Guillaume Musso — Fata de hartie

Guillaume MUSSO 
FATA de HÂRTIE 


GUILLAUME MUSSO 


FATA DE HÂRTIE 


Traducere din limba franceză de Liliana Urian 
Titlul original: La fille de papier, 2010 


Cuprins 


Prolog 

1 Casa cu vedere spre ocean 
2 Doi prieteni 

3 Omul devorat 

4 Lumea din interior 

5 Rămăşiţele paradisului 

6 Când te-am întâlnit 

7 Billie în lumina lunii 

8 Cea care fură viaţă 

9 Umărul tatuat 

10 The paper girl 

11 Fetiţa din MacArthur Park 
12 Rehab 

13 Evadata 

14 Who's that girl? 

15 Pactul 

16 Limitare de viteză 

17 Billie & Clyde 

18 Motel Casa del Sol 

19 Road Movie 

20 Oraşul îngerilor 

21 Amor, Tequila şi Mariach 
22 Aurore 

23 Singur) 

24 La Cucaracha 

25 Pericolul de a te pierde 
26 Fata care venea din altă parte 
27 Always on my mind 

28 Incercarea 

29 Când suntem împreună 
30 Labirintul vieţii 

31 Străzile din Roma 

32 Răul stârpit prin rău 

33 Agăţaţi unul de celălalt 
34 The Book of Life 

35 Proba inimii 

36 Ultima dată când am văzut-o pe Billie 
37 Căsătoria celor mai buni prieteni ai mei 


38 Lilly 
39 Nouă luni mai târziu... 


Mamei mele 


La ce servesc cărțile dacă nu ne readuc la viață, 
dacă nu reuşesc să ne facă s-o sorbim 

cu şi mai multă aviditate? 

Henry MILLER 


Prolog 
A te interesa de viața scriitorului pentru 
că-ți place cartea lui e ca şi cum te-ai interesa de viața 
ratei fiindcă îţi place foie gras-ul. 
Margaret ATWOOD 


(USA TODAY-6 februarie 2008) 
„TRILOGIA ÎNGERILOR” 
FASCINEAZA AMERICA 


Această poveste de dragoste imposibilă dintre o tânără 
şi îngerul ei păzitor este succesul literar al anului. 
Descifrarea unui fenomen. 


La editura Doubleday, nimeni nu credea cu adevărat într-o 
asemenea reuşită. Tipărit iniţial în doar 10.000 de 
exemplare, primul roman al unui necunoscut de treizeci şi 
trei de ani, Tom Boyd, a devenit totuşi, în câteva luni, unul 
din cele mai importante bestseller-uri ale anului. Compania 
îngerilor, primul volum al unei viitoare trilogii, s-a situat 
douăzeci şi opt de săptămâni pe primul loc în topul 
vânzărilor. Vândut în peste trei milioane de exemplare în 
Statele Unite, el urmează să fie tradus în peste patruzeci de 
țări. 

Cu acţiunea plasată într-un Los Angeles romantic şi fantastic 
în acelaşi timp, romanul descrie povestea de dragoste 
imposibilă dintre Dalilah, o tânără studentă la medicină, şi 
Rafael, îngerul păzitor care veghează asupra ei încă din 
copilărie. Dar această intrigă supranaturală nu este decât un 
pretext pentru a aborda subiecte delicate precum incestul, 
violul, donarea de organe sau nebunia. Ca şi Harry Potter sau 
Twilight, Compania îngerilor a grupat rapid publicul în jurul 
unei mitologii foarte bogate. Cititorii cei mai pasionaţi 
formează o adevărată comunitate cu propriile-i coduri şi cu 
multiple teorii. Pe internet, sute de site-uri sunt deja 
consacrate personajelor create de Tom Boyd. Foarte discret, 
autorul este un tânăr profesor originar din modestul cartier 
MacArthur Park din Los Angeles. Inainte de a cunoaşte acest 
răsunător succes, Boyd preda literatura unor adolescenţi cu 
probleme la liceul unde el însuşi fusese elev în urmă cu 


cincisprezece ani. Ca urmare a succesului primului său 
roman, el a părăsit învăţământul după semnarea unui 
contract cu editura Doubleday pentru alte două cărţi şi... 
două milioane de dolari. 


x kK x 


(Gramophone - 1 iunie 2008) 
PIANISTA FRANCEZA AURORE VALANCOURT, 
LAUREATA A PRESTIGIOSULUI PREMIU AVERY FISHER 


În vârstă de treizeci şi unu de ani, celebra pianistă Aurore 
Valancourt a obţinut sâmbătă prestigiosul Avery Fisher Prize. 
În valoare de 75.000 de dolari, acest premiu foarte râvnit 
recompensează anual un muzician pentru contribuţia lui 
excepţională la muzica clasică. Născută la Paris pe 7 iulie 
1977, Aurore Valancourt este considerată una dintre cele mai 
talentate muziciene ale generaţiei ei. 


Un superstar al claviaturii 


Formată la Curtis Institute din Philadelphia, ea este 
descoperită încă din 1997 de dirijorul Andre Grevin, care o 
invită să întreprindă un turneu sub conducerea lui. O 
recunoaştere care îi deschide drumul spre o extraordinară 
carieră internaţională. Susţine deci o serie de recitaluri cu 
cele mai mari orchestre, dar, dezamăgită de elitismul 
sistemului muzical clasic, se retrage brusc de pe scena 
interpretativă în ianuarie 2003. Porneşte apoi într-un tur al 
lumii, pe motocicletă, care va dura doi ani şi se va termina în 
mijlocul lacurilor şi falezelor parcului natural Sawai 
Madhopur din India, unde artista îşi va petrece mai multe 
luni. 

În 2005, se stabileşte în Manhattan şi reia drumul scenei şi al 
studiourilor, angajându-se totodată în mod activ în protecţia 
mediului înconjurător. Această învestire o pune într-o lumină 
mediatică nouă şi, ca urmare, popularitatea ei depăşeşte 
sfera melomanilor. 

Profitând de avantajul unui fizic remarcabil, pozează pentru 
mai multe reviste de modă (fotografii glamour pentru Vanity 


Fair, altele în care apare aproape goală pentru Sports 
Ilustrated...) şi devine egeria unei renumite mărci de lenjerie. 
Semnează numeroase contracte publicitare care vor face din 
ea muziciana cea mai bine plătită din lume. 


O muziciană atipică şi controversată 


În ciuda vârstei ei tinere, Valancourt dovedeşte o foarte bună 
stăpânire a claviaturii, dar i se reproşează adesea o oarecare 
lipsă de sensibilitate, mai ales în interpretarea repertoriului 
romantic. 

Revendicându-şi sus şi tare libertatea şi independenţa, ea a 
devenit un „coşmar” pentru organizatorii de concerte: 
renunţările în ultimul moment sau capriciile de divă sunt 
nenumărate. 

Felul ei de a fi dintr-o bucată se manifestă până şi în viaţa 
particulară. Această celibatară convinsă susţine că nu 
aşteaptă nimic de la o legătură amoroasă fiind adepta unui 
carpe diem care îi măreşte numărul cuceririlor. Relaţiile 
tumultoase cu celebrităţi din show-biz fac din ea singura 
interpretă de muzică clasică obişnuită a revistelor de can- 
can, ceea ce, evident, pasionaţii pianului nu prea apreciază... 


x kK x 


(Los Angeles Times - 26 iunie 2008) 
AUTORUL „TRILOGIEI ÎNGERILOR” 
FACE O DONAȚIE DE 500.000 $ 
UNEI ŞCOLI DIN LOS ANGELES 


În timp ce al doilea roman al său, Amintiri de înger, se 
impune deja în fruntea topului de vânzări, scriitorul Tom 
Boyd a făcut o donaţie de jumătate de milion de dolari pentru 
Harvest High School din Los Angeles, a anunţat directorul 
instituţiei. Situat în cartierul defavorizat MacArthur Park, 
acest liceu este cel în care a învăţat Boyd în timpul 
adolescenţei. Devenit profesor, el a predat aici literatura, 
înainte de a se retrage ca urmare a succesului cărţii lui. 
Contactat de ziarul nostru, scriitorul n-a dorit să confirme 
această informaţie. Cam confuz cu presa, enigmaticul 


romancier se pare că ar fi început deja să redacteze al treilea 
volum din saga lui. 


(Stars News - 24 august 2008) 
FRUMOASA AURORE DIN NOU 
CELIBATARA! 


Nefericirea unora poate însemna fericirea altora. La treizeci 
şi unu de ani, pianista top-model tocmai a rupt relaţia cu 
iubitul ei, jucătorul de tenis spaniol Javier Santos, cu care 
trăia o poveste de dragoste de câteva luni. Pe neaşteptate, 
după frumoasa lui dublă performanţă de la Roland-Garros şi 
Wimbledon, sportivul o să petreacă câteva binemeritate zile 
de vacanţă la Ibiza, doar împreună cu prietenii lui din 
Barcelona. 

Cât despre ex-doamna sufletului său, ea nu va rămâne 
probabil mult timp celibatară... 


(Variety - 4 septembrie 2008) 
„TRILOGIA INGERILOR” 
IN CURAND LA CINEMA 


Columbia Pictures a cumpărat drepturile de adaptare 
cinematografică a „Trilogiei îngerilor”, saga fantastică şi 
romantică a lui Tom Boyd. Compania îngerilor, Amintiri de 
înger... Două titluri familiare pentru milioane de cititori care 
au fost deja ţinuţi în tensiune, de la prima la ultima pagină, 
de primele două volume din această trilogie. Filmările pentru 
ecranizarea primului volum ar trebui să înceapă foarte 
curând. 


x k x 


De la: [email protected] 

Subiect: Vindecare 

Data: 12 septembrie 2008 

Către: thomas [email protected] 

Bună ziua, domnule Boyd. Voiam să vă scriu de mult 
timp. Mă numesc Patricia, am 31 de ani şi îmi cresc 
singură cei doi copii. Am fost alături, până la 


ultima lui suflare, de bărbatul pe care îl iubeam şi 
cu care tocmai îmi întemeiasem o familie. Suferea de 
o boală neurologică care i-a stors încet-încet toate 
puterile. Din această fază a vieţii mele, am ieşit 
mult mai distrusă decât vreau s-o recunosc. Relaţia 
noastră a fost atât de scurtă.. După această dramă, 
v-am descoperit cărţile. 

Am evadat în poveştile dumneavoastră şi m-am simţit 
din nou în armonie cu mine însămi. În romanele 
dumneavoastră, personajele au adesea şansa de a-şi 
modifica destinul, trecutul, şi de a-şi îndrepta 
greşelile. Eu sper doar să am şansa de a iubi din 
nou şi de a mai fi iubită. 

Vă mulţumesc că m-aţi ajutat să mă împac cu viaţa. 


x kK x 


(Paris Matin -12 octombrie 2008) 
AURORE VALANCOURT: TALENT REAL 
SAU IMPOSTURA MEDIATICA? 


Un public numeros s-a îmbulzit ieri la Théâtre des Champs- 
Elysées. 

Având deja o puternică imagine mediatică, tânăra şi 
strălucita muziciană continuă să stârnească curiozitate. În 
program, Concertul pentru pian „Imperialul” de Beethoven, 
urmat, în partea a doua, de Improptuurile lui Schubert. Un 
program tentant care n-a fost ceea ce se anunţa. În ciuda 
unei tehnici ireproşabile, concertul a fost interpretat fără 
pasiune şi fără lirism. Să nu ezităm s-o spunem - Aurore 
Valancourt este mai mult un produs de marketing decât 
pianista supradotată şi genială prezentată în reportajele 
televizate. Fără formele apetisante şi faţa ei de înger, n-ar fi 
decât o muziciană obişnuită, căci „fenomenul Valancourt” nu 
se bazează pe nimic altceva decât pe o maşinărie bine unsă 
care a reuşit cu abilitate să transforme o interpretă onorabilă 
într-un star adulat. Ce e mai trist în toată această poveste? 
Că imaturitatea ei muzicală n-a împiedicat publicul, total 
devotat imaginii sale, s-o aplaude furtunos. 


De la: myral4.washingtonhotmail. com 

Subiect: Cărţi cum altele nu-s.. 

Data: 22 octombrie 2008 

Către: thomas.boyd20gmail. com 

Bună ziua, domnule Boyd. Mă numesc Myra şi am 14 
ani. Sunt o „tânără de la periferie”, cum spun 
ziarele. Merg la şcoală în MacArthur Park şi am 
asistat la conferinţa pe care aţi tinut-o atunci 
când aţi venit în clasa noastră. Niciodată nu mi-aş 
fi imaginat că într-o bună zi voi fi interesată de 
romane. Şi totuşi ale dumneavoastră m-au pasionat. 
Am făcut economii ca să vă cumpăr a doua carte, dar, 
cum n-aveam destui bani, am petrecut ore în şir în 
raioanele cu cărţi din Barnes & Nobles ca s-o citesc 
de mai multe ori.. 

Vreau doar să vă mulţumesc. 


x k x 


(TMZ.com - 13 decembrie 2008) 
AURORE ŞI TOM INDRAGOSTIȚI 
LA CONCERTUL KINGS OF LEON? 


Kings of Leon au performat În forță sâmbătă la Forum-ul din 
Los Angeles. In mulţimea venită să aplaude grupul rock din 
Nashville, pianista Aurore Valancourt şi scriitorul Tom Boyd 
păreau a fi foarte intimi. Priviri complice, vorbe dulci 
susurate la ureche, mâini în jurul taliei. Pe scurt, cei doi sunt 
mult mai mult decât prieteni. Fotografiile următoare vorbesc, 
de altfel, prin ele însele. Vă lăsăm să judecați singuri... 


x k x 


(TMZ.com - 3 ianuarie 2009) 
AURORE VALANCOURT ŞI TOM BOYD: 
JOGGING DE INDRAGOSTIȚI 


Dorinţa de păstrare a siluetei sau escapadă amoroasă? În 
orice caz, Aurore Valancourt şi Tom Boyd şi-au acordat ieri o 
lungă şedinţă de jogging pe aleile din Central Park încă 
albite de zăpadă. (...) 


XXX 


(TMZ.com -18 martie 2009) 
AURORE VALANCOURT ŞI TOM BOYD 
CAUTA UN APARTAMENT ÎN MANHATTAN 


XXX 


(USA Today -10 aprilie 2009) | 
NOUA CARTE A LUI TOM BOYD VA APAREA 
INAINTE DE SFARŞITUL ANULUI 


Editura Doubleday a făcut ieri acest anunţ: cel de-al treilea 
volum din saga lui Tom Boyd va apărea în toamnă. În 
perspectivă, şedinţe de lectură pentru fanii romancierului. 
Intitulat Mix-Up in Heaven, ultimul volum din „Trilogia 
Ingerilor” ar trebui să fie unul din marile succese ale anului. 


XXX 


(Entertainment Today - 6 mai 2009) 
TOM CAUTA INELUL PERFECT 
PENTRU AURORE 


Scriitorul şi-a petrecut trei ore la Tiffany, în New York, în 
căutarea unui inel perfect pentru femeia cu care este 
împreună de câteva luni. 

O vânzătoare povesteşte: „Părea foarte îndrăgostit şi foarte 
grijuliu să aleagă bijuteria care s-o impresioneze pe iubita 
lui”. 


XXX 


De la: svetlana.shaparovahotmail. com 
Subiect: Amintirea unei iubiri 


Data: 9 mai 2009 

Către: thomas.boyd20gmail. com 

Stimate domnule Boyd, 

Mai întâi, îmi cer scuze pentru greşelile de 
ortografie. Sunt rusoaică şi vorbesc prost engleza. 
Cartea dumneavoastră mi-a fost oferită de un bărbat 
pe care îl iubeam şi pe care îl întâlnisem la Paris. 
Dându-mi cartea, mi-a spus doar: „Citeşte şi vei 
înţelege.” Acest bărbat (pe nume Martin) şi cu mine 
nu mai suntem împreună acum, dar povestea 
dumneavoastră îmi aminteşte legătura care ne unea şi 
care mă făcea să mă simt atât de plină de viaţă. 
Când vă citesc, mă simt în lumea mea. Vă mulţumesc, 
dacă citiţi acest mesaj, şi vă doresc mult succes în 
viaţa personală. 

Svetlana 


x k x 


(Onl !ne - 30 mai 2009) 
AURORE VALANCOURT ŞI TOM BOYD 
SE CEARTA INTR-UN RESTAURANT 


XXX 


(Onl !ne - 30 mai 2009) , 
AURORE VALANCOURI „INFIDELA” 
LUI TOM BOYD? 


XXX 


(TMZ.com - 2 iulie 2009) 
AURORE VALANCOURI ŞI TOM BOYD: 
SFARŞITUL UNEI POVEŞTI DE IUBIRE 


Celebra pianistă, care trăia de mai multe luni o frumoasă 
poveste de iubire cu scriitorul Tom Boyd, a fost zărită 
săptămâna trecută în compania lui James Bugliari, bateristul 
grupului rock The Sphinx. 


x k x 


Aţi văzut deja cu siguranță această înregistrare video... Ea a 
fost mult timp printre cele mai vizionate pe You Tube şi 
Dailymotion, atrăgându-şi o droaie de comentarii, unele 
batjocoritoare - cele mai numeroase - altele mai 
compătimitoare. 

Locul? Sala de concerte Royal Albert Hall din Londra. 
Evenimentul? The Proms, unul din cele mai celebre festivaluri de 
muzică clasică din lume, transmis în direct de BBC. 

La începutul înregistrării video, o vedem pe Aurore Valancourt 
intrând în scenă în aplauzele susţinute a mii de melomani, 
ridicaţi în picioare, în rânduri strânse, sub somptuoasa cupolă 
victoriană. Imbrăcată cu o rochie neagră sobră, purtând un 
discret colier de perle, ea salută orchestra, se aşază la pian şi 
începe în forţă, făcând să răsune primele acorduri din minunatul 
Concerto de Schumann. 

In primele cinci minute, publicul este atent, apoi se lasă 
purtat de muzică. La început năvalnică, frazarea Aurorei devine 
mai liberă, uşoară ca un vis, până când... 

„„„păcălind serviciile de pază, un bărbat reuşeşte să se caţere 
pe scenă pentru a se îndrepta spre solistă. 

— Aurore! 

Tânăra tresare şi scoate un țipăt scurt. În timp ce orchestra se 
opreşte la unison, apar două gărzi de corp care-l apucă de mijloc 
pe intrus şi-l trântesc la pământ. 

— Aurore! repetă el. 

Revenindu-şi din spaimă, pianista se ridică şi, cu un gest al 
mâinii, le cere celor doi bodyguarzi să-l elibereze pe individ. 
După un moment de stupoare, sala este cufundată acum într-o 
tăcere stranie. 

Bărbatul se ridică, îşi bagă cămaşa în pantaloni, pentru a-şi 
recăpăta o oarecare ţinută. Are ochii măriţi, înroşiţi din cauza 
alcoolului şi a lipsei de somn. 

Nu e nici terorist, nici iluminat. 

Doar un bărbat îndrăgostit. 

Doar un bărbat nefericit. 

Tom se apropie de Aurore şi îi face o declaraţie stângace, cu 
speranţa cam nebunească că va fi de ajuns pentru a face să 
renască o flacără în privirea celei pe care o iubeşte încă. 


Dar, incapabilă să-şi ascundă jena sau să-i susţină mai mult 
privirea, tânăra femeie îl întrerupe: 

— S-a terminat, Tom. 

Nenorocit, el depărtează braţele în semn de neînțelegere. 

— S-a terminat, repetă ea şoptit plecând ochii. 


x kK x 


(Los Angeles Daily News -10 septembrie 2009) 
CREATORUL „TRILOGIEI INGERILOR” 
ARESTAT IN STARE DE EBRIETATE 


Vineri seara, autorul bestseller-urilor a fost arestat în timp ce 
se afla în stare de ebrietate la volan. El rula cu 150 km/h pe 
un drum unde limita de viteză e 70. 

În loc să adopte o atitudine rezervată, Tom Boyd s-a arătat 
insolent cu ofiţerii de poliţie, ameninţându-i că le va distruge 
cariera. Încătuşat şi închis într-o celulă pentru a-şi reveni din 
beţie, el avea, conform autorităţilor, peste 1,6 grame de 
alcool în sânge, faţă de cele 0,8 grame autorizate în 
California. 

Eliberat câteva ore mai târziu, Boyd şi-a cerut scuze prin 
intermediul unui comunicat difuzat de agentul lui, Milo 
Lombardo: „M-am purtat ca ultimul imbecil, adoptând un 
comportament iresponsabil care ar fi putut pune în pericol şi 
alte vieţi în afară de a mea”. 


XXX 


(Publisher Weekly - 20 octombrie 2009) 
APARIȚIA ULTIMULUI VOLUM 
DIN „TRILOGIA INGERILOR” INTARZIE 


Editura Doubleday a anunţat că apariţia romanului lui Tom 
Boyd va fi amânată pentru la vară. Cititorii vor trebui să mai 
aibă răbdare încă opt luni pentru a cunoaşte deznodământul 
acestei saga de succes. 

Se pare că întârzierea ar avea drept cauză recentele decepţii 
ale autorului ei, după o ruptură sentimentală greu suportată 
care l-ar fi aruncat într-o depresie profundă. 


O versiune respinsă de agentul său, Milo Lombardo: „Tom nu 
suferă în niciun caz de sindromul paginii albe! El lucrează în 
fiecare zi pentru a le oferi cititorilor săi cel mai bun roman 
posibil. Toată lumea poate înţelege acest lucru”. 

Cu toate astea, fanii nu sunt de acord cu aşa ceva! În numai 
o săptămână, birourile editurii au fost asaltate de scrisori de 
protest. Pe internet, a fost chiar postată o petiție pentru a-i 
cere lui Tom Boyd să-şi respecte angajamentele! 


x kK x 


De la: [email protected] 

Subiect: Un mesaj din Coreea de Sud 

Data: 21 decembrie 2009 

Către: thomas [email protected] 

Stimate domnule Boyd. N-o să vă povestesc viaţa mea. 
Vă mărturisesc doar că am fost internată recent 
într-o clinică de psihiatrie din cauza unei profunde 
depresii. Am încercat chiar de mai multe ori să-mi 
pun capăt zilelor. În timpul acestei şederi, o 
infirmieră m-a convins să vă citesc una din cărți. 
Vă cunoşteam deja: era greu să nu fi zărit coperţile 
romanelor dv. în metrou, în autobuz sau pe terasa 
cafenelelor. Credeam că poveştile pe care le scrieți 
nu erau făcute pentru mine. Mă înşelam. Bineînţeles, 
viaţa nu este ca într-o carte, dar am găsit în 
întâmplările şi în personajele dumneavoastră acea 
scânteie fără de care nu mai eram nimic. 

Primiţi toată recunoştinţa mea, 

Yunjin Buyn 


x k x 


(Onl !ne - 23 decembrie 2009) 
SCRIITORUL TOM BOYD ARESTAT 
LA PARIS 


Autorul bestseller-urilor a fost arestat în Franţa, pe 
aeroportul Charles-de-Gaulle, lunea trecută, după ce s-a 
bătut cu chelnerul unei cafenele care refuza să-l servească 


din cauza stării de ebrietate avansate în care se afla. Boyd a 
fost arestat preventiv. În urma anchetei, procurorul 
Republicii a stabilit aducerea lui în faţa tribunalului 
corecţional din Bobigny, la sfârşitul lunii ianuarie. Boyd va fi 
judecat pentru violenţă intenţionată, ultraj şi lovituri. 


x kK x 


De la: [email protected] 

Subiect: Cea mai fidelă cititoare a dumneavoastră 
din Serbia! 

Data: 25 decembrie 2009 

Către: thomas [email protected] 

Stimate domnule Boyd. Pentru prima oară mă adresez 
unei persoane pe care n-o cunosc decât prin 
intermediul scrierilor sale! 

Sunt profesoară de literatură într-un mic sat din 
sudul Serbiei unde nu există nici bibliotecă, nici 
librărie. In această zi de 25 decembrie, permiteți- 
mi să vă urez un Crăciun fericit. Se lasă noaptea 
peste câmpia acoperită de zăpadă. Sper ca într-o zi 
să veniți să ne vizitaţi ţara şi de ce nu chiar 
satul meu, Rickanovica! 

Vă mulţumesc pentru toate aceste vise. 

Cu prietenie, 

Mirka 

PS: [ineam de asemenea să vă spun că nu cred niciun 
cuvânt din ceea ce se povesteşte prin ziare şi pe 
internet despre viața dumneavoastră privată. 


x kK x 


(New York Post - 2 martie 2010) 
TOM BOYD PE CALEA PIERZANIEI? 


Alaltăieri seară, la ora 23, dintr-un motiv necunoscut încă, 
renumitul autor s-a legat de un client din Freeze, un bar 
select din Beverly Hills. Discuţia dintre cei doi bărbaţi a 
degenerat în încăierare. Sosită rapid la faţa locului, poliţia l-a 
arestat pe tânărul scriitor după ce a găsit asupra lui 10 


grame de crystal meth. Acţionat în justiţie pentru posesie de 
droguri, el a fost eliberat condiţionat, dar va fi convocat în 
curând în faţa Curţii Superioare din Los Angeles. Punem 
pariu că, de data asta, o să aibă nevoie de un avocat bun 
pentru a scăpa de închisoare... 


x kK x 


De la: [email protected] 

Subiect: Cineva de bine 

Data: 3 martie 2010 

Către: thomas. [email protected] 

Mă numesc Eddy, am 19 ani şi pregătesc un CAP! de 
patiser la Stains, în suburbia pariziană. Mi-am 
ratat complet anii de colegiu şi de liceu din cauza 
anturajului şi a slăbiciunii pentru haşiş. 

Dar, de un an, o fată super a apărut în viața mea 
şi, ca să n-o pierd, m-am hotărât să nu mă mai port 
ca un idiot. Am reînceput să studiez, şi cu ea nu 
numai că învăţ, dar şi înţeleg. Dintre cărțile pe 
care m-a făcut să le citesc, ale dumneavoastră sunt 
preferatele mele: ele scot la iveală tot ce e mai 
bun în mine. 

In prezent, vă aştept cu nerăbdare următoarea carte. 
Dar nu-mi place ce apare în presă despre 
dumneavoastră. In romanele pe care le-aţi scris, 
personajele mele preferate sunt tocmai cele care 
ştiu să rămână fidele valorilor lor. 

Aşa că, dacă există un dram de adevăr în toate 
astea, aveți grijă ce faceți, domnule Boyd. Nu vă 
pierdeţi în alcool sau în rahatul ăsta de drog. 

Şi nu deveniți, ca mine, un idiot.. 

Cu tot respectul, Eddy. 


1 CAP - abreviere pentru Certificat de Aptitudini Profesionale; examen pentru 
obținerea unui astfel de certificat în Franta. (n. t.) 


1 


Casa cu vedere spre ocean 
Se întâmplă ca o femeie să întâlnească o epavă 
şi să decidă să facă din ea un bărbat sănătos. 
Uneori, reuşeşte. Se întâmplă ca o femeie să întâlnească 
un bărbat sănătos şi să decidă să facă din 
el o epavă. Chestia asta îi reuşeşte intotdeauna. 
Cesare PAVESE 


— Tom, deschide-mi! 

Strigătul se pierdu în vânt şi rămase fără răspuns. 

— Tom! Sunt eu, Milo. Ştiu că eşti acolo. leşi din bârlog, fir-ar 
să fie! 


Malibu 

Comitatul Los Angeles, California 

O casă pe plajă 

De mai bine de cinci minute, Milo Lombardo lovea fără 
întrerupere în jaluzelele din lemn care dădeau spre terasa casei 
celui mai bun prieten al său. 

— Tom! Deschide sau sparg uşa! Ştii că sunt în stare de asta! 

În cămaşă ajustată pe talie, costum bine croit şi cu ochelari de 
soare pe nas, Milo avea figura cătrănită din zilele lui proaste. 

Mai întâi crezuse că timpul va vindeca rănile lui Tom, dar, 
departe de a se risipi, criza prin care trecea nu făcuse decât să 
se agraveze. În ultimele şase luni, scriitorul nu mai ieşise deloc 
din casă, preferând să se baricadeze în închisoarea lui aurită, 
fără să răspundă nici la soneria telefonului mobil, nici la cea a 
interfonului. 

— Ţi-o mai cer încă o dată, Tom: lasă-mă să intru! 

În fiecare seară, Milo bătea la uşa reşedinţei de lux, dar nu se 
alegea ca reacţie decât cu înjurăturile vecinilor şi cu intervenţia 
inevitabilă a patrulei de securitate care veghea asupra liniştii 
bogaţilor locuitori ai enclavei Malibu Colony. 

De data asta totuşi, nu mai era timp de tergiversări: trebuia 
să acţioneze înainte de a fi prea târziu. 


— Foarte bine, tu ai vrut-o! ameninţă el dându-şi jos haina şi 
înarmându-se cu o rangă din titan pe care i-o procurase Carole, 
prietena lor din copilărie care lucra acum ca detectiv în LAPD?. 

Milo aruncă o privire în spatele lui. Plaja de nisip fin parcă 
aţipise sub soarele auriu al începutului de toamnă. Înghesuite ca 
nişte sardine, vilele de lux se etalau de-a lungul falezei, unite în 
aceeaşi dorinţă de a interzice accesul pe țărm nechemaţilor. 
Mulţi oameni de afaceri şi vedete din mass media şi 
entertainment îşi aleseseră domiciliul aici. Fără a mai vorbi de 
starurile de cinema: Tom Hanks, Sean Penn, DiCaprio, Jennifer 
Aniston aveau toţi câte o casă în zonă. 

Orbit de luminozitate, Milo miji ochii. La vreo cincizeci de 
metri mai încolo, postat în faţa unei căsuțe construită pe piloni, 
cu binoclul lipit de ochi, adonisul în costum de baie, care o făcea 
pe salvamarul, părea hipnotizat de siluetele surferiţelor care 
profitau de valurile puternice ale Pacificului. 

Considerând că avea cale liberă, Milo se puse pe lucru. 

Băgă capătul curbat al levierului metalic într-una din fantele 
cercevelei şi împinse din toate puterile pentru a face să 
plesnească şipcile din lemn ale jaluzelelor. 

Ai într-adevăr dreptul să-ţi protejezi prietenii de ei înşişi? se 
întrebă el pătrunzând în casă. 

Dar acest caz de conştiinţă nu dură nici măcar o secundă: în 
afară de Carole, Milo nu avusese niciodată decât un singur 
prieten pe lumea asta şi era hotărât să încerce totul pentru a-l 
face să-şi uite durerea şi pentru a-i reda gustul de a trăi. 


x k x 


— Tom? 

Cufundat în  semiîntuneric, parterul era scăldat într-o 
toropeală suspectă unde mirosul de mucegai rivaliza cu cel de 
aer închis. Tone de veselă umpleau chiuveta din bucătărie şi 
livingul era devastat ca după o spargere: mobilier răsturnat, 
haine aruncate pe jos, farfurii şi pahare sparte. Milo păşi peste 
cutiile de pizza, peste ambalajele de mâncare chinezească, 
peste sticlele de bere goale şi deschise toate ferestrele ca să 
alunge întunericul şi să aerisească încăperile. 


2 Los Angeles Police Department. (n.t.) 


Construită în formă de L, casa avea două niveluri şi o piscină 
subterană. În ciuda dezordinii, ea degaja o atmosferă liniştită 
graţie mobilelor din lemn de arțar, parchetului deschis la culoare 
şi abundenței lumini naturale. Vintage şi actual în acelaşi timp, 
decorul alterna mobilier modern şi tradiţional tipic epocii în care 
Malibu nu era decât o simplă plajă pentru surferi şi nu devenise 
încă un bârlog aurit pentru miliardari. 

Ghemuit în poziţie fetală pe canapea, Tom îţi provoca frică 
daca te uitai la el: ciufulit, palid, cu faţa acoperită de o barbă 
gen Robinson Crusoe, nu semăna deloc cu cel din fotografiile 
sofisticate care ilustrau coperţile din spate ale romanelor lui. 

— Hei, tu ăla de-acolo, scoală-te! trâmbiţă Milo. 

Se apropie de sofa. Mai multe reţete mototolite sau pliate 
umpleau măsuţa joasă. Prescripţii redactate de dr. Sophia 
Schnabel, „psihiatra starurilor”, al cărei cabinet din Beverly Hills 
aproviziona o bună parte a jet-set-ului local cu psihotrope mai 
mult sau mai puţin legale. 

— Tom, trezeşte-te! strigă Milo ducându-se la căpătâiul 
prietenului său. 

Neîncrezător, el inspecta etichetele de pe tuburile de 
medicamente împrăştiate pe jos şi pe masă: Vicodin, Valium, 
Xanax, Zoloft, Stilnox. Un amestec infernal de analgezice, 
anxiolitice, antidepresive şi somnifere. Cocteilul fatal al secolului 
21. 

— Fir-ar să fie! 

Cuprins de panică, temându-se de o intoxicație 
medicamentoasă, el îl apucă pe Tom de umeri pentru a-l scoate 
din somnul lui artificial. 

Scuturat ca un prun, scriitorul sfârşi prin a deschide ochii: 

— Ce naiba faci la mine-n casă? mormăi el. 


2 


Doi prieteni 
Recităm eternele litanii pe care le repetăm 
atunci când încercăm să ajutăm o inimă zdrobită, 
dar cuvintele n-au nicio putere. (...) Nimic din ceea 
ce am putea spune nu-l va face fericit vreodată 
pe tipul care se simte în cea mai neagră mizerie 
fiindcă a pierdut-o pe cea pe care o iubeşte. 
Richard BRAUTIGAN 


— Ce naiba faci la mine-n casă? am mormăit eu. 

— Îmi fac griji, Tom! De luni de zile stai închis aici droxându-te 
cu calmante. 

— E problema mea! am decretat ridicându-mă. 

— Nu, Tom: problemele tale sunt şi problemele mele. 
Credeam că asta înseamnă prietenia, nu? 

Aşezat pe canapea, cu faţa în mâini, am ridicat din umeri, pe 
jumătate ruşinat, pe jumătate disperat. 

— În orice caz, reluă Milo, să nu crezi c-o să las o femeie să te 
aducă în starea asta! 

— Nu eşti taică-miu! am răspuns eu ridicându-mă cu greutate. 

Cuprins de amețeli, mi-a fost greu să rămân în picioare şi a 
trebuit să mă reazem de spătarul canapelei. 

— Este adevărat, dar dacă Carole şi cu mine nu suntem aici 
ca să te ajutăm, atunci cine o s-o facă? ă 

l-am întors spatele fără să mă sinchisesc să-i răspund. Incă în 
chiloţi, am traversat încăperea până la bucătărie ca să-mi iau un 
pahar cu apă. În urma mea, Milo dibui un sac mare de gunoi şi 
deschise frigiderul, ca să înceapă o triere la sânge. 

— În caz că n-ai de gând să te sinucizi cu iaurt expirat, te-aş 
sfătui să te debarasezi de lactatele astea, zise el băgându-şi 
nasul într-un borcan cu cremă de brânză cu miros dubios. 

— Nu te oblig să-l mănânci. 

— Şi strugurele ăsta, eşti sigur că Obama era deja preşedinte 
când l-ai cumpărat? 

Se apucă apoi să facă un pic de ordine în living, adunând 
resturile alimentare cele mai voluminoase, ambalajele şi sticlele 
goale. 


— De ce mai păstrezi chestia asta? întrebă el pe un ton de 
reproş, arătând o ramă electronica ce difuza o diaporamă de 
fotografii cu Aurore. i 

— Pentru că sunt ACASĂ LA MINE şi, ACASĂ LA MINE, n-am de 
ce să-ţi dau ţie socoteală. 

— Poate, dar fata asta te-a făcut zob. Nu crezi că e timpul s-o 
dai jos de pe piedestal? 

— Ascultă, Milo, n-ai plăcut-o niciodată pe Aurore... 

— E-adevărat, nu m-am dat în vânt după ea. Şi, ca să-ţi spun 
tot adevărul, am ştiut întotdeauna că până la urmă o să te 
părăsească. 

— Zău? Pot să ştiu de ce? 

Cuvintele care-i stăteau pe suflet de mult timp ieşiră din gura 
lui cu virulență: 

— Fiindcă Aurore nu e ca noi! Fiindcă ea ne dispreţuieşte! 
Fiindcă s-a născut cu o lingură de argint în gură. Fiindcă pentru 
ea viaţa a fost mereu un joc, în vreme ce pentru noi este mereu 
o luptă... 

— Ca şi cum era aşa de simplu... Tu n-o cunoşti! 

— Încetează s-o mai venerezi! Uite ce ţi-a făcut! 

— Ţie n-o să ţi se întâmple aşa ceva, asta-i sigur! In afară de 
piţipoancele cu care ai avut de-a face, iubirea n-a avut niciodată 
loc în viaţa ta! 

Fără să vrem cu adevărat, tonul urcase şi, acum, fiecare 
replică lovea ca o palmă. 

— Dar ceea ce simţi tu n-are nimic de-a face cu iubirea! se 
ambală Milo. E altceva: un condensat de suferinţă şi pasiune 
distructivă. 

— Eu, cel puţin, îmi asum riscuri. În timp cetu... 

— Şi eu nu-mi asum riscuri? Am sărit cu paraşuta de pe 
Empire State Building. Înregistrarea video a făcut ocolul 
netului... 

— Şi cu ce te-ai ales în afară de o amendă babană? 

Ca şi cum nu auzise nimic, Milo enumera: 

— Am coborât cu schiurile Cordiliera Albă în Peru. M-am 
lansat cu parapanta din vârful Everestului, mă număr printre 
cele câteva persoane din lume care au escaladat K2... 

— Ca să te joci de-a kamikaze, e drept că eşti foarte tare. Dar 
eu îţi vorbesc de riscul de a iubi. Şi riscul ăsta tu nu ţi l-ai 
asumat niciodată, nici măcar cu... 


— ÎNCETEAZĂ! atacă el cu violenţă, apucându-mă de gulerul 
tricoului pentru a mă împiedica să-mi continui fraza. 

Rămase aşa câteva secunde, cu mâinile crispate şi privirea 
cruntă, până când conştientiză situaţia: venise să mă ajute şi 
iată că era cât pe ce să-mi tragă un pumn în moacă... 

— Îmi pare rău, zise el slăbindu-şi strânsoarea. 

Am ridicat din umeri şi am ieşit pe terasa mare care dădea 
spre ocean. Ascunsă privirilor, casa dispunea de acces direct la 
plajă pe o scară privată pe treptele căreia ghivece din lut ars 
debordau de plante veştejite pe care nu mai avusesem puterea 
să le ud de luni de zile. 

Mi-am pus nişte ochelari Ray-Ban Wayfarer vechi, uitaţi pe 
masa din tec de Java pentru a mă proteja de lumina puternică, 
apoi m-am lăsat să cad în scaunul meu balansoar. 

După un ocol prin bucătărie, Milo mi se alătură cu două ceşti 
de cafea şi îmi întinse una. 

— Bun, hai să încetăm cu prostiile şi să vorbim serios! 
propuse el, punându-şi fundul pe masă. _ 

Cu privirea pierdută în gol, n-am opus nicio rezistenţă. In acel 
moment, n-aveam decât o dorinţă: să-mi spună repede ce 
venise să-mi spună şi să plece ca sa pot să mă duc să-mi vărs 
amarul cu capul în vasul toaletei, după care să iau din nou un 
pumn de pilule ce aveau să mă transporte în altă lume, departe 
de realitate. 

— De cât timp ne cunoaştem noi, Tom? De douăzeci şi cinci 
de ani? 

— Aproape, am zis luând o înghiţitură de cafea. 

— Încă din adolescenţă, tu ai fost mereu vocea raţiunii, începu 
Milo. M-ai împiedicat să fac o groază de tâmpenii. Fără tine, de 
multă vreme aş fi în închisoare sau poate chiar deja mort. Fără 
tine, Carole n-ar fi ajuns polițistă. Fără tine, n-aş fi reuşit să-i 
cumpăr casă maică-mii. Pe scurt, ştiu că îţi datorez totul. 

Jenat, am respins aceste argumente cu dosul palmei: 

— Dacă ai venit să-mi serveşti gogoşile astea... 

— Nu sunt gogoşi! Am rezistat la toate, Tom: la drog, la 
violenţa bandelor, la o copilărie oribilă... 

De data asta, argumentul nimeri în plin şi reuşi să-mi 
provoace un frison. În ciuda reuşitei şi a ascensiunii sociale, o 
parte din mine avea tot cincisprezece ani şi nu părăsise 
niciodată cartierul MacArthur Park, nici traficanţii lui, nici 


marginalizaţii lui, nici casele scărilor în care se auzeau ţipete. Şi 
nici frica prezentă peste tot. 

Am întors capul şi privirea mi se pierdu spre ocean. Apa era 
limpede şi strălucea în mii de nuanţe, de la turcoaz la albastru 
peruzea. Doar câteva valuri, armonioase şi regulate, agitau 
Pacificul. O linişte care contrasta cu vacarmul adolescentelor 
noastre. 

— Suntem curaţi, reluă Milo. Ne-am câştigat biştarii cinstit. Nu 
purtăm revolvere pe sub geci. N-avem picături de sânge pe 
cămăşi, nici urme de cocaină pe bancnotele noastre... 

— Nu văd care e legătura cu... 

— Avem totul ca să fim fericiţi, Tom! Sănătate, tinereţe, un 
job care ne pasionează. Nu poţi distruge totul pentru o femeie. E 
prea stupid. Nu merită. Păstrează-ţi suferinţa pentru zilele în 
care adevărata nenorocire va bate la uşă. 

— Aurore era femeia vieţii mele! Nu poţi să înţelegi asta? Nu 
poţi să-mi respecţi durerea? 

Milo oftă: 

— Ascultă ce-ţi spun: dacă ar fi fost într-adevăr femeia vieţii 
tale, ea ar fi fost astăzi aici, cu tine, ca să te împiedice să te 
scufunzi în acest delir devastator. 

Dădu pe gât restul de espresso, apoi constată: 

— Ai făcut totul ca s-o recuperezi. Ai implorat-o, ai încercat să 
o faci geloasă, apoi te-ai umilit în faţa întregii lumi. S-a terminat: 
n-o sa mai vină înapoi. A dat pagina şi ai face bine să faci şi tu la 
fel. 

— Nu reuşesc, mărturisii eu. 

Păru că se gândeşte o clipă şi o expresie îngrijorată şi 
misterioasă în acelaşi timp i se desenă pe faţă. 

— De fapt, cred că pur şi simplu n-ai de ales. 

— Cum aşa? 

— Fă un duş şi îmbracă-te. 

— Unde mergem? 

— Să mâncăm o costiţă de vită la Spago. 

— Nu prea mi-e foame. 

— Nu pentru mâncare te duc acolo. 

— Atunci pentru ce? 

— Pentru băutura întăritoare de care o să ai nevoie când vei 
auzi ceea ce am să-ţi spun. 


3 


Omul devorat 
Nu, Jef, nu eşti singur pe lume... 
Nu mai plânge, 
aşa în fața tuturor 
fiindcă o femeie trecută 
fiindcă o blondă falsă 
te-a lăsat iar să cazi (...) 
Știu că ţi-e inima grea, 
dar trebuie să ti-o uşurezi, Jef 
Jacques BREL 


— De ce e un tanc parcat în faţa casei mele? am întrebat 
arătând impozantul vehicul sport ale cărui roţi monstruoase 
striveau trotuarul din Colony Road. 

— Nu e un tanc, răspunse Milo vexat, e o Bugatti Veyron, 
model Sang Noir, unul din bolizii cei mai puternici din lume. 


Malibu 

Soarele de la începutul după-amiezii 

Foşnetul vântului în copaci 

— Ţi-ai cumpărat încă o maşină nouă! Le colecţionezi sau ce? 

— Nu-ţi vorbesc de o maşină, bătrâne. lţi vorbesc de o operă 
de artă! 

— Eu numesc asta un aspirator de gagici. Chiar mai există 
fete la care ţine vrăjeala cu maşina? 

— Dacă tu crezi că am nevoie de aşa ceva ca să agăţ femeile! 

Am făcut o mutră mirată. Niciodată nu  înţelesesem 
entuziasmul  congenerilor mei masculini pentru coupe-uri, 
roadstere şi alte decapotabile... 

— Hai, vino să vezi bestia! propuse Milo cu ochii strălucind. 

Ca să nu-mi decepţionez prietenul, am făcut în silă turul 
proprietarului. Îndesat, de formă eliptică, Bugatti-ul semăna cu 
un cocon ale cărui câteva excrescenţe scânteiau în soare şi 
contrastau cu caroseria neagră: calandru cromat, retrovizoare 
metalizate, jante strălucitoare de unde ieşea la iveală sclipirea 
albastră a frânelor cu discuri. 

— Vrei să arunci o privire la motor? 

— Sigur, am oftat eu. 


— Ştiai că n-a fost produsă decât în cincisprezece exemplare 
în lume? 

— Nu, dar sunt încântat s-o aflu. 

— Cu aşa ceva, atingi 100 km/oră în mai puţin de două 
secunde. Şi în viteză de vârf, poţi atinge 400 km/oră. 

— Foarte utilă acum când petrolu-i scump, radarele sunt la 
fiecare o sută de metri şi totul e ecologic! 

De data asta, Milo nu-şi ascunse decepţia. 

— Nu eşti decât un morocănos, Tom, complet incapabil să 
aprecieze frivolitatea şi plăcerile vieţii. 

— Era nevoie de unul pentru a echilibra echipa noastră, am 
recunoscut eu. Şi cum deja tu ai ales celălalt rol, eu o să-l iau pe 
cel care a rămas. 

— Haide, urcă. 

— Pot să conduc eu? 

— Nu. 

— De ce? 

— Pentru că ştii foarte bine că ai permisul suspendat... 


x k x 


Bolidul părăsi aleile umbroase din Malibu Colony pentru a o 
lua pe Pacific Coast Highway care se întindea de-a lungul 
oceanului. Maşina adera bine la drum. Habitaclul, tapisat cu 
piele patinată cu reflexe portocalii, avea ceva călduros. Mă 
simţeam protejat în acest scrin confortabil şi am închis ochii, 
legănat de vechiul cântec soul al lui Otis Kedding care se auzea 
la radio. 

Ştiam bine că această linişte, înşelătoare şi fragilă, nu se 
datora decât comprimatelor de anxiolitice pe care le lăsasem să 
se topească sub limbă după duş, dar momentele de destindere 
erau atât de rare, încât învăţasem să le apreciez. 

De când Aurore mă părăsise, un soi de cancer îmi cangrenase 
inima, instalându-se în ea ca un şobolan în dulapul cu alimente. 
Carnivoră, durerea începuse să mă devoreze încetul cu încetul 
până mă golise de orice emoție şi de orice voinţă. In primele 
săptămâni, frica de depresie mă ţinuse treaz, obligându-mă să 
lupt pas cu pas împotriva descurajării şi a amărăciunii. Dar şi 
frica mă abandonase şi, odată cu ea, demnitatea şi chiar simpla 
dorinţă de a salva aparențele. Această lepră interioară mă 


rosese fără încetare, spălăcind culorile vieţii, sugând toata seva, 
stingând orice scânteie. La cea mai mică dorinţă de a relua 
controlul asupra existenţei mele, boala se transforma într-o 
viperă, ce-mi inocula la fiecare muşcătură o doză de venin care 
se infiltra primejdios în creier sub formă de amintiri dureroase: 
fiorul pielii lui Aurore, mirosul ei de stâncă, bătaia genelor, solzii 
aurii care-i sclipeau în ochi... 

Apoi până şi amintirile deveniseră mai puţin pregnante. 
Drogându-mă încontinuu cu medicamente, totul devenise 
neclar. Mă lăsasem în voia sorții, petrecându-mi zilele întins pe 
canapea, închis în întuneric, întemnițat într-o cuirasă chimică, 
doborât de un „xanaxomn” greu care se termina în zilele 
proaste cu coşmaruri populate de rozătoare cu botul ascuţit şi 
coadă aspră din care mă trezeam lac de sudoare, năuc şi 
tremurând, stăpânit de o singură dorinţă, aceea de a evada din 
nou din realitate printr-o nouă doză de antidepresive şi mai 
puternică decât precedenta. 

In această ceaţă comatoasă, zilele şi lunile se scurseseră fără 
să-mi dau seama, goale de sens şi de substanţă. Şi realitatea 
era acolo: durerea mea era tot la fel de grea şi nu mai scrisesem 
niciun rând de un an de zile. Creierul îmi era înţepenit. Cuvintele 
fugiseră de mine, dorinţa mă părăsise, imaginaţia îmi secase. 


x kK x 


În dreptul plajei Santa Monica, Milo o luă pe Interstate 10, în 
direcția Sacramento. 

— Ai văzut rezultatele meciului de base-ball? întrebă el pe un 
ton vesel întinzându-mi iPhonul său conectat la un site sportiv. 
Angels i-au bătut pe Yankees! 

Distrat, am privit ecranul. 

— Milo? 

— Da? 

— La drum trebuie să te uiţi, nu la mine. 

Ştiam că tulburările mele îl descumpăneau pe prietenul meu, 
făcându-l să se gândească la ceva ce îi era greu să înțeleagă: 
derapajul meu mental şi această parte de dezechilibru pe care o 
purtăm cu toţii în noi şi de care el mă crezuse, în mod greşit, 
apărat. 


Am cotit-o la dreapta pentru a urca spre Westwood. Intram în 
Triunghiul de Aur al Los Angeles-ului. Aşa cum o remarcaseră 
unii, în acest cartier nu exista nici spital, nici cimitir. Doar străzi 
extrem de curate, cu magazine peste măsură de scumpe unde 
trebuia să-ţi faci programare ca la medic. Din punct de vedere 
demografic, nimeni nu se năştea şi nici nu murea niciodată în 
Beverly Hills... 

— Sper că ţi-e foame, zise Milo coborând pe Canon Drive. 

O frână destul de bruscă imobiliza Bugatti-ul în faţa unui 
restaurant şic. 

După ce i-a întins cheile portarului, Milo a intrat cu pas sigur, 
înaintea mea, în localul pe care obişnuia să-l frecventeze. 

Fostul băiat rău din MacArthur Park trăia ca o revanşă socială 
posibilitatea de a putea merge să ia masa la Spargo fără 
rezervare, în vreme ce muritorii de rând trebuiau să-şi facă una 
cu trei săptămâni înainte. 

Şeful restaurantului ne conduse într-un patio sofisticat unde, 
la cele mai bune mese, stăteau celebrităţi din lumea afacerilor 
sau a show-biz-ului. Milo îmi făcu un semn discret în timp ce se 
instala: la câţiva metri de noi, Jack Nicholson şi Michael Douglas 
îşi terminau digestivul, în timp ce, la o altă masă, actriţa unui 
sitcom care ne alimentase fantasmele de adolescenţi molfăia o 
frunza de salată. 

M-am aşezat, indiferent la acest anturaj „prestigios”. De doi 
ani, ascensiunea mea la visul hollywoodian îmi permisese să-i 
cunosc pe unii din foştii mei idoli. Cu ocazia petrecerilor private 
din cluburi sau din vile mari ca nişte palate, avusesem ocazia să 
discut cu actorii, cântăreții şi scriitorii care mă făcuseră să visez 
când eram mai tânăr. Dar aceste întâlniri se loviseră de zidul 
deziluziei şi al dezamăgirii. Era mai bine să nu cunoşti toate 
culisele uzinei de vise. In „viaţa adevărată”, eroii adolescenţei 
mele nu erau adesea decât nişte depravaţi, lansați într-o 
vânătoare sistematică în cursul căreia înhăţau fetele-pradă pe 
care le consumau şi le aruncau aproape imediat, odată ghiftuiţi, 
înainte de a se năpusti spre carne mai proaspătă. La fel de trist: 
unele actriţe care pe ecran erau pline de şarm şi spirituale, în 
realitate rătăceau între liniile de coca, anorexie, Botox şi 
liposucţie. 

Dar ce drept aveam eu să-i judec? Nu devenisem şi eu umil 
din aceşti tipi pe care îi detestam? Victimă a aceleiaşi insolenţe, 


a aceleiaşi dependențe de medicamente şi a aceluiaşi 
egocentrism versatil care, în momentele de luciditate, duceau la 
dezgustul de sine. 

— Răsfaţă-te! se entuziasmă Milo arătând spre tartinele care 
tocmai ne fuseseră aduse împreună cu aperitivele. 

Am gustat din vârful buzelor felia de pâine acoperită cu o felie 
subţire de carne marmorată şi moale. 

— E vită Kobe, îmi explică el. Ştii că în Japonia le masează cu 
sake pentru ca grăsimea să pătrundă în muşchi? 

Am încruntat din sprâncene. El continuă: 

— Pentru a le dezmierda, li se amestecă hrana cu bere şi, 
pentru a le destinde, li se difuzează la volum maxim muzică 
clasică. Dacă e aşa, înseamnă ca steak-ul pe care-l ai în farfurie 
a ascultat concertele Aurorei. Şi poate chiar s-a îndrăgostit de 
ea! Vezi, aveţi ceva în comun! 

Ştiam bine că făcea tot ce putea pentru a încerca să mă 
înveselească, dar chiar şi umorul mă părăsise. 

— Milo, încep să obosesc. Imi explici ce aveai atât de 
important să-mi spui? 

înghiţi o ultimă tartină, nelăsând timp cărnii nici măcar să-i 
mângâie cerul gurii, apoi scoase din geantă un laptop minuscul 
pe care îl deschise pe masă. 

— Bun, acum, consideră că nu-ţi mai vorbeşte prietenul, ci 
agentul tău. 

Era formula lui rituală pentru a deschide fiecare întâlnire la 
care se presupunea că „vorbim de business”. Milo era sufletul 
activ al micii noastre afaceri. Cu mobilul lipit de ureche, trăia 
într-un ritm nebunesc, conectat în permanenţă cu editorii, cu 
agenţii străini şi cu jurnaliştii, pândind mereu o idee bună pentru 
a promova cărţile unicului său client: eu. Habar n-aveam cum îl 
convinsese pe Doubleday să-mi publice primul roman. În lumea 
feroce a editurilor, el îşi învățase meseria din mers, fără studii şi 
fără specializare, pentru a deveni unul din cei mai buni pur şi 
simplu fiindcă credea în mine mai mult decât credeam eu 
însumi. 

Işi imaginase întotdeauna că-mi datora totul, dar eu ştiam că, 
dimpotrivă, e/ era cel care mă transformase în star, făcându-mă 
să intru, încă de la prima mea carte, în cercul magic al autorilor 
de bestseller-uri. După acest prim succes, primisem propuneri 
de la cei mai renumiţi agenţi literari, dar le refuzasem pe toate. 


Căci, pe lângă faptul că era prietenul meu, Milo avea o 
calitate rară pe care eu o puneam deasupra celorlalte: 
loialitatea. 

Cel puţin aşa gândeam înainte de a auzi dezvăluirile lui din 
acea zi. 


4 


Lumea din interior 
Atât de lipsită de speranţă e lumea din afară, 
încât de două ori mai prețioasă mi-e lumea din 
interior. 
Emily BRONTE 


— Să începem cu veştile bune: vânzările primelor două 
volume continuă să fie excelente. 

Milo întoarse ecranul laptopului în direcţia mea: curbe roşii şi 
verzi se înălţau spre plafonul graficului. 

— Piaţa internaţională urmează exemplul celei americane şi 
Trilogia îngerilor este pe cale să devină un veritabil fenomen 
planetar. În doar şase luni, ai primit peste cincizeci de mii de 
mesaje de la cititori! Iti dai seama? 

Am întors capul şi am ridicat ochii. Nu-mi dădeam seama de 
nimic. Nori vaporoşi se risipeau în aerul poluat al Los Angeles- 
ului. Aurore îmi lipsea. La ce bun acest succes dacă n-aveam pe 
nimeni cu care să-l împart? 

— Altă veste bună: turnarea filmului începe luna viitoare. 
Keira Knightley şi Adrien Brody şi-au confirmat acceptul şi 
grangurii de la Columbia Pictures sunt entuziaşti. Tocmai l-au 
angajat pe directorul de decoruri de la Harry Potter şi se 
bazează pe o lansare în luna iulie pe trei mii de ecrane. M-am 
dus să asist la câteva castinguri: a fost nemaipomenit. Ar fi 
trebuit să vii... 

În timp ce o chelneriţă ne aducea felurile pe care le 
comandasem - tagliatelle cu crab pentru el şi o omletă cu 
ciuperci chanterelle pentru mine - telefonul lui Milo vibră pe 
masă. 

Aruncă o privire la numărul afişat, încruntă din sprâncene şi 
ezită o secundă înainte de a răspunde, apoi se ridică de la masă 
pentru a se izola sub acoperişul îngust de sticlă ce lega patio-ul 
de restul restaurantului. 

Conversaţia nu dură mult. Îmi ajungea la ureche în frânturi, 
întretăiată de murmurul sălii. O bănuiam animată, presărată cu 
reproşuri reciproce şi cu referiri la nişte probleme care îmi 
scăpau. 

— Era Doubleday, îmi explică Milo întorcându-se la masă. M-a 
sunat în legătură cu nişte lucruri despre care voiam să-ţi 


vorbesc. Nimic foarte grav: doar o problemă de imagine legată 
de versiunea de/uxe a ultimului tău roman. 

Ţineam la această ediţie pe care o voisem dichisită: copertă 
gotică din imitație de piele, desene în acuarelă ale personajelor 
principale, prefaţă şi postfață inedite. 

— Ce fel de problemă? 

— Ca să facă faţă cererii, au lansat tirajul în grabă. l-au presat 
pe cei de la tipografie şi ceva a dat chix. Rezultatul: s-au 
căptuşit cu o sută de mii de exemplare defecte. Vor să le 
oprească, dar partea supărătoare e că unele cărţi au fost deja 
livrate librarilor. Or să redacteze o adresă pentru a le retrage de 
pe piaţă. 

Scoase un exemplar din geantă şi mi-l întinse. Chiar 
răsfoindu-l cu neatenţie, defectul sărea în ochi fiindcă, din cinci 
sute de pagini câte număra romanul, doar jumătate erau 
imprimate. Povestea se oprea brusc la mijlocul paginii 266, cu o 
frază ea însăşi neterminată: 


Billie îşi şterse ochii înnegriţi de rimelul prelins. 

— Te rog, Jack, nu pleca aşa. 

Dar bărbatul îşi pusese deja mantoul. Deschise uşa, fără să 
arunce vreo privire spre amanta lui. 

— Te implor! strigă ea căzând 


Şi asta era tot. Nici măcar un punct. Cartea se termina la 
cuvântul „căzând”, urmat de două sute de pagini albe. 

Cunoscându-mi romanele ca pe nişte poezii, nu mi-a fost greu 
să-mi amintesc toată fraza: „Te implor! strigă ea căzând în 
genunchi”. 

— Bun, puţin ne pasă de asta, zise tranşant Milo apucându-şi 
furculiţa. E treaba lor să iasă din rahat şi să rezolve problema 
asta. Lucrul cel mai important, Tom, este... 

Ştiam ce urma să-mi spună chiar înainte să-şi termine fraza: 

— Lucrul cel mai important, Tom, este... următorul tău roman. 

Următorul meu roman... 

Luă o înghiţitură mare de paste, apoi începu să-şi plimbe 
degetele pe tastatura laptopului. 

— Aşteptarea este enormă. Uită-te un pic la asta! 

Computerul era conectat la site-ul vânzărilor online, 
amazon.com. Doar cu precomenzi, „viitorul meu roman” era 


deja clasat pe primul loc, chiar înaintea celui de-al patrulea 
volum din Millenium. 

— Ce zici de asta? 

Am evitat subiectul. 

— Credeam că Stieg Larsson e mort şi că volumul 4 nu va fi 
niciodată publicat. 

— Eu îţi vorbesc de romanul tău, Tom. 

Am privit din nou ecranul, hipnotizat de punerea în vânzare a 
ceva ce încă nu exista şi care nu va exista probabil niciodată. 
Apariţia cărţii mele era anunţată pentru 10 decembrie, adică în 
mai puţin de trei luni. O carte din care nu scrisesem nici măcar 
un rând şi despre care n-aveam în cap decât un vag proiect de 
sinopsis. 

— Ascultă, Milo... 

Dar prietenul meu nu era hotărât să mă lase să vorbesc: 

— De data asta, îţi promit o lansare demnă de Dan Brown: va 
trebui într-adevăr să trăieşti în altă parte decât pe pământ ca să 
nu fii la curent cu apariţia romanului tău. 

Mânat de entuziasm, Milo era greu de oprit: 

— Am început să pregătesc terenul şi zvonul este deja în toi 
pe Facebook, Twitter şi pe forumurile de discuţii unde fanii tăi 
rivalizează cu detractorii. 

— Milo... 

— Numai în Statele Unite şi în Anglia, Doubleday s-a angajat 
să scoată un prim tiraj de patru milioane de exemplare. 
Brandurile mari anticipează o săptămână fantastică. Ca şi 
pentru Harry Potter, librăriile vor fi deschise la miezul nopţii! 

— Milo... 

— Şi tu, tu va trebui să ieşi mai mult în evidenţă: pot să-ți 
negociez un interviu exclusiv pe NBC... 

— Milo! 

— Există un adevărat entuziasm, Tom! Niciun alt scriitor nu 
vrea să-i apară cartea în aceeaşi săptămână cu tine, inclusiv 
Stephen King care şi-a amânat versiunea de buzunar pentru 
luna ianuarie ca să nu-i furi cititorii! 

Ca să-l fac să tacă, am bătut cu pumnul în masă. 

— ÎNCETEAZĂ CU AIURELILE! 

Paharele tremurară şi clienţii tresăriră, aruncând priviri 
dezaprobatoare în direcţia noastră. 


— Nu va exista o următoare carte, Milo. În tot cazul, nu în 
viitorul apropiat. Nu mai reuşesc, o ştii foarte bine. Sunt gol pe 
dinăuntru, sunt incapabil sa scriu vreun rând şi, mai ales, nu mai 
am chef s-o fac. 

— Dar încearcă cel puţin! Munca este cel mai bun 
medicament. Şi apoi, scrisul e viaţa ta. ASTA e soluţia ca să ieşi 
din această toropeală! 

— Să nu crezi că n-am încercat. M-am aşezat de douăzeci de 
ori în faţa ecranului, dar simpla vedere a computerului mă 
bulversează. 

— Ai putea încerca să-ţi cumperi un alt computer sau să scrii 
de mână pe caiete de şcolar, cum o făceai altădată. 

— Aş putea încerca să scriu şi pe pergamente sau pe tăblițe 
de ceară că tot nu s-ar schimba mare lucru. 

Milo păru că-şi pierde răbdarea: 

— Înainte, puteai să scrii peste tot! Te-am văzut scriind la 
terasa Starbucks, pe scaunele inconfortabile din avioane, 
rezemat de gardurile cu grilaj ale terenurilor de baschet, 
înconjurat de tipi care urlau. Te-am văzut chiar tastând capitole 
întregi pe telefonul mobil în timp ce aşteptai autobuzul în ploaie. 

— Ei bine, s-a terminat cu toate astea. 

— Sunt milioane de oameni care aşteaptă urmarea poveştii 
tale. E ceva ce le datorezi cititorilor tăi! 

— Nu e decât o carte, Milo, nu e vaccinul anti-SIDA! 

El deschise gura să riposteze, dar expresia i se înţepeni pe 
chip ca şi cum tocmai conştientiza deodată că n-avea niciun 
mijloc prin care să mă facă să revin asupra deciziei. 

În afară, poate, de a-mi mărturisi adevărul... 

— Tom, avem o adevărată problemă, începu el. 

— La ce te gândeşti? 

— La contracte. 

— Ce contracte? 

— Cele pe care le-am semnat cu Doubleday şi cu editorii tăi 
străini. Ne-au vărsat avansuri babane cu condiţia ca tu să te 
angajezi că respecţi termenele. 

— Eu nu m-am angajat niciodată la nimic. 

— M-am angajat eu pentru tine şi aceste contracte, poate că 
nu le-ai citit, dar le-ai semnat... 

Mi-am turnat un pahar cu apă. Nu-mi plăcea întorsătura pe 
care o lua conversaţia. Noi doi ne distribuiserăm rolurile de ani 


de zile: îl lăsam pe el să aibă grijă de partea financiară, iar eu 
aveam grijă de delirurile imaginaţiei mele. Până acum, deal-ul 
ăsta îmi convenise mereu. 

— Data apariţiei a fost deja amânată de mai multe ori. Dacă 
n-o să-ţi termini cartea în decembrie, vom avea penalităţi 
financiare importante. 

— N-ai decât să le dai înapoi avansurile. 

— Nu e chiar atât de simplu. 

— De ce? 

— Pentru că le-am cheltuit deja, Tom. 

— Cum aşa? 

El scutură din cap agasat: 

— Vrei să-ţi reamintesc preţul casei tale? Sau cel al inelului cu 
diamante pe care i l-ai făcut cadou Aurorei şi pe care nu ţi l-a 
mai dat înapoi? 

Ce tupeu! 

— Stai aşa, ce tot îndrugi? Ştiu foarte bine ce am câştigat şi 
ce pot să-mi permit să cheltui! 

Milo lăsă capul în jos. Picături de sudoare i se prelingeau pe 
frunte. Buzele i se crispară şi faţa lui, cu câteva minute mai 
înainte  însufleţită de entuziasm, era acum întunecată şi 
descompusă. 

— Am... am pierdut tot, Tom. 

— Ai pierdut ce? 

— Banii tăi şi ai mei. 

— Ce tot spui? 

— l-am plasat aproape pe toţi într-un fond de gestiune care s- 
a dus pe copcă din cauza afacerii Madoff. 

— Glumeşti, sper. 

Dar nu, nu glumea: 

— Toată lumea a căzut în capcană, spuse el pe un ton 
dezolat. Bănci mari, avocaţi, politicieni, artişti, Spielberg, 
Malkovich şi chiar Ellie Wiesel! 

— Şi cât mi-a rămas exact, în afară de casă? 

— Casa ta este ipotecată de trei luni, Tom. Şi ca să fiu cinstit, 
nu mai ai nici măcar cu ce să-ţi plăteşti taxa funciară. 

— Dar... şi maşina ta? Trebuie să coste peste un milion de 
dolari... 

— Poţi să zici chiar două. Dar, de o lună de zile, sunt nevoit s- 
o parchez la vecina mea ca să nu mi-o ridice! 


Am rămas un lung moment tăcut şi înmărmurit până când m- 
a străfulgerat un gând: 

— Nu te cred! Ai inventat acum toată povestea asta ca să mă 
obligi să mă reapuc de lucru, nu-i aşa? 

— Din păcate, nu. 

Am luat la rândul meu mobilul ca să sun la cabinetul de 
consiliere financiară care se ocupa de vărsământul impozitelor 
mele şi avea astfel acces şi la diferitele mele conturi. 
Interlocutorul meu obişnuit mi-a confirmat că sunt falit, lucru de 
care se pare că mă tot prevenise de săptămâni întregi prin 
diferite scrisori recomandate şi mesaje rămase fără răspuns pe 
robot. 

Dar de când nu mi-am mai ridicat corespondenţa şi n-am mai 
răspuns la telefon? 

Când mi-am venit în fire, nu eram nici panicat şi nici măcar n- 
aveam chef să mă arunc asupra lui Milo şi să-i pocesc mutra. 
Simţeam doar o foarte mare oboseală. 

— Ascultă, Tom: am ieşit noi din situaţii mai dificile până 
acum, îndrăzni el să-mi zică. 

— Îţi dai seama ce ai făcut? 

— Dar poţi să repari totul, mă asigură el. Dacă reuşeşti să-ţi 
termini romanul la timp, putem să ne revenim rapid. 

— Cum vrei să scriu cinci sute de pagini în mai puţin de trei 
luni? 

— Ai deja câteva capitole în mânecă, o ştiu eu. 

Mi-am luat capul în mâini. Hotărât lucru, nu înţelegea nimic 
din sentimentul meu de neputinţă. 

— Tocmai mi-am petrecut o oră întreagă explicându-ţi că sunt 
gol pe dinăuntru, că mintea mea este blocată, tare ca o piatră. 
Problemele de bani nu schimbă nimic. S-a terminat! 

El insistă: 

— Tu mi-ai zis mereu că scrisul e necesar pentru echilibrul tău 
şi pentru sănătatea ta mintală. 

— Ei bine, după cum vezi, am greşit: am ajuns în pragul 
nebuniei nu fiindcă m-am oprit din scris, ci fiindcă mi-am pierdut 
iubirea. 

— Îţi dai seama totuşi că eşti pe cale să te distrugi pentru 
ceva ce nu există? 

— lubirea nu există? 


— lubirea există cu siguranţă. Dar tu eşti adeptul acestei 
teorii stupide despre sufletul-pereche. Ca şi cum ar exista un fel 
de potrivire perfectă între doi indivizi predestinaţi să se 
întâlnească... 

— Deci e stupid să crezi că există pe lume cineva capabil să 
te facă fericit, cineva alături de care ţi-ai dori să îmbătrâneşti? 

— Bineînţeles că nu, dar tu, tu crezi în altceva: în ideea că n- 
ar exista pe acest pământ decât o singură persoană făcută 
pentru fiecare. Ca un fel de parte-lipsă originară a cărei 
amprentă am fi păstrat-o în carnea şi în sufletul nostru. 

— Îţi atrag atenţia că este exact ce spune Aristofan în 
Banchetul lui Platon! 

— Poate, dar Aristo-nu-mai-ştiu-cum ăsta al tău şi Planctonul 
lui nu scriu nicăieri că Aurore este partea ta lipsă. Crede-mă: 
las-o moartă cu iluzia asta. Mitologia este credibilă poate în 
romanele tale, dar nu aşa merge treaba în realitate. 

— Nu, într-adevăr, în realitate, prietenul meu cel mai bun nu 
se mulţumeşte să mă ruineze. Îşi permite să-mi mai şi dea lecţii 
pe deasupra! m-am zborşit eu plecând de la masă. 

Milo se ridică şi el, cu un aer disperat. În acel moment, îl 
simţeam gata să facă orice pentru a-mi injecta o doză de 
creativitate în vene. 

— Deci n-ai nicio intenţie să te reapuci de scris? 

— Nu. Şi tu nu poţi face nimic în privinţa asta. Să scrii o carte 
nu e ca şi când ai fabrica o maşină sau cutii de detergent, i-am 
strigat eu din pragul uşii. 

Când am ieşit din restaurant, portarul mi-a întins cheile de la 
Bugatti. M-am aşezat la volanul bolidului, am pornit motorul şi 
am băgat în viteza întâi. Scaunele din piele emanau un miros 
persistent de mandarină, iar consola din lemn lăcuit, decorată 
cu pete de aluminiu lucios, mă făcu să mă gândesc la o navetă 
spaţială. ă 

Acceleraţia fulgerătoare mă ţintui pe scaun. In timp ce 
pneurile lăsau câteva urme de cauciuc pe asfalt, l-am zărit în 
oglinda retrovizoare pe Milo care alerga după mine adresându- 
mi un potop de înjurături. 


5 
Rămăşiţele paradisului 
Infernul există şi ştiu acum că oroarea lui 
constă în faptul că nu e făcut decât din rămăşiţe 
de paradis. 
Alec COVIN 


— Îţi înapoiez unealta, poţi s-o restitui proprietarului ei, zise 
Milo  întinzându-i lui Carole ranga metalică pe care i-o 
împrumutase. 

— Proprietarul ei e statul California, răspunse tânăra ofiţer de 
poliţie punând levierul în portbagajul maşinii. 


Santa Monica 

Ora 7 seara 

— Îţi mulţumesc că ai venit să mă iei. 

— Unde ţi-e maşina? 

— Mi-a luat-o Tom. 

— Tom nu mai are permis! 

— Să zicem că s-a înfuriat pe mine, recunoscu Milo cu capul 
plecat. 

— l-ai mărturisit adevărul? întrebă ea îngrijorată. 

— Da, dar asta nu l-a împins să se reapuce de lucru. 

— i-o spusesem şi eu. 

Ea îşi închise maşina şi coborâră amândoi pe podul suspendat 
care ducea spre plajă. 

— Dar, la urma urmei, se enervă Milo, ţie nu ţi se pare o 
chestie dementă, să se distrugă din cauza unei poveşti de 
dragoste? 

Ea îl privi cu un aer trist: 

— Poate că e dementă, dar chestia asta se întâmplă în fiecare 
zi. Mie mi se pare ceva emoţionant şi teribil de uman. 

El ridică din umeri şi o lăsă să o ia un pic înainte. 

Cu talia ei înaltă, cu pielea mată, cu părul negru ca pana 
corbului şi ochii limpezi ca apa, Carole Alvarez avea o alură de 
prinţesă mayaşă. 

Originară din El Salvador, venise în Statele Unite la vârsta de 
nouă ani. Milo şi Tom o cunoşteau din copilărie. Familiile lor - 
sau ceea ce mai rămăsese din ele - locuiau în acelaşi imobil 
degradat din MacArthur Park, Spanish Harlemul Los Angeles- 


ului, loc de predilecție al dependenţilor de heroină şi al reglărilor 
de conturi cu arme automate. 

Împărţiseră toţi trei acelaşi chin, acelaşi decor de clădiri 
insalubre, de trotuare pline de gunoaie şi de magazine cu 
obloane de fier sparte şi mâzgălite cu graffiti. 

— Stăm jos o clipă? propuse ea despăturind un prosop. 

Milo se aşeză lângă ea, pe nisipul alb. Valurile mici mângâiau 
ţărmul, aruncând o spumă argintată care muşca picioarele goale 
ale celor care se plimbau. 

Ticsită în perioada estivală, plaja era mult mai calmă la 
începutul acestei seri de toamnă. De neînlocuit, faimoasa jetelă 
din lemn din Santa Monica îi primea de mai bine de un secol pe 
locuitorii din Los Angeles care, după o zi de lucru, veneau aici să 
scape de stres şi de aglomeraţia oraşului. 

Carole îşi suflecă mânecile bluzei, îşi scoase pantofii, închise 
ochii şi îşi lăsă faţa dezmierdată de vântul şi soarele verii 
indiene. Milo o privi cu o tandreţe dureroasă. 

Ca şi el, Carole nu fusese cruţată de viaţă. Avea doar 
cincisprezece ani când tatăl ei vitreg se alesese cu un glonte-n 
cap în timpul unui atac armat asupra magazinului său în 
perioada funestelor răzmeriţe care inflamaseră cartierele sărace 
ale oraşului în 1992. După dramă, ea se jucase de-a v-aţi 
ascunselea cu serviciile sociale pentru a evita să fie plasată într- 
o familie de asistenţă, preferând să stea ilegal la Black Mamma, 
o fostă prostituată, sosia Tinei Turner, care dezvirginase 
jumătate din masculii din MacArthur Park. Îşi continuase studiile 
cu greutate, lucrând în paralel: chelneriţă la Pizza Hut, 
vânzătoare în magazine de bijuterii cheap”, hostesă pe la 
congrese din zona a doua. Şi mai ales reuşise din prima la 
examenul de admitere la şcoala de poliţie, intrând în LAPD chiar 
în ziua în care împlinise douăzeci şi doi de ani şi urcând primele 
trepte ierarhice cu o viteză uimitoare: mai întâi officer, apoi 
detective, iar de câteva zile purta gradul de sergeant. 

— Ai mai vorbit recent la telefon cu Tom? 

— Îi trimit două mesaje pe zi, răspunse Carole deschizând 
ochii, dar obţin în cel mai bun caz doar răspunsuri laconice. 

ÎI privi pe Milo cu duritate: 

— Acum, ce putem face pentru el? 


3 Cheap (engl.) - ieftin (n.t.) 


— Mai întâi, să-l împiedicăm să se distrugă, răspunse el 
scoțând din buzunare tuburile de somnifere şi anxiolitice pe care 
le subtilizase. 

— Eşti conştient că tot ce se întâmplă este în parte din vina 
ta? 

— E vina mea dacă Aurore l-a părăsit? se apără el. 

— Ştii foarte bine la ce fac aluzie. 

— E vina mea dacă a fost o criză financiară mondială? E vina 
mea dacă Madoff a delapidat 50 de miliarde de dolari? Şi apoi, 
spune-mi cinstit: fata asta, ce crezi despre ea? 

Carole ridică din umeri, într-un gest de neputinţă. 

— Habar n-am, dar de un lucru sunt sigură: nu e făcută pentru 
el. 

În depărtare, pe jetelă, bâlciul era în toi. Strigăte de copii se 
amestecau cu mirosuri de vată pe băț şi mere caramelizate. 
Dotat cu o roată mare şi cu un montaigne russe, parcul de 
distracţii era construit direct pe apă, în faţa insuliţei Santa 
Catalina care se zărea prin ceața subţire. 

Milo oftă: 

— Mi-e teamă că nimeni n-o să afle vreodată finalul 7ri//ogiei 
îngerilor. 

— Eu îl cunosc, răspunse liniştită Carole. 

— Ştii sfârşitul cărţii? 

— Tom mi l-a povestit. 

— Zău? Când? 

Privirea i se tulbură. 

— Cu mult timp în urmă, răspunse ea vag. 

Milo se încruntă. Surprizei i se adăuga o oarecare decepţie. 
Credea că ştie totul despre viaţa lui Carole: se vedeau aproape 
în fiecare zi, era prietena lui cea mai bună, singura lui familie şi 
- deşi refuza s-o recunoască - singura femeie pentru care avea 
sentimente. 

Cu mintea în alta parte, Milo privi spre plajă. Ca în serialele tv, 
câteva suflete curajoase înfruntau valurile pe planşele lor de 
surf în timp ce salvamari cu trup de vis supravegheau marea din 
căsuţele lor de lemn. Dar Milo îi privea fără să-i vadă, căci el n- 
avea ochi decât pentru Carole. 

Erau uniţi printr-un ataşament foarte puternic, ancorat în 
copilărie, amestecat cu delicateţe şi respect. Chiar dacă nu 
îndrăznise niciodată să-şi exprime sentimentele, ţinea la Carole 


ca la lumina ochilor şi îşi făcea griji pentru ea din cauza riscurilor 
legate de meseria ei. Ea nu ştia, dar în unele seri, lui Milo i se 
întâmplase să-şi ia maşina şi să se ducă să-şi petreacă noaptea 
în parcarea casei ei, doar fiindcă îl liniştea să-i fie aproape. 
Adevărul e că, mai mult decât orice pe lume, îi era frică să n-o 
piardă, chiar dacă nici el însuşi nu ştia foarte bine ce realitate 
acoperea acest ultim verb: teamă ca ea să n-ajungă sub un 
tren? Să nu încaseze vreun glonţ rătăcit în timp ce arestează un 
junkie? Sau, mai verosimil, teama de a se resemna s-o vadă 
cum înfloreşte în braţele altui bărbat. 


x k x 


Carole îşi puse ochelarii de soare şi îşi mai descheie un 
nasture de la corsaj. În ciuda căldurii, Milo rezistă dorinței de a- 
şi sufleca mânecile de la cămaşă. Era tatuat pe braţe cu semne 
cabalistice, mărturii de neşters ale fostei sale apartenenţe la 
faimoasa MS-13, numită şi Mara Salvatrucha, o bandă extrem de 
violentă care domnea peste blocurile din MacArthur Park şi în 
care intrase, din lipsă de ocupaţie, la doisprezece ani. Născut 
dintr-o mamă irlandeză şi un tată mexican, Milo era considerat 
un „chicano” de membrii acestui clan creat de tinerii emigranţi 
salvadorieni care îl supuseseră la o probă iniţiatică numită 
corton: o farsă constând într-un viol colectiv pentru fete şi o 
cotonogeală în toată regula cu o durată de treisprezece minute 
pentru băieţi. Un act absurd menit să-ţi dovedească curajul, 
rezistenţa şi loialitatea, dar care se termina uneori într-o baltă 
de sânge. 

În ciuda vârstei lui fragede, Milo „supravieţuise” totuşi şi, timp 
de mai bine de doi ani, furase maşini, făcuse trafic cu crack?, 
extorcase comercianţi şi vânduse arme de foc pentru Mara. La 
cincisprezece ani, devenise un fel de bestie feroce a cărei viaţă 
nu mai funcţiona decât prin violenţă şi frică. Prins în capcană în 
această spirală, neimaginându-şi viitorul decât prin prisma 
morţii sau a închisorii, el nu-şi datora mântuirea decât 
inteligenţei lui Tom şi afecțiunii lui Carole care reuşiseră să-l 


+ Crack - drog foarte puternic, de formă solidă, obţinut din cocaină. Fiind mai 
ieftin decât cocaina pulbere, este preferat de narcomanii săraci din 
aglomerările urbane. (n.t.) 


scoată din acest infern, fentând principiul conform căruia nu 
părăseai Mara decât odată cu moartea. 

Soarele la apus îşi arunca ultimele săgeți. Milo clipi din ochi 
de mai multe ori atât pentru a se proteja de strălucirea lor, cât 
şi pentru a alunga amintirile şi durerile trecutului. 

— Te invit să mănânci nişte fructe de mare? propuse el 
ridicându-se dintr-un salt. 

— Având în vedere ce ţi-a mai rămas în contul din bancă, cred 
că mai degrabă eu va trebui să te invit pe tine, remarcă Carole. 

— Va fi un mod de a sărbători promovarea ta, zise el 
întinzându-i mâna pentru a o ajuta să se ridice în picioare. 

Părăsiră plaja fără prea mare vioiciune şi făcură câţiva paşi pe 
jos de-a lungul pistei de biciclete care lega Venice Beach de 
Santa Monica. 

Apoi o luară pe Third Street Promenade, o stradă largă, 
pavată, mărginită de palmieri care adăposteau mai multe galerii 
de artă şi restaurante la modă. 

Se instalară la terasa braseriei Anisette, a cărei carte de 
meniuri, scrisă în franceză, conţinea feluri de mâncare cu 
denumiri exotice precum: fris6e aux lardons, entrecôte aux 
échalotes sau pommes dauphinoises:?. 

Milo ţinu morţiş să guste un aperitiv numit pastis care i se 
servi după tipicul californian într-un pahar mare plin cu cuburi 
de gheaţă. 

În ciuda jongleurilor, a muzicienilor şi a artiştilor care scuipau 
flăcări, animând strada, cina fu mohorâtă. Carole era tristă, Milo 
torturat şi copleşit de vinovăţie. Conversaţia se învârtea în jurul 
lui Tom şi al Aurorei. 

— Tu ştii de ce scrie? întrebă deodată Milo în mijlocul mesei, 
dându-şi seama că nu cunoştea un punct esenţial din psihologia 
prietenului său. 

— Cum adică? 

— Ştiu că lui Tom i-a plăcut întotdeauna să citească, dar să 
scrii e altceva. Şi, în adolescenţă, tu îl cunoşteai mai bine decât 
mine. Ce anume l-a făcut, în perioada aceea, să inventeze prima 
poveste? 

— Habar n-am, se grăbi să răspundă Carole. 

Dar, în privinţa asta, minţea. 


5 Salată creaţă cu slănină, antricot cu eşalote, cartofi gratinaţi. (n.t.) 


x kK x 


Malibu 

Ora 8 seara 

După ce am rătăcit prin oraş, am parcat Bugatti-ul amenințat 
de a fi ridicat în faţa unei case despre care tocmai aflasem că 
nu-mi mai aparținea. Cu câteva ore mai înainte, eram în fundul 
gropii, dar aveam o avere de 10 milioane de dolari. Acum, eram 
doar în fundul gropii... 

Frânt, gâfâind fără ca măcar să fi alergat, m-am prăbuşit pe 
canapea, cu ochii pierduţi în încâlceala de grinzi care susțineau 
panta domoală a plafonului. 

Aveam dureri de cap, spatele zdrobit, mâinile jilave şi un 
ghem în stomac. Palpitaţiile îmi apăsau şi îmi ridicau pieptul; în 
interior, eram gol, consumat de o ardere care sfârşise prin a-mi 
ajunge la piele. 

Ani de zile, îmi petrecusem nopţile scriind, punându-mi în asta 
toate emoţiile şi energia. Apoi ţinusem conferinţe şi şedinţe de 
autografe în toate colţurile lumii. Creasem un organism de 
caritate pentru a le permite copiilor din fostul meu cartier să 
facă studii artistice. Şi în timpul câtorva concerte, cântasem 
chiar la baterie cu „idolii” mei: Rock Bottom Remainders. 

Dar astăzi, nu-mi mai ardea de nimic: nici de oameni, nici de 
cărţi, nici de muzică şi nici măcar de razele soarelui care 
apuneau peste ocean. 

Am tras de mine să mă ridic şi să ies ca să-mi sprijin câteva 
clipe coatele de balustrada terasei. Mai jos, pe plajă, vestigiu din 
perioada Beach Boys, o bătrână Chrysler galbenă cu lambriuri 
lucioase arbora cu mândrie pe geamul din spate deviza oraşului: 
Malibu, where the mountain meets the see. 

Am fixat până la orbire panglica strălucitoare care atingea 
uşor linia orizontului şi lumina cerul înainte de a fi luată de 
valuri. Acest spectacol care altădată mă fascinase atât de mult 
nu mai trezea în mine nicio uimire. Nu mai simţeam nimic, ca şi 
cum stocul meu de emoţii era epuizat. 


5 Formaţie rock compusă din scriitori renumiţi - Stephen King, Scott Turow, 
Matt Groening, Mitch Albom... — ale căror concerte sunt destinate strângerii 
de fonduri necesare finanţării unor proiecte de alfabetizare. (n. a.) 

7 Malibu, acolo unde muntele se întâlneşte cu marea. (n.a.) 


Un singur lucru m-ar fi putut salva: s-o regăsesc pe Aurore, 
trupul ei de liană, pielea ei de marmură, ochii ei de argint şi 
mirosul ei de nisip. Dar ştiam că asta nu se va întâmpla. Ştiam 
că pierdusem lupta şi că, la ieşirea din această bătălie, nu-mi 
mai rămânea decât dorinţa de a-mi arde neuronii cu doze de 
crystal meth sau cu nu contează ce altă porcărie pe care aş 
putea să pun mâna. 

Trebuia să dorm. La întoarcerea în living, mi-am căutat 
medicamentele cu nervozitate, dar am ghicit că Milo le făcuse 
să dispară. Am alergat în bucătărie, am scotocit în sacii de 
gunoi. Nimic. Cuprins de panică, m-am repezit la etaj, am 
deschis toate dulapurile pentru ca, în cele din urmă, să pun 
mâna pe geanta mea de voiaj. Inghesuite într-un buzunăraş, o 
cutie începută de somnifere şi câteva comprimate de anxiolitice 
aşteptau acolo de la ultima mea călătorie de promovare la 
Dubai pentru o şedinţă de autografe într-o mare librărie din Mall 
of the Emirates. 

Aproape fără voia mea, am lăsat toate capsulele să-mi cadă în 
palmă şi am privit o clipă cele vreo zece comprimate albe şi 
albastre care păreau să mă sfideze. 

Nici măcar nu eram capabil! A 

Nu fusesem niciodată atât de aproape de neant. In capul 
meu, se întretăiau imagini terifiante: trupul meu la capătul unei 
funii, robinetul de gaz în gura mea, ţeava unui revolver la 
tâmplă. Mai devreme sau mai târziu, viaţa mea se va sfârşi fără 
îndoială aşa. În sinea mea, n-o ştiusem oare întotdeauna? 

Nici măcar nu eram capabil! 

Am dat pe gât pumnul de pilule cu un sentiment de eliberare. 
Mi-a fost greu să le înghit, dar o gura de apă minerală le-a făcut 
pe toate să treacă. 

M-am târât până în camera mea şi m-am prăbuşit pe pat. 

Spaţiul era gol şi rece, mărginit de un imens perete de 
panouri de sticlă luminiscentă de culoare turcoaz, suficient de 
transparentă pentru a lăsa lumina zilei să treacă. 

M-am ghemuit pe saltea, doborât de gândurile mele morbide. 

Agăţaţi de peretele alb, amanţii lui Marc Chagall mă priveau 
cu compasiune, ca şi cum regretau că nu-mi pot alina 
suferinţele. Înainte chiar de cumpărarea casei mele (care nu mai 
era casa mea) sau a inelului Aurorei (care nu mai era Aurore a 
mea), achiziţionarea tabloului pictorului rus fusese prima mea 


nebunie. Intitulat sobru Lovers în Blue, tabloul lui Chagall data 
din 1914. Mă îndrăgostisem la prima vedere de această pictură 
care reprezenta un cuplu înlănţuit, contopit într-o iubire 
misterioasă, sinceră şi calmă. Ea simboliza pentru mine 
vindecarea a două fiinţe rănite, cusute una de alta pentru a nu 
mai împărţi decât o singură cicatrice. 

În timp ce cădeam uşor într-o stare profundă de somnolenţă, 
am avut senzaţia că mă debranşez încet-încet de la durerile 
vieţii. Corpul meu dispărea, conştiinţa mă abandona, viaţa mă 
părăsea... 


6 
Când te-am întâlnit 
Trebuie să ai un haos în tine pentru a da 


naştere unei stele care dansează. 
Friedrich NIETZSCHE 


DEFLAGRAŢIE 
TIPAT DE FEMEIE 
STRIGAT DE AJUTOR! 


Un zgomot de sticlă spartă mă smulse din coşmarul meu. Am 
deschis ochii într-o tresărire bruscă. Camera era scufundată în 
întuneric şi ploaia bătea în geamuri. 

M-am ridicat anevoie, cu gâtul uscat. Aveam febră şi eram lac 
de sudoare. Respiram cu dificultate, dar eram încă în viaţă. 

Am aruncat o privire la radioul cu ceas: 

03:16 

Era agitaţie la parter şi auzeam clar cum jaluzelele se izbesc 
de perete. 

Am încercat să aprind veioza, dar, cum se întâmpla adesea, 
furtuna întrerupsese curentul în Malibu Colony. 

M-am sculat din pat cu greutate, aveam greţuri şi capul greu. 
Inima îmi bătea cu putere în piept ca şi cum alergasem la 
maraton. 

Cuprins de ameţeală, a trebuit să mă sprijin de perete ca să 
nu cad. Poate că somniferele nu mă omorâseră, dar mă 
expediasem în limburi din care nu reuşeam să mă smulg. Mai 
ales ochii mă îngrijorau: era ca şi cum ar fi fost zgâriaţi şi mă 
ardeau atât de tare, încât mi-era greu să-i ţin deschişi. 

Torturat de migrenă, mi-am impus să cobor cele câteva trepte 
ţinându-mă de balustradă. La fiecare pas, aveam impresia că 
stomacul mi se întorcea pe dos şi că aveam să vomit chiar pe 
scară. 

Afară, furtuna era în toi. Sub tirul fulgerelor, casa semăna cu 
un far în mijlocul unei vijelii. 

Ajuns în capătul scărilor, am constatat stricăciunile: vântul se 
năpustise prin fereastra culisantă de sticlă rămasă larg 
deschisă, răsturnând în trecere un vas de cristal care se 


spărsese pe podea, iar ploaia torențială începea să-mi inunde 
livingul. 

Fir-ar să fie! 

M-am grăbit să închid fereastra şi m-am târât până în 
bucătărie pentru a căuta o cutie de chibrituri. Revenind în 
camera de zi, am simţit deodată o prezenţă însoţită de o 
respiraţie. 

M-am întors şi... 


x k x 


O siluetă feminină, zveltă şi firavă, se detaşa ca o umbră 
chinezească în lumina albăstrie a nopţii de afară. 

Am tresărit, apoi am căscat ochii: din câte reuşeam să văd, 
tânăra femeie era goală, cu o mână pusă sub pântec, cu 
cealaltă ascunzându-şi sânii. 

Numai asta mai lipsea. 

— Cine eşti tu? am întrebat-o apropiindu-mă şi studiind-o din 
cap până-n picioare. 

— Hei, nu te jena! strigă ea apucând pledul din lână de Scoţia 
pus pe canapea pentru a se înfăşură cu el în jurul taliei. i 

— Cum adică „nu te jena!”? S-a întors lumea pe dos! lţi 
semnalez că eşti la mine acasă! 

— Poate, dar ăsta nu e un motiv să... 

— Cine eşti tu? am întrebat din nou. 

— Credeam că o să mă recunoşti. 

O distingeam prost, dar, în tot cazul, vocea ei nu-mi spunea 
nimic şi n-aveam niciun chef să mă joc de-a ghicitul. Am 
scăpărat un chibrit pentru a aprinde fitilul unei lămpi pentru 
furtună dibuite în piaţa de vechituri din Pasadena. 

O lumină blândă coloră încăperea şi-mi dezvălui fizicul 
intrusei mele. O tânără de vreo douăzeci şi cinci de ani, cu 
privire limpede, pe jumătate înspăimântată, pe jumătate 
ştrengărească, şi cu părul de culoarea mierii, şiroind de ploaie. 

Lăsă să-i scape un chicotit batjocoritor, dar am refuzat să 
intru în jocul ei. 

— Gata, domnişoară, ajunge! Ce faci aici? 

— Sunt eu, Billie! zise ea ca o evidenţă, ridicându-şi pledul pe 
umeri. 


Am remarcat că dârdâia şi că buzele îi tremurau. Nu era de 
mirare: era udă, iar încăperea era glacială. 

— Nu cunosc nicio Billie, am răspuns îndreptându-mă spre 
dulapul mare din lemn de nuc care îmi servea de debara. 

Am tras uşa culisantă şi, scotocind într-o geantă sport, am pus 
mâna pe un prosop de plajă cu motive hawaiene. 

— Ţine! am strigat aruncându-i prosopul din celălalt capăt al 
camerei de zi. 

Ea îl prinse din zbor şi îşi şterse părul şi faţa sfidându-mă din 
priviri. 

— Billie Donelly, preciză pândindu-mi reacţia. 

Eu am rămas câteva secunde nemişcat, fără să înţeleg cu 
adevărat sensul cuvintelor ei. Billie Donelly era un personaj 
secundar din romanele mele. O fată atrăgătoare, dar cam 
pierdută, care lucra ca infirmieră într-un spital public din Boston. 
Ştiam că multe din cititoare se recunoscuseră în personajul ei de 
girl next door care trăia, una după alta, numai poveşti de 
dragoste ratate. 

Uluit, am făcut câţiva paşi în direcţia ei, orientând lampa spre 
ea. Din Billie, avea alura zveltă, dinamică şi senzuală, mutriţa 
luminoasă, faţa un pic colţuroasă, presărată cu pete discrete de 
roşeaţă. 

Dar cine naiba era fata asta? O fană obsedată? O cititoare 
care se identifica cu personajul meu? O admiratoare lipsită de 
recunoştinţă? 

— Nu mă crezi, nu-i aşa? întrebă ea aşezându-se pe un scaun 
în spatele barului de la bucătărie şi luând din coşul de fructe un 
măr din care muşcă cu poftă. 

Am pus lampa pe tejgheaua de lemn. În ciuda durerii ascuţite 
care îmi străpungea creierul, eram foarte hotărât să-mi păstrez 
calmul. Intruziunea pe lângă celebrităţi erau ceva frecvent la 
Los Angeles: ştiam că, într-o dimineaţă, Stephen King găsise în 
baie un bărbat înarmat cu un cuţit, că un scenarist considerat 
promiţător intrase în casa lui Spielberg doar pentru a-i citi un 
script şi că un fan dezechilibrat al Madonnei o ameninţase că-i 
taie gâtul dacă refuza să-l ia în căsătorie... 

Mult timp, eu fusesem cruțat de acest fenomen. Evitam 
platourile televiziunii, refuzam majoritatea cererilor de interviuri 
şi, în ciuda insistenţei lui Milo, nu mă lăsam filmat pentru 
promovarea cărţilor mele. Mă mândream cu faptul că cititorii 


mei îmi apreciau poveştile şi personajele, mai mult decât 
modesta mea persoană, dar mediatizarea poveştii cu Aurore mă 
aruncase fără voia mea din categoria scriitorilor în cea mai puţin 
prestigioasă a aşa-numiţilor people. 

— Hei! Uu..! E cineva la capătul firului? mă interpelă „Billie” 
agitându-şi braţele. Ai zice că ţi-a luat-o tensiunea la vale, cu 
faţa asta de peşte congelat! 

Acelaşi vocabular atât de „plastic”... 

— Gata, ajunge acum, o să-ţi pui ceva pe tine şi o să te întorci 
frumuşel acasă. 

— Cred că mi-ar fi greu să mă întorc acasă... 

— De ce? 

— Fiindcă, pentru mine, acasă înseamnă în cărţile tale. Pentru 
un mic geniu al literelor, îmi pari cam încet la minte. 

Am oftat fără să cad în exasperare. Am încercat să o fac să 
înţeleagă: 

— Domnişoară, Billie Donelly este un personaj de ficţiune... 

— Până aici, sunt de acord. 

Tot e ceva. 

— Or, în noaptea asta, în această casă, noi suntem în 
realitate. 

— Asta mi se pare clar. 

Bun, avansăm. 

— Deci, dacă erai un personaj de roman, nu puteai să fii aici. 

— Ba da! 

Era prea frumos. 

— Explică-mi şi mie cum, dar explică-mi repede căci efectiv 
mi-e somn. 

— Pentru că am căzut. 

— Ai căzut de unde? 

— Am căzut dintr-o carte. Am căzut din povestea ta, ce naiba! 

Am  privit-o neîncrezător, fără să înţeleg niciun cuvânt din 
aiurelile ei. 

— Am căzut dintr-un rând, din mijlocul unei fraze neterminate, 
adăugă ea arătându-mi pe masă, ca să mă convingă, cartea pe 
care mi-o dăduse Milo la restaurant. 

Se ridică şi îmi aduse exemplarul pe care îl deschise la pagina 
266. Pentru a doua oară în ziua aceea, am citit pasajul în care 
povestea se oprea brusc: 


Billie îşi şterse ochii înnegriţi de rimelul prelins. 

— Te rog, Jack, nu pleca aşa. 

Dar bărbatul îşi pusese deja mantoul. Deschise uşa, fără să 
arunce vreo privire spre amanta lui. 

— Te implor! strigă ea căzând 


— Vezi, e scris negru pe alb: „strigă ea căzând”. Şi am căzut 
la tine-n casă. 

Eram din ce în ce mai uluit. De ce astfel de lucruri cădeau (era 
cazul s-o spun) întotdeauna pe capul meu? Ce făcusem ca să 
merit asta? Eram fără îndoială un pic drogat, dar nu destul ca să 
deraiez în asemenea hal. Luasem doar câteva somnifere, nu 
LSD! Orice-ar fi, fata asta nu exista poate decât în capul meu. 
Nu era probabil decât manifestarea supărătoare a unei 
supradoze medicamentoase care mă făcea să delirez. 

Încercam să mă agăţ de această idee, străduindu-mă să mă 
conving că totul nu era decât o halucinație foarte puternică 
care-mi cuprinsese creierul, dar n-am putut totuşi să nu remarc: 

— Eşti complet ţicnită, şi încă ăsta e un eufemism. Trebuie că 
ţi s-a mai spus, nu-i aşa? 

— Şi tu, tu ai face mai bine să te duci să te culci la loc, fiindcă 
arăţi ca dracu’. Şi ăsta nu e un eufemism. 

— Da, o să mă duc să mă culc fiindcă n-am timp de pierdut cu 
o tipa căreia-i filează o lampă! 

— M-am săturat de insultele tale! 

— Şi eu m-am săturat să mă lupt cu o dezaxată căzută din 
lună care aterizează la mine-n casă, goală-puşcă, la ora 3 
dimineaţa! 

Mi-am şters picăturile de transpiraţie de pe frunte. Aveam din 
nou probleme cu respiraţia şi spasme de anxietate îmi 
contractau muşchii gâtului. 

Telefonul mobil îmi rămăsese în buzunar. L-am scos ca să 
formez numărul postului de securitate însărcinat cu paza 
reşedinţei. 

— Aşa, scoate-mă afară! strigă ea. E mult mai simplu decât să 
m-ajuţi! 

Nu trebuia să intru în jocul ei. Bineînţeles, ceva mă atrăgea la 
ea: mutriţa de manga, prospeţimea amuzantă, latura băieţoasă 
pe care le atenuau ochii albaştri ca laguna și picioarele 


interminabile. Dar vorbele îi erau prea incoerente ca să pot face 
ceva pentru ea. 

Am format numărul şi am aşteptat. 

Prima sonerie. 

Faţa îmi ardea şi capul mi-era din ce în ce mai greu. Apoi 
vederea mi se tulbură atât de tare, încât obiectele se dublară. 

A doua sonerie. 

Trebuia să-mi dau cu puţină apă pe faţă, trebuia să... 

Dar decorul din jurul meu se estompă şi totul începu să 
trepideze uşor. Am auzit a treia sonerie care răsuna, foarte 
departe, apoi mi-am pierdut cunoştinţa şi m-am prăbuşit. 


7 


Billie în lumina lunii 
Muzele sunt nişte fantome cărora li se întâmplă 
să intre în scenă fără a fi invitate. 
Stephen KING 


Ploaia continua să cadă fără încetare, lăsând urme mari pe 
geamurile care tremurau sub rafalele vântului. Curentul 
revenise în încăpere, chiar dacă lămpile încă mai sfârâiau 
intermitent. 


Malibu Colony 

Ora 4 dimineaţa 

Înfofolit într-o pătură, Tom dormea adânc pe canapea. 

„Billie” aprinsese radiatoarele şi se îmbrăcase cu un halat de 
baie prea mare pentru ea. Cu un prosop înnodat pe cap, cu o 
ceaşcă de ceai în mână, ea se plimba prin casă, deschizând 
dulapurile şi sertarele, făcând o inspecţie minuțioasă de la 
conţinutul şifonierelor la cel al frigiderului. 

În ciuda dezordinii care domnea în living şi bucătărie, îi plăcea 
spiritul boem şi rock and roll al decorului: placa de surf din lemn 
lăcuit agăţată în plafon, lampa din coral, luneta din alamă 
nichelată, tonomatul de epocă... 

Petrecu o jumătate de oră scotocind prin rafturile bibliotecii, 
oprindu-se ici şi colo după cum i se năzărea. Pe birou, se afla 
laptopul lui Tom. Îl deschise fără nicio jenă, dar fu blocată 
fiindcă nu ştia parola. Încercă să tasteze câteva cuvinte alese 
din universul autorului, dar niciuna din tentative nu-i dădu voie 
să pătrundă secretele maşinăriei. 

În sertare, găsi zeci de scrisori primite de Tom de la cititori din 
toate colţurile lumii. Unele plicuri conţineau desene, altele 
fotografii, flori uscate, amulete voodoo, talismane... Mai bine de 
o oră, citi cu atenţie fiecare scrisoare, constatând cu surpriză că 
o mare parte din ele vorbeau despre ea. 

Pe blatul de lucru, se îngrămădeau alte misive pe care Tom 
nu se obosise nici măcar să le deschidă: facturi, extrase 
bancare, invitaţii la premiere, copii de articole din ziarele trimise 
de serviciul de presă al lui Doubleday. Fără să stea prea mult pe 
gânduri, ea  desfăcu majoritatea  plicurilor, verifică lista 


cheltuielilor scriitorului, plonjând apoi în darea de seamă pe care 
o făcuseră ziarele despre despărţirea lui de Aurore. 

În timp ce citea, tot arunca priviri spre canapea, asigurându- 
se că Tom continua să doarmă. În două rânduri, îşi părăsi locul 
şi îi trase pătura mai sus, aşa cum ar fi făcut pentru a veghea un 
copil bolnav. 

Privi de asemenea îndelung diaporama fotografiilor Aurorei 
prezentată în cadrul digital pus pe placa de deasupra 
şemineului. Pianista degaja o delicateţe şi o graţie ieşite din 
comun. Ceva intens şi pur. În faţa acestor poze, „Billie” nu se 
putu abţine să nu se întrebe cu naivitate de ce unele femei 
primeau atât de mult la naştere - frumuseţe, educaţie, bogăţie, 
talente - şi altele atât de puţin. 

Apoi se postă în faţa unei ferestre şi observă ploaia care lovea 
în ochiurile de geam. Îşi vedea figura reflectată în sticlă şi nu-i 
plăcea imaginea pe care aceasta i-o oferea. In privinţa fizicului 
ei, avusese întotdeauna păreri contradictorii: îşi considera faţa 
prea colţuroasă şi fruntea prea lată. Trupul deşelat o făcea să 
semene cu o lăcustă. Nu, nu se considera foarte drăguță cu sânii 
ei mici, cu şoldurile înguste, cu alura stângace de lungană şi cu 
petele de roşeaţă pe care le detesta. Dar mai erau, bineînţeles, 
şi picioarele, interminabile. „Arma ei fatală în jocul seducţiei”, 
pentru a relua o expresie utilizată în romanele lui Tom. Picioare 
care îi înnebuneau pe mulţi bărbaţi, dar nu întotdeauna pe cei 
mai gentlemeni dintre ei. Îşi alungă aceste gânduri din minte şi, 
fugind de „duşmanul din oglindă”, îşi părăsi postul de observaţie 
pentru a vizita etajul. 

În dressingul camerei de oaspeţi, descoperi o garderobă 
impecabil aranjată. Fără îndoială, haine uitate de Aurore şi care 
dovedeau bruscheţea despărțirii ei de Tom. Inspectă această 
peşteră a lui Ali Baba cu ochi strălucitori de fetiţă. Ea conţinea 
unele articole inevitabile ale modei: o vestă Balmain, un trenci 
Burberry bej, o geantă Birkin - una veritabilă! - jeanşi Notity... 

În sertarul culisant cu pantofi, găsi efectiv Sfântul Graal: o 
pereche cu toc semnaţi Christian Louboutin. Miracol: erau 
mărimea ei. Nu se putu abţine să nu-i probeze, în faţa oglinzii, 
făcând-o un sfert de oră pe Cenuşăreasa, îmbrăcată cu nişte 
jeanşi deschişi la culoare şi cu un top din satin. 

Termină vizitarea casei pătrunzând în camera lui Tom. Fu 
surprinsă să vadă ca încăperea se scălda într-o lumină 


albăstruie, deşi nu era aprinsă nicio lampă. Se întoarse spre 
pânza agăţată pe perete şi privi, fascinată, dulcea îmbrăţişare a 
îndrăgostiţilor. 

Străpungând semiîntunericul, tabloul lui Chagall avea ceva 
ireal şi părea să lumineze fosforescent în noapte. 


8 


Cea care fură viaţă 
Lumea nu-ți va face niciun cadou, crede-mă. 
Dacă vrei să ai o viață, fur-o. 
LOU ANDREAS-SALOME 


O undă de căldură îmi străbătu corpul şi îmi mângâie faţa. Mă 
simţeam bine, la căldurică, protejat. Am rezistat o clipă dorinţei 
de a deschide ochii pentru a prelungi acest somn amniotic în 
coconul meu vătuit. Apoi mi se păru că aud un cântec în 
depărtare: refrenul unui hit reggae ale cărui note se amestecau 
cu un miros venit din copilărie: acela de pancakes cu banane şi 
mere caramelizate. 

Un soare insolent îşi revărsa lumina în toată camera. Migrena 
mea se evaporase. Cu mâna în faţa ochilor, pentru a nu fi orbit, 
am întors capul spre terasă. Muzica provenea de la micuțul meu 
radio pus pe o măsuţă din lemn de teck lucios. 

Era ceva mişcare în jurul mesei: faldurile vaporoase ale unei 
rochii, despicate până la coapsă, pluteau în contra-lumină. M-am 
ridicat în şezut şi m-am rezemat de spătarul canapelei. 
Cunoşteam această rochie roz-bej, cu bretelele subţiri! 
Cunoşteam acest corp pe care jocul transparenţelor te lăsa să-l 
ghiceşti. 

— Aurore... am murmurat. 

Dar silueta diafană şi vaporoasă înainta până acoperi soarele 
şi... 

Nu, nu era Aurore, era ţicnită aia de azi-noapte care se credea 
personaj de roman! 

Am ieşit dintr-un salt din pătură, dar m-am întors imediat la 
loc, dându-mi seama că eram gol-puşcă. 

Nebuna asta m-a dezbrăcat! 

Mi-am căutat din ochi hainele sau măcar nişte chiloţi, dar 
nimic nu era la îndemână. 

N-o să las lucrurile aşa! 

Am apucat cuvertura pentru a mi-o înfăşura în jurul taliei și m- 
am repezit pe terasă. 

Vântul alungase norii. Cerul era senin, de un albastru 
magnetic, strălucitor. In rochia ei de vară, „clona” lui Billie 
trebăluia în jurul mesei aşa cum o albină ar zburătăci printre 
razele soarelui. 


— Ce naiba mai faci aici? am urlat eu. 

— E un mod ciudat de a-mi mulţumi că am pregătit micul 
dejun! 

In afară de clătitele mici, pusese două pahare cu suc de 
grepfruit şi făcuse cafea. 

— Şi cu ce drept m-ai dezbrăcat? 

— Păi, fiecăruia îi vine rândul! Tu nu te-ai jenat aseară să mă 
studiezi din cap până-n picioare... 

— Dar tu eşti ACASĂ LA MINE! 

— Haida-de! N-o să faci atâta tevatură fiindcă l-am văzut pe 
Gogu! 

— Pe Gogu? 

— Ei bine, da, pe Chelu’ mititelu’, micuțul tău flaut fermecat... 

Chelu' mititelu’, Micuţul meu flaut gândii eu, strângând şi mai 
tare cuvertura în jurul taliei. 

— Notează nuanţa afectuoasă a adjectivului mic, căci, în 
privinţa asta, eşti mai degrabă dotat... 

— Gata, ajunge cu gluma! i-am tăiat-o eu. Şi apoi, dacă crezi 
ca o să mă cucereşti flatându-mă... 

Imi întinse o ceaşcă de cafea: 

— Ţi se întâmplă vreodată să vorbeşti fără să urli? 

— Şi cu ce drept ţi-ai pus rochia asta? 

— Nu ţi se pare că îmi vine bine? Aparţinea fostei tale iubite, 
nu-i aşa? Nu mi te imaginez travestindu-te... 

M-am lăsat să cad pe un scaun şi m-am frecat la ochi ca să-mi 
revin. Azi-noapte, sperasem cu naivitate că fata asta ar fi putut 
să nu fie decât o halucinație, dar, din nefericire, acum nu mai 
era cazul: era o femeie, una adevărată şi, în plus, îngrozitor de 
enervantă. 

— Bea-ţi cafeaua până nu se răceşte. 

— Nu vreau cafea, mersi. 

— Arăţi ca sculat din morţi şi nu vrei cafea? 

— Nu vreau cafeaua ta, asta-i cu totul altceva. 

— De ce? 

— Fiindcă nu ştiu ce naiba mi-ai pus în ceaşcă. 

— Doar nu crezi că încerc să te otrăvesc? 

— Le cunosc eu pe scrântitele de teapa ta... 

— Scrântitele de teapa mea! 

— Da: nimfomanele care delirează convinse că sunt iubite de 
actorul sau scriitorul pe care îl admiră. 


— Eu, o nimfomană! Aici, bătrâne, chiar că-ţi iei propriile 
dorinţe drept realitate. Şi, dacă crezi că te admir, te înşeli 
amarnic! 

Mi-am masat tâmplele privind soarele care triumfa dincolo de 
linia orizontului. Îmi simţeam ceafa înţepenită şi durerea de cap 
îmi revenise subit, alegând de data asta să-mi tortureze partea 
din spate a craniului. 

— Uite ce e, o să terminăm cu tot circul ăsta. O să te întorci la 
tine acasă fără să mă forţezi să chem poliţia, de acord? 

— Ascultă, înţeleg că refuzi să accepţi adevărul, dar... 

— Dar? 

— ...eu sunt cu adevărat Billie Donelly. Sunt cu adevărat un 
personaj de roman şi crede-mă că acest lucru mă înspăimântă la 
fel de mult ca şi pe tine. 

Consternat, am sfârşit prin a lua o gură de cafea apoi, după o 
ultimă ezitare, am băut toată ceaşca. Băutura era probabil 
otrăvită, dar aparent otrava nu era una cu efect imediat. 

Totuşi, n-am lăsat garda jos. Îmi aminteam că, în copilărie, 
văzusem o emisiune de televiziune în care asasinul lui John 
Lennon îşi motiva actul prin dorinţa de a obţine un pic din 
celebritatea victimei lui. Sigur, eu nu eram un ex-Beatles şi 
această femeie era mai drăguță decât Mark David Chapman, 
dar ştiam că mulţi stalker? erau psihotici şi că trecerea la act 
putea fi impulsivă şi violentă. Mi-am luat deci vocea cea mai 
liniştitoare pentru a încerca din nou să-i bag minţile-n cap: 

— Ascultă, cred că eşti uşor... tulburată. Se mai întâmplă. Toţi 
trecem printr-o pasă proastă într-o zi sau alta. Poate că tu ţi-ai 
pierdut recent slujba sau pe cineva apropiat? Poate că iubitul 
tău te-a părăsit? Sau te simţi respinsă şi plină de resentimente? 
Dacă aşa stau lucrurile, cunosc un psihiatru care ar putea să 
te... 

Îmi întrerupse discursul fluturându-mi prin faţa ochilor una din 
reţetele scrise de dr. Sophia Schnabel: 

— Din câte cred că am înţeles, tu eşti cel care are nevoie de 
un psihiatru, nu? 

— Mi-ai scotocit prin lucruri?! 

— Afirmativ, răspunse ea servindu-mă din nou cu cafea. 


5 indivizi instabili psihic care hărţuiesc, persecută şi uneori agresează 
celebrităţile. (n.a.) 


Comportamentul ei mă descumpănea. Ce trebuia să fac într-o 
asemenea situaţie? Să chem poliţiştii sau un doctor? După cum 
vorbea, eram gata să pun pariu că avea antecedente judiciare 
sau psihiatrice. Cel mai simplu ar fi fost s-o dau afară manu 
militari, dar, dacă o atingeam, pacostea asta era în stare să 
pretindă că am vrut să abuzez de ea şi nu voiam să-mi asum un 
asemenea risc. 

— Nu ţi-ai petrecut noaptea acasă, am constatat eu într-o 
ultimă încercare. Fără îndoială că familia sau prietenii tăi îşi fac 
griji. Dacă vrei să anunţi pe cineva, poţi folosi telefonul meu. 

— Asta nu cred! Mai întâi că nimeni nu-şi face griji pentru 
mine, ceea ce e trist, trebuie s-o recunosc. Cât despre telefonul 
tău, tocmai ţi l-au tăiat, răspunse ea prompt întorcându-se în 
living. 

Am văzut-o îndreptându-se spre masa mare de lucru care îmi 
servea de birou. De departe, toată numai zâmbet, îmi arătă 
ostentativ un maldăr de facturi. 

— Nu-i de mirare, remarcă ea. N-ai mai plătit abonamentul de 
luni de zile! 

Asta era prea de tot. Impulsiv, m-am repezit la ea şi am dat-o 
pe spate ca s-o fac să-mi cadă în braţe. Cu atât mai bine dacă 
eram acuzat de agresiune. Preferam asta decât s-o mai aud fie 
şi numai un minut în plus. O tineam cu fermitate, cu o mână sub 
genunchi şi cu cealaltă în josul şalelor. Se zbătea din toate 
puterile, dar n-am cedat şi am dus-o pe terasă unde am „depus- 
o” fără menajamente cât mai departe posibil înainte de a mă 
întoarce în mare grabă în living şi de a închide uşa culisantă de 
sticlă în urma mea. 

Poftim! 

Tot vechile metode sunt cele mai bune, ăsta-i adevărul. 

De ce suportasem această companie nedorită atâta timp? Nu 
fusese foarte complicat să mă debarasez în cele din urmă de ea! 
Deşi mă străduisem să afirm contrariul în romanele mele, uneori 
nu era rău ca forţa să triumfe asupra cuvintelor... 

Am privit-o pe tipa, „închisă afară”, cu un zâmbet satisfăcut. 
Ea răspunse bunei mele dispoziţii arătându-mi degetul mijlociu. 

În sfârşit singur! 

Aveam nevoie de liniştea mea. Neavând anxiolitice, am pus 
mâna pe iPod şi, ca un druid care-şi pregăteşte o poţiune 
calmantă, mi-am selectat un p/ayl/ist heteroclit pe frază de Miles 


David, John Coltrane şi Philip Glass. Am conectat player-ul la 
boxe şi în cameră răsunară primele note din Kind of Blue, cea 
mai frumoasă creaţie de jazz din lume, discul pe care-l apreciau 
chiar şi cei cărora nu le plăcea jazzul. 

M-am dus în bucătărie şi mi-am făcut o noua cafea, apoi m- 
am întors în living, sperând că ciudata mea vizitatoare va fi 
dispărut de pe terasă. 

Dar nu era aşa. 

În mod vizibil supărată - încă un eufemism - tocmai devasta 
serviciul pentru micul dejun. Cafetieră, farfurii, ceşti, platou din 
sticlă: tot ce putea să se spargă fu aruncat pe dalele din 
teracotă. Apoi bătu cu pumnul furioasă în panourile culisante 
înainte de a arunca în ele, cu toată puterea, un scaun de 
grădină care nu făcu decât să ricoşeze din geamul securizat. 

„SUNT BILLIE!” urlă ea în mai multe reprize, dar cuvintele îi 
erau filtrate prin geamul triplu şi eu mai mult le ghiceam decât 
le auzeam. Tărăboiul ăsta nu va întârzia să alerteze vecinii şi, 
prin ricoşeu, echipa de pază din Malibu Colony care avea să mă 
debaraseze de scandalagioaică. 

Acum, se prăbuşise lângă fereastră. Aşezată cu capul în 
mâini, părea abătută şi apatică. Atins de nenorocirea ei, am 
privit-o fix, dându-mi seama că vorbele ei exercitaseră asupra 
mea, dacă nu o ciudată fascinaţie, cel puţin o reală uimire. 

A ridicat capul şi, printre şuviţele de păr aurii, i-am văzut 
privirea albăstrie trecând, în câteva minute, de la cea mai 
blândă la cea mai haotică expresie. 

M-am apropiat încet şi m-am aşezat la rândul meu lângă 
peretele de sticlă, uitându-mă fix în ochii ei, în căutarea măcar a 
unei frânturi de adevăr dacă nu a unei explicaţii. Atunci i-am 
văzut pleoapele tremurând ca sub efectul unei dureri. M-am tras 
înapoi pentru a descoperi că rochia de culoarea pielii îi era toată 
pătată de sânge! Apoi am văzut lama cuţitului de pâine în 
mâinile ei şi am înţeles că se automutilase. M-am ridicat ca să-i 
sar în ajutor, dar, de data asta, ea era cea care blocase uşa, 
înţepenind mânerul exterior cu masa. 

De ce? am întrebat-o din priviri. 

Am distins un pic de dispreţ în ochii ei şi, drept răspuns, a 
lovit de mai multe ori în geam cu palma mâinii stângi care şiroia 
de sânge. În cele din urma, şi-a imobilizat mâna sfâşiată şi, prin 
transparenţa sticlei, am citit cele trei cifre crestate în carne: 


Li 


9 
Umărul tatuat 
Scrise cu litere de sânge, cifrele dansau în faţa ochilor mei: 


IL 


În mod normal, primul meu reflex ar fi fost să formez 911 
pentru a chema ajutoare, dar ceva mă reţinea să o fac degrabă. 
Rana sângera abundent, dar nu părea să fie fatală. Ce trebuia 
să înţeleg din acest gest? De ce această femeie îşi făcuse o 
asemenea tăietură? 

Pentru că e nebună... 

Fie, dar alt motiv? 

Pentru că n-am crezut-o. 

Ce legătură avea numărul 144 cu ceea ce-mi povestise ea? 

Din nou lovi cu violenţă în geam cu palma şi i-am văzut 
degetul arătând cartea pusă pe masă. 

Romanul meu, povestea, personajele, ficțiunea... 

Era evident: 

Pagina 144. 

Am apucat cartea şi am răsfoit-o cu nerăbdare până am ajuns 
la faimoasa pagină. Era un început de capitol care începea aşa: 


A doua zi după ce făcuse pentru prima oară dragoste cu Jack, 
Billie se duse la un salon de tatuaj din Boston. 

Acul alerga pe umărul ei, injectându-i cerneala sub piele, 
gravând în puncte mici o inscripţie în arabesc. Un semn 
utilizat de membrii unui străvechi trib indian pentru a califica 
esenţa sentimentului de dragoste: un pic din tine a intrat 
în mine pentru totdeauna şi m-a contaminat precum o 
otravă. Un epigraf corporal pe care avea de gând să-l poarte 
de acum înainte ca pe o împărtăşanie, pentru a ţine piept 
durerilor vieţii. 


Am ridicat capul spre „vizitatoarea” mea. Stătea ghemuită. 
Cu bărbia sprijinită pe picioarele îndoite, mă fixa acum cu o 
privire stinsă. Eram pe un drum greşit? Era oare ceva de înţeles 
în spatele acestei puneri în scenă? Nesigur, m-am apropiat de 


panoul de sticlă. În spatele ferestrei, privirea tinerei se înflăcără 
brusc. Işi duse mâna la gât pentru a apuca breteaua rochiei şi a 
o lăsa să alunece de-a lungul umărului. 

In dreptul omoplatului, am zărit un motiv tribal pe care îl 
cunoşteam bine. Un semn indian folosit de cei din tribul 
Yanomamis pentru a descrie substanţa sentimentului de 
dragoste: un pic din tine a intrat în mine pentru totdeauna și m- 
a contaminat precum o otravă... 


10 
The paper girl 
Mintea romancierilor este locuită, ba chiar 
obsedată, de personajele lor, precum mintea unei 
țărăncuțe superstițioase de triada lisus-Maria-losif 
sau cea a unui nebun de diavol. 
Nancy HUSTON 


În casă, calmul urmase furtunii. După ce acceptase să se 
întoarcă în living, tânăra făcuse un ocol prin baie în timp ce eu 
pusesem de ceai şi făceam inventarul  dulapului cu 
medicamente. 


Malibu Colony 

Ora 9 dimineaţa 

Se aşeză alături de mine la masa din bucătărie. Făcuse un 
duş, se îmbrăcase cu halatul meu de baie şi oprise hemoragia 
apăsând pe tăieturi cu un prosop. 

— Am o trusă de prim-ajutor, am zis eu, dar nu prea conţine 
tot ce trebuie. 

In gentuţă, ea găsi totuşi un dezinfectant şi îşi curăţă rana cu 
grijă. 

— De ce ai făcut asta? 

— Pentru că nu voiai să mă asculţi, bineînţeles! 

Am privit-o cum depărtează buzele tăieturii ca să vadă cât e 
de adâncă. = 

— O să te duc la spital. lţi trebuie câteva puncte de sutură. 

— O să mi le fac chiar eu, nu uita că sunt infirmieră. Aş avea 
nevoie doar de aţă chirurgicală şi de un ac steril. 

— Fir-ar să fie! Am uitat să le pun pe listă ultima dată când 
am făcut cumpărături. 

— N-ai nici pansamente adezive? 

— Ascultă, aici e o casă de plajă, nu un dispensar. 

— Sau atunci aţă de mătase sau păr de cal? Asta poate 
rezolva problema. Nu, ai ceva mai bun! Sunt sigură că am văzut 
acest produs miraculos aici, în... 

Se ridică de pe scaun în mijlocul frazei şi, ca şi cum ar fi fost 
la ea acasă, se duse să scotocească prin sertarele de la biroul 
meu. 


— Uite, l-am găsit! zise întorcându-se pe scaun triumfătoare, 
cu un tub de Super Glue în mâna validă. 

Deşurubă dopul tubuleţului - care purta menţiunea: „special 
pentru ceramică şi porțelan” - şi aplică un strat de lipici pe rană. 

— Stai aşa, eşti sigură de ce faci? Nu suntem într-un film, aici! 

— Nu, dar eu sunt o eroină de roman, răspunse ea cu maliţie. 
Nu-ţi face griji, pentru asta a fost inventat. 

Apropie marginile rănii şi le ţinu strânse câteva secunde 
pentru a lăsa timp lipiciului să-şi facă efectul. 

— Poftim! exclamă ea cu mândrie arătându-şi ostentativ 
mâna suturată artizanal. 

Muşcă din tartina pe care i-o unsesem cu unt, apoi luă o gură 
de ceai. În spatele ceştii, îi vedeam ochii mari care încercau să- 
mi citească gândurile. 

— Ai devenit mult mai drăguţ, dar tot nu mă crezi, nu-i aşa? 
ghici ea ştergându-şi gura cu mâneca. 

— Un tatuaj nu e tocmai o dovadă, am remarcat eu cu 
prudenţă. 

— Dar mutilarea e una, nu? 

— O dovadă că eşti violentă şi impulsivă, asta da! 

— Atunci, pune-mi întrebări! 

Am respins propunerea, scuturând din cap: 

— Sunt scriitor, nu sticlete, nici ziarist. 

— E destul de uşor să faci aşa ceva, nu? 

Am aruncat conţinutul ceştii mele în chiuvetă. De ce să mă 
chinui să beau ceai din moment ce nu-mi plăcea? 

— Uite ce e, îţi propun un târg... 

Mi-am lăsat fraza în aer, reflectând la modul în care aveam să 
prezint lucrurile. 

— Da? 

— Vreau să te supun la încercare, punându-ţi o serie de 
întrebări despre viaţa lui Billie, dar dacă nu ştii să răspunzi, fie şi 
numai o singură dată, pleci fără să faci mofturi. 

— Promit. 

— Deci ne-am înţeles: la prima greşeală, îţi iei tălpăşiţa din 
casa asta; dacă nu, chem imediat gaborii. Şi, de data asta, n-ai 
decât să te spinteci dintr-o parte în alta cu un cuţit de măcelar, 
o sa te las să-ţi curgă sângele pe terasă! 

— Eşti tot timpul aşa fermecător sau te străduieşti? 

— Ne-am înţeles? 


— OK, bagă întrebările. 

— Nume, dată şi loc de naştere? 

— Billie Donelly, născută pe 11 august 1984 în Milwaukee, în 
apropiere de lacul Michigan. 

— Numele mamei? 

— Valeria Stanwick. 

— Profesia tatălui? 

— Lucrează ca muncitor la Miller, al doilea mare fabricant de 
bere al ţării. 

Răspundea cu promptitudine, fără nicio ezitare. 

— Cea mai bună prietenă? 

— Spre marele meu regret, n-am o prietenă adevărată. Doar 
amice. 

— Primul raport sexual? 

Stătu un moment pe gânduri, privindu-mă sumbru pentru a 
mă face să înţeleg bine că tulburarea ei venea doar din natura 
întrebării mele. 

— La şaisprezece ani, în Franţa, în timpul unei călătorii de 
studii pe Coasta de Azur. Il chema Theo. 

Pe măsură ce răspundea, deveneam tot mai tulburat şi, 
văzându-i zâmbetul satisfăcut, am înţeles că era conştientă de 
faptul că marca puncte. In orice caz, un lucru era sigur: 
cunoştea romanele mele pe de rost. 

— Băutura ta preferată? 

— Coca-Cola. Cea adevărată: nu light şi nici zero. 

— Filmul favorit? 

— Eternul Sunshine of the Spotless Mind. Un film 
cutremurător despre durerea de a iubi. Atât de poetic şi 
melancolic. L-ai văzut? 

Işi deşira fizicul longilin pentru a merge să se aşeze pe 
canapea. Din nou am fost frapat de asemănarea ei cu Billie: 
acelaşi blond luminos, aceeaşi frumuseţe naturală fără afectare, 
aceleaşi intonaţii zeflemitoare, acelaşi timbru al vocii pe care 
îmi aminteam că-l descrisesem în cărţile mele ca „provocant şi 
batjocoritor, rând pe rând hotărât şi juvenil”. 

— Calitatea pe care o cauţi la un bărbat? 

— E chestionarul lui Proust?, chestia asta? 


? Chestionar la modă la sfârşitul secolului XX, care a devenit celebru datorită 
răspunsurilor date, în 1890, de scriitorul Marcel Proust. Astăzi, animatorul de 
televiziune Bernard Pivot îşi supune adesea invitaţii la un astfel de test, la 


— Seamănă. 

— De fapt, îmi place ca un bărbat sa fie un bărbat. Nu-l 
apreciez deloc pe tipii care vor cu orice preţ să-şi scoată în 
evidenţă partea feminină. Înţelegi? 

Am ridicat capul cu un aer de îndoială. Mă pregăteam să 
continui când ea luă cuvântul: 

— Şi tu, care e calitatea pe care o preferi la femeie? 

— Fantezia, cred. Umorul este chintesenţa inteligenţei, nu? 

Ea arătă spre rama digitală unde defilau fotografiile Aurorei: 

— Totuşi, pianista ta nu pare o tipă amuzantă. 

— Să ne întoarcem la oile noastre, i-am propus eu aşezându- 
mă lângă ea, pe canapea. 

— Te excită să pui întrebări, nu-i aşa? Ai prins gust de mica ta 
putere! se amuză ea. 

Dar n-am vrut să-mi fie distrasă atenţia şi mi-am continuat 
interogatoriul: 

— Dacă ar trebui să schimbi un lucru la fizicul tău, care ar fi 
acela? 

— Mi-ar plăcea să am forme mai plinuţe. 

Mă lăsase paf. Totul era exact. Ori femeia asta era nebună şi 
se identificase cu personajul lui Billie cu un mimetism uimitor, 
ori era într-adevăr Billie şi atunci eu eram cel nebun. 

— Deci? mă sfida ea. 

— Răspunsurile tale dovedesc doar că mi-ai studiat bine 
romanele, am zis eu, încercând cu dificultate să-mi maschez 
surpriza. 

— În cazul ăsta, pune-mi alte întrebări. 

Era exact ceea ce aveam de gând să fac. Ostentativ, mi-am 
aruncat cartea în pubela cromată din bucătărie, apoi mi-am 
deschis micuțul computer portabil, uşor ca un fulg, şi am tastat 
parola ca să mă conectez la reţea. La drept vorbind, aveam mult 
mai multe informaţii despre personalele mele pe care nu le 
folosisem în romane. Pentru a fi în empatie totală cu „eroii” mei, 
luasem obiceiul să scriu pentru fiecare din ei o biografie 
detaliată de vreo douăzeci de pagini. Aici consemnam absolut 
toate informaţiile, de la data lor de naştere până la cântecul 
preferat, trecând prin numele educatoarei lor de la grădiniţă. 
Trei sferturi din aceste indicaţii nu se regăseau în montura finală 
a cărţii, dar exerciţiul ăsta făcea parte din munca invizibilă care 


sfârşitul emisiunii sale Bouillon de culture. (n.t.) 


permite să se producă alchimia misterioasă a scriiturii. Odată cu 
experienţa, sfârşisem prin a mă convinge că acest exerciţiu le 
dădea personajelor mele o anumită credibilitate sau cel puţin o 
latură umană care explica, poate, de ce cititorii se recunoşteau 
în ele. 

— Chiar ţii să continuăm? am întrebat deschizând fişierul 
consacrat lui Billie. 

Tânăra scoase dintr-unul din sertarele mesei o brichetă mică, 
argintie, şi un pachet vechi, început, de Dunhill - de a cărui 
existenţă nici măcar eu nu ştiam - care fusese probabil uitat de 
una din tipele pe care le cunoscusem înainte de Aurore. Işi 
aprinse o ţigară cu un oarecare stil: 

— Abia aştept! 

Mi-am consultat ecranul şi am extras o referinţă la 
întâmplare. 

— Grupul de rock preferat? 

— Hm... Nirvana, începu ea, dar se răzgândi: Nu, Red Hot! 

— Nu e unul foarte original. 

— Dar e răspunsul bun, nu-i aşa? 

Aşa era. Un noroc chior, fără doar şi poate. Astăzi, toată 
lumea era înnebunită după Red Hot Chilli Peppers. 

— Mâncarea preferată? 

— Daca mă întreabă o colegă de serviciu, o să răspund salata 
Cezar, ca să nu trec drept o fomistă, dar adevăratul meu deliciu 
e o porţie babană de fish&chips! 

De data asta, nu putea să fie nimereală. Am simţit picăturile 
de sudoare care mi se prelingeau pe frunte. Nimeni, nici măcar 
Milo, nu citise vreodată biografiile „secrete” ale personajelor 
mele. Se aflau doar pe computerul meu, iar accesul la ele era 
bine protejat. Refuzând să admit evidenţa, am pus o altă 
întrebare: 

— Poziţia sexuală preferată? 

— Du-te naibii! 

Părăsi sofaua şi îşi stinse ţigara trecând-o pe sub jetul de apă 
de la robinet. 

Această lipsă de răspuns mi-a redat încrederea: 

— Numărul partenerilor din viaţa ta? Şi, de data asta, 
răspunde! Nici măcar n-aveai dreptul la un joker şi totuşi tocmai 
l-ai epuizat. 

Îmi aruncă o privire care numai binevoitoare nu era. 


— În fond, eşti şi tu ca toţi ceilalţi, aşa-i? Numai asta te 
interesează... 

— N-am pretins niciodată că sunt diferit. Aşadar, câţi? 

— O ştii deja, oricum: vreo zece... 

— Câţi mai exact? 

— N-o să m-apuc să-i număr în faţa ta! 

— Ţi-ar lua prea mult timp? 

— Ce insinuezi? Că sunt o ştoarfă? 

— N-am spus niciodată asta. 

— Nu, dar ai gândit-o foarte intens. 

Insensibil la pudoarea ei, am continuat s-o supun la ceea ce 
semăna tot mai mult cu un supliciu: 

— Câţi? 

— Şaisprezece, cred. 

— Şi dintre aceşti „şaisprezece, cred”, câţi ai iubit? 

Ea oftă. 

— Doi. Pe primul şi pe ultimul: Theo şi Jack. 

— Un virgin şi un afemeiat. Îţi plac extremele. 

Mă privi cu dispreţ: 

— Uau, ai clasă! Eşti într-adevăr un gentleman. 

Sub aerul meu provocator, trebuia să recunosc că răspunsese 
la fix de fiecare dată. 

Dring! 

Cineva tocmai sunase la uşă, dar n-aveam nicio intenție să 
mă duc să deschid. 

— Ai terminat cu întrebările tale deocheate? întrebă ea pe un 
ton dispreţuitor. 

Am încercat o întrebare-capcană: 

— Cartea de căpătâi? 

Jenată, a ridicat din umeri. 

— Nu ştiu. Nu citesc mult, nu prea am timp. 

— E o scuză bună! 

— Dacă mă găseşti prea idioată, n-ai decât să te iei chiar de 
tine! Îmi amintesc că am ieşit direct din imaginaţia ta. Tu m-ai 
modelat! 

Dring! Dring! 

Dincolo de uşă, vizitatorul meu se enerva tot mai tare cu 

soneria, dar va obosi cu mult înaintea mea. 


Depăşit de situaţie şi descumpănit de fiecare răspuns bun, mă 
lăsasem dus de val fără să realizez că interogatoriul meu 
începea sa semene cu hărţuirea: 

— Cel mai mare regret? 

— Că nu am încă copii. 

— În ce moment din viaţa ta ai fost cea mai fericită? 

— Ultima oară când m-am trezit în braţele lui Jack. 

— Ultima oară când ai plâns? 

— Am uitat. 

— Insist. 

— Nu ştiu, plâng pentru orice nimic. 

— Ultima oară era important. _ 

— Acum şase luni, când a trebuit să-mi eutanasiez câinele. |! 
chema Argos. Nu scrie şi asta în fişa ta? 

Dring! Dring! Dring! 

Ar fi trebuit să mă mulțumesc cu aceste răspunsuri. Aveam 
mai multe probe decât îmi trebuia, dar toate astea mă derutau 
teribil. Acest mic joc mă făcuse să mă scufund într-o altă 
dimensiune, o altă realitate pe care mintea mea refuza să o 
accepte. Înnebunit, mi-am vărsat furia asupra lui „Billie”: 

— Cea mai mare frică? 

— Viitorul. 

— Îți aminteşti cea mai proastă zi din existența ta? 

— Nu mă întreba asta, te rog. 

— Va fi ultima mea întrebare. 

— Te rog... 

Am apucat-o de braţ cu fermitate: 

— Răspunde! 

— LASA-MA, mă doare! urla ea zbătându-se. 

— TOM! 
strigă o voce de dincolo de uşă. 

Billie se eliberase din strânsoarea mea. Faţa îi devenise lividă 
şi privirea îi ardea de durere. 

— TOM! DESCHIDE-MI, 
FIR-AR SĂ FIE! NU MĂ 
FORŢA SĂ VIN ÎN VIZITĂ 
CU UN BULDOZER! 

— Milo, bineînţeles... 

Billie se refugiase pe terasă. Îmi doream foarte mult să mă 
duc s-o consolez pentru răul pe care i-l provocasem, căci îmi 


dădeam bine seama că nu îşi simula furia şi tristeţea, dar eram 
atât de destabilizat de experienţa pe care tocmai o trăisem, 
încât vedeam ca pe o alinare perspectiva de a o împărţi cu 
cineva. 


11 


Fetiţa din MacArthur Park 
Prietenii sunt îngerii care ne ridică atunci 
când aripile noastre nu mai reuşesc să-şi aducă 
aminte cum să zboare. 
Anonim 


— Ai scăpat la mustață de buldozer! mă asigură Milo intrând 
în living. Mamma mia! Nu e-n regulă cu tine. Ai o faţă de tip care 
tocmai a tras pe nas bicarbonat. 

— Ce vrei? 

— Am venit să-mi recuperez maşina, dacă nu te deranjează 
prea tare! Ca să pot face un ultim tur înainte de a o lăsa pe 
mâna portăreilor... 


Malibu Colony 

Ora 10 dimineaţa 

— Bună Tom, zise Carole intrând şi ea în living. 

Era în uniformă de serviciu. Am aruncat o privire în stradă şi 
am remarcat că o maşină de poliţie era parcată în faţa casei 
mele. 

— Ai venit să mă arestezi? am glumit eu strângând-o în braţe. 

— Dar sângerezi! exclamă ea. 

Am încruntat din sprâncene, apoi am zărit petele de sânge 
care îmi mânjeau cămaşa: o amintire lăsată de mâna tăiată a lui 
Billie. 

— Nu te speria, nu e sângele meu. 

— Dacă crezi că asta mă linişteşte! Şi, în plus, este încă 
proaspăt, remarcă ea pe un ton suspicios. 

— Staţi să vedeţi. N-o să ghiciţi niciodată ce mi s-a întâmplat! 
Aseară... 

— A cui e rochia asta? mi-o tăie Milo ridicând tunica de 
mătase pătată de hemoglobină. 

— A Aurorei, dar... 

— A Aurorei? Să nu-mi spui că ai... 

— Nu! Nu ea a purtat-o. Ci o altă femeie. i 

— Aha, te vezi cu o altă femeie! exclamă el. Asta e semn bun! 
O cunoaştem? 

— Într-un fel, da. 


Carole şi Milo au schimbat priviri uluite înainte de a întreba în 
cor: 

— Cine e? 

— Aruncaţi un ochi pe terasă. O să fiţi surprinşi. 

Au traversat livingul în grabă şi au scos capul curioşi pe ușa 
de sticlă. Apoi au urmat vreo zece secunde de tăcere, până 
când Milo a sfârşit prin a constata: 

— Nu e nimeni afară, băiete. 

Uimit, m-am dus după ei pe terasă unde sufla o briză plăcută. 

Masa şi scaunele erau răsturnate, dalele acoperite cu sute de 
cioburi de sticlă. Solul era tartinat cu cafea, compot de banane 
şi sirop de arțar. Dar nici urmă de Billie. 

— Armata a făcut cumva teste nucleare la tine acasă? se 
resemnă Carole. 

— E adevărat că aici e mai rău ca la Kabul, îi tinu isonul Milo. 

Ca să evit razele soarelui, mi-am pus o mână deasupra frunţii 
şi am scrutat orizontul. Furtuna din ajun oferea plajei un aspect 
sălbatic. Rotocoalele de spumă care se rostogoleau încă pe nisip 
aduseseră pe plajă câteva trunchiuri de copaci, alge maronii, o 
veche planşă de surf şi chiar o carcasă de bicicletă. Dar trebuia 
să cedez în faţa evidenţei: Billie dispăruse. 

Din reflex profesional, Carole se lăsase pe vine lângă geam, 
examinând cu îngrijorare urmele de sânge care începeau să se 
usuce pe sticlă. 

— Ce s-a întâmplat, Tom? Te-ai bătut cu cineva? 

— Nu! Doar că... 

— Acum, chiar cred că ne datorezi nişte explicaţii! mi-o tăie 
din nou prietenul meu. 

— Dar... nătărăul naibii! Le-ai fi avut deja, dacă m-ai fi lăsat 
să-mi termin frazele! 

— Ei bine, termină-le atunci! Cine ţi-a devastat terasa? Şi al 
cui e sângele de pe rochia asta? Al lui Papa Pius? Al lui Mahatma 
Gandhi? Al lui Marilyn Monroe? 

— Al lui Billie Donelly. 

— Billie Donelly? Dar ăsta-i un personaj din romanele tale! 

— Exact. 

— Te amuză să-ţi baţi joc de mine? explodă Milo. Eu îmi fac 
sânge rău pentru tine. Dacă ar trebui, te-aş ajuta să îngropi un 
cadavru în toiul nopţii și tu tot ce găseşti de făcut e să mă iei 
drept un... 


Carole se ridicase şi, pe un ton de mamă care îşi dojenește 
copiii, se interpuse între noi, imitând gesturile unui arbitru de 
box. 

— Time's up, băieţi! Gata, terminăm cu glumele de doi bani, 
ne aşezăm la o masă şi discutăm pe îndelete cu calm, de acord? 


x kK x 


Aşa am făcut. 

Timp de mai bine de un sfert de oră, fără să omit niciun 
detaliu, le-am relatat incredibila mea poveste, de la strania 
întâlnire cu Billie, în toiul nopţii, până la interogatoriul din aceea 
dimineaţă care sfârşise prin a mă convinge de realitatea 
identităţii ei. 

— Deci, dacă înţeleg bine, rezumă Milo, una din eroinele 
romanului tău a căzut dintr-o frază prost tipărită direct în casa 
ta. Cum era goală, s-a îmbrăcat cu o rochie aparţinând ex- 
prietenei tale, apoi ţi-a preparat pancakes cu banane la micul 
dejun. Ca să-i mulţumeşti, tu ai închis-o pe terasă şi, în timp ce 
ascultai Miles Davis, ea şi-a tăiat venele, mânjind cu sânge 
peste tot, după care şi le-a lipit la loc cu Super Glue „special 
pentru ceramică şi porțelan”. Apoi aţi fumat pipa păcii, jucând 
jocul adevărului în timpul căruia ea te-a tratat de obsedat sexual 
şi tu pe ea de ştoarfă, maliţie de a pronunţa o formulă magică 
pentru a dispărea fix în momentul în care noi sunam la uşă. Aşa 
a fost? 

— Las-o baltă, am zis eu. Eram sigur c-o vei întoarce 
împotriva mea. 

— Doar o ultimă întrebare: cu ce „tutun” aţi umplut pipa asta 
a păcii? 

— Nu mai spune nimic! îi ceru Carole. 

Milo mă studie cu îngrijorare: 

— Trebuie să te duci din nou s-o vezi pe psihiatra ta. 

— Nici nu se pune problema, mă simt foarte bine. 

— Ascultă, ştiu că sunt responsabil de prăbuşirea noastră 
financiară. Ştiu că n-ar fi trebuit să te presez ca să-ţi scrii noua 
carte la termen, dar cu asta, mă sperii, Tom. Eşti pe cale să-ţi 
pierzi minţile. 

— E vorba fără îndoială de un burnout, temperă lucrurile 
Carole. O criză de surmenaj profesional. Timp de trei ani, nu te- 


ai oprit: nopţile pierdute cu scrisul, întâlnirile cu cititorii, 
conferințele, călătoriile pentru pregătirea lansărilor şi pentru 
promo. Nimeni n-ar fi rezistat, Tom. Despărțirea de Aurore a fost 
picătura de apă care a umplut paharul. Mai ai nevoie de odihnă, 
asta-i tot. 

— Nu-mi mai vorbiţi ca unui puştan. 

— Trebuie să te duci din nou s-o vezi pe psihiatra ta, repetă 
Milo. Ne-a vorbit de o cură de somn care... 

— Cum adică „ne-a vorbit”? Aţi sunat-o pe dr. Schnabel fără 
să mă preveniţi? 

— Suntem de partea ta, Tom, nu împotriva ta, zise Milo ca să 
mă calmeze. 

— Dar nu poţi să mă laşi în pace trei minute? Nu poţi să te 
mai ocupi uneori şi de viaţa ta şi nu întotdeauna de a mea? 

Atins de această replică, Milo clătină din cap, deschise gura, 
vru să mai spună ceva, dar faţa i se întunecă şi renunţă s-o mai 
facă. În loc de asta, luă o ţigară Dunhill din pachetul rămas 
deschis, apoi ieşi pe plajă ca s-o fumeze singur. 


x k x 


Am rămas singur cu Carole. La rândul ei, îşi aprinse o ţigară, 
trase un fum, apoi îmi pasă chiştocul, ca atunci când aveam 
zece ani şi ne ascundeam ca să fumăm în spatele palmierilor 
rahitici din MacArthur Park. Considerând că nu mai era în timpul 
serviciului, şi-a desfăcut cocul, lăsându-şi părul de abanos să se 
reverse pe bleumarinul uniformei. Claritatea privirii ei contrasta 
cu şuviţele negre precum cărbunele şi, prin unele expresii, faţa 
ei de femeie amintea de adolescenta care fusese. Legătura care 
ne unea trecea dincolo de simpatie sau de tandreţe. Nu mai era 
nicidecum o prietenie obişnuită. Era unul din acele ataşamente 
puternice care nu se pot crea decât în copilărie şi care te 
angajează pentru toată viaţa, mai mult la rău decât la bine. 

Ca de fiecare dată când eram singuri numai noi doi, haosul 
adolescenţei îmi reveni în minte cu forţa unui bumerang: 
terenurile virane care erau singurul nostru orizont, aerul 
sufocant al acelei mlaştini infecte în care eram prizonieri, 
amintirea sfâşietoare a conversaţiilor noastre de după orele de 
şcoală, pe terenul de baschet împrejmuit cu grilaj... 


Şi de data asta am avut impresia foarte puternică că aveam 
tot doisprezece ani. Că milioanele de cărţi pe care le vindeam 
eu, criminalii pe care îi aresta ea făceau parte dintr-un rol pe 
care îl jucam amândoi, dar că, în fond, nu plecasem niciodată cu 
adevărat de acolo. 

La urma urmei, nu era o întâmplare că niciunul dintre noi nu 
avea copii. Eram prea ocupați să ne luptăm cu propriile noastre 
nevroze pentru a avea elanul de a transmite mai departe viaţa. 
Despre actuala Carole, ştiam puţine lucruri. În ultimul timp, ne 
văzusem mai puţin, ea şi cu mine, şi, când o făceam, evitam cu 
grijă să vorbim despre lucruri esenţiale. Poate fiindcă speram cu 
naivitate că faptul de a nu vorbi despre trecut ne va permite să-l 
facem să dispară. Dar lucrurile nu erau aşa simple. Ca să-şi uite 
copilăria, Milo o făcea pe clovnul douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru. lar eu înnegream sute de pagini, luam 
cocktailuri de medicamente şi inhalam crystal meth. 

— Nu-mi plac declaraţiile pompoase, Tom... începu ea 
învârtind cu nervozitate o linguriţă în mână. 

Acum că Milo nu mai era în cameră, faţa ei era tristă şi 
îngrijorată, scutită de necesitatea de „a se preface”. 

— „între tine şi mine, e pentru totdeauna, continuă ea. Mi-aş 
da un rinichi pentru tine, ba chiar pe amândoi dacă ar fi nevoie. 

— Nu-ţi cer atât de mult. 

— Din câte îmi amintesc, tu erai mereu cel care găsea 
soluţiile. Astăzi, ar fi rândul meu s-o fac, dar nu sunt în stare să 
te ajut. 

— Nu-ţi face sânge rău pentru asta. Sunt bine. 

— Nu, nu eşti bine. Dar aş vrea doar să ştii un lucru: datorită 
ţie Milo şi cu mine am putut să parcurgem tot acest drum. 

Am ridicat din umeri. Nici măcar nu mai eram sigur că într- 
adevăr parcursesem un drum. Sigur, locuiam în zone mai 
agreabile şi frica nu ne mai strângea stomacul ca altădată, dar, 
în linie dreaptă, MacArthur Park nu era decât la câţiva kilometri 
de locurile în care trăiam. 

— În orice caz, în fiecare dimineaţă, primul meu gând este 
întotdeauna la tine, Tom. Şi dacă tu te scufunzi, ne scufundăm 
cu tine. Dacă tu abandonezi, cred că viaţa mea nu va mai avea 
niciun sens. 

Am deschis gura ca să-i spun să înceteze cu tâmpeniile, dar 
m-am trezit întrebând-o: 


— Eşti fericită, Carole? 

Ea mă privi ca şi cum rostisem o necuwviinţă, într-atât era de la 
sine înţeles pentru ea că problema supravieţuirii înlocuise 
definitiv problema fericirii. 

— Povestea asta cu personajul de roman, reluă ea, nu stă în 
picioare, eşti de acord cu mine? 

— Pare cam trasă de păr, am recunoscut eu. 

— Ascultă, nu ştiu ce să fac concret ca să te susţin, în afară 
de a-ţi declara iară prietenia şi afecțiunea mea. Aşadar, ideea 
asta de cură de somn poate e de încercat, nu? 

Am contemplat-o cu tandreţe, emoţionat de atenţia ei şi 
totodată hotărât să evit orice tratament. 

— Oricum, nu mai am cu ce s-o plătesc! 

Ea respinse acest argument: 

— Îţi aminteşti de ziua în care ai primit primele tale drepturi 
de autor? Suma era atât de mare, încât ai ţinut morţiş s-o 
împarţi cu mine. Am refuzat, bineînţeles, dar tu ai găsit totuşi 
modalitatea de a-mi afla coordonatele bancare pentru a pune 
cecul pe numele meu. lţi aminteşti ce faţă am făcut când am 
primit de la bancă extrasul de cont cu un excedent de peste 300 
000 de dolari?! 

La evocarea acestui episod, Carole se înveseli un pic şi câteva 
stele îi sclipiră în ochii plini de lacrimi. 

Am râs şi eu aducându-mi aminte de acea perioadă fericită în 
care crezusem candid că banii vor rezolva toate problemele 
noastre. Timp de câteva secunde, realitatea deveni mai 
suportabilă, dar asta nu dură şi în privirea ei nu mai erau decât 
lacrimi de disperare atunci când îmi ceru: 

— Acceptă, te rog. Tratamentul ăsta, eu ţi-l plătesc. 

Faţa ei redevenise cea a fetiţei torturate pe care o 
cunoscusem în copilărie şi, ca s-o liniştesc, i-am promis c-o să 
urmez tratamentul. 


12 


Rehab 
Moartea va veni şi va avea ochii tăi... 
Titlul unui poem găsit pe noptiera 
lui Cesare Pavese după sinuciderea lui 


La volanul automobilului său Bugatti, Milo conducea încet, 
ceea ce nu-i stătea deloc în fire. O linişte încărcată de 
nervozitate domnea în vehicul. 

— E bine, nu face mutra asta. Doar nu te duc la clinica Betty 
Ford?! 

— Hram... 

Timp de o oră, ne certasem din nou la mine acasă, căutând 
fără succes cheile maşinii lui. Pentru prima oară în viața noastră, 
era cât pe ce să ne încăieram. In cele din urmă, după ce ne 
aruncasem unul altuia în faţă câteva adevăruri, chemasem un 
curier pentru a recupera cheile de schimb pe care Milo le păstra 
la birou. 

El dădu drumul la radio pentru a destinde ambianța, dar 
melodia lui Amy Winehouse nu făcu decât să mărească 
tensiunea: 


T 
They tried to make me go to Rehab 
I said NO, NO, NO” 
T 
Fatalist, am lăsat geamul în jos şi m-am uitat cum defilau 
palmierii de-a lungul malului oceanului. Poate că Milo avea 
dreptate. Poate că alunecam în nebunie şi eram victima 
halucinaţiilor. Eram cât se poate de conştient de asta: în 
perioadele mele de scris, mergeam adesea pe un fir de aţă. 
Când scriam, mă scufundam într-o stare ciudată: realitatea lăsa 
încet-încet loc ficţiunii şi eroii mei deveneau uneori atât de reali, 
încât mă însoțeau peste tot. Suferințele, îndoielile, fericirile lor 
10 Celebru centru de dezintoxicare din California. (n.a.) 


11 Au încercat să mă facă să intru în cură de dezintoxicare/Dar eu am zis nu, 
nu, nu. (n.a.) 


deveneau ale mele şi continuau să mă bântuie chiar şi după 
terminarea romanului. Personajele mele mă însoțeau în vise şi le 
găseam dimineaţa la masă, la micul dejun. Erau cu mine atunci 
când făceam cumpărături, când cinam la restaurant, când mă 
duceam să mă uşurez şi chiar atunci când făceam dragoste. Era 
în acelaşi timp năucitor şi patetic, îmbătător şi bulversant, dar 
până acum ştiusem să ţin acest dulce delir în limitele raţiunii. 
judecând bine lucrurile, dacă rătăcirile mele mă puseseră 
adesea în pericol, ele nu mă conduseseră încă niciodată la 
frontierele nebuniei. De ce ar fi făcut-o acum, din moment ce nu 
mai scrisesem nici măcar un rând de luni de zile? 

— Ah! Ţi-am adus asta, îmi zise Milo, aruncând-mi o cutiuţă 
din plastic portocalie. 

Am prins-o din zbor. 

Anxioliticele mele... 

Am deşurubat capacul şi m-am uitat la comprimatele albe 
care păreau să mă sfideze din fundul tubului. 

De ce să mi le dea după ce făcuse atâtea eforturi pentru a mă 
dezintoxica? 

— Sevrajul brutal nu era o idee bună, explică el pentru a-și 
justifica gestul. 

Inima începu să-mi bată cu putere şi angoasa mi se amplifică. 
Mă simţeam singur şi aveam dureri peste tot, ca un drogat fără 
doza lui. Cum era posibil să suferi atât de mult fără să ai răni 
fizice? 

În minte îmi răsunau acordurile unui vechi cântec al lui Lou 
Reed: /'m waiting for my man. Îmi aştept omul. Îmi aştept 
dealer-ul. E ciudat totuşi ca acest dealer să fie cel mai bun 
prieten al meu. 

— Cura asta de somn o să te refacă complet, mă linişti el. O 
să dormi ca un bebeluş timp de zece zile! 

O spusese cu toată însufleţirea de care era în stare, dar 
vedeam bine ca nici măcar el nu credea asta. 

Am strâns tubul în mână atât de tare, încât mi s-a părut că 
plasticul era gata să plesnească. Ştiam că n-aveam decât să las 
să se topească sub limbă una din micuţele comprimate ca să mă 
simt mai bine aproape instantaneu. Puteam chiar să iau trei sau 
patru odată dacă voiam o doză de şoc. La mine, mergea chestia 
asta. „Aveţi noroc, mă asigurase Dr. Schnabel, unele persoane 
suferă de efecte secundare foarte neplăcute.” 


Ca să bravez, am pus tubul în buzunar fără să iau nicio 
pastilă. 

— Dacă această cură de somn nu merge, vom încerca 
altceva, mă asigură Milo. Am auzit de un tip din New York: 
Connor McCoy. Se pare că face miracole cu hipnoza. 

Hipnoza, somnul artificial, tuburile de medicamente... 
Începeam să obosesc să tot fug de realitate, chiar dacă aceasta 
nu era decât suferinţă... Nu voiam o beatitudine de zece zile sub 
efectul neurolepticelor. Nu mai voiam iresponsabilitatea pe care 
o implica ea. Aveam din nou chef să înfrunt realitatea în faţă 
chiar dacă trebuia să-mi las pielea pe undeva. 

De mult timp eram fascinat de legătura dintre creaţie şi boala 
mentală. Camille Claudel, Maupassant, Nerval, Artaud căzuseră 
încet-încet în nebunie. Virginia Woolf se dusese să se înece într- 
un râu; Cesare Pavese se sfârşise luând barbiturice într-o 
cameră de hotel; Nicolas de Staël se aruncase pe fereastră; John 
Kennedy Toole legase ţeava de eşapament la habitaclul maşinii 
lui... Fără a mai vorbi de Hemingway, care îşi zburase creierii cu 
un foc de carabină. 

Idem pentru Kurt Cobain: un glonte-n cap, în zorii alburii ai 
unei dimineţi, în apropiere de Seattle, lăsând, în chip de adio, un 
mesaj mâzgălit destinat prietenului său din copilărie: „E mai 
bine să arzi într-o vâlvătaie decât să te stingi la foc mic”. 

O soluţie ca oricare alta la urma urmei... 

Fiecare din aceşti creatori îşi alesese metoda lui, dar 
rezultatul era acelaşi: capitularea. Dacă arta există pentru că 
realitatea nu e de ajuns, poate că vine un moment când nici arta 
nu mai e de ajuns şi predă ştafeta nebuniei şi morţii. Şi chiar 
dacă eu n-aveam talentul niciunuia din aceşti artişti, 
împărtăşeam din nefericire o parte din nevrozele lor. 


x k x 


Milo lăsă maşina în parcarea plantată cu copaci a unei clădiri 
moderne ce îmbina marmura roz şi sticla: clinica unde profesa 
dr. Sophia Schnabel. 

— Suntem aliații tăi, nu duşmanii, mă asigură din nou Carole, 
alăturându-ni-se pe scările din fața clădirii. 


Am intrat toţi trei în imobil. La recepţie, am constatat cu 
surprindere că fusese făcută o programare în numele meu și că 
spitalizarea mea era planificată din ajun. 

Resemnat, mi-am urmat prietenii în ascensor fără să pun 
întrebări. Capsula translucidă ne-a dus până la ultimul etaj unde 
o secretară ne-a introdus într-un birou imens, semnalându-ne că 
doctorul va veni numaidecât. 

Încăperea era luminoasă şi spațioasă, organizată în jurul unei 
mese mari de lucru şi a unei canapele de colţ din piele albă. 

— Nu e rău fotoliul! fluieră admirativ Milo, aşezându-se într-un 
scaun în formă de palmă. 

Sculpturi budiste decorau spaţiul, creând un climat de calm, 
propice fără îndoială stării benefice a pacienţilor: bustul lui 
Siddhartha din bronz, Roata Legii din gresie, două gazele şi o 
fântână din marmură... 

Am observat că Milo se chinuia să spună ceva amuzant sau o 
glumă, aşa cum avea obiceiul. Statuile şi decorul îi ofereau 
materie primă pentru zeci de remarci răutăcioase, dar nimic nu 
ieşi din gura lui, ceea ce-mi dădu de înţeles că îmi ascundea 
ceva grav. 

Am căutat o susţinere din partea lui Carole, dar ea îmi evită 
privirea prefăcându-se interesată de diplomele universitare pe 
care Sophia Schnabel le agăţase pe pereţi. 

De la asasinarea lui Ethan Whitaker, Schnabel devenise 
inevitabilul „psy al starurilor”. Ea primea la consultaţie unele din 
cele mai mari nume de la Hollywood: actori, cântăreţi, 
producători, vedete media, oameni politici, „fii de” şi „fii de fii 
de”. 

Era de asemenea animatoarea unei emisiuni de televiziune 
unde DI şi Dna Cutare puteau să-şi exhibe o parte din 
intimitatea lor şi să-şi ofere pentru câteva minute o consultatie 
de star (acesta era titlul programului), vorbind în direct despre 
copilăria lor nefericită, consumul de droguri, adulteruri, sex 
tapes şi fantasme cu sex în trei. 

O parte din industria entertainment-ului o adula pe Sophia 
Schnabel. Cealaltă parte se temea de ea. Se spunea că, după 
douăzeci de ani de practică, poseda arhive demne de cele ale lui 
Edgar Hoover!?: mii de ore de înregistrare a şedinţelor de 


12 Figură controversată a istoriei americane, Hoover a fost directorul FBl-ului 
din 1924 până în 1972. A fost bănuit că şantaja oameni politici şi 


psihanaliză în care erau dezvăluite secretele cele mai 
întunecate şi cele mai puţin onorabile ale întregului Hollywood. 
Fişiere confidenţiale, ferecate evident de secretul medical, dar 
care puteau, dacă erau făcute publice, să dinamiteze instituţia 
divertismentului şi să facă sa cadă; capete ale lumii politice şi 
judiciare. _ 

Un caz recent confirma încă şi mai mult puterea Sophiei. In 
urmă cu câteva luni, una din pacientele ei, Stephanie Harrison - 
văduva miliardarului Richard Harrison, fondatorul lanţului de 
supermarketuri Green Cross - decedase la vârsta de treizeci şi 
doi de ani din cauza unei supradoze medicamentoase. La 
autopsie, se găsise în organismul ei urme de antidepresive, 
sedative şi pilule de slăbit. Nimic mai banal. Doar că dozele erau 
într-adevăr foarte mari. La televiziune, fratele defunctei o 
acuzase pe Schnabel că i-a dus sora la morgă. El angajase un 
batalion de avocaţi de detectivi particulari care, scotocind 
apartamentul Stephaniei, puseseră mâna pe mai mult de 
cincizeci de reţete. Prescripţii medicale pe cinci pseudonime 
diferite, toate scrise de mâna... Sophiei Schnabel. Pentru 
psihiatră, scandalul pica foarte prost. Aflată încă sub şocul 
morţii lui Michael Jackson, opinia publică lua cunoştinţă de 
existenţa unei vaste reţele de medici gata să furnizeze reţete de 
complezenţă celor mai bogaţi pacienţi ai lor. Grijuliu să limiteze 
aceste practici, Statul California depusese plângere împotriva 
psihiatrei pentru prescripţii frauduloase, dar le retrăsese apoi 
subit. Un comportament cu atât mai inexplicabil cu cât 
procurorul avea la dispoziţia lui toate elementele pentru a o 
inculpa. Acest reviriment, pe care mulţi îl atribuiau lipsei de 
curaj politic al magistratului, o ridicase pe Sophia Schnabel la 
rangul de persoană de neatins. 

Ca să intri în cercul privilegiat al pacienţilor psihiatrei, trebuia 
să fii introdus de un fost client. Ea făcea parte din acele 
„informaţii confidenţiale” pe care elitele şi le pasau între ele 
întocmai ca şi: De unde să-ţi procuri cea mai bună coca? Ce 
trader să contactezi pentru plasamentele bursiere cele mai 
rentabile? Cum să obţii locuri în loje ca să-l vezi jucând pe 
Lakers? Ce număr de telefon să formezi ca să ieşi cu o call-girl- 
care-nu-arată-ca-o-call-gir (pentru bărbaţi) sau La ce chirurg 


personalităţi publice cu dosarele despre relaţiile lor extraconjugale şi 
preferinţele lor sexuale. (n.a.) 


estetic să apelez ca să-mi-fac-refac-sânii-fără-a-se-bănui-că-mi- 
am-făcut-re-făcut-sânii? (pentru femei). 

Datoram cooptarea mea unei actriţe canadiene dintr-un 
foileton de succes pe care Milo încercase s-o agaţe fără să 
reuşească până la urmă şi pe care Schnabel o vindecase de o 
formă severă de agorafobie. O fată pe care o crezusem 
superficială, dar care se dovedise subtilă şi cultivată, iniţiindu- 
mă în farmecul filmelor lui John Cassavetes şi în pictura lui 
Robert Ryman. 

Sophia Schnabel şi cu mine nu ne-am simpatizat niciodată cu 
adevărat. Rapid, întâlnirile noastre se rezumaseră la simpla 
eliberare de medicamente, ceea ce, la urma urmei, ne 
satisfăcea pe amândoi: pe ea, căci consultaţia la tarif întreg nu 
depăşea cinci minute, şi pe mine, fiindcă ea nu refuza niciodată 
să-mi prescrie toate tâmpeniile pe care nu pierdeam ocazia să i 
le cer. 


x k x 


— Domnişoară, domnilor. 

Dr. Schnabel intră în biroul ei şi ne salută. Afişa în 
permanenţă acelaşi zâmbet îmbietor pe care-l avea la televizor 
şi purta ca mai tot timpul o vestă din piele lucioasă, prea 
strâmtă, pe care o lăsa descheiată peste o cămaşă desfăcută la 
piept. Unii numeau chestia asta un început de stil... 

Ca de fiecare dată, mi-au trebuit câteva clipe ca să mă 
obişnuiesc cu impresionanta ei podoabă capilară pe care credea 
c-o îmblânzeşte printr-un permanent deplasat care dădea 
impresia că-şi grefase pe cap cadavrul, cald încă, al unui căţeluş 
cu părul creţ. 

Din felul în care li se adresa, am avut confirmarea faptului că 
îi întâlnise deja pe Milo şi Carole. Eram exclus din conversaţie, 
ca şi cum ei erau părinţii mei şi luaseră deja pentru mine o 
decizie asupra căreia eu nu mai aveam niciun cuvânt de spus. 

Ceea ce mă neliniştea mai mult era faptul de a o vedea pe 
Carole atât de rece şi distantă după conversaţia plină de emoție 
pe care o avusesem înainte cu o oră. Era încurcată şi ezitantă, 
vizibil constrânsă să participe la o operaţiune pe care nu o 
aproba. Aparent, Milo era mai hotărât, dar simţeam că siguranţa 
lui nu era decât de faţadă. 


Când am ascultat discursul ambiguu al Sophiei Schnabel, totul 
mi s-a părut evident: nu fusese niciodată vorba de vreo cură de 
somn. Ceea ce se ascundea în spatele ansamblului de examinări 
la care avea de gând să mă supună, era o internare! Milo 
încerca să mă pună sub tutelă pentru a scăpa de 
responsabilităţile lui financiare! Cunoşteam suficient legea 
pentru a şti că, în California, un medic putea cere o internare din 
oficiu timp de şaizeci şi două de ore, dacă-şi considera pacientul 
destul de instabil pentru a constitui un pericol pentru societate, 
şi bănuiam că nu ar fi prea dificil să mă claseze în această 
categorie. 

De un an, avusesem de mai multe ori de-a face cu forţele de 
ordine şi necazurile mele judiciare erau departe de a se fi 
terminat. Eram eliberat condiţionat, fiind pasibil de inculpare 
pentru posesie de stupefiante. Întâlnirea mea cu Billie - pe care 
Milo tocmai o povestea în detaliu psihiatrei sfârşea prin a mă 
face să trec drept un bolnav atins de psihoză şi victimă a 
halucinaţiilor. 

Credeam că se terminase cu surprizele când am auzit-o pe 
Carole vorbind despre petele de sânge de pe cămaşa mea şi de 
pe geamurile terasei. 

— E sângele dumneavoastră, domnule Boyd? mă întrebă 
psihiatra. 

Am renunţat să-i explic: nu m-ar fi crezut. Oricum, părerea ei 
era deja formată şi mi s-a părut c-o aud dictându-şi raportul de 
expert secretarei: 


Subiectul şi-a produs lui însuşi sau a încercat să 
producă altcuiva leziuni corporale grave. Judecata 
lui, în mod clar alterată, îl face incapabil să 
înţeleagă nevoia de tratament, ceea ce justifică 
măsura de internare.. 


— Dacă sunteţi de acord, o să facem câteva analize. 

Nu, nu voiam analize, nu voiam somn artificial, nu mai voiam 
medicamente! M-am ridicat de pe scaun pentru a scăpa de 
această conversaţie. 

Am făcut câţiva paşi de-a lungul peretelui din sticlă mată 
unde era expusă o sculptură reprezentând o Roată a Legii 
ornată cu mici flăcări şi motive florale. Înaltă de aproape un 


metru, emblema budistă îşi etala cele opt raze menite să indice 
drumul pentru a te elibera de suferinţă. Aşa se învârtea roata lui 
Dharma: să urmezi calea către „ceea ce trebuie să fie”, să 
explorezi cărarea până când găseşti „acţiunea justă”. 

Cuprins de un soi de evidenţă, am ridicat sculptura şi am 
aruncat-o cu toată forţa în peretele de sticlă care explodă într-o 
mulţime de cioburi. 


x k x 


Îmi amintesc ţipătul pe care l-a scos Carole. 

Îmi amintesc draperiile satinate care fluturau în vânt. 

Îmi amintesc de acea breşă căscată prin care a năvălit o pală 
de vânt ce a făcut să zboare câteva hârtii şi a răsturnat un vas. 

Îmi amintesc de chemarea cerului. 

Îmi amintesc că m-am lăsat să cad în vid fără să-mi iau avânt. 

Îmi amintesc de corpul meu lăsat la voia întâmplării. 

Îmi amintesc de tristeţea fetiţei din MacArthur Park. 


13 


Evadata 
Multă lume mă întreabă când o să fac, 
în sfârşit, un film cu persoane reale. Dar ce este 
realitatea? 
Tim BURTON 


— Ţi-a luat ceva timp! se plânse o voce. 

Dar nu era cea a unui înger şi cu atât mai puţin cea a 
Sfântului Petru. 

Era vocea lui Billie Donelly! 


Parcarea clinicii 

La prânz 

După o cădere de două etaje, m-am trezit înfăşurat într-o 
draperie pe capota deformată a unui vechi Dodge parcat exact 
sub fereastra biroului Sophiei Schnabel. Aveam o coastă ruptă, 
mă dureau genunchiul, zona cervicală şi glezna, dar nu eram 
mort. 

— N-aş vrea să te presez, reluă Billie, dar, dacă nu ne 
cărăbănim de-aici în viteză, mi-e teamă că, de data asta, o să-ţi 
pună cămaşa de forţă. 

Se servise din nou din dulapul Aurorei şi purta un tricou alb, 
fără mâneci, jeanşi prespălaţi şi o vestă ajustată pe talie, 
brodată cu dantelă argintie. 

— Sper că n-o să-ţi petreci totuşi Crăciunul pe capota aia! 
insistă ea, agitând o legătură de chei puse pe un inel cu sigla 
„Bugatti”. 

— Tu i-ai şterpelit cheile lui Milo! am constatat eu coborând 
de pe Dodge. 

— Zi mersi! 

Oricât de incredibil părea, nu aveam decât câteva răni 
ușoare, dar, când am pus un picior pe pământ, nu mi-am putut 
stăpâni un țipăt de durere. Aveam o entorsă la gleznă şi nu 
reuşeam să fac niciun pas. 

— E ACOLO! strigă Milo apărând în parcare şi trimițând pe 
urmele mele trei infirmieri mătăhăloşi ca nişte rugbişti. 

Billie se instală la volanul Bugatti-ului şi eu mă năpustii în 
urma ei, pe bancheta pasagerului. 


Ea acceleră înspre ieşirea din parking în momentul în care 
poarta automată se lăsa în jos. Foarte sigură pe ea, făcu un 
derapaj controlat pe solul pietruit. 

— O s-o ştergem prin spate. 

— ÎNTOARCE-TE, TOM! mă imploră Carole în timp ce 
treceam în trombă prin faţa ei. 

Cele trei matahale încercară să ne bareze drumul, dar cu o 
plăcere evidentă, Billie trecu la o viteză nouă şi acceleră brusc. 

— Mărturiseşte totuşi că eşti mulţumit să mă revezi! îmi 
aruncă ea cu un aer triumfător în timp ce maşina lovea bariera 
şi ne ducea către libertate. 


14 


Who's that girl? 
Luptă! Reaprinde această lumina 
care s-a stins, 
Dylan THOMAS 


— Şi acum, unde mergem? am întrebat eu, agăţat cu 
amândouă mâinile de centura de siguranţă. 

După ce o cotise pe Pico Boulevard, Bugatti-ul o porni cu 
toată viteza pe Pacific Coast Highway. 

Instalată pe scaunul şoferului şi dându-se drept Ayrton Senna, 
Billie adoptase un stil de condus agresiv: frânări bruşte, 
acceleraţii fulgerătoare, viraje efectuate în forţă. 

— Maşina asta este o rachetă! se mulţumi ea să răspundă. 

Cu capul lipit de spătar, aveam impresia că sunt într-un avion 
în momentul decolării. O priveam cum trece de la o viteză la 
alta cu o dexteritate ieşită din comun. În mod vizibil, chestia 
asta o umplea de bucurie. 

— E cam zgomotoasă, nu? 

— Zgomotoasă? Glumeşti sau ce? Muzica acestui motor e 
Mozart! 

Remarca mea neavând niciun efect asupra lui Billie, am 
repetat agasat: 

— Bun, deci unde mergem? 

— În Mexic. 

— Ce? 

— Ţi-am pregătit o geantă de voiaj şi o trusă de toaletă. 

— Dar nu e bine! Eu nu merg nicăieri! 

Contrariat de turnura pe care o lua treaba asta, i-am cerut să 
mă lase la un medic ca să-mi îngrijesc glezna, dar s-a făcut că 
nu m-aude. 

— Parchează, i-am ordonat apucând-o de braţ. 

— Au, mă doare! 

— Opreşte maşina imediat! 

Ea frână brusc muşcând din bordura şoselei. Bugatti-ul derapă 
uşor înainte de a se opri într-un nor de praf. 


x k x 


— Ce-i povestea asta cu Mexicul? 


leşiserăm amândoi din vehicul şi ne certam pe spaţiul cu 
gazon de pe marginea drumului. 

— Te duc acolo unde n-ai curajul să mergi! 

— Ah, da? Şi pot să ştiu la ce faci aluzie? 

Ca să acopăr zgomotele circulaţiei, eram obligat să ţip, ceea 
ce îmi făcea durerea intercostală şi mai puternică. 

— S-o regăseşti pe Aurore! răcni ea în momentul în care un 
camion de mare tonaj trecea pe lângă Bugatti într-un zgomot de 
claxon asurzitor. 

Am privit-o complet uluit. 

— Nu văd ce caută Aurore în discuţia asta. 

Aerul era uleios şi poluat. Dincolo de grilaj, se distingeau în 
depărtare pistele şi turnurile de control ale aeroportului 
internaţional din Los Angeles. 

Billie deschise portbagajul şi îmi întinse un exemplar din 
People Magazine. Pe copertă, tronau mai multe subiecte: cuplul 
Brangelina ameninţat cu despărţirea, năzbâtiile lui Pete 
Doherty, fotografii din vacanţa în Mexic ale campionului de 
Formula 1, Rafael Barros, cu noua lui logodnică... Aurore 
Valancourt. 

Ca pentru a-mi face rău, am deschis săptămânalul la paginile 
indicate şi am descoperit fotografii glamour făcute într-un loc 
paradisiac. Între stânci abrupte, nisip alb şi apă turcoaz, Aurore 
strălucea de frumuseţe şi seninătate în braţele iubitului ei 
hidalgo. 

Vederea mi se tulbură. Înţepenit, am încercat să citesc 
articolul, dar n-am reuşit. Doar frazele puse în evidenţă mi se 
întipăreau dureros în minte. 


Aurore: „Povestea noastră de dragoste este recentă, dar ştiu 
că Rafael este bărbatul pe care îl aşteptam”. 

Rafael: „Fericirea noastră va fi completă atunci când Aurore 
îmi va dărui un copil”. 


Dintr-o mişcare de repulsie, am trimis fiţuica aia să valseze în 
aer, apoi, în ciuda suspendării permisului meu, m-am instalat la 
volan, am închis portiera şi am întors maşina ca să mă duc 
înapoi în oraş. 

— Hei! N-o să mă abandonezi pe marginea drumului! strigă 
Billlie agitându-şi braţele şi postându-se în faţa capotei. 


Am lăsat-o să urce pentru a constata că nu era dispusă să-mi 
acorde nici cel mai mic răgaz. 

— Îţi înţeleg durerea... începu ea. 

— E inutil să te înduioşezi, nu înţelegi absolut nimic. 

Rulam încercând să-mi pun ideile în ordine. Trebuia să mă 
gândesc la tot ce se petrecuse începând de dimineaţă. Trebuia 
să... 

— Şi unde ai de gând să te duci aşa? 

— Acasă. 

— Dar nu mai ai casă! Şi, de altfel, nici eu nu mai am casă. 

— O să găsesc un avocat, am mormăit eu. O să găsesc o 
modalitate de a-mi recupera casa şi toţi banii pe care Milo m-a 
făcut să-i pierd. 

— N-o să meargă, mi-o tăie ea scuturând din cap. 

— Mai taci! Şi vezi-ţi de treburile tale. 

— Dar astea sunt şi treburile mele! Îți semnalez că sunt 
blocată aici din vina ta, din cauza acestei cărţi afurisite prost 
imprimată! 

La stop, am băgat mâna în buzunar şi am găsit cu uşurare 
tubul meu de anxiolitice. Aveam o coastă ruptă, glezna îmi 
ardea şi inima mi-era zdrobită. Aşa că, fără niciun sentiment de 
vină, mi-am pus trei comprimate sub limbă. 

— Aşa e mult mai uşor... îmi aruncă Billie cu o voce, plină de 
reproş şi decepţie. 

În acel moment, îmi venea să o sfâşii, dar am tras adânc aer 
în piept ca să-mi păstrez calmul. 

— Nu rămânând cu braţele încrucişate şi îndopându-te cu 
medicamente o să-ţi recuperezi iubita! 

— Nu ştii nimic despre relaţia mea cu Aurore. Şi, pentru 
ştiinţa ta, să ştii că am încercat totul ca s-o recuceresc. 

— Poate că ai fost stângaci sau nu era momentul potrivit. 
Poate crezi că le cunoşti pe femei, dar de fapt nu înţelegi mare 
lucru. Cred că eu aş putea să te ajut... 

— Dacă vrei într-adevăr să m-ajuţi, acordă-mi un minut de 
linişte. Unul singur! 

— Vrei să scapi de mine? Ei bine, reapucă-te de lucru. Cu cât 
îţi termini mai repede romanul, cu atât mă voi întoarce mai 
repede în lumea ficţiunii! 

Satisfăcută de replica ei, îşi încrucişă braţele şi aşteptă o 
reacţie care nu veni. 


— Ascultă, reluă ea cu însufleţire, îţi propun un târg: plecăm 
în Mexic, eu te ajut s-o recuperezi pe Aurore şi, în schimb, tu 
scrii al treilea volum al trilogiei tale, fiindcă e singurul mod de a 
mă trimite înapoi acolo de unde vin. 

Mi-am masat pleoapele consternat de această propunere 
fantezistă. 

— Ţi-am adus laptop-ul: este în portbagaj, preciză ea ca şi 
cum acest detaliu putea schimba ceva din decizia mea. 

— Nu aşa merge treaba, i-am explicat eu. Scrierea unui 
roman e ceva ce nu se decretează. Este un fel de alchimie. Și 
apoi, mi-ar trebui cel puţin şase luni de muncă asiduă ca să 
termin cartea asta. Este o muncă migăloasă pentru care n-am 
nici putere, nici chef. 

Mă luă peste picior imitându-mă: 

— Scrierea unui roman e ceva ce nu se decretează. Este un 
fel de alchimie... 

Aşteptă câteva secunde, apoi explodă: 

— Fir-ar să fie, nu te mai complace atâta în durerea ta! Dacă 
nu încetezi, o să sfârşeşti prin a-ţi lăsa pielea pe undeva. E mai 
uşor să te distrugi la foc mic decât să ai curajul s-o iei de la 
capăt, nu-i aşa? 

Touché. 

N-am răspuns, dar am înțeles argumentul ei. Nu greşise 
deloc. De altfel, puţin mai înainte, la psihiatră, ceva se 
deblocase în mine când aruncasem statuia ca să sparg geamul: 
o revoltă, o dorință de a-mi relua viața în mâini. Dar trebuia să 
constat că această veleitate dispăruse la fel de repede pe cât 
venise. 

Acum, simțeam că Billie se remontase, gata să mi-o spună 
verde-n față: 

— Dacă nu duci o adevărată luptă cu tine însuţi, ştii ce o să se 
întâmple? 

— Nu, dar contez pe tine să-mi spui. 

— O să iei tot mai multe medicamente şi tot mai multe 
droguri. De fiecare dată, vei mai urca o treaptă în decădere şi în 
dezgustul de tine însuţi. Şi cum nu mai ai niciun sfanţ, o să 
sfârşeşti în stradă unde or să te găsească într-o dimineaţă 
înţepenit, cu o seringă încă înfiptă în braţ. 

— Frumos... 


— Trebuie de asemenea să ştii că, dacă nu reacţionezi acum, 
nu vei mai găsi niciodată energia de a scrie vreun rând. 

Cu amândouă mâinile pe volan, am fixat drumul cu un aer 
absent. Bineînţeles că avea dreptate, dar era probabil prea 
târziu pentru a reacţiona. Fără îndoială mă resemnasem să mă 
prăbuşesc definitiv, dând frâu liber la tot ce era mai distructiv în 
mine. 

Îmi aruncă o privire cruntă: 

— Şi toate acele frumoase valori pe care le ridici în slăvi în 
cărţile tale: rezistenţa la nenorocire, a doua şansă, resursele pe 
care trebuie să le găseşti pentru a reuşi să te ridici după o 
lovitură dură, e mai uşor să scrii decât să pui în aplicare, nu-i 
aşa? 

În mod neaşteptat, vocea i se stinse brusc, parcă învinsă de 
preaplinul emoţiei, de oboseală şi de frică. 

— Şi eu? Nu-ţi pasă de mine! Am pierdut totul în povestea 
asta: nu mai am familie, nu mai am slujbă, nu mai am acoperiş 
şi mă aflu într-o realitate unde singura persoană care ar putea 
să mă ajute preferă să-şi plângă de milă. 

Surprins de durerea ei, am întors capul şi am privit-o, un pic 
jenat, fără să ştiu prea bine ce să-i răspund. Faţa îi era nimbată 
de lumină şi pulbere de diamant îi strălucea în ochi. 

Atunci, am aruncat o privire în oglinda retrovizoare şi am 
accelerat fulgerător, ceea ce mi-a permis să depăşesc un lung 
şir de maşini, înainte de a întoarce din nou şi de a mă îndrepta 
spre sud. 

— Unde mergem? mă întrebă ea ştergându-şi o lacrimă 
hoinară. 

— În Mexic, am zis eu, ca să recuperez viaţa mea şi s-o 
schimb pe-a ta. 


15 
Pactul 
Fără scamatorii, fără efecte speciale. Nişte 
cuvinte aruncate pe hârtie l-au creat şi nişte 
cuvinte pe hârtie sunt singurul lucru care ne va 
scăpa de el. 
Stephen KING 


Ne-am oprit la un service chiar după Torrance Beach. Nu ştiu 
dacă Bugatti-ul avea motor de rachetă, dar, în orice caz, 
consuma tot atâta carburant! 


Pacific Coast Highway 

South Bay, LA. 

Ora 2 după-amiaza 

Era multă lume în faţa pompelor de benzină. Ca să nu 
întârziem prea mult, am hotărât să fac plinul la unul din 
automate. Coborând din maşină, am fost cât pe ce să scot un 
țipăt: glezna mă durea din ce în ce mai rău şi începuse să se 
umfle. Am introdus cardul, am format numărul corespunzător 
localităţii de reşedinţă urmat de... 


CARDUL DUMNEAVOASTRĂ NU PERMITE 
ELIBERAREA DE CARBURANT 


Mesajul se etala cu litere digitale pe ecran. Mi-am recuperat 
Platinium-ul, l-am frecat de mâneca de la cămaşă şi am 
reînceput operaţiunea fără mai mult succes. 

La dracu’... 

Am scotocit în portofel, dar n-am găsit decât o bancnotă 
amărâtă de 20 de dolari. lritat, m-am aplecat către fereastră, pe 
partea pasagerului: 

— Cardul meu nu funcţionează! 

— Păi, e logic, nu? Nu mai ai niciun sfanţ. Doar nu e un card 
magic! 

— Tu n-ai cumva ceva bani, din întâmplare? 

— Şi unde i-aş fi ascuns? răspunse ea cu calm. Eram goală 
puşcă atunci când am aterizat pe terasa ta! 

— Mersi pentru susţinere! am bombănit eu, ducându-mă spre 
casierie şchiopătând. 


Interiorul magazinului colcăia de lume. Pe fundalul sonor, se 
auzea faimosul Girl from Ipanema în versiunea magică a lui Stan 
Getz şi João Gilberto. O operă de artă din nefericire compromisă 
din cauză că era difuzată fără încetare de patruzeci de ani în 
ascensoare, supermarketuri sau în locuri ca acesta. 

— Frumoasă maşină! fluieră admirativ cineva din cei de la 
rând. 

Mai mulţi clienţi şi angajaţi se uitau cu curiozitate pe geam, la 
Bugatti şi, foarte repede, se făcu îngrămădeală în jurul meu. l- 
am explicat problema mea cu cardul de credit tipului de la casă 
care m-a ascultat cu răbdare. Trebuie să spun că aveam o figură 
care inspira încredere, başca o maşină de 2 milioane de dolari - 
chiar dacă n-aveam cu ce să pun zece litri de benzină în 
rezervor. Apoi, din asistenţă, ţâşniră întrebări la care habar n- 
aveam ce să răspund: trebuia într-adevăr să plăteşti un acont 
de 300.000 de dolari când făceai comanda? Trebuia să foloseşti 
o cheie secretă ca să atingi 400 km/oră? Cutia de viteze chiar 
costa 150.000 de dolari numai ea singură? 

Când veni să-şi plătească factura, unul din clienţi - cam la 
cincizeci de ani, elegant, păr grizonat şi cămaşă albă cu guler 
tunică - propuse, în glumă, să-mi cumpere ceasul ca să-mi pot 
face plinul. Imi propuse să-mi dea pe el 50 de dolari. Apoi 
licitările crescură mai serios: un angajat îmi oferi 100 de dolari, 
apoi 150, în timp ce responsabilul magazinului urcă până la 
200... 

Era un cadou de la Milo a cărui simplitate îmi plăcea - cutie 
metalică sobră, cadran alb-gri, brățară neagră din piele de 
crocodil dar mă pricepeam la fel de bine la ceasuri ca şi la 
maşini. Ceasul ăsta îmi arăta ora şi asta era tot ce-i ceream. 

Toţi cei de la coadă intraseră în joc şi ultima ofertă tocmai 
urcase la 350 de dolari. In acest moment, bărbatul cu guler 
tunică a scos din portofel un teanc de bancnote. A numărat 10 
hârtii de 100 de dolari şi le-a pus pe tejghea: 

— O mie de dolari pentru dumneata dacă afacerea se încheie 
pe loc, îmi aruncă el cu o oarecare solemnitate. 

Am ezitat. În ultimele trei minute, îmi contemplasem ceasul 
mai mult decât în cei doi ani de când îl aveam. Numele lui 
imposibil de pronunţat - IWC Schaffhausen - nu-mi spunea 
nimic, dar eu nu eram o referinţă în materie: deşi puteam să 


recit pagini întregi din Dorothy Parker, mi-ar fi fost greu să 
numesc mai mult de două mărci de ceasuri de mână. 

— S-a făcut, am zis în cele din urmă desfăcându-mi brăţara. 

Am luat cei 1.000 de dolari şi i-am dat 200 vânzătorului ca să- 
mi plătesc în avans plinul de carburant. Mă pregăteam să plec 
când, răzgândindu-mă, l-am întrebat dacă n-ar avea şi un 
bandaj pentru glezna mea. 

Destul de mulţumit de tranzacţie, m-am întors la Bugatti și 
am introdus capătul furtunului de umplere în rezervor. 

De departe, mi-am văzut cumpărătorul făcându-mi un semn 
discret cu mâna înainte de a părăsi zona la volanul unui 
Mercedes coupé. 

— Cum te-ai descurcat? întrebă Billie coborând geamul. 

— În tot cazul, nu mulţumită ţie. 

— Hai, zi ceva ca să-mi dau seama. 

— Sistem D, am răspuns eu cu mândrie privind la cifrele care 
defilau pe automat. 

li trezisem suficient de mult curiozitatea ca să insiste: 

— Şi totuşi? 

— Mi-am vândut ceasul. 

— Portughezul tău? 

— Ce portughez? 

— Ceasul tău: este un model „portughez” de la IWC. 

— Sunt încântat s-o aflu. 

— La cât l-ai lăsat? 

— O mie de dolari. Ne va ajunge să plătim benzina până în 
Mexic. Şi pot chiar să-ţi ofer o masă înainte de a porni iar la 
drum. 

Ea ridică din umeri: 

— Haide, spune-mi adevărul. 

— Dar ăsta-i adevărul. O mie de dolari, am repetat eu 
agăţând furtunul la loc. 

Billie s-a luat cu mâinile de cap: 

— Valorează pe puţin 40.000! 

Pe moment, am crezut că glumea - un ceas nu putea să fie 
atât de scump, nu-i aşa? - dar văzându-i figura descompusă, am 
fost nevoit să recunosc că mă lăsasem tras pe sfoară în stil 
mare... 


x kK x 


O jumătate de oră mai târziu 

Un fast-food pe marginea drumului, după Huntington 
Beach 

Mi-am şters faţa cu un şerveţel umed şi, după ce mi-am 
bandajat glezna, am ieşit din toaletă pentru a mă aşeza alături 
de Billie, la masa noastră. 

Cocoţată pe un taburet, ea termina o enormă banana split pe 
care o comandase după doi cheeseburgeri şi o porţie mare de 
cartofi prăjiţi. Cum putea să-şi păstreze silueta mâncând atât? 

— Mmm, e delicios, vrei să guşti? îmi propuse ea cu gura 
plină. 

l-am refuzat oferta, mulţumindu-mă să-i şterg cu un şerveţel 
frişca pe care o avea pe vârful nasului. 

Îmi zâmbi înainte de a desface în faţa ei o hartă rutieră mare, 
pentru a pune la punct detaliile expediției noastre. 

— Deci, e foarte simplu: conform revistei, Aurore şi iubitul ei 
sunt încă în vacanţă până la sfârşitul săptămânii într-un hotel de 
lux din Cabo San Lucas. 

Se apleca asupra hărţii şi, cu un marker, desenă o cruce mică 
la capătul peninsulei mexicane din partea de jos a Californiei de 
Sud. 

Auzisem deja de acest loc care trecea drept unul 
nemaipomenit pentru surf datorită valurilor foarte puternice. 

— Nu e la doi paşi! am constatat eu servindu-mă cu încă o 
ceaşcă de cafea. Nu preferi să luăm avionul? 

Îmi aruncă o privire tristă: 

— Ca să iei avionul, îţi trebuie bani şi, ca să ai bani, nu trebuie 
să-ţi vinzi pe nimica singura resursă! 

— Am putea vinde maşina? i 

— Termină cu prostiile şi concentrează-te un pic! In orice caz, 
ştii foarte bine ca eu n-am paşaport. 

Urmări pe hartă, cu degetul, un itinerar imaginar: 

— De aici, trebuie să fim la mai puţin de două sute de 
kilometri de San Diego. Îţi propun să evităm autostrăzile şi 
porțiunile de drum cu taxă ca să nu cheltuim prea mulţi bani, 
dar, dacă mă laşi să conduc, am putea să fim la frontiera 
mexicană în mai puţin de patru ore. 

— De ce artrebui să te las să conduci? 


— Păi, eu mă simt mai în largul meu, nu? După toate 
aparențele, maşinile nu-s chiar pasiunea ta. Tu pari mai degrabă 
dotat pentru chestiile intelectuale decât pentru mecanică. ŞI 
apoi, cu glezna ta... 

— Hmm... 

— Ai un aer ofensat. Doar nu te simţi vexat să fii condus de o 
femeie? Ai depăşit, sper, stadiul macho primar! 

— Gata, opreşte-te! De acord, o să te las la volan până la San 
Diego, dar după aceea o să facem cu schimbul fiindcă drumul e 
lung. 

Păru mulţumită de această repartizare a sarcinilor şi continuă 
să-şi expună planul: 

— Dacă totul merge bine, vom trece frontiera pe la Tijuana la 
lăsarea serii şi o să mai mergem până găsim un motel mic şi 
drăguţ în Mexic. 

Un motel mic şi drăguţ... Ca şi cum am pleca în vacanță! 

— Şi mâine, ne sculăm devreme şi pornim la drum de 
dimineaţă. Cabo San Lucas este la 1200 de kilometri de Tijuana. 
Putem să-i parcurgem în timpul zilei şi să ajungem seara la 
hotelul unde stă dulcineea ta. 

Spus aşa, părea simplu. 

Telefonul îmi vibră în buzunar - încă mai puteam să primesc 
apeluri, chiar dacă îmi era imposibil să sun. Era numărul lui Milo. 
De o oră, îmi lăsa câte un mesaj din zece în zece minute, dar le 
ştergeam imediat fără a mă obosi să le ascult. 

— Deci ne-am înţeles: eu te ajut să te împaci cu mândra ta şi, 
în schimb, tu scrii afurisitul ăsta de volum al treilea! recapitulă 
ea. 

— Ce te face să crezi că mai am vreo şansă cu Aurore? 
Tocmai trăieşte marea iubire cu pilotul ei de Formula 1. 

— Asta-i treaba mea. A ta e să scrii. Dar fără cioace, da? Un 
roman veritabil! Respectând caietul de sarcini în ceea ce mă 
priveşte. 

— Ei, poftim, alta acum: un caiet de sarcini! 

Morfoli capătul creionului ca un copil căutând inspiraţia 
înainte de a începe o temă. 

— İn primul rând, începu ea scriind un 1) mare pe faţa de 
masă din hârtie, vreau să încetezi să mai faci din mine ţapul 
ispăşitor al cărţilor tale! Te amuză să-i faci să defileze prin patul 
meu pe toţi idioţii de pe faţa pământului? Te excită să mă faci 


să întâlnesc numai tipi însuraţi pentru care femeia şi-a pierdut 
orice mister şi care nu văd în mine decât o aventură de-o seară 
care să le condimenteze libidoul? Poate că neşansa mea le 
linişteşte pe cititoarele tale, dar pe mine mă epuizează şi îmi 
face rău. 

Această interpelare bruscă mă lăsă fără grai. Sigur, n-o 
menajasem pe Billie în scrierile mele, dar, pentru mine, acest 
lucru nu avea consecinţe: era un personaj de ficţiune, o pură 
abstracţie care nu exista decât în imaginaţia mea şi în cea a 
cititorilor. O eroină a cărei existenţă materială nu ţinea decât de 
câteva rânduri tipărite pe filele de hârtie. Şi iată că, acum, 
creatura începea să se revolte împotriva creatorului ei! 

— Apoi, reluă Billie caligrafiind un 2) pe faţa de masă din 
hârtie, mi s-a urât să trag mâţa de coadă. Imi place slujba mea, 
dar lucrez în oncologie şi m-am săturat să văd oameni suferind 
şi murind în fiecare zi. Sunt un adevărat burete: absorb toată 
suferinţa pacienţilor. In plus, m-am îndatorat ca să-mi plătesc 
studiile! Nu ştiu dacă ai idee ce salariu are o infirmieră, dar nu e 
un sac de bani! 

— Şi ce pot face ca să-ţi fie mai bine? 

— Vreau să-mi obţin transferul la pediatrie: să văd viaţa mai 
des decât moartea... De doi ani îl cer, dar zgripţuroaica aia de 
Cornelia Skinner mi-l refuză sistematic, pretextând de fiecare 
dată că şi-aşa nu sunt suficiente cadre. Şi apoi... 

— Şi-apoi ce? 

— ...cCa să-mi îndulcesc viaţa, mi s-ar părea bine să pun mâna 
pe o mică moştenire... 

— Păi, să vedem! 

— Cu ce te deranjează? E uşor pentru tine! E suficient să scrii 
un rând! Vrei să-l scriu eu? Uite-l: „Billie obţinu 500.000 de 
dolari de la un unchi a cărui singură moştenitoare era”. 

— Mda. Dacă înţeleg eu bine, eşti gata să-mi cer să-l omor pe 
unchiul tău! 

— Nu! Nu pe unchiul meu adevărat! Pe un frate al unui 
străbunic pe care nu l-aş fi văzut niciodată, în sfârşit, aşa ca-n 
filme, poftim! 

Satisfăcută, îşi notă fraza cu atenţie. 

— Bun, ai terminat cu lista ta de Crăciun? Caz în care ne-am 
putea relua drumul. 

— Incă un lucru, mă tempera ea. Cel mai important. 


Scrise un 3) la capătul feţei de masă, urmat de un nume: 
Jack 


— Uite ce e, explică ea cu gravitate: vreau ca Jack să-şi 
părăsească definitiv nevasta pentru a veni să trăiască cu mine. 

Jack era amantul ei. Un bărbat însurat, tată a doi băieței, 
genul de tip chipeş şi egoist, cu care ea întreținea, de doi ani, o 
relaţie distructivă şi pasională. Un pervers narcisist, gelos şi 
posesiv care o ţinea în gheara lui, alternând jurămintele false de 
dragoste nebună cu umilirile care o reduceau la rangul de 
metresă căreia i-o tragi şi-apoi o abandonezi după cum ai chef. 

Am scuturat din cap contrariat. 

— Jack are o sculă în loc de creier. 

Nici măcar n-am avut timp să-i văd mâna plecând. Dintr- 
odată, îmi cârpi o palmă de toată frumuseţea care fu cât pe ce 
să mă facă să cad de pe scaun. 

Toţi clienţii restaurantului se întoarseră spre masa noastră, 
pândindu-mi reacţia. 

Cum poate să-l apere pe acest idiot? întrebă în mintea mea 
vocea furiei. Pentru că este îndrăgostită de el, fireşte! răspunse 
vocea bunului simţ. 

— Nu-ţi permit să-mi judeci viaţa sentimentală, nu mai mult 
decât o judec eu pe-a ta, răspunse înfruntându-mă din priviri. Te 
ajut s-o recuperezi pe Aurore şi, în schimb, îmi scrii o viaţă în 
care să mă pot trezi în fiecare dimineaţă alături de Jack, ne-am 
înţeles? 

Semnă contractul de soartă pe care îl redactase pe faţa de 
masă, apoi decupă cu grijă bucata de hârtie şi îmi întinse stiloul. 

— Ne-am înţeles, am zis eu frecându-mi obrazul. 

Am parafat la rându-mi documentul şi am lăsat câţiva dolari 
pe masă înainte de a părăsi fast-food-ul. 

— Palma asta o să mi-o plăteşti scump, i-am promis 
fulgerând-o cu privirea. 

— Asta vom vedea, răspunse ea cu îndrăzneală instalându-se 
la volan. 


16 
Limitare de viteză 
E la o jumătate de oră de aici. 
Ajung în zece minute. 
Replica din filmul Pulp Fiction 
de Quentin TARANTINQ 


— Conduci prea repede! 

Rulam deja de trei ore. 

O sută de kilometri mersesem de-a lungul țărmului mării: 
Newport Beach, Laguna Beach, San Clemente, dar drumul de 
coastă era atât de aglomerat, încât, după Oceanside, am luat-o 
pe California 78 ca s-o tăiem prin Escondido. 

— Conduci prea repede! am repetat văzând lipsa ei de 
reacţie. 

— Glumeşti! protestă Billie. Suntem abia la 120. 

— Dar limita e de 90! 

— Ei şi? Merge bine chestia asta, nu? zise ea arătând spre 
antiradarul pe care-l instalase Milo. 

Am deschis gura ca sa protestez când un indicator roşu se 
aprinse pe tabloul de bord. Un zdrăngănit îngrijorător răsună în 
motor, urmat în curând de o întrerupere care constrânse bolidul 
să se oprească din cursă câţiva metri mai încolo şi îmi dădu 
ocazia să-mi vărs furia care fierbea în mine: 

— Ştiam eu că ideea asta de a o găsi pe Aurore e o aiureală! 
N-o să ajungem niciodată în Mexic: n-avem bani, n-avem 
strategie şi, acum, nu mai avem nici măcar mașină! 

— E-n regulă, nu te enerva, poate c-o să reuşim s-o reparăm, 
zise ea deschizând portiera. 

— S-o reparăm? Dar e un Bugatti, nu o bicicletă... 

Fără să-şi piardă cumpătul, Billie ridică capota şi începu să 
meşterească ceva în interior. La rândul meu, am urmat-o pe 
şosea, continuându-mi litania de reproşuri: 

— „„„maşinile astea sunt blindate cu sisteme electronice. E 
nevoie de doişpe ingineri ca să diagnosticheze cea mai mică 
avarie. Mie unul mi-a ajuns: fac autostopul şi mă întorc la 
Malibu. 

— In orice caz, dacă voiai cumva să mă faci să mă simt 
vinovată, ai dat-o în bară, îmi aruncă ea lăsând capota în jos. 

— De ce spui asta? 


— Fiindcă am reparat-o. 

— Iţi baţi joc de mine? 

Intoarse cheia în contact şi motorul bâzâi, gata de plecare. 

— Era vorba de trei fleacuri: unul din radiatoarele sistemului 
de răcire se debranşase, ceea ce a întrerupt automat al patrulea 
turbocompresor şi a aprins indicatorul luminos de securitate ai 
sistemului hidraulic central. 

— Într-adevăr, am zis eu uluit, erau trei fleacuri. 

Când ne-am reluat drumul, n-am rezistat să n-o întreb. 

— Unde ai învăţat asta? 

— Ei bine, tu ar trebui s-o ştii. 

Mi-au trebuit câteva clipe de gândire pentru a trece în revistă 
pedigriurile personajelor şi pentru a găsi răspunsul: 

— Cei doi fraţi ai tăi! 

— Ei da, răspunse ea accelerând. l-ai făcut mecanici şi mi-au 
transmis un pic din pasiunea lor! 


x k x 


— Conduci prea repede! 
— Ah nu, n-o să începi iar cu asta! 


Douăzeci de minute mai târziu 

— Semnalizatorul! Semnalizezi înainte de a ţâşni din rând ca o 
apucată! 

Scoase limba la mine poznaşă. 

Tocmai trecusem de Rancho Santa Fe şi încercam să ajungem 
pe Naţionala 15. Aerul era cald şi o lumină frumoasă de sfârşit 
de după-amiază colora copacii şi intensifica ocrul colinelor. 
Frontiera mexicană nu mai era foarte departe. 

— Şi atâta vreme cât suntem aici, am zis eu arătând spre 
radioul maşinii, nu vrei să închidem muzica asta de rahat cu 
care mă terorizezi de ore întregi? 

— Ai un limbaj foarte cizelat. Se simte omul de litere din 
tine... 

— Serios acum, de ce asculţi toate chestiile astea: remix de 
remix, cuvinte debile de rap, cântărețe R'n'B clonate... 

— Indurare, am impresia că-l aud pe taică-miu, 

— Şi prostia asta ce e? 

Ridică ochii spre cer: 


— Auzi, The Black Eyed Peas, prostie! 

— Ţi se întâmplă să asculţi şi muzică adevărată? 

— Ce înseamnă pentru tine „muzică adevărată”? 

— Johann-Sebastian Bach, Rolling Stone, Miles Davis, Bob 
Dylan... 

— Să-mi faci o casetă, tati, bine? mi-o întoarse ea închizând 
radioul. 

Timp de trei minute, nu mai scoase niciun cuvânt - o ispravă 
demnă de Guiness Book pentru ea - apoi se resemnă: 

— Ce vârstă ai? 

— Treizeci şi şase de ani, am zis eu încruntându-mă. 

— Cu zece ani mai mult decât mine, constată ea. 

— Da, şi? 

— Şi nimic, zise ea şuierând. 

— Dacă ai de gând să-mi serveşti refrenul despre prăpastia 
dintre generaţii, te opresc imediat, drăguţo! 

— Bunicul meu îmi zicea „drăguţo”... 

Am deschis din nou radioul în căutarea unui post cu jazz. 

— E totuşi ciudat să n-asculţi decât muzică compusă înainte 
chiar de naşterea ta, nu? 

— Şi amantul tău, Jack ăsta, ia aminteşte-mi ce vârstă are? 

— Patruzeci şi doi de ani, recunoscu ea, dar e un pic mai 
fashion ca tine. 

— Cum să nu! În fiecare dimineaţă, în baie, se crede Sinatra 
fredonând My Way în faţa oglinzii, cu uscătorul de păr pe post 
de microfon. 

Făcu ochii mari. 

— Ei da, e privilegiul scriitorului: vă cunosc toate secretele, 
chiar şi cele inavuabile. Lăsând gluma la o parte, ce găseşti la 
tipul ăsta? 

Ridică din umeri: 

— O simt pur şi simplu. Aşa ceva nu se explică... 

— Fă un efort! 

Răspunse cu sinceritate: 

— De la prima privire, s-a petrecut ceva între noi: o evidenţă, 
un fel de atracţie animală. Ne-am recunoscut. Ca şi cum eram 
deja împreună înainte chiar de a fi împreună. 

Aiureli... Un păienjeniş de banalități de care eram, din 
nefericire, responsabil. 


— Dar tipul ăsta şi-a bătut joc de tine: la prima voastră 
întâlnire, şi-a scos intenţionat verigheta şi a aşteptat şase luni 
ca să-ţi mărturisească că e însurat! 

Faţa i se îngălbeni la evocarea acestei amintiri urâte. 

— Şi apoi, fie vorba între noi, Jack n-a avut niciodată intenţia 
să-şi părăsească nevasta... 

— Tocmai! Contez pe tine să schimbi asta. 

— Te face să suporţi umilinţă după umilinţă şi tu, în loc să-i 
spui să se ducă la dracu’, îl venerezi ca pe un zeu! 

Nu se obosi să-mi răspundă şi se concentră la condus, ceea ce 
avu ca efect o nouă accelerare. 

— Îţi aminteşti de iarna trecută? Ţi-a promis, ţi-a jurat: de 
data asta, veţi petrece Revelionul amândoi. Ştiu că era 
important pentru tine să începi anul împreună cu el. Îţi plăcea 
acest simbol. Atunci, ca să-i faci plăcere, te-ai ocupat de tot. Ai 
rezervat un bungalow drăguţ în Hawaii şi ai suportat toate 
costurile călătoriei. Numai că, poftim: în ajunul plecării, te-a 
anunţat că n-a putut să se elibereze. Mereu aceleaşi scuze: 
soţia, copiii... Şi îţi aminteşti ce s-a întâmplat după aceea? 

În timp ce aşteptam un răspuns care nu veni, m-am uitat la 
vitezometrul care afişa 170 km/oră. 

Chiar mergi prea repede... 

Ea luă o mână de pe volan şi, în semn de ostilitate, îmi arătă 
degetul mijlociu chiar în momentul în care un FLASH de radar 
realiza captura cea mai importantă a zilei. 

Apăsă tare pedala de frână, dar răul era deja făcut. 

Lovitura clasică: un control la intrarea într-un cătun, cu cel 
puțin 800 de metri înainte de vreo urmă de locuinţă... 

Urlet de sirenă şi girofar. 

Pitit după un boschet, Fordul Crown al şerifului local tocmai 
ieşise din ascunzătoare. M-am întors şi am văzut prin geam 
semnalele luminoase albastre şi roşii ale maşinii care venea 
după noi. 

— Ţi-am repetat cel puţin de ZECE ORI că mergi prea repede! 

— Dacă ai fi încetat cu răutăţile... 

— Să arunci vina pe alţii pentru greşelile tale, e foarte simplu. 

— Vrei să scap de el? 

— Termină cu prostiile şi trage pe dreapta. 

Billie semnaliză şi se execută în silă în timp ce eu continuam 
s-o învinovăţesc: 


— Suntem în rahat până-n gât: n-ai permis, conduci o maşină 
furată şi cu siguranţă tocmai ai comis cel mai mare exces de 
viteză din istoria comitatului San Diego! 

— Da, bine, am priceput! M-am săturat de lecţiile tale de 
morală! Nu-i de mirare că iubita ta şi-a luat tălpăşiţa! 

Am măsurat-o din priviri cu agresivitate: 

— Dar... nu există termen ca să te calific! Eşti... cele zece 
plăgi ale Egiptului într-una singură! 

Nici măcar nu i-am mai ascultat răspunsul, prea ocupat să-mi 
imaginez consecinţele interpelării noastre. Şeriful avea să 
ordone imobilizarea Bugatti-ului, va chema întăriri, ne va 
conduce la post şi-l va preveni pe Milo că maşina lui fusese 
găsită. Apoi situaţia risca să se complice atunci când avea să-şi 
dea seama că Billie n-avea nici act de identitate, nici permis de 
conducere. Fără a mai vorbi de statutul meu de celebritate 
aflată în libertate condiţionată care nu ne va uşura situaţia. 

Maşina patrulei trase la câţiva metri în spatele nostru, Billie 
oprise motorul şi se foia pe scaun ca o fetiţă. 

— N-o face pe grozava. Rămâi aşezată şi pune mâinile pe 
volan. 

Ingenuă, îşi desfăcu încă un nasture la cămaşă pentru a-şi 
descoperi mai mult pieptul, ceea ce avu darul să mă scoată din 
sărite: 

— Dacă tu crezi că asta o să-l impresioneze! Nu-ţi dai seama 
de actele tale! Tocmai ai comis un exces de viteza fenomenal: 
170 km/oră într-o zonă unde limita e de 90. Ceea ce te aşteaptă 
este o apariţie imediată în faţa tribunalului şi mai multe 
săptămâni de închisoare! 

Ea păli brusc şi se întoarse pentru a pândi cu nelinişte 
continuarea operaţiunilor. 

Pe lângă girofarurile încă aprinse şi în ciuda luminii zilei, 
ofiţerul de poliţie îndreptase în direcţia noastră un puternic spot 
luminos. 

— De-a ce se joacă? întrebă ea neliniştită. 

— A introdus numărul de înmatriculare în baza lui de date şi 
aşteaptă rezultatul căutării. 

— Nu suntem prea aproape de Mexic, nu-i aşa? 

— Poţi fi sigură de asta. 

Am lăsat să treacă câteva secunde înainte de a-i băga o 
strâmbă: 


— Şi tu nu eşti prea aproape de revederea cu Jack al tău. 

Urmă o linişte de mormânt care mai dură un minut încheiat 
înainte ca poliţaiul să catadicsească să iasă din berlina lui. 

Îl vedeam în oglinda retrovizoare înaintând spre noi ca un 
prădător liniştit, vânând o victimă pe care o ştia sigură, şi am 
simţit cum mă inundă un val de lehamite... 

Asta e, sfârşitul aventurii... 

Simţeam un gol în stomac. Un vid brusc şi devorant, ca o 
lipsă. Normal, la urma urmei: nu trăisem ziua cea mai ciudată şi 
cea mai nebunească din viaţa mea? In mai puţin de douăzeci şi 
patru de ore, îmi pierdusem averea, cea mai ţicnită dintre 
eroinele mele aterizase goală-puşcă în livingul meu, trecusem 
printr-un geam ca să nu fiu internat, căzusem de la o înălţime 
de două etaje pe capota unei Dodge, vândusem, mândru de 
mine, pe 1.000 de dolari un ceas care valora 40.000 şi 
semnasem un contract excentric pe o faţă de masă de 
restaurant, chiar imediat după ce primisem o palmă care mă 
năucise. 

Dar era bine. Mă simţeam din nou viu şi revigorat. 

Am privit-o pe Billie ca şi cum urma să ne despărţim, fără a 
mai putea vreodată să vorbim între patru ochi. Ca şi cum vraja 
avea să se rupă. Şi, pentru prima dată, am văzut regrete şi 
tristeţe în ochii ei. 

— Îmi pare rău pentru palmă, se scuză ea. Am mers cam 
departe. 

— Hmm... 

— Şi pentru ceas, e adevărat că n-aveai de unde să ştii. 

— OK, scuze acceptate. 

— Şi pentru Aurore, e adevărat că n-ar fi trebuit să spun... 

— Bine, e-n regulă! Nu e cazul să exagerezi! 

Polițistul se învârti încet în jurul vehiculului ca şi cum voia să-l 
cumpere, apoi verifică numărul de înmatriculare cu grijă, vizibil 
satisfăcut de a face plăcerea să dureze. 

— N-am făcut totuşi toate astea degeaba! am zis eu cu 
mintea departe. 

Începeam să presimt că personajele de roman nu erau făcute 
să evolueze în viaţa reală. O cunoşteam pe Billie, îi cunoşteam 
punctele slabe, angoasele, candoarea şi vulnerabilitatea. Intr-un 
fel, mă simţeam responsabil de ceea ce i se întâmpla şi nu 
voiam ca închisoarea să o facă să se prăbuşească şi mai mult. 


Ea îmi căută privirea şi am văzut că îşi recăpăta speranţa. Eram 
din nou în aceeaşi barcă. Eram din nou împreună. 

Ofiţerul bătu în geam şi ne ceru să-l lăsăm în jos. 

Billie se execută cu docilitate. 

Era genul „cowbovy”: un tip viril a la Jeff Bridges, cu faţa 
bronzată, ochelari de soare Aviator, bust cu cârlionţi printre care 
se pierdea un lanţ greu de aur. 

Încântat că prinsese o femeie tânără şi drăguță în plasa lui, 
mă ignoră cu aroganță. 

— Don'şoară. 

— Domn” ofiţer. 

— Ştiţi cu cât rulaţi? 

— Am o oarecare idee: cu 170 în cap, nu-i aşa? 

— Aveţi vreun motiv special pentru a rula cu această viteză? 

— Eram foarte grăbită. 

— Frumoasă fiară aveţi aici. 

— Da, nu ca rahatul tău de maşină, zise ea arătând spre 
vehiculul de poliţie. Cred că nu prinde mai mult de 120-130. 

Faţa poliţistului se crispă şi el înţelese că avea tot interesul să 
urmeze procedura standard. 

— Permisul de conducere şi actele maşinii. 

— Îţi doresc numai bine... începu ea calm pornind motorul. 

El îşi duse mâna la centură: 

— Vreţi să opriţi imediat acest... 

— „fiindcă hodoroaga ta nu-i în stare să ne ajungă din urmă. 


17 


Billie & Clyde 
Zilele astea vom cădea impreună, 
de mine nu-mi pasă, pentru Bonnie tremur 
şi ce contează c-or să-mi facă felul, 
eu, Bonnie, tremur pentru Clyde Barrow 
Serge GAINSBOURG 


— Trebuie să abandonăm maşina! 

Bugatti-ul gonea pe un drum îngust, străjuit de eucalipţi. La 
prima vedere, şeriful renunţase să ne urmărească, dar puteam fi 
siguri că dăduse alerta. Şi, ghinion, prezenţa unei tabere de 
marines la câţiva kilometri făcea din locul acela o zonă 
ultraprotejată. Pe scurt, eram prinşi în capcană. 

Deodată, un zgomot surd venit din cer făcu să crească şi mai 
mult îngrijorarea noastră. 

— Pe noi ne caută? se nelinişti Billie. 

Am coborât geamul şi, aplecându-mi capul, am zărit un 
elicopter al poliţiei care se învârtea pe deasupra pădurii. 

— Mi-e teamă ca da. 

Exces de viteză istoric, insultare a forţelor de ordine, delict de 
fugă: dacă biroul şerifului hotărâse să pună totul în mişcare, 
riscam mult. 

Billie se năpusti pe primul drum forestier care-i ieşi în cale şi 
duse Bugatti-ul cât mai departe posibil pentru a-l camufla. 

— Frontiera nu e decât la vreo patruzeci de kilometri, am zis 
eu. O să încercăm să găsim o altă maşină la San Diego. 

Ea deschise portbagajul care era plin ochi cu bagaje. 

— Asta-i a ta, ţi-am pus în ea câteva lucruri! zise întinzându- 
mi o valiză veche Samsonite cu carcasă dură, care fu cât pe ce 
să mă doboare la pământ. 

Cât despre ea, obligată să facă o alegere, am văzut-o ezitând 
în faţa unui munte de valize pline de haine şi de pantofi pe care 
le subtilizase din dulapul Aurorei. 

— Să ştii că n-o să mergem la bal în fiecare seară, am zis eu 
ca s-o grăbesc. 

Luă o geantă mare din pânză, cu monogramă, şi o beauty 
case argintie. In timp ce mă îndepărtam, mă apucă de braţ: 

— Stai, e un cadou pentru tine pe bancheta din spate. 


Am ridicat din sprâncene temându-mă de o nouă festă, dar 
am aruncat totuşi o privire rapidă ca să descopăr sub nu prosop 
de plajă... tabloul lui Chagall! 

— Mi-am zis că probabil ţii la el. 

Am privit-o pe Billie cu recunoştinţă şi puţin a lipsit să n-o 
îmbrăţişez. 

Ghemuiţi pe banchetă, Amantii albaştri dădeau impresia că se 
înlănţuie cu fervoare, ca doi studenţi la o primă întâlnire într-un 
drive-in. 

Ca întotdeauna, vederea tabloului avu un efect benefic asupra 
mea, procurându-mi un pic de seninătate şi o strângere de 
inimă. Amanţii erau acolo, eterni, agăţaţi unul de celălalt şi forţa 
legăturii lor acţiona ca un balsam reparator. 

— E prima oară când te văd zâmbind, remarcă ea. 

Am luat tabloul sub braţ şi-am tăiat-o amândoi printre copaci. 


x k x 


Împovăraţi ca nişte catâri, transpirând şi gâfâind - mai ales eu 
- coboram povârnişul în speranţa că vom scăpa de rondul 
elicopterului. În mod vizibil, acesta nu ne reperase, dar, la 
intervale regulate, îi auzeam bâzâitul planând asupra noastră ca 
o ameninţare. 

— Nu mai pot, am zis scoțând limba. Ce-ai pus în valiza asta? 
Am senzaţia că transport o casă de bani! 

— Nici sportul nu prea e punctul tău forte, constată ea 
întorcându-se spre mine. 

— În ultima vreme, poate că am avut tendinţa să lâncezesc, 
am recunoscut eu, dar, dacă ai fi sărit ca mine de la etajul doi, 
n-ai mai fi fost aşa răutăcioasă. 

Cu picioarele goale, cu pantofii în mână, Billie se fofila cu 
graţie printre trunchiurile de copaci şi prin desişuri. 

Am coborât o ultimă cărare în pantă care ne duse până la un 
drum asfaltat. Nu era o şosea naţională, dar era totuşi destul de 
lată ca să permită circulaţia în ambele sensuri. 

— În ce direcţie crezi că trebuie s-o luăm? 

Mi-am lăsat cu uşurare valiza jos şi mi-am sprijinit amândouă 
mâinile pe genunchi ca să-mi recapăt suflul: 

— Habar n-am. Nu scrie google.maps pe fruntea mea. 


— Am putea să încercăm să facem autostopul, propuse ea 
ignorându-mi remarca. 

— Aşa încărcaţi cum suntem, nimeni n-o să ne ia. 

— Nimeni n-o să teia, mă corectă. Dareu... 

Se lăsă pe vine pentru a scotoci în geanta ei de unde scoase o 
nouă ţinută. Fără să se jeneze, se descheie la blugi, pe care îi 
înlocui cu un şort alb şi îşi schimbă jacheta cu o vestuţă Balmain 
bleu, cu umeri largi şi laţi. 

— În mai puţin de zece minute, vom fi într-o maşină, mă 
asigură, potrivindu-şi ochelarii de soare şi adoptând un mers 
legănat. 

Din nou eram siderat de această dualitate pe care o avea și 
care o făcea să treacă într-o clipită de la o tânără copilăroasă şi 
candidă la o vampă provocatoare şi arogantă. 

— „Miss Camping Caravaning” a devalizat buticurile din 
Rodeo Drive, i-am aruncat eu imitând-o. 

— Miss Camping Caravaning nu se sinchiseşte de tine. 


x kK x 


Se scurseseră câteva minute. Doar vreo douăzeci de maşini 
ne depăşiseră. Niciuna nu se oprise. Dădusem de un prim panou 
care indica apropierea de San Dieguito Park, apoi de un al doilea 
la intersecția cu Naționala 5. Eram pe drumul cel bun, numai că 
greşisem direcţia. 

— Trebuie să traversăm şi să facem autostopul pe partea 
cealaltă, zise ea. 

— Nu vreau să te ofensez, dar se pare că puterea ta de 
seducţie are limitele ei, nu? 

— În mai puţin de cinci minute, fundul tău o să stea peo 
banchetă din piele, punem pariu? 

— Pe tot ce vrei. 

— Câţi bani ţi-au mai rămas? 

— 700 şi ceva de dolari. 

— Cinci minute, repetă ea. Cronometrezi? Ah nu, e adevărat 
că nu mai ai ceas... 

— Şi eu cu ce m-aleg dacă câştig? 

Nu băgă în seamă întrebarea, redevenind brusc serioasă şi 
fatalistă: 

— Tom, va trebui să vinzi tabloul... 


— Nici nu se pune problema! 

— În cazul ăsta, cum vrei să cumperi o maşină şi să plăteşti 
pentru cazarea noastră? 

— Dar suntem la dracu-n praznic! Preţul unui tablou de 
valoarea asta se negociază într-o sală de licitaţie nu în prima 
staţie de benzină care-ţi iese-n cale! 

Se încruntă şi reflectă un minut înainte de a propune: 

— Bun, poate nu să-l vinzi, dar cel puţin să-l amanetezi, 

— Să-l amanetez? E un tablou original, nu inelul bunicii! 

Ridică din umeri în momentul în care o camionetă veche, de 
culoare ruginie trecea prin faţa noastră abia târându-se. 

Ne depăşi cu vreo zece metri, după care dădu înapoi. 

— Scoate biştarii, ceru ea zâmbind. 

În interiorul rablei, doi mexicani - horticultori care în timpul 
zilei lucrau la grădină şi se întorceau în fiecare seară la Playas 
de Rosarito - ne propuseră să ne ducă la San Diego. Cel mai în 
vârstă avea virilitatea unui Benicio del Toro cu treizeci de ani şi 
treizeci de kilograme mai mult. Cât despre cel mai tânăr, acesta 
răspundea la melodiosul nume de Esteban şi... 

— „zici că-i grădinarul ăla sexy din Desperate Housewives! 
jubilă Billie care în mod vizibil îl găsea foarte pe gustul ei. 

— Senora, usted puede usar el asiento, pero el senor viajatră 
en la cajuela. 

— Ce-a zis? am întrebat presimţind o veste proastă. 

— A zis că eu pot să urc în faţă, dar că tu va trebui să te 
mulţumeşti cu bena... răspunse ea, încântată să-mi joace festa 
asta. 

— Îmi promiseseşi totuşi o banchetă din piele! am protestat 
eu sărind în spate şi instalându-mă în mijlocul uneltelor şi al 
sacilor cu iarbă uscată. 


x kK x 


NE 


I've got a Black Magic Woman 


NE 


Sunetul generos şi saturat al ghitarei lui Carlos Santana ieşea 
pe fereastra deschisă a camionetei. Era un adevărat hârb: un 


Chevrolet vechi din anii '50 care trebuie că fusese vopsit şi 
răsvopsit de zeci de ori şi al cărei kilometraj deja făcuse fără 
îndoială un tur complet de contor. 

Aşezat pe un balot de paie, am şters praful care se aşezase 
pe tablou şi m-am adresat direct Amanților albaştri. 

— Uite ce e, sunt dezolat, dar va trebui să ne despărţim 
pentru moment. 

Reflectasem la ceea ce-mi spusese Billie şi îmi venise o idee. 
Anul trecut, revista Vanity Fair îmi ceruse să scriu o nuvelă 
pentru numărul de Crăciun. Principiul era de a revizita un clasic 
al literaturii - o erezie pentru unii - şi alesesem să dau o 
versiune modernă a romanului meu preferat de Balzac. Astfel, în 
primele rânduri, se urmărea parcursul unei tinere moştenitoare 
care, după ce-şi cheltuise toată averea, se angajase la un 
creditor pe gaj, în prăvălia căruia găsise o „piele şagrin” având 
puterea de a îndeplini dorinţele proprietarului ei. Ca să spun 
drept, chiar dacă fusese apreciat de cititori, acest text nu era 
chiar dintre cele mai bune pe care le scrisesem, dar munca de 
documentare pe care o necesitase îmi dăduse ocazia să 
întâlnesc un personaj foarte excentric: Yochida Mitsuko, cel mai 
influent creditor gajist din California. 

La fel ca şi cabinetul Sophiei Schnabel, micul magazin al lui 
Mitsuko era una din adresele utile pe care şi-o pasau aşa-numiţii 
beautiful people ai Triunghiului de aur din Los Angeles. La 
Hollywood, ca în oricare altă parte, nevoia de lichidităţi îi obliga 
adesea pe cei mai bogaţi să scape urgent de unele din nebuniile 
lor şi, dintre cei vreo douăzeci de creditori pe gaj din Beverly 
Hills, Yochida Mitsuko era preferatul clientelei de vază. Graţie 
sprijinului dat de Vanity Fair, avusesem ocazia să-l întâlnesc în 
prăvălia lui din apropiere de Rodeo Drive. Se autointitulase 
„creditorul gajist al starurilor” şi nu ezitase să-şi tapeteze pereţii 
biroului cu fotografii în care se pozase alături de vedetele mai 
mult încurcate decât onorate de a fi surprinse astfel în flagrant 
delict de eşec. 

Veritabilă cavernă a lui Ali Baba, depozitul lui dădea pe 
dinafară de comori heteroclite. Îmi aminteam că văzusem aici 
pianul cu coadă al unei cântărețe de jazz, bâta de base-ball fetiş 
a căpitanului echipei Dodgers, un magnum de Dom Perignon din 
1996, un tablou de Magritte, Rolls-Royce-ul personalizat al unui 


rapper, o Harley a unui crooner}, mai multe cutii de mouton- 
rothschild!* din 1945 şi, în ciuda interdicţiei Academiei 
Oscarurilor, micuța statuetă de aur a unui actor mitic al cărui 
nume îl voi trece sub tăcere. 

Mi-am consultat mobilul. Tot nu puteam să apelez, dar încă 
puteam să am acces la agenda telefonică şi am găsit cu 
uşurinţă numărul lui Mitsuko. 

Atunci, m-am aplecat înainte şi i-am strigat câteva cuvinte lui 
Billie: 

— Vrei să-i ceri noului tău prieten să-ţi dea voie să-i foloseşti 
telefonul? 

Ea parlamentă un moment cu „grădinarul”, apoi: 

— Esteban e de acord, dar o să te coste 50 de dolari. 

Fără să mai pierd timpul ca să negociez, i-am întins o 
bancnotă în schimbul unui vechi Nokia din anii '90. Am privit 
mobilul cu nostalgie: urât, greu, tern, fără aparat foto nici wifi, 
dar cel puţin el funcţiona. 

Mitsuko răspunse încă de la prima sonerie: 

— Tom Boyd la telefon. 

— Ce pot să fac pentru tine, prietene? ` 

Fără să ştiu prea bine de ce, mă simpatiza. In textul meu, îi 
făcusem totuşi un portret puţin plăcut, dar, departe de a-i 
displăcea, acest punct de vedere „artistic” îi dăduse, se pare, o 
oarecare aură pentru care îmi mulţumise trimiţându-mi o ediţie 
originală a /n Cold Blood, semnată de mâna lui Truman Capote. 

L-am întrebat politicos ce mai face şi mi-a mărturisit că din 
cauza recesiunii şi a căderii Bursei, niciodată comerţul lui nu 
fusese mai înfloritor: îşi deschisese deja un al doilea magazin în 
San Francisco şi plănuia să mai creeze un al treilea la Santa 
Barbara. 

— Vin la mine medici, dentişti şi avocaţi care îmi aduc 
ceasurile lor Lexus, colecţia de bastoane de golf sau haina de 
vizon a nevestei fiindcă nu mai reuşesc să-şi plătească facturile. 
Dar tu mă suni cu siguranţă dintr-un motiv serios. Ai ceva să-mi 
propui, nu-i aşa? 


'3 Interpret american de muzică de variete sau de jazz, care cântă însoţit de 
un big band. (n.t.) 

14 Chateau Mouton-Rothschild - vin de Bordeaux foarte renumit şi fiindcă, 
începând din 1945, avea etichetă diferită în fiecare an, ilustrată adesea de 
artişti celebri ca Chagall, Miro, Picasso. (n.t.) 


l-am vorbit de Chagall, dar nu mă „răsplăti” decât cu un 
interes politicos: 

— Piaţa de artă n-a ieşit încă din criză, treci mâine pe la mine 
şi o să văd ce pot face. 

l-am explicat că nu puteam aştepta până mâine, că eram la 
San Diego şi că aveam nevoie de cash în două ore. 

— Presupun că ţi-au tăiat şi telefonul, ghici el. Nu ţi-am 
recunoscut numărul, Tom. Şi cum oraşul ăsta colcăie de târfe 
care nu-şi ţin gura, totul se află foarte repede aici... 

— Şi ce se povesteşte? 

— Că eşti terminat şi că îţi petreci mai mult timp cheltuindu-ţi 
onorariile decât scriind la noul tău roman. 

Tăcerea mea făcea cât toate răspunsurile. La celălalt capăt al 
firului, îl auzeam totuşi tastând pe laptop şi am ghicit că se 
informa despre cota lui Chagall şi despre preţul atins de 
tablourile lui la ultimele licitaţii. 

— În privinţa telefonului, pot să fac să fii reconectat în 
următoarea oră, îmi propuse el spontan. Eşti la TTA, nu-i aşa? 
Asta o să te coste 2.000 de dolari. 

Chiar înainte de a-i da datele necesare, am auzit zgomotul 
unui mail care pleca din mesageria lui. Dacă Sophia îl avea la 
mână pe oameni prin secretele lor, Mitsuko îi avea prin 
portofelul lor. 

— Cât despre tablou, îţi ofer pe el 30.000 de dolari. 

— Glumeşti, sper. Valorează cel puţin de douăzeci de ori mai 
mult! 

— După părerea mea, o să valoreze poate chiar de cincizeci 
de ori mai mult, la Sotheby's în New York, peste doi-trei ani, 
când bogătaşii ruşi or să aibă iar chef să-şi înfierbânte Black 
Card-urile. Dar, dacă vrei să vezi banii în seara asta şi scazi 
comisionul astronomic pe care trebuie să-l plătesc confratelui 
meu din San Diego, nu pot să-ţi ofer decât 28.000 de dolari. 

— Adineauri, mi-ai spus 30.000! 

— Mai puţin cei 2.000 pentru reconectarea mobilului. Şi asta 
cu condiţia să respecţi întocmai ce o să-ţi spun. 

Aveam de ales? M-am liniştit, spunându-mi că aveam patru 
luni la dispoziţie să rambursez suma - mărită cu 5% dobândă - 
şi să reintru astfel în posesia bunului meu. Nu eram sigur că voi 
reuşi, dar era un risc pe care trebuia să mi-l asum. 


— Îţi spun prin telefon ce cale să urmezi, termină Mitsuko. Oh, 
şi apropo, spune-i prietenului tău Milo că nu mai are decât 
câteva zile pentru a veni să-şi recupereze saxofonul. 

Am închis şi i-am înapoiat lui Esteban telefonul colecţie în 
momentul în care intram efectiv în oraş. Soarele începea să 
coboare la orizont. San Diego era frumos, scăldat într-o lumină 
roz-portocalie care îţi amintea că te afli în apropierea Mexicului. 
Billie profită de o oprire la semafor pentru a-şi părăsi locul şi a 
veni în spate lângă mine. 

— Brr, e cumplit de frig! zise ea frecându-şi picioarele. 

— Într-adevăr, în ţinuta asta... 

Flutură spre mine o pagină de blocnotes: 

— Mi-au dat adresa unuia din prietenii lor cu garaje auto care 
ar putea probabil să ne găsească o maşină. Şi tu, ai rezolvat 
ceva? 

M-am uitat la ecranul mobilului. Ca prin minune, puteam din 
nou să sun şi un SMS de la Mitsuko mă soma să utilizez aparatul 
foto încorporat în telefonul meu. 

Cu ajutorul lui Billie, am pozat deci tabloul din toate 
unghiurile, neuitând să fac gros-planuri de pe certificatul de 
autenticitate lipit pe spatele pânzei. Apoi, graţie unei aplicaţii 
transferate în câteva secunde, fiecare fotografie a fost automat 
datată, cifrată şi geolocalizată înainte de a fi trimisă pe un 
server securizat. Dacă era să-i dau crezare lui Mitsuko, acest 
marcaj le dădea valoare de probă în faţa tribunalelor şi îţi 
permitea să le opui unor terţi în timpul unui eventual proces. 

Această operaţiune nu ne-a luat nici zece minute şi, când 
camioneta ne-a lăsat la gara centrală, primisem deja un mesaj 
de confirmare de la creditorul gajist care ne dădea adresa unui 
confrate unde să depunem tabloul în schimbul a 28.000 de 
dolari. 

Am ajutat-o pe Billie să coboare pe trotuar, apoi să 
recupereze bagajele înainte de a le mulţumi celor doi 
horticultori pentru ajutorul lor. 

— Si vuelves por aqui, me llamas, de acuerdo?” zise Esteban 
îmbrăţişând-o pe tânără un pic cam prea strâns. 

— Si, si! zise ea trecându-şi mâna prin păr, ca un ultim gest 
de cochetărie. 

— Ce ţi-a zis? 


15 Dacă mai ajungi pe aici, să mă suni, de acord? (n.a.) 


— Nimic! Ne urează doar drum bun. 

— Aşa, bate-ţi joc de mine, am spus luând-o din loc pentru a 
căuta un taxi. 

Imi zâmbi complice, ceea ce mă incită să-i promit: 

— In tot cazul, în seara asta, dacă totul merge bine, cu mine o 
să mănânci quesadillas şi chili con carne! 

Evocarea mâncării a fost suficientă pentru a se porni să turuie 
ca o meliţă, dar ceea ce mă oripila în urmă cu câteva ore îmi 
suna în prezent în urechi ca o muzică veselă şi prietenoasă: 

— Dar enchiladas, ştii ce sunt alea enchiladas? se entuziasmă 
ea. Eu le ador, mai ales cu pui şi bine gratinate. Dar ştii că poţi 
să le prepari şi cu carne de porc ori cu creveţi? Din contră, nu 
mă dau în vânt după nachos şi beurk. Şi escamoles? Ai gustat 
vreodată? Păi atunci, va trebui să găsim aşa ceva. Imaginează-ţi 
că sunt larve de furnici! E ceva ultrarafinat, într-atât încât sunt 
numite uneori caviar de insecte. Ciudat, nu? Eu am mâncat o 
dată. Era în timpul unei călătorii cu nişte prietene... 


18 


Motel Casa del Sol 
Infernul este cuprins în întregime în acest 
cuvânt: singurătate. 
Victor HUGO 


— Evident, după Bugatti, chestia asta ţi se poate părea 
meschină... remarcă Billie cu o urmă de decepţie în glas. 


Un cartier mărginaş, la sud de San Diego - ora 19 

În hangarul vechi şi întunecat al unui garaj mizerabil 

Se instală pe locul din faţă al maşinii, un Fiat 500 din anii '60, 
fără emblemă din crom, pe care Santos, garajistul care ne 
consiliase, încerca să ne-o vândă ca şi cum era vorba de un 
break familial: 

— Bineînţeles, confortul e cam redus, dar credeţi-mă: e ceva 
solid! 

— Ce idee totuşi s-o vopseşti în roz bombon! 

— E maşina fiicei mele, îmi explică mexicanul. 

— Au! răspunse Billie lovindu-se la cap. Nu vreţi să spuneţi 
mai degrabă că e maşina Barbie a fiicei dumneavoastră? 

Am intrat la rândul meu în habitaclu. 

— Bancheta din spate este scoasă, am constatat eu. 

— Aşa veţi avea mai mult loc pentru bagaje! 

Încercând să las impresia că mă pricepeam cât de cât, am 
examinat farurile, semnalizatoarele şi starea luminilor. 

— Sunteţi sigur că sunt conform normelor? 

— În tot cazul, sunt conform normelor mexicane. 

M-am uitat la ceasul de pe mobil. Recuperasem, aşa cum 
prevăzusem, cei 28.000 de dolari, dar, între depozitul unde 
lăsasem tabloul şi cursa cu taxiul pentru a ajunge la garaj, 
pierdusem mult timp. Maşina asta era aproape bună de dat la 
fier vechi, dar neavând permis în regulă, nu puteam nici să 
închidem, nici să cumpărăm una trecând prin circuitele legale. 
În afară de asta, ea prezenta avantajul că era înmatriculată în 
Mexic, ceea ce putea să ne faciliteze trecerea frontierei. 

În cele din urmă, Santos acceptă să ne-o cedeze pentru 1.200 
de dolari, dar a trebuit să ne luptăm mai bine de-un sfert de 
ceas ca valiza mea mare şi lucrurile doamnei să poată încăpea 
într-un spaţiu atât de restrâns. 


— Nu asta-i maşina căreia i se spune „borcan de iaurt”? am 
întrebat eu mobilizându-mi toate forţele pentru a reuşi să închid 
portbagajul. 

— El bote de yogur? traduse el prefăcându-se că nu înţelege 
legătura dintre preparatul lactat şi epava pe care era încântat să 
ne-o plaseze. 

De data asta, eu am fost cel care m-am aşezat la volan şi am 
pornit-o la drum cu oarecare teamă. Era noapte. Nu ne aflam 
într-unul din locurile cele mai agreabile din San Diego şi mi-a 
fost cam greu sa mă orientez în mijlocul unui şir de parking-uri 
şi zone comerciale înainte de a ajunge în sfârşit la şoseaua 805 
care ducea la postul de frontieră. 

Pneurile scârţâiau şi hârâitul înfundat al motorului Fiatului 
înlocuise vâjâitul turbat al Bugatti-ului. 

— Treci într-a doua, îmi sugeră Billie. 

— Te anunţ că sunt deja într-a patra! 

Ea se uită la indicatorul de viteză care afişa abia 70 km/oră. 

— Eşti la maximum, constată ea înciudată. 

— Trebuie să recunoşti că, aşa, măcar suntem siguri nu facem 
exces de viteză. 

Cu chiu, cu vai, rabla noastră ne duse până la imensul post de 
frontieră care-ţi permitea să treci la Tijuana. Ca adesea, locul 
era aglomerat şi foarte animat. Intrând în şirul Mexico Only, i-am 
recapitulat ultimele dispoziţii pasagerei mele: 

— In mod normal, în sensul ăsta, riscăm mai puţin să fim 
controlati, dar, dacă se întâmplă, ne paşte închisoarea şi pe tine, 
şi pe mine, şi de data asta e imposibil să treci în forţă! Aşa că n- 
o să ne purtăm prosteşte, de acord? 

— Sunt numai ochi şi urechi, zise ea clipind din ochi ca Betty 
Boop. 

— Este foarte simplu: nu deschizi gura şi nu clipeşti. Suntem 
doi muncitori mexicani oneşti care ne întoarcem acasă. Ai 
înţeles? 

— Vale, señor. 

— Şi dacă ai putea să nu mă iei peste picior, m-aş simţi 
grozav. 

— Muy bien, señor. 

De data asta, norocul ne-a surâs: în mai puţin de cinci minute, 
am fost de partea cealaltă, fără control şi fără necazuri. 


Aşa cum o făcusem şi până acum, continuam să mergem de-a 
lungul coastei. Din fericire, garajistul instalase în maşină un 
radiocasetofon vechi. Din nefericire, singura casetă din torpedou 
era un album al lui Enrique Iglesias care părea să o încânte pe 
Billie, dar care îmi sparse urechile până la Ensenada. 

Aici, izbucni pe neaşteptate o furtună şi o ploaie diluviană se 
abătu asupra noastră. Parbrizul era minuscul şi ştergătoarele 
atât de rudimentare, încât nu puteau să facă nimic împotriva 
cortinei groase de ploaie, astfel că eram obligat să-mi scot 
frecvent braţul pe fereastră pentru a le debloca. 

— Ne oprim de cum se iveşte ocazia? 

— Chiar asta voiam să-ţi propun! 

Un prim motel ne apăru în drum, dar era ocupat complet. 

Nu vedeai nici la trei metri în faţă. Constrâns să rulez cu 20 la 
oră, îmi atrăgeam reproşurile vehiculelor din urma mea care mă 
escortară mai bine de-un sfert de oră cu claxonări nerăbdătoare 
şi furioase. 

Am găsit în cele din urmă refugiu la San Telmo, în neinspirat 
intitulatul Casa Del Sol Motel a cărui firmă luminoasă pâlpâia şi 
afişa o reconfortantă Vacancy. Văzând în ce stare erau maşinile 
din parcare, am ghicit că locul nu avea probabil şarmul şi 
confortul unui Bed & Breakfast, dar, la urma urmei, noi nu eram 
în luna de miere. 

— Nu luăm decât o cameră, nu-i aşa? mă tachină ea 
împingând uşa recepţiei. 

— O cameră cu două paturi. 

— Dacă crezi că o să mă arunc pe tine... 

— N-am nicio teamă, nu sunt grădinar, nu sunt genul tău. 

Recepţionera ne salută cu un mormăit. Billie ceru să vadă mai 
întâi camera, dar eu am luat cheia şi am plătit în avans. 

— Oricum, nu putem merge în altă parte: plouă torențial şi 
sunt rupt de oboseală. 

Clădirea cu un etaj se articula în formă de U în jurul unei curţi 
cu copaci uscați ale căror siluete rahitice se îndoiau sub rafalele 
de vânt. 

În mod nesurprinzător, camera era austeră, slab luminată, 
parfumată cu mirosuri îndoielnice şi decorată cu un mobilier 
care probabil că fusese la modă pe vremea lui Eisenhower. 
Exista un televizor imens, montat pe patru rotiţe şi echipat cu 


un difuzor situat sub ecran. Unul din acele modele căutate de 
amatorii de vechituri. 

— Îţi dai seama, glumi Billie, pe ecranul ăsta, nişte tipi au 
asistat probabil la primii paşi ai omului pe Lună sau chiar au 
aflat de asasinarea lui Kennedy! 

Curios, am încercat să deschid aparatul: am auzit un vag 
bâzâit, dar n-am putut capta nicio imagine. 

— În orice caz, nu la ăsta o să vedem următoarea finală de 
Superbowl... 

În baie, cabina de duş era spațioasă, dar robinetul avea urme 
de rugină. 

— Ştii şmecheria, îmi zise Billie zâmbind. Uitându-te în spatele 
noptierei vezi dacă s-a făcut curat! 

Zicând şi făcând, ea deplasă micul obiect de mobilier şi 
scoase un țipăt: 

— Mizerie! zise aruncându-şi pantoful ca să strivească un 
gândac. 

Apoi se întoarse spre mine, căutând în ochii mei un pic de 
consolare: 

— Mergem la o cină mexicană? 

Dar mie îmi cam pierise entuziasmul: 

— Uite ce e, aici nu e restaurant, toarnă cu găleata, sunt frânt 
de oboseală şi nu foarte încântat să conduc iar maşina prin 
ploaie. 

— Mda, eşti ca toţi ceilalţi: foarte tare la promisiuni... 

— Eu o să mă culc! 

— Stai! Mergem totuşi să bem un pahar. Venind încoace, am 
văzut un mic bar la mai puţin de cinci sute de metri... 

Mi-am scos pantofii şi m-am culcat pe unul din paturi: 

— Du-te fără mine. E deja tărziu şi mâine avem drum lung de 
făcut. Şi apoi, mie nu-mi plac barurile. In orice caz, nu barurile 
de pe marginea drumului. 

— Foarte bine, o să mă duc fără tine. 

Intră în baie luând câteva lucruri cu ea şi am văzut-o ieşind o 
clipă mai târziu îmbrăcată cu jeanşi şi cu o vestă de piele 
ajustată pe talie. Era pe punctul de a pleca, dar simţeam că o 
frământa ceva. 

— Adineauri, când ai zis că nu eşti genul meu... începu ea. 

— Da? 

— După mintea ta, care e genul meu de bărbat? 


— Ei bine, idiotul ăla de Jack, de exemplu. Sau Esteban ăsta 
care s-a uitat la tine cu coada ochiului tot drumul, încurajat de 
privirile tale ispititoare şi de ţinuta provocatoare. 

— Într-adevăr aşa mă vezi sau vrei doar să-mi faci rău? 

— Cinstit vorbind, aşa eşti şi eu o ştiu cu atât mai bine cu cât 
eu sunt cel care te-a creat. 

Faţa i se crispa şi deschise uşa fără să mai adauge nimic. 

— Aşteaptă, am zis eu ducându-mă după ea în prag. la totuşi 
ceva bani la tine. 

Mă privi cu dispreț: 

— Dacă m-ai cunoaşte cu adevărat, ai şti că, într-un bar, n-am 
avut niciodată nevoie să-mi plătesc nici măcar un singur pahar 
în viaţa mea... 


x k x 


Rămas singur, am făcut un duş cu apă călâie, mi-am refăcut 
bandajul în jurul gleznei, apoi mi-am deschis valiza ca să-mi 
caut pijamalele. Înăuntru, aşa cum îmi spusese Billie, m-aştepta 
laptopul meu care îmi apăru ca un fel de obiect malefic. M-am 
învârtit câteva minute prin cameră, am deschis un dulap ca să- 
mi atârn haina şi am căutat fără succes o pernă. In sertarul 
uneia dintre noptiere, alături de un exemplar ieftin din Noul 
Testament, am găsit două cărţi, cu siguranţă uitate de foşti 
clienţi. Prima era bestseller-ul lui Carlos Ruiz Zafon, La Sombra 
del Viento, din care îmi aminteam că îi făcusem cadou un 
exemplar lui Carole. A doua avea ca titlu La Compagnia de los 
Angelos şi mi-a trebuit un moment ca să înţeleg că era vorba de 
traducerea spaniolă a primului meu roman. Am răsfoit-o cu 
curiozitate. Persoana care o citise avusese grijă să sublinieze 
câteva fraze şi să adnoteze unele pagini. N-aş fi putut spune 
dacă acestui cititor îi plăcuse sau nu textul meu, dar în orice caz 
povestea nu-l lăsase indiferent şi asta conta cel mai mult pentru 
mine. 

Înveselit de această descoperire neaşteptată, m-am instalat la 
minusculul birou melaminat şi mi-am deschis laptopul. 

ȘI dacă îmi revenise dorința? Dacă puteam să scriu din nou! 

Sistemul de operare îmi ceru parola. Încet-încet, simţeam că 
angoasa îmi revenea, dar încercam să mă conving că era mai 
degrabă vorba de exaltare. Când un peisaj paradisiac a apărut 


pe fundalul ecranului, am activat programul de scriere de text 
care a deschis o pagină luminoasă. În partea de sus a ecranului, 
cursorul clipea aşteptând să-mi las degetele să alerge pe 
tastatură pentru a se pune în mişcare. Atunci, pulsul mi s-a 
accelerat, ca şi cum muşchiul cardiac îmi era strâns între cele 
două fălci ale unei menghine. M-a luat cu ameţeală, iar greaţa 
mi-a întors stomacul pe dos atât de violent, încât... am fost 
nevoit să închid laptopul. 

Fir-ar să fie. 

Blocajul scriitorului, sindromul paginii albe... Niciodată nu 
crezusem că aşa ceva ar putea să mă afecteze într-o zi. Pentru 
mine, pana de inspiraţie era rezervată intelectualilor care pozau 
că scriu, nu unui dependent de ficţiune ca mine care inventa 
poveşti în mintea lui de când avea zece ani. 

Pentru a crea, unii artişti trebuiau să-şi provoace disperarea 
atunci când nu aveau destulă în ei. Alţii se foloseau de durerea 
sau de derivele lor ca de o scânteie. Frank Sinatra compusese 
Im a Fool To Want You după ruptura de Ava Gardner. 
Apollinaire scrisese Sur le pont Mirabeau după despărţirea de 
Marie Laurencin. lar Stephen King povestise adesea că scrisese 
Shining sub efectul alcoolului şi al drogurilor. Coborând la scara 
mea, eu n-avusesem niciodată nevoie de excitante ca să scriu. 
Ani în şir, lucrasem în fiecare zi - inclusiv de Crăciun şi de Ziua 
Recunoştinţei - ca să-mi canalizez imaginaţia. Când mă 
porneam, nimic nu mai conta: trăiam în altă lume, în transă, 
într-o stare de hipnoză prelungită. În timpul acestor perioade 
binecuvântate, scriitura era un drog, mai euforică decât cea mai 
pură cocaină, mai delicioasă decât cea mai nebunească beţie. 

Dar acum, toate astea erau departe. Renunţasem la scriitură 
şi scriitura nu mă mai voia. 


x k x 


Pastilă de anxiolitic. Să nu încerci să te crezi mai puternic 
decât eşti. Să-ţi accepţi dependenţa cu umilinţă. 

M-am culcat, am stins lumina şi m-am zvârcolit în pat. Mi-era 
imposibil să adorm. Mă simţeam atât de neputincios. De ce nu 
mai eram în stare să-mi exercit meseria? De ce devenisem 
indiferent la soarta personajelor mele? 


Vechiul radio-deşteptător indica aproape ora 23. Începeam să 
mă îngrijorez serios pentru Billie care tot nu se întorsese. De ce 
îi vorbisem atât de dur? Un pic fiindcă eram depăşit de apariţia 
ei şi nu mă simţeam în stare să-l gestionez intruziunea în viaţa 
mea, dar mai ales fiindcă mă credeam incapabil de a găsi în 
mine resurse ca s-o trimit înapoi în universul ei imaginar. 

M-am ridicat, m-am îmbrăcat în grabă şi am ieşit în ploaie. Am 
mers zece minute bune până să zăresc o firmă luminoasă 
verzuie semnalând de departe prezenţa barului Linterna Verde. 

Era un bar modest, frecventat aproape numai de bărbaţi. 
Locul era înţesat şi ambianța festivă. Tequila curgea în valuri şi 
sonorizarea uzată deversa un rock obosit. Purtând o tavă plină 
de sticle, o chelneriţă trecea de la o masă la alta făcând 
aprovizionarea cu alcool. În spatele tejghelei, un papagal pricăjit 
amuza galeria în timp ce o altă barmană - pe care clienţii 
obişnuiţi o numeau Paloma - îşi fâţâia fundul luând comenzile. l- 
am cerut o bere şi mi-a servit o Corona cu o felie de lămâie 
băgată în gât. Mi-am făcut ochii roată şi am studiat adunarea. 
Sala era decorată cu paravane din lemn pictat care aminteau 
vag de arta maya. Agăţate de perete, fotografii vechi de 
western stăteau alături de câteva fanioane ale echipei de fotbal 
locale. 

Billie era aşezată în fundul încăperii, la masa a doi zdrahoni 
care jucau jocuri mecanice şi se distrau zgomotos. Cu berea în 
mână, m-am apropiat de grup. Ea m-a reperat, dar a preferat să 
mă ignore. Văzându-i pupilele dilatate, am ghicit că dăduse 
probabil pe gât câteva pahare. li cunoşteam slăbiciunile şi ştiam 
că nu prea le avea cu alcoolul. Cunoşteam de asemenea genul 
ăsta de tipi şi tactica lor jalnică: indivizii ăştia nu inventaseră 
nimic nou sub soare, dar posedau un real instinct de a repera 
femeile suficient de vulnerabile, gata să le cadă în gheare. 

— Vino, te duc înapoi la hotel. 

— Lasă-mă în pace! Nu eşti nici tatăl meu, nici soţul meu. Ţi- 
am propus să vii cu mine şi m-ai tratat cu refuz. 

Ridică din umeri înmuind o tortilla într-un bol cu guacamole. 

— Hai nu te purta ca un copil. Nu ţii la alcool, doar o ştii. 

— Ţin foarte bine la alcool, mă provocă ea apucând o sticlă de 
mezcal din mijlocul mesei pentru a-şi pune un pahar. O dădu 
apoi celor doi tovarăşi care traseră câte o duşcă direct din sticlă. 


Cel mai musculos dintre ei, cu un tricou pe care scria lisus, îmi 
întinse sticla în semn de iniţiere. 

Ezitant, m-am uitat la micul scorpion care fusese aruncat pe 
fundul sticlei pentru a respecta credinţa conform căreia acesta 
dă putere şi virilitate. 

— N-am nevoie de aşa ceva, am zis. 

— Dacă nu vrei să bei, lasă-ne în pace, amigo! Vezi bine că 
domnişoara se simte bine cu noi. 

În loc să fac cale-ntoarsă, m-am mai apropiat cu un pas şi l- 
am țintuit pe lisus cu privirea. Îmi plăcuseră Jane Austen şi 
Dorothy Parker, fusesem şi eu crescut într-un oraş: dădusem 
pumni şi primisem, inclusiv de la tipi uneori înarmaţi cu cuțite şi 
mult mai mătăhăloşi decât bruta care îmi ţinea piept acum. 

— Tu ţine-ţi gura. 

Apoi m-am întors din nou spre Billie: 

— Ultima oară când te-ai îmbătat criţă, la Boston, nu s-a 
terminat bine, îţi aminteşti? 

Mă privi cu dispreţ: 

— Mereu cuvinte care fac rău, mereu cuvinte care rănesc! Cu 
siguranţă, eşti cel mai tare în registrul ăsta. 

Chiar după ce Jack anulase în ultimul moment vacanţa lor în 
Hawaii, ea se dusese la Red Piano, un bar din apropiere de Old 
State House. Era cu adevărat afectată, aproape terminată. 
Pentru a uita de suferinţă, acceptase câteva pahare de vodcă 
din partea unui oarecare Paul Waker, administratorul mai multor 
magazine ale unei binecunoscute firme de comerţ din zonă. El îi 
propusese să o ducă acasă. Ea nu zisese „nu”, ceea ce el 
înţelesese ca fiind un „da”. Apoi, în taxi, începuse să o pipăie. 
Atunci, ea îşi manifestase refuzul, dar poate nu destul de ferm şi 
tipul considerase că avea dreptul la o mică compensație fiindcă 
îi plătise băutura. Ei i se învârtea capul. Atât de tare încât nu 
mai ştia foarte bine ce vrea. La intrarea în imobil, amicul Paul se 
instalase în hol şi se invitase singur la un ultim pahar. In cele din 
urmă, îl lăsase să urce cu ea în ascensor fiindcă îi era teamă să 
nu trezească vecinii. Apoi... nu-şi mai amintea de nimic. Se 
trezise a doua zi dimineaţă, culcată pe canapea, cu fusta 
ridicată. Timp de trei luni, între teste de SIDA şi teste de sarcină, 
fusese îngrozitor de deprimată, dar nu se putuse hotărî să 
depună plângere fiindcă, în fond, se considera într-o oarecare 
măsură responsabilă de ceea ce se întâmplase. 


Reînviasem această amintire dezgustătoare şi, acum, mă 
măsura din priviri, cu lacrimi în ochi: 

— De ce... de ce mă faci să suport asemenea porcării în 
romanele tale? 

Întrebarea mă lovi drept în inimă. Răspunsul meu fu cinstit: 

— Fără îndoială fiindcă porţi în tine unii din demonii mei: 
partea mea cea mai întunecată, cea mai detestabilă. Cea care 
îmi trezeşte dezgust şi neputinţă de a înţelege. Cea care mă 
face să-mi pierd orice urmă de respect pentru mine însumi. 

Uluită, tot nu părea să vrea să vină cu mine. 

— O să te conduc la hotel, am insistat întinzându-i mâna. 

— Como chingas! şuieră lisus printre dinţi. 

N-am răspuns la provocare şi n-am slăbit-o pe Billie din ochi. 

— Nu putem să ne salvăm decât împreună. Tu eşti şansa mea 
şi eu sunt a ta. 

Se pregătea să-mi răspundă, când lisus mă făcu /oto%, 
expresie pe care o cunoşteam fiindcă era înjurătura preferată a 
Terezei Rodriguez, o honduriană bătrână pe care o angajasem 
să-mi facă menajul şi care fusese vecina mamei mele în 
MacArthur Park. 

Pumnul îmi plecă singur. O veritabilă dreaptă imparabilă, ca în 
vremurile bune ale adolescenţei mele, care îl proiectă pe lisus 
pe o masă vecină, făcând să zboare pintele de bere şi farfuriile 
cu tacos. A fost o lovitură frumoasă, dar, din nefericire, n-au mai 
existat şi altele. 

În mai puţin de o secundă, o ambianţă electrică străbătu 
clientela care, încântată să aibă un plus de animaţie, primi cu 
strigăte acest început de încăierare. Veniţi din spate, doi tipi mă 
ridicară de la pământ în timp ce un al treilea bandit mă făcea să 
regret că pusesem piciorul în barul ăsta. Faţă, ficat, stomac: 
ploaia de lovituri se abătu asupra mea cu o viteză năucitoare şi, 
în mod confuz, această mamă de bătaie îmi făcea bine. Nu din 
masochism, ci ca şi cum acest martiraj era o etapă pe drumul 
mântuirii mele. Cu capul aplecat, simţeam gustul feros al 
sângelui care mi se scurgea din gură. In faţa ochilor mei, imagini 
stroboscopice luminau la intervale regulate, amestec de amintiri 
şi de scene care se derulau în sală: privirea drăgăstoasă a 
Aurorei, în fotografiile revistei, adresată altui tip decât mine, 
trădarea lui Milo, privirea pierdută a lui Carole, tatuajul de la 


16 Poponar. (n.a.) 


baza şalelor Palomei, bomba latino care tocmai dăduse muzica 
mai tare şi pe care o vedeam legănându-se în ritmul caftelii pe 
care o încasam. Cât despre silueta lui Billie, am văzut-o 
înaintând, cu sticla cu scorpion în mână, ca s-o spargă în capul 
unuia din agresorii mei. 


x kK x 


Ambianţa se degradă brusc. Am înțeles cu uşurare că 
distracţia se sfârşise. M-am simţit luat pe sus, dus de braţe prin 
mulţime, înainte de a ateriza afară, în ploaie, şi de a-mi termina 
cursa cu nasul într-o băltoacă plină de noroi. 


19 
Road Movie 


Fericirea este ca un balon de săpun care işi 
schimbă culoarea precum irisul şi care se sparge 
când îl atingi. 

BALZAC 


— Milo, deschide-mi! 
Incorsetată în uniforma ei, Carole bătea în uşă cu forţa şi 
autoritatea pe care i-o conferea legea. 


Pacific Palisades 

O căsuţă cu două etaje, învăluită în ceața matinală 

— Te previn; îţi vorbeşte poliţista şi nu prietena. In numele 
legii din California, îţi cer să mă laşi să intru. 

— Legea din California, mă piş pe ea, mormăi Milo deschizând 
uşa. 

— Foarte constructiv, într-adevăr! îl dojeni ea urmându-l în 
casă. 

El era în boxeri şi purta un tricou vechi Space Invaders. Era 
palid la faţă, cu ochii încercănaţi şi se aranjase cu un baton de 
cocaină. Tatuat pe braţe, semnele cabalistice ale bandei Mara 
Salvatrucha străluceau cu o sclipire nesănătoasă. 

— Îţi semnalez că nu e nici măcar 7 dimineaţa, că dormeam şi 
că nu sunt singur. 

Pe o măsuţă de sticlă din living, Carole zări o sticlă goală de 
vodcă de proastă calitate ca şi un săculeţ de iarbă aproape gol. 

— Credeam că ai terminat cu chestia asta, zise ea cu tristeţe. 

— Ei bine, nu. Vezi tu, viaţa mea e în derivă, mi-am ruinat cel 
mai bun prieten şi nu sunt în stare să-l ajut când are necazuri. 
Aşa că m-am matolit, am fumat trei-patru jointuri și... 

— „Şi ai şi companie. 

— Mda, şi care-i faza? E treaba mea, ai înţeles? 

— Cine e? Sabrina? Vicky? 

— Nu, două paraşute la 50 de dolari pe care le-am cules de pe 
Creek Avenue. Îţi ajunge explicaţia asta? 

Luată pe nepregătite, ea schiţă un zâmbet jenat, incapabilă 
să-şi dea seama dacă el spunea adevărul sau se hotărâse s-o 
provoace. 


Milo puse în funcţiune cafetiera şi introduse o capsulă în 
locaşul destinat. 

— Deci, Carole, sper că ai un motiv serios să mă trezeşti în 
zori. 

Tânăra polițistă avu un moment de tulburare înainte de a-şi 
recăpăta stăpânirea de sine: 

— Aseară, am lăsat semnalmentele Bugatti-ului la comisariat, 
cerând să fiu anunţată dacă apar noutăţi, şi ia ghici? Maşina ta a 
fost găsită într-o pădurice din San Diego. 

Faţa lui Milo se lumină în sfârşit. 

— Şi Tom? 

— Nicio veste. Bugatti-ul a fost detectat cu exces de viteză, 
dar şoferiţa a refuzat să oprească. 

— Şoferiţa? 

— Conform poliţiei locale, nu Tom era la volan, ci o tânără. 
Raportul semnalează totuşi prezenţa unui pasager masculin. 

Ea ciuli urechea în direcţia băii. La jetul duşului, se adăugase 
şuieratul unui uscător de păr: într-adevăr, erau două persoane 
în încăpere... 

— În apropiere de San Diego, zici? 

Carole îşi consultă raportul: 

— Da, într-un sătuc de pe lângă Rancho Santa Fe. 

Milo se scărpină în cap, provocând şi mai mare haos în părul 
lui zburlit. 

— Cred că o să mă duc la faţa locului cu maşina pe care am 
închiriat-o. Dacă mă mişc repede, o să găsesc probabil un 
indiciu care mă va pune pe urma lui Tom. 

— Te însoțesc! stabili ea. 

— Nu te obosi. 

— Nu-ţi cer părerea. O să merg acolo fie că vrei, fie că nu. 

— Şi slujba ta? 

— Nu mi-am mai luat concediu de ani de zile! Şi apoi, nu 
strică să fie doi care să ancheteze. 

— Mi-e foarte frică să nu facă vreo tâmpenie, se confesă Milo 
cu privirea pierdută în gol. 

— Şi tu, tu nu eşti pe cale să faci tâmpenii? îl întrebă ea cu 
duritate. 

Uşa de la baie se deschise şi două sud-americance ieşiră din 
încăpere sporovăind. Una pe jumătate goală, cu un prosop legat 
în jurul capului, cealaltă înfofolită într-un halat. 


Zărindu-le, Carole avu o tresărire: cele două fete îi semănau! 
Mai vulgare, mai uzate, dar una avea ochii ei deschişi la culoare, 
cealaltă statura ei mare şi gropiţa din bărbie. Ele erau ceea ce 
ar fi putut deveni şi ea dacă n-ar fi reuşit să se smulgă din 
MacArthur Park. 

Ea îşi mască tulburarea, dar el i-o ghici. 

El îşi ascunse ruşinea, dar ea i-o desluşi. 

— Mă întorc la comisariat ca să-i previn de absenţa mea, zise 
în cele din urmă ca să spargă tăcerea care devenea apăsătoare. 
Tu fă un duş, du-ţi înapoi prietenele şi vino acasă la mine peste 
o oră, bine? 


x k x 


Peninsula Baja, Mexic 

Ora 8 dimineața 

Am deschis un ochi împăienjenit. Drumul înmuiat reflecta un 
soare strălucitor care îşi răsfrângea razele matinale într-un 
parbriz presărat cu picături de ploaie. 

Înfăşurat într-o pătură tocită, cu muşchii țepeni şi nasul 
congestionat, m-am trezit din somn, ghemuit pe scaunul 
pasagerului în Fiatul 500. 

— Ai tras un pui de somn? mă întrebă Billie. 

M-am ridicat strâmbându-mă, pe jumătate paralizat de un 
cârcel: 

— Unde suntem? 

— Pe un drum pustiu, la dracu-n praznic. 

— Ai condus toată noaptea? 

Încuviinţă bine dispusă în timp ce, în oglinda retrovizoare, eu 
îmi vedeam faţa pocită rău de pumnii primiţi în ajun. 

— Îţi stă bine aşa, zise ea fără să glumească. Nu prea-mi 
plăcea aerul tău de adolescent stilat: te făcea să ai o figură care 
cerea palme. 

— Ai un veritabil talent de a face complimente. 

M-am uitat pe geam: peisajul devenise mai sălbatic. Îngust şi 
plin de gropi, drumul traversa întinderi muntoase deşertice din 
care ieşeau la iveală câteva plante risipite cactuşi de piatră, 
agave cu frunze cărnoase, tufişuri cu ţepi. Circulaţia era fluidă, 
dar îngustimea şoselei făcea periculoasă orice întâlnire cu un 
autobuz sau camion. 


— O să te înlocuiesc ca să poţi şi tu să dormi un pic. 

— Ne vom opri la următoarea benzinărie. i 

Dar staţiile-service erau rare şi nu toate deschise. Inainte de a 
găsi una, am trecut prin mai multe cătune solitare cu aspect de 
sate-fantomă. La ieşirea din unul dintre ele, am dat peste un 
Corvette portocaliu, oprit pe marginea drumului, cu luminile de 
avarie aprinse. Sprijinit de capotă, un tânăr autostopist - care ar 
fi făcut furori într-o reclamă la un deodorant - ţinea în mâini o 
mică pancartă: out of gas". 

— li dăm o mână de ajutor? propuse Billie. 

— Nu, pare a fi escrocheria clasică cu tipul care simulează o 
pană ca să jefuiască turiştii. 

— Insinuezi că mexicanii sunt nişte hoţi? 

— Nu, insinuez că mania asta a ta de a dori să fraternizezi cu 
toţi tipii arătoşi din ţară o să ne bage iar în rahat. 

— Când noi am fost luaţi, erai foarte mulţumit! 

— Ascultă, e limpede ca lumina zilei: tipul ăsta o să ne 
şterpelească banii şi maşina! Dacă asta vrei, opreşte, dar nu-mi 
cere mie binecuvântarea! 

Din fericire, nu şi-a asumat riscul şi ne-am văzut de drum. 

După ce ne-am aprovizionat cu carburant, am făcut o haltă 
într-un minimarket. În spatele unei vitrine lungi şi antice, erau 
aranjate niscaiva varietăţi de fructe proaspete, lactate şi 
produse de patiserie. Am cumpărat cât să ne întremăm şi am 
improvizat un picnic câţiva kilometri mai departe, la piciorul 
unui arbore al lui losua. 

Sorbind o cafea aburindă, o studiam pe Billie cu o oarecare 
fascinaţie. Aşezată pe o pătură, devora cu poftă polvorones cu 
scorţişoară şi churros cu zahăr glasat!&. 

— Ce bunătăţi! Tu nu mănânci nimic? _ 

— E ceva ce nu se potriveşte, am răspuns eu gânditor. In 
romanele mele, ai un apetit de păsărică, în timp ce, de când te 
cunosc, înfuleci tot ce-ţi cade în mână... 

Rămase un moment pe gânduri, ca şi cum devenea ea însăşi 
conştientă de ceva, apoi sfârşi prin a-mi mărturisi: 

— Este din cauza vieții adevărate. 

— A vieţii adevărate? 


17 Pană de benzină. (n.a.) 
18 Prăjiturele pufoase, respectiv gogoşi de formă alungită (ca nişte spaghetti 
groase), specifice Americii Latine. (n.t.) 


— Sunt un personaj de roman, Tom. Aparţin lumii ficţiunii şi 
nu sunt în elementul meu în viaţa adevărată. 

— Ce legătură are asta cu voracitatea apetitului tău? 

— În viaţa adevărată, totul are mai mult gust şi consistenţă. Şi 
asta nu se reduce la mâncare. Aerul are mai mult oxigen, 
peisajele debordează de culori care te fac să te minunezi în 
fiecare clipă. Lumea ficţiunii este atât de anostă... 

— Lumea ficţiunii este anostă? Şi totuşi, eu aud întotdeauna 
spunându-se exact invers! Majoritatea oamenilor citesc romane 
tocmai pentru a evada din realitate. 

Îmi răspunse cu aerul cel mai serios din lume: 

— Poate că eşti foarte bun să povesteşti o întâmplare, să 
zugrăveşti emoţiile, durerile, pornirile inimii, dar nu ştii să 
descrii ceea ce dă gust vieţii: savorile. 

— Nu e prea plăcut pentru mine, am zis înțelegând că făcea 
referire la neajunsurile mele de scriitor. Despre ce savori 
vorbeşti, de fapt? 

Căută exemple în jurul ei: 

— Gustul acestui fruct, de exemplu, zise, tăind o bucată din 
fructul de mango pe care tocmai îl cumpărasem. 

— Şi mai ce? 

Îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii, expunându-şi mutriţa 
drăgălaşă la briza dimineţii. 

— Ei bine, ceea ce simţi când vântul îţi mângâie faţa... 

— Mda. 

Afişam o mutră neîncrezătoare, dar ştiam că nu greşise deloc: 
eram incapabil să surprind splendoarea clipei. Imi era 
inaccesibilă. Nu ştiam să o culeg, nu ştiam să mă bucur de ea şi 
nu puteam aşadar s-o împărtăşesc cititorilor mei. 

— Sau, reluă ea, deschizând ochii şi arătând cu degetul în 
depărtare, spectacolul acestui nor rozaliu care se destramă în 
spatele colinei. 

Se ridică şi continuă cu însufleţire: 

— În romanele tale o să scrii: Billie mâncă un mango la 
desert, dar n-o să-ţi faci niciodată timp să descrii savoarea 
acestui mango. 

Cu delicateţe, îmi băgă în gură o bucată de fruct zemos. 

— Ei, cum e? 

Rănit în amorul propriu, am intrat totuşi în joc şi am încercat 
să descriu fructul cu cât mai multă precizie posibilă: 


— E foarte copt, proaspăt, exact cum trebuie. 

— Poţi s-o faci mai bine. 

— Pulpa lui e dulce, zemoasă, savuroasă şi foarte parfumată... 

Am văzut-o surâzând. Am continuat: 

— .„..aurie, preaplină de soare. 

— Nici nu exagera, ai zice că-i o reclamă pentru negustorii de 
trufandale! 

— Tu nu eşti mulţumită niciodată! 

Strânse pătura şi se întoarse spre maşină: 

— Ai înţeles principiul, îmi aruncă ea. Aşa că încearcă să ţi-l 
aminteşti când vei scrie următoarea carte. Fă-mă să trăiesc într- 
un univers de culori unde fructele au gust de fructe şi nu de 
carton! 


x kK x 


San Diego Freeway 

— Mi se zbârleşte pielea de frig, nu vrei să-ți închizi fereastra? 

Carole şi Milo rulau de o oră. Conectaţi la un post de ştiri, se 
prefăceau că sunt absorbiți de o dezbatere politică locală pentru 
a evita să vorbească despre lucruri stânjenitoare. 

— Când îmi ceri ceva într-un mod atât de delicat, este o 
plăcere să-ţi fac pe plac, remarcă ea ridicând geamul. 

— Ce, acum ai o problemă cu felul meu de a vorbi? 

— Da, am o problemă cu grosolănia ta gratuită. 

— Îmi pare rău, eu nu sunt un literat. Eu nu scriu romane! 

Ea îl privi uluită: 

— Ascultă: unde vrei să ajungi mai exact? 

Mai întâi, Milo se posomori, apoi dădu mai tare sonorul 
radioului ca şi cum n-avea intenţia de a răspunde, după care se 
răzgândi, punând degetul pe rană într-un mod ciudat: 

— Între tine şi Tom, s-a petrecut deja ceva? 

— Ce?! 

— De fapt, tu ai fost întotdeauna îndrăgostită în secret de el, 
nu-i aşa? 

Carole rămase cu gura căscată: 

— Asta crezi tu? 

— Cred că, de ani de zile, nu aştepţi decât un lucru: ca el să 
te vadă în sfârşit ca pe o femeie şi nu ca pe cea mai bună 
prietenă de serviciu. 


— Trebuie într-adevăr să termini cu jointurile şi cu alcoolurile 
tari, Milo. Când spui astfel de tâmpenii, îmi vine să... 

— Să ce? 

Ea clătină din cap: 

— Nu ştiu, să... să te jupoi până te fac să crapi încet-încet, 
după care să te clonez în zece mii de exemplare ca să pot ucide 
mai bine, cu propriile mele mâini, fiecare din cele zece mii de 
clone ale tale, în chinurile cele mai groaz... 

— E-n regulă, i-o tăie el. Cred că am prins ideea principală. 


x kK x 


Mexic 

În ciuda mersului de melc al maşinii noastre, kilometrii 
începeau să se acumuleze. Trecusem acum de San Ignacio şi, 
culmea, tărăboanţa noastră rezista. 

Pentru prima dată după mult timp, mă simțeam bine. Îmi 
plăcea peisajul; îmi plăcea parfumul de macadam şi mirosul lui 
ametitor de libertate; îmi plăceau magazinele astea fără firmă şi 
carcasele de maşini abandonate care ne dădeau senzaţia că 
mergem pe legendara Route 66. 

Cireaşa de pe tort: dibuisem, într-una din rarele staţii-service, 
două casete audio reduse la 0,99 $. Prima compila unele hituri 
ale rockului, de la Elvis până la Stone. A doua era o înregistrare 
pirat a trei concerte de Mozart interpretate de Martha Argerich. 
Un bun început pentru a o iniţia pe Billie în bucuriile „muzicii 
adevărate”. 

Inaintarea noastră fu totuşi frânată, la începutul după-amiezii, 
în timp ce rulam pe o porţiune destul de sălbatică, lipsită de 
bariere ori grilaje. In plină digestie, o imensă turmă de oi nu 
găsise altceva mai bun de făcut decât să se oprească fix în 
mijlocul drumului pentru a behăi în voie. Eram în apropierea mai 
multor ferme şi ranch-uri, dar nimeni nu părea să se 
sinchisească câtuşi de puţin pentru a face animalele să 
elibereze şoseaua. 

Nimic n-a folosit: nici claxonările prelungite, nici gesticulările 
lui Billie pentru a alunga rumegătoarele din teritoriul ocupat 
ilegal. Obligată să rabde în tăcere, ea îşi aprinse o ţigară în timp 
ce eu număram banii care ne rămăseseră. O fotografie a Aurorei 


îmi căzu din portofel şi Billie puse mâna pe ea înainte să-mi dau 
seama. 

— Dă-mi-o! 

— Stai, lasă-mă s-o văd! Tu ai făcut-o? 

Era o simplă poză alb-negru care degaja o oarecare inocenţă. 
În pantaloni scurţi şi cămaşă bărbătească, Aurore îmi zâmbea pe 
plaja din Malibu, având în ochi o văpaie pe care o crezusem a fi 
cea a iubirii. 

— Pe bune, ce găseşti la pianista asta a ta? 

— Ce găsesc la ea? _ 

— Bine, de acord, este drăguță. In sfârşit, dacă-ţi place genul 
„femeie perfectă cu trup de manechin, dotată cu un şarm 
irezistibil”. Dar, în afară de asta, ce are? 

— Încetează, te rog. Tu eşti îndrăgostită de un idiot nenorocit, 
aşa că nu-mi da mie lecţii. 

— Te atrage latura culturală? 

— Da, Aurore e cultivată. Şi cu atât mai rău dacă asta te 
contrariază. Eu am fost crescut într-un cartier de tot căcatul. Era 
tot timpul scandal: ţipete, înjurături, ameninţări, focuri de armă. 
Nu exista nicio carte, în afară de TV Guide, şi n-am auzit 
niciodată Chopin sau Beethoven. Aşa că, da, îmi plăcea să fiu cu 
o pariziancă ce îmi vorbea de Schopenhauer şi Mozart şi nu de 
cur, prafuri, rap, tatuaje şi unghii false! 

Billie clătină din cap. 

— Frumoasă tiradă, dar Aurore îţi plăcea şi fiindcă era 
frumoasă. Cu cincizeci de kilograme în plus, sigur nu te-ar fi 
tulburat atât, chiar şi cu Mozart şi Chopin... 

— Bine, ajunge acum. Rulează! 

— Şi cum să înaintez? Dacă crezi că rabla noastră o să reziste 
la ciocnirea cu o oaie... 

Mai trase un fum din Dunhill-ul ei înainte de a continua să mă 
piseze: 

— Micile voastre discuţii despre Schopenhauer aveau loc 
înainte sau după ce i-o trăgeai? 

Am privit-o consternat. 

— Dacă aş fi făcut eu o astfel de remarcă, m-aş fi ales deja cu 
o scatoalcă... 

— Ei hai că glumeam. Îmi place aerul tău jenat atunci când 
roşeşti. 

ȘI când te gândeşti că eu am creat-o pe fata asta... 


x k x 


Malibu 

Ca în fiecare săptămână, Tereza Rodriguez se prezentă la 
domiciliul lui Tom pentru a face curat. În ultima vreme, scriitorul 
nu mai dorea să fie deranjat şi lipea cu scotch un bilet pe uşă ca 
s-o scutească de muncă, dar nu uitase niciodată să-i pună 
alături plicul conţinând plata integrală a serviciilor ei. Azi, nu era 
niciun bilet pe uşă. 

Cu atât mai bine. 

Bătrânei nu-i plăcea să fie plătită ca să nu facă nimic şi, mai 
ales, îşi făcea griji pentru cel pe care-l cunoscuse în MacArthur 
Park pe când era încă un copil. 

Altădată, apartamentul de trei camere al Terezei era situat pe 
acelaşi palier cu cel al mamei lui Tom şi lângă cel al familiei lui 
Carole Alvarez. Cum Tereza locuia singură de la moartea soţului 
ei, băiatul şi colega lui de şcoală prinseseră obiceiul să vină să-şi 
facă temele la ea acasă. Trebuie spus că, aici, atmosfera era 
calmă în comparaţie cu cea din căminele lor: pe de o parte, o 
mamă fluşturatică şi nevrozată care colecţiona amanți şi 
spărgea căsnicii, pe de alta, un tată vitreg tiranic căruia îi 
căşuna tot timpul pe liota lui. 

Tereza deschise uşa cu cheile ei şi rămase înţepenită în faţa 
balamucului care domnea în casă. Apoi îşi luă inima în dinţi şi 
începu să facă ordine. Dădu cu aspiratorul şi cu mopul, porni 
maşina de spălat vase, călcă un vraf de lenjerie şi curăţă urmele 
tsunami-ului care devastase terasa. 

Părăsi casa trei ore mai târziu, după ce triase deşeurile şi 
depozitase sacii de gunoi în recipientele de plastic prevăzute 
pentru aşa ceva. 


x k x 


Era puţin trecut de ora 17 când serviciul de ridicare a 
gunoiului trecu să golească containerele rezidenţilor din Malibu 
Colony. 

Incărcând unul din voluminoasele recipiente cu deşeuri, John 
Brady - unul din angajaţii de serviciu din seara aceea - reperă 
un exemplar aproape nou din al doilea volum al Trilogiei 


îngerilor. Îl puse deoparte şi aşteptă să-şi termine tura pentru a-l 
studia mai bine. 

Uau! Eşti o ediție frumoasă, pe deasupra! Format mare, cu o 
minunată copertă gotică şi o serie de desene frumoase în 
acuarelă. 

Soţia lui citise primul volum şi aştepta cu nerăbdare apariţia 
părţii a doua în ediţie de buzunar. Aşa că avea să se bucure. 

Când se întoarse acasă, Janet se aruncă efectiv pe carte, 
începu s-o citească în bucătărie, dând cu atâta febrilitate 
paginile, încât fu cât pe ce să uite să scoată la timp friptura din 
cuptor. Mai târziu, în pat, continuă să citească capitolele unul 
după altul cu o asemenea frenezie, încât John înţelese că va fi o 
seară fără dezmierdări şi că vor dormi spate în spate. Se 
abandonă în braţele somnului prost dispus, furios pe el însuşi că 
îşi provocase nefericirea aducând sub acoperişul lui această 
carte blestemată care îl priva în acelaşi timp şi de cină, şi de 
dreptul lui conjugal. El aţipi încet, găsind mângâiere în braţele 
lui Morfeu care, drept consolare, îi oferi un vis agreabil în care 
Dodgers, echipa lui fetiş, câştiga campionatul de baseball 
dându-le o mamă de bătaie memorabilă celor de la Yankees. 
Brady era aşadar cât se poate de bucuros când un urlet îl trezi 
brusc. 

— John! 

Deschise ochii panicat. Alături de el, soţia lui scotea ţipete 
ascuţite: 

— N-ai dreptul să-mi faci aşa ceva! 

— Să-ţi fac ce? 

— Cartea se termină chiar la mijlocul paginii 266! îi reproşă 
ea. Restul nu sunt decât pagini albe! 

— Dar eu n-am nicio vină! 

— Sunt sigură că ai făcut-o intenţionat. 

— Nu, nici vorbă! De ce spui asta? 

— Vreau să citesc continuarea! 

Brady îşi puse ochelarii şi se uită la ceas: 

— Dar, e 2 dimineaţa, păpuşă! Unde vrei să-ţi găsesc 
continuarea? 

— 24 Market e deschis toată noaptea... Te rog, John, du-te şi 
cumpără-mi un exemplar nou. Al doilea volum este şi mai bun 
decât primul. 


John Brady oftă. O luase de nevastă pe Janet în urmă cu 
treizeci de ani, ca să-i fie alături la bine şi la rău. In seara asta 
era răul, dar îl accepta. La urma urmei, nici cu el nu era mereu 
uşor să trăieşti. 

Işi ridică bătrânele oase încă adormite, şi îşi puse nişte jeanşi 
şi un pulover gros înainte de a cobori să-şi ia maşina din garaj. 
Ajungând la 24 Market, pe Purple Street, aruncă exemplarul 
defect într-o pubelă publică. 

Ce tâmpenie de carte! 


x k x 


Mexic 

Ne apropiam de capăt. Dacă era să dăm crezare panourilor 
indicatoare, mai erau mai puțin de o sută cincizeci de kilometri 
până la Cabo San Lucas, destinația noastră. 

— Este ultimul plin de benzină, constată Billie parcând în faţa 
staţiei-service. 

Nici nu oprise încă motorul, că un oarecare Pablo - dacă te 
luai după ecusonul prins de tricoul lui - se agita deja ca să ne 
umple rezervorul şi să şteargă parbrizul. 

Se lăsa noaptea. Billie miji ochii încercând să citească, prin 
geam, un panou de lemn în formă de cactus care afișa 
specialităţile snack-ului din colţ. 

— Mor de foame. Ce-ai zice să mâncăm ceva? Sunt sigură că 
au chestii supergrase, dar superbune, înăuntru. 

— Până la urmă, o să faci o indigestie cu toată haleala asta. 

— Nu e grav, o să mă îngrijeşti tu. Sunt sigură că poţi să fii 
foarte sexy în rolul doctorului gentil. 

— Eşti dusă rău! 

— A cui e vina, după părerea ta? Şi apoi, zău aşa, Tom, mai 
slăbeşte şi tu un pic frâul uneori. Fii mai calm. Lasă viaţa să-ţi 
facă bine, în loc să te temi mereu de ea. 

Hm... lată că se crede Paulo Coelho acum... 

leşi din maşină şi am privit-o urcând scara de lemn care 
ducea la restaurant. Cu jeanşii ei mulaţi, cu geaca de piele 
ajustată pe talie şi cu beauty case-ul argintat, avea o alură de 
cowgirl care cadra bine cu decorul. l-am plătit benzina lui Pablo 
şi m-am dus după Billie pe scări: 

— Dă-mi cheile ca să închid. 


— E OK, Tom! Relaxează-te. Încetează să vezi numai pericole 
peste tot! Uită de maşină pentru un moment. O să-mi faci cinste 
cu tortillas şi cu ardei copţi, apoi vei încerca să mă descrii cât 
mai bine posibil! 

Am avut slăbiciunea să o urmez în acest soi de saloon unde, 
credeam eu, aveam să petrecem clipe plăcute. Dar nu puneam 
la socoteală ghinionul care avea o plăcere sadică să se 
înverşuneze împotriva noastră încă de la începutul acestei 
călătorii nesigure. 

— Ma... maşina... începu Billie când ne instalam pe terasă 
pentru a ne savura clătitele din mălai. 


— Ce? 

— Nu mai e acolo, zise ea dezolată arătând spre locurile de 
parcare. 

Am ieşit din local furios la culme fără să fi luat nici măcar o 
înghiţitură: 


— Încetează să vezi numai pericole peste tot, nu? Slăbeşte 
frâul, nu? Asta mă sfătuiai, aşa-i? Eram sigur că până la urmă o 
să fim traşi pe sfoară! Le-am făcut chiar şi plinul! 

Mă privi cu un aer dezolat care nu dură decât o secundă 
pentru a lăsa loc sarcasmului ei obişnuit: 

— Păi, dacă erai sigur că o să ni se fure maşina, de ce nu te-ai 
întors să o încui? La urma urmei, fiecare cu greşelile lui! 

Din nou, am luat totul asupra mea ca să n-o strâng de gât. De 
data asta, nu mai aveam nici maşină, nici bagaje. Se înnoptase 
şi începea să se facă frig. 


x kK x 


Rancho Santa Fe 

Biroul şerifului 

— Sergeant Alvarez... este cu dumneavoastră? 

— Adică? întrebă Milo întinzându-i ofițerului permisul de 
conducere şi asigurarea Bugatti-ului. 

Un pic încurcat, adjunctul şerifului îşi explică întrebarea 
arătând, dincolo de geam, silueta lui Carole, ocupată să 
completeze nişte hârtii cu secretara. 

— Prietena dumneavoastră de-acolo este prietenă „prietenă” 
sau doar prietenă? 

— De ce, intenţionaţi s-o invitaţi la masă? 


— Dacă este liberă, este adevărat că mi-ar plăcea. Este 
extrem de... 

Îşi căută cuvintele, atent să nu se dea de gol, dar îşi dădu 
seama de stângăcia lui şi preferă să nu-şi termine fraza. 

— Asumaţi-vă  responsabilităţile, bătrâne, îl sfătui Milo 
încercaţi-vă norocul şi-o să vedeţi dacă luaţi un pumn gură sau 
nu. 

Opărit, adjunctul şerifului verifică actele vehiculului înainte de 
a-i întinde lui Milo cheile de la Bugatti. 

— Puteţi s-o luaţi. Totul este în regulă, dar evitaţi de acum 
înainte să vă Împrumutați maşina la oricine. 

— Nu era oricine: era cel mai bun prieten al meu. 

— Ei bine, poate ar trebui să vă alegeţi mai bine prietenii. 

Milo avea de gând să-i răspundă ceva dezagreabil când 
Carole veni în birou. 

— Când i-aţi oprit, şerifule, sunteţi sigur că la volan era o 
femeie? N-aveţi nicio îndoială? 

— Aveţi încredere în mine, sergeant, ştiu să recunosc o 
femeie. 

— Şi bărbatul de pe scaunul pasagerului, el era? întrebă ea, 
arătându-i un roman pe coperta căruia figura poza lui Tom. 

— La drept vorbind, nu l-am observat prea bine pe prietenul 
dumneavoastră. Am vorbit mai ales cu blondina. Tipa era o 
adevărată pacoste! 

Milo consideră că-şi pierdea timpul şi ceru să-şi ia înapoi 
actele. 

Şeriful i le restitui îndrăznind o întrebare care îi ardea buzele. 

— Tatuajele pe care le aveţi pe braţ sunt cele ale bandei Mara 
Salvatrucha, nu-i aşa? Am citit nişte chestii despre asta pe 
internet. Credeam că nu poţi părăsi niciodată banda asta. 

— Nu trebuie să credeţi tot ce citiţi pe internet, îl sfătui Milo 
ieşind din încăpere. 

În parcare, el începu să-şi studieze minuţios Bugatti-ul. 
Vehiculul era în stare bună. Avea benzină şi bagajele rămase în 
portbagaj dovedeau plecarea precipitată a ocupanților. Deschise 
genţile şi găsi în ele haine de femeie şi produse de toaletă. In 
torpedou, puse mâna pe o hartă rutieră şi o revistă cu 
celebrităţi. 

— Deci? întrebă Carole alăturându-i-se. Găseşti ceva? 


— Poate... răspunse el arătându-i itinerariul trasat pe hartă. 
Până la urmă, te-a invitat la masă individul ăla? 

— Mi-a cerut numărul de telefon şi mi-a propus să ieşim într- 
una din seri. De ce, te deranjează? 

— Nicidecum. În definitiv, nu e prea original, nu? 

Tocmai voia să-i zică să se ducă naibii, când... 

— Ai văzut asta? exclamă ea arătându-i fotografiile cu Aurore 
şi Rafael Barros pe plaja lor paradisiacă. 

Milo arătă cu degetul o cruce desenată cu markerul pe hartă 
şi îi propuse prietenei lui din copilărie: 

— Ce-ai zice de un week-end într-un hotel frumos pe coasta 
mexicană? 


x k x 


Mexic 

Stația-service El Zacatal 

Billie mângâia faldul de mătase al unei cămăşuţe de noapte 
din dantelă chantilly: 

— Dacă-i dai cadou ăsta, iubita ta o să-ți facă nişte lucruri pe 
care nu ți le-a făcut niciodată. Nişte chestii despre care nici 
măcar nu ştii că există, atât sunt de obscene... 

Pablo făcea ochii mari. De zece minute, Billie încerca să facă 
troc cu ce avea în beauty case, în schimbul scooterului tânărului 
de la pompa de benzină. 

— Şi ăsta, e necesarul cel mai cel, zise ea scoțând din geantă 
un flacon de cristal cu un dop ale cărui fațete străluceau ca un 
diamant. 

Deşurubă fiola şi o făcu pe misterioasa, ca o prestidigitatoare 
aflată pe punctul de a-şi executa numărul. 

— Miroase... zise ea apropiind elixirul de nasul tânărului. Simţi 
această mireasmă jucăuşă şi fermecătoare? Aceste emanaţii 
ameţitoare şi seducătoare? Lasă-te invadat de esenţele de 
violetă, rodie, piper roşu şi iasomie... 

— Incetează, nu-l mai corupe pe băiatul ăsta! i-am cerut eu. O 
să ne aduci numai necazuri. 

Dar Pablo nu cerea decât să fie hipnotizat şi, ca să-i facă şi 
mai mare plăcere, tânăra femeie îşi reluă tirada: 

— Lasă-te îmbătat de aceste note de mosc, frezie şi flori de 


ylang-ylang... 


Sceptic, m-am apropiat de scooter. Era o sculă veche: imitaţia 
unei Vespa italieneşti pe care un constructor local probabil că o 
comercializase în Mexic, în anii 70. Revopsită deja de mai multe 
ori, era acoperită cu o multitudine de autocolante fosilizate în 
caroserie. Unul dintre ele purta chiar inscripţia: Cupa mondială 
de fotbal, Mexico 1986... 

În spatele meu, Billie continua să scoată din mânecă: 

— Crede-mă, Pablito, când o femeie se dă cu parfumul ăsta, 
pătrunde într-o grădină vrăjită, plină de mirosuri senzuale care o 
transformă într-o tigroaică sălbatică şi nestăpânită, însetată 
de... 

— Gata, termină cu circul ăsta! i-am cerut eu. Oricum, nu vom 
rezista niciodată amândoi pe scooter-ul ăsta. 

— Ba da, e-n regulă, nici eu nu cântăresc tone! replică ea 
abandonându-l pe Pablo în faţa concentratului de magie 
feminină degajată de beauty case-ul Aurorei. 

— Şi apoi, e prea periculos. E noapte, străzile sunt prost 
întreţinute, pline de gropi şi denivelări... 

— Trato hecho?!* întrebă Pablo venind lângă noi. 

— Este o afacere bună. Crede-mă, iubita ta o să te venereze! 
îi promise ea luând mănunchiul de chei. 

Am clătinat din cap: 

— Este absurd! Chestia asta o să ne lase după douăzeci de 
kilometri. Cureaua de transmisie trebuie să fie tocită de tot şi... 

— Tom. 

— Ce? 

— Un scooter ca ăsta n-are curea de transmisie. Nu te mai da 
bărbat, nu ştii nimic despre mecanică. 

— Poate nu ştiu nici că chestia asta n-a mai mers de douăzeci 
de ani, am zis eu răsucind cheia de contact. 

Motorul tuşi de două-trei ori înainte de a începe să toarcă 
anevoie. Billie urcă în spatele meu, mă apucă cu mâinile de 
mijloc şi îşi puse capul pe umărul meu. 

Scooterul o luă din loc păcănind în noapte. 


19 Încheiem târgul? (n.a.) 


20 
Oraşul îngerilor 
Ceea ce contează nu sunt loviturile pe care le 
dai, ci acelea pe care le primeşti şi la care rezişti 
pentru a merge mai departe. 
Randy PAUSCH 


Cabo San Lucas 

Hotelul La Puerta del Paraiso 

Apartamentul nr. 12 

O lumină matinală răzbătea prin draperii. Billie deschise un 
ochi, îşi înăbuşi un căscat şi se întinse cu lene. Cadranul digital 
al ceasului deşteptător arăta 9 trecut de fix. Se răsuci pe saltea. 
La mai mulţi metri de ea, pe un pat separat, Tom era culcat 
ghemuit, cufundat într-un somn profund. Vlăguiţi şi deşelaţi, 
ajunseseră la hotel în timpul nopţii. Întrucât bătrânul scooter al 
lui Pablo îşi dăduse sufletul la vreo zece kilometri de destinaţia 
lor, fuseseră nevoiţi să-şi termine periplul pe jos, aruncându-şi în 
faţă înjurături în timpul orelor de mers care îi despărţeau de 
locul lor de vilegiatură. 

In pantaloni scurţi şi top cu bretele, Billie sări pe parchet şi se 
îndreptă tiptil spre canapea. In afară de cele două paturi queen- 
size, apartamentul mai cuprindea un şemineu central şi un salon 
spaţios a cărui decorare combina mobilierul mexican tradiţional 
şi gadgeturile tehnologice: ecrane plate, diverse playere, 
conexiune internet fără fir... Zgribulindu-se de frig, tânăra apucă 
haina lui Tom şi se înfofoli în ea ca într-o capă înainte de a ieşi 
pe uşa-fereastră culisantă. 

De cum puse piciorul afară, i se tăie răsuflarea. Aseară, se 
culcaseră pe întuneric, nervoşi şi prea epuizați pentru a se 
bucura de spectacol. Dar în dimineaţa asta... 

Billie înainta pe terasa scăldată de soare. De aici, cuprindea 
cu privirea fâşia de uscat a peninsulei Baja, acel loc magic unde 
Oceanul Pacific se uneşte cu Marea Cortez. Mai contemplase 
vreodată un peisaj atât de ameţitor? Din câte îşi amintea, nu. Işi 
sprijini coatele de balustradă, cu zâmbetul pe buze şi ochii 
scânteind. Cu munţii în spate, vreo sută de căsuțe se înşirau 
armonios de-a lungul unei plaje de nisip alb scăldat de o mare 
de culoarea safirului. 


Numele hotelului - La Puerta del Paraiso - promitea o uşă 
care dădea spre paradis. Era nevoită să constate că nu erai 
departe de aşa ceva... 

Işi apropie ochiul de telescopul pus pe trepied destinat 
astronomilor începători, dar, în loc să observe cerul sau munţii, 
orientă luneta spre piscina hotelului. Imense bazine pline ochi 
cu apă, pe trei etaje diferite, coborau până la plajă şi păreau să 
se contopească cu oceanul. 

Dispuse în mijlocul apei, mici insule private se umpleau de 
beautiful people care îşi începeau ziua de bronzare sub nişte 
palapas% acoperite cu stuf. 

Cu ochiul țintuit pe lunetă, Billie se extazia: 

Tipul cu pălărie stetson, acolo, drace, ai zice că-i Bono! şi 
blonda înaltă cu copiii, seamănă extrem de mult cu Claudia 
Schiffer! Şi bruneta dărâmătoare, tatuată din cap până-n 
picioare şi cu coc înalt, Dumnezeule, dar este... 

Se amuză astfel câteva minute până când o pală de vânt rece 
o făcu să se ghemuiască într-un fotoliu din lemn de palmier. 
Frecându-şi umerii pentru a se încălzi, simţi ceva în buzunarul 
interior al hainei. Era portofelul lui Tom. Un model vechi, foarte 
gros, din piele aspră şi cu colţurile tocite. Curioasă, îl deschise 
fără prea multe scrupule. Era umflat de bancnotele multe 
obţinute după amanetarea tabloului. Dar nu banii o interesau. 
Găsi fotografia Aurorei pe care o zărise în ajun şi o întoarse 
descoperind un scris feminin: 


lubirea înseamnă ca tu să fii pentru mine cuțitul cu care 
scormonesc înăuntrul meu. 
A. 


Mda, un citat pe care pianista trebuie să-l fi copiat de undeva. 
Un truc egocentric, tulburător şi dureros pentru a se juca de-a 
romantica-gotică. 

Billie aranjă poza şi examină restul conţinutului. Era slab: 
carduri, paşaport, două comprimate de Advil. Şi asta era tot. Dar 
de unde venea atunci această umflătură la baza buzănăraşului 
cu bancnote? Inspectă mai cu atenţie portofelul şi descoperi un 
soi de dublură cusută cu aţă groasă. 


Umbrele de plajă. (n.t.) 


Surprinsă, desprinse agrafa cu clip care îi ţinea părul şi, cu 
ajutorul micuţei broşe, începu să desfacă o parte din cusătură. 
Apoi scutură buzunăraşul şi un obiect metalic strălucitor îi căzu 
în căuşul palmei. 

Era tubul unui cartuş de la o armă de foc. 

Brusc, bătăile inimii i se înteţiră în piept. Înţelegând că tocmai 
violase un secret, se grăbi să pună cartuşul în fundul dublurii. 
Simţi atunci că aceasta mai conţinea şi altceva. Era o poză 
veche făcută cu polaroid, îngălbenită şi cam neclară. Se vedea 
un cuplu de tineri îmbrăţişaţi în faţa unui grilaj şi o linie de 
imobile din beton. ÎI recunoscu pe Tom fără dificultate, apreciind 
că nu avea probabil nici măcar douăzeci de ani pe atunci. 
Femeia era şi mai tânără, avea fără îndoială vreo 
şaptesprezece-optsprezece ani. Era o fată frumoasă, sud- 
americană tipică. Înaltă şi delicată, avea nişte ochi deschişi la 
culoare minunaţi care străpungeau imaginea în ciuda proastei 
calităţi a clişeului. Văzându-le poza îţi dădeai seama că ea o 
făcuse, ţinând aparatul la capătul braţului întins. 

— Hei, nu te jena! 

Billie lăsă poza tresărind. Se întoarse şi... 


x kK x 


Hotelul La Puerta del Paraiso 

Apartamentul nr. 24 

— Hei, nu te jena! strigă o voce. 

Cu ochiul fixat la telescop, Milo studia fizicul avantajos a două 
naiade pe jumătate goale care stăteau la soare pe marginea 
piscinei, când Carole dădu buzna pe terasă. El tresări şi se 
întoarse, descoperind-o pe prietena lui care îl privea cu 
severitate. 

— Îți semnalez că ăsta e făcut ca să te uiţi la Casiopeea şi 
Andromeda, nu ca să-ţi clăteşti ochii! 

— Poate că şi ele se numesc Casiopeea şi Andromeda, 
remarcă el arătând cu bărbia spre cele două pin-up-uri. 

— Dacă te crezi amuzant... 

— Ascultă, Carole: nu eşti soţia mea şi cu atât mai puţin 
mama! Şi-ntâi de toate, cum ai intrat în camera mea? 


— Sunt poliţist, bătrâne! Dacă îţi imaginezi că o simplă ușă de 
cameră de hotel o să-mi pună probleme... zise ea aruncând o 
geantă de pânză pe unul din scaunele din lemn de palmier. 

— Eu numesc asta violare a vieţii private! 

— Ei bine, anunţă poliţia! 

— Şi tu, tu te crezi amuzantă? 

Supărat, el ridică din umeri şi schimbă subiectul: 

— Intr-adevăr, am verificat la recepţie. Tom s-a cazat la hotel 
împreună cu „prietena” lui. 

— Ştiu, am făcut propria mea anchetă: apartamentul nr.12, 
două paturi separate. 

— Asta te linişteşte, cele două paturi separate? 

Ea oftă: 

— Când vorbeşti aşa, eşti mai prost ca noaptea... 

— Şi Aurore? Ai anchetat-o şi pe ea? 

— Absolut! zise ea apropiindu-se la rându-i de telescop pentru 
a orienta luneta în direcţia țărmului. 

Scrută timp de câteva secunde vasta întindere de nisip fin 
mângâiată de valurile transparente. 

— Şi, dacă informaţiile mele sunt exacte, Aurore ar trebui să 
se afle în clipa asta... chiar aici. 

Fixă poziţia lunetei pentru a-i permite lui Milo să privească. 

În apropierea țărmului, îmbrăcată într-un combinezon sexy, 
frumoasa Aurore făcea într-adevăr jet-sky în compania lui Rafael 
Barros. 

— Nu arată rău tipul ăsta, nu? întrebă Carole recuperându-şi 
postul de observaţie. 

— Da? Aşa ţi se pare? 

— Păi, ar fi cam greu să nu mi se pară! l-ai văzut umerii laţi şi 
bustul atletic? Tipul ăsta are o faţă de actor şi un spate de zeu 
grec! 

— Bine, hai, ajunge! bombăni Milo împingând-o pe Carole ca 
să reia controlul telescopului. Credeam că e făcut pentru a 
observa Andromeda şi Casiopeea... 

Ea lăsă să-i scape un zâmbet în timp ce el căuta o nouă 
victimă de spionat. 

— Bruneta aia îmbujorată toată, cu sâni falşi şi coc rock'n'roll, 
este... 

— Da, ea este! i-o tăie Carole. Spune-mi, după ce termini cu 
distracţia asta, poţi să-mi spui cum o să ne plătim hotelul? 


— N-am nici cea mai mică idee, mărturisi Milo cu tristeţe. 

Îşi luă ochii de la „jucăria” lui şi ridică geanta sport pusă pe 
scaun pentru a se aşeza în faţa lui Carole. 

— Cântăreşte o tonă, chestia asta. Ce e înăuntru? 

— Ceva ce am adus pentru Tom. 

El se încruntă stârnind-o să se explice. 

— M-am întors la el acasă, ieri dimineaţă, înainte de a trece 
pe la tine. Voiam să scotocesc prin casă pentru a descoperi alte 
indicii. Am urcat în camera lui şi imaginează-ţi că tabloul lui 
Chagall dispăruse! 

— Ei drăcie... 

— Ştiai că era un seif camuflat în spatele pânzei? 

— Nu. 

Pentru o clipă, Milo îşi recăpătă speranţa. Poate că Tom avea 
economii ascunse care le vor permite să ramburseze o parte din 
datorii. 

— Eram intrigată şi nu m-am putut abţine să nu încerc câteva 
combinaţii... 

— Şi ai reuşit să deschizi seiful, ghici el. 

— Da, introducând codul 07071994. 

— Chestia asta ţi-a venit aşa, din senin? o ironiză el. O 
inspiraţie divină? 

Ea nu-i remarcă sarcasmul. 

— Este doar data când a împlinit douăzeci de ani: 7 iulie 
1994. 

La această evocare, Milo se posomori la faţă şi mormăi cu 
jumătate de voce: 

— În perioada aia, eu nu eram cu voi, nu? 

— Nu... erai în închisoare. 

Se făcu linişte şi inima lui Milo fu cuprinsă de melancolie. 
Fantomele şi demonii erau încă acolo, gata să reapară de îndată 
ce lăsa garda jos. În mintea lui, se suprapuseră imagini 
contrastante: cea a acestui hotel de lux peste cea sordidă a 
închisorii. Paradisul bogaţilor şi infernul săracilor... 

În urmă cu cincisprezece ani, el stătuse nouă luni în 
penitenciarul pentru bărbaţi din Chino. O lungă traversare a 
tenebrelor. O purificare dureroasă care marcase sfârşitul anilor 
lui teribili. De atunci, în ciuda tuturor eforturilor făcute pentru a 
o reconstrui, viaţa era pentru el un teren alunecos şi instabil, 
gata să se ducă la vale sub fiecare pas pe care-l făcea, iar 


trecutul, o grenadă fără cui susceptibilă de a-i exploda oricând 
în cap. 

Clipi din ochi de mai multe ori pentru a nu se lăsa să devieze 
în nişte amintiri pe care le ştia răvăşitoare. 

— Ei şi, ce era în seif? întrebă el cu o voce pierită. 

— Cadoul pe care i-l făcusem de ziua lui. 

— Pot să văd? 

Ea încuviinţă din cap. 

Milo ridică geanta şi o puse pe masă, apoi deschise fermoarul 
Eclair. 


x kK x 


Apartamentul nr. 12 

— Ce faci cu lucrurile mele? am strigat smulgându-mi 
portofelul din mâinile lui Billie. 

— Nu te enerva. 

Imi reveneam cu greu dintr-o stare semicomatoasă. Aveam 
gura amară, febră musculară în tot corpul, o durere înfiorătoare 
de gleznă şi impresia dezagreabilă că am petrecut noaptea într- 
o maşină de spălat. 

— Le detest pe tipele care-şi bagă nasul peste tot! Ai într- 
adevăr toate defectele din lume! 

— Oh, da, dara cui e vina în fond şi la urma urmei? 

— Viaţa privată e ceva important! Ştiu că n-ai deschis 
niciodată o carte, dar, când o s-o faci, aruncă-ţi un ochi pe 
Soljeniţin. A scris un lucru foarte adevărat: „Libertatea noastră 
se construieşte pe ceea ce nu ştie celălalt despre existenţele 
noastre”. 

— Ei bine, tocmai voiam să restabilesc balanţa, se apără ea. 

— Ce balanţă? 

— Tu ştii totul despre viaţa mea... Este normal să fiu şi eu 
curioasă în legătură cu a ta, nu? 

— Nu, nu este normal! Nimic nu este normal, de altfel. Tu n-ar 
fi trebuit să părăseşti niciodată lumea ta de ficţiune, iar eu n-ar 
fi trebuit să te urmez în această călătorie. 

— Hotărât lucru, eşti amabil ca un cleşte în dimineaţa asta. 

Nu pot să cred... Tot ea îmi face reproşuri! 

— Ascultă, poate că te pricepi să întorci situaţia în avantajul 
tău, dar cu mine nu-ţi merge. 


— Cine-i fata asta? întrebă ea arătând poza de polaroid. 

— E sora lui Papa Pius, îţi convine răspunsul ăsta? 

— Nu, e chiar jalnic ca replică. Nici măcar în cărţile tale n-ai 
îndrăzni să-l dai. 

Ce tupeu! 

— E Carole, o prietenă din copilărie. 

— Şi de ce îi păstrezi fotografia în portofel ca pe o relicvă? 

l-am aruncat o privire posomorâtă şi dispreţuitoare. 

— La dracu! explodă ea părăsind terasa. De altfel, mi se rupe 
de Carole asta a ta! 

Mi-am aruncat ochii pe fotografia îngălbenită, mărginită de un 
cadru alb, pe care o ţineam în mână. Cu ani în urmă, o cususem 
în portofel, dar n-o mai privisem niciodată. 

Amintirile reieşeau încet la suprafaţă. Mintea mi se înceţoşă şi 
mă purtă cu şaisprezece ani în urmă, cu Carole la braţul meu 
care îmi cerea: 

— Stop! Nu mai mişca, Tom! Cheeeeeeeese! 

Clic, bzzzzzzzzzz. Din nou, mi se pare că aud zgomotul 
caracteristic fotografiei instantanee ieşind din gura aparatului. 

Mă revăd apucând poza din zbor în timp ce ea protesta: 

— Hei! Atenţie! O să pui degetele pe ea, las-o să se usuce! 

O revăd alergând după mine în timp ce eu scutur poza pentru 
a grăbi uscarea. 

— Dă-mi să văd! Dă-mi să văd! 

Apoi cele trei minute de aşteptare aproape magice, în care ea 
se agăţase de umărul meu pândind apariţia treptată a 
fotografiei pe peliculă şi râsul ei nebun descoperind rezultatul 
final! 


x k x 


Billie puse tava cu micul dejun pe masa din lemn de teck. 

— OK, recunoscu ea, n-ar fi trebuit să-ţi scotocesc prin lucruri. 
Sunt de acord cu Solje-nu-mai-ştiu-cum ăsta al tău: toată lumea 
are dreptul să aibă secrete. k 

Eu mă calmasem şi ea se potolise. Imi turnă o ceaşcă de 
cafea; eu i-am uns o tartină cu unt. 

— Ce s-a petrecut în ziua aceea? mă întrebă totuşi după un 
moment. 


Dar în vocea ei nu mai era nici urmă de dorinţă de intruziune 
sau de curiozitate nesănătoasă. Poate simţea pur şi simplu că, 
în ciuda aparenţelor, aveam fără îndoială nevoie să-i 
mărturisesc acest episod din viaţa mea. 

— Era ziua mea de naştere, am început eu. Ziua în care 
împlineam douăzeci de ani... 


Los Angeles 

Cartierul MacArthur Park 

7 iulie 1994 

În vara asta, căldura este insuportabilă. Striveşte totul face 
oraşul să fiarbă ca într-o oală. Pe terenul de baschet, soarele a 
înmuiat gudronul, dar asta nu-i împiedică pe vreo zece tipi cu 
bustul gol să se creadă Magic Johnson, aruncând unul după altul 
la coş. 

— Hei, Mr. Freak”! Vii să ne arăţi ce ştii să faci? 

Nici măcar nu reacţionez. De altfel, nici măcar nu aud. Am dat 
walkman-ul la maximum. Suficient pentru ca pocnetul de beats 
şi greutatea başilor să fie mai puternice decât înjurăturile. Merg 
pe lângă gardul din grilaj până la începutul parking-urilor unde 
un copac izolat şi încă frunzos oferă o mică suprafaţă cu umbră. 
Nu e ca o bibliotecă climatizată, dar e mai bine decât nimic 
pentru a citi. M-aşez pe iarba uscată, cu spatele sprijinit de 
trunchi. 

Protejat de muzică, sunt în lumea mea. Mă uit la ceasul de 
mână: ora 13. Mai am o jumătate de oră până să iau autobuzul 
ca să mă duc la Venice Beach unde vând îngheţată pe 
boardwalk. Am timp să citesc câteva pagini din lista eclectică de 
cărţi pe care mi-a făcut-o domnişoara Miller, o profă tânără de 
literatură de la facultate, strălucită și iconoclastă, care mă 
simpatizează. În geanta mea coabitează talmeş-balmeş Rege/e 
Lear de Shakespeare, Ciuma lui Albert Camus, Sub vulcan de 
Malcolm Lowry şi cele o mie opt sute de pagini ale celor patru 
volume din L.A. Quartet al lui James Eliroy. 

Pe walkman-ul meu, cuvintele sumbre ale ultimului album 
REM. De asemenea, mult rap. Sunt anii West Coast: flow-ul lui 
Dr. Dre, Gansta Funk-ul lui Snoop Doggy şi furia lui Tupac. 
Detest muzica asta tot atât cât o iubesc. Este adevărat că, de 
cele mai multe ori, cuvintele nu sunt cine ştie ce: apologia 


21 Monstru. (n.a.) 


canabisului, insulte la adresa poliţiei, sex, deocheat, elogiu adus 
legii revolverelor şi maşinilor. Dar cel puţin, ea vorbeşte despre 
cotidianul nostru şi despre tot ceea ce ne înconjoară: despre 
stradă, ghetou, disperare războiul  găştilor de cartier, 
brutalitatea sticleţilor şi despre fete care se trezesc însărcinate 
la cincisprezece ani şi care nasc în latrinele şcolilor. Şi mai ales, 
atât în cântece cât şi în oraş, drogurile sunt peste tot şi explică 
totul: puterea, biştarii, violenţa şi moartea. Şi apoi, rapperii ne 
lasă impresia că trăiesc ca noi: bântuie prin subsolurile 
imobilelor, fac schimb de focuri de armă cu sticleţii, ajung la 
pârnaie atunci când nu se lasă pur şi simplu ucişi în stradă. 

O văd pe Carole venind din depărtare. Poartă o rochie 
deschisă la culoare care, prin jocul transparenţelor, îi dă o 
înfăţişare diafană. Nu e chiar genul ei totuşi. În majoritatea 
timpului, ca multe fete din cartier, îşi camuflează feminitatea 
sub treninguri, sweets cu glugă, tricouri XXL sau şorturi de 
baschetbalişti cu trei numere mai mari. Cu un rucsac mare în 
spate, ea îi depăşeşte pe şmecheri, insensibilă la miştourile sau 
la remarcile lor deplasate, ca să mi se alăture în „insula mea de 
verdeață”. 

— Salut, Tom. 

— Salut, zic, scoţându-mi căştile. 

— Ce asculţi? _ 

Ne cunoaştem de zece ani. In afară de Milo, este singura mea 
prietenă. Singura persoană (excluzând-o pe domnişoara Miller) 
cu care am conversații adevărate. Legătura care ne uneşte este 
unică. Este mai puternică decât în cazul în care Carole îmi era 
soră. Mai puternică decât dacă îmi era iubită. Este un „altceva” 
pe care îmi e greu să-l definesc. 

Ne cunoaştem de mult, dar, de patru ani, ceva s-a schimbat. 
Într-o bună zi, am descoperit că infernul şi oroarea locuiau în 
casa de alături, chiar la zece metri de camera mea. Că fata cu 
care mă întâlneam dimineaţa pe scară era deja moartă pe 
dinăuntru. Că în unele seri, redusă la starea de obiect, suporta 
un martiriu cumplit. Că cineva îi sugea sângele, viaţa, seva. 

Nu ştiam ce să fac ca să o ajut. Eram un tip singuratic. Aveam 
şaisprezece ani, nu tu bani, nu tu gaşcă, nu tu armă, nu tu 
muşchi. Doar un creier şi voinţă, dar asta nu era suficient ca să 
mă opun ticăloşiei. 


Aşa că am făcut ce am putut, respectând ceea ce-mi ceruse 
ea. N-am alertat pe nimeni şi i-am inventat o poveste. O poveste 
fără sfârşit care urmărea drumul lui Dalilah - o adolescentă care 
îi semăna de parc-ar fi fost două picături de apă - şi al lui Rafael, 
un înger păzitor care veghea asupra ei din copilărie. 

Timp de doi ani, am văzut-o pe Carole aproape zilnic şi fiecare 
nouă zi era promisiunea unei noi plonjări în povestea mea. Ea 
zicea că această ficţiune îi servea drept scut pentru a înfrunta 
încercările vieţii. Că personajele mele şi aventurile lor o 
proiectau într-o lume imaginară care o făceau să uite de 
realitate. 

Tot învinovăţindu-mă că nu puteam s-o ajut pe Carole altfel, 
petreceam din ce în ce mai mult timp imaginând aventurile lui 
Dalilah. Le consacram majoritatea timpului meu liber, creând un 
univers cu decoruri de cinemascop într-un Los Angeles misterios 
şi romantic. Mă documentam, căutam lucrări despre mituri, 
devoram vechi tratate de magie. Îmi petreceam nopţile scriind, 
dând viaţă, zi după zi, unor personaje variate care înfruntau şi 
ele partea lor de umbră şi de suferinţă. 

Pe măsură ce lunile treceau, povestea mea lua amploare, 
trecând de la un basm supranatural la o povestire iniţiatică 
pentru a se transforma într-o veritabilă odisee. Mi-am pus tot 
sufletul în această ficţiune, tot ce era mai bun în mine, fără să 
bănuiesc că, peste cincisprezece ani, mă va face celebru şi va fi 
citită de milioane de persoane. 

lată de ce, astăzi, aproape că nu dau interviuri, iată de ce evit 
pe cât posibil jurnaliştii. Pentru că geneza 7ri/ogiei îngerilor este 
un secret pe care nu-l voi împărţi niciodată decât cu o singură 
persoană din lume. 

— Hai zi, ce asculţi? 

Acum, Carole are şaptesprezece ani. Zâmbeşte, este 
frumoasă, din nou plină de viaţă, de forţă şi de planuri. Şi crede 
- o ştiu - că asta e datorită mie. 

— Un cântec al lui Prince reluat de Sinead O'Connor, nu-l ştii. 

— Glumeşti! Toată lumea ştie Nothing Compares 2 U. 

Stă în picioare în faţa mea. Silueta ei aeriană se detaşează pe 
cerul de iulie: 

— Vrei să mergem să vedem Forrest Gump la Cinerama 
Dome? Rulează de ieri. Se pare că nu e rău... 

— Păi... zic fără entuziasm. 


— Putem închiria Groundhog Day de la videoclub sau să ne 
uităm la VHS-uri cu X-Files. 

— Nu pot, Carole, lucrez în după-amiaza asta. 

— Atunci... începu ea. 

Misterioasă, scotoceşte în rucsac pentru a scoate o cutie de 
Cola pe care o agită ca pe o şampanie. 

— „trebuie să te sărbătorim imediat. 

Înainte să emit cel mai mic protest, trage de inel şi mă 
stropeşte copios pe piept şi pe faţă. 

— Incetează! Te-ai scrântit sau ce? 

— E OK, este light, nu pătează. 

— Mie-mi spui! 

Mă şterg făcând-o pe supăratul. Zâmbetul şi buna ei dispoziţie 
sunt plăcute la vedere. 

— Cum nu împlineşti în fiecare zi douăzeci de ani, am ţinut să- 
ţi ofer ceva special, anunţă ea pe un ton cam solemn. 

Din nou se apleacă spre rucsac şi îmi întinde un pachet 
enorm. La prima privire, văd că ambalajul cadoului e foarte 
dichisit şi că provine de la un magazin „adevărat”. Când îl iau în 
mână, constat că e destul de greu şi sunt un pic jenat. Mai mult 
decât mine, Carole n-are niciun sfanţ. Lucrează pe ici-pe colo, 
dar micile ei economii sunt aproape integral masacrate finanţării 
studiilor. 

— Deschide-l, idiotule! Nu sta înţepenit cu chestia asta în 
braţe! 

In cutia de carton, este un obiect inaccesibil. Un fel de Graal 
pentru scribălăul care sunt. Mai valoros decât stiloul lui Charles 
Dickens sau decât maşina de scris Royal a lui Hemingway: un 
Powerbook 540c, cel mai tare computer portabil. De două luni, 
de câte ori trec prin faţa vitrinei de la Computer's Club, nu mă 
pot împiedica să nu mă opresc pentru a-l admira. Îi ştiu 
caracteristicile tehnice pe de rost: procesor de 33 Mhz, hard disk 
de 500 Mo, ecran LED color cu matriţă activă, modem intern, 
baterii care ţin trei ore şi jumătate, primul calculator care are 
încorporat un trackpad. Un instrument de lucru incomparabil 
cântărind puţin peste trei kilograme la un preţ de... 5000 de 
dolari. 

— Nu poţi să-mi faci cadou aşa ceva, zic. 

— Ba uite că pot. 


Sunt emoţionat şi ea la fel. Ochii îi strălucesc şi îndoială că şi 
ai mei. 

— Nu este un cadou, Tom, este o responsabilitate. 

— Nu înţeleg... 

— Vreau ca într-o bună zi să scrii povestea lui Dalilah şi a 
Companiei îngerilor. Vreau ca această poveste să fac bine şi 
altor persoane în afară de mine. 

— Dar pot s-o scriu cu hârtie şi stilou! 

— Poate, dar acceptând acest cadou, îţi iei un fel de 
angajament. Un angajament faţă de mine. 

Nu ştiu ce să răspund. 

— De unde ai avut bani, Carole? 

— Nu-ţi fă griji: m-am descurcat. 

Apoi urmează cele câteva secunde în timpul cărora nimeni nu 
vorbeşte. Imi doresc foarte mult s-o strâng în braţe, poate chiar 
s-o sărut, poate chiar să-i spun c-o iubesc. Dar nici ea, nici eu nu 
suntem pregătiţi pentru asta. Aşa că îi promit doar că voi scrie 
într-o zi, pentru ea, această poveste. 

Ca să risipească emoția care ne încearcă pe amândoi, scoate 
un ultim obiect din rucsacul ei mare: un vechi Polaroid care-i 
aparţine lui Black Mamma. Mă ia de mijloc, ridică aparatul la 
capătul braţului şi îmi cere făcând poza: 

— Stop! Nu mişca, Tom! Cheeeeese! 


x kK x 


Hotelul La Puerta del Paraiso 

Apartamentul nr. 12 

— Uau... Carole asta este o fată ciudată... murmură Billie în 
timp ce-mi terminam povestirea. 

Avea în ochi multă tandrete şi umanitate, ca şi cum mă vedea 
pentru prima oară. 

— Ce face azi? 

— E polițistă, am zis dând pe gât o gură de cafea care se 
răcise. 

— Şi computerul ăla? 

— Este la mine acasă, într-un seif. Pe el am scris primele 
schiţe din Trilogia îngerilor. Vezi, mi-am ţinut promisiunea. 

Refuză să-mi acorde această satisfacţie: 


— Ţi-ai fi ţinut-o dacă ai fi scris al treilea volum. Unele lucruri 
sunt uşor de început, dar nu-şi capătă adevăratul sens decât 
atunci când le-ai dus la bun sfârşit. 

Voiam să-i cer să termine cu afirmaţiile astea categorice, 
când cineva bătu la uşă. 

Am deschis fără să fiu atent, convins că voi da cu ochii de 
room service sau de menajeră, dar în loc de asta... 

Am trăit cu toţii acest gen de experienţe: momente de graţie 
orchestrate parcă de un arhitect celest capabil să ţeasă între 
fiinţe şi lucruri legături invizibile pentru a ne aduce exact ceea 
ce avem nevoie chiar în momentul în care am avut nevoie: 

— Bună, îmi zise Carole. 

— Salut, bătrâne, îmi aruncă Milo. Mă bucur să te revăd. 


21 
Amor, Tequila şi Mariach 
Era frumoasă ca soția altuia. 
Paul MORAND 


Magazinul hotelului 

Două ore mai târziu 

— Hai! Nu te mai purta ca un copil! îmi ordonă Billie trăgându- 
mă de mânecă. 

— De ce vrei să mă faci să intru acolo? 

— Fiindcă ai nevoie de haine noi! 

În faţa refuzului meu, mă împinse de la spate şi mă trezii 
aspirat de uşa rotativă care mă propulsa în holul luxos al 
magazinului hotelului. 

— Eşti sonată! am strigat eu revenindu-mi. Glezna mea! 
Uneori, parcă ai gărgăuni în cap! 

Işi încrucişă braţele ca o învăţătoare severă: 

— Ascultă, eşti îmbrăcat ca naiba, pielea ta n-a mai văzut o 
rază de soare de şase luni şi laţele de păr dau de înţeles că ţi-a 
murit frizerul anul trecut. 

— Ei şi? 

— Şi trebuie să-ţi schimbi stilul dacă vrei să-i mai placi 
vreunei femei! Hai după mine! 

Am urmat-o în silă, puţin dispus să mă consacru unei şedinţe 
de shopping. Sala imensă, dominată de o cupolă de sticlă care 
nu avea nimic mexican, amintea mai degrabă de decorul Art 
Nouveau al magazinelor şic din Londra, New York sau Paris. 
Suspendate de plafon, nişte lustre din cristal alternau cu 
fotografii uriaşe, vag artistice, ale lui Brad Pitt, Robbie Williams 
şi Cristiano Ronaldo. Locul exprima narcisismul şi vanitatea. 

— Bun, o să începem cu îngrijirea feţei, decretă Billie. 

Ingrijirea feței... am oftat eu clătinând din cap. 

Trase la patru ace, vânzătoarele raionului de cosmetice 
dădeau impresia de a fi fost clonate. Ne propuneau serviciile lor, 
dar Billie - care părea în elementul ei în mijlocul parfumurilor, al 
cremelor şi al loţiunilor - nu le luă în seamă propunerile. 

— Barba neîngrijită şi look-ul Cro-Magnon nu te aranjează 
deloc, zise ea răspicat. 

M-am abținut de la orice comentariu. Era adevărat că, în 
ultimele luni, mă lăsasem în voia sorții. 


Apucă un coş şi aruncă în el cele trei tuburi pe care le 
alesese. 

— Spălat, exfoliat, purificat, enumeră ea. 

Schimbă raionul, continuându-şi remarcile: 

— Îmi plac mult prietenii tăi. Amicul tău e un tip ciudat, nu? 
Era atât de emoţionat să te vadă... Impresionant. 

Ne petrecusem ultimele două ore cu Carole şi Milo. Revederea 
noastră îmi încălzise inima şi aveam senzaţia că începeam să-mi 
revin. 

— Crezi că au înghiţit povestea noastră? 

— Nu ştiu, mărturisi ea. E greu să crezi ceva incredibil, nu? 


x k x 


Piscina hotelului 

Jimmy’s Bar 

Adăpostit sub un acoperiş de stuf, barul domina piscina şi 
oferea o vedere spectaculoasă spre mare şi spre incredibilul 
teren de golf care îşi derula cele optsprezece găuri de-a lungul 
oceanului. 

— Deci, ce crezi despre această Billie? întrebă Carole. 

— Are nişte picioare de-ţi sar nasturii de la şliţ, zise Milo 
sorbind cu paiul o gură din cocktailul său servit într-o nucă de 
cocos. 

Ea îl privi cu consternare. 

— Va trebui să-mi explici odată de ce reduci totul la sex... 

El ridică din umeri ca un copil care tocmai a fost muştruluit. In 
faţa lor, un barman îşi agita viguros shake-ul, preparând cu 
emfază „Perfect After Eight”-ul pe care-l comandase Carole. 

Milo încercă să continue conversaţia: 

— Dar tu, tu ce crezi? N-o să-mi spui acum că înghiţi povestea 
asta cu personajul de roman căzut dintr-o carte? 

— Ştiu că pare aiurea, dar îmi place ideea, răspunse ea 
gânditoare. 

— Recunosc că asemănarea fizică este tulburătoare, dar eu 
nu cred nici în basme, nici în magie. 

Cu un semn din cap, Carole îi mulţumi chelnerului care-i 
pusese paharul pe o tavă. Apoi părăsiră barul pentru a cobori 
spre bazine şi se instalară pe două şezlonguri. 


— Fie că vrei, fie că nu, cu galeria ei de personaje rănite, 
povestea din Trilogia îngerilor are ceva magic, reluă ea privind 
oceanul. 

Însufleţită, îi mărturisi lui Milo convingerea ei profundă: 

— Cartea asta este diferită de altele. Declanşează în cititori o 
criză de conştiinţă, dezvăluindu-le slăbiciunile, dar şi resursele a 
căror existenţă nici măcar nu o bănuiesc. Cândva, povestea asta 
mi-a salvat viaţa şi a schimbat pentru totdeauna traiectoria 
existenţelor noastre, ajutându-ne pe toţi trei să părăsim 
cartierul. 

— Carole? 

— Ce? 

— Fata asta care se dă drept Billie este o escroacă, asta-i tot. 
O gagică care profită de slăbiciunea lui Tom pentru a încerca să- 
| jumulească. 

— Cum să-l jumulească? exclamă ea. Din cauza ta, nu mai are 
niciun chior! 

— Nu mai fi aşa răutăcioasă! Crezi că mie mi-e uşor să trăiesc 
cu responsabilitatea asta? Nu voi putea niciodată să mă iert că 
am dat-o în bară. Mă gândesc la asta zi şi noapte. De săptămâni 
întregi caut o modalitate de a mă reabilita. 

Ea se ridică de pe şezlong şi îl privi cu duritate. 

— Pentru un tip strivit de vinovăţie, găsesc că eşti destul de 
liniştit stând cu degetele de la picioare răsfirate în evantai, cu 
pălăria de paie pe cap şi cu cocktailul în nucă de cocos sub nas. 

Carole îi întoarse spatele şi se îndepărtă înspre plajă. 

— Eşti nedreaptă! 

El sări de pe şezlong şi alergă după ea pentru a încerca s-o 
oprească: 

— Aşteaptă-mă! 

În cursa lui, alunecă pe solul umed şi ateriză în zbor planat. 

La dracu’... 


x k x 


Magazinul hotelului 

— lată ce-ţi trebuie: un săpun hidratant cu lapte de capră. Și 
gelul ăsta ca să-ți faci un peeling. 

Billie îşi continua cumpărăturile  copleşindu-mă cu 
recomandările şi consideraţiile ei estetice: 


— Te sfătuiesc să-ţi iei o cremă antirid. Atingi vârsta critică 
pentru un bărbat. Până acum, grosimea epidermei te proteja de 
trecerea timpului, dar acum s-a terminat: ridurile încep să sape. 
Şi te rog să nu ai naivitatea să crezi femeile care-ţi spun că asta 
îţi dă un şarm suplimentar! 

Odată ce se lansase, nici nu mai apucam să-i răspund. Făcea 
singură tot spectacolul. 

— Şi apoi, uite ce urme ai sub pleoape. Cu pungile şi 
cearcănele tale, zici că ai chefuit trei zile-n şir. Ştii că trebuie să 
dormi cel puţin opt ore pe noapte pentru a înlesni drenajul? 

— În ultimele două zile, nu se poate spune că mi-ai lăsat timp 
pentru aşa ceva... 

— Ei poftim, e greşeala mea! A, un ser cu colagen. Şi un tub 
de autobronzant pentru a căpăta culoarea locală. Dacă aş fi în 
locul tău, aş da o raită pe la spa. Au nişte aparate high-tech 
excelente care să te scape de colăceii de grăsime dizgraţioşi. 
Nu? Eşti sigur? O manichiură atunci, ai nişte unghii de căruţaş. 

— Ştii ce îţi spun unghiile mele? 

Deodată, după ce am ocolit un raion, în timp ce intram în 
zona parfumerie, am dat aproape nas în nas cu o fotografie în 
mărime naturală a lui Rafael Barros. Cu zâmbet Aquafresh, bust 
gol, umeri largi, privire de jar şi barbă a la James Blunt, frumosul 
Apollo era imaginea unei celebre mărci de lux care-l alesese 
pentru a încarna spiritul noului său parfum: /ndomptable?. 

Billie mă lăsă să înghit şocul, apoi încercă să mă liniştească: 

— Sunt sigură că au retuşat fotografia, mă asigură ea cu 
blândeţe. 

Dar n-aveam ce să fac cu mila ei. 

— Taci din gură, te rog. 

Refuzând să lase tristeţea să mă cuprindă, mă trase după ea, 
obligându-mă să particip la vânătoarea ei de comori. 

— Uite! strigă oprindu-se în faţa unui suport de prezentare. 
lată arma absolută pentru ca pielea ta să-şi recapete strălucirea: 
o mască din pulpă de avocado. 

— Nici nu se pune problema să mă ung cu chestia aia pentru 
blegomani! 

— N-am ce face dacă vrei să ai tenul uniform! 

În timp ce începea să mă ia cu călduri, puse iar paie pe foc: 


22 De neîmblânzit. (n.t.) 


— Cât despre îngrijirea capilară, mărturisesc că mă dau 
bătută fiindcă, pentru a îmblânzi claia ta de păr, e nevoie de 
mult curaj! Putem să cumpărăm un şampon cu keratină, dar o 
să-ţi fac o programare la Giorgio, frizerul hotelului. 

Mânată de elanul ei, traversa acum raionul consacrat modei 
masculine. 

— Bun, să trecem la lucruri serioase. 

Ca un chef care îşi alege ingredientele înainte de a găti 
mâncare rafinată, răscolea după placul ei pe etajere: 

— Să vedem, o să-mi încerci asta, asta şi... hm... asta. 

Am apucat din zbor o cămaşă de un roşu ţipător, o haină mov 
şi nişte pantaloni lucioşi. 

— Hm... eşti sigură că astea-s pentru bărbaţi? 

— Te rog, n-o să faci o criză de masculinitate totuşi! Astăzi, 
„adevărații bărbaţi” se îmbracă într-un mod rafinat. O cămaşă 
ca asta stretch şi ajustată pe corp, de exemplu, i-am făcut 
cadou şi lui Jack şi... 

Işi lăsă fraza în aer, dându-şi seama cam târziu că făcuse o 
gafă. 

l-am aruncat efectiv hainele în faţă şi am ieşit din magazin 
fără să mai spun nimic altceva. 

Hotărât lucru, femeile... am oftat eu ieşind pe uşa rotativă. 


x kK x 


Hotărât lucru, femeile... oftă Milo. 

Cu un tampon de vată plină de sânge în nară, el mergea cu 
capul dat pe spate întorcându-se de la dispensar unde medicul 
hotelului îi acordase câteva îngrijiri după ce căzuse. Din cauza 
lui Carole, se făcuse de râs la piscină, terminându-şi zborul 
planat pe „Andromeda şi Casiopeea”, strivind fesele uneia şi 
vărsând ca un necioplit cocktailul cu nucă de cocos pe pieptul 
celeilalte. 

În acest moment, nu ratez niciuna... 

Ajungând în faţa galeriei de mărfuri, îşi dublă precauţiile: solul 
era alunecos şi pasajul foarte circulat. 

Nu e momentul să mă adun iar de pe jos, gândea el, 

Când un bărbat ieşi ca o rachetă pe uşa rotativă şi intră în 
coliziune cu el. 


x kK x 


— Aţi putea să vă uitaţi unde puneţi piciorul! gemu el cu nasul 
în pământ. 

— Milo! am exclamat ajutându-l să se ridice. 

— Tom! 

— Eşti rănit? 

— Nu e grav, o să-ţi povestesc. 

— Unde este Carole? 

— A făcut o criză. 

— Mergem să luăm o bere şi să mâncăm ceva? 

— Sunt omul tău! 

Window on the Sea era restaurantul relaxat al hotelului. 
Dispus pe trei niveluri, el propunea sub formă de bufet 
specialităţi culinare din douăsprezece ţări diferite. Pereţii de 
chirpici erau decoraţi cu picturi ale artiştilor locali: naturi moarte 
sau portrete în culori vii care aminteau de pânzele Mariei 
Izquierdo şi ale lui Rufino Tamayo. Clienţii aveau de ales între 
sala climatizată şi mesele aranjate în exterior. Ne-am instalat 
afară într-un loc care se bucura de o vedere magică spre piscina 
scăldată de soare şi spre Marea Cortez. 

Milo era volubil. 

— Sunt atât de fericit să te văd, bătrâne. Te simţi mai bine, 
nu-i aşa? În orice caz, ai o mină mai bună decât în ultimele şase 
luni. Spune-mi, e graţie acestei fete? 

— E adevărat că ea m-a scos din bârlog, am recunoscut eu. 

Chelnerii baletau în jurul meselor cu tăvi pline cu cupe de 
Cristal Champagne, california rolls cu foie gras şi langustine 
crocante. 

— N-ar fi trebuit să fugi într-un mod atât de nebunesc, îmi 
reproşă el apucând două pahare şi o farfurie cu aperitive. 

— Totuşi, nebunia asta m-a salvat! Şi apoi, am crezut că voiaţi 
să mă internaţi! 

— Cura de somn a fost o greşeală, recunoscu el un pic 
ruşinat. Eram atât de disperat că nu ştiam cum să te ajut, încât 
m-am panicat şi m-am dus prosteşte la această Sophia 
Schnabel. 

— Lasă, toate astea fac parte din trecut, OK? 

Am închinat pentru viitorul nostru, dar vedeam că ceva Îl 
roade: 


— Linişteşte-mă, sfârşi el prin a întreba. Femeia asta, nu crezi 
realmente că e vorba de adevărata Billie, nu-i aşa? 

— Oricât de incredibil ar putea să pară, mi-e teamă că da. 

— Până la urmă, internarea asta nu era o idee chiar atât de 
rea, se strâmbă el înfulecând o langustină. 

Voiam să-i zic să se ducă naibii când telefonul meu vibră într- 
un mârâit metalic pentru a mă preveni de sosirea unui mesaj. 


Bună Tom! 


Identitatea expeditoarei lui mă făcu să tresar. Nu puteam să 
nu-i răspund. 


Bună Aurore! 
Ce faci aici? 


Linişteşte-te, n-am 
venit pentru tine. 


Milo se ridicase şi, fidel lui însuşi, citea fără ruşine schimbul 
de mesaje cu fosta mea consoartă. 


Atunci pentru cine 
eşti aici? 


Mi-am luat câteva zile de 
vacanţă. Am avut un an 
dificil, imaginează-ţi. 


Sper că nu încerci să mă 
faci geloasă cu blondina 
care era cu tine la magazin. 


— Ce tupeu are totuşi, gagica asta! explodă Milo. Răspunde.-i 
să se ducă naibii. 

Dar înainte să pot scrie vreo ripostă, ea mă bombardă din 
nou: 


Şi spune-i amicului tău 


să nu mă mai insulte... 
— Scorpia! urlă cel în cauză. 


„Şi să nu-mi mai citească 
sms-urile peste umărul tău. 


Milo primi mesajul ca pe o palmă şi, furios, scrută mesele din 
jur. 

— Este acolo jos! zise el arătând o masă instalată într-un mic 
alcov lângă bufetul în aer liber. 

M-am uitat pe deasupra balustradei: în balerini şi pareo de 
mătase, Aurore, cu ochii pe Blackberry-ul ei, lua masa cu Rafael 
Barros. 

Ca să nu-i fac jocul, mi-am închis telefonul şi i-am cerut lui 
Milo să se calmeze. 

l-au trebuit două cupe de şampanie pentru a reuşi. 


x k x 


— Bun, acum că te simţi mai bine, cum îţi vezi viitorul? se 
interesă el. 

— Cred că o să predau din nou, am zis. Dar în altă parte decât 
în Statele Unite. Am prea multe amintiri legate de Los Angeles. 

— Şi unde ai de gând să pleci? 

— In Franţa, poate. Ştiu un liceu internaţional pe Coasta de 
Azur care se arătase interesat de mine. O să-mi încerc norocul. 

— Deci, ne abandonezi... constată el contrariat. 

— Trebuie să ne maturizăm, Milo. 

— Şi scrisul? 

— Cu scrisul s-a terminat. 

Deschise gura pentru a protesta, dar, înainte să poată articula 
vreun cuvânt, o tornadă ţâşni în spatele meu şi se revoltă: 

— Cum adică s-a terminat? Şi cu mine cum rămâne?! urlă 
Billie. 

Toţi ochii se întoarseră spre noi cu dezaprobare. Între glumele 
lui Milo şi izbucnirile de furie ale lui Billie, simţeam că nu ne 
găseam locul în mijlocul acestui areopag de staruri şi miliardari. 
Locul nostru era într-un pavilion din suburbie, să frigem cârnaţi 


pe grătar, să bem bere şi să exersăm aruncări la coşul de 
baschet. 

— Ai promis să m-ajuţi! îmi reproşă Billie continuând să stea 
în picioare la masa noastră. 

Milo mai puse şi el paie pe foc: 

— E adevărat că dacă ai promis... 

— Oh, tu, ajunge! i-am tăiat-o eu îndreptând spre el un deget 
arătător ameninţător. 

Am apucat-o pe fată de braţ şi am tras-o deoparte. 

— O să încetăm să ne mai minţim, am zis. Nu mai POT să 
scriu. Nu mai VREAU să scriu. Aşa stau lucrurile. Nu-ţi cer să 
înţelegi, doar să accepti. 

— Dar eu, eu vreau să mă întorc acasă! 

— Ei bine, consideră că, de acum înainte, casa ta e aici, în 
această nenorocită de „viaţă adevărată” pe care pari s-o 
apreciezi atât. 

— Dar vreau să-mi revăd prietenii. 

— Credeam că n-ai prieteni! i-am replicat eu. 

— Lasă-mă măcar să-l revăd pe Jack! 

— Tipi cu care să ţi-o tragi, găseşti şi aici cu duiumul. 

— Tu chiar ai o mare problemă cu asta! Şi mama mea? ŞI 
mame o să găsesc cu duiumul? 

— Ascultă, nu sunt responsabil pentru ceea ce ţi se întâmplă. 

— Poate, dar avem un contract! zise ea scoțând din geantă 
bucata de faţă de masă din hârtie mototolită care ne pecetluise 
înţelegerea. Ai tone de defecte, dar credeam că măcar eşti om 
de onoare. 

Ţinând-o în continuare de braţ, am forţat-o să coboare cu 
mine scara din piatră care ducea la bufetul de lângă piscină. 

— Nu mai vorbi de un contract atâta vreme cât nici tu nu vei 
putea să-ţi respecţi partea! am zis eu îndreptând bărbia spre 
masa la care Aurore şi iubitul ei ne priveau cum ne dăm în 
spectacol. 

Nu mai aveam chef să mi se spună poveşti, nici să trăiesc în 
iluzie. 

— Pactul nostru este caduc: Aurore şi-a refăcut viaţa, n-o să 
mi-o mai aduci înapoi niciodată. 

Mă privi cu un aer de bravadă. 

— Punem pariu? 

Am depărtat braţele în semn de neînțelegere. 


— Las-o baltă! 

Ea se apropie încet, îşi puse mâna în scobitura gâtului meu şi, 
cu lentoarea unei mângâieri, mă sărută pe buze. Gura ei era 
proaspătă şi dulce. M-am înfiorat sub efectul surprizei şi am 
făcut un pas imperceptibil înapoi. Apoi am simţit cum inima mi-o 
ia razna, trezind în mine sentimente stinse de mult timp. Şi 
dacă, la început, acest sărut neaşteptat părea să-mi fi fost 
smuls cu forţa, acum nu mai voiam să-l întrerup. 


22 


Aurore 
Eram amândoi pierduti în pădurea unei 
cumplite epoci de tranziție; pierduti în singurătatea 
noastră; (...) pierduţi în iubirea noastră de 
absolut (...): păgâni, mistici privaţi de catacombe 
şi de Dumnezeu. 
Victoria OCAMPO, corespondenţă cu 
Pierre DRIEU LA ROCHELLE 


Bourbon Street Bar 

Două ore mai târziu 

Fulgerele brăzdară, unul după altul, cerul. Furtuna se 
dezlănţui şi o ploaie violentă se abătu asupra hotelului, 
scuturând palmierii, făcând să tremure acoperişurile de stuf şi 
presărând pe suprafaţa apei mii de stropi. De o oră, găsisem 
refugiu pe terasa acoperită a barului cu vin, instalat într-o casă 
de plantator în stil colonial care amintea de unele locuinţe din 
New Orleans. Cu o ceaşcă de cafea în mână, priveam la turiştii 
care, alungați de potop, se întorceau la confortul 
apartamentelor lor. 

Aveam nevoie să fiu singur ca să-mi revin. Eram furios pe 
mine. Furios că fusesem tulburat de sărutul lui Billie şi că mă 
pretasem la acest simulacru degradant doar cu scopul de ao 
face geloasă pe Aurore. Nu mai aveam cincisprezece ani şi 
aceste puştisme nu mai aveau niciun sens. 

Mi-am masat pleoapele şi m-am întors la lucru. Mă uitam cu 
disperare, în partea de sus a ecranului, la cursorul care clipea în 
stânga paginii mele albe. Imi deschisesem bătrânul Mac adus de 
Carole cu speranţa un pic nebunească că această maşinărie 
venită din trecut va declanşa procesul creativ. Pe această 
tastatură, din perioada mea de „splendoare”, scrisesem sute de 
pagini, dar computerul nu era o baghetă magică. 

Incapabil până şi de cea mai mică concentrare, nefiind în 
stare să leg două vorbe, pierdusem, odată cu încrederea în 
mine, firul poveştii. 

Furtuna făcea atmosfera grea şi apăsătoare. Stând neclintit în 
faţa ecranului, am simţit cum mă cuprinde greaţa. Mă lua cu 
ameţeală. Mintea îmi era în altă parte, acaparată de alte griji şi 


să scriu începutul celui mai mic capitol mi se părea mai 
periculos decât să escaladez Himalaya. 

Am băut o ultimă înghiţitură de cafea şi m-am ridicat pentru a 
comanda o nouă ceaşcă. În interior, încăperea avea aspectul 
unui bar englezesc. Lambriuri, marchetării şi canapele din piele 
confereau locului o atmosferă plăcută şi călduroasă. 

M-am apropiat de tejghea şi am remarcat impresionanta 
colecţie de sticle ordonate în spatele barului de mahon. Locul te 
incita să comanzi mai degrabă un whisky sau un coniac decât o 
cafea şi să-l deguşti trăgând dintr-o havană în timp ce asculţi pe 
fundalul sonor o vechitură de vinil cu Dean Martin. 

Pe bună dreptate, într-un colţ al încăperii, cineva tocmai se 
instalase la pian pentru a depăna primele note din As Time Goes 
By. M-am întors, aproape aşteptându-mă să dau cu ochii de 
Sam, pianistul negru american din filmul Casab/anca. 

Aşezată pe un taburet din piele, Aurore era îmbrăcată într-un 
pulover lung din caşmir şi colanţi negri cu motive din dantelă. 
Îndoite într-o parte, picioarele ei subţiri se prelungeau cu nişte 
pantofi grena, cu tocuri cui. Unghiile îi erau vopsite violet şi pe 
degetul arătător stâng avea un inel cu camee. La gât, am 
recunoscut cruciuliţa din piatră neagră pe care o purta adesea la 
concerte. 

Spre deosebire de ale mele, degetele ei alergau, pline de 
îndemânare, pe claviatură. Cu uşurinţă, trecu de la Casablanca 
la La Complainte de la Butte? înainte de a improviza pe My 
Funny Valentine. 

Barul era aproape gol, dar cei câţiva clienţi prezenţi priveau 
cu fascinaţie, vrăjiţi de ceea ce degaja: un amestec între 
misterul lui Marlene Dietrich, seducţia Annei Netrebko şi 
senzualitatea lui Melody Gardot. 

Cât despre mine, nici vindecat, nici dezintoxicat, eram victima 
aceleiaşi atracţii. Era atât de dureros s-o revăd. Părăsindu-mă, 
luase cu ea tot ceea ce era luminos în mine: speranţele mele, 
încrederea în mine, credinţa în viitor. Îi secase existenţa, golind- 
o de râsetele şi culorile ei. Şi mai ales îmi sufocase inima, 
răpindu-i orice posibilitate de a iubi din nou. Acum, viaţa mea 
interioară semăna cu un pământ pârjolit, fără copaci şi fără 


3 Şansonetă celebră cântată pentru prima dată de Cora Vocairs în filmul lui 
Jean Renoir, French Cancan (1955) şi, într-o variantă modernă, de Rufus 
Wainwright în Moulin Rouge (2001). (n.t.) 


păsări, înţepenit pentru totdeauna în frigul de ianuarie. Nu mai 
aveam nici apetit, nici dorinţă, în afară de aceea de a-mi arde 
zilnic neuronii cu medicamente pentru a-mi dilua nişte amintiri 
prea dureroase ca să le înfrunt. 


x k x 


Mă îndrăgostisem de Aurore aşa cum te căptuşeşti cu un virus 
fatal şi devastator. O întâlnisem la aeroportul din Los Angeles, la 
coada de îmbarcare pentru un zbor United Airlines cu destinaţia 
Seul. Eu mergeam în Coreea de Sud pentru a-mi promova 
cărţile, ea pentru a cânta Prokofiev. O iubisem din primul minut 
pentru te miri ce: un zâmbet melancolic, o privire cristalină, un 
anume mod de a-şi da părul după ureche, întorcând capul ca 
într-un ralanti. Apoi i-am iubit fiecare inflexiune a vocii, 
inteligenţa, umorul, ezitarea aparentă pe care o avea în privinţa 
fizicului ei. După aceea, am iubit-o pentru fiecare din slăbiciunile 
ei secrete, pentru depresia ei, pentru rănile de sub tunica ei de 
zale. Timp de câteva luni, am cunoscut o fericire extraordinară 
care ne-a proiectat până în cele mai înalte sfere: cele ale 
clipelor suspendate, ale excesului de oxigen şi ale vertijurilor. 

Presimţeam bineînţeles că va fi un preţ de plătit. Predam 
literatura şi reţinusem avertizările autorilor pe care îi admiram: 
Stendhal şi maturizarea lui; Tolstoi şi a sa Anna Karenina 
aruncându-se sub un tren după ce sacrificase totul pentru cel 
iubit; Ariane şi Solal, cei doi amanți din Belle du Seigneur, 
sfârşindu-şi implacabila decădere  drogaţi cu eter, în 
singurătatea sordidă a unei camere de hotel. Dar pasiunea este 
ca un drog: cunoaşterea efectelor devastatoare n-a împiedicat 
pe nimeni să continue să se distrugă după ce-a intrat în joc. 

Stăpânit de această convingere falsă că nu eram cu adevărat 
eu decât alături de ea, sfârşisem prin a mă încredința că iubirea 
noastră avea să dureze veşnic şi că vom reuşi acolo unde alţii 
eşuaseră. Dar Aurore nu făcea să iasă la iveală ceea ce era mai 
bun în mine. Ea îmi răscolea trăsături de caracter pe care le 
detestam şi pe care mă angajasem de mult să le combat: o 
oarecare  posesivitate, o  fascinaţie pentru frumusețe, 
slăbiciunea de a crede că un suflet frumos se găsea neapărat în 
spatele unei feţe angelice şi că o mândrie narcisiacă e musai să 


fie asociată cu o femeie atât de strălucitoare, semn al diferenţei 
dobândite asupra celorlalţi masculi din specia mea. 

Sigur, ştia să se distanţeze de notorietatea ei şi pretindea că 
nu se lasă înşelată de nimic, dar celebritatea face rareori mai 
bună personalitatea celor care acced la ea. Ea adâncește rănile 
narcisiste în loc să le aline. 

Eram conştient de toate astea. Ştiam că, mai mult decât 
orice, Aurore trăia cu angoasa de a-şi vedea frumuseţea 
ofilindu-i-se şi de a-şi pierde talentul artistic: cele două puteri 
magice pe care i le dăduse Cerul şi care o distingeau de 
celelalte fiinţe umane. Ştiam că vocea ei fermă putea deveni 
friabilă. Ştiam că în spatele imaginii semeţe se ascundea o 
femeie lipsită de încredere căreia îi era greu să găsească un 
echilibru interior şi care îşi trata angoasele printr-un surplus de 
activitate, bătând capitalele din toată lumea, programând datele 
de concert cu trei ani înainte având relaţii scurte şi despărţiri 
fără consecinţe. Crezusem totuşi, până la capăt, că voi putea să 
fiu punctul ei de sprijin şi că ea va putea fi al meu. Pentru asta, 
ar fi trebuit să avem încredere unul în altul, dar, din obişnuinţă, 
ea folosise ambiguitatea şi gelozia ca mijloc de seducţie, ceea 
ce nu ajuta într-adevăr la crearea unui climat senin. Cuplul 
nostru sfârşise prin a se destrăma. Fără îndoială, am fi fost 
fericiţi pe o insulă pustie, dar viaţa nu era o insulă pustie. 
Prietenii ei, pseudo-intelectuali parizieni, new-yorkezi sau 
berlinezi, nu găseau pe gustul lor romanele mele comerciale, în 
timp ce, de partea mea, Milo şi Carole o considerau snoabă, 
încrezută şi egoistă. 


x k x 


Furtuna se dezlănțuia, astupând ferestrele cu o perdea groasă 
de ploaie. În ambianta silențioasă şi rafinată din Bourbon Street 
Bar, Aurore făcea să răsune ultimele acorduri din cântecul A 
Case Of You pe care-l interpretase cu o voce bluesy şi satinată. 

În timpul aplauzelor, luă o înghiţitură din paharul cu vin de 
Bordeaux pus pe pian şi mulţumi auditoriului său înclinând din 
cap. Apoi lăsă în jos capacul pianului pentru a da de înţeles că 
showcase-ul se terminase. 


— Mai mult decât convingător, am zis eu apropiindu-mă. 
Norah Jones ar trebui să-şi facă griji serioase dacă te lansezi pe 
terenul ăsta. 

Îmi întinse paharul ei pentru a mă provoca: 

— la să vedem dacă nu cumva ţi-ai ieşit din mână. 

Mi-am pus buzele acolo unde şi le pusese şi ea şi am gustat 
din băutură. Încercase să mă iniţieze în pasiunea ei pentru 
oenologie, dar mă părăsise înainte să fi putut asimila 
elementele de bază. 

— Ăăă... Château-Latour 1982, am zis eu la întâmplare. 

Schiţă un zâmbet în faţa lipsei mele de convingere înainte de 
a rectifica: 

— Château-Margaux 1990. 

— Eu sunt tot la Cola light: e mai puţin complicat cu anii de 
fabricaţie. 

Râse aşa cum râdea inainte, când ne iubeam. Avu acea 
mişcare a capului, foarte lentă, care îi era obişnuită atunci când 
voia să placă şi o şuviţă aurie scăpă din agrafa cu care îi era 
prins părul. 

— Ce mai faci? 

— Bine, răspunse ea. Tu, dimpotrivă, s-ar zice că ai rămas 
înţepenit în Paleoliticul inferior, remarcă ea făcând aluzie la 
barba mea. Ce-ţi face gura? Au putut să ţi-o coase la loc? 

Perplex, am încruntat din sprâncene. 

— Să coasă la loc ce? 

— Bucata de buză pe care ţi-a smuls-o blonda la restaurant. E 
noua ta iubită? 

Am evitat întrebarea comandând la bar „acelaşi lucru ca 
domnişoara”. 

Ea insistă: i 

— E drăguță fata. Nu neapărat elegantă, dar drăguță. In orice 
caz, pare să fie ceva vulcanic între voi... 

Am contraatacat: 

— Şi tu, cu sportivul tău, totul merge bine? Nu e, poate, 
cuțitul cel mai ascuțit din sertar, dar arată trăsnet. În orice caz, 
vă stă bine împreună. Şi e marea iubire, după cum am citit. 

— Citeşti genul ăsta de ziare? Au scris atâtea tâmpenii despre 
noi, încât credeam că ai devenit imun. Cât despre marea 
iubire... Haide Tom, ştii bine că n-am crezut niciodată în aşa 
ceva. 


— Nici când erai cu mine? 

Luă o nouă gură de vin şi îşi părăsi scaunul pentru a se duce 
să se sprijine de fereastră. 

— In afară de a noastră, poveştile mele de iubire n-au fost 
niciodată intense. Au fost plăcute, dar am reuşit întotdeauna să 
fac economie de pasiune. 

Era unul din lucrurile care ne despărţiseră. Pentru mine, 
iubirea era ca oxigenul. Singurul lucru care dădea vieţii un pic 
de lustru, de strălucire şi intensitate. Pentru ea, oricât de 
minunat ar fi fost, până la urmă nu era decât iluzie şi impostură. 

Cu ochii pierduţi în gol, îşi explică punctul de vedere: 

— Legăturile se fac şi se desfac, asta-i viaţa. Într-o dimineaţă, 
unul rămâne şi celălalt pleacă, fără să ştii întotdeauna de ce. Nu 
pot să-i dau totul celuilalt având această sabie a lui Damocles 
deasupra capului. Nu vreau să-mi clădesc viaţa pe sentimente, 
pentru că sentimentele se schimbă. Sunt fragile şi nesigure. Le 
crezi profunde şi când colo sunt impuse unei fustiţe care trece, 
unui zâmbet amăgitor. Mă ocup de muzică, fiindcă muzica nu va 
pleca niciodată din viaţa mea. Imi plac cărţile, căci cărţile vor fi 
mereu aici. Şi apoi... oameni care se iubesc pentru toată viaţa, 
eu nu cunosc. 

— Pentru că trăieşti într-un univers narcisist, printre artişti şi 
oameni celebri, unde legăturile se rup cu viteza luminii. 

Gânditoare, se îndreptă încet spre terasă şi îşi puse paharul 
pe balustradă. 

— Noi n-am ştiut să mergem dincolo de extazul începuturilor, 
analiză ea. N-am ştiut să perseverăm... 

— Tu n-ai ştiut să perseverezi, am rectificat eu cu convingere. 
Tu porţi responsabilitatea eşecului iubirii noastre. 

Un ultim fulger spintecă cerul, apoi furtuna se îndepărtă la fel 
de repede precum venise. 

— Ceea ce voiam eu, am reluat, era să împart viaţa cu tine. În 
fond, cred că iubirea nu e nimic altceva decât dorinţa de a trăi 
lucrurile în doi, îmbogăţindu-te cu ce are celălalt diferit. 

Cenuşiul începea să se risipească şi o bucată de cer albastru 
reuşi să spargă norii. 

— Ceea ce voiam eu, am insistat, era să construiesc ceva 
împreună cu tine. Eram gata să-mi iau acest angajament, să mă 
supun încercărilor alături de tine. N-ar fi fost uşor - nu este 


niciodată - dar asta îmi doream: un triumf cotidian asupra 
obstacolelor care stau în calea existenţei noastre. 

În încăperea principală, cineva se aşezase din nou la pian. Ne 
parveneau acorduri ale unei variaţiuni intime şi senzuale a 
melodiei /naia Song. 

De departe, l-am văzut venind pe Rafael Barros, cu o placă de 
surf sub braţ. Pentru a evita să-i fiu prezentat, am luat-o pe 
scara de lemn, dar Aurore mă apucă de încheietură. 

— Ştiu toate astea, Tom. Ştiu că nimic nu este niciodată 
dobândit, că nimic nu este niciodată promis... 

Avea în voce ceva emotionant şi fragil; spoiala femeii fatale 
era pe cale să se crape. 

— Ştiu că, pentru a merita iubirea, trebuie să te dedici trup şi 
suflet şi să-ţi asumi riscul de a pierde tot... dar eu nu eram gata 
s-o fac şi nu sunt nici astăzi... 

M-am eliberat din strânsoarea ei pentru a cobori cele câteva 
trepte. Ea adăugă în spatele meu: 

— „Îţi cer iertare dacă te-am făcut să crezi contrariul. 


23 
Singur(i) 
Singurătatea este fondul ultim al condiţiei 
umane. Omul este unica ființă care se simte 
singură şi care îl caută pe celălalt. 
Octavio Paz 


Regiunea La Paz 

Inceputul după-amiezii 

Cu rucsacul în spate, Carole sărea din stâncă în stâncă de-a 
lungul coastei decupate. 

Se opri pentru a privi cerul. Aversa durase mai puţin de zece 
minute, dar destul pentru a o înmuia din cap până-n picioare. Cu 
hainele ude şi faţa şiroind de ploaie, simţea apa călduţă cum i 
se infiltra pe sub tricou. 

Ce toantă sunt! gândi ea storcându-şi părul cu mâinile. 
Adusese cu ea o trusă de prim-ajutor şi o gustare, dar nu-i 
trecuse prin cap să ia un prosop şi nici haine de schimb! 

Un soare frumos de toamnă înlocuise norii, dar nu era destul 
de cald ca s-o usuce. Pentru a nu simţi frigul, hotărî să-şi reia 
drumul, spintecând aerul cu un mers susţinut, îmbătându-se cu 
frumuseţea  golfuleţelor care se succedau având în plan 
îndepărtat munţii acoperiţi cu cactuşi. 

La cotitura unei poteci în pantă, cu puţin înainte de a ajunge 
pe plajă, un bărbat ieşind dintr-un tufiş se năpusti în faţa ei. 
Incercând să-l ocolească, devie de la drum, dar piciorul i se 
înţepeni într-o rădăcină. Scoase un țipăt şi nu putu să evite o 
cădere spectaculoasă care o făcu apoi să aterizeze în braţele 
inoportunului. 

— Eu sunt, Carole! o linişti Milo luând-o în primire cu blândeţe. 

— Ce naiba faci aici? strigă ea eliberându-se. M-ai urmărit? 
Eşti complet ţicnit! 

— Imediat, cuvinte mari... 

— Şi nu mă mai privi cu ochii ăştia de libidinos, strigă ea 
dându-şi brusc seama că hainele ude îi scoteau în evidenţă 
formele. 

— Am un prosop, îi propuse el scotocind în geanta sa de 
umăr. Şi haine uscate. 

Ea îi smulse geanta din mâini şi se duse să se schimbe în 
spatele unui pin parasol. 


— Nu profita de asta ca să-ţi clăteşti ochii, perversule! Eu nu 
sunt una din playmate-urile tale! 

— Mi-ar fi foarte greu să te văd în spatele paravanului, 
remarcă el apucând din zbor tricoul şi şortul ude de care ea 
tocmai se debarasase. 

— De ce m-ai urmărit? 

— Voiam să petrec puţin timp cu tine şi apoi aveam să-ţi pun 
o întrebare. 

— M-aştept la ce-i mai rău. 

— De ce mi-ai zis mai adineauri că Trilogia îngerilor ţi-a salvat 
viaţa? 

Ea tăcu un moment, apoi răspunse cu duritate: 

— În ziua când o să fii mai puţin tâmpit, poate că o să-ți 
explic. E 

Ciudat. Rareori o văzuse atât de ranchiunoasă. Incercă totuşi 
să continue conversaţia: 

— De ce nu mi-ai propus să te însoțesc în plimbarea asta a ta? 

— Voiam să fiu singură, Milo. Nu ţi-a trecut prin cap chestia 
asta? întrebă ea îmbrăcând un pulover împletit. 

— Dar singurătatea te omoară! Să fii singur e tot ce poate fi 
mai rău. 

îmbrăcată cu haine bărbăteşti prea mari pentru ea, Carole ieşi 
din ascunzătoare. 

— Nu, Milo, cel mai rău este să fii obligat să te lupţi cu tipi ca 
tine. 

El simţi lovitura. 

— Ce-mi reproşezi, mai exact? 

— Las-o baltă, mi-ar trebui trei ceasuri ca să fac lista, zise ea 
reluându-şi coborârea spre plajă. 

— Nu, dă-i drumul! Sunt curios, mărturisi el călcând pe urmele 
paşilor ei. 

— Ai treizeci şi şase de ani, dar te comporţi de parcă ai avea 
optsprezece, începu ea. Eşti iresponsabil şi greu de cap, nu eşti 
decât un fustangiu amator de aventuri pe termen scurt, nu vrei 
decât MBS... 

— MBS? 

— Maşini, bere, sex, explicită ea. 

— Ai terminat? 

— Nu: găsesc de asemenea că nu eşti deloc liniştitor pentru o 
femeie, îi aruncă ea în faţă ajungând pe nisip. 


— Dezvoltă un pic ideea. 

Ea se proţăpi în faţa lui, cu mâinile în şolduri şi îl privi ţintă în 
ochi: 

— Faci parte dintre „bărbaţii clipei”: nişte cowboy cu care 
femeile sunt gata să se distreze un pic în zilele de singurătate şi 
cu care vor petrece poate o noapte, dar pe care nu şi-i 
imaginează ca taţi ai copiilor lor. 

— Nu toate au aceeaşi părere ca tine! se apără el. 

— Ba da, Milo. Toate femeile care au un dram de minte 
gândesc exact ca mine. Câte fete ca lumea ne-ai prezentat de-a 
lungul timpului? Niciuna! Am cunoscut o grămadă, dar mereu 
aceleaşi: stripteuze, semi-târfe sau biete gagicuţe ofilite pe care 
le aduni de prin cluburi de noapte jalnice în zorii zilei, profitând 
de slăbiciunea lor! 

— Şi tu, pot să ştiu ce tip ne-ai prezentat? A nu, e adevărat că 
nu te-am văzut niciodată cu un bărbat! Nu e bizară chestia asta, 
micuţo? Ai sărit de treizeci de ani şi nicio relaţie de care să ştim! 

— Poate pur şi simplu fiindcă nu-ţi trimit un fax de fiecare 
dată când am pe cineva în viaţa mea. 

— Cum să nu! Tu te-ai fi văzut foarte bine în rolul soţiei 
scriitorului, nu-i aşa? Cea menţionată pe coperta patru. Stai să 
ţi-o descriu: „Tom Boyd trăieşte la Boston, Massachusetts, cu 
soţia lui Carole, cei doi copii şi un labrador.” Asta aşteptai, nu? 

— ie îţi cam filează o lampă. Trebuie să termini cu iarba aia 
care-ţi ia minţile. 

— Şi tu eşti mincinoasă ca un sutien. 

— Mereu metaforele tale sexuale. Chiar ai o problemă cu 
asta, bietul de tine. 

— Tu eşti cea care are o problemă cu asta! i-o întoarse el, De 
ce nu porţi niciodată rochii sau fuste? De ce nu-ţi pui niciodată 
costum de baie? De ce ai o reacţie epidermică de fiecare dată 
când ţi se atinge braţul? Preferi femeile sau ce? 

Înainte chiar ca Milo să-şi fi terminat fraza, o palmă 
magistrală, dată cu forţa unei lovituri de pumn, îi biciui faţa. 
Abia dacă avu timp s-o apuce pe Carole de încheieturi ca s-o 
evite pe a doua. 

— Dă-mi drumul! 

— Nu înainte de a te fi calmat! 

Ea se zbătu ca peştele pe uscat, trăgându-şi braţul cu toate 
puterile până când îşi dezechilibră adversarul. In cele din urmă, 


căzu pe spate pe nisip şi îl târî şi pe Milo în căderea ei. El 
basculă greoi peste ea şi urma să se dea la o parte când se trezi 
cu ţeava unui pistol pusă la tâmplă. 

— Cară-te! ordonă ea armându-şi revolverul. 

Reuşise să-l scoată din rucsac. | se întâmpla poate să uite să- 
şi ia haine de schimb, dar nu-şi uita niciodată arma de serviciu. 

— Foarte bine, zise Milo cu o voce pierită. 

Debusolat, el se ridică încet şi privi cu tristeţe la prietena lui 
care îl ameninţa ţinând patul pistolului cu mâinile amândouă. 

Mult timp după ce ea dispăru, rămase minute în şir, total 
năucit, în mica lagună înconjurată de nisip alb şi apă turcoaz. 


În după-amiaza aceea, umbra HLM?-urilor din MacArthur Park 
se întinse până în Mexic. 


24 Abreviere pentru „habitation a loyer modere” (locuinţă cu chirii moderată) 
- în Franţa şi Canada, locuinţe sociale ieftine, pentru cei cu venituri modeste. 
(n.t.) 


24 


La Cucaracha 
Iubirea e ca mercurul în mână. Ţine-o deschisă 
şi îţi va rămâne în palmă; strânge-ți pumnul 
şi îți va curge printre degete. 
Dorothy PARKER 


Restaurantul La Hija de la Luna 

Ora 9 seara 

Agăţat de faleză, restaurantul de lux domina în acelaşi timp 
piscina şi marea Cortez. Noaptea, peisajul era la fel de 
impresionant ca în plină zi, câştigând în romantism şi în mister 
ceea ce pierdea în profunzime. Felinare din alamă atârnau de-a 
lungul boltelor de viţă şi reflectoare colorate aureolau fiecare 
masă cu o lumină intimă. 

Într-o rochie cu paiete de argint, Billie intră înaintea mea în 
local. Gazda ne primi cu căldură şi ne conduse la masa la care 
Milo ne aştepta de câteva minute. Vizibil ameţit, el fu incapabil 
să-mi explice motivele absenței lui Carole. 

Câteva mese mai încolo, instalaţi în mijlocul terasei ca o 
bijuterie într-un scrin, Aurore şi Rafael Barros îşi etalau 
ostentativ iubirea lor nouă. 

Cina fu tristă. Până şi Billie, de obicei veselă, părea să-şi fi 
pierdut antrenul. Vizibil obosită, era lividă şi sleită de puteri. La 
începutul serii, o găsisem în cameră, ghemuită în patul ei unde 
dormise toată după-amiaza. „O consecinţă a călătoriei”, se 
hazardase ea să presupună. In orice caz, a trebuit să lupt aprig 
ca s-o scot din pături. 

— Ce s-a întâmplat cu Carole? îl întrebă ea pe Milo. 

Prietenul meu avea ochii injectaţi de sânge şi figura abătută a 
celui care urmează să se prăbuşească pe masă. In timp ce 
bolborosea câteva cuvinte drept explicaţie, o voce de tenor 
sfâşie liniştea restaurantului. 


La cucaracha, la cucaracha 
Ya no puede caminar 


Un grup de mariachi dăduse năvală la masa noastră pentru a 
ne cânta serenada. Orchestra era puternică: două viori, două 
trompete, o chitară, un guitarron şi o vihuela. 


Porque no tiene, porque le falta 
Marijuana que fumar 


Costumul lor merita să fie văzut: pantaloni negri cu cusături 
brodate, haină scurtă cu revere şi nasturi de argint, cravată 
elegant înnodată, curea cu cataramă decorată cu un vultur, 
botine lustruite. Fără a uita de sombrero-ul cu boruri largi, mare 
cât o farfurie zburătoare. 

Vocii plângăcioase a cântăreţului îi urmă un cor exprimând 
zgomotos o jovialitate cam forţată care ţinea mai degrabă de 
demonstraţie decât de bucuria de a trăi. 

— E kitsch, nu? 

— Glumeşti, exclamă Billie. Au o clasă fantastică! 

Am  privit-o neîncrezător. În mod vizibil, nu aveam aceeaşi 
definiţie pentru substantivul c/asă. 

— Domnilor, luaţi exemplu de la ei! zise ea întorcându-se spre 
mine şi Milo. lată expresia cea mai clară a virilităţii. 

Cântărețul îşi netezi mustaţa şi, simțindu-se apreciat, începu 
un cântec nou, însoţit de paşi de dans. 


Para bailar la bamba 
Se necesita una poca de gracia. 
Una poca de gracia pa mi pa ti. 
Arriba y arriba 


Muzica continuă astfel o bună parte a serii. Trecând de la o 
masă la alta, trupa de mariachi îşi susţinea repertoriul de 
cântece populare care vorbeau despre dragoste, curaj, 
frumuseţea femeilor şi peisaje aride. Un spectacol demodat și 
plicticos pentru mine; întruparea sufletului mândru al unui 
popor, pentru Billie. 

În timp ce reprezentaţia se apropia de sfârşit, se făcu auzit un 
bâzâit îndepărtat. Dintr-o singură mişcare, clienţii întoarseră 
capul spre mare. Un punct luminos apăru la orizont. 

Vâjâitul deveni din ce în ce mai surd şi silueta unui vechi 
hidroavion se detaşă pe cer. Menţinând o altitudine joasă, 
pasărea de fier survola restaurantul pentru a efectua o lansare 
de flori pe terasă. În câteva secunde, începu să plouă cu sute de 
trandafiri multicolori care sfârşiră prin a acoperi în totalitate 


parchetul strălucitor al restaurantului. Aplauze furtunoase 
salutară această aversă florală neaşteptată. Apoi hidroavionul 
reapăru deasupra capetelor noastre pentru a se lansa într-o 
coregrafie haotică. Fumigene fosforescente desenară pe cer o 
improbabilă inimă de fum care se risipi rapid în noaptea 
mexicană. Un nou strigăt se ridică din asistenţă când toate 
luminile se stinseră şi când şeful restaurantului înaintă spre 
masa Aurorei şi a lui Rafael Barros. El ducea, pe o tavă de 
argint, un inel încrustat cu un diamant. Apoi Rafael îngenunche 
pentru a-şi face cererea în căsătorie, în timp ce un chelner 
stătea mai în spate, gata să deschidă şampania pentru a 
sărbători „da”-ul Aurorei. Totul era perfect, pus la punct la 
milimetru, cu condiţia să-ţi placă romantismul cu ţârâita şi 
momentele prefabricate vândute la catalog. 
Dar nu era tocmai tot ceea ce detesta Aurore? 


x kK x 


Eram prea departe pentru a auzi răspunsul ei, dar suficient de 
aproape pentru a-i citi pe buze. 

— l.m.i. p.a.r.e. r.ă.u... murmură ea, fără să ştiu cu adevărat 
dacă aceste cuvinte se adresau ei însăşi, asistenței sau lui 
Rafael Barros. 

De ce tipii nu se gândesc mai mult înainte de a face genul 
ăsta de cerere? 

Urmă o tăcere foarte apăsătoare, ca şi cum tot restaurantul 
se simţea jenat pentru acest semizeu decăzut care nu mai era 
acum decât un biet individ cu genunchiul pe pământ, nemişcat 
ca o statuie de sare, înţepenit în ruşine şi uimire. Trecusem prin 
asta înaintea lui şi, în clipa asta încercam faţă de el mai mult 
compasiune decât jubilaţie din spirit de revanşă. 

In fine, asta era înainte ca el să se ridice, să traverseze sala 
cu un fel de maiestuozitate rănită şi, fără ca eu să mă aştept 
câtuşi de puţin, să-mi dea o dreaptă în genul lui Mike Tyson. 


x kK x 


— Şi ticălosul ăsta a înaintat spre dumneavoastră şi v-a dat 
un pumn în plină figură, rezumă dr. Mortimer Philipson. 


Clinica hotelului 

Trei ore mai târziu 

— Cam aşa a fost, am încuviinţat eu în timp ce el îmi 
dezinfecta rana. 

— Aveţi noroc: nasul a sângerat mult, dar nu e spart. 

— Măcar atât. 

— În schimb, faţa vă este tumefiată ca şi cum aţi fi încasat o 
bumbăceală zdravănă. V-aţi bătut recent? 

— Am avut o altercaţie într-un bar cu un oarecare lisus și 
banda lui, am răspuns eu vag. 

— Şi mai aveţi o coastă ruptă şi o entorsă urâtă. Glezna e 
umflată rău. O să vă aplic o alifie, dar va trebui să reveniţi 
mâine ca să vă pun un pansament compresiv. Cum aţi reușit 
chestia asta? 

— Am căzut pe capota unei maşini, am răspuns eu cu aerul 
cel mai natural din lume. 

— Hm... trăiţi periculos. 

— De câteva zile, se poate spune asta. 

Centrul medical al hotelului nu era un simplu dispensar, ci un 
complex modern cu instalaţii high-tech. 

— Acordăm îngrijiri medicale celor mai mari staruri ale 
planetei, mi-a răspuns medicul atunci când i-am făcut remarca.. 

Mortimer Philipson era în pragul pensiei. Silueta lui longilină, 
foarte british, contrasta cu faţa bronzată, trăsăturile ridate şi 
ochii strălucitori şi veseli. Avea înfăţişarea unui Peter O'Toole 
care ar fi filmat o versiune senior a lui Lawrence al Arabiei. 

Îmi termină de frecţionat glezna şi-i ceru unei infirmiere să-mi 
aducă nişte cârje. 

— Vă sfătuiesc să nu puneţi piciorul în pământ câteva zile, mă 
preveni el dându-mi cartea lui de vizită pe care notase 
programarea de a doua zi. 

l-am mulţumit pentru îngrijiri şi, cu ajutorul beţelor, m-am 
târât cu greu până în apartamentul meu. 


x kK x 


Camera era scăldată într-o lumină blândă. În centrul încăperii, 
un foc strălucitor trosnea în şemineu, proiectând umbre pe 
pereţi şi în plafon. Am căutat-o pe Billie, dar nu era nici în salon, 


nici în baie. Refrenul slab al unui cântec de Nina Simone îmi 
ajunse la urechi. 

Am tras draperiile care dădeau spre terasă şi am descoperit-o 
pe tânăra femeie, cu ochii închişi, făcând o baie sub cerul liber, 
într-un jacuzzi plin ochi. Toată numai linii arcuite, cuva era 
îmbrăcată în mozaic albastru. Pentru a o alimenta, un cioc mare 
de lebădă deversa în cascadă un jet de apă a cărui iluminare 
savantă făcea să se succeadă toate culorile curcubeului. 

— Vii alături de mine? mă provocă ea fără să deschidă ochii. 

M-am apropiat de spa. Era înconjurat de vreo douăzeci de 
lumânări mici care formau o barieră scânteietoare. Apa 
strălucea precum şampania şi, prin transparenţa ei, se 
distingeau bulele aurii care urcau la suprafaţă din conducta de 
scurgere. 

Mi-am pus cârjele deoparte, mi-am descheiat nasturii la 
cămaşă, mi-am scos jeanşii şi m-am lăsat să alunec în apă. 
Aceasta era foarte caldă, la limita suportabilului. Repartizate în 
tot bazinul, vreo treizeci de jeturi produceau un masaj mai mult 
revigorant decât relaxant, în timp ce, în cele patru colţuri, nişte 
difuzoare etanşe transmiteau o muzică seducătoare. Billie 
deschise ochii şi întinse mâna pentru a atinge uşor cu degetele 
pansamentul adeziv cu care Philipson îmi acoperise nasul. 
Luminată de jos, faţa ei era diafană şi părul părea că-i albise. 

— Războinicul are nevoie de repaus? glumi ea apropiindu-se 
de mine. 

Am încercat să rezist avansului ei: 

— Nu cred că e util să reluăm episodul cu sărutul. 

— Îndrăzneşte să spui că nu ţi-a plăcut. 

— Nu asta-i problema. 

— A funcţionat totuşi: câteva ore mai târziu, scumpa ta 
Aurore rupea logodna cu brutalitate. 

— Poate, dar Aurore nu este cu noi în acest jacuzzi. ` 

— Ce ştii tu? întrebă ea strecurându-se în braţele mele. In 
fiecare din camerele de hotel, există o lunetă pe terasă şi toată 
lumea spionează pe toată lumea. Nu ţi-ai dat seama de asta? 

Acum, faţa nu îi era decât la câţiva centimetri de a mea. Ochii 
ei aveau culoarea florii de tei, porii pielii se dilataseră sub 
efectul vaporilor şi picături de sudoare i se prelingeau pe frunte. 

— Poate că ea ne priveşte în acest moment, continuă. Nu-mi 
spune că nu te excită un pic chestia asta... 


Detestam acest joc. Îmi era atât de puţin caracteristic. Şi 
totuşi, mânat de amintirea sărutului nostru precedent m-am 
lăsat în voia întâmplării şi i-am pus o mână pe şold şi alta în 
scobitura gâtului. 

Îşi lipi încet buzele de ale mele şi limba mea o căută pe a ei. 
Din nou, magia se produse, dar nu dură decât câteva secunde, 
până când o amăreală pronunţată mă făcu să întrerup acest 
sărut. 

Aveam un gust acru, înţepător şi aspru în gură şi m-am tras 
brusc înapoi. Billie părea uluită. Atunci i-am văzut buzele 
înnegrite şi limba violacee. Ochii i se inflamaseră, dar pielea îi 
era din ce în ce mai palidă. Tremura, clănţănea din dinţi şi îşi 
muşca buza. Îngrijorat, am ieşit din jacuzzi, am ajutat-o şi pe ea 
să iasă şi am frecat-o cu un prosop. Am simţit că se clatină pe 
picioare, gata să se prăbuşească. Scuturată de un violent acces 
de tuse, mă respinse pentru a se apleca mai mult în faţă, 
cuprinsă brusc de nevoia de a vomita. Cu durere, regurgita o 
pastă groasă şi vâscoasă înainte de a se prăbuşi la pământ. 

Dar ceea ce vedeam nu era vomă. 

Era cerneală. 


25 


Pericolul de a te pierde 
Cu ţeava unui revolver între dinţi, nu pronunți 
decât vocale. 
Replică din Fight Club 
de Chuck PALAHNIUK 


Clinica hotelului 

Ora unu dimineaţa 

— Sunteţi soţul ei? întrebă dr. Philipson închizând uşa camerei 
în care tocmai adormise Billie. 

— Aăă... nu, nu s-ar putea spune asta, am răspuns eu. 

— Suntem verii ei, pretinse Milo. Noi suntem singura ei 
familie. 

— Hm... şi vi se întâmplă deseori să faceţi baie cu „verişoara” 
dumneavoastră? zise ironic medicul privindu-mă. 

Cu o oră şi jumătate în urmă, în timp ce se pregătea să joace 
un putt delicat, îmbrăcase în grabă un halat alb peste pantalonii 
de golf pentru a veni de urgenţă la căpătâiul lui Billie. Luase 
imediat situaţia în serios şi îşi dăduse toată osteneala s-o 
reanimeze pe tânăra femeie, s-o interneze şi să-i acorde primele 
îngrijiri. 

Întrucât n-a aşteptat răspuns la întrebare, l-am urmat în biroul 
lui: o încăpere mai mult lungă decât lată, care dădea spre o 
peluză bine luminată şi netedă ca un teren de golf, în mijlocul 
căreia flutura un mic drapel. Apropiindu-te de fereastră, puteai 
distinge o minge de golf la şapte-opt metri de gaură. 

— N-o să vă mint, începu el invitându-ne să luăm loc. Habar n- 
am de ce anume suferă prietena dumneavoastră, nici de ce 
natură e criza ei. 

Îşi scoase halatul şi îl agăţă într-un cuier înainte de a se aşeza 
în faţa noastră. 

— Febra este ridicată, corpul prezintă o rigiditate anormală şi 
a vomitat tot ce avea în stomac. De asemenea, are dureri de 
cap, respiră greu şi nu mai poate sta în picioare, recapitula el. 

— Deci? am întrebat eu, grăbit să aud începutul unui 
diagnostic. 

Philipson deschise primul sertar al biroului şi scoase un trabuc 
aflat încă în etuiul lui. 


— Prezintă semne evidente de anemie, preciză el, dar ceea ce 
mă îngrijorează cu adevărat este această substanţă negricioasă 
pe care a regurgitat-o în cantitate mare. 

— Seamănă cu cerneala, nu? 

— Posibil... 

Gânditor, trase cohiba din tubul de aluminiu şi îi mângâie 
învelişul ca şi cum aştepta să aibă o revelaţie la contactul cu 
foile de tabac. 

— Am cerut un bilanţ sanguin, analiza pastei negre şi cea a 
unui fir din părul ei care, din câte mi-aţi spus, a albit brusc. 

— Se mai întâmplă, nu? Am auzit mereu spunându-se că un 
şoc emoţional poate să facă părul să albească într-o noapte. | s- 
a întâmplat şi Mariei-Antoaneta în noaptea dinaintea execuţiei. 

— Bullshit, mă  contrazise doctorul. Numai o decolorare 
chimică poate face părul să-şi piardă pigmenţii atât de repede. 

— Aveţi într-adevăr mijloacele necesare să faceţi acest tip de 
cercetări? se îngrijoră Milo. 

Doctorul tăie capătul havanei: 

— Aşa cum aţi putut constata, instalaţiile noastre sunt ultimul 
răcnet al progresului. Acum cinci ani, fiul mai mare al şeicului 
unei monarhii petroliere stătea în hotelul nostru, tânărul a avut 
un accident de ski-jet: o ciocnire violentă cu un papuc zburător 
din cauza căreia a fost în comă mai multe zile. Tatăl lui a promis 
să doneze o sumă importantă pentru dotarea spitalului dacă 
reuşeam să-l salvăm. Mai mult din noroc decât ca urmare a 
îngrijirilor mele, a scăpat fără sechele şi şeicul s-a ţinut de 
cuvânt, de unde confortul nostru de lucru. 

În timp ce Mortimer Philipson se ridica pentru a ne conduce, i- 
am cerut să mă lase să-mi petrec noaptea lângă Billie. 

— E stupid, mi-o tăie el. Avem o infirmieră de gardă şi doi 
medici interni cu specializare în biologie care vor lucra toată 
noaptea. „Verişoara” dumneavoastră este singura noastră 
pacientă. N-o vom lăsa nicio secundă fără supraveghere. 

— Insist, doctore. 

Philipson ridică din umeri şi se întoarse în biroul lui 
bombănind: 

— Dacă vă amuză să dormiţi într-un fotoliu îngust şi să vă 
rupeţi spatele, n-aveţi decât, dar, cu entorsa dumneavoastră şi 
cu coasta aia plesnită, să nu vă plângeţi mâine dimineaţă că nu 
mai puteţi să vă sculaţi. 


Milo mă abandonă în faţa camerei lui Billie. Îl simţeam 
tulburat: 

— Îmi fac griji pentru Carole. l-am lăsat zeci de mesaje pe 
robot, dar toate au rămas fără răspuns. Trebuie să dau de ea. 

— Bine. Baftă, bătrâne. 

— Noapte bună, Tom. 

L-am privit cum se îndepărtează pe culoar, dar, după câţiva 
metri, se opri brusc şi se întoarse la mine. 

— Ştii, voiam să-ţi spun că... că îmi pare rău, îmi mărturisi el 
privindu-mă drept în faţă. 

Avea ochii roşii şi strălucitori, faţa descompusă, dar un aer 
hotărât. 

— Am prăpădit tot cu plasamentele mele financiare 
hazardate, reluă el. M-am crezut mai şmecher ca alţii. [i-am 
trădat încrederea şi te-am ruinat. lartă-mă... 

Vocea i se curmă. Clipi din ochi şi o lacrimă neaşteptată se 
prelinse pe obraz. Văzându-l plângând pentru prima oară în 
viaţa mea, m-am simţit dezarmat şi jenat în acelaşi timp. 

— Sunt un mare idiot, adăugă el frecându-şi pleoapele. 
Credeam c-am făcut ce era mai greu, dar m-am înşelat. Cel mai 
greu nu e să obţii ce vrei, ci să ştii să păstrezi. 

— Milo, mi se rupe de banii ăştia. N-au umplut niciun gol şi n- 
au rezolvat nicio problemă, o ştii prea bine. 

— O să vezi, o să ieşim la liman aşa cum am făcut-o 
întotdeauna, promise el încercând să-şi revină. Steaua noastră 
norocoasă n-o să ne lase tocmai acum! 

Înainte de a pleca s-o caute pe Carole, mă îmbrăţişă frăţeşte, 
asigurându-mă: 

— O să ieşim din asta, ţi-o jur. Poate c-o să dureze ceva timp, 
dar voi reuşi. 


x k x 


Am deschis uşa fără să fac zgomot şi am băgat capul prin 
deschizătură. Camera lui Billie era scufundată într-un 
semiîntuneric albăstrui. M-am apropiat de patul ei în tăcere. 

Dormea un somn agitat şi febril. Un cearşaf gros îi acoperea 
corpul, nelăsând să se vadă decât faţa-i diafană. Tânăra vioaie 
şi plină de neastâmpăr, tornada blondă care, până şi azi 
dimineaţă, îmi devasta viaţa, îmbătrânise cu zece ani în câteva 


ore. Emoţionat, am rămas un lung moment alături de ea înainte 
de a îndrăzni să-i pun mâna pe frunte. 

— Eşti o fată ciudată, Billie Donelly, am murmurat eu 
aplecându-mă spre ea. 

Ea se mişcă în pat şi, fără să deschidă ochii, bolborosi: 

— Credeam că o să spui „o pacoste ciudată”... 

— Şi o pacoste ciudată de asemenea, am zis eu ca să-mi 
ascund emoția. 

l-am mângâiat faţa şi i-am mărturisit: 

— M-ai scos din gaura neagră în care alunecasem. Ai împins 
pas cu pas înapoi mâhnirea care mă devora. Cu râsul şi cu reaua 
ta credinţă, ai învins tăcerea în care mă închisesem... 

Ea încercă să spună ceva, dar, obosind repede şi cu respiraţia 
sacadată, fu nevoită să renunţe. ` 

— N-o să te abandonez, Billie. lţi dau cuvântul meu, am 
asigurat-o eu luându-i mâna într-a mea. 


x k x 


Mortimer Philipson scăpără un chibrit pentru a-şi aprinde 
capătul havanei, apoi, cu o crosă putter în mână, ieşi pe peluză 
şi făcu câțiva paşi pe zona verde. Mingea de golf era la puțin 
mai mult de şapte metri, pe un teren uşor în pantă. Mortimer 
trase un fum cu voluptate înainte de a se lăsa pe vine pentru a 
cântări mai bine lovitura pe care urma s-o joace. Era un putt 
delicat, dar nimerise deja sute de la distanţa asta. Se ridică şi îşi 
luă poziţia, mascându-și concentrarea. „Şansa nu este decât 
îmbinarea fericită dintre voinţă şi circumstanţe favorabile”, 
pretindea Seneca. Mortimer jucă lovitura ca şi cum viaţa lui 
depindea de asta. Mingea se rostogoli pe zona verde, părând să 
ezite în privinţa traiectoriei înainte de a flirta cu gaura fără să 
cadă totuşi în ea. 

In seara asta, circumstanţele nu erau favorabile. 


x kK x 


Milo ieşi în trombă pe esplanada din faţa intrării principale şi îi 
ceru portarului să-i aducă Bugatti-ul din parcarea subterană a 
hotelului. O luă în direcţia La Paz, ajutându-se de GPS pentru a 
găsi locul unde o lăsase pe Carole. 


În după-amiaza aceea, pe plajă, el îşi dăduse seama de rănile 
deschise ale tinerei. Răni a căror existenţă n-o bănuia înainte. 

Cu siguranță, ignorăm adesea tulburările prin care trec 
persoanele pe care le iubim cel mai mult, gândi el cu tristeţe. 

Şi el fusese rănit de portretul lipsit de nuanţe pe care ea i-l 
făcuse. Ca şi alţii, îl luase întotdeauna drept un ratat necioplit, 
un țărănoi de cartier, un mitocan care dispreţuieşte femeile. 
Trebuie spus că nici el nu făcuse niciodată nimic pentru a-i arăta 
că se înşală. Căci imaginea asta îl proteja, mascând o 
sensibilitate pe care nu reuşea să şi-o asume. Pentru a câştiga 
iubirea lui Carole, ar fi fost gata să facă orice, dar ea nu-i 
acordase niciodată suficientă încredere pentru ca să-i dezvăluie 
adevărata lui personalitate. 

Rulă o jumătate de oră, spintecând noaptea senină. Umbra 
munţilor se detaşa pe cerul de un albastru limpede, dispărut de 
mult timp din oraşele noastre poluate. Ajuns la destinaţie, Milo o 
luă pe un drum forestier pentru a-şi parca maşina, apoi, după 
ce-şi strecurase în rucsac o pătură şi o sticlă de apă, o apucă pe 
drumul pietruit care îi permitea să ajungă pe coastă. 

— Carole! Carole! strigă din toate puterile. 

Strigătele lui se pierdură, luate de briza călduţă şi capricioasă 
care sufla peste mare scoțând gemete tânguitoare. 

Regăsi golfuleţul unde se certaseră mai devreme, în cursul 
după-amiezii. Era plăcut acum. Narcisistă, luna galbenă plină se 
oglindea în apă. Niciodată Milo nu văzuse atâtea stele pe cer, 
dar nici urmă de Carole. Ilnarmat cu o torţă, îşi continuă drumul, 
escaladând stâncile ascuțite care  mărgineau ţărmul. 
Aproximativ cinci sute de metri mai departe, o luă pe o cărare 
îngustă care cobora până la un golfuleţ. 

— Carole! strigă din nou ieşind pe plajă. 

De data asta, vocea lui ajunse mai departe. Golfuleţul era 
protejat de vânt printr-o faleză de granit care atenua cântecul 
resacului pe nisip. 

— Carole! 

Cu toate simţurile la pândă, Milo parcurse întinderea 
golfuleţului până când percepu o mişcare la extremitatea lui. Se 
apropie de peretele abrupt. Pe aproape toată înălţimea ei, 
stânca era traversată de o falie lungă care se deschidea către o 
grotă naturală săpată în piatră. 


Carole era acolo, prăbuşită pe nisip, cu spatele curbat, cu 
picioarele îndoite, într-o stare de prostraţie completă. Cu capul 
plecat, ea tremura de frig şi continua să-şi ţină revolverul în 
pumnul strâns. 

Milo îngenunche lângă ea cu o uşoară teamă care lăsă loc 
rapid unei adevărate nelinişti în privinţa stării de sănătate a 
prietenei lui. O înfăşură în pătura pe care o avea în rucsac şi o 
ridică pentru a o purta în braţe pe drumul care ducea la maşină. 

— lartă-mă pentru ce ţi-am spus mai înainte, murmură ea. N- 
am gândit-o cu adevărat. 

— Am uitat, o asigură el. Acum, totul va fi bine. 

Vântul deveni mai rece şi începu să sufle mai tare. 

Carole îşi trecu o mână prin părul lui Milo şi îl privi cu ochii 
plini de lacrimi. 

— Niciodată n-o să-ţi fac rău, îi promise el la ureche. 

— Ştiu, îl asigură ea agăţându-se de gâtul lui. 


x k x 


Nu te prăbuşi, Anna, rămâi în picioare, rămâi în picioare! 

Cu câteva ore mai înainte, în aceeaşi zi, într-un cartier popular 
din Los Angeles, o tânără, Anna Borowski, urca strada cu paşi 
mici şi grăbiţi. Văzând-o alergând, cu faţa ascunsă sub gluga 
groasă a puloverului din molton, ai fi putut crede că se menținea 
în formă printr-un marş matinal. 

Dar Ana nu făcea jogging. Anna scotocea prin pubele. 

Totuşi, cu un an în urmă, avea o viaţă plăcută, lua cu 
regularitate cina la restaurant şi nu ezita să spargă peste 1000 
de dolari când mergea la shopping cu prietenele ei. Dar criza 
economică dăduse totul peste cap. De la o zi la alta, firma la 
care lucra îşi redusese drastic efectivul şi suprimase postul de 
controlor de gestiune. 

Timp de câteva luni, voise să creadă că trecea doar printr-o 
pasă proastă şi nu se descurajase. Gata să accepte orice post 
corespunzător pregătirii ei, îşi petrecuse zilele pe site-urile de 
angajare de pe internet asaltând firmele cu CV-uri şi scrisori de 
motivare, participând la forumuri pentru obţinerea unei slujbe, 
cheltuind chiar bani pentru a consulta un cabinet de consiliere în 
domeniul carierei. Din păcate, toate tentativele ei se soldaseră 


cu eşecuri. În şase luni, nu reuşise să obţină niciun interviu cât 
de cât serios. 

Pentru a supravieţui, se resemnase să facă menajul în fiecare 
zi la un azil de bătrâni din Montebello, dar cu cei câţiva dolari 
adunaţi din jobul ăsta nu reuşea să-şi plătească chiria. 

Ajungând pe Purple Street, Anna îşi încetini alergarea. Nu era 
încă ora 7 dimineaţa. Strada rămânea relativ liniştită, chiar dacă 
începea încet-încet să se anime. Ea aşteptă totuși ca school bus- 
ul să părăsească artera pentru a-şi băga capul în pubelă. Odată 
cu obişnuinţa, învățase să lase la o parte orgoliul şi mândria 
atunci când se lansa în genul acesta de expediţie. Oricum, nu 
avea de ales. Şi asta din cauza unui temperament mai mult de 
greier decât de furnică şi a câtorva datorii care păreau 
neînsemnate pe vremea când câştiga 35.000 de dolari pe an, 
dar care acum o sugrumau și amenințau s-o facă să-şi piardă 
acoperişul. 

În prima perioadă de timp, se mulţumise să scotocească în 
containerele supermarketului de lângă ea pentru a recupera 
alimentele care depăşiseră termenul de garanţie. Dar nu era nici 
pe departe singura care avusese această idee în fiecare seară, o 
mulţime tot mai numeroasă formată din oameni ai străzii, 
muncitori prost plătiţi, studenţi şi pensionari fără nicio leţcaie se 
înghesuiau în jurul lăzilor metalice, astfel că direcţiunea 
magazinului sfârşise prin a stropi alimentele cu detergent 
pentru a împiedica luarea lor. Anna se hotărâse atunci să-şi 
împingă explorările în afara cartierului. La început, trăise 
această experienţă ca pe o traumă, dar fiinţa umană era, cu 
siguranţă, un animal care se obişnuia cu toate umilinţele. 

Prima pubelă era plină ochi şi explorarea nu fu în zadar: o 
cutie de nuggets” de pui pe jumătate consumată, un pahar 
Starbucks cu un rest considerabil de cafea neagră, un altul de 
cappucino. În a doua, găsi o cămaşă Abercrombie ruptă, pe care 
ar putea s-o spele şi s-o coasă la loc, şi, în a treia, un roman 
aproape nou cu copertă frumoasă din imitație de piele. Puse 
aceste biete comori în rucsac şi îşi continuă traseul. 

Anna Borowski se întoarse acasă o jumătate de oră mai 
târziu, în micul apartament al unui imobil recent şi bine 
întreţinut al cărui mobilier era redus la strictul necesar. Se spălă 
pe mâini, apoi vărsă cafeaua şi cappucino într-o cană pe care o 


25 Crochete de pui (n.t.) 


încălzi la microunde în acelaşi timp cu nuggets-urile. Aşteptând 
ca micul dejun să fie gata, etală recolta zilei pe masa din 
bucătărie. Eleganta copertă gotică a romanului îi atrase în mod 
special atenţia. Un sticker lipit în colţul din stânga îl avertiza pe 
cititor: 


De la autorul Companiei îngerilor. 


Tom Boyd? Auzise de el prin fetele de la birou care îi adorau 
cărţile, dar ea nu-l citise niciodată. Şterse pata de milk-shake de 
pe copertă gândindu-se că ar putea obţine pe el un preţ bun, 
apoi se conectă la internet piratând din nou wifi-ul vecinei ei. 
Nouă, cartea se vindea la 17 dolari pe Amazon. Dădu click pe 
contul ei eBay şi încercă o lovitură: o punere în vânzare la 14 
dolari în caz de cumpărare imediată. 

Apoi spălă cămaşa, făcu un duş pentru a se „decapa” şi se 
îmbrăcă, întârziind în faţa oglinzii. 

Tocmai împlinise treizeci şi şapte de ani. Ea care, ani de zile, 
arătase mai tânără decât era în realitate, îmbătrânise dintr- 
odată, ca şi cum un vampir îi supsese toată prospeţimea. De 
când îşi pierduse slujba, din cauză că înfulecase numai porcării, 
luase vreo zece kile, toate depuse pe fund și pe faţă, ceea ce Îi 
dădea un aer de hamster gigant. Încercă să zâmbească, dar 
rezultatul i se păru jalnic. 

Era în derivă şi naufragiul i se putea citi pe faţa urâtă. 

Mişcă-te, eşti în întârziere! 

Îşi puse nişte jeanşi deschişi la culoare, un hanorac cu glugă 
şi o pereche de bascheţi. 

E bine, doar nu mergi în club. Nu te obosi să arăţi ca la 
treizeci şi unu de ani pentru a curăța mizeria unor moşulici. 

Îi fu imediat ciudă pentru cinismul ei. Se simţea atât de 
dezorientată. De ce să se agaţe în momentele cele mai sumbre? 
N-avea pe nimeni care s-o ajute, pe nimeni căruia să-i 
mărturisească descumpănirea. Nu tu prieteni adevăraţi, nu tu 
bărbat în viaţa ei - de la ultima întâlnire, trecuseră câteva luni. 
De frică să nu se facă de râs, nu le vorbise despre decepţiile ei 
nici tatălui, nici mamei. Şi nu se putea spune că aceştia dădeau 
în brânci să afle cum o mai duce. În unele zile, aproape că 
regreta că nu rămăsese în Detroit, ca sora ei care încă locuia la 
cinci minute de părinţii lor, Lucy nu avusese niciodată pic de 


ambiţie. Se măritase cu un ţărănoi, agent de asigurări, şi avea 
un plod insuportabil, dar ea cel puţin nu trebuia să se întrebe în 
fiecare zi cum avea să se descurce cu mâncarea. 

In timp ce deschidea uşa, Anna avu un moment de 
descurajare. Ca toată lumea, lua medicamente: analgezice 
pentru durerile de spate şi Ibuprofen forte pe care-l înghiţea ca 
pe bomboane pentru a combate o migrenă cronică. Dar astăzi, 
ar fi avut nevoie de un calmant puternic. Cu cât săptămânile 
treceau, cu atât făcea mai des crize de angoasă trăind 
încontinuu cu spaima, cu această senzaţie cuibărită în corp că, 
oricâte eforturi ar face şi oricâtă voinţă ar avea nu va mai fi 
niciodată stăpână pe viaţa ei. Uneori, situaţia asta precară o 
scotea din minţi şi se simţea capabilă de un gest nebunesc, ca 
acel fost director financiar care, în urmă cu nouă luni, la câteva 
străzi de aici, omorâse cinci membri ai familiei lui, înainte de a 
se sinucide. Lăsase o scrisoare poliţiei explicându-şi gestul prin 
situaţia lui economică disperată. Fără slujbă de mai multe luni, 
tocmai îşi pierduse toată agoniseala ca urmare a căderii Bursei. 

Nu te prăbuşi, Anna, rămâi în picioare, rămâi în picioare! 

Făcu eforturi pentru a-şi reveni. Mai ales, nu trebuia să-şi 
acorde dreptul de a cădea. Dacă renunţa, avea să se scufunde, 
o ştia. Trebuia să se lupte din răsputeri pentru a-şi păstra 
apartamentul. Uneori, avea impresia că e redusă la starea unui 
animal în vizuina lui, dar cel puţin aici putea să facă duş şi să 
doarmă în siguranţă. 

Işi puse căştile de iPod pe urechi, cobori scările şi luă 
autobuzul pentru a se duce la azilul de bătrâni. Făcu menajul 
trei ore şi profită de pauza de prânz ca să intre pe internet la un 
computer cu acces liber din sala de odihnă a spitalului. 

Veste bună. Cartea pe care o pusese în vânzare îşi găsise 
cumpărător la preţul cerut. Anna mai munci până la ora 15, apoi 
trecu pe la poştă pentru a trimite romanul la expeditorul său: 

Bonnie Del Amico, Campusul Berkeley, California. 

Băgă romanul într-un plic fără să observe că avea mai mult de 
jumătate din pagini albe... 


x k x 


— Hei, băieţi, grăbiți-vă un pic! 


Radioul transmise, cu paraziți, acest apel la ordine către toţi 
şoferii flotei de opt semiremorci care traversau zona industrială 
din Brooklyn. Ca pentru un transport de bani, durata şi traseul 
între depozitul din New Jersey şi întreprinderea de reciclare din 
apropiere de Coney Island erau strict reglementate pentru a se 
evita furtul mărfurilor. Încărcat cu treizeci de platforme, fiecare 
camion transporta singur treisprezece mii de cărţi ambalate în 
cutii de carton. 

Era aproape ora 22 când, sub ploaia care se pornise, uriaşa 
încărcătură trecu de porţile staţiei de distrugere instalată pe un 
imens teren împrejmuit cu grilaj care te ducea cu gândul la o 
tabără militară. 

Pe rând, fiecare camion îşi descărca marfa pe platoul 
gudronat al vastului depozit: tone de cărţi încă ambalate în folia 
lor de plastic. 

Însoţit de un executor judecătoresc, un reprezentant al 
editurii superviza această operaţiune. Nu se întâmpla în fiecare 
zi să distrugi o sută de mii de exemplare de cărţi din cauza unui 
defect de fabricaţie. Ca să prevină orice fraudă, cei doi 
controlară minuțios încărcătura. La fiecare descărcare, 
funcţionarul ministerial scotea o carte dintr-o cutie de carton 
pentru a constata defectul de imprimare. Toate exemplarele 
aveau acelaşi cusur: din cele cinci sute de pagini câte număra 
romanul, doar jumătate erau tipărite. Povestea se oprea brusc la 
mijlocul paginii 266, cu o frază ea însăşi neterminată... 

Un balet efectuat de trei buldozere se desfăşura în jurul 
acestei mări de cărţi, ca şi cum ar fi fost vorba de un banal 
moloz, pentru a le împinge pe benzile rulante care urcau cu 
mare viteză spre gurile căscate ale monştrilor de fier. Măcinarea 
industrială putea începe. 

Cele două concasoare înghiţiră cu lăcomie zecile de mii de 
cărţi. Cu violenţă, căpcăunul mecanic tăia în bucăţi şi mesteca 
lucrările. Peste tot în jur, prin praful de hârtie, zburau pagini 
rupte. 

Odată digestia terminată, o grămadă de cărţi tăiate, smulse 
din coperţi, sfâşiate, ieşi din măruntaiele bestiei pentru a fi apoi 
compactată de o presă care elimina la capătul cursei baloţi 
mari, de formă cubică, legaţi cu sârmă. 

Apoi cuburile compresate erau stivuite în fundul hangarului. A 
doua zi, vor fi la rândul lor încărcate în alte camioane. ŞI 


reciclate în pastă de hârtie înainte de a se reîncarna în ziare, 
reviste, batiste de unică folosinţă sau cutii de carton pentru 
pantofi. 


x kK x 


În câteva ore, operațiunea fu terminată. 

O dată stocul distrus în totalitate, responsabilul din partea 
uzinei, editorul şi executorul judecătoresc semnară documentul 
care consemna metodic numărul de lucrări distruse în timpul 
fiecărei operaţiuni. 

Suma totală se ridica la 99.999 de exemplare... 


26 


Fata care venea din altă parte 
Cei care cad îi târăsc adesea în căderea lor şi pe cei 
care le sar în ajutor. 
Ştefan ZWEIG 


Clinica hotelului 

Ora 8 dimineaţa 

— Hei, nu sforăind în halul ăsta o să veghezi asupra mea! 

Am deschis ochii tresărind. Cu trupul ghemuit pe braţul unui 
fotoliu din lemn de stejar, aveam spatele rupt, toracele presat şi 
picioarele străpunse de furnicături. 

Billie era aşezată în pat. Faţa ei ca varul avea din nou ceva 
culoare, dar părul îi era încă albit. În orice caz, își recăpătase o 
oarecare vervă, ceea ce era semn bun. 

— Cum te simţi? 

— Paradită, mărturisi ea scoțând la mine o limbă redevenită 
roz. Vrei să-mi dai o oglindă? 

— Nu sunt sigur că este o idee bună. 

Cum insista, am fost obligat să-i întind oglinjoara de perete pe 
care o desprinsesem din baie. 

Se privi cu spaimă, îşi ridică şuviţele de păr, le depărtă le 
ciufuli, se uită la rădăcinile lor, înspăimântată de a vedea că, 
într-o singură noapte, nemaipomenitul ei păr de aur se 
transformase în coafură de bunică. 

— Cum... cum este posibil aşa ceva? întrebă ea ştergându-şi o 
lacrimă care îi curgea pe obraz. 

l-am pus mâna pe umăr. Nefiind în stare să-i dau vreo 
explicaţie, căutam cuvinte  liniştitoare când uşa camerei se 
deschise pentru a lăsa loc lui Milo, însoţit de dr. Philipson. 

Cu o mapă sub braţ, cu o mină preocupată, acesta ne salută 
scurt şi se scufundă un lung moment în studiul constantelor 
pacientei lui afişate la piciorul patului. 

— Avem rezultatul majorităţii analizelor, domnişoară, anunţă 
el după câteva minute, ridicând spre noi o privire în care 
nerăbdarea era amestecată cu perplexitatea. 

Scoase din halat un stilou-marker alb şi instală tăbliţa 
translucidă pe care o adusese cu el. 

— Mai întâi, începu el, mâzgălind câteva cuvinte, substanţa 
neagră şi păstoasă pe care aţi scuipat-o este cerneală cu ulei. 


Am găsit în ea urme caracteristice de pigmenţi de culoare, 
polimeri, aditivi şi solvant... 

Îşi lăsă fraza în aer, apoi întrebă fără ocolişuri: 

— Aţi încercat să vă otrăviţi, domnişoară? 

— Nicidecum! se revoltă Billie. 

— Vă pun această întrebare fiindcă, să fiu cinstit, nu văd cum 
ar putea cineva regurgita o asemenea substanţă fără s-o fi 
ingurgitat mai înainte. Chestia asta nu corespunde niciunei 
patologii cunoscute. 

— Ce altceva aţi mai găsit? am întrebat eu ca să avansăm. 

Mortimer Philipson ne întinse fiecăruia o foaie plină cu cifre şi 
termeni de care auzisem în Spitalul de urgenţă sau în Anatomia 
lui Grey, dar a căror semnificaţie exactă o ignoram: lonogramă, 
Uree, Creatinină, Glycemie, bilanţ hepatic, hemostază... 

— Aşa cum mă aşteptam, bilanţul sangvin a confirmat 
anemia, explică el înscriind un nou item pe tablă. Cu un procent 
de hemoglobina de 9 grame pe decilitru, suntem mult sub 
valoarea normală. Asta explică mai ales  paloarea 
dumneavoastră, oboseala puternică, durerile de cap, palpitaţiile 
şi ameţelile. 

— Şi această anemie, ce înseamnă? am întrebat eu. 

— Va trebui să facem alte analize ca să aflăm, explică 
Philipson, dar, în momentul de faţă, nu asta mă îngrijorează cel 
mai mult... 

Aveam ochii fixaţi pe rezultatul analizelor de sânge şi, fără să 
mă pricep la aşa ceva, vedeam şi eu că o cifră era anormală: 

— Procentul de glicemie nu e în regulă, nu-i aşa? 

— Da, încuviinţă Mortimer: 0,1 grame pe litru este o formă de 
hipoglicemie severă necunoscută. 

— Cum adică „necunoscută”? se nelinişti Billie. 

— Eşti în stare de hipoglicemie atunci când procentul de 
zahăr din corp este foarte scăzut, explică sumar medicul, în 
cazul în care creierul nu poate obţine suficientă glucoză, simţi 
amețeli şi oboseală, dar, în cazul dumneavoastră, domnişoară, 
procentul este anormal... 

— Şi asta ce înseamnă? 

— Înseamnă că, în momentul în care vă vorbesc, ar trebui să 
fiţi moartă sau cel puţin într-o comă profundă. 

Vocea lui Milo izbucni în acelaşi timp cu a mea: 

— Trebuie să fie o eroare! 


Philipson clătină din cap: 

— Am refăcut analizele de trei ori. E de neînțeles, dar nu asta- 
i lucrul cel mai misterios. 

Din nou, scoase capacul markerului său alb pe care îl lăsă 
îndreptat în aer: 

— Azi-noapte, un tânăr internist al cărui doctorat îi 
supervizez, a avut iniţiativa de a face o spectrografie. Este o 
tehnică care îţi permite să identifici moleculele prin măsurarea 
masei lor şi să le caracterizezi structura chimi... 

— Bine, treceţi la subiect! i-am tăiat-o eu. 

— Spectrografia a indicat prezenţa de hidraţi de carbon 
anormali. Ca să fiu mai explicit, domnişoară, aveţi celuloză în 
sânge. g 

Scrise cuvântul CELULOZA pe tabla lui transparentă. 

— După cum fără îndoială o ştiţi, celuloza este principalul 
constituent al lemnului. Bumbacul şi hârtia conțin şi ele o parte 
importantă. _ 

Nu pricepeam deloc unde voia să ajungă. Işi preciză gândul 
punându-ne o întrebare: 

— Imaginaţi-vă că aţi înghiţi nişte tampoane de bumbac. Ce s- 
ar petrece după părerea dumneavoastră? 

— Fără îndoială, nu mare lucru, zise Milo. Le-am evacua 
mergând la budă... 

— Absolut, încuviinţă Philipson. Celuloza nu este digerată de 
om. E ceea ce ne diferenţiază de animale ierbivore ca vacile sau 
caprele. 

— Dacă am înţeles eu bine, zise Billie, corpul omenesc nu 
conţine în mod normal celuloză, deci... 

— ...deci, termină medicul, compoziția dumneavoastră 
biologică nu este cea a unei fiinţe umane. Totul se petrece ca şi 
cum o parte din dumneavoastră este pe cale să devină 
„vegetală”... 


x k x 


Doctorul făcu să se lase o tăcere prelungită, ca şi cum îi era 
lui însuşi greu să admită concluziile analizelor pe care le ceruse. 

Mai era doar o foaie în mapa lui: rezultatul analizelor părului 
alb al tinerei. 


— Conţine o concentraţie foarte mare de hidrosulfit de sodiu 
şi de peroxid de hidrogen, mai cunoscut sub numele... 

— ...de apă oxigenată, am ghicit eu. 

— La bază, completă doctorul, aceasta este în mod natural 
secretată de corpul omenesc. Odată cu bătrâneţea, ea e 
responsabilă de albirea părului nostru, inhibând sinteza 
pigmenţilor care îi dau culoarea. Dar acesta este în mod normal 
un proces foarte progresiv şi n-am văzut niciodată părul unei 
persoane de douăzeci şi şase de ani albind într-o noapte. 

— Este ireversibil? întrebă Billie. 

— Aăă... bâigui Mortimer, am asistat uneori la o recolorare 
parţială, după vindecarea unor maladii sau după întreruperea 
unor tratamente agresive, dar... vă mărturisesc că astea rămân 
nişte cazuri izolate. 

Gânditor, o privi pe Billie cu o compasiune neprefăcută şi 
recunoscu în faţa noastră: 

— Patologia dumneavoastră depăşeşte în mod clar 
competențele mele şi pe cele ale acestei mici clinici, 
domnişoară. O să vă menţinem sub observaţie astăzi, dar nu 
prea ştiu ce altceva să vă sfătuiesc decât să vă întoarceţi cât 
mai repede posibil în ţară. 


x k x 


O oră mai târziu 

Am rămas toţi trei în cameră. După ce se umflase de plâns, 
Billie sfârşise prin a adormi. Prăvălit pe un scaun, Milo termina 
platoul cu gustarea pe care o refuzase Billie nescăpând din ochi 
tăbliţa uitată de doctor: 


PIGMENŢI DE CULOARE 
SOLVANT ADITIVI 


ANEMIE . 
CELULOZĂ 


APĂ OXIGENATĂ 
HIDROSULFIT 
DE SODIU 


— S-ar putea să am o pistă, zise el ridicându-se brusc. 

Se postă la rându-i în faţa tăbliţei, apucă markerul şi desenă o 
acoladă pentru a lega primele două rânduri. 

— Tipul ăsta de cerneală uleioasă şi vâscoasă pe care a 
vomitat-o prietena ta este cea pe care o utilizează rotativele 
pentru editare. În special, în sistemul de imprimare a cărţilor 
tale... 

— Zău? 

— Şi celuloza este primul constituent al lemnului, de acord? 
lar lemnul serveşte la fabricarea... 

— Ăăă... a mobilei? 

— ...a pastei de hârtie, rectifică el completând adnotările lui 
Dr. Philipson. Cât despre apa oxigenată şi hidrosulfitul de sodiu, 
acestea sunt două produse chimice care se utilizează pentru a 
albi... 

— „hârtia, nu-i aşa? 

În loc de răspuns, întoarse spre mine panoul transparent: 


PIGMENȚI »E CULOARE 


SOLVANT ADITIVI CERNEALA 


ANEMIE 
IKD )—> HÂRTIE 


APĂ OxIGENATĂ 
HIDROSULFIT > 
DE SODIU 


AGENŢI 
DE ÎNĂLBIRE 


— Mai întâi, n-am vrut să te cred, Tom, apropo de povestea 
asta cu eroina de roman căzută dintr-o carte, dar sunt obligat să 
cedez în faţa evidenţei: amica ta este pe cale să redevină un 
personaj de hârtie. 

Rămase o clipă cu ochii pierduţi în gol înainte de a-şi termina 
mâzgălelile: 


PIGMENŢI DE CULOARE 


—P> CERNEALĂ 
SOLVANT ADITIVI 


æ 
D> 
% 
= 
Gal 
> 
Pa 


ANEMIE 
ceuLoză IP HARTIE 
APĂ OXIGENATĂ ui 
AGENŢI 
HIDROSULFIT ati 
DE SODIU DE ÎNĂLBIRE 


— Lumea ficţiunii este pe cale de a-şi reintra în drepturi, lansă 
el în chip de concluzie. 

Acum, se plimba prin cameră gesticulând. Nu-l văzusem 
niciodată atât de agitat. 

— Calmează-te! l-am temperat eu. Ce înţelegi mai exact prin 
asta? 

— Este evident, Tom: dacă Billie este un personaj de hârtie, 
ea nu poate pur şi simplu să evolueze în viaţa reală! 

— Aşa cum peştele nu poate să supravieţuiască în afara 
apei... 

— Exact! Aminteşte-ţi filmele din copilăria noastră. De ce E.T. 
Extraterestrul se îmbolnăveşte? 

— Fiindcă nu poate sta mult timp departe de planeta lui. 

— De ce sirena din Splash nu poate să rămână pe pământ? 
De ce omul nu poate trăi în apă? Pentru că fiecare organism 
este diferit şi nu se adaptează la toate mediile înconjurătoare. 

Raționamentul lui stătea în picioare cu o singură excepţie. 

— Billie a petrecut trei zile cu mine şi pot să te asigur că era 
plină de entuziasm şi că viaţa adevărată nu-i era deloc 
dezagreabilă. De ce s-a prăbuşit aşa brusc? 

— Chestia asta rămâne un mister, într-adevăr, admise el. 

Lui Milo îi plăceau logica şi raționalitatea. Cu un aer 
posomorât, se aşeză iar pe scaun şi îşi încrucişă picioarele, 
luând-o de la capăt cu gândurile lui. 


— Trebuie să pornim cu raţionamentul de la „poarta de 
intrare”, bolborosi el: breşa prin care un personaj de ficţiune a 
putut să pătrundă în realitatea noastră. 

— Ţi-am spus-o deja de mai multe ori: Billie a căzut dintr-un 
rând, în mijlocul unei fraze neterminate, i-am explicat eu 
folosind formularea pe care ea însăşi o utilizase în timpul primei 
noastre întâlniri. 

— Ah, da, seria de o sută de mii de cărţi cu o jumătate din 
pagini netipărite! Asta e „poarta ei de intrare”. Apropo, trebuie 
să mă asigur că au fost bine distru... 

Rămase cu gura căscată în mijlocul frazei, apoi se năpusti pe 
telefonul mobil. L-am văzut derulând zeci de e-mail-uri înainte 
de a-l găsi pe cel pe care-l căuta. 

— La ce oră a avut Billie primele semne de indispoziţie? 
întrebă el fără să-şi ridice ochii de pe ecran? 

— Aş zice că pe la miezul nopţii, când m-am întors în cameră. 

— După ora New York-ului, asta înseamnă ora 2 dimineaţa, 
nu? 

— Da. 

— Atunci, ştiu ce anume i-a declanşat criza, zise el întinzându- 
mi iPhone-ul. 

Am citit, pe ecran, mailul trimis lui Milo de editorul meu: 


De la: robert.brownâdoubleday.corn 

Subiect: Confirmarea distrugerii stocului defect 
Data: 9 septembrie 2010, ora 02:03 

Către: milo.lombardoegmail.corn 

Stimate domn, 

Vă confirm distrugerea totală prin măcinare a 
întregului stoc defect al ediţiei speciale din cel 
de-al doilea volum al Trilogiei îngerilor, de Tom 


Boyd. 
Numărul lucrărilor distruse: 99.999. 
Operaţiune realizată astăzi, sub controlul 


executorului judecătoresc, între ora 20 şi ora 2, la 
staţia de măcinare a uzinei Shepard din Brooklyn, 
NY. 

Cu respect, 

R. Brown 


— Ai văzut ora mail-ului? 

— Da, am încuviinţat eu, corespunde perfect cu cea a 
indispoziţiei ei. 

— Billie este fizic legată de exemplarele defecte, decretă el. 

— Şi, făcându-le să dispară, suntem pe cale să o ucidem! 

Eram amândoi surescitaţi şi îngroziţi de descoperirea noastră. 
Şi mai ales, ne simţeam neputincioşi în faţa unei situaţii care ne 
depăşea. 

— Dacă nu facem nimic, o să moară. 

— Ce vrei să faci? mă întrebă el. Au distrus tot stocul. 

— Nu, dacă era aşa, ar fi deja moartă. Mai există cel puţin o 
carte pe care n-au putut s-o distrugă. 

— Exemplarul pe care editorul mi l-a trimis şi pe care ţi l-am 
dat! strigă el. Dar ce-ai făcut cu el? 

A trebuit să-mi muncesc mintea pentru a-mi aminti. Îmi 
aminteam că-l consultasem în faimoasa seară în care Billie 
apăruse, udă, în bucătăria mea, apoi a doua zi dimineaţa de 
asemenea, cu puţin înainte ca ea să-mi arate tatuajul, și apoi... 

Mi-era greu să mă concentrez. În mintea mea, imaginile 
apăreau dar dispăreau imediat ca nişte flash-uri: şi apoi... şi 
apoi... ne-am certat şi, într-un moment de furie, aruncasem 
romanul în coşul de gunoi din bucătărie! 

— Suntem într-adevăr în rahat! şuieră Milo după ce 
explicasem unde se afla ultimul exemplar. 

M-am frecat la ochi. Şi eu aveam febră. Din cauza entorsei a 
cărei durere devenea aproape insuportabilă; din cauza armatei 
de mexicani care mă tăbăciseră în barul de lângă motel; din 
cauza corpului meu pe care-l drogasem cu medicamente; din 
cauza acelui pumn pe care mi-l dăduse prin surprindere celălalt 
dement; din cauza sărutului neaşteptat şi bulversant pe care mi- 
| furase această fată ciudată ce îmi devasta viaţa... 

Torturat de migrenă, îmi imaginam interiorul craniului meu ca 
un glob pământesc în care ar fierbe lavă în fuziune. În mijlocul 
acestei mlaştini incoerente, o evidenţă îmi trecu prin minte. 

— Trebuie s-o sun pe menajeră ca să nu arunce cartea, i-am 
zis lui Milo. 

Îmi întinse telefonul lui şi reuşii să dau de Tereza. Din 
nefericire, bătrâna îmi zise că scosese deja pubelele în stradă în 
urmă cu două zile. 


Milo înţelese imediat şi făcu o grimasă. Unde era romanul 
acum? Într-un centru de triere a deşeurilor? Pe punctul de a fi 
incinerat sau reciclat? Poate că cineva îl luase din stradă? 
Trebuia să pornim în căutarea lui, dar asta însemna să căutăm 
un ac într-un car cu fân. 

În orice caz, un lucru era sigur: trebuia s-o facem repede. 

Căci viaţa lui Billie nu mai atârna decât de-o carte. 


27 


Always on my mind 
A iubi pe cineva înseamnă a iubi în egală 
măsură fericirea sa. 
Francoise SAGAN 


Billie încă dormea. Milo plecase s-o prevină pe Carole şi 
hotărâsem să ne întâlnim toţi trei peste două ore la biblioteca 
hotelului ca să facem niscaiva cercetări şi să elaborăm un plan 
de bătaie. În timp ce traversam holul, am dat peste Aurore care 
îşi plătea nota la recepţie. 

Cu părul aparent nearanjat, cu ochelari de soare de vedetă, 
ea purta, într-un stil boem şi retro, o rochie scurtă, o geacă de 
piele, botine cu tocuri înalte şi o geantă de călătorie vintage. La 
majoritatea femeilor, efectul ar fi fost too much, dar la ea, era 
impecabil. 

— Pleci? 

— Am un concert la Tokio mâine seară. 

— La Kioi Hall? am întrebat-o, eu însumi surprins că îmi 
aminteam numele locului unde cântase când o însoţisem în 
turneul ei din Japonia. 

Privirea i se lumină: 

— lţi aminteşti de vechitura aia de Plymouth Fury pe care ai 
închiriat-o? Am orbecăit mult până am găsit sala şi am ajuns cu 
trei minute înainte de începutul recitalului. A trebuit să-mi trag 
sufletul pe scenă, atât de mult alergasem! 

— Totuşi, ai cântat bine. 

— Şi, după concert, am mers toată noaptea cu maşina pentru 
a ne duce să vedem „infernul clocotit” din Beppu?*! 

Evocarea acestui episod ne scufundă pe amândoi în nostalgie. 
Da, cunoscusem şi momente de fericire şi frivolitate, şi ele nu 
erau atât de departe... 

Aurore rupse această tăcere pe jumătate jenantă, pe 
jumătate plăcută, scuzându-se pentru comportamentul lui 
Rafael Barros. Mă sunase astă noapte să afle cum mă simt, dar 
nu eram în cameră. In timp ce un băiat de hotel se ocupa de 
valizele ei, i-am povestit pe scurt ce i se întâmplase lui Billie. Ea 
mă ascultă cu interes. Ştiam că mama ei murise la treizeci şi 


26 Situat în insula vulcanică şi muntoasă Kyushu, oraşul Beppu este celebru în 
lume pentru miile sale de izvoare cu apă termală. (n.a.) 


nouă de ani de un cancer la sân depistat târziu. De la acel deces 
brutal, devenise cam ipohondră, în orice caz foarte grijulie cu tot 
ce ţinea de sănătatea ei şi a celor apropiaţi. 

— Pare ceva serios. Du-o rapid s-o vadă un medic competent. 
Dacă vrei, pot să-ţi recomand unul. 

— Cine? 

— Profesorul Jean-Baptiste Clouseau: un  diagnostician 
nemaipomenit. Un fel de dr. House francez. Este şeful serviciului 
de cardiologie din Paris şi îşi consacră cea mai mare parte din 
timp punerii la punct a unei inimi în întregime artificială, dar, 
dacă îi spui că vii din partea mea, te va primi. 

— Este un fost amant? 

Ridică ochii către cer. 

— Este un mare meloman care vine adesea să asiste la 
concertele mele în Paris. Şi, dacă o să te întâlneşti cu el, o să 
vezi că, fizic, nu prea seamănă cu Hugh Laurie! Dar este un 
geniu. 

În timp ce vorbeam, îşi activase Blackberry-ul şi căuta în 
agendă numărul doctorului. 

— ŢI-l transfer, zise ea urcând în maşină. 

Un angajat închise portiera şi eu am rămas uitându-mă la 
berlina care se îndepărta în direcţia portalului masiv de la 
intrarea în complex. Totuşi, după vreo cincizeci de metri, taxiul 
se opri la mijlocul aleii şi Aurore alergă spre mine pentru a-mi 
fura un sărut discret. Înainte de a pleca înapoi, îşi scoase din 
buzunar mp3-ul şi mi-l lăsă după ce îmi pusese căştile pe urechi. 

Păstram gustul limbii ei pe buze şi în cap îmi răsunau muzica 
şi cuvintele cântecului pe care îl programase: cea mai frumoasă 
melodie a lui Elvis pe care o făcusem s-o descopere când eram 
suficient de îndrăgostiţi pentru a ne oferi reciproc cântece: 


Maybe I didn 't treat you 
Quite as good as I should have 
Maybe I didn 't love you 
Quite as often as I could have 
You were Always On My Mind 
You were Always On My Mind 


* 


Poate că nu m-am purtat cu tine 
Aşa de bine cum ar fi trebuit 
Poate că nu te-am iubit 
Atât de des cum aş fi putut 
(Dar) Tu ai fost mereu în mintea mea 
Tu ai fost mereu în mintea mea. 


28 


Incercarea 
Cititorul poate fi considerat personajul principal 
al romanului, la egalitate cu autorul, fără el, 
nimic nu se face. 
Elsa TRIOLET 


Cum putea un hotel să aibă o bibliotecă atât de somptuoasă? 

In mod vizibil, nu doar clinica profitase de generozitatea 
bogatului emir. Ce frapa cel mai mult era aspectul patinat şi 
„elitist” al locului: te-ai fi crezut în sala de lectură a unei 
prestigioase universităţi anglo-saxone şi nu în biblioteca unui 
club de vacanţă. Mii de lucrări elegant legate umplea rafturile 
înconjurate de coloane corintice. In acest cadru silențios şi intim, 
masivele uşi sculptate, busturile din marmură şi lambriurile 
vechi te proiectau cu câteva secole în urmă. Singura concesie 
făcută modernităţii: computerele ultimul model încastrate în 
mobilierul din lemn de nuc. 

Mi-ar fi plăcut la nebunie să pot lucra într-un asemenea loc 
când eram mai tânăr. La mine acasă, nu exista birou. Îmi 
făceam temele închis în toaletă, cu o planşă pe genunchi în chip 
de birou şi cu o cască de şantier pe cap pentru a înăbuşi 
strigătele vecinilor. 

Cu ochelarii ei rotunzi, cu puloverul din mohair şi fusta 
ecosez, chiar şi bibliotecara dădea impresia că fusese 
teleportată din alt univers. În timp ce-i arătam lista cărţilor pe 
care voiam să le consult, îmi mărturisi că eram primul „cititor” al 
zilei: 

— În vacanţă, clienţii hotelului preferă în general să meargă la 
plajă decât să-l citească pe Georg Wilhelm Friedrich Hegel. 

Am schiţat un zâmbet în timp ce ea îmi întindea un vraf de 
cărţi însoţit de o cană de ciocolată caldă cu mirodenii mexicane. 

Ca să citesc la lumină naturală, m-am instalat lângă una din 
ferestrele mari, alături de un glob pământesc al lui Coronelli, şi 
m-am apucat de lucru fără să mai stau pe gânduri. 


x k x 


Atmosfera era propice studiului. Liniştea nu era tulburată 
decât de zgomotul paginilor întoarse şi de uşoara alunecare 


stiloului meu pe hârtie. Pe masa din faţa mea, deschisesem mai 
multe lucrări de referinţă pe care le analizasem minuţios în 
timpul studenţiei, printre care Ce este /iteratura? de Jean-Paul 
Sartre, Lector în fabula de Umberto Eco, Dicţionarul filosofic al 
lui Voltaire. În două ore, luasem vreo zece pagini de note. Eram 
în elementul meu: înconjurat de cărţi, într-o lume de linişte şi 
reflecţie. Mă simţeam din nou profesor de literatură. 

— Uau! Zici că eşti la facultate! exclamă Milo debarcând în 
augusta sală precum un câine într-un joc de popice. 

Işi puse geanta de umăr pe unul din fotoliile Charleston şi se 
aplecă peste umărul meu: 

— Ei, găseşti ceva? 

— S-ar putea să am un plan de luptă, cu condiţia să accepţi să 
mă ajuţi. 

— Bineînţeles că o să te ajut! 

— Atunci, trebuie să ne împărţim rolurile, am zis eu punând 
capacul la stilou. Tu te întorci la Los Angeles, pentru a încerca 
să găseşti ultimul exemplar cu defect. Ştiu că este o misiune 
imposibilă, dar, dacă este distrus, Billie va muri, asta-i o 
certitudine. 

— Şi tu? 

— Eu o s-o duc la Paris s-o vadă medicul pe care mi l-a 
recomandat Aurore, pentru a încerca măcar să oprim boala, dar 
mai ales... 

Mi-am adunat foile cu note ca să fiu mai clar în explicaţia 
mea. 

— Mai ales? 

— Trebuie să scriu al treilea volum al romanului meu pentru a 
o trimite pe Billie înapoi în lumea imaginară. 

Milo se încruntă: 

— Nu înţeleg foarte bine cum scrierea unei cărţi o va duce 
concret înapoi în universul ei. 

Mi-am luat blocnotes-ul şi, în maniera dr. Philipson, am 
încercat să pun la un loc elementele cele mai importante din 
deducţia mea. 

— Lumea reală este cea în care trăim noi, tu Carole şi cu 
mine. Asta e viaţa adevărată, câmpul pe care putem să 
acţionăm şi pe care îl împărţim cu semenii noştri: fiinţele 
umane. 

— Până aici, sunt de acord. 


— La capătul opus, lumea imaginară este cea a ficţiunii și a 
reveriei. Ea reflectă subiectivitatea fiecărui cititor. În aceasta 
evolua Billie, am explicat eu însoţindu-mi afirmaţia de câteva 
note sumare: 


| 


e i 


Top. MILO CAROLE iati ai 


— Continuă, îmi ceru Milo. 

— Cum ai zis-o tu însuţi, Billie a putut trece frontiera care 
separa cele două lumi din cauza unui accident industrial: 
tipărirea defectuoasă a o sută de mii de exemplare din cartea 
mea. E ceea ce tu ai numit „poartă de intrare”: 


LL VAȚER [ATAGiPIALĂ | (pune) 


LUNEA REALA [maga cele ist, 


Jóng MILO CAROLE (Beie 


— Îhî, îhî, încuviință el. 

— Deci, acum, Billie e pe cale de a se stinge într-un mediu 
care nu este alei. 

— Şi singurul mod de a o salva, sări el, este să găsim 
exemplarul defect pentru a evita ca ea să nu moară în viaţa 
adevărată... 

— Şi să o trimitem în lumea ficţiunii scriind al treilea volum al 
cărţii. Asta este „poarta ei de ieşire” din lumea reală. 


LUNEA REALĂ [Wafa noton) LURER TITHGINARLĂ (PieDunea) 
7 tE N 5 
i Cei 


p ~D 
| a De ta 
| ase SS 
| Sx a 


Milo se uită la schema mea cu interes, dar vedeam bine că 
ceva îl rodea. 

— Tot nu pricepi cum anume scrierea celui de-al treilea volum 
i-ar permite să plece, nu-i aşa? 

— In mod concret, nu prea. 

— OK. O să-ţi dai seama imediat. Pentru tine, cine creează 
lumea imaginară? 

— Tu! Adică, vreau să spun, scriitorul. 

— Da, dar nu de unul singur. Eu nu fac decât jumătate din 
muncă. 

— Şi cine face cealaltă jumătate? 

— Cititorul... 

Se uită la mine şi mai perplex. 

— Vită-te ce scria Voltaire în 1764, i-am zis dându-i notițele 
mele. 

Se aplecă peste foile mele şi citi cu voce tare: 

— „Cărţile cele mai utile sunt cele ale căror cititori le fac ei 
înşişi pe jumătate.” 

M-am ridicat de pe scaun şi mi-am prezentat expunerea cu 
convingere: 

— In fond, ce este o carte, Milo? Simple litere aliniate într-o 
anumită ordine pe hârtie. Nu e suficient să fi pus punct la finalul 
unei povestiri pentru a o face să existe. Eu am în sertare câteva 
începuturi de manuscrise nepublicate, dar le consider nişte 
poveşti moarte, pentru că nimeni n-a aruncat niciodată vreun 
ochi peste ele. O carte nu prinde contur decât prin lectură. 


Cititorul este cel care îi dă viaţă, compunând imagini care vor 
crea lumea imaginară în care evoluează personajele. 

Conversaţia noastră a fost întreruptă de bibliotecara care îi 
propuse lui Milo o ceaşcă din ciocolata ei cu mirodenii. Prietenul 
meu sorbi o gură înainte de a remarca: 

— De fiecare dată când o carte de-a ta apare în librării şi 
începe să-şi trăiască viaţa, îmi spui că ea nu-ţi mai aparţine cu 
adevărat... 

— Exact! Aparține cititorului care preia ştafeta, însuşindu-şi 
personajele şi făcându-le să trăiască în mintea lui. Uneori, chiar 
interpretează în felul său anumite pasaje, dându-le un sens care 
nu era cel pe care-l avusesem eu în cap la început, dar asta face 
parte din joc! 

Milo mă asculta cu atenţie, mâzgălind pe carneţelul meu: 


© anro R 


Dary TE 


(D AVP tise CMTE, 


CAEPREA 
LPMU_ IMAGINAM E 


Credeam cu toată tăria în această teorie. Crezusem 
întotdeauna că o carte nu exista cu adevărat decât prin relaţia 
cu cititorul ei. Eu însumi, de când împlinisem vârsta când 
puteam citi, căutasem mereu să mă afund cât mai departe 
posibil în imaginarul romanelor care îmi plăceau anticipând, 
construind mii de ipoteze, căutând mereu să fiu cu un pas 
înaintea autorului şi prelungind chiar, în mintea mea, povestea 
personajelor chiar şi după ce dădusem ultima pagină. Dincolo de 
cuvintele tipărite, imaginaţia cititorului e cea care transcede 
textul şi face ca povestea să existe pe deplin. 

— Deci, dacă am înţeles eu bine, pentru tine, scriitorul și 
cititorul cooperează pentru a crea lumea imaginară? 


— Nu eu sunt cel care o spune, Milo, ci Umberto Eco! Şi Jean- 
Paul Sartre! i-am replicat eu întinzându-i cartea deschisă în care 
subliniasem această frază: „Lectura este un pact de 
generozitate între autor şi cititor; fiecare are încredere în 
celălalt, fiecare contează pe celălalt.” 

— Dar concret? 

— Concret, o să încep să redactez noul meu roman, dar 
numai când primii cititori îl vor descoperi, lumea imaginară va 
prinde contur şi Billie va dispărea din lumea reală pentru a-şi 
relua viaţa în ficţiune. 

— Atunci, nu mai am nicio secundă de pierdut, zise el 
instalându-se în faţa ecranului calculatorului. Trebuie cu orice 
preţ să găsesc ultima carte cu defect, este singurul mijloc de a o 
ţine pe Billie în viaţă suficient de mult pentru a-ţi lăsa timp să 
scrii un nou roman. 

Se conectă la site-ul Mexicana Airlines. 

— Există un zbor spre Los Angeles peste două ore. Dacă plec 
acum, voi fi în MacArthur Park diseară. 

— Ce vrei să faci acolo? 

— Dacă ai de gând s-o duci pe Billie la Paris, îi trebuie rapid 
un paşaport fals. Am păstrat câteva contacte care ne vor putea 
fi utile... 

— Şi maşina ta? 

Işi deschise geanta de umăr şi scoase din ea mai multe 
teancuri de bancnote pe care le împărţi în două părţi egale. 

— Un om al lui Yochida Mitsuko a venit s-o ia azi-dimineaţă. E 
tot ce am putut să obţin pe ea, dar asta ne va ajuta să mai 
rezistăm câteva săptămâni. 

— După care vom fi ajuns la fundul sacului. 

— Da, şi cu ce datorăm fiscului, te anunţ că suntem îndatoraţi 
pe cel puţin douăzeci de ani... 

— Chestia asta ai uitat să mi-o spui, nu? 

— Credeam că ai înţeles. 

Am încercat să detensionez situaţia: 

— Vom încerca să salvăm o viaţă, e lucrul cel mai important 
care există, nu? 

— Sunt sigur, răspunse el, dar fata asta, Billie, merită 
osteneala? 

— Cred că e una de-a noastră, am zis eu căutându-mi 
cuvintele. Cred că ar putea să aparţină „familiei” noastre, cea 


pe care ne-am ales-o tu, Carole şi cu mine. Fiindcă ştiu că, în 
fond, nu e foarte diferită de noi: sub carapacea ei, se ascunde o 
fiinţă sensibilă, generoasă. E o gură-spartă cu inimă curată, 
lovită deja puternic de viaţă. 

Ne-am strâns în braţe, luându-ne rămas bun. Era deja în 
pragul uşii când s-a întors spre mine: 

— Romanul ăsta nou, o să reuşeşti să-l scrii? Credeam că nu 
mai poţi lega nici două vorbe. 

Am privit cerul prin fereastră: nori mari, gri, astupau orizontul, 
dând locului aspectul unei câmpii englezeşti. 

— Am de ales? am întrebat închizându-mi carneţelul. 


29 


Când suntem împreună 
Noaptea, mi-a fost frig, m-am sculat şi m-am 
dus să-i mai pun încă o pătură. 
Romain GARY 


Aeroportul Charles-de-Gaule 

Duminică, 12 septembrie 

Taximetristul apucă rucsacul lui Billie şi îl trânti în portbagaj, 
lovind în trecere geanta în care se afla laptopul meu. În 
habitaclul Toyotei Prius hibrid, radioul era dat atât de tare, încât 
a trebuit să-i repet de trei ori adresa şoferului. 

Maşina părăsi terminalul şi se trezi rapid prinsă în 
ambuteiajele bulevardului de la periferie. 

— Bine ai venit în Franţa, am zis făcându-i cu ochiul lui Billie. 

Ea ridică din umeri: 

— Nu vei reuşi să-mi strici plăcerea de a fi aici. Era visul meu 
să văd Parisul! 

După câţiva kilometri de mers bară la bară, maşina ieşi de pe 
centură prin punctul Maillot, angajându-se apoi pe bulevardul 
Grande-Armee şi continuând până la rondul Champs-Elysee. Ca 
un copil, Billie rămăsese cu gura căscată, descoperind, pe rând, 
Arcul de Triumf, „cel mai frumos bulevard din lume” şi vestigiile 
din Place de la Concorde. 

Chiar dacă venisem de mai multe ori la Paris cu Aurore, nu 
puteam să spun că-l cunoşteam bine. Mereu între două concerte 
şi două avioane, Aurore era o nomadă care nu-şi făcuse 
niciodată timp să-mi arate oraşul ei natal. În orice caz, şederile 
mele nu depăşiseră niciodată două-trei zile pe care le 
petreceam în general închişi în frumosul apartament din strada 
Las Cases, în apropiere de bazilica Sainte-Clotilde. Din capitală, 
nu cunoşteam aşadar decât câteva străzi din arondismentele 6 
şi 7 şi vreo zece restaurante şi galerii la modă în care mă 
dusese. 

Taxiul traversă Sena pentru a ajunge pe malul stâng şi 
întoarse în dreptul cheiului Orsay. Zărind clopotniţa și 
contraforturile bisericii Saint-Germain-des-Pres, am înţeles că nu 
eram prea departe de apartamentul mobilat pe care îl 
închiriasem pe internet din Mexic. Efectiv, după câteva 
manevre, şoferul ne lăsă la numărul 5 al străzii Furstemberg, în 


faţa unei piaţete rotunde, mărginită de buticuri vechi, cu 
siguranţă una dintre cele mai frumoase din câte mi-a fost dat să 
văd vreodată. 

Pe o platformă centrală, patru paulownia? înalţi înconjurau un 
lampadar cu cinci globuri. Soarele se reflecta pe acoperişurile 
albastre din ardezie. Pierdut printre străzi înguste, departe de 
agitația bulevardului, locul era o insulă atemporală şi romantică 
ieşită drept dintr-un desen Peynet. 


x k x 


Când scriu aceste rânduri, a trecut mai bine de-un an de la 
dimineaţa aceea, dar amintirea lui Billie coborând din maşină şi 
făcând ochii mari de uimire este încă prezentă în mintea mea. 
Pe atunci, nu ştiam că săptămânile pe care ne pregăteam să le 
trăim aveau să fie cele mai dureroase şi în acelaşi timp cele mai 
frumoase din viaţa noastră. 


x k x 


Căminul de fete 

Campusul Berkeley 

California 

— Un pachet pentru tine! strigă Yu Chan intrând în camera pe 
care o împărțea de la începutul anului universitar cu Bonnie Del 
Amico. 

Aşezată la biroul ei, Bonnie ridică capul din calculator şi îi 
mulţumi amabilei sale roommate după care se cufundă iar în 
partida ei de şah. 

Era o adolescentă cu părul castaniu, tăiat scurt, şi cu o faţă 
luminoasă care mai păstra încă rotunjimile copilăriei. Dar, în 
privirea ei concentrată şi serioasă, se ghicea că, în ciuda vârstei 
fragede, viaţa nu fusese întotdeauna uşoară pentru ea. 

Soarele de toamnă îşi arunca razele prin ferestre, luminând 
pereţii cămăruţei acoperiţi cu afişe heteroclite care trădau 
pasiunea celor două adolescente: Robert Pattinson, Kristen 
Stewart, Albert Einstein, Obama sau Dalai-lama. 

— Nu-l deschizi? întrebă chinezoaica după câteva minute. 


27 Arbori ornamentali cu flori violacee care înfloresc înainte de înfrunzire. 
(n.t.) 


— Hm... mormăi Bonnie cu un aer absent. Lasă-mă doar să-i 
trag o mamă de bătaie acestei maşinării. 

Ea încercă o manevră îndrăzneață, înaintând cu calul la D4 în 
speranţa că o să-i ia nebunul adversarului său. 

— Poate e un cadou de la Timothy, îşi dădu cu presupusul You 
Chan examinând pachetul. E nebun după tine, tipul ăsta. 

— Hm... repetă Bonnie. Mi se rupe de Timothy. 

Computerul îi contră manevra, scoțând regina. 

— Bun, îl deschid eu atunci! stabili asiatica. 

Fără să mai aştepte asentimentul colegei ei. Rupse plicul 
pentru a descoperi o carte groasă cu copertă din piele presată: 
Tom Boyd - Trilogia îngerilor - volumul 2. 

— Este romanul pe care l-ai cumpărat de ocazie de pe 
internet, zise ea cu o uşoară decepţie în glas. 

— Îhî, înî... făcu Bonnie. 

Acum, trebuia să-şi apere calul, dar fără să bată cu totul în 
retragere. Dădu click cu mouse-ul pentru a avansa un pion, dar, 
cuprinsă de elan, mută piesa cam repede. 

Prea târziu... 

Cuvintele ŞAH Şi MAT! clipeau pe ecran. Se lăsase iar bătută 
de grămada asta blestemată de fier vechi! 

Nu e de bun augur pentru campionatul meu, gândi ea ieşind 
din program. 

Săptămâna viitoare, trebuia să apere culorile şcolii ei la 
campionatul mondial, categoria jucătorilor sub optsprezece ani. 
O competiţie organizată la Roma care o excita şi o îngrozea în 
acelaşi timp. 

Tânăra privi ceasul de perete în formă de soare şi se grăbi să- 
şi aranjeze lucrurile. Luă romanul pe care tocmai îl primise şi îl 
băgă în rucsac. O să-şi facă valiza pentru Roma mai târziu. 

— Addio, amica mia! zise ea ieşind pe uşa camerei. 

Cobori scările câte trei odată, apoi ajunse la gară pe fugă ca 
să prindă BART-ul, cursa de tren locală care lega Berkeley de 
San Francisco traversând golful la patruzeci de metri sub nivelul 
apei. Începu să citească primele trei capitole din carte în tren, 
înainte de a cobori în staţia Embarcadero şi de a lua un cable- 
car pe California Street. Înţesat de turişti, tramvaiul traversă 
Nob Hill şi trecu de Grace Cathedral. Tânăra cobori din vagonul 
de lemn două blocuri mai departe, pentru a ajunge la serviciul 
de oncologie al spitalului Lenox unde făcea voluntariat, de două 


ori pe săptămână, în cadrul unei asociaţii însărcinată să-i 
distreze pe bolnavi prin activităţi ludice sau artistice. Fusese 
sensibilizată la această cauză asistând timp de doi ani la agonia 
mamei ei, Mallory, care murise de cancer în urmă cu câţiva ani. 
Bonnie era deja la facultate, dar n-avea decât şaisprezece ani, o 
vârstă în mod normal fragedă pentru a participa la acest gen de 
sarcină. Din fericire, Elliott Cooper, directorul spitalului, era un 
prieten al lui Garrett Goodrich, doctorul care fusese alături de 
mama ei în ultimele zile, şi închise ochii în privinţa prezenţei ei 
în spital. 

— Bună ziua, doamnă Kaufman! zise ea cu o voce veselă, 
intrând într-una din camerele de la etajul trei. 

Simpla apariţie a lui Bonnie o făcu pe Ethel Kaufman să se 
lumineze la faţă. Totuşi, până în săptămânile din urmă, bătrâna 
refuzase să participe la atelierele de desen, pictură sau de jocuri 
de societate organizate de asociaţie, cum nu asista nici la 
spectacolele de clovni sau de marionete pe care le găsea 
stupide şi vulgare. Voia să fie lăsată să moară în pace, asta era 
tot. Dar Bonnie era diferită. Adolescenţii avea caracter şi un 
amestec de candoare şi inteligenţă care n-o lăsase indiferentă 
pe Ethel. Cele două femei avuseseră nevoie de săptămâni 
întregi pentru a se apropia una de alta, dar acum întâlnirile lor 
bisăptămânale deveniseră indispensabile. Aşa cum le intrase în 
obicei, începură prin a sporovăi câteva minute. Ethel o întrebă 
pe Bonnie despre cursurile de la universitate şi despre viitorul 
turneu de şah, apoi tânăra scoase cartea din rucsac: 

— Surpriză! zise ea arătând frumosul volum. 

Ochii lui Ethel erau obosiţi şi lui Bonnie îi făcea plăcere să-i 
citească. Săptămânile trecute, se lăsaseră vrăjite amândouă de 
intriga din 7ri/ogiei îngerilor. 

— N-am putut să rezist şi am citit deja primele capitole, 
mărturisi Bonnie. Vă fac un rezumat rapid înainte de a relua 
lectura, de acord? 


x kK x 


The Coffe Bean & Tea Leaf 

O cafenea micuță din Santa Monica 
Ora 10 dimineața 

— Cred că am găsit ceva! exclamă Carole. 


Aplecată asupra notebook-ului ei, tânăra polițistă intrase pe 
internet conectându-se la borna wifi a cafenelei. 

Cu o cană de caramel latte în mână, Milo se apropie de ecran. 

Tot introducând tot felul de cuvinte-cheie pe motoarele de 
căutare, Carole nimerise în cele din urmă pe o pagină a site-ului 
eBay care propunea vânzarea on line a exemplarului unic pe 
care îl căutau. 

— E o chestie nemaipomenită! exclamă el vărsând jumătate 
din băutură pe cămaşă. 

— Crezi într-adevăr că e cel bun? 

— Fără nicio îndoială, zise el tranşant studiind fotografia; 
după distrugere, coperta asta de piele nu mai există decât într- 
un singur exemplar. 

— Din păcate, vânzarea a avut deja loc, se înfurie Carole. 

Obiectul fusese postat pe eBay cu câteva zile mai înainte şi 
găsise cumpărător imediat pentru suma derizorie de 
paisprezece dolari. 

— Putem totuşi încerca să contactăm vânzătorul pentru a 
cunoaşte numele cumpărătorului. 

Zicând şi făcând, Carole dădu click pe link-ul care-ţi permitea 
să vizualizezi profilul membrului: annaboro 73, înscris de şase 
luni şi beneficiind de evaluări pozitive. 

Carole îi trimise un mail în care spunea că dorea să intre în 
contact cu persoana care cumpărase acel obiect. Apoi aşteptară 
mai bine de cinci minute, sperând fără să creadă că le va 
parveni un răspuns instantaneu, până când Milo îşi pierdu 
răbdarea şi redactă la rândul lui un mesaj mai explicit însoţit de 
promisiunea unei recompense de o mie de dolari. 

— Trebuie să mă întorc la lucru, zise Carole uitându-se la 
ceas. 

— Unde este coechipierul tău? 

— Este bolnav, răspunse ea părăsind cafeneaua. 

Milo se hotări să o urmeze şi se instală alături de ea în maşina 
poliţiei. 

— N-ai dreptul să fii aici! Sunt în timpul serviciului şi asta e o 
maşină de patrulare. 

El se prefăcu că nu aude şi continuă conversaţia. 

— Care era pseudonimul? 

— Annaboro 73, răspunse Carole pornind motorul. 

— Bun, Anna e prenumele, de acord? 


— Pare logic. 

— Boro este un nume de familie. N-a scris Borrow care este 
comun, ci boro, care te duce cu gândul la un diminutiv al unui 
nume nemtesc. 

— Sau mai degrabă polonez, nu? Gen Borowski. 

— Da, ăsta e. 

— Şi cifra? Crezi că e vorba de data de naştere? 

— Sunt şanse, răspunse Milo. 

Se conectase deja, prin telefon, la site-ul Paginilor Albe, dar 
numai în Los Angeles erau vreo zece Anna Borowski. 

— Dă-mi radioul, ceru Carole făcând un viraj. 

Milo luă microfonul şi nu se putu abţine de la o mică 
improvizație: 

— Alo, Terra, aici căpitanul Kirk la bordul navei Enterprise, 
cerem permisiunea să ne întoarcem la bază. 

Carole îl privi consternată. 

— Ce, e amuzant! 

— Da, Milo, când ai opt ani, e amuzant... 

Ea luă radioul şi, cu multă autoritate, zise: 

— Alo, centrala, aici sergent Alvarez, număr matricol 
364B1231. Puteţi să-mi găsiţi adresa unei oarecare Anna 
Borowski născută în 1973? 

— OK, sergent, s-a făcut. 


x kK x 


Paris 

Saint-Germain-des-Prés 

Apartamentul nostru cu două camere, mobilat, era situat la 
ultimul etaj al unui mic imobil alb care dădea spre piaţeta 
umbroasă şi ne-am simţit imediat „acasă”. 

— Mergem să ne plimbăm? propuse Billie. 

Aparent, aerul Parisului îi redase sănătatea. Bineînţeles, părul 
îi era tot alb şi tenul îi rămânea palid, dar părea că-şi reintrase 
oarecum în formă. 

— Te informez că am cinci sute de pagini de scris... 

— O nimica toată! glumi ea apropiindu-se de fereastră pentru 
a-şi expune faţa la razele soarelui. 

— Bine, o plimbare rapidă, atunci. Doar ca să-ţi arăt cartierul. 


Mi-am luat haina în timp ce ea îşi dădea cu un pic de pudră pe 
faţă. 

Şi iată-ne plecaţi. 

Ca doi turişti ce eram, am hoinărit mai întâi pe străzile 
înguste din Saint-Germain, oprindu-ne în faţa fiecărei vitrine de 
librărie sau de anticariat, consultând meniurile fiecărei cafenele, 
scotocind pe tarabele metalice ale buchiniştilor de pe malul 
Senei. 

In ciuda magazinelor de lux care înlocuiau încet-încet locurile 
de cultură, spiritul cartierului păstra ceva magic. În acest labirint 
de străduţe, aerul era special şi peste tot respirai dragostea 
pentru cărţi, poezie şi pictură. Toate străzile, toate clădirile care 
ne jalonau plimbarea aveau un bogat trecut cultural. Voltaire 
lucrase la Procope?, Verlaine se ducea acolo să-şi bea cafeaua, 
Delacroix îşi avea atelierul în strada Furstemberg, Racine trăise 
pe strada Visconti, Balzac se ruinase înființând acolo o 
imprimerie, Oscar Wilde murise în singurătate şi mizerie într-un 
hotel amărât din rue des Beaux-Arts, Picasso pictase Guernica în 
rue des Grans-Augustins, Miles Davis cântase în strada Saint- 
Benoât, Jim Morrison locuise pe strada Senei... 

Te lua cu ameţeală. 

In ce o priveşte pe Billie, ea radia de fericire, ţopăind în 
lumina soarelui, cu un ghid în mână, atentă să nu rateze nimic 
din vizita ei. 

La prânz, am făcut o pauză pe terasa unei cafenele. În timp ce 
beam, unul după altul, expresso a l'italienne, o priveam cum se 
regalează, toată numai zâmbet, cu cremă de brânză şi frigănele 
cu zmeură. Intre noi, ceva se schimbase. Agresivitatea noastră 
reciprocă se evaporase pentru a lăsa loc unei complicităţi noi. 
De acum înainte, eram aliaţi şi eram pe deplin conştienţi că 
momentele petrecute împreună erau numărate, că erau fragile 
şi că aveam tot interesul să avem grijă unul de altul. 

— Mergem pe aici, să vizităm biserica asta! propuse ea 
arătând spre clopotniţa bisericii Saint-Germain. 

In timp ce îmi scoteam portofelul ca să achit nota de plată, 
Billie sorbi o ultimă înghiţitură de ciocolată caldă înainte de a se 
ridica de pe scaun. Ca un copil care vrea s-o facă pe grozavul, 


28 Café Procope - una dintre cele mai vechi cafenele din Paris (1686) 
frecventată de artişti, scriitori, intelectuali, oameni politici, loc de întâlnire ai 
capilor Revoluţiei franceze. (n.t.) 


se grăbi să traverseze strada în timp ce o maşină venea din 
sens opus. 
In acel moment, se prăbuşi brutal în mijlocul şoselei. 


x kK x 


San Francisco 

Spitalul Lenox 

Contrariată, Bonnie întoarse paginile romanului, realizând că 
erau goale. 

— Mi-e teamă că nu veţi putea cunoaşte astăzi sfârşitul 
poveştii, doamnă Kaufman. 

Ethel se încruntă şi privi cartea mai cu atenţie. Se oprea brusc 
la pagina 226, în mijlocul unei fraze rămase neterminate. 

— E fără îndoială o greşeală de tipărire. Va trebui s-o duci 
înapoi la librărie. 

— Am cumpărat-o de pe internet! 

— Atunci, te-ai păcălit. 

Supărată, Bonnie simţi cum îi urcă roşeaţa în obraji. Păcat. 
Cartea era palpitantă şi ilustrațiile în acuarelă foarte reuşite. 

— La masă! strigă infirmierul de serviciu împingând uşa 
camerei pentru a servi tăvile cu mâncare. 

Ca de fiecare dată când venea aici, Bonnie avu şi ea dreptul la 
o porţie. In meniu figurau: supă de legume, salată de varză de 
Bruxelles şi morun fiert. 

Bonnie strânse din dinţi şi se forţă să ia câteva înghiţituri. De 
ce peştele se mai scălda încă în apă? De ce supa cu fasole verde 
avea culoarea maronie? Şi vinegreta fără sare... Bleah! 

— Nu e prea grozavă, nu-i aşa? se plânse doamna Kaufman. 

— Undeva între cât se poate de greţoasă şi de-a dreptul 
mizerabilă, recunoscu Bonnie. 

Bătrâna schiţă un zâmbet. 

— Ce n-aş da pentru un sufleu cu ciocolată. E slăbiciunea 
mea. 

— N-am mâncat niciodată, zise Bonnie lingându-se pe buze. 

— O să-ţi scriu reţeta, propuse Ethel. Dă-mi un stilou și cartea 
asta! Măcar să folosească la ceva. 

Deschise romanul şi, pe prima din paginile albe, caligrafie cu 
scrisul ei frumos: 


Sufleu cu ciocolată 


200 gr. ciocolată neagră 
50 gr. zahăr 
5 ouă 
30 gr. făină 
500 ml. lapte degresat 


1) Rupeti ciocolata în bucăti şi topit-o în bain-marie... 


x k x 


Paris 

Sain-Germain-des-Prés 

— Deschide ochii! 

Corpul lui Billie zăcea în mijlocul străzii. 

Renault-ul Clio frânase chiar la timp pentru a evita şocul. În 
strada Bonaparte, circulaţia se oprise şi oamenii se înghesuiau 
deja în jurul tinerei. 

Eram aplecat asupra ei, ridicându-i picioarele pentru a 
permite sângelui să irige creierul. l-am întors capul pe o parte şi 
i-am descheiat hainele, urmând întocmai instrucţiunile pe care 
mi le dăduse dr. Philipson. Billie îşi recăpătă în cele din urmă 
cunoştinţa şi prinse ceva culoare în obraji. Starea de rău fusese 
pe cât de scurtă, pe atât de brutală. O sincopă comparabilă cu 
aceea pe care o cunoscuse în Mexic. 

— Nu te bucura prea repede: n-am murit încă, zise ea cu 
ironie. 

l-am strâns încheietura. Pulsul îi era tot slab, respiraţia 
greoaie şi picături de sudoare i se prelingeau pe frunte. 

Aveam întâlnire a doua zi cu profesorul Clouseau, doctorul pe 
care mi-l recomandase Aurore. Speram cu toată puterea că şi 
competențele îi vor fi la înălţimea reputației. 


x kK x 


Los Angeles 

— Poliţia, deschideţi! 

In spatele vizorului, Anna îl studia pe ofiţerul de poliţie care îi 
bătea la uşă. 


— Ştiu că sunteţi acolo, doamnă Borowski! strigă Carole 
arătându-şi insigna. 

Resemnată, Anna răsuci încuietoarea şi scoase o faţă 
îngrijorată prin deschizătură. 

— Ce vreţi? 

— Doar să vă pun câteva întrebări în legătură cu o carte pe 
care aţi vândut-o pe internet. 

— N-am furat-o, cartea asta! se apără Anna. Am găsit-o într-o 
pubelă, asta-i tot. 

Carole privi la Milo care preluă ştafeta. 

— Trebuie să ne daţi adresa persoanei căreia i-aţi vândut-o. 

— Este o studentă, cred. 

— O studentă? 

— În orice caz, locuieşte în campusul din Berkeley. 


x kK x 


San Francisco 

Spitalul Lenox 

Ora 16 

Ethel Kaufman nu reuşea să adoarmă. De la plecarea lui 
Bonnie, după masa de prânz, se tot sucea şi răsucea în pat. 
Ceva nu era în regulă. În fine, în afară de cancerul care mânca 
plămânii... 

Era cartea asta. Sau mai degrabă ceea ce scrisese pe paginile 
ei albe. Se ridică, rezemându-se de pernă, şi apucă romanul de 
pe noptieră pentru a-l deschide la pagina unde caligrafiase 
reţeta desertului din copilăria ei. De unde îi venise acest puseu 
de nostalgie? De la iminenţa morţii care în fiecare zi câştiga tot 
mai mult teren? Probabil. 

Nostalgia... Detesta chestia asta. Drumul vieţii era atât de 
rapid, încât luase hotărârea să nu privească niciodată înapoi. 
Trăise întotdeauna în prezent, încercând să facă abstracţie de 
trecut. Nu păstra amintiri, nu-şi sărbătorea nicio aniversare, se 
muta la doi-trei ani pentru a nu se ataşa nici de lucruri, nici de 
oameni. Pentru ea, asta fusese întotdeauna condiţia 
supravieţuirii. 

Totuşi, în această după-amiază, trecutul îi bătea la uşă. Se 
ridică cu greutate şi făcu câţiva paşi până la dulapul metalic în 
care îi erau aranjate lucrurile. Scoase valijoara din piele aspră şi 


cu fermoar Eclair pe care i-o adusese Katia, nepoata ei, la ultima 
vizită. Lucruri pe care Katia le găsise golind casa părinţilor ei 
înainte de a o pune în vânzare. 

Prima fotografie purta data martie 1929, la câteva luni după 
naşterea ei. Reprezenta un cuplu de îndrăgostiţi care pozau cu 
mândrie alături de cei trei copii ai lor. Ethel era în braţele mamei 
sale, în timp ce fratele şi sora ei, gemeni mai mari cu patru ani 
decât ea, erau de-o parte şi de alta a tatălui lor. Haine 
frumoase, zâmbete sincere, complicitate. lubirea familială şi 
blândeţea ieşeau la iveală din această poză. Ethel puse 
fotografia deoparte, pe pat. Nu se mai uitase la ea de zeci de 
ani. 

Documentul următor era un articol de presă îngălbenit, 
ilustrat cu mai multe fotografii din anii '40: uniformele naziste, 
gardurile de sârmă ghimpată, barbaria... Revista îi amintea lui 
Ethel propria ei poveste. Avea doar zece ani când sosise în 
Statele Unite cu fratele ei. Putuseră să părăsească Cracovia 
chiar înainte ca nemţii să transforme o parte a oraşului în 
ghetou. Sora ei ar fi trebuit să li se alăture mai târziu, dar ea nu 
mai avusese această şansă - murise de tifos la Plaszow - şi nici 
părinţii ei care nu supravieţuiseră în lagărul de exterminare de 
la Belzec. 

Ethel îşi continuă întoarcerea în trecut. Documentul următor 
era o carte poştală alb-negru reprezentând o elegantă balerină 
care dansa pe poante. Era ea, la New York. Işi petrecuse toată 
adolescenţa în familia părintească a mamei ei care ştiuse să-i 
recunoască şi să-i încurajeze talentul pentru dans. Foarte 
repede, se remarcase şi fusese angajată la New York City Ballet, 
compania pe care tocmai o crease George Balanchine. 

Spărgătorul de nuci, Lacul lebedelor, Romeo şi Julieta dansase 
rolurile principale din cele mai mari balete. Apoi fusese 
constrânsă să renunţe la dans la douăzeci şi opt de ani, ca 
urmare a unei fracturi prost tratate care o lăsase cu un 
şchiopătat dizgraţios. î 

Un sentiment confuz îi făcu pielea de găină. In spatele cărţii 
poştale, găsi programul unui spectacol new-yorkez. După 
accident, devenise profesoară la School of American Ballet 
participând în acelaşi timp la punerea în scenă a câtorva 
comedii muzicale pe Broadway. 


O altă fotografie era încă dureroasă, chiar şi după zeci de ani. 
Era cea a unui amant tenebros. Un bărbat cu zece ani mai tânăr 
ca ea de care se îndrăgostise la treizeci şi cinci de ani. O 
poveste pasională care, pentru câteva ore de euforie, o costase 
ani întregi de suferinţă şi deziluzie. 

Şi apoi... 

Şi apoi, coşmarul... 

Un coşmar care începe în lumina pozei următoare, un pic 
neclare, pe care o făcuse chiar ea privindu-se într-o oglindă. 
Fotografia pântecului ei rotund. 

Atunci când nu se mai aştepta, Ethel rămăsese însărcinată cu 
puţin înainte de a împlini patruzeci de ani. O ofrandă a vieţii pe 
care o luase cu o recunoştinţă infinită. Nu fusese niciodată mai 
fericită ca în primele şase luni de sarcină. Bineînţeles, avea 
greţuri şi era epuizată de oboseală, dar bebeluşul care creştea 
în pântecul ei o transformase. 

Într-o dimineaţă totuşi, cu trei luni înainte de termen, i se 
rupsese apa, aparent, fără motiv. Fusese dusă la spital, unde 
fusese supusă examinărilor adecvate. Işi amintea de tot cu o 
acuitate foarte vie. Bebeluşul era tot acolo, în pântecul ei. li 
simţea loviturile de picior, auzea cum îi bate inima. Apoi 
ginecologul care era de gardă în seara aia îi spusese că punga 
de apă se fisurase şi că, fără lichid amniotic, bebeluşul nu putea 
trăi. Sacul membranos fiind lipsit de apă, trebuia provocată 
naşterea. Atunci, fusese acea noapte de groază în care îl 
adusese pe lume pe bebeluşul ei, deşi ştia că nu va supravieţui. 
După mai multe ore de travaliu, ea nu dăduse viaţă, ci moarte. 

Putuse să-l vadă, să-l atingă, să-l îmbrăţişeze. Era atât de mic, 
dar totodată atât de frumos. În momentul naşterii, nu hotărâse 
încă ce nume să-i pună fiului ei. În mintea ei, îi spunea mereu 
bambino, bambino al meu. 

Lacrimile care îi curgeau pe obraji cădeau pe un pliculeţ gros 
din hârtie sidefată. Îl deschise tremurând şi scoase din el şuviţa 
de păr a bebeluşului. Plânse îndelung, dar asta o eliberă de o 
greutate pe care o păstra în ea de ani de zile. 

Acum, se simţea foarte obosită. Inainte de a se culca la loc, 
într-un moment de inspiraţie subită, lipi fotografiile, articolul de 
ziar, cartea poştală şi şuviţa de păr pe paginile goale ale cărţii. 
Un rezumat al momentelor importante din viaţa ei care se 
întindea pe vreo zece pagini. 


Dacă ar fi trebuit s-o ia de la capăt, ar fi schimbat ceva din 
viaţa ei? Îşi alungă această întrebare din minte. Întrebarea asta 
n-avea niciun sens. Viaţa nu era un joc video cu alegeri multiple. 
Timpul trece şi ne trecem odată cu el, făcând cel mai adesea 
ceea ce putem şi nu ceea ce vrem. Destinul face restul, iar 
şansa vine să-şi bage şi ea coada. Asta-i tot. 

Puse cartea într-un plic de hârtie kraft şi o chemă pe 
infirmiera de gardă pentru a-i cere să-i dea acest pachet lui 
Bonnie Del Amico când va veni data viitoare la spital. 


x kK x 


Căminul de fete 

Campusul Berkeley 

Ora 19 

— Nu mânca prea mult tiramisu la Roma! o sfătui cu perfidie 
Yu Chan. Are un miliard de calorii şi te-ai cam îngrăşat în ultima 
vreme, nu? 

— Nu-ţi face griji pentru mine, replică Bonnie închizând-și 
valiza. Chestia asta nu pare să le displacă băieţilor din câte mi- 
am dat seama... 

Tânăra privi pe fereastră. Se întuneca deja, dar zări luminile 
farurilor de la taxiul pe care îl comandase. 

— Am plecat. 

— Baftă! Rupe-le gura la ţărănoii ăia! o încurajă chinezoaica. 

Bonnie cobori scările căminului şi îi dădu bagajele şoferului de 
la yellow cab care le puse în maşină. 

— Mergeţi la aeroport, domnişoară? 

— Da, dar mai întâi voi face un ocol rapid pe la spitalul Lenox. 

În timpul drumului, Bonnie se pierdu în gândurile ei. De ce 
simţea nevoia să se întoarcă s-o vadă pe doamna Kaufman? 
Când o părăsise, la prânz, i se păruse obosită și cam tristă. Şi, 
mai ales, bătrâna doamnă îi spusese la revedere într-un mod 
prea solemn insistând s-o îmbrăţişeze, ceea ce nu-i prea stătea 
în obicei. 

Ca şi cum ne vedeam pentru ultima oară... 

Taxiul se opri lângă o altă maşină. 

— Îmi las geanta aici, bine? Lipsesc cinci minute. 

— Nu vă grăbiţi. O să merg cu maşina în parcare. 


x kK x 


Căminul de fete 

Campusul Berkeley 

Ora 19:30 

— Poliţia, deschideţi! 

Yu Chan tresări. Profitase de absenţa colegei ei de cameră 
pentru a-i scotoci prin computer şi a încerca să-i găsească 
mailurile. Timp de câteva secunde, se panică, imaginându-şi că 
o cameră de supraveghere camuflată din încăpere o dăduse de 
gol. 

Stinse monitorul în grabă înainte de a deschide uşa. 

— Sunt ofiţerul Carol Alvarez, se prezentă Carole, ştiind foarte 
bine că n-avea nicio autorizaţie să intervină într-un campus 
universitar. 

— Am vrea să vorbim cu Bonnie Del Amico, anunţă Milo. 

— Aţi ratat-o cu puţin, răspunse Yu Chan cu uşurare. Tocmai a 
plecat la aeroport. Participă la un turneu de şah la Roma. 

La Roma! Fir-ar să fie! 

— Aveţi numărul ei de mobil? întrebă el scoţându-şi celularul. 


x kK x 


Parcarea spitalului Lenox 

Ora 19:34 

Pe bancheta din spate a taxiului, telefonul lui Bonnie răsună 
în fundul genții ei patchwork. Soneria fu insistentă, dar şoferul 
nici măcar n-o auzi. Aşteptându-şi pasagera, el dăduse mai tare 
sonorul radioului pentru a urmări meciul dintre Mets şi Braves. 

În interiorul clădirii, Bonnie ieşi din lift şi înainta uşor, ca o 
pisică, pe culoar. 

— Ora de vizită a trecut, domnişoară! o opri o infirmieră. 

— Eu... eu voiam s-o salut pe doamna Kaufman înainte de a 
pleca în străinătate. 

— Hm... sunteţi micuța voluntară, nu-i aşa? 

Bonnie încuviinţă dând din cap. 

— Ethel Kaufman a adormit, dar a lăsat un plic pentru 
dumneavoastră. 

Un pic decepţionată, Bonnie o urmă pe femeia în alb până la 
cabină pentru a lua coletul în care se afla cartea. 


La întoarcerea în taxi, în drum spre aeroport, descoperi cu 
stupefacţie fotografiile şi adnotările adăugate de bătrâna 
doamnă. Sub imperiul emoţiei, nu se gândi nici măcar o secundă 
să-şi verifice telefonul. 


x k x 


Aeroportul internațional San Francisco 

Pista de decolare nr. 3 

Zborul 0966 

Ora 21:27 

„Bună ziua doamnelor şi domnilor. 

Vă vorbeşte comandantul, mă bucur să vă primesc la bordul 
acestui Boeing 767 cu destinaţia Roma. Timpul de zbor este 
estimat la 13 ore şi 55 de minute. Imbarcarea s-a încheiat. Pe 
scaunul din faţă, veţi găsi o notiţă de securitate cu procedurile 
necesare în caz de urgenţă, pe care vă cerem s-o citiţi cu 
atenţie. Membrii echipajului o să vă arate acum...” 


x k x 


Aeroportul internațional San Francisco 

Holul plecărilor 

Ora 21:28 

— Zborul pentru Roma? Ah, îmi pare rău, chiar acum s-a 
terminat îmbarcarea, anunţă recepționera  consultându-şi 
ecranul. 

— Nu pot să cred! izbucni furioasă Carole. N-o să punem 
niciodată mâna pe cartea asta blestemată. Încearcă s-o suni pe 
fata asta! 

— l-am lăsat deja două mesaje, anunță Milo. Trebuie că și-a 
pus telefonul pe vibrații. 

— Mai încearcă, te rog. 


x k x 


Pista de decolare nr. 3 
Zborul 0966 
Ora 21:29 


„Suntem pe punctul de a decola. Vă rugăm să vă legaţi 
centurile de siguranţă, să vă ridicaţi scaunul şi să vă închideţi 
telefonul mobil. Vă reamintim printre altele că acesta este un 
avion pentru nefumători şi că este strict interzis să fumaţi în 
toalete.” 

Bonnie îşi încheie centura şi scotoci în geantă pentru a-şi 
scoate perna de voiaj, masca de somn şi cartea. Inchizându-şi 
telefonul, îşi dădu seama că luminiţa roşie clipea, semnalând 
prezenţa de mesaje sau sms-uri. Fu tentată să le citească, dar 
privirea  reprobatoare a  stewardesei o convinse să se 
răzgândească. 


x k x 


Paris 

Miezul nopții 

Salonul micului nostru apartament era scăldat în lumina 
filtrată pe care o propagau vreo zece lumânări. După o seară 
liniştită, Billie adormise pe canapea. Eu îmi deschisesem cu 
îngrijorare laptopul şi intrasem în programul de editare de text. 
Teribila pagină albă apăruse pe ecran odată cu ea, greţurile, 
angoasa şi panica ce îmi deveniseră, din nefericire, familiare. 

Străduieşte-te! 

Străduieşte-te! 

Nu. 

M-am ridicat de pe scaun, m-am dus până la canapea şi am 
luat-o pe Billie în braţe pentru a o muta în cameră. Intr-un somn 
agitat, ea a mormăit că era prea grea, dar nu s-a împotrivit. 
Noaptea era răcoroasă şi radiatorul din încăpere nu degaja 
destulă căldură. În dulap, am găsit o pilotă suplimentară şi am 
înfăşurat-o cu ea ca pe un copil. 

Eram pe punctul de a închide uşa, când am auzit-o zicându- 
mi: „Mulţumesc”. 

Trăsesem draperiile pentru a-i proteja somnul de lumina de 
pe stradă şi eram în întuneric. „Îţi mulţumesc că te ocupi de 
mine. Nimeni n-a făcut-o niciodată înaintea ta.” 


x k x 


„Nimeni n-a făcut-o niciodată înaintea ta.” 


Propoziția îmi răsuna încă în minte când m-am întors la masa 
de lucru. Am privit, pe ecran, cursorul care mă sfida clipind. 

De unde vă vine inspiraţia? Aceasta era întrebarea clasică, 
cea care revenea cel mai des în gura cititorilor şi a jurnaliştilor, 
şi, cinstit vorbind, nu fusesem niciodată capabil să răspund 
serios la ea. Scriitura implica o viaţă ascetică: să înnegresc 
patru pagini pe zi îmi lua vreo cincisprezece ore. Nu exista 
magie, secret ori reţetă: trebuia doar să mă rup de lume, să mă 
aşez la un birou, să-mi pun câăştile, să ascult muzică clasică sau 
jazz şi să mă asigur că am un stoc serios de capsule de cafea. 
Uneori, în zilele bune, intram într-un cerc virtuos care mă putea 
face să scriu dintr-un foc vreo zece pagini. In aceste perioade 
binecuvântate, reuşeam să mă conving că poveştile preexistau 
undeva în cer şi că vocea unui înger venea să-mi dicteze ceea 
ce trebuia să scriu, dar astfel de momente erau rare şi 
perspectiva de a redacta cinci sute de pagini în câteva 
săptămâni îmi părea pur şi simplu imposibilă. 

„Îţi mulţumesc că te ocupi de mine.” 

Greţurile îmi dispăruseră. Angoasa mi se schimbase în trac. 
Tracul actorului chiar înainte de a fi ridicată cortina. 

Mi-am pus degetele pe tastatură şi ele începură să se mişte 
aproape fără voia mea. Primele rânduri apărură ca prin magie. 


Capitolul 1 
De când exista Bostonul, nu se mai văzuse o iarnă atât de 
rece. De mai bine de o lună, oraşul gemea sub zăpadă şi 
chiciură. În cafenele, conversațiile se învârteau din ce în ce 
mai des în jurul pretinsei încălziri climatice cu care mass 
media ne împuia urechile. 
„Vezi să nu! Toată chestia asta nu-i decât o farsă!” 
În micul ei apartament din Southie, Billie Donelly dormea un 
somn agitat. Până acum, viaţa nu fusese deloc blândă cu ea. 
Nu o ştia încă, dar asta avea să se schimbe. 


Asta e, o luasem din loc. 

Am înţeles imediat că sentimentele pe care le nutream pentru 
Billie mă eliberaseră de blestemul meu. Făcându-mă să revin cu 
picioarele pe pământ, ea reuşise să găsească cheia de la lacătul 
care îmi fereca spiritul. 

Pagina albă nu mă mai înspăimânta. 


Am început să tastez şi am lucrat toată noaptea. 


x kK x 


Roma 

Aeroportul Fiumicino 

Ziua următoare 

„Doamnelor şi domnilor, vă vorbeşte comandantul. Tocmai 
am aterizat pe aeroportul Fiumicino din Roma, unde 
temperatura exterioară este de 16*C. Ne cerem scuze pentru 
această mică întârziere. Rămâneţi aşezaţi pe scaune în timpul 
rulării şi păstraţi-vă centura legată până la oprirea completă a 
aparatului. Aveţi grijă la căderile de obiecte atunci când 
deschideţi compartimentele cu bagaje şi asiguraţi-vă că nu 
uitaţi nimic. În numele întregului echipaj al United Airlines, vă 
doresc o zi plăcută şi sperăm să vă revedem în curând pe liniile 
noastre.” 

Bonnie Del Amico se chinui îngrozitor să scape de 
somnolenţă. Dormise tot timpul zborului, un somn zbuciumat şi 
plin de coşmaruri din care nu reuşea să se smulgă. 

Ea părăsi avionul încă înţepenită, fără să-şi dea seama că uita 
în buzunarul-plasă al scaunului cartea pe care i-o înapoiase 
Ethel Kaufman. 


30 
Labirintul vieţii 
Nimic nu este mai tragic decăt să întâlneşti 
un individ ajuns la capătul puterilor, pierdut în 
labirintul vieții. 
Martin LUTHER KING 


Luni, 13 septembrie 

Arondismentul 15 din Paris 

Ora 9 dimineaţa 

Am coborât la staţia Balard, punctul terminus al liniei 8 de 
metrou. In acest început de toamnă pariziană, temperatura era 
blândă şi reînceperea anului şcolar plutea în aer ca un parfum. 

Spitalul european Marie-Curie era o clădire imensă situată pe 
malul Senei, la marginea parcului Andre-Citroen. Fațada 
principală, în întregime din sticlă, se plia pe cotitura străzii şi 
oferea un efect de oglindă care reflecta copacii din jur. 

Din câte putusem să citesc în broşură, el regrupa serviciile 
unor vechi spitale ale capitalei şi trecea drept unul din cele mai 
performante din Europa, mai ales pentru secţia de boli 
cardiovasculare în sânul căreia oficia profesorul Clouseau. 

După ce am greşit de trei ori intrarea şi ne-am rătăcit prin 
meandrele marelui patio central, un angajat ne-a îndrumat spre 
un grup de ascensoare care ne-a dus la penultimul etaj. 

In pofida programării, am fost obligaţi să aşteptăm medicul 
trei sferturi de oră. Conform secretarei lui, Corinne, profesorul 
Clouseau - care locuia în clădirea în care se aflau bolnavii - se 
întorcea chiar în acea dimineaţă de la New York unde preda de 
două ori pe lună la prestigioasa Harvard Medical School. 

Sub supravegherea Corinnei, am aşteptat răbdători într-un 
birou magnific, decorat cu un mobilier ce combina lemnul şi 
metalul, şi care oferea o vedere sublimă asupra Senei şi asupra 
acoperişurilor din Paris. Dacă stăteai în faţa zidului de sticlă, 
vedeai barjele care alunecau leneş pe fluviu, podul Mirabeau şi 
replica Statuii Libertăţii la extremitatea Insulei Lebedelor. 

Bărbatul care apăru pe neaşteptate în încăpere semăna mai 
mult cu inspectorul Columbo decât cu un eminent profesor în 
medicină. Cu părul vâlvoi, cu faţa mahmură şi nerasă, el purta 
un impermeabil şifonat, aruncat pe umeri ca o capă. Cămaşa 
ecosez îi ieşea din puloverul verzui şi cădea peste nişte 


pantaloni din catifea reiată cu pete mai mult decât dubioase. 
Dacă l-aş fi întâlnit pe tipul ăsta pe stradă, aş fi fost tentat să-i 
dau o monedă. Era greu de crezut că, pe lângă serviciul lui la 
spital, conducea o echipă de medici şi ingineri care, de 
cincisprezece ani, lucrau la conceperea unei inimi artificiale 
autonome.  Mormăi ceva nedesluşit drept scuză pentru 
întârziere, schimbă trenciul cu un halat îngălbenit şi, fără 
îndoială sub efectul decalajului orar, se prăbuşi în fotoliu. 

Citisem undeva că, în timpul primei întâlniri cu o persoană 
necunoscută, creierul nostru stabileşte într-o zecime de secundă 
dacă această persoană e de încredere. E un proces atât de 
rapid, încât capacităţile noastre de judecată nu au pur şi simplu 
timp să influenţeze această primă reacţie „instinctivă”. 

lar în acea dimineaţă, în ciuda aspectului său neîngrijit, în 
mintea mea s-a întipărit o impresie de încredere faţă de 
profesorul Clouseau. 

Nici Billie nu s-a lăsat intimidată de aspectul lui şi i-a detaliat 
simptomele: pierderea cunoştinţei, oboseală mare, paloare, 
tăiere a respirației la cel mai mic efort, greţuri, febră, pierdere în 
greutate şi arsuri la stomac. 

În timp ce el lua act de aceste informaţii murmurând nişte 
„hm, hm” aproape imperceptibili, i-am întins dosarul medical pe 
care-l constituisem graţie analizelor lui Mortimer Philipson. El îşi 
puse o pereche de ochelari cu focar dublu, cum existau în anii 
70, şi parcurse documentele cu o mutră neîncrezătoare, dar 
flacăra din privire, care răzbătea din spatele ochelarilor săi 
rotunzi, trăda o inteligenţă vie şi în alertă. 

— O să-mi refaceţi nişte examene, zise el tranşant aruncând 
cu forţă dosarul cartonat la coş. Aceste analize făcute în 
dispensarul unui hotel exotic şi povestea asta cu „fata de 
hârtie”, cu cerneala şi cu celuloza: nimic din toate astea nu stă 
în picioare. 

— Şi leşinurile mele, atunci? Se enervă Billie. Şi păr... 

El i-o taie fără menajamente: 

— Pentru mine, sincopele dumneavoastră repetate sunt 
legate de o diminuare bruscă a debitului sanguin cerebral. Ele 
îşi găsesc aşadar în mod obligatoriu originea într-o anomalie 
cardiacă sau vasculară. Asta pică bine: e chiar specialitatea mea 
şi a serviciului pe care îl conduc. 


Măzgăli pe o reţetă o listă de examene de făcut pe parcursul 
zilei şi propuse să ne revedem chiar în aceeaşi seară. 


x kK x 


Roma 

Aeroportul Fiumicino 

Boeingul 767 venit de la San Francisco staţiona în zona lui de 
parcare. Pasagerii debarcaseră de mai bine de jumătate de oră 
şi agenții de întreţinere făceau curat în interiorul avionului. 

Mike Portoy, pilotul de linie, puse punct final raportului său de 
după zbor şi îşi închise laptopul. 

M-am săturat de toată hârțogăraia asta! gândi el căscând. 

Cam dăduse rasol cu evaluarea, dar zborul ăsta de 
cincisprezece ore îl terminase. Îşi privi ecranul telefonului. Soţia 
lui îi lăsase un mesaj tandru şi amabil. Pentru a evita s-o sune, îi 
trimise unul din textele „copiat/lipit” pe care le păstra ca 
rezervă. Astăzi, avea altceva mai bun de făcut decât să stea la 
taclale cu nevastă-sa. În seara asta, trebuia neapărat s-o vadă 
pe Francesca. De fiecare dată când trecea prin Roma, făcea în 
aşa fel să-şi încerce norocul pe lângă frumoasa recepţioneră 
care lucra la biroul de obiecte pierdute. Douăzeci de ani, 
proaspătă, sexy, apetisantă cu formele ei generoase, Francesca 
avea asupra lui un efect ciudat. Până acum, îi refuzase mereu 
avansurile, dar, de data asta, o să fie altfel, o presimţea. 

Mike îşi părăsi cockpitul. Se pieptănă şi îşi încheie haina. 

Să nu subestimezi niciodată prestigiul uniformei. 

Dar, înainte de a părăsi avionul, trebuia să găsească un 
pretext pentru a o aborda pe tânăra italiancă. 

Zări echipa de curăţenie care, rapidă şi eficace, îşi repartizase 
sarcinile. Pe primul cărucior, printre reviste şi batiste de hârtie 
folosite, reperă o carte frumoasă îmbrăcată în piele de un 
albastru închis. Se apropie, luă lucrarea în mână, se uită la 
coperta decorată cu stele unde numele autorului și titlul 
romanului ieşeau în evidenţă cu litere aurii: Tom Boyd - Trilogia 
îngerilor - Volumul 2. 

N-am auzit niciodată de el, dar îmi pică la fix. lată momeala 
mea! 

— Nu puteţi lua cartea asta, domnule. 


Se întoarse, prins asupra faptului. Cine îndrăznea să-i 
vorbească astfel? 

Era una din femeile de serviciu. O negresă drăguță. Ecusonul 
obligatoriu, pe care-l purta atârnat la gât, îi indica numele mic - 
Kaela - şi bandana care-i ţinea părul avea pe ea steaua albă pe 
fond albastru a drapelului somalian. 

O privi de sus cu dispreţ: 

— Rezolv eu cu asta! hotări el arătând cartea. Trebuie doar să 
trec pe la biroul de obiecte pierdute. 

— Sunt obligată să-i raportez şefului meu de echipă, domnule. 

— Raportează-i şi lui Dumnezeu dacă-ţi face plăcere, zise el 
batjocoritor ridicând din umeri. 

Păstră cartea în mână şi părăsi aparatul. 

În seara asta, Francesca va dormi în patul lui! 


x k x 


Via Mario de Bernardi 

În taxiul care o ducea la hotel, Bonnie se gândi deodată să-şi 
deschidă telefonul mobil. Era plin de mesaje! Mai întâi, tatăl ei, 
care îşi făcea griji, apoi un text aiuristic de la Yu Chan pentru a o 
preveni că poliţia era pe urmele ei şi, mai ales, o multitudine de 
apeluri de la un oarecare Milo care îşi manifesta dorinţa de a 
cumpăra romanul lui Tom Boyd pe care ea îl achiziţionase de pe 
internet. 

Ce poveste nebunească! 

Cuprinsă de un presentiment rău, scotoci în geanta de umăr 
şi îşi dădu seama că romanul nu mai era acolo. 

L-am uitat în avion! 

Taxiul urma să o ia pe autostradă când Bonnie scoase un 
strigăt de exclamaţie: 

— Stop, vă rog! Puteţi să întoarceţi? 


x kK x 


Spitalul european Marie-Curie 

Cheiul Senei, Paris 

— Relaxaţi-vă, domnişoară. Examinarea este total 
nedureroasă. 


Billie era culcată, goală până la brâu, întinsă pe partea 
stângă. În dreapta ei, cardiologul îi lipi trei electrozi pe piept 
înainte de a-i aplica un strat gros de gel. 

— O să vă facem o ecografie a inimii pentru a căuta o 
eventuală tumoare şi pentru a-i depista amplasarea. 

Îşi însoţi vorba de faptă, aplicând sonda în diferite poziţii, între 
coastele lui Billie şi în apropierea sternului, şi realizând de 
fiecare dată fotografii. Pe ecran, distingeam clar bătăile inimii 
ale tinerei care se ambalase din cauza fricii. Vedeam de 
asemenea aerul îngrijorat al doctorului a cărui faţă se crispa din 
ce în ce mai mult, pe măsură ce examinarea se prelungea. 

— Este grav? nu m-am putut eu abţine să nu întreb. 

— Profesorul Clouseau o să vă interpreteze rezultatele, îmi 
răspunse el cam rece. 

Dar adăugă din proprie iniţiativă: 

— Cred că o să completăm ecocardiografia cu un IRM. 


x kK x 


Roma 

Aeroportul Fiumicino 

— Francesca nu e aici? întrebă Mike Portoy împingând uşa 
biroului de obiecte pierdute. _ 

Pilotul de linie îşi ascundea cu greu decepţia. In spatele 
tejghelei, „înlocuitoarea” ridică nasul dintr-o revistă pentru a-i 
da ceva speranţă: 

— Este în pauză de masă la Da Vinci's. 

Mike plecă fără să spună „mulţumesc” şi fără a se obosi să 
lase cartea pe care o recuperase din avion. 

Situat într-un colţ ascuns al terminalului 1, Da Vinci's era o 
mică oază în inima aeroportului. Intr-un decor de coloane din 
marmură roz, cafeneaua avea un aspect mai puţin convenţional 
datorită pilonilor şi boltelor acoperite cu iederă căţărătoare. De- 
a lungul unui imens bar în formă de U, călătorii se înghesuiau să 
dea pe gât espresso-urile tari, degustând în acelaşi timp 
produsele de patiserie ale casei. 

— Hei, Francesca! îi aruncă el zărind-o. 

O găsea tot mai frumoasă de fiecare dată. Stătea de vorbă cu 
un tânăr angajat: un papiţoi îmbrăcat cu un şorţ de cafegiu care 


era plătit să prepare cafele în mod ceremonios, de la bobul 
verde până la nectarul servit în ceaşcă. 

Mike se apropie, puse cartea pe bar şi încercă să se bage în 
vorbă, impunând limba - americana - şi subiectul conversaţiei - 
el însuşi. Dar frumoasa italiancă era topită după tânărul ei 
companion şi îi sorbea cuvintele bătând din pleoape: el avea un 
zâmbet seducător, ochi zâmbăreţi şi cârlionţi negri. Umflat cu 
testosteron, Mike îl privi pe îngeraşul roman cu dispreţ, apoi o 
invită pe Francesca să meargă să cineze cu el. Ştia o mică 
trattoria în apropiere de Campo dei Fiori care făcea nişte paste 
delicioase şi... 

— În seara asta, ies cu Gianluca, răspunse ea scuturând din 
cap. 

— Hm... poate mâine atunci? Rămân două zile la Roma. 

— Îţi mulţumesc, dar... nu! refuză ea înainte de a pleca 
râzând în hohote cu complicele ei. 

Mike păli. Ceva îi scăpa. Cum putea târfuliţa asta să i-l prefere 
pe tipul ăla jalnic? El făcuse opt ani de studii ca să ajungă la o 
meserie aureolată de prestigiu care îi fascina pe oameni. 
Celălalt avea o slujbă de rahat şi un timp parţial flexibil. El 
cucerea cerul, celălalt era plătit cu şapte sute nouăzeci de euro 
net în regim provizoriu... 

Ca să nu-şi piardă complet demnitatea, Mike se chinui să 
comande ceva. Cele două turturele îşi reluaseră de mult 
conversaţia în italiană. Mirosul seducător de cafea i se urcă la 
cap. Îşi bău cafeaua /ungo dintr-o înghiţitură şi îşi fripse limba. 

Cu atât mai rău, o să-mi plătesc o curvă înspre San Lorenzo, 
gândi el decepţionat, ştiind perfect că asta nu-i şterge din minte 
râsul Francescăi. 

Cobori de pe scaunul înalt şi părăsi cafeneaua cu coada între 
picioare, uitând pe bar cartea legată în piele şi cu copertă 
gotică... 


x k x 


Aeroportul Fiumicino 

Biroul de obiecte pierdute 

Cinci minute mai târziu 

— Îmi pare rău, domnişoară, nimeni nu ne-a adus romanul 
dumneavoastră, îi spuse Francesca lui Bonnie. 


— Sunteţi sigură? întrebă adolescenta. Era o carte foarte 
importantă pentru mine. Conţinea şi fotografii şi... 

— Ascultaţi, o să completaţi un formular în care veţi descrie 
cât mai amănunţit posibil obiectul rătăcit menţionând şi 
numărul dumneavoastră de zbor şi, dacă cineva o să ni-l aducă, 
o să vă sunăm imediat. 

— Bine, răspunse cu tristeţe Bonnie. 

Se apucă să completeze formularul, dar, în sinea ei, ceva îi 
spunea că n-o să mai vadă strania carte neterminată a lui Tom 
Boyd şi că n-o să guste niciodată sufleul de ciocolată al doamnei 
Kaufman... 


x kK x 


Spitalul european Marie-Curie 

Cheiul Senei, Paris 

Ora 19:15 

— Corinne, rezultatele domnişoarei Donelly! strigă Jean- 
Baptiste Clouseau deschizând uşa biroului său. 

Îmi surprinse privirea uimită fixată pe interfonul de pe birou. 

— N-am înţeles niciodată cum funcționează chestia asta: are 
prea multe taste! bombăni el scărpinându-se în cap. 

Lucrurile păreau să stea la fel şi cu Blackberry-ul său ultimul 
model care clipea şi vibra din două în două minute fără ca el să-i 
acorde vreo importanță. 

Avusese operaţii una după alta toată ziua şi părea şi mai puțin 
„proaspăt” decât dimineaţă. Faţa lui palidă era săpată de 
cearcăne şi barba stufoasă dădea impresia că crescuse cu 
jumătate de centimetru în câteva ore. 

Noaptea se lăsa peste Paris, cufundând încăperea în 
semiîntuneric. Dar Closeau nu se obosi să aprindă lumina. Se 
mulţumi să apese pe butonul din mijloc al unei telecomenzi care 
activă un imens ecran plat agăţat pe perete, pe care, în maniera 
unei diaporame, defila rezultatul examinărilor lui Billie. 

Medicul se apropie de panoul luminos pentru a comenta 
primul document: 

— Analiza sangvină a confirmat diminuarea ratei de 
trombocite, ceea ce justifică starea dumneavoastră de anemie, 
explică el privind-o pe tânără prin lentilele ochelarilor săi 
ciudaţi. 


Apăsă pe buton pentru a trece la imaginea următoare: 

— Cât despre ecocardiografie, ea a pus în evidenţă prezenţa 
mai multor miomuri cardiace. 

— Miomuri? se îngrijoră Billie. 

— Sunt nişte tumori situate în inimă, preciză fără 
menajamente Clouseau. 

Se apropie şi mai mult de ecran şi arătă cu telecomanda un 
detaliu al imaginii medicale care reprezenta o masă întunecată 
de forma unei mici sfere. 

— Prima tumoare este situată în auriculul drept. Are o formă 
clasică, cu un pedicul scurt de consistenţă gelatinoasă. La prima 
vedere, pare a fi relativ benignă... 

Lăsă să treacă câteva secunde înainte de a vorbi despre un 
alt clişeu: 

— A doua tumoare este mai îngrijorătoare, recunoscu el. Are o 
mărime neobişnuită, de aproape zece centimetri, şi o formă 
fibroasă, fermă şi încâlcită. Este situată la nivelul orificiului 
mitral şi poziţia ei jenează pătrunderea sângelui bogat în oxigen 
în partea stângă a inimii. Asta explică sufocările, paloarea şi 
sincopele, fiindcă organismul nu este suficient irigat. 

M-am apropiat şi eu, la rândul meu, de clişeu. Tumoarea avea 
forma unui ciorchine de strugure agăţat de cavitatea inimii prin 
nişte filamente. N-am putut să nu mă gândesc la rădăcinile şi 
fibrele de lemn care transportă seva, ca şi cum un copac era pe 
cale să crească în inima lui Billie. 

— O să... o să mor nu-i aşa? întrebă ea cu o voce 
tremurătoare. 

— Având în vedere volumul miomului, dacă nu-l înlăturăm cât 
mai repede, aveţi într-adevăr mari riscuri de embolie arterială şi 
de moarte subită, admise Clouseau. 

Stinse ecranul, aprinse luminile şi se întoarse în fotoliu. 

— Este un tratament chirurgical pe cord deschis. Există 
riscuri, bineînţeles, dar în starea actuală a lucrurilor, cel mai 
mare pericol ar fi să nu facem nimic. 

— Când puteţi să mă operaţi? întrebă ea. 

Cu vocea lui de stentor, doctorul strigă la Corinne, secretara 
lui, să-i aducă agenda. Aceasta era deja plină cu operaţii şi 
intervenţii planificate cu luni de zile înainte. Mă temeam că ne 
va îndruma către unul din confrații săi, dar, în numele prieteniei 


cu Aurore, acceptă să schimbe o altă programare ca s-o opereze 
pe Billie peste cincisprezece zile. 
Hotărât lucru, tipul ăsta îmi plăcea. 


x kK x 


De la: [email protected] 

Subiect: Trilogia îngerilor — Volumul 2 

Data: 13 septembrie 2010 22:57 

Către: milo. [email protected] 

Stimate domn, 

Am găsit numeroasele mesaje pe care mi le-aţi lăsat 
pe telefon pentru a-mi semnala dorința dumneavoastră 
de a cumpăra exemplarul cărții lui Tom Boyd al cărui 
agent literar şi prieten pretindeți că sunteţi. 
Lăsând la o parte faptul că această carte nu e de 
vânzare, vă informez că, din nefericire, am rătăcit- 
o în timpul unui zbor între San Francisco şi Roma şi 
că, la ora actuală, n-a fost încă restituită la 
biroul de obiecte pierdute al aeroportului 
Fiumicino. 

În speranţa că veţi primi acest mesaj, vă transmit 
sincere salutări. 

Bonnie Del Amico 


x kK x 


Roma 

Aeroportul Fiumicino 

Cafeneaua Da Vinci’s 

Primii pasageri ai zborului Flyltalia venind de la Berlin 
începeau debarcarea. Printre ei, celebrul pictor şi designer Luca 
Bartoletti care se întorcea după o scurtă şedere în capitala 
germană. Trei zile pe care şi le petrecuse dând interviuri cu 
ocazia unei retrospective a operei lui organizate de Hamburger 
Bahnhof, muzeul de artă contemporană al oraşului. Să-şi vadă 
pânzele agăţate alături de cele ale lui Andy Warhol şi Richard 
Long constituia un fel de consacrare. Recunoaşterea muncii de o 
viaţă. 


Luca nu-şi pierdu timpul cu aşteptatul valizei în faţa benzii 
rulante circulare. Detesta să se înghesuie şi călătorea mereu 
fără bagaje. În avion, abia dacă se atinsese de tava cu gustarea 
constând dintr-o salată precum cauciucul, o omletă unsuroasă 
cu paste şi o tartă cu pere tari ca piatra. 

Înainte de a-şi recupera maşina, se opri să mănânce ceva la 
Da Vinci's. Cafeneaua era pe punctul de a închide, dar patronul 
acceptă să ia o ultimă comandă. Luca optă pentru un 
cappuccino şi un sandviş cald cu mozzarella, tomate şi jambon 
italienesc. Se instală la bar pentru a termina de citit un articol 
din La Repubblica pe care-l începuse în avion. Când lăsă ziarul, 
ca să ia o gură de cafea, zări cartea din piele albastră uitată mai 
devreme de pilotul de linie. Luca era un adept al bookcrossing”*- 
ului. Cumpăra enorm de multe cărţi, dar nu păstra niciuna, 
preferând să le abandoneze în locuri publice pentru ca şi alţii să 
profite de ele. Mai întâi, crezu că romanul fusese lăsat acolo în 
mod voit, dar nicio etichetă nu era lipită pe copertă pentru a 
acredita această idee. 

Luca răsfoi romanul muşcând din sandviş. Puțin interesat de 
literatura de consum, n-auzise niciodată de Tom Boyd, dar fu 
dezamăgit descoperind că romanul era incomplet şi că unul din 
cititori se folosise de paginile goale ca de un album foto. 

Îşi termină gustarea şi părăsi cafeneaua cu descoperirea lui 
sub braţ. În parcarea subterană, îşi regăsi vechiul DS 
decapotabil de culoare bordo pe care-l cumpărase în timpul unei 
recente vânzări la licitaţie. Puse cartea pe scaunul pasagerului şi 
se îndreptă spre sud-vestul oraşului. 

Luca locuia în spatele pieţei Santa Maria, la ultimul etaj al 
unui imobil vopsit în ocru, în pitorescul şi coloratul cartier 
Trastevere. Un apartament mare pe care-l transformase în 
hangar şi unde îşi instalase atelierul. De cum pătrunse în hol, o 
lumină crudă - cea de care avea nevoie ca să-şi realizeze 
tablourile - inundă încăperea. Luca o filtră apăsând pe 
întrerupător. Locul nu dădea impresia că ar fi locuit, într-atât era 
de gol. Totul se organiza în jurul unui imens şemineu central 
înconjurat de geamuri circulare. Existau suporturi pentru şevalet 
aproape peste tot, pensule de toate mărimile, rulouri de tapet, 


2? Bookcrossing-ul este un fenomen constând în a face cărţile să circule 
„eliberându-le” în natură, pentru a putea fi găsite şi citite de alte persoane 
care, la rândul lor, le vor elibera. (n.a.) 


raclete de tăbăcar, cuțite de apicultor şi zeci de borcane cu 
vopsea. Dar nu exista nici pat de copil, nici bibliotecă, nici 
canapea, nici televizor. 

Luca îşi examină ultimele tablouri. Erau toate monocrome: 
variaţiuni în jurul culorii albe cu crestături, urme, reliefuri şi tuşe 
de pensulă care creau efecte de lumină originale. Dar Luca nu 
se lăsa păcălit. El ştia că succesul şi recunoaşterea critică nu 
reflectau în mod obligatoriu talentul. Epoca era atât de mult 
saturată de consum, poluată de zgomot, viteză şi obiecte, încât 
oamenii aveau impresia că se aleg cu un fel de purificare atunci 
când cumpărau tablouri. 

Pictorul scoase din haină cartea şi începu să răsfoiască 
emoţionat paginile decorate cu fotografiile vieţii lui Ethel 
Kaufman. 

De mult timp, orice fantezie dispăruse din viaţa lui. Totuşi, în 
seara asta, avea o poftă nebună de sufleu de ciocolată... 


31 


Străzile din Roma 
Vei fi iubit în ziua în care vei putea să-ţi arăţi 
slăbiciunile fără ca celălalt să se folosească de 
asta pentru a-şi spori puterea. 
Cesare PAVESE 


Paris 

14 - 24 septembrie 

În ciuda amenințării bolii lui Billie, cele două săptămâni care 
au precedat operaţia au fost una dintre perioadele cele mai 
armonioase ale „cuplului” nostru. 

Romanul meu mergea bine. Regăsisem gustul de a scrie şi 
nopţile mele de lucru erau susţinute de un elan entuziast şi 
creativ. Mă străduiam să-i pun lui Billie bazele unei existenţe 
blânde şi fericite. În faţa laptopului meu, îi cream, de-a lungul 
paginilor, viaţa pe care o visase întotdeauna: mai senină, 
debarasată de demonii ei, de deziluzii şi de vânătăi. 

În general, lucram până în zori, apoi ieşeam dis-de-dimineaţă, 
la ora când maşinile de măturat stropeau trotuarele din Saint- 
Germain. Îmi luam prima cafea din zi la barul unui bistrou din 
strada Buci înainte de a trece pe la brutăria din pasajul 
Dauphine care făcea nişte colţunaşi cu mere aurii ce ţi se 
topeau în gură. Mă întorceam în cuibul nostru din piaţa 
Furstemberg şi preparam două cafele cu lapte ascultând radioul. 
Billie mi se alătura căscând şi ne luam micul dejun, cu coatele 
sprijinite pe barul bucătăriei americane care dădea spre piaţetă. 
Ea fredona, încercând să înţeleagă cuvintele şlagărelor 
franţuzeşti. Eu îi ştergeam firimiturile de foietaj de la comisura 
buzelor, privind-o cum îşi mijea ochii pentru a se proteja de 
soarele care îi lumina faţa. 

În timp ce-mi reluam lucrul, Billie îşi petrecea dimineaţa 
citind. Găsise o librărie englezească lângă Notre-Dame şi îmi 
ceruse să-i fac o listă de romane indispensabile. De la Steinbeck 
la Salinger, trecând prin Dickens, ea devoră în timpul acestor 
cincisprezece zile unele din romanele care îmi marcaseră 
adolescenţa,  adnotându-le,  punându-mi întrebări despre 
biografia autorilor şi recopiind într-un carneţel citatele care o 
impresionaseră. 


După-amiaza, după ce dormeam câteva ore, o însoţeam 
adesea la micul cinematograf din strada Christine care difuza 
vechi capodopere de care ea nu auzise niciodată şi pe care le 
descoperea cu uimire: Raiul mai poate aştepta”, Şapte ani de 
căsnicie”, Magazinul de după colț... După vizionare, 
comentam filmul la o ciocolată vieneză şi, de câte ori 
menţionam o referință care îi era necunoscută, se oprea pentru 
a şi-o nota în carneţel. Eu eram Henry Higgins, iar ea Eliza 
Doolittle”. Eram fericiţi. 

Seara, ne lansasem provocarea de a prepara unele reţete 
dintr-o carte veche de bucătărie dibuită în micuța bibliotecă a 
apartamentului nostru. Cu mai mult sau mai puţin succes, am 
încercat feluri precum vită în sos alb, boboc de rață cu pere, 
mămăligă cu lămâie sau - cea mai mare reuşită a noastră - 
pulpă de miel confiată cu miere şi cimbru. 

In aceste două săptămâni, am descoperit astfel o altă faţetă a 
personalităţii ei: o tânără inteligentă şi nuanţată, hotărâtă să se 
cultive. Şi mai ales, de când depusesem amândoi armele, eram 
răvăşit de sentimentele noi pe care le simţeam pentru ea. 

După ce mâncam, îi citeam paginile pe care le scrisesem în 
timpul zilei, ceea ce servea de bază pentru lungi conversații. In 
bufetul din salonaş, pusesem mâna pe o sticlă începută de 
rachiu de pere Williams. Eticheta artizanală era pe jumătate 
ştearsă, dar ne asigura că rachiul fusese „distilat în respectul 
faţă de tradiţiile străvechi” de un mic producător din nordul 
zonei Ardeche. In prima seară, tăria ne arsese gâtlejul şi o 
găsisem de nebăut, ceea ce nu ne descurajase totuşi să mai 
tragem o duşcă şi a doua zi. In a treia seară, o considerasem „la 
urma urmei, nu chiar atât de rea” şi în a patra „de-a dreptul 
excelentă”. Acum, apa de foc făcea parte integrantă din 
ceremonialul nostru şi, sub efectul dezinhibitor al alcoolului, ne- 
am confesat şi mai mult. Billie îmi vorbi astfel de copilăria ei, de 
tristeţea adolescenţei, de durerea în care o scufunda acest 
sentiment de singurătate care o împingea mereu spre poveşti 
de dragoste ratate, îmi vorbi de suferinţa de a nu fi întâlnit 


30 Comedie cu Warren Beatty din 1978. (n.t.) 

31 Film realizat de Billy Wilder în 1955, cu Marilyn Monroe. (n.t.) 

32 Film din 1940 avându-l în rolul principal pe James Stewart. (n.t.) 

33 Cele două personaje principale ale piesei Pygmalion de George Bernard 
Shaw. (n.a.) 


niciodată un bărbat care s-o iubească şi s-o respecte, despre 
speranţele ei de viitor şi despre familia pe care visa s-o 
întemeieze. In general, sfârşea prin a adormi pe canapea 
ascultând vechile viniluri de 33 de turaţii uitate de proprietară şi 
încercând să traducă melodia acelui poet cu părul albit şi cu o 
ţigară în colţul gurii de pe coperta discului care pretindea că 
„timpul trece şi, cu el, totul trece”, că „uiţi pasiunile şi uiţi vocile 
care-ţi şopteau cuvinte de oameni simpli: să nu te-ntorci prea 
târziu, să nu răceşti”. 


x k x 


După ce o urcam în camera ei, coboram înapoi în salon pentru 
a mă aşeza în faţa ecranului. Incepea atunci pentru mine o 
noapte de muncă solitară, uneori exaltantă, dar adesea 
dureroasă, căci, anii de fericire pe care îi imaginam pentru Billie, 
ştiam că avea să-i petreacă departe de mine, într-o lume al 
cărei creator eram, dar în care eu nici măcar nu existam, alături 
de un bărbat care îmi era cel mai mare duşman. 

Inainte ca Billie să dea năvală în viaţa mea, concepusem într- 
adevăr personajul lui Jack ca pe un tip respingător. El reprezenta 
tot ceea ce detestam sau mă îngreţoşa în ceea ce priveşte 
masculinitatea. Jack era opusul meu, genul de bărbat pe care îl 
uram, cel care nu voiam să devin. 

In jur de patruzeci de ani, arătos, tată a doi copii, lucra în 
Boston ca director adjunct al unei mari companii de asigurări. 
Căsătorit foarte de tânăr, îşi înşela cu uşurinţă soţia care se 
resemnase. Sigur de el, bun vorbitor, cunoştea bine psihologia 
feminină şi, în timpul primei întâlniri, reuşea cu talent să-i 
câştige încrederea interlocutoarei. Işi asuma cu plăcere, în 
vorbe şi atitudini, o oarecare doză de superioritate care îl făcea 
viril şi masculin. Dar, cu cea pe care voia s-o seducă, era cel mai 
adesea blând şi tandru, şi datorită acestei contradicții femeile se 
îndrăgosteau de el, trăind acea impresie exaltantă că au 
exclusivitatea unui comportament refuzat altora. 

Intr-adevăr, după ce-şi atingea scopul, caracterul egocentric 
al lui Jack ieşea la iveală. Manipulator, el reuşea întotdeauna să- 
şi asume rolul de victimă pentru a întoarce situaţiile în favoarea 
lui. De câte ori nu avea încredere în ea, îşi înjosea amanta prin 


cuvinte dure, căci avea capacitatea de a ghici slăbiciunile 
metreselor sale pentru a le supune mai bine influenţei lui. 

În ghearele acestui seducător pervers şi narcisist, care le 
provoca cuceririlor lui răni de nevindecat, avusesem ghinionul s- 
o trimit pe Billie a mea. De el se îndrăgostise şi alături de el îmi 
ceruse să-i construiesc viaţa. 

De atunci, eram prins, la rându-mi, în propria-mi capcană, 
căci nu poţi schimba complet caracterul unui personaj de 
roman. Mă străduisem în zadar să fiu autorul cărţii, nu eram 
Dumnezeu. Ficţiunea posedă propriile ei reguli şi, de la un 
volum la altul, acest ticălos sadea nu putea să se transforme 
subit în ginere ideal. 

În fiecare noapte, mă înhămam aşadar la o subtilă pedalare 
înapoi, făcându-l pe Jack să evolueze prin mici retușuri, pentru 
a-l umaniza şi a-l face de la o pagină la alta mai plăcut. 

Dar, pentru mine, chiar şi după această schimbare un pic 
artificială, Jack rămânea tot Jack: tipul pe care îl detestam cel 
mai mult pe lume şi căruia, printr-un ciudat concurs de 
împrejurări, eram obligat să i-o dau pe femeia de care, de acum 
înainte, eram îndrăgostit... 


x k x 


Pacific Palisades, California 

15 septembrie 

Ora9 01 

— Poliţia! Deschideţi, domnule Lombardo! 

Milo se trezi cu greu. Se frecă la ochi şi se dădu jos din pat 
clătinându-se. 

El şi Carole stătuseră până târziu, petrecând o bună parte a 
nopţii în faţa computerelor, navigând, din păcate fără succes, pe 
forumurile de discuţii şi pe site-urile de vânzare on-line în 
căutarea exemplarului pierdut. De câte ori era posibil, lăsaseră 
anunţuri şi creaseră alerte e-mail. Era o muncă plicticoasă pe 
care o extinseseră la toate site-urile italieneşti care aveau, mai 
mult sau mai puţin, legătură cu vânzarea cărţilor sau cu 
literatura. 

— Poliţia! Deschideţi, dacă nu... 


Milo întredeschise uşa. O angajată a şerifului îi ţinea piept. O 
brunetă micuță cu ochi verzi şi şarm irlandezo-american care se 
credea probabil Teresa Lisbon. 

— Bună ziua, domnule. Karen Kallen, unitatea şerifului din 
California. Avem ordin să vă evacuăm. 

Milo ieşi pe verandă în timp ce un camion pentru mutări parca 
în faţa casei. 

— Ce-i porcăria asta? g 

— Nu ne îngreunaţi sarcina, vă rog! amenință ofiţerul. In 
ultimele săptămâni, aţi primit mai multe somaţii adresate de 
banca dumneavoastră. 

Deja, doi muncitori se postaseră în faţa intrării, neaşteptând 
decât un ordin pentru a goli locuinţa. 

— Pe de altă parte, continuă gaboriţa, întinzându-i un plic: 
iată citaţia la tribunal pentru sustragerea de bunuri amenințate 
cu sechestru. 

— Vă referiţi la... 

— ...la Bugatti-ul pe care l-aţi pus în gaj, da. 

Cu un semn din cap, omul şerifului îşi dădu acordul celor doi 
„însărcinaţi cu golirea” care, în mai puţin de jumătate de oră, 
despuiară casa de tot mobilierul ei. 

— Şi asta nu-i nimic pe lângă ce-o să vă facă administraţia 
financiară! îi lansă Karen cea sadică închizând portiera. 

Milo se trezi singur, pe trotuar, cu o valiză în mână. 
Conştientiză brusc că nu avea niciun loc unde să-şi petreacă 
noaptea. Ca un boxeur năucit de o lovitură, făcu câţiva paşi la 
dreapta, apoi la stânga, nemaiştiind foarte bine unde să 
meargă. Cu trei luni mai înainte, le concediase pe cele două 
persoane care lucrau cu el şi îşi vânduse birourile din downtown. 
Poftim. Nu mai avea nici slujbă, nici acoperiş, nici maşină, nici 
nimic. Prea mult timp refuzase să privească realitatea în faţă, 
gândindu-se că totul se va aranja în cele din urmă, dar, de data 
asta, realitatea îl ajunsese tare din urmă. 

Razele soarelui matinal îi făceau să strălucească tatuajele 
care îi acopereau partea de sus a braţelor. Stigmate ale 
trecutului său, ele îl purtau înapoi în stradă, la încăierări, la 
violenţa şi mizeria de care se crezuse scăpat. 

Urletul unei sirene de poliţie îl întrerupse din gândurile sale. 
Se întoarse cu intenţia de a fugi, dar nu era o prezenţă ostilă. 

Era Carole. 


Ea înţelese imediat ce se întâmplase şi nu lăsă angoasa să se 
instaleze. Hotărâtă, apucă valiza lui Milo şi o băgă pe bancheta 
din spate a maşinii ei de patrulare. 

— Am o canapea-pat foarte confortabilă, dar nu cred că o să 
poţi sta moca la mine fără să pui osul la treabă. Am în living un 
tapet pe care vreau să-l scot de mult timp, după care va trebui 
să zugrăvesc bucătăria şi să înlocuiesc garniturile de la duş. Am 
de asemenea, în baie, un robinet stricat şi urme de condens pe 
care va trebui să le faci să dispară. De fapt, după cum vezi, 
evacuarea asta a ta îmi convine. 

Milo îi mulţumi printr-un semn discret din cap. 

Nu mai avea nici serviciu, nici casă, nici maşină. 

Dar îi rămânea Carole. 

Pierduse tot. 

În afară de ceea ce era esenţial. 


x k x 


Roma 

Cartierul Trastevere 

23 septembrie 

Pictorul Luca Bartoletti intră în micul restaurant familial de pe 
o străduță lăturalnică. Într-un decor de mobile vechi, locul 
propunea o bucătărie romană fără fasoane. Aici, îţi mâncai 
pastele pe o faţă de masă în carouri şi îţi beai vinul din carafă. 

— Giovanni! strigă el. 

Sala era goală. Nu era decât ora 10 dimineaţa, dar un miros 
plăcut de pâine caldă plutea deja în aer. Restaurantul aparţinea 
părinţilor săi de mai bine de patruzeci de ani, chiar dacă astăzi 
fratele lui era cel care îl gestiona. 

— Giovanni! 

O siluetă apăru în cadrul uşii. Dar nu era cea a fratelui său. 

— De ce strigi aşa? 

— Bună ziua, mamă. 

— Bună ziua. 

Fără sărutări. Fără îmbrăţişări. Fără căldură. 

— Îl caut pe Giovanni. 

— Fratele tău nu este aici. E la Marcello ca să cumpere 
piscialandrea*. 


3 Tartă cu ceapă, măsline şi anşoa. (n.a.) 


— Bine, o să-l aştept. 

Ca de fiecare dată când erau singuri, o tăcere grea se instala 
între ei, făcută din reproşuri şi amărăciune. Se vedeau puţin, îşi 
vorbeau puţin. Mult timp, Luca trăise la New York, apoi, când se 
întorsese în Italia, după divorţ, se instalase mai întâi la Milano 
înainte de a cumpăra un apartament la Roma. 

Pentru a-şi risipi indispoziţia, trecu în spatele barului şi îşi 
prepară un espresso. Luca nu prea era „din familie”. Munca lui îi 
servea adesea de pretext pentru a chiuli de la botezuri, 
căsătorii, comuniuni şi dejunuri de duminică ce se lungeau la 
nesfârşit. Totuşi, în felul său, îi iubea profund pe ai săi şi suferea 
fiindcă nu ştia cum să comunice cu ei. Mama lui nu îi înţelesese 
niciodată pictura şi cu atât mai puţin succesul. Ea nu-şi explica 
cum puteau oamenii să cumpere tablouri monocrome cu zeci de 
mii de euro. Luca gândea că-l vede ca pe un soi de escroc: un 
pungaş talentat care reuşea să aibă o viaţă confortabilă fără „a 
munci” cu adevărat. Această neînțelegere le distrusese încet- 
încet relaţia. 

— Ai veşti de la fiica ta? întrebă ea. 

— Sandra tocmai s-a întors la liceu, la New York. 

— N-o vezi niciodată? ` 

— N-o văd prea des, recunoscu el. lţi reamintesc mama ei are 
custodia. 

— Şi când o vezi, e destul de rău, nu-i aşa? 

— Uite ce e, n-am venit ca să ascult tâmpeniile astea! 
exclamă Luca ridicându-se să plece. 

— Aşteaptă! îi ceru ea. 

El rămase neclintit în pragul uşii. 

— Pari îngrijorat. 

— E treaba mea. 

— Ce voiai să-l întrebi pe fratele tău? 

— Dacă a păstrat nişte fotografii. 

— Fotografii? Tu nu faci niciodată fotografii! Repeţi tot timpul 
că nu-ți place să fii sufocat de amintiri. 

— iți mulţumesc pentru ajutor, mamă. 

— Ce fotografii cauţi, ale cui? 

Luca bătu în retragere: 

— O să mă întorc să-l văd pe Giovanni mai târziu, zis el 
deschizând uşa. 

Bătrâna se apropie de el şi îl apucă de mânecă. 


— Viaţa ta a devenit ca tablourile tale, Luca: monocromă, 
searbădă şi goală. 

— E părerea ta. 

— Ştii foarte bine că ăsta-i adevărul! zise ea cu tristeţe, 

— La revedere, mamă, zise el închizând uşa în urma lui. 


x kK x 


Bătrâna ridică din umeri şi se întoarse în bucătărie. Pe vechiul 
ei blat de lucru din lemn cadrilat se afla articolul elogios pe care 
La Repubblica îl consacrase operei lui Luca. Îl termină de citit 
după care îl decupă şi îl aranjă în clasorul mare unde, de ani de 
zile, păstra tot ce se scria despre fiul ei. 


x k x 


Luca se întoarse în apartamentul lui. Îşi folosi pensulele pe 
post de surcele de lemn ca să aprindă marele şemineu central în 
jurul căruia se organiza atelierul. In timp ce focul începea să 
ardă, îşi adună toate tablourile, ultimele compoziţii terminate ca 
şi lucrările în curs, şi le stropi metodic cu spirt alb înainte de a le 
arunca în flăcări. 

Viața ta a devenit ca tablourile tale, Luca: monocromă, 
searbădă şi goală. Hipnotizat de vâlvătaia picturilor, artistul privi 
ca o eliberare cum munca lui se transforma în scrum. 

Cineva suna la uşă. Luca se aplecă pe fereastră şi zări silueta 
încovoiată a mamei lui. Cobori pentru a-i vorbi, dar, când 
deschise uşa, dispăruse, mulţumindu-se să-i lase un plic mare în 
cutia de scrisori. 

Se încruntă şi desfăcu plicul fără să mai aştepte. Conţinea 
exact fotografiile şi documentele pe care voia să i le ceară 
fratelui său! 

Cum de ghicise? 

Urcă sus în atelier şi etală pe masa de lucru amintirile dintr-o 
epocă îndepărtată. 

Vara lui 1980. Anul în care împlinise optsprezece ani, 
întâlnirea cu Stella, prima lui dragoste, o fată de pescar din 
Porto Venere. Plimbarea lor de-a lungul portului, prin faţa 
căsuţelor cu boltă, înguste şi multicolore, de pe malul mării; 
după-amiezile petrecute scăldându-se în micul golf. 


Crăciunul aceluiaşi an: el şi Stella se plimbau pe străzile din 
Roma. Un flirt de vacanţă care rezistă peste vară. 

Primăvara lui 1981: nota de plată a unui hotel din Sienna, 
prima noapte în care făcuseră dragoste. 

1982: toate scrisorile pe care şi le scriseseră în acel an. 
Promisiuni, planuri, elan, o viaţă tumultuoasă. 

1983: un cadou de aniversare oferit de Stella: o busolă pe 
care o cumpărase din Sardinia, gravată cu inscripţia Pentru ca 
viața să te aducă mereu înapoi la mine. 

1984: prima călătorie în Statele Unite. Stella pe bicicletă pe 
Golden Gate. Ceaţa de pe feribotul către Alcatraz. Hamburgherii 
şi milk-shake-urile de la Lori's Dinner. 

1985... râsete, mâini întinse... un cuplu protejat de un scut de 
diamante... 1986... anul în care vânduse primul său tablou... 
1987... Facem un copil sau mai aşteptăm?.. Primele îndoieli... 
1988... Busola care nu mai arată nordul... 

O lacrimă tăcută se prelinse pe obrazul lui Luca. 

Fir-ar să fie, n-o să te-apuci să dai apă la şoareci totuşi. 

O părăsise pe Stella la douăzeci şi opt de ani. O perioadă 
mizerabilă când totul se dereglase în el. Nu mai ştia ce sens să 
dea picturii sale şi cuplul fusese cel care suportase consecinţele. 
Într-o dimineaţă, se sculase şi-şi dăduse foc la tablouri aşa cum 
făcuse şi astăzi. Apoi plecase ca un hoţ. Nu dăduse nicio 
explicaţie, tăind în carne vie, gândindu-se doar la el şi la pictura 
lui. Găsise refugiu în Manhattan unde îşi schimbase stilul, lăsând 
deoparte figurativul pentru a-şi purifica tablourile la extrem, 
ajungând să nu mai picteze decât monocromii albicioase. Acolo, 
se căsătorise cu o galeristă pricepută care ştiuse să-i promoveze 
munca şi să-i deschidă poarta succesului. Avuseseră o fată, dar 
divorţaseră după câţiva ani, continuând totuşi să facă afaceri 
împreună. 

N-o mai văzuse niciodată pe Stella. Aflase de la fratele său că 
se întorsese la Porto Venere. O ştersese din viaţa lui. O negase. 
De ce se gândea astăzi din nou la povestea asta de demult? 

Poate fiindcă nu se sfârşise. 


x k x 


Roma 
Babington's Tea-Room 


Două ore mai târziu 

Ceainăria era situată în Piaţa Spaniei, chiar la piciorul marii 
scări din faţa bisericii Trinita dei Monti. 

Luca se instalase la o măsuţă din fundul sălii. Aceeaşi la care 
obişnuia să se aşeze când venea aici cu Stella. Localul era cel 
mai vechi, în genul lui, din Roma. Fusese creat de doi englezi, în 
urmă cu o sută douăzeci de ani, într-o perioadă când ceaiul nu 
era vândut decât în farmacii. 

Decorul nu se schimbase deloc din secolul al XIX-lea şi făcea 
din acest loc o enclavă englezească în plin centru al Romei, 
mizând pe contrastul dintre latura mediteraneană a oraşului şi 
şarmul british al cafelei. Pereţii erau acoperiţi cu lambriuri şi 
tapetaţi cu etajere din lemn închis la culoare care găzduiau zeci 
de cărţi şi o colecţie de ceainice vechi, 

Luca deschisese cartea lui Tom Boyd la o pagină goală, chiar 
după montajul doamnei Kaufman. Fusese impresionat de 
punerea în scenă a acestor amintiri, de aceste frânturi de viaţă 
care se succedau. Ca şi cum era o carte magică, capabilă să 
împlinească dorinţele şi să redea viaţă trecutului, Luca lipi la 
rândul său propriile-i fotografii, împodobindu-le cu desene şi 
pete de culoare. Ultima poză îl reprezenta pe un scooter cu 
Stella. Vacanţă la Roma, 1981. Aveau nouăsprezece ani. Pe 
atunci, ea îi scrisese aceste câteva cuvinte! Nu înceta niciodată 
să mă iubeşti... 

Se uită la poză timp de câteva minute. Se apropia de cincizeci 
de ani, avusese o viaţă relativ bogată care îi adusese satisfacţii: 
călătorise, trăise din arta lui, cunoscuse succesul. Dar, dacă se 
gândea bine, nu cunoscuse nimic mai intens decât această 
magie de la început când viaţa era încă plină de promisiune şi 
de serenitate. 

Luca închise cartea şi lipi pe copertă o etichetă roşie pe care 
scrisese câteva cuvinte. Se conectă, prin telefon, la un site web 
de bookcrossing pe care postă un scurt mesaj. Apoi, profitând 
de un moment în care nimeni nu se uita la el, strecură cartea pe 
una din etajere, între un volum de Keats şi un altul de Shelley. 


x kK x 


Luca ieşi în piaţă pentru a-şi recupera motocicleta parcată în 
apropiere de şirul de taxiuri. Cu un tendor, îşi agăţă geanta de 


voiaj pe portbagaj şi încălecă pe Ducati. Urcă de-a lungul 
parcului vilei Borghese, ocoli Piazza del Popolo, traversă Tibrul şi 
merse pe malul fluviului până în cartierul Trastevere. Fără a-şi 
opri motorul, făcu o haltă în faţa restaurantului familiei şi îşi 
ridică viziera căştii. Ca şi cum îl aştepta, mama lui ieşise pe 
trotuar. Îşi privi fiul sperând că, uneori, cuvintele de iubire se 
pot rosti din priviri. 

Apoi Luca acceleră, luând-o pe drumul care îi permitea să iasă 
din oraş. Luă direcţia Porto Venere, spunându-şi că poate nu era 
prea târziu... 


x kK x 


Los Angeles 

Vineri, 24 septembrie 

Ora 7 dimineața 

În tricou şi salopetă, Milo era cățărat pe o scară. Cu un 
trafalete în mână, zugrăvea pereţii bucătăriei cu vopsea lavabilă 
lucioasă. 

Carole deschise uşa camerei ei şi veni la el. 

— Deja la muncă? întrebă ea căscând. 

— Da, nu mai puteam să dorm. 

Ea examină pereţii zugrăviți. 

— Sper că nu faci treabă de mântuială, nu? 

— Glumeşti! De trei zile, muncesc ca un sclav! 

— Da, e adevărat că nu te descurci prea rău, recunoscu ea. 
Îmi faci un cappuccino, te rog? 

Milo se execută în timp ce Carole se aşeză la măsuţa rotundă 
din living. Îşi puse un bol cu cereale, apoi îşi deschise laptopul 
pentru a-şi consulta mailurile. 

Mesageria era plină. Milo îi dăduse lista completă a 
„comunităţii” cititorilor lui Tom, care, de trei ani de zile, îi 
trimiseseră mesaje scriitorului prin intermediul site-ului său. 
Graţie e-mailurilor grupate trimise în cele patru colţuri ale lumii, 
ea putuse alerta mii de cititori. Fusese cinstită cu ei, anunţându- 
i că era în căutarea unui exemplar „neterminat” din al doilea 
volum al 7rilogiei îngerilor. De atunci, în fiecare dimineaţă, 
găsea în mesageria ei numeroase cuvinte de încurajare. Dar e- 
mailul pe care-l avea în faţa ochilor era mai interesant: 

— Vino să vezi asta! strigă ea. 


Milo îi întinse ceaşca de cafea aburindă şi se uită peste 
umărul ei. Un internaut pretindea că reperase faimosul 
exemplar pe un site de bookcrossing. Carole dădu clic pe 
linkul indicat şi se trezi pe pagina de web a unei asociaţii 
italieneşti care, pentru a promova lectura, îşi încuraja membrii 
să-şi abandoneze cărţile în locuri publice pentru a le face să 
circule către alte persoane. Regulile „cărţii călătoare” erau 
simple: persoana care dorea să elibereze o carte îi atribuia un 
cod şi o înregistra pe site înainte de a o abandona. 

Carole tastă „Tom Boyd” în zona de căutare, pentru a obţine 
lista cărţilor prietenului său susceptibile de a se afla în natură. 

— Asta e! strigă Milo arătând una din fotografii. 

Işi lipi nasul de ecran, dar Carole îl împinse: 

— Lasă-mă să văd! 

Nu era nicio îndoială: cartea avea coperta din piele de culoare 
albastru închis, cu steluțe aurii şi titlul scris cu litere gotice. 

Cu un nou click, Carole află că romanul fusese abandonat cu o 
zi înainte în cafeneaua Babington's Tea-Room situată în Piaţa 
Spaniei nr. 23, la Roma. Deschizând o altă pagină, găsi toate 
informaţiile pe care dorise să le dea /uca66, pseudonimul 
bărbatului care „pusese în libertate” romanul. Locul exact unde 
fusese abandonată lucrarea - un raft în fundul cafenelei - ca şi 
ora „eliberării” ei: 13:56 ora locală. 

— Trebuie să plecăm imediat la Roma! hotărî ea. 

— Nu te pripi! o tempera Milo. 

— Cum aşa! se revoltă ea. Tom contează pe noi. Doar ai 
vorbit cu el la telefon aseară. A reînceput să scrie, dar Billie încă 
îşi riscă viaţa. 

Milo făcu o grimasă: 

— O să ajungem prea târziu. Au trecut deja mai multe ore de 
când a fost abandonată cartea. 

— Da, dar nu e ca şi cum tipul ar fi lăsat-o pe un scaun sau pe 
o bancă! A pus-o pe un raft, printre alte cărţi. Pot trece şi 
săptămâni întregi până să o repereze cineva! 

Ea îl privi pe Milo şi înţelese că, trecând din deziluzie în 
deziluzie, acesta ajunsese să-şi piardă încrederea. 

— Faci ce vrei, dar eu mă duc. 

Intră pe site-ul unei companii aeriene. Nu era decât un zbor 
spre Roma, la ora 11:40. Completând formularul, i se ceru 
numărul pasagerilor. 


— Doi, zise Milo dându-se bătut. 


x kK x 


Roma 

Piazza di Spagna 

Ziua următoare 

În centrul pieței, lângă monumentala fântână Barcaccia, 
grupul de turişti coreeni sorbea cuvintele ghidului: 

— Mult timp, Piața Spaniei a fost considerată teritoriu spaniol. 
Aici se află şi sediul internațional al Ordinului de Malta care se 
bucură de un statut bla bla bla bla... 

Cu ochii ţintuiţi în fundul fântânii, Iseul Park, o tânără de 
şaptesprezece ani, era hipnotizată de albastrul turcoaz foarte 
clar al apei pe fundul căreia zăceau monedele aruncate de 
turişti. Iseul detesta să fie asimilată clişeului „turişti asiatici în 
grup” care îi atrăgea adesea miştouri. Nu se simţea în largul ei 
în acest ceremonial, această formulă de călătorie depăşită care 
consta în a vizita o capitală europeană pe zi şi a aştepta ore în 
şir pentru ca fiecare să facă aceeaşi poză, în acelaşi loc. 

Îi vâjâiau urechile, era ameţită, tremura. Şi, mai ales simţea 
că se sufocă în mijlocul mulţimii. Subţirică precum o rămurea, 
ea se fofilă pentru a ieşi din grup şi se refugie în prima cafenea 
care-i ieşi în drum. Era Babington's Tea-Room, la nr. 23 din Piaţa 
Spaniei... 


x kK x 


Roma 

Aeroportul Fiumicino 

— Au de gând să deschidă uşa asta sau ce naiba fac? exclamă 
Milo. 

În picioare pe culoarul central al avionului, el tropăia de 
nerăbdare. 

Călătoria fusese groaznică. După plecarea din Los Angeles, 
făcuseră mai întâi escală la San Francisco, apoi la Frankfurt 
înainte de a ateriza în sfârşit pe pământ italian. Işi consultă 
ceasul: 12:30. 

— Sunt sigur că n-o să mai găsim niciodată cartea asta! 
bombăni el. Am făcut tot drumul ăsta degeaba şi, în plus, mor 


de foame. Ai văzut ce ne-au dat să mâncăm. La cât costă biletul, 
e bătaie de joc faţă de... 

— Termină cu văicărelile! îl imploră Carole. Nu mai pot să te 
aud cum te plângi pentru orice! Devii enervant! 

Un murmur de aprobare se făcu auzit în rând. 

În sfârşit, uşa se deschise, permiţând pasagerilor să debarce. 
Cu Milo în urma ei, Carole cobori în fugă scara rulantă şi se 
năpusti afară pentru a ajunge în staţia de taxi. Din nefericire, 
coada de aşteptare era impresionantă şi rotația maşinilor se 
efectua cu o infinită lentoare. 

— Ţi-am spus eu. _ 

Ea nu se mai obosi nici măcar să-i răspundă. În loc de asta, îşi 
scoase legitimaţia de poliţist, înaintă până la începutul cozii şi îi 
prezentă cu autoritate acest „Sesam,  deschide-te!” 
funcţionarului însărcinat cu alocarea de maşini pasagerilor. 

— American police! We need a car, right now. It's a matter of 
life or death! zise ea în stilul inspectorului Harry. 

E ridicol. Chestia asta n-o să meargă niciodată, gândi Milo 
clătinând din cap. 

Dar se înşela. Tipul ridică din umeri fără să-şi pună prea multe 
întrebări şi, în mai puţin de zece secunde, luară loc în interiorul 
unui taxi. 

— Piaţa Spaniei, îi spuse Carole şoferului. La Babington's Tea- 
Room. 

— Şi grăbiţi-vă! adăugă Milo. 


x kK x 


Roma 

Babington’s Tea-Room 

Iseul Park se instalase la o măsuță în fundul salonului de ceai. 
Tânăra coreeană băuse o ceaşcă mare de ceai şi ciugulise dintr- 
o brioşă cu frişcă. Oraşul îi plăcea, dar ar fi vrut să-l poată vizita 
în voie ca să hoinărească pe străzi, să se scufunde într-o altă 
cultură, să vorbească cu oamenii, să se aşeze pe terasa însorită 
a unei cafenele fără să fie cu ochii ţintă pe ceas şi fără să se 
simtă obligată să facă o poză la fiecare zece secunde sub 
presiunea grupului. 

Aşteptând, ea stătea cu ochii ţintă nu pe ceas, ci pe ecranul 
telefonului mobil. Tot nu primise niciun mesaj de la Jimbo. Dacă 


în Italia era ora 13, la New York trebuie că era 7 dimineaţa. 
Poate că nu se trezise încă. Da, dar de cinci zile de când se 
despărţiseră, nu sunase nici măcar o dată şi nici nu răspunsese 
la zecile de mailuri şi sms-uri pe care i le trimisese. Cum era 
posibil? Trăiseră totuşi o lună de vis la NYU unde Jimbo era 
student la cinematografie. Iseul îşi petrecuse sfârşitul verii într-o 
călătorie de studiu în celebra universitate newyorkeză. O 
perioadă fericită în timpul căreia descoperise dragostea în 
braţele iubitului ei american. Marţea trecută, o condusese la 
aeroport unde ea se alăturase grupului şi îşi promiseseră să se 
sune în fiecare zi, să-şi continue relaţia de dragoste în ciuda 
depărtării şi să se revadă, poate, de Crăciun. După această 
frumoasă promisiune, Jimbo nu mai dăduse niciun semn de viaţă 
şi ceva se sfâşiase în ea. 

Puse zece euro pe masă pentru a-şi achita nota de plată. 
Locul ăsta avea într-adevăr mult farmec, cu lambriurile şi cu 
rafturile lui de cărţi. Aproape că te-ai fi putut crede într-o 
bibliotecă. Se ridică şi nu se putu stăpâni să nu meargă să se 
uite pe rafturi. La facultate, studia literatura engleză şi unii 
dintre autorii ei fetiş erau acolo: Jane Austen, Shelley, John Keats 
şi... 

Se încruntă descoperind o lucrare care făcea notă discordantă 
în mijlocul celorlalte. Tom Boyd? Nu părea un poet din secolul al 
XIX-lea! Scoase cartea din raft şi descoperi o etichetă de culoare 
roşie lipită pe copertă. Împinsă de curiozitate, se întoarse cu 
discreţie la masă pentru a putea examina cartea mai cu atenţie. 

Vinieta autocolantă avea o inscripţie ciudată: 

Bună! Nu sunt pierdută! Sunt gratuită! Nu sunt o carte ca 
celelalte. Mi-e sortit să călătoresc şi să străbat lumea. Luaţi-mă, 
citiți-mă şi lăsaţi-mă la rândul vostru într-un loc public. 

Hmm... Iseul era cam sceptică. Dezlipi eticheta şi răsfoi 
romanul descoperind straniul său conţinut şi paginile albe pe 
care alte persoane şi le însuşiseră pentru a-şi spune la rândul lor 
propria poveste. Ceva o emoţionă. Cartea asta i se părea că are 
o putere magnetică. Eticheta zicea că era gratuită, dar încă 
ezita s-o bage în geantă... 


x k x 


35 New York University (n.t.) 


Roma 

Babington's Tea-Room. 

Cinci minute mai târziu 

— Aici el strigă Milo arătând cu degetul spre etajera din fundul 
salonului. 

Clienţii şi chelneriţele tresăriră văzând acest elefant rătăcit 
într-un magazin de porţelanuri. El se năpusti spre corpul de 
bibliotecă şi parcurse rafturile cu o asemenea violenţă încât un 
ceainic centenar valsă prin aer pentru a fi prins in extremis de 
Carole. 

— Între cărţile lui Keats şi Shelley, preciza ea. 

Gata, ajungeau la liman! Jane Austen, Keats, Shelley, dar... 
nici urmă de cartea lui Tom. 

— Mă scoate din minţi! răcni el dând un pumn răzbunător în 
lambriul de lemn. 

In timp ce Carole căuta romanul pe un alt raft, responsabilul 
magazinului ameninţă că o să cheme poliţia. Milo se calmă şi îşi 
ceru scuze. In timp ce vorbea, zări o masă goală unde, pe o 
farfurie, un rest de brioşă se învecina cu un păhăruţ de cremă 
chantilly. Cuprins de un presentiment, se apropie de scaun şi 
descoperi post-it-ul vermillon lipit pe lemnul lăcuit. Citi textul şi 
scoase un oftat lung: 

— Dacă ajungeam cu cinci minute mai devreme... îi zise el lui 
Carole fluturând mica etichetă roşie în direcţia ei. 


32 

Răul stârpit prin rău 
Voiam să înţelegi ce este adevăratul curaj, în 
loc să-ți imaginezi că este un om cu o puşcă în 
mână. Adevăratul curaj este să ştii că eşti învins 
de la bun început, dar să nu renunti totuşi la 
luptă. 
Harper LEE 


Bretania 

Sudul Departamentului Finistere 

Sâmbătă 25 septembrie 

Terasa însorită a restaurantului domina golful Audierne. 
Coasta bretonă era la fel de frumoasă ca cea mexicană, chiar 
dacă era mai frig. 

— Brrr, îţi îngheaţă dinţii! tremură Billie ridicând fermoarul 
jachetei antivânt. 

Operația ei fiind prevăzută pentru lunea următoare, 
hotărâsem să ne gândim la altceva oferindu-ne un weekend de 
odihnă departe de Paris. Ce contează viitorul, cheltuisem o 
parte din banii noştri ca să închiriez o maşină şi o căsuţă lângă 
Plogoff, în faţa insulei Sein. 

Ceremonios, chelnerul puse în mijlocul mesei platoul cu fructe 
de mare pe care îl comandasem. 

— Tu nu mănânci nimic? se miră ea. 

M-am uitat cu scepticism la aranjamentul de stridii, arici de 
mare, langustine şi scoici palourde, visând la un hamburgher cu 
bacon. 

Am încercat totuşi să decortichez o langustină. 

— Parc-ai fi un copil, glumi ea. 

Imi întinse o stridie pe care tocmai picurase un strop de 
lămâie. 

— Gustă, nu există nimic mai bun pe lume. 

Am observat cu neîncredere aspectul ei gelatinos. 

— Gândeşte-te la fructul de mango atunci când eram în 
Mexic! insistă ea. 

Să ştii să descrii savorile lumii reale... 

Am înghiţit carnea consistentă de moluscă închizând ochii. 
Avea un gust penetrant, sărat şi iodat. Un parfum de algă şi de 
alună care îţi rămânea în gură. 


Billie îmi făcu cu ochiul râzând. 

Vântul îi flutura pletele albe. 

În spatele nostru se zăreau, într-un necontenit du-te-vino, 
langustiere şi mici vase multicolore care îşi aruncau plasele 
pentru a pescui scoici şi crustacee. 

Nu te gândi la ziua de mâine, nici la momentul în care ea nu 
va mai fi aici. 

Trăieşte clipa. 

Hoinăreală pe străduţele întortocheate ale portului, apoi de-a 
lungul plajei Trescadec. Plimbare cu maşina din golful Trépassés 
până la Capul Raz, Billie tot insistând să conducă ea. Râset 
nebun amintindu-ne episodul cu şeriful care ne oprise pentru 
exces de viteză în California. Conştientizare a faptului că 
împărţeam deja multe amintiri. Dorinţă spontană, dar imediat 
refulată, de a vorbi despre viitor. 

Şi apoi ploaia, bineînţeles, care ne-a surprins chiar în mijlocul 
plimbării noastre pe stânci. 

— Aici, ca şi în Scoţia, ploaia face parte din peisaj, îmi zise în 
timp ce eu începeam să bombănesc. Tu te vezi vizitând 
Highlands şi Loch Lomond pe soare? 


* 


Roma 

Piazza Navona 

Ora 19 

— Gustă asta, e crimă şi pedeapsă! zise Carole întinzându-i lui 
Milo o lingură din desertul ei: o tartufo, specialitatea casei, 
ornată cu frişcă. 

Cu o privire malițioasă, Milo gustă îngheţata cu ciocolată. 
Avea o consistență foarte densă şi un gust asemănător cu al 
trufei, care mergea de minune cu vişina din mijloc. 

Erau aşezaţi la o masă de pe terasa unui restaurant din Piazza 
Navona, loc de trecere obligatoriu pentru oricine punea piciorul 
în Cetatea Eternă. Înconjurată de terase şi de vânzători de 
îngheţată, celebra piaţă acorda avantaje mari portretiştilor, 
mimilor şi bişniţarilor. 

În timp ce noaptea începea să se lase, o chelneriţă veni să 
aprindă lumânarea pusă în mijlocul mesei. Aerul era blând. Milo 
îşi privi prietena cu tandreţe. In ciuda decepţiei de a fi pierdut 


urma cărţii lui Tom, petrecuseră amândoi o după-amiază plină 
de complicitate descoperind oraşul. De mai multe ori, fusese cât 
pe ce să-i mărturisească iubirea pe care o tăinuia de atâta timp. 
Dar teama de a pierde prietenia ei îi blocase toate încercările. 
Se simţea vulnerabil şi se temea să nu se trezească cu inima 
sfâşiată. Ar fi vrut atât de mult ca ea să-l vadă într-o altă lumină. 
Ar fi vrut atât de mult să-i ofere o altă imagine a lui. Să-i arate 
bărbatul care ar putea deveni în ziua în care s-ar simţi iubit. 

Alături de ei, un cuplu de australieni cinau împreună cu fetiţa 
lor de cinci ani care, de câteva minute, făcea schimb de râsete 
şi de priviri complice cu Carole. 

— E formidabilă puştoaica asta, nu ţi se pare? 

— Da, e amuzantă. 

— Şi bine crescută! 

— Şi tu, îţi doreşti copii? întrebă el un pic cam brusc. 

Imediat, ea bătu în retragere: 

— De ce mă întrebi asta? 

— Hm... pentru că ai fi o mamă excelentă. 

— De unde ştii? zise ea cu agresivitate. 

— O simt. 

— Încetează cu tâmpeniile! 

El era în acelaşi timp mâhnit şi surprins de violenţa ripostei ei. 

— De ce reacţionezi aşa? 

— Te cunosc şi sunt sigură că asta face parte din chestiile pe 
care le spui femeilor pentru a le îmbrobodi. Fiindcă îţi imaginezi 
că asta vor să audă. 

— Deloc! Eşti nedreaptă cu mine! Ce ţi-am făcut ca să mă 
tratezi cu atâta duritate? se enervă el răsturnând un pahar. 

— Nu mă cunoşti, Milo. Nu ştii nimic despre viaţa mea intimă. 

— Ei bine, atunci, povesteşte-mi, fir-ar să fie! Care-i secretul 
care te macină? 

Ea îl studie cu un aer gânditor şi vru să creadă în sinceritatea 
lui. Poate că s-a ambalat prea repede. ` 

Milo ridică paharul şi şterse faţa de masă cu şervetul. li părea 
rău că ţipase, dar, în acelaşi timp, nu mai suporta aceste 
schimbări bruşte de atitudine pe care Carole le avea faţă de el. 

— De ce ai devenit brutală şi tăioasă când am abordat 
această temă? întrebă el cu o voce mai calmă. 

— Pentru că am fost deja însărcinată, mărturisi ea întorcând 
privirea. 


Adevărul ieşise de la sine. Ca o albină scăpată dintr-un borcan 
în care fusese prizonieră ani de zile. 

Rămas înţepenit, Milo era stupefiat. Nu vedea nimic altceva 
decât ochii lui Carole care străluceau în noapte ca nişte stele 
mari. 

Tânăra îşi scoase biletul de avion şi îl puse pe masă. 

— Vrei să ştii? Foarte bine. O să aleg să am încredere în tine. 
O să-ţi mărturisesc secretul meu, dar, după aceea, nu vreau să 
mai spui niciun cuvânt, nu vreau să faci niciun comentariu. O să- 
ţi povestesc ceea ce nimeni nu ştie şi, când voi termina, o să mă 
ridic şi o să iau un taxi care să mă ducă la aeroport. E o ultimă 
cursă la 21:30 spre Londra şi de acolo un zbor, la ora 6 
dimineaţa, spre Los Angeles. 

— Eşti sigură că... 

— Sunt sigură. Îţi povestesc şi plec. Şi apoi, vei aştepta cel 
puţin o săptămână înainte de a mă suna sau de a te întoarce să 
dormi la mine. Asta sau nimic. 

— De acord, încuviinţă el. Fac aşa cum doreşti. 

Carole se uită în jur. În centrul pieţei, agăţate de obelisc, 
imensele statui ale Fântânii celor Patru Fluvii îi aruncau priviri 
severe şi amenințătoare. 

— Prima oară când a făcut asta, începu ea, era seara 
aniversării mele. Împlineam unsprezece ani. 


x k x 


Bretania 

Plogoff - Capul Raz 

— Doar n-o să mă faci să cred că ştii să aprinzi un foc de 
şemineu? se amuză Billie. 

— Ba bineînțeles că da! i-am răspuns eu supărat. 

— Foarte bine, hai, dă-i drumul, bărbate, te privesc cu ochi 
admirativi de femeie supusă. 

— Dacă crezi că aşa mă intimidezi... 

Spre marea fericire a lui Billie, furtuna se dezlănţuia peste 
Finistere, scuturând obloanele şi deversând o ploaie torențială 
peste ferestrele casei noastre, în care domnea un frig polar. 
După cum se părea, în limba franceză, expresia „charme 
rustique” utilizată în anunţ trebuie că era sinonimă cu „absenţa 
radiatoarelor” şi cu „izolare defectuoasă”. 


Am scăpărat un chibrit şi am încercat să aprind grămada de 
frunze uscate pe care o pusesem sub lemne. Grămăjoara luă foc 
foarte repede... pentru a se stinge aproape imediat. 

— Nu e foarte concludent, aprecie Billie încercând să-şi 
ascundă un zâmbet. 

Infofolită în halatul de baie, cu un prosop înnodat pe cap, ea 
făcu un salt până la cămin. 

— Găseşte-mi nişte hârtie de ziar, te rog. 

Scotocind în sertarul unui bufet bigouden’, am pus mâna pe 
un număr vechi din L'Equipe datând din 13 iulie 1998, a doua zi 
după victoria echipei Franţei la Cupa Mondială de fotbal. Prima 
pagină titra PENTRU ETERNITATE şi îl arăta pe Zinedine Zidane 
care se arunca în braţele lui Youri Djorkaeff. 

Billie desfăcu foile una câte una şi le mototoli pentru a forma 
un ghemotoc destul de aerat: 

— Trebuie să laşi hârtia să respire, explică ea. Tatăl meu m-a 
învăţat asta. 

Apoi, fără să se zgârcească în privinţa cantităţii, alese lemne 
subţiri, nepăstrând decât bucăţile cele mai uscate, şi le puse 
deasupra grămezii de hârtie mototolită. Aranjă după aceea 
lemnele mai groase formând un fel de cort tipi“. 

— Acum poţi să aprinzi, zise ea cu mândrie. 

Într-adevăr, două minute mai târziu, o vâlvătaie de toată 
frumuseţea trosnea în şemineu. 

O rafală de vânt zgâlţâi geamurile cu o asemenea forţă, încât 
am crezut că or să explodeze. Apoi un oblon se trânti exact în 
momentul în care o pană de curent scufundă încăperea în 
semiîntuneric. 

Am cercetat tabloul electric sperând să revină lumina. 

— Nu-i nimic, am zis prefăcându-mă sigur pe mine. Fără 
îndoială, întrerupătorul sau o siguranţă... 

— Poate, răspunse ea zeflemitoare, dar ăla la care te uiţi 
acolo e contorul de apă. Contorul electric e în holul de la 
intrare... 

Ca un bun jucător, am primit remarca ei cu un zâmbet, în 
timp ce traversam încăperea, ea mă apucă de mână şi... 

— Stai! 


3 Din (Pays) Bigouden, regiune a Bretaniei situată în departamentul 
Finistere. (n.t.) 
37 Cort conic, mic, în care trăiesc amerindienii. (n.t.) 


Deznodă prosopul care îi ţinea părul şi îşi desfăcu cordonul de 
la halat care căzu pe jos. 

Apoi am luat-o în braţe în timp ce umbrele noastre deformate 
se înlănţuiau pe pereţi. 


x k x 


Roma 

Piazza Navona 

Ora 19:20 

Cu o voce fragilă, Carole îi dezvălui lui Milo calvarul copilăriei 
ei distruse. Îi povesti anii aceia de coşmar când tatăl ei vitreg 
venea la ea în pat. Anii aceia în cursul cărora îşi pierduse tot: 
zâmbetul, visele, inocenţa şi bucuria de a trăi. Îi vorbi de acele 
nopţi când, în momentul în care o părăsea, bestia vorace în 
sfârşit potolită îi repeta mereu: 

„N-o să-i spui mamei, da? Să nu-i spui mamei”. 

Ca şi cum mama nu era la curent! 

Îi povesti despre sentimentul de vinovăţie, despre legea 
tăcerii şi despre dorinţa pe care o avea de a se arunca sub un 
autobuz în fiecare seară când se întorcea de la şcoală. Apoi acel 
avort pe care îl făcuse în secret la paisprezece ani şi care o 
lăsase sfâşiată, aproape moartă, cu o gaură în pântec şi cu o 
suferinţă de nevindecat. 

Îi vorbi mai ales de Tom care o ajutase să se agaţe de viaţă 
inventând pentru ea, zi după zi, universul magic al T7ri/ogiei 
îngerilor. 

Şi încercă să-l facă să înţeleagă disprețul ei faţă de bărbaţi, 
acea încredere în viaţă pe care o pierduse şi n-o mai regăsise 
niciodată, şi accesele de dezgust care, şi astăzi, o copleşeau pe 
neaşteptate, chiar atunci când se simţea mai bine. 

Carole se opri din povestit fără să se ridice totuşi de pe scaun. 

Milo se ţinuse de cuvânt şi nu deschisese gura. Totuşi, o 
întrebare se impunea de la sine. 

— Dar când s-au sfârşit toate astea? 

Carole ezită să răspundă. lIntoarse capul într-o parte 
constatând că micuța australiană plecase împreună cu părinţii 
ei. Bău o gură de apă şi îşi îmbrăcă puloverul pe care îl avea pe 
umeri. 


— Asta e cealaltă parte a adevărului, Milo, dar nu sunt sigură 
că îmi aparţine mie. 

— ŞI... cui îi aparţine, atunci? 

— Lui Tom. 


x k x 


Bretania 

Plogoff - Capul Raz 

Focul începea să se treacă şi răspândea în încăpere o lumină 
tremurătoare. Încolăciţi unul în jurul altuia, înfăşuraţi în aceeaşi 
pătură, ne îmbrăţişam cu înflăcărare ca la vârsta primelor iubiri. 

O oră mai târziu, m-am ridicat să reaprind jarul şi să mai pun 
un lemn în vatră. 

Muream de foame, dar dulapurile şi frigiderul erau goale. În 
bufet, am reuşit să pun mâna pe o sticlă de cidru care era, în 
mod ciudat, made în Quebec. Era vorba de cidru de gheaţă, un 
vin făcut din mere culese din pom în plină iarnă, când sunt 
îngheţate. Am desfăcut sticla uitându-mă pe geam: furtuna 
continua să-şi facă de cap şi nu se vedea nici la un metru. 

Infăşurată în cuvertură, Billie veni lângă mine, la fereastră, cu 
două boluri din porțelan. 

— Aş vrea să-mi povesteşti ceva, începu ea sărutându-mă pe 
gât. 

Imi înhăţă jacheta pusă pe spătarul unui scaun pentru a-mi 
lua portofelul. 

— Pot? 

Am încuviinţat printr-un semn din cap. Ea desfăcu dublura pe 
jumătate descusută din spatele buzunarului cu bancnote şi o 
răsturnă pentru a face să cadă din ea tubul metalic de cartuş. 

— Pe cine ai ucis? mă întrebă arătându-mi micuțul proiectil. 


x k x 


Los Angeles 

Cartierul MacArthur Park 

29 aprilie 1992 

Am şaptesprezece ani. Sunt în biblioteca liceului, învățând 
pentru examene, când un elev intră strigând: „Au fost achitaţi!” 


Toată lumea din sală înţelege că se referă la verdictul cazului 
Rodney King. 

Cu un an în urmă, acest tânăr negru de douăzeci şi şase de 
ani a fost reţinut pentru exces de viteză de poliţia din Los 
Angeles. În stare de ebrietate fiind, a refuzat să coopereze cu 
ofiţerii LAPD care au încercat atunci să-l supună cu bastoane 
electrice. În faţa rezistenţei lui, l-au bătut cu violenţă fără să 
bănuiască că scena era filmată, de la un balcon, de un operator 
video amator care, a doua zi, a trimis caseta la Chanel 5. Rapid, 
imaginile vor fi preluate şi transmise de canalele de televiziune 
din lumea întreagă, provocând furie, ruşine şi indignare. 

— Au fost achitaţi! 

Imediat, conversațiile încetează şi se aud injurii de peste tot. 
Simt cum indignarea şi ura încep să crească. Negrii sunt 
majoritari în cartier. Înţeleg imediat că lucrurile vor lua o 
întorsătură urâtă şi că e mai bine să mă duc acasă. Pe stradă, 
noul verdict se propagă ca un virus. Aerul este încărcat cu 
nervozitate şi exasperare. Bineînţeles, nu este prima greşeală a 
poliţiei şi nici primul fiasco judiciar, dar, de data asta, există 
imaginile şi asta schimbă tot. Întreaga planetă a văzut patru 
sticleţi dezlănţuiţi înverşunându-se pe bietul individ: mai mult de 
cincizeci de lovituri de baston şi vreo zece lovituri de picior 
aplicate unui om cu cătuşe. 

Această achitare de neînțeles constituie picătura de apă care 
o să umple paharul. Anii Reagan şi Bush le-au provocat pagube 
îngrozitoare celor mai săraci. Oamenii s-au săturat. S-au săturat 
de şomaj şi mizerie. S-au săturat de ravagiile drogurilor şi ale 
unui sistem educaţional care generează inegalităţi. 

Când mă întorc acasă, dau drumul la televizor şi-mi pun un 
bol cu cereale. Au izbucnit revolte în diverse locuri şi văd 
primele imagini a ceea ce va deveni cotidianul următoarelor trei 
zile: jafuri, incendii, înfruntări cu poliţia. Blocurile din jurul 
intersecţiei Florence cu Normandia sunt în flăcări şi în sânge. 
Nişte tipi fug cu nişte cutii pline cu mâncare pe care le-au furat 
din magazine. Alţii trag cărucioare sau platforme rulante pentru 
a transporta mobilă, canapele sau aparate electrocasnice. 
Autorităţile au făcut zadarnic apel la calm, îmi dau seama că 
asta nu va înceta. De fapt, îmi convine... 

Îmi aduc toate economiile ascunse într-un aparat de radio şi 
îmi iau skateboardul ca să mă duc la Marcus Blink. 


Marcus este un escroc din cartier, un „tip de treabă” care nu 
aparţine niciunei bande şi se mulţumeşte să vândă la mâna a 
doua pastile, să facă trafic cu ceva iarbă şi să plaseze arme 
furate. Am fost în clasele primare coleg cu el şi m-a simpatizat 
fiindcă am ajutat-o de două-trei ori pe mama lui să completeze 
formularele de ajutor social. In cartier, este efervescenţă. Toată 
lumea şi-a dat seama deja că bandele or să profite de haos 
pentru a-şi regla conturile cu alte bande şi cu poliţia. In schimbul 
celor două sute de dolari ai mei, Marcus mi-a făcut rost de un 
Glock 22 cum se găsesc cu zecile în fiecare oraş în această 
epocă putredă în care atâţia politai corupți îşi vând armele de 
serviciu după ce le-au declarat pierdute. Pentru douăzeci de 
dolari în plus, îmi lasă şi un încărcător cu cincisprezece cartuşe. 
Astfel înarmat, mă întorc acasă, simțind metalul rece şi greu al 
armei în buzunar. 


x k x 


Nu dorm mult în noaptea aia. Mă gândesc la Carole. De acum 
înainte, n-am decât o preocupare: ca maltratările pe care le 
suportă să înceteze definitiv. Ficţiunea poate face mult, dar nu 
poate face tot. Poveştile pe care i le spun îi permit incursiuni 
într-o lume imaginară unde, pentru câteva ore, scapă de tortura 
fizică şi mentală la care o supune călăul ei. Dar acest lucru nu 
mai este suficient. Să trăieşti în ficţiune nu este o soluţie pe 
termen lung, nici să iei droguri sau să te îmbeţi pentru a-ţi uita 
viaţa mizerabilă. 

Nu poţi să faci nimic: mai devreme sau mai târziu, viaţa reală 
sfârşeşte mereu prin a-şi relua drepturile asupra imaginarului. 


x kK x 


A doua zi, violența reizbucneşte şi mai şi, într-o totală 
impunitate. Elicopterele închiriate de canalele de televiziune 
survolează oraşul în permanenţă, difuzând în direct imagini 
dintr-un Los Angeles devenit un oraş în stare de asediu: jafuri, 
ciomăgeli, imobile în flăcări, schimburi de focuri între forţele 
publice şi răzvrătiți. Atâtea reportaje care trădează 
dezorganizarea şi lipsa de acţiune a poliţiei, incapabilă să 
împiedice furturile. 


Sub presiunea numărului de morţi, primarul dă o declaraţie 
pentru mass-media în care decretează starea de urgenţă şi îşi 
anunţă intenţia de a chema în ajutor soldaţii Gărzii Naţionale 
pentru a instaura interdicţia de circulaţie pe străzi de la căderea 
serii până în zori. Proastă idee: în cartiere, oamenii îşi spun că 
distracţia se va sfârşi în curând, ceea ce are ca efect 
intensificarea jafurilor. 

În cartierul nostru, mai ales localurile ţinute de asiatici sunt 
făcute praf şi pulbere. Acum, tensiunile dintre negri şi coreeni 
ating paroxismul şi, în această a doua zi de răzmeriţe, 
majoritatea prăvăliilor, a minimarketurilor şi a magazinelor de 
alcool ţinute de coreeni sunt distruse şi jefuite fără ca poliţia să 
intervină. 

Este aproape de prânz. De o oră, stând în echilibru pe skate-ul 
meu, supraveghez magazinul alimentar pe care-l posedă tatăl 
vitreg al lui Carole. În ciuda riscurilor, şi-a deschis totuşi prăvălia 
în dimineaţa asta, sperând fără îndoială că jafurile nu îl vor 
afecta. Dar acum, simte că şi el este în pericol şi ghicesc că se 
pregăteşte să tragă în jos oblonul metalic. 

Este momentul să mă arăt la faţă. 

— Să vă dau o mână de ajutor, domnule Alvarez? 

Nu se teme de mine. Mă cunoaşte bine şi am o figură care 
inspiră încredere. 

— OK, Tom! Ajută-mă să bag înăuntru panourile de lemn. 

lau câte unul sub fiecare braţ şi îl urmez în butic. 

Este o prăvălie cam jalnică. Genul de magazin care are în 
principal produse de primă necesitate şi care în scurt timp va fi 
condamnat să-şi închidă uşile în faţa concurenţei pe care i-o 
face Walmart-ul din colţul străzii. 

Cruz Alvarez este un hispanic de talie mijlocie, destul de 
bondoc, cu faţa lată şi pătrăţoasă. Un fizic numai bun pentru a 
juca roluri secundare în filme, întruchipând personaje ca 
proxenet sau patron de night-club. 

— Am zis întotdeauna că într-o bună zi blestemaţii ăştia de... 
începu el înainte de a se întoarce şi de a zări Glock-ul 22 
îndreptat spre el. 

Prăvălia este goală, nu sunt camere de înregistrare. Nu 
trebuie decât să apăs pe trăgaci. Nu vreau să-i spun nimic, nici 
măcar „Crapă, jigodie”. Nu sunt aici pentru a face dreptate, nu 
sunt aici pentru a aplica legea. Şi nici pentru a-i asculta 


explicaţiile. În gestul meu, nu există niciun fel de glorie, niciun 
fel de eroism, niciun fel de curaj. Vreau doar ca suferinţa lui 
Carole să înceteze şi ăsta-i singurul mod pe care l-am găsit. 
Acum câteva luni, fără să i-o spun, m-am dus să fac un denunţ 
anonim la un centru social de planning familial, care n-a dus la 
nimic. Am trimis o scrisoare la poliţie, la care nu s-a dat curs. Nu 
ştiu unde este binele, nu ştiu unde este răul. Nu cred în 
Dumnezeu, nu cred nici în destin. Cred doar că locul meu este 
aici, în spatele acestei arme şi că trebuie să apăs pe trăgaci. 

— Tom! Ce te-a apu... 

Mă apropii ca să trag de la distanţă mică. Nu vreau să ratez şi 
nu vreau să utilizez decât un glonte. 

Trag. 

Capul îi explodează, proiectând picături de sânge pe hainele 
mele. 

Sunt singur în prăvălie. Sunt singur pe lume. Nu mă mai ţin pe 
picioare. Braţele îmi tremură pe lângă corp. 

Pleacă! 

Adun de pe jos tubul cartuşului şi îl pun în buzunar ca şi 
Glock-ul. Apoi mă întorc acasă alergând. Fac un duş, îmi ard 
hainele şi, după ce am avut grijă să îl curăţ, mă debarasez de 
pistol aruncându-l într-o pubelă. Tubul de cartuş, mă hotărăsc 
să-l păstrez pentru a mă denunța în cazul în care un nevinovat 
ar fi acuzat în locul meu, dar aş avea într-adevăr curajul s-o fac? 

Fără îndoială, n-o voi şti niciodată. 


x kK x 


Bretania 

Plogoff - Capul Raz 

— N-am povestit nimănui ce-am făcut în dimineaţa aia. Am 
trăit cu asta pe conştiinţă, asta-i tot. 

— Şi ce s-a întâmplat după aceea? întrebă Billie. 

Ne-am întins din nou pe canapea. Ghemuită în spatele meu, 
îşi trecuse mâna peste pieptul meu în timp ce eu o ţineam de 
şold, ca şi când aş fi fost agăţat de o plută. 

Faptul că vorbisem îmi luase o greutate de pe suflet. Simţeam 
că ea mă înţelegea fără să mă judece şi asta-i tot ce aşteptam. 

— Seara, tătuca Bush a ţinut un discurs la televizor pentru a 
spune că anarhia nu va mai fi tolerată. A doua zi, patru mii de 


oameni din Garda Naţională patrulau prin oraş, urmaţi în curând 
de mai multe contingente de soldaţi din infanteria marină. 
Calmul a început să revină în a patra zi şi primarul a ridicat 
interdicţia de circulaţie pe timpul nopţii. 

— Şi ancheta? 

— Revoltele provocaseră vreo cincizeci de morţi şi mai multe 
mii de răniţi. În săptămânile care au urmat, s-au făcut în oraş 
mii de arestări mai mult sau mai puţin legitime, mai mult sau 
mai puţin arbitrare, dar nimeni n-a fost niciodată acuzat anume 
de uciderea lui Cruz Alvarez. 

Billie îşi trecu o mână peste pleoapele mele şi mă sărută pe 
gât: 

— Trebuie să dormi acum. 


x kK x 


Roma 

Piazza Navona 

— La revedere, Milo, îți multumesc că m-ai ascultat fără să 
mă întrerupi, zise Carole ridicându-se. 

Încă sub şoc, el se ridică odată cu ea, dar o reţinu, apucând-o 
uşor de mână: 

— Aşteaptă... Cum de eşti sigură că Tom a făcut-o din 
moment ce nu ţi-a vorbit niciodată de asta? 

— Sunt polițistă, Milo. Acum doi ani, am avut autorizaţia de a 
consulta unele arhive ale LAPD şi am cerut să am acces la 
dosarul uciderii tatălui meu vitreg. Nu conţinea mare lucru: 
două-trei mărturii ale vecinilor, câteva fotografii de la locul 
crimei şi o prelevare de amprente complet ratată. Nu interesa 
pe nimeni să afle cine-l asasinase pe un mic comerciant din 
MacArthur Park. Totuşi, pe una din poze, se zărea destul de clar 
un skateboard pus la piciorul zidului, cu un meteorit stilizat 
pictat pe platformă. 

— Şi acest skateboard... 

— ...eu i-l făcusem cadou lui Tom, zise ea dând să plece. 


33 


Agăţaţi unul de celălalt 
Le poti dărui multe lucruri celor pe care-i 
iubeşti. Cuvinte, linişte, plăcere. Tu mi-ai dat 
cel mai prețios lucru dintre toate: lipsa. Imi era 
imposibil să mă lipsesc de tine, chiar şi când te 
vedeam, îmi lipseai. 
Christian BOBIN 


Luni, 27 septembrie 

Paris 

Spitalul european Marie-Curie 

Cu efectivul complet, echipa chirurgicală îl înconjura pe 
profesorul Jean-Baptiste Clouseau. 

Cu ajutorul unui fierăstrău, acesta deschise sternul lui Billie pe 
lungime, din partea de jos urcând până sub bărbie. 

Apoi ajunse la pericard ca să examineze arterele coronariene 
şi să pună în funcţiune o circulaţie extra-corporală, injectând o 
soluţie cu o doză puternică de potasiu care provocă oprirea 
cardiacă. O pompă înlocui aşadar inima şi un oxigenator 
plămânul. 

De fiecare dată când făcea o operaţie pe cord deschis, Jean- 
Baptiste Clouseau încerca aceeaşi fascinaţie în faţa acestui 
organ aproape magic care ne leagă de viaţă: 100.000 de bătăi 
pe zi, 36 de milioane pe an, peste 3 miliarde într-o singură viaţă. 
Toate astea graţie acestei mici pompe sanghinolente care părea 
atât de fragilă... 

Deschise mai întâi auriculul drept, apoi pe cel stâng şi 
procedă la ablaţia celor două tumori, extirpând de fiecare dată 
baza de implantare pentru a împiedica recidivele. Tumoarea 
fibroasă avea într-adevăr o mărime puţin obişnuită. 

O adevărată şansă că a fost detectată la timp! 

Din precauţie, explora cavitățile cardiace şi ventriculele, în 
căutarea altor miomi, dar nu mai reperă niciunul. 

Odată intervenţia terminată, rebranşă inima la aortă, ventilă 
plămânii, puse drenele pentru a evacua sângele şi închise 
sternul folosind fir de oţel. 

Repede făcut, bine făcut! gândi el scoţându-şi mănuşile şi 
ieşind din sala de operaţie. 


x kK x 


Coreea de Sud 

Universitatea de fete Ewha 

Soarele apunea peste Seul. Ca în toate serile la ora de vârf, 
străzile capitalei coreene erau paralizate de circulaţie. 

Iseul Park ieşi din staţia de metrou, făcu câţiva paşi pe trotuar 
şi traversă pe trecerea de pietoni pentru a ajunge în campus. 
Cuibărită în inima cartierului studenţesc, universitatea Ewha 
număra peste douăzeci de mii de studente şi era una din cele 
mai bune şi mai elitiste din ţară. 

Iseul cobori imensa scară în pantă uşoară care dădea spre 
ceea ce toată lumea numea „falia”: un spaţiu în întregime din 
sticlă compus din două clădiri care se aflau faţă în faţă, de o 
parte şi de alta a unei promenade de beton. O luă pe intrarea 
principală a acestui pachebot translucid al cărui parter, cu 
buticurile şi cantinele lui, semăna cu un centru comercial 
ultramodern. Luă ascensorul pentru a merge la etajele 
superioare care adăposteau sălile de curs, un teatru, un cinema, 
o sală de sport, dar mai ales o mare bibliotecă deschisă 
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Se opri la 
automat pentru a-şi cumpăra un ceai verde, apoi găsi un loc în 
fundul încăperii: fiecare masă se prezenta sub forma unui post 
de lucru echipat cu un computer cu acces imediat la cărţile 
bibliotecii, care fuseseră toate informatizate. 

Iseul îşi masă pleoapele. Abia mai stătea în picioare. Se 
întorsese alaltăieri din călătoria de studii şi avea deja de lucru 
până peste cap. Îşi petrecu o bună parte a serii făcând fişe şi 
repetându-şi cursurile, aruncând priviri neîncetate la ecranul 
telefonului mobil şi tresărind de fiecare dată când aparatul vibra 
pentru a semnala sosirea unui mail sau a unui sms care nu era 
niciodată cel pe care-l aştepta. 

Tremura, o lua cu frig, simţea că înnebuneşte. De ce Jimbo 
nu-i dădea niciun semn de viaţă? Oare se lăsase păcălită, ea 
care era de obicei atât de neîncrezătoare şi distantă cu 
oamenii? 

Era aproape miezul nopţii. Biblioteca se golea încet-încet, dar 
unii dintre studenţi rămâneau până la ora 3-4 dimineaţa. Aşa 
era aici... 


Iseul scoase din geantă cartea lui Tom Boyd pe care o găsise 
în salonul de ceai din Italia. Dădu paginile până ajunse la poza 
cu Luca Bartoletti şi iubita lui, Stella, pe scooter, pe străzile 
Romei, când aveau douăzeci de ani. 

Nu înceta niciodată să mă iubeşti, scrisese tânăra italiancă. 
Era exact ceea ce îşi dorea şi ea să-i spună lui Jimbo... 

Scoase o foarfecă din trusa de şcoală şi un tub de glue şi, la 
rândul ei, folosi paginile goale pentru a lipi pe ele cele mai 
frumoase fotografii făcute în cele patru săptămâni de fericire pe 
care le trăise cu el. Un buchet de amintiri îmbogăţit cu bilete de 
spectacole şi de expoziţii la care fuseseră împreună: 
retrospectiva Tim Burton la MoMA, comedia muzicală Chicago la 
Ambassador Theater, ca şi toate filmele la care el o dusese la 
cinemateca NYU: Donnie 

Darko, Requiem for a Dream, Brazil... ` 

Lucră toată noaptea punându-și acolo tot sufletul. In zori, cu 
ochii înroşiţi şi capul vraişte, se opri la oficiul de poştă instalat în 
clădirea administrativă ca să cumpere un plic cu bule şi să pună 
în el cartea din piele albastru închis pe care o trimise în Statele 
Unite. 


x kK x 


Paris 

Spitalul european Marie-Curie 

Sala de reanimare a secției de boli cardiovasculare 

Billie se trezea uşor-uşor. Conectată încă la aparatul de 
respirație artificială, ea nu putea vorbi din cauza sondei de 
intubaţie care îi bloca traheea. 

— O să scoatem asta în următoarele ore, mă asigură 
Clouseau. 

Verifică micii electrozi pe care îi pusese pe pieptul ei pentru a 
stimula inima în caz de încetinire a ritmului cardiac. 

— Nicio problemă aici, zise el. 

l-am zâmbit lui Billie, iar ea îmi răspunse clipind din ochi. 

Totul era bine. 


x k x 


Miercuri, 29 septembrie 


New York 

Greenwich Village 

— Sunt în întârziere! se plânse fata îmbrăcându-se. Mi-ai zis 
că ţi-ai pus ceasul să sune! 

Îşi netezi fusta, îşi puse pantofii şi se încheie la cămaşă. 

Tânărul din pat o privea cu un zâmbet amuzat. 

— Dacă vrei să mă suni, ai numărul meu... zise ea deschizând 
uşa camerei. 

— OK, Christy. 

— Numele meu e Carry, amărâtule! 

James Limbo - zis Jimbo - zâmbi larg. Se sculă şi se întinse 
fără să încerce nici să se scuze, nici s-o oprească pe partenera 
lui de-o noapte. leşi din cameră şi se duse să-şi pregătească 
micul dejun. 

Fir-ar să fie, nu mai e cafea! bombăni el deschizând dulapul 
din bucătărie. 

Se uită pe fereastra apartamentului din brownstone şi o zări 
pe Carry Sau-cum-o-cheamă care urca strada pentru a ajunge în 
Houston Street. 

O bucăţică bună. Mă rog, bunicică... nota 6 din 10, aprecie el 
strâmbându-se. Nu destul în orice caz pentru a repeta figura. 

Uşa apartamentului se deschise şi Jonathan, colocatarul său, 
intră cu două pahare de cafea cumpărate de la coffee-shop-ul 
din colţul străzii. 

— M-am întâlnit cu curierul de la UPS jos, zise el arătând cu 
bărbia pachetul pe care îl ducea sub braţ. 

— Mersi, zise Jimbo apucând plicul şi paharul de caffe latte cu 
caramel. 

— Îmi datorezi 3,75 dolari, ceru Jonathan. Plus cei 650 de 
chirie pe care ţi i-am împrumutat acum două săptămâni. 

— Mda, bine, răspunse evaziv Jimbo uitându-se la adresa de 
pe plic. 

— Este de la Iseul Park, nu-i aşa? 

— De ce-ţi bagi nasul? întrebă el deschizând pachetul care 
conţinea cartea lui Tom Boyd. 

Ciudată chestie, gândi răsfoind romanul şi zărind fotografiile 
lipite de diferiţii lui proprietari. 

— Ştiu că ţi se rupe de părerea mea, reluă Jonathan, dar lasă- 
mă să-ţi spun un lucru: nu te comporţi bine cu Iseul. 


— Mi se rupe într-adevăr de părerea ta, confirmă Jimbo luând 
o înghiţitură de cafea. : 

— A mai lăsat nişte mesaje pe robot. Işi face griji pentru tine. 
Dacă vrei s-o termini cu ea, măcar fă-ţi timp şi spune-i-o clar. De 
ce eşti aşa cu femeile? Care-i problema ta, de fapt? i 

— Problema mea e că viaţa-i scurtă şi-o să crăpăm cu toții. Iți 
ajunge ca explicație? 

— Nu, nu văd nicio legătură. 

— Vreau să devin realizator, Jonathan. Viața mea sunt filmele 
şi nu altceva. Ştii ce zicea Truffaut? Cinematograful e mai 
important decât viața. Ei bine, şi pentru mine e la fel. Nu vreau 
relații, nu vreau plozi, nu vreau căsătorie. Toată lumea poate fi 
un bun soţ sau un bun tată de familie, dar nu există decât un 
singur Quentin Tarantino şi un singur Martin Scorsese. 

— Hmm... îţi cam filează o lampă, bătrâne... 

— Cu atât mai rău pentru tine dacă nu înţelegi. Las-o moartă! 
răspunse Jimbo bătând în retragere şi intrând în baie. 

Făcu un duş şi se îmbrăcă rapid. 

— Bun, am şters-o, zise el luându-şi geanta de umăr, am un 
curs la prânz. 

— Asta e! Şi nu uita de chi... 

Prea târziu, trântise deja uşa. 

Lui Jimbo îi era foame. Îşi cumpără de la Mamoun's falafel cu 
pitta pe care-l devoră cu poftă pe drumul spre facultatea de 
cinematografie. Cum era un pic în avans, se opri la cafeneaua 
lipită de clădirea şcolii pentru a-şi lua o Cola. La bar, examină 
din nou cartea cu copertă gotică pe care i-o făcuse cadou lIseul. 
Tânăra şi drăgălaşa coreeană era sexy şi inteligentă. Se 
distraseră bine amândoi, dar, acum, devenea pisăloagă cu 
dulcegăriile ei de fotografii. 

Cartea îl intriga totuşi. Trilogia îngerilor? Chestia asta îi 
spunea ceva... Se gândi un pic şi îşi aminti că citise în Variety că 
Hollywood-ul achiziţionase drepturile de ecranizare a romanului 
şi se pregătea să facă un film. Dar de ce acest exemplar era în 
starea asta? Se ridică de pe scaun pentru a se aşeza în faţa unui 
computer pus la dispoziţia clienţilor. Tastă câteva cuvinte-cheie 
despre Tom Boyd şi dădu peste mii de referinţe, dar, 
restrângându-şi căutarea la ultimele şapte zile, descoperi că 
cineva invadase forumurile de discuţii sperând să pună mâna pe 
un exemplar deosebit care avea jumătate din pagini goale. 


Şi acest exemplar era chiar cel pe care el îl avea în geantă! 
leşi pe trotuar gândindu-se la ceea ce tocmai citise. Şi atunci, 
îi încolţi în minte o idee. 


x k x 


Greenwich Village 

Aceeaşi zi 

Sfârşitul după-amiezii 

Kerouac & Co. Bookseller era o librărie micuță de pe Greene 
Stteet specializată în cumpărarea şi vânzarea de cărţi vechi sau 
rare. 

În costum negru ajustat pe talie şi cravată închisă la culoare, 
Kenneth Andrews adăugă în vitrină o lucrare pe care tocmai o 
achiziţionase cu ocazia unei succesiuni furtunoase între 
moştenitorii unei bătrâne colecţionare: un exemplar din Go 
Down, Moses, semnat de William Faulkner. Lucrarea îşi avea 
locul între o ediţie originală din Scott Fitzgerald, un autograf pus 
sub sticlă al lui Arthur Conan Doyle, afişul unei expoziţii semnat 
de Andy Warhol şi ciorna unui cântec de Bob Dylan scris pe 
spatele unei note de plată de la un restaurant. 

Kenneth Andrews se ocupa de magazinul lui de aproape 
cincizeci de ani. Cunoscuse vremurile eroice ale boemei literare 
când, în anii '50, Village era domeniul poeţilor şi al cântăreților 
de folk din Beat Generation. Dar, odată cu creşterea chiriilor, 
artiştii de avangardă se exilaseră de mult în alte cartiere şi 
locuitorii din Greenwich erau astăzi oameni bogaţi, care îi 
cumpărau relicvele la preţuri exorbitante pentru a descoperi un 
pic din parfumul unui trecut pe care ei nu-l cunoscuseră. 

Clopoţelul prăvăliei răsună ascuţit şi un tânăr apăru în 
deschizătura uşii. 

— Bună ziua, zise Jimbo înaintând. 

Venise deja de câteva ori în această prăvălie pe care o găsea 
pitorească. Lumina ei filtrată, mirosul de vechi şi gravurile de 
epocă îl făceau să se gândească la decorurile unui film vechi şi îi 
dădeau impresia că e într-o lume paralelă, izolată de tumultul 
oraşului. 

— Bună ziua, răspunse Andrews. Ce pot face pentru 
dumneavoastră? 


Jimbo puse cartea lui Tom Boyd pe tejghea pentru a i-o 
prezenta librarului. 

— Vă interesează aşa ceva? 

Bătrânul îşi puse ochelarii şi inspectă romanul cu o mutră 
dispreţuitoare: imitație de piele, literatură de consum, defect de 
tipărire, fără a mai vorbi de toate acele poze care stricau 
ansamblul. După el, lucrarea era bună de aruncat la gunoi. 

E ceea ce se pregătea să-i răspundă interlocutorului său când 
îşi aminti de o notiţă pe care o citise în revista American 
Bookseller, referitor la ediţia specială a acestui bestseller care 
fusese integral distrusă din cauza unui defect. S-ar putea ca... 

— Vă ofer nouăzeci de dolari, propuse el ascultându-şi 
intuiţia. 

— Glumiţi, se ofuscă Jimbo, este un exemplar special. Aş 
putea să obţin de trei ori mai mult pe internet. 

— Ei bine, n-aveţi decât. Eu unul pot să vă dau cel mult o sută 
cincizeci de dolari. Dacă vreţi, bine, dacă nu... 

— Afacere încheiată, stabili Jimbo după un moment de 
gândire. 


x k x 


Kenneth Andrews aşteptă ca tânărul să fi părăsit magazinul 
pentru a căuta articolul din revistă care vorbea de carte. 

Proastă afacere pentru Doubleday: ca urmare a unui tiraj 

defectuos, cele 100 000 de exemplare ale ediției speciale a 

celui de-al doilea volum din Trilogia îngerilor, de autorul de 

succes Tom Boyd, au trebuit să fie distruse. 

Hmm, interesant, aprecie librarul. Cu un pic de noroc, poate 
că pusese mâna pe un exemplar unic... 


x k x 


Roma 

Cartierul Prati 

30 septembrie 

Echipat cu un şorţ alb, Milo servea arancini, pitoni* şi felii de 
pizza într-un restaurant sicilian de pe strada Degli Scipioni. După 


38 Specialităţi siciliene: bulete de orez, respectiv un fel de gogoşi sub formă 
de semilună umplute cu brânză şi verdeață. (n.t.) 


plecarea lui Carole, se hotărâse să mai rămână câteva zile la 
Roma şi acest job îi permitea să-şi plătească minuscula cameră 
de hotel şi în acelaşi timp să mănânce pe gratis. Făcea zilnic 
schimb de mesaje electronice cu Tom şi, încântat că acesta se 
reapucase de scris, reluase contactul cu Doubleday şi cu diverşi 
editori străini pentru a le spune că îi îngropaseră cam prea 
devreme prietenul şi că în curând va fi fără îndoială o nouă carte 
de Tom Boyd în librării. 

— E aniversarea mea în seara asta, îi zise o clientă obişnuită, 
o brunetă frumoasă care lucra într-un magazin de pantofi de lux 
de pe via Condotti. 

— Sunt încântat să o aflu. 

Ea muşcă din buleta de orez, abandonând un pic de ruj de 
buze pe pesmet. 

— Organizez o petrecere cu nişte prieteni în apartamentul 
meu. Dacă ai chef să treci... 

— Eşti drăguță că mă inviţi, dar nu. 

Cu o săptămână înainte, nu s-ar fi lăsat rugat, dar, după ceea 
ce-i mărturisise Carole, nu mai era acelaşi. Fusese bulversat de 
povestea prietenei lui, care-i dezvăluise faţa ascunsă a celor 
două persoane la care ţinea cel mai mult pe lume. Toate astea ÎI 
făceau să aibă sentimente contradictorii: compasiune infinită 
faţă de Carole pentru care încerca o iubire şi mai puternică, 
respect şi mândrie în legătură cu gestul lui Tom, dar şi necazul 
de a fi fost exclus atât de mult timp din cercul lor de încredere şi 
mai ales regretul de a nu fi executat el însuşi „treaba murdară”. 

— Cred că o să mă las tentată de cassata, zise senzuala 
italiancă, arătând spre prăjitura ornată cu fructe confiate. 

Milo se pregătea să-i taie o felie când telefonul îi vibră în 
buzunarul jeanşilor. 

— Scuză-mă. 

Era un e-mail de la Carole din două cuvinte: „Priveşte asta!” 
urmat de un link. 

Cu mâinile lipicioase, el dădu click cu greu pe ecranul tactil şi 
se trezi pe un site care îţi permitea să consulţi on-line catalogul 
librarilor profesionişti specializaţi în cărţi rare sau de ocazie. 

Dacă informaţiile erau exacte, o librărie din Greenwich Village 
tocmai pusese în vânzare cartea pe care o căuta! 

Aproape în acelaşi timp, primi un sms de la Carole: 


Ne întâlnim în Manhattan? 
Îi răspunse prompt: 
Sosesc 
Îşi desfăcu şorţul, îl abandonă pe tejghea şi o şterse din 


restaurant. 
— Şi desertul meu? se revoltă clienta. 


34 


The Book of Life 
Timpul acordat cititului este întotdeauna 
timp furat. Acesta este fără îndoială motivul pentru 
care metroul se întâmplă să fie cea mai mare 
bibliotecă a lumii. 
Francoise SAGAN 


Paris 

Spitalul european Marie-Curie 

Billie recupera cu o viteză uimitoare. | se scosese aparatul de 
respiraţie artificială, drenele şi numeroşii electrozi înainte de a fi 
transferată la serviciul de convalescenţă al spitalului. 

Clouseau trecea s-o vadă în fiecare zi, căutând eventuale 
complicaţii infecțioase sau urma vreunei scurgeri de lichid în 
pericard, dar, după părerea lui, totul era sub control. 

Cât despre mine, făcusem din spital o anexă a biroului meu. 
De la 7:30 la 19, cu o cască anti-zgomot pe urechi, lucram pe 
laptopul meu în cantina de la parter. La prânz, luam masa la 
autoservirea personalului graţie smart card-ului lui Clouseau - 
Când dormea tipul ăsta? Mânca oare? Mister... - şi, în calitate de 
însoțitor, obţinusem un pat în camera lui Billie, ceea ce ne 
permitea să ne petrecem în continuare serile împreună. 

Nu fusesem niciodată atât de îndrăgostit. 

Nu scrisesem niciodată cu atâta uşurinţă. 


x k x 


Greenwich Village 

1 octombrie 

Sfârşitul după-amiezii 

Carole ajunse prima în faţa micuței librării de pe Green Street. 


Kerouac & Co. Bookseller 


Privi prin geam şi nu-i veni să-şi creadă ochilor. Cartea era 
acolo! 

Deschisă pe un suport de prezentare ornat cu o etichetă 
„exemplar unic”, ea coabita cu o culegere de poezii de Emily 


Dickinson şi cu un afiş al filmului Dezaxații cu o dedicație scrisă 
de Marilyn Monroe. 

Simţi prezenţa lui Milo în spatele ei. 

— Felicitări pentru perseverenţă, zise el apropiindu-se de 
vitrină. De data asta, credeam într-adevăr că n-o s-o mai găsim. 

— Eşti sigur că asta e? 

— O să verificăm imediat, zise el intrând în prăvălie. 

Magazinul urma să se închidă. În picioare în faţa rafturilor, 
Kenneth Andrews punea la loc cărţile pe care le ştersese de 
praf. Îşi întrerupse aranjarea pentru a-i întâmpina pe noii săi 
clienţi. 

— Ce pot face pentru dumneavoastră, doamnă, domnule 

— Am dori să examinăm una din cărţi, ceru Carole arătând cu 
degetul romanul lui Tom. 

— Ah! O piesă excepţională! exclamă librarul luând cartea din 
vitrină şi mânuind-o cu aceeaşi precauţie de parc-ar fi ţinut în 
mâini un incunabul. 

Milo examină romanul pe toate părţile, uimit de maniera în 
care diferiţii cititori şi-l însuşiseră. 

— Deci? întrebă neliniştită Carole. 

— Asta este. 

— ÎI cumpărăm! zise ea plină de entuziasm. 

Era emoţionată şi mândră. Mulțumită ei, Billie era acum în 
afara pericolului! 

— Excelentă alegere, doamnă. O să vi-l împachetez. Cum 
doriţi să plătiţi? 

— Aăă... cât costă? 

Cu experienţa lui, Kenneth Andrews mirosise entuziasmul, 
clienţilor săi şi nu ezită să le spună o cifră ameţitoare: 

— Şase mii de dolari, doamnă. 

— Ce? glumiţi? zise cu voce sugrumată Milo. 

— Este o lucrare unică, se justifică librarul. 

— Nu, asta-i hoţie! 

Bătrânul le arătă uşa. 

— În acest caz, nu vă mai rețin. 

— Foarte bine! N-aveţi decât şi duceţi-vă la dracu”... 

— Mă duc numaidecât, stimate domn, şi vă doresc de 
asemenea o seară excelentă, îi replică Andrew aşezând romanul 
pe suportul de prezentare. 


— Aşteptaţi! îi ceru Carole încercând să calmeze lucrurile. O 
să vă plătesc suma cerută. 

Işi scoase portofelul şi îi întinse librarului cardul de credit. 

— Sunteţi foarte amabilă, doamnă, zise el apucând micuțul 
dreptunghi din plastic. 


x kx * 
Paris 
Spitalul european Marie-Curie 
Aceeaşi zi 


— Pot să mă întorc acasă? M-am săturat să stau întinsă-n pat! 
bombăni Billie. 

Profesorul Clouseau îi aruncă o privire severă. 

— Vă doare când apăs aici? întrebă el palpându-i sternul. 

— Puțin. 

Doctorul era îngrijorat. Billie avea febră. Cicatricea ei 
devenise roşie şi purulentă, cu marginile uşor desfăcute. Nu era 
probabil decât o infecţie superficială, dar ordonă totuşi câteva 
examene. 


x kK x 


New York 

— Cum adică „respins”? se miră Milo. 

— Imi pare rău, se scuză Kenneth Andrews, dar cardul soției 
dumneavoastră pare să aibă o mică problemă. 

— Nu sunt soţia lui, îl corectă Carole. 

Ea se întoarse spre Milo: 

— Probabil că am depăşit plafonul cardului de credit din cauza 
preţului biletelor de avion, dar mai am bani în contul de 
economii. 

— E o nebunie, o sfătui Milo, n-o să te ruinezi acum... 

Carole nici nu vru să audă: 

— Trebuie să sun la bancă pentru a efectua un virament, dar 
e vineri şi s-ar putea să dureze ceva timp, îi explică ea librarului. 

— Nu e nicio problemă. Reveniţi când puteţi. 

— Romanul acesta este foarte important pentru noi, insistă 
ea. 


— Vi-l păstrez până luni seara, promise Andrews retrăgând 
cartea din vitrină pentru a o pune pe tejghea. 

— Pot să am încredere în dumneavoastră? 

— Vă dau cuvântul meu, doamnă. 


x k x 


Paris 

Spitalul european Marie-Curie 

Luni, 4 octombrie 

— Au! ţipă Billie în timp ce infirmiera îi aplica o compresă 
caldă pe stern. 

De data asta, durerea era mai puternică. Avusese febră tot 
weekendul şi profesorul Clouseau o transferase din pavilionul de 
convalescenţă înapoi la secția de cardiologie. 

La căpătâiul ei, doctorul îi examina cicatricea: era în întregime 
inflamată şi rana continua să supureze. Clouseau se temea deo 
inflamație a osului sau a măduvei osoase: o mediastită, 
complicaţie rară, dar de temut a chirurgiei cardiace, cauzată 
probabil de un stafilococ auriu. 

Ordonase diverse examene, dar niciunul nu-i dădea un ajutor 
decisiv. Radiografia toracelui arăta ruptura a două fire de oţel, 
dar era greu de interpretat din cauza hematoamelor benigne 
apărute în urma operaţiei. 

Poate că îşi făcea griji degeaba... 

Ezită, apoi preferă să realizeze el însuşi un ultim examen. 
Înfipse un ac subţire în cavitatea situată între cei doi plămâni ai 
lui Billie pentru a scoate prin puncţie un pic de lichid 
mediastinal. Din câte se vedea cu ochiul liber, lichidul extras 
semăna a puroi. 

Prescrise un antibiotic pe cale venoasă şi trimise de urgenţă 
proba prelevată la laborator. 


x k x 


Greenwich Village 

Luni, 4 octombrie 

Ora 9:30 

Ca în toate dimineţile când se afla la New York, miliardarul 
Oleg Mordhorov se opri într-o micuță cafenea de pe Broom 


Street pentru a comanda un cappuccino. Cu paharul de carton 
în mână, ieşi pe trotuar şi o luă pe Green Street. 

Soarele toamnei arunca asupra imobilelor din Manhattan o 
lumină blândă. Lui Oleg îi plăcea să hoinărească pe străzi. Nu 
era pierdere de timp, dimpotrivă. Erau momente de reflecţie în 
cursul cărora luase adesea deciziile cele mai importante din 
viaţa lui. Avea o întâlnire la ora 11 pentru a finaliza o importantă 
operaţiune imobiliară. Grupul pe care îl conducea se pregătea să 
cumpere imobile şi depozite în Williamsburg, Greenpoint şi 
Coney Island pentru a le transforma în reşedinţe de lux. Un 
proiect care, prin forţa împrejurărilor, nu avea asentimentul 
locuitorilor din aceste cartiere, dar asta nu era problema lui. 

Oleg avea patruzeci şi patru de ani, dar figura lui cam rotofeie 
îl făcea să pară mai tânăr. Ilmbrăcat în jeanşi, cu o haină din 
velur şi cu un pulover cu glugă, nu arăta a ceea ce era: unul din 
cei mai bogaţi oameni din Rusia. El nu afişa semne exterioare 
de bogăţie, nu se deplasa în limuzină de oligarh, iar 
bodyguardul care veghea asupra lui ştia să păstreze distanţa şi 
să se facă invizibil. La douăzeci şi şase de ani, în timp ce studia 
filosofia într-un orăşel din zona golfului Avacha, i se propusese 
să facă parte din echipa municipalităţii din Petropavlovsk- 
Kamehatsky, un oraş portuar din estul Rusiei. Se implicase mult 
în viaţa locală, apoi, profitând de perestroika şi de reformele lui 
Elțîn, se lansase în business, asociindu-se cu oameni de afaceri 
nu întotdeauna de încredere, dar care îl făcuseră să profite de 
politica de privatizare a întreprinderilor publice. La început, n- 
avea „profil” de afacerist şi adversarii lui se lăsau mereu păcăliţi 
de aerul său visător şi inofensiv care îi masca voinţa rece şi 
implacabilă. Astăzi, îşi croise drumul său şi se debarasase de 
prieteniile stânjenitoare. Avea proprietăţi la Londra, New York şi 
Dubai, un yacht, un jet privat, o echipă profesionistă de basket 
şi o echipă de Formula 1. 

Oleg se opri în faţa vitrinei micuţei librării Kerouac & Co. 
Privirea îi fu atrasă de afişul filmului Dezaxaţi; cu autograful lui 
Marilyn Monroe. 

Un cadou pentru Marieke? De ce nu... 

leşea cu Marieke Van Eden, un top model olandez de douăzeci 
şi patru de ani care, de doi ani, era pe coperta tuturor revistelor 
de modă. 

— Bună ziua, zise el intrând în prăvălie. 


— Pot să vă ajut, domnule? îl întâmpină Kenneth Andrews. 

— Autograful lui Marilyn este autentic? 

— Bineînţeles, domnule, este furnizat cu certificatul de 
autenticitate. Este o piesă frumoasă... 

— ...Care face cât? 

— Trei mii cinci sute de dolari, domnule. 

— De acord, acceptă Oleg fără să încerce să se târguiască. 
Este un cadou. Puteţi să mi-l împachetaţi? 

— Imediat. 

În timp ce librarul rula afişul cu precauţie, Oleg îşi scoase 
cardul Platinium şi îl puse pe tejghea, chiar lângă o carte cu 
coperta din piele albastră. 

Tom Boyd - Trilogia îngerilor. 

E autorul preferat al lui Marieke... 

Îşi permise să deschidă romanul pentru a-l răsfoi. 

— Cât cereţi pe cartea asta? 

— Ah, îmi pare rău, nu este de vânzare. 

Oleg zâmbi. În afaceri, el nu era cu adevărat interesat decât 
de lucrurile care nu erau „după cum se pretindea” de vânzare. 

— Cât? repetă el. 

Faţa lui rotundă îşi pierduse bonomia. Acum, avea în ochi o 
strălucire neliniştitoare. 

— Este deja vândută, domnule, îi explică calm Andrews. 

— Dacă e deja vândută, ce caută aici? 

— Clientul o să vină după ea. 

— Deci, n-a plătit-o încă. 

— Nu, dar i-am dat cuvântul meu. 

— Şi cât costă cuvântul dumneavoastră? 

— Cuvântul meu nu e de vânzare, răspunse cu fermitate 
librarul. 

Andrews se simţi brusc jenat. Tipul ăsta avea ceva 
ameninţător şi violent. Încasă banii de pe cartea de credit şi îi 
întinse rusului pachetul şi chitanţa, uşurat să pună capăt acestui 
schimb. 

Dar Oleg nu gândea aşa. În loc să plece, el se instală într-un 
fotoliu din piele roşcată aşezat în faţa tejghelei. 

— Totul este de vânzare, nu? 

— Nu cred, domnule. 

— Ce zicea Shakespeare ăla al dumneavoastră? întrebă el 
încercând să-şi amintească un citat. Banii îl fac frumos pe cel 


urât, tânăr pe cel bătrân, cinstit pe cel necinstit, nobil pe cel 
ticălos... 

— Este o viziune foarte cinică despre om, cred că sunteţi de 
acord cu mine, nu-i aşa? 

— Ce nu se poate cumpăra? îl provocă Oleg. 

— O ştiţi foarte bine: prieteni, dragostea, demnitatea... 

Oleg respinse argumentul: 

— Fiinţa umană este slabă şi coruptibilă. 

— Recunoaşteţi că există nişte valori morale şi spirituale care 
scapă logicii interesului. 

— Orice om are un preţ. 

De data asta, Andrews îi arătă uşa: 

— Vă doresc o zi excelentă. 

Dar Oleg nici nu se clinti: 

— Orice om are un preţ, repetă el. Al dumneavoastră care e? 


x k x 


Greenwich Village 

Două ore mai târziu 

— Ce-nseamnă porcăria asta? se revoltă Milo ajungând în fața 
prăvăliei. 

Carole nu-şi credea ochilor. Nu numai că oblonul de fier era 
tras, dar un anunţ scris în grabă îi prevenea pe eventualii clienţi: 


ÎNCHIS TIMP DE UN AN DIN CAUZA SCHIMBĂRII 
PROPRIETARULUI 


Simţea cum o podidesc lacrimile. Descurajată, se aşeză pe 
bordura trotuarului şi îşi cufundă capul între mâini. Tocmai 
încasase cei şase mii de dolari. Cu un sfert de oră mai înainte, 
ţinuse să-i dea ea însăşi lui Tom vestea cea bună şi, poftim, 
cartea îi zbura de sub nas. 

De furie, Milo zgâlţâia oblonul de fier, dar Carole se ridică 
pentru a încerca să-l potolească: 

— Poţi să spargi tot ce vrei, asta nu va schimba nimic. 

Scoase cei şase mii de dolari lichizi şi îi dădu cea mai mare 
parte din ei. 


— Ascultă, eu îmi termin concediul, dar tu trebuie să te duci 
să-l susţii pe Tom la Paris. Asta-i tot ce putem face mai util 
acum. 

Aşa hotărâră să facă. Încă abătuţi, împărţiră amândoi un taxi 
până la aeroportul JFK şi fiecare plecă spre destinaţia lui: Carole 
la Los Angeles şi Milo la Paris. 


x k x 


Newark - Sfârşitul după-amiezii 

La câțiva zeci de kilometri de acolo, pe un alt aeroport new- 
yorkez, jetul privat al miliardarului Oleg Mordhorov decola către 
Europa. Un dus-întors expres la Paris pentru a-i face o surpriză 
Mariekei. În această primă săptămână din octombrie, tânăra 
manechină defila pe catwalk în capitala franceză pentru Fashion 
Week. Toate casele de modă care-şi prezentau aici ultima 
colecție şi-o disputau. Frumuseţe clasică şi femeie sofisticată în 
acelaşi timp, tânăra olandeză avea o strălucire aparte. Ca şi 
cum, din înaltul Olimpului, zeii lăsaseră să se scurgă pe Pământ 
un grăunte de jar din eternitatea lor. 

Instalat confortabil în coconul lui, Oleg răsfoi distrat cartea lui 
Tom Boyd înainte de a o strecura într-un plic cu bule, împodobit 
cu o panglică. 

Un cadou original, gândi el. Sper că o să-i placă. 

Îşi petrecu restul călătoriei reglând câteva afaceri înainte de 
a-şi acorda două ore de somn. 


x kK x 


Paris - Spitalul Marie-Curie 

5 octombrie 

Ora 5:30 

— Nenorocita asta de infecție nosocomială! zise fără 
menajamente Clouseau intrând în cameră. 

Doborâtă de febră şi oboseală, Billie nu-şi mai revenise din 
ajun. 

— Veste proastă? am încercat eu să ghicesc. 

— Foarte proastă: analiza lichidului a arătat prezenţa de 
germeni. Este pe cale să dezvolte o mediastinită: o infecţie 
gravă care necesită o intervenţie urgentă. 


— O s-o operaţi din nou? 
— Da, o ducem la blocul operator imediat. 


x k x 


jetul lui Oleg Mordhorov ateriza pe Orly Sud la ora 6 
dimineaţa. O maşină discretă îl aştepta la aeroport pentru a-l 
duce pe insula Saint-Louis, în plin centrul Parisului. 

Vehiculul se opri pe cheiul Bourbon, în faţa unei frumoase 
reşedinţe particulare din secolul al XVII-lea. Cu geanta de voiaj 
în mână, cu plicul conţinând cartea sub braţ, Oleg luă 
ascensorul până la cinci. Duplexul ocupa ultimele două etaje, 
oferind o frumoasă privelişte asupra Senei şi asupra podului 
Marie: o nebunie pe care i-o oferise Mariekei la începutul relaţiei 
lor. 

Oleg avea propriul său rând de chei. Pătrunse în apartament. 
Totul era liniştit, scufundat în lumina palidă a zorilor. Aruncat pe 
canapeaua din piele albă, el recunoscu mantoul gri perlat, 
ajustat pe talie, al Mariekei, dar lângă el era o jachetă 
bărbătească din piele care nu era alui... 

Inţelese imediat şi nu se mai obosi să urce până în cameră. 

Ajuns în stradă, încercă să-şi ascundă ruşinea în faţa şoferului, 
dar, copleşit de furie, aruncă de sus, cu toată forţa, cartea în 
fluviu. 


x k x 


Spitalul Marie-Curie 

Ora 7:30 

Ghidat de Clouseau, internistul puse electrozii de defibrilare 
pe corpul lui Billie, scufundată în negurile anesteziei. Apoi 
chirurgul intră în scenă, scoțând cu grijă toate firele care mai 
încorsetau toracele înainte de a desface larg marginile sternului, 
extirpând țesuturile necrozate sau infectate. 

Plaga supura lichid purulent. Clouseau hotărî să facă o 
operaţie „pe torace închis”. Pentru a aspira serozitatea plăgii, 
dispuse şase mici drene legate la flacoane în care domnea o 
puternică depresiune. Apoi termină intervenţia stabilizând solid 
sternul prin noi fire de oţel pentru ca cicatrizarea să nu fie 
perturbată de mişcările respiratorii. 


Până la urmă, operația a ieşit bi... 
— Domnule, are o hemoragie! Strigă internistul. 


x k x 


Protejat doar de plicul cu bule, romanul din piele albastru 
închis pluti un moment pe Sena înainte ca apa să înceapă să se 
infiltreze în ambalaj. 

În ultimele săptămâni, cartea asta călătorise mult, ajungând 
din Malibu la San Francisco, traversând Atlanticul până la Roma, 
continuându-şi drumul până în Asia înainte de a se întoarce în 
Manhattan pentru a efectua un ultim drum spre Franţa. 

În felul ei, transformase viaţa tuturor celor care o avuseseră 
în mâini. 

Romanul ăsta nu era ca celelalte. Povestea pe care o spunea 
încolţise în mintea unui adolescent traumatizat de drama trăită 
de prietena lui din copilărie. 

După ani de zile, când autorul ei era la rândul său asaltat de 
proprii lui demoni, cartea propulsase în lumea reală unul din 
personajele ei pentru a-i veni în ajutor. 

Dar, în dimineaţa aceea, în timp ce fluviul începea să ude 
paginile lucrării, realitatea părea că dorea să-şi reintre în 
drepturi, hotărâtă s-o înlăture definitiv pe Billie de pe faţa 
Pământului. 


35 
Proba inimii 
După ce am căutat fără să găsim, se întâmplă 
să găsim fără să căutăm. 
Jerome K. JEROME 


Spitalul Marie-Curie 

Ora 8:10 

— O deschidem din nou, ordonă Clouseau. 

Era exact ceea ce se temea: ventriculul drept se perforase, 
provocând un aflux masiv de sânge. Acesta ţâşnea din toate 
părţile şi inunda zona de lucru. lInternistul şi infirmiera se 
chinuiau atât de tare să-l aspire, încât Clouseau fu nevoit să 
preseze inima cu mâinile lui pentru a încerca să oprească 
hemoragia. 

De data asta, viaţa lui Billie nu mai atârna decât de-un fir de 
aţă. 


x kK x 


Cheiul Saint-Bernard 

Ora 8:45 

— Hei, băieţi! E timpul să vă puneţi pe treabă, nu să vă luaţi 
micul dejun! răcni căpitanul Karine Agneli intrând în sala de 
odihnă a cartierului general al Brigăzii Fluviale. 

Cu un croissant în mână şi o ceaşcă de cafea cu lapte în 
cealaltă, locotenenţii Diaz şi Capella frunzăreau Le Parisien, 
ascultând la radio cronica imitatorului vedetă a emisiunii 
matinale. 

Cu părul scurt şi zbârlit şi cu şarmantele-i pete de roşeaţă, 
Karine era pe cât de feminină, pe atât de autoritară. Exasperată 
de această stare de delăsare, ea închise radioul şi îşi urni 
oamenii din loc: 

— Tocmai am primit un telefon de la administraţia drumurilor: 
avem o urgenţă! Un tip ameţit de băutură a făcut un salt de pe 
podul Marie. Aşa că o să vă scoateţi degetele din... 

— Venim, şefa! i-o tăie Diaz. Nu te mai obosi să fii grosolană. 


În câteva secunde, luară cu toţii loc la bordul navei Cormoran, 
una din vedetele? de rond utilizate pentru a supraveghea fluviul 
parizian. Ambarcaţiunea spintecă valurile, mergând de-a lungul 
cheiului Henric-lV şi trecând pe sub podul Sully. 

— Trebuie să fii al naibii de matolit ca să ai chef să te bagi în 
apă pe frigul ăsta, remarcă Diaz. 

— Mda... nici voi doi nu-mi păreţi foarte odihniţi, aprecie 
Karine. 

— Azi-noapte, ăla micu’ s-a sculat într-una, se justifică 
locotenentul Capella. 

— Şi tu, Diaz? 

— Eu n-am dormit din cauza maică-mii. 

— A maică-tii? 

— E complicat, zise el pe un ton evaziv. 

Ea nu mai insistă. Vedeta îşi continua cursa de-a lungul căii 
Georges Pompidou, până când... 

— Îl zăresc! strigă Capella uitându-se prin binoclu. 

Ambarcaţiunea încetini depăşind podul Marie. Pe jumătate 
asfixiat, cu mişcările împiedicate de un impermeabil, un tip se 
zbătea în apă, încercând cu greu să ajungă la mal. 

— E pe cale să se înece, constată Karine. Cine se duce? 

— De data asta, e rândul lui Diaz! o asigură Capella. 

— Glumeşti? Aseară, eu am fost cel care... 

— OK, am înţeles, i-o tăie tânăra femeie. Până la urmă, aici, 
eu sunt singura care am ceva în pantaloni! 

Îşi încheie combinezonul şi se aruncă în apă sub privirile 
ruşinate ale celor doi locotenenţi. 

Înotă până la bărbat, îl potoli şi îl duse spre Cormoran unde 
Diaz îl luă în primire şi îl înfăşură într-o pătură înainte de a-i da 
primele îngrijiri. 

Încă în apă, Karine zări un obiect care plutea la suprafaţa 
fluviului. Îl apucă. Era un plic gros, cu bule, din plastic. Nu 
tocmai genul de chestie biodegradabilă. Întrucât lupta împotriva 
poluării făcea de asemenea parte din atribuţiile Brigăzii Fluviale, 
ea recupera pachetul înainte ca locotenentul Capella s-o ridice 
pe vedetă. 


x k x 


32 Ambarcaţiune cu motor, de mici dimensiuni, folosită pentru patrularea pe 
fluvii. (n.t.) 


Spitalul Marie-Curie 

Echipa chirurgicală munci toată dimineaţa încercând s-o 
salveze pe Billie. 

În tentativa sa de a repara ruptura ventriculară, Clouseau 
utiliză o parte din pliurile peritoneului pentru a reînchide incizia. 

Era operaţia ultimei şanse. 

Pronosticul era sumbru. 


x k x 


Cheiul Saint-Bernard 

Ora 9:15 

La întoarcerea la cartierul general al Brigăzii Fluviale, 
locotenentul Capella se ocupă de golirea vedetei înainte de a 
folosi aparatul de spălare sub presiune. 

El recuperă plicul cu bule îmbibat de apă ca un burete. 
Conţinea o carte în limba engleză care părea a fi într-o stare 
execrabilă. Era pe punctul de a o arunca în containerul de gunoi 


Y AA 


când, răzgândindu-se, hotărî în cele din urmă s-o lase pe chei. 


x kK x 


Apoi zilele trecură una după alta... 

Milo veni să stea cu mine la Paris şi mă ajută să trec peste 
acest moment dificil. 

Zbătându-se între viaţă şi moarte, Billie mai rămase mai bine 
de o săptămână la reanimare, sub supravegherea vigilentă a lui 
Clouseau care evalua din trei în trei ore starea de sănătate a 
bolnavei lui. 

Inţelegător, el îmi tolera accesul permanent la secţia de 
reanimare. Mi-am petrecut astfel o bună parte din zile aşezat pe 
un scaun, cu laptopul pe genunchi, tastând cu febrilitate în 
ritmul zgomotului aparatului de monitorizare cardiacă şi al celui 
de respiraţie artificială. 

Doborâtă de sedative, Billie era intubată, plină de electrozi, 
drene toracice şi perfuzii care plecau de la braţe şi de la piept. 
Deschidea rar ochii şi, atunci când o făcea, îi citeam în privire 
suferinţa şi disperarea. Aş fi vrut să o îmbărbătez şi să o 
consolez, dar tot ce puteam face era să continui să scriu. 


x k x 


La mijlocul lunii octombrie, aşezat la o masă pe terasa unei 
cafenele, Milo termina o scrisoare lungă pentru Carole. Băgă 
foile într-un plic, îşi termină Perrier-ul cu mentă şi traversă 
strada pentru a ajunge pe malul Senei, pe cheiul Malaquais. 
Îndreptându-se spre Institutul Franței - unde ochise o cutie 
poştală pentru a-şi pune scrisoarea - hoinări un pic prin faţa 
tarabelor buchiniştilor. Cărţi vechi de calitate stăteau alături de 
cărţi poştale semnate Doisneau, de afişe vintage ale cabaretului 
Chat Noir, de viniluri din anii '60 şi de brelocuri oribile cu Turnul 
Eiffel. Milo se opri în faţa unui librar specializat în benzi 
desenate. De la Hu/k la Spiderman, visele lui de copil fuseseră 
populate de eroii din comics-urile Marvel şi în după-amiaza 
aceea, descoperi cu interes câteva albume cu Asterisc şi Lucky 
Luke. 

Ultima tarabă regrupa publicaţii „toate la 1 euro”. Milo aruncă 
o privire din curiozitate: vechi ediţii de buzunar îngălbenite, 
reviste rupte şi, printre adunăturile astea, un roman deteriorat 
legat în piele de culoare albastru închis... 

Este imposibil! 

Examină cartea: legătura era toată umflată, paginile lipite şi 
uscate ca piatra. 

— Where... where did you get this book? întrebă el, incapabil 
să pronunţe măcar o frază în franceză. 

Buchinistul, care bâiguia câteva cuvinte în engleză, îi explică 
că o găsise pe chei, dar Milo nu reuşi să înţeleagă prin ce 
miracol cartea căreia îi pierduse urma la New York se afla zece 
zile mai târziu la Paris. 

Încă debusolat, întoarse lucrarea pe toate părţile. 

Sigur, romanul era acolo, dar într-o asemenea stare... 

Buchinistul îi înţelese descumpănirea: 

— Dacă vreţi s-o restauraţi, pot să vă recomand pe cineva, îi 
propuse el întinzându-i o carte de vizită. 


x k x 


Anexa stăreției Saint Benoit 
Undeva în Paris 


În atelierul monastic de legătorie artizanală, sora Marie- 
Claude examina lucrarea care îi fusese încredinţată. „Corpul” 
cărţii era tasat şi lovit, iar coperta din imitație de piele foarte 
deteriorată. Restaurarea care i se ceruse i se părea dificilă, dar 
călugăriţa se înhamă la sarcina ei cu hotărâre. 

Începu prin a debroşa cu scrupulozitate cartea. Apoi, cu 
ajutorul unui umidificator doar un pic mai gros decât un stilou, 
propulsa asupra romanului un abur foarte fin a cărui 
temperatură se afişă pe ecranul digital. Norul umed impregnă 
hârtia şi separă paginile lipite. Întrucât fuseseră înmuiate, filele 
erau fragile şi parţial şterse. Cu precauţie, sora Marie-Claude 
inseră sugative între fiecare pagină, apoi puse lucrarea pe 
muchia ei inferioară şi, cu o infinită răbdare, folosi un uscător de 
păr pentru a „readuce cartea la viaţă”. 

Câteva ore mai târziu, se puteau din nou întoarce paginile cu 
o oarecare uşurinţă. Călugăriţa le controlă una câte una, 
asigurându-se de fiecare dată că treaba fusese bine făcută. Lipi 
la loc fotografiile care se dezlipiseră, ca şi micuța şuviţă de păr 
cu fire atât de subţiri încât ai fi zis că-s de înger. La sfârşit, 
pentru a da volumului forma lui originală, îl puse să stea o 
noapte întreagă între cele două scânduri ale unei prese. 

A doua zi, sora Marie-Claude se apucă să-i confecţioneze o 
nouă copertă din piele. În atmosfera de reculegere a atelierului 
ei, înconjurată de linişte şi pace, ea lucră toată ziua cu o precizie 
chirurgicală pentru a realiza o legătură din piele de vițel, uşor 
colorată pe care o decoră cu o etichetă din piele de miel pe care 
gravă titlul cu foiţă de aur. 

La ora 19, tânărul american cu nume ciudat bătu la uşa 
comunităţii mănăstireşti. Sora Marie-Claude îi înmâna cartea lui 
Milo, care îi făcu atâtea complimente cu privire la munca 
depusă, încât ea nu se putu abţine să nu roşească. 


x k x 


— Trezeşte-te! îmi ordonă Milo zgâlţâindu-mă. 

Fir-ar să fie! 

Adormisem iar în faţa ecranului laptopului, în camera de spital 
pe care o ocupa Billie înainte de a fi din nou operată. Imi 
petreceam mereu nopţile aici, cu acordul tacit al personalului. 


Storurile erau trase şi încăperea era luminată slab de o 
veioză. 

— Ce oră e? am întrebat frecându-mă la ochi. 

— 23. 

— În ce zi suntem? 

— Miercuri. 

Nu se putu stăpâni să nu adauge cu un aer zeflemitor: 

— Ca să-ţi anticipez următoare întrebare, suntem în 2010 şi 
Obama este încă preşedinte. 

— Hmm... 

Când eram cufundat într-o poveste, reperele mele temporale 
aveau tendinţa să devină confuze. 

— Câte pagini ai scris? întrebă el încercând să citească peste 
umărul meu. 

— Două sute cincizeci, am zis lăsând în jos ecranul. Sunt la 
jumătate. 

— Cum se simte Billie? 

— E tot sub supraveghere, la reanimare. 

Cu solemnitate, el scoase dintr-o pungă cartonată o carte 
luxos legată. 

— Am un cadou pentru tine, zise misterios. 

Mi-a trebuit un moment pentru a înţelege că era vorba de 
propria mea lucrare pe care o urmărise, împreună cu Carole, 
prin toate colţurile lumii. 

Cartea era solid restaurată şi coperta din piele, caldă şi 
netedă la atingere. 

— Billie nu trebuie să se mai teamă de nimic, mă asigură Milo. 
Acum, tot ce-ţi rămâne de făcut este să-ţi termini povestea ca s- 
o trimiţi în lumea ei. 


x kK x 


Săptămânile şi lunile trec unele după altele. 

Octombrie, noiembrie, decembrie... 

Vântul luă cu el frunzele galbene căzute pe trotuare şi 
blândeţea soarelui de toamnă fu urmată de asprimea iernii. 

Cafenelele îşi băgară înăuntru scaunele de pe terase şi îşi 
aprinseră felinarele. Vânzătorii de castane îşi făcură apariţia la 
gurile de metrou unde, dintr-un singur gest, trecătorii îşi îndesau 
căciulile pe cap şi îşi strângeau fularele la gât. 


Purtat de elan, scriam din ce în ce mai repede, apăsând pe 
clapele tastaturii mele aproape fără să-mi trag sufletul, posedat 
de o poveste pentru care eram acum mai mult jucăria decât 
creatorul şi hipnotizat de numerele paginilor care defilau pe 
documentul meu Word: 350, 400, 450... 

Billie rezistase şocului şi trecuse cu succes „proba inimii”. | se 
scosese mai întâi tubul care îi bloca laringele pentru a-l înlocui 
cu o mască de oxigen. Clouseau reduse apoi progresiv dozele de 
sedative şi îi scoase drenele şi perfuziile, uşurat să vadă că 
prelevările bacteriologice nu arătau noi urme de infecţie. 

Apoi îi scoaseră pansamentele pentru a-i acoperi rănile 
suturate cu scotch transparent. De-a lungul săptămânilor, 
cicatricea deveni mai discretă. 

Billie reîncepu să bea şi să mănânce singură. Am văzut-o 
făcând primii paşi, apoi urcând o scară, sub privirea vigilentă a 
unui kinetoterapeut. 

Rădăcinile părului ei îşi recăpătaseră culoarea de origine, iar 
ea, zâmbetul şi vitalitatea. 

Pe 17 decembrie, Parisul se trezi sub primii fulgi de zăpadă 
care căzură toată dimineaţa. 

lar pe 23 decembrie, eu am pus punct final romanului meu. 


36 
Ultima dată când am văzut-o pe Billie 
O iubire foarte mare înseamnă două vise care 
se întâlnesc şi, complice, se sustrag până la capăt 


realității. 
Romain GARY 
Paris, 
23 decembrie 
Ora 20 


În ajunul Revelionului, piaţa de Crăciun era în toi. Agăţată de 
braţul meu, Billie se lăsa ghidată printre căsuţele albe instalate 
între Place de la Concorde şi rondul Champs-Elys6e. Roata 
mare, luminiţele, sculpturile în gheaţă, mirosul de vin fiert şi de 
turtă dulce aduceau un pic de magie şi de feerie bulevardului. 

— Te-ai hotărât să-mi faci cadou o pereche de pantofi? 
exclamă ea în timp ce treceam prin faţa magazinelor de lux de 
pe bulevardul Montaigne. 

— Nu, te duc la teatru. 

— O să vedem un spectacol? 

— Nu, o să cinăm! 

Odată ajunşi în dreptul fațadei de marmură albă a teatrului de 
pe Champs-Elys&e, am luat ascensorul pentru a ajunge la 
restaurantul instalat în vârf. 

Într-un decor luminos, unde lemnul se amesteca cu sticla şi 
granitul, sala era vopsită în tonuri pastelate accentuate de 
coloane de culoarea prunei. 

— Doriţi să beţi ceva? întrebă şeful chelnerilor după ce ne-am 
instalat într-unul din micuţele separeuri drapate cu mătase, 
propice intimităţii. 

Am comandat două cupe de şampanie şi am scos din buzunar 
o minusculă cutie argintie. 

— Mi-am ţinut promisiunea, am zis eu întinzând obiectul 
partenerei mele. 

— E o bijuterie? 

— Nu, nu te ambala... 

— Ah, e un stick USB! descoperi ea scoțând capacul micuţului 
conector. Ţi-ai terminat romanul! 

Am încuviinţat din cap în timp ce ni se aducea aperitivul. 


— Şi eu am ceva pentru tine! zise ea pe un ton misterios, 
scoțând din geantă un telefon. Înainte de a ciocni, aş vrea să-ţi 
dau ăsta. 

— Dare al meu! 

— Da, ţi l-am subtilizat azi-dimineaţă, mărturisi ea fără 
complexe. Ştii bine că îmi place să scotocesc... 

Mi-am recuperat mobilul bombănind în timp ce ea afişa un 
zâmbet satisfăcut. 

— Mi-am permis, de altfel, să-ţi citesc unele sms-uri. Văd că 
lucrurile se aranjează cu Aurore! 

Deşi nu greşise deloc, am scuturat din cap în semn de negare. 
În ultimele săptămâni, mesajele de la Aurore fuseseră mai 
numeroase şi mai afectuoase. Scria că îi lipsesc, se scuza pentru 
unele din greşelile ei şi vorbea printre rânduri despre o „a doua 
şansă” la care cuplul nostru avea poate dreptul. 

— Este din nou îndrăgostită! Ţi-am spus că şi eu mă voi achita 
de partea mea din contract! afirmă Billie scoțând din buzunar 
bucata de faţă de masă din hârtie mototolită de la stația- 
service. 

— Erau vremuri frumoase, am zis eu amintindu-mi cu 
nostalgie de ziua în care semnasem acest acord. 

— Da, îţi dădusem o scatoalcă zdravănă, dacă îţi aminteşti! 

— Deci, în seara asta, e sfârşitul aventurii? 

Mă privi cu un aer care se voia nepăsător: 

— Ei da! Misiune îndeplinită pentru amândoi: tu ţi-ai terminat 
cartea şi eu ţi-am adus înapoi femeia pe care o iubeşti. 

— Tu eşti femeia pe care o iubesc. 

— Nu complica totul, te rog, îmi ceru ea în timp ce un chelner 
venea pentru a ne lua comanda. 

Am întors capul într-o parte pentru a-mi masca tristeţea şi 
privirea îmi fugi prin vitraliul ameţitor care oferea o panoramă 
încântătoare asupra acoperişurilor Parisului. L-am lăsat pe 
chelner să plece înainte de a întreba: 

— Concret, ce-o să se întâmple acum? 

— Am vorbit deja despre asta de mai multe ori, Tom. O să-ți 
trimiţi manuscrisul la editorul tău şi, din momentul în care 
acesta va citi textul, lumea imaginară pe care o descrii în 
povestea ta va prinde formă în mintea lui. Şi în această lume 
imaginară e locul meu. 

— Locul tău este aici, cu mine! 


— Nu, este imposibil! Nu pot să fiu în acelaşi timp şi în 
realitate, şi în ficţiune. Nu pot să trăiesc aici! Am fost la un pas 
de moarte şi e un miracol că mai sunt încă în viaţă. 

— Dar acum te simţi mai bine. 

— E doar o amânare şi tu o ştii foarte bine. Dacă rămân, o să 
mă îmbolnăvesc din nou şi, de data asta, n-o să-mi mai revin. 

Eram descumpănit de resemnarea ei. 

— Dar s-ar zice că... aproape că îţi face plăcere să mă 
părăseşti! 

— Nu, nu-mi face plăcere, dar ştiam de la bun început că 
povestea noastră nu putea fi decât efemeră. Ştiam că n-avem 
viitor şi că nu vom putea construi nimic împreună. 

— Dar s-a întâmplat ceva între noi! 

— Bineînţeles: am trăit în ultimele săptămâni un fel de 
paranteză fermecată, dar realităţile noastre sunt ireconciliabile. 
Tu trăieşti într-o lume reală, eu nu sunt decât o creatură 
imaginară. 

— Foarte bine, am zis eu ridicându-mă de la masă, dar ai 
putea cel puţin să arăţi un pic de tristeţe. 

Mi-am aruncat şervetul pe scaun şi banii pe care-i mai aveam 
pe masă şi am părăsit restaurantul. 


x k x 


Frigul muşcător care paralizase oraşul mă pătrunse până la 
os. Mi-am ridicat gulerul paltonului şi am luat-o în sus pe 
bulevard, până la Plaza, unde trei taxiuri îşi aşteptau clienţii. 

Billie alergă după mine şi mă apucă violent de braţ: 

— N-ai dreptul să mă părăseşti aşa! N-ai dreptul să strici tot 
ceea ce am trăit! 

Era scuturată de frisoane. Pe obraji, îi curgeau lacrimi, din 
gură, îi ieşea abur. 

— Ce crezi? ţipă ea. Că eu nu sunt distrusă la gândul că te voi 
pierde? Dar, bietul meu bătrânel, nici nu ştii cât de mult te 
iubesc! 

Era pornită împotriva mea şi revoltată de reproşurile mele. 

— Vrei să-ţi spun că nu m-am simţit niciodată atât de bine cu 
un bărbat în toată viaţa mea? Nici măcar nu ştiam că poţi avea 
un asemenea sentiment pentru cineva! Nu ştiam că pasiunea 
era compatibilă cu admiraţia, cu umorul, cu tandreţea! Tu eşti 


singurul care m-ai făcut să citesc cărţi. Singurul care mă ascultă 
cu adevărat atunci când vorbesc şi în ochii căruia nu mă simt 
prea idioată. Singurul care-mi consideră replicile la fel de sexy 
precum picioarele. Singurul care vede în mine şi altceva decât o 
fată pe care s-o dai pe spate... Dar eşti prea prost ca să-ţi dai 
seama de asta. 

Am luat-o în braţe. Şi eu eram furios: pe egoismul meu şi pe 
această barieră de netrecut care, separând realitatea de 
ficţiune, ne împiedica să trăim povestea de dragoste pe care o 
meritam. 


x kK x 


Pentru ultima oară, ne-am întors „acasă”, în micuțul 
apartament din piaţa Furstemberg care adăpostise începutul 
iubirii noastre. 

Pentru ultima oară, am aprins focul în şemineu, arătându-i că- 
i reținusem bine lecţia: mai întâi hârtie mototolită, apoi 
vreascuri şi la sfârşit lemne aşezate în formă de cort tipi. 

Pentru ultima oară, am luat o înghiţitură din infamul şi 
deliciosul rachiu de pere. 

Pentru ultima oară, Leo Ferre ne-a cântat „timpul trece şi, cu 
el, totul trece”. 


x kK x 


Focul începea să ardă şi proiecta umbre scânteietoare pe 
pereţi. Eram culcaţi pe canapea. Billie îşi pusese capul pe 
pântecul meu în timp ce eu îi mângâiam părul. 

— Trebuie să-mi faci o promisiune, începu ea întorcându-se 
spre mine. 

— Tot ce vrei. 

— Promite-mi să nu cazi din nou în gaura neagră în care 
alunecaseşi şi să nu te mai droghezi niciodată cu medicamente. 

Eram impresionat de rugăminţile ei fervente, dar nu foarte 
sigur de capacitatea mea de a le îndeplini odată ce mă voi trezi 
singur. 

— Ai revenit la viaţa ta normală, Tom. Ai reînceput să scrii şi 
să iubeşti. Ai prieteni. Fii fericit cu Aurore, fă copii. Nu te las... 

— Nu-mi pasă de Aurore! am zis eu întrerupând-o. 


Se sculă în picioare şi continuă: 

— De-ar fi să trăiesc zece vieţi, tot n-aş avea destul timp ca 
să-ţi mulţumesc pentru ce ai făcut pentru mine. Nu ştiu cu 
adevărat ce-o să mi se întâmple, nici unde o să aterizez, dar fii 
sigur că, acolo unde voi fi, voi continua să te iubesc. 

Înaintă spre birou şi căută în sertar cartea restaurată pe care 
mi-o adusese Milo. 

— Ce faci? 

În timp ce încercam să mă ridic pentru a mă duce la ea, am 
fost cuprins de o ameţeală pe cât de bruscă, pe atât de 
puternică. Îmi simţeam capul greu şi mă pocni un somn de 
nestăvilit. 

Ce mi se întâmplă? 

Am făcut câţiva paşi şovăitori. Billie deschisese romanul şi 
bănuiam că recitea acea faimoasă pagină 266 care se termina 
brusc cu: „strigă ea căzând”. 

Ochii mi se închideau, puterile mă lăsau şi, deodată, am 
înţeles: 

Rachiul! Billie nu făcuse decât să-şi înmoaie buzele, în timp ce 
eu... 

— Ai... ai pus ceva în sticlă? 

Fără să încerce să nege, scoase din buzunar tubul de 
somnifere pe care probabil îl furase din spital. 

— Dar de ce? 

— Ca să mă laşi să plec. 

Aveam muşchii gâtului paralizaţi şi îmi venea să vomit. Am 
luptat cu toropeala încercând să nu mă prăbuşesc, dar, în jurul 
meu, totul începu să se dedubleze. 

Ultima mea imagine cu adevărat clară a fost cea a lui Billie 
răscolind jarul cu vătraiul înainte de a arunca romanul în flăcări. 
Prin această carte venise, prin această carte trebuia să plece. 

Incapabil să o împiedic, am căzut în genunchi şi vederea mi s- 
a tulburat şi mai mult. Billie îmi deschisese laptopul şi mai mult 
am ghicit decât am văzut că avea să branşeze stick-ul USB 
argintat la... 

În timp ce totul se clătina în jurul meu, am auzit zgomotul 
uşor de recunoscut al unui e-mail care pleca din laptopul meu. 
Apoi, în timp ce îmi pierdeam cunoştinţa prăbuşindu-mă pe 
parchet, un firicel subţire de voce îmi murmură un fragil „te 


iubesc” care se pierdu în negurile somnului în care mă 
scufundam. 


x k x 


Manhattan 

Madison Avenue 

În acelaşi moment, la New York, era trecut de ora 16 când 
Rebecca Tyler, directoare literară la editura Doubleday, ridică 
receptorul pentru a răspunde la un apel al asistentei ei. 

— Tocmai am primit manuscrisul ultimului roman al lui Tom 
Boyd! o anunță Janice. ` 

— Nu e prea devreme! exclamă Rebecca. Il aşteptam de luni 
de zile. 

— Vi-I printez? 

— Da, cât mai repede posibil. 

Rebecca ceru totodată să i se anuleze următoarele două 
întâlniri. Al treilea volum din Trilogia îngerilor era o prioritate 
pentru editură şi se grăbea să vadă cât de bun era textul. 

Îşi începu lectura cu puţin înainte de ora 17 şi o continuă până 
seara târziu. 

Fără să-i fi suflat vreo vorbă şefei ei, Janice îşi printase şi ei un 
exemplar al romanului. Ea părăsi biroul la ora 18 pentru a se 
întoarce cu metroul în micul său apartament din Williamsburg, 
spunându-şi că era complet nebună că şi-a asumat un 
asemenea risc. Genul de greşeală profesională din cauza căreia 
putea fi concediată. Dar era atât de nerăbdătoare să citească 
sfârşitul trilogiei, încât nu putuse să reziste. 

Aşadar, în mintea acestor prime două cititoare începu să 
prindă formă lumea imaginară descrisă de Tom. 

Lumea în care evolua de acum înainte Billie. 


x k x 


Paris 

24 decembrie 

Ora 9 

Când am deschis ochii, a doua zi dimineață, mi-era greață şi 
aveam un gust de pământ în gură. Apartamentul era gol şi rece. 
În şemineu, nu mai era decât cenuşă. 


Afară, cerul era întunecat şi ploaia lovea în geamuri. 

Billie ieşise din viaţa mea la fel de brutal precum intrase, ca 
un glonţ care mi-ar fi străpuns inima, lăsându-mă din nou singur 
şi nenorocit. 


37 


Căsătoria celor mai buni prieteni ai mei 
Singurii prieteni demni de interes sunt cei 
pe care poți să-i suni la ora patru dimineața. 
Marlene DIETRICH 


Opt luni mai târziu 

Prima săptămână din septembrie 

Malibu, California 

Proprietatea - o replică a unui castel franțuzesc construit în 
anii '60 de un miliardar excentric - se întindea pe înălțimile din 
Zuma Beach. Şase hectare de verdeață, grădini şi vii care-ţi 
dădeau impresia că te afli mai degrabă în plină câmpie 
burgundă decât pe malul oceanului, în oraşul surferilor şi al 
plajelor cu nisip alb. 

In acest mediu protejat aleseseră Milo şi Carole să-şi 
celebreze căsătoria. De la sfârşitul aventurii noastre, cei doi 
prieteni ai mei stăteau bine cu dragostea şi eu eram primul care 
să mă bucur de fericirea lor atât de mult timp amânată. 

Viaţa îşi reluase cursul. Imi rambursasem datoriile şi ieşisem 
cu bine din necazurile mele judiciare. Publicat în urmă cu şase 
luni, al treilea volum din trilogia mea ajunsese la cititori. Cât 
despre primul film adaptat după romanele mele, rămăsese mai 
bine de trei săptămâni în fruntea box-office-ului estival. Roata 
se întoarce repede la Hollywood: din /ooser în derivă, 
redevenisem autorul de succes căruia îi reuşea totul. Sic tranzit 
gloria mundi. 

Milo redeschisese birourile noastre şi îmi administra acum 
afacerile cu o prudenţă de indian sioux. Îşi recuperase Bugatti- 
ul, dar, aflând că viitoarea lui soţie era însărcinată, îl schimbase 
cu un break Volvo! 

Pe scurt, Milo nu mai era acelaşi Milo... 

Dacă în aparenţă viaţa îmi surâdea din nou, jeleam dispariţia 
lui Billie. Plecase lăsându-mi în adâncul inimii o rezervă de iubire 
nesecată cu care nu ştiam ce să fac. Ca să rămân fidel 
promisiunii mele, nu mă scufundasem din nou în nebuloasa de 
„antidepresive, anxiolitice şi crystal meth” şi eram cât se poate 
de clean. Ca să nu rămân inactiv, pornisem într-un vast turneu 
de promovare care, în câteva luni, mă făcuse să vizitez toate 
colţurile ţării. Simplul fapt de a vedea lume nouă avusese 


asupra mea efecte terapeutice, dar, de cum mă trezeam singur, 
amintirea dureroasă a lui Billie reapărea reînviindu-mi cu 
cruzime magia întâlnirii noastre, scânteia înfruntărilor verbale, 
embrionul ritualurilor şi căldura intimităţii. 

De acum înainte, trăsesem o linie în privinţa vieţii mele 
amoroase şi rupsesem orice contact cu Aurore. Povestea 
noastră de dragoste nu era dintre acelea care meritau o a doua 
şansă. Nu aveam niciun proiect de viitor, mulţumindu-mă să iau 
zilele una după alta, aşa cum veneau. 

Dar nu-mi puteam permite un nou bilet numai dus spre infern. 
Dacă m-aş fi prăbuşit a doua oară, nu m-aş mai fi ridicat şi n- 
aveam dreptul să-i decepţionez pe Carole şi Milo care se 
străduiau să-mi redea gustul pentru viaţă. Ca să nu le stric 
iubirea, îmi ascundeam tristeţea şi rănile ducându-mă cu dragă 
inimă la dineurile „casting” pe care le organizau vineri seara 
pentru a mă face să-mi întâlnesc sufletul-pereche. Işi juraseră să 
reuşească să găsească „perla rară” şi îşi mobilizau în acest scop 
toate relaţiile. În câteva luni, graţie eforturilor lor, am întâlnit 
aşadar un eşantion bogat de celibatare californiene alese pe 
sprânceană - profe universitare, scenariste, psiholoage... - dar 
acest joc nu mă amuza deloc şi conversațiile noastre nu se 
prelungeau niciodată dincolo de cină. 


x kK x 


— Un discurs al martorului! ceru cineva din asistență. 

Eram sub marele cort alb ridicat pentru a găzdui invitații. Erau 
prezenţi în principal poliţişti, pompieri şi brancardieri cu care 
Carole colabora în munca ei şi care veniseră cu familia. 
Impreună cu mama lui, eu eram practic singurul care-l 
reprezentam pe Milo. Ambianţa era destinsă şi neprotocolară. 
Vântul izbea în copertinele de pânză şi aducea miresme de iarbă 
proaspătă şi aer marin. 

— Un discurs al martorului! reluară în cor invitaţii. 

Începură toţi să lovească uşor cu cuțitul în pahar, obligându- 
mă să mă ridic pentru a improviza un toast de care m-aş fi lipsit 
bucuros: afecțiunea pe care le-o purtam prietenilor mei nu era 
de genul celei pe care ţi-o exprimi în faţa a patruzeci de oameni. 

Totuşi, m-am străduit să le fac pe plac. M-am ridicat în 
picioare şi s-a făcut linişte. 


Bună ziua tuturor, 

Este o onoare că am fost ales martor al acestei căsătorii care 
se întâmplă să fie cea a celor mai buni prieteni ai mei şi, ca să 
fiu cinstit, a singurilor doi prieteni adevărați pe care-i am. 

M-am întors spre Carole. Era strălucitoare în rochia ei cu 
corset, presărată cu mici cristale. 

Carole, ne cunoaştem din copilărie, e ca şi cum aş spune 
dintotdeauna. Viaţa mea şi a ta sunt în mod indisolubil legate şi 
n-aş putea niciodată să fiu fericit dacă aş şti că tu nu eşti. 

l-am zâmbit şi ea mi-a făcut cu ochiul. Apoi m-am adresat lui 
Milo. 

Milo, fratele meu, împreună am cunoscut totul şi am împărțit 
totul: de la tinerețea noastră grea până la vanitatea reuşitei 
sociale. Împreună, am comis greşeli şi le-am reparat. Împreună, 
am pierdut totul şi am recâştigat totul. Şi sper că tot împreună 
ne vom continua drumul. 

Milo îmi făcu un semn discret din cap. Vedeam că ochii îi 
străluceau şi că era emoţionat. 

Normal, cuvintele sunt meseria mea, dar cuvintele sunt 
neputincioase pentru a-mi exprima fericirea de a vă vedea 
astăzi căsătoriți. 

De mai bine de un an de zile, mi-ati dovedit amândoi cât de 
mult puteam să contez pe voi, inclusiv în împrejurările cele mai 
dramatice. Mi-aţi arătat că zicala care spune că prietenia 
dublează bucuriile şi reduce la jumătate necazurile nu e doar o 
formulă. 

Vă multumesc din tot sufletul şi vă promit că, la rândul meu, 
voi fi aici când veţi avea nevoie de mine pentru a vă ajuta să vă 
păstraţi fericirea toată viața. 

Apoi mi-am ridicat paharul în faţa asistenţei. 

Vă doresc o zi excelentă şi vă invit să închinati pentru miri. 

— Pentru miri! strigară în cor invitaţii. 

Am văzut-o pe Carole ştergându-şi o lacrimă în timp ce Milo 
venea spre mine ca să mă îmbrăţişeze. 

— Trebuie să stăm de vorbă, îmi zise el la ureche. 


x kK x 


Ne refugiasem într-un loc liniştit al proprietății: hangarul cu 
bărci construit pe malul unui lac pe care plutea o escadrilă de 


lebede. Cocoţată pe un fronton, micuța clădire adăpostea o 
colecţie de bărci din lemn lăcuit şi avea un iz atemporal de 
Nouă-Anglie. 

— Despre ce vrei să vorbim, Milo? 

Prietenul meu îşi slăbi nodul la cravată. Făcea eforturi să pară 
calm, dar trăsăturile feţei lui exprimau jena şi preocuparea. 

— Nu vreau să mai trăiesc în minciună, Tom. Ştiu că ar fi 
trebuit să-ţi vorbesc mai devreme, dar... 

Se întrerupse pentru a-şi freca pleoapele. 

— Ce se întâmplă? am întrebat eu intrigat. Nu-mi spune că iar 
ai pierdut bani la Bursă? 

— Nu, e vorba de Billie... 

— Ce-i cu Billie? 

— Ea... ea există. În sfârşit, nu de-adevăratelea, dar... 

Nu înţelegeam nimic din ceea ce încerca să-mi spună. 

— Pe cuvântul meu, parcă ai fi băut! 

El respiră profund pentru a-şi recăpăta calmul şi se aşeză pe 
masa de tâmplărie. 

— Trebuie să repunem lucrurile în contextul lor. Aminteşte-ţi 
în ce stare erai acum un an. O luaseşi razna complet. Făceai 
tâmpenie după tâmpenie: exces de viteză, droguri, probleme 
judiciare. Nu mai scriai, te afundai într-o depresie suicidară din 
care nimic nu reuşea să te scoată, nici terapia, nici 
medicamentele, nici susţinerea noastră. 

M-am aşezat lângă el, brusc îngrijorat. 

— Într-o dimineaţă, continuă el, am primit un telefon de la 
editorul nostru care ne anunţa o greşeală de imprimare la noul 
tiraj din al doilea volum al trilogiei. Mi-a trimis un exemplar prin 
curier şi am descoperit că romanul se întrerupea chiar la mijloc 
prin cuvintele: „strigă ea căzând”. Toată ziua, fraza asta a 
continuat să-mi răsune în cap şi încă mă gândeam la ea în 
timpul întâlnirii de după-amiază din studiourile Columbia. 
Producătorii erau pe cale să încheie castingul pentru adaptarea 
romanului tău şi, în ziua aia, echipa filmului asista la probele 
pentru rolurile secundare. M-am învârtit un pic pe platou unde 
se desfăşura proba pentru găsirea actriţei care să o întruchipeze 
în film pe Billie. Acolo am întâlnit-o pe fata asta... 

— Ce fată? 

— O chema Lilly. Era o tânără un pic descumpănită care-şi 
trambala book-ul din casting în casting. Avea tenul palid, ochii 


tiviţi cu rimel şi afişa oboseala unei eroine a lui Cassavetes. 
Proba ei mi s-a părut epatantă, dar asistentul regizorului nu i-a 
dat deloc speranţă. Tipul avea într-adevăr orbul găinilor, căci 
era cât se poate de evident că fata asta „era” Billie a ta. Atunci, 
am invitat-o la un pahar şi mi-a povestit viaţa ei. 

Milo făcu o pauză insuportabilă, pândindu-mi reacţiile, 
folosind fiecare cuvânt cu precauţie, dar mă săturasem să-l văd 
cum se învârte în jurul cozii. 

— Continuă, fir-ar să fie! 

— Între diverse joburi de chelneriţă, Lilly desfăşura cu 
întreruperi o carieră secretă de manechin, încercând în acelaşi 
timp să devină actriţă. Făcuse câteva fotografii pentru reviste, 
nişte spoturi publicitare la produse ieftine şi apăruse în scurt- 
metraje, dar nu era Kate Moss. Deşi era încă tânără, îţi dădea 
impresia că ajunsese deja la sfârşitul carierei. Am simţit-o 
vulnerabilă şi un pic pierdută în mediul nemilos al modei, unde o 
fată o vânează pe alta şi unde cele care n-au răzbătut până la 
douăzeci şi cinci de ani nu mai au niciun viitor... 

Un frison glacial îmi străbătu şira spinării urcând până la 
ceafă. Simţeam cum îmi zvâcneşte sângele în tâmple. Nu 
acceptam acest adevăr pe care se pregătea să mi-l dezvăluie. 

— Ce încerci să-mi spui, Milo? Ce i-ai propus acestei fete? 

— l-am propus 15.000 de dolari, mărturisi el în cele din urmă. 
Cincisprezece mii de dolari ca să joace rolul lui Billie, dar nu într- 
un film. În viaţa ta. 


38 
Lilly 
Destinul e cel care imparte cărţile, dar noi 


suntem cei care le jucăm. 
Randy PAUSCH 


— l-am propus 15.000 de dolari ca să joace rolul lui Billie, dar 
nu într-un film. În viaţa ta. 

Dezvăluirea lui Milo avu asupra mea efectul unui uppercut. 
Eram ameţit ca un boxeur zăpăcit de lovituri care se prăbuşeşte 
în mijlocul ringului. El profită de confuzia mea ca să se justifice: 

— Ştiu că pare o chestie absurdă, dar a mers, Tom! Nu 
puteam să stau fără să fac nimic. Trebuia să-ţi administrez un 
electroşoc suficient de puternic ca să te fac să reacţionezi. Era 
ultima carte pe care puteam s-o joc ca să te scot afară din 
groapă. 

Ameţit, îl ascultam fără să înţeleg. 

Billie, o simplă actriţă? Toată această aventură, o simplă 
manipulare? Nu puteam să mă las prostit aşa... 

— Nu, nu te cred, am zis. Chestia asta nu stă în picioare! 
Dincolo de asemănarea fizică, sunt prea multe dovezi care 
acreditează existenţa lui Billie. 

— Care? 

— Tatuajul, de exemplu. 

— Era un fals. O inscripţie temporară realizată de un machior 
de cinema. 

— Ştia totul despre viaţa lui Billie. 

— Am pus-o pe Lilly să citească toate romanele tale şi le-a 
studiat minuţios. Nu i-am dat parola de la computerul tău, dar a 
avut totuşi acces la fişele biografice ale personajelor. 

— Şi tu cum de ai avut acces la ele? 

— Am plătit un informatician ca să-ţi piratez calculatorul. 

— Eşti un adevărat nemernic. 

— Nu, sunt prietenul tău. 

Se chinuia zadarnic să argumenteze, nu reuşeam să mă las 
convins: 

— Dar tu însuţi m-ai dus la psihiatră ca să mă internezi! 

— Pentru că ştiam că, dacă planul meu funcţiona, vei avea 
acea reacţie de refuz şi vei încerca să fugi. 


Imaginile a tot ceea ce trăisem cu Billie îmi defilau prin minte 
cu claritate. Le cerneam, sperând să-l fac pe Milo să se 
contrazică. 

— Stai! A ştiut să repare maşina atunci când Bugatti-ul a 
rămas în pană! Unde a învăţat mecanica dacă fraţii ei nu sunt 
mecanici auto? 

Răspunse pe loc: 

— Era un simplu cablu pe care eu l-am debranşat. O manevră 
pusă la punct cu ea pentru a-ţi risipi definitiv bănuielile. Nu mai 
căuta: nu există decât un amănunt care ar fi putut să o trădeze, 
dar din fericire nu l-ai observat. 

— Care? 

— Billie este stângace, în timp ce Lilly este dreptace. Simplu 
ca bună ziua, nu? 

În privinţa asta, memoria îmi juca feste. Era imposibil să ştiu 
dacă-mi spunea adevărul. 

— Sunt nostime explicaţiile tale, dar te împotmoleşti la ce-i 
mai important: boala lui Billie. 

— Este adevărat că, ajungând în Mexic, lucrurile s-au 
precipitat, recunoscu Milo. Chiar dacă nu erai încă în stare să te 
reapuci de scris, era evident că te simţeai mai bine şi mai ales 
că se petrecea ceva între tine şi fata asta. Fără să v-o 
mărturisiţi, începeaţi să vă îndrăgostiţi unul de altul. In 
momentul acela, m-am gândit să-ţi dezvălui toată povestea, dar 
Lilly a ţinut morţiş să continue. Ea a avut ideea să pună în scenă 
toată chestia cu boala. 

Înotam în plină ceaţă. 

— Dar în ce scop? 

— Fiindcă te iubea, idiotule! Pentru că voia să fii fericit: să te 
pui iar pe scris şi s-o poţi recuceri pe Aurore. Asta a şi reuşit să 
facă! 

— Deci, părul alb era... 

— ...VOpsea. 

— Cerneala din gură? 

— Conţinutul unui simplu cartuş de stilou vărsat sub limbă. 

— Şi rezultatul analizelor din Mexic? Celuloza găsită în corp? 

— Am pus la cale totul, Tom. Dr. Philipson mai avea trei luni 
până la pensie. l-am zis că eşti cel mai bun prieten al meu şi că 
vreau să-ţi fac o farsă. Se plictisea de moarte în dispensarul lui 
şi această glumă l-a amuzat; dar, ca în toate planurile, a apărut 


acel grăunte de nisip care a dat totul peste cap atunci când 
Aurore ţi-a propus să o duci pe Billie la profesorul Clouseau... 

— Clouseau nu s-ar preta niciodată la farse. Când eram la 
Paris, simptomele lui Billie nu erau simulate. A fost cât pe ce să 
moară, sunt sigur de asta. 

— Ai dreptate, dar acolo s-a produs ceva extraordinar, Tom! 
Fără s-o ştie, Billie era într-adevăr bolnavă. Graţie lui Clouseau a 
putut fi diagnosticat miomul ei cardiac. Într-un fel, v-am salvat 
pe amândoi. 

— Şi cartea asta pe care ai căutat-o săptămâni în şir prin 
toată lumea? 

— Aici, am fost depăşit de evenimente, recunoscu el. Carole 
nu era la curent cu nimic şi credea cu toată tăria în povestea 
asta. Ea avea iniţiativele. Eu m-am mulţumit să respect regulile 
jo... 

Milo nu avu timp să-şi termine fraza că lovitura mea de pumn 
violentă îl trimise la podea. 

— Nu aveai dreptul să faci asta! 

— Să te salvez? întrebă el ridicându-se. Nu, nu era un drept, 
era o datorie. 

— Nu cu orice preţ! 

— Ba tocmai, cu orice preţ. 

Işi şterse firicelul de sânge care îi curgea din gură înainte de a 
zice tare şi răspicat: 

— Tu ai fi făcut acelaşi lucru pentru mine. Pentru a o proteja 
pe Carole, n-ai ezitat să comiţi o crimă, aşa că nu-mi da mie 
lecţii! E povestea vieţii noastre, Tom! Când unul din noi 
cedează, ceilalţi doi îi dau ajutor prin toate mijloacele. De aceea 
suntem mereu în picioare. Tu m-ai luat de pe stradă. Fără tine, 
aş fi încă în închisoare, nu pe cale să mă însor cu femeia pe care 
o iubesc. Fără tine, Carole ar fi atârnat poate la capătul unei 
funii în loc să se pregătească să dea viaţă. Şi tu? Unde ai fi 
astăzi dacă te-am fi lăsat să te distrugi? Internat într-o clinică? 
Mort poate? 

O lumină albă pătrundea prin geamurile mate. l-am lăsat 
întrebarea în suspensie. Pentru moment, eram preocupat de 
altceva. 

— Unde este fata asta acum? 

— Lilly? Habar n-am. l-am dat biştarii şi a dispărut din viaţa 
mea. Cred că a plecat din Los Angeles. Altădată, lucra în week- 


end într-un club de noapte pe Sunset Trip. M-am întors acolo, 
dar nimeni n-a mai văzut-o niciodată. 

— Care este numele ei de familie? 

— Nu ştiu! Nici măcar nu sunt sigur că Lilly e adevăratul ei 
prenume. 

— Nu ai alt indiciu? 

— Ascultă, înţeleg că îţi doreşti s-o regăseşti, dar femeia pe 
care o cauţi este o actriţă de mâna a doua, chelneriţă într-un 
club de striptease, nu Billie cea pe care ai iubit-o. 

— Păstrează-ţi sfaturile pentru tine. Deci, n-ai nicio 
informaţie? 

— Nu, îmi pare rău, dar să ştii că, dacă ar fi s-o fac din nou, aş 
mai face-o de zece ori. 

Am ieşit din hangar copleşit de mărturisirile lui Milo şi am 
făcut câţiva paşi pe pontonul din lemn care se continua pe lac. 
Indiferente la zbuciumul oamenilor, lebedele albe înotau în 
mijlocul irişilor sălbatici. 


x kK x 


Mi-am recuperat maşina din parcare şi am rulat de-a lungul 
coastei până la Santa Monica înainte de a intra în oraş. |n 
mintea mea domnea haosul şi aveam impresia că merg fără 
ţintă, traversând Inglewood, continuând pe Van Ness şi Vermont 
Avenue, până când mi-am dat seama că o forţă invizibilă mă 
dusese până în cartierul copilăriei mele. 

Am parcat decapotabila lângă ghivecele cu flori care, pe 
vremea mea, nu conţineau nimic altceva decât mucuri de ţigară 
şi sticle de bere goale. 

La piciorul turnurilor, totul se schimbase şi nimic nu se 
schimbase. Tot aceiaşi tipi care trăgeau la coş pe asfalt în timp 
ce alţii rezemau zidurile aşteptând să se întâmple ceva. Pentru o 
clipă, chiar am crezut că unul dintre ei o să mă apostrofeze: 

— Hei, Mr. Freak. 

Dar devenisem un străin şi nimeni nu mă mai sâcâia. Am 
mers pe lângă terenul de baschet împrejmuit cu grilaj până la 
parcare. Copacul „meu” era tot acolo. Şi mai rahitic, şi mai 
desfrunzit, dar încă în picioare. Ca şi altădată, m-am aşezat pe 
iarba uscată, cu spatele sprijinit de trunchi. 


În acea clipă, un Mini Cooper ţâşni şi se opri călare pe două 
locuri de parcare. Încă îmbrăcată cu rochia de mireasă, Carole 
ieşi din maşină. Am văzut-o înaintând spre mine, ţinând în mâna 
dreaptă o geantă sport mare şi în stânga frumoasa ei trenă albă 
pe care se străduia să n-o murdărească. 

— Nuuu! E o nuntă în parcare! strigă unul din şmecherii de pe 
terenul de sport. „Colegii” lui veniră să tragă cu ochiul pentru o 
clipă apoi se întoarseră la treburile lor. 

Carole veni lângă mine, sub copac. 

— Salut, Tom. 

— Salut, dar cred că ai greşit data: nu e aniversarea mea. 

Schiţă un zâmbet, urmat imediat de o lacrimă discretă care îi 
curse pe obraz. _ 

— Milo mi-a dezvăluit totul acum o săptămână. Inainte de 
asta, îţi jur că nu ştiam nimic, îmi explică ea aşezându-se pe 
ziduleţul parcării. 

— Îmi pare rău că ţi-am stricat nunta. 

— Nu e grav. Cum te simţi? 

— Ca unul care îşi dă seama că a fost victima unei manipulări. 

Ea scoase un pachet de ţigări, dar am oprit-o dintr-un gest: 

— Eşti nebună sau ce?! Îţi amintesc că eşti însărcinată. 

— Atunci, nu mai spune tâmpenii! Nu trebuie să vezi lucrurile 
aşa. 

— Cum vrei să le văd altfel? M-am lăsat păcălit, asta-i tot, şi 
încă de cel mai bun prieten. 

— Ascultă, am văzut cum se purta fata asta cu tine, Tom. Am 
văzut cum te privea şi îţi garantez că sentimentele ei nu erau 
simulate. 

— Nu, erau doar tarifate. Cincisprezece mii de dolari, aşa e? 

— Oh, nu exagera! Milo nu i-a cerut niciodată să se culce cu 
tine! 

— În orice caz, s-a grăbit să-şi ia tălpăşiţa odată ce i s-a 
terminat contractul! 

— Pune-te un pic în locul ei. Crezi că îi era uşor să-şi asume 
această confuzie de identitate? În mintea ei, tu te-ai îndrăgostit 
de un personaj, de cineva care era ea fără să fie cu adevărat ea. 

Era ceva adevăr în ceea ce spunea Carole. De cine mă 
îndrăgostisem cu adevărat? De un personaj pe care îl creasem şi 
pe care Milo îl manipula ca pe o marionetă? De o actriţă ratată 
care îşi găsise rolul vieţii ei? De niciuna din cele două, de fapt. 


Mă îndrăgostisem de o fată care, în plin deşert mexican, mă 
făcuse să-mi dau seama că, în compania ei, totul avea mai mult 
gust, mai multă savoare şi culoare. 

— Trebuie să o găseşti, Tom. Dacă nu, o să regreţi până la 
sfârşitul zilelor. 

Am clătinat din cap. 

— Este imposibil: i s-a pierdut urma şi nici măcar nu ştiu cum 
o cheamă. 

— Va trebui să găseşti o scuză mai bună. 

— Ce vrei să spui? 

— Vezi tu, nici eu nu voi fi niciodată fericită dacă ştiu că tu nu 
eşti. 

După intensitatea vocii, simţeam cât de sinceră era în ceea 
ce-mi spunea. 

— Aşa că ţi-am adus asta. 

Se aplecă spre geanta ei şi îmi întinse o cămaşă pătată de 
sânge. 

— E un cadou simpatic, dar aş prefera computerul, am zis eu 
ca să detensionez atmosfera. 

Nu se putu abţine să nu zâmbească înainte de a-mi explica: 

— Îţi aminteşti de dimineaţa în care am debarcat la tine 
împreună cu Milo şi tu ne-ai vorbit de Billie pentru prima oară? 
Apartamentul tău era în dezordine şi terasa întoarsă cu susul în 
jos. Era sânge pe geam şi pe hainele tale... 

— Da, era ziua în care „Billie” se tăiase în palmă. 

— În acel moment, vederea sângelui m-a neliniştit foarte tare. 
Îmi imaginasem tot felul de grozăvii: că poate omorâseşi sau 
răniseşi pe cineva. A doua zi, m-am întors deci la tine acasă şi 
am spălat toate urmele. În baie, am găsit cămaşa asta plină de 
sânge pe care am luat-o ca s-o sustrag de la o eventuală 
anchetă. Nu m-am despărţit niciodată de ea şi, când Milo mi-a 
mărturisit adevărul, am dus-o la laborator pentru o analiză a 
ADN-ului. Am confruntat rezultatele cu fişierul CODIS şi... 

Îşi pregăti efectul de surpriză scoțând o mapă cartonată din 
geantă. 

— „Şi te anunţ că prietena ta este o delincventă de toată 
frumuseţea. 

Am deschis mapa pentru documente şi am dat peste 
fotocopia unui dosar care purta sigla FBl-ului şi pe care Carole 
mi-l comentă: 


— Se numeşte Lilly Austin, născută în 1984 la Oakland. A fost 
arestată de două ori în ultimii cinci ani. Nimic grav: o dată 
pentru „rebeliune pentru o cauză” în 2006, în timpul unei 
manifestații pro-avort, şi o alta în 2009, fiindcă a fumat haşiş 
într-un parc. 

— Ţi se face dosar doar pentru atâta lucru? 

— Nu te uiţi prea des la CSI: Crime şi investigații, nu-i aşa? 
Poliţia californiană recoltează în mod sistematic un eşantion de 
ADN de la persoanele arestate sau bănuite de a fi comis 
anumite infracţiuni. Dacă asta te linişteşte, să ştii că şi tu faci 
parte din club. 

— li ştii noua adresă? 

— Nu, dar i-am introdus numele în baza noastră de date şi am 
găsit asta. 

Îmi întinse o foaie de hârtie. Era o înscriere la Universitatea 
Brown pentru anul şcolar în curs. 

— Lilly şi-a reluat studiile de literatură şi dramaturgie, îmi 
explică Carole. 

— Cum de a fost acceptată la Brown? Este una din cele mai 
bune facultăţi din ţară... 

— Am sunat la universitate: a fost primită cu dosar de 
admitere paralelă. Presupun că şi-a petrecut ultimele luni 
studiind, căci a obţinut rezultate excelente la testele 
pregătitoare. 

M-am uitat la cele două documente, subjugat de această 
necunoscută, Lilly Austin, a cărei existenţă se materializa încet- 
încet sub ochii mei. 

— Cred că trebuie să mă întorc la invitaţii mei, zise Carole 
uitându-se la ceas. lar tu, tu ar trebui să te duci să găseşti pe 
cineva. 


x k x 


Lunea următoare, am luat primul avion spre Boston. Am ajuns 
la ora 16 în capitala statului Massachusetts, am închiriat o 
maşină la aeroport şi m-am îndreptat spre Providenţă. 

Campusul Universităţii Brown se organiza în jurul unor 
impozante clădiri din cărămidă roşie înconjurate de peluze verzi. 
Pentru mulţi studenţi, era sfârşitul zilei. Înainte de a pleca, am 
căutat pe internet orarul corespondent specialităţii pe care o 


urma Lilly şi am aşteptat cu inima bătând în faţa uşilor 
amfiteatrului unde se termina cursul. 

Suficient de retras ca să nu mă zărească, am văzut-o ieşind 
din sală în mijlocul altor studente. Mi-a trebuit un moment ca s-o 
recunosc. Îşi tăiase părul, care era de asemenea mai închis la 
culoare. Purta o şapcă din tweed şi un costum sobru - fustă 
scurtă gri peste colanţi negri, jachetă ajustată pe talie din care 
ieşea un guler rulat - care îi dădea un aer de London girl. Eram 
hotărât s-o abordez, dar preferam să aştept să fie singură. Am 
urmat grupul - doi tipi şi o altă fată - până la o cafenea din 
apropierea facultăţii. Bând ceai, Lilly se lansase într-o discuţie 
animată cu unul din studenţi. Un tip destul de sofisticat, de o 
frumuseţe ca/iente“. Cu cât o priveam mai mult, cu atât o 
găseam mai fericită şi senină. Reluându-şi studiile departe de 
Los Angeles, părea că-şi găsise un echilibru. Unele persoane 
puteau să facă asta: să-şi reia viaţa de la capăt. Eu unul nu 
ştiam decât s-o continui pe-a mea. 

Am ieşit din cafenea fără să mă fi arătat şi mi-am luat maşina. 
Această incursiune în lumea studenţească mă deprimase. Sigur, 
eram mulţumit să ştiu că se simţea bine, dar tânăra pe care o 
văzusem azi nu mai era „Billie” a mea. In mod vizibil, dăduse 
pagina şi faptul că o văzusem vorbind cu tipul ăsta de douăzeci 
de ani mă făcuse să mă simt bătrân. Până la urmă, cei zece ani 
diferenţă de vârstă poate că nu erau o barieră atât de 
neglijabilă. 

În timp ce rulam spre aeroport, îmi spuneam că făcusem 
călătoria degeaba. Mai rău: precum fotograful care ratează o 
imagine care nu va mai apărea niciodată, lăsasem să treacă 
clipa decisivă, cea care ar fi putut să-mi facă viaţa s-o vireze 
către râsete şi lumină... 


x kK x 


În avionul care mă ducea înapoi spre Los Angeles, mi-am 
deschis laptopul. 

Poate că nu eram decât la jumătatea vieții, dar ştiam deja că 
nu voi mai întâlni niciodată o fată ca Billie care, în decurs de 
câteva săptămâni, mă făcuse să cred în incredibil şi să părăsesc 


+9 (span.) Fierbinte (n.t.) 


acea ţară periculoasă unde fluviile izvorăsc din disperare şi 
sfârşesc prin a se vărsa în prăpăstii de suferinţă. 

Aventura mea cu Billie era terminată, dar nu voiam să uit 
niciun episod din ea. Trebuia să spun povestea noastră. O 
poveste pentru cei care, o dată în viaţă, avuseseră şansa să 
cunoască iubirea, o mai trăiau şi astăzi sau sperau s-o 
întâlnească mâine. 

Aşa că am deschis un document nou în programul meu de 
editare de text şi i-am dat titlul următorului meu roman: Fata de 
hârtie. 

Timp de cinci ore cât a durat zborul, am scris dintr-un condei 
primul capitol. Începea aşa: 


Capitolul 1 
Casa cu vedere spre ocean 
— Tom, deschide-mi! 
Strigătul se pierdu în vânt şi rămase fără răspuns. 
— Tom! Sunt eu, Milo. Ştiu că eşti acolo. leşi din bârlog, fir- 
ar să fie! 
Malibu 
Comitatul Los Angeles, California O casă pe plajă 
De mai bine de cinci minute, Milo Lombardo lovea fără 
întrerupere în jaluzelele din lemn care dădeau spre terasa 
casei celui mai bun prieten al său. 
— Tom! Deschide sau sparg uşa! Ştii că sunt în stare de asta! 


39 


Nouă luni mai târziu... 
Romancierul demolează casa propriei sale 
vieți pentru a construi, cu cărămizile, o altă casă: 
cea a romanului său. 
Milan KUNDERA 


Un vânt primăvăratic sufla peste bătrânul Boston. 

Lilly Austin străbătea străzile înguste şi în pantă din Beacon 
Hill. Cu copacii săi înfloriţi, cu lămpile cu gaz şi casele de 
cărămidă cu uşi masive din lemn, cartierul avea un şarm 
seducător. 

La intersecţia dintre River şi Byron Street, ea se opri în faţa 
vitrinei unui anticariat, apoi intră într-o librărie. Spaţiul era mic 
şi romanele stăteau lângă eseuri. Un vraf de cărţi îi atrase 
atenţia: Tom scrisese un nou roman... 

De un an şi jumătate, căpătase obişnuinţa de a evita cu 
scrupulozitate raionul de ficţiune pentru a nu da peste e/. Căci 
de câte ori // întâlnea din întâmplare, în metrou, în autobuz, pe 
un afiş publicitar sau la terasa unei cafenele, se simţea tristă şi 
îi venea să plângă. Atunci când colegele de facultate îi vorbeau 
despre e/ (adică de cărţile lui), abia se abţinea să nu le spună: 
„Am condus un Bugatti cu el, am traversat deşertul mexican cu 
el, am trăit la Paris cu el, am făcut dragoste cu el...”. Ba chiar, 
uneori, văzând cititori cufundaţi în al treilea volum al Trilogiei, 
nu se putea împiedica să nu încerce un pic de mândrie şi, de 
data asta, ea era cea care ar fi vrut să le spună: „Datorită mie 
puteţi citi această carte! Pentru mine a scris-o!”. 

Citi titlul noii cărţi: Fata de hârtie. 

Intrigată, răsfoi primele pagini. Era povestea ei! Era povestea 
lor! Cu inima bătându-i puternic, se repezi spre casă, plăti 
exemplarul şi îşi continuă lectura pe o bancă din Public Garden, 
marele parc al oraşului. 


x k x 


Lilly dădea cu febrilitate paginile povestirii al cărei final nu-l 
cunoştea. Retrăia aventura lor prin prisma privirii lui Tom, 
descoperind cu multă curiozitate evoluția sentimentelor lui. 


Povestea, aşa cum o trăise ea, se oprea la capitolul 36 şi începu 
să citească ultimele două capitole cu teamă. 

Prin acest roman, Tom recunoștea că ea îi salvase viaţa, dar 
mai ales mărturisea că îi iertase escrocheria şi că iubirea lui nu 
plecase odată cu ea. 

Aproape că îi dădură lacrimile când află că venise la Brown 
University în toamna trecută şi că plecase fără să-i vorbească. 
Ea trăise exact aceeaşi decepţie cu un an înainte! Intr-o 
dimineaţă, nemairezistând, luase avionul spre Los Angeles cu 
intenţia fermă de a-i dezvălui adevărul şi sperând în secret că 
iubirea lor nu se terminase. 

Ajunsese la Malibu pe înserat, dar casa de pe plajă era goală. 
Luase atunci un taxi pentru a-şi încerca norocul la vila lui Milo 
din Pacific Palisades. 

Cum era lumină, se apropiase şi văzuse prin geam două 
cupluri care tocmai luau cina: Milo şi Carole care păreau foarte 
îndrăgostiţi ca şi Tom şi o tânără femeie pe care n-o cunoştea. 
Pe moment, se simţise foarte tristă şi aproape ruşinată că-şi 
putuse imagina că Tom n-o înlocuise. Inţelegea acum că era 
vorba de unul din acele „castinguri de vineri” pe care le 
organizau cei doi prieteni ai lui pentru a-l face să-şi găsească 
sufletul pereche! 

Când închise cartea, inima îi zvâcnea în piept. De data asta, 
nu era o speranţă, era o certitudine: povestea lor de dragoste 
era departe de a se fi terminat. Poate că nu trăiseră decât 
primul capitol şi ea avea intenţia să-l scrie pe al doilea împreună 
cu el! 

Seara se lăsa peste Beacon Hill. Traversând strada pentru a 
ajunge la staţia de metrou, Billie întâlni o bătrână bostoniană, cu 
gulerul de la haină ridicat, care traversa pe trecerea de pietoni 
cu yorkshire terrier-ul ei sub braţ. 

Era atât de fericită, încât nu se putu abţine să nu-şi strige 
fericirea în faţa ei. 

— Fata de hârtie sunt eu! strigă ea arătându-i coperta cărţii. 


x k x 


Librăria Fantome şi îngeri 
are plăcerea să vă invite 
la întâlnirea cu scriitorul Tom Boyd 


marți, 12 iunie, între orele 15 şi 18 
pentru o şedinţă de autografe acordate 
pe noul său roman: 

Fata de hârtie 


x k x 


Los Angeles 

Era aproape ora 19. Coada cititorilor mei se micşora şi şedinţa 
de autografe se apropia de sfârşit. 

Milo rămăsese cu mine toată după-amiaza, discutând cu 
clienţii şi condimentându-şi intervenţiile cu glume. 

Uşurinţa de a relaţiona şi buna lui dispoziţie făceau 
aşteptarea oamenilor mai puţin plictisitoare. 

— N-am văzut cât e ora! exclamă el uitându-se la ceas. O să 
te las să termini singur, bătrâne. Eu am un biberon de dat! 

Fetiţa lui se născuse de trei luni şi, aşa cum era de aşteptat, o 
luase razna complet. 

— De mai bine de o oră îţi spun să pleci! am remarcat eu. 

Îşi luă haina, îi salută pe angajaţii magazinului şi se grăbi să 
se ducă la familia lui. 

— Ah! Ţi-am comandat un taxi, mă preveni el din pragul uşii. 
O să aştepte la intersecţie, pe cealaltă parte a străzii. 

— OK. Sărut-o pe Carole din partea mea. 

Am mai stat încă zece minute ca să-mi termin autografele şi 
să schimb câteva cuvinte cu responsabila magazinului. 

Cu lumina ei caldă şi filtrată, cu podeaua care scârţâia şi 
rafturile lăcuite, Fantome şi îngeri era o librărie cum nu prea mai 
vezi. Ceva între Prăvă/ia din colțul străzii şi 84 Charing Cross 
Road. Cu mult înainte ca presa să vorbească despre el, patroana 
librăriei îmi susţinuse primul roman. De atunci, din fidelitate, în 
acest loc fetiş îmi începeam fiecare turneu de autografe. 

— Puteţi ieşi prin spate, îmi zise ea. 

Începuse să coboare oblonul metalic când cineva bătu în 
geam. O cititoare întârziată îşi agita exemplarul, împreunându-şi 
mâinile ca pentru rugăciune pentru a fi lăsată să intre. 

După ce mă interogase din privire, patroana librăriei acceptă 
să-i deschidă. Am deşurubat capacul stiloului şi m-am aşezat la 
masă. 


— Mă numesc Sarah! Zise tânăra întinzându-mi cartea, în 
timp ce-i scriam dedicaţia pe cartea ei, o altă clientă profită de 
uşa deschisă pentru a pătrunde în librărie. 

l-am înapoiat exemplarul lui „Sarah” şi, fără să ridic ochii, am 
luat cartea următoare. 

— Pentru cine e? am întrebat. 

— Pentru Lilly, îmi răspunse o voce blândă şi fermă. 

Luat de elan, mă pregăteam să-i ortografiez numele pe prima 
pagină, când ea adăugă: 

— Dar dacă preferi Billie... 

Am ridicat capul şi am înţeles că viaţa tocmai îmi oferea o a 
doua şansă. 


x kK x 


Un sfert de oră mai târziu, eram amândoi pe trotuar şi, de 
data asta, eram hotărât să n-o las să plece. 

— Vrei să te duc eu? i-am propus. E un taxi care mă aşteaptă. 

— Nu, maşina mea este foarte aproape, zise ea arătând un 
vehicul parcat în spatele meu. 

M-am întors şi nu mi-a venit să cred. Era bătrânul Fiat 500 roz 
bombon care ne trambalase prin deşertul mexican! 

— Închipuie-ţi că m-am ataşat de maşina asta, se justifică ea. 

— Cum ai găsit-o? 

— Dacă ai şti! E o poveste întreagă... 

— Păi, povesteşte! 

— E o poveste /ungă. 

— Am tot timpul. 

— Atunci, am putea să luăm cina undeva. 

— Cu plăcere! 

— Dar eu conduc, zise ea instalându-se la comanda 
„bolidului” său. 

L-am eliberat pe şoferul taxiului după ce i-am plătit cursa şi 
am luat loc alături de Lilly. 

— Unde mergem? întrebă ea băgând cheia în contact. 

— Unde vrei. 

Apăsă pe accelerator şi „borcanul de iaurt” se puse în mişcare 
la fel de rudimentar şi puţin confortabil. Totuşi, impresia asta 
năucitoare că nu-l părăsisem niciodată mă făcea să mă simt în 
al nouălea cer. 


— Te duc să mănânci homar şi fructe de mare! propuse ea. 
Ştiu un restaurant formidabil pe Melrose Avenue. Asta dacă mă 
inviţi tu fiindcă, în acest moment, nu pot să spun că mă scald în 
bani. Şi, de data asta, n-ai de ce s-o faci pe sclifositul: „nu 
mănânc asta, nu mănânc ailaltă, stridiile astea par lipicioase...” 
Îţi place homarul, nu-i aşa? Mie îmi place la nebunie, mai ales 
fript şi flambat cu coniac. Un adevărat deliciu! Şi crabul? Acum 
câţiva ani, când eram chelneriţă într-un restaurant din Long 
Beach, se servea „crab hoţoman”... Poate să cântărească până 
la 15 kile, îţi dai seama! Este capabil să se urce în copaci ca să 
dărâme nuci de cocos şi, odată căzute la pământ, se foloseşte 
de cleşti pentru a le sparge ca să le mănânce miezul! E o 
nebunie, nu? Se găsesc în Maldive şi Seychelles. Ştii insulele 
Seychelles? Eu visez să ajung acolo. Lagune, apă turcoaz, plaje 
cu nisip alb... Şi de asemenea ţestoasele gigantice de pe insula 
Silhouette. Mă fascinează ţestoasele gigantice. Ştii că pot să 
atingă 200 de kile şi să trăiască mai mult de o sută douăzeci de 
ani? E bizar! Şi India? Ai fost în India? Una din colegele mele mi- 
a vorbit de o superbă casă de oaspeţi din Pondichery care...