Guillaume Musso — Un apartament la Paris

Zi 


GUILLAUME S 


4 4 WAPARTAMENT 


w „ARIS 


Copyright © Estasuele Scorceliemi 


Guillaume Musso (născut în 1974) este 
unul dintre cei mai populari scriitori francezi 
contemporani, Încă de la zece ani, a ştiut că 
va scrie romane. Mama lui, bibliotecară, i-a 
trezit gustul pentru literatură. La nouăspre- 
zece ani, a plecat în Statele Unite ale 
Americii, unde s-a îndrăgostit de New York. 
S-a întors în Franţa plin de idei pentru roma- 
mele sale, A debutat în 2001, cu romanul 
Skidamarink. Ideea romanului care i-a adus 
celebritatea (Er Après, 2004) i-a venit după 
ce a trecut printr-o experiență terifiantă: la 
douăzeci şi patru de ani, a suferit un grav 
accident de mașină, care l-a făcut să reflec- 
teze la sensul vieții şi la posibilitatea ca ca să 
se sfârşească pe neaşteptate, Următoarele 
sale romane, printre care Sauve-moi (2005), 
Seras-tu là? (2006), La fille de papier 
(2010), 7 ans après (2012), Demain (2013), 
Central Park (2014), La Fille de Brooklyn 
(2016), au fost la fel de bine primite de 
public, unele fiind în curs de adaptare 
cinematografică. Un appartement à Paris 
(2017) este ultima carte a romancicrului 
francez. 


GUILLAUME MUSSO 


UN APARTAMENT LA PARIS 


Traducere din limba franceză şi note de Liliana Urian 
Titlul original: UN APPARTEMENT A PARIS, 2017 


Editura ALLFA, 2018 


Versiune ebook: v1.0, decembrie 2018 


Pentru Ingrid, 
pentru Nathan 


În mijlocul iernii, descopeream în sfârşit 
că am în mine o vară invincibilă. 
Albert Camus 


Băieţelul 


Londra, într-o sâmbătă, înainte de prânz. 

Tu nu ştii încă, dar, în mai puţin de trei minute, vei fi supusă 
la una dintre încercările cele mai grele din viaţa ta. O încercare 
pe care n-ai prevăzut-o, dar care ţi se va părea la fel de 
dureroasă ca o arsură cu fierul roşu pe o piele delicată. 

Deocamdată, te plimbi nonşalantă prin galeria comercială 
care seamănă cu un atrium antic. După zece zile de ploaie, cerul 
a recăpătat o frumoasă nuanţă de albastru-închis. Razele 
soarelui, care fac să strălucească acoperişul de sticlă al 
imensului magazin, te-au binedispus. Pentru a celebra venirea 
primăverii, ţi-ai cumpărat chiar şi o rochiţă roşie cu buline albe 
pe care puseseşi ochii de vreo două săptămâni. Te simţi uşoară, 
eşti binedispusă. Ziua se anunţă plăcută: mai întâi, masa de 
prânz cu Jul, prietena ta cea mai bună, apoi o şedinţă de 
manichiură între fete, fără îndoială o expoziţie la Chelsea şi 
diseară concertul lui PJ Harvey la Brixton. 

O navigare liniştită pe valurile plăcute ale vieţii tale. 

Numai că, deodată, îl zăreşti. 


Este un băieţel blond, îmbrăcat cu o salopetă de blugi şi un 
paltonaş cu glugă bleumarin. Are cam doi ani, poate puţin mai 
mult. Nişte ochi mari, verzi şi zâmbitori, strălucesc în spatele 
unor ochelari cu rame colorate. Trăsăturile fine se ivesc dintr-un 
căpşor rotund de păpuşă, încadrat de bucle scurte şi luminoase 
ca o căpiţă de fân sub razele soarelui de vară. Îl priveşti deja de 
câteva clipe, de departe, dar, cu cât te apropii mai mult, cu atât 
eşti mai fascinată de faţa lui. Un teritoriu virgin, radios, pe care 
nici răul, nici frica n-au avut încă timp să-l infecteze. Pe 
mutrişoara asta nu vezi decât un evantai de posibilităţi. Bucuria 
de a trăi, fericirea în stare pură. 

Acum te priveşte şi el. Un zâmbet complice şi candid îi 
luminează chipul. Îţi arată cu mândrie micuțul avion metalic pe 
care-l face să zboare pe deasupra capului, ţinându-l între 
degetele lui dolofane. 

— Vruuuummmm... 


În timp ce îi întorci zâmbetul, o emoție ciudată începe să te 
sugrume. Otrava lentă a unui sentiment indescifrabil îţi 
contaminează întreaga fiinţă. Te simţi cuprinsă de o tristeţe care 
nu ştii de unde a apărut. 

Copilaşul şi-a deschis braţele şi a început să meargă cu paşi 
mici şi repezi în jurul fântânii din piatră care-şi aruncă trombele 
de apă sub cupola galeriei. Pentru o clipă, crezi că aleargă spre 
tine şi că îţi va sări în braţe, dar... 

— Tati, tati! Ai văzut, sunt avion! 

Ridici ochii şi privirea ta o întâlneşte pe cea a bărbatului care 
îl prinde pe copil din zbor. Simti cum te străpunge un fior rece şi 
inima ţi se opreşte brusc. 

ÎI cunoşti pe bărbatul acesta. În urmă cu cinci ani, aţi trăit o 
poveste de dragoste care a durat mai bine de un an. Pentru el ai 
părăsit Parisul, te-ai mutat în Manhattan şi ţi-ai schimbat 
serviciul. Timp de şase luni, aţi încercat chiar să aveţi un 
bebeluş, care n-a venit însă niciodată. Apoi bărbatul s-a reîntors 
la fosta lui soţie cu care avea deja un copil. Ai făcut tot ce-ai 
putut pentru a-l păstra, dar n-a fost de ajuns. Ai trecut printr-o 
perioadă dureroasă şi, tocmai când credeai că ai reuşit să mergi 
mai departe, îl întâlneşti astăzi şi asta îţi sfâşie inima. 

Acum îţi înţelegi mai bine tulburarea. |ţi spui că acest copil ar 
fi putut fi al vostru. Că acest copil ar fi trebuit să fie al vostru. 

Bărbatul te-a recunoscut imediat şi nu îţi evită privirea. După 
expresia lui dezolată, îţi dai seama că este la fel de surprins ca 
şi tine, stânjenit şi oarecum ruşinat. Crezi că va veni să-ți 
vorbească, dar, asemenea unui cerb încolţit, face un gest 
protector pentru progenitura lui şi se grăbeşte să dispară din 
peisaj. 

— Hai vino, Joseph, plecăm. 

În timp ce tatăl şi fiul se îndepărtează, ţie nu-ți vine să crezi 
ce ai auzit. „Joseph” este unul dintre numele alese împreună 
pentru viitorul vostru copil. Ochii ţi se umplu de lacrimi. Te simţi 
jefuită. O oboseală grea te cuprinde brusc şi te ţintuieşte pe loc 
timp de câteva minute, lăsându-te uluită, încremenită, cu un 
nod în gât. 


Cu chiu, cu vai, ajungi la ieşirea din magazin. Urechile îţi ţiuie, 
gesturile îţi sunt mecanice, mâinile şi picioarele tale cântăresc 
tone. In Saint James Park, reuşeşti să ridici braţul pentru a opri 
un taxi, dar tremuri tot drumul, luptându-te cu gândurile care te 
asaltează, întrebându-te ce ţi se întâmplă. 

Odată ajunsă acasă, imediat ce ai închis uşa apartamentului, 
te repezi să-ţi pregăteşti o baie. Nu aprinzi luminile din camera 
ta. Încă îmbrăcată, te trânteşti pe pat. Inertă. Imaginile 
băieţelului cu avion ţi se derulează prin minte şi, în curând, 
toată disperarea pe care ai resimţit-o în faţa fostului tău amant 
se transformă într-o cumplită senzaţie de vid. Un gol care îţi 
strânge pieptul. Plângi, bineînţeles, dar îţi spui că lacrimile sunt 
purificatoare şi că această criză va trece de la sine. Doar că 
durerea creşte, se umflă şi se revarsă asupra ta asemenea unui 
val puternic care te ia cu el şi îţi distruge toate zăgazurile, 
eliberând anii de nemulţumire, de ură, de dezamăgire. 
Redeschizând nişte răni pe care le credeai vindecate. 

Nu peste mult, simţi o hidră rece şerpuind printre picioarele 
tale şi te cuprinde panica. Te ridici dintr-un salt. Inima îţi bate cu 
putere. Ai trăit deja un episod identic acum câţiva ani şi lucrurile 
nu s-au sfârşit cu bine. Dar degeaba îţi vine în minte acest gând, 
nu reuşeşti să opreşti inexorabilul. Cuprinsă de frisoane 
incontrolabile, te duci clătinându-te până în baie. 

Trusa medicală. Tuburile de medicamente. Te întinzi în cada 
pe cale să se reverse, deşi nu eşti decât pe jumătate 
dezbrăcată. Apa este prea caldă sau prea rece, nici măcar nu 
mai ştii şi puţin îţi pasă. Pe pieptul tău, o menghină. În 
măruntaiele tale, un hău. În faţa ochilor tăi, un orizont negru 
precum cărbunele, învăluit pentru totdeauna de tristeţe. 

Nici măcar nu erai conştientă că ai ajuns în starea asta. Ce-i 
drept, în ultimii ani te-ai simţit cam pierdută şi ştii de mult timp 
că viaţa este fragilă. Dar nu te aşteptai să-ţi fugă pământul de 
sub picioare astăzi şi să te prăbuşeşti atât de repede. Şi, mai cu 
seamă, nu ştiai că acest torent de noroi curge în tine. Această 
negreală, această otravă, această mizerie. Acest sentiment de 
singurătate nesfârşită care s-a trezit brusc şi care te terorizează. 


* 


Tuburile de medicamente plutesc la suprafaţă ca nişte corăbii 
lipsite de vânt. Le deschizi şi înghiţi capsulele cu pumnul. Dar nu 
e de ajuns. Trebuie să mergi până la capăt. Aşa că scoţi lama de 
la aparatul de ras pus pe marginea căzii şi-ţi tai venele de la 
încheieturi. 

Te-ai luptat întotdeauna aprig, dar astăzi nu te mai simţi în 
stare, căci duşmanul tău nu-ţi dă drumul şi te cunoaşte mai bine 
decât tine. Apropiind tăişul lamei de vene, te gândeşti cu ironie 
la bucuria exagerată pe care ai simţit-o în acea dimineaţă 
văzând soarele pe fereastra camerei tale. 

Apoi urmează acel moment straniu şi liniştitor în care ştii că 
Zarurile sunt aruncate şi că ai luat-o deja pe drumul fără 
întoarcere. lţi contempli hipnotizată sângele care, diluându-se, 
desenează în apă arabescuri de o frumuseţe nespusă. Simţind 
că te stingi, îţi spui că cel puţin durerea va înceta, iar în această 
clipă asta e tot ce contează. 

În timp ce diavolul te poartă cu el în vaporii săi fierbinţi, 
imaginea băieţelului îţi apare din nou în minte. Il vezi pe o plajă, 
în faţa mării. Un loc care ar putea fi Grecia sau sudul Italiei. Eşti 
foarte aproape de el. Atât de aproape, încât poţi chiar să-i simţi 
mirosul de nisip, de grâu, liniştitor precum adierea vântului în 
serile de vară. 

Când ridică ochii spre tine, îi revezi cu emoție chipul frumos, 
năsucul cârn şi strungăreaţă care-i face zâmbetul irezistibil. 
lată-l cum îşi deschide braţele şi începe să alerge în jurul tău. 

— Uite, mami, sunt avion! 


În mijlocul iernii 
Marţi, 20 decembrie 


1 


Sindromul Paris 
Paris is always a good idea. 
Audrey HEPBURN 
1. 

Roissy-Charles-de-Gaulle, zona sosiri. 

O definiție a infernului pe pământ. 

In sala în care avea loc controlul paşapoartelor, sute de 
călători se înghesuiau într-o coadă de aşteptare care încurca 
circulaţia şi se întindea sinuoasă ca un şarpe boa obez. Gaspard 
Coutances îşi ridică privirea spre cabinele din plexiglas aliniate 
la douăzeci de metri în faţa lui. La şirul de ghişee nu erau decât 
doi amărâţi de poliţişti care controlau fluxul mare de pasageri. 
Gaspard scoase un oftat de exasperare. De câte ori punea 
piciorul în acest aeroport, se întreba cum de puteau autorităţile 
să ignore efectele devastatoare ale unei asemenea aglomeraţii 
care strica imaginea Franţei. 

Inghiţi în sec. In plus, mai era şi o căldură sufocantă. Aerul era 
jilav, apăsător, încărcat cu un miros îngrozitor de transpiraţie. 
Gaspard se aşeză între un adolescent cu look de motociclist şi 
un grup de asiatici. Tensiunea era palpabilă: în plin decalaj orar 
după un zbor de zece-cincisprezece ore, nişte pasageri cu feţe 
de zombi descopereau cu furie că asta nu era tot ce trebuiau să 
îndure. 

Calvarul începuse chiar imediat după aterizare. Avionul lui, 
care venea de la Seattle, ajunsese totuşi la timp - aterizase cu 
puţin înainte de ora nouă dimineaţa -, dar trebuise să aştepte 
mai bine de douăzeci de minute ca să fie adusă pasarela pentru 
a putea părăsi aeronava. Urmase o mărşăluire nesfârşită pe 
culoarele învechite. Apoi un stres înfiorător, pentru că trebuiau 
să găsească panourile indicatoare complicate, să nu-şi rupă 
picioarele pe scările rulante care nu funcționau, să se lupte ca 
să nu fie zdrobiţi într-un lift plin ochi, pentru ca la sfârşit să 
ajungă toţi în această sală sinistră, strânşi ca nişte vite într-un 
ţarc. Bun venit în Franţa! 

Cu geanta de voiaj pe umăr, Gaspard era lac de sudoare. 
Avea senzaţia că mersese deja trei kilometri de când părăsise 
avionul. Abătut, se întrebă ce naiba căuta acolo. De ce îşi 
impunea în fiecare an o lună de izolare la Paris pentru a-şi scrie 
noua piesă de teatru? Râse nervos. Răspunsul era simplu şi 


suna ca un slogan: tehnica scriiturii într-un mediu ostil. În 
fiecare an, la aceeaşi dată, Karen, agentul său literar, îi închiria 
o casă sau un apartament în care putea să lucreze liniştit. 
Gaspard detesta atât de mult Parisul - şi perioada Crăciunului în 
special -, încât n-avea nicio problemă să stea închis în casă 
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Rezultatul: piesa 
se scria singură, sau aproape singură. În orice caz, la sfârşitul lui 
ianuarie, textul era întotdeauna terminat. 

Coada se micşora cu o încetineală exasperantă. Aşteptarea 
devenea o adevărată încercare. Nişte puşti surescitaţi se luau la 
întrecere şi alergau urlând printre bariere, un cuplu de persoane 
în vârstă se ţineau unul de altul pentru a nu se prăbuşi, un 
bebeluş vomita laptele supt din biberon pe gâtul mamei lui. 

Vacanta asta idioată de Crăciun..., se lamentă Gaspard luând 
o gură de aer viciat. Remarcând nemulţumirea de pe feţele 
tovarăşilor săi de suferinţă, îşi aminti de un articol pe care îl 
citise într-o revistă despre „sindromul Paris”. În fiecare an, zeci 
de turişti japonezi şi chinezi erau spitalizaţi şi adesea repatriați 
din cauza unor tulburări psihiatrice grave care se declanşau în 
timpul primei lor vizite în capitala franceză. Abia ajunşi în 
Franţa, aceşti călători începeau să aibă nişte simptome ciudate 
- delir, depresie, halucinaţii, paranoia. Cu timpul, psihiatrii 
reuşiseră să găsească o explicaţie: turiştii deveneau tulburaţi 
odată ce realizau că viziunea lor idealizată asupra Oraşului 
Luminilor nu corespundea realităţii. Ei credeau că aveau să 
cunoască lumea minunată a lui Amelie Poulain, cea promovată 
în filme şi în reclame, dar în locul ei descopereau un oraş dur şi 
ostil. Parisul lor himeric - cel al cafenelelor romantice, al 
buchiniştilor de pe malurile Senei, al colinei Montmartre şi al 
cartierului Saint-Germain-des-Pres - tocmai se izbea de crunta 
realitate: murdăria, hoţii de buzunare, nesiguranța, poluarea 
omniprezentă, urâţenia marilor complexe urbane, starea de 
deteriorare a mijloacelor de transport în comun. 

Pentru a se gândi la altceva, Gaspard scoase din buzunar mai 
multe foi pliate în patru. Prezentarea, însoţită de fotografii, a 
închisorii aurite pe care agentul lui i-o  închiriase în 
arondismentul 6. Fostul atelier al pictorului Sean Lorenz. Pozele 
erau seducătoare şi promiteau un spaţiu deschis, luminos, 
odihnitor, perfect pentru maratonul scriiturii care îl aştepta. De 
obicei, el nu avea încredere în fotografii, dar Karen vizitase 


apartamentul şi îl asigurase că o să-i placă. Ba chiar mai mult, 
adăugase ea, misterioasă. 

In orice caz, abia aştepta să ajungă acolo. 

Mai stătu răbdător la coadă vreun sfert de oră până să 
catadicsească unul dintre agenţii poliţiei de frontieră să arunce 
un ochi în paşaportul lui. Tipul nu-i spuse nici bonjour, nici merci 
şi nici el nu-i răspunse la al său bonne journée atunci când îi 
înapoiase actele. 

O nouă nedumerire în faţa panourilor indicatoare. Gaspard o 
luă mai întâi în direcţia greşită, după care se întoarse. Cascadă 
de scări rulante. Succesiune de uşi automate care se 
deschideau mereu cu întârziere. Se grăbi să treacă de benzile 
rulante. Slavă Domnului, nu fusese chiar atât de inconştient 
încât să-şi înregistreze bagajele. 

Acum nu se mai afla foarte departe de ieşirea din infern. Se 
luptă să iasă dintr-o îmbulzeală neobişnuită care bloca holul 
sosirilor, îşi croi drum prin mulţime, împingând un cuplu care se 
săruta, păşind peste nişte pasageri care dormeau chiar pe jos. 
Luată în vizor, uşa pivotantă deasupra căreia se afla panoul 
„leşire - Taxiuri” reprezenta sfârşitul supliciului său. Gata, nu 
mai avea decât câţiva metri şi avea să scape din acel coşmar. 
Avea să ia un taxi, să-şi pună căştile în urechi şi să evadeze 
mintal, ascultând pianul lui Brad Mehldau şi bassul lui Larry 
Grenadier. Apoi, chiar din acea după-amiază, avea să se apuce 
de scris şi... 

Ploaia îi tăie entuziasmul. Turna cu găleata. Un cer întunecat. 
Tristeţe şi descărcări electrice în aer. Niciun taxi la orizont. În 
schimb, maşini ale forţelor de intervenţie şi pasageri 
dezorientaţi. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă el pe un hamal care-şi fuma 
impasibil ţigara lângă o scrumieră cu picior. 

— Cum, n-aţi auzit? Este grevă, domnule. 


În acelaşi timp, în Gara de Nord, Madeline Greene cobora din 
trenul Eurostar sosit la ora 09:47 de la Londra. 

Primii ei paşi pe pământul francez erau ezitanţi, tânăra nu 
izbutea să se orienteze. Îşi simţea picioarele grele, tremurânde. 
Pe lângă oboseală mai avea ameteli, o greață puternică şi un 
reflux acid care îi provoca arsuri în esofag. Medicul o prevenise 
în legătură cu efectele secundare ale tratamentului pe care îl 


urma, dar ea nu-şi imaginase că avea să-şi petreacă totuşi 
Crăciunul într-o stare atât de proastă. 

Valiza pe care o târa după ea părea să cântărească o tonă. 
Deformat, amplificat, zgomotul rotiţelor pe asfalt îi răsuna în cap 
şi o zgâria pe creier, intensificând migrena care o chinuia de 
când se trezise. 

Madeline se opri brusc pentru a trage până la capăt fermoarul 
gecii de piele cu dublură din blană de oaie. Era lac de sudoare, 
dar o lua cu frig. La un moment dat, i se tăie răsuflarea şi crezu 
că o să leşine, dar îşi mai recapătă un pic puterile când ajunse la 
capătul peronului, ca şi când efervescenţa care domnea în 
terminal o stimula şi o reconecta aproape instantaneu la viaţă. 

În pofida reputației nu prea grozave a Gării de Nord, Madeline 
fusese întotdeauna fascinată de acest loc. Ei nu-i inspira 
dezordine şi teamă, ci o energie pură şi contagioasă. Era un 
stup în permanentă mişcare. Mii de vieţi, de destine care se 
încrucişau, ţesând o pânză uriaşă de păianjen. Un flux neobosit, 
ameţitor, un val pe care trebuia să ştii să-l stăpâneşti ca să nu 
te îneci. 

Gara i se părea mai ales o scenă de teatru invadată de mii de 
actori: turişti, navetişti, oameni de afaceri, golănaşi, patrule de 
poliţişti, bişniţari, dealeri, angajaţi ai cafenelelor şi ai prăvăliilor 
din jur... Observând această lume în miniatură acoperită de 
uriaşa cupolă de sticlă, Madeline se gândi la unul dintre acele 
globuri cu zăpadă pe care i le aducea bunica ei de câte ori se 
întorcea dintr-o călătorie. Un glob imens, zumzăitor, lipsit de 
paietele lui din plastic şi care se fisura sub greutatea numărului 
de oameni. 

Ajunse în piaţa din faţa gării unde fu întâmpinată de o rafală 
de vânt. Aparent, vremea era şi mai rea decât la Londra: o 
ploaie deasă şi măruntă, un cer întunecat, un aer umed şi 
călduţ. După cum o anunţase Takumi, zeci de taxiuri blocau 
accesul în gară. Nici autobuzele, nici maşinile lui puteau lua 
călători, lăsându-i pe pasageri în infernul lor. In faţa unei camere 
de televiziune, spiritele se încingeau: greviştii şi şoferii jucau din 
nou eterna scenă atât de îndrăgită de ziarele şi de canalele de 
ştiri. 

Madeline se grăbi să ocolească grupul. De ce nu m-oi fi gândit 
să-mi iau umbrela?, îşi reproşă ea traversând în direcţia 
bulevardului Magenta. Mergând prea aproape de marginea 


trotuarului, se trezi stropită cu noroi atunci când o maşină trecu 
printr-o băltoacă. Udă fleaşcă şi furioasă la culme, cobori pe 
strada Saint-Vincent-de-Paul până la intrarea în parohie. Acolo, 
la volanul unei furgonete parcate paralel cu altă maşină, o 
aştepta deja Takumi, care ajunsese la timp ca să o ia. 
Camioneta lui, un Renault Estafette, şi-aşa destul de colorată, 
avea o inscripţie veselă care contrasta cu cenuşiul din jur: 
„Grădina Minunată - florărie - strada Delambre, nr. 3 bis - 
75014 Paris”. Zărindu-l, Madeline îi făcu un semn larg cu mâna, 
după care se grăbi să urce lângă el, în maşină. 

— Hello, Madeline, bun venit la Paris! o întâmpină florarul 
întinzându-i un prosop. 

— Salut, bătrâne, îmi face plăcere să te văd! 

Ea îşi şterse părul, măsurându-l din priviri pe tânărul asiatic. 
Takumi era tuns scurt şi purta o geacă de catifea reiată şi o 
eşarfă de mătase. Capul rotund îi era acoperit cu o bonetă în 
carouri, care îi lăsa pe dinafară urechile mici şi clăpăuge şi care 
îl făceau să semene cu un şoricel. Avea o mustață rară, mai 
apropiată de cea a unui adolescent abia ajuns la pubertate 
decât de cea a lui Thomas Magnum. Nu îmbătrânise deloc de 
când plecase ea din Paris, cedându-i frumoasa florărie la care îl 
angajase în urmă cu câţiva ani. 

— Drăguţ din partea ta că ai venit să mă iei, îţi mulţumesc, 
zise Madeline, punându-şi centura de siguranţă. 

— N-ai pentru ce, ai fi avut de furcă azi cu mijloacele de 
transport. 

Tânărul florar schimbă treapta de viteză şi o luă pe strada 
Abbeville. 

— După cum vezi, nu s-a schimbat nimic în ţara asta de când 
ai plecat, zise el arătând spre grupul de manifestanți. Pe zi ce 
trece, e tot mai sinistru... 

Ştergătoarele vechiului Renault abia reuşeau să facă faţă 
şiroaielor de ploaie care curgeau pe parbriz. 

Deşi îi era din nou greață, Madeline se strădui să înceapă o 
conversaţie: 

— Deci, cum o mai duci? Nu pleci în vacanţă de Crăciun? 

— Nu mai devreme de sfârşitul săptămânii viitoare. Vom 
pleca să petrecem Anul Nou la familia lui Marjolaine. Părinţii ei 
au o distilerie în Calvados. 

— Dacă ţii la fel de puţin la băutură, o să fie interesant! 


Florarul se înroşi la faţă. Takumi e la fel de susceptibil, se 
amuză Madeline privind pe fereastră peisajul care parcă se 
lichefia din cauza ploii. Camioneta ajunse pe bulevardul 
Haussmann şi merse vreo cinci sute de metri, apoi o coti pe 
strada Tronchet. În ciuda ploii torențiale, în ciuda efectelor 
climatului social nefavorabil, Madeline era mulţumită să fie la 
Paris. 

Îi plăcuse să locuiască în Manhattan, dar nu fusese capabilă 
să capteze acea pretinsă energie atât de mult lăudată de unele 
dintre prietenele ei. De fapt, New Yorkul o epuizase. Oraşul ei 
preferat avea să rămână mereu Parisul, căci aici se întorcea de 
fiecare dată să-şi oblojească rănile. Locuise patru ani la Paris. 
Nu neapărat cei mai frumoşi ani, dar în orice caz, cei mai 
importanţi: anii de rezistenţă, de reconstrucţie, de renaştere. 

Până în 2009, lucrase în Anglia, în brigada criminalistică din 
Manchester. Acolo, o anchetă înfiorătoare de care se ocupase - 
cazul Alice Dixon! - o terminase psihic şi o forţase să iasă din 
poliţie. Acest eşec o făcuse să piardă totul: meseria, respectul 
colegilor, încrederea în ea însăşi. Venise la Paris, îşi cumpărase 
o mică florărie şi îşi refăcuse viaţa în cartierul Montparnasse, 
departe de anchete legate de crime sau de dispariţii de copii. 
Această viaţă mai calmă luase din nou o întorsătură radicală 
când o întâlnire întâmplătoare o condusese pe o pistă 
neaşteptată, permițându-i să redeschidă ancheta care îi dăduse 
viaţa peste cap. În cele din urmă, cazul Alice Dixon avusese un 
epilog fericit la New York. Circumstanţele acestui succes îi 
dăduseră ocazia să lucreze în cadrul serviciilor administrative 
ale WITSEC, programul federal de protecţie a martorilor. li 
lăsase florăria lui Takumi şi plecase la New York. Un an mai 
târziu, NYPD - poliţia newyorkeză - îi propusese un contract de 
consultant care să se ocupe de cazurile clasate. Madeline avea 
misiunea de a arunca o privire nouă asupra unor cazuri vechi, 
rămase nerezolvate. Genul de job care ar fi fost incitant într-un 
serial TV sau într-un roman poliţist de Harlan Coben, dar care, în 
realitate, se dovedise doar o muncă de birou enorm de 
plictisitoare. În patru ani, Madeline nu fusese nici măcar o 
singură dată pe teren. Şi nici nu reuşise să redeschidă vreo 
anchetă. Departamentul de care depindea ducea lipsă de 
fonduri şi se confrunta cu o birocraţie care ar fi făcut să 


1 Vezi Chemarea îngerului, Editura ALLFA, 2012. (N.a.) 


roşească până şi administraţia franceză. Fiecare analiză ADN 
necesita completarea a zeci de formulare, obţinerea celei mai 
banale autorizaţii pentru a interoga un martor vechi sau pentru 
a avea acces la anumite documente procedurale presupunea o 
hârţogăraie înfiorătoare şi de cele mai multe ori se solda cu un 
refuz din partea FBl-ului, care alegea cele mai interesante 
anchete criminale. 

Până la urmă, renunţase fără niciun regret la acest job şi se 
întorsese în Anglia. Îi era chiar ciudă că nu o făcuse mai demult. 
Căci, de când Jonathan Lempereur - bărbatul pe care îl iubise şi 
pe care îl urmase în Manhattan - se întorsese la nevastă-sa, 
nimic n-o mai reţinea cu adevărat în Statele Unite. 

— Eu şi Marjolaine aşteptăm un bebeluş în primăvară, zise 
dintr-odată Takumi. 

Această mărturisire o smulse pe Madeline din gândurile ei. 

— Sunt... sunt foarte fericită pentru tine, îngăimă ea 
încercând să pară bucuroasă. 

Dar reacţia ei fu atât de falsă, încât Takumi schimbă 
subiectul. 

— Tot nu mi-ai zis ce te aduce la Paris, Madeline. 

— Una, alta, răspunse ea pe un ton evaziv. 

— Dacă vrei să petreci Crăciunul cu noi, eşti bine-venită în 
casa noastră. 

— Eşti foarte drăguţ, dar nu. Nu te supăra, dar chiar am 
nevoie să fiu singură. 

— Cum vrei. 

Urmă o nouă tăcere. Apăsătoare. Madeline nu mai avea chef 
de conversaţie. Cu ochii pe fereastră, încerca să-şi regăsească 
urmele, străduindu-se să asocieze fiecare loc cu o amintire din 
viaţa ei pariziană. Piaţa Madeleine o făcu să se gândească la o 
expoziţie consacrată lui Raoul Dufy la Pinacotecă. Strada Royale 
îi amintea de un bistrou unde se făcea o tocăniţă de vită cu sos 
alb nemaipomenită. lar podul Alexandre III îl asocia în 
continuare cu un accident pe care-l avusese într-o zi ploioasă 
când era cu motocicleta... 

— Ai planuri profesionale? insistă Takumi. 

— Bineînţeles, minţi ea. 

— L-ai mai văzut pe Jonathan de curând? 

Vezi-ţi dracului de treaba ta! 


— Bun, ţi-ai terminat interogatoriul? Îţi atrag atenţia că eu 
sunt poliţista! 

— Tocmai, nu mai eşti polițistă, dacă am înţeles eu bine... 

Ea oftă. Tăntălăul ăsta chiar începea s-o calce pe nervi. 

— OK, o să fiu sinceră, zise ea. Vreau să termini cu întrebările. 
Erai angajatul meu şi ţi-am vândut afacerea, dar asta nu-ţi dă 
dreptul să-mi pui întrebări despre viaţa mea! 

În timp ce furgoneta traversa Esplanada Invalizilor, Takumi se 
uită la Madeline cu coada ochiului. Rămăsese exact aşa cum era 
când o cunoscuse, cu firea ei impulsivă, cu geaca groasă din 
piele, cu şuviţele ei blonde şi tunsoarea bob cam oldschool. 

Încă furioasă, Madeline cobori geamul şi îşi aprinse o ţigară. 

— Pe bune, tot mai fumezi? o dojeni florarul. Eşti inconştientă. 

— Tacă-ţi fleanca! răspunse ea suflând un rotocol de fum 
înspre el pentru a-l provoca. 

— Nu! Nu în maşina mea! N-am chef să-mi pută camioneta a 
tutun! 

Madeline profită de oprirea furgonetei la un semafor ca să-şi 
ia valiza şi să deschidă portiera. 

— Dar... Madeline, ce faci? 

— Am depăşit vârsta la care să mi se ţină lecţii de morală de 
doi bani. Îmi continui drumul pe jos. 

— Nu, aşteaptă... 

Ea trânti portiera şi o luă cu paşi mari, singură, pe trotuarul 
străzii Grenelle. 

Ploua la fel de tare. 

3. 

— Grevă? răcni Gaspard. Ce grevă? 

Resemnat, hamalul ridică din umeri şi făcu un gest vag. 

— Păi, ca de obicei, ştiţi bine... 

Pentru a se proteja de rafalele de ploaie, Gaspard îşi puse 
mâna streaşină la ochi. Bineînţeles că nu se gândise să-şi ia o 
umbrelă. 

— Deci nu sunt taxiuri? 

—Naaa. Puteţi să încercaţi să luaţi RER-ul linia B, dar nu 
circulă decât un tren din trei. 

Da, cum să nu, mai bine mor. 

— Şi autobuzele? 

— Habar n-am, se strâmbă angajatul, trăgând un ultim fum 
din ţigară. 


Furios, Gaspard se întoarse în terminalul aeroportului. Intră 
într-un magazin Relay şi frunzări cotidianul Le Parisien din ziua 
aceea. Titlul era elocvent: „Marele blocaj”. Taximetrişti, 
feroviari, angajaţi ai RATP?, controlori de zbor, însoțitori de zbor, 
şoferi de TIR, docheri, poştaşi, gunoieri, cu toţii se puseseră de 
acord şi promiteau guvernului că vor paraliza toată ţara dacă nu 
retrăgeau un text de lege controversat. Articolul preciza că 
parizienii se puteau aştepta şi la alte greve şi că, din cauza 
blocării activităţii rafinăriilor, nu era imposibil ca, peste câteva 
zile, ţara să ducă lipsă de benzină. Colac peste pupăză, după un 
nivel maxim de poluare persistent la începutul lunii, se anunţase 
că Sena avea să înregistreze o creştere istorică. Erau inundaţii 
peste tot în jurul Parisului, ceea ce complica şi mai mult 
circulaţia. 

Gaspard se frecă la ochi. Mereu aceeași poveste de câte ori 
pun piciorul în această ţară... Coşmarul continua, dar încet-încet 
oboseala lua locul furiei. 

Ce să facă? Dacă ar fi avut un telefon mobil, ar fi putut s-o 
sune pe Karen ca să găsească ea o soluţie. Numai că Gaspard 
nu voise niciodată să aibă mobil. Aşa cum n-avea nici calculator, 
nici tabletă, nici adresă de e-mail şi aşa cum nu intra niciodată 
pe internet. 

Cu oarecare naivitate, începu să caute o cabină telefonică în 
holul terminalului, dar se pare că dispăruseră toate. 

Autobuzele rămâneau singura lui speranţă. leşi afară şi căută 
zadarnic un agent care să-i dea informaţii, pierdu mai bine de 
un sfert de oră ca să înţeleagă subtilităţile diferitelor linii ale 
autocarelor Air France şi asistă, înciudat, la plecarea a două 
autobuze ticsite care nu mai puteau lua pasageri. 

După o nouă jumătate de oră de aşteptare şi în timp ce ploaia 
se înteţea, putu în sfârşit să urce într-unul dintre vehicule. Nu, 
nici vorbă de loc pe scaun - nu trebuia să viseze la aşa ceva -, 
dar cel puţin era pe linia cea bună, cea care deservea gara 
Montparnasse. 

Înghesuiţi ca nişte sardine, uzi leoarcă, pasagerii se 
resemnaseră să bea cupa amărăciunii până la fund. Ţinându-şi 
geanta de voiaj lipită de el, Gaspard se gândi la definiţia dată 
omului de Dostoievski: „o fiinţă care se obişnuieşte cu toate”. Să 


2 Abreviere de la Régie Autonome des Transports Parisiens, compania de 
transport public din Paris. 


fie călcată pe picioare, să fie îmbrâncită, să i se strănute în faţă, 
să transpire împreună cu nişte necunoscuţi într-un spaţiu 
înăbuşitor, să împartă o bară metalică plină de microbi... 

Avu din nou tentaţia să renunţe şi să părăsească Franţa, dar 
se îmbărbătă singur spunându-şi că totuşi calvarul său nu avea 
să dureze mai mult de-o lună. Dacă reuşea să termine de scris 
piesa la timp, în mai puţin de cinci săptămâni avea să plece de 
acolo ca să petreacă sfârşitul iernii şi începutul primăverii în 
Grecia, unde deţinea un velier amarat pe insula Sifnos. Aveau să 
urmeze şase luni de navigaţie în insulele Ciclade, trăind în 
osmoză cu elementele naturii într-o explozie de senzaţii şi 
culori: albul orbitor al soarelui pe casele albe, albastrul de cobalt 
al cerului, adâncimea turcoaz a Mării Egee. In Grecia, Gaspard 
era una cu peisajul, cu plantele şi cu parfumurile - avea loc un 
soi de fuziune panteistă. După ce se îmbăta cu aerul marin, se 
pierdea în tufăriş, se plimba de-a lungul zidurilor de piatră, se 
delecta cu mirosul de cimbru, de salvie, de ulei de măsline şi de 
caracatiţă la grătar. O fericire care dura până la jumătatea lui 
iunie. Când turiştii începeau să populeze insulele, el pleca pe 
teritoriul american, la cabana lui din Montana. 

Acolo era un alt mod de viaţă: o reîntoarcere la natură în 
forma ei cea mai sălbatică şi mai primitivă. Işi petrecea zilele 
mergând la pescuit de păstrăv, hoinărind ore în şir prin pădurile 
de mesteceni, în jurul lacurilor, de-a lungul râurilor şi al 
pâraielor. O existenţă solitară, dar intensă, departe de oraşele 
măcinate de cancerul aglomerației şi de locuitorii lor vlăguiţi. 

Metru după metru, autobuzul se târa pe autostrada A3. Prin 
geamurile aburite, Gaspard zărea uneori fragmente de panouri 
cu numele oraşelor din suburbia de nord-est: Aulnay-sous-Bois, 
Drancy, Livry-Gargan, Bobigny, Bondy... 

Avea nevoie de aceste lungi evadări, singur în natură, pentru 
a se purifica, pentru a se curăța de flagelul civilizației. Căci 
Gaspard Coutances se lupta de mult timp cu agitația şi haosul 
unei lumi care se îndrepta spre pieire. O lume care scârțâia din 
toate încheieturile şi pe care n-o înţelegea. Ca un mizantrop ce 
era, se simţea mai apropiat de urşi, de păsări de pradă şi de 
şerpi decât de oameni. Şi era mândru că se rupsese de o lume 
pe care o detesta. Mândru că putea să trăiască în majoritatea 
timpului departe de societate şi de regulile ei. Prin urmare, nu 
mai deschisese un televizor de vreo douăzeci şi cinci de ani, nu 


ştia mai nimic despre internet şi conducea un Dodge de la 
sfârşitul anilor 1970. 

__ Tinea mult la viaţa lui de pustnic, dar nu ducea una radicală. 
Işi mai permitea uneori câte un capriciu atunci când se ivea 
ocazia. Işi părăsea cabana din munţi sau locuinţa din Grecia şi 
se îmbarca într-o cursă aeriană pentru a asista la un concert al 
lui Keith Jarrett la Juan-les-Pins, la o retrospectivă Bruegel în 
Rotterdam sau la un spectacol cu Tosca în arenele din Verona. 
Şi mai era apoi acea faimoasă lună de la Paris în care scria. 
După ce se gândise timp de un an la piesa pe care urma s-o 
scrie, se aşeza la biroul său şi lucra şaisprezece ore pe zi. De 
fiecare dată credea că n-o să aibă idei, inspiraţie ori chef, dar de 
fiecare dată un proces misterios se punea în mişcare. Cuvintele, 
situaţiile, dialogurile, replicile ţâşneau sub pana lui şi se îmbinau 
într-un tot coerent, într-o scriitură seacă şi lipsită de patos. 

Piesele lui erau traduse astăzi în aproape douăzeci de limbi şi 
jucate în întreaga lume. Nu mai departe de anul trecut, aproape 
cincisprezece producţii fuseseră puse în scenă în Europa şi în 
Statele Unite. Una dintre ultimele lui piese, Ghost Town, fusese 
jucată la Schaubuhne, celebrul teatru din Berlin, şi fusese 
nominalizată la Tony Awards. Poveştile erau mai ales pe placul 
intelectualilor din presă care le interpretau excesiv şi îi cam 
supraestimau munca. 

Gaspard nu asista niciodată la reprezentaţia pieselor sale, și 
nici nu dădea interviuri. La început, Karen îşi făcuse griji din 
cauza hotărârii lui de a nu apărea în mass-media, dar ştiuse să 
profite de această rezervă pentru a-l crea pe „misteriosul 
Gaspard Coutances”. Până la urmă, cu cât se străduia el mai 
puţin, cu atât presa îl elogia mai mult. Era comparat cu Milan 
Kundera, cu Harold Pinter, cu Schopenhauer şi cu Kierkegaard. 
Gaspard nu se simţea deloc flatat de aceste complimente, căci 
crezuse întotdeauna că succesul lui provenea dintr-o 
neînțelegere. 

După Bagnolet, autobuzul zăbovi mult pe bulevardul periferic, 
apoi o luă pe cheiul Bercy până la gara Lyon. Acolo stătură o 
veşnicie, ca să coboare jumătate dintre pasageri, după care o 
luă spre vest. 

Piesele de teatru ale lui Gaspard aveau toate aceeaşi temă: 
absurditatea şi tragismul vieţii, singurătatea care este definiţia 
condiţiei umane. Ele exprimau disprețul lui Gaspard faţă de 


nebunia epocii lui şi erau lipsite de iluzii, de optimism, de 
sentimente frumoase şi de orice happy end. Dar, oricât de 
disperate şi de necruțătoare ar fi fost, piesele sale erau 
amuzante. Sigur, nu erau Puic, Puic?, Colivia cu nebune“ sau La 
teatru astă seară”, dar erau nişte piese vii şi dinamice. După 
cum spunea Karen, ele dădeau spectatorilor impresia că puteau 
să fie liberi, iar criticilor, senzaţia că erau inteligenţi. Probabil 
aşa se explica entuziasmul publicului şi al comedianţilor celor 
mai în vogă care se băteau pentru a-i interpreta textele 
sarcastice. 

Autobuzul tocmai traversase Sena. Bulevardul Arago, 
decoraţiunile de Crăciun triste şi fade îi amintiră lui Gaspard cât 
de mult detesta această perioadă şi ceea ce devenise această 
sărbătoare: o simplă vomă comercială şi vulgară. Apoi autobuzul 
se opri în piaţa Denfert-Rochereau chiar în faţa intrării în 
catacombe. În jurul statuii Leului din Belfort, un mic grup de 
manifestanți agitau steaguri în culorile CGT, FO şi FSUS. Şoferul 
cobori geamul pentru a vorbi cu un poliţist care dirija circulaţia. 
Ciulind urechea, Gaspard înţelese că bulevardul Maine era 
blocat, precum şi toate străzile care duceau la Turnul 
Montparnasse. 

Uşile autocarului se deschiseră cu zgomot. 

— Capăt de linie, toată lumea jos! anunţă şoferul pe un ton 
amuzat, deşi îşi lăsa totuşi pasagerii în voia sorții vitrege. 

Afară, furtuna se înteţea. 

4 

Din cauza grevei şi a blocării staţiilor de colectare şi reciclare, 
Parisul era plin de gunoaie. Munţi de deşeuri se adunau în faţa 
restaurantelor, a intrării în imobile şi a vitrinelor magazinelor. 
Decepţionaţi, oscilând între dezgust şi furie, unii turişti îşi făceau 
chiar selfie-uri ironice în faţa tomberoanelor cu resturi menajere 
care dădeau pe dinafară. 


3 În original, Pouic-Pouic - piesă de teatru scrisă de Jean Girault şi Jacques 
Vilfrid, ecranizată în 1963, cu Louis de Funès în rolul principal. 

+ În original, La Cage aux folles - piesă de teatru de Jean Poiret adaptată 
pentru musical şi reprezentată cu succes pe Broadway în 1983. 

5 În original, Au Theâtre ce soir - celebră emisiune de televiziune care, în 
perioada 1966-1986, a difuzat pe posturile A2 şi TF1 comedii înregistrate pe 
scena unor teatre pariziene. 

€ Confederații sindicale franceze. 


Biciuită de ploaia torențială, Madeline urca strada Grenelle, 
târându-şi valiza pe roţi care părea să cântărească mai mult cu 
un kilogram la fiecare o sută de metri. Luându-şi inima în dinţi, 
hotărâse să nu se dea bătută. Pentru a-şi face curaj, plănuia în 
minte programul din zilele următoare. Plimbări pe insula Saint- 
Louis, o comedie muzicală la Châtelet, o piesă de teatru la 
Edouard-VIl, expoziţia Herge la Grand Palais, Manchhester by 
the Sea la cinema şi să meargă în câteva mici restaurante 
singură... Trebuia ca totul să decurgă bine în acest sejur. Venise 
aici sperând să se odihnească şi să se regăsească. Credea cu 
tărie că Parisul avea această virtute magică. 

Îşi continuă drumul străduindu-se să nu se gândească la 
intervenţia medicală prin care avea să treacă zilele următoare. 
Tocmai trecuse de strada Bourgogne când ploaia se opri brusc. 
Ba chiar, când ajunse pe strada Cherche-Midi, zări o rază de 
soare timidă care o făcu să zâmbească. Madeline căută în 
smartphone e-mailul primit de la firma de închirieri de pe site-ul 
căreia îşi alesese casa. 

„Un apartament la Paris”: cu o lună în urmă, aceasta fusese 
cererea introdusă pe motorul de căutare când începuse să facă 
demersuri pentru a-şi găsi o locuinţă. După câteva zeci de 
clickuri şi o jumătate de oră de navigare, ajunsese pe site-ul 
unei agenţii imobiliare specializate în închirierea de bunuri 
atipice. Casa depăşea cu mult bugetul ei, dar îi plăcuse atât de 
mult, încât nu concepea să locuiască în altă parte. De frică să nu 
i-o sufle cineva de sub nas, Madeline îşi scosese imediat cardul 
de credit pentru a o rezerva. 

În mesajul de confirmare figurau atât adresa exactă a 
locuinţei, cât şi codurile de acces. Potrivit indicaţiilor, clădirea se 
afla pe aleea Jeanne-Hebuterne, o fundătură închisă cu o poartă 
din fier forjat situată chiar în faţa restaurantului Chez Dumonet. 
Madeline reperă poarta cu vopsea scorojită şi, cu ochii în 
ecranul telefonului, formă cele patru cifre ale codului pentru a o 
deschide. 

De cum o închise în urma ei, Madeline se trezi proiectată într- 
un sanctuar situat în afara timpului. Mai întâi îi atraseră atenţia 
vegetaţia luxuriantă - caprifoi, bambuşi, tufe de iasomie, 
magnolii - şi arbuştii - portocali mexicani, andromeda japoneză, 
liliacul de vară - care făceau din acel loc o oază bucolică şi 
campestră la mii de leghe depărtare de brutalitatea oraşului. 


Apoi, înaintând pe cărarea pavată, descoperi un grup de patru 
căsuțe. Nişte pavilioane cu un etaj înconjurate de o grădină de 
legume şi ale căror faţade erau acoperite cu iederă şi cu floarea 
pasiunii. 

Ultima casă din fundătură era cea pe care o închiriase. N-avea 
nimic de-a face cu celelalte. Din exterior, era un cub din beton 
armat care ieşea în evidenţă prin cărămizile roşii şi negre cu 
aspect de tablă de şah. Madeline formă din nou codul pentru a 
deschide poarta metalică mare deasupra căreia trona o 
inscripţie din fier forjat: „Cursum Perficio””. 

De cum pătrunse în holul de la intrare, ceva se întâmplă cu 
ea: simţi un soi de uluială care nu era departe de o dragoste la 
prima vedere. O încântare care îi cuceri inima. 

De unde venea acel sentiment care o făcea să se simtă 
acasă? Acea senzaţie de armonie inexplicabilă? De la felul în 
care era amenajat spaţiul? De la reflexiile gălbui ale luminii 
naturale? De la contrastul cu haosul care domnea afară? 

Madeline fusese întotdeauna sensibilă la interioare. Mult timp, 
asta fusese chiar o componentă a meseriei ei: să descopere ce 
transmiteau locurile. Dar locurile cu care avea ea de-a face pe 
atunci erau scenele unor crime... 

Işi puse valiza într-un colţ al holului şi străbătu pe îndelete 
toate încăperile. Cursum Perficio era o casă-atelier din anii 
1920, perfect restaurată şi care se întindea pe trei niveluri, în 
centrul căreia se afla o curte plină de vegetaţie. 

La parter se afla o bucătărie deschisă spre o sufragerie şi un 
salon sobru. Coborând o scară din lemn masiv, ajungeai pe un 
platou aflat la nivelul grădinii, împărţit în două camere care 
dădeau spre o fântână înconjurată de plante agăţătoare. La 
primul etaj se afla un atelier imens, o cameră şi o baie. 

Fascinată, Madeline rămase câteva minute în atelier, 
impresionată de ferestrele înalte de peste patru metri prin care 
puteai vedea cerul şi crestele copacilor. Potrivit descrierii de pe 
site-ul agenţiei de închirieri, locuinţa îi aparținuse pictorului 
Sean Lorenz. De fapt, atelierul părea să fie exact aşa cum Îl 
lăsase artistul, cu podeaua plină de pete viu colorate, cu 
şevaletele şi şasiurile lui de toate mărimile, cu pânzele intacte 
aranjate în nişte cutii. Şi peste tot, tuburi de culori, perii, 
pensule, recipiente metalice. 


7 „Aici se sfârşeşte drumul meu” (lat.). 


Îi fu greu să părăsească atelierul. Era ciudat şi tulburător să 
se afle în intimitatea pictorului. Se întoarse în salon şi deschise 
uşa de sticlă care permitea accesul pe terasă. Acolo, fu 
impresionată de parfumul îmbătător al florilor care venea din 
curtea interioară şi, cu zâmbetul pe buze, contemplă doi 
măcălendri care ţopăiau pe lângă o căsuţă pentru păsărele 
fixată pe zid. Erai mai mult la ţară decât la Paris! lată ce avea de 
gând: să facă o baie şi apoi să se instaleze pe terasă cu o 
ceaşcă de ceai şi o carte bună! 

Casa asta îi readusese zâmbetul pe buze. Făcuse bine că-şi 
urmase instinctul şi că venise aici. Parisul era într-adevăr oraşul 
în care orice era posibil. 

5, 

Blestemând aversa, Gaspard sărea de pe un trotuar pe altul, 
cu haina întinsă deasupra capului, simțind cum geanta grea de 
voiaj îi tăia umărul. Plecat de la Denfert, alergă până la staţia de 
metrou Edgar Quinet fără să se oprească. Luând-o pe strada 
Delambre, se trezi pe un teren cunoscut. In urmă cu doi ani, 
Karen îi închiriase un apartament mare la intersecţia cu scuarul 
Delambre. Îşi amintea bine strada: o şcoală micuță, hotelul 
Lenox, florăria „Le Jardin extraordinaire” cu vitrina ei plină de 
flori, precum şi restaurantele în care mergea să mănânce - 
Sushi Gozen şi Bistro du Dome. 

Ploaia  încetă în sfârşit când ajunse pe bulevardul 
Montparnasse. Gaspard profită de acest lucru ca să-şi pună 
haina pe el şi să-şi şteargă ochelarii. Un vacarm surd şi confuz 
se auzea din stradă. Petarde, claxoane, fluierături, sirene, 
sloganuri împotriva guvernului. Artera era plină cu manifestanți. 
Un cortegiu compact care aştepta să năvălească pe strada 
Rennes. Gaspard recunoscu vestele galben-fluorescent şi roşii 
ale sindicaliştilor de la CGT, adunaţi în jurul unui balon cu aer 
cald gonflabil şi al unei staţii de amplificare care încuraja o 
mulţime nerăbdătoare să mărşăluiască pe străzi. 

Dramaturgul plonjă în valul de drapele şi de banderole, 
ajungând cu răsuflarea tăiată pe bulevardul Raspail. Uşurat să 
găsească un pic de linişte, îşi trase sufletul, sprijinit de un 
lampadar. Acolo, lac de sudoare, scoase din buzunar foaia pe 
care i-o trimisese Karen şi reciti adresa casei, precum şi 
indicaţiile date pentru a ajunge la ea. Işi reluă drumul în timp ce 
razele timide ale soarelui făceau trotuarul să strălucească. 


La intersecţia cu strada Cherche-Midi, vitrina unui magazin de 
vinuri îl înveseli. Roşu şi Negru. Înainte de a intra, se asigură că 
magazinul era gol. Ştiind exact ce voia, încheie scurt 
conversaţia cu proprietarul şi plecă după zece minute încărcat 
cu o ladă de vinuri nobile: Gevrey-Chambertin, Chambolle- 
Musigny, Saint-Estephe, Margaux, Saint-Julien... 

Alcoolul... 

Văzându-şi imaginea reflectată în vitrină, se gândi o clipă la 
scena teribilă de la începutul filmului Leaving Las Vegas, când 
personajul interpretat de Nicolas Cage se opreşte la un /iquor 
store pentru a umple un Cadillac cu zeci de sticle de alcool. Un 
scurt popas, preludiu al unei coborâri suicidare în infern. 

Sigur, Gaspard nu ajunsese încă până acolo, dar alcoolul 
făcea parte din rutina sa. Deşi, în general, bea singur, trăgea 
totuşi şi băute de pomină în cârciumi din Columbia Falls, 
Whitefish sau Sifnos. Chefuri violente cu tipi frustraţi pe care îi 
durea în cot de Bruegel, de Schopenhauer, de Milan Kundera ori 
de Harold Pinter. 

Era adjuvantul cel mai comod pentru a uita de punctele lui 
slabe şi pentru a-şi face viaţa mai puţin tragică. Când prieten, 
când duşman, alcoolul era scutul care îi ţinea emoţiile la 
distanţă, cămaşa de zale care îl proteja de angoase, cel mai bun 
somnifer. Îşi aminti ce spunea Hemingway: „Un om inteligent 
este uneori nevoit să bea pentru a putea să trăiască printre 
imbecili”. Aşa era. Alcoolul nu rezolva nicio problemă, dar oferea 
un mod tranzitoriu de a suporta marea alianţă a mediocrităţii 
care, în opinia lui, contaminase umanitatea. Gaspard era lucid, 
ştia că nu era imposibil ca alcoolul să câştige în cele din urmă. 
Ba chiar avea o idee destul de precisă despre cum anume putea 
să se întâmple asta: avea să vină o zi în care viaţa să i se pară 
atât de insuportabilă, încât să nu mai poată s-o înfrunte. 
Imaginea propriului său cadavru scufundându-se în abisuri de 
alcool îi trecu prin minte. Se grăbi să alunge acest coşmar şi îşi 
dădu seama că ajunsese în faţa unei porţi vopsite în albastru. 

Punând cutia de vin sub braţ, Gaspard formă cele patru cifre 
ale interfonului pentru a trece de poarta de pe aleea Jeanne- 
He&buterne. De cum pătrunse în micuța fundătură, ceva se 
destinse în el. Rămase mult timp perplex, descoperind vegetaţia 
şi aspectul provincial, ba chiar suprarealist, al pasajului străjuit 
de arbori. Aici, timpul îţi dădea impresia că se scurgea mai lent 


decât în altă parte, ca şi cum locul era traversat de un fus orar 
paralel. Două pisici vagaboande se încălzeau la soare. Nişte 
păsări ciripeau pe ramurile cireşilor. Haosul de afară părea dintr- 
odată foarte departe şi nu-ţi venea să crezi că te afli la doar 
câteva sute de metri de Turnul Montparnasse cel înfiorător. 

Gaspard făcu câţiva paşi pe aleea cu pavaj neregulat. Un pic 
mai retrase, aproape ascunse de arbuşti, distingeai nişte căsuțe 
din piatră naturală cu ziduri tencuite. În spatele unor porţi 
ruginite, fațadele lor de un ocru plăcut erau acoperite în mare 
parte de iederă şi de viță-de-vie. In sfârşit, la capătul aleii se 
ridica o construcţie îndrăzneață cu forme geometrice. Un 
paralelipiped din beton armat, încins cu o bandă largă de sticlă 
opalescentă, care se întindea de-a lungul unei faţade din 
cărămizi negre şi roşii dispuse în formă de tablă de şah. 
Deasupra porţii, o inscripţie din fier forjat: „Cursum Perficio”, 
numele ultimei case a lui Marilyn Monroe. Un interfon te invita 
să formezi un nou cod. Gaspard urmă instrucţiunile lui Karen şi 
poarta din fier se deschise cu un clic uşor. 

Nerăbdător să vadă interiorul, Gaspard trecu repede prin holul 
de la intrare pentru a ajunge direct în salon. Nu arăta la fel de 
bine ca în poze. Arăta şi mai bine. Casa era organizată în mod 
ingenios în jurul unei curţi interioare rectangulare cu o terasă în 
formă de L. 

Măi să fie... şuieră el printre dinţi, impresionat de eleganța 
locului. Toată tensiunea pe care o acumulase în ultimele ore se 
risipi. Aici erai într-o altă dimensiune, un spaţiu familiar şi în 
acelaşi timp reconfortant. Funcţional, primitor şi purificat. 
Incercă pentru o clipă să analizeze originea acestui sentiment, 
dar nici arhitectura, nici armonia proporţiilor nu erau domenii 
ale căror reguli să le cunoască. 

De obicei, nu era sensibil la interioare. Era sensibil la peisaje: 
la imaginea munţilor înzăpeziţi reflectată pe suprafaţa lacurilor, 
la albul albăstrui al ghețarilor, la imensitatea ameţitoare a 
pădurilor de brazi. Nu credea în gogoşile despre feng shui ori în 
influenţa mobilierului asupra energiei într-o încăpere. Dar era 
nevoit să constate că aici simţea dacă nu „unde benefice”, cel 
puţin certitudinea că avea să se simtă bine şi că avea să lucreze 
cu plăcere. 

Impinse uşa culisantă de sticlă, ieşi pe terasă şi îşi sprijini 
coatele pe balustradă, profitând din plin de acea atmosferă 


campestră care îl binedispunea. Începuse să bată vântul, dar 
era plăcut şi soarele îi mângâia faţa. Pentru prima dată după 
mult timp, Gaspard zâmbi. Pentru a-şi sărbători sosirea, se 
pregătea să deschidă o sticlă de Gevrey-Cambertin şi să-şi 
toarne un pahar pe care să-l bea liniştit în... 

Un zgomot îl scoase din starea de beatitudine. Era cineva în 
casă. Poate o menajeră sau cineva care se ocupa de 
administrarea locului. Se întoarse înăuntru pentru a se asigura. 

Nici nu intră bine că dădu cu ochii de o femeie care stătea în 
faţa lui. Era aproape goală, cu excepţia unui prosop de baie în 
care era înfăşurată şi care o acoperea de la piept până la 
coapse. 

— Cine sunteţi dumneavoastră şi ce căutaţi la mine în casă? 
întrebă el. 

Ea îl privi cu furie. 

— Exact aceeaşi întrebare voiam să vă pun şi eu, răspunse 
ea. 


2 


Teoria celor 21 de grame 
O parte din ceea ce ne atrage la artişti este 
alteritatea lor, refuzul conformismului, degetul mijlociu 
arătat societății. 
Jesse KELLERMAN 
1. 

— Sincer să fiu, nu sunt sigur că înțeleg prea bine ce Îmi 
reproşaţi, domnişoară Greene. 

Cu o coamă argintie şi un bust bombat, Bernard Benedick lăsa 
impresia că stătea de pază în faţa unui tablou mare, monocrom, 
expus în fundul galeriei lui de pe strada Faubourg-Saint-Honore. 
Intrucât slăbise recent, înota în cămaşa lui cu guler tunică şi în 
geaca lui matlasată de culoarea absintului. Purta nişte ochelari 
cu rame groase care îi scoteau în evidenţă ochii rotunzi, privirea 
vie şi pătrunzătoare. 

— Anunţul de pe site era mincinos! repetă Madeline ridicând 
tonul. Nu se menţiona nicăieri că e vorba de o colocaţie. 

Galeristul scutură din cap. 

— Casa lui Sean Lorenz nu este propusă spre închiriere în 
regim de colocaţie, o asigură el. 

— Uitaţi-vă şi dumneavoastră, zise exasperată Madeline, 
întinzându-i două foi printate: propriul ei contract de închiriere, 
precum şi celălalt, identic, pe care i-l arătase Gaspard 
Coutances, bărbatul cu care dăduse nas în nas când ieşise din 
baie, în urmă cu o oră. 

Galeristul luă hârtiile şi le citi, dând impresia că nu înţelegea 
ce se petrecea. 

— Intr-adevăr, se pare că s-a produs o greşeală, admise el în 
cele din urmă, ducându-şi mâna la ochelari. E vorba cu 
siguranţă de o eroare informatică, dar, la drept vorbind, nu ştiu 
mare lucru despre toate astea. Cea care a postat anunţul pe site 
e Nadia, una dintre stagiarele noastre. Aş putea încerca s-o 
contactez, dar chiar azi-dimineaţă a plecat la Chicago în vacanţă 
şi... 

— Am trimis deja un e-mail pe site, dar asta nu-mi va rezolva 
problema, îl întrerupse Madeline. Bărbatul care se află acum în 
casă vine tocmai din Statele Unite şi nu intenţionează să plece 
înapoi. 

Galeristul se posomori. 


— N-ar fi trebuit să închiriez casa asta niciodată! Chiar şi din 
mormânt, Lorenz continuă să-mi facă viaţa un iad! bombăni el, 
furios pe sine însuşi. 

Oftă agasat. 

— Ştiţi ceva? zise el tranşant. O să vă dau banii înapoi. 

— Nu vreau să-mi daţi banii înapoi. Vreau ceea ce 
convenisem: să locuiesc în casa asta singură-singurică. 

Madeline apăsă pe ultime cuvinte, simțind cum vibrează în ea 
convingerea iraţională că trebuia să locuiască în acel loc. 

— În acest caz, o să-i rambursez banii domnului Coutances. 
Doriţi să-l sun? 

— N-o să vă vină să credeţi, dar n-are telefon. 

— Ei bine, transmiteţi-i propunerea mea. 

— N-am vorbit cu el decât cinci minute. Nu pare prea amabil. 

— Nici dumneavoastră nu păreţi prea amabilă, i-o întoarse 
Benedick întinzându-i o carte de vizită. Sunaţi-mă după ce aţi 
vorbit cu el. Şi dacă faceţi un tur al galeriei, o să am timp să-i 
scriu un bilet prin care să-mi cer scuze şi să-i propun să-i plătesc 
despăgubiri. 

Madeline strecură dreptunghiul de carton în buzunarul de la 
blugi şi făcu stânga-mprejur fără să-i mulţumească, îndoindu-se 
de efectul pe care l-ar putea avea biletul galeristului asupra 
acestui Coutances, care era în mod evident ursuz, agresiv şi 
încăpățânat. 

Era ora prânzului. Cum nu prea erau vizitatori, Madeline putu 
să se uite nestingherită la tablouri. Galeria era specializată în 
arta urbană şi contemporană. In prima sală nu erau expuse 
decât tablouri foarte mari, toate intitulate Fără titlu. Suprafeţe 
monocrome, tente plate de culori triste, străpunse de cutter şi 
găurite de cuie ruginite. Prin contrast, a doua încăpere deborda 
de culori vii şi de energie. Operele expuse erau la graniţa dintre 
graffiti şi caligrafia asiatică. Madeline le observă cu interes, dar 
fără emotie. 

Acest gen de tablouri o lăsa adesea rece. La drept vorbind, nu 
fusese niciodată sensibilă la arta contemporană. Ca toată 
lumea, citise articole şi văzuse reportaje despre succesul 
artiştilor celebri - craniul din diamante al lui Damien Hirst şi 
animalele lui conservate în formol, homarii lui Jeff Koons care 
stârniseră polemici la Palatul Versailles, acţiunile provocatoare 
ale lui Banksy, bradul în formă de jucărie sexuală al lui Paul 


McCarthy care fusese vandalizat în Piaţa Vendôme dar încă nu 
găsise cheia care să-i permită să aibă acces la acest univers. 
Sceptică, pătrunse totuşi în ultima sală, unde erau prezentate 
nişte opere eteroclite. Asta-i o mare tâmpenie, gândi ea 
zăbovind fără să vrea în faţa unei serii de statui gonflabile în 
culori ţipătoare şi în formă de falusuri, apoi în faţa unor 
personaje manga, versiune porno, ale căror mulaje erau făcute 
din răşină roz. Expoziţia se continua cu două schelete mari, într- 
o poziţie Kamasutra extremă, cu nişte sculpturi monumentale 
din piese Lego şi cu o statuie a unei himere din marmură albă - 
un corp de leu de care erau ataşate capul şi bustul lui Kate 
Moss. Mai departe, în fundul încăperii, era expusă o colecţie de 
arme - puşti, trombloane, archebuze - realizate din diferite 
materiale refolosibile: cutii de sardine, becuri arse, ustensile de 
bucătărie din metal sau din lemn asamblate cu sârmă, bandă 
izolatoare şi bucăţi de sfoară. 

— Vă place? 

Madeline tresări şi se întoarse. Cufundată în contemplarea 
operelor, nu-l auzise pe Bernard Benedick venind. 

— Nu mă pricep, dar, la prima vedere, nu e genul meu. 

— Dar care este „genul” dumneavoastră, de fapt? întrebă 
galeristul amuzat, întinzându-i un plic pe care ea îl strecură în 
buzunar. 

— Matisse, Brâncuşi, Nicolas de Staël, Giacometti... 

— Sunt întru totul de acord cu dumneavoastră că nu ne aflăm 
în faţa unor opere de geniu, zâmbi el arătând spre pădurea 
multicoloră de falusuri în erecţie. O să râdeţi, dar astea se vând 
cel mai bine în acest moment. 

Madeline făcu o faţă neîncrezătoare. 

— Aveţi lucrări de Sean Lorenz aici? 

Până atunci jovial, Benedick se posomori. 

— Din păcate, nu. Lorenz era un artist care picta puţin. 
Operele lui sunt aproape de negăsit astăzi şi valorează o avere. 

— Când a murit, mai exact? 

— Acum un an. Avea doar patruzeci şi nouă de ani. 

— Era tânăr. 

Benedick încuviinţă. 

— Sean a avut mereu o sănătate fragilă. Suferea de probleme 
cardiace de mult timp şi suportase deja mai multe operaţii de 
bypass. 


— Eraţi singurul lui galerist? 

Bărbatul schiţă o grimasă de tristeţe. 

— Am fost primul său galerist, dar eram mai ales prietenul lui, 
chiar dacă ne certam adesea. 

— Cu ce seamănă tablourile lui Lorenz? 

— Cu nimic cunoscut, tocmai asta e! exclamă el. Lorenz este 
Lorenz! 

— Totuşi? insistă Madeline. 

Benedick se însufleţi: 

— Sean era un pictor inclasabil. Nu aparţinea niciunei şcoli şi 
nu făcea parte din niciun grup. Dacă vreţi o analogie cu 
cinematografia, să zicem că am putea să-l apropiem de Stanley 
Kubrick: un artist capabil să creeze capodopere în genuri foarte 
diferite. 

Madeline dădu din cap. Ar fi trebuit să plece, să rezolve 
problema cu colocatarul ei nesuferit. Dar ceva o reţinea acolo; 
fusese atât de impresionată de casa pictorului, încât voia să ştie 
mai multe despre el. 

— Dumneavoastră vă aparţine astăzi atelierul lui Lorenz? 

— Să zicem că încerc să-l apăr de creditorii lui Sean. Sunt 
moştenitorul şi executorul său testamentar. 

— Creditorii? Parcă ziceaţi că operele lui Lorenz se vindeau la 
preţuri exorbitante. 

— Aşa este, dar divorţul îl costase mult. Şi nu mai picta de 
câţiva ani. 

— De ce? 

— Din cauza bolii şi a unor probleme personale. 

— Ce probleme? 

Benedick o întrebă iritat: 

— Sunteţi de la poliţie? 

— Exact, zâmbi Madeline. 

— Cum aşa? se miră el. p 

— Am fost polițistă mai mulți ani, explică tânăra. In brigada 
criminalistică din Manchester, apoi la New York. 

— Ce anchetati? 

Ea ridică din umeri. 

— Omucideri, răpiri... 

Benedick miji ochii ca şi cum tocmai îi venise o idee. Se uită la 
ceasul de la mână, apoi arătă prin geam spre restaurantul 
italienesc de pe cealaltă parte a străzii care, din cauza vitrinei 


negre şi a lambrechinelor aurii, te ducea cu gândul la velele 
unei corăbii de pirați. 

— Vă place sa/timboca?! întrebă el. Am o întâlnire peste o oră, 
dar, dacă vreţi să ştiţi mai multe despre Sean, vă invit la masă. 

2: 

O briză călduţă făcea să tremure şi să se unduiască ramurile 
unui tei bătrân plantat în mijlocul curţii interioare. Aşezat pe 
masa de pe terasă, Gaspard Coutances savura un pahar de vin. 
Gevrey-Chambertin era delicios: echilibrat, intens, îi simţeai 
gustul pătrunzător, dar subtil în acelaşi timp, şi aromele de 
cireşe negre şi de coacăze. 

Totuşi, plăcerea degustării îi era stricată de incertitudinea 
legată de închirierea casei. Ei drăcie, se înfurie el, nu se poate 
să mă las dat afară de fata asta! Voia să scrie o piesă de teatru 
acolo. Nici măcar nu era o chestiune de principiu, ci de 
necesitate. O dată îi cădea şi lui cu tronc ceva, aşa că refuza să 
renunţe câtă vreme se afla acolo în mod legitim. Numai că 
această Madeline Greene părea o tipă dură. Insistase să-i 
împrumute telefonul mobil pentru ca el să-şi poată suna 
agentul. Deşi nu era direct responsabilă de situaţie, Karen îşi 
ceruse o mie de scuze şi îl sunase înapoi după zece minute 
informându-l că îi rezervase un apartament la hotelul Bristol 
până când aveau să se rezolve lucrurile. Dar Gaspard refuzase 
categoric şi îi dăduse un ultimatum: ori casa asta, ori nimic. Fie 
găsea o soluţie, fie putea să-şi ia adio de la colaborarea lor. În 
general, cu tipul acesta de ameninţări reuşea s-o transforme pe 
Karen într-o luptătoare. Dar, de data asta, se temea că n-avea 
să fie suficient. 

O nouă gură de bourgogne. Ciripit de păsări. Aer blând. 
Soarele de iarnă care îi încălzea inima. Gaspar nu se putu abţine 
să zâmbească, într-atât de comică i se părea situaţia. Un bărbat 
şi o femeie care, din cauza unei erori informatice, se trezeau că 
au închiriat aceeaşi casă în perioada Crăciunului. Semăna cu 
începutul unei piese de teatru. Nu cu chestiile intelectuale şi 
cinice pe care le scria el, ci cu ceva mai vesel. Una dintre acele 
piese ale anilor 1960 şi 1970 scrise de Barillet şi Gredy, care îi 
plăceau tatălui său şi care avuseseră succes la Theâtre Antoine 
sau la Theâtre des Bouffes-Parisiens. 

Tatăl lui... 


Întotdeauna se întâmpla asta. De câte ori venea la Paris, 
amintirile din copilărie se reaprindeau ca un jăratic pe care-l 
credea stins. Ca să nu se ardă, Gaspard îşi alungă această 
imagine din minte înainte de a deveni prea dureroasă. Cu 
timpul, învățase că era mai bine să păstreze genul acesta de 
amintiri la distanţă. O chestiune de supravieţuire. 

Îşi mai turnă vin şi, cu paharul în mână, părăsi terasa şi se 
plimbă prin salon. Mai întâi fu atras de colecţia de viniluri de 33 
de turaţii: sute de discuri de jazz, aranjate şi clasate cu grijă pe 
nişte rafturi din stejar natural. Puse pe placa pick-upului un disc 
al lui Paul Bley de care nu auzise niciodată şi, pentru o clipă, se 
lăsă purtat de sunetul cristalin al pianului, în timp ce studia 
tablourile înrămate agăţate pe pereţi. 

Nu erau nici desene, nici picturi, ci doar nişte fotografii de 
familie în alb-negru. Un bărbat, o femeie, un băieţel. Bărbatul 
era Sean Lorenz. Gaspard îl recunoscu, fiindcă îşi amintea că îi 
văzuse portretul - surprins de artista britanică Jane Brown - în 
cronologia apărută în Le Monde în decembrie, anul trecut. 
Originalul fotografiei în format mare se afla în faţa lui: o siluetă 
înaltă, o statură impozantă, o faţă suptă şi alungită, o privire 
misterioasă care părea când neliniştită, când hotărâtă. Soţia lui 
Lorenz nu apărea decât în două poze. Atitudinile ei semănau cu 
cele adoptate de Stephanie Seymour sau Christy Turlington pe 
copertele revistelor de modă de acum douăzeci şi cinci de ani. O 
frumuseţe a anilor 1990: zveltă, senzuală, strălucitoare. Slabă 
fără a fi scheletică. Radioasă fără a părea inaccesibilă. Dar în 
cele mai multe fotografii apărea Lorenz împreună cu fiul său. 
Poate că pictorul era un bărbat sever, dar, când se afla alături 
de copilul său - un băieţel blond cu o mutriţă adorabilă şi cu 
privire pătrunzătoare -, fizionomia lui se metamorfoza, ca şi 
cum bucuria de a trăi a puştiului îl molipsea şi pe tată. Ultimele 
fotografii din această expoziţie familială - două poze destul de 
vesele - îl înfăţişau pe Lorenz în timp ce picta cu nişte copii de 
cinci-şase ani, printre care îl recunoşteai pe fiul său - probabil la 
şcoală sau la vreun curs de pictură destinat celor mici. 

În bibliotecă, în mijlocul volumelor din colecţia Pl&iade şi a 
edițiilor limitate publicate la Taschen sau Assouline, Gaspard 
găsi o monografie consacrată operei lui Lorenz. O lucrare de 
aproape cinci sute de pagini, legată frumos şi cântărind cu 
siguranţă mai mult de trei kilograme. Gaspard îşi puse paharul 


pe măsuţa joasă şi se aşeză pe canapea pentru a răsfoi cartea. 
Trebuia să admită că nu cunoştea operele lui Lorenz. În pictură, 
aprecia mai mult şcoala flamandă şi vârsta de aur olandeză: Van 
Eyck, Bosch, Rubens, Vermeer, Rembrandt... Frunzări prefata, 
semnată de un oarecare Bernard Benedick, care promitea o 
analiză profundă a operei lui Lorenz şi accesul la arhive inedite. 
Incă de la primele cuvinte, Gaspard aprecie tonul liber şi direct 
pe care-l adopta Benedick pentru a trasa, în linii mari, biografia 
pictorului. 

Sean Lorenz se născuse la New York la mijlocul anilor 1960. 
Era fiul unei guvernante, Elena Lorenz, şi al unui medic din 
Upper West Side care nu-l recunoscuse niciodată. Fiu unic, 
viitorul pictor îşi petrecuse copilăria şi adolescenţa cu mama lui, 
în Polo Grounds Towers, un ansamblu de locuinţe sociale în 
nordul Harlemului. Deşi o ducea greu, maică-sa făcuse mari 
eforturi pentru a-şi trimite fiul într-o instituţie privată 
protestantă. Dar micul Sean nu se arătase demn de arest 
sacrificiu: după ce fusese de mai multe ori exmatriculat din 
şcoală, căzuse pradă încet-încet delincvenţei juvenile. Pe la 
sfârşitul adolescenţei, între două furturi, începuse să picteze sau 
mai degrabă să mâzgălească zidurile şi metrourile din 
Manhattan, după ce se alăturase unui grup de artişti stradali 
care îşi spuneau Artificierii. 

Gaspard observă fotografiile de atunci reproduse în carte. ÎI 
vedeai pe Sean la douăzeci-douăzeci şi cinci de ani - arăta 
tânăr, dar pe faţa lui se citea deja tulburarea - purtând un 
palton negru prea mare pentru el, un tricou mânjit de vopsea, o 
şapcă de rapper şi o pereche de tenişi Converse uzaţi. Înarmat 
cu bombele lui cu aerosol, apărea în majoritatea pozelor însoţit 
de doi „complici”: un hispanic subţirel cu trăsături fine şi o fată 
foarte solidă şi cam băieţoasă, care purta mereu o bentiţă de 
indiancă. Faimoşii Artificieri care acopereau cu litere furioase 
vagoanele, gardurile şi zidurile dărăpănate. Fotografii cam 
neclare, cu rezoluţie proastă, făcute într-un depozit, pe terenuri 
virane şi în subteranele metroului. Poze care readuceau la viaţă 
un New York sălbatic, murdar, violent şi plin de inspiraţie pe 
care Gaspard îl cunoscuse când era student. 

3. 

— Anii 1980 au constituit marea epocă graffiti la New York, 

explică Bernard Benedick învârtind furculita în farfuria cu 


spaghete. Ca să pună din nou stăpânire pe oraş, puştani precum 
Sean mânjeau cu vopsea tot ce le încăpea pe mână: obloanele 
de fier ale magazinelor, cutiile poştale, tomberoanele de gunoi 
şi, bineînţeles, vagoanele de metrou. 

Madeline, care se afla în faţa lui, îl asculta cu atenţie, luând 
câte puţin din salata de caracatiţă pe care şi-o comandase. 

După ce puse tacâmurile pe masă, Benedick scoase din 
buzunar un smartphone şi intră în aplicaţia foto pentru a căuta 
câteva imagini cu lucrările lui Sean Lorenz. 

— Uitaţi-vă la asta, zise el întinzându-i telefonul lui Madeline. 

Tânăra atinse uşor ecranul iPhone-ului pentru a vedea 
lucrările din acea epocă. 

— Ce vrea să însemne Lorz74? întrebă ea arătând cu degetul 
spre sigla bombată care apărea pe mai multe lucrări. 

— Era pseudonimul lui Sean. Este ceva obişnuit pentru ei să-şi 
asocieze numele cu numărul străzii lor. 

— Şi celelalte două persoane de lângă Lorenz cine sunt? 

— Doi tineri din cartier cu care umbla pe-atunci. Grupul lor îşi 
spunea  Artificierii. Puştiul latino îşi semna lucrările cu 
pseudonimul NightShift, dar a dispărut repede din peisaj. Fata 
care seamănă cu un buldozer, ea e cu totul altceva: o artistă 
foarte talentată, cunoscută sub numele de LadyBird. Una dintre 
puţinele femei din lumea graffiti. 

Madeline continuă să se uite la zecile de fotografii de pe 
telefonul lui Benedick. New Yorkul anilor 1980 şi 1990 semăna 
destul de puţin cu oraşul pe care îl cunoscuse ea. Descopereai 
un oraş sălbatic, cartiere aflate sub stăpânirea bandelor, vieţi 
distruse de droguri. In paralel cu această mizerie, culorile vii ale 
graffitiurilor străluceau ca nişte focuri de artificii. Majoritatea 
picturilor lui Lorenz constau în litere enorme şi colorate, rotunde 
ca nişte baloane umflate cu heliu, care se încălecau şi se 
împleteau în pură tradiţie wildstyle. Madeline se gândi la zidurile 
cartierului din Manchester în care îşi petrecuse ea adolescenţa. 
Acest alfabet labirintic, încâlceală haotică de săgeți şi de semne 
de exclamaţie, îi provoca sentimente contradictorii. Deşi le 
detesta latura anarhică şi transgresivă, era nevoită să 
recunoască că aceste fresce pline de energie aveau măcar 
meritul de a combate griul apăsător al betonului. 

— Ca să fac un rezumat, la începutul anilor 1990, Sean Lorenz 
este un delincvent juvenil care umblă teleleu cu banda lui, 


prăjindu-şi creierul cu heroină. Este totodată un graffer destul 
de talentat, de tehnic, unul care poate să facă lucruri 
interesante... 

— ...dar nimic ieşit din comun, ghici Madeline. 

— Numai că totul se va schimba în vara lui 1992. 

— Ce s-a întâmplat? 

— În vara aceea, Sean Lorenz întâlneşte la Grand Central o 
tânără franţuzoaică de optsprezece ani şi se îndrăgosteşte de ea 
instantaneu. O cheamă Penelope Kurkowski. Mama ei este 
corsicană, tatăl, polonez. Ea lucrează la New York ca bonă, dar 
în paralel merge la castinguri pentru a încerca să devină 
manechin. 

Galeristul făcu o pauză, ca să-şi toarne apă minerală într-un 
pahar. 

— Pentru a-i atrage atenţia Penelopei, Sean va începe să 
picteze pe toate vagoanele de metrou din New York. Timp de 
două luni, va realiza un număr impresionant de fresce având-o 
ca protagonistă pe dulcineea lui. 

Îşi recuperă telefonul ca să caute şi alte poze, timp în care îi 


explică: 
— Lorenz nu este primul graffer care şi-a declarat iubirea 
pentru o femeie prin lucrările lui - Cornbread şi Jonone o 


făcuseră înaintea lui -, dar este singurul care şi-a exprimat-o în 
acest fel. 

Găsind ce căuta, puse iPhone-ul pe masă şi îl împinse spre 
Madeline. 

Tânăra îşi apropie faţa de ecran. Ceea ce văzu o lăsă cu gura 
căscată. Picturile erau o odă închinată frumuseţii feminine, 
voluptăţii şi senzualităţii. Dacă primele fresce erau cuminţi, 
aproape romantice, următoarele deveneau mult mai lipsite de 
pudoare. Pénélope apărea ca o femeie-liană, multiplă, aeriană şi 
acvatică în acelaşi timp, care se întindea din vagon în vagon. 
Împodobită cu frunze, cu trandafiri şi cu flori de crin, faţa ei era 
încadrată de plete rebele care pluteau, se unduiau, se 
încolăceau, formând arabescuri pe cât de elegante, pe atât de 
amenințătoare. 

4. 

Cu cartea deschisă pe genunchi, Gaspard Coutances nu 
reuşea să-şi ia ochii de la fotografiile vagoanelor de metrou 
pictate de Sean Lorenz în 1992, în lunile iulie şi august. Frescele 


erau minunate. Nu mai văzuse niciodată ceva asemănător. Sau 
ba da: îi aminteau de Femeia floare a lui Picasso, ca şi de unele 
afişe ale lui Alfons Mucha, dar versiunea underground şi XXX. 
Cine era fata aceasta al cărei corp strălucea ca şi cum ar fi fost 
acoperit cu frunze aurii? Soţia lui Lorenz, bineînţeles, după cum 
îl informa legenda. Acea Penelope pe care o văzuse deja în 
portretele de familie alb-negru. O femeie ambivalentă, când 
ispititoare, când veninoasă. O creatură cu picioare interminabile, 
cu pielea de alabastru şi părul de culoarea ruginii. 

Fascinat, Gaspar dădu paginile monografiei şi descoperi alte 
fresce de un erotism tulburător. În unele fotografii, pletele 
Pen€lopei semănau cu zeci de şerpi care i se unduiau pe umeri, 
încolăcindu-se în jurul sânilor, lingându-i şoldurile, mângâindu-i 
părţile intime. Faţa ei, înconjurată de un halou psihedelic sau 
inundată de o ploaie de aur, era deformată de plăcere. Trupul i 
se duplica, se contorsiona, se rotea, lua foc... 

5, 

— Cu această ispravă, Lorenz aruncă în aer codurile, explică 
Benedick. Se eliberează de regulile rigide ale artei graffiti şi 
trece la o altă dimensiune, înscriindu-şi opera în categoria celor 
aparţinând unor pictori precum Klimt şi Modigliani. 

Fascinată, Madeline se uită încă o dată la pozele cu lucrările 
acelea sclipitoare de pe vagoanele de metrou. 

— Toate aceste lucrări au dispărut astăzi? 

Pe faţa galeristului apăru un zâmbet pe jumătate amuzat, pe 
jumătate fatalist. 

— Da, n-au existat decât o vară. Efemerul este însăşi esenţa 
artei urbane. De aici şi frumuseţea ei. 

— Cine a făcut toate fotografiile astea? 

— Faimoasa LadyBird. Ea se ocupa de arhivele Artificierilor. 

— Pentru Lorenz, era periculos să se lanseze într-o asemenea 
acţiune, nu? 

Benedick încuviinţă: 

— La începutul anilor 1990, New Yorkul intra în epoca 
toleranţei zero. Forţele de ordine dispuneau de un arsenal 
legislativ foarte descurajant şi MTA, regia de transport public a 
oraşului, pornise o adevărată vânătoare împotriva artiştilor 
graffiti. Tribunalele dădeau pedepse foarte dure. Dar riscul pe 
care şi-l asuma dovedea şi el iubirea lui Sean pentru Penelope. 

— Concret, cum proceda? 


— Sean era viclean. Mi-a povestit că avea uniforme pentru se 
infiltra în brigăzile de supraveghere de la metrou şi pentru a 
putea ajunge la depourile în care staţionau trenurile. 

Madeline nu-şi mai putea ridica ochii din ecranul smartphone- 
ului. Se gândea la femeia aceea, Penelope. Ce simţise văzându- 
şi imaginea radioasă şi impudică inundând astfel Manhattanul? 
Fusese flatată, jignită, umilită? 

— Lorenz şi-a atins scopul? întrebă ea. 

— Vreţi să ştiţi dacă Penelope a ajuns în patul lui? 

— N-aş fi formulat-o aşa, dar... da. 

Făcând un semn cu mâna, Benedick ceru două cafele, apoi 
explică: 

— La început, Pénélope l-a ignorat pe Sean, dar este greu să 
ignori mult timp un tip care te idolatrizează în felul acesta. Până 
la urmă, după câteva zile, a fost sedusă. S-au iubit nebuneşte în 
vara aceea. Apoi, în octombrie, Penelope s-a întors în Franţa. 

— Aşadar, o simplă aventură de vacanţă? 

Galeristul clătină din cap. 

— Vă înşelaţi. Sean era nebun după fata asta. Era atât de 
îndrăgostit, încât în luna decembrie a aceluiaşi an s-a dus după 
Pénélope în Franţa şi s-a mutat cu ea la Paris într-un micuţ 
apartament de două camere de pe strada Martyrs. Acolo, Sean a 
continuat să picteze. Nu pe vagoane de metrou, ci pe zidurile şi 
gardurile terenurilor virane din cartierul Stalingrad şi din 
departamentul Seine-Saint-Denis. 

Madeline aruncă din nou o privire la frescele din perioada 
aceea. Aveau aceleaşi culori strălucitoare şi explozive. O 
vitalitate care te ducea cu gândul la picturile murale din 
America de Sud. 

— În perioada aceasta, în 1993, l-am cunoscut eu pe Sean, 
mărturisi Benedick privind în gol. Picta într-un mic atelier din 
Spitalul Efemer. 

— Spitalul Efemer? 

— Un imobil abandonat, ocupat ilegal, din arondismentul 18, 
pe locul fostului spital Bretonneau. La începutul anilor 1990, 
mulţi artişti puteau să lucreze acolo. Pictori şi sculptori 
bineînţeles, dar şi trupe rock şi alţi muzicieni. 

Chipul galeristului se însufleţi brusc la redeşteptarea acestei 
amintiri. 


— Nu sunt artist şi n-am niciun talent special, dar am fler. 
Simt oamenii. Şi când l-am întâlnit pe Sean, mi-am dat seama 
din prima că valora de o sută de ori mai mult decât ceilalţi 
grafferi. l-am propus să-i expun lucrările în galeria mea. Şi i-am 
spus exact ceea ce avea nevoie să audă pe atunci. 

— Adică? 

— L-am sfătuit să lase baltă graffitiurile şi tuburile de spray şi 
să se apuce de picturi pe pânză în ulei. l-am zis că avea simţul 
formelor, al culorii, al compoziţiei şi al mişcării. Că avea tot ce-i 
trebuia pentru a-şi înscrie opera în linia lui Pollock sau a lui De 
Kooning. 

În timp ce vorbea despre fostul său protejat, în glasul lui 
Benedick se simţea emoția, iar ochii îi erau umezi. Madeline de 
gândi la una dintre vechile ei prietene: încă suspina când vorbea 
despre tipul care îi dăduse papucii pe neaşteptate, deşi se 
despărţiseră de ani buni. 

Îşi bău cafeaua ristretto dintr-o înghiţitură, apoi întrebă: 

— Lorenz s-a acomodat imediat în Franţa? 

— Sean era un tip aparte. Era un tip solitar, foarte diferit de 
alţi artişti graffiti. Detesta cultura hip-hop, citea mult şi nu 
asculta decât jazz şi muzică contemporană şi minimalistă. li era 
dor de New York, bineînţeles, dar era foarte îndrăgostit de 
Pénélope. Chiar dacă relaţia lor a fost mereu tumultoasă, ea nu 
înceta să-l inspire. Între 1993 şi 2010, Sean realizat douăzeci şi 
unu de portrete ale soţiei lui. Această serie de tablouri este 
capodopera lui Sean Lorenz. Cele „21 de Penelope” vor rămâne 
în istoria artei ca una dintre cele mai frumoase declaraţii de 
iubire făcute unei femei. 

— De ce 21? întrebă Madeline. 

— Din cauza teoriei celor 21 de grame, ştiţi, presupusa 
greutate a sufletului... 

— Lorenz a avut succes imediat? 

— Nicidecum! Timp de zece ani, n-a vândut practic niciun 
tablou! Picta totuşi de dimineaţa până seara şi frecvent îşi 
arunca lucrările dacă nu era mulţumit. Era treaba mea să fac 
cunoscută pictura lui Sean colecționarilor şi să le-o explic. La 
început, era complicat, fiindcă opera lui nu semăna cu nimic 
cunoscut. Mi-a trebuit un deceniu ca să reuşesc, dar 
perseverenţa mea s-a dovedit profitabilă. La începutul anilor 


2000, la fiecare expoziţie a lui Sean, toate tablourile se vindeau 
chiar din seara vernisajului. Şi în 2007... 
6. 

În 2007, Alphabet City, un tablou al lui Sean Lorenz 
datând din 19986, este adjudecat cu 25.000 de euro la o 
licitaţie organizată de  Artcurial. Această vânzare 
marchează realmente o explozie a acestui gen de artă - 
Street art - în Franţa şi primul pas către recunoaşterea ei 
oficială. Sean Lorenz devine peste noapte un star al 
caselor de licitaţie. Tablourile sale colorate, tipice anilor 
1990, se vând ca pâinea caldă şi bat record după record. 

Dar, din punct de vedere artistic, pictorul a trecut deja 
la altceva. Adrenalina şi urgenţa artei graffiti au lăsat 
locul unor tablouri mai echilibrate, realizate de-a lungul 
mai multor luni, ba chiar a mai multor ani, cu o exigenţă 
din ce în ce mai mare faţă de sine însuşi. Când nu era 
mulţumit de un tablou, Lorenz îi dădea foc imediat. Între 
1999 şi 2013, va picta peste două mii de pânze şi le va 
distruge aproape pe toate. Doar vreo patruzeci de picturi 
scapă judecății lui feroce. Printre ele, Seplemler, o 
pictură monumentală care evocă tragedia de la World 
Trade Center, cumpărată cu peste 7 milioane de dolari de 
un colecţionar care o va dona muzeului newyorkez 
dedicat memoriei victimelor atacului din 11 septembrie. 


Gaspard ridică ochii din carte şi dădu paginile pentru a privi 
reproducerile tablourilor din această perioadă. Lorenz ştiuse să 
se reinventeze. Tag-urile şi literele dispăruseră din pictura sa, 
care se organiza acum în jurul blocurilor de culoare, al 
câmpurilor monocrome cu relief marcat, aplicate cu cuțitul sau 
cu spatula, oscilând între abstracţiune şi figurativ. Paleta lui de 
culori devenise mai puţin vie - mai mult pastel sau autumnală: 
sablu, ocru, maro, roz prăfuit; era mai subtilă. Gaspard fu 
cucerit de tablourile din această perioadă. Anorganice, sidefate, 
ele îi aminteau de stânci, de pământ, de nisip, de sticlă, de 
petele de sânge uscat de pe un giulgiu. 

Tablourile lui Lorenz păreau însufleţite. Îţi declanşau reacţii 
fizice, îţi provocau un gol în stomac, te tulburau, te zăpăceau, te 
hipnotizau şi te făceau să trăieşti sentimente contradictorii: 
nostalgie, bucurie, linişte, furie. 


Ultimele picturi reproduse în carte erau nişte lucrări 
monocrome care datau din 2010. Acum, materia avea 
întâietate. Straturi dense, relief, pentru a reda jocul de lumini. 
Dar erau tot opere somptuoase. 

închizând cartea, Gaspard se întrebă cum de nu auzise până 
atunci de un asemenea artist. 

7. 

— Care era atitudinea lui Lorenz faţă de bani? întrebă 
Madeline. 

Benedick puse un cub de zahăr în cafea. 

— Sean considera banii un indiciu al libertăţii, zise el. Cu 
Pénélope însă lucrurile stăteau cu totul altfel: ea nu avea 
niciodată destui. La sfârşitul anilor 2000, când cota lui Sean era 
la cel mai înalt nivel, ea a tot uneltit pentru a-şi convinge soţul 
să-i dea unele picturi lui Fabian Zakarian, un galerist newyorkez. 
Apoi l-a sfătuit să vândă direct la licitaţie vreo douăzeci dintre 
cele mai noi tablouri, fără a le mai trece prin galeria mea. Asta i- 
a adus lui Sean milioane, dar ne-a distrus relaţia. 

— Cum poate o pânză să valoreze peste noapte milioane de 
dolari? întrebă Madeline. 

Benedick oftă. 

— Aţi pus o întrebare bună la care e foarte greu de răspuns, 
fiindcă piaţa artei nu se supune raţionalului. Preţul unei lucrări 
este stabilit prin strategia complexă a diferiților factori care 
intervin în această ecuaţie: artiştii şi galeriştii bineînţeles, dar şi 
colecţionarii, criticii, administratorii de muzeu... 

— Îmi imaginez că trădarea lui Sean v-a afectat. 

Galeristul făcu o grimasă, dar se prefăcu indiferent. 

— Asta-i viaţa. Artiştii sunt ca nişte copii: situaţia este 
adeseori ingrată. 

Tăcu câteva secunde, după care preciză: 

— Universul galeriilor de artă este o lume a rechinilor, după 
cum ştiţi. Mai ales când nu faci parte din ea, cum e cazul meu. 

— Aţi păstrat totuşi legătura, nu-i aşa? 

— Bineînţeles. Eu şi Sean ne cunoşteam de mult timp. 
Douăzeci de ani de supărări şi împăcări. N-am încetat niciodată 
să ne vorbim, nici după episodul Zakarian, nici după nenorocirea 
care l-a lovit. 

— Ce nenorocire? 

Benedick oftă zgomotos. 


— Sean şi Penelope au vrut întotdeauna să aibă un copil, dar 
s-au chinuit mult. Timp de zece ani, ea a avut sarcini pe care nu 
le-a putut duce până la capăt. Credeam chiar că renunţaseră 
când s-a produs miracolul: în octombrie 2011, Penelope. A adus 
pe lume un băiat, pe micuțul Julian. Şi atunci au început 
necazurile. 

— Necazurile? 

— La naşterea băieţelului său, Sean era cel mai fericit bărbat. 
Repeta întruna că relaţia cu fiul său îl ajută să se dezvolte. Că, 
datorită lui Julian, vede lumea dintr-o altă perspectivă. Că a 
redescoperit unele valori şi s-a întors la lucrurile simple. În fine, 
cunoaşteţi discursul, nu?! Poliloghia cretină a unor bărbaţi 
deveniți taţi la o vârstă mai înaintată. 

Madeline nu răspunse. Benedick continuă: 

— Problema este că, din punct de vedere artistic, trecea 
printr-o veritabilă criză. Pretindea că nu mai are forţă creativă, 
că este obosit de ipocrizia din lumea artei. Timp de trei ani n-a 
făcut nimic altceva decât să se ocupe de fiul său. Inchipuiţi-vă! 
Sean Lorenz hrănindu-şi copilul cu biberonul, plimbând un 
cărucior sau ţinând cursuri de pictură în grădiniţe. Esenţa 
activităţii lui artistice s-a redus la a cutreiera Parisul cu micuțul 
Julian pentru a poza nişte mozaicuri vechi, chestie pe care o 
făcea fiindcă îl amuza! Toate astea n-aveau niciun sens! 

— Dacă nu mai avea inspiraţie... obiectă Madeline. 

— Inspiraţie, astea-s tâmpenii! se enervă el. Fir-ar să fie, aţi 
văzut fotografiile lucrărilor lui. Sean era un geniu. lar un geniu n- 
are nevoie de inspiraţie ca să lucreze. Nu te opreşti din pictat 
când eşti Sean Lorenz. Pur şi simplu pentru că nu ai dreptul! 

— Se pare totuşi că-l ai, remarcă Madeline. 

Benedick îi aruncă o privire aspră, dar ea continuă: 

— Aşadar, Lorenz n-a mai pus mâna pe pensulă niciodată? 

Bernard Benedick clătină din cap şi îşi scoase ochelarii cu 
rame groase pentru a se freca la ochi. Incepuse să respire greu, 
de parcă tocmai urcase patru etaje. 

— Acum doi ani, în decembrie 2014, Julian a murit în 
împrejurări tragice. Incepând din acel moment, Sean nu numai 
că n-a mai lucrat, dar s-a prăbuşit cu totul. 

— Ce împrejurări tragice? 

Galeristul îşi feri privirea câteva secunde, căutând lumina de 
afară, apoi rămase privind în gol. 


— Sean a fost întotdeauna un amestec de forţă şi slăbiciune, 
preciză el fără să răspundă la întrebare. După ce a murit Julian, 
a căzut din nou pradă vechilor săi demoni: drogurile, alcoolul, 
medicamentele. L-am ajutat cum am putut, dar cred că pur şi 
simplu nu voia să fie salvat. 

— Şi Penelope? 

— Mariajul lor scârţâia de mult. Ea a profitat de dramă ca să-i 
ceară divorţul şi n-a durat mult până şi-a refăcut viaţa. lar ceea 
ce a făcut Sean după aceea nu le-a îmbunătăţit relaţia. 

Galeristul făcu o pauză ca să creeze un suspans un pic forţat. 
Madeline avu brusc senzaţia că era manipulată, dar era mult 
prea curioasă ca să riposteze. 

— Ce-a făcut Lorenz? 

— In februarie 2015, reuşisem în sfârşit să lansez un proiect la 
care lucram de foarte mult timp: o expoziţie de prestigiu legată 
de munca lui Sean la cele „21 de Pénélope”. Pentru prima dată 
în lume, cele douăzeci şi unu de portrete aveau să fie văzute în 
acelaşi loc. Nişte colecționari renumiţi ne împrumutaseră 
tablourile lor. Era într-adevăr un eveniment fără precedent. Dar, 
în ajunul deschiderii expoziţiei, Sean a pătruns noaptea prin 
efracţie în galerie şi a distrus cu bună ştiinţă fiecare tablou, 
folosind un aparat de sudură. 

Benedick se crispă ca şi cum retrăia scena. 

— De ce a făcut asta? 

— Imi închipui că era un soi de catharsis. Dorinţa de a o ucide 
în mod simbolic pe Penelope, pentru că o considera 
responsabilă de moartea lui Julian. Dar, oricare i-ar fi fost 
motivele, nu-i voi ierta niciodată acest act. Sean n-avea dreptul 
să distrugă tablourile. Mai întâi, pentru că ele făceau parte din 
patrimoniul picturii. Şi apoi fiindcă, odată cu acest gest, m-a 
ruinat şi mi-a distrus galeria. De doi ani sunt hărțuit de două 
companii de asigurări. A fost deschisă o anchetă. Am încercat 
să-mi protejez reputaţia, dar, în mediul artistic, nimeni nu se 
lasă înşelat şi credibilitatea mea a avut de... 

— N-am înţeles prea bine, îl opri Madeline. Cine era 
proprietarul celor „21 de Penelope”? 

— Cele mai multe dintre tablouri aparţineau lui Sean, lui 
Pénélope şi mie. Dar trei dintre ele erau proprietatea unor mari 
colecționari, un rus, un chinez şi un american. Ca să-i convingă 
să nu depună plângere, Sean le promisese tablouri noi: lucrări 


de excepţie, susţinea el. Doar că, bineînţeles, ele întârziau să 
apară. 

— Normal, din moment ce el nu mai picta. 

— Da, şi eu le pusesem cruce, cu atât mai mult cu cât, în 
ultimele luni de viaţă, cred că Sean nu mai era în stare nici 
măcar fizic să picteze. 

Pentru o clipă, privirea i se înceţoşă. 

— Ultimul an a fost pentru el un adevărat calvar. A suferit 
două operaţii pe cord deschis şi, de fiecare dată, a fost cât pe ce 
s-o mierlească. Dar am vorbit cu el la telefon chiar cu o zi 
înainte de a muri. Fusese plecat la New York ca să-l consulte un 
cardiolog. Atunci mi-a declarat că se reapucase de pictat şi că 
terminase deja trei tablouri. Că acestea se aflau la Paris şi că le 
voi vedea în curând. 

— Poate că nu spunea adevărul. 

— Sean Lorenz avea toate defectele din lume, dar nu era un 
mincinos. Când a murit, am căutat picturile peste tot. În toate 
colţurile casei, în pod, în pivniţă. Dar n-am găsit nici urmă de 
tablouri. 

— Mi-aţi spus că sunteţi moştenitorul şi executorul lui 
testamentar. 

— Aşa este, dar moştenirea lui Sean era derizorie, într-atât îl 
storsese Pénélope. În afară de casa de pe Cherche-Midi pe care 
o cunoaşteţi şi care este ipotecată, nu-i mai rămânea nimic. 

— V-a lăsat moştenire ceva? 

Benedick izbucni în râs. 

— Oarecum, zise el scoțând din buzunar un obiect mic. 

Îi întinse lui Madeline o cutie de chibrituri. 

— Le Grand Cafe, ce-i asta? 

— O braserie din Montparnasse în care Sean obişnuia să 
meargă. 

Madeline întoarse cutia şi descoperi o însemnare făcută cu 
pixul. Era un citat celebru din Apollinaire: „E timpul să 
reaprindem stelele”. 

— Este incontestabil scrisul lui Sean, o asigură galeristul. 

— Şi nu ştiţi la ce face aluzie? 

— Deloc. M-am gândit că poate fi vorba despre un mesaj, dar 
degeaba mi-am tot stors creierii, nu înţeleg absolut nimic. 

— Şi cutia aceasta vă este într-adevăr destinată? 


— În orice caz, este singurul lucru pe care l-a lăsat în seiful 
casei. 

După ce puse pe masă două bancnote pentru a plăti nota, 
Bernard Benedick se ridică, îşi luă haina şi îşi puse fularul la gât. 

Madeline nu se ridică. Studia în continuare cutia de chibrituri, 
lăsând impresia că se gândea la povestea pe care tocmai i-o 
spusese galeristul. După o clipă de reflecţie, se ridică şi ea şi 
întrebă: 

— De fapt, de ce mi-aţi povestit toate astea? 

Benedick se încheie la haină şi răspunse ca şi cum era 
evident: 

— Ca să mă ajutaţi să găsesc picturile dispărute. 

— Dar de ce eu? 

— Sunteţi polițistă, nu? Şi apoi, v-am zis: mă încred mereu în 
instinctul meu. Şi ceva îmi spune că, dacă aceste picturi există - 
şi am certitudinea că aşa este -, sunteţi persoana cea mai în 
măsură să le găsiţi. 


3 


Frumuseţea funiilor 
Dacă ati putea s-o exprimati în cuvinte, n-aţi mai avea 
niciun motiv s-o pictați. 
Edward HOPPER 
1. 

La ieşirea din rond, Madeline acceleră şi fu cât pe ce să treacă 
pe roşu la intersecția cu aleea Longchamp. 

După ce luase prânzul cu galeristul, închiriase un scuter de pe 
bulevardul Franklin-Roosevelt. Nici nu se punea problema să-şi 
piardă după-amiaza certându-se pe atelierul lui Lorenz cu un 
american morocănos. Işi parcase aşadar scuterul în apropiere de 
Champs-Elysées, după care luase la rând standurile din piaţa de 
Crăciun. Dar nu reuşi să se plimbe mai mult de un sfert de oră - 
atât de tare o deprimaseră căsuţele de lemn aliniate pe cele 
două laturi ale „celui mai frumos bulevard din lume”. Tarabe cu 
cartofi prăjiţi, bişniţari de gadgeturi made in China, mirosuri 
greţoase de cârnăciori şi de churros - aici ambianța semăna mai 
degrabă cu una de bâlci decât cu cea a Crăciunurilor albe din 
poveştile copilăriei ei. 

Decepţionată, bătu în retragere, mai întâi în direcţia vitrinelor 
magazinului BHVE, apoi pe sub arcade şi în grădina din Place des 
Vosges. Dar nici aici nu găsi ceea ce căuta: un dram de magie, 
un pic de feerie, puţin din spiritul Crăciunului din vechile 
Christmas Carols. Pentru prima oară, nu se simţea bine la Paris. 
Parcă nu era locul ei. 

Işi recuperă scuterul Vespa, abandonând grupurile de turişti 
cu vorbăria lor obositoare şi cu selfie stickurile care meninţau să 
te lovească în orice moment, şi rulă fără o destinaţie precisă. În 
mintea ei continuau să danseze culorile şi arabescurile lui Sean 
Lorenz. Işi dădu atunci seama că singurul lucru pe care voia să-l 
facă era să-şi continue călătoria împreună cu pictorul. Să se lase 
purtată de valurile de lumină, să se piardă în nuanțele paletei 
lui, să fie orbită de strălucirile lui radioase. Dar Bernard 
Benedick o avertizase: „Nu există decât un loc în Paris unde 
puteţi spera să vedeţi o pictură de-a lui Sean Lorenz”. Hotărâtă 
să-şi încerce norocul, Madeline o porni spre parcul Boulogne. 


3 Bazar de l'Hôtel de Ville - celebru magazin parizian, creat în 1856, situat în 
faţa primăriei oraşului. 


Cum nu cunoştea bine locul, îşi parcă scuterul imediat ce avu 
posibilitatea, în apropiere de gardul din fier forjat al Grădinii de 
Aclimatizare şi îşi continuă drumul pe jos, de-a lungul 
bulevardului Mahatma-Gandhi. Soarele îşi afirma acum victoria 
totală asupra cerului. Era vreme bună. Particule aurii de praf se 
ridicau ici şi colo în aerul umed. În jurul parcului, nici picior de 
sindicalist ori de manifestant furios. Cărucioarele, bonele, 
strigătele copiilor şi vânzătorii de castane coapte umpleau 
spaţiul într-o ambianţă plăcută. 

Deodată, o imensă construcţie de sticlă apăru printre crengile 
copacilor desfrunziţi. Cu voalurile ei cristaline, Fundaţia Vuitton 
se proiecta pe cerul azuriu. In funcţie de imaginaţia fiecăruia, 
clădirea evoca o cochilie de cristal gigantică, un iceberg în 
derivă sau o corabie high-tech arborând un pavilion de sidef. 

Madeline îşi cumpără bilet şi pătrunse în edificiu. Holul era 
vast, luminos şi aerisit, cu o deschidere spre zona cu verdeață. 
Se simţi imediat bine în acel cocon de sticlă şi se plimbă câteva 
minute prin atrium, lăsându-se stăpânită de armonia liniilor 
curbe, de graţia aeriană a construcţiei. Straniile umbre 
mişcătoare ale dalelor peretelui de sticlă reflectându-se pe sol o 
linişteau - se lăsă cuprinsă de un val de blândeţe şi de căldură. 

Tânăra o luă pe scară şi străbătu un labirint opalescent, 
împânzit de mici surse de lumină, care deservea vreo zece 
galerii. Printre piesele colecţiei permanente erau agăţate 
tablouri ale unei expoziţii temporare. La primele două etaje, 
puteai admira capodoperele colecţiei Şukin: nişte tablouri 
fabuloase de Cezanne, Matisse şi Gauguin... pe care 
colecţionarul rus, sfidându-i pe criticii din vremea lui, le 
strânsese cu multă tenacitate timp de aproape douăzeci de ani. 

Traversat de grinzi de oţel şi de bârne de brad, ultimul etaj se 
prelungea cu două terase care ofereau privelişti extraordinare 
spre cartierul La Defense, parcul Boulogne şi Turnul Eiffel. Acolo 
erau expuse cele două tablouri ale lui Lorenz, într-o sală în care 
se mai afla un bronz al lui Giacometti, trei picturi abstracte ale 
lui Gerhard Richter şi două lucrări monocromatice realizate de 
Ellsworth Kelly. 

2. 

Întins pe un /ounge chair din piele crăpată, cu picioarele pe un 

taburet, cu ochii închişi, Gaspard asculta un interviu cu Sean 


Lorenz înregistrat pe o casetă audio antică, descoperită printre 
discurile de vinil din bibliotecă. 

Acest lung interviu fusese realizat în urmă cu şapte ani de 
Jacques Chancel, în cadrul unei retrospective a operei lui Lorenz 
la Fundaţia Maeght de Saint-Paul-de-Vence. Discuţia era 
pasionantă şi inedită, căci rar se întâmpla ca Lorenz, artist 
discret şi nu prea vorbăreţ, să accepte să-şi comenteze opera. 
După ce respinsese aproape toate interpretările care fuseseră 
făcute despre evoluţia artei lui, Lorenz avertizase: „Pictura mea 
este imediată, nu poartă niciun mesaj. Nu vreau decât să 
surprind ceva trecător şi, în acelaşi timp, permanent”. Din unele 
răspunsuri îi simţeai oboseala, îndoielile, senzaţia „de a fi ajuns, 
poate, la capătul unui ciclu creativ”, după cum mărturisea fără 
să se ascundă. 

Gaspard îi sorbea cuvintele. Chiar dacă refuza să spună cum 
anume trebuia interpretată opera sa, Lorenz avea cel puţin 
meritul de a fi sincer. Vocea lui, când învăluitoare şi 
seducătoare, când tulburătoare, te ducea cu gândul la 
dualitatea şi ambiguitatea propriei arte. 

Dintr-odată, un zgomot puternic şi agresiv sfâşie liniştea 
acelui sfârşit de după-amiază. Gaspard tresări şi se ridică brusc, 
îndreptându-se spre terasă. „Muzica”, provenind aparent dintr- 
una dintre locuinţele vecine, umplea străduţa. Sunetul era 
grosolan, dezagreabil, saturat, înghițind urletele violente care 
ţineau loc de cântec. Cum poate cineva să asculte o asemenea 
porcărie?, bombăni el, simțind cum îl cuprinde o mare lehamite. 
Era imposibil să profiţi de un moment de linişte. Era o luptă 
pierdută de dinainte. Lumea era plină de indivizi enervanţi, de 
tot felul de imbecili care te scoteau din sărite, de tot soiul de 
încurcă lume. Pisălogii, cicălitorii, pacostele făceau legea. Erau 
prea numeroşi, se înmulţeau prea repede. Victoria lor era totală 
şi definitivă. 

Cuprins de furie, Gaspard se năpusti afară din casă şi, odată 
ajuns în fundătura pavată, nu-i luă mult să dea de urma 
inoportunului. Vacarmul provenea de la locuinţa cea mai 
apropiată, o căsuţă bucolică acoperită cu viță-de-vie. Pentru a-şi 
semnala prezenţa, Gaspard trase de clopoţelul ruginit fixat într- 
un stâlp de piatră. Cum nimeni nu apăru, sări peste poartă, 
traversă grădiniţa, urcă şirul de trepte care ducea la căsuţă, 
apoi bătu cu pumnul în uşă. 


Când aceasta se deschise, Gaspard rămase o clipă mut de 
uimire. Se aşteptase să vadă un adolescent cu faţa plină de 
coşuri, cu jointul între buze şi tricou cu Iron Maiden. In loc de 
asta, descoperi o tânără cu trăsături delicate, îmbrăcată cu o 
cămaşă cu guler rotund, cu pantaloni scurţi din tweed şi purtând 
nişte pantofi din piele grena cu şireturi. 

— Nu eşti în toate minţile?! vocifera el lovindu-se uşor cu 
degetul arătător în cap. 

Surprinsă, ea se dădu înapoi un pas şi îl privi cu stupoare. 

— Muzica! urlă el. Te crezi singură pe pământ? 

— Da, nu este aşa? 

În clipa în care Gaspard înţelese că era luat peste picior, 
tânăra apăsă pe butonul unei mici telecomenzi pe care o ţinea 
în mână. 

În sfârşit, se făcu linişte. 

— Luam o pauză de la corectarea lucrării mele. Credeam că 
toată lumea este plecată în vacanţă şi m-am lăsat puţin dusă de 
val, recunoscu ea în chip de scuză. 

— O pauză ascultând hard-rock? 

— Tehnic vorbind, nu este hard-rock, obiectă ea, ci black 
metal. 

— Care-i diferenţa? 

— Ei bine, este foarte simplă, hard... 

— Ştii ceva? Puțin îmi pasă, o  întrerupse Gaspard 
îndepărtându-se. N-ai decât să-ţi spargi în continuare timpanele 
dacă ai chef, dar cumpără-ţi nişte căşti ca să nu-i mai torturezi 
pe ceilalţi. 

Tânăra începu să râdă în hohote. 

— Sunteţi atât de nepoliticos, încât este chiar amuzant! 

Gaspard se întoarse. Pentru o clipă, remarca îl descumpăni. O 
studie pe fată din cap până-n picioare: un coc cuminte, o ţinută 
de studentă stilată, dar şi un piercing în nas şi un tatuaj subtil 
care începea în spatele urechii pentru a dispărea sub cămaşă. 

N-a greşit chiar aşa de mult... 

— De acord, recunoscu el, poate că am mers cam departe., 
dar, pe bune, muzica asta... 

Tânăra zâmbi din nou şi îi întinse mâna. 

— Pauline Delatour, se prezentă ea. 

— Gaspard Coutances. 

— Locuiţi în fosta casă a lui Sean Lorenz? 


— Am închiriat-o pentru o lună. 

O rafală de vânt trânti un oblon. Fiind în pantaloni scurţi, pe 
Pauline o luă frigul. 

— Dragă vecine, am început să îngheţ, dar aş fi încântată să-ţi 
ofer o cafea, propuse ea frecându-şi picioarele ca să se 
încălzească. 

Gaspard încuviinţă din cap şi o urmă pe tânără înăuntru. 

Nemişcată, Madeline privea cele două tablouri ca vrăjită. 
Datând din 1997 şi intitulat CityOnFire, primul era o frescă 
mare, tipică pentru perioada Street art a lui Lorenz: un rug 
aprins, o pictură care devora pânza, o deflagraţie de culori 
mergând de la galben la roşu-carmin. Motherhood, al doilea 
tablou, era mult mai recent. Intim, sobru, reprezenta o suprafaţă 
de un albastru pal, aproape albă, traversată de o linie curbă 
care simboliza pântecul rotund al unei femei însărcinate. 
Evocarea cea mai clară a maternității. O etichetă pe zid preciza 
că este vorba despre ultimul tablou cunoscut al lui Lorenz, 
realizat cu puţin înainte de naşterea fiului său. Spre deosebire 
de tabloul precedent, aici nu culoarea, ci lumina stârnea emoția. 

Răspunzând unei voci pe care numai ea o auzea, Madeline se 
apropie. Lumina o chema. Materia, textura, densitatea, miile de 
nuanţe ale picturii o hipnotizau. Tabloul era viu. În câteva 
secunde, aceeaşi suprafaţă trecea de la alb la bleu şi apoi la roz. 
Emoţia era acolo, dar era insesizabilă. Cu cât pictura lui Lorenz 
te liniştea mai mult, cu atât te tulbura mai tare. 

Această ezitare o fascina pe Madeline. Cum putea o pictură să 
aibă un asemenea efect? Incercă să se dea înapoi, dar picioarele 
parcă n-o mai ascultau. Prizonieră de bunăvoie, Madeline nu 
dorea să se sustragă luminii care o iradia. Voia să mai tremure 
din cauza acelui vertij liniştitor. Voia să mai rămână în acel 
spaţiu amniotic şi regresiv care te străpungea şi îţi dezvăluia 
despre tine lucruri pe care nu le bănuiai. 

Unele erau frumoase. Altele nu prea. 

4. 

Intrarea în casa lui Pauline Delatour se făcea prin bucătărie. 
La prima vedere, interiorul era primitor, decorat în stil 
campestru: un blat de lucru din lemn masiv, pardoseală din 
gresie, perdele din pânză în carouri. Pe rafturi, nişte plăci 


emailate, o râşniţă de cafea stricată, nişte boluri mari din 
ceramică şi nişte cratiţe vechi de cupru. 

— Este drăguţ la tine, dar destul de derutant. După cum e 
interiorul, aş zice că ai mai multe în comun cu Jean Ferrat decât 
cu black metal, o tachină el. 

Zâmbitoare, Pauline luă o cafetieră italiană de pe blat şi turnă 
cafea în două cești. 

— La drept vorbind, asta nu este casa mea. Aparține unui om 
de afaceri italian, un colecţionar de artă, care a moştenit-o de la 
familia lui şi pe care mi l-a prezentat Sean Lorenz. El nu vine 
niciodată aici. Întrucât nu vrea s-o vândă, are nevoie de cineva 
ca s-o supravegheze şi s-o întreţină. Chestia asta nu va dura la 
nesfârşit, dar până una-alta ar fi stupid să nu profit de ocazie. 

Gaspard luă ceaşca pe care fata i-o întinse. 

— Dacă înţeleg bine, locuieşti aici graţie lui Sean Lorenz. 

Rezemată de perete, tânăra suflă cu delicateţe în băutura ei. 

— Da, el l-a convins pe italian să aibă încredere în mine. 

— Cum l-ai cunoscut? 

— Pe Sean? Cu trei sau patru ani înainte de a muri. În timpul 
primilor ani de facultate, ca să-mi rotunjesc câştigurile lunare, 
pozam ca model pentru studenţii de la Şcoala de Arte Frumoase. 
Intr-o zi, Sean a ţinut un master class. Atunci l-am cunoscut şi 
am devenit prieteni. 

Din curiozitate, Gaspard examină sticlele de vin aranjate într- 
un suport din fier forjat. 

— N-ar trebui să bei poşirca asta! o preveni el făcând o mutră 
dezgustată. Data viitoare o să-ţi aduc o sticlă de vin adevărat. 

— Mulţumesc. Am nevoie de carburant pentru a-mi termina 
teza, zâmbi ea arătând pe blatul de bucătărie un laptop argintiu 
înconjurat de vrafuri de cărţi. 

— La ce subiect lucrezi? 

— Tradiţia kinbaku în Japonia în timpul perioadei Edo: tehnică 
militară şi practică erotică, recită ea. 

— Kinbaku? Ce-i asta? 

Pauline îşi puse ceaşca în chiuvetă, apoi se uită la noul ei 
vecin cu un aer misterios. 

— Urmează-mă, o să-ţi arăt. 


5. 

Prin peretele de sticlă al terasei, stejarii roşii luau foc, arțarii 
se luminau, iar pinii se transformau în siluete negre, creând un 
teatru de umbre chinezesc. 

Madeline privea în gol. Se uita, fără să-l vadă, la soarele care 
apunea în spatele magazinului de muzică pe peluza Grădinii de 
Aclimatizare. Era aproape ora 17:00. După vizita la muzeu, se 
aşezase la o masă la Franck, restaurantul fundaţiei care fusese 
instalat în spatele unui perete despărțitor decorativ al 
atriumului. Bău cu înghiţituri mici ceaiul negru pe care îl 
comandase. De câteva minute, Madeline n-avea în minte decât 
un gând. O singură întrebare: şi dacă ceea ce-i spusese Bernard 
Benedick era adevărat? Şi dacă ultimele trei tablouri pictate de 
Sean Lorenz dispăruseră într-adevăr? Nişte tablouri inedite pe 
care nu le văzuse nimeni niciodată. O trecură fiorii. N-avea 
intenţia să se lase manipulată de galerist, dar, dacă aceste 
tablouri existau, i-ar fi plăcut să fie ea cea care să le găsească. 

Simti adrenalina care îi pulsa în vene. Semnalul că vânătoarea 
a început. O senzaţie altădată familiară pe care o redescoperea 
cu plăcere. O senzaţie fără îndoială foarte diferită de exaltarea 
de care era cuprins probabil Sean Lorenz atunci când îşi picta 
graffitiurile pe vagoanele de metrou la începutul anilor 1990. 
Gustul pericolului, beţia fricii, dorinţa de a se reîntoarce la toate 
astea cu orice preţ. 

Deschise o pagină de net pe smartphone-ul ei şi tastă numele 
lui. Articolul despre Lorenz de pe Wikipedia începea în stilul 
obişnuit: 


Sean Paul Lorenz, cunoscut la începutul carierei şi 
sub numele de Lorz?74, este un artist graffiti şi un pictor 
care s-a născut la New York pe 8 noiembrie 1966 şi a 
murit în acelaşi oraş pe 23 decembrie 2015. În ultimii 
douăzeci de ani de viaţă a trăit şi a lucrat la Paris. (...) 


Textul continua pe mai multe zeci de rânduri. Un rezumat 
interesant, dar din care nu află nimic în plus faţă de ceea ce-i 
povestise Benedick. Doar în ultimele rânduri Madeline găsi ceea 
ce căuta: 


Cazul Julian Lorenz 


Crima 
Pe 12 decembrie 2014, în timp ce Lorenz se află la New 

York pentru a asista la o retrospectivă a operei lui la 

MoMA”, soţia lui, Penelope, şi fiul său, Julian, sunt răpiți 

pe o stradă din Upper West Side. După câteva ore, 

pictorul primeşte o cerere de răscumpărare de milioane 

de dolari, însoţită de degetul tăiat al copilului. În ciuda 

plăţii sumei, numai Penelope este eliberată, în timp ce 

băieţelul este asasinat sub ochii mamei lui. 
Vinovatul 
Ancheta nu a durat mult, identitatea răpitorului fiind 
stabilită rapid întrucât... 
6. 

Traversat pe toată lungimea lui de o grindă din lemn de 
măslin, salonul lui Pauline Delatour nu mai avea nimic dintr-o 
casă de familie, evocând mai degrabă un loft modern, cu 
decorație minimalistă. O încăpere spațioasă ai cărei pereţi erau 
tapetaţi cu fotografii de femei goale legate în nişte poziţii 
ciudate. Corpuri imobilizate, înhămate, suspendate în aer. 
Trupuri înfăşurate, strânse, prizoniere ale unei multitudini de 
noduri sofisticate. Chipuri străbătute de frisoane, dar nu-ţi 
dădeai seama prea bine dacă erau de plăcere sau de durere. 

— La bază, kinbaku este o artă militară japoneză ancestrală, îi 
explică Pauline. O tehnică elaborată pentru a lega prizonieri de 
război de rang înalt. De-a lungul secolelor, a devenit o practică 
erotică rafinată. 

Gaspard privi fotografiile, mai întâi cu reticenţă. Relaţiile de 
supunere şi de dominație îl făcuseră întotdeauna să se simtă 
stânjenit. 

— Ştii ce spunea marele fotograf Araki? întrebă tânăra, 
„Funiile trebuie să fie ca nişte mângâieri pe trupul femeii.” 

De fapt, încet-încet, teama lui Gaspard dispăru. Ba chiar, fără 
voia lui, consideră că fotografiile erau de o frumuseţe 
stupefiantă. Era greu de explicat, dar imaginile n-aveau nimic 
vulgar şi nici violent. 

— Kinbaku este o artă foarte exigentă, continuă Pauline. O 
performanţă care nu are nimic de-a face cu sadomasochismul. 
Ţin cursuri într-o sală din arondismentul 20. Ar trebui să vii într- 
una dintre zile. Ţi-aş face o demonstraţie. Dacă vrei să afli 


° Museum of Modern Art - Muzeul de artă modernă din New York. 


anumite lucruri despre tine, este chiar mai eficient decât o 
şedinţă de psihanaliză. 

— Sean Lorenz era interesat de chestiile astea? 

Pauline zâmbi trist. 

— Sean a trăit în jungla newyorkeză din anii 1980 şi 1990, aşa 
că aceste jocuri nevinovate n-aveau cum să-l sperie. 

— Erai apropiată de el? 

— Eram prieteni, după cum ţi-am spus. El zicea că are 
încredere în mine. Suficient de multă în orice caz pentru a mă 
lăsa foarte des să am grijă de fiul lui. 

Pauline se aşeză pe treptele unei scări înalte din lemn de 
lângă un perete. 

— Nu prea-mi plac plozii, mărturisi ea. Dar micuțul Julian era 
altceva: un băieţel cu adevărat extraordinar. Afectuos, vioi, 
inteligent. 

Deşi avea tenul de culoarea laptelui, Gaspard observă că 
Pauline se albi şi mai tare la faţă. 

— Vorbeşti despre el la trecut? 

— Julian a fost asasinat. Nu ştiai? 

De data asta, era rândul lui Gaspard să fie şocat. Trase spre el 
un taburet din lemn şi se aşeză, aplecându-se spre Pauline. 

— Bă... băiatul care apare peste tot în fotografiile din casă a 
murit? 

Pauline încerca să reziste tentaţiei de a-şi roade unghiile date 
cu ojă grena de la care nu-şi mai lua ochii. 

— Este o poveste urâtă. Julian a fost răpit la New York şi 
înjunghiat sub ochii mamei lui. 

— Dar... de cine? 

Pauline oftă. 

— O fostă prietenă a lui Sean care făcuse închisoare. O 
pictoriţă de origine chiliană cunoscută sub numele de LadyBird. 
Voia să se răzbune. 

— Pentru ce să se răzbune? 

— Sincer, chiar nu ştiu nimic despre asta, spuse ea ridicându- 
se. Motivele ei au fost foarte neclare. 

Pauline se întoarse în bucătărie, iar Gaspard o urmă. 

— Este un eufemism să spui că Sean n-a mai fost niciodată 
acelaşi om după moartea fiului său, mărturisi ea. Nu doar că nu 
mai picta, dar a renunţat efectiv la orice, a murit de supărare. Il 
ajutam cum puteam: mă duceam să-i fac cumpărăturile, îi 


comandam mâncare, o sunam pe Diane Raphaël când avea 
nevoie de medicamente. 

— Cine-i asta? O doctoriţă? 

Ea încuviinţă din cap. 

— O psihiatră care îl trata de mult timp. 

— Şi soţia lui? 

Pauline oftă din nou. 

— Penelope a părăsit corabia de cum a avut ocazia, dar asta-i 
altă poveste. _ 

Ca să nu pară prea indiscret, Gaspard îşi muşcă limba. Işi 
dădea seama că relatarea lui Pauline avea lapsusuri, dar îi 
detesta prea mult pe curioşi pentru a intra în rândurile lor. Işi 
permise totuşi o întrebare mai puţin personală: 

— Deci Lorenz n-a mai pictat nici măcar un singur tablou până 
a murit? 

— Din câte ştiu, nu. Mai întâi, pentru că a avut mari probleme 
de sănătate. Apoi fiindcă lăsa impresia că nu mai era interesat 
de pictură. Că nu mai era interesat de nimic, de fapt. Nici măcar 
în timpul atelierului de artă, pe care l-a mai ţinut o dată sau de 
două ori la şcoala lui Julian, nu s-a mai atins de pensulă. 

Pauline tăcu câteva secunde, apoi adăugă ca şi cum şi-ar fi 
amintit brusc ceva: 

— Totuşi, în zilele dinaintea morţii, s-a petrecut ceva ciudat. 

Tânăra ridică bărbia şi făcu semn spre fereastră, spre casa 
pictorului. 

— Mai multe nopţi la rând, Sean a lăsat muzica pornită până-n 
zori. 

— Şi ce era aşa ciudat în asta? 

— Era ciudat tocmai pentru că Sean nu asculta muzică atunci 
când picta. Şi ceea ce m-a surprins nu era atât faptul că se 
reapucase de pictat, ci mai degrabă că o făcea noaptea. Sean 
era înnebunit după lumină. Nu l-am văzut niciodată pictând 
decât în plină zi. 

— Ce muzică asculta? 

Pauline zâmbi. ; 

— Chestii care cred că-ţi plac. In orice caz, nu black metal. De 
exemplu, Simfonia a V-a de Beethoven şi alte chestii pe care nu 
le cunoşteam şi pe care le punea mereu şi mereu de la capăt. 

Ea îşi scoase telefonul din buzunar şi începu să i-l fluture prin 
faţă lui Gaspard. 


— Fiindcă sunt o tipă curioasă, le-am căutat pe Shazam. 
Gaspard habar n-avea ce însemna, dar nu lăsă să se vadă. 
Pauline găsi informaţiile pe care le căuta. 

— Catalogul păsărilor de Olivier Messiaen şi Simfonia nr. 2 de 
Gustav Mahler. 

— Ce te face să crezi că într-adevăr picta? Poate că doar 
asculta muzică. 

— Tocmai asta am vrut şi eu să ştiu. Aşa că am ieşit în toiul 
nopţii, am luat-o pe alee, am înconjurat casa şi am urcat pe 
scara de serviciu până la fereastra atelierului. Ştiu, sună a 
hărţuială, dar îmi asum - dacă Sean pictase un tablou nou, 
voiam să fiu prima care-l vedea. 

Un zâmbet imperceptibil lumină faţa lui Gaspard în timp ce şi- 
o imagina pe Pauline făcând acrobaţii. Pictura lui Lorenz avea 
într-adevăr o putere de seducţie ieşită din comun. 

— Când am ajuns sus, la capătul scării, mi-am lipit nasul de 
geam. Deşi toate luminile din atelier fuseseră stinse, Sean se 
afla în faţa unei pânze. 

— Picta în întuneric? 

— Ştiu că n-are sens, dar am avut impresia că pictura emitea 
propria ei lumină. O sclipire vie, pătrunzătoare, care îi lumina 
faţa. 

— Ce reprezenta? 

— N-am aruncat decât o privire scurtă. Scara a scârţâit, iar 
Sean s-a întors. Mi-a fost frică şi am coborât în viteză. M-am 
întors acasă, simţindu-mă un pic laşă. 

Gaspard o privi pe această fată ciudată, dar, în acelaşi timp, 
provocatoare, intelectuală, perspicace şi underground. O fată pe 
care probabil majoritatea bărbaţilor o plăceau. Aşa cum trebuie 
să fi plăcut-o şi Lorenz. Deodată, o întrebare îi trecu prin minte: 

— Sean Lorenz nu te-a folosit niciodată ca model? se interesă 
el. 

Ochii lui Pauline începură să scânteieze atunci când răspunse: 

— A făcut mai mult de-atât. 

Atunci, ea se descheie la cămaşă şi tatuajul apăru nu în 
totalitate, ci în toată splendoarea lui. Pielea tinerei se 
transformase într-o pictură umană în culori strălucitoare: un şir 
de arabescuri florale şi multicolore care se întindeau de la gât 
până unde începea coapsa. 


— Se spune adesea că picturile lui Lorenz sunt vii, dar este 
impropriu spus. Singura operă de artă vie a lui Sean Lorenz sunt 
eu. 


4 
Doi necunoscuți în casă 


Nimic nu mă face să fiu optimist. 
Francis BACON 
1. 

Se lăsase noaptea când Madeline deschise uşa şi intră în 
casă. Evitase pe cât putuse confruntarea cu Gaspard Coutances, 
inevitabilă totuşi. Sperase chiar în secret că dramaturgul 
renunţase în cele din urmă, dar, în timp ce-şi agăța geaca de 
piele în cuier, zări silueta lunganului care trebăluia în bucătărie. 

În timp ce traversa salonul pentru a merge la el, zăbovi 
asupra zecilor de fotografii afişate pe pereţi în rame din lemn 
deschis la culoare. Acum, când ştia că micuțul Julian e mort, 
fotografiile care o înduioşaseră la sosire i se păreau lugubre şi 
funebre. De aceea şi casa era mai rece în acea seară, mai 
apăsătoare, învăluită în tristeţe. Constatând că vraja se rupsese, 
Madeline luă o decizie radicală. 

Când intră în bucătărie, Coutances o salută cu un mormăit. Cu 
nişte blugi tociţi şi cămaşă în carouri, cu barbă de două 
săptămâni şi bocanci Timberland uzaţi, ei i se păru că seamănă 
cu un „om al pădurilor”, ceea ce nu se potrivea cu statutul lui de 
dramaturg, de intelectual. Stătea în picioare la masă şi părea 
foarte concentrat la ceea ce făcea - tăia o ceapă cu gesturi 
sigure ascultând muzică de cameră la un vechi radio portativ. În 
faţa lui, lângă o pungă mare de hârtie, erau mai multe produse 
şi ingrediente pe care le cumpărase în mod evident în acea 
după-amiază: ulei de măsline, scoici Saint-Jacques, cubuleţe cu 
concentrat de supă de pasăre, o trufă... 

— Ce preparaţi? 

— Kritharaki cu trufă. Sunt nişte paste micuţe greceşti care se 
gătesc precum risotto. Cinaţi cu mine? 

— Nu, mulţumesc. 

— Pun pariu că sunteţi vegetariană. Mâncaţi numai quinoa, 
alge, germeni de grâu şi tot... 

— Nicidecum, îl întrerupse ea sec. Cât despre casă, voiam să 
vă anunţ că cedez. Voi locui în altă parte. Proprietarul mi-a 
propus despăgubiri şi o să-i accept oferta. 

El o privi surprins. 

— Înţeleaptă decizie. 


— Dar vă cer să-mi daţi un răgaz de două zile ca să mă 
organizez. Între timp, voi dormi la etaj. Împărţim bucătăria, însă 
aveţi la dispoziţie restul casei. 

— Imi convine, consimţi Gaspard. 

Cu lama cuţitului, răsturnă de pe tocător ceapa, pe care o 
tăiase, într-o tigaie. 

— Ce v-a făcut să vă răzgândiţi? 

Ea ezită o clipă, apoi îi spuse adevărul: 

— N-am curaj să stau patru săptămâni într-un loc bântuit încă 
de fantoma unui copil mort. 

— Vă referiţi la micuțul Julian? 

Madeline încuviinţă din cap. In următorul sfert de oră, de-a 
lungul unei discuţii animate, îşi povestiră reciproc ce aflaseră 
despre viaţa şi opera fascinantă a lui Sean Lorenz, dar şi despre 
ultimele lui tablouri dispărute. 

După ce refuzase un pahar cu vin, Madeline deschise 
frigiderul pentru a-şi lua trusa de plastic pe care o lăsase acolo 
în urmă cu câteva ore. Apoi, pretextând că era foarte obosită, 
urcă la etaj să se culce. 

2. 

Scara de lemn care ducea în bârlogul lui Lorenz dădea direct 
în atelier şi în veranda acestuia. Cea mai frumoasă încăpere a 
casei se prelungea cu o cameră micuță, dar confortabilă, 
prevăzută cu o baie. Madeline aranjă câteva lucruri, găsi 
cearşafuri curate într-un dulap şi îşi făcu patul. Apoi se spălă pe 
mâini şi se aşeză la un birou micuţ din lemn ceruit, plasat chiar 
la fereastră. Mai întâi, îşi ridică puloverul şi cămaşa. Luă apoi din 
trusă o fiolă şi o seringă pe care o scoase din ambalajul ei. Fixă 
acul, scoase capacul şi acţionă pistonul seringii aşa cum făcea 
de obicei pentru a preleva produsul, împingând bulele de aer în 
sus ca să le elibereze. Cu o vată îmbibată în spirt, curăţă zona 
de pe burtă unde avea de gând să se injecteze. Deşi era dat 
drumul la căldură, ea tremura din toate încheieturile. Oasele o 
dureau, pielea i se făcuse ca de găină. Trase cu putere aer în 
piept, apoi prinse între degete o bucată de piele şi înfipse acul în 
grăsime, nici prea aproape de muşchi, nici prea aproape de 
coaste. Incercă să nu tremure în timp ce împingea pistonul 
pentru a-şi injecta soluţia. Simţea cum o arde, un adevărat 
calvar. Fir-ar să fie! Când era polițistă, fusese în situaţii mult mai 
periculoase: cu o armă la tâmplă, cu gloanţe care-i şuieraseră 


pe la urechi, faţă în faţă cu cei mai răi delincvenţi din 
Manchester. De fiecare dată, reuşise să-şi stăpânească frica, iar 
acum se sclifosea din cauza unui ac! 

Madeline închise ochii. Respirație. Compresă. Retragerea 
acului. Vată pentru a opri sângerarea. 

Se întinse pe pat tremurând. Ca şi în acea dimineaţă la gară, 
avea impresia că era în pragul morţii. li era greață, avea crampe 
la stomac şi o migrenă îngrozitoare. Dârdâind, trase cuvertura 
pe ea. Închise ochii şi în minte începură să i se deruleze 
imaginile cu micuțul Julian, în culoarea sângelui, oraşul în flăcări. 
Apoi, în sens invers, revăzu tabloul mai senin al maternității. Şi 
încet-încet se simţi mai bine. Corpul i se dezumiflă. Cum nu 
reuşea să adoarmă, se ridică şi se spălă cu apă rece pe faţă. li 
era chiar foame. Mirosuri îmbietoare de risotto cu trufe urcau 
până în atelier. 

Atunci lăsă la o parte mândria şi cobori în salon, la Gaspard. 

— la zi, Coutances, mai e valabilă invitaţia la cină? O să te 
convingi dacă sunt consumatoare de quinoa... 

3. 

Contrar oricărei aşteptări, masa fu veselă şi plăcută. Cu doi 
ani în urmă, Madeline văzuse pe Broadway o reprezentaţie a 
piesei Ghost Town a lui Gaspard, care se jucase timp de două 
luni la Barrymore Theatre, cu Jeff Daniels şi Rachel Weisz. Nu 
fusese prea impresionată: dialoguri minunate, dar o viziune 
cinică asupra lumii care o făcuse să se simtă prost. 

Din fericire, Coutances nu era personajul persiflant şi 
sarcastic din scrierile lui. La drept vorbind, era un ciudat: un soi 
de gentleman mizantrop şi pesimist, dar care, pe durata unei 
cine, putea să fie totuşi un companion agreabil. Aproape în mod 
natural, conversaţia lor se axă pe Sean Lorenz. Işi împărtăşiră 
entuziasmul pentru pictura lui şi analizară mai bine informaţiile 
şi anecdotele pe care fiecare le auzise în acea după-amiază. 
Mâncară cu poftă până la ultima înghiţitură de risotto şi 
terminară cu o sticlă de Saint-Julien. 

După masă, discuţia continuă în salon. Gaspard alesese un 
vechi disc al lui Oscar Peterson, aprinsese focul în şemineu şi 
descoperise o sticlă de Pappy van Winkle vechi de douăzeci de 
ani. Madeline îşi scosese botinele, îşi întinsese picioarele pe 
canapea, îşi pusese un pled pe umeri şi scosese din buzunar o 
ţigară rulată care nu conţinea doar tabac. Amestecul de iarbă şi 


whisky le moleşi trupurile şi destinse şi mai mult atmosfera. 
Conversaţia ajunse astfel să capete o turnură mai personală. 

— Ai copii, Coutances? 

Răspunsul veni instantaneu: 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, nu! Şi n-o să am niciodată. 

— De ce? 

— Refuz să impun cuiva nebunia lumii în care suntem obligaţi 
să trăim. 

Madeline trase un fum din ţigară. 

— Nu îţi faci prea multe griji? 

— Nu mi se pare. 

— Unele lucruri merg prost, recunosc, dar... 

— Unele lucruri merg prost? Dar deschide ochii, fir-ar să fie! 
Planeta este în derivă şi viitorul va fi îngrozitor: şi mai violent, şi 
mai irespirabil, şi mai îngrijorător. Trebuie să fii al naibii de 
egoist ca să obligi pe cineva să trăiască într-o asemenea lume. 

Madeline încercă să-i răspundă, dar Gaspard se dezlănţuise. 
Timp de un sfert de oră, cu ochi furibunzi, duhnind a alcool, 
debită o argumentaţie de un pesimism profund în privinţa 
viitorului umanităţii, descriind o societate apocaliptică aservită 
tehnologiei, consumerismului, gândirii mediocre. O societate 
prădătoare care, pretându-se la exterminarea metodică a 
naturii, îşi luase un bilet fără retur către neant. 

Ea aşteptă să fie sigură că dramaturgul îşi terminase diatriba, 
apoi constată: 

— De fapt, tu nu-i deteşti doar pe idioţi, tu deteşti specia 
umană în ansamblul ei. 

Gaspard nu încercă să nege: 

— Ştii ce zicea Shakespeare: „Până şi animalul cel mai feroce 
dă dovadă de milă”. Dar omul nu cunoaşte mila. Omul este cel 
mai rău dintre prădători. Omul este un parazit care, sub 
pretextul unei spoieli de civilizaţie, nu se simte bine decât 
dominând şi umilind. O specie megalomaniacă şi suicidară care 
îşi urăşte semenii pentru că se detestă pe sine însăşi. 

— Şi tu, Coutances, tu eşti diferit, bineînţeles, nu? 

— Nu, dimpotrivă. Poţi să mă incluzi şi pe mine în lot, dacă 
asta îţi face plăcere, zise el luând ultima înghiţitură de whisky. 

Madeline îşi stinse ţigara într-o farfuriuţă care ţinea loc de 
scrumieră. 

— Trebuie să fii tare nefericit ca să gândeşti aşa. 


El respinse ideea fluturând din mână, în timp ce ea se ducea 
să ia o sticlă de apă din frigider. 

— Sunt doar lucid. Au apărut o mulţime de studii ştiinţifice şi 
mai pesimiste decât ceea ce spun eu. Ecosistemele terestre 
dispar în mod inevitabil. Am depăşit deja limita, nu mai e cale 
de întoarcere... 

Ea îl provocă: 

— Atunci, de ce nu-ţi tragi un glonţ în cap imediat? 

— Nu asta-i problema, se apără el. M-ai întrebat de ce nu 
vreau să am copii. Ţi-am răspuns: pentru că nu vreau să-i văd 
crescând în haos şi violenţă. 

El îndreptă spre ea un deget acuzator, care tremura atât din 
cauza alcoolului, cât şi a furiei. 

— Nu voi sili niciodată un copil să trăiască în această lume 
crudă! Dacă ai de gând să faci altă alegere, e problema ta, dar 
nu-mi cere s-o susţin! 

— Mi se rupe de susţinerea ta, zise ea aşezându-se la loc, dar 
mă întreb totuşi de ce nu te lupţi ca să schimbi toate astea? 
Apără cauzele la care ţii. Angajează-te într-o asociaţie, militează 
într-un... 

El făcu o figură dezgustată. 

— Lupta colectivă? E prea puţin pentru mine. Dispreţuiesc 
partidele politice, sindicatele, grupurile de presiune. Cred ca şi 
Brassens că, „de îndată ce ne strângem mai mulţi de patru, 
suntem o gaşcă de idioţi”. Şi apoi bătălia este deja pierdută, 
chiar dacă oamenii sunt prea laşi ca s-o recunoască. 

— Ştii care-i problema ta? Faptul că n-ai dus o luptă 
adevărată! Când ai un copil, eşti obligat să lupţi. Lupţi pentru 
viitor. Cel care a existat mereu şi care va exista mereu. 

El o privi suspicios. 

— Dar tu, Madeline, tu ai copii? 

— Poate că voi avea într-o bună zi. 

— Doar pentru plăcerea ta personală, nu-i aşa? rânji el. Ca să 
te simţi „împlinită”, „realizată”, „satisfăcută”? Ca să faci ceea ce 
au făcut şi prietenele tale? Ca să scapi de întrebările 
stânjenitoare puse de tati şi mami care te fac să te simţi 
vinovată? 

Simţind că i se urcă sângele la cap, Madeline se ridică şi îi 
aruncă un jet de apă rece în faţă pentru a-l face să tacă. Apoi 


ezită o clipă şi, în cele din urmă, aruncă în el chiar cu sticla de 
plastic. 

— Eşti într-adevăr un mare idiot! ţipă ea fugind spre scară. 

Urcă treptele două câte două şi trânti uşa de la camera ei. 

Rămas singur, Gaspard scoase un oftat adânc. Desigur, nu era 
prima oară când alcoolul îl făcea să spună tâmpenii, dar era 
prima dată când regreta atât de repede. 

Bosumflat ca un copil, îşi mai turnă un pahar de whisky şi 
stinse luminile, după care se întinse într-un /ounge chair cu un 
mormăit vinovat. 

Refăcu filmul disputei în mintea lui înceţoşată de alcool. 
Argumentele lui, cele ale lui Madeline. Poate că fusese 
nepoliticos la sfârşit, dar fusese sincer. Cel mult, regreta 
brutalitatea cu care îi spusese toate acele lucruri, dar nu şi ceea 
ce-i spusese. Acum, că se gândea din nou la acest subiect, îşi 
dădu seama că exista totuşi un lucru evident pe care nu-l 
menţionase: oamenii care vor copii se simt fără îndoială în stare 
să-i protejeze. 

Or, el, Gaspard, nu avea să fie niciodată în stare să facă asta. 

Şi asta îl îngrozea. 


Pictorul nebun 
Miercuri, 21 decembrie 


5 


Lupta cu destinul 
Viata nu ne face cadouri. 
Jacques BREL 
1. 

Capul îi vâjâia. Inima îi bătea cu putere. 

Zgomotul uşii de la intrare trântite îl făcu pe Gaspard să 
tresară şi să se trezească din somnul zbuciumat. Îi trebui ceva 
ca să se dezmeticească. Mai întâi, nu ştiu unde se află, apoi îşi 
dădu seama de trista realitate: adormise ghemuit în vechiul 
fotoliu Eames a lui Sean Lorenz. Tricoul, leoarcă de transpiraţie, 
i se lipise de pielea scaunului, iar faţa îi era turtită de braţul 
fotoliului. Se ridică anevoie în picioare, frecându-se la ochi, 
fricţionându-şi ceafa şi coastele. Avea o mahmureală cumplită: 
durere de cap, gust de ciment în gură, greață, articulaţii 
anchilozate. Scena obişnuită după care se jura de fiecare dată 
că n-o să mai pună gura pe nicio picătură de alcool. Ştia însă că 
nu avea să-şi respecte această hotărâre, că nici nu va trece bine 
de prânz şi va avea chef de un pahar. 

Se uită la ceas: era opt dimineaţa. Privi pe geam: cerul era 
mohorât, dar nu căzuse nicio picătură de ploaie încă. Se gândise 
că Madeline deja plecase şi îi era ruşine gândindu-se că-l văzuse 
în starea asta. Se târî până în baie şi stătu vreun sfert de oră 
sub duş, bând cam vreun jumătate de litru de apă direct din 
capul de duş. Apoi înşfăcă un prosop pe care şi-l puse în jurul 
taliei şi ieşi din baie masându-şi tâmplele. 

Migrena i se agrava, devenea din ce în ce mai îngrozitoare. 
Avea nevoie urgentă de două pastile de ibuprofen. Scotoci în 
geanta de voiaj, dar nu găsi nimic. După o scurtă ezitare, urcă la 
etaj, unde se instalase Madeline, îi reperă trusa de toaletă şi 
puse mâna pe ceea ce căuta. Slavă Domnului că unii erau mai 
organizaţi! 

După ce înghiţi două drajeuri de Advil, se întoarse în camera 
lui unde se îmbrăcă cu hainele din ziua trecută, apoi se duse în 
bucătărie ca să-şi facă o cafea tare. Exista o cafetieră, dar 
degeaba. Deschise toate dulapurile, nu găsi niciun pachet de 
cafea şi, în cele din urmă, resemnat, se mulţumi un bol cu supă 
de pui instant pe care o mâncă pe terasă. Iniţial, aerul rece îi 
făcu bine, dar apoi îl făcu să bată în retragere şi să se întoarcă 
la căldura din salon. Acolo exploră discoteca şi găsi discurile 


despre care îi vorbise Pauline cu o zi în urmă. Cele pe care le 
asculta fără întrerupere Sean Lorenz în zilele de dinaintea morţii 
sale. 

Primul vinii era un must-have al oricărei discoteci clasice: 
Simfonia a V-a de Beethoven, dirijată de Carlos Kleiber. Pe 
spatele copertei, un muzicolog amintea de dorinţa care-l 
animase pe compozitor toată viaţa, aceea de „a cere socoteală 
destinului”. De fapt, Simfonia a V-a era în întregime axată pe 
confruntarea omului cu destinul său. „Aşa că destinul a bătut la 
uşă”, zicea Beethoven pentru a explica efectul celor patru note 
cu care începea simfonia. 

A doua înregistrare avea parfumul anilor 1980: un ansamblu 
de două viniluri Deutsch Grammophon cu Simfonia nr. 2 de 
Gustav Mahler, dirijată de Leonard Bernstein, avându-i ca guests 
stars pe Barbara Hendricks şi Christa Ludwig. Cunoscută sub 
numele de „învierea”, a doua simfonie a compozitorului austriac 
nu-i era familiară lui Gaspard. Citind livretul, află că era vorba 
despre o operă religioasă, întrucât Mahler se convertise cu puţin 
timp înainte la creştinism. Ea proslăvea tema vieţii eterne şi a 
învierii trupului. În încheiere, era un citat din Leonard Berstein: 
„Muzica lui Mahler exprimă foarte sincer incertitudinile noastre 
cu privire la viaţă şi la moarte. Această muzică este foarte reală, 
ea spune lucruri care te înspăimântă când le auzi”. 

Lucruri care te înspăimântă când le auzi... 

Gaspard se scărpină în cap. De ce Lorenz, mare amator de 
jazz şi de muzică minimalistă, era pasionat la sfârşitul vieţii de 
două simfonii monumentale? 

Aruncă în chiuvetă restul de supă călduţă şi, după ce-şi luă 
caietul cu spirale şi stiloul, se aşeză la masa din salon pentru a 
reflecta la piesa de teatru pe care trebuia s-o scrie. Îi era însă 
greu să se concentreze. Petrecuse o noapte ciudată, cu vise în 
care simţise cum plutea prin mijlocul unor peisaje psihedelice 
tatuate pe corpul legat cu frânghii al frumoasei lui vecine. O 
viziune nu violentă, ci tulburătoare. 

Timp de vreo douăzeci de minute, reuşi să se mintă singur că 
avea să lucreze, dar iluzia nu dură prea mult. Avea mereu 
impresia că portretul mare al lui Lorenz îl privea, îl chema, îl 
judeca. 


La un moment dat, nemairezistând, Gaspard se ridică şi se 
fixă din nou în faţa peretelui plin de fotografii. Înţelese atunci ca 
nu fotografia pictorului îl deranja, ci pozele copilului. 

Copilul care murise... şi care era totuşi atât de plin de bucurie 
şi de energie în acele instantanee. 

Ei drăcie! Din cauza acestei Madeline Greene, care îi 
mărturisise cât era de tulburată de moartea băiatului, începuse 
şi el să se simtă incomod. 

Se lăsă să cadă pe canapea oftând. Sticla de whisky de pe 
măsuţa joasă din faţa lui îi făcea deja cu ochiul, dar rezistă 
tentaţiei. Timp de câteva minute, fixă cu privirea un instantaneu 
în care era micuțul Julian, ţinându-se mândru de bara unui căluţ 
antic de lemn pe care stătea. In faţa caruselului, se distingea 
figura binevoitoare a lui Sean Lorenz, cu ochii aţintiţi /a 
progenitura lui. Gaspard se scotoci în buzunarul de la blugi 
pentru a-şi scoate portofelul. Într-unul din compartimentele 
acestuia, găsi o poză veche, decolorată, la care nu se mai uitase 
de ani buni: el la trei ani, împreună cu tatăl său, pe unul din 
animalele  manejului Garnier din Grădina Luxembourg. 
Fotografia data din 1977. Aproape patruzeci de ani despărţeau 
cele două fotografii. Nu era aceeaşi epocă, dar era acelaşi 
carusel; aceeaşi lumină în ochii copiilor şi aceeaşi mândrie în 
privirea taţilor. 

2. 

Madeline îşi parcă scuterul la intersecţia dintre bulevardul 
Montparnasse şi strada Sèvres. Nu era încă ora nouă şi totuşi 
atmosfera era încărcată de umiditate, o umiditate care-i dădea 
senzaţia că pielea îi era lipicioasă. Scoţându-şi mănuşile şi 
fularul, constată că transpira. 

ȘI când te gândeşti că e iarnă... 

Dar în acea dimineaţă ceva era şi mai alarmant decât 
încălzirea vremii: cartierul era de nerecunoscut. Manifestarea 
din ziua precedentă distrusese şi devastase totul, staţiile de 
autobuz, vitrinele magazinelor, indicatoarele rutiere. Pe trotuare 
şi pe şosea, nenumărate cioburi de sticlă, pavele sparte şi bucăţi 
de asfalt smulse. Un peisaj de război, suprarealist, pe care n-ar 
fi crezut niciodată că avea să-l vadă la Paris. Şi, peste tot, sute 
de tag-uri furioase care denaturau totul: Toată lumea urăşte 


poliția/Gândesc, deci  distrug/În cenuşă, totul deci ne 
posibil'%/Moarte capitalismului/Victorie prin haos/Facem ceva pe 
legile voastre. 

Atitudinea trecătorilor o tulbură. Unii erau, ca şi ea, uluiţi, alţii 
indiferenți, iar alţii, zâmbitori şi zeflemitori, se opreau să-şi facă 
selfie-uri. Până şi zidul de la intrarea în Institutul Naţional al 
Tinerilor Nevăzători era deteriorat şi mâzgălit cu inscripţii 
duşmănoase. Văzând aceste imagini dezolante, îi veni să 
plângă. Ceva se petrecea în această ţară pe care ea n-o mai 
înţelegea. 

Ajungând în faţa centrului medical în care avea programare, 
Madeline descoperi că şi geamurile acestuia erau făcute ţăndări. 
Un muncitor tocmai dădea la o parte un palet din lemn care 
servise drept proiectil pentru a sparge vitrina. În timp ce ea 
ezita, neştiind dacă să se întoarcă din drum, bărbatul îi înţelese 
tulburarea şi îi arătă o pancartă improvizată care preciza ca 
instituţia rămânea deschisă în ciuda incidentelor. 

Intră în hol şi îşi spuse numele la recepţie. Întrucât ajunsese 
mai devreme pentru recoltarea de sânge, nici nu mai trebui să 
stea în sala de aşteptare, iar totul dură doar trei minute: ac, 
eprubetă care se face roşie, plasture şi gata. Apoi i se ceru să ia 
liftul până la etajul al doilea, la secţia de radiologie şi imagistică. 

În timp ce i se făcea ecografia, se gândi iarăşi la conversaţia 
aprinsă pe care o avusese în seara anterioară cu Gaspard 
Coutances. Chiar dacă dramaturgul avea dreptate în privinţa 
situaţiei existente, greşea resemnându-se şi fiind nihilist. Căci 
vor exista întotdeauna oameni care să reziste, să lupte 
împotriva violenţei sociale, oameni care să nu se dea bătuţi în 
faţa catastrofelor naturale. lar copilul ei avea să facă parte 
dintre ei. 

În fine, era prematur s-o spună, căci nu rămăsese încă 
însărcinată. 

Dar, în urmă cu patru luni, în timp ce se afla în vacanţă în 
Spania, făcuse pasul decisiv şi se dusese la o clinică de 
fertilizare din Madrid. Avea să împlinească în curând patruzeci 
de ani şi nicio relaţie serioasă nu se ivea la orizont. Chiar dacă 
ravagiile vârstei ar fi putut fi şi mai rele, trupul ei îmbătrânea, 


1 Parafrazare a sloganului „Împreună, totul devine posibil”, folosit de Nicolas 
Sarkozy în campania electorală din 2007. 


era inevitabil. Şi mai ales inima ei nu mai avea puterea să 
iubească. 

Dacă voia să aibă într-o bună zi un copil, nu mai avea decâto 
carte de jucat. Completase aşadar un dosar, mersese la un 
medic şi făcuse analize pentru a începe fecundarea in vitro. 
Concret, asta însemna că urma să i se extragă ovulele care 
aveau să fie fecundate cu sperma unui donator anonim. Nu era 
tocmai ceea ce visase, dar se agăţase de acest proiect cu toată 
forţa şi cu tot entuziasmul de care era capabilă. Pentru a avea 
un copil, îndura zilnic un adevărat calvar. Mai întâi, un tratament 
hormonal neplăcut: în fiecare seară, îşi injecta în abdomen o 
doză de hormoni foliculo-stimulanţi. Apoi, o dată la două zile, 
suporta o recoltare de sânge urmată de o ecografie pentru a 
verifica evoluţia numărului şi a mărimii foliculilor. Rezultate pe 
care trebuia să le comunice ea însăşi prin telefon personalului 
de la clinica spaniolă. 

Tratamentul ăsta o epuiza. Pântecul i se umfla, pieptul i se 
întărea, picioarele îi cântăreau o tonă, iar migrena şi stările de 
iritabilitate nu îi dădeau pace. 

Încăperea era întunecată. În timp ce medicul mişca sonda 
ecografului pe burta ei, Madeline închise ochii. Se convinse că 
luase o decizie bună. Urma să aibă un copil pentru a se ancora 
în viaţă. În meseria ei anchetase prea mult timp cazuri de 
omucidere, iar morţii te trag în tenebrele lor. Apoi dăduse totul 
pentru iubirea unui bărbat. Dar iubirea bărbaţilor este 
nestatornică, fragilă şi capricioasă. Pentru a prinde curaj, îşi 
reaminti cuvintele de adio ale unui bărbat care contase pentru 
ea: Danny Doyle, prima ei iubire din liceu care, devenind unul 
dintre naşii mafiei din Manchester, o luase pe un drum opus 
celui urmat de ea. Danny Doyle cu care se confruntase când 
devenise polițistă, dar care nu încetase niciodată să vegheze, de 
departe, asupra ei. 

Ştiu că ţi-e teamă. Ştiu că nopţile tale sunt zbuciumate, pline 
de fantome, cadavre şi demoni. Iti cunosc determinarea, dar şi 
această parte întunecată şi autodistructivă a ta. O aveai deja din 
liceu, de când ne-am cunoscut, şi cursul lucrurilor n-a făcut 
decât s-o amplifice. Trece viaţa pe lângă tine, Maddie. Trebuie 
să ieşi din această spirală înainte de a cădea într-un hău din 
care nu te vei mai întoarce. Nu vreau să ai o astfel de viață. Nu 


vreau s-apuci pe drumul care pe mine m-a dus la pierzanie: cel 
care se afundă în întuneric, violență, suferință şi moarte... 

Viața nu îti oferă o a doua şansă. Dacă ai pierdut o ocazie, ai 
pierdut-o pentru totdeauna. Viaţa nu ne oferă cadouri. Viaţa 
este un tăvălug, un despot care-şi stăpâneşte regatul, făcând să 
domnească teroarea prin forța sa armată: timpul. Și timpul 
câştigă intotdeauna la sfârşit. Timpul este cel mai mare 
exterminator al istoriei. Cel pe care niciun polițist nu va reuşi 
niciodată să-l întemnițeze. 

3. 

Gaspard se ridică de pe canapea. Un telefon mobil - uitat fără 
îndoială de Madeline - tocmai începuse să vibreze pe barul din 
bucătărie. Intrucât refuzase întotdeauna să aibă unul, îl privi 
pentru o clipă cu neîncredere, dar se hotărî totuşi să răspundă. 
Era Madeline. Incepu să vorbească, dar întrerupse din neatenţie 
conversaţia, atingând uşor ecranul şi apăsând aiurea pe vreo 
comandă. 

Trase o înjurătură şi băgă telefonul în buzunar. 

Oftă. Migrena îl lăsase, dar mintea îi era încă înceţoşată. N- 
avea rost s-o mai tărăgăneze: avea nevoie de cafea! Şi nu doar 
de o ceaşcă. 

Luă una dintre sticlele de vin pe care le cumpărase cu o zi în 
urmă şi ieşi din casă pentru a-şi vizita vecina preferată. 

De data asta, Pauline Delatour răspunse de la primul clopotel. 
Ca şi cum era primăvară, purta din nou o ţinută lejeră: nişte 
blugi scurţi franjuraţi şi o cămaşă militară kaki descheiată peste 
un maiou. 

— Un pinot noir contra un expresso dublu? propuse el. 
agitând sticla. 

Ea zâmbi şi îi făcu semn cu mâna să poftească înăuntru. 

4. 

După examinările medicale, Madeline se refugiase pe strada 
Faubourg-Saint-Honore, în confortul restaurantului italian 
Caravella, unde fusese împreună cu Bernard Benedick. 

Intrucât recoltarea de sânge se făcea pe nemâncate, nu 
pusese nimic în gură din seara trecută şi începuse s-o ia 
ameţeala. Comandă o cafea cu lapte şi nişte biscotti şi se 
pregătea să sune la clinica de fertilitate când îşi dădu seama că- 
şi uitase telefonul în casa de pe strada Cherche-Midi. 

Asta mai lipsea! se enervă ea lovind cu palma în masă. 


— Probleme? întrebă chelnerul aducându-i micul dejun. 

Ea îl recunoscu pe Gregory, tânărul patron pe care i-l 
prezentase galeristul cu o zi înainte. 

— Mi-am uitat mobilul şi am de dat un telefon important. 

— Vreţi să vi-l împrumut pe-al meu? propuse el scoțând din 
buzunar un telefon cu husă în culorile echipei AC Milan. 

— Mulţumesc, sunteţi foarte amabil! 

Ea sună la Madrid şi ceru să vorbească cu Louisa. Când 
apelase la serviciile clinicii, îi plăcuse de această infirmieră, al 
cărei frate era poliţist. Îi cunoştea programul şi, la nevoie, o 
suna direct pe mobil pentru a evita ca jumătate din locuitorii 
Castiliei să fie la curent cu mărimea ovarelor ei. Louisa notă 
rezultatele pe care urma să le transmită unui medic care să 
evalueze reacţia ovariană şi, dacă era cazul, să modifice doza 
hormonală pe care trebuia să şi-o injecteze. Cu siguranţă, era 
ceva mult mai evoluat decât medicina de familie. Era o versiune 
2.01, mondializată, un pic /ow cost şi cam tristă. Dar, dacă 
trebuia să treacă prin toate astea ca să aibă un copil, era gata s- 
o facă. 

Madeline profită de telefonul lui Gregory pentru a forma 
propriul număr. Din fericire, Coutances îi răspunse: 

— Gaspard, unde eşti? Poţi să-mi aduci telefonul? 

Dramaturgul mormăi ceva de neînțeles, apoi comunicarea se 
întrerupse brusc. Înţelegând că n-ar câştiga nimic dacă ar 
insista, Madeline preferă să-i scrie un SMS: Poţi să-mi aduci 
telefonul? Dacă îţi convine, ne întâlnim la prânz, la restaurantul 
Grand Cafe de pe strada Delambre. Îţi mulţumesc. Maddie. 

Cum cafeaua i se răcise, comandă alta pe care o bău pe 
nerăsuflate. Dormise foarte prost. Visase picturile captivante ale 
lui Lorenz. Toată noaptea călătorise în vis prin orizonturi în 
culori intense, prin păduri senzuale pline de liane însufleţite, pe 
faleze ameţitoare, prin oraşe măturate de un vânt fierbinte. 
Când s-a trezit, n-ar fi fost în stare să spună dacă această lungă 
rătăcire fusese un vis sau un coşmar. Dar începea să înţeleagă 
că exact această ambivalenţă constituia cheia operei lui Sean 
Lorenz. 


1 Conceptul de web 2.0 exploatează componenta interactivă a internetului. 
In cazul medicinii, ea presupune comunicarea online cu pacientul, informaţii 
medicale, suport etc. 


Pe cealaltă parte a trotuarului, îl zări pe Bernard Benedick 
ridicând oblonul de fier de la vitrina galeriei lui. Madeline ciocăni 
în geamul cafenelei pentru a-şi semnala prezenţa şi, aşa cum 
spera, nu peste mult timp, galeristul i se alătură. 

— Eram sigur că o să vă revăd! zise el triumfător aşezându-se 
pe scaun în faţa ei. Nimeni nu poate să reziste picturii lui Sean 
Lorenz, nu-i aşa? 

Madeline îi răspunse printr-un reproş: 

— Nu mi-aţi spus că fiul lui Lorenz a fost asasinat. 

— Aşa este, recunoscu el cu vocea pierită, dar n-am făcut-o 
pentru că nu-mi place să vorbesc despre asta. Julian era finul 
meu. Drama aceasta ne-a devastat pe toţi. 

— Ce s-a întâmplat mai exact? 

— Toată povestea e în presă, zise el. 

— Tocmai. Ceea ce relatează presa rar se întâmplă să fie 
adevărul. 

Benedick o aprobă, încuviinţând din cap. 

— Ca să înţelegeţi ce s-a întâmplat, oftă el, trebuie să ne 
întoarcem cu mult timp în urmă. Cu foarte mult timp chiar... 

El ridică braţul pentru a-şi comanda la rându-i o cafea şi 
pentru a-şi face curaj. 

— V-am explicat deja: de când l-am cunoscut pe Sean, mi-am 
folosit toate relaţiile pentru a-i face cunoscută opera şi pentru a 
i-o pune în valoare. Sean era ambițios şi dornic să cunoască 
oameni importanţi. L-am pus în contact cu diferite persoane din 
Londra, Berlin, Hong Kong... Dar într-un singur loc nu voia 
niciodată să pună piciorul: New York. 

— Nu înţeleg. 

— De câte ori îi propuneam întâlniri cu colecţionarii din 
Manhattan, bătea în retragere, explică Benedick. Oricât de 
incredibil ar părea, din 1992 şi până în acel funest an 2014, 
Sean Lorenz nu s-a reîntors niciodată în oraşul său natal. 

— Mai trăia cineva din familia lui? 

— Doar mama, dar o adusese la Paris încă de la sfârşitul 
anilor 1990. Era deja foarte bolnavă pe atunci şi a murit la puţin 
timp după aceea. 

Benedick înmuie un crostino în cafea. 

— La un moment dat, fiindcă tot insistam, Sean n-a avut 
încotro şi mi-a spus câte ceva. 


— Avea legătură cu împrejurările plecării lui? întrebă 
Madeline. 

Galeristul încuviinţă din cap. 

— In toamna lui 1992, după „vara de iubire” cu Penelope, 
Sean se trezise singur la New York. Era deprimat şi n-avea alt ţel 
decât să se ducă după ea la Paris. Problema era că n-avea 
niciun sfanţ în buzunar. Ca să-şi poată cumpăra bilet de avion, a 
început să comită mici furturi, având-o drept complice pe 
LadyBird. 

— Fata din Artificierii, îşi aminti Madeline. 

— Pe numele ei adevărat, Beatriz Muñoz. Era fiica unor 
imigranţi chilieni care munceau din greu în uzinele din North 
Bronx. O femeie ciudată, închisă în ea, sălbatică, aproape 
autistă, prizonieră într-un fizic de luptător de wrestling. Fără 
nicio îndoială, era îndrăgostită de Sean şi s-ar fi aruncat şi pe 
fereastră dacă i-ar fi cerut-o. 

— Credeţi că el a profitat de asta? 

— Sincer, chiar nu ştiu ce să cred. Sean era un geniu, deci 
prin definiţie o pacoste, un tip greu de suportat, dar, în niciun 
caz, un ticălos. Era impulsiv, coleric, maniac, dar nu l-am văzut 
niciodată dispreţuitor faţă de cei mai slabi. Cred că, de-a lungul 
anilor, ca să nu o facă să sufere, Sean n-a respins-o pe Beatriz. 

— Dar Penelope a dat totul peste cap. 

— Cu siguranţă. Muñoz trebuie să fi fost disperată când a aflat 
de planul lui de a pleca în Franţa, dar l-a ajutat să facă rost de 
bani dând spargeri în prăvăliile din cartier. 

Poliţista din Madeline se trezi brusc. 

— Adică ceea ce numiţi „mici furturi”? Pentru mine, astea 
sunt jafuri armate. 

— Incetaţi! Singurele lor arme erau nişte pistoale cu apă şi 
nişte măşti din cauciuc cu chipul lui Mario şi Luigi! 

Madeline nu renunţă: 

— Arme false sau nu, un atac armat rămâne un atac armat şi, 
din experienţă, ştiu că aşa ceva se termină rareori cu bine. 

— Să spui că ăsta nu s-a terminat foarte bine este un 
eufemism, recunoscu Benedick. Într-o seară, în Chinatown, 
patronul unui minimarket n-a vrut să se lase jefuit. A scos o 
puşcă de după tejghea şi a deschis focul. In timp ce Sean reuşea 
să fugă cu banii, Beatriz a încasat în glonţ în spate şi s-a 
prăbuşit în magazin. 


Madeline se lăsă pe spate surprinsă. Benedick continuă cu o 
voce resemnată: 

— Când poliţiştii au arestat-o pe chiliană, aveau împotriva ei 
un dosar gros precum braţul meu. 

— Înregistrările camerelor de supraveghere de la jafurile 
precedente, ghici fosta anchetatoare. 

— Da. Era al patrulea magazin pe care îl prădau într-o lună. 
Măştile lor de instalatori mustăcioşi erau uşor de recunoscut pe 
toate înregistrările. Tocmai asta i-a trădat, în loc să le protejeze 
identitatea. Din nefericire pentru ea, Beatriz Muñoz fusese deja 
arestată de mai multe ori din cauza tag-urilor ei. Avea un cazier 
judiciar stufos. Pentru poliţişti şi procuror, era potul cel mare şi 
le-a făcut plăcere să o înfunde. Asta-i sistemul judiciar american: 
dur cu cei slabi, slab cu cei puternici. 

— Nu l-a turnat pe Sean în timpul interogatoriilor? 

— Niciodată. Nefericita a luat opt ani de închisoare şi a mai 
ispăşit încă patru suplimentari pentru tentativă de evadare şi 
violenţe repetate faţă de ceilalţi deţinuţi. 

— lar Sean nu s-a autodenunţat niciodată? 

Benedick râse nervos. 

— A doua zi după arestarea lui Beatriz, era deja în avion spre 
Paris, pentru a se reîntâlni cu Penelope. Punctul de vedere al lui 
Sean era simplu: nu se simţea dator faţă de Beatriz, fiindcă el 
nu-i ceruse niciodată nimic. Ea îl acoperise, dar fusese alegerea 
ei. 

— Deci a rupt toate relaţiile cu prietenii lui din copilărie? 

— Complet. 

— Şi credeţi că din acest motiv n-a mai vrut niciodată să se 
întoarcă la New York? 

— Pare evident, nu? Simţea că acest oraş reprezenta un 
pericol. Şi avea dreptate. Când a ieşit din închisoare, în 2004, 
Beatriz Muñoz era o fiinţă distrusă. Fizic şi psihic. A muncit pe 
ici, pe colo, slujbe temporare, şi a încercat să se reapuce de 
pictat, dar n-avea relaţii, n-avea galerist şi nici cotă. Ca să fiu 
sincer, fără să vorbesc cu Sean, i-am cumpărat câteva picturi 
prin intermediul unui centru social din Harlem. Dacă vreţi, o să 
vă arăt tablourile. În pictura ei post încarcerare nu mai era pic 
de viaţă, era înspăimântătoare. 

— Ştia ce devenise Sean? 

Benedick ridică din umeri. 


— Cum să nu? Astăzi, este suficient să-i tastezi numele pe 
internet pentru a afla o bună parte din viaţa lui. Beatriz 
cunoştea versiunea „glossy” a lui Lorenz: pictorul de succes, 
milionar, căsătorit cu un top-model şi tatăl unui băieţel adorabil. 
lar această imagine a scos-o din minţi. 

— Ce s-a întâmplat mai exact? 

— În 2013, cei de la MoMA l-au contactat pe Sean. Voiau sa 
organizeze în anul următor prima mare retrospectivă americană 
din cariera lui. Sean nu voia să se întoarcă la New York, dar era 
vorba despre MoMA - aşa ceva nu se refuză. Aşadar, în 
decembrie 2014, a zburat spre New York împreună cu soţia şi 
fiul său pentru a inaugura expoziţia şi pentru a da câteva 
interviuri. N-avea de gând să stea mai mult de o săptămână, dar 
atunci s-a întâmplat nenorocirea. 

5. 

Pauline Delatour era ea singură un spectacol în sine - într-atât 
se străduia să-şi pună în valoare senzualitatea prin fiecare gest: 
felul în care îşi aşeza o şuviţă de păr după ureche, modul în care 
îşi încrucişa picioarele, o scurtă mişcare a limbii pentru a linge o 
picătură de cafea rămasă la comisura buzelor. Dar nimic din ce 
făcea nu era cu adevărat provocator sau ispititor. Apărătoare a 
bunului-gust, avea o manieră veselă de a trezi dorinţa în ceilalţi 
- era un soi de celebrare a vieţii şi a tinereţii ei triumfătoare. 
Gaspard nu trebuise să facă eforturi prea mari ca să răspundă la 
glumele ei, dar, după două cești de cafea, orientase conversaţia 
spre singurul lucru care îl interesa cu adevărat: Sean Lorenz. Şi 
îi era şi mai greu să-şi înfrâneze curiozitatea acum, că Pauline îi 
mărturisise că fusese bonă pentru familia Lorenz în timpul 
şederii lor la New York în iarna lui 2014. 

— Am trăit drama din interior şi, deşi au trecut doi ani de 
atunci, tot mai am coşmaruri, declară ea. In perioada aceea, 
stăteam cu Julian aproape toată ziua. Sean era ocupat de 
dimineaţă până seara cu retrospectiva lui la MoMA. Cât despre 
Pénélope, nu avea nicio grijă: shopping, manichiură, saună... 

— Unde erau cazaţi? 

— Într-un apartament de la Bridge Club, un hotel lucios din 
TriBeCa. 

Pauline deschise fereastra bucătăriei şi se aşeză pe pervaz 
pentru a-şi aprinde o ţigară. 


— În ziua în care s-a întâmplat totul, Pénélope plănuise să 
meargă la cumpărături la Dean & DeLuca, apoi să ia masa de 
prânz la ABC Kitchen, un restaurant din apropiere de Union 
Square. Trebuia să-şi ia fiul cu ea pentru a-i cumpăra haine, dar, 
în ultimul moment, m-a întrebat dacă puteam să stau cu Julian. 

Pauline trase un fum din ţigară. În câteva secunde, veselia ei 
lăsase locul unei furii pe care nici măcar nu încerca să şi-o 
ascundă. 

— Era ziua mea liberă. Fiindcă îmi făcusem deja planuri, am 
refuzat propunerea. Ea mi-a răspuns că nu-i nicio problemă şi că 
va ieşi în oraş cu Julian. Dar adevărul este că nu s-a dus nici în 
Greenwich Village, nici în Union Square. S-a dus la întâlnire cu 
amantul ei în celălalt capăt al oraşului, în nordul cartierului 
Upper West Side, într-un hotel de pe Amsterdam Avenue. 

— Cine era amantul ăsta? 

— Philippe Careya, un dezvoltator imobiliar din Nisa care 
încheia nişte afaceri între Coasta de Azur şi Miami. Un tip cam 
afemeiat, care fusese primul iubit al lui Pénélope în liceu. 

— Ce căuta la New York? 

— Penelope îl convinsese s-o urmeze. Pe atunci se simţea 
neglijată de Sean. 

— Lorenz ştia că nevastă-sa îl înşală? 

Pauline oftă. 

— Sinceră să fiu, habar n-am. Ştii, erau precum cuplul acela 
din La Chanson des vieux amants!?. Genul de relaţie care are 
nevoie de conflict şi de scânteie pentru a evolua. N-am înţeles 
niciodată cu adevărat natura legăturii dintre ei. Cine era şeful, 
cine domina pe cine, cine era sclavul cui... 

— Faptul că aveau un copil nu-i liniştise? 

Ea ridică din umeri. 

— Un copil împacă rareori cuplurile. 

— Dar Sean, el îşi înşela soţia? 

— Nu ştiu. 

Gaspard reluă întrebarea într-un mod mai precis: 

— Sean îşi înşela soţia cu tine? 

Pauline îl puse imediat la punct: 

— Tipul care şi-o trage cu bona este un scenariu de film porno 
prost, nu-i aşa? 


12 Cântec din repertoriul lui Jacques Brel. 


Un moment de tăcere, apoi, contrar oricărei aşteptări, Pauline 
miză pe cartea sincerităţii: 

— La drept vorbind, a încercat şi el, dar nu. 

Gaspard se ridică şi, cu permisiunea gazdei sale, îşi mai turnă 
o ceaşcă de cafea. 

— Aşadar, ce s-a petrecut la New York în acea zi? 

— Spre seară, văzând că Penelope nu se întorsese şi că nu 
dădea niciun semn, Sean a început să se îngrijoreze, dar n-a 
anunţat imediat poliţia. Nu putea lua legătura cu soţia lui pentru 
simplul motiv că aceasta îşi uitase telefonul mobil la hotel. După 
câteva ore, îngrijorarea a crescut şi mai mult. La unsprezece 
seara, Sean s-a decis să contacteze serviciul de securitate al 
hotelului, care a sunat direct la NYPD. Poliţiştii au luat imediat 
problema în serios din cauza dispariţiei copilului şi a notorietății 
lui Sean. Toată noaptea au transmis semnalmente diferitelor 
patrule şi au început să vizioneze înregistrările camerelor de 
supraveghere din apropierea locurilor în care se presupunea că 
mersese Penelope. Bineînţeles că n-au găsit nimic. 

Pauline îşi stinse ţigara în farfuriuţa ceştii de cafea. Faţa îi era 
lividă. 

— La şapte dimineaţa, un curier a livrat la hotel o cutie de 
carton în care era un degeţel de copil însoţit de o cerere de 
răscumpărare pătată de sânge. Era monstruos. În acest 
moment, au intrat în joc cei de la FBI. Ei au lărgit perimetrul 
căutărilor, au lansat alerta de răpire şi au pus în mişcare tot 
arsenalul  criminaliştilor... Până la urmă, o cameră de 
supraveghere de pe Amsterdam Avenue filmase răpirea lui 
Pénélope şi a fiului ei. 

Pauline se frecă la ochi suspinând: 

— In perioada aceea, am putut să văd imaginile. De data asta, 
nu mai erai într-un film porno, ci într-unul de groază. Se vedea 
cum un soi de monstru fortos ca un taur îi împingea pe Penelope 
şi pe Julian într-o furgonetă paradită. 

— Cum adică un soi de monstru? 

— Un apaş cocoşat, lat în spate şi cu braţe puternice. 

Gaspard o privi suspicios. Pauline continuă: 

_ — Amprentele prelevate de pe cutie se aflau în baza de date. 
li aparţineau lui Beatriz Muñoz, o fostă delincventă, cunoscută şi 
sub numele de LadyBird, care făcuse parte din gaşca lui Sean în 
tinereţe. 


Auzind acest nume, Gaspard îşi aminti de fotografiile pe care 
le văzuse cu o zi înainte în monografia pictorului, cele ale 
tinerilor Artificieri care desenau graffitiuri pe vagoanele de 
metrou la începutul anilor 1990: Sean, în geaca lui prea mare, 
NightShift, latinoamericanul arogant cu urechi clăpăuge, şi 
LadyBird,  indianca atât de puţin aeriană, în pofida 
pseudonimului, ale cărei plete de abanos erau încinse cu o 
bandană ca a celebrului Geronimo”. 

Din momentul în care FBI a preluat cazul, lucrurile au mers 
mult mai repede. Inainte de prânz, localizaseră deja clădirea 
abandonată în care Beatriz Muñoz îşi dusese victimele. Un 
hangar al unei foste zone industriale din Queens. Dar, când au 
dat asaltul, era prea târziu: Julian era deja mort. 

6. 

— Şi răscumpărarea asta ce însemna? întrebă Madeline. 

Bernard Benedick miji ochii. 

— Vă referiţi la valoarea ei, 4.290.000 de dolari? 

— Da. 

— Era preţul suferinţei: numărul zilelor pe care Beatriz Muñoz 
le petrecuse în închisoare, înmulţit cu o mie. Unsprezece ani şi 
nouă luni de infern, adică 4.290 de zile. Prezentată aşa, suma ar 
putea părea aproape derizorie. 

— Îmi închipui că Lorenz a încercat să strângă banii. 

— Bineînţeles, dar Muñoz n-a vrut niciodată banii. 

— Ce voia atunci? Răzbunare? 

— Da, acea „justiţie sălbatică” despre care vorbeşte Francis 
Bacon. Voia să-i distrugă viaţa lui Sean, să-i provoace aceeaşi 
suferinţă atroce pe care o trăise ea. 

— Totuşi, i-a cruțat viaţa soţiei lui Lorenz. 

— Foarte puţin a lipsit să nu moară şi ea. FBl-ul a găsit-o pe 
Pénélope legată cu sârmă ghimpată de un scaun. Mai are şi 
astăzi cicatricile. Dar cel mai oribil lucru este că Beatriz l-a 
înjunghiat pe Julian sub privirea mamei lui. 

Madeline simţi cum îi îngheaţă sângele în vine. Se gândi iar la 
expresia prietenului ei Danny: drumul tenebrelor, al suferinței şi 
al morții. Oriunde mergea, orice făcea, toate drumurile o 
aduceau mereu la această răscruce şi la cortegiul ei de cadavre. 

— Beatriz Muñoz este astăzi în închisoare? 


13 Geronimo (1829-1909) - vraci şi lider al apaşilor, renumit pentru lupta 
împotriva expansiunii mexicane şi americane pe teritoriile amerindienilor. 


— Nu, reuşise să părăsească ascunzătoarea înainte de asaltul 
poliţiştilor. S-a aruncat în faţa unui tren în apropiere de gara din 
Harlem, pe 125th Street, o gară în care ea şi Sean obişnuiau să 
deseneze graffitiuri pe vagoane. 

Fatalist, Benedick lăsă să-i scape un oftat de mâhnire. 

Madeline căută în buzunarul gecii un medicament pentru 
arsurile de stomac. 

— Am o întrebare pe care mi-o pun de ieri, reluă ea după ce-şi 
înghiţise comprimatul. Sean Lorenz era la New York când a 
murit acum un an, nu-i aşa? 

— Exact, a murit de o criză cardiacă în plină stradă. 

— Ce făcea acolo? De ce se întorsese în acel oraş încărcat cu 
atâtea amintiri funeste? 

— Avea programare la un cardiolog, de fapt. În orice caz, asta 
mi-a explicat la telefon şi am motive să cred că acesta era 
adevărul. 

— Ce motive? 

Benedick deschise servieta din piele Venezia pe care o pusese 
pe scaun, lângă el. 

— Întrucât ştiam că o să vă întoarceţi să mă vedeţi, am adus 
ăsta cu mine, zise el scoțând un carnet maro-deschis pe care i-l 
întinse lui Madeline. 

Ea îl examină cu atenţie. Era vorba, de fapt, despre o mică 
agendă, marca Smythson, din piele imprimată. 

— Eram la Paris când am aflat de moartea lui Sean. Am luat 
primul avion spre New York pentru a mă ocupa de repatrierea 
trupului său. Eu i-am luat lucrurile de la hotelul la care a stat. Nu 
avea decât o valiză mică în care se aflau câteva haine şi această 
agendă. 

Madeline o frunzări. Un lucru era sigur: programul lui Sean 
Lorenz în anul de dinaintea dispariţiei sale se rezuma la 
consultaţii medicale. În ziua morţii, 23 decembrie 2015, 
scrisese: Programare Dr. Stockhausen, ora 10. 

— De ce anume suferea mai exact? 

— Avusese repetate infarcte. În ultimul an din viaţă, Sean 
suferise mai multe operaţii de angioplastie şi de bypass 
coronarian. Vă amintiţi de cântecul lui Leo Ferré: „Inima când nu 
mai bate, n-are rost să cauţi mai departe..."? 

— Pot să păstrez agenda asta? 

Benedick ezită, dar încuviinţă din cap în cele din urmă. 


— Aceste ultime trei tablouri, chiar credeţi că există? 

— Sunt sigur, răspunse galeristul ţintuind-o cu privirea. Tot 
aşa cum sunt sigur că o să le găsiţi. 

Madeline se arătă prudentă. 

— Pentru asta am nevoie să-mi spuneţi unde să fac săpături. 
Care sunt persoanele la care m-aş putea duce. 

Benedick se gândi un moment. 

— Treceţi pe la Diane Raphaël. Este o psihiatră competentă şi 
foarte simpatică. Una dintre puţinele persoane faţă de care 
Sean manifesta respect. L-a cunoscut la câteva luni după 
sosirea lui în Franţa, în perioada Spitalului Efemer. Pe vremea 
aceea, Diane conducea o mică echipă itinerantă care acorda 
ajutor toxicomanilor. Era interesată de noile forme de artă şi a 
fost una dintre primele persoane care i-au cumpărat două 
tablouri. Sean o considera un înger păzitor. 

Madeline reţinu aceste informaţii, amintindu-şi că Gaspard îi 
menţionase deja acest nume cu o seară în urmă. 

— Cine altcineva? 

— Poate Jean-Michel Fayol, un comerciant de culori pentru 
pictură. Are un mic magazin care dă spre chei. Sean îi cerea 
adesea sfatul când picta. 

— Penelope Lorenz mai locuieşte la Paris? 

Benedick încuviinţă din cap. 

— Imi puteţi da adresa ei? 

Galeristul scoase un stilou din buzunar şi rupse o pagină din 
agendă. 

— O să vă notez adresa şi telefonul, dar n-o să scoateţi nimic 
de la ea. Intâlnirea cu Penelope a fost marea şansă, dar, în 
acelaşi timp, şi cea mai mare nenorocire a lui Sean. Scânteia 
care i-a dezvăluit geniul, pentru ca mai târziu să aprindă 
incendiul care i-a distrus viaţa. 

Îi întinse hârtia împăturită lui Madeline, apoi, pironindu-şi ochii 
în gol, se întrebă cu voce tare: 

— In definitiv, există ceva mai trist decât să-ţi vezi sufletul- 
pereche devenind sufletul tău damnat? 


6 


O sumă de distrugeri 
Un tablou era o sumă de adaosuri. 
La mine, un tablou este o sumă de distrugeri. 
Pablo PICASSO 
1. 

Bulevardul Saint-Germain se întindea sub un soare palid. 
Platani desfrunziţi, imobile din piatră cioplită, cafenele muzeu, 
buticuri de lux liniştite. 

Madeline depăşi o maşinuţă electrică şi semnaliză pentru a o 
coti pe strada Saint-Guillaume. După vreo douăzeci de metri, îşi 
parcă scuterul perpendicular între un Smart cu tabla îndoită şi 
un SUV roşu-aprins. La adresa pe care i-o dăduse Bernard 
Benedick descoperi unul dintre cele mai frumoase imobile de pe 
stradă: avea o fațadă mare cu nişte bosaje recent zugrăvite. 
Sună la interfonul unei porți monumentale din lemn lăcuit. 

— Da? se auzi o voce. 

— Doamna Lorenz? 

Niciun răspuns. Madeline miză pe ambiguitate: 

— Bună ziua, doamnă, sunt ofiţer de poliţie. Anchetez 
dispariţia ultimelor tablouri pictate de fostul dumneavoastră soţ. 
Mi-aţi putea acorda câteva minute pentru... 

— Cară-te, ziaristă nenorocită! 

Madeline se dădu un pas înapoi, surprinsă de virulenta 
insultei. Era inutil să insiste. Dacă Pénélope Lorenz era într-o 
asemenea dispoziţie, nu avea să obţină nimic. 

Urcă din nou pe scuterul ei Vespa cu o altă idee în cap. 
Străbătu strada Universităţii, strada Bac, bulevardul Raspail 
până în Montparnasse. Pe strada Odessa, Madeline găsi 
cafeneaua cu internet pe care o căuta, pitită între o patiserie şi 
un sex-shop. În timp ce intră, îşi jură în gând că nu avea să 
plece de-acolo până nu avea să-şi atingă scopul. 

2. 

Gaspard ajunse mai devreme la restaurant. Situat alături de 
un mic magazin de peşte, Grand Cafe era o braserie de cartier, 
cu elemente de decor cam învechite, dar îmbietoare: lambriuri, 
scaune Baumann din lemn curbat, măsuţe de bistrou, oglindă 
mare, pardoseală în tablă de şah. O tuşă mediteraneană 
completa tabloul cu o viță-de-vie falsă care se agăța de plafon, 
formând o boltă de verdeață. 


La douăsprezece şi jumătate, sala era pe trei sferturi goală, 
dar începea să se umple. Gaspard ceru o masă pentru două 
persoane şi, fără să se aşeze, lăsă pe ea telefonul care îi 
deforma buzunarul, după care îşi puse haina pe spătarul 
scaunului. Înaintă apoi spre bar, comandă un pahar de quincy şi 
întrebă dacă putea să dea un telefon. Chelnerul îl privi cu un aer 
uimit, ba chiar suspicios, şi arătă spre telefonul abandonat pe 
masă: 

— Este stricat? 

Gaspard nici măcar nu se întoarse: 

— Nu, dar nu ştiu cum să-l utilizez. Deci îl pot folosi pe al 
dumneavoastră? 

Chelnerul încuviinţă şi îi întinse un telefon fix retro. 

Gaspard îşi puse ochelarii pentru a descifra numărul notat de 
Pauline. 

Avu noroc: Diane Raphaël răspunse încă de la a treia sonerie, 
scuzându-se imediat pentru calitatea proastă a semnalului. 
Psihiatra nu era la Paris, ci într-un TGV cu destinaţia Marsilia 
unde trebuia să vadă un pacient de la spitalul Sainte- 
Marguerite. Gaspard se prezentă şi preciză că suna din partea 
lui Pauline Delatour. Diane Raphael, care petrecea mult timp la 
New York, îi mărturisi că văzuse Asy/ium, una dintre piesele lui 
cele mai negre, o critică a devierilor psihanalizei. Cu textul 
acela, Gaspard îşi cam făcuse duşmani în comunitatea 
psihanaliştilor, dar Diane nu era ranchiunoasă şi îl asigură că i 
se păruse „foarte amuzant”. 

Cum nu ştia să mintă, Gaspard dădu cărţile pe faţă. Îi spuse 
că închiriase fosta casă a lui Sean Lorenz şi că ajuta o prietenă 
polițistă care îşi pusese în cap să găsească ultimele trei tablouri 
ale pictorului. 

— Dacă există, aş fi curioasă să le văd! 

— Pauline mi-a zis că aţi avut mult grijă de Sean în ultimul an 
din viaţa lui. 

— In ultimele două decenii, vreţi să spuneţi! Am fost prietena 
şi psihiatra lui mai bine de douăzeci de ani! 

— Credeam că cele două statute sunt incompatibile! 

— Nu-mi plac dogmele. Am încercat să-l ajut cum am putut, 
dar există fără îndoială o fatalitate a geniilor. 

— Ce înţelegeţi prin asta? 


— Vechiul principiu al distrugerii creatoare. Pentru a construi 
o operă ca a lui, poate că era inevitabil ca Sean să se 
autodistrugă şi să-i distrugă şi pe ceilalţi. 

În pofida semnalului slab care făcea comunicarea dificilă, 
Gaspard era sedus de vocea lui Diane Raphaël: melodioasă, 
profundă, cu intonaţii amicale. 

— Pauline zice că Lorenz se simţea pierdut după dispariţia 
fiului său... 

— Asta nu este un secret pentru nimeni, i-o tăie psihiatra. 
Sean a murit aproape în acelaşi timp cu Julian. Nemaiavând 
nimic de care să se agaţe, nici măcar nu se mai obosea să dea 
impresia că trăia. În plus, era distrus fizic. S-a aflat de mai multe 
ori în pragul morţii şi a fost reanimat. Dar îndura această 
suferinţă ca pe o penitenţă. 

— Pictura nu-i era de niciun ajutor? 

— Nu poţi face faţă morţii unui copil prin pictură. 

Gaspard închise pentru o clipă ochii şi înghiţi ultima gură de 
vin alb din pahar, făcându-i imediat semn barmanului să-i mai 
aducă unul. 

— Nu toţi părinţii care pierd un copil se sinucid, remarcă el. 

— Aveţi dreptate, admise ea. Fiecare individ reacţionează în 
felul lui. N-o să vă vorbesc despre dosarul medical al lui Sean, 
dar la el totul era amplificat. A avut mereu tulburări de 
dispoziţie care îi influenţau creativitatea. 

— Era bipolar? 

— Să zicem că reacţiile şi stările lui erau exacerbate, ca la 
mulţi artişti. Dădea dovadă de o poftă de a trăi incredibilă în 
perioada de euforie, dar putea să coboare în infern când era 
frământat de gânduri negre. 

Gaspard îşi descheie un nasture de la cămaşă. De ce era 
căldura asta ciudată în toiul lunii decembrie? 

— Lorenz era toxicoman? 

De data asta, Diane se irită: 

— Puneti multe întrebări, domnule Coutances. 

— Aşa este, aveţi dreptate, se scuză el. 

La celălalt capăt al liniei auzea vocea operatorului de la 
compania de căi ferate care anunţa că trenul urma să intre în 
gara Saint-Charles. 

— Tot ce voia Sean era să se anestezieze şi să uite, reluă 
psihiatra. Suferinţa lui era imensă, pe măsura iubirii pentru fiul 


său, şi nu voia nici să fie salvat, nici să fie vindecat. Aşa că toate 
expedientele erau bune: somnifere, calmante şi tot tacâmul. 
Chiar eu i le prescriam, fiindcă ştiam că le-ar fi luat oricum. Cel 
puţin, în felul acesta, ştiam ce lua. 

Semnalul devenea tot mai slab. Gaspard riscă totuşi să mai 
pună o ultimă întrebare: 

— Credeţi în ipoteza asta a tablourilor ascunse? 

Din păcate, răspunsul psihiatrei se pierdu în hărmălaia 
feroviară. 

El închise şi îşi goli din nou paharul. Când se întoarse, o zări 
pe Madeline care tocmai intrase în restaurant. 

3. 

— Un aperitiv? propuse chelnerul după ce adusese lângă 
masa lor tabla mare de ardezie pe care era scris meniul zilei. 

Madeline comandă o sticlă de apă minerală şi Gaspard, un al 
treilea pahar de vin. 

Apoi, cu un zâmbet, dramaturgul împinse spre Madeline 
telefonul mobil pe care ea îl uitase când plecase din casă. 

— Mulţumesc că mi l-ai adus, zise ea luându-l. 

Gaspard se gândi că era indicat să-şi ceară iertare: 

— Scuză-mă pentru aseară. Mi-am pierdut cumpătul. 

— E OK, las-o baltă. 

— Nu ştiam că încerci să ai un copil. 

Madeline se făcu stacojie la faţă. 

— De ce spui asta? 

— Aşa... aşa am dedus, bolborosi el dându-şi seama că făcuse 
o gafă. Ai primit azi-dimineaţă un SMS de la o clinică din Madrid 
care confirma primirea rezultatelor tale la... 

— Vezi-ţi naibii de treaba ta! Crezi că am chef să discut 
despre asta cu tine, la masă? 

— Îmi pare rău, l-am citit fără să vreau. 

— Fără să vrei?! se înfurie ea. 

Nu mai schimbară niciun cuvânt şi nicio privire până li 
aduseră băuturile şi până când patronul veni să le ia comanda. 
Madeline profită de prezenţa acestuia şi scoase cutia de 
chibrituri cu numele restaurantului pe care i-o dăduse Benedick. 

— Sean Lorenz era un client obişnuit al localului 
dumneavoastră, nu-i aşa? 

— Era mult mai mult decât un client, era un prieten al casei! 
răspunse patronul cu mândrie. 


Era un omuleţ volubil, ras în cap, care purta un costum prea 
mare pentru el şi o cravată cu picăţele negre. Mişcările 
expresive ale feţei îţi dădeau impresia falsă că semăna cu Louis 
de Funès. 

— Ani buni, domnul Lorenz a venit să ia masa de prânz la noi 
aproape în fiecare zi. 

Dintr-odată, sclipirea din ochii patronului se risipi. 

— Desigur, l-am văzut mai puţin după moartea fiului său. Într- 
o seară, după serviciu, chiar l-am întâlnit întâmplător; era beat 
mort, prăbuşit pe o bancă. L-am dus acasă, pe strada Cherche- 
Midi. Chestia asta m-a întristat nespus. 

Ca şi cum nu voia să spună mai multe despre acea amintire 
dureroasă, bărbatul plescăi din limbă şi se grăbi să adauge: 

— În ultimele două, trei luni de viaţă, se simţea mai bine. A 
revenit de mai multe ori în restaurant şi... 

— Credeţi că se reapucase de pictat? îl întrerupse Gaspard. 

— Cu siguranţă! În timp ce mânca, înnegrea din nou paginile 
carnetului său de crochiuri. Un semn clar! 

— Ştiţi la ce lucra? 

De Funès zâmbi cu subinţeles. 

— Fiind curios, când îi aduceam felurile de mâncare, profitam 
întotdeauna şi aruncam o privire pe deasupra umărului său. 
Desena labirinturi. 

— Labirinturi? 

— Da, labirinturi kafkiene, fără intrare şi fără ieşire. Dedaluri 
cu ramificații infinite care-ţi dădeau amețeli. 

Madeline şi Gaspard se uitară unul la altul neîncrezători, dar 
interlocutorul lor păstrase un as în mânecă. 

— Cu câteva zile înainte să moară, domnul Lorenz ne-a făcut 
un cadou absolut for-mi-dabil: a pus un mozaic în restaurant. 

— Aici? se miră Gaspard. 

— Exact, confirmă el cu mândrie, în fundul celei de-a doua 
săli. Este unul dintre puţinele mozaicuri ale lui Sean Lorenz şi, în 
orice caz, cel mai mare pe care l-a realizat. Amatorii de artă vin 
în pelerinaj aici pentru a-l vedea. Mai ales asiatici. 

Patronul restaurantului nu se lăsă rugat şi-i conduse imediat 
în fundul sălii unde o frescă multicoloră tapisa peretele. 

— Domnul Lorenz a vrut să ilustreze Crocodilul uriaş, basmul 
lui Roald Dahl. Era povestea preferată a fiului său. Cea pe care 


voia s-o asculte în fiecare seară înainte de a adormi. Un omagiu 
frumos, nu-i aşa? 

Panoul era realizat din sute de pătrăţele strălucitoare care 
aminteau oarecum de pixelii mari ai unor jocuri video din anii 
1980. Mijind ochii, Madeline recunoscu personajele poveştii din 
copilăria ei: un crocodil, o maimuţă, un elefant şi o zebră în 
savană. 

Opera i se părea splendidă şi amuzantă, chiar dacă rămânea 
anecdotică. Madeline ceru permisiunea să o fotografieze, apoi 
se întoarse la masă însoţită de Gaspard. 

4. 

— Pare să-ţi placă micuța Pauline. 

Aşa cum făcuseră şi cu o zi înainte, îşi împărtăşiră informaţiile 
culese de fiecare dintre ei. 

— Este agreabilă şi nu e agasantă. 

— La mine te referi? 

Gaspard întoarse capul pentru a evita privirea lui Madeline. 

— Hai să vorbim despre altceva. 

Ea propuse o împărţire a sarcinilor: 

— Azi după-amiază, am intenţia să mă duc să-l interoghez pe 
Jean-Michel Fayol, comerciantul care-i vindea culori lui Sean. În 
acest timp, aş vrea să treci pe la Penelope Lorenz. 

Gaspard îşi scărpină barba cu un aer sceptic: 

— De ce aş intra în gura lupului? Tocmai mi-ai explicat că ţi-a 
trântit fără menajamente uşa în nas. 

— Cu tine se va purta altfel. 

— Ce te face să crezi asta? 

— In primul rând, pentru că eşti bărbat. Şi apoi pentru că am 
avut o idee genială. 

Cu un zâmbet satisfăcut, Madeline îi explică planul pe care-l 
urzise pentru a se apropia de soţia lui Sean. 

Se dusese într-o cafenea cu internet şi crease un cont de e- 
mail pe numele lui Gaspard, de pe care îi trimisese lui Penelope 
o cerere de împrumut - sau mai degrabă de închiriere - pentru 
Naked, un tablou al soţului aflat acum în posesia ei. 

— Nu înţeleg nimic, bombăni Gaspard. De ce aş vrea să 
închiriez un tablou? N-are sens. 

Madeline dădu la o parte farfuria şi puse pe masă un articol 
din Daily Telegraph care anunţa a treizecea reprezentaţie, la 


Londra, în primăvara anului viitor, a unei piese de teatru, 
Jurământul lui Hipocrat, semnate de... Gaspard Coutances. 

— O să închiriezi acest tablou ca să facă parte din decorul 
piesei tale în seara premierei. 

— E ridicol. 

Madeline continuă fără a se lăsa intimidată: 

— În e-mailul meu i-am propus lui Pénélope suma de douăzeci 
de mii de euro. Benedick m-a asigurat că tipa are nevoie de bani 
şi că vrea să vândă tabloul la licitaţie. Dacă i se oferă ocazia să 
mediatizeze tabloul înainte de a-l vinde, poţi fi sigur că n-o s-o 
piardă. 

Furios, Gaspard se încruntă. 

— Mi-ai uzurpat identitatea! 

— Relaxează-te, am făcut-o pentru o cauză bună. 

— Marile principii sunt mereu pentru ceilalţi, nu-i aşa? Detest 
oamenii ca tine. 

— Oamenii ca mine? Adică? 

— Ştiu eu ce zic. 

— Ei bine, eşti singurul. 

Încă furios, el ridică din umeri. 

— În orice caz, madame Lorenz n-o să creadă niciodată 
asemenea inepţii. 

— Te înşeli, ripostă Madeline triumfătoare. Închipuie-ţi că mi-a 
răspuns deja şi că te aşteaptă la ea într-o jumătate de oră ca să 
discutaţi despre asta. 

Gaspard dădu să protesteze, dar scoase doar un oftat de 
resemnare. Madeline profită de avantajul ei: 

— După întâlnirea cu Fayol, trebuie să mă văd cu o veche 
prietenă care face escală la Paris. Când ai terminat cu Penelope, 
ne vedem la Semaphore ca să facem bilanţul. 

— La Sémaphore? Ce-i asta? 

— E o cafenea micuță la intersecţia dintre strada Jacob şi 
strada Seine. 

Era atât de cald, încât restaurantul îşi deschisese ferestrele. 
Întrucât Madeline voia să fumeze, se duseră pe terasă pentru a- 
şi bea cafeaua. Preocupată, Madeline îşi rulă în linişte o ţigară, 
în timp ce Gaspard, cufundat în gânduri, sorbea din paharul de 
coniac oferit de patron. 

Chiar dacă nu îndrăzneau s-o spună cu voce tare, erau nevoiţi 
să admită că acum formau un surprinzător cuplu de anchetatori. 


Opera magnetică a lui Lorenz îi adusese împreună. Ea 
exercita asupra lor o influenţă inexplicabilă. Tot ceea ce, într-un 
fel sau altul, avea legătură cu pictorul - sensul picturii lui, zonele 
de umbră din viaţa sa - căpăta pentru ei o aură de mister şi 
promisiunea iraţională că, odată desluşite, secretele lui Lorenz 
urmau să devină secretele lor. Fără să şi-o mărturisească, 
Madeline şi Gaspard se agăţau amândoi de convingerea absurdă 
că aceste secrete aveau să le dezvăluie un adevăr, căci, 
încercând să dea de urma acelor tablouri, ei căutau în acelaşi 
timp o parte pierdută din ei înşişi. 


7 


Cei mistuiţi de foc... 
Arta este ca un incendiu, se naşte din ceea ce mistuie. 
Jean-Luc GODARD 
1. 

Fostul palat în care locuia Pénélope Lorenz avea 
atemporalitatea şi eleganța austeră a frumoaselor imobile din 
cartierul format în jurul bisericii Saint-Thomas-d'Aquin: faţadă 
sobră din piatră cioplită de culoare deschisă, scară cu trepte din 
marmură lucioasă, un plafon gigantic foarte înalt, parchet în spic 
unguresc care scârţâia sub picioare. 

Interiorul casei era totuşi în opoziţie cu austeritatea clădirii. 
Era chiar domnia stridenţei. Ca şi cum un soi de discipol al lui 
Philippe Starck!“ ar fi supervizat decorarea ei, respectând cu 
stricteţe un check-list al prostului-gust. Nişte fotolii capitonate 
roz-bonbon, acoperite cu perne din imitație de blană, o masă 
mare din plexiglas, cu o lustră uriaşă în stil baroc şi cu o 
adunătură de bibelouri şi lămpi fanteziste. 

Bărbatul care îi deschise uşa lui Gaspard avea un aer bănuitor 
şi se prezentă în silă ca fiind Philippe Careya. Gaspard îşi aminte 
că Pauline îi vorbise despre el, fusese primul iubit al lui 
Pénélope. Aşadar, trăia în continuare cu el. Omul de afaceri din 
Nisa era mic de statură şi avea burtă, fiind total diferit de 
amantul pe care dramaturgul şi-l imaginase: avea chelie, barbă 
lungă, pungi sub ochi şi purta o cămaşă mare descheiată, 
lăsând să se vadă părul grizonant de pe piept şi dintele de 
rechin; agăţat de un lanţ de aur. Era greu să înţelegi ce anume 
putuse să o atragă la el pe tânăra aflată atunci la apogeul 
frumuseţii ei. Poate că el arăta altfel pe vremea aceea? Poate că 
avea alte atuuri? Sau, mai degrabă, poate că atracţia dintre 
două persoane este întotdeauna iraţională. 

Bărbatul din Nisa îl conduse într-un salon micut care dădea 
spre o curte interioară şi se întoarse la laptopul său auriu, 
analizând nişte anunţuri imobiliare. Gaspard aşteptă vreo zece 
minute până apăru stăpâna casei. Când fostul top-model intră în 
încăpere, el îşi ascunse cu greu uimirea. 

Pénélope Lorenz era de nerecunoscut. Desfigurată de 
chirurgia estetică, ea nu mai era decât o caricatură diformă a 


14 Celebru designer de mobilier, renumit pentru creaţiile lui originale care 
îmbină de multe ori stilul retro cu cel foarte modern. 


femeii care fusese. Faţa inexpresivă, netedă ca ceara, părea 
gata să se topească. Gura deformată te ducea cu gândul la o 
băşică pe punctul de a se sparge. Pleoapele umflate şi pomeţii 
exagerat de înalţi îi îngustaseră ochii. Buhăită şi răvăşită, figura 
ei contrasta cu silueta, aproape scheletică, cu excepţia sânilor 
umflaţi cu heliu. 

— Bună ziua, domnule Coutances, mulţumesc pentru vizită, îl 
întâmpină ea gâfâind şi cu o voce nazală, aşezându-se în faţa 
lui. 

Avea privirea unui animal sălbatic care ştia că era hăituit, 
conştientă de fizicul ei şi de efectul pe care-l producea asupra 
celorlalţi. 

Cum ajunsese în halul ăla? Cum se putea explica o asemenea 
metamorfoză? Gaspard îşi amintea nişte fotografii ale top- 
modelului din perioada în care apărea pe coperta revistelor. 
Semeaţă, zveltă, atletică, radioasă. De ce îşi administrase acea 
supradoză de lifting şi de injecții cu Botox? Ce chirurg se jucase 
de-a pictorul amator şi urâţise frumoasele trăsături ale chipului 
ei? Gaspard o privi, căutând ceva în ea, un vestigiu al frumuseţii 
pierdute, şi îl găsi în ochii ei. Se concentră atunci asupra irişilor 
de un verde-albăstrui, cu striaţii castaniu-aurii. Cărbunele 
incandescent care aprinsese probabil inima lui Sean în vara lui 
1992. 

Gaspard o salută, dar, în momentul în care deschise gura, 
renunţă la planul pe care-l pusese la cale împreună cu Madeline. 
N-avea ce face. Niciodată nu va fi în stare să mintă. În primul 
rând, din raţiuni etice, dar mai ales deoarece ştia că era un 
actor prost, incapabil să păstreze distanţa între disimulare şi 
adevăr. Hotări aşadar să nu se mai învârtă în jurul cozii. 

— O să fiu sincer, doamnă Lorenz, nu mă aflu aici din motivul 
pe care credeţi că-l ştiţi. Sunt într-adevăr Gaspard Coutances şi 
am scris o piesă de teatru care va fi jucată la Londra, în 
primăvară, dar contractul legat de închirierea tabloului 
dumneavoastră nu este decât o stratagemă a unei colege 
pentru a vă întâlni. 

— Ce colegă? 

— Cea pe care aţi dat-o afară azi-dimineaţă, când a sunat la 
interfon. 


Atmosfera deveni tensionată. Gaspard intui că Pénélope era 
cât pe ce să-l cheme pe Careya în ajutor. Printr-un gest liniştitor 
al mâinii, el încercă s-o descurajeze să strige. 

— Acordaţi-mi trei minute pentru a vă explica situaţia. După 
aceea, dacă decideţi să nu-mi răspundeţi la întrebări, voi pleca 
fără să vă creez probleme şi n-o să vă mai deranjez niciodată.. 

Cum ea stătea nemişcată, el continuă încurajat: 

— Suntem în căutarea a trei tablouri pictate de Sean Lorenz în 
săptămânile de dinaintea morţii lui. Este... 

Penelope îl opri: 

— Până a murit, Sean nu mai pusese mâna pe o pensulă de 
ani buni. 

— Avem totuşi motive întemeiate să credem că aceste 
tablouri există. 

Ea ridică din umeri. 

— Dacă este aşa, ele au fost pictate după divorţul nostru, 
ceea ce înseamnă că eu nu am niciun drept asupra lor. Aşadar, 
de ce m-ar interesa? 

Inţelegând că această femeie ursuză nu avea să spună nimic, 
Gaspard improviză: 

— Pentru că mă aflu aici pentru a vă propune un târg. 

— Ce târg? 

— Dacă îmi răspundeţi la întrebări şi ne ajutaţi să găsim 
tablourile, unul va fi al dumneavoastră. 

— Ei drăcia dracului! Dacă vi se pare că tablourile lui Sean nu 
m-au distrus deja destul... 

Reticenţa ei se transformase acum în furie. Se ridică de pe 
canapea şi se îndreptă spre un mic frigider încastrat în 
bibliotecă asemenea minibarurilor din hoteluri. Scoase două 
sticluţe de votcă şi o goli pe prima dând-o direct pe gât. 
Gaspard se gândi la cuvintele lui Bukowski: „Find what you love 
and let it kill you”. Otrava lui Penelope se numea Grey Goose. 
Ea vărsă a doua sticluţă într-un tumbler din cristal pe care îl 
puse pe o măsuţă din sticlă şi fier forjat de lângă ea. 

— Ştiţi ceva? Sean Lorenz n-ar exista fără mine. Eu i-am 
descătuşat creativitatea şi am rupt zăgazurile talentului său. 
Înaintea de mine era un graffer jalnic din Harlem care-şi 
petrecea zilele frecând menta şi fumând jointuri. Şi, timp de mai 
bine de zece ani, în toţi anii în care nu reuşea să vândă niciun 
tablou, eu l-am întreţinut. Datorită frumuseţii mele, a 


fotografiilor mele, a reclamelor mele publicitare, a coperţilor de 
revistă pe care am apărut, a putut el să devină un pictor 
renumit. 

Ascultându-i monologul, Gaspard se gândi la personajul 
actriţei decăzute interpretate de Gloria Swanson în Sunset 
Boulevard. Aceeaşi adoraţie a femeii care fusese, aceeaşi 
justificare patetică. 

— Ani buni am fost focul care îi alimenta creaţia. Kryptonite 
Girl. Aşa mă numea, fiindcă era convins că nu putea să picteze 
ceva extraordinar fără ca eu să-i fiu alături. 

— Nu greşea, recunoscu Gaspard. Portretele pe care le-a 
pictat folosindu-vă ca model sunt nemaipomenite. 

— Vă referiţi la „Cele 21 de Penelope”, nu-i aşa? Să vă spun 
ceva: la început, e adevărat, eram flatată de aceste picturi. Apoi 
chestia asta a devenit apăsătoare. 

— Din ce motiv? 

— Din cauza felului în care mă priveau ceilalţi: sursa 
majorităţii nenorocirilor noastre. Vedeam bine cum mă studiau 
unii oameni din cap până-n picioare şi, mai ales, mi se părea că 
le auzeam gândurile. Îşi spuneau că eram frumoasă, dar nu la 
fel de fascinantă ca femeia din tablou. Ştiţi care este secretul 
picturilor lui Sean Lorenz, domnule Coutances? 

— Nu, spuneţi-mi. 

2. 

— Era incitant să lucrezi cu Sean Lorenz, fiindcă era un 
maestru al culorii. 

Dumnezeu ştie de ce, când Bernard Benedick îi vorbise 
despre Jean-Michel Fayol, Madeline îşi imaginase un domn 
bătrân în halat cenuşiu şi cu părul alb, trecut de mult de vârsta 
pensionării. În realitate, bărbatul care-o primise în magazinul 
său de pe cheiul Voltaire era un negru mai tânăr decât ea, o 
namilă de om, cu dreaduri şi inele de argint pe fiecare deget 
care alcătuiau o ciudată menajerie mefistofelică: şarpe, 
păianjen, craniu mexican, cap de ţap. Purta nişte tenişi uzaţi, 
nişte jeanşi slim şi o vestă din fâş pe sub care se vedea un 
tricou mulat. Deschis şi amabil, Fayol îi oferise o cafea şi nişte 
biscuiţi pe care îi pusese pe tejgheaua masivă din lemn de stejar 
plină de pete. Cu pereţii săi din piatră aparentă, cu bolțile şi 
plafonul jos, magazinul semăna cu o prăvălie din Evul Mediu. 
Impresie întărită de rafturile din lemn lăcuit care se înălţau de la 


pământ până în tavan, încărcate cu fiole de culori. Pasionat de 
subiect, Fayol părea dispus să răspundă la întrebările lui 
Madeline fără ca măcar să ştie cine era ea cu adevărat. 

— Cunosc mulţi artişti, continuă el. Majoritatea sunt tipi 
egoişti şi megalomani care se cred reîncarnarea lui Picasso sau 
a lui Basquiat doar pentru că mâzgălesc un tablou şi găsesc 
nişte galerişti lacomi care să-i expună şi un public îngăduitor 
care să le aplaude rahaturile. 

Fayol scoase un biscuit Petit Ecolier dintr-o cutie metalică. 

— În pofida succesului său, Sean nu era aşa. Ba era mai 
degrabă umil şi, cu toate că era obsedat de pictura lui, asta nu-l 
făcea să nu-i mai pese de ceilalţi. 

Muşcă din biscuitul crocant şi îl mestecă îndelung, dând 
impresia că medita la ceva ce-şi amintise. 

— De exemplu, când a aflat că munceam din greu ca să pot 
achita costurile pentru azilul de bătrâni în care se afla mama 
mea, mi-a semnat un cec şi nu mi-a cerut niciodată să-i dau 
banii înapoi. 

— Deci, era mai mult un prieten decât un client obişnuit, 
remarcă Madeline. 

Fayol o privi ca şi când tocmai afirmase că pământul era plat. 

— Adevăraţii artişti n-au prieteni, declară el. De-aia au şi 
devenit artişti. Îl ajutam pe Sean cum puteam, încercând să-i 
găsesc culorile pe care le căuta. li mai făceam şi câteva servicii. 
Mă ocupam mai ales de înrămarea picturilor lui. Era foarte 
exigent în privinţa asta: nu voia decât rame americane 
confecţionate dintr-un lemn de nuc foarte rar, deschis la 
culoare, care nu se găseşte decât în Iran. 

— De ce spuneţi că era un maestru al culorii? 

— Pentru că era! Şi asta în condiţiile în care a avut mult de 
recuperat. Deşi şi-a petrecut tinereţea desenând graffitiuri cu 
spray-uri pe garduri şi pe vagoane, Sean a suferit o 
transformare radicală la începutul anilor 2000. Era dornic să 
înveţe şi a devenit un adevărat specialist în istoria pigmenţilor. 
Şi mai ales un adevărat purist. Era amuzant să vezi un fost 
graffer refuzând culori sintetice! 

Madeline îşi luă inima în dinţi şi puse o întrebare: 

— De fapt, care este diferenţa fundamentală între vopseaua 
sintetică şi pigmenţii naturali? 

Bărbatul cu dreaduri îi aruncă din nou o privire piezişă. 


— Aceeaşi diferenţă ca între a face sex şi a face dragoste, ca 
între sunetul unui fişier mp3 şi cel al unui disc de vinil, ca între 
un vin californian şi un bourgogne... You got it? 

— Vreţi să spuneţi că pigmenţii naturali sunt mai autentici? 

— Ei dau culori mai profunde, mai intense şi, mai ales, sunt 
unici, întrucât adesea datează de mii de ani. 

Dintr-un salt, Fayol se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre 
fundul magazinului. 

— Aceşti pigmenţi sunt printre cei mai rari şi mai preţioşi din 
lume, se înflăcără el arătând pe unul dintre rafturi nişte flacoane 
mici din sticlă conţinând pudră colorată. 

De mărimi şi forme neregulate, minusculele fiole transparente 
formau o impresionantă paletă de culori - de la nuanţe deschise 
şi pastel până la nuanţe mult mai întunecate. 

La prima vedere, Madeline nu sesiză diferenţa faţă de 
celelalte borcane din jur, dar se abţinu să-şi exprime uimirea. 
Jean-Michel Fayol luă unul şi îl agită sub nasul ei. 

— lată, de exemplu, acest lapis-lazuli, cunoscut şi sub numele 
de peruzea: albastrul mitic folosit de Fra Angelico, Leonardo da 
Vinci şi Michelangelo. Extras dintr-o rocă importată din 
Afganistan, pigmentul era atât de rar, încât în epoca Renaşterii 
preţul său era mai mare decât al aurului. 

Madeline îşi aminti că citise în romanul Fata cu cercel de perlă 
că Vermeer îl utilizase pentru a picta turbanul personajului din 
celebrul său tablou. 

Fayol puse flaconul la loc şi luă imediat un altul: o pudră 
violetă care strălucea cu putere. 

— Purpura de Tyr, culoarea pe care o avea toga împăraţilor 
romani. Închipuiţi-vă că, pentru a strânge un singur gram, 
trebuia să se extragă sucul din glandele a zece mii de moluşte 
Murex brandaris. Vă las să vă imaginaţi carnajul... 

Tot mai însufleţit, el continuă. 

— Acest galben indian este obţinut prin distilarea urinei unor 
vaci hrănite numai cu frunze de manghier. Fabricarea lui este 
bineînţeles interzisă astăzi. 

Bărbatul îşi scutură dreadurile şi trecu la un alt eşantion roşu- 
aprins. 

— Sângele dragonului, cunoscut încă din Antichitate. Legenda 
spune că această culoare s-a născut din amestecul sângelui 


unui dragon cu cel al unui elefant, după o bătălie homerică în 
care cele două creaturi şi-ar fi pierdut vieţile. 

Fayol era inepuizabil. Ca şi cum ar fi fost posedat de culorile 
lui, îşi continuă cursul magistral ţinut în faţa noii sale eleve: 

— Probabil culoarea mea preferată! anunţă el luând o nouă 
fiolă care conţinea un pigment sfărâmiţat, având o nuanţă de 
ocru spre coniac. În orice caz, este cel mai fabulos. 

Madeline se aplecă pentru a descifra eticheta: 

— Mummy brown?. 

— Da, brun egiptean. Un pigment care se obținea sfărâmând 
mumiile pentru a recolta răşina prezentă pe fâşiile de pânză 
folosite la îmbălsămarea corpurilor. Mai bine să nu ne gândim la 
numărul de situri arheologice care trebuie să fi fost jefuite 
pentru producerea acestor pigmenţi satanici! De altfel... 

Madeline îi tăie elanul bărbatului ca să revină la subiectul care 
o interesa: 

— Ultimele dăţi în care v-aţi întâlnit cu Sean Lorenz, ce gen de 
culori căuta? 

3. 

— De fiecare dată când Sean te pictează, îţi fură ceva ce nu-ţi 
dă niciodată înapoi, zise Penelope luând o nouă gură de votcă. 

Aşezat în faţa ei, Gaspard rămânea circumspect. 

— Îţi smulge frumuseţea pentru a o pune în tablourile lui, 
insistă ea. Vă amintiţi de povestea din Portretul lui Dorian Gray? 

— Portretul care îmbătrânea în locul modelului său. 

— Ei bine, cu Sean era exact invers. Pictura lui era canibală. 
Se hrănea cu viaţa şi cu strălucirea ta. Şi te ucidea pentru a 
putea să existe. 

Timp de câteva minute, Penelope continuă să dezvolte 
această idee cu o oarecare înverşunare. Gaspard n-o mai 
asculta. Se gândea la celebrul citat din Serge Gainsbourg: 
„Urâţenia este superioară frumuseţii prin faptul că ea nu dispare 
odată cu trecerea timpului”. Din nou îl măcina aceeaşi întrebare: 
prin ce concurs de împrejurări ajunsese această femeie să arate 
aşa? Madeline îi spusese că Sean o cunoscuse în Manhattan în 
1992 şi că, pe atunci, Penelope avea doar optsprezece ani. Făcu 
rapid un calcul mintal. Interlocutoarea lui avea astăzi patruzeci 
şi doi de ani. Aceeaşi vârstă ca el. În caaa de pe strada Cherche- 
Midi, erau puţine fotografii cu Penelope, dar Gaspard îşi amintea 
cu exactitate de una, datând de la naşterea lui Julian. 


Contemplând fotografia, i se păruse că Penelope arăta splendid. 
Ravagiile chirurgiei estetice erau aşadar recente. 

— După câţiva ani, Sean a ajuns totuşi să înţeleagă că geniul 
său nu era tributar persoanei mele neînsemnate. Atunci mi-a 
fost teamă că o să-l pierd, bineînţeles. Propria mea carieră era 
pe cale să se sfârşească. Pentru a scăpa de depresie, am 
început să consum alcool şi droguri fără măsură: jointuri, 
cocaină, heroină, pastile... Era un mod de a-l obliga pe Sean să 
se ocupe de mine. De zece ori m-a dus la dezintoxicare. Trebuie 
să vă spun că Sean avea un mare defect. O slăbiciune, de fapt: 
era un tip cumsecade. 

— Nu văd de ce ar fi o slăbiciune. 

— Şi totuşi este, dar asta e o altă discuţie. Pe scurt, n-a avut 
niciodată curajul să mă abandoneze. Pentru că el credea că are 
faţă de mine o datorie eternă. Sean era cam ţicnit. Sau, mai 
degrabă, avea propria lui logică. 

Gaspard nu se mai uita la chipul lui Penelope. Privirea i se opri 
asupra unei cicatrici în formă de stea care îi zgâria partea 
dreaptă a gâtului. Apoi îşi dădu seama că mai avea o a doua 
cicatrice aproape simetrică sub urechea stângă. Şi încă una, a 
treia, deasupra pieptului. Intr-o clipă, înţelese: aceste cicatrici 
nu erau semne lăsate de operaţii medicale, ci sechele ale 
agresiunii cu sârmă ghimpată a cărei victimă fusese în timpul 
răpirii. Din acel moment, o convingere i se fixă în minte. Abia 
după moartea fiului său, Pénélope intrase în cercul vicios al 
chirurgiei estetice. Mai întâi, probabil, pentru a ascunde leziunile 
provocate de agresiune, după care, fără îndoială, devenise un 
soi de penitenţă. Sean nu era singurul care străbătuse Drumul 
Crucii. Soţia lui îl însoţise pe calea autodistrugerii. Voise să 
sufere în frumuseţea ei, fiindcă prin ea păcătuise. 

— Naşterea fiului vostru nu v-a apropiat din nou? 

— Acest copil a fost un miracol. Promisiunea unui nou început. 
Iniţial, am vrut să cred în asta, dar era o iluzie. 

— De ce? 

— Tocmai pentru că nimic altceva nu mai exista în ochii lui 
Sean. Nici pictura, nici eu. Numai Julian conta... 

La evocarea fiului său, Penelope păru să cadă într-o letargie 
hipnotică. Gaspard încercă s-o reţină. 

— Dacă îmi mai permiteţi o ultimă întrebare... 

— Plecaţi! 


— Doamnă, doar o... 

— Valea! strigă ea ca şi cum s-ar fi trezit brusc. 

— Când aţi vorbit cu soţul dumneavoastră ultima oară? 

Ea oftă. Privirea i se pierdu din nou în gol, în căutarea 
amintirilor. 

— Ultima oară a fost... în ziua morţii lui. Cu doar câteva 
minute înainte de a muri. Sean se afla la New York. M-a sunat 
dintr-o cabină telefonică din Upper East Side. Vorbea incoerent. 
Din cauza decalajului orar, m-a trezit în toiul nopţii. 

— De ce vă suna? 

— Nu-mi mai amintesc. 

Era trasă la faţă şi plângea. 

El insistă: 

— Vă rog, faceţi un efort! Ce v-a zis? 

— LĂSAŢI-MĂ ÎN PACE! 

Strigătul o făcu să se cufunde iarăşi în ceaţă. Apatică, stând 
neclintită pe canapeaua ei albă, Penelope pierduse contactul cu 
realitatea. Avea o privire piezişă. Părea distrusă. 

Conştientizând situaţia, Gaspard fu cuprins de o ruşine fără 
margini. Ce căuta el acolo, de ce o tortura pe femeia aceea cu 
care n-avea nimic de-a face? Ce sens avea ceea ce făcea? 

Se făcu nevăzut în tăcere. 

În lift, îşi zise că Godard avea dreptate: „Arta este ca un 
incendiu, se naşte din ceea ce mistuie”. Povestea funestă a lui 
Lorenz era marcată de cadavre, de fantome, de morţi vii. De 
destine secerate, arse, carbonizate de focul pasiunii şi al 
creaţiei. 

Arta este un incendiu care se naşte din ce; mistuiţi de focul ei. 

4. 

Jean-Michel Fayol nu trebui să se gândească prea mult. 

— După o lungă absenţă, Sean a reînceput să vină frecvent la 
magazin în ultimele două luni de viaţă. Se întâmpla acum mai 
bine de-un an. În noiembrie 2015. Era în faza de căutare. 

— Ce căuta? întrebă Madeline, un pic nedumerită. 

— Culorile, bineînţeles. 

— Aşadar, credeţi că se reapucase de pictat? 

Fayol rânji. 

— Mi se pare evident! Şi ce n-aş da să ştiu ce-avea în minte! 

— De ce? 

— Mai întâi, fiindcă era obsedat de alb. 


— De culoarea albă? 

— Da, culoarea spectrelor şi a fantomelor. Cea a luminii 
primordiale, orbitoare. Cea a purității zăpezii, a inocenţei, a 
virginităţii. Culoarea totală care, ea singură, simbolizează atât 
viaţa, cât şi moartea. 

— Ce tip de alb căuta? 

— Tocmai, la început, tatona terenul şi cererile lui erau 
contradictorii: voia când alb mat, când strălucitor. Când lucios, 
când granulos. Când asemenea cretei, când cu reflexii metalice. 
Nu mai înţelegeam nimic. 

— Era sub efectul drogurilor? 

Vânzătorul de culori se încruntă. 

— AŞ zice mai degrabă că era exaltat. Ca şi cum ar fi fost 
bulversat de ceva. 

Se întorseseră lângă tejghea. Pe geam se vedeau câteva 
picături de ploaie prelingându-se. 

— Sean îmi vorbea tot timpul despre pigmenţi minerali albi, 
dar aceştia au defectul de a se degrada şi de a deveni 
transparenţi imediat ce sunt amestecați cu un liant. Imi părea 
rău că nu-l puteam ajuta. În cele din urmă, i-am propus să 
încerce un Gofun Shirayuki. 

— Un alb japonez? se încumetă ea să spună. 

— Da, un pigment alb, sidefat, culoarea perlei, care este 
obţinut din cochilii de stridii. Sean a încercat să lucreze cu el, 
dar s-a întors după un timp, spunându-mi că nu era ceea ce 
căuta. Şi că nu cu această culoare va reuşi să „reprezinte” ceea 
ce are în minte. De altfel, acest cuvânt m-a surprins. 

— De ce? 

— Artiştii ca Sean nu caută să reprezinte, ci prezintă. Ei nu 
descriu, ci pictează”, pentru a relua o expresie a lui Pierre 
Soulages. Totuşi, de data asta, aveam senzaţia că Sean se 
gândea la ceva precis, numai că acest ceva pur şi simplu nu 
exista în realitate. 

— Nu v-a zis ce? 

Fayol făcu o grimasă. Madeline nu se descurajă şi continuă cu 
întrebările: 

— Şi, până la urmă, aţi reuşit să-i găsiţi culoarea? 


15 Joc de cuvinte în original între dépeindre (a descrie, a zugrăvi) şi peindre (a 
picta). 


— Bineînţeles, răspunse el zâmbind larg. l-am făcut un 
pigment folosind un extract de ghips atipic care nu se găseşte 
decât într-un singur loc. 

— Unde? 

Foarte mândru de sine, Fayol o făcu pe misteriosul. 

— White Sands vă spune ceva? 

Madeline se gândi câteva clipe şi deodată o imagine îi trecu 
prin minte: dune albe, scânteietoare, argintii, care se întindeau 
cât vedeai cu ochii. Unul dintre cele mai frumoase parcuri 
naţionale americane. 

— Deşertul din New Mexico? 

Bărbatul cu dreaduri încuviinţă din cap. 

— Acolo unde este amplasată o bază militară în care armata 
testează arme şi tehnologii secrete. Pe acele terenuri se află o 
carieră de ghips foarte rară. E vorba despre un minereu alterat 
din care se poate extrage un pigment destul de rezistent: un soi 
de alb-cenuşiu cu reflexii roz. 

— Dacă piatra se afla pe teritoriul unei baze militare, aţi reuşit 
să aveţi acces la ea? 

— Asta este micul meu secret. 

— Aveţi un eşantion? 

Fayol se întoarse spre rafturile lui şi luă un flacon din sticla 
suflată. Madeline îi studie conţinutul mai întâi cu exaltare, apoi 
cu oarecare decepţie. Pigmenţii semănau cu un banal praf de 
cretă. 

— Concret, pentru a picta, se amestecă asta cu ulei? 

— Da, cu ulei sau cu orice alt liant. 

Uluită, Madeline îşi luă casca de pe tejghea şi îi mulţumi lui 
Fayol pentru ajutorul dat. 

In timp ce mergea înaintea ei ca să-i deschidă uşa, bărbatul 
cu dreaduri făcu o pauză, dând impresia că-şi amintea ceva. 

— Sean mi-a mai cerut să-i găsesc nişte pigmenţi 
fosforescenţi de foarte bună calitate. Ceea ce m-a uimit, fiindcă, 
de fapt, chestiile astea sunt nişte fleacuri. 

— Ce sunt, mai exact? Nişte pigmenţi care absorb lumină? 

— Da, şi pe care o emană în întuneric. Altădată, industriaşii 
foloseau radiu pentru a produce acest tip de vopsea utilizată 
mai ales în cazul panourilor de bord ale avioanelor. 

— Bun venit, radioactivitate! 

Fayol aprobă. 


— Mai târziu, s-a folosit sulfură de zinc, dar nu prea era 
eficientă şi se deteriora rapid. 

— Şi astăzi? 

— Acum se folosesc cristale de aluminat de stronţiu 
nonradioactiv şi nontoxic. 

— Asta căuta Lorenz. 

— Da, dar şi de data asta mi-a respins toţi pigmenţii. Întrucât 
nu înţelegeam ce voia, l-am pus în relaţie cu o firmă elveţiană 
care fabrica o pastă luminoasă utilizată în orologeria de lux 
pentru ceasurile de scufundări. Băieţii au fost receptivi, dar nu 
ştiu dacă Sean a încheiat afacerea cu ei. 

Madeline notă pentru orice eventualitate numele societăţii 
elveţiene şi îi mulţumi din nou „coloristului”. 

Când ieşi pe cheiul Voltaire, era aproape noapte. Ploaia se 
înteţise şi nişte nori groşi ca nişte coloane de fum negru se 
scuturau peste apele umflate ale Senei şi peste Luvru. Vârtejuri 
de praf ridicate de şarja trupelor de cavalerie ostile. 

Madeline urcă pe scuterul ei Vespa şi se îndreptă spre Pont 
Royal ca să ajungă în Saint-Germain, unde se întâlnea cu 
prietena ei. Bubuitul tunetului o făcu să tresară. Pe cerul brăzdat 
de fulgere i se păru că vede figura lunguiaţă a lui Sean Lorenz. 
O faţă tristă, aproape cristianică, traversată de o lumină albă. 


Gaspard 

Saint-Germain-des-Pres. 

Cer plumburiu. Imobile creionate cu grafit. Siluetele minerale 
ale platanilor. Senzaţia că merg în gol. Că sunt înghiţit, sufocat 
de mişcare, de poluare şi de vacarmul surd al bulevardului. 

Imaginea lui Penelope Lorenz nu-mi dă pace. Frumuseţea ei 
furată, vocea ei răguşită, amintirea prospeţimii ei pierdute mă 
duce cu gândul la propria mea istovire, la propriul meu dezgust, 
la propria-mi cădere. 

Aş avea nevoie de aer curat, de cer senin, de o adiere de vânt 
salvatoare, de soarele insulei mele greceşti sau de puritatea 
îngheţată a piscurilor înzăpezite din Montana. În lipsa aerului 
proaspăt al munţilor, mă năpustesc în primul bistrou care-mi 
iese în cale, o cafenea la intersecţia dintre bulevardul Saint- 
Germain şi strada Saints-Peres. 

Locul întreţine imaginea învechită a unei capitale care place 
străinilor, dar care nu mai există de mult: banchete din 
moleschin, tuburi de neon, mese din plastic, scrumiere Ricard 
din ceramică, un tonomat vechi Scopitone Cameca. Sub cupola 
de sticlă, turişti şi studenţi de la şcolile din apropiere îşi termină 
sandviciurile cu şuncă şi unt sau pe cele croque-monsieur. Imi 
croiesc drum până la tejghea. Fără a încerca să-mi ascund în 
vreun fel tulburarea, comand două cocktailuri o/d fashion pe 
care le dau pe gât unul după altul, după care plec imediat. 

Alcoolul pe care l-am băut la prânz mi-a amorţit deja mintea şi 
ştiu că whisky-ul va prelungi această stare. Mai vreau. In 
braseria următoare, care este foarte şic, îmi mai iau două 
scotch-uri. Şi mă întorc apoi spre Saint-Germain. 

Plouă. În jurul meu, totul devine neclar. Culorile au dispărut 
din peisaj. Nu mai sunt decât forme cenușii care se risipesc în 
spatele lentilelor ochelarilor mei, pe care cad picături de ploaie. 
Mă târăsc până pe strada Bonaparte. Păşesc cu greu, ca şi cum 
aş fi un elefant de circ, obligat să merg în echilibru pe sârmă. In 
plus, cineva tocmai a dat sonorul mai tare la urechile mele, 
amplificând zgomotul dureros al oraşului. 

Palpitaţii, frisoane, nevoia de a urina. Gâfâi din greu. Mă 
clatin, dârdâi de frig şi mă sufoc. Ploaia mă pătrunde până la 
gât, amestecându-se cu transpiraţia. Am mâncărimi pe piept şi 
pe braţe, îmi vine să-mi smulg pielea. Nu încerc nici măcar să 
înţeleg cauza depresiei mele. Îi cunosc resorturile intime. Ştiu că 


în trupul meu se ascund demoni care nu hibernează niciodată 
prea mult timp. Ştiu, de asemenea, că pofta de alcool mă 
cuprinde din nou cu o brutalitate pe care rar am simţit-o. 

Pe strada Abbaye reperez un restaurant, deci un posibil 
bistrou. Faţadă din faianţă, draperii mici în carouri roşii. Plouat 
ca un câine, intru în bistrou clătinându-mă. Nu se mai serveşte 
nimic, chelnerii curăţă sala şi pregătesc deja mesele pentru 
cină. Ud leoarcă, întreb dacă pot „să beau un pahar”, dar, după 
ce mă examinează din cap până-n picioare, băieţii refuză să mă 
servească. li înjur şi flutur nişte bancnote înspre ei, ca şi când 
banii pot cumpăra orice. Ei mă iau drept ceea ce sunt şi mă dau 
afară. 

In timp ce ploaia se înteţeşte, realizez că paşii mă duc pe 
strada Furstenberg. Un alt clişeu al Parisului etern. O piaţă 
micuță, cu arbori Paulownia uriaşi şi cu un lampadar cu cinci 
globuri. 

Cunoşteam acest loc bineînţeles, dar nu mai călcasem pe- 
acolo de o veşnicie. Sub efectul alcoolului, peisajul se 
deformează, se dilată în timp ce corpul meu pare să se umfle şi 
să se dedubleze. Un sunet strident îmi sparge timpanele. Îmi 
pun mâinile la urechi. Linişte. Apoi, pe neaşteptate, o voce: 

— Tată? 

Mă întorc. 

Cine mă strigă? 

— Mi-e frică, tată. 

Nu pe mine mă strigă. Eu sunt cel care vorbesc. Dintr-odată, 
am şase ani. Stau pe o bancă în această piaţă împreună cu tatăl 
meu. Piaţă pe care bineînţeles că o cunosc. E ca şi cum am fi la 
noi acasă. Tatăl meu e îmbrăcat la fel ca în fotografia pe care n- 
o scot niciodată din portofel: pantaloni deschişi din pânză, 
cămaşă albă, jachetă de lucru din bumbac şi pantofi de lac. În 
buzunarul gecii am maşinuţa Majorette şi pixul cu patru culori. 
In spate, port ghiozdanul Tann's cu numele meu scris de mână 
pe o etichetă plastifiată. 

Pe vremea aceea, sunt în clasa întâi la şcoala primară de pe 
strada Saint-Benoît. In timpul săptămânii, tata vine să mă ia de 
la şcoală o dată la două zile. Astăzi este miercuri după-amiază. 
Tocmai am ieşit de la cinematograful din strada Christine unde 
am văzut Regele şi pasărea căutătoare. Sunt trist, dar nu din 
cauza filmului. La un moment dat, nu mai reuşesc să mă 


stăpânesc şi izbucnesc în lacrimi. Tata scoate din buzunar una 
dintre acele batiste de pânză pe care le are mereu la el. Mă 
şterge la ochi, la nas şi mă asigură că totul va fi bine. Că va găsi 
o soluţie. El îşi ţine mereu promisiunile, dar simt că, de data 
asta, situaţia este mai complicată. 

Ploaia scurtă mă trezeşte la realitate. Ochelarii îmi sunt plini 
de picături de apă. Nu mai văd nimic şi timpanele sunt cât pe ce 
să-mi explodeze. Nu mai vreau să mă gândesc la asta. De ce am 
făcut greşeala să mă întorc aici? Cum de-am putut să fiu atât de 
imprudent? Din neatenţie? Din cauza extenuării? A nevoii 
inconştiente de confruntare? Dar cu cine? 

Cu tine, idiotule. 

— Mi-e frică, tată! repet. 

— Nu-ţi face griji, puiule. N-o să fim niciodată despărțiți 
pentru mult timp, îti jur. 

Nici în jurământul ăsta nu crezusem deloc atunci. Şi viitorul 
îmi dăduse dreptate. 

Amin plâng, mă umflu de plâns ca un balon. Aceleaşi lacrimi 
ca în copilăria mea. 

Mă clatin pe picioare. Aş vrea să stau jos, dar băncile publice 
de altădată au fost scoase. Aşa e în ziua de azi: nu mai sunt 
tolerate momentele de oboseală şi nu se mai oferă adăpost 
celor răniţi. Închid ochii cu senzaţia că n-o să-i mai deschid 
niciodată. Pentru o clipă, cred că o să-mi pierd cunoştinţa, dar 
rămân în picioare, nemişcat, şiroind de ploaie. Timpul se opreşte 
în loc. 

Cât timp trece până deschid din nou ochii? Cinci minute, zece, 
o jumătate de oră? Când ies din transă, nu mai plouă. Sunt 
îngheţat. Îmi şterg ochelarii şi, pentru o clipă, chiar cred că a 
trecut criza şi că apa căzută din cer m-a purificat. Aproape 
hotărât să uit acest episod, pornesc din nou la drum, ajung pe 
strada Jacob şi o iau apoi pe strada Senei. 

Dar, deodată, încremenesc. Tocmai mi-am văzut imaginea 
reflectată în vitrina unei galerii de sculptură. Mă opresc brusc. 
Un lucru mi se pare evident: nu-mi mai pot continua viaţa aşa. 
Problema nu e nici măcar că nu merg nicăieri. Ci mai ales că 
singurul loc în care vreau să merg este „oriunde în afara 
lumii”16. 


16 Titlul unui poem de Charles Baudelaire. 


Imaginea mea neîngrijită şi obosită reflectată în vitrină. 
Insuportabil. Simt că-mi pierd cumpătul, mânat de dorinţa ca 
totul să înceteze. Acum. 

Strâng pumnii şi explodez. Lovesc în vitrină cu o furie oarbă. 
Directă de dreapta, croşeu, upercut. Mă defulez. Trecătorii s-au 
speriat şi s-au întors din drum. Directă de dreapta, croşeu, 
upercut. Cioburi de sticlă. Am pumnii plini de sânge. Inima îmi 
bate cu putere, corpul mi se lasă pe spate. Lovesc fără încetare 
până îmi pierd echilibrul. Mă prăbuşesc pe trotuar. 

Un chip încadrat de şuviţe blonde se apleacă asupra mea. 

Madeline. 


8 
Minciuna şi adevărul 
Arta este o minciună care ne face 
să înțelegem adevărul. 
Pablo PICASSO 
1. 

— Îmi datorezi o explicație! 

— Nu-ţi datorez nimic! 

Se făcuse noapte. Pe platoul de la intrarea în spitalul 
Pompidou, Madeline şi Gaspard aşteptau taxiul pe care tocmai îl 
comandaseră. Două siluete sumbre şi febrile care se detaşau în 
faţa pachebotului ancorat pe Sena. Gaspard avea o figură gravă 
şi capul greu. O mână îi era bandajată, iar cealaltă, prinsă într-o 
atelă. 

— iți atrag atenţia că datorită mie proprietarul magazinului n- 
a depus plângere împotriva ta! adăugă Madeline exasperată. 

— Mai degrabă datorită cecului exorbitant pe care i l-am 
semnat, constată el. 

— Dar, fir-ar să fie, ce te-a apucat să ataci vitrina aia care nu- 
ţi făcuse nimic! 

Gluma nu-i descreţi fruntea lui Gaspard. 

Taxiul, un Mercedes alb, semnaliză şi opri în faţa lor. Văzând 
că unul dintre pasageri e rănit, şoferul cobori pentru a le 
deschide portiera. 

Maşina demară, merse de-a lungul cheiului Grenelle şi 
traversă arondismentul 15 prin strada Convention. În timp ce 
aşteptau la semafor, Gaspard deveni mai vorbăreţ. Cu nasul lipit 
de geam, făcu o mărturisire ciudată: 

— Ştii că m-am născut la trei străzi de-aici? La maternitatea 
Sainte-F&licite, în 1974. 

Madeline se arătă surprinsă: 

— Intotdeauna am crezut că eşti american. 

— Mama era americancă, preciză el în timp ce Mercedesul 
pornea din nou. Pe atunci, după ce-şi luase diploma la Yale, 
obținuse un job la Paris la Coleman Wexler, un mare cabinet de 
avocatură newyorkez care tocmai îşi deschisese birouri în 
capitala franceză. 

— Şi tatăl tău? 

— Se numea Jacques Coutances şi era originar din Calvados. 
Avea un certificat de calificare în zidărie şi se mutase la Paris 


pentru a munci ca şef de şantier în cadrul unei firme de lucrări 
publice. 

— O combinaţie bizară... 

— Asta este un eufemism. Taică-meu şi maică-mea n-aveau 
absolut nimic în comun. Sincer să fiu, mi-e chiar greu să-mi 
imaginez cum am putut să fiu conceput. Mama a simţit fără 
îndoială ceva când s-a cuplat cu un bărbat din popor. Pe scurt, 
relaţia lor a fost meteorică: câteva zile în vara lui 1973. 

— Mama ta te-a crescut? 

— Încă de când m-am născut, a încercat să-l dea la o parte pe 
tata, mergând chiar până la a-i oferi bani ca să nu mă 
recunoască, dar el nu s-a lăsat cumpărat. Mai târziu, ea a recurs 
la toate stratagemele şi minciunile posibile pentru a-i reduce la 
minimum dreptul de vizită. În general, aveam dreptul să-l văd 
două ore pe săptămână, sâmbăta după-amiază. 

— Mi se pare destul de josnic. 

— Într-adevăr, cred că se poate spune aşa. Din fericire, în 
majoritatea timpului, eram păzit de o bonă formidabilă. O 
algeriană pe nume Djamila care fusese impresionată de 
suferinţa tatălui meu. 

Taximetristul trase de volan şi îi înjură pe cei doi turişti pe 
biciclete - vizibil dezorientaţi - care mergeau chiar pe mijlocul 
străzii. 

— Cum mama stătea destul de puţin pe-acasă, continuă 
Gaspard, Djamila îl lăsa pe tata să mă vadă pe ascuns seara, 
după şcoală, şi miercurea după-amiază. Erau momentele 
noastre fericite. Ne duceam în parc să jucăm fotbal, la cinema 
să vedem filme. Mă punea chiar să-mi repet lecţiile prin cafenele 
sau pe băncile din piaţa Furstenberg. 

— Dar cum de n-a putut mama ta să-şi dea seama? 

— Pentru că tatăl meu şi Djamila erau foarte prudenţi. Eu 
eram mic, dar am reuşit să păstrez secretul până... 

Vocea lui Coutances deveni şovăielnică. Taxiul încetini şi 
urmă indicaţiile unui agent în uniformă care dirija circulaţia în 
faţa comisariatului central al arondismentului 15 unde mai 
multe maşini de poliţie aşteptau pe două rânduri, cu motoarele 
pornite şi girofarurile aprinse. 

— Era în duminica de după ziua mea de naştere, împlinisem 
şase ani, reluă el. Deşi se tot împotrivise, mama s-a răzgândit 
brusc şi a cedat unei rugăminţi pe care i-o făcusem în urmă cu 


A 


trei săptămâni: să mergem să vedem /mperiul contraatacă la 
Grand Rex. L-am văzut deja cu tata! Cuvintele mi-au ieşit din 
gură ca un strigăt de bucurie. Am regretat imediat, dar răul era 
făcut. În trei secunde, semnasem condamnarea la moarte a 
tatălui meu. 

— Cum aşa, condamnarea la moarte? se interesă Madeline 
nedumerită. 

— Mama şi-a început ancheta şi a hărţuit-o pe Djamila care a 
fost silită să mărturisească. Aflând adevărul, s-a înfuriat 
îngrozitor, a concediat-o pe bonă şi l-a dat în judecată pe tata 
pentru răpirea propriului copil. O judecătoare i-a dat tatălui meu 
un ordin de restricţie, interzicându-i orice contact cu mine. Cum 
nu suporta această nedreptate, el a avut iniţiativa naivă de a 
merge acasă la judecătoare pentru a încerca să-şi pledeze 
cauza. 

— Proastă idee, zise Madeline. 

— Tatăl meu făcuse greşeala să creadă în justiţie. 
Judecătoarea nu i-a făcut niciun bine. In loc să-l asculte, a 
anunţat poliţia, pretinzând că a primit ameninţări şi că nu se 
simte în siguranţă. Tata a fost arestat şi închis. În aceeaşi 
noapte, s-a spânzurat în celula lui. 

Madeline îl privi consternată. Refuzând să-şi plângă de milă, 
Gaspard nu aşteptă să se aştearnă liniştea. 

— Mi s-a ascuns acest lucru, bineînţeles. N-am aflat ce s-a 
întâmplat decât după ani buni. Aveam treisprezece ani pe atunci 
şi locuiam la internat în Boston. Din ziua aceea, n-am mai vorbit 
cu mama. 

Se simţea uimitor de calm acum. Aproape uşurat. Liniştit că 
spusese cuiva crâmpeie din povestea lui. Erau nişte avantaje să 
te confesezi unei necunoscute: vorbeai mai liber, fără să te 
cenzurezi şi fără să-ţi fie teamă că vei fi judecat. 

— Nu în vitrină ai vrut să loveşti mai înainte, nu-i aşa? 

El schiţă un zâmbet trist. 

— Nu, bineînţeles, eram furios pe mine. 

În timp ce ajungeau la intersecţia dintre bulevardul 
Montparnasse şi strada Cherche-Midi, zări o cupă a Higeei a 
cărei sclipire de culoarea siropului de mentă electriza noaptea. 
Ceru taximetristului să oprească în faţa farmaciei pentru a-şi 
cumpăra calmantele prescrise la spital. 


Madeline cobori cu el. În timp ce stăteau la coadă în farmacie, 
ea se gândea cum să mai destindă atmosfera şi, în cele din 
urmă, îi zise în glumă: g 

— Cam aiurea că te-ai accidentat. Inseamnă că nu mai poţi să 
găteşti. 

El o privi, încercând să înţeleagă ce-i zisese. 

— E chiar păcat, fiindcă mi-e o foame de lup. Aş mai fi mâncat 
un risotto din ăla de-al tău. 

— Dacă vrei, te invit la restaurant. Ţi-o datorez, recunosc. 

— De acord. 

— Unde vrei să mergi? 

— Ce-ar fi să ne întoarcem la Grand Cafe? 

2. 

Luară din nou o cină pe cât de plăcută, pe atât de 
neaşteptată. Fericit la culme să-i revadă, patronul îi lăsă să-şi 
aleagă masa, în fundul restaurantului, în faţa mozaicului realizat 
de Sean Lorenz. 

Lui Gaspard îi revenise culoarea în obraji. Povesti despre 
vizita traumatizantă la Penelope Lorenz şi despre accesul 
delirant care pe care îl avusese când plecase de la ea. Cu multe 
anecdote, Madeline povesti şi ea în detaliu întâlnirea palpitantă 
cu Jean-Michel Fayol care îi vorbise despre căutarea obsedantă 
a lui Lorenz - dorinţa de a-şi găsi nişte culori adaptate 
exigenţelor viziunii lui. Sean voia să picteze „ceva ce nu exista 
în realitate”: această formulare a vânzătorului de culori îi 
rămăsese întipărită în minte. Îi stârnea curiozitatea. Ce anume 
încercase pictorul să reprezinte în ultimele lui tablouri? Ceva ce 
văzuse? Un gând? Un produs al imaginaţiei lui? 

Louis de Funès intră în sala lor, în versiunea din Le Grand 
Restaurant: 

— Porumbel în foietaj, anunţă acesta ca şi cum se aflau la 
Septime!”, punând în faţa lor două farfurii aburinde. 

Întrucât Gaspard avea mâinile bandajate, Madeline se aşeză 
lângă el pentru a-i tăia carnea. Dramaturgul acceptă cu plăcere 
şi Madeline îi recunoscu în sinea ei această calitate de a nu 
încerca mereu s-o facă pe durul. Aşa cum era de aşteptat, 
petrecură o bună parte a timpului examinând fresca lui Lorenz. 
Madeline pusese pe masă, lângă paharul cu apă, cutia de 
chibrituri cu citatul din Apollinaire, moştenirea lăsată de Lorenz 


17 Celebru restaurant parizian, oferind o gastronomie minimalistă. 


lui Bernard Benedick. Şi un ultim mod de a-i da cu tifla: „E 
timpul să reaprindem stelele”. Ce mesaj încercase pictorul să-i 
transmită prietenului său? Semnificaţia citatului se găsea în 
mozaic? Amândoi voiau să creadă asta, dar, cu cât o priveau 
mai mult, cu atât fresca le vorbea mai puţin. Madeline credea că 
seamănă cu unele peisaje din jungla lui Douanier Rousseau. 
Gaspard îşi amintea foarte bine cartea lui Roald Dahl, ilustrată 
de Quentin Blake, pe care Djamila i-o citea când era copil. 
Madeline avea şi ea amintiri destul de clare despre Crocodilul 
uriaş!5.  Cuprinşi de nostalgie, îşi puseră în gând să-şi 
reamintească numele diferitelor personaje. Jojo Ştrengăriţa, 
maimuța, Pene Înfoiate, pasărea, şi Dolofanul, hipopotamul, le 
veniră imediat în minte. 

— Şi elefantul... 

— „„.„simplu: Trompeţică, zise Gaspard. Dar zebra? 

— Zebra, nu mai ştiu. 

— Zebra? 

— Nu, zebra nu-mi spune nimic. Nu-mi amintesc nici măcar ce 
rol avea în poveste. 

După câteva minute de discuţie, Madeline puse mâna pe 
telefonul mobil pentru a căuta pe internet zebra asta de care 
nu-şi aminteau. În timp ce butona, Gaspard se ridică brusc şi îi 
zise, sigur pe el: 

— Las-o moartă. Nu e nicio zebră în Crocodilul uriaş. Madeline 
se ridică şi ea, entuziasmată. In cazul ăsta, de ce Lorenz - care 
cunoştea perfect povestea, din moment ce i-o citea în fiecare 
seară fiului său - reprezentase o zebră? Nu era încă un moment 
Evrica!, dar aveau în sfârşit o pistă incitantă. Deplasară masa şi 
două scaune ca să observe zebra mai de-aproape. 

Era de altfel animalul cel mai puţin reuşit al scenei. Mamiferul 
era înţepenit, surprins pe trei sferturi, fără nicio graţie. O 
aglomerare de pătrăţele albe şi negre cu latura de doi 
centimetri. Gaspard numără pătratele, imaginându-şi diferite 
posibilităţi de criptare: alfabetul morse, note muzicale, mesaje 
codate ca la cercetaşi... 

— Las-o baltă, îi zise Madeline, nu suntem în Codul lui Da 
Vinci. 


18 În traducere liberă. The Enormous Crocodile, Roald Dahl, ilustraţii de 
Quentin Blake, Jonathan Cape, 1978, Londra, nu a fost tradusă în limba 
română. 


Contrariată, ieşi să fumeze o ţigară afară, pe trotuar. O însoţi 
şi el sub copertina care adăpostea vitrina restaurantului. Se 
pornise iar ploaia. Tot mai deasă şi măruntă. Nemiloasă. lar 
vântul se dezlănţuise şi el. 

Gaspard o protejă pe Madeline de rafale, pentru ca ea să-şi 
poată aprinde ţigara. 

— Cum a fost întâlnirea cu prietena ta? Sper că n-a trebuit s-o 
scurtezi din cauza mea. 

— Inchipuie-ţi că de-abia ajunsesem când te-am văzut lovind 
furios cu pumnii în vitrină. 

Un pic ruşinat, Gaspard plecă privirea. 

— Ar fi trebuit să-ţi petreci seara cu ea. 

— Jul nu făcea decât o scurtă escală la Paris. Trebuia să 
schimbe avionul pentru a merge să-şi petreacă Crăciunul la 
Marrakech cu iubitul ei. Unii au noroc, nu-i aşa? 

— Chiar îmi pare rău. 

Ea nu încercă să-l învinovăţească. 

— Nu-ţi face griji, doar am lăsat-o pe altă dată. Jul este cea 
mai veche prietenă a mea şi, de fapt, singura. Mi-a salvat deja 
viaţa de două ori. 

Ferindu-şi privirea, Madeline trase un fum zdravăn din ţigară. 
Ezită să continue, dar, în cele din urmă, zise: 

— Ultima oară a fost acum opt luni. Într-un fel, mi s-a 
întâmplat acelaşi lucru ca şi ţie astăzi. 

Cu ochii măriţi de uimire, Gaspard o privi încercând să 
înţeleagă ce voia să spună. 

— Era într-o sâmbătă dimineaţă, reluă ea. Mă plimbam printr- 
o galerie comercială din Londra când am văzut un băieţel 
zâmbitor. Un îngeraş blond, frumuşel foc, cu nişte ochelari 
rotunzi colorați. Îmi tot zâmbea şi figura lui mi se părea 
familiară. Aveam senzaţia ciudată că-l cunosc, înţelegi? 

— Hm! 

— Când s-a aruncat în braţele tatălui său, mi-am dat seama 
de unde venea acea senzaţie. Era băieţelul unui bărbat pe care-l 
iubisem în urmă cu câţiva ani. Un bărbat care mă părăsise ca să 
se întoarcă la soţia lui şi să mai facă un copil. 

— Un fluşturatic? 

— Nu, tocmai, era un tip OK, exact asta este exasperant. Era 
o relaţie serioasă în care crezusem. Il cheamă Jonathan 


Lempereur. Poate că ai auzit de el. Este un chef francez, unul 
dintre cei mai renumiţi din lume. 

Gaspard scoase un mormăit al cărui sens era greu de 
interpretat. 

— Nu ştiu de ce m-a părăsit. Nu ştiu ce e în neregulă cu mine. 
Nu ştiu ce nu fac bine. Pe scurt, în dimineaţa aceea, eram 
decepţionată şi am cedat nervos, m-am prăbuşit. Până am ajuns 
acasă, eram deja în fundul hăului, dar, în loc să dau cu pumnii 
într-o vitrină, mi-am tăiat venele în baie. Vezi, pe lângă mine, tu 
eşti doar un amator! 

— Şi prietena ta e cea care te-a găsit? 

Ea dădu din cap inhalând un ultim fum de tabac. 

— Aveam întâlnire cu ea în ziua aceea. Văzând că nu mai 
ajung şi constatând că nu răspundeam la telefon, a avut o 
presimţire rea şi s-a hotărât să vină acasă la mine. Dacă 
portăreasa n-ar fi avut cheile, cred că aş fi dat colţul. A fost cât 
pe ce. Am stat în spital o săptămână, apoi două luni într-una 
dintre acele clinici drăguţe de psihiatrie. Ca să-mi limpezesc 
gândurile, să-mi reiau viaţa şi să regăsesc sensul lucrurilor 
importante. Urmarea o ştii... 

Gaspard vru să-i pună o întrebare, dar Madeline nu-i lăsă 
răgazul s-o facă: 

— Hai, fă-mi cinste şi cu un desert. Am pus ochii pe tarta lor 
cu mere. Pare să fie „criminală”, cum se zice pe-aici. 

3. 

Gaspard se întoarse în interiorul zgomotos, dar călduros, al 
restaurantului Grand Café. Inainte de a-l urma, Madeline aruncă 
chiştocul şi îl strivi cu vârful botinei. Telefonul îi vibră în 
buzunarul gecii. Cum ignorase deja câteva apeluri în ultimele 
două ore, aruncă o privire pe ecran. Era un SMS de la clinica 
spaniolă: 


Bună seara, Madeline, 
Controlul folicular este perfect! 
E momentul să vii la clinică! 

Te aşteptăm mâine la Madrid. 
O seară frumoasă. 

Sofia 


Infirmiera ataşase o reţetă scanată necesară cumpărării unui 
antibiotic şi a unui hormon care avea să stimuleze eliberarea 
ovulelor. 

Madeline avu nevoie de un moment pentru a conştientiza cu 
adevărat ce însemna asta. 

Se întoarse înăuntru şi, după o clipă de ezitare, îi spuse şi lui 
Gaspard vestea. 

— Mă bucur pentru tine. 

— Te rog să mă scuzi, dar trebuie să-mi iau bilete de avion, 
zise ea scoţându-şi cardul de credit şi conectându-se apoi, de pe 
mobil, la site-ul Air France. 

— Bineînţeles. 

El făcu o grimasă, scuturându-şi mâna dreaptă. Durerea 
revenise şi acum rănile îl făceau să sufere ca un câine. Scoase 
calmantele din buzunar şi înghiţi imediat trei comprimate. 
Pentru a fi împăcat, aruncă totuşi o privire pe cutie pentru a 
verifica modul de administrare. 

— Ce naiba-i asta? strigă el deodată aproape surescitat. 

Madeline ridică ochii din ecranul telefonului pentru a vedea ce 
anume îl intriga pe Gaspard: codul de bare în două dimensiuni 
imprimat pe cutia de medicamente. 

Brusc, înţelese şi ea: 

— Zebra! Este un cod QR! 

leşi imediat de pe motorul de căutare şi se conectă la un 
magazin de aplicaţii de pe telefonul ei pentru a descărca gratuit 
un program capabil să citească asemenea coduri de bare. 

— Ce este mai exact un cod QR? întrebă Gaspard, complet 
străin de noile tehnologii. 

— După cum îţi dai seama, este o imagine compusă din 
pătrăţele negre şi albe care, după ce sunt scanate, fac trimitere 
la un mesaj, la un site sau la nişte coordonate geografice. 

Gaspard clătină din cap. Aşadar, Lorenz avusese ideea să 
recreeze un cod QR din mozaic şi să-l integreze în reprezentarea 
unei zebre. Nu era o idee rea. 

— Ştiu că tu eşti rupt de lume, îl tachină Madeline, dar codul 
ăsta e ceva foarte comun astăzi. Il găseşti peste tot: pe 
ambalaje, în muzee, pe carduri sau pe cartelele de transport... 

Odată ce aplicaţia fu descărcată, o deschise şi se ridică de la 
masă pentru a se apropia de frescă. Scană codul şi pe ecran se 
afişă un mesaj: 


We are all in the gutter but some of us are looking at the 
stars. 


„Suntem cu toţii în mocirlă, dar unii dintre noi privesc spre 
stele.” Celebra frază a lui Oscar Wilde îi dezamăgi un pic. 
Amândoi speraseră la ceva mai puţin ermetic: o poziţie GPS, un 
video... 

— Nu se poate spune că am avansat, bombăni Gaspard. 

Madeline rămase tăcută. Trebuia să pună acest mesaj în 
context. El îi era adresat în mod evident lui Bernard Benedick ca 
o completare a citatului din Apollinaire: „E timpul să reaprindem 
stelele”. Punctul comun al celor două citate era clar, poate chiar 
prea clar: referinţa la stele. 

— Steaua este simbolul cel mai vag care există, zise Gaspard. 
Este prezent în majoritatea religiilor şi a credințelor ezoterice. 
Poate semnifica o grămadă de lucruri: ordinea cosmică, lumina 
celestă, un punct de reper ca să nu te pierzi... 

Madeline fu de acord. Pentru a înţelege mai bine lucrurile, ea 
îl sună pe Benedick. În pofida orei târzii, galeristul îi răspunse 
încă de la a doua sonerie. Fără să-i dezvăluie ce descoperiseră, 
ea îl întrebă dacă nu cumva cuvântul „stele” avea vreun sens 
special pentru Sean. 

— Din câte ştiu eu, nu. De ce? Aţi găsit ceva? 

— Lorenz a pictat stele? 

— Nu cred. În orice caz, nu în ultimii zece ani. Steaua era un 
simbol prea „semnificant” pentru el. 

— Mulţumesc. 

Ea se grăbi să închidă ca să nu apuce să-i pună întrebări. 
Timp de două minute nesfârşite, fiecare rămase singur cu 
gândurile lui. Până când mobilul lui Madeline vibră pe masă. Era 
din nou Benedick. După o clipă de îndoială, ea răspunse şi puse 
pe difuzor. 

— Mi-am amintit ceva, zise galeristul. Poate n-are nicio 
legătură, dar Julian, fiul lui Sean, învăţa la Şcoala Stelelor, în 
Montparnasse. 

Gaspard reacţionă imediat. Se dădu înapoi pe scaun şi, cu 
mâinile lui bandajate, îi făcu semn să întrerupă conversaţia. 
Când Madeline închise, el îi vorbi despre cele două fotografii din 
casa lui Lorenz în care acesta apărea pictând alături de copii şi îi 


aminti ceea ce-i spusese Pauline: chiar şi după moartea lui 
Julian, Sean continuase să ţină un atelier de pictură la şcoala 
fiului său. 

Madeline rămăsese cu telefonul în mână. Intră pe Google 
Map. Şcoala Stelelor era o instituţie privată, cu metode 
pedagogice moderne, la care copiii puteau fi înscrişi încă de la 
vârsta de doi ani şi jumătate. O structură alternativă - gen 
Montessori şi Freinet -, aşa cum sunt tot mai multe în Franţa 
anului 2016. 

Madeline studie harta. Sediul nu era departe. Logic, familia 
Lorenz îşi dăduse odrasla la o şcoală din apropierea casei lor. 

— Mergem acolo! zise ea luându-şi geaca şi lăsând trei 
bancnote pe masă. 

Plecând valvârtej din restaurant în urma lui Madeline, Gaspard 
fu cât pe ce să-l răstoarne pe Septime, care venea le aducă 
tartele cu mere. 


9 


Un mijloc de a învinge moartea 
Arta îmi pare a fi un mijloc de a învinge moartea. 
Hans HARTUNG 
1. 

Ploua. 

Aversa continua, tenace, deasă, mohorâtă. Cu Gaspard după 
ea, Madeline mergea prin noapte. Acum, că-şi revenise complet, 
credea că aveau să ajungă în sfârşit la capătul căutărilor. Şcoala 
Stelelor era într-adevăr la doi paşi. leşiră de pe strada Huyghens 
şi ajunseră pe bulevard, în faţa cimitirului Montparnasse. Locul 
era aproape pustiu, cu excepţia câtorva boschetari care se 
adăposteau în nişte corturi improvizate. După cum o cerea 
planul Vigipirate!*, se instalaseră nişte bariere în faţa gardului 
şcolii pentru a împiedica vehiculele să parcheze, dar nu exista o 
altfel de protecţie. Accesul în instituţia de învăţământ se făcea 
pe o poartă încadrată de un zid de beton înalt de trei metri. 

— Ajută-mă să mă caţăr, Coutances. 

— Cu ce? Nu mai am mâini! se plânse el arătându-şi rănile 
bandajate. 

— În acest caz, apleacă-te! îi ceru ea. 

Fără a se lăsa rugat, el se ghemui pe trotuar. 

Punând un picior pe coapsa lui Gaspard şi celălalt pe umăr, 
dintr-o singură mişcare uşoară şi rapidă, Madeline îşi luă avânt, 
reuşi să se prindă de zid, se împinse în sus, îşi restabili echilibrul 
şi se lăsă să alunece de cealaltă parte. 

— Eşti bine? N-ai păţit nimic? 

Madeline nu răspunse. Îngrijorat şi derutat, Gaspard aşteptă 
cinci minute bune până când poarta se întredeschise în sfârşit 
cu un scârţâit strident de fier vechi. 

— Vino repede, şuşoti ea. 

— Fir-ar să fie, unde erai? 

— Nu mai bombăni atâta! Chiar şi din interior, este imposibil 
să deschizi fără cheie. Zi mersi c-am găsit-o aşa repede. 

— Unde era ascunsă? 

— În cutia tabloului electric, în încăperea în care sunt 
depozitate pubelele. 


1 Plan antiterorism conceput de guvern. 


încercă s-o închidă după el făcând cât mai puţin zgomot 
posibil, dar poarta de tablă se trânti şi spulberă liniştea nopţii. 
Şcoala era cufundată în beznă. In pofida întunericului, se 
distingea o curte mică pavată, înconjurată de construcţii 
eteroclite. Madeline, urmată în continuare de Gaspard, aprinse 
lanterna telefonului mobil şi trecu în revistă fiecare clădire. 
Clădirii istorice - care, potrivit indicatoarelor, adăpostea astăzi 
sălile administrative şi atelierul informatic - i se adăugaseră 
nişte săli de clasă construite pe sistem modular. Nişte 
prefabricate îmbunătăţite care stăteau în picioare graţie unor 
armături metalice viu colorate. Cei doi traversară curtea 
interioară, trecură de cantină şi urcară pe o mică scară 
exterioară care ducea spre sălile de clasă de la etaj. 

2. 

Madeline se simţea în largul său în acţiune. Era în gardă, 
activată, ştia că putea să ia instinctiv deciziile bune. Datorită 
celor zece ani pe care îi petrecuse pe teren, îşi formase nişte 
reflexe bune. 

La capătul unui soi de coridor sub cerul liber, o uşă din PVC 
împiedica accesul în sălile de clasă. Fără nicio ezitare, ea îşi 
înfăşură braţul în geaca de piele şi lovi cu cotul pentru a sparge 
geamul cel mai apropiat. Exista probabil o alarmă ieftină, dar 
fără îndoială ea nu proteja decât clădirile de la parter, acolo 
unde se aflau calculatoarele şi tot ceea ce îi putea interesa în 
vreun fel pe eventualii spărgători. 

Surprins, aproape panicat, Gaspard se sperie şi făcu un pas 
înapoi. 

— Chiar crezi că... 

— Gura, Coutances, îi ordonă ea trecându-şi mâna printre 
cioburile de sticlă pentru a deschide uşa. 

Intră în încăpere şi lumină spaţiul cu lanterna telefonului. În 
ciuda reputației progresiste a şcolii, era o sală de clasă CM1- 
CM2%, versiunea tradiţională, cu pupitre din lemn, o hartă a 
Franţei plastifiată şi o friză istorică de tipul „strămoşii noştri, 
galii”. 

In fundul încăperii, o altă uşă ducea la un culoar - de-o parte 
şi de alta a acestuia, se aflau sălile celorlalte clase primare. 
Ultima sală, cea mai mare, era destinată grupelor de grădiniţă. 
Cea pe care o frecventase, cel mai probabil, micuțul Julian. 


2 Corespunzătoare claselor a III-a şi a IV-a din învăţământul românesc. 


Fasciculul lanternei spintecă noaptea de cerneală până 
dădu de întrerupător. Fără a mai ţine seama de prudenţă 
Madeline apăsă pe buton şi aprinse lumina. 

— Eşti complet inconştientă! se alarmă Gaspard intrând şi el 
în încăpere. 

Cu degetul întins, Madeline îi arătă trei tablouri agăţate pe 
perete. 

La prima vedere, era vorba despre desene de copii destul de 
banale: figuri de oameni reprezentaţi printr-un cerc şi câteva 
linii, castele fără perspectivă, prinți şi prințese disproporţionate 
într-un decor pictat în culori vii cu vopsele care se preling. Dar 
Madeline recunoscu ramele americane din lemn de nuc despre 
care îi vorbise Fayol. 

Se uitară unul la altul, înțelegând amândoi că găsiseră ceea 
ce căutau. Madeline se gândi imediat la acele pentimenti, urme 
ascunse pe care numai razele infraroşii le puteau scoate la 
iveală. Îşi aminti că citise undeva că multe dintre picturile lui 
Van Gogh ascundeau sub stratul lor de pigmenţi alte opere, 
pictate mai înainte de maestrul flamand. Gaspard se gândi şi el 
la Originea lumii, celebrul tablou al lui Courbet, care, pentru a 
nu-i şoca pe gentlemenii burghezi, fusese timp de decenii întregi 
mascat printr-un panou de lemn pivotant reprezentând un banal 
peisaj de iarnă. 

El găsi un cutter în sertarul metalic al biroului educatoarei. Cu 
inima bătându-i, făcu o tăietură pe marginea exterioară a uneia 
dintre picturi şi descoperi o folie de plastic la fel de groasă ca o 
pânză cerată. Un soi de învelitoare care proteja o altă pictură. 
Adevăratul tablou. 

Madeline făcu acelaşi lucru cu vârful unei lame de foarfecă. 

Avură nevoie de zece minute bune pentru a „despacheta” 
tablourile camuflate. Odată această operaţiune terminată, se 
dădură câţiva paşi înapoi şi, aşezaţi unul lângă altul pe planul 
înclinat al unui pupitru, contemplară obiectul căutării lor. 

3. 

Ultimele trei tablouri pictate de Sean Lorenz erau sublime, 
mai fascinante şi mai tulburătoare decât tot ce îşi putuseră 
imagina Madeline şi Gaspard. 

În pofida singurului bec gălbui din încăpere, ele păreau să 
emane propria lor lumină. 


Primul tablou reprezenta un labirint negru pe un fond antracit. 
Te ducea cu gândul la unele lucrări ale lui Pierre Soulages. Deşi 
era de un negru profund, pictura părea să se şteargă pentru a 
lăsa lumina să ţâşnească. Printr-o alchimie misterioasă, 
suprafaţa neagră reflecta lumina artificială slabă din încăpere 
pentru a o transforma în reflexii argintate, în sclipiri magnetice 
şi fascinante. 

În al doilea, negrul făcea loc unor tuşe blânde: un alb de 
ceruză cu reflexii roşii-cenuşii care devenea din ce în ce mai 
intens şi mai luminos pe măsură ce se apropia de centru. 
Jocurile de lumină păreau să deseneze un pasaj, un tunel, o 
cărare strălucitoare printr-o pădure de umbre albe. 

Al treilea tablou era cel mai frumos, cel mai grozav, cel mai 
neaşteptat. O pânză aproape goală care dădea impresia că este 
lichidă sau că se scaldă în mercur. O pictură surprinzătoare, 
aproape un tablou monocrom, alb, care lăsa loc tuturor 
interpretărilor. Gaspard desluşi în ea razele unui imens soare de 
iarnă reflectându-se asupra unui peisaj cu zăpadă care se 
întindea cât vedeai cu ochii. O natură purificată, eternă, lipsită 
de răul oamenilor, în care nu mai exista linie de demarcaţie 
între cer şi pământ. 

Madeline se gândi la o spirală mare, albă, la un câmp luminos 
care-ţi provoca ameţeală, care te devora, te absorbea, care 
pătrundea până în adâncurile tainice ale fiinţei tale. 

Rămaseră mai multe minute nemişcaţi, înmărmuriţi. Ca doi 
iepuri prinşi în lumina farurilor. O lumină schimbătoare care te 
hipnotiza şi care îţi dădea impresia că, în cele din urmă, va 
înghiţi totul. 

Urletul unei sirene de poliţie se auzi din stradă şi îi scoase din 
transă. 

Speriat, Gaspard se repezi să apese pe întrerupător. Rămase 
înţepenit şi aruncă o privire prudentă pe fereastră. Jos, maşina 
de poliţie trecu în viteză şi dispăru la intersecţia cu bulevardul 
Raspail. 

— Alertă falsă, zise el întorcându-se spre Madeline. 

Tânăra nici nu se mişcase. Stătea tot în faţa celui de-al treilea 
tablou care începuse să strălucească în noapte. Ştiau acum ce 
voia să facă Lorenz cu pigmenţii fosforescenţi de care pomenise 
Fayol. În întuneric, pictura căpăta o cu totul altă dimensiune. 
Monocromul alb era de fapt o minuțioasă lucrare de caligrafie. 


Sute de litere luminescente se conturau în beznă. Madeline se 
apropie de tablou. Când Gaspard se duse lângă ea, înţelese că 
literele formau un mesaj care se repeta la nesfârşit. 

JULIAN ESTE ÎN VIAŢĂ JULIAN ESTE ÎN VIAŢĂ 

JULIAN ESTE ÎN VIAŢĂ JULIAN ESTE ÎN VIAŢĂ 

JULIAN ESTE ÎN VIAŢĂ JULIAN ESTE ÎN VIAŢĂ 

JULIAN ESTE ÎN VIAŢĂ... 


Chemarea luminii 
Joi, 22 decembrie 


10 


Dincolo de lumină 
Negrul nu este o culoare. 
Georges CLEMENCEAU 
1. 

Sunt pe drum. Ajung în 10 minute. 

Diane Raphaël 

Madeline văzu SMS-ul de la psihiatra lui Lorenz când ajunse în 
faţa celor două fleşe ale bazilicii Sainte-Clotilde. Era opt 
jumătate. Aerul era mai rece şi mai uscat decât în ajun. Fără 
scuterul ei, pe care nu-l recuperase încă de pe strada Seine, 
venise cu paşi mărunți şi grăbiţi de pe strada Cherche-Midi. Un 
jogging binevenit pentru a se înviora. 

Adormise la trei dimineaţa şi se trezise la şase. Ultimele ore 
fuseseră dificile. In primul rând fizic, fiindcă trebuise să ducă 
discret tablourile de la şcoală până acasă. Şi apoi intelectual şi 
emoţional. Punându-şi aceeaşi întrebare la care, deocamdată, 
nu găsise niciun răspuns: de ce, cu câteva zile înainte de a muri, 
Sean Lorenz era convins că fiul său era încă în viaţă? 

Cu palmele sprijinite pe genunchi, Madeline îşi trase sufletul 
gândindu-se la Gaspard. De când scoseseră la iveală mesajul 
pictorului, scris cu litere luminescente, dramaturgul nu mai avea 
stare. El, care nu ştia nimic despre internet, îşi petrecuse o bună 
parte a nopţii citind site-urile web ale marilor publicaţii 
americane. Ceea ce descoperise îl şocase: mai multe articole 
apărute în zilele imediat următoare dramei menţionau într- 
adevăr că trupul micuţului Julian nu fusese găsit în depozitul în 
care fusese sechestrată Penelope. 

Reconstituind traseul lui Beatriz Muñoz, anchetatorii 
ajunseseră la concluzia că chiliana aruncase cadavrul copilului 
în estuarul Newtown Creek, în sudul cartierului Queens. Poliţiştii 
recuperaseră cățeluşul de pluş pătat de sânge al puştiului de pe 
unul dintre malurile apei. Fuseseră trimişi acolo câțiva scafandri, 
dar locul - unul dintre cele mai poluate din New York - era greu 
accesibil şi, la acel nivel al fluviului, curentul era prea puternic 
pentru a exista vreo speranță de a găsi un corp atât de mic. 

In pofida acestui lucru, versiunea lui Pénélope Lorenz - care 
afirmase tot timpul că fiul său fusese înjunghiat sub ochii ei - nu 
fusese niciodată repusă în discuţie. lar Madeline n-avea în mod 
obiectiv niciun motiv s-o facă. Potrivit articolelor pe care le 


citise, totul dădea de înţeles că Muñoz acţionase singură, fără 
complicitatea nimănui. Moartea băiatului nu lăsa loc de îndoială. 
Sângele lui fusese găsit peste tot: în camioneta folosită pentru 
răpirea lui, în depozitul din Queens, pe malurile estuarului 
Newtown Creek. 

Madeline se hotări s-o aştepte pe psihiatră pe terasa încălzită 
a cafenelei care dădea spre grădinile bazilicii. Solicitase această 
întâlnire la biroul lui Diane Raphaël cu o oră mai înainte, 
trimiţându-i mai multe fotografii ale tablourilor lui Sean Lorenz. 
Ea se aşeză sub un brasero şi comandă un espresso dublu. Pe 
ecranul telefonului, un e-mail de la Air France îi amintea că 
trebuia să-şi facă check-in pentru zborul spre Madrid. Plecare la 
11:30 de pe Charles-de-Gaulle, sosire în capitala spaniolă două 
ore mai târziu. Madeline efectuă formalităţile online, dădu pe 
gât cafeaua prea scurtă care tocmai i se adusese şi mai 
comandă la fel de sec una, pe care o bău gândindu-se din nou la 
expediţia lor din seara anterioară. 

Spre deosebire de Gaspard, ceea ce o tulburase cel mai mult 
nu era mesajul cu litere fosforescente - care i se părea excentric 
-, ci... tot restul. În special, călătoria cvasispirituală descrisă de 
Lorenz prin tripticul său. O călătorie pe care o cunoştea cu atât 
mai bine, cu cât o făcuse ea însăşi cu câteva luni mai înainte. 

Când îşi tăiase venele de la încheieturi în cadă, Madeline 
plutise în derivă înainte de a-şi pierde cunoştinţa. Se golise încet 
de o parte din sânge, apoi aburii fierbinţi din cadă o ameţiseră. 
Se cufundase într-un peisaj înceţoşat pe care-l străbătuse 
orbeşte. Şi era sigură că exact aceeaşi derivă încercase Sean 
Lorenz să reprezinte în ultimele lui picturi. 

Mai întâi NEGRUL. Întrerupătorul care se roteşte şi care-ţi taie 
legătura cu lumea, lăsându-te imediat pradă chinurilor tale. 
Labirintul propriei tale disperări. Temniţa care a devenit viaţa ta. 

Apoi traversarea unui tunel lung şi întunecos care ajunge la o 
lumină caldă, blândă, difuză. Acea senzaţie nemaipomenită că 
pluteşti într-o muselină de sidef. Că străbaţi un no mans land 
pufos. Că te laşi purtată de zefirul unei nopţi de vară, călăuzită 
de mii de candele cu străluciri de perlă. 

După aceea, Madeline avusese senzaţia tulburătoare că se 
detaşează de propriul ei trup, putând să-i observe pe cei din 
echipajul de prim-ajutor, aplecaţi asupra ei, care încercau s-o 


reanimeze înainte de a o urca în ambulanţă. Ea rămăsese un 
moment cu ei şi cu Jul pe drumul spre spital. 

Apoi regăsise lumina. O spirală strălucitoare care o înghiţise, 
aruncând-o într-un şuvoi năvalnic şi opalin - atunci fusese 
cuprinsă de vertijul panoramic al filmului vieţii sale. Văzuse 
silueta şi chipul tatălui său, al surorii sale, Sarah, al unchiului 
său, Andrew. l-ar fi plăcut să se oprească pentru a le vorbi, dar 
nu putea stăvili curentul care o ducea cu el. 

Un curent cald, învăluitor şi tandru. Mai puternic decât orice. Îi 
ajungea la urechi un şuşotit foarte blând care semăna cu nişte 
cânturi celeste şi care îţi tăia orice dorinţă de a reveni la 
realitate. 

Totuşi, Madeline nu ajunsese la capătul tunelului. Aproape că 
atinsese cu degetul graniţa. Cea care nu poate fi trecută decât 
într-un singur sens. Dar ceva o chemase înapoi. Intuiţia că 
povestea vieţii ei merita poate un alt epilog. 

Când deschisese ochii, era într-un salon de spital. Intubată, 
înconjurată de perfuzii şi bandaje. 

Madeline ştia foarte bine că experienţa asta nu avea nimic 
extraordinar în sine. Existau zeci de mii de poveşti 
asemănătoare cu a ei. „Experiențele de moarte iminentă” erau 
descrise în cultura populară prin intermediul a numeroase 
romane şi filme. Bineînţeles, ieşise schimbată din această 
călătorie. Nu neapărat mai înclinată să creadă în viaţa de apoi, 
ci cu dorinţa de a trăi din plin timpul pe care-l mai. lvea. De a se 
debarasa de tot ce nu era important. De a da un alt sens vieţii 
ei. Şi deci de a avea un copil. 

Amintirea acelei experienţe de moarte iminentă era încă 
perfect întipărită în memoria ei. Ca şi cum o trăise cu o zi 
înainte. Nimic nu se estompase. Dimpotrivă, senzațiile erau 
chiar mai fine, imaginile mai precise. Serenitatea „călătoriei”, 
chemarea persistentă a luminii. Acea lumină pe care Lorenz 
reuşise s-o picteze. In toate nuanțele ei, în toată intensitatea ei. 
Lumina aia nenorocită care, în mod inexplicabil, strălucea 
precum soarele înşelător al unei iubiri radioase. 

— Sunteţi Madeline Greene? 

Intrebarea o smulse din visare. O femeie zâmbitoare stătea 
pe terasă, sub brasero. Avea în jur de patruzeci de ani, era 
îmbrăcată cu o geacă de piele bej şi purta nişte ochelari de 
soare cu rame de culoarea mierii. 


— Sunt Diane Raphaël, zise ea întinzându-i mâna. 
2. 

De data asta, Coutances nu fusese nevoit să insiste prea mult 
pentru a fi primit de Pénélope. Se prezentase în faţa imobilului 
de pe strada Saint-Guillaume dis-de-dimineaţă, cu un tablou 
greu sub braţ. Când se anunţase la interfon, fosta soţie a lui 
Lorenz îi deschisese fără să ştie nici măcar ce voia. 

Gaspard ieşi din lift gâfâind. Philippe Careya nu era acolo 
pentru a asigura comitetul de primire, probabil că nu se trezise. 
Uşa era descuiată. Gaspard pătrunse în holul de la intrare 
târând pe parchet tabloul cu ramă din lemn de nuc pe care ÎI 
înfăşurase într-o pătură. 

Pénélope îl aştepta, aşezată pe o canapea din salon, în lumina 
rece a dimineţii. Lumina naturală, albăstrie, marmoreeană, avea 
dublul merit de a lăsa în semiîntuneric decorația ţipătoare şi de 
a nu arăta din văduva Lorenz decât o siluetă în clarobscur, ceea 
ce o avantaja mai mult decât o lumină prea crudă. 

— Promisiunea făcută e datorie curată, anunţă el punând pe 
canapeaua din piele granulată tabloul protejat în continuare de 
pledul din lână groasă. 

— Cafea? îi propuse ea invitându-l să ia loc pe o sofa. 

Imbrăcată cu nişte blugi gri prespălaţi şi cu un tricou vechi 
Poivre Blanc, Penelope părea desprinsă din anii nouăzeci. 
Văzând-o a doua oară, Gaspard o găsi mai puţin monstruoasă. 
Faţa ei plastifiată nu mai părea atât de rigidă ca ultima dată 
când o văzuse. Buzele ei ţuguiate ca un cioc de rață nu mai 
dădeau impresia c-o să se rupă ori de câte ori pronunţa un 
cuvânt. 

Omul se obişnuieşte cu toate, gândi el luând o cafetieră Moka 
pusă pe măsuţa joasă. 

— Aşadar, aţi găsit ceea ce căutaţi, constată ea arătând spre 
tablou. 

Vocea totuşi nu i se schimbase: surdă, stinsă, răguşită, ca şi 
cum nişte pui mici de pisică se cuibăriseră în gâtul ei. 

— Am pus mâna pe tablouri şi este unul pe care trebuie să-l 
vedeţi. 

Ea oftă. 

— Nu este un portret al lui Julian, sper. 

— Nu chiar. 

— N-aş fi suportat să-l văd. 


Gaspard se ridică în picioare şi, fără gesturi emfatice, trase 
pătura pentru a-i arăta lui Penelope ultimul tablou al fostului ei 
soţ. 

Aşezat în apropierea a două ferestre înalte, pânza se 
dezvăluia în toată splendoarea ei. Gaspard avea chiar impresia 
că o redescoperea. O lumină încântătoare şi fascinantă părea să 
iasă din ea şi să danseze în fața picturii. 

— Artiştii au privilegiul de a continua să trăiască prin operele 
lor, constată Penelope. 

Încet, Gaspard trase cele patru draperii pentru a cufunda 
încăperea în întuneric. 

— Ce faceţi? se îngrijoră ea. 

Apoi zări literele luminescente şi misteriosul lor mesaj: JULIAN 
ESTE ÎN VIAŢĂ. 

— Ajunge! Trageţi draperiile la loc! ordonă ea. 

O cuprinsese o adevărată furie, care o făcuse să se 
înroşească,  deformându-i fața,  scoţându-i în evidenţă 
sprâncenele prea înalte, nasul prea fin şi obrajii prea mici, ca de 
hamster. 

— De ce Sean era convins că fiul dumneavoastră este în 
viaţă? întrebă Gaspard nemilos. 

— Nu ştiu absolut nimic! strigă Penelope care sărise în sus de 
pe canapea şi se întorsese cu spatele la tablou. 

Îi trebui mai mult de-un minut ca să se calmeze şi să se uite 
din nou la el. 

— Când m-aţi întrebat ieri, am pretins că nu-mi amintesc ce- 
mi spusese Sean atunci când a sunat din New York, cu câteva 
minute înainte de a muri. 

— De ce? 

— Pentru că nu voiam să rostesc aceste cuvinte, dar... 

— Da? 

— Exact asta mi-a spus: „Copilul nostru este în viaţă, 
Pénélope!” 

— Cum ați reacționat? 

— L-am insultat şi am închis. Nu te joci cu moartea copiilor! 

— N-aţi încercat să aflaţi ce... 

— Ce să aflu? Mi-am văzut fiul înjunghiat cu un cuțit. L-am 
văzut masacrat de diavolul în persoană, înțelegeți? L-am văzut. 
L-am VĂZUT! L-AM VĂZUT! 

Gaspard o privi în ochi şi îşi dădu seama că spunea adevărul. 


Penelope suspină, dar refuză să se dea în spectacol. Se grăbi 
să-şi stăpânească plânsul şi tinu să precizeze: 

— Relaţia mea cu Sean nu mai avea nicio şansă, nu exista 
nicio ieşire. Îmi reproşa fără încetare că sunt responsabilă de 
moartea lui Julian. 

— Fiindcă aţi minţit în privinţa locului în care vă aflaţi în ziua 
în care a fost răpit? 

Ea încuviinţă. 

— Poate că, dacă poliţiştii şi-ar fi început căutările în acea 
zonă, ar fi ajuns la timp pentru a-l salva. In orice caz, asta 
credea Sean şi mult timp eu am purtat povara acestei vinovâăţii. 
Dar, dacă ar fi să ne gândim logic, Sean e cel care a greşit 
primul. 

Gaspard înţelese că Penelope relua un meci pe care îl retrăise 
probabil de mii de ori în ultimii doi ani. 

— Dacă n-ar fi incitat-o pe Muñoz să participe la jafurile lui, ea 
n-ar mai fi avut aceste resentimente criminale! 

— El nu era de acord cu asta? 

— Nu! Fiindcă pretindea că o făcuse pentru mine. Pentru a 
face rost de bani să vină la Paris. V-am zis, era o situaţie fără 
ieşire. Totul se întâmplase din vina mea. 

Gaspard fu la rându-i cuprins de o tristeţe ciudată. Se ridică şi 
îşi luă rămas-bun de la Penelope. 

— Mi-am dat seama imediat că sunteţi un om onest, domnule 
Coutances. 

— De ce spuneţi asta? 

— Pentru că nu vă folosiţi de pretexte ca să obţineţi ceva. 

Oarecum fără legătură cu cele spuse, Pénélope adăugă: 

— În viaţă, există băieţii buni şi ceilalţi. Linia de demarcaţie 
este clară. Dumneavoastră sunteţi unul dintre băieţii buni. Ca 
Sean. 

Gaspard profită de acest lucru. Deşi era deja cu mâna pe 
clanţa uşii, se răzgândi şi se reîntoarse spre Penelope. 

— Ştiu că vă este foarte greu să vorbiţi despre acest lucru, 
dar aş vrea să ştiu ce s-a petrecut de fapt în ziua răpirii lui 
Julian. 

Ea scoase un oftat de oboseală. 

— S-a scris în zeci de articole de ziare. 

— Ştiu, dar aş vrea s-o aud din gura dumneavoastră. 


3. 

Biroul lui Diane Raphaël era o încăpere mare şi lungă, cu 
vedere pe ambele părţi, oferind privelişti rare asupra Parisului. 
De o parte, biserica Sainte-Clotilde, de cealaltă, biserica Saint- 
Sulpice, Panteonul şi Montmartre. 

— Aici, am impresia că sunt într-un post de observaţie de pe 
catargul unei corăbii de pirați: privirea bate atât de departe, 
încât vezi cum se formează furtunile, vijeliile, depresiunile 
atmosferice. Este practic pentru o psihiatră. 

Doctoriţa zâmbi la propria-i metaforă ca şi cum o inventase 
chiar atunci. Ca şi în timpul vizitei la Fayol, Madeline îşi zise că 
se înşelase complet. Îşi imaginase un soi de profesoară cu 
ochelari şi coc grizonant. În realitate, Diane Raphaël era o 
femeie mică de statură, cu privire jucăuşă, păr scurt şi şuviţe 
rebele. Cu geaca ei de piele bej, cu blugii strâmţi şi adidaşii 
modelul Gazelle, care trădau o oarecare cochetărie, îţi lăsa 
impresia că încă se credea o studentă boemă. 

Lăsase lângă uşa de la intrare o valiză cu rotile protejată de o 
husă argintie. 

— Plecaţi în vacanţă? întrebă Madeline. 

— La New York, răspunse psihiatra. Acolo îmi petrec jumătate 
din timp. 

Ea arătă spre mai multe fotografii de pe pereţi. Nişte fotografii 
aeriene ale unei clădiri de sticlă situate între pădure şi ocean. 

— Este vorba despre Lorenz Children Center, un centru 
medical pentru copii pe care l-am fondat graţie lui Sean. Se află 
la Larchmont, în nordul statului New York, în comitatul 
Westchester. 

— Lorenz e cel care a finanţat în mod direct acest spital? 

— În mod direct şi indirect, preciză Diane. O parte din fonduri 
provin din vânzarea a două tablouri mari pe care i le-am 
cumpărat pe un preţ de nimic în 1993 şi pe care le-am revândut 
când reputaţia lui a început să crească. Apoi Sean a auzit de 
proiectul meu şi mi-a donat alte trei tablouri, permiţându-mi să 
le vând la licitaţie. Era foarte mândru că pictura lui servea la 
ceva concret: la îngrijirea copiilor săraci. 

Madeline o asculta atentă, în timp ce psihiatra se aşeza la 
birou. Diane schimbă subiectul. 

— Aşadar, aţi găsit ultimele trei tablouri ale lui Sean. Felicitări. 
Şi mulțumesc pentru fotografiile trimise. Tablourile par 


magnifice. Quintesenţa lui Lorenz! zise ea invitând-o pe 
Madeline să ia loc în faţa ei pe un scaun Wassily. 

Toată încăperea era mobilată în stil Bauhaus: scaune din 
tuburi curbate de oţel, fotoliu Cube, scaun Barcelona, pat de zi 
capitonat, măsuţă cromată din lemn stratificat. 

— Ştiţi ce reprezintă aceste tablouri? întrebă Madeline 
instalându-se comod într-un fotoliu. 

— Pictura lui Sean nu reprezintă, ea... 

— „..prezintă, ştiu, am auzit deja acest discurs. Dar în afară de 
asta? 

Psihiatra se simţi ofensată. Dar, apoi amuzată, capitulă: 

— Prin tablourile sale, Sean a vrut să explice cele două EMI - 
experienţe de moarte iminentă - pe care le-a trăit. 

— Deci ştiaţi? 

— De tablouri, nu, dar nu mă miră. Sean era pacientul meu de 
douăzeci de ani! După cum i-am spus deja şi domnului 
Coutances, în 2015, Sean a suferit două atacuri de cord foarte 
grave la interval de câteva luni. Două infarcte din cauza cărora 
a intrat în comă înainte să poată fi reanimat. Al doilea stop 
cardiac a fost însoţit de un şoc septic... 

— O septicemie? 

— Da, o infecţie bacteriană foarte gravă care a fost cât pe ce 
să-l răpună. Chiar a fost declarat mort din punct de vedere 
clinic, dar şi-a revenit miraculos. 

— După aceste două infarcte a început să picteze ceea ce 
trăise? 

— Aşa cred. Era foarte exaltat de această experienţă. 
Trecerea aceea de la tenebre la lumină îl marcase. Fusese ca un 
flash orbitor, ca o renaştere. De unde dorinţa de a regăsi acea 
senzaţie prin picturile sale. 

— Asta vă surprinde? 

Ea ridică din umeri. 

— Am lucrat cincisprezece ani în spital. Ştiţi, chestia asta cu 
pacienţi reanimaţi care afirmă că au trecut printr-un tunel de 
lumină după o comă e ceva banal. Experiențele de moarte 
iminentă sunt fenomene care există încă din Antichitate. 

— Sean rămăsese cu sechele fizice de pe urma operaţiilor? 

— Evident: avea probleme de memorie, o stare de oboseală 
puternică, dificultăţi în a-şi coordona gesturile... 


Diane se opri în mijlocul frazei. Ochii ei începură să 
sclipească. 

— Nu mi-aţi spus tot, nu-i aşa? întrebă ea şi în ochii ei se 
putea citi maliţiozitatea. 

Madeline rămase împietrită, aşteptând ca psihiatra să 
continue. 

— Dacă aţi insistat atâta să mă vedeţi, înseamnă că aţi găsit 
altceva... Poate un alt tablou? 

Madeline scoase telefonul şi îi arătă, în întuneric, fotografia cu 
ultimul tablou, alături de mesajul scris cu litere luminoase: 
JULIAN ESTE ÎN VIAŢĂ. 

— Aşadar, asta era... 

— Nu pare să vă mire. 

Diane îşi sprijini coatele de birou şi îşi împreună palmele ca şi 
când s-ar fi pregătit să se roage. 

— Ştiţi de ce Sean era tulburat de cele două călătorii făcute la 
frontierele morţii? Mai întâi pentru că, în faimosul tunel de 
lumină, văzuse toate persoanele importante din viaţa lui care 
muriseră: mama lui, prietenii lui din Harlem decedați în anii 
1990 din cauza unor supradoze sau pentru că fuseseră victime 
ale răfuielilor dintre bande. A văzut-o chiar şi pe Beatriz Muñoz. 

— E ceva obişnuit în cazul experienţelor de moarte iminentă, 
remarcă Madeline. Îţi revezi toată viaţa, îi vezi din nou pe toţi 
cei care au fost importanţi pentru tine, dar au murit. 

— S-ar părea că vorbiţi din proprie experienţă. 

— Să rămânem la Lorenz, dacă binevoiţi. Eu nu sunt pacienta 
dumneavoastră. 

Psihiatra nu insistă. 

— Există o persoană pe care Sean n-a văzut-o în tunel... zise 
ea. 

Madeline încremeni. Înţelesese în sfârşit. 

— Fiul lui. 

Diane dădu din cap. 

— Totul a pornit de aici, într-adevăr. Sean a început să 
dezvolte o teorie delirantă cum că, dacă nu-l văzuse pe Julian, 
însemna că el era încă în viaţă. 

— Şi dumneavoastră nu credeţi? 

— Eu cred în explicaţiile raţionale ale fenomenului. 
Oxigenarea foarte scăzută a creierului perturbează cortexul 
vizual, iar efectul medicamentelor alterează conştiinţa. In cazul 


lui Sean, era evident: din cauza septicemiei, i s-au injectat doze 
mari de dopamină, o substanţă care provoacă halucinaţii. 

— N-aţi încercat să-l aduceţi pe calea raţiunii? 

Ea făcu un gest de neputinţă. 

— Nu e om mai surd decât cel care nu vrea să audă. Sean 
avea nevoie să creadă că fiul său este încă în viaţă. Nu poţi face 
nimic pentru cineva care nu este dispus să te asculte. 

— Şi la ce concluzie a ajuns? 

— Cred că ar fi vrut să reia ancheta despre răpirea lui lulian, 
dar moartea l-a împiedicat s-o facă. 

— Pentru dumneavoastră, nu există nicio şansă ca pustiul să 
fie în viaţă? 

— Nu, Julian e mort, din păcate. Nu mi-e simpatică Pénélope, 
dar nu există niciun motiv pentru care să nu fi spus adevărul. 
Restul nu este decât delirul unui om care era prietenul meu, dar 
care era zdrobit de durere şi năucit de medicamente. 

4. 
„Îmbarcarea pentru zborulAF118 cu destinaţia Madrid 
va începe la poarta 14. Familiile cu copii mici şi pasagerii 

cu locuri de la 20 la 34 sunt invitaţi să se prezinte primii.” 


Madeline îşi verifică numărul locului pe biletul pe care tocmai 
îl scosese de la un automat Air France. Peste două zile era 
Crăciunul. Se înregistrau o groază de întârzieri şi terminalul E al 
aeroportului Charles-de-Gaulle era plin. 

— lţi mulţumesc că m-ai condus, Gaspard. Ştiu că nu-ţi plac 
aeroporturile... 

El ignora înţepătura. 

— Aşadar, pleci aşa, pur şi simplu? 

Ea îl privi fără să înţeleagă unde voia să ajungă. 

— Ce altceva vrei să fac? 

— Consideri că ţi-ai terminat treaba doar fiindcă ai găsit 
tablourile? 

— Da. 

— Şi continuarea anchetei? 

— Ce anchetă? 

— Ancheta despre moartea lui Julian. 

Ea clătină din cap. 

— Nu suntem poliţişti, Coutances, nici eu, nici tu. lar ancheta 
este închisă de mult. 


Ea încercă să meargă în zona de îmbarcare, dar el se opuse. 

— Nu-mi vorbi de parc-aş fi tâmpit. 

— Of, încetează! 

— Mai sunt o mulţime de aspecte care au rămas necilarificate. 

— La ce te gândeşti? 

— Doar la un detaliu, zise el ironic. Trupul copilului n-a fost 
găsit niciodată. 

— E normal, a fost dus de curenţi în East River. Pe bune, mai 
ai vreo îndoială în privinţa morţii lui? 

Cum el nu zise nimic, ea insistă: 

— Crezi că Penelope Lorenz te-a minţit? 

— Nu, recunoscu el. 

— În cazul ăsta, nu-ţi mai stoarce creierii de pomană. Puştiul a 
murit acum doi ani. Este o dramă, dar nu ne priveşte pe noi. 
Întoarce-te la piesele tale de teatru, la asta eşti cel mai priceput. 

Fără să-i răspundă, el o însoţi până la controlul de securitate. 
Madeline îşi scoase cureaua pe care o puse într-o tavă, apoi 
geaca şi telefonul. 

— Hai, la revedere, Gaspard. Ai toată casa la dispoziţie. Nu 
mai sunt acolo ca să te bat la cap. Poţi să scrii în linişte! 

El se gândi la conceptul grecesc de kairos - momentul crucial. 
Şi la arta de a şti să prinzi acel moment. La capacitatea de a nu 
rata şansa atunci când ea apare şi îţi poate da viaţa peste cap 
într-un sens sau în altul. Genul de cotitură pe care nu ştiuse 
niciodată să o controleze în viaţa lui. Gaspard mai încercă să 
spună ceva ca s-o convingă pe Madeline să nu plece, apoi 
renunţă. Cu ce drept? De ce să fi făcut-o? Avea viaţa ei, un 
proiect foarte important pentru care se luptase. li fu chiar ciudă 
că avusese această idee şi îi ură noroc. 

— Baftă, Madeline. O să-mi dai de veste? 

— Cum aş putea, Gaspard? Nici măcar n-ai telefon. 

El se gândi că, vreme de secole, oamenii corespondaseră fără 
să aibă telefon, dar se abţinu să facă această remarcă. 

— Lasă-mi numărul tău, o să te sun eu. 

După figura ei, înţelese că nu ţinea neapărat, dar până la 
urmă cedă, iar Gaspard se grăbi să-i întindă încheietura mâinii 
bandajate, pentru ca ea să-şi noteze numărul acolo, pe fugă, ca 
şi cum ar fi avut paisprezece ani. 

Apoi Madeline trecu de poarta de securitate, îi făcu pentru 
ultima dată cu mâna şi plecă fără să se mai uite înapoi. Elo 


urmări cu privirea cât putu de mult. Era ciudat să o părăsească 
aşa. Era ciudat să-şi spună că totul se terminase şi că n-avea s-o 
mai vadă. Nu petrecuseră decât două zile împreună, dar avea 
impresia că o cunoştea de mult mai mult timp. 

Când ea dispăru, Gaspard rămase câteva minute bune 
nemişcat, părea năucit. Ce putea să facă acum? Era tentant să 
profite de faptul că se afla la aeroport ca să intre într-o agenţie 
Air France şi să cumpere un bilet pentru Atena. Preţ de câteva 
secunde, cochetă cu ideea de a fugi din infernul parizian, din 
această civilizaţie pe care o detesta şi care nu-l voia. Dacă lua 
un avion atunci, ajungea chiar în acea seară pe insula lui din 
Grecia. O viaţă solitară, departe de tot ceea ce îl putea răni: 
femeile, bărbaţii, tehnologia, poluarea, sentimentele, speranţa. 
Ezită îndelung, dar până la urmă renunţă la acest plan. Ceva îl 
reţinea la Paris, deşi nu ştia exact ce anume. 

leşi din terminal, apoi stătu la coadă ca să ia un taxi. 
Aşteptarea nu fu atât de lungă cum se temuse. Îi ceru şoferului 
să-l ducă în arondismentul 6. Apoi se auzi formulând o frază pe 
care n-ar fi crezut niciodată c-o s-o rostească. 

— Aţi putea să mă lăsaţi în faţa unui magazin Orange? Am 
nevoie să-mi cumpăr un telefon mobil. 

Tot drumul se adânci în gânduri şi, cu inima grea, medită la 
povestea teribilă pe care i-o spusese Penelope Lorenz. 

O poveste plină de cadavre, de lacrimi şi de sânge. 


Penelope 
1. 

— Julian! Grăbeşte-te, te rog! 

Manhattan. Upper West Side. 12 decembrie 2014. Ora zece 
dimineaţa. 

Mă numesc Penelope Kurkowski, sunt soţia lui Lorenz. Dacă 
eşti femeie, m-ai văzut fără îndoială deja, acum câţiva ani, pe 
coperta revistelor Vogue, Elle sau Harper's Bazaar. Şi m-ai 
detestat. Pentru că eram mai înaltă, mai subţirică şi mai tânără 
decât tine. Pentru că aveam mai multă clasă, mai mulţi bani, 
mai multă distincţie. Dacă eşti bărbat, poate că m-ai întâlnit pe 
stradă şi ai întors capul după mine. Şi, indiferent de educaţia ta 
sau de respectul pe care, în teorie, pretinzi că-l arăţi femeilor, 
undeva în adâncul creierului tău de nemernic, ai gândit ceva de 
la „E o bunăciune” până la „Măiculiţă, ce i-aş trage-o”. 

— Julian, hai! 

Taxiul ne-a lăsat la intersecţia dintre Central Park West şi 
Strada 71. Nu sunt nici măcar două sute de metri de mers 
pentru a ajunge la hotelul la care mă aşteaptă Philippe, dar 
bolovanul de fi-miu nu se mişcă. 

Întorc capul. Înfofolit în geaca de fâş, Julian s-a aşezat pe 
treptele de piatră ale uneia dintre frumoasele case brownstones 
din gresie roşie care mărginesc strada. Cu aerul său visător, se 
minunează de aburul care, de cum deschide gura, se 
condensează în aerul îngheţat. Are zâmbetul lui nătâng care 
lasă să i se vadă strungăreaţa şi târăşte ca întotdeauna după el 
căţeluşul de pluş care miroase urât şi e cât pe ce să se rupă. 

— Gata, ajunge! 

Mă întorc şi-l trag de mână pentru a-l forţa să se ridice. 
Izbucneşte în lacrimi imediat ce-l ating. Mereu acelaşi circ, 
aceleaşi smiorcăieli. 

— Încetează! 

Puştiul ăsta mă scoate din sărite! Toată lumea se extaziază în 
faţa lui şi se pare că nimeni nu-şi dă seama cum e să stai zi de 
zi cu el. Când lent şi visător, când agresiv şi plângăcios. 
Îngrozitor de egoist. Niciodată nu este recunoscător pentru ceea 
ce-i faci. 

Tocmai când sunt pe punctul de a-l ameninţa că o să-i iau 
câinele, o camionetă albă se izbeşte de trotuar şi se opreşte 
chiar în spatele nostru. Şoferul ţâşneşte din vehicul şi totul se 


petrece cu o asemenea viteză, încât nu am nici timpul, nici 
prezenţa de spirit să opun nici cea mai mică rezistenţă. O umbră 
se năpusteşte asupra mea şi îmi dă un pumn în faţă, altul în 
abdomen şi un al treilea în coaste, apoi mă îmbrânceşte în 
furgonetă. Mi s-a tăiat răsuflarea. Mă încovoi de durere, sufăr 
atât de mult, încât nici măcar nu pot să ţip. Când ridic capul, 
primesc în plină figură toată greutatea corpului fiului meu care 
tocmai a fost aruncat în furgonetă. Partea din spate a capului 
său îmi sparge nasul. O fântână de sânge ţâşneşte pe faţa mea. 
Simt o durere arzătoare în ochi, ca o arsură. Şi închid ochii 
involuntar. 
2; 

Când îmi recapăt cunoştinţa, sunt în semiîntuneric, închisă 
într-o celulă cu gratii ruginite. O cuşcă pentru animale, îngustă, 
murdară, oribilă. Julian este pe jumătate culcat pe mine. Plânge 
şi e plin de sânge. ÎI strâng în braţe şi înţeleg că sângele de pe 
faţa lui este al meu. Îl încălzesc, îl asigur că totul va fi bine, că 
tati va veni să ne elibereze. Îl îmbrăţişez strâns. Într-o secundă, 
regret toţi nervii pe care mi i-am vărsat adesea asupra lui. Şi 
presimt că ceea ce ni se întâmplă este poate consecinţa 
rătăcirilor mele. 

Mijesc ochii şi scrutez întunericul care ne înconjoară. Două 
lămpi de şantier agăţate de nişte grinzi subţiri din metal 
răspândesc o lumină slabă, dându-mi de înţeles că ne aflăm într- 
un soi de depozit al unei grădini zoologice, al unui circ sau al 
unei menajerii. Mai văd alte cuşti, nişte suluri de plasă de 
sârmă, scaune din fier stivuite, stânci false, paleţi din lemn 
putreziţi, arbuşti din plastic. 

— Mami, am făcut pipi, scânceşte Julian. 

— Nu-i nimic, puiule. 

Îngenunchez lângă el, pe betonul tare şi rece. Miroase a 
mucegai - mirosul înţepător al fricii. lau câinele de pluş care 
zace pe jos ca să-i distrag atenţia. 

— la uită-te la căţeluş, vrea pupici! 

Timp de câteva minute, mă străduiesc să mă joc cu el, 
încercând să-l protejez de nebunia asta. Arunc o privire la ceasul 
de mână. Nu e nici măcar 11:30. N-am mers mult cu maşina, 
deci nu suntem prea departe de Manhattan. Poate în New 
Jersey, în Bronx, în Queens... Sunt convinsă că cel care ne-a 
răpit n-a acţionat la întâmplare. Şi-a asumat riscuri enorme 


agresându-ne în plin centru al oraşului. Aşadar, pe noi ne căuta. 
Pe noi voia să ne prindă: membrii familiei Lorenz. Dar din ce 
motiv? O răscumpărare? 

Mă agăţ de această idee, fiindcă mă linişteşte. Sean va da 
orice ca să ne scoată de acolo. În fine, poate pe mine nu, dar pe 
fiul lui sigur. Indiferent de suma cerută, va face rost de ea. Sean 
are propria fabrică de făcut bani: va fi de-ajuns să dea de trei ori 
cu pensula pe o pânză şi va găsi o turmă de oi gata să-şi scoată 
milioanele de euro din buzunare.  Speculanţi, traderi, 
multimilionari, hedge funders”, oligarhi ruşi, chinezi proaspăt 
îmbogăţiţi. Cu toţii vor să aibă un Lorenz în colecţia lor. Un 
Lorenz! Un Lorenz! Un Lorenz e mai bun decât aurul! Mai bun 
decât un avion privat sau o vilă în Bahamas. 

— Curviştină! 

Surprinsă, scot un țipăt care îl face pe Julian să plângă. 

O femeie s-a apropiat de cuşcă fără ca eu să-mi dau seama. 

Obeză, cocoşată, cu mers şchiopătat. Pare îmbătrânită 
prematur: are părul lung, aspru şi grizonant, un nas exagerat de 
încovoiat, ochii înroşiţi de furie. Încreţită de riduri, faţa ei 
înspăimântătoare este plină de tatuaje: zigzaguri, cruci, 
triunghiuri, cercuri, fulgere, precum picturile faciale ale 
amerindienilor. 

— Cine... sunteţi? 

— Gura, curviştino! N-ai dreptul să vorbeşti! 

— De ce faceţi asta? 

— GURA! urlă ea apucându-mă de gât. 

Cu o forţă de taur mă trage înainte şi mă loveşte de mai 
multe ori cu capul de barele de fier. Băiatul meu urlă. Nasul 
începe să-mi sângereze din nou. Încasez loviturile fără să 
crâcnesc, dar înţeleg că femeia nu-şi dă exact seama de puterea 
ei fizică. 

În cele din urmă, îmi dă drumul. Cu faţa plină de sânge, mă 
prăbuşesc la pământ. În timp ce Julian vine şi se aruncă la gâtul 
meu, observ că indianca scotoceşte într-o cutie veche de unelte, 
pe jumătate ruginită. 

— Vino aici! urlă ea. 

Îmi şterg sângele care mi se prelinge pe ochi şi îi fac semn lui 
Julian să se îndepărteze în fundul cuştii. 


1 Oameni bogaţi care deţin fonduri de investiţii speculative prin care se 
folosesc de anomaliile de pe piaţă pentru a înregistra un profit rapid. 


N-o supăra. 

Îşi continuă inventarul, scoțând rând pe rând din cutie un 
cleşte de tăiat sârmă, o rindea, o crivală, un patent. 

— la asta, strigă ea întinzându-mi un cleşte rusesc. 

Întrucât rămân nemişcată, se enervează şi scoate din teaca 
pe care o poartă la curea un cuţit de vânătoare de treizeci de 
centimetri, cu lama crestată. 

Mă apucă de braţ şi, cu o mişcare rapidă, îmi taie cureaua 
ceasului. Apoi, îmi flutură cadranul pe sub nas şi îmi arată 
secundarul. 

— Ascultă-mă bine, curviştino. Ai exact un minut la dispoziţie 
ca să-mi aduci un deget de-al lu’ fiu-tu. Dacă refuzi, intru în 
cuşcă, îi tai gâtul şi după aia te omor şi pe tine. 

Sunt terorizată. Creierul meu nici măcar nu poate concepe 
ceea ce îmi cere. 

— Doarnu... 

— Fă-o! urlă ea aruncându-mi cleştele în faţă. 

O să-mi pierd cunoştinţa. , 7 

— MAI Al PATRUZECI DE SECUNDE! NU MA CREZI? UITA-TE 
BINE! 

Intră în cuşcă şi îl înhaţă pe Julian care plânge cu sughiţuri 
îngrozit. ÎI aduce în faţă, ţinând cuțitul cu lama crestată la gâtul 
fiului meu. 

— DOUĂZECI DE SECUNDE! 

Mă doare stomacul. Gem: 

— Nu voi putea niciodată să fac aşa ceva. 

— GRĂBEŞTE-TE! 

Înţeleg că o să-şi pună amenințările în aplicare şi că nu am de 
ales. 

lau cleştele şi înaintez spre ea şi spre Julian, care începe să 
urle. 

— Nu, mami! Nu, mami! Nu asta! NU ASTA! Mergând spre fiul 
meu cu o armă în mână, înţeleg două lucruri. 

Infernul este aici. 

Infernul durează mult timp. 

3. 

lar infernul este mai cumplit decât cel mai cumplit coşmar al 
tău. 

După ce m-a făcut să comit fapta odioasă, monstrul mi-a luat 
fiul. Ca să-mi potolească furia nebună, indianca m-a lovit în 


burtă, în gât, în piept până m-a lăsat lată. Când mi-am recăpătat 
cunoştinţa, eram aşezată pe un scaun metalic şi ea îmi înfăşura 
bustul cu sârmă ghimpată, legându-mă foarte strâns. 

Au trecut mai multe ore, dar n-aş şti să spun câte. Ciulesc 
urechile, însă nu-l mai aud pe Julian. Cea mai uşoară respiraţie 
mă face să sufăr. Ţepii ascuţiţi ai sârmei ghimpate îmi sfâşie 
pielea. 

Leşin, mă trezesc, am pierdut noţiunea timpului. Sunt plină de 
sânge. Zac în rahatul meu, în urina mea, în lacrimile mele, în 
frica mea. 

— Priveşte, curviştino! 

les din letargie tresărind. 

__ Indianca apare în lumină. Îl duce pe Julian cu o singură mână. 
In cealaltă tine cuțitul de vânătoare. Nici măcar n-am timp să 
tip. Lama se ridică, luceşte cu o sclipire vie, apoi se abate 
asupra fiului meu. O dată, de două ori, de zece ori. Sângele 
ţâşneşte. Plâng în hohote. Urlu. Colţii de fier îmi străpung 
carnea, tot corpul. Imi pierd răsuflarea. Mă sufoc. Vreau să mor. 
— CURVISTINO! 


11 


Cursum Perficio 
Eul nu este stăpân în propria lui casă. 
Sigmund FREUD 
1. 

Întors în casa de pe strada Cherche-Midi, Gaspard dădu nas în 
nas cu Sean Lorenz. 

Portretul mare al pictorului - poza alb-negru făcută de Jane 
Bown, un fotograf englez - îşi impunea prezența severă, 
încremenea salonul într-o linişte minerală şi-ţi dădea impresia că 
nu te scapă din ochi. 

Gaspard alese să-l ignore şi se duse în bucătărie ca să pună în 
priză cafetiera pe care o cumpărase după ce ieşise din 
magazinul de telefonie mobilă. Pentru a se înviora, îşi prepară o 
cafea ristretto în stil italian pe care o bău dintr-o înghiţitură, 
apoi una /ungo care să-i prelungească plăcerea. 

Cu ceaşca în mână, se întoarse în salon şi se lovi din nou de 
imaginea pictorului. Când o văzuse prima dată, avusese 
impresia că parcă Sean îi zicea Hai sictir! Acum, avea mai mult 
sentimentul că, din cauza ochilor lui strălucitori şi pătrunzători, îi 
cerea, de fapt, altceva: Ajută-mă. 

Rezistă câteva clipe apelului, apoi izbucni: 

— Cum vrei să te ajut? Fiul tău e mort, ştii foarte bine. 

Îşi dădea seama că era stupid să vorbească cu o fotografie, 
dar nevoia de a se justifica îl chinuia. Ca şi nevoia de a-şi aduna 
gândurile şi de a face bilanţul. 

— OK, nu i s-a găsit corpul, reluă el, dar asta nu înseamnă că 
este în viaţă. Trebuie să recunoşti că povestea ta cu experienţa 
de moarte iminentă nu ţine. 

Chipul sever continua să-l fixeze în tăcere. Din nou Gaspard îi 
inventă un răspuns: 

Dacă murea copilul tău, crezi că... 

— N-am copil, obiectă el. 

Ajută-mă. 

— Mă calci pe nervi. 

Ca un ecou, o frază din convorbirile lui Lorenz cu Jacques 
Chancel îi reveni în minte. La sfârşitul interviului, jurnalistul îl 
întrebase pe pictor care este scopul ultim al oricărui artist. Să 
devină nemuritor, răspunsese Sean fără să ezite. Ceea ce putea 
trece drept o butadă de megaloman căpătase un cu totul alt 


sens atunci când Lorenz îşi explică afirmaţia: „Să fii nemuritor îţi 
dă oportunitatea de a veghea cât mai mult timp posibil asupra 
fiinţelor care îţi sunt dragi”. 

Tot uitându-se la portret, Gaspard fu cuprins de un soi de 
ameţeală şi avu o halucinație: chipul pictorului se suprapuse 
pentru scurt timp peste trăsăturile propriului său tată şi îşi 
reiteră rugămintea: Ajută-mă. Dramaturgul clipi pentru a-şi 
alunga imaginea din minte. Vedenia se estompă, apoi dispăru. 

Eliberat de dominaţia celor doi bărbaţi, se întoarse la parter, 
se dezbrăcă, îşi desfăcu pansamentele şi intră la duş. Uneori 
făcea baie în plină după-amiază, dar din cauza evenimentelor 
agitate din noaptea trecută nu reuşise să doarmă. Deşi îl 
cuprinsese o oboseală cumplită de cum se întorsese acasă, apa 
rece îl mai trezi puţin. În timp ce îşi usca grijuliu atela, imaginea 
pe care o văzu în oglinda plină de pete negre îl indispuse: prea 
bărbos, prea pletos, prea păros, prea gras. 

Scotocind prin sertarele din baie, Gaspard găsi un pămătuf de 
bărbierit, un brici şi spumă de ras veche. În ciuda mâinilor 
bandajate, începu să-şi taie cu foarfeca barba stufoasă, apoi se 
bărbieri şi îşi tăie părul. Această toaletare îi dădu impresia că 
respiră mai bine. li tăie totodată orice chef de a-şi lua din nou pe 
el cămaşa în carouri şi pantalonii din velur. 

Îmbrăcat cu o pereche de boxeri şi cu un maieu de corp, intră 
în dressingul de lângă cea mai mare cameră a casei. Precum 
Steve Jobs sau Mark Zuckerberg, Sean Lorenz era un adept al 
aşa-zisei capsule wardrobe - garderoba invariabilă. În cazul de 
faţă, o duzină de costume marca Smalto în diverse nuanţe, de la 
negru la gri-deschis, şi cămăşi albe din poplin cu guler 
englezesc şi butoni sidefaţi. În ciuda faptului că era mai 
corpolent, constituţia lui Gaspard nu era foarte diferită de cea a 
pictorului. Işi puse pe el o cămaşă şi un costum şi se simţi 
imediat uimitor de bine, ca şi cum tocmai dăduse jos mai multe 
kilograme. 

Într-unul dintre sertare, alături de curele din piele încolăcite, 
găsi mai multe flacoane cu apă de toaletă. Cinci cutii de carton 
uşor îngălbenit din Pour un Homme de la Caron, dintre care 
unele erau încă nedesfăcute. Işi aminti o anecdotă pe care i-o 
povestise Pauline pentru a ilustra caracterul obsesional al lui 
Lorenz. Acest parfum era primul cadou pe care Penelope i-l 
făcuse viitorului ei soţ la începutul relaţiei lor. Sean nu încetase 


niciodată să-l poarte, dar, convins că apa de toaletă îşi 
schimbase între timp formula, urmărea pe eBay ediţia din 1992 
şi cumpăra sistematic toate flacoanele care apăreau. 

Gaspard deschise una dintre cutii şi se dădu cu parfum. 
Mireasma cu note de lavandă şi vanilie avea ceva natural şi 
atemporal care nu-i displăcu. În momentul în care părăsi 
dressingul, îşi zări imaginea reflectată în oglinda cu picior şi avu 
impresia că se uită la un alt om. O versiune a lui Lorenz mai 
împlinită şi mai liniştită. Pentru a îmbunătăţi acest efect îşi puse 
ochelarii în sertarul cu parfumuri. Cât se poate de firesc, nu se 
putu abţine să nu se gândească la unul dintre filmele sale 
preferate - Vertigo - şi la căutarea nebunească a personajului 
Scottie, interpretat de James Stewart. Un bărbat care încearcă s- 
o transforme pe noua lui logodnică pentru a o face să semene 
cu marea lui iubire pierdută. A încerca să iei locul morţilor se 
poate dovedi foarte periculos, ne avertiza Hitchcock prin 
deznodământul filmului. Dar, în clipa aceea, lui Gaspard nu-i 
păsa de aşa ceva. Işi netezi cutele hainei şi ieşi din încăpere 
ridicând din umeri. 

g 2. 

Incă din prima zi, ceva îl mirase pe Gaspard: de ce Bernard 
Benedick, moştenitor şi executor testamentar al lui Sean, se 
hotărâse să închirieze casa, lăsând în ea atâtea lucruri 
personale ale pictorului? Intrebarea îi revenea acum în minte în 
timp ce se plimba prin fosta cameră a lui Lorenz şi a lui 
Pénélope. Acest lucru îi dădea o senzaţie ambivalenţă. Una 
agreabilă, aceea de a fi într-un loc familiar, şi alta mai 
tulburătoare, de a se afla fără voia lui în pielea unui voyeur. 
Gaspard hotărî să nu-şi bată capul cu astfel de probleme şi îşi 
asumă - pentru o cauză bună, se justifică el - statutul de 
profanator de intimitate. Aşa că scotoci de-a fir a păr prin 
încăpere, deschizând toate dulapurile, trăgând sertarele, 
cercetând pereţii, verificând chiar stinghiile parchetului, în 
pofida unei oarecare stângăcii din cauza rănilor de la mână. Dar 
nu descoperi prea multe. Sub biroul din lemn de palisandru găsi 
totuşi o cutie de depozitare pe rotile plină de hârtii şi de plicuri. 

Examină cu atenţie conţinutul, descoperind articole printate 
de pe site-urile presei mainstream care făceau referire, mai mult 
sau mai puţin, la moartea lui Julian. Aceleaşi articole din New 
York Times, din Daily News, din Post sau din Village Voice pe 


care Gaspard le citise deja cu o zi înainte pe computerul lui 
Madeline. Nimic nou în sine, în afară de confirmarea faptului că, 
înainte de a muri, Lorenz reluase cercetările privind moartea 
fiului său. Mai surprinzător, cutia din lemn conţinea şi 
corespondenţa pe care pictorul continuase s-o primească şi 
după moartea lui. Tradiţionalele facturi de electricitate şi de la 
Orange, munţi de reclame publicitare, scrisori de la Trezorerie 
care te urmăreau ad vitam aeternam... 

Lângă camera părinţilor se afla cea a lui Julian. Stând în 
pragul uşii, Gaspard ezită un moment înainte de a intra. 

Ajută-mă. 

Incercă să nu se lase copleşit de emoţii şi intră în încăpere. 
Era o cameră drăguță şi luminoasă, situată în dreptul grădinii, 
pătrată, cu parchet şlefuit şi mobilier vopsit în culori pastel. Într- 
o linişte de catedrală, razele soarelui pătrundeau prin ferestre, 
revărsându-se asupra unui pat de copil acoperit cu o cuvertură 
bej, făcând să lucească suprafaţa ceruită a unei biblioteci în 
care tronau nişte cărţi ilustrate şi nişte maşinuţe de colecţie. Un 
veritabil tablou de Norman Rockwell. 

Fără a spera să găsească ceva în această încăpere, Gaspard 
rămase mult timp în picioare, nemişcat, ca şi când s-ar fi aflat 
într-un loc secret. Locul n-avea nimic morbid. Dimpotrivă, 
camera părea să aştepte întoarcerea puştiului. În curând, copilul 
avea să vină de la şcoală, să deschidă dulapurile pentru a-şi 
scoate jocurile Lego, tăbliţa magică, figurinele cu dinozauri... 
Această senzaţie persistă în mintea lui până când zări, pus pe 
pernă, un căţeluş de pluş plin de sânge. 

Gaspard încremeni. Era jucăria pe care o avea cu el Julian în 
momentul în care fusese răpit? Dacă da, atunci cum ajunsese 
acolo din moment ce constituia o probă în instanţă? 

Apucă animalul de pluş cu mâinile lui rănite. Căţeluşul avea o 
figură nostimă şi blajină totodată, ceea ce făcea ca dâra de 
sânge uscat de pe bot să fie atât de frapantă. Gaspard apropie 
jucăria de faţa lui şi îşi dădu seama dintr-odată că nu era sânge, 
ci fără îndoială ciocolată. Înţelese atunci confuzia: şmecheria, 
clasică a părinţilor, de a avea o jucărie de rezervă. Pe botul 
câinelui, nici urmă de mirosul înţepător al fricii. Nu era decât 
urma, blândă şi caldă, a copilăriei şi, poate, de aceea Lorenz îl 
păstrase cu sfinţenie: avea acel miros de biscuiţi scoşi din 
cuptor care te făcea să te gândeşti la cărţi de poveşti, la spice 


de grâu uscate, la coaja brună şi ţepoasă a castanelor, la nişte 
frunze de platan purtate de adierea unui vânt călduţ. 
Instantanee care îi oferiseră lui Gaspard o certitudine absolută: 
în faţa lui se deschidea un drum, iar el avea să-l parcurgă până 
la capăt, oricare ar fi fost consecinţele. 

3. 

„Nouă luni de iarnă, trei luni de infern.” Vechiul dicton 
castillan era cel mai adesea neadevărat: probabil că, în 
realitate, la Madrid nu ploua decât zece zile pe an. Ghinion, 22 
decembrie 2016 era una dintre acele zile şi, ajungând în capitala 
spaniolă, Madeline dăduse peste o vreme şi mai rea decât la 
Paris. 

După un zbor îngrozitor - pe Charles-de-Gaulle, tocmai când 
era pe punctul de a decola, avionul ei fusese oprit din cauza 
unui pasager care se simţea rău şi care trebuise să fie debarcat 
-, Madeline aterizase la Madrid-Barajas cu aproape două ore 
întârziere, după care avusese parte de plăcerile inerente acestui 
tip de călătorie. Genul de complicaţii care îl scoteau din minţi pe 
Gaspard: aeroport aglomerat, turişti  nervoşi, aşteptare 
interminabilă, senzaţia umilitoare de a fi redus la o turmă. După 
ce a scăpat de aglomeraţia neîncăpătoare din autobuz la 
coborârea din avion, a luat un taxi paradit care mirosea a fum 
de ţigară şi a transpiraţie. O rablă cu geamuri aburite de aerul 
viciat în care îndurase aproape o oră ambuteiajele ultimei 
săptămâni de shopping dinaintea Crăciunului, dar şi litania 
nesfârşită a cântecelor de varieteu iberic care se auzeau de la 
Cherie FM, postul local. Top 50, versiunea Movida”: Mecano, Los 
Elegantes, Alaska y Dinarama... 

M-am molipsit de la Coutances! se întristă ea ajungând pe 
Calle Fuencarral, în centrul cartierului Chueca, bastionul 
comunității gay din Madrid. Simţi pericolul. Dar cu niciun chip nu 
trebuia să cedeze în faţa acestei viziuni pesimiste asupra lumii. 
Dacă începea să vadă viaţa din perspectiva pesimistă a lui 
Gaspard Coutances, nu-i mai rămânea decât să-şi pună pistolul 
la tâmplă. 

Se forţă aşadar să adopte o atitudine pozitivă. Taximetristul 
era execrabil, dar îi lăsă totuşi un bacşiş. La hotel, nimeni n-o 
ajută să-şi ducă bagajul, dar îşi zise că nu avea nevoie. Camera 


2 Mişcare culturală spaniolă de la începutul anilor 1980, după căderea 
dictaturii generalului Franco. 


ei, rezervată în ultimul moment, era apăsătoare, cu vedere spre 
un şantier şi o macara lăsată să ruginească, dar ea îi găsi totuşi 
un oarecare farmec. În plus, după intervenţie, avea să se 
odihnească şi să aibă tot timpul să caute un loc mai pitoresc. 

să facă faţă. Să nu dea greş. Să uite viaţa haotică pe care o 
trăise până în prezent, să uite nebunia lui Sean Lorenz, drama 
fiului său, să nu se arunce cu capul înainte precum Coutances. 
Să se concentreze pe edificarea viitorului pe care şi-l alesese. 

Era ora patru după-amiaza. Gaspard mânca în picioare, în 
bucătărie. O cutie de sardine şi pâine feliată - o gustare luată pe 
fugă. Apoi bău puţină apă Perrier cu aromă de lămâie. 

Mai târziu, după cum căpătase de-acum obişnuinţa, puse la 
pick-up unul dintre vechile discuri de jazz din colecţia lui Sean 
Lorenz. Apoi luă în salon cutia care conţinea corespondenţa 
pictorului şi începu să studieze acele arhive ciudate. 

După mai bine de o oră de căutat, aşezat turceşte pe parchet, 
găsi un număr încă nedesfăcut al revistei Art in America. 
Gaspard rupse folia de plastic. Publicaţia data din ianuarie 2015. 
După cum dovedea cartea de vizită prinsă cu o agrafă de 
copertă, însuşi directorul redacţiei i-o trimisese lui Sean, însoţită 
de câteva cuvinte de mulţumiri şi de condoleanţe. 

În interior, vreo zece pagini despre inaugurarea expoziţiei 
Sean Lorenz. A life in painting, care se ţinuse la MoMA pe 3 
decembrie 2014, cu câteva zile înaintea răpirii lui Julian. 
Răsfoind revista, Gaspard înţelese că această recepţie era mai 
mult un eveniment monden decât o celebrare a artei. 
Sponsorizată de o marcă de lux, petrecerea atrăsese o mulţime 
de invitaţi prestigioşi. În fotografiile din revistă, Gaspard îl 
recunoscu pe Michael Bloomberg, fostul primar al oraşului, dar 
şi pe Andrew Cuomo, guvernatorul statului New York. In alte 
poze, îi zăreai pe Charles Saatchi şi pe Larry Gagosian. Într-o 
rochie foarte decoltată, Penelope Lorenz, aflată încă la apogeul 
frumuseţii sale, discuta aprins cu Sarah Jessica Parker şi cu 
Julian Schnabel. În legendele fotografiilor erau menţionate 
totodată o mulţime de manechine şi de tinere socialites de care 
Gaspard nu auzise niciodată. 

În poze, Sean Lorenz dădea impresia că este absent şi 
oarecum stânjenit. Gaspard bănuia că era aşa din cauza 
frivolităţii şi a  fastului petrecerii. Ascetismul şi puritatea 


ultimelor sale picturi erau total opuse acestui gen de recepții la 
care nu veneai decât pentru a fi văzut. Pe chipul său se citea 
angoasa, ca şi cum era conştient că apogeul carierei lui era 
totodată, în mod inevitabil, începutul decăderii. Ca şi cum zărea 
deja, în spatele Capitoliului, umbra Stâncii Tarpeiene. Ca şi cum 
moartea lui Julian era deja înscrisă în dulcea decadenţă a acelei 
seri. 

Dar Sean zâmbea totuşi într-o fotografie. O poză cu un poliţist 
în ţinuta regulamentară a NYPD: uniformă albastru-închis şi 
caschetă în opt colţuri. O casetă preciza că ofiţerul, un oarecare 
Adriano Sotomayor, era un prieten din copilărie al lui Sean 
Lorenz şi că cei doi bărbaţi nu se mai văzuseră de douăzeci şi 
doi de ani. Privind cu atenţie fotografia, Gaspard îl recunoscu pe 
băiatul latino cam arogant care se dădea mare în pozele din 
tinereţe pe care le văzuse în monografie. Se ridică şi se îndreptă 
spre bibliotecă pentru a verifica informaţia. Nu era nicio 
îndoială: Sotomayor era într-adevăr, al treilea membru al 
Artificierilor. Cel care îşi semna graffitiurile cu pseudonimul 
NightShift. Odată cu trecerea anilor, faţa i se rotunjise şi 
aroganţa de altădată lăsase mai mult loc bonomiei, dar 
trăsăturile lui tot mai păreau „tăiate cu cuțitul”, ceea ce îl făcea 
să semene cu actorul Benicio del Toro. 

Gaspard închise revista. Când se ridică pentru a-şi face o 
nouă cafea, nevoia de alcool care-l cruţase mai bine de douăzeci 
şi patru de ore îl cuprinse fulgerător. Din experienţă, ştia că 
trebuia să acţioneze cu repeziciune dacă voia să aibă o şansă de 
a-şi stăpâni demonii. Ceea ce se şi strădui să facă, golind în 
chiuvetă cele trei sticle de vin şi puţinul whisky pe care îl mai 
avea în casă. În timpul unui moment de ameţeală, avu mai 
multe spasme scurte. Fruntea i se umplu de sudoare, apoi simţi 
că valul de angoasă se retrăgea şi că reuşise să stingă incendiul 
înainte de a se propaga. Drept recompensă, fură o ţigară deja 
rulată din pachetul cu tutun galben-auriu pe care Madeline îl 
uitase pe masa din bucătărie. O otravă în schimbul alteia, 
faimosul „coeficient de adversitate al lucrurilor”, cum îl numea 
Sartre, atât de pregnant încât omului i-ar trebui „ani buni de 
răbdare pentru a obţine cel mai infim rezultat”. Avem victoriile 
pe care le putem obţine. 

Cu ţigara în gură, Gaspard întoarse pe faţa B discul de 33 de 
turaţii - un vechi Joe Mooney excelent -, apoi se puse din nou pe 


treabă, recitind unele articole pe noul său smartphone, după 
care se ocupă de restul scrisorilor nedeschise încă. 

Ajungând la facturi, întârzie asupra extrasului detaliat al 
convorbirilor telefonice. Lorenz vorbea puţin la telefon, dar 
aceste documente erau adevărate desfăşurătoare care îţi 
permiteau să-i reconstitui programul din zilele de dinaintea 
morţii. Unele numere erau franţuzeşti, altele, americane. 
Gaspard începu să-i apeleze pe toţi corespondenţii, în ordine 
cronologică. Nimeri rând pe rând la secretariatul secţiei de 
cardiologie a spitalului Bichat, la cabinetul doctorului Fitoussi, 
un cardiolog din arondismentul 7, apoi la o farmacie de pe 
bulevardul Raspail. Dintre numerele de dincolo de Atlantic, unul 
îi reţinu în mod deosebit atenţia, căci Lorenz sunase de două ori 
fără succes. Insistase în ziua următoare şi, de data asta, reuşise 
să vorbească. Gaspard dădu peste robotul telefonic al unui 
oarecare Cliff Eastman, al cărui mesaj impersonal era transmis 
de o voce răguşită, dar veselă, de mare fumător sau mare 
băutor de whisky (sau cel mai probabil amândouă, căci viciile se 
încurajează reciproc). 

Lăsă un mesaj cerând să fie sunat, apoi continuă să studieze 
arhivele lui Sean, consultând biblioteca, frunzărind toate 
lucrările, decupând unele articole sau unele fotografii din 
monografie pentru a le lipi pe un caiet mare cu spirale pe care 
îşi propusese să-şi scrie piesa de teatru. Intre o carte frumoasă 
a lui Salgado şi Maus de Spiegelman găsi o hartă veche a New 
Yorkului - astfel percepu mai bine distanţele şi deplasările 
pictorului, plasând X-uri de culori diferite pentru a marca locurile 
care aveau legătură cu ancheta: locul în care fusese răpit Julian, 
locul în care fusese sechestrat împreună cu mama lui, podul de 
pe care se presupune că Beatriz Muñoz îl aruncase în fluviu, 
staţia de metrou în care aceasta îşi pusese capăt zilelor... 

Cuprins de elan, Gaspard nici nu simţi cum trecuse timpul. 
Când ridică ochii din documente, era deja noapte. Joe Mooney se 
oprise de mult din cântat. Se uită la ceas şi îşi aminti că avea o 
întâlnire. 


12 


Black Hole 
Suntem liberi numai când suntem singuri. 
Arthur SCHOPENHAUER 
1. 

Agenția lui Karen Lieberman îşi avea sediul pe strada 
Coutellerie, în arondismentul 1, nu foarte departe de primăria 
oraşului şi de Centrul Pompidou. 

Gaspard nu mai venise aici decât o singură dată, în urmă cu 
doisprezece ani, la începuturile colaborării lui cu Karen. În restul 
timpului, ea era cea care se deplasa. Şi Gaspard regreta că nu-i 
ceruse acest lucru şi de data asta: traseul parcurs de pe strada 
Cherche-Midi îl cufundase din nou în atmosfera agresivă şi 
sinistră a Parisului cenuşiu. Avea nervii întinşi la maximum, avea 
impresia că se afla pe un teren ostil, iar senzaţia de sevraj nu 
făcea decât să înrăutăţească lucrurile. 

Locul era aşa cum şi-l amintea: o poartă de intrare cam 
paradită - acoperită cu o mulţime de plăci de profesii liberale -, 
care permitea accesul într-o curte interioară mică şi fără 
personalitate în care se ridica un al doilea imobil, mai puţin 
somptuos decât cel care dădea spre stradă. De mărimea unui 
sicriu, ascensorul era de o lentoare dezolantă. Mai mult de-atât, 
îţi lăsa impresia că urma să-şi dea sufletul în orice moment. 
După o clipă de ezitare, Gaspard hotărî să urce cele şase etaje 
pe scări. 

Ajunse gâfâind în faţa intrării, sună şi aşteptă să i se deschidă 
uşa, apoi pătrunse într-un spaţiu de birouri mansardate. 
Constată cu satisfacţie că holul - unde erau dispuse câteva 
scaune pentru a servi ca sală de aşteptare - era gol. Cum Karen 
avea contracte cu vreo douăzeci de scriitori, dramaturgi şi 
scenarişti, Gaspard se temuse să nu dea nas în nas cu vreunul 
dintre pseudocolegii săi şi să trebuiască să suporte cinci minute 
de vorbărie goală şi de politeţuri. „Singurătatea are două 
avantaje: mai întâi, acela de a fi singur cu tine însuţi, apoi acela 
de a nu fi cu ceilalţi”. Schopenhauer spusese odată o chestie de 
genul ăsta, gândi el îndreptându-se spre biroul asistentului lui 
Karen. 

Era un tânăr care credea că avea stil - barbă de hipster, 
tatuaje aparent rebele, tunsoare undercut, pantofi Chukka şi 
cămaşă de blugi cambrată -, când, de fapt, nu era decât clona 


tuturor amicilor lui care încercaseră să recreeze atmosfera din 
cartierele Williamsburg şi Kreuzberg în apropiere de canalul 
Saint-Martin.2* Lucru şi mai grav, tipul îl măsură din cap până-n 
picioare, după care, cu un aer neîncrezător, îi ceru să se 
prezinte. Era chiar culmea, în condiţiile în care numai Gaspard 
singur asigura trei sferturi din cifra de afaceri a agenţiei. 

— Sunt ăla care îţi plăteşte salariul, tâmpitule! se enervă el 
îndreptându-se cu forţa spre biroul lui Karen, sub privirea uluită 
a asistentului. 

— Gaspard? îl întâmpină agentul său. 

Alertată de urlete, ea se ridicase de la birou pentru a-i ieşi 
înainte. Cu un corp de liană şi păr blond tuns scurt, Karen 
Lieberman se apropia de patruzeci şi cinci de primăveri, dar se 
îmbrăca la fel ca atunci când era elevă la liceul Janson-de-Sailly: 
blugi Levi's 501, cămaşă albă, pulover anchior şi mocasini de 
culoare roşie, precum vinul Saint-Emilion. Era impresarul lui 
Gaspard, dar îi era şi avocată, contabilă, asistentă, ataşat de 
presă, consilier fiscal şi agent imobiliar. În schimbul a 20% din 
ce câştiga el, Karen era interfaţa lui cu exteriorul. Scutul care îi 
permitea să trăiască după bunul său plac şi să-i trimită la dracu' 
pe toţi. Ceea ce nu se jena să facă. 

— Ce mai face cel mai sălbatic dintre autorii mei? 

El o opri sec: 

— Eu nu sunt autorul tău. Tu eşti angajata mea, ceea ce nu-i 
deloc acelaşi lucru. 

— Gaspard Coutances în toată splendoarea lui! ripostă ea. 
Bădăran, morocănos, suspicios... 

Karen îl invită să ia loc. 

— N-aveam întâlnire la restaurant? 

— Aveam nevoie să-mi printezi mai întâi nişte documente 
importante, explică el scoţându-şi smartphone-ul din buzunar. 
Nişte articole pe care le-am găsit pe internet. 

— Trimite-i-le lui Florent, el... 

— Ţi-am zis că e ceva important! Vreau s-o faci tu, nu gigoloul 
tău. 

— Cum vrei. Ah, am vorbit la telefon cu Bernard Benedick. M- 
a asigurat că totul e în regulă. Se pare că tipa a plecat. Vei 
putea profita de asta. Singur. 


23 Williamsburg (New York) şi Kreuzberg (Berlin) - considerate unele dintre 
cele mai reprezentative cartiere din lume ale stilului underground. 


El clătină din cap. 

— Ca şi cum eu nu ştiam! Oricum, n-o să rămân acolo. 

— Bineînţeles, ar fi prea simplu, oftă Karen. Te servesc cu un 
whisky? 

— Nu, mersi. Am hotărât s-o las mai moale cu băutura. 

Ea făcu ochii mari de uimire. 

— Totul e bine, Gaspard? 

El anunţă pe un ton răspicat. 

— N-o să mai scriu nicio piesă anul ăsta. 

Uitându-se la Karen, aproape că putea să citească în ochii ei 
avalanşa de consecinţe pe care urma să le aibă decizia lui - 
rezilierea contractelor, renunţarea la săli, anularea călătoriilor... 
Totuşi, agentului său îi trebui mai puţin de două secunde ca să 
reacționeze: 

— Chiar? De ce? întrebă ea pe un ton neutru. 

El ridică din umeri şi clătină din cap. 

— O piesă de Coutances în plus sau în minus nu cred că va 
schimba prea mult istoria teatrului... 

Cum Karen nu spuse nimic, simți nevoia să se explice. _ 

— Să fim cinstiţi, am întors problema pe toate părţile. In 
ultimii ani, mă cam repet, nu? 

De data asta, ea reacţionă: 

— Pe tema „lumea e nasoală, oamenii sunt idioţi”, poate. Dar 
poţi încerca să scrii despre altceva. 

Gaspard se strâmbă. 

— Nu prea văd despre ce. 

Se ridică pentru a lua o ţigară din pachetul de pe birou şi ieşi 
s-o fumeze pe balcon. 

— Eşti îndrăgostit, nu-i aşa? zise Karen alăturându-i-se. 

— Nu. Ce tot îndrugi? 

— Mă temeam că o să ţi se întâmple într-o bună zi, se 
lamentă ea. 

Gaspard se apără: 

— Fiindcă nu mai vreau să scriu, ai ajuns la concluzia că sunt 
îndrăgostit? E un raţionament cam bizar. 

— Ţi-ai cumpărat un telefon mobil. Tu! Nu mai bei, te-ai 
bărbierit, nu mai porţi ochelari, te-ai îmbrăcat la costum şi 
miroşi a lavandă! Aşa că, da, chiar cred că eşti îndrăgostit. 

Cu un aer absent, Gaspard trase din ţigară. Zgomotul oraşului 
vibra în noaptea blândă şi jilavă. Sprijinit de balustradă, el fixa 


cu privirea turnul Saint-Jacques, solitar şi incomplet, care 
strălucea la doi paşi de Sena. 

— De ce m-ai lăsat în groapa asta? întrebă el deodată. 

— Ce groapă? 

— Cea în care vegetez de atâţia ani. 

Ea îşi aprinse, la rându-i, o ţigară. 

— Mie mi se pare că tu te-ai băgat singur în ea, Gaspard. Ba 
chiar ţi-ai organizat cu meticulozitate viaţa ca să fii sigur că n-o 
să mai ieşi din ea. 

— Ştiu foarte bine, dar suntem prieteni, tu... 

— Eşti dramaturg, Gaspard, singurii tăi prieteni sunt 
personajele pieselor tale. 

El continuă: 

— Ai fi putut încerca să faci ceva... 

Ea reflectă un moment, apoi zise: 

— Vrei adevărul? Te-am lăsat în această groapă pentru că era 
locul în care puteai să scrii cele mai bune piese. În singurătate, 
în insatisfacţie, în tristeţe. 

— Nu văd legătura. 

— Dimpotrivă, vezi foarte bine legătura. Ai încredere în 
experienţa mea: este plăcut să fii fericit, dar fericirea nu este 
prea bună pentru creaţie. Câţi artişti fericiţi cunoşti tu? 

Acum, că se pornise, Karen îşi dezvolta raţionamentul cu 
pasiune, rezemată de pervazul ferestrei: 

— Imediat ce unul dintre autorii mei îmi spune că este fericit, 
încep să-mi fac griji. Aminteşte-ţi ce repeta tot timpul Truffaut: 
„Arta este mai importantă decât viaţa”. Şi avea dreptate, 
fiindcă, până acum, tu nu iubeai mai nimic în viaţă, Gaspard. Nu 
iubeşti oamenii, nu iubeşti umanitatea, nu iubeşti copiii, nu... 

În timp ce el ridica mâna ca s-o întrerupă, îi sună telefonul. 
Privi numărul afişat pe ecran: era un apel din Statele Unite. 

— Scuză-mă o clipă! 

2. 

Madrid. Ora cinci după-amiaza şi era aproape noapte. 

Înainte de a părăsi hotelul, Madeline ceru cu împrumut o 
umbrelă, dar nu obţinu decât un refuz politicos din partea tipului 
de la recepţie. Wervermind. leşi în ploaie hotărând să ignore 
vremea urâtă aşa cum avea să ignore toate obstacolele. La doi 
paşi găsi o farmacie în care intră cu o reţetă: antibiotice pentru 
a evita posibile infecţii în timpul operaţiei şi un nou dozaj de 


hormoni pentru a stimula eliberarea de ovocite. Un tratament 
care permitea reducerea cu douăzeci şi patru de ore a 
termenului obişnuit între injectarea de hormoni şi prelevarea de 
ovocite. Ghinion: trebui să meargă la alte trei farmacii pentru a 
obţine ceea ce căuta. La ora şase după-amiaza, Madeline 
încercă s-o facă pe turista şi să hoinărească între Chueca şi 
Malasaña. Teoretic, era un cartier creativ şi plin de viaţă. La 
sfârşitul verii, îi făcuse plăcere să se plimbe pe străzile lui 
colorate, să intre în magazinele de haine vechi şi în cafenelele 
cu ambianţă festivă. Astăzi era altă poveste. Inecat sub apele 
potopului, Madridul părea să-şi trăiască ultimele ore înainte de 
apocalipsă. Încă de la începutul după-amiezii, o combinaţie 
infernală de ploaie diluviană şi rafale de vânt mătura fiecare colt 
al oraşului, semănând dezordine, provocând inundaţii şi 
ambuteiaje. 

Fiindcă îi era foame, îşi puse în cap să se întoarcă în micuțul 
restaurant la care mâncase în timpul precedentului sejur, dar nu 
mai găsi drumul. Norii coborâseră atât de jos, încât amenințau 
să se zdrelească de cupolele cu tambur care dominau oraşul 
regal. Din cauza întunericului şi a ploii, străzile şi bulevardele 
semănau toate unele cu altele, iar harta pe care o luase de la 
recepţia hotelului era pe cale să se descompună în mâinile ei 
din cauza ploii. Calle de | Hortaleza, calle de Mejia Lequerica, 
calle Argensola - numele şi sonorităţile se amestecau, vederea i 
se înceţoşa. Complet dezorientată, eşuă în cele din urmă într-un 
local demodat. Tartarul de doradă pe care îl comandă era înecat 
în maioneză, iar tarta cu mere nu era decât pe jumătate 
decongelată. 

Precedând un bubuit lung de tunet, un fulger puternic despică 
cerul albastru ca cerneala, fixând pentru o clipă negativul 
imaginii sale reflectate în geamul biciuit de ploaie. Văzându-şi 
chipul, Madeline fu cuprinsă de o melancolie neaşteptată. 
Singurătatea şi descumpănirea îi apărură în toată cruzimea lor. 
Se gândi din nou la Coutances. La energia şi la umorul său, la 
vivacitatea lui intelectuală. Mizantropul era un lanus ciudat. Un 
personaj inclasabil, afectuos, contradictoriu. Prizonier al unei 
anumite mentalități, el reuşea, în pofida pesimismului său, să o 
liniştească, să-i dea încredere. În acel moment, ar fi avut nevoie 
de susţinerea lui, de căldura şi chiar de reaua lui credinţă. In 
doi, măcar ar fi putut să se plângă de viaţa lor insuportabilă. 


Madeline îşi înghiţi antibioticele cu o cafea decofeinizată 
oribilă, apoi se întoarse la hotel. Injecţie cu hormoni, baie 
fierbinte, o sticlă de jumătate de vin Rioja găsită în minibar, care 
îi alungă aproape instantaneu migrena. 

Nu era nici măcar ora zece seara când se ghemui în pat, sub 
cearşafuri şi pături. 

A doua zi urma să fie una importantă în viaţa ei. Poate 
începutul unei noi existenţe. Ca să adoarmă cu un gând pozitiv, 
încercă să-şi imagineze cu cine putea să semene copilul pe care 
şi-l dorea. Dar nicio imagine nu i se formă în minte ca şi cum 
acest proiect nu era tangibil, condamnat să rămână la stadiul de 
himeră. În timp ce încerca să se opună valului de descurajare şi 
să adoarmă, o imagine clară şi puternică îi trecu prin minte. 
Chipul frumos al lui Julian Lorenz: ochi veseli, nas cârn, bucle 
blonde, zâmbet irezistibil de băieţel. 

Afară, potopul continua. 

3. 

Gaspard recunoscu imediat vocea aspră de la celălalt capăt al 
firului: Cliff Eastman, bărbatul pe care Sean îl sunase de două 
ori cu câteva zile înainte de a muri. 

— Bună ziua, domnule Eastman, vă mulţumesc din suflet că 
m-aţi sunat. 

Din câteva fraze, Gaspard află că interlocutorul său era un 
fost bibliotecar care, în mod normal, ducea o viaţă liniştită de 
pensionar în Miami cel aglomerat. Dar, cu trei zile înainte de 
Crăciun, se trezise blocat acasă la nora lui, în statul Washington. 

— Optzeci de centimetri de zăpadă! exclamă el. Circulaţie 
paralizată, drumuri blocate, până şi reţeaua wifi a căzut. In 
concluzie, mă plictisesc de moarte. 

— Citiţi o carte bună, se hazarda să-i propună Gaspard pentru 
a întreţine conversaţia. 

— N-am nimic la îndemână şi noră-mea citeşte numai 
tâmpenii: sex, sex şi iar sex! Dar n-am înţeles foarte bine cine 
sunteţi. Un tip de la casa de pensii din Key Biscayne, nu? 

— Nu chiar, răspunse dramaturgul. Îl cunoaşteţi cumva pe un 
oarecare Sean Lorenz? 

— N-am auzit niciodată de el, cine este? se interesă 
nedumerit acesta. 

Bătrânul îşi puncta fiecare frază cu un plescăit sonor din 
limbă. 


— Un pictor celebru. A încercat să vorbească la telefon cu 
dumneavoastră, acum aproape un an. 

— Se poate, dar nu mai am o memorie aşa de bună, la vârsta 
mea. Ce voia de la mine acest Picasso? 

— Tocmai asta aş vrea şi eu să aflu. 

Noi zgomote de plescăit. 

— Poate că nu cu mine încerca să vorbească. 

— Nu înţeleg. 

— Când am preluat acest număr de telefon, am primit câteva 
luni apeluri de la persoane care doreau să ia legătura cu 
precedentul titular. 

Gaspard fu străbătut de un fior. Poate că dăduse peste ceva. 

— Chiar? Cum îl chema? 

| se păru că-l aude pe Eastman scărpinându-se în cap la 
celălalt capăt al firului. 

— Nu prea mai ştiu, a fost demult. Tipul avea acelaşi nume ca 
un sportiv, cred. 

— Un sportiv, asta este destul de vag. 

Firul memoriei bătrânului era întins. Nu trebuia nici să-l rupă, 
nici să-l slăbească. 

— Faceţi un efort, vă rog. 

— Îmi stă pe limbă. Un atlet, cred. Da, un săritor care a 
participat la jocurile olimpice. 

Gaspard scormoni cu greu în propriile amintiri. Sportul nu era 
tocmai punctul lui forte. Ultima dată când se uitase la jocurile 
olimpice, probabil că Mitterrand şi Reagan încă erau la putere, 
Platini încă înscria pentru Juventus şi Frankie Goes to Hollywood 
urca pe primul loc în Top 50. Zise câteva nume la întâmplare. 

— Serghei Bubka, Thierry Vigneron... 

— Nu, nu săritori cu prăjina. Un săritor în înă/țime. 

— Dick Fosbury? 

Bătrânul intrase în joc: 

— Nu, un latino, un cubanez. 

O străfulgerare. 

— Javier Sotomayor! 

— Da, ăsta e: Sotomayor. 

Adriano Sotomayor. Cu câteva zile înainte de a muri, convins 
fiind că fiul său era încă în viaţă, Sean îi ceruse ajutorul 
vechiului său prieten din grupul Artificierilor, devenit poliţist. 


Exista aşadar cineva în New York care putea să-l ajute. Cineva 
care reluase poate ancheta privind moartea lui Julian. Cineva 
care avea poate informaţii inedite. 

În timp ce Gaspard încă vorbea la telefon, Karen Lieberman îl 
examina prin geamul biroului ei. Când remarcă un căţeluş de 
pluş ciudat care îi ieşea din buzunar, înţelese că acel Gaspard 
Coutances pe care-l cunoscuse ea nu mai exista. 


Vineri, 23 decembrie 


13 
Madrid 


Diavolul mă urmăreşte zi şi noapte, 
fiindcă se teme să fie singur. 
Francis PICABIA 

1. 

Madrid. Ora opt dimineata. 

Madeline fu trezită de alarma telefonului. Făcu eforturi să se 
ridice din pat. O noapte de rahat. Încă una. Îi fusese imposibil să 
închidă ochii până la ora cinci dimineaţa, apoi un val uriaş de 
angoasă o făcuse să se scufunde în adâncuri abisale de unde îi 
era peste putinţă să iasă la suprafaţă. 

Trase draperiile şi constată cu uşurare că furtuna încetase. 
leşi pe balcon ca să ia o gură de aer proaspăt. Cerul era încă 
înnorat, dar, la lumina zilei, cartierul Chueca îşi recăpătase 
oarecum vivacitatea. Se frecă la ochi şi îşi înăbuşi un căscat. Ar 
fi dat orice pentru un espresso dublu, dar puncţia foliculară se 
făcea pe stomacul gol. La duş, se spălă îndelung cu săpunul 
antiseptic, încercând să se gândească la orice altceva în afară 
de anestezie. Se îmbrăcă simplu - pantaloni închişi la culoare, 
cămaşă de blugi boyfriend, pulover lung din lână, ghete de lac. 
Indicaţiile erau clare: fără parfum, fără machiaj şi o 
punctualitate imperativă la întâlnirea fixată de clinică. 

În timp ce cobora scările care duceau spre holul hotelului, îşi 
puse căştile pe urechi şi alese un playlist. Me/odia ungară de 
Schubert, Concertul pentru flaut şi harpă de Mozart, Sonata 
pentru pian nr. 28 de Beethoven. O coloană sonoră liniştitoare şi 
antrenantă care îi dădea impresia că zburda atunci când 
mergea pe jos. Clinica nu era departe de hotel şi marcase 
traseul pe hartă: trebuia să ajungă în piaţa Alonzo-Martinez, să 
parcurgă mai bine de-un kilometru pe Calle Fernando el Santo şi 
apoi să traverseze grădinile de pe bulevardul Castellana. Clinica 
de fertilitate - o clădire mică şi modernă protejată de panouri de 
sticlă sablată - se afla pe o stradă perpendiculară. 

Pe drum, Madeline îi trimisese un SMS Louisei pentru a o 
anunţa de sosirea ei. Tânăra infirmieră îi ieşi în întâmpinare în 
hol. Efuziuni, schimb de veşti şi de cuvinte încurajatoare. Louisa 
o prezentă anestezistului, apoi medicului care îi explică încă o 
dată procedura delicată a extracţiei ovocitelor. Se efectua cu 


ajutorul unei seringi foarte lungi care se introducea până în 
ovare pentru a recolta ovocitele din ovule. 

— Dar nu doare deloc, zise el. Veţi fi adormită tot timpul. 

Pe jumătate liniştită, Madeline se lăsă condusă într-o încăpere 
în care se afla un pat pe rotile - acolo se pregăteau pacienţii 
înainte de operaţie. In timp ce infirmiera se făcea nevăzută, 
Madeline îşi puse geanta şi telefonul într-un dulăpior cu cifru. 
Apoi se dezbrăcă şi îşi puse ţinuta regulamentară: halat, bonetă, 
papuci. Goală sub halatul de hârtie, se simţi brusc vulnerabilă şi 
deveni şi mai îngrijorată. 

De s-ar termina odată... 

In sfârşit, uşa se deschise, dar chipul care apăru în prag nu 
era cel al infirmierei, nici al vreunui medic. Era cel al afurisitului 
de Gaspard Coutances! 

— Ce naiba cauţi aici? Cum ai reuşit să intri? 

El răspunse în spaniolă: 

— Porque tengo bueno cara. Y he dicho que yo era su 
marido”. 

— Credeam că nu ştii să minți... 

— Am învăţat multe de la tine. 

— Dispari imediat! zise ea aşezându-se pe pat. Sau o să te 
dau chiar eu afară! 

— Calmează-te. Am noutăţi să-ţi spun, de aceea m-am urcat 
azi-dimineaţă în primul avion. 

— Noutăţi despre ce? 

— Ştii foarte bine. 

— Cară-te! 

Ca şi cum nu auzise nimic, el se aşeză pe scaunul de lângă 
ea, debarasă o măsuţă pe roţi de sticlele de apă şi o folosi pe 
post de birou pentru a-şi pune lucrurile. 

— ţi aminteşti de Stockhausen? începu el. 

— Nu. Şterge-o! Nu vreau să vorbesc cu tine. În plus, miroşi a 
parfum. Şi unde-ţi sunt ochelarii? 

— Mi se rupe de ei. Stockhausen este numele pretinsului 
cardiolog american al lui Sean. Cel menţionat în agenda pe care 
ţi-a dat-o Benedick. 

Madeline avu nevoie de câteva secunde pentru a-şi aminti. 

— Medicul la care Sean avea programare în ziua morţii lui? 


24 „Pentru că sunt simpatic. Şi pentru că am zis că sunt soţul tău.” 


— Da, confirmă Gaspard. Ei bine, tipul ăsta nu există. Sau mai 
degrabă, nu există niciun cardiolog în New York cu numele de 
Stockhausen. 

Pentru a-şi întări spusele, scoase din rucsacul lui un teanc de 
foi printate, rezultatul căutărilor pe site-ul Paginilor Aurii, 
varianta americană. 

— Am lărgit căutările la tot statul: nimic. De altfel, din punct 
de vedere medical, chestia asta nu ţine, fiindcă Lorenz era tratat 
la spitalul Bichat de una dintre cele mai bune echipe de 
cardiologi din Europa. Ce interes ar fi avut să consulte un medic 
newyorkez? 

— Şi ce interes ai tu să vii până aici ca să mă hărţuieşti? 

El ridică mâna, făcându-i semn să se liniştească. 

— Ascultă-mă, te rog, Madeline. 

— Ce, suntem prieteni la cataramă acum? i 

— Am scotocit prin toată casa, de la un capăt la altul. In biroul 
lui Sean am găsit zeci de articole pe care le printase. 
Majoritatea erau extrase de presă referitoare la ancheta despre 
moartea fiului său, dar printre articole se afla şi ăsta. 

Îi întinse mai multe foi prinse cu agrafe. Era un lung dosar pe 
care New York Times Magazine îl consacrase unor cazuri clasate 
- aşa-numitele co/d cases - celebre: moartea lui Natalie Wood, 
cei cinci din Central Park, cazul Chandra Levy, cazul celor 
sechestraţi din Cleveland etc. Madeline dădu la pagina marcată 
cu un Post-it şi descoperi... chiar o fotografie de-a ei. Se frecă la 
ochi. Aproape că uitase de acest articol consacrat cazului Alice 
Dixon. Puştoaica pe care o găsise în nişte împrejurări incredibile 
la trei ani după dispariţie. Ancheta ei cea mai dificilă, cea mai 
dureroasă, cea care fusese cât pe ce s-o dea gata, dar şi cea 
care avusese epilogul cel mai satisfăcător. Unul dintre 
momentele fericite ale vieţii ei. Care părea îngrozitor de departe 
astăzi. 

— Lorenz avea articolul ăsta la el acasă? 

— După cum vezi. Ba chiar subliniase unele pasaje. 

Ea citi în tăcere rândurile subliniate cu un marker: 

[...] nimeni nu mai credea că Madeline Greene, o 
polițistă  perseverentă a Brigăzii Criminalistice din 
Manchester [...] nu renunţă niciodată [...] ale cărei 
eforturi vor sfârşi prin a plăti [...] tânăra englezoaică 
lucrează astăzi între Upper East Side şi Harlem, în 


birourile NYPD Cold Case Squad, situate în apropiere de 
spitalul Mount Sinai. 


Prezenţa acestui articol în casa lui Lorenz o uimea pe 
Madeline, dar i-l dădu înapoi lui Gaspard fără niciun cuvânt. 

— Asta-i tot, n-ai nimic de spus? 

— La ce te aşteptai? 

— Dar e evident: Lorenz nu se afla la New York pentru 
cardiolog. Era în Manhattan ca să te vadă PE TINE! 

Ea se enervă. 

— Doar fiindcă avea acasă un articol vechi despre mine? Baţi 
câmpii, Coutances. Ascultă, ajunge, aş vrea să mă concentrez 
acum pe viaţa mea privată. 

Dar Gaspard nu voia să renunţe. Desfăcu pe masă harta 
Manhattanului pe care o adnotase cu o zi înainte şi făcu un X pe 
ea cu stiloul său. 

— Sean Lorenz a murit aici, în plină stradă, la intersecţia 
dintre Madison Avenue şi 103rd Street. 

— Ei şi? 

— Unde erau birourile în care lucrai pe atunci? 

Ea se uită ţintă la hartă fără să răspundă. 

— Aici! punctă el. La o aruncătură de băț, câteva case mai 
departe! Nu poate fi o întâmplare. 

Cu ochii mijiţi şi privirea concentrată asupra hărţii, Madeline 
rămase tăcută. Coutances dădu pe faţă ultima lui carte în timp 
ce un infirmier intra în încăpere. 

— Domnişoară Greene? 

— Uite ultima factură telefonică a lui Sean, zise Gaspard fără 
să pară a-i remarca prezenţa, fluturând două foi capsate. 
Găseşti aici desfăşurătorul apelurilor lui Lorenz. Vrei să ştii 
ultimul număr pe care l-a apelat înainte de a părăsi Franţa? 

— Domnişoară Greene, putem să mergem, insistă infirmierul 
ridicând laturile patului cu rotile. 

Madeline încuviinţă, prefăcându-se că-l ignoră pe Coutances. 

— Este 212-452-0660. Nu-ţi spune nimic acest număr, 
Madeline? O să-ţi împrospătez memoria, strigă el în timp ce 
infirmierul împingea patul afară din cameră. Este numărul de la 
NYPD Cold Case Squad. Acolo lucrai pe atunci. 

Tânăra părăsise deja încăperea, dar Gaspard continuă: 


— Fie că vrei, fie că nu, cu o oră înainte de a muri, Sean se 

afla la New York pentru a-ţi dezvălui ceva. Ţie. ŢIE! 
2. 

Acul pătrunse în vena lui Madeline, eliberând lichidul 
anestezic. Întinsă pe masa de operaţie, tânăra avu o clipă 
impresia că este cuprinsă de un fior rece. Apoi acea senzaţie 
neplăcută dispăru. Pleoapele i se îngreunară, vocea medicului 
deveni confuză. Inspiră profund şi acceptă să adoarmă. Chiar 
înainte de a se cufunda în somn, i se păru că vede figura unui 
bărbat. Gravă, cu obrajii traşi, cu ochii obosiţi. Faţa lui Sean 
Lorenz. Privirea lui neliniştită părea s-o implore. „Ajută-mă.” 


Ora 11:00. Barul cu tapas” abia se deschisese. Gaspard se 
instală la tejghea, îşi puse rucsacul pe un taburet lângă el şi 
comandă un cappuccino. Primul lucru: să ia două comprimate 
de Prontalgine pentru a calma durerile de mâini care îl chinuiau. 
Al doilea lucru: să-i trimită un SMS lui Madeline pentru a-i cere 
să vină acolo după ce avea să iasă din operaţie. 

— Cafeaua dumneavoastră, domnule. 

— Mulţumesc. 

Patronul barului era un bear ras în cap şi cu barbă stufoasă. 
Pe burdihanul lui de băutor de bere era mulat un tricou 
multicolor care reproducea afişul filmului Leagă-mă strâns!, o 
producţie mai veche a lui Almodovar, cu Antonio Banderas şi 
Victoria Abril. O nebunie întreagă. 

— Puteţi să mă ajutaţi, vă rog? 

— Cu ce vă pot fi de folos? întrebă ursul. 

Un pic jenat, Gaspard îşi scoase telefonul şi îi mărturisi că nu 
era familiarizat cu noile tehnologii. 

— Nu reuşesc să mă conectez la internet de când sunt în 
Spania. 

Ursul îşi scărpină părul stufos de sub tricou şi îi dădu un 
răspuns care conţinea cuvintele  „contract”, „operator”, 
„abonament”, „roaming”. 

Gaspard dădu din cap fără să înţeleagă nimic, dar mister bear 
era simpatic. li sesiză tulburarea şi îi propuse să-i facă chiar el 
conexiunea la reţeaua wifi a localului. Uşurat, Gaspard îi întinse 
telefonul pe care şi-l recuperă în mai puţin de un minut. 


25 Mici gustări cu specific spaniol. 


Îşi etală apoi pe bar caietul şi documentaţia, după care se 
apucă să recitească toate notițele pe care le făcuse de 
dimineaţă, în avion. Potrivit casetei articolului Art in America, 
Adriano Sotomayor era angajat la Secţia 25, din nordul 
Harlemului. Gaspard căută numărul de telefon pe google. 
Aruncă o privire la ceasul de mână: era ora cinci dimineaţa în 
New York. Cam devreme pentru a suna. Pe de altă parte, o 
secţie de poliţie era deschisă douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru. Işi încercă norocul, suportă interminabilul bla- 
bla-bla specific majorităţii centralelor telefonice, apoi dădu 
peste o operatoare care încercă să-l expedieze, cerându-i să 
sune în timpul orelor de program cu publicul. Gaspard insistă 
însă atât de mult, încât ea îi făcu totuşi legătura la un alt număr. 

— Aş vrea să ştiu dacă ofiţerul Sotomayor mai lucrează aici, 
îşi întrebă el interlocutorul. 

Un nou refuz enunțat pe un ton de profesor care îşi 
muştruluieşte elevul: 

— Nu e genul de informaţie pe care s-o dăm la telefon. 

Gaspard inventă o poveste, explicând că trăia în Europa, că 
era în trecere prin New York pentru numai câteva zile şi că voia 
să ştie dacă putea să-l salute pe ofiţerul Sotomayor cu care 
fusese coleg de şcoală şi... 

— Aici e o secţie de poliţie, domnule, nu asociaţia foştilor elevi 
de la Bradley School. 

— Inţeleg, dar... 

Gaspard trase o înjurătură constatând că tocmai i se închisese 
telefonul în nas, dar sună din nou imediat. Aceeaşi centrală, 
aceeaşi operatoare, aceeaşi pălăvrăgeală pentru a o convinge 
să-i facă legătura cu superiorul ei. De data asta, tipul aproape 
că-l insultă de la început, dar Gaspard nu-i făcu jocul. Întrucât îşi 
lăsase numele şi adresa, fu ameninţat că aveau să existe urmări 
dacă ţinea în continuare linia ocupată, dar, în cele din urmă, 
ajuns la capătul răbdării, pentru a scăpa de el, tipul îi spuse că 
într-adevăr ofiţerul Sotomayor lucra la Secţia 25 şi că era de 
serviciu în acea săptămână. 

Gaspard închise telefonul cu zâmbetul pe buze. Pentru a 
sărbători această mică victorie, îşi mai comandă un cappuccino. 
4. 

Când Madeline deschise ochii, trecuse o jumătate de oră. 
Totuşi, avea impresia că dormise un secol. 


— Gata, s-a terminat, anunţă o voce. 

Îşi reveni încetul cu încetul. În jurul ei, culorile începeau să se 
desluşească, formele căpătau contururi, iar chipurile deveneau 
mai clare. 

— Totul e foarte bine, o asigură Louisa. 

Medicul plecase deja, dar infirmiera îi zâmbea binevoitoare. 

— Am putut să prelevăm vreo optsprezece ovocite, o informă 
ea ştergându-i fruntea. 

— Şi acum ce mai urmează? întrebă Madeline încercând să se 
ridice. 

— Rămâneţi culcată, îi ceru Louisa. 

Împreună cu un coleg, aceasta împinse patul pe rotile, ca să 
iasă din blocul operator şi să-şi conducă pacienta în camera de 
odihnă. 

— Etapa următoare o cunoaşteţi: vom selecta ovocitele şi le 
vom insemina pe cele mai mature. lar peste trei zile o să vă 
transferăm în corp doi preembrioni. Deocamdată veţi rămâne 
aici, la noi, culcată, până la prânz. 

— Şi după aceea? 

— Aşteptând realizarea transferului, o să staţi liniştită la hotel 
şi-o să citiţi o carte bună sau o să vă uitaţi la ultimul sezon din 
Game of Thrones. Dar nu vă atingeţi de pungile de chipsuri din 
minibar, ne-am înţeles? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— O luaţi mai încet cu mâncarea: fără sare, fără grăsime. 
Altfel spus, uitaţi de toate lucrurile apetisante. Dar mai ales o- 
dih-ni-ţi-vă! 

Madeline oftă ca o adolescentă. Louisa o conduse în camera 
în care îşi lăsase lucrurile cu puţin timp în urmă. 

— Mă doare rău, se plânse ea arătând spre pântec. 

Compătimitoare, Louisa făcu o grimasă. 

— Ştiu, drăguţo, este normal, dar Tramadolul îşi va face 
efectul dintr-un moment în altul. 

— Pot să mă îmbrac? 

— Bineînţeles. Vă mai amintiţi codul de la dulăpior? 

Infirmiera îi aduse hainele, geanta şi telefonul pe care le puse 
pe un scaun, lângă pat. În timp ce Madeline îşi dădea jos boneta 
şi cămaşa de spital, Louisa îi recomandă din nou să se 
odihnească. 

— O să vă aduc gustarea imediat; până atunci, dormiţi! 


Când tânăra spaniolă se întoarse, după o jumătate de oră, 

ţinând în mâini o tavă cu mâncare, pacienta ei dispăruse. 
5, 

— Într-adevăr, nu te opreşti niciodată, Coutances! Eşti ca 
iepuraşul Duracell: baţi ca surdul în toba ta fără să-ţi dai seama 
că le faci viaţa celorlalţi un iad! 

Madeline tocmai ajunsese, lividă la faţă, în barul cu tapas de 
pe strada Ayala. 

— A decurs bine operaţia? o întrebă Gaspard, încercând să fie 
politicos. 

— Cum vrei să fi decurs bine?! Ai venit după mine până la 
Madrid ca să-mi tulburi intimitatea, să mă hărţuieşti, să mă... 

Nu era decât la începutul discursului acid pe care avea de 
gând să i-l ţină, când simţi că-i şiroieşte sudoarea pe frunte şi că 
picioarele i se înmoaie. Trebuia neapărat să mănânce ceva, 
altfel avea să leşine. 

Nici măcar n-avu puterea să se aşeze pe taburet. Comandă un 
ceai şi se duse să se refugieze în fundul barului, pe unul dintre 
fotoliile de lângă ferestrele care dădeau spre stradă. 

Gaspard i se alătură aducând cu el o cutie din lemn lăcuit. Un 
bento?! cu specific iberic: tortilla española, pulpe marinate, pata 
negra, croquetas, calamares, anşoa cu oţet... 

— Nu pari a fi foarte în formă, dacă-mi pot permite să-ţi spun. 
Aşa că mănâncă ceva. 

— N-am nevoie de haleala ta! 

EI suportă cu stoicism refuzul brutal şi se aşeză în faţa ei. 

— În orice caz, sunt mulţumit să văd că ţi-ai schimbat părerea 
despre Lorenz. 

— Nu mi-am schimbat părerea despre nimic, răspunse ea sec. 
Nu există niciun element cu adevărat nou în tot ceea ce mi-ai 
spus. 

— Glumeşti? 

Ea reluă fiecare punct. 

— Lorenz făcuse cercetări despre mine, ei şi? Fără îndoială, 
dorea să-l ajut să-şi găsească fiul, ei şi? Poate chiar venise până 
la New York ca să mă vadă, ei şi? 

— „Ei şi?” repetă Gaspard uluit. 

— Vreau să spun: ce schimbă asta în mod fundamental? 
Lorenz era bolnav, copleşit de durere, drogat cu dopamină. Era 


2 Caserolă compartimentată pentru diferite feluri de mâncare. 


gata să se agaţe de orice şi făcuse o obsesie din povestea asta 
fără cap şi fără coadă cu experienţa morţii iminente. În sfârşit, 
Coutances, o ştii foarte bine! 

— Nu, încetează cu asta! M-am săturat să-l facem pe Lorenz 
să treacă drept ceea ce nu era. Nu era un drogat, nu era un 
iluminat, era un bărbat inteligent care îşi iubea fiul şi care... 

Ea îl privi cu dispreţ. 

— Bietul meu prieten, nu vezi că devii Lorenz? Te îmbraci ca 
el, te parfumezi ca el, vorbeşti ca el. 

— Nimeni nu mi s-a adresat niciodată cu bietul meu prieten. 

— Trebuie să crezi că există un început în toate. În orice caz, 
recunoaşte că te laşi cuprins de nebunia lui. 

Coutances negă: 

— Vreau doar să reiau ancheta lui şi să-i găsesc fiul. 

Madeline aproape că-i sări la gât: 

— Dar fiul lui e MORT, fir-ar să fie! Asasinat sub ochii mamei 
lui! Penelope ţi-a jurat că aşa a fost. 

— Da, admise el. Mi-a povestit adevărul e. 

— Adevărul eí, adevărul, care-i diferenţa? 

Gaspard deschise iarăşi rucsacul pentru a-şi scoate caic tul, 
notițele, „arhivele”. 

— În numărul din aprilie 2015, revista Vanity Fair a publicat 
un articol detaliat despre ancheta care s-a făcut după răpirea lui 
Julian. 

El îi întinse lui Madeline fotocopia articolului: materialul era 
axat pe similitudinile dintre răpirea fiului lui Sean şi cea a fiului 
lui Charles Lindbergh în 1934. 

— M-am săturat de toate articolele astea, Coutances. 

— Totuşi, dacă faci efortul să citeşti articolul, vei vedea că, la 
sfârşit, autoarea dă o listă cu obiectele pe care anchetatorii le- 
au găsit în ascunzătoarea lui Beatriz Muñoz. 

In silă, Madeline aruncă o privire la pasajul subliniat: o cutie 
cu unelte, două cuțite de vânătoare, o rolă de bandă adezivă, 
sârmă ghimpată, un cap de păpuşă marca Harzell [...] 

— Ce te deranjează? Jucăria băiatului? 

— Tocmai, nu este jucăria lui Julian. Penelope mi-a vorbit doar 
despre un câine de pluş asemănător cu ăsta. 

Pe neaşteptate, el scoase din rucsac jucăria de pluş cu 
cicatrice de ciocolată. 

Madeline se ghemui în fotoliu. 


— Poate că puştiul avea două jucării cu el. 

— În general, părinţii nu le permit copiilor să care două jucării 
după ei când merg la plimbare. 

— Poate, dar ce schimbă asta? 

— Am făcut nişte cercetări, zise el scoțând din documentaţia 
lui un extras dintr-un catalog de jucării pe care îl printase color. 

— Pentru unul care nici măcar n-avea habar de existenţa 
internetului, se poate spune că ai făcut progrese, nu glumă... 

— Păpuşile marca Harzell au o particularitate: unele sunt 
foarte mari şi seamănă mult cu nişte copii adevăraţi. 

Madeline privi fotografiile din catalog şi le găsi destul de 
înspăimântătoare: păpuşile din cauciuc frapau, într-adevăr, prin 
mărimea lor şi prin precizia trăsăturilor feţei. Erau foarte diferite 
de păpuşile din celuloid din copilăria ei. 

— De ce îmi arăţi asta? Ce nenorocită de ipoteză mai ai? 

— Nu pe Julian l-a înjunghiat Beatriz Muñoz. Ci pe o simplă 
păpuşă îmbrăcată cu hainele băieţelului. 

6. 

Madeline îl privi consternată. 

— Baţi câmpii, Coutances. 

Calm şi sigur pe el, Gaspard argumentă: 

— Muñoz n-a avut niciodată intenţia să-l ucidă pe Julian. 
Cuplul Lorenz era ţinta ei. Ura ei de femeie îndrăgostită şi 
trădată era îndreptată împotriva lui Sean şi a lui Penelope, nu 
împotriva unui copil nevinovat. A desfigurat-o pe Penelope ca s- 
o facă să plătească pentru frumuseţea ei insolentă. L-a răpit pe 
Julian ca să-l terorizeze pe Sean, l-a mutilat ca să-i frângă inima 
lui Pénélope, dar sunt aproape sigur că nu l-a ucis. 

— Deci, după tine, s-a mulţumit cu această teribilă înscenare: 
să înjunghie o păpuşă în faţa mamei lui? 

— Da, arma ei era cruzimea mintală. 

— E absurd. Penelope ar fi putut face diferenţa între fiul ei şi 
un manechin. 

— Nu neapărat. Aminteşte-ţi de tratamentul violent la care a 
fost supusă. Mai multe serii de lovituri de o brutalitate extremă. 
Era desfigurată la faţă, avea coastele rupte, nasul spart, pieptul 
perforat... Sânge şi lacrimi în ochi. Cum să mai fi lucid după 
toate astea? Cum să mai percepi clar când eşti legată de ore 
întregi şi când sârma ghimpată îţi sfâşie pielea? Ce grad de 
discernământ mai ai când zaci în propria urină şi în propriul 


rahat şi când te goleşti de sânge? Şi, lucrul cel mai rău dintre 
toate, când ai fost obligată să-i tai degetul copilului tău? 

Mai mult de formă, Madeline acceptă obiecţia. 

— Să admitem pentru zece secunde că Penelope n-a avut 
mintea limpede şi că a putut să-şi imagineze ceea ce o 
înspăimânta cel mai mult şi să creadă în această macabră 
înscenare. De ce copilul nu mai era în ascunzătoarea chilienei 
când poliţia a dat asaltul? Şi mai ales de ce s-a găsit jucăria de 
pluş pătată cu sângele băiatului pe malul estuarului Newtown 
Creek? 

— În privinţa sângelui, răspunsul este uşor. Îţi amintesc că i s- 
a tăiat un deget. Restul... 

Gaspard reveni la articolul care menţiona rapoartele poliţiei. 

— Dacă e să dau crezare celor scrise, o cameră de 
supraveghere a surprins-o pe Muñoz la ora 15:26 în gara din 
Harlem de pe 125th Street, chiar înainte de a se arunca în faţa 
trenului. Între 12:30 - ultima oară când Pénélope şi-a văzut fiul 
în viaţă - şi 15:26, Muñoz a putut face orice cu copilul. Să-l 
închidă în altă parte, să-l încredinţeze cuiva. Asta trebuie să 
descoperim. 

Madeline îl privi pe Coutances în tăcere. Dramaturgul o epuiza 
cu teoriile lui extravagante. Se frecă la ochi şi apoi luă o 
furculiţă şi o înfipse într-o crochetă cu jambon din caserola pe 
care i-o aduse acesta. 

Fără a se descuraja, Gaspard îşi continuă argumentaţia: 

— Nu erai singurul poliţist cu care Lorenz voia să se 
întâlnească. Recent, Sean regăsise un vechi prieten, Adriano 
Sotomayor. 

Gaspard dădu paginile caietului său până ajunse la o 
fotografie a tipului latino în ţinută de ofiţer al NYPD, pe care o 
decupase din American Art şi o lipise alături de o poză din 
tinerețe a celui de-al treilea membru al Artificierilor. 

Agasată, Madeline îl luă peste picior: 

— Ce crezi? Că aşa se desfăşoară o anchetă a poliţiei? Citind 
liniştit ziare şi făcând decupaje şi colaje? Parc-ar fi jurnalul unei 
eleve! 

Departe de a se supăra, Gaspard profită de ocazie: 

— Nu sunt poliţist, este adevărat, şi fără îndoială nu ştiu să 
anchetez. Tocmai de asta vreau să mă ajuţi. 


— Dar tot ce-mi spui e complet fantezist! 

— Nu, Madeline, nu-i aşa, şi o ştii prea bine. Nu mai fi de rea- 
credinţă. Poate că Lorenz era copleşit de durere, dar nu era 
nebun. Dacă se hotărâse să vină la New York să te vadă, 
înseamnă că descoperise o nouă pistă, în orice caz ceva 
concret. 

Tăcere. Apoi un oftat. 

— Cine mi te-a scos în cale, Coutances? De ce vii să mă 
hărţuieşti aici? Nu e momentul potrivit, fir-ar să fie... 

— Vino cu mine la New York. Acolo se află răspunsurile! Să-i 
cerem ajutorul lui Sotomayor şi să reluăm ancheta la faţa 
locului. Vreau să ştiu ce descoperise Sean Lorenz. Vreau să ştiu 
de ce voia să discute cu tine. 

Ea bătu în retragere: 

— Du-te singur, n-ai nevoie de mine. 

— Acum două minute, spuneai contrariul! Eşti o polițistă cu 
experienţă, cunoşti oraşul, ai păstrat cu siguranţă legătura cu 
cei de la NYPD sau FBI. 

Luând o gură de ceai, Madeline îşi dădu seama că încă purta 
la încheietură brăţara din plastic care se dădea pacienţilor 
spitalului. O desfăcu şi o flutură în faţa lui Coutances pentru a 
încerca să-i bage minţile în cap. 

— Gaspard, vezi bine că viaţa mea a luat o cu totul altă 
întorsătură. Tocmai am ieşit dintr-o intervenţie medicală, 
trebuie să suport alta foarte curând, mă pregătesc să-mi 
întemeiez o familie... 

Dramaturgul îşi puse telefonul pe masă. Pe ecran, un e-mail 
de la Karen Lieberman confirmând rezervarea pentru două 
persoane a unui zbor Iberia pentru acea zi. Plecare din Madrid la 
12:45, sosire pe aeroportul JFK la 15:15. 

— Dacă plecăm imediat, putem să-l prindem. Vei fi înapoi 
înainte de 26 decembrie, la timp pentru a doua ta intervenţie 
medicală. 

Madeline clătină din cap. Gaspard insistă: 

— Nimic nu te împiedică să vii cu mine. Ai două zile în care 
să-ţi omori timpul. Nici măcar la Madrid nu se fac operaţii în ziua 
de Crăciun. 

— Trebuie să mă odihnesc. 

— Ei drăcie, nu te gândeşti decât la tine! 


A fost picătura care a umplut paharul. Madeline îi aruncă în 
faţă caserola cu mâncare. Gaspard abia avu timp să se ferească 
de caserola care se izbi de peretele de faianţă din spatele lui. 

— Pentru tine, toate astea nu-s decât un joc! explodă ea. E 
incitant să anchetezi. Îți face viaţa ta neînsemnată mai 
palpitantă, îţi dă impresia că eşti eroul unui film. Eu m-am lovit 
de astfel de cazuri timp de zece ani. Ba chiar asta era toată 
viaţa mea. Dar să-ţi spun ceva: chestia asta te duce la pierzanie. 
Cu fiecare anchetă, pierzi tot mai mult din sănătatea ta, tot mai 
mult din bucuria de a trăi, din liniştea ta. Până în clipa în care 
nu-ţi mai rămâne nimic. Mă auzi? Nimic! Te trezeşti într-o 
dimineaţă şi eşti distrus. Am trecut deja prin asta. Nu mai vreau 
s-o iau de la capăt! 

Gaspard o lăsă să termine, apoi îşi strânse lucrurile. 

— Bine, ţi-am înţeles poziţia. N-o să te mai deranjez. 

Ursul ieşi din bârlogul său bombănind. Gaspard îi întinse două 
bancnote pentru a-l convinge să nu-şi scoată ghearele. Apoi se 
îndreptă spre uşă. Madeline îl observa. Ştia că n-avea decât să 
mai aştepte zece secunde pentru ca acest calvar să se 
sfârşească. Totuşi, nu se putu abţine să nu strige: 

— Dar de ce mama dracului faci asta? Ţie ţi se rupe de tot, nu 
iubeşti oamenii, nu iubeşti viaţa, de ce-ţi PASA ţie de toată 
povestea asta? 

Coutances se întoarse înapoi şi puse o fotografie pe masă. O 
poză cu Julian pe un tobogan, făcută într-o dimineaţă de iarnă în 
Square des Missions Etrangeres din Paris. Era doar un copil 
înfofolit într-un fular, cu ochii strălucitori şi visători, cu zâmbetul 
pe buze. Frumuşel foc, liber ca vântul. 

Madeline refuză să se uite prea mult la fotografie. 

— Dacă tu crezi că mă faci să mă simt vinovată cu tertipul 
ăsta grosolan... 

Totuşi, o lacrimă îi curgea pe obraz. Lipsa de somn, epuizarea, 
senzaţia că ajunsese la capătul răbdării. 

Gaspard o luă cu blândeţe de braţ. Cuvintele lui erau atât o 
încurajare, cât şi o rugăminte: 

— Ştiu ce gândeşti. Ştiu că eşti sigură de moartea lui Julian. 
Dar ajută-mă doar să mă conving şi eu. lţi cer să aloci două zile 
din timpul tău acestei anchete. Niciun minut mai mult. Şi îţi jur 
că vei fi înapoi la Madrid pentru a doua ta intervenţie 
chirurgicală. 


Madeline îşi frecă faţa cu palmele şi privi prin geam. Vremea 
era mohorâtă şi începuse să plouă din nou. Totul fusese din nou 
contaminat de tristeţe: cerul, inima ei, mintea ei. În străfundul 
sufletului, nu voia sub nicio formă să rămână singură în timpul 
acestui fucking Christmas când trebuia să fii în acelaşi timp 
vesel, îndrăgostit şi să fii alături de cei din familie. Măcar 
Coutances era totodată răul şi remediul său. 

— O să te însoțesc la New York, Coutances, cedă ea în cele 
din urmă, dar, oricare ar fi deznodământul acestui caz, după 
astea două zile, nu mai vreau să te văd NICIODATA în viaţa mea. 

— Ţi-o promit, răspunse el, schiţând un zâmbet. 


14 


Nueva York 
Cobor din taxi şi văd probabil singurul oraş 
care arată mai bine decât în cărțile poştale. 
Milos FORMAN 
1. 

Gaspard respira din nou. 

Încremenit de un frig polar, New Yorkul sclipea sub un soare 
strălucitor. Tristeţea Parisului şi cenuşiul Madridului păreau 
foarte departe. Imediat ce taxiul lor trecuse Triborough Bridge - 
gigantica structură din oţel care lega cartierele Queens, Bronx şi 
Manhattan -, Gaspard avusese impresia că se afla pe un teren 
cunoscut. El, omul pădurilor şi al munţilor, critic înverşunat al 
aglomeraţiilor, se simţise totuşi mereu bine aici. junglă urbană, 
pădure de zgârie-nori, canioane de sticlă şi oţel: metaforele 
astea de doi bani aveau un sâmbure de adevăr. New Yorkul era 
un ecosistem. Aici erau coline, lacuri, pajişti şi sute de mii de 
copaci. Aici, pentru cel care voia să vadă, erau vulturi cu capul 
alb, şoimi călători, gâşte de zăpadă şi cerbi mari. Piscuri, haite, 
pârloage, stupi de albine şi ratoni. Aici, râurile îngheţau iarna, 
iar toamna, lumina orbitoare aprindea frunzişurile. Aici aveai 
impresia clară că, chiar şi în plină civilizaţie, lumea sălbatică nu 
era niciodată prea departe. New York... 

Entuziasmul lui Gaspard contrasta cu proasta dispoziţie a lui 
Madeline. Dormise tot timpul zborului, dar avusese un somn 
agitat şi, de când aterizaseră, nu-i răspundea lui Gaspard decât 
prin vagi onomatopee. Cu faţa impenetrabilă şi fălcile încleştate, 
evitându-i privirea, se frământa şi încă se întreba cum de putuse 
să se lase târâtă într-o asemenea călătorie. 

Graţie magiei fusului orar, nu era încă 16:30. Taxiul reuşi să 
iasă din nodul rutier de la Triboro Piaza şi o luă pe Lexington 
Avenue. După vreo cinci sute de metri, ajunseră în faţa secţiei 
de poliţie din East Harlem, un mic buncăr învechit, din cărămidă 
galbenă şi murdară, construit pe 119th Street, alături de 
metroul aerian şi de o parcare în aer liber, întrucât Gaspard şi 
Madeline veniseră direct de la aeroport, coborâră din yellow cab 
ducându-şi fiecare geanta de voiaj. 

Interiorul Secţiei 25 era asemenea fațadei: fără viaţă, sinistru 
şi deprimant. Absența ferestrelor accentua şi mai mult aerul trist 
al clădirii. După aventura cu telefonul din ziua trecută, Gaspard 


se pregătise pentru ce era mai rău: să îndure o coadă lungă de 
aşteptare şi mai multe piedici administrative până să aibă şansa 
de a vorbi cu Adriano Sotomayor. Totuşi, cu mai puţin de două 
zile înainte de Crăciun, locul era pustiu, ca şi cum valul de frig 
care lovea oraşul îi descurajase pe infractori să iasă din casă. 

Aşezat la un birou din metal negru, un poliţist în ţinută 
regulamentară era însărcinat cu primirea vizitatorilor. Veritabil 
munte de grăsime sugrumat în uniformă, gardianul avea un 
corp moale de limax, braţe minuscule şi un cap de broască că 
râioasă: o faţă enormă în formă de triunghi, gură foarte mare, 
piele groasă şi ciupită de vărsat. Poate că fusese repartizat pe 
acest post pentru a-i speria pe copii şi pentru a-i convinge să n-o 
apuce pe un drum rău. 

Gaspard încercă să-l abordeze: 

— Bună ziua, am vrea să vorbim cu ofiţerul Sotomayor. 

Foarte lent, amfibianul le întinse un formular şi, dintr-un 
orăcăit, le dădu de înţeles că avea nevoie de actele lor de 
identitate. 

Madeline era obişnuită cu secţiile de poliţie. Aşa că refuză să 
piardă mai mult timp şi îl îmbrânci pe Gaspard pentru a lua 
prelua controlul. 

— Sunt căpitanul Greene, anunţă ea întinzând paşaportul. Am 
lucrat la NYPD Cold Case Squad de pe 103rd Street. Am venit 
doar să vizitez un coleg. Nu e nevoie de atâta hârţogăraie 
pentru asta. 

Gardianul o fixă un moment cu privirea fără să reacționeze. 
Tot nu deschisese gura şi îţi lăsa impresia că respira prin pielea 
moale, umedă şi tremurătoare. 

— O clipă, zise el în cele din urmă ridicând receptorul. 

Printr-o mişcare a capului, le indică un rând de bănci din lemn 
instalate lângă intrare. Madeline şi Gaspard se aşezară, dar locul 
mirosea a clor şi era un curent îngrozitor. Exasperată, Madeline 
căută refugiu lângă un automat de cafea. Vru să-şi comande o 
cafea, dar realiză că nu avusese timp să schimbe euro în dolari 
la aeroport. 

Fir-ar să fie! 

Plină de ciudă şi extrem de nervoasă, se pregătea să dea cu 
pumnul în aparat. Gaspard o opri în ultimul moment. 

— O iei razna! Revino-ţi sau... 

— Bună ziua, ce pot face pentru dumneavoastră? 


2. 

Se întoarseră amândoi în direcţia vocii care îi interpela. În 
lumina ternă a secţiei de poliţie, văzură o tânără polițistă 
latinoamericană în uniformă, cu faţa radioasă şi părul negru 
strâns într-un coc. Tinereţea, trăsăturile fine, machiajul discret, 
zâmbetul amabil o făceau să pară o încarnare a graţiei şi 
antiteza perfectă a gardianului. Ca şi cum, pentru a respecta o 
ordine a lucrurilor, perfecțiunea unora trebuia plătită prin 
urâţenia altora. 

Madeline se prezentă şi menţionă posturile precedente în care 
lucrase. 

— Dorim să vorbim cu ofiţerul Sotomayor, zise ea. 

Poliţista dădu din cap. 

— Eu sunt: numele meu e Lucia Sotomayor. 

Gaspard se încruntă. Văzându-i expresia de uimire, tânăra 
latinoamericană păru să priceapă confuzia. 

— Ah! Vorbiţi fără îndoială de Adriano? 

— Într-adevăr. 

— Avem acelaşi nume. Nu e prima dată când se face confuzie. 
Chiar şi când lucra aici, oamenii credeau uneori că este fratele 
meu mai mare sau vărul meu. 

Madeline îl ţintui pe Coutances cu o privire mânioasă: Nici 
măcar n-ai fost în stare să verifici chestia asta! El ridică braţele 
în semn de neputinţă. La telefon, vorbise evident în engleză, 
folosind forma neutră (officer Sotomayor) şi, într-adevăr, nimeni 
n-avusese de ce să-l lămurească. 

— Unde lucrează Adriano în prezent? continuă el pentru a-şi 
îndrepta gafa. 

Poliţista făcu rapid semnul crucii. 

— Nicăieri, din păcate. Este mort. 

Un nou schimb de priviri. Oftat. Neîncredere. Descumpănire. 

— Şi când a murit? 

— Acum aproape doi ani. Îmi amintesc, pentru că era 
Valentine's Day. 

Lucia se uită la ceasul de mână şi introduse două quarters?” în 
automat ca să-şi ia un ceai. 

— Vă ofer ceva? 

Tânăra polițistă era aşa cum şi arăta: elegantă şi amabilă. 
Madeline acceptă o cafea. 


2 Monede de 25 de cenți. 


— Moartea lui Adriano a fost un adevărat şoc, reluă ea 
întinzând un pahar de plastic fostei sale colegei de breaslă. 
Toată lumea îl aprecia aici. A avut genul de parcurs exemplar 
apreciat de Department. 

— Adică? întrebă Gaspard. 

Ea suflă în ceai. X 

— Să zicem o traiectorie ascendentă. In copilărie, Adriano a 
locuit la mai multe familii. Ba chiar a cochetat la un moment dat 
cu delincvenţa, dar apoi şi-a revenit şi a intrat în poliţie. 

— A murit la datorie? întrebă Madeline. 

— Nu chiar. A încasat o lovitură de cuţit chiar lângă casa lui, 
în timp ce voia să despartă doi tineri care se băteau în faţa unui 
magazin de băuturi alcoolice. 

— Unde locuia? 

Poliţista arătă cu mâna spre uşă. 

— Nu prea departe de aici, pe Bilberry Street. 

— Asasinul lui a fost arestat? 

— Nu şi asta a indignat toată secţia. Să ştii că ucigaşul care i- 
a tăiat gâtul unui poliţist este în libertate, chestia asta te 
înnebuneşte. 

— A fost identificat cel puţin? 

— Nu, din câte ştiu eu! Este într-adevăr o dramă care ne-a 
şocat pe toţi. Mai ales că s-a întâmplat în cartierul nostru! 
Bratton? însuşi era furios. Această violenţă este complet 
anacronică, fiindcă astăzi partea asta a Harlemului este foarte 
safe. 

Lucia îşi bău ceaiul ca pe un shot de vodcă. 

— Trebuie să mă întorc la lucru. Imi pare rău că a trebuit să 
vă dau o veste atât de tristă. 

Ea îşi aruncă paharul de plastic în pubelă, apoi adăugă: 

— Nici măcar nu v-am întrebat de ce voiaţi să vorbiţi cu 
Adriano. 

— În legătură cu o anchetă mai veche, răspunse Madeline 
Răpirea şi uciderea băiatului unui pictor, Sean Lorenz, vă spune 
ceva chestia asta? 

— Vag, dar cred că nu era în sectorul nostru. 

Gaspard interveni şi el: 

— Adriano Sotomayor era un prieten al lui Lorenz. Nu v-a 
vorbit niciodată despre acest caz? 


28 Bill Bratton - şef al NYPD între 1994 şi 1996 şi între 2014 şi 2016. (N.a.) 


— Nu, dar, cum nu lucram în aceeaşi echipă, nu este ceva 
foarte ciudat. 

Lucia se întoarse spre Madeline şi adăugă: 

— lar de răpirile de copii, după cum ştiţi, cel mai adesea se 
ocupă FBl-ul. 

3. 

Frigul şi vântul glacial îţi amorţeau membrele, îţi tăiau faţa, îţi 
provocau aproape instantaneu senzaţia de arsură pe fiecare 
centimetru pătrat de piele neprotejată. Pe trotuarul din faţa 
secţiei de poliţie, Madeline îşi ridică fermoarul de la geaca parka 
pe care şi-o cumpărase în ultimul moment dintr-un butic al 
aeroportului din Madrid. Se dăduse cu cremă pe mâini, cu 
balsam pe buze şi îşi înfăşurase fularul la gât de două ori. Prost 
dispusă, nu aşteptă mult ca să atace fără somaţie: 

— Eşti de-a dreptul idiot, Coutances! 

Cu mâinile în buzunare, Gaspard oftă. 

— lar tu eşti mereu la fel de amabilă. 

Ea îşi puse pe cap gluga cu blană pe margine. 

— Tocmai am făcut şase mii de kilometri de pomană! 

El încercă să nege evidenţa: 

— Ba nu, nicidecum. 

— Atunci, poate că n-am văzut acelaşi film. 

El formulă o ipoteză: 

— Şi dacă Sotomayor a fost ucis fiindcă se interesa prea mult 
de răpirea lui Julian? 

Ea îl privi consternată. 

— Este absurd. Mă întorc la hotel. 

— Deja? 

— Mă epuizezi, oftă ea. M-am săturat de teoriile tale stupide! 
Mă duc să mă culc, dă-mi treizeci de dolari! 

Ea înaintă pe trotuar pentru a încerca să cheme un taxi. 
Gaspard îşi deschise portofelul şi scoase din el două bancnote, 
continuând să insiste: 

— Nu poţi încerca să faci nişte săpături, poate afli ceva? 

— Nu văd cum. 

— Haide! Ai păstrat cu siguranţă nişte contacte. 

Ea îl fixă cu ochii ei scânteietori în care se citea un amestec 
de furie şi de istovire. 


— Ţi-am explicat deja, Coutances: am condus anchete în 
Anglia. La New York n-aveam niciun rol real pe teren. Eram un 
poliţist de birou. 

Dinţii îi clănţăneau. Tremura din toate încheieturile, se legăna 
de pe un picior pe altul pentru a încerca să se încălzească. Frigul 
care îl revigora pe Gaspard părea s-o tortureze. 

Un Ford Escape frână brusc în faţa lor. Madeline sări în taxi 
fără să-i arunce nici măcar o privire lui Gaspard şi se grăbi să-i 
dea şoferului adresa hotelului. Cu braţele încrucişate la piept, ea 
se ghemui pe bancheta din spate, dar, după câţiva metri, ţipă la 
driver, un indian care ţinea neapărat să meargă cu fereastra 
deschisă în pofida frigului. Hindusul nu se lăsă convins cu una, 
cu două şi se angajă într-o dispută verbală care dură mai bine 
de cinci minute, după care se hotărî să ridice geamul. Madeline 
închise ochii. Era terminată, sleită de puteri, golită de orice 
energie. In plus, o durea din nou foarte tare burta. O senzaţie de 
balonare, crampe la stomac, greață şi, în pofida frigului, bufeuri 
de căldură. 

Când deschise iarăşi ochii, taxiul se afla pe West Side 
Highway, marele bulevard care se întindea de-a lungul râului 
Hudson până în sudul Manhattanului. Scotoci într-unul din 
buzunarele gecii parka pentru a-şi scoate mobilul. Căută în 
agenda telefonului un număr pe care nu-l mai formase de mult 
timp. 

Dominic Wu era contactul ei la FBI din vremea când lucra la 
New York. Tipul era însărcinat să facă legătura între serviciul 
NYPD, unde lucra Madeline, şi biroul federal. Concret, era 
„Domnul NU”, cel care răspundea prin „Nu se poate” la toate 
cererile ei. În majoritatea cazurilor, din motive de restricţie 
bugetară, dar şi pentru a evita ca serviciul de poliţie municipal 
să repună în discuţie activitatea Biroului. 

Tipul nu era dezagreabil. Alunecos, Dominic Wu era cu 
desăvârşire  carierist, dar şi capabil, uneori, de decizii 
neaşteptate. Viaţa lui privată era atipică: după ce avusese doi 
copii cu o avocată din City Hall, îşi asumase homosexualitatea. 
Ultima dată când Madeline îl întâlnise, era cuplat cu un jurnalist 
cultural de la Village Voice. 

— Bună, Dominic, sunt Madeline Greene. 

— Hello, Madeline! Ce surpriză! Te-ai întors în sânul familiei? 

— Sunt doar în trecere. Tu ce faci? 


— Sunt în concediu, dar îmi petrec sărbătorile la New York cu 
fetele mele. 

Ea îşi masă pleoapele. Fiecare cuvânt o obosea. 

— Mă cunoşti, Dominic, mi-a fost întotdeauna greu să debitez 
platitudinile obişnuite şi... 

Ea îl auzi râzând la celălalt capăt. 

— Termină cu politeţurile. Ce pot să fac pentru tine? 

— AŞ avea nevoie să-mi faci un serviciu. 

O tăcere prudentă, apoi: 

— Nu sunt la birou, ţi-am zis. 

Ea continuă totuşi: 

— Ai putea să-mi dai nişte informaţii despre împrejurările 
asasinării unui poliţist de la Secţia 25, Adriano Sotomayor? A 
fost ucis în faţa casei lui din Harlem în urmă cu aproape doi ani. 

— Ce te interesează mai exact? 

— Tot ce poţi să găseşti. 

Wu deveni din nou precaut: 

— Nu mai lucrezi cu noi, Madeline. 

— Nu-ţi cer informaţii confidenţiale. 

— Dacă mă informez, se va afla şi... 

Tipul începea s-o calce pe nervi. 

— Vorbeşti serios? Aşa de tare te sperie chestia asta? 

— În ziua de azi, cu sistemul informatic, nu... 

— OK, las-o baltă şi comandă-ţi o pereche de coaie pentru 
Crăciun. Zilele astea, probabil că au promoţii la Bloomingdale's. 

Închise telefonul cu brutalitate şi recăzu în letargie. Zece 
minute mai târziu, ajungea la hotel, o clădire din cărămidă 
maro, tipică pentru TriBeCa. Gaspard mersese atât de departe, 
încât făcuse rezervări la Bridge Club, locul în care Lorenz îşi 
petrecuse ultimele zile de viaţă. La recepţie i se spuse că hotelul 
este plin, dar că aveau două camere rezervate pe numele de 
Coutances: un apartament pe colţ şi o cameră mică la ultimul 
etaj. Ea alese apartamentul fără nicio ezitare, apoi îşi scoase 
paşaportul şi completă formularul în trei minute. 

Odată ajunsă în cameră, Madeline nici măcar nu admiră 
priveliştea, trase toate draperiile, agăţă la uşă semnul cu Do Not 
Disturb şi bău un cocktail de antibiotice cu Paracetamol şi 
Lexomil. A 

Încovoiată de durere, stinse toate lămpile şi se culcă. În 
privinţa orelor de somn, ultimele nopţi fuseseră catastrofale. 


Ajunsese într-o stare în care fizicul ei mutilat şi epuizat o 
împiedica să mai judece limpede. Îi era imposibil să chibzuiască, 
să gândească, să pună vreo idee în aplicare. 

Trupul ei tocmai avusese ultimul cuvânt de spus. 


15 


Inapoi pe Bilberry Street 
Ceilalţi oameni vor avea defectele mele, 
dar niciunul nu va avea calitățile mele. 
Pablo PICASSO 
1. 

Gaspard simțea că revenea la viață. 

Ca o plantă pe care ai fi udat-o după zile întregi fără apă. 

Pulsul Manhattanului, ritmul său, gerul tăios şi uscat, albastrul 
metalic al cerului, soarele de iarnă care-şi arunca ultimele raze. 
Totul se răsfrângea în el în mod pozitiv. Nu era prima oară când 
observa cât de sensibil era psihicul său la mediul înconjurător. 
Vremea, mai ales, îl influenţa, îl modela, îi amplifica dispoziţia. 
Ploaia, umiditatea şi aerul încărcat puteau să-l cufunde în 
tristeţe periculos de mult. lar un val de căldură să-l facă KO. 
Această instabilitate îi complica viaţa, dar, cu timpul, se 
obişnuise să trăiască aşa, cu schimbările sale bruşte de stare. 
Azi era o zi perfectă. Una dintre acele zile care făceau cât două 
sau cât trei. Trebuia să profite de ea pentru a avansa în ancheta 
lui. 

Se orientă graţie hărţii vechi găsite în biblioteca lui Lorenz. O 
luă la dreapta pe Madison Avenue, apoi ocoli un mare spaţiu 
verde - parcul Marcus Garvey - şi ajunse în Lenox Avenue care, 
în această parte a Harlemului, se numea Malcolm X Avenue. La 
colţul străzii, îşi cumpără un hot dog şi o cafea de la un vânzător 
ambulant, apoi îşi continuă drumul spre nord. 

Bilberry Street, unde fusese asasinat Adriano Sotomayor, era 
o străduţă mărginită de case din cărămidă roşie şi de castani, 
înghesuită între 131st Street şi 132nd Street. Locul îţi amintea 
puţin de construcţiile din vechiul Sud, cu peroane destul de 
înalte şi o mulţime de balustrade şi de verande din lemn vopsit 
în culori vii. 

Gaspard se plimbă zece minute pe strada pustie întrebându- 
se cum putea să dea de fosta casă a poliţistului. Citi numele de 
pe cutiile poştale - Faraday, Tompkins, Langlois, Fabianski, 
Moore... -, dar niciunul nu-i spuse nimic. 

— Fii atent, Theo! 

— Bine, tată. 

Gaspard se întoarse spre un mic grup care tocmai îşi făcuse 
apariţia pe trotuarul din faţă. Ca într-un film de Frank Capra, un 


tată şi copilul său târau un brad de Crăciun destul de mare. În 
urma lor, mergeau o metisă frumoasă, cam arogantă, şi o 
negresă mai în vârstă care purta un trenci transparent, cizme 
înalte roşii şi o tocă din blană falsă de leopard. 

— Bună ziua, îi salută el traversând. Caut fosta proprietate a 
domnului Sotomayor. Aveţi idee care este? 

Tatăl era politicos şi amabil, foarte dispus să ajute, dar nu 
părea să locuiască în zonă de mult timp. El se întoarse spre cea 
care părea să fie soţia lui. 

— Îţi spune ceva numele de Sotomayor, dragă? 

Metisa miji ochii, dând impresia că încerca să-şi amintească. 

— Cred că e cea de acolo, zise ea arătând spre o căsuţă cu 
acoperiş înclinat. 

Apoi o întrebă pe femeia de lângă ea: 

— Mătuşă Angela? 

Afro-americana îl măsură pe Gaspard cu suspiciune. 

— Şi de ce i-aş răspunde acestui ageamiu? 

Metisa o apucă de umeri într-un gest plin de afecţiune. 

— Haide, mătuşă Angela, când o să termini cu răutăţile astea? 

— OK, OK, capitulă ea aranjându-şi ochelarii de soare over 
sized. E la numărul 12, la familia Langlois. 

— Langlois? Sună a nume franțuzesc, constată Gaspard. 

Acum că se pornise, mătuşa Angela nu era zgârcită cu 
explicaţiile: 

— După moartea poliţaiului, un tip de treabă, de altfel, nu 
sunt prea mulţi aşa, credeţi-mă, casa a fost moştenită de 
verişoara lui, Isabella. Este căsătorită cu Andre Langlois, un 
inginer parizian care lucrează în clădirea celor de la Google, din 
apropiere de Chelsea Market. Este destul de bine crescut pentru 
un francez: m-a ajutat de mai multe ori să-mi tai gardul viu şi, 
când găteşte, îmi aduce uneori o bucată de iepure cu muştar. 

Gaspard mulţumi familiei şi o luă în susul străzii, merse vreo 
cincizeci de metri, apoi sună la casa care îi fusese ară tată. O 
mică brownstone a cărei uşă de intrare era împodobită cu o 
coroană voluminoasă din ramuri de ilex şi brad. 

Femeia care îi deschise - o tânără latinoamericană cu părul 
des şi privire caliente - purta un şorţ de bucătărie în carouri şi 
ţinea în braţe un copil. Parcă era Eva Mendez din Neveste 
disperate. 


— Bună ziua, doamnă, îmi pare rău că vă deranjez. Caut fosta 
casă a lui Adriano Sotomayor. Mi s-a spus că asta este. 

— S-ar putea, răspunse ea, un pic neîncrezătoare. Ce doriţi? 

Metoda Coutances: să modifice adevărul, să cocheteze cu 
minciuna, dar să nu se cufunde niciodată cu totul în ea. 

— Mă numesc Gaspard Coutances. Scriu o biografie a 
pictorului Sean Lorenz. Nu-l cunoaşteţi, fără îndoială, dar... 

— Eu să nu-l cunosc pe Sean? îl întrerupse proprietara. Dac- 
aţi şti de câte ori a încercat să-mi pună mâna pe fund! 

2. 

Pe Eva Mendez o chema în realitate Isabella Rodrigues. 
Ospitalieră, nu-i trebui mult pentru a-l invita pe Gaspard să intre 
ca să se încălzească în bucătărie. Chiar insistase să-i servească 
un pahar de eggnog fără alcool. Acelaşi lichior de ouă cu care se 
desfătau şi cei trei copii ai săi care luau o gustare târzie. 

— Adriano era vărul meu primar, explică ea aducând din salon 
un vechi album foto cu copertă de pânză. 

Dădu paginile, arătându-i poze din copilărie şi prezentându-i 
amănunţit arborele său genealogic: 

— Mama mea, Maricella, era soră cu Ernesto Sotomayor, tatăl 
lui Adriano. Ne-am petrecut toată copilăria la Tibberton, o 
localitate situată în apropiere de Gloucester din Massachusetts. 

În fotografii, Gaspard distinse nişte peisaje care îi amintiră de 
unele locuri din Bretania: o landă marină, un mic port, nişte 
bărci rudimentare care alternau cu traulere şi cu vapoare de 
agrement, cabane de pescari şi case de armatori cu bârne din 
lemn. 

— Adriano era un băiat bun, preciză verişoara lui. Un tip 
extraordinar. Şi totuşi nu se poate spune că viaţa a fost blândă 
cu el. 

Ea îi mai arătă lui Gaspard şi alte fotografii vechi. Scene din 
copilărie: cei doi veri strâmbându-se, stropindu-se cu apă în 
jurul unei piscine gonflabile, dându-se în leagăne unul lângă 
altul sub un cadru metalic, cei doi sculptând un dovleac pentru a 
face din el un Jack O'Lantern de Halloween. Dar Isabella se grăbi 
să risipească iluzia acestui tablou idilic. 

— În ciuda veseliei aparente din aceste fotografii, Adriano n-a 
avut o copilărie fericită. Tatăl lui, unchiul Ernesto, era un bărbat 
violent şi suspicios care avea obiceiul să-şi verse nervii pe soţia 
şi pe fiul lui. Altfel spus, Ernesto îi bătea adeseori destul de rău. 


Vocea lIsabellei se frânse. Pentru a alunga amintirile urâte, îşi 
privi copiii cu afecţiune. Aşezaţi în jurul mesei din bucătărie, doi 
dintre puşti chicoteau, cu căştile pe urechi şi cu ochii ţintă la o 
tabletă. Cât despre cel mai mic, el era absorbit de realizarea 
unui puzzle din multe piese: Las Meninas, cel mai celebru tablou 
al lui Velasquez. 

Prin contrast, Gaspard se gândi la propriul său tată. Atât de 
drăguţ, atât de atent, atât de iubitor. De ce unii oameni loveau 
fiinţele pe care le aduseseră pe lume? De ce alţii le iubeau atât 
de mult, încât mureau pentru ele? 

Lăsă această întrebare în aer şi îşi aminti ceea ce le spusese 
despre Sotomayor tânăra polițistă de la Secţia 25 în urmă cu 
jumătate de oră. 

— Mi s-a spus că Adriano a fost dat în plasament la o familie... 

— Da, mulţumită  învăţătoarei noastre, domnişoara 
Boninsegna. Ea a adus la cunoştinţa serviciilor sociale din 
comitat violențele lui Ernesto. 

— Mamei lui Adriano nu-i păsa? 

— Mătuşa Bianca? Plecase de acasă cu câţiva ani mai înainte. 

— Ce vârstă avea verişorul dumneavoastră când a ajuns la 
New York? 

— Aş zice că avea vreo opt ani. S-a perindat pe la două sau 
trei familii la început, apoi s-a stabilit aici, la domnul şi doamna 
Wallis, o familie de asistenţi maternali cu adevărat formidabili 
care îl tratau ca pe propriul lor copil. 

Ea închise albumul foto, apoi adăugă gânditoare: 

— Cu timpul, Adriano şi tatăl său s-au regăsit totuşi în ele din 
urmă... 

— Chiar? 

— La sfârşitul vieţii, unchiul Ernesto suferea de cancer la gât. 
Fiul său l-a primit la el şi l-a îngrijit cât de mult a putut. 
Generozitatea asta îl caracteriza pe vărul meu. 

Gaspard reorientă discuţia: 

— Şi cu Sean Lorenz cum a fost? 

3. 

Ochii Isabellei începură să strălucească. 

— L-am cunoscut pe Sean la optsprezece ani! Imediat ce am 
devenit majoră, am venit să-mi petrec toate verile la New York. 
Mai stăteam uneori pe la câte-o prietenă, dar în majoritatea 
timpului eram găzduită de familia Wallis. 


Ea se lăsă cuprinsă de amintirile vremurilor fericite de 
altădată. 

— Sean locuia mai sus, în Polo Grounds Towers, îşi aminti ea, 
dar el şi Adriano umblau mereu împreună, în ciuda diferenţei de 
patru ani dintre ei. Eu, evident, mă ţineam după ei şi încercam 
să iau parte la escapadele lor. Sean era cam îndrăgostit de mine 
şi eu n-aveam nimic împotrivă. Se poate spune chiar că am avut 
o relaţie fără obligaţii. 

Luă o gură de lichior de ouă şi stătu câteva secunde ca să-şi 
adune amintirile. 

— Erau alte vremuri. Un alt New York. În anii aceia, cartierul 
era cu adevărat periculos. Violenţa era la orice pas, iar crackul?? 
distrugea totul în jur. 

Işi dădu brusc seama că cei trei copii ai săi nu erau departe şi 
cobori tonul: 

— Făceam tot felul de prostii, evident: fumam jointuri până nu 
mai puteam, şuteam maşini, făceam tag-uri pe ziduri. Dar 
mergeam şi la muzeu! Imi amintesc că Sean ne târa pe toţi la 
MoMA la fiecare nouă expoziţie. El m-a făcut să-i descopăr pe 
Matisse, Pollok, Cezanne, Toulouse-Lautrec, Kiefer... El era deja 
cuprins de o frenezie: să deseneze şi să picteze tot timpul şi pe 
toate suporturile. 

Isabella făcu o pauză de câteva secunde, apoi nu putu să 
reziste tentaţiei: 

— O să vă arăt ceva, anunţă ea misterios. 

Dispăru un minut, apoi se întoarse cu o mapă mare pe care o 
puse pe masă. Deschizând-o cu precauţie, scoase din ea un 
desen în cărbune, realizat pe ambalajul de carton al unei cutii 
de cornflakes. Un portret al ei semnat Sean, 1988. Un chip de 
femeie tânără foarte stilizat: privire jucăuşă, plete rebele, umeri 
goi. Gaspard se gândi la unele dintre portretele lui Françoise 
Gilot realizate de Picasso. Era acelaşi talent, acelaşi geniu. Din 
câteva trăsături de condei, Sean  surprinsese totul: 
impetuozitatea tinereţii, graţia Isabellei, dar mai ales o oarecare 
gravitate care o anunţa pe femeia care avea să devină mai 
târziu. 

— Ţin la el ca la ochii din cap, mărturisi ea aranjând desenul 
în mapa lui de carton. Evident, acum doi ani, când a fost 


29 Cocaină cristalizată. 


retrospectiva picturii lui Sean la MoMA, mi s-a părut ceva 
extraordinar şi mi-a redeşteptat multe amintiri... 

Exact în punctul acela voia să ajungă Gaspard: 

— Aţi cunoscut-o pe Beatriz Muñoz? 

O umbră de nelinişte alungă toată lumina de pe chipul 
Isabellei. Ea răspunse căutându-şi cuvintele: 

— Da, am cunoscut-o. In pofida a tot ceea ce a făcut, Beatriz 
nu era... o persoană rea. Cel puţin, nu în perioada în care am 
cunoscut-o eu. Ca şi Adriano şi ca mulţi tineri din cartier, Beatriz 
era o victimă. O puştoaică încercată greu de viaţă. O fiinţă 
foarte tristă şi foarte tulburată care nu prea se iubea pe sine. 

Isabella rămase la metafora artistică: 

— Se spune uneori că un tablou nu există decât prin ochii 
celui care îl priveşte. Cam aşa ceva era şi cu Beatriz. Ea nu se 
iubea decât atunci când Sean o privea. Este uşor să vorbesc 
astăzi, dar, privind în urmă, regret că n-am ajutat-o când a ieşit 
din închisoare. Poate că aşa s-ar fi evitat crima de care s-a făcut 
vinovată după aceea. Bineînţeles, n-am spus-o chiar aşa pe 
şleau în faţa lui Sean, dar... 

Lui Gaspard nu-i veni să-şi creadă urechilor. 

— L-aţi revăzut pe Sean după moartea fiului său? 

Isabella aruncă o bombă: 

— A sunat la uşa mea în decembrie, anul trecut. Exact acum 
un an. Imi amintesc data pentru că am aflat mai târziu că era cu 
o zi înainte de a muri. 

— Şi în ce stare era? întrebă Coutances. 

Isabella oftă. 

— De data asta, pot să vă spun că nu se mai gândea să-mi 
pună mâna pe fund! 

4. 

— Sean părea obosit, avea părul murdar şi faţa palidă, 
acoperită de barbă. Îi dădeai cu uşurinţă mai mult cu zece ani 
decât vârsta lui. Nu mai vorbisem cu el de cel puţin douăzeci de 
ani, dar mai văzusem poze de-ale lui pe internet. Cel din faţa 
mea nu mai era acelaşi om. Mai ales ochii te speriau. Parcă nu 
dormise de zece zile sau parcă tocmai îşi făcuse un shot de 
heroină. 

Gaspard şi Isabella se mutaseră pe veranda luminată de trei 
felinare de alamă. Cu două minute mai înainte, Isabella luase un 
vechi pachet de ţigări, pe care îl ascundea în bucătărie, în 


spatele unor cratiţe din cupru şi a unei strecurători emailate. 
leşise să-şi aprindă o ţigară în frigul năprasnic, sperând probabil 
că rotocoalele de fum aveau să-i învăluie amintirile, făcându-le 
mai puţin dureroase. 

— Nu drogul îl adusese pe Sean în acea stare, ci suferinţa 
bineînţeles. Cea mai cumplită suferinţă. Cea care te macină şi te 
ucide fiindcă ţi-a fost smulsă carne din carnea ta. 

Ea trase cu poftă din ţigară. 

— Când l-am revăzut pe Sean, lucrările la casă încă nu 
începuseră. Impreună cu André, soţul meu, tocmai intraserăm în 
posesia ei şi hotărâserăm să o golim în ultimele weekenduri ale 
anului. 

— Eraţi singurii moştenitori ai lui Adriano? 

Isabella încuviinţă din cap. 

— Părinţii vărului meu erau amândoi decedați şi n-avea nici 
fraţi, nici surori. Dar, cum succesiunea durase ceva timp, în casă 
încă erau toate lucrurile lui atunci când am recuperat-o. ŞI 
tocmai asta îl interesa pe Sean. 

Gaspard începea să se entuziasmeze tot mai mult. Era sigur 
că avea să descopere ceva crucial. 

— Sean n-a stat prea mult la discuţii, mărturisi Isabella. Mi-a 
arătat nişte fotografii ale micuţului Julian, explicându-mi că el nu 
credea în teoria oficială referitoare la moartea fiului său. 

— V-a zis de ce? 

— Mi-a spus doar că Adriano reluase ancheta în mod 
confidenţial. _ 

Noaptea se lăsase dintr-odată. In unele grădini, ghirlande de 
beculeţe luminau brazii, tufişurile, palisadele. 

— Concret, ce căuta Sean când a venit la dumneavoastră? 

— Voia să arunce o privire prin lucrurile lui Adriano. Să vadă 
dacă acesta nu lăsase, înainte de a muri, vreun indiciu cu privire 
la investigaţiile lui. 

— L-aţi crezut? 

Ea răspunse cu o voce plină de tristeţe: 

— Nu chiar. V-am zis: părea atât de buimac, atât de smintit, 
încât aveai impresia că delira sau că vorbea singur. Drept să 
spun, chiar mă speria puţin. 

— Totuşi, l-aţi lăsat să intre, ghici el. 


— Da, dar, în timp ce scotocea prin casă, i-am luat pe copii şi- 
am dat o raită prin East River Plaza%. L-am lăsat pe soţul meu 
să stea cu ochii pe el. 

— Ştiţi dacă Sean a găsit ceva? 

Ea zâmbi dezamăgită. 

— În tot cazul, a făcut o dezordine îngrozitoare! A tras toate 
sertarele, a deschis toate dulapurile, a scotocit peste tot. Din 
câte mi-a spus Andre, ar fi plecat pretinzând că a găsit ceea ce 
căuta. 

Gaspard simţi cum îi creşte adrenalina. 

— Şi ce era? 

— Nişte documente, cred. 

— Ce documente? 

— Habar n-am. Andre mi-a zis de un dosar cartonat pe care 
Sean l-ar fi pus într-o geantă de umăr din piele. 

El insistă: 

— Nu ştiţi ce conţinea? 

— Nu şi nu-mi pasă. Orice ar fi, asta nu mai aduce morţii 
înapoi, nu-i aşa? 

Gaspard ignoră întrebarea. 

— Aţi păstrat lucrurile vărului dumneavoastră? 

Isabella scutură din cap. 

— Am aruncat totul de mult timp. Sincer vorbind, în afară de 
maşină şi de un frigider american foarte frumos, Adriano nu 
avea mare lucru. 

Decepţionat, Gaspard înţelese că se ambalase prea repede şi 
că nu avea să mai afle ceva de la verişoara lui Sotomayor. 

— Puteţi să vă mai întrebaţi soţul pentru mine? Aş vrea să ştiu 
dacă-şi mai aminteşte şi altceva. 

Strângându-şi geaca parka de pe ea, Isabella încuwviinţă. 
Gaspard îi notă numărul lui de telefon pe pachetul de ţigări. 

— Este foarte important, zise el răspicat. 

— La ce serveşte să mai răscoliţi toată povestea? Copilul este 
mort, nu-i aşa? 

— Sans doute, răspunse el în franceză, după care îi mulţumi 
pentru ajutor. 

Strivindu-şi chiştocul într-un ghiveci de flori din lut, Isabella 
privi cum se îndepărtează acel vizitator ciudat. Spusese sans 
doute. Isabella avea noţiuni solide de franceză, dar nu 


3% Mare centru comercial din Harlem. (N.a.) 


înţelesese niciodată cu adevărat logica acestei expresii. De câte 
ori o auzea, se întreba de ce sans doute însemna peut-être, şi 
nu sans aucun doute”. 

Ar fi trebuit să-l întrebe pe soţul ei. 


31 „Probabil”, respectiv „fără nicio îndoială”. 


Penelope 

„După Picasso nu mai există decât Dumnezeu.” 

Am râs adeseori de această afirmaţie făcută de Dora Maar, 
dar astăzi cuvintele fostei muze a geniului catalan îmi apar în 
toată tragedia lor. Pentru că este exact ceea ce simt şi eu. După 
Sean Lorenz nu mai există decât Dumnezeu. Şi, cum eu nu cred 
în Dumnezeu, după Sean Lorenz nu mai există nimic. 

Tot fugind de fantoma ta, aproape că uitasem cât de sensibilă 
eram la pictura ta, Sean. Dar de când acest Gaspard Coutances 
mi-a arătat ultimul tău tablou, ea mă bântuie fără încetare. Oare 
moartea este într-adevăr aşa? Albă, blândă, liniştitoare, 
luminoasă? Oare pe acest tărâm, unde frica pare să nu mai 
existe, te afli tu astăzi, Sean? Şi fiul nostru este cu tine? 

De ieri, mă agăţ de această idee. 

Azi-noapte, am dormit foarte bine, fiindcă am fost uşurată că 
am luat o decizie. Toată dimineaţa am zâmbit în timp ce mi-am 
modificat rochia cu flori. Cea pe care o purtam când m-ai văzut 
prima dată la New York, pe 3 iunie 1992. Şi ştii ceva? Încă face 
senzaţie! Mi-am găsit şi vechea geacă de piele, dar nu şi 
perechea de bocanci Dr. Martens pe care-i purtam în ziua aceea. 
l-am înlocuit cu botinele din piele patinată care îţi plăceau şi am 
ieşit pe stradă. Am luat metroul până la staţia Porte de 
Montreuil, apoi am mers mult timp pe jos, légère et court 
vêtue”, în ciuda frigului de decembrie. 

Vizavi de strada Adolphe-Sax, am găsit staţia dezafectată a 
fostei linii de cale ferată La Petite Ceinture. Nimic nu s-a 
schimbat din ziua în care m-ai adus aici pentru un picnic în miez 
de noapte. 

Năpădită de mărăcini, clădirea se năruie. Uşile şi ferestrele au 
fost zidite, dar îmi amintesc că se putea ajunge pe peron pe o 
scară care pleca de la camera tehnică. Cu lanterna de la mobil 
aprinsă, cobor spre liniile de cale ferată. Mai întâi, greşesc 
sensul, apoi mă întorc şi găsesc tunelul care duce la fostul 
depozit. 

N-o să mă crezi, dar vechiul vagon este tot acolo. RATP-ul are 
o comoară de câteva milioane de euro ascunsă într-o gară care 
se dărâmă şi nimeni nu şi-a dat niciodată seama! 

Nici rugina, nici praful n-au şters culorile tale incandescente. 
lar imaginea mea continuă să strălucească pe tabla 


32 îmbrăcată subţire şi cu rochie scurtă. 


zgrunţuroasă şi murdară a vagonului de metrou. Tinereţea mea 
triumfătoare este mai puternică decât timpul şi decât noaptea. 
Pletele mele rebele care îmi mângâiau trupul de prinţesă de 
douăzeci de ani, care mi se încolăceau în jurul picioarelor, al 
sânilor, al pântecului. Aceasta este imaginea pe care vreau s-o 
iau cu mine. 

Pătrund în vagon. Totul este murdar, negru, acoperit cu un 
strat gros de praf, dar nu mi-e teamă. Mă aşez pe unul dintre 
scaunele rabatabile şi îmi deschid geanta. O minunată geantă 
Bulgari, alb cu albastru, din piele împletită, pe care mi-ai dăruit- 
o în primăvara dinaintea naşterii lui Julian. Înăuntru se află un 
revolver Manurhin 73 încărcat. Asta este un cadou de la tatăl 
meu: fosta lui armă de serviciu. Ca să mă pot apăra mereu. Dar 
astăzi să mă apăr înseamnă să mă omor. 

Imi bag ţeava în gură. 

Mi-e dor de tine, Sean. 

Dacă ai şti cât de uşurată mă simt că te voi regăsi. Pe tine şi 
pe băieţelul nostru. 

În această clipă, cu o secundă înainte de a apăsa pe trăgaci, 
mă întreb doar de ce am aşteptat atât timp ca să fiu din nou 
alături de tine. 


Regele arinilor 
Sâmbătă, 24 decembrie 


16 


Noaptea americană 
Există ceva în aerul din New York 
care face ca somnul să fie inutil. 
Simone de BEAUVOIR 
1. 

Era ora patru dimineaţa şi Madeline se simţea în plină formă. 
Dormise zece ore legate - un somn cât se poate de odihnitor: 
greu, profund, lipsit de coşmaruri şi fantome. Durerea de 
abdomen nu-i dispăruse, dar era mai puţin intensă. Ba chiar 
suportabilă. Madeline se ridică, trase draperiile pentru a vedea 
Greenwich Street, animată deja, apoi, mai departe, între două 
imobile, cursul întunecat şi îngheţat al fluviului Hudson. 

Aruncă o privire la telefon: trei apeluri nepreluate de la 
Bernard Benedick. Ce voia galeristul? In orice caz, avea să mai 
aştepte, fiindcă, deocamdată, îi era foame. 

Işi luă pe ea jeanşii, un tricou, un hoodie”, geaca. leşind din 
cameră, găsi pe palier un plic închis. Îl deschise în lift: pe trei 
pagini, Coutances se chinuise să-i scrie un rezumat al 
descoperirilor pe care le făcuse cu ocazia vizitei la Isabella, 
verişoara lui Adriano Sotomayor. Şi îi cerea să-l sune cât mai 
repede posibil pentru a stabili un loc în care să se întâlnească. 
Hotărâtă să nu facă nimic până nu-şi lua micul dejun, ea amână 
lectura pe mai târziu, aşa că îndoi foile şi le băgă într-un 
buzunar. ` 

Hotelul nu era decât pe jumătate cufundat în somn. In acea 
dimineaţă de 24 decembrie, nişte clienţi, în trecere prin New 
York, erau deja pe picior de plecare. La recepţie, doi valeţi tineri 
se grăbeau să încarce portbagajele mai multor vehicule, unele 
urmând să plece la aeroport, altele spre o staţiune de schi din 
Munţii Apalaşi. 

Madeline părăsi holul şi merse în salonul de la parter, unde 
focul trosnea în şemineu. Scăldat într-o lumină difuză, salonul 
hotelului Bridget Club semăna cu un vechi club englezesc: 
canapele Chesterfield şi fotolii capitonate, bibliotecă din lemn de 
mahon, măşti africane, capete de animale sălbatice împăiate. 
Se instală într-un g/obe chair, un fotoliu-balon ale cărei linii 
foarte moderniste distonau cu restul decorului. Un valet în livrea 


33 Hanorac cu glugă (engleză, în original). 


albă apăru din spatele bradului de Crăciun monumental care 
trona în centrul încăperii. Madeline aruncă o privire pe meniu şi 
comandă un ceai negru şi nişte aperitive crostini cu brânză 
ricotta din lapte de capră. În definitiv, la Paris şi la Madrid era 
trecut de zece dimineaţa. Deşi, la mai puţin de un metru în faţa 
ei, focul trosnea în şemineu, lui Madeline îi era frig. Luă un pled 
de lână bej şi îl folosi drept şal. 

O bunicuţă care stă la gura sobei, iată ce am ajuns, îşi zise ea 
oftând. Hotărât lucru, nu mai avea niciun fel de grinta”, niciun 
fel de entuziasm. Îşi aminti de articolul din New York Times 
Magazine pe care i-l arătase Coutances la Madrid. Unde era 
tânăra aceea hotărâtă, energică, luptătoare, care nu se dădea în 
lături de la nimic şi nu renunţa niciodată? Îşi amintise de 
fotografia care ilustra articolul: o faţă mai ascuţită, trăsături 
clare, o privire mereu precaută. Acea Madeline dispăruse pur şi 
simplu. 

Se gândi la anchetele ei cele mai importante, la acea senzaţie 
extraordinară, ameţitoare care te cuprindea când ştiai că salvezi 
viaţa cuiva. Acel scurt moment de euforie pe care îl trăiai şi care 
îţi dădea senzaţia, preţ de o clipă, că răscumperi tu singură 
toate greşelile umanităţii. Nu cunoscuse nimic mai intens în 
toată viaţa ei. Se gândi iarăşi la Alice Dixon pe care o găsise în 
viaţă după ani întregi de căutare, dar pe care o pierduse din 
vedere de atunci. Inaintea ei, fusese un alt copil, Matthew Pears, 
pe care-l smulsese din ghearele unui prădător. Nici de el nu mai 
ştia nimic. Chiar şi atunci când anchetele se terminau cu bine, 
euforia lăsa rapid locul unei dezamăgiri. O conştientizare brutală 
a faptului că, deşi îi datorau viaţa, aceşti copii nu erau ai ei. O 
deziluzie după care simţea foarte repede dorinţa de a se implica 
într-o altă anchetă. O nouă doză de adrenalină pe post de 
antidepresiv. Şarpele care îşi muşca la nesfârşit coada. 

2. 

Valetul reapăru aducând platoul cu micul dejun pe care-l puse 
pe măsuţa joasă în faţa ei. Madeline înfulecă tartinele şi îşi bău 
ceaiul sub privirea goală a unei statuete precolumbiene care 
stătea de strajă pe o etajeră din faţa ei. Replica fetişului din 
Urechea ruptă”... 


3 „Motivaţie” (italiană, în original). 
35 Volumul 6 din albumul de benzi desenate Aventurile lui Tintin. 


Lui Madeline tot nu-i venea să creadă ceea ce îi povestise 
Coutances. Sau, mai degrabă, nu voia să accepte implicaţiile 
care decurgeau din asta. Şi totuşi faptele erau incontestabile: 
convins că fiul său era încă în viaţă, Sean Lorenz dăduse peste 
un articol care prezenta unele dintre anchetele ei precedente. Şi 
atunci devenise convins că Madeline era în măsură să-l ajute. 
Sunase fără succes la Cold Case Squad NYPD, apoi profitase de 
ultima lui călătorie la New York pentru a veni s-o vadă în carne 
şi oase. Acolo, suferise un atac de cord şi se prăbuşise pe 103rd 
Street. La câţiva zeci de metri de biroul ei. A 

Doar că Madeline nu ştiuse nimic din toate astea. In urmă cu 
un an, exact în perioada aceea, deja nu mai lucra la NYPD. Nici 
măcar nu mai era în New York. Primele simptome ale depresiei 
sale apăruseră pe la jumătatea toamnei. Aşa că, la sfârşitul lui 
noiembrie, îşi dăduse demisia şi se întorsese în Anglia. La ce 
bun să refacă filmul? Chiar dacă l-ar fi putut întâlni pe Lorenz, 
acest lucru n-ar fi schimbat absolut nimic. Ca şi azi, n-ar fi crezut 
o iotă din afirmaţiile lui. Ca şi azi, n-ar fi putut să-l ajute. Nu era 
cazul ei şi nu avea cum să ancheteze. 

În timp ce-şi termina brânza ricotta, duse mâna la abdomen. 
Fir-ar al dracu’. Durerea se făcea simțită din nou. Burta i se 
umflase ca şi cum tocmai luase cinci kilograme în două minute. 
Discret, mai slăbi puţin cureaua şi scoase din buzunarul gecii un 
comprimat de Paracetamol. 

Se gândi iarăşi la Gaspard. Chiar dacă ea pretindea contrariul 
în faţa lui, Coutances o uimise. Nu era de acord cu toate 
concluziile lui, dar trebuia să admită că dăduse dovadă de o 
oarecare obstinaţie şi o veritabilă inteligenţă. Cu mijloace 
puţine, ridicase nişte întrebări pertinente şi găsise indicii care, în 
mod evident, le scăpaseră unor anchetatori mai experimentați. 

Scoase din buzunar raportul, minuţios şi exhaustiv, pe care 
Gaspard i-l scrisese. Trei foi faţă-verso pline cu un scris de 
şcolar, o caligrafie frumoasă, aproape feminină - litere rotunjite, 
cu bucle mari, plăcute - care nu prea se potrivea cu 
personalitatea dramaturgului. La prima lectură, Madeline se 
întrebă câtă crezare trebuia să dea afirmației potrivit căreia 
Sean plecase de la Isabella cu nişte documente care îi 
aparţineau lui Sotomayor. Dacă era aşa, n-ar fi fost găsite? 
Lângă trupul lui Lorenz sau în camera lui de hotel? După o clipă 
de gândire, formă numărul lui Bernard Benedick. 


Galeristul răspunse de la prima sonerie. Şi era furios. 

— Domnişoară Greene? Sunteţi un om fără cuvânt! 

— Despre ce vorbiţi? 

— Ştiţi foarte bine: despre al treilea tablou! Cel pe care l-aţi 
păstrat pentru dumneavoastră! M-aţi păcălit cu... 

— Nu înţeleg nimic din ce spuneţi. l-am cerut domnului 
Coutances să vă restituie toate cele trei tablouri. 

— Nu mi-a trimis decât două! 

Ea oftă. Coutances evitase să-i spună! 

__— O să vorbesc cu el şi o să văd ce s-a întâmplat, promise ea. 
Intre timp, lămuriţi-mă asupra unui lucru. Mi-aţi spus că, la 
moartea lui Lorenz, i-aţi recuperat lucrurile personale de la 
hotel? 

— Exact, nişte haine şi agenda. 

— De la Bridge Club, în TriBeCa? 

— Da, chiar am insistat să merg eu însumi în cameră şi să 
caut cu atenţie. 

— Nu vă mai amintiţi numărul camerei? 

— Glumiţi? A trecut un an de-atunci! 

O altă idee îi trecu prin minte. 

— Când medicii de pe ambulanţă au încercat să-l reanimeze 
pe Lorenz pe 103rd Street, ştiţi dacă au găsit lucruri personale 
asupra lui? 

Benedick fu categoric: 

— N-avea nimic în afară de portofel. 

— N-aţi auzit niciodată vorbindu-se despre o servietă sau 
despre o geantă de umăr din piele? 

O pauză lungă. 

— Sean avea într-adevăr o geantă de umăr de care nu se 
despărţea niciodată. Un vechi model Berlutti pe care i-l făcuse 
cadou soţia lui. Habar n-am unde este. Dar de ce mă întrebaţi 
asta? Continuaţi să anchetați? Din cauza articolului din Le 
Parisien? 

— Ce articol? 

— O să vedeţi singură. Între timp, vă cer să-mi restituiţi ultima 
parte a tripticului! 

— Cred că nu sunteţi în măsură să-mi cereţi ceva, se enervă 
Madeline, închizându-i telefonul în nas. 

Işi masă pleoapele încercând să reia firul raţionamentului. 
Dacă povestea pe care Isabella i-o spusese lui Coutances era 


adevărată, asta însemna că trecuseră mai puţin de douăzeci şi 
patru de ore între momentul în care Sean luase documentele de 
la Sotomayor şi decesul său. Dar era suficient pentru ca pictorul 
să fi avut timp să le ducă undeva. Sau poate că ascunsese pur şi 
simplu geanta. Acest comportament corespundea perfect 
imaginii pe care şi-o crease despre Lorenz în ultimele lui zile: o 
fiinţă iluminată, tulburată, paranoică. Dar unde s-o ascundă? 
Sean nu mai avea legături în New York; nu mai avea familie, nu 
mai avea prieteni, nu mai avea casă. Mai rămânea o soluţie. Cea 
mai simplă: Sean ascunsese documentele în camera lui de 
hotel. 

Trebuie să încerc ceva. Acum. 

Madeline se ridică pentru a se îndrepta spre hol. La biroul 
impozant de la recepţie trona Lauren Ashford - după cum indica 
ecusonul ei -, o tânără foarte înaltă şi foarte frumoasă, care 
părea să întruchipeze ea singură reputaţia şi rafinamentul 
hotelului Bridge Club. 

— Bună ziua, doamnă. 

— Bună ziua. Domnişoara Greene din camera 31, se prezentă 
Madeline. 

— Ce pot face pentru dumneavoastră? 

Tonul lui Lauren era politicos, dar nu călduros. Purta o rochie 
albastru-închis uluitoare care şi-ar fi avut locul mai mult pe 
podiumul de la Fashion Week decât în holul unui hotel. Madeline 
se gândi la costumul Reginei Nopţii dintr-o reprezentaţie a 
operei F/autul fermecat pe care o văzuse la Covent Garden. 

— Acum un an, pe 19 decembrie, pictorul Sean Lorenz s-a 
cazat în acest hotel... 

— Este foarte posibil, zise ea fără a găsi de cuviinţă să ridice 
privirea din ecranul computerului ei. 

— Aş vrea să ştiu în ce cameră stătea. 

— Doamnă, nu sunt în măsură să vă dau acest gen de 
informaţii. 

Lauren rostea răspicat fiecare silabă. De aproape, coafura ei 
părea incredibil de sofisticată, pe bază de torsade şi coroane 
împletite, prinse cu agrafe şi clame încrustate cu briliante. 

— Înţeleg, admise Madeline. 

În realitate, nu înţelegea deloc. Avusese chiar un impuls 
agresiv: s-o apuce pe Regina Nopţii de păr şi să-i strivească 
teasta de ecranul computerului. 


Bătu în retragere şi ieşi pe trotuar pentru a fuma o ţigară. În 
timp ce un valet îi deschidea uşa mare cu două canaturi, o 
cuprinse brusc frigul. Prețul pe care trebuie să-l plătesc, gândi 
ea căutându-şi bricheta în toate buzunarele. In noaptea 
îngheţată, îşi simţi telefonul vibrând: două SMS-uri consecutive. 

Primul era un mesaj lung de la Louisa, infirmiera spaniolă de 
la spitalul de fertilitate, care o anunţa că şaisprezece dintre 
ovocitele prelevate puteau fi folosite. După cum spunea Louisa, 
biologul de la clinică propunea să fecundeze jumătate dintre ele 
cu sperma unui donator anonim şi să congeleze cealaltă 
jumătate. 

Madeline îşi dădu acordul şi profită de ocazie ca să 
menţioneze durerile. Infirmiera îi răspunse prompt: 

Probabil că este o infecţie sau o hiperstimulare. Treci pe la 
clinică. 

Nu pot, îi scrise Madeline, nu sunt la Madrid. 

Unde eşti? întrebă Louisa. 

Madeline preferă să nu răspundă. Al doilea SMS anunţa o 
veste bună. Era de la Dominic Wu. 

Salut, Madeline. Dacă eşti prin zonă, hai să ne vedem pe la 8 
în Hoboken Park. 

Ea prinse momentul: Salut Dominic. Eşti deja în picioare? 

Sunt în drum spre sala de sport, îi răspunse agentul FBI. 

Madeline îşi dădu ochii peste cap. Citise undeva că, încă de la 
cinci dimineaţa, în New York creştea foarte mult consumul de 
electricitate, în parte din cauza activităţii sălilor de fitness pe 
care oamenii le frecventau din ce în ce mai devreme. 

Ai informaţii pentru mine? 

Nu la telefon, Madeline. 

Înţelegând că nu avea să obţină nimic în plus, puse capăt 
conversaţiei: OK, pe curând. 

Cu ţigara în gură, fu nevoită să admită că îşi pierduse 
bricheta. Avea de gând să facă stânga-împrejur, când o flacără 
lunguiaţă ţâşni în faţa ochilor ei, străpungând pentru o clipă 
frigul glacial al dimineţii. 

— Am găsit-o în salon. Aţi lăsat-o să cadă pe fotoliu, zise 
tânărul valet, apropiind flacăra de faţa ei. 

Madeline îşi aprinse ţigara mulţumindu-i cu o înclinare uşoară 
a capului. 


Puştiul n-avea nici douăzeci de ani. Ea îl remarcase deja un 
pic mai devreme: privire limpede, şuviţe rebele, zâmbet 
seducător şi ştrengăresc care le înnebunea probabil pe fete. 

— Sean Lorenz stătea în camera 41, zise el înapoindu-i 
bricheta Zippo. 

3. 

Madeline crezu la început că nu a auzit bine şi îi ceru să 
repete. 

— Pictorul stătea în apartamentul 41, zise valetul. O cameră 
pe colţ, asemănătoare celei pe care o ocupați dumneavoastră, 
dar situată cu un etaj mai sus. 

— De unde ştii tu? 

— Eu doar am ciulit urechea. Aseară, la recepţie, domnul 
Coutances i-a pus aceeaşi întrebare lui Lauren şi asta i-a 
răspuns. 

Lui Madeline nu-i venea să creadă: Coutances reuşise s-o facă 
să vorbească pe fandosită de la recepţie! £; drace! Işi şi imagina 
scena. Cu haina lui Smalto, cu privirea de cocker şi parfumul de 
lavandă, Coutances îi servise fetişcanei un patetic număr de 
seducţie. O combinaţie de bărbat galant şi bufon trecut de 
prima tinereţe. Şi mersese. 

— A mai întrebat-o şi altceva? 

— A încercat să viziteze camera, dar Lauren n-a acceptat. 

Madeline nu-şi putu stăvili o oarecare satisfacţie meschină: 
puterea de atracţie a lui Coutances nu era fără limite. 

— Cum te cheamă? 

— Kyle, răspunse valetul. 

— Lucrezi aici de mult timp? 

— De un an şi jumătate, dar numai în weekend şi în vacante. 

— În restul timpului eşti la facultate? 

— Da, la NYU. 

Puştiul avea nişte ochi verzi care te săgetau şi un zâmbet 
ştrengăresc mai degrabă diabolic decât binevoitor. 

— Vara trecută, o parte din etajul patru a fost inundat, povesti 
el ca şi cum Madeline îi pusese vreo întrebare. A fost un 
adevărat dezastru. 

În pofida aerului său juvenil, Kyle o făcea să se simtă 
stânjenită. În ochii lui de smarald şi strălucitori putea vedea o 
inteligenţă vie, dar simţea şi o vagă ameninţare. 


— Până la urmă, de vină era instalaţia de aer condiţionat care 
se paradise. O ţeavă de evacuare se înfundase. A fost nevoie să 
se refacă tavanele mai multor camere, printre care şi camera 
41. 

— De ce îmi povesteşti asta? 

— Lucrările au durat trei săptămâni. Am avut un noroc chior: 
eram acolo când zidarii au găsit ceva într-unul din tavanele 
false. O geantă de umăr din piele. Aşa că m-am oferit s-o duc la 
recepţie. 

— Dar ai păstrat-o pentru tine, ghici Madeline. 

— Da. 

Nu trebuia să piardă firul discuţiei. Tocmai începuse partea a 
doua. Acum, în spatele seducţiei candide a tânărului, ea bănuia 
că se ascundea altceva: oportunism, făţărnicie, ceva 
înfricoşător. 

— Era într-adevăr o geantă foarte frumoasă, chiar dacă pielea 
era tocită, chiar dacă era plină de pete de vopsea. Dar exact 
asta vor oamenii în ziua de azi, aţi remarcat? Aproape nimănui 
nu-i mai place ceva nou. Ca şi cum viitorul ar fi trecutul. 

Făcu o pauză, mizând pe efectul metaforei. 

— Am obţinut pe ea nouă sute de dolari pe eBay. Geanta şi-a 
dat imediat. Ştiam cui aparţine pentru că numele proprietarului 
era brodat în interior, ca şi cum o primise cadou. 

— Ai deschis-o? 

— Auzisem deja de Sean Lorenz, dar, ca să fiu cinstit, nu-i 
cunoşteam picturile. Aşa că m-am dus să le văd pe cele de la 
Whitney Museum şi am fost foarte surprins. Ne tulbură pentru 
că ele... 

— Nu te simţi obligat să-mi reciţi ceea ce ai citit pe Wikipedia, 
îl întrerupse ea. Spune-mi doar ce ai găsit în geantă. 

Dacă se simţise vexat, Kyle nu o arătă. Cu vocea lui aparent 
candidă, îi răspunse: 

— Nişte chestii bizare. Atât de deprimante, încât ştiam că într- 
o bună zi cineva se va interesa de ele. Aşa că ieri, când l-am 
auzit pe domnul Coutances, mi-a picat fisa şi m-am întors acasă 
ca să le iau. 

Ca un flasher sau ca un bişniţar de ceasuri, îşi desfăcu jacheta 
matlasată Barbour pentru a scoate la iveală o mapă groasă din 
carton laminat. 


— Dă-mi dosarul, Kyle. Eu şi Coutances anchetăm împreună. 
Că mi-l dai mie sau că i-l dai lui, este acelaşi lucru. 

— Da, este acelaşi lucru. Deci, face o mie de dolari. Este suma 
pe care aveam de gând să i-o cer şi lui. 

— Sunt polițistă, zise ea. 

Dar era nevoie de mai mult pentru a-l impresiona pe Kyle. 

— Şi tatăl meu este tot poliţist. 

Madeline ezită o secundă. Una dintre opţiuni era să-l apuce de 
gât şi să-i ia dosarul cu forţa. Fizic, se simţea în stare, dar Kyle 
avea ceva care o înfricoşa de-a binelea. Unele persoane sunt 
posedate de diavol, obişnuia să spună bunica ei. Dacă aşa ceva 
era adevărat, atunci Kyle era una dintre ele şi orice ar fi încercat 
împotriva lui s-ar fi întors împotriva ei. 

— N-am o mie de dolari la mine. 

— E un bancomat la mai puţin de treizeci de metri, zise el cu 
un zâmbet larg, arătând luminile de la o farmacie Duane 
Reade, pe partea cealaltă a străzii. 

Madeline îşi aprinse de la chiştoc o altă ţigară şi capitulă. 

Puştiul ăsta nu era unul obişnuit. Era un instrument al răului. 

— OK, aşteaptă-mă aici. 

Traversă Greenwich Street şi merse până la bancomatul de 
lângă farmacie. In faţa aparatului, se întrebă dacă putea să 
scoată o sumă aşa de mare de pe cardul ei de credit. Din 
fericire, după ce formă codul pin, bancnotele de cincizeci de 
dolari ieşiră fără întrerupere. Se întoarse în faţa hotelului 
spunându-şi că totul era totuşi prea uşor. Nu credea în cadouri 
care cădeau din cer. Tocmai traversa strada când îi vibră 
mobilul. Benedick. Un SMS care nu conţinea nimic altceva decât 
un link către un articol din Le Parisien. Pe iPhone-ul ei, chiar şi 
fără să deschidă linkul, apăru şapoul articolului: 


Moartea tragică a lui Pénélope Kurkowski, 
manechin celebru al anilor 1990 şi muză a 
pictorului Sean Lorenz. 


Fir-ar să fie... 

În timp ce în mintea ei informațiile se amestecau, Kyle o 
presă: 

— Aveţi banii? 


36 Lant de farmacii deschise, de regulă, non-stop. (N.a.) 


Puştiul îşi terminase tura şi urcase pe bicicleta lui cu pinion 
fix. Luă banii şi îi băgă în buzunar, după care îi întinse mapa 
cartonată. Apoi dădu din pedale de câteva ori şi dispăru în 
noapte. 

Preţ de o clipă, Madeline se gândi că tipul o dusese cu 
zăhărelul şi că tocmai se lăsase fraierită ca o amatoare. 

Dar nu era cazul. Deschise mapa şi începu să citească 
documentele la lumina felinarelor. 

Şi aşa îl cunoscu pe Regele Arinilor. 


17 


Regele Arinilor 
O, tată, mă-nhață, vai, e cumplit! 
Regele-arinilor rău m-a rănit. 
Johann Wolfgang von GOETHE 
1. 

Instalată într-un fotoliu de la Bridge Club, Madeline putea să-şi 
audă pulsul bătând în vena jugulară. 

Imprăştiate pe măsuţa joasă din faţa ei, foile dosarului 
macabru pe care-l citise timp de-o oră. Arhive sinistre, alcătuite 
fără îndoială de Adriano Sotomayor, care conţineau zeci de 
articole de presă - unele decupate direct din ziare, altele 
descărcate de pe internet -, dar şi procese-verbale de audieri, 
rapoarte de autopsie sau fotocopii ale unor pasaje din lucrări 
despre criminalii în serie. 

Toate aceste documente aveau legătură cu o serie de răpiri şi 
crime ale căror victime fuseseră copii şi care avuseseră loc între 
începutul lui 2012 şi vara lui 2014 în statele New York, 
Connecticut şi Massachusetts. Patru crime pe cât de oribile, pe 
atât de ciudate, legate printr-un modus operandi derutant. 

Seria începe în februarie 2012 cu micuțul Mason Melvil, în 
vârstă de doi ani, răpit într-un parc din Shelton, comitatul 
Fairfield. Corpul lui va fi găsit trei luni mai târziu într-un lac din 
Waterbury, un alt oraş din Connecticut. 

În noiembrie 2012, Caleb Coffin, de patru ani, dispare în timp 
ce se joacă în grădina casei părinţilor săi din Waltham, 
Massachusetts. Cadavrul său este descoperit după trei luni de 
nişte turişti într-o zonă mlăştinoasă din White Mountains. 

In iulie 2013, răpirea care aprinde butoiul cu pulbere: Thomas 
Sturm, răpit în toiul nopţii în Long Island, din casa tatălui său, 
Matthias Sturm, un arhitect german căsătorit cu o animatoare 
celebră de la postul de televiziune ZDF. Cazul este foarte 
mediatizat în Germania. O vreme, este bănuit tatăl, deoarece 
cuplul este în curs de despărțire, iar procedura de divorţ este 
tensionată. Presa tabloidă germană se dezlănţuie - în frunte cu 
Bild - împotriva lui Sturm, discreditându-l total prin nişte 
dezvăluiri sordide despre viaţa lui privată. Arhitectul este chiar 
închis o scurtă perioadă, dar, la începutul toamnei, trupul lui 
Thomas este identificat în apropiere de lacul Seneca în statul 
New York. Ziariştii de la Der Spiegel sunt cei care, cu această 


ocazie, îl supranumesc pe misteriosul prădător Er/k6nig, Regele 
Arinilor, făcând referire la poemul lui Goethe. 

Istoria se repetă în martie 2014, când tânărul Daniel Russell 
este răpit într-un parc din Chicopee, în Massachusetts, într-un 
moment de neatenţie al bonei. Cadavrul său va fi găsit peste 
câteva săptămâni, de data asta în mlaştinile sărate din Old 
Saybrook, o staţiune balneară din Connecticut. 

După care... nimic. Începând din vara lui 2014, Regele Arinilor 
dispare de pe radare. 

2. 

Madeline mai luă o gură de pu-erh, ceaiul negru cu gust de 
lotus din care bea de când se trezise. Era ora şase dimineaţa. 
Salonul hotelului Bridge Club începea să se anime. Şemineul 
mare era ca un magnet, atrăgându-i în jurul focului pe clienţii 
cei mai matinali care îşi serveau cafeaua privind dansul 
flăcărilor. 

Ea îşi masă tâmplele şi încercă să-şi reînvie amintirile. În 
timpul celor câţiva ani pe care-i petrecuse la New York, auzise 
vorbindu-se de Regele Arinilor prin intermediul mass-mediei, dar 
nu mai păstra în memorie decât vagi reminiscenţe: ucigaşul 
făcuse ravagii timp de doi ani, nu se stabilise imediat legătura 
între diferite crime, ea nu lucra în departamentul care se ocupa 
de caz etc. 

Totuşi, încă de pe atunci, un fapt îi atrăsese atenţia, fiindcă 
nu se potrivea cu tipul acesta de crime: niciunul dintre corpurile 
celor patru copii nu fusese maltratat. Nici viol, nici urme de 
violenţă, nici vreo punere în scenă deosebită. Rapoartele 
autopsiilor pe care le avea acum în faţa ochilor confirmau că, în 
timpul sechestrării, captivii fuseseră bine hrăniţi. Corpul lor era 
curat, parfumat, dat cu cremă, părul era tuns, hainele curate. 
Probabil că moartea lor nu fusese dureroasă, ci cauzată de o 
supradoză de medicamente. O constatare care nu reducea cu 
nimic caracterul abominabil al faptelor ucigaşului, dar care 
complica interpretarea actelor lui. 

Citind dosarul, Madeline bănuia că toţi criminologii, psihiatrii 
ori specialiştii în profiluri din FBI se chinuiseră probabil zadarnic 
încercând să-l identifice şi să-l oprească pe psihopat. Dar, dacă 
Regele Arinilor nu mai comisese nicio crimă de doi ani, acest 
lucru nu se datora nicidecum serviciilor de poliţie. 


Luă o nouă gură de ceai, foindu-se în fotoliu pentru a-şi mai 
calma crampele abdominale. Nu existau prea multe motive care 
să explice de ce un ucigaş în serie îşi înfrâna pornirile. Cel mai 
adesea, fie era mort, fie se afla în închisoare pentru un alt delict. 
Era oare vorba aici de una dintre aceste situaţii? 

Dar o altă întrebare o măcina. Ce legătura exista între cazul 
Regelui Arinilor şi răpirea lui Julian Lorenz? Dacă Sean luase 
numai acest dosar, trebuie să fi crezut că Adriano Sotomayor 
era convins că Regele Arinilor putea să fi fost răpitorul fiului său. 
Numai că nimic din acele documente nu susţinea teoria asta. 
Niciun articol nu-l menţiona în vreun fel pe micuțul Julian. 

La o adică, datele puteau să se potrivească, dar ce 
raţionament făcuse polițistul pentru a ajunge la concluzia că 
Julian putea fi a cincea victimă a criminalului? Şi de ce nu i se 
găsise niciodată trupul? a 

Întrebările se adunau fără niciun fel de explicaţie. În mintea 
ei, interogaţiile formau un hăţiş stufos, un labirint prin care 
Madeline căuta zadarnic firul Ariadnei. Dar probabil nici nu era 
nimic de înţeles. Lorenz nu mai judeca limpede; Sotomayor nu 
era decât un anchetator mediocru, fără valoare, dovadă că nu 
reuşise niciodată să depăşească gradul de locotenent. Se 
ambalase cu povestea asta, oferindu-şi fără prea multă 
osteneală încântarea de a urmări - doar pe hârtie - un criminal 
în serie pe care încercase în zadar să-l lege de răpirea lui Lorenz 
Junior. 

Îşi lăsă mintea să hoinărească şi să născocească ipotezele 
cele mai nebuneşti. Şi dacă Beatriz Muñoz era Regele Arinilor? 
Teoretic, nu era absurd. Era posibil ca datele crimelor să 
coincidă, dar Madeline nu va putea niciodată să verifice acest 
lucru. Trecând de la o reflecţie la alta, îşi aminti una dintre 
supoziţiile lui Coutances şi încercă s-o contureze prin prisma 
recentelor ei descoperiri: Sotomayor fusese el însuşi ucis de 
Regele Arinilor? Nu, nici vorbă, bătea câmpii. Sau, mai degrabă, 
căuta să rezolve o ecuaţie care avea un număr prea mare de 
necunoscute. Refuzând totuşi să se dea bătută, se hotări să facă 
mai multe săpături. 

3. 

Madeline puse mâna pe telefon şi căută pe internet articolul 
original din Der Spiegel, cel care-l botezase primul pe ucigaş 
„Erlkânig”. Se ajută de Google Translate şi de vechile ei noţiuni 


de germană din liceu pentru a traduce materialul, care se 
rezuma la un foarte scurt interviu cu Karl Doepler, un fost 
poliţist de la Bpol* din Munchen. Tipul - în mod evident „o sursă 
bună” - era consultant pentru mai multe publicaţii. 

Navigând pe alte site-uri de informaţii, Madeline găsi un 
articol mult mai complet şi interesant în Die Welt: un interviu 
încrucişat între Doepler şi un profesor de germanistică. Un 
schimb de replici la nivel înalt în care cei doi bărbaţi făceau o 
paralelă între modus operandi al ucigaşului american şi figura lui 
ErlkOnig din folclorul german. 

Deşi nu Goethe a inventat termenul, el este într-adevăr cel 
care a popularizat personajul Regelui Arinilor în lungul său poem 
scris la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Ziarul reprodusese câteva 
versuri din această operă literară, profundă şi bulversantă, care 
îl prezenta pe un tată care străbătea călare, împreună cu 
băieţelul său, o pădure deasă şi întunecată. Un teritoriu 
ameninţător aflat în întregime sub stăpânirea unei creaturi 
înspăimântătoare şi periculoase. 

În textul lui Goethe alternau două dialoguri. Mai întâi, cel 
dintre un băieţel înfricoşat de un monstru şi tatăl său, care 
încerca în zadar să-l liniştească. Apoi un al doilea dialog, mai 
tulburător, în care Regele Arinilor se adresa direct copilului 
pentru a-l atrage în mrejele lui. Purtând la început amprenta 
unei seducţii nesănătoase, discursul monstrului lăsa rapid locul 
brutalităţii, amenințării şi violenţei: 


Îmi placi, chipul tău mă aţâţă... Ehei! 
Te-oi lua dar cu sila, chiar dacă nu vrei! 


Văzându-şi fiul panicat, tatăl încerca să-l scoată din impas şi 
galopa mâncând pământul pentru a ieşi din pădure. 
Dar sfârşitul poemului pecetluia soarta funestă a copilului: 


Părintele-n tremuri se-ntrece gonind, 
Mai strâns prinde-n braţe copilul gemânăd; 
Ajunge acasă de trudă învins, 

În braţele sale copilul s-a stins.5 


37 Bundespolizei, poliţia federală germană. 
383 Traducere din limba germană de N. Argintescu-Amza în Goethe, Opere 1. 
Poezia, Editura Univers, 1984. 


Textul îi inspirase şi pe alţi artişti - Schubert scrisese un lied 
celebru -, dar, din cauza tematicii lui legate de agresiune şi viol, 
el servise mai ales ca bază pentru o întreagă analiză psihologică 
şi psihiatrică la începutul secolului XX. Pentru unii, poemul era 
metafora clară a unui viol. Alţii vedeau în el o evocare 
ambivalenţă a figurii paterne prezentate când protectoare, când 
îmbrăcând hainele unui torţionar. 

Madeline citi mai departe. În continuarea articolului, cei doi 
autori insistau pe faptul că fiecare victimă a lui £Er/konig fusese 
găsită lângă o apă, în apropierea unor plantaţii de arini. Urma 
apoi o explicaţie care ţinea mai mult de botanică decât de 
ancheta poliţienească. 

Arinul, amintea articolul, este un copac care creşte pe soluri 
umede: bălți, mlaştini, maluri ale apelor, zone cu arbuşti deşi 
unde razele soarelui nu ajung niciodată. Marea lui rezistenţă la 
umiditate face ca lemnul său să fie folosit mai ales la construcţia 
pilonilor, a pontoanelor, a unor obiecte de mobilier şi a 
instrumentelor muzicale. Dincolo de aceste calităţi fizice, o 
întreagă mitologie este legată de el. În Grecia, arinul era 
simbolul vieţii de apoi. În cultura celtică, druizii îl considerau 
emblema reînvierii. La scandinavi, din lemnul lui se făceau 
baghete magice, iar fumul care rezulta prin ardere favoriza 
realizarea vrăjitoriilor. În alte spaţii, arinul - a cărui sevă roşie 
seamănă cu sângele - era considerat un copac sacru şi tăierea 
lui era interzisă. 

Ce să reţii concret din toate astea? Cum să legi aceasta 
simbolistică bogată de motivațiile criminalului? Autorii articolului 
se fereau să tragă vreo concluzie. Când se deconectă, Madeline 
avu senzaţia că străbătuse un nou cerc într-un no man’s land 
ostil şi neguros. Teritoriul stăpânit de Regele Arinilor nu se lăsa 
dezvăluit prea uşor. 


18 


Oraşul de promoroacă 
Știu că viața mea va fi o călătorie 
neîncetată pe o mare nesigură. 
Nicolas de STAEL 
1. 

Încă de la ora şapte dimineaţa, Madeline aştepta în faţa 
agenţiei FastCar, la intersecția dintre Gansevoort şi Greenwich 
Street. 

Îşi spusese că închirierea unei maşini avea să fie o simplă 
formalitate în Statele Unite, dar, cum nu făcuse rezervare pe 
internet, suportă demersuri interminabile şi trebui să 
completeze formulare lungi, în picioare, într-o sală îngheţată, 
sub privirea unui funcționar sinistru - un oarecare Mike, 
preocupat mai mult să discute prin mesaje cu prietenii lui decât 
să găsească o soluţie la problema ei. Chiar şi la New York, era 
sloganului „Clientul nostru, stăpânul nostru” părea de mult 
apusă. 

Alegerea vehiculului se limita la o maşinuţă Spark ecologică, 
un SUV Subaru şi o camionetă Chevrolet Silverado. 

— O să iau Sparkul, zise Madeline. 

Mai bine să nu mă încurc cu o ditamai maşina. 

— De fapt, n-a mai rămas decât camioneta, răspunse Mike 
uitându-se în calculator. 

— Adineauri mi-aţi spus altceva! 

— Mda, nu m-am uitat bine, răspunse el molfăindu-şi pixul. 
Celelalte sunt deja rezervate. 

Resemnată, ea îi întinse cardul de credit. Oricum ar fi 
acceptat şi un camion. 

După ce primi cheile camionetei, se familiariză cu conducerea 
mastodontului citind câteva instrucţiuni, apoi o luă pe 
autostrada care, trecând prin TriBeCa, lega Manhattanul de New 
Jersey. 

Pentru o zi de sâmbătă, 24 decembrie, circulaţia era destul de 
fluidă. In mai puţin de un sfert de oră, ajunsese pe celălalt mal 
al fluviului şi găsise loc în parcarea terminalului feriboturilor. 

Madeline nu ajunsese niciodată la Hoboken. Când ieşi din 
parcare, fu impresionată de frumuseţea peisajului. De pe 
malurile fluviului Hudson, panorama  Manhattanului era 
uluitoare. Reverberaţia soarelui asupra zgârie-norilor dădea 


liniei orizontului un aspect ireal, colorând imobilele, scoțând la 
iveală detalii infime în maniera picturilor hiperrealiste ale lui 
Richard Estes care imortalizau realitatea printr-o abundență de 
reflexii aurii. 

Străbătu vreo sută de metri din lunga promenadă din lemn, 
punctată de spaţii verzi, care se afla vizavi de High Line şi de 
Greenwich Vilage. Perspectiva era cenuşie. Era suficient să 
întorci capul spre sud pentru a vedea o parte din istoria 
americană: silueta verde a Statuii Libertăţii luminând lumea, o 
insulă minusculă pe care o tranzitaseră strămoşii a o sută de 
milioane de locuitori ai ţării. De obicei, locul era probabil invadat 
de ciclişti şi de amatori de jogging, dar, în acea dimineaţă, frigul 
năprasnic îi descurajase să iasă din casă pe majoritatea dintre 
ei. 

Madeline se aşeză pe una dintre băncile de pe boardwalk, îşi 
ridică gluga de la geaca parka pentru a se proteja de vântul 
rece care sufla dinspre fluviul Hudson şi îşi băgă mâinile în 
buzunare. Frigul era atât de tăios, încât o usturau ochii. Ba chiar 
o lacrimă fierbinte îi curse pe obraz, dar ea nu trăda nici tristeţe, 
nici descurajare. Dimpotrivă. 

Suna îngrozitor, dar perspectiva unei anchete despre Regele 
Arinilor o înviorase. Era scânteia pe care o aştepta de la bun 
început. Cea care îi trezise instinctul de vânător. Chiar dacă asta 
o consterna, era totuşi împăcată cu ceea ce simţea în adâncul 
fiinţei sale. O ştiuse dintotdeauna. 

Scăpăm cu greu de ceea ce suntem cu adevărat. De exemplu, 
dincolo de aparenţe, Gaspard Coutances era un tip foarte 
sensibil. Un mizantrop care pretindea că detesta umanitatea, 
dar care mai curând iubea oamenii şi căruia nu-i trebuise mult 
pentru a fi bulversat de povestea unui tată distrus de moartea 
fiului său. Ea, Madeline, nu era făcută din acelaşi aluat. Ea nu 
era o sentimentală. Era un vânător care urmărea vânatul mare. 
Sânge negru îi curgea prin vene. Un şuvoi de lavă fierbinte 
țâşnea fără încetare din capul ei. O magmă imposibil de răcit 
sau de canalizat. 

Ceea ce-i povestise lui Coutances nu era o minciună. 
Vânătoarea criminalilor îţi distrugea viaţa, dar nu din motivele 
prezentate în general. Urmărirea asasinilor te devastează - te 
face să conştientizezi că şi tu eşti un asasin. Şi că îţi place. Asta 
era într-adevăr bulversant. „Cel care se luptă cu monștrii trebuie 


să aibă grijă să nu devină el însuşi un monstru.” Maxima lui 
Nietzsche părea răsuflată. Totuşi, constatarea atât de repetată 
era justă. Atâta vreme cât dura vânătoarea, nu erai foarte diferit 
de cel pe care îl urmăreai. Şi din cauza acestei concluzii toate 
victoriile aveau un gust amar. Chiar şi atunci când credeai că ai 
învins răul, sămânţa lui nu dispărea. Rămânea în tine. Post 
coitum trist. 

Luă o gură mare de aer îngheţat pentru a se calma. Trebuia 
să-şi mai reducă din pretenţii. Fii realistă, fetițo. N-o să rezolvi tu 
acum singură un caz cu care şi-au bătut capul toţi psihologii 
criminalişti ai tării. 

Totuşi, Madeline nu putea să nu se gândească la faptul că i se 
oferea pe tavă un caz unic. Cel la care toţi poliţiştii din lume 
visează să lucreze măcar o dată în viaţă. Pe lângă asta, nimic nu 
mai conta: nici inseminarea artificială, nici perspectiva unei vieţi 
liniştite petrecute între biberoane şi scutece. 

Conta doar gustul sângelui. 

Beţia vânătorii. 

— Salut, Madeline. 

Simţi o mână pe umărul ei şi tresări. 

Pierdută în gânduri, nu-l auzise pe Dominic Wu venind. 

2. 

Gaspard fu trezit din somn de soneria telefonului. Un ritm 
exasperant de samba care îi dădu impresia cumplită că se afla 
în plin carnaval în Rio. Până când să deschidă ochii şi să 
răspundă, intră căsuţa vocală. Trase draperiile şi răspunse 
imediat fără să asculte mesajul: era Isabella Rodrigues, 
simpatica verişoară a lui Adriano Sotomayor. 

— Sunt în întârziere, trebuie să merg la lucru, anunţă ea dintr- 
odată. 

Gaspard auzea pe fundal rumoarea urbană made in New York: 
zgomotul traficului, agitație, sirene de poliție... 

— Nu e ziua copiilor astăzi? întrebă el. 

— Mâine e Crăciunul, răspunse frumoasa latinoamericană. 

— Unde lucraţi? 

— Administrez un magazin de dulciuri, Adele's Cupcakes, pe 
Bleecker Street. Şi astăzi este una dintre zilele cele mai 
aglomerate ale anului. _ 

Isabella se ţinuse de cuvânt. Il întrebase pe soţul ei dacă-şi 
mai amintea ceva despre vizita pe care le-o făcuse Sean Lorenz. 


— Andre mai are două-trei lucruri să vă povestească, îi 
mărturisi ea. Treceţi să-l vedeţi dacă vreţi, dar înainte de ora 
zece, căci trebuie să-i ducă pe copii la mama. Să nu-l faceţi să 
întârzie! 

Gaspard vru să afle mai multe, dar Isabella închisese deja. 
Apoi văzu un SMS de la Madeline pe ecranul mobilului: 

Trebuie să verific şi eu câteva lucruri. Hai să ne vedem la 
hotel, pe la prânz. M 

Mai întâi, această abandonare îl contrarie, apoi îşi zise că 
tocmai asta spera, ca ea să aibă astfel de iniţiative. Şi n-avea 
timp să se lamenteze dacă voia să-l prindă pe soţul Isabellei 
înainte ca el să plece. O privire la ceas, un duş rapid, un 
pieptănat pe fugă şi un strop de parfum Pour un homme, ediţia 
1992. 

Odată ajuns în stradă, merse până la Franklin Street, cumpără 
nişte bilete de metrou şi luă un tren de la linia | până la 
Columbus Circle, la sud-vest de Central Park. Acolo schimbă linia 
şi merse vreo zece staţii până la cea mai mare staţie de metrou 
din Harlem. Cea de pe 125th Street, unde, în anii 1990, 
Artificierii umpluseră cu tag-uri zeci de garnituri de metrou. Tot 
acolo unde Beatriz Muñoz alesese să-şi pună capăt zilelor. 

Lui Gaspard îi trebui mai puţin de un sfert de oră ca să ajungă 
pe Bilberry Street. Era clar, strada asta îi plăcea. Încremenită în 
ger, dar inundată de soare, ea respira parfumul atemporal al 
unui New York idealizat şi nostalgic. În faţa numărului 12 - casa 
Isabellei -, un grădinar curăța unul dintre castanii de pe stradă, 
iar umbra crengilor lui tremura pe trotuar. 

— Intraţi şi simţiţi-vă ca acasă, îl întâmpină Andre Langlois, 
deschizându-i uşa. 

Gaspard îi regăsi pe cei trei copii pe care-i văzuse în ajun 
aşezaţi în jurul aceleiaşi mese de familie. Dar, de data asta, 
luaseră loc în faţa unui copios mic dejun: cereale Granola, 
brânză proaspătă, ananas Victoria, kiwi galben. Ca bonus, 
râsete, bucurie, căldură. Drept fundal sonor, un iPad conectat la 
WQXR% difuza „Valsul florilor” din Spărgătorul de nuci. În cazul 
familiei Langlois, totul era un pretext pentru a-i familiariza pe 
copii cu elementele culturale. 


3 Post de radio american specializat pe muzică clasică. 


— Deci aşa carevasăzică, soţia mea vă prepară lichior de ouă 
în timp ce eu trudesc la serviciu! glumi André, servindu-l pe 
Gaspard cu o ceaşcă de cafea. 

Ras în cap, cu musculatură de culturist, cu pielea închisă şi cu 
strungăreaţă, Andre Langlois îţi inspira imediat simpatie. Mai 
tânăr decât soţia lui, purta nişte pantaloni de jogging şi un 
tricou de susţinere a campaniei prezidenţiale a lui Tad 
Copeland. 

Ca să fie coerent, Gaspard repetă ceea ce îi povestise cu o zi 
înainte Isabellei şi se prezentă drept un scriitor care, în timpul 
redactării unei biografii a lui Sean Lorenz, îşi pusese întrebări în 
legătură cu zonele de umbră care învăluiau moartea fiului său. 

In timp ce-l asculta, Andre începu să curețe o portocală 
pentru cel mai mic dintre copii, care era cocoţat pe un scaun 
înalt. 

— Nu l-am întâlnit pe Lorenz decât o singură dată, dar cred că 
ştiţi asta. 

Gaspard încuviinţă din cap pentru a-l încuraja să continue. 

— Ca să fiu cinstit, soţia mea îmi vorbise deja de el. Ştiam că 
avuseseră o aventură cu mult înaintea căsătoriei noastre, aşa 
că, inevitabil, nu prea aveam încredere în el. 

— Dar această neîncredere s-a atenuat când l-aţi văzut. 

Langlois confirmă. 

— Chiar mi-a fost milă de el când a început să vorbească 
despre fiul lui. Era complet pierdut, disperat, avea o sclipire de 
nebunie în ochi. Fizic, semăna mai mult cu un boschetar decât 
cu un irezistibil Don Juan. 

Andre îi întinse câteva feliute de portocală mezinului său, apoi 
le dădu celorlalţi doi băieţi mai mari o serie de sarcini de la 
spălatul pe dinţi până la pregătirea unui packed /unch pe care 
trebuiau să-l ia cu ei la bunica lor. 

— Pe moment, n-am înţeles mare lucru din povestea pe care 
ne-a spus-o Sean despre relaţia lui cu Adriano, dar Isabella a 
acceptat să-l lase să scotocească prin casă. 

Andre începu să debaraseze masa după micul dejun şi, în 
mod automat, Gaspard îi dădu o mână de ajutor, punând vasele 
murdare în chiuvetă. 

— Eu nu aveam nimic împotrivă, îl asigură André Langlois. În 
definitiv, era moştenirea soţiei şi succesiunea durase mai mult 


decât fusese prevăzut, dar am sfătuit-o pe Isabella să plece cu 
copiii de-acasă şi am rămas eu să-l supraveghez pe Lorenz. 

— Mi-a zis că a luat cu el nişte documente. 

Ca şi în ajun, Gaspard crezu că o să afle mai multe, dar 
Langlois nu-l lăsă mult timp să-şi facă speranţe: 

— Exact, recunoscu el scoțând dintr-o pubelă cromată un sac 
din plastic plin cu resturi menajere. Dar n-aş putea să vă spun 
ce anume. Camera lui Adriano era ticsită cu hârtii şi dosare de 
tot felul. 

Înnodă sacul cu gunoi şi deschise uşa de la intrare pentru a 
merge să-l arunce la containerul de afară. 

— Dar nu e singurul lucru pe care l-a luat Sean Lorenz, zise el 
coborând scările de pe verandă. 

Gaspard se duse după el în grădină. 

— Sean Lorenz m-a întrebat dacă poate să arunce o privire la 
maşina lui Adriano, un Dodge Charger, care rămăsese parcat pe 
alee de mai bine de-un an. 

Cu un semn din bărbie, el arătă spre un pasaj care se înfunda, 
perpendicular pe stradă. 

— Am vândut-o astă-vară, dar era o maşină mişto, pe care 
nimeni n-o mai întreţinuse de la moartea lui. Când a venit Sean, 
bateria era descărcată. Pictorul a examinat automobilul pe toate 
părţile. Cred că nici el nu ştia cu adevărat ce căuta. Apoi, ca şi 
cum i-ar fi venit brusc o idee, s-a dus la magazinul de pe 131st 
Street. După cinci minute, a reapărut la noi acasă cu un sul de 
saci menajeri mari. A deschis portbagajul din spate al maşinii şi 
a smuls covoraşul, pe care l-a pus într-unul dintre sacii de 
plastic. Apoi a plecat fără să-mi mai spună nimic. 

— Tati! Tati! Sydney m-a bătut! strigă unul dintre băieţi ieşind 
în fugă din casă şi aruncându-se în braţele tatălui său. 

— Şi l-aţi lăsat pe Sean să facă asta fără să-l întrebaţi nimic? 
se miră Gaspard. 

— Era greu să i te împotriveşti, explică Andre consolându-şi 
fiul. Lorenz parcă era posedat. Ca şi când locuia pe o altă 
planetă aflată la ani-lumină depărtare de a noastră. | se citea 
într-adevăr durerea pe faţă. 

Puştiul îşi ştersese deja lacrimile şi abia aştepta să se în 
toarcă la fratele lui să i-o plătească. 

Andre îl ciufuli. 


— Nimeni n-ar trebui să treacă vreodată prin aşa ceva, să-şi 

piardă un copil, murmură el ca pentru sine. 
3. 

Dominic Wu ar fi fost potrivit să joace într-un film de Wong 
Kar-wai. 

Dandy dintr-o pornire firească, agentul FBI purta mereu 
costume cu o croială impecabilă, cravate din mătase ţesută şi 
batiste din mătase. În dimineaţa aceea, ascunzându-şi privirea 
după nişte ochelari de soare, îşi etala silueta elegantă în faţa 
liniei de zgârie-nori, emanând atât bun-gust în jur, căci până şi 
trenciul lui de caşmir se asorta cu zgârie-norii, având aceeaşi 
nuanţă de albastru metalic. 

— Îţi mulţumesc că ai venit, Dominic. 

— Nu am mult timp la dispoziţie, Madeline. Hans mă aşteaptă 
în maşină cu fetele. Astăzi, până şi nisipul din parcul copiilor 
este tare ca piatra. 

El se aşeză alături de ea pe bancă, păstrând o oarecare 
distanţă. Purta mănuşi din piele neagră, foarte fină. Cu 
precauţie, scoase din buzunarul interior al paltonului o foaie de 
hârtie îndoită în patru. 

— Am cercetat ce mi-ai cerut. Nu e nimic dubios în legătură 
cu asasinarea lui Adriano Sotomayor. 

— Adică? 

— Tâmpitul ăsta a vrut s-o facă pe deşteptul intervenind fără 
armă într-o ceartă dintre doi dealeri de cartier. Spiritele s-au 
încins şi şi-a luat o lovitură de cuţit în gât. Asta-i tot. 

— Şi dealerul ăsta, cine era? 

— Nestor Mendoza, douăzeci şi doi de ani. Un derbedeu din El 
Barrio“%. lrascibil şi impulsiv, tocmai ispăşise o pedeapsă de trei 
ani de închisoare la Rickers. 

— De ce n-a putut fi arestat? 

Asiaticul ridică din umeri. 

— Pentru că a tulit-o, tu de ce crezi?! Are familie în San 
Antonio, dar nu i s-a dat niciodată de urmă. 

— De obicei, pentru ucigaşii de poliţişti se fac mai multe 
eforturi, nu? 

— O să-l încolţim mai devreme ori mai târziu, în timpul 
vreunui control rutier, sau o să-i găsim cadavrul după vreo 


4 Cartier situat la est de Harlem, cunoscut şi ca East Harlem sau Spanish 
Harlem. 


încăierare pe străzile din Little Havana. Spune-mi mai degrabă 
de ce te interesezi de moartea lui Sotomayor. 

Wu era un agent abil. Madeline ştia foarte bine că, dacă 
accepta să-i dezvăluie nişte informaţii, o făcea numai din 
pragmatism. Fiind o polițistă competentă, Wu credea că, dacă 
ea adulmecase o pistă promițătoare, el trebuia să fie primul 
care să profite de asta. 

— Cred că moartea lui Sotomayor este legată de un alt caz, 
mărturisi ea. 

— Care? 

— Tu să-mi spui, răspunse ea. 

Wu nu s-ar fi obosit să vină dacă n-ar mai fi avut alte ponturi. 

— Te gândeşti la fratele lui, nu-i aşa? 

Fratele lui? Ce frate? Madeline simţi cum îi creşte adrenalina. 

— Spune-mi ce ştii, zise ea iritată. 

Agentul federal îşi potrivi ochelarii cu rame argintii. Fiecare 
gest, fiecare mişcare a lui părea să facă parte dintr-o 
misterioasă coregrafie care îţi dădea impresia că fusese 
repetată dinainte. 

— Am descoperit o chestie ciudată făcând cercetări despre 
Sotomayor. Avea un frate mai tânăr, Reuben, profesor de istorie 
la UF“. 

— Un frate vitreg, vrei să zici? 

— Habar n-am. Cert e că, în 2011, Reuben Sotomayor a fost 
găsit asasinat într-un parc din Gainesville unde obişnuia să facă 
jogging. 

— Cum a fost ucis? 

— Cu sălbăticie: omorât în bătaie, făcut terci cu o bâtă de 
baseball. 

Wu desfăcu foaia de hârtie pe care o ţinea în mână. 

— A fost arestat un boschetar care mai dormea câteodată 
prin parc, Yannis Perahia. S-a apărat destul de neconvingător. 
Tipul suferea de psihoză şi de ani buni stătea mai mult prin 
spitale şi prin centre de psihiatrie. Perahia a mărturisit cumva şi 
imediat a fost condamnat la treizeci de ani de închisoare. Pe 
scurt, un caz sordid, dar închis repede. Până când, anul trecut, 
Transparency Project a început să răscolească rahatul. 

— Organizaţia care luptă împotriva erorilor judiciare? 


4 University of Florida. 


— Mda. Au încercat încă o dată să ne compromită o 
procedură, găsind un judecător care a acceptat să dea o 
ordonanţă pentru repetarea testelor ADN, să fie mai exacte. 

— Din ce motiv? 

— Mereu acelaşi refren: mărturii smulse pasămite unei 
persoane instabile psihic şi progresele ştiinţei care ar permite 
identificarea unui fragment de ADN neobservat mai înainte. 

Madeline clătină din cap. . 

— Ce progrese ale ştiinţei? In doar patru ani? 

— Nişte tâmpenii, sunt de-acord. Mă rog, nu chiar întru totul. 
Cu noile tehnici de verificare a ADN-ului, se poate... 

— Ştiu toate astea, i-o tăie ea. 

— Pe scurt, s-au efectuat noi teste, care l-au disculpat pe 
boschetar. 

Madeline înţelese că Wu îşi pregătea micul lui moment de 
suspans. 

— Şi din ce motiv l-au disculpat? întrebă ea. 

— Pentru că au găsit pe treningul lui Reuben un ADN care nu 
fusese prelevat anterior. 

— Şi ADN-ul ăsta figura în baza de date, nu-i aşa? 

— Mda. Era chiar al unui poliţist: Adriano Sotomayor. 

Madeline avu nevoie de câteva secunde ca să-şi revină după 
această dezvăluire. 

— Şi la ce concluzie s-a ajuns? Că Sotomayor îşi omorâse 
fratele? 

— Poate da sau poate nu. Putea să fie vorba foarte bine şi de 
nişte urme de contact care sunt foarte greu de datat. 

— Ştii dacă cei doi fraţi se vedeau în mod frecvent? 

— N-am idee. Cum între timp Adriano a murit, ancheta n-a 
mai fost reluată. 

— Deci povestea se opreşte aici? 

— Din păcate. Acum e rândul tău, dă-mi un pont, Maddie! 
Spune-mi ce anchetezi. 

Madeline se ţinu tare pe poziţie şi clătină din cap. Nu se 
punea problema deocamdată să-i vorbească despre Lorenz. ŞI 
cu atât mai puţin despre Regele Arinilor. 

Dandy-ul nu încercă să-şi ascundă decepţia şi se ridică oftând. 

— Continuă să faci săpături în cazul Sotomayor, îl sfătui 
Madeline. 


Wu îşi aranjă trenciul şi zâmbi. Ca într-un film, gesturile lui 
dădeau impresia că încetinesc timpul. 

Îi făcu lui Madeline un semn discret cu mâna şi se îndepărtă 
pentru a se întoarce la familia lui. 

Cu soarele în faţă şi cu Yumeji's Theme“? în spate. 


42 Piesă din coloana sonoră a filmului /n the Mood for Love de Wong Kar-wai. 


19 
La marginea infernului 
Fiecare se crede singur în infern 
şi acesta este, de fapt, infernul. 
René GIRARD 
1. 

Un miros îmbietor de pâine cu mălai plutea în restaurant. 

Pentru a se proteja de frig, Gaspard găsise refugiu la Blue 
Peacock, unul dintre sanctuarele soul food din Harlem. In timpul 
săptămânii, localul nu se deschidea decât la ora prânzului, dar 
în weekend, începând cu ora 10:00, puteai să iei aici copioase 
brunch-uri pe bază de pui prăjit, cartofi dulci cu condimente şi 
frigănele în sos caramel. 

Se aşezase aproape de intrare, pe unul dintre taburetele din 
jurul unui bar în formă de potcoavă. Atmosfera era deja foarte 
animată şi veselă: turişti, familii de burghezi boemi din cartier, 
fete frumoase care sorbeau nişte cocktailuri cu denumiri 
poetice, negri bătrâni îmbrăcaţi în stilul lui Robert Johnson sau 
Thelonious Monk. 

Gaspard ridică mâna pentru a-i atrage atenţia barmanului. 
Tare ar mai fi vrut să bea un scotch, dar comandă un ceai 
rooibos bio dezgustător. Se consolă înfulecând o gogoaşă 
umplută cu cremă de banane. Abia după ce se sătură, avu 
senzaţia că rotiţele creierului i se deblochează. Mai întâi, se 
gândi la ce îi spusese Andre Langlois. De ce smulsese Sean 
Lorenz covoraşul din vechea maşină a lui Adriano Sotomayor? 
Şi, mai ales, ce avea de gând să facă? 

Obiectiv vorbind, nu erau chiar aşa multe soluţii. Una singură 
se impunea: Lorenz voia să facă analiza fibrelor. Dar ce spera să 
găsească? Fără îndoială, sânge sau alte materiale genetice. 

Gaspard miji ochii. In filigran, o altă poveste se contura. 
Opusă celei pe care şi-o imaginase la început şi în care voise să 
creadă. Poate că Sean Lorenz nu-i ceruse niciodată ajutorul lui 
Sotomayor. Poate chiar îl bănuise pe fostul lui prieten că jucase 
un rol în răpirea fiului său. O ipoteză nebunească îi trecu prin 
minte: Sotomayor era complicele lui Beatriz Muñoz. Un 
asemenea scenariu stătea oare în picioare? 

O secvenţă mută i se derulă în minte ca şi cum ar fi vizionat 
nişte filmări. Beatriz conducând furgoneta cu micuțul Julian în 
spate, mâna puştiului plină de sânge după ce i se amputase un 


deget, furgoneta ajungând pe malul estuarului Newtown Creek, 
apoi oprind alături de un Dodge Charger, Sotomayor coborând 
din maşina lui şi ajutând-o pe Muñoz să bage copilul în 
portbagaj, jucăria de pluş murdară de sânge a lui Julian, uitată 
pe drum... 

Gaspard clipi şi viziunea se risipi. Înainte de a-şi face scenarii, 
avea nevoie de dovezi. Işi reluă reflecţia dintr-un alt unghi. Sean 
era un civil, nu un poliţist. Pentru a putea face analiza covorului, 
probabil apelase la un laborator privat. Gaspard îşi luă capul în 
mâini, încercând să conecteze toate datele anchetei. Sean 
trecuse pe la familia Langlois pe 22 decembrie, cu o zi înainte 
de a muri. Dacă se dusese la vreun laborator, probabil că o 
făcuse a doua zi. Gaspard avu brusc înaintea ochilor o imagine 
care îl entu-ziasmă peste măsură: pagina din agenda lui Sean cu 
programarea, din data de 23 decembrie, la misteriosul doctor 
Stockhausen. 

Işi scoase telefonul mobil, intră pe Google, noul său prieten, şi 
introduse mai multe combinaţii de cuvinte-cheie: „Manhattan”, 
„laborator”, „ADN”, „Stockhausen”... în câteva secunde, găsi 
ceea ce căuta - adresa laboratorului de hematologie medico- 
legală „Pelletier Stockhausen” din Upper East Side. 

Intră imediat pe site-ul centrului medical. Potrivit prezentării 
online, laboratorul era specializat în „analize genetice destinate 
identificării umane”. Beneficiind de o mulţime de acreditări (FBI, 
tribunale, Departamentul american de Justiţie), era în mod 
regulat solicitat în cadrul procedurilor penale şi judiciare pentru 
identificarea şi analizarea probelor biologice recoltate de la locul 
unei crime. Cât priveşte persoanele particulare, ele recurgeau la 
serviciile laboratorului pentru analize de stabilire a filiaţiei. Într-o 
rubrică a site-ului, puteau fi citite CV-urile celor doi fondatori: 
Eliane Pelletier, fostă farmacistă-şefă la Spitalul Saint-Luc din 
Montreal, şi Dwight Stockhausen, doctor în biologie, licenţiat al 
Universităţii Johns Hopkins. 

Gaspard sună la laborator şi reuşi să ajungă la secretariatul 
lui Stockhausen. Repetă aceeaşi minciună-care-nu-era-chiar- 
minciună: era un scriitor care realiza o biografie a pictorului 
Sean Lorenz şi ar fi dorit să stea de vorbă cu doctorul 
Stockhausen. Secretara îl sfătui să-i trimită un e-mail şi să-şi 
formuleze cererea în scris. Gaspard insistă să-i fie notat numărul 
de telefon şi cererea lui să fie transmisă personal doctorului. 


Funcţionara îl asigură că aşa avea să facă, după care aproape 
că-i închise telefonul în nas. 

Vorbesc cu pereții... oftă el. A 

În aceeaşi clipă, primi un SMS de la Madeline. Îi cerea 
coordonatele Isabellei, verişoara lui Sotomayor. Fidel liniei pe 
care şi-o fixase, rezistă dorinţei de a o suna pentru a afla mai 
mult şi se mulţumi să-i trimită numărul de telefon pe care i-l 
ceruse. 

Cum ceaiul de plante i se răcise, ridică mâna pentru a 
comanda altul, dar se opri brusc. Timp de aproape un minut, 
privirea îi rămase fixată pe sutele de sticle care tapisau peretele 
din spatele  barmanului. Rom, coniac, gin, benedictine, 
chartreuse. Culori intense, la fel de sclipitoare ca diamantele, 
care îl hipnotizau. Lichioruri de foc, alcooluri parfumate care 
scânteiau în cutia lor de sticlă. Armagnac, calvados, absint, 
curaqao, vermut, cointreau. 

Preţ de o clipă, Gaspard îşi îngădui să creadă că ar fi avut 
mintea mai limpede după o duşcă de alcool. Pe termen scurt, 
era fără îndoială adevărat, dar, dacă s-ar fi apucat de băut, 
ancheta lui ar fi deviat de la drumul riguros, ascetic şi virtuos pe 
care începuse să-l traseze. Totuşi, reflexele aurii ale sticlelor de 
whisky aveau o putere de atracţie aproape fără limite. Simţi o 
stare de slăbiciune. Era specificul sevrajului: pericolul ca 
simptomele să apară într-un moment în care nu te aşteptai. Un 
hău i se deschise în stomac. Simţi o apăsare puternică în piept, 
tâmplele îi zvâcneau, şiroind de transpiraţie. 

Cunoştea gustul asociat fiecărei sticle, fiecărei mărci, fiecărei 
etichete. Acest blend japonez, dulce şi cremos, notele lemnoase 
de single malt scoţian, aromele naturale ale unui whisky 
irlandez, gustul de miere al unui bourbon vechi, savoarea de 
portocală şi cea de piersică ale unui Chivas. 

Ca şi în ajun, Gaspard înghiţi în sec, îşi masă umerii şi gâtul 
pentru a-şi opri tremurăturile. Dar, de data asta, furtuna nu se 
risipi aşa cum venise. Simţea că nu-şi mai aparţine. In pofida 
voinţei lui, era pe punctul de a ceda. 

În momentul acela, îi sună telefonul. Pe ecran era afişat un 
număr de mobil necunoscut. 

— Da? răspunse el, având senzaţia că vocea i se deforma 
pentru a trece de bariera gâtului. 


— Domnul Coutances? Sunt Dwight Stockhausen. Aveţi puţin 

timp la dispoziţie înainte de prânz? 
2. 

Madeline lăsă în jos parasolarul pentru a se proteja de reflexia 
razelor de soare. 

Lumina era peste tot, orbitoare, totală, înghiţindu-i cu totul 
câmpul vizual. 

Aflată de două ore la volanul camionetei, se îndrepta spre 
Long Island. Panorama era contrastantă, când exasperantă, 
când fermecătoare. Reşedinţele ţipătoare ale milionarilor 
alternau cu căsuțe de vacanţă ieşite direct din anii 1950 şi cu 
peisaje de sfârşit de lume: plaje de nisip alb care se întindeau la 
nesfârşit sub un cer zugrăvit cu var. După ce trecuse de 
Westhampton, străbătea de vreo douăzeci de kilometri marile 
oraşe - Southampton şi Bridgehampton - înşirate de-a lungul 
țărmului Atlanticului. 

La cotitura unui drum nisipos, GPS-ul păru că se încurcă. 
Madeline crezu că se rătăcise şi căută din priviri un loc pentru a 
întoarce. Atunci zări căminul de bătrâni. Era o clădire mare şi 
veche, placată cu lemn, aflată la cincizeci de metri de plajă şi 
înconjurată de pini şi de mesteceni. 

Opri lângă nişte copaci şi ieşi din camionetă trântind portiera. 
Atmosfera sălbatică a locului o cuceri imediat. Sub un cer lăptos, 
vântul se dezlănţui, modelând dunele, încărcând aerul cu un 
miros de sare şi de pământ. Un tablou de Caspar David Friedrich 
revizuit de Edward Hopper. 

Urcă treptele care duceau la intrare. Nici sonerie, nici 
deschidere automată. Doar o uşă cu vopseaua scorojită, 
protejată de o plasă pentru țânțari ruptă, care scârţâi când o 
deschise. Madeline ajunse într-un hol pustiu care mirosea a 
umezeală. 

— E cineva aici? 

Mai întâi, singurul răspuns fu cel al vântului care ameninţa să 
dezlipească banda izolatoare de la ferestre. 

Apoi un bărbat cu părul lung şi roşcat apăru în capul scărilor. 
Neîngrijit, îmbrăcat cu o ţinută de infirmier de un alb îndoielnic, 
cu o doză de Dr Pepper în mână. 

— Bună ziua, zise Madeline. Poate că am greşit adresa... 

— Nu, o asigură infirmierul coborând scările. Vă aflaţi la 
Eilenroc House Senior Citizens. 


— Ai zice că nu e lume multă pe-aici. 

Deşi faţa bărbatului era cam înfricoşătoare - tăiată de 
cicatrice, brăzdată de urme de acnee -, ochii lui albaştri erau 
uimitor de blânzi. 

— Mă numesc Horace, se prezentă el, prinzându-şi claia de 
păr cu un elastic. 

— Madeline Greene. 

El îşi puse băutura pe masa din lemn care ţinea loc de birou 
de recepţie. 

— Majoritatea pensionarilor au plecat, explică el. Căminul îşi 
va închide definitiv porţile la sfârşitul lui februarie. 

— Ah, da? 

— Clădirea va fi demolată pentru a se construi în locul ei un 
hotel de lux. 

— Păcat. 

Horace se strâmbă. 

— Mafioţii de pe Wall Street distrug toată regiunea. Distrug 
toată ţara, de altfel! Şi lucrurile nu se vor opri aici dacă este ales 
pămpălăul de Tad Copeland. 

Madeline nu se hazardă să intre în discuţie pe teme politice. 

— Venisem în vizită la una dintre pensionare, doamna 
Antonella Boninsegna. Este aici? 

— Nella? Da, cred că va fi ultima care pleacă. 

Infirmierul se uită la ceasul de mână. 

— Vai de mine, am uitat să-i duc masa de prânz! La ora asta, 
o s-o găsiţi pe verandă. 

Horace arătă spre capătul holului. 

— Traversaţi sala de mese şi veţi ajunge imediat. Vă aduc 
ceva de băut? 

— Aş vrea o Coca-Cola. 

— Zero? 

— Nu, una adevărată! Mai am puţin loc, nu? răspunse ea, 
trăgând de cureaua de la jeanşi. 

— Nu asta am vrut să spun, zâmbi infirmierul dispărând în 
bucătărie. 

Imensa încăpere comună de la parter te ducea cu gândul la o 
veche casă de familie. Genul „demipensiune cu vedere spre 
mare” cum găseai la Benodet sau la Whistable. Grinzi false, 
mese individuale din lemn acoperite cu feţe de masă din 
muşama cu modele de scoici. Fără a uita de inevitabilul deco 


„marin” care făcea furori în vechile numere din Art & Décoration 
din anii 1990: lămpi cu glob de sticlă, corăbii prăfuite băgate în 
sticle, busole şi compasuri din alamă, peşte-sabie împăiat, 
gravuri în acvaforte care reproduceau scene epice de pescuit 
din vremea lui Moby Dick... 

Când intră în galeria vitrată măturată de vânt, Madeline avu 
senzaţia că ajunsese pe puntea unei corăbii cu trei catarge în 
plină furtună. Cu pereţii ei crăpaţi şi cu acoperişul prin care se 
scurgea apă, veranda părea pe punctul de a se prăbuşi. 

Aşezată la o măsuţă în colţul din capătul logiei, Nella 
Boninsegna era o bătrână plăpânadă, cu figură de şoricel şi cu 
ochi exagerat de măriţi care străluceau în spatele unor lentile 
groase ca nişte lupe. Purta o rochie cu guler rotund, închisă la 
culoare şi uzată. Cu un pled din lână cu motive scoțiene pus pe 
genunchi, ea era cufundată în lectura unui roman gros: Oraşul 
care nu doarme niciodată de Arthur Costello“. 

— Bună ziua, doamnă. 

— Bună ziua, răspunse bătrâna ridicând ochii din carte. 

— E bun romanul? 

— Este unul dintre romanele mele preferatele. Îl citesc a doua 
oară. Păcat că autorul nu mai scrie. 

— A murit? 

— Nu, este devastat. Copiii lui au murit într-un accident de 
maşină. Ai venit să-mi faci injecţia? 

— Nu, doamnă, mă numesc Madeline Greene, sunt polițistă. 

— Şi mai ales eşti englezoaică. 

— Exact, de unde ştiţi? 

— Accentul tău, darling! Manchester, nu-i aşa? 

Madeline încuviinţă din cap. De obicei, nu-i plăcea să fie atât 
de transparentă, dar bătrâna nu spusese asta ca s-o jignească. 

— Şi soţul meu era englez, adăugă Nella. Era originar din 
Prestwich. 

— Atunci înseamnă că-i plăcea fotbalul. 

— Nu trăia decât pentru Manchester United din epoca de aur. 

— Cea a lui Ryan Giggs şi a lui Eric Cantona? 

Bătrâna doamnă schiţă un zâmbet maliţios. 

— Mai degrabă cea a lui Bobby Charlton şi a lui George Best! 

Madeline redeveni serioasă. 


+3 Personaj dintr-un alt roman al lui Guillaume Musso, L'instant present. (N.r.) 


— Am venit să vă văd pentru că anchetez un caz. Răpirea şi 
uciderea fiului lui Sean Lorenz, vă spune ceva? 

— Pictorul? Bineînţeles. Ştiţi că Jackson Pollock a locuit în 
apropiere? A murit la Springs, la zece kilometri de aici, într-un 
accident de maşină. Era împreună cu amanta într-un Oldsmobile 
decapotabil. Conducea beat şi... 

— Am auzit de povestea asta, i-o reteză Madeline, dar se 
întâmpla în anii 1950. Sean Lorenz era un pictor contemporan. 

— Crezi că-mi pierd minţile, darling? 

— Nicidecum. Lorenz era prietenul unuia dintre foştii 
dumneavoastră elevi: Adriano Sotomayor. Vă amintiţi de el? 

— Ah, micuțul Adriano... 

Nella Boninsegna îşi lăsă fraza în aer în timp ce chipul i se 
posomora. Ca şi cum simpla evocare a copilului alunga orice 
urmă de veselie sau de bună dispoziţie. 

— Dumneavoastră aţi informat serviciile sociale din comitat 
despre violențele tatălui său, Ernesto Sotomayor? 

— Da. Era pe la mijlocul anilor 1970. 

— Ernesto îşi lovea des fiul? 

— E puţin spus. Acest bărbat era chiar un monstru. Un 
adevărat călău. 

Vocea bătrânei doamne deveni groasă şi înfundată: 

— l-a făcut de toate: l-a băgat cu capul în vasul de toaletă, l-a 
bătut cu cureaua, l-a lovit cu pumnul, l-a ars cu ţigara pe tot 
corpul. Într-o zi, l-a obligat pe băiat să stea cu mâinile ridicate 
timp de mai multe ore. În alta, l-a pus să meargă descult pe 
sticlă pisată şi vă scutesc de alte exemple. 

— De ce făcea asta? 

— Pentru că umanitatea include şi un număr mare de monştri 
şi de fiinţe sadice şi pentru că întotdeauna a fost aşa. 

— Cum era Adriano? 

— Era un băiat trist şi drăguţ care nu prea se putea 
concentra. Adesea, privirea i se tulbura şi înţelegeai că era cu 
mintea în altă parte, foarte departe. Mai întâi, aşa am ghicit că 
ceva nu era în regulă acasă la el. Chiar înainte de a descoperi 
urmele de maltratare pe corpul lui. 

— El a fost cel care vi s-a destăinuit în cele din urmă? 

— Da, mi-a povestit unele lucruri pe care i le făcea taică-său. 
Ernesto îl bătea pentru nimica toată. Nişte pedepse care puteau 


să dureze ore întregi şi care, în general, erau aplicate în cala 
vasului său de pescuit. 

— Mama se prefăcea că nu vede? 

Fosta învăţătoare miji ochii. 

— Mama, dacă vrei să-i spui aşa... Oare cum o chema? Ah, da, 
Bianca... 

— Până la urmă, a plecat de acasă, nu-i aşa? 

Nella scoase o batistă de pânză din buzunar şi şterse lentilele 
ochelarilor ei Browline. Din cauza părului alb, acest tip de 
ochelari o făceau să semene cu colonelul Sanders. 

— Îmi închipui că şi ea încasa bătaie, zise bătrâna cu 
circumspecţie. 

— Atenţie, frige! strigă Horace punând pe masă o tavă cuo 
cutie de Cola, un ceainic şi două chifle cu somon, ceapă, capere 
şi brânză proaspătă. 

Nella îi propuse lui Madeline să împartă gustarea cu ea. 

— Nu sunt ca cele de la Russ Daughters, dar sunt foarte bune, 
zise ea muşcând cu poftă din sanavici. 

Madeline făcu la fel, apoi luă o gură de Cola şi îşi continuă 
interogatoriul: 

— Mi s-a spus că Adriano avea un frate. 

Bătrâna învăţătoare se încruntă. 

— Nu, nu cred. 

— Ba da, sunt sigură. Îl chema Reuben. Era mai mic ca el cu 
şapte ani. 

Nella medită puţin. 

— Pe atunci, când Bianca a plecat, au circulat nişte zvonuri 
cum că era însărcinată şi că altul o lăsase gravidă, nu Ernesto. 
Genul de bârfe din orăşelele de provincie. 

— N-aţi crezut? 

— Poate că Bianca era însărcinată, dar, în acest caz, tatăl 
copilului era soţul ei. Bianca era drăguță, dar niciun bărbat din 
Tibberton nu şi-ar fi asumat riscul de a şi-l face duşman pe 
turbatul de Ernesto. 

Madeline tot nu pricepea ceva. 

— De ce şi-ar fi abandonat Bianca fiul mai mare? 

Nella ridică din umeri în semn de nedumerire. Mai luă o gură 
din sandvici, apoi îşi aminti brusc ce uitase s-o întrebe pe 
Madeline. 


— Cum aţi aflat de toate poveştile astea? Şi cum aţi dat de 
urma mea? ` 

— Prin Isabella Rodrigues, răspunse Madeline. Invăţătoarea 
avu nevoie de câteva secunde pentru a-şi aminti de verişoara lui 
Adriano. 

— Micuța Isabella, bineînţeles. A venit să mă viziteze de 
câteva ori. E o fată bună, ca şi tine. 

— Nu vă încredeţi în aparenţe. Nu sunt chiar o fată bună, 
zâmbi amuzată Madeline. 

Nella zâmbi la rândul ei. 

— Bineînţeles că eşti. 

— Şi Adriano, l-ați mai revăzut? 

— Nu, dar m-am gândit mult la el. Sper că e bine. Ai veşti 
despre el? 

Madeline ezită. La ce ar servi s-o întristeze pe această 
bătrână cu veşti sinistre? 

— E foarte bine, nu vă faceți griji pentru el. 

— Poate că eşti o fată bună, dar eşti o mincinoasă, ripostă 
învăţătoarea. 

— Aveţi dreptate. Meritaţi adevărul. Adriano a murit în urmă 
cu aproape doi ani. 

— Moartea lui are legătură cu ancheta despre pictor. Altfel, n- 
ai fi venit să mă cauţi... 

— Sinceră să fiu, încă nu ştiu nimic... 

Ca să nu insiste prea mult asupra morţii poliţistului, ea 
schimbă subiectul. 

— La sfârşitul vieţii, Ernesto suferea de cancer la gât. Se pare 
că Adriano l-a primit la el acasă. Vi se pare posibil aşa ceva? 

Nella făcu ochii mari. În spatele lentilelor groase, pupilele ei 
se făcură duble din cauza uimirii. 

— Dacă este adevărat, este surprinzător. M-ar mira ca 
Adriano să fi devenit un adept al carităţii creştine. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Madeline ajutând-o să-şi toarne 
ceai. 

— Atâta vreme cât nu le-am îndurat noi înşine, cred că 
suntem incapabili să ne imaginăm suferinţele provocate de 
tortură. Genul de acte la care a fost supus Adriano, intervalul 
mare de timp în care le-a suportat, toate astea lasă în mod 
inevitabil sechele şi traumatisme. O tulburare mintală 
inimaginabilă. 


— Unde vreţi să ajungeţi? insistă ea. 

— Cred că, la un moment dat, această durere şi această ură 
acumulate sunt imposibil de canalizat. Într-un fel sau altul, 
ajungi în mod obligatoriu să le întorci împotriva ta sau împotriva 
altora. 

Cuvintele confuze ale fostei învăţătoare o încurajară pe 
Madeline să joace o ultimă carte: 

— Regele Arinilor vă spune ceva? 

— Nu, este o marcă de mobilier pentru grădină? 

Madeline se ridică pentru a-şi lua rămas-bun. 

— Vă mulţumesc pentru ajutor, Nella. Ă 

Femeia asta îi plăcuse. Ar fi vrut să aibă aşa o bunică. Inainte 
de a pleca, întrebă ceva ce o frământa încă de când venise: 

— Infirmierul ăsta... 

— Horace? 

— Da. Vă tratează bine? Pare cam ciudat. 

— Nu trebuie să te iei după aparente, oricum nu în cazul lui. E 
băiat bun, linişteşte-te. Nici el n-a avut o viaţă uşoară. 

Ca şi cum vorbele rostite de Nella ar fi fost amplificate, 
dinspre verandă se auzi un trosnet îngrijorător provocat de o 
rafală de vânt mai puternică decât celelalte. Madeline nu se 
putu abţine să nu ridice privirea spre plafonul de sticlă, aproape 
aşteptându-se să-l vadă cum se crapă. 

— Mi s-a spus că centrul de bătrâni se va închide. 

— Da, peste trei luni. 

— Aveţi un plan de rezervă? 

— Nu-ţi face griji pentru mine, mă voi duce la soţul meu. 

— Credeam că e mort. 

— Da, din 1996. 

Lui Madeline nu-i plăcea turnura pe care o lua conversaţia. 

— După mine, nu sunteţi în pragul morţii. Păreţi a fi foarte în 
formă. 

Bătrâna doamnă alungă cu un gest această idee iluzorie şi, în 
timp ce Madeline se întorcea spre salon, strigă: 

— Nu ştiu ce cauţi, dar n-o să găseşti! 

— Sunteţi cumva medium? 

Nella zâmbi şi îşi netezi părul ca un ultim gest de cochetărie. 

— Dar o să găseşti altceva, o asigură ea. 

Madeline îi făcu un semn cu mâna şi se îndreptă spre 
camioneta parcată sub pini. 


Înainte de a porni la drum, merse până la plaja sălbatică, 
neatinsă, atemporală. În câteva luni, macarale şi betoniere 
aveau să distrugă locul pentru a construi aici un hotel, o saună, 
un heliport. Totul îi părea stupid, periculos, inuman. 

Fir-ar să fie, uite că vorbea şi ea precum Gaspard... 

Se întoarse la camionetă. Pentru a păstra o amintire, 
fotografie plaja cu nisip alb şi căminul de bătrâni. Poate că 
bătrâna avea dreptate. Poate că Madeline găsise ceva aici. Chiar 
dacă nu ştia încă ce anume. 

Urcă în maşină, întoarse cheia în contact şi porni spre 
şoseaua naţională. Odată ajunsă acolo, străbătu kilometru după 
kilometru, încercând să-şi pună gândurile în ordine. Conducea 
de mai bine de-o oră când îi sună mobilul. Pe ecran, un nume. 

Dominic Wu. 

3. 

Probabil că, în cartier, toată lumea numea clădirea Rubik's 
Cub. Cel puţin asta îşi închipui Coutances când taxiul îl lăsă în 
nordul cartierului Upper East Side, la intersecţia dintre 102nd 
Street şi Madison Avenue. 

Laboratorul Pelletier & Stockhausen era un cub de sticlă 
policromă, un mozaic tărcat ale cărui culori vii contrastau cu 
cenuşiul şi cu maroul tern al imobilelor din jur. 

Cine a zis că americanii nu-şi iau niciodată vacanţă? În tot 
cazul, la sfârşitul acestei dimineţi, laboratorul nu prea avea 
activitate. Gaspard vorbi cu o funcţionară elegantă şi longilină, 
dar foarte slabă şi cu faţa colţuroasă: linii negre, trasate cu 
echerul, o piele alburie, o privire întunecată şi tristă care îţi 
amintea de unele dintre personajele pictorului Bernard Buffet. 

Miss Scândură îl conduse până la un birou de la etajul al 
şaselea care dădea spre imensul complex al spitalului Mount- 
Sinai. 

— Intraţi, domnule Coutances! Îi zise proprietarul 
laboratorului. 

Dwight Stockhausen era pe picior de plecare. Lângă o 
canapea Florence Knoll erau puse două valize Alzer din pânză cu 
monogramă, o geantă de voiaj asortată şi o pereche de ghete 
îmblănite Moon Boot. 

— Petrecem Crăciunul la Aspen. La hotelul Jerome. Aţi stat 
vreodată acolo? 


În voce i se simţea o infatuare asumată. Se apropie de 
Gaspard şi îi întinse mâna, după obiceiul european. 

— Nu de curând, răspunse dramaturgul. 

Cu un gest, criminalistul îl invită să ia loc pe canapea. 

El mai rămase în picioare un minut. Cu ochii aţintiţi pe ecran, 
butona tastatura unui smartphone care părea minuscul în 
comparaţie cu degetele lui butucănoase. 

— Sunt al dumneavoastră într-o clipă. Numai să termin 
afurisitul ăsta de check-in. 

Gaspard profită de asta pentru a-şi observa gazda. Când era 
copil, mama lui avusese de-a face uneori cu tipi ca el care 
locuiau în arondismentul 16 din Paris, în Belgravia sau în Bacon 
Hill. Faţa lui, bărbia lui dublă - din profil semăna cu Ludovic al 
XVI-lea - se armonizau de minune cu pantalonii în carouri mulaţi 
şi mai scurţi, cu blazerul cu ţesăturii în zigzag şi cu şosetele 
Gammarelli băgate în nişte mocasini cu ciucuri. 

În sfârşit, Bourbonul se hotărî să lase telefonul deoparte şi să 
se aşeze în faţa lui. 

— Parcă voiaţi să-mi vorbiţi despre Sean Lorenz, nu-i aşa? 

— Din câte ştiu, a venit să vă vadă acum un an. Pe 23 
decembrie 2015, ziua în care a murit. 

— Îmi amintesc. Chiar eu l-am primit. Între noi fie vorba, era 
un artist faimos, nu-i aşa? 

Stockhausen arătă spre pereţii biroului său uriaş. 

— După cum vedeţi, eu însumi sunt colecţionar, zise el pe 
acel ton pedant care îl caracteriza. 

Gaspard recunoscu într-adevăr o litografie după Fetița cu 
balon roşu a lui Bansky - aceeaşi pe care o găseai deja în mii de 
saloane sau ca fundal de ecran pentru milioane de calculatoare. 
Mai recunoscu o serigrafie de Damien Hirst - eternul craniu din 
diamante pe care-l repeta la nesfârşit - şi o sculptură mare de 
Arman reprezentând o vioară spartă (Arman mai crease şi 
altceva în afară de viori cuprinse de furie?). Pe scurt, nişte opere 
faţă de care el avea oroare. 

— Să revenim la Sean Lorenz, dacă binevoiţi. 

Alunecos ca un tipar, criminalistul n-avea de gând să-l lase pe 
Gaspard să conducă întrevederea. 

— Mai întâi, cum aţi auzit de povestea asta? întrebă el. 


Gaspard refuză să-i facă jocul. Dacă Stockhausen acceptase 
să-l vadă urgent, însemna că se temea pentru reputaţia lui şi 
pentru cea a laboratorului său. 

— Ca să câştigăm timp, domnule Stockhausen, spuneti-mi 
imediat şi exact ce anume v-a cerut Sean Lorenz. 

— Nu pot. Acest lucru este confidenţial, după cum bănuiţi. 

— Vă garantez că nu va mai fi pentru mult timp. În orice caz, 
nu atunci când o patrulă de poliţişti va descinde la Aspen ca să 
vă pună cătuşele. Chestie care va stârni mare vâlvă la hotelul 
Jerome, credeţi-mă. 

Criminalistul se ofuscă: 

— Şi pentru ce motiv m-ar aresta, mă rog? 

— Complicitate la uciderea unui copil. 

Stockhausen îşi drese vocea. 

— leşiţi afară! O să-mi contactez avocatul. 

In schimb, Gaspard se înfundă în canapeaua cam tare. 

— Nu suntem obligaţi să ajungem la asemenea extreme. 

— Ce vreţi să ştiţi mai exact? 

— V-am spus deja. : 

Ludovic Capet nu se simţea în largul său. Işi scoase frumoasa 
lui batistă de mătase din buzunarul blazerului pentru a se şterge 
de transpiraţie. Şi se hotărî să capituleze. 

— În acea zi de 23 decembrie, Sean Lorenz a intrat în biroul 
meu foarte surescitat. Ai fi zis că era nebun. Sincer, dacă n-ar fi 
fost celebru, nu l-aş fi primit niciodată. 

— Avea cu el un sac de plastic, nu-i aşa? 

Stockhausen se strâmbă dezgustat. 

— Da, un sac de gunoi care conţinea un covoraş uzat. Ca cele 
pe care le găseşti în maşinile vechi. 

Gaspard confirmă. 

— Provenea într-adevăr din portbagajul unui Dodge. 

— Pe scurt, continuă criminalistul, Lorenz voia să ştie dacă pe 
acel covor erau urme genetice care puteau să corespundă cu 
cele ale fiului său. 

— Din punct de vedere tehnic, era ceva fezabil? 

Stockhausen ridică din umeri, considerând întrebarea ne 
potrivită. 

— Bineînţeles, din moment ce îl aveam pe Lorenz în faţa 
noastră. Tot ceea ce am avut de făcut a fost să prelevăm un pic 
de salivă pe un beţişor din bumbac. Compararea ADN-ului pe 


care mi-o cerea era doar un pic mai complexă decât un banal 
test de paternitate. Doar că presupunea puţin mai mult timp. 

— Şi îmi închipui că Sean era grăbit. 

Directorul laboratorului încuviinţă din cap. 

— În perioada sărbătorilor de sfârşit de an, e întotdeauna 
complicat din cauza vacanței personalului. Dar toate problemele 
au o soluţie când accepti să-ţi scoţi carnetul de cecuri. 

— În cazul de faţă, la cât se ridica suma scrisă pe cec? 

— În cazul de faţă, era mai mult decât un cec. Stockhausen se 
ridică pentru a se îndrepta spre tabloul lui Bansky în spatele 
căruia se ascundea un seif de birou cu recunoaştere digitală. 
Criminalistul deschise dulapul de oţel şi scoase din el un tablou 
cu ramă din lemn închis la culoare. Sub geam, un desen semnat 
Sean Lorenz reprezentând linia de orizont newyorkeză cu zgârie- 
nori pe fundal. Gaspard îşi imagină scena şi aceasta îi provocă 
greață: grăsanul de Stockhausen pe cale să-i smulgă lui Lorenz, 
care agoniza de durere, un ultim desen pentru a-l face să achite 
o simplă analiză genetică. 

Ludovic al XVI-lea nu părea să-şi dea seama de adevărata 
dimensiune a josniciei lui. 

— Cred că pot spune fără să mă înşel că este ultima operă a 
artistului! chicoti el, încântat de gluma lui. 

Gaspard îşi stăpâni dorinţa de a sparge tabloul, de a rupe 
desenul şi de a ieşi pe terasă pentru a arunca spre cer 
bucăţelele de hârtie aşa cum împrăştii cenuşa. Chestia asta ar fi 
făcut senzaţie, dar cercetarea lui n-ar fi progresat. Işi păstră 
aşadar calmul şi continuă discuţia: 

— Lorenz v-a făcut deci acest desen ca să acceptaţi să 
reduceţi durata analizei... 

— Da, i-am garantat că va avea rezultatele în dimineaţa zilei 
de 26 decembrie. Era complicat, dar nu imposibil. 

— Deci, trebuia să treacă pe aici din nou după trei zile. 

— Dar n-a mai venit niciodată să-şi ia rezultatele, fiindcă între 
timp a murit, completă doctorul. 

Stockhausen făcu o pauză de câteva secunde. 

— Am avut rezultatele la data prevăzută, dar au rămas în 
aşteptare în calculatoarele noastre. Nu exista un ordin judiciar şi 
nimeni n-a venit să le ia. Noi avem un program de gestiune care 
a trimis automat trei mesaje de contactare a clientului, apoi am 
uitat complet de chestiunea asta. 


— Moartea lui Lorenz a fost anunţată în toate ziarele. Asta nu 
v-a făcut să reacţionaţi? 

— Nu văd legătura. A murit de o criză de inimă în mijlocul 
străzii. 

În privinţa asta, Stockhausen nu greşea. 

— În fiecare an, reluă el, la începutul toamnei, echipa face o 
curăţenie serioasă în arhiva fişierelor noastre. Abia în acest 
moment am văzut rezultatele. 

Gaspard începea să-şi piardă răbdarea. 

— Şi ce spuneau? 

— Testul de paternitate era pozitiv. 

— Mai concret? 

— Mai concret, covorul fusese poate curăţat sumar, dar n-a 
trebuit să căutăm mult pentru a găsi pe el urme se sânge 
aparţinând băiatului lui Sean Lorenz. 

— Şi n-aţi anunţat poliţia? 

— V-am spus că mi-am dat seama de asta în septembrie, anul 
acesta! Am făcut nişte cercetări pe internet şi am văzut că 
puştiul era mort, ucis de o nebună. Ce s-ar mai fi schimbat? 

— Aşa este, admise Gaspard. 

El se ridică de pe canapea. Stockhausen insistă să-l conducă 
până la lift. 

— Acest covor de maşină, cui îi aparținea? vru să ştie 
directorul laboratorului. 

— Nu credeţi că e cam târziu ca să vă preocupaţi de asta? 

El insistă: 

— Era maşina lui Beatriz Muñoz? A mai ucis şi alți copii, nu-i 
aşa? 

Gaspard înţelese că tipul îi ascundea ceva. 

— Fir-ar să fie! Ce nu mi-aţi spus? 

Liftul sosi şi uşile se deschiseră, dar Gaspard nu-l scăpă pe 
criminalist din ochi. Bărbatul părea la capătul puterilor, ca şi 
cum tocmai traversase Manhattanul în cea mai mare grabă. 

— S-au găsit pe acest covor urme de sânge ale fiului lui 
Lorenz, dar nu numai... Mai erau şi alte urme. Sânge, salivă 
provenind de la alte persoane. 

— Copii? 

— Este imposibil de spus. 

— Şi cum interpretaţi asta? 


— Nu ştiu! Nu sunt nici poliţist, nici medic legist. Pot fi o mie 
de lucruri: urme de contact, de... 

— Dar părerea dumneavoastră care este? 

Stockhausen gâfâi: 

— Părerea mea este că şi alte corpuri au fost transportate în 
portbagajul acestei maşini. 

4. 

Madeline răspunse la telefon în timp ce conducea. 

— Te ascult, Dominic. 

— Am făcut ceea ce mi-ai cerut, Maddie: am făcut săpături în 
cazul Sotomayor şi am găsit ceva foarte ciudat. 

Deşi era în vacanţă, Dominic Wu avea tonul caracteristic 
vânătorului triumfător. 

— Despre fratele lui? 

— Mda, despre Reuben. Cu câteva săptămâni înainte de a 
muri, s-a dus la secţia de poliţie din Gainsville pentru a declara 
dispariţia propriei mame. 

— Bianca Sotomayor? 

— Da. Născută în 1946, şaizeci şi cinci de ani în momentul 
dispariţiei. Tocmai ieşise la pensie. Înainte de asta, lucrase în 
diferite spitale, mai întâi în Massachusetts, apoi la Toronto, în 
Michigan şi în Orlando. 

— Avea un soţ? Un amant? 

— N-a fost măritată decât o dată, cu Ernesto Sotomayor, tatăl 
lui Adriano şi al lui Reuben. După aceea, a trăit cu un medic 
canadian şi cu un dealer auto din Orlando care a dat ortul popii 
în 2010. În momentul dispariţiei, avea o relaţie cu un tip de 
patruzeci şi patru de ani, proprietarul unui spa din regiune. Se 
pare că e la modă să ţi-o tragi cu băbăciuni. 

— S-a făcut vreo anchetă despre dispariţia ei? 

— Da, dar nu s-a ajuns la niciun rezultat. Dosarul este gol. 
Niciun semn prevestitor, niciun indiciu, nicio urmă. Bianca 
Sotomayor s-a evaporat. 

— Şi un judecător a declarat-o în cele din urmă moartă? 

— În noiembrie 2015. 

De aceea succesiunea lui Adriano a durat aşa mult, gândi ea. 

— Eu mi-am făcut treaba, Maddie. Acum, spune-mi de ce te 
interesează acest caz. 

— Te sun mai târziu, promise ea. 


Închise telefonul fără a-i lăsa timp să mai pună şi alte 
întrebări. 

O sună imediat pe Isabella, dar îi răspunse mesageria vocală. 
Prin urmare, decise să-l contacteze pe Gaspard. 

— Unde eşti, Coutances, în Manhattan? 

— Unde-ai vrea să fiu? Să mă bronzez în Papeete sau în Bora 
Bora? Tocmai ies de la Stockhausen. l-am dat de urmă. 
Închipuie-ţi că... 

— Îmi povesteşti mai târziu, zise ea. Trec să te iau. Am 
închiriat o maşină, sunt pe Southern State, în dreptul oraşului 
Hempstead. Mă întorc din Hamptons. E o poveste foarte lungă. 
O să ţi-o spun. 

— Şi eu am multe lucruri să-ţi povestesc. N 

— O să mi le spui mai târziu, mai am doar o oră de mers. Intre 
timp, aş vrea să-mi faci un serviciu. 

După vocea ei - timbru mai clar, intonaţii apăsate -, Gaspard 
realizase că Madeline nu era în aceeaşi stare ca în ajun. 

— Spune. 

— La două străzi de hotel, pe Thomas Street, este un magazin 
de unelte profesionale care se numeşte Hogarth Hardware. Te... 

— Şi ce vrei să fac eu acolo? 

— Lasă-mă să vorbesc până la sfârşit! Ai o hârtie şi un creion 
la îndemână? Uite lista mea de cumpărături: două lanterne, 
tuburi fluorescente, un levier din oţel călit, o rangă de 
decofrare... 

— Şi unde mergem cu toate astea? 

— Asta tu o să-mi spui. Fă exact ce-ţi cer. Mă asculţi, 
Coutances? 

În mod evident, Madeline găsise ceva care îi spulbera 
îndoielile despre temeiul acestei anchete. Ceva ce el n-ar fi fost 
capabil să descopere. 

Gaspard îşi zise atunci că avusese dreptate să meargă după 
ea la Madrid. 


20 
Fiul preferat 
Negrul este o culoare în sine, 
care le rezumă şi le consumă pe toate celelalte. 
Henri MATISSE 
1. 

Părăsiseră New Yorkul la începutul după-amiezii şi o luară 
spre est, trecând prin ambuteiaje. Primii o sută de kilometri 
până la New Haven fuseseră un adevărat coşmar. O autostradă 
supraaglomerată, cu foarte multe noduri rutiere. Un infern 
urban care se prelungea la infinit. Un teritoriu în agonie, 
cangrenat de metastaze de beton, asfixiat cu dioxid de azot şi 
cu particule fine. 

Madeline şi Gaspard profitaseră din plin de timpul care se 
prelungea în periplul lor pentru a asambla piesele unui puzzle 
macabru. Povestea unei copilării ucise. Cu o violenţă care, în 
cele din urmă, a dat naştere unei violenţe înzecite. Cu o cruzime 
şi o barbarie cotidiană care, mulţi ani mai târziu, vor alimenta o 
nebunie ucigaşă. Povestea unei bombe cu ceas. Povestea unui 
băieţel pe care părinţii, fiecare în felul său, l-au transformat într- 
un monstru. 

Madeline mări temperatura sistemului de încălzire. Se lăsa 
deja noaptea. Ziua trecuse fără să-şi dea seama, în ritmul 
descoperirilor care se accelerau. Bucăţi întregi ieşeau din 
umbră. Mai întâlnise deja asta în unele cazuri. Era momentul cel 
mai excitant al anchetei. Revanşa adevărului când, după ce au 
fost prea mult timp refulate, unele evidențe reapăreau cu o 
forţă devastatoare. În mintea ei, ceața începea să se risipească 
şi ceea ce îi dezvăluia o sidera. 

Intotdeauna este greu să identifici rădăcinile unei tragedii, să 
stabileşti momentul precis în care o viaţă este dată peste cap. 
De câteva ore, Madeline avea totuşi o certitudine. Drama se 
declanşase în vara lui 1976 la Tibberton, un mic port de pescuit 
din Massachusetts spre care se îndreptau ei acum. 

In vara aceea, o infirmieră de la dispensarul local, Bianca 
Sotomayor, află că poartă în pântec un al doilea copil. În clipa în 
care vede rezultatele analizelor de sânge, ia o decizie radicală. 
Sătulă să îndure zilnic înjurăturile şi bătăile soţului ei, Ernesto, 
îşi ia banii puşi deoparte şi pleacă pe neaşteptate de acasă 
pentru a-şi reface viaţa în Canada. 


Pe vremea aceea, Adriano, fiul ei mai mare, n-avea nici şase 
ani. Rămas singur cu taică-său, băiatul suportă întreaga lui 
violenţă. Indură bătaie după bătaie, umilinţă după umilinţă, 
administrate uneori cu o cruzime de neînchipuit. Va trebui să 
mai aştepte doi ani lungi pentru ca învăţătoarea lui, Nella 
Boninsegna, să denunțe faptele tatălui şi să-l elibereze pe copil 
din acel calvar. 

Atunci lucrurile par să revină la normal în viaţa băiatului. 
Departe de tatăl său, Adriano are şansa de a fi dat în plasament 
la o familie destul de binevoitoare care îi permite chiar să 
păstreze legătura cu verişoara lui, Isabella. În Harlem, are o 
adolescenţă obişnuită şi se împrieteneşte cu tânărul Sean 
Lorenz, un mic geniu al artei graffiti, şi cu zbuciumata Beatriz 
Muñoz, fiica unor imigranţi chilieni, care, din cauza fizicului ei, 
avusese ca şi el o copilărie grea, marcată de dispreţ şi de 
umilinţe. 

Cei trei formează Artificierii, un grup de grafferi care pictează 
în culori vii vagoanele de metrou şi zidurile din Manhattan. 
Adriano nu este foarte bun la învăţătură. Abandonează şcoala 
rapid şi, după o tinereţe cam furtunoasă, intră în cele din urmă 
în poliţie unde avansează fără să facă valuri. În aparenţă, duce o 
viaţă liniştită. Dar cine poate spune ce se petrece cu adevărat în 
mintea lui? 

In acest punct, fragmentele de puzzle deveneau mai 
ipotetice. Madeline ştia foarte bine că acum combina impresii şi 
posibilităţi, bazate pe descoperirile lor din New York - solide, dar 
puţine. Totuşi, tabloul general care se contura era de o coerenţă 
incredibilă. 

Un lucru era sigur pentru Madeline: tenebrele copilăriei lui 
Sotomayor nu se risipiseră. Ele reapăreau la începutul anilor 
2010. Atunci a dat Adriano de urma fratelui său mai mic, 
Reuben, care era profesor la Universitatea din Gainesville. Cei 
doi fraţi ştiau oare de mult timp unul de existenţa altuia? Se 
întâlniseră deja, vorbiseră? In acest stadiu al anchetei, Madeline 
nu ştia. În orice caz, în această perioadă, Adriano era măcinat 
de ură, de o dorinţă aprigă de a se răzbuna care-l antrenase 
într-o nebunie ucigaşă. Işi găsise mama în Florida. La început, se 
gândise fără îndoială s-o ucidă, dar se răzgândise: moartea era 
prea blândă pentru ceea ce îl făcuse ea să îndure. 


Madeline nu era psihiatru, dar credea că descoperise cheia 
comportamentului lui Adriano: nu pe taică-său îl ura cel mai 
mult, ci pe maică-sa. Mama care îl abandonase. Mama, altădată 
adorată, care dezertase de pe câmpul de bătălie unde luptau 
împreună. Mama pe care o venera şi care preferase să fugă cu 
fătul pe care-l purta în pântec. 

În jurul acestei mame se cristalizase aşadar ura lui. Madeline 
îşi imagina stupefacţia pe care trebuie să fi simţit-o băieţelul. 
Nici măcar violenţa tatălui nu se compara cu această stare de 
uluire. Cel puţin, probabil că aşa reinterpretase creierul său 
povestea. Bărbaţii sunt violenţi prin natura lor. Dar mamele 
trebuie să-şi protejeze copilul. Numai că a lui plecase. Ca să 
protejeze pe altul. O greşeală al cărei preţ nu încetase să-l 
plătească. 

Scenariul părea dement, dar era singurul motiv raţional pe 
care Madeline îl găsise pentru a lega traiectoria lui Adriano de 
acele crimele săvârşite de Regele Arinilor. Adriano o răpise 
aşadar pe Bianca, o sechestrase şi timp de mai multe săptămâni 
îi povestise probabil îndelung cum avea să-l ucidă pe Reuben, 
cum avea să-l omoare în bătaie pe fiul ei preferat. Se delectase 
o vreme cu această tortură mintală, apoi trecuse la fapte. 
Reuben murise. 

Dar Bianca n-avea să scape aşa ieftin. Adriano avea să comită 
aceeaşi crimă la nesfârşit. Avea s-o chinuie cu uciderea fratelui 
său repetată de o sută de ori. S-o facă să îndure un calvar, o 
pedeapsă sofisticată care, probabil, îi încolţise încet, încet în 
minte. În februarie 2012, îl răpise pe micuțul Mason Melvil din 
parcul copiilor din Shelton şi i-l încredinţase maică-sii. In 
închisoarea ei, Bianca n-avea altă opţiune decât să se ocupe cât 
putea mai bine de băieţel. Poate chiar devenise şi mai 
afectuoasă pentru a încerca să atenueze traumatismul pe care îl 
trăia un copil de doi ani despărţit cu brutalitate de părinţii lui 
pentru a fi lăsat să zacă într-o pivniţă întunecată în compania 
unei necunoscute. Inevitabil, Bianca se ataşase de el. Dar, pe la 
mijlocul primăverii, pe nepregătite, Regele Arinilor îi luase 
copilul maică-sii şi îl omorâse, după toate probabilitățile, chiar în 
faţa ei, apoi îi dusese cadavrul în apropierea unui lac. O 
secvenţă pe care, în următorii doi ani, Adriano avea s-o repete 
de trei ori cu alte trei victime: Caleb Coffin, Thomas Sturm şi 
Daniel Russell. 


Madeline nu mai avea nicio îndoială legată de identitatea 
Regelui Arinilor. Adriano era într-adevăr ucigaşul, dar, contrar a 
ceea ce crezuse toată lumea, adevăratele lui victime nu erau 
copiii. Suna tragic, dar aceşti băieţei nu erau decât nişte victime 
colaterale. O modalitate de a o răni la nesfârşit pe singura şi 
unica lui victimă. Mama lui. 

2. 

În dreptul localităţii Mystic, circulaţia se fluidiză în sfârşit. 
Camioneta continuă să ruleze de-a lungul coastei spre est, apoi 
intră pe teritoriul statului Rhode Island şi o luă în direcţia 
oraşului Providence. Dacă ascultai staţiile de radio, era imposibil 
să ignori faptul că mai erau doar câteva ore până la petrecerea 
din Ajunul Crăciunului. De la Dean Martin la Nat King Cole, toţi 
cântăreții păreau să fi căzut de acord să înveselească seara. 
Louis Armstrong abia terminase White Christmas că deja Sinatra 
şi începea Jungle Bells. 

Gândurile lui Gaspard le urmau îndeaproape pe cele ale lui 
Madeline. Se gândea la mitologia greacă, la pedeapsa pe care 
Zeus i-o dăduse lui Prometeu fiindcă furase focul sacru de la zei: 
să fie înlănţuit pe o stâncă şi să se lase devorat în fiecare zi de 
vulturul Carpaţilor care îi mânca o bucată din ficat. Intrucât 
ficatul avea capacitatea de a se regenera în timpul nopţii, a 
doua zi calvarul reîncepea. O suferinţă veşnică. O ispăşire nu 
atât de diferită de cea la care Adriano o supusese pe mama lui. 

Gaspard se gândi la ura pe care o acumulase probabil 
Sotomayor pentru a se lansa într-o asemenea nebunie şi la 
nenorocul tuturor celor care îi ieşiseră în cale. 

În decembrie 2014, hazardul vieţii a făcut ca destinul lui, 
construit în jurul acestei devieri ucigaşe, să se intersecteze cu 
alte două. Cei trei Artificieri se regăsesc fără voia lor pe drumul 
vieţii. Dar culorile vii ale anilor 1990 au fost înlocuite de sânge şi 
tenebre. 

Beatriz Muñoz, cu care Adriano mai vorbea când şi când, s-a 
lăsat antrenată de propriii demoni. Era ceva paradoxal şi 
frustrant să-ţi spui că Beatriz era sora mai mică de suferinţă a 
lui Adriano. Suferinţa care dă naştere la suferinţă. Aceeaşi ură 
care te determină să le faci rău celor pe care i-ai iubit profund. 
Dar între cele două suflete chinuite există o diferenţă majoră: 
Beatriz nu merge până la capăt cu nebunia ei. Ea o torturează 
fizic şi mintal pe Penelope, dar nu îi ia viaţa lui Julian. 


Când ia decizia să înapoieze copilul părinţilor săi, Beatriz îl 
contactează pe Adriano, pe care-l crede un poliţist integru, 
pentru a juca rolul de intermediar. Îi dă întâlnire în Newton 
Creek, îi încredinţează copilul pentru a i-l da înapoi tatălui său şi 
se duce să se arunce în faţa unui tren. 

Aşadar, în aceste circumstanţe neverosimile, se trezeşte 
Regele Arinilor cu fiul lui Sean în portbagajul maşinii. Un cadou 
care îl scuteşte de răpirea altui copil. El îl duce pe Julian în 
ascunzătoare unde, după un ritual de-acum bine stabilit, îl dă în 
grija mamei lui, Bianca. 

Săptămânile trec. Urmând modul de operare pe care l-a 
respectat mereu, Sotomayor planifică să-i ia viaţa lui Julian 
undeva către sfârşitul lui februarie, începutul lunii martie. Numai 
că, pe 14 februarie 2015, Regele Arinilor este ucis în faţa casei 
lui de un dealer din cartier. 


Gaspard clipi. Înapoi la realitate. Asta era povestea aşa cum 
reuşiseră el şi Madeline s-o reconstituie. Umplând spaţiile goale 
cu multe ipoteze. Poate că se aflau pe un drum greşit, dar, dacă 
nu, se ridicau două întrebări. Unde sechestra Regele Arinilor 
victimele şi pe mama lui? Mai exista vreo şansă ca Julian şi 
Bianca să fie încă în viaţă după aproape doi ani de la moartea 
temnicerului lor? 

Răspunsul la ultima întrebare era: probabil că nu. Cât despre 
locul de detenţie, credeau că l-au localizat. Cu câteva ore mai 
înainte, la New York, Gaspard crezuse în intuiţia lui Madeline şi-l 
sunase pe Andre, soţul lIsabellei. Acesta îi confirmase că 
succesiunea lui Adriano fusese lungă şi complicată din cauza 
implicaţiilor juridice legate de dispariţia Biancăi. Altfel spus, 
procedura nu se deblocase decât atunci când judecătorul de 
instrucţie semnase actul de deces al mătuşii lui. 

— André, mai exista vreun alt bun imobiliar în succesiune? Un 
teren? O vilă? O cabană? 

— Mai era vechea casă a familiei Sotomayor la Tibberton. 

— Aţi fost acolo recent? 

— N-am fost niciodată! Isabella detestă văgăuna aia. lar 
casa... e nasoală! Am văzut fotografii, eşti mai aproape de 
Amityville decât de Martha's Vineyard. 

— Cine locuieşte acolo în acest moment? 


— Nimeni. Încercăm să o vindem de un an, dar cumpărătorii 
nu se îmbulzesc la poartă, iar agentul imobiliar nu pare să fie 
prea inteligent. 

Gaspard notase adresa. Când îi vorbise lui Madeline despre 
asta, ea remarcase că nu era logic ca bătrânul Ernesto să nu fi 
căutat să se debaraseze de coşmelia aia în perioada în care 
fusese diagnosticat cu cancer şi se întorsese să locuiască 
împreună cu fiul său la New York. Ipoteza ca ascunzătoarea lui 
Adriano să fie această casă căpăta tot mai multă credibilitate. 
Asta presupunea o organizare dată naibii pentru a asigura 
aprovizionarea captivei în timp ce el lucra la New York, dar era 
posibil. 

Gaspard îşi simţise inima bubuind şi sângele zvâcnindu-i în 
tâmple. 

— Nu te ambala, Coutances. Tot ce o să descoperim sunt 
două cadavre, zise Madeline înainte de a porni la drum. 

3. 

După mai mult de patru ore de mers, intraseră pe şoseaua de 
centură care înconjura Bostonul. Puţin după Berlington, se opriră 
la o benzinărie pentru a face plinul. Gaspard voi să se ofere, dar, 
cu mâinile rănite, îi venea greu să umple rezervorul. 

— Du-te mai degrabă şi adu-mi o cafea! îi ordonă Madeline 
luându-i pistoletul pompei de benzină. 

El capitulă şi plecă să se adăpostească de frig în staţia de 
benzină. Băgă câteva monede în automatul de cafea. Două 
lungo fără zahăr. Era aproape ora opt seara. În unele familii, 
petrecerea din Ajunul Crăciunului trebuia să înceapă. 
Difuzoarele continuau să înşire melodii din Great American 
SongBook, versiunea pentru Crăciun. Gaspard recunoscu o 
variantă din Old Toy Trains, clasicul lui Roger Miller. Tatăl lui 
obişnuia să-i cânte la chitară versiunea franţuzească, Petit 
garçon, popularizată de Graeme Allwright. Chiar adult fiind, 
primele Crăciunuri erau încă vii în amintirea lui. Momentele cele 
mai fericite erau cele petrecute în apartamentul de două 
camere al tatălui său. Treizeci şi şapte de metri pătraţi, scuarul 
Paul-Lafargue, în Evry. Se revedea pe 24 decembrie seara, 
punând biscuiţi şi ceai fierbinte lângă brad, înainte de venirea 
lui Moş Crăciun. Îşi amintea de cadourile cu care se juca 
împreună cu tatăl său: Big Jim, Circuit TCR, Copacul Magic, 
Hippos Gloutons... 


În general, amintirea îl făcea să plângă şi încerca să şi-o 
alunge din minte. În seara asta totuşi reuşi s-o accepte fără 
ostilitate. Pur şi simplu ca pe un moment frumos de care îţi 
aminteşti cu recunoştinţă. Şi asta schimba totul. 

— Brr, e frig, se plânse Madeline aşezându-se lângă el pe unul 
dintre taburetele rotative dispuse în jurul unei mese de bar din 
plastic turnat. 

Vru să dea cafeaua pe gât dintr-o înghiţitură, dar, fiind 
fierbinte, o scuipă numaidecât. 

— Fir-ar să fie, Coutances, vrei să mă omori sau ce? Nu eşti în 
stare nici măcar să iei o cafea? 

Madeline Greene, în toată splendoarea ei. Calm, Gaspard se 
ridică pentru a merge să-i aducă altă băutură. Nici nu se punea 
problema să se certe cu ea şi să distrugă frumosul elan pe care-l 
luase ancheta lor. 

Între timp, Madeline îşi consultă telefonul. Un e-mail de la 
Dominic Wu îi reţinu atenţia: Un cadou, în caz că eşti singură în 
seara de Ajun. Crăciun Fericit! Mesajul laconic era însoţit de un 
document voluminos. Dădu click pentru a-l deschide. Wu reuşise 
să facă rost pe căi ocolite de un extras de cont bancar al lui 
Adriano. Altfel spus, o mină de aur. 

— Cum de te-ai înveselit aşa dintr-odată? o întrebă Gaspard 
întinzându-i cafeaua. 

— Aruncă un ochi pe asta, îi zise ea transferându-i PDF-ul pe 
e-mail. Cheltuielile lui Sotomayor. Le studiem şi discutăm după 
aceea. Caută-le pe cele care se repetă. 

Madeline îşi puse noul pahar de cafea pe masă, lângă 
smartphone. Timp de o jumătate de oră nu-şi mai ridică privirea 
din telefon. Cu capul aplecat, ea se concentra, derulându-şi prin 
faţa ochilor zecile de pagini ale listei şi luând notițe pe un suport 
de farfurie din hârtie. Gaspard stătea lângă ea şi avea exact 
aceeaşi atitudine. Ai fi zis că sunt doi împătimiţi de păcănele 
într-un cazinou din Las Vegas. 

Extrasul de cont conţinea toate cheltuielile lui Sotomayor din 
ultimii trei ani de viaţă. Acest document era ca o cameră video 
aţintită asupra vieţii lui. Îi dezvăluia obişnuinţele, restaurantul în 
care îi plăcea să mănânce sushi la prânz, unde se aflau parcările 
în care îşi lăsa maşina, punctele de achitare a taxei pentru 
autostrăzile pe care circula, numele medicilor la care mergea, 
chiar şi micile extravaganţe pe care şi le permitea: o pereche de 


ghete Edward Green la 1.400 de dolari, un fular Burberry din 
caşmir la 600 de dolari... 

In cele din urmă, Gaspard ridică decepţionat capul. 

— Nu văd nimic care să-l lege în mod direct pe Adriano de 
Tibberton, niciun traseu regulat, nicio factură de apă sau de 
electricitate, nici plăţi făcute la magazinele din regiune. 

— Asta nu spune neapărat mare lucru. Un poliţist ca Adriano 
era capabil să-şi mascheze tranzacţiile ţinând o dublă 
contabilitate sau plătind cu bani lichizi. Dar unele cheltuieli 
regulate sunt ciudate. 

Patru magazine apăreau într-adevăr în mod frecvent. Mai 
întâi, Home Depot şi Lowe's Home Improvement. Cele mai mari 
firme de bricolaj, materiale de construcţie şi utilaje din ţară. 
Valoarea facturilor era ridicată, dând de înţeles că era vorba 
despre lucrări importante. Genul de amenajări - izolare fonică, 
sistem de ventilaţie... - pe care ar trebui să le realizezi dacă ai 
vrea să sechestrezi pe cineva o perioadă mai lungă. 

A treia întreprindere era mai puţin cunoscută şi trebuită s-o 
caute pe internet pentru a-i descoperi sectorul de activitate. 
LyopFood era o firmă specializată în vânzarea online de hrană 
liofilizată. Pe site puteai găsi mai ales o grămadă de raţii 
militare sau de supravieţuire. Pachete constituite din cutii de 
sardine, batoane energetice, carne de vită uscată şi feluri de 
mâncare liofilizată, conservată pe termen lung. De aici se 
aprovizionau excursioniştii sau marinarii, dar şi unii cetăţeni - 
din ce în ce mai numeroşi - convinşi că, pe fondul unei viitoare 
apocalipse, era necesară o stocare masivă de hrană. 

In sfârşit, tranzacţiile arătau că Sotomayor era un client 
regulat al site-ului walgreens.com, unul dintre principalele 
lanţuri farmaceutice americane. Sigur, găseai de toate - sau 
aproape - la Walgreens, dar mai ales toate produsele de igienă 
necesare bebeluşilor şi copiilor mici. 

Madeline îşi termină cafeaua rece şi se întoarse spre Gaspard. 
Vedea bine că şi el se gândea la acelaşi lucru ca ea. În inima lor, 
o speranţă nebunească. lar în mintea lor, imagini de care să se 
agaţe: imagini cu Bianca Sotomayor, o bătrână obosită, 
prizonieră de ani buni într-o pivniţă izolată fonic. O femeie 
sechestrată de propriul fiu despre care credea că era mort. O 
femeie care, de mai bine de doi ani, veghea asupra unui copil, 


privându-se de tot, economisind hrana, apa, lumina. Sperând că, 
într-o bună zi, poate va veni cineva să-i elibereze. 

— Grăbeşte-te, Coutances, ridicăm ancora. 

4. 

Ultimii kilometri se dovediră cei mai lungi. Drumul spre 
Tibberton era şerpuit. Cu puţin înainte de Salem, trebuiau să 
parcurgă o scurtă porţiune din autostrada USI, apoi s-o ia pe un 
drum care urca uşor, ocolind o pădure - identificată pe GPS sub 
numele ciudat de Blackseedy Woods -, şi apoi să coboare din 
nou pe coastă. 

Gaspard o privea pe Madeline pe furiş. Era complet schimbată 
la faţă. Privirea îi strălucea, clipea des, trăsăturile ei ferme o 
făceau să semene cu cea din poza pe care Gaspard o văzuse în 
articolul din NYT. Până şi corpul îi era uşor înclinat în faţă, ca şi 
cum era nerăbdătoare să sară la bătaie. _ 

Ajunseră la Tibberton după cinci ore de drum. In mod vizibil, 
comitatul decisese reducerea bugetului pentru iluminatul public 
şi pentru decoraţiunile de Crăciun: străzile erau cufundate în 
beznă, clădirile oficiale nu erau puse în valoare, chiar şi portul 
părea cufundat în întuneric. Locul li se păru şi mai auster decât 
ceea ce citiseră în ghidurile turistice online. Tibberton era un 
târguşor de câteva mii de locuitori, cunoscut altădată pentru 
pescuitul în mare, dar care, de-a lungul anilor, intrase încet- 
încet în declin, având de suferit din cauza renumelui căpătat de 
Gloucester, celebrul său vecin care se impusese ca o Mecca a 
tonului roşu. De atunci, oraşul îşi găsea cu greu locul în industria 
pescuitului şi în cea a turismului. 

Urmară indicaţiile GPS-ului şi părăsiră zona de coastă pentru a 
ajunge la şoseaua care şerpuia printre câmpuri. Apoi intrară pe 
un drum îngust, înconjurat de mărăcini. După un kilometru, un 
panou FOR SALE apăru în lumina farurilor. Please contact Harbor 
South Real Estate, propunea afişul care se termina cu un număr 
de telefon al regiunii. 

Madeline şi Gaspard ieşiră din maşină însufleţiţi, lăsând 
farurile aprinse. N-aveau arme, dar scoaseră din portbagaj 
lanternele, ranga de decofrare şi levierul pe care Gaspard le 
cumpărase din Manhattan. 

Era la fel de frig. Vântul puternic, venind dinspre Atlantic, le 
sufla direct în faţă. Dar la Tibberton până şi în aerul sărat se 
simţea un miros oribil. 


Se apropiară de clădire înaintând umăr la umăr. Casa familiei 
Sotomayor era o mică locuinţă colonială rurală, cu un singur 
etaj, dominată de un coş de fum central. Dacă fusese vreodată 
frumoasă, cu mult timp în urmă, acum era sinistră. O căsuţă de 
ţară sumbră, înconjurată de mărăcini şi de ierburi înalte, cu o 
poartă încadrată de doi stâlpi care stăteau să cadă. Îşi croiră cu 
greutate drum printre plantele cu spini. În bezna nopţii, faţada 
cu lambriuri de pin îţi dădea impresia că fusese vopsită cu 
gudron. 

N-avuseseră nevoie să-şi folosească levierul. Uşa de la intrare 
fusese deteriorată de mult, judecând după lemnul deformat de 
umezeală. Işi aprinseră lanternele şi intrară în casă. Locuinţa era 
pe jumătate goală, zăcând în propria-i mizerie de ani buni. 
Vizitată fără îndoială în multe rânduri de boschetarii din zonă. 
Bucătăria semideschisă fusese dezmembrată. Barul din lemn 
dispăruse, uşile dulapurilor de perete erau smulse. În salon nu 
mai rămăseseră decât o canapea stricată şi o masă cu tăblia 
spartă. Pe jos, zeci de sticle goale de bere, prezervative, seringi. 
Găseai chiar şi pietre aranjate în formă de cerc şi cenuşă rece, 
semn că se făcuse focul în mijlocul încăperii. Squatterii veniseră 
aici să facă sex, să bea şi să se drogheze la lumina flăcărilor. 
Dar nimic nu părea să indice că în casă fuseseră ţinuţi nişte 
prizonieri. 

In celelalte încăperi de la parter, nu mai era decât praf, 
umezeală şi o podea deformată care lua apă din toate părţile. În 
spatele casei, o verandă dădea spre o mică terasă în care se 
aflau două şezlonguri de lemn mucegăite. Madeline lăsă să-i 
scape o înjurătură zărind un garaj mare sau un hangar pentru 
bărci cu un acoperiş scurt în spate şi foarte înclinat. Cu Gaspard 
în urma ei, traversă grădina şi se năpusti în depozit. Dar şi 
acesta era gol. 

Se întoarseră în casă. Sub scară, o uşă pe jumătate ascunsă 
permitea accesul la o altă scară care ducea nu spre o pivniţă, ci 
mai degrabă spre un subsol mare unde nu trona decât o masă 
de ping-pong plină de case de păianjen. În fundul încăperii, o 
nouă uşă care cedă după două lovituri de umăr: vidul sanitar al 
coşmeliei. Era evident că de ani buni nimeni nu se mai 
aventurase aici. 

Ca să fie totuşi împăcaţi, urcară apoi la etaj unde se aflau 
altădată dormitoarele şi băile. Nici acolo nu mai rămăsese mare 


lucru. Cu excepţia camerei pe care o ocupase probabil Adriano 
până la vârsta de opt ani. 

Lumina lanternei lui Gaspard explora încăperea în care 
zăceau amintiri-fantomă. O saltea, nişte rafturi răsturnate, nişte 
postere plastifiate care putrezeau pe jos. Aceleaşi cu cele pe 
care el însuşi le avea odinioară pe perete în camera lui şi care îi 
populaseră imaginarul copilăriei: Fă/ci, Rocky, Războiul 
stelelor... Singura diferenţă între panteonurile lor: boxeurul 
argentinian Carlos Monzon îl înlocuia pe Michel Platini de la AS 
Nancy-Lorraine. 

Gaspard îndreptă lanterna spre latura interioară a uşii şi văzu 
nişte semne vechi, făcute cu creionul, marcând tradiționala 
măsurare a înălţimii care contează atât de mult când eşti copil. 
ÎI trecură fiorii. Ceva nu se potrivea. De ce Ernesto păstrase 
camera puştiului exact aşa cum era din moment ce i se 
retrăsese custodia fiului său? 

Gaspard se lăsă pe vine. Nişte fotografii înrămate zăceau pe 
jos şi erau pline de praf de o veşnicie. Şterse sticla pentru a 
îndepărta murdăria. Erau nişte poze vechi în culorile şterse ale 
anilor 1980 pe care puştii de azi încercau să le reproducă 
folosind filtrele Instagram. Fotografii ale unei familii americane: 
faţa uscăţivă şi mândră a lui Ernesto, formele apetisante ale 
frumoasei Bianca, o Monica Bellucci din Tibberton. Chipul lui 
Adriano în faţa celor cinci lumânări înfipte în tortul aniversar. 
Zâmbetul adresat fotografului, pentru a-i face pe plac, dar se 
vedea deja acea privire uşor pierdută despre care vorbea 
învăţătoarea. Gaspard şterse o altă fotografie înrămată. Un al 
patrulea instantaneu care îl lăsă cu gura căscată: Ernesto şi fiul 
său la vârsta adultă. O fotografie făcută fără îndoială în timpul 
ceremoniei care marca intrarea lui Adriano în NYPD. Tatăl îl 
ţinea cu mândrie pe după gât pe fiu-său, cu mâna pe umărul lui. 

Aşadar, Adriano îşi revăzuse tatăl încă de la vârsta de 
optsprezece sau douăzeci de ani, cu mult înainte ca acesta să se 
îmbolnăvească. Era de neînțeles. Sau, mai degrabă, era o logică 
pervertită. Cea potrivit căreia, din momentul în care nu mai 
fusese în stare să-l bată, Ernesto încetase să mai fie o 
ameninţare pentru fiul său, iar acesta îl acceptase din nou în 
preajma lui. Încă o dată, Gaspard şi Madeline se mirară că 
Adriano îşi canalizase ura doar asupra mamei lui. Era nedrept, 
şocant, lipsit de sens. Dar, de la un numit grad al ororii şi al 


barbariei încolo, sensul şi raţionalul nu mai erau probabil 
relevante pentru a descifra comportamentele oamenilor. 


Bianca 

Mă numesc Bianca Sotomayor. 

Am şaptezeci de ani şi de cinci ani sunt pensionară în infern. 

Credeţi-mă, vă spun din experienţă: adevărata caracteristică 
a infernului nu o reprezintă suferinţele la care eşti supus. 
Suferinţa este banală, inerentă existenţei. Încă de la naştere, 
fiinţa omenească suferă mereu şi pentru te miri ce. Adevărata 
caracteristică a infernului, în afara intensității suferințelor tale, 
constă mai ales în faptul că nu le poţi pune capăt. Pentru că nu 
mai ai nici măcar puterea de a-ţi lua viaţa. 

N-o să vă rețin mult timp, n-o să încerc să vă conving. Mai 
întâi, pentru că părerea voastră nu mă interesează deloc. Şi apoi 
pentru că nu puteţi să-mi faceţi nimic - nu puteţi să-mi faceţi 
nici bine, nici rău. Oricum preferaţi să ascultați amintirile 
parţiale şi părtinitoare ale celor care se vor jura cu mâna pe 
inimă în faţa voastră că Adriano era un băieţel calm şi iubitor şi 
că noi, părinţii lui, eram nişte monştri. 

lată deci singurul adevăr valabil din perspectiva mea: am 
încercat sincer să-mi iubesc fiul, dar asta n-a fost niciodată 
evident. Nici măcar în primii ani. Personalitatea unui copil iese la 
iveală foarte repede. La patru, cinci ani, Adriano deja mă 
înfricoşa. Nu atât fiindcă era turbulent, insuportabil, coleric - 
căci aşa era -, cât mai ales fiindcă era alunecos şi perfid. Nimeni 
n-avea putere asupra lui. Nici eu, prin dragoste, nici tatăl său, 
prin violenţă. Adriano nu voia doar afecțiunea ta, el voia să te 
supună fără să-ţi dea nimic în schimb. Voia să te subjuge şi 
nimic nu-l putea face să renunţe, nici jurămintele mele, nici 
loviturile de curea pe care ni le dădea taică-său, lui pentru a-l 
potoli sau mie pentru a mă pedepsi că sunt mama unui caz 
pierdut. Chiar şi în suferinţă, privirea lui mă făcea să 
încremenesc: vedeam în ei cruzimea şi furia unui demon. 
Bineînţeles, o să credeţi că toate astea nu existau decât în 
mintea mea. Poate, dar erau insuportabile. Aşa că, imediat ce 
am putut, am plecat. 

Am trecut la alt capitol din viaţa mea. Chiar aşa. N-avem 
decât o viaţă şi nu voiam să mi-o petrec pe a mea îndoindu-mi 
mereu spinarea. Ce sens are o viaţă redusă la o serie de sarcini 
care te dezgustă? Să te plimbi zi de zi printr-un oraş de tot 
rahatul care pute a peşte, să ai o viaţă conjugală care se 


rezumă la a încasa bătăi şi la a face felaţii ca să-l linişteşti pe 
nebun, să fii sclava unui copil ţicnit... 

Nu mi-am continuat viaţa în altă parte, ci am luat-o efectiv de 
la capăt: un alt soţ, un alt copil - căruia nu i-am spus nimic de 
fratele său -, o altă ţară, alţi prieteni, un alt mediu profesional. 
Din prima mea viaţă am ars totul, am uitat totul, fără niciun 
regret. 

Aş putea să vă spun lucruri pe care le citim în cărţi despre 
instinctul matern şi despre remuşcările pe care le-aş fi încercat. 
Aş putea să vă spun că inima mi se strângea la fiecare 
aniversare a lui Adriano, dar n-ar fi adevărat. 

N-am încercat niciodată să aflu ce a devenit. Nu i-am tastat 
niciodată numele pe Google şi am rupt metodic toate relaţiile cu 
cei care ar fi putut să-mi dea veşti despre el. leşisem din viaţa 
lui şi el, dintr-a mea. Până în acea sâmbătă de ianuarie când 
cineva a sunat la uşă. Era sfârşitul unei zile frumoase. Soarele îşi 
etala ultimele raze. În contralumină, am distins, prin plasa de 
țânțari a uşii, uniforma bleumarin a unui poliţist. 

— Bună ziua, mamă, mi-a zis el imediat ce am deschis uşa. 

Nu-l mai văzusem de mai bine de treizeci de ani, dar nu se 
schimbase. Avea aceeaşi sclipire morbidă în ochi. Dar, după toţi 
aceşti ani, acea scânteie devenise flacără. 

În acea clipă, m-am gândit că venise să mă omoare. 

Nici prin cap nu-mi trecea că mă aştepta ceva mult mai rău. 


21 


Kilometrul zero 
De fapt, nimeni nu a scris vreodată sau nu a pictat, 
nu a sculptat, nu a modelat, nu a construit, 
nu a inventat decât pentru a ieşi din infern. 
Antonin ARTAUD 
1. 

Descumpănită, Madeline făcea eforturi să nu se prăbușească. 

Gaspard avea privirea pierdută în gol precum cea a unui 
boxeur năucit de lovituri. 

Părăsiseră casa lăsată în paragină după ce o scotociseră încă 
o dată de la un capăt la altul. Zadarnic. Debusolaţi şi obosiţi, o 
luaseră înapoi spre Tibberton şi se opriseră în port. Din cauza 
frigului muşcător care îi paraliza, renunţaseră imediat la dorinţa 
de a-şi dezmorţi picioarele pe dig şi se refugiaseră în singurul 
restaurant încă deschis la ora unsprezece în seara din Ajunul 
Crăciunului. The Old Fisherman era un pub local în care vreo 
zece comeseni, în mod evident clienţi obişnuiţi, se ospătau cu 
fish and chips şi cu supă de scoici acompaniată de o bere brună, 
servită la halbă. 

— Ce putem face mai mult de atât? se întrebă Gaspard. 

Madeline îl ignoră. Aşezată în faţa unei clam chowder din care 
nici măcar nu gustase, ea se cufundase din nou în analiza 
tranzacţiilor lui Sotomayor. Timp de mai bine de-un sfert de oră, 
rămase apatică, obosindu-şi ochii pe rândurile de cifre, după 
care fu nevoită să admită că nu avea să găsească nimic din 
ceea ce nu ştia deja. Nu că nu era în stare să descopere ceva, ci 
pur şi simplu nu mai exista niciun indiciu. Nicio pistă de urmat, 
nicio săpătură de făcut. 

Speranţa nu durase nici măcar o oră, dar ea existase. Acum, 
refăcând filmul greşelilor ei, Madeline îşi reproşa că nu crezuse 
îndeajuns în această poveste. 

— Dac-aş fi fost acolo când Sean a venit să mă vadă la New 
York, lucrurile ar fi fost diferite. Am fi câştigat un an. Un an, îţi 
dai seama?! 

Cu platoul de stridii în faţă, Gaspard se simţi dintr-odată 
vinovat şi încercă s-o liniştească: 

— Asta n-ar fi schimbat nimic. 

— Ba cum să nu?! 


Ea părea într-adevăr devastată. Gaspard tăcu pentru o clipă, 
apoi se hotărî să mărturisească: 

— Nu, Madeline, asta n-ar fi schimbat nimic, fiindcă Sean 
Lorenz n-a venit niciodată la New York ca să te vadă pe tine. 

Ea îl privi fără să înţeleagă. 

— Lorenz habar n-avea de existenţa ta, preciză el. 

Madeline se încruntă. Era derutată. 

— Dar mi-ai arătat articolul ăla despre mine pe care-l avea 
într-unul dintre sertare. 

Gaspard îşi încrucişă braţele la piept şi zise calm: 

— Eu am printat articolul ăla de pe internet alaltăieri. Şi tot eu 
am subliniat pasajele. 

Pauză. Madeline încercă să-şi amintească şi bolborosi: 

— Mi-ai... mi-ai spus că numărul meu de telefon apărea de 
mai multe ori pe desfăşurătorul convorbirilor lui. 

— În cazul ăsta, tot eu am falsificat grosolan documentele, 
ajutat de Karen. De altfel, m-am ostenit degeaba, fiindcă n-ai 
încercat niciodată să le verifici. 

Uluită, Madeline refuza să accepte ceea ce lua drept o nouă 
provocare - nici nu mai ştia a câta - a lui Coutances. 

— Lorenz a murit pe 103rd Street, la câteva numere distanţă 
de fostul meu birou. Este un fapt cert. Toată presa din lume l-a 
menţionat. Era acolo pentru că voia să mă întâlnească. 

— Lorenz era acolo, e adevărat, dar numai fiindcă laboratorul 
Pelletier & Stockhausen se află la doi paşi. Nu la tine venea, ci la 
Stockhausen. 

Convinsă în sfârşit, dar uluită de un asemenea tupeu, 
Madeline se ridică de pe scaun. 

— Nu vorbeşti serios, nu? 

— Am inventat toată povestea ca să-ţi atrag atenţia. Fiindcă 
voiam să te implici în ancheta asta. 

— Dar... de ce? 

Gaspard începu să vorbească mai tare şi se ridică la rându-i 
de pe scaun: 

— Pentru că voiam să încercăm să înţelegem ce i s-a 
întâmplat, de fapt, acestui copil, dar pe tine nu părea să te 
intereseze! 

În jurul lor, conversațiile încetaseră şi o tăcere grea domnea 
în sala supraîncălzită. 

— Ţi-am explicat de ce. 


El îndreptă spre faţa ei degetul arătător, parcă ameninţând-o, 
şi explodă: 

— Explicaţia ta nu-mi era de-ajuns! Şi aveam dreptate! Ai 
considerat mereu că Julian e mort. Niciodată nu ai acceptat să-ţi 
închipui că am putea să-l salvăm! 

Deodată, Madeline înţelese pe deplin amploarea manipulării 
lui Coutances şi văzu roşu în faţa ochilor. 

— Eşti complet dement... Eşti dus cu pluta! Eşti sărit de pe fix, 
eşti... 

Cu urechile vâjâindu-i de furie, se năpusti asupra lui pentru a-l 
apuca de gât. Gaspard o respinse, dar Madeline îl atacă din nou, 
dându-i un cot în coaste, urmat de două lovituri de pumn. Apoi 
de o directă în nas însoţită de un upercut în ficat. 

Gaspard încasă loviturile fără a se putea apăra. Incovoiat de 
durere, crezu că furtuna trecuse, dar o lovitură violentă de 
genunchi îl trânti la pământ. 

Madeline ieşi din pub ca o tornadă. 

Restaurantul se umplu imediat de larmă. Bătut bine, Gaspard 
se ridică anevoie. Buzele îi erau tumefiate, durerea din ochiul 
drept îl săgeta. Atela care îi ţinea degetul drept se deplasase. 
Nasul îi sângera. 

leşi din restaurant şchiopătând şi încercă să o ajungă din 
urmă pe Madeline în port. Dar, când ajunse la capătul digului, ea 
pornise deja camioneta. Vehiculul se năpusti direct asupra lui. 
La început, Gaspard crezu că încerca doar să-l sperie, dar ea nu 
schimbă direcţia. În ultima clipă, el se aruncă într-o parte, cât pe 
ce să fie strivit sub roţi. 

Scrâşnind din pneuri, maşina se opri cincizeci de metri mai 
departe. Portiera se deschise şi el o văzu pe Madeline cum îi 
aruncă toate lucrurile pe promenada din lemn: rucsacul, caietul 
cu spirală şi chiar jucăria din pluş a lui Julian. 

— Să te ia dracu’! urlă ea. 

Trânti apoi portiera şi acceleră brusc. Roţile patinară pe 
lemnul umed, apoi camioneta se stabiliză şi părăsi portul ca o 
diligenţă în galop. 

2. 

— Da’ ştiu că te-a caftit gagica! 

Fiindcă îi curgea sânge din nas, Gaspard se aşezase pe o 
bancă la baza monumentului funerar din port: un imens trauler 


din bronz ridicat pentru a aduce un omagiu pescarilor din zonă 
care îşi pierduseră viaţa pe mare cu trei secole în urmă. 

— Ţi-a pocit bine mutra, continuă marinarul hilar şi ştirb, 
întinzându-i o mână de batiste de hârtie. 

Gaspard ridică anevoie capul pentru a-i mulţumi. Era un 
beţivan pe care-l văzuse puţin mai devreme la barul 
restaurantului. Un bătrân bărbos, plin de ticuri, care purta o 
caschetă de căpitan şi care mesteca un baton de lemn dulce aşa 
cum face un bebeluş cu biberonul. 

— Ţi-a spart faţa, insistă beţivul împingând lucrurile pe care 
Gaspard le adunase de pe drum pentru a se aşeza pe bancă 
lângă el. 

— Bine, gata, încetează! 

— Pentru noi, a fost un spectacol frumos, un spectacol pe 
cinste! Rar mai vezi o gagică articulând un tip. În general, se 
întâmplă invers. 

— Mai lasă-mă în pace cu asta! 

— Mă cheamă Big Sam, se prezentă bătrânul, fără să ia în 
seama proasta dispoziţie a lui Gaspard. 

Acesta îşi scoase telefonul. 

— OK, Big Sam sau cine-oi fi, ştii cum aş putea să chem un 
taxi? 

Beţivul izbucni în râs. 

— La ora asta, nu găseşti taxi p-aci, cowboy. Ş-apoi, mai 
'nainte să te cari, poate-ar trebui s-achiţi nota de plată! i 

Gaspard fu nevoit să admită că bătrânul avea dreptate. In 
toată nebunia aia, el şi Madeline plecaseră din restaurant fără 
să plătească. 

— De acord, aşa este, zise el ridicându-şi gulerul de la haină. 

— Vin cu tine, declară beţivanul. Dacă vrei să-i faci cinste c-un 
pahar bătrânului Big Sam, nu te refuz, crede-mă. 

3. 

Madeline plângea. 

Şi băieţelul o privea. 

Ea vărsa atât de multe lacrimi, încât nu mai vedea mare lucru 
din drum prin parbriz. Îl lăsase pe Gaspard în urmă cu zece 
minute când, în mijlocul unui viraj, camioneta devie de la 
direcţia ei, trezindu-se în faţa unei maşini care venea din sens 
invers. Farurile o orbiră ca şi cum cineva ţinea un proiector la 
câţiva centimetri de faţa ei. Trase de volan cu toată puterea şi 


auzi un claxon furios şi disperat. Cele două oglinzi retrovizoare 
se ciocniră, iar camioneta ei muşcă din banda laterală pietonală, 
derapă şi în cele din urmă se opri, fiind cât pe ce să cadă în 
şanţ. 

La naiba! 

Cealaltă maşină tocmai dispăruse în noapte fără să oprească. 
Madeline dădu cu toată puterea cu pumnul în volan şi izbucni în 
lacrimi. O durea din nou abdomenul. Toată ziua ignorase 
durerea, iar acum durerea îşi lua revanşa. Corpul îi era cuprins 
de frisoane. Ţinându-se cu mâinile de burtă, se ghemui pe scaun 
şi rămase aşa mai multe minute, apatică, învăluită în noaptea 
de cerneală. 

Băieţelul continua s-o privească. 

Îl privi şi ea. 

Era fotografia lui Adriano Sotomayor pe care Gaspard o găsise 
în casă. Cea făcută la petrecerea pentru a cincea lui aniversare, 
cu un an înainte ca mama lui să-l abandoneze. Este o seară de 
vară. In spatele lumânărilor, un băieţel zâmbeşte spre obiectiv. 
Poartă un tricou fără mâneci galben, un şort cu dungi şi nişte 
sandale lejere. 

Madeline îşi şterse lacrimile cu mâneca şi aprinse plafoniera. 

Fotografia asta o tulbura. Era greu s-o privească spunându-şi 
că monstrul era deja acolo, în embrion, în creierul şi în corpul 
băieţelului. Cunoştea teoria anumitor psihologi potrivit căreia 
totul este deja clar până la trei ani. O afirmaţie care o revoltase 
întotdeauna. 

Dar dacă era adevărată? Poate că totul era deja acolo, în acea 
privire, posibilităţile şi limitele deopotrivă. Madeline îşi alungă 
această idee din minte. Nu porţi deja în tine un demon la cinci 
ani. Ea îşi propusese să vâneze un monstru, dar monstrul era 
mort de mult timp şi nu mai avea pe cine să vâneze. Nu mai era 
decât fantoma unui copil. 

Un copil. Un băieţel. Precum cel al lui Jonathan Lempereur 
care se juca cu avionul lui în galeria comercială. Precum cel pe 
care voia să-l poarte în pântecul ei. Precum Julian Lorenz. Un 
Copil. 

Oftă. In urmă cu mult timp, urmase nişte cursuri de formare şi 
citise cărţi pentru a învăţa să intre „în mintea ucigaşului”. Chiar 
dacă erau multe fantasme şi bla-bla-uri înăuntru, să pătrundă în 


mintea criminalilor rămânea una din marile plăceri ale 
poliţiştilor. Dar să intri în mintea unui copil de cinci ani... 

Cu ochii fixaţi asupra fotografiei, Madeline îşi imagină că se 
afla în sala de interogatoriu cu el. 


Te numeşti Adriano Sotomayor. 

Ai cinci ani şi... nu ştiu ce e în mintea ta. Chiar dacă în mod 
normal e jobul meu să-mi imaginez asta. Nu ştiu ce simţi când 
sufli în lumânările tale. Nu ştiu ce simţi în viața ta cotidiană. Nu 
ştiu ce sens au pentru tine toate astea. Nu ştiu efectiv cum 
rezişti. Nu ştiu ce speranțe ai. Nu ştiu la ce te gândeşti seara, 
când adormi. Nu ştiu ce ai făcut în după-amiaza asta. 

Nu ştiu nici ce este în mintea tatălui tău. Nu-i cunosc 
povestea de viaţă. Nu ştiu de ce a început să te snopească în 
bătaie. Nu ştiu cum s-a ajuns la asta: un tată pedepsindu-şi fiul 
într-o cală. Dându-i lovituri de curea, arzându-l cu tigara, 
băgându-i capul în veceu. 

Nu ştiu dacă loveşte pe altcineva atunci când dă în tine. Pe el 
însuşi, poate? Pe propriul lui tată? Pe tipul de la bancă, pentru 
că refuză să-i reducă polițele? Societatea? Pe nevastă-sa? Nu 
ştiu de ce diavolul a pus stăpânire pe el aşa cum va pune 
stăpânire mai târziu şi pe tine. 


Madeline luă fotografia şi o apropie şi mai mult de faţa ei. 

Şi băieţelul o privea. 

Se uitau unul în ochii celuilalt. 

Nu eşti un demon la cinci ani, dar e posibil să fi pierdut deja 
totul. Încrederea în tine, stima, visurile. 

— Unde te duci, micuţule Adriano? şopti ea. Unde te duci 
când începi să priveşti pierdut în gol? Unde te duci când privirea 
ta se îndreaptă către altundeva? 

Unde este acest altundeva? 

Un nou val de lacrimi care i se scurgeau pe obraji. Simţi că 
era pe punctul de a atinge adevărul cu degetul. Dar adevărul se 
ascundea deja. Uneori, adevărul ţi se dezvăluie doar o clipă, mai 
ales când îl cauţi atât de departe. Un gând. Liniştea de dinaintea 
unui declic. 

Încă de la început, refuzase să creadă că povestea asta putea 
să se termine printr-o nouă interpretare a trecutului. Prin 
urmare, nu se aştepta la nimic miraculos. O rază de lună n-avea 


să înceapă să strălucească pe tabloul de bord. Adriano n-avea 
să prindă viaţă şi să-i şoptească la ureche secretul lui. 

Mai rămânea însă întrebarea pe care i-o pusese dobitocul ăsta 
de Gaspard. Ce putem face mai mult de atât? Era ultima 
întrebare a oricărei anchete, iar ea nu voia să rateze răspunsul. 

Madeline răsuci cheia în contact, semnaliză şi făcu manevre 
pentru a ajunge iarăşi pe şosea fără a cădea în şanţ. In loc s-o ia 
spre New York, ea întoarse în direcţia Tibberton. Nu-şi încheiase 
încă socotelile cu Gaspard Coutances. 

4. 

Împreună cu Big Sam care se ţinea scai de el, Gaspard 
străbătu digul până la Old Fisherman. 

Acolo, fu nevoit să suporte glumele clienţilor restaurantului, 
dar beţivanii nu erau răutăcioşi. După ce s-au distrat bine pe 
seama lui, i-au făcut cinste cu un pahar. Primul său reflex a fost 
să refuze pentru a rămâne sobru, apoi lăsă garda jos. La ce bun 
să se mai abţină acum, că ancheta se terminase? 

Savură pe îndelete primul pahar de whisky, după care îşi plăti 
imediat propria băutură. După alte două pahare date peste cap, 
puse două hârtii de cincizeci de dolari pe tejgheaua barului şi 
ceru să i se lase sticla. 

Mă numesc Gaspard Coutances şi sunt alcoolic. 

Alcoolul îşi făcea efectul. Şi Gaspard se simţea mai bine. Era 
cel mai plăcut moment: după două, trei pahare, când erai deja 
dezinhibat, eliberat de urâţenia lumii, dar când nu erai încă beat 
mangă. De altfel, în această stare scrisese cele mai bune replici. 
Când avea ideile aproape clare. Insă, la un moment dat, 
compania beţivanilor începu să-l indispună. Prea multe urlete, 
prea mult misoginism, prea multă homofobie, prea multe 
tâmpenii debitate pe minut. Şi apoi, întotdeauna preferase să se 
trotileze singur. A te matoli era un act intim şi tragic: ceva între 
masturbare şi o doză de heroină. Apucă sticla de rye whiskey şi 
găsi refugiu într-o anexă. Un soi de fumoar cam sinistru, cu 
pereţi îmbrăcaţi în catifea roşie şi decoraţi cu harpoane, cu 
gravuri licenţioase şi fotografii alb-negru ale pescarilor din zonă 
care pozau în faţa bărcilor cu cele mai frumoase capturi. 
Ansamblul dădea sălii o atmosferă ciudată: Bătrânul şi marea 
ilustrat de Toulouse-Lautrec. 

Se aşeză la o masă şi îşi puse lucrurile pe scaunul din faţa lui. 
Îşi turnă al patrulea pahar şi începu să răsfoiască acel caiet gros 


în care consemnase toată ancheta. Povestea asta era cronica 
eşecului său. Poate că-i mai purta haina şi costumul, dar nu mai 
era Sean Lorenz. Nu fusese în stare să ducă mai departe 
imaginea lui. lar Madeline avea dreptate: nu poţi s-o faci pe 
anchetatorul. Dintr-o mulţime de motive, fusese convins că avea 
să-l găsească şi să-l salveze pe Julian. Pentru că, dacă îl salva pe 
acest copil, se salva pe sine. Se agăţase de această anchetă 
pentru că văzuse în ea un mijloc comod de a-şi compensa 
eşecurile din viaţă. Dar nu-ţi ispăşeşti în câteva zile greşelile pe 
care le-ai făcut o viaţă întreagă. 

Luă o gură de alcool şi închise ochii. Imaginea lui Julian 
zăcând într-o pivniţă i se întipări în minte. Era vreo şansă cât de 
infimă ca puştiul să mai fie în viaţă? Nu mai avea nicio 
certitudine. De altfel, chiar dacă printr-un miracol l-ar fi găsit, în 
ce stare ar fi putut să fie copilul după doi ani de captivitate? ŞI 
care ar fi fost viitorul lui? Taică-său murise încercând să-l 
salveze, maică-sa îşi trăsese un glonţ în cap într-un vagon 
părăsit. Existau şi variante mai bune de a-ţi începe viaţa... 

Dând paginile caietului său, Gaspard se opri la o fotografie a 
Artificierilor pe care o decupase din monografia scrisă de 
Benedick. Era poza lui preferată. Mai întâi, pentru că purta în ea 
autenticitatea unei epoci: New Yorkul dur şi underground de la 
sfârşitul anilor 1980. Apoi, pentru că era singura fotografie în 
care cei trei şmecheri păreau aproape fericiţi. Aveau douăzeci şi 
ceva de ani şi, uitându-se spre obiectiv, dădeau pentru ultima 
oară peste nas vieţii înainte ca destinele lor să se destrame. 
Beatriz Muñoz, mai întâi, cunoscută sub pseudonimul de 
LadyBird, „femeia-pasăre” care, din cauza celor o sută de 
kilograme ale ei şi a construcţiei ei de halterofil, era ţintuită la 
sol şi nu putea să zboare. În fotografie, ea îşi ascundea trupul 
sub o capă militară şi îi zâmbea băiatului care se afla în dreapta 
ei: Lorenz74, care nu era încă genialul Sean Lorenz. Cel care va 
picta tablouri după care oamenii vor fi înnebuniţi. In poză, el se 
gândea doar cum să facă prostii cu amicul său pe care se făcea 
că-l stropea cu vopsea: NightShift, alias Adriano Sotomayor. 

Gaspard îl privi pe Adriano mai cu atenţie. In lumina a ceea ce 
ştia acum, îşi revizui prima părere. Cu trei zile mai înainte, prima 
dată când văzuse această imagine, se gândise că 
latinoamericanul o făcea pe şmecherul cu cămaşa lui descheiată 
şi cu aerul lui de fanfaron, dar ceea ce luase drept un sentiment 


de superioritate nu era în realitate decât un soi de detaşare. 
Aceeaşi privire pierdută pe care o avea încă din copilărie. 

Gaspard examină cu mare atenţie chipul viitorului Rege al 
Arinilor. Nu reuşise să găsească acel enigmatic rosebua““ al lui 
Adriano. Cheia care deschide toate uşile. Micul detaliu biografic 
care explică toate paradoxurile unei vieţi, ceea ce suntem cu 
adevărat, lucrul după care alergăm ori de care fugim toată 
viaţa. O clipă avu senzaţia că dovada era acolo, în faţa ochilor 
săi, dar că nu era în stare s-o vadă. Işi aminti de o carte citită în 
adolescenţă, Scrisoarea furată, de Edgar Allan Poe, şi de 
principala ei concluzie: cel mai bun mijloc de a ascunde ceva 
este să-l laşi la vedere. 

Fără să fie conştient de ceea ce face, îşi scosese automat 
stiloul şi începuse să-şi ia notițe, aşa cum avea obiceiul când îşi 
scria piesele de teatru. Citi ceea ce măzgălise: două, trei date, 
numele Artificierilor, pseudonimele lor. Işi corectă o greşeală: 
poate din cauza ambianţei marine a încăperii, scrisese NightShip 
în loc de NightShift”. 

Închise caietul, îşi goli paharul dintr-o înghiţitură şi îşi luă 
lucrurile. Cu capul greu, se târî până la bar. Era mai puţină lume 
şi hărmălaia se mai potolise un pic. Il întrebă pe patron dacă nu 
putea să-i facă rost de o cameră pentru la noapte. Acesta îi 
spuse că o să dea câteva telefoane. Gaspard îi mulţumi cu o 
mişcare a capului. Pe jumătate prăbuşit pe un taburet, Big Sam 
se agăţă de el ca o lipitoare. 

— Imi faci cinste c-un pahar, cowboy? 

Gaspard îi turnă un pahar plin din sticla lui de whisky. 

Chiar dacă el nu mai bău, alcoolul începea să-şi facă efectul. 
Mintea i se înceţoşa. Simţea că trecuse foarte aproape de ceva, 
dar că-i scăpase printre degete. 

— Ai cunoscut familia Sotomayor? 

— Bine'nţeles, răspunse pilangiul, toată lumea îi cunoştea 
aici. Dac-ai fi văzut-o pe nevasta Căpitanului... Oare cum o 
chema? 

— Bianca? 


+ „Boboc de trandafir” (engleză, în original). Aluzie la filmul lui Orson Welles, 
Cetăţeanul Kane, în care nişte jurnalişti încearcă să afle secretul vieţii unui 
mogul media, pornind de la cuvântul rosebud, rostit de acesta înainte de a 
muri. 

45 „Vapor de noapte”, respectiv „Rond de noapte” (engleză, în original). 


— Da, aşa, era o muiere frumoasă foc. l-aş fi tras-o cu plăcere 
paraşutei... 

— Lui Ernesto i se spunea Căpitanul? i-o tăie el. 

— Mda. 

— De ce? 

— Tâmpit mai eşti, amice: pentru că era căpitan, fireşte! Era 
chiar unul dintre puţinii care aveau permis de pescuit la mare 
adâncime. 

— Ce ambarcaţiune avea? Un trauler? 

— Bine'nţeles, doar nu o goeletă! 

— Şi cum se numea vasul lui? 

— Nu mai ştiu. Asta te costă. Îmi mai faci cinste c-un rând? 

În loc să-i ofere un pahar şi, deşi îl dureau mâinile, Gaspard îl 
apucă pe beţivan de gât şi îi lipi faţa de a lui. 

— Cum se numea vasul lui Sotomayor? se enervă el. 

Big Sam se eliberă din strânsoare. 

— Calmează-te, băiete! Astea nu-s maniere! 

Beţivul luă cu forţa sticla şi bău direct din ea câteva 
înghiţituri. Luminat la faţă, îşi şterse apoi gura ştirbă şi sări de 
pe taburet. 

— Hai cu mine. 

Îl duse pe Gaspard în fumoar şi, în mai puţin de-un minut, găsi 
un tablou agăţat de perete în care Ernesto Sotomayor poza 
împreună cu echipajul său în faţa unui ton roşu care depăşea un 
chintal. Fotografia era alb-negru. Probabil data de pe la mijlocul 
anilor 1980, dar rezoluţia era bună. În spatele pescarilor, se 
vedea un trauler mare. Miji ochii pentru a citi numele vasului. Se 
numea Night Shift. 

Gaspard începu să tremure. Simţi cum începe să lăcrimeze 
din cauza emoţiei. 

— Ce s-a întâmplat cu traulerul când Sotomayor s-a retras? 
Mai este în port? 

— Glumeşti, băiete! Ştii cât costă un loc în port? 

— Unde este? 

— Ca majoritatea vaselor din Tibberton care sunt date la 
casat, probabil c-a fost remorcat până la Graveyard. 

— Graveyard? Ce-i asta? 

— Cimitirul vapoarelor din Staten Island. 

— În New York? 

— Da, băiete. 


Gaspard o tulise deja. Îşi luă rucsacul, părăsi barul şi ieşi în 
port. Aerul rece îi făcu foarte bine, ca şi cum avea puterea de a-l 
trezi din beţie cu o viteză extraordinară. In timp ce-şi scotea 
telefonul, zări în noapte două faruri puternice care veneau 
înspre el. 

Era Madeline. 


Duminică, 25 decembrie 


22 


Night Shift 
Și a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua întăi. 
GENEZA, 1:5 
1. 


Fulgi mari, argintii, umpleau cerul ca un nor de insecte 
metalice. 

Era ora şapte dimineaţa când Gaspard şi Madeline ajunseră la 
cimitirul marin din Staten Island. Merseseră toată noaptea şi 
erau frânți de oboseală. Pentru a rezista, Madeline fumase 
ţigară după ţigară, iar Gaspard golise un termos de cafea. 
Zăpada se pornise să cadă pe ultimii kilometri, acoperind 
drumul cu un strat de câţiva centimetri şi încetinindu-le şi mai 
mult mersul. Când pătrunseră în incinta Boat Graveyard, era 
deja ninsoare. 

Terenul era înconjurat cu garduri de sârmă ghimpată şi cu 
panouri care atrăgeau atenţia asupra pericolelor la care te 
expuneai dacă te aventurai aici, dar locul era mult prea întins 
pentru a le interzice accesul celor care voiau să intre. 

Argumentul cel mai descurajant era însă duhoarea care 
domnea în zonă. Cum intrai, te şi izbea: miasme de peşte stricat 
şi de alge intrate în descompunere. Un miros care contamina 
atmosfera, îţi întorcea stomacul pe dos şi îţi provoca amețeli. 
Numai după ce reuşeai să-ţi învingi repulsia, îţi dădeai pe deplin 
seama de frumuseţea stranie şi paradoxală a panoramei. 

Sub un cer diluat cu carbonat de plumb se întindea un peisaj 
apocaliptic. Un no mans land sălbatic, lăsat de izbelişte, invadat 
de mii de epave. Bărci care putrezeau în noroi, nave 
dezmembrate, şlepuri eşuate în nămol de zeci de ani, cargouri 
ruginite, veliere ale căror catarge zdrâăngăneau, carcasa unui 
vapor cu aburi ieşită direct din fluviul Mississippi. 

La orizont nu se ivea nimic. Nu era nici ţipenie de om şi niciun 
zgomot în afară de ţipetele pescăruşilor care se roteau deasupra 
epavelor acoperite de rugină. Îţi venea greu să crezi că te afli la 
numai câteva ancabluri de Manhattan. 

De aproape o oră, Gaspard şi Madeline căutau cu disperare 
Night Shift, dar demersul le era îngreunat din cauza întinderii 
vaste a cimitirului. Ninsoarea se înteţea, astfel că le era tot mai 
greu să vadă vapoarele ale căror contururi fantomatice se 
pierdeau între cer şi mare. 


Ca lucrurile să se înrăutăţească, nu puteau pătrunde cu 
maşina în toate zonele din cimitir. Nu existau cheiuri clar 
delimitate, nici căi de acces betonate sau semnalizate. In funcţie 
de zone, existau drumuri accidentate sau fâşii de teren care se 
înfundau, astfel că era mai bine s-o ia pe jos, cu riscul de a se 
împotmoli. 

Parcurgând una dintre aceste scurtături, după ce trecuseră de 
o vastă landă nisipoasă în care era afundat un remorcher al 
armatei, un detaliu îi atrase atenţia lui Madeline. Nişte arbori de 
talie mijlocie ieşeau efectiv din apă. Vreo zece arbuşti plantați 
pe cele două laturi ale unei cărări de nisip şi de turbă. O 
aranjare prea rectilinie pentru a fi naturală. Cine ar veni să 
planteze vegetaţie aici şi din ce motiv? Ea dădu cu piciorul 
pentru a rupe o crenguţă. Gaspard o luă de jos ca să o 
inspecteze. 

— Ai zice că lemnul sângerează, remarcă el arătând seva 
roşie a lemnului. 

— La dracul zise ea. Arborii ăştia... 

— Ce? 

— Sunt arini. 

Arborele care plânge cu lacrimi de sânge. Arborele reînvierii 
după carnajul iernii. Cel al vieţii de după moarte. 

2. 

Ghidându-se după şirul de arini, parcurseră vreo sută de metri 
pe un drum prost din scânduri până să vadă silueta înaltă şi 
compactă a unui vas care putrezea, amarat de-a lungul unui 
ponton improvizat. 

Night Shift era un trauler cu plasele de pescuit la pupă, lung 
de peste douăzeci de metri. O masă de fier vechi înţepenită, 
închistată în rugină, în alge şi mâl. 

Fără să ezite nici măcar o secundă, Madeline se ajută de o 
scândură pentru a ajunge la rampă şi sări pe vas. Infruntând 
vântul care-i bătea în faţă, ea se strecură pe sub portic, păşi 
peste troliu şi ajunse la pasarelă. Gaspard o urmă. Zăpada 
depusă pe jos avea să îngheţe, transformând totul într-un 
patinoar. Puntea era plină de frânghii groase, roţi de scripeţi, 
cabluri, năvoade rupte, anvelope tăiate. 

O scară alunecoasă permitea accesul la timonerie. Locul 
începea să ia apă. Podeaua era stricată şi pereţii erau îmbibaţi 
cu o umezeală nesănătoasă. Acoperit cu o murdărie lipicioasă, 


compartimentul de pilotaj era devastat: cârma, radarele, 
radiourile şi alte aparate de navigaţie dispăruseră. Atârnând pe 
perete, alături de un extinctor care îşi dăduse sufletul, un 
document plastifiat pe jumătate mucegăit fu remarcat de 
Madeline: un plan al traulerului cu măsurile de securitate care 
trebuiau luate în caz de incendiu. 

Părăsiră timoneria şi o luară pe un soi de pasarelă care 
permitea accesul la compartimentul echipajului, unde 
majoritatea pereților despărțitori din lemn fuseseră distruşi. Mai 
întâi, un culoar îngust pe care trecerea era îngreunată de o 
veche maşină de gătit şi de un congelator, apoi două cabine 
deteriorate care fuseseră transformate în sală de şantier. Intr-un 
colţ, nişte saci cu ciment, un târnăcop, o mistrie şi multe alte 
unelte fuseseră depozitate sub o prelată din PVC. Intr-o altă 
fostă cuşetă, printre cioburi de sticlă şi cadavre de şobolani, se 
aflau zeci de cutii de carton goale care putrezeau în băltoace de 
apă împuţită. Madeline dezlipi una dintre etichetele prinse cu 
scotch pe ambalaje şi i-o arătă lui Gaspard: LyoqgFood, firma 
specializată în vânzarea de raţii alimentare de supravieţuire... 

Niciodată nu fuseseră atât de aproape de adevăr. 

Cu ajutorul hărţii, coborâră în ceea ce fusese, probabil, sala 
maşinilor - acum era regatul şobolanilor şi al coroziunii. La 
sosirea lor, animalele o luară la fugă pentru a se ascunde în 
spatele ţevilor care se întindeau pe jos. In fundul încăperii, o uşă 
metalică mâncată de rugină. lInchisă. Madeline îi ceru lui 
Coutances să o lumineze cu lanterna în timp ce ea încerca să o 
deschidă. Se chinui cu o rangă, apoi cu un levier: nimic. 

Se întoarseră pe punte şi, tot graţie hărţii, căutară o altă 
intrare pentru a ajunge în cală. Fără succes. Dacă existase 
altădată vreo cale de acces, probabil fusese blocată. 

Refuzând să se dea bătuţi, străbătură în lung şi-n lat puntea, 
cercetând toate ungherele. Vântul vuia, obligându-i să urle 
pentru a se putea auzi. Rafale furioase se abăteau asupra lor, 
făcându-i să se clatine. Cu chiu, cu vai, încercară să dea la o 
parte zăpada cu picioarele. Mişcările lor se voiau rapide, dar 
aveau senzaţia că membrele îngheţate nu le mai aparţin. La un 
moment dat, renunţară să-şi mai vorbească, preferând să 
comunice prin gesturi. 

De-o parte şi de alta a tamburilor pentru înfăşurat năvodul, 
remarcară două benzi largi de sticlă mată. Două şanţuri scurte 


constituite din bucăţi de sticlă jivrată care se întindeau pe sol. 
Gaspard se gândi imediat la principiul răsuflătoarei sau la cel al 
curţii englezeşti“, acela de a permite ca lumina naturală să 
pătrundă într-un subsol. Mai departe, Madeline descoperi două 
plase de sârmă fixate după aceleaşi principiu. Gri/aje de aerisire. 

Ea alergă până la compartimentul echipajului şi se întoarse cu 
un târnăcop. Mai întâi, crezu că o să reuşească uşor să spargă 
plafonul de sticlă, dar placa era de o grosime neobişnuit de 
mare. Lovi cu toată puterea de mai multe ori. li trebui mai bine 
de-un sfert de oră pentru a reuşi să străpungă dala vitrifiată, 
apoi termină treaba cu ranga pentru a desface toate pavelele. 
Imediat, zăpada năvăli înăuntru. 

Aprinzând unul dintre tuburile fluorescente pe care le purta la 
centură, Madeline îl aruncă în gaura pe care o deschisese. Sub 
picioarele lor, un gol de trei metri adâncime. 

— Există o scară de frânghie pe pasarelă. Mă duc s-o aduc! 
strigă ea făcând stânga-mprejur. 

Gaspard rămase singur în faţa prăpastiei. Uluit, şocat, speriat. 
Mirosurile îngrozitoare care veneau de jos - peşte, fecale, urină 
- îl făcură să iasă din starea de năucire. Cineva fusese 
sechestrat acolo, cu siguranţă. 

| se păru că aude o voce amestecată cu şuieratul vântului. O 
voce care îl chema. Atunci, nu mai avu răbdare s-o aştepte pe 
Madeline să se întoarcă. 

Îşi scoase haina şi sări în cală. 

3. _ 

Gaspard ateriză greoi, rostogolindu-se prin praf. In timp ce se 
ridica, duhoarea îngrozitoare îi întoarse stomacul pe dos. 
Cunoştea mirosul ăsta, era cel al morţii. Luă de jos tubul 
fluorescent şi înaintă în semiîntuneric. 

— E cineva aici? 

Singurul răspuns fu cel al vântului îngheţat care făcea vasul 
să se legene. 

Toate lucarnele şi toate hublourile fuseseră astupate. Chiar 
dacă fiecare gură de aer viciat era un supliciu, această parte 
joasă a traulerului era mai puţin umedă decât restul epavei. 
Atmosfera era mai apăsătoare şi, pe măsură ce înaintai spre 
partea din spate a vasului, te afundai tot mai mult în linişte. 


4 În arhitectură, o „curte englezească” este o deschidere care permite 
luminii să intre într-un subsol, chiar şi când acesta este complet sub pământ. 


Furtuna părea dintr-odată foarte îndepărtată, ca şi cum erai 
proiectat într-un univers paralel. 

Pe măsură ce ochii i se obişnuiau cu întunericul, Gaspard îşi 
dădu seama că nu se mai afla în cală, ci într-un fel de sală de 
lucru, în care probabil pescarii triau şi eviscerau peştele. Trecu 
prin faţa unei benzi rulante şi a unei cuve mari din inox. Văzu 
apoi un şir de cârlige de manipulare şi nişte jgheaburi de 
scurgere din metal. În cele din urmă, descoperi, în spatele unei 
stive de grătare de lemn, ceea ce ştia cu siguranţă că avea să 
găsească încă de când simţise mirosul morţii: cadavrul Biancăi 
Sotomayor. Corpul femeii era întins pe jos, printre cărămizi, în 
poziţie culcată cu genunchii la gură. 

Gaspard apropie lampa de cadavru. Rămâăşiţele Biancăi nu 
mai semănau cu nimic. Pielea umflată, plină de băşici şi lucioasă 
ca un burete, era pe cale de a se desprinde. Unghiile i se 
desprindeau, iar corpul, când gălbui, când negru, înfăţişa unul 
dintre ultimele stadii ale ororii. Gaspard încercă să nu leşine în 
faţa acestei imagini insuportabile. Dacă, în pofida frigului, 
mirosul de putrefacție era atât de puternic, asta însemna că 
Bianca nu murise de foarte mult timp. El nu era medic, dar ar fi 
pariat pe trei săptămâni. In orice caz, mai puţin de o lună fără 
îndoială. 

Gaspard se afundă mai departe pe coridorul întunecat, 
lăsându-se învăluit de forţa obscurităţii. Acum, frica şi frigul nu-l 
mai atingeau. Era cu garda sus, încordat, prins în acţiune. Era 
gata de orice. Acest moment era cel pe care-l aştepta de 
douăzeci de ani. Deznodământul a ceva care începuse cu mult 
înainte ca el să audă de Sean Lorenz. Sfârşitul unei lupte între 
partea întunecată şi cea luminoasă care coexistaseră mereu în 
el. 

Ultimele zile fuseseră neaşteptate, pline de surprize. Când 
ajunsese la Paris, în urmă cu cinci zile, nu bănuia nicio clipă că, 
în loc să scrie o piesă de teatru, avea să îmbrace echipamentul 
de speolog al propriei sale vieţi pentru a se lupta cu demonii săi 
şi pentru a-şi descoperi trăsături de caracter pe care le credea 
pierdute pentru totdeauna. 

Işi canalizase toată forţa, atenţia şi convingerea care-i mai 
rămăseseră. Fusese cât pe ce să se prăbuşească de mai multe 
ori, dar încă era în picioare. Poate nu pentru foarte mult timp, 
dar cel puţin ajunsese până acolo. Pe marginea abisului. În grota 


monstrului. Gata pentru ultima înfruntare, căci monştrii nu mor 
niciodată cu adevărat. 

— E cineva aici? 

Continua să înainteze prin beznă. Tubul fluorescent era 
probabil defect, căci nu mai lumina aproape deloc. Deodată, 
denivelarea se accentuă şi pasajul se îngustă. Nu mai vedea 
mare lucru. Mai mult ghicea decât distingea mormane de cutii 
de conserve, două saltele de paie, o grămadă de pături. Şi, de 
asemenea, nişte cutii de carton, nişte lădiţe pline de pânze de 
păianjen. 

Apoi, la un moment dat, nu mai putu să înainteze. Tocmai se 
lovise de un zid de grătare de lemn stivuite în faţa unor ţevi şi 
conducte din fontă. 

In acel moment, tubul fluorescent îşi dădu duhul. Gaspard se 
dădu înapoi câţiva paşi, apoi se opri. Pe bâjbâite, se îndreptă 
spre zgomotul uşor al unui ventilator care provenea de la o 
țeavă groasă de evacuare. Se lăsă pe vine, îşi zise că poate era 
prea gras ca să încapă în conductă, dar reuşi să intre. 

Incepu să se târască prin întuneric. De când sărise în cală, ştia 
că nu avea să se mai întoarcă fără e/. Ştia că aici avea să se 
decidă şi soarta lui de acum încolo. Aşa că îşi legase existenţa 
de cea a lui Julian Lorenz. Un pact implicit. Un pariu nebunesc al 
unui jucător înrăit de poker care, pentru ultima partidă, decide 
să pună pe masă toate jetoanele şi să-şi joace viaţa cu şanse de 
unu la o mie. Să parieze că există o lumină care îţi străpunge 
toate tenebrele. 

Gaspard înainta în beznă, cu burta lipită de pământ. O 
greutate îi strivea pieptul. Urechile îi vâjâiau. Incet, încet, avea 
senzaţia că părăsea vasul. Nu mai simţea legănatul ruliului, nu 
mai auzea traulerul nici scârţâind, nici pocnind din toate 
încheieturile. Nu mai simţea miros de benzină, de vopsea şi de 
lemn umed. Nu era decât bezna care îl înghiţea, neagră precum 
cărbunele. Şi, în aer, un miros de pământ calcinat. lar la capătul 
tunelului, tăciunele care începe uneori să strălucească atunci 
când răscoleşti cenuşa. 

Atunci îl văzu. 

4. 

Coutances alerga prin zăpadă. 

Aerul îngheţat îi ardea plămânii şi îi înţepa ochii. Bătuţi de 
vânt, fulgii de zăpadă îi biciuiau faţa. Cum nu mai avea pe el 


decât o cămaşă, frigul îl devora, îi intrase în oase, dar, acum, 
era imunizat împotriva durerii. 

II înfăşurase pe Julian în haina lui şi îl ţinea strâns la piept. 
Madeline i-o luă înainte ca să pornească motorul maşinii. 

Nişte pescăruşi enormi, cenuşii, se tot învârteau pe deasupra 
lor. Din ciocurile lor de păsări de pradă, răzbeau nişte ţipete 
stridente şi înspăimântătoare. 

Coutances alerga. 

Cu capul plecat, aproape lipit de faţa albă a copilului, el 
încerca să îi transmită tot ce putea. Căldura lui, suflul, viaţa. 

Gesturile nu îi erau stângace. Ştia exact ce să facă. Ştia că n- 
o să alunece pe pontonul acoperit cu polei. Ştia că băiatul n-o 
să-i moară în braţe. Il examinase când ieşise din cală. Julian era 
şocat, incapabil să deschidă ochii după ce trăise atâta timp în 
semiîntuneric, dar Bianca se ocupase probabil de el până la 
ultima ei suflare, căci copilul nu era nicidecum muribund. 

— O să fie bine, Julian, îl asigură el. 

Cu ochii închişi, micuțul tremura şi clănţănea din dinţi. 

Cu mâna liberă, Gaspard luă câinele de pluş care ieşea din 
buzunarul hainei şi îl puse în scobitura de la gâtul copilului. 

— O să fie bine, băiete. Uite, ţi-am adus prietenul. O să te 
încălzească. 

Coutances alerga. 

Mâinile rănite începuseră să-i sângereze din nou. Durerea era 
atât de mare, încât abia dacă le mai putea mişca, dar se sforţa. 

Coutances alerga. 

Pneurile scrâşniră în zăpadă. Prin ninsoare, zări maşina pe 
care Madeline o apropiase cât putuse de mult de mal. Ajunse la 
capătul pontonului când Julian murmură ceva. Crezu că nu 
înţelesese bine şi îl rugă să repete. 

— Tu eşti, tati? întrebă copilul. 

Coutances înţelese de unde venea confuzia: dezorientarea, 
hainele, parfumul pe care-l folosea Lorenz impregnat încă în 
haina şi în cămaşa lui, jucăria de pluș... 

Se aplecă spre copil şi dădu să-i explice, dar, în loc de asta, se 
trezi răspunzând: 

— Da, eu sunt. 

5, 

Camioneta înainta fără prea mare dificultate pe drumurile 

pline de zăpadă. Confortul plăcut din interior amortiza asprimea 


lumii exterioare şi contrasta cu frigul polar care domnea afară. 
Căldura era dată la maximum, motorul torcea, radioul mergea în 
surdină pe 10-10Wins, postul local, care difuza din sfert în sfert 
de oră informaţii actualizate despre condiţiile de circulaţie. 

Gaspard şi Madeline nu scoseseră niciun cuvânt de o 
jumătate de oră, de când părăsiseră cimitirul marin. Gaspard îl 
ţinea încă în braţe pe Julian care părea că adormise la pieptul 
lui. Ghemuit şi înfofolit în haina tatălui său, nu i se mai vedea 
decât claia de păr blond încâlcit. Cele patru degete de la mâna 
stângă apucaseră mâna lui Gaspard şi nu-i mai dădeau drumul. 

Cu ochi scânteietori, Madeline tocmai introdusese în GPS 
adresa spitalului Bellevue din Manhattan. Se aflau pe Interstate 
95, în dreptul oraşului Secaucus din New Jersey. În acea zi de 
sărbătoare, nu era lume multă pe şosele, dar condiţiile 
meteorologice îngreunau în mod considerabil circulaţia. 

La o sută de metri de intrarea în Lincoln Tunnel, circulaţia 
încetini şi mai mult, fiindcă nu se folosea decât o singură bandă. 
Printre mişcările ştergătoarelor, Gaspard zărea vehiculele de la 
administraţia drumurilor care încadrau o maşină care împrăştia 
sare pe autostradă. Pe şirul din stânga, maşinile se deplasau 
încet, bară la bară. Apoi se opriră de-a binelea. 

Și acum? 

Gaspard se gândi la fraza lui Hemingway: „În cele mai 
importante răscruci ale vieţii nu există nicio semnalizare”. În 
acea dimineaţă de Crăciun, i se păru dimpotrivă că o baliză 
luminoasă şi perfect lizibilă sclipea în faţa ochilor săi. Se gândi 
din nou la kairos: clipa decisivă, momentul în care trebuia să 
acţionezi pentru a nu lăsa şansa să-ţi scape. Tipul de moment 
pe care n-a ştiut niciodată în viaţa lui cum să-l gestioneze. Era 
amuzant: petrecuse ultimii douăzeci de ani scriind dialoguri, 
deşi nu ştiuse niciodată să comunice. Conştient că era acum ori 
niciodată, el îşi luă inima în dinţi şi i se adresă lui Madeline: 

— Pe aceşti o sută de metri viitorul este încă deschis, după 
aceea va fi prea târziu. 

Madeline opri radioul şi îl privi întrebătoare. Gaspard 
continuă: 

— Dacă o iei la dreapta, spre Manhattan, scrii prima poveste. 
Dacă mergi înainte spre nord, inventezi o alta. 

Cum nu înţelegea ce voia să spună, ea întrebă: 

— Care-i prima poveste? 


De data asta, Gaspard îşi găsi cuvintele. Prima poveste 
prezenta drumul a trei persoane cu destine distruse: un scriitor 
beţiv, o polițistă cu porniri suicidare, un băieţel orfan. 

În prima poveste, scriitorul şi politista o luau prin Lincoln 
Tunnel pentru a-l duce pe băieţel la Bellevue Hospital, la 
urgenţe. Mană cerească pentru jurnalişti, pentru voyeuri, pentru 
hiene. Drama intimă a unei familii va fi expusă în public, 
disecată şi analizată fără milă. Din această poveste, se vor face 
articole care vor strânge like-uri pe reţelele de socializare, o 
întreagă poveste de exploatat de canalele de ştiri. 

În prima poveste, dramaturgul se întoarce în cele din urmă în 
munţii săi pentru a se închide şi mai mult în el însuşi. Continuă 
să bea, să deteste umanitatea, să nu mai suporte mare lucru pe 
lumea asta. Fiecare dimineaţă este mai dificilă decât 
precedenta. Aşa că bea şi mai mult, sperând să grăbească 
sfârşitul jocului. 

Poliţista se întoarce poate la Madrid în acea clinică de 
fertilitate. Sau poate nu. Işi doreşte să devină mamă, este 
adevărat, dar şi să aibă pe cineva care s-o ajute în noua ei viaţă. 
Pentru că se simte fragilă. Pentru că şi-acum se luptă cu aceeaşi 
angoasă pe care o poartă în ea din adolescenţă. Aşa că, 
bineînţeles, din când în când, izbuteşte să-i convingă pe ceilalţi - 
şi chiar pe ea însăşi - că este o tânără optimistă, spirituală şi 
echilibrată, deşi în mintea sa nu este decât haos, nu simte decât 
confuzie, teamă şi miros de sânge. 

Cât despre băiat, viaţa lui este un mare secret. Copilul unui 
„pictor nebun” şi al unei regine a tuturor exceselor, rămas orfan 
şi crescut timp de doi ani în cala unui trauler de mama unui 
ucigaş în serie. Care va fi viaţa lui de acum încolo? Poţi pune 
pariu că va fi marcată de obişnuitele drumuri între casa de copii 
şi familiile de asistenţi maternali. Vizitele la psiholog. Falsa 
compasiune, curiozitatea bolnavă, eticheta de victimă care i se 
lipeşte de piele. O privire ezitantă care are tendinţa de a se 
pierde, de a se afunda în amintirile sumbre. Din cala unui vapor. 

Deodată, banda a doua se eliberă. Un agent de la 
administraţia drumurilor purtând o vestă galbenă le făcu semn 
să avanseze şi circulaţia se deblocă. 

Incapabilă să rostească vreun cuvânt, Madeline îl privi pe 
Gaspard cu un aer pierdut, încercând să-i interpreteze spusele. 
Un concert de claxoane se iscă de la vehiculele din spatele lor. 


Madeline demară şi camioneta îşi reluă cursa către Lincoln 
Tunnel. Coutances privea cum se apropia tăişul ghilotinei. 
Cincizeci de metri. Treizeci de metri. Zece metri. Îşi jucase 
ultima carte. Acum, mingea nu mai era în terenul lui. 

Madeline se încadra pe banda care ducea în Manhattan. Dacă 
mai exista o altă poveste, ea era oricum prea nebunească, prea 
riscantă. Nu erau genul de lucruri pe care să le stabileşti pe 
fugă. 

Asta e, s-a terminat, gândi el. 

— Şi a doua poveste? întrebă ea totuşi. 

— A doua poveste, răspunse Gaspard, este povestea unei 
familii. 

De data asta, ea înţelese ce spunea privirea lui: Am 
certitudinea că nimeni nu va putea să protejeze acest copil mai 
bine ca noi. 

Atunci Madeline clipi, îşi frecă ochii cu mâneca şi inspiră 
adânc. Apoi trase brusc de volan pentru a schimba banda. /n 
extremis, camioneta trecu peste mai multe linii albe, strivind o 
barieră din plastic şi un con de semnalizare. 

Lăsând Manhattanul în urma ei, Madeline reuşi să iasă din 
aglomeraţie şi acceleră pentru a-şi urma drumul spre nord. 

6. 
Aşa a început a doua poveste, Julian. 
Povestea familiei noastre. 


Cinci ani mai târziu... 
lată adevărul, Julian. 
lată povestea ta. lată povestea noastră. 
Cea pe care tocmai am aşternut-o pe hârtie în vechiul meu 
caiet cu spirale. 


În dimineaţa aceea, nu te-am lăsat la camera de gardă de la 
Bellevue Hospital. Am continuat să mergem spre nord până la 
Children Center din Larchmont, centrul medical pentru copii 
fondat de Diane Raphaël cu banii obţinuţi din vânzarea 
tablourilor lui Lorenz. 

Ai rămas internat aici o lună. Încet, încet, ai prins putere şi ți- 
ai recăpătat vederea. In mintea ta era foarte vag ce trăiseşi. N- 
aveai nicio noţiune a timpului, n-aveai aproape deloc amintiri 
din viaţa ta de dinainte şi niciuna din timpul răpirii. Şi ai 
continuat să-mi spui tată. 

Am profitat de această perioadă pentru a ne organiza. Mama 
ta a legalizat statutul nostru. Întrucât lucrase pentru programul 
federal de protecţie a martorilor, ştia cui să se adreseze pentru 
a obţine un act de naştere fals care să fie valabil. Aşa ai devenit 
în mod oficial Julian Coutances, născut pe 12 octombrie 2011 la 
Paris, fiul lui Gaspard Coutances şi a lui Madeline Greene. 


Înainte de a părăsi Statele Unite, m-am întors cu ea pe Night 
Shift înarmaţi cu bidoane de benzină şi i-am dat foc. 

Apoi am plecat şi ne-am stabilit în Grecia, pe insula Sifnos, 
unde aveam deja velierul. Copilăria ta a fost luminată de soarele 
Insulelor Ciclade şi legănată de valurile argintii şi de foşnetul 
ierburilor. 

Pentru a te ajuta să uiţi tenebrele, nu ştiam nimic mai bun 
decât albastrul strălucitor al cerului, umbra măslinilor, 
prospeţimea mentolată a iaurtului tsatsiki, parfumul de cimbru 
şi de iasomie. 

Ridic capul din caietul meu şi te privesc cum mergi pe plaja 
din faţa casei. In mod evident, planul a dat roade, fiindcă eşti 
frumos foc şi plesneşti de sănătate, chiar dacă si-acum ţi-e 
teamă de întuneric. 

— Mami, uite, sunt avion! 

Îţi deschizi braţele şi începi să alergi în jurul mamei tale, care 
izbucneşte în hohote de râs. 


Au trecut cinci ani de la acea dimineaţă de decembrie 2016. 
Cinci ani radioşi. Pentru Madeline, pentru mine, pentru tine, 
începutul unei noi vieţi. O adevărată renaştere. Ai readus în 
vieţile noastre lucruri care dispăruseră de mult timp: 
delicateţea, speranţa, încrederea, sensul. După cum vei 
descoperi când vei avea vârsta potrivită pentru a citi aceste 
rânduri, nici mama ta, nici eu n-am fost mereu părinţii liniştiţi pe 
care i-ai cunoscut. 

Dar viaţa noastră de familie m-a făcut să înţeleg ceva. Când 
ai un copil, toată cruzimea pe care a trebuit s-o înduri mai 
înainte se estompează. Absurditatea lumii, urâţenia ei, prostia 
fără margini a jumătate din omenire şi laşitatea tuturor celor 
care vânează în haită. Când ai un copil, dintr-odată, stelele tale 
se aliniază pe cer. Toate erorile, toate rătăcirile, toate greşelile 
tale sunt iertate prin simpla recunoştinţă dintr-o privire. 

Nu trece o zi să nu mă gândesc la acea dimineaţă de 
decembrie. Când te-am ţinut în braţe prima dată. În dimineaţa 
aceea, la New York, furtuna se dezlănţuia, frigul îmi intrase până 
în oase, păsări agitate zburau pe deasupra noastră şi un arbore 
sângera în zăpadă. In dimineaţa aceea, poate că eu te-am 
eliberat, dar tu eşti cel care m-a salvat. 


Sifnos, 
Arhipelagul Insulelor Ciclade, 
12 octombrie 2021 


A 22-a Penelope 


Vânzare excepţională a unei opere 
monumentale de Sean Lorenz la New York 


9 OCTOMBRIE 2019/AFP 

Casa de licitaţii Christie's New York va pune în vânzare 
în această seară în Rockefeller Plaza o operă 
monumentală a pictorului american Sean Lorenz, decedat 
în 2015. Redenumită A 22-a Penelope, piesa este un fost 
vagon de metrou parizian acoperit în întregime cu o 
frescă senzuală reprezentând-o pe Penelope Kurkowski, 
soţia şi muza pictorului. Realizată în 1992, la sosirea în 
Franţa a artistului newyorkez, opera a fost pictată ilegal 
şi n-a fost descoperită decât recent, odată cu dispariţia 
tragică a doamnei Kurkowski, care a ales să-şi pună capăt 
zilelor în acest vagon, în decembrie 2016. 

A urmat o lungă şi aprigă bătălie judiciară între Regia 
Autonomă de Transporturi Pariziene şi Bernard Benedick, 
executorul testamentar şi unicul moştenitor al lui Sean 
Lorenz, pentru a se determina cui aparţine opera de artă. 
De-abia recent cele două părţi au semnat un acord care 
să permită vânzarea de astăzi. 

„N-ar fi de mirare ca opera să stabilească un nou 
record”, afirmă un reprezentant al casei de licitaţii. „Incă 
din timpul vieţii, cota lui Lorenz era ridicată, dar ea a 
explodat după moartea lui.” La rândul său, domnul 
Benedick insistă asupra caracterului excepţional al 
acestei piese care n-a fost expusă niciodată: „Cele 21 de 
tablouri reprezentând-o pe Penelope Kurkowski au fost 
toate distruse într-un incendiu din 2015. Acest vagon 
este, după ştiinţa mea, singura mărturie picturală care 
mai există a relaţiei neobişnuite dintre Lorenz şi fosta lui 
soţie”. 

Respingând criticile cu privire la aspectul macabru al 
acestei opere deosebite, galeristul consideră că ea este 
judecată greşit. „Această operă reprezintă chintesenţa 
iubirii şi a frumuseţii”, apreciază el şi conchide apoi 
filosofic: „Pentru a scăpa de brutalitatea unei epoci 
guvernate de tehnologie, prostie şi raționalitate 


economică, ce alte arme ne mai rămân în afară de artă, 
frumuseţe şi iubire?” 


Surse 
Adevărul despre fals 

Nu-l căutaţi pe Sean Lorenz în muzee şi galerii de artă 
contemporană, el este reprezentarea a mai multor pictori pe 
care îi apreciez şi care, din fericire, n-au avut un destin aşa 
tragic. 

De asemenea, este inutil să vă duceţi pe cheiul Voltaire 
pentru a căuta magazinul lui Jean-Michel Fayol; personajul lui, 
fictiv, mi-a fost inspirat în parte de lectura unor articole despre 
firma Kremer Pigmente, creată de George Kremer, şi a unor 
materiale din presa online care prezintă colecţia de pigmenţi de 
la Straus Center for Conservation and Technical Studies din 
Cambridge, despre care se spune că este unică în lume. 

In fine, unii dintre voi vor fi remarcat în acest roman că am 
făcut referire şi la unele personaje şi locuri din cărţile mele 
precedente. Sper că aceste aluzii v-au făcut să zâmbiţi. Ele sunt 
în orice caz, dragi cititori, mărturia recunoştinţei mele pentru 
loialitatea voastră. 


Alte romane scrise de Guillaume Musso: 


Fata din Brooklyn (ALLFA, 2017) 
Central Park (ALLFA, 2016) 
Mâine (ALLFA, 2015) 

După şapte ani (ALLFA, 2013) 
Chemarea îngerului (ALLFA, 2012) 
Ce-aş fi eu fără tine? (ALLFA, 2011) 
Fata de hârtie (ALLFA, 2010) 
Vei fi acolo? (ALLFA, 2010) 


„Într-un thriller, cel mai mult îmi 
place nu atât acțiunea, chiar dacă ca e 
psihologia. În cărțile mele, cele mai 
tulburătoare evenimente sunt, în pri- 
mul rând, de ordin intim, avându-și 
originea în motivațiile personajelor, în 
spaimele și în aspiraţiile lor secrete." 

Guillaume Musso 


GRUPUL EDITORIAL ALL | ga 


GUILLAUME MUSSO 
APARTAMENT 


“PARIS 


Printr-o greşeală misterioasă, Madeleine, o tânără polițistă 
britanică, şi Gaspard, un scriitor francez întors din Statele Unite în 
căutarea inspirației, ajung să închirieze aceeași casă în Paris. 
Întâmplător sau nu, este chiar locuința unui pictor celebru, Scan 
Lorenz, în care se află și atelierul acestuia, impregnat de pasiunea 
lui pentru culori şi lumină. Devastat de asasinarea fiului său, 
Lorenz moare un an mai târziu, lăsând în urma lui trei tablouri, care 
încă nu au fost descoperite. Fascinaţi de povestea acestuia, 
Madeleine și Gaspard decid să-şi unească forțele pentru a găsi 
aceste tablouri. Dar, ca să afle adevăratul secret al lui Scan Lorenz, 
cei doi vor trebui să-şi înfrunte propriii demoni într-o anchetă 
tragică şi periculoasă care le va schimba viețile pentru totdeauna. 


„Un thriller irezistibil, pe care nu-l poţi lăsa din mână.“ 
Europe | 


„O reuşită totală. O carte a maturității şi a cutezanței.“