Era literat și avea fler la public. 
Marius știa cum să scoată ce era mai bun din autori. Se pricepea 
și să vândă, îi plăcea amestecul de genuri: proză, poezie, teatru. 
Alegeri cu risc inclus. 

In ciuda reușitelor lui, Marius nu facea parte din clanul 
Jakatam și nu fusese niciodată în largul lui la editură. Gestiunea 
afacerii revenea membrilor familiei, singurii proprietari. La 
momentul bilanţului, amânarea Juliei James atârna greu. | se 
reproșă lui Marius imprudenţa de care dăduse dovadă. Adunând 
plusul cu minusul, la ce se ajunsese? Întârzieri, termene 
nerespectate, avansuri de plată excesive și  dejunuri 
exorbitante. Atunci i se luă postul de director adjunct și fu dat 
unui nepot, care nu făcea diferenţa între contabilitate și o 
savarină. 

Conștient că nu mai avea multe zile la Jakatam, Marius profită 
de moștenirea mamei Victorinei și deveni acţionar la o librărie 
din Rouen. În centru. Simţul lui de comerciant și volubilitatea lui 
i-au adus numai beneficii. Librăria se transformă în referință 
pentru cărţile de gastronomie. Se schimbau rețete, iar Marius, 
care încă mai scria la cartea lui despre savorile emoţionale, 
testa fel și fel de meniuri pe o clientelă încântată și captivă. 
Cuplul Victorine-Marius se instalase la Bois-Guillaume și ducea o 
viață liniștită de provincie. Când, în urmă cu un an, imobilul în 
care se găsea librăria fusese vândut pe bucăţi unui dezvoltator, 
Marius nu mai putu să-și continue activitatea. Prețul chiriei era 
prea mare. Avea de ales: fie să cumpere altceva, fie să își caute 
altă slujbă, fie să se pensioneze. Până la urmă alese această 
variantă. Avea ceva economii și cheltuieli puţine. Casa era 
plătită, iar Alexandre aproape autonom. Pensionarea lui Marius 
nu însemna un viitor negru. Victorine era mai tânără decât el și 
mai lucra ca jurnalist colaborator pentru câteva reviste de 
decoraţiuni. Slujba asta o lăsa stăpână pe timpul ei, dar nu o 
rupea cu totul de viaţa activă. 


VP - 45 


Desfăcând prima cutie, Marius scoase un dosar. Copii ale 
contactelor, scrisorile oficiale, agende și liste de cheltuieli. 
Marius înţelese, văzându-le, de ce editura își pierduse răbdarea. 
Găsi și toată documentaţia la cărţile despre Vidocq și despre 
Gaspard de Besse. 

Cât despre Marea artă a micilor escrocherii, îşi găsi propriile 
lui notițe și comentarii și un carneţel cu arc, plin cu anecdote 
culese de către Julia. Totul era completat cu referințe, trimiteri, 
semne, asteriscuri. Bune la nimic, nu avea ce face cu ele. 

Marius se opri să citească despre un vânzător de saltele care 
făcuse avere, propunându-le clienţilor produse care luau forma 
corpului, după cum dorea cumpărătorul. Studiase Arta de a-ti 
alege sexul copilului, carte scrisă de un anume doctor Millot. In 
consideraţiile lui fiziologice, medicul susținea că poziţia în care 
stătea femeia când avea loc ejacularea, putea determina sexul 
copilului. Astfel, copilul era băiat dacă femeia era înclinată pe 
partea dreaptă, mai mult decât pe stânga și fată, dacă era 
invers. În ultimul capitol, vânzătorul de saltele justifica rarele 
eșecuri ale metodei „saltelei potrivit de înclinate”. Soţia 
virtuoasă a ducelui de Orleans fusese sfătuită - după ce născuse 
doi băieţi - să schimbe locul în pat cu soțul ei, care îi turnă, 
rapid, două fete. Fără să-și piardă cumpătul, femeia putea să 
alterneze băiat cu fetiță, după preferinţă. Exista și pericolul să 
facă gemeni, tripleţi sau cvadrupleţi, de același sex, dacă nu 
avea grijă cum se așeza pe saltea. Așa se explicau gemenii 
contesei d'Usson și cele trei fete identice ale doamnei 
Lemarchand. 

Istoria asta stârnea doar zâmbete, la drept vorbind. 

— Ce să fac eu cu asta?! 

In garaj, Marius își amintea ultima conversaţie cu Julia. 

— Nu mă mai stoarceţi ca pe o lămâie. Aveţi încredere în 
mine! 

Vocea Juliei tremura, părea la capătul puterilor. 

— Julia, m-aţi dezamăgit! 

Nu te mai gândi la asta. ă 

Marius puse la loc carneţelul. Işi promise să citească totul 
înainte de a se întâlni cu Clémence. li datora asta. 

In fundul cutiei erau casetele. Nu le ascultase niciodată. Se 
întrebă cum să facă. Nu mai exista suport pentru astfel de 
înregistrări. Poate fiu-său, Alexandre, să găsească vreun aparat 


VP - 46 


pe Ebay. A 

Ultima foaie manuscris, îl făcu să zâmbească. Işi notase, de 
obicei, impresiile de la ultima întâlnire cu Julia, La Closerie des 
Lilas. 


lunie 1989. 

Cum să convingi un autor să-și termine manuscrisul! 

Pentru egletinul poșat à l'anglaise, peștele trebuie pus la 
saramură și apoi afumat la temperatura joasă la foc de turbă. E 
bixa orellana, acest arbust din America de Sud, care dă culoarea 
oranj preparatului. Egletinul se marinează în lapte cald 
aromatizat cu usturoi și cu ghimbir. Focul trebuie dat la mic. In 
farfurie se adaugă un ou poșat, peste, sos cu unt și coajă de 
lămâie. 

Cum să contracarezi efectele nefaste ale ghimbirului cu vin de 
Burgundia. 

Ca să păstrezi toată savoarea desertului, cântaţi cu Red 
Skelton, Madame, I love your Crêpes Suzette. 


Lui Marius îi amorţiseră picioarele așa că fu nevoit să se 
ridice. Era opt deja. Era în întârziere, nu mai putea să cumpere 
pâine și să ducă gunoiul. Când? Așa că nu îi mai rămânea decât 
zâmbetul, ca să fie iertat. 

— Ai găsit ce căutai? 

Marius povesti ce pescuise din notițele Juliei. 

— Ştii că sunt 34 de false prințese Anastasia, răsărite după 
execuţia membrilor familiei Romanov? Mai e și Frank William 
Abaganale care, între 1948 și 1974, a fost pilot de linie, 
profesor, avocat și doctor... și multe altele înainte de a-și oferi 
serviciile de expert FBI, în impostură. Fără a mai vorbi de 
Ponzi... 

— Ăla cu piramida? 

— Da, un sistem de fraudă financiară. 

— L-a pus și pe Madoff? 

— Nu are cum, Madoff a fost demascat abia în 2008, mult 
după moartea Juliei. În alt stil, ai povestea Ther&sei Humbert. 

— Îmi spune ceva numele ăsta... 

— Suntem în 1879 și Therese Humbert pretinde că e 
moștenitoarea unui american căruia i-a acordat primul ajutor 
într-un vagon, căci acesta făcuse o criză de inimă. Ca să 
valideze această moștenire, a fabricat un întreg proces cu care 


VP - 47 


ajunge până la Curtea de Casaţie. Timp de douăzeci de ani e 
considerată o bogătașă care trăiește pe picior mare, până când 
un judecător deschide seiful unde trebuiau să fie dovezile 
succesiunii. Inăuntru nu erau decât o cărămidă și un penny. 
Escrocii au simţul umorului. 

— Și pe cel al punerii în scenă. Facem o partidă de cărţi la 
cafea? 

Marius și Victorine cinaseră în grabă. Acum erau așezați la o 
măsuță din lemn de măslin, frumos sculptată și acoperită cu o 
țesătură matlasată. Aveau obiceiul să joace cărți din când în 
când. Marius pierdea, Victorine trișa. Numai puţin. Drept 
consolare, făcuse caramele de casă, care se lipeau de degete și 
de dinţi. 

— Am păstrat fișa despre dejunul La Closerie de Lilas. 

— Oh, tu și rețetele tale date naibii! Parcă asta ţi-ar fi de 
vreun folos... 

— Te înșeli. Notiţele mi-au amintit că i-am dăruit un Walkman 
Juliei. Era un accesoriu la modă. Mai am și casetele. 

— Le-ai ascultat? 

— Nu vedeam de ce. Le-am primit după accident. 

După ce mai puse o carte, spuse: 

— Notiţele amfigurice ale Juliei erau inutilizabile. 

— Amfi cum? Nu poţi vorbi omenește? 

— Sunt un apărător fervent al cauzelor pierdute. Draga mea, 
e de datoria mea să folosesc cuvinte ca amfiguric, coțcar și 
chiverniseală, ce sunt pe cale de dispariţie. Acuși n-o să mai fie 
nici în dicţionare. 

— Și cum îl pui pe amfiguric asta în conversaţie? Ce 
înseamnă: amfiteatru gol sau liguric? 

— Doar ceva obscur și confuz. 

— Bietul meu Marius, tu ești amfiguric. 

— Așa o fi, dar admiră-ţi soţul coţcar care face coțcării din 
dragoste... 

Marius o mângâia pe braţ, dar Victorine, prinsă cu totul în 
jocul de cărți, nu reacţionă. 

— Și când vine fata Juliei? 

— Poimâine. l-am propus să mai rămână o noapte, înainte de 
a se întoarce la Paris. 

— Cu ce se ocupă? 

— Profesoară de pian, din câte am înţeles. Ei, trișezi! 


VP - 48 


— Așa e la jocul de cărți, dragule! 

Chipul Victorinei radia de mulţumire. Îi plăcea să câștige. Și 
mai mult decât atât, dorea să-și pună în corzi adversarul fără că 
acesta să își dea seama. Marius, care o observă în secret, se 
gândea dacă nu cumva practicile ei nevinovate puteau fi incluse 
în cartea nescrisă a Juliei. Violarea unei reguli admise de comun 
acord, elanul cu care adora să îi înșele pe ceilalţi, euforia de a 
nu fi prins în delict, făceau parte din resorturile de bază ale 
trișatului. Mai e și trauma narcisistă de a nu fi pierdut vreodată 
ceva și de a se pierde în labirintul stimei de sine. 

Victorine o făcea acum pe nepăsătoarea, chipurile, sinceră. 
Dorinţa de câștig trecea în fața celorlalte, dar când era 
victorioasă se prefăcea că nu conta. Precum copiii prinși la 
borcanul cu dulceaţă, care declarau că nu le place dulceața. 
Victorine s-ar fi indignat grozav dacă i s-ar fi spus că eo 
trișoare. Oare fiecare joc are trișorii lui? 

Era cât pe ce să se lanseze în subiect, când Victorine căscând, 
anunţă: 

— Dorm din picioare, mă duc să mă culc. 

Igi 


— Putem reveni la pierderea de memorie? 

Tom oftă, o luau de la capăt! 

La a doua ședință, carnețelul cu coperţi galbene de piele era 
la locul lui, pe genunchii doctorului Woods. Dar nu îl deschise, 
dădu stiloul deoparte și surâse. 

— Unde eraţi când aţi primit telefonul acela atât de ciudat? 
Mi-aţi spus că în casa tatălui dumneavoastră. 

— E casa aia mare, în calcar alb, care se vede de pe drumul 
între Etretat și Groumenville. Un fel de Taj Mahal normand. 

Când se ridicase casa, fuseseră sfătuiţi să evite acel loc. Într- 
adevăr, când ploua tare, pământul devenea mâlos și alunecos. 
Surd la recomandări, capul familiei Saint-Just construise acolo 
casa la care adăugase o verandă și o pergolă, lângă un bazin cu 
pești roșii și cu nuferi. Puțin mai într-o parte, în păduricea din 
apropiere, fusese restaurată o capelă veche. Din cauza fagilor 
care înconjurau proprietatea, lucru tipic pentru ţinutul Caux, 
numele dat de localnici a fost Faget. Odinioară, casa domina 
fabrica de ceasuri construită de străbunicul lui Tom. De acolo 
puteau fi supravegheați muncitorii, sosirile, plecările și cheful lor 


VP - 49 


de lucru. 

— Găsiţi fotografii la biblioteca municipală, explică Tom. Când 
fabrica și-a închis porţile definitiv, primăria a preluat clădirea și 
terenul, dorind să facă în loc un soi de muzeu. Din lipsă de bani, 
construcţia s-a ruinat și a fost vândută unui proprietar de 
pământ. Actualmente, există un gard între cele două proprietăţi. 

In epoca de glorie, fabrica de ceasuri avea ferestre mari și o 
lucarnă, care luminau spaţiul central. Muncitorii, care erau 
femei, în cea mai mare parte, echipate cu viziere, veste, 
mânecuţe și șorţuri, erau un batalion de mâini harnice. Foarte 
preocupat de rolul social, primul din Saint-Just, mic de înălţime, 
dar cu un spirit larg, prezida tot ce putea fi prezidat și își ruga 
interlocutorul să-l numească „domnul Președinte”. 

După închiderea fabricii, vila începu o nouă viaţă. 

— In fiecare tragedie este și o doză de umor. 

Woods așteptă ca Tom să spună mai multe. 

— In anii șaptezeci, arborii atinși de cancerul plantelor au fost 
tăiaţi, în afară de unul. Un singur fag a scăpat, cel care separa 
casa cea mare de dependinţe. Intr-un an, a avut loc un accident, 
una dintre chiriașele casei s-a lovit puternic de acel fag și și-a 
pierdut viaţa. S-a dat vina pe arbore și a fost tăiat și ars. De 
atunci, pentru că nu mai sunt fagi, vila se numește Saint-Just. 

Tom făcu o pauză. 

— Când tata a devenit celebru cu metoda lui, proprietatea a 
revenit la o a treia viață. A fost transformată în centru de 
conferinţe. Grajdurile au devenit dormitoare comune, s-a făcut 
chiar și un amfiteatru și un refectoriu. Casa cea mare e prea 
greu de întreținut și de încălzit. 

— Acolo locuia tatăl dumneavoastră? 

— Tata avea șaptezeci de ani când a murit. Cu cinci ani 
înainte, și-a vândut cabinetul de avocat și și-a cumpărat și un 
apartament la Paris, în strada Varennes, că așa era șic, și și-a 
păstrat vila Saint-Just ca reședință principală. Era grota lui. 
Persoană publică, mereu în lumina reflectoarelor, prefera, zicea 
el, să se regăsească în această vizuină familială. 

Casa ar fi părut mare dacă nu ar fi fost umplută până la refuz 
cu obiecte de tot felul. Peste tot domnea dezordinea: statuete 
grecești, Buddha, lămpi cu ulei, încălțări chinezești, hipocampi, 
semafoare, hărţi. Straniu loc plin de curiozităţi. Spaţiul era 
sufocant, prăbușit sub corpuri amputate și dezarticulate, cioburi 


VP - 50 


de sticlă: dansatoare fără brate, scriitori fără inspiraţie, 
muzicieni fără instrument. Aici totul trăia supravegheat de 
automate uzate, de spioni neobosiţi, ascunși în întuneric și în 
tăcere. 

— De ce automate? 

— Vechi piese de la fabrica de ceasuri. Cele mai bune erau 
păstrate într-un depozit. 

— Tatăl dumneavoastră era colecţionar? 

— Era un colecţionar compulsiv: de mecanisme de ceasuri, de 
onoruri, de minciuni. 

— Văd că sunteţi foarte acru de fiecare dată când vorbiţi 
despre tata. 

— Imi spunea mereu că nu sunt bun de nimic. 

— Bun de nimic? 

Tom se uită la ea. Nu era obișnuit cu jocuri de cuvinte, în cele 
din urmă, reluă: 

— In orice caz, mă considera un saltimbanc, un ratat. Banii au 
viciat mereu relația noastră. Bătrânul avea portofelul plin și 
inima goală. Când am închis firma, i-am cerut un ajutor, fie și 
sub formă de împrumut. Răspunsul lui a fost mereu același: 
„Băiete, drept cine mă iei? Un bancomat, pui codul „tată” și 
banii curg? Pentru un distribuitor de hibiscus, sunt cam scumpe 
pretențiile tale de independenţă și de libertate... Dacă viața ta 
curge cum îi place, nu ai decât să te apleci și să bei!” 

Woods surâse. 

— Tatăl dumneavoastră avea darul formulelor. Ce părere 
avea mama despre asta? 

— V-am zis, mama era japoneză. Era ucenică într-o frizerie 
când l-a întâlnit pe tata. Combinația nu a ţinut. Când aveam trei 
ani, s-a recăsătorit cu un japonez. Oficial, părinţii mei au avut 
relaţii cordiale. In realitate, nu au păstrat legătura. 

— Tatăl dumneavoastră a inventat metoda Saint-Just? | se 
spunea Fenix, cred. 

— Tata se credea nemuritor, capabil să renască din cenușă. 
Fenixul își construiește, o dată la o sută de ani, un rug pe care 
arde. După aceea, reapare. 

In anii optzeci, Maxence de Saint-Just, profitând de avantajele 
fiscale în cazul formării continue a salariaţilor, a avut ideea de a 
pune în practică un mecanism de ajutorare a celor aflaţi în 
șomaj, ca să poată lua viaţa de la capăt. Experienţa lui de 


VP -51 


avocat îi spunea că fiecare om are dreptul la o a doua șansă, 
mai ales delincvenţii care își ispășiseră pedeapsa. 

— Tata a devenit foarte influent. Succesul fundaţiei stătea în 
faptul că alegerile nu erau condiţionate de bani, de clase sociale 
și de diplome. TOTEM: tutoriat, originalitate, talent, empatie, 
motivare era sloganul școlii. 

— Şi? 

— În realitate, TOTEM, care avea ca scop oficial 
redescoperirea potenţialului uman, urmărea doar operaţiuni de 
natură piramidală. Membrii organizaţiei erau supuși unei 
manipulări mentale. 

Psihoterapeuta își încrucișă picioarele și se foi în scaun. 

— Cred că erau doar niște zvonuri. Tatăl dumneavoastră nu 
trebuia să devină cavaler al Legiunii de Onoare? 

— Cu câteva luni înainte, se anunţase apariţia unei cărți: 
Dedesubturile metodei Saint-Just. Decriptarea unui 
comportament sectar. Se promiteau, în exclusivitate, dezvăluiri 
asupra fundaţiei unde adepţii erau transformați în sclavi printr- 
un șantaj permanent. Subalimentare, lipsă de somn, hipnoză 
colectivă. 

— Multe dintre structurile care ţin de dezvoltarea personală 
sunt suspectate că ar dori să exercite raporturi de influență, îl 
întrerupse Woods. Termenii esoterici de tipul grija energetică, 
eliberarea conștiinței, trezire spirituală, gestionarea stresului 
sunt un suport perfect pentru îndoctrinare. Nu e în mod necesar 
adevărat... 

— Adevărat sau nu, tatăl meu știa cum să pice în picioare. 
TOTEM avea binecuvântarea autorităţilor. Cartea nu a apărut 
niciodată. 

— Și dumneavoastră ce credeți? 

— N-am fost niciodată prea atent la asta. Tata îmi spunea că 
sunt indiferent, eu lui, că are idei fixe. 

Tăcerea deveni grea. Nu se mai auzea decât pendula. Cu o 
voce îmblânzită, doctorul întrebă: 

— Cum a murit tatăl dumneavoastră? 

Decesul lui Maxence Saint-Just surprinse pe toată lumea. Ca 
Moliere, avocatul murise pe scenă. Să dea ortul popii chiar când 
primea Legiunea de Onoare, era de un tragi-comic remarcabil. 

Recepţia trebuia să reunească apropiații lui Saint-Just, pe 
proprietatea privată a unui secretar de stat de la Ministerul 


VP - 52 


Muncii, el însuși cavaler al Legiunii de Onoare. 

După autorizaţia eliberată de Cancelarie, omul își pusese la 
dispoziție conacul. Era o reședință situată pe malul Senei, lângă 
Villequier, acolo unde la 4 septembrie 1843, una dintre fiicele lui 
Victor Hugo, Léopoldine și soțul ei, Charles Vacquerie, se 
înecaseră. Barca cu pânze în care se aflau fusese prinsă într-un 
vârtej. Trebuia oare să vadă în asta o premoniţie? 

Ceremonia începuse de ceva vreme, când Maxence Saint-Just 
dădea semne de nerăbdare bătând cu degetele în portțigaret. 
Avea nevoie să fumeze o ţigară, era evident. Era prost dispus, și 
după ce zvârlise câteva vorbe de circumstanţă, ieșise singur, 
traversase grădina și se duse pe malul Senei. Ferit de priviri, își 
aprinse o ţigară. Dar din cauza problemelor cardiace, îi era 
interzis cu desăvârșire să fumeze. Fusese văzut de către un 
trecător și mersul său era șovăitor și mișcările dezordonate. 

— Totul e în regulă? _ 

Maxence Saint-Just dădu din mână enervat. Il expediase pe 
respectivul, cu un „ia mai lăsaţi-mă în pace!”, sau ceva pe 
aproape. 

Fuseseră ultimele lui cuvinte. 

Apoi nimic, silueta lui se pierduse în ceață. 

Tom primise telefonul trei zile mai târziu. Garda fluvială 
pescuise un corp. Era vorba, desigur, de tatăl lui. „Veţi putea 
veni, domnul secretar de stat vă pune la dispoziţie o mașină”. 

Drumul între Paris și morga din Lillebonne, unde fusese depus 
corpul, îl făcuse însoţit de un oficial, care trebuia să domolească 
indignarea că omul murise tocmai când primise Legiunea de 
Onoare. 

— Presupun că nu aţi participat la ceremonia de decernare, 
nu? 

Oficialul se sufoca în costumul închis la culoare, prea strâmt 
pentru gabaritul lui. Dădea impresia că îl împrumutase de la un 
coleg mai slab. Poate că era doar o ţinută pentru această 
circumstanţă. Oare era un vestiar plin cu costume pentru 
situaţiile tragice? 

— Tata și cu mine nu eram prea apropiaţi. Sunt o pată pe 
blazonul lui. Ce s-a întâmplat? A 

— Tatăl dumneavoastră a părăsit brusc ceremonia. In mod 
evident, nu se simţea bine. Avea probleme de sănătate? 

— Conversaţiile noastre, rare, se încheiau brusc. Imi zicea că 


VP-53 


„merge”, nici rău, nici bine. 

— Avea dușmani? 

Tom ricanase. 

— Era genul de persoană publică pe care o detestam din 
toată inima. Avea puţini prieteni, dar mulţi slujitori. Fiind 
influent, era înconjurat de curtezani. De ce mă întrebaţi? 

— Înainte de a-și începe discursul de mulţumire, se arătase 
nervos. Între două gustări, se plânsese că era victima unui linșaj 
mediatic. Se declarase vulnerabil. 

— Vulnerabil! glumiţi! Avea ditamai egoul. 

— Cu cât suntem mai sus pe scară, cu atât echilibrul e mai 
instabil. Nimeni nu știa ce îl preocupă, dar când s-a suit pe 
scenă, arăta ca un câine plouat. Alocuţiunea lui dezamăgise. 
Vexat, se scuzase, zicând că se duce să ia puţin aer. 

— Nimeni nu și-a pus întrebări? 

— Eram obișnuiți cu loviturile de teatru. Spectacolul era a 
doua sa natură. Toţi au crezut că e vorba de o indispoziţie. Să 
dispari de la o ceremonie organizată pentru tine era la înălțimea 
personajului. Nu, nu am fost surprinși, nici neliniștiţi. 

Funcţionarul adăugase: 

— Tatăl dumneavoastră avea o vilă în ţinutul Caux, nu-i așa? 
Credeam că s-a dus acolo. 

— Aţi verificat? 

— Am sunat acolo de mai multe ori, dar fără să trimitem 
poliţia ca să evităm presa și publicitatea prea mare. 

Domnul „Publicitate” tăcu. Mașina se oprise în fața morgii din 
Lillebonne. 

Un poliţist de la Garda fluvială și un bărbat, care se prezenta 
drept medic, erau în prag. Se pierdură în condoleanţe și 
repetară, cuvânt cu cuvânt, versiunea oficialului. Nimeni nu îl 
văzuse căzând. Un marinar dăduse alarma, pentru că văzuse 
sânge la elicea ambarcaţiunii lui, la zece km mai jos de 
Villequier sur Seine. 

Corpul, foarte deteriorat, era totuși identificabil. Dacă 
circumstanţele dramei rămâneau încă neclare, era evident, din 
primele elemente ale anchetei, că Maxence Saint-Just se 
înecase. Își pierduse echilibrul și căzuse în apă. Era o tragedie, 
una dintre multele petrecute pe malurile Senei. Cei care cădeau 
în apele reci ale fluviului, rar scăpau. Pentru că nu existau 
îndoieli asupra cauzei morţii, permisul de înhumare fusese 


VP - 54 


eliberat fără autopsie. Notorietatea lui Maxence Saint-Just 
impunea respect. 

— Fiţi pregătit, nu e o priveliște plăcută! 

Tom îi urmase pe cei doi bărbaţi în locul aseptic unde era 
depus corpul. Nu mai văzuse cadavre până atunci. 

Maxence Saint-Just zăcea îmbrăcat, din cap până în picioare, 
pe o masă. Purta un costum care nu era mărimea lui, pantalonii 
erau scurți și lăsau să se vadă - grotesc - șosetele și gleznele. 
Faţa îi era de nerecunoscut, storcită că o prună. Tom se aplecă 
să îi închidă ochii. Dar Maxence nu mai avea ochi, nici pleoape. 
Găvanele goale ale ochilor îl fixau cu insolență. Și mort, tatăl lui 
îl sfida. 

Mâinile lui Tom se plimbară în van pe chipul acesta desfigurat. 
Ar fi vrut să aibă ceva de la tatăl lui, o amintire intimă, ceva de 
păstrat în inimă. Dar nici urmă de tandreţe sau de 
vulnerabilitate la acest stârv. Tom se simţea complet dezarmat. 
Pierdu noțiunea timpului și abia mai putea să respire când un 
poliţist îl bătu pe umăr și îi arătă, pe o masă, obiectele rămase 
de la tatăl său: fularul, sau ce mai era din el, și portţigaretul. Și 
portofelul cu actele de identitate. Nu telefon, nu baston. Probabil 
le scăpase în apă și se duseseră la fund. 

— Urmarea o cunoașteți, fără îndoială. 

Tom, stăpânindu-și emoţiile, o privi pe Woods, care nu mai 
nota nimic în carnet. 

Presa relată această moarte spectaculoasă. Pasărea Fenix 
aflase că era muritoare. Oare urma să renască din cenușă? 
Felicitările pentru Legiunea de Onoare se transformară în 
necrolog la Madeleine, câteva zile mai târziu. Conform ultimei 
dorinţe, cenușa lui Maxence Saint-Just fu împrăștiată la Pere 
Lachaise. Poţi regreta un tată care nu dădea doi bani pe tine? 

Tom plângea ca un copil în faţa doctorului Woods. 

— Ne oprim aici, făcu terapeuta, punând stiloul jos. 

Cu o voce pe care o dorea blândă, îi explică lui Tom că 
pierderea de memorie se datora mecanismului de apărare, ca să 
facă faţă șocului. Telefonul pe care credea că îl primise, era de 
fapt materializarea unei ultime încercări disperate de a 
comunica cu tatăl său. 

— O persoană din opt a avut cel puţin o halucinație auditivă în 
viaţă, menţionă Woods. 

— Apelul acela fusese, totuși, atât de real! 


VP-55 


— E tipic pentru ruperea raportului dintre percepţie, 
eveniment și mediu. Luaţi medicamente? 

— Mi se bagă pe gât ca unui câine recalcitrant. 

— O ultimă întrebare. Ce așteptări aveţi de la terapie? 

— O curăţare în profunzime, ca să o iau de la capăt. 

— Ca să vă duceţi unde? 

— N-am nici cea mai mică idee. 

— Să admitem că sunteți într-o situaţie psihică de disconfort, 
de care doriţi să scăpaţi. 

— Nu vă plătesc ca să îmi spuneţi că sunt alţii mai nefericiţi 
decât mine. 

— Și totuși, e adevărat. Asta nu vă liniștește? Singurătatea e 
mai ușor de dus știind că sunt și alţii care o duc. 


0 


Cafeaua de la hotel e de rahat. Clémence era toată numai 
nervi. Işi puse puloverul pe dos. Ploua. La radio, erai sfătuit să îţi 
pui ghete și să ai umbrelă. Gardul de la vila Saint-Just rămânea 
ferecat. Totuși, primise un fluturaș în care se spunea că 
miercurea și vinerea după-amiază Fundaţia Saint-Just asigura o 
permanenţă la vilă. Pe spate, o hartă cu indicaţii cum să ajungi 
acolo, dacă veneai dinspre oraș. 

Groumenville era un târgușor drăguţ, care se dezvoltase în 
jurul căsuţelor medievale ce concurau cu câteva construcții din 
piatră albă, martori ai secolelor de comerț și industrie. Cruţat în 
chip miraculos de războaie, probabil din pricina vecinătăţii cu 
spitalul, orașul avea un farmec desuet. În rest, nimic deosebit, în 
afara acestei clime umede și a cerului unit cu pământul în 
nuanţe brumării. 

Traversată de un râu, localitatea era despărțită de un pod 
care unea orașul de sus cu cel de jos. Pe malul drept: primărie, 
poștă, bibliotecă, școală privată. Pe malul stâng: teren de fotbal, 
centru pedagogic și liceul Prevert. Ca să faci cumpărături, 
trebuia să traversezi un bulevard străjuit de felinare, cocostărci 
cu ciocul luminos. Intre prânz și ora două, nici ţipenie. 
Groumenville păstra arta de a trăi pe îndelete. Nu mâncai, ci luai 
dejunul. larna se mânca macrou cu muștar, iar toamna pui cu 
verdețuri și cu usturoi. 

La Sărbătorile de Crăciun și de Anul Nou, orașul se desfăta cu 
prăjituri cu mere și migdale, în formă de pasăre, tradiţie tipic 


VP - 56 


normandă. 

La periferie, locuinţele sociale dădeau spre câmp. Fermierii 
erau stăpâni absoluţi acolo. După un viraj, Clémence dădu de un 
drum de țară. La o casă era pusă o plăcuţă cu anunţul: 


„Vindem rațe. 
Suntem producători”. 


„Rațele și gâștele trebuiau îndopate, dar aduceau un câștig 
bunicel”. Clémence surâse. Nu știa de unde îi venise fraza asta, 
îi amintea de o replică de film. 

În sfârșit, ajunse la vila Saint-Just. 

Parcase în fața panoului „Parcarea interzisă”. 

Ce timp mizerabil. Poarta închisă. Interfonul mut. O zi de tot 
rahatul. 

Ca să se apere de ploaie, rămase în mașină. Telefonul sună. 
lar tata. Ca să dreagă relația cu fata, Mickael o bombardă cu 
sms-uri: 


„Îmi reproșez întruna că nu ţi-am spus nimic de boala maică-tii, 
sunt furios pe mine și pe călugărița asta apărută din senin, furios 
că ai aflat că mama trăia prin desene. Scumpa mea, nu sunt un 
trădător, hai să ne împăcăm, nu mai suport să mă respingi, te 
iubesc, tata”. 


Clémence era să șteargă mesajul, dar a văzut că mai era 
unul: 


„lartă-mă, m-am calmat, sunt nedrept, ai dreptul să fii supărată, 
mă faci să sufăr. Ai nevoie să fii ajutată, nimeni nu poate trece 
singur printr-un astfel de eveniment, fără să se aleagă cu câteva 
cicatrici. Lasă-mă să te ajut, tata”. 


Răspunsul nu întârzie, necruţător: 
„Lasă-mă în pace!” 


Abia trimise mesajul că cineva îi bătu în geam, speriind-o. 
— Ce faceţi aici? 

— Aștept secretara, mi s-a spus că asigură o permanenţă. 
— N-o să vină. Nu ar trebui să staţi aici, e interzis. 

— Dar nu încurc pe nimeni. 


VP - 57 


— Și tot e interzis. 

— Se poate intra cumva? 

— De ce? 

Clémence cobori din mașină. Sub ploaia torențială deveni 
elocventă, picăturile de ploaie puteau trece drept lacrimi. Voia 
să vadă locul unde mama ei avusese accidentul. Era un soi de 
pelerinaj. 

— Bine. Urcaţi! 

Clémence se urcă într-o camionetă, staționată în faţa porților 
forjate care se deschiseră cu un bip automat. Bărbatul era 
grădinar și purta o salopetă, bocanci și cascheta. Așezată la 
dreapta lui nu îl vedea prea bine, avea și o barbă mare. Era 
imposibil să spui câţi ani avea, doar dacă te uitai la mâinile lui 
ridate, ușor tremurătoare, realizai că nu era tânăr. De mai multe 
ori, se scărpină la gât și pe faţă. Era clar că avea o iritaţie la 
piele. Privit din profil, avea nasul drept și bărbia proeminentă. 
Mai mult bombănea. Nu prea era simpatic, mai degrabă ciufut și 
ostil. Poate nu chiar ostil cât circumspect. Toată fiinţa lui degaja 
neîncredere. 

— Aici s-a făcut un centru de sănătate și de recuperare, 
chestii de respiraţie conștientă și asistenţă. Nu o să mai 
recunoașteţi nimic. Grajdurile sunt dormitoare. Fosta casă a 
portarului a fost dărâmată. Și arborele care a omorât-o pe 
mama dumneavoastră a fost tăiat și ars. 

— Vă aduceți aminte despre asta? 

— Mi-aduc aminte de dramă, dar habar n-aveam că femeia 
avea o fată. 

— Da, eram acolo, am văzut totul. 

Grădinarul tuși, horcăi și deschise geamul ca să scuipe afară. 
Lui Clémence îi plăcu această grosolănie. Nu suporta nici 
compasiunea, nici gentilețea când era vorba de mamă-sa. 

— La sindicat, ne întrebăm ce se va alege de cursuri. Ce-o să 
se întâmple cu fundaţia Saint-Just după moartea lui Maxence 
Saint-Just. 

— Totul depinde de fiul lui. 

— Care fiu? 

— Aia din stirpea Saint-Just se reproduc. Când se termină, fac 
alții. 

Individul ăsta ciudat făcu o pauză. Clémence avu senzația că 
stătea și îi pândea reacţiile. 


VP -58 


— Și cum îl cheamă pe fiul ăsta? Aș vrea să-l întâlnesc. 

— E la nebuni. Cred că o să vă înţelegeţi. 

Clémence tresări. Ce era de înţeles de aici? Nimic. 

Grădinarul era impasibil. Niciun surâs, nici urmă de glumă, și 
nici dorinţă de a o răni. 

— Pe atunci trăia aici o femeie sucită. Zicea că era menajera 
castelului. 

— Cu o faţă de jder și ochi galbeni? 

Clemence pufni în râs. 

— Da, exact. Ce s-a ales de ea? 

— Când i-a murit soțul, a fost internată la Sainte-Charite. Cred 
că acum zace la secţia de paleative de la Centrul Spitalicesc. 

— Demult? ` 

— Stați să mă gândesc. In 1995, cred. 

Clémence făcu un calcul rapid. Julia stătuse în spital până în 
1999. Oare bătrâna Marthe o întâlnise? 

Păstră întrebarea pentru sora Marie de la Misericorde. 

— Dacă Marthe asta, mai trăiește, câţi ani să aibă? 

— Nu contează, răutatea te conservă. Viaţa ei ţine de un fir. 

Din nou un scuipat. Grădinarul își frecă mâinile și îi deschise 
portiera. 

Clémence cobori din mașină și întrebă dacă poate să facă un 
tur pe afară și în casă. Bărbatul, nemișcat, înțepenit în ghete, 
părea ezitant. În cele din urmă, dădu din umeri. O lăsă pe 
Clémence acolo și se duse spre o dependinţă în fața căreia era 
un tractor. 

Singură, fata încerca să identifice vechile amplasamente. Erau 
și căsuțe în care erau cazaţi membri simpatizanți. În 21 de ani, 
spaţiul fusese reinvestit în parc, sobru și zen. Aceste bungalouri 
erau independente de vilă. Toate ușile erau închise. 

Ușa dinspre sud, de la vilă, era deschisă. Clémence răsuci o 
clanță grea de fier, intră într-un hol auster cu lambriuri de stejar. 
Din cauza storurilor trase, fiecare încăpere era întunecoasă, în 
timp ce vântul șuiera prin șemineurile goale. Huse albe 
acopereau mobilele. Ici și colo tablouri întunecate, saltele de 
relaxare, lumânări, boluri tibetane care se amestecau cu 
decorurile burgheze de modă veche. Contrastul era respingător. 
Ghiceai că încăperile astea nu mai serveau la mare lucru și nu 
mai erau locuite de o veșnicie. 

O scară impunătoare ducea la etaj, dar un cordon bara 


VP -59 


trecerea, apartament privat. 

Clémence, în ciuda curiozității ei, renunţă. 

Intră într-o sală largă și curată lună, pavată cu pătrate mari. 
Bucătăria fusese renovată complet pentru a găzdui mulţi 
comeseni: blaturi de lucru, o hotă imensă, plăci electrice de 
gătit. Pe pereți erau agățate tigăi și cratițe profesionale. 

Nimic nu indică, totuși, că spaţiul fusese utilizat de curând. 

Pe dreapta, era un coridor ai cărui pereţi nu fuseseră văruiți. 

— Toaleta e pe dreapta, a doua ușă. 

Pe atunci, bucătăria nu era atât de impecabilă, ci mai degrabă 
încinsă și plină de praf. Mai mirosea și a acru. Cratiţe, o tigaie pe 
aragaz și o cârpă boţită. Pe o etajeră, mai multe cutii una în alta 
și un bufet deschis era plin cu farfurii, platouri și pahare. La o 
masă acoperită cu o mușama, un bărbat în scaun cu rotile își 
dădea în cărți. 

— Parkinson, mormăise Marthe, prezentându-și soțul. 

Era a doua oară, de la sosire, când Julia și fiica ei mergeau la 
„castel”. Prima dată ca să se plângă de veșnicele pene de 
curent. Siguranţele săreau întruna. lar acum veniseră să întrebe 
despre legenda șantajistului din Groumenville. 

Menajera, cu pleoape grele ce acopereau ochii roșii, le invită 
să se așeze. Bodogănea întruna, neatentă la cei din jur. După ce 
turnă o băutură închisă la culoare într-o ceașcă de o curăţenie 
îndoielnică, servi și niște tapioca în lapte îndulcit. 

Clemence stătea ca pe ghimpi, Julia făcu o grimasă. 

— Nu vă place? se burzului bătrâna. 

— E foarte bun, minţi Julia, plimbând lingura în lapte. 

Cât despre Clémence, se uită cu dezgust la ochii ăia apoși 
care o fixau. Marthe, care fărâmiţă biscuiţi, începu să îi pună 
întrebări, cu un ton cam arțăgos. 

— Și mie ce-mi iese dacă vorbesc? 

— Mulţumiri. Vă citez în carte. 

Julia rămase evazivă. Oare nu-și pierdea un timp preţios? 
Zilele de iulie zburau una după alta, în timp ce ea bătea pasul 
pe loc. Marea artă a micilor escrocherii era într-un punct mort, 
și, dacă reușise să facă un inventar al fraudelor și al 
imposturilor, îi lipsea firul conducător. Pe scurt, avea tema, dar 
nu și ritmul. Blocajul ăsta îi hrănea neurastenia. Cu cât făcea 
mai puţin, cu atât își pierdea puterea de a mai face ceva. 

Ca să-și înșele teama de a nu termina la timp, se puse pe 


VP - 60 


băut: vin și whisky, în timp ce Clémence o bătea la cap întruna, 
„Mama, mă plictisesc! Mama, când mergem la plajă? Mama, 
lasă-mă să merg în club, mama, mama...” 

„La dracu', fată, lasă-mă să lucrez, taci!” 

Ca să aibă liniște, o înscrise pe Clemence la un club de 
echitație, Poney Club. Tentativă eșuată, Clémence, o pariziancă 
de 14 ani, care mersese la zoo ca să vadă melci, fu 
înspăimântată de cai. Nici lecţiile de tenis nu au avut mai mult 
succes. Clémence voia nisip fierbinte, mare, băieţi de vârsta ei, 
Coca-Cola și unghii date cu lac. 

In cele din urmă, făcuseră un compromis. Clémence mergea 
la biblioteca din Groumenville, care avea la subsol o sală de 
jocuri confortabilă și o colecţie impresionantă de benzi 
desenate. Și discuri și un televizor. Clemence se întâlnea aici cu 
o puștoaică la fel de izolată ca și ea. Când staruri rock, când 
vedete de cinema, cele două adolescente își petreceau timpul 
acolo, cântând și dansând. Izolarea fonică era bună, erau lăsate 
în pace. 

Julia, cu ochelarii pe vârful nasului, răsfoia presa locală în 
căutarea inspiraţiei. Găsise un text despre fabrica de ceasuri, 
prima construită de Saint-Just. În carte era și o poză alb-negru, 
din 1927: un bărbat în redingotă și șapcă de vânător, înconjurat 
de femei cu coc și de bărbaţi surăzători, purtând șorț. 

In josul fotografiei se putea citi: 


„Proprietarul atelierelor Saint-Just recunoaște și acceptă 
generozitatea noilor legi din Codul muncii, dar 
compensator, aşteaptă din partea personalului un 
randament crescut”. 


— Nu cred că era mereu o veselie în atelierele moșului, gândi 
ea cu voce tare. 

Tot comparând culegerile de jurisprudenţă și de criminalistică, 
descoperise povestea unui acuzator de joasă speță, care, după 
război, supusese orașul la denunţuri anonime și ilicite. În ciuda 
plângerilor și anchetelor, autorul, botezat „Linxul” sau „Sfântul”, 
sau „Corbul”, rămăsese în umbră. Julia crezu că descoperise 
adevărul într-un document cu un titlu promiţător: Știința și 
priceperea unui escroc. |nşelătorie și deceptie, însă. Era vorba 
de cutii muzicale puse în tonomate, mecanisme făcute de un 


VP-61 


anume Tipexe, muncitor la fabrica de ceasuri. 

Tipexe, ce nume! 

— Oare cine mi-ar putea spune mai mult? 

Nimeni. 

Întuneric total. 

Nimic surprinzător. Așa funcţiona șantajul. Doar dacă voiai să 
îți faci praf reputaţia, te dădeai de gol. 

— Nu aveţi nimic altceva? 

Bibliotecara, dornică să o ajute, suspină din rărunchi. 

— Mai e afacerea Saint-Expedit... 

— Care afacere? 

— Staţi un moment! 

Femeia scotoci în sertare și scoase o fișă, corespunzând unui 
articol de ziar. 

— N-avem decât asta. Dar dacă tot staţi la Saint-Just, 
întrebaţi-o pe Marthe. E destul de bătrână să fi prins povestea și 
apoi, e și genul care ţine ferecate tot felul de istorii murdare. 

De aici venise iniţiativa Juliei de a merge la castel ca să o 
întrebe pe intendentă. 

Era cu adevărat folositor? 

În bucătărie, Marthe își mâncase tapioca, Julia era la 
jumătate, iar Clémence plimba lingura în el. 

În cele din urmă, Julia scoase din buzunar fotocopia paginii de 
ziar luată de la bibliotecă. 


Expedit, Sfântul Meschin care hărţuise 
episcopatul cu tot felul de răutăți. 


Episcopatul depusese plângere pentru furturile de la capela 
Penitentului, care adăpostea statuia Sfântului Expedit, ușor de 
recunoscut din pricina pelerinei ei roșii. In picioare și în ţinută de 
paradă, bărbatul are un aer nobil. In dreapta ţine o cruce 
sculptată. Stă pe un soclu de lemn, străpuns de o fantă 
orizontală, ca pentru scrisori. 

Statuia fusese pusă acolo de către familia Saint-Just în 1856. 
Era reproducerea exactă a celei de la catedrala Saint-Pierre din 
Lisieux. 

Printr-un mecanism ingenios, comandantul roman se înclina în 
fiecare duminică în faţa Fecioarei care se uită la el cu mirare. Ca 
o mamă care nu știe dacă să se bucure sau să se teamă de 
ardoarea marţială a protejatului ei. 

— Acest sfânt al cazurilor urgente și al proceselor, e foarte 


VP - 62 


popular la noi. Atrage turiști, dar și pe cei care vor să se căiască, 
dornici de discreţie și de iertare. Insă de la o vreme, donațiile 
începuseră să dispară. Nu mai era înmulţirea pâinilor, ci penuria 
lor, se plânse preotul, care aminti că banii sunt pentru cei care 
nu au. 

În ciuda supravegherii, jandarmii nu i-au prins pe hoţi. Misterul 
persistă. 

Cine trăgea sforile acestei escrocherii? 


Julia citise articolul cu voce tare într-o liniște tulburată doar de 
către bătrânul decrepit. Din gura deformată îi curgea o spumă 
vâscoasă, pe care Marthe o șterse cu o cârpă. 

— Nu mai lăsa să îţi curgă atâta din gură, n-am scutec și 
pentru asta! 

Și întorcându-se spre Julia, adăugă: 

— A fost ceasornicar. De când s-a închis fabrica și creierul lui 
s-a blocat. Nu mai ai ce face cu el. 

Julia se uită cu milă la bătrân. Se întrebă dacă era vorba de 
Guillaume, care figura în arhivele bibliotecii. Fusese ultimul 
contramaistru. După plecarea lui, fabrica fusese vândută pe 
bucăţi, inclusiv terenul. 

— Ce știți despre acest Saint Expedit? 

— Un corb fără nume dădea din cioc mizeriile despre toată 
lumea și toată lumea plătea ca să stea liniștită. 

— În articol se vorbește despre un tonomat instalat de către 
familia Saint-Just? 

— Odinioară, capela era pe domeniu. Atunci familia Saint-Just 
trăia pe picior mare. Aveau nevoie de Dumnezeu pe-aproape. 

Marthe își mușcă buza de jos, neliniștită și ezitantă. 

— Păi și noi am avut scrisoarea... 

— Ce scrisoare? 

Din nou tăcere. Doar tic-tac-ul ceasului și icnetele fosilei. 

— Marthe, vă promit că vă citez în carte. Poate editura vă dă 
un bonus... 

Cu un mers greoi, Marthe cea ciufută, se duse la bufet și 
scoase un pachet de scrisori pe care îl puse pe masă. 


„Pe cine crezi că păcălești?! Dumnezeu te vede și știe toate 
mânăriile pe care le faci. Atotputernicul m-a făcut pe mine 
păstrătorul secretelor. Căiește-te și eu, Sfântul Expedit, cu 
protecţia Prea înaltului, de acolo din Ceruri, o să pun cuvânt să 


VP - 63 


nu fii niciodată atins de calomnie și de rea voinţă. Închină-te la 
mine și pe lângă, dar zi și trei Tatăl nostru”. 
Era prețul tăcerii și al iertării. 
Expedit, comandatul roman 
sacrificat de Dumnezeu. 


— Dar ăsta-i șantaj! 

Marthe lăsă ochii în jos. Pentru prima dată, provoca milă. 

Groumenville nu a fost distrus la Debarcarea Aliaților. Din 
cauza spitalului. Dar asta n-a pus capăt mașinaţiunilor și 
intrigilor. Denunţaţii de ieri se converteau în denunţțători. Și 
invers. Mulţi au plătit atunci. Da, Guillaume, zic adevărul! 
Războiul e o mașină de înghiţit reputaţie și respect. 

— Cine primea scrisorile astea? 

Marthe ridică din umeri. 

— Dumneavoastră aţi plătit? 

Ridică din nou din umeri. 

— Cum se petreceau lucrurile? 

Ridicări din umeri la nesfârșit. _ 

— Trebuia să mergi la capela Penitentului. In pădure, la 
graniţa departamentului. Făceai câteva mătănii, ziceai de trei 
ori Tatăl nostru, apoi lăsai un plic cu numele și banii. Odată ce 
era pus cutie, se aprindea o luminiţă și statuia începea să se 
miște. 

— Nu înțeleg. 

— După ce plăteam, pelerina se lumina: era argintie, culoarea 
mântuirii, și roșie când era vorba de păcat și de rău... 

— Ce rău? 

Marthe închise ochii. 

— Câinele căzut în puț. Nimeni nu a putut să-l salveze, deși îi 
auzeam schelălăiturile zi și noapte. Hangarul unui bătrân nu 
prea cinstit a ars într-o noapte. Și apoi, toate acele fete 
denunţțate pentru colaborarea „la orizontală” cu dușmanul. Dacă 
nu am fi plătit... 

Marthe își făcu cruce. 

— Fără căinţă și fără ajutorul Sfântului Expedit, credeţi-mă, nu 
am fi reușit să ne mai spălăm din păcate. 

— Cât a durat acest șantaj? 

— De unde să știu eu? Cred că și azi... 

Julia nu-și ascunse mirarea. 


VP - 64 


— Credeţi că această practică mai continuă? 

— O să vedeți... la spuneţi, ce e cu puștoaica, mai are puţin și 
vomită pe masă. 

— Scumpa mea, ce-ai păţit? Ţi-e rău? 

Clémence era palidă. 

— Mamă, unde e toaleta? 

— Marthe, poate să se ducă la... 

— Sigur. A doua ușă pe dreapta. 

La WC mirosea groaznic și ușa nu se închidea bine. Clémence 
le auzea pe Marthe și pe Julia. li era rău la stomac, tapioca 
dansa de zor în burtă. Adolescenta se ridică și simţi un vânt rece 
la spate. Reținându-și un strigăt, se întoarse și văzu deodată un 
gol. Trase apa, să plece cât mai repede de acolo, dar, stupoare, 
o bucată de zid se dădu la o parte, cu un scârţâit prelung. Era 
un pasaj întunecat, plin de praf și de pânze de păianjeni. Câteva 
trepte duceau spre o încăpere, fără fereastră de 15 mp, 
mobilată cu o saltea îngustă, cu un scaun și cu o masă de lemn. 
Pe etajere erau tot felul de mecanisme. Plutea un miros greu de 
piele, de ceară și de rășină. In acest clarobscur, se vedeau ochi 
de sticlă care luminau chipuri stranii, tipuri de expresii umane, 
un bestiar, figuri reale și imaginare. Era și frumos și urât, și 
magic, dar și înfricoșător. 

Prea surprinsă de ceea ce vedea, Clemence se uita fără să 
înţeleagă și pierdu noţiunea timpului. Rămăsese pietrificată în 
fața acestui spectacol. Se dădu înapoi, dar avu senzaţia că 
cineva îi pune mâna în păr. Sări ca arsă și fugi de acolo câto 
ținură picioarele. 

Încă tremura când ajunse înapoi în bucătărie. Era 
înspăimântată cu adevărat. 

— Mamă, plecăm! 

— Scumpa mea, încă un minut... 

— Mamă! 

— Bine, de acord! 

Grădinarul nu se întorsese. Din bucătăria lună nu se auzea 
niciun zgomot. 

Clémence se strecură pe coridorul plin de praf. A doua ușă, 
toaleta. Una tradițională, ca în amintirile ei. Niciun miros. Nici 
hârtie igienică. Nici apă. Aparent, acest spaţiu nu mai era folosit. 

Cu o mână tremurătoare, ca și cum îi era teamă să nu 
trezească o fantomă, Clémence trase de cordonul de la 


VP - 65 


rezervorul de apă. O dată. 

Nimic. 

Încă o dată. 

Un scârţăit, un zgomot surd și zidul se dădu la o parte. 

Trei trepte. Și ascunzătoarea. Tot acolo. Erau mult mai multe 
mecanisme decât își amintea ea. Miniaturile erau aranjate ca 
pentru luptă, adevăraţi soldăței de plumb. La dreapta, o panteră 
de marmură neagră și, lângă ea, un vânător aplecat asupra 
armei, ca și cum ar fi vrut să o curețe cu o cârpă. Mai departe, 
un cântăreţ din flaut, un gimnast, Don Quijote și un șirag de 
sfinţi. Clemence îi recunoscu pe cei mai cunoscuți: Sfântul Petru 
cu cheia, Sfântul Martin și mantia lui, Sfântul Pavel cu sabia și 
Sfântul Expedit cu pelerina lui. 

Se pregătea să iasă, când pantera îi atrase atenţia. Nicio 
îndoială, pantera se mișcase. Pupilele străluceau. Clémence 
duse mâna la gură, înăbușindu-și un strigăt. Avu senzaţia că era 
cineva în spatele ei și trăi un sentiment de dejă-vu. Degete îi 
umblau prin păr. Se întoarse brusc. Nimic. 

Era singură cu frica ei. 

ÎI auzi pe grădinar și se grăbi să iasă și să se ducă la mașină. 

0 | 


Marius era perplex, pentru prima dată baronul Brisse îl 
dezamăgea. În ediţia din 1867, 20 aprilie era zi de post. Supă 
cremă de napi. Calcan cu unt topit, pateuri cu legume, crochete 
de pește, păstăi fierte, mere în foietaj. Supa cremă de napi nu 
aducea nimic nou. Untul topit peste pește alb nu era agreat în 
Franța, din raţiuni de sănătate. Cât despre crochetele de pește, 
„hm”, nu le iubea. lar păstăile erau excluse din bucătăria lui. 
Rămâneau merele în foietaj, pe care Victorine propuse să le 
transforme în pere în vin. 

— Nu mă ajuţi deloc! 

Marius oftă. Avea un chip palid și întrebător. Oare ce să 
gătească pentru această Clémence care îi zgândărise 
remușcările și îi trezise vinovăția? 

Victorine își dădea seama de restriștea soţului ei după cum 
stătea cu mâinile pe burtă, privind adânc în cei 21 de ani de 
minciună, 21 de lumânări ale căinţei, 21 de ani de regrete care 
scoteau sunete ascuţite ca o cretă pe o tablă. Nicio idee pentru 
un meniu al regretelor și al rușinii! Cum să legi cremele de 


VP - 66 


liniștire, sinceritatea de iertare și gustul înţepător și dulce 
pentru promisiuni? 

— Când vine? 

— Mâine. La telefon, părea emoţionată. 

— Ţi-a zis ce vrea? 

— Aparent, vine la vila Saint-Just, acolo unde a murit mama 
ei... În fine, pe-aproape. Acest tip de pelerinaj este întotdeauna 
foarte bulversant. 

— Saint-Just! A, ăla de a dat colţul în plină ceremonie. Am citit 
în ziare. 

— Ciudat destin! Să ai parte de onoruri regale și să crăpi ca 
un simplu muritor. 


IRI 


Discurs pronunţat în 2 martie 2010, cu ocazia ceremoniei 
acordării lui Maxence Saint-Just titlului de 
Cavaler al Legiunii de Onoare, de către domnul secretar 
de stat, 
însărcinat cu formarea profesională în cadrul Ministerului 
Muncii. 


„Doamnelor și Domnilor Deputaţi și Senatori, 
Doamnelor și Domnilor Directori, 

Doamnelor și Domnilor, 

Dragi prieteni, 

Dragă Maxence, 


Am privilegiul să vă cunosc de ani buni. Am văzut în avocatul 
care eraţi, umanistul convins care aţi devenit. În fiecare moment 
al vieţii profesionale, aţi reușit să vă feriţi de mode, de 
mondenităţi și de succese facile. Dorinţa de a fi pe plac a fost 
mereu în serviciul unei cauze: aceea a perfecționării proprii și a 
semenilor. Seducția este o artă în ce vă privește, farmecul o cale 
de comunicare. Răspândirea noului, a focarelor științei, a vieții în 
sine, a competenţei, a excelenţei și a voinței sunt rodul unui 
spirit generos, nobil și inocent. Generos în această solidaritate în 
care bogaţi și săraci, celebri și umili se pot bucura de 
competențele dumneavoastră de înaltă calitate. Repartiția 
echitabilă, piatra unghiulară a organizării dumneavoastră asigură 
egalitatea de șanse. Este extraordinar de lăudabilă această 
deschidere spre talente originale, gata să se exprime. În plus, 
aveţi această inocenţă a utopiștilor, a vizionarilor care nu se 


VP - 67 


împiedică de pesimism ca să meargă înainte”. 


Secretarul de stat își ţinea discursul pe o estradă, aranjată 
pentru această ocazie. Invitaţii începeau să-și piardă răbdarea. 
Cea mai mare parte dintre ei stătea cu un pahar de șampanie în 
față, oferit ca bun venit. Câţiva rămăseseră cu paltoanele pe 
umeri, era răcoare, buștenii care ardeau în șemineuri nu 
reușeau să încălzească. Un șir de scaune pliante era pus lângă 
perete, iar un bufet cu gustări aștepta invitații. 

Maxence Saint-Just era recunoscător bastonului cu cap de 
fildeș și fularului alb. Era înalt, drept, cu profil acvilin. Avea ochii 
albaștri strălucitori, capabili să farmece deopotrivă bărbaţii și 
femeile. Era un seducător. Dădea dovadă de un dispreț blând. 


„Fundaţia pe care aţi creat-o și pe care o prezidaţi propagă 
metoda Saint-Just care funcţionează cu rigoarea, cu frumuseţea, 
cu exactitatea unui orologiu. E adevărat, prin vene vă curge 
sânge de ceasornicar, de câteva generaţii, care aveau atelierul în 
Groumenville. Bunicul dumneavoastră a fost un precursor. A 
înțeles că secolul aparține dispozitivelor mecanice. Camerele 
copiilor se vor umple cu păpuși și cu figurine miniaturale 
acţionate cu arc și cu cheiță. A confecţionat un mecanism dintr-o 
rotiță și dintr-o panglică înfășurată pe ax, prin care tot angrenajul 
se încarcă cu energie. Graţie ingeniozităţii și a simțului de 
afaceri, acest inventator - a cărui statuie e în centrul orașului 
lângă primărie - deveni o notabilitate de neocolit. Maxence, mi- 
aţi povestit că pe atunci, era de ajuns să spui că ai legături cu 
familia Saint-Just ca să inspiri încredere”. 


Maxence Saint-Just făcu un pas într-o parte. Băuse un pahar 
de șampanie înainte de discurs. Apoi încă unul după. La al 
treilea era gata să declanșeze un cataclism. Paharul se vărsă pe 
pantalon și pe rochia doamnei de lângă el. 

— Oh, Dumnezeule, se indignă străina, cu un accent puternic. 
Rochia mea nouă! 

Vorbitorul se opri o secundă, înainte de a continua. 


„Tatăl dumneavoastră, Edmond, ceasornicar și el, nu a avut o 
viață ușoară. Întâi războiul. Mereu și mereu războiul. Părinţii 
dumneavoastră s-au căsătorit în octombrie 1939, tatăl 
dumneavoastră moare un an mai târziu, în 22 iunie. Mama 
dumneavoastră rămâne singură în anii de ocupaţie și de 


VP - 68 


nenorocire. În sfârșit, războiul se încheie. Părăsiţi Groumenville 

pentru Paris. Mama dumneavoastră vă îndrumă și vă ajută să 

reușiți. Victor Duruy, anul pregătitor și studiile de drept. De ce 
asta? Pentru că aveaţi simţul dreptăţii, simţeaţi nevoia să ajutaţi, 
să înţelegeţi și să apăraţi semenii. 

Mama dumneavoastră s-a recăsătorit, tatăl dumneavoastră 

vitreg e avocat: vă iubește ca pe un fiu și vă apreciază ca pe un 

egal. Primele pledoarii sunt tot atâtea apeluri la conștiință. 

Martirii vieţii, rataţii existenței, victimele și călăii deopotrivă, 

trebuie, odată pedeapsa executată, suferința consumată, să aibă 

șansa reabilitării”. 

Maxence Saint-Just îi șopti la ureche vecinei botezate cu 
șampanie: 

— Nu am cerut nimic. Mi-e oroare de onoruri, dar e un mod de 
a-i omagia pe colaboratorii mei, ar fi fost o insultă pentru ei să 
refuz. 

Apoi adăugă, plin de dispreț: 

— la  priviţi-le pe aceste  lipitori, pe aceste fantoșe 
împopoţonate în haine de duminică. Toţi sunt aici, mai puţin fiul 
meu, idiotul de serviciu. Aș fi vrut să vină, dar știți ce mi-a spus? 
Nu ai nevoie de mine, ești un Tartuffe al tuturor mașinaţiunilor. 
Ce mucos! N-are un chior în buzunar și își permite să-mi dea 
lecții. Până la urmă, sunt mulțumit că nu a venit, m-ar face de 
râs cu aerul lui de saltimbanc alcoolic și neras! 


„Toţi avem dreptul la un nou început. TOTEM a devenit marca 
fabricii: Tutoriat, Originalitate, Talent, Empatie, Motivare. Și iată- 
vă pornit în cruciadă! După ani de reflecţie, de cercetări și de 
teste, iată proiectul ieșit din crisalidă! Copacul a dat roade. 
Primele succese: adepţii își găsesc o slujbă, fac progrese și își 
asumă rapid responsabilităţi. Să o iei de la capăt, înseamnă să îţi 
folosești experiența, să pui în valoarea specificul fiecărui 
temperament și să te bucuri de bogăţia naturii umane. Lângă 
dumneavoastră se învaţă cum să te descoperi, să îți cunoști 
sinele. Depășim obstacolele depășindu-ne pe noi. E o școală a 
înțelepciunii și a umilinței. Programul e vast. E îndrăzneț și 
seduce. Adepții acestui program au parte de cunoștințe 
novatoare, dar încă și mai mult de atât, devin actori umaniști și 
solidari ai lumii moderne. Nu mai știm numărul personalităţilor 
care, urmându-vă, au devenit ele însele, mentori spirituali. 
Mulţumirile curg”. 


VP - 69 


Maxence își pierdea din nou răbdarea. Scoase portțigaretul și 
bătea cu degetele în el, până când, vecina, aceeași, îi puse 
mâna pe braţ: 

— De ce sunteţi așa nervos? 

— Sunt o mulţime de zvonuri despre mine. Mă aștept la tot 
felul de dezvăluiri. Am obosit să mă lupt. Se încearcă mânjirea 
mea cu noroi. Sunt forțat să mă apăr. 

— Sunteţi ca pasărea Fenix, nu aveţi ce să vă reproșațţi. 

— Biata de ea! Nu aţi citit presa în ultima vreme. 

— Nu sunt decât bârfe... Nimeni nu le dă atenţie. Concentraţi- 
vă, acuși vă vine rândul! 


„Maxence, sunteţi și soţ și tată. 

Dar nu sunteţi făcut pentru căsătorie, dumneavoastră înșivă o 
mărturisiţi într-un interviu. După divorț, fosta nevastă își face o 
nouă familie în Japonia. Kilometrii nu vă separă, soţia, distanţată 
și totuși apropiată, e de acord să păstreze cu dumneavoastră o 
alianţă eternă. Nu vă vedeţi fiul crescând. Vine doar în fiecare 
vacanţă de vară. Prea puţin. Tom este adult acum, și, în felul lui, 
a dus mai departe tradiţia de ceasornicar. E păpușar. „In familia 
noastră, așchia nu sare departe de trunchi”, e tot o confidenţă de 
a dumneavoastră. Se spune că excelează în arta lui. 

Dragul meu prieten, pentru dumneavoastră ca formator, ca om 
tolerant și filantrop, în numele Președintelui Republicii, vă acord 
titlul de Ofițer al Legiunii de Onoare”. 


Bărbatul cu fular alb se pregătea să urce pe estradă, ajutat de 
baston, de care nu avea deloc nevoie. Era gata să înșire o 
vorbărie despre tutoriat, consultanţă, lobbying, storytelling. Pe 
scurt, în culmea gloriei, face ce știa mai bine: să vorbească fără 
să zică nimic, să înșiruie cuvinte și fraze bine aduse din condei. 
La el evidenţa trecea drept inteligență. 


0 


— Chiar într-o cutie de pantofi? 

Marius nu-și ascundea mirarea. 

Clémence dădu din cap. Caracterul lui mizerabil fusese serios 
zguduit. Imposibil să te mai revolți. Victorine era fermecătoare. 
Un chip luminos, cu corp bine făcut, în largul lui într-un pantalon 
larg, brațe dolofane și un surâs dezarmant. 

— Sunt soția lui Marius. V-am pregătit camera galbenă. Luăm 
masa într-un ceas, spuse ea întâmpinând-o pe Clémence. 


VP - 70 


Era o încăpere veselă, cu pereţii acoperiți de fototapet. O 
reproducere din Jouy. Pe nord, era greu de încălzit iarna, dar 
fermecătoare în prag de primăvară. O baie cu cabină de duș, 
dar și cu cadă. Sub apă fierbinte, Clemence se destinse. Făcea 
duș ca să scape de toată povestea asta de mamă moartă și 
totuși vie, care i se lipise de piele. 

leșind de sub duș, nici nu se uită în oglinda aburită. Clémence 
era o bruneţică stângace și distrată. Ce să mai zică de fizicul ei 
când nu era nimic de zis? Un nas în vânt, tenul palid, ochii verzi, 
neliniștiți. Nu ieșea în evidenţă într-o adunare, nici nu o 
înfrumuseța. Multă vreme se crezuse urâtă, urâtă ca naiba. 
Încetișor, devenise indiferentă la asta. Când era emoţionată sau 
jenată se uita cruciș. René, portarul din Quai de Valmy, zicea că 
asta o făcea fermecătoare. 

Când era vorba de haine, Clémence avea o valiză veșnic 
deschisă în care erau un taior cu pantalon negru, pentru orice 
ocazie, un pulover și blugi, pentru rest. Același René o numea 
vagaboandă, părea că nu s-a spălat de săptămâni. 

— Eşti înțolită ca vai de capul tău, mi-e și milă. 

— Mă lași? 

Lui Clémence îi repugnau artificiile. Aparențele care înșelau. 
Era convinsă că dacă aveai de a face, de la început, cu 
naturaleţea unei femei, nu puteai decât să fii surprins de ceea 
ce urma. Contrariul nu ducea decât la deziluzie și la decepţie. 
Adesea, accepta ceea ce o enerva, sau invers, era atrasă de 
persoane insensibile la farmecul ei. Într-o zi, trebuie să fi avut 
vreo optsprezece ani, un bărbat se apropiase de ea și îi dăduse 
o carte de vizită, în vederea unui casting. O găsea nostimă. 
Încântătoare și plină de personalitate. Clémence îi trăsese un 
picior în genunchi, sub rotulă, acolo unde durea mai abitir. O 
încurca grozav faptul că putea să placă vreunui bărbat. 
Respingerea era una dintre datele ei înnăscute. 

În salon, o aștepta un apetitiv. Tartar de crap pe pat de măr 
glasat, anghilă afumată cu sfeclă egipteană, totul servit cu o 
cupă de șampanie, din 1999, cupaj de colecţie. Clemence nici 
nu vru să audă: nu-i era foame, nu era fan șampanie, cât despre 
anghilă... Criticile și refuzul se risipiră la prima înghiţitură. 
Aceste gustări fine anunțau întâlnirea, caldă, liniștită, simpatică. 
Era clar că nu vor schimba decât câteva amabilităţi, fără 
consecinţe. 


VP -71 


Sufrageria: tacâmuri sclipitoare, lumina blândă, fața de masă 
cu motive naţionale. Pe masă era și un sfeșnic care îi punea în 
lumină pe convivi, Marius cu privirea binevoitoare, Victorine mai 
degrabă complice și Clémence, încreţită de nemulţumire. 

Când toată lumea era așezată în jurul mesei, Marius se 
întoarse spre un soi de masă pe rotile, cu cuptor deasupra și 
frigider dedesubt. De acolo, ieșiră ca prin magie, trei farfurii cu 
supă de scoici. 

— Regina primăverii, scoica mediteraneeană, cu carnea albă, 
oranj pe margini, și ușor albăstrie în mijloc. A nu se confunda cu 
orice scoică. Scoica mediteraneeană își lăsă toată aroma în oala 
în care fierbe. 

Clémence nu asculta explicaţiile lui Marius. Neîncrezătoare, 
luă o gură, apoi încă una. Se opri, o luă de la capăt. 

— Cochiliile sunt cam fierbinţi, le puse la curent Marius, 
adăugând că supa se mânca împreună cu pâinea prăjită 
presărată cu pătrunjel. 

Clemence făcu precum cei doi, se linse pe degete. Da, era 
fierbinte, dar Doamne, ce bun era! 

Fu momentul ales de Marius ca să se mire, chiar așa, într-o 
cutie de pantofi? Și mărturisi: 

— Trebuie să vă spun ceva. Ştiam despre falsa moarte a 
mamei dumneavoastră. 

Clémence răspunse că știa. Mickael i-o spusese, când primise 
cadoul otrăvit de la sora Marie de la Miséricorde. Când pachetul 
sosise în Quai de Valmy, Clemence nu știa ce era cu aceste 
desene. Ignorând decalajul orar, îl sunase pe Mickael, pe Skype. 
Pusese camera și așteptă. Câteva secunde mai târziu, îl vedea 
pe tatăl său, întâi neclar, apoi limpede. Mickael era în ţinută de 
seară, foarte elegant și foarte frumos. 

— Nu am prea mult timp, Rose și cu mine ieşim în oraș. Ce 
arde? 

21 de ani de minciuni, 10 ani de agonie, 502 de desene. 

— Tată, cum ai putut să mă minţi atâţia ani? 

Inutil să nege. 

— AȘ fi preferat să nu afli vreodată. 

Și adăugă: 

— Ce puteam să-i spun unei puștoaice de 14 ani? 

— Adevărul. 

— Halal adevăr! Regretăm ce am spus, dar habar n-avem ce 


VP- 72 


regretăm. Julia era depresivă, lua medicamente. Eram, ca soţi, 
pe marginea prăpastiei. Scumpa mea, ceea ce simt pentru 
mama ta, după atâţia ani, este că îi port pică. Sunt furios pe ea. 
M-a lăsat cu o fetiță care acum mă acuză de trădare. Ce o fi fost 
în capul ei când s-a izbit de copac?! 

— Fleacuri! M-ai minţit, nu m-ai lăsat să o văd, nu ești decât 
un nenorocit... 

Mânia făcea să i se zbată o venă pe frunte. Clémence se 
sufoca. 

În acel moment, Rose își făcuse apariţia pe ecran. 

— Mickael, grăbește-te, suntem în întârziere. Bună, Clemence, 
ce mai faci? 

— Bună, Rose, ești fermecătoare în cămașa asta de noapte! 

— E rochie de seară creată de Ralph Lauren! 

— Trei în una, așa da simţ practic: rochie, șorț și cămașă de 
noapte... 

Obrajii Rosei deveniră stacojii. ÎI mângâie pe braţ pe soțul ei. 
Gestul ăsta o revoltă pe Clemence, instantaneu. Se simţea 
exclusă de la această tandreţe. Deposedată, aruncată. In mod 
simultan esenţial și accesoriu. 

Întorcându-se spre tatăl ei, întrebă: 

— Fund-bombat-creier-de-găină știa de mama? 

Nefericit și stângaci, Mickael dădu din cap că da. 

— Și mai cine?! 

— În afară de călugărițele de la Sainte-Charite, nimeni. A, nu îi 
punem la socoteală pe avocatul Maxence Saint-Just și editorul 
Juliei. Primul murise, al doilea trăia la Rouen. 

— Cum e posibil! se miră Victorine. Nu există mormânt și nici 
înmormântare nu s-a făcut? 

— Drama s-a petrecut în mijlocul verii. Parisul era pustiu. 
Slujba s-a desfășurat în cerc restrâns. Cred că nici măcar nu 
erați la Paris. 

Remarca lui Marius era pentru Clemence. 

— Se hotărâse să rămân lângă bunicul matern. Bătrânul 
Celestin era foarte afectat de moartea fiicei lui. 

— Totuși, insistă Victorine, cum de tatăl dumneavoastră s-a 
putut preta la o asemenea mascaradă? 

— Tata mi-a dat de înţeles că trupul mamei fusese mutilat de 
accident și că o primă ceremonie de adio fusese organizată la 
Groumenville. Și o incinerare, pe loc. 


VP-73 


Pentru Clémence, perioada fusese confuză, explicaţiile lui 
Mickael la fel. Fără să-și dea seama, repetă balivernele debitate 
atunci care, de la an la an, deveniseră soclul istoriei familiei ei. 
Mickael asistase la împrăștierea cenușii într-o grădină a 
amintirii, la spitalul din Groumenville. Se dusese singur, ce rost 
avea să îi facă și pe alţii să sufere? 

— Dar cine a semnat certificatul de deces? 

Clémence ridică din umeri. 

— Când tata vă anunţă că v-a murit mama, nu îl mai verificați. 

— Și totuși! insistă Victorine. Cum de v-aţi mulţumit doar cu 
această explicație? 

— Acești „voi” erau tare puţini, doar trei, spuse Marius cu o 
voce stinsă. 

— Mda, cei trei muschetari ai conspirației. 

Victorine se ridică, vizibil șocată. Strânse farfuriile de supă pe 
care le puse într-o adâncitură a mesei pe rotile. 

— După moartea Juliei, cine v-a crescut? Câţi ani aveaţi? 

— 14 ani. Tata m-a luat cu el în California. Voia să facă din 
mine o americancă get-beget. 

Marius ridică privirea, își aminti că Julia îi vorbise despre Napa 
Valley. 

— Familia lui era proprietara unei vii, nu-i așa? 

— A, ce soi de vin produceau? întrebă Victorine. 

— În principal, Cabernet Sauvignon și Chardonnay. Pe atunci, 
vinul american nu avea o reputaţie grozavă. Tata se străduia să 
îl vândă în Europa. Așa s-au cunoscut părinţii mei. 

— V-a plăcut la San Francisco? 

— Nu prea. 

Din cauza Rosei. 

Rose înflorise în brațele lui Mickael, la câteva săptămâni după 
dispariţia Juliei. Tata, care se ocupă de formalităţi, luă hotărâri, 
făcea tot felul de demersuri, ar fi vrut să o știe sub soarele 
californian. Clemence pica mereu ca musca-n lapte, era junghiul 
din coastă, adolescenta ciufută, care le strică existența de 
turturele. Clemence era deja plină de mofturi și de capricii. Micul 
bemol din noua viaţă a lui Mickael. 

— Eu și California... n-a prea mers. 

Coabitarea cu Rose și cu Mickael fusese un infern. Rose 
încerca să fie amabilă, Clémence era odioasă. Mickael 
temporiza. Până la urmă, profesorul de pian de la Paris, domnul 


VP - 74 


Cacheut, fusese soluţia. Avea reputaţia că își transformă elevele 
în adevărate maestre. Știa potenţialul lui Clemence și era gata 
să o pregătească pentru concursurile internaţionale importante. 

— L-am implorat pe tata să accepte și m-am întors la Paris, 
mutându-mă în Quai de Valmy, la numărul 48, la bunicul meu. 

Celestin era omul salvator, o primise pe Clemence cu brațele 
deschise, golind apartamentul de la etaj ca fata să se poată 
muta acolo. Gestul fusese o gură de oxigen pentru Clemence. 
Educator mediocru, era bunicuţul cumsecade și aiurit. Fusese 
optician, ca și tatăl și bunicul lui. Afacerea era mai mereu pe 
butuci și trăiau din expediente și din tot felul de expertize. Doar 
câţiva clienţi, fideli vechilor monturi și lentilelor de sticlă 
minerală, treceau pragul atelierelor Libellule. Celestin se 
închidea atunci în magazin, în căutarea a ceva pentru nu știu 
cine. 

— Obsesia bunicului ţinea de curbura lentilelor. Visul lui era 
să vândă ochelari care să te facă să vezi viața mai frumoasă. 

Victorine o întrerupse. 

— Asta îmi aduce aminte de o reclamă, o femeie deprimată 
zicea „aș vrea să-mi schimb locuinţa, iubitul, slujba...”, în timp 
ce prietena ei îi replică „eu mi-am schimbat ochelarii”. 

— Exact așa. Celestin era convins că era de ajuns să îţi 
schimbi privirea asupra lumii pentru ca realitatea să fie mai 
suportabilă. A murit, îmi lipsește. 

— Tatăl dumneavoastră nu a fost necăjit că aţi plecat? 

Necăjit nu. Contrariat da. 

Puțin, mult, deloc. 

Era doar o chestiune de perspectivă. Când Mickael se gândea 
la Clemence, îi părea rău de distanţa dintre ei, când se gândea 
la Rose, era bucuros că această separare se produsese. 

Grijuliu, suplinise distanţa fiind generos. Întâi cu Celestin, pe 
care îl iubea pentru stilul lui bonom, ă la Jean Gabin, apoi cu 
Clemence, căreia îi plătise cursurile de pian cu maestrul, care nu 
concretizase niciunul dintre visurile de glorie concertistică. 

— Am trac. 

Marius zise că înţelege. Era înduioșător acest trac. Adăugă că 
și Julia suferea de un exces de inhibiţie pe care îl masca prin 
amânări nesfârșite, exasperante. 

— A fost vorba de suicid? 

Victorine pusese întrebarea. 


VP -75 


Clemence nu răspunse, îndoiala asupra cauzelor dramei era 
obsesivă. Julia suferise mereu de depresie, de lene, de 
melancolie. Dar nimic nu ducea spre moartea voluntară. Și apoi, 
prin accident de mașină, ești la mâna hazardului. 

— Nu v-a părut niciodată rău că aţi rămas în Franţa? 

Niciodată. 

Pe malul celălalt al Atlanticului, familia se mărise. Rose făcuse 
copii, adevăraţi americani, care o priveau cu mirare pe sora asta 
vitregă, din Franţa. Care venea o dată pe an, de Crăciun, pentru 
curcan și prăjituri. 

— Nici cu ei lucrurile nu au mers. 

Prăpastia se crease, distanța pusese zid. Rose și Clemence nu 
se plăceau nicicum. Rose se temea de replica mereu promptă a 
fiicei ei vitrege, iar Clémence o detesta că îi luase locul Juliei. 
Doar Mickael mai menținea legătură între ele. 

Sosirea felului principal reduse convivii la tăcere. Marius își 
prezentă calcanul gătit ă la Normandie. 

Regele postului, sălbatic și nobil, avea o carne albă și fragedă. 
Fileul de calcan se putea găti cu legume și cu ciuperci. Pentru 
sos, trebuia folosită smântână dreasă cu un ou de găină 
crescută în curte. Victorine îi zâmbi lui Clémence. 

Le Meursault, vinul acesta moale și catifelat, din sol mâlos, se 
potrivea perfect cu deliciile conversaţiei care se fărâmiţă în 
confidențe vagi. Victorine povesti despre micile ei câștiguri 
pentru revistele de decorațiuni. Marius evocă plăcerile liniștite 
ale vieţii de pensionar. Se vorbi despre muzică și despre pian, 
despre lentile și despre rețete de bucătărie, despre iarnă și 
despre ziua de mâine. Și despre Julia. Despre cum purta ea 
rochii sac, ţinute hippy, codițe împletite și multe brățări de 
argint. Cuvintele se rostogoleau neobosit, în timp ce Marius 
turna vin în pahare, cu un zâmbet înţelegător. Peștele era 
incredibil de bun și de savuros ca și dialogul, compus din 
frânturi de fraze, din tăceri și din amintiri disparate. Când 
ajunseră la brânză, un cașcaval de oaie pe un pat de jeleu de 
mere, Marius aduse notițele și înregistrările găsite în arhive. 

— Mama dumneavoastră voia să compună un abecedar al 
escrocheriilor și al imposturii. 

— De unde îi venise ideea asta? 

— Prima carte a Juliei a fost o biografie foarte romanţată a lui 


VP - 76 


Vidocq. Cred că pornește de la scrisoarea de la lerusalimE. 

— Scrisoarea de unde? 

— Fabricată în secolul al XVIII-lea, scrisoarea de la lerusalim 
este strămoașa fraudei electronice. Vidocq, care scrie un soi de 
vademecum ca să îi avertizeze pe oamenii cinstiți în privinţa 
șarlatanilor, povestește în memoriile sale despre o fraudă, 
constând în a trimite viitoarei victime o serie de scrisori în care i 
se cer bani. Metoda e mereu aceeași: spui că ești în pericol și 
ceri ajutor bănesc; celui păcălit i se promite o recompensă 
grasă, odată ce autorul scrisorii nu mai e „în pericol”. 

— De ce lerusalim? 

— Pentru că frauda în cauză ar fi fost specialitatea 
prizonierilor din închisoarea de pe strada lerusalim, la Paris. 

Marius își puse ochelarii și răsfoi notițele Juliei. 

— Gata, am găsit. 


„Dragă domnule, urmărit de revoluționari, domnul viconte, în 
slujba căruia eram ca valet, fugi din calea mâniei turbate a 
dușmanilor săi; ne-am scăpat pielea, dar am fost, la rândul 
nostru urmăriți și cât pe ce să fim arestaţi, aproape de oraș. Am 
fost obligaţi să lăsăm baltă bagaje, trăsură și tot ce aveam. Nu 
am onoarea să vă cunosc personal, dar reputaţia probităţii și 
cinstei de care vă bucuraţi e destul gaj pentru misiunea pe care 
doresc să v-o încredinţez, și cred că sunteţi demn de încrederea 
unui biet prizonier care nu mai are alte speranțe decât pe 
dumneavoastră și pe Dumnezeu”. 


— Mereu exista, din câte scria Vidocq, câte un suflet milos 
care răspundea pozitiv la astfel de propuneri. Este vorba de 
procentajul de naivi din numărul total de locuitori. Momești, 
promițţi, flatezi și furi. 

— Eu primesc din astea zilnic pe adresa electronică. 

— Da, subiectul este foarte de actualitate. Evident, în 1989, 
când Julia scria despre asta, habar n-avea de implicarea 
Internetului în genul ăsta de înșelătorii. 


„Mă numesc Jon și trăiesc în Abidjan?. Știţi, desigur, că ţara mea 
traversează o perioadă dificilă. Am aflat că tata a făcut un 
depozit de cinci milioane de dolari și am nevoie de ajutorul 


5 Este vorba de o celebră escrocherie denunţată de Vidocq, în cartea Les Voleurs 
(Hotii (n.tr.). 
? Oraș de pe Coasta de Fildeș (n.tr.). 


VP - 77 


dumneavoastră ca să intru în posesia lor”. 


— E frauda cu numărul 419. Subtilizăm bani în schimbul unei 
recompense viitoare. 

— De ce 419? 

— 4-1-9 este articolul din codul nigerian care pedepsește 
escrocheriile în spaţiul virtual. Julia inventariase variantele: 
„prinţesă spaniolă sau prizoniera turcilor: sunt sub paza 
turcească, dacă îmi trimiteţi bani să scap, mă căsătoresc cu 
dumneavoastră”. Dar cea mai savuroasă este, evident... 

Marius se uită din nou pe notițele Juliei. 


„Stimate domnule Deputat, 


Va trimitem un strigăt de disperare adresat milei și simțului de 
dreptate pe care le aveți. Vă implorăm să ne acordați toată 
atenţia. In plin secol XX, al luminii și ai dreptăţii, aproape o sută 
de mii de nefericiți poldavi'%, sclavi ai lumii moderne, trudesc în 
slujba câtorva stăpâni. Deci, onorate domn deputat, venim și vă 
spunem: ajutaţi-ne! Nu cerem decât o sumă modică; mult mai 
preţios este sprijinul dumneavoastră moral, printr-o scrisoare la 
dosarul nostru pe care vrem să îl depunem luna viitoare în cadrul 
subcomisiei a treia de la Comisia drepturilor minorităţilor a 
Societăţii Naţiunilor. Ne târâm la picioarele dumneavoastră, 
complet nefericiţi! Să înceteze să curgă sângele poldav! 
MULŢUMIM! MULŢUMIM!” 


Marius râse cu lacrimi. 

— Inșelătoria a fost pusă la cale de Acţiunea Franceză, care 
dorea să demonstreze ignoranţa oamenilor politici, dintre care, 
cel puţin zece răspunseră favorabil acestor amărâţi de po/aavi. 
Un deputat publică chiar și un articol: Țfăranii din Franța nu vor 
să moară pentru poldavi. 

— Cine a vorbit de petropo/davodolarp. Marcel Aimé sau 
Tintin? 

Nimeni nu reacţionă. Terminaseră brânza, iar Victorine ieșise 
să fumeze o ţigară. 

— După dumneavoastră, faptul că Julia s-a mutat în 
Groumenville e pur hazard? întrebă deodată Marius. 

Clemence făcu o strâmbătură. Povesti amintirile despre Saint 


19 Tara poldavilor este o ţară imaginară, inventată în Franţa, la începutul secolului XX, 
servind escrocheriilor financiare din epocă (n.tr.). 


VP - 78 


Expedit și mecanismul șantajului la care fusese martoră în 
bucătăria de la vila Saint-Just. 

Marius o întrerupse. 

— Asta mă face să mă gândesc la filmul O crimă-i doar o 
crimă, cu St&phane Audran. 

— Nu văd... 

Un escroc jucat de Robert Hossein își recruta victimele citind, 
pur și simplu, necrologurile din presa locală. Repera, în cupluri, 
morțile accidentale și trimitea supravieţuitorului o scrisoare de 
amenințare, de genul, știut tot, trimiteţi-mi bani și n-o să spun 
nimănui. Aceste ameninţări, fără adresă, aveau uneori și efect. 
Destinatarii acestor scrisori, răspunzând, se denunţau fără să 
vrea. 

— Și aici e vorba de un raport. La o populaţie dată, câte 
persoane sunt gata să plătească pentru a-și ţine la adăpost 
micile lor secrete? 

Tăcere. 

— Ce vă gândiţi să faceţi mai departe? întrebă Marius. 

— Aș vrea să înțeleg. Când am fost la vilă, am discutat cu 
grădinarul. Își amintea de accidentul mamei. Mi-a vorbit de 
intendentă, care acum e la un azil. Ar mai exista și un anume 
Tom Saint-Just care a suferit un atac după moartea tatălui său. E 
în spital. 

— Bizar. Ăștia din stirpea Saint-Just sunt peste tot. Nu mi-ai 
spus tu că Maxence Saint-Just se ocupase de internarea Juliei la 
Saint-Charite? întrebă încet Victorine. 

Mirosea puternic a țigară. 

— El l-a ajutat pe tata să-și procure un act de deces fals, ca să 
se poată recăsători în Statele Unite. 

— De ce s-a străduit atât? 

— Tata susține că a făcut asta pentru ca fundaţia pe care o 
conduce să nu fie afectată de accidentul mamei. 

— Nu înţeleg! Biata Julia nu s-a izbit de fagul ăla intenţionat. 

— Din ce spune tata, Maxence s-a arătat foarte prevenitor. El 
îi transmitea și vești despre Julia. Se ducea regulat la ea la 
spital. 

— Nu mi-l imaginam pe acest îngâmfat fiind filantrop. 

Marius rămase tăcut în timpul acestui dialog între Clémence și 
soția lui. 

Spuse: 


VP - 79 


— De ce nu v-aţi duce să vă întâlniți cu fiul lui Saint-Just? Cred 
că poate să vă răspundă la toate întrebările. 

Clémence ridică din umeri. Nu avea timp, trebuia să-și reia 
lecţiile de pian. 

În momentul acela, Victorine care ieșise puţin, se întoarse și 
luminile se stinseră. Apăru surpriza: un desert flambat. 
Înghețata înconjurată de foc încheia apoteotic cina. Omleta 
norvegiană!!, explică Marius, își datora numele unui bucătar 
îndrăzneț, dar nul la geografie, care credea că Bavaria e în 
Norvegia. Omul, pe care îl chema Balzac, dorea să îl omagieze 
astfel pe Benjamin Thomson, conte de Rumfort, fizician și 
chimist american care trăia în Bavaria. Savantul descoperise că 
prin albușul de ou bătut nu trecea căldură. 

Balzac a vrut să reia demonstraţia. Făcu un desert din biscuiţi 
peste care puse îngheţată, protejată de un strat de bezea 
flambată. 

— Bezeaua n-o fi transmițând ea căldură, dar e un excelent 
conductor amical, făcu Marius. 

Nu se poate spune ce se petrecu exact după aceea. Clémence 
se culcă în camera galbenă. Adormi legănată de o stare de bine 
atât de nouă pentru ea, încât puse stop la toate nemulţumirile 
din ajun. Centrul fiinţei ei era inundat de bunăvoință, de calm și 
de liniște. Gândurile se derulau liniștite și acest fenomen o 
surprindea, pentru că, în ciuda eforturilor, nu mai ţinea minte ce 
mâncase la cină. În acea noapte înstelată, uită neuitatul. 

Marius se băgă în pat cu sentimentul datoriei împlinite, 
întâlnirea cu fiica Juliei îl liniștise. Vedea în acel accident un 
mister care dădea mult de furcă, așa cum îi spusese Alexandre. 
De ce să nu folosească acel timp fără ocupaţie pentru a 
reconstitui textul Juliei James și pentru a vedea ce i se 
întâmplase în acei zece ani de agonie. In timp ce se gândea la 
această perspectivă promițătoare, îi veni în minte o frază din 
Hannah Arendt: „Viaţa e un ocean de incertitudini, în spate 
avem iertarea, în față promisiunile”. A vrut să îi spună și lui 
Victorine, dar ea dormea deja. În cele din urmă, Marius, care 
mâncase cam mult, conchise că nu e bine să abuzezi de 
drăgălășenie. 


11 Omleta norvegiană, omleta surpriză, omleta siberiană sau Baked Alaska e un desert 
compus din înghețată, cocă prăjită și bezea rumenită (n.tr.). 


VP - 80 


3. Şarlatanul 


IRI 


— Când vreau să zic de bine de nevastă-mea, mă gândesc la 
Venus din Millo. 

— Ce să zic, mult m-ajută! 

Ca să vezi scena trebuia să te transpui în Parisul anului 1860. 
Cheiul Ludovic al XVIll-lea, care străjuia canalul Saint-Martin, 
tocmai fusese botezat Cheiul de Valmy. Canalul fusese acoperit 
de bolți sub care circulau șalupe. Acest lucru permitea armatei 
să intervină oricând în cartierele populare unde insurecția stătea 
să izbucnească oricând. 

La numărul 48 de pe Cheiul de Valmy, la firma „opticianului 
Parisului elegant” se adăposteau atelierele Libellule (Libelula), 
care erau compuse din trei camere și o scară interioară ce 
ducea la apartamentul de la etaj. Imobilul avea și o curticică, iar 
în spatele ei, într-o magazie fără ferestre, dormeau mașinăriile 
utile meseriei de optician: oglinzi, cărucioare pentru unelte, o 
roată mobilă cu pedală, pentru fasonat lentilele, refractori și 
altele. 

În față, un birou unde se ţinea contabilitatea și se luau 
comenzile. Puțin mai într-o parte, un salonaș minuscul, un fel de 
bombonieră cu parchet pe jos, forma o anticameră, ornată cu 
elemente gotice, ca într-un pachebot de lux. Două fotolii, patru 
scaune în jurul unei mese și un bufet erau tot mobilierul. Totul, 
de un lux fals, doar ca să câștige încrederea clientelei. 

În avanscenă: un burghez roșu la faţă și bondoc. Vorbea încet, 
nu prea în largul lui. Era emoţionat. Buzele îi erau palide, 
fruntea acoperită de sudoare. E drept, nu prea era aer acolo, se 
respira greu. Bărbatul venise sfătuit de un prieten. Se spunea că 
opticianul de la Libellule te făcea să vezi doar ce-ţi place. 
Această reputaţie era întreţinută în saloanele pariziene. 

În faţa cumpărătorului: Fernand Avril, autobotezat Fernand cel 
Mare. 

Fernand Avril era născut nu se știe unde și de către cine. 
Fusese cules de pe drumuri, de copil, de un șarlatan care se 
dădea medic, diagnosticând bolile doar privindu-i în ochi pe 


VP - 81 


pacienţi. Acest practician, între altele și proprietarul unei firme 
de pompe funebre ura vindecarea. Celor care îi contestau 
dreptul de a desfășura aceste două activități opuse, le 
raspundea că doar Dumnezeu decidea moartea și viața. Adăuga 
și că îi mulțumea pe toţi: niciodată nu lua bani pe ultima 
consultație, dacă muribundul era, la final, clientul lui la 
înmormântare. 

Copil, Fernand Avril - numit după luna aprilie sau după 
păcăleala de 1 aprilie - fusese om bun la toate, ciuca bătăilor, 
cobai și poate și altceva, deși istoria tace asupra acestui punct. 

La moartea protectorului său, Fernand plecase să vândă 
leacurile, lentilele și ochelarii care îl făcuseră celebru pe 
bătrânul șarlatan. Pe atunci, Fernand străbătea târgurile într-o 
trăsurică. Tot atelajul era foarte curat: avea o masă rabatabilă 
acoperită de un covor, o cutie cu lupe, lentile, binocluri și 
ochelari de tot soiul. Trăsurică era protejată de o prelată. În 
spate, avea și un spaţiu unde cei care doreau, încercau ochelarii 
miraculoși. 

Fernand cel Mare spunea despre cornee că era un geam, 
pupila o fereastră și nervul optic dădea comanda creierului să 
vadă ceea ce îi era pe plac. 

— Metoda mea înseamnă a ști cum să dau o comandă bună 
creierului. Un unghi care vă va îmbunătăţi viaţa, în funcţie de 
ceea ce faci. Veţi avea nevoie de mai multe lentile pentru a 
sărbători momentele cele mai importante ale existenţei. 

Reușita negoţului lui depindea de căutarea pe care o aveau 
lentilele la analfabeţii care credeau că purtând ochelari pe nas 
puteau să citească fără să mai învețe acest lucru. Ca și 
Strepsiade, din Norii lui Aristofan, declamă: „aș vrea că atunci 
când grefierul îmi scrie condamnarea să iau cristalul și, ţinându- 
mă departe, să fac să dispară la soare toate dovezile 
vinovăției”. 

Mai avea și acele lentile groase ca niște lupe, concave, care îi 
făceau să treacă drept miopi pe tinerii care voiau să scape de 
recrutarea în armată. Fără să mai punem la socoteală lornionul 
care ferea ochii de infecţii. Ba te mai păzea de gripă și de 
anghină, de ciumă, de holeră, de lepră, toate aceste boli 
contagioase, care se transmiteau prin privire. 

— Călugării, ca să îl vadă pe Dumnezeu, purtau ochelari. De 
ce nu și dumneavoastră? 


VP - 82 


Ca să dea credibilitatea negoţului, Fernand își inventase o 
filiaţie cu Savino Armati, florentin mort în 1317, pe a cărui piatră 
de mormânt scria „inventator de ochelari, Dumnezeu să-i ierte 
păcatele”. 

— Să revenim la soţia dumneavoastră, conform dorinţei, s-ar 
putea înrudi cu Venus din Millo... 

— Sufletește! 

— Sufletește, desigur! 

Fernand se ridică și deschise cu o cheie pe care o avea 
atârnată de gât, unul dintre sertarele unei comode lucioase de 
lemn deschis. Piesă de mobilier semănă cu un sipet. Scoase de 
acolo o cutie de catifea întunecată. 

— Am ceea ce vă trebuie, zise el arătându-i clientului câteva 
lentile de mărimi, grosimi și culori diferite. 

— Toată arta constă în a șlefui sticla pe ambele părți, fără 
dungi, fibre, nervuri, rupturi. Așa a lucrat Galileo Galilei cu 
sticlarul lui ca să obţină o grosime satisfăcătoare. 

— Care e legătură cu Libelula? întrebă atunci burghezul. 

— Sunt nişte  domnișoare foarte graţioase, cu aripi 
strălucitoare și cu mii de fațete în ochi. Dacă luaţi aceste lentile, 
o să vedeţi ca un vultur. O să aveți ochii ca noi, de gazelă, de 
căprioară, de șoim, ochii lui Dumnezeu. 

Burghezul își făcu semnul crucii. 

— Nu-l amestecați pe Dumnezeu în afacere! 

— De ce să nu-L convoc pe Prea Inaltul, nu El vede în sufletele 
noastre? 

— Cine îmi spune că nu sunteţi un șarlatan? 

— Honesto et misericordi mendacio!?. Minciunile îmi vor fi 
scuzate de noblețea cauzei. 

— ÎI știți pe Sfântul Augustin! 

— Cine sunt eu? Un artizan mediocru a cărui meserie e dea 
confecționa ochelarii cei mai banali. Nu domnule, arta mea vă 
va dărui vederea pe care o doriţi. Văd, deci exist. 

— ÎI știți și pe Descartes? 

Fernand cel Mare surâse. Era meșter în înșelătorii. Epoca era 
favorabilă. Pe ici, pe colo mai vedeai o oarecare religiozitate. 
Dar lumea era însetată de epifanii. De miracole, pentru 
Dumnezeu! Noile tratamente vindecau boli până atunci 
incurabile. Magnetismul vindecă bolile nervoase cu beţișoare; 


12 „Ar fi o minciună nevinovată și plină de compasiune” (lat., n.tr.). 
VP - 83 


spiritele morților vorbeau celor vii, mediumul traducea spusele 
lor; teozofii filosofau. Fără a mai vorbi de Joseph Smith, 
întemeietorul Bisericii lui lisus Hristos al sfinţilor și al ultimelor 
zile, care, în septembrie 1821, găsise la baza muntelui Cumora, 
lângă Palmira, frunze de aur acoperite cu caractere ce au putut 
fi citite graţie ochelarilor lăsaţi, strategic, în nisip. 

În această enciclopedie plină de divagaţii, Fernand cel Mare 
nu întâmpină nicio dificultate în a lăuda meritele lentilelor. 
Opticianul expuse o serie de pince-nez de nouă culori diferite: 
verde jad, verde crud, verde turcoaz, albastru deschis, albastru 
închis, galben intens, ciclamen. 

— Smaraldul odihnește ochiul. La mine aveţi tot felul de 
monturi: de distanţă și de aproape, lupe pentru a mări sau 
pentru a micșora obiecte, lentile care te protejează de lumină 
și... 

Burghezul făcu un semn ca să pună capăt vorbăriei. Dacă 
până atunci era în căutarea unor ochelari pentru a o vedea pe 
nevastă-sa mai frumoasă decât era, deodată se îmbufnă. 
Întrebă: 

— Aveţi și ochelari pentru orbi? 

— Ce fel de orbi? 

Burghezul roșu la față nu răspunse imediat. Părea încurcat. 
Scoase din buzunar o placă argintată pe care se vedea chipul 
unei tinere drăguţe, dar pocite de lipsa ochilor. În loc avea doi 
globi albi. 

— E fiică-mea. E oarbă din naștere. Dar e talentată la muzică, 
cântă la pian. Suferă în tăcere de acest handicap. Și știți cum 
sunt domnișoarele... E o chestiune foarte delicată. 

Fernand nu știa cum stă treabă cu domnișoarele. Inţelese că 
tânăra domnișoară era atât de urâtă, încât nimeni nu a venit să 
o ceară. 

Lui Fernand nu-i era frică de nimic. 

Confruntat cu acest obstacol, promise să își pună priceperea 
în serviciul unui miracol pe care se simţea în stare să îl facă. 

Câteva zile mai târziu, Fernand se prezenta la burghez acasă, 
cu două lentile albăstrii, agățate de un șnur de mătase, 
terminate prin niște pandantive sculptate. Efectul era garantat. 

Fernand adusese ochelarii fetei. Avea vreo optsprezece ani, 
cel mult. Era o tânără cu tenul palid, cu trăsături fine, încadrate 
de un păr bogat, castaniu roșcat. Fernand remarcă și gâtul de 


VP - 84 


lebădă, zâmbetul timid și vocea cristalină. Globii oculari, 
deveniți viorii dădeau fetei o expresie senzuală și cerească, în 
același timp. Fără nicio îndoială, de acum putea să se mărite. 

Pentru a mulțumi, tânăra oarbă se apropie. Fernand văzu 
buzele murmurând „un mulţumesc” și un „bravo”. Mâinile, 
mirosind a scorţişoară, îi atinseră braţul. 

Fernand fu doborât, la discreţia unui farmec căruia habar n- 
avea cum să-i reziste. Se pierdu în privirea albăstruie din 
spatele lentilelor. Fu stângaci. Dar Emeline fu mișcată. Văzu în 
asta un semn de sinceritate. 

Așezată în încăperile din spate ale atelierelor Libellule, 
Clémence se lăsă în voia visurilor. Nu îi mai rămase decât o oră 
până la sosirea primului elev. În jurul ei, decorul îi era familiar, 
cărți, fotografii, portrete de muzicieni; tot felul de obiecte pentru 
a construi un „acasă”: pisici de porțelan, un birouaș pe care îl 
moștenise de la Julia, un covor turcesc primit de la René, un 
balansoar care, din când în când, se mișca singurel, parcă ar fi 
avut o viaţă proprie. Încăperea părea adormită, tăcută ca 
uitarea, mută ca amintirile înăbușite. Niciun sunet, niciun 
zgomot. Doar o ospitalitate discretă. Acest cuib întunecat era 
pântecul familiei ei. Originea lumii. Universul ei. Doar atelierele 
Libellule erau născute dintr-o pereche de ochelari care dădeau 
vieţii imaginea pe care o merită. 

Așezată pe canapea, Clemence își fixă în minte ce trebuia să 
facă. Calculatorul era deschis, hainele murdare zăceau pe jos. 
Nu își pregătise valiza. 

Schiță o grimasă de enervare. Câteodată, se întreba de unde 
moștenise caracterul acesta rebel, timid, ascuns adânc în ea. 
Ciufută, colerică și pătimașă. Un temperament plin de 
amărăciune, aspru, necioplit, răzbunător. Când își aducea 
aminte de copilărie, revedea decorul din strada Assas, lângă 
Grădina Luxemburg. Actorii erau deja pe scenă, Julia și ea. 
Mickael era figurant. Din câte își aducea aminte, părinţii săi 
formau un cuplu fără chip, un parteneriat care se pusese pe 
roate când mama ei rămăsese însărcinată. Tata cumpărase și 
apartamentul și verighetele, în același timp. Relaţia lor era o 
caricatură cordială. Între Paris și San Francisco erau 8956 km, 
care menţinuseră aparențele unei căsătorii iraționale și lipsită 
de pasiune. 

Ce nu-i plăcea unuia, era pe plac celuilalt. 


VP - 85 


La mijloc era un paradox de care se lovea Julia: pe de o parte, 
voinţa Juliei de a trăi din scris, pe de alta, nevoia de confort 
asigurată de americanul cu portofelul bine garnisit. Când 
Mickael era acolo, Julia făcea scandal, dar și când nu era făcea. 

Mickael o făcea pe nepăsătorul. „Plătesc deci exist” îi asigura 
o conștiință liniștită. Asigura nevestei și fiicei minimum de 
confort și compensa, astfel, distanţa dintre ei. Când tatăl ei era 
absent, Clemence o suporta pe mama ei cea excentrică și 
exuberantă. 

— la-ţi viața în mâini, nimeni nu o s-o facă în locul tău! 

Clémence și-a ales mereu singură hainele, și-a făcut singură 
temele, niciodată mamă-sa nu i-a spus să-și facă ordine în 
cameră sau să se spele pe dinți. Cu atât mai puţin să o susţină 
sau să o protejeze. Făcând din principiul autodidact o politică de 
viață, Julia împinsese la extrem teoria prezenţei în absenţă; era 
partea frumoasă din dezinteresul total faţă de fiica ei și 
abandonarea completă a rolului de mamă și de educatoare. 
Chiar și mică, Clemence se purta ca un adult, era responsabilă, 
răspunzând, astfel, așteptărilor mamei ei. Se supuse, fără filtrul 
asigurat de tată. Pianul și revolta erau la baza acestei copilării 
însingurate. 

După moartea Juliei, Clémence crescuse fără restricţii și fără 
educaţie, sub supravegherea intermitentă a bunicului matern. 
Câteodată o auzeai: 

— Ei, dacă mama ar fi aici... 

— Iluziile sunt bancuri de nisip pe care se construiesc 
himerele, era replica lui Celestin. 

Cât despre Mickael, el ţinea sub control ce se putea face prin 
virament bancar. 

— Nu fac bine că îţi dau bani cu nemiluita, dar e tot ce pot. 

Rămasă singură cu ea însăși, Clémence făcuse din solitudine 
o aliată care îi dădea tot. Evada mai bine când era departe de 
ceilalți. li plăcea această viaţă, care curgea lin, fără obstacole, în 
afara celor pe care nu le putea evita. Gândurile i se învolburau 
în cap, contradictorii și purta un dialog cu ea însăși. Era partener 
de dialog, martor și spectator. 

Clemence se convinsese singură că a avut o copilărie fericită, 
până la urmă. Toţi se plângeau că aveau părinţi imperfecti: 
posesivi, autoritari, geloși. Sau, dimpotrivă, prea afectuoși. Julia, 
Mickael, Celestin și chiar și maestrul Cacheut îi asigurau o 


VP - 86 


satisfacţie blândă, în mintea ei. Dacă nu era chiar adevărat, nu 
era nici rău. Poate nu grozav, dar nu rău. 

Clémence se ridică de pe canapea. Acuși îi venea elevul. 
Schimbă cearșafurile, puse două mașini de spălat, deschise larg 
ferestrele și șterse praful de peste tot. Se pregătea să arunce un 
ochi pe documentele lăsate de Marius, când sună soneria. 

Dislexicul și maică-sa, pișăcioasa, se întorseseră. 


0 


Pentru Tom, ora fatidică era între șase și șapte seara, 
momentul când gâtlejul îi cerea ceva să-și liniștească angoasele. 
Numai că sucul de roșii, din refectoriu, nu avea nimic calmant. 
Mai avea o sticlă de whisky, pe jumătate goală, înfășurată în 
pijamaua lui, dar încerca să se abţină să bea. Ca să-l 
îndepărteze de obsesii, doctorul Woods îl trimise la bibliotecă. 
Zicea că e un loc agreabil. Se putea citi în liniște, se jucau cărți 
sau șah. Și, peste toate, era și un espressor care făcea o cafea 
excelentă. Tom își ridică gulerul impermeabilului, să nu îl ude 
ploaia și merse cu pas alert pe aleile din curtea spitalului. 

De când cu episodul telefonului fantomă, se simţea prăbușit 
din pricina halucinaţiilor. Era ca un somnambul. O visare greu de 
dus, întretăiată de momente de inconștienţă. Avea mereu 
impresia că plonja într-o lume virtuală, inundată de imagini cu 
tatăl său. Vorbe fără rost îi zumzăiau în cap, neobosite, stranii și 
întunecate. El, care nu mai plânse de ani buni, se surprindea 
având crize de plâns. Comportamentul ăsta nu era logic. In lipsa 
afecțiunii paterne se blindase în pielea unui băiat rău, torturat și 
neiubit. Maxence Saint-Just îi otrăvise existenţa, i-o distrusese 
sistematic și iremediabil. Tom își formase personalitatea, 
pornind de la certitudinea că eșecurile, deruta și ratarea lui se 
datorau omniprezenţei paterne în viaţa lui și a puterii ei 
nelimitate. Tom dădea de exemplu ultimul lui contract cu un 
studio de cinema. Asta doar ca să se convingă. 

Recent, după succesul filmului în mintea lui John Malkovich, 
despre un păpușar, Tom primise mai multe propuneri. Era gata 
să accepte una dintre ele, când interlocutorul își dăduse seama 
că era fiul lui... ceea ce îl convinsese să îl angajeze. 

Scârbit, Tom refuzase să semneze contractul. Se simţea furat. 
Din păpușar, devenea păpușă. Manipulatorul era tatăl lui, cel 
manipulat era el. Din nou și pentru totdeauna. Singurele 


VP - 87 


momente când scăpa de el era când sorbea din whisky. Se 
închipuia un samurai neînfricat, capabil să pună la pământ 
imaginea jalnică despre sine. 

Moartea lui Maxence Saint-Just ar fi trebuit să însemne o 
eliberare și o ocazie să-și rescrie povestea pe o pagină albă. Dar 
nu se petrecuse nimic. Tom răspundea cu onestitate întrebărilor 
doctorului Woods și era mai puţin sensibil la remarcile ei. Se 
dezintoxică astfel de alcool și de melancolie. 

Înainte de fiecare întâlnire, voia să renunţe. Dar când intră în 
cameră, se așeză și începea prin „nu știu ce caut aici”, primii 
pași erau deja făcuţi. Orice renunțare ar fi fost percepută ca o 
slăbiciune. Să coboare încă și mai mult în ochii lui, îi era 
imposibil. Câteodată, întrebările îl exasperau. Era curios ce tot 
își nota doctorița în carnet. Lucruri de făcut, prostioare, 
observaţii personale, anecdote. Imediat ce vedea carnețelul, îi 
venea să pună mâna pe el. Oare ce-și notase după prima 
întâlnire? 

Ploaia se înteţise. Tom grăbi pasul și ocoli rondul de la spital. 

Centrul Spitalicesc Intercomunal fusese construit pe vestigiile 
unui azil din secolul al XIll-lea. Spitalul fusese mai întâi o 
leprozerie, sub patronajul Sfântului Lazăr, înainte de a deveni, în 
1697, Spitalul Ajutorului Nepreţuit. Acolo erau aduși săracii, 
invalizii și pociţii; bătrânii fără dinţi, fetițele-mame fără soți, 
copiii fără părinţi, demenţii. Pe vremuri, dacă te duceai la 
Spitalul Ajutorului Nepreţuit, însemna că mergi direct la Ceruri, 
după ce treceai prin Purgatoriu. 

În 1963, spitalul a intrat brusc în modernitate. A devenit 
instituţie publică și a fost renovat. Pardoseala s-a acoperit cu 
gresie, ferestrele au fost schimbate, pe lângă pereţi au fost 
montate rampe pentru cei cu dizabilităţi, și bare de sprijin. În 
jurul clădirilor principale au înflorit pavilioane de cărămidă, 
„narcise galbene” şi  „ciuboţica  cucului” destinate să-i 
găzduiască pe B120 (bătrâni, 120 de paturi) sau DI60 (dementii 
incurabili, 60 de paturi). Mai târziu, stabilimentul a adăpostit și o 
maternitate, o secție de cardiologie și una de pneumologie, un 
bloc chirurgical și un serviciu de urgenţă. 

Foarte recent, spitalul de la Sainte-Charite pentru persoanele 
în vârstă s-a unit cu reţeaua de aziluri și spitale paliative din 
departament. 

Un ultim sector era dedicat curelor. Se tratau adicțiile de 


VP - 88 


medicamente, de alcool, de droguri și câteva cazuri de anorexie. 
Acest departament Ad 20 (Adicţii, 20 de paturi) era lângă o 
construcţie mai veselă și mai modernă, dedicată nutriţiei, 
sportului şi psihoterapiei, unde se tratau  patologiile 
conjuncturale ca depresia posttraumatică. Pacienţii erau toți 
voluntari. Plăteau servicii spitalicești mai scumpe, dar se 
bucurau de un confort relativ. Aici era camera lui Tom Saint-Just. 

În ciuda eforturilor constante făcute pentru înveselirea 
centrului spitalicesc - pe care toţi continuau să-l numească 
Spitalul Ajutorului Neprețuit sau SAN - degaja o atmosferă 
sinistra. Și, deși zidurile și pereţii interiori fuseseră zugrăviți de 
mai multe ori și dezinfectați, mirosea întruna a urină, a amoniac 
și a mâncare gătită. 

Personalul trăia în orașele învecinate. În realitate, SAN era un 
oraș în oraș, beneficiind de o adevărată infrastructură: ierarhia, 
regulile și cutumele lui. Mai mult de două sute de persoane 
trăiau laolaltă acolo: în bluză albă, în pijama, în costum sau în 
salopetă de lucru. Erau de toate: refectorii, bucătării, o frizerie, 
un chioșc de ziare, o capelă, o bibliotecă și chiar un muzeu 
dedicat istoriei medicinei locale. Fuseseră adunate acolo 
aparate și instrumente ale bărbierilor și descrieri ale unor 
tratamente originale, din urmă cu câteva secole. 

Încă ploua când Tom intră, ud tot, în bibliotecă. Se scutură ca 
un câine și se opri în faţa espressorului. „50 de centime sau un 
jeton. Pentru monede, adresați-vă la bibliotecar”. Tom se 
enervă, nu își luase bani cu el. 

În sală era liniște. Era o încăpere imensă, cu plafon înalt, cu 
lumină puţină, filtrată de vitralii întunecoase. Biblioteca de la 
SAN era un loc atemporal, neprimitor, cu lambriuri de lemn 
prelungite cu etajere. Într-un colţ, erau câteva fotolii și o măsuţă 
joasă care creau un fel de salon pentru conversații. Pe console 
erau reviste cu imagini multe și puțin text, cărţi de joc cu colţuri 
îndoite și un Scrabble fără litere. 

Din cauza orei târzii, locul era pustiu. Tom, care avea chef să 
fumeze și să bea ceva, începu să frunzărească o revistă când, 
deodată, o voce îi șopti la ureche: 

— Sunt moartea, am venit să te iau. 

Tom tresări, dar recunoscu un DI60. 

— Întoarce-te în rezerva ta, îi răspunse el, cât mai amabil. 

Tom fusese prevenit că, uneori, în ciuda supravegherii, unii 


VP - 89 


psihotici mai scăpau din rezerve. Se întâlnise deja cu o mulţime 
de creaturi în pijamale cu dungi și șoșoni. Prezenţa acestor 
demenți îi crea o stare de disconfort. Cum nebunul se 
încăpăţână, adăugă: 

— Hai, așază-te, dacă ești cuminte îţi aduc ce carte vrei. 

— Nu vreau cartea ta, tu ești prietenul meu, vino să mănânci, 
prietene! 

— Nu e ora mesei și nu mănânc cu tine... 

— Dacă îmi ești prieten, mănânci cu mine! 

Luminiţa de disperare din ochii dementului era îngrijorătoare. 
Acum începuse să râdă prostește. Tom își reprimă nevoia de a-i 
trage una. Bărbatul în pijama se prinse de braţul lui Tom, care 
se desfăcu de el, cu o mișcare bruscă din cot. 

— Lasă-mă, nebunule, tai-o de-aici! 

Ca să scape de bolnav, Tom se ascunse între rafturile de cărți, 
luminate slab. Nu știa ce să facă, așa că luă o carte, apoi încă 
una, tot mergând spre capătul încăperii. La dreapta, pe o ușă 
întredeschisă era scris „Muzeul SAN”. Înăuntru era răcoare și 
întuneric, spre deosebire de căldura din sala de lectură. Intrigat 
de o poză a unei siluete cu părul vâlvoi și pe jumătate goală, 
Tom făcu câţiva pași în încăperea tăcută. 

Muzeul era conceput ca o rețea de etajere, împărțită pe 
sectoare. Primul era despre tratamentele alienărilor mintale. Mai 
multe gravuri și tablouri din Școala Flamandă din secolele XV, 
XVI, XVII, arătau operaţii pe craniu. Cu ajutorul unui scalpel, 
bărbaţi în veșmânt alb incizau mijlocul frunţii ca să scoată de 
acolo piatra nebuniei. 

Ideea de a lupta contra pletorei, prin luare de sânge din braţ 
și cu ajutorul lipitorilor puse la anus, îl îngrozi pe Tom, care nu 
mai lua în seamă efectul hidroterapiei: duș tonic și scurt pentru 
a vindeca depresia; băi reci și împachetări pentru stările 
convulsive. 

Evident, mai erau și transfuziile și diversele metode de 
evacuare, unele mai interesante ca altele. Se înlocuia sângele 
„stricat” cu elemente curate: opiu, senna, chinina erau la 
îndemână. Mai greu de găsit erau ochii de crab, fiere de urs și 
corn de rinocer. Tom se opri în faţa unui taburet numit „gură de 
fier” pentru a-i determina pe anorexici să mănânce; o botniţă de 
metal ca să îi facă să tacă pe cei prea locvace. Un pat-cușcă sau 
„pat de forţă” pentru cei agitaţi. Stătu îndelung să admire un 


VP - 90 


leagăn pentru cei prea sedentari. Atenţia i se mută la o mașină 
rotativă, folosită încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea. 
Aparatul era legat de o bârnă prinsă de un resort, oscilând în vid 
cu scopul de a provoca o criză vagotonică. Medicii se felicitau 
pentru succesul terapiei: în ciuda vertijurilor, a greţurilor și a 
vărsăturilor, binefacerile erau evidente: nebunii cei mai furioși, 
deveneau docili și cuminţi după ce aveau de-a face cu mașinăria 
rotativă. 

Văzând că frânghia era zdravănă, Tom, care consideră tot 
angrenajul un soi de scrânciob mai deosebit, a vrut să se așeze. 
Oare s-ar fi vindecat astfel de neurastenie? Când se dădea huta, 
auzi un zgomot ciudat. 

Scârţ, scârț... 


— E cineva? 
In liniștea încăperii, Tom percepu o șoaptă. Un fel de icnet 
trist. Cineva era acolo, i se auzea respiraţia. Scrutând în 


întuneric, simţi o prezență. Tom se ridică, știind că ceva nu era 
în regulă. Văzu o siluetă care se detașă în cadrul ferestrei. 
Stupefiat, îl privi pe individ: 

— Tată? 

Maxence Saint-Just era acolo. În picioare, drept, cu pantofi de 
piele și costum elegant, cămașă bleu, fular alb. O șapcă gri trasă 
pe ochi. Barba nerasă de câteva zile. Și portțigaretul nelipsit. 

— Tată, tu ești? 

Un râs stupid îi răspunse. 

Ce însenina asta, Doamne? 

Tom simţi cum o menghină îi strânge gâtul. 

Cu un pas nesigur, înaintă, în timp ce spectrul se dădea 
înapoi. Cu cât se apropia de fereastră, cu atât mai mult fantoma 
dispărea în întuneric. Rămase nemișcat, cu privirea fixă, simțind 
o apăsare pe piept. Se ţinu de pereți, încercând să se calmeze. 
Umbrele și lumina săracă desenau când chipul avocatului, când 
un chip diavolesc. Încă un pas și ar fi pus mâna pe fantoma asta 
care îl hărțuia de la înmormântare. 

Lângă o etajeră, nebunul de adineauri se aruncă asupra lui. 
Ca un nebun, dintr-o cutie cu arc. Evident că nu se dusese 
înapoi în cameră, ci aștepta un moment propice să îl atace pe 
Tom. 

— Spital nenorocit! 

— Ce vrei? 


VP - 91 


Nebunul nu răspunse. Se agăţă de gâtul lui Tom. Îl scuipă în 
față, înainte de a încerca să-l muște. Tom simţi saliva pe obraz. 
În timp ce se zbătea să scape din strânsoarea violentă, primi un 
genunchi în testicule. | se tăie respiraţia. Nu cunoscuse 
niciodată o durere atât de cruntă. Urlă, dar o altă lovitură din 
dreapta, îl făcu să se clatine. Se prăbuși peste câteva cărţi și 
scutură din cap. Îi curgea sânge pe faţă. Bolnavul se uită tâmp 
la el, apoi se aruncă din nou asupra lui. Dar de data asta, Tom fu 
în defensivă. Pară loviturile și se dădu înapoi. Simţi o durere 
nemaipomenită la fiecare mișcare. Bănui că un mușchi la picior 
fusese serios avariat. Își adună forțele și trase agresorului una în 
plină figură. Dușmanul se potoli în sfârșit. Îi curse sânge din nas 
și nu mai zâmbi tâmp. Tom gemu, vederea i se încețoșă, în timp 
ce toată ființa lui se retrăgea în sine. Brusc, o voce autoritară 
răsună în încăpere. 

— Gata cu comedia asta! 

Dumnezeu să o binecuvânteze pe doctorita Woods. 

Cu un gest profesional, terapeuta îl apucă de mâneca 
pijamalei pe bolnav și-l ţinu strâns. Bolnavul se eliberă din 
strânsoare, își scoase un șervețel de hârtie pe care îl puse între 
dinţi și se îndepărtă smiorcăindu-se. 

Apoi, întorcându-se spre Tom, nou-venita îi zâmbi. 

— Nu sunteți rănit, nu-i așa? 

Tom nu era sigur de asta, dar văzând că poate să meargă, 
începu să creadă că e în regulă. 

— Nimic grav, doar o mică încăierare. 

— Eram în spate și am auzit un zgomot. Ce faceţi aici? 

— Da' ăsta cine-i? 

Tom arătă spre nefericitul care, la sosirea psihiatrului, se 
retrăsese într-un colț, fără să se miște, cu nasul în batistă. 

— Un biet nenorocit. Nu e periculos. 

Tom se îndoi. Nebunul îi trase una zdravănă între picioare, era 
cât pe ce să îl lase fără organe. 

Woods reluă: 

— Scuzaţi-mă o clipă, revin. 

lar apoi, către dement: 

— Ai întârziat la cină, o să fii pedepsit. 

Un geamăt se auzi dinspre dement: 

— Nu pedepsit... 

În timp ce medicul și pacientul părăseau încăperea, Tom mai 


VP - 92 


apucă să audă: 

— Spital de tot râsul, halal medicină! 

Când doctorul Woods reveni, nu mai purta halatul alb și avea 
în mână două pahare aburinde. Îi întinse unul lui Tom. 

— E cam târziu pentru cafea, v-am adus o ciocolată caldă. 
Sunteţi bine? 

Tom nu răspunse. Băutura caldă fu binevenită. Acum, că 
pericolul trecuse, se liniștise. 

— Credeţi în fantome? 

— Sunt psihiatru. Cunosc fenomenul numit „miraj”. De ce mă 
întrebaţi? 

— Tata mi-a făcut o vizită. 

— Unde? Aici? 

Tom arătă spre fereastră. 

— Și? Aţi putut comunica? 

Tom era cât pe ce să se supere, când își dădu seama de ironia 
din tonul doctoriței. Zâmbi, la rândul lui. Nu avea cămașă pe 
dedesubt, ci doar un top, care lăsa să se ghicească rotunjimea 
sânilor. Taiorul cu pantalon era accesorizat cu o broșă pusă la 
rever. Tom o găsea pe plac pe doctorita Woods și îi spuse: 

— Chiar dacă e interzis de regulament, mi-ar plăcea să vă 
invit la cină. 

Woods ridică ochii în sus și zâmbi adorabil: 

— Niciun regulament nu interzice complimentele, însă e 
imposibil să vin la cină. 

— De ce? E din pricina nasului meu sfărâmat? 

Tom își pipăi nasul cu un aer dezolat. O simţea pe Woods gata 
să cedeze, o anumită licărire din ochii ei nu îl înșela. Vrând să 
împingă lucrurile mai departe, o întrebă de familie, dacă e 
căsătorită și dacă are copii. 

— Știţi bine că nu o să vă răspund. 

— Sunt întrebări nevinovate pe care le punem cuiva cu care 
ne vedem prima dată. 

— Nu suntem la o reuniune mondenă. 

— Nimic nu vă împiedică să daţi curs invitaţiei. Haideţi cu 
mine la restaurant în seara asta! 

— Inutil să insistaţi. 

Woods avea riduri fine la ochi și la gură, dar era frumoasă, în 
floarea vârstei. Fermecătoare și seducătoare. Un gând fugar îi 
veni lui Tom. Cine pe cine seducea, cine se lăsa sedus, de fapt? 


VP - 93 


În cele din urmă, terapeuta dădu ușor din cap. 

— Regret incidentul de mai devreme. Pleacă de unul singur, 
adesea, în ciuda vigilenţei infirmierilor. Vă rog să uitaţi episodul 
de adineauri! 

Când au ajuns la ușă, doctoriţa îi întinse mâna: 

— Pe mâine! Să nu întârziaţi la terapie! 

Singur în ploaie, Tom se frecă la ochi, privind femeia care se 
îndepărta cu un pas alert. Avu senzaţia că s-a trezit dintr-un 
coșmar. O fi fost efectul terapiei sau al spitalului ăsta ciudat, 
relicvă agăţată în modernitate. 

După ce își închise fulgarinul la toţi nasturii, merse la 
întâmplare. Sub o streașină, fumă o ţigară, pe furiș. Din locul 
acela, SAN părea pustiu. Privi îndelung zidurile gri, și, pentru a 
nu știu câta oară, se întrebă cine era umbra care nu-i dădea 
pace și de ce fantoma tatălui îl hărțuia întruna. 


INI 


Marius avea seara pentru el, Victorine își vedea de ale ei. 

Robotul „Face tot” nu îl ascultă. Fasolea semipreparată sfârși 
la microunde. Păstăile se uscaseră, iar cârnăciorul se făcuse de 
cauciuc. Ca să-i treacă foamea, Marius alese soluția cea mai 
simplă: baghetă, Camembert și salam uscat. Ezită între o bere 
strașnică și un pahar de vin alb. Amintindu-și de Clemence, 
alese un vin roșu californian. 

Când se pregătea să se uite pe Arte la un documentar despre 
metoda Saint-Just și controversele din jurul ei (redifuzat), auzi o 
ușă trântindu-se. Alexandre se așeză lângă tată-său, cu o bere 
în mână și cu o pungă de chipsuri pe genunchi. Dădu o carte la 
o parte - Cum să ţi fie bine la menopauză - care zăcea între 
pernele de pe canapea. 

— Mama citește asta? 

Marius încruntă din sprâncene și nu răspunse. 

— Ai avut o seară plăcută? 

— Mda. Pot? 

Alexandre schimbă canalul. Era vorbă acum de un medic 
mizantrop care, ajutat de o echipă de tineri supradotaţi, pe care 
îi chinuia în fel și chip, trata boli inimaginabile. Fără să-și 
dezlipească ochii de la ecran, mâna lui Alexandre făcea naveta 
neîntrerupt între punga cu chipsuri și gură. Marius își aminti ce îi 
spusese fecioru-său când se pensionase. „Tată, trebuie să îţi 


VP - 94 


găsești o ocupaţie”. 

Dar nu poţi să fii detectiv de pe o zi pe alta, improvizând. 
Degeaba citise aventurile lui Hercule Poirot și Nestor Burma, îi 
era greu să descifreze enigma Saint-Just. Nici măcar nu era sigur 
că era vreun mister acolo. Ce să facă și cum să facă? 

— Când se întoarce mama? 

Marius tresări. Alexandre dăduse televizorul mai încet, 
terminase de mâncat chipsurile și băuse și berea. Tatăl își privi 
băiatul cu tandreţe. Era un tânăr pe cinste, brunet cu ochii 
albaștri, cu părul scurt și cu o barbă de două zile. Avea acea 
nonșalanță sportivă pe care Marius o invidia. Era un băiat 
frumos, generos și binevoitor, dotat pentru studiu, dar nu voia 
să aibă carieră. Opunea rezistență conformismului social; 
identitatea sau împlinirea de sine nu aveau importanţă în 
exercitarea profesiunii. La întrebarea recurentă a lui Marius, 
„când o să-ţi câștigi singur existenţa, măi băiete?”, răspundea 
invariabil: „mă descurc, îmi ajunge cât am, nu cer nimic de la 
nimeni”. „Mie poţi să-mi ceri, știi bine. Voi fi mereu aici pentru 
tine”. 

Alexandre luă o ţigară. 

— Credeam că te-ai lăsat. 

— Temporar. 

— Ai citit ceva despre TOTEM în cărţile tale de sociologie? 

— Chestia aia a lui Maxence Saint-Just, tipul care tot învârte 
vorbele în sus și în jos? 

— Poate, dar e pe poziţii întotdeauna. 

— Da' de ce te interesează cabotinul ăsta? 

Marius ezită. Până la urmă îi povesti despre Julia, despre ce 
scrisese, despre minciună, despre escrocherii, despre falsa 
moarte, despre desene și despre căutările lui Clémence. 

— lată rezumatul a ceea ce mă frământă! 

Alexandre fluieră a mirare și se uită la tată-său ca și cum îl 
vedea pentru prima dată. 

— Și ce faci cu tot ce știi? 

— Vreau să înțeleg ce s-a petrecut, de ce, de ce a avut Julia 
acel accident și să mă răscumpăr, cât de cât, faţă de Clémence. 

— Pot să spicuiesc de pe Internet câte ceva despre TOTEM, 
dacă vrei, dar cel mai simplu ar fi să mergi acolo. 

— Din câte zice Clémence, vila e goală. Maxence Saint-Just n- 
a avut decât un fiu, actualmente în spital. 


VP - 95 


— Întâlnește-te cu el! 

— E cu capul, nu prea am chef. 

Alexandre glumi. 

— Ei, fă un efort, o să reușești. 

— Altă idee? 

— Păi poţi să te dai drept un pensionar drăguţ, interesat de 
soarta bolnavilor... 

— Te uiţi prea mult la seriale tv, băiete. 


IRI 


Clémence era foc și pară. Din nou. 

Atelierele Libelula erau în întuneric. Scurtcircuit. Instalaţie 
electrică depășită. Prize stricate. Materiale vechi. 

— Ar trebui schimbat tabloul electric. 

Electricianul pe care îl sunase, recomandat de René, răspunse 
imediat. Era în zonă, avea ceva de terminat. Venea într-o oră. 

Ce noroc! 

— Totul trebuie refăcut. 

Bărbatul, cu nasul în tabloul electric, meșteri ce meșteri, 
schimbă sigurante, fire și dădu drumul la curent. Imediat, 
zgomotul familiar al frigiderului se auzi din nou. Apoi deasupra, 
o voce groasă amestecată cu muzică. Era televizorul. 

Rămasă singură, Clemence își pregăti o baie. Motanul lui Rene 
veni după ea și se așeză pe marginea căzii. Se împărțea între ei 
doi, când la ea, când la René. Clémence îl luă în braţe și îl pupă 
între urechi. Pisoiul miorlăi și Clemence înțelese. Era singura 
limbă străină pe care o pricepea. Motanul își voia bolul cu lapte. 

În ceea ce privește dragostea, dacă bărbaţii nu o prea 
interesaseră, în schimb animalele avuseseră mereu parte de 
afecțiunea ei. Într-o zi, când se mutase deja în Quai de Valmy, 
văzuse un afiș lipit la școală: „Din motive de plecare, caut 
familie de adopţie, Snoopy”. O fotografie îl arată pe Snoopy, un 
fel de foxterier. Clemence pregătise o scrisoare de accept, pe 
care i-o lăsă bunicului ei, să o pună la poștă. Sosise și răspunsul, 
scris la mașină. 


„Mi-am găsit părinţi noi, am tot confortul, papa bun, mi se dau 
oase dacă mă așez pe lăbuţele din spate. 
Snoopy”. 


Mai târziu, găsise în coșul de gunoi din atelier, scrisoarea ei și 


VP - 96 


ciorna răspunsului. De atunci, a ales pisicile în locul oamenilor. 

În afară de René, desigur. 

Dar asta era o altă poveste. 

Pielea mâinilor i se încreţi, parcă era pergament. Clémence își 
luă un halat și își puse un prosop în cap. Auzi deodată un 
zgomot straniu, care sparse tăcerea. Era un clinchet care venea 
dinspre intrarea în apartament. Clémence, la pândă, aşteptă. 
Zgomotul se opri. 

Își trase un pantalon și un pulover, largi și lălâi, și își făcu un 
ceai. Înainte de a urca să se culce, verifică zăvorul. Intră în 
atelier, se mai uită o dată la desenele Juliei, lăsate pe o masă. 
De când le primise, simţise că pierduse o parte din sine. După 
vizita la vila Saint-Just, rămăsese cu o curiozitate nesatisfăcută. 
Nu îl mai văzuse pe grădinar, când fugise de acolo. 

Bizar. Dar aici totul era bizar. 

Înainte de a părăsi Groumenville, făcuse o haltă la Centrul 
Spitalicesc, sperând să o întâlnească din nou pe sora Marie de la 
Miséricorde. l-ar fi plăcut să îi vorbească despre această Marthe, 
care coabitase cu mama ei, la Sainte-Charite. Insă călugărița nu 
era disponibilă. 

De ce era așa de întoarsă pe dos? Ca în multe alte situaţii, era 
cuprinsă de o stare de disconfort profund. In aceste momente, 
avea senzaţia că mintea îi era ca un rulou care se răsucea 
încontinuu. Avea nevoie să fie singură. Îi venea să se suie pe 
pereţi de disperare. Altă dată - nu foarte demult - pe când trăia, 
Celestin încercase să o scape de aceste accese de furie. Pe 
atunci, bunicul lucra la garderobă, în teatrele pariziene, ca să își 
rotunjească veniturile la sfârșit de lună. Seara, o invită pe 
Clémence la o braserie, mereu plină de lume, în orele de vârf. 

— Ce iei? 

Azi, La Patru Vânturi, meniul era antricot cu sos de vin roșu 
sau pisică de mare cu capere; desert lapte de pasăre sau cafea 
cu fursecuri. Clémence alese un croque-monsieur? cu salată, 
apă plată („la temperatura camerei, vă rog!”), în timp ce 
Celestin se decise pentru friptură de vițel și vin roșu. 

Așezaţi la o masă în colț, între garderobă și ușa spre 
bucătărie, se uitau cum se umple sala. Pe dreapta, se instală un 
domn. Își puse haina pe spătar și, după o privire fugară pe 
meniu, își scoase agenda. 


13 Sandviș cald cu brânză și cu șuncă, tipic franțuzesc (n.tr.). 
VP - 97 


— Nu acum, mai aștept pe cineva, zise el chelnerului care 
venise să-i ia comanda. 

După ce terminară de mâncat, Celestin comandă un ceai cu 
lămâie pentru Clémence și o cafea pentru el. 

— Unde e toaleta? 

— În față, sub scară. 

Celestin se strecură printre mese, când ajunse la vesta 
vecinului, se aplecă și luă un creion de jos. 

— E al dumneavoastră? 

Bărbatul negă. Celestin strecură creionul în buzunar. La o 
masă de patru persoane era un individ solid, brunet, cu ochelari 
pătraţi, păr rar și bărbie dublă, care monopolizase dialogul. Era 
genul care le știa pe toate. Celestin zâmbi. 

— Scuzaţi, aș vrea să trec. 

Domnul Știe-tot era cât pe ce să bombăne dar, văzând vârsta 
lui Celestin, se abţinu. 

— Scuzaţi! 

În cabină, Celestin făcu inventarul buzunarelor: fotografii, 
carduri bancare, carnete de cecuri. 

Când se întoarse, cafeaua era deja pe masă, iar Clémence își 
băuse ceaiul. 

Așteptară. 

Scena era mereu aceeași, cu mici variaţiuni. 

Când Știe-tot își termină desertul, scoase cardul ca să 
plătească. Clemence și Celestin stăteau la pândă. 

Individul tastă codul. 

— Regret, domnule, dar nu merge. 

O luară de la capăt. 

Nimic. Codul nu e cel corect. 

A doua oară, a treia oară. 

— Poate puteţi plăti și altfel, domnule... Chelnerul descifră 
numele gravat pe card. Domnule Lécuyer. 

— Domnule cum? 

— Domnul Daniel Lécuyer. Scrie aici. 

— Nu sunt Lécuyer. Numele meu este Pierre Dumas. Ce e 
porcăria asta? 

Știe-tot se ridică, roșu la faţă. 

În timp ce era deja în centrul atenţie, o voce indignată 
izbucni: 

— Eu sunt Lécuyer. Cum de hoţomanul ăsta are cardul meu? 


VP - 98 


Omul cu haina era în culmea disperării. Nu mai avea nici card, 
nici bani, nici carnetele de cecuri. 

Cum Știe-tot nu putea să explice nimic și nici să plătească, 
tensiunea se transmise la toate mesele, oamenii își verificau 
buzunarele, borsetele și poșetele. 

Câteodată, scena era mai intimă. Câte o cucoană, bătrână și 
ridicolă, plină de pretenții, începea să urle când consortul scotea 
din portofel poza unui bebeluș sau a unei femei tinere, în 
neglijeu. 

— Poţi să-mi explici? 

— Scumpa mea, nu știu despre ce este vorba! 

— Cum, ai poza plodului și a amantei și nu știi despre ce este 
vorba? 

— Scumpa mea, îţi jur că... 

— Măcar nu te jura, pentru Dumnezeu! 

Mai era și varianta unui bătrân libidinos, ce se afla în plină 
scenă de seducţie a unei fătuci, atunci când venea nota. Văzând 
că nu are bani în portofel, bătrânul simula un atac. Chelnerii se 
învârteau în jurul lui, neliniștiţi, iar tot restaurantul privea scena 
siderat. Era momentul când Celestin, bătrâna fosilă demnă, se 
ridica. După câteva cuvinte dure pentru hoțul nevinovat, plătea 
(cu banii pe care îi șutise, desigur) ce consumase și deplângea 
soarta femeilor drăguţe, victime ale acestor nenorociți. 

În aceste momente haotice, satisfacția lui Clémence și a lui 
Celestin era palpabilă. Se gândeau mereu că e pentru ultima 
dată când o făceau. Dar jubilaţia pe care le-o producea fiecare 
scenă era irezistibilă. Bunicul și nepoata își luau pardesiurile și 
părăseau maiestuos restaurantul, abţinându-se, cât mai mult, să 
nu râdă în hohote. 

În atelierele Libellule, Clemence se lăsă purtată de amintiri. 
Moartea lui Celestin o umpluse de o amărăciune de care nu 
reușea să scape. Işi consacrase toată energia să o salveze pe 
Clemence de tristețea ei. Pentru el, trecutul era trecut, iar 
viitorul trebuia să aducă doar viaţă și bucurie. Dumnezeule, cât 
de mult îi lipsea Celestin! 

Deși avea puloverul pe ea, Clemence era îngheţată bocnă. 

Baia fierbinte își pierdea din efect. Se gândi o clipă să se ducă 
la René. Renunţă și urcă să se culce. Întinsă în pat, stătu multă 
vreme cu ochii deschişi. Vântul suflă în rafale zgâlțâind 
streșinile. Se cuibări sub plapumă, foindu-se întruna. Pisica se 


VP - 99 


cuibări la picioarele ei. 

Zorile o treziră. Pisica sări din pat și fugi. Afară era un soare 
palid, apăsător și greu. O promoroacă groasă se așezase pe 
propriile gânduri și sentimente. Când punea apă în fierbător, 
simţi un curent rece în spate. 

Ceva nu era în regulă. 

Pendula din bucătărie se oprise. Apăsând pe întrerupător, 
văzu că iar nu avea curent. Sărise o siguranţă. 

Electrician de rahat! De ce trebuia mereu să îl mai cheme o 
dată? 

Atunci se auzi un șuierat. 

Clémence se ridică. Era același clinchet auzit cu o zi înainte, 
dar îndepărtat. Sala mare, pianul, trei pași în vestibul... „Arzi, 
îngheți”. Un joc de-a v-aţi ascunselea. Nimic. Perne, ceainic, 
fotoliul, toate erau la locul lor. Geamul era deschis, dar nici 
urmă de efracţie. Oare uitase să închidă fereastra? 

Ca și cum era intrus în propria casă, Clémence trase sertarele, 
verifică rafturile. Văzu că uneltele lui Celestin erau la locul lor. 
Se întoarse în bucătărie și dădu drumul din nou la tabloul 
electric. Apa începu să fiarbă. Cafeaua era foarte fierbinte, dar îi 
făcu bine. Își reveni încetișor și dădu iar un tur pe la parter, când 
văzu cutia de pantofi pe pian, nu unde o lăsase. Nu ea le mutase 
de acolo, nu era somnambulă. 

Ce însemnă asta? 

Clemence dădu capacul cutiei la o parte. Cele 502 de desene 
cu ferestre erau acolo, dar bucăţi. Fărâmiţe. Erau fragmente de 
hârtie ca într-un puzzle de nerecunoscut. 


IRI 


Alexandre își ţinuse cuvântul. 

Lângă ceașca de cafea de la micul dejun, Marius descoperi un 
plic cu tot ce fiul lui găsise despre TOTEM. 

Înainte de a-l deschide, Marius își acordă un răgaz. Gustă 
dulceaţa de floare de păpădie, aşteptă ca Victorine să-și facă 
ceaiul și rupse o bucăţică de croasant. 

Fundaţia Saint-Just a văzut lumina zilei în 1985. De la crearea 
ei, căpătase o veritabilă notorietate, datorată - în parte - 
personalităţii lui Maxence Saint-Just, avocat prezent mult în 
media. Era văzut, pe atunci, pe platourile emisiunii Apostrof sau 
Marșul secolului. O dată, înainte de dispariţia acestui talk-show, 


VP - 100 


ținuse piept atacurilor lui Michel Polac în Dreptul la replică. Era 
un orator desăvârșit și știa să albească orice cauză, iar asta 
asigura audienţă mare. 

Conceptul fundației sale era de a oferi persoanelor 
defavorizate șansa unei școlarizări care să le ajute să-și 
găsească de lucru și un echilibru în viaţă. La început fundaţia a 
fost subvenționată din fonduri publice, iar apoi, profitându-se de 
dispoziţiile legale referitoare la dezvoltarea unei rețele de 
formare profesionale, s-a  autofinanţat. Sediul era în 
Groumenville, se făceau diferite stagii, deși fundația propunea 
întâlniri peste tot în Franţa, în localuri închiriate special pentru 
asta. Această diversitate geografică răspundea necesităţii de a 
nu asocia o metodă cu un loc anume, ci de a lega o pedagogie 
de actul didactic. Erau evitate astfel constrângerile datorate 
organizării propriu-zise în instituţia gazdă. 

Într-un clip video mai vechi, pe YouTube, Maxence Saint-Just, 
intervievat de către Patrice Duhamel explica de unde îi venise 
ideea cu fundaţia. 

— Mi-am construit cariera fiind apărătorul cauzelor pierdute. 
Câștigam atât de prost și eram atât de mișcat de parcursul 
haotic al unora dintre semenii mei. Să luăm cazul X (înțelegeți 
că nu pot să îi spun numele). A fost acuzată că a contribuit la 
moartea unei femei în vârstă, pe care o avea în grijă, ca 
infirmieră. Am fost avocatul ei. Ce mai contează greșeala pe 
care o făcuse, mă impresionase grandoarea sufletului clientei 
mele. Sigur, a fost condamnată, dar trebuie să recunoașteți, 
împreună cu mine, că X merita o a doua șansă. Asta a fosto 
revelaţie pentru mine. Aveam 40 de ani. Rolul meu de avocat 
era minor pe lângă faptul că îi acordam încredere. Și ce puteam 
construi pornind de aici! Am invitat-o atunci la un stagiu unde 
era liberă să-și pună în valoare tot potenţialul. X și-a revenit și 
și-a putut reface viața. Cu forță și hotărâre în lupta pentru cauze 
umaniste și umanitare, persoana a devenit de neocolit în lumea 
actelor caritabile. 

Videoclipul se încheia cu o serie de clișee despre iertare, 
despre bogăţie și despre experienţă, despre reînnoire ca 
principiu de bază al metodei Saint-Just. 

Wikipedia l-a creditat pe Maxence Saint-Just ca având o 
influență importantă în chestiunile de etică, de justiţie și de 
drepturile omului. Eseist, membru emerit al mai multor fundaţii, 


VP - 101 


intervenea regulat și pe scena politică. 

Perspectiva publicării unei cărţi despre dedesubturile metodei 
Saint-Just îi făcuseră pe unii bloggeri să denunțe sistemul 
piramidal, organizaţia sectară, frauda fiscală, disimularea de 
capital. 

Fără dovezi concrete, totuși. 

Metoda propriu-zisă consta în stagii de dezvoltare personală, 
învăţământ tehnic și reinvestire de resurse. Candidatul trebuia 
să prezinte o scrisoare de motivaţie. După prima etapă, trebuia 
să răspundă la un chestionar în care să-și descrie parcursul și 
așteptările. După examinarea dosarului, era declarat admis sau 
respins în TOTEM. 

Erai învăţat să: 

e îți dezvolţi aptitudinile; 

e să fii conștient de condiţia ta ca om; 

e să te cunoști mai bine; 

e să știi să construiești poduri între tine și ceilalţi, între tine și 

lume; 

e să capeţi locul pe care-l meriţi; 

e să fii vocea excelentei. 

În mare, nimic original în această formulă. 

Ceea ce făcea diferenţa era: 

— Sistemul de repartiție a taxei de înscriere, bogaţii plătind 
pentru cei săraci. Pornind de la acest punct, Maxence Saint-Just 
își construise imaginea publică de mare umanist. 

— Elita fără elitism. Niciun alt criteriu decât ambiția personală 
nu se aplică la recrutare. Legenda spune că însuși Maxence 
Saint-Just analiza dosar cu dosar și era capabil să prezică, încă 
de la scrisoarea de motivaţie, parcursul candidatului: „ăsta va fi 
ministru, ăsta va fi mare industriaș, ăsta un mare artist...” 

— Rata de reușită. 98% din aceste păsări Fenix, ajungeau la o 
reconversie pozitivă. Nu eșec, nu nemulțumiri, nu dizidenţi. 
Mărturiile „foștilor” erau un florilegiu de satisfacţie. Cinci stele 
fără nuanţe. 


„Dacă nu aș fi făcut acest stagiu, nu aș fi ajuns aici. 
Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc! 

Ce să spun, nimic nu e mai grozav decât Saint-Just 
Fără el, n-aș fi nimic!” 


Aceste gratulări exagerate ale membrilor fundaţiei și mai ales 
VP - 102 


ale șefului ei, au dat de bănuit unor jurnaliști, cum că ar fi fost 
vorba de îndoctrinare. Postulaseră pentru finanţare. Jurnalistul 
A, în ciuda a trei tentative - cu pseudonime și profiluri diferite - 
a fost respins de fiecare dată, în timp ce jurnalistul B a fost 
primit din prima. De atunci, a primit și postul de redactor șef la 
revista la care lucra. Renunţând la orice spirit critic, elogia 
neobosit metoda care îl propulsase în vârful profesiei sale. 

— Ciudat, miroase a spălare de creier. 

Victorine, care citea documentele peste umărul lui Marius, 
încruntă din sprâncene. 

— In orice sistem sunt și nemulţumiţi, adăugă ea, turnându-și 
încă o ceașcă de ceai. 

— Să triezi candidaţi, să alegi pe unii și să dai deoparte pe 
alţii, să creezi un club închis, să dezvolţi gustul competiției, să 
încurajezi snobismul, să înăbuși orice voce discordantă. Hm, 
asta chiar e putred... Mă întreb dacă o organizaţie că asta o să 
supravieţuiască creatorului ei. 

— Postul de șef nu ar trebui să ducă lipsă de candidaţi. Știi ce 
i s-a întâmplat cu adevărat? 


„În numele Președintelui Republicii vă acordam titlul de 
Cavaler al Legiunii de Onoare”. 

Secretarul de stat se îndepărtă de la microfon. Lăsă locul 
liber. 

Maxence Saint-Just, mândru, urcă la tribună. 


„Mulţumesc că aţi venit în număr atât de mare! Nu ne înșelăm, 
sunt ferm convins că intenţiile sunt mai puternice decât vorbele 
și realizările mai tari decât intenţiile”. 


Tonul oratorului era șarmant, vocea era caldă, clară, destul de 
puternică să nu aibă nevoie de microfon. Avocatul cunoștea 
retorică. Avea talentul de a amesteca cuvinte simple cu termeni 
necunoscuţi, pentru a accentua senzaţia că stăpânea perfect 
subiectul despre care vorbea; scopul nu era să comunice ceva 
(acel ceva nu exista, de fapt), ci de a da iluzia celui care asculta 
că vorbele lui exprimau adevărul. Corect din punct de vedere 
politic însemna, în gura lui Maxence Saint-Just, idiot din punct de 
vedere politic: își lipsea auditoriul de orice discernământ, îl 
credea incapabil să vadă unde era umor, unde deriziune, unde 
stângăcie. Uza din belșug de superlative: cei mai performanti, 

VP - 103 


cei mai buni, cel mai rău... Se folosea de limbajul uzual și îneca 
într-un șuvoi de cuvinte referințe biblice. Ca să nu strice 
atmosfera, războiul era o non-pace, un nesatisfăcut, un mai 
puţin satisfăcut, un motan, o felină care nu era tigru. Avea 
mereu grijă la egalitatea de gen, folosind feminine forţate. 
Totuși, în ultima clipă evita ridicolul. Optimismul era pentru el 
cea mai mare virtute morală. Maxence Saint-Just spunea 
adevărul, vorbea pe șleau, ce puteai să-i reproșezi? 


„Ținând cont de criza epocii actuale, sugerez să se ia în calcul 
serios alternativele pe termen lung”. 


Discursul își găsise deja ritmul, aproape nimeni nu mai era 
atent, când, deodată, vocea lui Maxence Saint-Just se voală și se 
opri. Îşi pierduse firul gândurilor. Oratorul începu să fie nesigur 
și să se bâlbâie, încercând să se corecteze. O doamnă vru să îl 
ajute, dar o îndepărtă cu un gest. 


„E mai bine să ţii nordul decât alt punct cardinal... Aș avea trei 
remarci de făcut, două întâi și apoi încă una. Pentru că văduvele 
supraviețuiesc soţilor, trebuie să aibă parte de solidaritatea 
semenilor. Da-ul meu de azi este mai mult decât un nu aruncat 
trecutului...” 


Maxence Saint-Just era deplorabil, un rege gol. Elanul 
dispăruse, leul era zburlit și umilit, iar oratorul își ștergea 
sudoarea de pe frunte. Discursul se opri. Maxence Saint-Just 
dădu laptopul asistentei, care îi întinse o foaie, ca să o citească. 
Dar refuză, și continuă să bâiguie, surd la murmurele din sală, la 
zgomotul de scaune trase, la tusea discretă a publicului. În 
ultimele fraze înghesui toţi termenii, disperat: coaching, 
clubbing, morphing, briefing, meeting, planning și chiar pudding 
și pressing înainte de a cădea complet în ridicol. 

Regele storyte/ling-ului nu mai avea nicio poveste de spus. 

Când e vorba de oameni bine educați, căderea e redutabilă. 
Maxence cobori de la tribună. Fără să se mai obosească să se 
scuze, își luă paltonul și ieși să fumeze pe malul Senei. 

— Corpul a fost găsit câteva zile mai târziu, reluă Marius, 
nimeni nu știe cu adevărat ce s-a petrecut. 

— Cum a murit? întrebă Victorine. 

— S-a vorbit de accident. Și-a pierdut echilibrul și a căzut în 


VP - 104 


apă. 

— Cartea care dădea în vileag mașinaţiunile lui a fost 
publicată? 

— Nu cred, nici Alexandre nu a găsit nimic despre asta. 
Criticile adresate lui Maxence au fost semnate de un anume 
Tipexe. Nu este o persoană, ci o organizaţie care îi purta 
sâmbetele. Motivația lor era restabilirea adevărului despre 
metoda Saint-Just. Dar nu se făcuse nimic concret. 

— Adevărul este, în cazul de față, destul de sulfuros. Crezi că 
ai de a face cu o chestie genială și generoasă, dar și cu o mare 
escrocherie. 

— Așa e cu toţi impostorii. De ce faci faţa asta? 

— Tipexe nu e anagramă la Expedit? 

Cum Marius nu răspunse, Victorine se uită la ceas. Era zece și 
un sfert, era deja în întârziere. Il sărută pe soțul ei pe frunte, „ai 
grijă, să nu faci vreo prostie, să fii cuminte, dragul meu!” 

Rămas singur, Marius continua să citească dosarul lăsat de 
fiul său. Câteva referinţe, câteva statistici, o analiză sociologică 
a unuia dintre rarii detractori ai metodei Saint-Just. Autorul se 
concentra pe manipularea inteligentă a obiceiurilor și a opiniilor 
maselor într-o societate democratică, dar și pe mecanismele 
unei dominări invizibile într-o lume unde fiecare ar avea o „viaţă 
bună”, în urma unei condiţionări fără cusur. Ultimul document 
lăsat de Alexandre, îl făcu să surâdă pe Marius. „Tată, am 
obținut o întâlnire pentru tine, marțea viitoare, cu doamna 
doctor Woods, șefa secţiei de psihiatrie de la spitalul unde e 
internat Tom Saint-Just. Mingea e la tine!” 


INI 


René o sfătui pe Clémence să depună plângere. 

— Pentru desenele rupte. Cineva a intrat la tine în casă. 

— Cine o să-mi dea atenţie? Nu mi s-a furat nimic. 

— Că doar nu pisica a distrus desenele mamei tale. 

Clémence făcu o strâmbătură. Impreună cu René scotocise 
toate colțișoarele din atelier și din apartamentul minuscul de la 
etaj. In afară de cutia de pantofi mutată din loc, nu era nimic 
altceva. Aproape că îţi venea să crezi că vreun șoricel devorator 
de hârtie intrase și își făcuse de cap în miez de noapte. 
Clemence era sătulă până peste cap de toate aceste porcării. Nu 
avea nicio apetenţă pentru mister, la naiba! Nu credea decât în 


VP - 105 


rațiune, în bun-simt, în ceea ce era rezonabil. Domeniul 
știinţifico-fantastic o enerva, rebusurile și alte ghicitori o 
adormeau. 

Se uită năucă la desene, întrebându-se dacă să le arunce și să 
scape, astfel, de ultimele amintiri despre mama. Dar asta îi 
rupea sufletul, erau ultimii zece ani de agonie ai bietei femei. 
Era ca și cum ar fi renunţat încă o dată la copilărie. Se simţea 
moartă pe dinăuntru. 

Văzând-o așa dezorientată și tristă, René o luă în braţe: „Hai, 
fii curajoasă și vitează, o să o scoatem la capăt. Avem nevoie de 
puţin lipici și de niște bandă adezivă. Uite, unele sunt rupte doar 
în două, fix pe mijloc”. 

Și ridicându-i bărbia zise: 

— lată-ne și lipind desene! 

0 | 


Pentru că mâncase târziu de prânz, lui Tom nu-i era prea 
foame. 

Refectoriul și pavilioanele pentru tratamente erau puţin mai 
ferite. Prânzul era servit între 11:30 și 13:30, iar cina între 18:30 
și 20:00. 

Ceea ce ar fi putut fi deprimant, nu era. O comunitate mică de 
măicuţe - ultimele active din fosta Sainte-Charite - se ocupa de 
prepararea hranei. Mesele erau consistente și savuroase, și, 
dacă nu ar fi fost lipsa alcoolului, lui Tom chiar i-ar fi plăcut 
aceste secvențe. 

Înainte de a intra în sală, Tom se opri la o cabină telefonică. 
Faptul că i se luase telefonul mobil, îl obligă să folosească 
telefonul fix din cameră sau să sune dintr-o cabină. Protocolul 
medical limita drastic contactul pacienţilor cu exteriorul. Acest 
lucru îl destabilizase la început. Totuși, nu era nemulţumit de 
această absență. Tensiunea omniprezentă se  diminuă. 
Marasmul cotidian se oprise la poarta spitalului. Deși această 
liniște era precară, îi făcea bine. Tom formă numărul notarului 
care se ocupa de succesiunea tatălui său. După trei apeluri, i se 
răspunse. 

Veștile erau proaste. Situaţia conturilor era dezastruoasă. 
Deși Maxence Saint-Just a fost o persoană publică, de succes și 
a trăit pe picior mare, nu a lăsat niciun ban. 

— vă pot confirma că lichidităţile tatălui dumneavoastră sunt 


VP - 106 


de 5.624 de euro. Mai trebuie plătită chiria de 2.314 de euro la 
apartamentul parizian. Cât despre vilă, mi-e greu să vă dau date 
precise. E proprietatea unei societăţi al cărei girant este fosta 
chiriașă, Marthe Godet, căsătorită Noël. Cât despre fundaţie, 
construcţia juridico-financiară e așa de complicată, că nu vă pot 
spune, deocamdată, nimic. 

— Dar îl știam bogat... 

Notarul suspină. 

— Ca multe alte celebrităţi, trăia pe seama reputației. Poate 
găsiţi informații despre conturile din străinătate. 

— Am scotocit. Nici parale, nici cont off shore. 

— Mai vedeţi o dată. Tatăl dumneavoastră era zgârcit la vorbă 
când era în joc averea personală, dar sigur a lăsat indicaţii pe 
undeva. In ceea ce mă privește, continui investigaţiile. 

— Și cum procedaţi? 

— Candidaţii la Legiunea de Onoare sunt supuși unei anchete 
minuţioase: moralitate, bani, comportament, etc. Am pe cineva 
care îmi poate spune mai multe. Tatăl dumneavoastră avea și 
zone de umbră. Și dumneavoastră ar trebui să vă faceţi ordine 
în amintiri. 

După ce închise, Tom se simţi din nou invadat de sentimentul 
nelipsit că fusese trădat. Până acum, se gândea că dispariţia lui 
Maxence Saint-Just îi va aduce o ușurare și restricțiile vor înceta 
la moartea lui. E adevărat și că Tom păpa bani la greu. Întâi 
fusese păpușar de bunraku, acest divertisment japonez unde 
personajele sunt încarnate de marionete gigantice, manipulate 
la vedere, pe o scenă imensă. Apoi, își extinsese repertoriul la 
păpușele cu fir, cu beţișoare, cu tije sau mascote de tot neamul. 
Era foarte talentat și făcea numere la circ și ca artist ambulant. 
Mai și cântase. Publicul lui era compus din copii și adulţi, dar 
plata era doar casă și masă, restul îl interesa prea puţin. Într-o 
seară, la Paris, după ce și-a terminat numărul pe esplanada de 
la Villette, o femeie venise la el în cabină și îi declarase 
dragostea. Vru să se însoare și îl anunţă pe tatăl său. 

— Saltimbancii nu pot întreţine o familie! 

Fără ajutor de la părintele său, ci împrumutând din toate 
părţile, Tom își făcuse o societate de închiriere de material 
pentru cinema și teatru. Supraviețuise financiar, dar atât. Soţia 
îl părăsise, datoriile nu. Spiritul închistat - expresie eufemistică 
pentru psihoza alcoolică - îl lăsase complet falit. Firma lui era 


VP - 107 


sub control judiciar. Mediul artistic era populat cu oameni 
nervoși și grăbiţi, prea puţin indulgenţți cu neurastenicii. De 
atunci, contul lui, din plus se făcuse minus, iar sub zero deja 
vorbim de crater, de groapă, de prăpastie, de abis. 

La ușa refectoriului, Tom fu întâmpinat de o bătrânică de 82 
de primăveri, care îl luă de braţ ca și cum l-ar fi dus pe un ring 
de dans. 

— Nu aveţi nimic împotriva vizitatorilor la bolnavi, nu? 

— Nu, în orice caz, nimic personal. 

— lată un domn voluntar. Doctorita Woods i-a dat voie să 
rămână la masă. Vă las să vă cunoașteți. 

Tom schiţă un gest de curtoazie - ceea ce o făcu să râdă pe 
călugăriță - și se așeză în faţa bărbatului mic de statură și 
îndesat, cu chipul jovial. Spuse că se numește Marius Camus, că 
e pensionar, că trăiește la Rouen și că vrea să îi ajute pe 
convalescenții singuri. 

— Odinioară am fost editor, apoi librar. Dumneavoastră? 

— Am început ca păpușar, iar acum închiriez materiale pentru 
teatru și cinema. 

— De ce sunteţi aici? 

— Halucinaţii. Îl văd pe tata peste tot, îl aud dincolo de 
mormânt. 

— A, deci a murit? 

Tom nu avu timp să răspundă, călugărița, de mai devreme, 
venea cu un ceainic aburind. Mutrele scârbite ale celor doi 
bărbaţi nu o descurajară. 

— Haideţi, domnilor, faceți-mi o plăcere! O să dormiţi mai 
bine. 

Și apoi, cu un ton de învățătoare, urmă: 

— Luaţi ceașca. Și dumneavoastră, domnule Saint-Just. Vă 
pun și zahăr? 

Culoarea verzuie nu era prea îmbietoare, dar cei doi bărbaţi 
cedară. Făcură grimase și suspinară în același timp. Un zâmbet 
fugar le stătea pe buze. Grija surorii Marie de la Miséricorde 
avea parfumul copilăriei. 

— Saint-Just. Vreo legătură cu Maxence Saint-Just? întrebă 
Marius. 

— Sunt fiul lui... 

— Am aflat de moartea lui din ziare. Îi admiram fundaţia. 
TOTEM, nu-i așa? 


VP - 108 


— TOTEM sau simulacrul. Maxence Saint-Just făcea parte 
dintre cei care pretind că stăpânesc sufletele popoarelor pentru 
propriul lor bine. 

— Vast program... 

Marius a vrut să bea din ceai, în semn de solidaritate, dar 
greața fu mai puternică. 

— Dacă vreți, am whisky în cameră. 

— Nici nu trebuie să spuneți mai mult. 

— Mai încet! Sunt spioni peste tot! 

Marius zâmbi fără să vrea. Erau ultimii. Călugăriţa se 
îndepărtase și ștergea o masă. 

— Credeţi că ne pârăște la doctori? 

Ca doi elevi care chiuleau, părăsiră pe furiș refectoriul. Pe 
culoar, îi pufniră râsul. Odată ajunși în cameră, unul se prăbuși 
pe pat, celălalt pe fotoliu și începură să vorbească în șoaptă. 
Conversaţia se rostogolea ca o pietricică, în timp ce își umpleau 
paharele din baie (pentru periuţele de dinţi) cu alcool. 

— Cum ajungi păpușar? întrebă Marius. 

— Am început ca păpușar de bunraku. 

— Bunra ce? 

— Bunraku. Foarte japonez. 

Tom avea trei ani când părinţii lui se despărţiseră amiabil, ca 
doi adulţi incapabili să coabiteze. Mama lui, care, pe atunci, 
lucra pentru o casă de modă în Franţa, se întorsese în Japonia. 
Tom își cunoștea familia din partea tatălui doar în vacanțele de 
vară. În rest, fusese crescut de un tată vitreg, care avea un 
studio de fotografie la Tokyo, în timp ce mama își continua 
cariera de creator de modă. Acest cuplu refăcut avusese două 
fete. Tom era pentru toţi fratele mai mare din Franţa. 

Într-o seară, de sărbătoarea Sumidagawa, tatăl vitreg îi 
propuse să asiste la un spectacol ca între bărbaţi. Un unchi, care 
era narator în spectacol, le dăduse locuri gratuite. 

Tom acceptase. 

Ziua fusese istovitoare, participase la o cursă de biciclete și 
nu știa traseul, așa că se trezise întins cât era de lung într-un 
tufiș de mure sălbatice. Faţa și braţele îi erau pline de zgârieturi 
și, în ciuda gentileței surorii sale vitrege, se simțea umilit. 
Atunci, ideea unei escapade cu tatăl vitreg, domnul Kasumoto, îi 
făcu plăcere. 

La ce se aștepta? 


VP - 109 


La orice, dar nu la asta. Credea că merge la un meci de box, 
cu bărbaţi plini de sudoare, cu bere și strigăte, însă sala era 
tăcută, toți erau cu ochii ţintă pe scena în formă de tablă de 
șah, destinată actorilor. Păpușarii aduceau păpușile în scenă 
făcându-le să alunece ca pe gheaţă. Era așa de straniu, dar așa 
de frumos, încât Tom se trezi plonjat într-o lume feerică. Văzu 
un alt tărâm, atât de departe de ceea ce știa el, încât fu complet 
cucerit. 

Mai târziu, în culise, unchiul, care era un bărbat mic de 
statură, foarte voinic și cu o privire pătrunzătoare, plin de umor, 
văzu zgărieturile lui Tom și îl luase peste picior. 

— Ai doi pumni cu care nu frămânţi coca. $mecheria e să-ți 
lași adversarul să se apropie. Țintește-l. Apoi îl iei de urechi și îi 
sucești nasul. Când ești așa slăbănog, trebuie să compensezi 
cumva. Lasă eleganța, caută eficacitatea. 

Îi trăsese una în pântec lui Tom, adăugând că ar fi vrut să 
aibă tipi ca el în trupă, agili și iuți. Apoi îl mângâiase pe cap, 
urându-i noroc. 

— Ce v-a plăcut așa de mult la bunraku? 

Marius își ascultase interlocutorul fără să-l întrerupă. 

— E fascinant efectul psihic pe care o reprezentaţie cu 
marionete îl are asupra publicului. Cel care privește trebuie să 
iubească aceste personaje inanimate. Spectatorul se identifica 
total cu păpușa, cu această iluzie. E iluzia însăși. 

Tom conchise că păpușile deveneau vii când ajungeau pe sol. 

— Staţi, vă arăt! 

Tom se îndoi și mișcă mobilele din cameră, în timp ce Marius 
se uită la el râzând. Tom încerca să fie și povestitor. Marius nu 
înțelegea nimic, dar nu a vrut să rămână cu brațele 
bălăngănind, așa că se apucă să cânte, deschizând o a doua 
sticlă, „aș fi vrut să fiu artist”. Celălalt zbiera și el, „a sosit 
timpul catedralelor”, ca să sfârșească amândoi cu /magine. Apoi 
Marius îi parodie pe Jacques Brel și pe Frank Frost. 

Restul fu foarte, foarte nebulos. 

A doua zi, când Tom își reveni, era singur. Nu recunoscu 
imediat camera de spital. Oglinda din baie îi arăta mutra lui de 
alcoolic, în timp ce pantalonii îi cădeau de pe el. Când se uită 
mai bine, văzu că nu erau izmenele lui. Cum de ajunsese acolo? 
O amintire confuză îl lămuri că se dusese să facă pipi, venise 
înapoi în chiloţi și îi spusese celuilalt: „Bunraku se practică cu 


VP - 110 


picioarele îndoite, deci trebuie să scoţi pantalonii”. Apoi se 
prăbușise pe pat. 

Și dacă pantalonii ăștia îi erau prea mari, atunci ai lui îi erau 
prea mici editorului. Uitându-se în valiză văzu că totul era cu 
susul în jos. Hainele lui Tom erau răscolite. Ziarele și 
documentele lui zăceau pe jos. Lângă paharul pus pe măsuţa de 
noapte, erau și somnifere sfărmate pe jumătate. Oare câte 
înghiţise? Astea erau urmările beţiei și ale nenorocitului de 
whisky, decise Tom. 

La recepţia spitalului, întrebă de vizitator. 

— Despre cine vorbiţi, domnule Saint-Just? 

— Tipul de ieri. Un editor la pensie. 

— Nu ne notăm profesiunea vizitatorilor. 

— Suntem doi beţivani depresivi. Daţi-mi adresa tipului! 

— Ne pare rău, nu dăm astfel de informaţii. 

— A, păi atunci, daţi-i izmenele înapoi! 

Și aruncă pantalonul pe tejghea. Atunci, dintr-un buzunar, 
căzu ceva. Înainte ca recepţionista să intervină, Tom îl luă. 

Ce căuta acolo stiloul cu pompiță al doctoriței Woods? 


VP - 111 


4. Clandestinul 


IRI 


„Îl vom numi Quasimodo!” 

Bărbatul respinse copilul cu dezgust. Tatăl avea 55 de ani, dar 
părea de 70. Toată viaţa preferase băieţii fetelor, alcoolul apei, 
opiul tutunului. Intr-un cuvânt, Edmond Saint-Just, la ora la care 
se uită plin de scârbă la acest fiu, carne din carnea lui, era deja 
la capătul drumului. Mama, întinsă pe pat, era la fel de 
dezamăgită. 

Marie-Laure nu împlinise încă douăzeci de ani. Era proastă - 
chiar și pentru o fată - bine făcută și nu respingătoare. Un măr 
proaspăt. In loc de inimă avea o anghinare, în loc de creier un 
bob de năut, migdale în loc de ochi. Era o grădină și o livadă ea 
însăși. 

Căsătoria între Marie-Laure Godet și Edmond Saint-Just a avut 
loc în octombrie 1939, într-o zi de toamnă însorită. Guillaume, 
contramaistru la fabrică a condus-o la altar. Martori: Marthe, 
sora mai mare a Mariei-Laure și cinci angajaţi de la fabrică. 
Statuia Sfântului Expedit din capela Penitentului îi veghease și le 
dăduse binecuvântarea. Nu fu vorba de vreo emoție. Doar un 
schimb de verighete, un sărut timid. Mireasa era străină de tot 
ce se petrecea. Mirele, la fel de indiferent, era jalnic într-un 
costum prea strâmt. În program: un moștenitor legitim familiei 
Saint-Just, al cărei ultim reprezentant era Edmond. 

După nouă luni, o săptămână, trei zile și șase ore, treaba era 
făcută. La 20 iunie 1940 se năștea copilul. 

Datoria împlinită, dar ce dezamăgire! 

— Cât este de urât copilul ăsta! 

Quasimodo suferea de dermatită atopică. Pielea de bebeluș 
era acoperită de pustule roșii și de coji. Avea mâncărimi și din 
bube îi curgea un lichid gălbui, lăsând în urmă răni 
respingătoare. 

— Cât de urât este copilul ăsta! 

Dezamăgit de progenitură, tatăl nu-și ascunse sentimentele. 
Inima lui slabă nu rezistă la așa încercare și muri două zile mai 
târziu. In 22 iunie 1940 a fost găsit întins pe jos, pe drumul ce 


VP - 112 


ducea la poarta domeniului. Plouase cu o zi înainte și se 
aluneca. 

Mama era văduvă. 

Copilul, orfan de tată. 

Franţa ocupată. 

Nu era nicio îndoială că acest copil era fără noroc, pornise cu 
stângul în viaţă. Era blestemat din start, era o nenorocire pentru 
el și pentru ceilalţi. 

A se familiariza cu Maxence Saint-Just, a înţelege geneza 
metodei sale și a descifra enigma morţii sale presupunea și 
această deviere în viaţa acestui nefericit a cărui umbră plana 
asupra destinului său. Era imposibil să treci sub tăcere acest 
bebeluș chinuit de eczeme. Bubele lui aveau să supureze până 
departe în viitor. 

De fapt, de aici începu totul, cu pustulele. 

Puah, puah și iar puah! 

— Cât este de urât copilul ăsta! 

Ca adult, Quasimodo nu avea decât flash-uri ale acestei 
respingeri. Marie-Laure era femeia aia drăguță care se crispa la 
fiecare vizită. Deși îi simţea aversiunea, o consideră normală. 
Nou-născutul fu pus într-un soi de debara, închis cu lacăte. 
Varianta oficială era că prima doamnă Saint-Just îi ceruse soţului 
să-i construiască un loc perfect închis, unde străinii nu puteau 
pătrunde, unde să poată fi depozitate provizii de hrană, în caz 
de război sau de invazie. Aici erau ascunse și tot felul de 
curiozităţi de la fabrică. Erau adunate laolaltă cartofi, dulcețuri, 
ceasuri și mecanisme stricate. Această creșă, plină de figurine 
care repetau gesturi la intervale regulate, îi convenea copilului. 
Nu tu ostilitate, nu tu respingere. Doar o indiferență elegantă 
care veghea asupra lui. 

Marthe îi pusese mănuși, ca să nu se scarpine. Ca și 
figurinele, nici ea nu manifestă vreun dezgust. Îl dădea pe faţă 
cu un praf de argilă verde, dar escarele se făceau la loc. Tot pe 
atunci, zgomot de cizme se făcu auzit în vilă. 

In primăvara lui 1941, casa se transformă în cartier general. 
Un locotenent-colonel se instala acolo cu garda lui. La parter și 
la primul etaj. Marie-Laure și familia - sora ei, Marthe, și 
Guillaume, contramaistrul - sus, sub acoperiș. Pe atunci, fabrica 
avea puţine comenzi, deși în vremurile tulburi comenzile de tot 
felul de mecanisme pentru armată erau foarte frecvente. 


VP - 113 


Anotimpuri de ordine și de dezordine. 

Locul de întâlnire era bucătăria, unde surâsul Mariei-Laure 
înfrumuseța banalul. Era o tânără văduvă, fermecătoare, fragilă, 
confuză. Prospețimea ei de trandafir, gura ei roșie ca cireașa, 
pielea de piersică, părul ei auriu ca mierea, erau ca un balsam 
pentru rănile bărbaţilor. Astfel că, salvată dintr-o căsătorie cu 
forța, frumoasa floare se oferi fermecătorului ofiţer neamţ, 
obligatoriu învingător. 

Cât despre Quasimodo, nimănui nu-i păsa de el. Plin de cruste 
și pustule, dar nu plângăcios, creștea în debaraua lui și printre 
fustele Marthei. Acum putea să treacă de zid, însă nimeni nu 
avea cum să prezică puterea ocultă de care avea să se bucure 
mai târziu. 

Ceea ce ar fi fost o tragedie oarecare, a unui copil neiubit, 
nedorit și exclus, luă o altă întorsătură în 22 iunie 1942. De 
câteva zile casa se golise de soldaţi. Doar un medic și un recrut 
mai rămăseseră acolo. 

Din ascunzătoare, Quasimodo îi auzi pe cei doi intrând în 
bucătărie. 


Doctorul: — Mama e bine, se odihnește. 
Recrutul: — Ce-o să se întâmple? 
Doctorul: — Domnul Locotenent-Colonel o să hotărască. O să 


îi spunem despre naștere. 

Recrutul: — Și bebelușul? 

Doctorul: — Oficial, este al Mariei-Laure Godet, văduva lui 
Saint-Just. Am lăsat pe noptieră un certificat medical care 
atestă nașterea copilului. Starea civilă poate să mai 
aștepte. Și apoi, dacă tatăl său vrea, poate să fie mai mult 
neamt decât francez. 


Această conversaţie scurtă fu întreruptă de gemetele Mariei- 
Laure, de la etaj, unde născuse al doilea copil. În afara 
căsătoriei, frumos ca dragostea. 

Fără vreo crustă, dar având un nume. 

Scrisoarea prin care Marie-Laure era acuzată că fraternizase 
cu dușmanul sosise în septembrie 1944. Termenii nu lăsau loc 
niciunei ambiguităţi. Marie-Laure, taxată pentru colaborare 
orizontală, urma să fie pedepsită de o gloată avidă să se 
răzbune pe cea care mâncase mai bine, dormise mai bine și 


VP - 114 


iubise mai bine decât ceilalţi. 

— Nu poți rămâne aici! 

Guillaume ţinea scrisoarea în mână. Fusese informat că o 
mulțime se pregătea să ia cu asalt vila Saint-Just. li era teamă 
pentru cumnată-sa, dar și pentru el și pentru fabrică. 

— Unde vrei să mă duc? 

Fardată, coafată, Marie-Laure era insuportabil de superficială 
și de ușuratică. Işi spuse că mai bine ar fi murit. 

Marthe cârcoti. 

— O s-o păţim cu toții. 

— Lasă că și ție ţi-a fost bine! 

— Târâtură! 

— Târfă! 

— Stricato! 

— Doamnelor, doamnelor, sunteți surori, încetaţi! Trecutul nu 
ne-a avertizat asupra viitorului. Trebuie să ne orientăm. Și asta 
repede. 

Guillaume, diplomat, se pusese între ele. 

— Familia Saint-Just are veri la Paris. Mașina e gata, 
rezervorul plin. La Paris, te faci uitată, ești tânără, ești 
frumoasă. 

— Și cu ce bani trăiesc? 

— O să-ţi trimit regulat din profitul fabricii. la și ceasurile 
astea, au valoare sub orice regim. Asta ar trebui să vă ajungă o 
vreme, ţie și fiului tău. 

— Care dintre ei? 

Fiul meu... 

Copilul degenerat sau copilul războiului? 

Fiul legitim sau fiul natural? 

Avortonul sau cel frumos? 

Cel cu bube sau cel cu pielea fină? 

Doi copii, un singur act de naștere, o singură moștenire, o 
singură realitate. 

— Și cu celălalt ce facem? 

— O să spunem că e un copil găsit, un refugiat, un orfan pe 
care l-am luat de suflet. 

Marthe vorbise. 

„Fiul meu...” 

În acea zi, Marie-Laure făcu o alegere. A optat pentru 
Maxence, în locul lui Quasimodo. li dădu numele ei, actul de 


VP - 115 


naștere, viața toată, moștenirea, casa. Substituirea fu ușoară. 
Maxence luă ochi, era precoce, dolofan, vioi, comoara maică-sii, 
în timp ce Quasimodo, însinguratul din debara, creștea timid și 
retras, nebăgat în seamă, deja cantitate neglijabilă. 

Mult mai târziu, avea să-i mărturisească Marthei: 


„Închizându-mă în debaraua aia, de unde nu trebuia să ies 
vreodată, mama mă condamna la disimulare. Am crescut la 
umbra copacilor de pe domeniu, în timp ce fratele meu, doar 
dinspre mamă, dar pentru toți ceilalţi, legitim, se plimba prin 
lume sub numele de Maxence Saint-Just și se căptușise deja, fără 
să știe, cu titlul de impostor”. 


INI 


Caseta trei - Marea artă a micilor escrocherii: impostură sau 
arta de a trăi pe spezele altuia. 

Pe bandă uzată, vocea Juliei era ezitantă. Zgomote exterioare, 
ca șuieratul oalei minune, formau fondul sonor. Din când în 
când, clinchetul unui pahar puncta discursul. 

Tăcere și apoi respiraţia acoperită de paraziți. 

Marius apăsă pe pauză. Graţie lui Alexandre, cumpărase un 
cititor de casete, de pe ebay. Casete. Alexandre nu știa 
cuvântul. Il privise pe taică-său complet aiurit. Uneori, Marius se 
gândea că fecioru-său îl consideră de pe vremea trăsurilor cu cai 
sau a menuetului. 

Inregistrările găsite în garaj nu erau numerotate. Marius o 
luase pe a treia, neștiind că mai erau două înainte. Reporni 
aparatul. ` 

Din nou părâituri și un scârtțâit. In sfârșit, vocea fluidă și ușor 
răgușită, ușor înfundată, ca și cum ar fi fost acoperită de o 
țesătură deasă. La fel de îndepărtată și de apropiată. Julia părea 
că vorbește la urechea cuiva, ţinând o batistă pe gură. 


„Clemence, lasă-mă să lucrez, o să strângi mai târziu. Nu, 
scumpa mea, nu am nevoie de nimic. Să nu fiu deranjată...” 
„Impostura este rudă bună cu conformismul, sora iluziei, fiica 
uzurpatoare de identitate. Ficţionalizarea eului capătă o nouă 
dimensiune. Cel care simulează nu există decât pentru că 
anturajul închide ochii sau se mulțumește cu ce primește. Scapă 
astfel de disprețul de sine. Impostura te face fericit. Publicitatea, 
de exemplu, creează un scenariu care trebuie să se substituie 
realității, atât de adesea dezamăgitoare: un detergent care 
VP - 116 


albește mai ceva decât albul pur, produse lactate care provoacă 
senzaţii inedite, hârtia igienică mirosind a flori de câmp?” 


În acel moment, Marius auzi pe bandă o ușă deschizându-se și 
câţiva pași. 


„— Mamă, la telefon. 

— Cine e? 

— Editorul tău. 

— Spune-i că sunt ocupată. 

— Spune-i tu! 

— Draga mea, dacă biciuiești măgarul, nu o să meargă mai 
repede”. 


Marius, după 21 de ani, zâmbi. În acea vară, vorbise de mai 
multe ori cu puștoaica la telefon. 


„Unde rămăsesem... A, da, la diferitele forme de fraudă”. 
„Primul text care vorbește despre punerea în scenă a unei 
imposturi este Romanul Tăcerii de Heldris de Cornouailles, în 
secolul al XIII-lea. Tatăl hotărăște să-și dea fata drept băiat ca să 
moștenească titlul și domeniul. Botezată Tăcere, va fi 
condamnată să se ascundă și să tacă. In continuare, literatura 
abundă în exemple de substituție a identităţii. Războaiele, 
expedițiile, condamnările la închisoare favorizează revenirile 
false ale adevăraţilor dispăruţi. Practica începe cu Edmond 
Dantes care se transformă în Conte de Monte-Cristo și continuă 
cu romanele polițiste. Tom Riplay din cărţile scriitoarei Patricia 
Highsmith fură identitatea lui Dickie Greenleaf, fiul bogătașului 
american, ca să trăiască pe picior mare. In viaţa reală, trebuie să 
îl omagiem pe George Psalmnazar, născut în Franța, în 1679, 
care, după ce și-a jucat rolul de pelerin irlandez, apoi cel de 
păgân nipon, sosește la Londra, pretinzând că vine din insula 
Formosa. Acolo bărbaţii erau poligami și aveau dreptul să-și 
mănânce nevestele infidele. Preoţii mâncau inimile a 18.000 de 
tineri și se deplasau pe cămile, elefanţi, hipopotami și rinoceri 
domesticiţi. Ca să i se dea crezare, Psalmnazar îi învaţă pe nobilii 
englezi alfabetul și regulile din societatea acelei insule. | se 
dăduse chiar și o catedră de profesor la Oxford, e drept, câteva 
luni doar. 

Mai recent, avem afacerea Ticheborne, când Roger, moștenitorul 
titlului este considerat mort într-un naufragiu, în 1854. 
Doisprezece ani mai târziu, un individ - ucenic de măcelar, fără 
un sfanţ - pretinde că este fiul risipitor. Este recunoscut de lady 


VP - 117 


Ticheborne, dar demascat de ceilalți membri ai familiei. Litigiul 
va duce la cel mai lung proces dintr-o curte de justiție engleză și 
va împărți în două opinia publică. 

Intoarcerea lui Martin Guerre sau Thomas Impostorul oferă 
variante de substituire. Impostorul profită de o ocazie, desigur, 
dar oferă celor pe care îi înșală o viață mai bună. 

Arnaud, falsul Martin, înlocuiește în mod avantajos pe soțul 
dispărut. Thomas se prezintă ca nepotul generalului de Fontenoy 
și se înrolează. Cocteau vă spune: «in el, ficțiunea și realitatea 
erau una. Sunt pierdut dacă nu mă prefac că sunt mort». 

Mai e...” 


Marius tresări. Vocea Juliei se stinse, întreruptă de către 
cineva. 

Când se pregătea să continue, a fost, la rândul lui, deranjat. 

— Ce mai e? 

Alexandre era în faţa lui, Marius nu l-a văzut venind. 

— Ce faci, tată? 

— Ascult una dintre casetele Juliei. Malraux ar fi zis că 
adevărul despre un om e în ceea ce ascunde. 

— Adevărul sau minciuna? Julia James a ta a fost un 
precursor. În sociologie, de când cu afacerea Sokal/Brikmont, 
escrocheriile sunt subiecte de teze de doctorat. 

— Cine e Sokal? = 

— Una dintre primele imposturi științifice voluntare. In 1995 
sau 1996. Doi cercetători publică un articol: „A transgresa 
frontierele: spre o hermeneutică transformativă a gravitaţiei 
cuantice”. Textul, complet fals, trece de toate filtrele înainte de 
a fi difuzat. Sokal dezvăluie apoi înșelătoria, semnalând lipsa 
rigorii intelectuale a autorilor și snobismul lor. lar mai încoace, 
un tip a publicat un text despre cultura violului la câini. Cu cât e 
mai mult control, cu atât se înmulţesc și mistificările și falsurile. 

— Vrei să zici că trebuie să fii impostor ca să denunţi 
impostura? 

— E paradoxul omului postmodern, care face din post-adevăr 
o nouă realitate. Cu cât suntem mai în normal, cu atât suntem 
mai expuși înșelătoriei. Excesul de protocoale, de referințe, de 
note, de comparații, duce la o tehnocraţie a statisticii care se 
învârte în cerc. Prostia ţine loc de știință. Tata, moda în 
administrații este evaluarea la 360 de grade! 

— 360 de grade? 


VP - 118 


— Orice detaliu e standardizat de colegii tăi. N-ai ceva de 
mâncare? Mi-e foame. 

În bucătărie, în timp ce îi prepara un sandviș cu șuncă și cu 
brânză între două felii de vânătă coaptă, Marius îi povesti 
peripeţiile întâlnirii cu Tom Saint-Just. 

Întâi se întâlnise cu doctorita Woods, ṣefa secţiei de psihiatrie. 
ÎI primise în birou, o încăpere largă, mobilată cu două mese și 
luminată de ferestre mari. Pe jos era plin de dosare și de cărți. 
Lângă ecranul calculatorului zăceau vrafuri de pahare de hârtie. 
Pe fereastră se vedeau o curte întunecată și câţiva arbori. 

— Am puţin timp la dispoziţie, cu ce vă pot ajuta? îi spuse, 
invitându-l să ia loc. 

Marius îi debită o poveste falsă, pusă la cale, cu o zi înainte, 
cu Alexandre. 

— Vreau să profit de timpul liber de la pensie și să scriu 
despre deficitul de atenție. 

— De ce în acest domeniu? 

— M-am confruntat, în viața mea profesională, în calitate de 
editor, cu mulţi autori torturați de termenele de predare și nu le- 
am acordat destulă atenție. 

— Sper că știți despre ce vorbiţi. Aici nu ne lăsăm pradă 
imaginaţiei bolnave. Pacienţii vin deja cu un bagaj de calamități. 
Depresia lor e contagioasă, trebuie să fim atenți. 

Marius încuviinţă din cap. Se credea imun. 

În acel moment, telefonul sună. Woods se scuză: 

— Regret, o urgență. 

În prag, îi spuse: 

— Dacă vreţi o cafea... 

— Nu, mulțumesc. 

Woods ieșise pe ușă, dar o auzi spunând secretarei: 

— Revin imediat, în birou este un domn, dar nu vrea cafea. 

Marius, rămas singur, se ridică din fotoliu și făcu turul 
încăperii. Decoraţiuni personalizate, un desen taoist, diploma de 
la Universitatea Laval, din Canada. Era și militantă în asociaţia 
Vocea lui Pinocchio, avea adeziunea pusă pe perete. Marius 
auzise vag despre asociaţia asta, care dădea semnale de alarmă 
în caz de fake news. Se întrebă ce treabă avea un psihiatru într- 
o poveste de acest gen. Pe o măsuţă mică, se îngrămădeau 
hârtii, dosare, o carte deschisă, Ha/ucinaţii și delir de Henri Ey. 
Pe margine, o sticlă de cerneală și un stilou. Marius recunoscu 


VP - 119 


modelul vechi, și tatăl lui avea un astfel de stilou. Era o piesă de 
muzeu, care funcţiona cu pompiţă, îi plăcea la nebunie să îl 
umple cu cerneală. Asigurându-se că secretara nu se uita la el 
prin ușa întredeschisă, luă stiloul. O picătură de cerneală îl pătă 
pe deget. Atunci auzi vocea doctoriței, care spunea secretarei 
să îl contacteze pe director pentru ședința de după-amiază. 

Panicat, Marius strecură stiloul în buzunarul pantalonului. Mai 
văzu și că stiloul lăsase o pată și pe o copertă de piele a unui 
carneţel. 

Doctorita Woods vorbea încă: 

— VI-l trimit pe Marius Camus, pregătiţi-i un permis de liberă 
trecere. 

Ca un copil prins asupra faptului, Marius băgă și carneţelul în 
buzunar. 

La mustață! Doctoriţa era în faţa lui. 

— Scuzaţi acest contratimp. Sunt obligată să pun capăt 
întâlnirii noastre. O să vă dăm un permis de liberă circulaţie în 
spital, și o listă de pacienţi pe care să îi puteţi întâlni. 

— Vrei să spui că ai șutit un stilou și un carneţel? 

In vocea lui Alexandre era admiraţie, în timp ce hăpăia 
sandvișul cu vinete. 

— Intenţia mea era nobilă, voiam să curăț pata și să repar 
stiloul, înainte de a le da înapoi. Dar am rătăcit stiloul când mi- 
am pierdut pantalonii. 

— Da ce-ai făcut cu pantalonii? 

— l-am dat la schimb la o ședință de iniţiere în bunraku. 

— Bumra cum? 

— Bunraku, e o chestie tipic japoneză. Așteaptă, îţi arăt. 

Marius se ridică și, în faţa fiului perplex, încerca să îl facă să 
înţeleagă abc-ul acestei arte. Alexandre îl văzu cum mima 
mișcarea păpușilor uriașe pe tabla de șah gigantică. Era ridicol 
și înduioșător. 

Alexandre zâmbi. 

— Tată, ia zi, stiloul l-ai pierdut, dar carneţelul îl mai ai? 


Igi 
Doctorita Woods era udă până la piele. Ploaia se întețise. 
Peisajul era înecat în șuvoaie de apă. Enervată, se gândi la 


umbrela pe care și-o uitase în birou. Hotărât lucru, era din ce în 
ce mai zăpăcită. Pierduse carnetțelul și stiloul. Işi dăduse seama 


VP - 120 


de asta după-amiază. Reconstituise faptele și gesturile din 
dimineaţa aceea: ședință cu membrii echipei ei, semnăturile 
documentelor administrative și consultații în DI60. Mai fusese și 
tipul ăla caraghios cu asociaţia lui de vizitatori ai bolnavilor. În 
ciuda numelui bizar al asociaţiei, îl primise. Voluntarii care 
doreau să se ocupe de nebuni erau puțini, deci preţioși. 

După masa de prânz, când vru să raporteze la poliţie furtul, 
îngrijitorul veni și îi dădu înapoi stiloul. Îl recuperase de pe 
marginea unei ferestre, pe exterior, ud, dar intact. Fusese puţin 
zgâriat, dar peniţța și pompiţa erau neatinse. 

— N-aţi mai gasit și altceva? 

— Ce? 

— Lăsați. 

Woods se duse în direcţia opusă secţiei de Psihiatrie. Era o 
clădire din anii 1930, protejată de un panou: „Intrarea interzisă”. 

Porticul era mai în interior. Lily începu să latre, ieși din cușcă 
și veni veselă la doctoriță, care nu se putu împiedica să nu 
zâmbească. Botul umed al cățelușei o gâdilă. Părea ieșită dintr-o 
bandă desenată cu Tintin. 

— Nu tu mi-ai furat carneţelul? 

Lily răspunse, „nu, nu eu”. 

Lily molfăia șosete, nu hârtie. Terenul dimprejur era plin de 
șosete desperecheate. 

Acasă, Woods își turnă o cafea. Se simţea bine în acest decor 
liniștit, departe de turbulentele de la SAN. 

Când fusese numită şefa secţiei de psihiatrie, direcția 
spitalului îi pusese la dispoziţie un mini apartament care era 
compus dintr-o cameră, o chicinetă și o baie. SAN rezerva 
locuințe pentru medicii care făceau multe gărzi. Totul era alb 
crem, în afară de perdelele verzi. Un verde ca uniforma militară. 

Alergică la acest studio, doctorita Woods propuse atunci să i 
se dea o locuinţă în vechiul pavilion, aproape dezafectat, pe 
care să o renoveze pe cheltuiala ei. Direcţia spitalului ezitase 
mult până să cedeze. Acel pavilion era al nimănui, un loc care 
nu aparținea cuiva, aproape abandonat. Faptul că doctorita 
Woods se instală acolo nu deranja pe nimeni. Până la urmă, 
direcția spitalului era mulțumită să o știe aproape de spital, 
oricând gata să intervină la pavilionul DI60, cu bolnavi 
imprevizibili, care puteau pune probleme de securitate. 

Woods se străduise mult să modernizeze secţia de psihiatrie. 


VP - 121 


Disponibilitatea și priceperea ei o făcuseră să devină șefa. 
Internările din oficiu și cele cu probleme deveniseră parte dintr- 
o structură autonomă. 

După ce sorbi pe îndelete din cafea, Woods se cuibări în 
fotoliul de la birou. În jurul ei, o masă din anii cincizeci, o 
canapea Chesterfield, lămpi verzi pentru citit, sculpturi de 
aramă pe rafturi. Totul era calm. 

Dacă tot avea seara pentru ea, începu să reconstituie în 
memorie traseul carnetului dispărut, unde își notase, în 
principal, constatările despre Tom Saint-Just. Viziunile acestui 
pacient erau surprinzătoare, obsesiv orientate spre tatăl său. 
Cât era autosugestie în aceste halucinaţii? Diagnosticul îi scăpa 
lui Woods, care vedea în acest simptom o leziune a raţiunii, fără 
controlul voluntar al subiectului. Recitise cărţile despre 
halucinaţii. Oare Tom era unul care auzea voci? Această 
aplecare spre halucinaţii indica, în cazul lui, tulburări schizoide 
și schizo-afective. Totuși, nimic în cursul vieţii lui Tom Saint-Just, 
nu prevedea afecţiuni psihiatrice. Consumul de alcool favoriza 
momentele de pierdere de memorie și de confuzie. Raportul 
între eritrocite, leucocite și trombocite era satisfăcător. Nu 
suferea decât de o depresie severă. 

Woods îşi umplu stiloul și se gândi la  întorsătura 
evenimentelor. Hazardul sau degetul lui Dumnezeu. 

Canadiancă, Woods făcuse medicina la Quebec. Lucrarea ei 
de diplomă avea titlul Sinceritate și Psihoterapie. Analiza acolo 
noţiunea de adevăr în discursul unui pacient, reinterpretând 
vorbele lui Friedrich Nietzsche: adevărul este o iluzie pe care nu 
o mai considerăm ca atare. Limbajul nu era decât metaforă și 
metaforele trădau mereu realul. Pe parcursul cercetărilor, se 
interesase și de fundaţia Saint-Just, în urma unui articol semnat 
de Tipexe care susținea că metoda TOTEM te învață cum să 
minţi. Toată lumea cunoștea reputaţia dubioasă a lui Maxence 
Saint-Just, dar nimeni nu reușise să demonteze mecanismul 
instrumentului său pedagogic. Din punctul de vedere al lui 
Tipexe, adepţii trebuiau să renunţe la adevăr ca să facă din 
sinceritate noul crez. A înșela devenea baza unei societăţi 
construite pe sentimentalizarea autentică. De acum, fiecare știa 
să își modeleze propria versiune a realului - subiectivă, 
emoţională, livrescă - și anula orice dezbatere și orice discuție 
inutilă. Viziunea asupra lumii era mai importantă decât lumea 


VP - 122 


însăși. 

În ciuda investigaţiilor făcute, Woods nu reușise să identifice 
cine se ascundea sub numele de Tipexe. Niciun membru de la 
TOTEM nu acceptase să-i răspundă la întrebări. Toţi, uniţi într-o 
conspirație a tăcerii, refuzau să vorbească de iniţierea lor. 

Când Woods obținuse postul la SAN, la zece km de vila Saint- 
Just, s-a înscris repede la un stagiu ca să-și potolească 
curiozitatea. Rezultatul fu o sticlă pe jumătate goală. Dacă nu a 
putut să se apropie vreodată de Maxence Saint-Just - omul era 
alunecos - știa că acele cursuri constau în a învăța să 
interpretezi o cantitate mare de înșelătorii pentru ca realitatea 
să devină aleatorie. 

Tratamentul acordat lui Tom era un dar neașteptat, dar și o 
dezamăgire. În ciuda întrebărilor insistente ale doctoriţei, fiul lui 
Maxence Saint-Just nu dezvăluia nicio informaţie despre 
funcţionarea școlii tatălui său. Când îl întrebase dacă o să preia 
frâiele fundaţiei, îi răspunse brutal: 

— Dacă am vreun profit, de ce nu? 

Acest păpușar era mai puţin interesat de adevăr decât de 
beneficiile pe care le putea avea de pe urma manipulării lui! 

— Of, la naiba! 

Vârful stiloului alunecă. Telefonul sună și o făcu să tresară. 

— Scuzaţi că vă deranjăm, avem o urgenţă. 

— Chemaţi-l pe medicul de gardă, eu sunt liberă. 

— Mai bine veniţi dumneavoastră. 

La etaj, toate ușile erau închise, în afară de una. Woods trase 
aer în piept și intră în cameră. 

— Mulţumim că aţi venit așa de repede. Suntem într-o belea 
mare. 

Directorul SAN era cel care vorbise. Era neras, îmbrăcat în 
grabă și foarte încurcat. 

Aerul din cameră mirosea rău de tot a eter și a amoniac. Fără 
pudoare, un scutec era pe pat și o oală de noapte era pe masă. 
Sub cearșafuri, un munte de carne umană. Doar câteva icnete 
străpungeau liniștea. Corpul era pe o parte, faţa nu se vedea. 

— Înainte de a părăsi spitalul, garda de noapte a făcut turul 
camerelor. Ușa era întredeschisă. Surprinsă, a intrat. 

Pacienta de la B120 gemea în somn. Infirmiera s-a apropiat și 
a zgâlţâit-o ca să o trezească. Fără succes. S-a gândit că făcuse 
o comă diabetică. Era cât pe ce să cheme reanimarea când... 


VP - 123 


— De ce m-aţi chemat pe mine? Nu sunt medic geriatru. 

Directorul îi făcu semn să tacă. O întoarse pe pacientă pe 
spate ca să i se vadă fața. 

Nu era doar o botniţă. Ci o mască prinsă cu fire de oţel, astfel 
încât să ascundă bărbia, gura și o parte din obraji. Totul era fixat 
la spate printr-o încuietoare din fier. Bătrâna zăcea cu privirea 
goală. Abia respira. Aerul trecea cu greu prin acel angrenaj. 
Ochii îi erau sticloși sub pleoape. O venă groasă ca un vierme îi 
străbătea fruntea. 

— Și asta nu-i tot. 

Directorul dădu la o parte cuvertură: cămașa de noapte era 
ridicată până sus și lăsa la vedere un pântec flasc, inert. Pielea 
era plină de tăieturi. Cineva îi făcuse un tatuaj sinistru: St. Just. 
Pe cearșafuri era sânge uscat. 

Cicatricea, lipsa de pudoare, violența asupra unei persoane în 
vârstă făceau ca scena să fie intolerabilă. 

— Cine e? întrebă doctorita Woods, complet dată peste cap. 

— Marthe Godet, căsătorită Noël, o fostă pacientă de la 
Sainte-Charite. 90 de ani. Genul certăreţ, încă sănătoasă și 
cârcotașă, care critica mâncarea, igiena și infirmierele. 

Vocea care vorbise era seacă. Woods o recunoscu pe șefa 
secţiei de geriatrie. Era o femeie de vreo 60 de ani, cu părul 
prins în coc. Incepuse ca infirmieră și urcase spectaculos pe 
scara care o adusese la această funcţie. Pentru asta, Woods o 
admira. Totuși, atitudinea ei era câteodată criticată. Circulau și 
zvonuri pe seama ei. Se povestea că maltrata pacienţii și că le 
schimba medicaţia. Unii ziceau și că îi lovea pe bătrâni și pe 
nebuni. 

Intr-o zi, îi mărturisise doctoriței Woods că își vedea munca 
precum o luptă. „Trebuie să mă fac respectată!” Pedepsele erau 
legitime ca să menţii ordinea și să impui repere clare bolnavilor. 
Până la urmă, un spital nu era curtea școlii! 

Între timp, directorul interveni: 

— Problema acum nu e cine a făcut asta, ci cum să eliberăm 
pacienta din această situaţie grotescă. 

— Lisbeth Salender, murmură Woods. 

— Cum? 

— Millenium... Știţi, secvența când fata se răzbună pe un 
ticălos, scriindu-i cu cuțitul pe pântec „porc nenorocit”! 

— Nu suntem la un club de lectură. 


VP - 124 


— De acord. Și tot nu văd de ce m-aţi chemat. 

— Aveţi un pacient Saint-Just. 

— Doar nu vă gândiţi la Tom Saint-Just! 

— Nu ne gândim, doamnă doctor! Psihopaţii fac parte din 
sectorul dumneavoastră. Și numai un nebun sadea putea să 
facă ce a făcut în cazul de faţă! 

Woods era cât pe ce să riposteze, când se auzi un fluierat pe 
culoar și un muncitor în salopetă albastră își făcu apariţia. 

— E nevoie să descuiem comoara! 

Dar văzând scena, se îngălbeni. 

— Vreţi să și scot masca fără să ating pielea, nu-i așa? 

— O să vă ajut, spuse directorul. Trebuie să ne mișcăm 
repede. Destul de încurcat, lăcătușul deschise cutia cu scule, 
scoase de acolo o șurubelniţă și începu să deșurubeze încetișor 
partea de sus a măștii. Dacă până atunci femeia nu se mișcase, 
începu deodată să clipească și să geamă. lInspăimântat, 
lăcătușul se opri. 

— Continuaţi, îi ordonă directorul! Nu simte nimic, i-am făcut 
un sedativ. 

Omul își reluă treaba. Sunetul instrumentelor pe oţelul 
botniței îi făcea rău doctoriţei Woods, așa că ieși pe culoar. 
Directorul o însoţi. 

— Urâtă afacere! 

— N-ar trebui chemată poliţia? 

— Nu imediat. Știţi bine că asta ne-ar periclita supraviețuirea 
instituţiei. Nu e momentul acum, cu reducerile astea bugetare, 
să ne aducem presa și poliţia pe cap. 

— Vă faceţi iluzii că un asemenea incident poate fi trecut sub 
tăcere mult timp. Această femeie a fost agresată. O să vrea să 
reclame acest lucru. 

— Vom avea grijă. 

Și adăugă: 

— Poate nu și-a dat seama de nimic. 

— Să nu-și dea seama de nimic? glumiţi? 

— Am descoperit o sticlă de Porto, goală, în dulapul ei. Poate 
că au îmbătat-o înainte. 

— Urâtă trebușoară pentru cei de la supraveghere! îi scăpă lui 
Woods, dezamăgită. Unde naiba au găsit botniţă? 

— Probabil în muzeul de lângă bibliotecă. De ani de zile cer că 
acest depozit cu orori să fie închis cu cheia. Ca de obicei, nimeni 


VP-125 


nu mă ascultă. Bolnavii și personalul se mai refugiază acolo, din 
când în când. Merg să mai tragă o ţigară nestingheriţi. Și nebunii 
dumneavoastră fac asta! 

— Poate nebunilor mei le place să citească. 

— Nu e prea înţelept să lăsăm obiecte de genul ăsta la 
discreția psihopaţilor. Sigur, nu sunt prizonieri, dar nici normali 
nu sunt! 

— Pavilionul alienaţilor mintali e departe de centru, în partea 
cea mai veche a spitalului. Măsurile de securitate nu sunt prea 
eficace. Motivul e simplu, nu putem fi în mai multe locuri 
deodată. 

— Și cei care scapă? Persoanele în vârstă se plâng întruna de 
asta. Bătrâneţea nu e nici boală, nici nebunie. S-ar fi putut 
separa aceste două sectoare. 

— Nu avem cum să-i legăm de calorifer! 

— Dar aveţi tot felul de protocoale de supraveghere. Cămașa 
chimică există, ce Dumnezeu! 

Woods nu răspunse imediat. Duritatea acestor acuzații o 
rănea. 

— Nu sunt vinovată de ce se întâmplă, zise ea prostește. 

— Atunci măcar găsiți vinovatul, pedepsiţi-l și, mai ales, aveți 
grijă să nu se mai repete genul acesta de situaţie. Intre timp, 
vorbesc cu bibliotecara să închidă muzeul. 

In momentul acela, lăcătușul ieși pe hol. Woods se duse la 
bolnavă, îi puse mâna pe frunte. Acum respira mai calm. Era 
palidă ca un cadavru. 

— Echipa de reanimare vine curând. Vreţi să rămân? 

Cum nimeni nu-i răspunse, se retrase. 

Ajunsă în apartament, se băgă sub duș. Simţea nevoia să se 
spele de toată acea mizerie umană. Tot ce văzuse, bătrâna 
chinuită, inscripţia de pe burtă și tot restul, aveau să o 
urmărească mult timp. Revăzu și chipul directorului pentru care 
SAN era regatul fantomelor și al supliciilor de tot felul. Trebuia 
să fii nebun ca să supravieţuiești. De mai multe ori i se 
reproșase că nu supraveghea mai bine pavilionul cu alienați. 

Apa caldă o învăluia. Spitalul era moștenitorul secolelor de 
istorie care îl precedaseră și care lăsaseră urme de neșters. 
Toate întâmplările se înlănţuiau într-un labirint și un hățiș greu 
de descifrat. Această botniţă înfiorătoare era o dovadă. 

Și Tom Saint-Just amestecat în această poveste? Care era 


VP - 126 


implicarea lui? Oare îi subestimase fondul patologic? 

Sub apa fierbinte, doctorita Woods reuși să se destindă în 
sfârșit. Era o femeie frumoasă. Rotunjimile aduse de vârstă 
echilibraseră fizicul ei prea atletic. Se credea irezistibilă și își 
imagina bărbaţii la picioare, gata să sucombe la farmecele ei. 
Woods se amuză adesea pe seama fizicului ei, dar dorea să 
rămână întotdeauna la cârma jocului. 

În spate, Lily începu să latre. 

Oare umbrele din bătrânul spital porniseră la plimbare? De 
atâtea ori se simţise observată! Halucinaţiile pacienţilor erau 
contagioase. 

Lily hămăia în continuare. 

Woods, atentă, ascultă. Nu era prima dată când cineva trecea 
pragul porţii. Nu suporta că cineva putea să intre și să-i violeze 
intimitatea. Închise apa și se înfășură în halatul de baie. 

Lăsă apa să curgă, strategic, și ieși fără zgomot. 

Își făcu dintr-un prosop ud și bine stors un soi de armă. Cu 
mâna stângă, deschise ușa și inspiră adânc. 

leși pe culoar și scoase un strigăt. In faţa ei, era un dement de 
la pavilionul de irecuperabili, cel care se bătuse cu Tom în 
bibliotecă. Înainte ca el să-și dea seama ce se întâmplă, îi trase 
două lovituri zdravene cu prosopul și îi spuse: 

— Prăpăditule ce ești, ai rămas cu prohabul desfăcut! 

Și îl lovi în acel punct sensibil. 

— O să te omor, ticăloaso, o să vă omor pe toţi, dar mai întâi 
pe tine, târfa! Îţi arăţi curul la toţi, stricată bătrână! 

Dementul avea spume la gură. Cât despre ea, era plină deo 
ură rece și implacabilă. De obicei era un exemplu de stăpânire 
de sine, dar de data asta adrenalina o inundă. 

— De ce nu ești în camera ta? 

— Nu pot să dorm! 

— la zi, nu tu ai aranjat-o pe bătrână, aseară, nu? 

— Nu, eu nimic, eu nu mă uit între picioare la femei. 

— Ştii ce păţești când minţi! 

Cu o mișcare brutală aruncă prosopul, iar dementul se dădu 
înapoi. 

— Medici de rahat, spital de tot râsul, îmi vine să vărs! 

Igi 


„Să zboare conferi albastre și verzi 


VP - 127 


În sus, în jos, cu ochii cât vezi 
Hârtii rupte, desene sfărmate 
Cu toate-or fi adunate.” 


René cântă cântecelul bucăţelelor de hârtie, admirând 
dezordinea din jur. 3126 de bucăţi, 12504 de margini de pus 
unele lângă altele, ca să recompună acel puzzle uriaș risipit pe 
jos. Desenele erau prea întunecate și prea semănau ca să poată 
fi identificate ușor. Nu mai rămânea decât să te orientezi după 
urma rupturilor. Din fericire, vandalul care le distrusese, o 
făcuse o dată pentru un vraf întreg. 305 fuseseră tăiate în două 
sau în trei. Acelea s-au putut lipi la loc. René și Clémence 
aleseseră pentru asta un carton uns cu lipici, peste care puneau 
bucăţile rămase. 

Muncă de furnică sau de titan. 

Cele 197 de schiţe rămase zăceau fărâmiţe. Erau greu de 
refăcut. Trebuia urmată linia unde fuseseră rupte pentru a fi 
lipite la loc, corect. 

— Nu Georges Perec a scris despre puzzle? întrebă Clémence. 

— In Viață, mod de folosire aduce un omagiu jocului de 
puzzle, comparându-l cu jocul de go, pe care nu-l poți privi trei 
zile în șir și a cărui enigmă rămâne intactă. Frumoasă 
provocare. 

— Provocare de rahat! N-o să reușim niciodată. 

Clémence bombănea peste bucățelele de hârtie, care, lipite la 
loc, nu refăceau decât o unică fereastră, mereu aceeași. Sinistră 
și întunecată. Nuanţele de la un desen la altul se remarcau greu, 
după mai multe priviri (ca în „identificaţi diferenţele”). Acolo o 
pasăre, dincolo o creangă, în celălalt o bordură în minus sau o 
frunză în plus. Dacă cele 305 desene ar fi fost puse unele lângă 
altele, cronologic, așa cum le trimisese sora Marie de la 
Miséricorde, ar fi dat senzaţia de mișcare. Pe Rene îl pufni râsul 
uitându-se la Clémence, palidă, cu părul în dezordine, încruntată 
și cu privirea dură, mască a fragilităţii. Acum se juca mecanic cu 
un elastic. Il arunca, îl primea înapoi, în ochi, până când acesta i 
se înroși. 

Când devenise administratorul imobilului din Quai de Valmy, 
numărul 48, René fusese cucerit de acest chip veșnic încruntat. 
Pe atunci - acum zece ani deja - renunţase la preoţie ca să fie 
împreună cu o femeie dragă inimii lui, în ultimele ei luni de 


VP - 128 


viaţă. După moartea iubitei, imobilul din Quai Valmy se 
transformă în parohia lui, iar locatarii deveniră enoriași. 
Clémence fu oița favorită, Eloise a lui. Nici iubită, nici amantă, ci 
mai degrabă fiica lui; soţie, dar și soră... 

René avea ochii obosiţi de la atâta concentrare. Cu umerii lui 
laţi, de muntean din Ardeni, părea un elefant într-un magazin de 
porţelanuri. Își drese glasul, simțind că îl ia durerea de cap. 
Înghiţi un hap contra migrenei. 

— Ne trebuie o lupă. 

Clémence pusese deja un bec în plus și purta ochelari. 

— Nu e de ajuns. Spune-mi, strămoșii tăi nu erau opticieni? 
Nu ei au inventat ochelari și lupe cu care să vezi tot? Ar fi 
momentul să le scoatem din cufere... 

Nu era chiar un cufăr, ci o comodă curbată, cu trei sertare, în 
care Fernand cel Mare obișnuia să își pună lentilele șlefuite ca 
să fie cât mai pe placul clientelei sale. Comoda stătea mereu la 
perete, lângă budoar. Cu timpul, încăperea aceasta își 
schimbase destinaţia. Fusese dormitor pentru Celestin, când 
Clemence se mutase la el. După moartea bunicului ei, Clemence 
făcuse din budoar birou. Decorul se modernizase: masă lkea, 
calculator, imprimantă, flori artificiale și boxe pentru muzică. 

Comoda cea veche și demodată rămăsese acolo totuși. 
Simboliza perenitatea atelierelor Libellule. Nimeni nu putea să 
bănuiască secretele de fier ascunse sub lemnul deschis la 
culoare. lţi trebuiau trei chei diferite, pentru fiecare sertar. 
Primul adăpostea comorile lui Fernand. Al doilea era dedicat 
fiului lui. Născut în 1895, Fernand cel Mic sau Fernand Părosul, 
încasase în plină figură concurenţa noilor opticieni. Tocmai 
fuseseră publicate două lucrări despre practicile neortodoxe ale 
falșilor fabricanți de lentile. Prima lucrare era adresată 
Sanctităţii Sale Pius al IX-lea și avea titlul: Despre utilitatea și 
despre pericolul utilizării lentilelor și despre circumstanțele în 
care trebuie să le folosești, opuscul destinat în principal lui MM. 
Preoţii de ţară care sunt zilnic chemaţi să îi sfătuiască pe bieţii 
ţărani... Al doilea avea un titlu mai modest: /storia ochelarilor de 
doctorul P. Pansier și punea în gardă cititorul asupra 
comportamentului falșilor doctori de bălci. 

In aceeași epocă, casa Lissac își deschidea primul magazin în 
strada Rivoli. Nu îţi mai cumpărai ochelarii ca pe pălării, în 
picioare, în faţa unei tejghele, ci după ce îţi făceai un control la 


VP - 129 


ochi. Fernand Părosul era disperat. 

— Acum Suntem obligaţi să avem instrumente de măsură, 
optometre, lămpi, refractometre. În curând o să trebuiască să 
avem și diplome ca să vindem ochelari. 

— E moartea negoţului de cartier. 

— Trebuie să găsim o soluţie, altfel dispărem. 

— Eu aș avea una... 

— Hai, zi! 

O fotografie îl arăta pe Fernand Părosul cu privirea înceţoșată, 
cu chipul grav și cu barbă. Un păros de-a dreptul, își ascundea 
mâinile în buzunarele pantalonilor. Întors din tranșee la 25 de 
ani, supravieţuise războiului și gripei spaniole, dar nu și taică- 
său, care tocmai își dăduse sufletul și îi lăsase Quai de Valmy 
grevat de datorii și de ipoteci. 

Persoana cu care conversa era un camarad din război. De 
aceeași vârstă, din același regiment. Și el era fiu de meșteșugar, 
familia sa, încă de pe vremea directoratului făcea prezervative 
din mate de animale. Dar descoperirea latexului de către 
Charles Goodyear, în 1939, impunea o restructurare a afacerii. 
Prezervativul apăruse în Asia, în secolul al XVI-lea. Chinezii îl 
făceau din hârtie de mătase unsă cu ulei, japonezii din solz de 
broască țestoasă sau din piele. In 1564, Gabriel Fallope 
confecționă o teacă din in „pe măsura glandului”, îmbibată cu 
un decoct astringent. Sub Ludovic al XV-lea, acești săculeți 
pentru penis, în formă de furtun, erau deja banali. Adevărată 
cuirasă împotriva plăcerii, dacă e să o credem pe doamna de 
Sevigné. Acest negoţ, devenit legal după Revoluţia de la 1789, 
asigurase supraviețuirea familiei. Dar nimic pe lumea asta nu 
ține la nesfârșit... Dacă bărbaţii continuau să facă distincţia între 
plăcere și procreare, trebuia de urgență să se adapteze la noile 
tehnologii. 

— Slobozește, care ţi-e ideea? 

— Să nu mai naști, tocmai. 

Prietenul explică atunci conceptul care trebuia să salveze cele 
două afaceri. El o să producă latexul și orice alt cauciuc, în timp 
ce Fernand Părosul ar pune în funcţie un vechi procedeu de 
optică, care consta în a folosi apa ca fenomen fizic de mărire. 
Negustorii romani ţineau ouăle în apă ca să le facă să pară mai 
mari. Fernand Părosul urma să utilizeze o lentilă convexă peste 
un desen erotic, ilizibil din pricina razelor de lumină dispersate 


VP - 130 


pe toată suprafaţa rotundă a lentilei. Apa sau orice lichid 
transparent ţinea loc de decodor de imagine, anulând efectele 
produse de suprafaţa bombată a lentilei. Acest procedeu, 
descris de Seneca, era curent în Extremul-Orient, în ceștile de 
sake. Metodă practică, n-am văzut, n-am știut, buna cuviinţă la 
adăpost. 

— Și cum îl foloseşti? 

— În capacul unei tărtăcute, tărtăcuţă ce ești! 

— Și cui vinzi chestia? 

— Armatei, desigur. Suntem eroi, ce naiba! Gândește-te la 
moralul trupelor înzestrate cu așa ceva, pe lângă butelcuta de 
apă. Pe de o parte, butelcă de apă sau de tărie închisă cu un 
dop erotic reconfortant și de cealaltă o versiune modernă și 
elastică a prezervativelor, cărora o să le spunem Protectorul 
Rival, Adversarul Mândru, Voluptuosul, Amicul care gâdilă, totul 
însoţit de o fițuică explicativă: să le speli, să le usuci și să le dai 
cu talc. 

René izbucni în râs. 

— Şi-mi spui că asta a mers? 

Clemence zâmbi. 

— Greu de spus. Dar toate ipotecile pe atelierele Libellule au 
fost anulate. 

— Dă-mi să văd! 

Clémence deschise al doilea sertar al comodei în care erau 
mai multe dopuri cu șurub, prevăzute cu un fund de sticlă. 

— Familia ta e surprinzătoare, reluă Rene, care se frecă la 
ochi, bucuros să uite de desenele fărâmițate. Și al treilea sertar? 
întrebă el. 

— E sertarul lui Celestin. Nu am cheia. Cred că i-a lăsat-o 
tatei. 

— Ştii de ce? 

— Nici el, nici tata n-au vrut să-mi vorbească despre asta 
vreodată. Cred că are legătură cu moartea mamei. 

— Când vine tatăl tău? 

— Luna viitoare. Face parte din World Wine Trade Group 
(Asociaţia Internaţională a Comercianţilor de Vinuri) și vine să-și 
înscrie în concurs câteva soiuri. 

— E ocazia să iei cheia. 

Clemence ridică din umeri. 

— Mickael și cu mine nu vorbim. Nu am chef să o fac acum. 


VP - 131 


— Nu-i nimic, vorbesc eu cu el. Îmi place vinul și sunt curios 
cu ce vine. 


IRI 


— Știi tu, feciorașule, că alegerea vinului e o chestie delicată 
când trebuie faci un sos cu piper, proclamă Marius. Trebuie să îl 
adaptezi și la condimentele, și la uleiul folosit. Adu-mi vasul de 
lut. 

— Tată, nu-mi place să gătesc. 

— Băiete, nu-mi frânge inima. Ce zici de un vin alb cu salată 
grecească? Mamă-ta a făcut-o. Nu mai adaug leurdă. Cu feta, 
vrei? Alexandre oftă. Nimic nu-l putea opri pe Marius. 
Disciplinat, Alexandre scoase recipientul cerut și puse și 
tacâmuri. 

Doar pentru ei doi, Victorine era încă la lucru. 

Îi povesti lui taică-său cum continuase investigaţiile în privinţa 
organizației TOTEM. 

— Am intrat pe site-ul lor. Au puţine lucruri acolo. Totuși, poți 
completa o cerere de preînscriere, trebuie să răspunzi la niște 
întrebări: 


„Care sunt obiectivele, scopul și așteptările dumneavoastră?” 
„Umanul rămâne pentru dumneavoastră o valoare intrinsecă?” 
„Sunteţi persoana potrivită să faceţi o alegere corectă?” 

„Ce pact sunteţi dispus să faceţi cu dumneavoastră pentru a 
învăţa să faceţi efort și să vă dozaţi energia?” 

„Sunteţi capabil să vă anticipaţi viitorul și să scăpaţi de propriile 
condiționări?” 


— Apoi, continuă Alexandre, îţi lași coordonatele ca să 
primești formularul de adeziune, care nu e valabil decât o lună. 

În realitate, Alexandre se dăduse drept Marius, declarase 
vârsta și adresa lui. Odată formularul acceptat, postulantul se 
angaja să participe la stagii și asuma plata conferinţelor. O 
clauză de confidenţialitate trebuia să fie respectată pentru 
protecția metodei împărtășite. 

— Trebuie să te mişti repede, zise Alexandre cu gura plină. 
Mai e o ședință, restul sunt suspendate din pricina morţii lui 
Maxence Saint-Just. 

Broșura conținea cinci pagini. 


VP - 132 


Tutoring: condiţiile de aderare nu sunt negociabile. Postulantul 
acceptă echipa de la conducere și renunţă la orice ţine de 
admiterea lui. 


Originalitate: postulantul trebuie să își facă o foaie de parcurs 
conţinând reușitele și eșecurile care i-au jalonat existenţa: 
copilărie, școală, viaţă conjugală și familie, parcursul profesional 
și să lege totul de emoţiile resimţite de fiecare dată. 


Talent: postulantul trebuie să împărtășească integral competențele 
din toate domeniile. Dincolo de diplome, se pot atesta 
competențele după dorinţa fiecăruia. 


Empatie: postulantul trebuie să-și manifeste solidaritatea financiară 
declarându-și veniturile. O sumă fixă va fi stabilită și ea nu poate 
fi contestată. 


Motivaţie: postulantul trebuie să-și arate hotărârea depunând 
documentele (fotografii, înscrisuri, evaluări) care au legătură cu 
evenimentele importante din viaţa sa. Documentele îi vor fi 
înapoiate la sfârșitul stagiului. 


Marius era la al doilea pahar de vin când începu scrisoarea de 
candidatură. 


Subsemnatul, Marius Camus, 65 de ani, am fost editor. 
Nenorocirea care m-a lovit a fost minciuna. Timp de zece ani am 
declarat conducerii editurii unde lucram că unul dintre autorii de 
care mă ocupam murise pentru a pune capăt contractului pe 
care-l aveam cu el, și anume plata unei sume lunare, inutile și 
exagerate. 


— Asta-i tot? întrebă Alexandre, care savura sosul cu ulei de 
măsline, zeamă de lămâie, oţet din vin, seminţe roșii, oregano 
măcinat și busuioc proaspăt. 

— Da' ce vrei să mai spun? Nu sunt perfect, dar nici escroc nu 
sunt. 

Adăugă că o să trimită o copie a contractului, necrologul care 
anunţa într-un ziar decesul Juliei James în 29 iulie 1989 și un 
duplicat al registrului spitalului Sainte-Charite, în care era 
trecută internarea ei, duplicat obținut de la Clémence, grație 
surorii Marie de la Miséricorde. 

Alexandre, care verifică textul scris de tatăl său, făcu un 
comentariu asupra mărturiei care argumenta dispozitivul de 
integrare. Îi aduse aminte că într-o afacere recentă, o sectă 


VP - 133 


americană fusese desfiinţată pentru că novicii trebuiau să 
furnizeze elemente compromițătoare: fotografii, scrisori, 
documente pe care șeful le putea face publice după bunul plac. 

— Ca să fii primit în asociaţie trebuie să-ți mărturisești 
vinovăţiile, adevărate sau închipuite. Super tare! Cum ar fi, le 
pui la dispoziţie biciul cu care să te biciuiască... 

Alexandre mai spuse că niște hackeri trimiseseră mesaje de 
șantaj la toţi, de genul: 


„Știu că aveţi gusturi cam ciudate în materie de pornografie, am 
o înregistrare video cu dumneavoastră când vă făceaţi de cap. 
Discreţia mea e asigurată contra sumei de 550 de euro, în caz 
contrar, distribui tuturor aceste înregistrări”. 


— Și chiar aveau înregistrări? 

— Nu, bineînțeles, cel care a răspuns la mesaj s-a 
autodenunţțat. În cazul fundaţiei Saint-Just e același mecanism, 
dai și bani și ești și în gura lupului. 

— Doar că greșeala datează de o veșnicie, spuse Marius. Am 
remușcări, e drept, dar biciul nu mai are putere, e vechi de 21 
de ani. Nu mă mai tem de represalii, nici de șantaj. Penitenţa 
mea e ușoară. Ajută-mă să strâng masa și vino cu mine. Vreau 
să-ţi dau ceva să asculți. 

Alexandre și Marius erau unul lângă altul, la soare, pe o 
treaptă în faţa garajului. Aveau căni cu cafea lângă ei. Tatăl își 
întinsese picioarele, fiul le încrucișase. Marius apăsă pe 
casetofon. O voce feminină, după un acces de tuse, se auzi slab: 


„O să mor, știu că umbra o să mă ucidă. O să mor singură și 
nimeni nu o să știe, doar ea. O să mor din pricina unui secret 
ascuns în aceste ziduri”. 


Alexandre îl privi pe tată-său fără să priceapă. 
— E ultima înregistrare cu Julia James, în 29 iulie 1989, la ora 
20. Cu două ore înainte de accident. Ascultă urmarea: 


„Casa închiriată pentru vacanţă este o capcană. Această umbră, 
care îmi vrea moartea, mă lasă în viaţă, dar voi fi demnă de milă; 
tentaţia este de a mă sinucide lent. Să mă sting încet, ca o 
lumânare. Să mă topesc precum ceara. Știu tot despre Sfântul 
Expedit. Nu mă va ierta. Marea artă a micilor escrocherii va fi 
testamentul meu... 


VP - 134 


M-am obișnuit să vin în fiecare seară în această cameră. Aici m-a 
vizitat umbra. Prima dată eram așezată la această masă. 
Clémence dormea. |n seara aceea, bătea un vânt ușor și un 
miros plăcut pătrunsese în încăpere. Vorbeam cu această 
prezenţă. Nu era ostilă, era un confident, un spirit prieten. 

Nu știu când umbra și-a schimbat atitudinea. Un curent de aer 
rece m-a învăluit. Umbra citea ce scriam, notițele mele începură 
să se miște. Noaptea, în somn, auzeam scârțâituri sinistre sau 
zgomote de pași furișaţi pe parchet. Dimineaţa găseam sertare 
deschise, acolo unde nu umblasem deloc. Atunci mă cuprinse 
îndoiala. 

Am vrut să mă plâng Marthei, menajera castelului, dar mi-a spus: 
— Că doar nu mă acuzaţi acum că scotocesc la dumneavoastră! 
— Nu acuz pe nimeni, dar cineva intră în casa închiriată, cât eu 
nu sunt acolo. 

— Ar trebui să vă întoarceţi la Paris, cât încă nu e prea târziu. 

Am avut senzaţia clară că știa ceva și nu-mi spunea. 

Umbra nu se lăsa prinsă. Degeaba mă uit la bibelouri, la pereţi, 
știu că e acolo. Aș sugruma-o fără ezitare, numai să nu o facă ea 
înainte. Toate fibrele din ființa mea se tem de această prezenţă. 
Mă crispez când o simt în spatele meu. 

Noaptea asta e neagră de tot. Vântul bate, frunzele se mișcă și 
foșnesc ușor. Casa scârţâie și suspină din toate încheieturile, în 
ritmul pendulei din vestibul. In încăpere, un scrin geme. 

M-am așezat și aștept, ca în fiecare seară, să îi aud respiraţia. O 
să vină. 

Un zgomot straniu trece prin pereți. Dar, ca în fiecare seară, deși 
îmi tremură genunchii de frică, fac turul încăperii. Insă umbra e 
aici. Aud un pas care se strecoară. Umbra e în spatele meu, o 
simt. Miroase a moarte”. 


Vocea Juliei se opri brusc. Marius și Alexandre se priviră. Se 
apropia furtuna. 

— Cine e această umbră? 

— N-am nicio idee. O metaforă, poate... 

— Poate sunt confidențele unei femei disperate sau neliniștile 
unei viitoare victime? 

Marius nu spuse nimic, nu avea ce. Umbra era o enigmă care 
plana și asupra morții Juliei. Când auzise pentru prima dată „o 
să mor, umbra mă va ucide”, ulcerul lui reveni. Oare ce se 
întâmplase cu autoarea lui? Cu ce și cu cine se confruntase Julia 
James? 

Igi 
VP - 135 


Quasimodo, umbra solitară, mergea, mergea, mergea mult și 
se ducea departe. 

Copilul devenit adult învăţă să se ascundă și să nu fie. Invizibil 
în acte, devenise o fantomă exclusă de la școală. Nu avea nicio 
constrângere, nu cunoștea nicio formă de socializare. Pierzându- 
și identitatea sau dând-o la schimb cu un anonimat definitiv, 
realitatea în care trăia se definea prin inexistență. Nevăzut, 
îmbrăcat cu o salopetă de muncitor, încălțat cu niște papuci 
scâlciaţi se pierdea în peisaj. Avea pe cap o șapcă trasă pe ochi, 
ca să nu i se vadă faţa. Cartea lui favorită era 7rece-prin zid, 
mai ales când, ca să scape de tiranie, Dutilleul trece prin zid și 
strigă: 


„Vârcolac, vârcolac! Bântuie pe aici o umbră că sperie și 
bufnițele!” 


Purta mănuși groase, fără degete, chiar și când cojile 
dispăruseră, lăsând în loc o piele arsă. Işi lăsase barbă. Semăna 
cu un pește. 

Nu exista nicio fotografie de-a lui. Era slab, cu buze subțiri, 
ochi rotunzi, dar pleoape grele. Sângele îi era subţiat. Mereu 
prăpădit. Totuși, nu fusese niciodată bolnav, în afara unei 
bronșite și a acestei dermatite nenorocite. 

Quasimodo, pe jumătate viu, pe jumătate prizonier. 

Calm, modest, nesemnificativ. 

Această izolare îi convenea, nu ar fi știut să râdă și să se 
joace. Nu știa nimic despre plăcerile împărtășite cu ceilalți. Nu 
era nevoie să se lupte cu singurătatea, i se potrivea. 

In acest deșert, singurii martori ai existenţei lui erau Marthe 
cea acră, care îl hrănea și Guillaume, fostul contramaistru de la 
fabrica unde el a învăţat meseria de ceasornicar. Pentru 
Quasimodo, Guillaume ţinea loc de tată și de profesor. Gesturile 
elevului erau lente și precise, era înzestrat. Nu mecanica 
obiectelor îl interesa, ci sufletul ascuns în ele. În debaraua lui, 
transformată în atelier, dăduse un sens izolării și își construise o 
lume proprie. Crease un oraș întreg care i se supunea. Avea de 
toate, biserică și clopotniţă, preot care urca în amvon, 
lăptăreasă care bătea untul, brutar care cocea pâinea. Mai 
târziu, deveni mai marţial. Își construi o armată de figurine cu 
cheiță, combative și protectoare. Precum acel împărat chinez 


VP - 136 


apărat de soldaţi de piatră. Quasimodo se înconjurase de o 
mulțime de roboţi, care îi populau singurătăţile și îi păzeau 
secretele. 

Secrete avea cu duiumul. 

Primul, cel al nașterii sale. 

Pe celelalte le moștenise de la Marthe, care îl inițiase din 
frageda pruncie în arta denunţului și a șantajului. 

Marthe se născuse urâtă și inteligentă, în timp ce sora ei, 
Marie-Laure, care absorbise toată imbecilitatea familiei avea un 
chip strălucitor de frumos. In loc să-și blesteme destinul, Marthe 
învăţă să vadă noblețea în ceea ce nu avea. Deveni specialistă 
în șantaj, delaţiune și calomnie și a făcut-o cu o pricepere 
nebănuită. 

Totul începuse cu un fapt divers, destul de vechi. Regiunea 
fusese victima unui val de scrisori anonime ascunse în 
cărticelele de rugăciuni, cât enoriașii erau la spovedanie. Locul 
și momentul ales dădeau acestor mesaje o notă divină, fiind și 
semnate: Apostolul Pavel, lisus, Lucifer, Necuratul sau Maria- 
Magdalena. O cronică din 1710 scria că, după ce identificase 
făptașul, o femeie, Curtea Parlamentului o condamnase la 
galere. Sentința îi fusese comutată în închiderea într-o 
mănăstire de călugărițe. Ori, în ciuda pedepsei, defăimările 
continuau să se propage. După același model și mereu în 
numele unui sfânt. Cum nicio altă persoană nu a fost bănuită, 
fiecare vedea în vecinul său un posibil vinovat. De-a lungul 
secolelor, locuitorii din Groumenville au fost bombardaţi cu 
denunţuri ordinare: avorturi, sinucideri, legături extraconjugale, 
vieţi alandala. Era un fel de specialitate regională, a cărei rețetă 
se transmitea din generaţie în generaţie. Cum zicea Marthe, 
războaiele erau mașini de distrus vieţile respectabile. Între 1914 
și 1920, apoi între 1939 și 1950 un flux de delaţiuni se 
revărsase peste oraș, cu binecuvântarea lui Expedit, comandant 
roman sanctificat de Biserică. Erau acuzații împotriva nimănui și 
a tuturor. Texte fară imaginație și făra originalitate: „Nu ești 
decât o oaie stearpă, mai bine vezi cât ești de încornorat, 
înainte de a ne călca pe nervi, ești un avorton, între coapsele 
tale-i ca la moară, toţi vin și pleacă...” 

Când delatorul, ochiul de linx, cel care vede totul, dar nu se 
demasca vreodată, îi obișnui cu sportul ăsta, puse și cireașa pe 
tort. Misiva, semnată „Expedit”, era strecurată în sacoșele cu 


VP - 137 


provizii, pe sub saltele, pe marginea ferestrelor, în cutia de 
scrisori, inclusiv în cea a Marthei, ca să nu fie tocmai ea acuzată 
că e denunţătoarea. 

„Pe cine crezi că înșeli!?” Această formulă simplă făcea 
minuni. Mai mult decât pâinile lui lisus, umplea cutia milei din 
capela Penitentului. Acest loc izolat, din mijlocul pădurii, deschis 
și ziua și noaptea, primea vizitatori, care mai de care, veniţi să 
ispășească păcate numai de către ei știute. Ajungând pe jos, 
prin pădure, penitentul se strecura sub portic, intra în naos. 
După câteva mătănii, se închina la Fecioara Maria și la protejatul 
ei. Sperând să nu fie recunoscut de careva, își dădea obolul în 
cutia de la picioarele statuii. În timp ce comandantul roman 
sanctificat își flutura capa, neliniștea credinciosului creștea: oare 
care va fi verdictul? Roșu sau argintiu, damnarea sau iertarea? 

Trei Tată/ nostru și apoi gata. 

Expedit, al cărui mecanism fusese reglat de către trei 
generaţii de  ceasornicari, dădea semnalul iertării sau al 
pedepsei, după cum cădeau monedele în cutie. Din locul ei 
ascuns, umbra înregistra atitudinea acestor oameni respectabili, 
a bigotelor și a văduvelor sau a ţăranilor simpli. Judeci arborele 
după fructele pe care le face. 

Metoda era „o vacă bună de muls, aducea parale”. Nu fără 
plăcere, Quasimodo vedea cum victimele lui se autodenunţțau, 
gata să plătească oricât pentru liniștea sufletului. Pentru păcate 
închipuite, reale, presupuse, exagerate, interpretabile... Ce mai 
conta! Mașinăria din capela Penitentului era o cacealma, lua 
bani în contul slăbiciunilor umane. 

În urma acestui sport, Quasimodo află că: 

- există mereu un procentaj din populaţie dispus să-și 
ispășească păcatele, numai să nu-i fie dezvăluite (ca și în 
cazul scrisorii de la lerusalim, dezvăluită de Vidocq); 

- natura obiectivă a amenzii conta prea puţin, mult mai 
important era sentimentul de culpabilitate asociat cu ea; 

- odată ce păcăleai un singur client, puteai păcăli o sută. 

Expresia, foarte ambiguă, „omul cinstit nu are nimic de 
ascuns” era o sursă inepuizabilă de îmbogăţire. Câte profituri se 
puteau trage din virtuțile ipocriziei sociale! Matroana și tatăl de 
familie erau obligaţi să-și desfacă băierile pungii ca să acopere 
cu un văl pudic derapajele lor jalnice! Spaima că „asta” se putea 
afla era o pârghie pentru orice șantaj. Într-un cuvânt, se putea 


VP - 138 


vinde discreţie contra transparenţei. O nouă servitute a 
timpurilor moderne. Oare nu exista destulă materie pentru acest 
nou produs? 

Așa cum păianjenul își țese pânza, lui Quasimodo îi luă ani 
buni să pună la punct un sistem piramidal în care cel dominat de 
spaima de a fi demascat putea să-i ajute pe ceilalți membri ai 
rețelei să se ascundă. Quasimodo se hotărî să fie dirijorul 
acestei înșelătorii, acestei imposturi și acestei duplicităţi. 
Creator al rușinii de a fi demascat, va fi conceput o pluralitate 
de niveluri de adevăr. Marea lui opera va fi să îi înveţe pe ceilalți 
cum să scoată castanele din foc pentru el. Dezonoarea era baza 
afacerii lui, clienţii doar niște păpuși agăţate de sfori mânuite de 
el. 

Igi 


La SAN ședința cu șefii de secție se anunța furtunoasă. 
Povestea agresării bătrânei Marthe se răspândise ca fulgerul pe 
culoarele spitalului. O glumă proastă pentru unii, o pedeapsă 
meritată pentru alții. Marthe Noël era o ticăloasă. Cum nu iese 
fum fără foc, ea nu culegea decât ceea ce semănase. 

Acest incident aducea din nou în discuție prezența 
fantomelor. Începură toți să povestească și să înșire alte 
zvonuri: că dispăruseră obiecte, că unele camionete de la 
manutanţă fuseseră mutate, că rămâneau resturi de mâncare în 
sălile de odihnă. Ba chiar și niște vaselină cu salicilat fusese 
subtilizată de la farmacia spitalului. 

În oraș circula o petiție, cu girul primăriei, cum că la SAN era 
nevoie de măsuri de securitate în plus. Cineva, care se plimba, 
se plânse că fusese urmărit mai mulţi metri de o umbră între 
cheiul Ganzeville și strada Republicii. O femeie afirmă că 
văzuse, de la fereastra bucătăriei, un bărbat masturbându-se. 
Pe scurt, SAN se transformase într-un haloimis unde fiecare 
făcea ce voia. 

— Doamnelor, domnilor, puţină liniște, vă rog! 

Directorul se ridică. 

— Vă mulţumesc că sunteți cu toţii aici! Consiliul v-a convocat 
ca să înţelegeţi cât de serioasă considerăm situaţia, fiecare 
dintre noi. Ca să punem capăt bârfelor, să încercăm să 
clarificăm faptele. Am rugat-o pe Mireille, șefa de la geriatrie, să 
ne spună mai multe despre pacienta care a fost victima acestei 


VP - 139 


sinistre glume. Întâi de toate, aveţi vești despre Marthe Noël? 

— E într-o comă indusă. 

Mireille se uită pe notițe. 

Marthe Noël este dintre fostele paciente de la Sainte-Charite. 
S-a născut în 1920 și s-a căsătorit în 1938 cu Guillaume Noël, pe 
atunci contramaistru la fabrica de ceasuri Saint-Just. A lucrat ca 
menajeră la vila Saint-Just. Guillaume, bolnav de Parkinson, a 
murit în 1995, dată la care ea a fost internată la Sainte-Charite, 
înainte de a fi adusă aici, la pavilionul B120. 


„Toată lumea e de acord că e o pacoste. Poluează anturajul cu 
răutăţi. Este o bătrână care suferă de demenţă senilă mixtă. 
Gura ei rostește adevăruri oribile de auzit. Toate cu scuza că «nu 
ea le pronunţă, ci boala». Ca să închei, Marthe este singură pe 
lume, dar pensia îi este de ajuns ca să fie plătită spitalizarea. 
Nimeni nu vine vreodată să o vadă. Nu are niciun prieten. Doar 
personalul de la SAN o suportă, că n-are încotro”. 


Mireille se așeză. 

— Nimic suspect în jurul acestei femei în zilele dinaintea 
accidentului? întrebă directorul. 

— In afară de demenţii de la DI60, care mai vin câteodată la 
B120, nimic de semnalat. 

Doctorul Woods, care se simţi atinsă de vorbele lui Mireille, se 
ridică. 

— Sunt de acord cu întărirea pazei. Să facem din asta o 
prioritate absolută. 

— Continuaţi, spuse directorul. Ce știți? 

— Despre agresiunea sălbatică asupra Marthei Noël, vinovatul 
pare să fie, cel mai probabil, un dement cu numele de Bradeau. 


„Fost toxicoman, fost distribuitor de droguri, fost violator, fost 
pușcăriaș. Un cod penal numai pentru el. O spitalizare din oficiu, 
de douăzeci de ani deja. Născut în 1965, Bradeau a avut un 
comportament fără pată până în ziua când a fost arestat pentru 
trafic de stupefiante. Apoi a fost pus sub urmărire pentru o 
agresiune sexuală asupra unei infirmiere care a fost găsită 
legată în subsolul casei și cu un depărtător ginecologic între 
picioare. Afacerea a fost închisă prin declararea iresponsabilităţii 
penale, iar o comisie de experţi a conchis că Bradeau trebuia 
închis la nebuni cât mai repede. De atunci, Victor Bradeau 
sfidează neîncetat personalul de la SAN. In ciuda sancţiunilor și a 


VP - 140 


medicamentelor care i se dau, e mereu acolo unde te aștepți mai 
puţin. Plângerile împotriva lui curg gârlă. Un raport recent 
constată totuși o ameliorare a stării lui și ia în calcul un 
tratament mai ușor și o mărire a autonomiei”. 


— Mulţumesc pentru raport! Ce credeţi despre Tom Saint- 
Just? l-aţi evaluat gradul de periculozitate în raport cu ceilalți? 
Ce propuneţi pentru ca astfel de incidente să nu se mai 
producă? 

Întrebările veneau de la Mireille. Doctorita Woods se închise în 
sine. 

— Niciun element nu indică implicarea lui în evenimente. 

— Totuși, o cunoștea pe Marthe Noël, era sora bunicii lui, 
Marie-Laure Godet. Sigur o știa de când era tânără. 

Doctorița Woods își pierdu răbdarea. 

— Care ar fi motivul? 

— Întrebaţi-l, obligaţi-l să vorbească, se rățoi Mireille. 

— Nu pot să-i scot mărturisirile cu forţa. 

— Poate cu whisky. 

Mireille și ceilalți șefi de secţie începură să comenteze. 
Directorul încheie: 

— Foarte bine. O numesc pe doamna Woods medic 
coordonator al acestei anchete. Ne va ţine la curent cu 
progresele făcute și așteptăm o serie de măsuri, astfel încât o 
dramă identică să nu se mai producă. Ședinţa s-a încheiat, 
multumesc tuturor! 


INI 


— Vorbiţi-mi de bunica dumneavoastră! 

— De Baba Tanaka? 

— Nu, de bunica maternă. 

Woods, încă sub influenţa ședinței care tocmai se terminase, 
stătea lângă Tom. Crescuse doza de antidepresive. Tom părea 
să meargă înspre bine, mai destins, mai puţin obsedat de tatăl 
lui și, în același timp, era apatic, indiferent la oricine și la orice. 

Convinsă că pacientul ei avea o amintire bine păstrată, Woods 
încercă și alte metode de investigaţie. Circuitul memoriei putea 
fi întrerupt sau reactivat, credea ea. Nu avea habar de partea de 
teatru a acestui păpușar. Era seducător cu felul lui de a fi 
stângaci, cu alura lui de fiu rătăcit, ignorând cu nonșalanţă 
orgoliul lui Maxence Saint-Just. Faptul că era introvertit și 


VP - 141 


nesociabil încurca. Avea un soi de inferioritate neînsufleţită, care 
se exprima prin halucinaţii, care ardeau etape și amplificau 
faptele. Sau era contrariul și atunci el era cel mistificator. Arta 
lui nu consta în a fermeca pentru a readuce la viaţă o materie 
moartă. Tom o tulbura cu viziunile lui, frontierele între trăit și 
închipuit. Încarna oarecum „stranietatea neliniștii” descrisă de 
către Freud. In toată povestea familiei Saint-Just, din tată în fiu, 
cine era manipulat și cine manipula? 

— Când locuiaţi la Tokyo, când vă vedeaţi tatăl? 

Distanţa dintre Japonia și Franţa impusese un ritm al 
întâlnirilor în timpul vacantelor școlare japoneze de la sfârșitul 
lui iulie la sfârșitul lui august. Maxence îl aștepta pe fiul lui la 
aeroport. De fiecare dată mergeau să mănânce într-un 
restaurant unde avocatul era salutat cu deferenţă și i se rezerva 
o masă. Stătea câteva zile la Paris și apoi bunica lui Tom venea 
și îl lua la Groumernville. 

Marie-Laure era drăguță, elegantă, sofisticată. În timpul 
anului, stătea la Paris, unde s-a recăsătorit cu un avocat, care îl 
angajase pe Maxence la cabinetul lui. 

— Cum îi spuneațţi? 

— Bunicuţa Laure. În ochii mei de copil era cea mai frumoasă 
femeie din lume. Când mă pupa pe obraz îmi lăsă mereu o urmă 
de ruj pe care refuzam să o șterg. 

In Groumenville, bunica era primită de către sora ei, Marthe și 
de către cumnatul Guillaume. Amândoi conduceau fundaţia 
Saint-Just când Maxence era absent. 

— Vorbiţi-mi de această Marthe! 

— Am puţine amintiri despre ea. Era mereu cârcotașă. Nici 
bună, nici drăguță, făcea totul din datorie și ștergea lacrimile cu 
brutalitate. Marthe era cârpa de pe jos, Marie-Laure era batista 
de mătase. Șoricelul de oraș și șobolanul. 

— Ce făceați în vacanţa de vară? 

— Mă plictiseam. 

Nimeni nu se ocupa de copil. 

Odată ajunsă la Groumenville, frumușica de Marie-Laure o 
făcea pe prinţesa. Era o visătoare, care dădea impresia că a 
greșit secolul. Așezată la fereastră, adâncită într-o lume unde 
nimeni dintre ai ei nu se regăsea, își imagina baluri, crinoline și 
serenade. Fugea de realitate și se purta ca și cum ar fi trăit într- 
o colivie de aur. 


VP - 142 


Ca să nu se mai plictisească, Guillaume îi arătă lui Tom 
figurinele cu cheiţă. Dar puştiul nu iubea aceste păpuși 
mișcătoare, îl speriau. 

— Am putea vedea în asta o legătură cu păpușile de mai 
târziu? 

Tom, care detestă asociaţiile de idei, tăcu. 

— Vă plăcea în vacanţă? 

Pentru Tom, vila Saint-Just era un reper, se simțea bine acolo. 
În Japonia era un intrus, o corcitură, deloc în largul lui în ciuda 
drăgălășeniei tatălui și a surorilor vitregi. 

— V-aţi întâlniți vreodată cu stagiarii fundaţiei Saint-Just? 

— Niciodată. Fundaţia era închisă vara. Nu erau decât Marie- 
Laure, Marthe și soțul ei. 

— Şi tatăl dumneavoastră? 

— Tata venea cu mare pompă, claxona, urca aleea și oprea 
exact la peron. 

Ușa cea mare se deschidea, Maxence o săruta pe Marthe, 
care îl pupa pe Tom, care o îmbrăţișa pe Marie-Laure, care îl 
îmbrățișa pe Maxence. 

— Tata nu rămânea niciodată prea mult, făcea turul 
proprietăţii, stătea de vorbă cu grădinarul, dădea câteva ordine 
și... 

— Cine era grădinar? întrebă Woods. 

— Un tip foarte ciudat. Avea mereu chipul ascuns și o privire 
plecată. Prezenţa lui era nocivă. Nu mânca niciodată cu noi. 
Aveam senzaţia că ieșea din cameră când unul dintre noi intra 
acolo. Ca și cum era interzis să respiram același aer. Era o 
umbră, o fantomă intrată în ziduri. 

— Într-o zi am auzit-o pe bunicuţa Laure zicând: „Nu îl suport! 
Fă cumva să nu-l mai văd...” Și Marthe îi răspundea: „A cui este 
vina? Până la urmă, este la el acasă”. 

— Ce voia să zică? 

— N-am nici cea mai mică idee. Cele două surori erau precum 
pisica cu câinele. Se certau întruna. 

— Când nu aţi mai mers la vila Saint-Just? 

— După ce a murit bunicuţa Laure. Nu împlinisem doisprezece 
ani. 

Bunica cea frumușică închisese ochii în noiembrie 1984. Avea 
64 de ani, o sănătate șubredă și un cancer la sân pe care refuza 
să îl trateze din cochetărie, ca să nu îi cadă părul. 


VP - 143 


Când Tom află vestea, mama îl suise în avion. Nu mai conta 
că lipsea de la școală, familia era mai importantă. 

Conform ultimelor ei dorințe, Marie-Laure trebuia 
înmormântată în cimitirul din Groumenville. La ceremonie, se 
construise un soi de florilegiu de portrete, puse pe o piatră în 
formă de stelă. Lângă fotografii, flori. Marthe ţinea un trandafir 
în mână. In spatele ei stătea Guillaume, bărbatu-său. Cu ocazia 
asta, se îmbrăcase îngrijit, își pusese cămașă curată și cravată. 
Pantalonii erau prea lungi și îi umpluse deja de noroi. În ciuda 
staturii încovoiate, era un bărbat bine. Dar Guillaume nu 
mergea, se legăna. Fiecare pas era ca pe apă. Imediat ce mișcă 
piciorul tot corpul se aplecă înainte ca să își caute sprijin în 
pământ tare, în timp ce cu piciorul celălalt pornea în aventură. 
Bărbatul, odinioară atât de drept și de mândru, era copleșit de 
tristețe. Suspină din rărunchi, ochii îi erau în lacrimi. 

Maxence era emoţionat. Își pierduse mama de care fusese 
foarte apropiat. Și Tom era nefericit, se confrunta prima dată în 
viaţă cu moartea. Restul asistenţei era modest. Prietenii și 
relaţiile de la Paris nu veniseră, se ţinuse o slujbă în memoria 
dispărutei, la biserica Saint-François Xavier. 

După-amiaza era pe sfârșite când, după înmormântare, 
urcaseră cu toţii la vila Saint-Just pentru o gustare. 


„lată și una care s-a dus și n-a făcut rău nimănui...” 
„Intotdeauna pleacă cei mai buni mai întâi”. 

„Era plină de delicateţe”. 

„Atât de drăguță că îi iertai tot”. 


Panegiricul continuă cu o citronadă, în față, pentru 
adolescenţi, o bere pentru bărbaţi și ceai de plante pentru 
Marthe. Elogiul unanim alunecă ușor spre cât era de frivolă, de 
narcisistă, de schimbătoare. Marthe avea venin pe limbă. 
Guillaume era mai indulgent și încerca să atenueze duritatea ei 
cu „îţi aduci aminte când...” Cât despre Maxence, tăcea. 

Afară era încă lumină, așa că îl trimise pe copil să se joace. 

Noiembrie gri, noiembrie luna morților. Ceaţa urca din vale, 
iar moina se schimba în ploaie măruntă. Nepotrivit timp pentru 
o plimbare. Tom se pregătea să se întoarcă, dar auzi pași în 
spatele lui. Câteva crengi care trosneau. Se răsuci, dar nu văzu 
nimic. Totuși auzi ceva, un chicotit. Nu se putu abţine și se duse 
către zgomotul care fugea înaintea lui și se transforma în 


VP - 144 


umbră. De câte ori dispărea și Tom voia să renunțe, apărea din 
nou printre arbori. 

Urcă pe un drum și ajunse la capela Penitentului. Tom știa 
locul. Familia se reunea de câteva ori pe an acolo, în memoria 
celor dispăruţi. Și tot acolo putea fi admirată statuia Sfântului 
Expedit, cea prevăzută cu un mecanism făcut de unul dintre 
strămoși. 

Ușa era deschisă, în ciuda avertismentului de pe un panou: 


ACCESUL INTERZIS - 
LUCRARI DE RENOVARE 


Tom ezită. Scrută interiorul luminat slab de lumânări. Un 
miros organic, grețos, de putreziciune sau de animal mort, îi 
făcu greață. Câteva icnete sfâșietoare. Așezată pe o bancă, era 
o siluetă. Acoperită cu pelerina lui Maxence Saint-Just. Același 
fular, aceeași pălărie. Și bastonul cu cap de fildeș. 

— Tată? 

Individul se întoarse, un chip întunecat și ascuns de 
penumbră, un zâmbet chinu... 

Cioc, cioc, cioc. 

— Continuaţi, spuse doctorita Woods, în timp ce bătăile în ușă 
nu încetau. 

— Un zâmbet chinu... 

Cioc, cioc, cioc. 

Woods strigă: 

— Sunt cu un pacient! 

Cioc, cioc, cioc. 

— Pentru Dumnezeu, lăsaţi-mă să lucrez! i 

Psihiatra exasperată se ridică și deschise ușa. In prag, stătea 
un infirmier. 

— Regret că vă deranjez. Mi s-a cerut să vă anunț. 

— Nu putea aștepta? 

— Marthe Noël nu a supravieţuit. Consiliul de administraţie se 
adună la prânz. Directorul vrea să fiți acolo. 


VP - 145 


5. Falsificatorul 


IRI 


„Mulţumesc că îmi daţi ocazia să particip la această 
competiție amicală! Sunt Mickael James. Familia mea e una 
dintre primele care a plantat vii în Napa Valley. Vinul a devenit 
un element indispensabil al economiei mondiale și suntem 
mândri de Chardonnay-ul și de 
Cabernetul Sauvignon pe care le producem. Acest succes nu ar 
fi fost posibil fără priceperea de secole a francezilor. Nici nu 
aveam douăzeci de ani când tata m-a trimis pe domeniile Saint- 
Émilion, să învăţ să cultiv via. Am venit să culeg struguri și am 
cules dragoste. M-am căsătorit la Paris, nu departe de aici. 
Acum trăiesc în Statele Unite. După moartea primei mele soții, 
m-am recăsătorit. Am cinci copii minunați. Și sunt fericit să vă 
prezint soiurile noastre care se diferențiază de celelalte, 
specifice unei regiuni anume. Sigur, un vin face mai mult decât 
un discurs...” 


Mickael James cedă microfonul gazdei. La 62 de ani, vocea îi 
tremura puţin și franceza lui era cam ruginită. Îi făcu semn lui 
Rose. Stătea retrasă în public. 

— A fost perfect. 

Mickael zâmbi. Rose, nevasta cea de-a doua, era franţuzoaică. 
Ca și prima. Dar, spre deosebire de Julia, nu îi ţinea piept. Era 
dulce, supusă, educată, cu preferinţe clare pentru hainele 
scumpe și bijuterii. Nimic din ce Mickael nu putea să îi satisfacă. 
Cuplul luă un taxi. În program o întâlnire la un apetitiv cu 
Clémence, în Quai de Valmy, apoi la Plaza Athénée unde 
rezervase o masă pentru cină. 

In curtea din spate a atelierelor Libellule, se auzea un pian. 
Chopin și o Wocturnă. Notele se înlănţuiau strălucitoare și fără 
cusur. Dar și fără vreo simţire. Clémence era talentată, ar fi fost 
și mai și dacă și-ar fi lăsat emoţiile să îi ajungă în degete. 
Mickael era supărat. Nu putea să accepte că destinul fiicei lui 
fusese sfărmat în plin avânt. Văzuse în asta un semn al 
destinului. Urma să facă din Clemence o americancă, din Rose o 


VP - 146 


soție model și din vin, unul de colecţie. 

Aproape reușise, mai puţin cu Clemence, singura pată neagră 
în acest tablou idilic. 

În curtea din Quai de Valmy notele de pian rezonau cu 
remușcările și cu neputinţa lui, ca și cum Mickael era jucăria 
sorții. 

— Soţia dumneavoastră a avut un accident. 

În 29 iulie 1989, Mickael a fost alertat pe când era încă la 
Paris. Era 23:55 și i s-a spus că mașina Juliei s-a lovit de un fag. 
La locul dramei a fost întâmpinat de o menajeră care s-a 
prezentat cu numele de Marthe Noël. 

— E greu de crezut că cineva poate să iasă de pe șosea în 
halul ăsta. Nu a mai rămas decât tabla îndoită. Pompierii au 
scos corpul. N-am văzut dacă soţia dumneavoastră mai trăia, 
dar nu se mișca, au luat-o pe targă. La urgenţe o să vi se spună 
mai multe. 

— Ce făcea Julia afară la ora asta? 

— Nu se știe. O mișcare greșită? Un derapaj? Conform celor 
de la SMURD, era băută. 

— Și Clémence? 

— Ea n-are nimic, doarme la etaj. 

Cum Mickael era împietrit, Marthe îl îmboldi: 

— Dacă staţi aici și vă smiorcăiţi, lucrurile nu o să se miște 
singure. Trebuie să vă duceţi la spital pentru formalități. 

La urgenţe, Mickael fu primit de către un doctor. 

— Soţia dumneavoastră este la reanimare. Am operat-o. 
Plămânul e atins, coloana vertebrală de asemenea. Bazinul e 
praf. Cât despre piciorul drept, mai bine să nu vorbim despre el. 
Nu vă ascund că, din lipsă de oxigen, creierul i-a fost afectat. 
Funcţiile cognitive sunt atinse. 

— Dar, doctore... 

— Nu vă pierdeţi speranţa, s-ar putea să scape. 

— Pot s-o văd? 

— Desigur... Pregătiţi-vă de ce este mai rău! 

Orice urmă de viaţă dispăruse de pe chipul Juliei, care nu mai 
era decât un obiect acoperit de bandaje și legat la fire. Ochii 
nemișcați fixau un colț din tavan. O mumie intubată, tăiată la 
arcadă, cu nasul sfărmat, cu pleoapele vinete și cu gura 
mutilată. Ce auzea? Era conștientă de prezenţa lui? Imposibil de 
recunoscut în acest cadavru femeia plină de fantezie pe care o 


VP - 147 


iubise, cu cincisprezece ani înainte, într-o vie din regiunea 
Bordeaux. Perplex, Mickael se întrebă cum ajunsese, de la o 
dragoste cu aromă de Saint-Emilion, la un așa fiasco. Când Julia 
a rămas însărcinată nu s-a gândit la altceva decât să ia cu el 
mama și copilul. Pentru el, viitorul însemna familia și via din 
California. Refuzul Juliei de a pleca din Paris îl debusolase. Nu 
înţelegea atitudinea acestei soţii, care înțelegea greu că era de 
neînțeles. 

Educaţia lui îl împingea să dea un sens venirii intempestive a 
fetiţei. Dar fu depășit de schimbările de dispoziţie ale Juliei. O 
trata ca pe o bolnavă, tandreţea se transforma în milă. Ceea ce 
nu a mers dintru început, nu a funcţionat până la sfârșit. 

Mickael, a cărui situaţie financiară fusese mereu confortabilă, 
începu să stea șase luni în America și șase luni în Franţa, apoi 
nouă acolo și trei la Paris, apoi din ce în ce mai mult acolo și din 
ce în ce mai puţin aici, cu ele. Până când ajunse să petreacă o 
singură lună pe an (iulie) cu Clémence la Paris. 

Ultima conversaţie cu Julia, înainte ca ea să plece la 
Groumenville, a fost furtunoasă. 

— Habar n-ai ce înseamnă să iubești, îi reproșase ea. 

— Ba da, draga mea, știu ce înseamnă, tocmai de aceea 
vreau să divorțăm. 

S-a pus problema pensiei alimentare, a locului unde va locui 
Clémence, a autorității parentale. Au vorbit despre greșeală, 
despre adulter, despre trădare. Ultimele cuvinte de care își 
amintea erau: „Du-te la dracu', ticălosule!” 

În rezervă, Mickael își trase un scaun și luă mâna Juliei în a lui. 
Era iritat, înspăimântat, cuprins de milă. Dar și de exasperare. 

Trecu o infirmieră, care se uita atentă ia ecranul ce monitoriza 
ritmul cardiac, cantitatea de oxigen, tensiunea arterială și 
temperatura. 

După un timp nedefinit, o nouă infirmieră își făcu apariţia cu o 
tavă albă de plastic. Îl întrebă dacă el era soţul. Ca să poată fi 
operată, i-a fost scoasă verigheta, prin tăiere. Cât despre 
poșetă, plină de sânge, era la recepţie. Mai rămăseseră ceasul și 
lănţișorul. Ceasul era cel pe care îl primise de la el, la logodnă. 
Lănţișorul era un șnur de aur împletit, dăruit de către tatăl ei, 
pentru ochelari. 

Mickael vru i-l pună din nou la gât. 

— Mă puteţi ajuta? 


VP - 148 


Mickael și infirmiera i-au ridicat capul Juliei pentru a-i pune 
lănţișorul. Temându-se să nu o rănească, au fost stângaci. 

— Nu vă faceți griji, e deja praf, nu mai simte nimic. 

Infirmiera fu înlocuită de către doctor. Chipul îi era tras și 
palid. Părea sfârșit de oboseală. Era însoţit de către un bărbat 
înalt și solid, cu cravată și fular alb, care stătea în marginea ușii. 

— Ascultaţi, îmi pare tare rău! Aș fi vrut să vă dau vești mai 
bune. Soţia dumneavoastră nu mai are nicio mișcare oculară. 
Pupilele nu mai reacționează. Activitatea cerebrală e într-un 
punct mort. E drept, e puţin prematur să ne pronunţăm asupra 
viitorului. Știm însă sigur că viaţa ei nu va mai fi la fel. Chiar 
dacă o să respire din nou singură, nu o să mai fie niciodată cea 
pe care aţi cunoscut-o. 

— Ce-i spun fetei? 

— Câţi ani are? 

Bărbatul cel înalt i se adresase lui Mickael. 

— Imi pare rău că ne cunoaștem în așa circumstanţe teribile, 
zise el întinzând mâna. Sunt Maxence Saint-Just, avocat și 
proprietar al casei pe care soţia dumneavoastră a închiriat-o. 
Imediat ce am aflat despre dramă, am venit de la Paris. Aveţi 
idee ce s-a întâmplat? A fost voit? 

Mickael ridică din umeri. 

— Divorţ, depresie, angoasă de scriitor... Julia avea un 
caracter dificil. 

— Nimic. E cea mai bună soluţie. 

— Cum? 

Mickael îl privi pe avocat, fără să înţeleagă. Acesta îi explică: 

— Nu îi spuneți nimic. La 14 ani cine ar putea să suporte să-și 
vadă mama în așa stare? 

Medicul care asistase la dialog, fără să spună nimic, 
reacţionă. 

— Nu este o idee rea. Trebuie luat în calcul scenariul mai 
puţin traumatizant. Falsele speranţe sunt la fel de rele ca 
adevărul. E o chestiune de minute și de ore poate. Dacă își va 
reveni, o să aveţi tot timpul din lume să i-o spuneţi. 

Zece minute, zece zile, zece luni, zece ani. 

A fost atât de ușor. 

La început, Mickael a făcut naveta între spital și vila Saint- 
Just, unde Clémence a rămas în grija Marthei Noël. Adolescenta 
era năucită, în stare de șoc, nu a vărsat nicio lacrimă, cu chipul 


VP - 149 


fără expresie. Complet întoarsă spre sine. 

— Ne întoarcem la Paris. 

— Și pe mama o lăsăm aici? 

Un plânset îi stătea în gât. Mâinile lui o mângâiau și o legănau 
ca pe un copilaș. Murmură cuvinte disparate, un fel de jelanie 
tristă și gravă. 

— Scumpa mea, Julia e... 

Cuvântul „moartă” îi ieși de pe buze mai repede decât s-ar fi 
așteptat. Julia nu își mai revenise. Era paralizată, mută, surdă și 
oarbă. Nici sunet, nici imagine. În momentul acesta, dispariţia 
era mai ușoară decât agonia. Apoi evenimentele se înlănțuiseră 
cu prea mare ușurință. Nimic nu venise să corecteze realitatea. 
Din contra. 

Atunci, acolo, împachetaseră lucrurile de vacanţă. Marthe, 
menajera, îi ajutase, dar nu intervenise nicicum ca să-l 
contrazică pe Mickael. 

Maxence Saint-Just le servise de sursă de inspiraţie. Le 
cunoștea pe măicuțele de la Sainte-Charite, devotate și discrete. 
Julia avea tot răgazul să moară, în ritmul ei, în camera 24, 
înconjurată de bunăvoința călugărițelor. 

— Întoarceţi-vă la Paris, ocupaţi-vă de fată! O să mă ocup eu 
de un loc de veci pentru soţia dumneavoastră. 

La Paris, Celestin, tatăl Juliei era prăbușit de durere. Se 
baricadase în atelierele Libellule, refuzând să iasă de acolo. Nu 
voia nicio slujbă, nicio înmormântare, nu voia să vadă corpul 
Juliei. În câteva zile, starea lui se înrăutăţise. Avea o febră care îl 
ținuse la pat. Cât despre Clémence, se înfășurase într-o 
rigiditate a disperării. Plonjată în irealitatea unei absenţe, se 
chinuia să o facă pe stăpâna casei, făcea ordine, cumpărături, 
gătea. Totul numai ca să uite că era o fetiţă care avea nevoie de 
mama ei. 

Și apoi, mai erau și ceilalţi. Editorul care era complice la 
minciună. 

Apoi Rose. 

Rose era o ființă drăguță, simplă, ale cărei visuri se reduceau 
la o comedie romantică, un soț, copii, rochii frumoase, o 
menajeră. Ceaiul, plimbarea de duminică și supa de legume, 
culese din grădină. Mickael oferea toate acestea, și, ca bonus, 
ochii albaștri ai lui Henry Fonda. 

Cum să reziști. 


VP - 150 


Atunci Rose nu rezistă. 

Cum să aștepți. 

Atunci Rose nu mai așteptă. 

Cum să facă. 

Trebuia îngropată nevasta. 

O slujbă fu ţinută la Paris, la început de august. 

Avocatul îi dăduse lui Mickael un fals certificat de deces al 
Juliei, pe care autorităţile americane, în faţa cărora el se 
recăsătorise, nu îl contestaseră. 

Nu era o minciună, ci un adevăr fals. 

În Quai de Valmy, Mickael și soţia lui fură primiţi de Clémence, 
care scosese pahare și chipsuri. Mickael era întotdeauna 
bucuros să o revadă pe fiica lui. Era un american grav, cu ochii 
albaștri, privirea de oţel, și cu mersul liniștit. li plăcea natura 
fiicei lui, mereu contra. Spinii cactusului nu îl răneau. Însă, dacă 
tatălui nu-i displăceau contrastele, alta era situaţia cu Rose, 
care se temea de fiica ei vitregă ca de ciumă. 

— Tată, sper că ai adus vin. 

Mickael s-a executat. A adus o sticlă de Newton Vineyard, 
Chardonnay din 2015 la 75 de euro sticla. Clemence dădu 
paharul pe gât cât ai clipi. Mickael se așeză pe o canapea 
minusculă. Privirea i se plimba prin cameră. Acest fost budoar 
nu era lipsit de farmec. Îi amintea de Celestin și de anii petrecuţi 
cu Julia. Locul acesta micuţ, în contrast cu viile întinse, îi trezea 
o nostalgie aparte. 

Când ducea paharul la buze, a fost surprins de întrebarea lui 
Clemence. 

— Ai cheia de la al treilea sertar de la comoda lui Celestin? 

— De ce te interesează treburile bunicului tău? 

— O ai sau nu? 

— Da, o am, pot să ţi-o dau, dar nu știu ce e în acel sertar. 

— Are legătură cu mama? 

Mickael surâse, ca și cum se pregătea de o conversaţie 
amicală. 

— Am crezut că fac bine. Crezi că mi-a fost ușor? Spune-mi ce 
ar fi trebuit să fac? 

— Du-te naibii! _ 

— Ai putea fi mai amabilă. Te-ai schimbat. Inainte erai mai 
drăguță. Te-ai gândit să faci yoga? 

Mickael se ridică de pe canapea și lăsă paharul pe masă. 


VP - 151 


Sperând că schimbă subiectul revoltei ei, luă un desen de pe 
masă. 

— E un desen al Juliei? 

Părea surprins și neliniștit. Se uită la fiica lui. 

— Nu credeam că e în stare de așa ceva. 

— Ar fi fost de ajuns să te interesezi puţin ca să afli. 

Mickael primi lovitura în plin. Îi făcuse vizite Juliei în primii ani 
petrecuți la spital. Starea ei era aceeași, fără nicio îmbunătăţire. 
Într-o zi, încetase să mai vină. Ca și cum voia să se convingă de 
lipsa totală de coerență a Juliei, spuse: 

— Nu se înțelege nimic, dar e frumos, nu găsești? De ce sunt 
tăiate și lipite? 

Clemence povesti ce se întâmplase cu o seară înainte. 

— Ai anunţat poliţia? 

— Pentru o hârtie făcută bucăţi? 

Clemence trecu sub tăcere spaima prin care trecea, de când 
avusese loc această intruziune în apartament. Senzaţia că era 
spionată nu o părăsea nicicum. Rene mai pusese vreo două 
lacăte și zăvoare la ușă, la cererea ei expresă. Voia să cheme o 
firmă de pază. 

Mickael, care ghicea gândurile fetei, îi zise: 

— O să contribui financiar la securizarea atelierelor Libellule. 
Trăiești la parter și mai ai și elevi. Trebuie să te protejezi. 

Clémence, care nu vedea pe niciunul dintre elevii ei pianiști 
interesându-se de desenele Juliei, schimbă subiectul. _ 

— Tată, cum îţi explici ajutorul dat de Maxence Saint-Just? |i 
înţeleg motivele, pe cele ale lui Marius Camus, editorul. Dar el, 
ce avea de câștigat din toată mascarada? 

— Era deja un personaj public. Se juca de-a pisica cu 
șoarecele cu presa, se temea de scandal. 

— Păcat că a murit, l-am fi putut întreba. 

Remarca fusese făcută de Rose. Adăugă: 

— Clemence, ești om în toată firea de acum. Să tot scormoni 
în trecut înseamnă să îţi refuzi dreptul la fericire. 

Comentariul Rosei o înfurie pe Clemence. Trânti paharul de 
masă, acesta se sparse. Vrând să strângă cioburile s-a tăiat la 
mână, o picătură de sânge a pătat canapeaua. lritată și 
stângace, își luă un șervețel de hârtie ca să oprească sângele, în 
timp ce Rose strângea desenele ca să nu se păteze. 

— Calmează-te, nu e nevoie să te ambalezi așa! 


VP - 152 


Clemence, a cărei adrenalină se propagă prin vene cu viteza 
unor scântei, se ridică tensionată la maxim. 

— la-ţi labele de pe desenele mamei! 

Cum Rose nu se mișcă, strigă. 

— i-am zis să le lași jos imediat. 


„Căraţi-vă-dispăreţi-din-ochii-mei-ticăloasă-ce-ești-și-tu- 
nenorocitule!” 


Acum Clémence urla de-a dreptul. Avea în privire o expresie 
rătăcită. Tinea piciorul paharului spart ca pe o armă și înainta 
spre cei doi. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, lasă ăla jos, e periculos! 

— Căraţi-vă! 

— Cleminou! Nu glumi cu asta! Hai să discutăm! Dar lasă jos 
chestia aia. 

— Să nu-mi mai spui vreodată Cleminou! 

— Bine, ai câștigat! Plecăm. 

Fata mânuia ciobul ca pe sabia lui Zorro în faţa Rosei. 

— Calm, calm, zise Mickael punându-se între ele. 

Apoi luă impermeabilul soției lui și o împinse spre ieșire. Ea se 
împiedică de covor, vrând să iasă mai repede. 

— Fiică-ta e complet nebună! 

Retragerea cuplului ar fi făcut-o să râdă pe Clémence dacă nu 
ar fi fost cuprinsă de tremurături. Se simţea golită; senzaţia de a 
fi complet la pământ o termină. În timp ce ușa se închidea, își 
zări chipul în oglinda de pe comodă, cearcăne adânci, pomeţi 
roșii și buze vinete. Și nenorocitul de deget care sângera încă! 
Clémence era conștientă că în momentul ăla avea aerul unei 
nebune. 

Viaţa era din nou la foc mic. 

René era în ușorul ușii. 


Igi 
„Dragi candidaţi, dragi viitori Fenix X, 
Bine aţi venit! În zilele următoare o să vă remodelaţi mentalul în 
așa fel încât să vă îndreptaţi spre excelență”. 


Marius zâmbi. În sfârșit, era în miezul misteriosului sistem 
Saint-Just. Camera în care se afla semăna cu un laborator de 
limbi străine. In faţa lui, o masă cu un magnetofon și căști. De 


VP - 153 


unde era, nu putea vedea nici pe profesor, nici pe ceilalţi 
participanţi. Vocea venea direct în cască. Avea o manetă pentru 
reascultare și pentru derulat înainte. 


„În această primă conferință, vom vorbi despre virtuțile 
minciunii. A ști să minţi cu folos se învaţă ca și mersul pe 
bicicletă și nu se uită niciodată. Impreună, vom face din TOTEM 
un sistem fiabil. Realul nu poate fi contrazis, adevărul da. 
Animalele sunt șirete, dar nu mint. Minciuna e produsul 
inteligenței noastre, a capacităţii noastre de a structura 
imaginarul și de a pune concretul în concepte. Mint, deci exist. 
Pariez că dacă Darwin s-ar fi aplecat asupra acestui subiect, ar fi 
văzut că, pe scara evoluţiei, mincinoșii ocupă un loc convenabil. 
Teoria despre Originea speciilor înseamnă supraviețuirea celui 
mai adaptat și capacitatea sa de reproducere. Mincinoșii au o 
rată de supravieţuire mai bună decât alţii, știu să seducă, să se 
îmbogăţească și să nu pice în capcane”. 


Marius opri pentru o clipă magnetofonul. Îi părea rău că nu 
avea hârtie și creion. Anumite expresii meritau notate. Se temea 
să nu le uite. Își scoase căștile și se uită după ceva de scris. 
Nimic. Din acel loc nu vedea decât spatele participanţilor. Toţi 
păreau concentrați pe ceea ce auzeau, în cele din urmă, își puse 
din nou căștile și închise ochii. 


„Dacă suntem în acest laborator împreună este pentru că 
strămoșii noștri au știut să facă uz de înșelătorie și de disimulare. 
Mulţi spun că normele sociale se bazează pe acordul majorităţii 
în privința cunoașterii și împărtășirii unor mituri. Să ne lăsăm 
păcăliţi, numai așa vom putea trăi unii cu alţii. Are prea puţină 
importanță dacă povestea, epopeea, saga, ficțiunea - sau cum 
spunem azi storytelling - sunt adevărate sau false, demonstrate 
sau contrazise. Pot fi admise sau respinse, contează doar că un 
public cooperant le aprobă. Nevoia de a spune povești e 
caracteristică speciei noastre. Nicio autoritate și niciun individ nu 
rezistă forţei narative, soclul invizibil pe care se construiește 
alianța între popoare. Ne place să credem și în ceea ce este 
dincolo de realitate. Adevărul constrânge, minciuna eliberează. 
Chiar și biologia ne invită la minciună. Minciuna e înscrisă în 
codul genetic. Suntem făcuți ca să minţim. Sistemul limbic care 
dirijează cele două noduri ale amigdalei e compus dintre lobii 
hipocampului, sediul memoriei noastre emoţionale. Exaltarea 
mincinosului iradiază în acest circuit primitiv al creierului, fapt 


VP - 154 


care ne produce oarecare plăcere. Un bun mincinos are nevoie 
de minciuni din ce în ce mai multe pentru a-și menţine starea de 
excitare a structurilor corticale. Encefalul nostru cere mereu 
minciuni în plus! 

Minciuna nu este, în definitiv, decât o percepţie avantajoasă a 
realului. 

Acum, să lăsăm minciuna și haideţi să învăţăm să minţim cu 
folos. Va fi, dacă vreţi, obiectul acestui stagiu”. 


Vocea se opri. Marius își scoase căștile. Era obosit. 

Candidatura lui a fost acceptată săptămâna trecută. Interviul 
pentru prima sesiune a fost fixat. Sala de festivități a primăriei 
din Roussay, Maine-et-Loire. 

Când ajunse, parcarea din faţa bisericii era aproape goală. 
Marius parcă acolo. Intr-o clădire mai ferită, vreo zece persoane 
îl așteptau, cu un pahar de limonadă rece. Marius, căruia îi era 
foarte sete, îl bău dintr-o sorbire. 

— Suntem toţi. 

Un bărbat cu tricou sport Lacoste, blugi Lewis, bascheţi 
Adidas, ochelari de baga și surâs de universitar mulțumit de sine 
se duse în faţă. 

— Bună ziua, sunt ghidul dumneavoastră, vă rog să-mi 
spuneți John! 

— Bună, John, murmură asistenţa. 

— Aveţi la dispoziţie ecusoane cu prenumele dumneavoastră. 
Luaţi și limonadă. După ce vă potoliţi setea, plecăm. O mașină 
ne așteaptă afară. 

— Stagiul nu are loc aici? 

Intrebarea a fost rostită de un anume Herve. 

— Nu, aici e doar punctul de întâlnire. 

— Dar bagajele? 

— Şoferul le va așeza în portbagaj. 

— Unde mergem? 

O femeie, singura din grup, puse întrebarea. 

— Veţi afla la destinaţie, îi lămuri John. Presupun că toată 
lumea are fluturașul cu regulile pe care le-aţi acceptat. După 
această mică întâlnire de introducere, programul se va plia în 
tăcere și anonimat fiecăruia dintre dumneavoastră. Vor fi și 
pauze, desigur. Dar metoda Saint-Just nu permite să vorbiţi unii 
cu alții. Dacă aveţi nelămuriri, luați legătura cu mine. Aveţi alte 
întrebări? Dacă aveţi nevoie la toaletă puteţi merge acum. 


VP - 155 


Ultima ușă pe dreapta. 

În stradă, îi aștepta un minibus negru, zece scaune 
confortabile, geamuri fumurii, minibar și măsuțe pentru 
calculator. În difuzoare se auzea un fond de natură, vânt, apă, 
valuri. 

Marius se așeză la fereastră. Femeia care a pus întrebări se 
așeză lângă el și îi spuse că o cheamă Nancy. Membrii grupei de 
debutanţi Fenix X erau toţi mai tineri decât el; aveau între 25 și 
45 de ani. Păreau absolvenţii unei școli de comerț. 

John trecu printre scaune. Întrebă dacă totul este în regulă și 
pe Marius dacă nu vrea o pătură. 

— Vremea e câteodată înșelătoare. 

Marius mulțumi, își întinse picioarele și privi pe geam. O luară 
spre Angers și apoi pe bifurcația spre Le Mans, pe A11. Când 
mașina porni spre Paris, simţi cum îl cuprinde o moleșeală și 
adormi. 

Limonada pesemne! 

Era seară când minibusul se opri. 

Coborâră din mașină cam buimaci și John îi conduse spre ceea 
ce păreau bungalouri individuale, într-o curte de școală. 

Bungalou 1, Hervé, „noapte bună, pe mâine...” 

Bungalou 2, Nancy, „noapte bună, pe mâine...” 

Bungalou 3, Marius, „noapte bună, pe mâine...” 

Camera destinată lui Marius era anostă, dar curată și 
confortabilă. Nimic nu lipsea. Baie curată lună, pat mare, sticlă 
cu apă, masă și scaun, de lucru și chiar un fierbător și câteva 
pliculeţe de ceai de plante. Nu ceai negru, nu cafea. 

Marius își găsi valiza pusă în fața unui dulap cu două rafturi și 
două umerașe. 

Înainte de a se culca, se spălă pe față și văzu că nu există 
oglindă în baie. Nu mai avea nici ceas. Cât despre telefonul 
mobil, i-l predase lui John, înainte de a se urca în mașină. 

Întins în pat, văzu pe perete și programul: 


„Virtuţile minciunii 

Tehnici de comunicare narativă 
Meritele perfecționismului 

Arta ignoranței”. 


Marius, care încă era sub efectul limonadei soporifice, 
recapitula în gând, înainte de a adormi, etapele misiunii sale: să 


VP - 156 


înţeleagă metoda Saint-Just, să facă cercetări până va descoperi 
umbra cu care se confruntase Julia cu 21 de ani înainte și să 
sărbătorească rezultatul La Closerie des Lilas cu Victorine și 
Alexandre. Amintirea fuduliilor de vițel cu supă de ghimbir îl 
făcu să saliveze. Când era gata să adoarmă, auzi o voce 
monotonă, dar suavă care vorbea în difuzorul din cameră: 
„Adevărul constrânge, minciuna eliberează, chiar și biologia ne 
invită să minţim”. Aparent, conferinţa de mai devreme se 
repeta. Nu era niciun buton de oprire pe nicăieri. Mașina de 
fabricat escroci era în funcţiune. Marius se întrebă care ar fi 
destinul unei societăţi capabilă să manipuleze faptele în 
beneficiul unora. Ca să nu se descurajeze, își imagină că există 
două mecanisme, unul care fabrică minciuni și altul care le 
demască. Oare care dintre ele ar câștiga, dacă ar concura între 
ele? 


INI 


— Un proces automat care să-i denunțe pe mistificatori? 

Cu 55 de ani mai devreme, această dilemă îl preocupa pe 
omul auster din spatele biroului. 

„Potrivit americanilor, trupurile noastre nu pot minţi. Ce 
credeţi?” 

Celestin, care aparţinea celei de-a treia generaţii de fabricanți 
de lentile prodigioși, nu răspunse. Nu înţelese întrebarea. Stătea 
în picioare, în pantofii prea mari. Ordinul de recrutare sosise cu 
două înainte, în Quai de Valmy: 


Domnule, 

Sunteti așteptat luni, 10 ianuarie 1955, la ora 10: 00, pe strada 
Saint-Dominique nr. 14, camera 15-B-235, cu actul de identitate 
și cu această convocare. 


Semnătura era ilizibilă, dar acoperită cu o ștampilă a 
Ministerului de Război. 

Ce prostie mai făcuse iar? 

La vremea respectivă, Célestin avea 30 de ani. Fără a fi 
ticălos, nu era un sfânt. Cam potlogar, cam găinar, dar 
respectabil în limitele rezonabilului. 

Din punct de vedere fizic, semăna mai mult cu bunicul 
Fernand cel Mare decât cu propriul lui tată, Fernand Părosul. 
Moștenise de la primul un temperament flegmatic și abilitatea 


VP - 157 


de a vinde enciclopedii analfabeţilor, iar de la al doilea gustul 
glumelor proaste. Invențiile lui Fernand Părosul și ale amicului, 
fabricant de prezervative de latex, nu fuseseră de ajuns ca să 
salveze atelierele Libellule de la faliment. Sigur, ipotecile au fost 
plătite, graţie capișoanelor erotice, dar cine, după ce le-a văzut 
pe Rita Hayworth și pe Jayne Mansfield pe marele ecran, s-ar fi 
mulțumit cu un zâmbet și cu un piept generos pe fundul unei 
sticle? 

Negoţul cu miniaturi afrodiziace nu mai era profitabil. 

În plus, ca și altă dată, atelierele Libellule nu aveau 
moștenitori. 

Totuși, Celestin era un optician talentat. La el se adunase 
toată priceperea generaţiilor din spate, fabricanți de oglinzi, din 
tată în fiu. Știa tot despre ochelari, pince-nez, lentile Franklin, 
ocluzoare, binocluri, monocluri, lornioane. Era încă adeptul 
lentilelor suflate, era un as al lentilelor curbe, bombate, 
rotunjite. Nimic nu mai era de folos în ziua ordinului de 
chemare. 

Momentul era important, Celestin avea nevastă și era pe cale 
să devină tată. Soţia a rămas însărcinată cântând la pian, o 
tradiţie familială de pe vremea lui Emeline, frumușica cea oarbă. 
La familia Avril, bărbaţii făceau lentile, iar nevestele cântau la 
pian. 

Biroul 15-B-235, la primul etaj, mobilier sever, ferestre 
ferecate cu grilaj. Pe un perete întunecat, o fotografie a lui René 
Coty, în fața lui un individ uscat, cu patru trese galbene, deci un 
comandant. 

De ce anume era acuzat? 

Din respect, Celestin ar fi vrut să bată din călcâie, dar papucii 
lui fleșcăiți și uzi scoaseră un „pleosc!” descurajant. Plecând 
capul, ca și cum s-ar fi așteptat la câteva lovituri de baston, 
scoase un „cu ce vă pot ajuta, domnule?” 

Bărbatul în uniformă arată o masă pe care stătea o cutie 
electrică din care ieșeau electrozi. Părea un burduf din care 
ieșeau tuburi. 

Americanii făceau mare caz din asta, urmă militarul. Ar fi o 
metodă sigură să îi prinzi cu mâţa în sac pe mincinoși. Pe malul 
celălalt al Atlanticului adevărul este obiect de cult. Această 
mașinărie este datorată lui Lombroso și cercetărilor lui despre 
criminali. Americanii o folosesc în tribunale. Ce credeți? 


VP - 158 


Celestin își luă un aer pătruns. 

— Trebuie să văd... 

— Măsoară presiunea sangvină, ritmul cardiac, transpiraţia. 
Se pun întrebări și se evaluează creditul răspunsurilor în funcţie 
de reacţia corporală. Ştiaţi că un mincinos transpiră când își 
rostogolește invențiile? 

— In Evul Mediu, se considera că o minciună activa salivaţia și 
se punea faină în gură. Gura uscată - adevăr, gura umedă - 
minciună, sau invers, nu mai știu. 

Celestin era cel care vorbise. Ar fi fost incapabil să spună de 
unde știa legenda asta. 

Comandantul dădu din cap, satisfăcut. 

— Domnule Avril, puteți să acţionaţi la fel de bine? 

— Nu înţeleg... 

Uitaţi-vă la această mașinărie. E perfectă pentru anchetele 
judiciare și pentru afacerile penale importante; vinovat sau nu? 
Sigur, prost aplicată în viaţa cotidiană, pe fleacuri; dacă nevasta 
vă înșală, dacă ordonanța v-a făcut cum trebuie patul, dacă 
șeful e la ședință, pe bune. 

— Să știi ce are celălalt în cap. Poate nu e o idee prea bună. 
Există uneori situaţii când e mai bine să nu știi nimic. 

— Tot ce se poate... Am vrea să ne atragem norocul de partea 
noastră. Nu ne-ar displăcea să îi întrecem pe americani la 
capitolul mașinăriei adevărului. 

— Doar atât, mașinăria adevărului! 

Lui Celestin îi scăpă un fluierat. Se uită cu atenţie la 
interlocutor, abia acum. Oare îi trecea prin cap la ce se gândea 
el? 

— Nu dumneavoastră trebuie să vă spun că pupila se dilată 
când minţim. 

— Midriază. 

— M-am informat. Se spune că modificările corporale, care ne 
însoțesc pasiunile, se transmit celorlalţi sub formă de semne. 
Manifestările cele mai puternice sunt în privire. 

— Ochii nu au decât un defect, cel de a exprima totul. 
Această declaraţie este din 1865, cred. 

— După cum vedeţi, vorbim despre același lucru. Atelierele 
dumneavoastră fabricau lentile cu care se puteau citi sufletele, 
capabile să înfrumusețeze realul, lupe care dezvăluiau nurii 
femeilor. Nu vă rămâne decât să continuaţi opera înaintașilor, 


VP - 159 


faceţi ochelari detectori de adevăr. În fond, libelula e o insectă 
cu ochi ce au 30.000 de fațete, deci are și o vedere 
multidirecțională. 

— Nu cred că libelulele mint. 

— Credeţi? Domnule Avril, contez pe dumneavoastră. Ce 
spun, Franţa se bazează pe dumneavoastră. 

O oră mai târziu, Celestin mergea pe stradă cu un plic în 
buzunar. Avea acolo destui bani cu care să își finanţeze 
proiectele. Obţinuse și ștergerea datoriilor la serviciile fiscale și 
o retragere a plângerilor împotriva sfidării bunelor moravuri. 
lată că sosise ceasul spionilor, a agenţilor dubli, a lentilelor 
radar și a zvonurilor de tot felul. Depistarea adevărului devenise 
o miză a secolului. Era Adevărului sosise. 


0 


Marius se înscrise la atelierul de gătit. Își pusese un anteriu 
negru, cam mare pentru el, dar destul de elegant. La fiecare pas 
era să cadă în nas din pricina poalelor lui prea lungi. 

Trezirea se făcu printr-un clopoțel, urmat de vocea lui John 
care îi anunţă că se văd în refectoriu în douăzeci de minute. 
Douăzeci de minute? Dar cum să știe câte sunt când nu avea 
ceas? 

Marius făcu duș și regreta deja cafeaua de acasă, cu cicoare. 
Se rase fără oglindă și se îmbracă fără grabă. 

În culoar, un nou sunet de clopoțel. Deduse că trecuseră cele 
douăzeci de minute. 

În sala de mese, ceilalţi nouă participanţi stăteau în picioare. 
Hervé avea un plasture la bărbie, de la rasul de dimineaţă. 
Pleoapele erau grele și toți își reţineau un căscat. Viitoarea elită 
a mincinoșilor era buimacă și somnolentă, încât provoca râsul. 
Marius îi făcu semn lui Nancy care îi zâmbi. 

John, îmbrăcat și el în anteriu, îi salută pe fiecare, sperând că 
toţi dormiseră bine. Îi anunţă că, după micul dejun, începea un 
prim curs. Apoi întâlniri individuale. Pentru cei care nu erau 
programaţi la întâlniri, se oferea o ședință de meditaţie 
constructivă, condusă de către un călugăr convertit la metoda 
Saint-Just. 

Un bol de orez, asezonat cu legume călduțe într-o fiertură 
cam grasă, a fost pus pe masă. Era o variantă a meniului 
tradițional servit în sesiunile zen. Marius se strâmbă, dar îi era 


VP - 160 


foame. Trebui să aștepte momentul de recunoștință, schimbul 
de zâmbete și de mulțumiri. Au mai fost și explicaţii despre 
armonie, despre bucurie și despre echilibru. Nici dorinţele și 
stăpânirea de sine nu au fost uitate. 

În sfârșit, mâncarea! 

Nu era chiar rea. Cam fără sare. Marius ar fi adăugat niște 
ghimbir și niște usturoi proaspăt. Poate și puţină coajă de 
lămâie. Se gândea la asta când John se ridică din nou și 
enumera atelierele: gătit, veselă, aranjarea sălii de recreere. 
Ziua era împărţită în lecţii, plimbări de meditaţie, grădinărit, 
prânz, cină, pauze de odihnă. Și asta se repeta neobosit, ca 
roata norocului, pe toată durata stagiului. 

Prima lecţie, Avantajele minciunii. Cei zece postulanţi erau 
așezați în semicerc, pe fotolii joase, în jurul unui tânăr de vreo 
treizeci de ani, cu părul scurt, cu ochelari, cu chip surâzător. O 
faţă plăcută și serioasă, dar care nu se dădea mare pentru 
calităţile lui. 

Oratorul se prezenta asistenţei, în această atmosferă intimă, 
întreţinută și de lumină blândă. Era onorat să contribuie la 
parcursul elitei, a celor capabili să traseze o limită între ideile 
originale și interesante și poncifele și clișeele celorlalți. 

Poate pentru că era mai în vârstă sau pentru că participă la 
această întâlnire ca observator - chiar impostor, am putea 
spune - Marius ascultă conferenţiarul luându-și distanţă. Mesajul 
merită transmis celor care meritau să-l primească. 

Postulanţii erau capabili să conceapă realitatea în mod 
retroactiv, să idealizeze noul, să se conecteze la fericire și să 
privească în viitor. Cei zece aleși se simţiră flatați și întoarseră 
un „wow!” admirativ către conferenţiarul care mânuia cifre și 
date și statistici, în sprijinul fiecărei fraze pe care o spunea. 

Adevărul era galben, în timp ce minciuna era albastră. 

Adevărul era univoc și tern, minciuna era inventivă și 
strălucitoare. 

Adevărul era constrângere, minciuna viziune. 

Povestitorul se ambală în discurs și se lansă în tot felul de 
distincţii între mincinos și cel care spune baliverne; primul face 
declaraţii voit false, celui de-al doilea nu-i pasă, pur și simplu, de 
adevăr. 

Mai exista și specia flecarilor, cei care nu voiau decât să dea 
din gură. 


VP - 161 


Balivernele făceau viața frumoasă, nu era vorba de înșelătorie 
aici, ci de îmblânzirea obiceiurilor. Fidelitatea față de sine era 
mai importantă decât realitatea. 

Discursul era lipsit de argumente, dar abunda în sfaturi: „fiţi 
temerari, încercaţi totul, fiți inventivi, experimentați, fiți 
deschişi, călătoriţi, fiți voi înșivă, meditaţi”. 

Tonul era alert, deloc plictisitor, punctat cu naraţiuni 
simbolice pentru a capta atenţia și a convinge că la mijloc erau 
argumente pline de bun simţ. Auditoriul era captiv și deci și 
receptiv la mesajele primite. 

Cuvintele  „umanism-curiozitate-optimizare-excelenţă” fură 
repetate de vreo zece ori, ca refrenul unui cântec ale cărui 
strofe erau ritmate de „între noi fie vorba”, „noi, cei care 
înțelegem”, „voi, care știți despre ce vorbesc”. Alocuţiunea era 
presărată și cu glumiţe care provocau râsul. 

Strofa, refren, glumă, râs, strofa, refren... 

Martori la această confidenţță repetitivă, viitorii Fenix X erau 
gata să accepte conținutul acestui discurs, care a fost răsplătit 
cu aplauze. Răsunetul lor contrasta cu tăcerea impusă în rest. 

Când asistenţa se ridică, Marius înţelese că făcea parte, de 
aici înainte, dintr-o comunitate remarcabilă, a luptătorilor care 
se luptă, a îndrăzneţilor care îndrăznesc, a conducătorilor care 
conduc, și aşa mai departe. 


INI 


„Când înot, înot!” 

instructorul strigă cât îl ţineau plămânii, în piscina de la SAN, 
un fel de tunel îngust cu apă călduţă. Tom se simţi ca un prosop 
aruncat într-o cuvă, cu corpul greu și inutil. 

„Când fac gimnastică, apoi fac!” 

Tom duse genunchii la piept și apoi întinse din nou picioarele. 

„Când împing, împing!” 

Tom suspină. Era sătul până peste cap. Se întinse pe spate, 
cu capul sprijinit pe un burduf de poliester. Cu ochii închiși, Tom 
se lăsă să plutească, cu braţele întinse, de la o margine la alta a 
bazinului. 

— Tom, Tom Saint-Just! 

Surprins de interpelare, Tom încerca să se ridice. leși din 
piscină, dar se împiedică la trepte. 

— Ce e? strigă el furios. 


VP - 162 


— La telefon. În vestiarul instructorilor. 

Tom încă ud, intră într-o încăpere destinată instructorilor de 
înot și kinetoterapeuţilor. Luă receptorul întins de infirmier. La 
capătul firului era notarul care îl contactase cu câteva zile 
înainte. 

— Tom Saint-Just? Mă bucur că am dat de dumneavoastră. 

— Îmi pare rău, dar nu mai am mobilul. Aţi avansat? 

— Mă tem că... 

— De ce vă temeri? Alte datorii? 

— Mai complicat decât atât. 

— Daţi-i drumul, sunt pregătit. Ce poate să mai fie? 

— Cum v-am mai spus, am contactat o cunoștință care 
verifică biografia candidaţilor la Legiunea de onoare. lată ce mi- 
a spus; dosarul tatălui dumneavoastră nu prezenta niciun 
impediment, era deja Cavaler și reușita fundaţiei pleda pentru 
el. Cât despre situaţia financiară, datoriile erau inferioare 
patrimoniului acumulat, problemele de la trezorerie erau simple 
ajustări. Totuși, anchetatorii au primit mai multe scrisori 
anonime, fapt destul de frecvent, o distincţie aţâţță mereu 
invidioșii. Și pentru că Maxence Saint-Just era, în vremea aceea, 
victima unei cabale mediatice, scrisorile au fost clasate și atât. 

— Știţi, ca și mine, că nimic nu a fost publicat. 

— Printre aceste gunoaie s-a găsit un text semnat de Tipexe, 
care a atras atenţia autorităţilor. Acolo se spunea că bunica 
dumneavoastră, Marie-Laure Godet nu născuse un singur copil, 
ci doi. 

— Imposibil! Aș fi știut! se impacientă Tom. Tatăl meu era 
singur la părinţi. 

— Acest al doilea copil s-a născut când Marie-Laure era deja 
văduvă și nu a fost niciodată declarat la Starea civilă. 

Tom transpiră. Era agitat și avea o presimţire sumbră. 
Notarul, neclintit, continuă. 

— La scrisoare era adăugată o copie a unui certificat medical, 
semnat de către un medic militar neamt, atestând nașterea; 
Raymond Godet, după numele mamei, a văzut lumina zilei în 22 
iunie 1942. Numele tatălui nu era trecut. Problema e deci... 

— Care? 

— Tatăl dumneavoastră este Maxence Saint-Just sau 
Raymond Godet? Apoi, a doua întrebare, unde e fratele vitreg? 
Nu știți nimic despre asta? 


VP - 163 


Tom se gândea. Vocea îi era obosită. 

— Într-o zi, cred că aveam vreo zece ani, cineva de la vilă, 
cred că era sora bunicii mele, Marthe, mi-a spus o ghicitoare. M- 
a întrebat dacă știu diferența dintre un nemțălău și o rândunică. 
l-am raspuns că habar n-aveam ce era un nemțălău. 

Notarul vorbi din nou. 

— Știu ghicitoarea. Am auzit-o la școală. Cred că răspunsul 
este: atunci când o rândunică face pui în Franţa, îi ia cu ea când 
pleacă, în timp ce nemțălăii nu, îi lasă acolo. 

Omul legii a păstrat o tăcere lungă. 

— Îmi imaginez că toate aceste dezvăluiri vă perturbă. 
Trebuie verificate. Căutaţi un livret de familie, un document, 
care să-l identifice pe tatăl dumneavoastră ca fiul legitim al 
familiei Saint-Just și această neînțelegere va dispărea fără urmă. 
În caz contrar, însăși identitatea dumneavoastră ar putea fi pusă 
sub semnul întrebării. Ei, mai sunteți aici? 

Nu, Tom nu mai era. Închisese. Era încă înfășurat în prosop. 
La bazin se auzeau îndemnurile instructorului de înot. _ 

Vestiarul era un locușor retras, lângă cabinele de duș. In el, 
un birou plin de hârtii, pe pereţi atenţionări de siguranţă, 
numerele de telefon în caz de urgenţă și programările la cursuri. 
Pe etajere erau accesorii de înot, măști, ochelari, mănuși, curele, 
brățări. Un ceas arăta ora 16. Prea târziu pentru ședința cu 
doctorita Woods. 

Tom se frecă la ochi. 

Cine era ce? 

Tatăl lui îl destabiliza din nou. Confuzia în care se afla nu avea 
oare limite? Se simţea deposedat de identitate. Deodată auzi un 
pocnet care îl făcu să ridice privirea. 

În oglindă, tatăl lui îi făcea semn. Maxence Saint-Just, pură 
fantomă și produs al halucinaţiilor, se uita fix la el, cu un zâmbet 
larg. Și cu o strălucire perversă în ochi. Era înalt, neîngrijit, 
neras, îmbrăcat într-o pijama murdară. 

Împietrit, Tom nu se mișcă. Niciun ajutor de nicăieri, 
instructorul era prea departe ca să-l audă. 

Spectrul puțea groaznic a transpiraţie și a nespălat. Mișcă 
buzele. Vocea era piţigăiată și slabă. Vocale și cuvinte 
incoerente. 

— Ce? 

Imaginea se mută de pe un picior pe altul, cu mâinile la spate. 


VP - 164 


Chipul îi era deformat de cicatrici. Avea o piele degradată, care 
îl urâţea groaznic și anula culoarea de safir a ochilor. Avea părul 
zburlit și unghii murdare. Ochii îi erau ieșiţi din orbite. Respirația 
șuierătoare. O caricatură. 

— Ce vrei? 

Tom și fantoma se examinau reciproc. Erau ca doi cocoși 
înainte de a se lupta, evaluând fiecare forţa și slăbiciunea 
adversarului. Dincolo de orice raţionament, Tom nu voia să se 
dea bătut. Nu așa, nu acum. Nu făcuse atâţia ani de bunraku, 
pentru a cădea acum în capcană. Ca în artele marţiale, 
păpușarul se concentra, încordă pumnii și sări brusc. 

În acel moment, ușa se deschise larg. Un infirmier stătea în 
prag. 

— Sunteţi căutat peste tot, aţi întârziat! 

— Unde e? 

— Cine? 

— Bărbatul ăla, l-aţi văzut? 

— Despre ce vorbiţi? Nu o mai faceți atâta pe nebunul, o să 
sfârșiți ca ei. Urmaţi-mă! Nu aveţi ce căuta aici. 

O fi fost cuvântul „nebun” cel care provocă reacţia lui Tom 
sau frustrarea de a fi din nou victima unei halucinaţii? Trase aer 
în piept și se uită crunt la infirmier. Omul se dădu înapoi, era 
important să nu piardă controlul situației, să nu își arate teama 
și să nu se lase descoperit. 

Dar nimic nu mai putea ţine piept adrenalinei lui Tom. Totul 
se petrecu foarte repede. Luă prosopul, se grăbi spre ușă, dar, 
înainte de a ieși, îi trase un pumn infirmierului. Tom era departe 
deja, pe hol, și nu mai văzu că victima se clătină, și se lovi de un 
raft. De acolo, căzu o halteră care îl lovi la tâmplă. 


IRI 


„Un fals Saint-Just? Prostii! Cine o să te creadă?” 

Maxence era furios. 

În faţa lui, Marthe, Guillaume și Quasimodo erau o celulă de 
conspiratori. Marie-Laure tocmai fusese înmormântată 
dimineață și ei, ca niște hiene, se pregăteau să-l sfâșie. 

„Cine o să te creadă?” 

Atmosfera în bucătăria de la vila Saint-Just devenise 
irespirabilă. Actul medical care atesta nașterea lui Raymond 
Godet, nerecunoscut de tatăl său, era pe masă. 


VP - 165 


Pentru a înţelege șocul, trebuie avuți în vedere anii în care 
Maxence trăise cu certitudinea descendenţei sale. Era singur la 
părinţi, adulat, cocoloșit și deodată, după ce mama i s-a dus pe 
lumea cealaltă, se găsea în faţa unei noi realităţi. Data lui de 
naștere, numele, moștenirea, reputaţia, totul se clătina. Se 
crezuse Maxence Saint-Just, cine era acum? Cu aceste origini 
nesigure, niciun viitor nu mai putea fi conceput. 

Quasimodo stătea în umbră, cu buzele strânse, cu pleoapele 
grele și cu pielea mâncată de boală. Avea un aer obosit, ca de 
convalescent, dar i se ghicea bucuria văzând scena la care era 
martor. Saint-Just, în carne cu coajă și în oase, dar viu, își cerea 
dreptul la viaţă și la adevăr. Invizibilitatea în care crescuse îl 
făcuse indiferent la bunuri materiale, în afară, poate, de casa 
asta care îi era familiară. 

Pentru el, anii de tăcere fuseseră urmaţi de alţi ani de tăcere. 

Răbdarea lui, forţa lui. 

Șantajul, viciul suprem. 

Manipularea, pasiunea totală. 

Cuvântul „răzbunare”, prea teatral, prea degradat, nu îi 
plăcea. Dintr-o delicateţe greu de înţeles, Quasimodo nu îi purta 
pică maică-sii. Niciodată nu se gândise să îi facă vreo scenă. In 
ciuda faptului că îl părăsise, Marie-Laure rămânea pentru 
Quasimodo femeia cea drăguță, care se apleca peste leagănul 
lui de bebeluș. Ce mai contează grimasa de dezgust și sila pe 
care le arăta când îl privea. Chiar și o atenţie îngreţoșată era tot 
atenție. Nu putea să se lipsească de o tandreţe sinceră. 
Quasimodo păstra pentru ea elanurile afecțiunii de copil. Când 
era vorba de ea, pe Quasimodo îl dominau sentimentele și 
vedea în respingerea ei o alegere tragică, demnă de respect. 

Abil, prudent, econom, sobru, impasibil, având o disciplină de 
călugăr, Quasimodo nu fuma și nu bea. Nu avea nicio atracție 
pentru chestiunile de sex și nicio vanitate. Era luat drept 
grădinar, valet, lacheu, servitor. Renunţând să aștepte 
recunoștință, hotărâse să nu mai facă nimic la vedere. Nu, 
resorturile ambiţiei lui erau în altă parte. De la statuia de lut, 
Quasimodo voia aur. Cu siguranţă, Expedit continua să fie 
generos. În orice caz, destul cât să facă faţă cheltuielilor 
cotidiene, axate mai ales pe sardine și pe tocane, felurile lui 
preferate. 

Guillaume închidea ochii și încasa, Marthe deschidea ochii și 


VP - 166 


încuraja. Dar moartea Mariei-Laure schimbă treaba. De acum 
înainte mai mult. Era o ființă rătăcitoare, puţin conștientă de 
sine. Nu avea nicio responsabilitate de cetăţean, deci era 
departe și de orice ideologie. Și încă și mai departe de morală. 
Învăţase cum să aibă dreptate, îi păsa mai puţin dacă avea sau 
nu. 

În bucătărie, se auzea tic-tac-ul pendulei. Deodată, ușa se 
întredeschise. Tom intră pe neașteptate. Puștiul părea zăpăcit 
de prezenţa grădinarului așezat la masă cu tatăl său, cu Marthe 
și cu Guillaume. 

— Duceţi copilul de aici, nu vreau să fie martor la ce se 
petrece! 

Marthe se ridică, îi întinse un pahar de limonadă și îi spuse: 

— Du-te, micuţule, urcă în camera ta sau joacă-te pe afară! 

Maxence adăugă: 

— Fiule, fii ascultător! Nu te privește ce e aici! 

După ce Tom ieși, avocatul repetă: 

— Cine o să te creadă? 

Vocea lui era tunătoare, parcă era la o tribună. Se știa 
impecabil și drept. Toată lumea îl credea sfânt, de data asta 
rasa făcea pe călugăr și nimeni nu putea să îi ia identitatea. 

Impasibil ca o piatră și suplu ca o trestie, Quasimodo lăsă să 
treacă furtuna. Spuse cu un ton grav: 

„Chestia e că certificatul de naștere, semnat de medicul 
neamt e o dovadă suficientă și incontestabilă”. Maxence nu 
avea nimic de obiectat. 

Quasimodo mai spuse că Maxence nu putea pretinde nimic, 
întrucât nu era proprietarul vreunui obiect. Tot ce era pe numele 
lui nu îi aparținea. 

— Așa era drept, așa era corect, așa era bine. Nimic nu e al 
tău. 

— Și ce o să faci cu mine? O să mă șantajezi toată viaţa? Vrei 
parai? Vrei să-mi iei locul? Vrei să fii eu. Dar uită-te la tine, la 
fața ta de şobolan! Te vezi la televizor și la petreceri și la 
ceremonii? Te vezi pledând într-un tribunal? 

Individul straniu nu răspunse imediat. Jucase scena asta în 
cap de mii de ori, așa că dădea dovadă, acum, de un sânge rece 
de neclintit. În timp ce Maxence era în vrie, uzurpatul era stăpân 
pe sine. Afișă un chip de nepătruns, pândind momentul când 
adversarul și-ar fi pierdut complet cumpătul. 


VP - 167 


— Ce-o să se-ntâmple cu noi? suspină Maxence, învins. 

Quasimodo le dezvălui planul pus la cale. 

Să-i ia locul lui Maxence nu-l interesa, dar până și a fi invizibil 
însemna să ai o vitrină. Maxence va fi imaginea lui inversată: 
avocatului îi plăcea să fie pe scenă. Detractorii lui îl numeau 
„omul cu multe feţe”, dușmanii „un idiot în mai multe 
exemplare”. Acest individ plurivalent abuza de limba de lemn, 
de mii de expresii în care iluzia gândirii ţinea loc de gândire. 
Ceea ce afirma era fie inexact, fie incomplet. 

Ce să-și dorească Quasimodo mai mult decât atât? Maxence 
avea aparenţă fără fond, el fondul fără aparenţă. Mutra 
seducătoare a fratelui vitreg, superficialitatea dornică de 
afirmare și recunoaștere și mai ales incapacitatea de a-și asuma 
ceea ce era cu adevărat, sau ce nu era, funcționau ca tot atâtea 
pârghii pe care slutul putea să apese. 

— Nu înțeleg, care ţi-e planul? 

Avocatul părea pierdut. Se uită la grădinarul ăsta, pe care îl 
considerase întotdeauna un tăntălău, dacă mintea ar fi un 
accesoriu de lopată. Deodată, descoperea o inteligenţă perfidă 
și plină de șiretenie. 

Quasimodo se ridică să explice planul. 

Montajul pe care voia să-l construiască era o piramidă a lui 
Ponzi, al cărei motor ar fi șantajul. Angrenajul ar porni în urma 
mărturisirii unei greșeli sau a unui fapt rușinos, ca odinioară în 
fața Sfântului Expedit. 

Dar clenciul organizaţiei - care se va numi TOTEM - va fi în 
faptul că nimeni nu va fi presat sau umilit, sau pus să plătească. 
Din contra, greșeala să fie o trambulină spre ascensiune socială 
asigurată de ceilalţi adepţi ai grupului. 

— Tot nu pricep, bâigui Maxence. 

— E simplu. Să luăm un exemplu! 

lat-o pe Mireille, o tânără femeie, care face meseria de 
infirmieră contrar voinţei ei. Urăște curăţenia, urăște bătrânii, își 
urăște ocupaţia. Dar nu are de ales. Abia împlinește douăzeci de 
ani când găsește la cutia de poștă un bileţel: „Crezi că îl înșeli 
pe Dumnezeu?” Mireille nu-l iubește pe Dumnezeu, dar se teme 
de el. Işi ia toate economiile ei prăpădite și se duce și se 
spovedește la statuie. Mai târziu, la fundaţie! 


„Mă numesc Mireille și implor iertare. Sunt în serviciul unei 


VP - 168 


baborniţe rele, căreia îi curge din gură. Într-o zi, baba mi-a dat o 
bijuterie și mi-a cerut să o ajut să părăsească această lume plină 
de suferință. Mai întâi am refuzat, dar am stat și m-am gândit, 
după aceea, în oraș e luată drept nebună. Nu are familie, nu are 
copii, nu are soț. Nu mă are decât pe mine... Eu, care n-am avut 
în viaţa mea vreun obiect prețios. lată, Sfinte Expedit, de ce am 
trimis-o în lumea de dincolo sufocând-o cu o pernă”. 


— Aici, reluă Quasimodo, pentru Maxence, ne imaginam cu 
ușurință cum Mireille își așteaptă pedeapsa. 

„Ce o să se aleagă de mine?” 

„Cât trebuie să plătesc?” 

Nimic. 

Quasimodo se schimonosi râzând. 

— Tot secretul este de a nu pedepsi, ci de a valoriza. Mireille 
va depune o adeziune pentru a participa la niște stagii de 
dezvoltare personală; Tutoriat, Originalitate, Talent, Empatie, 
Motivare. In cadrul acestei formări își va alcătui un nou CV, unde 
își va transforma greșeala în trambulină profesională. Și va 
putea candida la un post la secţia de geriatrie, dacă rămânem la 
acest exemplu. 

— Cine o s-o angajeze dacă nu are calificările cerute? 

— Cineva ca și ea. Tot fără diplome, dar incapabil să refuze 
ajutorul. 

— Vrei să spui că este vorba de un sistem de cooptare 
frauduloasă? 


„Exact. O solidaritate clandestină, un fel de fraternitate ocultă. 
Fiecare, perceput vinovat, își va ascunde rușinea, recrutând un 
alter ego pentru a evita anatema. Ascensiunea va fi în afară de 
orice legitimitate și va rezulta dintr-un angajament inegal, care îl 
va plasa pe adept, imediat, într-o situaţie din care nu va mai 
scăpa. Pânza de păianjen va fi din ce în ce mai strânsă, graţie 
unei învățături care să laude meritele minciunii și ale variantelor 
sale”. 

„Eu te ţin captiv, tu mă ţii captiv, primul dintre noi care va trăda 
va fi ars pe rugul vendetei populare”. 

„Legătura dintre membri va fi cimentată prin storytelling și prin 
rotițele mecanismului imposturii. Reţeaua va funcţiona prin 
cooperare inalterabilă”. 

Quasimodo făcu și un rezumat al organizaţiei. 


VP - 169 


„Pârghia: rușinea; 

Cârligul: autodenunțul; 

Motorul: autodenunțul; 

Inșelătoria: integrarea socială într-un post necuvenit”. 

„Astfel, șantajul iniţial nu va produce șantajiști, ci o falangă de 
fraudatori, care vor fi legaţi între ei și care nu se vor mai putea 
desface din reţea decât cu riscul de a se dezvălui impostura în 
care se afla”. 


Quasimodo credea că sistemul lui era fără cusur, dorinţa de a 
scăpa din capcană era însăși mecanismul capcanei. 

— Și ţie ce-ţi iese? întrebă Maxence ametit complet. 

Bubosul se alegea cu plăcerea de a mânui firele unei lumi 
fictive. Așa cum, pe când era copil, construise un oraș de 
automate, angrenajul ipocriziei ar fi aruncat realul într-o lume a 
iluziei. Până atunci, Quasimodo trăise într-o nonexistenţă. 
Fusese o ființă ștearsă de pe faţa pământului, fără stare civilă și 
era disperat că îl înlocuiseră cu un personaj superficial. Sistemul 
gândit de el îi permitea să acționeze și să manipuleze rămânând 
în umbră. 

— Care va fi rolul meu? 

Maxence, avocatul, va întruchipa două entităţi, un totem cu 
două profiluri. Sfântul și dreptul. Quasimodo din umbră, va 
exista în sfârșit cu adevărat, în timp ce Maxence, personajul cu 
reputație contrafăcută se va scufunda în aparenţa realităţii. 

— Vei fi vocea care se aude și chipul pe care îl ţinem minte. 
Viaţa ta va fi la fel cu cea de azi. Și chiar mai bună. Eşti prima 
treaptă a piramidei. Vei fi și mai celebru, și mai mediatizat. 
Împreună vom realiza lucruri măreţe! 


0 


Lui Marius îi era foame. Deși se duse la bucătărie, nu reuși să 
modifice meniul. El, rafinatul neostoit, discipolul baronului 
Brisse, neobositul degustător de mâncăruri fine, era condamnat 
la tocăniță de mazăre, la supă cremă de morcovi și budincă din 
firmituri de pâine! 

Azi, cremă de dovleac! 

Retetele erau calculate la gram. Fără carne, fără pește, fără 
brânză. Puțin lapte, câteva ouă și un fruct. Mesele toate nu 
depășeau 800 de calorii pe zi. Totul era servit în boluri și înghiţit 
în 34 de minute, nu mai repede. 


VP - 170 


Faptul că trebuia să mănânce încet, când nici nu avea ce, îl 
scotea din minţi. Marius era învăţat să mestece de o sută de ori 
și nu-i prea ieșea. Cât despre lichide, cu nemiluita; ceai negru și 
de plante, hidromel fără miere, limonadă fără lămâie, pe scurt o 
„bagatelă” de 2500 de euro pe care Marius îi plătise la înscriere. 

Deși era clar că pierduse ritmul faţă de ceilalţi participanţi, 
Marius nu avu parte de ostracizare sau de discriminare. Din 
contra, John venise de mai multe ori să îl întrebe cum se simte, 
îi era frig, voia să mai doarmă puţin? 

— Mi-e foame! 

— Foarte bine, vă aducem niște orez fiert și un măr. 
Satisfacția rezidenţilor noștri e una dintre priorităţi. Echilibrul 
alimentar nu înseamnă să fiți privat de hrană, ci dezintoxicat și 
dezobișnuit de proastele obiceiuri, ca să vă regăsiţi pe sine. 

Micul dejun, cel ultra fad, era momentul ales de către John să 
anunţe programul zilei. În acea zi, aveau parte de un eveniment 
excepţional, conferința despre tehnicile de comunicare narativă 
va fi ţinută de către Fenix însuși, Maxence Saint-Just. 

Vestea îi surprinse. Postulanţii - deși amorţiţi de foame și 
nesomn - începură să vocifereze. Lui Nancy îi scăpă un „bine, 
dar e mort!”, care se răspândi în toată sala. 

John, care se aștepta la o așa reacţie, făcu mutra 
condescendentă bine cunoscută. Preciza că vorbitorul era un 
specialist în codaj neuronal și că era capabil să stabilească 
infinite conexiuni între mai multe creiere. Ca omagiu adus lui 
Maxence Saint-Just, va intra în legătură cu spiritul lui. 
Experimentul se va petrece în faţa lor. O să mai aibă ceva de zis 
după aceea? 

— Vom trăi și vom vorbi mai pe urmă. 

„Vom vorbi...” 

Era expresia favorită a lui John, care știa că dialogul între 
participanţi era interzis. John vorbea doar ca să informeze, 
neașteptând răspuns sau opoziţie. 

— Programele de inteligenţă artificială ne permit să împingem 
limitele morții și să împărtășim cunoștințe și valori care scapă 
limbajului. Energia lui Maxence Saint-Just ne înconjoară. Ea e la 
baza grupului nostru. O să ne impregnăm cu această energie 
pentru a o putea transmite mai departe, în lume. De la Blaise 
Pascal încoace știm că persoanele raţionale au tot interesul să 
creadă în Dumnezeu, fie că El există sau nu. E de ajuns să 


VP - 171 


credem că Maxence Saint-Just e cu noi ca să și fie. Dacă credeti, 
veți câștiga totul, dacă nu, nu veţi pierde nimic. Deci e mai bine 
să credeţi, zise el fără ezitare. 

Anunţul dimineții își făcu efectul. Invocarea pariului lui Pascal 
dăduse greutate credulităţii postulanților. Așezat pe taburetul lui 
în amfiteatru Marius remarcă neliniștea de pe chipuri, dar și 
entuziasmul, ceea ce îi provoca o tristețe adâncă. Era conștient 
de acest mecanism de manipulare. Infinita abilitate de a înșela 
oamenii nu înceta să-l uimească. 

Scena era goală, dar luminată puternic; o instalaţie de 
sonorizare a fost pusă acolo. Tabla era acoperită de o fotografie, 
format mare, a lui Maxence Saint-Just. Un personaj de vreo 
șaizeci de ani, șarmant, având o pieptănătură leonină 
impecabilă. Ce era surprinzător la acest portret nu era 
reproducerea exactă a trăsăturilor, ci obiectele care se mișcau. 
Bastonul stătea drept, ca și cum era ținut de un fir invizibil. 
Fularul alb flutura în jurul umerilor. Chiar și tabachera părea că 
e autonomă. Scopul era, evident, valorizarea simbolurilor ce 
țineau de personaj, în detrimentul personajului însuși. 

Pe fotografie figura și logoul metodei Saint-Just, totem cu 
două feţe; una întunecată și încruntată, a doua afabilă și 
surâzătoare. Emblema semnifica un „înainte” și un „după”. Intre 
ele, un trunchi pe care era gravat Saint-Just cu litere gotice, 
reprezentând drumul de parcurs pentru a evolua. 

John circula printre participanţi oferindu-le câte un pahar de 
citronadă. Marius refuză. Nancy și Herve acceptară, gustul dulce 
al băuturii era plăcut și îi mai făcea să uite de foamea care îi 
chinuia. _ 

Fără ceas, timpul părea mai lung. Incepură să tușească și să 
se foiască în așteptarea conferinţei. 

— Drumul spre dincolo e lung. 

Marius întoarse capul să vadă cine vorbise. De la începutul 
stagiului se întrebă dacă nu mai era în grup o cârtiță incredulă, 
ca și el. 

La o oră greu de precizat, când, în sfârșit, luminile se stinseră. 
Întunericul îţi făcea pielea de găină. Un bărbat era pe scenă. 
Marius nu-l văzuse intrând. Oratorul se înclină în faţa asistenţei. 
Dintr-o valiză de piele scoase diverse obiecte și le puse pe 
masă: o tabacheră, un fular, un baston. Marius deduse că erau 
obiectele care aparținuseră lui Maxence Saint-Just. Gesturile 


VP - 172 


individului erau ca de magician. Marius deveni vigilent. Ştia că 
nu avea cum să lupte împotriva iluziei, pentru că nu suntem 
niciodată siguri pe ce vedem, dar dorea să aibă control, totuși, 
asupra ceea ce vedea. 


„Dragii mei, dragi Fenix X, 

O să vă vorbesc. Spiritele nu au egal, pur și simplu există. Sunt 
aici, ne duc cu ele. Nu le vedem, dar ne înconjoară și ne însoțesc. 
O să intrăm în contact, în câteva minute, cu Fenixul al cărui 
suflet nemuritor ne apără. Mulţumesc pentru concentrare și vă 
rog să staţi nemișcaţi. Nimic nu e mai fragil decât această 
legătură cu lumea de dincolo”. 


Prestidigitatorul era flegmatic, se așeză netulburat în poziție 
de lotus. Spatele drept, umerii coborâţi. Închise ochii, în timp ce 
își mișca braţele de la dreapta la stânga, descriind bucle care 
simbolizau atemporalitatea. Bătrânul editor vorbi cu sine: 

— Un truc e un truc, își zicea el cu voce joasă. Imaginea e 
dublă și, dacă văd iepurele, nu observ rața. O singură poveste, 
două priviri. Nu uita că arta iluziei abdică de la coerenţă și de la 
legătura de cauzalitate. 

În ciuda neîncrederii, Marius era impresionat. În încăpere se 
răspândise un miros de tămâie și tabachera, împreună cu 
bastonul, se ridicară de la sol. Cât despre fular, zbura deja pe 
sus. Lângă el, Nancy era ca fermecată, aplecată înainte și privea 
scena cu ochii mari. Marius simţi furnicături în palme. 

Un truc e doar un truc, își tot repeta el, supărat. 

Atunci se auzi un fel de bătaie de tobă și din gura oratorului 
țâșni glasul lui Maxence Saint-Just. 


„Sunt fericit să fiu printre voi, e 20 iunie 2010, am murit acum 
trei luni”. 


Înșelătorie, desigur. 

Marius începu să aibă îndoieli în claritatea minţii sale. Era 
vorba, probabil, de o înregistrare, de un montaj sonor. Totuși, 
ceva în tonul vocii o făcea extrem de actuală. Deși vorbele 
ieșeau pe gura actorului așezat în lotus, dădea senzaţia că nu 
era stăpân pe buzele lui și că vorbea sub hipnoză. Un alt 
fenomen destabilizant; vocea se adresă, pe rând, fiecăruia, 
Nancy, Hervé, Marius... Nancy fu cuprinsă de convulsii, ridică 


VP - 173 


brațele în sus, în timp ce vocea o invită să își păstreze calmul, 
„inspir, expir, sunt conștient”. 

„Un truc e doar un truc!” 

Fermecarea era gingașă și blândă. Inteligența lui Marius 
depunea armele, abdică deși era trează. Vertijul voluptuos al 
sublimului îl cuceri. Ce mai conta că era adevărat sau fals, 
fantasticul era  aiuritor. Rațiunea nu mai raţionă, Marius 
sucombă. 


„Argumentum ad novitatem când spunem că nimic nu e 
adevărat, acest lucru e la fel de fals ca adevărurile false. Să 
învingem minciuna în favoarea sincerităţii care nu se supune 
niciunei constrângeri”. 


Vocea lui Fenix era ternă, monocordă, soporifică la maximum. 
O fi fost efectul tămâii sau al plictisului? Marius căzu într-un soi 
de toropeală. Dacă n-ar fi fost așezat pe un taburet, ar fi căzut 
lat. Se clătină încoace și încolo, capul i se clătină, era cât pe ce 
să adoarmă, și se chinuia să reziste. 

„Un truc e doar un truc”. 

Își reveni și încercă o incursiune la Shadock. 

„Somnul mă obosește”. 

Marius zâmbi. Ca să își păstreze o brumă de luciditate, se 
întrebă dacă pentru baronul Brisse 20 iunie era zi de post sau zi 
de frupt. Budinca de caise à la Metternich se făcea și cu cireșe 
sălbatice, amestecate în așa fel încât caisele să rămână întregi. 
Marius nu mai avea putere de mai mult, temperatura cuptorului 
a fost ultima problemă la care se gândi conștient, apoi adormi. 

Când se trezi, îl durea capul. Era întins pe jos. Deasupra lui, 
John îl privea neliniștit. 

— Ne-aţi tras o sperietură zdravănă! 

Marius, cu privirea înceţoșată, ar fi vrut să întrebe ce s-a 
întâmplat, dar nu avea glas. John îi ghici întrebarea pentru că îi 
spuse că fusese cuprins de convulsii. Temându-se să nu fie 
vorba de o criză de inimă, erau cât pe ce să cheme un medic 
când bolnavul se ridică și începu să meargă spre scenă ca un 
somnambul. Se întinse acolo după ce levitase câteva secunde. 
Apoi adormi. 

„Levitase? Cum?”, se întreba Marius, deși niciun sunet nu-i 
ieși de pe buze, corzile vocale îi erau înnodate, se sufoca. 

John se uita la el în continuare, cu privirea gânditoare. Îl ajută 


VP - 174 


să se ridice și îi dădu bastonul ca să își păstreze echilibrul. 
Marius văzu că are și fularul alb în jurul gâtului. Amfiteatrul era 
gol. Prestidigitatorul așezat în lotus dispăruse, postulanții și ei. 
Era singur, cu animatorul care îl observa atent. O amintire 
confuză despre caise și cireşe sălbatice îi veni în memorie. Și 
cuptorul, la ce temperatură? 

— Ce spuneți? întrebă John. 

„Cuptorul, la ce temperatură?” 

Marius fu cuprins de amețeală. Îi veni să verse, ar fi vrut să fie 
acasă, cu Victorine. Departe de aici. „Lăsaţi-mă în pace, lăsați- 
mă să mă întorc acasă!” Dar vorbele care îi ieșiră pe gură, fără 
voie, fură cu totul altele: 

— Argumentum ad novitatem. 

După zece minute, Marius se alătură postulanților în sala de 
meditaţie. Se simțea mai bine, electrizat de o nouă energie. Toţi 
erau întinși pe tatami, lumina care cădea peste ei era blândă, 
„inspir, expir, sunt conștient, vidul este formă, forma este vidul, 
inspir, expir, sunt conștient, adevărul este fals, falsul este 
adevăr, inspir, expir, sunt conștient...” 

Lui Marius îi luă ceva timp să își dea seama că era așezat pe 
scenă și conducea această ședință de meditație, în faţa acestui 
public captiv, se simțea vulnerabil și gol. Avea impresia că și-a 
pierdut identitatea. 


INI 


„Ești gol pușcă!” 

„Ești gol pușcă!” 

Celestin sări din pat. Se șterse de transpiraţie pe frunte, cu 
mâneca pijamalei. Corpul îi era greoi și moale, mâinile îi ardeau. 
Respira cu dificultate. In ciuda păturilor, puse una peste alta, 
care aproape că îl sufocau, se simţea vulnerabil și fără apărare. 

De când se văzuse cu tipii de la armată, care îi comandaseră 
lentile-adevăr, Celestin avea coșmaruri. Se imagină transparent. 


„EȘTI GOL PUȘCĂ!” 


În atelierele Libellule, se auzi o ușă trântindu-se și un zgomot 
de motocicletă sparse liniștea. Departe, o pendulă bătu ora cinci 
dimineața. 

Celestin  adormise în încăperea din spate. Devenise 
obișnuinţă. O furie frenetică îl cuprinse, de parcă era nebun. 


VP - 175 


Angoasa era aceeași. Semăna cu o poveste de Andersen. 
Hainele cele noi ale împăratului. În versiunea iniţială, împăratul 
încredință celor doi escroci sarcina de a-i coase haine noi și 
frumoase pentru o ceremonie. Cei doi croitori se puneau pe 
treabă. Se auzeau mașinile mergând, dar fără să se vadă nici 
urmă de veșmânt. „Nu era asta o bucată magnifică de stofa?” îi 
întrebau cei doi șarlatani pe vizitatori, arătând în gol. „Doar un 
prost nu ar vedea cât e de frumoasă”, adăugau ei. Trimișii 
împăratului, de la miniștri la curtezani, de spaimă să nu pară 
idioţi, ziceau că „da, hainele erau minunate, splendide, 
sublime”. lată de ce, în ziua ceremoniei, împăratul, care nu 
dorea să fie considerat tâmpit, se plimba dezbrăcat în mijlocul 
mulțimii... 

„Nu se vede nimic, e complet gol”. 

În coșmarul lui, era pe dos. Célestin era îmbrăcat la fel ca 
oamenii care îl înconjurau. Deodată, se auzi o voce sâcâitoare: 
„Ești gol pușcă, ești gol pușcă, ești gol pușcă...” 

Și iată-l pe Celestin la bunul plac al celorlalţi, ascunzându-se 
în van. 

„Ești gol pușcă, ești gol pușcă!” 

Cu cât se acoperea mai mult cu atât se simţea mai vulnerabil. 

Palton,  pardesiu, hanorac, unul peste altul, îl lăsau 
transparent, jenat și încurcat. O senzaţie teribilă de apăsare îl 
chinuia. Cu ochii mari, cu respiraţia sacadată, se sufoca în faţa 
tuturor. La trezire, îl ustura gâtul și gura îi era uscată. 

Celestin se ridică și își turnă un pahar cu apă. 

Trecuseră zece ani de când luase bani de la comandant, de 
zece ani avea fabrica de lentile care ghiceau gândurile, un fel de 
spion care pândea gândurile, imaginaţia, fabulaţiile fiecăruia. 

— Ce faci, tată? 

Julia, de-o șchioapă, coborâse din apartamentul de deasupra 
atelierului. Era măzgălită de ciocolată pe obraji. 

— Ce-i asta, tată? 

Micuța Julia îi arătă lentilele pe care Celestin încerca să le 
fixeze pe niște rame. 

— Sunt lentilele pe care le-am inventat eu, zise el. 

— La ce sunt bune? 

— Ca să văd ciocolata de pe faţă. 

— Nu-i adevărat! 

Julia se înroși și se șterse cu mâneca. 


VP - 176 


Celestin surâse. 

De ce mincinoșii nu erau la fel de ușor de detectat? Plie 
ochelarii și îi puse într-un suport în formă de medalion, 
filigranat. Inchis, semăna cu un medalion mai gros sau cu un 
ceas de buzunar. 

— Acum du-te și te culcă! 

Puștoaica scoase limba la el și urcă în camera ei. 

Contrar predecesoarelor ei, Julia nu era deloc tentată de pian, 
se visa jurnalistă sau scriitoare. Celestin se întrebă de unde îi 
veneau aceste preferințe. 

Se întoarse la lucru. 

Celestin citise totul despre poligraf care, în realitate, nu 
funcționa decât prin comparaţia între o atitudine plată față de 
probleme anodine și o atitudine activă faţă de chestiuni 
capcană. Minciuna ieșea la iveală din analiza diferenţelor. 
Mincinoșii pricepuţi puteau înșela detectorul fie controlându-și 
reacţiile (greu), fie dând dovadă de emoţii excesive în probleme 
insignifiante. Măsura standard era trunchiată, confruntarea 
datelor era clar deviată. 

„Ce să vezi?” 

Cicero zicea că un chip e oglinda sufletului, iar ochii erau 
cheia. Strălucitori, feriți, temători... Ce exprimau ochii noștri? 
Puteau ei să fie mesagerul vieții interioare chiar și fără voia 
noastră? 

„Și dacă ochii exprimau adevărul, care era acesta?” 

Celestin știa că o privire prea fixă sau una prea schimbătoare 
erau semn de minciună. O pupilă care se dilata și care se 
închidea rapid trăda jenă. Mai era și clipitul. Cei care clipeau 
spuneau adevărul, spontan, cei care nu, mințeau, pentru că își 
recitau o lecţie învățată dinainte. Analiza fizionomiei era o artă 
în sine. Chiar și Descartes se aplecase asupra depistării 
posturilor revelatoare pentru gând. Desigur, mai erau și ochii, 
dar pe lângă ei, suspinele, râsul, tremurul mâinilor, culoarea 
chipului, buzele strânse sau sprâncenele încruntate. Corpul avea 
un limbaj al lui, dar niciun dicţionar nu dădea traducerea. Din 
ultimele lui lecturi, Celestin aflase că picioarele erau partea cea 
mai cinstită a corpului întrucât erau cele mai îndepărtate de 
creier. 

„Vorbește picioarelor mele, ochii sunt bolnavi!” 

Celestin era obsedat de intoxicare prin minciună și prin 


VP - 177 


adevăr, deopotrivă. Toată fiinţă lui, tot ce gândea, nu avea alt 
scop decât să smulgă pupilei emoțiile trădătoare. Dar, chiar 
dacă ar fi reușit să creeze un receptacol de adevăr la fel de 
performant ca ochiul libelulei, ce ar garanta interpretarea 
corectă a ceea ce era văzut? 

Celestin se inspirase din lucrările lui J.-E. Robert-Houdin, 
pentru care avea o admiraţie fără margini. Visase să fie ca el, 
iluzionist, prestidigitator și savant. Reconstituise cu minuţie 
instrumentele de observaţie, pe care magicianul le brevetase în 
1866: pupiloscopul (care arăta variațiile pupilei la lumină), 
pupilometrul (care permitea măsurarea diametrului pupilei), și 
retinoscopul (care facilita observarea reţelei sangvine la nivelul 
retinei). Celestin, obsedat de cercetările lui, știa, de aici înainte, 
să reproducă lentile combinând mai multe fațete. Juxtapunerea 
lor oferea o vedere nouă prin convergenţa imaginilor multiple. Și 
atunci? 

Rezultatul era o migrenă și nimic mai mult. 

Chiar și când detecta manifestări ale emoţiilor și inventariind 
mecanica expresiilor faciale, nu avansa prea mult. Limbajul 
fizionomie era prea aleatoriu încât expresiile studiate să trădeze 
gândurile celui care era observat. 

Ajuns în acest punct, Celestin își punea întrebări. Minciuna îi 
unea pe oameni mai mult decât adevărul. Toată civilizaţia, arta, 
literatura, justiția, dragostea plecau de la postulatul că privitorul 
nu știa dacă cel privit ascundea sau nu un neadevăr. Unde am fi 
dacă Eva ar fi ghicit intenţiile lui Adam? Dacă ochii asasinilor le- 
ar dezvălui crima, „adio, romane polițiste!” Miss Marple ar trebui 
să se apuce de altceva, Sherlock ar cânta la vioară. Fără a mai 
vorbi de pasiuni. Era sfârșitul poeziei romantice, a emoţiilor, a 
cuceririi nesigure a ființei dorite. Celestin vedea cu proprii lui 
ochelari prăbușirea lumii în care trăia. Un captator de adevăr 
purtat pe nas pătrundea în intimitatea fiecăruia și anunţa 
sfârșitul misterelor care, până la urmă, erau sarea vieţii. 

Celestin, care era pe cale să adoarmă, o auzi pe nevastă-sa 
cântând la pian ca să o trezească pe Julia. Deodată, un zgomot 
sec puse capăt muzicii. 

— Instrumentul ăsta blestemat e bun de făcut surcele, strigă 
ea. Julia, du-te și zi-i lui taică-tău că, în loc să fie obsedat doar 
de ochelari, mai bine ar repara pianul ăsta prăpădit! 


INI 
VP - 178 


— Mulţumesc, duceţi-vă la loc! 

Clémence făcu un efort și purta o broșă la bluză. Și se dădu 
cu puţin ruj. Prima sală a atelierului era plină, părinţii, copiii. 
Pianul era tras la vedere pentru ca interpreţii să fie văzuți de 
asistenţă. Elevii erau doi câte doi, își făceau numărul și apoi se 
așezau lângă părinţi. Pentru fiecare era prevăzut un premiu de 
încurajare. În acest an, Clémence, ajutată de René, optase 
pentru o bandă desenată cu Snoopy, cumpărată de la Gibert. 
Recompensa era aceeași pentru toți, nu din spirit egalitarist, ci 
din economie și din dorinţa de a nu pierde timpul. 

Clémence era jenată de complimentele pe care le primea și 
de aplauze. Sub carapacea de porc spinos, Clemence iubea acea 
zi, pe care o trăia în fiecare an. Mai întâi, unul sau doi dintre 
învățăceii ei se dovedeau a fi foarte talentaţi, apoi era o energie 
bună, care venea dinspre public. Rene, maestru de ceremonii, 
pregătise cidru, suc de portocale, chec și bezele. Totul era 
completat de prăjituri de casă făcute de mamele participanţilor. 
Tăticii erau rari. Totuși, câţiva veniseră să vadă progresele 
progeniturilor. 

Era trecut de șase când ultimul concurent trecu pragul 
atelierelor Libellule. 

— Până la urmă, faci treabă bună, zise Rene, care schimbase 
cidrul călduț cu o bere rece. 

Clemence voia să răspundă, când o voce necunoscută deveni 
ecoul comentariului lui Ren€. 

— De acord, mi-a plăcut. Păstrăvul era greoi ca o balenă, din 
când în când. 

— Mai degrabă cașalot. Nu cred că v-am văzut până acum. 

— Alexandre Camus, fiul lui Marius Camus. 

Clémence se uită cu atenţie la tânărul musafir. Nu semăna cu 
editorul pensionar. Era mai înalt, mai suplu, fără burtă. Avea o 
alură degajată și nonșalantă. Insă era la fel de elegant că tatăl 
său. 

René propuse o bere sau un whisky. Alexandre refuză. Venise 
pe neanunţate pentru că era neliniștit. Victorine îl trimisese aici. 
Se gândea că tânăra Clemence ar putea să-l ajute să îl găsească 
pe Marius, plecat la un stagiu TOTEM. 

— Tata n-a mai dat niciun semn de viaţă de câteva zile. 
Stagiul s-a terminat, toţi ceilalți participanţi s-au întors acasă, în 
afară de el. 


VP - 179 


Alexandre povesti că s-a dus la punctul de întâlnire de la 
Roussay în Maine-et-Loire. Conform secretarului primăriei, 
stagiarii și-au lăsat mașinile în parcare și au urcat în autobuz. 
După o săptămână, s-au întors, s-au suit în mașinile proprii și au 
plecat. 

— În afară de tatăl lui. Mașina lui era acolo. 

— Se știe unde se derula stagiul? 

René întrebase. 

Alexandre dădu din cap că „nu”. 

— Și ceilalţi participanţi nu vă pot da informaţii? 

Alexandre făcu un gest de neputinţă. Nu avea niciun nume, 
nicio adresă, niciun contact. 

— Și pe site-ul TOTEM? 

— Nimeni nu răspunde nici la telefon, nici la mail. 

— De ce n-am încerca la vila Saint-Just? propuse Clémence. În 
fond, e sediul social al fundației. 

— Am fost acolo. Porţile sunt închise, locul pare total nelocuit. 
Nu am avut curaj să escaladez zidul dimprejur. Am preferat să 
vin să vă văd. 

Alexandre se servi cu o bucăţică de chec. Cu gura plină, 
continuă: 

— La început, mama nu s-a neliniștit. Mai știe și că tata poate 
să facă haltă în vreun restaurant. E un etern pofticios și rafinat 
culinar, care nu rezistă unui meniu atrăgător. Ceea ce este 
deprimant este că nu s-a înregistrat nicio plată pe cardul 
bancar. 

— Regret, dar nu am cum să vă ajut. 

— Nu, nu este adevărat. Stați puţin! 

Se ridică, scoase dintr-un săculeţ casete și casetofon, căutând 
o priză. 

Un pârâit se auzi în cameră. 


„O să mor și...” 


Vocea Juliei inundă atelierele Libellule. Clemence, redevenită 
adolescentă de 14 ani, începu să plângă. 

29 iulie 1989 trebuia să fie o zi de plajă. 

Julia îi promisese. Dar, ca de multe alte ori, nimic nu se 
întâmplase cum prevăzuseră. Mai întâi, plouă. Apoi, Clémence 
își pierduse costumul de baie. 


VP - 180 


— Unde l-ai pus? 

— Mamă, nu știu. 

— Dacă ai fi mers la echitație. 

— Nu îmi plac caii. 

— Scumpo, nu mai cârcoti, gândește-te la ceilalţi copii, care 
nu au parte de o vacanţă adevărată. 

— Mamă! 

— Ce-ar fi să facem o plimbare în pădure și să vizităm o 
bisericuţă? 

Capela Penitentului nu figura pe nicio hartă. La oficiul de 
turism li se făcuse un itinerariu sumar; la dreapta în nord, apoi 
să întoarcă la a treilea indicativ de lemn. Of, se rătăciseră din 
nou, unde naiba erau? „Clémence, concentrează-te...” 

Când ajunseră, ziua era pe sfârșite. Găsiseră un indicativ, 
Capela, 2 km. 

— Pe jos?! 

Clémence nu-și credea urechilor. 

— Ține geaca pe tine și schimbă încălțările. 

— Nici în ruptul capului! Nu mă mișc... 

— Scumpo, ești o Scufiţă Roșie prea atrăgătoare ca să te las 
singură aici, la dispoziţia vreunui lup rău. Vino, doar n-am venit 
degeaba până aici! 

Aerul era proaspăt, dar și călduţ în același timp. Clar, dar și 
întunecat. Razele soarelui se ascundeau printre frunze și ramuri. 
Mirosea a ferigă. Clemence târâia picioarele, în timp ce Julia se 
bucura de moment. Era un vis, o fantasmă construită într-o 
stație de metrou. Pământul se lipea de încălțăminte, aveau 
crengute și frunze prin păr, și culeseseră și mure. 

— Mai este? 

— Nu, uite! 

În fața lor, în mijlocul unui luminiș, se ridica o clădire de 
înălțime medie, cu acoperiș de lemn și acoperiș ușor înclinat. 
După cum aflaseră la oficiu, capela a fost restaurată în 1850 și a 
fost construită pe o veche biserică romană, care a fost 
abandonată la Revoluţia din 1789. Cu o parte din pietre s-a 
mărit spitalul din Groumenville. 

Julia împinse poarta ridicând un zăvor. Era o sală împodobită 
de un altar, compusă din trei semicupole și care adăpostea 
tablouri și statui. Mobilierul era sumar; șiruri de bănci, prevăzute 
cu pernuţe pe care puteai îngenunchea ca să te rogi. În partea 


VP - 181 


dreaptă, un confesional ascuns sub o perdea roșie, roasă de 
molii. Pardoseala de dale proteja mormintele din Evul Mediu. 
Lumina intra prin niște ferestruici rotunde, de sticlă albă. Acum 
era destul de întuneric. Câteva lumânări de ceară galbenă 
ardeau molcom. Cât Clémence se apropie de altar, Julia făcu 
turul încăperii. Într-o parte, lângă zid, erau câteva ofrande. În 
cealaltă parte, era o statuie a Fecioarei Maria. Pe al treilea 
perete figura arborele genealogic al familiei Saint-Just. Primul 
era Andre Saint-Just, ceasornicar, 1752. Făcuse cinci copii, care 
formau tot atâtea ramuri ale familiei și înrudiri. Pe linie directă 
apăreau Francis, apoi Edmond 1890, care se căsători cu Marie- 
Laure Godet, în octombrie 1939. Fiul lor, Maxence figura într-un 
medalion, ca bebeluș. 

Intr-un colț era o statuie a Sfântului Expedit, în mărime 
naturală. Avea o ţinută foarte frumoasă. În mâna dreaptă ţinea 
o cruce sculptată. Era așezat pe o cutie ca de scrisori, prevăzută 
cu o fantă. 

— Automatul e din 1856, și vine de la fabrica de ceasuri. 

— Mai funcţionează? 

— N-am nicio idee. 

— Mamă, îmi dai niște bani? 

Clemence luă moneda de un franc pe care i-o întindea mama 
ei și o strecură în fanta statuii. 

— Ce dorinţă ţi-ai pus? 

— Să merg la plajă! Dar tu? 

— Să găsesc o idee pentru Marea artă a micilor escrocherii. 
Sunt trasă în toate direcţiile, scumpa mea. 

Cu adevărat, Julia habar n-avea pe unde s-o ia. După 
cincisprezece zile de când îi făcuse promisiunea editorului, de a- 
i da manuscrisul, nu avansase niciun milimetru. Îndreptarul 
imposturii semăna prea mult cu două texte pe care Julia le știa 
deja, Șarlatani celebri sau Tabloul istoric al bufonilor, jonglerilor 
și saltimbancilor de Jean-Baptiste Gouriet și T7rucurile și 
șiretlicurile escrocilor dezvăluite... scrisă de un anume Joseph 
François Tissot. Cele două cărți aveau ca punct comun un 
inventar al pungășiilor amuzante sau ciudate, plus anumite 
ponturi, dar lectura lor era plictisitoare. Istorioarele se succedau 
fără să aibă și un fir conducător. Odată cu șantajul din spatele 
Sfântului Expedit, Julia se gândea că găsise o ușiță salvatoare 
pentru cartea ei. Un oraș supus denunțurilor unui șantajist, 


VP - 182 


constrâns să-și răscumpere greșelile plătind la un automat. „Pe 
cine crezi că înșeli? Dumnezeu te vede”. Semăna cu o scenă 
povestită de către Jean-Baptiste Gouriet, unde o enoriașă găsea 
în cartea de rugăciuni un bilet desenat cu flori: 


„Parfumul rugăciunii tale a urcat până la Dumnezeu și sfântul 
protector al acestei biserici a fost un intermediar atât de puternic 
între tine și Cer încât a obţinut, ca graţie nemaivăzută, puterea 
de a cobori pe pământ și să vină să supeze cu tine. Dar, ca să te 
bucuri de așa favoare, trebuie să te îndepărtezi de profani și să 
fii singură cu El și abia atunci vei auzi lucruri nespuse până acum 
vreunui muritor pentru că Prea Puternicul te-a ales depozitara 
unui suflet atât de ales. Apostolul Pavel”. 


— Mamă, privește! 

Firul gândurilor Juliei fu întrerupt de Clémence, care ţinea un 
capăt al capei Sfântului Expedit. 

— Vorbește mai încet, suntem într-o capelă! 

— Nu-i nimeni. Statuia s-a mișcat. 

Julia ridică ochii. Efectiv, braţul lui Expedit era coborât ușor. 

— Mamă, mai dă-mi o monedă! 

— Sfântul tău începe să mă coste scump, făcu Julia dându-i o 
monedă de 5 franci pe care Clémence o strecură în fanta 
automatului. 

Clic-clac. 

Capul comandantului roman se întoarse spre dreapta. 

— Încă una! 

— Nu, Clemence. Vezi că mașinăria e ruginită. Clemence nu 
ascultă. Scotocind prin buzunarele ei găsise o mână de monede. 
Le introduse pe toate, una câte una în fantă. 

1 franc 

Clic-clac. 

Nimic. 

10 centime. 

Clic-clac. 

Nimic. 

50 centime. 

Clic-clac. 

„Mai rău decât un împătimit de jocuri mecanice”, Clémence 
continuă. 

20 centime. 


VP - 183 


Clic-clac. 

Nimic. 

„în fine, nu chiar”. 

O mișcare imperceptibilă a crucii. 

Buzunarele lui Clemence erau goale. Mai avea o carte 
împrumutată de la bibliotecă, pe care o începuse în acea 
dimineaţă. Cu ciudă, adolescenţa o vâri cu forţa în fantă. Clic- 
clac. Zbang! 

Parcă cineva trăsese un foc de armă. Sfântul Expedit clătină 
capul. In spatele, lui Fecioara Maria tresări. 

Ding, dang... 

Capa Sfântului se lumină o clipită, apoi se stinse în timp ce se 
deschise un sertar la picioarele lui. 

Stupefiate, Julia și fiica ei se grăbiră să se uite. 
Compartimentul mobil era plin cu plicuri și biletele. 


„Îţi cer iertare, dar am renunţat la copil...” 

„Nu spune nimănui, o să plătesc...” 

„Ai milă, dacă află nevastă-mea, sunt pierdut...” 
„Regret gestul meu, dar bătrâna merită să moară”. 
„Nu e adevărat, nu îmi plac băiețeii...” 

„A murit sufocată de pernă, dar a vrut asta...” 


— Ce-i asta? 

— O colecţie de greșeli și de culpabilităţi. Câtă naivitate, 
unele sunt semnate și datate. 

Julia, aplecată asupra sertarului, părea fascinată. Citea 
misivele una câte una; unele aveau două rânduri, altele erau 
adevărate romane. Istorii cu copii ilegitimi, povești de alcov, 
hoţii mărunte. Confesiuni, asumări, mărturisiri, finaluri tragice. O 
desfășurare a slăbiciunilor umane. Când Julia nu știa ce să facă, 
să le ia cu sine sau să le lase acolo, se auzi un zgomot și capela 
fu traversată de un curent de aer rece. 

— Ai auzit? 

— Vântul. 

— Nu, mamă, erau pași. 

— Imposibil, nu e nimeni, singură ai zis-o. 

— Poate e fantoma. 

— Ce fantomă? 

— Ştii bine, umbra de la vilă. 

— Nu fi proastă! Suntem singure. 


VP - 184 


— Mamă, locul ăsta mă face să tremur, mi-e teamă. 

— Scumpo, du-te în mașină, mai stau un minut. 

Clémence încă plângea. René o șterse cu o batistă. 
Alexandre, jenat de această demonstraţie de sentimente, 
întoarse capul. Pentru că excesul de emoţii face foame, Rene 
comanda câteva pizza. 

— Eu și Clemence avem preferinţele noastre. Calzone pentru 
ea, Margarita pentru mine. Dumneavoastră de care vreţi? 

Lui Alexandre nu-i prea păsa. Alese totuși o Regina cu ardei. 

— Și o sticlă de rose, vă rog! Vinul îl plătesc eu. 

Clémence rămase singură în mașină. Ploaia se oprise. 

Ca să-i mai treacă timpul, dădu drumul la radio. Prinse RTI și 
la Hit Parade cântau Francois Felman, Joy, Patrick Bruel și Danny 
Briliant cu Suzette. 

Când Julia urcă în mașină, era exaltată cu totul. Introduse 
cheia în contact și întoarse mașina. 

— Scumpo, le am! 

— Cum? Le-ai furat? 

— Furat? Nu, le-am împrumutat. O să le pun la loc. Acum ne 
întoarcem. Dacă fac clătite la cină e bine? 

— Cu ouă și brânză. 

— Bine, ne oprim și la băcănie. O să cumpăr și o sticlă de 
whisky. Am nevoie de un întăritor, noaptea o să fie lungă. 

Pizza sosise. Clémence, care se mai liniștise, continuă să 
povestească ziua aceea. Vocea îi era calmă. 

— Când ne-am întors, mama s-a instalat în bucătărie. Cu 
casetofonul oferit de Marius și cu carneţelele de notițe în jurul 
ei. Am mâncat repede. Înainte de a mânca, am ascultat 
mesajele lăsate pe robot. 


Marius: - Suntem în 29 iulie, 15 august e curând! 
Mickael: - Te-ai gândit? Eşti gata să divorțezi? 


Julia, cu un gest furibund, șterse mesajele, iar Clémence urca 
să se culce. Îi era greu să spună la ce oră se trezise. Casa părea 
tăcută. Lumina de jos demonstra că Julia era încă în bucătărie. 
Afară se auzea vântul prin crengi. Traversând holul spre baie, 
Clemence auzi un murmur. Julia vorbea la casetofon cu o voce 
joasă. O clipă după aceea, Julia, grăbită, își trase impermeabilul. 
Afară ploua. 


VP - 185 


— Ai băut, nu poţi să conduci! 


VP - 186 


6. Mistificatorul 


INI 


„Să te străduiești prea mult să minţi, înseamnă să te chinui”. 

„Adevărul e tulpina și minciuna e floarea”. 

Marius turuia ca o moară stricată, era un rezervor inepuizabil 
de sentinţe, le dădea drumul cu viteza unei mitraliere. Niciuna 
nu avea cu adevărat sens, însă toate sunau bine. Se 
transformase, fără voia lui, în generator de fraze, dând doar 
iluzia că spusele lui aveau un sens. Fluiditatea debitului și 
amestecul de termeni uzuali cu concepte filosofice întăreau 
impresia că era vorba de un discurs bine gândit și natural. 
Marius se miră de această vitejie nouă de care era în stare și 
care îi venise pe neașteptate. Expert în vorbe, acum le 
rostogolea cu măiestrie, folosind fără măsură cuvinte și expresii 
de tot felul ca „pârghie, în viitor, capital intelectual...” 

„Minciuna funcţionează, pentru adepţii noștri cei mai de soi, 
ca un fel de pârghie asupra capitalului nostru intelectual, dând 
la iveală un potenţial semnificativ de creștere în viitor”. 

De când își pierduse cunoștința în amfiteatru, Marius nu mai 
era același, dar nici cu totul diferit. Respecta, împreună cu 
stagiarii, regimul ascetic al ultimelor zile. Mai puţin înfometat, 
nu mai critica puree-ul de napi prost fierţi și tapioca în laptele de 
soia. Zâmbea mai des, era cuprins de o mulțumire pe care nu o 
mai simţise, vreodată, în acest fel. 

Noaptea, adormea greu. Când se trezea, îi era imposibil să-și 
amintească ce visase. Când John trecea cu clopoțelul prin 
dreptul camerei lui, se trezea cu senzaţia că a dobândit 
cunoștințe noi. Știa mai multe asupra realităţii înconjurătoare 
dimineaţa decât cu o seară înainte. 


„Afirm, în totală cunoștință de cauză, că meditaţia are efect de 
pârghie semnificativă asupra cunoașterii de sine, dezvăluindu-i 
fiecăruia un potenţial intelectual extraordinar, capacitatea de a 
construi un viitor bazat pe dreptate și pe bunăstare”. 


În timp ce celorlalţi adepţi le era interzisă vorbirea, lui Marius i 
se dădea voie să dea din gură. Neavând nicio constrângere 


VP - 187 


impusă de rostirea adevărului, declama minciuni adevărate. În 
acele momente, John nu intervenea nicicum. Din contra, 
prezența lui Marius îi făcea pe colegii lui să protesteze de fiecare 
dată când încerca să zică ceva. 

Toate astea nu erau normale, desigur. Hipnoză, farmece, 
amăgire... Ceva nu mergea cum trebuie. Dar ce? 

În ultima zi, se uită cu jind la colegi cum își făceau valiza. 
Şoferul care îi adusese îi ajută să le pună în portbagajul 
minibusului. 

În zăpăceala plecării, dintr-un loc unde fiecare trăise 
experiențe puternice, împărtășite, avură timp, totuși, și de 
îmbrăţișări, de strângeri de mână, de cuvinte de adio 
emoţionante. După șase zile de tăcere impusă, cuvintele 
curgeau șuvoi. 

Marius observă scena, cu braţele încrucișate peste anteriu. 

— Nu pleci? 

O plecare e un motiv de întoarcere, îmbogăţindu-ne capitalul 
de emoții și pregătindu-l pentru viitor. 

Nancy, care ascultă fraza, dădu din cap că „da”. 

— M-ai învăţat foarte multe, sper să fiu demnă de tine. 

Marius surâse (comisurile buzelor ușor ridicate, fruntea 
plecată, imaginea reculegerii, a umilinţei și a înţelepciunii). In 
acel moment, o voce subțire și timidă, în creierul lui, îi zicea „nu 
debitezi decât tâmpenii”. 

Privind mașina care se îndepărta, se întreba de ce rămăsese 
aici, ca un cretin. Era o forță irezistibilă, care îl împingea să 
acţioneze împotriva voinţei lui. Nodul era lucid, dar suprafaţa 
era supusă unor turbulente pe care nu le putea stăpâni. Era ca 
posedat. 

Odată echipa plecată, Marius se regăsi singur cu John, în 
refectoriu, în faţa celor trei boluri. Apoi mulțumirile, zâmbetul 
multumit, armonia, bucuria, echilibrul, dorințele, stăpânirea de 
sine, totul în 34 de minute. Fără să te moleșești. 

— Nu ar fi timpul să evaluăm stagiul? 

Toţi stagiarii răspunseseră la o mulţime de întrebări; 
aprecierea organizării, adecvarea mijloacelor puse la dispoziţie, 
pertinența pedagogiei, sinergia grupului, beneficiul așteptat, 
beneficiul obținut. 

John, care își terminase de băut ceaiul, îl precedă pe Marius în 
amfiteatru. Scoase fiecare dintre rapoartele de satisfacţie, scrise 


VP - 188 


în urma interpretării datelor. 

— E bine, dar nu suficient, spuse Marius. Ar trebui să avem în 
vedere noţiunea de meta-evaluare. Inventarul criticilor nu se 
oprește la câteva notițe. Ar trebui să ţinem cont de realizarea 
evaluării, de valorizarea evaluării, de evaluarea evaluării. 
Analiza noastră ar trebui confruntată cu actorii, cu cei care iau 
decizii și cu cei care beneficiază de ele. E un demers specific, 
care structurează metodic o realitate ce implică un obiectiv de 
ameliorare a utilizării resurselor proprii. 

Aiurit complet, John se uită fix la Marius. Cu respect și cu 
scepticism. 

Marius, indiferent la uluirea interlocutorului său, se întoarse 
spre tablă și continuă să peroreze, ca și cum se adresa unui 
public numeros în Palatul Congreselor. 

— Ce nu se poate evalua, nu există. Valoarea se măsoară în 
efectele pe care le produce. Graţie instrumentelor noastre 
performante, vom optimiza... 

Marius desena cele patru axe ale expozeului său. 


Axa 1: Metodologia de ameliorare ne deschide spre o 
societate care preferă excelența și o privilegiază. 


Axa 2: A constrânge pe cineva să respecte o normă 
intangibilă favorizează supunerea și rușinea, în mod pozitiv 
și permite dezvoltarea exponențială a imposturii. Ceea ce 
reprezintă scopul clar al asociaţiei TOTEM. 


Axa 3: Nu trebuie să punem mare preț pe statistici. 
Evaluarea nu este un instrument de măsurare a activității, 
fiecare dintre activităţile noastre se autoevaluează la infinit. 


Axa 4: Să procedăm la o abordare bazată pe criterii 
multiple ale metodei. 


Evaluare participativă 

Proiect de evaluare ST2S 

Evaluare la 360* 

Outcomes star 

Harta impactului 

Bazele indicatorului sectorial și de performanţă 
Capability approach 

Reporting finanţatori 


VP - 189 


Randomisation 


Dacă până atunci fusese indiferent la ce se petrecea în jurul 
lui, Marius auzi un zgomot de ușă și un murmur. Se întoarse. 
John îl observă. Chipul îi era impenetrabil. Admiraţie sau milă? 

Animatorul rupse tăcerea. 

— Eraţi la axa 4? 

— Da, asupra poziționării evaluative a normelor perfective 
într-un viitor apropiat... 

Marius, cu privirea pierdută, se întoarse spre tabla acoperită 
de desene și de săgeți. A avut un moment de ezitare, ca și cum 
era conștient că devenise un distribuitor de tâmpenii. Odată 
mașinăria lansată, nimic nu o putea opri. 

„O, Cerule, cineva să găsească întrerupătorul!” 

Dar, după toate aparențele, John nu avea puterea asta. Reluă: 


„Adepții noștri sunt: 

ETP echivalent-timp de productivitate; 

ETV echivalent-timp de vacanţă; 

ETO echivalent-timp organic, unii zic CFM cost fiziologic de 
menținere; 

ETP factual = ETP - (ETV + ETO).” 


— Unde vreţi să ajungeţi? Întrerupse John. Nu înţeleg prea 
bine. 

Ca și cum s-ar fi adresat cuiva slab de minte, Marius explică: 

— Totul trece prin optimizare. În competiţia cu mașina, omul 
este cel care pierde, el are nevoi fiziologice. Un bun manager 
trebuie să minimizeze ETV ȘI ETO, dar această constrângere, 
tradusă prin reducerea ETO, înseamnă un risc de scădere al ETP. 
Intr-adevăr, dacă evaluatul reduce la zero ETO de nevoi 
fiziologie, productivitatea lui va fi afectată ipso facto. 

Buzele lui Marius se mișcau fără voia lui. Își încheie expozeul 
afirmând că instrumentul de notare, fiind singura dovadă a 
realităţii, oamenii erau cu toții condamnaţi la impostură pentru a 
se conforma unei norme imposibil de atins, pentru că era 
virtuală și în eternă mișcare. 

Marius tăcu în sfârșit. Îl durea capul. Afară, ploua încontinuu. 
Cerul era acoperit de nori grei de furtună, ca de plumb, 
atmosfera în amfiteatru era umedă. Deodată, se auzi un tunet. 
Marius se uită la fereastră, se duse la ușă și o deschise, și trase 


VP - 190 


aer în piept, cu lăcomie. Era fericit să simtă ploaia. 

De la sosirea lui - nu mai numărase zilele - ieșise tare puţin. 
Rarele momente în aer liber erau cele în care se ducea de la un 
bungalou la altul. Parcul părea mare. Marius se aventură pe una 
dintre alei. Sus se zărea o baracă albă, puţin vizibilă din pricina 
arborilor. Totul era înconjurat de un zid și niște porţi de fier 
blocau intrarea. Liniștea te făcea să crezi că proprietatea era 
nelocuită. Răcoarea îi făcea bine. Pe măsură ce mergea respira 
mai ușor. Ploaia îi mângâia obrajii. Văzu o bancă și se așeză și 
închise ochii. 

Timpul trecea. Se auzi o sonerie. 

Marius se ridică și se întoarse. 

Refectoriul era pustiu. Pe unul dintre pereți era o etajeră cu 
lucrurile personale ale postulanţilor. Fiecare raft avea câte un 
număr. Marius știa că lui i se atribuise numărul șapte. Acolo își 
văzu telefonul mobil, ceasul, documentele de identitate, 
formularul de înscriere, coordonatele unei persoane de 
încredere, care să fie anunțată în caz de urgenţă, buletinul 
alergiilor proprii. 

Ceasul arată șase și zece. Dar ce zi? 

Telefonul era descărcat. Găsi o priză și îl alimentă. Când îl 
deschise văzu 34 de mesaje. 


„Tată, unde ești, suntem neliniștiţi. Alexandre”. 
„Dragul meu, sunt neagră de supărare, sunt eu, Victorine, gata, 
ajunge, ai reușit să mă enervezi”. 


Marius puse totul la loc. 

Avea deci o soţie și un copil. 

Ce ciudat! 7 

Un zgomot îl făcu să tresară. John era în spatele lui. II luă de 
mână și se uită cu milă la el. 

— Ce vi s-a întâmplat? S-ar spune că aţi fost spălat pe creier. 

— Am o familie? 

Animatorul spuse că „da...” 

— Locul meu e lângă ei, presupun. 

— Și eu presupun la fel. Sunt aici ca să vă ajut. 

— E timpul să vă întoarceţi acasă. Vă duc eu. 


„Pentru Clemence, fiica mea iubită. 


VP-191 


Aseară ne-am despărţit în urma unei neînțelegeri. Sunt un 
american căruia îi plac femeile și vinul. Nu știu nimic despre 
lentile și despre pian, dar te iubesc. Din punctul meu de vedere, 
dacă te întorci în trecut, nu îl poţi îndrepta, dar dacă tu crezi că 
adevărul poate fi mărturisit și că o confesiune poate fi un antidot 
la minciună, fie, să purcedem! 

Da, am minţit, fără să doresc, despre sănătatea Juliei. Da, am 
fost ajutat de către avocat. j 
Pentru că el era acolo, îmi dădea vești despre mama ta. Îmi 
vorbea despre inerție, despre imobilitate, despre paralizie, 
despre letargie. L-am crezut, îmi doream să îl cred. Aveam cu el 
discuţii despre logistică (lenjerie, haine, scutece) și despre buget 
(plata spitalizării, donaţii la Sainte-Charite). După, nu am mai 
avut alte informaţii decât cele culese din media, ţinând cont de 
celebritatea lui. Ideea că avocatul avea alte intenţii, mi-a trecut 
prin cap, o clipă. Dar prea târziu. Mama ta murise deja. Pe bune. 
Eram în anul 2000, Julia era înmormântată de șase luni în micul 
cimitir de la Sainte-Charite. Eu și Rose eram la Paris, sărbătorind 
trecerea în alt mileniu. Tu aveai 25 de ani, Celestin începuse să 
aibă dificultăţi cu mersul. Tocmai suferise un al doilea atac. işi 
făcea griji pentru tine, spunând că nu era corect ca o fată tânără 
să se ocupe de un bătrân. Dar tu refuzai să pleci din Quai de 
Valmy, iar speranţele de a-ţi face o carieră de pianistă erau din 
ce în ce mai îndepărtate. Mi-a dat întâlnire în budoarul atelierelor 
Libellule, chiar în ziua când ne-am certat. Eram singuri”. 


— Ei, iată-l și pe american la Paris. Ce vești ai? Și vinul tău? 
De surcică sau de colecție? 

Mickael zâmbi căutându-și un loc în budoar. Era cam mare 
pentru cămăruța aia mică, un cow-boy într-un magazin de 
porțelanuri. Celestin stătea într-un scaun cu rotile. Avea o 
lumină maliţioasă în ochi, aceeași de pe vremea când șterpelea 
portofele cu Clémence. 

— Mă vezi prăpădit de tot, așa-i? 

Mickael, care își preţuia mult socrul, făcu un gest de 
compasiune. Apoi, adunându-și tot curajul, se pregăti să-i spună 
că Julia, moartă, a mai murit o dată. 

— Celestin, am ceva să vă spun și mi-e teribil de greu. 

— Ei, yankeule, mă iei drept idiot! De cincizeci de ani pândesc 
minciuna prin lentile. Cercetările mi-au mâncat viața; nevasta 
m-a părăsit, Julia, fiică-mea, s-a îndepărtat de mine. Să fiu pe 
urmele celorlalţi, să găsesc semnele trădării, asta mi-a fost 


VP - 192 


meseria de-o viaţă. De când fac detectoare de minciuni, mi-am 
pierdut somnul. Să fii expert în minciună înseamnă să te lupti 
mereu cu tine. Să separi adevărul de minciună te poate 
înnebuni. Crede-mă, tu cu dinţii tăi strălucitori de american, știi 
să minţi foarte prost. Cum ai fi putut să îmi ascunzi o 
escrocherie așa de grosolană? 

— Știaţi! Și n-aţi suflat o vorbă, nici măcar lui Clémence? 

— Să o lăsăm pe fată departe de toate astea. 

— Dar Julia? 

— M-am dus o dată în camera 24. Ce am văzut acolo m-a 
dărâmat complet. Dacă nu ar fi trebuit să am grijă de Clemence, 
mi-aş fi făcut felul. Pentru că toate astea, vila Saint-Just, 
accidentul, s-au petrecut din pricina mea. 

— Din pricina dumneavoastră? 

Celestin închise ochii. 

— Julia era presată de către editor. Se pornise la vânătoare de 
impostori și de escroci. Și când i-am zis că există în Normandia o 
școală a minciunii s-a aruncat în gura lupului. 

— De unde aţi știut? 

— De la un client care venise să cumpere niște ochelari. 
Fundaţia Saint-Just exista de doi-trei ani. Eram prin 1988. 
Bărbatul s-a recomandat drept TIPEXE, mi-am adus aminte, 
pentru că m-a făcut să mă gândesc la Tampax. 

— Am aflat că faceţi ochelari extraordinari, zise nou-venitul. 

— Familia mea avea o bună reputaţie în branșă, replicase 
Celestin. Azi, excepţional e doar falimentul meu. Cu ce vă pot 
ajuta? 

— Să văd mai bine? Priviţi-mă, am probleme cu pielea și cu 
vederea. 

— Duceţi-vă la concurenţă. O să fiți flatat și o să plecaţi cu 
niște ochelari de vedetă. 

— Nu am chiar fizicul lui Paul Newman. 

— Da, dar Paul Newman nu poartă ochelari. Nu am cum să vă 
ajut. 

— Se spune că deţineţi arta de a detecta orice. Că aţi inventat 
un fel de poligraf din sticlă. 

Celestin izbucni în râs. 

— Asta e ce mi s-a cerut. Dar, domnule, după atâţia ani de 
cercetări, nu am avansat niciun milimetru, singura descoperire e 
că totul depinde de unghiul de vedere. 


VP - 193 


— Ce vreți să spuneţi? Nu înțeleg prea bine. 

— V-am spus adevărul. Nu vedem decât ceea ce vrem să 
vedem. Nu ai nevoie de ochelari pentru asta. 

— Nu sunt de acord cu dumneavoastră, în fine, aș fi, cumva, 
eu, de exemplu, nu exist pentru că nimeni nu mă vede, sunt cel 
nebăgat în seamă vreodată. 

— E rândul meu să nu înţeleg. 

— E o poveste prea lungă și nu v-o pot spune acum. Nu am 
venit pentru lentile care ar deforma realitatea după bunul plac 
al celui care le poartă, ci mai degrabă pentru chestia inversă. 

— Inversă la ce? Nu vedem decât ceea ce vrem, tocmai v-am 
spus... 

— Inversaţi rolurile o clipă. Avem spionul și cel spionat. Acesta 
din urmă vrea să știe dacă spionul zice adevărat sau nu, e rolul 
poligrafului. S-au obţinut date foarte vagi, însă asta nu 
împiedică faptul că dincolo de Atlantic mașinăria e folosită și dă 
indicii despre mânăriile făcute de subiect. lar dacă sunteţi spion, 
interesul este de a disimula orice manifestare a personalității 
dumneavoastră. Adevărul rămâne ascuns în interior. 

— Vreţi să spuneți că escrocul trebuie să ascundă de privirea 
celorlalţi propriile minciuni. 

— E scopul învăţăturii mele. Am deschis, împreună cu fratele 
meu, o școală unde îi învăţăm pe elevii noștri să împacheteze 
adevărul în fals și falsul în adevăr, fără să mai poată fi vreodată 
detectat. 

— Profesaţi impostura și doriţi un sistem care să reziste la 
toate detectoarele de minciuni din lume. 

— Exact asta e. 

— E o capcană. Nu m-am gândit la asta. Un mecanism care 
produce momeli. O mașină care produce alibiuri, scuze, 
pretexte. Kitul escrocului. 

— Pentru toţi soţii care vor să-și înșele soțiile, pentru directorii 
care vor să fraudeze fiscul, fără să mă punem la socoteală micii 
hoţi care vor mălaiul celorlalţi fără să plătească un sfant. Sunt 
convins că într-o zi vor fi societăţi care vor oferi „a la carte” 
mijlocul de a minţi cu artă, în viaţa de zi cu zi. Credeţi-mă, mai 
bine ocupaţi-vă de adevăr, cum să-l bruiaţi, decât cum să 
detectaţi minciuna. Dacă reușiți, veţi fi bogat. 

— Unde e școala dumneavoastră? Această nadă mă 
interesează, o să mă gândesc. 


VP - 194 


Straniul personaj făcu o grimasă. 

— Tocmai v-am marturisit că am o școală a minciunii și nu o 
să vă dau adresa! Dar merită să rămânem în contact. Cum sunt 
nicăieri și peste tot, o să ne mai întâlnim. 

Celestin, retrăind amintirea, uitase de Mickael. Așezat în 
scaunul cu rotile, zâmbea acestei evocări. Fusese o întâlnire 
specială. In ciuda promisiunii făcute, ciupitul nu mai revenise 
vreodată. 

Mickael comentase: 

— Vizitatorul dumneavoastră nu greșea. Pe Internet e plin de 
site-uri care propun alibiuri virtuale. Afacerea s-a extins până în 
Statele Unite. Este vorba de a furniza mincinoșilor o scuză 
personalizată și credibilă. Dar care era legătură între întâlnirea 
aceea și Julia. De ce vă simţiţi responsabil pentru ceea ce a 
urmat? 

Celestin oftă. 

— Când mi-am văzut fata pierdută în căutări și cu manuscrisul 
ăla, căruia nu îi mai dădea de capăt, i-am vorbit de 
Groumernville. 

— Dar de unde aţi știut că școala era la Groumenville? 

— Am apucături de hoț de buzunare. Personajul mi-a părut 
așa de straniu, că nu m-am putut abţine să dau un tur prin 
buzunarele lui. Am găsit doar un bilet de tren spre 
Groumernville. 

Celestin se opri o clipă înainte de a vorbi. 

— Și așa, Julia a închiriat casa acolo. În ajunul plecării în 
Normandia, a trecut pe aici. În dimineaţa aceea, i-am dat un 
lănţișor de aur împletit, pentru ochelarii pliabili, care erau 
invenţia mea, să o ajute la concentrare și să îi aducă inspiraţie. 

— İl avea la gât în momentul accidentului? Și la mână ceasul 
pe care i-l dădusem eu cadou, zise Mickael. 

Americanul gândi cu voce tare, ca și cum ar fi vorbit cu sine: 

— Aţi trimis-o la Groumenville, dar nu dumneavoastră aţi 
apăsat pe accelerator. Nu aveți nicio legătură cu accidentul. 

— Febra minciunii e contagioasă, murmură Celestin. 

Bătrânul ridică din umeri. Privea în gol, cu privirea fixă, tehui 
de oboseală. Colţul gurii îi săltă într-un tic nervos și tot corpul îi 
tremură. Cu ajutorul celor bastoane, se ridică și se duse spre 
comodă, de unde scoase o cheie pe care i-o dădu lui Mickael. 
Aproape că o ardea degetele. Era cheia de la al treilea sertar. 


VP - 195 


— Auzi, yankeule, ţine-o departe de toate astea! Uneori e mai 
bine să nu spui nimic, să nu vezi nimic, să nu știi nimic. 


„Clémence, scumpa mea, aici se sfârșește povestea cheii. Nu 
știu ce ascunde. Ție îţi revine sarcina să deschizi cutia Pandorei. 
Poate într-o bună zi ai să mă ierți pentru ceea ce i-am făcut 
mamei tale. 

iti trimit și o sticlă de Saint-Estèphe. Are vârsta ta. Este din 
strugurii pe care i-am cules cu mama ta. 

Am fost tatăl tău, sunt tatăl tău și voi rămâne așa, te iubesc. 
Dad.” 


IRI 


Ultima ședință cu doctorul Woods se derula într-o atmosferă 
tensionată. 

— Ce v-a apucat de v-aţi luat de personalul medical? 

Woods, în ciuda stăpânirii de sine, era nervoasă. A fost nevoie 
de toată diplomaţia ca să evite o plângere a infirmierului 
împotriva lui Tom. Îngrijitorul nu era rănit, dar îl acuza pe Tom 
că aruncase cu obiecte în el. Scena a fost neclară, dar 
implicarea bolnavului era fără echivoc. 

— Mă doare capul. 

— Normal. Vi s-a făcut o injecție. 

Fie Tom era schizofrenic, iar Woods trebuia să ia măsuri 
radicale, fie nu era, și Woods trebuia să-l externeze. Mai calm, 
reluă. 

— Ce s-a întâmplat în vestiar? 

Tom povesti despre telefonul primit de la notar și despre cei 
doi copii ai Mariei-Laure. 

Un Saint-Just fals și unul adevărat. 

Woods fu surprinsă. 

— Vă gândiţi la grădinarul acela straniu zărit în capela 
Penitentului? Am fost întrerupți la ultima ședință și nu aţi mai 
continuat. 

Tom făcu semn că „da”. 

— Un fel de Maxence. O variantă mai puţin rafinată. 

— Credeţi că e posibil? 

Tom ridică din umeri. Trăsăturile îi erau obosite. Se săturase 
de mondenităţi psihiatrice. De când sosise la Groumerville, 
necazurile veneau în valuri. Și niciun sfant de la taică-său. Era 
timpul să-și ia viața în mâini, să uite de halucinaţii și să lase 


VP - 196 


fantomele și să nu-și mai amintească vreodată de pierderile de 
memorie. 

„Să uiţi uitarea, frumoasa metaforă”, zise doctorita Woods. 

Tom nu răspunse. Se știa lipsit de logică și incoerent. Obsesia 
unei figuri paterne persecutoare era semnul unui delir. Maxence 
Saint-Just îi apărea peste tot; la masă, în refectoriu, în cabina 
telefonică, în reflexul vreunei ferestre. Era o imagine 
omniprezentă, dar fugitivă, care făcea parte din decor. Se 
obișnuise cu el și îi lipsea când nu își mai făcea apariţia. 
Imaginile cu el deveniseră un automatism mental, inducându-i 
un sentiment de ostilitate a mediului faţă de el. In acele clipe, 
imaginaţia îi juca feste. Fantoma cea rea îi provoca o angoasă 
profundă, paralizantă. Stupoarea era mai puternică și îl 
împiedica să se rupă de viziunea delirantă. 

— Nu e o idee bună să ne oprim acum. 

Woods, care se ferea de diagnostice cam dure, califică aceste 
viziuni drept rătăciri intelectuale tipice, asociate subiectivității 
unui ins complet dezorientat. Cum Tom nu pricepea ce îi spune, 
trase concluzia că medicina era pe nisipuri mișcătoare și nu 
putea să-l ajute în vreun fel. 

Doctoriţa îi spuse că se luptase pentru el, redactând un raport 
care îl scotea din culpă în chestiunea agresiunii asupra Marthei, 
punând totul pe seama dementului de la bibliotecă. Și reușise 
să-l calmeze pe infirmier promiţându-i o promovare. 

— Nu sunt un copil, deci e inutil să mă culpabilizez. In ceea ce 
privește bătrâna, nu i-am făcut nimic, deci nu vă datorez nimic. 
lar infirmierului i-am trimis scuze. Și dacă vrea plata unor 
daune, o să plătesc. 

— Cu ce bani? Sunteţi lefter. 

— Din pricina dumneavoastră nu mai am un chior. Oprim 
terapia, nu o să mai fiţi reparator de conștiințe. 

— Mă acuzaţi de escrocherie intelectuală? Nu v-am spus tot. 
V-am tratat de depresie. V-aţi regăsit energia, iată dovada. 

— Orice duhovnic poate să facă asta. 

Woods a vrut să mai spună ceva, dar expirase timpul. Tom se 
ridică și ieși. 

După o oră, își făcea bagajele și ieșea pe poarta spitalului, nu 
înainte de a-și plăti sejurul. 

Se întoarse să mai privească o dată clădirea albă din mijlocul 
parcului și a avut o strângere de inimă. Retrăi etapele pierderii 


VP - 197 


de memorie și tot ce făcuse. Venise aici ca să regleze afacerile 
tatălui său și se alesese cu o succesiune de angoase. Adevăratul 
și falsul Saint-Just se alternau sub forma unor amintiri obsesive. 
Spaima de a fi din nou singur cu fantoma tatălui său îl strangula. 

Nu s-a clintit nimic de când a fost la spital. Un gard de dafini a 
fost de curând tuns. Tom nu-și mai amintea despre tractorul din 
fața grajdurilor. lnăuntru, aceeași liniște ca în prima zi. O tăcere 
înfundată, tulburată de ecoul pașilor săi. La etaj, în 
apartamentul lui Maxence Saint-Just, totul era în ordine. Pe 
birou, un vraf de scrisori, dovedind că menajera trecuse regulat 
pe acolo. 

Cum să facă? 

Trebuia să verifice și bungalourile? Și ce să caute, o prezenţă 
sau documente? Unchiul, dacă existase, trebuia să fi fost pe 
undeva. Mai trăia? Și dacă da, unde? Și unde pusese oare tatăl 
său cartea de identitate, livretul de familie, pașaportul? 

Tom fu cuprins de o imensă oboseală. 

Se așeză pe canapea și deschise televizorul. Vocea Evelynei 
Dhelia, care prezenta vremea, îl linişti. 

Deodată, clopotul de la bucătărie răsună. 

De la etaj, Tom se gândi că ar putea începe cu bucătăria. Cu 
puţin noroc, ar găsi o sticlă de Armagnac sau de Calvados. Tom 
se întrebă dacă scuza unei nopţi vraiște ar fi valabilă. Cu ochii 
lipiţi de somn, înghiți un nes călduț. Era neras, mirosea a 
transpirație. 

Bucătăria era imaculată. În frigider: lapte de capră, tofu fără 
soia, supă de urzici și citronadă fără zahăr. În dulap, nimic 
atrăgător. Orez, orez și iar orez. 

Niciun strop de alcool! 

Beţivanii au un nas fin pentru orice înseamnă băutură. 
Frustrat, Tom își aminti de rezerva la care se ajungea prin 
toaletă, dacă trăgeai apă de o dată sau de două ori... 

Tatăl lui îi arătase ascunzătoarea. Acolo erau vrafuri de păpuși 
stricate. De instrumente și de cutii. Ai fi zis că e un atelier de 
tâmplărie. In încăpere mai era un pat îngust, un scaun și o masă 
de lemn. 

In plafon era un bec cam chior, care răspândea o lumină slabă 
peste miniaturile fără viață. Acest haloimis, ușor mucegăit, îl 
duse pe Tom cu gândul la lămpile cu petrol, la doamne cu 
pelerine și la serenade. La vremea conjuraţiilor, a comploturilor 


VP - 198 


și a intrigilor. O casă a spiritelor. 

Dezamăgit, Tom se așeză pe pat. Doamne, ce sete îi era! 

Pasiunea familiei Saint-Just pentru automate data de două 
generaţii, când Francis Saint-Just începuse să fabrice păpuși 
animate. Își făcuse chiar și o colecţie. Virusul îl contaminase și 
pe Maxence Saint-Just, deși el nu manifestase vreodată o 
atracție pentru meseria de ceasornicar. Tatăl lui Tom acumula 
obiecte, nu le repara. Ceea ce îl interesa era să aibă întotdeauna 
mai mult decât alții. 

În această adunătură de miniaturi în stare proastă, Tom aţipi. 
Se vedea departe de aici, supravegheat de mii de ochi, când un 
zgomot îl făcu să tresară. 

Pe ecran era numărul doctoriței Woods. 

— Da? 

— Îmi pare rău! Ne-am despărţit supăraţi. Îmi fac griji pentru 
dumneavoastră. Unde sunteţi? 

— În întuneric. 

Lumina din plafon s-a stins, însă Tom nu știa unde este 
întrerupătorul. Dacă nu ar fi avut lumina de la telefon, nu ar fi 
văzut nimic. 

— Cum adică în întuneric? 

— În cămară. V-am povestit despre ea. În depozitul fabricii. 

— Aţi găsit ceva? 

— Un unchi? Nu. Documente? Nu. Pe aici a trecut un om, este 
un pat cu cearșafuri curate, un jurnal din ianuarie 2010, 
instrumente. 

— Bine, descrieţi-mi-o! 

— Un Musée Grevin în miniatură. 

Tom se ridicase și cu ajutorul telefonului se uită la figurine, pe 
rând: Coppelia, Pinocchio, o brutăriță, un soldat, un vânător, o... 

— Cărţi nu? 

— Ba da, o serie de cărţulii... 

Tom recită: 

— Patrimoniul ceasornicarului, Cutia de ceas, Automatul în 
toate aspectele, Abecedarul ucenicului ceasornicar. 

Tom se opri. 

— Ce e? 

— Așteptaţi puţin. 

În spatele unui raft cu automate, erau alte cărți. 

— Ce fel de cărți? 


VP - 199 


Vocea doctoriţei trăda o oarecare nerăbdare. 

Când Tom mișcă păpușile, ca să ajungă la cărţi, câteva 
începură să execute mișcări sacadate, altele să „vorbească”. 
Una dintre ele, ridică o carabină. Era o figurină cu barbă, de talie 
mijlocie, care stătea pe un taburet. Era îmbrăcată cu o haină de 
blană. Când era nemișcată, părea că șterge carabina cu o cârpă. 

— Nimic interesant. Cataloage. 

— Nu puteți fi mai precis? 

— Nume și date... 

— Concentraţi-vă și spuneţi-mi mai mult decât atât! 

— Cu ce vă ajuta asta? Este vorba, probabil, de registre de 
stagii cu numele stagiarilor, profesia lor și datele de intrare și de 
sosire. 

— Luaţi-le pe toate și aduceţi-mi-le! 

— Toate? Dar sunt vreo douăzeci. 

Tom se amuză: 

— la te uită, Laroche s-a transformat în Vreneli, filosoful pe 
care l-am văzut ieri la televizor. 

— Tom, nu mai citiţi, veniţi încoace! 

Un zgomot întrerupse conversaţia. 

— Tom, mai sunteți acolo? 

— Caut întrerupătorul, o clipă, să las telefonul. Gata, l-am 
găsit. 

Deodată, lui Tom i se taie respiraţia. 

În lumina slabă, văzu un bărbat nemișcat, care stătea în faţa 
lui. O viziune de coșmar, dintre cele mai crunte, un avatar al lui 
Maxence Saint-Just. Individul îl privea cu ochi arzători și ostili. 
Era că un automat. Gâtlejul lui Tom se strânse. Se uită incredul 
la spectrul din faţa lui. O bună bucată de vreme rămase 
înţepenit, cu gura uscată, cuprins de spaimă, incapabil să își ia 
ochii de la acest surogat de tată, cu pielea ciuruită și acoperită 
de cruste. Avea răni supurânde, dezgustătoare. 

Crezu că e un produs al minţii lui, un nou delir. 

Parchetul scârțâi. Tom, panicat, închise ochii ca să-și revină. 
Scârţăitul continua, apoi totul se învălmăși. Becul pocni. 

„La naiba!” 

Tom, care voia să bată în retragere, își suci glezna și aproape 
căzu pe spate. Se împiedică într-un pliu din covor, făcu un pas 
înapoi și se lovi la genunchi în muchia mesei. Încercând să-și 
țină echilibrul, nu a fost atent la sunetul metalic care se auzea în 


VP - 200 


încăpere. 

— Cine sun... 

Fraza îi rămase suspendată, oprită de o împușcătură. Tom 
atinsese automatul cu carabină, iar figurina se ridicase și făcuse 
mișcarea pentru care fusese concepută. 

— Tom, ce-ați păţit? Răspundeţi! TOM! 

Igi 


„Calea ceaiului este declanșatorul unei armonii semnificative 
crescând capitalul intelectual...” 

Marius făcu o pauză. Zâmbea ușor tâmp. 

„... în viitor”, adăugă el. 

— Despre ce vorbești? 

— Despre virtutea umilinței care închide ușa frământărilor, 
adevăraţi paraziți emoţionali... 

— Paraziţi pe dracu'! 

Victorine, în pragul unei crize de nervi, ridică brațele în sus. 

— Grosolănia este o pârghie inversă pentru un capi... 

— Marius, taci o dată! 

Victorine asista neputincioasă la întoarcerea soțului, într-o 
variantă prodigioasă. Plecase cu burtică, cu gust și cu miros la 
maximum, și iată-l revenit slab și debitând tâmpenii pe bandă 
rulantă; pleonasme, tautologii, truisme și poncife. 

„Îl vreau înapoi pe soţul meu!” 

Victorine deschise un sertar și scoase o cratiţă de acolo. 

— Vino să mă ajuţi să fac un sufleu, vrei? 

Marius se apropie de cuptor. Se fripse la degete cu puţin unt 
topit, în ciuda precauţiilor pe care și le lua. Victorine îl văzu 
repezindu-se la chiuvetă, ca și cum era sfârșitul lumii. 

— Gata, nu mai face circ! Ţine, pune lapte! 

Marius se dădu înapoi și își ţinu respiraţia. 

— O să meditez, șopti el. Revin mai târziu. 

— Nu, așteaptă, stai jos! Vreau să-ţi spun ceva. 

Marius se prelinse pe un scaun. 

— Ce ai? S-ar zice că ţi s-a spălat creierul! Nu te mai 
recunosc. 

— Minciuna va fi deviza mea, ignoranţa înţelepciunea mea. 

— Ce muscă te-o fi pișcat... Parcă îl aud pe cretinul ăla de 
Saint-Just. 

— Efortul major este de a restabili încrederea semnificativă 


VP - 201 


pentru viitorul ameliorării capitalului intelectual... 

MILĂ! 

Cu un gest nervos, Victorine își luă telefonul mobilul și forma 
numărul lui Alexandre. 

— Vino repede, tat'tu a înnebunit. 


INI 


Scrisoarea lui Mickael își atinse obiectivul. Clémence era 
profund destabilizată de această confesiune. Să știe că Celestin 
fusese la curent cu agonia Juliei o afecta și o liniștea în același 
timp. Clémence, care nu se îndoise niciodată de dragostea lui 
Celestin, se întrebă dacă Julia nu își băgase nasul în ceva prea 
complicat pentru ea, ceva ce a făcut-o să se izbească de un fag 
într-o seară de iulie. Poate că, din această perspectivă, 
accidentul nu a fost decât o cale de a o proteja pe ea. 

— Ți-am zis, tatăl și bunicul tău au dorit să te pună la 
adăpost. 

— Să mă pună la adăpost de ce? 

— De școala minciunii. 

— E un nonsens, minciuna nu se poate învăţa. 

— Adevărul e intrinsec, minciuna e însușită sau e invers? 

— Asta nu lămurește accidentul mamei și nici desenele. 

— Nimeni nu își imagina că mama ta era capabilă să 
deseneze. Pentru toţi, inclusiv pentru călugăriţe, era o legumă 
letargică. Dacă nu ar fi fost sora Therese, chinuindu-se să 
comunice cu ea, nu am fi știut niciodată că mama ta era 
conștientă. Chiar și extrem de puţin. 

— Ai dreptate, nu se înțelege nimic. 

René și Clémence se înhămaseră la reconstituirea desenelor 
făcute bucăţi. Din 502 de crochiuri, 425 fuseseră lipite la loc. 

— Și sertarul, l-ai deschis? 

Clemence îi întinse cheia care era în plicul trimis de Mickael. 
René deschise sertarul, Clémence aşteptă, Micha Motanul 
torcea. 

Sertarul lui Célestin nu conținea decât o pereche de ochelari. 
Mai exact, un medalion în care erau ochelarii pliabili. 

— Mama avea unul la fel, zise Clémence. ÎI ținea la gât, 
mereu. 

— la uite, e și o cărticică și un cartonaș. 

Cartea era o versiune ieftină a basmului lui Andersen, Hainele 


VP - 202 


cele noi ale împăratului; cartonașul reprezenta o invitaţie a 
Ministerului de Război: 


„Domnule, sunteți invitat luni, 10 ianuarie 1955, la ora 14, în 
strada Saint-Dominique, la biroul 15-B-235. Sunteţi rugat să aveţi 
la dumneavoastră un act de identitate și ordinul de recrutare 
primit”. 


În timp ce Clémence frunzărea cartea, René își puse ochelarii. 
Fata îl auzi cum râdea. 

— Lasă-mă să îi încerc și eu. 

Clémence și-i puse pe nas, erau cam instabili fără braţe. 

— Nu văd ce te-a făcut să râzi. Sticlă goală, nici măcar nu 
măresc ca lupele. 

René nu-i dădea atenţie, se uită în exemplarul din Andersen 
în căutare de indicii. Dar nu găsi nimic, nici notițe, nici 
ștersături. Nimic care să ducă la un mesaj codat. Mai rămase 
ordinul de recrutare. Clémence consideră că era vorba de 
misiunea de a fabrica lentilele adevărului. 

— Nici colorată, nici măritoare. Suntem departe de cele 
30.000 de fațete ale ochiului unei libelule. 

— Istoria familiei tale sfârșește prin neputinţa de a putea 
descifra mesajele lăsate de celălalt. Scapi de dictatura 
transparenţei. 

René afișă o curiozitate frustrată, o așteptare dezamăgită. Se 
ridică. Sosi poștașul. De câtăva vreme, nu-și mai făcea treaba 
cu mare entuziasm. Nu mai era atât de vigilent. Adolescentul de 
la etajul al patrulea își lăsase o bicicletă stricată în curtea 
interioară, doctorul de la unu se plânse că i se închide ușa 
principală exact în orele de consultaţii, nemaivorbind de fitoasa 
care își subînchiriase studioul unui fals conte, care era un hoţ 
sadea. 

— Mă duc, anunţă el, în timp ce telefonul lui Clémence suna 
de zor. 

— Așteaptă puţin, este Alexandre, a trimis un sms. Marius s-a 
întors, dar nu este în toate minţile. 

— Cum nu este în toate minţile? 

— Alexandre nu zice. Ține, pune ochelarii ăștia undeva, m-a 
luat durerea de cap. 

René execută, când deodată, scoase un strigăt. 

— Priveşte! 

VP - 203 


— Ce? 

— Desenele. 

— Nu-i nevoie, le știu. 

— Cu ochelarii ăștia. 

René își puse ochelarii și se mai uită o dată la cartoanele 
reconstituite. Ridică ochii, plin de neîncredere. 

— Ce înseamnă asta? 

Era o surpriză de proporții. Schiţele grosolane se 
transformaseră uimitor. În loc de mâzgăliturile greu de descifrat, 
desenele Juliei privite cu ochelarii inventaţi de Celestin, 
deveneau o serie de portrete în 3D. Mai exact două portrete, 
mereu aceleași; cel al lui Maxence Saint-Just, recognoscibil 
datorită fularului și bastonului și un altul, necunoscut, cu gura 
deformată și cu pielea distrusă de boală. 

— Cum a reușit mama ta să modifice imaginile în acest fel? 

— Amintește-ţi că sora Marie ne-a spus că a găsit și bucăţi de 
sticlă printre desene, deci mama avea și ochelari cu ea și a 
putut să se joace cu perspectivele. 

— Parcă ar fi Dr. Jekyll și Mr. Hyde! Crezi că e același individ în 
două variante sau sunt doi diferiţi? insistă René. 

Clémence, concentrată, crezu că îl recunoaște în al doilea 
personaj pe grădinarul de la vilă, când s-a dus acolo. Vila Saint- 
Just. 

— ÎI știu, l-am văzut. 

Înainte că René să reacționeze, își luă impermeabilul. 

— Mă duc. 

— Unde? 

— Acolo, tâmpitule. Vii cu mine. 

Nu era o întrebare. 


INI 


Ploaia cădea în rafale. Peisajul era înecat în trombe de apă. O 
lună spălată ieși din nori, mai strălucitoare ca niciodată. Parcul 
părea imens, fără sfârșit. Dincolo de bibliotecă și de muzeu, 
Tom găsi panoul pe care scria „Psihiatrie”. Printre frunze, se 
zăreau două pavilioane. Tom se duse în acea direcţie. Pământul 
se înclină ușor și acolo mai era un edificiu construit în anii 
treizeci. Porticul era pe stânga, puţin mai într-o parte. Ferestrele 
erau închise cu jaluzele exterioare. In faţa ușii era parcată o 
mașină. 


VP - 204 


Într-o nișă, un căţel în lanţ începu să latre. 

Tom sună și ușa se deschise. Era ud până la piele, plin de 
noroi pe pantofi, iar de pe frunte îi picura sânge. 

— Casa dumneavoastră este cam izolată, spuse el cu reproș. 

— Intraţi repede, eram moartă de neliniște. Am crezut că o să 
chem ambulanta. 

— Am plumb în căpăţână. 

O rană deschisă, care sângera încă, îl desfigura. 

Doctoriţa Woods se dădu înapoi. Era tulburată. Îl lăsă pe Tom 
să intre. Inainte să apuce să îi spună, el își lăsă haina udă 
leoarcă pe un scaun. Pe dreapta, o ușă întredeschisă arăta un 
salon în culori pastelate. 

— Povestiți-mi ce-aţi pățit! 

Tom nu răspunse imediat. Își întinse picioarele și trase aer în 
piept. După agresiunea din cămară, se simţise atât de 
neajutorat, încât nu fu în stare decât să cheme un taxi și să se 
refugieze aici. 

Woods scoase o trusă de prim ajutor și începu să-i curețe 
rana. Glonţul abia atinsese pielea. A fost un glonţ mare. 

— Nu aveți nevoie de suturi, dar o să rămâneţi cu cicatrice. 
Știaţi că pe ţeavă era un glonţ adevărat? 

— AȘ fi putut să bănuiesc. Robert Houdin utiliza genul ăsta de 
automate în spectacolele lui. Împrumuta de la doamnele din 
sală inele pe care le introducea într-o pușcă mică, pe care o 
încărcase și îl armase înainte. La semnalul lui, marioneta dădea 
foc, aruncând în aer obiectele din jur. 

— Asta nu explică glonţul din cap. Țineţi, beţi! 

Woods îi întinse un pahar de vin roșu. 

— Credeam că-s abstinent. 

Woods surâse. 

— Așa am învăţat la facultate. La situaţii excepţionale, leacuri 
excepţionale. Și eu am nevoie de un pahar de vin. 

Doctoriţa și-a înmuiat buzele în paharul ei cu vin. În faţa lor 
erau pâine și brânză. Cât molfăiau, se observau reciproc. Tom 
se întreba ce faţă o fi având, bandajat și cu ochii strălucind de la 
alcool. 

— Aţi mai avansat în cercetări? 

— De unchi este vorba? Casa este mare, iar frigiderul era plin 
de alimente expirate... 

— Mă refeream la registre. 


VP - 205 


— De ce vă interesează atât de mult aceste registre? întrebă 
Tom, care găsea deplasată insistența doctoriţei pe subiect. 

Pustia ei de viaţă! Tocmai fusese împușcat de o marionetă, 
merita ceva mai multă compasiune. 

Urmă: 

— V-am spus la telefon, aceste caiete nu sunt decât 
inventarul numelor stagiarilor, cu data sosirii și plecării, nimic 
mai mult. 

— Cum puteţi fi atât de naiv! 

— Naiv? 

Woods ezită. Tom își mai turnă un pahar de vin. 

— Aţi auzit de asociaţia Vocea lui Pinocchio? 

Tom nu răspunse. 

— Suntem un grup care combate ipocrizia din societate. Nimic 
altceva decât adevărul, întreg și gol-goluț. E o profesiune de 
credință. Luptăm împotriva minciunilor instituţionale. Ale 
statului, ale politicienilor, ale întreprinderilor. Ne batem contra 
teoriilor conspiraţioniste, care și ele ţin de dezinformare. Dacă 
obiectivele unora sau altora pot fi diferite, putere, bani, plăcerea 
de a manipula, mijlocul prin care ele se realizează e mereu 
același. Se acoperă realul cu un filtru, se ascunde adevărul sub 
cifre, sub statistici și sub exigenţe normative. Omul e un capital, 
o resursă. Modalităţile de acţiune ale asociaţiei noastre sunt 
infiltrarea, acumularea de dovezi și denunţul. 

— Foarte frumos, dar tot nu pricep de ce sunteţi obsedată de 
registre. 

— Tatăl dumneavoastră și metoda lui nenorocită au făcut din 
impostură simbolul lumii noastre; să omorâm raţiunea și bunul- 
simţ, vigilenţa și discernământul. Prin șantaj, a creat o armată 
de persoane false. Ideea este de a ne face deliberat orbi. 
Trișatul stă la baza societăţii de mâine. A pus pe roate o enormă 
mașină de spălat creiere, în care cei care intrau ieșeau cu totul 
altfel. Interacțiunea între aceste persoane prinse în capcană 
distruge orice ordine și antidot la impostură. Cu cei din familia 
Saint-Just îți cumperi aparențele. Să plagiezi, să fraudezi, să 
copiezi, să truchezi sunt mijloacele cele mai eficace pentru a 
distruge normele și regulile. 

— Daţi semnalul de alarmă, cum ar veni. Dar de ce aveți 
nevoie de registre? 

— Gândiţi-vă puţin! Comparaţi numele și profesia persoanelor 


VP - 206 


la intrare și la ieșire. Este evident. Aveţi acolo dovada a treizeci 
de ani de impostură. 

— Exageraţi! Nu tata a inventat minciuna. 

— Nu a inventat-o, dar a făcut din ea o virtute. A pornit un 
război și a ales de partea cui este. Tom, am nevoie de ajutorul 
dumneavoastră! 

— Nu vreau să mă amestec în dezbaterile de acest gen. Nu 
sunt nici pro, nici contra, nu sunt decât un păpușar căruia îi 
place să-i facă pe copii să râdă. 

— Acceptaţi că sunteți fiul cuiva care are o identitate incertă? 

— Încetaţi cu acuzaţiile! Și dumneavoastră m-aţi minţit, nu 
am fost decât un subiect de studiu. 

— Nu spuneţi asta! Ca psihiatru, caut adevărul în adâncul 
sufletului. Descompun amintirile subiective ca să refac o 
oarecare coerenţă în psihismul pacienţilor mei. 

— Vorbărie goală. În orice caz, nu știu nimic și nici nu vreau 
să știu. 

—A, nu știți nimic, frumoasă scuză! Știţi că tatăl 
dumneavoastră a introdus știința ignoranței în Franța? 

— Știința cui? 

— A afirma că nu știi este mijlocul cel mai eficace de a nu 
plăti preţul minciunii. Agnotol/ogia a fost studiată de către 
Robert Protoct, profesor la Standford. 

— Daţi-mi un exemplu! 

— Robert Proctor a studiat strategia producătorilor de ţigări, 
care constă în a dezvolta dispozitive de cercetare și comunicare, 
țintind să organizeze negarea legăturii de cauzalitate între tutun 
și problemele de sănătate publică. Atâta vreme cât nu se 
dovedește că eram la curent cu asta, sunt nevinovat. 

Tom reflectă. 

— Ca și delictul celor la curent, dacă vând acţiuni fără să le 
știu prețul, sunt un bun finanţist, dacă le vând știindu-le prețul, 
sunt un escroc. 

— Doar că vinovăția nu stă în faptul de a fi fost informat, ci în 
cel de a putea sau nu dovedi că ați fost informat. Victima 
trebuie să stabilească situația de a fi la curent sau că nu aveați 
cum să nu fiţi. Miza nu este faptul brut, ci cunoașterea, sau nu, 
a faptului în sine. Ignoranţa este o protecţie. Ea dă liber puterii 
și îndepărtează orice polemică. Nu există adevăr pur, doar 
dovezi ale adevărului. 


VP - 207 


Woods tăcu, părea epuizată. Văzând sticlele goale, murmură: 

— Nu mai pot, mă duc să mă culc. Puteţi să dormiți pe 
canapea. 

— Nu, nu, o să plec. 

— Nimeni nu pleacă nicăieri. Nici eu, nici dumneavoastră. 

— Nu e nevoie să fiţi drăguță cu mine. 

— Nu sunt drăguță. În seara asta sunt la capătul puterilor. 

Tom se lăsă convins să rămână. Erau amândoi extenuaţi de 
excesul de alcool și, dincolo de câteva politeţi de circumstanţă, 
ea spuse: 

— Vă las. Sunteţi în stare să vă descurcaţi. Sunt cearșafuri și 
prosoape curate în dulapul de la baie. 

Tom întinse canapeaua. O auzi pe doctorita Woods intrând la 
ea în cameră. Din culcușul improvizat auzi zgomotele în camera 
de sus și pregătirile de culcare. Apoi lumina se stinse. Adormi și 
el. 

| se părea că a închis ochii de câteva minute, când se trezi. 
Ceva îl tulburase. În hol, zări scara. Urcă treptele cu pași 
nesiguri. Ghidat de o respiraţie ușoară, intră într-o cameră. In 
ciuda întunericului, zări patul și se strecură în el, sărutând un 
umăr. 

— Mi-e frig și sunt singur, șopti. 

Woods nu apucă să-i zică să o taie de acolo, că o strânse 
puternic în brațe. 


0 


Alexandre își privea tatăl, plin de neliniște. Marius medita. 
Așezat pe jos, cu picioarele încrucișate, rămânea cu privirea în 
gol și se legăna între „oh” și „uh”. Când începea să vorbească 
era și mai rău. Pentru o clipă, crezură că merge spre bine, 
cuvintele „pârghie” și „viitor” dispăruseră din vocabularul lui. 
Dar apăruseră altele, „flexibilitate”, „obiectivare”, „facilitator”, 
„Sprijin”. 

„O flexibilitate nouă impune cetăţeanului că am avansat pe 
calea valorizării fără concesii ale caracterelor specifice”. 

Neliniștea lui Alexandre ajunse la apogeu când, în aceeași 
frază, Marius recită din Moliere: „Frumoșii tăi ochi, scumpă 
marchiză, or să mă facă să mor de dragoste”, ceea ce deveni, în 
limbaj totemic: „obiectivând flexibilitatea cunoștințelor, sprijinim 
facilitatorii care devin levier pentru valorizarea capitalului 


VP - 208 


capitalul uman în viitor”. Sau „să sprijinim flexibilitatea 
facilitatorilor umani într-un capital viitor pentru a valoriza 
cunoștințe obiectivate”. Sau „levierele facilitatorilor 
obiectivează flexibilitatea capitalului cunoștințelor viitoare într- 
un Sprijin uman sau obiectivarea cunoștințelor...” 

— Asta nu poate să mai dureze, fă ceva! 

Victorine, care îl rugase pe Alexandre să rămână cu ea, îl 
conjură să găsească o soluție. 


INI 


Dimineaţa, Tom era singur. În cursul nopţii fu trezit de o 
muzică stranie, care se auzea în cotloanele casei. Lângă el, 
doctorita Woods, trează, vorbea la telefon. 

— Bine, vin imediat. 

Apoi murmură, pentru Tom: 

— O urgenţă. Nu stau mult, revin. 

Tom întinse brațul, încercând să o reţină. Tom se simţea bine 
când o atingea. De ieri, pielea îi era un receptacol de senzații 
noi și fugare. Mai repede decât mintea lui, corpul se deschidea 
la emoții inedite și neașteptate. 

— Mai stai puţin cu mine. 

Woods începu să râdă. Un râs extraordinar, cald și entuziast. 

— Mergem cam repede, zise, în timp ce ochii spuneau 
contrariul. 

Se desfăcu cu gingășie din brațele lui. 

— Chiar trebuie să plec! 

După ce ea a plecat, patul a rămas rece și gol. Totuși, Tom 
adormise la loc. 

Lumina zilei pătrundea printre lamelele jaluzelei. În pat, Tom 
era descurajat, dar și excitat. Nu știa cum să interpreteze 
evenimentele nopţii. Ce mai urma după ce te culcai cu psihiatrul 
tău? | se aplicau sancţiuni? Care era pedeapsa când se viola 
unul dintre sacrosanctele principii freudiene? 

— Transgresiunea are și ceva bun, își zise Tom. 

Cerul se limpezise. In depărtare, clădirile SAN erau acoperite 
de un abur ușor. Tom, în chiloţi, ieși din cameră. Se ţinu de 
perete, ca să nu cadă pe scări. Își luă lucrurile de lângă canapea 
și se îmbracă repede. 

Știa că bucătăria e la dreapta, cum ieșeai din salon. Cu o zi 
înainte, s-a dus să aducă pâine, pentru picnicul improvizat. 


VP - 209 


Deschise două, trei dulapuri, găsi cafeaua și puse apa la fiert. 

Cu ceașca în mână, pleca să vadă restul casei. Ultima cameră 
era un birou. Tom se așeză și mângâie braţele fotoliului. În faţa 
lui erau notițele lui Woods. Regăsi în ele o parte din confesiunile 
lui; povestea de la vilă, problemele lui cu banii, îndoielile în ceea 
ce-l privește pe tatăl lui, regulile bunraku și o fișă a meseriei de 
păpușar, scoasă de pe Internet. Mai era și o schiţă de la 
constructorul proprietăţii; clădirile, anexele, grădina și pavilionul 
cu bazin. Avea un gust rău în gură. Se ridică, clătinându-se. O 
transpiraţie rece îi curgea pe la tâmple și o sete îngrozitoare îl 
chinuia. 

Tom se întrebă dacă doctorița putea fi considerată de 
încredere sau o trădătoare? Işi aduse aminte de primele ședințe, 
în care era vorba doar de relaţia lui cu Maxence Saint-Just. 
Woods nu luase în calcul că viziunile lui erau doar închipuiri. Din 
contra, îl menţinuse pe Tom într-o dependenţă față de propria 
boală, accentuându-i sentimentul de supunere și certitudinea că 
e bolnav. Acum, distanțat, își dădea seama că totul a fost făcut 
și spus doar ca el să nu se vindece vreodată. Să fie mereu 
pacientul ei. Nu-și bătuse joc de el? Pierderea de memorie, 
halucinațiile, depresia, se înlănțuiau într-o horă psihoterapeutică 
de operetă. Ce alt loc mai bun decât canapeaua psihiatrului ca 
să îți dezvălui secretele de familie? 

Ca să afle mai multe, Tom deschise calculatorul. Parola era 
ușor de aflat, Lili, câinele. Imprudentă, doctoriţa! Se uită repede 
pe rapoartele despre pacienţi, oprindu-se totuși asupra lui 
Bradeau, cel care îl atacase în muzeul spitalului. Citi și un raport 
către conducerea spitalului asupra agresiunii suferite de Marthe 
Noel. Tom figura acolo ca suspectul principal. 

Pe ecran era o iconiţă cu Vocea lui Pinocchio; militanţi 
hiperactivi care prin intruziune și infiltrare doreau să scoată la 
lumină informaţiile false. Asociaţia aducea ca argument, în faţa 
opiniei publice, pericolul imens reprezentat de manipularea 
colectivă. Woods participase la câteva acţiuni de răsunet, 
publicând rezultatul secret al unor studii științifice despre 
toxicitatea anumitor produse industriale. 

O listă neagră conţinea numele câtorva întreprinderi și 
organisme instituţionale, care foloseau minciuna ca practică 
uzuală. Pe un loc fruntaș, desigur, rețelele de socializare, 
canalele de televiziune finanţate de stat sau de partide politice. 


VP - 210 


Dar Tom mai văzu acolo, între primii și pe Maxence Saint-Just și 
organizația TOTEM. 

În câteva mesaje, schimbate cu alţi activiști din organizaţie, 
Woods descria halucinaţiile lui Tom, ca și cum dincolo de ele ar 
fi putut fi reperată o realitate coerentă. Unul dintre interlocutori 
o sfătuia pe doctoriţă să-i administreze lui Tom psihotropi ca să 
interfereze cu capacitatea lui de judecată și să-l incite la 
confidente greu de controlat. 

„Ce nenorocită!” 

Tom nu-și credea ochilor! făcu numărul doctoriţei, era cazul 
să îi spună verde în față ce gândea. Nu răspunse. La al treilea 
apel, se declanșă robotul: „Nu sunt disponibilă, lăsaţi mesaj, vă 
mulțumesc”. 

Tom închise. 

Se întoarse în salonul unde băuse zdravăn cu ea, o seară 
înainte. Se așeză turcește, concentrându-se asupra respirației. 
Anii de bunraku îl învățaseră să-și controleze emoţiile... Era 
timpul să se desfacă din tot acest hăţiș, era păpușar, nu păpușă. 

Și dacă, totuși, ceea ce crezuse fals, era adevărat? Minutele 
se scurgeau. În cameră se auzea doar respiraţia lui Tom. Când 
deschise ochii, într-un târziu, surâse. Știa ce are de făcut. 


0 


Cufundat în cercetările lui, Alexandre nu mai era atent la 
Marius. Era târziu, se instalase la masa din bucătărie. Victorine a 
lăsat niște pui cu mere, ciuperci și sos de smântână, pe care 
Marius abia îl gustase, iar Alexandre îl devorase, punându-i pe 
deasupra ketchup. 

Alexandre studia carneţelul pe care tatăl său îl subtilizase 
doctoriței Woods, când se întâlnise prima dată cu ea, la SAN. Pe 
prima pagină, o ștampilă „Doctor Woods, Universitatea Laval”. 
Ce găsise în el era prea puţin satisfăcător, erau notițe despre 
rezultatele terapiei lui Tom Saint-Just. Abrevierile făceau 
însemnările indescifrabile. 

Lui Alexandre îi era sete. 

Se ridică, luă o sticlă de vin, un Château-Figeac din 1999, și își 
turnă un pahar. Pentru că de la toată hârțogăria îl luase durerea 
de cap, deschise un sertar în care Victorine ţinea aspirină, luă 
de acolo o pastilă efervescentă și îi dădu drumul în paharul cu 
vin. 


VP - 211 


Deodată, auzi un zgomot de scaun răsturnat. 

Marius, în fața lui, fierbea de furie. Corpul îi era cuprins de 
tremur, ca în pragul unei apoplexii. Se uită la el cu ochi mari și 
mânioși. 

— Cum îndrăznești? Mă calci pe nervi, cap de râmă ce ești. 
Gonoree pe două picioare! Nu ești decât un tâmpit, o mizerie de 
om. Această licoare e demnă de zei, are aroma intensă și gust 
fin, palatul e încântat de densitatea savorii. lar tu, om de nimic, 
îl strici cu aspirină. Te reneg, piei din ochii mei, să nu mai calci 
în casa asta! Nu te iert nici mort. 

Alexandre zâmbi. 

— Tată, vino în braţele mele, te iubesc! 


IRI 


Când Tom ajunse la capela Penitentului, soarele era deja sus. 
Cei patru pereţi din mijlocul pădurii dădeau o senzaţie de liniște. 
Un colțișor liniștit de pace și de mister, potrivit mai degrabă 
pentru superstiții, nu pentru credință. 

Capela fusese construită cu mult înaintea vilei. În realitate, 
proprietatea Saint-Just fusese ridicată pe fundaţiile unui castel 
renascentist, pe vremea când regiunea devenise majoritar 
protestantă. Dar când regalitatea franceză rămase catolică, în 
timpul lui Henric al IV-lea, mulţi normanzi se convertiseră. 
Bisericile calviniste fură transformate în capele, la care se 
adăugaseră tuneluri și subterane pentru a-i ajuta să scape de 
violențele din timpul războaielor religioase. 

Tom o știa, dar uitase. 

— Așa mergea treaba cu Sfântul Expedit, nu-i așa? Trebuie să 
fie un pasaj între vilă și capela care permitea strângerea banilor 
din cutie. 

Tom, așezat pe o băncuţă, se adresă unui individ, în picioare, 
în spatele orgii. Aceeași mutră, același rictus, aceeași piele 
ciuruită de care își amintea în ziua înmormântării bunicii lui, 
Marie-Laure. 

Bărbatul nu răspunse pe loc. Rămânea în umbră, respira cu 
greu, aproape horcăia. 

— Da, sfârși el prin a admite cu o voce răgușită. Acest tunel 
era un secret de familie. Odată ușile capelei închise, era de 
ajuns să te fofilezi în acest culoar. Vrei să vezi? 

Silueta răsuci cheia statuii care se deplasă câţiva centimetri, 


VP - 212 


lăsând la vedere o deschizătură întunecoasă și strâmtă. Umbra 
așteptă ca Tom să se apropie, dar acesta din urmă era 
neîncrezător și nu se clinti. 

— Cine ești? 

— Nu mă recunoști? 

— Deci tu ești adevăratul Saint-Just? 

— Să zicem că am legătură cu el. Mă bucur să te întâlnesc. 

— Ne-am încrucișat deja. Uiţi de halucinaţiile false pe care mi 
le-ai provocat. 

— Halucinaţiile sunt apariţii. 

— Şi telefonul din pod? 

— Îți datorez scuze. Când te-am văzut la vilă, în prima seară, 
am pus la cale acest subterfugiu. Voiam să acţionez pe etape; 
întâi o conversaţie telefonică, în care am fi făcut cunoștință și 
apoi ne-am fi obișnuit unii cu alţii. Ca Micul Prinţ cu vulpea. 

— Mai degrabă ca lupul și capra. Nu ar mai fi rămas nimic din 
mine, nicio fărâmiţă. 

— Nu te credeam atât de fragil. Cum să-ți fi știut reacția? Pe 
când erai la tratament, în spital, am încercat să mă apropii de 
tine scăpând de doctorița Woods, o ticăloasă. 

— Ce ai împotriva ei? 

— E o dogmatică, o doctrinară și o fanatică a adevărului. Ca și 
cum privirea asupra realului ar fi una singură. Un punct de 
vedere singular te face idiot. 

— De aici până să minţi întruna! 

— De ce să-ţi refuzi o lume fictivă unde fiecare are locul pe 
care și-l dorește? Dacă realitatea depășește ficțiunea, realul se 
hrănește din ea. 

— Doar că prin șantaj, ai creat o armă de dominare al cărei 
beneficiar ești. 

— Scutește-mă de complexul de a te crede Dumnezeu și alte 
tâmpenii. Nu sunt nici tâmpit, nici încrezut. Vanitatea e inutilă 
când nici nu exiști. Dar lasă-mă să-ţi fac o propunere. De ce nu 
ai prelua frâiele fundaţiei? Sunt singur de aici înainte și am 
nevoie, ca și până acum, de o vitrină, de un purtător de cuvânt. 
Tu n-ai un sfanţ. TOTEM este o sursă inepuizabilă de bani. 

Tom nu răspunse. Își amintea de Woods; adevăr sau minciună 
înseamnă război și trebuia să-ţi alegi tabăra în care erai. 

— În timp ce vezi ce faci, gândește-te la fraza asta a lui 
Winnicott: „Să te ascunzi e o plăcere, să nu fii găsit, e o 


VP - 213 


catastrofă”. Instalează-te comod și ascultă-mă bine! 

Vocea se răspândi în capelă, ziceai că țâșnește din pereţi, 
decorul vibra, atent la fiecare inflexiune a vocii. Chiar și sfântul 
înțepenise într-o atitudine atentă. Doar Tom își arătă 
nerăbdarea. 

— Astfel, zise umbra, fundaţia Saint-Just a văzut oficial lumina 
zilei în 1985, la un an de la moartea Mariei-Laure. Din afară, o 
organizaţie de formare profesională, în interior o asociaţie 
bicefală; cei doi frați uniţi printr-un singur act de naștere, își 
repartizaseră rolurile rapid. Maxence o făcea pe moralizatorul 
mediatic, Quasimodo selecţiona candidaturile adepților. Unul la 
Paris, celălalt la Groumenville. Marthe era temnicerul, iar bietul 
Guillaume nu mai făcea nimic, din pricina Parkinsonului. 

Fură puţine abateri. Cursanţii erau previzibili. Odată intraţi în 
angrenajul unei false meserii sau al unei false identități, prea 
puţin se sustrăgeau obligaţiei de a-i ajuta pe ceilalți. Cei câţiva 
recalcitranţi erau denunţaţi, iar greșeala dovedită chiar prin 
documentele pe care le puseseră la dispoziţia organizației la 
înscriere. Opinia publică, mare devoratoare de fapte diverse, era 
hrănită constant, iar Maxence Saint-Just rămânea furnizorul de 
virtute politic corectă și cel mai mare apărător al adevărului. 

Quasimodo, ca și Maxence, traversa adesea crize identitare. 
Unul dorea să iasă din umbră, altul să scape de supunerea 
impusă de fratele său. În acele momente, apărea Tipex, gata să 
dezvăluie totul. Quasimodo visa să-l dea în vileag pe impostorul 
de Maxence, Maxence visa să-l trădeze pe Quasimodo. Totuși, 
eu te am la mână, tu mă ai la mână, iar asta funcţionează ca un 
scut împotrivă acestor momente de slăbiciune subminate de 
ego. 
In acest lung răstimp, Quasimodo comise imprudente, 
Maxence de asemenea. 

Cea a lui Quasimodo a fost să se ducă, cu chipul descoperit la 
Celestin, renumit în detectoare de minciuni. Ce putea fi mai 
excitant, pentru regele șantajului, decât să aibă de a face cu un 
fabricant de minciuni? Cea a lui Maxence a fost să ia în seamă 
panica Marthei, care i-a spus că o jurnalistă scriitoare a pus 
mâna pe confesiunile lăsate în sertarul ascuns sub statuia 
Sfântului Expedit. 

— Nu ai fost atât de tâmpit! 

Maxence era foc și pară când află că slutul lăsase primele 


VP - 214 


mărturii într-o ascunzătoare prea puţin sigură. Cât timp i-ar fi 
luat tinerei femei să înțeleagă funcţionarea eșafodajului de 
șantaj? Riscul era cu atât mai mare cu cât se pregătea să scrie o 
carte. 

Ceea ce se petrecu în acea lună iulie, rămase o enigmă. Doar 
că Maxence venise în ajutorul lui Quasimodo și lucrase din 
umbră, cu scopul de a le separa pe mamă de fiică. 

Când auzi de Julia, Tom se foi pe bancă. Se uită fix la silueta 
rămasă în umbră. Avea un chef irezistibil să se ridice și să-l 
privească în față pe acest fabulator. Dar se abţinu, de teamă să 
nu tacă. 

Vocea răgușită reluă povestirea. 

— Episodul cu accidentul nu le făcea cinste, trebuia să 
recunoască. Dar romanciera scormonea din ce în ce mai adânc 
în secrete de familie. Maxence Saint-Just era deja celebru în 
acea vreme, avea o reputaţie de apărat. Cât despre Quasimodo, 
marea lui operă nu putea să funcţioneze decât dacă o ţinea 
departe de radare. Ce să facă? Soluţia a venit sub o formă de 
hărţuire pe care umbra o exercita asupra Juliei. Invârtindu-se din 
ce în ce mai aproape de ea, cei doi sperau să o determine să 
plece, ea și fiică-sa, cât mai repede. Quasimodo se transformă 
în fantomă, își înmulţi suspinele, respiraţia în ceafa, obiectele 
mutate de colo-colo, destul cât să te facă să-ţi pierzi capul. Ce 
succes, când Julia, terorizată, sărise în mașină. Urmarea a fost 
un șir de fapte scăpate de sub control. Când, abandonată de toţi 
și înfășurată în linţoliu înainte de vreme, zăcea în camera 24, 
Maxence și Quasimodo se aliaseră, observând acest corp 
nemișcat și pândind respirația șuierătoare. De câte ori nu au 
fost tentaţi să ia o pernă și să pună capăt la tot? Dar înțepeneau 
când dădeau de privirea fără ţintă a acestei mumii, care locuia 
într-un tărâm inaccesibil, total inofensiv pentru ei. In sfârșit, 
înainte ca desenele să nu iasă la suprafaţă! Ce putuse să 
mâzgălească? Îi recunoscuse pe cei doi fraţi? 

Și anii trecuseră, iar piramida creștea și odată cu ea și 
frustrarea. 

Quasimodo voia să fie văzut, Maxence voia să fie crezut. 

Perspectiva unei distincţii onorifice pentru avocat se lovise de 
teama de a fi denunţat de Tipexe, care, cu câteva luni înainte, 
își lansase ofensiva; dedesubturile metodei Saint-Just. 
Decriptarea unui comportament sectar. Campion al scrisorilor 


VP -215 


anonime, Quasimodo a transmis o copie a certificatului de 
naștere a lui Raymond Godet! 

Raymond Godet, motiv de batjocură pentru notabilităţile 
strânse în conacul secretarului de stat, la Villequier sur Seine. 
Cine să reziste la ridicol? 

Ultima piruetă a lui Quasimodo a fost să strecoare în 
buzunarul lui Maxence un bilet: „Pe cine crezi că înșeli? 
Dumnezeu te vede”. Biletul se termina cu fixarea unui rendez- 
vous pe drumul spre debarcader. 

Maxence Saint-Just, gata să urce pe scenă, era tulburat. 

Ținu un discurs incoerent, vizibil marcat de neliniște. leșise să 
se întâlnească cu fratele său, care îl aștepta pe malul Senei. 

— Ce te-a apucat? De ce mă ameninţi? 

— Nu te ameninţ. Mă retrag din piramidă. 

— Nu poţi să mă lași tocmai acum. Nu azi. 

— Nu o să găsesc niciodată un moment mai potrivit. Sunt un 
Saint-Just și îmi iau numele înapoi, cu tot ce presupune el. La 
vârsta mea, ridurile maschează găurile de pe faţă. Tu n-ai decât 
să te descurci cu o identitate care nu e, de fapt. 

— Așa s-a terminat povestea noastră, pe malul Senei, 
continuă vocea în capelă. 

În tot acest răstimp, Tom nu se clintise. 

— Te scutesc de rest. Lupta a fost ridicolă. Dar trebuia ca unul 
dintre noi să fie învingător. Eu aveam un baston, el avea pumni. 
Ne-am încleștat, parând lovituri, asudând ca niște bătrâni ce 
eram și a căror furie le depășea forţele fizice. Patetic de-a 
dreptul! Din fericire, nu am avut niciun spectator. Când părea că 
ne revenim, piciorul lui Quasimodo alunecă. Capul se izbi de 
pământ și-și pierdu cunoștința. Ceea ce s-a petrecut după aceea 
era inevitabil. Pentru prima dată, eram în măsură să îl elimin 
definitiv pe cel care mă ţinea prizonier de ani de zile în pânza lui 
de păianjen. Puteam să fiu și eu și el, în același timp. In câteva 
secunde, i-am pus fularul meu în jurul gâtului, portofelul și 
tabachera în buzunarul de la pantaloni, i-am scos sacoul și i l-am 
pus pe al meu. Și, profitând că fratele meu vitreg nu-și 
recăpătase cunoștința, l-am azvârlit în apă. S-a dus ca un 
bolovan, nici măcar o bulă n-a ieșit la suprafață. 

— O crimă! L-ai omorât? 

— Nu spune verzi și uscate. Nu putem omori pe cineva care 
nu există. 


VP - 216 


În vocea cea răgușită era o undă de triumf. 

— În sfârșit i-am luat locul. Eu, Maxence Saint-Just m-am 
văcsuit cu cremă astringentă pe faţă, ca să semăn cu el. M-am 
pierdut în mulţime și te-am urmărit peste tot. lată-mă el, stăpân 
la TOTEM. Și tu, fiule, vrei să fii eu? 


INI 


„Ca să denunţi, îţi trebuie dovezi!” 

Woods făcuse din căutarea adevărului, lupta vieţii ei întregi. 
Nu putea găsi originea acestei credinţe, dar era convinsă că a 
minţi e odios. Ca psihiatru, vedea adevărul ca pe miezul unei 
cepe, foile exterioare protejându-l, punându-i la adăpost 
sinceritatea. Dezvăluirea sufletului ustura ochii, dar era, în cele 
din urmă, sarea vieţii. 

Când, cu o zi înainte, înțelese că în cămara de la vilă erau 
registrele unei piramide de impostori, așteptase ca Tom să 
adoarmă ca să iasă din casă. Lili dormita în colţișorul ei. Câinele 
nu a lătrat când mașina demară. Vila Saint-Just semăna cu un 
mausoleu. „Un fel de Taj Mahal”, îi spusese Tom în prima zi a 
tratamentului. Graţie confidenţelor, Woods nu a avut nicio 
dificultate în a găsi cheia și a ajunge la toaletă. 

Trase apa de două ori și zăvorul se mișcă. 

În sfârșit o să pună mâna pe cea mai mare mașinărie de 
falsuri. 

Bănuielile ei au fost confirmate când, într-o seară, Mireille, de 
la serviciul geriatrie, a băut cu ea un pahar de vin într-un bar din 
Etretat. Mireille, care a băut cam mult, i-a mărturisit că era una 
dintre primele simpatizante ale metodei Saint-Just. Și îi era 
complet devotată lui Maxence. 

— Fără el, n-aş fi nimic. 

— Ce-a făcut ca să fii cineva? 

Mireille schițase un surâs. 

— Am fost acuzată de moartea unei doamne în vârstă. Pe 
atunci, eram o femeie de serviciu fără viitor. Maxence Saint-Just 
era avocatul meu, m-a scos din încurcătură, cu condiţia să mă 
înscriu la TOTEM. Am devenit infirmieră cu un certificat nou- 
nout. Ştiam destule despre pacienţi, încât înșelătoria să treacă 
neobservată. Există atâtea meserii care se pot schimba între 
ele! Doar cretinii cred că sunt indispensabili. Grefierii pot fi buni 
magistrați, magistraţii pot fi profesori, care pot fi juriști, care pot 


VP - 217 


fi politicieni, care pot fi actori, apoi miniștri și care... 

— Da, bun, dar la început îţi trebuie acte, replicase Woods. 
Cum să falsifici documente administrative? 

— Nu vedem decât ceea ce vrem să vedem. Aparenţa a ceea 
ce suntem este de ajuns. Eu sunt fina unui director de institut de 
formare a infirmierilor, care a validat studiile mele, iar eu la 
rândul meu, nășesc pe... 

Mireille tăcu, dându-și seama ce tocmai a spus. În ciuda 
insistențelor lui Woods, și a câtorva pahare în plus, nu a mai 
scos un cuvânt. 

Din acea seară, psihiatra era obsedată să afle cine era fina 
despre care pomenise Mireille. Voia să știe dacă, prin 
complicitate, reușise să se infiltreze printre stagiari, în calitate 
de consultantă, sau nu fusese decât vorbărie goală. 

Cămara era întunecată, în ciuda lămpii din tavan. Privirea 
neprietenoasă a păpușilor o fixau. Woods zări vânătorul care îi 
provocase rana lui Tom și surâse. 

„Slabă protecţie pentru atâta minciună!” 

Luă tot vraful de registre într-un cărucior, îl salută pe Sfântul 
Expedit în miniatură și îi atinse crucea, nebăgând de seamă 
declicul care se auzi. Deflagraţia fu atât de violentă, că nu mai 
auzi, în spatele ei, râsul sinistru al sfântului. 


IRI 


— Tu, tatăl meu? Dovedește-o! 

= În sfârșit, Tom, doar mă recunoști. 

In capelă, Tom era stupefiat. Povestea lui Maxence, 
debarasându-se de fratele vitreg, îl lăsase perplex. Cine era 
spectrul din faţa lui? 

— Cum să identific un impostor? Ai pielea ciuruită, miroși 
îngrozitor. Dacă ești Maxence, ce a mai rămas din tine e o 
jucărie la capătul unui fir. Uită-te la tine! 

Umbra întoarse privirea. Reflexul din geam îi arăta o imagine. 
Zări cu dezgust pantalonii uzi, părul răvășit, unghiile murdare. 
Ochii erau ieșiți din orbite. Confruntat cu sine, își dădu seama că 
era o caricatură. Scoase o batistă murdară de muci din buzunar 
și încercă să se șteargă pe mâini. 

— Nu este decât o deghizare. M-am dat cu cremă cu salicilat, 
ca să îmi fac găuri pe faţă. Nu poţi să mă renegi, avem amintiri 
comune. 


VP - 218 


— Serios? Te vedeam o dată pe an, nu ai fost niciodată 
prezent când am avut nevoie. Azi îmi propui să preiau fundaţia, 
dar ce mânărie o fi la mijloc? 

După un moment, Tom mai spuse: 

— La ce te aștepți? Să fiu iar marioneta ta? Și tu la fel ești, 
dacă este adevărat ce zici. Specialistul în păpuși sunt eu. M-ai 
tratat că pe un golan, că pe un saltimbanc. Dar cel care știe să 
umble cu păpușile, să le îmbrace, să le dea viaţă și să le facă 
credibile și nemuritoare cine este, în fond? Eu sau tu? 

Tom tremura de indignare, toată frustrarea de peste ani 
dădea pe afară. Era gata să continue când îi sună telefonul. Pe 
ecran, Woods. 

— Trebuie să vorbim imediat, spuse Tom pe nerăsuflate. 

— De acord, îi răspunse o voce necunoscută de bărbat. 

— Ce? 

— Domnul Saint-Just, Tom Saint-Just? Sunt inspectorul 
Pluchet, de la poliție. Trebuie să ne vedem cât mai repede. 

Cum Tom nu reacţionă, polițistul insistă. 

— Numărul dumneavoastră este ultimul format de către 
doctorita Woods. 

— Ce i s-a întâmplat? 

— A avut un... accident. 

— Cum adică? Despre ce vorbiţi? 

— Despre explozia de la vila Saint-Just. Știţi că erau butelii cu 
gaz în spatele veceului? O adevărată bombă cu ceas. S-a 
deschis o anchetă pentru omucidere voită. Cine trăia aici? 

— Tatăl meu... 

— Numai el? 

— Poate și un unchi, nu sunt sigur. 

— Îi putem contacta? 

— Tatăl meu a murit, sigur știți asta. 

— Da, dar unchiul? Trebuie să-l interogăm. 

Tom ezită. Ce ar fi putut spune despre un individ care nu a 
fost niciodată recunoscut ca persoană? Cine l-ar fi crezut? 

Pluchet, care îi simţise ezitarea, îi spuse pe alt ton. 

— Nu mai discutăm despre asta la telefon. O să îmi explicaţi 
pe viu. Spuneţi-mi unde sunteți! 

Tom dădu indicii despre Capelă și închise. 

— Cine era? 

Umbra îl observa cu curiozitate. Evident, nu era în largul lui. 


VP - 219 


— Poliţaii. Nu mai întârzie mult. Eşti încolţit. Nu mai ai 
scăpare. Cine ești? E momentul să alegi; Raymond Godet 
uzurpatorul sau Maxence Saint-Just asasinul? 


INI 


— Nu puteți merge mai departe, zona e blocată. 

Deasupra capetelor, René și Clémence auzeau zumzetul unui 
elicopter. În jurul lor, mulţimea era compusă din bărbaţi în 
uniformă, din câţiva jurnaliști cu microfoane și cu aparate foto. 
Aveai de toate; învălmășeală, chipuri obosite ale salvatorilor, 
confuzie. 

Explozia fu ştirea serii. Originea dramei rămânea 
necunoscută, dar se vorbea despre o deflagrație care se auzise 
pe o rază de câțiva kilometri. Sediul fundației Saint-Just era 
cenușă. Unii se întrebau care a fost cauza unei asemenea 
drame. Se credea fie că fusese un accident, fie o neglijență, fie o 
răzbunare enigmatică. 

René, care conducea, opri maşina la trei kilometri de vilă. 
Urcară pe jos până la cordonul de polițiști. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Clémence pe un pompier cu 
cască și cu vestă groasă de piele. 

— O explozie. 

— Sunt răniți? 

— O femeie, a murit pe loc. 

— Și grădinarul? 

— Nu mai era nimeni în casă. Printr-un noroc, ultimul stagiu al 
fundaţiei se terminase. 

În momentul acela, René care se îndepărtase, reveni cu un 
bărbat care purta o banderolă pe care scria poliţie. 

— Inspectorul Pluchet, zise el, prezentându-se. S-a deschis o 
anchetă. Mi s-a spus că știaţi aceste locuri. 

Clemence făcu semn că „da”. Povesti despre vizita recentă la 
vilă și despre accidentul mamei ei în urmă cu 21 de ani. 

— Puteţi să-l descrieţi pe grădinar? 

— Greu, avea o șapcă peste ochi. 

— Niciun semn particular? 

— Se tot scărpina pe faţă, parcă avea scabie. 

— Despre ce aţi vorbit cu el? 

— M-a lăsat să văd vila. Aparent, locuia aici de ani buni. De ce 
toate aceste întrebări? Care este legătura cu drama? 


VP - 220 


— Nu știm nimic. Nu știm nici cine e. Poate că e un membru al 
familiei Saint-Just. E prea devreme ca să ne pronunţăm. Nu vă 
mai amintiţi nimic altceva? 

— Cămara, apa la toaletă, păpușile mecanice... 

Vorbele lui Clémence curgeau în dezordine. Pluchet îi făcu 
semn să se oprească. 

— Aceste păpuși ascundeau butelii cu gaz. Un sistem de 
declanșare a lor a fost pus la punct. De ce un așa arsenal? E 
ceea ce ne întrebăm. Nu rămâneţi aici. Nu mai avem nevoie de 
dumneavoastră pentru moment. Treceţi mâine pe la comisariat 
pentru o depoziţie. O să facem un portret robot al grădinarului. 

René și Clémence se întoarseră la mașină. Rămaseră multă 
vreme nemișcaţți și fără să vorbească. 

— Bun și acum ce facem? 

René rupse tăcerea. 

— Îi arătăm desenele prin ochelari surorii Marie de la 
Miséricorde. 

— E târziu. 

— Nu-mi pasă, mergem. 

După indicațiile lui Clemence, René întoarse și o luă spre SAN, 
la câţiva kilometri de acolo. Contrar a ceea ce-și imagina el, 
acolo era o oarecare agitaţie. Intrarea principală a spitalului era 
luminată de ghirlande luminoase, în parcare, erau vreo zece 
mașini. Clémence și Rene se priviră miraţi și realizară că este 
vorba despre o manifestare artistică. 


Cultura și expresia ei liberă în mediu spitalicesc. 
Expoziţia lucrărilor de artă făcute de către pacienți. 
Concert la ora 21. 

Cvintet în la major de Schubert. 


Când se duceau spre intrare, fură ajunși din urmă de bătrâna 
călugăriţă. 

— Ce plăcere să vă văd, făcu ea, îmbrăţișând-o pe Clémence, 
ca și cum erau prietene bune. 

În ciuda bunei dispoziţii, se simţea o oarecare tristeţe în jur. 
Ceva nu era în regulă cu seara asta. 

— E cumplit, spuse ea. Doctorul, care cânta la pian, tocmai și- 
a luxat mâna. Un cvintet de pian fără pian nu mai e cvintet. 
Oare ce să fac? Toată lumea așteaptă. 


VP - 221 


— Anulați totul, propuse Clémence. 

— Și să-i dezamăgim pe bolnavi! S-au străduit atât... 

— Clémence este muziciană, știți, făcu René. Hai, du-te, 
pianul nu are secrete pentru tine, îi zise el fetei. 

— Ce dar! Dumnezeu v-a trimis, exclamă sora Marie de la 
Miséricorde. 

— Nu am venit decât pentru desenele mamei mele! 

— Una nu o exclude pe cealaltă. Ajutaţi-ne cu serata și o să vă 
răspund la toate întrebările, replică bătrâna. 

— Are trac, preciză René. 

— Incetișor, îi spuse, nu te grăbi să vomiţi, sunt doar pacienți 
care poate mâine vor fi morţi! 

Clemence, care gusta genul ăsta de glume, surâse. Partitura o 
știa pe de rost. Putea să interpreteze Schubert din memorie, cu 
ochii închiși. Simţea totuși că pământul îi fugea de sub picioare. 
Se regăsi în faţa claviaturii, în jurul ei, un violonist, un altist, un 
violoncelist și un contrabasist, care o așteptau. Când o văzură, 
rasuflară ușuraţi. _ 

Salută asistenţa cu o înclinare din cap. li răspunseră aplauze 
și apoi liniște totală. 

„Oh nu, nu încă”. 

Ca de obicei, acest moment îi provoca un nod la stomac și 
urma senzația de greață. 

Dar de data asta, René veghea. Știind ce urmează, se așeză 
în spatele ei. 

— la pune ochelarii lui Celestin. Oare nu-ţi dau ei o 
perspectivă diferită asupra vieţii? E momentul să-i încerci. 

Cum Clemence rămânea nemișcată, îi puse el însuși lentilele 
pe nas. 

— Hai, neînfricata mea, începe! 

Clemence nu mai văzu nimic în jurul ei, privirea i se întoarse 
spre sine. De acolo de unde era, scaunele păreau goale și 
publicul absent. Făcând un semn muzicienilor, începu să cânte, 
iar notele curgeau ca apa limpede a unui râu de munte, când 
năvalnic, când liniștit. 

În sală, călugăriţa, cu mâinile pe genunchi, respira ușurată și 
nu era atentă la vecinul de scaun. 

— Cine e pianista? 

Bărbatul insistă. 

— E talentată. 


VP - 222 


Cum sora Marie de la Miséricorde nu răspundea nicicum, îi 
strecură între degete o carte de vizită. 


„Georges Robertson, 
directorul Teatrului Naţional de Arte”. 


INI 


Alexandre conducea, Marius era în dreapta lui, Victorine în 
spate. 

„Pârghiile facilitatorilor obiectivează flexibilitatea capitalului 
cunoașterii viitoare”. Victorine repetă frazele pe care Marius le 
debitase ore întregi. 

— Ce înseamnă asta? suspină Marius. 

— Păi tu să ne explici. Ce-ţi amintești? Ce s-a întâmplat în 
stagiu? 

Marius nu răspunse. Avea chipul tras de oboseală. Spălarea 
creierului la care fusese supus, îl extenuase. Sigur, revenise la 
normal, din nou la patru ace, din nou atent la soţia și la fiul lui, 
dar era profund zguduit. Păstra în memorie chipul unei femei 
care îl ajutase să plece de la centrul de stagiu. 

— Ştii cum o cheamă? Cu cine semănă? 

Secretara de la primărie îl alertase pe Alexandre despre 
întoarcerea lui Marius. Avea un aer rătăcit, ca un amnezic care 
nu mai știe nici cine e, nici de unde vine, nici încotro se 
îndreaptă. 

— Ce-a făcut? Ea te-a dus la mașina ta din parcarea de la 
Roussay? 

Marius nu răspunse. Era incapabil. 

— Totuși îți aduci aminte ceva, nu? insistă Alexandre. 

— Gata, nu-l mai hărțui pe tatăl tău, vezi că nu poate să-ți 
răspundă. E mai bine, nu trebuie să riscăm să-i provocăm o 
nouă criză. 

— Nu putem să lăsăm lucrurile așa! 

— Groumenville. 

— Ce-ai zis, tată? 

Marius, cu o voce mai fermă, zise: 

— Sunt sigur, stagiul a avut loc la vila Saint-Just, la 
Groumernville. 

— Eşti sigur? Când am fost acolo, porțile erau închise. Nu era 
niciun semn de viaţă. 


VP - 223 


— Stagiul se desfășura în spate, nu se vedea nimic din stradă. 
Am știut unde eram când, în ultima zi, am ieșit în grădină și am 
zărit casa cea mare și albă. Ploua. 

— Dar de ce s-au întâlnit la Roussay? întrebă Victorine. 

— Cârligul minciunii are mereu o momeală în vârf, replică 
Marius. 

— A, nu! Nu o s-o iei de la capăt, strigă nevastă-sa. 

— Nu mai bine mergem direct acolo? 

Drumul, după ce trecură de Rouen, dură mai mult decât era 
prevăzut, din pricina unui baraj rutier care bloca accesul la vila 
Saint-Just. 

— Nu rămâneţi aici, a avut loc o explozie. E scena unei crime. 

— Venim de departe, insistă Alexandre. 

— Nu e posibil, lăsaţi SMURD-ul să-și facă treaba. 

Alexandre se întoarse. 

— Și acum ce facem? întrebă Victorine iritată. 

— Te-am prevenit. Nu a fost o idee bună să ne grăbim să 
venim aici. E chiar stupid. Ce credeai că găsim? 

— Mamă, nu mă mai sâcâi. Am crezut că fac bine. 

Victorine nu mai răspunse, atât era de descurajată. 

Deodată, în mașină răsună vocea lui Marius. 

— Eu aș mânca ceva. 

— E târziu. Mă îndoiesc că mai servesc ceva la ora asta. 

— Să rămânem în Groumenville, dacă nu mergem la Etretat. 

Centrul orașului era liniștit, luminat de câteva felinare. Nimic 
nu se mișca, orașul dormea. Totuși, în piața primăriei, un bar 
părea deschis. Pe ușă, era anunţat concertul, pe un afiș scris cu 
carioca, iar cina era servită doar cu rezervare. 

— Putem lua cina? 

— Îmi pare rău, am servit ultimii clienţi. 

Patroana era o femeie trupeșă și zâmbitoare. 

— Dar ne e foame. 

— Vă înțeleg, dar închidem. 

— Emoţiile fac foame, se încăpăţână Marius. 

— Mie-mi spuneţi! De unde veniţi? 

— De la vila Saint-Just. A avut loc o explozie. 

— Am auzit. A fost un zgomot asurzitor cu puţin timp în urmă. 
Dar concertul se ţine. 

— Chiar nu aveţi nimic să ne daţi? insistă Alexandre, în timp 
ce Marius, studia concentrat meniul. 


VP - 224 


— Macroul îl faceţi cu muștar? Sau cu migdale și cu mere în 
foietaj? 

— Văd că domnul e cunoscător. Intraţi, găsesc ceva pentru 
dumneavoastră. 

După ce se așezară, patroana sosi cu o sticlă de Cornas roșu. 

— Mi-au rămas și câteva porții în plus din specialitatea casei, 
legume gratinate la cuptor, e ceea ce vă trebuie în caz de 
explozie. Asta ţine piept agitaţiei. 

— Cu ce le faceţi? 

— Cu Camembert, cartofi, Calvados, totul pe un pat de 
legume verzi de sezon. Domnule, când totul merge de-a- 
ndoaselea, trebuie să știi să compensezi cu ceva. ` 

— Vă iubesc, dragă doamnă, exclamă Marius! |n sfârșit, 
cineva care mă înţelege, o să facem lucruri minunate împreună. 


INI 


„Raymond Godet uzurpatorul sau Maxence Saint-Just 
asasinul?” 

În capela Penitentului, Tom și cu umbra se înfruntau. 

Cel care se dădea drept Maxence încercă un „fiule, înțelege- 
mă”, care se lovi de muţenia păpușarului. Și de chipul lui imobil. 

— Asta e problema cu spirala minciunii, nu are limite. Măcar 
adevărul se lovește de realitate. 

Tom era să zică ceva, când se auziră pași de afară. Ușa se 
deschise brusc și intrară un poliţist și un bărbat în civil, care 
veniră spre Tom cu un aer marțial. 

— Pluchet. lată și pe adjunctul meu. Unde este personajul cu 
două feţe? 

— În spatele meu, făcu Tom. Zice că este când tatăl, când 
unchiul meu. 

— Unde în spate? Nu este timp de glume. 

Tom se întoarse brusc. 

În spatele lui, capela era goală. Nici urmă de silueta cu care 
vorbise. Avusese iar o halucinație? Atât de tare înnebunise? 

— Era aici, vă jur. l 

— Mi s-a acrit de Saint-Just ăştia. Işi bat joc de noi! 

— Cred că a scăpat prin tunel. 

— Ce tunel? 

— Răsuciți crucea statuii și veți vedea. 

— Ce să vedem? 


VP - 225 


Și adresându-se adjunctului, Pluchet zise: 

— Aduceţi o echipă la ieșirea din tunel, să fiu cu inima 
împăcată. lar pe ăsta duceţi-l la post, după o noapte în arest o 
să ne spună și ce lapte a supt la mă-sa. 

In clipa aceea, un zgomot ciudat se auzi în capelă. Sfântul 
Expedit râdea batjocoritor. 


IRI 


Acum, abia aștepta să se întoarcă. Se strecurase în spatele 
statuii, unde un tunel îl ducea înapoi la vilă. Pasul îi era greoi și 
apăsat. Genunchii i se loveau de zid, iar plămânii erau plini de 
praf, respira cu greu, dureros. Incă puţin și ajungea la 
ascunzătoare, un fel de hrubă rece în care putea să 
supravieţuiască. De când se izolase acolo își făcuse o adevărată 
casă, își adusese provizii. Intins pe culcușul de somn, retrăia 
ultimele evenimente. Încă puţină pomadă pe față și o să 
adoarmă liniștit. 


VP - 226 


După cinci ani 


IRI 


Adevărul despre Saint-Just avea trei sute de pagini semnate 
de către un colectiv care grupa antropologi, filosofi, sociologi și 
câţiva oameni politici. Studiul a fost coordonat de către 
Alexandre Camus. Se inventariau noile metode de a minţi și se 
denunța mecanismul imposturii care ducea la supunere. Din 
cauză că nu aveau registrele intrărilor și ieșirilor membrilor 
organizaţiei TOTEM, echipa a reprodus mărturii ale altor 
cursanţi, care acceptaseră, sub protecţia anonimatului, să-și 
împărtășească experiența. Ceea ce ieșea în evidenţă era 
senzaţia de a fi făcut parte dintr-o dinamică sufocantă. 
Obţinuseră posturi la care nici n-ar fi visat fără ajutorul piramidei 
TOTEM. Dar, în loc să îi facă liberi, acest lucru îi obligaseră să 
facă parte dintr-un angrenaj, calitatea de căpetenie fiind 
abilitatea de adaptare, nu creativitatea. Impostura era 
procedeul prin care reușeau să trăiască dincolo de mijloacele pe 
care și le permiteau. Nu se punea problema să se impună, ci să 
impună. Traficaseră slăbiciunea pentru aparență. 

Aceste revelații despre școala minciunii au ţinut pagina întâi a 
ziarelor o bucată de vreme, apoi au fost uitate, depozitate într- 
un colţ al memoriei colective. 

Și istoria celor doi Saint-Just, fără sa se știe care era 
adevăratul și care era falsul, a făcut să curgă multă cerneală. S- 
au publicat mai multe biografii, fiecare pretinzând că 
reconstituie adevăratul parcurs al familiei Saint-Just. Fantoma 
din capela Penitentului nu și-a mai făcut apariţia niciodată. 
Poliţia a făcut cercetări în van. 

Viaţa Mariei-Laure Godet, văduva Saint-Just, cu Meryl Streep 
în rolul principal a fost o sugestie cinematografică, iar Netflix 
pregătea un serial; femeia obligată să aleagă doar unul dintre 
cei doi fii, lăsându-l de izbeliște pe celălalt, reprezenta un 
scenariu pe cinste. 

Tom a fost supus unui interogatoriu dur de către Pluchet, dar, 
în cele din urmă se stabili că nu avea nicio vină. Vila era 
distrusă, nu a mai rămas din unchi sau din tată decât cenușa. Și 


VP - 227 


datorii. Tom a renunţat la succesiune, întorcând spatele 
strămoșilor săi. Și-a luat numele mamei. Cu ajutorul surorii 
Marie de la Misericorde, s-a înscris într-o asociaţie care dădea 
spectacole prin spitale. Redeveni păpușar. 

Dacă lui Clémence îi reușise interpretarea lui Schubert în 
seara exploziei, fără trac și fără să greșească vreo notă, după 
aceea a refuzat propunerea directorului artistic care o ascultase. 
Teama de public și de a dezamăgi erau încă prezente. Georges 
Robertson îi oferi un post de acompaniator la repetiţii. Acest rol 
îi convenea lui Clémence, care, în fosa orchestrei, se simţea 
protejată de priviri străine. Caracterul nu i se schimbase, dar 
asta nu-l deranja câtuși de puţin pe René, care continuă s-o 
iubească așa cum era, fără niciun artificiu. 

In acești cinci ani, Marius tot făcuse invitaţii la cină. A scris 
două treimi din Suculente emoționale, carte care se îmbogăţea 
pe măsură ce scria la ea. A consacrat un capitol și efectelor 
nebănuite ale metodei Saint-Just, încercând, la nesfârșit, o 
rețetă de prăjitură invizibilă, făcută din fructe tăiate în felii 
subțiri și dintr-un aluat care dispărea la coacere. 

Pentru a lupta contra minciunii, imposturii și înșelătoriei, 
studiul lor era încă de actualitate. 

Anul 2015 a fost marcat de candidatura lui Donald Trump la 
președinția Statelor Unite. În toată luna iunie, ziarele întregii 
planete nu au vorbit decât despre asta. Între miile de articole, a 
trecut neobservată o notiță în Washington Post care anunța 
inaugurarea corporației Totem. Deși era o firmă proaspăt creată, 
viza și cotarea ei la bursă. Erau și câteva fotografii de la 
ceremonia de deschidere; celebrităţi politice și științifice, 
profesori și cercetători. Donald Trump, în calitate de invitat de 
onoare, strângea mâna unui bărbat cam adus de spate, cu 
chipul ascuns sub o barbă grizonantă. 

„Fără el nu aș fi nimic”, le-a declarat el reporterilor prezenți. 

Firma asigura stagii de perfecţionare în tutoriat, în 
exploatarea originalității, a talentului, a empatiei și a motivaţiei. 
Articolul preciza și modalităţile de înscriere. Din pricina 
candidaturilor prea numeroase, dosarele erau selecționate cu 
mare rigoare. Textul semnat „Fenix” prevedea pentru corporația 
Totem un succes fără precedent în anii ce urmau să vină. 


VP - 228 


Sophie Endelys 


MAREA ARTĂ 


A MICILOR 
ESCROCHERII 


virtual-project.eu 


violin 


VP - 229