Michel Bussi — Fetita cu ochi albastri

= 
O 
E 
-l 
O 
am 


Michel Bussi 
Fetița 
= Cu ochi albaştri 


EA POLIROM 


Michel Bussi 


Fetita cu ochi 
albaştri 


Traducere din limba franceză 
de Mădălin Roșioru 


y 


V 1.0 


POLIROM 
2015 


Pentru Maiou, mică libelulă născută odată cu această poveste 


23 decembrie 1980, ora 00.33 


Avionul Airbus 5403  Istanbul-Paris cobori vertiginos. Un 
plonjon de aproape o mie de metri în mai puţin de zece 
secunde, aproape vertical, înainte de a se stabiliza din nou. Cei 
mai mulţi pasageri dormeau. Se treziră brusc, cu senzaţia 
terifiantă de a fi aţipit într-un montagne-russe. 

Urletele, și nu zgălţăielile avionului, o treziră brusc pe Izel din 
somnul ei fragil. Cu golurile de aer și rafalele de vânt se 
obișnuise în cei aproape trei ani de când bătea lumea-n lung și-n 
lat pentru compania Turkish Airlines. Era ora ei de pauză. 
Dormea de mai puţin de douăzeci de minute. Doar ce-și 
deschisese ochii, că Meliha, colega ei de tură, mai bătrâioară, își 
apleca deja spre ea decolteul sugrumat. 

— izel? Izel? Grăbește-te! Arde! Afară viscolește, se pare. 
Vizibilitate zero, spune comandantul. leși pe culoar? 

Izel afișă aerul stewardesei experimentate care nu intră în 
panică pentru atâta lucru. Se ridică de pe scaun, își rearanjă 
taiorul, își trase puţin fusta, își admiră pentru o clipă reflexia 
corpului drăguţ de păpușă turcească în ecranul stins din faţa ei 
și înaintă către culoarul din dreapta. 

Pasagerii treziţi nu mai urlau, ci făceau ochii mari, mai mult 
uimiți decât neliniștiţi. Avionul continua să se încline când într-o 
parte, când în cealaltă. Izel începu să se aplece cu calm către 
fiecare dintre ei. 

— Nicio grijă, totul este în regulă. Doar trecem printr-o furtună 
de zăpadă pe deasupra Munţilor Jura. Vom fi la Paris în mai puţin 
de o oră. 

Surâsul lui Izel nu era forțat. Spiritul ei deja hoinărea către 
Paris. Trebuia să petreacă acolo trei zile, până la Crăciun. Se 
înviora ca o copilă la ideea că se vor juca de-a cadânele 
eliberate în capitala franceză. 

Grijulie cu pasagerii, vrând să-i liniștească, se adresă, rând pe 
rând, unui băiat de zece ani care se încleșta de mâna maică-sii, 
unui tânăr manager cu cămașa șifonată cu care i-ar fi plăcut să 
se reîntâlnească a doua zi pe Champs-Elysees, unei turcoaice 
căreia vălul, fără îndoială nearanjat din cauza trezirii brutale, îi 
acoperea ochii pe jumătate, unui bătrân chircit, aplecat, cu 
mâinile îndesate între genunchi, care o implora din priviri... 

— Totul e bine, vă asigur. 


Izel înainta cu calm pe culoar când avionul Airbus se aplecă 
din nou într-o parte. lzbucniră câteva ţipete. Un tânăr așezat în 
dreapta stewardesei, care ţinea în mâini un walkman cu casetă, 
strigă, cu un aer fals amuzat: 

— Și looping-ul, pe când? 

Îi răspunseră câteva râsete timide, imediat acoperite de 
plânsetul unui bebeluș. Copilul era culcat într-un coșuleţ chiar în 
fața lui Izel. La câţiva metri. Privirea stewardesei se așternu 
peste fetița în vârstă de doar câteva luni, care purta o rochiță 
albă cu flori portocalii ce ieșea de sub un pulover tricotat, din 
lână bej. 

— Nu, doamnă, interveni Izel. Nu! 

Mama, așezată chiar alături, își desfăcea centura pentru a se 
apleca asupra fiicei. 

— Nu, doamnă, insistă Izel. Trebuie să rămâneţi cu centura 
pusă. E obligatoriu. Este... 

Mama nici măcar nu încercă să se întoarcă, nicidecum să-i 
mai răspundă stewardesei. Pletele ei lungi, desfăcute, cădeau 
peste coșuleţ. Bebelușul urla, mai tare încă. 

Izel șovăi asupra conduitei pe care să o adopte. Se apropie. 

Avionul cobori și mai mult. Trei secunde, poate încă o mie de 
metri. 

Izbucniră câteva ţipete scurte, dar cei mai mulţi pasageri 
păstrară liniștea. Muţi. Conștienți că mișcarea avionului nu mai 
era provocată doar de simple rafale hibernale. Sub efectul 
smuciturii, Izel căzu într-o parte. Cotul ei îi înfipse walkmanul 
proprietarului acestuia în partea dreaptă a pieptului, tăindu-i 
răsuflarea. Tânăra se ridică, fără să-și îngăduie timpul de a-și 
cere scuze. 

Chiar în faţa ei, fetița de trei luni plângea în continuare. 
Maică-sa se apleca din nou către ea, începând să desfacă 
centura de siguranţă a copilului... 

— Nu, doamnă! Nu... 

Izel se enervă. Își trase cu un gest mașinal fusta ridicată peste 
ciorapul căruia îi fugise un ochi. Ce balamuc! Le va fi meritat din 
plin, cele trei zile și două nopţi de plăceri la Paris! 

Totul se petrecu atunci foarte repede. 

Pentru o clipă, Izel crezu că aude, ca un ecou, un alt plânset 
de bebeluș undeva în avion, ceva mai departe, pe stânga. Mâna 
tulburată a tipului cu Walkman îi atinse în treacăt nailonul gri de 


pe coapse. Bătrânul turc își trecuse o mână peste umărul femeii 
cu văl și o ridica pe cealaltă, rugătoare, către Izel. Mama, chiar 
în faţa ei, în picioare, își întindea brațele pentru a-și strânge 
fiica, eliberată de chingile coșuleţului. 

Fură ultimele imagini de dinaintea coliziunii, înainte ca avionul 
Airbus să înfrunte muntele. 


Șocul o azvârli pe Izel cu zece metri mai încolo, către ieșirea 
de siguranţă. Piciorușele ei adorabile în ciorapi negri se răsuciră 
ca membrele unei păpuși de plastic în mâinile unei fetițe sadice; 
pieptul ei firav fu strivit la contactul cu tabla; tâmpla ei stângă 
explodă la impactul cu colţul ușii de evacuare. 

Izel muri pe loc. Din acest punct de vedere, fu cea mai 
norocoasă. 

Nu apucă să vadă cum se sting luminile. Nu văzu cum avionul 
se răsucește ca o cutie de suc ordinară la contactul cu o pădure 
de arbori care păreau să se sacrifice unul câte unul pentru a 
încetini cursa nebună a avionului Airbus. 

Când, în sfârșit, totul se opri, nu simţi cum se răspândește 
mirosul de kerosen. Și nici nu avu vreo durere când explozia îi 
sfârtecă trupul, ei și celor douăzeci și trei de pasageri mai 
apropiaţi de ea. 

Nu urlă când flăcările invadară habitaclul, prinzându-i ca într-o 
capcană pe cei o sută patruzeci și cinci de supraviețuitori. 


Optsprezece ani mai târziu 


1 
29 septembrie 1998, ora 23.40 


Din acest moment, știți deja totul. 

Credule Grand-Duc își ridică stiloul, iar privirea i se pierdu 
înainte, în apa limpede a imensului vivariu. Ochii îi urmăriră 
câteva clipe zborul disperat al libelulei-arlechin care-l costase 
aproape două mii cinci sute de franci în urmă cu mai puţin de 
trei săptămâni. O specie rară. Una dintre cele mai mari din 
lume, replică exactă a strămoșului ei preistoric. Libelula lungă 
se agita de la un geam la altul, în mijlocul unui roi frenetic de 
câteva zeci de alte libelule. Prizoniere. Prinse ca într-o capcană. 

Toate simțeau că se apropie de moarte. 

Stiloul se așternu din nou pe foaie. Mâna lui Credule Grand- 
Duc se agită, nervoasă. 

Am recenzat în acest caiet toate indiciile, toate pistele, toate 
ipotezele. Optsprezece ani de investigatii. Totul este consemnat 
în această sută de pagini. Dacă le-ati citit cu atenție, știți acum 
la fel de multe ca mine. Poate veti avea mai multă 
perspicacitate? Poate veti urmări vreo direcție pe care am 
neglijat-o? Poate veti găsi cheia, dacă există vreuna? Poate... 

De ce nu? 

Pentru mine s-a terminat. 

Stiloul se ridică, tremură la câţiva milimetri deasupra hârtiei. 
Ochii albaștri ai lui Credule Grand-Duc se pierdură încă odată în 
geamul neted al vivariului, apoi alunecară către șemineu, în 
care flăcări lungi devorau un vraf de ziare, hârtii și bibliorafturi, 
înainte de a se așterne încă odată pe caiet. Stiloul alunecă. 

Să spun că n-am nici regrete, nici remușcări ar fi exagerat, 
dar am făcut tot ce mi-a stat în putință. 

Câteva secunde bune, Credule Grand-Duc privi ţintă la ultimul 
rând, apoi închise încet caietul verde-pal. 

Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, își repetă el, în sfârșit 
satisfăcut de concluzia sa. 


Ora 23.43 


Își aranjă stiloul într-un suport din fața lui, luă din dreapta 
biroului un post-it galben pe care îl lipi pe coperta caietului. 
Mâna i se îndreptă din nou către suportul cu obiecte de scris. 
Degetele apucară un marker cu care scrise pe petecul de hârtie, 
cu litere răsfirate, pentru Lylie. Împinse caietul către marginea 
biroului și se ridică. 

Privirea lui Grand-Duc întârzie câteva clipe pe birou, unde 
strălucea o placă de cupru. Grand-Duc citi, cu ironie, Crédule 
Grand-Duc, detectiv privat. Afișă un surâs dezamăgit. Toată 
lumea îi spunea Grand-Duc de multă vreme, acum nimeni nu-i 
mai folosea prenumele ridicol. Nimeni, în afară poate de familie 
și de Marc Vitral. Și asta când fuseseră mai mici. Trecuse o 
veșnicie de atunci. 

Grand-Duc merse în bucătărie. Aruncă o ultimă privire către 
chiuveta din inox gri, către podeaua cu dale octogonale albe, 
către dulapurile închise, din lemn deschis la culoare. Fiecare 
element era în ordine perfectă, lustruit și la locul lui; orice urmă 
de viaţă anterioară fusese meticulos ștearsă, ca într-o casă de 
închiriat care trebuie restituită proprietarului. Grand-Duc era 
scrupulos până la capăt, până la ultima suflare. Știa acest lucru. 
Asta explica multe. De fapt, totul. 


Se întoarse, înaintă spre șemineu până ce aproape simți 
căldura cum îi linge mâinile. Se aplecă și aruncă în vatră două 
bibliorafturi. Se dădu înapoi pentru a se feri de jerba de scântei. 

Fundătura... 

Işi consacrase mii de ore pentru a merge până la capătul celui 
mai mărunt detaliu al acestui caz... Toate indiciile, însemnările, 
cercetările își luau acum zborul, sub formă de fum. Urmele 
investigaţiei aveau să dispară în numai câteva ore. 

Optsprezece ani de investigaţie, în zadar. 

Ce ironie... 

Întreaga lui viaţă se rezuma în acel autodafe al cărui martor 
unic era. 


Ora 23.49 


Peste paisprezece minute, Lylie va avea optsprezece ani, cel 


puţin oficial... Cine era ea? Încă nu avea nicio certitudine. O 
șansă din două, ca în prima zi. Cap sau pajură. 

Lyse-Rose sau familie? 

Dăduse greș cu cercetările. Mathilde de Carville cheltuise o 
avere, optsprezece ani de salariu, degeaba... 

Grand-Duc înaintă către birou și-și mai turnă un pahar de vin 
gălbui. Vechi de cincisprezece ani, din rezerva specială păstrată 
de Monique Genevez, poate singura amintire plăcută a 
investigaţiei, în cele din urmă. Zâmbi ducându-și paharul la 
buze. Nu avea nimic din caricatura bătrânului detectiv alcoolic, 
era mai curând genul care coboară rar și cu zgârcenie în pivniţă, 
la marile ocazii. Aniversarea lui Lylie era una dintre acestea, în 
seara de-acum. Și, cel puţin, și ultimele lui minute de viață. 

Detectivul dădu pe gât paharul de vin. 

Era chiar una din rarele senzaţii pe care le va regreta, 
inimitabilul gust al acelui vin gălbui îi străbătea corpul, arzându-l 
cu o durere delicioasă, făcându-l să uite timp de o deșertare 
obsesia, enigma fără răspuns căreia își consacrase viața. 

Grand-Duc lăsă paharul pe birou și mută caietul verde-pal, 
șovăind dacă să-l deschidă pentru o ultimă oară. Observă post- 
it-ul galben, pentru Lylie. 

Ar rămâne carnetul, suta de pagini redactate în ultimele zile... 
Pentru Lylie, pentru Marc, pentru Mathilde de Carville, pentru 
Nicole Vitral, pentru polițai, pentru avocaţi, pentru oricine ar dori 
să se scufunde în această punere în abis... 

O lectură fermecătoare, fără îndoială. O veritabilă 
capodoperă, o investigaţie polițistă care îţi taie răsuflarea... 
Totul era acolo... 

Mai puţin finalul... 

Redactase un roman-anchetă căruia i se va fi smuls ultima 
pagină, un thriller din care ultimele cinci rânduri s-ar fi șters. 

O înșelătorie... 

Probabil viitorii cititori s-ar crede mai iscusiți decât el, s-ar 
încrâncena... s-ar gândi ei, să găsească soluţia. 

La urma urmei, și el crezuse... Avusese întotdeauna acel soi 
de certitudine că exista o dovadă, că ecuaţia se putea rezolva, 
că trecuse el pe lângă ceva. O impresie, doar o impresie, dar 
atât de stăruitoare... Certitudinea asta îl făcuse să trăiască până 
la scadenţa de astăzi, aniversarea a optsprezece ani ai lui Lylie, 
peste zece minute... Poate că doar inconștientul lui întreținea 


această iluzie, pentru a-l împiedica să-și piardă cu totul 
nădejdea, ar fi fost atât de crud să fi căutat vreme de aţâţi ani 
cheia unei probleme fără soluţie... 

Am făcut tot ce mi-a stat în putință, reciti detectivul. Restul 
nu-l mai privea, acum. 

Grand-Duc aruncă o ultimă privire prin încăpere. Se abţinu să 
meargă să aranjeze sticla goală și paharul murdar și surâse 
iarăși în sinea lui. Polițaii și medicii legiști care se vor apleca 
peste corpul lui, în câteva ore, nu-și vor bate capul cu un pahar 
neșters. Sângele și creierul aveau să i se răspândească într-o 
baltă vâscoasă peste biroul din acaju și peste parchetul ceruit. 
Vor mânji totul. Dacă nu-i va fi sesizată dispariţia de îndată, 
ceea ce era cel mai probabil (cui i-ar putea lipsi, oricum?), 
putoarea cadavrului său îi va atrage pe vecini, un corp în 
putrefacție scăldat în excrementele insectelor necrofage care-și 
vor fi început ospăţul. 

Cu atât mai bine, gândi Grand-Duc. 

Se aplecă și aruncă în șemineu o bucăţică de carton care le 
scăpase flăcărilor. 

Ultima lui noblețe. 

Fără grabă, Grand-Duc se îndreptă spre secreterul din acaju 
care ocupa colţul încăperii din partea opusă șemineului. 
Deschise sertarul din mijloc, scoase din toc un revolver, un 
Mateba ca nou, al cărui metal gri scânteie în lumină. Mâna 
detectivului scotoci mai adânc în sertar și scoase trei gloanțe. 
De 38 de milimetri. 

Grand-Duc surâse. Cu un gest antrenat, basculă butoiașul și 
introduse ușor gloanțele în lăcașuri. 

Unul singur ar fi ajuns, chiar dacă se cam îmbătase, dacă 
avea să tremure, desigur, să șovăie. Dar fără îndoială s-ar 
descurca să-și pună pistolul la tâmplă, să-l ţină ferm, să apese. 

Nu putea să se rateze, chiar și cu șaizeci și doi de centilitri de 
vin în sânge. 

Puse revolverul pe birou, deschise sertarul din stânga, scoase 
de acolo un ziar, un număr din L'Est républicain foarte vechi, 
îngălbenit. De luni întregi se tot gândea la acea punere în scenă 
macabră, la ritualul simbolic care îl va ajuta s-o isprăvească, să- 
și ia zborul deasupra labirintului, definitiv. 


Ora 23.54 


Câteva ultime pagini se răsuceau sub mușcătura flăcărilor, în 
șemineu. Privirea detectivului alunecă spre vivariu și spre 
băzâitul funebru al libelulelor. Alimentarea electrică era 
întreruptă de treizeci de minute. Private de oxigen, lipsite de 
hrană, libelulele nu vor supravieţui nici măcar o săptămână... 
Cheltuise totuși o sumă colosală pentru a cumpăra speciile cele 
mai rare, cele mai vechi; vreme de mulţi ani petrecuse ore 
întregi cu întreţinerea vivariului, se îngrijise să le hrănească cu 
tot soiul de insecte minuscule, să le fortifice, să le acupleze, 
mergând până a le asigura îngrijirea, atunci când era în misiune, 
de către o firmă specializată. 

Atâtea eforturi pentru a le lăsa să moară. Și pe ele... 

În cele din urmă e plăcut, gândi Grand-Duc, să decizi astfel 
viaţa și moartea altora, să protejezi pentru a condamna mai 
bine, să dai speranţă pentru a sacrifica mai bine. Să te joci cu 
destinul, ca un Dumnezeu șiret și imprevizibil... La urma urmei, 
și el fusese victima unui astfel de zeu sadic... 


Credule Grand-Duc se așeză pe scaunul de la birou, împinse 
din nou, pe negândite, caietul verde-pal, mai aproape de 
margine, ca și când s-ar fi temut să nu-l mânjească picăturile de 
sânge. 

Desfăcu ziarul L'Est républicain pe birou, chiar în faţa lui. 
Ediţia din 23 decembrie 1980. Reciti prima pagină a ziarului, 
încă odată: Sa/vată ca prin minune de pe Mont Terrible. 

Titlul bara întreaga pagină întâi a ziarului. Chiar sub acesta, o 
fotografie destul de neclară dezvăluia silueta unei carcase de 
avion sfărâmate, arbori scoși din rădăcină, zăpadă mânjită de 
salvatori. Câteva rânduri detaliau catastrofa, sub fotografie: 

Prăbușire dramatică a avionului Airbus 5403 Istanbul-Paris, pe 
coasta Muntelui Terrible, la frontiera franco-elvețiană, în 
noaptea dintre 22 și 23 decembrie 1980. O sută șaizeci și opt 
din cei o sută șaizeci și nouă de pasageri și membri ai 
echipajului au murit pe loc sau au pierit în capcana flăcărilor. A 
scăpat ca prin minune doar un bebeluș de trei luni, aruncat de 
coliziune înainte să ia foc carlinga. 


Grand-Duc ridică ochii. Avea să moară aplecându-se puțin în 


față, trăgându-și un glonţ în cap. Ar cădea peste pagina întâi a 
ziarului. Sângele lui ar colora fotografia dramei, petrecută mai 
înainte cu optsprezece ani, amestecându-se cu sângele celor o 
sută șaizeci și opt de victime. Ar fi găsit astfel, peste câteva zile, 
peste câteva săptămâni. Nimeni nu l-ar regreta... Nicidecum 
familia de Carville... Familia Vitral poate că ar suferi puţin... 
Emilie, Marc. Mai ales Nicole. 

O culme, ironia supremă. 

Ar fi descoperit și i s-ar da acel caiet lui Lylie, cartea scurtei 
sale vieţi. Testamentul lui. 

Grand-Duc își privi pentru o ultimă oară reflexia în placa de 
cupru, aproape mândru. Era un sfârșit frumos, la urma urmei, 
mult mai bun decât restul. 

Avusese șansa lui, cel puţin asta se putea spune: optsprezece 
ani de investigații... 


Ora 23.57 


Venise ora. 

Așeză ziarul L'Est républicain cu delicateţe, chiar în faţa lui, își 
trase scaunul înainte și apucă ferm crosa revolverului în palma 
lui umedă. 

Braţul i se ridică, încet. 

Atingerea ţevii reci pe tâmplă îl făcu să tremure, fără voie. 
Dar era pregătit. Alcoolul îl va ajuta. 

Încercă să-și golească mintea, să nu se gândească la glonţul 
aflat la câţiva centimetri de creier, care avea să-i străbată 
craniul... 

Să nu se mai gândească la nimic, să privească ţintă la neant. 

Arătătorul i se îndoi pe trăgaci. Nu mai avea decât să apese și 
totul se va fi isprăvit. 

să închidă ochii sau să-i deschidă? 

O picătură de sudoare i se rostogoli pe frunte și căzu pe ziar. 

Să-i deschidă și să isprăvească. 

Corpul se aplecă, ochii îi priviră ţintă ziarul, aflat la douăzeci 
de centimetri înaintea lui. Privi pentru ultima oară fotografia 
carlingii calcinate, pe cea a pompierului din fața spitalului din 
Montbéliard, ţinând delicat trupușorul mult prea albastru. 
Bebelușul salvat ca prin minune. 

Arătătorul de pe trăgaci deveni mai ferm. 


Ora 23.58 


Ochii detectivului coborâră încă puţin, de-acum goi, 
pierzându-se în cerneala neagră a primei pagini a vechiului 
cotidian. Glonţul avea să-i perforeze tâmpla, fără să întâmpine 
cea mai mică rezistență. Nu mai avea decât să-și îndoaie 
degetul, încă un pic, câţiva milimetri. Privirea i se aţinti, pentru 
veșnicie; cerneala neagră a ziarului se făcu mai clară, ca 
obiectivul unui aparat de fotografiat care se reglează, ca o 
ultimă fereastră spre lume, înainte ca totul să se scufunde în 
ceaţă. 

Arătătorul. Trăgaciul. 

Ochii larg deschiși. 

Inimaginabilul îl străfulgera pe Grand-Duc, ca și când o 
descărcare electrică pe cât de intensă, pe atât de neașteptată îl 
străbătuse. 

Ceea ce privea țintă nu era cu putință. O știa! 

Degetul își reduse presiunea, încet. 

Grand-Duc crezu mai întâi că i se năzare, că avea o 
halucinație provocată de moartea iminentă, un mecanism de 
apărare născocit de creier... 

Nu! 

Ceea ce vedea, ceea ce citea pe ziar era aievea. Îngălbenit de 
ani, puţin șters, și totuși nu lăsa loc de îndoială. 

Totul era acolo. 

Spiritul detectivului porni la drum, de-a lungul anilor 
eșafodase atâtea ipoteze, cu sutele, dar acum avea punctul de 
plecare, nu-i mai rămânea decât să tragă de fir, totul se va 
deznoda cu o simplitate descumpănitoare. 

Totul era limpede, evident... 

Işi cobori arma și, fără voie, lăsă să-i scape un râset de 
dement. 

Privi pendula. 


Ora 23.59 


Tot nu-i venea să creadă ce vedea. Îi tremurau mâinile. Un 
imens fior îl străbătea de la ceafă până în partea de jos a 
spinării. 

Izbutise! 


Soluţia se găsea acolo, în ziar, pe prima pagină, de la bun 
început.  Aștepta răbdătoare: fusese riguros imposibilă 
descoperirea ei la vremea respectivă, cu optsprezece ani în 
urmă. Toată lumea citise ziarul cu pricina, îl analizase în detaliu, 
de mii de ori, și totuși nimeni nu putuse ghici, în 1980, și nici în 
toți anii următori. 

Soluția sărea în ochi... cu o condiţie. 

O singură condiţie. Absolut delirantă. 

De a deschide ziarul cu optsprezece ani mai târziu! 


2 Octombrie 1998, ora 8.27 


Cei doi erau iubiţi sau frate și soră? 

Întrebarea o sâcâia de aproape o lună pe Mariam, patroana 
barului Lenine, din colţul făcut de avenue de Stalingrad cu rue 
de la Liberte, la câţiva metri de piaţa din faţa universităţii Paris 
VIII - Vincennes - Saint-Denis. La ora aceea matinală, barul era 
pe trei sferturi gol, iar Mariam profita de răgaz pentru a așeza în 
ordine mesele și scaunele. 

Cei doi despre care era vorba ședeau ca de obicei la capătul 
barului, aproape de fereastră, la o mescioară pentru doi, 
privindu-se drept în ochii albaștri, ţinându-se de mână. 

lubiți? 

Prieteni? 

Frați? 

Mariam oftă. O enerva incertitudinea. De felul ei, se baza pe o 
judecată mai degrabă sigură când venea vorba despre poveștile 
de dragoste ale studenţilor săi. Se reapucă de treabă, mai avea 
încă mese de șters, poate să dea și cu mătura; în câteva minute, 
stația Saint-Denis - Universite, capătul liniei 13 a metroului, își 
va revărsa miile de studenţi grăbiţi, stresaţi, deja preocupați... 
Staţia nu se deschisese decât de patru luni: inaugurarea ei 
metamorfozase deja cartierul. Facultatea de la Saint-Denis era 
de-acum legată direct cu inima Parisului. 

Mariam aranjă fără menajamente scaunele în jurul meselor, 
conștientă că dintre miile de studenți studioși și anxioși o 
proporție deloc neglijabilă va face un popas mai lung sau mai 
scurt la Lénine, preţ de-o cafea, cât să fumeze o ultimă ţigară în 
liniște ori să întârzie clipa în care se va închide în vreun 
amfiteatru... Să întârzie la curs... ori să nu mai meargă deloc, 
până la urmă... Mariam cunoștea iureșul de la ora 8.45. Văzuse 
cum se preschimbă, încetul cu încetul, universitatea Paris VIII - 
Vincennes - Saint-Denis, marea universitate a Științelor 
Umaniste, a Societăţii, a Culturii, din răzvrătită, într-o 
universitate de periferie banală și cuminte. De-acum înainte, cei 
mai mulți profi vor strâmba din nas dacă vor fi numiţi la Paris 
VIII, ei ţintiseră Sorbona, sau Jussieu, dacă nu se putea altfel... 
înainte de deschiderea staţiei de metrou, profii trebuiau să 


traverseze cartierul La Plaine Saint-Denis, să se confrunte un pic 
cu împrejurimile. Acum, cu metroul, se isprăvise și cu asta. Profii 
se lăsau înghiţiţi de metrou, linia 13, pentru a se repezi către 
locurile de prim rang ale culturii pariziene, biblioteci, 
laboratoare, ministere, instituţii superioare... 

Mariam se întoarse către tejghea pentru a căuta o cârpă de 
șters și aruncă o privire discretă spre cuplul care nu contenea s- 
o intrige, blonda drăguță și băietanul încremenit. 

Perechea asta îi măcina nervii. Perfida enigmă sfârșise prin a 
o bântui. 

Cine erau? 

Mariam nu înţelesese niciodată o boabă despre cum funcţiona 
învățământul superior, despre parţiale, module, greve, dar 
nimeni nu știa mai bine ca ea să supravegheze pauzele dintre 
orele de curs. Nu citise o iotă din Robert Castel, Gilles Deleuze, 
Michel Foucault, Jacques Lacan, profii-vedete de la Paris VIII, cel 
mult li se încrucișaseră pașii o dată-de două ori, la ea în bar sau 
în piaţa universităţii, totuși se considera o expertă în 
psihanaliza, sociologia şi filosofia chinurilor și  iubirilor 
studențești. Își dădăcea protejaţii, obișnuiți ai cafenelei, și se 
ocupa de cele ale inimii cu o competență pe deplin 
profesionistă. 

Încă odată, Mariam își întoarse capul spre cuplul de lângă 
geam. Relaţia dintre cei doi de-acolo era totuși mai tare decât 
experienţa și intuiţiile ei. 

Emilie și Marc. 

Incertitudinea asta o sâcâia în ultimul hal. 

Amanţi timizi sau rubedenii? 

Mister. Mariam nu reușea să-și facă o idee precisă. Ceva nu se 
lega. Atât de asemănători și atât de diferiţi. Mariam le cunoștea 
prenumele, reținea cum îi cheamă pe toţi obișnuiţii barului. 

El, Marc, studia la Paris VIII de doi ani deja și era un client 
fidel la Lénine. Înalt, mai degrabă drăguţ pentru un băiat, dar cu 
un aer un pic prea amabil, gen „Micul Prinţ” nepieptănat, cam 
visător, cu o anumită lipsă de clasă; profilul studentului abia 
scos în lume care încă nu cunoaște codurile vestimentare, cu o 
latură provincială, dar și fără bani, ce nu-și poate oferi o 
garderobă la modă, modernă... Cât privește munca, Marc părea 
că nu se omoară prea tare... Studia pe îndelete dreptul 
european, din câte înțelesese ea... Un calm, un contemplativ în 


ultimii doi ani. Mariam înţelesese de ce. 

El o aștepta. Pe Émilie a lui... 

Fata sosise anul acesta, în septembrie. Deci era pesemne cu 
doi-trei ani mai mică decât el. 

Da, aveau trăsături comune. Accentul un pic popular a cărui 
provenienţă Mariam nu izbutea s-o stabilească, dar care era 
incontestabil același cu cel al lui Marc. Și totuși. Acel accent nu i 
se potrivea lui Emilie, personalităţii ei, și nici prenumele, banal, 
curent... Emilie era blondă, ca Marc, cu ochi albaștri, ca Marc... 
Semănau cât de cât. Dar pe cât de stângace, de simple, puţin 
împrumutate erau gesturile lui Marc, pe atât Emilie afișa un nu- 
știu-ce diferit în felul ei de a merge, un gen de nobleţe în felul în 
care-și ținea capul, o eleganţă rasată în cea mai mică mișcare, o 
graţie ce părea moștenită dintr-o ascendență rară, dintr-o 
educaţie privilegiată... O aură poate frecventă în alte 
universităţi, în intimitatea marilor familii, a marilor institute, a 
școlilor normale superioare, dar aproape nelalocul ei aici, printre 
studentele din La Plaine Saint-Denis. j 

Alt mister, în ceea ce privește banii: nivelul de trai al lui Emilie 
părea la antipozi faţă de cel al lui Marc. Mariam era capabilă să 
evalueze dintr-o ochire originea, calitatea, costul hainelor 
purtate de studenţii ei, de la H & M la Zara, trecând prin 
Jennyfer sau Yves Saint Laurent... 

Emilie nu era de Yves Saint Laurent... dar nici departe. Ce 
punea pe ea, cu eleganță și simplitate, o cămașă de mătase 
oranj și o fustă neagră cu tăietură asimetrică, costa fără îndoială 
o mică avere... Nu, Emilie și Marc, chiar dacă veneau din același 
loc, nu aparțineau aceleiași lumi. 

Și totuși erau de nedespărțit. 

Exista între ei o complicitate care nu se inventează, care nu 
se fabrică în câteva luni de studenţie, de parcă ar fi trăit 
dintotdeauna împreună... Faptul se vedea în miile de mici atenții 
protectoare ale lui Marc pentru Emilie, discrete, sistematice, o 
mână pe umăr, un scaun tras, o ușă ţinută, un pahar umplut... 

Mariam știa să descifreze acele gesturi: obișnuințe de frate 
mai mare faţă de o surioară! 

Șterse un scaun, îl puse la loc cu energie, fără a înceta să se 
gândească la cuplul cu pricina. 

Emilie sosise la Paris VIII în septembrie, ca și când Marc îi 


A 


pregătise terenul, petrecând doi ani să-i ţină locul cald în 


amfiteatru, sau la masa de lângă fereastră, în barul Lénine. 
Mariam simţea în Émilie o studentă strălucită, ambițioasă, 
rapidă şi hotărâtă. Artistă.  Interesată de literatură. 
Determinarea ei era vizibilă când scotea o carte, un curs, când 
recapitula citind rapid, pe diagonală, note asupra cărora Marc ar 
fi zăbovit, cu mare chin, ceasuri întregi. 

Frate și soră, atunci, în pofida diferenței sociale? 

Numai că Marc era îndrăgostit de Emilie! 

Fapt care iarăși sărea în ochi. 

Nu ca un frate: ca un amant pierdut! Era evident pentru 
Mariam, în cea mai scurtă privire. O febră, o pasiune, imposibil 
să se fi înșelat. 

Mariam nu mai înţelegea nimic. 

Îi spiona de o lună întreagă. Lupu-și schimbă părul, dar 
năravul, ba. Aruncase pe furiș o privire peste numele de pe un 
dosar, de pe un test pus pe masă. Știa cum îi cheamă. 

Marc Vitral. 

Émilie Vitral. 

Până la urmă, asta nu o făcea să progreseze cu nimic. Ipoteza 
logică era că ar fi frate și soră... Dar cu gesturile incestuoase 
cum rămânea? Mâna lui Marc pe talia lui Emilie. Poate pur și 
simplu se căsătoriseră. Între optsprezece și douăzeci de ani...? 
Neobișnuit pentru niște studenţi, dar posibil... Sau să fi fost 
simplă coincidenţă de nume? Dar Mariam nu credea într-o 
asemenea posibilitate, decât dacă era vorba de o legătură de 
rudenie mai îndepărtată, ca între veri, sau de o familie 
recompusă, complicată... 

Scaunele treceau rând pe rând pe sub cârpa agitată a lui 
Mariam, hârșâind gresia din bar. 

Emilie părea să ţină mult la Marc. Totuși, privirea ei era mai 
complexă, dificil de citit, adesea pierdută, mai ales când era 
singură, ca și când ascundea o rană, o profundă tristeţe... 
Melancolia îi oferea lui Emilie acel farmec defazat, acea distanţă 
faţă de lume care o făcea diferită de restul pipiţelor din campus. 
Niciun student din barul Lenine nu se sfia s-o mănânce din ochi 
pe frumoasa Émilie, dar probabil din cauza acelei distanțe, a 
acelei reţineri, niciun student ieșit la agăţat nu îndrăznise s-o 
abordeze... 

În afară de Marc! 

Emilie era a lui, pentru ea era aici. Nu pentru studii. Nu pentru 


facultate. Ci doar pentru a fi cu ea, pentru a o proteja. 

Ca o gardă de corp. 

Fapt pe care Mariam îl pricepuse. 

Dar restul? Legătura care îi unea? Deseori Mariam încercase 
să stea de vorbă cu Emilie și cu Marc, despre una, despre alta; 
fără să afle însă nimic intim. 

Cu atât mai rău, pentru moment lăsa deoparte toate astea; va 
afla ea ce și cum, într-o bună zi. 


Se zorea să șteargă ultimele mese când Marc ridică mâna. 

— Mariam, spuse el, ne aduci două cafele și un pahar cu apă 
pentru Emilie? 

Mariam surâse în sinea ei. Marc nu cerea niciodată cafea când 
era singur, dar comanda întotdeauna când era cu Emilie. O 
cafea lungă. 

— S-a făcut, porumbeilor, răspunse Mariam. 

Ca să-i testeze. 

Marc afișă un surâs stânjenit. Nu și Emilie. Ea-și ținea capul 
ușor plecat. Abia acum Mariam își dădea seama că Emilie avea o 
figură înspăimântătoare în dimineaţa aceea, chipul deformat al 
cuiva care a pierdut o noapte, chiar dacă arbora un surâs de 
circumstanţă, eleganța ei putând fi înșelătoare. Angoasa unui 
examen, a unei nopţi de recapitulări, a unui portofoliu care 
trebuia predat de urgenţă? 

Nu, era altceva. 

Mariam azvârli zaţul la coșul de gunoi, clăti expresorul. 
Cafeaua curse în cești. 

Ceva grav. 

Ca și când Emilie trebuia să-i dea o veste dureroasă lui Marc. 
Mariam văzuse atâtea întâlniri de adio, întâlniri patetice, băieţi 
bravi care rămâneau singuri în faţa cafelei în timp ce fata pleca, 
puțin stânjenită, dar mai ales eliberată. Émilie avea chipul unei 
fete care-și petrecuse noaptea gândindu-se și care în zori a 
făcut o alegere definitivă, gata să-și asume consecinţele pe care 
hotărârea le presupune. 

Mariam merse încet spre capătul barului Lénine, ducând pe o 
tavă cele două cafele și paharul cu apă. 

Bietul Marc. Oare bănuia că era deja condamnat? 

Mariam știa și să devină discretă. Lăsă cafelele și se întoarse, 
fără a asculta. 


2 Octombrie 1998, ora 8.41 


Marc Vitral așteptă câteva clipe, să se îndepărteze Mariam. Se 
aplecă spre rucsacul lui Eastpack pus alături de scaun și scoase 
de acolo un cubuleț cu latura de câţiva centimetri învelit în 
hârtie de staniol. 

— La mulţi ani fericiţi, Emilie, spuse el cu voce veselă. 

Îi întinse pachetul. 

Emilie își dădu ochii peste cap, prefăcându-se mânioasă. 

— Marc! îl certă ea, mi-ai urat deja de trei ori la mulţi ani în 
ultima săptămână... Ştii bine că n-am nevoie de toate astea... 

— Șșștt... Deschide-l. 

Émilie se încruntă și desfăcu pachețelul. Descoperi o bijuterie 
de argint. O cruce cu forme complicate ale cărei extremităţi se 
terminau cu un mic romb, mai puţin cea de sus, străpunsă de un 
cerc larg și cu o coroană deasupra. Emilie luă bijuteria în mâini. 

— Ai înnebunit, Marc... 

— Este o cruce tuaregă! Se pare că există douăzeci și una de 
cruci diferite. Câte o formă originală pentru fiecare oraș din 
Sahara. Asta este crucea din Agadez. |ţi place? 

— Bine-nţeles că-mi place. Dar... 

Marc continuă, nepotolit: 

— Din câte se spune, romburile reprezintă cele patru puncte 
cardinale... Cel care dăruiește o cruce tuaregă oferă lumea 
întreagă... _ 

— Cunosc legenda, murmură Émilie cu voce blândă. „îți 
dăruiesc cele patru colțuri ale lumii pentru că nu pot ști unde vei 
muri.” 

Marc nu-și putu reţine un surâs stânjenit. Bineînţeles, Lylie 
cunoștea deja totul despre crucile tuarege, ca despre tot restul. 
Tăcură câteva clipe. Emilie își duse mâna către ceașca de cafea. 
Instinctiv, Marc făcu la fel. Degetele îi alunecară, sperând să 
întâlnească degetele ei. Deodată, mâna lui Marc încremeni pe 
masă, ca bătută în cuie. Lylie purta un inel pe inelar! Unul de 
aur, foarte atent lucrat, care încastra un safir deschis la culoare; 
o bijuterie veche, superbă, care costa probabil o avere. Marc n-o 
mai văzuse înainte. Privirea i se înceţoșă câteva secunde bune 
de aburii geloziei care îl năpădeau de fiecare dată când vreun 


detaliu pe care nu-l pricepea punea distanţă între Lylie și el. 
Apucă să bâiguie: 

— Acest... inel... Este... al tău? 

— Nu... l-am furat azi-dimineaţă, în Piaţa Vendôme! 

Marc nu-și reveni. Pleoapa îi tremura ușor. Deși crucea 
tuaregă din argint pe care i-o dăruise îl costase un weekend și 
trei nopţi de jucat de-a centralistul pentru France Telecom, 
„jobul” lui de student, ea părea o gigea din talcioc în comparaţie 
cu acel inel. De altfel, Lylie pusese deja bijuteria africană în 
scrinul ei mic de pânză. Pe când acea piesă de colecţie... 

Tânărul se forță să bea o gură de cafea și îngăimă: 

— Acest... inel al tău. E... un cadou? De aniversare? 

Émilie își cobori ochii încet. 

— Oarecum... E mai complicat... E magnific, nu? 

Ea făcu o pauză, căutându-și cuvintele. 

— Îți voi explica, nu te supăra, nu pentru asta. Nu pentru inel, 
în orice caz... 

Emilie își puse mâna peste cea a lui Marc. 

„Nu te supăra, nu pentru asta. Nu pentru inel, în orice caz...” 

Cuvintele se ciocneau în capul lui Marc. Ce voia să spună? 
Lylie arăta groaznic în dimineaţa aceea, de parcă nu dormise 
noaptea, chiar dacă se străduia să-i zâmbească, lungindu-și 
cafeaua cu puţină apă, ca de obicei. Deodată, ca și când ar fi 
luat o hotărâre importantă, privirea lui Emilie se ilumină, fata 
bău câteva picături din cafea și se aplecă la rându-i către 
geanta ei pentru cursuri, de unde scoase un caiet cu coperta 
verde-pal pe care i-l întinse lui Marc. 

— Poftim, Marc, e rândul meu. E pentru tine! 

O neliniște surdă îl năpădi din nou pe Marc. 

— Ce e? 

— Carnetul lui Grand-Duc, răspunse Emilie fără a-i lăsa lui 
Marc timp să respire. Mi l-a adus alaltăieri, cu o zi înainte de 
aniversarea mea. In fine, mai degrabă mi l-a lăsat în cutia de 
scrisori, sau mi l-a trimis prin cineva, l-am găsit de dimineaţă. 

Marc atinse precaut caietul, cu vârful degetelor. Pleoapa îi 
tremura din nou. 

Caietul. Însemnările lui Grand-Duc... Acum înţelegea. Emilie 
își petrecuse ultimele două zile și două nopţi citind și recitind 
caietul... Optsprezece ani de investigaţie a detectivului privat 
bătrân și nebun. Durata unei vieţi. A lui Emilie. Zi după zi, bob 


numărat. 

Cadoul de aniversare, pe naiba! 

Marc căută indicii în privirea fetei. Ce anume găsise în caiet? 
Ce adevăr? O nouă identitate? O seninătate, în cele din urmă? 
Sau nimic? Doar întrebări fără răspunsuri... 

Emilie nu lăsa să se întrevadă nimic. Era prea puternică la 
acel joc. Își turna ușor apă în cafea, un ritual, și o bea cu 
înghiţituri mici. 

— Vezi tu, Marc, în sfârșit mi-a încredințat carnetul. Așa cum 
mi-a promis întotdeauna. Adevărul, pentru trecerea mea în 
rândul adulţilor. 

Emilie izbucni într-un râs mai mult nervos decât spontan. 
Marc șovăia să ia caietul. 

— Și...? zise el încurcat. Spune ceva în carnetul ăsta? Ceva 
important? Știi... știi acum? 

Emilie se eschivă iarăși, își întoarse ochii spre geam și spre 
piaţa din faţa universităţii Paris VIII, pe care studenții o 
traversau în valuri răzlețe. 

— Ce să știu? 

Marc simţea cum îl cuprinde exasperarea. Cuvintele i se 
ciocniră din nou în cap, dar nu mai ieșiră: „Să știi pentru ce a 
fost plătit atâta amar de vreme terminatul ăsta de detectiv 
privat! Să știi cine ești, Lylie. Cine ești!”. 

Emilie se juca distrată, cu mâna stângă, cu montura inelului. 
Un amestec de oboseală și de răceală părea s-o facă indiferentă 
la enervarea crescândă a lui Marc. 

— E rândul tău, Marc. E rândul tău să citeşti caietul. 

Totul se răvășea în mintea lui Marc, nu mai avea nici măcar 
forţa de a se gândi la inelul straniu pe care îl purta Émilie. Cine 
i-l dăruise? Când? De ce? Văzu caietul cum alunecă până la el și 
se auzi răspunzând: 

— De acord, libelula mea... îl voi citi, mama lui de carnet... 

Tăcu o clipă, apoi: 

— Dar tu, tu ești bine? 

— Da... Nu-ţi face griji. Mi-e bine. 

Emilie își muie buzele în cafea, lipăind băutura, ca și când se 
forţa s-o bea. 

Nu! Nu era bine. 

Emilie ascundea ceva. Ceva descoperit de Grand-Duc, ceva 
notat în caiet. Identitatea ei? 


— Grand-Duc a lăsat vreo însemnare, împreună cu caietul, 
vreau să zic? 

— Nu, niciuna, dar tot ce era de spus e în caiet... 

— Și-atunci? 

— Vei citi. E mai bine dacă vei citi tu însuţi. 

— Dar Grand-Duc, el unde e acum? 

Privirea lui Emilie se adumbri, ca și când dispunea de o 
informaţie îngrozitoare pe care nu voia s-o dezvăluie. Se uită 
ostentativ la ceas. Marc tresări: 

— Trebuie deja să pleci? 

— Da... N-am curs în dimineaţa asta. Tu, da! La zece! Drept 
constituțional european. Curs practic cu tânărul și pasionantul 
Grandin! Trebuie să te las, Marc. 

Marc se strâmbă fără reţinere. 

— Unde te duci? 

Emilie turnă o ultimă picătură de apă în cafea, bău restul fără 
grabă și se uită din nou la Marc, obosită. Se aplecă spre geantă, 
apoi se ridică aproape instantaneu. 

— Am... am un alt cadou pentru tine. 

Îi întinse un pacheţel-cadou, abia mai mare decât o cutie de 
chibrituri. 

Marc încremeni. 

ÎI năpădea un presentiment sinistru. Totul părea fals în 
atitudinea lui Emilie. Aerul ei vesel, gesturile ei forţate să pară 
firești. 

— Dar nu trebuie să-l deschizi de îndată, continuă fără pauză 
Émilie, ci numai după ce plec. După o oră! Promiţi? Pot avea 
încredere în tine? E ca la jocul de-a v-aţi ascunselea, trebuie să- 
mi lași timp să dispar, închizi ochii și numeri, să zicem, până la o 
mie... 

Emilie părea să-și fi pus toată energia rămasă în tentativa de 
a-și deghiza recomandarea într-un joc amoros gratuit. Dar Marc 
nu era naiv. 

— Promiţi? insistă Émilie. 

Marc încuviință dând din cap, resemnat. Privirile li se întâlniră, 
îndelung. Pleoapele lui Emilie clipiră cele dintâi. 

— Nu, n-o vei face. Ești căpos ca un catâr, Marc, te cunosc eu, 
o să-l desfaci imediat ce mă întorc cu spatele... 

Marc nu negă. Émilie ridică o mână graţioasă. 

Tot cu afurisitul ăla de inel. 


— Mariam? 

Patroana barului, ca și când le pândea acțiunile și gesturile, 
reacţionă la sfert de cheie și apăru instantaneu în fața mesei lui 
Marc și Emilie. 

— Mariam, îţi încredinţez o misiune. Îți las acest pachet. 
Trebuie să i-l dai lui Marc peste o oră, nu mai devreme! Chiar 
dacă te imploră, te plătește sau te șantajează... Și, dacă mă 
gândesc bine, tot peste o oră mi-l trimiţi la curs, în sala B 318, 
negreșit! 

Mariam se trezi cu pacheţelul în mână. 

— Am încredere în tine, Mariam. 

Femeia nu avea de ales. Emilie se ridică brusc, își îndesă în 
geantă cutia în care se afla crucea tuaregă și îl sărută cast pe 
Marc. Jumătate pe obraz, jumătate la colțul buzei. Ambiguu, ca 
pentru a o sfida pe Mariam... 

Emilie împinse ușa de sticlă a barului Lénine și dispăru în 
piaţa universităţii, ca o fantomă, înghițită de fluxul de studenți. 

Ușa se închise în urma ei. 

Mariam strânse pacheţelul în căușul palmei. Avea s-o asculte 
pe Emilie, bineînţeles, dar nu se dădea în vânt după acest joc. 
Avea experiența cuplurilor care se despart, femeile vădesc în 
acele momente o determinare și o imaginație uimitoare. 

Emilie era una dintre acele femei. 

Toată acea punere în scenă puțea a minciună. Émilie fugea 
cât o ţineau picioarele, iar cadoul din mâna ei era o bombă cu 
ceas. Marc n-ar fi trebuit niciodată s-o lase să plece așa. Băiatul 
ăsta de treabă era prea naiv, prea încrezător... Mariam încă nu- 
și dăduse seama dacă fata care fugea de el îi era soră, soție, 
iubită sau prietenă, nu izbutea să priceapă ce legătură îi unea, 
dar era sigură că Emilie nu avea decât un scop în minte. 

Să rupă acea legătură. 


2 Octombrie 1998, ora 9.02 


Marc se uita ţintă la Mariam, aflată după tejgheaua ei. 
Patroana barului, între două comenzi, strecurase pachețelul 
încredințat de Emilie în casa de marcat, aruncându-i o privire 
fără echivoc. Nicio nădejde dinspre ea înainte de ora stabilită de 
Emilie. Solidaritatea feminină. În disperare de cauză, ochii i se 
îndreptară către caietul verde al lui Credule Grand-Duc. Emilie 
știa ce face. O oră de așteptat aici, o oră înainte de primul curs, 
un curs practic adormitor despre dreptul constituţional 
european, animat de un prof tânăr care-și petrecea aproape 
jumătate din seminar răspunzând la telefonul mobil, Emilie îl 
prinsese în capcană. Îl încolţise. O oră de omorât timpul. 

Barul Lénine era acum plin ochi. Un tip masiv îl întrebă pe 
Marc dacă putea lua scaunul din faţa lui, iar Marc încuviință 
distrat. Pendula Martini în alb și roșu indica ora 9.03. Marc nu 
avea de ales, cu toate astea ezita să deschidă caietul. Mâna îi 
alunecă ușor peste cartonul colorat. Așteptă, își ridică din nou 
ochii. Acele negre ale pendulei Martini păreau lipite cu scotch. 

9.04. 

Marc oftă. 

Încă nu-și băuse cafeaua, nu avea s-o mai bea acum, nu-i 
plăcuse niciodată cafeaua cu adevărat. Un prof bătrân, aflat în 
picioare la bar, în faţa halbei, aplecat peste ziarul Le Parisien, îi 
pândea locul cu coada ochiului. Avea dreptate, Marc nu-și dorea 
în clipa aceea decât să se ridice, să fugă, să alerge după Emilie, 
să arunce nenorocitul de caiet la coșul de gunoi. 

Privi pe fereastră, ca pentru a căuta, în mulţimea din ce în ce 
mai densă, silueta familiară a lui Emilie, ca și când masa de 
oameni avea să-și oprească mișcarea, să se dea în lături, să 
formeze un drum uman între ea și el. Ochii i se adumbriră. 
Ritmul inimii i se acceleră, resimţi un fel de sugrumare. Știa bine 
primele simptome, tahicardia, dificultăţile respiratorii... își 
întoarse prudent privirea dinspre piaţa universităţii. 

De îndată respiră mai bine. 

Degetele i se așezară din nou peste caietul verde-pal. 

Emilie urma să aibă câștig de cauză, ca întotdeauna. Și el 
avea să-i înfrunte trecutul. 


Marc respiră adânc și deschise caietul. Grand-Duc avea un 
scris mărunt, strâns, foarte regulat, ușor nervos. Cu desăvârșire 
lizibil. 

Marc se aplecă. Se cufundă în valurile albastre ale literelor, 
cuvintelor, rândurilor, așa cum te scufunzi ținându-ți respiraţia 
într-un ocean de îndoieli. 

Jurnalul lui Credule Grand-Duc 


Totul a început cu o catastrofă. Cred că nimeni, sau aproape 
nimeni, înainte de 23 decembrie 1980, nu auzise vorbindu-se 
despre Mont Terrible. Cu mine în frunte. Mont Terrible este unul 
dintre micile vârfuri ale Munţilor Jura, la graniţa dintre Elveţia și 
Franța, un pisc înghesuit în mijlocul unei bucle a râului Doubs; 
un munte cu vaci, departe de tot de Montbéliard înspre partea 
franceză, de Porrentruy înspre partea elveţiană. Un vârf nu 
foarte înalt, de exact 804 metri, și totuși nu întotdeauna 
accesibil, mai ales iarna, când zăpada acoperă totul. Mont 
Terrible este îndeosebi cunoscut de câţiva istorici pentru că a 
fost, în vremea Revoluţiei, un departament franco-elveţian. De 
atunci, toată lumea l-a uitat, poate cu excepţia celor vreo sută 
de locuitori din apropiere, iar numele sub care este cunoscut 
mai mult e „Mont Terri”... Bineînţeles, când avionul Airbus 5403 
Istanbul-Paris s-a izbit de el, în noaptea dintre 22 și 23 
decembrie, pe versantul de sud-vest, în partea franceză, 
jurnaliștii au preferat numele de Mont Terrible celui de Mont 
Terri. Trebuie să vă puneţi în locul lor, „tragedia de pe Mont 
Terrible”, pentru titlurile cu aldine, suna totuși mai bine decât 
„tragedia de pe Mont Terri”! 

Poate că oamenii încă își amintesc. Sau poate că nu. 
Accidentele vin unul după celălalt și seamănă între ele. Cu 
câteva luni înainte, un Boeing 747 se strivise aproape de 
Tenerife, în Insulele Canare. O sută patruzeci și șase de morți. In 
anul care a urmat prăbușirii de pe Mont Terrible, la 1 decembrie 
1981, avionul DC-9 Ljubijana-Ajaccio s-a prăbușit pe muntele 
San Pietro: o sută optzeci de morți... Singurul accident din 
istoria aviaţiei petrecut în Corsica. Toată lumea a uitat, de 
atunci, prăbușirea de pe muntele San Pietro. Mai puţin 
corsicanii, dar e de înțeles. Toată lumea își amintește astăzi de 
cea de pe muntele Sainte-Odile, așteptând ca alta să preia 
ștafeta. 


La vremea respectivă, în 1981, s-a vorbit de serie neagră! 

Gogoși! Statisticile sunt martore! Vă rog să mă credeţi, am 
navigat ore întregi pe site-uri despre prăbușiri de avioane, 
1001crash.com, pentru a nu vă cita decât unul. Consultaţi-l, veţi 
vedea, informaţiile ating un nivel de precizie năucitor, numărul 
de morți și o mulțime de detalii despre clipele de dinaintea 
plonjonului final... Poate părea incredibil, dar au recenzat în 
ultimii patruzeci de ani peste o mie cinci sute de prăbușiri de 
avioane și peste douăzeci și cinci de mii de victime... Dacă 
faceți un calcul, înseamnă aproape patruzeci de prăbușiri pe an, 
cam una pe săptămână undeva în lume, și nu doar în China sau 
în străfundurile Siberiei... 

Deci, vă daţi seama, o prăbușire care datează din 1980, 
tragedia de pe Mont Terrible, a fost uitată de toată lumea între 
timp! O sută șaizeci și opt de morți... Praf și pulbere... Pulbere 
de stele. 

Nici eu nu dădeam doi bani la vremea aceea pe catastrofa de 
pe Mont Terrible. În dimineaţa cu pricina, abia dacă reţinuserăm 
informaţia. Urmăream o pistă pe lângă Hendaye, un caz de 
deturnare de fonduri legată de cazinou, cu dedesubturi de 
terorism basc... O chestie destul de incitantă. La vremea aceea, 
mă ocupam de cazuri mai degrabă fierbinţi, specialitatea mea. 
Eram pe cont propriu de mai puţin de cinci ani, ca detectiv 
privat, după ce mă jucaserăm aproape douăzeci de ani de-a 
mercenarul, în cele patru colțuri ale lumii. Nu mai aveam prea 
mult până să fac cincizeci de ani. Trebuia să mă descurc cu un 
șold dislocat și cu o coloană vertebrală la fel de răsucită ca un 
caduceu; puneam pe mine cam un kil la fiecare săptămână de 
filaj, pe care îl dădeam apoi jos într-o lună, în cel mai bun caz... 
Pe scurt, îmi convenea să fiu detectiv privat, chiar pentru cazuri 
cu șanse mari de a da greș. 

Auziserăm, pare-mi-se, vestea despre prăbușire dis-de- 
dimineaţă, ca toată lumea, la radio, în timpul filajului din 
parcarea aflată în faţa cazinoului din Hendaye, fără să-i acord 
vreo atenţie deosebită și fără a ști că peste câteva luni 
accidentul avea să devină sensul unic al vieţii mele. Ce ironie! 
Dacă aș fi știut... 

Avionul Airbus 5403 Istanbul-Paris s-a strivit de Mont Terrible 
în 23 decembrie, în plină noapte, la exact treizeci și șapte de 
minute după miezul nopţii. Nimeni n-a știut cu adevărat ce se 


petrecuse în seara aceea. larna fusese mai degrabă blândă 
până atunci, dar de dimineaţă începuse să ningă fără contenire. 
In noaptea aceea, viscolul fusese și mai violent. Mont Terrible 
arată cam ca o treaptă între Munţii Jura din Elveţia și Munţii Jura 
din Franţa. Pilotul probabil a ratat pur și simplu treapta. Asta s-a 
spus la vremea respectivă, nimic mai simplu decât să se pună 
totul în cârca bietului pilot, carbonizat ca și ceilalți în carlingă. 
Dar cutia neagră, îmi veţi spune? Nu a adus nicio noutate, în 
afară de faptul că avionul zbura prea jos și că pilotul sfârșise 
prin a pierde controlul... Asociaţia victimelor și familia pilotului 
au încercat să afle mai multe, fără succes. Acuzele s-au 
îndreptat prin urmare către pilot, zăpadă, viscol, munte, 
fatalitate, faimoasa lege a lui Murphy despre seriile negre, 
ceasul rău... A existat o judecată, desigur. Familiile victimelor 
voiau să înţeleagă. Dar nimănui nu-i păsa. Judecata nu s-a 
dovedit pasionantă pentru public. 

Carlinga s-a strivit la ora zero și treizeci și șapte de minute... 
Experții au calculat acest lucru post factum, deoarece n-a 
existat niciun martor, cu excepţia pasagerilor, dar nu s-a găsit 
nimic de la ei, nici măcar un ceas spart care ar fi indicat ora 
prăbușirii. Ecologiștii se bătuseră înainte de Crăciun pentru 
fiecare dintre brăduţii din Munţii Jura. În câteva secunde, avionul 
Airbus a scos din rădăcini mai mulţi arbori decât un secol de 
ajunuri de Crăciun. Cei care au scăpat nesmulși din rădăcină au 
ars, în pofida zăpezii. Avionul a trasat o autostradă prin pădure, 
pe mai multe sute de metri, înainte de a se opri, vlăguit. A 
explodat câteva secunde mai târziu, apoi a continuat să se 
consume, toată noaptea. 

Primele ajutoare n-au descoperit carlinga incandescentă 
decât după mai bine de o oră. Dezastrul a fost semnalat cu 
multă întârziere. Nu exista nimeni pe o rază de cinci kilometri. 
Vâlvătaia a alertat locuitorii văii. Apoi zăpada a întârziat 
ajutoarele, elicopterele au rămas ţintuite la sol, primii pompieri 
au ajuns pe jos în luminișul cuprins de flăcări, urmând cu mare 
chin tranșeea care ardea. Viscolul s-a potolit în zorii zilei, iar 
Mont Terrible a devenit pentru câteva ore centrul lumii. A avut 
loc chiar un proces, sau cel puţin o anchetă, cred, pentru a 
încerca să se afle de ce ajutoarele sosiseră atât de târziu, dar 
nici asta nu interesa pe mulţi. Și nici procesul nu s-a dovedit 
pasionant pentru public. 


În orice caz, probabil că se gândiseră salvatorii, la ce bun să 
se grăbească, dacă tot nu va exista, evident, niciun 
supraviețuitor? Ceea ce au și constatat în faţa rugului de tablă 
strivită. Dar pompierii sunt tipi conștiincioși, chiar la ora 1 și 
jumătate dimineaţa, chiar în inima Munţilor Jura, chiar și pe 
viscol. Așa că au căutat de îndată, fără să știe ce, cu siguranţă 
pentru a nu se fi deplasat degeaba, pentru a nu fi venit doar 
pentru a se încălzi câteva minute la focul imens care înghiţise 
totul pe acea coastă de munte, la focul care se întovărășise cu 
zăpada pentru a preschimba în cenușă și în vapori trupurile 
celor o sută șaizeci și opt de pasageri îngroziţi. 

Au căutat, cu ochii înțepaţi de fum și de nenorocire. Un foarte 
tânăr pompier, Thierry Mouchot, din brigada de la Sochaux, fu 
autorul descoperirii. Această sumă de precizări pesemne vă 
surprinde, după atâţia ani, dar, credeţi-mă, totul este adevărat. 
Am petrecut după aceea mai multe ore discutând cu el, pentru 
a-l face să întindă până la o veșnicie cele câteva secunde trăite 
în panică, pentru a reveni necontenit asupra fiecărui detaliu, 
până la absurd, în noaptea aceea, pentru moment, n-a realizat 
ce descoperise. S-a gândit mai întâi că nu dăduse decât peste 
un cadavru, un trup de bebeluș. Dar era totuși singurul corp al 
unui pasager al avionului Airbus care să nu fi ars cu tot restul. 
Era vorba aproape de un nou-născut, în orice caz de un copil de 
mai puțin de trei luni. Fusese aruncat afară la prăbușire, pe ușa 
din față-stânga a avionului, care se deformase parţial la impact. 
Toate acestea au rezultat din reconstituirea experților, care le- 
au dovedit foarte exact cu ocazia instrumentării, când au 
încercat să găsească locul ocupat de bebeluș în avion, de 
bebeluș și de părinţii lui. Liniștiţi-vă, voi ajunge și acolo ceva mai 
târziu. Aveţi răbdare... 

Mouchot, tânărul pompier, era convins că nu descoperise 
decât un trupușor lipsit de viaţă: sugarul petrecuse peste o oră 
sub zăpadă... Şi totuși, când se aplecă, se gândi că pruncul, 
chipul, mâinile, degetele lui erau abia albăstrite de frig. Trupul 
se afla la vreo treizeci de metri de rug. Căldura protectoare a 
carlingii în flăcări îl înconjura. Tânărul pompier din Sochaux 
execută atunci, foarte repede, exact cum fusese învăţat, 
procedura de respiraţie gură la gură, apoi un masaj cardiac, cu 
infinite precauţii. Niciodată nu-i trecuse prin minte că ar putea 
avea de salvat un nou-născut, aflat, în plus, în astfel de 


condiţii... 

Bebelușul încă respira, foarte încet. Serviciile de urgenţă, în 
minutele care urmară, se îngrijiră de tot restul. În continuare, 
medicii au confirmat faptul că tocmai incendiul din luminiș, 
căldura degajată de carlinga în fuziune îl salvaseră pe nou- 
născut, o fetiţă cu ochii albaștri, foarte albaștri pentru vârsta ei 
atât de fragedă, foarte probabil franţuzoaică, judecând după 
pielea ei albă. Fusese aruncată la o distanţă suficientă pentru a 
nu arde de vie, dar pentru a putea beneficia totuși de protecția 
flăcărilor, în frigul nopţii. Teribilă ironie, tocmai holocaustul 
pasagerilor, al părinţilor ei, îi salvase viaţa. Asta au spus medicii 
pentru a explica miracolul. 

Deoarece chiar era un miracol! 

Majoritatea ziarelor naţionale au închis târziu în noapte ediția 
specială despre catastrofă, dar n-au putut să mai aștepte 
verdictul ajutoarelor. Un singur cotidian, L'Est républicain, și-a 
asumat riscul de a aștepta mai mult, de a întârzia rotativele, de 
a ţine întreg personalul în stare de veghe, de a institui un 
dispozitiv de alertă excepţional. Probabil flerul unui redactor-șef. 
Ziarul L'Est républicain dispunea de o armată de corespondenți 
locali în fiecare colţișor din Munţii Jura, așteptând răbdători în 
urma girofarelor, în faţa spitalelor... Vestea miracolului a căzut 
pe la ora două dimineaţa. Ziarul L'Est républicain a putut să 
titreze, în ediţia din 23 decembrie 1980: „Salvată ca prin 
minune de pe Mont Terrible”. Expresia a rămas. Ziariștii au 
împins cutezanţa până la a publica, alături de o imagine cu 
carlinga calcinată în luminiș, o fotografie a nou-născutei purtate 
de un pompier în fața spitalului Belfort-Montbeliard, în culori, 
unde se accentuase puţin, artificial, albastrul chipului său, al 
mânuţelor și al ochilor. Comentariul scurt era explicit: „Prăbușire 
dramatică a avionului Airbus 5403 lIstanbul-Paris, pe coasta 
Muntelui Terrible, la frontiera franco-elveţiană, în noaptea dintre 
22 și 23 decembrie 1980. O sută șaizeci și opt din cei o sută 
șaizeci și nouă de pasageri și membri ai echipajului au murit pe 
loc sau au pierit în capcana flăcărilor. A scăpat ca prin minune 
doar un bebeluș de trei luni, aruncat de coliziune înainte să ia 
foc carlinga”. 

Franţa s-a trezit în accentele acestei tragedii. Orfana zăpezilor 
a adus lacrimi în toate căminele. În timpul dimineţii, 
exclusivitatea din ziarul L'Est républicain a fost reluată de toate 


posturile de radio și de televiziune, la revista presei. Poate acum 
vă amintiţi? Spuma aceea de lacrimi fierbinţi care a potopit 
doliul hibernal naţional... 

Rămânea un detaliu. Cotidianul din est publicase o fotografie 
a copilei scăpate ca prin minune, dar nu și numele ei... Era 
complicat, la ora două dimineaţa: ar fi trebuit să ia legătura cu 
agenţia companiei Air France de la Istanbul. Asta își va fi spus 
redactorul-șef. Numele copilei salvate ca prin minune, la urma 
urmei, nu era așa de important. Sigur, dezvăluirea numelui 
orfanei cu ochi albaștri, sub fotografie, pe prima pagină a 
ziarului, ar fi adăugat ceva în registrul emoţional; dar nici 
„salvată ca prin minune de pe Mont Terrible” nu suna prea rău... 
Faptul păstra o părticică din mister până la identificarea 
bebelușului, anunţată pentru a doua zi dimineaţa. 

Cel târziu... 

Păi, să vedem... 

Numele, prenumele acela... De optsprezece ani le tot caut! 


2 Octombrie 1998, ora 9.10 


Hohotul isteric de râs al unui grup de cinci studenți 
îngrămădiţi în jurul unei mescioare, la zece metri de el, Îi 
spulberă concentrarea lui Marc. Băieţii păreau că se uită la niște 
fotografii, făcându-le să circule de la unul la altul pe deasupra 
mesei, fără îndoială de la ultima lor seară studențească, genul 
de poze pe care le vor păstra întreaga viață, aproape pe furiș, 
pe jumătate glorioși, pe jumătate rușinaţi. Marc îi cunoștea vag, 
făceau toţi parte dintr-una din principalele asociaţii studențești 
care ghidau viaţa extra-universitară. Asociere, anale ale 
examenelor și fotocopii ale cursurilor pentru a-și finanța 
petrecerile și ieșirile. 

Marc ridică ochii. 

9.11, dacă e să dea crezare pendulei Martini. 

Mariam, fără să-i arunce măcar o privire, conversa la tejghea 
cu o fată îmbrăcată în negru din cap până-n picioare, până la 
string-ul asortat care-i ieșea din fusta sumbră și moale de 
Morticia Adams a amfiteatrelor. 

Marc oftă și se cufundă din nou în lectură. Resemnat. 


Jurnalul lui Credule Grand-Duc 


lată... Exact în acel moment începe enigma de pe Mont 
Terrible. Poate vă revin câteva frânturi de amintiri, acum? Totul 
părea să urmeze, totuși, o desfășurare normală... Sugarul orfan 
descoperit de tânărul pompier era în grija serviciului pediatric 
din centrul spitalicesc Belfort-Montbeliard, supravegheat de o 
armată de medici. 

Am reconstituit desfășurarea evenimentelor cu o precizie de 
metronom, dar vă scutesc de orele de înregistrare a martorilor. 
Un rezumat va fi de-ajuns, cred că e suficient de edificator. 

Léonce de Carville a aflat dubla veste, prăbușirea și copilul 
salvat ca prin minune, din grupajul informativ de la radio, de la 
ora șase dimineaţa. Léonce de Carville se scula întotdeauna cu 
noaptea-n cap. Și-a golit dintr-un singur telefon agenda zilnică, 
încărcată totuși aproape minut de minut, și a plecat de îndată 
către Montbéliard cu un avion privat. Léonce de Carville, care pe 


vremea aceea avea cincizeci și cinci de ani, aparţinea cercului 
celor o sută de mari industriași, cei mai proeminenţi din Franţa. 
Inginer de formație, făcuse avere din montarea de conducte pe 
toate continentele. Întreprinderea lui Carville subcontracta de la 
cele mai mari multinaționale din domeniul petrolului și al 
gazelor. Nu inovaţia tehnologică din oleoducte sau gazoducte 
dusese cu adevărat la reușita familiei de Carville, ci capacitatea 
lor de a trage ţevi în colțurile cele mai periculoase sau mai 
complicate de pe planetă, pe sub apă, pe sub munţi, în zone 
seismice... Întreprinderea și-a luat cu adevărat avânt în anii '60, 
când a inventat o tehnologie revoluţionară de stabilizare a 
oleoductelor în permafrost, acel tip de sol înghețat aproape tot 
anul... și când a început exporturile, în plin Război Rece, atât în 
Siberia, cât și în Alaska... 


Léonce de Carville, în labirintul alb al spitalului Belfort- 
Montbéliard, își păstră asupră-i masca de demnitate care 
impresionă întreg personalul aferat și hăituit de jurnaliști. 

— Urmatţi-ne, indică o infirmieră grăbită. 

— Unde este? 

— În creșă. Liniștiţi-vă. E bine... 

— Cine o supraveghează? 

Infirmiera ezită, un pic surprinsă. Își bâigui răspunsul: 

— Do... doctorul Morange. El era de gardă, în noaptea 
respectivă... 

Privirea lui Léonce de Carville deveni atât de temută, că nu fu 
nevoie să rostească o vorbuliță pentru ca infirmiera să 
precizeze: 

— Aţi avut noroc, domnule de Carville. E unul dintre 
specialiștii noștri cei mai reputați. Este încă aici. Puteţi să-l 
întrebaţi orice... 

Léonce de Carville afișă un rictus ușor, care putea semnifica 
la fel de bine satisfacția sau vigilenţa. Continuă să meargă cu 
pas hotărât, fără nicio șovăire. Avură grijă să degajeze, înaintea 
lui, culoarele aglomerate. 


În noaptea precedentă, industriașul își pierduse în tragedia de 
pe Mont Terrible unicul fiu și nora. El, marele industriaș 
atotștiutor, își împinsese fiul, cu doi ani înainte, să ia 
conducerea filialei turce a întreprinderii familiei de Carville. Era 


un secret cunoscut de toţi că tânărul Alexandre de Carville era 
programat să-i urmeze tatălui său la cârma multinaţionalei. 
Succesiunea trebuia să aibă loc în chip firesc. Alexandre de 
Carville își făcea mâna cu brio în Turcia, unde, în afara formării 
sale solide la Politehnică, își punea în valoare diploma de Științe 
Politice. Trebuia să trateze pe rând, în funcţie de schimbările de 
regim, fie cu Turcia militară, fie cu cea democratică... Obiectivul 
final era miza cea mai importantă a întregii întreprinderi 
Carville, contractul decisiv pentru deceniile viitoare: Alexandre 
de Carville se exilase cu tot cu familie în Turcia pentru a negocia 
în direct oleoductul Baku-Tbilisi-Ceyhan, cel de-al doilea ca 
lungime din lume, întins pe aproape două mii de kilometri, de la 
Marea Caspică la Marea Mediterană, deci mai mult de o mie de 
kilometri în Turcia până în micul port Ceyhan, în sud-estul 
coastei mediteraneene turcești, aproape de frontiera cu Siria, 
unde familia lui Alexandre de Carville își instalase tabăra de 
vară. O negociere de durată: de doi ani, afacerea bătea pasul pe 
loc. Alexandre de Carville trăia majoritatea anului în Turcia, cu 
soția lui Veronique și fiica lor Malvina, care la vremea aceea 
avea șase ani, dintre care doi petrecuți în Turcia. De când 
Véronique rămăsese însărcinată, nu se mai întorsese în Franţa: 
sănătatea ei fragilă îi complica sarcina, fusese sfătuită să evite 
deplasările, iar avionul îi era de-a dreptul interzis... Nașterea se 
petrecuse totuși cu bine, la Bakirköy, cea mai mare maternitate 
privată din Istanbul, iar mica Malvina putu să-și strângă în braţe 
cu devoțiune surioara, pe Lyse-Rose... Léonce de Carville și 
soţia lui, Mathilde, rămași în Franţa, au primit un ferpar drăguţ și 
o fotografie cam neclară a nepoțtelei lor. Nu era nicio grabă. 
Regăsirea întregii familii era prevăzută pentru Crăciunul anului 
1980. Malvina de Carville a plecat spre Franţa, ca în fiecare an, 
la începutul vacanței de Crăciun, cu o săptămână înaintea 
părinţilor ei. Restul familiei, Alexandre, Véronique și micuța 
Lyse-Rose, trebuia să li se alăture câteva zile mai târziu, cu 
zborul Istanbul-Paris de seară, în 23 decembrie... Serbarea era 
deja programată la familia de Carville, în imensa reședință de la 
Coupvray, pe malurile Marnei. În cinstea surorii ei, Malvina, un 
ghemotoc adorabil de șase ani, brunetă, șmecheră și irezistibilă, 
care comanda ca un general și în Turcia, și în Franţa unei 
armate de servitori, decorase cu pompoane roz și alb tot drumul 
de la holul de intrare până la camera lui Lyse-Rose, inclusiv 


scara cea mare din lemn de cireș. 

Malvina de Carville... 

Ingăduiţi-mi să mă abat pentru câteva rânduri de la lungul 
drum al lui Léonce de Carville pe culoarele spitalului Montbéliard 
și să v-o prezint pe Malvina. Este important. Veţi înţelege. 

Așadar, Malvina de Carville. 

lată una care cred nu m-a înghiţit niciodată... Și nu exagerez 
deloc. Curios lucru, reciproca este valabilă. Degeaba încerc să 
mă conving că n-are nicio vină în nebunia ei, că fără toată 
această tragedie ar fi devenit fără îndoială o femeie splendidă și 
seducătoare, o burgheză născută într-o familie bună, apoi 
intrată, prin căsătorie, într-o altă familie bună... Cu toate 
acestea, de-a lungul anilor, cu obsesiile ei din ce în ce mai mari, 
copilița asta m-a speriat întotdeauna de moarte... Spre 
deosebire de bunica ei, n-a avut niciodată încredere în mine; 
pesemne simţea că o consideram un soi de monstru. Da, un 
monstru! Exact ceea ce adorabila copiliţă a devenit, cu timpul. O 
creatură urâtă, acrită și inconsolabilă... Dar să trecem mai 
departe. Incă nu este momentul să vorbim despre asta... Cu 
puţin ghinion, carnetul meu de note ar putea ajunge în mâinile 
acestei furii, și cine mai știe atunci ce reacţie ar putea trezi în ea 
lectura acestor rânduri! 

Să revenim mai degrabă la ce a făcut-o să-și piardă minţile. 
Miracolul. Simulacrul de miracol, mai precis. 


În centrul spitalicesc Belfort-Montbeliard, Léonce de Carville 
își păstră acel soi de distanţă pe care, măcar odată, nimeni din 
jurul lui nu o consideră răceală, ci pudoare. Rămase stoic, chiar 
când îi fu prezentată pentru prima dată nepoţica, în spatele unui 
geam care făcea să nu i se audă plânsetele. 

— Ea este, spuse infirmiera. Primul pătuț, chiar în faţa 
dumneavoastră. 

— Mulţumesc. 

Tonul era sobru, calm, stăpânit. Infirmiera se îndepărtă trei 
pași. Aflase că Lyse-Rose era tot ce-i mai rămăsese lui Léonce 
de Carville... 

In clipa aceea, credința remarcabilului industriaș fu pesemne 
zdruncinată. Sau cel puţin clătinată... Bineînţeles, Léonce nu era 
un catolic la fel de fervent ca soția lui, Mathilde. El nu era 
credincios decât ca urmare a convertirii, a sociabilităţii, pentru 


ca omul de știință raţional să nu producă o prea mare dezordine 
printre rudele sale prin alianţă și în influenta societate 
confesională de binefacere din Coupvray. Dar în astfel de clipe 
probabil ar fi fost greu, chiar și pentru cel mai raţional dintre 
oameni, să nu se gândească la lumea de dincolo. Să nu fie 
sfâșiat între mânia împotriva unui Dumnezeu crud care îi răpise 
unicul fiu și recunoștinţa, iertarea față de un Dumnezeu meschin 
care din remușcare, poate ca o compensație, acceptă să-i 
salveze nepoţica. Doar pe ea... 

Lyse-Rose plângea în tăcere în cușca ei de sticlă. 

— Este un miracol, strecură, în spatele lui, doctorul Morange, 
un medic cu bluză albă și surâs de preot. 

Avea același surâs când l-am întâlnit și când mi-a povestit 
totul, câțiva ani mai târziu. 

— Se simte miraculos de bine. Nu are absolut nicio sechelă. 
Doar o ţinem puţin sub observație, ca să fim siguri, dar s-a 
recuperat deja perfect. Vă asigur, ţine de domeniul miracolului... 

Iti mulţumesc ţie, celui de sus, probabil că gândi, totuși, 
Léonce de Carville. 

In clipa aceea o infirmieră veni după șeful de gardă. Era 
chemat la telefon. Da, urgent. Urgent și foarte straniu. Doctorul 
Morange îl lăsă pe Léonce de Carville în faţa cuștii de sticlă în 
care i se zbătea nepoţica. 

Singur, va putea în sfârșit să verse o lacrimă, își spuse 
medicul, căruia, ca tuturor, îi plăceau tragediile care se termină 
cu bine, sau care cel puţin se termină mai bine decât au 
început. Incă emoţionat, apucă receptorul pe care i-l întindea 
infirmiera. 

Vocea din aparat părea că vine de la capătul lumii, un 
amestec de gravitate și de grabă. 

— Bună ziua, doctore, sunt bunicul fetiţei din avion. Știţi, 
catastrofa din Munţii Jura, de azi-noapte. Centrala mi-a făcut 
legătura către dumneavoastră... Cum se simte? 

— Bine... Foarte bine, liniștiţi-vă, totul este din ce în ce mai 
bine. Cred chiar că va putea fi externată în câteva zile. De altfel, 
bunicul ei din partea tatălui a sosit deja. Dacă doriţi să vi-l dau 
la telefon... 

Urmă o clipă de tăcere. Din acel moment, medicul simţi că 
ceva nu era în regulă. 

— Doctore... Imi pare foarte rău, dar vă înșelați... Eu sunt 


bunicul bebelușei din partea tatălui. lar nepoţica mea n-are 
bunic din partea mamei, nora mea era orfană... 

Doctorul Morange simţi mici înţepături nervoase, agitate, în 
degete. Își închipuia, în mare viteză, explicaţii peste explicaţii. 
Creierul deja îi fierbea. O farsă? Șiretenia unui ziarist avid de 
informaţii? Avea nevoie de mai multe precizări. 

— Vorbiţi despre catastrofa zborului Istanbul-Paris, de azi- 
noapte? Despre fetița salvată ca prin minune? Despre micuța 
Lyse-Rose? 

— Nu, doctore... 

Medicul simţi din vocea interlocutorului său că acesta scotea 
un imens suspin de ușurare. 

— Nu, doctore, continuă liniștită vocea, e o neînțelegere. 
Bebelușa supraviețuitoare nu se numește Lyse-Rose... O 
cheamă Emilie. 

Broboane de sudoare apăruseră pe fruntea medicului, nu i se 
întâmplase așa ceva niciodată, nici chiar în blocul operator. 

— Domnule, îmi pare foarte rău, e imposibil. Bunicul copilului, 
domnul de Carville, este aici, în spital, chiar în această clipă. O 
privește, a recunoscut-o, susține că o cheamă Lyse-Rose... 

Urmă apoi o tăcere încurcată, de ambele părţi ale liniei 
telefonice. 

— Dumneavoastră... locuiţi departe de Montbéliard? încercă 
medicul. 

— La Dieppe... În departamentul Haute-Normandie. 

— A... Și... și cred că, mai bine... domnule? 

Medicul câștiga timp, cu stângăcie. 

— Vitral. Pierre Vitral... 

— Ei bine, domnule Vitral, cred că cel mai simplu e să 
telefonaţi la comisariatul din Montbéliard. Cred că tocmai acum 
verifică identitatea pasagerilor. Nu vă pot spune mai multe... Vă 
vor informa ei, fără îndoială. Vă vor furniza toate răspunsurile... 

Brusc, medicul fu supărat pe sine pentru că se juca astfel de-a 
funcționarii, redirecționând un biet tip deznădăjduit la ghișeul 
din faţă. Simțea bine că la celălalt capăt al firului, la Dieppe, 
odată receptorul pus în furcă, celălalt avea să se prăbușească, 
de parcă nepoţica i-ar fi fost ucisă a doua oară. Dar se linişti 
rapid. Nu era treaba lui câtuși de puţin, la urma urmei. Întreaga 
poveste era ridicolă. Tipul pesemne că se înșela. 

Închiseră. 


Medicul se întrebă atunci dacă trebuia să-i vorbească despre 
acest apel straniu lui Leonce de Carville. 


Pierre Vitral lăsă încet receptorul în furcă. Soţia lui, Nicole, 
stătea în picioare alături de el, neliniștită: 

— Deci, Emilie e bine? Ce-au spus? 

Soțul ei o privi cu o tandreţe infinită, așa cum încă știa s-o 
facă atât de bine. Vorbi cu blândeţe, de parcă ar fi fost din vina 
lui: 

— Au spus că bebelușa care a supravieţuit se numește Lyse- 
Rose, nu Emilie... 

Nicole și Pierre Vitral nu spuseră nimic un lung răstimp. Viața 
nu-l răsfățase nici pe unul, nici pe celălalt. Adunarea laolaltă a 
două lipse de noroc este uneori o ecuaţie pozitivă, ca atunci 
când se adaugă două semne minus. În doi, ţinuseră piept lipsei 
de bani, loviturilor sorții, bolilor, vieţii de zi cu zi. Fără să se 
văicărească vreodată. Mereu e la fel: dacă nu faci gât, nu obţii 
nimic... Și cum alde Vitral nu se manifestaseră vreodată 
împotriva vieții, aceasta nu se sfiise să-i umple cu prisosul ei de 
nefericire. Pierre și Nicole Vitral își paradiseră sănătatea, Pierre 
spinarea, iar Nicole plămânii, timp de peste douăzeci de ani, 
vânzând cartofi prăjiţi, cârnaţi și alte preparate la grătar într-un 
Citroen de tip H roșu cu oranj, special amenajat, pe litoralul din 
Dieppe și pe toate plajele din nordul Franţei, în funcţie de 
evenimente, de festivaluri, de vreme... rar îngăduitoare. Își 
făcuseră timp să facă doi copii pentru a-i da cu sâc vieţii, iar ea 
le luase unul înapoi, pe Nicolas, pe motoretă, la Criel-sur-Mer, 
într-o seară ploioasă. 

Nenorocul se ţinea scai de ei și totuși, pentru prima oară, abia 
acum două luni, câștigaseră ceva: un sejur de cincisprezece zile 
la Bodrum-Gümbet. 

Bodrum-Gumbet? Pe unde vine asta, Bodrum-Gumbet? 

In Turcia, o peninsulă care înaintează în Marea Mediterană, 
mărginită de hoteluri-cluburi de patru stele, cu picioarele 
șezlongului în apă transparentă. Cu toate cheltuielile plătite. Un 
adevărat hotel de lux! Câștigaseră din întâmplare, la un 
concurs, din mila unui simplu buletin depus într-un borcan de 
sticlă în Carrefour, în timpul perioadei de reduceri. Biletul fiului 
lor, Pascal, fusese extras. Nu exista decât o constrângere: 
trebuia să plece înainte de sfârșitul anului 1980. Atâta că nu 


prea le convenea cu adevărat... Pascal și Stephanie, soţia lui, 
deveniseră, în urmă cu abia două luni, părinţii unei micuţe 
adorabile, Emilie. Pentru Marc, fiul lor mai mare, care avea deja 
doi ani, nu era o problemă, putea rămâne la bunici pe durata 
călătoriei. Dar pentru micuța Émilie, era mai complicat, 
Stephanie încă o alăpta, și oricum n-avea niciun chef să stea 
departe de fiica ei, timp de cincisprezece zile... Biletele erau 
nominale, nu puteau fi schimbate... Fie pierdeau călătoria, fie 
plecau împreună cu micuța. 

Și au plecat. Nu mai luaseră niciodată avionul. Stéphanie era 
o tânără femeie a cărei fantezie îi stăruia în ochii zâmbitori, 
care-și închipuia lumea ca pe un măr mare, numai bun de 
mușcat. Un fruct pe care-l credea oprit, într-un mic paradis. 

S-au gândit că nu trebuie să întoarcă spatele norocului când 
în sfârșit le surâdea. Ar fi trebuit să nu se încreadă, niciodată nu 
trebuie să te încrezi în surâsuri. Pascal, Stephanie și Emilie ar fi 
trebuit să aterizeze la Roissy în 23 decembrie, apoi să rămână o 
zi la Paris, pentru a admira vitrinele de Crăciun. Incă o fantezie 
de-a lui Stéphanie, care era orfană, adorabilă și adorată de toată 
familia Vitral. Stephanie le întorcea dragostea cu supra măsură, 
în fond, ea nu avea nevoie de călătoria în Turcia pentru a fi 
fericită. Basmul ei erau Marc și Emilie, ghemotoacele ei dragi, cu 
tatăl lor și cu bunicii pentru a-i răsfăţa. 


Pierre și Nicole Vitral aflaseră despre dramă împreună, 
ascultând grupajul informativ de la radio de pe France Inter, la 
ora șapte. 

Ca în fiecare dimineaţă. 

Faţă în față, de fiecare parte a măsuţei ticsite din bucătărie. 
Multă vreme, cele două boluri din gresie, de cafea pentru Pierre 
și de ceai pentru Nicole, rămaseră acolo, înghețate, abia atinse, 
fără o încreţitură, stupide, încremenite de acea secundă care 
împăia viaţa în căscioara de pescari de pe rue Pocholle, în 
cartierul Pollet, vechiul cartier pescăresc așezat ca o insulă în 
mijlocul portului Dieppe. 

— De ce Lyse-Rose? urlă brusc Nicole Vitral. 

Toate casele de pe stradă erau perete în perete. Fundătura se 
rezuma la vreo zece fațade gemene. Toată lumea auzea tot. 
Țipătul lui Nicole străbătu zidurile. 

— De ce copilul s-ar numi Lyse-Rose? Aud? Cine le-a spus? 


Poate bebelușa? Le-a zis pompierilor cum o cheamă!? O 
bebelușă de trei luni în avion, o fetiță cu ochi albaștri... Este 
Emilie a noastră! Trăiește. Cine poate să spună că nu-i așa? 
Cum pot să spună că nu-i așa? Fac aranjamente pentru că doar 
ea mai trăiește, vor să ne-o fure pentru că doar ea a 
supravieţuit... 

Nicole avea lacrimi în ochi. Unii vecini începeau să iasă pe 
stradă, în pofida frigului. Femeia se prăbuși în brațele soțului. 

— Nu, Pierre al meu. Promite-mi... Nu, Pierre al meu, nu ne 
vor lua nepoţica, n-a scăpat ea din avion ca să ne-o fure ei. 
Promite-mi. 


În cămăruţa care se învecina cu salonul, trezit brusc de ţipătul 
bunicii lui, micuțul Marc Vitral, de la înălțimea celor doi anișori ai 
săi, începu să urle. Cu toate că nu putea înțelege, ba chiar nu va 
păstra nicio amintire din acea dimineaţă nenorocită. 


2 octombrie 1998, ora 9.24 


Marc ridică ochii din carnetul lui Grand-Duc. Emoţionat până 
la lacrimi. 

Nu, bineînţeles, nu păstrase nicio amintire a acelei dimineţi 
nenorocite. Până să citească povestea... 

Să descopere, astfel, fiecare detaliu din drama copilăriei lui 
avea ceva straniu, ireal. 

Agitaţia din jurul său, în barul Lénine, îl zăpăcea. Cei cinci tipi 
din asociaţia studenţească ieșiseră, la fel de hilari, trântind ușa 
de sticlă după ei. Mâna lui Marc îi alunecă peste față, ștergând 
cu discreţie lacrimile din colțul ochilor. Respiră lent, făcând apel 
la rațiune. La urma urmei, cunoștea deja aproape toate 
elementele poveștii. Ale poveștii vieţii lui. 

Aproape toate... 

9.25, după pendula Martini. 

Și era de-abia la început. 


2 octombrie 1998, ora 9.17 


Malvina de Carville ciocăni în geam cu ţeava revolverului ei 
Mauser L110. Libelulele abia reacționară. Doar cea mai mare, cu 
corpul proeminent, reflexii roșiatice și aripi gigantice, încercă să 
se ridice câţiva centimetri, înainte de a cădea din nou pe fundul 
vivariului, prinsă între trupurile celorlalte insecte deja moarte, 
cu zecile. Nicio clipă Malvina de Carville nu încercă nevoia de a 
rebranșa oxigenarea din vivariu sau de a ridica capacul de sticlă 
pentru a lăsa supravieţuitoarele să scape. Prefera să observe 
agonia gâzelor. La urma urmelor, hecatomba nu era opera ei. 

Ciocăni din nou în geam cu ţeava revolverului, cu mai multă 
violenţă. Era fascinată de eforturile disperate ale insectelor de 
a-și agita aripile îngreunate în aerul lipsit de oxigen, la fiecare 
zguduire a pereților vivariului. 

Malvina rămase astfel minute îndelungate. Puteau să crape 
toate libelulele! Puțin îi păsa. Nu pentru ele venise. Ci pentru 
Lyse-Rose. Libelula ei. Singura și unica. Malvina înaintă în 
încăpere. Oglinda din salon o luă prin surprindere, întorcându-i 
imaginea. Nu se putu împiedica să-și observe reflexia. Un frison 
de dezgust o străbătu. Işi detesta bareta albă care îi despărțea 
în două rânduri, chiar pe mijloc, părul drept și lung; își detesta 
puloverul de lână azuriu cu guler de dantelă; își detesta 
trunchiul fără sâni, braţele slăbănoage, trupul de patruzeci de 
kile. 

Pe stradă, trecătorii o luau drept o fată de cincisprezece ani... 
Cel puţin din spate. Din faţă, cunoștea bine surpriza din ochii lor, 
când dădeau nas în nas, stupefiaţi, cu o fată cu trăsături de 
bătrână; o fată îmbătrânită, de douăzeci și patru de ani, 
îmbrăcată ca în anii cincizeci. 

Puțin îi păsa. 

Îi dădea dracului pe toţi, pe toţi cei care îi spuneau același 
lucru de optsprezece ani, pe cei aproape zece psihologi, cei mai 
buni, pe care-i epuizase rând pe rând, pe pedopsihiatri, pe 
nutriţioniști, pe specialiștii în nu știu ce... Și pe bunică-sa, de 
asemenea. Le știa pisălogeala pe de rost. Refuz de creștere... 
Refuz de îngrășare. Refuz de îmbătrânire. Refuz de a ţine doliu. 
Refuz de a o uita pe Lyse-Rose. 


Lyse-Rose. 
A ţine doliu, a o uita... 
Altfel spus, a o ucide... 


Se întoarse și merse către șemineu. Probabil că păși peste 
cadavru. Pentru nimic în lume n-ar fi lăsat Mauserul pe care îl 
ținea în mâna dreaptă. Nu se știe niciodată. Chiar dacă ticălosul 
de Grand-Duc nu avea să se mai ridice. Cu un glonţ în inimă. Și 
capul vârât în șemineu. 

Înșfacă vătraiul cu mâna stângă și scociori neîndemânatic în 
vatră. 

Nimic! 

Scursura asta de Credule Grand-Duc nu lăsase nimic în urmă! 

Malvina agită tija de fier, din ce în ce mai enervată, lovindu-i 
chipul lui Grand-Duc, ridicând un nor de fum negru. Trebuia să 
mai fi rămas vreo urmă, vreun petic de hârtie necalcinat, un 
indiciu oarecare... 

Dar trebuia să admită evidența. Nu răscolea decât minuscule 
confeti înnegrite. 

Bibliorafturile zăceau etalate pe parchet. Anii erau înscriși cu 
marker roșu pe cotor: 1980,1981,1982-1983,1984-1985,1986- 
1989,1990-1995,1996... 

Toate goale, disperant de goale. 

O mânie surdă, incontrolabilă, de care se știa în stare, urla în 
Malvina. Așadar, ticălosul de Credule Grand-Duc își bătuse joc 
de ei! Pentru asta îl plătiseră bunicii săi optsprezece ani, pentru 
asta îi rambursaseră toate notele de cheltuieli, călătoriile, 
taxele, an după an? 

Pentru o grămăjoară de cenușă! 

Malvina lăsă vătraiul să cadă pe parchetul ceruit, care 
însemnă lemnul cu o crestătură neagră. Cu bănuţii lor își plătise 
ticălosul casa, casa asta de burghez chiar în centrul cartierului 
Butte-aux-Cailles... Cu bănuţii lor! Pentru ce, la urma urmei? 
Pentru a arde toate probele înainte de a-și închide gura. 
Definitiv! 

Strânse tocul Mauserului în pumn. 

Malvina de Carville nu încerca mai multă compasiune pentru 
Grand-Duc decât pentru libelulele moarte în vivariu. 

Ba chiar mai puţină. 

Avusese parte de ce merita, ticălosul, s-o sfârșească doborât 


la el acasă, cu nasul, ochii și gura în jarul încă fierbinte al 
propriilor minciuni. Işi asumase niște riscuri, voise să joace un 
joc dublu. Pierduse. Ea, una, nu avea să-i plângă soarta. 
Singurul lucru pe care-l regreta, la urma urmei, era că de-acum 
înainte detectivul nu va mai putea să vorbească... Dar ea nu-și 
va abandona misiunea, cu atât mai puţin acum. Nu-și va lăsa de 
izbeliște surioara. Pentru ea era aici, ca întotdeauna. Lyse-Rose 
a ei, libelula ei. Trebuia să-și continue căutarea. Trebuia să 
găsească. 

Carnetul, de exemplu, carnetul de însemnări al lui Credule 
Grand-Duc, așternute zilnic, în toţi acești ani. Un caiet cu 
coperta  verde-pal, din câte aflase. Oare unde-l băgase, 
carnetul? Cui i-l putuse încredința? 

Malvina înaintă până la bucătărie. Aruncă o privire de jur 
împrejur. Totul părea curat și ordonat. O cârpă albastră atârna 
într-un cui. Oricum, scotocise deja prin fiecare colțișor, zadarnic. 
Totul era în ordine în bucătărie și în celelalte încăperi. Grand- 
Duc fusese un tip meticulos. 

La naiba! 

Coșmelia asta era o fundătură. Trebuia să se mai gândească. 

Malvinei îi veni în minte din nou telefonul dat de Grand-Duc 
bunicii ei, cu o zi înainte. Pretindea că a găsit ceva. În sfârșit! 
După toţi acești ani, chiar în seara majoratului lui Lyse-Rose. Ba 
și mai și. Cu câteva minute înainte de miezul nopţii. Vorbise 
despre un vechi ziar, L'Est républicain, despre o revelaţie pe 
care ar fi avut-o, optsprezece ani mai târziu, doar deschizându-l! 

Ce vorbești! 

Mergea la cacealma, ticălosul! 

Poate că bunică-sa era în stare să pună botul, odată în plus, 
dacă-i făcea plăcere să creadă încă în bazaconiile detectivului. 
Dar nu și ea... Ziarul L'Est républicain. Cu exact optsprezece ani 
mai târziu? Fix la miezul nopţii. Ca din întâmplare... 

Patetic. 

Doar încercase să câștige timp. Contractul lui se încheia exact 
în ziua în care Lyse-Rose împlinea optsprezece ani, bănuţii 
aveau să nu mai curgă, voise doar să se mai servească puţin de 
la robinet, născocind cine știe ce. Bunică-sa, cu habotniciile ei, 
gata să asculte orice, se încredea prea mult în acest Grand-Duc, 
care o jucase pe degete în toţi acești ani. Malvina observă placa 
de cupru de pe birou. Crédule Grand-Duc, detectiv privat. 


Ce nume tâmpit! 

Da, crezuse că-i joacă pe degete pe bunicii ei. 

Dar nu și pe ea! 

Ea era liberă. Lucidă. Ea știuse să-i dibuiască jocul dublu. 
Grand-Duc îi preferase întotdeauna pe alde Vitral. Era în tabăra 
lor! Grand-Duc o privise întotdeauna pieziș, ca pe o arătare de 
bâlci. Se ferea de ea. 

Nu îndeajuns! 

Malvina aruncă o ultimă privire peste birou, părăsi salonul cu 
părere de rău și înaintă în micul vestibul al casei. Privirea ei 
pătrunzătoare scrută umbrelele aranjate într-o vază mare, 
mantalele agățate de cârlige. Nici aici nu ieșea nimic în 
evidență. 

Nu se putu împiedica să se oprească asupra fotografiilor 
prinse cu magneţi una peste alta, chiar deasupra ferestrei de la 
intrare. O poză de la căsătoria lui Nazim Ozan, complicele lui 
Grand-Duc, cu ditai vaca lui de turcoaică; o alta cu Nicole Vitral, 
bineînţeles, cu ţâțele care-i ieșeau din rochia nașparlie de 
vânzătoare de cartofi prăjiți. Grand-Duc n-avea să-i mai studieze 
în fiecare dimineaţă mamelele lu’ madam Vitral, înainte de a ieși 
din casă, punându-și mantaua și luându-și umbreluța. 

Malvina privi distrată celelalte fotografii din vestibul. Peisaje 
de munte, fără îndoială din Munţii Jura. Mont Terrible. 
Montbéliard. 

Își amintea. Recunoscuse bebelușa, pe surioara ei, la spitalul 
de acolo. Avea șase ani la vremea aceea. Era singurul martor în 
viaţă. 

Lyse-Rose trăia. | se furase surioara. 

Puteau să-i spună orice. Refuz de a ţine doliu și tot restul. 

Niciodată, niciodată n-o va abandona. 


Malvina se strădui să iasă din toropeală, trebuia să redevină 
activă. Se întoarse în salon, păși din nou peste cadavrul lui 
Grand-Duc, apoi scrută pentru o ultimă oară șemineul, vivariul, 
biroul... Intrase în casă prin efracţie pe fereastra camerei, pe 
care o spărsese printre nalbe. Işi lăsase amprentele peste tot; 
poliția va sfârși prin a se arăta, anunţată de vreun vecin. Trebuia 
să fie prudentă. Nu pentru ea, puţin îi păsa de sine. Ci pentru 
Lyse-Rose. Trebuia să rămână în libertate, trebuia să-și șteargă 
urmele prezenţei în acea casă, de peste tot. Cu puţin noroc, ar 


putea remarca un detaliu pe care-l neglijase. De ce nu afurisitul 
de caiet verde cu însemnări? 

Oare ce putuse scrie ticălosul de Grand-Duc în caietul cu 
pricina? Descoperise cu adevărat ceva, adevărul, în ziar, în ziua 
în care Lyse-Rose împlinea optsprezece ani? 

Ce adevăr? 

Era o cacealma? 

Putea să-și asume un asemenea risc? 

Trebuia să dea de caietul cu pricina... 

Mai mult ca sigur, îl va fi încredințat deja familiei Vitral... 
Înainte de a încasa un glonţ în inimă. | s-ar fi potrivit. Ca un fel 
de cadou de aniversare. Dar dacă am dreptate, caietul se află în 
mâinile perversului de Marc Vitral. Care chiar îl citește. 


2 octombrie 1998, ora 9.28 


Marc Vitral scrută pendula Martini. 

La masa cea mai apropiată, în fața lui, o studentă brunetă 
răpitoare, cu părul foarte scurt, tuns băieţește, îl mânca din ochi 
- ocean în care orice alt bărbat s-ar fi scufundat fără șovăire. 

Marc își întoarse privirea, insensibil. 

Fapt care probabil o incită și mai mult pe frumoasa studentă. 
Tipul blond pierdut în gândurile lui, în tristeţea lui, cu ochii 
strălucind de lacrimi, privea prin ea ca și când ar fi fost 
invizibilă. Probabil că întâlnea foarte rar bărbaţi indiferenți la 
farmecele ei. Hotărât lucru, nu era atrasă decât de bărbații 
indisponibili, de fantomele inaccesibile. 


Marc relua obsesiv descrierea făcută de Grand-Duc părinţilor 
lui, Pascal și Stephanie, despre care nu avea ca amintiri decât 
niște fotografii vechi. Ridică mâna către Mariam. Chelneriţa 
crezu că voia să-și reclame cadoul în avans, să câștige câteva 
minute, și se uită cu un aer dezaprobator la pendulă. 

— Mariam, îmi aduci un corn? N-am mâncat nimic de 
dimineaţă... De obicei Lylie nu-mi dă întâlnire așa devreme! 

Mariam afișă un surâs larg, liniștit. 

Câteva secunde mai târziu, aducea cornul pe o farfurie. 
Hărmălaia din barul Lénine devenea asurzitoare. Studenta cu 
ochi abisali continua să-l fixeze galeș pe Marc, cerșind cu 
disperare o privire. 

Se ostenea degeaba. 

Marc rupse jumătate din corn, înfulecând-o dintr-odată. 

9.33. 

Se cufundă iarăși în însemnările lui Grand-Duc. 


Jurnalul lui Credule Grand-Duc 


Veţi fi de acord cu mine, cred, că pentru familia Vitral și 
pentru familia de Carville viaţa e totuși o afurisită de târfa... Le 
vestește mai întâi că un avion Airbus se prăbușește, că nu 
există supraviețuitori, le răpește dintr-o lovitură cele două 
generaţii pe care își clădiseră viitorul. Fii și nepoțele... Apoi, 


după o oră, le vestește radioasă un miracol: făptura cea mai 
mică și cea mai plăpândă a fost cruţată. Și ajungi chiar să fii 
fericit, să-i mulțumești cerului, să uiţi dispariţia persoanelor atât 
de dragi... Dar viaţa nu-și scoate pumnalul din rană decât 
pentru a-l împlânta mai bine a doua oară. Și dacă mica făptură 
scăpată ca prin minune, sânge din sângele tău, rod din rodul 
pântecelui tău, nu e ata? 


S-au zorit la comisariatul din Montbéliard, dis-de-dimineaţă, în 
23 decembrie 1980, comisarul însuși preluând cazul, Vatelier, un 
politai hârșit și dinamic care purta o barbă neagră lăsată 
netunsă, dar asortată cu haina lui de piele. Compania Turkish 
Airlines trimisese prin fax lista pasagerilor încă de la ora șapte 
dimineața. 

Fapt comic, care pesemne amuzase echipajul pe pista 
aeroportului Ataturk din Istanbul, în avion erau doi bebeluși, 
două tinere franțuzoaice venite pe lume aproape în aceeași zi. 

Lyse-Rose de Carville, născută la 27 septembrie 1980 

Emilie Vitral, născută la 30 septembrie 1980 

Poate vi se pare o coincidenţă nostimă. Am verificat între 
timp: prezenţa bebelușilor într-un avion este departe de a fi o 
întâmplare excepţională. Dimpotrivă, este frecventă, mai ales 
pe distanţe lungi, cu ocazia vacanței. În plină globalizare 
economică, chiar trebuie ca familiile să se reunească în jurul 
unui brad, al unui tort de aniversare, pentru o căsătorie, o 
înmormântare sau pentru orice alt eveniment... Nu se bagă de 
seamă, dar eu știu acum că avioanele colcăie de bebeluși! 


La început, mi-a mărturisit Vatelier, faptul mai degrabă i-a 
amuzat echipa... Doi bebeluși... Cum să știi care dintre ei 
supravieţuise? De fapt, poliţaii credeau pesemne că ancheta va 
fi scurtă. Nu e greu să faci un bebeluș să vorbească. Ochii, 
pielea, sângele, conţinutul stomacului, hainele, lucrușoarele 
personale, apropiații... Tot atâtea indicii, probabil mai mult 
decât suficiente... 

Doar că trebuia făcut totul repede. Poliţaii aveau o hoardă de 
ziariști pe urmele lor, cazul era mană cerească pentru mass- 
media... Închipuiţi-vă, o singură orfană pentru două familii! Şi- 
apoi, totuși, era în joc viitorul unei copilițe, nu aveau s-o lase 
luni întregi în creșa din spitalul Belfort-Montbsliard, ancheta 


trebuia instrumentată de urgenţă, trebuia deliberat, ales, iar 
fetița înapoiată familiei. Léonce de Carville repezi către 
Montbéliard, începând cu ora paisprezece din ziua de 23 
decembrie, o haită de avocați parizieni, toți plătiţi regește, cu 
sarcina de a nu se dezlipi de anchetatorii lui Vatelier și de a 
verifica fiecare detaliu... 

Pe plan juridic, cazul era complex. Cancelaria hotărî totuși în 
câteva ore: comisariatul din Montbéliard era însărcinat cu 
ancheta, dar decizia finală avea să fie luată de un judecător 
pentru minori, după audierea părţilor și a martorilor. Cu ușile 
închise, bineînţeles. Decizia trebuia pronunțată cel târziu la 
sfârșitul lunii aprilie 1981, pentru a nu perturba siguranţa 
afectivă a fetiţei, care avea să rămână în creșa centrului 
spitalicesc Belfort-Montbeliard. Pentru a conduce 
instrumentarea cazului, cancelaria îl numi, pe repede-înainte, 
fără surprize, pe judecătorul Jean-Louis Le Drian, una din 
eminențele Tribunalului de Mare Instanță din Paris, autor a vreo 
zece lucrări despre copii născuţi și abandonaţi în grija statului, 
despre cercetări pentru stabilirea identităţii lor, adopţie... Genul 
fără de care nu se poate. 

Din ziua următoare, 24 decembrie, judecătorul Le Drian reuși 
să adune, de bine, de rău, la sfârșitul după-amiezii, un grup de 
lucru improvizat, nu foarte entuziasmat de ideea de a-și petrece 
o parte din ajunul Crăciunului lucrând la cazul cu pricina: 
Vatelier, comisarul din Montbéliard, Morange, doctorul care o 
veghease pe micuța scăpată ca prin minune încă din ziua 
precedentă, și Saint-Simon, un poliţai de la ambasada Franţei în 
Turcia, cu care comunicau prin telefon. 

Mi-au povestit toți, după aceea, întrunirea suprarealistă într- 
un birou mare din Paris, de pe avenue de Suffren, cu vedere 
către Turnul Eiffel iluminat pe fundalul unui cer alb de iarnă... O 
promisiune de ajun al Crăciunului fără ghirlande sau cadouri. 
Țâncii lor care-i așteptau lângă brad, în timp ce ei cântăreau, cu 
precizie și profesionism, viitorul unei copilițe de trei luni. 

Judecătorul Le Drian era agasat, îi cunoștea vag pe cei din 
familia de Carville. Îi întâlnise întruna sau două serate pariziene 
în care câteva sute de persoane se înghesuie în saloane înalte 
din clădiri haussmanniene. Mă pun în locul lui. În străfundul 
capului, o voce mică îi sufla, pesemne: Dă, Doamne, ca fetiţa să 
fie nepoțica lui Carville, altfel sunt în rahat... 


O șansă din două... Cap sau pajură. 

Dar moneda, la prima vedere, nu părea să binevoiască a 
cădea pe partea care trebuia. 

Când l-am întâlnit pe judecătorul Le Drian, câţiva ani mai 
târziu, arăta exact la fel ca pe vremea cazului: distins, precis, la 
patru ace, cu o eșarfă mov ceva mai deschisă la culoare decât 
cravata purpurie, încât te întrebai cum putea, încoţopenit în 
costumul lui, să le inspire încredere unor copii traumatizațţi și să 
le strângă confidenţele. Judecătorul filmase toate întrunirile. Mi- 
a încredinţat toate casetele, nu putea refuza nimic familiei de 
Carville. Fapt care-mi permite să fiu precis: veţi avea dreptul la 
sunet și la imagine. În privinţa verdictului, dimpotrivă, vă las să 
judecaţi, este cazul să spun. 


— Voi încerca să fiu cât mai scurt cu putință, începu Le Drian. 
Toţi suntem grăbiţi, nu-i așa? Voi începe cu informaţiile 
referitoare la Lyse-Rose de Carville. Micuța s-a născut la 
Istanbul, acum aproape trei luni. Doar părinţii ei o cunosc cu 
adevărat, dar Alexandre și Veronique de Carville au luat cu ei, în 
avionul Airbus Istanbul-Paris, tot ce avea legătură cu Lyse-Rose. 
jucăriile, hăinuțele, fotografiile, medicamentele, carnetul de 
sănătate. Totul a dispărut când a ars avionului. Saint-Simon, în 
partea turcească, aţi descoperit alte mărturii? 

Vocea nazală a poliţaiului de la ambasada turcă pârâi în 
difuzorul telefonului pus pe masă: 

— Nu tocmai... Cu excepţia câtorva servitori turci care au 
zărit-o pe Lyse-Rose printr-o plasă de țânțari aproape opacă, 
singurul martor care a văzut-o pe micuță rămâne sora ei mai 
mare, de șase ani, Malvina... Vedeţi... 

Le Drian simţea deja cum cazul începea să se-mpută. În astfel 
de situaţii, când evenimentele îi scăpau de sub control, se ridica 
și trăgea de capătul eșarfei până ce ambele extremităţi care-i 
atârnau de-a lungul vestei ajungeau exact de aceeași lungime. 
O manie ca oricare alta. Bineînţeles, prin cel mai mare mister al 
frecării textilelor, afurisita de eșarfă mov aluneca fie la stânga, 
fie la dreapta, fără ca măcar judecătorul să aibă impresia că 
schițează cea mai mică mișcare a gâtului. Comisarul Vatelier 
observa ticul judecătorului abia ascunzându-și zâmbetul în 
barbă. Continuă: 

— Am vorbit pe larg cu bunicii Carville. În fine, mai ales cu 


Léonce de Carville. Pe nepoţica lor n-o cunoșteau decât din 
câteva descrieri telefonice vagi. Au și o fotografie cu Lyse-Rose 
imediat după naștere, trimisă prin poștă împreună cu ferparul... 

— Ce anume apare în fotografie? 

Comisarul Vatelier se strâmbă: 

— Aproape nimic. Mama își alăptează fiica. Lyse-Rose este cu 
spatele... Se ghicește un gât, o ureche, nimic mai mult... 

Judecătorul Le Drian își trase, nervos, eșarfa la dreapta... 
Hotărât lucru, cazul nu arăta deloc bine pentru familia de 
Carville. 


Dacă-mi  îngăduiți să anticipez puţin, să știți că, în 
săptămânile care au urmat, Léonce de Carville a convocat 
experţi foarte serioși care au afirmat că urechea bebelușei 
scăpate ca prin minune era exact cea a lui Lyse-Rose din 
fotografia cu ferparul. M-am uitat de atunci în detaliu la 
fotografii și la analize: trebuia cu adevărat o doză serioasă de 
rea credinţă pentru a extrage din ele o certitudine oarecare, 
într-un sens sau în celălalt. Judecătorul Le Drian nu ajunsese 
acolo, el continua să exploreze genealogia fetiţei scăpate ca 
prin minune. 

— Dar bunicii lui Lyse-Rose din partea mamei? întrebă el. 

Vatelier, comisarul din Montbéliard, observă cu tristețe Turnul 
Eiffel strălucind ca un imens brad de Crăciun, apoi, consultându- 
și notele, spuse: 

— Veronique, mama lui Lyse-Rose, este cel de-al patrulea 
copil al unei familii din Quebec, Bernier, care are șapte copii, 
precum și unsprezece nepoți, deja. Véronique se distanţase 
destul demult de familie încă de când l-a întâlnit pe Alexandre la 
Toronto, cu ocazia unui seminar de chimie moleculară. Familia 
Bernier pare să susţină familia de Carville. Cu timiditate. 

— OK. Vom încerca să aprofundăm și acest aspect, spuse Le 
Drian. Să trecem la Emilie Vitral. Aparent, ea a lăsat mai multe 
indicii în urmă... 

— Mda, oftă Vatelier, chiar dacă și carnetul ei de sănătate, 
bagajul, biberoanele, bavetele s-au făcut și ele scrum odată cu 
avionul. Voi fi precis. De la nașterea ei până la vârsta de două 
luni, bunicii și-au văzut nepoata de cinci ori, dintre care de două 
ori la clinica din Dieppe, în săptămâna nașterii, și odată în ziua 
plecării avionului, când Pascal și Stephanie au venit să-l lase pe 


Marc la ei. Dar micuța dormea atunci profund. 

Comisarul se întoarse către doctorul Morange, care luă 
cuvântul pentru prima oară: 

— Eram de față când au văzut copilul la spitalul Belfort- 
Montbéliard. Bunicii Vitral și-au recunoscut imediat nepoţica... 

— Bineînţeles, strecură Le Drian. Bineînţeles. Doar nu aveau 
să susţină contrariul... 

Judecătorul răsuflă cu lehamite, degetele îi necăjiră eșarfa 
înspre stânga. Comisarul Vatelier ridică tonul: 

— Doar nu aveam s-aliniem patru bebeluși numerotaţi și să-i 
punem pe bunici să-l recunoască pe cel bun de după un geam 
prin care se poate vedea într-un singur sens! 

— Poate c-ar fi trebuit, insistă Le Drian fără a râde. Am fi 
câștigat timp... 

Comisarul ridică din umeri și continuă: 

— Pentru a pune moţ rahatului, bunicii Vitral nu au nicio 
fotografie. Din ce spun ei, Stephanie făcuse un mic album al 
fetitei, cu douăsprezece fotografii, de care nu se despărțea 
niciodată. Putem presupune că și acesta a dispărut în flăcări. 

— Dar negativele fotografiilor? întrebă judecătorul. 

— Poliţia din Dieppe a scotocit totul în apartamentul părinţilor 
Vitral, de la mochetă la tavan, pentru a găsi afurisitele de 
negative. Fără succes pentru moment. Probabil Stephanie le 
luase și pe ele cu sine, poate în buzunarul cutiei aparatului de 
fotografiat... 

Poate... 

Și eu am căutat afurisitele de negative, în cele ce-au urmat. 
Gândiţi-vă, o fotografie a bebelușei! Inutil să mai întreţin 
suspansul, cel puţin pe acest plan. Pot să vă spun deja că n-au 
fost găsite niciodată! În afara ipotezei dispariţiei lor în avion, sau 
a unei simple invenţii din partea familiei Vitral, întotdeauna m- 
am gândit că Léonce de Carville putuse interveni, vizitând 
apartamentul lui Pascal și Stephanie Vitral înainte ca poliţailor 
să le treacă prin cap, făcând să dispară toate dovezile 
compromițătoare. Era în stare. Asta vă dă o idee despre 
vastitatea posibilităților de care dispunea. 

Judecătorul Le Drian simţea cum i se umezește ceafa și cum îi 
alunecă eșarfa pe umăr, irezistibil, ca un șarpe. Cazul începea 
să pută a enigmă judiciară. 

— Bun, spuse el. Am trecut aproape totul în revistă. Restul 


familiei lui Emilie Vitral... Și-aici se-nfundă treaba? 

— Așa s-ar zice, răspunse comisarul Vatelier. Mama, 
Stephanie, era orfană, abandonată la naștere în grija statului. A 
fost crescută la casa de copii a fundaţiei Auteuil, la Rouen. Fata 
s-a îndrăgostit de Pascal Vitral pe terasa unei cafenele, pe când 
nu împlinise încă șaisprezece ani. Pe scurt, micuța Emilie, dacă 
ea a supraviețuit, nu mai are în viaţă decât bunicii, Pierre și 
Nicole Vitral, și pe fratele mai mare, Marc. 

Privirea judecătorului Le Drian se pierdu departe înapoia 
ochiului mare de geam, deasupra luminilor care alcătuiau 
constelația Turnului Eiffel, în căutarea unei direcţii, a unei stele 
a Ciobanului oarecare, pe care s-o urmeze orbește în noaptea 
Nașterii Pruncului Sfânt. 


Aș putea continua așa multă vreme, să vă descriu orele de 
trăncăneală, de argumente sau de contraargumente. In afară de 
filmările întrunirilor, în săptămânile următoare la judecătorul Le 
Drian s-au adunat aproape trei mii de pagini de anchetă, pe care 
și eu le-am luat la puricat, și nu pomenesc despre arhivele mele 
personale. Nu vă temeţi, voi reveni în cele ce urmează asupra 
detaliilor care mi s-au părut importante. Dar cred că începeţi să 
percepeţți dificultatea, dilema anchetatorilor. Nu-i deloc ușor să- 
ţi faci o idee, nu? 

Pe care față să fac moneda să cadă? Nu am izbutit până la 
urmă. 

Vă las toate aceste indicii moștenire. E rândul vostru... Însă 
îmi dau seama unde bateti... 

Dar știința? Hainele? Sângele? Ochii? Tot restul? 

Ajung și acolo. 

Nu veți fi dezamăgițţi. 


2 octombrie 1998, ora 9.35 


Marc își înfulecă restul cornului fără măcar a-și mai ridica 
ochii către pendula care nu înainta, către frumoasa studentă cu 
privire de azur de vizavi, sau către Mariam, chelneriţa care-i 
făcea nervii praștie. Barul Lénine se agita în jurul lui. La fel și 
esplanada universităţii, dincolo de geam. Chiar dacă în niciun 
caz revelaţiile lui Grand-Duc nu l-ar face să se îndoiască, avea 
nevoie să mai citească, să înmagazineze toate informaţiile pe 
care avea să le descopere, în cea mai mare parte. 

Pentru că așa voia Lylie... 


Jurnalul lui Credule Grand-Duc 


Judecătorul Le Drian convocă, vreo cincisprezece zile mai 
târziu, la 11 ianuarie 1980, o nouă întrunire. Aceiași anchetatori, 
același loc, același birou, pe avenue de Suffren, dar de astă dată 
dimineaţa. Turnul Eiffel tremura în ceață, abia dacă i se 
distingeau picioarele umede în bălțile pe care o ploaie 
mocănească le umfla încetul cu încetul. Rânduri de turiști se 
lungeau sub un drum de umbrele. Nu se prevăzuse niciun 
spaţiu, nici măcar un acoperiș de sticlă, pentru a aștepta în faţa 
celui mai vizitat monument din lume. 

O culme. Printre atâtea altele. 


Judecătorul Le Drian era din ce în ce mai nemulţumit. | se 
adusese la cunoștință, pe cale ierarhică, toată simpatia pe care 
persoane foarte influente o aveau pentru familia de Carville. 

Judecătorul nu era nerod, înţelesese mesajul... Atâta că făcea 
și el ce putea cu elementele de care dispunea. Doar n-avea să 
fabrice probe false! 

Doctorul Morange își termina raportul despre chestiunea 
grupei sanguine. Le distribuise fotocopii de analize medicale 
complexe. 

— Deci, în rezumat, spuse doctorul, micuța noastră scăpată 
ca prin minune are grupa sanguină cea mai comună, Allcu Rh 
pozitiv, ca peste patruzeci la sută din populaţia franceză. 
Arhivele clinicilor din Dieppe și din Istanbul ne-au comunicat că 


Emilie Vitral și Lyse-Rose de Carville, fără nicio îndoială, aveau 
ambele... Grupa sanguină cea mai comună, A II cu Rh pozitiv, aţi 
înțeles. 

Evident, gândi judecătorul Le Drian. 

— Nu se poate face nimic ca analizele medicale să ne spună 
mai mult? Se enervă el. 

Morange explică, doct: 

— Trebuie să înțelegeţi, prelevările de sânge permit doar 
eliminarea relațiilor de paternitate sau de înrudire, nu și 
afirmarea lor. Nu s-ar putea afirma că există o legătură de 
familie decât dacă ne-am afla în prezența unui Rh mai puțin 
întâlnit sau în cazul unei boli genetice rare... Dar nu suntem 
absolut deloc în această situație. Știința nu ne va spune nimic 
despre familia acestui copil. 

Dacă veni vorba de știință, văd ce vreți să spuneţi, vă credeți 
iscusiți: dar genetica, ADN-ul, testul de paternitate și tot 
tămbălăul? Însă închipuiţi-vă contextul, eram în 1980! Pe 
vremea aceea, testele ADN erau încă SF-uri. Primul caz judiciar 
din lume care a fost elucidat pornind de la un test ADN datează 
din 1987... Deci vă daţi seama! Acestea fiind spuse, vă asigur, 
vom reveni, normal, la problema testului ADN; este o problemă 
care avea cu siguranță să se pună, într-o bună zi... Dar micuța 
scăpată ca prin minune crescuse atunci, iar datele problemei se 
schimbaseră într-un mare fel. Știința nu explică totul, nicidecum, 
veţi vedea... 


Până una-alta, în 1980, experţii din avenue de Suffren 
încropeau și ei ce puteau. Doctorul Morange făcu să alunece 
peste masă mai multe fotografii. 

— Sunt modelizările stabilite de laboratorul din Meudon. 
Tehnici de îmbătrânire artificială a chipului micuţei salvate, 
realizate informatic, pentru a vedea cu cine va semăna fetiţa 
peste cinci ani, peste zece, peste douăzeci... 

Judecătorul aruncă o privire fotografiilor și se arătă iritat: 

— Dacă vă-nchipuiţi c-o să decid pe baza unui astfel de delir! 

În acea privință, avea dreptate. Cel puţin în parte. Obiectiv, 
fetița salvată și îmbătrânită prin modelizare semăna mai mult cu 
o Vitral decât cu o Carville, dar fără ca acest lucru să fie 
flagrant, iar avocaţii familiei de Carville nu se abţinură nici ei să 
discrediteze toată chestia. Acum, după optsprezece ani în care 


am văzut-o nemijlocit cum crește pe bebelușa scăpată ca prin 
minune, pot să afirm de altfel că tehnicile acelea de îmbătrânire 
artificială ţineau de cea mai pură bătaie de joc! 

— Rămâne culoarea ochilor, insistă medicul. Singurul semn 
distinctiv real al copilei... Sunt uimitor de albaștri pentru vârsta 
ei. Culoarea încă se mai poate schimba, închide, dar ţine totuși 
de o particularitate genetică... 

Comisarul Vatelier preluă ștafeta: 

— Micuța Emilie Vitral avea ochi deschişi la culoare, bătând 
deja în albastru, toţi martorii care s-au apropiat de ea, bunicii, 
câţiva prieteni, infirmierele de la maternitate, au confirmat-o. 
Ochi deschiși la culoare ca ai ambilor ei părinţi, ca ai bunicilor 
săi, ca practic ai întregii familii Vitral. Pe de altă parte, în familia 
de Carville, părinţii și bunicii sunt bruneţi, cu ochii închiși la 
culoare și căprui. Cam la fel stau lucrurile și în familia Bernier, 
am verificat. 

Judecătorul Le Drian părea ajuns la capătul nervilor. Nu era 
deloc bine, nu era bine deloc pentru Carville. Polițaiul îl agasa. 
Afară, ploaia mocănească se transforma în aversă, vizitatorii 
stoici continuau să rabde la poalele Turnului Eiffel, pitiţi sub un 
capitel de umbrele, versiune modernă a tacticii romane a 
țestoasei din scuturi. Judecătorul se ridică pentru a apăsa pe un 
întrerupător, adăugând puţină lumină încăperii. Eșarfa îi atârna 
în partea dreaptă. N-o mai potrivi. 

— Mda, moderă el. O presupunere în plus, încă nicio probă. 
Toată lumea știe că doi părinţi cu ochii căprui sau negri pot avea 
un copil cu toată gama posibilă de culori ale ochilor... 

— Intocmai, consimţi doctorul Morange, apoi, e doar o 
chestiune de probabilitate... 

Probabilitatea... Cu toată buna credinţă, chiar nu înclina în 
favoarea familiei de Carville. Îmi amintesc că după câteva 
săptămâni revista Science et Vie folosise exemplul „fetiţei 
salvate ca prin minune de pe Mont Terrible” pentru a explica de 
ce anume genetica era incapabilă să prezică în mod sistematic 
caracteristicile fizice ale unui individ pornind de la ascendenţa 
lui familială. L-am suspectat întotdeauna, de atunci, pe Léonce 
de Carville că ar fi telecomandat, direct sau indirect, un astfel 
de articol care cădea un pic cam prea la țanc... 


Judecătorul îl luă apoi la întrebări pe Saint-Simon, 


anchetatorul turc, în difuzor. 

— Dar hăinuţele fetiţei găsite, pentru numele lui Dumnezeu? 
Este așa de greu să trageţi concluzii care să reziste pornind de 
la hăinuţele pe care le purta în ziua prăbușirii? 

Saint-Simon ripostă, cu calm: 

— Domnilor, vă reamintesc hainele pe care le purta bebelușul 
salvat. Un body de bumbac, o rochiţă albă cu flori portocalii, un 
pulover tricotat de lână bej. Se poate afirma cu certitudine că 
hăinuțele au fost cumpărate la Istanbul, în Marele Bazar, cea 
mai mare piaţă acoperită din lume... 

Judecătorul Le Drian nu lăsă să-i scape ocazia: 

— Soții Vitral au fost într-o vacanţă de doar cincisprezece zile 
în Turcia, iar la Istanbul n-au stat decât două zile! Micuța Emilie 
Vitral trebuia în mod logic să poarte hăinuţe franțuzești luate în 
bagaje. E foarte puţin probabil ca părinţii să fi avut prezenţa de 
spirit s-o îmbrace, la câteva ore înainte de a pleca înapoi în 
Franţa, cu hăinuţe cumpărate la Istanbul! Dacă fetița salvată 
purta un body, o rochiţă, un pulover turcești, mi se pare evident 
că trebuie să fie vorba despre Lyse-Rose de Carville. Micuța s-a 
născut la Istanbul... 

Saint-Simon îi întoarse argumentul în secunda următoare: 

— Numai că, dacă-mi permiteţi, domnule judecător, hăinuţele 
turcești purtate de nou-născut erau unele ieftine... Am verificat, 
n-au nimic în comun cu restul garderobei lui Lyse-Rose aranjată 
în șifonierele din vila lor din Ceyhan. Vă voi trimite o descriere 
precisă. Lyse-Rose nu era îmbrăcată decât cu hăinuțe de firmă, 
cumpărate din cartierul occidental din Istanbul, la Galatasaray... 
Nu din Marele Bazar! 

Înainte să se lanseze în analiza diferenţelor sociologice dintre 
cartierele din Istanbul, Le Drian i-o reteză scurt lui Saint-Simon: 

— OK, mă voi uita peste asta. Vatelier, ne poţi rezuma 
expertizele balistice? 

Vatelier își frecă barba și-l privi pe judecător cu un aer 
neîncrezător. Apoi: 

— Experții au încercat să reconstituie cum și în ce moment 
exact bebelușul a fost azvârlit din avion. Știm pe ce loc stătea 
fiecare pasager. Familia de Carville stătea în rândul zece, la 
fereastră, ușor în partea dinapoi a carlingii; familia Vitral avea 
locuri în centrul avionului Airbus, cam pe la nivelul aripilor. Cei 
doi bebeluși se găseau prin urmare cam la aceeași distanță de 


ușa avionului care a cedat la impactul prăbușirii, apoi în explozie 
și prin care sugarul a fost aruncat în afară. Asupra acestui 
punct, toate părerile concordă. V-am scos dosarul. Experții au 
putut reconstitui cu precizie impactul, torsiunea ușii, căzând de 
acord: doar o ființă de mai puţin de zece kile putea ieși vie dintr- 
o asemenea capcană... 

— OK, OK, comisare, i-o reteză judecătorul, care arbora în 
ziua aceea o eșarfă galben-muștar ce se asorta așa și-așa cu 
vesta lui verde-măsliniu. Dar a existat teoria Le Tallandier, între 
timp... Dacă nu mă înșel, profesorul de fizică Serge Le Tallandier 
a demonstrat că era puţin verosimil ca azvârlirea să se fi produs 
dintr-o mișcare laterală și că, în alți termeni, este mai puţin 
probabil să fi fost aruncată Emilie Vitral, deoarece era așezată în 
centrul carlingii... Opinia dumneavoastră, comisare? 

— Sincer să fiu, calculele lui Le Tallandier sunt atât de 
complicate, că niciun poliţai din Franţa, chiar din poliţia 
științifică, n-ar îndrăzni să-l contrazică. Totuși, am datoria de a 
preciza că Serge Le Tallandier a fost coleg de promoţie cu 
Léonce de Carville la Politehnică și că i-a condus lucrarea de 
diplomă lui Alexandre de Carville la Școala de Mine din Paris... 

Judecătorul îl privi pe comisarul Vatelier ca și când tocmai 
proferase o erezie. Işi agită braţele și trase de eșarfa galben- 
muștar, cu un gest prea nervos pentru a spera reechilibrarea 
bucății de țesătură. 

— Dacă acum trebuie să resping și experţii care conduc 
lucrări la Politehnică... 

Vatelier răspunse cu un surâs: 

— O, dar eu, unul, nu contest nimic. N-am nicio competență 
pentru așa ceva. Pot doar să vă spun că teoria Le Tallandier 
provoacă multe râsete la Politehnică, ale colegilor lui pe care i- 
am întâlnit... 

Judecătorul oftă. Afară, Turnul Eiffel dispăruse în întregime în 
ceață, iar sutele de turiști așteptaseră probabil ore întregi pe 
ploaie, degeaba. 


Aș putea să vă copleșesc cu alte și alte detalii tehnice, pe 
multe pagini. Cu înregistrări ale orelor de întrunire. Nu vă voi 
obosi cu așa ceva, cel puţin nu chiar acum. 

Săptămânile treceau, iar cazul bătea pasul pe loc într-un 
marasm judiciar și științific care treptat nu mai interesa pe 


nimeni, în afară de familiile implicate. 

Poliţaii insistau. 

Dar jurnaliștii se plictiseau. 

Publicul, care se arătase pasionat de caz în zilele imediat 
următoare „miracolului”, obosi rapid, din lipsa certitudinilor... 
Gâlcevile experților plictiseau pe toată lumea. Enigma părea de 
nerezolvat. De îndată ce agitația s-a mai potolit, poliţaii au 
încercat să lucreze cât mai discret cu putinţă. Dinspre partea 
lor, avocaţii familiei de Carville au făcut presiuni maxime pentru 
a evita ca instrumentarea să nu ajungă prea mult la marele 
public. Dacă acest caz n-ar fi fost administrat decât între înalţi 
funcționari, nu era nicio îndoială că s-ar fi întors în favoarea lor. 
Judecătorul Le Drian era un om rezonabil. 


Ziarul L'Est républicain, aflat la originea cazului, a fost ultimul 
ziar care a ţinut o cronică zilnică a progreselor în „cazul fetiţei 
scăpate ca prin minune de pe Mont Terrible”; o cronică din ce în 
ce mai scurtă. Ziarista însărcinată cu investigația, Lucile 
Moraud, care urmărea deja de un deceniu cazurile cele mai 
sordide din estul Franței, și nici că ducea lipsă de așa ceva, se 
află rapid în faţa unei dileme: cum s-o boteze pe micuța scăpată 
ca prin minune? Imposibil s-o numească, rămânând neutră, 
Emilie sau Lyse-Rose... 

Perifraze precum „fetița scăpată ca prin minune de pe Mont 
Terrible”, „orfana zăpezilor”, „bebelușa salvată de rug” îi 
îngreunau stilul într-un mare fel, stil pe care ea îl voia totuși 
simplu și direct, pentru a-și captiva cititorii din popor. Și-a găsit 
inspiraţia către sfârșitul lui ianuarie 1981. La vremea aceea, vă 
amintiți cu siguranţă, un cântec de Charlelie Couture se difuza 
în buclă la toate posturile de radio, un cântec care, în 
împrejurarea dată, părea sinistru: „Ca un avion fără aripă”!... 

Excedată de încetineala procedurii și de caracterul temător al 
judecătorului Le Drian, Lucile Moraud a publicat, la 29 ianuarie, 
pe prima pagină a ziarului L'Est républicain, o fotografie format 
mare a „fetiţei scăpate ca prin minune”, în cușca ei de sticlă din 
serviciul pediatric al spitalului, unde aștepta răbdătoare de mai 
bine de o lună, în indiferența generală, subtitrând, cu litere 


1 Omofonie - intraductibilă - existentă și în titlul original al 
romanului, Un avion sans elle: „sans elle” („fără ea“) se 
pronunţă exact ca „sans aile” („fără aripă”) (n. t.). 


groase, trei rânduri din cântec: 


O, libelulă, 
Tu, cea cu plăpânaă aripă, 
Eu, cel cu carlinga rănită... 


Experimentata ziaristă o nimerise din plin. Nimeni n-a mai 
putut auzi șlagărul lui Charlglie Couture fără să se gândească la 
micuța scăpată ca prin minune, la aripile ei plăpânde, la carlinga 
rănită. Pentru Franţa, orfana zăpezilor devenea „Libelula”. 
Supranumele a prins. Chiar și apropiații ei și l-au însușit. Chiar și 
eu. 
Ce tâmpit! 

Libelula! 
Ba chiar am împins zelul până la a mă interesa de aceste 
insecte diforme; până la a cheltui o avere pentru a colecţiona 
așa ceva... Când mă gândesc, acum... Tot acest circ, din cauza 
unei ziariste iscusite care a știut să mizeze pe sentimentalismul 
maselor... 

Poliţaii, însă, erau mai puţin romantici. Pentru a evoca fetița, 
când nu voiau să vorbească în mod explicit de una dintre cele 
două familii, au inventat un acronim neutru care asocia 
începutul primului prenume cu sfârșitul celui de-al doilea. 
Încrucișarea dintre Lyse-Rose și Emilie a devenit Lylie... 

Lylie... 

Comisarul Vatelier a folosit cel dintâi acest nume, în fața 
ziariștilor. 

Bine găsit, nimic de zis. Da, la urma urmei, și poliţaii se 
puteau arăta romantici. La fel ca Libelula, prenumele Lylie a 
rămas. Cam ca un diminutiv afectuos. 

Nici Lyse-Rose, nici Emilie. 

Lylie... 

O himeră, o făptură stranie alcătuită din două corpuri. 

Un monstru. 

Apropo de monstru, este momentul să vă vorbesc despre rolul 
jucat de Malvina de Carville... Știu, Malvinei de Carville nu i-ar 
plăcea tranziţia... Mi-o veți ierta. Veţi înţelege, face parte din 
daunele colaterale ale dramei. 

Léonce de Carville era un bărbat voluntar, hotărât, obișnuit să 
obţină ce voia. Totuși, dacă e să fim cinstiţi, nicio probă, nicio 


piesă de la dosar nu înclina balanţa în favoarea lui. Așa că a 
comis atunci două erori. Două erori extrem de grave. Din 
dorinţa de a avansa mai repede. 

Cea dintâi o privea pe propria-i nepoţică Malvina. Copila de 
numai șase ani era plină de viaţă, crescută ca o regină într-un 
cocon privilegiat. Bineînţeles, decesul accidental al părinţilor ei, 
poate și al surioarei, avea să fie greu de depășit pentru ea. Dar, 
bine înconjurată de o armată de psihologi, de familie, și-ar fi 
putut reveni, s-ar fi putut reface. 

Ca toată lumea. 

Atât că ea era singurul martor ocular... Singura făptură în 
viaţă care fusese în apropierea lui Lyse-Rose în Turcia, în 
primele două luni ale vieţii ei. Poate singurele... 

Are o copilă de șase ani capacitatea de a recunoaște un 
sugar? Să-l recunoască în mod cert, să-l deosebească de un 
altul? 

Întrebarea merită pusă... 

Faţă de afirmaţiile bunicilor Vitral, Malvina era unicul atu de 
partea familiei de Carville, singura capabilă s-o identifice pe 
Lyse-Rose. Léonce de Carville ar fi trebuit s-o protejeze, să nu o 
facă să depună mărturie, să-i dea afară pe poliţai, avea 
mijloacele, să nu-i ceară nimic, s-o lase în pace, să o pună la 
adăpost, să o trimită departe de agitaţie într-o pensiune pentru 
țâncii de bogătani cu puericultoare pline de grijă, cu alţi copii 
veseli, cu un parc mare, plin de tot soiul de animale... în loc de 
toate astea, a expus-o pe Malvina, a făcut-o să depună mărturie, 
de zece ori, de o sută de ori, în faţa a zeci de judecători, avocaţi, 
poliţai, experţi... Timp de săptămâni întregi, ea a trecut din 
cabinete în audieri, din săli de așteptare în săli de audienţe, 
încadrată în permanenţă de tipi siniștri la costum cu cravată și 
de gorile, pentru a o proteja de ziariști, totuși. 

Sistematic, în faţa tuturor oamenilor mari care îi erau 
prezentați, Malvina repeta același lucru: 

„Da, bebelușa e surioara mea.” 

„O recunosc, e chiar Lyse-Rose.” 

Bunicul ei nici măcar nu era nevoit s-o forțeze. Ea era sigură, 
nu mai avea îndoieli, nu se putea înșela. 

Ale ei erau hăinuțele care i se arătau, îi recunoștea chipul, îi 
ascultase plânsetele. Era gata s-o jure, în faţa judecătorului, cu 
mâna pe Biblie, pe păpușă. De la înălţimea celor șase anișori ai 


ei, putea chiar să le ţină piept bunicilor Vitral! 

De atunci, am văzut-o pe Malvina crescând, mă rog, crescând 
are un sens bun... să spunem c-am văzut-o pe Malvina 
îmbătrânind, devenind adolescentă, adultă. Am văzut cum 
nebunia își făcea treptat loc în ea, o nebunie furioasă. 

Mă sperie de moarte, e-adevărat; cred că locul ei ar fi de 
drept într-un spital psihiatric, atent supravegheată; dar mă văd 
nevoit să recunosc un lucru: nu e vina sa în tot ce i s-a 
întâmplat. Bunicul ei, Léonce de Carville, este singurul 
responsabil. El știa ce face. S-a folosit deliberat de nepoţică. l-a 
sacrificat conștient sănătatea mentală, în pofida tuturor 
sfaturilor medicilor, a rugăminţilor soţiei lui. 

Rău e că nu i-a folosit la nimic, absolut la nimic! 

Fiindcă Leonce de Carville a comis o altă eroare, poate și mai 
grosolană decât cea dintâi. 


2 octombrie 1998, ora 9.43 


Lylie nu se clintise de o jumătate de oră. Ședea pe parapetul 
de marmură al esplanadei Invalizilor. Răcoarea pietrei îi urca de- 
a lungul picioarelor, dar n-o deranja prea tare. Vremea era 
uscată, în faţa ei, Domul Invalizilor abia se distingea de cerul 
alb, aproape monocrom. 

Indiferenţi la răcoarea din aer, vreo zece tipi pe role se 
antrenau, chiar în faţa ei. Ba chiar exagerau cu asta. 

Esplanada Invalizilor, deși cunoscută de obișnuiţii locului, nu 
este tocmai cea mai populară din Paris. Turiștii se îngrămădesc 
mai degrabă la Trocadero, în faţă la Palais-Royal, în piaţa de la 
Hotel-de-Ville, în Piaţa Bastiliei... Aici, spectatorii erau mai rari... 
Și nu întotdeauna printre ei își făcea loc o fată atât de drăguță 
ca Lylie. O fată atât de drăguță, care rămânea atâta timp să-i 
admire, în ciuda vremii, a frigului din marmura de sub fese. 

Oare ce căuta? O tăvăleală fără obligaţii? 

Neștiind ce să creadă, rollerii dădeau ce-aveau mai bun într- 
înșii. Esplanada  Invalizilor este adesea frecventată de 
practicanţii de slalom, viteză, salturi pe role. Işi instalaseră mici 
marcaje portocalii de plastic, pe două rânduri, iar duelurile se 
țineau lanţ, pe o sută de metri. Ca într-o versiune modernă a 
turnirurilor medievale, în care cel mai rapid, ultimul rămas în 
picioare, ar câștiga drept trofeu inima frumoasei. 


Lui Lylie îi plăcea viteza rollerilor, îi plăceau strigătele, 
râsetele. Agitaţia o ajuta să-și păstreze calmul lăuntric. Nu era 
ușor. Totul se răsturna. Se gândea din nou la carnetul lui Grand- 
Duc. Oare făcuse bine că i-l încredinţase lui Marc? || va citi? Da, 
bineînţeles... Dar îl va înțelege? Marc avea o legătură 
complicată cu Credule Grand-Duc, nu-i era un înlocuitor de tată, 
nu, nicidecum, însă fusese în toţi acești ani una din rarele 
prezențe masculine din viaţa lui. Marc avea și el certitudinile 
sale, instinctul lui, cum spunea. Convingerile lui. Era oare gata 
să-și asume un adevăr... Un adevăr diferit? 

Lylie răsucea aceste întrebări pe toate feţele de minute bune. 
Dar nu gasea nicio soluţie. 

În fața ei, un slalomist mai în vârstă decât ceilalţi, de vreo 


patruzeci de ani, poate, deja aproape grizonant, n-o mai slăbea 
din ochi. Câștigase sistematic toate întrecerile cu ceilalţi 
concurenţi, fluierând. Işi dezbrăcase vesta din piele și nu rata 
nicio ocazie de a-și încorda trunchiul musculos pe sub tricou. Își 
plimba privirea întunecată și pătrunzătoare peste întreaga 
esplanadă, ca un vultur, pentru a sfârși mereu prin a o îndrepta 
spre ochii albaștri ai lui Lylie. Eleganța dansului din jurul 
marcajelor din plastic, chipul fin și tranșant aminteau de o 
pasăre de pradă. 

Lylie nici măcar nu-l remarcase dintre ceilalţi rolleri. Se 
gândea acum la cadoul ei pentru Marc, la acea punere în scenă 
macabră. 

Chiar folosea la ceva? 

Lacrimi începeau să i se ivească în colțurile ochilor. Nu avea 
de ales, trebuia cu orice preț să-l îndepărteze pe Marc, pentru 
câteva ore, pentru câteva zile, să-l lase în afara întregii povești, 
să-l protejeze. Apoi, când totul se va fi terminat, poate că va 
avea curajul să-i mărturisească totul. Marc ţinea atât demult la 
ea. La ea... La cine, mai exact? 

Surâse. 

Lylie a lui, libelula lui... Dumnezeule, ce n-ar fi dat să aibă un 
prenume normal, banal. Un singur prenume! 


Rollerul argintat pe tâmple aproape că o atinse pe Lylie. Ea 
tresări, ieșind brusc din toropeală. Nu-și putu împiedica un 
surâs. Bărbatul-pasăre de pradă, în pofida vremii, erau mai puţin 
de zece grade, își dăduse jos tricoul și dansa acum în faţa ei, pe 
picioarele lui de cocostârc, mulate în blugi. La torsul gol. 

Un corp perfect. Epilat. Musculos. 

Bărbatul se holba acum fără nicio reţinere la trupul lui Lylie, 
ca pentru a-i cântări calităţile și defectele. Părea să fi redevenit 
definitiv pasăre. Parada lui nupţială, perfect controlată, se 
desfășura fără ambiguitate. Oare de câte ori o practicase? Câte 
tinere îi căzuseră în gheare? 

Toate? 

Lylie îi sustinu privirea câteva clipe, scrutând, la rându-i, 
anatomia seducătorului. Aproape indiferentă. Era obișnuită, 
corpul ei drăguţ, de liană, nu-i lăsa pe bărbaţi indiferenți. Se 
mira totuși că putea fi privită, că putea fi dorită. Se simţea 
transparentă... 


Și căzu din nou pe gânduri. Nu trebuia să se înduioșeze în 
privinţa sorții ei. În imediat, nici numele, nici porecla nu erau 
importante. Doar trebuia să acţioneze rapid, pe cont propriu. 

Era hotărâtă. Acum că aflase adevărul, groaznicul adevăr, nu 
mai avea de ales, trebuia să și-l asume. 

Totul se întâmplase atât de curând. leri. Viaţa i se dăduse 
peste cap cu o zi înainte. Totul se accelerase, însă ireparabilul îl 
comisese înainte. De atunci, fusese prinsă într-un angrenaj, nu 
mai avea de ales, ori continua, ori avea să fie sfărâmată... 


Prădătorul nu-și abandona prada. Descria cercuri largi cu 
compasurile care-i serveau de membre inferioare, fără a-și clinti 
capul cu un centimetru, orientat definitiv către Lylie. 

Ochii ei se pierdeau în gol. Se gândea din nou la Marc. Încolţit 
în acel bar. _ 

Prins în capcană de ea. Incă cincisprezece minuţele. Apoi, cu 
siguranţă avea să încerce s-o sune. Fata duse mâna la geantă, 
își opri telefonul mobil. Trebuia să rămână invizibilă, de negăsit, 
cel puţin pentru moment. Marc n-ar fi de acord cu proiectul ei. 
Ar încerca s-o protejeze, n-ar vedea decăt riscurile, primejdia. 

II cunoștea bine, ar numi așa ceva o crimă. 

O crimă... 


Ca un zbor de rândunele în clipa când se aude o detunătură, 
cei vreo zece rolleri se îndepărtară brusc spre Invalizi, 
supunându-se ordinelor șefului cu tâmplele argintate, plictisit 
sau vexat de lipsa de succes a paradei lui. Marcajele din plastic 
portocaliu, vestele, tricourile, totul se făcu nevăzut într-un 
curent de aer, lăsând în urmă doar asfaltul cenușiu și pur. 


O crimă... 

Lylie surâse nervos. 

La urma urmei, da, se putea numi așa. O crimă. 

O crimă de sânge indispensabilă. 

A ucide. 

A ucide un monstru pentru a putea trăi în continuare. 
A supravieţui, cel puţin. 


10 
2 octombrie 1998, ora 9.45 


Marc își ridică ochii. 

Pendula Martini: 9.45. _ 

Pentru numele lui Dumnezeu, nu înainta deloc. Il năpădea un 
sentiment straniu. Cadoul de la Lylie pe care Mariam îl pusese în 
casa de marcat, cutia de chibrituri... era o capcană. Un pretext. 
O momeală. Interminabila oră de așteptare n-avea ca scop 
decât să-i permită lui Lylie să plece, să scape, să se ascundă. 

De ce? 

Nu-i plăcea asta. De parcă fiecare minut îl îndepărta și mai 
mult de Lylie. Își coborî totuși ochii către caiet. Ghicea 
continuarea, cea de-a doua eroare a lui Léonce de Carville. li 
fusese, încă odată, martor direct, un martor plângăcios, din câte 
i se povestise; dacă versiunea lui Grand-Duc era fidelă legendei 
din rue Pocholle, avea să cântărească din ce urma să citească. 
Ajunsese deja acolo. 


Jurnalul lui Crédule Grand-Duc 


Léonce de Carville credea că banii rezolvau orice. 

Cazul bătea pasul pe loc, chiar dacă Ministerul Justiţiei ceruse, 
în acord cu judecătorul Le Drian, ca totul să se rezolve înainte ca 
micuța scăpată ca prin minune să împlinească șase luni. 

Șase luni. 

Era prea mult, pentru Léonce de Carville. 

Totuși, toţi avocaţii insistau că era suficient să tragă de timp; 
îndoiala avea să sfârșească prin a-i avantaja, controlau reţelele 
potrivite, toţi li se vor alătura unul câte unul, chiar mass-media, 
chiar poliţaii, chiar Vatelier. Din lipsă de probe, cazul avea să se 
preschimbe într-o gâlceavă de experţi. Decizia finală a 
judecătorului Le Drian era asigurată. Alde Vitral nu aveau nicio 
greutate, nu aveau deloc experiență, nu dispuneau de niciun 
sprijin... Dar Léonce de Carville era probabil mai puţin senin, 
mai puţin demn, mai puţin indiferent decât lăsa să apară. Hotări 
să rezolve cazul pe cont propriu, odată pentru totdeauna, în 
felul în care își administrase întotdeauna întreprinderea. 

Ca un șef. Bazându-se pe instinct. 


Ridică pur și simplu telefonul, în ziua de 17 februarie 1981 
către prânz, având totuși reflexul de a nu încredința secretarei 
această sarcină, și stabili o întâlnire cu familia Vitral, pentru a 
doua zi dimineaţă... în fine, nu tocmai cu familia Vitral, ci cu 
Pierre Vitral. Încă o eroare cu greutate din partea lui. Nicole mi-a 
povestit totul, mai târziu, în cele mai mici detalii. Jubilând. 

A doua zi dimineaţa, la Dieppe, vecinii de pe rue Pocholle au 
văzut, uimiţi, cum o limuzină Mercedes aproape mai lungă decât 
fațada casei a fost parcată în faţa barierei familiei Vitral. Carville 
a intrat, deghizat în providenţă, ca-n filme, cu o valijoară neagră 
în mână. 

O caricatură. 

— Domnule Vitral, ar fi posibil să vorbesc singur cu 
dumneavoastră? 

Pierre Vitral șovăi. Nu și soţia lui. Întrebarea, de fapt, ei i se 
adresa. Femeia nu se jenă să-i răspundă: 

— Nu, domnule de Carville, nu va fi posibil. 

Nicole Vitral îl ţinea pe micuțul Marc în braţe. Nu-l lăsă, 
strângându-l și mai tare. Continuă: 

— Chiar dacă merg în bucătărie, vedeţi dumneavoastră, 
domnule de Carville, tot voi auzi totul. E strâmt de tot la noi. 
Chiar dacă merg la vecini, tot voi auzi. Aici, totul se aude. Așa 
stă treaba. Pereţii nu sunt groși. Nu putem să avem secrete. 
Poate și pentru că, de altfel, nici nu ne dorim secrete. 

Marc, în brațele ei, se smiorcăi puţin. Nicole se așeză pe un 
scaun pentru a-l pune pe genunchi, dar și pentru a arăta că n- 
avea să părăsească încăperea. 

Léonce de Carville nu păru prea impresionat de tiradă. 

— Cum doriţi, continuă el cu zâmbetu-i de tombolă, voi fi 
scurt. Ce vă propun poate fi zis în câteva cuvinte. 

Înaintă puţin în încăpere, privind pe fugă la micul televizor 
aprins într-un colț, pe care rula un serial american oarecare. 
Salonul era minuscul, doisprezece metri pătraţi cu totul, încă 
mobilat cu plastic laminat oranj ca în anii 70. Carville stătea la 
mai puţin de doi metri de soţii Vitral. 

— Domnule Vitral, să fim cinstiţi între noi. Nimeni nu va ști 
niciodată cine a supravieţuit accidentului de avion. Cine 
trăiește? Lyse-Rose sau Emilie? Nu va exista niciodată vreo 
probă veritabilă, dumneata vei fi întotdeauna convins că e vorba 
de Emilie, după cum eu voi rămâne convins că Lyse-Rose a fost 


cea cruţată. Orice s-ar întâmpla, vom rămâne cu certitudinile 
noastre. E omenește. 

Până acolo, cei doi Vitral încuviințară. 

— Până și judecătorul, continuă Carville, până și juraţii nu vor 
ști nimic. Va exista obligaţia luării unei decizii, dar nu se va ști 
niciodată dacă va fi cea bună. Va fi cap sau pajură. Domnule 
Vitral, crezi cu adevărat că se dă cu banul pentru viitorul unui 
copil, cap sau pajură? 

Fără să aprobe sau să nege, soţii Vitral așteptau urmarea. 
Râsete stupide ieșeau din televizor. Nicole înaintă către ecran, 
opri sunetul, apoi se așeză la loc. 

— Vă voi vorbi deschis, domnule Vitral și doamnă Vitral, m-am 
informat în ce vă privește. Probabil aţi făcut la fel cu mine. 

Lui Nicole Vitral îi plăcea din ce în ce mai puţin surâsul lui 
satisfăcut. 

— V-aţi crescut copiii cu demnitate. Toată lumea o spune. Nu 
va fost mereu ușor. Am aflat despre fiul dumneavoastră mai 
mare, Nicolas, despre accidentul de motoretă de acum patru 
ani. Am aflat și despre problemele dumitale cu spinarea, Pierre, 
sau cu plămânii, Nicole. Imi dau seama că, având o meserie ca a 
voastră... In fine, ce vreau să spun: de multă vreme ar fi trebuit 
să vă găsiți altceva. Pentru voi. Pentru nepotțel. 

Ajunsese la obiect. Nicole îl strânse pe Marc prea tare, el 
scânci puţin. 

— Unde vreţi să ajungeţi, domnule de Carville? întrebă 
deodată Pierre Vitral. 

— Sunt sigur că m-aţi înţeles deja. Nu suntem dușmani. 
Dimpotrivă. În interesul Libelulei noastre, e chiar invers, trebuie 
să ne unim forțele. 

Nicole Vitral se ridică dintr-odată. Carville nici măcar nu-și 
dădu seama, prins cum era de firul ideilor lui. Mai rău, al 
convingerilor lui. El continuă: 

— Să vorbim deschis, sunt convins că aţi visat să le oferiţi 
copiilor, nepoților studii adevărate... vacanțe adevărate. Tot ce- 
și doresc. Ce merită. O adevărată șansă în viață. O adevărată 
șansă are preţul ei. Totul are un preţ. 

Carville se înfunda. Neînstare să-și dea seama. Soții Vitral 
tăceau, buimaci. 

— Pierre, Nicole... Nu știu dacă Libelula noastră este nepoţica 
mea sau a voastră, dar mă angajez să-i ofer tot ce-și poate dori, 


să-i îndeplinesc cea mai mică dorință. Mă angajez, jur, să fac din 
ea fata cea mai fericită din lume. Voi merge chiar mai departe, 
am o mare stimă pentru familia voastră, v-am spus deja, mă 
angajez și să vă ajut financiar, să vă ajut să-l creșteţi pe Marc, 
celălalt nepoțel al vostru. Sunt conștient că această dramă este 
îngrozitor mai greu de suportat de voi decât de mine, că vă va 
obliga să munciţi ani în plus, pentru a putea hrăni o gură în 
plus... 

Nicole Vitral se apropie de soţul ei. Sângele i se urca la cap. 
Léonce de Carville făcu o pauză, în fine, avu o scurtă ezitare, 
apoi se lansă: 

— Pierre, Nicole, acceptaţi să renunțaţi la drepturile voastre 
asupra copilului, asupra lui Lylie. Recunoașteţi că se numește 
Lyse-Rose, Lyse-Rose de Carville. Și mă angajez solemn să 
veghez asupra voastră, asupra lui Marc... O veţi vedea pe Lylie 
de câte ori veți dori, nimic nu se va schimba, veţi rămâne ca și 
bunicii ei... 

Privirea lui Léonce deveni rugătoare, aproape omenească. 

— Vă implor, acceptaţi. Gândiţi-vă la viitorul ei. La viitorul lui 
Lylie... 

Nicole Vitral se pregătea să intervină, dar Pierre răspunse cel 
dintâi, uimitor de calm: 

— Domnule de Carville, prefer să nu vă răspund. Emilie nu e 
de vânzare, nici Marc, nici nimeni de aici. Nu se poate cumpăra 
totul, domnule de Carville. Oare accidentul fiului dumneavoastră 
nu va făcut să înțelegeţi acest lucru? 

Léonce de Carville, surprins, ridică brusc tonul. Avea principiul 
de a nu rămâne niciodată în defensivă. Marc urlă în brațele 
bunică-sii. Probabil că toată lumea din rue Pocholle îl auzi. 

— Nu, domnule Vitral! Nu-mi mai ţineţi și morală, pe 
deasupra: poate credeţi că nu e umilitor pentru mine să vin aici 
cu această propunere? Tocmai v-am oferit șansa unică de ao 
scoate la capăt, și nu vă duce capul să profitaţi de ea. Mândria 
șade bine... 

— Afară! 

Léonce de Carville nu se clinti. 

— leșiţi, imediat! Și nu vă uitaţi valijoara. Cât e înăuntru? La 
cât o estimaţi pe Émilie? O sută de mii de franci? O mașină 
frumoasă... Trei sute de mii, un bungalow cu vedere la Marea 
Nordului, pentru bătrâneţile noastre? 


— Cinci sute de mii de franci, domnule Vitral. Mai mult după 
decizia judecătorului, dacă doriţi. 

— Caraţi-vă! 

— Greșiţi... Sunteţi pe cale să pierdeţi totul. Să pierdeţi totul 
din pricina mândriei. Știţi ca și mine că n-aveţi nicio șansă în 
decizia care va fi luată. Plătesc zeci de avocaţi care se tutuiesc 
cu experții, cu polițiștii însărcinaţi cu ancheta. Cunosc personal 
jumătate din judecătorii Tribunalului de Mare Instanță din Paris. 
Lumea asta nu vă aparține. Jocul e măsluit, domnule Vitral, și o 
știți prea bine. O știți dintotdeauna. Bebelușa se va numi Lyse- 
Rose, chiar dacă se vor descoperi fapte de netăgăduit care ar 
dovedi contrariul. Lyse-Rose trăiește, stă scris deja, asta este. 
Nu am venit ca dușman, domnule Vitral, nu eram obligat. Am 
venit doar să vă restabilesc șansele, pentru că puteam. 

Marc urla în brațele lui Nicole. 

— Caraţi-vă! 

Carville își luă valijoara, înaintă către ușă. 

— Mulţumesc, domnule Vitral. Cel puţin mi-am ușurat 
conștiința... Și nu m-a costat o lețcaie! 

leși. 

Nicole Vitral îl strânse puternic pe micuțul Marc. Plângea în 
părul lui. Plângea fiindcă știa că Léonce de Carville nu mintea. 
Tot ce spusese era adevărat, familia Vitral cunoștea acea 
fatalitate, se întâlnea cu ea atât de des. Cu mândrie. Dar era 
conștientă că n-aveau nicio șansă de câștig. Pierre Vitral se uită 
de jur împrejur prin salon. Rămase câteva clipe bune să 
privească televizorul mut. Se gândea că nu spinarea îl făcea să 
sufere în clipa aceea, ci altceva, și că durerile nu se adună, se 
suprapun, din fericire. 

Pierre Vitral observă pentru o ultimă oară micul ecran al 
televizorului. În sfârșit, un licăr de rezistenţă îi poposi în priviri. 
Mormăi aproape ca pentru sine: 

— Nu, nu veţi câștiga, domnule de Carville. 


Dacă vă pot împărtăși analiza mea, la rece, cu ani mai târziu, 
Carville a comis o eroare grosolană în dimineaţa aceea: a trezit 
mânia familiei Vitral. Fără aceasta, ar fi câștigat cu siguranță 
judecata, într-o totală discreţie. Soții Vitral ar fi făcut degeaba 
scandal, în indiferența generală. 


Limuzina Mercedes încă nu plecase din insula Pollet când 
Pierre Vitral lua un ziar de pe o etajeră aglomerată a șifonierului. 

— Ce vom face? îl întrebă nevastă-sa. 

— Ne vom bate... Îl voi distruge... 

— Cum? L-ai auzit doar, are dreptate... 

— Nu... Nu, Nicole. Émilie mai are o șansă. Carville a uitat un 
amănunt. Tot discursul lui era adevărat înainte, înainte de 
Libelula, înainte ca Pascal și Stephanie să-și ia zborul spre cer. 
Dar nu și acum! Și noi, dacă vrem, suntem importanţi, Nicole! 
Lumea se interesează de noi. Se vorbește despre noi în ziare, la 
radio... 

Se întoarse către colțul încăperii. 

— Și la televizor s-a vorbit de noi. Pesemne Carville nu se uită 
la televizor, el habar n-are. Astăzi, televizorul și ziarele sunt la 
fel de importante ca banii... 

— Ce... ce vrei să faci? 

Pierre Vitral sublinia un număr de telefon în ziar. 

— Voi începe cu ziarul L'Est républicain. Ei cunosc cel mai 
bine cazul. Nicole, îți amintești de ziarista care redactează 
cronicile? 

— Ce vorbești, abia cinci rânduri săptămâna trecută! 

— Tocmai. Cu atât mai mult. Poţi să afli cum o cheamă? 

Nicole Vitral îl puse pe Marc pe un scaun, chiar în faţa 
televizorului. Scoase un dosar de sub masa din salon în care 
păstra cu meticulozitate toate articolele din ziare care vorbeau 
despre catastrofa de pe Mont Terrible. Îi luă câteva secunde: 

— Lucile Moraud! 

— OK... N-avem nimic de pierdut. Vedem noi... 

Pierre Vitral apucă telefonul și formă numărul general al 
ziarului. 

— Ziarul L'Est r&publicain?... Bună ziua, sunt Pierre Vitral, 
bunicul bebelușei salvate din catastrofa de pe Mont Terrible... 
Da, „Libelula”... Aș dori să vorbesc cu una din ziaristele 
dumneavoastră, Lucile Moraud, am ceva de spus apropo de caz, 
lucruri importante... 

Pierre Vitral simţi imediat agitația de la celălalt capăt al 
firului, în mai puţin de un minut, o voce uimitor de gravă pentru 
o femeie, puţin gâfâită, îi îngheță măduva spinării: 

— Pierre Vitral? Sunt Lucile Moraud. Spuneţi că aveţi noutăți. 
E ceva serios? 


— Léonce de Carville tocmai a plecat din casa mea. Mi-a 
propus cinci sute de mii de franci ca să renunţțăm la caz. 

Cele trei secunde de tăcere care urmară îi părură 
interminabile lui Pierre Vitral. Vocea răgușită de tutungioaică a 
ziaristei rupse din nou tăcerea, făcându-l să tresară: 

— Aveţi martori? 

— Tot cartierul... 

— Pentru numele lui Dumnezeu... Nu plecaţi nicăieri, nu 
vorbiţi cu nimeni altcineva, găsim o soluție, vă trimitem pe 
cineva! 


11 
2 octombrie 1998, ora 10.00 


10.00, indica pendula Martini. Fix! 

Marc își sincronizase ritmul lecturii cu cel al minutelor care se 
scurgeau, cu un ochi în caiet, cu celălalt la cadranul pendulei. 

Închise caietul verde, îl băgă printre dosarele lui, în rucsacul 
Eastpack. Înaintă spre tejgheaua barului Lénine cu un zâmbet 
satisfăcut. Mariam era întoarsă cu spatele, ocupată să clătească 
niște pahare. Marc își puse degetul pe zincul tejghelei, ca și 
când ar fi apăsat butonul unei sonerii. 

— Driiiing, făcu el cu o voce stridentă. E timpul! 

Mariam se întoarse, se apucă să-și șteargă mâinile cu o cârpă, 
apoi puse cârpa la locul ei, împăturită bine. 

— E timpul! insistă Marc. 

— Bine, bine... 

Mariam își ridică ochii spre pendulă. 

— Ei bine, nu pierzi timpul... Pesemne nu erai genul care să 
doarmă în noaptea de Crăciun... 

— Nu, nu tocmai... Haide, grăbește-te, Mariam... Ai auzit-o pe 
Lylie mai devreme. Am curs... 

Pupila lui Mariam străluci. 

— Asta să i-o spui lu’ mutu’, la mine nu ţine... Bine, uite-ţi 
cadoul! 

Ea deschise un sertar, prinse cadoul minuscul și i-l întinse lui 
Marc. Tânărul îl înșfăcă avid și dădu să se întoarcă spre ușa 
barului Lenine. 

— Nu-l deschizi acum? 

— Nu... lImaginează-ţi, dacă e intim... O jucărie sexuală... Un 


chiloţel... 

— Nu glumesc, Marc. 

— Atunci, de ce vrei să-l deschid în faţa ta? 

— Pentru că ghicesc ce e în pachet, șmecherilă. Ca să te pot 
aduna de pe jos când o să ţi se taie picioarele! 

Marc se holbă la Mariam, încremenit. 

— Ştii ce e în pachet?! 

— Da... în linii mari, da. E mereu același lucru. Când... 

Un client, vizibil grăbit, tropăia în spatele lui Marc, scrutând cu 
nerăbdare rândul de Mariboro. 

— Când ce anume? 

Mariam oftă. 

— „când o fată se cară cu o oră în avans, prostuțule. Cu o 
oră în avans faţă de tipul pe care-l lasă singur pe un scaun în 
barul meu! 

Marc încasă lovitura. Se gândi rapid la inelul cu safir de pe 
degetul lui Lylie. La crucea tuaregă pe care nu și-o pusese la 
gât. Izbuti să ridice din umeri, făcând pe nepăsătorul. 

— Pe mâine, Mariam. Aceeași oră, aceeași masă. Aproape de 
geam. Două locuri, da? 

Apucă pachetul într-o mână pe care se strădui să și-o 
controleze și ieși. 


În timp ce-i întindea trei pachete de ţigări clientului ei, Mariam 
îl privi pe Marc cum se îndepărtează. Spusese prea multe, în 
situaţia dată. Nu mai era la fel de sigură pe ea... Marc și Emilie 
formau o pereche curioasă, stranie, care nu semăna cu nicio 
alta, dar era convinsă că în orele următoare Marc avea să-și 
joace destinul pe te miri ce, o alegere bună sau una proastă... 

Marc dispăru la rândul lui în piaţa universităţii Paris VIII, ca și 
când mantaua lui cenușie se topise în asfalt. Mariam se lăsă 
distrasă pentru o clipă de valul neîntrerupt al trecătorilor. 

Tânărul, neîndoielnic, fugea, frământat de certitudinile sale. 
Totuși, se gândea Mariam, un singur detaliu, un grăunte de 
nisip, putea să-i dea totul peste cap, putea să-i răstoarne 
convingerile cele mai intime; întreaga lui viaţă. 

Bătaia de aripi a unei libelule. 

Marc se îndepărtă iute de barul Lénine, urcând pe avenue de 
Stalingrad, cam la întâmplare, către stadionul Delaune. Viitura 
salariaţilor matinali grăbiţi se limpezea. Întâlnea de acum pe 


trotuar mai mult persoane vârstnice și mame de familie 
înconjurate de copii și de pungi din plastic agăţate de cărucior. 
Merse în continuare pe bulevard vreo cincizeci de metri, pentru 
a fi aproape singur. Cu mâini tremurătoare, rupse hârtia de 
staniol, băgând neglijent ambalajul în buzunarul blugilor. 
Descoperi o cutiuță. Cartonul cedă sub degetele lui nervoase. 

Obiectul îi căzu în căușul palmei. 

Marc se clătină. 

Picioarele refuzară preţ de câteva clipe să-l mai poarte. Se 
dădu înapoi, ca o marionetă dezarticulată, doi metri. Spatele i se 
propti în metalul rece al unui stâlp de iluminat. Răsuflă lent, 
pentru a-și redobândi echilibrul și respiraţia. 

Să nu intru în panică, să nu mă grăbesc, să restabilesc 
controlul. 

Porțiunea de stradă rămăsese pustie, dar n-avea decât să 
strige, ar fi fost auzit, ar fi venit careva. Nu. Trebuia să facă apel 
la rațiune. 

Fără să vrea, respiraţia i se accelera, simţea că se sufocă... 
Aceleași simptome de agorafobie, de când avea doi ani. 

Să respire ușor, să redevină calm. 

Agorafobia, contrar a ce se crede adesea, nu este teama de 
spaţiile largi sau de mulţime... Este doar teama de a nu putea fi 
salvat... Teama de frică... Logic, o astfel de panică se manifestă 
în locuri în care te simți izolat, un deșert, o pădure, un munte, 
oceanul... Dar și în mijlocul unei mulţimi, al unui amfiteatru, al 
unui stadion; pe o stradă ticsită de lume, la fel de bine ca peo 
stradă pustie... 

Treptat, Marc se obișnuise, știa să reziste crizei când nu era 
prea intensă. Alertele erau rare acum. Reușea să meargă la 
cursuri în săli de clasă pline ochi, să ia metroul, să meargă la 
concert... 

Respiră. 

Încetul cu încetul, suflul lui își reluă ritmul normal. Se sprijinea 
în continuare de stâlpul de iluminat, chiar dacă tubul din oţel îi 
schingiuia spinarea. 

Marc își cobori privirea către obiectul din mână. 

Tinea în podul palmei o jucărie miniaturală. 

Un avion. 

Un model la scară redusă. Replica exactă a unui Airbus A300, 
din fier, destul de greu, de un alb lăptos, cu excepţia cozii 


avionului, în albastru-alb-roșu. O jucărică Majorette, cum se 
găsesc cu miile pe etajerele din camerele băieţeilor. Mâna lui 
Marc tremura; se reînchise peste carlinga rece. 

Ce însemna asta? 

O glumă? 

Un cadou morbid care să acompanieze lectura din caietul lui 
Grand-Duc? 

Ridicol... 

Marc trebuia să reflecteze. Nu mai era nimic altceva decât 
această jucărie? 

Scotoci în buzunarul blugilor, îndreptă ambalajul mototolit al 
avionului. Se enervă pe el însuși: descoperi, amestecată cu 
hârtia pe care o rupsese în mare grabă, o foicică albă, scrisă de 
mână. Marc recunoscu imediat scrisul lui Lylie. Își înfipse și mai 
adânc spinarea în stâlpul de iluminat și citi: 


Marc, 


Trebuie să plec. Nu fi supărat pe mine, e ceva ce mi-am 
promis-o dintotdeauna. Să plec, de cum voi fi împlinit 
optsprezece ani. Să plec departe, altundeva... în India, în Africa, 
în Anzi... sau în Turcia, de ce nu? Nu fi neliniștit, nu te teme de 
nimic, sunt obișnuită cu avionul, nu-i așa? Sunt puternică. 

Voi supraviețui. Incă odată. 

Dacă ti-as fi vorbit, n-ai fi fost de acord. Dar dacă stai să te 
gândești puțin, o să-mi dai dreptate. Nu putem continua astfel, 
în îndoială. Pentru asta, Marc, trebuie să mă îndepărtez. De tine. 
Trebuie să recapitulez. Și să tai crengile uscate... 

Marc, nu încerca să mă găsești, să mă chemi, nimic. Am 
nevoie de distanță, am nevoie de timp. 

Așa cred. 

Într-o zi, vom ști cine suntem, unul și celălalt; unul pentru 
celălalt. 

Ai grijă de tine. 

Émilie 


Marc simți din nou cum i se accelerează respirația. Se strădui 
să respingă gândurile care i se îmbulzeau în craniu. 

Să acţioneze. 

Înaintă un pas, își deschise rucsacul Eastpack, băgă în el 


avionul în miniatură, scrisoarea și hârtia. Respiră o clipă, apoi își 
luă telefonul mobil. Lucrul pentru France Telecom îi permisese 
achiziționarea unor modele performante, pentru el și pentru 
Lylie, ultimul răcnet, cu înregistrare automată a numerelor. 

Fără să se gândească, derulă numele din agendă, se opri la 
Lylie, apăsă pe tasta verde. Ecranul se lumină, sunatul i se păru 
interminabil. 

De foarte multe ori îi telefona lui Lylie fără ca ea să răspundă. 
Mesageria vocală intra exact după al șaptelea apel. Numără în 
gând. După cel de-al patrulea, își pierduse deja speranţa. 

„Bună ziua, sunt Émilie. Lăsaţi-mi un mesaj, vă sun eu înapoi 
imediat ce pot. Pe curând. Kiss.” 

Marc înghiţi în sec. Vocea lui Lylie îi aduse lacrimile în ochi. 

— Lylie. Sunt Marc. Sună-mă, te rog. Oriunde ai fi. Te rog, 
sună-mă. Te îmbrățișez. Ţin la tine. Mai mult ca la orice. Sună- 
mă. Întoarce-te la mine. 

Marc închise. Merse domol pe trotuarul bulevardului 
Stalingrad, răsucind pe toate feţele cuvintele lui Lylie. 

„Să plec departe”... 

„Să recapitulez”... 

„Să tai crengile uscate”... 

Ce voia să spună? 

Marc nu era stupid, cei optsprezece ani împliniţi de Lylie nu 
erau decât un pretext, toată punerea în scenă se lega de caietul 
lui Grand-Duc, carnetul pe care Lylie îl citise toată noaptea. Ce 
găsise în el? Ce ghicise în el? 

„Vom ști cine suntem, unul și celălalt; unul pentru celălalt”... 

Nu! Marc nu împărtășea îndoielile lui Lylie. Nimic pe lume nu 
i-ar fi putut clinti convingerea intimă. 

Marc ajunse în Piaţa General-Leclerc. Autobuzele se încrucișau 
în rânduri strânse de o parte și de cealaltă pe rue Gabriel-Peri și 
avenue du Colonel-Fabien. 

Ce putea să facă? Cum s-o regăsească pe Lylie? Să urmeze 
același drum ca ea? Să citească carnetul lui Grand-Duc până la 
ultima pagină, pentru a ghici tot ce ghicise Lylie? 

Marc se enervă. Rămase nemișcat în faţa acelui du-te-vino de 
autobuze din piață. | se părea imposibil să stea pe loc atât cât 
să citească suta aia de pagini cu speranţa ipotetică de a 
descoperi vreo pistă. Își scoase din nou telefonul mobil, intră în 
agendă, se opri la „S” . Serviciu. 


Marc se îndepărtă puţin de piaţă, în care zgomotul circulaţiei 
era asurzitor. 

— Alo?  Jennifer?... Super, sunt Marc. Scuză-mă, sunt 
supergrăbit. Am nevoie de o informație, îmi trebuie mie. 
Numărul de telefon și adresa unui tip din Paris... Îţi notezi 
numele?... Grand-Duc. Credule Grand-Duc... Da, știu, nu-i un 
prenume foarte întâlnit. Altul ca el sigur nu mai există... 

Jennifer, colega de la France Telecom, avea vârsta lui, studia 
limbi moderne aplicate, iar Marc bănuia că, fără ca el să se fi 
străduit prea tare, fata îl plăcea foarte tare. Cu telefonul încă 
lipit de ureche, își ridică ochii, observă câteva clipe pe cerul 
albastru cele trei clopote din vârful bazilicii Saint-Denis, pe 
deasupra clădirilor, câteva străzi mai jos. 

— Da?... Într-adevăr, le-ai găsit? Super! F 

Marc notă grăbit telefonul și adresa lui Grand-Duc. li aruncă 
lui Jennifer un „Mersi” zorit înainte de a închide și formă imediat 
numărul detectivului privat. Telefonul sună îndelung, în gol, 
înainte să intre un nou robot telefonic. Marc se enervă. Cu atât 
mai rău, trebuia să dea cărțile pe faţă, să nu piardă timpul. 

— Grand-Duc? Sunt Marc Vitral. Trebuie neapărat să dau de 
dumneavoastră sau, mai bine, să ne întâlnim. Cât mai curând 
posibil. E vorba de Lylie. Și despre caietul pe care l-aţi scris 
pentru ea. E la mine, mi l-a încredinţat, acum îl citesc. Ascultaţi- 
mă, dacă primiţi acest mesaj, sunaţi-mă pe mobil. Mă grăbesc 
către dumneavoastră, voi ajunge în cel mult trei sferturi de 
oră... 

Marc își puse telefonul mobil în buzunar, acum hotărât. Se 
întoarse și o luă în sus cu pași mari pe bulevardul Stalingrad, în 
direcţia staţiei terminus a liniei 13. Grand-Duc locuia pe rue de 
la Butte-aux-Cailles, la numărul 21. Marc recapitulă în minte 
liniile principale de pe harta metroului. De doi ani de când se 
plimba singur pe străzile Parisului, învățase să-și ia puncte de 
reper, fără să mai aibă nevoie, de-acum, de hărțile staţiilor. Linia 
13, în direcţia Châtillon-Montrouge, îl va duce în centru, prin 
Saint-Lazare, Champs-Elysees, Invalizi, Montparnasse... Butte- 
aux-Cailles se găsea pe linia 6, în direcţia Nation, între Glaciere 
și Place-d'ltalie. A priori, trebuia să schimbe la Montparnasse. In 
total vreo douăzeci de staţii, poate ceva mai multe. 

Câteva minute mai târziu, Marc se găsea din nou în fața 
universităţii Paris VIII, pe rue Lenine. Aruncă o privire către barul 


lui Mariam, de departe, apoi se lăsă înghiţit de metrou. Pe 
culoar, chiar după prima curbă, un pic apărat de vânt, un tip 
dormea pe un cearșaf murdar, alături de câinele lui, o corcitură 
gălbuie, slăbănoagă. Omul nici măcar nu cerșea. Marc îi lăsă doi 
franci pe cuvertură, aproape fără a-și încetini mersul. Câinele își 
întoarse capul și-l privi plecând cu un aer uimit. De doi ani de 
când Marc rătăcea prin metroul parizian, continua să strecoare 
câte o monedă aproape de fiecare dată când nimerea peste un 
om al străzii, obicei păstrat din Dieppe, unde bunică-sa le dădea 
întotdeauna de pomană tipilor de pe stradă. Ea îl învățase, îi 
explicase, an după an, soclul valorilor, solidaritatea, cum să-și 
depășească frica de săraci, cum să treacă peste rușinea de a 
dărui; făcea acum parte din morala lui, la Paris ca la Dieppe sau 
în orice alt oraș din lume în care ar fi mers. Îl costa o avere! 
Lylie îl lua peste picior, cu delicateţe. Niciun parizian nu făcea 
una ca asta! Asta înseamnă că nu era parizian. 


Nu era aproape nimeni pe peronul pentru sensul de mers 
Saint-Denis - Paris. Ce noroc, se gândi Marc. Trei sferturi de oră 
cu metroul, douăzeci de staţii... va avea timp să continue 
lectura din caietul lui Grand-Duc, să încerce să înţeleagă, la 
rândul lui. 

Să meargă pe urmele lui Lylie. 

Patru cuvinte îl bântuiau pe Marc. 

„Să tai crengile uscate”... 

Ce voia să spună Lylie? 

să tai crengile uscate? 

Metroul intră în staţie. Marc urcă în vagon, scoase caietul 
verde. 

O idee nebunească și stăruitoare i se incrusta în minte. Și 
dacă avionul nu era decât o momeală, o punere în scenă pentru 
a-l impresiona? Lylie nu-i spusese totul. Inelul, de pildă. Safirul 
pe care îl purta, de unde apăruse? Erau prea multe părţi de 
umbră. 

Și dacă lui Lylie nu i se năzărise niciodată să plece departe, 
altundeva? Și dacă Lylie rămăsese acolo, aproape, având cu 
totul alt scop... 

De a-l îndepărta. 

De a-l îndepărta fiindcă voia să întreprindă ceva riscant, 
periculos. 


De a-l îndepărta fiindcă el n-ar fi fost de acord. 

să tai crengile uscate... 

Și dacă Lylie descoperise adevărul și căuta doar să se 
răzbune? 


12 
Jurnalul lui Credule Grand-Duc 


Avantajul cu ziariștii din presa regională e că rareori dau 

lovitura înaintea celor din Paris. Chiar când faptele diverse se 
desfășoară sub nasul lor, în grădina lor, publicaţiile și 
televiziunea din Paris sunt totuși anunţate înainte, sosesc cele 
dintâi și obţin interviurile principalilor actori ai evenimentului 
încă de la ediţia de seară. 
Așa că, atunci când presa regională deţine o informaţie care 
poate interesa întreaga Franţă, nu renunță la ea... Dimpotrivă, 
desfășoară comori de ingeniozitate pentru a o fructifica, pentru 
a o stoarce de tot sucul, până la ultima picătură. 

La un sfert de oră după telefonul lui Pierre Vitral, un ziarist de 
la /nformations dieppoises debarca la ei acasă, în rue Pocholle. 
Lucile Moraud se mișcase cât putuse de repede. Ziarul L'Est 
r&publicain aparţinea aceluiași grup de presă ca și /nformations 
dieppoises, săptămânalul local. Corespondentul din Dieppe avea 
misiunea să recupereze primele informaţii, primele fotografii și 
să trimită apoi prin fax tot restul la sediu, la Nancy. Lucile 
Moraud și-a negociat exclusivitatea la televiziunile regionale, 
FR3 - Franche-Comte și FR3 - Haute-Normandie. Strategia era 
calculată la marele fix pentru a vinde un maximum de ziare a 
doua zi: trebuia sensibilizată opinia publică, trebuiau date 
câteva detalii la televizor, în seara acelei zile, încât fiecare să 
simtă nevoia de a citi interviul exclusiv al soţilor Vitral, publicat 
în întregime pe pagina a doua din ziarul L'Est républicain. 
Scurtele reportaje ale televiziunilor regionale au fost reluate 
încă de seara de posturile naţionale. O echipă de la TF1 a sosit 
chiar să-l încolțească pe Léonce de Carville în fața casei lui, la 
Coupvray, înainte ca avocaţii să fi apucat să se interpună și să-l 
facă să-și ţină gura. A turnat cu mâna lui gaz pe focul mediatic. 

Nu, nu nega nimic. 

Da, le propusese bani soţilor Vitral. 

Da, avea convingerea intimă că fetița salvată era nepoţica lui, 
Lyse-Rose, și acţionase doar din generozitate faţă de familia 
Vitral, sau din milă, ambele părând să se confunde pentru el. 
Dumnezeu, bineînțeles, îi cruțase familia. Nu putea fi altfel. 


În ziua următoare, la 18 februarie 1981, a adăugat chiar în 
direct la postul RTL, în jurnalul de la ora zece: 

— În caz de îndoială, dacă nu se cunoaște adevărul cu 
certitudine, atunci judecătorul trebuie să se gândească la 
interesul copilului, exclusiv la interesul copilului. Dacă ar fi 
posibil, ar trebui ca bebelușul să aleagă. Dacă ar putea, cine se 
poate îndoi că acest nou-născut n-ar alege viitorul pe care i-l 
ofer eu, și nu pe cel al familiei Vitral? 


Lucrând la acest caz, am aflat că mașinăria mediatică 
funcţionează ca un enorm bulgăre de zăpadă aruncat la vale, pe 
care nimeni nu-l mai poate controla. Dacă vă mai aduceți 
aminte astăzi de cazul „Libelula”, fără îndoială vă amintiţi exact 
momentul cu pricina, cele câteva săptămâni de dinaintea 
procesului. Între februarie și martie 1981, cu excepţia campaniei 
prezidențiale, bineînţeles, nu s-a mai vorbit decât despre asta. 
Franţa era divizată în două tabere, în linii mari, dacă 
schematizez, bogații împotriva săracilor. Două tabere inegale, 
prin urmare. Dacă tăiem Franţa în două, în funcţie de bogăţia 
medie, există mult mai multă lume dedesubt decât deasupra. 
Marea majoritate a francezilor a ţinut deci trup și suflet cu 
familia Vitral, care și-a îndesit apariţiile la televiziune, la radio, în 
ziare. Gândiţi-vă, un foileton căruia nu i se cunoștea sfârșitul! 

Carville a trebuit să-și asume, vrând-nevrând, rolul 
personajului negativ. Serialul Da//as începea să măture, ca un 
talaz, întreaga Franţă. Léonce de Carville nu avea, fizic, nimic 
dintr-un J.R. Ewing, și totuși a fost comparat fără nicio jenă cu 
acesta. Ocazia era prea la îndemână. Și, ca în Dallas, J. R. De 
Carville putea să câștige. 

Suspans. Emotie. 

Poate că și dumneavoastră vă aleseserăţi tabăra, la vremea 
aceea? 

Eu, nu. Pe-atunci, nici că-mi păsa de cazul „Libelula”. Toate 
detaliile le-am aflat după aceea, în decursul îndelungatei și 
minuţioasei mele investigaţii. În februarie '81, încă mă ocupam 
de cazul meu legat de cazinou; de pe coasta bască, trecuserăm 
pe Coasta de Azur și pe Riviera, în partea italiană. Filaje și iar 
filaje. O slujbă adormitoare care îmi aducea din ce în ce mai 
puţini bani. Îmi amintesc totuși că întrezăriserăm un fragment 
de emisiune, un fel de reality-show avant la lettre, într-o seară, 


destul de târziu, pe când trăgeam de timp într-o cameră de 
hotel. lInvitată era Nicole Vitral. Treptat, Nicole acaparase 
relaţiile cu media. Pierre Vitral fusese depășit de multă vreme 
de mașinăria pe care o pusese în mișcare. Fugea de camerele 
de filmat. Dacă i-ar fi stat în puteri, poate că ar fi oprit totul, 
lăsând justiția să-și facă treaba, chiar cu riscul de a pierde. 

Nicole Vitral să fi avut cam patruzeci și șapte de ani la vremea 
aceea. Era o bunică tânără. Nu era cu adevărat frumoasă, în 
sensul clasic al termenului, dar era incontestabil ceea ce mass- 
media numește, și asta tot atunci am aflat-o, o clientă bună, cu 
priză la public. Nicole degaja un fel de energie comunicativă, 
cauza ei era o cruciadă, ea era sfânta, martira în stare să-și 
predice convingerea cu o sinceritate și cu un accent neaoș din 
Caux inimitabile... Era sinceră, simplă, emoţionantă, nostimă, și 
totul dădea minunat pe sticlă. Chipul ei, consumat, deteriorat de 
anii petrecuţi în vântul iodat al Canalului Mânecii, nu suporta 
prim-planurile, în special. La patruzeci și șapte de ani, era deja o 
femeie destul de zdravănă... Cu nimic dintr-un top model... 

Doar că în seara aceea, singur în fața televizorului, fără să 
știu nimic despre caz sau despre cruciada ei, femeia aceea 
mărunţică pe care n-o văzuserăm niciodată m-a tulburat. Fizic, 
mă refer. 

Pesemne nu am fost singurul. Erau ochii ei albaștri, 
strălucitori, genul care i-o trag vieţii și tuturor nenorocirilor ei, 
desigur... Dar erau mai ales sânii ei. Nicole Vitral avusese 
dintotdeauna un fel foarte firesc de a-și strânge pieptul generos 
în rochii decoltate sau cămăși deschise, înfățișare menită 
probabil să ajute vânzările de pe litoralul din Dieppe. Pentru a 
condimenta totul, ea purta aproape întotdeauna o vestă, sau un 
ilic, pe care din timp în timp le închidea ca să-și disimuleze 
formele dezvelite. Am observat-o deseori de atunci, devenise un 
tic al ei, un reflex; îi vorbiţi; la un moment dat, cu siguranţă vă 
deviază privirea, chiar și pentru un moment foarte scurt; atunci, 
aproape instantaneu, fără ca Nicole Vitral să abandoneze 
conversaţia, să se simtă stânjenită sau măcar s-o remarce, 
mâinile ei închid vesta, care se va desface din nou, câteva clipe 
mai târziu. 

joc straniu, tulburător, pe care l-am găsit întotdeauna 
irezistibil. 

Jocul era și mai pervers la televizor. Cortina vestei sale se 


desfăcea și se închidea peste sânii ei în voia privirii 
prezentatorului, treptat din ce în ce mai stânjenit. Dar, când se 
întorcea pentru a pune întrebări unui alt invitat din emisiune, 
telespectatorul avea un avantaj cvasidivin: putea observa 
cortina trasă care dezvăluia pieptul opulent, pe care un 
cameraman strângea cadrul cu pudoare și cu un puternic simţ al 
sugestiei, fără ca detectorul inconștient al lui Nicole să fie 
alertat, iar vesta să-i reacopere pieptul. 

Nicole Vitral, poate fără să-și dea seama, cu farmecul ei atipic 
a tulburat întreaga Franţă în februarie 1981. M-a tulburat și pe 
mine în seara aceea, pe mine care n-o cunoșteam, care n-am 
întâlnit-o decât cu câteva luni mai târziu. M-a tulburat în toţi 
acești optsprezece ani. Incă mă tulbură, astăzi, la aproape 
șaizeci și cinci de ani. Adică la vârsta mea, cu o diferență de 
numai câteva luni. 


Aţi înţeles, cauza familiei Vitral și a micuţei Émilie a devenit 
rapid întru totul demnă de a fi apărată. Cei mai buni avocaţi din 
Franța, mai puţin cei care nu erau deja în serviciul lui Carville, 
și-au propus serviciile familiei din Dieppe. Gratuit, e de la sine 
înțeles! Publicitatea din jurul cazului era maximă, aveau opinia 
publică de partea lor... Mană cerească! Profesioniștii din arenă 
erau de-acum la fel de competenți de fiecare parte. 

Prima sarcină de lucru a avocaţilor soţilor Vitral, noi, pregătiți, 
influenţi, mediatici, a fost de a duce o adevărată gherilă, din 
februarie până în martie 1981, împotriva judecătorului Le Drian. 
II bănuiau de părtinire, convinși că la final va da dreptate 
familiei de Carville, Le Drian și Carville aparţinând aceleiași lumi. 
Lions Clubs, Rotary, francmasoni, dineuri la ambasadori, totul a 
fost trecut în revistă, și nu doar cu insinuări foarte nobile... 
Cancelaria a sfârșit prin a ceda! Judecătorul Le Drian a 
demisionat la 1 aprilie, o glumă, și a fost numit un nou 
judecător, o somitate a Tribunalului din Strasbourg, judecătorul 
Weber, un omuleţ ţeapăn și cu ochelari, un soi de încrucișare 
între Eliot Ness și Woody Allen... Un tip a cărui probitate n-a fost 
pusă în cauză de nimeni în cele ce-au urmat, nici măcar de 
familia de Carville. 


Audierea primilor martori a început în 4 aprilie. Orice-ar fi fost, 
după o lună, avea să știe ce și cum. Judecătorul trebuia să 


aleagă. Cele două părţi erau de acord să evite o soluţie 
intermediară, orice judecată care ar fi instituit o dublă 
identitate,  preconizând un aranjament precum custodia 
comună, săptămâna cu una din familii, vacanţele cu cealaltă. 
leșirea din ou a unui monstru cu două nume. Lylie, pe viaţă. 

Nu, judecătorul Weber trebuia să tranșeze chestiunea. Să ia o 
decizie de viaţă și de moarte. Să decidă cine supravieţuise, cine 
pierise. Lyse-Rose de Carville sau Emilie Vitral? M-am tot 
întrebat, de atunci. Un alt judecător va fi avut vreodată o 
asemenea putere: de a ucide un copil pentru ca un altul să 
poată trăi? De a fi în același timp salvatorul și călăul. O familie 
câștiga, cealaltă pierdea totul. Așa era mai bine, toată lumea 
căzuse de acord... 

Să se tranșeze. 

Desigur. Dar pe ce bază? 

De atunci, am recitit de zeci de ori dosarul instrumentat, 
sutele de pagini pe care le avea în mâini judecătorul Weber; am 
ascultat în buclă zecile de ore de audieri din timpul procesului, 
fuseserăm autorizat să am acces la ele, cu ani mai târziu, graţie 
familiei de Carville... 

Praf în ochi! Expertize și contraexpertize pe baza cărora 
puteai spune orice, inclusiv contrariul. Audierile s-au rezumat la 
niște certuri ale experților convocați de cele două părţi, cu toţii 
părtinitori. Experții imparţiali n-aveau nimic de spus! După zile 
întregi de audieri, cazul rămăsese în același punct: bebelușa 
avea ochi albaștri... Ca familia Vitral. Soții Vitral conduceau la 
puncte, dar cu foarte puţin: avocaţii familiei de Carville au scos 
la iveală, în ultimul moment, o verișoară îndepărtată cu ochi 
deschiși la culoare... Ca să vezi! 

Pesemne că judecătorul Weber avea o monedă în buzunar și o 
cântărea, pe ascuns, în palmă, pe durata interminabilelor 
audieri. 

Avocaţii familiei de Carville s-au străduit din răsputeri să facă 
să i se uite clientului lor ieșirile mediatice dezastruoase, să-i 
schimbe imaginea, să întoarcă opinia publică. Partida nu era 
câștigată, dar au izbutit, cel puţin în parte. Au atacat public ceea 
ce ei numeau „clanul Vitral”; „clanul”, adică în același timp 
familia, cartierul, regiunea... 

In faţa clanului, în faţa opiniei publice defavorabile, Léonce de 
Carville era în sfârșit singur în demnitatea lui, cu principiile și 


morala sa. Avocaţii au reușit, de bine, de rău, să-l îmbrace în 
costumul victimei sacrificate, al măgarului supus oprobriului 
popular; l-au făcut să incarneze bărbatul dur, dar onest, care 
toată viaţa s-a luptat pentru reușită și căruia i se refuză totuși 
dreptul la odihnă. Dreptul de a fi bunic. Dreptul de a fi „tataie”, 
mai degrabă, „tataia” lui Pagnol, al lui Jean de Florette, care 
comite cele mai mari greșeli toată viaţa lui, dar la sfârșit, când 
cursul evenimentelor i se întoarce împotrivă, în loc să strige 
„Așa-i trebuie!”, cititorul este emoționat până la lacrimi. 

Din acel rol nu avea voie să iasă Léonce de Carville la 
audierile în fața ziariştilor: stejarul frânt! Îndoiala s-a insinuat, în 
mod necesar, în rândurile publicului, printre ziariști: și dacă, la 
urma urmei, Carville era cel care spunea adevărul... și dacă toți 
se lăsaseră înșelaţi de gesticulările mediatice ale soţilor Vitral, 
de nefericirea pe care și-o etalau atât de impudic... de sânii mari 
ai lui Nicole Vitral... 

Avocaţii familiei de Carville aveau reale competențe 
practice... 

Tot dosarul era deci împins în direcția unui meci nul; în pofida 
urgenței, se pregăteau să joace în prelungiri. Loviturile de la 
unsprezece metri se anunțau interminabile. 

Tocmai atunci, în ultima zi a audierilor, a intrat în joc cel mai 
tânăr avocat al soţilor Vitral, domnul Leguerne. De atunci, pot să 
v-o confirm, este mai degrabă cunoscut pe piaţa pariziană. Are 
un cabinet pe trei etaje în rue Saint-Honore. Dar pe vremea 
aceea, în 1981, era un perfect necunoscut. Făcea parte dintre 
avocaţii care apărau gratuit cauza familiei Vitral. Chipurile, 
există o morală, iar apărarea văduvei și a orfanului insolvabili 
poate fi extrem de rentabilă... 

Leguerne își pregătise cu meticulozitate efectele. L-a întrebat 
pe judecătorul Weber dacă putea lua cuvântul la urmă de tot, ca 
și când avea să scoată din mânecă în ultimul minut o probă 
decisivă... 


13 
2 Octombrie 1998, ora 10.47, Gara Saint-Lazare 


O hărmălaie bruscă îl obligă pe Marc să se întoarcă, atent. 
Ușile compartimentului se deschiseră, iar mulţimea, deja 
compactă pe peron, se sforță să se tescuiască în vagonul până 
mai devreme aproape gol. Nu era puhoiul de dimineaţă sau de 
seara, dar densitatea corpurilor în picioare pe metru pătrat îl 
obligă totuși pe Marc să se ridice. Scaunul pliabil se izbi cu 
zgomot de peretele din fier. Marc se retrase în colț, lipit de 
geam. Nu lăsase caietul din mână. Se proţăpi zdravăn, cu 
picioarele ușor depărtate pentru a-și menţine echilibrul. Mâna 
unui tip care se ţinea de bara din oțel îi trecea chiar pe sub nas, 
în timp ce din cealaltă devora cu aviditate un thriller apărut în 
colecția de buzunar. Marc se întoarse ușor, pentru a putea și el 
să-și continue lectura. Din cauza smuciturilor, scrisul mărunt și 
strâns al lui Grand-Duc îi dansa în faţa ochilor, dar tot izbutea 
să-l descifreze. 


Jurnalul lui Crédule Grand-Duc 


Avocatul Leguerne urcă la bară. Existau cam treizeci de 
persoane în sală în acea zi de 22 aprilie 1981, cele două familii, 
apropiații, avocaţii, diverși martori, polițiști. Leguerne se adresă 
mai întâi polițiștilor prezenţi în sală: 

— Domnilor, întrebă el, fetița salvată avea vreo bijuterie 
oarecare asupra ei când a fost găsită? Un colier, de exemplu. Un 
pandantiv. O brăţărică, poate? 

Priviri uluite ale anchetatorilor. Comisarul Vatelier, așezat în 
rândul întâi, tuși în barbă. Evident că nu! Ca și când bebelușa 
găsită ar fi purtat în jurul încheieturii o brăţărică pe care să scrie 
Lyse-Rose sau Emiliei Unde voia să ajungă avocatul acesta tânăr 
și pretenţios? 

— Bine, continuă Leguerne. Doamnă Vitral, micuța Émilie 
purta vreo bijuterie, un lănţișor, o brățară? 

— Niciuna, răspunse Nicole Vitral. 

— Sunteţi sigură? 

— Da... 

Nicole Vitral își reprimă un oftat și continuă: 


— Da. Trebuia să-i dăm brăţărică lui Émilie la botez, după 
întoarcerea din Turcia. O comandaserăm deja, la Lecerf, în 
Offranville, dar n-a purtat-o niciodată. 

Își accentuă fraza fără a-și mai reţine, de această dată, 
lacrimile. Se aplecă, scotoci câteva clipe în poșetă și scoase un 
etui roșu de formă alungită pe care i-l băgă sub nas 
judecătorului Weber. Nicole îl deschise și-și răsturnă în căușul 
palmei o brăţărică minusculă, din argint. 

Pe cât de fragilă, pe-atât de inutilă. 

Emoţia străbătu publicul, inclusiv în tabăra familiei de 
Carville. 

Emilie era gravat în italice, cu un scris legat, copilăresc, 
aproape bucuros, precum și data nașterii, 30 septembrie 1980. 


Am descoperit după aceea, mi-a mărturisit-o Nicole Vitral: era 
o făcătură! Botezul era într-adevăr prevăzut pentru luna 
următoare, dar nu se comandase încă nicio brăţărică. Era doar o 
punere în scenă riscantă, dar eficace. O condiţionare. Inainte de 
a porni la atac. 

Tânărul avocat se întoarse apoi către Léonce de Carville. 

— Domnule de Carville, Lyse-Rose avea vreo bijuterie, o 
brăţărică, de exemplu? 

Carville privi neliniștit către avocaţii săi. Judecătorul Weber 
insistă: 

— Vă rog, domnule de Carville, răspundeţi-i domnului avocat 
Leguerne. 

Carville avea de gând să răspundă, dar Leguerne, mai vioi, 
nu-i lăsă suficient timp. El scoase triumfător din dosarul lui roșu, 
gros, fotocopia unei facturi, și nu una oarecare, ci de la Philippe 
Tournaire, artizan-bijutier, din Piaţa Vendôme. 

Judecătorul Weber confirmă. Factura menţiona în mod explicit 
livrarea unei brăţărici din aur masiv. Ea preciza că prenumele, 
„Lyse-Rose”, și data nașterii, „27 septembrie 1980” , fuseseră 
gravate manual, la ștanţă. Factura era datată din 2 octombrie 
1980, adică de la mai puţin de o săptămână după nașterea lui 
Lyse-Rose. 

Asta nu dovedea nimic, absolut nimic, dar, pentru prima oară 
de la începutul audierilor, Carville era în defensivă, fără 
contraargument meticulos pregătit de avocații lui. 

— Domnule de Carville, continuă Leguerne, Lyse-Rose purta 


în mod obișnuit această brăţărică? 

— De unde vreţi să știu? l-o trimiseserăm fiului meu în Turcia, 
imediat după nașterea lui Lyse-Rose. Dar fără îndoială nu i-o 
dădeau s-o poarte decât rar, presupun... La ocazii... Era o 
brăţărică valoroasă. 

— Presupuneţi? Sau știți? 

— Presupun... 

— Bine, vă mulţumesc. 

Avocatul Leguerne scoase o nouă fotocopie din dosarul roșu, 
cea a unei cărți poștale trimise din Ceyhan, din Turcia. 

— Domnule de Carville, aţi primit această carte poștală de la 
fiul dumneavoastră, din Turcia, la aproximativ o lună după 
nașterea lui Lyse-Rose? 

— Unde aţi găsit-o?! urlă Carville. 

— Aţi primit această carte poștală? continuă avocatul, 
imperturbabil. 

Carville cedă, nu avea de ales. Crengile stejarului se 
frângeau. 

— Da, evident... 

— „Dragă tată”, începu să citească Leguerne. Trec peste 
detalii, iată ce ne interesează. „Mulţumim pentru brăţărică... Va 
costat pesemne o avere, este magnifică. Lyse-Rose nu se mai 
desparte de ea... Este singurul lucru care face din ea o mică 
franțuzoaică, aici... 

Leguerne se opri, triumfând în stupoarea generală. 

N-am știut niciodată cine trădase familia de Carville, un 
angajat probabil. Pesemne că Leguerne plătise regește pentru 
cartea poștală... În fine, regește... Totul e relativ... Comparat cu 
un imobil cu trei etaje în rue Saint-Honore! 

— Asta nu dovedește nimic! tună un avocat al familiei de 
Carville. Este grotesc! Brăţărica putea fi pusă în bagaje înainte 
de a lua avionul, putea fi smulsă la prăbușire... 

Leguerne triumfa: 

— S-a găsit vreo brăţărică, sau o bijuterie asemănătoare, 
aproape de Airbus, în acel perimetru din care s-a cercetat cu 
mare atenţie fiecare centimetru? 

Liniște în sala de audieri. Inclusiv Vatelier, cu mâinile în haina 
lui de piele, părea doborât de faptul că fusese dublat în ancheta 
lui de un tânăr ambițios în robă neagră. 

— Nu, bineînțeles... Nu-i așa, comisare? S-au constatat pe 


încheietura bebelușei salvate urmele unei brățări care ar fi fost 
smulse? Cea mai mică urmă roșie? 

Un răstimp de pauză, savant dozat. 

— Nu, bineînțeles, medicii nu au remarcat nimic 
asemănător... Să mergem mai departe. S-a remarcat la 
încheietura bebelușei vreun semn mai palid, ceva mai puţin 
bronzat, tipul de semn lăsat de o bijuterie purtată în 
permanență?... 

Timpul părea să se fi oprit. 

— Nu, niciuna, bineînţeles... Vă mulțumesc, mi-am încheiat 
pledoaria. 

Avocatul Leguerne se întoarse și se așeză pe scaun. Avocaţii 
familiei de Carville strigară încă odată că lovitura de teatru nu 
era de fapt așa ceva, că nefericita de brăţărică nu însemna 
nimic... Leguerne nu răspunse. Ştia că, pe cât mai abitir se 
apărau avocaţii părţii adverse, pe atât dădeau mai multă 
importanţă acelei chestiuni simple. 

Dacă detaliul nu era important, de ce Carville nu-l adusese 
niciodată la cunoștința justiţiei? 


De la distanță, povestea cu brățărica nu era nici mai 
importantă, nici mai puţin importantă decât tot restul. O 
îndoială, o îndoială în plus... Dar, în acel stadiu al procesului, 
brăţărica s-a transformat într-o dovadă incriminatoare împotriva 
familiei de Carville. Un element nou al cazului, cel pe care toată 
lumea îl aștepta de la începutul anchetei. Atunci, chiar tras de 
păr, chiar ușurel, noul element era suficient pentru a înclina 
balanţa... 

Judecătorul Weber îl privi îndelung pe Léonce de Carville. 
Industriașul minţise, prin omisiune, desigur, totuși minţise. 
Fusese prins în flagrant delict! Fie și numai din acest motiv, în 
lipsă de argumente mai bune, oare dreptatea n-ar fi trebuit să-i 
revină părţii adverse? 

În îndoială... 


Cât despre brăţărica familiei de Carville, ea avea să-mi 
bântuie viața ani îndelungaţi. Când mă gândesc la toată energia 
pe care am cheltuit-o s-o regăsesc, să-i urmăresc periplul... 
Când mă gândesc că am fost atât de aproape s-o ţin între 
degete, că a lipsit atât de puţin... Dar îmi cer iertare din nou, 


anticipez, anticipez... 


Decizia judecătorului Weber a fost pronunţată câteva ore mai 
târziu. Fetiţa salvată ca prin minune pe Mont Terrible se numea 
Emilie Vitral. Bunicii ei, Pierre și Nicole Vitral, deveneau tutorii ei 
legali, precum și cei ai fratelui său mai mare, Marc. 

Lyse-Rose de Carville murise, arsă de vie împreună cu părinţii 
ei, în carlinga avionului Airbus 5403 Istanbul-Paris. 

Avocaţii familiei de Carville au vrut să facă apel, să utilizeze 
toate recursurile cu putinţă. Dar Leonce de Carville a refuzat. 
Rolul lui de stejar frânt, de tataie, nu mai era o compoziţie de 
circumstanţă. 

Cele două atacuri cardiace din anul următor, aproape unul 
după celălalt, la câteva luni distanţă, care l-au țintuit pentru tot 
restul zilelor lui într-un scaun cu rotile, în stare de cvasilegumă, 
păreau cu desăvârșire în logica lucrurilor. 


14 
2 octombrie 1998, ora 10.52 


— Ascunde cadavrul lui Grand-Duc! 

Tonul lui Mathilde de Carville nu admitea nicio contestaţie. 

Malvina de Carville încercă totuși să protesteze la telefon: 

— Dar, bunico... 

— Ascunde cadavrul lui Grand-Duc, când îţi spun! Oriunde, 
într-un dulap, sub o mobilă. Trebuie câștigat timp. Oricine poate 
veni la el acasă. Vecina, menajera, amanta... Mai devreme sau 
mai târziu, polițaii o să debarce. Prostuţo, pesemne că ai lăsat 
amprente peste tot prin casă. Şterge tot, îţi spun! 

Malvina își mușcă buzele, bunică-sa avea dreptate, acţionase 
ca o idioată. Se învârtea în salon, chiar între cadavrul lui Credule 
Grand-Duc și vivariu, unde gângăniile își dădeau duhul. Trebuia 
să pună mâna pe treabă, dar nu putea rămâne multă vreme, 
trebuia să vorbească despre asta cu bunica ei. 

Avea să sosească. 

— Bunico, mai e ceva... 

La celălalt capăt al firului, Mathilde de Carville tăcu un 
moment. Cu o mână, ţinea receptorul; cu cealaltă, continua să 
tundă șirul lung de tufe de trandafiri. Simţi de îndată, din tonul 
nepoatei sale, că era ceva important. 

— Ce mai e, Malvina? 

— Marc Vitral a sunat la Grand-Duc. Acum nici cinci minute. l- 
a lăsat un mesaj pe robotul telefonic... 

Mathilde de Carville se feri să-și întrerupă nepoata. Reteză o 
ramură cu o mișcare precisă a foarfecii de grădină. 

— Spune că-l caută pe Grand-Duc... Va ajunge aici într-o 
jumătate de oră. Vine cu metroul. Are legătură cu Lyse-Rose. 
Și... Și... spune că are caietul cu însemnări al lui Grand-Duc. 
Lyse-Rose l-a citit, ieri. Ea i l-a încredințat, de dimineață... 

O altă mlădiţă a tufei de trandafiri căzu, retezată la bază. O 
ploaie de petale ofilite se răspândi pe rochia neagră a lui 
Mathilde de Carville. 

— Atunci, cu-atât mai mult, grăbește-te, Malvina. Fă ce ţi-am 
spus, șterge toate urmele și ieși din casă. 

— Și... și după aceea, bunico? 

Pentru prima oară, Mathilde de Carville șovăi. Fălcile foarfecii 


care stăteau să muște dintr-o tulpină rămaseră căscate. Până 
unde putea dispune de Malvina? Până unde o putea ţine sub 
control? Fără a risca un nou derapaj... 

— ...Rămâi prin apropiere, Malvina. Marc Vitral nu te 
cunoaște. Te ascunzi pe stradă. ÎI ţii sub observaţie, îl urmărești. 
Dar nu faci nimic altceva, îmi telefonezi de cum l-ai reperat. M-ai 
înţeles? Nu faci nimic altceva! Și, mai ales, ascunzi corpul! 

— Am... înțeles, bunico. 

Închiseră. 

Fălcile de oțel cuprinseră tulpina. 

Mathilde de Carville îi cunoștea ura Malvinei față de familia 
Vitral. Era conștientă și că nepoata ei se plimba pe stradă cu un 
Mauser L110. Încărcat. În perfectă stare de funcţionare, avea 
teribila confirmare. Era rezonabil să nu caute cu orice preț să 
evite întâlnirea între Marc Vitral și ea, pe rue de la Butte-aux- 
Cailles, în faţa casei lui Grand-Duc? 

Rezonabil! 

Mathilde de Carville izgonise acest cuvânt de multă vreme. 

Cel mai simplu era să se lase în voia sorții, a judecății lui 
Dumnezeu. Ca întotdeauna. 

Mathilde zâmbi ca pentru sine și continuă să tundă tufele de 
trandafiri cu o dexteritate uluitoare. Degetele ei lungi aveau 
darul straniu de a se strecura spre tulpini, printre spini, fără să 
se înțepe niciodată, răsucindu-le cu un gest ferm până la lamele 
ascutite ale foarfecii. Mathilde de Carville lucra rapid, mecanic, 
aproape fără a-și cobori ochii asupra mâinilor, cam cum 
mânuiește o croitoreasă acul fără să se mai uite. 

Rochia ei neagră, elegantă se murdărea de ţărână, de firicele 
de iarbă lipite și de petale. Lui Mathilde de Carville nu-i păsa. Işi 
întoarse capul către imensul parc al proprietăţii Roseraie. 
Léonce de Carville şedea în scaunul lui cu rotile, în mijlocul 
peluzei, sub arțarul cel mare. Cu capul căzut într-o parte. Stătea 
la peste treizeci de metri de ea, iar Mathilde îi putea auzi, totuși, 
sforăitul. Ezită s-o cheme pe Linda, infirmiera, să vină să-i ridice 
capul, să-i pună o pernuţă sub gât și să-l bage înăuntru, deja nu 
mai era foarte cald. 

Ridică din umeri. La ce bun... 

Soţul ei căzuse în starea aceea vegetativă acum aproape 
șaptesprezece ani. lzbutise să-i reziste cu greu primului infarct, 
să se recupereze în câteva săptămâni, dar nu putuse să mai 


facă nimic împotriva celui de-al doilea, în plină adunare 
generală, la etajul al șaptelea din sediul lor social, chiar în 
spatele arenei Bercy. Echipajul de urgenţă îi salvase viaţa, dar 
creierul nu-i fusese irigat prea mult timp. 

Mathilde de Carville continua să-și examineze plantele 
urmărind din ochi, peste ţărâna brună, umbra crucii pe care o 
purta la gât. 

Judecata lui Dumnezeu. Încă odată. 

După catastrofa de pe Mont Terrible, soțul ei dorise să se 
ocupe de tot, ca întotdeauna. Ea se plecase. Îl lăsase pe el să 
facă asta. Avea puterea, tăria, relaţiile... 

Cât de tare greșise! După moartea singurului lor copil, 
Alexandre, Léonce își pierduse orice urmă de luciditate. Nu 
făcuse decât gafe, fără contenire! Valijoara plină cu bani oferită 
soţilor Vitral; brăţărica, despre care refuzase să vorbească; 
sărmana Malvina, pe care o târâse peste tot săptămâni întregi, 
ca să depună mărturie, fără măsură. 

Fără a mai vorbi de restul, care nu se putea mărturisi. 

Da, Mathilde nu încerca decât dispreț pentru infirm. După toţi 
acei ani, doar de accidentul avionului Airbus nu-și putea 
învinovăți soțul. 

Degetele lui Mathilde zburau de la o tulpină la alta. 

Spinii trandafirilor, arme  derizorii, nu opuneau nicio 
rezistență. Ramurile se prăbușeau unele peste altele. 

Și iarăși... Fusese numai ideea lui faimoasa conductă Baku- 
Tbilisi-Ceyhan. Să-și trimită timp de luni întregi unicul fiu să 
locuiască în Turcia, cu nora lor însărcinată, cu nepoţica silită să 
se nască în străinătate! Pentru o himeră! În 1998, nicio 
conductă nu fusese încă montată pe ruta aceea blestemată. 

Léonce de Carville se înșelase pe toată linia. 

Femeia privi cu dezgust frunzele de arțar care cădeau peste 
soțul ei, cu zecile, în păr, pe umeri, peste braţe, adunându-i-se 
în poală. 

Mathilde reteză o ultimă mlădiţă și se dădu înapoi, 
contemplându-și munca. 

Cele aproape zece tufe de trandafir erau tăiate foarte din 
scurt. Mai scurt de-atât nici că se putea. Mathilde își amintea 
sfaturile propriei bunici: „Niciodată nu se taie prea din scurt o 
tufă de trandafiri; trebuie tăiaţi din scurt, tot mai din scurt, 
trebuie să lupţi pentru a nu ridica foarfecă. Ea trebuie, 


dimpotrivă, coborâtă, întotdeauna se taie cu zece centimetri 
mai de jos”. 

Vila Roseraie data din 1857, anul era încă gravat în granit, 
deasupra terasei. Mathilde știa că tufele de trandafiri fuseseră 
sădite în același an și că de atunci membrii familiei de Carville le 
întrețineau singuri. Aveau zeci de angajaţi pentru făcut 
curățenie, gătit, tuns gazonul, lustruit alămurile, spălat 
ferestrele, supravegheat proprietatea... Dar de generaţii întregi 
membrii familiei de Carville se ocupau ei înșiși de îngrijirea 
grădinii de trandafiri. Mathilde fusese inițiată în arta 
grădinăritului de îndată ce învățase să meargă. În afara tufelor 
de trandafiri, ceruse să fie clădită o grădină de iarnă, la ceva 
distanţă de vilă. Admiră pentru o ultimă oară felul în care tăiase 
plantele și, fără o privire către soţul ei, înaintă către seră. 

Se gândi din nou la ultimele cuvinte ale Malvinei. Așadar, 
carnetul de însemnări al lui Credule Grand-Duc, testamentul lui, 
toată investigația lui, era în mâinile lui Marc Vitral... 

Ce ironie! 

Mai trebuia oare să se folosească de Malvina pentru a-l 
recupera? Să continue s-o mintă, să-i întreţină iluzia în care 
trăia? Toate dovezile pe care le obținuse, în cele ce-au urmat, 
dovezile furnizate de Grand-Duc, niciodată nu vorbise despre ele 
cu Malvina. 

Dovezile ar fi ucis-o! 


Intră în seră, rămase un răstimp, ca în fiecare dimineaţă, să 
respire incredibilul amestec de miresme. Adăpostul ei, în care 
domnea pacea. Opera ei. Aici, în seră, se simţea cel mai 
aproape de Dumnezeu, de creația lui, și se ruga cel mai bine, 
mult mai mult decât în biserici. 

Malvina... 

Nebunia nepoatei sale! 

Stârnită tot din vina soţului ei. Își amintea de fetiţa delicioasă 
care fusese Malvina la șase ani, de râsul ei pe scara din lemn de 
cireș, de ascunzișurile ei iscusite din grădină, de ochii ei 
minunaţi când privea ierbarele pe care le răsfoiau împreună... 
Acum, în afară de a o minţi, ce mai putea face? S-o închidă într- 
un spital psihiatric? Doar obsesia Malvinei o mai împingea să se 
scoale, să se îmbrace, să se hrănească: Lyse-Rose trăia, 
supraviețuise, în pofida sentinţei judecătorului, din urmă cu 


optsprezece ani; doar Malvina, sora ei mai mare, putea s-o 
readucă la viaţă, chiar și după toți acești ani. 

S-o readucă la viaţă, cu un Mauser L110 în mâini... 

Mathilde de Carville se aplecă spre un buchet de gladiole, una 
dintre ultimele plante care înfloresc toamna. Izbutea în fiecare 
an să le păstreze în seră până în decembrie, era mândria ei 
buchetul de pe masa din ajunul Crăciunului, un amestec de crini 
roz, de gladiole, „Major” roșii și „Alba” imaculate. Mathilde 
controlă cu meticulozitate nivelul apei, umiditatea era 
delicatesa crinilor, secretul strălucirii și longevităţii lor. 

Mintea îi zbură din nou către Malvina, braţul înarmat al 
răzbunării ei. Trebuia să apere cineva interesele familiei de 
Carville, astăzi. De ce nu Malvina, la urma urmei? 

Lucrurile aveau să se schimbe în zilele, în orele viitoare. Acum 
că Lylie citise caietul lui Grand-Duc, Malvina nu mai era singura 
bombă cu ceas lăsată în plină stradă. Grand-Duc îi dăruise un 
cadou de aniversare otrăvit. Filmul vieţii ei. Toate secretele de 
familie consemnate pe o sută de pagini. 

Două familii. O dublă pedeapsă. 

Suficient cât s-o facă nebună și pe Lylie. Nebună de furie. 

Mathilde de Carville mai  înaintă puțin.  Asteraceele 
„Septembrie roșu” din grădina ei de iarnă își pierdeau ultimele 
petale, raze purpurii legate de un miez de aur, de parcă o 
îndrăgostită nehotărâtă se strecurase în seră pentru a smulge, 
una câte una, petalele părăluțelor uriașe. 

O imagine curioasă se impuse în mintea lui Mathilde. Aproape 
un vis, ca o premoniţie. O vedea pe Lylie intrând aici, în parc, la 
Roseraie, înarmată cu un revolver, un Mauser L110, cu degetul 
pe trăgaci. Mergea încet pe peluză. 

Da, Lylie ar fi avut multe motive să vină să se răzbune, dacă 
Grand-Duc ar fi dezvăluit totul în caietul lui. Mathilde zâmbi ca 
pentru sine. O întrebare o sfredelea. Degetul de pe trăgaci, 
arătătorul, va purta inelul? Safirul deschis la culoare... 
Incrustațiile de diamant împodobi-vor oare degetul răzbunător? 

Imaginea, puţin câte puţin, se șterse. Bănuţul portocaliu îi 
reapăru înaintea ochilor, dezgolit, cu excepţia ultimelor trei 
petale. Mathilde de Carville murmură din vârful buzelor, doar 
pentru sine: 

— La mulţi ani, Lylie. 

Dacă ar fi știut pe vremea aceea, niciodată nu l-ar fi angajat 


pe Credule Grand-Duc în acea numărătoare inversă stupidă. 

Continuă să înainteze, întorcându-și capul peste umăr pentru 
a verifica dacă era singură. Era. Nimeni n-o urmărea prin 
ochiurile de geam ale serei. Se aplecă spre grădina ei secretă, 
dădu stânjeneii la o parte și dezvălui câteva tulpini discrete, 
câteva floricele galbene, câteva fire de rostopască. Lui Mathilde 
de Carville îi plăcea să contemple cele patru petale galben-aurii, 
în cruce, grupate ca o umbrelă de soare. „larba de negi”, cum i 
se spunea odinioară; dar Mathilde prefera celălalt chip al 
rostopascăi, crucea petalelor ascundea o plantă ucigătoare, 
poate cea mai toxică dintre toate, cu o concentraţie unică de 
alcaloizi în sucul ei... 

Mica ei slăbiciune. 

Dumnezeu s-o ierte. 


Se întoarse, ieși din seră. Leonce de Carville era tot așezat, 
dezarticulat, abia zgâlțâit de câte o tremurătură regulată, ce 
agita frunzele roșii. 

Un trunchi mort. Cu o formă ciudată. 

Privirea lui Mathilde de Carville îmbrățișă întreaga proprietate, 
tufele de trandafiri, vila, parcul... 

Nu, poate că nu era pierdut totul. Numele. Rasa. Onoarea. 

Lyse-Rose. 

Ajunsese să judece la fel ca Malvina. 

Rămânea o ultimă speranţă, telefonul de la Credule Grand- 
Duc, ieri, ultimul dinaintea morţii lui. Pretindea că descoperise 
un nou element care punea sub semnul întrebării toate 
certitudinile lui anterioare. Afirmase că avusese iluminarea cu 
trei zile înainte, exact în ultimele minute ale contractului său, 
chipurile citind ziarul L'Est républicain. La miezul nopţii fără cinci 
minute! 

Avea să fie destul de naivă pentru a-l crede? Avea să fie 
destul de stupidă pentru a-l urma pe Grand-Duc într-o cacealma 
atât de grosolană? 

Grand-Duc nu voise să spună nimic mai mult, îi precizase că 
voia să verifice câteva ultime detalii. Mathilde se gândi din nou 
la Malvina și la Mauserul ei. Grand-Duc se comportase ca unii 
martori din romanele polițiste, care caută să crească miza și 
care sfârșesc cu un glonț în inimă înainte să fi apucat să 
rostească o cifră. 


Mathilde de Carville înaintă prin fața ramurilor retezate ale 
tufelor de trandafiri. Se aplecă și le adună cu mâna goală, fără 
să se strâmbe, fără nicio suferință aparentă. 

Vrând-nevrând, nu se putea împiedica să creadă în ultimele 
cuvinte ale lui Credule Grand-Duc. 

O soluție. O ultimă speranţă. 

Și, ca de fiecare dată în această poveste, balanţa destinului. 
Pentru speranţa unei familii, cealaltă trebuia să piardă totul. 


15 
2 octombrie 1998, ora 11.01 


Miromesnil. 

Champs-Elysees - Clemenceau. 

Stațiile defilau. Vagonul se golea, cu fiecare oprire. Metroul 
accelera brusc pentru a încetini aproape de îndată, ca un 
inepuizabil sprinter orb. 

O tânără drăguță urcă la stația Invalizi. Pentru o clipă, Marc 
Vitral crezu c-o recunoaște pe Lylie, după silueta fină și părul 
blond pieptănat cuminte. Doar o clipă. Metroul era plin de 
blonde drăguțe, dar nu hazardul avea să-l aducă pe urmele lui 
Lylie, nici mesajele lui disperate lăsate după ce intra mesageria 
ei vocală, ci lectura atentă a carnetului; pe Grand-Duc trebuia 
să-l întâlnească, iar asta cu orice preț. 

Varenne. 

Marc era acum aproape singur în vagon. Blonda coborâse 
deja. Tânărului îi trecu prin minte constatarea stranie că din cei 
unsprezece oameni prezenţi în vagon șapte erau negri. De parcă 
o lege le-ar fi interzis încă africanilor să meargă în aer liber pe 
trotuarele străzilor cu bani chiar de deasupra capetelor lor, 
Grenelle, Varenne, Babylone. Hotărât lucru, Marc nu se putea 
obişnui cu Parisul, cu mizeria acestuia, cu indiferența și 
singurătăţile lui. Dieppe, portul comunist al copilăriei lui, îi 
lipsea. Oftă. Nu avea deloc de ales. Urgenţa era altundeva. 
Resemnat, se așeză din nou și-și reluă lectura. 


Jurnalul lui Credule Grand-Duc 


Decizia judecătorului Weber sosi în plic oficial, în cutia de 
scrisori a familiei Vitral, din rue Pocholle, în dimineaţa zilei de 11 
mai 1981. Ca un simbol. 

Toată noaptea precedentă, litoralul imens de la Dieppe se 
preschimbase în teatrul improvizat al unei uriașe serbări 
populare. Se cântase, se băuse, se răsese, se dansase în 
picioarele goale toată noaptea pe peluza esplanadei. Dieppe, 
orașul roșu, portul muncitoresc, orașul sinistrat de dispariţia 
uzinelor lui, una câte una, sărbătorise ca în cea mai frumoasă zi 
de 14 iulie alegerea ca președinte al Republicii a lui François 


Mitterrand; sosirea istorică a stângii la putere, comuniștii la 
guvernare... Schimbare! Sloganul își lua zborul de pe toate 
buzele. Decana de vârstă a staţiunilor balneare franceze își 
pusese pentru o noapte rochia primului său bal. Și încă-i venea 
bine! 

Pierre și Nicole Vitral au participat și ei la serbare, în felul lor. 
De o generaţie așteptau asta, de o generaţie se luptaseră, 
manifestaseră, împărţiseră fluturași electorali prin pieţe... 
Dubita lor, pe litoral, rămăsese deschisă aproape toată noaptea, 
clătite, vafe și gogoși se amestecaseră cu șampania și cu cidrul 
într-o hărmălaie veselă... Toate generaţiile erau prezente. Dar 
soţii Vitral n-au izbutit să se elibereze complet. Așteptau 
scrisoarea de la judecător, decizia finală; încă se temeau de un 
recurs al familiei de Carville, de o ultimă amânare. Nu voiau să 
se bucure de o asemenea victorie înainte de a ţine documentul 
oficial în mâini, înainte de a o strânge în braţe pe Émilie, încă 
ținută în creșa de la Montbéliard. 

Nu îndrăzneau să creadă. 

Dar, la urma urmei, cine crezuse cu adevărat, chiar și la 
Dieppe, înainte de acel 10 mai 1981, în victoria stângii? 


Pierre a deschis scrisoarea de la judecător către ora opt 
dimineața. Tremurând. Nu dormise decât două ore. Scrisoarea 
de la judecătorul Weber nu lăsa loc de nicio îndoială. Fetița 
scăpată cu viaţă din catastrofa de pe Mont Terrible se numea 
Emilie Vitral. Bunicii ei din partea tatălui îi deveneau tutori 
legali. Puteau veni s-o ia de la Montbéliard chiar din dimineaţa 
aceea. 

In cartierul Pollet, încă nu fuseseră puse la locul lor fluierele, 
șampania, vasele pentru baie de ulei și grătarele. S-a împărțit 
tot ce rămăsese. Sărbătoarea s-a prelungit. În zilele de 10 și 11 
mai 1981. 

Cele mai frumoase două zile ale vieţii lor. 


Mathilde de Carville așteptă lăsarea serii, până aproape se 
întunecase, pentru a se apropia de dubița soţilor Vitral. 
Așteptase răbdătoare să se îndepărteze și ultimii clienţi. De 
asemenea, avusese grijă ca Nicole Vitral să fie singură, căci 
soțul ei era în Pollet, la întrunirea de cartier, din acea zi de 13 
mai 1981, ca în fiecare seară de miercuri. Se gândea la modul 


serios să se prezinte pe lista de consilieri locali la alegerile 
municipale din 1983. Era o vreme frumoasă de mai, dar cu prea 
mult vânt, ca întotdeauna. 

A sosit momentul să v-o prezint pe Mathilde de Carville. Ea a 
intrat în joc la exact două zile după euforie. Nu mi-e ușor să-i fac 
un portret imparțţial, veţi înţelege peste câteva pagini. Îmi asum 
tabloul pe care îl voi zugrăvi, în formă și în fond. Dacă nu vă par 
obiectiv, vă rog să credeţi cel puţin în sinceritatea mea. 
Mathilde de Carville, pe toată durata instrumentării cazului, 
avusese încredere în soțul ei; în soțul ei și în Dumnezeu. Până 
atunci, în decursul vieţii sale, nu avusese niciodată motive să se 
plângă de Dumnezeu, cum de altfel nici de soț. Născută într-o 
familie nobilă angevină emigrată la periferia șic a Parisului, mai 
degrabă graţioasă, inteligentă, umanistă, purtându-și cocul sus, 
cu un fir de maliţie à /a Romy Schneider, Mathilde, încă de la 
vârsta de douăzeci de ani, a fost rapid admirată, invidiată, 
curtată. Nu pentru multă vreme... Avea încredere în Dumnezeu. 
S-a îndrăgostit de primul bărbat pe care cerul i l-a adus în cale și 
i-a jurat fidelitate veșnică. Acesta a fost Leonce, un tânăr inginer 
briliant, ambițios și sărac. Inginerul a distrus puţin câte puţin tot 
ce avea Mathilde mai grațios și mai umanist. Dacă asta era voia 
Domnului... 

Mathilde aducea o zestre de o valoare inestimabilă: numele ei 
de familie. Mathilde de Carville. Descendenţa privilegiată, 
sângele nobil, rasa, succesiunea... Leonce a luat numele soţiei. 
Nu se întâmplă foarte des, puteţi admite împreună cu mine, ca 
un bărbat să ia numele soţiei! E nevoie de cel puţin o particulă 
de nobleţe și de un arbore genealogic care urcă până la Sfântul 
Ludovic pentru așa ceva... Mathilde i-a oferit soțului numele și, 
nu trebuie uitat, cele câteva milioane în bonuri de Trezorerie 
care s-au dovedit necesare înfiinţării întreprinderii familiei de 
Carville. Geniul industrial al lui Léonce a făcut tot restul: 
multiplicarea primelor milioane în zeci de milioane, succesul 
comercial al întreprinderii, brevetele profitabile, filialele pe cele 
cinci continente. Până la acel moment, Mathilde a crezut 
probabil că numele ei fusese învestit grozav de bine... 

Când Dumnezeu i l-a luat pe Alexandre, fiul ei, în accidentul 
de avion, Mathilde nu s-a îndoit. Vi se poate părea ciudat, dar 
am aflat după toţi acești ani că încercările pe care le pretinde 
religia mai mult întăresc credința decât o pun la încercare. 


Nedreptatea divină, curios, îndeamnă mai mult la supunere 
decât la revoltă. După cum pedepsirea obligă la supunere. Mai 
ales pedepsirea injustă, cea care este rodul întâmplării, de 
exemplu. Mathilde de Carville și-a pus văl cernit și a ispășit. 
Doar Dumnezeu știe ce greșeală. Avea încredere în dreptatea lui 
Dumnezeu, dar și în justiția oamenilor, odată ce clarviziunea 
divină o luminează pe cea a muritorilor. 

Totuși, când judecătorul Weber a decretat moartea nepoatei 
sale, pentru prima oară Mathilde s-a îndoit. O, nu de Dumnezeu, 
nicidecum. Ci de justiţia oamenilor. Și de soțul ei. 

Credinţa i s-a preschimbat. 

N-a fost zguduită, ci, dimpotrivă, era neîndoielnic mai 
puternică decât înainte. Dar era diferită. Credinţa ei nu mai era 
doar contemplativă, pasivă, supusă. Mathilde de Carville a 
căpătat din acel moment conștiința că era intermediarul pe 
pământ între Dumnezeu și oameni, că în credinţă îi stătea tăria, 
în credinţă își avea o armă. Că avea o direcţie dată de credință, 
că avea o misiune divină. Că trebuia să acţioneze. 

Știu unde poate duce acest tip de raţionament, la ce 
fanatisme, în cele patru colţuri ale lumii oamenii se ucid între ei 
în numele unor zei care nu le-au cerut nimic. Amușinaserăm 
situația îndeaproape într-o altă viaţă, înainte de a mă cuminţi, 
ca detectiv privat. 

Din fericire pentru Mathilde de Carville, tranziția s-a petrecut 
încetul cu încetul. Cel puţin așa cred. În 1981, a estimat doar că 
anumiţi oameni erau surzi la poruncile divine și că, dacă 
Dumnezeu îi dăduse atâţia bani, fără îndoială n-ar însemna să-i 
nesocotească voia dacă i-ar întrebuința pentru a schimba 
ordinea lucrurilor. 

Atunci, cu tăria noilor ei convingeri, Mathilde de Carville a luat 
două decizii, matur cumpănite. Cea de-a doua mă privește pe 
mine. Prima a fost de a merge s-o întâlnească pe Nicole Vitral, în 
acea seară de mai, pe litoralul din Dieppe; o întâlnire din care 
Nicole Vitral își mai amintea fiecare cuvinţel și cea mai mică 
tăcere atunci când am întâlnit-o, douăzeci de luni mai târziu. 


Nicole Vitral o văzu sosind pe Mathilde de Carville cu o 
neîncredere extremă. Işi închise mașinal vesta peste partea 
expusă, de sus, a sânilor ei. Se tot întâlniseră, se tot măsuraseră 


din priviri la audieri, la ședințele de judecată. Totul era acum 


diferit, Nicole Vitral își cunoștea dreptul. Émilie era nepoţica ei. 
Nimeni, niciun Carville nu putea absolut nimic împotriva acestui 
fapt. Din acest motiv, doar din acesta, acceptă ea să o asculte 
pe Mathilde de Carville. 

Mathilde de Carville stătu în picioare în faţa dubiţei Citroen de 
tip H. Nicole Vitral, în vehicul, o domina cu vreo douăzeci de 
centimetri. Vocea ei nu degajă nicio emoție: 

— Doamnă Vitral, voi merge drept la ţintă. Unele dolii sunt 
mai greu de purtat ca altele. Decizia judecătorului Weber, după 
cum știți, este o condamnare la moarte! Pentru a reda viața 
unui copil, a ucis un altul... 

Nicole Vitral schiță un gest de agasare, ca și când dorea să-și 
tragă oblonul metalic și să rămână acolo. Mathilde de Carville 
ridică foarte ușor tonul: 

— Nu, nu, nu mă întrerupeţi, vă rog. O, astăzi, după mai puţin 
de o lună, încă nu ne dăm bine seama. Dumneavoastră aveţi un 
bebeluș în grijă. Lyse-Rose rămâne prezentă în amintirea 
noastră. Dar peste cinci ani, peste zece ani, peste douăzeci de 
ani? Lyse-Rose nu va fi existat niciodată, nu se va fi jucat 
niciodată, nu va fi mers niciodată la școală... Dar Emilie va 
exista, va trăi. Toată lumea va fi uitat catastrofa, groaznica 
îndoială. Ea va fi pentru totdeauna Emilie Vitral, iar dacă nu era, 
va fi devenit. Nimănui nu-i va păsa de incidentul de la nașterea 
ei. 

Un vânt puternic zbuciuma streașină de pânză roșie cu oranj. 
Nicole Vitral se simţea stânjenită, deloc în largul ei, dar nu o 
putea întrerupe pe Mathilde de Carville. 

— Nicole... îmi daţi voie să vă spun Nicole? Da, unele dolii 
sunt greu de purtat. Niciodată nu voi avea vreun mormânt la 
care să pun flori, vreo marmură pe care s-o gravez. Pentru că, 
mai rău nu se poate, Nicole, dac-aș face-o, dacă aș jeli-o pe 
Lyse-Rose ca pe o moartă, dacă i-aș ţine slujbe de pomenire, n- 
aș fi cel mai rău dintre monștri? Fiindcă aș îngropa-o când poate 
că ea încă trăiește... 

— Deci asta era! i-o reteză sec Nicole Vitral. 

Vântul puternic din vest părea incapabil să clintească vreun 
firicel de păr din cocul sever al lui Mathilde de Carville. 

— Nu, Nicole! Nu era asta. Ascultaţi-mă până la capăt. Nu 
vreau să v-o răpesc pe Emilie. Totul e simplu pentru voi. Dacă 
ea e cu adevărat nepoţica voastră, atunci cu-atât mai bine. 


Dacă nu este, atunci o veţi fi crescut ca pe un copil adoptat... 
îndoiala nu mai are nicio importanţă pentru voi. Nu e mai 
importantă decât cea a unui tată care nu știe niciodată cu 
adevărat dacă e chiar al lui propriul copil. Dar pentru mine 
îndoiala... 

— Până la urmă, ce vreţi? aproape că urlă Nicole Vitral. 

Vântul îi smuci vesta, pieptul de madonă i se umfla. Nicole 
Vitral căpătase încredere de la începutul acestei povești, din 
cauza mass-mediei, a avocaţilor, a poliţailor. Și continuă pe 
același ton: 

— Vreţi ca micuța să vă strige „bunico”? Să vă telefoneze din 
când în când? S-o invitaţi în prima duminică a fiecărei luni să 
mănânce fursecuri? 

Niciun rid, nicio geană a lui Mathilde de Carville nu se clinti. 

— Nu e nevoie să fiți răutăcioasă, Nicole. Chiar deloc. Lyse- 
Rose a murit. Simţiţi fără doar și poate prin ce trec... Pe gălușca 
pe care o îndrăgiţi o veţi numi-o Émilie, dar în adâncul 
dumneavoastră nu veți ști niciodată. Nici dumneavoastră, nici 
eu. Viaţa ne-a pus cu spatele la zid. 

Nicole Vitral oftă. 

— De acord, continuaţi. Ce anume vreţi? 

— Doar s-o ajut pe copilă. Dacă este Lyse-Rose, atunci voi 
avea conștiința liniștită. Dacă este Émilie, atunci... cu-atât mai 
bine pentru ea. 

Nicole Vitral înaintă cât putu demult în faţa tejghelei, 
fulgerând-o cu privirea: 

— Ce fel de ajutor? Să o vedeți? 

— Nu... Cred că e mai bine să nu mă cunoască. Nu știu dacă 
doriţi să-i vorbiţi despre toate acestea lui Émilie. Mai târziu, 
vreau să zic. Nu știu dacă v-aţi gândit la asta. Dar cred că e mai 
bine pentru ea să nu afle nimic cât mai mult timp cu putinţă. N- 
am nicio dorinţă s-o pândesc, de departe, la ieșirea de la școală. 
S-o văd cum crește printr-un parbriz. Să sper că voi descoperi o 
asemănare cu fiul meu. Nu, nu e genul meu, este mai presus de 
cât pot îndura. 

Mathilde de Carville fu zguduită de un râset scurt care nu-i 
stătea în fire. 

— Nu, Nicole, oamenii bogaţi au mijloace mai radicale de a-și 
linişti conștiința... 

— Banii? 


— Da, banii. Țineţi-vă mândria în frâu, Nicole, n-am venit ca 
soțul meu, s-o cumpăr pe fetiță. Nu e un șantaj, un târg, nimic 
de genul acesta. Doar un dar pentru ea. Nu cer nimic în schimb. 

Nicole Vitral se pregătea să-i răspundă. Mânia creștea în ea la 
fel ca vântul din larg care i se învărtejea în dubiţă. Mathilde de 
Carville nu-i lăsă timp: 

— Nu refuzaţi, Nicole... O aveţi pe Émilie, aţi câștigat. Nu vă 
cumpăr, nu cumpăr nimic. Doar gândiţi-vă, de ce să-i refuzaţi lui 
Emilie banii care-i sunt oferiţi, care-i pică din cer... 

— N-am zis că refuz, spuse sec Nicole Vitral. Nici că accept... 
Tonul vocii ei cobori, brusc: E complicat ce-mi propuneţi... 

Intonația lui Mathilde, ca un ecou, plusă: 

— Deschideţi un cont bancar pe numele lui Emilie, e tot ce 
aveţi de făcut... 

Buzele lui Nicole Vitral tremurară. 

— Și apoi? 

— Emilie va primi o sută de mii de franci pe an în acest cont. 
Până la optsprezece ani. Trebuie ca banii să fie folosiți doar 
pentru ea, pentru educație, pentru activităţi extrașcolare, ca să 
aibă cele mai bune șanse. Bineînţeles, va cădea în sarcina 
dumneavoastră să-i administraţi în toţi cei optsprezece ani. Veţi 
face cum veţi voi. Eu vă ofer mijloacele, vă las să procedaţi cum 
credeţi. N-aveţi de ce vă plânge... 

Nicole Vitral lăsă un răstimp vântul să-i zburătăcească vesta, 
să-i mângâie partea de sus a pieptului dezvelit, până o apucă 
tremuratul. Se lăsă legănată de zgomotul pietrelor de pe malul 
mării, rostogolite neostenit de fluxul și refluxul valurilor. 

Pro și contra. 

În cele din urmă, zise: 

— Voi deschide acest cont, doamnă de Carville. Pentru Emilie. 
Fiindcă dacă n-aș face-o, mi-aș putea-o reproșa. Sau mai 
degrabă ea mi-ar putea-o reproşa. Plasaţi această avere, dacă 
doriţi... 

— Mulţumesc. 

— ...dar nu ne vom atinge de ea! 

Nicole Vitral aproape că urlase. 

— Emilie va fi educată exact ca fratele ei Marc. Și ne vom 
descurca. Vom face sacrificiile care se vor impune, dar vom 
reuși. La optsprezece ani, la majorat, Emilie va face ce va voi cu 
acești bani. Ea va decide dacă îi vrea, nu noi. Inţelegeţi? 


Un surâs ușor apăru în colţul buzelor lui Mathilde de Carville. 

— Sunteţi crudă, Nicole. Dar tot vă mulţumesc. 

Șovăi o clipă, apoi continuă: 

— V-aș putea cere o a doua favoare? 

Nicole Vitral oftă, excedată: 

— Habar n-am. Repede. Inchid. 

Mathilde de Carville scoase din buzunar o casetă de un 
albastru-regal din buzunarul mantoului ei lung. O deschise, o 
întinse înainte, apoi o așeză pe tejgheaua dubiţei. Nicole Vitral 
nu-și putu dezlipi privirea de la safirul deschis la culoare al 
inelului. 

— E o veche tradiţie, spuse Mathilde cu voce calmă. Tinerele 
din familia mea, la optsprezece ani, primesc un inel incrustat cu 
o piatră de culoarea ochilor lor. Așa se petrec lucrurile de 
generaţii întregi. Eu port unul dăruit de mama mea în urmă cu 
mai bine de treizeci de ani. Din nefericire, nu voi avea ocazia de 
a face același lucru pentru Lyse-Rose. 

În sfârșit, Nicole Vitral își ridică privirea. 

— Se pare că nu mă duce capul, dar nu înțeleg... 

— Vă las inelul. Aveţi grijă de el. Poate că peste trei ani, peste 
zece ani, trăind în preajma lui Emilie, veţi ghici. Veţi ști dacă e 
cu adevărat nepoțica voastră sau nu. O astfel de certitudine se 
poate impune. Dacă așa stau lucrurile și dacă în adâncul 
dumneavoastră căpătați convingerea că fetița pe care o creșteți 
nu e din sângele vostru, cred că veţi păstra acest secret doar 
pentru dumneavoastră... 

Ea răsuflă emoţionată, apoi reluă: 

— Și probabil așa ar fi mai bine, cel puţin pentru micuță. Dar 
dacă astfel vor sta lucrurile, dacă veţi avea dovezile, 
convingerea, de-a lungul anilor, că nu e nepoţica 
dumneavoastră, atunci în ziua în care împlinește optsprezece 
ani oferiţi-i acest inel. Nimeni altcineva în afară de noi două, nici 
măcar ea, nu va ști ce semnifică acest lucru. Dar astfel, pentru 
dumneavoastră, pentru mine, se va face dreptate... 

Nicole Vitral avea de gând să refuze, să respingă inelul, să-i 
strige că noua idee i se părea ridicolă și nesănătoasă, dar 
Mathilde de Carville nu-i lăsă vreme de asta. Plecase fără să mai 
aștepte răspunsul. Mantoul ei lung și întunecat începea să se 
contopească deja cu seara care se lăsa. 

Caseta de un albastru-regal rămăsese acolo, pe plasticul 


laminat. 


16 
2 octombrie 1998, ora 11.08 


Malvina împinse în urma ei fereastra, cu mâna înfășurată într- 
o cârpă. Își îndesă cârpa în buzunarul vestei. Ștersese totul cu 
ea, cine ar fi putut remarca faptul că lipsea una din teancul aflat 
în sertarul bucătăriei lui Grand-Duc? 

Mândră de ea, se fofilă încet prin grădiniţă, ca să nu fie văzută 
din stradă. Lăsă să treacă două mașini, pitită în unghiul casei. 
Odată calea liberă, păși peste zidul din piatră, înalt de abia un 
metru. Era pe stradă. Nimeni n-o văzuse. Nimeni n-ar putea să 
afle vreodată că intrase în casa lui Grand-Duc. In pofida a ceea 
ce gândeau cu toții, nu era așa de proastă! Se întoarse. Un ultim 
detaliu o încurca. De pe trotuar, cine se uita atent putea repera 
geamul ferestrei pe care îl spărsese, în partea dreaptă-jos, ceea 
ce-i permisese să deschidă fereastra strecurându-și brațul 
înăuntru. Ridică din umeri. Nu era foarte important. 

Inaintă cu pași rapizi pe rue de la Butte-aux-Cailles. Nu 
trebuia să rămână acolo. Expusă. Vitral putea sosi dintr-un 
minut în altul. 

Se gândea să-l aștepte și să-l înghesuie pe ticălos. Mai înaintă 
puţin, apoi scoase din buzunar o cheie de mașină și declanșă 
deschiderea automată. Malvina își furișă cele patruzeci de 
kilograme în mașinuţă. Vehiculul ei îi permitea să găsească loc 
de parcare aproape peste tot în Paris, inclusiv la câteva zeci de 
metri de casa lui Grand-Duc. Nu era foarte discret, dar Vitral nu 
avea de unde să-i cunoască mașina. 

Malvina se înghesui cum putu între scaunul din faţă și 
pedalele Roverului Mini. În pofida îngustimii habitaclului, dacă se 
apleca, cine trecea pe trotuar ar fi putut totuși crede că nu e 
nimeni în mașină. Malvina, dimpotrivă, privind înainte sau în 
retrovizor, putea controla întreaga stradă fără a-și schimba 
poziţia. Filajul ideal! Dacă Vitral ar sosi dinspre staţia Corvisart, 
ar ieși la suprafaţă pe la capătul străzii, fără să treacă prin faţa 
Miniului, iar ea, din contră, l-ar repera de departe. Perfect. 

Se contorsionă și apucă Mauserul L110. Il puse la îndemână, 
chiar sub scaunul șoferului. 

Un singur lucru o mai jena pe Malvina: rue de la Butte-aux- 
Cailles era pentru moment încă prea circulată, mai ales către 


brutăria aflată la cincizeci de metri mai încolo, plină de clienți 
care tot intrau și ieșeau; mult prea mulţi martori, dar suficient 
de departe, ar avea timp să acţioneze. Se gândi încă odată la 
ordinele bunicii, „îl ţii sub observaţie, îl urmărești. Dar nu faci 
nimic altceva, îmi telefonezi de cum l-ai reperat”. Malvina nu-și 
putu împiedica mâna să alunece sub scaun, să atingă Mauserul, 
ca pentru a verifica dacă mai era acolo. Contactul cu metalul 
rece o liniști. Dacă se gândea bine, la douăzeci și patru de ani, 
oare mai era obligată să i se supună bunicii? 


Marc înainta aproape în orb prin interminabilele culoare ale 
stației Montparnasse, încercând, în pofida tuturor celor 
întâmplate, să nu piardă din ochi direcţia liniei 6. 

Lylie purta inelul, safirul deschis la culoare, ca ochii ei. 

Nicole i-l dăduse prin urmare cu trei zile înainte, când 
împlinise optsprezece ani. Bunica lui respectase contractul. Nu 
vorbise nimănui despre asta. Niciodată. Nici măcar cu Lylie. 

Dar îi dăruise inelul! 

Marc știa de-acum ce însemna așa ceva, ce groaznică 
mărturisire reprezenta pentru bunica lui. 

Trebuia să o sune, trebuia să-i vorbească. Avea s-o facă, puţin 
mai târziu. Pentru moment, urgenţa era Lylie. Cu mâna liberă, 
continuând să meargă, tastă cu îndemânare de pianist 
butoanele telefonului mobil, compunând un SMS: 

Lylie, sună-mă înapoi, la naiba. 

Își promise să reînceapă operaţiunea peste o oră, să o piseze 
la cap pe Lylie până îi va răspunde. 

Oare unde putea fi? Se gândi din nou la avionul-miniatură din 
rucsacul lui. Ideea plecării la celălalt capăt al lumii era serioasă? 
Da... Lylie avea mijloacele financiare de a se duce să trăiască în 
orice colț al planetei, imediat ce împlinise optsprezece ani. Să 
rămână acolo ani întregi. 

Făcând slalom printre călători, Marc își repeta ultimele rânduri 
din povestea lui Credule Grand-Duc. Contul bancar al lui Lylie. 
Cadoul otrăvit al lui Mathilde de Carville. Bătrâna știa ce face... 
De-a lungul anilor, Marc sfârșise prin a se convinge că doar banii 
adânciseră diferența între Lylie și el, diferenţă care explica 
sentimentele anormale, atracţia nefirească, de neconceput între 
un băiat și o fată legaţi prin sângele acelorași părinţi. 

Banii explicau totul. Totuși, în adâncul lui, o voce îi suflase 


întotdeauna că nu contau! Nu! Nu! 

Vocea avea dreptate! Banii nu contau. De-acum avea dovada 
că bunica lui, chiar dacă nu arătase nimic niciodată, gândea ca 
el! 

Lylie purta inelul de la familia de Carville. 

Bunica lui mărturisise oferindu-i-l. Lylie nu-i era soră! Erau 
liberi. 


Marc se simțea purtat de un fel de euforie. Se strecură cu 
supleţe în garnitura de metrou cu direcţia Nation. Îmbrânci 
câţiva pasageri ca să răzbată până pe aleea centrală a 
vagonului pentru a câștiga puţin loc, un mic spaţiu vital, 
suficient pentru a putea deschide caietul. 

Cinci staţii până la Corvisart. La doi pași de Butte-aux-Cailles, 
unde locuia Grand-Duc. 

Timp de citit alte câteva pagini... 


Jurnalul lui Credule Grand-Duc 


Acesta este momentul intrării mele în scenă. În sfârșit! 

CREDULE GRAND-DUC, detectiv privat. 

M-am cam lăsat așteptat, nu? Sosesc puţin după bătălie, așa 
e. Chiar aici e toată problema mea. 

Mathilde de Carville a intrat în biroul meu, la Belleville, din rue 
des Amandiers, a doua zi după întâlnirea ei cu Nicole Vitral. Îmi 
dădea impresia că se deghizase în negru, că-și pusese toată 
durerea în haine. Cred că discuţia cu Nicole Vitral o afectase 
enorm, luase decizia singură, fără a-i vorbi soțului ei. Mathilde 
de Carville se umilise pe litoralul din Dieppe, dar înţelesese că 
doar sacrificiul cu pricina o putea îndupleca pe Nicole Vitral. 
Trebuia ca Nicole să se simtă cea mai puternică în acel moment, 
altfel n-ar fi acceptat niciodată să deschidă un cont bancar pe 
numele lui Lylie. 

Niciodată, niciodată nu voi mai trăi o astfel de umilință, 
probabil că își spusese, în cele ce-au urmat, Mathilde de 
Carville. Plătise scump pentru liniștea conștiinței, mult mai mult 
decât un cec de o sută de mii de franci pe an pentru Lylie. 
Atunci, după întâlnirea din Dieppe, a devenit Mathilde de 
Carville rece ca gheața. Când a intrat în biroul meu, nu mai era 
decât un sloi, negru și politicos. 


A înaintat. 

— Am auzit multe despre dumneavoastră, domnule Grand- 
Duc... 

Aha? 

S-a prezentat, iar eu am făcut vag legătura cu cazul despre 
care posturile de radio și de televiziune vorbiseră timp de 
câteva săptămâni, și de care mi se fâlfâia într-un mare fel la 
vremea aceea. 

— Domnule Grand-Duc, calităţile dumneavoastră sunt, se 
pare, discreţia, tenacitatea, răbdarea, rigoarea... Cele pe care le 
pretind. Cazul pe care vi-l propun este simplu: să reluați integral 
dosarul accidentului de pe Mont Terrible, de la început, detaliu 
cu detaliu. Și să găsiţi și alte detalii, dacă se poate. 

Pe atunci, chiar dacă încă nu eram decât un detectiv privat 
printre zeci de alți detectivi privaţi, începuserăm să-mi fac o 
relativă reputaţie. Rezolvaserăm unul câte unul micile cazuri 
care-mi fuseseră încredințate, cazul cazinourilor de pe coastă și 
încă vreo câteva, încă nu cunoscuserăm eșecul, ca boxerul care 
nu câștigă decât lupte mici, dar care le câștigă pe toate și care 
sfârșește prin a se crede invincibil. Habar n-aveam de ce mă 
alesese, dar de ce nu pe mine, la urma urmei? Nu conta, n- 
aveam să las ocazia să-mi scape. 

Mathilde de Carville continua să înainteze. Eu am rămas 
așezat, nu sunt foarte înalt, iar la prima vedere ea mă depășea 
cu cinci centimetri. M-am îndreptat totuși pe scaun și mi-am luat 
un aer important. 

— E un caz complex, doamnă. Un caz care nu poate fi tratat 
cu lejeritate... Un caz pentru care va fi nevoie de timp... 

— N-am venit aici ca să mă târguiesc, domnule Grand-Duc... 

Și paf! 

Stătea dreaptă înaintea mea, strivindu-mă cu umbra ei 
neagră. Prea târziu să mă mai ridic... 

— Domnule Grand-Duc, propunerea mea se acceptă sau se 
refuză... Sunt convinsă că nu-mi va fi greu să găsesc un alt 
investigator, dar cred că veţi accepta. Incepând de astăzi, veţi 
primi o sută de mii de franci pe an, timp de optsprezece ani, 
până ce Lyse-Rose, nepoţica mea, dacă mai trăiește, va deveni 
majoră. La sfârșitul lui septembrie 1998. Pe 30, și nu pe 27, 
fiindcă așa a decis justiția... A 

O sută de mii de franci pe an! Inmulţiţi cu optsprezece! Nu 


izbuteam să număr zerourile. Alcătuiau în craniul meu ceva ca 
un lung șirag de perle. Timp de optsprezece ani. O veritabilă 
rentă de funcţionar pentru un detectiv care nu mai avea privat 
decât titlul... 

Doar că... Degeaba port acest prenume stupid, „Credule”, 
aveam nevoie de detalii... Da, vă confirm, oricât ar fi de ciudat, 
„Credule” este adevăratul meu prenume. 

— Pentru o astfel de sumă, doamnă, ce pretenţii aveţi de la 
mine, mai exact? Dacă după optsprezece ani nu am găsit nimic, 
vă dau banii înapoi? 

Întrebare premonitorie? Ar fi trebuit să fiu mai neîncrezător. 
Da, la urma urmei, îmi merit din plin prenumele, „Credule”... 
Umbra neagră s-a aplecat mai mult, strivindu-mă și mai tare. 

— Domnule Grand-Duc... Acest caz se va baza pe încrederea 
mea în domnia voastră, doar pe ea. Nu sunteţi obligat să 
ajungeţi la un anume rezultat. Dar am, în schimb, pretenţia să 
recurgeţi la toate mijloacele cu putinţă pentru a rezolva cazul. 
Doresc ca nimic, nicio pistă, nicio ipoteză, să nu fie lăsat la voia 
întâmplării. Veţi avea tot timpul, toţi banii pentru asta. Dacă 
există pe undeva vreo dovadă privind identitatea fetiţei scăpate 
de pe Mont Terrible, vreau să fie descoperită. Ca să fiu foarte 
limpede, domnule Grand-Duc, vreau să descopăr adevărul, 
oricare ar fi acesta, chiar dacă nu-mi este favorabil. 

O amețeală nemăsurată începea să mă cuprindă. 

— Și credeţi că o astfel de investigaţie va dura... optsprezece 
ani? 

— Veţi fi plătit timp de optsprezece ani. Veţi dispune prin 
urmare de toţi acești ani pentru a descoperi adevărul. Nu vă cer 
să vă consacraţi exclusiv acestui caz în toată această perioadă. 
Pur și simplu vă furnizez toate mijloacele posibile pentru a 
merge până la capătul investigaţiei: timpul și banii. 

— ȘI... și dacă descopăr adevărul în cinci luni? 

„Naif”, da, naiv, nu credul, ar fi trebuit să-mi pună numele 
mama. 

— Nu înțelegeți, domnule Grand-Duc? N-am fost destul de 
clară? Veţi fi plătit timp de optsprezece ani, orice s-ar 
întâmpla... E vorba de un contract moral între noi, domnule 
Grand-Duc. De la domnia voastră am doar pretenţia să recurgeți 
la orice pentru a descoperi identitatea fetiţei scăpate, altceva nu 
mai contează pentru mine. 


Încă se apleca deasupra mea, iar crucea din lemn care-i 
atârna de gât mi se legăna deasupra nasului. A continuat: 

— Domnule Grand-Duc, îmi rezerv bineînțeles dreptul de a 
rupe, unilateral, în orice moment, contractul dacă am impresia 
că nu intraţi în joc... Dacă am impresia că profitați de situație. 
Dar nu se va întâmpla așa ceva, nu-i așa? Mi s-a vorbit despre 
domnia voastră ca despre un om de onoare... 

Fără contract! Vă  închipuiţi? Dăduserăm peste o babă 
apucată care nu știa pe ce să-și mai cheltuiască averea! 

Miracolul. O nebună... Până unde era gata să meargă? 

— Va trebui să merg în Turcia, am spus. Mult timp... 

— In afara onorariilor anuale, toate notele de cheltuieli vă vor 
fi decontate... 

Să forțez nota și mai mult? 

— Eu... nu vorbesc limba turcă. Nu voi reuși de unul singur... 

— Dacă este necesar pentru investigaţie, vă veţi putea 
angaja, bineînţeles, colaboratori. Și cheltuielile lor vor fi 
decontate... 

Dumnezeule mare... 

Nu întrebaserăm degeaba, deja îmi puseserăm în minte să 
lucrez, cel puţin la început, împreună cu un tip cu care 
călătoriserăm în Asia Centrală timp de luni întregi, Nazim Ozan, 
singurul vorbitor de turcă din Franța pe care-l cunoșteam și în 
care aș fi avut încredere. 

Mathilde de Carville mi-a scris un prim cec, o sumă colosală 
pentru vremea aceea, o sută de mii de franci, și a ieșit din biroul 
meu la fel de sumbru precum intrase. N-am fost atent la 
atmosfera glacială pe care reptila rece a lăsat-o în urma ei în 
încăpere. Aveam impresia că trăseserăm lozul cel mare, fără ca 
măcar să fi jucat: pentru prima oară prenumele și numele meu 
se acordau, în armonie. 

Credule, întrucât credeam în investigaţie, în norocul 
schimbător, în trambulina către avere... Grand-Duc, ca turneul 
de Mare-Duce făcut timp de trei zile, pentru a-mi sărbători 
norocul... Și care nici măcar nu s-a cunoscut din suta de mii de 
franci. 

Note de cheltuieli... 


Cum aș fi putut ghici în momentul acela că mă prăbușeam 
într-un puț fără fund? Că lumina care mă atrăgea atunci mă 


antrena către neant? 
O gaură neagră. 
O trambulină deasupra neantului. 


17 
2 octombrie 1998, ora 11.13 


Rue Jean-Marie-jego urca abrupt, vreo cincizeci de metri 
diferență de nivel până sus, la Butte-aux-Cailles; o străduţă 
drăguță de carte poștală ilustrată, care dădea impresia că se 
caţără către piața unui sat, cu biserica, primăria, cârciuma și 
terenul de petancă la umbra platanilor. În plin Paris! Marc știa 
vag că Butte-aux-Cailles rămânea unul dintre ultimele „cartiere” 
pariziene, venise odată la un pahar, într-o seară, la Temps des 
Cerises. Un student cam șters, pe care-l detesta, fiu de diplomat 
sau ceva asemănător, îi explicase că acea colină era ferită de 
dezvoltatori din cauza carierelor de calcar subterane, care 
făceau cu neputinţă orice construcţie de mare înălţime. Marc 
reținuse doar că o casă în cartierul burghez cu pricina costa o 
adevărată avere. 

Marc urcă o ultimă scară de vreo douăzeci de trepte și ajunse 
în înaltul colinei. Ținându-se de rampă, scoase telefonul și-i 
trimise un nou SMS lui Lylie. 

Același. ÎI memorase. 

Lylie, sună-mă înapoi, la naiba. 

Verifică apelurile, să aibă conștiința împăcată. Fără succes. 
Mesageria lui vocală rămânea disperant de goală. 

Rue de la Butte-aux-Cailles era liniștită, cu excepţia du-te- 
vino-ului din preajma brutăriei, aparent singurul comerţ activ de 
pe stradă, în rest, era prea devreme, restaurantele păreau 
deocamdată pustii. Marc înaintă, își ridică privirea către faţade, 
apoi merse până la numărul 21. Descoperi o căscioară pe un 
singur nivel, în mijlocul unei adorabile grădinițe de vreo 
douăzeci de metri pătraţi... Genul de căsuţă minusculă, ridicolă 
în orice colț de țară din Franţa... Dar acolo, în inima Parisului, 
devenea un incredibil produs de lux! O casă individuală. Fără 
etaj. Inconjurată de o grădină! Chiar cu suta de mii de franci 
anuală virată de Mathilde de Carville, o astfel de casă părea 
peste posibilităţile lui Grand-Duc... 

Marc continuă să examineze casa. Obloanele verde-pal erau 
trase. Apăsă fie ce-o fi pe sonerie, între cutia de scrisori 
galbenă, ușor ruginită, și bariera coșcovită. 

Nimeni. 


Așteptă un minut, apoi sună din nou. Fără succes. Își trecu 
mâna prin păr, perplex. Grand-Duc nu era acasă, cum se 
aștepta. Aruncă o privire mai amănunţită asupra casei, asupra 
grădinii, căutând o idee... înaintă pe stradă. 

Soluţia se impuse ca o evidenţă. 

În partea dreaptă a casei, colţul unui ochi de geam de lao 
fereastră era spart. Cu puţin noroc, Marc putea să-și treacă 
brațul pe acolo, să apuce mânerul, să deschidă fereastra, să 
intre în casa lui Grand-Duc. Tânărul întoarse capul: nimeni de pe 
stradă nu era atent la el. Fără șovăire, sări peste zidul scund de 
pietre albe și se trezi, aproape la adăpost de privirile indiscrete, 
în apropierea ferestrei. Puse mâna pe cadrul acesteia. Altceva 
nu trebui să mai facă: spre marea lui surprindere, fereastra se 
deschise. Era închisă doar de formă! 

Pe Marc îl uimi o clipă straniul concurs de împrejurări 
favorabile, lipsa de prudenţă din casa detectivului privat. Doar o 
clipă, în secunda următoare, se strecura în casa lui Grand-Duc. 


Ticălosul e la Grand-Duc, gândi Malvina. Îl văzuse perfect în 
oglinda retrovizoare pe Marc Vitral cum înaintează, cum sare 
peste zidul scund de piatră. Ca un șobolan, se mai gândi 
Malvina. Avea un rucsac! Cu siguranţă, caietul lui Grand-Duc era 
înăuntru. Totul se prezenta bine. Malvina încercă să se miște 
puțin, să-și desprindă capul de portieră, să-și întindă mai bine 
picioarele. O durea ceafa din cauză că stătuse atâta timp sucită 
la înălţimea volanului, dar nici că-i păsa. Voia să rămână acolo 
ore întregi și să poarte guler ortopedic pentru tot restul zilelor, 
dacă de asta era nevoie pentru a-l înghesui pe Vitral la ieșire, 
pentru a deschide afurisitul de caiet și a smulge una câte una 
paginile înțesate de minciuni, cum i se smulg unghiile unui tip 
pentru a-l face să vorbească. Deget cu deget. Să-l ţină pe Vitral 
în bătaia pușcoacei, să-l facă și pe el să vorbească. Va 
improviza. Când va sosi clipa, va inventa regulile unui joc 
delicios de sadic. 


Mirosul de cenușă și de fum îl izbi imediat pe Marc, ca și când 
un șemineu ar fi funcţionat în casă ore întregi fără să se fi aerisit 
camera, de atunci. Marc tuși. Se găsea într-o cămară mică, un 
fel de debara în care erau aranjate conserve și diverse unelte de 
grădinărit sau de meșterit. Impinse ușa, urcă trei trepte de 


beton, deschise o a doua ușă. Care dădea drept în ceea ce era, 
se pare, salonul lui Grand-Duc. 

Mirosul de fum deveni de îndată mai intens. Marc tuși din nou. 
Privirea îi fu atrasă de șemineul masiv chiar din faţa lui. O 
evidență se impunea: fuseseră arse în acea vatră kilograme de 
hârtie. Observă bibliorafturile golite, pe parchet. Era limpede că 
Grand-Duc făcuse curățenie, și asta de curând! 

Înainte ca Marc să aibă vreme să analizeze situaţia mai 
amănunţit, un zgomot straniu îi îngheță șira spinării. Chiar în 
spatele lui, la dreapta; un fel de trosnet surd produs de o 
succesiune de smucituri scurte, ca mecanismul gripat al unei 
jucării metalice. Marc se întoarse, cu simţurile în alertă. 
Descoperi cu stupoare imensul vivariu în care aproape toate 
libelulele zăceau pe solul umed, inerte. Se apropie. Doar cea 
mai mare, cu torace roșu-auriu, încă zbura încoace și-ncolo, cu 
multă greutate. Ca și când ar fi reperat o nouă prezenţă în 
cameră, un posibil ajutor, își agita aripile, slăbită, ciocnindu-se 
de pereţii de sticlă. Marc rămase câteva clipe fără reacţie, 
fascinat de mișcările deznădăjduite ale insectei. O libelulă! 
Prizonieră. Deja aproape moartă, ca restul, vreo zece la număr. 
Fără să se mai gândească, Marc înaintă, luă cu ambele mâini 
capacul de sticlă care închidea vivariul. Era destul de greu, dar 
nu era blocat. Marc îl ridică fără greutate și-l rezemă de zidul cel 
mai apropiat. Pe dată sensibilă la aerul proaspăt, din câteva 
bătăi de aripi, libelula-arlechin evadă. Marc îi urmări zborul, mai 
întâi puţin ezitant, apoi iute maiestuos. Libelula pluti un răstimp 
în cameră, înainte de a se așeza pe lustra din salon. 

Inima lui Marc își iuți ritmul, prostește. 

Încerca o bucurie intensă, aproape puerilă, că salvase insecta 
roșie. 

Libelula lui. 

Niciodată nu și-ar fi închipuit că detectivul colecționa așa 
ceva. Dar de ce, de ce să le fi lăsat să agonizeze astfel? 


Marc inspectă mai atent biroul lui Grand-Duc. Totul era 
impecabil aranjat, creioanele, blocnotesul, curioasa sticluţă de 
vin, golită; paharul. Din acel decor reieșea ceva straniu: totul 
lăsa să creadă că Grand-Duc voise să lichideze, meticulos, tot ce 
avea legătură cu cazul pentru care se angajase. Arhivele arse. 
Insectele sacrificate. La fel, testamentul, caietul verde pe care ÎI 


purta în rucsac, pe care Grand-Duc îl terminase de redactat în 
noaptea în care Lylie împlinea optsprezece ani și pe care i-l 
oferise după aceea. 

Sfârșitul unei vieți, pentru Grand-Duc. Atent organizat. 

Ce se petrecuse, atunci? De ce Grand-Duc nu era acolo? 

Marc resimțea în casă o stranie impresie de urgenţă, de 
plecare precipitată; sticla nepusă la locul ei, de pildă; geamul 
spart, fereastra închisă doar de formă. Și mirosul. Nu cel al 
fumului de șemineu, ci un altul, insidios disimulat de cel dintâi. 

Ceva nu se lega... 

Chipul lui Marc se lumină brusc. Se așeză pe scaunul de la 
biroul lui Grand-Duc, își deschise rucsacul, scoase caietul verde, 
întoarse paginile și se opri la ultima pagină înnegrită de scrisul 
lui Grand-Duc. 

Era atât de simplu, în fond, să cunoască ultimele gânduri ale 
lui Grand-Duc: era suficient să citească ultimele cuvinte ale 
confesiunii lui... Ca la un roman poliţist atât de agasant, că nu 
reziști tentaţiei de a sări peste mai multe pagini direct la sfârșit, 
cu un ușor sentiment că trișezi. Repede uitat. 

Marc se concentră. Ultima pagină din caietul lui Grand-Duc nu 
conţinea decât vreo douăzeci de rânduri. 

Scrisul detectivului era ca întotdeauna, fin, regulat. 


lată. Totul a fost spus. 


Suntem în 29 septembrie 1998, este miezul noptii fără 
douăzeci de minute. Totul este la locul lui. Totul s-a terminat. 
Lylie va împlini optsprezece ani peste câteva minute. Îmi voi 
pune stiloul în suportul din fața mea. Mă voi așeza la birou, voi 
deschide ziarul L'Est républicain din 23 decembrie 1980, 
numărul acelei zile blestemate, și calm îmi voi trage un glont în 
cap. Sângele meu va acoperi hârtia îngălbenită a ziarului. Am 
dat greș... 

Las doar acest testament în urma mea. Pentru Lylie. Pentru 
cine va voi. 

Am recenzat în acest caiet toate indiciile, toate pistele, toate 
ipotezele. Optsprezece ani de investigatii. Totul este consemnat 
în această sută de pagini. Dacă le-ati citit cu atenție, știți acum 
la fel de multe ca mine. Poate veti avea mai multă 
perspicacitate? Poate veti urmări vreo direcţie pe care am 


neglijat-o? Poate veti găsi cheia, dacă există vreuna? Poate... 
De ce nu? 
Pentru mine s-a terminat. 
Să spun că n-am nici regrete, nici remușcări ar fi exagerat, 
dar am făcut tot ce mi-a stat în putință. 


Marc reciti pe îndelete ultimul rând, am făcut tot ce mi-a stat 
în putință. Rămase încremenit o vreme, căutând să controleze 
sentimentul intens de disconfort care îl năpădea, apoi urcă pe 
firul cernelii negre încă vreo câteva zeci de cuvinte. 

Îmi voi trage un glont în cap. Sângele meu va acoperi hârtia 
îngălbenită a ziarului. Am dat greș... 

Marc își ridică ochii. 

Grand-Duc vorbea despre sinuciderea lui. Programată. 

De ce, atunci, nu era nicio urmă de sânge pe birou? Nici 
ziarul. Nici vreo armă. Grand-Duc renunţase deci la sinucidere, 
cu două zile înainte, între ora 23.40 și miezul nopţii... De ce? De 
ce să fi pregătit totul atât de precis, ca să renunţe în ultima 
clipă? 

Oare lui Grand-Duc îi lipsise, pur și simplu, curajul? Sau 
mersese să-și tragă un glonţ în cap altundeva, mai târziu? Sau 
minţise în jurnal... Referitor la sacrificiul lui? La tot restul? Sau... 
Scenariu nebunesc! Descoperise oare ceva înainte de miezul 
nopții? Un licăr, o idee, o ultimă pistă... 

Marc reciti îndelung ultimele rânduri din jurnal. 

Grand-Duc nu lăsa niciun indiciu. O singură certitudine: nu 
murise pe birou, cu un glonţ în cap. 


Marc închise caietul și tuși din nou. Simţea în continuare acel 
miros insuportabil, din ce în ce mai stăruitor. Un nou zgomot 
mecanic, mai intens decât înainte, îl făcu să întoarcă capul. Vreo 
zece libelule, eliberate de plafonul lor de sticlă, salvate de aerul 
proaspăt, zburau în salon; zboruri scurte, încă greoaie, de la o 
etajeră la alta, de la un scaun la masă, de la o perdea la corniză. 
Nu muriseră. Erau niște gângănii afurisit de rezistente, mai 
rezistente decât s-ar fi crezut. Marc zâmbi, gândurile îi zburară 
către Lylie, libelula lui, singura pe care voia cu adevărat s-o 
salveze. În mod invers, dacă era nevoie, trăgând peste ea un 
capac de cleștar. Marc simțea că i se tulbură gândurile. 
Insectele îi zburătăceau prin faţa ochilor ca punctele negre 


ireale de dinaintea unui vertij. 

Se ridică. Trebuia să se miște. 

Dumnezeule, de unde venea mirosul ăla!? 

Inaintă câţiva pași. Cu cât se apropia mai mult de bucătărie, 
cu atât părea mai puternic. Bucătăria era curată, aranjată, 
ordonată, până și gunoiul fusese dus... Dar mirosul, fără nicio 
îndoială, ieșea din dulapul înalt și strâmt de lângă chiuvetă. 

Marc deschise ușa, încet. 

Cadavrul îi căzu la picioare, aproape instantaneu, cu un 
zgomot surd. 

Deja rigid. Ca un manechin de ceară. 

Marc se dădu înapoi, uluit, palid. Îngrozit. 

Corpul zăcea în faţa lui. O pată întunecată, roșie, îi murdărea 
cămaşa. 

Crédule Grand-Duc. 

Mort. Cum anunţase în jurnal. 

Atât că rareori se întâmplă ca un tip care-și trage un glonţ în 
inimă să se apuce după aceea să-și ascundă arma, să curețe 
sângele vărsat și să se închidă într-un dulap. 

Marc făcu un alt pas înapoi. 

Credule Grand-Duc nu-și curmase singur viața. Fusese 
asasinat. 


18 
2 octombrie 1998, ora 11.27 


Malvina de Carville apucă telefonul din vârful degetelor, fără 
să ridice capul, fără ca vreun semn de prezență omenească în 
mașină să poată fi detectat din afara Roverului Mini. 

Imediat după primul apel. 

— E aici, murmură Malvina. Vitral a intrat în casa lui Grand- 
Duc. 

— Era de așteptat. N-ai lăsat urme? 

— Nu, nu, bunico. Nu te îngrijora. Chiar am curăţat fiecare 
geană, fiecare fir de păr și fiecare petec de pe faţa lui Grand- 
Duc incinerate în șemineu. 

Își sublinie tirada cu un râset ascuţit. Bunică-sa o lua mereu 
drept o idioată. 

— Bunico? 

— Ce e? 

— Riscă să dea de cadavrul lui Grand-Duc. L-am ascuns, dar... 
Dar... Deja puțea foarte tare... 

Își dădu seama că bunică-sa reflecta la celălalt capăt al firului. 

— Bunico? 

— Da, răspunse în cele din urmă Mathilde de Carville... Ei 
bine, dacă îl găsește... cu atât mai rău. Sau cu atât mai bine, în 
fond. A intrat prin efracţie, poate l-au văzut niște martori pe 
stradă. O să-și lase amprentele peste tot... Mai bine nici că se 
putea întâmpla, nu? 

Un frison de plăcere o străbătu pe Malvina. Bunica ei avea 
dreptate, ca întotdeauna. Marc Vitral avea să plătească. Așa-i 
trebuia! 

— Bunico? Are în spate un rucsac. Cred că înăuntru e caietul 
lui Grand-Duc. Crezi că... 

Vocea lui Mathilde de Carville se uscă: 

— Nu, Malvina, nu faci nimic, îl urmărești, atât. Nu intervii pe 
stradă, în plină zi. Mă înţelegi? 

— Da, bunico, am înţeles. Te sun eu mai încolo. 

Malvina cântări în palmă Mauserul de sub scaunul din 
dreapta. Da, bunica ei avea dreptate, aproape întotdeauna. Dar 
nu și de data asta... 


Câteva libelule zburau în jurul cadavrului lui Grand-Duc. 

O greață îl cuprinse pe Marc. Un sentiment de panică îl 
năpădea. Trebuia totuși să se controleze. Nu-și permitea o criză 
de agorafobie, nu acum, nu aici... 

Să sune la poliţie? 

Marc se gândi rapid. Intrase în casa lui Grand-Duc printr-o 
fereastră spartă, își lăsase amprentele. Nu era o idee bună. Mai 
cu seamă că poliţaii aveau să-l ia la întrebări, să-l reţină la 
comisariatul din cartier, în cel mai bun caz doar pentru mai 
multe ore. Nu-și permitea așa ceva! Nu acum. Lylie avea nevoie 
de el. De îndată. Poliţaii erau o idee proastă. 

Ce să facă? 

Privirea i se așternu peste cadavru. Nu știa o iotă despre 
autopsia medicală, dar i se părea evident că asasinatul era 
recent. Rigiditatea, mirosul, totul îi dădea de înțeles că hoitul nu 
lâncezise acolo decât de câteva ore. Marc se gândi din nou la 
ultimele cuvinte ale lui Grand-Duc din caiet. Sinuciderea lui 
anunţată. Ce legătură avea cu crima? Ce sfârșise prin a 
descoperi, pentru ce merita să fie redus la tăcere pentru 
totdeauna? 

Mergând prin încăpere cu pași sacadaţi, Marc îndepărtă cu un 
gest agasat al mâinii o libelulă care-și agita zgomotos aripile pe 
sub nasul lui. 

Nimic nu se potrivea. Grand-Duc fusese ucis în urmă cu 
câteva ore, nu acum trei zile, nu în seara aniversării lui Lylie. 
Privirea lui Marc cuprinse din nou salonul, biroul, șemineul, 
vivariul. 

Trăia o scenă suprarealistă! Libelulele, una câte una, 
continuau să se trezească și să capete încredere. Zburau prin 
încăpere, se ciocneau de ferestre, atrase de ziua de-afară care 
străbătea obloanele ca niște săgeți de lumină. 

Marc luă la rând camerele, vizită toate încăperile pentru a-și 
liniști conștiința. Nu remarcă nimic suspect, dar cercetarea lui 
metodică îi permise cel puţin să se calmeze, să-și regăsească un 
suflu aproape normal. Inaintă până la vestibul. Imediat, sângele 
i se iuți din nou prin vene, ca debitul unui fluviu în clipele ce 
urmează unei furtuni violente. Degetele, gâtul, tâmplele i se 
înroșiră. Peretele vestibulului era tapiţat cu fotografii. Nazim 
Ozan, Lylie, Mont Terrible... 

Incremeni îndeosebi în faţa unei poze: a bunică-sii! Grand-Duc 


păstra la intrarea în casă o fotografie a lui Nicole. Era pe atunci 
mult mai tânără ca astăzi, avea pesemne cincizeci de ani, se 
afla pe plajă, în Dieppe. Inima tânărului bătea să-i sară din 
piept, amestec de mânie și de uluire. Marc nu păstra decât 
imaginea actuală a bunicii lui, o femeie de șaizeci și cinci de ani, 
ofilită de anii îndelungaţi de sacrificii. Aproape că nu-și amintea 
de femeia zâmbitoare, opulentă, chiar seducătoare. 

Își întoarse privirea, sperând să-și calmeze tensiunea. Se 
sufoca, trebuia să iasă, repede. Angoasa, agorafobia... Criza, 
iminentă. Se gândi confuz că înainte de a pleca din casa lui 
Grand-Duc ar fi trebuit să facă un tur, să dea cu o cârpă peste 
toate obiectele pe care le atinsese, capacul vivariului, scaunul 
biroului, clanţele, fereastra... Dar nu avea chef, nici timp. 

Trebuia să fugă, să părăsească aerul descompus al casei, să 
iasă din nou pe stradă. 

De ce se putea teme? Nu el îl doborâse pe Grand-Duc. 
Detectivul murise de mai multe ore. În acel moment, tânărul era 
departe de rue de la Butte-aux-Cailles. 

Marc trecu prin rama ferestrei, deja sorbind cu lăcomie aerul 
proaspăt. 

Da, avea lucruri mai bune de făcut decât curăţenia, avea o 
urgenţă. 

S-o regăsească pe Lylie, înainte de orice. 

Să-i telefoneze și bunică-sii, la Dieppe. Să înțeleagă. Să 
descopere de ce fusese asasinat Grand-Duc. 

În această ultimă problemă, avea o idee. O idee în legătură 
directă cu următoarea lui destinaţie. 

Era afară, mergea prin grădină. 

Nu remarcă, în urma lui, zborul libelulelor către cele patru 
Zări, prin fereastra deschisă. _ 

Malvina se chirci și mai mult în habitaclul Roverului Mini. În 
oglinda retrovizoare exterioară, distingea perfect silueta lui Marc 
Vitral. Se apropia. Tâmpitul, cu rucsacul în spinare, nu bănuia 
nimic. Mâna Malvinei se strecură sub scaunul șoferului, pipăi, 
prinse Mauserul L110. Încă vreo câţiva metri și va fi aproape. Ea 
îi va înfige ţeava de oțel în burtă, el nu va avea de ales, îi va da 
rucsacul lui de tâmpit și testamentul scursurii de detectiv, pitit 
înăuntru. 

Apoi, va mai vedea ea. Poate că se va mulțumi să-i explodeze 
un coi. Sau ambele... încă nu se hotărâse. 


Mai că ajunseseră acolo... 

Nu-i despărțeau decât zece metri. 

Malvina își săltă capul, strângând revolverul. La capătul 
străzii, câţiva bătrâni sporovăiau în fața brutăriei. Puțin îi păsa 
de ei. Niște bășinoși, erau prea departe, n-ar pricepe o iotă. 
Întoarse capul către dreapta, spre trotuar. Nu se știe niciodată. 
Și-și întinse și mai mult gâtul. 

În secunda următoare, încremeni. 

Trei mucoși, de vreo trei-patru anișori, scoteau limba la ea, 
hlizindu-se! Căpăţânile lor de pici o priveau prin geam, ca și 
când Malvina se juca de-a v-aţi ascunselea, înghesuită între 
volan și scaunul șoferului. Cucu. Te-am văzut... 

O institutoare mică și drăguță foc se ivi, luându-i cu sine pe 
cei trei păcălici. De data asta Malvina se ridică de tot. 

Tâmpiţii de țânci! 

Toată grupa de grădiniţă defila acum pe trotuar, cel puţin 
treizeci de copii, mergând la cantină, în parcul de joacă din față 
sau oriunde. 

Marc Vitral, în secunda următoare, își încrucișă politicos pașii 
cu grupa mijlocie a grădiniţei Sainte-Anne, zâmbi cuminte 
institutoarei și se îndepărtă rapid, pierdut în gânduri, fără ca 
măcar să-și lase privirea să treacă peste Roverul Mini parcat de- 
a lungul trotuarului. 


— Alo, bunico? Sunt Malvina. L-am ratat, bunico... 

— Cum adică l-ai ratat?! Pe Marc Vitral? Vrei să spui că ai tras 
în el... 

— Nu... Nici măcar n-am avut timp. 

Malvina de Carville simţi suspinul de ușurare al bunică-sii. 

— Bine, Malvina. Ce face, pentru moment? 

— Se îndepărtează. Pleacă din nou. Către metrou, aș spune. 
Vrei să-l urmăresc? 

— Stai pe loc, Malvina... 

— Dar... 

Bunică-sa își pierduse minţile. Să stea pe loc? 

— ...dar, bunico? Dar caietul lui Grand-Duc? 

— Stai pe loc, îţi zic! 

— Dar... 

Malvina știa că încă avea cum să alerge după el, cu Mauserul 
în pumn, să-l înghesuie pe culoarul metroului, să-i smulgă 


rucsacul, să-l arunce sub roţile trenului... 

— Întoarce-te, Malvina. Întoarce-te la Roseraie. Va fi mai 
bine... 

— Încă pot pune mâna pe el, bunico... Te asigur... 

Vocea bunică-sii deveni în același timp blândă și fermă, ca 
atunci când, seara, aplecată peste pătuţul ei, îi citea din Biblie. 

— Malvina, ascultă-mă. Vitral a început cu siguranţă caietul lui 
Grand-Duc. Prima lui reacţie a fost foarte logică, s-a repezit 
acasă la detectiv. Probabil a dat peste cadavru. Fără doar și 
poate, cea de-a doua reacţie a lui va fi la fel de previzibilă... 

Malvina nu o mai urmărea. Unde voia să ajungă bunică-sa? 

— Te poţi întoarce acasă, Malvina. Marc Vitral va veni drept la 
noi, la Coupvray, la Roseraie. 

Malvina se enervă pe ea însăși, din pricina stupidității ei. 

Un punctuleţ negru creștea în oglinda retrovizoare, apărând, 
dispărând, jucându-se cu nervii ei. După încă vreo câteva 
volute, libelula drăguță roșie-aurie se așeză pe capota albastră a 
Roverului Mini. 


19 
2 octombrie 1998, ora 11.31 


Marc se opri, să facă o pauză. Se sprijini de rampa cromată 
care despărţea în două scara abruptă ce cobora spre bulevardul 
Blanqui. Oţelul rece îi îngheţă mâna. 

Marc își avea itinerariul în cap. Metrou, linia 6. Schimbare de 
magistrală la staţia Nation. Apoi linia A4 a metroului spre 
suburbii, în direcţia Marne-la-Vallée. leșire la Val-d'Europe, cu o 
stație înainte de capătul de linie. Peste cel mult o oră va fi la 
Coupvray. Nu-i va veni greu să găsească adresa exactă a 
familiei de Carville, telefonându-i lui Jennifer, colega lui care din 
fericire era de serviciu în ziua aceea, la fel cum făcuse pentru 
cea a lui Grand-Duc. 

Nu era nevoie să-i anunţe pe alde Carville de sosirea lui, cu 
siguranţă va găsi pe cineva care să-i răspundă la întrebări, 
probabil că bunicul din scaunul cu rotile și regina-mamă în 
castelul ei nu-și părăseau prea des proprietatea... Nici măcar 
pentru a face cumpărături... Plăteau pe alţii pentru așa ceva. Și 
pentru așa ceva. 

Marc surâse ca pentru sine. Avea să-i ia pe nepregătite! La 
urma urmei, de-acum înainte, el și familia de Carville aveau 
același scop: să dovedească faptul că Lylie nu era sora lui, că 
sângele neamului Vitral nu curgea prin venele ei... Existau cu 
siguranţă premisele unei înţelegeri între ei, pe care le puteau 
găsi. 

O înţelegere între ei... 

Marc tremură, gândindu-se din nou la cadavrul lui Grand-Duc. 

Își scoase telefonul mobil. Cum își promisese, trebuia să 
telefoneze la Dieppe. 

Încă odată dădu peste un robot telefonic! 

De mai multă vreme îi spunea bunică-sii pe nume, „Nicole”. 
Era modul lui personal de rezolvare a ezitării care-i perturbase 
primii zece ani de viaţă: să-i zică „mama” sau „bunico”? 

— Nicole? Sunt Marc. Ai vești despre Lylie? Proaspete, vreau 
să spun, din dimineaţa asta, după nouă? Sună-mă înapoi, e 
foarte important. 

Făcu o pauză, apoi reluă: 

— De fapt, Nicole, chiar dacă n-am nicio amintire de atunci, 


erai foarte frumoasă când aveai cincizeci de ani! Te pup. 

Mâna stângă a lui Marc se crispă pe metalul rampei reci, ca 
pentru a-și lipi palma de el și a-și lăsa fâșii de carne când o va 
desprinde. Degetele celeilalte mâini îi dansară pe tastele 
telefonului. 

Telefonul sună de șapte ori. 

— Lylie. Unde naiba ești? Răspunde! Răspunde-mi! Nu pleca. 
Tocmai am fost acasă la Grand-Duc. Nu s-a sinucis. Este... A... A 
găsit ceva, voi putea găsi și eu același lucru. Îl voi găsi. Sună- 
mă. 


Intră în staţia de metrou. Peroanele erau aproape goale la ora 
aceea. Marc abia avu vreme să-și piardă privirea în peisajul 
misterios al unui afiș uriaș de cealaltă parte a șinelor, care te 
îmbia la călătorii în Emirate. Garnitura de metrou ţâșni în 
secundele următoare și se împotmoli în nisipul de aur, chiar în 
fața palatului oriental, sub stelele din O mie și una de nopti. 

Opt staţii, între Corvisart și Nation. 


Jurnalul lui Credule Grand-Duc 


M-am angajat deci la o investigaţie lungă de optsprezece ani! 
Vă închipuiţi? De optsprezece ani povestea asta mi se lipește de 
neuroni, ca un bulgăraș de creier roz, mestecat și remestecat, 
până ce-și pierde gustul. Aveţi grijă, voi care citiți aceste pagini, 
ca bulgărașul de creier roz să nu se lipească de propriile voastre 
gânduri, malaxat de propria-vă imaginaţie, alungit de logica 
voastră. Fără contenire. 


Primele zile, primele luni de investigaţie au fost teribil de 
provocatoare. Chiar dacă aveam optsprezece ani înaintea mea, 
mă simţeam locuit de un sentiment de urgenţă. Înghiţiserăm 
toate piesele din dosarul de instrumentare a cazului, sute de 
pagini, în mai puţin de cincisprezece zile. În primele două luni, 
am interogat mai multe zeci de martori, printre care pompierii 
care interveniseră pe Mont Terrible, întreg personalul din centrul 
spitalicesc Belfort-Montbeliard, doctorul Morange, apropiații 
familiei de Carville, apropiații familiei Vitral, polițaii, comisarul 
Vatelier, avocaţii, Leguerne și ceilalţi, cei doi judecători, Le 
Drian și Weber, și trec peste atâţia alții... 


Nu mai dormeam, munceam câte cincisprezece ore pe zi, mă 
trezeam și mă sculam cu gândul la caz, ca și când ardea să 
rezolv povestea cât mai repede cu putinţă, ca și când ardea să 
mă arăt plin de zel faţă de patroana mea, încât ea să fie 
mulțumită de mine, să-mi asigure contractul pe viaţă... Să-mi 
fidelizez clienta, cum ar spune un băcan. 

In realitate, nu-mi făceam niciun calcul. Cazul mă fascina, 
eram convins că aveam să descopăr ceva nou, un indiciu pe 
care toată lumea îl trecuse cu vederea. Îngrămădeam note 
peste note, fotografii, ore de înregistrări... O muncă de ţicnit... 
Habar n-aveam pe vremea aceea că îmi construiam, cu 
meticulozitate, temeliile nevrozei. 

După câteva săptămâni de analiză a tuturor pieselor din 
dosar, mi-am făurit o primă convingere. La vremea aceea, 
credeam că e o idee genială. 

Brățărica! 

Afurisita de brăţărică din aur pe care Lyse-Rose de Carville o 
purta pesemne în avion, oferită de bunicul ei. Bijuteria care 
făcuse să basculeze certitudinea judecătorului Weber, grăuntele 
de nisip din balanţa justiţiei, arma fatală a familiei Vitral și a 
avocatului Leguerne. Dobândiserăm certitudinea că arma fatală 
era o lamă cu două tăișuri. Fără brăţărică, totul ducea la 
concluzia că fetiţa scăpată ca prin minune era Émilie Vitral... 
Dar dacă bebelușa aruncată din avion era Lyse-Rose, nimic nu 
ne împiedica să credem că brăţărica fină se putuse rupe la 
impact. Pornind de acolo, dacă era găsită brăţărica, pe undeva 
prin preajma avionului... Atunci, totul se inversa. Avea să fie 
dovada irefutabilă că Lyse-Rose era cea care scăpase ca prin 
minune! 

Sunt un răbdător, un maniac, un încăpățânat. Pot fi obsesiv în 
munca mea, vă asigur. Chiar dacă poliţaii cercetaseră cu mare 
atenţie tot ce se afla în jurul avionului Airbus calcinat, pe Mont 
Terrible, timp de ore întregi, am luat operaţiunea de la capăt, 
înarmat cu un detector de metale cât o tigaie, am petrecut 
șaptesprezece zile pe Mont Terrible, la sfârșitul lui august 1981, 
cercetând pădurea, centimetru cu centimetru... Era viscol în 
seara prăbușirii. Brăţărica putea să fi căzut în zăpadă, să se fi 
înfundat în pământul noroios... Un poliţai însărcinat cu o astfel 
de căutare după accident, cu degetele îngheţate, cu picioarele 
bocnă, nu avea să se omoare cu munca. 


Eu, da. 

Degeaba! 

Vă scutesc de inventarul cutiilor de bere, de suc, al 
monedelor, al deșeurilor ordinare pe care le-am dezgropat... 
Dintr-odată, tipul care se ocupa cu întreţinerea Parcului Natural 
din departamentul Haut-jura mă privea cu ochi buni! Gregory 
Morez. Un flăcău chipeș și nebărbierit, cu ochi de câine-lup, cu 
fața bronzată de parcă o ardea pe Kilimanjaro la fiecare sfârșit 
de săptămână înainte de a se întoarce acasă... Am sfârșit prin a 
ne simpatiza... 

Trei saci de gunoi menajer de toate genurile coborâte de pe 
munte, dar nici cea mai mică brăţărică! 

Nu eram cu adevărat dezamăgit, ca să fiu sincer. Doar 
mirosiserăm ceva și, v-am spus deja, sunt genul de persoană 
încăpăţânată. Mă supuneam ordinelor lui Mathilde de Carville, 
îmi convenea, „să nu neglijez nicio pistă”, să avansez pas cu 
pas. Pe îndelete. 

Veritabila mea certitudine era cu totul alta. 

Dacă, în noaptea dramei, brăţărica picase într-adevăr undeva 
lângă bebelușa scăpată ca prin minune, cineva ar fi putut-o 
găsi, un pompier, un poliţai, un infirmier, și ar fi putut-o băga în 
buzunar, pur și simplu... Sau vreun tip de prin partea locului se 
întorsese să scotocească, după ce se răcise carlinga... Era o 
bijuterie din aur masiv, evaluată la vremea aceea la exact 
unsprezece mii cinci sute șaizeci de franci, factura stătea 
mărturie în acest sens. Era ștanţată de Tournaire, din Piaţa 
Vendôme. Un astfel de obiect putea stârni lăcomia oricui. 
Scenariul tipic, hoitarii care se servesc din rămășițele unui 
naufragiu, mai ales că nimeni nu-și putea da seama de 
importanţa pe care avea s-o dobândească, în cele ce-au urmat, 
afurisita de bijuterie... 

Ideea mea era foarte simplă, chiar de bază: să inund regiunea 
cu anunţuri de mică publicitate. Recompensă zdravănă pentru 
cel care ne-ar aduce faimosul breloc. Trebuia ca recompensa să 
depășească din plin valoarea bunului... în bună înţelegere cu 
Mathilde de Carville, prevăzuserăm creșterea treptată a mărimii 
momelii. Începuserăm liniștit cu douăzeci de mii de franci... Un 
astfel de pescuit cerea răbdare, timp, îndemânare, înainte ca 
peștele să muște. Eram încrezător... Dacă brăţărica ar fi fost 
găsită, dacă ea dormea într-un sertar, ascunsă cu pizmă de un 


hoț de ocazie, așa cum păstrează Gollum inelul lui Frodo, într-o 
zi sau alta ar reapărea la lumină, un indice s-ar potrivi. 

Aveam dreptate. Cel puţin asupra acestui punct aveam 
dreptate. 


Cealaltă ocupaţie de căpătâi a primelor șase luni de 
investigaţie a fost ceea ce numesc, de atunci, vacanțele mele 
turcești. Pesemne am petrecut, în total, aproape treizeci de luni 
în Turcia. Cele mai multe în primii cinci ani. 

Îl aveam alături de mine pe Nazim Ozan, acceptase de îndată 
să mă secondeze în investigaţie. La vremea aceea, lucra cu ziua 
pe șantiere, mai mult sau mai puţin la negru. Și el se apropia de 
cincizeci de ani; joaca de-a mercenarii în zonele fierbinţi ale 
planetei, înconjurat de kamikaze fanatici, nu-i mai convenea nici 
lui. Dar mai era ceva: își întâlnise dragostea. Trăia la Paris cu o 
femeie cam grăsuţă, dar drăguță foc, de origine turcă, la fel ca 
el, Ayla. Veţi înţelege de ce erau de nedespărțit... Ayla era mai 
degrabă genul de femeie autoritară, geloasă ca un tigru, și 
trebuia să negociez ore întregi de fiecare dată când aveam 
nevoie să-l iau cu mine pe Nazim în Turcia. Odată ce ajungeam 
acolo, trebuia ca el să-i telefoneze zilnic... Cred că Ayla n-a 
înțeles niciodată nimic din povestea asta cu investigația, ba, mai 
rău, mi se pare că nu ne-a crezut niciodată... Dar nu mi-a purtat 
pică, ba chiar a insistat să le fiu martor la cununie, în iunie 
1985... 


În pofida lui Ayla, cel mai adesea îl târâm pe Nazim după 
mine în Turcia, unde îmi servea de interpret. La Istanbul, mă 
cazam întotdeauna la hotelul Askoc;, pe Cornul de Aur, aproape 
de Podul Galata. Nazim, însă, dormea la niște veri de-ai lui Ayla, 
la Eyüp, într-o mahala a Istanbulului. N-avea de ales! Ne 
întâlneam într-un bar, chiar în faţa hotelului, în cafeneaua Dez 
Anj, pe Ayhan Işik Sokak. Nazim profita pentru a da de dușcă 
rachiu după rachiu și încerca să mă iniţieze în tainele 
narghilelei. 

Vacanţe turcești, cum spuneam. 

De tot râsul! Trebuie să vă mărturisesc, cred că am fost 
întotdeauna puțin cam cinic în privinţa artelor și tradiţiilor lumii, 
a exotismului, a dezrădăcinării, genul acela de clișee. Un soi de 
rasism, dacă vreți, dar un rasism fără exclusivitate, fără o ţintă 


anume, un soi de scepticism global referitor la rasa umană, fără 
îndoială moștenit din fosta mea meserie de mercenar, de 
gunoier însărcinat cu golirea coșurilor de gunoi ale lumii; de 
băcan al pulberăriilor, dacă preferați. 

Viaţa în Turcia a început să-mi iasă pe ochi, pe nas și pe 
urechi după mai puţin de o săptămână. Chemarea la rugăciune 
necontenită din minarete, bazarul permanent de pe străzi, în 
care se vindea orice, femeile cu feregea, târfele, ceaiul, aroma 
mirodeniilor, taxiurile care abia se târâie, ambuteiajele continue, 
până pe Bosfor... Totul! Mustata lui Nazim era singurul lucru pe 
care-l suportam, până la urmă. 

Bun, îmi dau seama că nu aveţi mare respect pentru 

antropologia mea de bazar. Nu despre asta e vorba, aveţi 
dreptate. Am amintit-o doar pentru a relativiza dimensiunea de 
„vacanțe mediteraneene” a cazului. Mă refugiam în muncă. Nu 
vă mint. Cel puţin în primele luni, împreună cu Nazim, am 
investigat ca niște nebuni! 
Am petrecut ore întregi luând la întrebări negustorii din Marele 
Bazar pentru a da de urma celui care ar fi putut să vândă 
faimoasele hăinuţe purtate de bebelușa scăpată ca prin minune. 
Un body de bumbac, o rochiță albă cu flori portocalii, un pulover 
tricotat de lână bej... Vă puteţi închipui? Marele Bazar din 
Istanbul, cea mai mare galerie comercială din lume, cincizeci și 
opt de alei interioare, patru mii de prăvălii... Aproape toţi 
vânzătorii o rupeau pe englezește, pe franțuzește, încercau să 
se lipsească de traducerea lui Nazim, mi se adresau direct mie, 
ca și când drapelul tricolor mi-ar fi fost imprimat în filigran pe 
frunte: 

„Un bebeluș, frăţioare? Cauţi hăinuțe pentru bebelușul tău? 
Am tot ce cauţi. Fată sau băiat, odorul tău? Spune-mi, tu cât ai 
da...” 

Patru mii de prăvălii, credeţi-mă! De două sau trei ori mai 
mulți vânzători, care reperau fraierul occidental de la cincizeci 
de metri. Dar m-am ţinut tare. Până la capăt. Am petrecut peste 
zece zile străbătând în lung și-n lat labirintul comercial cu tavan 
de mozaic aurit. La final, am trecut în revistă nouăsprezece 
prăvălii în care se vindea acel body de bumbac, rochița albă și 
puloverul de lână, toate trei articolele în același timp, exact 
aceleași... dar niciun vânzător nu-și amintea să fi vândut toate 
trei articolele împreună unei familii de occidentali. 


Osteneală pierdută. 
Fundătura din capătul labirintului. 


Rămânea așadar să aflu mai multe despre Lyse-Rose și 
despre părinţii ei, Alexandre și Veronique de Carville. Ancheta 
oficială, pentru identificarea lui Lyse-Rose, nu se baza decât pe 
două aspecte: fotografia cu spatele, primită de bunicii Carville, 
și mărturia Malvinei. Trebuia prin urmare să luăm totul de la 
zero, în Turcia, pe coastă, în reședința lor din Ceyhan. Afișam un 
optimism rezonabil. În trei luni de viaţă, micuța Lyse-Rose ar fi 
trebuit să întâlnească multă lume! 

M-am dezumflat rapid. 

Alexandre și Véronique de Carville nu erau, în aparenţă, prea 
sociabili, nefiind câtuși de puţin fani ai băilor de mulțime exotice 
și ai contactelor fraterne cu populaţia indigenă. Mai degrabă 
genul care rămân rupţi de lume în vila lor albă, cu vedere la 
Mediterana. Dispuneau chiar de o mică plajă privată! 

În fine, mai ales Véronique întreținea mănăstirea. Alexandre 
lucra la Istanbul aproape toată săptămâna. Desigur, primeau 
acasă, din când în când, prieteni, colegi, francezi... Dar asta 
înainte de Lyse-Rose! La nașterea bebelușei, Véronique limitase 
petrecerile mondene. Prin diverse verificări încrucișate, am 
putut da de urma a șapte persoane, două perechi de prieteni și 
trei clienţi ai întreprinderii familiei de Carville, care fuseseră 
invitate în vila din Ceyhan după ce se născuse Lyse-Rose. De 
fiecare dată, Lyse-Rose dormea, iar invitaţii nu-și aminteau 
decât de un boţ de carne abia ieșit din scutecele care se ridicau 
la intervale regulate, în ritmul respirației. Doar un client, un 
olandez, o văzuse pe Lyse-Rose trezită din somn... Preţ de 
câteva clipe. Véronique s-a retras ca să-i dea sân, nu avea s-o 
facă în faţa industriașului olandez, care a continuat să-și dea 
rachiul de dușcă în curtea interioară, în timp ce-și semna 
contractele cu Alexandre. Delicatul director comercial al filialei 
turcești a firmei Shell, de a cărui urmă am dat în cele din urmă, 
mi-a precizat că ar fi la fel de incapabil să recunoască chipul lui 
Lyse-Rose ca ţâţele maică-sii... 


La Bakirköy, maternitatea din Istanbul unde născuse 
Véronique de Carville, peste treizeci de bebeluşi veneau pe 
lume în fiecare săptămână... Era o clinică privată de ultima fiță, 


unde am fost primit cu o deferenţă remarcabilă. Pediatrul, 
singurul care se ocupase de Lyse-Rose, o examinase de vreo 
trei ori și mi-a spus că zilnic îi treceau prin faţa ochilor peste 
douăzeci de nou-născuţi... Mi-a extras dintr-un registru 
informaţiile notate la nașterea lui Lyse-Rose. Greutatea: trei kile 
două sute cincizeci; lungimea: patruzeci și nouă de centimetri. 

Copilul a plâns? Da. 

Avea ochii deschiși? Da. 

În afară de asta? Nimic. 

Semne particulare? Mister. 

larăși fundătură! 


Pesemne că Véronique de Carville se plictisea regește în vila 
ei! De la bun început, a avut un minimum de personal la 
dispoziție. Am reușit să identific doar un grădinar, cam în vârstă, 
cam prea miop după gustul meu, care o întâlnise pe Lyse-Rose 
sub palmieri, la sfârșitul unei după-amiezi... adăpostită bine sub 
o plasă deasă împotriva ţânţarilor! Nimic de scos de aici decât o 
vagă descriere, și mai puţin fiabilă decât afirmaţiile delirante ale 
Malvinei. 


Nu vă voi face aici lista detaliată a mărturiilor cu veridicitate 
minimă, vagi, de nefolosit, pe care le-am acumulat în decursul 
acelor luni. Să nu neglijez nicio pistă, spusese Mathilde de 
Carville. Mă supuneam, fascinat; la urma urmei, era suficientă o 
mărturie, una singură, pentru a-l apuca pe Dumnezeu de-un 
picior. 

La aeroportul Ataturk din Istanbul, o stewardesă își amintea, 
înainte de plecarea avionului Airbus cu destinaţia Paris, în acel 
22 decembrie, că drăgălise de trei ori un bebeluș, gâdilându-l pe 
bărbie. 

— Un singur bebeluș, nu doi? 

— Nu, unul singur. 

Cel puţin așa credea, nu era sigură. Nici în privinţa zilei, nici a 
zborului. Dar măcar de un bebeluș tot își amintea, asta da... 

Afurisita aia de stewardesă îmi strecurase o altă îndoială în 
creierul meu vraiște. 

Un singur bebeluș în avion? 

La urma urmei, cine putea ști cu certitudine cine se îmbarcase 
cu adevărat în avionul Airbus, în seara aceea? Se cunoștea cu 


precizie lista pasagerilor, dar dacă unul dintre ei, în ultima clipă, 
nu urcase la bord? Un bebeluș, de pildă. Lyse-Rose, de ce nu? O 
întârziere, un obstacol de ultim minut, o suceală de-a maică-sii, 
o răpire, un complot, orice născocire care mi-ar îngădui să cred 
că Lyse-Rose nu se afla în avionul Airbus 5403, ci trăia încă, 
undeva prin Turcia... Sau altundeva! 

lpoteză complet nebunească! 

Putea fi chiar răsturnată... Nu era straniu, în fond, că aveam 
atât de puţine elemente tangibile despre Lyse-Rose, o bebelușă 
de trei luni? Atât de puţine mărturii, nicio cunoștință care s-o fi 
alintat-o, nicio jucărică de pluș de strâns în braţe, nicio 
fotografie. Nimic, sau aproape. Ca și când bebelușul n-ar fi 
existat niciodată sau, mai precis, ca și când s-ar fi vrut 
ascunderea lui... 

Tot răsucindu-mi astfel de elemente în cap, deveneam 
complet paranoic. Dacă Lyse-Rose nu urcase în avion, poate că 
murise înainte! Un accident domestic? O boală incurabilă la 
naștere? O crimă? Alexandre și Véronique de Carville duseseră 
secretul cu ei, dincolo de moarte. 

Doar Malvina poate că știa. Și de aceea își pierduse minţile. 


Toate aceste ipoteze îl făceau să râdă în hohote pe Nazim 
când le ticluiam în faţa lui, la cafeneaua Dez Anj. Își muia 
mustata în rachiu. 

— O crimă? O iei complet razna, Credoule! 

Mă readucea cu picioarele pe pământ, între două fumuri de 
narghilea, nu băga mâna-n foc decât pentru indicii materiale, 
concrete. Ceva palpabil. 

— La urma urmei, Credoule, n-a rămas întemniţată trei luni 
fetița ta, o fi ieșit și ea pe stradă, iar dacă am dreptate, cineva, 
un trecător, un turist, a văzut-o, a fotografiat-o, a filmat-o, din 
întâmplare... Nu se știe niciodată. 

— Ce vrei să spui, exact? 

— Nu știu. Tu ai parale. Dă anunțuri la mica publicitate, cam 
peste tot în Turcia, în ziare, cu fotografia fetiţei salvate, cea 
publicată în L'Est républicain. Vei vedea. 

Nazim avea dreptate! Era o idee genială... Am potopit presa 
din Turcia cu anunțuri explicite despre ce căutam și ce ofeream 
în schimb, o veritabilă avere în lire turcești. 


În 27 martie 1982, îmi voi aminti mereu de această dată, 
dimineața devreme, o scrisoare mă aștepta în cutia camerei 
mele de la recepţia hotelului Askog. Un tip venise direct s-o 
aducă. Scrisoarea era laconică, un nume, Unal Serkan. Un 
număr de telefon... Dar, mai ales, fotocopia unei fotografii. 

Am traversat Ayhan Işik Sokak ca un nebun în mijlocul fluxului 
de mașini. Nazim mă aștepta deja, la cafeneaua Dez Anj. 

— Vreo problemă, Credoule? 

l-am îndesat fotografia între degetele sale groase și păroase. 
Ochii lui au privit-o ţintă. S-a uitat cu atenție la fotografie, ca 
mine cu câteva minute mai devreme. 


O scenă de plajă. 

În prim-plan, o fată brunetă, bronzată, perfect proporţionată, 
poza numai zâmbet într-un bikini nu foarte sexy. Model turcesc, 
în plan secundar, se recunoșteau colinele din Ceyhan și, în 
leagănul lor de verdeață, zidurile vilei familiei de Carville. 

Între cele două planuri, pe plajă, la câţiva metri în spatele 
fetei în costum de baie, pe o cuvertură, alături de o femeie 
căreia i se distingeau doar picioarele, era lungit un bebeluș. Un 
bebeluș de câteva săptămâni. Nazim a rămas cu gura căscată. 
Aproape că i-a căzut fotografia din mâini. 

Bebelușul era Lylie, Libelula, fetița salvată ca prin minune de 
pe Mont Terrible, nu încăpea nicio îndoială. Aceiași ochi, același 
chip... 

Pascal și Stéphanie Vitral, în timpul șederii lor în Turcia, nu 
fuseseră niciodată la Ceyhan, nici măcar nu ajunseseră la mai 
puţin de două sute de kilometri. Nu exista nicio îndoială cu 
putință, aveam în față dovada, în sfârșit. Câștigaserăm! 

Bebelușa scăpată ca prin minune din zăpada de pe Mont 
Terrible era Lyse-Rose de Carville. 

Aș fi plâns de bucurie. Mustaţa groasă a lui Nazim îmi zâmbea 
liniștitoare, înțelesese și el. Fericit ca un copil. 


2 octombrie 1998, ora 11.44 


Un bip, unul singur. Aproape imposibil de auzit în vacarmul 
subteran. 

Nu era sunetul de apel pe telefonul mobil, ci indica primirea 
unui mesaj în mesageria vocală. Un apel ratat. 


Degetele lui Marc tremurară până la buzunar. 


20 
2 octombrie 1998, ora 11.42 


Ayla Ozan tăia mașinal carnea de oaie friptă care cădea pe 
inox în lamele fine. Ayla se gândea la altceva. Ceea ce n-o 
întârzia în muncă, dimpotrivă, era chiar mai eficientă în 
pregătirea kebapurilor când se lăsa în voia gândurilor decât 
atunci când își risipea timpul pălăvrăgind, glumind cu clienţii. 

Coada începea să se lungească, la fel ca-n fiecare zi înainte 
de prânz. Fast-foodul ei din bulevardul Raspail își avea obișnuiţii 
săi. 

Ayla nu o arăta, dar era neliniștită. Groaznic de neliniștită. De 
două zile, Nazim nu-i mai dăduse nicio veste. Nu era genul lui! 
Cuţitul-feliator continua să radă carnea, într-o ploaie fină. Ayla 
se închipuia dând cu briciul peste ceafa, gâtul, tâmplele lui 
Nazim. Adora s-o facă pe frizerița pentru uriașul ei. Mâna lui 
Ayla îi tremura puţin; niciodată însă când îl bărbierea pe Nazim. 

Nu-i stătea în fire să se teamă. Văzuse multe când fugise din 
Turcia la Paris cu tatăl ei, după lovitura de stat din 12 
septembrie 1982. La vremea aceea tatăl ei era unul dintre 
principalii responsabili ai Demokratik Sol Parti, Partidul 
Democratic de Stânga, abia dacă scăpaseră de militari... 
Treizeci de mii de arestări în câteva zile! Aproape toată familia 
ei se trezise după gratii. 

Sosise în Paris fără bagaje, fără prieteni, fără nimic... Avea 
treizeci și opt de ani, aproape că nu vorbea deloc franţuzește și 
nu avea nicio diplomă. 

Supravieţuise! Intotdeauna supravieţuiești, dacă vrei cu 
adevărat. 

Deschisese, pe bulevardul Raspail, unul din primele fast- 
fooduri cu kebap din Paris. Pe vremea aceea, niciun francez nu 
poftea la carne friptă, așa, în aer liber, în văzul lumii, printre 
muște, cu toată poluarea din oraș. Îi servea pe turci, pe greci, pe 
libanezi, pe iugoslavi... Așa îl întâlnise pe Nazim. 

Revenea în fiecare zi la amiază. N-avea cum să-i rateze 
mustata! li luase aproape un an, exact trei sute șase prânzuri, 
Ayla ţinuse socoteala, până s-o scoată în oraș... într-un 
restaurant turcesc, dar șic, pe rue d Alesia. De atunci, nu se mai 
despărțiseră niciodată, sau aproape. 


Căsătoriţi pe viață. 

Ayla tremură, fără să vrea. 

Nedespărțiţi, sau aproape. 

Doar afurisitele de șederi în Turcia, împreună cu Grand-Duc, 
pentru nenorocita aia de poveste a odraslei de bogătani care 
murise într-un accident de avion. Investigația aceea privată de 
miliardari, înșfăcă trei kebapuri înfășurate în hârtie de staniol 
fierbinte și strigă: 

— Numărul unsprezece! Numărul doisprezece! Numărul 
treisprezece! 

Clienţii ridicau mâna, ca la școală, ca la Securitatea Socială. 
Fiecare cu numărul lui de ordine. Ayla nu avea patru mâini, nu 
putea lucra mai repede. Aruncă un săculeț de cartofi pai 
congelaţi în uleiul încins. 

Crezuse totuși că poveștile cu pricina se terminaseră. Datorită 
restaurantului, în fine, dacă putea fi numit restaurant, pusese 
bani deoparte, puţin câte puţin, prânz după prânz. O sumă 
frumușică, la urma urmei. 

Acum, nu mai era la vârsta să care saci cu carne, să-și 
pârlească mâinile la flacăra pentru friptură. Visa să se întoarcă 
în Turcia cu Nazim, să-și reîntâlnească familia, verii. Aproape că 
avea cu ce, își făcuse și refăcuse socotelile, pusese ochii pe o 
căscioară de renovat, pe coastă, aproape de Antiohia, un 
chilipir. Acolo vremea era mereu frumoasă. Ea și Nazim aveau 
încă mulţi ani de trăit! Cei mai frumoși. 

Oare ce făcea acum, măgarul? În ce plan cu șanse mari de a 
da greș se mai lăsase atras de Grand-Duc? 

Încă trei hârtii de staniol. Ayla le ambală ca pe niște cadouri 
din argint. 

Numărul paisprezece. Numărul cincisprezece. Numărul 
șaisprezece... 

„Pentru ultima oară”, îi spusese Nazim. „Ultima oară pe 
bune!” Era din nou foarte însuflețit când îl sunase Credule, în 
urmă cu două zile. Lui Nazim îi străluceau ochii ca unui copil. 
Ayla îl iubea așa demult când făcea ochi de copil. O luase în 
brațe, o ridicase ca pe o pană. Nazim era singurul care ar fi 
putut-o face. 

„Vom fi bogaţi, Ayla. Doar un ultim caz de rezolvat și vom fi 
bogați!” 

Bogaţi? Lui Ayla nu-i păsa. Erau deja, aproape destul de 


bogaţi pentru casa din Antiohia. 

„Un ultim caz? Promiţi?” 

Mâinile lui Ayla tremurau. Cuţitul-feliator își devia cursa 
rectilinie peste carne, făcând frecăţei, o pastă de nemâncat... 

Cu cât se gândea mai mult, cu atât tot ce se întâmpla o 
înspăimânta. Tăcerea asta. Absența bruscă de vești. Chiar când 
pleca în Turcia, Nazim telefona în fiecare zi. Și Credule, care nici 
el nu răspundea. Nu era nimeni la el acasă. Ayla încerca să-l 
sune de două zile. Da, cu cât se gândea mai mult, cu atât mai 
puţin izbutea să suporte minutele care se scurgeau. Presimţea 
ceva rău. De n-ar fi fost acei ultimi clienţi, ar fi alergat ca o 
nebună pe rue de la Butte-aux-Cailles, acasă la Grand-Duc. Asta 
va face, de îndată ce va închide fast-foodul. 

Numărul șaptesprezece. Numărul optsprezece... 

Ştia bine că Nazim al ei nu era un înger. Ba chiar îi mărturisise 
fapte îngrozitoare, în toţi anii în care făcuseră dragoste, când ea 
îl lăsa să-și frece mustaţa de toate ungherele corpului ei, 
izbucnind în râs, tremurând toată pentru că o gâdila cu firele lui 
de păr poznașe, pe sâni, pe coapse, pe sex... Apoi, după ce 
Nazim își dădea drumul, îi spunea tot. Nu se putea abține. Nu-i 
ascundea nimic, niciodată. Ea cunoștea numele, locurile, știa 
unde Nazim ascundea dovezile. Era asigurarea lui de viață! O 
investigație de miliardari... Era mai bine să-și ia măsuri de 
precauţie: când banul curge prea ușor, chiar pentru multă 
vreme, vine cu siguranţă o zi în care ţi se cere să dai socoteală. 

Și din această cauză voia să plece în Antiohia. Pentru ca 
Nazim să-și lase toate poveștile în urmă, la Paris. 

Numărul nouăsprezece. 

Oftă. Nu, Nazim nu era ușă de biserică. Fără ea, el nu era în 
stare să ia deciziile bune. Să aleagă. Intre bine și rău. 


21 
2 octombrie 1998, ora 11.45 


Metroul încetini sosind în stația Place d'Italie, spintecând 
întunecimea cu mii de scântei artificiale. Marc apucă telefonul 
mobil cu o febrilitate aproape incontrolabilă și-l lipi de ureche. 

„Marc, ești incorigibil, îţi ceruserăm să nu mă suni, să nu cauţi 
să iei legătura cu mine, să nu încerci să dai de mine. Ti-am spus, 
alaltăieri am luat o hotărâre importantă. Mi-a fost foarte greu, 
am șovăit, dar am luat-o, singură. Nu ai înţelege ce voi face. Mai 
degrabă n-ai accepta. Îţi cunosc sentimentele, Marc, bunele tale 
sentimente. Nu mi-o lua în nume de rău, dimpotrivă, este un 
compliment pentru mine faptul că vorbesc despre „bunele tale 
sentimente”. Și despre simţul tău moral. Despre devotamentul 
tău. Știu că ai fi gata să accepţi orice, să ierți orice, dacă ţi-aș 
cere-o. Dar nu vreau să ţi-o cer. Nu te minţeam în scrisoarea 
mea, Marc, când îţi vorbeam de o călătorie. Marea călătorie va fi 
mâine, marea călătorie fără întoarcere. Nimeni n-o poate opri 
acum... Asta este. Ai grijă de tine.” A 

Marc simţi cum i se taie picioarele ascultând mesajul. li venea 
să dea cu telefonul de peretele vagonului. N-avea semnal decât 
cu intermitențe sub pământ. O staţie din două, și nici atunci. 

Lylie îl sunase... 

Lipsă reţea! Culmea! Intrase mesageria vocală! 

Telefonul îi aluneca între mâinile umede, ca o bucată de 
săpun umezit. Marc tremura. Ce voise să spună Lylie? 

„Marea călătorie va fi mâine...” 

„Marea călătorie fără întoarcere...” 

„Nimeni n-o poate opri acum...” 

Și dacă? 

Lui Marc îi era greu să ia în calcul o asemenea ipoteză. 

Atât de sumbră, de macabră. 

Nu Lylie! 

Totuși, cu cât se gândea mai mult, cu atât ceea ce ghicea 
printre rânduri i se limpezea. 

Marea călătorie fără întoarcere... 

Dobândise o siguranţă sinistră acum. 

Avionul de jucărie. Decizia luată, în ziua în care împlinise 
optsprezece ani. 


Totul se lega. 

Lylie hotărâse să isprăvească odată cu îndoielile, cu obsesiile, 
cu trecutul ei. 

Lylie se hotărâse să-și pună capăt zilelor. 

Mâine. 


Lângă lac, Lylie aruncă în coșul de gunoi kebapul înfășurat în 
hârtie de staniol. Aproape că nu se atinsese de el. Nu-i era 
foame. 

Se apropie de apă. Găsea că parcul Montsouris, chipurile cel 
mai mare din Paris, era mai ales cel mai sinistru. Cel puţin în 
octombrie... Cu apa aceea rece, posomorâtă și murdară, cu 
arborii lui golași ca o armată de schelete, cu priveliștea aceea 
către avenue Reille și clădirile cenușii de toate înălțimile, ca un 
gard viu din beton, tuns aiurea... 

Rațele de prin partea locului se cărăbăniseră de multă vreme, 
iar amanţii de piatră, imobili, tremurând pe soclul lor de 
marmură, dădeau impresia că nu-și doresc decât un lucru: să se 
îmbrace și s-o șteargă și ei. 

Lylie continuă să meargă de-a lungul aleii de lângă lac. 
Curios, gândi ea, cum se pot transforma locurile în funcţie de 
dispoziția fiecăruia. Ca și când ar ghici, instinctiv, ce are omul în 
cap și l-ar însoţi. Ca și când copacii înțeleseseră că fata o ducea 
rău și deveniseră atunci discreţi, chirciţi, pierzându-și frunzele 
din solidaritate, din milă pentru ea. Ca și când soarele se 
ascunsese și el, din pudoare, rușinându-se să strălucească peste 
un parc prin care rătăcea o fată în lacrimi. 

Lylie își închisese din nou telefonul. Cu câteva minute mai 
devreme cedase, îl sunase pe Marc, care-i lăsase atâtea mesaje, 
probabil era atât de îngrijorat, Lylie îi datora asta. Fusese o 
ușurare pentru ea să dea peste mesageria vocală. Nu trebuise 
să-i înfrunte întrebările. De parcă cea mai modernă tehnologie, 
cu undele care legau între ele miile de telefoane fără fir, 
percepuse și ea, instinctiv, că fata nu dorea cu adevărat să 
comunice. 

Lylie se întoarse către aleea cu stelă și se așeză pe o bancă. 
Râsete de copii, în părculețul pentru joacă, îi atrăseseră privirea, 
fără să vrea. 

Doi copii cam de doi ani se jucau, supravegheați când și când 
de mama lor, așezată, cu ochii într-o carte din colecţia de 


buzunar, albastră cu alb. 

Gemene. Fetițele purtau aceiași pantaloni bej, aceeași vestă 
roșie cu nasturi în faţă și erau încălțate cu același fel de pantofi 
Kickers. 

Imposibil să le deosebești una de cealaltă! 

Totuși, de fiecare dată când mama lor își ridica ochii, venea 
cu o recomandare precisă: „Juliette, rămâi așezată pe 
balansoar”, sau: „Anais, n-o împinge pe sora ta pe carusel”, 
„Juliette, urcă pe tobogan pe unde trebuie”... 

Fetitele erau într-un du-te-vino, treceau de la un joc la altul, 
își dădeau mâna, se despărțeau, ca și când făceau din asta un 
joc. Care era una și care cealaltă? Lylie le urmărea baletul ca 
mâinile unui jucător de alba-neagra, pe stradă. De fiecare dată 
pierdea, incapabilă după câteva clipe să ghicească cine era 
Juliette și cine Anais. Mama lor doar ce-și ridica privirea, un sfert 
de secundă, și nu se înșela niciodată: „Anais, șiretul!”, „Juliette, 
vino să te şterg la nas”... 

Lylie, subjugată, se simţi năpădită de o emoție stranie, fără 
să-și poată explica de ce. Fusese destul să le privească pe 
fetitele asemănătoare, absolut identice... Și totuși fiecare dintre 
ele știa cine este, Anais nu era Juliette, Juliette nu era Anais... 
Nu pentru că s-ar fi simţit diferite. Nu. Ci doar pentru că mama 
lor le distingea una de cealaltă, le cunoștea prenumele, fără să 
se înșele niciodată. Unicul lor prenume. . 

Lylie rămase să le privească îndelung. In cele din urmă, mama 
lor puse cartea deoparte, se ridică și le chemă: 

— Juliette, ieși din cușca veveriţelor, Anais, coboară de pe 
scara de frânghie. Ne întoarcem, tata ne așteaptă cu masa. 

Mama își puse ușor mâna peste pântecul rotunjit. Era 
însărcinată, în câteva luni. 

Cu gemeni? 

Cu o altă fetiță? 

Lylie închise ochii. Vedea un bebeluș, un bebeluș de câteva 
luni, urlând singur în vârful lumii. Țipetele lui se pierdeau în 
pădurea imensă, în întinderea căptușită cu zăpadă, care cădea 
cu fulgi mari. 

Ca proasta, fără să se poată abţine, Lylie izbucni în lacrimi. 


22 
2 octombrie 1998, ora 11.48 


Dugommier. 

Daumesnil. 

Tot lipsă rețea! 

Marc rămânea răvășit de mesajul de la Lylie. Neliniștit. 
Neputincios. 

Ce alternativă avea, în afară de a se năpusti orbește prin 
măruntaiele Parisului, aproape la întâmplare? Și de a continua 
să citească din caietul lui Grand-Duc? 

Marc mai avea la dispoziţie încă vreo câteva minute înainte 
de a sosi la stația Nation. 


Bel-Air. 

Metroul frână, se opri, vibră, se avântă din nou. Niciun 
pasager. Tot lipsă rețea! 

Să continue să citească. 

Să înțeleagă și s-o regăsească pe Lylie. 

La timp. 


Jurnalul lui Credule Grand-Duc 


Léonce de Carville a avut prima criză cardiacă în timp ce 
eram în Turcia, în 23 martie 1982, cu doar câteva zile înainte ca 
Unal Serkan să-mi aducă la hotel fotografia lui Lyse-Rose de 
Carville făcută pe plaja din Ceyhan. 

Nicio legătură, deci, între cele două evenimente. 

Să vă spun drept, nu mai puteam eu de infarctul lui Léonce de 
Carville. Îl întâlniserăm deseori pentru investigaţie. Cred că-mi 
acorda la fel de multă importanță ca unui bibelou nepreţuit pe 
care și l-ar fi oferit soţia lui. Să vă spun drept, cred mai cu 
seamă că nu suporta faptul că soţia lui putuse să aibă o astfel 
de iniţiativă, să mă angajeze fără să-i vorbească despre asta. 
Eram dovada vie a eșecului strategiei lui de buldozer. Colabora 
cu mine târșâindu-și picioarele, zâmbind, transmițându-mi 
informaţiile pe care i le solicitam prin intermediul unor secretare 
care nu-și vedeau capul de treabă. Înţelegeţi de ce n-am 
izbucnit în lacrimi când a căzut ţeapăn pe peluza din Roseraie. 


La urma urmei, soția lui îmi completa cecurile, nu el! 

De acord, nu de cinismul meu aveţi nevoie. Dar vă 
interesează fotografia de pe plaja din Ceyhan, nu-i așa? Vreţi să 
aflaţi cum se termină povestea? OK, ajung, ajung și acolo... 

Unal Serkan era o adevărată anghilă. Vorbiserăm cu el de mai 
multe ori la telefon, îi oferiserăm deja o avere, două sute 
cincizeci de mii de lire turcești, pentru originalul fotografiei de 
pe plaja din Ceyhan, pentru negativ. Afacerea bătea pasul pe loc 
deja de o săptămână. Simţeam că Serkan voia să câștige mai 
mult, să vadă până unde putea ajunge. 

În 7 aprilie, dimineaţa devreme, a sfârșit prin a-mi da întâlnire 
pe Kennedy Caddesi, mai jos de Topkapi, lângă Bosfor. Era un 
omulet cu gesturi smucite, cu o privire zbanghie, uitându-se 
cruciș, cu un ochi spre Europa și cu celălalt către Asia. Nazim m- 
a însoţit pentru a traduce. Serkan voia un avans, cincizeci de mii 
de lire, fără să dea nimic la schimb, altfel vindea clișeul altcuiva. 

Altcuiva? Cui? Soţilor Vitral? Ne lua de fraieri. 

M-am ţinut tare, bineînţeles. Fără negativ, nicio liră turcească. 
Nici el n-a lăsat nimic de la el. Aproape că ne-am încăierat, chiar 
acolo, în fața statuii lui Atatürk. Nazim a fost nevoit să ne 
despartă. 

Întorcându-mă la hotel, aveam un sentiment bizar. Nu ca 
atunci când tocmai aș fi comis o eroare monumentală, ci 
dimpotrivă. Ca și când aș fi scăpat basma curată. Am telefonat 
în Franţa să mi se trimită cât mai repede toate ziarele, toate 
revistele care publicaseră articole despre cazul de pe Mont 
Terrible. Am primit totul după trei zile, în 10 aprilie. După mai 
puţin de o oră, aveam răspunsul. Vaza de un albastru sordid de 
pe noptiera mea s-a făcut ţăndări în carpeta cărămizie agăţată 
de peretele camerei mele. 

Unal Serkan nu căutase prea departe! Revista Paris Match din 
8 ianuarie 1981 publicase o serie de fotografii cu Lylie, în 
leagăn, în creșa spitalului Belfort-Montb$liard. Întruna din ele, 
Lylie adopta exact aceeași poziţie ca în fotografia de pe plajă 
din Turcia, teoretic făcută cu o lună mai devreme. Aplecată 
puţin într-o parte, zâmbitoare, cu piciorul drept îndoit, cu brațul 
stâng sub cap; o poziţie identică, până la ochiul care clipește 
sau la depărtarea dintre degete. 

Fotografia lui Unal Serkan era un fals, un fals grosolan! Munca 
falsificatorului nu fusese dificilă, înlocuise doar cearșafurile din 


leagăn cu un prosop de plajă de aceeași culoare și aceeași 
textură, în rest, o simplă fotografie a tovarășei sale fusese 
suficientă. 

Îmi venea să smulg toate carpetele de pe pereţii camerei 
mele, carpete pe care voiau să ni le vândă cu anasâna de 
fiecare dată când făceam un pas în nenorocitul ăla de oraș, 
Istanbul. Să ne vândă covoare, carne friptă sau tot soiul de 
obiecte, toată casa, făcută bucăţi pe trotuar, sau chiar să-și 
vândă copiii, femeile, pe ei înșiși, un braț, o mână, un organ, o 
inimă... Afurisită nație de băcani! 

Două ceasuri m-am învârtit nervos prin cameră. M-am potolit 
treptat; chiar nu mai eram supărat pe Unal Serkan, în cele din 
urmă... La război ca la război, își jucase bine cartea, ar fi putut 
să meargă. O escrocherie de două sute cincizeci de mii de lire 
turcești, pentru un simplu fotomontaj, puteam să înţeleg. Nu l- 
am mai revăzut pe acest Unal Serkan. Aveam alte urgenţe. 


Mi-am petrecut săptămânile următoare în Turcia, încropind 
alte ipoteze. În cafeneaua Dez Anj, Nazim le găsea pe toate una 
mai fumegoasă decât cealaltă. Avea dreptate. Narghileaua, 
probabil. Sfârșiserăm prin a-i prinde gustul, vrând-nevrând, în 
trepidantul ritm din Istanbul. Narghileaua, rachiul și inevitabilul 
keyi! pauza de ceai servit pe o tipsie de argint, în păhărele de 
sticlă meșteșugite care îţi ard buricele degetelor, între două 
întrebări nebunești. 

— Nazim, și dacă Lyse-Rose nu ar fi fata lui Alexandre de 
Carville? 

— Și atunci, ce s-ar schimba, Credoule? ofta Nazim, suflându- 
și în ceai. 

— Totul! Închipuie-ţi că, pentru un motiv sau altul, Alexandre 
de Carville n-ar fi tatăl lui Lyse-Rose... că Véronique ar fi avut un 
amant... Un amant cu ochi albaștri... Ar inversa probabilitățile în 
termeni de genetică, în ce privește culoarea pupilelor și toate 
asemănările pe care le căutăm... Nu crezi? 

— Un amant, Credoule? 

Nazim se uita la mine cu privirea lui poznașă și amuzată, cu 
ochii lui negri, cu care pesemne o dădea gata pe micuța Ayla. 


Se pretinde că, pentru detectivii privaţi, cazurile de adulter 
înseamnă corvoada, pâinea cea de toate zilele, drojdia 


meseriei... Pe naiba! Dacă e să fim sinceri, intrarea prin efracţie 
în viaţa sexuală a clienţilor rămâne una din laturile bune ale 
meseriei... 

Nu mi-a fost deloc greu să descopăr că Alexandre de Carville 
nu era tocmai un model de virtute. E un eufemism. Cam 
bănuiam eu... Când ai puterea, bănuţii, tinerețea, într-un oraș în 
care practica haremului este multimilenară, cu o soţie care are 
grijă de copii la cinci sute de kilometri de locul tău de muncă... 
Am reușit, în timp, să identific o jumătate de duzină de aventuri 
extraconjugale ale chipeșului Alexandre. In mod straniu, femeile 
au tendinţa de a-și mărturisi destul de lesne aventurile cu un 
amant răposat... Cu-atât mai mult cu cât și soția amantului a 
murit, la rândul ei... 

Bizare, sentimentele. 

Alexandre de Carville o ardea clasic, cu secretara suită pe 
biroul lui de sticlă de la sediul întreprinderii din Istanbul, în 
cartierul Yenikapi; le-am văzut pe amândouă, biroul de sticlă și 
secretara. Elegante și reci. Își regăsise și tinereţea, vreme de 
trei luni, cu o arzoaică din capitala turcă, abia majoră, care se 
fâțâia prin cartierul Galata cu o fustă ce abia-i acoperea fundul, 
cu buricul la vedere, sub privirea inchizitorială a femeilor cu 
feregea neagră. Ea îl târa din bar în bar. l-am dat de urmă, este 
căsătorită. Doi copii. Încă nu poartă văl, dar a renunţat la 
minijupă. Trec peste aventurile de hamam, peste dansurile din 
buric, cu semiprofesioniste într-ale amorului, în care adesea era 
însoţit de clienţi, de altfel. După cercetările mele, amanta lui cea 
mai fidelă a fost Pauline Colbert, o franţuzoaică gen working girl, 
necăsătorită, responsabilă cu vânzările la firma Total, care, după 
spusele ei, fusese ultima care făcuse dragoste cu Alexandre de 
Carville, în 22 decembrie 1982, adică exact în ziua plecării 
familiei cu avionul Airbus 5403... În mod vizibil, faptul că-l 
făcuse să-și dea drumul de mai multe ori, mi-a precizat ea, pe 
un tip care avea s-o sfârșească ars într-un avion după mai puţin 
de douăzeci și patru de ore o excita teribil, a posteriori. Mi-a 
mărturisit fără nicio rușine că Alexandre era o superpartidă și că 
mersese până la a i-o lua la supt în seraiul Topkapi, pe sub 
barba paznicilor palatului. Fata avea un chip oarecare pus pe un 
corp destul de provocator. Chiar am perceput că, dacă aș fi 
insistat puţin, și-ar fi adăugat și un detectiv privat în panoplia de 
trofee de vânătoare. Pe moment, nu m-am simţit prea bine pe 


post de fazan. 

De unde o primă întrebare: Véronique de Carville era oare la 
curent cu destrăbălările soțului ei? 

Greu de crezut contrariul! O a doua întrebare se impunea 
atunci, și cea mai importantă: îi răspundea ea oare cu aceeași 
monedă? N-am găsit nicio dovadă. Totul părea să arate că 
Véronique era moderat de deprimată, trăind aproape mereu 
singură, cu fetele ei, Malvina, apoi Lyse-Rose... Primea puţine 
vizite, v-am spus deja... Am încercat să reperez în anturajul ei 
candidați la titlul de amant oficial și de tată potenţial al lui Lyse- 
Rose. Exista fiul grădinarului, un băiat frumos ca un zeu, care 
săpa la torsul gol pe sub obloanele lui Véronique, amabil, genul 
care poate întreține fantasmele unei occidentale deprimate, 
cititoare tulburată a cărții Amantul Doamnei Chatterley, dar 
flăcăul nu mi-a mărturisit nimic și, în plus, avea o pereche de 
ochi de un negru-intens care nu prea mă aranja din punct de 
vedere genetic... 

M-am concentrat pe căutarea ochilor albaștri în împrejurimile 
vilei familiei de Carville din Ceyhan. Erau rari. Am găsit trei 
perechi, dintre care una posibilă, oarecum credibilă, aparţinând 
unui neamt frumos cu părul strâns în coadă, care închiria 
hidrobiciclete prin împrejurimi. L-am fotografiat pe tip, de atunci 
pândesc viitoarele asemănări cu Lylie, de-a lungul anilor. În jocul 
asemănărilor, nimic evident pentru moment. Cu atât mai bine! 
Nu mă vedeam explicându-i lui Mathilde de Carville că-mi plătise 
o avere în toți acești ani pentru ca să-i spun că efectiv Lyse- 
Rose supravieţuise prăbușirii... dar că nu era nepoţica lor, nu 
era o Carville, ci fiica unui teuton care închiria hidrobiciclete! 

Între timp, în Franţa, preţul brăţăricii la mica publicitate 
trecuse la patruzeci și cinci de mii de franci și niciun pește nu 
mușcase încă, nici măcar un șmen turcesc. Nu e ușor de 
falsificat, trebuie spus, o brăţărică din aur masiv inscripționată 
la Tournaire... 

În seria „să nu neglijez nicio pistă”, continuam să-l enervez pe 
Nazim, între două fumuri și trei înghiţituri fierbinţi: 

— Nazim, și dacă prăbuşirea avionului Airbus 5403 nu ar fi o 
întâmplare? 

Era într-o după-amiază, cafeneaua Dez Anj era plină ochi de 
turci la cravată care-și dădeau rachiul de dușcă în timpul orei de 
rugăciune. Nazim tresări, aproape că răsturnă platoul pe care ni- 


| adusese chelnerul. 

— Ce anume cauţi, Credoule? 

— Ei bine... Dacă ne gândim din nou, n-au fost niciodată 
elucidate complet cauzele accidentului de pe Mont Terrible. Nu 
ţi se pare că viscolul și incompetenţa pilotului sunt numai bune 
de învinovăţit? De ce să nu ne imaginăm altceva? 

— Am încredere în tine... Precizează... 

— Un atentat, de exemplu. Un atentat terorist! 

Mustaţa lui Nazim a vibrat. 

— Împotriva cui? A familiei de Carville? 

— De ce nu? Un atentat împotriva familiei lor, a lui Alexandre, 
moștenitorul unic... Raționamentul meu nu e complet stupid. 
Alexandre lucra la un proiect cu grad înalt de risc, conducta 
Baku-Tbilisi-Ceyhan, care trece chiar prin mijlocul Kurdistanului. 
Alexandre negocia direct cu guvernul turc, în timp ce PKK, 
Partidul Muncitoresc din Kurdistan, își multiplica atentatele pe 
întreg teritoriul... 

Pe Nazim l-a bufnit râsul. 

— Kurzii! Asta-i bună! Voi vedeţi teroriști peste tot, voi, în 
Occident... Kurzii! O adunătură de ţărani care... 

— Nazim, sunt serios. Partidul Muncitoresc din Kurdistan n-a 
apreciat, dar absolut deloc, să vadă aurul negru cum îi trece pe 
sub nas fără să se oprească pe teritoriul lui. Cred că apreciau și 
mai puţin ipoteza unei invazii de buldozere Carville în Kurdistan, 
flancate de tancuri ale armatei turce... 

— De acord, Credoule, dar de aici până la a arunca în aer un 
Airbus cu juniorul Carville la bord... De altfel, la final, ce ar 
schimba asta, un atentat împotriva familiei de Carville? 

— Și de ce nu o poveste de spionaj întortocheată? Lyse-Rose 
răpită înainte de plecarea Airbusului, sau sosii care iau avionul 
în locul familiei de Carville, înștiinţată de proiectul de atentat... 

Nazim a izbucnit iarăși în râs, mi-a dat o ditai scatoalca peste 
spinare și a comandat încă două rachiuri. Ne-am petrecut 
noaptea privind vapoarele cum treceau prin Cornul de Aur și 
vorbind la nesfârșit despre caz. Au fost, de departe, cele mai 
bune momente ale investigaţiei, când mă gândesc din nou. 
Primele luni. În Turcia. Cele mai frumoase amintiri ale mele. 
Apoi, începând cu vara anului 1982, șederile în Turcia s-au mai 
rărit. 


În 7 noiembrie 1982, eram însă în Turcia, de cincisprezece 
zile. Am aflat vestea după trei zile, de la Nazim. Mathilde de 
Carville nici măcar n-a avut tactul să mă anunțe. Pierre și Nicole 
Vitral fuseseră victimele unui accident, în Treport, cu puţin 
înainte de răsăritul soarelui, în noaptea de sâmbătă spre 
duminică. Pierre nu s-a mai trezit niciodată. Nicole se zbătea 
încă între viață și moarte. 

Ipoteza accidentului, văzută de la Istanbul, era greu de crezut. 

Deformaţie profesională sau convingere intimă? In camera 
mea din hotelul Askoc, am fost cuprins pe neașteptate de 
teamă, o teamă groaznică, brutală. Pentru prima oară, îmi 
dădeam seama că a continua să lucrez la acest caz pentru 
familia de Carville, timp de ani întregi din viața mea, însemna să 
pierd toţi acei ani... precum și pe cei care mi-ar mai rămâne. 

Și totuși am continuat. 


2 octombrie 1998, ora 11.52 


Nation. 

Marc își ridică privirea. Spinarea i se brobonise de sudoare. 

Aici trebuia să schimbe metroul, să ia o linie spre suburbii. 

Marc se trezi pe peron, cu caietul în mână, fără suflu, buimac. 
Se îndreptă spre banca din faţa lui, închise caietul și-și deschise 
rucsacul. Răvâșit. 

7 noiembrie 1982... 

Data îi rămăsese întipărită în memorie. O citise atât de 
adesea în toți acești ani, gravată pe mormântul bunicului lui, 
fiindcă nu avea nimic altceva de făcut în timp ce bunică-sa 
plângea. Ea mergea în fiecare zi la cimitir. În zilele în care nu 
avea școală, Marc o însoțea, împingând landoul în care dormea 
Lylie. Era departe, aveau de urcat o coastă foarte lungă, Nicole 
tușea fără încetare. 

7 noiembrie 1982... 


Marc merse cam la întâmplare pe culoarele metroului, 
căutând linia A printre direcţiile care se intersectau în staţia 
imensă. Treptat, își recăpăta suflul, se gândea. Planul metroului 
preorășenesc îi defila în cap. Direcţia Vincennes, Noisy-le-Grand, 
Bussy-Saint-Georges... 

Încetini pasul, nu trebuia să meargă prea repede, să se lase 


antrenat de spirala evenimentelor, de caietul lui Grand-Duc și de 
revelaţiile lui, de uciderea detectivului, de dispariţia lui Lylie. De 
accidentul bunicilor lui. 

Aerul care se strecura prin culoarele lungi îi îngheţa spatele 
lac de sudoare. 

Nu era prost, nu trebuia să se arunce așa în gura lupului. Nu 
fără să-și ia măsuri de precauţie, în orice caz. Planul metroului îi 
defilă din nou prin minte. Marc schiță un zâmbet. Da, era mult 
mai inteligent să meargă în sens invers, în direcţia La Defense. 
Doar o staţie în plus. Abia câteva minute pierdute, suficiente cât 
să pună la adăpost ce aflase. 


După mai puţin de două minute, Marc se regăsea în mulţimea 
din Gare de Lyon. Se lăsă dus de vârtejul călătorilor prin 
culoarele interminabile. Imagini uriașe defilau, pentru a lăuda 
următoarele filme din sălile de cinema. Îmblânzitorul de cai, 
Salvati soldatul Ryan... 

Ultimele apariţii editoriale, concertele. 

Marc abia dacă-și întoarse capul. 

Un afiș sumbru îl anunţa pe Charlie Couture în concert la 
Bataclan. 

Gândurile lui își luară zborul către Lylie. 


O, libelulă, 
Tu, cea cu plăpânadă aripă, 
Eu, cel cu carlinga rănită... 


Marc își scoase telefonul. În sfârșit avea semnal. Formă 
numărul lui Lylie. 

Șapte apeluri. Ca de obicei. 

Mesageria vocală. 

— Lylie, așteaptă, așteaptă-mă. Nu face tâmpenii! Sună-mă. 
Urmăresc o pistă. Voi găsi. 

Ce să găsească? 

Să nu șovăie, să înainteze. 

Marc sosi la peronul de plecare a liniilor de tren. Trenurile de 
mare viteză oranj erau aliniate ca la startul unui sprint de cinci 
sute de kilometri către sud. Casetele de bagaje se situau puţin 
la dreapta, în spatele punctului de presă. Marc deschise o ușiţă 
grea din oţel și-și îndesă rucsacul Eastpack înăuntrul cubului gri. 


N-avea să meargă la Roseraie, acasă la familia de Carville, cu 
caietul lui Grand-Duc asupra lui. Lui Lylie i-l încredințase Grand- 
Duc, și nu bunicilor Carville, exista fără doar și poate un motiv 
pentru asta. Avea să-i întâlnească pe alde Carville, să discute, 
să negocieze. Apoi, se va mai gândi... 

Trebuia introdus un cod. De cinci cifre. Marc tastă pe 
negândite: 7 11 82. 

Caseta de bagaje se închise cu un zgomot sec. Marc răsuflă. 
Un chioșc vindea sendvișuri și băuturi, stătu la coadă două 
minute și cumpără un sendviș cu șuncă și unt și o sticlă cu apă. 

Luase decizia corectă. Să se despartă temporar de caiet, chiar 
dacă ardea de nerăbdare să citească urmarea. Versiunea lui 
Grand-Duc. Despre accidentul din 7 noiembrie 1982. 

Marc avea patru ani la vremea aceea, doar amintiri vagi. 
Cuvintele din caietul lui Grand-Duc erau totuși explicite. 

„Ipoteza accidentului, văzută de la Istanbul, era greu de 
crezut. Deformaţie profesională sau convingere intimă?” 

Marc voia să știe! 

Cu atât mai rău. 

Se întoarse brusc pe călcâie, reveni la caseta de bagaje, tastă 
codul. 

7 11 82. 

Marc scotoci cu nervozitate prin rucsac, scoase caietul. 
Paginile defilară. Tânărul survola rândurile. 

Însemna să pierd toti acei ani... precum și pe cei care mi-ar 
mai rămâne. Și totuși am continuat. 

Acolo ajunsese. 

Marc prinse câteva pagini între degete, apoi, cu o smucitură, 
le rupse din caiet. Cinci foi, cele de după pagina la care își 
încheiase lectura. Accidentul bunicilor lui, din noaptea aceea, la 
Treport, povestit de Grand-Duc. 

Marc împături foile în patru, le strecură în blugi, în buzunarul 
de la spate, închise la loc ușiţa casetei pentru bagaje, apoi se 
înfundă din nou în labirintul culoarelor din Gare de Lyon. 


23 
2 octombrie 1998, ora 11.55 


Nicole Vitral mergea încet pe trotuar, pe rue de la Barre. 
Ajunsă la intersecția școlii Sevigne, se opri și tuși. Păcătoasa aia 
de tuse productivă. Îi rămânea să urce rue de Montigny, toată, 
până la cimitirul Janval. Peste un kilometru. Nu-i păsa, nu se 
grăbea. De când se pensionase, altceva nu mai avea de făcut, 
sau aproape nimic altceva, doar pelerinajul ei zilnic la 
mormântul soțului, apoi să ia pâine de la Ghislaine pe drumul de 
întoarcere, la coborâre, să cumpere carne la fiecare două zile și 
să se întoarcă în cartierul Pollet. Picioarele n-o mai duceau la fel 
de bine ca altădată. 

Cu mult curaj, Nicole atacă partea de la baza străzii Montigny, 
porțiunea cea mai abruptă. Imediat după curba de la piscină, un 
camion al primăriei o depăși, apoi opri în faţa ei, cu două roţi pe 
trotuar. Faţa jovială a lui Sebastien, consilier municipal, apăru în 
cadrul portierei. 

— Urcăm până la sala de sport, doamnă Vitral! Vă lăsăm în 
fața cimitirului, în trecere? 

La primărie, Sebastien făcea parte dintre tinerei, pe la patruj’ 
de ani, cum se spune acum, dar comunist, și mândru de asta. 
Nicole Vitral îl văzuse crescând. Un tip bine, militant, 
încăpățânat, dar cu căpăţâna bine înfiptă pe umeri. In pofida a 
ce spunea toată lumea la televizor, cu astfel de tipi, Partidul 
avea încă un viitor frumos. Aveau să păstreze primăria din 
Dieppe, la următoarele alegeri municipale. Cu siguranță! 

Nicole Vitral nu se lăsă rugată și urcă în cabina camionului. 
Sebastien era însoţit de Titi, funcţionar municipal. Și pe el Nicole 
îl văzuse crescând. Nu inventase apa caldă, ceea ce ar fi fost 
teribil de util pe plaja din Dieppe, dar n-avea pereche în 
întreţinerea  răzoarelor de flori și contribuia din plin la 
prosperitatea barurilor din oraș. La Dieppe, micul comerţ e 
important. 

— Mereu în formă, din câte văd, doamnă Vitral! 

— Nici chiar așa... Va trebui să trageţi linie de autobuz până la 
cimitir, Sebastien, pentru toate vădanele bătrâne, ca mine... 

Consilierul municipal zâmbi. 

— Mda... E și asta o idee. O s-o trecem în program! Și Marc, 


tot la Paris? 

— Da, da. Tot acolo... 

Nicole nu se putu împiedica să cadă din nou pe gânduri, să-și 
amintească ultimele cuvinte ale lui Marc, ascultate înregistrate 
în telefon, în dimineaţa aceea, înainte să iasă din casă. Ce să-i 
spună? Ce să-i răspundă? Bineînţeles, știa unde se afla Emilie, 
bineînţeles, ghicise ce act ireparabil avea să comită. In toți 
acești ani, se rugase atât demult ca acel lucru să nu se 
întâmple. Osteneală zadarnică. Afurisit de destin. 

Vocea stridentă a lui Titi o scoase din toropeală. Deja duhnea 
a calvados. , 

— Marco ăsta... încă face pe cățeluşul în fața lui Emilie? 
Acum, nici măcar nu se mai întoarce la Dieppe duminica, să 
joace rugby cu echipa... Tine cont, Nicole, chiar dacă e nepotul 
dumitale, nu-i vreo mare pierdere, avea mâinile cam pătrate. Și 
mâinile pătrate nu prea se potrivesc c-o minge ovală, nu?... 

Titi izbucni într-un râs hăhăit. 

— Mai tacă-ți gura, Titi, i-o reteză Sébastien. 

— Nu-i problemă, surâse Nicole. 

Femeia își întoarse capul. În spate, în camion erau teancuri cu 
sute de foițe de hârtie puse în cutii de carton. 

— Mereu pe punte, Sebastien? 

— Mereu! Degeaba a dizolvat Chirac dreapta cu Adunarea, 
încă mai așteptăm schimbarea, nu?... Chiar cu tovarăși în 
guvern! 

— Ce sunt? 

— Fluturași pentru salvarea portului comercial... Vor să 
distrugă liniile cu Africa de Vest, ultimele pe care Le Havre sau 
Anvers nu le-au recuperat. Bananele, ananasul... Chestii de 
genul ăsta. Dacă pierdem piaţa și portul crapă, nu e nevoie să 
vă desenez... Manifestăm la Rouen, în faţa prefecturii, sâmbăta 
viitoare. 

Titi o înghionti cu cotul pe Nicole, în coaste. 

— Ei și, chiar dacă pierdem bananele și ananasul, tot ne 
rămâne pescuitul, nu? 

Sebastien oftă. Nicole îl privi cu un aer înţelegător. 

— Să-mi dai niște fluturași, dacă vrei... Să treci prin Pollet, să 
lași o cutie. Nu-ţi promit nimic pentru manifestaţia de sâmbătă, 
dar îi voi împărţi din ușă-n ușă în timpul săptămânii. Imi face 
plăcere, și-apoi încă există oleacă de lume în Dieppe care mă 


cunoaște. Ba chiar care mă ascultă... 

Titi aproape că sări de pe scaun. 

— Că bine zici, Nicole! Îmi plăcea la nebunie să mă uit la 
dumneata când te dădeau la televizor, pe vremuri. Aveam 
cincisprezece ani. Era super când îţi ascundeai mereu înaintașii 
și tot ți se vedeau! 

Sebastien smuci volanul, de enervat ce era. 

— Ce tâmpit ești, Titi... 

— Și ce? spuse Titi, uimit. Ce-i rău în asta? Doar Nicole n-o să- 
și închipuie că o agăţ, la vârsta ei... E doar un compliment, așa. 
De plăcere. 

Nicole își puse ușor mâna peste braţul lui Titi. 

— Şi-n plus ai dreptate, Titi, îmi face plăcere. 

În scurtul răstimp de tăcere care urmă, Nicole nu se putu 
împiedica să se gândească la Emilie. Bătrânei i-ar fi plăcut atât 
demult să fie cu ea, alături de ea. Fără să caute s-o 
răzgândească, nu, doar să fie acolo. Nicole știa că după aceea 
Emilie avea să-și piardă cu totul inocența. Gustul morții urma s-o 
însoțească pe Emilie pentru totdeauna, după aceea. Amintirea. 
Remușcarea. 

Camionul frână. 

— Cap de linie, spuse Sebastien. Staţia cimitir. Vă aduc 
diseară cutia cu fluturași? 

— Dacă vrei, da. 

— Ne va fi de mare ajutor. Cu adevărat... Ar trebui să 
candidați pe listele noastre... 

— Pierre. El trebuia s-o facă. Era stabilit. În 1983. 

Sebastien tăcu, stânjenit. 

— Îmi amintesc, articulă el. Mare, mare pierdere... La naiba. 
Ce tâmpenie! De fapt... dubiţa, Citro&nul, o mai aveți? întrebă 
șovăitor. 

Nicole zâmbi, resemnată: 

— Da. Trebuia să muncesc în continuare. Și-apoi, îi aveam pe 
Emilie și pe Marc. 

— Cei mai buni cartofi prăjiţi de pe coasta de Alabastru, 
strecură Titi. Pe cuvânt, Nicole, nu veneam la dubiţă doar ca să 
mă uit la înaintașii matale! 

Pe Sebastien îl bufni râsul, fără să vrea. Și Nicole afișă un 
surâs nostalgic. Ochii ei albaștri străluceau încă. 

— E tot în grădină, dubiţa. Acum, nu mă mai roagă nimeni s-o 


mișc din loc pentru a se juca în curte. Ruginește liniștită afară... 

Nicole deschise portiera. 

— Bun, vă las să munciţi! 

Titi o ajută să coboare. O petrecură amândoi cu privirea, 
câteva clipe, în parcarea pustie. 

Nicole împinse grilajul de fier, din nou pierdută în gândurile ei. 

Marc avea s-o sune. Curând. Poate va veni la Dieppe. Ce să-i 
zică? Trebuia să lase o șansă poveștii lor imposibile? Emilie și 
Marc... 

Trebuia să ia o decizie. Să vorbească sau să tacă. Era urgent, 
știa asta, trebuia să aleagă înainte de lăsarea serii. 

Nicole închise în urma ei poarta cimitirului. 

O să-i ceară sfatul lui Pierre. Pierre întotdeauna lua hotărârile 
cele bune. 


24 
2 octombrie 1998, ora 12.32 


O rază de soare plăpândă îi dădu bineţe lui Marc când ieși din 
staţia de metrou Val-d'Europe, în Place d'Ariane. Tânărul punea 
pentru prima oară piciorul în orașul nou, inaugurat cu câteva 
luni mai devreme. Imensa piaţă rotundă îl ului. Se aștepta să 
descopere un oraș nou modern, high-tech, în stilul Cergy sau 
Evry... Ajunsese în schimb în centrul unei pieţe în stilul perioadei 
baronului Haussmann, copie conformă a celor din primele 
arondismente pariziene, doar că piaţa n-avea o sută de ani, ci 
mai puţin de o sută de zile! Ceva nou care imita ceva vechi. De 
altfel, deloc rău. 

În faţa lui, pe deasupra burlanelor și a imitaţiilor de gargui, se 
înălțau macarale, ARLINGTON BUSINESS PARK, indica un panou. 
Turnurile de sticlă neterminate din cartierul de afaceri depășeau 
deja cu mai multe zeci de metri imitaţia bătrânei pieţe. Marc 
întoarse capul: în depărtare, dincolo de centura orașului, 
distingea vârfurile de la Disneyland, clopotniţa castelului 
Frumoasei din 
Pădurea Adormită, pietrele roșii ale trenului de la mină, domul 
de la Space Mountain... 

O viziune suprarealistă! 

Probabil așa ceva își doriseră urbaniștii, se gândi Marc. 

O frântură de conversaţie din cartierul Pollet, de-acasă de la 
Nicole, îi reveni în memorie. Era într-o seară, acum câteva luni, 
după un reportaj tv despre noul oraș orchestrat de consorțiul 
Disney, cu ocazia inaugurării centrului comercial. Nicole se 
enervase în bucătărie: 

— Nu pricep cum mai există oameni care-și duc copiii la 
Disney ca să-l îmbogăţească pe șobolanul ăla capitalist de 
Mickey! Ba mai mult, acum li se dau terenuri să-și construiască 
orașe în ţara noastră! 

Lylie strângea masa. Ca întotdeauna, știa mai multe decât ei 
despre subiect. 

— E și o utopie, bunico. Știi că Walt Disney însuși visase, în 
Florida, la un oraș ideal, Celebration, fără mașini, fără 
segregare, sub un dom pentru controlul climei? Dar a murit 
înainte, iar proiectul i-a fost denaturat de moștenitori... Val- 


d'Europe este cel de-al doilea oraș din lume construit de Disney. 
Singurul din Europa, cel mai tânăr oraș din Franţa, douăzeci de 
mii de locuitori... 

— Vorbești de o utopie! comentase Nicole. Căsute la trei 
milioane! Un golf. Școli private... 

Lylie nu răspunsese nimic. Marc își dădea seama că ea ar fi 
dorit să-și dezvolte argumentaţția despre conceptul orașului, 
despre urbanism, spații verzi, provocări arhitecturale, 
administrarea delicată a deplasărilor în comună. Dar Lylie 
tăcuse, ca Întotdeauna. Zâmbise, apucând o cârpă pentru a o 
ajuta pe Nicole. Se mulțumise să-i vorbească din nou lui Marc, 
seara, pe scurt. Toți ştiau că familia de Carville locuia la 
Coupvray, unul dintre sătucurile din vecinătatea 
departamentului Val-de-Marne, a cărui tradiție atât de 
franțuzească fusese integrată perfect în proiectul american din 
Val-d'Europe, făcând să salte și mai mult prețurile în domeniul 
imobiliar. Tradiție și modernitate. 


Marc mergea. Cartierul fusese gândit pentru pietoni, nimic de 
obiectat în această privință. Coupvray era la numai doi kilometri 
depărtare. Ajunse în Place de Toscane. Zâmbi la vederea 
fântânii sculptate, a teraselor și a cafenelelor de culoare Siena. 
Nu fusese niciodată în Italia, dar exact așa își închipuia o piață 
florentină sau romană ideală, chiar în plină iarnă. Încă puţin și s- 
ar fi așteptat să-i zărească pe Doamna și pe Vagabondul ocupați 
cu degustatul de spaghete la o masă. Continuă să înainteze, cu 
pas vioi. Chiar dacă orașul fusese gândit pentru pietoni, erau 
mai degrabă rari. Marc traversa în prezent cartierul cu terenuri 
de golf. Moda imita aici căscioarele englezești. Bovindouri, lemn 
verde și purpuriu, fier forjat. Marc avea sentimentul că 
străbătuse o Europă de carte poștală în mai puţin de doi 
kilometri. 

Căsuţe mai clasice, deși înstărite, îi indicară că de apropia de 
Coupvray. Observă o serie de panouri familiare: PRIMĂRIE, 
ȘCOALĂ, SALĂ DE FESTIVITĂȚI, BIBLIOTECĂ, MUZEUL CASEI 
MEMORIALE A LUI LOUIS BRAILLE. Jennifer îi furnizase adresa 
familiei de Carville, pe strada Chauas-Soleils, o fundătură de la 
marginea comunei, în mijlocul pădurii din Coupvray. Satul se 
dezvoltase într-un cot al Marnei, îmbrățișat de păduri protejate. 
Canalul de la Meaux la Chalifert forma un fel de graniță a 


comunei, trasând o linie dreaptă pentru a scurta cursul Marnei, 
care adăuga un plus de pitoresc acelui colț de rai bucolic, aflat 
la numai câţiva kilometri de capitală. Trei pescari ședeau pe 
zidul scund din piatră de-a lungul canalului, ECLUZA LESCHES, 
citi Marc pe un panou maro. Nu mai rezistă. Locul i se părea 
ideal pentru a face o pauză, a se așeza, a scoate din buzunarul 
blugilor cele cinci pagini smulse din caietul lui Grand-Duc. 

Marc nu avusese curajul să le citească în metroul zgomotos, 
în preajma unor necunoscuți care ar fi putut trage cu ochiul 
peste umărul lui. 

Nu la acea parte a poveștii. A lui. 

Amânase scadenta. Işi verifică telefonul. 

Niciun mesaj de la bunică-sa. Niciun mesaj de la Lylie. 

Nu mai avea scuze. Despături cele cinci foi. 


Jurnalul lui Credule Grand-Duc 


În acea duminică de 7 noiembrie 1982, îmi petrecuserăm 
sfârșitul de săptămână în Antalya, la Marea Mediterană, pe 
Riviera turcească, cu trei sute de zile de soare pe an, la un înalt 
funcţionar din Ministerul de Interne turc care mă primea în casa 
lui de vacanţă; de săptămâni bune alergam după el, voiam să 
verific dacă nu cumva văzuse cineva ceva în aeroportul Atatürk 
din Istanbul, în 22 decembrie. Nu se știe niciodată, o cameră de 
supraveghere, un incident oarecare; aeroportul era înţesat de 
militari pe vremea aceea, unul dintre ei ar fi putut remarca 
ceva. Încercaserăm să distribui un scurt chestionar prin cazărmi 
și, bineînţeles, fuseserăm luat drept nebun. Inaltul funcţionar 
sfârșise, cu lehamite, prin a mă invita într-un weekend în locul 
unde primea toată protipendada securităţii naţionale turce. Se 
întâmplase ca de data aceea Nazim să nu fie cu mine, Ayla 
insistase să se întoarcă, ea parcă-mi amintesc că se 
îmbolnăvise... Nu-mi convenea, dimpotrivă, tot weekendul m-am 
chinuit să explic fără interpret ce doream, cu-atât mai mult cu 
cât toţi ceilalți veniseră acolo să se relaxeze la soare cu soțiile... 
Deloc convinși de caracterul prioritar al cererilor mele. Cum, de 
altfel, nici eu nu mai eram. Pe zi ce trecea mai puţin. 


Am aflat despre accidentul din Treport trei zile mai târziu, la 
hotelul Askog. Nazim m-a anunţat. De atunci, am discutat mult 


cu Nicole Vitral. Mi-a explicat toate detaliile. În acel sfârșit de 
săptămână din noiembrie 1982, ca în fiecare an, cele trei orașe 
surori normande și picarde, Le Treport, Eu și Mers-les-Bains, își 
organizau serbarea lor marină, un fel de carnaval de la 
Dunkerque mai timid, versiune normandă. Scoici prăjite după 
pofta inimii, plimbări cu vaporașul, defilări pe stradă... O lume 
nebună, ieșită cine știe de unde... Pierre și Nicole Vitral 
participau la serbarea din Treport în fiecare an, după cum 
încercau să ţină pasul cu toate celelalte manifestări ale 
porturilor de pe Canalul Mânecii, de la Dunkerque la Le Havre. In 
afară de sezonul estival, izbuteau să se ajungă cu banii mai ales 
grație weekendurilor festive. Îi lăsau pe Marc și pe Émilie în grija 
vecinilor și plecau pentru o noapte cu Citro&nul de tip H roșu cu 
oranj. Işi parcau dubiţa în locuri strategice, cât mai aproape cu 
putinţă de mare, deschideau tejgheaua, trăgeau prelata 
împotriva vântului, dacă era nevoie, și începeau în cel mult o 
oră să servească vafe, cartofi prăjiţi, clătite și alte prostioare... 
In general, lucrau până noaptea târziu... In pofida climei, 
sărbătorile din Nord se terminau adesea în zori. Ca să nu piardă 
timp și bani, Pierre și Nicole închideau atunci dubita, întindeau o 
saltea între cuptorul pe gaz și frigidere, abia dacă era loc, și 
dormeau acolo câteva ore, înainte de a-și relua serviciul, 
duminica. Era spartan, dar într-un weekend câștigau mai bine 
decât în zece zile obișnuite. 


În duminica din 7 noiembrie 1982, Pierre și Nicole Vitral și-au 
închis dubița către ora trei dimineaţa. N-au mai apucat s-o 
redeschidă. Alerta a dat-o un tip care-și plimba câinele pe digul 
din Treport. Mirosul de gaz se simţea până în afara dubiţei, în 
pofida pulberii fine de apă ridicate de valuri. In fine, mai 
degrabă mirosul de mercaptan, produsul pe bază de sulf care se 
adaugă în butan, fiindcă porcăria asta de gaz natural e inodor și 
incolor. Pompierii au spart cu toporul ușa din spate a dubiţei și 
au descoperit cele două trupuri inerte. Butanul scăpase 
începând cu cel puţin ora cinci dimineaţa, într-un spațiu închis 
de nouă metri pătrați. Pierre Vitral nu mai respira. Pompierii nici 
măcar n-au mai încercat să-l reanime, știau să recunoască 
simptomele morții. Nicole Vitral încă trăia. Au transportat-o de 
urgenţă la Abbeville. Medicii n-au anunţat că fusese definitiv 
salvată decât după cincisprezece ore; avea plămânii roși pe 


dinăuntru pentru tot restul zilelor ei. 

Ancheta nu a bătut pasul pe loc. Unul din tuburile de gaz ale 
celor patru cuptoare era străpuns. Accidentul era pe cât de 
stupid, pe atât de previzibil. Asigurările au rămas fidele 
reputației lor de profundă omenie: să dormi în dubiţă, înghesuit 
între buteliile de butan și cuptoarele încă fierbinţi, era, în opinia 
lor, nebunie curată; instalaţia era vetustă, desigur, autorizată de 
serviciile sanitare, dar experții au scos la iveală alte vicii... Pe 
scurt, asigurările au găsit fără nicio dificultate toate scuzele 
pentru a n-o despăgubi cu nimic pe Nicole Vitral. 

Nu-i mai rămânea decât dubiţa... Un tub de plastic și o 
portieră-spate de înlocuit... Și doi ţânci de crescut. 

Poate asta m-a apropiat de familia Vitral. Mila. Da, se poate 
numi astfel. Mila. Nu e nicio rușine în așa ceva. 

Mila. Și bănuiala, de asemenea. 

Când Nazim m-a sunat pentru a-mi povesti ce se întâmplase 
la Treport, prima mea reacţie a fost să nu cred în teza 
accidentului. De acord, destinul care, întocmai copiilor în curtea 
școlii, în recreațţie, se încrâncenează asupra celor mai slabi. Dar 
există limite! În săptămânile următoare, m-am întâlnit cu 
avocaţii familiei de Carville, iar unii, nu foarte mândri, și-au dat 
drumul la gură. Inainte de cel de-al doilea infarct, Leonce de 
Carville le propusese avocaţilor să lucreze pe o chestiune pur 
tehnică: „Și dacă soţii Vitral ar dispărea, ce s-ar întâmpla? 
Micuța Lylie ar rămâne o Vitral și ar fi plasată într-o casă de 
copii, sau se putea face un recurs? În acest context nou, care 
erau șansele ca micuța să fie încredințată familiei de Carville?” 

Problema era pe cât de morbidă, pe-atât de spinoasă. Avocații 
nu prea s-au pus de acord între ei, dar ideea generală era că 
dacă soţii Vitral ar fi dispărut și dacă micuța Lylie ar fi avut mai 
puţin de doi ani, o nouă judecată ar fi fost posibilă. „Simplă 
ipoteză tehnică”, precizau ei, dar se putea juca în același timp 
pe cartea îndoielii privind identitatea ei și pe interesul superior 
al copilei... Dacă tot trebuia căutată micuţei orfane o familie 
adoptivă, mai bine s-o încredinţeze familiei de Carville! 

Vă livrez toate astea la grămadă. Faceţi ce veţi voi cu ele. 

Dacă Mathilde de Carville era destul de nebună pentru a 
angaja un detectiv privat timp de optsprezece ani, soțul ei, mai 
puţin răbdător, ar fi putut avea ideea, în ceea ce-l privea, să 
angajeze un asasin. Să înţepi o conductă de gaz într-o dubiţă 


care nu se închide decât pe jumătate probabil e la îndemâna 
celui mai mărunt tip lipsit de scrupule. N-am crezut niciodată că 
Mathilde de Carville ar fi știut ceva, cu atât mai puţin că ar fi pus 
la cale o astfel de treabă. Religia însăși i-ar fi interzis-o. Leonce 
de Carville, dimpotrivă, era întru totul capabil. Cea de-a doua 
criză cardiacă l-a zdrobit, douăzeci și trei de zile mai târziu. S-ar 
putea vedea aici un raport de cauză-efect. Nicole Vitral 
supravieţuise. Poate că Léonce avea pe conștiință moartea lui 
Pierre Vitral. În zadar. Lyse-Rose murise definitiv... 

lată, știți la fel de multe ca mine. Leguma care a devenit 
Léonce de Carville va păstra pentru totdeauna secretul. 

Avea de câștigat de pe urma îndoielii? 

Afurisită întrebare! 


2 octombrie 1998, ora 12.40 


Marc privi cum soarele plăpând de toamnă se lăsa din nou 
încercuit de cete bine organizate de nori. Îndoiala...0000 

Nu avea decât patru ani la momentul accidentului, Marc nu-și 
amintea de aproape nimic, doar de tristețea infinită a adulţilor 
din jurul lui; iar el nu avea decât un scop, un reflex, acela s-o 
ocrotească pe Lylie, să-i strângă mâna foarte tare, să n-o 
părăsească, să n-o lase. 

Bunică-sa nu-i dăduse niciodată multe detalii. Înţelegea și de 
ce. Există subiecte care nu se redeschid. Expunerea lui Grand- 
Duc era mult mai clară decât toate frânturile de informaţii pe 
care fusese în stare să le culeagă de-a lungul anilor. 

Marc se uită la cei trei pescari din faţa lui, mai degrabă tineri, 
nemișcaţi, aproape adormiţi. Ce interes puteau găsi în 
așteptarea, timp de ore întregi, a unui pește care nu mușcă 
niciodată? Poate așteptau pur și simplu sfârșitul lumii în acel 
colț de rai. 

Îndoiala... 

Un colţ de rai unde sălășluia diavolul? 

Lui Marc îi venea să scormonească în partea cea mai 
profundă a memoriei lui. Fără să perceapă exact de ce, 
povestirea lui Grand-Duc declanșase în el un fel de alertă. Un 
detaliu tulburător, o anomalie... 

Ceva nu se lega! 

Marc încercă să se concentreze, dar era din ce în ce mai 


convins că detaliul cu pricina era înscris în memoria lui 
mecanică, ceva învăţat pe deasupra, ceva cunoscut, dar care nu 
va reveni decât dacă ar fi tras de capătul firului, de-ar fi ajuns la 
un punct de plecare, la un cuvânt. 

Continuă să caute, dar fără succes. Era pur și simplu sigur că 
detaliul se afla pus bine, în camera lui, printre lucrușoare, pe rue 
Pocholle, în cartierul Pollet, la Dieppe. Că scotocind va găsi... 

Era urgent? Ce legătură avea cu tot restul? Marea călătorie 
fără de întoarcere a lui Lylie. 

Dieppe nu era decât la două ore cu trenul... Trebuia și să 
discute cu Nicole. 

Dar asta putea să mai aștepte. 

Cu o mână febrilă, întoarse foaia ruptă și citi ultima pagină. 


25 
Jurnalul lui Credule Grand-Duc 


La o lună după drama din Treport, Nicole Vitral își servea din 
nou clienții în fast-foodul ei ambulant. Nu avea de ales. Multora 
li s-a părut curios, chiar morbid, să continue să lucreze în sicriul 
pe roţi, în capcana de tablă și gaz care-i luase soţul, adormit 
pentru totdeauna pe podeaua pe care ea continua să calce cât 
era ziua de lungă. 

Nicole răspundea, surâzând: „Continuăm să ne ducem viața în 
casele în care s-au stins apropiații noștri. Continuăm să dormim 
în aceleași paturi, mâncăm din farfuriile în care mâncau și ei, 
bem din paharele din care au băut și ei... obiectele nu sunt 
răspunzătoare. Nici dubiţa, nu mai mult ca un alt obiect”. 

Am înțeles, cu ani mai târziu, că în străfundurile ei Nicole 
iubea munca aceea, să-și servească clienţii în Citroënul de tip H, 
pe litoralul din Dieppe, cum o făcuse ani la rând împreună cu 
Pierre, chiar dacă fumul prăjelii și amestecul de mirosuri în 
spaţiul închis îi rodeau tot mai tare plămânii, făcând-o să 
tușească de nu se mai oprea. Pierre adormise în dubiţa aceea, 
nu ieșise niciodată din ea cu adevărat, iar Nicole, de-acum 
singură, petrecea mai mult timp în magazinul ei ambulant decât 
oriunde altundeva. Exceptând poate cimitirul Janval. 


Cam pe atunci, pe la jumătatea anului 1983, m-am apropiat 
de Nicole, de nepoții ei. Am întâlnit-o prima oară în aprilie, într-o 
dimineaţă în care Marc era la școală, iar Lylie dormea. 

Nicole mi-a barat intrarea, în pagul casei lor. Am început, 
timid: 

— Credule Grand-Duc. Detectiv privat, fac... o investigaţie 
despre... 

— Știu cine sunteţi, domnule Grand-Duc, de luni întregi daţi 
târcoale prin împrejurimi... Veștile circulă repede pe-aici, știți... 

— Hmm... Bine... Cel puţin vom câștiga timp... Mathilde de 
Carville m-a angajat pentru a relua de la zero întreaga 
investigaţie, întreg cazul prăbușirii de pe Mont Terrible... 

— Sper că măcar vă plătește bine pentru asta... 

— Nu mă plâng, e mai degrabă confortabil... 

— Cât? 


Ochii lui Nicole Vitral vibrau. Se juca de-a șoarecele și pisica. 
Ce rost avea să mint? 

— O sută de mii de franci. Pe an. 

— Aţi fi putut obţine mai mult, mult mai mult... 

Nicole Vitral purta un pulover destul de fin, gri-bleu, foarte 
decoltat. Gulerul în „V” îi cobora către piept. Eram groaznic de 
tulburat. Ea a continuat, fără a se clinti: 

— Și ce așteptați de la mine? 

— Să mă pot apropia de Lylie, s-o observ, să-i vorbesc. S-o 
văd crescând... 

— Doar atât... 

Simţeam că negocierile aveau să dureze. Nu mai știam unde 
să mă uit, la strălucirea ochilor ei sau la piept. Nicole Vitral își 
ridică puloverul cu un gest mașinal. 

— Vedeţi dumneavoastră, n-am nimic de ascuns. Contrar a 
ceea ce credeţi probabil, și pe mine mă interesează să aflu 
adevărul... Aţi găsit ceva? 

Am ezitat. Eram din nou în avantaj? Nu pentru multă vreme, 
puloverul o lua deja la vale. 

— Am urmărit multe piste, cele mai multe s-au dovedit 
fundături, dar am descoperit și câteva detalii tulburătoare... 

Nicole Vitral a părut să șovăie. Ochii ei au cuprins rue 
Pocholle. 

— Mathilde de Carville va dat să semnaţi vreo clauză de 
confidenţialitate? De exclusivitate asupra rezultatelor? 

— Nimic de genul. Mă plătește doar ca să descopăr o dovadă. 

— O dovadă? Doar atât. Eu nu-mi permit să plătesc... dar 
Mathilde de Carville știe să fie generoasă cât pentru amândouă. 

A zâmbit și și-a ridicat din nou puloverul. 

— Serviciu contra serviciu? Intraţi la o cafea, îmi veți povesti 
ce și cum până se trezește Lylie. 


Nicole Vitral îmi acordase încrederea ei. Veţi înţelege și de ce! 

Eram conștient că jucam un joc periculos: dacă vreodată aș fi 
descoperit ceva, poziţia mea între cele două văduve, pe- 
aproape, n-ar fi fost ușor de păstrat, chiar dacă izbuteam să 
rămân neutru... Și era din ce în ce mai puţin cazul! Intre 
simplitatea familiei Vitral și disprețul familiei de Carville, nu 
încăpea asemănare. Léonce de Carville avea apă în locul 
mușchilor, Malvina aburi în locul creierului, iar Mathilde un cub 


de gheaţă în locul inimii. Eram salariatul lor, câinele lor 
credincios, dar fără îndoială că simpatia mea mergea către 
familia Vitral. 

Marc și Lylie erau doi copilași adorabili. Căpătaserăm 
obișnuința să vin să-i văd destul de des, cel puţin la fiecare 
aniversare a lui Lylie. Uneori dădeam prin Dieppe împreună cu 
Nazim. Îi speria cu mustaţa lui groasă, dar pe mine mă fascina 
îndeosebi Nicole, cu energia, umorul, încăpăţânarea de a-i 
crește ea însăși pe Marc și pe Lylie. Se ţinuse bine, nu se 
atinsese de o centimă din rezerva din contul bancar al lui Lylie, 
averea virată de Mathilde de Carville. 

Nicole era hotărâtă și fidelă. O femeie mărunţică incredibilă. 
Astfel au trecut lunile, anii. 


Și eu rămăseserăm fidel pelerinajului meu. A sosit vremea să 
vă vorbesc despre el. Este important, nici nu vă închipuiţi în ce 
măsură, în fiecare an, în jurul datei de 22 decembrie, mă 
întorceam pe Mont Terrible. Dormeam într-o pensiune apropiată, 
la Clairbief, pe malul râului Doubs, și-mi petreceam ceva timp 
acolo sus, la locul prăbușirii. Rămâneam în fiecare an cel puţin 
câteva ore, mergând, gândind, recitind însemnări pe care le 
făcuserăm. 

Ca și când locul avea să sfârșească prin a-mi încredința 
secretul... 

Acolo mergeam întotdeauna singur, fără Nazim. 

Cunoșteam de-acum fiecare drumeag, fiecare piatră, fiece 
brad. Simțeam că trebuia să îmblânzesc acel colț sălbatic de 
munte, că trebuia să-mi ofer răgazul de a-l asculta, dincolo de 
traumatism. Cum făcuserăm cu familia Vitral, până la urmă. 

Fără îndoială nu mă veţi crede. Dar a funcţionat! Muntele mi-a 
acordat încrederea lui. Exact trei ani mai târziu. Trei pelerinaje 
mai târziu, în decembrie 1986, masivul mi-a dezvăluit secretul 
lui, de departe cel mai tulburător din optsprezece ani de 
investigaţie. 

În acel 22 decembrie 1986, o furtună pe cât de năprasnică, 
pe-atât de neașteptată mă luase prin surprindere la finalul 
după-amiezii, sus pe munte. Ca să cobor, aș fi fost nevoit să 
mărșăluiesc două ore prin ploaie și fulgere. Am căutat un 
refugiu, oricare, la întâmplare. Copacii replantaţi pe locul 
prăbușirii erau incapabili să mă protejeze. 


Am orbecăit un kilometru sau doi. Până să dau nas în nas cu 
cea mai incredibilă descoperire. Eram leoarcă. Mai întâi am 
crezut că visez, că am vreo halucinație. Am continuat să 
înaintez prin noroaie, având în faţa ochilor o imagine din ce în 
ce mai clară, cât se poate de reală. 

Burnița nu mai conta. Inima îmi bătea gata să-mi sară din 
piept. Am înaintat buimac până la 

* 


x x 


Marc înjură de ciudă. 

Foaia smulsă se termina cu aceste ultime cuvinte. 

Am înaintat buimac până la 

Enervat, lovi cu piciorul în pietrișul din fața lui. Pescarii își 
ridicară capetele, surprinși. Continuarea frazei se afla pe pagina 
următoare din caiet, la o oră de mers cu metroul, în caseta 
asigurată cu cifru din Gare de Lyon, al cărei cod nu era cunoscut 
decât de el. 

Marc vâri foile în buzunar și se ridică, furios pe el însuși, furios 
pe stilul alambicat al lui Grand-Duc, care nu putea scrie lucrurile 
simplu și care își oferea plăcerea sadică de a-și istorisi 
investigația așa cum ai așterne un roman poliţist... 

Trecu de partea cealaltă a canalului pe un podet. Străzile din 
Coupvray erau liniștite. În umbra Disney City, satul fermecător 
avea ceva artificial, ca și când și el ar fi fost construit din 
mucava. Un decor. Strada Chauds-Soleils era prima la dreapta, 
cum ajungeai în localitate. Mai curând un drumeag decât o 
stradă, cu siguranţă întunecat, care se înfunda în pădure. Marc 
înaintă cu neîncredere. Cine erau alde Carville, în fond? Victime 
ale destinului, ca el? Veritabila familie a lui Lylie, așa cum 
spera? Dar și comanditarii uciderii bunicului lui? 

Dușmani? Aliați? Și una, și alta, în același timp? 

Marc se strădui să respire calm. 

Nu avea voie să ezite. Criza de agorafobie se putea produce 
în orice clipă, de ce nu aici, în liniștea, sub verdeaţa aceea... 

Câteva mașini, mai degrabă premium, erau parcate în 
fundătură. Mercedes. Saab. Audi. Cu capacităţi cilindrice mari, 
cu excepţia unui model mai mic. Un Rover Mini. Albastru. Marc 
încremeni, ca și când o alertă se declanșase brusc înăuntrul lui. 

Se mai întâlnise cu acea mașină, nu demult! 

Unde? 


N-ar fi trebuit să-i vină greu să-și amintească, își petrecuse 
aproape întreaga zi pe sub pământ, în metrou. Singura dată 
când scosese nasul afară fusese aici, la Coupvray, și... 

Acasă la Grand-Duc! 


O mână i se așeză pe umăr. 

Un tub metalic i se înfipse în șale. O armă de foc, fără nicio 
îndoială. 

O voce stridentă spori grozăvia clipei: 

— Cauţi ceva, tâmpitule? 


26 
2 octombrie 1998, ora 12.50 


În mod curios, Marc nu simţea niciun simptom de criză. Nici 
îngreunarea respirației, nici palpitaţii. Percepea doar că i se 
accelera pulsul. 

să nu intre în panică. 

Să se întoarcă. 

Strada Chauds-Soleils era disperant de pustie. Copacii înalţi 
de pe proprietăţi își așterneau umbra mișcătoare peste pietrișul 
gri-deschis. Marc se întoarse cu foarte multă încetineală și-și 
ridică mâinile cu ostentaţie, pentru a arăta că nu avea nicio 
intenţie să se opună. 

— Nu face pe deșteptul, Vitral. 

Marc își miji ochii. În faţa lui stătea o copilă de circa un metru 
cincizeci, de maximum patruzeci de kile, îmbrăcată de parcă 
ieșise dintr-un pension de fete... Atât că avea chipul cuiva de 
treizeci de ani. 

Malvina de Carville! 

Marc n-o întâlnise niciodată, nici măcar n-o văzuse în 
fotografii, dar nu putea fi decât ea. Il ţinea în bătaia armei, 
agăţându-se de revolver cu o furie stranie în ochi. Creierul lui 
Marc căuta să analizeze în mare viteză elementele care se 
succedau. Roverul Mini albastru, parcat la câţiva metri pe strada 
Chauds-Soleils, dar și pe rue de la Butte-aux-Cailles cu o oră mai 
devreme, era deci mașina Malvinei de Carville. Fata fusese la 
Grand-Duc, în urmă cu câteva ore... Cu un revolver. 

Ea îl doborâse pe Credule Grand-Duc. Acum îi venise și lui 
rândul. 

Malvina se holba la el, îl scruta din cap până-n picioare. 

— Ce mama naibii cauţi pe-aici, Vitral? 

Era în intonaţia ei ceva aproape comic, ca hămăitul subţire de 
potaie arțăgoasă, inofensivă, care latră de după gardul unei 
căsuțe. Marc era conștient că nu trebuia să aibă încredere în ea. 
Fata era în stare de orice, ca de pildă să-ţi tragă un glonţ între 
ochi în timp ce izbucnește în râs. Totuși, în pofida oricărei logici, 
Marc nu izbutea să ia în serios acea femeiușcă demodată. In 
mod straniu, încă nu simțea nici cel mai vag simptom de 
agorafobie, de teamă, de panică. 


— Nu te mișca, Vitral. Nu te mișca, îţi zic. 

Marc înaintă cu jumătate de metru, fără a-și cobori brațele, 
schițând un zâmbet. 

— Nu mă mai privi așa! ţipă Malvina, dându-se înapoi. Nu mă 
impresionezi cu figurile tale. Știu totul despre tine. Știu chiar că 
te culci cu soră-ta... Nu e scârbos, să i-o tragi soră-tii? 

Marc nu se putu împiedica să zâmbească, din nou. Insultele 
sunau fals în gura Malvinei, ca înjurăturile copiilor din parcul 
orașului Dieppe pe care le lăsa să alunece pe lângă el, cuvinte 
prea grosolane pentru niște copii de opt ani, care ascundeau 
prost o timiditate combătută prin exces. 

— Dacă mă pun în locul tău, m-aș culca mai degrabă cu a ta... 

Malvina fu surprinsă de întorsătură. Mintea părea să-i 
funcţioneze ca un calculator cu prea puţină memorie RAM. In 
cele din urmă, găsi răspunsul: 

— Ai dreptate, i-o tragi soră-mii pentru că e prea frumoasă, 
prea frumoasă ca să fie o jegoasă de Vitral. Dar Lyse-Rose nu va 
avea mult timp nevoie de-un păduchios ca tine, acum că a 
împlinit optsprezece ani... 

Invectivele Malvinei continuau de alunece pe lângă Marc fără 
să-l atingă. Prea caricaturale, probabil. lreale. Nici măcar nu-i 
venea să se apere, să-i răspundă că nici vorbă, nu și-o punea cu 
Lylie. Marc începu să meargă pe alee fără să-i mai pese de 
Malvina, străduindu-se să nu dea dovadă de nicio ezitare. Fata 
îndreptă și mai ferm Mauserul către el. 

— Nu mișca, îţi spun. 

Marc continuă să înainteze, fără să se întoarcă. 

— Îmi pare rău, n-am venit pentru tine. Trebuie s-o văd pe 
bunica ta. Mă scuzi. Casa asta e Roseraie? 

— Dacă mai faci un pas, trag. N-ai înțeles? 

Marc se purtă ca și când n-ar fi priceput, continuând să-i 
întoarcă spatele Malvinei. Făcea oare alegerea potrivită? 
Trebuia să se încreadă în instinct, în lipsa simptomelor de criză? 
N-avea să sfârșească la fel ca Grand-Duc, doborât de nebună? 
Un glonţ în inimă. Picuri de sudoare începeau să-i șiroiască pe 
şale. Se proțăpi în faţa porţii imense a proprietăţii Roseraie. 

— Ce faci acolo? Te împușc, îţi zic! 

Malvina tropăi ca o copilă nervoasă într-un loc de joacă și se 
înfipse în faţa lui Marc, continuând să-l amenințe cu Mauserul. 
Încă odată, îl observă pe Marc cu atenţie, din cap până-n 


picioare. 

— Cauţi ceva? întrebă el încercând să-și dozeze ironia din ton. 

— Ai venit așa, fără rucsac? Ești sigur că n-ai nimic ascuns 
asupra ta? Pe sub bluzon? 

— Vrei să mă dezbrac, aici, în faţa ta? Asta era? 

— Ţine mâinile sus, când îţi zic! 

— Vrei s-o faci tu, singură? Să mă perchiziţionezi cu mânuţele 
tale? 

Malvina șovăia. Marc se întrebă dacă nu mersese prea 
departe. Fata părea cu nervii întinși la maximum, degetul apăsa 
pe trăgaciul Mauserului; un deget care purta un inel din argint, 
ornat cu o magnifică piatră maro translucidă, de culoarea 
ochilor ei, dar mai luminoasă. Malvina continua să-i scruteze 
anatomia în detaliu. 

Fără nicio îndoială, căuta caietul lui Grand-Duc. Fusese tare 
inspirat să-și ia măsuri de precauție. 

Marc se strădui să învârtă cuțitul în rană: 

— Îmi pare rău, Malvina, o prefer pe surioara ta. 

Înaintă fără să mai aştepte reacţia fetei și apăsă pe butonul 
interfonului, cu degetul tremurător, de-acum incapabil să mai 
observe ce făcea nebuna în spatele lui. 

— Tâmpitule, te... 

O voce de femeie în interfon o întrerupse: 

— Da? 

— Sunt Marc Vitral. Am venit să vorbesc cu Mathilde de 
Carville. 

— Intraţi. 

Poarta se deschise. Malvina șovăi, acum parcă stânjenită de 
arma ei. O îndreptă către Marc. 

— Ai înţeles? Ce mai aștepți, atunci? Intră când ţi se spune! 

Marc știa la ce să se aștepte, își dădea seama că avea să 
pătrundă într-o proprietate somptuoasă, una dintre cele mai 
fastuoase din cartierul acela de avuţi, totuși fu impresionat de 
imensitatea parcului cu copaci, de varietatea esenţelor, chiar 
toamna, de răzoarele de flori, de trandafirii impecabil tăiaţi. 
Oare pe ce suprafaţă se întindea domeniul? Zece mii de metri 
pătraţi? Cincisprezece mii? Înaintă pe aleea cu pietriș roz, 
flancat în continuare de garda lui de corp de un metru cincizeci. 

— Te dă pe spate, nu-i așa, Vitral, tot terenul ăsta! Roseraie! 
Cel mai mare parc din Coupvray. De la al doilea etaj, poţi vedea 


tot cotul Marnei. Îţi dai seama, Vitral, că aţi privat-o pe Lyse- 
Rose de toate astea? 

Marc își reprimă cheful de a o pălmui pe ciuma asta. Din 
atâtea săgeți otrăvite azvârlite orbește, câteva sfârșeau prin a-și 
atinge ţinta. Marc nu se putea împiedica să compare parcul de 
la Roseraie cu grădiniţa lui din rue Pocholle. Cinci metri pe trei. 
Când Citroenul era parcat, nu mai rămânea nicio grădină. 
Departe, în parc, în apropierea serei, trecu o veveriţă, aruncând 
vizitatorilor priviri înspăimântate. 

— Acum c-ai înțeles, sper că măcar ai remușcări! 

Remușcări? 

Hohotele de râs ale lui Lylie răsunau încă în urechile lui Marc. 
Strigăte de copii veseli, de îndată ce Nicole scotea dubița pentru 
a merge la muncă pe litoralul din Dieppe, iar Lylie și cu el se 
grăbeau să încingă o partidă de șotron sau de badminton. Mai 
vastă decât orice Roseraie, din cât măsurau cu ochii lor de copii. 

Trei trepte. Malvina trecu înaintea lui, fără a-și lăsa Mauserul, 
și deschise ușa masivă din lemn. 

Marc o urmă. 

Își pierduse oare minţile să intre așa, de bunăvoie? Acţionase 
singur. Nimeni nu era la curent cu vizita lui. Malvina îi indică un 
culoar mare, urcară din nou trei trepte. Tablouri cu peisaje 
campestre erau agăţate de zidurile coridorului; mantouri din 
blană atârnau în cârlige de cuier din fier forjat. O oglindă ovală 
în capătul culoarului oferea o iluzie suplimentară de adâncime. 

Ţeava Mauserului desemnă prima ușă la dreapta, o ușă grea 
cu ornamente roșii. Intrară. 

Marc descoperi un salon mare. Majoritatea mobilelor, 
canapele, șifoniere, erau acoperite cu cearșafuri albe, destinate 
probabil protejării de uzura timpului, atunci când nu primeau pe 
nimeni. O bibliotecă descoperită, care ocupa tot peretele, era 
chiar în faţa lui. În colțul opus, încăperea era tăiată de un pian 
cu coadă, alb lăcuit. Un Petrof, una din mărcile cele mai luxoase, 
Marc cunoștea prețurile. 

Mathilde de Carville stătea în faţa lui, dreaptă, înaltă, 
țeapănă, fără altă bijuterie decât crucea de la gât și cu câteva 
urme de noroi nepotrivite în partea de jos a rochiei. Léonce de 
Carville dormea alături. Indiferent. Cu un pled pe genunchi, cu 
câteva frunze îngălbenite căzute pe brațe. Văduva neagră și 
paraliticul, o scenă demnă de un film de groază prost. 


Mathilde de Carville nu se clinti. Se mulțumi să-i zâmbească 
straniu. 

— Marc Vitral, ce vizită surprinzătoare... N-aș fi crezut că vei 
veni într-o zi aici... 

— Eu însumi eram departe de a crede acest lucru... 

Zâmbetul se lărgi încă puţin. Malvina se îndepărtă, să se 
posteze lângă pian. 

— Lasa-ţi arma, Malvina. 

— Dar, bunico... 

Privirea lui Mathilde de Carville nu îngăduia nicio discuţie. 
Malvina își puse cu ostentaţie arma pe pian. În mod vădit, nu 
aștepta decât un lucru, s-o înșface și să se folosească de ea. 

Privirea lui Marc rămânea însă obsedată de pian. Cu siguranţă 
că exista un pian în locuinţa familiei de Carville. Chiar fără să fi 
venit vreodată aici, ar fi ghicit. Făcea parte din ordinea 
lucrurilor. Niciun membru al familiei Vitral nu era mare iubitor de 
muzică. Nici părinţii lui, nici bunicii nu se apropiaseră în viaţa lor 
de un instrument muzical. Chiar discurile erau rare în casa din 
Pollet. Ca prin minune, Lylie, încă din primele luni petrecute pe 
rue Pocholle, fusese cucerită de sunete, toate felurile de sunete; 
la grădiniță, jucăriile muzicale o fascinau; înscrierea ei la școala 
de muzică, încă de la patru ani, a părut o urmare logică și 
aproape gratuită; profesorul ei nu mai contenea cu elogiile la 
adresa fetiţei, își amintea Marc cu mândrie. 

— O piesă frumoasă, nu-i așa? spuse Mathilde de Carville. E 
autentic. Comandat de tatăl meu în 1934. Mă surprinzi, Marc. Te 
interesează pianul? 

Marc nu răspunse, pierdut în gânduri. Când Lylie a împlinit opt 
ani, profesorii de muzică au început să insiste. Lylie era una 
dintre cele mai bune eleve ale lor, cea mai pasionată. Cânta 
bine la toate instrumentele, dar mai ales la pian. Trebuia să 
exerseze mai mult, nu numai câteva ore în timpul cursurilor, 
trebuia să-și facă gamele în fiecare zi, acasă. Argumentul lipsei 
de loc a fost repede măturat de profesorii de muzică din Dieppe, 
se construiau piane excelente, aproape plate, pentru 
apartament. Rămânea argumentul costului. Cel mai mic pian de 
calitate, chiar de ocazie, reprezenta mai multe luni de salariu al 
lui Nicole. De negândit. Lylie nu protestase când Nicole îi 
explicase că le depășea posibilităţile... 

Un fel de scârțâit îl făcu pe Marc să tresară. Malvina, în 


spatele lui, făcea să alunece Mauserul pe lemnul pianului Petrof. 

— Malvina, te rog, lasă arma! ordonă vocea calmă a lui 
Mathilde de Carville. Și eu, Marc, obișnuiam să cânt... Cel puţin 
în tinerețe. Destul de rău, de altfel. Fiul meu Alexandre era mult 
mai înzestrat decât mine... Dar presupun că n-ai venit aici 
pentru a vorbi despre muzica clasică... 

Niciunul dintre cuvintele rostite de Mathilde de Carville nu era 
gratuit, Marc era pe deplin conștient. 

— Aveţi dreptate... începu el. Voi merge drept la ţintă. Am 
venit să vă vorbesc despre investigația lui Credule Grand-Duc. 
Nu vă voi ascunde nimic, mi-a încredințat caietul lui, toate 
însemnările lui de optsprezece ani. În fine, i l-a încredinţat lui... 

Marc șovăi și își reveni imediat; 

— „i l-a încredințat lui Lylie, care în dimineața aceasta a 
insistat să-l citesc. 

— Dar ai venit cu mâinile goale? i-o reteză Mathilde de 
Carville. Ești prudent, Marc. Nu ai încredere. Pe nedrept. În ceea 
ce privește caietul, n-am avut niciodată cea mai mică pretenţie 
de exclusivitate din partea lui Credule Grand-Duc. La urma 
urmei, e un lucru bun ca Lylie să știe. Îndoielile valorează mai 
mult decât niște false certitudini. În ce mă privește, cred că știu 
destul de precis ce conţine caietul. Grand-Duc era un angajat 
loial. 

Marc observă chipul desfigurat al Malvinei în reflexia lemnului 
ceruit al pianului Petrof înainte de a lua cuvântul, străduindu-se 
să pară uimit: 

— „Era”? 

Mathilde răspunse cu nedisimulată ironie: 

— Da, „era”. Grand-Duc a fost la ordinele mele timp de 
optsprezece ani... Dar e liber de trei zile... 

Marc se enervă. Dându-și aere de superioritate, Mathilde de 
Carville încerca să-l manipuleze! Era la curent, bineînțeles, cu 
moartea lui Grand-Duc. Asasinat de propria ei nepoată. Poate și 
la ordinul ei... Mâinile lui Marc se agitau, fără să vrea. Ce căuta 
aici? Între bătrâna vrăjitoare acrită și nebuna care nu aștepta 
decât un ordin de la ea pentru a-l dobori. Fără a mai vorbi 
despre bătrânul inert din scaunul lui cu rotile. O viziune de 
coșmar. Ce putea spera, dacă nu dădea cu mucii-n fasole, o 
fasole răcită de atâţia ani de zile? 

Marc înaintă câţiva pași, ca pentru a căpăta încredere. 


Degetele Malvinei se crispară pe Mauser. Nu avea de ales, nu 
avea nimic de pierdut, trebuia să se lanseze. 

— De acord. Să terminăm cu totul circul. Voi da cărțile pe 
faţă! De optsprezece ani, familiile noastre s-au agăţat de 
certitudinile lor. Cei din familia de Carville pretind că Lyse-Rose 
este cea care a supraviețuit. Cei din familia Vitral sunt siguri că 
Emilie. E ceea ce a spus și judecătorul. 

Marc răsuflă, căutând cuvintele potrivite. 

— Doamnă de Carville, în decursul acestor ani, am crescut 
alături de Lylie și am căpătat o certitudine. 

Marc șovăi din nou, apoi continuă: 

— Doamnă de Carville, Lylie nu este sora mea! Mă înțelegeți? 
N-avem nicio legătură de sânge în comun... Lyse-Rose este cea 
care a supraviețuit în seara prăbușirii. 

Mauserul, alunecând pe pian, scoase un zgomot sec. Ochii 
Malvinei străluceau de surprindere, de încântare, ca și când, 
dintr-odată, Marc devenise un aliat. Un spion care-și dădea 
masca la o parte și-și dezvăluia identitatea. 

Unul de-ai lor! 

Dimpotrivă, Mathilde de Carville rămase perfect neclintită, 
păstrând un lung moment de tăcere, apoi pronunţă doar câteva 
cuvinte: 

— Malvina, du-te să-l plimbi pe bunicul prin parc. 

— Dar, bunico... 

Lacrimile se adunau în ochii tinerei. 

— Fă ce-ţi spun, Malvina. la-l pe Léonce cu tine și du-te să-l 
plimbi prin parc. 

— Dar... 

De data aceasta, Malvina nu-și mai reţinea lacrimile. leşi, 
împingând scaunul cu rotile în care bunicul ei, nemișcat, 
continua să doarmă. 


27 
2 octombrie 1998, ora 12.55 


Lylie se clătina periculos. Taburetul de bar cu picioare înguste 
fusese pesemne special conceput pentru a bascula când 
persoana așezată pe el ar fi vrut să golească un pahar în plus. 

Nu va mai dura mult, gândi Lylie. 

O chestie care trebuia brevetată, taburetul basculant. 

Işi duse păhărelul de gin la buze. N-o mai ardea, acum. Nu 
mai simțea nimic, doar ruliul taburetului. 

Era singura femeie din acel bar, Barramundi, pe rue de Lappe. 
Genul de bar în care nu mergi singură, chiar pe timpul zilei, 
decât dacă ţi-ai pus ceva anume în minte. Tipii din bar degeaba 
se prefăceau că nu sunt interesaţi de ea, continuând să-și bea 
berile sau cupele de vin alb Aligote, să răzuiască zgomotos 
grilele de pronosticuri sportive, să se holbeze la televizorul care 
transmitea știri sportive în buclă... le simţea privirile insistente 
pe coapsele ei dezgolite, pe picioarele ridicate de-a lungul 
taburetului, le simţea ochii urcându-i pe spinare, până la ceafă... 

să uite... 

Lylie dădu paharul de gin de dușcă și se întoarse către 
barman, un tip placid cu un singur smoc de păr, cărunt și creț, 
deasupra craniului. 

— Ce-mi mai puteţi propune? 

Testase deja vodca și tequila. Până acum, prefera vodca, de 
departe. Dar nu era decât la începutul uceniciei, nu băuse strop 
de alcool înainte să împlinească optsprezece ani. Doar o cupă 
de șampanie, cu trei zile mai devreme. Recâștiga timpul pierdut. 

— Cred că ajunge, domnișoară. Aţi băut deja cam multișor, 
nu? 

Ce-avea cu ea cheliosul ăsta cu șuviţa lui de tâmpit, nu 
pricepuse că era majoră de trei zile? Lylie se gândi să-i scoată 
ochii cu cartea ei de identitate, dar ciumetele de barman îi 
întorcea deja spatele, fără ca măcar s-o privească. 

Un bărbat în costum gri și cravată moale stătea la doi metri 
de ea, la tejghea, înecat într-un pahar pe fundul căruia se afla 
un lichid maro. Era singurul din tot barul care n-o dezbrăcase 
din priviri. Lylie se aplecă spre el, în echilibru pe taburetul 
șchiop, agăţându-se de tejghea. 


— Dumneavoastră ce beți? 

Cravata moale se redresă puţin. 

— Clasic. Un whisky scoţian... 

— Vreau și eu! Barman, vreau așa ceva! 

Barmanul, la fel de calm, ridică din sprânceana dreaptă: 

— Sunteţi sigură, domnişoară? 

— Lasă, Jean-Charles, spuse cravata, e pentru mine. 

Jean-Charles ridică din nou din sprânceană, stânga, de data 
asta. Pesemne că tipul chiar avea antrenament. 

— Unul și gata, atunci? Nu vreau probl... 

Cu o tehnică de echilibristică pe taburet mult mai bine 
stăpânită decât cea a lui Lylie, băutorul de scotch, fără a cobori 
de pe culmea lui, veni până lângă ea. Nu pentru a o consola, 
departe de el gândul; dimpotrivă; acest tip în derivă nu 
supraviețuia, probabil, decât prin intermediul naufragiaţilor, al 
poveștilor cu furtuni, cu supravieţuire, cu sticle aruncate în 
mare... 

— Dar dumneavoastră? Cum aţi ajuns aici? Domnișoara... 

— Libelula. Domnișoara Libelula! 

Tipul părea că abia începe să-și dea seama că fata care-l 
abordase avea un corp de manechin longilin și că tot barul le 
observa interacţiunea, ca la teatru. 

— Drăguţ... nume... Libelula. Eu sunt Richard... Prof de 
gimnaziu, la Boieldieu, în arondismentul douăzeci, deci ghiciţi 
că... 

Lylie îl împinse cu braţul pentru a apuca paharul de whisky 
scoțian. Doar puse pe buze și se strâmbă. Hotărât lucru, nimic 
nu era mai bun ca vodca! Richard înţelese că fetei nu-i păsa de 
mofturile lui academice și schimbă subiectul: 

— O tânără frumoasă ca dumneavoastră... Nu păreţi de 
meserie. Cum se poate așa ceva? Să fiţi aici? Când sunteţi atât 
de drăguță? 

Lylie își înclină către Richard taburetul, care rezistă ca prin 
minune. 

— Tu, vino aici. 

Brusc, Lylie îl apucă de cravată, trăgându-i capul, și apropie 
urechea profesorului de gura ei: 

— Să-ţi spun, cravată. De fapt, nu sunt drăguță. Sunt 
deghizată. 

Richard își luă o expresie aiurită. 


— Cum? 

— Picioarele... Sânii... Gura... Pielea mea... Tot ce vede 
lumea, tot ce vrea să atingă, pe stradă, peste tot... Ei bine, e 
doar o deghizare, o chestie din latex, cum au scafandrii. 

— Tu... tu? 

— Nu te mint. Toată lumea mă crede frumoasă, dar de fapt 
sunt un monstru pe dinăuntru! 

— Tu... 7 

— Ai urechile astupate, sau ce? lţi explic că sunt ca 
șopârlele... Am mai multe piei. Vezi, ca monștrii din serialul V, 
de la televizor, care seamănă cu niște fiinţe omenești, dar sunt 
scârboși pe sub pielea lor. Mai ales șeful lor, fata, o reptilă 
cleioasă în corpul unei bombe sexy. Sunt ca ea, ca șopărlele 
care halesc șoareci vii. Asta-i, pricepi ce vreau să zic? 

— Aăă, nu prea. Ştii, serialele de la televizor, eu sunt prof 
de... 

O tracţiune de cravată îi luă piuitul, scurt. 

— Să-ţi spun altceva, cravată, și mai rău. Nu sunt singură, 
suntem doi înăuntrul combinației. Doi în același corp, asta crezi? 
— Păi, hmm... aș zice că... _ 

— Șșt... Nu spune nimic, e mai bine așa... Tre' să plec. In 
câteva minute... Ştii unde? Tre’ să merg să fac o chestie naşpa. 
O chestie de care n-am niciun chef. Mi-e silă de mine. Și totuși 
trebuie s-o fac... i 

Richard se cramponă de umărul lui Lylie, altfel ar fi căzut. Işi 
lăsă braţul să întârzie peste sânul lui Lylie și mormăi, 
apropiindu-și buzele de cele ale fetei: 

— De ce? Nimeni nu poate să ne oblige, niciodată. Dacă te-aș 
ajuta... să-ţi dai jos deghizarea, ca să vă văd pe dinăuntru. Pe 
tine și pe prietena ta... 

Richard căpăta curaj. Tinut în continuare de cravată, nu avea 
un spaţiu mare de manevră, dar mâna dreaptă îi alunecă pe sub 
fusta neagră. Lylie nu se clinti. 

— E prea târziu, îţi zic... Nu mai poţi face nimic pentru mine, 
nimeni nu mai poate. Vezi, voi omori pe cineva care n-are nicio 
vină, care n-a cerut nimic... Pentru că așa stă treaba... 

— Bine, bine... Dar mai avem timp. Câteva minute. Trebuie 
să-mi arăţi a doua piele a ta, înainte... Dacă vrei să te cred... 

Mâna dreaptă urcă mai mult pe coapsă, mâna stângă se 
așeză pe pieptul lui Lylie. Barmanul reacţionă imediat, cu 


ambele sprâncene în accent circumflex. Puse cu violență un 
pahar pe tejghea. 

— Ușurel, Richard. Las-o mai moale cu copila. Jos labele, ai 
deja destule probleme de genul ăsta, nu? 

Richard șovăi. Cravata se întinse, sucindu-i gâtul. 

— Spune, m-asculţi? Îţi zic că voi omori un nevinovat! 

Lylie se aplecă și mai mult. De data asta, taburetul nu mai 
rezistă. Fata se prăbuși brusc. Lylie îi dăduse drumul cravatei în 
cădere, dar Richard tot avea o ditamai urma roșie de 
strangulare în jurul gâtului. 

Ca un spânzurat scăpat ca prin minune, care nu poartă 
ranchiună, bărbatul se ridică pentru a o ajuta pe Lylie. 

— Nu mă atinge! urlă ea. Jos labele murdare! Cară-te! 


28 
2 octombrie 1998, ora 13.11 


Mathilde de Carville trase ușor perdeaua dublă și observă pe 
fereastră dacă nepoata îi execută ordinele. Marc privi în aceeași 
direcție, ochii i se opriră o clipă la mâna ridată, apoi, prin 
ochiurile fine ale tulului alb care cădea de-a lungul geamului, 
îmbrățișară vastul parc verde-ocru. Domeniul Roseraie părea 
scăldat în ambianța vătuită a unui film vechi de gen: decor 
burghez, neclaritate desuetă și tonuri pastelate. Malvina trecu în 
depărtare pe aleea cu pietriș roz, împingându-și nervoasă 
bunicul. Capul infirmului probabil alunecase pe drumul haotic, 
iar gâtul i se sucise treptat: ochii lui ficși se căscau către cerul 
alb, sau poate către vârfurile copacilor, către zborul lent al 
ultimelor frunze ruginite din arțarul cel mare. Nici măcar odată 
Malvina nu se aplecă spre bunicul ei pentru a-l ridica. 

Mathilde aşteptă câteva clipe. Malvina și Léonce de Carville se 
îndepărtau de-a lungul trandafirilor în direcţia serei și a 
panoramei către Marna. Fără grabă, ea trase perdeaua dublă. 
Încăperea fu din nou cufundată într-o ușoară penumbră în care 
străluceau siluetele albe și nemișcate ale mobilelor acoperite cu 
cearșafuri; și lacul imaculat al pianului Petrof, bineînţeles. 
Mathilde de Carville se întoarse către Marc. 

— Marc... îmi dai voie să-ți spun Marc? Vârsta mi-o îngăduie, 
cred. Pentru că ai venit, aș dori să-ţi pun o întrebare. O simplă 
întrebare. Când ai revăzut-o pe Lylie în ultimele zile, de când e 
majoră, purta cumva o bijuterie? Un inel? 

Marc se apropiase de pian. Degetele lui alergau pe claviatură, 
fără să apese pe clape. De ce să mintă? 

— Da, purta... un inel. Un safir deschis la culoare... 

Niciun surâs nu apăru pe chipul lui Mathilde de Carville. Nicio 
manifestare de triumf. Nicio jubilare. Lui Marc reacţia ei i se 
păru ciudată. De polițai care nu îndrăznește să accepte 
mărturiile unui răufăcător. 

Mâna lui Marc alunecă pe pian. Mauserul era în continuare 
pus pe lemnul alb, la optzeci de centimetri de degetele lui. Pe 
fereastră, tânărul căută s-o repereze din nou pe Malvina în parc, 
dar perdeaua trasă nu-i dezvăluia decât o fâșie de lumină 
palidă. 


— Și-a pierdut minţile, spuse deodată vocea calmă a lui 
Mathilde de Carville. Nepoţica mea aproape că și-a pierdut 
minţile. Presupun că ţi-ai dat seama? 

Marc nu răspunse nimic, iar Mathilde continuă: 

— Dar dumneata, Marc, ce crezi? 

Nimic, Marc aștepta. 

— Despre nebunie, Marc. Despre nebunie vorbesc... Ce crezi? 

Degetele lui Marc dansau pe clapele de fildeș pentru a evita 
ca tremuratul lor să devină prea perceptibil. 

— Într-adevăr, Marc, insistă vocea glacială a lui Mathilde de 
Carville. De dumneata vorbesc. Ca și la Malvina, creierașul 
dumitale de copil probabil că s-a confruntat cu îndoiala. Ce i s-a 
întâmplat surioarei mele? Mai trăiește? A murit? Ai ieșit mai bine 
decât Malvina, în final? 

Marc își săltă capul, fără să rostească o vorbă. 

— Ce tortură, nu-i așa, Marc? Toţi acești ani. Să nu știi ce 
sentiment încerci pentru fata pe care o iubești cel mai mult pe 
lume. Oare e vorba de o iubire castă, frăţească? Sau de una 
arzătoare, carnală? Cum să crești cu o astfel de îndoială în 
suflet? 

Tonul i se schimbase. Vocea îi devenea mai puternică, 
amenințătoare. Mathilde de Carville înaintă către pian. 

— Pentru a trăi, pentru a supraviețui, cădem la pace cu 
sentimentele, nu-i așa, Marc? În toţi anii de copilărie, micuțul 
Marc căuta afecțiunea micutei Émilie, adorabila lui surioară... 
Apoi micul Marc a crescut... De ce să nu profite de îndoială, 
ocazia e prea frumoasă, nu? S-o îngroape pe mica Emilie și să se 
îndrăgostească de Lyse-Rose, frumoasa și bogata moștenitoare 
a familiei de Carville? 

Degetele lui Mathilde de Carville se apropiau de revolver, iar 
vocea îi devenea și mai puternică: 

— Am suferit, Marc. Dumnezeule, cât am suferit. În toţi acești 
ani, am ispășit habar nu am ce vină, dar tot am ispășit-o. 
Revanșa mea are gust amar, Marc, crede-mă. 

Marc tuși. Niciun alt sunet nu izbutea să-i iasă din gât. 
Mathilde stătea acum în picioare, la mai puţin de un metru în 
faţa lui. Despre ce revanșă vorbea? 

Pe neașteptate, Mathilde de Carville se întoarse. Bătrâna se 
îndreptă către bibliotecă, în colţul opus al încăperii. Umbra ei 
acoperi cu un efemer văl cenușiu pianul Petrof. Apucă fără 


ezitare o carte groasă al cărei titlu Marc nu apucă să-l citească, 
o deschise și scoase un plic albastru-lavandă. Mathilde de 
Carville se apropie iarăși. 

— Grand-Duc venise în preajma voastră, Marc, devenise chiar 
un prieten al familiei Vitral. Dar nu te lăsa înșelat, rămânea 
angajatul meu, îmi raporta totul, aproape săptămânal... Cel 
puţin în primii ani. După cinci ani de investigaţie, practic nu mai 
exista nicio pistă de urmărit. După opt ani, nu mai era chiar 
niciuna. 

Imaginea cadavrului lui Grand-Duc se furișă prin faţa ochilor 
lui Marc. Mathilde puse plicul albastru pe pian, chiar alături de 
revolver. 

— Absolut niciuna, cu o excepţie. Ultima, singura. Eram în 
1988... 

Mathilde se întoarse încă odată. Femeia asta chiar nu se 
oprea niciodată? 

— Marc, avem timp, pot să-ţi ofer ceva de băut? 

Marc șovăi, surprins. Tot ce trăia și descoperea de când sosise 
pe domeniul Roseraie i se părea pregătit, calculat, ca și când 
venirea lui era așteptată: încăperea lugubră, prost luminată. 
Pianul alb, cu Mauserul deasupra. Dispariţia Malvinei și a lui 
Léonce de Carville în grădină, sau altundeva, întrucât perdeaua 
ascundea tot ce se petrecea în afară. 

— D... da, bâigui Marc împotriva propriei dorințe. De ce nu? 

— Un ceai? Am amestecuri aromatice excelente, pe care le 
cultiv eu însămi. 

Marc încuviinţă din cap. Mathilde de Carville lipsi minute 
bune, lăsându-l pe Marc singur, chiar alături de plicul albastru, 
de Mauser. Evident, cu intenţie. O tortură blândă. Revanșa ei. 
Marc se străduia să respire încet, pândind primele semne ale 
crizei de agorafobie. Dacă, în mod curios, nu încercase niciun 
sentiment de pericol în fața monstrulețului înarmat de Malvina, 
punerea în scenă a bătrânei Carville îi provoca o emoție inversă. 
Incepea să resimtă micile înţepături familiare ale sângelui care i 
se repezea către picioare, braţe, mâini. 

Mathilde reveni cu o tavă mică în braţe, pe care se aflau două 
cești, cu câte o infuzie în fiecare. li întinse una lui Marc, pe o 
farfurioară. 

— Bea, Marc... 

Tânărul ezită. Mathilde îi aruncă un zâmbet franc. 


— N-o să te otrăvesc! 
El duse ceaiul la buze. Era fierbinte. 


— Marc, spuse Mathilde de Carville, nu te voi lăsa să mai 
suferi mult timp. 

Marc bău o înghiţitură. Gustul îi plăcu. Bătrâna vrăjitoare își 
cultiva prin urmare ea însăși ierburile nebune în imensa grădină 
secretă. 

— La începutul acestui deceniu, continuă Mathilde de Carville, 
o știi la fel de bine ca mine, a devenit posibilă aflarea 
adevărului... Un simplu test ADN! Infailibil. Laboratoarele 
englezești, mai ales, pentru foarte mulţi bani, puţină salivă sau 
sânge, dădeau rezultatele în câteva zile. Am așteptat câţiva ani 
înainte de a mă hotărî. Fără doar și poate, religia catolică nu 
face casă bună cu genetica, înţelegi, Marc. Am șovăit multă 
vreme. Am luat hotărârea acum trei ani, când Lylie avea 
cincisprezece. Era ultima misiune a lui Grand-Duc, cumva. El s-a 
ocupat de tot. Avea relații în poliţia științifică franceză, iar eu i- 
am dat bani. Un astfel de demers n-avea nimic legal. El a 
recuperat un eșantion de sânge de la Lylie, în ziua aniversării ei. 
Eu i-am dat unul de la mine, unul de la soțul meu, unul de la 
Malvina. Era atât de simplu de aflat. 

Marc simţea că i se taie picioarele. Luă încă o înghiţitură de 
infuzie. Gustul devenea din ce în ce mai acid, pe măsură ce bea. 
Își amintea, bineînţeles, de ziua în care Lylie împlinise 
cincisprezece ani, Credule Grand-Duc fusese invitat, ca în 
fiecare an, și-i oferise o vază pentru o singură floare, din sticlă. 
Vaza era așa de fină, poate ciobită, că se spărsese de îndată ce 
Lylie o apucase între degete. Lylie se tăiase la arătător. Lui 
Grand-Duc îi părea rău. Adunase bucăţile de sticlă, bâiguind 
scuze... 

Oare Grand-Duc avea să-și mărturisească dublul joc în 
următoarele pagini ale caietului? Va verifica. Gâtul îl ardea pe 
dinăuntru. 

Pentru moment, nu avea decât o dorinţă, să pună mâna pe 
plicul albastru, să-l deschidă, să citească. 

Mathilde de Carville îi aruncă un nou zâmbet straniu. 

— Marc, rezultatele sunt acolo, în plic. Le cunosc de trei ani 
de-acum. Doar eu. Mi-ai făcut un serviciu venind, Marc. Vei lua 
acest plic. 


Marc își fripse cerul gurii cu o ultimă înghiţitură. Luă, cu 
degete tremurătoare, plicul albastru-lavandă. Chipul lui Mathilde 
de Carville se strâmbă, triumfător. 

— Dar nu-l vei deschide, Marc! Vei duce acest plic la Nicole 
Vitral. Este ceva între ea și mine, de mai mulţi ani, de-acum. 
Dacă altcineva trebuie să afle adevărul astăzi, ea este. 

O tăcere îndelungată învălui încăperea, ca o chiciură matinală 
ce îngheață cearșafurile. Marc strecură încet plicul albastru în 
buzunar. 

— Cum veţi ști că nu-l voi deschide de îndată ce ies de-aici? 

— Eşti un băieţel cuminte, nu? Ascultător. Nu-ţi vei trăda 
bunica. Ei îi este destinat plicul... 

— Sunt regulile dumneavoastră... Ce mă obligă să le urmez? 

— Le vei urma, Marc, bineînţeles. Fiindcă ești convins că știi 
deja răspunsul din plic. 

Marc se sufoca. Gâtul și stomacul îl ardeau. Mathilde de 
Carville insistă: 

— De ce te temi, Marc? Nu așa ceva îţi doreai? Lyse-Rose a 
supraviețuit, Emilie a murit. Doar Nicole va suferi puţin, desigur, 
dar fericirea nepotului ei o va alina, nu? 

Marc simţea cum îl cuprinde criza de agorafobie, nu mai 
izbutea să-și controleze respiraţia, ca și când infuzia fierbinte îi 
devora pântecul. Mathilde de Carville izbucni într-un râs fortat, 
terifiant. 

— Ce anume sperai, mai exact, Marc? Să te căsătorești cu 
Lylie? Să-și ia, la majorat, numele de Lyse-Rose de Carville? Să- 
mi devii nepot? O căsătorie în alb, la Notre-Dame? Soţului meu îi 
va veni foarte greu să-și conducă nepoata până la altar, dar ne 
vom descurca. Și apoi? Să vii cu Lyse-Rose să vă beţi cafeaua 
duminica, să jucaţi șah în parc privind Marna cum curge, în timp 
ce eu vorbesc despre vafe și cartofi prăjiţi cu bunica dumitale? 
Ce păcat, Marc. Ce risipă... 

Tânărul încercă să-și apuce ceașca, ea îi căzu din mâini și se 
sparse pe covor, stropind picioarele pianului. 

— Dă-i acest plic bunicii dumitale, Marc. Dacă dorește, îţi va 
citi după aceea rezultatul testului ADN. Spune-i că nu regret 
nimic, mai ales banii pe care i-am virat. Sunt împăcată cu mine 
însămi. 

Ochii lui Marc se înceţoșau. Sângele din artere îi iriga corpul 
ca un oleoduct în flăcări. Picioarele nu mai izbuteau să-l ţină, ca 


două turnuri roase de un incendiu. Mâinile i se crispară pe 
claviatura pianului Petrof. Ele îi încetiniră în ultima clipă 
căderea, într-un țipăt sinistru de note dezacordate. 

29 


2 octombrie 1998, ora 13.15 


Ayla Ozan stătea în picioare în faţa numărului 21 de pe rue de 
la  Butte-aux-Cailles.  Încerca, ridicându-se pe vârfurile 
picioarelor, să vadă cât mai departe în grădină. Nicio mișcare. 
Obloanele de culoare verde-pal erau disperant de închise! Ayla 
sună de mai multe ori, îndelung. Nimeni! 

Sfârși prin a se întoarce, merse pe stradă, căutând un indiciu 
oarecare. Venise adesea acasă la Credule Grand-Duc, ea gătea 
în timp ce Credule și Nazim lucrau la caz, discutau, până târziu 
în noapte. Îi asculta puţin, apoi sfârșea mereu prin a adormi 
înaintea lor, pe canapea, învăluită de căldura șemineului, 
numărând libelulele din vivariu. Legănată de vocile celor doi, 
bărbatul vieţii ei și cel mai bun prieten al lui. Oare unde se 
duseseră? Nimeni acasă la Credule, niciun semn de viaţă de la 
Nazim de două zile. Ceva nu mirosea a bine. 

Ayla trecu prin faţa unui bar, Le Temps des Cerises. Șovăi 
dacă să intre pentru a se informa, Credule venea uneori aici să- 
și bea cafeaua. Se opri, conștientă că demersul ei nu era foarte 
firesc, înainte de a părăsi fast-foodul de pe bulevardul Raspail, 
Ayla înșfăcase un ditamai cuțitul de bucătărie, cel mai ascuţit, îl 
înfășurase într-o pungă de plastic și-l strecurase de-a lungul 
piciorului, pe sub pantalonii ei largi. Era prea lung, nu-i încăpea 
în rucsac. O armă improvizată, în cazul în care... Nu izbutea să 
se golească de sentimentul groaznic al primejdiei. 

Ayla cuprinse dintr-o privire rue de la Butte-aux-Cailles. Era 
puţină lume. Mame și copii. Clienţi ai brutăriei. 

Brusc, înțepeni. 

Inima îi explodă pe sub haina lungă, de iarnă. 

BMW-ul X3 negru al lui Credule era parcat de-a lungul 
trotuarului, la cincizeci de metri de locuinţa lui. Dimpotrivă, nici 
urmă de Xantia albastră a lui Nazim. Nazim se dusese la 
Credule; dacă plecaseră împreună din casa de pe rue de la 
Butte-aux-Cailles, din ce afurisit de motiv preferaseră să ia 
Xantia murdară și rablagită în locul BMW-ului? Mai ales bătrânul 


maniac de Credule. 

Ayla luă împrejurimile la picior. Rue Samson, pasajul Boiton, 
rue Jean-Marie-Jego, rue Alphand, cu pași lenți, târându-și cum 
putea piciorul ţeapăn din cauza lamei cuţitului. Se gândea că 
punga de plastic putea ceda în orice moment, că oţelul avea să-i 
intre în picior, că avea să se prăbușească pe stradă, ca o 
proastă... 

— Căutaţi ceva? 

Un tip cu un câine se holba la ea, genul de vecin căruia nu-i 
prea plac străinii care o lălăie prin cartierul lui. Mai ales o 
turcoaică dând ocol mașinilor parcate pe-acolo. 

— Su... sunt o prietenă a lui Credule Grand-Duc. Locuiește pe 
rue de la Butte-aux-Cailles la numărul 21. Căsuţa de dinainte de 
barul Temps des Cerises. El nu e acasă, dar are mașina parcată 
aproape. Un BMW negru. Nu... nu cumva aţi văzut o altă 
mașină? O Xantia. Albastră... 

Tipul se uită la ea de parcă ar fi lucrat la serviciul imigrări al 
Ministerului de Interne și ar fi fost însărcinat cu eliberarea 
permiselor de reședință în cartier. Işi consultă câinele. 

— Cu parașocurile înfundate? Cu o amestecătură de flori 
agăţate de oglindă? Cu un drapel turcesc lipit de parbriz? Asta, 
nu? 

Tipul făcu o pauză mulţumit de sine, în timp ce Ayla își 
recăpăta speranţa și încuviința, decupându-și cel mai frumos 
zâmbet, chiar dacă bărbatul părea să se încreadă mai mult în 
instinctul câinelui decât în farmecul otoman. Pentru moment, 
corcitura maro-deschis se lipea afectuos de picioarele lui Ayla. 

— Xantia a rămas parcată în cartier zilele astea, lăsă bărbatul 
să-i scape până la urmă, dar nu mai e aici de ieri... Cu siguranţă 
n-o veți mai găsi în zonă. N-are rost să mai pierdeţi timpul. 

Cuţitul de pe coapsă o făcea pe Ayla să sufere, iar botul 
cretinului de câine apăsat de piciorul ei avea s-o sfârșească 
despicat în două, ca o bucată de carne de kebap. Femeia se 
aplecă pentru a îndepărta corcitura, încercând totodată să-și 
schimbe poziţia. 

Tipul o privi și mai neîncrezător. Era un tâmpit jegos, dar îi 
putea fi de folos. Ayla îi oferi fascistului un zâmbet, iar câinelui o 
mângâiere. Niciunul nu putea fi gelos pe celălalt. 

— Şi... îmi păreţi a cunoaște bine cartierul... N-aţi văzut ceva 
nou în ultimele zile, chiar ore... Pe cineva nou, de exemplu? O 


altă mașină, care să nu fie din cartier? 

Tipul se holbă la turcoaică, uimit de îndrăzneala ei. Trase 
instinctiv de lesă. Ayla continuă. N-avea nimic de pierdut. 

— Un străin, înțelegeți... 

El șovăi în continuare, dar nu putu rezista plăcerii de a se 
dovedi util: 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi... 

Își privi câinele, ca pentru a-i împărtăși jubilarea: 

— Un Rover Mini, albastru, destul de nou. Proprietara și-a 
făcut de lucru prin cartier aproape toată dimineaţa, o fată cu 
figură bătrânicioasă și corp de fetiță. Bizară. Suspectă, cu o 
privire de ipocrită... Asta căutaţi? 

Chipul lui Ayla Ozan se albise brusc. Bineînţeles, înțelesese 
despre cine vorbea tipul. Nazim i-o descrisese adesea pe 
Malvina de Carville, cu fizicul ei atipic, capriciile, mașina, un 
Rover Mini oferit de bunica ei superbogată... Nazim îi spusese 
deseori că fata o luase complet razna de la accidentul de avion. 

Nebună și periculoasă. 

Ayla intră în panică. 

— Bine... Da. Mul... mulţumesc... 

Ce putea face, acum? Să dea fuga la poliţie? Să-l dea la 
persoane dispărute? l-ar pune întrebări. Ea ar trebui să 
dezvăluie atunci tot ce știa despre caz, despre Carville, despre 
Nazim... Nu dispăruse decât de două zile. Dacă ar vorbi, l-ar da 
pe mâna polițailor. Niciodată Nazim n-ar ierta-o... 

Tipul cu câinele se îndepărta, continuând să se uite cruciș la 
ea. Nu, trebuia să se descurce singură. Știa destule despre 
familia de Carville. Nu uitase niciuna dintre confidențele lui 
Nazim de pe pernă, când se prăbușea pe spate după ce-și 
dăduse drumul. Fascistul și câinele lui maroniu dispărură la 
colţul străzii Samson. Pe Ayla o agita un tremur straniu, amestec 
de angoasă și de surescitare. Se gândea din nou la corpul lui 
Nazim, la mustata uriașului ei care o mângâia pe piele. Işi dorea 
atât demult să se ghemuiască în braţele lui. Să danseze în fața 
lui, să-și agite burtica rotundă sub nasul lui pentru a-l excita, ca 
el s-o sărute, cu lăcomie. 

Ayla se aplecă și strânse cuțitul rece de pe picior. N-avea 
decât o pistă. Malvina de Carville! Ayla era singură, dar proastă 
nu era. Familia de Carville locuia în suburbia estică, aproape de 
Marne-la-Vallée. Va găsi locul. De douăzeci de ani împărțea 


patul cu un detectiv privat. Va izbuti să se descurce. 


30 
2 octombrie 1998, ora 13.17 


Marc înainta pe culoarul întunecat. Mathilde de Carville doar îi 
deschisese ușa, fără a-l însoţi, lăsându-l singur cu îndoielile lui. 
Criza de agorafobie se îndepărta, puţin câte puţin, respiraţia își 
recăpăta un ritm normal. Și efectul fierbinte al infuziei se 
estompa, ca și când întregul lui corp se ventila, treptat, din ce în 
ce mai bine. Marc își zări figura buimacă în oglinda mare, ovală, 
de la capătul culoarului. Nu întârzie în fața ei. 

Doar trei trepte de coborât. Să împingă ușa greoaie de stejar. 
Să fugă, cât mai repede cu putinţă. 

Abia dacă-l mai duceau picioarele. Gândurile i se răvășeau. 
Trebuia să deschidă plicul albastru, să citească rezultatul 
testului ADN? Sau să aibă răbdare câteva ore lungi, să aștepte 
până avea să fie la Dieppe? Mathilde de Carville căuta poate să-l 
atragă într-o cursă... 

O treaptă, două trepte, trei trepte. 

Aerul proaspăt, salvator, îl lovi în plină figură. Marc își umplu 
îndelung plămânii în timp ce încerca să-și organizeze gândurile, 
în faţa lui, nicio umbră nu se clintea în parcul de la Roseraie. 
Domeniul îl ducea cu gândul la ambianța morbidă a unui azil de 
bătrâni; sau a unuia de nebuni. 

Marc merse către poartă. La stânga, în spatele arțarului cu 
frunze ruginii, îl zări pe Léonce de Carville. Infirmul dormea, cu 
capul căzut pe umăr, abandonat de Malvina în mijlocul peluzei. 

Pietrișul roz îi scârțâia sub pași. 

Marc încercă să-și pună ideile în ordine. Trebuia să rezolve 
trei urgente, toate legate de câte o crimă, într-un fel sau altul. 

Uciderea lui Grand-Duc mai întâi, cu câteva ore mai devreme. 
Totul te făcea să crezi că Malvina de Carville îl doborâse. După 
aceea, uciderea bunicului lui, fiindcă fusese un asasinat 
asfixierea din dubiță, la Treport, acum cincisprezece ani. Marc 
trebuia să-și amintească detaliul discordant din povestirea lui 
Grand-Duc, acel ceva pus bine pe undeva prin camera lui de 
copil, din Dieppe. Lylie, în cele din urmă. Călătoria fără de 
întoarcere de care vorbea. O fugă? O răzbunare? O sinucidere 
programată? 

Cele trei drame erau oare legate între ele? Da, fără nicio 


îndoială. Rezolvarea uneia însemna și rezolvarea celorlalte 
două. 


Pietrișul scârţâi din nou. În spatele lui Marc. 

— Unde te duci, Vitral? 

Malvina! 

Marc se întoarse. 

— Mă car de-aici. Bunică-ta a avut amabilitatea să-mi 
povestească tot ce voiam să aflu... 

— Ce vorbești! N-ai aflat nimic. Bunica își dă ea aere, dar e pe 
lângă subiect. 

Marc oftă. 

— Doar eu cunosc adevărul, continuă Malvina. Am fost acolo, 
în Turcia. Toţi ceilalți au murit în avion pe Mont Terrible. Eu, nu. 
Am luat avionul de dinainte. Urmează-mă, Vitral! 

Marc o privi pe Malvina neîncrezător. 

— Urmează-mă, îţi zic! Uite, nici nu mai am pistolul. Ai spus 
adineaori că Lyse-Rose trăiește, că Emilie Vitral a ars în avion, 
acum optsprezece ani? Atunci, urmează-mă! 

Marc nu se clintea. 

— Haide, Vitral, vino cu mine. Te va interesa, îţi zic! 

De ce nu, la urma urmei. 

Plină de însuflețire ca o copilă, Malvina merse înapoi pe alee, 
deschise din nou ușa de stejar, traversă culoarul, apoi urcă 
scara din lemn de cireș. Marc o urma, intrigat. Ajunsă la primul 
etaj, Malvina se întoarse, puse un deget la gură, aproape 
șoptind: 

— La dreapta, e camera mea. Nu-ţi face iluzii, că nu ţi-o arăt. 
La stânga, dimpotrivă, e camera lui Lyse-Rose. Urmează-mă... 

Marc înaintă. Încă odată, în prezenţa Malvinei nu resimțea 
niciun simptom al primejdiei, nicio prevestire a crizei. 

Malvina împinse ușa. 

Marc descoperi, uluit, o cameră adorabilă de fetiță. Nimic nu 
lipsea. Pătuţul adânc, roz, acoperit cu jucării din pluș; perdele 
desenate cu girafe mari, cu gâtul atingând tavanul și cu 
picioarele pe dușumea; un prosop portocaliu pus pe o masă de 
schimbat scutecele, din stejar; un șifonier decorat cu flori în 
tonuri pastelate; pe o etajeră, cutii muzicale, o veioză, alte 
jucării din pluș, un elefant albastru, un tigru, un iepure gri cu 
alb; pe jos, un imens covor de joacă, doldora de alte jucării, de 


zornăitori, un elefănţel, clovni de cârpă... 

Marc n-avea decât o dorință, presantă, incontrolabilă: să iasă 
din casa aceea de nebuni, dar picioarele nu-l mai ascultau, de 
parcă vocea Malvinei se înfășură în jurul lor ca un fir de borangic 
invizibil. 

— Bunica a decorat camera asta de copil acum optsprezece 
ani, pentru întoarcerea din Turcia a lui Lyse-Rose. De atunci, am 
continuat s-o întreţinem, pentru cazul în care Lyse-Rose s-ar 
întoarce. Înțelegi. Putea sosi oricând! 

Malvina se grăbi, sprintenă, înăuntrul camerei, pășind peste 
jucării. Deschise șifonierul. Etajerele erau pline ochi de haine, de 
rochii de toate mărimile, de pălării, de pantofiori adorabili. O 
căciuliță roz căptușită cu blană căzu pe jos. 

Malvina se întoarse către Marc, ghidușă, continuând să 
vorbească încet, pasionată ca o fetiță care spune povestea casei 
ei de păpuși unui om mare: 

— Acum, eu am grijă să fac ordine și curățenie. Sunt sigură că 
dacă aș lăsa-o pe ea, bunica ar arunca totul la gunoi. ţi dai 
seama, s-arunce totul la gunoi? Tu poţi pricepe. Știu că Lyse- 
Rose e mare acum, dar când se va întoarce și-și va descoperi 
camera, jucăriile, hainele, va însemna ceva pentru ea, nu? 

Marc se dădu puţin înapoi, fără să iasă totuși din cameră. Un 
val de sentimente contradictorii îl năpădea. 

— Spune, Vitral, te uiţi? Intri? Tii la Lyse-Rose, da sau nu? 

Marc făcu cu un pas înainte, fără voie. 

— Privește. Sunt inclusiv cadourile ei! 

Marc simţi cum i se intensifică senzaţia de disconfort, dacă 
mai era cu putinţă. Pășise într-un basm rău, se conversa cu 
ucigașa în serie de la raionul de jucării dintr-un supermagazin 
pentru copii. 

— Vezi, Vitral? Sunt toate cadourile lui Lyse-Rose de 
aniversare. Dar și de Crăciun. 

Malvina îi arătă lui Marc pachete ambalate de toate mărimile, 
răspândite prin cameră, uneori îngrămădite unul peste celălalt. 

— Știu pe deasupra ce e în toate. Cel mai mare pachet, de- 
acolo, din pat, era cadoul pentru primul ei Crăciun. Fuseserăm 
cu bunica să-l căutăm, chiar înainte de Crăciun, cu o zi până în 
accidentul de avion, la Galeriile Lafayette, pe-atunci aveam șase 
ani, încă îmi amintesc automatele din vitrine... 

Fata se apropie de Marc și-i murmură în ureche: 


— Ghicești ce e? 

Marc scutură din cap, împărţit între emoție și groază. 

— E un ursuleț, un ursuleț imens, mai mare decât ea, 
portocaliu cu maro. Îl cheamă Banjo. Eu i-am pus numele. Banjo. 
E prietenul ei dintotdeauna, o așteaptă, vezi. Nu te mișca, ţi-l 
voi prezenta... 

Marc își trecu mâna prin faţa ochilor. Tâmpiţica de Malvina 
avea să sfârșească prin a-l face să plângă, cu delirurile ei. 
Malvina deschise cu delicateţe cutia mare din carton și scoase 
din ea un urs enorm din pluș, cu privire visătoare. Un tezaur de 
tandreţe. Malvina îl puse pe Banjo pe pat între două pernute roz, 
să stea drept. 

— Salut, Banjo! zise ea cu veselie. Să-ţi spun un secret, n-o să 
mai fi singur, ziua cea mare se apropie. N-o să-ţi vină să crezi. 
Lyse-Rose se va întoarce! 

Camera Frumoasei din Pădurea Adormită, gândi Marc. Plușuri 
împăiate, haine înţepenite în așteptarea întoarcerii copilei 
moarte. Muzeul absenței. 

— Apoi, continuă Malvina, în celelalte pachete, nu ţi le-arăt pe 
toate, sunt păpuși, bineînţeles, cărți groase, știu că adoră să 
citească. Pentru aniversarea de zece ani, în cutia de-acolo, e o 
vioară. Nu știu dacă era o idee bună, dar pian aveam deja. 
După, a fost mai greu de ales, sunt pachetele cele mai mici. 
Bijuterii, pentru aniversarea de treisprezece ani, acolo. Și un 
ceas. CD-uri, dar probabil că sunt demodate acum, nu? Britney 
Spears, Ricky Martin, Larusso, toate astea... vezi genul. Pachetul 
mare de-acolo, pentru aniversarea de șaisprezece ani, e o 
combină hi-fi. lar ultimul, pentru optsprezece ani, plicul... 
Ghicești ce e? 

Marc scutură iarăși din cap, incapabil să rostească o vorbuliţă. 

— O călătorie! O surpriză la plic, a// inclusive, de la o agenţie 
din rue de Rivoli. Ti se pare o idee bună? Crezi că Lyse-Rose va 
îndrăzni să se urce iar în avion? 

O furtună îi răscolea creierul lui Marc: s-o sugrume pe nebună, 
aici, s-o sufoce între jucăriile de pluș, să tacă, să înceteze! 

Malvina aproape că se spânzură de gâtul lui Marc. 

— Recunosc... Cadoul meu preferat rămâne primul, ursulețul 
Banjo. E prea frumos, nu? Să-ţi spun: la început, pe Banjo îl 
iubeam atât demult, că eram puţin geloasă, voiam să-l păstrez 
pentru mine, dar bunica n-a fost de acord. Avea dreptate, îţi dai 


seama. Sunt sigură că și Lyse-Rose îl va adora... Dar tu ce 
părere ai? 

Marc o privea pe Malvina, gândindu-se ce atitudine să adopte. 
Patul de copil cu cearșafuri roz-deschis avea forma și culoarea 
unei pietre tombale de granit! Un mormânt de copil. Camera era 
un cavou, cadourile, acumulate an după an, ofrande aduse unui 
martir. Dumnezeu se milostivise de atâta suferință, sfârșind prin 
a învia copilul din morți! 

— Hm, nu spui nimic, Vitral. Ești dat pe spate, e-atât de 
amuzant! Cred că te enervează, nu, acum, când îţi dai seama de 
tot ce a ratat Lyse-Rose. Nici nu-mi închipui rahaturile pe care 
probabil le primea de Crăciun, la voi acasă! 

Cel puţin s-o pălmuiască. Să-i facă rău fizic, odată, apoi să 
fugă. 

Marc se abținu. 

— Uite, Vitral, vino aproape, să-ţi arăt. O ultimă chestie... 

Marc se pregătea de ce era mai rău. Malvina înaintă până la 
șifonier, deschise un sertar și scoase o carte îmbrăcată în pânză 
roz, ornată cu flori și cu pompoane. 

— Albumul lui Lyse-Rose, susură Malvina. Poftim, te las să te 
uiţi, dar să ai grijă. 

Marc, fără voie, luă albumul, îl deschise, întoarse paginile. 
Mâinile îi tremurau. 

O nebunie în plus. 


MĂ CHEAMĂ: Lyse-Rose 

CELELALTE NUME ALE MELE: Véronique, Mathilde, Malvina 
TATĂL MEU: A/exanare 

MAMA MEA: Véronique 

M-AM NĂSCUT LA: 27septembrie 1980, la Istanbul, în Turcia 


Urmau apoi alte detalii, unele mai macabre ca altele... 


CASA MEA: o fotografie cu domeniul Roseraie. 

CAMERA MEA: un desen al camerei în care se afla acum Marc, 
un desen de copil, fără îndoială al Malvinei când era mică. 

CEL MAI IUBIT PLUȘ AL MEU ESTE: Banjo 


CEA MAI BUNĂ PRIETENĂ A MEA ESTE: sora mea, Malvina 


Marc întorcea paginile, năucit. Descoperea fantoma unei vieţi 


închipuite, a unei prezenţe avortate. 


MÂNA MEA: o amprentă a mâinii, în tempera, a cui? 
CULOAREA MEA PREFERATA: albastru 
CE ADOR SA FAC: să ascult muzică 


Paginile dansau sub degetele lui Marc. 


PRIMA MEA ANIVERSARE: o fotografie cu Lylie fusese 
decupată dintr-o revistă ilustrată, Paris Match sau o alta, apoi 
lipită grosolan în mijlocul familiei de Carville, care prânzea în 
jurul unei mese pe care era pus un tort cu lumânări, și el 
decupat dintr-un ziar. 

PRIMA MEA VACANȚĂ: aceeași fotografie cu Lylie era lipită pe 
un câmp, în mijlocul unor genţiane înflorite, într-un decor de 
munte. Malvina poza alături de pajiște, radioasă. Avea opt ani, 
iar tulpinile îi ajungeau până la brâu. 


Marc se opri, incapabil să meargă mai departe, îl lua cu frig 
de la ceafă până la creier. Malvina își dădu seama, pesemne. li 
smulse albumul din mâini. 

— Bine, ai văzut? ÎI pun la locul lui! 


Mathilde de Carville, prin fereastra salonului, îl privi pe Marc 
cum se îndepărtează cu pași mari pe alee. 

Alerga, mai bine zis. 

Scârbulița de Malvina nu se putuse abține, trebuise să-i arate 
camera, jucăriile și tot restul. Își uitase bunicul în mijlocul 
peluzei, ca pe-un cărucior de copil pe care-l lași baltă, o jucărie 
vulgară pe care o uiţi în fundul grădinii toamna și o regăsești 
primăvara ruginită și mucegăită. 

— Așa-i trebuie! șuieră Mathilde de Carville ca pentru sine. 

Îl văzu pe Marc aproape de poarta domeniului Roseraie. 
Zâmbi. Se grăbea spre bunică-sa, la Dieppe, prea nerăbdător să 
deschidă plicul, prea fricos să nu se supună. N-avea să fie 
dezamăgit când va citi rezultatele testului ADN, sărmanul, 
micuțul de Marc. 

Marc deschise poarta, dispăru din vederea ei, înghiţit de 
frunzișul copacilor din pădurea Coupvray și ai proprietăţilor 
vecine. 


Gânditoare, Mathilde se plimba prin camera tăcută. Nu-i 
spusese totul lui Marc Vitral. Nu-i vorbise despre apelul lui 
Grand-Duc, despre ultima lui descoperire, din seara aniversării, 
despre telefonul care schimba totul. Grand-Duc pretindea că 
descoperise adevărul. Un adevăr diferit... Doar aplecându-se 
asupra unui ziar vechi de optsprezece ani! 

Degetul lui Mathilde de Carville atinse ușor o clapă albă a 


pianului. 
Grand-Duc mersese oare la cacealma? 
Va avea răspunsul în curând. li comandase secretarei 


directorului de la sediul companiei Carville o fotocopie a ziarului 
L'Est républicain din 23 decembrie 1980. O va avea fără îndoială 
diseară, dacă secretara era cât de cât descurcăreaţă. Ceruse să 
i se transmită imediat, prin curier. Fusese limpede, fata nu 
spusese nici pâs. Nu mai avea decât să aștepte câteva ore. 
Atunci, va ști dacă Grand-Duc o minţise, dacă se terminase totul 
cu adevărat. 

Mathilde de Carville se așeză pe taburetul pianului, punându- 
și mâinile cu palmele deschise, în faţa ei. Nu mai cântase de ani 
întregi. Pianul era mut, inutil, infirm, ca tot restul din casa 
aceea. 

Da, peste câteva ore, totul se va sfârși. 

Trei note ascuţite rupseră tăcerea. Do. Fa. Sol. 

Totul se va sfârși, mai puţin pentru Malvina. 

Indiferent de conţinutul ziarului, de ce ar fi descoperit Grand- 
Duc, de ce ar citi Marc Vitral în caietul acela sau în plicul 
albastru, Lyse-Rose va continua să trăiască de-a pururea în 
imaginaţia maladivă a surorii ei, Malvina. Va trăi cum trăiește o 
păpușă în privirea unei fetițe. Atâta că fetița ascundea un 
Mauser L110 în cărucior și era în stare să-i ucidă pe toţi cei care, 
în drumul ei, i-ar fi spus că în landou nu plimba decât o jucărie 
moartă, un cadavru din plastic rece. 


31 
2 octombrie 1998, ora 13.29 


Marc mergea cu pași rapizi pe strada Chauds-Soleils. Se gândi 
că fusese pesemne botezată cu gândul la căldura soarelui 
dinainte să se înalțe copacii din pădurea Coupvray. Pentru 
moment, „umbre reci” ar califica mai precis fundătura aceea 
burgheză și plină de verdeață. Marc regăsi cu ușurare burgul 
Coupvray, clopotniţa bisericii gri, panoul triunghiular ȘCOALA 
REDUCEŢI VITEZA, indicatoarele maro, GRUPUL ȘCOLAR 
FRANCIS-ET-ODETTE-TEISSEYRE sau SALA DE SPORT DAVID- 
DOUILLET, și mai cu seamă timida rază de lumină care se 
încăpăţâna să străpungă cerul de vată. 

Își încetini mersul, apucă telefonul mobil, își consultă 
mesageria vocală. Tot niciun mesaj. Nici de la Lylie, nici de la 
Nicole. 

Fără a se opri din mers, o sună pe Lylie. Se enervă pe afurisita 
de setare cu sunatul de șapte ori! 

— Lylie, sunt Marc. Trebuie să stăm de vorbă, cât mai curând 
posibil. Sună-mă înapoi. Am fost acasă la familia de Carville. Da. 
Ai înţeles bine. La familia de Carville. E important, Lylie. Nu lua 
nicio decizie fără să-mi vorbeşti înainte despre ea. Ţin atât de 
mult la tine. 

Închise telefonul, murmurând pentru sine însuși, cu buzele 
aproape închise: 

— Să sune, dă, Doamne, să sune... 

Marc continuă să înainteze rapid, ajungând la ecluza din 
Lesches. Pescarii nu se clintiseră nici cu o grosime de fir. Apa 
canalului se scurgea la fel de leneșă. Marc derulă agenda 
telefonului mobil. 

Nicole. 

După un apel și jumătate, o voce spartă și familiară îi 
răspunse: 

— Alo? 

Marc răsuflă ușurat. 

— Nicole, sunt Marc, ai primit mesajul meu? 

— Da, da... Doar ce m-am întors de la cimitirul Janval. Urma 
să te sun. Ce să îţi spun, băiatul meu, n-am nicio veste să-ţi dau, 
probabil te-ai văzut cu Emilie după mine, la Paris. Vezi tu, eu... 


— Nicole, sunt la Coupvray... Am fost acasă la familia de 
Carville. 

Tăcere. Orfeu la ieșirea din infern. Fără Euridice. 

Marc trebuia să continue. Cu capul plecat. 

— Nicole... Mathilde de Carville mi-a dat un plic pentru tine. 
O... analiză a poliţiei științifice datată 1995. Un test ADN. Grand- 
Duc a furat sânge de la Lylie. 

Vocea spartă a lui Nicole răsună în receptor, rugătoare: 

— Marc, doar n-o să-i crezi. Nu după ce... 

Marc îi tăie vorba: 

— Tu trebuie să-l deschizi, Nicole. Așa mi-a spus ea. 

O nouă tăcere îndelungă le punctă conversaţia. Marc auzea 
doar răsuflarea aspră a lui Nicole. 

— Marc, ai plicul... la tine? 

— Da. 

— Cum arată?... 

Marc, fără să înţeleagă unde voia să ajungă bunica lui, se 
supuse: 

— Ei bine, e un plic de mărime standard. Albastru-deschis. 
Spre albastru-lavandă. Ca plicurile din spitale, din laboratoare... 

— L-ai deschis? 

— Nu! Te asigur, Nicole. Eu... 

— Mai ales nu-l deschide, Marc! Mathilde de Carville are 
dreptate, cel puţin în această privinţă. Nu-l deschide. Trebuie să 
vii la Dieppe. Să mergi la familia de Carville era cea mai mare 
nebunie. Acum, trebuie să te întorci în Pollet, cât mai rapid 
posibil. 

Nicole tuși. Părea că-i vine greu să vorbească. Tuși din nou, 
de data aceasta pentru a-și drege vocea. 

— Marc, lucrurile nu sunt niciodată la fel de simple pe cât 
credem noi. Să nu iei de bun nimic din ce au putut să-ți spună 
alde Carville. Nu știu totul, departe de asta. Vino repede. Sper 
doar să nu fie prea târziu. 

Marc avu impresia că e cufundat brusc într-un bloc de gheață, 
asfixiat în apa posomorâtă a canalului, iremediabil tras către 
fundul apei. 

— Prea târziu pentru ce, Nicole? Prea târziu pentru ce? 

— Nu mai pierde timpul, Marc. Te aștept. 

— Nicole... 

Bunică-sa închisese. 


În spatele unui pilon de beton, la adăpost de mulţimea din 
Gare de Lyon, Marc consulta mersul trenurilor pe o hârtiuţă pe 
care o păstra mereu în portofel. 


Paris-Rouen: 16.11-17.29 
Rouen-Dieppe: 17.38-18.24 


Avea la dispoziţie peste o oră înainte să ia trenul din Gare 
Saint-Lazare. Va avea astfel tot timpul să termine de citit caietul 
lui Grand-Duc înainte de a sosi la Dieppe. În timp ce mergea în 
direcția metroului, purtat de fluxul de călători, Marc încercă să-și 
amintească ultimele cuvinte citite pe paginile smulse. Detectivul 
se afla pe Mont Terrible, în pelerinaj, ca în fiecare an. Fusese 
surprins de furtună. Căutase un adăpost... Și apoi... 


Metroul țâșni lângă peron. O tânără muziciană urcă în faţa lui 
Marc aruncându-i un zâmbet radios. Ducea în spate o chitară, 
iar partea de sus a husei îi depășea craniul, ca tubul negru al 
acoperământului capului unei bretone în doliu din regiunea 
Bigouden. Marc afectă indiferența blazată comună citadinilor 
troglodiţi din culoarele subterane ale marilor capitale. Se așeză 
la capătul vagonului, se rezemă de geam și se concentră asupra 
povestirii lui Grand-Duc, mai întâi asupra ultimelor rânduri din 
paginile smulse, apoi asupra urmării din caiet. 


Jurnalul lui Credule Grand-Duc 


Burnița nu mai conta. Inima îmi bătea gata să-mi sară din 
piept. Am înaintat buimac până la colibă, chiar în faţa mea. O 
colibă simplă de cioban, aproape abandonată, al cărei acoperiș 
în ruină avea să-mi ofere totuși suficient adăpost. Dar nu coliba 
îmi atrăsese privirea, ci locșorul acoperit cu pietre din apropiere: 
cineva le îngrămădise acolo, treizeci de centimetri pe cincizeci. 
O cruce mică din lemn era înfiptă în pământ, în faţa grămezii. La 
poalele crucii, într-un ghiveci de lut, o plantă, o iasomie de iarnă 
galbenă, nici măcar ofilită. 

Vă închipuiţi ce tulburat am fost. Mă aflam în faţa unui 
mormânt, a unui mormânt minuscul! 

Am făcut apel la rațiune. Fără îndoială că un cioban își 


îngropase aici câinele. Sau o oaie, o capră, sau orice alt animal. 
Ce altceva? 

Continua să plouă, mă refugiaserăm în colibă, dar picăturile 
se infiltrau prin găurile din acoperiș, trebuia să stau lipit de 
peretele de lemn. Nu mă puteam împiedica să gândesc că 
mormântul din apropierea colibei, bătut de furtună, avea cu 
siguranță mărimea unui animal de talie mică... dar și a unui... 
copil sugar. 

Pentru moment, am așteptat să treacă furtuna și am 
examinat coliba. Nu era mobilată, dar un fel de trunchi lung 
putea servi la nevoie de pat. O cuvertură gri, găurită, mototolită, 
era pusă într-o parte. Urme întunecate de cenușă, într-un fel de 
scobitură în pământ, arătau că se improvizase un foc aici cu 
câteva zile mai devreme, poate săptămâni. Pe jos, gunoaiele 
împrăștiate, cutiile de bere, chiștoacele, mai mult sau mai puțin 
vechi, erau alte dovezi că în acea colibă se oploșeau boschetari 
sau că adolescenţi de prin partea locului veneau uneori să-și 
petreacă seara acolo. Mirosul, amestec de ţărână și de urină, 
abia putea fi suportat. 

Furtuna nu s-a potolit decât după o oră îndelungată. Se 
întunecase deja, dar deveniserăm prevăzător după toţi anii de 
pelerinaj la munte. Mă înarmaserăm cu o lanternă. Am ieșit din 
colibă și, cu picioarele în noroi, am îndreptat raza de lumină 
către mormânt. Mai picura puţin. Am înaintat, neîncrezător: erau 
ultimii picuri înainte de oprirea ploii sau primii ai unei noi 
averse? Haloul luminos a măturat întunecimea. Crucea fusese 
încropită din două crenguţe simple, legate împreună. Legătura, 
o sforicică, părea puţin uzată. Un an sau doi, cel mult? 

Am îndreptat raza de lumină spre plantă. Nu mă pricepeam 
prea bine, dar era puţin probabil ca iasomia de iarnă să fie o 
plantă vivace, mai ales la acea temperatură. Cineva depusese 
deci ghiveciul în fata mormântului cu puţin timp înainte, cel mult 
câteva luni. 

Mi-era greu să merg mai departe, în noaptea aceea, pe 
întuneric. Din copaci se scurgeau perle reci. Temperatura 
scădea rapid. Aveam nevoie de două ore pentru a cobori de pe 
Mont Terrible, poate chiar de mai mult, doar la lumina lanternei. 
Totuși, am rămas acolo... începeţi să mă cunoașteţi! Am mișcat 
din pietre, ici și colo, pentru a încerca să văd ce anume putea 
ascunde grămăjoara. Pare-se că nimic, doar ţărână. Sau ar fi 


trebuit să revin cu o lopată, să scormonesc, doar nu aveam să 
sap cu mâinile goale... 

Vă daţi seama, nu-i așa, n-am renunțat din atâta lucru, am 
ridicat pietrele, una câte una, cu o mână, ţinând lanterna, greoi, 
cu cealaltă. După zece minute, am făcut schimb între mâini. 
Aveam impresia că sunt un hoţ din morminte, un soi de mort viu 
căutând să înroleze un cadavru în secta lui, dacă se poate într-o 
noapte cu furtună. Un câine, o capră, un nou-născut... Nu conta. 
N-am găsit nimic, în afară de pietre și de ţărâna muiată. Pe 
dibuite, am așezat pietrele la loc. 

În noaptea aceea, când am ajuns la BMW-ul meu, era aproape 
miezul nopții și-am mai făcut peste un ceas, cu douăzeci de 
kilometri la oră, până la pensiunea ţinută de Monique Genevez, 
pe malul râului Doubs; furtuna își dublase intensitatea, cădea un 
fel de lapoviţă lipicioasă. Eram ud leoarcă, cu frigul în oase, plin 
de noroi. Cu degetele însângerate. Am tras zece zile de 
guturaiul contractat în noaptea aceea... Totul pentru câteva 
pietre. Mormântul unui câine! Un câine pe care nici măcar nu 
reușiserăm să-l dezgrop. Povestea asta cu investigația mă 
scotea din minţi. În noaptea aceea, înainte de a adormi, pentru 
a mă calma, am dat pe gât trei pahare de vin licoros de la 
mama Genevez. 


A doua zi, m-am întors să mă văd cu inginerul de la Ape și 
Păduri angajat de Parcul Natural, Gregory Morez, un tip cu umeri 
laţi de tăietor de lemne, chipeș ca ieșit dintr-un film de 
Hollywood turnat în Munţii Stâncoși. De ani întregi străbătea în 
lung și-n lat Mont Terrible și împrejurimile în mașina lui 4 x 4, a 
priori trebuia să cunoască și coliba, și mormântul. 

Morez a părut în același timp surprins de întrebarea mea și 
dezamăgit că n-avea un răspuns satisfăcător. Da, cunoștea 
coliba, din când în când se oploșeau boschetari prin ea, sau 
adolescenţi, pe care îi izgonea cum putea mai bine. Cât despre 
mormânt, nu-i atrăsese niciodată atenția, dar era vorba probabil 
de un câine. Era ceva obișnuit în Jura, la munte, să se îngroape 
câinii sub o grămadă de pietre. Ca un cairn. Balize de-a lungul 
cărărilor. 


Am șovăit dacă să urc din nou pe Mont Terrible înarmat cu o 
cazma, pentru a scormoni mormântul. Era în ziua aceea o vreme 


și mai execrabilă decât în ajun, câteva grade în minus și aceeași 
ploaie amestecată cu zăpadă. Două-trei ore de mers, pentru ce? 
Râcâiserăm deja minute îndelungi pământul mormântului, 
noaptea trecută. 

Ce legătură putea exista între colibă, grămăjoara de pietre și 
investigația mea? 

Niciuna, bineînțeles. 

În cele din urmă, am luat o cafea la Indevillers, sătucul cel 
mai apropiat, și am așteptat o jumătate de oră să se îmbuneze 
vremea. În zadar. La sfârșitul dimineţii a început de-a dreptul să 
ningă pe linia crestelor. M-am întors direct în Paris. 

O nouă fundătură în investigația mea, mă gândeam, o nouă 
pistă care l-ar fi făcut pe Nazim să se tăvălească de râs dacă i- 
aș fi povestit despre ea. 

Vă închipuiţi, să dezgrop un câine! 

Încă nu știam, dar în ziua aceea de 23 decembrie 1986 am 
comis o eroare. Poate singura în optsprezece ani de investigaţie, 
dar, Dumnezeule mare, ce eroare! Mi-aș putea găsi toate 
scuzele din lume. Zăpada, frigul, oboseala, ghinionul, 
sarcasmele lui Nazim, dar la ce bun? Eu, Credule Grand-Duc cel 
meticulos, cel încăpățânat, în dimineaţa aceea am renunţat, mi- 
a lipsit curajul, n-am mers până la capătul pistei. O sigură dată, 
vă asigur. Singura dată pe care n-ar fi trebuit s-o las să-mi 
scape... 

Dar anticipez, odată în plus. Îmi cer iertare. Eram deci în 
1986, cursul brăţăricii urcase la șaizeci de mii de franci. Încă 
niciun client la orizont... îmi continuam investigația cu 
obstinaţie, încercând să resping primele semne de lehamite 
printr-o planificare metodică a investigaţiilor... Am petrecut un 
sejur îndelungat în Quebec, pentru a-i întâlni pe bunicii din 
partea mamei ai lui Lyse-Rose, familia Bernier, din Chicoutimi, 
degeaba... 

Apropierea de familia Vitral era una din opţiunile planificării 
mele metodice. Nu cea mai neplăcută, de altfel. Lylie avea 
aproape șase ani, Marc - opt. Am petrecut ziua de 21 iunie 1986 
cu ei... Groaznic de cald. Era una din primele serbări ale muzicii, 
Lylie cântase două piese la pian cu orchestra din Dieppe, într-un 
chioșc ridicat pentru ocazia respectivă pe litoral, în fața piscinei. 
Radioasă în rochia ei drăguță, verde, cu părul blond buclat, Lylie 
era cea mai tânără din grup, și de departe! Apoi am ciugulit 


ceva în fast-foodul ambulant al lui Nicole. A fost o seară cu 
foarte multă lume. Nicole Vitral mi-a părut mai strălucitoare ca 
niciodată, atât de mândră de nepoata ei de pe estradă. Și atât 
de frumoasă, aproape fericită, pe durata unei sonate de Chopin. 
N-o slăbeam din ochi, ea nu-și dădea seama, cu privirea 
acaparată de scena pe care Lylie triumfa. Nici măcar odată 
bluza ei pătată n-a fost trasă pentru a-i ascunde rotunjimea 
sânilor sub corsajul fin. 

Ceva mai târziu, eram așezați pe iarbă, iar Lylie devora o 
clătită, așezată pe genunchii mei. Mă întrebase cum mă 
cheamă. 

— Credule! 

— Credulă-Basculă! 

Mă botezase pe loc așa, pentru o seară. Credulă-Basculă. 
Oare-și mai amintește? Din detectiv privat, fost mercenar, 
deveniserăm balansoar de fetiţe. 

Marc, în schimb, voia să se întoarcă în cartierul Pollet, în 
fundătura Pocholle. Imediat! Era sfertul de finală al Cupei 
Mondiale. Franţa-Brazilia... Marc n-avusese nevoie să insiste, 
nici eu nu voiam să pierd meciul, iar în sinea mea îmi făcea 
plăcere să mă uit la el împreună cu Marc. Nicole acceptase să-l 
duc pe băiat în cartierul Pollet, în timp ce ea rămânea pe plajă 
cu Lylie. 

O seară incredibilă... 

Ne-am aruncat unul în brațele celuilalt, Marc și cu mine, când 
Platini a egalat, chiar înainte de pauză, după ce Stopyra l-a 
călcat în picioare discret pe portarul brazilian; micuțul Marc m-a 
strâns de coapsă foarte tare când Joel Bats a respins penalty-ul 
lui Socrates, cu un sfert de oră înainte de sfârșitul meciului, cu 
mâna opusă, o capodoperă; am urlat împreună când ticălosul de 
arbitru n-a fluierat faultul la Bellone, în plin teren, în prelungiri... 
Și când Luis Fernandez a înscris ultima lovitură de pedeapsă, am 
ieșit împreună în fundătura Pocholle, antrenați într-o fiestă cu 
vecinii cum nu mai cunoscuserăm niciodată. 

1986. 

Credulă-Basculă. 

Franţa în semifinală împotriva teutonilor! 

N-avea mare legătură cu investigația, recunosc... 

Dar oare mai rămânea mare lucru de văzut? 

În 1986, deja, nu prea mai credeam... 


32 
2 octombrie 1998, ora 13.41 


Din postul ei de observaţie, Ayla Ozan domina întreaga 
proprietate Roseraie. Se instalase în pădurea Coupvray. După 
strada Chauds-Soleils, urmase discret o cărare ce urca printre 
copaci. De acolo, ascunsă după un trunchi, nu putea rata nimic 
din sosirile și plecările de la familia de Carville. 

Pentru moment, nimic nu se mișca pe proprietate, nici măcar 
bătrânul Carville, sub copacul lui, în mijlocul peluzei, ca un fel de 
sculptură modernă în mijlocul unui parc public. Nu-i mai lipseau 
decât iedera căţărându-i-se de-a lungul picioarelor și lichenii pe 
roţile scaunului. 

Ayla inspectase împrejurimile, străzile, drumurile. Nici urmă 
de Xantia albastră! Dimpotrivă, nu-i fusese greu să repereze 
Roverul Mini al Malvinei de Carville, parcat aproape chiar în fața 
domeniului Roseraie. Mașina care se odihnise pe rue de la 
Butte-aux-Cailles cu câteva ore mai devreme. 

Nici Credule, nici Nazim nu erau deci aici. Ezita în legătură cu 
ce să facă. Să aștepte aici, în pofida a tot? În cazul în care... Să 
sune la familia de Carville, să intre? S-o găsească pe acea 
Malvina de Carville, s-o facă să vorbească, într-un mod sau altul, 
s-o întrebe ce căuta în fața casei lui Grand-Duc? S-o întrebe mai 
ales dacă se întâlnise cu Nazim? 

Ayla simțea în continuare răcoarea lamei cuţitului pe picior. O, 
da, ce i-ar mai fi plăcut să-și ofere un mic tête-à-tête cu Malvina 
aia. Salteaua de frunze moarte îi scârțâia ușor sub pingele. Se 
gândi logic. Să-i contacteze pe cei din familia de Carville era 
ultimul lucru pe care să-l facă! 

Soluţia cea bună, pe care o sucise pe toate părțile în cap, era 
să meargă la poliţie. Să le spună cât mai simplu cu putinţă că 
soţul ei, Nazim Ozan, nu-i mai dăduse vești de două zile. Să-l 
dea la persoane dispărute, poliţaii pot face asta. Poate că nu era 
prea târziu. Poate că poliţaii nu ar lua-o la întrebări, la urma 
urmei. Și dacă ar întreba-o, și dacă ea ar simţi că asta ar putea 
contribui la regasirea lui Nazim, atunci da, fără șovăire, Ayla le- 
ar povesti poliţailor tot ce știa. 

Mărturia ei l-ar ajuta pe Nazim, în cele din urmă. Nu era 
singurul vinovat, le va spune ea polițailor. Vor înţelege. Și Nazim 


va înțelege. Tot ce conta acum era să dea de el. 

Ayla privi din nou spre domeniul Roseraie. Ce și-ar fi dorit era 
să iasă fata, Malvina aia. Ar fi înghesuit-o, i-ar fi pus cuțitul la 
gât, i-ar fi explicat că dacă nu vorbește o va decupa în lamele ca 
pe carnea de kebap. Fata și-ar fi dat drumul la gură. Era 
nebună, nu sinucigașă. 

Dar Ayla încă nu dibuia nici urmă de fată, doar mașina ei... 

Șovăi. Aștepta deja acolo de o oră. 

Cu-atât mai rău. Trebuia să plece, să meargă la poliţie. 

Ayla se ridică. 


Împușcătura îi explodă în urechi. 

Din instinct, Ayla se aruncă peste frunze. | se păru că se 
prăvălește pe un covor gros. Își trase răsuflarea. Nu fusese 
atinsă. Estimă că glonţul fusese tras de la mai puţin de cincizeci 
de metri de ea. 

Glonţul îi fusese destinat, sau doar se panicase? Vânători? 
Pesemne erau o droaie în acea pădure, de periferie șic, poate 
chiar de vânătoare cu hăitași. 

Ce să facă? 

Să țipe. Să urle: „Hei, sunt aici”... 

Să-i anunțe pe vânători? 

Poate să-l anunţe pe ucigaș... 

Sau să se târască, să încerce să ajungă la drum, aflat la 
câteva sute de metri mai la vale. Acolo, în apropierea caselor, ar 
fi în siguranţă. 

Ayla nu făcu nimic, așteptă pândind cel mai slab zgomot din 
pădure. Adrenalina care o năpădise îi amintea momentul în care 
fugise din Turcia generalilor cu tatăl ei, ascunsă ore întregi în 
podeaua falsă a unui camion. Incă își amintea de zgomotul 
cizmelor pe scânduri, la graniţă, ea aflându-se la câţiva 
centimetri dedesubt, cu gura astupată de mâna tatălui ei. 

Toate simţurile i se treziseră. 

Acum, niciun alt zgomot nu străbătea pădurea. Doar vântul 
prin copaci, printre frunze. 

Așteptă minute bune, care i se părură ore. 

Nimic. O pădure calmă. Liniștită. 

Se ridică ușurel, scrutând umbrele din copaci, ciulind urechea 
la vântul prin frunze. 

Nimeni. 


Era din nou singură în pădure. Fără îndoială auzise un glonţ 
rătăcit. Ecoul de sub copaci probabil amplificase detunătura, 
focul ar fi putut fi tras departe de ea, la celălalt capăt al pădurii. 
Hotărât lucru, era prea nervoasă, trebuia cu orice preț să 
meargă la secţia de poliţie, cât mai repede cu putinţă de-acum. 

Făcu un pas, încet, neîncrezătoare, în pofida a tot. Se sprijini 
cu mâna de copacul cel mai apropiat. 

Glonţul era înfipt în trunchi. 

Mâna lui Ayla se crispă pe scoarță. Brusc înghețată. 

Glonţul îi fusese destinat... 


Ayla auzi detunătura abia cu o zecime de secundă înainte de 
a-și simţi umărul cum explodează la impact. Se prăbuși. 
Clavicula i se rupse pentru a doua oară la impactul violent cu 
pământul. Ayla urlă fără reţinere, copleșită de durere. Se 
rostogoli pe burtă, incapabilă să se întoarcă. Toată partea de 
sus a corpului refuza să i se supună, anchilozată, paralizată de 
suferință. Ayla încercă zadarnic să se ridice doar prin forța 
braţului ei valid. Ca un copilaș de câteva luni căzut pe burtă. 

Picioarele i se agitară, căutând un punct de sprijin, pentru a 
se târi, pentru a se îndepărta. Nu dădură decât peste un strat de 
frunze ruginite care zburau cât colo de la mișcările ei disperate. 
De parcă ar fi încercat să înoate într-o piscină de pene. 

Durerea o ţintuia la pământ. Trebuia totuși să se îndepărteze. 

Auzi pași apropiindu-se. Zgomotul sinistru al frunzelor strivite, 
din ce în ce mai clar. 

Apoi nimic altceva. 

Ucigașul era acolo. Se terminase totul. 

Ayla nu mai suferea. Simțea doar mângâierea stratului de 
frunze moarte pe chip, pe gât, pe braţe. Voia să moară cu acea 
senzație de mângâiere. Nu frunzele îi sâcâiau acum trupul 
dezvelit, ci mustața lui Nazim. Mustaţa lui groasă, tandră, 
blândă, impudică. Gândurile îi zburară către casa din Antiohia, 
cea pe care trebuia s-o cumpere împreună cu Nazim, în Turcia, 
casa lor, ţara lor, ţara din care fugise în braţele tatălui ei, acum 
atât de multă vreme... 

Zgomotul sec al unui revolver care este armat rupse tăcerea. 
Ayla făcu un ultim efort pentru a se întoarce, pentru a-l vedea. 
Pentru a-și cunoaște ucigașul, împinse cu toată forța braţului ei 
valid. 


Ultima ei dorinţă nu-i fu acordată, în clipa următoare, glontul 
îi străbătu ceafa. 


33 
2 octombrie 1998, ora 14.40 


Concorde. Schimbare de linie. 

Marc își aranjă mașinal caietul în rucsac. Și fata zâmbitoare cu 
chitara în spate cobora. Merseră unul lângă celălalt pe culoar, 
aproape atingându-se, stânjeniţi, ca atunci când te afli în 
intimitatea unui ascensor cu un necunoscut. 

Pe podeaua rece a culoarului, o femeie ghemuită părea să se 
roage la un oarecare zeu din lad. Fără copil, fără animal, fără 
muzică, fără carton rupt, fără mesaj sau explicaţie, doar un chip 
invizibil vârât între genunchi și o farfurie albă. Goală. Mulțimea o 
ocolea pe cerșetoare, o evita, pășea peste ea. Fără ca măcar să 
se gândească, fără ca măcar să-ncetinească, Marc lăsă o 
monedă din buzunar în farfurioară. Fata cu chitara întoarse 
către el o privire surprinsă, genul de privire care însemna că 
Marc tocmai urcase, în ochii ei, de la statutul de tânăr-tâmpit- 
grăbit-bosumflat-din-metrou la cel de băiat-mult-mai-interesant- 
decât-pare-care-din-nefericire-nu-remarcă-nimic... 

Câţiva metri mai încolo, culoarul se despărţea în două. Marc 
se întoarse la dreapta, către linia 12, în direcţia Porte de la 
Chapelle, în continuare pe gânduri. Fata cu chitara o coti la 
stânga, către linia 7, în direcţia La Courneuve, încetinind doar 
puţin pentru a-l privi cum se îndepărtează pe băiatul drăguţ, 
înalt, blond și melancolic. 


Madeleine. 

Se apropia de una din gările pariziene cele mai frecventate. 
Nu era oră de vârf, dar pe-aproape. Mulțimea de pe peroane și 
din vagoane se îndesi brusc. Imposibil să mai citească în acele 
condiţii. 


Saint-Lazare. 

Vagonul se goli cu o viteză vertiginoasă. Marc încă privea cu 
uluire cursa călătorilor de pe culoarele gării Saint-Lazare: 
oameni care sprintau, împingându-i pe cei mai puţin rapizi, 
neglijând scările rulante înţesate pentru a urca rapid, câte patru 
trepte, pe scările obișnuite, trecute cu vederea de majoritate, 
accelerând și mai mult de fiecare dată când un tunel lung, în 


linie dreaptă, le permitea... Oare oamenii ăștia se porneau în 
cursa lor contra cronometru din cauza unei urgențe 
excepționale, sau alergau așa în fiecare zi, dimineaţa și seara, 
doar din obișnuinţă, la fel cum fac alţii jogging pe sub platani? 

Citise de curând povestea acelui tip, unul dintre cei mai mari 
violoniști ai lumii, cu un nume rusesc pe care nu-l reţinuse, care, 
într-o bună zi, timp de mai multe ore se pusese pe cântat într-un 
hol de metrou. Fără afiș, fără anunţ oficial, se proțăpise pur și 
simplu, neștiut de nimeni, pe culoar și-și scosese vioara. Deși în 
fiecare seară umplea săli din lumea-ntreagă, deși era bătaie pe 
locurile de sute de franci pentru privilegiul de a-l asculta, în ziua 
aceea nimeni sau aproape nimeni de pe culoarul metroului nu s- 
a oprit ca să-l asculte. Toţi tipii la cravată nici măcar nu 
încetiniseră trecând prin faţa lui, alergând către garnitura lor de 
metrou, și poate în aceeași seară sau la sfârșit de săptămână 
alergaseră din nou, pentru a sosi la timp la concertul unui 
muzician reputat care nu trebuia ratat cu niciun preţ. 

Marc, pentru prima oară de la începutul zilei, își oferi un mic 
răgaz. Merse liniștit până la sala pașilor pierduţi. Mii de 
persoane așteptau în imensul hol al gării, în picioare, neclintiţi, 
cu ochii la cer, ca o mulţime care așteaptă în faţa scenei 
intrarea unei vedete rock internaţionale. Atâta că pasagerii nu 
se uitau ţintă la spoturile de lumină, ci la ecranele luminoase 
care indicau peronul trenurilor, sau mai degrabă nu-l indicau 
destul de devreme, iar călătorii se înghesuiau, mai strânși cu 
fiecare minut. 

Trenul Corail Paris-Rouen făcea parte dintre acelea cărora nu 
fi se anunţaseră încă peroanele. Marc traversă tot holul, 
fofilându-se prin mijlocul pădurii de navetiști încremeniţi, și se 
așeză la terasa bufetului gării. Comandă un suc de portocale 
unui chelner agitat care îi luă banii imediat, ca și când tânărul 
avea să fugă cu paharul în mână... Marc își apucă telefonul. 
Răgazul lui fusese efemer, înjură, un „Ce mama naibii!” care se 
pierdu în vacarmul gării. 

Lylie îl sunase! 

Evident, apelul venise când Marc era sub pământ, de parcă 
Lylie îl urmărea pas cu pas prin Paris, așteptând să se înfunde în 
culoarele subterane pentru a-i lăsa mesaje... Fără a-i vorbi! 

Marc apăsă repede tastele. Duse telefonul la ureche pentru a 
asculta mesajul. Abia dacă se auzea, Lylie mai mult șoptea 


decât vorbea: 

„Marc, sunt Emilie. Dumnezeule, ce-ai căutat la familia de 
Carville? Ai încredere în mine, Marc. Mâine totul se va termina, 
îți voi explica atunci. ți voi explica totul. Dacă mă iubești pe cât 
spui, mă vei ierta.” 

Marc rămase neclintit pentru o clipă, cu telefonul lipit în 
continuare de ureche. 

Să aibă încredere... 

să ierte... 

Să aștepte?! 

Niciodată, niciodată! Lylie îi ascundea ceva, totul avea să se 
joace în următoarele ore, faimoasa călătorie fără de întoarcere 
pe care doar el o putea împiedica. Marc tastă din nou pe telefon 
și ascultă pentru a doua oară mesajul de la Lylie. Un detaliu îi 
intriga. 

„Marc, sunt Émilie...” El îşi presă receptorul pe urechea 
dreaptă și și-o astupă pe cealaltă cu un deget. Avea nevoie să 
audă clar, ceea ce se dovedi deosebit de complicat în gara 
ticsită de oameni. 

„Mă vei ierta.” 

Marc tastă din nou pe telefon și urmări pentru a treia oară 
mesajul. Nu-l mai interesau cuvintele lui Lylie, ci ceea ce 
străbătea pe fundal. Sunetul era cam îndepărtat, cam înfundat, 
dar la a treia ascultare era destul de sigur de el. Din precauţie, 
ascultă totuși pentru o ultimă oară mesajul: în spatele vocii lui 
Lylie, auzea distinct sunetul mai multor sirene de ambulanţă. 

Marc își băgă telefonul în buzunar și bău jumătate din sucul 
de portocale, încercând să reflecteze. Nu vedea decât două 
explicaţii posibile. Fie Lylie se găsea în apropierea locului unui 
accident, pe stradă sau altundeva. Fie se găsea... în faţa unui 
spital, sau a unei clinici! In orice caz, era vorba de un indiciu, cel 
dintâi! 

Marc își goli paharul și continuă să raţioneze. Să caute locul în 
care tocmai se produsese un accident în Paris era stupid, locul 
accidentului - o intersecţie, un colț de stradă - va fi degajat 
rapid, Lylie n-avea să rămână pe loc, i-ar fi cu neputinţă să-i dea 
de urmă astfel. Dimpotrivă, dacă reţinea ipoteza unui spital... Se 
va afla probabil în faţa mai multor zeci de adrese din Paris... Dar 
era singura lui pistă... 

Marc își puse paharul gol pe masa din aluminiu. Chelnerul se 


"m 


grăbi să debaraseze, ca pentru a-i semnala lui Marc că timpul de 
staționare în bar era limitat. Marc nu reacţionă, o altă întrebare 
îl bântuia: de ce un spital? Ce făcea acolo Lylie? Prima imagine 
care-i veni în minte fu una cu Lylie rănită. Era dusă de urgenţă 
în blocul operator, cu un roi de infirmiere în halate în jurul ei... 

Marea călătorie. Încercase să se sinucidă! Nu așteptase ziua 
următoare. 


Ce era de făcut? 

Inima lui Marc bătea să-i sară din piept. 

Să sune la toate clinicile, la toate spitalele din Paris? 
De ce nu, la urma urmei? 


Marc îi telefonă pentru a treia oară în acea zi colegei lui de la 
France Telecom, Jennifer. Ea îi transmise în mare grabă, într-o 
serie de optsprezece SMS-uri interminabile, lista numerelor de 
telefon pe care le dorea: o sută cincizeci și opt de clinici și 
spitale din Parisul intravilan... 

Un fleac! 

Timp de peste o jumătate de oră, Marc se jucă de-a 
centralistul. Cu același ritual, mereu: 

„Bună ziua, doamnă, a fost cumva internată astăzi la 
dumneavoastră o tânără pe nume Emilie Vitral?... Nu, nu știu în 
ce serviciu... La urgenţe, poate?” 

Fiecare apel îi lua între câteva secunde și câteva minute. 
Răspunsul era mereu același, cu câteva variante: „Nu, domnule, 
nu avem pe nimeni înregistrat cu datele acestea. Sunteţi sigur 
de nume?” Marc se opri la numărul douăzeci de pe listă. Să 
telefoneze la o sută cincizeci și opt de numere avea să-i ia un 
timp infinit. Era conștient că pierdea ore preţioase cu urmărirea 
unui indiciu destul de vag: câteva sirene de ambulanţă... La fel 
de bine ar fi putut trece unele în trombă pe orice stradă, exact 
când îl suna Lylie... 

Chelnerul venise deja de trei ori să-l întrebe dacă mai dorea și 
altceva. Marc comandase încă un suc de portocale, fără 
convingere, doar pentru a-l face să aibă răbdare. Nu se atinsese 
de el. Oare asta simţise Credule Grand-Duc în toți acești ani? Că 
urmărește până la obsesie o direcție pe care o știe falsă de la 
bun început? Că se agaţă de flacăra unui chibrit într-o noapte cu 
furtună? 


Marc își ridică ochii către panoul de afişaj cu plecările 
trenurilor. Încă nu era indicat nimic pentru ruta Rouen-Paris. 
Totul se petrecea prea repede, se gândi el, mult prea repede. 
Zgomotele de sirene... Plicul albastru din buzunarul lui, pe care, 
la urma urmei, n-avea decât să-l deschidă, în pofida 
recomandărilor lui Mathilde de Carville și a promisiunii făcute lui 
Nicole... Și caietul, confidentele lui Grand-Duc, suspansul prost 
pe care îl întreținea... Și care-l prinsese în capcană. 

Marc își goli dintr-o înghiţitură cel de-al doilea suc de 
portocale. Chelnerul se repezi să șteargă masa, înarmat cu o 
cârpă, schițând aproape un zâmbet de ușurare. Ca pentru a-i 
face în ciudă, Marc scoase caietul verde. 


Jurnalul lui Credule Grand-Duc 


În 1987, brăţărica ajunsese la suma de șaptezeci și cinci de 
mii de franci. Vă închipuiţi? O avere, la vremea respectivă, chiar 
și pentru o bijuterie de la Tournaire. Cât despre investigația 
mea, devenea de-a dreptul urâcioasă... Nicio nouă pistă, mă 
mulţumeam să trudesc la cele vechi, să citesc și să recitesc, de 
câte zece ori, aceleași dosare. 

Am mai făcut câteva sejururi în Turcia, de formă. Hotelul 
Askoc, Cornul de Aur, neguţătorii de covoare, crepusculul pe 
Bosfor, tot „Lylie's Mystery Tour”; urmaţi-l pe ghid. Am revizitat 
și Quebecul, Chicoutimi, casa familiei Bernier, odată, la minus 
cincisprezece grade! Degeaba. 

Trecuserăm și pe la Dieppe. De două ori, cred, dintre care una 
cu Nazim. Acelea sunt amintiri plăcute. Motiv pentru care le și 
povestesc, în parte. Pe de altă parte, și pentru că e important s- 
o înțelegeţi pe Lylie. Psihologia ei, vreau să spun. Mediul în care 
a crescut, determinismul, ce e dobândit și ce e înnăscut, toate 
prostiile alea. Vă dau detaliile ca să puteți judeca pe cont 
propriu. Este important, dacă doriţi să vă formaţi o opinie 
proprie. 

Era prin martie 1987. O vreme de groază. Din ce ne spusese 
Nicole Vitral, ploaia și vântul de peste șaizeci de kilometri pe oră 
nu conteniseră la Dieppe de cincisprezece zile. Nu vedeai nici 
măcar o pisică pe litoral. Nicole tușea după fiecare frază. 
Plămânii o chinuiau la cel mai mic efort. A 

Nazim era fericit. Lui îi plăcea să vină la Dieppe. li plăcea 


ploaia. Îi plăcea și de Marc, chiar dacă puștiului îi era puţin frică 
de el. Nazim nu avea copii, ca de altfel nici eu. Dar cel puţin el 
avea soție! Frumoasa Ayla, cu forme rotunde precum kebapul 
pe care îl vindea. Nazim, cum era de așteptat, susținea echipa 
de fotbal a Turciei. Marc îl lua peste picior: înainte cu câţiva ani, 
în timpul meciurilor eliminatorii pentru Cupa Mondială din '86, 
echipa Turciei pierduse cu 8-0 în fața Angliei! „Un scor de 
miuţă”, se amuza Marc. 

Nazim a vrut să-i arate lui Marc că nu era ranchiunos și i-a 
adus un tricou al lui Dündar Siz, extrema stângă de la 
Galatasaray, cartierul „galic” din Istanbul... Numele lui Dundar 
Siz nu vă spune cu siguranţă nimic. Încercaţi să-l traduceţi în 
franceză... V-aţi prins? Didier Six... Jucătorul francez fusese 
nevoit să-și ia cetățenie turcă, pentru a putea aduce pentru 
Galatasaray titlul de campioană, anul următor. Didier Six... Cum 
să-l ai ca idol pe Didier Six! Un tip care toată viaţa lui a făcut 
aceeași fentă, plecare falsă pe extremă și croșeu spre interior... 
Un tip care, mai ales, a șutat în braţele portarului un penalty la 
Sevilia în 1982, în semifinala Cupei Mondiale, cu Germania. Pe 
vremea aceea juca la Stuttgart, vândutul... Alţii au fost 
împușcați pentru mai puţin de-atât! 

Și iată că Nazim, cinci ani mai târziu, nu găsea nimic mai bun 
decât să-i aducă lui Marc un tricou al lui Dundar Siz! Tricoul unui 
trădător care trăia în exil sub un nume fals! Frumos exemplu 
pentru tineret. Marc, tânăr și naiv, a îmbrăcat tricoul fără să-și 
pună întrebări. Normal, nu știa de '82, de noaptea din Sevilia, de 
șocul unei întregi generații... 

Micuţei Émilie, însă, nici că-i păsa. În acea zi de martie 1987, 
ea înfrunta vântul și ploaia. Își trăsese pe ea un impermeabil 
mov fluorescent, cu o glugă care îi ascundea făţuca și din care îi 
ieșea doar părul blond. Purta cizme de aceeași culoare și sărea 
prin băltoacele de lângă rigolele de pe rue Pocholle. Alerga după 
pisici! Nicole, emoţionată până la lacrimi, mi-a explicat de ce. 

Emilie nu împlinise încă șapte ani, avea șase luni de clasă 
pregătitoare, știa să citească și devora deja Poveștile motanului 
cocoțat, de Marcel Aymé. Poveștile roșii. Delphine și Marinette, 
animalele de la fermă care vorbesc... 

„Poveştile motanului cocoțat! Îmi spunea Nicole, luându-mă 
de martor. La nici șapte ani! La clasa pregătitoare! Credule, vă 
dați seama?” 


Cred că găseai mai puţin de douăzeci de cărți în căsuţa lor de 
pescari, iar aceea era singura pentru copii. Care era legătura cu 
pisicile din cartier? Îmi veţi spune. Ajung și acolo. Emilie adorase 
povestea pisicii de la fermă care, pentru a enerva lumea, își 
dădea în fiecare zi, când își făcea toaleta, cu lăbuţa pe după 
ureche, atrăgând nesmintit ploaia pentru a doua zi. Săptămâni 
de potop doar din vina dispoziţiei pisicii și a caracterului ei urât, 
până când fermierii hotărăsc să se descotorosească de pisică... 
iar Delphine și Marinette o salvează în ultima clipă. Deducţie 
logică pentru Emilie: dacă potopul se abătuse peste Dieppe de 
cincisprezece zile, cu ploaie, vânt, grindină și pietriș zburător, 
era vina pisicilor din cartier, care și ele probabil își dădeau cu 
lăbuța pe după ureche. O singură soluţie se impunea: să 
convingă pisicile din cartier să se spele altfel. Toate pisicile din 
Pollet. Vă închipuiţi, un cartier de pescari! Émilie petrecea ore 
întregi apropiindu-se de ele, îmblânzindu-le, explicându-le cu 
duhul blândeţii că din cauza lor bunica ei Nicole nu putea munci. 
Că nici ele, care iubesc atât demult soarele, nu puteau ieși 
pentru a se însori pe asfalt. 

Emilie încercase să mă atragă, ca și pe Nazim, afară, pe 
ploaie, la prins de pisici. Ca să le speriem! Erau unele care n-o 
ascultau. Cele sălbatice, mai ales. 

„Hai, vino, Credulă-Basculă!” 

„Haide cu mine, Mustaţă!” 

Trăgea de noi cu mânuţa. Picături de ploaie i se scurgeau încă 
de pe impermeabil. Nazim izbucnea în hohote puternice de râs, 
dar rămânea la adăpost în faţa unei cafele. Și eu la fel. Doar 
Marc, de la înălțimea celor opt anișori ai lui, sfârșea prin a ceda, 
ieșind în ploaia care răpăia. Cu tricoul turcesc cu Didier Six, prea 
mare, tras pe deasupra hainei de ploaie maro. Ud leoarcă, 
aproape transparent. 

La fel de transparent ca Dundar Siz, izolat pe extrema stângă 
în stadionul Parc des Princes. 


Vă ostenesc poate cu șuvoiul meu de amintiri. Înţeleg. Vă 
interesează investigația și atât... Doar investigația. Ajung, ajung 
și acolo. Nu renunţaserăm, în pofida a tot. Veţi vedea, nu veți fi 
dezamăgiţi. La 22 decembrie 1987, ca în fiecare an, m-am dus 
în pelerinajul meu pe Mont Terrible. Am sosit spre seară pe 
malurile râului Doubs pentru a-mi lăsa bagajele. Aveam deja 


obișnuinţele mele de holtei bătrân. Patroana, Monique Genevez, 
o femeie cam voinică și adorabilă, cu accent de Franche-Comte 
atât de puternic, că-mi amintea de cel din Quebec, îmi rezerva 
întotdeauna aceeași cameră, numărul 12, cu vedere spre Mont 
Terrible, și-mi lăsa la maturat cu cel puţin o lună mai devreme 
brânza moale cancoi/lotte pe care mi-o servea cu un vin de 
Arbois. Investigația se  împotmolea, deja îmi adânceam 
nevroza... Aveam tot dreptul la câteva compensații. 

În ziua aceea, deci, Monique, care mă pândea la capătul 
drumului, nu mi-a lăsat timp nici măcar sa-mi parchez mașina: 

— Domnule Grand-Duc, vă caută cineva! 

Am privit-o surprins. Femeia a insistat: 

— E-aici de două ore. A telefonat de mai multe ori luna 
trecută, voia să vină să vă vadă, i-am spus că veţi sosi ca-n 
fiecare an, pe 22 decembrie, după-amiaza... Cred că are 
legătură cu investigația dumneavoastră. 

Monique cotcodăcise în fața mea ca Miss Moneypenny în faţa 
lui James Bond. Uimit, surescitat, am intrat rapid în salon. Un 
bărbat care se ţinea bine pentru cei cincizeci de ani ai săi, cu o 
haină lungă și întunecată de iarnă, mă aștepta citind anunţuri 
legate de regiune. S-a ridicat să mă întâmpine. 

— Augustin Pelletier. De luni întregi doresc să vă întâlnesc, 
domnule Grand-Duc. Am dat din întâmplare peste anunţurile 
dumneavoastră la mica publicitate, în L'Est républicain. 
Credeam că toată investigația despre accidentul de pe Mont 
Terrible s-a încheiat de multă vreme... Dar, pe cât se pare, mai 
căutați. Poate mă puteţi ajuta... 

Mă așteptam mai degrabă la contrariu. La ajutor din partea 
lui, dar treacă-meargă... Augustin Pelletier îmi făcea impresia 
unui om echilibrat, gen cadru de conducere într-o întreprindere, 
hotărât, precis, cu simţul responsabilităţii. Nu un fabulator. 

M-am așezat alături de el, în holul pensiunii. De la fereastră, 
se putea admira toată linia crestelor, inclusiv Mont Terrible, încă 
neacoperit de zăpadă anul acela. 

— Voi face tot ce-mi va sta în putință, domnule Pelletier. Mă 
surprindeţi... 

— E o poveste veche, domnule Grand-Duc. O voi scurta cât 
mai mult. Sunt în căutarea fratelui meu, Georges, Georges 
Pelletier. A dispărut de mai mulţi ani. Ultima dată când am aflat 
despre el a fost în decembrie 1980. Pe vremea aceea, trăia ca 


un pustnic pe Mont Terrible, într-o colibă mică, nu foarte departe 
de locul în care s-a prăbușit avionul Airbus. 


34 
2 octombrie 1998, ora 15.09 


Marc își ridică ochii. Literele luminoase ale panoului de afișaj 
se amestecară ca literele unui joc de scrabble electronic. 

Paris-Caen. Peron 23. 

O bună parte din mulţime, până atunci încremenită în sala 
pașilor pierduţi, se zori către strâmtul peron 23, ca tot atâtea 
grăunţe colorate vărsate prin gâtul unei clepsidre. Marc învățase 
că-și puteau găsi loc peste o mie de persoane într-un tren. 
Populaţia medie a unei capitale de canton... Deloc uimitoare, 
atunci, mulţimea din sala pașilor pierduţi: două sau trei trenuri 
anunţate cu întârziere însemnau mai multe mii de călători în 
picioare, pe peroane... 

Printre care și cei de pe ruta Paris-Rouen, a căror linie nu era 
încă indicată. Marc se uită la telefon, trebuia să continue cu 
apelurile la clinici, să-și urmeze singura pistă pentru a o regăsi 
pe Lylie, oricât de infimă ar fi fost aceasta. Mâna îi șovăi între 
telefon și caietul verde, dar curiozitatea se dovedi mai 
puternică. Își putea acorda câteva minute pentru a mai citi niște 
pagini. Oare Grand-Duc chiar găsise un martor al prăbușirii de 
pe Mont Terrible? 


Jurnalul lui Credule Grand-Duc 


Norii veneau din Elveţia. Ceva destul de rar. După ani de 
experiență, începeam să am idee despre clima locală din Haut- 
Jura. 

— Georges este fratele meu mai mic, a explicat Augustin 
Pelletier. A fost întotdeauna mai fragil decât mine. O 
personalitate complicată. Eram foarte diferiţi. Când a început să 
fugă de-acasă, la Besançon, încă nu împlinise paisprezece ani. O 
ardea cu găștile de cartier. Poliţiștii îl aduceau acasă la părinţii 
noștri. Pe urmă, 

Georges a stat doi ani într-o instituţie specializată, fără folos. 

Băteam ușor cu palmele în brațele fotoliului. Ce-avea să-i mai 
îndruge Augustin ăsta? 

— Ajung și la episodul de pe Mont Terrible, domnule Grand- 
Duc, a zis Augustin, care probabil își dăduse seama că eram 


nerăbdător. Nu vă temeţi. La șaisprezece ani, Georges a plecat 
definitiv de-acasă. Nu e cazul să vă desenez. Dormea pe străzi. 
Alcool. Droguri. Făcea și niţel trafic. Nimic foarte rău. Devenise 
pur și simplu boschetar. Acum se zice om al străzii, persoană 
fără adăpost. Era cunoscut în Besançon, împreună cu alți câţiva. 
Părinţii mei au renunţat. Și eu la fel, pe vremea aceea aveam 
slujbă, nevastă care nu mai voia s-audă de el, vă puteți închipui 
cum vine asta, nu, domnule Grand-Duc? Nu-i ușor să inviţi un 
junky la cina din ajunul Crăciunului... 

Degetele mele continuau să danseze pe braţele fotoliului, dar 
Augustin nu le mai dădea atenţie, sau așa părea. 

— Mă descurcam cum puteam, a continuat el. Păstram un fel 
de legătură indirectă, prin serviciile sociale și prin intermediul 
poliţiei. Georges nu voia să fie ajutat. De fiecare dată când îi 
întinseserăm o mână, îmi dăduse peste ea, sau ceva de genul, 
dacă înţelegeţi ce vreau să zic... 

Ințelegeam. Și nici că-mi păsa. l-am arătat-o. Mai scurteaz-o, 
Augustin. 

— Imediat, domnule Grand-Duc. Mai aveam unele vești de la 
Georges, cu perioade mai mult sau mai puţin lungi în care-i 
pierdeam urma. Un an sau doi, cel mult. In mai 1980, i-am 
pierdut urma definitiv. Georges avea atunci patruzeci și doi de 
ani, dar părea cu cel puţin cincisprezece ani mai bătrân. Nu mai 
am nicio veste de la el de aproape opt ani. 

Nu mai rezistam. Norii albi, elveţieni, se agățau de linia 
crestelor, jucându-se de-a v-aţi ascunselea cu Mont Terrible. 

— Domnule Pelletier... Care-i legătura cu mine? Care-i 
legătura cu ziua de 23 decembrie, cu accidentul? 

— Ajung și acolo. Imediat. Eram groaznic de neliniștit. Nici nu 
vă puteți închipui. Nicio veste. l-am întrebat de el și pe ceilalţi 
boschetari din Besançon. N-a fost ușor... Dar bine, vă scutesc de 
detalii, au sfârșit prin a-mi scăpa că Georges plecase să se pună 
la adăpost. Se săturase de viața pe stradă. Mai ales că erau o 
droaie de tipi prin Besancon care căutau să-l înghesuie. Pentru 
trafic, înțelegeți. Dar și tipi din poliţie, înţelegeți? 

Înţelegeam... 

— Mi-au spus că ultima oară când le dăduse de veste, trăia 
într-o colibă în natură, pe munte, la graniţa elveţiană. În locul 
numit Mont Terrible. Se vorbise mult despre el la vremea aceea, 
din cauza accidentului... lată, de-atunci n-am mai aflat nimic 


despre fratele meu. Au trecut mai bine de șapte ani. Am 
cercetat luni întregi. În zadar. Între timp, mi-am cam abandonat 
căutările, ca și speranţa de a-l revedea într-o bună zi. Soţia n-a 
suferit, vă dați seama. Dar când am citit anunţul 
dumneavoastră, după atâţia ani, am avut un șoc! Mi-am spus: 
De ce nu? Dacă există cineva care continuă să cerceteze ce s-a 
petrecut acolo sus, în noaptea aceea, poate că indirect i-a putut 
da de urmă fratelui meu... 

Augustin își isprăvise tirada! Mâinile mi se agăţau de brațele 
fotoliului ca ale unui căpitan de cârma corabiei sale cu trei 
catarge. Ochii mei au căutat orizontul îndepărtat prin geam, 
crestele rotunjite, acolo sus, acum pierdute în ceaţă. Și dacă 
acest Georges dormea în faimoasa colibă, în noaptea dintre 22 
și 23 decembrie 1980? Și dacă acest Georges era ceea ce nu 
speraserăm niciodată, și nici măcar nu căutaserăm, în șapte ani 
de investigaţie? 

Un martor! 

Un martor direct al catastrofei. Și dacă Georges fusese cel 
dintâi pe scena dramei? Și dacă Georges găsise, cel dintâi, 
alături de copila scăpată ca prin minune, faimoasa brățărică a 
lui Lyse-Rose? Și dacă Georges săpase acel mormânt? 

Întrebările au început să curgă de la sine: 

— Georges avea un câine? 

Augustin m-a privit aiurit. 

„Revino-ţi, Augustin”, aproape că i-am zis. „De șape ani 
trudesc la cazul ăsta!” 

— Păi... da. O corcitură maro, cu labele scurte. De ce? 

Îmi luam deja notițe pe spatele unui prospect pus în faţa mea. 

— Și ce fuma, ce ţigări, vreau să zic, fratele dumneavoastră? 

— Gitanes, cred... Dar nu sunt sigur. 

— Ce număr purta la pantof? 

— Aș spune 43 sau 44. 

— Ce marcă de bere bea? 

— Bere? Păi... Habar nu am... Chiar nu știu... 

Augustin părea că pierde șirul. A oprit jocul: 

— Dar... Domnule Grand-Duc, de ce toate aceste întrebări? L- 
aţi găsit pe Georges? Mort? Asta este? l-ați găsit corpul?... 

Calmează-te, Augustin! 

Monique Genevez, impecabilă în rolul ei de gazdă, ne-a adus 
ceai și biscuiţi, gen Speculoos, dar în versiunea din Jura, mai tari 


și mai lungi. Augustin nu s-a atins de nimic. Ronţăind cât pentru 
doi, i-am povestit totul, descoperirea mea din anul precedent. 
Coliba, chiștoacele, mormântul... Augustin Pelletier a fost 
aproape dezamăgit, nu descoperiserăm nicio urmă concretă a 
fratelui său... L-am liniștit, în timp ce-mi înmuiam biscuiţii în 
ceaiul fierbinte. Nu putea să afirm că-i voi regăsi fratele, pe 
Georges, cu atât mai puţin că-l voi regăsi în viaţă, dar l-am 
asigurat că aveam să-mi consacru întreaga energie acestui scop 
în lunile următoare. Nu mințeam. Aveam să-i suflu în ceafă 
singurului meu martor potenţial! Augustin făcuse bine să vină 
din Besançon, câștigase un detectiv privat, cu normă întreagă, 
pe urmele fratelui său, cu toate cheltuielile plătite de Mathilde 
de Carville. Și nu pe cel mai puţin determinat. Mi-a lăsat cartea 
lui de vizită. Era responsabil cu clientela la Societatea generală 
în Besançon. l-am promis încă odată că voi face tot ce-mi va sta 
în putinţă. 


În noaptea aceea, n-am dormit decât câteva ore. Un pic din 
cauza surescitării, mai mult din cauza sticlei de vin de Arbois pe 
care o băuserăm seara pentru a sărbători noutatea din ajun, 
urmată de câteva pahare de vin licoros pentru a marca 
evenimentul. Gazda mea avea unul excelent. 


A doua zi de dimineaţă, cu noaptea-n cap, am plecat echipat 
până sus, la umeri. Cazma, greblă, sită... Eram hotărât să mă 
joc de-a jefuitorii de morminte pentru a verifica dacă într-adevăr 
corcitura maro cu labe scurte a lui Georges fusese îngropată 
alături de colibă. Aveam și saci etanși și eprubete, ultimul răcnet 
al poliţiei științifice, pentru a îndesa în ele chiștoacele, cutiile de 
bere din colibă, pentru a verifica identitatea ultimilor ocupanțţi. 
Duceam în rucsac aproape cincisprezece kile. Când am trecut 
prin faţa Casei Parcului Natural regional din Haut-Jura, după 
cotul râului Doubs, inginerul Gregory Morez mi-a făcut semn cu 
mâna. S-a amuzat de harnașamentul meu: 

— Dacă vrei să faci alpinism la opt mii de metri, ai greșit 
drumul... 

Gregory... în afara câtorva vizite rare ale unor grupuri de 
elevi, inginerul probabil că-și petrecea întreaga zi agățând 
stagiarele de la recepţie. Cel puţin asta era impresia pe care o 
lăsa. Ticălosul părea tot mai chipeș cu fiecare an, cu coama lui 


care încărunțea, sare și piper, în timp ce stagiarele aveau exact 
aceeași vârstă în fiecare nou an. A lăsat-o baltă pe o blondină 
drăguță foc care-l sorbea din priviri și mi-a spus: 

— Haide, Credule, mi-e milă de tine, te iau în 4 x 4. Va trebui 
să faci pe jos ultimii kilometri, dar partea cea mai grea va fi 
trecut deja. Julie, mă întorc în douăzeci de minute, nu te miști 
de-aici dacă vrei să afli urmarea la ce mi s-a-ntâmplat în 
noaptea aceea pe Spitzberg... 


Inginerul m-a lăsat la capătul drumului de pământ, mi-a făcut 
cu ochiul și s-a întors să-și vrăjească blonda. Il întrebaserăm pe 
drum, nu auzise niciodată despre vreun Georges Pelletier. Logic, 
toate astea erau de-acum mai bine de șapte ani... 


În timp ce mergeam, încercam să-mi organizez amintirile 
vechi de un an, ploaia rece, lumina lanternei, pietrele 
îngrămădite peste mormânt. Am regăsit fără greutate coliba. 
Eram leoarcă de transpiraţie. Vremea nu putea fi mai diferită de 
cea de anul trecut. Un soare frumos de iarnă inunda piscul 
muntelui și aurea vârfurile brazilor, ca un fel de vară indiană 
care se retrăgea în ritm elveţian. Mai c-ar fi scos capul din iarbă 
părăluțele, narcisele și genţianele. 

Surescitarea punea stăpânire pe mine, ca la primul filaj. Nu mi 
se mai întâmplase de foarte multă vreme în decursul acestei 
investigaţii. Am început cu coliba. Nimic nu părea să se fi clintit. 
Existau de altfel toate șansele ca, de anul trecut, nimeni 
altcineva în afară de mine să nu fi intrat în acel refugiu de la 
capătul lumii. Minuţios, cu mănuși, am cules diverse eșantioane 
din gunoaiele împrăștiate pe jos. Am râcâit puţin pentru a 
dezgropa diverse obiecte înfipte în lut. 

Chiștoace, cutii de bere, ambalaje. 

Toate era posibil să servească pentru a-i da de urmă lui 
Georges Pelletier, chiar dacă foarte probabil părăsise locurile de 
o bună bucată de vreme. 

Am ieșit din colibă. Partea cea mai dificilă mă aștepta. 
Mormântul. Am ajuns în faţa îngrămădirii de pietre. Crucea mică 
din lemn era încă pe poziţie. La poalele ei, iasomia din ghiveci 
se ofilise. Nimeni nu venise deci să aibă grijă de floarea de la 
mormânt în ultimul an. De ce? Dar de ce să fi pus o floare în toţi 
anii trecuţi, nu și în ultimul? Era foarte cald, îmi scoseserăm 


puloverul și rămăseserăm în cămașă, și cu toate acestea 
transpiram. Vântul răcoros al dimineţii se mulțumea cu puţin, 
sufla peste creștetele pinilor înalți. Ca în cântec. 

M-am aplecat în faţa dreptunghiului de pietre. 

Un detaliu straniu m-a alertat. O impresie bizară, tenace: 
pietrele nu mai erau aranjate în același fel ca data trecută! 
Fuseseră deplasate. 

Am încercat să fac apel la rațiune. Cum puteam avea o astfel 
de certitudine? Observaserăm acele pietre cu un an înainte, 
noaptea, pe ploaie, le răscoliserăm la nimereală, la lumina 
lanternei... 

Chiar dacă. Nu era doar o impresie. Cineva fusese aici! De un 
an îmi gravaserăm în memorie repere, chiar forma pietrelor, 
volumul, echilibrul lor, o imagine precisă, cu toate că nocturnă. 
Fără să mă laud, sunt destul de înzestrat pentru așa ceva, amo 
memorie vizuală care nu prea dă greș. 

Credeți-mă pe cuvânt, totul era răvășit! 

Cu-atât mai rău. N-aveam să aflu răspunsul la întrebările mele 
fără să mă murdăresc pe mâini. Am început să ridic pietrele cu o 
precauţie infinită. Mi-a luat cam o jumătate de oră. Soarele 
radios împiedica scena să devină prea macabră. M-am oprit de 
mai multe ori ca să beau apă. 

După ce ultima pietricică a fost aruncată într-o parte, am 
continuat cu cazmaua, delicat. Toate astea pentru ce? Mă 
gândeam. Pentru a deshuma vreun hoit de câine! Ce altceva 
puteam spera? Un bebeluș înmormântat în vârful Muntelui 
Terrible? 

Am săpat, deci, timp de aproape o oră. Soarele călătorise 
către apus, iar umbra binefăcătoare a pinilor se întindea acum 
peste mormântul profanat. Gaura pe care o degajaserăm era 
adâncă, de peste un metru. Ridicaserăm crucea, săpaserăm și 
pe sub ea. Am continuat încă o jumătate de oră, cu 
încăpățânare. 

În final... nimic! 

Nici măcar un oscior de câine, de capră sau de iepure. 

Nimic, când vă spun! 

Mausoleul din piatră, crucea, plata ofilită fuseseră așezate 
doar peste o țărână neumblată. M-am prăbușit, epuizat, nimicit. 
Cheltuiserăm atâta energie, fără niciun rezultat. Am băut niște 
apă, în timp ce mă gândeam. Cămașa mi se murdărise de noroi. 


La umbră, transpirat leoarcă, îmi era acum puţin frig. Am făcut 
câţiva pași ca să mă încălzesc, continuând să mă gândesc, 
vorbind singur, discutând cu brazii... Brusc, mi-a venit să râd de 
prostia mea! 

Nu! Bineînţeles, nu săpaserăm degeaba. Cel mai rău pentru 
mine, pentru investigația mea, ar fi fost, dimpotrivă, să găsesc 
un cadavru de animal îngropat. Așa ar fi sfârșit într-o fundătură 
toată povestea asta cu mormântul. Dac-aș fi exhumat oasele 
corciturii lui Georges, ce-aș fi făcut după aceea? l-aș fi dus lui 
Augustin resturile câinelui fratelui său? 

Dar un mormânt gol! Era ceva aproape nesperat, dacă mă 
gândeam bine. Acea gaură căscată îmi deschidea toate 
posibilitățile. M-am șters pe frunte, apoi am scos sendvișul cu 
brânză de prin partea locului pe care mi-l pregătise Monique. În 
fond, nu existau decât două explicaţii posibile... 

Îți putea trece prin minte, mai întâi, că era vorba de un 
mormânt simbolic, ca acele cruci la care se depun flori de-a 
lungul șoselelor naţionale, la curbe, chiar în locul în care un 
apropiat a murit într-un accident rutier. Avea sens... Familia 
uneia dintre victimele din avionul Airbus 5403 Istanbul-Paris 
poate să fi dorit să facă un astfel de gest. Să vină aici, în 
pelerinaj. Să încropească un mormânt, gol, în lipsa unui 
cadavru... Orice familie a oricăreia dintre cele o sută șaizeci și 
opt de victime ar fi putut avea o astfel de reacţie. Dar atunci de 
ce aici, la doi kilometri, și nu chiar la locul dramei? De ce să 
sape acest mormânt dreptunghiular, exact de mărimea unui 
sugar? N-au existat decât doi sugari în Airbus... Cine înfipsese 
crucea în pământ, cine adunase pietrele, cine stropise iasomia 
galbenă în toţi acești ani? Un membru al familiei Vitral? Al 
familiei de Carville? Care dintre ei? Când? De ce? 

Rămânea cea de-a doua ipoteză. Existase un schelet sub 
pietre. Cineva, an de an, venea să cinstească ființa dispărută, 
să-i pună flori pe mormânt, discret, în secret. Dar în acest an, 
întorcându-se, misterioasa persoană constatase că mormântul 
fusese scotocit. Secretul fusese descoperit, sau risca să fie. 
După o astfel de logică, persoana nu avea atunci decât o 
soluţie: să golească mormântul! Să dea pietrele la o parte, să 
dezgroape scheletul, să pună pietrele la loc... 

Fiindcă pietrele fuseseră date la o parte, n-aveam nicio 
îndoială. 


Această a doua ipoteză lăsa deschise la fel de multe întrebări 
ca prima. De ce să pună în scenă un astfel de ritual, de ce să-și 
ia astfel de precauţii? Pentru un hoit de câine? Ce nebun putea 
acționa așa? Georges Pelletier? 

Nu stătea în picioare! 


M-am șters din nou pe frunte. Eram senin, calm. Noi întrebări, 
o oarecare relansare, în fond era tot ce așteptam de la această 
investigaţie. Aveam tot timpul din lume să-mi testez fiecare 
ipoteză. Am scotocit în rucsac și am scos sita pe care 
avuseserăm grijă s-o aduc cu mine. O sită din lemn și nailon, în 
genul celor de care încă se servesc căutătorii de aur în râuri și 
nisip. Aveam să trec prin ciur și prin dârmon grămada de 
pământ! Dacă rămăsese cea mai mică așchie de os, de câine, 
de sugar sau de diplodoc, aveam s-o găsesc. 

Am petrecut acolo peste cinci ore, fără exagerare. Un 
arheolog n-ar fi avut răbdarea mea. 


Recompensa pentru încăpățânare nu mi-a fost oferită decât la 
jumătatea după-amiezii. Îmi meritam din plin, la urma urmei, cei 
o sută de mii de franci pe an. In sita mea, după ce dăduserăm la 
o parte cea mai mică pietricică cu vârful degetului, după ce 
toată ţărâna fusese transformată în praf, strălucea în soare o 
minusculă buclă aurită. 

Zaua unei bijuterii. 

Un oval de abia un milimetru pe doi. 


Din aur. 
* 


x x 


— Vrei poza mea, tâmpitule? 

Marc ridică ochii, cu gândurile încă pe vârful Muntelui Terrible, 
ca expulzat brusc dintr-un vis. Vacarmul gării contrasta cu 
liniștea din pădurea de pini unde îl dusese lectura. 

Ca o bună parte a călătorilor din sala pașilor pierduţi, Marc se 
întoarse către strigătul de dementă. Era vorba doar de un 
incident de gară banal: o fată isterică își înjura vecinul... 
Călătorii ridicară din umeri și-și pierdură interesul pentru 
scenă... Toţi, mai puţin Marc. 

Recunoscuse vocea feminină... Visul se preschimba în 
coșmar. La vreo treizeci de metri, în faţa unui ghișeu, Malvina 


de Carville îl înjura pe un tip din spatele ei; bărbatul era cu cel 
puţin trei capete mai înalt decât ea. Nici urmă de îndoială. Și nici 
de întâmplare, doar de nebunie care se încăpăţâna. 

Îl urmărise. 


35 
2 octombrie 1998, ora 15.21 


Motocicleta se opri pe strada Chauds-Soleils, chiar în faţă la 
Roseraie. Motociclistul descălecă în viteză, își scoase casca, își 
ciufuli părul lung, ca pana corbului, și apăsă pe butonul 
interfonului. 

— Da? 

— O livrare pentru doamna de Carville. Curier special. Se pare 
că e ceva urgent. Vin direct de la sediu. 

— Nu este disponibilă acum. Lăsaţi plicul în cutie... 

— Trebuie să i-l înmânez personal. 

— Atunci nu imediat. Nu poate fi deranjată încă vreo câteva 
minute. Puteţi aștepta? 

Motociclistul oftă: 

— Nu prea, nu. Cine sunteți? 

— Linda, infirmiera... 

— Bun și-așa, spuse curierul, după un scurt moment de 
ezitare. Am încredere în dumneavoastră. Îi veţi da plicul 
doamnei de Carville? 

— Cred că voi fi în stare... 

Motociclistul plecă, hlizindu-se: 

— la spuneţi-mi, Linda... Ce balamuc aici la voi! Ambulante, 
pompieri, poliţai. Cu greu am reușit să trec de Marna. Au încolţit 
un ucigaș în serie sau ce? 

— Aproape! Doar ce-au descoperit corpul unei femei în 
pădurea Coupvray, puţin mai la deal de casă. Împușcată, din 
câte-am înţeles, încă nu se știe dacă a fost glonţul rătăcit al unui 
vânător sau o crimă. Vă daţi seama? O crimă. La Coupvray! 

— Măcar se mai animă cartierul... 

Linda recuperă plicul mare de hârtie kraft. Ezită s-o cheme pe 
Mathilde de Carville, care grădinărea în seră. Doamna de 
Carville detesta să fie deranjată când se ocupa de florile ei. Sera 
îi devenise capelă. Grădinăritul îi era comuniune, o clipă sacră 
pe care Linda nu-și dorea nicicum s-o profaneze. Cu atât mai 
rău. Plicul va aștepta întoarcerea patroanei. Linda îl puse alături 
de telefon, pe secreterul de lângă intrare. 

Nu voia să-l lase pe Leonce de Carville singur prea multă 
vreme. Și mai ales nu voia să întârzie, mai avea să-i facă 


toaleta, să-i pună pijamaua, să-i dea să mănânce, să-i pună 
perfuziile... Dacă se mișca repede, pe la ora optsprezece putea 
fi liniștită. Léonce de Carville va fi curat, hrănit, culcat. Linda se 
va putea întoarce acasă la ea. Să-și ia în primire bebelușul, să 
profite un pic de timpul cu el... 

Se apropie de Léonce de Carville și-i împinse scaunul cu rotile 
până în baie. Era momentul pe care îl detesta cel mai mult. Să-l 
lungească pe bătrân pe masă. La fel de practic ca purtatul unei 
saltele. Când izbuti, Linda răsuflă și apăsă pe butonul 
elevatorului. Corpul se înălţă la orizontală până la nivelul 
mijlocului ei. Toată sala de baie era automatizată, echipată cu 
materiale ultimul răcnet, la fel ca în orice spital. Ba chiar mai 
bune. Nimic de spus în această privinţă. Putea munci. Mathilde 
de Carville îi punea la dispoziție mijloacele. 

Linda începu să-l dezbrace pe infirm. 

Când îl smucea ușor pentru a-i descheia nasturii, pentru a-i 
băga mâinile pe mâneci, Linda aproape avea impresia că 
bătrânul reacţiona, ca și când intra în joc, ca și când o ajuta. 
Acum trei zile, Linda chiar crezuse că Léonce de Carville îi 
zâmbise. Voluntar. Ştia că e imposibil. Cel puţin așa spuneau 
medicii. Infirmul era incapabil să recunoască un chip, o voce, un 
sunet, să-și amintească gesturile de la o zi la alta. Și-atunci, s-o 
ajute să-i bage braţul prin gaura mânecii... 

Linda trase pantalonul de pânză de-a lungul picioarelor 
fleșcăite ale bătrânului. Apoi slipul, murdar. Câteva frunze de 
arțar ce fuseseră lipite de țesătură căzură pe covorașul din baie. 

Și dacă se înșelau! se gândi Linda. 

De aproape șase ani deja de când se ocupa cu îngrijirea lui 
Léonce, două ore dimineaţa și trei după-amiaza, îi plăcea să se 
convingă că nu era doar un tub digestiv împins într-un scaun cu 
rotile, cum ai plimba un cărucior de cumpărături. 

Linda dădu drumul la apă, potrivit de caldă; apoi săpuni 
îndelung  mănușa de baie, până făcu spumă. incepea 
întotdeauna toaleta cu organele genitale, apoi cu partea 
inferioară a corpului. Linda era mamă de șapte luni de-acum. A 
micului Hugo. Era capabilă să diferenţieze un zâmbet adevărat 
de unul reflex; să diferenţieze o privire care înțelege de una 
pierdută în spatele unui văl. _ 

Mănușa urca de-a lungul piciorului stâng. In fond, Lindei îi 
plăcea de Léonce, chiar dacă toată lumea din acea casă sinistră 


îl detesta. Soţia lui. Propria lui nepoată, ciuma asta de Malvina. | 
se spuseseră atâtea lucruri rele despre Léonce de Carville. Că 
fusese un patron tiranic, capabil să arunce în stradă sute de 
muncitori cât ai zice pește, în Venezuela, în Nigeria, în Turcia. 
Un tip lipsit de scrupule. Un dur. Și ce? Puțin îi păsa. De șase 
ani, pentru ea, Léonce de Carville nu era decât un manechin de 
cauciuc. Un bătrân lipsit de apărare. O biată ființă plăpândă care 
n-o avea decât pe ea pentru a o proteja, pentru a o îngriji, 
pentru a-i oferi puţină atenţie, puţină tandrețe. Ca bebelușul ei! 

Se înțelegeau amândoi. Bătrânul și infirmiera. Cinci ore pe zi. 
Niciun medic din lume nu putea percepe legătura aceea. Cu atât 
mai puţin Mathilde și Malvina de Carville. Da, Léonce de Carville 
mai putea comunica. În felul lui... 


O ușă se trânti! 

Mâna înmănușată a Lindei se opri brusc pe burta moale a 
bătrânului. Era ușa de la intrare. Linda credea că totuși o 
închisese. Lăsă mănușa și merse până pe hol. 

Nimeni. Doar un curent de aer. Se mai întâmpla, Roseraie era 
o clădire imensă cu peste zece camere de locuit și douăzeci de 
încăperi, în care exista întotdeauna cel puţin o ușă sau o 
fereastră deschisă. Linda se întoarse în baie. Léonce aștepta. 
Gol. Avea nevoie de ea. La fel ca pe micul ei Hugo, nu trebuia 
să-l lase singur. 

Linda comise o greșeală. Pierdută în gândurile ei despre Hugo 
și Leonce, nu dădu atenţie unui amănunt. Nu privi pe secreter, 
lângă ușa de la intrare. 

Plicul din hârtie kraft nu mai era acolo. 

Linda răsuflă din nou. Isprăvise cu toaleta lui Léonce de 
Carville, îl îmbrăcase cu niște pantaloni și cu o bluză de pijama 
curate, ca în fiecare zi. Refuza să-i pună scutece pentru adulţi, 
cum se proceda chiar în clinicile cele mai costisitoare. Cu atât 
mai rău, schimba pijamaua și cearșafurile în fiecare dimineaţă. 

Linda îl așeză pe infirm în patul său ca de spital din camera 
lui, aflată chiar alături de baie. Fusese nevoie să fie spartă o 
nouă ușă ca să poată trece scaunul cu rotile. Și patul era cel mai 
bun produs de pe piață, cu comenzi integral electrice. Nimic de 
spus. Din punct de vedere medical, Léonce de Carville o ducea 
mai bine aici decât în camera unui azil pentru persoane în 
vârstă, în reședințe în care bătrânii sunt îngrămădiţi ca într-o 


groapă comună. Leonce de Carville, cel puţin, va avea dreptul 
de a muri în lux. Singur, dar în lux. Mathilde de Carville dormea 
la etaj de mai mulţi ani deja. 

Linda apucă perna de pene de pe pat și o puse pe scaunul cel 
mai apropiat. Așeza perna asta mare și albă sub spinarea lui 
Léonce de Carville pentru a-l ridica și a-l rezema când îl hrănea 
ca pe copiii mici. Linda se uită la ceas. Va pune masa în mai 
puţin de o oră, de-acum. 

Se asigură pentru ultima oară că trunchiul bătrânului era bine 

legat de patul de spital. Infirmul avea acum ochii larg deschiși, 
ficși, ca întotdeauna după toaletă, doar câteva bătăi din 
pleoape. Linda auzise vorbindu-se despre tipul paraplegic care 
scrisese o carte dictând literele, cuvintele și frazele doar din 
bătăi de pleoape. 
Incredibil! Și dacă era la fel cu Léonce al ei? Și dacă, în pofida 
spuselor medicilor, creierul continua să-i lucreze, pe dinăuntru? 
Prizonier într-o carapace de bumbac. Și dacă Leonce de Carville 
avea ceva să-i spună? Să-i povestească? Insă ea nu-i înțelegea 
modul de comunicare. Oare ce avea bătrânul în cap? Linda 
aflase că Léonce de Carville fusese un tip extraordinar. Un 
patron. Unul dintre cei mai mari. Plecat de la zero, acumulase o 
bogăţie considerabilă, uzine în întreaga lume. Comandase unui 
imperiu. Fusese faraonul din fruntea unei imense piramide. Ei îi 
revenea datoria de a-i întreţine amintirea mumificată, de a-i 
îmbălsăma corpul. Probabil pentru puterea lui fusese atât de 
detestat. Din invidie. Cei slabi se răzbunau pe el, acum că nu se 
mai putea apăra. Nişte oameni slabi care totuși îi datorau totul. 
Domeniul Roseraie, de pildă. 


Linda puse pe măsuţa de la căpătâiul lui Léonce de Carville o 
mică staţie de emisie-recepţie, asemenea celor folosite pentru a 
auzi plânsetul unui bebeluș dintr-o altă cameră. Punea mereu 
cealaltă staţie în bucătărie, în timp ce pregătea masa. Așa, se 
simţea liniștită. Dar și puţin ridicolă. Ce i se putea întâmpla 
infirmului cât timp ea era în bucătărie? 

La ieșire, Linda îi aruncă bătrânului o ultimă privire: acesta 
stătea tot cu ochii larg deschiși. 

Un geniu plecat de la zero. Revenit la punctul de plecare. 


Umbra se strecură în tăcere pe la spatele Lindei, se ascunse 


între perete și scară. Linda ar fi putut-o vedea dacă și-ar fi întors 
capul, doar un sfert de rotaţie. Tânăra merse drept în bucătărie. 


Linda ţinea să pregătească ea însăși masa lui Léonce de 
Carville. Fiertura lui. Își făcea o datorie de onoare din folosirea 
de produse proaspete. Legume, jambon, peste zece ingrediente 
pe care le cumpăra din piaţa de la Marne-la-Vallee, pe care le 
curăța, le tăia bucăţi și le băga în mixer. Léonce de Carville 
scuipa jumătate din cât îi dădea și răhăţea restul, dar Linda nu 
făcea rabat de la principiile ei. De o lună, în plus, gătea pentru 
doi. Făcea prea multă fiertură pentru Léonce, așa că din ea 
păstra jumătate pentru Hugo. Având în vedere ora la care se 
întorcea acasă, mai bine nici că se putea. Același meniu pentru 
bătrânul Leonce și pentru bebelușul Hugo. Linda era o fată 
organizată. Nu-i spusese nimic lui Mathilde de Carville, dar 
capra bătrână doar n-avea s-o certe pentru două bucăţi de praz, 
trei cartofi și o felie de jambon! 

Linda puse staţia de emisie-recepţie pentru bebeluşi alături 
de mixer și începu să curețe cei doi morcovi din faţa ei. 

li plăcea tăcerea aceea. O liniștea. 


Umbra trecu prin faţa ușii bucătăriei și o împinse pe cea de la 
camera lui Léonce de Carville. Intră în cameră, cu precauţie. 
Linda nu auzise și nu văzuse nimic. 

Infirmul privi ţintă la silueta care înainta. Cu ochii larg 
deschişi. Împietriţi de frică, de parcă i-ar fi ghicit intenţia. Umbra 
șovăi. Privirea aţintită asupra ei părea ireală. Aproape 
amenințătoare. Șovăiala nu dură decât o clipită. Umbra înaintă. 
Nu resimțea nicio milă pentru acel trup inert lungit în fața ei. 
Doar ură și dispreţ. 

Umbra se apropie și mai mult, cu hotărâre. Observase perna 
pusă alături de pat. Umbra zâmbi. Era soluţia ideală. Rapidă. 
Tăcută. Umbra se îndreptă către scaun. Privirea infirmului n-o 
urmărise, el privea ţintă, în continuare, cu ochii ieșiţi din orbite, 
ușa deschisă. Umbra se simţea ceva mai liniștită. Frica ei nu era 
decât o iluzie. Infirmul n-o recunoscuse, nu mai recunoștea 
nimic, de altfel. Sub picioarele ei, parchetul scârțăi ușor. 


Vârful cuţitului Lindei rămase în aer. Infirmiera auzise un 
zgomot limpede în camera lui Léonce. Un scârţăit! Mașinal, fără 


măcar să lase cuțitul pe masa din bucătărie, Linda ieși pe hol și 
se îndreptă către camera infirmului. Doar nu se ridicase 
bătrânul! 

Fără să vrea, strânse în palmă mânerul cuţitului. După-amiaza 
lua o întorsătură stranie. Mai întâi, crima din pădure. Poliţaii, 
peste tot. Apoi curierul, plicul. Ușa trântită, mai devreme. 
Scârțâitul din camera unui neputincios, acum. 

Linda întinse brațul. Cuţitul mătură spaţiul de dinaintea ei. 
Braţul îi tremura. Casa asta o speriase dintotdeauna, ca un 
conac bântuit din filme. Psycho și celelalte. De obicei, Linda se 
ferea să se gândească la asta, dar întotdeauna simţise acel 
disconfort. Abia se ţinea pe picioare. Tremura toată. 

Linda ţinu lama cuțitului înaintea ei și intră în cameră. Privirea 
lui Léonce de Carville o aţinti. Goală. Goală, ca restul camerei. 
Nimeni! Linda se eliberă de tensiune într-un râs nervos. Casa și 
familia asta de ţicniţi o s-o înnebunească. Ajunsese să se plimbe 
cu un cuţit de bucătărie în mână pentru un scârţâit de parchet! 
Trebuia să-și găsească altceva, o altă slujbă, nu de familii 
înstărite duceau ei lipsă pe malurile Marnei. Cu-atât mai rău 
pentru bătrânul Carville. Va uita tandrețea curioasă încercată 
pentru el... Acum îl avea pe Hugo. 

Mâna cu cuțitul i se lăsă în jos. Linda se gândi că trebuia să se 
adune, să termine fiertura bătrânului și a bebelușului. Apoi s-o 
șteargă. Merse cu pași mai fermi pe hol. 

Umbra auzi cu ușurare zgomotul mixerului din bucătărie. Cu 
câteva minute mai devreme, fusese imprudentă. Nerăbdătoare. 
De data aceasta, infirmiera din bucătărie n-o va auzi. Umbra 
deschise cu precauţie ușa salonului în care se refugiase, cel cu 
pianul alb. Mâinile apucară perna de pene de pe scaun. Incă doi 
pași. Țesătura din mătase se uni cu forma chipului lui Léonce de 
Carville. Niciun gest. Nicio reacţie. Era atât de ușor. Prea ușor, 
chiar. Cât timp trebuia să aștepte pentru a sufoca un paralitic? 
Îi era imposibil să se încreadă în orice semn de renunțare al unui 
corp în convulsii care dintr-odată încetează să mai lupte. 
Trebuia să aștepte un minut? Două? Trei? O veșnicie. 

Umbra nu socoti. Cum să facă? Așteptă, pur și simplu. Cât mai 
mult timp cu putinţă. 


Deodată, negânditul se produse. Imposibilul, după medici. 
Brațul lui Léonce de Carville se contractă. Brusc. Era ultima 


reacţie a unui trup care moare? O apărare deznădăjduită? 
Umbra nu-și slăbi strânsura. Brațul stâng al lui Léonce de 
Carville părea cuprins de spasme. Și mătură măsuţa de la 
căpătâi. Paharul și carafa de apă puse pe șerveţelul croșetat se 
sparseră pe parchet. 


Linda urlă! 

De data aceasta, nu era o halucinație, auzise zgomot de sticlă 
spartă în cameră. Își pierdea oare minţile? Se înarmă din nou cu 
cuțitul de bucătărie și se avântă. Fără ca măcar să gândească. 
Pătrunse în trombă în încăpere. 

Sticlă spartă la picioarele ei. 

Apă, puţin stătută. 

Nimeni altcineva. 

Nimeni în afară de Léonce de Carville, cu ochii în continuare 
deschiși, aproape ovali. Nebuni. Cu gura sucită. Livid. Ca o 
mască din Scream. 

Fără suflare. Mort. g 

Linda ştia să recunoască moartea. li cunoştea mirosul. De 
aproape zece ani lucra cu bătrâni. 

Mort. 

Sufocat. 

Perna era Încă pe pat, la picioarele lui. 

Pe moment, Linda nu simți nicio tristețe pentru bărbatul lipsit 
de viață din fața ei, nicio milă pentru infirmul pe care îl 
îndrăgise. Pe moment, singurul sentiment pe care-l încercă, 
singura emoție care le strivea pe toate celelalte, fu frica. 

O spaimă imensă, ca un sloi de gheață pe ceafă. O nevoie de 
a fugi din Roseraie urlând. 

De a părăsi cu orice preţ acel palat de demenți. 


36 
2 Octombrie 1998, ora 15.22 


În holul Gării Saint-Lazare, Malvina de Carville se potoli la fel 
de repede pe cât se enervase. Se îndepărtă bombănind de 
coada de la ghișeu. Uriașul pe care-l agresase se întoarse 
ridicând din umeri și nimeni nu-i mai acordă vreo atenţie 
femeiuștii isterice. 

Nimeni, cu excepţia lui Marc. 

Așadar, Malvina de Carville îl urmărise! Marc se simțea 
năpădit de o mânie irepresibilă. Nebuna se hotărâse deci să ia 
același tren cu el până la Dieppe. Doar că pentru moment el era 
în avantaj, se afla într-un loc public. Mulțimea în proteja. Măcar 
să profite... 

Marc se ridică dintr-un salt. Își puse caietul lui Cr&dule Grand- 
Duc în rucsac. Fără a mai aștepta un răspuns, îngrămădi 
rucsacul în braţele chelnerului din barul gării. 

— Dacă puteţi să mi-l păstraţi câteva minute... Mă întorc. 
Atenție, e prețios. Are... toate cursurile mele din acest an. 

Zăpăcit, chelnerul strânse rucsacul la piept. Marc se îndepărta 
deja. Malvina se afla la câteva zeci de metri mai departe. Părea 
să ezite între rândul impresionant de la ghișeele gării, 
distribuitoarele automate, sau poate să nu-și ia bilet deloc. 
Stătea cu spatele la el. Ocazia era nesperată. 

Marc se fofilă printre trecătorii împovăraţi de bagaje și se 
năpusti spre ea. Încerca o nevoie animalică să evacueze 
presiunea. Mâna i se puse pe umărul Malvinei, se închise peste 
puloverul de lână și aproape că o ridică în aer pe tânără. Marc 
avea cu treizeci de centimetri mai mult decât Malvina și o 
greutate dublă. O târî fără menajamente câţiva metri, în 
apropierea unui aparat cu băuturi proaspete și sendvișuri 
ambalate în celofan, mai la adăpost de mulţime. 

Malvina afișă un zâmbet abia surprins. 

— Nu mai poţi fără mine, Vitral? 

Strânsoarea lui Marc îi deformă puloverul și mai mult. 

— Ce naiba cauţi aici? 

— Ghicește... 

Mâna lui Marc se apropie de gâtul Malvinei. Un gâtuţ ca de pui 
de găină. L-ar fi cuprins cu o singură mână. Marc o strânse și 


mai mult pe Malvina lângă el. Nimeni din jur nu le dădea atenţie, 
crezându-i pesemne un cuplu care se îmbrățișează înainte de 
despărțirea de la plecare. 

— M-ai urmărit? De unde știai că o să vin la Saint-Lazare? 

— Prea tare, inimioară... Prea tare... Unde putea micuțul Vitral 
să scape în fugă? În fustele bunică-sii, fără doar și poate. 

— OK... Tu ești aia mai isteaţă. Te previn, dacă dau de tine în 
același tren cu mine, te zbor din el. 

Marc accentuă strânsoarea. Gulerul puloverului întins lăsa o 
urmă roșie pe gâtul Malvinei. 

— Ai înţeles? 

Malvina începea să respire cu dificultate. Totuși, încă afișa un 
amestec de zâmbet și de strâmbătură. Marc o întrebă din nou, 
fără a-și slăbi strânsoarea: 

— Ai înţeles? 

Malvina se sufoca. Marc se întrebă până unde putea merge. 
Cât timp să o mai strângă de gât. Malvina era exact ca un 
punching-bali numai bun de lovit. Marc nu simţea niciun 
simptom de agorafobie în acea mulţime, dimpotrivă, încerca un 
soi de atotputernicie, de ură oarbă. Până unde îl putea duce? 

Nu trebui să-și pună întrebarea multă vreme. Simţi ţeava de 
oțel pătrunzându-i între picioare, presându-i prohabul. Instinctiv, 
își slăbi strânsoarea. 

— Rămâi lipit de mine, Vitral, îi murmură Malvina în ureche, 
să creadă lumea că suntem îndrăgostiţi, să nu se vadă Mauserul 
cu care-ţi ţintesc boașele. Dar trage-ţi imediat labele de pe gâtul 
meu. 

Privirea lui Marc se pierdu în imensitatea holului gării. Nimeni 
nu era atent la ei. Un frate mai mare și surioara lui. Înlănţuiţi. 
Era aproape adevărat, în fond. Vocea ascuţită a Malvinei șuieră: 

— Nu ai rucsacul? 

— Nu, îţi dai seama. lar vrei să mă dezbrac la piele... Aici, în 
public... 

Marc încerca să câștige timp. Cu stângăcie. Simţi o enervare 
lăuntrică împotriva stupidităţii de care dăduse dovadă. Ştia 
totuși că nebuna era înarmată. 

— Să te detextilez aici? De ce nu, Vitral? Eşti mai degrabă 
drăguţ în felul tău. Cam tâmpit, dar drăguţ. Și-n plus ești obligat 
să faci ce vreau eu. A 

Picuri de sudoare îi apăruseră lui Marc pe gât. In timp ce 


Mauserul își menținea presiunea între picioarele lui, mâna 
stângă a Malvinei îi alunecă pe picior. În sus. Tânărul tresări. 
Teava se dădu înapoi câţiva centimetri, iar degetele Malvinei se 
insinuară sub cutele prohabului de la blugi. Malvina se strânse și 
mai tare lângă Marc, accentuându-și contactul mâinii. 

— Dacă mişti, trag. 

Marc se gândi din nou la cadavrul lui Grand-Duc. Un glonţ 
drept în inimă. Nu era o cacealma. Nebuna era cu adevărat în 
stare să-l omoare în plină gară, în fața a sute de martori. 
Malvina continuă: 

— Nu ţi se scoală, Vitral? Nu-ţi plac? 

Marc rămăsese în pană de sarcasme. Degetele fetei se târau 
pe el ca labele netede ale unei reptile. Malvina îi mângâia sexul. 
Neîndemânatică, prea puternic, în ciuda mâinii ei de fetiță. 
Vocea șuieră din nou: 

— Deci, nu ţi se scoală? Nu reușești? Poate c-o preferi pe 
soră-mea? 

Marc respiră pentru a se linişti. Îi venea să riște, s-o apuce pe 
țicnită de umeri și s-o învârtă ca pe-un titirez. Poate că nu va 
îndrăzni să tragă. Și totuși nu făcu nimic. Nici nu spuse nimic. 

— Ai amuţit, Vitral? Nu mai ai nimic de zis? Să nu spui că nu ți 
se scoală de la soră-mea! Nu ezita, nu sunt geloasă. Câtuși de 
puțin, vezi. Știu că ea e frumoasă, pe cât sunt eu de urâtă. 
Facem o medie amândouă. Frumoasa și bestia. Răţușca cea 
urâtă! 

Mâna Malvinei cobora, îi mângâia testiculele lui Marc. Mai 
degrabă le malaxa, cu stângăcie, ca și când ar fi atins pentru 
prima oară părțile genitale ale unui bărbat. 

— Nu reușești să ţi-o scoli, nu? Îți voi spune de ce nu sunt 
geloasă. Nu ghicești? 

Malvina învăța repede. Degetele ei de fetiță deveneau mai 
blânde, îi alunecau peste sex, i se insinuau între picioare. Marc 
se simţea mânijit, violat. Cu atât mai rău, nu avea de ales, 
trebuia s-o respingă. Să dea cu ea de zidul gării. De parcă 
Malvina i-ar fi citit gândurile, ţeava revolverului i se propti în 
testicule. Durerea se accentuă. 

— Nu înţelegi, nu? Îţi voi spune: dacă sunt un monstru, nu-i 
vina lui Lyse-Rose. Câtuși de puţin. E vina ta. Alde Vitral sunt de 
vină. Voi mi-aţi furat surioara... Ce-ai de spus împotriva 
acuzaţiei mele? „Refuz de creștere”, au zis medicii. Eram la fel 


de drăguță ca Lyse-Rose înainte. Aș fi fost la fel de drăguță ca 
ea. La fel de înaltă. La fel de excitantă, nu? Dar am refuzat să 
cresc! Alde Vitral îmi luaseră surioara pentru care aș fi devenit 
drăguță. Ne-am fi aranjat părul, ne-am fi machiat, deghizat. 
Amândouă. Ne-am fi ales hainele împreună. Și băieţii, la fel. Dar 
tu mi-ai furat toate astea, Vitral! Pentru cine ai vrea să fiu 
frumoasă, aud? Pentru cine? 

Marc transpira acum stropi mari de sudoare. Malvina slăbi 
puțin presiunea degetelor pe sexul lui. Îi suflă în ureche: 

— Ţi-ai tras-o cu soră-mea, nu? Spune-o. 

Ce să-i zică? De altfel, Malvina aștepta oare un răspuns? Marc 
tremura. Trecătorii îi atingeau, indiferenți. Nimeni din gară nu 
părea să le găsească ciudată acuplarea. 

Degeţelele fetei își reluară joaca nesănătoasă. 

— Eşti un frumușel, Vitral. Cred că ţi-o pui cu o grămadă de 
fete. Cât cuprinde. Ce nevoie mai ai și de soră-mea? Eşti un 
pervers, așa e? 

Ţeava Mauserului se apăsă și mai tare de sexul lui. 

— Dacă nu ţi se scoală, îţi dau cep, Vitral. Lyse-Rose se va 
întoarce, acum. Acasă la noi; la ea. Gata cu delirul. Târfulița de 
Emilie a murit în avion, chiar tu ai spus-o mai devreme. Nu-mi 
vei lua surioara a doua oară... 

Asta era, să nu se mai gândească. Dacă nu se putea clinti, 
Marc putea cel puţin să acţioneze, să-și recapete avantajul, s-o 
provoace pe Malvina. Va mai vedea el. Se strădui să articuleze 
cu o voce sigură pe ea și ironică: 

— lţi cauţi o surioară, asta este? 

Nu scosese o vorbă de multă vreme. Malvina fu surprinsă, își 
slăbi puţin strânsoarea. 

— Crede-mă, Malvina, nu de surioare duci tu lipsă. Și nici de 
frăţiori. Pesemne ai o grămadă pe lângă Bosfor. Tăticul tău 
Alexandre a lăsat probabil câteva mici amintiri prin Turcia, 
înainte de a se ridica sub formă de fum, dacă-nţelegi ce vreau 
să zic. N-avea probleme cu sculatul, tăticul tău... 

Ţeava Mauserului nu-l mai atingea. Malvina se lichefia. Marc 
continuă: 

— Nu erai așa de mică, poate-ţi mai amintești curvele cu care 
o ardea tăticul tău în Istanbul. În biroul lui. Peste tot. Pe mămica 
ta care plângea. Care o ardea, și ea, cu tipi care-l înlocuiau pe 
tăticul tău, tipi cu ochi albaștri... 


Malvina se chircea. Marc insistă: 

— Se poate ca Lyse-Rose nici măcar să nu-ți fie soră! 

Malvina urlă. Pesemne că toată lumea se întoarse în holul 
Gării Saint-Lazare. Mânuţa reptiliană se închise brutal peste 
părțile genitale ale lui Marc, din răsputeri. 

Marc se prăbuși, fulgerat de durere. Mauserul dispăru în 
buzunarul Malvinei, iar fata se îndepărtă cu pași mărunți prin 
mulţime; o anghilă într-o pădure de alge. 

Marc stătea în genunchi. Mut. Gâfâind. În chinuri groaznice. 

Câţiva trecători se grăbiră spre el pentru a-i veni în ajutor. 

În sfârșit. 


37 
2 octombrie 1998, ora 16.13 


Marc traversa cel de-al cincilea vagon. Tot nu găsea un loc 
liber. Blestema trenurile de pe ruta Paris-Rouen, mai ales pe 
cele de vineri seara. SNCF vindea pesemne de două ori mai 
multe bilete decât numărul de locuri. 

Zona dintre picioare încă îi provoca suferinţă, chiar dacă 
durerea i se atenua, lent. Rămăsese la pământ aproape zece 
minute în holul gării. Trecători grijulii îl încercuiseră: „Ești bine? 
Punct ochit, punct lovit, așa-i?”. 

Pe jumătate  neliniștiţi, pe jumătate amuzați. Cum să 
reacţionezi față de un tip pliat în două pentru că o fată pe care o 
ținea în braţe tocmai i-a zdrobit boașele? Greu de ales, între 
milă și amuzament. 

Marc își recuperase rucsacul de la barman și se năpustise 
spre peronul trenului Paris-Rouen, afișat în cele din urmă, de 
fapt, o luase din loc cât de repede putea. Fiecare întindere a 
piciorului îl durea. 

În cel de-al șaptelea vagon, Marc se lăsă păgubaș. Se așeză 
pe trepte, între cele două etaje ale trenului Corail. Nu era 
singurul. O mamă cu cei trei copii ai ei, un cadru de conducere 
absorbit de un raport de studiu, o adolescentă aţipită ocupau 
deja scara. Era incomod, dar tot de preferat rămânerii în 
picioare. Probabil era interzis să stai așa într-o zonă de trecere, 
însă, dată fiind mulţimea de călători din trenul de vineri seara, 
cu siguranţă niciun controlor nu ar fi îndrăznit să se arate. 

Își propti rucsacul între picioare și-și scoase telefonul din nou. 
Niciun mesaj. 

Formă numărul lui Lylie. 

Șapte apeluri, ca întotdeauna. 

— Lylie... Sunt Marc! Te rog, răspunde! Unde ești? Ti-am 
ascultat ultimul mesaj. Am auzit ambulante pe fundal. Imi pierd 
minţile. M-am apucat să telefonez la toate spitalele și clinicile 
din Paris. Sună-mă. Te rog. 


Marc se enervă. Trecu în revistă seria de SMS-uri de la 
Jennifer cu telefoanele spitalelor și ale clinicilor din Paris. 
Contactase deja peste douăzeci. Principalele. Trebuia să 


continue. Își oferi pentru asta o jumătate de oră, înainte de a 
relua lectura jurnalului lui Grand-Duc. 

Peste tot, aceeași poveste: 

„Bună ziua, doamnă, a fost cumva internată astăzi la 
dumneavoastră o tânără pe nume Emilie Vitral?... Nu, nu știu în 
ce serviciu... La urgenţe, poate?” 

Trenul făcea un vacarm infernal. Lui Marc îi era foarte greu să 
audă ce i se spunea de la recepţie. Mereu același lucru, oricum. 

Nici urmă de Emilie Vitral în registrul lor. 

După treizeci de minute, contactase încă douăzeci și două de 
noi spitale. Câștiga în eficiență tot ce pierdea în amabilitate. 
Acum contacta clinici private, cabinete specializate. 
Stabilimente medicale în care îi era clar că n-avea nicio șansă s- 
o găsească pe Lylie. 

Toate acestea erau fără speranţă. Urmarea o himeră, nu așa 
avea s-o regăsească pe Lylie... Nu până mâine. 

Trebuia să reflecteze, să găsească modul în care să aranjeze 
toate piesele din puzzle în ordinea corectă. Trebuia să termine 
de citit caietul lui Grand-Duc, înainte de toate. Va avea tot 
timpul din lume, înainte de a sosi la Dieppe. Rămăseseră cel 
mult vreo treizeci de pagini. 

Marc își băgă telefonul mobil în vestă și scoase foile de hârtie 
smulse din jurnalul lui Grand-Duc din buzunarul blugilor. Ultima 
foaie nu avea nimic scris pe verso. Marc luă un stilou din rucsac 
și notă nervos, cu litere mari: 


UNDE ESTE LYLIE? 
Apoi, dedesubt, cu un scris mărunt, înghesuit: 
Într-un spital? Călătorie fără de întoarcere? 


Sublinie ultimele patru cuvinte și înșiră trei semne de 
întrebare: 


Sinucidere? 
Crimă? 
Răzbunare? 


Fără să analizeze de ce, Marc sublinie cuvântul „răzbunare”. 


Continuă să scrie: 
CINE L-A UCIS PE CREDULE GRAND-DUC? 
Apoi, cu litere mici: 
Malvina de Carville 


Marc supse capătul stiloului câteva clipe îndelungate, apoi 
adăugă un semn de întrebare după „Malvina”. Trenul Corail 
vibra, dar Marc era obișnuit să lucreze în tren sau în metrou. 
Izbutea să se recitească, asta conta. 

Scrise urmarea, febril: 


De ce Grand-Duc nu și-a tras un glont în cap, acum trei zile? 

Oare ce a descoperit în seara aceea, chiar înainte de miezul 
nopții? 

Ce a descoperit nou? 

Încât să fie ucis pentru asta? 


ACCIDENTUL BUNICULUI MEU. 
CE DETALIU LIPSEȘTE? 


Stiloul aluneca. Rândurile scrise de Marc semănau cu valurile 
unei mări agitate. 


Să caut în camera mea din Dieppe. Pe iîndelete. Să-mi 
amintesc. 


Marc își reciti textul. Se amuză să numere semnele de 
întrebare. Doisprezece în total! Și nici măcar nu terminase. 
Simţea în buzunarul de la haină greutatea plicului albastru pe 
care i-l încredinţase Mathilde de Carviile. Stiloul își continuă 
cursa: 

TEST ADN. SOLUȚIA? 

Să deschid plicul? 


Să progreseze în rezolvarea problemei prin profanarea 


secretului? 

Nu. Asta nu l-ar ajuta să progreseze. Marc știa ce conţinea 
plicul. Lylie nu era sora lui. Lylie era nepoata lui Mathilde de 
Carville. Sora nebunei de Malvina. Totul o confirma. Progresele 
investigaţiei lui Grand-Duc... Până și inelul, safirul deschis la 
culoare, purtat de Lylie. Și sentimentele lui, dintotdeauna... 


Și VORBESC CU NICOLE 


Marc adăugă un ultim semn de întrebare, să fie cifră rotundă. 
Cincisprezece! 

Trenul avea să sosească la Dieppe la ora optsprezece 
douăzeci și patru. 

Avea mai puțin de trei ore de așteptat, acum. 


Trenul se opri la Mantes-la-Jolie. Cam o treime din călători 
cobori. Se eliberară mai multe locuri. Marc se ridică și se așeză 
în compartimentul de jos, la fereastră. Zona dintre picioare încă 
îl durea, dar mai puţin, acum că stătea cu picioarele lungite. 
Malvina nu se zărea prin preajmă, tot era ceva, chiar dacă nimic 
nu-i garanta că nebuna nu se urcase în același tren ca el. Fata 
se pierduse în mulţimea din Gara Saint-Lazare... Marc oftă. 
Scoase caietul lui Grand-Duc și se cufundă din nou în lectură. 


Jurnalul lui Credule Grand-Duc 


Minuscula za din aur a plecat, protejată atent într-un pliculeţ 
de plastic, la Rosny-sous-Bois, în cel mai bun laborator științific 
al criminalisticii din Franţa, ca de altfel și chiștoacele și cutiile de 
bere recuperate din coliba de pe Mont Terrible. Imi păstraserăm 
câteva relaţii cu polițaii. Aveam și cu ce să plătesc. Nu exista 
nimic ilegal în toată povestea, sau nu tocmai. Doar o 
investigaţie paralelă nu tocmai oficială, totuși o investigaţie. 

Rezultatele au sosit opt zile mai târziu. Zaua de doi milimetri 
găsită în mormântul de lângă colibă era sigur din aur. Era 
singura certitudine. Imposibil de determinat, pornind de la un 
eșantion atât de mic, dacă provenea de la o brățărică de 
bebeluș, de la un lănţișor, de la o brățară, de la un pandantiv... 
Sau chiar de la medalionul unui câine! Imposibil de aflat dacă 
întregul din care făcea parte fusese făurit de Tournaire, din Piaţa 


Vendome, sau de orice alt bijutier dintr-un târgușor din provincia 
Franche-Comte. 

Zaua unei bijuterii de aur... lată ce complica și mai mult cazul. 
De ce bucăţica asta fusese îngropată în mormânt, sub micul 
mausoleu de piatră? Un eșantion din ce? Îngropat de cine? 

Mister pe toată linia! 

Cursul brăţăricii, la mica publicitate, urcase la șaptezeci și 
cinci de mii de franci. O astfel de sumă friza ridicolul... mai ales 
pentru o brățărică din care, în varianta ideală, lipsea o za. O 
sumă virtuală, oricum. Pierduserăm de multă vreme speranţa să 
se arate vreun găsitor. 

Totuși... Habar n-aveam atunci, dar firul undiței n-avea să 
întârzie să se întindă. Și la capăt era un pește. Un ditamai 
peștele, în fine, „n-avea să întârzie”... Totul e relativ. Peștele 
urma să muște abia doi ani mai târziu. Dar nu fiți prea 
nerăbdători, ajung și acolo. Curând. În privinţa suspansului, cred 
că n-aveţi de ce vă plânge: un an interminabil pentru mine 
pentru dumneavoastră se rezumă la câteva pagini de citit. 


Eșantioanele de chiștoace și de diverse deșeuri culese în 
coliba de pe Mont Terrible n-au fost mai vorbărețe. După șapte 
ani, era improbabil. De la șederea lui Georges Pelletier, în 1980, 
generaţii de boschetari oploșiți sau de îndrăgostiţi de duminică 
se succedaseră probabil prin colibă... 

Reveneam la punctul de plecare, nu aveam de ales, trebuia 
să-l regăsesc pe Georges Pelletier. Mi-am petrecut nopţi întregi 
încercând să mă fac acceptat de oamenii străzii din Besançon. 
Besancon by night poate vă face să râdeţi... Poate vi se pare 
aproape folcloric: beţivanii dintr-un oraș de provincie, o mână de 
oameni cel mult, nu foarte răi, bine cunoscuţi de serviciile 
poliţiei. Drojdierii locali. Aproape simpatici. 

Să nu credeţi așa ceva! Vă pot spune că boschetăreala în 
Besancon impune respect. Inchipuiţi-vă locuind sub un carton, 
fie vară, fie iarnă, în orașul cel mai friguros al Franţei! Nici 
măcar n-au metrou acolo. lar holul gării noaptea e închis. 

N-am petrecut decât vreo cincisprezece zile cu ei, între 
ianuarie și martie 1988, și am crezut că o să crăp de frig. Mă 
întorceam îngheţat bocnă în zorii zilei și petreceam trei ore în 
apnee într-o baie clocotită. Acum mă credeţi, nu luam cu japca, 
și după opt ani de investigaţie, bănetul bunicii Carville. 


Toate astea pentru ce? Vă las să judecați. 

Foștii tovarăși de pe stradă cu care se drogase Pelletier, toată 
spuma societăţii nocturne din Besançon, mi-au confirmat că 
Georges reapăruse după 23 decembrie 1980. Cât se poate de 
viu, coborât de pe muntele lui, deloc zdrobit de avionul Airbus 
care-i căzuse practic în cap. Și tot fără brăţărică la încheietură. 
La fel de tăcut. A rămas șase luni în Besançon și a luat-o de la 
capăt cu tâmpeniile. Trafic de droguri. Furturi. Apoi a șters-o la 
Paris înainte ca poliţaii să-i dea de urmă. Sau frate-său Augustin. 
Din spusele tovarășilor lui de pe stradă, Georges se temea mai 
puţin de polițai decât de lecţiile frățești de morală. 

Voi adăuga un ultim detaliu. Georges Pelletier nu coborâse de 
pe munte cu câinele lui. Un bun punct de plecare... Dar Augustin 
se înșelase, câinele respectiv nu era deloc mic, ci un ciobănesc 
belgian. Mascul. Versiune XXL, din spusele tovarășilor lui 
Georges. Imposibil de băgat în mormântul de lângă colibă. Doar 
dacă l-ar fi tranșat, dar de ce să-ţi faci câinele bucăţi? De ce să 
nu sapi o groapă mai mare? Un afurisit de mister în plus în jurul 
afurisitului de mormânt! 


Vă daţi seama, n-am abdicat. Nu-mi mai rămânea decât să 
dau de urma lui Georges în jungla săriţilor de pe fix și-a 
oamenilor străzii din Marele Paris. Nazim a fost nevoit să se 
implice și el. Încă trei luni de investigaţie, cu normă întreagă. 
Anunţuri la mica publicitate. Lobby de tot felul la poliţai, la 
serviciile sociale ale primăriilor, ale căminelor. leșiri în stradă, 
noaptea, cu lanterna pe fotografia lui Georges, numai zâmbet în 
faţa bradului de Crăciun, acasă la Augustin. Fotografia cea mai 
recentă pe care fratele a găsit-o... 

Treabă de profesionist. Meticuloasă. Pas de pas. Lumea 
interlopă, meserie de privat, cum îmi plăcea mie, în cele din 
urmă. Mathilde de Carville avusese dreptate. Pentru a găsi 
soluţia, era nevoie de timp și de bani. De ambele. Vă scutesc de 
detalii. Cu Nazim, am sfârșit prin a ajunge pe urmele lui Georges 
Pelletier până la un anumit Pedro Ramos, pe care l-am întâlnit în 
iunie 1989, în parcul de distracţii din La Foire du Trône, în faţă la 
Tagada. Da, aţi citit bine, în faţă la Tagada! 

— Georges a lucrat pentru mine două sezoane, ne-a explicat 
Pedro, supraveghindu-și cu coada ochiului afacerea. 

Adolescenţi isterici plăteau cinci franci locul pentru a-și tăbăci 


pielea de pe fese timp de două minute și treizeci de secunde pe 
un platou rotitor. Tagada era o versiune colectivă a 
balansoarelor de amorţit fundul din locurile de joacă. 

— Nu i-am cerut CV-ul, a continuat Pedro, zâmbind cu 
subînțeles. Am priceput că voia să i se piardă urma. Nu era 
leneș. Din moment ce era c/ean când venea la muncă. De rest, 
nici că-mi păsa. 

— Când l-aţi văzut ultima oară? Am întrebat. 

Pedro nici măcar nu și-a acordat un timp de reflecţie. Doar, cu 
un gest al mâinii, i-a făcut semn să se grăbească unei copile 
îmbrăcate în roz, care era casieră. Capul lui își schimba culoarea 
după cum luminau neoanele. 

— În toamna lui 1983. Mai exact, la jumătatea lui noiembrie. 
După La Foire Saint-Romain, ultimul bâlci important al sezonului, 
pe cheiurile din Rouen. Am ambalat totul, ne-am pregătit pentru 
iernat și basta. Până la sezonul viitor. Pelletier știa unde mă 
putea găsi. Nu s-a mai arătat niciodată, începând cu sezonul 
următor. 

N-am plâns după el. Nici nu l-am căutat. Sezonierii sunt 
frecvenți, la noi. Două sezoane e deja frumos. Nu s-a mai întors, 
nici anul următor, nici altădată după aceea. 

Fundătura... 

Am continuat să-l chestionez niţel pe Pedro Ramos, de formă. 
N-am putut scoate nimic altceva de la el. Pista se oprea pe 
cheiurile din Rouen. Nu așa de departe de Dieppe, dacă stai să 
te gândești, nu așa de departe de familia Vitral... 

Care era legătura? Niciuna, fără îndoială, în lunile următoare, 
am schimbat registrul. Am bătut toate parcurile de distracţii. Cu 
Tagada și celelalte tâmpenii! 

Astea îi plăceau lui Nazim mai mult ca lumea interlopă... 
Uneori, mergea cu micuța lui Ayla, în weekend. Open foire... 
Mama Carville rambursa plimbările în montagne-russe și în 
trenuleţele groazei, sau merele glasate pe băț. Ne-a luat o 
grămadă de vreme să descoperim ceva nou. Ani întregi... 

Din când în când, pentru a-mi mai schimba ideile, mă 
întorceam la Dieppe. 


38 
2 octombrie 1998, ora 16.19 


— Îți zic că-i nuntă! 

Mânutele lui Judith se agăţau de grilajul curţii grădiniței. 

— Ce nătăfleaţă! Nu e nuntă! Nu vezi că toți sunt în negru. A 
murit cineva... 

Cortegiul se îndepărta încet pe stradă. Judith nu credea prea 
mult în ce-i povestea colega ei Sarah. Sarah mereu spunea 
povești pentru a face pe interesanta. Când oamenii se plimbau 
îmbrăcaţi frumos pe stradă, în rânduri, ca pentru a merge la 
cantină, când ieșeau din biserică, când sunau clopotele... Așa 
arăta o nuntă, știa ea bine. Fusese la o grămadă. Cel puţin la 
două, plus cele când era prea mică pentru a-și mai aminti. 

— Nu te cred, Sarah! 

Sarah zgâlţăi grilajul de enervare. 

— A murit cineva, îţi zic! O să-l bage într-o groapă. La fel au 
făcut cu bunica... 

— Nu te cred! 

— Bine. Atunci, unde-i mireasa? 

— Am scăpat-o, a trecut deja, atâta tot! 

— Ce vorbeşti! În primul rând, e vineri! Nu se face nuntă în zi 
de grădiniță. Dar când mori e altceva, nu-ţi poţi alege ziua. 

Judith era silită să admită că dreptate avea prietena ei. Care 
insista: 

— Și-apoi, la o nuntă oamenii nu sunt așa de bătrâni. Vezi, toți 
ăștia sunt bătrâni. 

— Nu, nu toți! 

— Ba da... 

— Nu! Uite. Acolo. Doamna! Doamna! 

Lylie ieși brusc din amorțire. 

Descoperi cu surprindere două fetițe adorabile de cinci ani, 
înfofolite în mantouri de lână în culori vii și cu părul ascuns de 
căciulițe peruane. 

— Doamna, doamna, ce e: nuntă sau mort? 

Lylie zâmbi fără să vrea. | se părea bulversant contrastul între 
strigătele de bucurie din curtea grădiniței și tăcerea cortegiului 
funebru al înmormântării anonime. Lylie se lăsă pe vine, pentru 
a fi cât fetiţele de înaltă. 


— E o înmormântare, răspunse ea cu voce blândă. 

— A, ai văzut! triumfa Sarah. 

Judith se strâmbă. Trei alte copile veniră să se lipească de 
grilaj. Pe trotuar, Lylie devenea atracţia grupei, ca un ponei 
după un grad de sârmă ghimpată. 

— Cine era moarta? continuă Sarah. 

— N-o cunoșteam, spuse Lylie. Eram doar în trecere. Nu sunt 
din familie. Vin din clădirea aceea mare și albă, chiar din față. 
Unde, de altfel, trebuie să mă întorc. 

— Dacă n-o cunoșteai, atunci de ce ești tristă? insistă Judith. 

Lylie nu-și putu ascunde surprinderea. Se apropie și mai mult 
de fetiță. Pistrui minusculi îi punctau obrajii îmbujorați. 

— De ce spui că sunt tristă? 

— Păi, ai ochii roșii. Și tre' să fii supertristă dacă ai ales să 
mergi după o moartă pe care nici n-o cunoști, în loc să mergi, nu 
știu, prin magazine, să te joci în parc, să vezi un film... 

Cincisprezece perechi de ochi, abia vizibili între căciuliţe, 
cagule și fulare, o scrutau de-acum pe Lylie. 

— Ai ghicit, murmură Lylie aplecându-se către urechea lui 
Judith. Dar nu trebuie să spui nimănui. Cum te cheamă? 

— Judith. Judith Potier. Sunt în grupa mare la grădiniţă. Dar pe 
tine cum te cheamă? 

— Nu știu... 

Judith își mușcă buzele, ca și când tocmai pusese o întrebare 
prea indiscretă. Rămase o clipă pe gânduri. Era probabil prima 
oară când dădea peste cineva fără nume. Încercă să-i surâdă 
necunoscutei, ca atunci când încerca să împace două colege 
care se certau. 

— inseamnă că de-aia ești așa de tristă? 


39 
2 octombrie 1998, ora 16.39 


Trenul Corail se opri la Vernon. Marc privi cum dispăreau 
călătorii care tocmai coborâseră. Fără regăsiri pe peroane, fără 
îmbrăţișări emoţionante, fără ţipete de bucurie, doar câteva zeci 
de muncitori grăbiţi să se întoarcă acasă. Când trenul porni din 
nou, peronul era deja pustiu, iar mașinile din mica parcare aflată 
de cealaltă parte a șinelor de cale ferată se aglomerau către 
ieșire. 

Soarele nu dispăruse încă de tot după colinele de pe lângă 
Sena. Ca să nu stea cu lumina în faţă și să poată citi confortabil 
caietul lui Grand-Duc pus pe mescioara gri, Marc trase perdeluța 
în dreptul lui. Detectivul avea să treacă de cel de-al zecelea an 
de investigaţie... Din acel moment, amintirile lui Marc nu se mai 
limitau la impresii vagi, un ecou îndepărtat, ci puneau cap la cap 
o versiune precisă a evenimentelor. O versiune personală 
asupra faptelor, de confruntat cu cea a lui Grand-Duc. 


Jurnalul lui Credule Grand-Duc 


La începerea anului școlar în 1991, Emilie Vitral se pregătea 
să intre la gimnaziu. Nu v-am vorbit mult despre Emilie până 
acum. Este totuși important să vă fac să înțelegeţi cum a 
crescut ea în toți acei ani, până să cedeze Nicole Vitral, până să 
triumfe Mathilde de Carville. În felul ei. 

Așadar, Emilie avea să împlinească unsprezece ani... 

Lui Emilie i-a plăcut întotdeauna de mine, cred. Era reciproc. 
Pesemne avea legătură cu latura mea asocială, de singuratic. 
Țâncilor le place să-i asculte pe adulţii scumpi la vorbă. Probabil 
că le împărtășesc pudoarea. 

Pentru ea, eram Credulă-Basculă. 

Cred că-l fascinam și pe Marc. Nu numai din cauza 
inepuizabilelor mele cunoștințe despre fotbal. Cred, mai ales, că 
un detectiv privat face impresie la copii. Ca un tip ieșit direct din 
televizor. Un MacGyver, un Mike Hammer... Un Magnum fără 
dobermani, cu BMW în loc de Ferrari... Mai puneam și de la 
mine. Îmi făcea plăcere. Poveștile mele născocite o făceau să 
râdă pe Nicole Vitral. Şi cu coada ochiului o priveam pe Emilie 


crescând... 


În taină, speram să detectez o asemănare. Ca într-o 
dimineaţă fetița să încline definitiv într-o parte sau în cealaltă. 
Fizic. Vitral sau Carville. Să capete surâsul lui Marc, ticurile 
bunicului Carville. Ce știu eu? O certitudine, oricare. 

Nimic. Ea continua să încline balanţa către Vitral. Ochii, cu 
siguranţă. Dar atât... 

Pentru restul, situația se complica. Nicole Vitral a făcut totul 
pentru a ascunde acest lucru, cel puţin la început, dar era atât 
de flagrant. În rue Pocholle, Emilie părea căzută mai mult dintr-o 
farfurie zburătoare decât dintr-un avion Airbus. Emilie adora 
școala. A fost prima în toate clasele, de la pregătitoare până la 
sfârșitul ciclului primar, în timp ce Marc se descurca onest, dar 
atât, lucrând conștiincios, cuminte, fără vreun gust deosebit, 
Émilie iubea muzica, Émilie iubea artele, Émilie iubea cărţile, 
Émilie devora totul. În casa familiei Vitral, existau discuri, cărți, 
tablouri în cantitate rezonabilă, aproape din necesitate, nu de 
nevoie. Cum ai avea în garaj o bicicletă sau bile de petancă. 
Pentru cazul în care... 

Emilie, în schimb, creștea diferită, sărea în ochi. Rămânea 
adorabilă, adorantă și adorată, dar se sufoca. Jefuia bibliobuzul 
care se oprea în parcarea gării din Dieppe în fiecare marți seara, 
își hărțuia cu întrebări bunica tulburată. Poveștile motanului 
cocoțat din clasa pregătitoare și tot restul după aceea. Roald 
Dahl. Igor 
Stravinski. Rudyard Kipling. Serghei Prokofiev. Tot atâtea nume 
complicate de care Nicole nu auzise niciodată. 

O astfel de excepţie, într-o familie, se mai întâmplă. Asta-mi 
spuneam, pentru a mă convinge. Floarea care crește în mijlocul 
rugilor de mure. Autodidactul școlii republicane. Visul american 
în versiune Hexagon, tânărul supradotat care urcă singur toate 
treptele, fără proptele, fără plasă de siguranţă, de la certificatul 
de studii până la Școala Normală Superioară; care-și trage forța 
și tenacitatea din originile lui modeste. Plecat de departe, de 
atât de jos, mândru pentru totdeauna de originile lui. 
Închisoarea domestică originală este pentru totdeauna ceea ce-l 
diferenţiază de „fiul lui...”, de cei de familie bună din primele 
arondismente pariziene, de clonele din Liceul Henri IV, seva lui 
care l-a făcut să crească mai înalt. Stindardul lui. Pentru ai săi, 


devine purtătorul de stindard. Ai săi, care sunt și mai mândri. 
Micutul care a reușit. Oare de-asta fac săracii atâţia copii? 
Pentru a-și multiplica șansele de a trage lozul câștigător? 

Bun, îmi opresc aici tirada de două parale despre 
determinismul social. Voiam doar să vă explic cum înflorea 
Emilie în cartierul Pollet. Micuța care va ajunge departe... 
Protejată de ai ei. Protejată inclusiv de Nicole, bineînţeles. Doar 
că probabil vă închipuiţi îndoiala sfâșietoare care-i fisura 
admiraţia. 

Nicole avea oare dreptul de a se mândri cu nepoţica ei? A ei? 
Șapte ani, zece ani mai târziu, umbra dramei încă plana asupra 
lor. Dacă micuța era Émilie Vitral, nepoţica ei, carne din carnea 
ei și sânge din sângele ei, atunci da, ce noroc, ce glorie, ce 
minune, copila cu destinul gata trasat! Dar dacă micuța era 
Lyse-Rose de Carville... Dată din greșeală la pension, departe de 
casă, rătăcită într-o altă lume... împiedicată. 

Obiectiv, privind-o pe Emilie cum evoluează în cartierul ei de 
pescari din Dieppe, nu mă puteam împiedica să mă gândesc că 
semăna cu un E.T. Căzut în Statele Unite, cu un Tarzan uitat în 
junglă, cu un Gulliver în Liliput. 

„E normal”, îmi strecura uneori Nicole. „O copilă crescută de 
bunică. Singură. Există fără doar și poate un decalaj.” 

Avea dreptate. În parte. 


La unsprezece ani, la sfârșitul școlii primare, Emilie a pretins 
ceva. În fine, nu chiar, Emilie nu pretindea la nimic. Emilie a 
declarat că voia să meargă să privească mai departe de 
coarnele bicicletei. Să treacă de cealaltă parte a falezelor. Să 
descopere alte locuri. Și alte modalităţi de petrecere a timpului 
liber. Mai ales muzica. Să continue pianul. Nu numai pentru că 
era înzestrată sau pentru că o împingeau profesorii ei. Nu. Doar 
pentru că dorea. Era mai mult decât dorinţă, chiar. Nevoie. 

Miza era simplă, Emilie nu putea continua să progreseze 
decât dacă avea un pian acasă. Pentru a cânta zilnic mai multe 
ore. Emilie fusese convingătoare în felul ei. Măsurase salonul. Ar 
fi încăput o pianină, dacă împingeau niţel televizorul în colț și 
canapeaua într-o parte. Se încadra, arăta drăguţ, se putea pune 
vaza deasupra, chiar, și scrumiera din cristal de pe valea râului 
Bresle. 

Rămânea preţul. 


Treizeci de mii de franci la prima strigare. Să spunem 
douăzeci de mii, una de ocazie. 


Nicole Vitral s-a trezit spunând: 

— Un pian! Draga mea copilă, deja mi-e greu să te îmbrac. 
Am fost nevoită să lucrez duminică de duminică în mai și în 
iunie ca să putem pleca o săptămână la Saint-Quay și încă nu 
știu cum îți voi plăti cheltuielile cu școala. Deja avem cursurile 
tale de muzică. Nu mai sunt gratuite de când ai împlinit zece 
ani. Deci, draga mea copilă, un pian... 


Émilie n-a protestat. Înţelegea. La unsprezece ani, avea deja 
un fel de maturitate aproape neconformă vârstei. Cel puţin 
părea să înţeleagă. S-a refugiat în camera ei. Camera ei, care 
era și cea a lui Marc. Nicole a auzit prin peretele despărțitor o 
melodie de flaut. Singurul ei instrument. Un flaut din plastic, al 
lui Marc, pentru gimnaziu. Nicole a recunoscut șlagărul 
momentului, cântecul lui Goldman, Leidenstaat. 

Cu inima sfâșiată. 

Când Marc s-a întors de la stadion, și-a găsit bunica plângând, 
prăbușită pe canapea. Marc avea treisprezece ani. Habar n-avea 
cum să reacționeze. O auzea doar pe Emilie cântând din flaut. 
Era drăguţ. Dar și trist. 

Nicole l-a invitat pe Marc pe canapea, l-a luat în braţe și l-a 
strâns puternic. 

— Va trebui să nu fi gelos pe Émilie. Înțelegi? Niciodată. 

Evident, s-a gândit Marc. Cum altfel? i 

— Va trebui să continui să te porți cu ea ca înainte, iar Emilie 
să rămână mereu surioara ta... 

Bineînţeles. Unde voia să ajungă? 

— Chiar dacă fac diferenţe. Ești băiat mare de-acum, Marc. 
Poţi înțelege. 

Diferențe. Ce diferențe? 

Nicole s-a ridicat ușor. Și Marc la fel. Zâmbetul revenise. Un 
zâmbet fals, cel puţin. Femeia i-a făcut semn lui Marc să apuce 
de celălalt capăt al canapelei. 

— Ajută-mă s-o împing, Marc. Nu sunt sigură c-ar încăpea un 
pian aici! 


Cumpărarea pianului, nou, cu banul jos, un Hartmann- 


Milonga, din cel mai mare magazin specializat din Rouen, abia 
dacă s-a cunoscut din banii plasați în contul din bancă al lui 
Emilie. 

Emilie avusese dreptate, încăpea între canapea și televizor. 
Îndesându-l bine. 

Totul s-a înlănţuit, apoi. Mai întâi, stagiile la Paris. De câteva 
zile. Apoi șederile. Între stagiu, concert și turneu, în străinătate. 
Londra. Amsterdam. Praga... Apoi cumpărarea de discuri. Și 
cărţile. De ce s-o priveze pe Émilie de cărţi? Apoi hainele. De ce 
s-o priveze pe Emilie de modă? E omenește. Emilie avea dreptul 
la tot ce era mai bun. Merita. Nicole nu mai simțea c-ar avea 
dreptul să neglijeze vreun detaliu cât de mic legat de viitorul ei; 
să nu mizeze totul. Pentru cazul în care... 


Înțelegeţi acum strategia lui Mathilde de Carville. De la bun 
început, fusese conștientă de ce făcea. Contul din bancă deschis 
pentru Emilie, era un ou de șarpe depus într-un cufăr, șarpe 
care ieșise din găoace și crescuse, încetul cu încetul, ani de-a 
rândul, sub casa familiei Vitral, pentru a ieși în cele din urmă, 
gata să-i sugrume. 

Între Emilie și Marc, prăpastia se adâncea. Vreau să zic 
prăpastia materială. Pentru restul, voi reveni mai târziu... Emilie 
putea de-acum să ceară tot ce voia, de la capriciul cel mai 
neserios la cea mai costisitoare dorinţă. Nimic nu era prea 
scump pentru ea. Marc, în schimb, trebuia să se mulțumească 
cu înlocuitori. Hainele vecinului. Bicicleta bunicului. Încălţările 
de rugby ale prietenilor mai în vârstă. 

La început, Emilie insistase: voia să plătească și pentru Marc. 
La urma urmei, i se explicase, erau banii ei! Nicole Vitral n-a 
cedat. Pentru ea era o chestiune de onoare, un angajament 
moral față de Mathilde de Carville. 

O linie roșie imposibil de trecut. 

Nicio centimă de la familia de Carville pentru nepotul ei. 

Admit că vi se poate părea straniu. Dar cine poate ghici cum 
ar fi reacționat, în locul lui Nicole Vitral? Da, vă repet, Mathilde 
de Carville știa ce face în seara aceea de mai din 1981, venind 
să-i ofere șarpele adormit lui Nicole Vitral. 

Inelul de safir deschis la culoare ca gaj. 

Împotriva oricărei așteptări, există o morală pentru această 
poveste. Pe cât am putut constata, lucrătura șarpelui a dat greș. 


Marc nu era gelos. Niciodată n-a fost. Și nu pentru că și-a 
ascultat bunica. Ci în mod firesc. El se bucura pur și simplu de 
fericirea lui Emilie. Voi reveni asupra acestui aspect... În detaliu, 
vă promit. 

Alt miracol, poate și mai curios, în toată această fântână de 
bezele, de cadouri dulci și de viață aurită, Emilie nu s-a 
preschimbat în bomboană lipicioasă roz... într-un soi de Nelly 
Olson care privește cu un aer dezgustat viaţa simplă a familiei 
Ingalls. A rămas la fel de vie, simplă, fără dispreţ pentru salonul 
înghesuit, casele lipite una de alta de pe rue Pocholle, pentru 
marea cenușie și pietrișul prea dur de sub tălpile ei goale. 

Emilie creștea. Avea tot ochii albaștri ai neamului Vitral și 
gusturile rafinate ale familiei de Carville. Amabilitatea familiei 
Vitral... și bănetul familiei de Carville. 

Descurcați-vă cum știți. 

* 
x x 

Marc își ridică privirea. Emoţionat până la lacrimi. 

Trenul Corail traversa cu toată viteza iazurile din Poses. 
Șlepuri încărcate cu nisip urcau pe firul Senei. Marc revedea 
totul. Flautul. Canapeaua. Pianul. Cu Emilie în faţa lui, cântând 
Chopin, Berlioz, Debussy. Habar n-avea băiatul de ei, dar i se 
părea emoţionant. Émilie, cu părul strâns, așezată, cu spinarea 
dreaptă, cu mâinile, cu degetele în continuă mișcare. Pianul era 
acum mut. Prăfuit. Tot în salonul din Dieppe. Marc își amintea și 
de ţinutele lui Lylie. Cum să le fi uitat? Rochiile, fustele ei. Din ce 
în ce mai frumoase, pe măsură ce treceau anii. Cumpărate 
pentru el, numai pentru el. 

Cum să fie gelos? 

Nimeni nu înțelesese. Nici Grand-Duc, nici Nicole, nici orice alt 
adult. Cu-atât mai puţin Mathilde de Carville. 

Trenul se opri la Val-de-Reuil, gara din câmp până la care 
orașul cel nou nu mai ajunsese. Marc șovăi. li rămâneau abia 
cincisprezece minute până la Rouen. Işi scoase telefonul mobil, 
putea încerca să telefoneze la câteva clinici noi. De formă... 
Tastă trei numere. Fără succes. Nimeni cu numele de Emilie 
Vitral nu fusese internat în respectivele stabilimente. Cu atât 
mai rău. Lui Marc îi cam pierise convingerea. Își dorea mai ales 
să termine de citit caietul lui Grand-Duc. 

Adolescenţa lui povestită de detectiv. 


Ceva ca propriul jurnal intim, dar redactat de un străin. 


40 
2 octombrie 1998, ora 16.48 


Nicole Vitral merse încet spre cherhana, aflată la capătul 
portului de pescuit din Dieppe. Se apropie de tarabă. 

— Gilbert, ce-ai primit astăzi? Nu foarte scump? 

Cherhanagiul îi răspunse fără șovăire: ` 

— Cambule. Direct de pe vaporul de azi-noapte. Iți pun una la 
pachet? 

— Două! 

Ochiul lui Gilbert, din profil, se rotunji precum al unuia dintre 
peştii lui morți. 

— Două? Ai pe careva la cină? E Émilie? E Marc? Sau vreun 
drăguţ? 

Tâmpitul! 

— E Marc, idiotule! preciză Nicole. 

— OK, îţi pun o bucată faină, atunci. Cum o mai duce Marc? 

Nicole îi răspunse evaziv. Banalităţi. Pe gânduri. Plăti. 

— Mersi, Gilbert. Săptămâna asta, trec să-ţi las fluturași de la 
primărie, pentru port. Totul e scris pe ei. 

Cherhanagiul oftă. 

— larăși tâmpeniile lor. La primărie, mai bine s-ar ocupa de 
comercianţi decât de docheri. Crede-mă, noi crăpăm primii, 
chiar înaintea pescarilor... 

Nicole se îndepărta deja. Gilbert Letondeur era cel mai bun 
cherhanagiu din Dieppe, dar și un cretin înrolat în tabăra 
armatorilor și a Camerei de comerț și de industrie din Dieppe. 
Pe scurt, un tip care vota cu dreapta... Nicole admitea că 
viziunea ei asupra lucrurilor era un pic simplificatoare, dar așa 
deslușea ea orașul Dieppe. Două tabere opuse. In pofida dubiţei 
sale pe litoral, niciodată nu se plasase în tabăra comercianților. 

O trădătoare! 

De două ori trădătoare. Mânca pește de la tabăra cealaltă. 

Nicole continuă spre litoral. Îi plăcea vremea uscată. Vântul 
regulat. Îi era pe plac și agitația de pe peluză. Terminau cu 
instalatul câtorva zeci de capiteluri albe, mici, identice, aliniate, 
în partea superioară cu drapele multicolore ale statelor din 
lumea întreagă. La fiecare doi ani, timp de zece zile, Dieppe 
trăia în ritmul Festivalului Internaţional al Zmeielor. 


Cerul era deja înțesat de romburi pestrițe, de imense cercuri 
nemișcate, de triunghiuri care descriau curbe strânse. Sus de 
tot, pe cer se vedeau un dragon chinezesc, o mască incașă, o 
pisică albastră gigantică, un cerc gol în care se învârtea cu toată 
viteza o giruetă. Tot atâtea constelații imaginare și colorate. 

Nicole Vitral înaintă privind în sus, puţin nostalgică. Nu se 
putea împiedica să se gândească la precedentele ediţii ale 
festivalului. Dieppe fusese cea dintâi dintre staţiunile balneare 
care, la sfârșitul anilor șaptezeci, organizase festivalul zmeielor. 
De atunci, acel gen de manifestare fusese copiat pe toate marile 
plaje din nordul Europei. 

Nicole trăise alături de Pierre primele două festivaluri, în 1980 
și 1982. De două ori câte zece zile de amintiri. Festive. Dar și 
lucrative. Fast-foodul lor ambulant, pe litoral, era deja o 
instituţie pe vremea aceea. La prima ediţie, nora lor, Stéphanie, 
era însărcinată, aproape la termen. Işi petrecuse totuși sfârșitul 
de săptămână ajutându-i. Cum putea și ea. Grijulii, Pierre și 
Pascal, în calitate de socru și de soț, se străduiseră s-o convingă 
să rămână așezată pe un scaun, s-o facă să înţeleagă că nu era 
momentul să nască în acel sfârșit de săptămână! Până la urmă, 
Emilie se născuse la câteva zile după aceea, în 30 septembrie, 
de parcă avusese grijă să aștepte... 

A intervenit drama avionului Airbus... Apoi judecata. Pierre 
Vitral a apucat un al doilea festival, în 1982, înainte de a adormi 
pentru a nu se mai trezi niciodată, în 7 noiembrie, la Treport. 
Festivalul îi ritma viaţa lui Nicole, ca un simbol macabru: viaţa și 
moartea nu se ţineau decât de un fir, în voia vântului. Nicole a 
continuat totuși să-și parcheze dubița pe litoral, în timpul celor 
Zece zile de sărbătoare, fără Pierre care s-o ajute. Nu avea de 
ales, festivalul rămânea cea mai mare sursă a ei de încasări, 
odată la doi ani. 

Marc și Emilie erau prea mici pentru a-și aminti. Pentru ei, 
festivalul nu era decât un carnaval gigantic, așteptat vreme de 
săptămâni. Marc nu se descurca prea rău, cu sforile în mână, 
pentru a-și epata surioara. Un vecin îi dăduse un zmeu în formă 
de insectă uriașă, roșu cu auriu, cu o coadă foarte lungă din 
panglici și aripi din celofan transparent. Bineînţeles, Marc își 
botezase zmeul „Libelula”; pentru că uneori încă i se spunea așa 
lui Émilie. Nişte tâmpiţi. Comercianţii din Dieppe, de exemplu. 

Emilie, în schimb, se repezea cu capul înainte. Alerga de la un 


stand la altul, parcurgând toate țările lumii. Peru. China. 
Platourile etiopiene. Mongolia. Ecuador. Yemen. Quebec. Zmeul 
ca un fir întins între toţi copiii planetei: doar un pic de vânt, nu 
era nevoie de nimic altceva. 

Arta de a îmblânzi cerul, doar din amuzament. 

Tot mai sus. Fără pasageri, fără călători. 

Fără prăbușiri. 

Nicole, după 1980, nu mai privise niciodată cerul ca înainte. 
Micuța Émilie înghițea kilometri. Japonia. Mali. Columbia. 
Revenea alergând la Citroenul de tip H, cu ochi scânteietori. 
Toate triburile lumii își dădeau întâlnire pe peluza ei. 

„Ai văzut, bunico? Ai văzut, bunico?” 


Nicole se îndepărtă de litoral. Răvășită. În acest an, pentru 
prima oară în viaţa ei, Emilie va pierde zmeiele din Dieppe. 


Intră în brutărie. Se temea că va avea de înfruntat același circ 
ca în cazul cherhanagiului. Avea dreptate. 

— O baghetă, Nicole? 

— O baghetă. Și îmi mai dai și un Salammb6. 

— Serios? Un Salammbâ? S-a întors Marc? 

Un Salammbâ. Prăjitura preferată a lui Marc. Cel puţin când 
avea zece ani. Nicole știa că e ridicolă continuând să vrea să-i 
facă băietanului ei pe plac cu dorinţele din copilărie. Dar la urma 
urmei îi făcea plăcere, iar Marc era un băiat politicos. 

Nicole se uită la ceas. Nepotul ei va ajunge în două ore. 
Străbătu cu pași lenți portul de agrement, către podul mobil 
care separa cartierul Pollet de restul orașului Dieppe. O insulă în 
inima orașului. 

Fără să vrea, se gândea din nou la dialogul telefonic cu Marc. 
Plicul albastru al lui Mathilde de Carville. Testul ADN încredințat 
nepotului ei. Interdicția de a deschide cadoul pentru bunică-sa. 

Scârba! 

Nicole fu nevoită să se oprească din mers. Podul mobil se 
ridica, lăsând să treacă un pachebot nu foarte mare, sub 
pavilion nigerian. Mai rămăseseră câteva. Banane? Ananas? 
Lemn exotic? 

Ce credea oare Carville asta? Că deţinea monopolul 
clarviziunii? Că numai ea se gândise la testul ADN? Că detectivul 
Grand-Duc era numai în solda ei? Că îi recoltase o picătură de 


sânge lui Émilie așa, în voie, fără ca bunica ei să reacționeze? 

Coada de mașini din fața podului se făcea din ce în ce mai 
lungă. Nicole tuși de-și scuipă plămânii în mirosul de maree și 
de gaze de eșapament. Nu înţelesese totul Carville asta! Grand- 
Duc nu era un astfel de ticălos. N-o făcuse pe niciuna geloasă. 
Comandase două teste ADN. Două plicuri albastre. Câte unul 
pentru fiecare bunică. 

Nicole întoarse capul. Un zmeu uriaș, dragonul chinezesc, 
depășea clădirile de pe litoral. Surâse. In cel de-al doilea sertar 
al comodei, sub cheie, pusese plicul albastru încredinţat de 
Grand-Duc. Rezultatul testului de comparaţie al propriului ei 
sânge cu cel al lui Emilie, care îl va confirma pe cel primit de 
Mathilde de Carville, pe care Marc i-l aducea, cuminte. 

Podul mobil se cobori în cele din urmă. Mașinile trepidau. 
Nicole tuși din nou. 

Deschisese plicul în 1995. Și ea avea răspunsul de-acum trei 
ani. 

Trebuia să-i vorbească despre asta lui Marc. Trebuia, desigur. 
Diseară. Incă putea salva o viaţă. După, va fi prea târziu. Ar fi 
trebuit s-o facă înainte, desigur. Ușor de zis. 

Un astfel de răspuns. 

O eliberare? 

Poate... 

Cu condiţia să accepte să piardă totul. 


41 
2 octombrie 1998, ora 17.11 


Trenul Corail mergea de-a lungul coastei Deux-Amants. 
Traversă fără să încetinească podul feroviar de la Manoir-sur- 
Seine, depăși gara de la Pont-de-l'Arche. Marc nici măcar nu 
simțea răceala geamului de care își rezemase fruntea. Se 
mulțumise să aprindă lampa de lectură de deasupra capului. 


Jurnalul lui Credule Grand-Duc 


Anii '90; primii au fost ca și morţi. Noi sejururi în Turcia, în 
Canada; Cornul de Aur și Chicoutimi, vă scutesc de cărți poștale 
nostalgice. Fără a uita de pelerinajele mele anuale pe Mont 
Terrible. Nazim a rămas zile întregi în apropierea colibei, filând- 
o. Degeaba! 

Absolut nimic nou. Și a început depresia mea. Cel puţin, dacă 
e să fixez o perioadă, asta aș spune: între 1990 și 1992. Sfârșitul 
iluziilor. 

Tot fundătură și pe urmele lui Georges Pelletier. Evaporat, 
boschetarul. Hăpăit de nu știu ce chestie de bâlci, Tagada sau 
trenuleț al groazei. Cursul brăţăricii nu mai urca. Blocat la 
șaptezeci și cinci de mii de franci. 

La ce bun să mai urce? Trăiam o pensie aurită, sau aproape. 

Nu mai lucraserăm la caz de aproape trei săptămâni când am 
primit un telefon de la Zoran Radjic. Anunţurile, 75.000 de franci 
brățărica, continuau să apară în vreo zece ziare, în fiecare 
săptămână, plătite în avans prin virament automat. 

— Credule Grand-Duc? 

— Da... 

— Sunt Zoran Radjic. Am citit anunţul dumneavoastră, despre 
o primă pentru o brăţărică din aur pierdută. Cred că am 
informaţii de furnizat. 

Vă închipuiţi ce reacție am avut? Eram neîncrezător, după 
teapa falsificatorului turc, cu ani mai devreme, într-o altă viaţă. 

— Știţi unde se află brăţărică? 

— Da... Cred că da... 

Surescitat, în pofida a orice. Credule. Lupu-și schimbă părul, 
dar năravul, ba! 


Ne-am întâlnit două ore mai târziu, în barul L'Espadon, pe rue 
Gay-Lussac. Fiecare a comandat câte o bere. Zoran Radjic avea 
toate semnalmentele micului escroc de cartier, ale șarlatanului 
de la colţul străzii, uns cu toate alifiile. Cu figura aia de 
nevăstuică, cu privirea alunecoasă, la fel ca părul, dat pe spate, 
lins, te și întrebai cum putea să învârtă cel mai mic șmen. 

Era posibil ca tocmai el să-mi aducă dovada, singura dovadă 
utilă? O brăţărică găsită pe Mont Terrible, înainte cu doisprezece 
ani... Tot restul putea pleca la coșul de gunoi, culoarea ochilor, 
înclinația pentru pian, mormântul de lângă colibă... Mi-ar fi fost 
de-ajuns să ţin afurisita de bijuterie între degete și aș fi câștigat 
pe toată linia: bebelușa scăpată ca prin minune, după ce fusese 
proiectată în afara avionului, s-ar fi numit Lyse-Rose de Carville. 

— Deci? Am început, dornic să spun cât mai puţin posibil. 

— V-am citit anunţul, ieri. Nu prea citesc ziarele, de felul meu. 
A făcut „clic”... 

Zoran avea un ghiul, cu care se juca. ZA cu litere mari. Din 
argint. Cine mai poartă așa ceva? 

— ŞI... 

L-am lăsat să continue. 

— E o poveste veche. De-acum aproape zece ani. 1983 sau 
1984, aș spune. Mi-a arătat-o un tip distrus. Nu vă ascund, pe 
atunci îmi cam făceam pomană cu cei aflaţi în rahat. 

Dăduserăm peste un bun samaritean... g 

— Bun, nu vă ascund nici asta: făceam și nițeluș trafic. In fine, 
„nițeluș”... Vindeam droguri. Tipul chiar era în mare lipsă. Il 
cunoșteam puţin. O ardea de ceva vreme prin cartier. Nu mai 
avea parale, nu mai avea nimic. Voia să-mi dea în schimbul 
dozei o bijuterie. O brățărică. O chestie din aur, din câte spunea. 
Deloc banal, nu? 

Samariteanul se amuza cu inelul, de parcă nu-i păsa. De 
parcă nu-și dădea seama că se juca cu nervii mei. Sau poate era 
un șmecher adevărat, un profesionist, mă perpelea. Chestia cu 
el era că aducea atât de mult a escroc de cartier, deloc subtil, 
ușor de mirosit, încât, crezându-te mai isteţ, sfârșeai prin a avea 
încredere. 

Să nu cad cumva în capcană, dacă era vreuna. Să-l mai las să 
se apropie. 

— Cred că vă interesează numele tipului, nu? 


Venise clipa să-l contrez: 

— Numele tipului îl cunosc. Caut dovezi. Sau chiar brăţărica. 
Cei șaptezeci și cinci de mii de franci sunt pentru brăţărică. 
Pentru tot restul, negociem. 

Ghiulul dispăru în mâna dreaptă a samariteanului. Și-a strâns 
pumnul, cu tărie. 

— OK. Intru în joc. Poate nu vorbim de același tip, la urma 
urmei. Cât face numele? 

Banco.  Ghiulul tocmai reapăruse în mâna stângă a 
iugoslavului. Cum făcea asta tâmpitul? 

— Zece mii de franci, am spus. Pentru nume. Dacă este cel 
bun... 

— Nu mă bag. De unde știu că nu mă tragi în piept? Eu îţi dau 
numele, iar tu n-ai decât să-mi spui că nu pe-ăsta îl cauţi și te-ai 
cărat. lar eu îmi iau ţeapă. 

Nu era chiar atât de tâmpit, iugoslavul. 

— OK, am spus. Ai ceva de scris? 

— Îhî... 

— Îi scriu numele sub cartonul de sub berea mea. Tu faci la fel 
în dreptul tău. Dacă e același nume, ai câștigat zece mii de 
franci. Și continuăm... 

Samariteanul a zâmbit ca un copil. Ghiulul trecuse din nou în 
mâna dreaptă. 

— Mă bag. Îmi place la nebunie genul ăsta de joc. 

Ne-am aplecat amândoi asupra cartoanelor de bere, 
ascunzând cum puteam, cu mâna stângă, ce scriam. Copii care 
se joacă de-a bacalaureatul. 

Zece mii de franci partida, totuși. 

Am ridicat cartoanele în același timp. 

Georges Pelletier. 

Pe ambele. 

Un tremur m-a străbătut de la ceafă la șale. Vorbeam despre 
același tip! Deci Georges Pelletier al meu îi propusese o 
brăţărică acestui escroc. Totul se lega. 

Atenţie, Credule! Îmi sufla o mică voce interioară. Nu te 
ambala. Ai răscolit cerul și pământul prin mahalalele Parisului 
vreme de cinci ani pentru a-i da de urmă lui Pelletier. Zvonurile 
circulă repede pe străduțe. Cel mai puţin informat dintre 
turnătorii din capitală era pesemne la curent cu numele tipului 
pe care îl cauţi. Legătura cu anunţul de mică publicitate despre 


cei șaptezeci și cinci de mii de franci este la îndemâna primului 
samaritean venit... 

— OK, am spus, ai câștigat zece mii de franci. Absolut legal, te 
asigur. iți scriu un cec... Ba chiar îţi las cartonul, amintire. Cu 
dedicație: numele lui Georges... 

Celălalt se strâmbă puţin. Un cec? Cu siguranţă nu era 
obișnuit cu acest gen de plată. 

— Ai văzut-o, brăţărica? 

— Înî... Cât dai pentru pont? 

— Zece mii dacă merită, am zis. Ai detalii? 

— Vedem. Ce vrei să știi? 

Poate că tipul care se juca în continuare cu inelul (acum în 
mâna stângă) avea un mic talent de scamator de cartier, dar și 
eu aveam o ultimă carte în mână. Și pe mine anii mă învățaseră 
să fiu șiret. 

— Dacă ai văzut într-adevăr brăţărica, aceea care trebuie, îţi 
dai seama sigur ce vreau să știu! 

lugoslavul m-a privit cu un zâmbet tâmp. Imposibil de stabilit 
dacă mergea sau nu la cacealma; dacă-și bătea joc de mine, mă 
țepuia, sau dacă era martorul, unicul, martorul ultim al 
investigaţiei mele. 

— Incă zece mii de franci, spui? Pentru dovadă? Pot avea 
încredere în tine? 

— Intotdeauna plătesc cinstit. Dacă te-ai interesat, ţi s-a 
confirmat... 

Mâinile samariteanului s-au agitat. Și-a ratat mișcarea. Ghiulul 
a căzut pe masă. Era nervos. Sau așa voia să mă facă să cred, 
șmecherul... Am apucat cartonul de sub bere și stiloul. Am scris. 

Lise-Rose. 27 septembrie 1980. 

Exact ca în anunţ. 

Am împins cartonul către el, pe masă. 

— Confirmi că era inscripţionat așa ceva pe brăţărică? 

lugoslavul și-a frecat mâinile. Ghiulul revenise la locul lui, tras 
pe deget. 

— Data nașterii, mă scuzi, habar n-am. A fost cu ani în urmă, 
și nici atunci nu-mi amintesc dacă am fost atent. Prenumele, în 
schimb, este cel bun... 

Nenorocitul! Mi-a trecut prin minte. Încă un nenorocit de 
profitor... 

— „atâta, a continuat iugoslavul pe același ton, atâta că, 


dacă-mi aduc bine aminte, nu era scris la fel. Lyse era scris cu 
„y”, NU CU i”. 

O nouă descărcare electrică îmi zbârli spinarea. Radjic nu 
căzuse în capcana anunţului! Falsa ortografiere a prenumelui, 
pentru a prinde cu mâţa-n sac un eventual falsificator. 

Controlează-te, la naiba, mi-a trecut prin minte. 

— OK. Ai nimerit-o. Ai mai câștigat zece mii de franci. Până la 
urmă, ţi-a dat Pelletier brăţărica la schimb, ca să-ţi faci pomană 
cu el? 

Credule, știu... Ar fi fost prea frumos. 

— Dacă aș fi știut la vremea aceea că valora șaptezeci și cinci 
de miare... iți dai seama!? Dar nici pomeneală, Pelletier a trebuit 
să se lingă pe bot, cu brelocul lui tâmpit pe care mi-l flutura pe 
sub nas. Nu dau marfa la schimb. Banul jos, atât. 

M-a țintuit, ironic, cu privirea. 

— Sau un cec, eventual... 

La naiba! 

— Pelletier a plecat cu bijuteria, atunci? 

— Înî... 

— L-ai mai văzut, între timp? 

— Niciodată. După părerea mea, în halul în care era, sigur n-a 
murit de bătrânețe... 

Mama naibii! 

Am scris cecul. Fără remușcări. Mathilde de Carville nu stătea 
ea în douăzeci de mii de franci. Chiar dacă îndoiala rămânea. 
Capcana mea, „y”-ul transformat în „i”, nu era greu de dibuit 
pentru un escroc puțin mai prudent, numele „Lyse-Rose de 
Carville” și „Emilie Vitral” făcuseră obiectul unui întreg pachet 
de articole de presă, la vremea respectivă. Zoran samariteanul 
putea foarte bine să fi câștigat douăzeci de mii de franci cu 
puţină minte și ceva aplomb. 

Mâinile lui vioaie au înșfăcat cecul pe care l-a examinat cu 
atenţie. In cele din urmă satisfăcut, s-a ridicat. Mi-a întins mâna, 
cea cu ghiulul. 

— Mersi. Uite. Un ultim detaliu. Cadou din partea casei. 

Mi s-a făcut pielea de găină, pe tot corpul. 

— Ce detaliu? 

— Acum mi-am amintit. N-am acceptat schimbul lui Pelletier și 
pentru că brăţărica era ruptă. Lanţul, vreau să zic. Avea o za sau 
două lipsă. 


Mesele și scaunele din bar au început să se învârtă în jurul 
meu. Dumnezeule! Nimeni. Nimeni, în afară de Nazim și de 
mine, nu putea cunoaște detaliul. 


42 
2 octombrie 1998, ora 17.29 


Măcar odată, trenul Paris-Rouen sosise la timp. Încremeni pe 
peron exact la ora șaptesprezece treizeci. Trenul Rouen-Dieppe 
pleca în opt minute. Legătura era calculată la marele fix, dar, 
când trenul Corail avea întârziere, toate celelalte trenuri 
regionale așteptau cuminţi sosirea fratelui lor mai mare din 
capitală. De când studia la Paris, Marc trecuse din unul în 
celălalt de zeci de ori. Opt minute era mai mult decât avea 
nevoie. După ce închise cu părere de rău caietul lui Grand-Duc, 
se îndreptă rapid către magazinul cu diverse gustări. O singură 
persoană aștepta la rând în faţa lui. Marc cumpără o tartă cu 
mere și o sticlă de San Pellegrino. Fără îndoială, Nicole avea să-i 
pregătească diseară un festin, al cărui secret numai ea îl 
deţinea, dar asta nu-l împiedica pe Marc să fi digerat de multă 
vreme sendvișul cu şuncă și unt înfulecat în metroul spre 
suburbii. 


Expresul regional pentru Dieppe era aproape gol. După 
îmbulzeala din trenul Paris-Rouen, contrastul sărea în ochi. Marc 
se așeză aproape de fereastră, după obicei. Nu mai erau decât 
doi pasageri în tot vagonul. Un adolescent, cu căștile înfundate 
în urechi, și un tip înalt care dormea, ocupând două locuri și 
chiar depășindu-le. 

Marc deplie măsuţa gri din faţa lui, își puse rucsacul pe ea, 
apoi își scoase din Eastpack jurnalul lui Grand-Duc. Rămâneau 
cel mult douăzeci de pagini de citit, după care va recapitula. Se 
gândi din nou la mesajele lui Lylie, dispunea de o seară și de o 
noapte pentru a rezolva totul. 

Pe peron, un șef de gară fluieră nervos. 

Marc întoarse capul din reflex. Încremeni, cu fruntea lipită de 
geam, ca lovit în moalele capului. 

Ea era! 

Silueta plăpândă îi aruncă o privire rea șefului de gară, 
murmură câteva înjurături printre dinţi și sări în trenul care se 


urnise deja. 
Malvina de Carville. 


Marc rămase minute îndelungate scrutând ușile culisante ale 
celor două platforme prin care se putea intra în compartiment. 
Degeaba. Probabil că Malvina se ascundea pe undeva prin tren, 
dar Marc n-avea niciun chef să alerge după ea. Doar n-o să se 
lase prins la-nghesuială, ca un copil, de două ori la rând. Pentru 
moment, îi rămâneau douăzeci de pagini de citit. 

După aceea, se va ocupa și de nebună. 


Jurnalul lui Credule Grand-Duc 


L-am lăsat pe Zoran Radjic în barul L'Espadon, aproape locuit 
de certitudinea că micul escroc de bazar îmi spusese adevărul! 
Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât totul se înlănţuia, logic. 
Georges Pelletier, oploșit în cocioaba lui, fusese un martor direct 
al prăbușirii de pe Mont Terrible, la 23 decembrie 1980. Sosise 
cel dintâi la locul dramei. Dăduse nas în nas cu bebelușa 
scăpată ca prin minune. Culesese brățărica din aur înainte de 
venirea ajutoarelor, ca un prădător mizerabil în mare lipsă. 

Mă urmăriţi? Bebelușa scăpată ca prin minune, aruncată din 
avion, era prin urmare Lyse-Rose de Carville... Era aproape o 
certitudine, de-acum. Asta și era problema, de altfel, acest 
„aproape”... Deoarece, în ciuda aparențelor, Zoran Radjic putea 
foarte bine să-și fi imaginat toată treaba, ca un profesionist al 
escrocheriei ce era. Avusese la dispoziţie ani întregi pentru a o 
rafina... Reveneam la punctul de plecare: nu existau decât 
prezumţii,  prezumţii cu siguranță puternice, dar numai 
prezumţii. Nicio certitudine definitivă... 

Prezumţii... bănuieli... evidențe... fascicule de convergente... 
Numiţi-le cum doriţi. La urma urmei, v-am povestit totul, știți 
acum la fel de mult ca mine despre caz. Descurcaţi-vă! 

Ca să fiu cinstit până la capăt, nu există decât un lucru despre 
care încă nu v-am vorbit. Un sentiment, de altfel, mai mult decât 
un lucru. E cu atât mai complicat să explici un sentiment, cu 
mult mai greu decât să descrii o explorare pe Mont Terrible sau 
să retranscrii o conversaţie cu un martor. Ca să vă spun totul, 
ajunseserăm în punctul în care consideram că toate probele 
acumulate, brăţărica, mormântul, hainele din Marele Bazar, nu 


valorau nici cât o grămadă de ciurucuri numai bune de aruncat 
la gunoi. La fel și în ce privește culoarea ochilor sau darul pentru 
muzică. 

Adevărul era altundeva, adevărul se întemeia pe un 
sentiment. Pe o relaţie, mai precis. 

Marc și Emilie. 

A venit momentul, cred, să abordez relaţia lor stranie. Nu i se 
puteau împotrivi, sărmanii copii. Viața hotărâse în locul lor. 


În ciuda bunăvoinţei sale, Nicole era prea departe. Prea 
departe de ei, vreau să spun, prea îndepărtată de Marc și de 
Emilie. Munca, zile, nopţi, weekenduri. Viaţa de zi cu zi. 
Diferenţa de vârstă. Fără mamă care să-i crească pe Marc și pe 
Emilie. Fără tată. Și fără bunic. În mod logic, Emilie și Marc s-au 
apropiat. Două capete blonde. Două chipuri de înger, bune de 
reclamă. Şi totuși erau atât de diferiți... 

Să-i dau drumul. Știu că Lylie și Marc vor citi aceste rânduri. 
Voi încerca să fiu la înălțime. Oricum nu voi mai fi acolo, pentru 
a face față aprecierii lor. 

Marc... Ochi de un albastru-azuriu, ca pierduţi în zări 
îndepărtate, ca întorși spre vârsta de aur a pirateriei din Dieppe. 
Ochi buni de vrăjit sirenele. Însă Marc era un fals visător. El doar 
își iubea casa, cartierul, tovarășii, bunica... și mai ales pe Emilie. 

Marc iubea ceea ce cunoștea, pur și simplu, cu o iubire care 
se acumula în timp, cu o imensă generozitate, o generozitate... 
Domestică. Marc cel discret. Marc cel timid. Marc cel aproape 
mut. 

Idolul midinetelor, totuși, dacă pot fi calificate astfel liceenele 
din Dieppe. Idolul indiferent. Marc nu avea altă ambiţie, din ziua 
în care l-am cunoscut, când am început să-l observ ca un 
investigator minuţios, decât devotamentul faţă de Emilie, să-i fie 
în același timp frate, tată, bunic. Tot ce-i lipsea. Paravanul ei. 
Paratrăsnetul. Umbrela ei de ploaie. 

Acesta era paradisul lui. 

Micuța Émilie îi întorcea atenţia din plin. Ea stropea cu viaţă 
peste tot ce întâlnea. Frumoasă coz, așa cum nimic din preajma 
ei nu mai era, uzine care se închideau, ziduri de cărămidă și de 
silex, rigole. Frumoasă ca tot restul, apusul de soare pe plaja din 
Dieppe, toamna în pădurea Arques. Un curcubeu peste faleze. 

Ca un fluture rătăcit. O libelulă, dacă insistați... 


Emilie multiplica suprafaţa locuibilă din căscioara familiei 
Vitral cu doi, cu zece, doar dilatând-o prin muzică, cu melodii de 
Chopin sau de Satie, făcând-o să-și ia zborul în văzduh, 
deasupra falezelor, ca un balon de fericire, făcând-o apoi să 
izbucnească într-un hohot de râs. 

Când era tristă, avea grijă de sine prin muzică. 

O insectă rătăcită. l 

Doar diferită. Nu mândră. Singură. Şi nu întotdeauna. Emilie 
nu ezita să urle în tribune la fiecare placare noroioasă a lui Marc 
pe stadionul Maurice-Thoumyre. Să-și tragă bascheţii pentru a-și 
face norma de alergat de vreo zece kilometri, şase văiugi care 
coborau spre mare și cinci sute de metri diferență de nivel. 
Dieppe-Pourville-Varengeville-Puys. 

Un soare mare de oraș. Care mă topea și pe mine, când era 
copilă. 

Credulă-Basculă. 

Prea fusese pe punctul de a-și pierde viaţa la trei luni, pentru 
a mai risipi vreo fărâmă din ea. Și-apoi, și ea era mândră de 
Marc al ei. Îngerul ei păzitor. Îngerul ei blond... 

Marc și Emilie au știut foarte curând că nu erau frate și soră. 
Cel puţin nu cu adevărat. Nu ca alţii. Secretul păstrat cu gelozie 
de Nicole Vitral a explodat în curtea de joacă de la grădiniţă. 
Părinţii vorbesc, copiii repetă. Deformează. 

Mai târziu, copiii din școala Paul Langevin au născocit un joc: 
să alerge în jurul lui Emilie, cu braţele larg deschise, cu capul 
plecat, imitând zgomotul unui motor cu reacţie; mimând, 
învârtindu-se, avionul care intră în vrie și care se zdrobește, la 
câţiva centimetri de ea. Acesta era jocul preferat din curtea 
școlii Paul Langevin: să termine lungiţi pe asfalt, sub spaţiul de 
joacă, maimuţărind moartea. 

În jurul lui Emilie, Marc se juca de-a pilotul de vânătoare, 
neobosit. De la înălțimea centimetrilor lui suplimentari, ca un 
King Kong cocoţat pe dom, Marc zdrobea avioanele-cretine care 
treceau pe lângă el. Până la pedeapsă. Și totul reîncepea. 

Marc și Emilie n-au fost niciodată frate și soră cu adevărat. Au 
crescut în îndoială. 

„Vai, îndrăgostiţii!”, își băteau joc cei mai puţin cruzi, în 
recreaţie. 

Da, se iubeau. lubirea lor sărea în ochi. Dar cu ce fel de 
dragoste? 


Cred că Marc a început să-și pună această întrebare probabil 
pe la zece ani. De la naștere, în fine, de la catastrofă, el și Emilie 
au dormit în aceeași cameră. El jos și Émilie deasupra, în patul 
suprapus. Nicole i-a ajutat cum a putut: Marc a păstrat numai 
pentru el cămăruţa pe care o împărţise cu soră-sa, iar Émilie s-a 
înghesuit în camera bunicii. 

Nicole se descurca și ea cu ce avea la îndemână. A procedat 
corect aproape întotdeauna. 

Ce fel de dragoste? Spuneam. 

Mărturisesc, am încercat să merg mai departe. l-am spionat, 
precum cel mai nemernic dintre paparazzi. Am pus un 
teleobiectiv în mâinile lui Nazim. Pentru cazul în care... 

Degeaba. Sentimentele nu imprimă pelicule de film. 

Ce fel de dragoste? 

Doar ei aveau răspunsul. Și nici măcar... 


Eu, nu... 

Nici măcar știința nu m-a ajutat. 

Era ceva mai târziu. 

Lylie avea cincisprezece ani... 

Testul ADN... Afurisitul de test ADN. 

N-aveam cum să nu ajung aici. Îmi dădeam bine seama că 
Mathilde de Carville va sfârși prin a mi-o cere, prin a-și arunca 
bioetica la coș, dorind să asculte genele, în ciuda lui Dumnezeu, 
în pofida propriei credinţe. Femeia voia să știe. Ceva omenesc. 
Era deja un miracol că a rezistat atât de mult. 

In ce mă privește, nu eram mândru. Mi-era o frică de moarte. 
Puneţi-vă în locul meu, cei cincisprezece ani de investigaţie ai 
mei nu făceau nici cât trei picături de sânge într-o eprubetă. 

Ce jalnic! Ce porcărie de știință! 

x 
x x 


Cuvintele lui Grand-Duc jucau sub ochii lui Marc. 

„Ce fel de dragoste? Doar ei aveau răspunsul. Și nici măcar...” 

Văluririle ținutului Caux îi defilau prin faţa ochilor. Și liniile de 
înaltă tensiune, cele ale centralelor nucleare a căror direcţie o 
urma până la Dieppe. 

„Ce fel de dragoste?” 

Ce putuse înţelege bătrânul detectiv cu spionajul lui mizerabil 
cu teleobiectivul? Cine putea înțelege? 


„Vai, îndrăgostiţii!” 

Țipetele copiilor răsunau încă în urechile lui Marc. Ca 
zgomotul de motor cu reacţie, prost imitat de mucoșii ăia. 

„Vai, îndrăgostiţii!” 

Lylie, unde ești? 


Marc nu mai avea chef să sune la cine știe ce clinică nouă. 
Una în plus. Osteneală zadarnică. 

„Vai, îndrăgostiţii!” 

Cine mai știa, în afară de ei? Cine le cunoștea secretul? 

Nimeni. Nici Grand-Duc, nici altcineva nu-l povestise într-un 
caiet. 

Nu trecuseră nici două luni de atunci. 

16 august. 

Lylie nu împlinise încă optsprezece ani. 

Marc își închise ochii. 

Nu trecuseră nici două luni de atunci. 


43 
16 august 1998, ora 18.00 


Curată nebunie, se gândea Marc. Să alerge în plină lună 
august! După-amiaza era pe sfârșite, erau încă aproape treizeci 
de grade. O caniculă normandă excepţională! 

Lylie o ţinea una și bună. Işi lega șireturile la baschetți, 
ghemuită în pragul ușii din rue Pocholle, ca și când o mâncau 
aripile. Marc oftă. Fără niciun chef, își azvârli espadrilele și 
merse să-și caute încălțările de sport. Vocea veselă a lui Lylie 
clopoţi: 

— La drum, leneșule! 

Ea-și strânsese părul blond în coadă de cal, cu un elastic 
albastru-azuriu. Marc adora s-o vadă pe Lylie cu părul legat la 
spate. Îi mărea chipul, fruntea, îi dădea o graţie aproape 
princiară. Lylie își terminase pregătirile și ţopăia în fața ușii, 
nerăbdătoare. 

— Grăbește-te! 

— Bine, bine... 

De când Lylie luase la bac nota 18 / 20 la sport, opţiunea cros, 
prinsese gust pentru jogging. Alergase toată primăvara, cinci 
ore de antrenament pe săptămână, cu abdomene și cu Marc pe 
post de antrenor. 

Tânărul se enervase, nu-și găsea baschetul stâng. 

— Dacă n-ai chef să vii... 

— Ba da... 

Lylie apucă o sticlă cu apă minerală și-și dădu capul pe spate 
pentru a bea. Un firicel subțire de apă îi curse pe buze, pe 
bărbie, pe gât. Marc își întoarse privirea. Tulburat. Încă odată. 

— După găleți. Baschetul tău, vreau să zic... 

— Mersi... 

Marc își legă la rândul lui șiretul încălțămintei, cu stângăcie. 
Lylie trăsese pe ea un costum de sport Sergio Tacchini. Mov cu 
alb. Genul de combinezon de campioană olimpică de triatlon. O 
avere, pentru niște bucăţi de țesătură elastică. Un şort care se 
mula ca o a doua piele. Un top care-i turtea prea mult sânii lui 
Lylie, dar care-i dezvăluia, în schimb, cu totul pântecul plat, 
arcuirea mijlocului și pielea abia bronzată. 

— Bine! Mergem? 


Marc se urni fără voie. 

O presimţire rea? Arșiţa apăsătoare din acel 16 august? Lipsa 
vântului? Tonul lui Lylie? Dispoziţia ei bună? Excelentă? 

Primele fuleuri sunt întotdeauna cele mai dure. Traversară 
cartierul Pollet, trecură de podul mobil, merseră de-a lungul 
digului de beton de pe litoral, apoi începură urcușul abrupt, 
până la castelul-muzeu. 

Lylie alerga tot în faţa lui. Marc își potrivea fuleul după ea. 
Trecură prin faţa golfului, apoi a liceului Ango cu arhitectura lui 
futuristă, la poalele falezelor. Lylie, maliţioasă, își agită mâna în 
direcția muzeului, în semn de rămas-bun. 

Aveau acum de parcurs un kilometru bun de teren plat până 
la Pourville. Fuleul se putea mări. Brusc, după o curbă, 
panorama explodă. Văiuga Pourville, care cobora până la mare, 
superbă în lumina soarelui. Lylie acceleră și mai mult la 
coborâre. Pe dig, turiștii de la terase, de pe plajă, se întoarseră 
la trecerea ei. Mai ales bărbaţii, subjugaţi de apariţia fugitivă a 
fetei blonde, zvelte, în combinezon mulat. Hipnotizaţi de 
mișcarea regulată a picioarelor ei lungi, goale, ca mișcarea 
perpetuă a pendulei de cupru a unui orologiu. Marc adopta o 
atitudine de bodyguard. Privire de muscă, la trei sute șaizeci de 
grade. Încă puţin și, din alergare, i-ar fi pus lui Lylie mâna pe 
umăr. 

Era obișnuit cu felul concupiscent în care bărbaţii o priveau pe 
Lylie, dar asta nu-l împiedica să fie gelos. Cei cinci sute de metri 
de plajă din Pourville fură repede parcurși, deja începeau 
urcușul din Varengeville, cel mai abrupt, cel mai adăpostit de 
vânturile din vest... Versantul pe care se ascundeau cele mai 
frumoase vile, atât datorită panoramei, cât și climei... Aproape 
cinci sute de metri diferență de nivel! 

Lylie se chinuia puţin. Marc ţinea pasul fără probleme. Se uita 
țintă la valea sălbatică din Scie, în depărtare. Și mai ales evita 
să privească prea multă vreme în fața lui. Chiar în faţă. Fesele 
lui Lylie se agitau la înălțimea ochilor, unduitoare, săltăreţe, vii. 

Tulburătoare. Oare Lylie își dădea seama? O ultimă curbă și 
coasta se sfârși, în cele din urmă. Marc acceleră, ajunse lângă 
Lylie. Alergară umăr la umăr. Lylie își întoarse capul spre Marc. 
Zâmbitoare. Radioasă. 

Atât de frumoasă. 

O emoție punea stăpânire pe Marc. Nu era nouă. O, nu! Dar 


mai intensă, mai puternică decât niciodată. Drumul era plat, sau 
aproape, pe patru-cinci kilometri, până la cimitirul marin din 
Varengeville, destinaţia lor. Varengeville era comuna cea mai 
împădurită de pe coasta de Alabastru, iar umbra fu binevenită. 
Trecură pe lângă conacul lui Ango, pe lângă parcul floral din 
Moutiers, alergând tot unul lângă celălalt, fără să le pese de 
mașinile din spatele lor care se chinuiau să-i depășească. 

La două sute de metri de sosire, Lylie mimă un sprint. Marc îi 
lăsă cinci metri avans. N-ar fi trebuit... Sudoarea se prelingea pe 
spatele gol al lui Lylie. Picăturile îi curgeau până pe șale. Piele și 
perle. Ca un izvor vesel în care Marc nu avea decât o dorinţă: 
să-și scufunde gura. 

Să se liniștească. Mai ales să se liniștească. 

Marc acceleră, o depăși pe Lylie râzând, încetini doar pentru a 
sosi amândoi în același timp la finiș. Lylie se prăbuși pe peluză, 
epuizată. Marc își întoarse încă odată privirea de la corpul întins, 
oferit soarelui. 

Merse, împinse poarta cimitirului marin. Lylie îl urmă câteva 
secunde mai târziu. Nu erau singuri, nici pomeneală. Vreo 
douăzeci de turiști circulau prin cimitirul minuscul, căutau 
mormântul lui Georges Braque, vitraliul lui din biserică, pozau în 
fața panoramei somptuoase. Dieppe. Criel. Treport. Tot litoralul 
până la faleza moartă, despărțită de mare, din Ault, în Picardie. 

Câte perechi de îndrăgostiţi visau să se căsătorească aici? În 
această adorabilă biserică din gresie, suspendată într-un scrin 
de verdeață, între cer și mare. 

Marc însuși... Visa oare așa ceva? 

Işi alungă gândurile stupide. 

— Ne întoarcem? 

Aflase că faleza se retrăgea aici mai mult ca în alte părți. 
Totul era putred pe dedesubt. Creta era îmbibată de apă. 
Friabilă. Într-o zi sau în alta, totul se va prăbuși în mare. 
Biserica. Mormintele. Troiţa din gresie. 

Totul. În apă, măturat apoi în două zile de maree. 


Lylie băuse o gură de apă chiar de la robinetul de la intrarea 
în cimitir și o luase deja din loc. 

Marc o urmă, docil. 

Fluxul continuu de mașini ale turiștilor defila în faţa lor. 
Marginea drumului fiind delimitată de un taluz plantat, 


meticulos întreţinut, le era acum imposibil să mai alerge unul 
lângă celălalt. Marc trebuia să-și potrivească pasul după Lylie, 
să se resemneze să contemple, în faţa lui, spinarea leoarcă de 
sudoare, fesele evidenţiate de strânsoarea șortului, ceafa 
catifelată, tivită cu puf blond. 

Nu trebuia, totuși. 

De ce? 

De ce? îi urla o voce în craniu. 

Să nu mai privească nimic. Să se concentreze numai asupra 
ritmului cardiac, a fuleurilor. Să nu mai fie decât o mecanică 
fără emoție. 


Coborau deja către Pourville. Conacele din Belle Époque 
urmau unul după altul, rivalizând în fantezie barocă. Brusc, Lylie 
o luă la stânga, spre Petit Ailly, o mică plajă aflată la capătul 
unei văiugi aproape secrete, cunoscute mai ales de obișnuiți... 
Fără îndoială numeroși, totuși, în acel 16 august. Marc ajunse 
iarăși lângă Lylie. 

— Unde mergem? 

Privirea fetei străluci. 

— Moft! Cine mă iubește vine după mine! 

Și schimbă iar direcţia. La dreapta. In plină pădure. De-acum 
nu mai era drum, doar o pădurice de sălcii. După nici două sute 
de metri, ieșiră din pădure. Trecură de o baltă, în dreapta lor. 
Probabil pătrunseseră într-o fermă. Lylie continuă să alerge, în 
câmp deschis. Cu pași mari. 

Coborau acum către mare pe o pantă destul de abruptă. Lylie 
și continua cursa. Deasupra lor, pe pajiște, niște vaci se holbau 
la ei. Pe jumătate uimite, pe jumătate înspăimântate. 

Cât despre fermieri, dimpotrivă, nu se zărea niciunul. Lylie 
trecu pe lângă un gard electrificat. In mod vizibil, cunoștea 
locurile. Marc făcu un efort de concentrare, hărțile pentru 
drumeţii pe litoral GR 21, cu cărări pe care le străbătuse de 
atâtea ori, îi defilară în minte. O luaseră într-o parte în nordul 
văii Petit Ailly. Din memorie, reieșea că probabil traversaseră 
ferma Pin-Briăle, apoi cea numită Mordal. Marc nu mai avea de- 
acum înainte nicio îndoială privind destinaţia lor: Port de Mordal, 
pe care îl văzuse doar în hărţi. Era vorba de unul dintre acele 
mici golfuri inaccesibile turiștilor, ascunse celorlalte căi de acces 
către mare. O plajă privată rezervată exclusiv ţăranului 


proprietar al locurilor, care probabil nu-și uda niciodată cizmele 
pe acolo. 

Pe ultimii douăzeci de metri de dinaintea mării, văiuga se 
prăbușise. Argila ieșea la suprafaţă și curgea în limbi ocru spre 
apă. Trebuiau să depășească o adâncitură de zece metri, nu 
foarte greu de trecut, și care prezenta avantajul că făcea plaja 
total invizibilă de pe câmp. 

Lylie alunecă pe argilă. Picioarele ei lungi și pielea ei Sergio 
Tacchini se mânjiră de noroi roșu. Apoi așteptă în picioare pe 
pietriș. Mânară. Victorioasă. 

Marc o urmă, fără greutate. Marea începea să coboare ușor, 
degajând mai bine de trei metri de nisip dincolo de pietriș. 

Lylie își trase elasticul albastru din păr, care i se desfăcu într- 
o cascadă de aur. Marc tremură. 

— Moft! spuse Lylie cu o făţucă fermecătoare, ca pentru a-și 
cere iertare. Facem o baie? 

Marc nu răspunse. Depășit. Neliniștit. Aceeași presimţire rea. 

— Haide, continuă Lylie. Sunt leoarcă de sudoare! Măcar azi 
vremea e frumoasă. E cea mai frumoasă zi de vară! 

Lylie avea dreptate. Cel puţin din punct de vedere 
meteorologic. 

Apa calmă. Căldura. Nisipul. Tăcerea. 

Intimitatea lor. 

Cum să reziste? 

Lylie, oricum, nu aşteptă răspunsul lui Marc. Cei doi bascheți 
zburară pe pietriș. Tânăra plonjă în apă. Costumul ei de triatlon 
era la fel de adaptat pentru alergare și pentru nataţie. Marc 
purta un tricou lălâi în culorile stadionului din Toulouse și niște 
bermude de pânză. Tricoul luă calea bascheţilor, pe pietriș. 
Bermudele se vor uda. Cu atât mai rău. 


Înotară aproape o oră. Cuminţi. 

Marc începea să-și vină în fire. Corpul lui Lylie se pierdea în 
apa cenușie a Canalului Mânecii. Alternativ, bras și craul, unul 
lângă celălalt, complici, fericiţi. 

Lylie avusese dreptate, ca întotdeauna. Cedase unui moft 
delicios. 

Ce-și închipuise el oare? O capcană? 

Spiritul lui pervers fantasmase, atât... 


O jerbă de apă îi inundă gândurile. Lylie izbucni în râs și-l 
împroșcă pe Marc pentru a doua oară. El îi răspunse. Lylie 
protestă de formă, îl lăsă pe Marc să plece, apoi, dintr-o mișcare 
suplă, i se cocoță în spinare și-i băgă capul sub apă. Marc nu 
rezistă, chiar dacă Lylie nu avea cine știe ce greutate. 

Marc își recăpăta respiraţia, scuipând apa sărată. Lylie avea 
deja doi metri avans și râdea în hohote. 

— Nuuu... 

Marc o prinse pe Lylie mai întâi de un picior. Ea protestă, fără 
convingere: 

— Nu-i corect! 

El o trase spre sine. Se mai jucase așa cu Lylie când erau 
copii, în aceeași apă plină de săpun dintr-o cadă minusculă. 
Mâna fermă a băiatului o apucă pe Lylie de mijloc. Ușoară ca o 
pană. Latexul întins care se mula pe fesele lui Lylie se lipi de 
torsul lui Marc. 

— Trișezi... 

Lylie râdea în continuare. A 

Marc își întinse mâna, apucă un braţ, un umăr. Impinse ușor, 
cât să o scufunde pe Lylie, câţiva centimetri, fără să-i facă rău. 
Marc își folosi greutatea, lăsându-se pe Lylie. El ieșea din apă în 
timp ce Lylie se afunda. Pieptul lui Lylie se strivi de burta lui 
Marc, coborând și mai mult. Umerii, apoi chipul tinerei, cu ochii 
închiși de teama sării, îi atinseră torsul. 

Un metru în plus sub apă. 

Figura lui Lylie se lipi de țesătura udă a bermudelor lui Marc. 
Gura îi atinse sexul băiatului, ca din greșeală. 

Lui Marc i se sculase. 

Ceva de speriat. 

Cum altfel? 


În depărtare, pe marea uleioasă, un feribot ieșea din portul 
Dieppe, în direcţia Newhaven. Câteva triunghiuri albe se agitau 
în siajul lui, pescăruși, fără îndoială, sau veliere mici, era greu 
de distins de la atâta distanţă. g 

Lylie și Marc nu spuneau nimic. Inotară încet spre plajă. 
Nisipul era aproape uscat. Lylie se lungi pe burtă. 

— Mă usuc puțin, înainte să plecăm? 

Singurele cuvinte pe care le-a rostit, cu o voce stânjenită. O 
voce nouă, ca și când s-ar fi preschimbat. O voce de adult. Marc 


rămase așezat, chircit, cu braţele în jurul genunchilor pliați, cu 
ochii ţintă către zare. 
Cât timp se scurse astfel? Câteva minute? Ore întregi? 


Feribotul dispăruse de multă vreme la orizont, către Anglia, 
iar pescărușii, sau velierele, se întorseseră în port. Marea părea 
la fel de pustie ca un deșert. 

Lylie se ridică brusc. Tăcută. Marc nu-i distingea decât umbra 
pe nisip. Tânăra își încrucișă braţele și dintr-o mișcare își trase 
peste cap topul combinezonului. Işi puse cu delicateţe tricoul pe 
nisip, bine întins, ca să se usuce. Când se aplecă, Marc nu avu 
nevoie să-și întoarcă privirea pentru a-i vedea ieșind în evidenţă 
pe nisip profilul ambilor sâni. Mici și fermi. În umbre chinezești, 
ca ai unei gheișe. 

De parcă n-ar fi fost de ajuns... 

Lylie își cobori mâinile de-a lungul taliei. Umbra unduia, ca și 
când ar fi dansat. Țesătura alunecă mai întâi lent, milimetru cu 
milimetru. Cea de-a doua piele a ei se desprindea. Da, tânăra 
năpârlea. Țesătura căzu pe nisip. 

Ca o piele moartă. Flască. Inutilă. 

Marc contempla umbra neclintită, pigmentată de milioane de 
grăunţe deschise la culoare. Umbra era aceeași, exact ca în 
clipele de dinainte. Aceeași talie, aceleași picioare, aceleași 
coapse. Silueta era identică, cu sau fără cea de-a doua piele. 

Și totuși. 


Lylie se întoarse, lungindu-se. Tot pe burtă. 

Marc așteptă ore. Minute. 

Nimeni nu-i sări în ajutor, nicio pânză la orizont, niciun turist 
rătăcit, niciun fermier mânios. 

Lylie simţi mâna caldă a lui Marc cum i se așază peste partea 
de jos a spinării. Nisipul lipit îi făcea palma puţin cam aspră. Ea 
tremură și se întoarse. 

Cui altcuiva îi putea dărui cei optsprezece ani ai ei? 

* 


x x 


Marc deschise ochii. Era acoperit de sudoare. Pe fereastra 
trenului, o serie interminabilă de stâlpi de înaltă tensiune i se 
năpusteau în figură. 

Schiţă o mișcare de recul, fără să vrea. 


Era oare un monstru? 

Marc simţea în vestă greutatea celor douăzeci de grame ale 
plicului albastru de la laborator. Testul ADN. 

Erau oare niște monștri? 

Să-l deschidă. Să știe. Să aibă dovada... 

Ușa vagonului se deschise, iar Malvina de Carville își făcu 
apariţia. 


44 
2 octombrie 1998, ora 17.49 


Apa fierbinte curgea ca o ploaie peste trupul gol al lui Lylie. 
Fata închisese ochii sub jet, căutând să regăsească un minimum 
de seninătate. De calm, cel puţin. Mâna ei oarbă apăsă burta 
moale a recipientului cu săpun antiseptic. Işi frecă pielea, până 
la isterie: sânii, pântecul, pubisul. Crema albă se scurgea încet, 
lăptoasă, până la picioarele ei. Lylie se clăti îndelung. Se 
străduia să fie curată, pe cât cu putință. Fațada, cel puţin. Să 
salveze aparențele. 

Până la urmă ieși, înfășurată într-un prosop mare și alb. Apa 
din păr i se scurgea pe prosopul pufos. Lylie șterse oglinda 
aburită cu dosul palmei. Reflexia neclară o înspăimântă, ca și 
când figura unei necunoscute i-ar fi înlocuit-o pe a ei. Himera din 
oglindă dispăru din nou în abur. Lylie se spălă pe dinţi apăsând 
cu putere, cu prea multă putere, până ce-i dădu sângele. 

Își golise maţele adineaori, pe stradă, la intersecţia cu avenue 
de Choisy. Îşi răspândise pe trotuar măruntaiele. Votcă, whisky, 
tequila, în fuziune... Un poliţai tânăr o adunase de pe jos, din 
patru labe, de la marginea rigolei. Îi întinsese un șerveţel 
Kleenex. Ea se ștersese, încă ghemuită, în timp ce o mamă de 
familie își împingea căruciorul bebelușului prin balta ei de vomă. 
Polițaiul ar fi putut-o sălta. Ar fi făcut-o, dacă ea nu l-ar fi privit 
cu ochi de căprioară, înlăcrimați. 

„E pentru prima oară, domnule agent.” 

Scăpase. La mustață. 

Vărsase și a doua oară. Cu jumătate de oră mai devreme, în 
cameră, lângă pat. Nu mai avea nimic de dat afară, cu excepţia 
măruntaielor. O duruse cumplit. 

Lylie ieși din baie. 

Fata lungită pe celălalt pat din încăpere îi aștepta întoarcerea 
cu vădită nerăbdare. 

— Au făcut curat cât erai la duș... 

Fata n-avea șaisprezece ani, o roșcată tunsă periuță și cu 
dinți deja îngălbeniți. 

— Ești băftoasă, într-un fel, continuă fata, eu ţin totul în mine. 
Uneori mi se pare că putrezesc pe dinăuntru. Aș da orice să pot 
bori. 


Lylie avea chef de orice, mai puţin de conversaţie. Lui Dinţi- 
Galbeni nici că-i păsa. Ea căuta doar o ureche disponibilă, nimic 
mai mult. 

— Sunt aici pentru a doua oară, continuă ea. Sunt o 
recidivistă! Și de-aia îmi fac scandal! Trei ore de morală, ieri. Mă 
toacă mărunt, bulangii. 

Lylie se îndepărtă, rămase în picioare, privi pe fereastră. 
Dinţi-Galbeni sfârși prin a se vexa. 

— Nu face pe-ncrezuta. Las’ că vezi tu, îţi vine și ţie rândul. 

Lylie observa manevrele ambulanțelor în parcare. Se învârtise 

aproape o oră pe stradă înainte de a intra. Ajunsese chiar să 
petreacă o necunoscută pe ultimul drum, chiar în faţă. Lylie 
zărea distinct clopotniţa bisericii Saint-Hippolyte, dar curtea 
grădiniţei scunde, aflate chiar alături, era mascată de imobilele 
în stil Haussmann. 
Zgomotul mașinilor de pe bulevard acoperea strigătele copiilor. 
Sau poate se întorseseră în clasă, ori acasă. Lylie nu mai știa 
decât foarte vag cât e ceasul. Mintea îi fierbea, corpul o chinuia. 
Ce căuta acolo? Cum avea să reziste atâtea ore? 

— Eram ca tine, prima oară... 

Taci odată! urlă Lylie, pe dinăuntru. _ 

Lylie își lăsase telefonul în buzunar, în cuierul din baie. Inchis. 
Totuși, nu avea decât o dorință, o dorinţă irezistibilă: să-l sune 
pe Marc! Să vină la ea. Să o ia în braţe, să o apere, ca 
întotdeauna, ca mai demult în curtea școlii, să-i ţină pe ticăloși 
la distanță. 

Să fie acolo, pur și simplu. 

Era suficient să-și deschidă telefonul. Marc ar sosi la timp. 
Oriunde s-ar afla. 

Dinţi-Galbeni o ţinea pe-a ei: 

— Ştii, nu tre’ să ai remușcări. Ți se fâlfâie de ce părere au 
toți tâmpiţii ăștia. O să caute să te facă să te simţi vinovată. Dă- 
i dracului! 

— Mersi, articulă Lylie cu greutate. 

Nu putea rosti mai multe. Stătea cu ochii ţintă la cedrul cel 
înalt din faţa ei, căutând o pasăre, o urmă de viaţă oarecare. In 
zadar. 

Nu, Marc nu va veni. Ea nu-l va suna. Nici Marc, nici nimeni 
altcineva nu-i va putea da de urmă. Anonimatul era minimul la 
care putea avea pretenţia aici. Nu, nu-l va suna. In pofida 


dorinţei ei tenace, în pofida pântecului ei răscolit, în pofida fierii 
care-i urca încă pe gât, trebuia să-l ţină deoparte pe Marc. 
Cel puţin până mâine. 


Lylie se întoarse către Dinţi-Galbeni. Exista cel puţin un lucru 
pe care fata aceea îl putea face pentru ea. Lylie schiţă un fel de 
zâmbet. 

— Ai o ţigară pentru mine... 

Lylie nu mai apucă să obţină un răspuns. Ușa se deschise. O 
infirmieră cu înfățișare de gardiană de pușcărie făcu un pas în 
cameră. 

— Domnișoara Emilie Vitral? 

— Da? 

— E timpul. Psihiatrul vă poate primi. 


45 
2 octombrie 1998, ora 17.57 


Malvina de Carville se zgâia la Marc cu inimitabilul ei surâs de 
fetiță perversă de familie bună; o criminală în serie imaginată de 
contesa de Segur. Se așeză pe primul scaun al vagonului, în 
partea opusă locului ocupat de Marc. 

În faţa lui. 

Peisajul monoton din ţinutul Caux defila pe fereastră. 

Marc nu schiță niciun gest. Malvina avea, bineînţeles, 
Mauserul la îndemână. Cel mai rezonabil era să aștepte. Pentru 
moment, Marc dorea mai presus de orice să termine caietul lui 
Grand-Duc. Nu-i mai rămâneau decât cinci pagini de citit. 

Simţi un frison. Imaginea tulburătoare a lui Lylie pe plaja din 
Morval îi reveni în minte. Urmată de lista spitalelor. Trebuia să 
se adune. Trebuia să citească ultimele pagini fără s-o scape din 
ochi pe Malvina... Și să profite de prima ocazie ivită pentru a o 
dezarma pe nebună. 


Jurnalul lui Crédule Grand-Duc 


Înţeleg unde bateţi. Aţi numărat paginile rămase! Începeţi să 
intraţi în panică. Pretindeți soluția. Și totuși vă preveniserăm, nu 
trebuia să vă așteptați la un happy-end, la o lovitură de teatru 
finală, la degetul lui Hercule Poirot care desemnează adevăratul 
vinovat în chiar ultimul rânduleț... Știu, v-aţi pierdut deja 
interesul pentru psihologia mea de bazar. V-aţi săturat de ea. 
Ajunge cu metodele lu' taica Grand-Duc, cu interminabilele lui 
descrieri de stări sufletești și cu indiciile lui insesizabile; mi-aţi 
ascultat povestirea din politețe, dar acum vă interesează un 
singur lucru, în fond: testul ADN! Știința cu $ mare. Miracolul 
geneticii. Liniștiţi-vă, ajung și acolo, la faimosul test ADN. Fără 
panică. Acela a fost cadoul de aniversare al lui Lylie: trei picături 
de sânge, la împlinirea a cincisprezece ani. 

lertați-mă, dar înainte de asta mai rămân de pus la punct 
câteva ultime detalii... Nazim și cu mine continuam cu 
încăpățânare să-l găsim pe faimosul Georges Pelletier, 
boschetar drogat care poate se plimba având în buzunar o 
brăţărică de șaptezeci și cinci de mii de franci... 


Nazim a dat într-un sfârșit de urma lui Georges, aproape din 
întâmplare. De mai multe luni încercam să facem un inventar al 
tuturor cerșetorilor și al celorlalţi oameni ai străzii găsiţi morţi, 
accidental sau nu. În ziua aceea, o dimineaţă ceţoasă de iulie 
1993, Nazim i-a arătat fotografia unui agent de proximitate din 
Le Havre, din cartierul Neiges, o mahala bizară înghesuită între 
antrepozitele din port. Tipul își aducea aminte vag. Au exhumat 
apoi niște arhive, exista un dosar la comisariat. 

În 23 ianuarie 1991, un necunoscut fusese găsit înecat în 
bazinul pentru petroliere. Temperaturile coborâseră sub zero de 
o săptămână, probabil că tipul nu supravieţuise mai mult de 
cinci minute în apa îngheţată, chiar dacă avea peste două 
grame de alcool în sânge. Nu se găsise niciun document de 
identitate asupra lui, dar poliţaii fotografiaseră cadavrul. Fără 
nicio îndoială, era Georges Pelletier, întins pe cuvertura lui 
găurită. Cu mâinile și buzunarele goale. Nici testament, nici lesă 
pentru câine... nici brăţărică. 

Zidul din capătul fundăturii. 

L-am anunțat eu însumi pe fratele lui, Augustin, care a părut 
chiar ușurat. Căutarea lui personală luase sfârșit. Putea întoarce 
pagina. Eu, nu. 

Ticălosul de Georges Pelletier își luase zborul în iarnă cu tot 
cu secretul lui. Ce naiba căutase în seara aceea pe Mont 


Terrible? Ce văzuse? 
x 


x x 


Malvina își închidea ochii! 

Văluririle ținutului Caux păreau s-o legene. 

Nu era obișnuită cu călătoriile lungi, fătuca, se gândi Marc. 

El alterna lectura din caietul lui Grand-Duc cu supravegherea 
Malvinei de Carville, la capătul compartimentului. De câteva 
minute bune, Malvina se lupta cu somnul; aţipea o cilipită, apoi 
se trezea brusc, cu privirea la pândă, căutându-l pe Marc. De 
data aceasta, ochii Malvinei erau închiși de mai bine de treizeci 
de secunde. 

Marc se hotărî. Se ridică fără zgomot, înaintă cu pași de lup. 
Mai puţin de douăzeci de metri îl despărțeau de fată. Nu trebuia 
ca Malvina să deschidă ochii, nu imediat... 

Marc parcursese deja pe puţin zece metri. Capul Malvinei era 
tot înclinat, neclintit, în lateralul banchetei albastre cu galben, 


afișând surâsul aproape angelic al unei fetiţe epuizate de prea 
multă distracţie. Marc continuă să înainteze. Se revedea copil, în 
parcul din orașul Dieppe, jucându-se de-a „regele tăcerii”: 
trebuia, fără să se lase atins de ghearele unui balaur orb, un 
puști oarecare legat la ochi, s-o elibereze pe prințesa lui legată 
fedeleș de un scaun. Lylie, bineînţeles. 

Mai rămăseseră cinci metri. Trenul viră ușor la dreapta. Capul 
Malvinei se înclină câţiva centimetri, apoi se imobiliză din nou. 
Marc încremeni, încetând și să mai respire. 

Malvina deschise ochii. Drept asupra lui. Două bile întunecate 
trase dintr-o praștie. 

Fata nu avu timp să schiţeze nici cel mai mic gest, în secunda 
următoare cele optzeci de kilograme ale lui Marc se abătură 
peste ea. Plonjase, fără să se gândească, încrezându-se în 
instinctul lui de jucător de rugby pe extremă. Mâna lui dreaptă îi 
astupă gura Malvinei, în timp ce numai cu mâna stângă îi 
prinsese ambele brațe. Malvina trebui să se mulțumească să-și 
rostogolească ochii rotunzi și să bâţâie de multe ori din picioare. 
În vagon, ceilalţi doi pasageri, adolescentul cu căștile și tipul 
care dormea, nu se clintiseră. 

Marc o împinse pe Malvina către fereastră ţinând-o zdravăn. O 
poșetă de mamaie din imitație de piele verde de crocodil era 
lângă ea. Marc avea în cap un plan simplu: să recupereze 
pistolul. După, ar putea discuta... 

Își păstră mâna dreaptă pe post de căluș, îşi presă și mai mult 
corpul peste Malvina pentru a-i interzice orice mișcare și-i 
scotoci prin poșetă cu mâna stângă. 

Câteva secunde fură de ajuns. Scoase din poșetă Mauserul 
L110. Ochii Malvinei îl fulgerară. Marc își îndreptă revolverul 
spre ea, apoi își luă încet mâna de pe gura tinerei. 

— Aveai chef să vizitezi Dieppe? 

Malvina se strâmbă. 

— Înî. Mă înnebunesc după zmeie. Se pare că în weekendul 
ăsta Dieppe e Mecca lor... 

— Ai răspuns pentru orice, nu? 

— Depinde de întrebare. Ce te faci dacă urlu? 

— Te pocnesc... 

— Ai face una ca asta? Te-ai atinge de scumpa ta cumnată? 

— Cine știe... Sunt un Vitral. Un personaj negativ... 

Malvina oftă. În mod vizibil, n-avea niciun chef să atragă 


atenţia asupra lor. 

— Ştii că-i ultimul tren de seară, Malvina? Ai de gând să dormi 
la Dieppe? 

— Cine știe... Sunt o Carville. Sunt plină de bani... 

— Cu bani sau fără, te previn, dacă dă bunică-mea Nicole 
peste tine, vei sfârși tăiată-n bucăţi și halită de pescăruși... 

— Când încetezi cu umorul tău de două parale? 

Marc se ridică vreo câţiva centimetri. Siguranţa fetei îl agasa. 
Trebuia să-i smulgă aroganța de pe buze. Trebuia s-o facă să 
cedeze, încât să vorbească! Ca pe-o copilă cu tulburări de 
comportament căreia îi ţii piept, pe care o agresezi cu propriile 
ei arme și care sfârșește prin a se prăbuși. Mâna liberă a lui 
Marc se opri pe coapsa Malvinei. Fata se smuci înapoi, lovindu- 
se cu capul de geam. 

— Voiai să te găzduim, nu-i așa?... Aveai de gând să dormi în 
camera mea, este? 

Mâna continua să urce. Răzbunare meschină. Lui Marc nici că- 
i păsa. 

— Regret, frumoaso, dar diseară boașele mele sunt cam 
indispuse, dacă înţelegi aluzia... 

— Dacă nu te oprești, încep să urlu... 

Mâna lui Marc ajunse pe puloverul mov al Malvinei, chiar sub 
sânii ei. 

— Ştii că n-ai arăta prea naşpa dacă te-ai înţoli corect. 

— Jos labele de pe mine... 

Timbrul vocii Malvinei părea să se fisureze, ca un zid de beton 
care se coșcovește. Marc insistă: 

— Mai sexy, vreau să spun. Ai avea un corp aproape belea. 
Nişte ţăţișoare drăguțe... 

Mâna lui Marc acoperi una din cele două umflături mici din 
partea superioară a puloverului. Simţi cum inima Malvinei o ia la 
galop. 

— Și-apoi, ai cu ce să-ţi plătești unele mai mari. Nu? 

Inima accelera și mai mult. Degetele Malvinei se crispară pe 
brațul drept al lui Marc: zece ciotuleţe inofensive, incapabile să-l 
zgârie. Roase la sânge. 

Marc se aplecă. Gura îi sufla în gâtul Malvinei. Simţi cum 
trupul fetei devine ţeapăn câteva secunde bune, cum degetele i 
se strâng convulsiv, iar corpul slab i se transformă într-un 
trunchi de copac mort. Apoi Malvina cedă, brusc, ca și când 


scheletul i s-ar fi topit dintr-odată. 

Marc îi dădu mâna la o parte și-i șuieră în ureche: 

— Să nu mă mai atingi niciodată, Malvina! Ai înţeles? 
Niciodată. 

Ușa vagonului se deschise brusc. Un controlor intră. O 
controloare, de fapt, mai degrabă tânără. Trecu prin fața lor fără 
să se oprească. Aruncă doar o privire pe fugă spre trupurile 
înlănţuite ale lui Marc și Malvina. Un surâs îi flutură pe buze, 
apoi dispăru în vagonul următor. 

Marc își slăbi strânsoarea, îndreptând Mauserul către 
prizoniera lui. 

— Gata cu joaca. Ce faci aici? 

— Du-te dracului... 

Marc zâmbi. 

— Mă faci să râd, Malvina. Ar trebui să mă bagi în sperieţi, iar 
eu am chef să-ți fac morală, ca unei surioare. 

— Sunt mai mare ca tine, tâmpitule! 

— Știu. Bizar, nu? Toată lumea te prezintă ca pe o nebună 
periculoasă. Dar eu nu pot să cred așa ceva. 

— Cine, toată lumea? Grand-Duc? 

— Printre alţii, mda... 

— Dacă tu pui botul la poveștile lui... 

Malvina își revenea. Marc nu trebuia să se lase înșelat de 
strania încredere pe care i-o inspira. Îndreptă iarăși Mauserul 
spre ea. 

— De-acum încolo sigur nu te mai poate vorbi de rău. Un 
glonț în inimă... Radical! De-asta l-ai doborât, fiindcă te ura? 

Pentru a doua oară în mai puţin de un minut, corpul Malvinei 
păru să se lichefieze. Fata deschise niște ochi ca două bile maro, 
aproape emoţionanţi: 

— Ce tot spui, Vitral? Nu eu l-am omorât pe Grand-Duc... 

Vocea își recăpătă o aparenţă de siguranţă: 

— Nu că nu mi-ar fi plăcut, îţi dai seama. Dar treaba era deja 
făcută când am ajuns la el acasă... 

— Nu mă lua de tâmpit! Cadavrul lui a căzut peste mine. 
Miniul tău era parcat în fața casei lui. 

Pupilele Malvinei se dilatau. Ochii ei închiși la culoare se 
agitau ca două muște panicate într-un borcan. 

— Murise deja când am ajuns. Îți jur! Am intrat în casa lui 
Grand-Duc cu două ore înaintea ta. Maximum. Deja se răcise. La 


fel și jarul din vatra în care îi fusese băgat capul. 

Marc își mușcă buzele. 

Spune adevărul, gândi el. 

Grand-Duc murise de mai multe ore când îl găsise. Malvina 
părea sinceră, versiunea ei era credibilă. Era atât de stupid să 
aibă încredere în nebuna asta, în pofida tuturor aparenţelor? 
Cine îl ucisese pe Credule Grand-Duc, în acest caz? Imaginea lui 
Lylie îi trecu prin faţa ochilor. 

— De ce te-aș crede? 

— Mi se fâlfâie dacă mă crezi sau nu... 

— OK. Ce căutai, atunci, acasă la Grand-Duc? 

— Sunt fană libelule. Voiam să-i admir colecţia. Și tu la fel, 
nu? 

Marc zâmbi, fără să vrea. Totuși avu grijă să ţină Mauserul la 
distanţă. Malvina răsuci cuțitul în rană: 

— Vitral, poate că tu i-ai făcut felul lui Grand-Duc, la urma 
urmei. Amprentele tale le vor găsi poliţaii, nu pe-ale mele. 

Scârba! Nu era chiar așa de nebună! Marc, descumpănit, 
bâigui: 

— Tu... ai habar despre ce s-a întâmplat? Grand-Duc trebuia 
să se sinucidă, așa zice în caietul lui. Cu un glonţ în cap 
deasupra unui ziar vechi... 

— Nu... 

Malvina ezitase o clipită, abia cât trecură trei stâlpi electrici 
pe lângă geam. Continuă: 

— Se vede treaba că tâmpitul nu știa să ţintească. 

Minţea! Cel puţin în această privință, minţea! Oare Grand-Duc 
îi contactase pe cei din familia de Carville înainte de a fi 
asasinat? Dezvăluise oare și altceva decât scrisese în caiet? 

— Grand-Duc descoperise ceva! Aproape că strigă Marc. Fără 
doar și poate i-a explicat bunică-tii. Ce va povestit? 

— Mai bine crăp! 

Era aproape o mărturisire... Malvina își încrucișă brațele și-și 
întoarse capul spre geam, semn că nu va spune nimic mai mult. 
Geamul era deschis vreo zece centimetri și un curent ușor îi 
agita rarele fire de păr care-i scăpaseră din bentița colorată. 
Marc puse ochii pe poșeta fetei. 

— OK, spuse el. Dacă nu vrei să-mi spui nimic... Mă voi servi 
singur. 

Mâna liberă a lui Marc se strecură în poșetă. 


— Nu te atinge de ea, Vitral! 

Malvina se destinse ca un arc. Furia îi propulsă falca spre 
încheietura mâinii care ţinea Mauserul, cu gura deschisă, cu 
dinţii înainte, căutând să-i mursece venele. Braţul liber al lui 
Marc se întinse, palma îi blocă pieptul fetei, pe care o respinse 
apoi violent la capătul banchetei. 

— Ticălosule, șuieră Malvina, continuând să se agaţe de braţul 
lui Marc. 

Piciorușele ei îi umpleau de lovituri genunchii lui Marc. El ezită 
dacă s-o lovească pe fată odată și bine, apoi renunţă. Se 
multumi să-și întindă braţul și să continue s-o ţină la distanță. 
Malvina se agăță de vesta lui Marc, căutând să ciupească, să 
sfâșie, să rupă ce putea, cu toate forțele care-i mai rămâneau. 

Dar ele nu erau nici pe departe pe potriva lui Marc. Lupta era 
inegală. Degetele ei se desfăcură. Fata se trezi din nou împinsă 
la capătul banchetei, cu capul spre geam. 

Marc gâfâi. Malvina ascundea sub părul ei lung, ciufulit, un 
zâmbet de jubilare. În timpul luptei, un plic albastru căzuse din 
buzunarul lui Marc, alunecând sub banchetă, fără ca el să-și dea 
seama. Nu mai avea decât să aștepte să fie singură pentru a-l 
recupera. Poate nu era nimic înăuntru: o foaie matricolă, o 
factură telefonică... Sau poate că era altceva... 

Marc îi deschisese poșeta din piele de crocodil. 

Plicul va aștepta, se gândi Malvina, ticălosul ăsta n-avea 
totuși să îndrăznească... 

— Nu face asta, Vitral! 

Malvina turba, neputincioasă. 

— Mă apropii? Ce ascunzi înăuntru, pramatie mică? 

Mâna lui Marc bâjbâia prin poșetă, luându-i conţinutul la bani 
mărunți. Chei, un telefon, un ruj de buze, un portmoneu, și el 
din piele de crocodil, un stilou de argint, o agendă mică... 

Ambele mâini ale Malvinei începură să tremure de parcă nu și 
le mai putea controla. 

Marc ardea! Vederea agendei o făcea isterică. De altfel, nu 
era chiar o agendă, mai curând un simplu carnet, de circa șapte 
centimetri pe zece. Marc ghicise deja motivul spaimei Malvinei: 
un jurnal intim, sau ceva pe-aproape. 

— Dacă-l deschizi, Vitral... ești mort. 

— Atunci scuipă tot. Ce știi despre Grand-Duc? 

— Ești mort! Îţi jur... 


— Cu-atât mai rău pentru tine. 

Cu o singură mână, Marc răsfoi carnețelul. Foile se prezentau 
aproape toate sub aceeași formă. Malvina ilustrase paginile din 
stânga cu desene, fotografii, colaje și scrisese doar pe paginile 
din dreapta, o caligrafie măruntă, ca de copil, câte trei rânduri. 
Trei rândulețe, dispuse ca în niște poeme scurte. 

Era probabil cel dintâi care deschidea carnetul și cu siguranţă 
primul care citea din el. Avu grijă să-și îndrepte în continuare 
țeava Mauserului înspre Malvina. Tânăra părea să pândească 
cea mai scurtă clipă de neatenţie din partea lui, pentru a-i sări la 
beregată. Se opri la întâmplare. Pe pagina din stânga era lipită 
imaginea pioasă a unui crucifix. Dar pe trupul gol al lui Hristos, 
capul cu cununa de spini fusese înlocuit cu cel al unui tip tânăr 
cu privire de jăratec, pesemne o vedetă oarecare de televiziune 
pe care Marc n-o cunoștea. Citi cu voce joasă pagina din 
dreapta: 


Să-ti făuresc trup, cu mătănii 
Să te ating, pe cruce 
Tie să mă dau 


— Prefăcută mică, scrâșni Marc. Deci la asta ţi-e mintea în 
timpul slujbei, când îl privești pe micul lisus... 

Malvina lătră: 

— Eşti prea tâmpit ca să pricepi! Sunt haikuuri. Poeme 
japoneze. Nu-s de nasul tău! 

— Dar bunică-ta? Și ea e prea tâmpită? l-l pot trimite, SMS? 

Malvina se încruntă, ca o școlăriţă prinsă cu tema nefăcută. 

Marc insistă: 

— Deci vorbeşti? Sau continui eu? Ce știi despre Grand-Duc? 

— Du-te dracului... 

Degetele lui Marc smulseră păginuţa din carnet, o făcură 
cocoloș, apoi o aruncară pe fereastra întredeschisă a trenului. 

— Ai dreptate. Voi fi sincer. Ăsta e zero barat. Încercăm cu 
altă pagină? Uite, o să jucăm un joc. Eu te-ntreb ceva, iar dacă 
nu-mi răspunzi, citesc o pagină. Dacă nu-mi place, o fac cocoloș; 
dacă îmi place, i-o trimit prin SMS bunicii Carville. 

Marc răsfoi în joacă paginile, lăsând să-i scape un râs 
zgomotos. Prea zgomotos. Incerca să se arate sigur pe el, de 
ochii lumii, deși se simţea din ce în ce mai rău în pielea unui hoţ 


de intimitate. Malvina se chirci la capătul banchetei, în poziţia 
unei vrăbiuțe lipsite de apărare. Fiecare pagină pe care o rupea 
Marc era ca o pană smulsă dintr-o aripă. 

Paginile se întorceau. Marc se opri la fotografia unui avion, un 
Airbus, decupată cu grijă, apoi răsădită în vatra unui șemineu. 


Pasăre de fier, 
Inger în infern 
Fratern 


— Drăguţ, comentă Marc. 

| se pusese un nod în gât, din ce în ce mai mare. Dar nu voia 
să arate nimic. 

— Mai puţin ultimul rând. „Fratern”. Ar fi trebuit cel puţin să 
adaugi un semn de întrebare, micuța mea Malvina. Cocoloș! 

Cele două foi dispărură pe fereastra trenului. Malvina 
tremura. Marc continuă: 

— Deci, încă n-ai să-mi spui nimic, Malvina? Ce făceai acasă la 
Grand-Duc? 

— Du-te dracului! 

— Cum dorești... 

Paginile continuară să defileze. Marc opri cursa foilor la 
fotografia unei camere de fetiţă, meticulos decupată probabil 
dintr-un catalog oarecare de amenajări interioare. In partea 
dreaptă a paginii, Malvina lipise o fotografie cu Banjo, ursul uriaș 
de pluș maro cu galben. În mijlocul camerei, pe pat, o a doua 
fotografie fusese adăugată: una cu Lylie, bineînţeles. Stătea 
turcește, avea pesemne opt sau nouă ani. Incă o fotografie 
furată de Grand-Duc... g 

Marc se sforță să citească neutru. li ardea gâtul: 


Jucării uitate 
Mi-a fost dor de tine 
Abandonată? 


— Eşti o scârbă, Vitral, șuieră Malvina. Când mă gândesc că ți- 
am arătat camera lui Lyse-Rose... 

— Aștept... 

Malvina îi arătă lui Marc degetul mijlociu. 

Cocoloș. Fereastră. 


Marc căută prin carnet cu mai multă atenţie. Trebuia să 
continue să violeze, și mai profund. Degetele i se opriră la o 
pagină, aproape ultima. Partea din dreapta era ilustrată cu o 
fotografie în care apăreau Lylie și el. Lesne de datat: 10 iulie 
1998, deci în urmă cu mai puţin de trei luni. Lylie tocmai primise 
rezultatele de la bac. Cu mențiunea Bine! Marc și ea se ţineau în 
braţe pe litoralul din Dieppe. 

Marc zâmbi pentru sine. Așadar, Credule Grand-Duc, sau 
Nazim Ozan, se jucase de-a paparazzi. La război ca la război! In 
definitiv, erau încă sub contract, în solda familiei de Carville. 
Fapt pe care Grand-Duc nu-l ascunsese, de altfel, în jurnalul lui. 
Doar că Malvina-Degete-de-Zână se amuzase la decupaj. Nu 
Lylie se ţinea în braţe cu Marc pe fotografia lipită în agendă, ci 
fața Malvinei, înșurubată pe corpul perfect al lui Lylie. Un montaj 
grosolan. Un cap plăpând, ca micșorat de triburile Jivaro, pus pe 
un corp de zeiță. 

Marc citi cu voce albă: 


Să-ţi sorb iubiții din priviri 
Să gem, să-ți rostuiesc iubiri 
Joc dulce, tainice gândiri 


Malvina își închise ochii. Nu era decât o șoricuţă prinsă în 
capcană, fără un loc în care să se adăpostească. Marc lupta 
împotriva dorinţei de a-i întinde carnetul, de a se ridica, de a o 
lăsa acolo, de a-și vedea de drum. Malvina nu era decât o 
victimă, strivită în imensul carambolaj al catastrofei de pe Mont 
Terrible. Dezorientată, terminată pe viață. 

Ca el. 

Un copil care, la trezirea din somn, dăduse în oglindă, 
dimineața, peste un monstru. Un copil înecat într-un noroi sordid 
de sentimente interzise. Marc se auzi totuși rostind cuvinte cu 
mult mai ucigătoare decât gloanțele Mauserului în bătaia căruia 
continua s-o ţină: 

— Pe ăsta îl păstrez, Malvina? Sau i-l trimit bunică-tii? 

Malvina, cu privirea pierdută în imensitatea câmpurilor cu 
porumb din ţinutul Caux, își sucea degetele de parcă avea să 
sfârșească prin a-și smulge unul. Marc înfipse țărușul ceva mai 
mult. Gâtul nu-i mai era decât un deșert arid. 

— Sau mai bine i-l voi arăta lui Lylie. Cred că o va amuza 


mult! 

Degetele lui Marc începură să rupă pagina. Malvina deschise 
ochii și vorbi, cu o încetineală stranie: 

— Credule Grand-Duc i-a telefonat bunicii. Alaltăieri. Era cât 
se poate de viu atunci. l-a spus că găsise ceva. Soluţia întregului 
caz, se pare. Pur și simplu, la miezul nopţii fără cinci minute, în 
ultima zi! Chiar în clipa în care avea să-și tragă un glonţ în cap 
deasupra ziarului L'Est républicain din 23 decembrie 1980! Avea 
nevoie de încă o zi sau două pentru a aduna dovezi, dar afirma 
că e sigur de descoperirea lui, rezolvase misterul. In plus, mai 
avea nevoie și de o sută cincizeci de mii de franci... 

Marc închise ușor carnetul Malvinei. 

— De unde știi toate astea? 

— Am ascultat la un alt telefon. Știu să mă fac uitată. Am 
chiar talent pentru așa ceva... 

— Bunică-cta l-a crezut? 

— Habar nu am. În îndoială, a acceptat să plătească, totuși. 
Nu-i pasă de bani, la urma urmei... Grand-Duc a dus-o cu preșul 
optsprezece ani. O zi în plus sau în minus... 

— Dar tu? 

— Eu, ce? 

— Tu l-ai crezut pe Grand-Duc? 

Chipul Malvinei încremeni într-o expresie de incredulitate: 

— ie ţi se pare cumva credibil? Să găsească soluția așa, cu o 
baghetă magică, chiar înainte să bată miezul nopţii, ţi se pare 
că stă în picioare? 

Marc nu răspunse nimic. Pe geam, livezile de meri de pe valea 
râului Scie le luaseră locul câmpurilor cu porumb. Malvina se 
întoarse către el și continuă să-i vorbească în șoaptă: 

— M-am dus la Grand-Duc ca să-l găsesc. Să-i spun să 
înceteze să ne mai scoată din sărite. Că totul se isprăvise, că 
Lyse-Rose împlinise optsprezece ani, că avea vârsta la care 
putea hotărî singură. Și tu ai citit toată investigația, și eu îi 
cunosc detaliile. Brăţărica, pianul, inelul... Totul e cât se poate 
de limpede! Ai spus-o tu însuţi adineaori, la Roseraie: Lyse-Rose 
e cea care trăiește. Emilie a ars în avion acum optsprezece ani; 
îi vei putea spune asta bunică-tii. Asta e-n mintea ta, nu-i așa? 
Și asta crede și ea, nu? 

Da, asta era în mintea lui Marc. Malvina avea dreptate, pe 
toată linia. 


— Dacă nu tu, atunci cine l-a ucis pe Grand-Duc, știi? întrebă 
Marc. 

— N-am nicio idee. Nicio legătură. 

— Bunică-ta? Pentru a nu-l mai plăti? 

Malvina rânji. 

— Pentru o sută cincizeci de mii de franci? Găsește altceva... 

Marc încasă lovitura, înainte de a pune o nouă întrebare: 

— Grand-Duc i-a spus bunică-tii cum avea de gând să adune 
ultimele dovezi? 

— Înî. A povestit că se ducea să facă săpături prin Munţii Jura. 
Într-o pensiune, pe râul Doubs, aproape de Mont Terrible. Acolo 
trebuia bunica să-i trimită restul de bani. 

În Munţii Jura? Faimosul lui pelerinaj? În octombrie? Din ce 
afurisit de motiv? 

— Ce urma să facă acolo? întrebă Marc. Să caute dovezile 
promise bunică-tii? 

— Își bătea joc de noi! Nimic mai mult. 

Marc nu răspunse nimic. Se ridică, își puse, preţios, Mauserul 
în buzunarul de la vestă, apoi îi întinse Malvinei carnețelul. 

— Fără ranchiună, atunci? 

— Du-te dracului! 


46 


2 octombrie 1998, ora 18.10 

Marc merse la locul lui. Trecu în liniște prin fața 
adolescentului cu căștile încă înfundate în urechi și a tipului 
adormit, care-și lăsase încălţările Doc Martens sub banchetă. 
Trenul Rouen-Dieppe traversa Longueville-sur-Scie și ultimii 
meri dispăreau din nou, într-un ocean galben de porumb și de 
rapiţă. Va sosi la Dieppe în mai puţin de un sfert de oră. 

Marc se așeză și bău cu lăcomie mai mult de jumătate din 
sticla de San Pellegrino. Se asigură că Mauserul era încă în 
buzunarul lui, apoi aruncă o privire spre capătul 
compartimentului. Malvina, prostrată, nu se clintise. Marc 
scoase cu febrilitate caietul lui Grand-Duc. Hotărâse să-l termine 
de citit fără să se mai întrerupă. Rămâneau mai puţin de cinci 
pagini. Totul mergea prea repede. Dacă nu voia să-și piardă 
minţile, trebuia să urce una după alta treptele acelei spirale 
infernale, cu tot calmul de care era în stare, chiar dacă habar n- 
avea încotro îl ducea eșafodajul de mistere. După ce va închide 
caietul, va sosi timpul să reflecteze la ce-i revelase Malvina, la 
ultima întorsătură pe care Grand-Duc o scosese din pălărie 
înainte de a fi definitiv condamnat la tăcere. 


Jurnalul lui Credule Grand-Duc 


Mathilde de Carville mi-a cerut-o cât se poate de simplu, în 
1995: să compar ADN-ul din sângele micutei Lylie Vitral cu cel al 
întregii familii de Carville. Aveam relaţii în poliţia științifică, iar 
ea știa și că deveniserăm un intim al familiei Vitral. Puneţi-vă în 
locul meu. Cum să refuz? Nu era ușor, înțelegeți, să fiu primit 
seara acasă la familia Vitral ca prieten, apoi să merg să 
povestesc totul, a doua zi, în reședința Carville. Cu fundul între 
două luntri, dacă preferaţi. Dar să mergem mai departe, încă 
odată, nu vă pasă de stările mele sufletești de spion depresiv; 
pe bună dreptate! 

Din punct de vedere pur tehnic, n-aveam cum să-mi fac 
apariţia cu tortul aniversar și să-i cer lui Emilie Vitral, sau 
bunică-sii, un eșantion de sânge. Stratagema mea era destul de 
trasă de păr, admit: i-am dăruit lui Lylie, de aniversarea ei, o 


vază pentru o singură floare, crăpată, care avea să i se spargă 
între degete. A funcționat peste așteptări. Vaza s-a făcut țăndări 
de îndată ce Lylie a apucat-o între degetul mare și arătător. 
Confuz, am adunat bucăţile de sticlă însângerate și le-am 
aruncat la coșul de gunoi, mai puţin pe câteva pe care le-am 
strecurat într-o punguţă de plastic din fundul buzunarului. 

O joacă de copil. Pe nevăzute, pe neștiute. 


Am obţinut rezultatul de la laborator câteva zile mai târziu. 
Dacă vă voi spune că am avut remușcări, veţi spune: mare 
pagubă! Vă semnalez asta doar pentru a explica de ce am cerut 
un duplicat contactului meu din laboratorul științific. Aceeași 
analiză. Două plicuri. Unul pentru Mathilde de Carville, unul 
pentru Nicole Vitral. Am înmânat personal plicul albastru, 
fiecăreia în parte. 

Egalitate. 

Așadar, amândouă cunosc adevărul, de trei ani. Știința și-a 
spus cuvântul! 

lată! M-aș putea opri aici, spunându-vă că am dat plicurile 
celor două familii și cu asta, basta. Ciao, bunicilor. Descurcaţi-vă 
cum puteți! 

Dar nu sunt un înger. Nu, bineînţeles că nu, n-am rezistat 
tentației. Da, am citit rezultatul. Vă-nchipuiţi, cincisprezece ani 
de investigaţie fără nicio certitudine. M-am aruncat asupra 
rezultatului ca un ocnaș care, după cincisprezece ani de 
temniţă, se repede la o panaramă... 

Metafora e justă. O panaramă de rezultat. 

Să spun că rezultatul m-a surprins ar fi, cum se spune savant, 
un eufemism. Am căzut în fund, da, pe-ăla cu care eram între 
două luntri. Ca și când cineva acolo sus, Dumnezeu sau Fecioara 
de pe Mont Terrible, continua să-și bată joc de noi. 

Cred că rezultatul testelor m-a făcut să cad definitiv pe panta 
depresiei, el m-a rostogolit, inexorabil, către fundul prăpastiei. 
Un rezultat absurd, de tot râsul, pe baza căruia ar fi trebuit să 
ard pe rug toţi anii de investigaţie și-apoi să mă arunc și eu în 
flăcări, pentru că nu fuseserăm în stare să găsesc vrăjitoarea 
ascunsă în spatele întregului caz. 


În pofida a orice petrecut în 1995, am rămas loial, ca un 
bătrân câine poliţist. Am continuat investigația, cu mare 


greutate. Cu încetinitorul. Nazim o cotise de o vreme. Meșterea 
destul demult la negru și uneori o ajuta pe Ayla la kebap, pe 
bulevardul Raspail. 


În decembrie 1997, am întreprins ultimul meu pelerinaj pe 
Mont Terrible. Vă furnizez aici ultima piesă din puzzle. Nu cea 
mai puţin tulburătoare... Veţi judeca... 

La drum pentru ultimul meu pelerinaj în Munţii Jura, deci. 
Plănuiam să-mi degust până la capăt ultimele plăceri: brânza 
topită, cașcavalul Comte rafinat și vinul de Arbois de la Monique 
Genevez. Să calc pe ultimele fire de iarbă, să apuc ultimele 
vreascuri, înainte de plonjonul final. Pelerinajul meu, un fel de 
Lourdes personal. Tot aia. Același miracol sperat care nu se 
produce niciodată. 

Ultima idee mi-a venit peste noapte, la pensiune. Veţi înţelege 
de ce. Probabil mi-erau necesari șaizeci și doi de centilitri de vin 
galben ca să am imaginaţie. Mathilde de Carville avusese 
dreptate să-mi acorde optsprezece ani pentru investigaţie. Sunt 
nevoit să cred că nu prea am zvăc și că ea ghicise asta. Am 
urcat de dimineaţă pe Mont Terrible cu o lopată și un ditamai 
sacul pentru gunoi. Am săpat ca un osândit alături de colibă, 
exact în locul mormântului. Timp de o oră. Zece kile de pământ! 
Fără triere, fără nimic. Luam tot ce-mi venea sub cazma. Am 
cărat totul în spinare, ca un ocnaș. Două borne. După ce am 
ajuns la drum, Gregory cel chipeș de la Parcul Natural m-a 
coborât cu mașina lui 4x4, cu tot cu sac. A doua zi, mi-am 
murdărit portbagajul BMW-ului cu cele zece kile de pământ și 
am condus până la Rosny-sous-Bois pentru a-i duce totul 
tovarășului meu din poliţia științifică. 

Nu e nevoie să vă mai spun ce mutre a făcut. Zece kile de 
deșeuri de examinat la microscop! Ca să caute ce anume? 
Ultima ţicneală a unui nebun furios? 


Jérôme, tovarășul cu pricina, tocmai își trecuse în întreţinere 
un al treilea copil și o căsuţă la Bondoufle cu credit pe douăzeci 
de ani: n-a ezitat prea mult în faţa plicului cu bani în care era de 
două ori salariul lui pe un trimestru ca funcţionar în poliţia 
științifică, angajat cu un doctorat și plătit cu abia un sfert din 
salariul unui medic. Putea să dureze ore și ore, nici că-mi păsa. 

M-a sunat înapoi cam o săptămână mai târziu: 


— Credule? 

— Înî? 

— M-am jucat de-a grădinarul, cum voiai. Vrei pH-ul, humusul, 
aciditatea ţărânei ăleia tâmpite? Ce vrei să cultivi acolo, legume 
pentru când vei fi bătrân? 

— Scurteaz-o, Jérôme. 

— OK. E doar pământ, Credule... nimic mai mult. 

Ezitase puţin înainte de „nimic mai mult”. Mi-am păstrat 
speranţa. „Credule”, până la capăt. 

— Altceva? 

— Ar mai fi... Dar deja intrăm, pe bune, în micro-micro. Nimic 
fiabil... 

— Scuipă tot... 

— Dacă ţii neapărat... În ţărână sunt și fragmente 
microscopice de os. Mai nimica. Particule. Pulberi. Câteva 
grame. Ceva foarte logic într-o pădure. Pământul nu e niciodată 
doar compost, din acumularea diverselor chestii moarte 
deasupra... 

Am insistat. Jérôme Larcher era cel mai bun din branșă. O 
figură. Care dispunea de cel mai bun echipament din Franţa. 

— Oase de ce, Jérôme? 

— Câteva grame de os, îţi zic, Credule. Pornind de aici, 
științific, nu se poate afirma nimic... 

— OK... Științific. Dar tu, tu ce-ai spune? 

Jérôme Larcher șovăi: 

— Ce-mi spune intuiţia, asta vrei să știi? Bun atunci, dar nu 
voi trece asta în raport, te previn. Intuiția îmi spune că sunt mai 
degrabă oase omenești decât oase de animale. 

La naiba! 

Oase omenești! 

Trebuia să-l storc în continuare pe Jérôme. Simţeam eu că nu- 
și dăduse tot sucul. Era la curent cu investigația cu care mă 
căzneam de-atâta amar de vreme. 

— Poţi data, Jérôme? 

— Imposibil... N-am nicio fărâmă mai nouă de zece ani, vezi 
tu, asta nu te poate ajuta să avansezi cu cercetările... 

— Să datezi vârsta tipului îngropat, vreau să spun, Jérôme. Nu 
anul înmormântării. 

Jérôme tăcu îndelung. Simţeam că nu avea să-mi placă 
urmarea. 


— Credule... Aici, suntem cu adevărat în domeniul 
speculațiilor subiective. Al improbabilităţii totale... 

— Scutește-mă de preambul, Jérôme... 

— OK. OK. După mine, sunt fragmente din oasele unui om mai 
degrabă tânăr... 

Picuri de sudoare rece ca gheaţa mi se prelingeau pe șira 
spinării. 

— Cât de tânăr? 

— Păi... 

— Un copil? 

— Te apropii, Credule. 

Îmi simţeam craniul ca prins într-o menghină și fiecare nou 
cuvânt părea o strângere suplimentară de șurub: 

— Ce vrei să spui, Jérôme? Un bebeluș? Nişte afurisite de 
fragmente de os de bebeluș? 

— Aici, cam bâjbâi. Ti-am zis deja. Fiabilitate, zero. Dar asta 
aș spune... Fragmente de os ale unui sugar uman. 


La naiba! 


Voi ce-aţi fi făcut, în locul meu? Dacă aţi fi aflat asta după 
optsprezece ani de investigații! Fiţi cinstiți, ce-aţi fi făcut? In 
afară de a vă trage un glonţ în cap? 


Ultimele opt luni nu contează; nici ultimele zece zile, 
petrecute scriind în acest caiet. lată. Totul a fost spus. 

Suntem în 29 septembrie 1998, este miezul nopţii fără 
douăzeci de minute. Totul este la locul lui. Totul s-a terminat. 
Lylie va împlini optsprezece ani peste câteva minute. Îmi voi 
pune stiloul în suportul din fața mea. Mă voi așeza la birou, voi 
deschide ziarul L'Est républicain din 23 decembrie 1980, 
numărul acelei zile blestemate, și calm îmi voi trage un glonț în 
cap. Sângele meu va acoperi hârtia îngălbenită a ziarului. Am 
dat greș... 

Las doar acest testament în urma mea. Pentru Lylie. Pentru 
cine va voi. 

Am recenzat în acest caiet toate indiciile, toate pistele, toate 
ipotezele. Optsprezece ani de investigaţii. Totul este consemnat 
în această sută de pagini. Dacă le-aţi citit cu atenţie, știți acum 
la fel de multe ca mine. Poate veți avea mai multă 


perspicacitate? Poate veţi urmări vreo direcţie pe care am 
neglijat-o? Poate veţi găsi cheia, dacă există vreuna? Poate... 
De ce nu? 
Pentru mine s-a terminat. 
Să spun că n-am nici regrete, nici remușcări ar fi exagerat, 
dar am făcut tot ce mi-a stat în putință. 
* 


x x 


Ultimele cuvinte. Pagina următoare era albă. 

Marc închise cu lentoare extremă caietul lui Grand-Duc. Goli 
dintr-o înghițitură sticla de San Pellegrino. Trenul avea să intre 
în gara din Dieppe în cinci minute, de-acum. Ca prin farmec, 
tipul în șosete se trezise, iar adolescentul își aranja walkmanul. 

Marc avea impresia că i se învârtea creierul în gol, ca roata 
unei biciclete cu lanţul sărit. Trebuia să-și acorde timp, să 
reflecteze. Să discute cu bunică-sa Nicole, înainte de orice 
altceva. Așadar, ea primise testul ADN, aflase de trei ani că Lylie 
nu-i era nepoată. Era evident, în fond, chiar mărturisise 
dăruindu-i safirul albastru lui Lylie. 

Lyse-Rose supraviețuise, și nu Émilie. Era unica certitudine, în 
rest... 

Cine săpase mormântul de pe Mont Terrible? Fusese oare 
brăţărica îngropată acolo? Sau un câine? Un sugar? Ce sugar? 
Întrebările se fugăreau în craniul lui arid, iar Grand-Duc nu 
rezolvase niciuna. Cine-l ucisese? Și pentru a ascunde ce 
adevăr? Cine-i omorâse bunicul? 

Unde era Lyl... 


Un urlet sfâșie tăcerea vagonului. 

Un țipăt de dementă. 

Malvina! 

Marc se grăbi înainte ca tipul care-și lega șireturile la 
încălțările Doc Martens să aibă timp să reacționeze. Malvina 
stătea chircită la capătul banchetei, cu trupușorul slab scuturat 
de tremurături. Mâna îi atârna deschisă, ca a unui sinucigaș care 
și-ar fi tăiat venele. 

Privirea Malvinei îl implora pe Marc de parcă îi cerea disperată 
ajutor, de parcă mâna ei deschisă era a unui alpinist îndreptată 
spre tovarășul de escaladă, cu câteva clipe înainte de a se 
prăbuși în gol. 


Ochii lui Marc coborâră. La câţiva centimetri sub degetele 
crispate ale Malvinei, un plic albastru rupt și o foaie albă zăceau 
pe banchetă. 

Marc pricepu. Pesemne că plicul îi alunecase din buzunar în 
timpul luptei cu fata. Malvina nu putuse rezista, citise rezultatul 
testului ADN, habar n-avea de nici unele, bunică-sa nu-i spusese 
niciodată nimic. De ce atunci criza de demenţă? 

Marc apucă nervos foaia dactilografiată, cu antetul Institutului 
Naţional al Poliţiei Științifice din Rosny-sous-Bois. Analiza consta 
în câteva rândulețe. 


CERCETARE 
PRIVIND LEGĂTURILE DE RUDENIE 


între Emilie VITRAL (eșantion 1, lot 95-233) 
și Mathilde de CARVILLE (eșantion 2, lot 95-234) 


între Emilie VITRAL (eșantion 1, lot 95-233) 
și Léonce de CARVILLE (eșantion 3, lot 95-235) 


între Emilie VITRAL (eșantion 1, lot 95-233) 
și Malvina de CARVILLE (eșantion 4, lot 95-236) 


Și, puţin mai jos... ghilotina: 


Rezultate negative. 
Nicio legătură de rudenie posibilă. 
Rată de fiabilitate de 99,9687 . 


Foaia căzu din mâinile lui Marc. 

Lylie nu avea nicio legătură de sânge cu familia de Carville. 

Lyse-Rose murise. Émilie supravieţuise, Marc și ea aveau 
aceleași gene, aceleași rubedenii, același sânge. In pofida 
tuturor convingerilor lui, în pofida a tot ce-i dicta inima, dorinţa 
pe care o încerca pentru soră-sa nu era decât o blestemată și 
nesănătoasă pulsiune incestuoasă. 


47 
2 Octombrie 1998, ora 18.28 


Marc mergea fără grabă de-a lungul portului de agrement din 
Dieppe. Gara se afla la mai puţin de un kilometru de cartierul 
Pollet. Figura hidoasă a unui dragon chinezesc se strâmba pe 
cer, chiar deasupra lui, ca și când creatura ar fi rupt norii pentru 
a veni personal să-și bată joc de el, pentru a adăuga ceva la 
nebunia înconjurătoare. 

Marc grăbi pasul. N-avea decât o idee în cap, să-i vorbească 
bunică-sii. Nu-și putea desprinde gândurile de la rezultatul 
testului ADN. Lylie și cu el, genetic asemănători! Totuși, toate 
convingerile lui, sentimentele lui cele mai intime se opuneau 
acelui rezultat. Ce valora bucata aceea de hârtie, pseudo- 
expertiza aceea științifică, faţă de ce simțea el în străfundurile 
lui? 

Nu! 

Lylie nu-i era soră! 

În faţa lui și a modestelor iahturi din portul Dieppe care se 
întorceau, cuminţi, cu spatele la mare, terasele erau înțesate de 
clienţi. Festivalul zmeielor se însoțea cu un dezmăţ de scoici cu 
cartofi prăjiţi, cu nimic mai prejos decât unul din târgurile din 
orașele flamande. Marc încetini în faţa podului mobil care lega 
insula cartierului Pollet de restul orașului. O lăsase pe Malvina în 
vagonul de tren, chircită pe banchetă. Doar culesese și băgase 
în buzunar foaia de la laboratorul poliţiei științifice. Malvina nu 
protestase, încremenită în poziţie de fetus. 

În faţa restaurantelor, cozile zgomotoase se lungeau. 
Indiferent, Marc se străduia să-și reprime mânia surdă de care 
se simţea năpădit. 

Nu! 

Lylie nu-i era soră! 

Grand-Duc se înșelase cu siguranţă, făcuse o confuzie, nu 
dăduse la laborator eșantioanele corecte. Sau minţise. Sau 
Mathilde de Carville căuta să-i manipuleze, le dăduse să 
citească un fals, un fals grosolan! Sau nimeni nu mințea, dar 
Lyse-Rose putea să nu aibă nicio legătură de sânge cu familia 
de Carville. Poate era adoptată. Poate tatăl ei nu era Alexandre 
de Carville. Nu se știa nimic despre condiţiile în care se născuse, 


în Turcia. Însuși Grand-Duc, în caietul lui, în primele luni de 
investigaţie, emisese unele îndoieli. Tipul care închiria 
hidrobiciclete, cu ochi albaștri... 


Trecu de pod, lăsă în partea dreaptă barul-tutungerie din 
Pollet, apoi o luă pe rue Pocholle. Revenea din ce în ce mai rar la 
Dieppe, abia odată pe lună, mai ales de când Lylie studia cu el 
la Paris. Casa lor aștepta acolo, în fața lui, cu o faţadă de 
cărămidă și de silex asemănătoare cu alte cincisprezece de pe 
stradă. Curtea era ocupată în întregime de Citroenul de tip H 
roșu cu oranj, ca și când grădina fusese sădită în jurul lui, după 
dimensiunile exacte ale dubiței. Marc băgă de seamă punctele 
de rugină de pe aripile față și spate ale vehiculului, înfundătura 
din portieră, zgărieturile negre. De câtă vreme dubiţa nu mai 
fusese pusă în mișcare, fie și numai pentru a elibera curtea? De- 
atunci, nimeni nu mai ceruse să se joace în grădina aceea de 
păpușă. 

Marc sună. Nicole îi deschise de îndată. Căldura trupului 
generos al bunicii lui îl copleși. Ea îl ţinu multă vreme strâns în 
brațe. Într-o altă zi, s-ar fi simţit stânjenit de o strânsoare așa de 
lungă. Nu și azi. Amândoi o știau lămurit. Nicole îi dădu drumul, 
în cele din urmă. 

— Ce mai faci, Marc? 

— Bine... 

Marc nici măcar nu-și dădu osteneala să-și controleze 
intonaţia. Privirea îi luă la bani mărunți micul salon. De fiecare 
dată când revenea, părea din ce în ce mai strâmt. Și mai 
întunecos. Pianul Hartmann-Milonga era tot acolo, între canapea 
și televizor, prăfuit. Un teanc de hârtii, facturi, prospecte, ziare, 
fluturași, zăcea pe claviatură. Nu se găsea alt loc pentru bazarul 
ăla, și-atunci de ce nu pe pian, care nu mai folosea la nimic? 

Masa era deja pusă: două farfurii, două șervete de în bej și o 
sticlă de cidru de fermă. Marc se așeză. Nicole era într-un du-te- 
vino între bucătărie și salon, trasee scurte de cinci metri. Aduse 
două fileuri de cambulă, gătite ca la Dieppe, cu smântână și sos 
de scoici și de creveţi. Bună bucătăreasă, Nicole știa și să umple 
conversaţia cu întrebări și răspunsuri. Studiile lui Marc, viitorul 
portului din Dieppe, fluturașii de împărţit, plămânii ei care o 
făceau să sufere, jgheabul cu găuri al casei („Marc, dacă poţi să 


te uiţi un pic la el.. Cu entuziasm și convingere cât pentru doi, 
ca oricare altă bunică ale cărei rare minute de dialog cu 
apropiații sunt separate de săptămâni bune de tăcere. Marc 
răspundea monosilabic. Se uita de jur împrejur prin încăpere, 
revenind mereu în același loc, chiar deasupra pianului. În 
teancul de hârtii, Marc remarcase un plic albastru, identic cu cel 
pe care Mathilde de Carville i-l înmânase la Roseraie și pe care 
Malvina îl profanase. Cadoul otrăvit al lui Grand-Duc. Nicole 
exhumase deci plicul, pe care se vede treaba că-l ascunsese trei 
ani pe undeva prin sertarele secrete ale amintirilor ei... 

Cine va îndrăzni să-l evoce primul? 

Nicole vorbea despre un vecin oarecare, internat în spital, în 
fază terminală. Marc evada în gândurile lui. Așadar, bunică-sa 
cunoștea adevărul de trei ani. Și avea dovada. Émilie 
supravieţuise, prin urmare își crescuse nepoata în toţi acei ani. 
Nicole câștigase pe toată linia. li dăruise probabil inelul cu safir 
deschis la culoare lui Lylie din milă pentru Mathilde de Carville, 
la fel cum Nicole le dădea întotdeauna câte-o monedă 
cerșetorilor, pe stradă... 

Decăderea familiei de Carville până la condiţia de cerșetori, 
expuși la pomana bunicăssii, trezea în el sentimente 
contradictorii. Imaginea Malvinei, prostrată în trenul expres 
regional, în gara din Dieppe, continua să-l bântuie. 

Nicole servi brânza. Ca întotdeauna, se lipsi de desert, dar 
depuse cu mândrie în farfuria lui Marc un Salammb6. Un rahat 
cu moţ oribil, verde cu ciocolată! Marc începuse să nu-l mai 
suporte de pe la doisprezece ani, fără să îndrăznească vreodată 
să-i mărturisească bunicii. Era cel mai puţin scump dintre 
produsele de patiserie... Cuminte, mesteca la crema prăjiturii. 
Nicole revenise la povestea ei cu fluturașii, cu primăria, cu 
portul comercial. Marc nu o mai urmărea. Privirea îi alunecă pe 
fotografia părinţilor lui, Pascal și Stephanie, înrămată deasupra 
șemineului. Pozau în ţinută de proaspăt căsătoriţi, în faţa 
capelei Notre-Dame-de-Bon-Secours, sub o ploaie de boabe de 
orez. Marc văzuse prima oară fotografia agăţată în același loc, în 
același cui. Sinistră fericire. 

Nicole aduse cafea reîncălzită într-un ibric, apoi o servi în 
două cești, fără zahăr pentru ea. Și făcu primul pas. Unul mic. 

— Ţi-a mai dat vreo veste Émilie? 

— Nu... în fine, nu direct. 


Marc șovăi: 

— Cre... cred că e într-un spital. O clinică, sau cam așa ceva... 

Nicole își cobori ochii. 

— Nu te neliniști, Marc. Nu-ţi face griji. Acum e majoră. Știe ea 
ce face... 

Femeia se ridică pentru a debarasa ceștile. 

„Ştie ea ce face”... Cuvintele rostite de Nicole se ciocneau în 
craniul tulburat al lui Marc. Erau oare doar vorbe liniștitoare de 
bunică sau îi ascundea altceva? 

Marc se ridică pentru a o ajuta pe Nicole în drumurile ei între 
bucătărie și salon, salon și bucătărie. Rămase blocat la al doilea 
traseu, în fața unei fotografii totuși familiare, în rama ei de 
lemn, pe etajeră, între un joc Awale din lemn și un far- 
barometru. Fotografia îi înfățișa pe Pierre și pe Nicole Vitral. 
Defilau în faţa subprefecturii din Dieppe, umăr la umăr, în 
spatele unei imense banderole, SUB PIETRIS, GREVA?. Nu era 
foarte greu să le deducă vârsta, fotografia era datată mai 1968. 
Nicole și Pierre nu aveau pe atunci treizeci de ani. Nicolas, fiul 
lor cel mare, o ţinea pe Nicole de mână, iar Pascal fusese 
cocoţat pe umerii lui Pierre. Avea cinci-șase anișori și strângea 
un steguleţ roșu în pumn. Marc se uită cu atenție la bunic, tată 
și unchi, reuniți în același cadru. Toţi dispăruţi, fără să-i lase nici 
cea mai vagă amintire. Marc se strădui să-și ia o voce naturală: 

— Mă duc în camera mea, Nicole. Trebuie să arunc o privire 
peste cursuri. Câteva minute. Revin. 

li răspunse un zgomot de veselă pusă pe faianţă. 

Marc intră în camera lui. Perfect ordonată. Nicole continua să 
se zdrobească făcând curăţenie într-o cameră în care Marc 
dormea mai puţin de odată pe lună. 

Tânărul avu impresia că-și redescoperă camera din copilărie; 
era din vina afurisitului de caiet al lui Grand-Duc și a întregului 
trecut pe care-l răscolise. Flautul din plastic era încă pus pe 
birou. Al lui, cel pe care îl împrumuta Lylie pentru a cânta din 
Goldman, Cabrel sau Balavoine. Cele două paturi suprapuse încă 
erau lipite de zid. Patul de deasupra nu mai fusese ocupat de 
opt ani deja, de când Lylie se mutase în camera lui Nicole. Marc 
își amintea de nopţile lor de veghe. Lui Lylie îi plăcea să 
născocească povești fără sfârșit. Marc, culcat în pat, asculta 


2 Joc de cuvinte, în original, bazat pe omonimia termenului 
greve, care înseamnă și „plajă de nisip”, și „grevă” (n. t.). 


vocea lui Lylie, lungită chiar deasupra lui; doar uneori, când lui 
Lylie îi era frică, braţul ei de fetiță atârna spre el. Marc se ridica 
în fund, în patul lui, și o ţinea de mână până ce aceasta se 
înmuia, semn că Lylie adormise. Uneori, dimpotrivă, Lylie citea 
până târziu. Lumina îl împiedica pe Marc să doarmă, dar nu 
spunea nimic. Nu-i cerem soarelui să se stingă. 

Niciodată Lylie n-ar fi schimbat acea promiscuitate pentru 
imensa cameră care o aștepta la familia de Carville, pentru tona 
de cadouri, pentru ursuleţul Banjo și celelalte pachete. Marc era 
sigur de asta. Libelulele sunt ca fluturii, la urma urmei, au 
nevoie de un cocon când sunt mici. Cel puţin înainte de 
crisalidă... 


Marc se scutură, ca și când nostalgia ar putea să cadă ca o 
mătreață pe umeri. Merse până la șifonier și dădu hainele de pe 
umerașe la o parte. Rămăseseră puţine. Nicole dona tot ce 
rămânea mic la Ajutorul popular, cu excepţia tricourilor lui de 
rugby, galben cu albastru, mărimea pentru 9-10 ani, mărimea 
pentru 15 ani, mărimea pentru 17 ani... Și a unui tricou de 
fotbal, singur în șifonier, roșu cu galben, imprimat Dundar Siz pe 
spate. Mărimea pentru 12 ani. 

Marc se lăsă pe vine. Își arhiva cursurile în cutii de carton 
puse pe jos. Ceea ce căuta se afla în partea de sus a teancului: 
notițele de anul trecut, la cursurile de drept european. Modulul 
consta mai ales în învăţarea pe de rost a unei succesiuni de 
date: intrările statelor membre în Uniunea Europeană, tratate, 
directive, alegeri... Așa ceva însemnau studiile de drept, un 
exercițiu enervant de memorizare. Marc găsi ușor dosarul pe 
care-l căuta, apoi pagina. Nu era el un student strălucit, dar era 
ordonat. Citi: CM din 12 februarie 1998. Marginile Uniunii 
Europene. Fusese ceva mai atent la cursul care evoca situaţia 
din Turcia. Marc își reciti notițele: Turcia militarilor, lovitura de 
stat, întoarcerea la democrație... 

Petrecu minute îndelungate verificând detaliile. Picuri de 
sudoare îi curgeau de-a lungul braţelor. În cele din urmă, închise 
dosarul, cu mâinile umede și pielea de găină. Inţelegea acum ce 
anume scârțâia în povestirea lui Grand-Duc. 

Totul se lega. 

Marc se așeză pe pat și încercă să raţioneze cât mai rapid 
posibil. 


Nu, bunicul lui nu murise într-un accident. Fusese asasinat! 
Avea dovada. Formală. Dar dacă acel detaliu, el singur, scârţăia, 
atunci se prăbușea sensul întregii investigaţii... 

— Marc? 

Vocea lui Nicole străbătu pereţii despărțitori subţiri ai 
camerei. 

— Marc? E totul bine? 

Un acces de tuse evidenţie întrebarea. O tuse gravă, deși 
parțial asurzită de pereţii de carton. Marc renunţă pentru 
moment să mai reflecteze. Se ridică, își strecură dosarul în 
rucsacul Eastpack și puse restul de cursuri la loc. Rămase 
minute îndelungate în picioare, rezemat de paturile suprapuse. 
Bufeuri de căldură îl împiedicau să respire normal. 

Nicole insista, cu o voce tremurătoare: 

— Marc? 

— Vin imediat, Nicole. Vin imediat. 


Ușa camerei dădea direct în salon. Vesela era pusă la locul ei, 
iar masa la care aveau să mănânce era învelită cu o țesătură 
dantelată. Nicole stătea jos. Plângea. Pe masă, în faţa ei, Marc 
recunoscu plicul albastru. 

Testul ADN. 

Duplicatul oferit în urmă cu trei ani de Credule Grand-Duc. 


48 
2 octombrie 1998, ora 23.19 


Marc își trase un scaun și se așeză, la rându-i, chiar în fața 
bunică-sii. Scoase încet din buzunar plicul rupt încredințat de 
Mathilde de Carville. Îl puse în faţa lui. 

Două plicuri albastre. Pentru fiecare câte unul. 

— Știam că și Mathilde de Carville avea un exemplar, spuse 
Nicole cu o voce blândă. Bineînţeles. Dar cred că ea nu știa că 
Grand-Duc îmi dăduse și mie unul. 

— Ai dreptate, confirmă Marc. Habar n-avea. 

Nicole își dădu cu o batistă albă pe la ochi. 

— Ce ţi-a spus, exact? 

Marc nu avea de ales. Pentru așa ceva venise, să se explice. 
Vorbi mult timp, povestindu-și vizita la familia de Carville, 
rezumând caietul lui Credule Grand-Duc, ultimele pagini, testul 
ADN, faptul că detectivul nu avea conștiința împăcată... Nu 
omise decât un episod, asasinatul lui Grand-Duc. O jenă 
inexplicabilă îl împiedica să-i dea așa bunică-sii vestea. Cu 
brutalitate. Trebuia să reflecteze înainte, să se gândească din 
nou la tot ce scrisese Grand-Duc. Să reia totul de la zero. Să 
verifice totul. 

Nicole își duse batista la buze, tuși un pic. 

— Marc, Credule Grand-Duc n-a minţit întru totul în jurnalul 
lui. Dar nici n-a spus întru totul adevărul. Versiunea lui e puţin 
diferită. Lui Credule îi cam place să înfrumuseţeze lucrurile... 

Întrebuinţarea prezentului îl tulbură pe Marc. 

— Eram acolo, preciză el. La aniversarea de cincisprezece ani 
a lui Lylie. Îmi amintesc. Am văzut totul. Cadoul, vaza care se 
sparge, Lylie care se taie, Grand-Duc care adună bucăţile, 
scuzându-se... 

— Bineînţeles. Ai dreptate. Dar nu a povestit urmarea. 

Marc se albi la față. 

— Urmarea? 

— Îți amintești, Marc, ai ieșit după aceea cu Émilie. Ca să 
sărbătoriți împlinirea vârstei de cincisprezece ani. La Manon. V- 
ați întors după miezul nopții... 

Marc pusese mâna pe plicul albastru, rupt. Îl deplasa câte 
puţin, nervos, pe masă. Nicole tuși din nou, încercând să-și 


dreagă vocea. Osteneală zadarnică. Apoi continuă: 

— Am rămas singură cu Credule. El bea un calvados pe 
canapea, în timp ce eu spălam vasele. Și plângeam deasupra 
chiuvetei. 

— Plângeai?... tu...? 

— Marc, nu sunt proastă. Credule lucra pentru familia de 
Carville. Imi dădeam seama că într-o bună zi vor cere testul 
ADN. Aveau dreptul. Și eu aș fi făcut la fel, în locul lor... Dar nu 
așa. Cu un tertip jalnic. O capcană ambalată într-un cadou. 
Credule era singurul prieten pe care îl invitam la aniversarea lui 
Lylie... 

Marc se simţea din ce în ce mai stânjenit. Niciodată, înainte, 
bunică-sa nu i se destăinuise așa. 

— Când anume ai ghicit? 

— De îndată ce-am văzut sângele lui Emilie curgând... și pe 
Credule adunând bucăţile de sticlă. Credule și pretextele lui 
cusute cu aţă albă... Mai bine ar fi venit cu o seringă și cu un 
garou. Să-și dea cărțile pe față. Nu-i ceream mai mult. Așa era 
contractul nostru, de la bun început: eu îi deschideam ușa, dar 
aveam dreptul la aceleași informații. 

— Asta a făcut, nu? Ţi-a înmânat un duplicat al analizei... 

Ochii lui Nicole erau din nou scăldați în lacrimi. 

— Nu chiar, Marc. Nu chiar. Asta a făcut, cu excepţia unui 
detaliu. Plângeam deasupra chiuvetei. Apoi m-am hotărât brusc. 
Tocmai clătiserăm un cuţit, am strâns din dinţi și m-am tăiat la 
degetul mic. O tăietură mică numai, suficientă ca să curgă 
sânge. Mi-am înfășurat degetul într-o cârpă și i-am dus lui 
Credule un păhărel de lichior, cu câţiva mililitri din sângele meu. 
A priceput imediat. Prost nu era. 

— Cum a reacționat? 

Nicole zâmbi, pentru prima oară. 

— S-a vexat un pic, îţi dai seama, ca un copil prins cu 
fofârlica. Dar Credule nu e rău de felul lui. S-a scuzat, a 
recunoscut că se purtase ca un idiot. Era aproape emoţionant. 
M-a asigurat că va testa apartenența la familia de Carville 
pentru Mathilde și cea la familia Vitral pentru mine. Și apoi... 

Nicole tuși din nou, ca și când tușea îi bloca în gât 
următoarele cuvinte. Marc șovăi, din ce în ce mai stânjenit: 

— Nicole... Ce vrei să-mi spui? 

Batista albă se răsuci între degetele lui Nicole. 


— Ții neapărat să afli? La urma urmei, nu e o crimă. Și mă 
îndoiesc că el pomenește despre asta în caiet. 

Nu, de fapt, Marc nu ţinea să știe. Nicole își lăsă lacrimile să 
curgă, fără a le mai șterge. 

— Am făcut dragoste, în seara aceea. Am făcut dragoste în 
timp ce voi petreceaţi. Ca doi bătrâni. Era pentru prima oară. 
Prima oară de când a murit bunicul tău. Singura oară. Grand- 
Duc mă sorbea din priviri de ani întregi. Era amabil. Era aproape 
singurul bărbat care-mi trecea pragul. El... 

— Nicole... 

Marc se ridică, își puse mâinile pe umerii bunică-sii, cu o 
tandreţe  neîndemânatică, apoi îi puse degetul pe gură. 
Imaginea cadavrului lui Grand-Duc îl bântuia. 

— N-ai nevoie să-mi povestești toate astea... 

— Ba da, Marc. Aveam nevoie de asta. 

Nicole își șterse lacrimile, se ridică și își vâri batista în 
buzunarul rochiei. 

— Haide, Marc. Ai dreptate. Nu te voi mai plictisi cu poveștile 
mele de bătrână. 

Femeia se îndepărtă câţiva pași, se întoarse, potrivi din nou 
faţa de masă, apoi observă cu atenţie plicul albastru din faţa lui 
Marc. 

— L-ai deschis? 

— E... o poveste lungă. Să spunem un accident, dar da, l-am 
deschis. Am citit. 

— Atunci înţelegi de ce plâng, Marc. Nu din cauza lui Credule. 
Nu numai. Plâng din cauza lui Emilie. 

Marc se simţea stupid, singur pe canapea. Se ridică la rândul 
lui. Un presentiment groaznic îl năpădea. Îi tremurau picioarele. 

Nu mai înțelegea. „Plâng din cauza lui Emilie.” Ecoul 
cuvintelor lui Nicole îi răsuna din nou în cap. De ce să plângă din 
cauza lui Emilie? Testul ADN era, dimpotrivă, actul ei de naștere 
oficial... 

El ridică ușor plicul albastru pe care i-l încredințase Mathilde 
de Carville și-l puse în mâna lui Nicole. Apucă apoi plicul de pe 
masă, cel pe care Grand-Duc i-l dăduse bunică-sii. 

Deschise plicul. 

Citi. 

Salonul întunecos începu să se învârtă; pianul, ramele, 
șervetele, canapeaua, televizorul, toate antrenate în același 


vârtej ireal. 
Foaia îi căzu din mâini. 
Rezultatul testului ADN nu avea niciun sens. 


49 
2 octombrie 1998, ora 23.37 


Pietrișul îi zdrelea fundul, iar Malvinei nu-i plăcea. Era tare și 
rece. O lună slăbuţă, doar pe jumătate plină, lumina vag plaja. 
Malvina nu găsise niciun alt loc pentru a-și petrece noaptea. 
Controloarea cea mică trecuse din nou, la mult timp după ce 
trenul Rouen-Dieppe se oprise în gară. Se arătase mai degrabă 
amabilă cu Malvina, îi ceruse politicos să iasă. Dar devenise 
vizibil mai puţin amabilă după ce fusese făcută „târfă 
nenorocită”. Doi alți controlori au sosit și au ajutat-o s-o 
evacueze pe Malvina cu forţa în afara gării. 

Malvina se trezise pe trotuar. Evident, din cauza afurisitului de 
festival de zmeie, nu mai rămăsese nici măcar o cameră liberă 
în oraș. 


Fata rătăcise prin oraș întreaga seară. Fără ca măcar să 
mănânce. Nu-i era foame. Nu-i păsa. Pierduse vremea pe străzi, 
apoi se întorsese pe plajă. Așteptase să se potolească 
vânzoleala, tâmpeniile, baletele de zmeie, muzica, drapelele, 
acordurile finale zgomotoase, baloanele, vafele, porcăriile 
vândute de succesorii soţilor Vitral pe litoralul din Dieppe. 

Acum, aproape la miezul nopții, totul se terminase. Nu mai 
rămăseseră decât câteva figuri geometrice fluorescente 
suspendate în văzduh, legate de pământ cu fire lungi, întinse, 
înnodate de țăruși înfipţi în iarbă. Malvinei nu-i păsa, nu avea 
dispoziția să se emoţioneze de la niște bucăţi de hârtie de 
mătase care-i pluteau pe deasupra capului. Dacă-și dorea ceva, 
era să taie toate firele, ca hârtiile să se prăbușească în mare ca 
niște sori morți. 

Să taie firele. Să-și închidă telefonul. Să-și blesteme bunica: 
ea comandase testul ADN, ea o minţise în toți acești ani. Să taie 
cordonul ombilical. 

Malvina se întinse pe jos. Avea să doarmă acolo. Pe pietriș. 
Nici de asta nu-i păsa, la urma urmei, de pietricelele reci de sub 
fese. 


— la zi, drăguţo, n-ar fi trebuit să te fi întors deja, la ora asta, 
la mami și la tati? 


Malvina rămase în umbră, doar își orientă capul către voce. 
Trei tipi stăteau în picioare pe plajă, la vreo zece metri de ea. 
Fiecare dintre ei ținea în mână câte o sticlă de apă minerală cu 
un lichid portocaliu înăuntru. Dublă înșelătorie. Cu siguranţă nu 
era nici apă, nici suc de portocale. 

— Frumoaso, poţi să te întâlneşti cu cine nu trebuie, așa 
singurică... 

Vorbea cel mai înalt dintre ei. Avea pleoapa dreaptă 
străpunsă de un inel de argint. Unul mai mic, chel, ceva mai în 
spate, își menținea cu greu echilibrul pe pietriș. Cizmele lui 
ceruite, de cowboy, lungi și strâmte, nu-l prea ajutau. Cel de-al 
treilea, al cărui gabarit îi aminti Malvinei de ursul Banjo, avea 
avantajul unei prize mai bune la sol. 

Tipul cu inel de argint se apropie și mai mult. Trei metri. 
Ceilalţi îl urmară. Malvina își ridică privirea. 

— Dumnezeule, e o bătrână, spuse Cizme-de-Cowboy. Când 
te gândești că de departe credeam c-am dat de-o fată mare... 

— Poate că este, totuși, adăugă Inel-de-Argint. 

Urs-Brun și Cizme-de-Cowboy izbucniră în râs. 

Malvina se chirci, scotoci febril în poșetă. Să turbeze de nervi 
și mai multe nu! Tocmai își amintise, Vitral îi luase cu japca 
Mauserul, în tren. 

Inel-de-Argint se apropie încă un metru. 

— Tu cauţi o aventură, frumoaso. Le miros imediat pe fetele 
de genul tău. Vezi. E ziua ta norocoasă. Trei bărbaţi, numai 
pentru tine... 

— Cară-te, tâmpitule. 

Tipii se dădură înapoi un metru, în afară de Cizme-de-Cowboy, 
care derapă pe pietriș. Inel-de-Argint înaintă din nou. 

— Hei, băieţi! Am nimerit o viperă adevărată... 

Și Urs-Brun se pricepea la vorbe. Era galantul găștii. 

— N-o să-ţi facem rău. Vrem doar să ne distram puţin... 

— Înî, completă Inel-de-Argint. Îmi place la nebunie lookul tău, 
drăguţo. Anii cincizeci, așa-i? Începuturile. Mereu am visat să 
mi-o sugă bunica. 

Câștigă un metru în plus, continuă: 

— Doar că bunică-mea nu mai are dinţi... 

Urs-Brun și Cizme-de-Cowboy izbucniră din nou în râs. Un 
public excelent. Înaintară și ei, în rândul al doilea. Malvina 
încercă să se retragă de-a bușilea, urlă: 


— Dacă mai faceți un pas, vă sparg pe toţi! 

Cei trei bărbaţi priviră, amuzați, trupul firav al Malvinei care 
se lăsa în jos peste pietriș. 

— Ar mușca, micuța. Haide, nu mai face pe sălbatica, o cauţi 
cu lumânarea... 

Inel-de-Argint mai înaintă puţin. N-ar fi trebuit. 

Auzi doar un șuierat, poate și percepu o umbră în lumina 
slabă. Imediat după aceea, ochiul i se închise. Inelul de argint îi 
atârna, ţinut ca prin minune de o fâșie de pleoapă ruptă, 
scăldată în sânge. În secunda imediat următoare, cea de-a doua 
piatră îi zdrobi cartilagiul nasului. 

— Scârb... 

O a treia piatră îi rată la mustață gura larg deschisă, bușindu-i 
falca dreaptă. 

O piatră bine ţintită poate ucide, dacă e aleasă bine, dacă se 
simte tare în palmă, dacă e aruncată de aproape, de la trei- 
patru metri. În cel mai bun caz te poate schilodi pe viaţă dacă 
tirul e mai puţin precis. Malvina poate că nu-și dădea seama, 
însă cei trei bărbaţi ghiciră acest lucru. În anumite împrejurări, 
chiar și cei mai obtuzi pricep repede. E o problemă de 
supraviețuire. 

Își luară tălpășiţa. 

O ploaie de pietre continuă să se abată asupra lor. Cizme-de- 
Cowboy alunecă iarăși pe pietre și înjură. Un proiectil îi explodă 
clavicula. Urs-Brun nu era cu mult mai sprinten. Pietrele i se 
abătură peste spinare, peste ceafă. Malvina arunca acum 
orbește, cu o forţă înzecită de furie. 

— Te găsim noi, scârbo! îi aruncă Inel-de-Argint când ieși din 
bătaia tirului. Ne mai vedem noi! 

— Aha, șuieră Malvina. Și eu vă spun la poliţai, n-o să le fie 
greu să-l dibuie pe tipul care-a vrut să mă violeze. Un chior nu 
se găsește chiar pe toate drumurile... 


Umbrele se îndepărtară, șchiopătând. 

O oră mai târziu, începu să bată vântul peste plajă. Malvinei îi 
era frig. Se ridică, își scutură membrele chinuite. Merse domol 
prin orașul mort, până la gară. Care bineînţeles că era închisă. 
Malvina sfârși prin a adormi pe o bancă, exact din fața gării. 


50 
2 octombrie 1998, ora 23.51 


Salonul familiei Vitral încremenise. Pe veci. 

Mâna tremurătoare a lui Marc se aplecă pentru a aduna foaia 
căzută pe jos. Era exact la fel ca foaia pe care o citise în tren: 
același antet al Institutului Naţional al Poliţiei Științifice din 
Rosny-sous-Bois. Același scris dactilografiat. Aceeași concizie în 
expunerea rezultatelor: câteva rânduri. 


CERCETARE 
PRIVIND LEGĂTURILE DE RUDENIE 


între Emilie VITRAL (eșantion 1, lot 95-233) 
și Nicole VITRAL (eșantion 2, lot 95-237) 


Rezultate negative. 
Nicio legătură de rudenie posibilă. 
Rată de fiabilitate de 99,94513 . 


Marc dădu drumul foii pe masă de parcă ar fi aruncat o torță 
din hârtie în flăcări. Nicole făcu la fel, apoi se prăbuși pe 
canapea. Cele două teste de rudenie erau negative! 

Marc bâigui o întrebare aproape inaudibilă: 

— Ce... înseamnă asta? 

Nicole își scoase batista, își șterse o lacrimă la coada ochiului 
și afișă un surâs straniu. 

— Credule Grand-Duc e un afurisit de farsor, nu crezi? 

— Tu... știai? 

— Nu, Marc. Te asigur. Nimeni nu știa. În afară de Crâdule, 
bineînţeles. De trei ani am citit testul negativ, de trei ani sunt 
convinsă că Emilie nu e nepoata mea, că a murit în accidentul 
avionului Airbus, că am crescut-o pe Lyse-Rose de Carville... Mă 
resemnaserăm cu ideea. Ba chiar o acceptaserăm, i-am dăruit 
safirul când a împlinit optsprezece ani. Aproape că sfârșiserăm 
prin a mă bucura. 

Nicole făcu o pauză. Trase mașinal de șalul de lână pe care îl 
purta pe umeri pentru a-l reașeza peste cămașa încheiată până 
la gât. Îl privi pe Marc cu infinită tandrete. 


— Mă bucuram. Pentru viitorul ei. Mai ales pentru voi doi. Era 
cu atât mai simplu. Rezultatul era atât de evident... 

Marc nu răspunse nimic. Se ridică brusc, apucă din nou cele 
două foi cu rezultatele, le puse una lângă cealaltă, le compară. 
Nimic nu putea lăsa impresia că ar fi fost vorba de documente 
false. Marc își înfrână dorința furioasă de a le rupe, de a le 
nimici. Aproape că strigă: 

— Grand-Duc s-a înșelat, Nicole! O fi încurcat eșantioanele, o 
fi făcut o confuzie, o fi inversat ceva... Poate laboratorul a făcut 
vreo eroare. Există neapărat o explicaţie! 

— Credule poate că ne-a dat răspunsurile pe care le 
aşteptam, spuse Nicole cu blândeţe. 

Marc tresări. 

— Cum așa? 

— Doar el știe ce eșantioane de sânge a predat pentru 
expertiză... A făcut cum a dorit, în funcţie de adevărul pe care 
voia să-l vadă ieșind la iveală. Nu găsise nimic după 
cincisprezece ani de investigație, atunci poate a scris el însuși 
sfârșitul poveștii... 

Nicole își acordă timp de reflecţie înainte de a continua: 

— Două teste negative. Nu era o idee stupidă, în fond. Ba 
chiar a funcţionat formidabil. O convingea astfel pe Mathilde de 
Carville că nepoţica ei murise. Definitiv. Ne lăsa naibii în pace 
pentru totdeauna. Cred că Grand-Duc nu o iubea prea mult. lar 
eu îmi înghițeam durerea. Émilie nu era nepoţica mea, nu era 
sora ta. Testul de rudenie negativ, de acum trei ani, m-a făcut 
să plâng nopţi întregi, dar a și topit nodul teribil care-mi stătea 
în gât, care mă sfâșia în două, care-mi ardea plămânii de fiecare 
dată când tu și Émilie vă priveaţi. Minut de minut, secundă de 
secundă... 

Marc veni să se așeze pe canapea, se lipi de Nicole, își puse 
capul pe umărul ei. Își trecu mâna peste talia îngroșată a 
bunică-sii. Degetele i se jucară cu lâna șalului. Nicole își întoarse 
faţa către nepotul ei. 

— Înțelegi, Marc. Sigur că înţelegi. Asta însemna că nu aveaţi 
o legătură de sânge, că nu eraţi frate și soră. Eraţi liberi, bietul 
meu Marc. În felul lui, Cr&dule vă iubea, vă observa, era în stare 
să ticluiască un astfel de tertip... 

Femeia privi plicurile albastre. 

— Dacă ambele rezultate nu s-ar fi întâlnit pe aceeași masă, 


planul lui putea funcţiona... _ 

Marc se ridică și merse nervos prin cameră. In pofida 
argumentelor lui Nicole, tot nu credea în versiunea trucajului 
orchestrat de Grand-Duc! În caietul lui, detectivul părea 
consternat la fel demult ca ei de rezultatele testelor ADN. Chiar 
dacă putea minţi în această privinţă. Ca și asupra restului... 

— les, Nicole, dau o tură. 

Bătrâna nu spuse nimic. Își ștergea cu delicateţe ochii cu un 
colț de batistă. Marc puse mâna pe clanța ușii de la intrare. 
Vocea lui Nicole tremură și mai tare, dacă era posibil: 

— Nu m-ai întrebat unde este Emilie? 

Marc încremeni. 

— Cum, știi? 

— Nu exact, nu. Habar nu am de locul precis unde se află. Dar 
da, am înţeles care e marea călătorie despre care vorbește, 
crima pe care are de gând s-o facă. Dumnezeule, cum se poate 
numi așa ceva o crimă? 

Marc credea că inima avea să-i explodeze. Viaţa îi era dată 
peste cap pentru a treia oară în mai puţin de zece minute. Toate 
simptomele lui de agorafobie păreau să fi fost măturate cu 
ușurința cu care dispare un sughiț la o teamă subită. 

Nicole șovăia. 

— O bunică ghicește astfel de lucruri. 

Marc simţi cum mâna i se încleștează pe clanţă. Aproape urlă: 

— Ce să ghicească, Nicole? 

În schimb, Nicole vorbi cât mai blând cu putinţă. Din 
discreție? Din pudoare? 

— Emilie este însărcinată, Marc. Este însărcinată cu tine. 

Mâna lui Marc alunecă pe clanţa udă. Nicole continuă pe 
același ton, blând și îndulcit: 

— Va avorta, Marc. De aceea s-a internat. 


Marc se rezema cu spatele de un container de gunoi din rue 
Pocholle. Luna lumina slab șirul de căscioare gemene. La 
capătul fundăturii, doi motani se observau în tăcere, cu blana 
zbârlită. Se întrebă dacă nu cumva erau aceleași pisici pe care 
Lylie încercase să le domesticească pe când avea șapte anișori. 
Poate că da, la urma urmei. Aceleași pisici, mai bătrâne cu zece 
ani. 

Marc se simţea straniu de calm, mult mai liniștit decât în 


urmă cu câteva minute, cu câteva ore. Ordinea priorităţilor i se 
dăduse brusc peste cap, ca și când spiritul i s-ar fi descotorosit 
de gândurile superflue. Marea curăţenie prin vid. Misterul celor 
două teste ADN contradictorii va mai aștepta, la fel și ucigașul 
bunicului. Marc nu avea decât o obsesie. Lylie, singură într-o 
clinică pariziană, într-o cameră, însărcinată, purtând în pântece 
un copil. 

Copilul lor. 

Marc înaintă către singurul stâlp de iluminat care funcţiona în 
fundătură. Motanii, ca încremeniţi, nici nu se clintiră. Încercase 
s-o sune pe Lylie de cinci ori la rând. Fără succes. Contactarea 
zecilor de clinici pariziene nu mai folosea la nimic acum, 
probabil că erau obligate să respecte anonimatul pacientelor, 
dacă ele solicitau asta. 

Lylie o ceruse, fără doar și poate. 

Incă odată, Marc se resemnă să nu vorbească decât cu 
mesageria vocală, rezemat de stâlpul de iluminat, ca un beţiv 
care monologhează sub clar de lună. 

— Lylie, Nicole mi-a spus totul. N-am văzut nimic, n-am 
înţeles nimic. Îmi cer iertare, eram orb. Unde ești? Trebuie să fiu 
acolo, lângă tine. Nu-ţi voi face morală, nu voi încerca să te 
conving să păstrezi copilul. Nimic din toate astea. Nu te voi 
minţi, nu am făcut progrese în investigația mea. Orbecăi în 
bezna cea mai deplină. Sunt în ceaţă. Mai mult ca niciodată. Nu 
mă pot încrede decât în convingerile mele. Le cunoști. Știu că 
nu-ți sunt suficiente. Așteaptă-mă, Lylie, te rog. Cere-mi să vin. 
Voi veni. Cere-mi-o, te implor. Tin atât demult la tine. 


Mesajul vocal își luă zborul în noaptea senină. 


Motanii se apropiaseră unul de celălalt. Scoteau șuierăturile 
sfâșietoare ale unui ritual care prevestea o luptă pe viaţă și pe 
moarte. Nu era decât un joc, totuși, pe care îl reîncepeau seară 
de seară, de zece ani. 

Marc se așeză pe jos, chiar pe trotuarul îngust din care 
cunoștea fiecare piatră de pavaj. Intr-o zi, Lylie căzuse aici, chiar 
în locul în care ședea el acum. Nimic grav. O trântă de pe 
tricicletă, o mică zgârietură, puţin sânge; un sânge spălat de 
multă vreme de ploaia normandă. 

Marc închise ochii. 


Un copil. Copilul lor. 

Îl năpădea o mânie surdă. Nu împotriva lui Lylie. Mai degrabă 
împotriva ordinii lucrurilor. Nu suporta să se simtă inutil. 

O fereastră se deschise în fundătură, la primul etaj. Un vecin 
scoase capul printre obloane și strigă, scos din fire. Marc nu-l 
cunoștea, probabil era un nou-venit în cartier. Chemat de 
stăpân, unul dintre cei doi motani se îndepărtă. Celălalt așteptă 
câteva secunde amărât, apoi o porni săltăreț către Marc. 

Marc întinse mâna, iar motanul veni să se frece de ea. Avea 
încă blana puţin zbărlită, cenușie și murdară. Bătrânul motan 
probabil că torsese adesea mângâiat de Lylie. 

Bineînţeles, Marc înțelegea motivele care o împingeau pe 
Lylie să avorteze. Se aplecă asupra telefonului, derulând 
mesajele precedente. Nu era vorba de vârstă, securitate 
materială, viaţă de trăit, carieră de construit. Lylie nu voia să 
poarte în pântece un copil incestuos. 

Marc strânse între degete blana cenușie a motanului. În lipsa 
unei dovezi definitive privind identitatea ei, niciodată Lylie nu și- 
ar asuma riscul de a aduce pe lume un monstru. Bineînțeles. 

Își ridică ochii spre cer. Și dacă ar descoperi-o, acea dovadă 


definitivă? Încă putea să oprească totul. Îi era de-ajuns să 
găsească cheia. Motanul îi sări pe genunchi. Marc se întoarse 
spre el. 


— Nu-i așa, bătrâne? La ce bun un tată înainte de naștere, 
dacă nu la asta? Ar fi o chestie, nu crezi, să-mi privesc fiica, ochi 
în ochi, când va fi mare, când va avea vârsta la care înțelege, să 
zicem, cincisprezece ani? Sau optsprezece. S-o ţin de mână și 
să-i zic ceva de genul: „Vezi, iubito, puţin a lipsit. Dacă n-aș fi 
descoperit adevărul, dacă n-aș fi reușit să găsesc afurisita aia 
de dovadă, în extremis, tu n-ai mai fi aici. Poate că nu te-am 
purtat în pântece, nu, dar te-am salvat, iubito. Da, te-am salvat. 
Fiindcă o iubeam atât demult pe mama ta și voiam atât demult 
un copil de la ea. Un copil din iubire”... 

Motanul o zbughi brusc. 

— Ai dreptate, spuse Marc. Vorbesc prostii! 


Lylie fuma pe balcon. N-ar fi trebuit. Dar nici că-i păsa. O 
ţigară, numai una. În fine, trei ţigări, numai trei. Fata roșcată și 
cu dinţi galbeni care dormea lângă ea nu era chitroasă. li lăsase 
pachetul: „Servește-te”. 


Lylie asculta mesajul lui Marc. Îi răspundea tastând cu vârful 
degetelor. Marc nu avea nicio șansă să-i dea de urmă. Așa era 
mai bine. Trebuia să meargă până la capăt. Singură. 

Să păstreze copilul ar fi fost nebunie curată. Nu poţi trăi fără 
identitate, Lylie era conștientă mai mult decât oricine. Cum să 
condamne ea însăși la această pedeapsă pe viaţă o altă fiinţă 
inocentă, un alt bebeluș, al ei? Cum să suporte să devină la 
rândul ei unealta acelui blestem? 

Lylie strângea în palma stângă crucea tuaregă dăruită de 
Marc. Degetele mâinii drepte îi tremurau. Țineau ţigara, în timp 
ce încercau să apese tastele telefonului. Fumul își lua zborul, 
ușor albăstrit în lumina micului ecran al telefonului. Lylie își 
fragmentă mesajul prea lung în patru trimiteri. 


Marc, totul se va termina în curând. Nu te supăra. E o operație 
banală. Durează doar câteva minute. 

Mâine încă am consultații, toată ziua. Spun că au nevoie de 
analize suplimentare pentru anestezie. Poate că e o șiretenie a 
psihologilor, ca să mă gândesc mai bine. Voi afla. 

Până la urmă intru în sala de operații abia poimâine. Nu-ţi 
face griji pentru mine. Am luat hotărârea corectă. Va fi bine. 

Ai grijă de tine. 


În camera sa, lungit în patul lui de copil, Marc citi răspunsul lui 
Lylie. Încercă imediat s-o sune, fără succes. 

Derulă mesajele. În buclă. O singură frază îi reţinea atenţia: 
„Până la urmă intru în sala de operaţii abia poimâine”. Un singur 
cuvânt, mai precis. „Poimâine”. 

Dispunea de o zi de amânare pentru a descoperi adevărul! 
Marc nu se mai gândea decât la asta. Câștigase o zi. Ca un 
semn al destinului. Incă nu era totul pierdut. 

Privi ţintă la patul de deasupra lui. Orele defilară, ca în 
copilărie atunci când Lylie citea până târziu, când vreun vecin 
era prea zgomotos sau când își înfrunta, de unul singur, 
insomniile. Marc veghea. O idee creștea în el, ca o buruiană pe 
aleea unei grădini prea curate. Se impunea o certitudine: totul 
se lega în această poveste; uciderea bunicului; cea a lui Grand- 
Duc; alte crime, poate, de care habar n-avea... Și identitatea lui 
Lylie! 

Soluţia, Credule Grand-Duc o găsise. Detectivul o descoperise 


înainte de a fi doborât. Plănuise să meargă în Munţii Jura, pe 
Mont Terrible. Era logic, în fond. Totul începuse acolo, totul 
trebuia să se termine tot acolo. Soluţia aștepta pe Mont 
Terrible... Sau nicăieri altundeva. 


Ora patru dimineaţa. Marc se ridică brusc, trase pe el un 
pulover. Ce risca, la urma urmei? Nu avea nicio pistă de urmărit, 
doar să citească și să recitească jurnalul lui Credule Grand-Duc. 
Nu! Nu era metoda potrivită. Nu metoda lui, în orice caz. Merse 
cu precauţie în semiîntuneric și se îndreptă spre camera bunică- 
sii. 

— Marc? întrebă vocea somnoroasă a lui Nicole. 

— Nicole, dubiţa merge încă? 

— Citroenul? 

Nicole se frecă la ochi, stupefiată. Aruncă o privire 
deșteptătorului pus pe măsuța de la căpătâiul patului, dar nu 
făcu niciun comentariu. 

— Păi, da. Cred. Nu mai fac decât câţiva kilometri pe an. 
Ultima oară când am scos-o, a... 

— Cheile sunt tot în sertarul al doilea din salon? Și actele la 
fel? 

— Da, dar... 

Marc lăsă un pupic pe obrazul bunică-sii. 

— Mulţumesc. Nu-ţi face griji... 


Nicole vru să răspundă „Fii prudent”, dar cuvintele i se 
pierdură într-un acces de tuse. Işi duse o batistă la gură. Nicole 
știa că nu va mai pune geană pe geană la noapte, acum. ȘI nici 
în nopțile următoare. 


51 
3 Octombrie 1998, ora 04.12 


Dubiţa porni de la prima cheie. Marc o mai condusese de 
câteva ori, pe distanțe foarte scurte. El era cel care, de vreo doi 
ani, o manevra pentru a ieși în Dieppe sau pentru a o parcă în 
grădină. Nicole îl învățase punctele de reper pentru a da cu 
spatele și a vira: cutia de scrisori, oblonul galben al vecinului din 
față. Intra la fix dacă recomandările erau respectate cu 
scrupulozitate. 

Citroenul de tip H al familiei Vitral era printre ultimele 
fabricate în Franţa. Pierre Vitral îl cumpărase în 1979, iar Citroen 
oprise producţia dubiţei mitice în 1981. 

Pierre alesese modelul alungit, cam la fel ca al măcelarilor 
mezelari din anii șaptezeci. Oranj cu un nas roșu turtit care-i 
dădea dubiţei un aer de câine mare, cu farurile rotunde ca ochii 
și retrovizoarele fixate în lateral pe tije de fier, ca niște urechi. 
Un câine cu blana din tablă vălurită. Cuţuloiul ei, cum îi spunea 
Lylie. Cuţuloiul leneș care dormea afară, ocupând grădina 
întreagă. 

Pierre îl amenajase el însuși cu ajutorul unui văr, care lucra 
într-un service auto din Neuville. Același văr care și după aceea 
s-a ocupat de mentenanţa vehiculului, din când în când. 
Citroenul nu-și arăta vârsta. Două sute optzeci și trei de mii de 
kilometri. „O bestie de neînvins”, afirma vărul. Marc nu avea 
decât să-l creadă, în pofida caroseriei paradite, a punctelor de 
rugină, a ștergătorului lipit cu bandă izolatoare, a capotei din 
față care nu prea se mai închidea... 

Marc se uită la ceas. Puțin peste ora patru dimineața. Dieppe 
dormea. Traversa un oraș-fantomă supravegheat în mod straniu 
de măști de mătase care se agitau în văzduh, în bătaia unui 
vânt capricios. Citro&nul rula zgomotos, dar rula. Marc nu voia 
să se creadă victorios prea repede, mai avea peste șase sute de 
kilometri de parcurs. Își acordase timp să studieze harta. Prefera 
să evite Parisul și s-o taie prin nord. Își notase totul pe o foaie: 
Neufchâtelen-Bray, Beauvais, Compiegne, Soissons, Reims, 
Châlons-en-Champagne, Saint-Dizier, Langres, Vesoul, 
Montbéliard, Mont Terrible. Calculase că ar avea nevoie cam de 
zece ore pentru întreg traseul. Dacă totul mergea bine. 


Marc mergea de-a lungul portului. Îi rămânea să urce pe 
bulevardul Chanzy și avea să iasă din Dieppe. Nu întâlnise pe 
nimeni pe străzi. La capătul bulevardului, Marc trecu prin faţa 
gării. Întoarse capul, mașinal. O fată dormea pe o bancă... 

Citroenul frână brusc. Cel puţin, frânele funcționau! 

La fel și claxonul. 

Malvina de Carville se trezi brusc. În clipa următoare, mâna i 
se strânse pe una din pietrele pe care avusese grijă să le ia cu 
ea înainte de a părăsi plaja. Nebună, poate, dar prudentă. Se 
ridică, îl recunoscu în sfârșit pe Marc la volanul vehiculului roșu 
cu oranj. El deschise geamul-ghilotină. 

— Doar n-o să-mi iei dubiţa la pietre? 

— N-ai decât să-mi dai pistolul înapoi! 

— E-n buzunarul meu, înţelegi. La căldurică. Urcă! 

Malvina îl privi neîncrezătoare. 

— Faci vânzare prin bâlciuri, sau ce? 

— Urcă, îţi zic. Plec în pelerinaj. Ciudată cum ești, călătoria ar 
trebui să te intereseze. 

Malvina se apropie fără să-și descleșteze mâna de pe piatră. 
Scrută cu scepticism rugina, spaţiul dintre capotă și motor. 

— Nu-mi spune că ai de gând să mergi până pe Mont Terrible 
în coșciugul ăsta ambulant? 

Marc încasă aluzia, dar evită să se întrebe dacă era 
intenţionată sau nu. 

— Sunt sigur că n-ai călcat niciodată pe-acolo, prin Munţii 
Jura. Și că arzi de nerăbdare. 

Malvina lăsă piatra. 

— Că bine zici! 

Marc deschise portiera pasagerului. Malvinei îi veni greu să 
ridice piciorul până la treapta din tablă galbenă supraînălțată. 
Bombăni: 

— În dubiţa ta din care curg tablele, n-ajungem nici măcar 
până la Paris. 

— Du-te dracului. Și nici nu trecem prin Paris, o tăiem prin 
nord... 

Marc îi întinse Malvinei lista cu orașele prin care aveau să 
treacă. 

— La naiba, spuse tânăra. Doar sate... Numai să nu facem 
pană. De fapt, dintre noi doi, tu ești cel mai bolnav la cap! 

Marc nu avu nicio reacție. Urmară în liniște șoseaua 


departamentală 1. Ruta mergea, în curbe lungi, de-a lungul văii 
din ţinutul Bray. După zece minute, Marc rupse cel dintâi 
tăcerea: 

— Scuză-mă pentru ieri-seară, nu te-am invitat la cină... 
Rămâne pe altădată, nu? 

— Nu-ţi face sânge rău. Sunt în stare să mă descurc. Am 
simpatizat cu băieţii de prin partea locului... 

O nouă tăcere de zece minute. Se apropiau de Neufchâtel-en- 
Bray. 

— Ce naiba căutăm acolo? spuse deodată Malvina. 

— Plecăm în pelerinaj, ţi-am spus... 

Malvina îl privi pe Marc cu un aer curios. 

— Te-apucă așa? Credeam că s-a închis cazul. Tâmpenia de 
test ADN cerut de bunică-mea. Libelula e surioara ta, scrie 
negru pe alb. Te seacă pentru că i-o tragi? 

Marc intra în aglomeraţie, frână brutal. Malvina se trezi lipită 
de scaun. Centura de siguranţă, prea înaltă, îi brăzdă gâtul. 

— Dacă frânezi de fiecare dată când îţi servesc o nasoală, nu 
mai ajungem nicăieri... 

O nasoală... 

Și când te gândești c-avea să fie nevoit s-o suporte zece ore 
pe fata asta... l-o întoarse cum putu: 

— Scuză-mă pentru centură, am uitat înălțătorul la creșă... 

— Ha, silabisi Malvina. Cu o rectificare la capitolul umor, simt 
că n-o să ne plictisim pe drum. 

Marc nu avea niciun chef să intre în joc. Tăcu din nou un timp, 
apoi sfârși prin a întreba: 

— Tu crezi în tâmpenia de test ADN? 

— Mai degrabă crăp decât să cred în mâzgăleala aia! 

— Atunci, e bine, suntem de acord. 

Malvina insistă, trăgându-se de centură: 

— E o vrăjeală! Am știut întotdeauna că Grand-Duc era de 
partea voastră. Din cauza remușcărilor. Dar și din cauza ţâțelor 
bunică-tii... 

De data asta, Marc nu mai frână, dar se întrebă serios dacă n- 
avea s-o lase acolo, pe marginea drumului. Ar fi făcut-o dacă n- 
ar fi avut nevoie de ea. Trebuia să aibă răbdare, Malvina îi va fi 
utilă, se trădase deja, fără să-și dea seama. Tocmai vorbise 
despre remușcările lui Grand-Duc. Era doar un început... 

Păstrară tăcerea aproape o oră, până la Beauvais. Șoseaua 


naţională defila, pustie, monotonă. Malvina se aplecă în față. 
Bătrâna centură de siguranță prăfuită și aspră îi râcâia urechea. 

— La pariu că nu-ţi merge radiocasetofonul auto? 

— Radioul e distrus. Asta-i sigur. Dar casetofonul ar trebui să 
funcționeze încă. Casetele pe care le ascultam când eram copii 
ar trebui să mai fie pe-acolo... 

Pe Malvina o bufni râsul. 

— La naiba! Casete. Mai există așa ceva? 

— Uită-te în torpedou, în faţa ta. O să găsești vreo zece. 

Malvina deschise torpedoul. 

— Cu ce seamănă o casetă? 

Se întoarse către Marc, aproape cu maliţie în ochi. 

— Nu frâna pentru asta! Era o prostie! 

Fata se uită câteva minute în detaliu la casetele audio, apoi 
strecură una în casetofon fără să i-o arate lui Marc. Un riff brutal 
de chitară amestecat cu sunetul unei sirene de poliție umplu 
habitaclul de tablă vălurită. „La ballade de Serge K.” Rondul de 
noapte al unui privat singuratic. 

Marc recunoscu albumul de la primul acord. Poèmes Rock. 

„Mâine, mâine. Mâine la fel ca ieri”, cânta vocea nazală a lui 
Charlelie Couture. 

— Eram sigur că pe-asta o vei pune, spuse Marc. 

— Îmi dau seama. Nu voiam să te dezamăgesc... 

Marc zâmbi la rândul lui. Intrau în Beauvais. Chiar și la ora 
cinci dimineaţa, traversarea era dificilă. Înaintară cu lentoare 
printre semafoare aparent reglate de un funcţionar sadic, în așa 
fel încât un șofer care respectă limitările de viteză să le prindă 
pe toate pe roșu. 

— Ai dreptate, îi strecură Marc între două semafoare. Confirm. 
Poemes Rock este cel mai bun album de rock franțuzesc 
dintotdeauna... 

— Habar n-am. Nu știu decât un cântec. Bănuiești tu care... 
Dar cum nu ai CD, trebuie să se deruleze toată fața A... 

— Ce asculţi de obicei? 

— Nimic. 


Vocea lui Charlelie Couture mobilă tăcerea care urmă. În 
sfârșit ieșeau din Beauvais. Faţa A se termină. Malvina întoarse 
caseta, fără un cuvânt, și dădu sonorul mai tare. Prea tare. 
Tabla vibră sub primele acorduri de pian. 


Ca un avion fără aripă... 

Toată noaptea am cântat, 

Da, toată noaptea i-am cântat 
Celei care crezare nu mi-a dat... 


Un frison îi străbătu ceafa lui Marc. Malvina închisese ochii, își 
deschidea buzele, cânta cuvintele; mai degrabă le mima, gura ei 
deformată nescoţând un sunet. 


Deși nu pot zbura deloc, 

Voi merge păn’ la capăt, tu, 
O, da, pentru că vreau să joc, 
Chiar dacă n-am niciun atu. 


Fără să vrea, Marc încetinise puţin. Ascultase cântecul de sute 
de ori. Când era singur. Când se refugia, când avea îndoieli. 
Mereu fără Lylie. Lylie nu-l suporta. Urla de cum îl auzea. Când 
avea opt ani, Lylie făcuse ţăndări un aparat de radio cu 
tranzistori acasă la o colegă, Manon, trântindu-l de podeaua din 
bucătărie, doar pentru că se dădea acel cântec la radio. 


Ascultă-a vântului șoptire 

Ce pe sub ușă-și face loc, 
Schimba-vom așternut, iubire, 
Viață și zi și nenoroc... 


Malvina părea emoţionată până la lacrimi. Soloul sfâșietor de 
chitară nu ajuta la nimic. Marc privea ţintă în zare. 


O, libelulă, 
Tu, cea cu plăpânaă aripă, 
Eu, cel cu carlinga rănită... 


Vocea lui Charlelie Couture se îndepărta încet-încet. Malvina 
trase aer în piept. Marc nu spuse nimic. Continuară să meargă. 
Șoseaua naţională defila traversând sate triste care, în 
așteptarea zadarnică a unei variante ocolitoare, afișau cu mare 
tam-tam numărul de morţi de pe drum și numărul de camioane 
trecute în fiecare zi. După încă douăzeci de minute se apropiau 


de Compiegne. Circulaţia începea să se aglomereze. 

La ieșirea din Compiegne, Marc se întoarse către Malvina: 

— In următorul sat, dacă vedem vreo brutărie deschisă, ne 
putem opri să mâncăm ceva. 

Malvina se roti către partea dinapoi a dubiţei. 

— A, da? Credeam c-o să mă lași la volan și, în timp ce eu aș 
conduce, tu te-ai strecura în partea din spate a dubiței pentru a 
găti tot ce trebuie. Clătite. Vafe... Ca bunicul și bunica. 

Marc nu răspunse nimic. Nu mai era nevoie, se hotărâse. 
Sosise clipa... La urma urmei, într-un anumit fel, problema 
fusese pusă de Malvina. Străbăteau un sătuc, Catenoy, în care 
centrul, biserica, școala și primăria fuseseră construite, prudent, 
la o oarecare distanţă de șoseaua naţională. Marc trase dubița 
într-o parcare mare, prăfoasă. La capătul suprafeței asfaltate, 
toate casele, toate magazinele erau închise, inclusiv 
restaurantul care își afișa cu mândrie meniul complet pentru 
șoferi, la patruzeci și nouă de franci. Marc verifică dacă 
Mauserul se afla încă în buzunarul lui, scoase cheile din contact, 
apoi cobori din Citroen. Parcarea era mărginită de câţiva 
mesteceni cu frunzele înnegrite de la fluxul necontenit al 
camioanelor. Marc se îndepărtă puţin, se ușură după un trunchi 
de copac, reveni la dubiță. 

Malvina nu se clintise. Marc se apropie de portiera din 
dreapta. O deschise. Scoase din buzunarul de la spatele blugilor 
cinci foi rupte și i le întinse Malvinei. 

— Poftim, citește asta. 

Malvina făcu ochii mari de uimire. Marc preciză: 

— Sunt niște pagini din caietul lui Grand-Duc, faimosul lui 
carnet. Investigația lui. Citește asta, e un pasaj instructiv. După 
aceea, îţi voi arăta altceva. 


52 
3 octombrie 1998, ora 06.13 


Mathilde de Carville aprinse chibritul, îl apropie de ochiului 
aragazului. Un cerc albastru de flăcări mici linse oala cu apă. Se 
întoarse, observă pentru o ultimă oară exemplarul din L'Est 
r&publicain din 23 decembrie 1980, apoi rupse prima pagină. O 
răsuci făcând din ea o lumânare, o apropie de flăcări. 
Lumânarea se preschimbă în torță. Mathilde de Carville nu-i 
dădu drumul, deasupra chiuvetei, decât când focul îi înnegri 
unghiile. 

Pagina întâi a ziarului nu mai folosea la nimic. Găsise plicul 
pus în holul de la intrare, în după-amiaza zilei precedente. 
Inăuntru, ziarul fusese pliat, așa cum i-l ceruse secretarei. În 
sfârșit, o fată descurcăreaţă. Îl citise. Îi luase mai puţin de un 
minut să înţeleagă. Cum să nu înţeleagă? 

Grand-Duc nu mersese la cacealma. Avea dreptate pe toată 
linia. Adevărul sărea în ochi, e cazul să o spunem, dar cu o 
condiție, una singură. De a deschide ziarul cu optsprezece ani 
mai târziu. 

Ce ironie! 

Așadar, fuseseră pe o pistă falsă de la bun început. 

Mai rău. Soţul ei se purtase mai rău decât criminalii cei mai 
vrednici de dispreţ. Ucisese. Degeaba. Nici ea nu era mai 
brează, închisese ochii. Pentru Lyse-Rose. Acceptase, în 
cunoștință de cauză. Loviseră în nevinovaţi. Victime, ca și ei. 
Adevărul va ieși la iveală, într-o zi sau alta. Nu va avea curajul 
să înfrunte judecata oamenilor. Cât despre judecata lui 
Dumnezeu... 


Mathilde de Carville își muie degetul în apă, fără nicio ezitare. 
Era călduţă, dar atât. Sus, în camera de oaspeţi, Linda dormea. 
Leșinase pe hol, după ce descoperise cadavrul lui Léonce. Nu 
făcuse zece pași înainte de a cădea pe parchet. Mathilde îi 
dăduse un calmant, apoi un somnifer, o lungise pe pat, îi 
anunţase bărbatul că soţia avea să-și petreacă noaptea la 
Roseraie, i se mai întâmpla uneori, când Léonce nu se simţea 
bine. El nu-i pusese întrebări, Mathilde plătea bine, suficient ca 
îngrijitoarea să facă ore suplimentare. 


Mathilde deschise un dulap, scoase un flacon de sticlă 
înfășurat în hârtie de ziar. Linda avea să se trezească. Primul 
lucru pe care-l va face va fi să alerge la poliţie, bineînţeles. 
Mathilde nu putea s-o împiedice. In ce fel? Doar n-avea s-o 
asasineze pe sărmana fată. Gândindu-se mai bine, ieri după- 
amiază ar fi trebuit să aștepte câteva ore, ar fi trebuit să aibă 
răbdare ca Linda să se întoarcă acasă la ea. Atunci ar fi rămas 
singură cu Leonce, ca în fiecare seară. Totul ar fi fost mult mai 
simplu... doar că s-a dovedit peste puterile ei! Să aștepte mai 
multe ore după ce primise ziarul, după ce înţelesese. De o mie 
de ori în toţi acești ani, se gândise să facă ea însăși dreptate. Să 
facă dreptate... O formulă exagerată. Se putea lăuda cu un 
singur lucru, că scurtase suferințele unui infirm. Dreptatea, 
Dumnezeu o făcuse deja. 

Era acum rândul ei să-și pună remușcările pe talgerul 
balanței. 

Atunci, poliţia, scandalul... 

Nu contează. Nu va mai fi aici să le înfrunte. 


Degetul lui Mathilde de Carville tulbură din nou apa de pe 
aragaz. Aproape clocotită! Răsuflă ușurată. Curând, totul se va fi 
terminat. Opri gazul, turnă apa fremătândă într-un bol mare, 
ocru, din lut ars, îl puse pe o tăviţă de argint alături de flacon, o 
linguriţă, apoi ieși din bucătărie. 

Mathilde urcă încet scara din lemn de cireș, deschise prima 
ușă la dreapta, a camerei lui Lyse-Rose. Contemplă încăperea 
imensă înțesată de jucării, de cadouri împachetate. Nu valoarea 
lor conta; însemnaseră, an de an, la fiecare aniversare, la 
fiecare Crăciun, un mesaj de speranţă. Lyse-Rose nu fusese dată 
uitării. Fiecare lumânare fragilă închipuia mica șansă ca ea să 
fie încă în viaţă. Scânteia. Stinsă definitiv, de ieri după-amiază. 

Léonce ucisese degeaba. 

Mathilde puse platoul de argint pe măsuţa de la căpătâiul 
patului. Pentru a se putea așeza, dădu la o parte un landou 
azuriu tivit cu dantele și păși cu precauţie peste un serviciu 
miniatural de veselă chinezească. Impinse cu blândeţe ursul cel 
mare care se odihnea în patul fetiţei, Malvina îl botezase Banjo. 
Se întinse pe pat, cel în care ar fi trebuit să doarmă Lyse-Rose în 
toți acești ani; în care nu va dormi niciodată. Desfăcu dopul 
flaconului de sticlă și turnă tot conţinutul lui gălbui în bolul ocru 


cu apă fierbinte. 

— Preferata mea, murmură Mathilde. Neștiută de nimeni. 
Rostopasca mea, păstrată cu gelozie în seră, pentru marile 
ocazii. Marea ocazie. Cea de pe urmă. 

Mathilde amestecă în conţinutul bolului cu lingurita de argint. 
Sucul de rostopască se contopi cu apa caldă într-un ceai pe care 
Mathilde îl știa aducător de moarte. 

Aflase că era cu neputinţă să asasinezi pe cineva cu 
rostopască. Chiar și pe soțul ei. Gustul plantei era, se pare, de 
nesuportat. De aceea accidentele erau foarte rare, murise o 
singură persoană, odată, în Germania, din ce citise ea. De aceea 
rostopasca, iarba de negi, era neglijată de autorii de romane 
polițiste. 

Mathilde puse linguriţa cu delicateţe pe tăviţa de argint. Își 
duse mâinile la ceafă și-și dezlegă crucea. 

Nici pentru sinucidere rostopasca nu era recomandată... Sau 
poate era rezervată voinţelor superioare. Surâse. Ea nu era 
genul care o sfârșește înghițind o cutie de somnifere sau 
injectându-și un produs incolor în vene... O sinucidere blândă! 
Cel mai rău oximoron! Ce mod îngrozitor de ipocrit de a te 
prezenta la judecata de apoi! 

Mathilde de Carville duse la buze bolul cu decoct de 
rostopască. Se strâmbă, dar continuă să aplece bolul de lut ars. 
Bău până la capăt. 

Avea un gust infect. 

N-avea să se plângă. 

În alte vremuri, pentru a-și ispăși vina, ar fi poruncit să fie 
biciuită până la moarte, să i se înfigă un ţăruș de lemn în inimă, 
să fie arsă de vie. 


Mathilde se întinse în patul lui Lyse-Rose. Patul unei moarte. 
Işi strânse crucea în mână. 
De-acum, nu va mai dura mult. 


53 
3 Octombrie 1998, ora 06.22 


Marc traversa parcarea în timp ce Malvina, așezată pe 
scaunul pentru pasager din dubiţă, citea cele cinci pagini rupte. 
Adusese în rucsac biscuiţi și o cutie de suc de portocale. Devoră 
niște biscuiţi, bău jumătate din sucul de fructe. Un camion cu 
semiremorcă opri în aceeași parcare, la peste cincizeci de metri 
de Citroënul lor. Un tip ieși, cu un termos în mână. Cu cafea, 
probabil. Marc șovăi dacă să-i ceară sau nu. 

Malvina sări din Citroën, cu foile în mână. 

— Eşti mulţumit, am citit! Asta voiai? Să mă freci la melodie 
cu accidentul bunicului tău? N-a avut baftă, cu siguranță... Dar 
în afară de asta, unde vrei să ajungi? Aveam opt ani pe vremea 
aceea, însă îţi dai seama că pricepeam binișor ce se întâmplă. 
Care-i problema ta? Dacă voiai să mă previi că dubiţa ta roșu cu 
oranj e un dric, nici nu era nevoie! Oricum n-aveam de gând să 
dorm în ea la noapte... 

Marc nu avu nicio reacție. Poate că începea să se obișnuiască 
deja cu umorul morbid al Malvinei. Unica ei modalitate de a 
comunica, în fond; probabil și pentru ea un fel de terapie. Poate 
că tratamentul cu electroșocuri funcţiona și în cazul lui, în 
contrast cu toţi acei ani de tăcere, de lucruri nespuse și de 
tabuuri. Marc se urcă la rândul lui în Citroën, scotoci în rucsac, 
scoase dosarul în care se afla cursul de drept constituţional 
european. 

— Uite, citește asta, acum... 

— Ce? Toate astea?! 

— Nu, nu tot. Doar cursul din 12 februarie, cel despre Turcia. 

Malvina oftă. 

— Dă-mi niște suc de portocale și ceva haleală, înainte. 

Marc îi întinse resturile micului dejun al lui, Malvina înfulecă 
totul cu lăcomie. Dacă era anorexică, o ascundea bine. 

— Bun, care-i treaba cu tâmpenia asta? 

Fata apucă dosarul, îl deschise la pagina dorită de Marc, se 
strâmbă. 

— Îmi pare rău, nu pot să-ți înțeleg mâzgălelile. Cred că la 
facultate ești plută, mai ales pe lângă Lylie... Sunt sigură că ea 
rupe tot, spre deosebire de tine... 


Marc încasă ironia. Umor. Umor cu virtuţi terapeutice! 

— Dar tu ce diplomă ai? 

— Recordul mondial la profi particulari. Treizeci și șapte în 
cincisprezece ani... Ultimul n-a rezistat nici două zile... 

— Atunci nu e cazul să mă iei peste picior... 

Malvina începu să râdă. Aruncă pe jos ambalajul biscuiţilor și 
cutia goală de suc. 

— Da, dar la mine e pentru că sunt un gen prea special pentru 
profi. Nu încap în sertarele lor, înţelegi? 

Își dădu ochii peste cap. 

— La naiba, nu pricep nimic din notițele tale... 

— Multţumește-te să citeşti datele. Reușești să citeşti datele, 
nu? Nu ești prea specială pentru asta? 

— Mă calci pe nervi... 

— Citește! 

— Nu mă freca la melodie... 

Citi, totuși: 

— „29 octombrie 1923, Turcia lui Ataturk devine republică; 17 
septembrie 1961, Primul ministru Adnan Menderes este 


executat pentru încălcarea Constituţiei”... Bun, unde vrei să 
ajungi? 

— Continuă! 

— La naiba... „12 septembrie 1980, lovitură de stat și 


revenirea militarilor la putere; 7 noiembrie 1982, referendum 
naţional referitor la reîntoarcerea la democraţie”... 

— OK, o opri Marc. Acum, reia foile din jurnalul lui Grand-Duc. 
Chiar primele rânduri. 

— Chiar mă freci la melodie! 

Malvina aruncă foile pe jos. 

— Bun, ne cărăm? Asta dacă vrei să ajungi în Munţii Jura cu 
tancul tău înainte de Paște... 

Cu calm, Marc se aplecă, adună paginile și începu să citească: 

— „În acea duminică de 7 noiembrie 1982, îmi petrecuserăm 
sfârșitul de săptămână în Antalya, la Marea Mediterană, pe 
Riviera turcească, cu trei sute de zile de soare pe an, la un înalt 
funcţionar din Ministerul de Interne turc care mă primea în casa 
lui de vacanţă”... Trec puţin mai departe: „Inaltul funcţionar 
sfârșise, cu lehamite, prin a mă invita într-un weekend în locul 
unde primea toată protipendada securităţii naţionale turce. Se 
întâmplase ca de data aceea Nazim să nu fie cu mine, Ayla 


insistase să se întoarcă, ea parcă-mi amintesc că se 
îmbolnăvise... Nu-mi convenea, dimpotrivă, tot weekendul m-am 
chinuit să explic fără interpret ce doream, cu-atât mai mult cu 
cât toți ceilalţi veniseră acolo să se relaxeze la soare cu soțiile... 
Deloc convinși de caracterul prioritar al cererilor mele. Cum, de 
altfel, nici eu nu mai eram. Pe zi ce trecea mai puţin”... 

Malvina tortura cu nervozitate inelul maro între degete și-și 
întoarse privirea către camionul oprit la capătul parcării. 

— Și-acum? strigă ea destul de tare ca s-o audă șoferul. 
Tragem la mal dubița ta de rahat și ne-apucăm de făcut vafe 
pentru grăsani? 

Şoferul cu termosul o privi pe Malvina ca pe o dihanie 
curioasă, apoi ridică din umeri și se întoarse, nu mai enervat 
decât dacă o cotarlă isterică i-ar fi lătrat la pulpe. Marc se uita 
țintă la Malvina. Odată în plus, mânia fetei suna fals. O manevră 
diversionistă vrednică de milă... 

— Voi pune punctul pe | pentru tine, Malvina. E ceva în 
neregulă cu agenda... Credule Grand-Duc, în caietul lui, 
povestește că e primit de tot ministerul de Interne turc, că 
petrec pe malul mării, cu soțiile și copiii, în duminica de 7 
noiembrie 1982... 

— Mulţumesc. Știu să citesc. 

— „atât numai, continuă Marc, că tocmai 7 noiembrie 1982 
este ziua referendumului din Turcia. Reîntoarcerea la 
democrație! Sfârșitul militarilor. O zi istorică. Nu crezi că în acel 
weekend înalții funcționari turci aveau altă treabă? 

Malvina ridică din umeri: 

— Grand-Duc s-a înșelat asupra datei. Un detaliu, atât. După 
cincisprezece ani, știi... 

— Pe naiba! urlă Marc. 

Șoferul cu termos se sprijinise cu spatele de aripa camionului 
său și urmărea scena de parcă Marc și Malvina erau eroi de 
sitcom. 

— Vrei un aparat auditiv? urlă Malvina la spectator. 

Celălalt nu avu nicio reacție. Blazat... Marc continuă: 

— Îți voi spune adevărul, Malvina. Grand-Duc nu era în Turcia 
în 7 noiembrie 1982! În orice caz, nu într-un oraș din Antalya. De 
ce a minţit, atunci? De ce a folosit un alibi atât de slab? Pentru 
că era în altă parte, fără doar și poate. Altundeva, de acord, dar 
unde? Unde anume se putea ascunde în acel sfârșit de 


săptămână cu 7 noiembrie 1982? În ce loc în care n-ar fi trebuit 
să se afle? De ce să precizeze că Nazim era în Franţa, iar el în 
Turcia, dacă nu pentru a lăsa să planeze bănuiala asupra 
asociatului lui? 

— Delirezi, îi strecură Malvina. Hotărât lucru, chiar ești mai 
bolnav la cap ca mine. 

Marc o înșfăcă pe Malvina de partea de sus a puloverului. Ea 
nu se apără. Nu mai avea pistolul în buzunar. Și nici vreo piatră. 

— Și dacă  amabilul Grand-Duc, detectivul  răbdător, 
minuţiosul, onestul Credulă-Basculă, prietenul familiei Vitral, 
îndrăgostitul lulea de bunică-mea, povestitorul dezabuzat al 
întregii investigaţii, fidelul, purul, sărmanul Credule Grand-Duc... 
Și dacă tipul nu-i decât un ticălos de mercenar! O scursură 
căreia bunicul tău îi ceruse să-mi suprime bunicii, pentru a o 
recupera pe Lylie? O scursură care ar fi spus „da”... 

Marc deforma cu degete convulsive puloverul mov al Malvinei. 
Ea nu zicea nici pâs. În parcare, șoferul cu termos urcase la loc 
în camion. Un bâzâit de radio ajungea până la ei. 

Marc continuă, în pragul lacrimilor: 

— Nici vorbă să precizeze asta în caietul lui, Grand-Duc... 
Chiar dacă tot restul o fi adevărat, poate chiar simpatia faţă de 
familia lui adoptivă, faţă de bunica... Tipic, călăul care se 
atașează de victima pe care n-a reușit s-o termine... 
Remușcarea preschimbată în fantasmă. Patetic, da! Când te 
gândești că l-am invitat atâţia ani pe individ în casa noastră... 
Pe asasinul bunicului meu. Când te gândești că bunica chiar s- 
a... 

Marc o lăsă brusc pe Malvina, făcu câţiva pași prin parcare, 
adună mașinal ambalajul de la biscuiţi și cutia de suc de 
portocale de pe jos. Merse către coșul de gunoi cel mai apropiat, 
aflat la zece metri. 

— Poţi să îmi spui ce vrei! strigă el. Știu că așa s-a întâmplat. 
Grand-Duc a fost! Când am înțeles asta, toată lectura 
însemnărilor lui de prefăcut devine evidentă... Un mercenar. Un 
dur, își dăduse arama pe faţă... 

Marc aruncă resturile în coșul de gunoi. 

— Bunicul i-a cerut-o, rosti Malvina. 

Niciodată Marc n-o auzise pe Malvina exprimându-se cu o 
voce așa de blândă. Se întoarse. 

— Bunicul i-a cerut-o, repetă Malvina. El însuși. După primul 


infarct. Nu credea în lunga investigaţie a bunicii. Era genul 
expeditiv. Și l-a contactat pe Grand-Duc, puţin după bunica. L-a 
plătit foarte scump, cam cu prețul căsuței din rue de la Butte- 
aux-Cailles, ca să-ţi faci o idee. Trebuia să pară un accident... 
Conform avocaților, dacă bunicii Vitral ar fi murit, Weber, 
judecătorul pentru minori, ar fi fost agasat, dar aveam toate 
șansele s-o recuperăm pe micuță... Grand-Duc nu era ușă de 
biserică, bunicul se informase. In acel sfârșit de săptămână, în 
noiembrie 1982, a făcut un dus-întors Franţa-Turcia. Nimeni n-a 
știut niciodată nimic. Restul nu era din cale-afară de dificil 
pentru el. 

— Cum ai aflat? 

— Aveam opt ani. N-am înțeles totul la vremea aceea, dar 
deja spionam pe toată lumea. Șoricuţa vicleană care și-a făcut 
găurici peste tot, în care se ascunde. Nici bunica n-a înţeles 
decât prea târziu, după moartea lui Pierre Vitral. Nu-ţi povestesc 
harababura care probabil a fost în biata ei conștiință îngustă. O 
crimă! Cum să vestească așa ceva, în timpul rugăciunii ei la 
Tatăl, la Fiul și la Sfântul Duh? Bunicul a făcut a doua criză 
cardiacă imediat după aceea. Planul lui dăduse greș. Bunica a 
luat asta drept justiţie divină și și-a ţinut gura! 

— Dar tu, Malvina, tu ce crezi despre asta? 

Malvina șovăi o clipă. Bâţâi nervos cu pingeaua balerinului pe 
treapta din aluminiu, apoi răspunse: 

— Că bunicul avea dreptate! Ce crezi? Ar fi putut merge dacă 
dispăreau bunicii Vitral. Bum... Lyse-Rose, surioara pe care mi-o 
furaserăţi, își regăsea camera. lar pe tine te dădeau la casa de 
copii. Așa-ţi trebuia! lată ce credeam. 

— Dar acum? Astăzi, ce crezi? 

De data aceasta, Malvina nu mai șovăi: 

— La fel! 


Porniră din nou la drum. Malvina schimbase caseta. Alesese la 
întâmplare, pentru culoarea azurie a carcasei, Brothers în Arms, 
de Dire Straits. Vocea lui Mark Knopfler alterna cu delirurile 
electrice ale chitarei lui. Ea vorbi cea dintâi: 

— Cu toate astea, Grand-Duc era un tâmpit jegos. Niciodată 
n-a putut să-mi dea peste nas, nu știu de ce. Poate pentru că 
ghicise că eram la curent. _ 

Marc asculta, cu gândul aiurea. Incerca un sentiment slinos de 


trădare. Până unde falsificase Grand-Duc adevărul în jurnalul 
lui? 

— Acum patru zile, a vrut s-o șantajeze pe bunica, continuă 
Malvina. Cu povestea lui tâmpită, lovitura de teatru din ultimul 
minut. O sută cincizeci de mii de franci. De trei ori mai mult 
când va aduce dovezile... Nu știu cine i-a făcut felul, dar a 
scăpat pământul de-un carcalac nenorocit! 

Degetele lui Marc băteau pe volan în ritmul notelor de 
saxofon din „Your Latest Trick”. Se gândea la ultimele cuvinte 
ale Malvinei. 

„Nu știu cine i-a făcut felul”... 

Își amintea scena descoperirii cadavrului lui Grand-Duc. Cu un 
glonţ în inimă. Cu capul vârât în șemineu, după un ritual 
macabru. Cu chipul acoperit de bășici și de cenușă. 

— Fără să mai vorbim de testul ADN, continuă Malvina. 
Amândoi știm că Lyse-Rose trăiește. Atunci, testul dovedește că 
Grand-Duc era putred până la os. 

O îndoială groaznică se năștea în mintea tulburată a lui Marc; 
o scânteie minusculă aţâţată de un vânt violent, care i se 
propaga în creier ca un foc de savană. 

— În plus, conchise Malvina, era un ditamai ratatul, Grand- 
Duc. Plătit cu un milion, și tot n-a fost în stare să le facă felul la 
doi bătrâni care dormeau... 

Mâinile lui Marc se crispară pe pielea obosită a volanului. 
Chitara lui Mark Knopfler scoase un ultim riff. 

Doar umor. Terapeutic. 


54 
3 Octombrie 1998, ora 11.33 


Rulau de cinci ore, deja. Citroenul de tip H roșu cu oranj 
rezista. Se chinuia puţin pe porțiunile de autostradă, când se 
plafona la o sută-o sută zece kilometri pe oră. Stocul de casete 
audio era deja epuizat: un florilegiu de câteva piese de 
rezistență din anii optzeci. „Sauver l'amour”, de Daniel 
Balavoine; „Famous Last 
Words”, de Supertramp; „Morgane de toi”, de Renaud; „Positif”, 
de Jean-Jacques Goldman. 

Poposiră la Vitry-le-Francois, un oraș ieșit de nicăieri în 
mijlocul lanurilor de porumb din regiunea Champagne, fără ca 
măcar o clopotniţă să-i fi anunţat dinainte. Mâncară într-un 
restaurant înghesuit între șoseaua naţională și râul Marna. Erau 
sigurii clienţi. Marc, pierdut în gânduri, se mulțumi cu o omletă 
cu salată. Malvina profită de întreg meniul zilei, platou de 
mezeluri, bavete cu sos de hașme și cremă de zahăr ars. 

— Are ceva poftă de mâncare domnița matale, zise patronul 
făcându-i cu ochiul lui Marc. Stai și te-ntrebi unde încap toate 
astea! 

Porniră din nou la drum. 

Saint-Dizier. Chaumont. 

Fâșiile Bazinului parizian urmau una după alta. Câmpurile cu 
cereale erau mărginite de linii de cuestă, povârnișuri bruște ca 
niște trepte, înainte de a străbate, la poalele lor, depresiuni 
ortoclinale împădurite, apoi un nou câmp cu cereale. Dubiţa 
Citroën se ambala puţin la coborârea pantelor de cuestă, ca și 
când n-ar fi putut frâna niciodată, doar trăgând nădejde la o 
pantă inversă pentru a încetini. Renaud cânta „En cloque” 
pentru a treia oară. De aproape două ore nu mai scoseseră un 
cuvânt. Malvina rupse tăcerea: 

— Crezi că Lyse-Rose va vrea o soră ca mine? 

Traversau un sat numit Fayl-Billot. Marc rămase fără glas. 

— Tu o cunoşti, spre deosebire de mine, continuă Malvina. 
Crezi că poate să înțeleagă? Să accepte o soră mai mare ca 
mine? Vicleană. Vulgară. Rea. 

Marc tăcea în continuare. Gândindu-se mai bine, prefera 
umorul terapeutic al Malvinei. 


— Mă pot schimba, insistă ea. Îi vei spune că mă pot 
schimba? 

— Chiar ești sigură că Lylie e surioara ta? 

— Evident. Noi doi facem front comun în privinţa asta, nu-i 
așa? 


Tăcură din nou. Timp de două ore. Marc invidia lipsa de 
îndoială a Malvinei, hotărârea ei. Părea să trăiască într-o bulă pe 
care nimic n-o putea crăpa. Marc primi SMS-ul de la Lylie după 
ce tocmai trecuse de Vesoul. Telefonul îi vibră în buzunar. Il 
verifică în timp ce continua să conducă. 

Marc, intru în sala de operații mâine dimineață la ora zece. 
Totul este OK. Nu-ti face griji. Te sun imediat după. Totul va fi 
bine. Te îmbrățișez. 

„Mâine dimineaţă la ora zece”... Peste mai puţin de douăzeci 
și patru de ore. 

Goldman urla „la-mă cu tine-n zbor!”. Instinctiv, Marc apăsă 
pe acceleraţie. Înfruntau o pantă ușoară. Citro&nul de tip H nu 
înainta totuși mai repede. Cu cât kilometrii defilau, cu atât 
ipoteza nebunească pe care o eșafodase mintea lui Marc căpăta 
consistență, câștiga credibilitate, gata să se impună ca o 
evidență. 


Trei ore mai târziu, traversau Montbéliard. Cu ușurință. Axele 
aglomerării urbane din Franche-Comté păreau 
supradimensionate față de timida circulație: bulevarde imense, 
largi, variante. Oraşul părea construit după proporțiile uzinei 
Peugeot la apogeul ei, când avusese peste patruzeci de mii de 
angajați. Cea mai mare uzină din Europa... Din care a mai rămas 
sub o treime. 

Marc îi puse Malvinei pe genunchi un atlas rutier francez la 
scara de 1:200.000, cu misiunea de a-i ghida spre punctul de 
întâlnire dintre râul Doubs și frontiera elveţiană, la poalele 
Muntelui Terrible, până la locul numit Clairbief; apoi de a repera 
pensiunea ţinută de Monique Genevez, cea mai frumoasă 
cabană din regiune, după caietul lui Grand-Duc. 

— Ce naiba căutăm noi acolo? bombăni Malvina. Speri să 
recuperezi cash-ul pe care bunica i l-a trimis lui Grand-Duc? 

Marc ridică din umeri. Verifică discret dacă Mauserul era tot în 
buzunarul lui. Va fi oare nevoit să se folosească de armă? Era 


posibil să aibă dreptate, să fi fost manipulaţi cu toţii de la bun 
început? 

Malvina nu insistă și se concentră asupra hărții. Se descurcă 
de minune. La zece kilometri după Montbéliard, după ce 
trecuseră de Pont-de-Roide, vajnica dubiţă roșu cu oranj atacă 
primele pante din Jura: mai întâi un drum îngust ca un canion, 
de-a lungul râului Doubs, până la Saint-Hippolyte, apoi panta 
abruptă a unui mic drum departamental. Dubiţa se opinti, suflă, 
scârțâi, dar izbuti să se aburce de cealaltă parte a muntelui. 
Priveliștea cotului larg al râului Doubs, care își oferea o curbă de 
vreo treizeci de kilometri în Elveţia înainte de a se întoarce, 
cuminte, în Franţa, la locul de obârșie, era de o frumusețe 
uluitoare. Dubiţa cobori cu vioiciune către râu, străbătând o 
pădure de pini împodobiţi cu auriul copacilor vecini, cu frunze 
căzătoare. 


Pensiunea ţinută de Monique Genevez nu se putea rata. Un 
singur drum mergea de-a lungul râului Doubs până la frontiera 
elveţiană, chiar în față. Lemnul deschis la culoare al cabanei se 
oglindea în apa calmă a râului. Marc își ţinu răsuflarea. Își atinse 
încă odată Mauserul din buzunar, neliniștit. Trase dubiţa într-o 
parcare chiar în fața cabanei. Un panou pe care scria PENSIUNI 
DIN FRANȚA confirma că nu se înșelaseră. 

Cu excepţia dubiței roșu cu oranj, parcarea era pustie. Timpul 
părea să se fi oprit în satul-graniţă de la marginea lumii. Marc 
respira cu greutate. Și dacă misiunea lui s-ar opri acolo, la 
capătul drumului? 

— Bun, mergem? propuse Malvina. 

— Un minut... 

Marc scoase Mauserul L110 și se asigură că era bine încărcat. 

— Ce vrei să faci cu pistolul meu? Ai de gând s-o ameninţi pe 
mama Genevez? 

Marc o scrută pe Malvina. Îndelung. Apoi: 

— Îți amintești de cadavrul lui Grand-Duc? 

— Îhî. 

— De ce anume îţi amintești? 

— Cum adică, de ce anume? 

— lţi amintești de un cadavru găsit acasă la Grand-Duc. Care 
purta hainele lui Grand-Duc, pantofii, ceasul... 

Malvina se albi la faţă, brusc. Marc continuă: 


— Un cadavru cu capul vârât în șemineu. Cu fața arsă, 
bășicată. Până la a fi de nerecunoscut. 

Malvina își tortura degetele. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Vino după mine! 

Coborâră din dubiţă. Monique Genevez stătea deja în pragul 
cabanei, încadrată de imense jardiniere cu mușcate. 

— Bună ziua! spuse Marc. Am ajuns la pensiunea Genevez? 

Spargerea gheții nu era deosebit de surprinzătoare, numele 
pensiunii fiind înscris cu litere enorme pe un panou din lemn 
vopsit. 

— Suntem... prieteni cu Credule Grand-Duc. 

Chipul lui Monique se lumină. 

— Domnul Grand-Duc! Bineînţeles că-l cunosc. De mai bine de 
zece ani vine pe la noi în decembrie. 

— Tre... trebuia să revină mai devreme anul acesta, din câte 
știu. 

Femeia făcu o mină dezolată. 

— Exact, dar n-aveţi noroc. Doar ce-a plecat în dimineața 
asta. 

Marc simţi cum îi alunecă pământul de sub picioare. Lângă el, 
Malvinei i se tăiase respiraţia. Monique Genevez continuă pe 
același ton, fără să bage de seamă tulburarea vizitatorilor ei: 

— A dormit aici, în camera 12, ca de obicei, ieri și alaltăieri. 
Alaltăieri, a rămas o bună parte a dimineții, a așteptat poșta 
înainte să plece. Chiar a primit un plic mare. Dar de dimineaţă a 
plecat foarte devreme, pe la șase. 

Marc izbuti să lege câteva vorbe: 

— Nu... nu știți dacă se întoarce? 

— O, m-ar mira. Când vine, în general, nu doarme decât o 
noapte sau două. E pelerinajul lui, cum îi spune. E-un domn 
destul de curios prietenul vostru. Amabil, politicos, nimic de zis. 
Și cu o poftă de mâncare zdravănă. Totuși, povestea cu Mont 
Terrible, catastrofa, avionul, toate astea, după douăzeci de ani... 
Ca și când n-ar putea uita toate nenorocirile. Nu credeţi? 

Marc rămase mut secunde îndelungate, înainte de a bălmăiji: 

— A... spus ceva... unde a plecat? 

Monique smulgea câteva frunze uscate de mușcată. 

— O, știți, domnul Grand-Duc nu e genul care face confidențe. 
Nici după ce golește un litru de vin licoros. Și nici nu e genul 


meu să întreb. Așa că nu, serios, habar nu am. S-a întors la 
Paris, cu siguranţă. Asta face de obicei, nu? 

Marc insistă puţin, de formă. Nu mai obţinu nimic în plus de la 
gazdă. Urcară din nou în dubiţă. 

Așezată alături de el, Malvina își vărsă furia: 

— Știam eu, ticălosul căuta să ne-o tragă de la bun început! 
Marc nu răspunse nimic. Resimţea o neputinţă groaznică. 

Credule Grand-Duc. Viu. De negăsit... Ultimul fir al 
investigaţiei tocmai i se strecurase printre degete... Malvina 
insista: 

— Dac-ai ghicit că Grand-Duc și-a înscenat moartea și a 
lichidat un tip în locul lui, ce naiba am mai căutat aici? 

— Gura... 

Malvina aplaudă cu ambele mâini. 

— Ești un geniu, Vitral. Zece ore de drum. Șase sute de borne 
kilometrice. Ca să ajungem aici, ca niște tâmpiţi... N-am fi putut 
să dăm un telefon? 

— Gura. 

— Ai putea măcar să-mi plătești o cameră la Monique. Pare 
stilat. 

— Gura, îţi spun. 

— Măcar ceva de halit. O beţie cu vin licoros, n-aș zice nu... 

— Cât de tâmpită ești, ar trebui să te împușc pe loc, să te 
azvârl în Doubs și s-o şterg în Elveţia... 

Malvina îl privi pe Marc cu o atenţie uimită: 

— Faptul că Grand-Duc e o scursură nu-i chiar o noutate. 
Atunci, care-i problema ta? De ce, dintr-odată, te-apucă nervii? 
Ai vreo urgenţă? Trebuia să te însori mâine cu surioara mea? 
Comandaseși deja tortul cu etaje? 

— Las-o moartă, nu poţi pricepe. Nu ești calificată. 

Marc răsuci nervos cheia în contactul Citro&nului. 

— Unde mergem? continuă Malvina. Plecăm din nou? Nu 
vizităm? 

— Gura! Ti-am promis un afurisit de pelerinaj. Așa că mergem 
pe drumul crucii până la capăt. 


55 
3 Octombrie 1998, ora 12.01 


Credule Grand-Duc urmărea cu binoclul traseul factorului 
poștal. Camioneta era imposibil de ratat. Vopseaua galbenă a 
vehiculului se distingea la fiecare viraj de verdele pădurii de 
brazi. Mașina urca încetișor, pe îndelete. Se oprea la fiecare 
cutie de scrisori de la cabanele care se înșirau pe drumeag, 
toate orientate către miazăzi, pe partea însorită a muntelui. Nu 
va ajunge la el mai devreme de zece minute. 

Xantia aștepta parcată câțiva kilometri mai sus de camionetă, 
după vreo treizeci de curbe, puţin înainte de intrarea în Saint- 
Hippolyte. Detectivul scrută încă vreo câteva minute manevrele 
funcţionarului. 

Zece minute... 

Măcar va fi cel bun, de data asta? Era al optulea factor poștal 
căruia îi luase urma, fără succes. Dar se întoarce până la urmă 
roata norocului. De altfel, nu era o chestiune de șansă, doar de 
metodă și de tenacitate, ca întotdeauna. De trei zile se afla pe 
urmele acestei Melanie Belvoir. Nu păstrase nicio legătură cu 
familia. Numele ei nu apărea în niciun anuar, electronic sau nu. 
Nu găsise nicio urmă administrativă a existenţei ei. Poate se 
căsătorise, dar nu exista nicio Melanie Belvoir în registrele cu 
căsătorii din preajma locului, verificase în cele patruzeci și cinci 
de comune din regiunea Montbéliard. Așa îi venise ideea cu 
factorii poștali. Dacă Melanie Belvoir era pe lista roșie, a 
confidențialilor, dacă își schimbase numele, poate că totuși 
primea în continuare corespondenţa și pe vechiul nume. Scrisori 
de la o prietenă din copilărie, abonamente vechi... Un poștaș 
putea ști aceste lucruri, mai ales un poștaș dintr-o zonă rurală, 
de munte, care cunoștea probabil fiecare adresă... 

Atât că primii șapte poștași pe care-i întrebase nu știau nici ei 
de vreo Mélanie Belvoir. 

Cu-atât mai rău. Trebuia să se agaţe de orice șansă, să 
continue. Văzuse atâtea de la începutul investigaţiei... Și era 
motivat... Niciodată nu se apropiase atât demult de soare. 

De ce ţine viața? Cam pe vremea asta, cu patru zile mai 
devreme, se pregătea să-și tragă un glonţ în cap. 


Grand-Duc se uită din nou prin binoclu. Camioneta trecuse de 
încă vreo zece curbe. 

Detectivul își strânse în buzunar mânerul revolverului Mateba, 
model 6 Unica. Semiautomat. Arma lui aproape devenise piesă 
de colecţie de când compania americană care îl producea 
dăduse faliment. Chiar era nevoit să-și importe gloanțele din 
Canada, cu bani grei, patruzeci de dolari canadieni cutia de 
șase. Puțin îi păsa. Avea cu ce, mai mult ca niciodată. leri- 
dimineaţă la pensiunea ţinută de Monique Genevez ajunsese în 
posesia celor o sută cincizeci de mii de franci suplimentari 
trimiși de Mathilde de Carville. 

Doar un acont. 

Ce putea cere mai mult? 

O conștiință, poate o conștiință liniștită? 

Se gândi din nou la caietul lui; Lylie și Marc probabil îi 
terminaseră deja de citit. Erau puţine șanse să se fi dus apoi la 
el acasă și să fi descoperit cadavrul. Dar, chiar și în acest caz, 
fusese prevăzător. În ochii lor, detectivul rămânea o victimă, nu 
un asasin. Cât despre restul... Fusese oare destul de abil? 
Bănuiau oare adevărul? Sabotajul mortal al ridicolei conducte de 
gaz, în seara aceea de noiembrie 1982? 

De-a lungul anilor, Grand-Duc izbutise să se convingă că nu 
fusese decât instrumentul familiei de Carville, o simplă unealtă 
în mâinile lor; că nu avusese niciun chef să-i asasineze pe soţii 
Vitral. Dacă ar fi refuzat contractul propus de Leonce de Carville, 
un alt zbir l-ar fi dus la îndeplinire, poate într-un mod mai 
atroce, unul care n-ar fi cruțat-o pe Nicole Vitral. Se 
răscumpărase, între timp. Se atașase de familia Vitral, de 
Nicole, de nepoţii ei. Invăţase să-i cunoască. Ba chiar să-i 
iubească. Da, să-i iubească. Mai ales pe Nicole. Niciodată nu-i 
mai trădase, de atunci. Incercase să-și urmeze investigația cu 
cea mai categorică imparţialitate. Să scrie totul în caiet, pentru 
ei, cu cea mai mare fidelitate posibilă. 

Cu excepţia nopţii din Treport, bineînţeles. 

Nu era un sfânt, niciodată nu pretinsese așa ceva. Dar fusese 
riguros, meticulos, chiar cu testele ADN, afurisitele de teste ADN 
care-l înnebuniseră până acum patru zile, care-l împinseseră 
până aproape de sinucidere. 

Totul se terminase. Detectivul privat ratat, singuraticul ros de 
remușcări. Descâlcise ițele problemei. Nu-i mai lipsea decât să 


pună mâna pe ultimul martor. 
Melanie Belvoir. 


Camioneta galbenă țâșni din curbă. Parcă exact lângă Xantia. 
Factorul ieși. Un tânăr cu părul lung împletit în dreadlocks, 
strânse cu o bandană roșie. Atletic, sportiv. Genul capabil s-o 
ardă cu bicicleta de teren tâind-o pe cărări de drumeţie... 

Credule Grand-Duc se proţăpi în faţa lui. 

— Mă scuzaţi. Aș dori să vă întreb ceva. Mi-aţi putea indica 
unde locuiește Melanie Belvoir? 

Poştașul îl privi cu un aer neîncrezător. 

— |lmi pare rău, avem ca regulă să nu dăm acest gen de 
informaţii... 

Răspuns tipic. Dar, fără să arate nimic, Credule Grand-Duc 
jubila. Factorul poștal reacționase la numele de „Melanie 
Belvoir”. O cunoștea! Nimerise pe cine trebuie, în sfârșit. Mai 
rămânea să-l facă să ciripească! Poștașul strecurase trei scrisori 
în cutia din faţa lui și se întorcea deja la camionetă. 

— Un minut, băiete. Nu glumesc. Poliţia! 

Credule Grand-Duc își întinse legitimaţia de detectiv privat 
acreditat, imprimată cu drapelul Republicii Franceze, care, în 
nouă cazuri din zece, își făcea treaba. 

— Și ce? spuse celălalt fără ca măcar să-l privească. Lucrez. 
Sunt în timpul serviciului. Faceţi o cerere oficială la șeful meu. 
Hârţogăria pentru el e... 

Nimerise un enervant. Să nu-l bruscheze, nu încă. Să-l ia la 
sentiment. 

Grand-Duc afișă o figură de comisar preocupat: 

— Este urgent. O problemă de viaţă și de moarte. Imposibil să 
spun mai mult, dar fiecare minut contează... 

Factorul îl cântări din ochi pe la Grand-Duc, cu insistență. 

— Eu, unul, nu pot să zic nimic. Îmi pare rău, e confidenţial. 
Un telefon la sediul central și aflați... 

— Nu. Melanie Belvoir nu e în registre. Nu sub acest nume, în 
orice caz... 

— Atunci, poate că nu vrea să fie deranjată... 

Chiar nimerise un tâmpit. Bafta lui. 

— Tinere, e datoria ta. Să ajuţi poliţia. 

Celălalt fluieră a pagubă, agitându-și codițele dreadlocks. 

— Sorry, prietene. Nu-i genul meu să-i torn la polițai pe 


oamenii cinstiţi. Au trecut vremurile alea, vezi... Haide, bye. 

Se întoarse. 

— OK, spuse Grand-Duc. Cât? 

Factorul oftă. 

— Cât, ce? 

— Pentru adresă, cât vrei? Cinci mii de franci? Zece mii de 
franci? 

— Și astea-s tot metode de poliţai? 

Izbucni în râs. 

— Nu prea cred... 

OK, gata cu joaca, se gândi Grand-Duc. 

Nu va scoate nimic de la tâmpițel în felul ăsta. Factorul urcase 
deja în vehicul când ţeava lungă a Matebei i se opri la tâmplă. 

— Uite aici metode de poliţai! spuse Grand-Duc. 

Celălalt tremură, ca și când toată impertinenţa faţă de 
autoritate i se topise pe dată. instinctiv, își așeză mâinile pe 
volan, deschise. 

— Ușurel. Ușurel. 

— Deci, Melanie Belvoir? 

— Necunoscută. Nu cunosc. 

Grand-Duc apăsă mai tare. Degetul i se crispă pe trăgaci. 
Sudoarea de pe tâmpla factorului se revărsa pe ţeava 
revolverului. 

— Ti-am zis. E o problemă de viaţă și de moarte. Acum, și 
pentru tine. Să-ţi spun un secret: nu sunt din poliţie. Sunt ucigaș 
în serie. The Postmen Killer. Te-ai prins? Am boală pe culoarea 
galben. Le fac felul la toţi care-și bat joc de mine... Deci, Melanie 
Belvoir? 

— Vă jur că... 

— De acord, o să încep prin aţi trage un glonţ în genunchi. S-a 
zis cu drumetțiile pe munţi cu vaci... Adio schi de fond, mountain 
bike, viaferrata, gagici... 

Grand-Duc cobori ţeava, ţintindu-i cu ostentaţie piciorul. 

— OK, OK! urlă factorul. Terminaţi cu prostiile. Și-a luat 
numele soțului, sau al tipului cu care trăiește. Luisans. Mélanie 
Luisans. Locuiește pe o vale din apropiere, pe D34 la ieșirea din 
Montbéliard, către Dannemarie, prima cabană, singura, izolată, 
după sat, cu obloane albastre, dacă-mi amintesc bine... 

— De unde știi? 


3 Ucigaşul de poștași (în eng., în orig.) (n. t.). 


— Încă primește corespondenţă pe numele de Melanie 
Belvoir, de trei-patru ori pe an. 

— Ei bine, vezi, nu era greu... 

De data asta, Grand-Duc jubila pe faţă. Dăduse de urma 
ultimului martor! Cel dintâi, singurul care izbutise. Chiar dacă 
altcineva ar fi ghicit, deschizând numărul vechi din ziarul L'Est 
r&publicain, şi ar fi înţeles, cum să ajungă până la Melanie 
Belvoir? Cum s-o poată găsi la fel de repede? Nu, era liniștit. 
Avea un avans confortabil. 

— Ce... ce vreţi de la Melanie Belvoir? 

— Nu-ţi face sânge rău, băiete, ești prea sensibil. Vreau doar 
să-i povestesc despre frumoasele vremuri trecute. 


56 
3 octombrie 1998, ora 15.23 


Marc conducea din instinct. Dubiţa nu era narăvașă. Nici nu 
era momentul! Vehiculul dădea tot ce putea pentru a se aburca 
bătrânește pe serpentine, până la poalele Muntelui Terrible. 
Marc străbătu Indevillers, apoi se angajă pe un drumeag de 
pietriș alb, mărginit de trunchiuri de copaci stivuite pe mai 
multe sute de metri. N-avea cum să greșească, trebuia doar să 
urmeze direcţia indicată de micile săgeți din lemn de pe 
marginea drumului: CASA PARCULUI NATURAL DIN 
DEPARTAMENTUL HAUT-JURA. 


Parcă în faţa Casei Parcului, o cabană-muzeu înconjurată de o 
peluză întinsă. Fațada casei era decorată cu un panou de 
dimensiuni mari cu Munţii Jura franco-elveţieni, indicând 
diferitele cărări pentru drumeţie. Lângă parcarea în care 
staționase, o mică suprafaţă adăpostea câteva jocuri din lemn, 
bare, tobogane și coarde fără noduri, destinate fără îndoială 
alpiniștilor-învăţăcei pe care drumeţiile pe munte cu părinţii nu-i 
storseseră de puteri. 

— E patru după-amiaza, spuse Marc. Putem ajunge lejer în 
vârf înainte de lăsarea serii. 

Malvina îl privi cu vădită ironie. 

— Și ce anume crezi că vei găsi acolo? 

— Nimic. Nu ești obligată să mă urmezi, să știi. 

— Chiar ești tâmpit. De ce crezi că am venit aici? 


Marc intră în Casa Parcului. Cumpără o hartă a regiunii, 
editată de Institutul Geografic Naţional la scara de 1:25.000, și 
un ghid pentru drumeţii. Casieră era o brunetă înaltă, cu cozi de 
indiancă. Un tip îi masa mâna ca pentru a-i arăta pe ce taste să 
apese. Cu cealaltă mână, o mângâia senzual pe stagiara -squaw 
direct pe fese. 

Gregory, se gândi Marc. 

Inginerul cu ochi de husky de la Casa Parcului. Bărbat al 
pădurilor și colecţionar de micuţe stagiare, proaspăt ieșite din 
universitate. 


Marc i se alătură Malvinei afară. Întinse harta pe o masă în 
faţa Casei Parcului și depistă rapid drumeagul de urmat pentru a 
ajunge până în vârful Muntelui Terrible. Împături harta, apoi 
deschise ușa din spate a dubiţei. Scoase un rucsac și îndesă în 
el un sac de dormit, o lanternă, o sticlă de apă, un cârnat și 
câteva pachete de biscuiţi. 

— A fost cu premeditare? Zici că-i peștera lui Ali Baba fundul 
dubiţei tale! 

— Știi, la bunica nu-i prea mult spaţiu. Nu pivniţă, nu garaj. 
Așa că depozităm în dubiţă... 

— Mă pot servi? 

— Îhî. Nu lua prea multe, să nu fie rucsacul mai greu ca tine. 

— Nu mai visa, tu ești ăla care-o să se văicărească înainte de 
a ajunge sus! 

Marc se forță să râdă. Nu-i mai venea să procedeze raţional, 
să caute o anumită strategie. Simţea că drumul pe care avea să- 
| facă n-avea niciun sens: să se caţăre pe Mont Terrible, să se 
întoarcă la locul tragediei, să caute apoi coliba lui Grand-Duc și 
mormântul... Detectivul putea fi oriunde, dar cu siguranță nu 
acolo sus. Se înfunda într-o spirală obsesivă. Brățărica de aur, 
pulberea de oase de sugar, urmele unui boschetar martor al 
prăbușirii... Tot atâtea pietricele semănate de Grand-Duc ca un 
Tom Degețel sadic. Ce spera să găsească, odată ajuns în vârf? 
Miracolul, iluminarea... 

Se strâmbă. 

Da, de fapt, exact așa ceva spera. 


Porniră la drum. Cum prevăzuseră, urcușul dură două ceasuri 
bune. Marc înainta rapid. Malvina îl urma fără să arate cel mai 
mic semn de oboseală. Urcușul nu era prea dificil, cinci sute de 
metri diferenţă de nivel pe un teren bine jalonat prin pădure. Pe 
măsură ce mergeau, li se dezvăluia priveliștea asupra cotului 
râului Doubs, a Elveţiei, a satului fortificat Saint-Ursanne. Se 
opriră să bea apă la jumătatea pantei. Era o căldură cam 
apăsătoare. Marc asudase, cămașa era leoarcă pe sub rucsac. 
Malvina, în schimb, își păstrase puloverul și totuși niciun strop 
de transpiraţie nu-i perla pielea, în vârf se ajungea printr-o 
pădure deasă de pini, pe o pantă domoală. 

Marc grăbi și mai tare pasul. Malvina îi urma ritmul, ba chiar 
se potrivea cu suflul lui. Efortul fizic îi făcea complici, gândi cu 


surprindere Marc. Ridicol, se corectă el în clipa imediat 
următoare. 

Scena dramei li se impuse, pe neașteptate. 

Nu mai era pădure dinaintea lor. 

De parcă o hoardă de ţărani puși pe defrișat venise pe munte 
să despădurească o fâșie improbabilă. Cu minuţiozitate de 
cadastrist: rezultase o parcelă rasă, lungă și îngustă ca o curea. 
O panglică lată de patruzeci de metri, lungă de un kilometru. 
Pini tineri fuseseră replantaţi. Încă nu depășeau un metru, pitici 
misionari trimiși să repopuleze o planetă de uriași. Pitici veseli 
într-o curte de joacă multicoloră: parcela dreptunghiulară era 
acoperită de genţiane galbene și albastre, de papucul-doamnei, 
de arnici în nuanţe portocalii. 

Malvina și Marc stăteau nemișcați, unul lângă celălalt. 

Nu exista nicio urmă a catastrofei. Niciun monument, nicio 
placă de marmură, nici măcar o tăbliță indicatoare. Era mai bine 
așa, se gândi Marc. Mii de flori sălbatice. In douăzeci de ani, pinii 
cei tineri aveau să se înalțe aproape cât celelalte conifere din 
pădure, crengile lor aveau să li se alăture, ca niște mâini care se 
ating și, treptat, în umbră, florile sălbatice aveau să nu mai 
înflorească, sufocate, îndoliate la rândul lor, cedând locul 
ferigilor, mușchiului, în cel mai bun caz câtorva narcise. 

Și totul va fi dat uitării. 

Rămaseră acolo, tăcuţi. Marc stătea în picioare, țintuit între 
pădure și luminișul dreptunghiular, ca și când nu îndrăznea să 
profaneze locul. Malvina se îndepărtă puţin și merse prin iarbă. 
Tulpinile cele mai înalte îi ajungeau până la coapse. Marc, fără 
să vrea, simţea cum bătăile inimii i se întețesc. | se pusese un 
nod în gât. Cunoștea prea bine primele simptome ale crizei de 
agorafobie, chiar dacă aici se manifestau cu mai multă 
încetineală, poate din cauza altitudinii. Teama asta afurisită de 
frică... 

Nu spuse nimic, nu se clinti, mulţumindu-se să respire mai 
adânc. Malvina îl auzi, probabil, sau nu auzi nimic, mirându-se 
de asta, sau chiar înţelese, de ce nu. Se întoarse. Soarele care o 
forța să-și mijească ochii putea chiar lăsa impresia că ea-i 
zâmbea. Un fel de surâs trist, de răgaz melancolic, de 
deznădejde liniștită. Marc tuși. Niciodată nu i-ar fi mărturisit 
Malvinei, dar respira mai bine. Da, chiar dacă sub tortură ar fi 
continuat să jure contrariul, în sinea lui recunoștea că prezenţa 


nebunei îl liniștea, cu atât mai mult în sanctuarul al cărui secret 
îl împărtășeau. 

Rămaseră acolo probabil mai bine de o oră. Lumina delicată a 
soarelui, strecurată pe sub nori, aproape că ajunsese la vârfurile 
copacilor. 

— Mergem la colibă? spuse Marc cu glas blând. 

Malvina nu răspunse. Se mulţumi să-l urmeze. 


Marc fu nevoit să se uite pe hartă de mai multe ori. Petrecură 
aproape o oră rătăcind prin pădure, întorcându-se în luminișuri 
care semănau toate între ele. Să-ţi vină să crezi că Grand-Duc 
născocise totul. Malvina nu făcu nicio observaţie. Ba chiar 
încercă pe cât se pricepu să-l ajute pe Marc să descifreze ghidul 
pentru drumeții. Noaptea începea să se lase când izbutiră să 
găsească faimoasa colibă. Grand-Duc nu minţise! Era exact cum 
o descrisese în caiet: o colibă de cioban; pietre puse una peste 
alta; un acoperiș în ruină. O clipă, Marc speră că detectivul îi 
aștepta acolo, înăuntru, își strecură mâna, din reflex, în buzunar, 
după Mauser. 

Zadarnic. 

Coliba era goală. Mai curată decât povestise Grand-Duc, dar 
tot el precizase că strânsese în saci de plastic aproape toate 
deșeurile când căuta urme ale straniului Georges Pelletier. 

Fugarul cu pricina exista, cel puţin? 

Marc ieși din colibă, îi dădu ocol. Niciunul dintre detaliile 
descrise de Grand-Duc nu lipsea. Țărâna scormonită, pietrele 
risipite pe câţiva metri, două bucăţi de lemn care ar fi putut fi 
îmbinate pentru a alcătui o cruce, rupte, în apropiere. Grand- 
Duc nu minţise nici asupra acestui punct. Chiar exista alături de 
colibă un mormânt pe care detectivul îl profanase de două ori, 
pentru a găsi în sită o za de aur și oase de bebeluș. 

Ce schimba asta, acum? 

Marc se uită la ceas. 

19.36. 

Nu primise niciun mesaj nou de la Lylie. Se așeză pe o 
buturugă, la câţiva metri de colibă. Soarele apunea deasupra 
acestui acoperiș al lumii. Acoperișul lumii lui, cel puţin. Departe 
de tot. Însoţit doar de o nebună. Nu chiar atât de nebună, de 
altfel, nu atât de periculoasă, nu atât de rea. 

Pierduse. Avea să-și lase amintirile dureroase să-l 


năpădească, să-l copleșească. Avea să se complacă în acea 
nostalgie morbidă pentru a evita să-i zboare gândul la faptul că 
în clipa aceea Lylie dormea în camera unei clinici, că avea să 
avorteze peste câteva ore fiindcă floarea iubirii lor trebuia 
condamnată ca un rod otrăvit, în virtutea unui insuportabil 
principiu al precauţiei. Și pentru a evita, de asemenea, să se 
gândească la faptul că singurul care-l putea ajuta, ucigașul 
bunicului lui, se plimba pe undeva, în libertate, și că nu avea 
nicio șansă să-l găsească aici. 

Malvina veni lângă el. 

— E gata masa! 

Așezase pe un colț de pânză sticla de apă, pachetele de 
biscuiţi și cârnatul. De-a valma. 

— Un ospăț pe cinste, nu? 

Mâncară în liniște. Doar luna lumina acum coliba, care căpăta 
alura unei coșmelii bântuite în mijlocul unei păduri de căpcăuni. 
Amândoi erau conștienți că era prea târziu să mai coboare, că 
erau nevoiţi să doarmă acolo, împreună. Fără să schimbe un 
cuvânt, consimţiră, pentru asta veniseră. 

O noapte pe Mont Terrible. 

Doi orfani rătăciți într-un cimitir fără morminte. 


După ce au strâns masa, Marc scoase din rucsac caietul verde 
al lui Credule Grand-Duc. l-l întinse Malvinei. 

— Poftim. ÎI cauţi de ceva vreme, nu? Poate vei fi mai 
pricepută decât mine. 

— Sunt memoriile celuilalt ticălos? 

— Cum spui tu... 

— Mersi, totuși. 

Malvina luă caietul, sacul de dormit, o lanternă și intră în 
colibă. Marc, dimpotrivă, se îndepărtă, merse luminându-și pașii 
cu fâșia de lumină a lanternei. Rătăci prin pădure câteva minute 
bune, descriind un cerc larg în jurul colibei. Când se întoarse, 
lanterna Malvinei lumina timid interiorul, ca flacăra unei 
lumânări într-un felinar. 

Marc intră. Malvina dormea. Ghemuită în sacul de dormit. Cu 
caietul lui Grand-Duc deschis, chiar la cap. 

Marc zâmbi fără să vrea. Tânăra, mai mare decât el cu patru 
ani, torturată de toată ura acumulată, îl înduioșa ca o altă 
surioară pe care ar fi trebuit s-o protejeze. Se apropie în liniște, 


luă caietul verde și ieși din colibă. Se așeză din nou pe 
buturugă, întoarse paginile, mecanic, până la ultima. Ultimele 
rânduri. 


Am recenzat în acest caiet toate indiciile, toate pistele, toate 
ipotezele. Optsprezece ani de investigatii. Totul este consemnat 
în această sută de pagini. Dacă le-ati citit cu atenție, știți acum 
la fel de multe ca mine. Poate veti avea mai multă 
perspicacitate? Poate veti urmări vreo direcţie pe care am 
neglijat-o? Poate veti găsi cheia, dacă există vreuna? Poate... 

De ce nu? 

Pentru mine s-a terminat. 

Să spun că n-am nici regrete, nici remușcări ar fi exagerat, 
dar am făcut tot ce mi-a stat în putință. 


„Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă.” 


Nicio nouă idee nu-i venea. Încercă să-i telefoneze lui Lylie, 
dar nu avea semnal în acel colț pierdut de pe munte. Marc se 
enervă pe stupiditatea lui. Să vină să se rătăcească pe-aici era 
cea mai proastă idee pe care o avusese vreodată. Trebuia să se 
mulţumească să citească mesajele din memoria telefonului. ÎI 
reciti pe ultimul, primit în dubiţă, în cursul după-amiezii: 


Marc, intru în sala de operații mâine dimineață la ora zece. 
Totul este OK. Nu-ti face griji. Te sun imediat după. Totul va fi 
bine. Te îmbrățișez. 


Mâine, la ora zece. 
Se simţea atât de inutil. 


Cântecul unei cucuvele completa ambianța sinistră a nopţii. O 
cucuvea, sau o bufniţă. Sau o buhă-mare, numită și grand duc, 
zâmbi Marc ca pentru sine. Habar n-avea despre păsările de 
pradă, și oricum cea care se auzea era ascunsă printre crengi, 
nevăzută. 

Marc își îndreptă lanterna în direcţia sunetului. Nu lumină 
decât frunze. 

— Unde te ascunzi? strigă. 

Vocea i se pierdu în munte. 


— De negăsit, așa-i? Pitită în umbră? De cât timp ești aici, pe 
munte, în fiecare noapte privind și iscodind? Când pasărea mare 
de fier s-a strivit în regatul tău, în urmă cu ani buni, erai deja 
aici, așa-i? Pe Georges Pelletier care dormea în colibă, 
mormântul pe care l-a săpat, brăţărica, și pe-astea le-ai văzut? 
Și pe Grand-Duc, ani mai târziu, jucându-se de-a groparii... la 
spune-mi, ce-ai văzut? 

Îi răspunse un cântec aproape vesel. 

— Îți baţi joc de mine, așa-i? Chiar crezi că nu mai am nicio 
șansă? Nu greșești, ca să vezi... închipuie-ţi, totuși. Inchipuie-ți. 
Micuța mea, la doisprezece ani. Suntem singuri amândoi, în 
natură, sub un cort. Noaptea. Îi spun povești din stele. Îi zic ceva 
de genul: „Vezi, scumpa mea, în seara aceea eram la ananghie. 
Mă aflam acolo sus, pe munte, cu totul în ceaţă. Trebuia totuși 
s-o scot la capăt până a doua zi, la ora zece. Maică-ta dormea la 
celălalt capăt al lumii. Puțin a lipsit, scumpa mea, să nu vezi 
niciodată stelele, să nu-ţi aud niciodată râsul, să nu-ţi strâng 
niciodată degețelele. Tatăl tău te-a salvat în ultima clipă, să știi. 
l-a mers mintea în seara aceea”... 

Lanterna mătură din nou crengile. O umbră neagră își luă 
zborul. O buhă-mare sau o altă pasăre de noapte. 

— Ai dreptate, vorbesc prostii... 


Marc se întoarse la colibă. Îi era frig. Se băgă în sacul de 
dormit, se întinse lângă Malvina. Culcat pe spate, privirile îi 
evadau spre cer, prin crăpăturile acoperișului. Tot atâtea 
lucarne către infinit. Trebuia să mai reflecteze, să-și fie 
torționar, să se interogheze până ce inconștientul lui, memoria, 
judecata îi vor mărturisi ceva, orice. O cheie. Trebuia să 
folosească fiecare minut din orele care-i rămâneau. 

Lângă el, Malvina avea un somn agitat. Işi schimba des 
poziția, fără să se trezească, scoțând din când în când ţipete 
slabe. Treptat, se apropia de Marc, atrasă instinctiv de căldura 
corpului. Oare mai dormise cu un bărbat? Alături de un bărbat? 

Probabil că miezul nopţii trecuse de multă vreme. Marc nu 
lipise geană de geană noaptea trecută. Se cufundă în somn, fără 
ca măcar să-și dea seama. 

Epuizat. 

Dormi trei ore. 

Se trezi tresărind, la ţipătul Malvinei. Un țipăt de dementă. 


Malvina stătea în picioare în colibă, tremurând toată. Părul lung, 
nepieptănat, o făcea să arate ca o vrăjitoare înfricoșată. Două 
picioare slabe ieșeau din puloverul pe care îl păstrase pe ea 
pentru dormit. Piciorușele îi ţopăiau ca pe jăratic. 

— Ești... bine? spuse Marc, cu o voce surdă. 

— Înî, îhî. Nu-ţi face griji pentru mine. Sunt obișnuită. 

Fata se culcă la loc. Marco privea neliniștit. 

— Sunt bine, dacă-ți zic! 

— Eşti sigură? 

— Da, culcă-te la loc! N-am nevoie de ursuleț de pluș. Nu mă 
enerva. Dormi, când îţi spun! 

— Nu sunt sigur că mai pot... 

— Suge-ți degetul, atunci... Și tu ai învățat să trăieşti cu 
coșmarurile tale... Descurcă-te! 

Malvina îi întoarse spatele lui Marc. Sacul ei de dormit se 
atingea de al lui. Stranie intimitate. Marc rămase cu ochii 
deschiși. 

Era patru dimineaţa. Acum ori niciodată. Trebuia să încerce 
ceva, de îndată. După aceea, va fi prea târziu. 

Malvina adormise deja la loc. 

Ce să încerce? Ochii lui Marc continuau să scruteze 
întunericul. Stelele apăreau și dispăreau, ascunse probabil de 
nori invizibili, mânaţi de vântul din Munţii Jura. Ca niște false 
stele căzătoare, chemând dorinţe ce nu se împlinesc. Ca lumina 
intermitentă a unui avion de noapte care se confundă cu 
constelaţiile. Mai apropiată. Efemeră. 

Ce să încerce? 

Reflecțiile lui Marc îl duceau tot la ultimele rânduri din caietul 
verde, la sinuciderea ratată. 

Grand-Duc mersese oare la cacealma? 

Oare chiar descoperise altceva în seara aceea, după ce-și 
redactase memoriile, după ce-și lăsase stiloul să se odihnească? 
La miezul nopţii fără cinci minute? Un nou fapt pe care nu-l 
scrisese în caiet? Marc încercă să-și amintească. Care fuseseră 
exact cuvintele Malvinei, ieri, în tren? Se concentră. Din fața 
ochilor săi, singurele două constelații pe care era în stare să le 
recunoască, Carul Mare și Vega, tocmai dispăruseră. Cuvintele 
Malvinei se înscriseră în obscuritatea memoriei lui: 

„Credule Grand-Duc i-a telefonat bunicii. Alaltăieri. Era cât se 
poate de viu atunci. l-a spus că găsise ceva. Soluţia întregului 


caz, se pare. Pur și simplu, la miezul nopţii fără cinci minute, în 
ultima zi! Chiar în clipa în care avea să-și tragă un glonţ în cap 
deasupra ziarului L'Est républicain din 23 decembrie 1980! Avea 
nevoie de încă o zi sau două pentru a aduna dovezi, dar afirma 
că e sigur de descoperirea lui, rezolvase misterul. In plus, mai 
avea nevoie și de o sută cincizeci de mii de franci...” 

Marc își repeta, iar și iar, aceste cuvinte. Dacă nu mersese la 
cacealma, Grand-Duc descoperise soluția exact înainte să-și 
tragă un glonţ în cap, în biroul lui din rue de la Butte-aux-Cailles, 
cu fața la șemineul în care ardeau arhivele. In urmă cu două 
zile, de dimineaţă, Marc scotocise prin birou în amănunt: nu 
găsise nimic. Nici Malvina... cu excepţia unui cadavru. Ce 
uitase? Marc încercă să-și imagineze scena sinuciderii lui 
Credule Grand-Duc. Teava la tâmplă, cerneala ziarului peste 
care s-ar fi întins sângele. De ce Grand-Duc își curmase gestul? 
Ce auzise? Ce văzuse? 

Ce citise? 

Ideea îi veni firesc, nu mai stupidă ca o alta: ziarul L'Est 
républicain din 23 decembrie 1980! Ziarul era fără îndoială 
ultimul obiect pe care ochii lui Grand-Duc îl priviseră ţintă. 

Și dacă soluţia era tipărită într-un ziar vechi de optsprezece 
ani? De ce nu, la urma urmei? Ce mai avea de pierdut? Dacă nu 
era o pistă, cel puţin era un scop. 

Marc se ridică fără să facă zgomot, pentru a n-o trezi pe 
Malvina, care continua să scâncească încet în somnul ei agitat. 
Își îngrămădi claie peste grămadă lucrurile în rucsac, scoase din 
buzunar una din paginile rupte din jurnalul lui Grand-Duc, o 
întoarse și scrise pe spatele ei: 


Am plecat să cumpăr cornuri. 
Marc 


Puse hârtiuţa pe jos, chiar alături de capul Malvinei. Lăsă 
ghidul pentru drumeţii în apropiere. El avea să păstreze harta. 
Marc privi pentru o ultimă oară forma trupușorului de fetiță 
pierdut în sacul de dormit bleu-gri prea mare pentru ea. Malvina 
va reuși să se descurce singură. 

Soarele nu răsărise încă, dar o licărire subţire lăsa să se 
întrevadă, departe, linia crestelor. Stelele se stingeau una câte 


una. Zorii ultimei zile. Marc se gândi la Lylie, într-o cameră albă. 
Porni la drum. 


57 
4 Octombrie 1998, ora 06.05 


Șase dimineaţa. Grand-Duc se întinse în Xantia. Parcase pe un 
drumeag de pământ pe care smocuri de iarbă încercau să 
supraviețuiască între șleauri, chiar la ieșirea către Dannemarie, 
la câteva zeci de metri de cabana lui Melanie Belvoir. Melanie 
Luisans, mai degrabă. Noua ei identitate. 

Poziţia pentru filaj era ideală. Putea distinge ușor vehiculele 
care urcau dinspre Dannemarie, cu mult înainte să-i treacă prin 
faţă. Să vezi fără să fii văzut. Abc-ul meseriei. Lui Grand-Duc îi 
trecu prin minte că de ani întregi nu mai avusese parte de o 
noapte de filaj. li amintea de tinereţe, de perioada dinainte de 
contractul cu familia de Carville, de nopţile de veghe în fața 
cazinourilor de pe coasta de lângă Nisa sau de lângă cea bască. 
Xantia lui Nazim era aproape la fel de neconfortabilă ca epavele 
pe care le conducea pe vremurile acelea. 

Credule Grand-Duc scoase din torpedoul încăpător un termos 
cu cafea. Işi turnă din el într-o ceașcă de plastic. Se strâmbă la 
contactul cu lichidul încă fierbinte. 

Avea timp. Melanie Belvoir nu urma să se întoarcă decât la 
nouă dimineaţa. Lucra ca infirmieră în centrul spitalicesc Belfort- 
Montbéliard. Fusese în tura de noapte. Credule Grand-Duc 
vorbise mult timp cu ea la telefon, înainte ca femeia să intre de 
gardă, înregistrase discuţia, bineînțeles. Gest reflex minimal, 
având în vedere timpul pe care îl consacrase prinderii ei în 
plasă. Petrecuse apoi o bună parte a serii la mama Genevez, 
transcriind convorbirea lor pe laptopul personal, apoi imprimase 
un exemplar. 

Grand-Duc aruncă o privire spre scaunul din dreapta. 
Exemplarul se afla acolo, alături, într-un plic. Melanie Belvoir- 
Luisans nu va mai avea decât să-l semneze. 

Detectivul mai sorbi puţin. Cafeaua avea un gust aiurea, de 
plastic. 

Oare cât ar fi pregătiţi alde Carville să plătească pentru plicul 
cu pricina? O avere, fără îndoială. O adevărată avere. Cel puţin 
cât un salariu cumulat pe optsprezece ani... 

Grand-Duc nu avea niciun scrupul, alde Carville puteau plăti, 
aveau mijloacele, mijloace nelimitate. La cât își putea estima 


prețul conștiinței... La un butoi de bancnote, butoiul Danaidelor? 

Își mușcă buzele. Fierbinţeala cafelei. Și durerea. Ca o 
înțepătură în inimă. Averea ar fi putut-o da pe din două... Dacă 
Nazim l-ar fi urmat. Poate nu chiar două părți egale, dar destul 
cât Nazim cu Ayla să-și poată oferi o vilă în Turcia. Dar Nazim nu 
voise să-l urmeze. Nazim se dezumflase, astă dată. Se 
„cuminţise”, spunea el. Alde Carville plătiseră destul, după 
mintea lui. Cazul era clasat. Finalizat. Credule Grand-Duc era 
conștient că n-ar fi trebuit să ridice tonul. Nazim era un tip 
adorabil, dar agitat. 

„Mă duc la poliţai, Credoule”, ameninţase el. „Dacă nu mă lași 
în pace, sunt în stare. De când mă mustră conștiința...” „Cum 
așa, de când te mustră conștiința? Ce vrei să zici?” 

Credule Grand-Duc se speriase. Nazim vorbea rareori fără să 
zică nimic. Grand-Duc ceruse explicaţii, garanţii, apoi totul o 
luase razna. Nazim, cel dintâi, își scosese arma. Credule Grand- 
Duc trăsese mai rapid, atât. Uciderea lui Nazim era ultimul lucru 
pe care l-ar fi premeditat; nici restul nu fusese plănuit. Nazim 
care cade cu capul direct în vatra șemineului. Ideile care 
țâșnesc, una antrenând-o pe alta. Să împingă puţin mai mult 
capul lui Nazim în vatră, pentru a-l face de nerecunoscut; să-l 
scoată, chiar la timp pentru a-i bărbieri ce-i mai rămăsese din 
mustață, să-l îmbrace cu hainele lui, să-l încalțe cu pantofii lui, 
să-i pună ceasul lui, ca să câștige timp în cazul în care Lylie, sau 
Marc, s-ar juca de-a curioșii. Nu prevăzuse nici s-o ucidă pe Ayla, 
dar din acel moment nu mai avea de ales. Grand-Duc o 
cunoștea, femeia s-ar fi dus drept la poliţie. Nazim nu se 
implicase, dar era la curent cu asasinatul pus la cale împotriva 
bunicilor Vitral, bineînţeles, iar cretinul sigur îi povestise totul 
nevestei, în așternut. Era vina lui că pe Nazim nu-l dusese 
tărtăcuţa să n-o amestece pe Ayla în treburile lor? Turcoaica îi 
telefonase, cu o zi înainte. Îi lăsase mesaje panicate. Fusese 
constrâns să se întoarcă la Paris. Cinci ore de autostradă. S-o 
fileze discret, de la fast-foodul ei de pe bulevardul Raspail. Până 
pe rue de la Butte-aux-Cailles, apoi în pădurea din Coupvray. Să 
termine cu ea acolo, ocazia era nesperată. Apoi să revină în 
Munţii Jura, cu o sută optzeci la oră pe autostrada A39. Pentru a- 
| înghesui pe poștaș. Pentru a finaliza cazul. 

Grand-Duc se forță să înghită cafeaua aceea. Se strâmbă din 
nou. 


Nazim Ozan. Ayla Ozan. 

Singurii lui prieteni, în toţi acești ani. Doborâţi de mâna lui. 
Ce batjocură! 

Da, alde Carville puteau să plătească! 


Nu voise nimic, nu hotărâse nimic. Totul se jucase în ciuda lui. 


Un angrenaj lung și, din fericire, o raţie de consolare bună de 
tot, de-acum înainte. 


Melanie Belvoir. 
Invitata surpriză. 


Credule Grand-Duc privi ceasul din Xantia, cu cifrele de un 
verde retro, iluminate. 


6.15. 


Mai avea timp. Avea un ditamai avansul. 
In faţa tuturor. 


58 
4 Octombrie 1998, ora 06.29 


Marc trase dubița Citroën într-o parcare din centrul orașului 
Montbéliard, la mai puţin de cincizeci de metri de birourile 
ziarului L'Est r&publicain. Îi luase aproape o oră să coboare de 
pe Mont Terrible, dubita îl aștepta cuminte în faţa Casei Parcului 
Natural, apoi încă trei sferturi de oră de șofat până la 
Montbéliard. 

Chelnerul din prima cafenea deschisă îi indicase adresa ziarului 
L'Est républicain, Piața Jules-Viette nr. 12. 

Birourile ziarului erau închise! Logic. La ora asta, ce putea 
spera? 

Înaintă. Se agăța de himera lui: să descopere un adevăr 
definitiv înainte ca Lylie să intre în sala de operații, peste mai 
puțin de patru ore. 

În fața lui, un oblon de fier nu lăsa să se întrevadă niciun 
detaliu din interiorul birourilor. Marc se întoarse, observă 
parcarea în care staționase. Trei camionete vopsite cu logoul 
ziarului L'Est républicain aşteptau. În mod evident, la ora aceea 
matinală livrarea ziarelor nu se terminase încă. Nu era totul 
pierdut! 

Marc o luă rapid pe bulevardul Cuvier, apoi se întoarse în 
fundătura Maurice-Deloraine. Acolo se lucra. O camionetă 
staționa de-a curmezișul străzii, iar trei muncitori încărcau în 
spate teancuri de ziare ambalate în celofan. Un post local de 
radio zbiera, un animator hilar citea horoscopul. 

— Bună ziua, spuse Marc. Sunt închise birourile? 

Își mușcă buzele. Greu să pui o întrebare mai tâmpită. 
Muncitorul se holbă la el și-i răspunse, fără ca măcar să-și 
scoată ţigara din gură: 

— Ești băftos, deschid secretariatul în cinci minute. 

Marc fu cuprins de o scurtă licărire de speranţă, până ce 
muncitorul continuă: 

— Doar să trag o fustă pe mine și sunt a ta. 

Ceilalţi doi manipulanţi pufniră. Marc se arătă afectat. 

— Revino peste trei ore, puștiulică. După cum vezi, aici avem 
treabă... 

Marc se proțăpi în faţa muncitorului. Puștiulică îl domina 


totuși cu un cap și jumătate. O dădu la pace, modest: 

— Nu pot aștepta, domnule. Vă cer un serviciu. Chiar nu e 
nimeni care să-mi poată deschide birourile? Vreau doar o 
informaţie... 

— O poate întreba oricând pe adjutantă, interveni un alt 
manipulant, din fundul depozitului. 

Cei trei angajaţi izbucniră din nou în râs. Nu și Marc. 

— La urma urmei, dacă ţii neapărat, băiete... 

Muncitorul apăsă butonul unui mic interfon. 

— Doamna Montaigu? Vă caută cineva, la intrarea în depozit. 


După câteva minute, numita doamnă Montaigu își făcu 
apariţia. „Adjutanta” era o femeiușcă elegantă, cu taior mulat 
pe o talie de viespe, cu fustă oprindu-se fix la genunchi, cu 
picioare bronzate înfipte în pantofi roșii cu toc; totul stricat de 
un chip prea sever, care exprima limpede anii de privaţiuni 
necesari ascensiunii pe fiecare treaptă din ierarhia întreprinderii. 
Niște ochelari mici îi stăteau pe vârful nasului, într-o mână avea 
un teanc de listări lungi, iar în cealaltă un stilou. Adjutanta... 

— În ce problemă? spuse ea, cu faţa încremenită. 

Marc încercă să improvizeze un plan. Ce să spună? Ce pretext 
să inventeze pentru ca adjutanta Montaigu să accepte să-i 
deschidă arhivele la ora șapte dimineața? Să scoată Mauserul 
L110 și s-o amenințe... Ridicol... 

— Deci? insistă Montaigu, aruncând o privire la ceas pe 
deasupra ochelarilor. 

Marc intră în panică: 

— Păi... Știţi... Am... nevoie să consult un număr vechi din 
ziarul L'Est républicain. Foarte vechi, chiar. Știu exact care. Am 
nevoie să consult numărul din 23 decembrie 1980... 

Adjutanta afișă un mic zâmbet. 

— Având în vedere starea în care vă aflaţi, presupun că e 
urgent... 

— Mai rău de-atât... 

— Bine... Oricât de urgent ar fi, cred că poate aștepta 
deschiderea recepţiei, la ora nouă. 

Cei trei manipulanţi, care continuau să încarce teancuri de 
ziare, nu ratau nimic din conversaţie. Montaigu se întorcea deja 
pe tocurile înalte și fine. 

— Nu! strigă Marc. 


Femeia se roti și îl privi, reușind să mimeze o atitudine și mai 
excedată. Marc îi dădu drumul, fără să-și facă niciun calcul: 

— Ascultaţi-mă... Soţia mea așteaptă un copil. Copilul nostru. 
E programată să avorteze peste două ore fiindcă are îndoieli în 
ce privește identitatea părinţilor ei. Am motive bune să cred că 
dovada identităţii lor se află în ziarul cu pricina... 

Adjutanta Montaigu făcu niște ochi rotunzi, stupefiaţi. Cei trei 
muncitori se opriseră, brusc. Montaigu îi fulgeră cu privirea, iar 
ei își reluară pe dată munca. Femeia își aţinti apoi spre Marc 
privirea exasperată. 

— Vreţi să vă împiedicaţi soţia să avorteze, asta e? Chiar 
credeţi că... 

— La naiba! urlă Marc. Doar n-o să-mi serviţi o tiradă 
feministă tâmpită! Vreau doar să văd acel ziar. Vă cer doar o 
șansă, una mică... 

Cel puţin izbutise s-o tempereze pe adjutantă. Marc continuă: 

— vă amintiţi de catastrofa aeriană de pe Mont Terrible, cel 
puţin? 

Montaigu clătină din cap în semn că nu. Logic, gândi Marc, pe 
vremea aceea pesemne nu avea cu mult peste zece ani. Cu-atât 
mai rău, trebuia să continue... 

— L'Est républicain a fost singurul ziar care a scris pe larg 
despre prăbușire la vremea respectivă, despre Libelula, fetița 
scăpată ca prin minune din zăpezi! Despre ea e vorba. Numărul 
acela vreau să-l consult! 

Vizibil, adjutanta nu pricepea nimic. Era pe dinafară, și nu-i 
plăcea. Învăţase la școala de management că nu trebuia 
niciodată să ia o decizie înainte de a avea suficiente elemente la 
îndemână pentru a-și face o idee precisă despre situaţie. 

— Marcel, spuse ea, dumneata care ești de-al casei de 
patruzeci de ani, îţi amintești de povestea asta cu prăbușirea 
unui avion pe Mont Terrible? 

Marcel atâta aștepta. Își scuipase discret ţigara pe stradă. 

— Cum să nu, doamnă. Cea mai mare dramă din regiune. 
Crăciunul din 1980. Aproape două sute de morţi, acolo sus, pe 
munte... 

— Ziarul s-a implicat? 

— Și cum! A fost singurul care a scris pe larg despre caz, chiar 
în dimineata cu pricina. Mai ales despre singura 
supraviețuitoare, un bebeluș, o fetiţă. Toate televiziunile au 


reluat apoi știrea. Ziarul a avut o cronică timp de mai multe 
luni... Nu vă mai dau detaliile, dar... 

— Mai știți cum o chema pe fetița scăpată? i-o reteză 
adjutanta. 

— Cu siguranţă. Cum să uit? Emilie Vitral, o mică normandă. 

Montaigu se întoarse către Marc. 

— lar dumneavoastră cine sunteţi? 

— Marc Vitral... 

— Soţul ei? 

Marc ezită o clipă. 

— Da... în fine, nu... E... ceva mai complicat... 

Femeia nu avu nicio reacţie. 

— La ce oră e programată să avorteze soția dvs.? 

— La zece... 

— Aici? 

— Nu, la Paris. 

— E o nebunie. Sunteţi dus cu pluta... 

— E urgent. Vreau doar să consult acel ziar. Vă promit, dacă 
va fi salvat copilul, îi veţi fi nașă! 

Adjutanta pur și simplu izbucni în râs. 

— Ha! În niciun caz, nu-i suport pe-ăștia mici. 

Își învinse apoi o ultimă ezitare. 

— Bine, haide, urmaţi-mă. 


Montaigu îl instală la subsol, într-o sală mare unde erau ţinute 
arhivele. Zidurile nu erau văruite, iar în absenţa ferestrelor, doar 
niște neoane lungi scăldau încăperea într-o lumină albă. 
Arhivarea nu era deloc complicată. In dulapuri mari din lemn, 
numerele ziarului L'Est républicain erau ordonate pe orizontală, 
clasate pe ani, apoi pe trimestre. 

Marc deschise sertarul marcat 1980, septembrie-decembrie. 
Căută direct către fundul teancului și găsi fără dificultate 
numărul din 23 decembrie. Il puse pe masa de lucru din centrul 
încăperii. 

O imensă fotografie în culori ocupa aproape toată pagina 
întâi: o carcasă de avion distrusă, în mijlocul unor copaci în 
flăcări. O viziune de groază. Zăpada, focul și fierul păreau să se 
fi unit pentru nimicirea oricărei vieţi omenești. Speranţa era 
înfățișată într-o altă fotografie, mai mică, ce arăta un nou-născut 
ținut în brațe de un pompier în fața spitalului Belfort- 


Montbéliard. Lylie. Câteva rânduri comentau fotografia: 

Prăbușire dramatică a avionului Airbus 5403 Istanbul-Paris, pe 
coasta Muntelui Terrible, la frontiera franco-elvețiană, în 
noaptea dintre 22 și 23 decembrie 1980. O sută șaizeci și opt 
din cei o sută șaizeci și nouă de pasageri și membri ai 
echipajului au murit pe loc sau au pierit în capcana flăcărilor. A 
scăpat ca prin minune doar un bebeluș de trei luni, aruncat de 
coliziune înainte să ia foc carlinga. 

Nimic mai mult. 

Marc petrecu minute îndelungate observând fotografiile, 
chipurile din plan secund, carlinga, flăcările, fiecare copac, 
urmele întunecate din zăpadă. Citind și recitind rândurile. 

Nimic. Nimic nou. 

O pistă falsă. O fundătură. larăși. Definitivă, de data asta. 


Marc se luă cu mâinile de cap, se ridică puţin, observă zidurile 
albe ale încăperii. 

Atunci, abia atunci, ochii îi cuprinseră celelalte informaţii de 
pe pagina întâi a ziarului. Mai nimic. Victoria cu 3-1 a FE 
Sochaux în faţa echipei din Angers; o manifestaţie a muncitorilor 
de la fabrica de ochelari, aproape de Morez, în departamentul 
Haut-Jura; detaliile turneului lui Moș Crăciun în comunele din 
regiune... 

Și chiar în josul paginii, o știre foarte scurtă. Doar nouă 
cuvinte. Un anunţ de persoane dispărute. 

Mélanie Belvoir. 18 ani. Dispărută de acum trei săptămâni. 

Anunţul era însoţit de o fotografie mică de identitate, color. 
Trei centimetri pe doi. 

Marc aproape că leșină. Era cu neputinţă. Nu putea fi vorba 
decât de un fals. Un trucaj. 

Chipul fetei de optsprezece ani, Melanie Belvoir, era cel al lui 
Lylie. 

Nu fotografia unei fete care i-ar semăna. Nu. Ea era. Aceeași 
privire de un albastru-azuriu, aceeași formă a pomeţilor, același 
surâs, aceeași gropiţă la jumătatea bărbiei. Doar coafura diferea 
puţin, părul lui Lylie era ceva mai scurt. 

Fotografia publicată în vechiul ziar era facsimilul exact al unei 
fotografii din prezent a lui Lylie, al celei capsate pe legitimaţia ei 
de studentă, al celei lipite pe abonamentul oranj de transport în 
comun în Paris, al celei pe care Marc o păstra cu sfințenie în 


portofel. 

Nebunie curată! 

Pe aceeași pagină a ziarului cu drama, datat 23 decembrie 
1980, o fotografie o reprezenta pe Lylie în vârstă de trei luni, 
ținută în braţe de un pompier în faţa centrului spitalicesc, și pe 
Lylie în vârstă de optsprezece ani, frumoasă, surâzătoare, așa 
cum o lăsase acum două zile, în 2 octombrie 1998... 

O lua razna? 

Trăia într-un vis din care avea să se trezească asudat, alături 
de Lylie? 

Sau mai rău de-atât? 

Alături de Malvina, în coliba de pe Mont Terrible? 


59 
4 Octombrie 1998, ora 07.12 


Razele soarelui se strecurau prin găurile acoperișului colibei, 
întocmai ca razele laser din seiful unei bănci, într-un film poliţist. 
Una dintre ele sfârși prin a-i atinge Malvinei chipul. Fata savură 
mai întâi căldura plăcută de pe obraz, înainte de a se răsuci în 
sacul de dormit de mai multe ori și de a deschide apoi ochii. 

Mașinal, mâna căută spre sacul de dormit vecin, al lui Marc. 

Dădu peste pământul gol. 

Nimeni. 

Nu tu sac de dormit. Nu tu corp cald. Nimic. 

Doar câteva cuvinte pe o foaie de hârtie: 


Am plecat să cumpăr cornuri. 
Marc 


Tâmpitul! Se mai credea și amuzant, pe deasupra. 

Alături, ghidul pentru drumeţii. Mesajul era clar. „Descurcă- 
te!” 

Malvina mâărâi, supărată pe ea însăși, și se ridică dintr-un salt. 
Ce îngrămădită se dovedise! Ar fi trebui să-și dea seama, să nu 
aibă încredere într-un Vitral. Ce deșteaptă părea acum, singură 
în vârful Muntelui Terrible, cu un telefon care nu detecta nicio 
rețea. Se lăsase prinsă în capcană ca o fetiță, acum nu mai avea 
decât o soluție. Să coboare. 


Malvina lăsă totul baltă în colibă, sacul de dormit, lanterna, 
resturile mesei frugale din ziua precedentă, și porni la drum. Nici 
măcar odată în timpul coborârii nu aruncă o privire spre razele 
piezișe ale soarelui matinal, care le dădeau munţilor elveţieni un 
aer de Himalaya. 

O oră mai târziu, zărea Casa Parcului Natural. Câţiva copii se 
distrau deja în jurul părculeţului de joacă din lemn, în vreme ce 
părinţii lor, la câţiva metri mai în spate, petreceau un timp 
interminabil să-și înnoade șireturile bocancilor de drumeție. Nici 
urmă de dubița Citroën în parcare. Bineînţeles! Ticălosul de 
Vitral o lăsase baltă cu adevărat. 


Mașinal, își consultă telefonul mobil. În sfârșit, avea semnal! 
Va reuși să iasă din acea văgăună. Un pliculeţ galben afișat pe 
ecran îi atrase atenţia: un mesaj în mesageria vocală. Cineva 
încercase să dea de ea, între ieri-seară și azi-dimineaţă. Cu 
siguranţă bunică-sa, Mathilde. Cine altcineva? Malvina butonă 
telefonul și-și reprimă o mișcare de surpriză. Mesajul provenea 
de la un număr necunoscut. 

Marc Vitral? Credule Grand-Duc? 

Malvina duse mobilul la ureche. 

„Malvina, sunt Rachel. Rachel de Carville, sora bunicii tale...” 

Rachel? Strămătușa ei, moștenitoarea parfumeriilor Elytis din 
La Baule. Ce voia de la ea? Nu-și mai vorbiseră de vreo zece ani. 

„Malvina, biata mea nepoţică. Să mă suni cât poţi de repede. 
S-a întâmplat ceva groaznic în Coupvray, la Roseraie. 
Dumnezeule, scumpa mea. Bunica ta și bunicul tău nu s-au mai 
trezit. Au fost amândoi găsiţi, fiecare în patul lui, nu mai 
respirau. Au urcat la cer împreună, bietul meu înger.” 


Malvina închise telefonul. Braţul îi căzu ca și când aparatul 
cântărea  dintr-odată o tonă. Se uită ţintă la pădurea 
întunecoasă, se lăsă năpădită de liniștea munţilor pe care nu-i 
cunoștea. Îndelung. Apoi mâna îi alunecă spre poșetă. Nu 
trebuia să se mai gândească, să plângă, să se roage. Trebuia să 
acţioneze. Să înțeleagă. Să se răzbune. Trebuia să se 
concentreze pe un singur obiect, cât se poate de real, de viu. 

În poșetă, degetele ei strânseră patul Mauserului L110. Vitral 
se credea cel mai șmecher, dar n-ar fi trebuit să adoarmă în 
noaptea aceea: când voia, Malvina știa foarte bine să facă pe 
nebuna și să simuleze un coșmar. Doar își recuperase arma. 
Oricum, prefăcutul ăla de Marc Vitral ar fi fost incapabil să se 
folosească de un revolver. 

Nu și ea. 


60 


4 Octombrie 1998, ora 07.19 


— Alo, Jennifer? 

Marc nu părăsise sala arhivelor ziarului L'Est républicain. 
Colega lui de la informaţii France Telecom era de serviciu tot 
weekendul. Era unicul lui atu, nu trebuia să-l irosească. 

— Jennifer, sunt tot eu, Marc. Am nevoie de un serviciu, un 
serviciu imens... 

— Tot ce vrei. Doar știi. 

— Am nevoie de un telefon și de o adresă. Melanie Belvoir. B- 
E-L-V-O-I-R... 

— Unde? 

— Caută mai întâi în departamentele Jura și Doubs. Apoi peste 
tot în Franche-Comté. Apoi în Franţa... 

— l-am dat drumul... 

Marc auzea sunetul vătuit al degetelor lui Jennifer care lucrau 
la tastatură. Nu-și putea dezlipi privirea de la fotografia de pe 
pagina ziarului L'Est républicain din 1980. Acea asemănare 
suprarealistă. Cine putea fi acea Melanie Belvoir? Exista, fără 
doar și poate, o explicaţie rațională... 

— Imi pare rău, Marc, spuse vocea lui Jennifer. Nada pe toată 
linia. Nicio Melanie Belvoir, nici în Jura, nici altundeva în Franţa. 

— Poate e pe lista roșie? 

— Am verificat și asta! Nada. 

— La naiba. Ai și alte Belvoir, în Franța? 

— Așteaptă... 

Nou zgomot de degete păcănind în receptor. 

— Înî, trei sute patruzeci și opt... 

— Și în Jura? 

— Iti spun... A, scade numărul. Doar douăzeci și trei, dar nicio 
Melanie. 

— La naiba! Poate și-a schimbat numele... 

— Cine e Melanie asta? 

— Ar dura super mult să-ţi explic. O poveste nebunească, dar 
nu mai am decât câteva minute ca să-i inventez sfârșitul. 
Jennifer, poţi să verifici printre cererile de reziliere, tot pe 
numele de Mélanie Belvoir? 

— Cum se face asta? 


— Mergi în arhive. Ai acces la ele dacă intri de pe contul de 
administrator. Poţi să cauţi în cererile de reziliere post telefonic 
de când suntem informatizaţi, de cel puţin cincisprezece ani... 

— Marc, e interzis să intri pe contul de administrator. Pentru 
așa ceva poți fi dat afară... 

— Ce spui! Am făcut-o deja de zece ori! Te rog, Jennifer, e 
urgent... 

— Te previn, băiete, te va costa o întâlnire în doi la un 
restaurant. Cu steluţă în Michelin și tot dichisul. 

— OK, OK, tot ce vrei, dă-i bătaie. 

Marc auzi din nou ţăcănitul tastelor calculatorului. 

— Jennifer, știi, sunt logodit... în loc de restaurant, n-ai... 
prefera să fii nașa unui bebeluș la a cărui salvare vei fi 
contribuit... 

Răspunsul îl biciui: 

— Și mai ce? Nu mai pot eu de bebeul tău! Minimum două 
stele, restaurantul. Merit din plin. Ti-am găsit-o pe fata asta a ta. 
Și-a reziliat abonamentul acum cinci ani, în 23 ianuarie 1993. Pe 
vremea aceea, locuia pe rue du Comte-de-la-Suze la numărul 
65, în Belfort. lar de atunci, fâsss, și-a pierdut urma în natură. 

— Jennifer, verifică cererile de transfer de apel! 

— Ce? 

— Transferurile de apel! De obicei, când clienţii reziliază un 
abonament e din cauză că se mută sau vor locui la altcineva, și- 
atunci cer să fi se transfere apelurile pe fostul număr la cel nou, 
pentru câteva luni. Și asta se arhivează și poate fi accesat din 
contul de administrator... 

— Ţi-ai pierdut minţile! Trei stele, restaurantul. Și șampanie la 
discreţie. 

— OK, OK, cu violoniști maghiari și chiar cu Chippendales, 
dacă vrei! 

— Un pic, da, vreau! 

Marc rămase în așteptare. Secundele i se  părură 
interminabile. 

— Ai dreptate, spuse în sfârșit vocea lui Jennifer. Melanie 
Belvoir a solicitat un transfer de apeluri la Laurent Luisans. 
Presupun că vrei adresa... Dannemarie, în Doubs. Strada Villars, 
numărul 456. Nu-ţi mai spun că e strict confidenţial. Ce treabă 
ai tu cu Mélanie asta? E vreo fostă de-a ta? Are vreo legătură cu 
lista de spitale pe care ţi-am dat-o alaltăieri? 


Marc își notă febril adresa, pe prima hârtie care-i căzu sub 
mână, prima pagină a ziarului L'Est républicain. 

— Eşti cea mai bună, Jeje. Bifat, restaurantul. Și poate și 
desertul. Mai pot să-ţi cer un ultim serviciu? Eşti pe Internet? 

Jennifer oftă: 

— Înî. 

— Te conectezi pe Mappy și-mi indici drumul cel mai scurt ca 
să ajung pe strada Villars, la numărul 456. 

— La naiba... Cred că m-am tâmpit de tot... Știi unde poţi să-ți 
bagi desertul ăla? 


Dubiţa Citroën roșu cu oranj escalada încet șoseaua 
departamentală 34. După Montbéliard, drumul urca direct către 
frontiera elveţiană, aflată la zece kilometri mai încolo. Talpa lui 
Marc rămânea lipită de podea, dar asta nu părea să-i motiveze 
vehiculul. Urbanizarea localităţilor descreștea pe măsură ce te 
apropiai de vârf. Șoseaua departamentală șerpui o clipă la 
poalele unui torent, suind și mai mult. Satele erau din ce în ce 
mai rare, doar câteva cabane risipite atestau încă prezența 
omului la poalele piscurilor. 

Târgușorul Dannemarie se dezvălui după o curbă. Cabana lui 
Melanie Belvoir-Luisans, după indicaţiile lui Jennifer, era chiar la 
ieșire, și mai sus, către Elveţia, pe linia crestelor. Citroenul 
pătrunse în satul pustiu. Abia se făcuse opt dimineața. Nu 
deschisese nici măcar o brutărie sau o cafenea. 

O ultimă curbă, și deja ieșea din sat. 

Marc frână. Băgă în marșarier și, cu o manevră complicată, 
parcă de-a lungul trotuarului. 

N-avea să se arunce, încă odată, în gura lupului! Și Credule 
Grand-Duc o căuta, fără îndoială, pe Melanie Belvoir. După toți 
anii de vizite la Dieppe, detectivul știa bine dubiţa roșu cu oranj. 
Greu de ratat! Să conducă Citroenul până acasă la Melanie ar fi 
echivalat cu o debarcare în sunet de trompetă. 


Era răcoare. Marc mergea repede, cu grijă să înainteze pe 
panta de-a lungul drumului, rămânând în afara șoselei. Zări 
Xantia după a treia curbă. Mașina fusese pitită pe un drumeag 
lăturalnic. Chiar deasupra, reperă o cabană izolată; a lui Melanie 
Belvoir, fără îndoială. Marc își continuă urcușul prin iarba udă de 
rouă. N-ar fi putut fi zărit nici măcar în oglinda retrovizoare a 


Xantiei. 

Credule Grand-Duc aștepta, calm, cu o ceașcă albă în mână, 
nebănuind nimic. Marc continuă să câștige teren, ascunzându- 
se. Ştia că la nevoie s-ar fi putut servi de Mauserul împrumutat 
de la Malvina, dar planul lui, dacă se putea vorbi de un plan, era 
cu totul altul. Mai direct! Credule Grand-Duc se apropia de 
șaizeci și cinci de ani, Marc avea douăzeci și dispunea de o 
condiţie fizică de jucător de rugby. Aveau să rezolve treaba ca 
între bărbați. 

Credule Grand-Duc nu avu timp să reacționeze. Portiera 
Xantiei se deschise brusc. O umbră ţâșnită de nicăieri îl înșfăcă 
de braț, apoi de umăr. Se trezi proiectat pe drumeagul de 
pământ, cu faţa în ţărână. Încă nu-și distinsese agresorul când o 
lovitură violentă îi rupse coastele. Se chirci de durere. O a doua 
lovitură de picior îi atinse coccisul. 

Detectivul urlă. 

— La naib... 

Strigătul lui neterminat se pierdu în imensitatea tăcerii 
muntelui. O a treia lovitură de picior, în partea de jos a spinării, 
îl obligă să se întoarcă. Umbra îl domina, în picioare, în fața 
corpului lui ghemuit. 

Marc Vitral. 

Cum reușise să priceapă? Și să-l găsească? Așa de repede? 

— Marc? Articulă Grand-Duc. Cu... cum ai... 

Detectivul scuipă sânge și dădu să se ridice. Piciorul lui Marc i 
se puse pe piept. 

— Nu te mișca... Nu te mișca sau te strivesc ca pe-un 
gândac... 

— Marc, ce... 

— Gura! Termină cu vrăjeala. De două zile mă spetesc cu 
formulările tale tâmpite. Viaţa ta, investigația ta și stările tale 
sufletești de prefăcut... 

Marc apăsă și mai tare cu piciorul pe pieptul lui Grand-Duc. 
Detectivul se strâmbă, chinuindu-se să respire. Marc vorbi, 
domol: 

— N-o să ne jucăm de-a șoarecele și pisica amândoi. Vom 
merge drept la ţintă. Şut și gol, îţi amintești, ca-n meciurile de 
fotbal la care mă uitam pe genunchii tăi, la Dieppe. Pe genunchii 
asasinului bunicului meu. Și al bunicii, dacă ai fi putut. 

— Marc, doar nu crezi că... 


Talpa lui Marc se așeză pe faţa lui Grand-Duc, strivindu-i în 
același timp bărbia, gura și nasul. Detectivul se răsuci de 
durere, sufocându-se. Când Marc își ridică piciorul, cel doborât 
scuipă un amestec de sânge și noroi. 

— Nu mai am timp să-ţi ascult minciunile, Credulă-Basculă. 
Credulă-Rapandulă, ar trebui să spun... 

Detectivul scuipă iar. Părea să respire greu. 

— Cu... cum ai știut? Ti-au... spus alde Carville? Mathilde? 
Malvina? 

— Am ghicit de unul singur, închipuie-ţi... Singur-singurel, ca 
un om mare. 

— Eu... nu voiam, crede-mă. Doar... m-am supus... Mi-a părut 
rău. Eram sincer, apoi... iubeam... 

Piciorul lovi de data aceasta clavicula lui Grand-Duc. 
Detectivul se rostogoli odată, apoi rămase din nou pe spate. 
Mâna lui însângerată îi atingea umărul. 

— Oprește-te, Marc. Oprește-te... Te rog. 

— Gura, atunci! Scutește-mă de poezia despre remușcări și 
călăul îndrăgostit... Nu pentru asta am venit! Vreau identitatea 
lui Lylie. Adevărul! 

Pentru prima oară, un fel de zâmbet brăzdă chipul desfigurat 
al lui Grand-Duc. 

— Așadar n-ai înţeles? Cel puţin, nu totul... Mai ai nevoie, 
măcar un pic, de serviciile detectivului... 

Piciorul lui Marc se ridică din nou, ameninţător. 

— Nu sunt sigur. Depinde de tine să-mi dovedești contrariul. 

— Cum m-ai găsit... așa de repede? 

— Sunt mai puţin lent decât tine, atât... Nu căuta să tragi de 
timp, n-am vreme de pierdut. Care-i povestea cu ADN-ul? Dar cu 
fotografia lui Lylie în ziar? 

Credule Grand-Duc încercă iar să zâmbească. 

— Legat de bunicul tău... M-a vândut careva sau chiar ai 
ghicit singur? 

— Singur! Ti-am zis deja. Te-am prevenit, nu încerca să tragi 
de timp. 

O nouă lovitură îl nimeri pe detectiv în coaste. Acesta urlă, 
rostogolindu-se într-o parte. Lui Marc îi venea să-l joace-n 
picioare, înaintă. Grand-Duc se răsucea de durere, brațul căuta 
pe furiș ceva de-a lungul piciorului. Marc pricepu imediat: voia 
să pună mâna pe o armă! 


Din fericire, Marc anticipase. Își băgă mâna în rucsac ca să 
apuce Mauserul și să-l ia în vizor... 

Rucsacul era gol! 

Mauserul dispăruse. 

Marc revăzu imaginile, una după alta. Malvina noaptea 
trecută, în picioare, trezită, în timp ce el dormea, simulând apoi 
un coșmar. Prea târziu pentru regrete... 

Credule Grand-Duc își îndrepta Mateba către el. 

— Te-ai arătat foarte rapid, Marc. Sunt cu adevărat 
impresionat. Dar te-ai lăsat dus de sentimente. Tipic. Aveai 
totuși toate cărțile în mână. Un bătrân la picioarele tale. Soluția 
care te aștepta, pe scaunul din dreapta al Xantiei. Urmarea, 
finalul faimosului meu caiet. Un plic care explică totul, care sper 
să-mi aducă o avere. N-aveai decât să te apleci ca să-l iei... 

Credule Grand-Duc se ridică, împleticindu-se. Buza spartă îi 
sângera din abundență. Vesta lui lungă, bej, era mânjită de 
pământ și de sânge. Detectivul se chinuia să se ţină pe piciorul 
drept. Niciun cuvânt nu izbutea să iasă din gâtlejul lui Marc. Să 
dea greș atât de aproape de destinaţie... Stupid. 

— M-ai frăgezit bine, ticălosule. N-ai dat deloc buleală. Ține 
cont, recunosc că am meritat-o. Aș fi făcut la fel, în locul tău. Ba 
chiar mai rău. 

Detectivul șchiopătă câţiva pași, atingându-și cu mâna validă 
umărul care îl durea și ținându-l mereu în bătaia revolverului pe 
Marc, cu cealaltă. 

— Nu-mi dai de ales, Marc. Îți dai seama? Ești singurul care 
cunoaște adevărul despre uciderea bunicului tău; singurul în 
viaţă, acum, cu excepţia comanditarului, bineînţeles, dar 
bătrânul Carville nici că mă mai poate da în gât. Să te ucide 
ultimul lucru de care-mi arde, Marc. Dar cum să fac altfel? 

Câteva cuvinte ieșiră, în sfârșit. Marc vorbi cu blândeţe, 
întorcându-și ochii către Xantia: 

— Nici cu Nazim Ozan nu puteai face altfel? Asta este? 

Detectivul se sprijini cu dificultate pe piciorul vătămat. 

— Vezi tu, Marc, viaţa ne rezervă multe surprize. E greu să 
înoţi împotriva curentului. Mai rău, să urci pe firul cascadelor. 
Acum șase zile, urma să-mi trag un glonţ în cap, să crăp la mine 
acasă. De unul singur. Game over. Au lipsit câteva minute. 
Astăzi, partida e câștigată, și totuși, împotriva voinţei mele, a 
trebuit să le ucid cu sânge rece pe cele două persoane care 


contau cel mai mult pentru mine, Nazim Ozan și Ayla. Cu tine, 
trei. 

Marc tremura. Simţea cum îi îngheaţă tot corpul. Trei metri îl 
despărțeau de detectiv și de revolverul Mateba. Degeaba ar fi 
încercat să se repeadă înainte, să încerce să-l dezarmeze pe 
Grand-Duc. L-ar fi doborât la cel mai mic gest, Marc era convins. 
Drumeagul de munte rămânea disperant de pustiu și, oricum, 
ascunși în marginea aceea, era aproape imposibil să fie zăriţi. 

— Marc, dă-mi voie să-ţi explic. Mi s-a plătit o avere ca să 
lichidez o pereche și ca să fac să pară totul un accident. 
Uciseserăm deja, în cele patru colţuri ale lumii, de multe ori, 
pentru o soldă mizerabilă de mercenar, o nimica toată faţă de 
averea oferită de Leonce de Carville. O astfel de propunere nu 
se refuză... Puteam eu să prevăd atunci, Marc, c-o să mă atașez 
de femeia care avea să supraviețuiască? 

să tacă! Grand-Duc nu era nici măcar nebun. Nici măcar n- 
avea această scuză. Cuvintele îi ieșiră din gură lui Marc, fără să 
vrea. Încă spera să-l emoţioneze pe acest om? 

— Lylie e însărcinată. Cu mine. Va avorta peste o oră. 

Revolverul nu tremură. 

— Trebuia să se întâmple, Marc. Era în logica lucrurilor... Ai 
greșit că ai venit să-ţi bagi nasul. O mare greșeală. Ai fi putut 
trăi fericit cu Lylie. Făceaţi o pereche drăguță, o pereche foarte 
drăguță. Lylie va fi de neconsolat. Dar nu-mi dai de ales... Să n-o 
mai lungim, ce zici? 

Grand-Duc îndreptă Mateba în direcţia inimii lui Marc, 
paralizat, incapabil de orice gest. Totul avea să se termine aici. 
În mod straniu, îi reveneau imagini pline de bucurie din rue 
Pocholle: Cupa Mondială din '86, penalty-ul lui Fernandez, tricoul 
lui Didier Six, partiturile pentru pian ale lui Lylie... 

— Toate astea n-ar fi trebuit niciodată să se întâmple, Marc, 
toată osteneala, toată durerea. Nu e vina nimănui. Poate a lui 
Melanie Belvoir. Dar și ea credea că procedează cum e mai bine. 

Trebuie să mă mișc, se gândi Marc. Să plonjez către picioarele 
lui... 

De parcă i-ar fi ghicit intenţia, Grand-Duc se dădu înapoi, 
strângându-și revolverul. 

— Ne agăţăm de viaţă, Marc, tocmai asta-i problema. Toată 
problema aici e, chiar când nu mai există speranţă. Tot războiul 
între familiile de Carville și Vitral a fost degeaba. Ca toate 


războaiele. O neînțelegere. Acum ai priceput adevărul, 
presupun. Au murit amândouă, Marc, în seara aceea, pe Mont 
Terrible. Emilie și Lyse-Rose. Au murit amândouă în accident. 
Crede-mă, îmi pare rău, Marc. 


Degetul lui Grand-Duc apăsă pe trăgaci. 
Detunătura, în liniștea dimineții albe, se propagă de la un pisc 
la altul. Ecoul i se auzi pesemne până în Elveţia. 


61 
4 Octombrie 1998, ora 08.14 


Credule Grand-Duc se prăbuși, cu faţa la pământ. O baltă de 
sânge îi curgea din spinare, ca un izvor de apă stacojie. 

Malvina apăru, strângând Mauserul L110 în ambele mâini 
întinse înaintea ei. Vocea ei subţirică sparse tăcerea: 

— Să nu crezi c-am tras ca să-ţi salvez ţie viața, Vitral! Dar nu 
suport să se spună că Lyse-Rose a murit... 

Fata lăsă Mauserul să cadă pe pământ, la picioarele ei. 

Tot corpul îi tremura. De data asta nu mai mersese la 
cacealma... Trăsese. Ucisese. 

— Tu... Cum...? 

Malvina vorbi, sacadat: 

— Nu... sunt... mai proastă ca tine. M-am gândit și eu la ziar. 
Tipul din Parc, Gregory Morez, m-a dus cu mașina lui 4 x 4 până 
la sediul ziarului L'Est républicain. Mi-ai ușurat munca. Ziarul din 
23 decembrie 1980 nu fusese încă pus la locul lui, ba chiar ai 
scris adresa lui Melanie Belvoir pe prima pagină... Am sărit într- 
un taxi cu adresa. l-am cerut să mă lase chiar puţin mai la vale, 
la ieșirea dinspre Dannemarie. 

Marc șovăi. Ce atitudine să adopte? Să-i mulţumească 
Malvinei, s-o îmbrăţișeze? Să nu facă nimic, s-o lase așa? Se 
apropie de ea. Malvina se zburli: 

— Nu mă atinge! 

Fata se prăbuși la pământ, ca o marionetă dezarticulată. 
Plângea cu sughiţuri. Marc nu înțelegea decât frânturi de 
cuvinte ireale. 

— Bunica, bunicul... Au plecat, ieri. S-au dus. S-au dus... 

Tânărul se întoarse și deschise portiera Xantiei. Grand-Duc nu 
minţise. Un plic alb era pus pe scaun. Marc îl desfăcu. Înăuntru 
erau patru pagini dactilografiate. Marc merse până la Malvina, 
care continua să plângă, prostrată, chircită în poziţie fetală. Se 
așeză alături de ea. li citi încet, cu voce tare: 


— Vă voi spune totul, domnule Grand-Duc. La urma urmei, n- 
am făcut niciodată nimic rău, nu am să-mi reproșez nimic. A 
sosit vremea să vorbesc, odată ce m-aţi găsit. Trebuia s-o fac, 
într-o bună zi. Să admitem că acum e momentul. Eram o 


adolescentă dificilă, cum se spune. Încă de la șaptesprezece ani 
nu prea mai eram în legătură cu părinţii mei. Abandonaserăm 
școala de multă vreme. Trăiam de pe o zi pe alta, ca atâtea 
altele. Părinţii mei au reușit să mă târască la Agenţia Naţională 
pentru Ocuparea Forței de Muncă. Am rătăcit din stagiu în 
stagiu, până la acea slujbă de inserţie profesională, de câteva 
săptămâni, în serviciul „Mediu” din Parcul Natural din 
departamentul Haut-jura. În privinţa inserţiei profesionale, 
treaba consta mai ales în adunarea gunoaielor din pădure. Tipic. 
Eram, împreună cu o mică trupă de alte stagiare, la ordinele lui 
Gregory Morez, inginerul Parcului pentru Mont Terrible. Era 
incredibil de frumos. Foarte tandru cu tinerele care îi plăceau. 
Avea un fel de dar de a le atinge, în treacăt, fără a părea 
insistent. Era cu peste zece ani mai în vârstă decât mine. Ca 
atâtea altele, m-am îndrăgostit de el. Prima oară am făcut 
dragoste în natură, sub crengile copacilor, aproape de un mic 
torent, în mijlocul pădurii pe care o cunoștea atât de bine. Apoi 
de mii de ori, în toate zilele cât a durat stagiul, și mai multe 
săptămâni după aceea. Peste tot, în locurile cele mai incredibile. 
Eram conștientă că avea și alte aventuri, dar credeam că e 
diferit cu mine, îndrăgostit cu adevărat. Voiam să cred în 
promisiunile lui. Tipic, nu-i așa, domnule Grand-Duc? Tinerica 
prostuţă și îmbârligătorul arătos... 

— Și apoi? 

— Am rămas însărcinată. Mi-am dat seama târziu. După șase 
săptămâni. Imi începuserăm deja coborârea în iad. Fără loc de 
muncă. Cu o familie pe care o evitam din ce în ce mai mult. Cu 
prieteni din ce în ce mai puţin frecventabili. O obsesie suicidară, 
acest Gregory Morez. Trupul lui. Plăcerea pe care mi-o dăruia. 

— Gregory era tatăl? 

— Da. Era singurul și unicul meu amant. l-am dat vestea într-o 
seară, în camera unui hotel prăpădit de la periferia orașului 
Belfort, după ce am făcut dragoste. 

— Cum a reacţionat? 

— Tipic, domnule Grand-Duc. Tipic și-atât. M-a dat afară pe 
ușă, mi-a spus că nu-s decât o târfuliță care căuta să-l prindă în 
capcană, că nu exista nicio dovadă că el ar fi tatăl și că n-aveam 
decât să avortez. 

— Totuși, nu aţi făcut-o? 

— Nu... Dar nici nu am decis cu adevărat să păstrez copilul. 


Pur și simplu am lăsat să treacă săptămânile, fără să reacţionez. 
A șaptea, a opta. Totul s-a întâmplat foarte repede. Gregory încă 
mă obseda. Parcă-mi pierduserăm minţile. Eram convinsă că pot 
să-l fac să-și schimbe părerea, să-l recuperez. Și mă scufundam 
de tot. Deja nu mai aveam un domiciliu, dormeam pe unde 
apucam, dădeam pe la părinţii mei mai rar de odată pe 
săptămână. Când sarcina a devenit prea vizibilă, nu m-am mai 
întors deloc acasă. Mă mulţumeam să le telefonez. 

— Aţi născut la spital? 

— Da. La Montbéliard, la serviciul patologic. Abia dacă eram 
majoră. Nu arătam prea grozav. Nici bebelușa nu era prea mare. 
Un pic peste două kile. Am născut la 27 august 1980. O fetiță. 
M-am externat din spital după o săptămână, cu niște hârtii de 
stare civilă pe care nu le completaserăm și pe care le-am 
aruncat într-un coș de gunoi. 

— Atât de simplu? 

— Știţi, domnule Grand-Duc, într-o săptămână de internare 
am dat peste mai multe zeci de infirmiere și peste aproape tot 
atâţia medici. Pesemne că mai există în spital, într-un dosar, 
urme ale nașterii copilului meu, dovada că există. Dar cine ar fi 
verificat dacă acel copil era încă alături de mine, că îl cresc? 
Niciun membru al familiei mele n-a știut niciodată nimic despre 
copil. 

— Ce nume i-aţi dat fetiţei? 

— N-a avut niciodată un nume al ei. Straniu, nu? La spital am 
declarat că nu aleseserăm încă prenumele și că îl așteptam pe 
tată. M-am externat cu copilul. Căderea mea a fost vertiginoasă, 
în câteva săptămâni. Am tăiat toate legăturile pe care le mai 
aveam cu prietenii din copilărie, cu familia. Era vară. Dormeam 
pe stradă, cu copilul atârnat la sân cât era ziua de lungă. Eram 
epuizată. Frecventam o faună care nu mă judeca. Beţivani, 
drogați. Nu mai reușeam să iau nicio decizie. Să mă întorc 
acasă, să plâng, să cad în braţele părinţilor. Ei lucrau amândoi la 
Alsthom, pe linia de asamblare a trenurilor de mare viteză, la 
Belfort. Să mă întorc la Gregory cu copilul și să-l conving. Fetița 
mea avea deja niște ochi albaștri incredibili, un pic ca ai mei, 
dar mai ales ochii tatălui ei, ochi magnifici, deschiși la culoare, 
de câine-lup. Să mă las să mor, acolo, pe trotuar... 

— Cum aţi luat decizia de a pleca? 

— Nu aveam de ales, o copilă de străzile din Montbéliard, cu 


un bebeluș după ea, nu poate trece neobservată la nesfârșit. 
După câteva săptămâni, am ajuns în atenţia serviciilor sociale. 
Degeaba eram majoră, înţelegeam cum se va termina. Serviciile 
mi-ar fi dat copilul în plasament și m-ar fi dus acasă, la Belfort. 
Fără să-mi ceară părerea. Trebuie să vă mărturisesc, domnule 
Grand-Duc, că nu făceam pe-atunci doar lucruri legale. Am făcut 
trafic de droguri. Am furat. Mi-am vândut trupul, de asemenea, 
de mai multe ori. Înţelegeţi, cred, că pentru a supravieţui 
trebuia să plec din Montbéliard. 

— Acolo l-aţi întâlnit pe Georges Pelletier? 

— Da. Un amarăștean. Un om al străzii, ca mine, care avea 
nevoie să se pună la adăpost. De polițai, servicii sociale, de 
familie, de toată lumea care îl căuta, ca mine. li plăcea de mine, 
mă găsea drăguță, în pofida tuturor celor întâmplate. Cred că se 
vedea deja peștele meu, nenorocitul. Nu l-am lăsat niciodată să 
mă atingă. Dar, iată, aveam interese comune. S-o ștergem 
împreună. Munţii Jura, Mont Terrible mi-au părut alegerea 
evidentă. Foarte aproape de Montbéliard și nimeni nu ne-ar fi 
căutat acolo. Era prima săptămână din decembrie, vremea nu 
se stricase încă, eram obișnuiți să dormim afară. Și, mai ales, 
aveam să-l pot regăsi pe Gregory. Să-l reîntâlnesc. M-ar fi 
recunoscut, ar fi recunoscut copilul. Ochii lui. Nu putea nega că 
era tatăl. Știu că pare o nebunie, domnule Grand-Duc, dar îmi 
pierduserăm minţile. Grégory Morez era singurul meu colac de 
salvare. Tot mai credeam asta. 

— Aţi dat până la urmă de el? 

— Ne oploșiserăm într-o colibă pe care o găsiserăm, aproape 
de vârful Mont Terrible. Nu era cald, dar aprindeam focul, 
aveam un acoperiș, eram ceva mai bine decât în stradă, la urma 
urmei. Vă răspund, domnule Grand-Duc, ajung și acolo. Da, am 
dat peste Grégory Morez. Aproape zilnic. Mont Terrible nu e prea 
înalt, iar pădurea nu e prea mare. Am dat peste el, îmi duceam 
copilul în braţe. Nici nu m-a recunoscut, domnule Grand-Duc! 
Nici măcar nu s-a uitat la mine. În câteva luni, trecuserăm de la 
stadiul de tânără mai degrabă excitantă la cel de rebut. Mă 
îngrășaserăm. Sânii mei nu mai erau decât niște hălci de carne 
fleșcăită care atârnau. Ochii mei își pierduseră strălucirea. 
Ajunseserăm de nerecunoscut. 

— Şi nici nu i-ați vorbit? 

— Nu înțelegeți, domnule Grand-Duc. Eram umilită. Atât de 


umilită. Nici măcar nu mă recunoscuse. Așa de urâtă 
ajunseserăm? Cunoscuse alte femei, între timp? Am înţeles, 
domnule Grand-Duc, că niciodată nu m-ar mai atinge. Că 
niciodată nu m-ar mai dori. Cum să-mi închipui atunci că mi-ar fi 
vrut copilul?... Ultima mea nădejde se stinsese pe coastele 
Muntelui Terrible. Nu mai aveam nimic. Copilul meu era ca o 
ghiulea de ocnaș, o excrescenţă a mea, și ne scufundam 
împreună. Să nu credeţi că nu-mi iubeam fetița, domnule Grand- 
Duc, că îmi pierise orice instinct matern. O, nicidecum! 
Dimpotrivă. Dar nu mai aveam ce să-i ofer. Nu tu tată. Nici 
măcar lapte. Nici măcar un nume. Vă daţi seama? Atunci a 
început brusc să ningă pe munte. Era în dimineaţa zilei de 22 
decembrie. M-am încălzit cum am putut în jurul focului, în 
colibă, toată ziua. Trebuia să mă ocup de tot. Pelletier era pe 
cocaină trei sferturi din timp, ar fi degerat pe loc dacă n-aș fi 
fost acolo. Eram nevoită să-l trimit afară după vreascuri. 

— Și a venit noaptea... 

— Da. Viscolul se înteţise. Pelletier era terminat. Cred că nici 
măcar n-a auzit șocul. Coliba a vibrat ca de la un cutremur, ca și 
când venise sfârșitul lumii. Din colibă se vedeau arborii arzând, 
la un kilometru. Arzând sub zăpadă. Eram fascinată. Mi-am 
înfășat copilul într-o cuvertură și am ieșit. Nu era frig, 
dimpotrivă, din cauza rugului imens era o căldură care îţi înțepa 
pielea... 

— Nu va fost frică? 

— Nu. Nicio clipă. Era o scenă stranie, ireală. Zăpada și focul. 
Și-apoi avionul picat în inima muntelui, răsucit, din oţel care se 
topea în flăcări, în faţa mea, ca un cauciuc oarecare. Ştiam că 
sunt primul martor al catastrofei, dar nu mă gândeam că va 
dura atât demult până când vor sosi ajutoarele. 

— Atunci l-aţi văzut? 

— Bebelușul, vreţi să spuneţi, domnule Grand-Duc? Da, 
atunci. 

— Era... era... 

— Da. Murise deja. Tumefiat. Mort la impact. De minute bune 
deja. Niciun bebeluș n-ar fi putut supraviețui singur, acolo sus, 
în iad. Nu știu cum toată lumea a putut crede în povestea asta... 
Bebelușul murise, domnule Grand-Duc. Și m-am gândit de 
îndată că era nedrept. 

— Cum așa? 


— Crud, dacă preferaţi. O întreagă familie avea să jelească 
bebelușul acela mort. Era o fetiță, purta rochiță. O întreagă 
familie avea să ţină doliu. O viaţă distrusă. lar eu eram 
incapabilă să-i ofer un viitor propriei fiice. Ea trăia, urma să 
trăiască, fără familie, neavând pe nimeni, doar pe mine, iar eu 
contam atât de puţin, înţelegeți ce vreau să spun prin „crud”? 
Prin „injust”? 

— Înţeleg... 

— Da. N-a fost prea greu. Sugarul mort în zăpadă avea cam 
aceeași vârstă cu fata mea. Am acţionat fără să mă gândesc. 
Cum să vă explic? Pentru prima oară aveam impresia că sunt cu 
adevărat bună la ceva. Că fac un fel de act de bravură. Că 
salvez o viaţă, iată ce mă gândeam. Salvez o viaţă, salvez o 
familie, îmi salvez și fetița, în același timp. Cam ce simt, 
probabil, medicii, pompierii. Tocmai sentimentul care m-a 
surprins atât demult în noaptea de atunci m-a făcut să-mi 
doresc să devin infirmieră, sau ceva de genul, după aceea, după 
toate astea. Să salvez vieți. 

— Aţi dezbrăcat cadavrul bebelușei moarte în zăpadă? 

— Pentru a o salva, domnule Grand-Duc. Pentru a o salva! V- 
am spus, n-aţi înţeles? Îmi dăruiam copilul fără niciun viitor unei 
familii iubitoare, probabil bogată, care niciodată n-avea să-mi 
cunoască sacrificiul, care avea să plângă de bucurie în faţa 
minunii, nebănuind niciodată nimic. Era ceva aproape sacru... 

— Dar nu așa ceva s-a întâmplat. Absolut deloc... 

— Cum aș fi putut ghici, domnule Grand-Duc? Cum aș fi putut 
ghici că erau doi nou-născuţi în avion? Ambii morţi, ca toţi 
ceilalți pasageri. Cum mi-aș fi putut închipui consecinţele? Am 
crezut că acţionez ca o sfântă în seara aceea, domnule Grand- 
Duc. Da, ca o sfântă. Am urmărit apoi, în ziare, toată 
desfășurarea cazului. Cele două familii care se sfâșiau. Judecata. 
Ce puteam spune? Ce puteam face? Decât să tac? Totul ar fi 
trebuit să fie mult mai simplu... Am așteptat aproape o oră să 
vină ajutoarele, ținându-mi bebelușul în brațe, îmbrăcat în noile 
haine. Când i-am auzit în depărtare pe primii pompieri 
apropiindu-se, lanternele, strigătele, mi-am lăsat copila în 
zăpadă, destul de departe de avion ca să fie încălzită de flăcări, 
fără să ardă. Am sărutat-o pentru ultima oară. In câteva ore, 
avea să i se dea o nouă familie. Am fugit în noaptea caldă cu 
trupușorul bebelușei moarte la prăbușire, înfășat în cuvertura 


mea. 

— Dumneata l-ai îngropat alături de colibă? 

— Ce altceva puteam să fac? Aveţi vreo altă idee? Pelletier 
încă dormea, sub efectul cocainei. Am scurmat pământul ca o 
nebună, cu mâinile, în zăpadă. Eram leoarcă. Aveam mâinile 
însângerate. Am scobit. Îndelung. Pelletier a sosit în spatele 
meu când aproape terminaserăm. Cadavrul bebelușei odihnea 
deja în mormânt. Inventam rugăciuni înainte de a-l acoperi cu 
pământ, nu știam niciuna, Pelletier parcă-și pierduse minţile, 
credea că era fiică-mea, că o omorâserăm... 

— A înţeles când a văzut brăţărica la încheietura copilei? 

— Da. In zorul meu nebun, n-am fost nicio clipă atentă la mica 

bijuterie. O brățărică gravată. Lyse-Rose. Pelletier a bunghit-o 
din prima. Și că era din aur, de asemenea. Târgul a fost simplu. 
Eu îi lăsam bijuteria, iar el își ţinea gura. A smuls brățărica de la 
încheietura copilei. Și dus a fost. Nici că l-am mai văzut de- 
atunci. 
Eu am mai rămas puţin. Am împins pământul muiat de zăpadă 
în mormânt. Pe  dibuite, apucam pietre, pietricele, le 
îngrămădeam. Degetele mele îngheţate aproape că nu se mai 
puteau îndoi. Mi-a luat o veșnicie să construiesc o cruce din 
două bucăţi de lemn. Am dormit restul nopţii în cocioabă, 
aproape de cenușă. În sfârșit, nu, nu cred c-am pus geană pe 
geană în noaptea aia. Și nici în nopţile următoare. 

— V-aţi întors la mormânt, în anii următori? 

— Da... Asta aţi înţeles. Încetul cu încetul, viaţa și-a reluat 
cursul. Părinţii mă căutau, publicând în ziare acele faimoase 
anunţuri de persoane dispărute. M-am întors în cele din urmă la 
Belfort. Mi-am reluat studiile. Am devenit infirmieră, cum v-am 
spus. L-am întâlnit pe Laurent acum șase ani. Laurent Luisans. 
Este brancardier la spital. Părinţii mei erau în vârstă, tata a 
murit acum cinci ani, iar mama anul trecut. Cu Laurent nu m-am 
căsătorit, dar am ţinut totuși să-i folosesc numele. Laurent nu 
știe nimic despre trecutul meu. Nimeni nu știe, de altfel. Laurent 
și-ar dori un copil. Nu e prea târziu pentru mine. N-am decât 
treizeci și șase de ani. Nu știu. E complicat pentru mine, 
înțelegeți. 

— Înţeleg, Mélanie. Nu mi-ai răspuns, în privinţa mormântului. 

— Ajung și acolo, domnule Grand-Duc. Da, m-am întors acolo 
în fiecare an. În fiecare 27 august, aniversarea nașterii copilului 


meu. Ca și când mi-aș fi îngropat propriul copil pe Mont Terrible, 
domnule Grand-Duc. Înţelegeți? Copilul meu, nu unul străin. Nu 
pe acea Lyse-Rose. Mă întorceam să întreţin mormântul, să pun 
flori la cruce. Intr-un an, acum o veșnicie, era prin 1987, mi-am 
dat seama că printre pietre scormonise cineva, că le deplasase. 
Cine? Știam că nu se încheiase cazul Vitral-Carville, că nu se va 
încheia niciodată, de altfel, că n-avea cum să se încheie. 

— Decât dacă cineva ar fi exhumat cadavrul sugarului 
îngropat într-o cuvertură, alături de colibă. Un detectiv tenace, 
de exemplu. 

— De exemplu. Am început să mă tem. Că prin dezgroparea 
cadavrului mi s-ar fi dezgropat trecutul. Am golit mormântul. Am 
curăţat și ultima dovadă. 

— Aţi săpat un alt mormânt, în altă parte? Mai discret? 

— Asta nu vă privește, domnule Grand-Duc. Mă privește doar 
pe mine. Ce veţi face, acum? 

— Nu știu. Ne putem întâlni? 

— Cred că nu prea am de ales. Sunt la mâna dumneavoastră, 
cum se spune. Cu cât mai devreme, cu-atât mai bine. Laurent își 
începe tura mâine dimineaţă, la ora cinci. Eu sunt în tura de 
noapte. Nu e simplă, vedeți, viaţa cadrelor medicale. Termin la 
ora opt la Montbéliard. Atunci plec spre casă. Să spunem la ora 
nouă la mine, mâine dimineaţă? Aţi știut să-mi daţi de urmă, 
după toţi acești ani, presupun că veţi ști să găsiţi drumul... Sper 
că veţi fi discret, domnule Grand-Duc. Mi-am schimbat viaţa. Am 
reușit, nu mi-a fost ușor să uit. N-am vrut să fac rău, în seara 
aceea, pe Mont Terrible. Dimpotrivă. Nu puteam să prevăd... 

— Ce anume? 

— Ce anume, Melanie? 

— ...Să prevăd că fiica mea îmi va semăna atât demult, când 
va avea optsprezece ani... 


Era ora nouă și ceva. Negura ușoară ce plutea peste coastele 
Munţilor Jura începea să se risipească în fuioare, către piscuri. 
Marc reperă primul mașinuţa albă, cu câteva curbe mai jos, cu 
mult înainte de Dannemarie. Un Fiat Panda. Se apropie încet, 
trecu prin fața lor, apoi parcă vreo câţiva metri mai sus, chiar în 
faţa cabanei cu obloane azurii. Lui Marc îi atrase atenţia 
caduceul de infirmieră lipit pe lunetă. Șoferiţa, căreia nu-i 


distingea decât părul blond, rămase clipe bune neclintită la 
volan. În sfârșit, farurile mașinii se stinseră. 

Portiera se deschise, dezvăluind surâsul obosit al unui straniu 
chip familiar. 


62 


20 mai 1999, 
maternitatea des Aubepines, Dieppe 


Tom dormea cu pumnișorii strânși în pătuţul lui din plastic 
transparent. Trupușorul i se ridica ușor. Nu i se distingea decât 
făţuca, obrajii bucălaţi și părul blond, uimitor de lung pentru un 
bebeluș de patru zile. 

Marc o ţinea pe Lylie de mână. Era obosită. Ochii i se 
închideau fără să vrea. Se bucura de liniște. Singură, în sfârșit, 
cu Marc și cu Tom. Sorbea liniștea ca pe un aer proaspăt, 
rarefiat, înainte ca o nouă infirmieră să intre valvârtej. 

Nicole tocmai părăsise încăperea. Lylie îi dăduse cu delicateţe 
de înţeles că avea nevoie de odihnă. Nicole ar fi rămas zi și 
noapte să-l vegheze pe micuțul Tom. Întâi îl vizitase pe Pierre, la 
cimitirul Janval, dar apoi își regăsise vigoarea de la douăzeci de 
ani pentru a trece din magazin în magazin, să vestească 
nașterea. Un strănepot! Mai că nu distribuia pliante... Marc 
aștepta cu neliniște momentul în care tot orașul Dieppe, de la 
primar la președintele portului de comerț, avea să debarce, cu 
flori în mână. 

Capul lui Lylie se sprijinea pe umărul lui Marc, așezat pe 
marginea patului. Tatăl nu mai îndrăznea să se miște. Cu vârful 
degetelor, prinse cartonașul trimis de Melanie Belvoir, sosit 
odată cu un buchet enorm de trandafiri. De trei ori mai mare 
decât cel pe care îl cumpărase Marc. 


Noroc micului Tom. Lylie, n-am ştiut să-ți fiu mamă. Încă îmi 
cer iertare. Poate mă vei accepta ca bunică? Voi încerca să 
recuperez cum voi putea mai bine timpul pierdut, tot ce am 
irosit prin tăcerea mea. Nu e prea târziu, cred, dacă ai vrea. 
Măcar pentru Tom. Cine n-a visat să aibă o bunică de treizeci și 
șase de ani? 

Ai grijă de Marc. 


Mélanie 


Lylie, până în prezent, refuzase să-și întâlnească mama. 
Melanie nu insistase. Lylie nu avusese curajul. Avea nevoie de 


mai mult timp. Tom era acum acolo, el va fi legătura dintre 
generaţii. Lylie nu apucase să se odihnească trei minute când o 
infirmieră pătrunse în încăpere. 

Niciodată liniștiți, se gândi Marc. 

Era pentru o cauză bună! Infirmiera aducea cu sine cu chiu, 
cu vai un imens cadou. 

— Tocmai ce l-a livrat un curier, preciză infirmiera. Din 
fericire, nu ne vin la fel de mari în fiecare zi. Scrisoarea pentru 
tătic, pachetul pentru mămică. 

Infirmiera ieși. Lylie făcuse ochii mari văzând mărimea 
pachetului. Un metru pe doi! 

— Ei bine, deschide-l, spuse Marc. 

— Parcă-i cadoul Ștrumfului farsor, comentă Lylie. Eşti sigur 
că nu va exploda? 

— Depinde de cine l-a trimis... 

În timp ce Marc deschidea pliculeţul alb, Lylie se lupta cu 
pachetul, rupând bucăţile de hârtie colorată care ambalau 
cartonul. 


Marc recunoscu imediat scrisul mic, aproape lizibil. 

Malvina. 

Un sentiment de plenitudine îl inundă. 

— Cine este? întrebă Lylie, încă înfruntând ambalajul 
pachetului. 

— O prietenă, răspunse Marc cu blândeţe. O prietenă foarte 
dragă. 

— Aha? 

Lylie câștigase lupta cu hârtia colorată. Rupse cartonul cu 
degetele. Un ditamai ursul din pluș, maro cu galben, ţâșni din 
cutie. Lylie scoase un țipăt de bucurie: 

— Doamne! Cât e de frumos! 

Marc descifră pe cartonaș mâzgăliturile Malvinei. 


Pentru micul ticălos. 
Are tot interesul să caște bine ochii. 


Nu-și putu stăpâni un surâs. Îi strânse cu putere mâna lui 
Lylie, apoi se întoarse către jucăria de pluș. 

— Salut, bătrâne. De-atâta amar de vreme așteptai 
momentul, nu? S-o întâlnești pe Lylie a noastră! 


Tânăra mămică, mirată, făcu ochii mari. 
— Lylie, ţi-l prezint pe Banjo.