Cilla & Rolf Borjlind — Maree inalta

TACE e 


BÖRJND 


MAREE ÎNALTĂ .. 


Editura Paralela 45 


CILLA & ROLF BORJLIND 
— Rönning & Stilton #1 — 


MAREE ÎNALTĂ 


Original: Springfloden (2012) 


Traducere din limba engleză: 
IRINA-MARINA BORȚOI 


y 


virtual-project.eu 


y 


EDITURAPARALELA 45 


; TANA 


Cilla şi Rolf Borjlind au scris scenariile a 
douăzeci şi şase de filme cu Martin Beck pentru 
cinema şi televiziune, precum şi manuscrisele 
pentru mini-seriile lui Arne Dahl despre Grupul A. 
In 2004 şi 2009, serialele lor polițiste 
„Mormântul” şi „Crimele” au fost transmise la 
televiziunea suedeză. De asemenea, Rolf Borjlind 
a scris scenariile pentru optsprezece filme şi a 
obţinut un Premiu Guldbagge pentru scenariul 
filmului Yrrol. 

După ce au ajuns să se numere printre cei mai 
lăudaţi scenarişti ai Suediei, Cilla şi Rolf Börjlind 
au îmbrăţişat o nouă carieră, cea de autori de 
bestselleruri. Cărţile lor sunt caracterizate de 
protagonişti carismatici şi descrieri ale Suediei 
împânzite de conflicte sociale. 

Incă dinaintea lansării, Maree înaltă, primul 
volum din seria dedicată Oliviei Rönning şi lui 
Tom Stilton, vânduse drepturile de publicare în 
douăzeci de ţări. După publicare, a fost primită 
cu euforie de către criticii suedezi. 


Sfârşitul verii, 1987 


În Hasslevikarna, micile golfuri de pe insula Nordkoster 
din largul coastei de vest a Suediei, lângă graniţa cu 
Norvegia, diferenţa dintre flux şi reflux este de obicei între 
cinci şi zece centimetri. Mai puţin atunci când e maree 
înaltă. Fenomenul care apare când Soarele, Luna şi 
Pământul sunt aliniate. Atunci diferenţa este de aproape 
cincizeci de centimetri. Un cap de om are cam douăzeci şi 
cinci de centimetri înălţime. 

În acea noapte avea să fie mareea înaltă. 


Deocamdată marea era la reflux. 

Luna plină făcuse marea şovăitoare să se retragă cu 
multe ore în urmă, expunând o fâşie lată de nisip umed. 
Crabi mici şi lucioşi mişunau pe nisip, sclipind în lumina 
albastră ca oţelul. Melcii turtiţi se agăţau cu deosebită 
forţă de stânci, aşteptând răbdători. Toate vieţuitoarele de 
pe țărm ştiau că fluxul avea să le acopere din nou. 

Trei siluete de pe plajă ştiau şi ele asta. Ştiau chiar cu 
exactitate când avea să se întâmple - peste un sfert de oră. 
Atunci primele valuri blânde aveau să se rostogolească şi 
să umezească zonele care se uscaseră, iar curând 
presiunea huruitului întunecat din larg avea să împingă val 
după val, până când inundația produsă de maree atingea 
punctul maxim. 

O maree înaltă. Adică plaja urma să fie acoperită de apă 
adâncă de cincizeci de centimetri. 

Dar încă mai aveau puţin timp. Groapa pe care o săpau 
era aproape gata. Mergea drept în pământ, preţ de 
aproape o sută cincizeci de centimetri, cu un diametru de 
vreo şaizeci. Un trup încăpea acolo perfect. Numai capul 
avea să iasă la suprafaţă. 

Capul celei de-a patra siluete. 

Capul unei femei care stătea la o oarecare distanţă, 
destul de liniştită, cu mâinile legate. 

Părul ei lung şi închis la culoare flutura delicat în 


r 


adierea intermitentă, trupul gol strălucea, chipul îi era 
estompat în lipsa machiajului. Ochii dezvăluiau o absenţă 
stranie. Se uita la cei ce săpau mai încolo pe țărm. 
Bărbatul cu cazmaua trase lama curbată din groapă, 
răsturnă ultima grămăjoară de nisip peste mormanul de 
lângă el şi se întoarse. 

Terminase. 


Văzută de la distanţă, de pe stâncile unde se ascunsese 
băiatul, plaja scăldată în lumina lunii avea o linişte bizară. 
Siluete întunecate pe nisip, în depărtare, în cealaltă parte 
a plajei. Ce făceau acolo? Băiatul nu ştia, dar auzi mugetul 
mării care se apropia şi văzu cum femeia goală e condusă 
pe nisipul ud, aparent fără să opună nicio rezistenţă, apoi o 
văzu coborâtă într-o groapă. 

Băiatul îşi muşcă buza de jos. 


Unul dintre bărbaţi umplu groapa cu nisip. Mâlul din 
care se prelingeau picături se aşeză în jurul corpului 
femeii ca cimentul ud. Groapa se umplu repede. Când 
primele valuri răzlețe se rostogoliră către uscat, numai 
capul femeii ieşea din groapă. Părul ei lung se udă încet, 
iar un crab micuţ i se prinse într-o şuviţă închisă la 
culoare. Femeia se uita fix la lună, fără să scoată un sunet. 

Siluetele se retraseră puţin, urcând printre dune. Două 
dintre ele erau agitate, nesigure. A treia era calmă. Cu 
toţii priveau capul singuratic, luminat de lună, ce ieşea din 
Nisip. 

Şi aşteptau. 

Când mareea înaltă veni în cele din urmă, se întâmplă 
destul de repede. Înălţimea apei creştea cu fiecare val şi 
acoperi capul femeii, intrându-i în gură şi în nas. Gâtul i se 
umplu de apă. De fiecare dată când întorcea capul, încă un 
val îi lovea faţa. 

Una dintre siluete se întoarse lângă ea şi se lăsă pe vine. 
Privirile li se întâlniră. 


Din punctul lui de observaţie, băiatul văzu cum urcă 


e 5» 


nivelul apei. Capul ieşit din nisip dispărea şi apoi reapărea 
şi apoi dispărea din nou. Două dintre siluete dispăruseră 
de-acum, iar a treia înainta din nou pe plajă. Deodată, 
băiatul auzi un urlet înfiorător. Era femeia din groapă, care 
urlase isteric. Urletul răsună în golful nu prea adânc şi 
reverberă din stânca după care stătea băiatul, înainte ca 
următorul val să acopere capul şi urletul să fie redus la 
tăcere. 
Apoi băiatul o rupse la fugă. 


Marea urcă şi rămase nemişcată, întunecată şi 
strălucitoare. Sub suprafaţa apei, femeia închise ochii. 
Ultimul lucru pe care-l simţi fu o nouă lovitură, măruntă şi 
blândă, din interiorul pântecului. Apoi i se rupse apa. 


Vara lui 2011, Stockholm 


Vera Chioara avea de fapt doi ochi sănătoşi şi o privire 
care putea opri în aer un şoim ieşit la vânătoare. Vederea 
ei era excelentă, dar îşi susţinea argumentul cu 
subtilitatea unui baros. Începea cu propria părere, apoi le 
demola pe celelalte astfel încât toate contraargumentele 
erau aruncate în toate direcţiile. 

Chioară. 

Dar iubită. 

Stătea cu spatele la soarele care asfinţea. Ultimele raze 
alunecau peste golful Vărta, ricoşând în podul Lidingo şi 
ajungând la parcul din Hjorthagen cu suficientă forţă cât 
să creeze încă un halou elegant luminat din spate în jurul 
Verei. 

— E lumea mea, despre asta e vorba! 

Felul pătimaş în care rosti cuvintele ar fi impresionat 
orice adunare parlamentară, deşi vocea ei răguşită ar fi 
părut nelalocul ei în parlament. Şi poate hainele ar fi avut 
acelaşi efect - două tricouri murdare, de culori diferite, în 
partea de sus, iar în partea de jos o fustă de tul care 
văzuse şi zile mai bune. Şi era desculţă. Dar în momentul 
ăla nu stătea într-o cameră a parlamentului, se afla în 
schimb într-un parc mic şi izolat din apropierea docurilor 
Vărta, iar publicul ei era alcătuit din patru oameni fără 
adăpost aflaţi în stări diferite, întinşi pe câteva bănci 
printre stejari şi frasini şi tufişuri. Unul dintre ei era Jelle, 
tăcut şi înalt, care stătea singur, parcă într-o lume proprie. 
Benseman stătea pe altă bancă, iar lângă el era Muriel, o 
drogată tinerică din Bagarmossen. Ea avea alături o pungă 
de plastic de la cooperativă. 

Arvo Pärt moţăia pe banca din faţa lor. 

La marginea parcului, ascunşi după nişte tufişuri dese, 
doi tineri stăteau pe vine. Purtau haine închise la culoare 
şi fixau băncile cu privirea. 

— E lumea mea, nu a lor! Corect? 

Vera Chioara făcu un gest către un punct din depărtare. 


e 7> 


— Vin şi dau cu pumnii în rulotă şi eu abia mă 
dezmeticesc şi ei stau în faţa uşii! Trei! Şi cum se mai 
holbau la mine! „Ce naiba e asta?” am întrebat eu. 
„Suntem de la consiliu. Trebuie să mutaţi rulota.” „De ce?” 
„Urmează să amenajăm terenul.” „Pentru ce?” „O pistă 
iluminată.” „O ce?” „O pistă de alergare, o să treacă fix pe 
aici.” „Ce naiba spuneţi? Nu pot s-o mut! N-am maşină!” 
„Din păcate, asta nu e problema noastră. Rulota trebuie să 
dispară până lunea viitoare.” 

Vera Chioara se opri să-şi tragă răsuflarea, iar Jelle 
profită de ocazie să caşte discret. Verei nu-i plăcea să căşti 
când tuna şi fulgera. 

— Nu înţelegeţi? Sunt trei tipi care stau acolo de parcă 
ar fi crescut într-un fişet din anii cincizeci, şi-mi spun mie 
să mă duc dracului! Ca nişte idioţi îndopaţi să poată să-şi 
scuture slănina peste casa mea? Normal că asta m-a 
enervat rău, corect? 

— Da. 

Muriel fu cea care şuieră un răspuns. Vocea ei era cam 
sfâşiată, subţire şi scârţâitoare, şi n-ar fi atras niciodată 
atenţia asupra ei dacă n-ar fi luat o doză înainte. 

Vera îşi dădu la o parte părul roşcat şi rar şi se porni din 
nou. 

— Dar aici nu-i vorba de o porcărie de pistă de alergare, 
e vorba de toată lumea care-şi plimbă şobolanii blănoşi şi 
căreia nu-i place să fie aici cineva ca mine, în zona lor 
selectă. Locul meu nu e în lumea lor curată şi ordonată. 
Despre asta e vorba! li doare în cur de noi! 

Benseman se aplecă puţin în faţă. 

— Dar ştii, Vera, s-ar putea să... 

— Bun, hai să mergem, Jelle! Haide! 

Vera făcu doi paşi mari şi îl împunse pe Jelle în braţ. Nu- 
i păsa de ce gândea Benseman. Jelle se ridică, dădu uşor 
din umeri şi se luă după ea. Nu prea ştia unde, însă. 

Benseman făcu un fel de grimasă. O cunoştea pe Vera. 
Cu mâini puţin tremurânde, aprinse un muc de ţigară 
mototolit şi deschise o cutie de bere. Un sunet care-l făcu 
pe Arvo Pärt să se trezească la viaţă. 


e 3 


— Asta chiar e amuzant. 

Pärt era un eston la a doua generaţie, părinţii lui 
veniseră în Suedia ca refugiaţi în timpul războiului. Avea 
un fel deosebit de a vorbi. Muriel o privi pe Vera cum 
pleacă, apoi se întoarse către Benseman. 

— Păi, are dreptate cu multe lucruri pe care le spune, 
cum nu mai corespunzi, cum vor să-ţi iei valea... nu aşa e? 

— Da, aşa cred... 

Benseman era din nordul Suediei, cunoscut pentru 
strângerea de mână inutil de puternică şi pentru felul în 
care galbenul ochilor lui părea marinat în votcă. Era un 
bărbat masiv, cu un dialect nordic distinctiv şi o respiraţie 
râncedă care se scurgea printre spaţiile dintre dinţii lui. 
Intr-o viaţă anterioară, fusese librar în Boden, cu un apetit 
bogat pentru cărţi şi un apetit la fel de bogat pentru 
băuturile alcoolice. Tot tacâmul, de la lichior de mure 
pitice până la unele dintre produsele extrem de tari ale 
unei distilerii ilegale. Zece ani de consum excesiv de alcool 
i-au distrus complet viaţa socială şi s-au sfârşit cu el 
conducând o dubă furată până la Stockholm. În capitală 
trăia de pe o zi pe alta ca cerşetor şi hoţ din magazine, ca 
resturile de epavă aduse de apă la mal. 

Dar citise mult la viaţa lui. 

— .„.„.Depindem de organizațiile caritabile, zise 
Benseman. 

Pärt încuviinţă şi se întinse după bere. Muriel scoase o 
punguţă şi o lingură. Benseman reacţionă imediat. 

— Parcă te lăsai de căcatul ăla, nu aşa? 

— Ştiu, o să mă las. 

— Când? 

— O să mă las! 

Şi se lăsă, imediat. Nu fiindcă nu voia doza, ci fiindcă 
văzu deodată doi tineri care se apropiau de ei agale printre 
copaci. Unul purta o jachetă neagră cu glugă, iar amicul 
lui una verde. Amândoi purtau pantaloni gri de trening, 
cizme grele şi mănuşi. 

leşiseră la vânătoare. 

Trioul fără adăpost reacţionă destul de repede. Muriel 


e 9» 


îşi luă punga de plastic şi o rupse la fugă. Benseman şi 
Pärt o urmară împleticindu-se. Benseman îşi aminti 
deodată de a doua doză de bere pe care o ascunsese după 
coşul de gunoi. Asta ar fi fost diferenţa dintre a dormi 
puţin sau a sta treaz noaptea următoare. Se întoarse şi se 
împiedică din greşeală în faţa uneia dintre bănci. 

Nu stătea prea bine cu echilibrul. 

Nici cu timpul de reacţie. Când încercă să se ridice la loc 
primi o lovitură dură în faţă şi căzu pe spate. Tânărul cu 
jacheta neagră stătea drept lângă el. Amicul lui scosese un 
telefon mobil şi pornise camera. 

Era începutul unui atac extraordinar de brutal, filmat 
într-un parc din care nu se auzea nimic şi unde nu erau 
decât doi martori îngroziţi ascunşi în nişte tufişuri la o 
oarecare distanţă. 

Muriel şi Pärt. 

Dar chiar şi de la distanța aceea văzură sângele care 
curgea din gura lui Benseman şi dintr-o ureche, şi-i auzeau 
gemetele înfundate după fiecare lovitură pe care o primea 
în stomac şi în faţă. 

Iar şi iar. 

Şi iar. 

Ce nu văzură fu cum unii dintre puţinii dinţi rămaşi ai lui 
Benseman îi fură împinşi în carnea obrajilor, ieşind prin 
partea cealaltă. Ce văzură, în schimb, fu modul în care 
nordicul masiv încerca să-şi ferească ochii. 

Ochii pe care-i folosea la citit. 

Muriel ţipă, în tăcere, şi îşi acoperi gura cu partea 
interioară a braţului, plină de cicatrice. Tremura din tot 
corpul ei slab şi stors de vlagă. În cele din urmă, Pärt o luă 
pe fată de mână şi o trase departe de scena dezgustătoare. 
Nu puteau face nimic. Sau, de fapt, puteau să sune la 
poliţie, puteau să facă asta, se gândi Pärt, şi o trase pe 
Muriel după el cât de repede putu, în direcţia străzii 
Lidingövägen. 


Trecu o vreme până când se apropie prima maşină. Pärt 
şi Muriel începură să strige şi să dea din mâini când 


e 10 - 


maşina era la vreo cincizeci de metri, aşa că şoferul viră 
spre mijlocul străzii şi apoi acceleră pe lângă ei. 

— Cretinii dracului! strigă Muriel după ei. 

Următorul şofer o avea pe soţie pe locul din dreapta, o 
doamnă aranjată care purta o rochie drăguță de culoarea 
cireşelor. Ea arătă cu degetul prin parbriz. 

— Vezi să nu-i calci pe drogaţii ăia, nu uita că ai băut. 

Aşa că şi Jaguarul gri trecu vâjâind pe lângă ei. 


Când una dintre mâinile lui Benseman fusese călcată în 
picioare până nu mai rămăsese din ea decât o chestie 
însângerată, ultimele raze ale soarelui se scufundau în 
golful Vărta. Tânărul cu mobilul opri camera, iar amicul lui 
luă doza de bere ascunsă de Benseman. 

Apoi o luară la fugă. 

Lăsară în urmă asfinţitul şi nordicul masiv de pe jos. 
Mâna lui zdrobită încerca slab să apuce pietrişul, iar 
pleoapele îi erau închise. Portocala mecanică, titlul cărţii 
fu ultimul gând care-i şerpui lui Benseman prin creier. Dar 
cine naiba a scris-o? Apoi mâna rămase nemişcată. 


e 11 œ» 


1 


Pătura îi alunecase şi-i expusese coapsele goale. Limba 
aspră şi caldă îi linse puţin pielea. Se mişcă în somn şi 
simţi cum o gâdilă. Când limba se transformă într-o 
muşcătură în joacă, se ridică şi dădu pisica la o parte. 

— Nu! 

Nu se adresa atât pisicii, cât mai degrabă ceasului 
deşteptător. Dormise prea mult. Foarte mult. Şi, colac 
peste pupăză, guma de mestecat îi căzuse de pe rama 
patului şi i se prinsese bine în părul lung şi negru. 
Semicriză. 

Sări din pat. 

Întârziase o oră şi asta îi punea presiune pe tot 
programul de dimineaţă. Capacitatea ei de a face mai 
multe lucruri în acelaşi timp avea să fie pusă la încercare. 
Mai ales în bucătărie: laptele pentru cafea era gata să dea 
în foc în acelaşi timp în care pâinea prăjită începea să se 
ardă, iar piciorul ei gol călca pe un petic de vomă 
transparentă de pisică în acelaşi timp în care primea un 
telefon de la un agent comercial insuportabil de intim care 
începu cu numele ei mic şi-i garantă că nu vrea să vândă 
nimic, doar s-o invite la un curs despre consultanţă 
financiară. 

Aproape o criză totală de-acum. 

Olivia Rönning încă era stresată când ieşi în fugă pe uşă 
în strada Skânegatan. Fără machiaj, cu părul lung prins pe 
fugă în ceva ce semăna cu un coc. Jacheta subţire de piele 
întoarsă era descheiată, sub ea se vedea un tricou galben, 
cam uzat în partea de jos, iar blugii decoloraţi se sfârşeau 
într-o pereche de sandale scâlciate. 

Era soare. 

Se opri pentru o clipă să hotărască încotro se duce. Pe 
unde ajungea mai repede? Prin dreapta. IÎncepu să alerge 
fără tragere de inimă în timp ce se uita la panourile 
publicitare din faţa supermarketului: 


e 12 + 


ÎNCĂ UN BOSCHETAR BĂTUT CRUNT. 


Olivia continuă să alerge. 

Se îndrepta către maşina parcată. Trebuia să meargă în 
Sorentorp, în districtul Ulriksdal. La Academia de Poliţie. 
Avea douăzeci şi trei de ani şi acesta era al treilea ei 
semestru. Peste şase luni putea depune cerere să fie 
preluată ca poliţist stagiar la o secţie din districtul 
Stockholm. 

După alte şase luni avea să fie ofiţer de poliţie. 

Gâfâind puţin, ajunse la Mustangul ei alb şi scoase 
cheile de la maşină. O moştenise de la tatăl ei, Arne, care 
murise de cancer cu patru ani în urmă. Era o decapotabilă, 
model din 1988, cu tapiţerie de piele roşie, cutie automată 
şi un motor cu patru cilindri în linie care mugea ca un V8. 
Iubirea vieţii tatălui ei timp de mulţi ani. În momentul ăla 
era a ei. Nu era într-o stare impecabilă, geamul din spate 
trebuia prins cu bandă izolatoare din când în când, iar 
vopseaua era pătată ici şi colo. Dar aproape întotdeauna 
trecea inspecția tehnică fără probleme. 

Olivia îşi iubea maşina. 

Din câteva mişcări simple, lăsă capota în jos şi se aşeză 
la volan. Aproape întotdeauna observa acelaşi lucru, un 
miros, preţ de o secundă sau două. Nu era de la tapiţerie, 
ci de la tatăl ei: interiorul maşinii mirosea a Arne. Numai 
preţ de câteva secunde, apoi dispărea. 

Işi conectă căştile la telefonul mobil, selectă trupa Bon 
Iver, băgă cheia în contact, călcă ambreiajul şi demară. 

Se apropia vacanţa de vară. 


Un număr nou din Situation Stockholm, revista vândută 
de persoanele fără adăpost, era acum scoasă la vânzare - 
numărul 166. Cu prinţesa Victoria pe copertă şi interviuri 
cu Sahara Hotnights şi Jens Lapidus. Redacţia de pe strada 
Krukmakargatan numărul 34 era plină de vânzători fără 
adăpost care îşi cumpărau exemplarele din numărul nou. 
Le puteau cumpăra cu douăzeci de coroane bucata, 
jumătate din preţul cu care le vindeau pe stradă, şi păstrau 
diferenţa când le vindeau. 

e 13 


O afacere simplă. 

lar pentru mulţi dintre ei asta schimba totul. Banii pe 
care-i primeau din vânzarea revistelor îi ţineau pe linia de 
plutire. Unii dintre ei îi cheltuiau pe vicii, alţii îşi plăteau 
datoriile cu ei. Cei mai mulţi foloseau banii pur şi simplu 
ca să-şi cumpere ceva de mâncare în ziua respectivă. 

Şi să aibă puţin respect de sine. 

Era, la urma urmei, o muncă pe care o făceau şi erau 
plătiţi pentru asta. Nu furau din buzunare, nici din 
magazine, nici nu tâlhăreau pensionari. Făceau aşa ceva 
numai dacă lucrurile erau date complet peste cap. Unii 
dintre ei. Dar majoritatea chiar erau mândri de felul în 
care îşi făceau treaba. 

Şi chiar era treabă grea. 

În unele zile, puteai să stai la tonetă timp de zece sau 
douăsprezece ore şi abia să reuşeşti să vinzi un singur 
exemplar. Pe vreme rea şi bătut de vânturile îngheţate. 
Atunci nu prea era distracţie să te strecori într-o latrină 
undeva, fără mâncare în stomac, şi să încerci să adormi 
înainte să te cuprindă coşmarurile. 

Dar în ziua aia apărea un număr nou. De obicei asta era 
motiv de sărbătoare pentru toţi cei din încăpere. Cu puţin 
noroc, aveau să reuşească să vândă un teanc întreg încă 
din prima zi. Însă în redacţie nu era niciun semn de 
bucurie. 

Din contră. 

Avea loc o şedinţă de criză. 

Incă unul dintre amicii lor fusese bătut rău în seara din 
ajun. Benseman, nordicul, tipul care citise o mulţime de 
cărţi. Avea oase rupte în tot corpul. Avea ruptură de splină 
şi doctorii se luptaseră toată noaptea să-i oprească 
sângerările interne. Tipul de la recepţie trecuse pe la 
spital mai devreme. 

— O să trăiască... dar n-o să-l vedem pe aici o vreme. 

_ Oamenii dădură puţin din cap. În semn de compasiune. 
Incordaţi. Nu era primul atac din ultimul timp, de fapt era 
al patrulea, iar toate victimele fuseseră oameni fără 
adăpost. Boschetari, cum li se spusese în ziare. Şi de 


e 14» 


fiecare dată fusese la fel. Câţiva tineri îl căutaseră pe unul 
dintre ei într-un loc de întâlnire binecunoscut, şi îl 
bătuseră măr. O bătaie cumplită. Şi filmau toată 
nenorocirea, apoi o puneau pe internet. 

Asta era aproape partea cea mai rea. 

Atât de îngrozitor de umilitor. De parcă nu erau decât 
nişte saci de box într-un documentar gen reality show 
despre violenţă ca divertisment. 

Şi aproape la fel de greu de suportat era faptul că toţi 
patru fuseseră vânzători ai revistei Situation Stockholm. 
Să fi fost doar o coincidenţă? Erau vreo cinci mii de 
oameni fără adăpost în Stockholm, şi doar o mică parte 
dintre ei erau vânzători. 

— Doar se iau de noi? 

— De ce dracului ar face asta? 

Sigur că nu exista vreun răspuns la întrebarea asta. 
Încă. Dar era suficient de neplăcut cât să înspăimânte 
grupul din încăpere - şi oamenii erau deja zguduiţi. 

— Am făcut rost de nişte spray cu gaz lacrimogen. 

Asta veni din partea lui Bo Fast. Cu toţii se uitară la el. 
Toată lumea îl ştia pe Bo, numele lui sună destul de stupid 
şi atunci când îl pronunţi ca pe un singur cuvânt înseamnă 
ceva complet diferit, bofast înseamnă „domiciliat 
permanent”. Renunţaseră să-l mai tachineze pe tema asta 
cu câţiva ani în urmă. Acum Bo îşi ridică sprayul puternic 
ca să-l vadă toată lumea. 

— Ştii că e ilegal, zise Jelle. 

— Cum adică? 

— Un spray ca ăsta. 

— Şi ce? Cât de legal e să iei lumea la bătaie? 

Jelle nu avea un răspuns bun pentru asta. Stătea lângă 
un perete cu Arvo Pärt lângă el. Vera stătea puţin mai 
departe. De data asta îşi ţinuse gura. Reacţionase destul 
de rău când Part îi dăduse telefon şi-i zisese ce s-a 
întâmplat cu Benseman la doar câteva minute după ce ea 
şi Jelle au plecat din parc. Era convinsă că ar fi putut 
împiedica atacul dacă ar fi rămas cu ei. Dar Jelle nu era de 
aceeaşi părere. 


e 15» 


— Ce dracu ai fi făcut? 

— M-aş fi bătut cu ei! Ştii cum i-am pus la podea pe ăia 
care au încercat să ne pună mâna pe mobile în 
Midsommarkransen! 

— Dar ăia îşi băuseră minţile şi unul dintre ei era 
aproape pitic. 

— Păi, în cazul ăsta ar fi trebuit să-mi dai o mână de 
ajutor, nu? 

Dar în momentul ăla Vera nu spuse niciun cuvânt. 
Cumpără un teanc de reviste; Pärt cumpără teancul lui, în 
timp ce Jelle nu-şi permise decât cinci exemplare. 

leşiră împreună în stradă şi deodată Pärt începu să 
plângă. Se sprijini de faţada aspră şi-şi duse o mână 
murdară la ochi. Jelle şi Vera se uitară la el. Înţelegeau. El 
fusese acolo şi văzuse totul şi nu fusese în stare să ridice 
nici măcar un deget. 

In clipa aia totul venea peste el ca un val. 

Vera îi înconjură delicat umerii lui Părt cu un braţ şi îi 
lăsă capul pe umărul ei. Ştia cât de fragil e. 

Numele lui adevărat era Silon Karp şi era din Eskilstuna, 
fiul unor refugiaţi estoni. Dar în timpul unei nopţi în care 
consumase heroină într-un birou aflat la o mansardă de pe 
Brunnsgatan, văzuse un ziar vechi cu o fotografie a 
compozitorului timid şi fusese şocat de asemănarea 
uimitoare. Dintre Karp şi Pärt. Îşi văzuse dublul, pur şi 
simplu. lar când se drogă data următoare se strecură în 
dublul său, iar doi se făcură unul. Era Arvo Pärt. De atunci, 
şi el îşi spunea Pärt. Şi având în vedere că tovarăşilor lui 
nu le păsa cum îi cheamă cu adevărat pe oameni, deveni 
Pärt. 

Arvo Pärt. 

Lucrase ca poştaş timp de mulţi ani şi livrase scrisori în 
suburbiile din sudul Stockholmului, dar nervii slabi şi o 
apetenţă pentru opiacee îl trăseseră în ceea ce era atunci 
existenţa sa dezrădăcinată. De om fără adăpost, vânzător 
al revistei Situation Stockholm. 

Stătea şi plângea pe umărul Verei Chioara, imposibil de 
consolat, plângea pentru ce i se întâmplase lui Benseman, 


e 16 - 


pentru cât de nenorocit de înfiorător era totul, toată 
violenţa asta. Dar cel mai mult plângea fiindcă viaţa e aşa 
cum e. 

Vera îi mângâie părul încurcat şi ridică privirea către 
Jelle, iar Jelle se uită în jos la teancul său de ziare. 

Apoi plecă. i: 


Olivia intră pe porţile academiei la Sorentorp şi parcă 
maşina imediat pe dreapta. leşea puţin în evidenţă între 
berlinele gri-închis de diferite tipuri. Ea nu avea nimic 
împotrivă. Se uită în sus la cer şi se întrebă dacă să 
închidă capota, dar hotări să nu o facă. 

— Dacă începe ploaia? 

Olivia se întoarse. Ulf Molin. Un tip de-o vârstă cu ea, 
care mai era şi în aceeaşi clasă. Un tip care avea un talent 
remarcabil de a se ivi mereu în vecinătatea Oliviei fără ca 
ea să observe măcar. Apăruse în spatele maşinii ei. Mă 
întreb dacă o să mă urmărească, se gândi ea. 

— Păi, atunci o să trebuiască să închid capota. 

— În mijlocul orei? 

Genul ăsta de conversaţie total lipsită de sens o călca pe 
nervi. Îşi luă geanta şi începu să se îndepărteze. Ulf se luă 
după ea. 

— Ai văzut asta? 

Ulf era lângă ea şi ţinea în mână o tabletă elegantă. 

— E atacul ăla de aseară, cu boschetarul. 

Olivia aruncă o privire şi-l văzu pe Benseman însângerat 
şi lovit de mai multe ori în diverse părţi ale corpului. 

— E postat iar pe acelaşi site, zise Ulf. 

— Trashkick? 

— Da. 

Discutaseră despre site cu o zi în urmă, la cursuri; toată 
lumea fusese foarte tulburată. Unul dintre profesori 
explicase că primul filmuleţ şi un link fuseseră postate pe 
4chan.org, un site vizitat de milioane de tineri. Filmuleţul 
şi site-ul fuseseră marcate foarte repede şi eliminate, dar o 
mulţime de oameni văzuseră deja linkul, aşa că se 
răspândise. Linkul ducea către site-ul trashkick.com. 


e 17» 


— Dar nu pot să-l închidă? 

— Probabil e găzduit de vreun serviciu obscur, nu 
tocmai uşor de urmărit şi închis de poliţie. 

Profesorul le spusese acelaşi lucru. 

Ulf puse deoparte tableta. 

— E al patrulea filmuleţ pe care-l postează deja... e atât 
de scârbos, ce dracu! 

— Ce, că ăia iau bătaie, sau că e pus pe net? 

— Păi... ambele. 

— Şi ce crezi că e mai rău? 

Ştia că nu ar trebui să iniţieze o discuţie, dar mai aveau 
vreo două sute de metri până la clădirea academiei, iar Ulf 
mergea în aceeaşi direcţie. În plus, îi plăcea să-i facă pe 
oameni să spună ce gândesc. Nu prea ştia de ce. Poate era 
doar un mod de a păstra distanţa. 

De a ataca. 

— Cred că toate se leagă, spuse Ulf. Aia bat oamenii ca 
să posteze filmuleţe pe net, şi, dacă n-ar exista un site 
unde să le posteze, poate că nu i-ar mai lua la bătaie. 

Bravo, se gândi Olivia. O frază lungă, gândire coerentă, 
reflecţie raţională. Dacă s-ar fi furişat mai puţin şi ar fi 
gândit mai mult, atunci cu siguranţă ar fi urcat vreo două 
trepte în ochii ei, iar ea avea standarde înalte. În plus, era 
destul de zvelt, cu jumătate de cap mai înalt ca ea, şi avea 
părul creţ de culoare şaten-închis. 

— Şi, ce faci diseară? Ai chef de o bere sau ceva? 

Ah, în clipa aia reveni la locul său obişnuit în aprecierile 


ei. 
XK 

Sala era aproape plină. În clasa Oliviei erau douăzeci şi 
patru de studenţi împărţiţi în patru grupe de bază. Ulf nu 
era în grupa ei. Åke Gustafsson, profesorul lor, stătea 
lângă tablă. Un bărbat la vreo cincizeci şi ceva de ani, cu o 
lungă carieră în poliţie. Era foarte popular la facultate. 
Unii credeau că vorbeşte cam mult. Olivia îl considera 
fermecător. Îi plăceau sprâncenele lui, genul stufos şi care 
par să aibă o viaţă a lor. [inea un dosar într-o mână. Pe 
masa de lângă el era un teanc de dosare. 


e 18 œ» 


— De vreme ce urmează să ne despărţim peste câteva 
zile, m-am gândit la ceva - iar asta e puţin în afara cursului 
-, ceva ce aţi putea să faceţi în vacanţa de vară, şie o 
activitate complet voluntară. Ăsta e un dosar cu mai multe 
crime vechi nerezolvate din ţară, l-am întocmit singur, mă 
gândeam că aţi putea să alegeţi câte una dintre ele şi să 
faceţi o analiză proprie a anchetei, să vedeţi ce s-ar fi 
putut face altfel cu metodele moderne din poliţie, ADN, 
analiză geografică, supraveghere electronică şi câte şi mai 
câte. E un mic exerciţiu de abordare a cazurilor 
nerezolvate. Întrebări? 

— Deci nu e obligatoriu? 

Olivia îi aruncă o privire lui Ulf. Mereu trebuia să 
întrebe ceva doar de dragul de a întreba. Âke spusese deja 
că tema e voluntară. 

— E complet voluntar. 

— Dar ne poate mări nota puţin, corect? 

La sfârşitul cursului, Olivia se duse la masă şi luă un 
dosar. Âke se apropie şi făcu semn către dosarul pe care 
fata îl avea în mână. 

— Tatăl tău a lucrat la unul dintre cazuri. 

— Serios? 

— Da, mi s-a părut că ar fi distractiv să-l includ. 


Olivia se aşeză pe o bancă la o oarecare distanţă de 
clădirea academiei, lângă trei bărbaţi. Toţi trei erau tăcuţi 
- şi făcuţi din bronz. Unul dintre ei era Harry cel Frumos, 
un escroc notoriu din vremurile de demult. 

Olivia nu auzise niciodată de el. 

Ceilalţi doi erau Tumba-Tarzan şi Ofiţerul Bjork. Cel din 
urmă avea un chipiu de poliţist în poală. Cineva pusese în 
echilibru o cutie goală de bere deasupra. 

Olivia deschise dosarul. Nu avusese de gând să lucreze 
deloc pentru facultate în vacanţă, iar activitatea asta mai 
era şi voluntară. Dar o scosese din clasă, aşa că nu mai 
trebuia să-l asculte pe Ulf cum trăncăneşte despre nimic. 

Era curioasă, însă. 

Tatăl ei fusese implicat într-unul dintre cazuri. 


e 19 œ 


Frunzări repede dosarul. Rezumatele erau foarte 
concise. Câteva date despre metode, locuri şi date, puţin 
despre anchete. Era destul de obişnuită cu terminologia 
din poliţie. Toată copilăria ei îşi auzise părinţii discutând 
despre cazuri judiciare la masa din bucătărie. Mama «ei, 
Maria, era avocat de drept penal. 

Găsi cazul aproape la coada listei. Arne Rönning fusese 
unul dintre responsabilii cu ancheta. 

Detectiv  inspector-şef în Brigada Naţională de 
Criminalistică. 

Tata. 

Olivia ridică privirea şi îşi îngădui să cuprindă 
priveliştea. Academia era situată în mijlocul unui peisaj 
aproape imaculat, cu peluze întinse şi bine întreţinute şi 
zone împădurite foarte frumoase care se întindeau până la 
golful Edsviken. Un peisaj extrem de liniştit. 

Gândurile ei erau îndreptate asupra lui Arne. 

Îşi iubise tatăl din tot sufletul, iar în momentul ăla el era 
mort. Şi ajunsese abia până la cincizeci şi nouă de ani. Nu 
era corect. Gândurile îi reveneau. Cele din pricina cărora 
suferise des şi pe care le trăia aproape ca pe o durere 
fizică. Gândurile legate de trădarea ei. 

Trădarea lui. 

Fuseseră extrem de apropiaţi pe toată durata 
adolescenţei sale, apoi ea l-a dezamăgit când el s-a 
îmbolnăvit pe neaşteptate. A plecat la Barcelona să înveţe 
spaniola, să lucreze, să se relaxeze... să se distreze puţin. 

Am fugit de acasă de fapt, gândi ea. Deşi nu mi-am dat 
seama de asta la momentul respectiv. Am şters-o fiindcă 
nu puteam face faţă faptului că e bolnav şi că i s-ar putea 
agrava situaţia - că ar putea chiar să moară. 

Dar tatăl ei a murit. Când Olivia nu era acolo. Când era 
încă în Barcelona. 

Îşi amintea telefonul de la mama ei. 

— Tata a murit azi-noapte. 

Olivia se frecă uşor la ochi şi se gândi la mama ei. La 
perioada de după moartea tatălui ei, când s-a întors din 
Barcelona. O perioadă cumplită. Maria era devastată şi era 


e 20 - 


prizoniera propriei dureri. lar durerea aceea nu lăsa loc 
vinovăţiei şi angoasei Oliviei. În schimb, se purtau cu 
multă grijă una cu cealaltă, fără să spună nimic, de parcă 
se temeau că toată lumea s-ar face fărâme dacă şi-ar da 
glas emoţiilor. 

În cele din urmă, lucrurile s-au aşezat, desigur, dar tot 
era un subiect despre care evitau să discute. 

Asta eufemistic vorbind. 

Îi era foarte dor de tatăl ei, chiar şi atunci. 

— Ţi-ai găsit un caz? 

Era Ulf, care se materializase în faţa ei în felul lui unic 
de a o face. 

— Da. 

— Care? 

Olivia se uită la dosar. 

— Un caz de pe coasta de vest. 

— De când? 

— Optzeci şi şapte. 

— De ce l-ai ales pe ăla? 

— Tu ai găsit ceva? Sau poate nici n-o să te oboseşti? 
Vreau să spun că nu e obligatoriu. 

Ulf schiţă un zâmbet şi se aşeză pe bancă. 

— Te deranjează dacă mă aşez aici? 

— Da. 

Olivia se pricepea destul de bine să spună ce gândeşte. 
În plus, voia să se concentreze asupra cazului pe care 
tocmai îl alesese. 

Cazul la care lucrase tatăl ei. 


Era un caz destul de spectaculos, aparent. Âke scrisese 
un rezumat atât de interesant încât Olivia îşi dorea să afle 
mai multe imediat. 

Se duse cu maşina la Biblioteca Naţională şi cobori la 
subsol, în sala de lectură, unde se găseau toate ziarele 
vechi pe microfilm. Femeia din spatele tejghelei îi arătă 
cum să găsească lucruri pe rafturi şi ce cititoare de 
microfilm poate folosi. Totul era aranjat cu meticulozitate. 
Absolut fiecare ziar din anii cincizeci şi până în prezent se 


e 2l-- 


găsea pe microfilm. Tot ce trebuia să facă era să aleagă 
ziarul şi anul, să se aşeze în faţa cititorului şi să înceapă. 

Olivia începu cu un ziar local de pe insula Nordkoster. 
Strömstads Tidning. Avea data şi locul crimei din dosar. 
Când porni funcţia de căutare, nu dură mult până când 
titlurile umplură ecranul: CRIMĂ MACABRĂ PE ŢĂRMUL 
INSULEI. Articolul fusese scris de un jurnalist cam 
entuziast, dar oferea câteva informaţii precise despre loc şi 
dată. 

Era captivată. 

Petrecu următoarele ore trecând prin ziarele regionale, 
Bohuslânningen şi Hallandsposten, apoi lărgindu-şi puţin 
câte puţin aria de căutare. Ziarele din Goteborg. Ziarele de 
seară cu sediul la Stockholm. Marile cotidiene naţionale. 

Şi luă notițe. 

Febril. 

Caracteristici majore, dar şi detalii. 

Cazul chiar atrăsese atenţia la nivel naţional, şi asta din 
mai multe motive. Era o crimă intenţionat brutală, victima 
era o tânără însărcinată, iar făptaşii erau necunoscuţi. Nu 
aveau niciun suspect. Nu ieşise la lumină niciun mobil. Nu 
aveau nici măcar un nume pentru victimă. 

De atunci cazul rămăsese un mister nerezolvat. 

Olivia deveni cu atât mai fascinată. Atât de caz ca 
fenomen, dar mai ales de crimă în sine. Avusese loc într-o 
noapte cu lună în golfuleţele din Hasslevikarna de pe 
insula Nordkoster. O metodă diabolică de a ucide o femeie 
însărcinată goală. 

Cu ajutorul mareei. 

Mareea înaltă? 

Era pur şi simplu tortură, se gândi Olivia. O formă 
extremă de înec. Lentă, infernală. 

De ce? 

De ce această metodă spectaculoasă? 

Imaginaţia Oliviei intră în priză. Existau legături cu cele 
oculte? Practicanţi ai cultului mareelor? Al lunii? Crima 
avusese loc într-o seară târzie. Să fi fost un fel de 
sacrificiu? Un ritual? O sectă? Aveau de gând să taie fătul 


e 22 œ» 


din burta mamei şi să-l sacrifice unui zeu al lunii? 

Nu, să nu mă las dusă de val, se gândi ea. 

Olivia opri cititorul, se lăsă pe spate şi se uită la caietul 
ei plin: un amestec de fapte şi speculaţii, adevăruri şi 
bănuieli şi ipoteze mai mult sau mai puţin credibile 
formulate de diverşi reporteri specializaţi în infracţiuni şi 
criminologi. 

Potrivit unei „surse de încredere”, în organismul 
victimei s-au găsit urme dintr-un drog. Rohypnol. Rohypnol 
este un clasic drog al violului, se gândi Olivia. Dar nu era 
în ultimul trimestru de sarcină? Fusese sedată? De ce? 

Potrivit poliţiei, în dunele de nisip se găsise un palton de 
stofă închisă la culoare. Pe haină s-au găsit fire de păr care 
se potriveau cu ale femeii. Unde erau restul hainelor dacă 
acela era paltonul ei? Criminalii le luaseră, dar uitaseră 
paltonul? 

Poliţia încercase să stabilească identitatea victimei cu 
ajutorul Interpolului, dar nu ajunsese nicăieri. Straniu că 
nimănui nu-i lipsea o femeie însărcinată, se gândi ea. 

Poliţia descria femeia ca având între douăzeci şi cinci şi 
treizeci de ani, posibil de origine latino-americană. Ce 
însemna „de origine latino-americană”? Cât de mare era 
aria acoperită de această descriere? 

Intreaga secvenţă a evenimentelor fusese urmărită de 
un băiat de nouă ani identificat de un reporter local ca Ove 
Gardman. Băiatul fugise acasă şi le spusese părinţilor. 
Unde se afla el azi? Putea să ia legătura cu el? 

Potrivit poliţiei, femeia era inconştientă, dar încă în viaţă 
când părinţii lui Gardman au ajuns pe plajă. Au încercat s- 
o resusciteze, dar când a sosit elicopterul-ambulanţă, 
femeia era moartă. Cât de departe locuia familia 
Gardman? se întrebă ea. Cât de repede a ajuns elicopterul? 

Olivia se ridică în picioare. Creierul îi era zdruncinat de 
impresii şi reflecţii. Când încă nu se ridicase de-a binelea, 
aproape îşi pierdu echilibrul. 

Tensiunea îi scăzuse dramatic. 


Se prăbuşi în maşina de pe Humlegârdsgatan, din faţa 
e 23» 


bibliotecii, şi simţi cum stomacul îi protestează. Se ocupă 
de asta scoțând un baton PowerBar din torpedo. Stătuse 
multe ore în sala de lectură a bibliotecii şi fu destul de 
surprinsă când îşi dădu seama cât de târziu era. Timpul 
pur şi simplu dispăruse înăuntru. Olivia aruncă o privire la 
caiet. Îşi dădu seama cât de fascinată devenise de cazul 
vechi de pe plajă. Nu doar fiindcă Arne lucrase la el, asta 
era un imbold suplimentar, ci pentru toate ingredientele 
sale remarcabile. Mai presus de toate, un detaliu specific îi 
rămăsese în minte: poliţia nu a stabilit niciodată 
identitatea femeii ucise. A fost şi a rămas necunoscută. In 
toţi acei ani. 

Asta o îmboldea pe Olivia. 

Voia să afle mai multe. 

Dacă tatăl ei ar mai fi trăit, oare ce i-ar fi putut spune? 

Îşi scoase telefonul mobil. 


Åke Gustafsson şi o femeie la vârsta a doua stăteau 
afară, pe peluza bine întreţinută din faţa Academiei de 
Poliţie. Femeia era din România şi se ocupa de cateringul 
facultăţii. Îi oferi lui Åke o ţigară. 

— Nu mulţi oameni fumează în ziua de azi, spuse ea. 

— Nu. 

— Probabil din cauza cancerului. 

— Foarte posibil. 

Apoi fumară. 

La jumătatea ţigării, telefonul lui Åke începu să sune. 

— Sunt Olivia Rönning, bună ziua. Păi, am ales cazul 
acela din Nordkoster, şi aş vrea... 

— Mă gândeam eu, o întrerupse Åke, tatăl tău a fost 
implicat în anchetă... 

— Da, dar nu de asta. 

Olivia voia să păstreze cele două aspecte separate. Era 
vorba despre ea şi momentul prezent. Nu avea nimic de-a 
face cu tatăl ei. În orice caz, nu în ceea ce-l privea pe 
profesorul ei. Îşi alesese un proiect şi avea de gând să-l 
facă în felul ei. Aşa era ea. 

— L-am ales pentru că mi se pare interesant, zise ea. 


e 24» 


— Dar destul de dificil. 

— Da, de-asta v-am sunat. Aş vrea să mă uit peste 
documentele reale ale anchetei, unde se găsesc? 

— Probabil în arhivele centrale din Goteborg. 

— Ah, da? Ce păcat. 

— Dar oricum n-ai fi putut să le vezi. 

— De ce nu? 

— Pentru că e o crimă nerezolvată şi încă se află în 
perioada de limitare. Nimeni nu are acces la o anchetă 
deschisă dacă nu face parte din echipa de anchetă. 

— Da, în regulă... şi acum ce fac? Cum pot să fac rost de 
mai multe informaţii? 

La celălalt capăt se lăsă liniştea. 


Olivia stătea la volan cu mobilul la ureche. La ce se 
gândea profesorul? Văzu o agentă de circulaţie care se 
apropia de ea şi părea destul de hotărâtă. Maşina era 
parcată pe un loc rezervat şoferilor cu dizabilităţi. Nu era 
o idee bună. Porni motorul tocmai când auzi din nou glasul 
lui Åke. 

— Ai putea încerca să vorbeşti cu persoana care a 
condus echipa de anchetă, zise el. 

— ÎI cheamă Tom Stilton. 

— Ştiu. 

— Unde îl găsesc? 

— N-am idee. 

— La sediul central al poliţiei? 

— Nu cred. Dar ai putea s-o întrebi pe Olsâter, Mette 
Olsăter, e comisar detectiv. Au lucrat împreună destul de 
mult, s-ar putea să ştie. 

— Şi atunci pe ea unde o pot găsi? 

— La Brigada Naţională de Criminalistică, în corpul C. 

— Mulţumesc! 

Olivia demară chiar sub nasul agentei de circulaţie. 


— Situation Stockholm! Ultimul număr! Citiţi despre 
prinţesa Victoria şi ajutaţi oamenii fără adăpost! 
Glasul Verei Chioara acoperea cu uşurinţă gălăgia 


e 25» 


făcută de hoardele de locuitori înstăriți ai elegantului 
cartier Sofo din sudul Stockholmului care intrau în piaţă 
să-şi umple pungile cu un amestec de mâncare proastă şi 
lux. Arăta ca o persoană potrivită să urce pe scena 
Teatrului Naţional. La fel ca actriţa Margaretha Krook 
când era în floarea vârstei, deşi Vera arăta puţin mai 
şleampătă. Dar avea aceeaşi privire tăioasă, o prezenţă 
impunătoare şi o carismă pe care nu aveai cum să nu o 
observi. 

Exemplarele ei se vindeau. 

Scăpase deja de jumătate de teanc. 

Arvo Pärt nu avusese la fel de mult succes. Nu vindea 
nimic. Stătea sprijinit de un zid la o oarecare distanţă. Nu 
era ziua lui şi nu voia să fie singur. Se uita la Vera cu colţul 
ochiului. li admira forţa. Ştia multe despre nopţile ei 
întunecate, cei mai mulţi oameni din cercul ei ştiau. Şi 
totuşi, stătea acolo de parcă lumea era a ei. Fără adăpost. 
Asta dacă nu considerai adăpost o rulotă veche şi 
prăpădită de culoare gri, din anii 1960. 

Dar Vera aşa o considera. 

— Nu sunt fără adăpost. 

Asta îi spuse unui client care cumpără o revistă şi vru să 
tragă cu ochiul în lumea scursurilor societăţii. Pornografie 
socială? 

— Mă aflu între două locuinţe. 

Ceea ce era parţial adevărat. Era pe lista specială a 
consiliului „Locuinţe înainte de toate”, un proiect politic 
care avea rolul să dea impresia că îmbunătăţeşte situaţia 
persoanelor fără adăpost din oraş. Dacă avea noroc, urma 
să i se aloce un apartament în toamnă, i se spusese. Un 
apartament de probă. Dacă se comporta bine, poate avea 
să-l poată păstra. 

Vera avea de gând să se comporte bine. 

Intotdeauna se comporta bine. Aproape întotdeauna. 
Avea rulota şi o pensie de invaliditate de puţin peste 5.000 
de coroane pe lună. Se descurca cu atât, dar banii nu-i 
acopereau decât strictul necesar. Pentru orice altceva, 
trebuia să se ducă să cotrobăie prin gunoaie. 


e 26 - 


Şi se descurca OK. 

— Situation Stockholm! 

Între timp mai vânduse trei exemplare. 

— Chiar ai de gând să stai aici? 

Întrebarea venea de la Jelle. Parcă apăruse din pământ 
cu cele cinci exemplare ale lui. Se opri destul de aproape 
de Vera. 

— Da? Şi ce? 

— E locul lui Benseman. 

Fiecare vânzător avea locul lui în oraş. Era scris alături 
de nume pe cartela de plastic pe care o purtau la gât. Pe 
cartela lui Benseman scria „Benseman/Piaţa Söder”. 

— Benseman n-o să fie aici o vreme, zise Vera. 

— E locul lui. Ţi-a fost alocat temporar? 

— Nu, dar ție? 

— Nu. 

— Şi atunci ce cauţi aici? 

Jelle nu răspunse. Vera făcu un pas în direcţia lui. 

— Ai ceva împotrivă să stau aici? 

— E un loc bun. 

— Da. 

— Putem să-l împărţim? întrebă Jelle. 

Vera schiţă un zâmbet şi se uită la Jelle. Genul de privire 
de care se îndepărta cât de repede putea. Ca în momentul 
ăla. Se uită în pământ. Vera veni drept lângă el, se aplecă 
şi încercă să-i surprindă privirea de jos în sus. Cam la fel 
de uşor pe cât ar fi fost să prinzi un păstrăv cu mâna goală. 
Fără speranţă. Jelle se răsuci şi o evită. Vera scoase acel 
hohot aspru de râs care făcu imediat patru familii cu copii 
mici să se îndepărteze cu cărucioarele lor de firmă. 

— Jelle! spuse ea râzând. 

Pärt se îndepărtă de zid. Se pregătea vreun scandal? 
Ştia că Vera e o femeie temperamentală. Jelle era mai 
degrabă un factor necunoscut. Se spunea că vine din 
arhipelag, de undeva de departe. Rodloga, zisese cineva? 
Tatăl lui vânase foci! Dar se spuneau atâtea lucruri şi toate 
aveau atât de puţină substanţă. Iar în clipa aia presupusul 
vânător de foci stătea în faţa pieţei şi se certa cu Vera. 


e 27» 


Sau cine ştie ce făceau. 

— Pentru ce vă certaţi? 

— Nu ne certăm, zise Vera. Jelle şi cu mine nu ne certăm 
niciodată. Eu spun lucrurilor pe nume, iar el se uită în 
pământ. Nu-i aşa? 

Vera se întoarse către Jelle, dar el se îndepărtase deja. 
Era la cincisprezece metri distanţă. Nu avea de gând să se 
certe cu Vera pe tema locului lui Benseman. Chiar îl durea 
în cot unde îşi vinde revistele Vera. Putea să decidă şi 
singură. 

Avea cincizeci şi şase de ani şi îl durea în cot de tot şi 
toate. 

X 


Olivia îşi conducea maşina în seara târzie de vară, pe 
drum spre Söder. Fusese o zi intensă. Incepuse prost, Ulf 
Molin o enervase ca de obicei, dar apoi găsise cazul acela 
de crimă. Iar lucrurile mergeau deodată foarte bine. Din 
mai multe motive. Personale şi nu numai. 

Orele pe care le petrecuse la Biblioteca Națională 
lăsaseră urme. 

Straniu cum evoluează lucrurile, se gândi ea. Nu îşi 
planificase lucrurile aşa, în niciun caz. Curând avea să fie 
în vacanţa de vară după un semestru greu şi intens. În 
timpul săptămânii mergea la facultate, iar la sfârşitul 
săptămânii lucra la centrul de arest preventiv din 
Kronoberg. După aceea avea de gând să se relaxeze. 
Reuşise să economisească nişte bani, cât să se menţină o 
vreme pe linia de plutire. Un zbor charter last-minute era 
ideea, în mare. În plus, nu mai făcuse sex de aproape un 
an. Avea de gând să facă ceva şi în privinţa asta. 

Şi apoi vine toată treaba asta? 

Poate că până la urmă ar trebui să sară peste proiectul 
cu cazurile de crimă? Era voluntar, corect? Apoi o sună 
Lenni. 

— Da? 

Lenni era cea mai bună prietenă a ei din ultimii ani de 
liceu. O fată care era în derivă şi care încerca cu disperare 
să găsească ceva de care să se agaţe ca să nu se ducă la 


e 28 œ 


fund. Ca întotdeauna, voia să iasă în oraş, să vadă ce se 
întâmplă, fiindcă se temea să nu piardă ceva. Stabilise 
ceva cu patru alţi amici ca să nu-l rateze pe Jakob, tipul de 
care era interesată în momentul respectiv. Citise pe 
Facebook că el se duce la plajă în Hornstull în seara aia. 

— Trebuie să vii şi tu! O să fie foarte tare! Ne vedem la 
Lollo's la opt şi... 

— Lenni... 

— Da? 

— Nu pot, trebuie să... am ceva de lucru pentru 
facultate, trebuie să mă ocup în seara asta. 

— Dar vine şi Erik, amicul lui Jakob, şi a întrebat de tine 
de mai multe ori! Şi arată demenţial! Absolut perfect 
pentru tine! 

— Da, dar nu pot să ajung. 

— Livia, cum poti să fii aşa o pacoste? Chiar trebuie să 
ti-o tragi dacă vrei să-ți revii în formă! 

— Altă dată. 

— Asta zici mereu zilele astea! OK atunci, dar să nu dai 
vina pe mine dacă pierzi ceva! 

— Promit. Sper să iasă totul bine cu Jakob! 

— Da, ţine-mi pumnii! Pupici şi îmbrăţişări! 

Olivia nu avu timp să spună „îmbrăţişări” înainte ca 
Lenni să închidă. Lenni era deja în drum spre altundeva, 
un loc cu mai multă acţiune. 

Dar de ce spusese „nu” de fapt? Se gândea şi ea la băieţi 
înainte să o sune Lenni. Chiar devenise atât de plictisitoare 
pe cât spunea Lenni? Ceva de lucru pentru facultate? 

De ce spusese asta? R 


Olivia puse nişte mâncare proaspătă pentru pisici în 
castron şi goli tăvița cu nisip. Apoi se aşeză lângă laptop. O 
baie i-ar fi plăcut de fapt, dar avea o problemă la scurgere, 
iar apa refula pe podea când scotea dopul de la cadă şi pur 
şi simplu nu se putea ocupa de aşa ceva în momentul ăla. 
Avea să facă ceva în privinţa asta în ziua următoare. Să 
pună scurgerea pe lista ei de lucruri de făcut a doua zi. O 
listă pe care o parcursese în ordine în mare pare din 


e 29 œ 


primăvară. 

În schimb, deschise Google Earth. 

Nordkoster. 

Încă era fascinată de posibilitatea de a sta acasă în faţa 
unui ecran şi de a cobori aproape până la nivelul 
ferestrelor clădirilor şi locuinţelor din toată lumea. 
Întotdeauna se simţea ca o spioană când făcea asta. 
Aproape ca un voaior. 

Dar observă că simte altceva. Cu cât mărea mai mult 
imaginile cu insula, cu peisajul, cu drumurile înguste, cu 
casele, cu cât se apropia mai mult de obiectivul ei, cu atât 
mai puternic devenea sentimentul. lar apoi ajunse acolo. 

Hasslevikarna. 

Golfuleţele din partea de nord a insulei. 

Aproape ca un estuar, se gândi ea. Încercă să se apropie 
cât mai mult, iar imaginile erau destul de detaliate. Vedea 
dunele de nisip de deasupra şi plaja. Plaja unde fusese 
îngropată femeia însărcinată. Era în faţa ei, pe ecran. 

Gri, granulată. 

Începu imediat să-şi imagineze unde. Unde fusese 
îngropată femeia? 

Oare acolo? 

Sau dincolo? 

Unde au găsit paltonul? 

Şi unde stătea băiatul când a văzut totul? Era acolo, 
lângă stâncile de pe partea de vest a plajei? Sau pe partea 
de est? Sus, lângă copaci? 

Observă deodată cât de iritată devenise fiindcă nu se 
putea apropia prea mult. Până jos de tot. Aproape cu 
tălpile pe plajă. 

Să fie acolo. 

Dar nu putea. Doar atât reuşea. Opri computerul. Urma 
să se răsfeţe cu o bere. O bere cum îi propusese Ulf de 
câteva ori. Dar avea să bea o bere singură, acasă, fără să 
fie nevoită să se înghesuie în pub cu colegii ei. 

Singură. 

Oliviei îi plăcea să fie singură. Era complet alegerea ei. 
Nu avusese niciodată vreo problemă cu băieţii, dimpotrivă. 


e 30 - 


Pe toată durata copilăriei şi adolescenţei, i se confirmase 
că e atrăgătoare. În primul rând, toate fotografiile alea 
drăguţe cu ea când era mică, şi tonele de filmări de la 
sărbători făcute de Arne în care micuța Olivia era vedeta. 
Apoi apărură toate privirile alea admiratoare când păşi în 
lumea mare. O vreme se amuză să poarte ochelari de soare 
şi să-i observe de după lentile pe toţi băieţii pe care-i 
întâlnea. Felul în care privirile lor o căutau oriunde s-ar fi 
dus şi nu se dezlipeau de ea până când nu trecea mai 
departe. Curând deveni obositor. Ştia cine e şi ce are de 
oferit. În privinţa asta. Îi dădea un sentiment de siguranţă. 

Ea nu trebuia să iasă la vânătoare. 

Ca Lenni. 

Olivia o avea pe mama ei şi avea micul ei apartament. 
Două camere zugrăvite în alb, cu pardoseală de lemn. Nu 
era chiar al ei, îl închiria de la un văr care lucra pentru 
Consiliul Suedez pentru Export în Africa de Sud. Avea să 
rămână acolo doi ani. Între timp, ea locuia în apartament. 
Printre mobilele lui. 

Trebuia doar să suporte asta. 

Şi îl avea pe Elvis, desigur. Motanul care rămăsese după 
o relaţie intensă cu un jamaican sexy. Un tip peste care 
dăduse în Nova Bar pe Skânegatan, mai întâi se simţise 
surprinzător de excitată, iar apoi se îndrăgostise de el. 

Versiunea pe care i-o spusese lui era tocmai invers. 

Aproape un an întreg au călătorit şi au râs şi şi-au tras-o, 
iar el s-a întâlnit apoi cu o fată pe care o ştia „de acasă”, 
după cum a spus el. lar ea era alergică la pisici. Aşa că 
motanul a rămas pe strada Skânegatan. L-a botezat Elvis 
după ce jamaicanul s-a mutat de la ea. El îi spusese Ras 
Tafari, după numele lui Haile Selassie din anii 1930. 

Elvis era mai pe gustul ei. 

Îşi iubea motanul aproape la fel de mult cum îşi iubea 
Mustangul. 

Termină berea. 

Era bună. 

Când era gata să deschidă încă una se întâmplă să 
observe conţinutul de alcool şi îşi dădu seama că e mult 


e 31 œ» 


mai tare decât prima şi că nu luase deloc prânzul. Nici 
cina, de altfel. Când se pornea, mâncarea nu mai era o 
prioritate. Simţea că ar trebui să-i dea stomacului ceva să 
proceseze, să contracareze senzaţia uşoară de ameţeală 
din creier. Să iasă şi să ia o pizza? 

Nu. 

Senzaţia uşoară de ameţeală era de fapt destul de 
plăcută. 

Luă a doua cutie de bere în dormitorul mic şi se prăbuşi 
pe cuvertura nedesfăcută. O mască lungă şi subţire de 
culoare gri-alburiu era atârnată pe peretele din faţa ei. 
Unul dintre obiectele de artă africană ale vărului ei. Incă 
nu se hotărâse dacă îi place sau nu. Erau nopţi în care se 
trezea din vreun vis urât şi vedea lumina lunii reflectată de 
gura albă a măştii. Nu era un sentiment prea plăcut. Olivia 
îşi lăsă privirea să-i hoinărească spre tavan şi deodată îşi 
dădu seama că nu îşi verificase telefonul de câteva ore! 
Aşa ceva nu-i stătea în fire. Mobilul era o parte a ţinutei 
Oliviei. Nu se simţea niciodată complet îmbrăcată dacă nu 
avea telefonul în buzunar. Il luă şi-l deschise. Îşi verifică e- 
mailurile, mesajele şi calendarul şi ajunse pe site-ul 
televiziunii suedeze. Nişte ştiri înainte să aţipească erau 
numai bune! 


„Dar atunci ce aveţi de gând să faceţi?” 
„Nu pot să dezvălui planurile noastre.” 


Omul care nu putea să stea şi să dezvăluie nimic la 
ştirile de seară se numea Rune Forss şi era inspector-şef la 
poliţia din Stockholm, la vreo cincizeci şi ceva de ani, 
bănui ea. Primise sarcina de a gestiona atacurile repetate 
asupra boschetarilor. O sarcină care nu-l făcea deloc să 
sară în sus de bucurie, se gândi ea. Părea să facă parte din 
şcoala veche. Partea aceea a şcolii vechi care credea că 
mulţi oameni sunt singurii vinovaţi pentru ce li se 
întâmplă. Indiferent ce lucruri erau acelea. Mai ales când 
venea vorba de cei care făceau probleme, şi chiar mai ales 
când venea vorba de oamenii care nu puteau să-i dea bice, 


e 32 œ 


să-şi găsească un loc de muncă şi să se poarte ca toţi 
ceilalţi. 

Numai ei erau de vină, într-o foarte mare măsură. 

Asta cu siguranţă nu era o atitudine care li se preda la 
Academia de Poliţie, dar toată lumea ştia că există. În 
rândul unora. Unii dintre colegii Oliviei fuseseră deja 
infectați de acelaşi jargon. 

— O să mergeţi sub acoperire printre boschetari? 

— Sub acoperire? 

— Da, să fiţi ca unul dintre ei, să vă amestecati printre 
ei. Ca să-i prindeţi pe făptaşi. 

Când Rune Forss înţelese în cele din urmă ce i se cere, 
parcă îi fu greu să-şi ascundă un zâmbet. 

— Nu. 

Olivia închise telefonul mobil. 


Dacă ar fi fost o poveste care să-ţi încălzească sufletul, 
atunci una dintre acele persoane fără adăpost ar fi stat pe 
un scaun simplu la căpătâiul bărbatului grav rănit. Mâinile 
ei ar fi netezit păturile bărbatului şi ar fi încercat să-i ofere 
o frântură de speranţă fragilă. Dar în povestea adevărată, 
cea care respectă ceea ce s-a întâmplat deja, personalul de 
la recepţia spitalului sunaseră la pază chiar în clipa în care 
Vera Chioara traversase holul în drum spre lifturi. Agenţii 
de pază o prinseră din urmă pe un coridor nu departe de 
salonul lui Benseman. 

— Nu aveţi voie aici! 

— De ce nu? Merg doar să vizitez un amic care... 

— Veniţi cu noi! 

Iar apoi Vera fu scoasă din clădire. 

Ceea ce e un mod eufemistic de a spune că oamenii de la 
pază aproape o luaseră pe sus pe Vera, care protesta, pe 
lângă oamenii care se uitau lung, prin holul de la intrare şi 
aproape o aruncaseră afară, în stradă. Făcuseră asta într- 
un mod nenecesar de brutal şi profund jenant, în ciuda 
faptului că Vera îşi recitase repede toate drepturile 
omului. Sau propria ei versiune a acestora. 

leşi afară. 


e 33 


În noaptea de vară. 

Iar asta marcă începutul lungii ei plimbări până la rulota 
din pădurea din Solna. 

Singură. 

Intr-o noapte în care nişte tineri violenţi umblau liberi 
pe străzi, iar inspectorul-şef Rune Forss adormise comod 
pe burtă. 


e 34» 


2 


Femeia care tocmai îşi vârâse în gură o bucată mare de 
tort în straturi cu cremă şi marţipan avea buze vopsite cu 
roşu, mult păr cenuşiu şi creţ şi „volum”. Aşa se exprimase 
soţul ei la un moment dat: „Soţia mea are volum.” Ceea ce 
însemna că e destul de lată. Un lucru care uneori o făcea 
să sufere, alteori nu. În perioadele în care suferea, încerca 
să-şi reducă volumul, cu rezultate nu prea uşor de 
observat. În perioadele în care nu se simţea prost, îi plăcea 
să fie cine e. În momentul ăla stătea în biroul ei spaţios din 
corpul C de la Brigada Naţională de Criminalistică şi 
mânca pe furiş un tort în straturi cu cremă, ascultând pe 
jumătate un buletin de ştiri la radio. O companie pe nume 
MWM, Magnuson World Mining, tocmai câştigase titlul de 
Compania Suedeză a Anului din Străinătate. 


„Vestea a fost întâmpinată astăzi cu proteste de 
amploare în multe cartiere. Compania a fost 
criticată aspru pentru metodele sale de extracţie a 
tantalitului în Congo. Directorul executiv al 
companiei, Bertil Magnuson, le-a transmis 
următorul mesaj criticilor săi...” 


Femeia care mânca tort opri radioul. Era familiarizată 
cu numele Bertil Magnuson în legătură cu o dispariție din 
anii 1980. 

Îşi îndreptă privirea către un portret aflat pe marginea 
biroului. Fiica ei cea mică, Jolene. Fata îi zâmbea, cu un 
zâmbet neobişnuit şi o privire enigmatică. Avea sindromul 
Down şi vârsta de nouăsprezece ani. Draga mea Jolene, se 
gândi femeia, ce îţi pregăteşte oare viaţa? Se întindea 
după ultima bucată de tort când se auzi o bătaie în uşă. 
Împinse repede tortul după câteva bibliorafturi de pe birou 
şi apoi se întoarse către uşă. 

— Intraţi! 

Uşa se deschise şi o femeie tânără aruncă o privire 

e 35» 


înăuntru. Când se uita la tine, ochiul stâng nu era complet 
paralel cu dreptul - avea puţin strabism. Părul îi era prins 
într-un coc negru dezordonat. 

— Mette Olsâter? întrebă cocul dezordonat. 

— Despre ce e vorba? 

— Pot intra? 

— Despre ce e vorba? 

Cocul dezordonat părea nesigur dacă asta înseamnă să 
intre sau nu. Se opri în cadrul uşii, cu uşa pe jumătate 
deschisă. 

— Mă numesc Olivia Rönning şi sunt studentă la 
Academia de Poliţie. Îl caut pe Tom Stilton. 

— De ce? 

— Fac un proiect despre un caz de care s-a ocupat şi 
trebuie să-l întreb câteva lucruri. 

— Despre ce caz e vorba? 

— O crimă din Nordkoster din 1987. 

— Intraţi. 

Olivia păşi înăuntru şi închise uşa. Era un scaun în faţa 
biroului lui Olsäter, dar Olivia nu îndrăzni să se aşeze. Nu 
fără să fie invitată. Femeia din spatele biroului nu era doar 
vizibil masivă, ci avea şi o prezenţă foarte impunătoare. 

Comisar detectiv. 

— Ce presupune proiectul? 

— Cercetăm anchete vechi ale unor crime şi examinăm 
ce s-ar putea face altfel astăzi, cu ajutorul metodelor 
moderne. 

— Un exerciţiu pe cazuri nerezolvate? 

— Oarecum. 

În încăpere se lăsă liniştea. Mette se uită la bucata de 
tort cu colţul ochiului. Ştia că ar putea fi văzută dacă o 
ruga pe tânără să se aşeze pe scaun, aşa că o lăsă să stea 
în picioare. 

— Stilton a plecat, zise ea direct. 

— Ah, în regulă. Când a plecat? 

— E relevant? 

— Nu, dar... poate mi-ar putea răspunde la întrebări. 
Chiar dacă a plecat. De ce a plecat? 


e 36 - 


— Motive personale. 

— Cu ce se ocupă acum? 

— N-am idee. 

Ca un ecou al lui Åke Gustafsson, se gândi Olivia. 

— Ştiţi unde l-aş putea găsi? 

— Nu. 

Mette Olsäter se uită la Olivia fără să-şi mişte ochii. 
Mesajul era clar. Conversaţia se încheiase din punctul ei 
de vedere. 

— Mă rog, mulţumesc oricum. 

Se trezi că face o plecăciune aproape imperceptibilă 
înainte să se ducă la uşă. La jumătatea drumului, se 
întoarse către Mette. 

— Aveţi puţin ceva, nişte cremă sau ceva, pe bărbie. 

Apoi închise repede uşa în urma ei. 

Mette - la fel de repede - îşi şterse bărbia cu mâna şi 
îndepărtă stropul de cremă. 

Ce enervant! 

Dar şi puţin amuzant, Mårten, soţul ei, avea să râdă pe 
tema asta diseară. li plăceau situaţiile jenante. 

Dar era mai puţin mulţumită de faptul că Rönning îl 
căuta pe Tom. Probabil nu avea să-l găsească, dar simplul 
fapt că îi pomenise numele stârnise nişte lucruri în mintea 
lui Mette. 

Nu-i plăcea ca lumea să stârnească lucruri acolo. 

Mette era o persoană analitică. O anchetatoare 
strălucită, cu un intelect foarte activ şi o capacitate 
impresionantă de a face o mulţime de lucruri în acelaşi 
timp. Asta nu era laudă, ci motivele pentru care ajunsese 
unde se afla în momentul ăla. Una dintre cele mai 
experimentate anchetatoare de crime din ţară. O femeie 
care îşi păstra sângele rece când colegii mai emotivi se 
lăsau cuprinşi de sentimente irelevante. 

Mette nu făcea niciodată asta. 

Dar exista un loc în mintea ei în care puteai stârni nişte 
lucruri. În rare ocazii. Acele ocazii aveau aproape 
întotdeauna o legătură cu Tom Stilton. 


e 37 -- 


Olivia părăsi biroul lui Mette cu un sentiment de... chiar, 
ce sentiment? Nu prea ştia. De parcă femeii ăleia nu i-ar fi 
plăcut că ea pune întrebări despre Tom Stilton. Dar de ce? 
Fusese responsabil de ancheta crimei din Nordkoster timp 
de mai mulţi ani, iar apoi poliţia a închis ancheta. lar acum 
el părăsise poliţia. Mare lucru. Sigur putea să-l găsească 
pe Stilton şi singură. Sau să renunţe la caz, dacă avea să 
fie atât de complicat. Dar nu avea să facă asta. Nu încă. Nu 
atât de uşor. Încă mai existau multe moduri de a obţine 
informaţii, dacă tot era în sediul poliţiei. 

Unul era Verner Brost. 

Iar acum Olivia aproape alerga pe un coridor sumbru de 
birouri, la câţiva metri în spatele lui. 

— Mă scuzati! 

Bărbatul încetini puţin. Avea aproape şaizeci de ani şi se 
îndrepta spre un prânz uşor întârziat. Nu părea să fie în 
cea mai bună dispoziţie. 

— Da? 

— Olivia Rönning. i 

Olivia îl prinsese din urmă şi întinse mâna. Intotdeauna 
avea o strângere de mână fermă. La rândul ei, detesta să 
strângă o mână de consistenţa unui foitaj danez abia scos 
din cuptor. Verner Brost era un foitaj danez. De asemenea, 
era noul şef al grupului responsabil cu cazurile nerezolvate 
din Stockholm. Un anchetator cu experienţă, cu o patină 
adecvată de cinism şi o chemare autentică, per total un 
funcţionar public bun. 

— Voiam doar să ştiu dacă vă ocupați de cazul de pe 
plajă. 

— Cazul de pe plajă? 

— Crima din Nordkoster din 1987. 

— Nu. 

— Sunteţi familiarizat cu acest caz? 

Brost se uită cu atenţie la tânăra femeie insistentă. 

— Sunt familiarizat. 

Olivia ignoră tonul vizibil precaut. 

— De ce nu e pe agenda dumneavoastră? 

— Nu e accesibil. 


e 38 - 


— ..„Accesibil? Cum adică... 

— Aţi luat prânzul, domnişoară? 

— Nu. 

— Nici eu. 

Verner Brost se întoarse pe călcâie şi merse în 
continuare spre Plum Tree, cantina angajaţilor din clădirea 
poliţiei. 

Nu profita de poziţie, se gândi domnişoara Olivia, şi se 
simţi luată de sus, aşa cum avea motive să se simtă. 

Nu e accesibil? 

— Ce vreţi să spuneţi prin „nu e accesibil”? 

Olivia se luase după Brost, cu doi paşi în spate. El se 
îndreptă spre cantină ca un robot, îşi puse nişte mâncare şi 
o bere pe tavă, apoi îşi găsi un loc fără să-şi piardă din 
elan. Stătea la o masă mică şi se concentra doar pe 
mâncat. Olivia se aşeză în faţa lui. 

Îşi dădu seama repede că omul ăla trebuia să consume 
repede ceva de mâncare. Proteine, calorii, zahăr. Era în 
mod evident o problemă mai mare. 

Aşteptă puţin până să spună ce avea de spus. 

Nu trebui să aştepte prea mult. Brost se ocupă de 
aportul alimentar cu o viteză impresionantă şi se lăsă pe 
spate pe scaun cu un râgâit abia ascuns printre buze. 

— Ce vreţi să spuneţi prin „nu e accesibil”? întrebă ea 
din nou. 

— Vreau să spun că nu avem nicio justificare să 
deschidem ancheta din nou, zise Brost. 

— De ce? 

— Cât de multe ştii despre genul acesta de lucruri? 

— Sunt în semestrul al treilea la Academia de Poliţie. 

— Cu alte cuvinte, nu ştii prea multe. 

Dar zâmbi când spuse lucrul ăsta. Se ocupase de nevoile 
lui fizice. După care îşi putea permite o scurtă conversaţie. 
Poate o convingea să-i facă cinste cu un biscuit cu mentă 
la cafea. 

— Dacă e să ne ocupăm de un caz, o cerinţă de bază este 
să putem aplica ceva ce nu s-a putut utiliza până acum. 

— ADN? Analiză geografică? Declaraţii noi ale unor 


e 39 œ 


martori? 

Totuşi ştie ceva, se gândi Brost. 

— Da, genul ăsta de lucruri, sau dovezi tehnice noi, sau 
dacă găsim ceva ce au omis în ancheta veche. 

— Dar în cazul de pe plajă nu s-a întâmplat aşa ceva? 

— Nu. 

Brost zâmbi cu indulgență. Olivia zâmbi şi ea. 

— Vreţi să vă iau o cafea? întrebă ea. 

— Da, ar fi plăcut. 

— Altceva? 

— Un biscuit cu mentă ar fi delicios. 

Olivia se întoarse repede. Avea următoarea întrebare pe 
limbă înainte să pună cafeaua pe masă. 

— Tom Stilton a fost responsabilul de caz, nu-i aşa? 

— Da. 

— Ştiţi unde aş putea să-l găsesc? 

— Nu mai lucrează în poliţie, a plecat acum mulţi ani. 

— Ştiu, dar mai locuieşte în Stockholm? 

— Nu ştiu. O vreme s-a zvonit că s-ar fi mutat în 
străinătate. 

— Ah, în regulă... păcat... atunci o să fie greu să dau de 
el. 

— Într-adevăr. 

— De ce a plecat? Nu era atât de bătrân, nu? 

— Nu. 

Olivia văzu cum Brost amestecă în cafea cu intenţia 
vădită de a-i evita privirea. 

— Atunci de ce a plecat? 

— Motive personale. 

Ar trebui să mă opresc aici, se gândi Olivia. Motivele 
personale nu erau treaba ei. Nu aveau nicio legătură cu 
proiectul pentru şcoală. 

Dar Olivia era Olivia. 

— Cum a fost biscuitul cu mentă? întrebă ea. 

— Delicios. 

— Care au fost motivele personale? 

— Nu ştii ce înseamnă „personale”? 

Biscuitul cu mentă nu a fost chiar atât de delicios, se 


e 40 - 


gândi ea. 
x 

Olivia părăsi clădirea poliției de pe strada 
Polhemsgatan. Era iritată. Nu-i plăcea când se izbea de un 
zid de cărămidă. Intră în maşină, îşi scoase laptopul, 
deschise un motor de căutare şi tastă „Tom Stilton”. 

Erau listate mai multe articole. Toate aveau câte o 
legătură cu poliţia, cu excepţia unuia singur. Un reportaj 
despre un incendiu la o platformă petrolieră din largul 
coastei Norvegiei din anul 1975. Un tânăr suedez era 
celebrat ca un erou fiindcă salvase viaţa a trei muncitori 
norvegieni de pe platformă. Suedezul se numea Tom 
Stilton şi avea douăzeci şi unu de ani. Olivia descărcă o 
copie a articolului. Apoi începu să-l caute pe Tom Stilton 
pe toate site-urile cu adrese şi numere de telefon. Nu era 
în Eniro, registrul naţional online al adreselor. Nici pe 
celelalte site-uri nu găsi vreo informaţie. Niciun rezultat. 
Nici măcar pe Birthday.se. În glumă, verifică şi registrul 
naţional al vehiculelor. La fel. 

Omul nu exista. 

Poate se mutase în străinătate? Cum zisese Brost. Zilele 
astea putea să stea în Thailanda cu un cocteil alături şi să 
se laude cu anchetele lui criminalistice în faţa unor gagici 
bete. Sau poate nu. Poate avea alte înclinații? 

Homosexual? 

Nu, nu era ăla. 

În orice caz, nu pe vremuri. Atunci fusese însurat cu o 
singură femeie timp de zece ani. Marianne Boglund, o 
legistă generalistă, un fel de coordonatoare. Olivia îl găsise 
în cele din urmă pe Stilton în registrul căsătoriilor de la 
autorităţile fiscale. 

Acolo era listat. 

Cu o adresă, dar fără număr de telefon. 

Olivia îşi notă adresa. 


Aproape în partea opusă a lumii, într-un sătuc de coastă 
din Costa Rica, un bărbat în vârstă stătea şi îşi făcea 
unghiile cu lac transparent. Se afla pe veranda unei case 


e 4l-- 


cu totul remarcabile şi numele lui era Bosques Rodriguez. 
Din locul său de observaţie, zărea marea într-o parte. În 
cealaltă, pădurea tropicală urca versantul unui munte. 
Locuise aici toată viaţa, în acelaşi loc, în aceeaşi casă 
remarcabilă. Fusese cunoscut drept „bătrânul proprietar 
de bar din Cabuya”. Însă în momentul ăla nu mai ştia cum 
îi spune lumea. Rareori se ducea în Santa Teresa, unde se 
afla barul lui. Era de părere că locul ăla îşi pierduse 
sufletul. Probabil era din cauza surfiştilor, şi a hoardelor 
de turişti care veneau şi forţau creşterea tuturor preţurilor 
care puteau fi forţate să crească. 

Inclusiv preţul apei. 

Bosques schiţă un zâmbet. 

Străinii beau întotdeauna apă din sticle de plastic pentru 
care plăteau sume scandaloase şi pe care apoi le aruncau. 
Pe urmă lipeau afişe cu care îndemnau pe toată lumea să 
aibă grijă de mediul înconjurător. 

Dar suedezul uriaş din Mal Pais nu e aşa, se gândi 
Bosques. 

Chiar deloc. 


e 42 >» 


3 


Cei doi băieţi stăteau tăcuţi în nisip, sub un palmier 
sfâşiat de vânt, cu spatele la Oceanul Pacific. La o 
oarecare distanţă de ei stătea un bărbat cu un laptop 
închis în poală. Stătea pe un scaun simplu de bambus în 
faţa unei clădiri joase cu o faţadă scorojită, în nuanţe de 
albastru şi verde, un fel de restaurant care vindea peşte şi 
băutură la ore neregulate. 

Deocamdată era închis. 

Băieţii îl ştiau pe bărbat. Unul dintre vecinii lor din sat. 
Întotdeauna fusese amabil cu ei, se juca şi se scufunda 
după scoici. Înţelegeau că trebuie să stea şi să facă linişte. 
Bărbatul purta numai un şort subţire, nimic în partea de 
sus. Era desculţ. Părul lui blond era rar, iar pe obrajii 
foarte bronzaţi îi curgeau lacrimi. 

— Suedezul uriaş plânge, şopti unul dintre băieţi, cu un 
glas care dispăru în adierea caldă. Celălalt băiat încuviinţă 
din cap. Bărbatul cu laptopul plângea. Plângea deja de 
multe ore. Mai întâi în casa lui din sat, în ultimele ore ale 
nopţii, apoi avusese nevoie de aer şi ieşise pe plajă. In 
clipa aia stătea acolo, cu faţa la Pacific. 

Şi plângea în continuare. 

Cu câţiva ani în urmă, ajunsese acolo, în Mal Pais, pe 
peninsula Nicoya din Costa Rica. Doar câteva case de-a 
lungul unui drum prăfos de coastă. Marea pe o parte şi 
pădurea tropicală pe cealaltă parte. Nimic la sud; la nord 
se întindeau Playa Carmen şi Santa Teresa şi alte câteva 
sate. Turiştii veneau cu grămada. Plaje lungi şi fantastice, 
numai bune pentru surfing, cazare ieftină şi mâncare şi 
mai ieftină. 

Şi nimeni nu întreba cine eşti. 

Ideal, se gândise el la momentul respectiv. Ca să te 
ascunzi. Ca să o iei de la zero. 

Necunoscut. 

Cunoscut sub numele de Dan Nilsson. 

Rezervele lui de capital abia îl ţinuseră pe linia de 


e 43» 


plutire până când i se oferise un loc de muncă pe post de 
ghid într-o rezervaţie naturală din apropiere, Cabo Blanco. 
Postul i se potrivea mănuşă. Cu ATV-ul lui, ajungea acolo 
în jumătate de oră, şi cu cunoştinţele lui destul de decente 
de limbi străine putea să se descurce cu majoritatea 
turiştilor care ajungeau la rezervaţie. La început nu erau 
prea mulţi, mai mulţi în ultimul an, iar în perioada aia erau 
destui cât să-l ţină ocupat patru zile pe săptămână. In 
celelalte trei zile se amesteca printre localnici. Niciodată 
printre turişti sau surfişti. Nu-i plăcea apa şi nu era 
interesat să se drogheze. Ducea o viaţă foarte modestă, în 
majoritatea privinţelor, oamenii abia dacă îl observau, un 
bărbat cu un trecut care urma să rămână în trecut. 

Ar fi putut apărea în oricare dintre cărţile lui Graham 
Greene. 

Stătea pe un scaun din bambus cu laptopul pe genunchi 
şi plângea. Cu doi băieţi care stăteau şi îşi făceau griji la o 
oarecare distanţă, şi care habar nu aveau de ce suedezul 
uriaş era atât de trist. 

— Să-l întrebăm ce s-a întâmplat? 

— Nu. 

— Poate a pierdut ceva ce putem să găsim noi? 

Dar nu pierduse nimic. 

Ajunsese însă la o decizie. În sfârşit. Printre lacrimi, o 
decizie pe care nu crezuse niciodată că o să fie nevoit să o 
ia. O făcuse. 

Se ridică de pe scaun. 


Primul lucru pe care-l scoase fu pistolul, un Sig Sauer. 
Simţi greutatea lui în palmă în timp ce stătea cu ochii la 
fereastră. Nu voia ca băieţii să-l vadă. Ştia că îl 
urmăriseră, păstrând distanţa. Întotdeauna îl urmăreau. 
Stăteau în tufişuri şi aşteptau. Lăsă pistolul în jos, se duse 
în dormitor şi trase oblonul. Cu oarecare efort, împinse 
patul de lemn într-o parte, lăsând la vedere pardoseala de 
piatră. Una dintre lespezi era slăbită, iar el o ridică. Sub 
lespede se afla o geantă de piele. Ridică geanta şi puse 
pistolul în spaţiul gol, apoi lăsă lespedea la loc. Observă că 


e 44» 


acţionează cu precizie şi eficienţă. Ştia că nu trebuie să 
ajungă să devieze, să înceapă să gândească şi să rişte să se 
răzgândească. Luă geanta de piele în sufragerie, se duse la 
imprimantă şi ridică o foaie de hârtie A4. Era plină cu un 
text înghesuit. Puse foaia de hârtie în geantă. 

Acolo se aflau deja alte câteva obiecte. 

Când ieşi din casă, soarele urcase deja peste copaci şi îi 
scălda veranda simplă. Hamacul se legăna leneş în briza 
uscată şi îşi dădu seama că o să ridice mult praf pe drum. 
Foarte mult. Se uită în jurul lui ca să vadă dacă băieţii sunt 
prin preajmă. Plecaseră. Sau se ascunseseră. Odată 
dăduse peste ei sub o pătură în spatele ATV-ului. Crezând 
că s-a strecurat un varan, trăsese plapuma cu precauţie. 

— Ce faceţi aici? 

— Ne jucăm de-a varanii! 

Urcă pe ATV cu geanta într-o mână şi porni la drum. Se 
îndrepta către Cabuya, un sat aflat la o oarecare distanţă. 

Se ducea să-şi viziteze un prieten. 


Există case şi case şi apoi există casa lui Bosques. Iar 
casa lui Bosques este numai una. Iniţial fusese o colibă de 
pescar, încropită de tatăl lui Bosques, acum o veşnicie. 
Două camere mici. Apoi familia Rodriguez a crescut, chiar 
considerabil, şi, odată cu sosirea fiecărui bebeluş, tati 
Rodriguez insista să construiască o mică extensie. În cele 
din urmă, pentru că nu a mai găsit lemn de provenienţă 
legală, a fost nevoit să improvizeze, după cum se exprima 
el. A construit cu orice fel de materiale pe care reuşea să 
pună mâna. Plăci de metal şi laminate şi tot felul de plase, 
uneori lemn plutitor, şi bucăţi dintr-o barcă de pescuit 
naufragiată. Tati Rodriguez îşi rezervase prova pentru el. 
O proeminenţă pe latura sudică unde abia putea să se 
strecoare (cu oarecare greutate) şi unde putea să-şi bea 
minţile cu tot felul de spirtoase proaste şi să-l citească pe 
Castaneda. 

Dar acela era moş Rodriguez. 

Rodriguez Junior, Bosques, rămăsese singur în casă în 
cele din urmă. Orientarea lui sexuală nu-i oferise niciun 


e 45 - 


copil, iar ultimul lui iubit murise cu câţiva ani în urmă. 

Bosques avea şaptezeci şi doi de ani şi nu mai auzea 
cicadele de mulţi ani. 

Dar era un prieten bun. 

— Ce vrei să fac? Cu geanta? zise el. 

— Să i-o dai lui Gilberto Lluvisio. 

— Dar nu e poliţai? 

— Ba da, tocmai de-asta, spuse Dan Nilsson. Am 
încredere în el. El are încredere în mine. Uneori. Dacă nu 
mă întorc aici până-n întâi iulie, atunci trebuie să i-o dai lui 
Lluvisio. 

— Şi el ce trebuie să facă cu ea? 

— Să se asigure că ajunge la poliţia suedeză. 

— Cum? 

— E o hârtie înăuntru pe care scrie cum. 

— OK. 

Bosques turnă puţin rom în paharul lui Nilsson. Stăteau 
în faţa casei impozante, pe verandă, cum ai putea să-i spui 
în lipsa unui termen mai bun. Nilsson îşi clătise gâtul de 
cea mai mare parte a prafului de pe drum cu apă călduţă. 
Dădu la o parte un roi de insecte şi ridică romul la gură. 
După cum spuneam deja, era un om cu obiceiuri moderate. 
Bosques fusese destul de surprins când Nilsson l-a întrebat 
dacă există rom în casă. În clipa aia se uita la suedezul 
uriaş cu o doză de curiozitate. Era o situaţie neobişnuită. 
Nu doar din pricina romului; era ceva legat de toată 
atitudinea suedezului. Îl cunoştea încă din ziua în care 
sosise în zonă. Nilsson închiriase casa surorii lui din Mal 
Pais şi în cele din urmă o cumpărase de la ea. Ăsta fusese 
începutul unei relaţii strânse şi îndelungate. Orientarea 
sexuală a lui Bosques nu se luase şi la Nilsson, nu asta era. 
Dar ceva din felul în care se comporta suedezul îi plăcea 
lui Bosques. 

Mult. 

Nilsson nu lua nimic de-a gata. 

Şi Bosques la fel. Diverse circumstanţe îl învăţaseră să 
ai grijă de ceea ce ai. Poate să dispară dintr-odată. E bine 
cât timp ai, dar apoi rămâi cu nimic. 


e 46 - 


Ca Nilsson. 

Era aici. Lucrurile mergeau bine. Curând s-ar putea să 
nu mai fie deloc prin preajmă, se gândi deodată Bosques. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Da. 

— Ceva despre care vrei să vorbim? 

— Nu. 

Dan Nilsson se ridică şi se uită la Bosques. 

— Mulţumesc pentru rom. 

— De nada. 

Nilsson rămase în picioare în faţa lui Bosques. Destul de 
mult cât să simtă şi Bosques că trebuie să se ridice, iar 
când fu în picioare, Nilsson îl înconjură cu braţele. Fu o 
îmbrăţişare foarte scurtă, genul pe care o dau mulţi 
bărbaţi când se despart. Ce era deosebit de data asta e că 
niciodată nu se mai îmbrăţişaseră până atunci. 

Şi nu aveau s-o mai facă vreodată. 


e 47» 


4 


Vera Chioara avea un radio. Un mic radio cu tranzistori 
pe care-l găsise în gunoaiele dintr-o casă de pe 
Döbelnsgatan, cu antenă şi tot ce-i trebuie. Carcasa era 
spartă, dar radioul funcţiona. Acum o gaşcă de oameni fără 
adăpost stăteau în parcul Glasblâsar şi ascultau Radio 
Shadow, o emisiune făcută de către şi pentru oamenii fără 
adăpost şi transmisă timp de o oră pe săptămână. 
Emisiunea era despre atacurile recente. Sunetul era puţin 
gâjâit, dar toată lumea ştia despre ce e vorba. Benseman. 
Trashkick. Şi despre faptul că nişte sadici umblau prin 
oraş şi căutau alte victime. 

Din rândul lor. 

Ca să-i rupă în bătaie şi apoi să posteze filmarea pe net. 

Erau luaţi în vizor. 

— Trebuie să rămânem uniţi! 

Muriel strigă asta. Luase ceva ce o scăpa de inhibiţii şi 
se gândi să-şi spună şi ea părerea. Pärt şi ceilalţi patru 
care stăteau pe bănci o priviră pe Muriel. Să rămână uniţi? 
Cum adică? 

— Să ce? Să rămânem uniţi? 

— Să fim împreună! Ca să nu poată, ca să nu fiţi singuri 
şi să le daţi ocazia să vă ia la bătaie... când sunteţi pe cont 
propriu... singuri... 

_ Muriel cobori repede vocea când se uitară cu toţii la ea. 
Işi îndreptă privirea către pietriş. Vera se apropie de ea şi 
o mângâie pe părul în dungi. 

— E o idee bună, Muriel, n-ar trebui să fim singuri. Dacă 
suntem singuri, ne e frică, şi ăştia simt imediat frica. Sunt 
ca nişte câini. li adulmecă pe ăia de le e frică, şi-i iau la 
bătaie. 

— Exact. F 

Muriel ridică puţin capul. Intr-o altă viață i-ar fi plăcut 
să o aibă pe Vera ca mamă. O mamă care să o mângâie pe 
păr şi care să-i ia apărarea când lumea se uită la ea. Nu 
avusese niciodată o mamă aşa. 


e 48 +» 


Era prea târziu. 

Era prea târziu pentru majoritatea lucrurilor, se gândi 
Muriel. 

— Aţi auzit că poliţaii au făcut un grup nou ca să-i 
găsească pe nemernicii ăia? 

Vera se uită în jurul ei şi văzu că alţi câţiva încuviinţau 
din cap. Dar cu puţin entuziasm. Toţi cei de pe bănci aveau 
propriile experienţe cu poliţaii, din vremurile vechi şi din 
cele noi, şi niciuna dintre experienţele alea nu le dădea 
vreun motiv să simtă vreun pic de entuziasm. Oare poliţaii 
aveau să dedice mai mult timp protejării oamenilor fără 
adăpost decât minimul necesar pentru a mulţumi presa? 
Nu, niciunul dintre ei nu crezu asta, nici măcar o 
nanosecundă. Cu toţii îşi ştiau locul pe lista priorităţilor, şi 
acesta nu era în fruntea listei. 

Nu era nici măcar în coada listei. 

Era pe dosul unui şerveţel de kebab cu care Rune Forss 
se ştersese la gură. 

Atâta ştiau şi ei. 


Amfiteatrul de la Academia de Poliţie era aproape plin. 
Era ultima zi a semestrului de primăvară şi aveau câţiva 
oaspeţi de la SKL, Laboratorul Naţional de Ştiinţe 
Criminalistice din Linkoping. O prelegere despre tehnici şi 
metodologii speciale. 

O prelegere lungă. Cu pauze pentru întrebări. 

— Au existat cereri să luăm mai multe probe ADN, ce 
părere aveţi despre asta? 

— Credem că e un lucru pozitiv. În Anglia se iau probe şi 
de la spărgătorii de locuinţe, ceea ce înseamnă că au o 
enormă bază de date ADN naţională la dispoziţie. 

— Şi noi de ce nu facem asta? 

Întrebarea venea de la Ulf, ca de obicei. 

— Problema, dacă vrem să o vedem ca pe o problemă, o 
reprezintă legile noastre cu privire la intimitate. Nu ni se 
permite să creăm acest gen de bază de date. 

— De ce? 

— Integritate personală. 


e 49 œ 


Continuară aşa timp de câteva ore. Când subiectul 
ajunse la cele mai noi evoluţii în privinţa analizei ADN, 
Olivia deveni deosebit de atentă. Puse chiar şi o întrebare, 
ceea ce Ulf observă cu un zâmbet abia schiţat. 

— Se poate stabili paternitatea pe baza ADN-ului unui 
făt? 

— Da. 

Era un răspuns simplu şi venea de la una dintre 
conferenţiare, o roşcată într-o rochie gri-albăstrui cu o 
croială simplă. O femeie care îi atrăsese atenţia Oliviei 
încă de când fusese prezentată. 

Numele ei era Marianne Boglund, legist generalist la 
SKL. 

Nu avu nevoie de prea multe secunde până să-i pice fisa, 
dar când se întâmplă, Olivia se trezi că se gândeşte: Uau. 
Aia era femeia care fusese măritată cu Tom Stilton. 

Stătea acolo sus, lângă podium. 

Olivia se întrebă dacă ar trebui să rişte. Abia cu o zi în 
urmă verificase adresa indicată pentru familia Stilton. Nu 
mai era niciun Stilton acolo. 

Hotări să rişte. % 


La două şi un sfert, cursul se termină. Olivia o văzuse pe 
Marianne  Boglund intrând după profesorul ei, Åke 
Gustafsson, în biroul lui după prelegere. In clipa aia Olivia 
stătea în faţa uşii pe coridor şi aştepta. 

Şi aştepta. 

Să bată la uşă? Oare ar fi fost puţin cam băgăreaţă? 
Dacă făceau sex înăuntru? 

Bătu la uşă. 

— Da. 

Olivia deschise uşa, îşi ceru scuze pentru deranj şi 
întrebă dacă ar putea să discute un minut sau două cu 
Marianne Boglund. 

— Doar o clipă, zise Åke. 

Olivia încuviinţă şi închise uşa din nou. Nu făceau sex. 
De unde îi venise ideea? Prea multe filme? Sau fiindcă 
Boglund era o femeie vizibil atrăgătoare, iar Âke 


e 50 - 


Gustafsson avea sprâncenele alea? 

Marianne Boglund ieşi pe hol şi întinse mâna. 

— Cu ce te pot ajuta? 

Strângerea ei de mână era fermă şi uscată, privirea 
foarte oficială, nu prea era o femeie care să aibă o legătură 
strânsă cu propriile emoţii. Olivia regreta deja ce făcea. 

— Încerc să dau de Tom Stilton, spuse ea. 

Niciun sunet. Cu siguranţă nicio legătură cu emoţiile. 

— Nu găsesc nicio adresă, nimeni nu ştie unde se află, 
voiam doar să întreb dacă se întâmplă cumva să ştiţi unde 
l-aş putea găsi. 

— Nu. 

— E posibil să se fi mutat în străinătate? 

— N-am idee. 

Olivia încuviinţă scurt, îi mulţumi iute, se întoarse şi 
porni pe coridorul lung. Marianne rămase pe loc. Privirea 
ei o urmărea pe tânăra femeie. Deodată făcu câţiva paşi 
după ea, apoi se opri. n 


Răspunsul lui Marianne Boglund se rostogoli în mintea 
Oliviei. Auzise acelaşi răspuns de mai multe ori de la 
oameni diferiți. Un răspuns practic, în mod evident. Cel 
puțin când venea vorba de Stilton. Se simțea cam 
descurajată. 

Şi se purtase cam rău. 

Intrase în sfera privată a unor oameni, era conştientă de 
asta. Boglund avusese cu siguranţă proverbialul pai în ochi 
când auzise numele lui Stilton. Iar paiul ăla nu era absolut 
deloc treaba Oliviei. 

Ce naiba încerca să facă? 

— Ce încerci să faci? 

Nu era vocea ei interioară care prinsese viaţă. Era, 
desigur, Ulf. O prinsese din urmă pe drumul spre maşină 
şi-i zâmbi. 

— Ăăă, ce? 

— ADN-ul unui copil nenăscut? De ce ai vrut să ştii asta? 

— Curiozitate. 

— E vorba de cazul Nordkoster? 


e 51 œ» 


— Da. 

— Despre ce e? 

— O crimă. 

— Olivia, m-am prins. 

N-o să mai spună altceva, gândi Ulf, ca de obicei. 

— De ce eşti întotdeauna aşa de secretoasă? zise el. 

— Aşa sunt? 

— Da. 

Olivia fu luată prin surprindere. Atât de natura 
personală a întrebării, cât şi de întreaga situaţie 
stânjenitoare. Ce voia să spună cu „secretoasă”? 

— Ce vrei să spui? 

— De ce te fofilezi mereu cumva, ai vreo scuză sau... 

— Cu berile, adică? 

— Da, şi asta, dar nu urmăreşti niciodată firele. Pui 
întrebări şi primeşti răspunsuri şi apoi ai plecat. 

— O, chiar aşa? 

Ce voia Ulf? întreba şi primea răspunsuri, şi pleca? 

— Păi, presupun că aşa sunt, zise ea. 

— Aşa se pare. 

Olivia ar fi putut să intre pe pilot automat şi să 
demareze, dar dintr-odată îi veni în minte Molin senior. Ulf 
era fiul unuia dintre cei mai buni oameni din Brigada 
Naţională de Criminalistică, Oskar Molin. Cea ce nu era 
tocmai vina lui. Iniţial, asta o enervase puţin pe Olivia. Nu 
prea ştia de ce. Poate era o bănuială că Ulf are un 
oarecare avantaj faţă de ceilalţi colegi. Ceea ce era o 
prostie, desigur. Trebuia să facă aceleaşi lucruri şi să ia 
aceleaşi note ca toţi ceilalţi. In plus, probabil se punea mai 
multă presiune pe el acasă. Dar, desigur, probabil o să 
aibă mai multe posibilităţi de avansare. Cu un tată care îl 
poate ajuta să treacă pragurile cele mai înalte. 

Dar ce naiba? 

— Păstrezi legătura cu tatăl tău? întrebă ea. 

— Da, normal. De ce întrebi? 

— Caut un detectiv în vârstă care nu mai lucrează în 
poliţie şi nimeni nu pare să aibă vreo idee unde s-ar putea 
afla. Tom Stilton. Mă gândeam că tatăl tău s-ar putea să 


e 52 œ» 


ştie ceva. 

— Stilton, ai zis? 

— Da, Tom. 

— O să întreb. 

— Mulţumesc. 

Olivia urcă în maşină şi plecă. 

Ulf rămase pe loc şi scutură puţin din cap. O tipă dificilă. 
Nu înţepată, dar dificilă. Mereu păstra distanţa. Încercase 
să o convingă să vină cu el şi cu alţi colegi din grupă într- 
un tur al puburilor, dar nu, ea avea întotdeauna câte o 
scuză. Trebuia să înveţe, să se ducă la sală, să facă lucruri 
pe care le face toată lumea şi tot are timp să bea o bere. 
Puțin secretoasă, se gândi Ulf. Dar drăguță, cu puţin 
strabism, cu buze pline şi frumoase, umerii mereu drepţi, 
nemachiată. 

El nu avea de gând să renunţe. 


Nici Olivia. Nici în privinţa cazului de pe plajă, nici a 
detectivului dispărut. Poate exista o legătură aici? Oare 
descoperise ceva şi a fost oprit şi gonit în străinătate? Şi 
de ce ar face asta? A plecat din motive personale, nu-i aşa? 
Oare ăsta era paiul din ochiul lui Boglund? 

Olivia observă că se lasă dusă de val. Ăsta era 
dezavantajul că se născuse cu imaginaţie bogată şi 
crescuse cu nişte părinţi care rezolvau intrigi la masa din 
bucătărie. Întotdeauna căuta o conspirație. O legătură. 

O enigmă la care putea reflecta până să adoarmă. 

Maşina albă ieşi pe şoseaua Klarastrand. Muzica din 
căştile ei era înfundată şi sugestivă, de data asta erau 
Deportees. Oliviei îi plăceau versurile cu mesaj. 

Când trecu pe lângă dealul cu toate crescătoriile de 
iepuri zâmbi. Acolo tatăl ei încetinea întotdeauna şi-i 
arunca o privire în oglinda retrovizoare. 

— Câţi sunt azi? 

Iar micuța Olivia îi număra cât de repede era în stare. 

— Şaptişpe! Văd şaptişpe! 

Olivia îşi suprimă amintirea şi apăsă pe acceleraţie. 
Traficul era surprinzător de lejer. Sigur, începuse vacanţa, 


e 53» 


se gândi ea. Lumea pleca la ţară. Asta o făcu să se 
gândească la vechea lor casă de vacanţă de pe insula 
Tynningo. Casa familiei, unde îşi petrecuse verile când era 
mică, împreună cu Maria şi Arne şi o idilă bine protejată. 
Un lăcuşor interior, raci, o şcoală de înot şi viespi. 

Arne nu mai era, şi nici racii. Nu mai erau decât ea şi 
mama ei. Şi casa familiei. Care era atât de puternic 
asociată cu Arne, cu felul în care îşi făcea de lucru 
reparând casa, cu pescuitul lui şi cu lucrurile nesfârşite pe 
care le inventa întotdeauna seara. Acolo era un alt fel de 
tată. Un tată al fiicei, unul care avea timp şi loc pentru 
orice nu-şi găsea niciodată locul în casa lor profesională, 
cum îi spunea Olivia casei din Rotebro, unde crescuse. O 
casă în care totul se făcea într-un mod planificat şi ordonat 
şi „Nu acum, Olivia, discutăm mai târziu”. La casa de 
vacanţă era întotdeauna invers. 

Dar Arne nu mai era acolo. Doar mama ei, Maria, şi nu 
era chiar la fel. Pentru Maria, casa părea să fie aproape o 
povară. Ceva de care trebuia să aibă grijă tot timpul, astfel 
încât, dacă ar fi putut s-o vadă Arne să nu-i fie ruşine. Dar 
cum să o vadă? Era mort, nu? Nu îl interesase niciodată 
dacă vopseaua de pe faţadă începe să se cojească. Dar 
Mariei îi păsa. Uneori, Olivia avea impresia că e ceva 
nevrotic în asta. Că Maria se simte obligată să trudească 
acolo ca să ţină alte lucruri la distanţă. Poate ar trebui să 
încerce să discute despre asta? Poate ar trebui... 

— Da? 

Îi sună mobilul. 

— Bună, sunt Ulf. 

— Bună. 

— Am vorbit cu tata. Despre tipul ăla, Stilton. 

— Deja? Grozav. Mersi! Şi ce-a zis? 

— N-are idee... aşa a zis. 

— OK. Deci nu ştie unde l-aş putea găsi pe Stilton? 

— Nu, dar cunoaşte cazul ăla de pe Nordkoster. 

— Ah, în regulă. 

Apoi se lăsă liniştea. Olivia ieşea în clipa aia de pe 
şoseaua Klaraberg şi urca rampa spre Centralbron. Ce 


e 54» 


altceva să mai spună? Mulţumesc? Pentru ce? lar „n-am 
idee”? 

— Dar mersi oricum. 

— Cu plăcere. Dacă ai nevoie de ajutor cu altceva, nu 
trebuie decât să suni. 

Olivia închise. ji 

Sora lui Bosques îl dusese pe Dan Nilsson până în 
Paquera, pe cealaltă parte a insulei. De acolo, el a luat 
feribotul până la Puntaneras şi apoi a mers cu taxiul până 
la San José. Scump, dar nu voia să rişte să piardă avionul. 

Cobori din taxi la Juan Santamaria, aeroportul 
internaţional din San Jose. Nu avea bagaje. Afară era 
foarte cald şi umed. Cămaşa lui subţire avea urme de 
transpiraţie aproape până în talie. La o oarecare distanţă, 
turiştii abia sosiți ieşeau în valuri din aeroport şi erau 
încântați de căldură. Costa Rica! Erau în sfârşit aici. 

Nilsson se duse în terminalul de plecări. 

— La ce poartă e? 

— Şase. 

— Unde e controlul de securitate? 

— Acolo. 

— Mulţumesc. 

Se duse către controlul de securitate. Nu mai călătorise 
niciodată în direcţia asta, doar venise în ţară. Cu foarte 
mult timp în urmă. În momentul ăla era pe picior de 
plecare. Încerca să rămână în propriul clopot de sticlă. Pur 
şi simplu aşa trebuia. Nu trebuia să-şi îngăduie să 
gândească. Să nu se gândească la mai mult de o etapă 
odată. Întâi era etapa securităţii, apoi venea etapa porţii, 
iar după aceea avea să fie la bord. Odată ajuns acolo, asta 
era. Apoi nu mai conta neapărat dacă începe să crape 
puţin, putea să facă faţă. La sosire, urma să înceapă 
următoarea etapă. 

Etapa suedeză. FI 

Se răsuci şi se zvârcoli pe locul lui din avion. 

Exact cum bănuise că o să se întâmple, se simţea ca un 


e 55» 


balon dezumflat în avion. Colţurile ascunse deveneau 
vizibile, iar trecutul se scurgea afară. 

Puțin câte puţin. 

După ce echipajul profesionist şi plăcut termină de 
servit, iar luminile fură reduse în intensitate în avion, 
adormi. 

Sau cel puţin aşa credea. 

Dar ceea ce se petrecea în creierul lui în starea aia 
asemănătoare visării nu se prea putea numi „somn”. Mai 
degrabă „tortură”. Cu ingrediente dureros de tangibile. 

O plajă, o crimă, o victimă. 

Totul se învârtea în jurul acestor lucruri. 

Şi totul trebuie să se învârtă în jurul lor. 


Olivia se apucase să repare scurgerea din podeaua băii. 
Cu o senzaţie tot mai puternică de greață şi cu ajutorul 
unei periuţe de dinţi şi al unei şurubelniţe împrumutate, 
pescuise un cârnat gras negru-cenuşiu de vreo douăzeci de 
centimetri lungime. Un cârnat de fire de păr care blocase 
efectiv supapa din scurgerea din podea. Se simţi şi mai 
îngreţoşată când îşi dădu seama că o parte din păr 
probabil nu era al ei. Trebuie să se fi acumulat de-a lungul 
anilor. Ţinând cârnatul de păr la un braţ distanţă, îl duse 
până la coşul de gunoi şi apoi legă punga de plastic de 
îndată ce depozită acolo povara. Aproape simţea că ar 
putea prinde viaţă. 

Urma să-şi deschidă e-mailurile. 

Spam. Spam. Spam. Şi apoi îi sună mobilul. 

Era mama ei. 

— Eşti trează deja, nu? întrebă ea. 

— E opt jumate. 

— Cu tine nu ştiu niciodată. 

— Ce e? 

— La ce oră să te iau mâine? 

— Să ce? 

— Ai cumpărat bandă de protecţie? 

Ah, asta însemna Tynning6. Da, normal. Maria o sunase 
cu câteva zile în urmă şi-i explicase că e timpul să se ocupe 


e 56 - 


de partea însorită a casei, unde faţada avea cel mai mult 
de suferit. Arne îi acordase întotdeauna o atenţie 
deosebită. Planul era să o revopsească la sfârşitul 
săptămânii. Nu întrebase dacă Olivia are alte planuri. În 
lumea Mariei nu ai alte planuri dacă eşti fiica Mariei, şi 
Maria are planuri. 

În acel sfârşit de săptămână aveau să revopsească latura 
aia a casei. 

— Nu pot. 

Olivia îşi frunzări repede calendarul din minte căutând o 
scuză. 

— Cum adică nu poţi? Ce nu poţi? 

Cu o fracțiune de secundă înainte ca mama ei să-şi dea 
seama că blufează, zări dosarul de lângă laptop. Cazul de 
pe plajă. 

— Trebuie să mă duc la Nordkoster în weekendul ăsta. 

— Nordkoster? De ce te-ai duce acolo? 

— E, ăăă... e o chestie de la facultate, un proiect. 

— Şi nu poţi să-l faci weekendul viitor? 

— Nu, faza e... mi-am rezervat deja biletul de tren. 

— Dar sigur poţi... 

— Şi ştii care e proiectul? E un caz de crimă la care a 
lucrat tata! În anii optzeci! Ciudat, nu-i aşa? 

— Ce e ciudat? 

— Că e acelaşi caz. 

— A lucrat la multe cazuri. 

— Da, ştiu, dar chiar şi aşa. 

Restul conversaţiei nu dură mult. Maria păru să 
înţeleagă că nu o poate forţa pe Olivia să meargă la casa 
lor de vacanţă. Aşa că întrebă ce mai face Elvis, apoi 
închise imediat după ce Olivia îi răspunse. 

Olivia deschise repede pe laptop site-ul cu rezervări de 
bilete de tren. 

x 


Jelle îi evitase pe ceilalți toată ziua. Vânduse câteva 
exemplare din revistă. Vizitase cantina Noua Comunitate 
de pe strada Kammakargatan. Işi luase nişte mâncare 
ieftină. Evitase oamenii. Evita oamenii cât de des putea. 


e 57» 


Cu Vera se putea împăca, şi poate şi cu încă vreo doi 
oameni fără adăpost, dar altfel evita complet contactul cu 
ceilalţi. Cum făcea deja de câţiva ani. Îşi crease un clopot 
de sticlă al singurătăţii. Izolare, atât fizic, cât şi psihic. Îşi 
găsise un vid interior în care încerca să-şi păstreze 
echilibrul. Un vid care fusese golit de tot ce se petrecuse 
în trecut. De tot ce se petrecuse în trecut, şi de tot ce nu 
se putea schimba vreodată. Avea probleme psihice, avea şi 
un diagnostic, lua medicamente ca să-şi ţină psihozele sub 
control. Ca să poată funcţiona - mai mult sau mai puţin. 
Sau să supravieţuiască, se gândi el, era mai degrabă o 
chestiune de supravieţuire. să reuşească să 
supravieţuiască de când se trezea dimineaţa până când 
adormea seara. Având cât mai puţin contact cu restul 
lumii. 

Şi cât mai puţine gânduri cu putinţă. 

Gânduri despre cine fusese în trecut. Într-o altă viaţă, 
într-un alt univers, înainte să vină primul fulger. Cel care i- 
a distrus orice posibilitate de a avea o viaţă normală, şi 
care a stârnit o reacţie în lanţ, de la o cădere nervoasă la 
haos şi în cele din urmă la prima psihoză. Şi infernul ce a 
venit în urma ei. Cum s-a transformat într-un om cu totul 
diferit. Un om care a distrus succesiv şi deliberat toate 
reţelele sociale pe care le avea. Ca să se poată scufunda. 
Să renunţe. 

Să renunţe la tot. 

Asta a fost acum şase ani, în sens formal. Pentru Jelle 
fusese cu mult mai mult timp în urmă. Pentru el, fiecare an 
care trecuse reuşise să şteargă toate conceptele normale 
de timp. Se găsea într-un nimic atemporal. Lua reviste, 
vindea reviste, mânca uneori, căuta locuri rezonabile unde 
să doarmă. Locuri unde să fie lăsat în pace. Unde nimeni 
nu se certa sau cânta sau visa coşmaruri zgomotoase şi 
înfiorătoare. Cu ceva timp în urmă găsise o colibă veche de 
lemn, cu o parte din acoperiş prăbuşit, era pe un drum 
neumblat, la ceva distanţă de oraş. 

Era un loc în care putea să moară, când avea să vină 
vremea. 


e 58 - 


Se îndrepta spre acel loc. 


Ecranul televizorului era montat pe perete, într-o 
cameră mobilată auster. Un ecran destul de mare. Atunci 
puteai să-ţi cumperi un ecran de 106 cm la un preţ de 
nimic. Mai ales dacă nu aveai pretenţii în legătură cu locul 
de unde îl cumpărai. Aşa fusese obţinut acel televizor, 
televizorul la care se uitau doi tineri cu jachete cu glugă. 
Unul dintre ei trecea cam febril de la un canal la altul. 
Deodată, celălalt reacţionă. 

— Hei! Uite! 

Băiatul cu telecomanda ajunsese pe un canal unde un 
bărbat era bombardat cu şuturi. 

— Şmecher, e tipu' ăla din parc! E filmu' nostru! 

Câteva secunde mai târziu, pe ecran apăru o 
prezentatoare care începu un program de actualități care 
înlocuise altceva în ultima clipă. 


„Aţi urmărit un scurt fragment din una dintre 
filmările controversate care prezintă violență 
extremă pe site-ul Trashkick. Vom discuta subiectul 
în cele ce urmează.” 


Făcu un gest cu brațul către culise. 


„Avem aici o jurnalistă cunoscută care scrie de 
mulți ani despre probleme sociale majore: droguri, 
escorte, trafic... Acum lucrează la o serie de articole 
despre violență şi tineri - Eva Carlsén!” 


Femeia care intră în studio era îmbrăcată în jeanşi negri 
şi un sacou negru cu un tricou alb pe dedesubt. Părulei 
blond era prins, iar tocurile rezonabil de înalte purtau un 
corp în formă. Se apropia de cincizeci de ani şi ştia ce face. 
Îşi făcea simțită prezenţa fără niciun efort. 

Carlsen se aşeză pe un fotoliu din studio. 


„Bine aţi venit. Acum câţiva ani aţi scris o carte 


e 59 œ 


care a atras foarte multă atenţie; era un raport cu 
privire la aşa-numitele «servicii de escortă» din 
Suedia, «escorta» fiind un eufemism pentru 
«prostituția de lux», dar acum vă concentrați asupra 
violenței juvenile. Aceasta e introducerea seriei 
dumneavoastră de articole...” 


Prezentatoarea ridică un ziar. 


„Sentimentul de anxietate este mama răului, iar 
violența este strigătul de ajutor al unui copil care a 
luat-o pe calea greşită. Anxietatea este terenul fertil 
al violenţei juvenile lipsite de sens pe care o vedem 
astăzi. Anxietatea devine tot mai răspândită într-o 
societate în care nu eşti necesar nimănui. ” 


Prezentatoarea lăsă ziarul în jos şi se uită la Carlsen. 


„Cuvinte dure. Chiar e atât de gravă situaţia?” 

„Da şi nu. Când scriu «violenţa juvenilă lipsită de 
sens», mă refer, desigur, la o violență specifică, 
agresorii sunt indivizi specifici, într-o măsură 
limitată. Nu spun că toti tinerii săvârşesc acte de 
violenţă, în general; din contră, mă refer la un grup 
destul de mic.” 

„Cu toate acestea, cu toţii am fost şocaţi de 
filmările care au fost publicate online, în care 
oameni fără adăpost au fost bătuți cu bestialitate. 
Cine sunt ei, oamenii care fac aceste lucruri?” 

„Sunt copii afectaţi, copii abuzaţi, copii care nu au 
avut ocazia de a-şi dezvolta empatia - fiindcă au fost 
dezamăgiți de lumea adulţilor. Acum reacţionează la 
experiența de a fi fost abuzati şi işi revarsă furia 
asupra oamenilor despre care cred că sunt şi mai 
lipsiți de valoare decât ei înşişi, în acest caz, 
oamenii fără adăpost.” 


— La dracu’, mănâncă căcat! 


e 60 - 


Băiatul cu jacheta de culoare verde-închis fu cel care 
reacţionă. Amicul lui se întinse după telecomandă. 

— Stai aşa! Vreau să aud. 

Pe ecran, prezentatoarea scutură uşor din cap. 

„Și atunci cine e de vină?” întrebă ea. 

„Cu toții suntem de vină. Fiecare dintre noi care a 
creat o societate în care tinerii pot ajunge atât de 
departe de plasele lor de siguranță încât devin 
inumani.” 

„Si cum putem remedia situaţia, după părerea 
dumneavoastră? Este posibil să o remediem?” 

„Este o chestiune politică, e vorba de modul în 
care societatea face uz de resursele pe care le are. 
Eu nu pot decât să descriu ceea ce se petrece, de ce 
se petrece şi la ce se ajunge.” 

„Filmări respingătoare publicate pe internet?” 

„Printre altele.” 


În acel moment, tânărul apăsă butonul telecomenzii. 
Când o lăsă jos pe masă, pe antebraţ îi puteai vedea un 
mic tatuaj. 

Două litere într-un cerc: PL. 

— Cum o cheamă pe curva aia? întrebă amicul lui. 

— Carlsén. Tre’ s-o ştergem în Årsta chiar acum! 


Edward Hopper ar fi pictat-o dacă ar mai fi trăit, şi dacă 
ar fi fost suedez, şi dacă s-ar fi aflat la est de Stockholm 
într-o zonă împădurită de lângă lacul Jarla, în seara aia. 

Ar fi pictat scena aceea. 

Ar fi captat lumina de la singurul felinar îngust, cocoţat 
pe un stâlp de metal, felul în care lumina galbenă difuză 
cade pe drumul lung şi părăsit, pe asfalt, pe deşertăciune, 
umbrele de un verde şters din pădure, iar la marginea 
câmpului de lumină, silueta solitară - un bărbat. Epuizat, 
înalt, uşor cocoşat, care poate intra în câmpul de lumină, 
poate nu... Ar fi fost mulţumit de pictură. 

Sau nu. 


e 6l- 


Poate ar fi fost deranjat de felul în care modelul lui a 
deviat deodată de la drum şi a dispărut în pădure. Lăsând 
în urmă, spre dezamăgirea artistului, un drum părăsit. 

Modelul care dispăruse nu dădea doi bani pe niciuna 
dintre variante. 

Se îndrepta către coliba lui de noapte. Coliba cu 
acoperişul parţial prăbuşit din spatele unei construcţii care 
fusese odinioară un depozit de maşini mari. În care avea 
un fel de acoperiş care să-l apere de ploaie, ziduri care să-l 
apere de vânt, o podea care să-l apere de frigul muşcător. 
Nu avea lumină, dar la ce să-i trebuiască? Ştia cum arată 
înăuntru. Dar cum arăta el însuşi, asta era ceva ce uitase 
cu nişte ani în urmă. 

Dormea acolo. 

În cel mai bun caz. 

Dar în cele mai rele momente, ca în seara aia, venea. 
Tocmai ce nu voia să vină. Nu era vorba de şobolani sau 
gândaci, sau păianjeni, din punctul lui de vedere, 
animalele puteau să se târască în voia lor. Era ceva care 
venea dinăuntrul lui. 

Din ceea ce se petrecuse cu mult, mult timp în urmă. 

Iar ăsta era un lucru căruia nu-i putea face faţă. 

Nu-l putea omori cu o piatră, nici să-l sperie cu mişcări 
bruşte. Nu putea nici măcar să-l omoare urlând. Deşi 
încerca, şi în seara aia, încerca să urle şi să alunge ceea ce 
se insinua, dar ştia că e în zadar. 

Trecutul nu-l poţi ucide cu urlete. 

Nici măcar dacă urli o oră încontinuu. Doar îţi distrugi 
corzile vocale. După ce faci asta, te foloseşti de absolut 
ultimul lucru de care vrei să te foloseşti, fiindcă, deşi ştii 
că ajută, te şi distruge în acelaşi timp. 

lei medicamente. 

Haldol şi Stesolid. 

Care ucid ceea ce se insinuează şi care reduc urletele la 
tăcere. Şi care mutilează încă o bucăţică din demnitatea 
ta. 

Apoi îţi pierzi cunoştinţa. 


e 62 œ» 


5 


Golful avea aceeaşi formă ca atunci. Stâncile stăteau 
unde stătuseră întotdeauna. Plaja urma un arc larg de-a 
lungul aceleiaşi margini dese de pădure. La reflux, era încă 
destul de uscată până departe, chiar până la mare. In 
privinţa asta nu se schimbase nimic în Hasslevikarna, 
douăzeci şi trei de ani mai târziu. Încă era un loc frumos şi 
liniştit. Oricine venea acolo să se simtă bine nu şi-ar fi 
închipuit cu uşurinţă ce s-a întâmplat atunci. 

Chiar acolo, în noaptea aceea în care a venit mareea 
înaltă. 


leşi din terminalul de sosiri al aeroportului Landvetter 
din Goteborg îmbrăcat într-o jachetă scurtă de piele şi 
jeanşi negri. Se schimbase în toaletă. Nu avea bagaj şi se 
duse drept la staţia de taxiuri. Un imigrant care arăta de 
parcă ar fi preferat să fie în pat ieşi din primul taxi şi 
deschise una dintre uşile din spate. 

Dan Nilsson urcă în maşină. 

— La Gara Centrală. 

Urma să ia trenul de-a lungul coastei, până la 
Stromstad. 

xK 


Se simțea de îndată ce Kostervåg ieşi de la adăpostul 
golfului. Feribotul mare şi roşu simțea marea agitată. 
Devenea tot mai rău cu fiecare milă nautică parcursă. 
Toată Marea Nordului se împingea acolo în țărm. Când 
vântul atinse nouă, zece metri pe secundă, Oliviei începu 
să i se întoarcă stomacul pe dos. De obicei nu avea rău de 
mare. Mersese mult cu barca părinţilor ei, în special în 
arhipelagul Stockholm, dar chiar şi acolo se puteau stârni 
vânturi puternice. Reacţiona doar când marea se umfla şi 
valurile creşteau. 

Ca atunci. 

Avusese grijă să ştie unde se află toaleta. Pe stânga, 
vizavi de sala de mese. Traversarea nu avea să dureze prea 


e 603 - 


mult, aşa că trebuia să se descurce. Îşi cumpărase o cafea 
şi un rulou cu scorţişoară, lucru care se face de obicei pe 
un astfel de feribot, şi se aşezase lângă una dintre 
ferestrele mari. Era curioasă să vadă cum arată 
arhipelagul pe coasta de vest, atât de diferită de coasta de 
est, unde locuia ea. Stâncile erau joase, tocite, întunecate. 

Periculos, se gândi ea, când văzu cum se sparg valurile 
într-un recif abia vizibil la oarecare distanţă. 

Dar căpitanul probabil vedea aşa ceva zi de zi, se gândi 
ea. Trei drumuri dus-întors în fiecare zi de iarnă, şi cel 
puţin douăzeci atunci. În iunie. Olivia îşi întoarse privirea 
înăuntrul feribotului. Salonul era destul de plin, deşi era 
dimineaţă devreme. Insularii care se întorceau acasă de la 
tura de noapte din Stromstad. Turiştii care se îndreptau 
spre prima vacanţă de o săptămână. Şi doar câţiva 
vizitatori de o zi. 

Ca ea. 

Mă rog, aproape. 

Ea urma de fapt să stea o noapte pe insulă. Nu mai mult. 
Rezervase o cabană într-un mic sat de vacanţă din mijlocul 
insulei. Destul de scumpă, la urma urmei, era în plin sezon. 
Se uită din nou pe geam. În depărtare zărea o fâşie 
întunecată de coastă şi îşi dădu seama că probabil e 
Norvegia. Atât de aproape? se întrebă ea, iar în aceeaşi 
clipă îi sună telefonul. Era Lenni. 

— Faci lumea să creadă că ai murit! N-ai mai intrat 
online de-o viaţă! Unde naiba eşti? 

— Pe drum spre Nordkoster. 

— Şi asta unde e? 

Lenni nu era prea bună la geografie, abia ar fi putut 
însemna Goteborg pe o hartă mută. Dar avea alte talente. 
Printre ele se număra ceea ce urma să-i împărtăşească 
Oliviei. Totul mersese ca uns cu Jakob, în momentul ăla 
erau practic un cuplu şi planificau să meargă împreună la 
marele festival Pace & Iubire. 

— Erik s-a dus acasă cu Lollo, acolo la Strand, dar mai 
întâi a întrebat de tine! 

O, ce drăguţ, se gândi Olivia, măcar am fost prima 


e 64» 


alegere. 

— Şi ce faci acolo? Pe insula aia. Ai cunoscut pe cineva? 

Olivia explică puţin, nu tot, fiindcă ştia că interesul lui 
Lenni faţă de activitatea ei de la facultate e limitat. 

— Stai aşa, că sună la uşă! o întrerupse Lenni. Trebuie 
să fie Jakob! mai vorbim, Livia! Sună-mă când te întorci! 

Lenni închise tocmai când feribotul se apropia de braţul 
dintre insulele Koster. 

Feribotul trase la cheiul de vest de pe partea de sud-est 
a insulei Nordkoster. Lângă chei erau parcate câteva 
motorete omniprezente pentru transport de mărfuri. 
Sosiseră primele livrări ale zilei. 

Iar Olivia era una dintre ele. 

Păşi pe chei şi simţi cum i se mişcă sub picioare. 
Aproape îşi pierdu echilibrul şi avu nevoie de câteva clipe 
să-şi dea seama că digul nu se mişcă. Ea se clătina de fapt. 

— Grea traversarea? 

Femeia care întreba se apropia pe Olivia. O femeie în 
vârstă, cu părul cărunt, care purta o haină de ploaie 
neagră şi lungă şi care avea un chip care stătuse îndreptat 
spre mare cea mai mare parte a vieţii sale. 

— Puțin. 

— Eu sunt Betty Nordeman. 

— Olivia Rönning. 

— N-ai bagaj? 

Olivia ţinea în mână o geantă sport şi se gândi că şi ăla e 
cu siguranţă un fel de bagaj. Nu avea să stea decât o 
noapte. 

— Doar ăsta. 

— Ai un schimb de haine acolo? 

— Nu. Un schimb de haine? 

— Simti şi tu, vântul bate dinspre mare şi o să fie şi mai 
rău, iar dacă vine şi ploaia, atunci poate să fie iadul pe 
pământ aici. N-ai de gând să stai în cabană tot timpul, nu? 

— Nu, dar am un pulover în plus. 

Betty Nordeman scutură uşor din cap. Niciodată nu 
învaţă, zilele astea, ăştia de pe continent. Doar fiindcă 
soarele strălucea în Strömstad, vin aici doar în şort de baie 


e 65» 


şi un tub de respirat sub apă şi o oră mai târziu dau fuga la 
Leffe şi cumpără o grămadă de haine de ploaie şi cizme de 
cauciuc şi Dumnezeu ştie ce. 

— Mergem? 7 

Betty începu să meargă, iar Olivia se luă după ea. li era 
greu să țină pasul. Trecură pe lângă nişte cuşti ca nişte 
coşuri făcute mormane pe chei. Olivia arătă cu degetul. 

— Sunt capcane pentru homari? 

— Da. 

— Se pescuieşte mult homar aici? 

— Nu ca înainte. Acum fiecare pescar are voie doar cu 
paişpe capcane, înainte puteam să avem câte voiam. Dar 
probabil e mai bine, pentru că oricum nu prea se mai 
găseşte homar pe aici. 

— Păcat, îmi place. 

— Mie nu. Ultima dată când am mâncat homar a fost 
prima dată, şi de atunci am rămas la crabi. Lor le place 
homarul! 

Betty arătă spre două iahturi uriaşe de lângă chei, la o 
oarecare distanţă. 

— Norvegienii. Vin cu iahturile la noi şi cumpără fiecare 
homar pe care-l prindem. Curând o să cumpere toată 
insula. 

Olivia scoase un hohot scurt de râs. Îşi imagina că există 
anumite tensiuni între norvegienii proaspăt îmbogăţiţi şi 
insularii bătrâni. Locuiau atât de aproape unii de alţii. 

— Dar sezonul de homar începe abia în septembrie, aşa 
că trebuie să se potolească până atunci... sau să aducă din 
America homar cu avionul, cum a făcut ăsta odată, 
Magnuson. 

— Cine e? 

— Îţi arăt când trecem pe lângă. 

Traversară mica adunare de case de lemn de lângă apă. 
Câteva colibe pescăreşti roşii şi negre. Un restaurant, 
Strandkanten. Câteva magazine care vindeau un amestec 
de kitsch-uri de arhipelag şi unelte vechi de pescuit. Şi 
apoi Spălătoria lui Leffe. Şi Pescăria lui Leffe. Caiacele lui 
Leffe. Şi Veranda lui Leffe. 


e 066 - 


— Tipul ăsta Leffe pare să fie băgat în toate afacerile. 

— Da, aici, pe insulă, îi zicem XL. De la Extra Leffe. A 
crescut pe partea de est a insulei. O dată a venit în vizită la 
Stromstad şi l-a apucat o durere de cap îngrozitoare, şi de 
atunci n-a mai plecat de pe insulă. Ia uite-o! 

Se aflau puţin deasupra golfului. Case mari şi mici 
mărgineau aleea îngustă. Aproape toate erau bine 
întreţinute, cu faţade îngrijite, vopsite cum trebuie. Mamei 
i-ar plăcea, se gândi Olivia, şi se uită în direcţia în care 
arăta Betty. La o casă mare, magnifică, evident proiectată 
special pentru amplasamentul său frumos pe o parcelă 
care cobora spre mare. 

— Aia e casa lui Magnuson. Bertil Magnuson, îl ştii, 
omul care deţine compania aia minieră, a construit-o în 
anii optzeci, nu avea autorizaţie de urbanism sau ceva, şi 
apoi a rezolvat-o cu bani. 

— Cum adică? 

— Le-a oferit tuturor consilierilor locali un dineu elegant 
şi a adus cu avionul o sută de homari din America şi 
problema s-a rezolvat curând. Pentru oamenii de pe 
continent, regulile nu sunt aceleaşi ca pentru noi. 

Continuară să meargă înspre partea insulei unde se 
aflau mai puţine case. Betty conducea, iar Olivia asculta. 
Betty avea darul povestirii. Olivia avea de furcă să ţină 
pasul cu cine pescuise homar ilegal, cine avusese o 
aventură cu nevasta altcuiva şi cine nu-şi păstrase grădina 
în stare bună. 

Fărădelegi mari şi mici. 

— lar aici locuia tovarăşul lui, apropo, ăla care a 
dispărut. 

— Tovarăşul cui? 

Betty se uită repede la Olivia. 

— Al lui, al lui Magnuson, ţi-am povestit de el mai 
devreme. 

— Da, corect. Şi cine a dispărut? Magnuson? 

— Nu, tovarăşul lui, tocmai ţi-am zis. Nu-mi aduc aminte 
cum îl chema. Oricum, a dispărut, lumea a crezut că a fost 
răpit sau omorât, din câte îmi amintesc. 


e 607 œ» 


Olivia se opri din drum. 

— Dar staţi puţin! Asta s-a întâmplat aici? 

Betty zâmbi văzând expresia entuziasmată a Oliviei. 

— Nu, a fost undeva în Africa, şi acum o grămadă de 
timp. 

Dar imaginaţia Oliviei fusese deja stârnită. 

— Când a dispărut? 

— Cândva prin anii optzeci, cred. 

Olivia prinse mirosul. Putea să existe vreo legătură? 

— A fost cumva în acelaşi an în care a fost ucisă femeia 
aia? La Hasslevikarna? 

Betty se opri brusc şi se întoarse spre Olivia. 

— De-asta ai venit aici? Turism după cadavre? 

Olivia încercă să o citească pe Betty. Oare întrebarea ei 
o enervase, sau ce? Olivia explică iute de ce se află pe 
insulă. Că e studentă la Academia de Poliţie şi lucrează la 
o temă despre cazul de pe plajă. 

— Chiar aşa? Deci o să intri în Poliţie, aşa-i? 

Betty o scrută pe Olivia cu o privire sceptică. 

— Da, asta intenţionez, dar n-am terminat... 

— Măi, măi, cu toţii suntem diferiţi, nu-i aşa? 

Nici pe Betty nu o interesa în mod deosebit să audă 
despre studiile Oliviei. 

— Dar nu, nu a dispărut în acelaşi an în care a fost crima 
de pe plajă. 

— Când a dispărut? 

— Mult mai devreme. 

Olivia simţi împunsătura dezamăgirii. Dar ce crezuse? 
Că o să găsească un fel de legătură între o dispariţie şi 
crima de pe plajă de îndată ce o să pună piciorul pe insula 
Nordkoster? Şi, mai presus de toate, o legătură care îi 
scăpase poliţiei în toţi acei ani? 

Se întâlniră cu câteva familii cu copii mici ieşiţi cu 
bicicleta, iar Betty salută pe toată lumea. Şi continuă să 
vorbească. 

— Dar crima aia de pe plajă n-o s-o uite nimeni de pe 
insula asta. A fost cumplit. A planat deasupra noastră ani 
şi ani. 


e 608 œ» 


— Dumneavoastră eraţi aici când s-a întâmplat? 

— Da, normal. Unde altundeva să fiu? 

Betty se uită la Olivia de parcă era cea mai stupidă 
întrebare care-i fusese adresată vreodată. Aşa că Olivia se 
abţinu să menţioneze că există o lume întreagă dincolo de 
Nordkoster în care ar fi putut fi Betty. Apoi urmă o predică 
lungă despre ce făcea Betty când a sosit elicopterul 
ambulanţă şi insula a fost invadată de poliţie şi tot 
tacâmul. 

— Iar apoi au interogat pe toată lumea de pe insulă şi 
poţi să fii sigură că le-am spus ce am crezut că s-a 
întâmplat. 

— Şi ce aţi crezut? 

— Satanişti. Rasişti. Un fel de „-işti”, cu siguranţă, asta 
le-am spus. 

— Ciclişti? 

Olivia vru să facă o glumă, dar trecură câteva secunde 
până ca Betty să se prindă. Îşi bătea joc de o insulară 
veche?... Însă apoi începu să râdă. Umor orăşenesc. 
Trebuie să-l iei aşa cum e. 

— Uite cabanele! 

Betty arătă către un şir de cabane mici şi galbene aflate 
puţin mai în faţă. Şi acestea erau bine întreţinute. 
Revopsite pentru perioada din plin sezon, aşezate sub 
formă de potcoavă la marginea unei pajişti frumoase. 

Chiar în spatele lor începea o pădure întunecată. 

— Acum se ocupă fiul meu. Cu el ai făcut rezervarea, 
Axel. 

Se apropiară de cabane, iar Betty porni iarăşi. Arăta cu 
mâna cabană după cabană. 

— Să ştii, am avut tot felul de oameni care au stat aici, 
pot să-ţi spun... 

Olivia se uită la cabanele mici. Toate erau numerotate 
cu câte o cifră de alamă care arăta de parcă tocmai ar fi 
fost lustruită. Totul strălucea de curăţenie la familia 
Nordeman. 

— Vă mai amintiţi cine stătea aici atunci, când a avut loc 
crima? 


e 69 œ» 


Betty făcu un fel de grimasă. 

— Nu renunţi, aşa-i? Dar da, chiar îmi amintesc. Pe unii 
dintre ei, cel puţin. 

Betty arătă spre prima cabană din şir. 

— Acolo, de exemplu, stătea un cuplu de homo, era 
multă secretomanie pe tema asta, nu era ca acum, când 
oricine poate să spună că e cum e. Au zis că sunt 
observatori de păsări, dar nu i-am văzut să se uite la 
altceva decât unul la altul. 

Homo. Olivia nu prea mai auzise cuvântul până atunci. 
Oare doi homo ar fi fost capabili să ucidă femeia de pe 
plajă? Dacă, desigur, erau homo, poate fusese o 
prefăcătorie. 

— La numărul doi era o familie cu copii, din câte îmi 
amintesc. Da, aşa e. Mama şi tata cu doi copii care se 
zbenguiau şi speriau oile de pe pajişti. Unul dintre copii s-a 
tăiat rău în sârma ghimpată şi părinţii au fost extrem de 
indignaţi, spuneau că fermierul fusese iresponsabil. Dar 
zeii îi pedepsesc pe unii imediat, aşa m-am gândit eu. 

— Numărul patru era goală, ştiu asta, dar era un turc 
care stătea la numărul cinci. A stat aici mult timp, mai 
multe săptămâni, avea mereu un fes roşu pe cap, şi avea 
buză de iepure şi sâsâia ceva de speriat. Dar era amabil şi 
politicos. Chiar m-a pupat pe mână o dată. 

Betty râse de amintirea aceea. Mintea Oliviei îl procesa 
pe turcul politicos. Femeia avea părul închis la culoare, 
putea să fi fost turcoaică? Sau kurdă? O crimă de onoare? 
În ziare apăruse ceva cum că ar fi fost din America Latină, 
dar pe ce se baza informaţia? Betty arătă cu capul spre 
cabana cu numărul şase. 

— Iar acolo au stat doi drogaţi, din păcate. Dar eu nu 
accept aşa ceva, aşa că i-am dat afară. A trebuit să frec 
toată cabana în urma lor! Draci împieliţaţi! Şi am găsit 
seringi vechi şi şerveţele pline de sânge în coşul de gunoi. 

Droguri? Olivia citise undeva că în corpul femeii se 
găsiseră urme de Rohypnol. Putea să existe vreo legătură? 
Nu avu timp să-şi continue gândul înainte ca Betty să 
continue. 


e 70 - 


— Dar când mă gândesc mai bine, cred că i-am dat afară 
înainte de crimă... da, aşa e, pentru că după aia au furat o 
barcă şi s-au dus pe continent. Să-şi facă aprovizionarea cu 
droguri, dacă mă întrebi pe mine. 

Olivia rămase şi fără pista aceea. 

— Ce memorie incredibilă aveţi! zise ea. 

Betty făcu o pauză ca să respire şi înghiţi repede lauda. 

— Păi, da, aşa cred, dar avem şi un registru. 

— Chiar şi aşa! 

— Ei, bine, mă interesează oamenii. Aşa sunt eu, pur şi 
simplu. 

Betty se uită îngâmfată la Olivia şi arătă spre o cabană 
de la capătul şirului, care avea numărul zece. 

— Şi acolo stătea toanta aia din Stockholm. A stat acolo 
mai întâi, apoi pe un iaht norvegian din port. Era tare 
curviştină, se dădea în spectacol în faţa sărmanilor ălora 
care prindeau homari pe chei, şi ăştia nu-şi mai dezlipeau 
ochii de la ea. Dar sigur că poliţia a interogat-o şi pe ea! 

— Ca să-i ajute cu ancheta? 

— Aşa cred, au vorbit cu ea mai întâi aici, apoi am auzit 
că au dus-o la Stromstad şi au continuat acolo. Aşa zicea 
Gunnar. 

— El cine e? 

— Gunnar Wernemyr, poliţist, dar acum e pensionat. 

— Şi pe toantă cum o chema? 

— O chema... stai să mă gândesc, nu-mi mai aduc 
aminte, dar avea acelaşi prenume ca soţia lui Kennedy. 

— Şi pe ea cum o chema? 

— Nu ştii cum o chema pe soţia lui Kennedy? Ştii la cine 
mă refer, aia care s-a cuplat cu grecul ăla mai târziu, 
Onassis. 

— Nu? 

— Jackie... Jackie Kennedy. Da, aşa o chema pe toantă, 
Jackie, nu-mi aduc aminte mai mult. Asta e cabana ta! 

Betty arătă spre una dintre cabanele galbene şi se duse 
la uşă împreună cu Olivia. 

— Cheia e agăţată de un cui înăuntru. Dacă ai nevoie de 
ceva, Axel locuieşte acolo. 


e 71 œ» 


Betty arătă spre o casă acoperită cu azbociment aflată 
pe o movilă nu prea departe. Olivia deschise uşa şi îşi puse 
geanta sport înăuntru. Betty rămase afară. 

— Sper că ţi se potriveşte. 

— O să fie perfect! 

— OK atunci. Posibil să ne vedem în port în seara asta, 
XL o să cânte la trombon la restaurantul Strandkanten, 
dacă ajungi acolo. Până atunci, la revedere! 

Betty începu să se îndepărteze. Deodată Olivia îşi aminti 
ce voise să întrebe tot timpul, dar nu reuşise să găsească 
momentul potrivit. 

— Fru Nordeman! 

— Spune-mi Betty. 

— Betty... Mă întrebam, a fost un băiat care a văzut ce s- 
a întâmplat pe plajă, nu-i aşa? 

— Da, Ove, băiatul familiei Gardman, locuiau într-o casă 
din pădurea de acolo. Betty arătă spre pădurea întunecată. 
Maică-sa a murit, iar taică-său e într-un azil de bătrâni din 
Stromstad, dar Ove încă mai are casa. 

— E acolo acum? 

— Nu, e într-o călătorie. E un din ăla, cum îi zice... 
biolog marin, dar vine din când în când să aibă grijă de 
casă când e în Suedia. 

— OK, mulţumesc! 

— Şi, Olivia, nu uita ce ţi-am spus despre vreme, o să se 
înrăutăţească de la o oră la alta, aşa că nu te duce pe 
stâncile de pe partea de nord sau ceva de genul ăsta, nu de 
una singură. Dacă te duci încolo, atunci poate vine Axel cu 
tine. Poate să fie periculos acolo dacă o iei pe drumul 
greşit. 

Betty se îndepărtă. Olivia rămase unde era preţ de un 
minut sau două şi o urmări cu privirea. Apoi se uită în sus, 
la casa cu plăci de azbociment unde era evident că 
locuieşte fiul ei, Axel. Ideea că un tip pe care nu-l cunoştea 
ar fi trebuit să se ţină după ea ca o gardă de corp doar 
fiindcă era puţin vânt i se părea oarecum comică. 


Îşi cumpărase o valiză în Strömstad. O valiză cu roţi şi 


e 72» 


cu un mâner extensibil. Când urcă pe feribotul de Koster 
arăta ca orice alt turist. 

Dar nu era. 

Era un turist, poate, dar nu unul oarecare. 

Era un bărbat care se luptase cu un haos tot mai 
puternic pe care-l avea în piept de la Goteborg încoace şi 
nu reuşise să-l ţină sub control până în momentul ăla. 

Când urcă la bordul feribotului. 

Ştia că nu mai are mult de mers. Trebuia să se 
controleze. Ce urma să facă nu permitea vreo ezitare sau 
slăbiciune. Era forţat să se oţelească. 

Când plecă feribotul, simţi că înăuntrul său e lucios, 
rece, dezgolit. Precum stâncile pe lângă care treceau. 
Deodată se gândi la Bosques. 

Se îmbrăţişaseră. m 


Olivia stătea pe patul simplu din cabană. Dormise prost 
în tren. În clipa aia era întinsă şi inhala mirosul mucegăit 
al cabanei. Poate nu e mucegăit, se gândi ea, ci mai 
degrabă închis. Se uită la pereţii goi. Niciun tablou, niciun 
afiş, nici măcar un flotor vechi de pescar din sticlă verde. 
Betty nu o să fie intervievată niciodată de vreo revistă 
glossy. Nici Axel, dacă el era responsabil cu mobilierul şi 
accesoriile. Ridică din nou harta. O cumpărase înainte să 
urce la bordul feribotului în Strömstad. O hartă destul de 
detaliată a laturii de nord-vest, doar atât. Golfuri mici cu 
nume amuzante, şi nu departe, pe hartă, Hasslevikarna. 

Acolo se ducea de fapt. 

La locul crimei. 

Pentru că despre asta era vorba în toată călătoria ei, ştia 
asta. Să ajungă la locul crimei şi să vadă cum arată. 

Turistă după cadavre? 

Dacă vreţi. Asta trebuia să fie. Dar urma să ajungă la 
plaja aceea. Locul unde o tânără femeie a fost îngropată şi 
înecată. 

Cu un copil în pântece. 

Olivia lăsă harta să-i alunece pe piept şi îşi lăsă mintea 
să hoinărească, să hoinărească până la golfurile din 


e 73» 


Hasslevikarna şi până la plajă, la mare, la reflux, la 
întuneric şi la femeia tânără şi dezbrăcată din nisip, şi la 
băiatul din întuneric de undeva, şi apoi la făptaşi, trei la 
număr, asta spunea ancheta, pe baza declaraţiei băiatului, 
dar cum puteau fi siguri de asta? Un băiat îngrozit de nouă 
ani în toiul nopţii? Poate nu erau siguri? Presupuseseră 
doar că băiatul văzuse cu adevărat trei bărbaţi? Sau poliţia 
acceptase asta pur şi simplu ca pe un punct de plecare, de 
vreme ce nu aveau altceva pe care să se bazeze? Dacă 
erau cinci? O mică sectă? 

Iar începea. 

Nu era prea constructiv ce făcea. 

Se ridică şi simţi că venise momentul. 

Să fie o turistă după cadavre. 

Ce spusese Betty despre vreme era destul de precis, în 
afara faptului că ploaia lovise deja insula încă de după- 
amiază. Vântul dinspre mare crescuse ca forţă cu câţiva 
metri pe secundă, iar temperatura scăzuse radical. 

Afară era cam oribil. 

Olivia abia reuşi să deschidă uşa când ieşi din cabană. 
Se trânti în urma ei de îndată ce ieşi. Puloverul 
suplimentar o ajuta puţin, dar vântul îi trăgea părul peste 
faţă, aşa că abia mai vedea ceva, iar ploaia cădea cu 
găleata. De ce naiba nu-şi luase cu ea o pelerină de ploaie? 
Se purtase ca o amatoare! Sau ca cineva de pe continent, 
după cum ar fi zis Betty. Olivia se uită în sus, la casa lui 
Axel. 

În niciun caz. Există anumite limite. 

Alese un drum care ducea în pădurea întunecată. 

Pădurea foarte năpădită de vegetaţie. Nu fusese rărită 
de decenii întregi, şi nimeni nu curăţase nici subarboretul. 
Crengi uscate şi casante, un hăţiş des, totul aproape 
negru, ici-colo câte o bucată ruginită din ţarcurile oilor. 

Dar continuă pe drumul ales, deşi abia reuşea să o facă. 
Avantajul era că printre copaci era mult mai puţin vânt. 
Doar ploaie. Iniţial folosise harta ca să-şi apere capul de 
ploaie, până când îşi dădu seama că e o idee foarte 
proastă. Harta era singura ei şansă să ajungă unde voia să 


e 74 -- 


meargă. 

Mai întâi avea să meargă să vadă casa băiatului. Ove 
Gardman. După spusele lui Betty, era pe undeva pe acolo, 
printre copaci, lucru de care Olivia începea să se 
îndoiască. Peste tot în jurul ei era o masă de tufişuri şi 
copaci căzuţi şi garduri. 

Deodată se ivi în faţa ei. 

O casă neagră, simplă, de lemn. Două etaje, în mijlocul 
pădurii, într-un luminiş de unde copacii fuseseră tăiaţi cu 
mult timp în urmă. În spate era o margine abruptă şi nicio 
grădină. Se uită la casă. Părea părăsită şi puţin sinistră. În 
orice caz, în circumstanţele de atunci. O furtună puternică 
şi cerul care se întuneca tot mai mult. O cuprinseră fiorii. 
De ce voia să vadă casa aia? Ştia deja că băiatul, sau 
bărbatul de fapt, care ar fi trebuit să aibă treizeci şi doi de 
ani în momentul ăla, nu e acolo. Betty îi spusese asta. 
Scutură puţin din cap, dar îşi scoase telefonul şi făcu 
câteva fotografii casei. Le putea anexa oricând la raportul 
de proiect, se gândi ea. 

Casa lui Ove Gardman. 

Işi aminti să-l sune când avea să ajungă din nou la 
cabană. 

Olivia avu nevoie de aproape jumătate de oră să ajungă 
pe latura de nord a insulei. Era acolo, aproape, cel puţin, şi 
începea să înţeleagă de ce o avertizase Betty. Locul era 
complet expus mării deschise. Ploaia curgea din norii 
negri. Vântul urla în jurul stâncilor. Valuri gigantice din 
Marea Nordului se rostogoleau şi se spărgeau peste stânci. 
li era greu să estimeze cât de sus ajung. 

Se chirci în spatele unei stânci mari şi se uită către 
mare. Crezu că se află într-o poziţie sigură, dar deodată 
către stâncă veni mugind un super val, iar apa îi udă 
picioarele până destul de sus. Când simţi cum frigul îi 
trage corpul înspre apă, intră în panică şi scoase un 
strigăt. 

Dacă nu ar fi căzut într-o viroagă, ar fi fost trasă în 
mare. 

Dar nu-şi dădu seama de asta decât mult mai târziu. 


e 75» 


În clipa aia fugea cât o ţineau picioarele. 

Departe de mare, sus, pe uscat. 

Fugi şi fugi până când se împiedică de o piatră netedă, 
sau de o oază de pietre netede. Ateriză drept pe burtă. 
Când ajunse la pământ, îmbrăţişă piatra, o îmbrăţişă pe 
Mama Pământ, gâfâind, cu fruntea însângerată de când 
căzuse în viroagă. 

Trecu ceva timp până când se întoarse şi se uită la 
marea învolburată de dincolo de golfurile mici, şi îşi dădu 
seama ce proastă e. 

Apoi tot corpul începu să-i tremure. 

Era udă până la piele. 


Având în vedere că era o seară de trombon cu XL, nu 
prea erau foarte mulţi oameni în restaurantul 
Strandkanten, care altfel avea o reputaţie foarte bună. 
Poate că trombonul îi descurajase. Erau câţiva insulari la 
mese, cu pahare de bere, XL într-un colţ cu trombonul lui, 
iar Dan Nilsson era şi el acolo. 

Stătea la masa cea mai apropiată de apă. Vântul 
împingea ploaia în fereastră. Venise acolo direct de pe 
feribot. Nu fiindcă îi era foame sau sete sau ca să se 
adăpostească de ploaie. 

Trebuia să-şi adune forţele. 

Toate forţele pe care le putea găsi. 

Ştia că există un risc minim să fie recunoscut, avusese o 
casă de vacanţă acolo cu mulţi, mulţi ani în urmă. Dar era 
un risc pe care era nevoit să şi-l asume. 

Stătea acolo cu un pahar de bere în faţă. Una dintre 
chelneriţe îi şoptise lui XL într-o pauză de trombon că tipul 
de la geam arată ca un poliţist, iar XL răspunsese că îi 
pare ceva cunoscut la chipul lui. Dar Nilsson nu auzi asta. 
Gândurile lui erau într-un loc cu totul diferit. Mai la nord 
pe insulă. 

Unde mai fusese o dată. 

Un loc pe care urma să-l viziteze din nou, în seara aia. 

Şi apoi încă un loc. 

Şi, după ce avea să termine, şi el avea să fie terminat. 


e 76 - 


Sau poate era invers, nu era tocmai limpede. 

Nu ştia, dar asta urma să ba 

În afara faptului că era udă până la piele, că fruntea îi 
sângera şi era pe jumătate în stare de şoc, mai suferise şi o 
catastrofă minoră. Îşi pierduse harta. Sau super-valul i-o 
luase. Nu mai avea hartă. Nu ştia încotro să o ia. 
Nordkoster nu e o insulă mare, nu în soarele verii şi 
căldura de iunie, dar pe furtună, când toarnă cu găleata şi 
cerul se întunecă, atunci insula e suficient de mare cât să 
te pierzi. 

Pentru cineva de pe continent. 

Fâşii de pădure, petice de iarbă neagră, zone stâncoase 
care îţi apar deodată în faţă. 

Mai ales dacă n-ai mai fost acolo. 

Ca Olivia. 

Iat-o acolo, într-un loc uitat de lume. Complet 
dezorientată. Cu o pădure întunecată în faţă şi stânci 
alunecoase în spate. Şi de vreme ce telefonul ei excelent 
de altfel fusese scufundat în mare şi o lăsase baltă, nu avea 
prea multe alte opţiuni. 

Decât să pornească într-o direcţie sau alta. 

Aşa că porni la drum, tremurând, într-o direcţie sau alta. 

De mai multe ori. EI 


Dan Nilsson ştia exact unde merge, chiar dacă în 
momentul ăla se întunecase destul de rău din cauza vremii 
cumplite. Nu avea nevoie de hartă. Işi trăgea valiza după 
el pe drumul cu pietriş. Se îndepărtă de mare şi apoi 
cobori pe cărarea despre care ştia că o să fie acolo. 

Care ducea către locul încotro se îndrepta. 

Primul loc. A 


În mod normal, nu-i era frică de întuneric. Dormea 
singură în casa din Rotebro de când era destul de mică. La 
fel şi când mergeau la casa de vacanţă. O casă complet 
opusă, de fapt. Găsea că o linişteşte şi o calmează când 
întunericul se lasă şi totul în jur se stinge. lar ea rămânea 


e 77 œ» 


pe cont propriu. 

Singură. 

Şi în clipa aia era singură. Dar în circumstanţe destul de 
diferite. Era singură într-un loc necunoscut. Se auzea 
mugetul tunetelor, iar ploaia cădea cu găleata. Abia vedea 
la un metru sau doi în faţă. Doar copaci şi stânci, şi apoi 
tot la fel. Aluneca pe muşchi, se împiedica de pietre, era 
împunsă în faţă dintr-odată de crengi de copac şi aluneca 
în viroage adânci. Şi auzea şi sunete. Urletul vântului, asta 
nu o speria, şi nici marea agitată din jurul ei - cunoştea 
sunetele alea. Dar celelalte? Mugetul ăla brusc şi înăbuşit 
care spintecă întunericul. Erau oi? Sigur oile nu făceau 
aşa? Şi ţipătul ăla subţire pe care-l auzise între copaci cu 
doar o clipă în urmă de unde venise? Nu se putea să fie 
copii pe afară, nu-i aşa? Deodată auzi din nou ţipătul, mai 
aproape, şi apoi încă unul. Se ghemui lângă un trunchi de 
copac şi se uită lung în întuneric. Vedea oare nişte ochi 
acolo? Doi ochi? Galbeni? Un huhurez mic? Există oare 
huhurezi mici pe insula Nordkoster? 

Apoi văzu umbra. 

Un fulger îndepărtat aruncă un crâmpei de lumină în 
pădure şi dezvălui o umbră care se mişca printre copaci la 
doar câţiva metri distanţă. 

Părea să fie o umbră şi o îngrozea. 

Crâmpeiul de lumină dispăru la fel de repede cum 
apăruse, şi totul se cufundă din nou în întuneric. Olivia nu 
ştia ce văzuse între copaci. 

Un om? d 

Bărbatul care îşi căra valiza cu roţi prin pădurea deasă 
era, într-adevăr, un om. Un om concentrat. Ploaia îi lipise 
de faţă şuviţele de păr blond. Asta nu îl deranja. Fusese 
afară în condiţii mai rele. În alte părţi ale lumii. Cu sarcini 
complet diferite. Sarcini mult mai neplăcute, după părerea 
lui. Avea un oarecare grad de pregătire empirică. Avea să-l 
ajute şi acum? Asta nu ştia. 

Nu avea niciun fel de experienţă cu o astfel de sarcină. 


e 78 - 


Adevărul e că nu o văzuse decât pe hartă şi pe Google 
Earth, de fapt, dar, de vreme ce norii de ploaie hotărâseră 
să se mute deodată pe continent şi lăsaseră o lună rece să 
se strecoare printr-o spărtură, recunoştea conturul. 

Se uita la golfurile din Hasslevikarna. 

Umblase complet confuză o vreme destul de 
îndelungată. Hainele încă îi erau fleaşcă. Tăietura de pe 
frunte nu mai sângera, dar ea tremura din tot corpul, iar în 
momentul respectiv dăduse peste asta. Care era destinaţia 
ei originală. Cu o veşnicie în urmă. 

Tremura şi din alte motive. 

Lumina stranie şi albastră de la corpul acela ceresc mort 
de sus crea o atmosferă sinistră în golf. Şi se vedea clar că 
marea e la reflux. Plaja părea să se întindă la nesfârşit. 
Începea lângă dunele de nisip şi se ducea până departe, 
către mare. 

Ajunse pe o latură a plajei, se prăbuşi pe o stâncă mare 
şi intră într-o stare ciudată de autosugestie. 

Deci acolo se întâmplase crima aceea oribilă. 

Acolo era plaja. Acolo era locul unde femeia goală fusese 
îngropată. 

Îşi trecu palma peste stâncile din faţa ei. 

Unde stătea băiatul când a văzut-o? In locul în care 
stătea şi ea chiar în clipa aia? Sau oare pe cealaltă parte a 
plajei lungi? Unde zărea alte stânci. Se ridică şi se uită pe 
partea cealaltă şi atunci îl văzu. 

Un bărbat. 

leşea de la marginea pădurii de pe cealaltă parte, cu o... 
ce era? O valiză cu roţi? Olivia se lăsă pe vine şi se ascunse 
după stâncă. Văzu cum bărbatul dă drumul valizei şi 
începe să meargă pe nisipul uscat până spre mare. Incet, 
mai departe şi mai departe spre mare. Deodată se opri, 
destul de departe. Rămase complet nemişcat şi se uită în 
sus la lună... şi apoi în jos la nisip şi apoi iar în sus. Vântul 
îi trăgea de păr şi de haină. Deodată se ghemui şi lăsă 
capul în jos ca şi cum s-ar fi rugat, apoi se ridică din nou. 
Olivia îşi duse pumnii strânşi la gură. Ce punea la cale 
omul ăla? Tocmai acolo? La jumătatea distanţei către 


e 79 œ 


mare? Tocmai în momentul ăla, când era reflux şi lună 
plină? 

Cine era? Era nebun? 

li era greu să-şi dea seama cât timp rămase bărbatul 
acolo. Puteau să fi fost trei minute, puteau să fi fost 
cincisprezece. Olivia nu ştia. Deodată el se întoarse şi se 
îndreptă înapoi către dune. La fel de încet, înapoi la locul 
unde îşi lăsase valiza, se întoarse din nou şi se uită către 
mare. 

Apoi dispăru în pădure. 

Olivia rămase aşezată unde era. Suficient de mult cât să 
fie sigură că bărbatul ajunsese destul de departe. 

Asta dacă nu cumva rămăsese aproape de marginea 
pădurii, desigur. 


Nu rămăsese acolo. Plecase către celălalt loc. Al doilea 
loc, mai degrabă, cel care era de fapt mai important. 
Primul fusese mai mult un ritual de doliu. Al doilea era 
concret. 

Acolo avea să facă ceva. 

Ştia, desigur, unde e, la casa verde, dar nu-şi amintea să 
fi avut un gard viu atât de des în jurul terenului. Dar asta îi 
era de folos. li permitea să se strecoare înăuntru şi să 
rămână ascuns după gardul viu. Nimeni nu l-ar fi văzut de 
afară. 

Observă că în casă sunt luminile aprinse, iar asta îl 
îngrijoră. Acolo erau oameni. O să fie nevoie să se 
strecoare pe lângă casă, de-a lungul gardului viu, pentru a 
ajunge acolo. Până la locul la care trebuia să ajungă. 

Incepu să înainteze cu precauţie. Ţinea valiza în mână. 
Păşea cât de încet putea, atent să nu facă niciun zgomot. 
În întuneric era greu să vadă unde pune piciorul. Când 
ajunse aproape la acelaşi nivel cu casa, auzi o uşă 
deschizându-se pe partea opusă. Îşi împinse corpul în 
gardul viu şi luă o creangă groasă în figură. Rămase 
absolut nemişcat. Deodată văzu un băieţel dând colţul 
casei, la zece metri distanţă. Băiatul scoase un hohot de 
râs şi se lipi de zid. Se juca de-a v-aţi ascunselea? Nilsson 


e 80 - 


respira cât de încet putea. Dacă băiatul s-ar fi întors şi s-ar 
fi uitat în direcţia lui, atunci ar fi fost descoperit. Era prea 
aproape pentru orice altceva. 

— Johan! 

Îl striga o femeie. Băiatul se ghemui puţin şi întoarse 
uşor capul, către gardul viu. Pentru o clipă Nilsson crezu 
că privirile li s-au întâlnit. Băiatul nu se mişcă. 

— Johan! 

Femeia îl striga mai tare. Deodată băiatul se dezlipi de 
zid şi începu să fugă din nou, dispărând după celălalt colţ 
al casei. Nilsson rămase în gardul viu până când auzi uşa 
trântindu-se pe cealaltă parte. Se lăsă liniştea. Mai aşteptă 
câteva minute înainte să înceapă din nou să se mişte. 


Probabil ar fi murit în pădure. Ar fi murit îngheţată sau 
ar fi avut vreun alt sfârşit care ar fi dat bine pe chioşcurile 
de ziare, se gândi ea. Dar nu murise, şi asta nu datorită 
propriilor eforturi. 

Ci datorită lui Axel. 

Când se prăbuşi în cele din urmă pe o stâncă, absolut 
epuizată, auzi vocea. 

— Te-ai rătăcit? 

Un tânăr înalt, cu umeri laţi, păr scurt şi o privire 
intensă stătea la vreun metru distanţă şi se uita la silueta 
ei udă. Nu prea avea nevoie de un răspuns la întrebare. Şi 
nici ea nu răspunse. 

— Cine eşti? zise ea. 

— Axel. Mama mi-a zis să fac o plimbare şi să văd unde 
ai ajuns. A trecut pe lângă cabana ta şi nu te întorseseşi. 
Te-ai rătăcit? 

Ar fi un eufemism, se gândi ea, sunt cât de rătăcită poţi 
fi pe insula asta nenorocită. 

— Da, zise ea. 

— E o realizare. 

— Poftim? 

— Să te rătăceşti pe insula asta, nu e foarte mare. 

— Mulţumesc. 

Olivia fu ajutată să se ridice, iar Axel se uită la ea. 


e 81 œ» 


— Eşti udă până la piele. Ai luat o trântă? 

O trântă? Pe Hasslevikarna? Aşa îi spuneau ei, insularii? 
Că iei o trântă? Când jumătate din Marea Nordului se 
prăvăleşte peste tine? 

Ce adunătură de ciudaţi! 

— Poţi să mă ajuţi să mă întorc? 

— Da, sigur. la haina mea. 

Axel o înfăşură pe Olivia cea îngheţată în haina lui mare 
şi călduroasă şi o conduse prin pădurea mare şi rea până 
la cabana mică şi galbenă, iar când ajunseră acolo se oferi 
să se ducă şi să ia ceva de mâncare. 


Eroul meu, se gândi Olivia, stând pe pat înfăşurată într-o 
pătură şi cu nişte mâncare călduţă pe farfuria din mână. 
Un om care salvează vieţi. Care nu vorbeşte prea mult, ci 
acţionează. 

Axel Nordeman. 

— Eşti unul dintre băieţii care prind homari? îl întrebase 
asta, nu foarte în serios. 

— Da. 

El răspunsese. Şi asta fusese tot. 

Nu tocmai genul lui Ulf Molin. 

Avea mâncare şi căldură şi supravieţuise, aşa că 
majoritatea lucrurilor reveniseră la normal pentru Olivia. 
Chiar şi telefonul ei. Se uscase cu puţin ajutor din partea 
unui foehn împrumutat. 

Când îşi verifică mesajele şi e-mailurile, îşi aminti 
deodată că uitase că trebuie să-l sune din nou pe Ove 
Gardman. Îl sunase cu o zi în urmă, pe trenul de noapte 
dinspre Goteborg, şi îi răspunsese robotul. Avea să încerce 
din nou. Se uită la ceas, era aproape zece. Sună şi 
răspunse iar robotul. Lăsă un mesaj nou şi-l rugă să o sune 
de îndată ce avea să-l audă. Apoi închise şi începu să 
tuşească violent. 

Pneumonie? îi trecu prin minte. 


Cu totul alte lucruri îi treceau prin minte lui Nilsson. 
Stătea pe vine, cu valiza lângă el. Departe, în spatele lui, 


e 382 œ» 


casa verde abia se mai distingea. Nu mai erau lumini 
aprinse înăuntru. 

Cu un efort extrem, împinse stânca mai mare la o parte. 
Deja o mutase pe cea mică. Se uită în jos, în groapa 
expusă. O groapă adâncă, exact cum şi-o amintea. O 
săpase chiar el, cu mult timp în urmă. Pentru orice 
eventualitate. 

Aruncă o privire la valiză. 


Deodată se simţi copleşită de oboseală. Deodată tot 
corpul ei era ca o păpuşă de cârpe. Tot umblatul acela şi 
rătăcitul o terminaseră. Abia mai avea energie cât să dea 
cuvertura la o parte şi să se strecoare sub pătură. Lampa 
mică de pe noptieră răspândea o lumină caldă în toată 
camera, iar ea simţea că se îndepărtează plutind. Incet... 
iar tata Arne urca plutind. El scutură puţin din cap când se 
uită la ea. 

— Ar fi putut să se termine tare urât. 

— Ştiu. A fost o prostie. 

— N-a fost stilul tău. De obicei ştii ce faci. 

— De la tine am moştenit asta. 

Apoi Arne zâmbi, iar Olivia simţi cum îi curg lacrimi pe 
obraji. Arăta atât de slab, aşa cum arătase probabil spre 
sfârşit, când ea nu l-a văzut, când era în Barcelona, fugită 
de acasă. 

— Somn uşor. 

Olivia deschise ochii. Arne spusese asta? Scutură puţin 
din cap şi simţi cât de fierbinte îi sunt faţa şi fruntea. 
Făcea temperatură? N-avea cum să nu se întâmple, nu-i 
aşa? Aici. Într-o cabană pe o insulă din largul coastei de 
vest pe care n-am rezervat-o decât pentru o noapte. Poţi 
găsi ceva mai sălbatic decât atât? Ce ar trebui să fac 
acum? 

Axel? 

Poate nu s-a dus încă la culcare, totuşi, la urma urmei, 
locuieşte singur, i-a spus el. Poate stă treaz şi se joacă 
jocuri video. Băiat care prinde homari? Cu greu. Dar dacă 
ar bate deodată la uşa ei şi ar întreba-o dacă mâncarea e 


e 383 - 


OK? 


„Da, a fost grozavă.” 

„Bun. Mai ai nevoie de ceva?” 

„Nu, mă descurc, mulțumesc. Dar poate un 
termometru?” 

„Un termometru?” 


Apoi ar da-o dintr-una într-alta şi, când ar fi gata să 
stingă lampa de pe noptieră, amândoi ar fi goi şi teribil de 
excitaţi. 

Se gândi Olivia, în starea ei febrilă. 


Vera Chioara fusese la un meci de fotbal. Situation 
Stockholm contra unui centru de reabilitare din Râgsved. 
Meciul se terminase 2-0 pentru Situation. Pärt dăduse 
ambele goluri. 

Avea să se hrănească mult timp cu asta. 

Se plimba cu Vera şi Jelle şi se bucura de noaptea caldă. 
Meciul se jucase pe terenul Tanto din sudul oraşului. Din 
cauza unei ciondăneli cu arbitrul şi a altei bătăi de cap 
după meci, nu se porniseră până pe la vreo unsprezece. lar 
în momentul ăla era mai degrabă unsprezece şi jumătate. 

Pärt era binedispus, la urma urmei, dăduse două goluri. 
Şi Vera era binedispusă, găsise nişte ojă neagră într-un 
container de gunoi de lângă Zinken. Jelle se simţea aşa şi- 
aşa. Dar aşa se simţea aproape întotdeauna, aşa că nimeni 
nu remarcă. Înaintau prin noapte, doi veseli şi unul puţin 
demoralizat. 

Verei îi era foame şi sugeră să între la Dragon House. 
Localul chinezesc de la Hornstull. Tocmai primise 
îndemnizaţia lunară şi se gândi că îşi poate invita prietenii 
mai puţin înstăriți. Pärt refuză să intre, iar lui Jelle nu-i 
plăcea mâncarea chinezească. Aşa că, în schimb, se 
ospătară cu tot soiul de cârnaţi cu garnituri la Abraham's 
Grill de pe Hornsgatan. Când Pärt îşi primi porţia 
generoasă, schiţă un zâmbet. 

— E gustos. 


e 384» 


Apoi îşi continuară plimbarea pe Hornsgatan. 

— Ştie cineva cum o mai duce Benseman? 

— Nicio schimbare. 

Deodată cineva trecu hotărât pe lângă ei, un bărbat 
foarte scund, fără umeri, cu un nas ascuţit şi părul prins 
într-o coadă ciufulită. Bărbatul îi aruncă o privire lui Jelle 
în timp ce trecu pe lângă el. 

— Salut, cum merge? zise bărbatul scund cu o voce 
piţigăiată. 

— Mă supără dinţii. 

— OK atunci. Pe curând. 

Bărbatul scund continuă să meargă împiedicat. 

— Cine dracu' era ăla? 

Vera se uită la tipul cu coadă de cal. 

— Nurcă, zise Jelle. 

— Nurcă? Cine-i ăsta? 

— Un tip din trecut. 

— Fără adăpost? 

— Nu, nu din câte ştiu eu. Stă undeva prin Kărrtorp. 

— Păi şi atunci nu poţi să te întinzi puţin acolo? 

— Nu. 

Jelle nu avea nicio intenţie să tragă un pui de somn 
acasă la Nurcă. Discuţia pe care tocmai o avuseseră era 
cam de nivelul relaţiei pe care o aveau. 

Zilele alea. 

Iar Jelle ştia ce urmează. 

— Eşti binevenit să te întinzi în rulota mea, zise Vera. 

— Ştiu. Mulţumesc. 

— Dar nu vrei? 

— Nu. 

— Şi atunci unde ai prefera să te întinzi? 

— Se rezolvă. 

Avuseseră conversaţia asta de mai multe ori în ultimul 
timp - el şi Vera. Nu era vorba de dormitul în rulota Verei. 
Amândoi ştiau asta. Era vorba de ceva de care Jelle nu 
prea avea chef, şi cel mai simplu mod de a evita să-i 
rănească sentimentele Verei era să refuze invitaţia. 

Să se întindă în rulotă. 


e 385» 


Asta însemna nu şi pentru celălalt lucru. 
Deocamdată. 
x 


Olivia se răsuci în pat în cabana singuratică. Lunecă iar 
şi iar pe tărâmul viselor febrile. Mai întâi era pe plajă în 
Hasslevikarna, apoi în Barcelona. Deodată simţi cum o 
mână rece ca gheaţa îi atinge piciorul gol pe marginea 
patului. 

Sări imediat în picioare! 

Cotul îi răsturnă noptiera mică, iar lampa căzu pe podea. 
Se lipi de perete şi se uită lung prin cabană - goală. Dădu 
pătura puţin la o parte. Bătăile violente ale inimii o făceau 
să gâfâie. Oare visase? Sigur că visase, ce altceva putea să 
fie? Era singură acolo. Nu mai era nimeni în cabană. 

Se ridică în şezut pe marginea patului, ridică lampa şi 
încercă să se liniştească. Respiră adânc, asta o învățase 
Maria când era mică, în rarele ocazii când avea câte un 
coşmar. Îşi usca fruntea când auzi sunetul. Ca o voce de 
afară. De dincolo de uşă. 

Axel? 

Olivia se înfăşură într-o pătură, se duse la uşă şi o 
deschise - la doi metri în faţa ei stătea un bărbat care 
ducea o valiză cu roţi. Bărbatul din Hasslevikarna. Olivia 
trânti uşa, o încuie şi se duse în fugă la singura fereastră. 
Trase storul în jos, în timp ce se uita prin jur după vreun 
obiect cu care să-l lovească, orice! 

Se auzi o bătaie în uşă. 

Olivia nu scoase niciun sunet. Tremura toată. Oare Axel 
ar fi auzit-o de acasă dacă ţipa? Probabil că nu, vântul de 
afară sigur mugea mai tare. 

Se auzi încă o bătaie. 

Olivia respiră precipitat şi se duse încet spre uşă. 

În linişte. 

— Mă numesc Dan Nilsson, îmi pare rău să vă deranjez. 

Vocea venea prin uşă. Dan Nilsson? 

— Ce s-a întâmplat? Ce doriţi? zise Olivia. 

— Nu am semnal la mobil şi trebuie să sun după un taxi 
pe apă, am văzut că aveaţi lumina aprinsă şi... aveţi cumva 


e 86 - 


un mobil pe care l-aş putea împrumuta? 

Avea un mobil. Dar bărbatul de afară nu trebuia să ştie 
asta. 

— Doar un apel scurt, zise el prin uşă. Vi-l plătesc. 

Să plătească un apel scurt? Ca să comande un taxi pe 
apă? Olivia nu ştia ce să facă. Putea să mintă şi să spună 
că nu are niciun mobil şi să-l trimită la plimbare. Sau să-l 
trimită la Axel. Dar în acelaşi timp începea să devină 
curioasă. Ce făcuse la Hasslevikarna? Să stai acolo pe 
plajă la reflux sub lumina lunii? Cine era? Ce ar fi făcut 
Arne? 

Ar fi deschis uşa. _ 

Iar Olivia o deschise şi ea. Cu grijă. Doar puţin. IÎntinse 
mobilul prin spaţiul dintre uşă şi perete. 

— Mulţumesc, zise Nilsson. 

Luă mobilul, formă un număr şi comandă un taxi să vină 
la digul din vest. Avea să fie acolo într-un sfert de oră. 

— Mulţumesc de împrumut, spuse el. 

Olivia luă înapoi telefonul prin spaţiul dintre uşă şi 
perete. Nilsson se întoarse şi începu să se îndepărteze. 

Apoi Olivia deschise uşa de tot. 

— V-am văzut la Hasslevikarna în seara asta. 

Olivia stătea în lumina de la lampa de pe noptieră când 
Nilsson se întoarse din nou. Se uită la ea şi clipi, aparent 
surprins, dar ea nu înţelese de ce. Senzaţia nu dură decât 
o fracțiune de secundă. 

— Ce făceaţi acolo? întrebă el. 

— M-am rătăcit şi am ajuns acolo. 

— Un loc frumos. 

— Da. 

Tăcere... Şi tu ce făceai acolo? N-a înţeles că asta era 
întrebarea implicită? 

Poate că da, dar era o întrebare la care nu avea absolut 
nicio intenţie să răspundă. 

— Noapte bună! 

Nilsson porni pe drumul lui, cu imaginea Oliviei pe 
retină. 

x 


e 387 œ» 


Trombonul stătea în cutia lui neagră, iar XL era aşezat 
lângă ea, pe cheiul de sub restaurant. Fusese o seară 
lungă şi turnase cam mult pe gâtlej. Urma să se trezească 
puţin. In ziua următoare deschidea o afumătoare. 
Afumătoarea lui Leffe. Peşte proaspăt afumat pentru cei de 
pe continent, avea să facă un profit frumuşel. Insularul 
bine făcut de lângă el era treaz. Era de serviciu pe taxiul 
pe apă şi tocmai primise un apel. 

— Cine e? 

— Cineva de acolo. 

Acolo putea să însemne orice de la Strömstad la 
Stockholm. 

— Cât ai cerut? 

— Două mii. 

XL făcu puţină aritmetică în minte şi o compară cu 
afumătoarea lui. Tariful pe oră nu ieşea în avantajul 
afumătorii. 

— Ele? 

XL făcu un semn cu capul. Un bărbat cu o jachetă de 
piele şi jeanşi negri venea spre ei. 

Un bărbat care făcuse ce trebuia să facă. 

Pe insula Nordkoster. 

În momentul ăla era forţat să facă încă un pas. 

În Stockholm. 

x 


În cele din urmă, adormise. Cu lampa aprinsă, uşa 
încuiată şi numele Dan Nilsson pe buze. 

Bărbatul din Hasslevikarna. 

Tot restul nopții, Olivia fu prinsă în mrejele unor 
coşmaruri febrile. Ore în şir. Deodată un muget sfâşiat îi 
ieşi din gât, prin gura larg deschisă. Un muget teribil. 
Sudoare rece îi curgea din fiecare por, iar mâinile zgâriau 
aerul. Pe pervazul din spatele ei, un păianjen stătea şi 
urmărea drama care se desfăşura în pat. Cum tânăra 
femeie încerca să iasă dintr-o groapă a terorii. 

În cele din urmă ieşi. 

Îşi aminti coşmarul până în cele mai mici detalii. Fusese 
îngropată în nisip. Goală. Marea era la reflux şi lumina 


q 388 œ» 


luna şi era frig. Marea începuse să se apropie. Din ce în ce 
mai mult. Apa venea cu repeziciune spre capul ei, dar nu 
era apă, era un şuvoi ca de lavă alcătuit din mii de crabi 
mici şi negri care ţâşneau spre faţa ei şi îi intrau în gura 
deschisă. 

Atunci scoase mugetul. 

Olivia sări din pat şi începu să gâfâie. Trase pătura cu o 
mână, îşi şterse sudoarea de pe faţă şi se uită în jur în 
cabană. Toată noaptea fusese un vis? Bărbatul acela chiar 
fusese aici? Se duse la uşă şi o deschise. Avea nevoie de 
aer, de oxigen, şi păşi afară, în întuneric. Vântul se 
potolise semnificativ. Simţea că trebuie să facă pipi. Cobori 
treptele şi apoi se lăsă pe vine după un tufiş mare. Atunci o 
văzu, puţin în stânga ei. 

Valiza. 

Valiza cu roţi a bărbatului era pe jos. 

Se duse la ea şi aruncă o privire în întuneric. Nu vedea 
nimic şi pe nimeni. Nu-l vedea pe Dan Nilsson, cel puţin. 
Se lăsă în jos lângă valiză. Să o deschidă? 

Desfăcu fermoarul dintr-o parte în cealaltă, şi ridică 
grijulie partea de sus a valizei. 

Era complet goală. Fe 


_ De la distanţă, rulota gri ar fi putut să arate chiar idilic. 
Incastrată în verdeaţa nocturnă a pădurii Nothing, relativ 
aproape de Pampas Marina din Solna, cu o strălucire slabă 
de culoare galbenă care se vedea prin fereastra ovală. 

Dar în interior, idilicul dispărea. 

Rulota era foarte părăginită. La un moment dat, 
aragazul Calor de lângă perete funcţionase, dar în 
momentul ăla era ruginit tot şi inutil. La un moment dat, 
cupola de plexiglas de pe tavan lăsase să pătrundă lumina 
soarelui. Devenise însă opacă şi acoperită cu murdărie. La 
un moment dat, uşa fusese acoperită cu panglici lungi şi 
colorate de plastic. Nu mai erau decât trei şi nu ajungeau 
decât la jumătatea distanţei până la podea. La un moment 
dat, rulota fusese visul de vacanţă al unei familii cu doi 
copii din Tumba. În acel moment era a Verei Chioara. 


q 89 œ» 


La început o curăţase des, încercase să păstreze un nivel 
decent de igienă. Dar pe măsură ce găsea tot mai multe 
lucruri în tomberoane şi insista să le aducă acasă, nivelul 
de igienă scădea considerabil. Erau şiruri de furnici care 
traversau vechiturile şi urechelnițe care pândeau în 
diverse colţuri. 

Dar mai bine decât să doarmă pe jos prin tuneluri sau 
adăposturi pentru biciclete. 

Pereţii fuseseră decoraţi cu articole de ziar despre 
oamenii fără adăpost şi afişe mici pe care le găsea când şi 
când; deasupra unui pat era atârnat ceva ce arăta ca un 
desen cu un harpon făcut de un copil, iar deasupra 
celuilalt era o tăietură dintr-o revistă: „Nu oamenii din 
exterior trebuie lăsaţi să intre, ci oamenii din interior 
trebuie daţi afară.” 

Verei îi plăcea asta. 

Stătea la masa tocită de plastic laminat şi îşi făcea 
unghiile cu negru. 

Nu mergea prea bine. 

Era momentul acela al serii în care nimic nu merge bine. 
Când ea stă de veghe. Vera stătea deseori de veghe, şi 
aştepta, stătea de veghe în orele de întuneric şi crampe. 
Rareori îndrăznea să doarmă. Când aţipea în cele din 
urmă, era mai degrabă ca o formă de prăbuşire. Se 
prăvălea sau cădea într-un fel de hibernare. 

Situaţia asta dura de mult timp. 

Era vorba de starea ei mintală, la fel ca în cazul multora 
dintre cei din jurul ei. O stare mintală care fusese 
deteriorată şi mutilată cu mult, mult timp în urmă. 

In cazul ei, care nu era deloc unic, dar avea detaliile sale 
personale, erau trei lucruri care o răniseră cel mai mult. 
Sau care o mutilaseră cel mai rău. Un mănunchi de chei o 
rănise. Fizic, dar şi psihic. Loviturile cu mănunchiul mare 
de chei al tatălui ei îi lăsaseră cicatrice vizibile de culoare 
albă pe faţă şi cicatrice invizibile în interior. 

Fusese bătută cu un mănunchi de chei. 

Mai des decât o merita, după părerea ei. Oarbă la 
intuiţia că un copil nu merită niciodată să ia un mănunchi 


e 90 œ» 


de chei peste faţă, se învinovăţea pentru unele dintre 
lovituri. Ştia că a fost un copil dificil. 

Dar atunci nu ştia că e un copil dificil într-o familie 
disfuncţională, cu doi părinţi care nu se pot adapta la viaţă 
şi îşi varsă frustrările asupra singurei persoane din 
vecinătatea lor. 

Fiica lor, Vera. 

Mănunchiul de chei a fost cel care a rănit-o. 

Dar ceea ce i s-a întâmplat bunicii a mutilat-o. 

Vera îşi iubise bunica, iar bunica ei o iubise la rându-i, 
dar cu fiecare lovitură de chei care ateriza pe faţa copilei 
bunica se micşora. 

Neajutorată. 

Şi speriată de propriul fiu. 

Până când a renunţat. 

Vera avea treisprezece ani când s-a întâmplat. S-a dus în 
vizită la ferma bunicii în Uppland împreună cu părinţii ei. 
Băutura pe care o aveau cu ei a dus la rezultatele 
obişnuite, iar câteva ore mai târziu bunica ei a ieşit din 
casă. Nu mai suporta să privească şi să audă toată 
disperarea aia. Ştia ce avea să urmeze: mănunchiul de 
chei. Când acesta a venit, Vera a reuşit să scape şi a fugit 
după bunică. 

A găsit-o în şopron. Spânzurată de o funie groasă legată 
de o grindă. 

Moartă. 

Asta a fost un şoc în sine, dar nu s-a oprit aici. Când a 
încercat să le atragă atenţia părinţilor extrem de beti, a 
văzut că nu are cu cine să se înţeleagă. Aşa că a trebuit să 
se descurce singură. Să o dezlege pe bunica ei şi s-o 
întindă pe pământ. Şi să plângă. Ore în şir a stat lângă 
trupul bunicii până când canalele lacrimale i-au secat. 

Asta a mutilat-o. 

Şi de-asta era atât de greu să se dea cu oja neagră abia 
găsită atât de uniform cât îşi dorea. Cam dădea pe lângă. 
Parţial fiindcă ochii Verei erau învăluiţi în lacrimi 
provocate de amintirea bunicii ei, dar parţial şi fiindcă 
tremura. 


e 91 œ» 


Atunci se gândi la Jelle. 

Făcea asta aproape întotdeauna când devenea prea 
dureros să stea de veghe. Se gândea la el, la ochii lui, era 
ceva în ochii lui care îi atrăsese atenţia, de prima dată 
când se întâlniseră la redacţia revistei. El nu privea, ci 
vedea. La asta se gândea Vera, de parcă el o vedea, vedea 
dincolo de ceea ce era exteriorul ei ponosit, vedea cine e 
ea într-o altă lume. 

Sau cine ar fi putut să fie. Dacă nu i-ar fi lipsit 
instrumentele şi dacă nu ar fi ajuns să se însoţească cu 
cine nu trebuie, şi dacă nu ar fi pornit-o pe Drumul Crucii, 
săpat între diverse instituţii şi autorităţi. 

Era ca şi cum el o vedea pe cealaltă Vera. Cea puternică, 
originală. Cea care încă îşi putea îndeplini rolul de 
cetăţean în orice stat social modern pe care l-ar fi ales. 

Dacă ar mai fi existat aşa ceva. 

Dar nu mai exista, se gândi Vera, fiindcă fusese distrus 
din temelii. „Căminul poporului” - statul social care fusese 
creat odinioară în Suedia - nu mai exista. Dar aveai loteria 
codurilor poştale! 

lar atunci schiţă un zâmbet şi văzu că unghia de la 
degetul mic e chiar bine lăcuită. 


q 92 œ» 


6 


Bărbatul care stătea întins în pat făcuse nişte operaţii, 
discret, îndepărtându-şi ca prin minune pungile de sub 
ochi. Părul grizonant era scurt şi des, tuns o dată la cinci 
zile, iar de restul corpului se ocupa în sala de sport privată 
de la etajul de dedesubt. 

Îşi ţinea vârsta la distanţă. De pe patul dublu din 
dormitorul lui, vedea turnul Cedergren, o nebunie la doar 
câteva parcele distanţă. Cel mai cunoscut reper din 
Stocksund. Fusese ridicat cu intenţia de a deveni un punct 
de atracţie, iar construcţia fusese începută de Albert 
Gotthard Nestor Cedergren, proprietar de pădure. 

Bărbatul de pe pat locuia singur pe Granhâllsvăgen, 
lângă apă, într-o clădire mult mai mică. Doar vreo 420 de 
metri pătraţi, cu vedere la mare. Dar trebuia să se 
mulţumească cu atât. La urma urmei, avea şi comoara de 
pe Nordkoster. 

Stătea pe spate şi era masat de pat, un masaj delicat şi 
exclusiv al întregului său corp. Până şi interiorul coapselor 
îi era masat. O favoare care merita cele douăzeci de mii de 
coroane în plus, cât costase. 

Se bucura de moment. 

În ziua aia urma să-l întâlnească pe rege. 

Mă rog, „să-l întâlnească” era probabil o formulare 
stângace. Urma să fie prezent la o ceremonie organizată la 
Camera de Comerţ la care monarhul ținutului avea să fie 
personajul principal. El însuşi avea să fie personajul 
principal numărul doi. De fapt, întreaga ceremonie era 
planificată în onoarea lui. Urma să primească o medalie 
pentru conducerea celei mai profitabile companii suedeze 
din străinătate în anul precedent, sau oricare ar fi fost 
formularea. 

În calitate de fondator şi director executiv al companiei 
Magnuson World Mining AB. 

MWM. 

El era Bertil Magnuson. 


e 93 - 


— Bertil! Ce zici de asta? 

Linn Magnuson intră în cameră purtând una dintre 
creaţiile proprii. Era din nou cea de culoarea cireşei, cea 
pe care o purtase cu o seară în urmă. Era foarte frumoasă. 

— E drăguță. 

— Crezi? Nu e prea... ştii tu... 

— Provocatoare? 

— Nu, ci simplă? Ştii cine o să fie de faţă. 

Bertil ştia. Mai mult sau mai puţin. Crema comunităţii 
afacerilor din Stockholm, câţiva granguri cu titluri, câţiva 
politicieni bine aleşi, nu chiar din cabinet, dar aproape. 
Sau poate? Poate ministrul de finanţe Borg avea să treacă 
pe acolo câteva minute, dacă avea noroc. Asta îţi dădea 
întotdeauna un plus de glorie. Erik nu avea să poată să 
vină, din păcate. Ultimul lui tweet: „Bruxelles. Reuniune cu 
înalții funcţionari ai Comisiei. Sper să am timp de frizer 
înainte.” 

Erik se preocupa întotdeauna de înfăţişarea lui. 

— Dar atunci de asta ce zici? întrebă Linn. 

Bertil se ridică în pat. Nu ca reacţie la ultima prezentare 
a nevestei, o rochie scumpă pe care o găsise la magazinul 
Weird & Wow de pe Sibyllegatan, ci fiindcă simţea că 
trebuie. 

Trebuia să-şi golească vezica. 

Asta devenise o problemă în ultimul timp. Trebuia să 
meargă la toaletă mai des decât avea timp să o facă un 
bărbat aflat în poziţia lui. Cu numai o săptămână în urmă, 
cunoscuse un profesor de geologie care aproape îl speriase 
de moarte. Bărbatul respectiv îi povestise cum se 
procopsise cu incontinenţă la vârsta de şaizeci şi patru de 
ani. 

Bertil avea şaizeci şi şase. 

— Cred că ar trebui s-o porţi pe aia, zise el. 

— Aşa crezi? Da, poate. Arată minunat. 

— Şi tu la fel. 

Bertil îi dădu lui Linn un sărut uşor pe obraz. l-ar fi dat 
mai mult decât atât. Era extrem de atrăgătoare, dat fiind 
că trecuse de cincizeci de ani, iar el o iubea la nebunie, 


e 94 œ» 


însă vezica îl făcu să-i ocolească trupul şi să iasă din 
cameră. 

Simţea că e agitat. 

Era o zi mare pentru el, în multe privinţe, şi o zi şi mai 
mare pentru MWM. Compania lui. În urma ştirilor despre 
premiu, ultimele câteva zile fuseseră marcate de tot mai 
multe critici la adresa activităţilor lor de prospectare din 
Congo. Erau atacați din toate părţile, erau articole 
negative în presă, precum şi demonstraţii. Pe tema 
metodelor îndoielnice şi exploatării şi încălcării dreptului 
internaţional şi a tuturor celorlalte lucruri la care se 
puteau gândi. 

Pe de altă parte, oamenii îl atacaseră pe Bertil de când 
îşi amintea. Întotdeauna se luau de tine dacă erai suedez şi 
prosperai în străinătate. lar MWM era foarte prosperă. 
Compania mică pe care o înființase împreună cu un coleg 
crescuse şi se transformase într-un conglomerat 
multinațional de companii mari şi mici, împrăştiate prin 
toată lumea. 

În momentul ăla MWM era un jucător mare. 

Şi el era un jucător mare, dar cu o vezică puţin cam 
mică. 

x 


Se trezi în cabană, cu mult după ora de check-out. Pe 
Axel nu-l deranja. Olivia dădu vina pe febră, pe hainele 
fleaşcă, pe „trânta” luată, după cum se exprimase el. Pe 
Axel tot nu-l deranja. Când începu să explice că în mod 
normal se trezeşte foarte devreme, el o întrebă dacă vrea 
să mai rămână o noapte. lar ea voia. Într-o anumită 
privinţă, în privinţa lui. Dar într-o altă privinţă, ştia că 
trebuie să se întoarcă acasă. 

Asta era în privinţa motanului. 

Fusese nevoie de foarte multă putere de convingere ca 
să-l facă pe vecinul ei să aibă grijă de Elvis. Vecinul ei era 
un ciudat care lucra la Pet Sounds, iar în cele din urmă 
fusese de acord. 

Două nopţi. 

Trei nopţi? În niciun caz. 


e 95 - 


— Mă tem că nu pot, mi-ar fi plăcut să rămân, zise ea. 

— Iţi place insula? 

— Îmi place mult insula. Vremea e cam nasoală, dar mi- 
ar plăcea să mă întorc. 

— Ar fi drăguţ. 

Aşa se exprimă adevărații băieţi care prind homari, se 
gândi ea, mergând pe Badhusgatan în Stromstad şi 
observând că în gât părea să i se inflameze ceva. Urma să-i 
facă o vizită unui fost poliţist. Gunnar Wernemyr. Bărbatul 
care - potrivit lui Betty Nordeman - o interogase pe toanta 
de Jackie din Stockholm. Olivia îl găsise pe Wernemyr în 
Eniro, registrul naţional online al adreselor, şi îi dăduse un 
telefon înainte să ia feribotul de pe Nordkoster. Bărbatul 
fusese foarte amabil. Nu avea nimic împotrivă să se 
întâlnească cu o tânără studentă la Academia de Poliţie, 
pensionar cum era. Şi, în plus, în nici trei secunde îşi 
dăduse seama de care Jackie din Stockholm e interesată 
Olivia. Avea legătură cu crima din Hasslevikarna. 

— O chema Jackie Berglund. Mi-o amintesc foarte bine. 

Chiar înainte să intre pe Västra Klevgatan, îi sună 
telefonul. Era Åke Gustafsson, profesorul ei, care era 
curios. 

— Cum merge? 

— Cu cazul de pe plajă? 

— Da. Ai dat de Stilton? 

Stilton? Nici măcar nu fusese pe agendă în ultimele 
douăzeci şi patru de ore. 

— Nu. Dar am vorbit cu Verner Brost, de la Divizia 
Cazuri Nerezolvate, şi mi-a spus că Stilton a plecat din 
poliţie din motive personale. Ştiţi ceva despre asta? 

— Nu. Sau de fapt, da. 

— Nu, sau de fapt, da? 

— A plecat din motive personale. 

— OK. Nu, altfel n-am găsit mare lucru. 

Se gândea că îşi poate păstra experienţele de pe Koster 
pentru un rezumat mai bine gândit pe care avea să-l facă 
după aceea. 

Dacă avea să existe aşa ceva. 


e 96 - 


x 


Soții Wernemyr locuiau într-o clădire veche şi frumoasă, 
la primul etaj, cu o vedere la port pe care agenții imobiliari 
o adoră. Soţia lui Gunnar, Märit, făcuse cafea şi-i dăduse 
Oliviei o lingură de lichid maro care să-i liniştească gâtul. 

Stăteau în bucătăria zugrăvită în verde a celor doi, care 
probabil nu mai fusese renovată de la începutul anilor 
1960. Pe pervaz, căţei mici de porțelan se înghesuiau 
lângă fotografii cu nepoți şi muşcate roz Mårbacka. Pe 
Olivia întotdeauna o interesau fotografiile. Arătă spre una 
dintre ele. 

— Sunt nepoţii dumneavoastră? 

— Da. Ida şi Emil. Sunt mândria şi bucuria noastră, zise 
Märit. Vin în vizită săptămâna viitoare şi rămân la noi de 
solstiţiu. O să fie aşa distractiv să avem din nou grijă de ei. 

— Hai, nu exagera, zâmbi Gunnar. De obicei ţi se pare 
drăguţ şi când pleacă înapoi acasă. 

— Da, e puţin cam mult odată. Cum îţi mai e gâtul? 

Märit îi aruncă Oliviei o privire înţelegătoare. 

— Puțin mai bine, mulţumesc. 

Olivia sorbi puţină cafea din ceaşca delicată de porțelan 
cu trandafiri roşii. Bunica ei avea acelaşi serviciu. Şi 
stătură de vorbă, toţi trei, despre pregătirea poliţiei din 
ziua de azi. Märit lucrase la arhivele poliţiei în Strömstad. 

— Acum au centralizat totul, zise ea. Totul s-a dus în 
arhivele centrale din Goteborg. 

— Presupun că acolo se află acum dosarele cazurilor, 
spuse Gunnar. 

— Da, zise Olivia. 

Spera că nu o să fie prea secretos când o să vină 
momentul să-şi deschidă puţin sufletul pe tema anchetei. 
La urma urmei, avusese loc cu mulţi ani în urmă. 

— Şi ce voiai să ştii despre Jackie Berglund? 

Nu prea secretos, se gândi Olivia, şi răspunse: 

— De câte ori aţi interogat-o? 

— De două ori, aici, la secţie. Şi o dată pe Nordkoster, 
ca să ne ajute la cercetări. Aia a fost prima dată, zise 
Gunnar. 


e 97 œ» 


— De ce a fost adusă aici pentru interogatoriu? 

— A fost din cauza iahtului. Ştii despre asta? 

— Nu chiar... 

— Păi, evident că Jackie era escortă. 

O prostituată de lux, reflectă Olivia din perspectiva 
educaţiei sale din Rotebro. 

— Ştii tu, o curvă din aia de lux, zise Mărit în felul ei 
tipic din Stromstad. 

Olivia schiţă un zâmbet. Gunnar continuă: 

— Se afla la bordul unui iaht norvegian scump împreună 
cu doi norvegieni care au părăsit insula la scurt timp după 
crimă. Sau au încercat să părăsească insula, una dintre 
bărcile poliţiei a oprit iahtul la oarecare distanţă de țărm, 
a verificat de unde a plecat şi l-a escortat înapoi pe insulă. 
Şi, pentru că norvegienii erau extrem de beti, iar Jackie 
Berglund era clar sub influenţa altei substanţe decât 
alcoolul, toţi trei au fost aduşi aici ca să-i putem interoga 
după ce aveau să se trezească. 

— Şi dumneavoastră aţi condus interogatoriul? 

— Da. 

— Gunnar era cel mai bun interogator de pe coasta de 
vest. 

Märit spuse asta mai degrabă ca pe o afirmaţie decât ca 
pe o laudă. 

— Şi ce aţi scos de la ei? întrebă Olivia. 

— Unul dintre norvegieni a spus că au auzit la radio că 
urma să vină o furtună a doua zi, aşa că au plecat de pe 
insulă, voiau să ajungă în golful de acasă. Celălalt a zis că 
au rămas fără băutură şi că se îndreptau spre Norvegia ca 
să-şi refacă stocul. 

Versiuni foarte diferite, se gândi Olivia. 

— lar Jackie Berglund ce a spus? 

— Că habar nu are de ce au plecat, ea doar s-a dus 
împreună cu ei. 

— A spus „Navigaţia nu e tocmai genul meu”, zise Marit 
în dialectul din Stockholm. 

Olivia se uită la Mărit. 

— Asta a zis femeia aia Berglund, ne-am amuzat tare 


e 98 œ» 


când ai venit acasă şi mi-ai povestit, mai ţii minte? 

Mărit îi zâmbi lui Gunnar, care părea cam jenat. Să-i 
dezvălui informaţii dintr-un interogatoriu soţiei nu e 
tocmai conform regulamentului. Oliviei nu-i păsa. 

— Dar ce au spus despre crimă? întrebă ea. 

— Cu toţii au spus acelaşi lucru despre asta, niciunul 
dintre ei nu a fost în Hasslevikarna, nici în seara crimei, 
nici înainte. 

— Şi era adevărat? 

— Nu ştim, nu sută la sută, cazul nu a fost rezolvat 
niciodată, desigur. Nu am avut nimic care să-i lege de locul 
crimei. Eşti rudă cu Arne Rönning, apropo? 

— E tatăl meu. Sau a fost. A 

— Am citit că a decedat, spuse Gunnar. Îmi pare rău. 

Olivia încuviinţă din cap, iar Märit scoase un album foto 
cu imagini din cariera lui Gunnar din poliţie. În câteva 
fotografii stătea cu Arne şi cu un alt poliţist. 

— Ăla e Tom Stilton? se întrebă Olivia. 

— Da. 

— Aha... şi nu ştiţi unde se află acum? Stilton? 


— Nu. FA 

În cele din urmă, alesese rochia de culoarea cireşei. Îi 
plăcea în mod deosebit. Avea o croială simplă, dar era 
drăguță. Stătea lângă soţul ei la Camera de Comerţ şi 
zâmbea. Nu doar de ochii lumii. Zâmbea fiindcă era 
mândră de soţul ei. La fel cum ştia că şi el e mândru de ea. 
Niciodată nu avuseseră probleme cu păstrarea unui 
echilibru profesional. El îşi vedea de afacere, iar ea îşi 
vedea de a ei, şi amândoi aveau succes. Ea la un nivel mai 
Mic, global vorbind, dar tot succes era. Era coach 
profesional, iar în ultimii ani o dusese foarte bine. Toată 
lumea voia să aibă o carieră, iar ea cunoştea trucurile. 
Învăţase o parte dintre ele de la Bertil, câteva erau din 
experienţa lui, dar cea mai mare parte a succesului ei se 
datoria propriilor merite. 

Era competentă. 

Aşa că în momentul în care se aplecă şi-i făcu un 


e 99 œ» 


compliment pentru rochia de culoarea cireşei, monarhul 
Suediei nu intenţiona să-l flateze indirect şi politicos pe 
Bertil, ci se referea chiar la ea. 

— Vă mulţumesc. 

Nu era prima dată când se întâlneau. Monarhul şi Bertil 
împărtăşeau un interes faţă de vânătoare, mai ales de 
potârnichi. Fuseseră în aceeaşi echipă de vânătoare de 
câteva ori şi se cunoşteau destul de bine cât să-şi 
vorbească. În măsura în care oricine poate să vorbească cu 
un rege, se gândi ea. Dar destul de bine cât să fie invitaţi 
la câteva dineuri restrânse cu oameni din cercurile cele 
mai apropiate ale familiei regale. Erau cam oficiale pentru 
gustul lui Linn, regina nu făcea deloc glume, însă dineurile 
erau importante pentru Bertil. Se stabileau contacte şi nu 
era niciodată un lucru rău dacă se auzea că iei cina cu 
regele când şi când. 

Linn zâmbi în sinea ei, asta era important în lumea lui 
Bertil, mai puţin important în lumea ei. Ce era mai 
important era să încerce să pună capăt noroiului împroşcat 
în MWM în momentul acela. Noroi care o stropise şi pe ea. 
În drum spre ceremonie, pe Västra Trädgårdsgatan, 
văzuseră o mică mulţime cu bannere care acuzau MWM de 
nişte lucruri cam urâte. Văzu că asta îl irită pe Bertil. El 
ştia că presa avea să relateze şi despre proteste, şi cu 
siguranţă avea să le compare cu premiul lui. 

Şi să-l murdărească puţin. Păcat. 

Se uită în jurul ei. Cei mai mulţi dintre oamenii de acolo 
îi erau cunoscuţi. Era un grup de afacerişti bogaţi pe nume 
Pirre şi Tusse şi Latte şi Pygge şi Mygge şi alte asemenea 
nume. Nu învățase niciodată cine e cine. În lumea ei, 
oamenii aveau nume mai distinctive. Dar ştia că oamenii 
ăia sunt importanţi pentru Bertil. Oameni cu care merge la 
vânătoare, cu care navighează, cu care face afaceri - şi cu 
care era deseori înrudit. 

Dar el se abţinea de la alte activităţi. 

Îşi cunoştea soţul destul de bine cât să ştie asta. 

Încă erau îndrăgostiţi unul de celălalt şi aveau o viaţă 
sexuală bună. Nu prea frecventă, dar pe deplin 


< 100 œ» 


satisfăcătoare când se întâmpla în cele din urmă. 

„Satisfăcător”, se gândi ea. Ce cuvânt pentru sex. Şi 
zâmbi, tocmai când Bertil se uită la ea. Arăta bine. O 
cravată de un violet stins, un costum negru simplu, 
elegant, unul italienesc, cusut de mână. Singurul lucru 
care nu-i plăcea era cămaşa. Albastră toată, cu guler alb. 
Era mai mult sau mai puţin cel mai urât articol de 
îmbrăcăminte pe care şi-l putea imagina ea. Timp de câţiva 
ani, dusese o campanie intensă împotriva acelui gen de 
cămaşă. 

Fără succes. 

Unele lucruri sunt mai adânci decât cicatricele. Pentru 
Bertil, era o cămaşă albastră cu guler alb. Era un fel de 
emblemă arhetipală pentru el. Semnala că aparţine unui 
grup faţă de care ea se simţea foarte străină. 

Stil atemporal. 

Aşa credea el. 

Absolut ridicolă, după părerea ei. Şi urâtă. 

Bertil primi premiul direct din mâna regelui. Se înclină 
discret ici şi colo, îi aruncă o privire lui Linn şi-i făcu cu 
ochiul. Sper că vezica n-o să-i facă probleme, se gândi ea. 
Nu e tocmai momentul potrivit să se ducă să caute toaleta. 

— Şampanie! 

Câţiva ospătari în sacou alb navigau printre mese cu tăvi 
pline cu Grande Cuvee bine răcită. Linn şi Bertil luară 
fiecare câte un pahar şi le ridicară. 

Atunci sună. Sau, mai degrabă, vibră. Mobilul din 
buzunarul lui Bertil. 

Se retrase puţin cu paharul de şampanie în mână, îşi 
pescui telefonul şi răspunse. 

— Magnuson. 

În telefon se auzi un dialog. Destul de scurt, dar şocant - 
pentru Magnuson. Un fragment dintr-o conversaţie 
înregistrată. 


„Știu că eşti pregătit să mergi foarte departe, Bertil, 
dar crimă?” 
„Nu ne poate lega nimeni de ea.” 


e 101 œ» 


„Dar noi ştim.” 
„Nu ştim nimic... dacă nu vrem să ştim.” 


Dialogul fu întrerupt. 

Bertil lăsă telefonul în jos după câteva secunde, cu un 
braţ evident amortit. Ştia exact când avusese loc 
conversaţia respectivă şi ştia exact cui aparţineau vocile. 

Lui Nils Wendt şi Bertil Magnuson. 

Ultima replică fusese a lui. 


„Nu ştim nimic... dacă nu vrem să ştim.“ 


Ce nu ştiuse era că discuţia a fost înregistrată. 

— Un toast! Bertil! 

Regele ridică paharul în cinstea lui Bertil. Cu un efort 
suprem, şi el îşi ridică paharul şi-şi forţă gura să schiţeze 
un fel de zâmbet. 

Un zâmbet disperat. 

Linn reacţionă imediat. Vezica? Făcu imediat câţiva paşi 
şi zâmbi. 

— Dacă Alteța Ta ne permite, trebuie să-l răpesc câteva 
minute pe soţul meu. 

— Sigur, sigur. 

Regele nu ţinea neapărat la ceremonie. Mai ales când 
avea în faţă o frumuseţe îmbrăcată în culoarea cireşei, 
cum era Linn Magnuson. 

Aşa că frumuseţea îmbrăcată în culoarea cireşei îşi luă 
deoparte soţul evident preocupat. 

— Vezica? şopti ea. 

— Ce? Ah, da. 

— Vino cu mine. 

Exact cum ar trebui să se comporte o soţie eficientă 
când soţul ei se scufundă, preluă controlul şi-l conduse la o 
toaletă nu prea îndepărtată, unde el se strecură ca o 
umbră a vechiului sine. 

Linn aşteptă afară. Norocul ei, dintr-un motiv foarte 
simplu. 

Bertil nu îşi goli vezica. Se aplecă peste vasul de toaletă 


e 102 œ» 


şi vomită. Sandvişurile delicate, precum şi şampania şi 
pâinea prăjită cu marmeladă de la micul dejun îi veniră 
toate înapoi. 

Jucătorul mare se făcuse mic. 


Pasagerul de pe locul de lângă ea îi spunea cât de 
regretabil e că locurile sunt atât de apropiate, având în 
vedere că microbii plutesc peste tot prin aer. Olivia îl 
aprobă. De asemenea, făcu tot posibilul să-şi acopere gura 
şi nasul când nu se putu abţine să strănute cu poftă, apoi 
încercă să se întoarcă într-o parte cât mai bine, dar nu 
prea reuşi. La un moment dat, când erau aproape de 
Linköping, pasagerul se mută pe alt loc. 

Olivia rămase la locul ei, în expresul X2000. Simţea o 
durere în piept, iar fruntea îi era alarmant de fierbinte. 
Petrecuse o oră pe telefon şi poate încă treizeci de minute 
luând notițe. Apoi gândurile i se îndreptară către 
conversaţia din Stromstad şi către Jackie Berglund... 
„Navigaţia nu e tocmai genul meu.” Şi atunci care era 
genul tău, Jackie? se întrebă ea. Să fii închiriată pe un iaht 
scump ca să fii futută de nişte norvegieni? În timp ce o 
femeie tânără era îngropată în nisip la cincisprezece 
minute distanţă de orgiile voastre. Sau ce? 

Sau ce? Dintr-odată un gând cu totul diferit îi veni în 
mintea cuprinsă de febră. 

Ce ştia despre femeia înecată? 

Deodată îşi dădu seama cât de mult fusese influenţată 
de faptul că nimeni nu ştia nimic. Despre „biata” victimă. 
Şi că se crease o imagine a unei tinere femei neajutorate 
care a fost supusă unui tratament înfiorător de crud. 

Dar dacă lucrurile nu au stat deloc aşa? 

Nimeni nu ştia nimic despre victimă, la urma urmei. 

Nici măcar numele ei. 

Dacă şi ea fusese închiriată? Tot o prostituată. 

Dar era însărcinată! 

Calmează-te, Olivia, există nişte limite. 

Sau nu? La facultate avuseseră o lecţie despre site-urile 
porno. Despre cum sunt organizate, cât de greu e să le 


e 103 - 


urmăreşti, cât de greu e să... femei însărcinate! Ici şi colo, 
nu de puţine ori, printre miliardele de filme porno scoase 
pe bandă rulantă, există site-uri speciale pentru „Cauţi o 
aventură perversă?” şi „Vrei să fuţi o gravidă?” 

Îşi aduse aminte că găsise acele site-uri chiar mai 
respingătoare decât celelalte. Sexul cu măgari sau 
dinozauri, în regulă, era pur şi simplu ridicol. Dar să 
cumperi sex cu femei în ultimul trimestru de sarcină? 

Din păcate, exista o piaţă pentru asta. 

Asta era realitatea. 

Dacă victima de pe plajă fusese una dintre colegele lui 
Jackie? Închiriată tocmai pentru că era însărcinată. Iar 
apoi s-a întâmplat ceva rău pe iahtul ăla scump, şi totul s-a 
sfârşit cu o crimă. 

Pe de altă parte!... iar acum imaginaţia ei febrilă era 
surescitată... pe de altă parte, poate că unul dintre 
norvegieni era tatăl copilului, iar ea a refuzat să facă 
avort? Ea şi Jackie poate că au făcut sex cu norvegienii ăia 
şi cu alte ocazii, apoi victima a rămas gravidă şi a încercat 
să-l şantajeze pe norvegian şi apoi totul a luat-o razna, iar 
ei au omorât-o? 

În momentul acela îi sună telefonul. 

Era mama ei, care voia s-o invite la cină. 

— În seara asta? 

— Da. Ai alte planuri? 

— În momentul ăsta sunt în tren, vin de la Göteborg şi... 

— Când ajungi? 

— Pe la vreo cinci, apoi trebuie să... 

— Dar nu ai o voce prea bună. Eşti bolnavă? 

— Am puţină... 

— Ai febră? 

— Poate, n-am... 

— Ai gâtul umflat? 

— Puțin. 

În cinci secunde, întrebările îngrijorate ale Mariei o 
readuseră pe Olivia înapoi la vremea în care avea cinci ani. 
Ea era bolnavă, iar mama ei îşi făcea griji pentru ea. 

— La ce oră? 


e 104 - 


— Şapte, zise Maria. 1 

Esplanada de pe Strandgatan e foarte frumoasă. Văzută 
de pe apă, este un melanj impresionant de arhitectură 
veche, întins de-a lungul străzii mărginite de copaci. Mai 
ales dacă ridici privirea şi te uiţi la acoperişuri. Toate 
turnurile acelea excentrice şi colţurile şi cărămizile. O faţă 
respectabilă arătată lumii. 

Ce se ascunde dincolo de faţa aceea e cu totul altă 
poveste. 

Frumuseţea străzii nu era deloc pe primul loc în mintea 
lui Bertil Magnuson în timp ce se plimba de-a lungul 
cheiului. La o distanţă sigură de oricine se numea Pigge şi 
Mygge şi Tusse. Soţia lui uşor îngrijorată îl lăsase la 
Nybroplan la capătul străzii Strandgatan, după ce el o 
asigurase că totul e în regulă. Fusese doar puţin cam mult, 
cu ceremonia şi regele şi manifestanţii care scandau afară. 

— Acum sunt bine, zisese el. 

— Eşti sigur? 

— Da, sunt sigur. Trebuie să mă gândesc la un contract 
pe care o să-l negociem miercuri, vreau să mă plimb puţin. 

De multe ori făcea asta când trebuia să se gândească 
serios la ceva, aşa că Linn îl lăsase să coboare din maşină 
şi condusese mai departe. _ 

Bertil era vizibil agitat în timp ce se plimba. Înţelesese 
imediat cine stă în spatele conversaţiei înregistrate de pe 
mobil. 

Nils Wendt. 

La un moment dat, un prieten foarte apropiat. Un 
muşchetar. Unul dintre cei trei care au rămas împreună la 
bine şi la rău la Facultatea de Economie din Stockholm în 
anii şaizeci. Al treilea era Erik Granden, în momentul ăla 
un om într-o poziţie foarte înaltă la Ministerul Afacerilor 
Externe. Cei trei se consideraseră o versiune modernă a 
eroilor lui Dumas. Aveau chiar şi acelaşi motto ca 
muşchetarii. 

Atât de departe le mergea imaginaţia. A 

Dar erau convinşi că o să uimească lumea. În orice caz, 


<e 105 - 


anumite părţi din ea. 

Şi au reuşit. 

Granden a devenit un copil-minune al politicii şi 
preşedinte al filialei de tineret a partidului Alianţa 
Moderată când avea numai douăzeci şi şase de ani. 
Magnuson şi Wendt înfiinţaseră MWM - Magnuson Wendt 
Mining. Curând, aceasta a devenit o companie de 
prospectare îndrăzneață şi prosperă în Suedia, dar şi în 
străinătate. 

Apoi lucrurile au început să meargă cam prost. 

Nu pentru companie. Firma s-a extins, global şi 
financiar, şi s-a listat la bursă după câţiva ani. Dar 
lucrurile au început să meargă prost pentru Wendt. Sau 
pentru relaţia dintre Bertil şi Wendt. Asta a mers prost. Şi 
s-a sfârşit cu Wendt care a dispărut din peisaj. Iar „Wendt” 
s-a transformat în „World” - Magnuson World Mining. 

Iar în momentul ăla Wendt se întorsese. 

Cu o conversaţie extrem de neplăcută dintre el şi Bertil. 
O conversaţie înregistrată fără ştirea lui Bertil, dar ale 
cărei implicaţii le-a înţeles imediat. Dacă ar fi devenit 
publică, atunci zilele lui Bertil Magnuson ca jucător mare 
ar fi fost pe sfârşite. 

La toate nivelurile. 

Se uită în sus, la Grevegatan. Se născuse foarte aproape, 
într-un loc perfect. Din camera lui, auzea clopotele bisericii 
Hedvig Eleanora. Se născuse într-o familie de industriaşi. 
Tatăl şi unchiul lui înfiinţaseră firma. Adolf şi Viktor. Fraţii 
Magnuson. Işi clădiseră o companie minieră mică, dar 
puternică, aveau un fler excelent când era vorba să 
găsească minerale şi trecuseră de la un sediu mic, local, la 
mineritul internaţional. De-a lungul anilor, puseseră 
compania familiei pe harta lumii şi îi oferiseră lui Bertil 
trambulina unui portofoliu de acţiuni în lumea afacerilor. 

Bertil avea ideile lui. Avea viziuni curajoase. Ajuta la 
administrarea companiei familiei, dar în acelaşi timp vedea 
că există pieţe complet diferite de exploatat, în afara celor 
tradiţionale. Cele susţinute de cei doi fraţi. 

Piețe exotice. Piețe dificile. 


e 106 - 


Ceea ce însemna să tragă sforile cu tot felul de potentati 
autocraţi. Oameni cu care cei doi fraţi nu s-ar fi amestecat 
niciodată. Dar vremurile se schimbă, iar taţii şi fraţii mor. 
De îndată ce Adolf şi Viktor au fost îngropaţi, Bertil a 
înfiinţat o filială. Cu ajutorul lui Nils Wendt. 

Wendt cel extrem de talentat. Unul dintre muşchetari. 
Un geniu când era vorba de prospecţiuni şi analize ale 
mineralelor şi structuri de piaţă. Toate lucrurile la care 
Bertil nu era atât de bun. Împreună, au devenit pionieri 
industriali în numeroase regiuni ale lumii. Asia. Australia. 
Şi mai presus de toate: Africa. Până când lucrurile au mers 
prost, iar Wendt a dispărut dintr-odată din cauza unui 
lucru extrem de neplăcut pe care Bertil îl reprimase de 
atunci. Il sublimase. Il transformase într-un non- 
eveniment. 

Dar Nils Wendt nu a făcut la fel. 

Evident. 

Fiindcă Nils trebuie să fi fost cel care l-a sunat şi i-a pus 
conversaţia înregistrată. Nu exista nicio altă explicaţie 
posibilă. 

Bertil era convins de asta. 

Până la podul ce duce spre Djurgården, îşi formulase în 
tăcere prima întrebare: ce naiba vrea Wendt? Şi a doua 
întrebare: mai mulţi bani? Şi, tocmai când era pe cale să-şi 
formuleze a treia întrebare, unde e Wendt? telefonul îi 
sună din nou. 

Bertil îl ţinu în faţa lui, sau lângă coapsă, oamenii 
treceau pe lângă el, mulţi dintre ei cu câini, era ca un fel 
de cărare. Apăsă pe butonul de răspuns şi duse telefonul la 
ureche. Fără să spună nimic. Tăcere. 

— Alo? 

Era Erik Granden. Tipul ocupat care posta pe Twitter şi 
spera să găsească un frizer la Bruxelles. Bertil îi recunoscu 
imediat vocea. 

— Salut, Erik. 

— Felicitări pentru premiu! 

— Mulţumesc. 

— Cum era regele? În formă? 


107 œ» 


— Da. 

— Bun, bun. Dai vreo petrecere acum? 

— Nu, eu... o facem diseară. Ai găsit frizer? 

— Nu încă, cel la care voiam să merg era ocupat. Ciudat. 
Dar mi-a dat cineva un pont despre un salon la care sper 
să am timp să ajung înainte de avionul de dimineaţă. 
Vorbim în weekend! Salut-o pe Linn din partea mea! 

— Mulţumesc. Pa-pa! 

Bertil închise şi se gândi la Erik. Granden. Al treilea 
muşchetar. Şi el un jucător mare, în domeniul lui. Cu o 
reţea gigantică de contacte în Suedia, dar şi în afară. 

— Adu-l în consiliu. 

Mama lui Bertil fusese de fapt cea care spusese asta, 
după ce tatăl lui murise, când Bertil vorbise despre 
tentaculele amicului său, Erik, care ajungeau peste tot. 

— Dar nu ştie nimic despre minerit, zisese Bertil. 

— Nici tu nu ştii. Dar ce poţi să faci e să te înconjori cu 
oameni care ştiu. Cu oamenii potriviţi. La asta te pricepi. 
Adu-l în consiliu. 

A doua oară când a spus-o, Bertil şi-a dat seama că eo 
idee absolut strălucită. De ce nu se gândise singur la ea? 
Nu vezi pădurea de copaci. Erik fusese prea aproape, atât 
ca prieten, cât şi ca muşchetar. Sigur că Erik trebuia să 
facă parte din consiliul MWM. 

Şi aşa s-au potrivit lucrurile. 

Erik s-a trezit în consiliu. O mână de ajutor dată unui 
prieten, din partea lui Erik, pentru început. Dar de vreme 
ce, de-a lungul anilor, cumpărase un număr destul de 
consistent de acţiuni la companie, putea la fel de bine să-şi 
asume răspunderea pentru ea. Putea oricând să tragă nişte 
sfori la care Bertil nu ajungea. La urma urmei, era Erik 
Granden. 

Şi aşa au continuat lucrurile timp de mulţi ani, până 
când Erik a avansat la un asemenea nivel în lumea politică 
încât o funcţie în consiliul de administraţie a devenit destul 
de sensibilă. Într-o companie privată. Una care, de altfel, 
era criticată destul de mult în presă. 

Aşa că şi-a dat demisia. 


< 108 >» 


Se ocupau în privat de ce trebuia să se ocupe. Era mai 
puţin sensibil aşa. 

Din exterior păreau doar doi prieteni buni. 

Până în acel moment. 

Erik nu ştia de conversaţia înregistrată şi de originea ei. 
Dacă ar fi aflat, atunci legăturile dintre cei trei muşchetari 
ar fi fost supuse unei presiuni extreme. 

Inclusiv la nivel politic. 


Era aproape şapte seara. Jelle reuşise să vândă trei 
reviste. În patru ore. Nu era mult. O sută douăzeci de 
coroane, din care el avea să câştige şaizeci. Un tarif orar 
de cincisprezece coroane. Dar putea să-şi cumpere o 
conservă de chiftele de peşte. De fapt, nu-i prea plăceau 
chiftelele de peşte, ci mai degrabă sosul de homar. Nu era 
deosebit de interesat de mâncare în general, niciodată nu 
fusese, nici măcar în perioadele în care s-ar fi putut răsfăţa 
cu una-alta. Pentru el, mâncarea era hrană. Dacă nu aveai 
mâncare, trebuia să faci rost de hrană altfel. Şi asta era 
posibil. Nu mâncarea era principala lui problemă, ci un loc 
unde să stea. 

Avea cabana lui de lemn de lângă lacul Jarla, dar 
începea să-l calce pe nervi. Intrase ceva în pereţii casei. 
Ceva ce îşi făcea simțită prezenţa de îndată ce păşea 
înăuntru. Din cauza asta, îi era din ce în ce mai greu să 
doarmă acolo. Pereţii auziseră prea multe urlete, prea mult 
timp, se gândi el, e timpul să mă mut. 

Dacă „a se muta” era termenul potrivit. Te muţi dintr-un 
apartament sau dintr-o casă, nu te muţi dintr-un şopron 
gol, fără niciun fel de accesorii. Îl părăseşti. 

Jelle avea să-l părăsească. 

La asta se gândea în clipa aia. Încotro? Mai dormise în 
tot felul de locuri de prin oraş, uneori la câte un hostel, dar 
astea nu erau genul lui. Certuri şi beţii şi oameni drogati şi 
personal care te vrea afară cel târziu la opt dimineaţa. 
Renunţase la aşa ceva. Trebuia să-şi găsească altceva. 

— Salut, Jelle! Zici că ţi-ai aranjat părul cu o grenadă. 

Vera Chioara venea spre el cu un zâmbet larg, arătând 


< 109 œ» 


cu degetul spre părul lui ciufulit. Îşi vânduse toate cele 
treizeci de reviste la Ringen şi în momentul ăla era acolo. 
La piaţa Söder de lângă Medborgarplatsen. Un loc pe care- 
l preluase Jelle cu o zi înainte. La urma urmei, Benseman 
nu era acolo. Un loc bun, se gândise el. Cele trei reviste 
din ziua aia îl contraziceau. 

— Salut, zise el. 

— Ce mai faci? 

— Aşa şi aşa... trei reviste. 

— Eu am vândut treizeci. 

— E bine. 

— Cât mai ai de gând să stai aici? 

— Nu ştiu, încă mai am câteva. 

— Ţi le cumpăr eu. 

Vânzătorii cumpărau uneori exemplare unii de la alţii, ca 
să-şi ajute câte un coleg. Cu acelaşi preţ cu care le 
cumpărase el, cu speranţa că o să aibă mai mult noroc. Aşa 
că oferta Verei era perfect rezonabilă. 

— Mersi, dar... 

— Puțin cam mândru pentru aşa ceva, nu? 

— Posibil. 

Vera râse scurt şi îşi vâri braţul sub al lui Jelle. 

— Mândria n-o să-ţi umple stomacul. 

— Nu mi-e foame. 

— Eşti rece. 

Vera simţise mâna lui Jelle. Şi chiar era destul de rece, 
ceea ce era cam ciudat, fiindcă afară erau probabil peste 
20 de grade. Mâna lui nu trebuia să fie rece. 

— Ai dormit iar în cabană azi-noapte? 

— Da. 

— Cât timp mai poţi să faci faţă? 

— Nu ştiu. 

Se lăsă liniştea. Vera se uită la chipul lui Jelle, iar Jelle 
se uită la piaţa Soder, iar secundele se transformară într- 
un minut sau două. Apoi Jelle se uită la Vera. 

— E OK dacă... 

— Da. 

Nu mai spuseră nimic. Nu era nevoie să mai spună ceva. 


< 110 - 


Jelle îşi luă rucsacul mic şi ponosit de pe jos, îşi puse 
revistele înăuntru şi porniră la drum. Unul lângă altul, 
fiecare în lumea lui, mergând deja mai departe în 
gândurile lor. Către rulotă şi către cum avea să fie acolo. 

lar dacă mergi dus pe gânduri, nu prea observi faptul că 
doi tineri îmbrăcaţi în jachete negre cu glugă stau lângă 
Björns Trädgård şi se uită fix la tine. Nu observi nici măcar 
dacă încep să meargă în aceeaşi direcţie cu tine. 


Casa roşie cu terasă din Rotebro fusese construită la 
mijlocul anilor şaizeci. Familia Ronning era a doua care 
locuia acolo. O casă drăguță şi compactă, bine îngrijită, 
situată într-o fundătură liniştită dintr-o zonă cu case de 
acelaşi fel peste tot. Olivia crescuse acolo, singură la 
părinţi, dar toată zona mişuna de parteneri de joacă. Cei 
mai mulţi dintre ei îşi începuseră viaţa de adulţi şi se 
mutaseră în alte case. În alte locuri. În momentul ăla 
locuiau mai mult părinţi acolo, rămaşi singuri. 

Ca Maria. 

Olivia o văzu prin geamul de la bucătărie când urcă pe 
alee. Mama ei, avocata apărării, cu originile ei spaniole, 
femeia iute la vorbă care era întotdeauna corectă şi pe 
care tatăl ei o iubise cel mai mult pe lume. 

Iar ea îl iubise la rândul ei, din câte înţelesese Olivia. 
Casa lor avusese întotdeauna o atmosferă calmă şi 
raţională, foarte rar cu vreun scandal. Certuri, 
dezacorduri, discuţii fără sfârşit, dar niciodată ceva urât. 
Niciodată ceva ce şi-ar fi făcut simțită prezenţa în 
stomacul unui copil. 

Întotdeauna se simţise în siguranţă acasă. 

Şi se simţise văzută. Cel puţin de către Arne, sau poate 
cel mai mult. Maria era cum era. Poate nu era genul de 
mamă care să te ia în braţe şi să te pupe, dar îţi era 
întotdeauna alături când aveai nevoie de ea. Când era 
bolnavă, de exemplu. Ca atunci. Mama era acolo, gata să 
aibă grijă de ea, cu prescripţii şi instrucţiuni. 

Avea avantajele sale. 

— Ce mâncăm? 


e 111 œ» 


— Pui cu usturoi, reţeta specială. 

— Şi care e ingredientul special? 

— Ce nu e în reţetă. Bea asta, zise Maria. 

— Ce e? 

— Apă fierbinte, ghimbir, puţină miere şi câteva picături 
de ceva secret. 

Olivia zâmbi puţin şi bău. Care era secretul? Simţea o 
urmă de mentă în nasul care-i curgea? Poate. Simţi cum 
băutura fierbinte şi calmantă era bine primită de gâtul ei 
suferind, şi se gândi: mama Maria. 

Se aşezară la masa albă din bucătăria bine lustruită. 
Olivia încă putea fi surprinsă de felul în care mama ei 
adoptase modul scandinav de a-ţi decora casa. Nu era nici 
urmă de culori focoase. Totul era alb şi sobru. În 
adolescenţă, se răzvrătise o vreme şi îi convinsese să o 
lase să aibă un roşu viu pe pereţii din camera ei. Pe urmă 
camera revenise la o nuanţă de bej considerabil mai 
discretă. 

— Şi, cum a fost pe Nordkoster? întrebă Maria. 

Olivia îi povesti o versiune cenzurată a vizitei pe insulă, 
o versiune foarte cenzurată. Una care excludea tot ce era 
important, de fapt. lar apoi mâncă şi bău nişte vin bun. 
Febră şi vin roşu? se întrebă Olivia în timp ce Maria îi 
turna în pahar. Dar Maria nu gândea la fel. Puțin vin roşu 
mergea întotdeauna. 

— Tu şi cu tata aţi vorbit vreodată despre cazul de pe 
Nordkoster? zise Olivia. 

— Nu din câte ştiu, dar tu abia te născuseşi, aşa că nu 
prea aveam cine ştie ce discuţii. 

Părea uşor dezamăgită? Nu, să-ţi fie ruşine, Olivia, 
revino-ţi! 

— O să fii ocupată cu asta toată vara? întrebă Maria. 

Acum îşi face griji pentru casa de vacanţă? Bandă de 
protecţie şi raclete de vopsea? 

— Nu cred, doar o să verific nişte chestii şi apoi o să 
scriu ceva. 

— Ce o să verifici? 

De când murise Arne, Maria avusese rareori ocazia să 


e 112 œ» 


stea la masa din bucătărie cu un vin bun şi să discute 
despre cazuri judiciare. De fapt, niciodată. Aşa că profita 
de ocazie. 

— Era o fată pe insulă când a avut loc crima, Jackie 
Berglund, şi sunt foarte curioasă în legătură cu ea. 

— De ce? 

— Pentru că ea şi nişte norvegieni au dispărut de pe 
insulă imediat după crimă, au plecat cu o barcă, şi mă 
gândeam că interogatoriile lor nu au avut prea multă 
substanţă. 

— Crezi că e posibil s-o fi cunoscut pe victimă? 

— Poate. 

— Adică e posibil să fi fost în barcă de la început? 

— Da, poate. Jackie asta era prostituată. 

— Ah... 

— Ah, ce? se întrebă Olivia. Ce voia să spună cu asta? 

— E posibil ca şi victima să fi fost prostituată, continuă 
Maria. 

— Cam aşa mă gândeam. 

— Atunci ar trebui să stai de vorbă cu Eva Carlsen. 

— Cine e? 

— Am văzut-o ieri la televizor la o emisiune de 
actualități, a scris un reportaj despre activităţile de 
escortă, atât din trecut, cât şi din zilele noastre. Mi s-a 
părut o femeie foarte competentă. 

— Ca tine, se gândi Olivia, şi memoră numele Eva 
Carlsen. 

Stomacul îi era plin ochi, şi era puţin nesigură pe 
picioare, ceea ce o făcu să ia un taxi pe care avea să-l 
plătească Maria. Se simţea mult mai bine. De fapt, atât de 
bine încât aproape uitase să întrebe ceea ce avusese de 
gând încă de la început. 

— Ancheta de pe Nordkoster a fost condusă de un 
detectiv pe nume Tom Stilton, ţi-l mai aminteşti? 

— Tom, ah, da! 

Maria schiţă un zâmbet, stând în curte, dincolo de 
poartă. 

— Era foarte bun la squash. Am jucat de câteva ori. Şi 


e 113 >» 


arăta bine, aducea puţin cu George Clooney. De ce întrebi? 

— Am încercat să dau de el, se pare că a plecat din 
poliţie. 

— Da, aşa e, îmi aduc aminte, a fost cu vreo doi ani 
înainte să moară tata. 

— Ştii şi de ce? întrebă Olivia. 

— De ce a plecat? 

— Da. 

— Nu. Dar îmi amintesc că a divorţat cam în aceeaşi 
perioadă, mi-a povestit Arne. 

— De Marianne Boglund? 

— Da, de unde ştii? 

— Am cunoscut-o. 

Şoferul taxiului se dădu jos din maşină dintr-odată, 
probabil ca să-i indice să se grăbească. Olivia făcu iute un 
pas spre Maria. 

— Pa-pa, mama, şi mersi mult pentru cină şi 
medicamente şi vin şi tot! 

Mama şi fiica se îmbrăţişară. 


Era un hotel obişnuit din Stockholm. Oden, pe 
bulevardul Karlbergsvägen, un hotel de nivel mediu, cu 
camere obişnuite. Camera consta într-un pat dublu, câteva 
lucrări grafice generice, un televizor pe un perete de 
culoare gri-deschis. Buletinul de ştiri tocmai transmitea un 
reportaj special în legătură cu anunţul că societatea 
minieră MWM fusese numită Compania Anului. In spatele 
reporterului din studio, era o fotografie a directorului 
executiv, Bertil Magnuson. 

Bărbatul care stătea pe marginea patului dublu tocmai 
făcuse duş. Era pe jumătate gol, cu un prosop înfăşurat în 
jurul şoldurilor, cu părul încă umed. Dădu sunetul mai 
tare. 


„Compania minieră MWM a câştigat titlul de 
Compania Suedeză a Anului din Străinătate, ceea ce 
a dus la reacții puternice în rândul activiştilor de 
mediu şi ai drepturilor omului din Suedia, precum şi 


e 114 


din alte ţări. De-a lungul anilor, compania minieră a 
fost criticată pentru legăturile sale cu ţări cu 
regimuri corupte şi dictatori. Încă din anii 1980, 
când compania şi-a început activităţile în fostul Zair, 
criticile au fost dure. Compania a fost acuzată că ar 
fi dobândit relaţiile bune cu preşedintele Mobutu 
printr-o serie de şpăgi, subiect investigat de 
jurnalistul premiat Jan Nyström - printre alţii - când 
a murit în mod tragic într-un accident în 1984. Dar 
metodele MWM sunt puse la îndoială şi în zilele 
noastre. Reportera noastră, Karin Lendell, se află 
acum în Congo.” 


Bărbatul de pe pat se aplecă puţin. Prosopul din jurul 
şoldurilor îi alunecă pe podea. Toată atenţia îi era 
îndreptată asupra reportajului de la TV. O reporteră apăru 
pe un ecran în spatele jurnalistului din studio. Femeia 
stătea în faţa unei zone îngrădite. 


„Aici, în provincia Nord-Kivu din estul Congo, se 
află unul dintre complexurile MWM pentru mineritul 
tantalitului, cunoscut şi sub numele «aurul cenuşiu». 
Nu ni se permite accesul în zonă, intrarea este 
păzită de soldaţi, dar populația din Walikale ne-a 
povestit despre condiţiile îngrozitoare de muncă de 
aici.” 

„Există zvonuri cu privire la exploatarea copiilor 
în zona efectivă de minerit, este adevărat?” 

„Da. Asta, dar şi atacuri fizice asupra populației 
locale. Din păcate, nimeni nu îndrăzneşte să fie 
intervievat în faţa camerei, cu toţii se tem de 
represalii. O femeie s-a exprimat astfel: «Când ai 
fost violată o dată, nu mai protestezi şi a doua 
oară.»” 


Bărbatul gol de pe pat reacţionă. Cu o mână, apucă 
strâns cuvertura. 


<e 115» 


„Ai descris tantalitul ca fiind aurul cenuşiu, ce 
vrei să spui cu asta?” 


Karin Lindell ridică o bucată de piatră cenuşie în faţa 
camerei. 


„Asta arată ca o bucată de piatră lipsită de 
valoare, dar este tantalit. Din el se poate rafina 
elementul tantal, iar tantalul este unul dintre cele 
mai importante componente din electronica 
modernă. De exemplu, tantalul se foloseşte în 
cardurile cu circuite din computerele şi telefoanele 
mobile din toată lumea. Aşadar, este un mineral 
extrem de valoros, care se extrage ilegal şi e traficat 
de ani de zile.” 

„Dar MWM nu extrage ilegal tantalit din Congo, 
nu-i aşa?” 

„Nu. MWM este una dintre puținele companii care 
încă mai deţine concesiunea pentru minerit, au 
obținut-o de la dictatura anterioară.” 

„Atunci ce spun criticii?” 

„Sunt împotriva exploatării copiilor şi a abuzurilor 
fizice, plus faptul că nimic din ceea ce extrag nu 
aduce de fapt beneficii ţării. Totul se scoate din 
Congo.” 


Reporterul din studio se întoarse către fotografia lui 
Bertil Magnuson vizibilă în fundal. 


„Îl avem la telefon pe directorul executiv al MWM, 
Bertil Magnuson. Cum comentaţi aceste informaţii?” 

„În primul rând, cred că reportajul are un ton 
nenecesar de dur şi este extrem de tendenţios şi 
părtinitor. Nu pot sta aici să comentez faptele. Aş 
vrea doar să subliniez faptul că societatea noastră 
este un jucător responsabil şi activ pe termen lung 
în sectorul materiilor prime, şi sunt convins că 
beneficiul economic al resurselor naturale 


e 116 œ» 


dezvoltate în mod responsabil este de o importanţă 
majoră pentru reducerea sărăciei în regiune.” 


Bărbatul de pe pat stinse televizorul şi ridică prosopul 
de pe jos. Bărbatul se numea Nils Wendt. Nimic din ceea 
ce se spunea în reportaj nu era nou pentru el. Doar îi 
întărise convingerea. Avea să se ocupe de Bertil Magnuson 
puţin mai mult. 

Unul pentru toţi. 

x 

Jelle mai fusese în rulotă de câteva ori, în vizite scurte 
din diverse motive. In principal ca să-i țină companie Verei 
când nu se simțea bine. Dar nu petrecuse niciodată 
noaptea acolo. De data asta aşa avea să facă. Cel puțin, 
asta era intenția lui când ajunsese acolo. In rulotă erau trei 
locuri de dormit. Două dintre ele erau de o parte şi de alta 
a mesei, iar unul era aşezat pe lat, la capătul mesei. Acela 
era prea scurt pentru Jelle, celelalte două erau prea 
înguste pentru doi oameni unul lângă altul. 

Dar nu şi pentru doi oameni unul peste altul. 

Jelle ştia ce urmează. Se gândise la asta tot drumul. 
Avea să facă dragoste cu Vera Chioara. O idee care 
începuse ca o idee încă de la Medborgarplatsen. Treptat, 
se transformase în altceva, observă el. Se transformase în 
dorinţă. 

Sau excitare. 

Vera mersese lângă el. Stătuse lângă el în metrou. 
Stătuse aproape de el pe scările rulante lungi de şaizeci şi 
şase de metri de la Västra Skogen. Îl ţinuse de braţ în timp 
ce străbătuseră pădurea Ingenting şi nu rostise un cuvânt 
tot drumul. El presupunea că şi ea se gândeşte la acelaşi 
lucru. 

Aşa era. _ 

lar asta avea un efect asupra corpului ei. Işi schimbase 
temperatura şi devenise cald, din interior. Ştia că încă are 
un corp frumos, încă puternic, amplu, cu sâni care nu au 
fost supţi niciodată şi care umpleau cupe foarte mari când 
ocazional îi venea cheful să poarte sutien. Asta nu se 


e 117 œ» 


întâmpla prea des. Nu-şi făcea griji din pricina corpului ei. 
Corpul avea să-i ofere sprijin. Întotdeauna o sprijinise când 
avusese nevoie de el, ceea ce nu se mai întâmplase de 
foarte mult timp. Aşa că tânjea şi era emoţionată. 

Voia să fie bine. 

— E ceva tărie în bufetul de acolo. 

Vera arătă spre unul dintre bufetele acoperite cu furnir 
din spatele lui Jelle. El se întoarse şi deschise uşa. O sticlă 
mică de votcă Explorer, pe jumătate plină sau pe jumătate 
goală, în funcţie de cum o priveai. 

— Vrei? 

Jelle se uită la Vera. Ea aprinsese o lămpiţă de cupru de 
pe perete, care răspândea cât de puţină lumină le trebuia. 

— Nu, zise ea. 

Jelle închise uşa şi o privi pe Vera. 

— Începem? 

— Da. 

Vera îşi scoase mai întâi hainele de pe partea superioară 
a corpului, iar Jelle stătu nemişcat, în faţa ei. li privi sânii 
dezgoliţi. Era prima dată când îi vedea goi, şi simţea cum 
organul i se întăreşte sub masă. Nu mai atinsese sânii unei 
femei de mai bine de şase ani. Nici măcar în gândurile lui. 
Nu avusese niciodată fantezii sexuale. În clipa aia stătea în 
faţa unei perechi de sâni foarte mari care proiectau o 
umbră pe perete în lumina slabă. Începu să-şi dea jos 
cămaşa. 

— E foarte înghesuit aici. 

— Da. 

Vera îşi dădu jos rochia, îşi împinse chiloţii în jos peste 
coapse şi se lăsă puţin pe spate. Era complet goală. Jelle se 
ridicase şi scosese ce era de scos. Văzu că organul îi stă 
într-un unghi pe care aproape îl uitase. Şi Vera văzu asta, 
şi îşi desfăcu uşor picioarele. Jelle se aplecă puţin în faţă, 
întinse o mână şi mângâie cu ea una dintre coapsele Verei. 
Cei doi se priviră. 

— Vrei lumina stinsă? întrebă ea. 

— Nu. 

El nu avea nimic de ascuns. Ştia că Vera ştie despre ce e 


< 118 + 


vorba, cine sunt, nu era nimic incomod în asta. Dacă ea 
voia lampa aprinsă, atunci şi el voia acelaşi lucru. Femeia 
din lumină din faţa lui era persoana care era, iar el avea să 
facă dragoste cu ea. Când îi atinse vulva simţi cât de 
umedă era. Îşi trecu două degete de-a lungul labiilor ei 
catifelate, iar Vera îi apucă organul cu mâna dreaptă. Apoi 
închise ochii. 
Avea tot timpul din lume. 


Tinerii stăteau ghemuiţi în întuneric la o oarecare 
distanţă. Ştiau că sunt ascunşi. Lumina slabă care ieşea pe 
fereastra ovală a rulotei abia ajungea până afară, dar 
pentru ei era de ajuns cât să vadă. 

Înăuntru. mi 


Vera Chioara se întinse pe patul îngust. Avea o pernă 
sub cap. Îşi aşeză o talpă pe podea ca să-şi sprijine piciorul 
şi să-i ofere lui Jelle destul loc cât să se aplece deasupra 
corpului ei. Nu îi fu greu deloc să-şi vâre membrul 
înăuntru, dar o făcu lent, grijuliu, şi o auzi pe Vera gâfâind 
scurt şi grav. 

Erau acolo şi făceau dragoste. 

Trupurile li se mişcau în sus şi în jos cu smucituri 
mărunte şi ritmice. Patul mic le limita mişcările, dar într- 
un fel care îi stimula. Jelle trebuia să se abţină, Vera putea 
tine pasul cu el. 

În întunericul de afară, o lumină galbenă mică şi 
discretă indica aparatul foto al unui telefon mobil. 


Vera simţi când Jelle îşi dădu drumul, şi simţi cum şi ea 
ajunge acolo aproape în aceeaşi clipă. Când el rămase 
înăuntrul ei, ultimul tremur îi străbătu corpul. Apoi aţipi. 

Jelle rămase cu membrul înăuntrul ei, mult timp, până 
când alunecă afară singur. Se lovise tare de peretele 
lateral. Se ridică grijuliu şi se aşeză pe marginea patului. 
Văzu că Vera adormise, îi văzu respiraţia egală, chiar într- 
un mod pe care nu-l recunoştea. O mai văzuse dormind, 
sau leşinând, rămăsese cu ea multe nopţi. 


e 119 œ 


Acolo, în rulotă. Fără să stea peste noapte. 

Nopți în care ea se luptase să nu explodeze. Să nu se 
lase pradă viermilor maniaci care îi mişunau prin creier şi 
voiau să iasă. O ţinuse în braţe ore în şir uneori, îi vorbise 
în şoaptă despre lumină şi întuneric, despre el însuşi, 
despre orice ar fi putut s-o ţină pe linia de plutire. De 
multe ori fusese de ajutor. De multe ori ea leşina în cele 
din urmă, cu capul pe pieptul lui, cu o respiraţie incomod 
de neuniformă. 

În momentul acela respira foarte uniform. 

Jelle se aplecă deasupra chipului ei şi-i mângâie cu grijă 
micile cicatrice albe. Ştia despre mănunchiul de chei. 
Auzise povestea aceea de mai multe ori. Şi de fiecare dată 
simţise aceeaşi furie neajutorată înăuntrul lui. 

Să-i faci aşa ceva unui copil! 

Trase o pătură peste trupul gol al Verei, se ridică şi se 
aşeză pe celălalt pat. Oarecum distras, îşi scoase hainele 
pe el şi se prăbuşi pe pat, cu braţele şi picioarele 
răşchirate. 

Rămase întins acolo mult timp, apoi se ridică. 

Evită să o privească pe Vera. 

Închise cu atenţie uşa rulotei. Nu voia să o trezească, nu 
voia să explice ce nu putea să explice. De ce s-a dus să-şi 
vadă de drum. Plecă pur şi simplu. Cu spatele la rulotă, 
drept prin pădure. 

Drept prin pădurea Ingenting. 


Bertil Magnuson îşi revenise în fire în cele din urmă, 
aproape de podul Djurgârd, şi îşi dădu seama că trebuie să 
acţioneze. Cum, nu se hotărâse. Primul lucru pe care îl 
făcu fu să-şi închidă telefonul mobil. Se gândi să-şi 
schimbe numărul imediat, dar înţelese riscurile. Atunci 
Wendt ar fi putut să sune pe fix, acasă, şi i-ar fi putut 
răspunde Linn. Asta n-ar fi fost bine. 

Ar fi fost o catastrofă. 

Aşa că se mulţumi să-şi închidă telefonul, să-şi vâre 
capul în nisip şi să spere că o să se oprească aici. Cu un 
singur apel telefonic. 


< 120 - 


Înainte să meargă acasă, făcu o vizită rapidă la sediul 
central de pe Sveavägen. Personalul de acolo cumpărase 
flori şi şampanie. Toată compania era implicată în acel 
premiu. Nimeni nu pomenise de demonstrațiile de la 
ceremonie. Nici nu se aştepta la altceva. Erau sută la sută 
loiali. Dacă cineva nu ar fi fost, atunci ar fi fost înlocuit 
imediat. 

În birou, comentase la telefon un reportaj televizat 
despre MWM. Un reportaj de căcat. După acel comentariu, 
îşi rugase secretara să scrie un comunicat de presă care să 
sublinieze cât de mult apreciază MWM premiul şi imboldul 
pe care i-l dă companiei de a-şi continua eforturile miniere 
în străinătate. Nu în ultimul rând, în Africa. 

Să ia taurul de coarne. 

Se apropia de casa lui din Stocksund. Era târziu şi spera 
că Linn nu se apucase să invite tot soiul de oameni să 
sărbătorească. N-ar fi suportat aşa ceva. 

Ea nu invitase pe nimeni. 

Linn pregătise o cină simplă pentru doi, afară, pe terasă. 
Îşi cunoştea soţul. Mâncară într-o tăcere relativă, până 
când Linn puse jos cuțitul şi furculiţa. 

— Cum te simţi? 

Privi drept înainte, peste apă, când îl întrebă. 

— Bine. Adică... 

— Nu, adică în general. 

— De ce întrebi? 

— Pentru că nu eşti aici. 

Îşi cunoştea soţul foarte bine. Bertil căzu pe gânduri de 
îndată ce luă în mână paharul cu vin. De obicei nu făcea 
asta. Avea capacitatea de a ţine lucrurile unde le era locul, 
iar acolo, acasă, locul lui era lângă ea. Acolo erau intimi. 
Conectaţi unul la celălalt. 

Iar în momentul ăla nu erau aşa. 

— E vorba de manifestanţii ăia? 

— Da. 

Bertil minţi, adevărul era complet interzis. 

— Nu e prima oară, de ce te supără aşa de tare acum? 

— Se pare că se agravează situaţia. 


e 121 œ» 


Linn observase acelaşi lucru. Văzuse şi reportajul de la 
TV din seara aceea, despre MWM, care fusese clar 
răutăcios, cu o atitudine vădit dezechilibrată. 

Aşa credea ea. 

— Există ceva despre care vrei să vorbim? Ceva ce... 

— Nu. Nu acum, sunt obosit. Regelui i-a plăcut rochia? 

Şi asta fu tot. 

Apoi deveni privat oricum, şi intim. Atât de intim încât, 
după cum gândea Linn, se detona în patul lor dublu. Scurt, 
dar „adecvat”. Şi cu un grad neobişnuit de intens de 
implicare din partea lui Bertil. De parcă şi-ar fi îngăduit să 
reacționeze în pat, se gândi Linn. Asta era în regulă pentru 
ea, atâta timp cât era vorba doar de probleme de afaceri şi 
nimic altceva. 

După ce Linn adormi, Bertil se strecură jos din pat. 

Înfăşurat în halatul lui elegant de culoare gri, ieşi în 
linişte pe terasă, fără să aprindă vreo lumină, îşi scoase 
telefonul mobil şi-şi aprinse o ţigară mică de foi. Se lăsase 
de fumat cu mulţi ani în urmă. În ziua aceea îşi cumpărase 
dintr-odată un pachet în drum spre casă. Fără să se 
gândească neapărat la asta. Cu mâini uşor nesigure îşi 
deschise mobilul, aşteptă, şi văzu că primise patru mesaje. 
Primele două erau felicitări de la oameni care considerau 
că e important să-l ţină pe Bertil Magnuson aproape. Al 
treilea era tăcut. Poate cineva se răzgândise şi hotărâse că 
nu e atât de important să-l ţină aproape. Şi apoi veni al 
patrulea mesaj. Un fragment dintr-o conversație 
înregistrată. 


„Știu că eşti pregătit să mergi foarte departe, 
Bertil, dar crimă?” 

„Nu ne poate lega nimeni de ea.” 

„Dar noi ştim.” 

„Nu ştim nimic... dacă nu vrem să ştim. De ce eşti 
aşa de agitat?” 

„Pentru că un om nevinovat a fost ucis!” 

„Asta e interpretarea ta.” 

„Şi a ta care e?” 


e 122 œ» 


„Am rezolvat o problemă.” 


Şi încă nişte propoziţii din aceeaşi conversaţie. Cu 
aceiaşi oameni. Care vorbeau despre o problemă care a 
fost rezolvată. Cu mulţi, mulţi ani în urmă. 

Şi care dădea naştere deodată unei probleme noi. 

O problemă pe care Bertil nu ştia cum s-o gestioneze. 
Când apărea o problemă, de obicei dădea un telefon, iar 
apoi problema era rezolvată. Le telefonase multor 
potentaţi din toată lumea şi multe probleme fuseseră 
rezolvate. De data asta nu avea cui să telefoneze. El era cel 
căruia i se telefonase. 

Detesta situaţia aceea. 

Şi îl detesta pe Nils Wendt. 

Când se întoarse o văzu pe Linn stând în faţa ferestrei 
de la dormitor, uitându-se la el. 

Iute ca fulgerul, ascunse la spate ţigara de foi. 


Un sunet o trezi pe Vera. Un sunet pe care nu-l 
recunoscu, care îi sfredeli somnul şi o făcu să se ridice 
într-un cot. Patul de lângă ea era gol. Sunetul venise de la 
Jelle? Era afară să urineze sau ceva? Vera se ridică şi îşi 
înfăşură pătura în jurul corpului gol şi cald. Jelle probabil 
pusese pătura acolo, se gândi ea, după ce au făcut 
dragoste. Pentru că asta făcuseră. Dragoste. Aşa o 
resimţise Vera, iar asta îi încălzea sufletul rănit. Simţea că 
a fost un lucru atât de bun, când ar fi putut să fie atât de 
rău. Un mic zâmbet îi înflori pe buze, în noaptea aia nu 
avea să viseze mănunchiul de chei, ştia asta, şi deschise 
uşa. 

Pumnul o lovi drept în figură. 

Vera căzu pe spate şi se prăvăli pe pat. Sângele îi curgea 
din gură şi nas. Unul dintre tineri intră în rulotă înainte ca 
ea să se poată ridica, şi o lovi din nou. Dar Vera nu era 
vreo plăpândă. Sări într-o parte şi apoi se ridică în picioare 
dând sălbatic din mâini, şi începu să se lupte. Interiorul 
înghesuit al rulotei făcea ca lupta să fie haotică. Tânărul 
lovea şi Vera lovea, iar când celălalt tânăr intră cu 


e 123 + 


aparatul foto al telefonului mobil pornit, îşi dădu seama că 
trebuie să ajute. 

S-o doboare pe cutra aia bătrână. 

Aşa că deveniră doi împotriva Verei, iar doi erau prea 
mulţi. Şi, de vreme ce opunea atâta rezistenţă, primi o 
mulţime de lovituri în schimb. Fu nevoie de aproape zece 
minute până ca o lovitură puternică peste nas cu butelia 
Calor să o pună la pământ. După încă zece minute, îşi 
pierdu cunoştinţa. Când rămase în cele din urmă întinsă pe 
podea, fără să se mişte, cu corpul dezgolit şi însângerat, 
unul dintre tineri începu să filmeze din nou. 

La câţiva kilometri distanţă, un bărbat stătea singur pe 
podeaua unei cabane de lemn dărăpănate şi se lupta cu 
nefericirea lui. Se strecurase afară ca un şobolan. Ştia ce o 
să simtă Vera când o să se trezească şi cum o să-l 
privească când o să se întâlnească, iar el nu va avea o 
explicaţie potrivită. Nu va avea absolut nicio explicaţie. 

Poate ar fi mai bine să nu se întâlnească. 

Se gândi Jelle. 


e 124 œ» 


7 


Câteva frunze solitare din anul anterior pluteau spre 
pământ în adierea blândă, golful se întrezărea printre 
copaci, iar undeva acolo jos era un luminiş, o zonă unde îţi 
puteai plimba câinii, unde consiliul voia să amenajeze o 
pistă de alergare. 

De îndată ce aveau să se descotorosească de rulota aia 
sărăcăcioasă. 

Arvo Pärt veni şchiopătând prin pădure, deasupra 
golfului, îi era cam greu să meargă. Îl dureau muşchii după 
meciul de fotbal din ajun. Dar două goluri compensau cu 
uşurinţă puţină durere fizică, nu de asta era în drum spre 
Vera. Ci pentru o altă durere. IÎntâlnise pe neaşteptate un 
bărbat lângă lacul Trekanten, cândva în timpul nopții, 
băuseră câteva cutii de bere bună şi deodată tipul se 
înfuriase. 

— Tu nu eşti Arvo Pärt, ce mama dracului! 

— Ce naiba vrei să spui? 

— Arvo Pärt compune muzică şi e celebru şi de ce dracu’ 
zici că te cheamă Arvo Pärt? Eşti nebun? 

Arvo Pärt, care reprimase cu mult timp în urmă, şi 
destul de conştiincios, faptul că se numeşte Silon Karp, 
mai întâi devenise extrem de furios, apoi se simţise de 
parcă ar fi luat un pumn în faţă, iar în cele din urmă 
începuse să plângă. De ce nu putea fi Arvo Pärt? Ăsta era 
el! 

În momentul ăla se îndrepta şchiopătând spre rulota 
Verei Chioara. Ştia că acolo o să găsească consolare. Vera 
ştia cum să te repare după ce erai tratat cu asprime. 

Mai presus de toate, ştia că el e Arvo Pärt. 

— Vera! 

Pärt bătuse la uşă de două ori, iar în clipa aia o striga. 
Nu-i deschideai oricum uşa Verei, fiindcă s-ar fi enervat. 

Dar în dimineața aceea nu putea să se enerveze. Nu 
putea să facă nimic. Pärt îşi dădu seama imediat de asta 
când îndrăzni în cele din urmă să deschidă uşa şi văzu un 


e 125» 


corp gol întins pe podea, într-o baltă uscată de sânge cu un 
şir de furnici în jur. 

Nu-i recunoscu faţa. 

Dinţii ei falşi zăceau lângă prag. 


Olivia se trezi cu o tresărire şi observă că gâtul îi e mult 
mai bine. Doctoriile mamei, se gândi ea. Poate că asta ar fi 
o ocupaţie pentru Maria? Medicina alternativă? Miere şi 
puţin hocus-pocus. In loc să fie obsedată de casa de 
vacanţă. lar apoi îşi aduse aminte de Eva Carlsen, femeia 
pe care Maria o văzuse la televizor şi care scrisese o carte 
despre afacerile cu escorte. 

Carlsen era în Eniro, registrul adreselor. 

Olivia îi sugerase să se întâlnească, în loc să discute la 
telefon. Nu-i plăcea să stea de vorbă la telefon, era o 
persoană căreia îi plăcea să aibă discuţii rapide. În plus, 
voia să ia câteva notițe, aşa că se întâlniră pe 
Skeppsholmen. Carlsen avea o şedinţă acolo, care avea să 
se termine pe la unsprezece, iar la şi jumătate stăteau pe 
una dintre băncile din parc, lângă apă, privind locul în care 
se scufundase nava militară Vasa. 

— Dar atunci aţi întâlnit-o pe Jackie Berglund acolo? 

— Da. 

Carlsen îi povestise câte ceva despre activitatea ei 
legată de afacerile cu escorte. Cum începuse cu o prietenă 
de-ale ei care menţionase dintr-odată că a fost prostituată 
timp de câţiva ani în tinereţe, iar asta îi stârnise interesul 
lui Carlsen. Curând descoperise că afacerile prosperă în 
continuare. In principal online. Dar exista şi o activitate 
ascunsă, mai exclusivistă, iar acolo apăruse Jackie 
Berglund în schemă. Ea conducea una dintre acele firme 
de escorte care nu apăreau niciodată în reclame şi nici 
măcar pe internet. 

— Cum se cheamă firma? 

— Red Velvet. 

— O conducea singură? 

— Da, şi încă o conduce, din câte ştiu. E o femeie de 
afaceri destul de întreprinzătoare. 


e 126 œ» 


— În ce sens? 

— A pornit de jos pentru a ajunge unde e acum. La 
început şi ea a fost prostituată, a lucrat cu Milton o vreme, 
a luat legătura cu o mulţime de fete şi şi-a început propria 
afacere. 

— legală? 

— E o zonă gri... activităţile de escortă nu sunt ilegale în 
sine, dar dacă includ servicii sexuale, atunci ar putea fi 
considerate ca administrarea unui bordel. 

— Şi era afacerea ei? 

— Probabil, dar n-am reuşit să obţin dovezi. 

— Aţi încercat? 

— Da, dar am avut senzaţia că are nişte oameni foarte 
sus-puşi care o protejează. 

— Cum ar fi? 

— Asta nu ştiu. Am adus nişte materiale de-ale mele, nu 
ştiu dacă e ceva ce ai vrea... 

— Ba foarte mult! 

Carlsen îi întinse un biblioraft şi o privi pe Olivia. 

— De ce te interesează aşa de mult Jackie Berglund? 

— Apare menţionată într-un caz vechi de crimă pe care îl 
studiez, un proiect de la facultate, o femeie care a fost 
ucisă pe Nordkoster. 

— Când a fost asta? 

— 1987. 

Carlsén reacţionă vizibil. 

— Ştiţi de ea? întrebă Olivia. 

— Da, într-adevăr, a fost îngrozitor, aveam o căsuţă de 
vacanţă acolo. 

— Unde, pe Nordkoster? 

— Da. 

— Eraţi acolo când s-a întâmplat? 

— Da. 

— Serios? Extraordinar. Povestiţi-mi! Am fost acolo şi 
am cunoscut-o pe Betty Nordeman, care... 

— Femeia cu cabanele de vacanţă? 

Carlsen schiţă un zâmbet. 

— Da! Şi ea a fost acolo atunci şi mi-a povestit multe 


e 127 œ» 


despre nişte oameni dubioşi care stăteau în cabane şi mi-a 
spus despre tot felul de lucruri. Dar povestiţi-mi! 

Carlsen privi în depărtare, peste apă. 

— Eram acolo ca să-mi golesc căsuţa, de fapt, urma să o 
vând, eram acolo doar în weekend, apoi am auzit un 
elicopter în seara aia şi am văzut că e un elicopter- 
ambulanţă şi m-am gândit că a căzut cineva de pe vreun 
vapor, dar apoi sigur că a venit poliţia în dimineaţa 
următoare şi a stat de vorbă cu toată lumea de pe insulă 
şi... da, a fost cam neplăcut... dar ţi-a fost repartizat cazul 
ca proiect la facultate? Poliţia urmează să-l investigheze 
din nou? 

— Nu, deloc. Se pare că pentru poliţie e complet închis. 
Nici măcar nu pot să dau de tipul care era responsabil cu 
investigația. Dar am devenit puţin curioasă în privinţa lui 
Jackie Berglund. 

— Era acolo? Când s-a întâmplat? 

— Da. 

— Ce făcea acolo? 

Olivia îi povesti că Jackie era pe insulă la momentul 
crimei şi că poliţia a interogat-o, dar nu a aflat nimic. 
Carlsén încuviinţă uşor din cap. 

— E posibil să fi fost implicată în tot felul de chestii... 
Am făcut un interviu şi cu ea, acum câţiva ani, pot să-ţi 
trimit dosarul dacă vrei. 

— Da, ar fi fantastic. 

Olivia rupse o foaie de hârtie din carnet, îşi notă adresa 
de e-mail şi i-o dădu Evei. 

— Mulţumesc. Să ai grijă, totuşi, spuse Carlsen. 

— Cum adică? 

— Dacă te apuci să o cercetezi pe Jackie Berglund, să 
ştii că are în jur nişte oameni foarte duri. 

— În regulă. 

Carlsen tocmai se ridica. 

— Şi acum la ce lucraţi? întrebă Olivia. 

— Scriu o serie de articole despre violenţa juvenilă, sau 
despre cum se manifestă în filmuletele alea online, tineri 
care iau la bătaie oameni fără adăpost şi postează 


< 128 » 


filmuleţele pe internet. 
— Le-am văzut şi eu... oribil. 
— Da. În dimineaţa asta a apărut unul nou. 
— La fel de respingător? 
— Nu, ăsta a fost chiar mai rău. 


Toată noaptea, Jelle îşi trecu în revistă iar şi iar vizita la 
rulotă, şi abia spre zori reuşi în cele din urmă să doarmă 
puţin. In cabana lui. În momentul ăla stătea la New 
Community şi încerca să-şi readucă trupul la viaţă cu 
ajutorul unei cafele mediocre, negre ca smoala. Hotărâse 
că nu se poate furişa, asta nu avea să funcţioneze. O s-o 
caute pe Vera la Ring, sau oriunde îşi vindea revistele, şi o 
să-şi ceară scuze. 

Nu putea să facă mult mai mult decât atât. 

Tocmai când era gata să se ridice, îi piui telefonul. 
Mesaj. Apăsă pe buton să-l deschidă. Ortografia era atroce, 
dar conţinutul era clar ca lumina zilei, iar semnătura era 
scurtă: Pärt. si: 


Jelle avu mult timp la dispoziţie să se gândească înainte 
să ajungă la marginea pădurii Ingenting. Imaginaţia îi 
zburase fâlfâind către cele mai îndepărtate caverne reci ca 
gheaţa. O parte din drum fugise, în clipa aia mergea 
repede printre copaci şi stânci, gâfâind, iar atunci îl văzu 
lângă rulotă: Rune Forss. 

Polițistul. 

Mai avusese de-a face cu Forss înainte, şi ştia exact ce 
tip de om este. Acum Forss stătea lângă rulota împrejmuită 
şi fuma o ţigară. Jelle se strecură pe după un copac şi 
încercă să se calmeze. Inima i se zbătuse în piept în toate 
ritmurile posibile în ultimele treizeci de minute, iar 
sudoarea îi curgea pe sub jachetă. Apoi văzu o mână care-i 
făcea semn la o oarecare distanţă, printre nişte tufe. 

Pärt. 

Jelle se duse la Pärt. Stătuse acolo, pe o stâncă, şi 
plânsese până când ajunsese ca vai de el. Cu un amestec 
de salivă şi muci pe bărbie. Îşi scosese puloverul. 


< 129 + 


Trunchiul gol îi era acoperit cu tatuaje cu farfurii de 
porțelan, din faţă şi din spate, cu decoraţiuni albastre şi 
roşii. Işi ştergea faţa disperată cu puloverul. Pärt era cel 
care o găsise şi care chemase poliţia, şi încă mai era acolo 
când a sosit poliţia şi Vera Chioara a fost urcată într-o 
ambulanţă şi dusă cine ştie unde, cu sirenele pornite. 

— Trăia? 

— Aşa cred... da... 

Jelle se uită fix în pământ şi se prăbuşi pe jos. Trăia, cel 
puţin. Părt îi spuse că a fost interogat de poliţie. Oamenii 
legii estimaseră că atacul avusese loc probabil cu multe 
ore în urmă, cândva în timpul nopţii. Jelle îşi dădu seama 
când trebuie să se fi întâmplat. Când el însuşi a ieşit din 
rulotă şi a dispărut. 

Fără niciun motiv. 

Se furişase afară ca un şobolan. 

Dintr-odată vomită. 

x 


Bărbatul care ieşi din rulotă se numea Janne Klinga şi 
făcea parte din echipa lui Rune Forss care ancheta 
atacurile asupra persoanelor fără adăpost. APA, după cum 
era cunoscută intern. Klinga se duse la Forss, care stătea 
şi fuma. 

— Aceiaşi făptaşi? întrebă el. 

— Poate, poate nu. 

— Dacă femeia moare, asta o să devină ancheta unei 
crime. 

— Da... şi atunci nu ne-am mai putea numi APA, ar 
trebui să ne schimbăm numele în CPA, şi abia m-am 
obişnuit cu numele... ar fi enervant. 

Klinga îi aruncă o privire rapidă. Nu-i plăcea de Forss în 
mod deosebit. FI 


Pe drum spre casă, după întâlnirea cu Carlsen, Olivia îi 
dăduse un telefon lui Lenni şi-i sugerase să se vadă. 
Simţea că îşi neglijase prietena prea mult timp. 

Stătea la Blue Lotus. O terasă mică, destul de aproape 
de casă. Bea ceai roşu şi se gândea la Carlsen. Se 


130 œ» 


înţeleseseră bine din prima, aşa simţea. Se mai întâmplă 
uneori, cu unele femei. O situaţie complet diferită faţă de 
întâlnirea cu Marianne Boglund, femeia aceea rece. 
Carlsen era deschisă şi interesată. 

Dosarul pe care îl primise stătea deschis în faţa ei, pe 
masa mică. Jackie Berglund avea o secţiune numai pentru 
ea. Cât timp o aştepta pe Lenni, Olivia începu să citească. 

Un material destul de consistent. 

Ai urcat destul de mult în societate de când i-ai 
„escortat” pe norvegienii ăia de pe Nordkoster, se gândi 
Olivia, când examină lucrurile în care consta afacerea lui 
Jackie. Selecţia de escorte feminine de la Red Velvet era 
cuprinzătoare. Şi totuşi, după cum observase Eva într-o 
notă de subsol, cea mai profitabilă latură a afacerii 
probabil nu era vizibilă. Aceea se desfăşura prin canale cu 
totul şi cu totul diferite. 

Cu clienţi cu totul şi cu totul diferiţi. 

Clienţi sus-puşi, presupuse Olivia. Iar în clipa aceea ar fi 
dat foarte mult să arunce o privire pe lista cu clienţii lui 
Jackie. Ce nume ar fi găsit acolo? Le-ar fi recunoscut pe 
vreunele? 

Se simţea ca unul dintre protagoniştii din „Faimoşii 
cinci”.! 

Dar ea nu făcea parte din niciun grup de cinci. Era 
singură, o studentă de douăzeci şi trei de ani de la 
Academia de Poliţie, iar de la ea se aştepta să fi crescut 
din lumea aceea. Dar ştia că nu inventează nimic. Avea un 
caz concret de crimă, nerezolvat, cu un cadavru concret şi 
un mister concret de rezolvat. Un mister cu care propriul 
ei tată se luptase odinioară. Era gata să deschidă un baton 
energizant cu ciocolată când apăru Lenni. 

— Hei, frumoaso, scuze că am întârziat! 

Lenni se aplecă şi o îmbrăţişă pe Olivia. Purta o rochie 
de vară subţire şi foarte decoltată, de culoare galbenă, şi 
mirosea puternic a Madame. Parfumul ei preferat. Părul ei 
lung şi blond era proaspăt spălat, iar gura îi era de un roşu 


1 Serie de cărţi de aventură pentru copii scrise de autoarea engleză 
Enid Blyton (1897-1968). 


e 131 œ» 


viu şi strălucitor. Lenni exagera puţin întotdeauna, dar era 
cea mai bună şi mai loială prietenă pe care o avea Olivia. 

— Şi tu ce faci? Îţi scrii lucrarea? 

— Nu, e proiectul ăla de la facultate, ştii tu. 

Lenni oftă zgomotos. 

— Nu mai termini odată? Parcă lucrezi la el de o 
veşnicie. 

— Nu-i aşa, dar e un caz destul de complex, aşa că e 
nevoie de... 

— Ce bei? 

În stilul ei caracteristic, Lenni o întrerupea când credea 
că subiectul discuţiei devine plictisitor. Ca atunci. Olivia o 
informă despre ce avea în cană. Lenni dispăru în cafenea 
ca să comande. Când ieşi din nou, Olivia pusese deoparte 
materialele despre Jackie Berglund şi era gata să fie pusă 
la curent cu toate noutăţile din viaţa lui Lenni. 

Ceea ce se şi întâmplă. Cu toate detaliile. Chiar şi cele 
pe care nu le voia. Ajunse să vadă fotografii cu Jakob cu 
haine, şi fără, şi să audă despre şeful nebun de la locul de 
muncă al lui Lenni. Care deocamdată era la un magazin de 
DVD-uri. Olivia râse la comentariile amuzante şi extrem de 
tăioase ale lui Lenni cu privire la viaţa şi aventurile ei şi 
ale altora. Lenni avea un talent nepreţuit de a o face pe 
Olivia să se relaxeze şi să revină încet la ceva ce semăna 
cu viaţa unei tinere obişnuite de douăzeci şi trei de ani. 
Aproape regretă că nu a fost cu ei în seara aceea la 
Strand. Cred că devin puţin cam plictisitoare, se gândi ea. 
Mai întâi, am fost complet absorbită de Academia de 
Poliţie, iar acum de cazul ăla de pe plajă. 

Aşa că ea şi Lenni deciseră să facă din seara aia una de 
DVD-uri. Doar ele două. O să se uite la un film de groază, o 
să bea bere şi o să înfulece pufuleţi cu brânză. Şi totul o să 
fie din nou ca pe vremuri. 

Înainte de Jackie Berglund. 


Bila de la ruletă se învârti tot mai încet. În cele din urmă 
se opri pe zero. Asta putea demola orice sistem 
impenetrabil. Dacă ar fi existat asemenea sisteme. 


e 132 + 


Unii oameni susțineau că există, şi chiar credeau aşa 
ceva. 

Dar nu şi Abbas, nici măcar pentru o clipă. Abbas el 
Fassi era crupierul de la masă şi văzuse majoritatea 
lucrurilor în ceea ce priveşte sistemele. Acolo, la Cazino 
Cosmopol din Stockholm, şi la alte câteva cazinouri din 
lume. Ştia că nu există un sistem care îţi poate oferi o 
avere la masa de ruletă. Exista noroc şi exista trişat. 

Nu un sistem. 

Dar noroc, da, exista noroc, norocul putea face bani la 
orice masă de ruletă de oriunde. Mai ales dacă puneai 
miza maximă a mesei pe zero şi bila se oprea acolo. Ceea 
ce tocmai se şi întâmplase. Astfel, jucătorul primea o sumă 
destul de consistentă. In cazul acela, un director de 
companie care îşi operase pungile de sub ochi şi care era 
tulburat de o mare problemă. 

Bertil Magnuson îşi luă câştigul considerabil şi-i dădu o 
parte lui Abbas, după cum era obiceiul. Îi mai împinse o 
parte din câştig bărbatului de lângă el. Lars Ornhielm, 
cunoscut în general sub numele de Latte. Unul dintre 
amicii din anturajul lui Bertil. Cu un bronz de solar şi un 
costum Armani. Latte primi bucuros jetoanele şi le răsfiră 
imediat pe masă, neglijent. Ca o găină crescută în aer 
liber, se gândi Abbas. 

Apoi lui Bertil îi vibră telefonul în buzunar. 

Uitase să-l închidă. 

Bertil se ridică în timp ce scoase mobilul, şi-şi făcu loc 
printre vulturii din spatele jucătorilor ca să găsească un 
loc mai îndepărtat. 

Dar nu atât de îndepărtat încât Abbas să nu poată sta cu 
un ochi pe el, ca un crupier profesionist ce era. Care nu 
vedea nimic, dar observa totul. Concentrare totală asupra 
mesei de joc, dar ochi faţetaţi care ar fi stârnit până şi 
invidia unei viespi. 

Aşa că văzu cum Magnuson, unul dintre clienţii lui 
obişnuiţi, ţine telefonul la ureche fără să scoată un cuvânt. 
Însă cu o expresie care dezvăluia multe despre ceea ce 
auzea. 


e 133 + 


Nu era ceva care să-i placă. 

Abbas se trezi gândindu-se la conversaţia aceea, mai 
târziu, când intră în barul Riche. Nu fiindcă ar fi fost 
deosebit de lungă, ci fiindcă imediat după acel telefon 
Magnuson părăsise cazinoul. Şi lăsase o mică avere pe 
masă şi un tovarăş vizibil nedumerit, care nu şi-a dat 
seama că Magnuson a plecat până când nu şi-a folosit 
toate jetoanele. Atunci Latte a înţeles că ar trebui să se 
ducă după el. Dar înainte de asta, a încercat să 
administreze capitalul lui Magnuson cât mai bine cu 
putinţă, şi l-a pierdut pe tot în cincisprezece minute. 

O găină crescută în aer liber. 

Apoi a plecat. 

Abbas se întreba ce era cu telefonul acela. De ce 
dispăruse Magnuson imediat după aceea? Despre ce era 
vorba? Afaceri? Poate, dar Magnuson fusese unul dintre 
clienţii lui obişnuiţi suficient de mult timp încât Abbas să 
ştie că nu e nechibzuit cu banii. Nu zgârcit, dar nici cineva 
care să arunce cu banii. Atunci pur şi simplu lăsase o sumă 
destul de consistentă pe masă. 

Şi plecase. 

Abbas comandă un pahar cu apă minerală la bar şi se 
duse să stea puţin într-o parte. Era un observator în vârstă 
de treizeci şi cinci de ani, de origine marocană, care îşi 
petrecuse copilăria în Marsilia. Intr-o viaţă anterioară se 
întreţinuse vânzând pe stradă copii piratate de poşete de 
designer. Mai întâi la Marsilia, apoi la Veneţia. În urma 
unui incident dramatic cu un cuţit la Ponte di Rialto, îşi 
mutase afacerile în Suedia. Apoi se petrecuseră o mulţime 
de întâmplări cu poliţia, întâmplări care ţineau în 
momentul ăla de domeniul trecutului, iar Abbas ajunsese 
să-şi schimbe convingerile şi profesia, învățând să devină 
crupier şi devenind fascinat de sufism. 

Avea un loc de muncă permanent la Cazino Cosmopol. 

Era o persoană rezervată, ar fi spus unii, după ce i-ar fi 
aruncat iute o privire. Cu membre subţiri, bărbierit neted. 
Ocazional aplica un strat subţire de rimel ca să-şi 
accentueze privirea. Îmbrăcat mereu în haine care îi 


e 134 œ» 


veneau bine, perfect croite, mereu în culori discrete. De la 
distanţă, ai fi zis că îi sunt pictate direct pe corp. 

— Bună! 

Fata care îl urmărea pe Abbas de ceva timp era blondă 
şi foarte trează. Şi puţin singuratică. Şi el părea puţin 
singuratic, aşa că ea se gândi că ar putea fi singuratici 
împreună. 

— Ce faci? 

Abbas se uită la fată, vreo nouăsprezece ani? Poate 
douăzeci? 

— Nu sunt aici, zise el. 

— Poftim? 

— Nu sunt aici. 

— Nu eşti aici? 

— Nu. 

— Se pare că eşti. 

Fata zâmbi puţin, ezitant, iar Abbas îi zâmbi şi el. Dinţii 
lui deveniră extrem de albi în contrast cu tenul lui brun, 
iar vocea lui liniştită deveni remarcabil de penetrantă prin 
muzica tare de la bar. 

— Asta crezi tu, zise el. 

În clipa aceea, fata luă o decizie rapidă. Tipii dificili nu 
erau genul ei, iar ăsta era cu siguranţă un tip dificil. 
Probabil a luat ceva, se gândi ea, îi făcu un semn scurt din 
cap şi se întoarse în colţul ei singuratic. 

Abbas o privi cum se îndepărtează şi se gândi la Jolene 
Olsăter. Avea cam aceeaşi vârstă şi suferea de sindromul 
Down. 

Jolene ar fi ştiut exact ce vrea să spună Abbas. 


Proiectorul se stinse în încăperea înghesuită din sediul 
central al poliţiei de pe Bergsgatan. Rune Forss aprinse 
lumina de pe tavan. El şi grupul său AOA tocmai 
urmăriseră o proiecţie a unui film înregistrat cu telefonul 
mobil pe care-l descărcaseră. Filmul prezentase atacul 
asupra Verei Larsson din rulota parcată în pădurea 
Ingenting. 

— N-avem imagini directe cu feţele făptaşilor. 


e 135 + 


— Nu. 

— Dar începutul filmului a fost interesant. 

— Când făceau sex? 

— Da. 

Erau patru în cameră, inclusiv Janne Klinga. Cu toţii 
reacţionaseră când camera mobilului filmase prin fereastra 
ovală în rulotă şi arăta un bărbat gol deasupra unei femei 
care presupuseră că e Vera Larsson. Chipul bărbatului 
putea fi zărit doar într-o mişcare iute şi neclară. Prea iute 
ca să arate orice l-ar fi făcut uşor de recunoscut. 

— Trebuie să-l găsim pe bărbatul ăla. 

Ceilalţi fură de acord cu Rune Forss. Deşi era puţin 
probabil ca bărbatul acela să o fi atacat pe Vera Larsson, 
era totuşi o persoană de interes considerabil. Probabil 
fusese la locul faptei aproape în acelaşi timp în care a avut 
loc atacul. 

— Trimiteţi filmul la departamentul tehnic şi rugaţi-i să 
lucreze asupra feţei lui, s-ar putea să putem obţine o 
imagine mai clară. 

— Crezi că e o altă persoană fără adăpost? întrebă 
Klinga. 

— N-am idee. 

— Vera Larsson era prostituată? 

— Nu din câte ştim noi, zise Forss. Dar nu se ştie 
niciodată cu oamenii ăştia. 


Văzută din perspectiva unui serial cu medici de la 
televizor, toată scena era coregrafiată cum trebuie. 
Lumina galben-verzuie, toate aparatele, schimbul şoptit de 
termeni medicali, manipularea unor instrumente mari şi 
mici de către mâini învelite în mănuşi de cauciuc. 

O operaţie ca oricare alta. 

Văzută din interior, din perspectiva pacientului, arăta cu 
totul altfel. Pentru început, pacienta nu putea privi în 
afară, fiindcă avea ochii închişi. Iar în al doilea rând, nu 
era conştientă de nimic, fiindcă era anesteziată. 

Dar în al treilea rând, cel despre care ştim atât de 
puţine, era o senzaţie de voci şi un caleidoscop interior de 


e 136 » 


imagini, adânc înăuntru, unde nimeni nu ştie unde se află 
până când nu ajunge la rândul lui acolo. 

Vera se afla acolo. 

Aşa că în acelaşi timp în care lumea exterioară era 
complet ocupată cu corpul ei, şi cu organele ei, şi cu tot ce 
era distrus, Vera însăşi se afla într-un loc complet diferit. 

Singură. 

Cu un mănunchi de chei şi un corp spânzurat. 

Şi un copil alb precum creta care stătea şi scria în palma 
ei cu un stilou al durerii... „aşa trebuia să fie?”... „aşa 
trebuia să fie?”... 

Afară, departe, se întindea marele Spital Söder ca un 
buncăr gigantic de piatră, alb ca un schelet, cu şiruri de 
ferestre aprinse. Nu departe de parcare, în întuneric, 
stătea un bărbat solitar, cu părul lung. Se uita la ferestre 
încercând să găsească una asupra căreia să se 
concentreze. 

Cea pe care a ales-o se întunecă deodată. 


e 137 œ» 


8 


O dispoziţie sumbră se lăsase peste parcul Glasblâsar în 
dimineaţa aceea, de parcă vântul ar fi întins un văl de doliu 
asupra oamenilor. Vera Chioara era moartă. Iubita lor Vera 
era moartă. Flacăra îi fusese stinsă imediat după miezul 
nopţii, din cauza rupturilor de organe. Medicii făcuseră ce 
fac medicii, clinic şi profesional vorbind; când inima Verei 
devenise o linie dreaptă, asistentele preluaseră controlul. 

Ad mortem. 

În tăcere, intrară în parc, unul câte unul, îşi făcură semn 
cu capul unul celuilalt, se cutremurară puţin şi se 
prăbuşiră pe bănci. Veni şi un redactor de la Situation 
Stockholm. Vera fusese una dintre vânzătoarele lor timp 
de mulţi ani. Rosti câteva cuvinte emoţionante despre 
vulnerabilitate şi despre faptul că Vera fusese o sursă de 
căldură vie. Cu toţii încuviinţară. 

Apoi coborâră fiecare în amintirile lui. 

Iubita lor Vera era moartă. Ea, care nu reuşea niciodată 
să ajungă acolo, la viaţă. Care se lupta cu acele roade ale 
imaginaţiei şi cu amintirile murdare din copilărie şi care 
nu reuşise niciodată să deţină controlul. 

Era moartă. 

N-o să mai stea niciodată în soare la asfintit, şi n-o să-şi 
mai elibereze râsul aspru, şi n-o să se mai avânte în 
discuţii complicate despre lipsa de grijă faţă de cei pe care 
îi numea „oamenii care s-au abătut de la drum”. 

Barosul nu mai era. 

Jelle se strecură pe la marginea parcului, neobservat. Se 
aşeză pe o bancă din capătul îndepărtat. O indicație clară a 
nevoilor lui duale: sunt aici, la distanţă, ţineţi-vă departe. 
Nu ştia de ce venise acolo. Sau ştia. Acolo erau singurii 
oameni care ştiau cine e Vera Larsson. Femeia omorâtă 
din zona de nord a provinciei Uppland. Alţii nu mai erau. 
Alţii cărora să le pese sau care să o plângă. Numai cei care 
stăteau aici, pe băncile din jur. 

O adunare de victime sociale, de coate-goale. 


e 138 + 


Şi el. 

Care o iubise şi o văzuse cum adoarme şi-i mângâiase 
cicatricea albă şi apoi plecase. 

Ca un şobolan laş. 

Jelle se ridică din nou. 


În cele din urmă se hotărî. Mai întâi umblase aiurea 
sperând să dea peste vreo scară de bloc unde să se 
adăpostească sau peste vreun pod deschis, oriunde ar fi 
putut fi lăsat în pace. Dar în cele din urmă se trezi înapoi 
la cabana lui veche de lângă lacul Järla. Acolo era în 
siguranţă. Acolo nu avea să fie deranjat. 

Acolo se putea îmbăta cum trebuie. 

Jelle nu se îmbăta niciodată. Nu mai pusese gura pe 
spirtoase de ani de zile. Avea nişte bani de la revistă şi 
cumpără o jumătate de sticlă de votcă şi patru beri tari. 

Ar trebui să-i fie de ajuns. 

Se  prăbuşi pe podea. Câteva rădăcini groase 
împinseseră duşumeaua şi simţea mirosul mucegăit de 
pământ reavăn. Întinsese pe jos nişte cartoane maro şi le 
acoperise cu ziare ici şi acolo, era suficient în perioada aia 
a anului. larna se făcea rece ca gheaţa de îndată ce 
adormea. 

Îşi privi mâinile. Slabe, cu degete lungi şi subţiri. Mai 
degrabă gheare, se gândi el, când apucă prima cutie de 
bere. 

Şi pe a doua. 3 

Apoi stinse berea cu câteva guri de votcă. In clipa în 
care începu să-l lovească ameţeala, articulase deja 
întrebarea de cinci ori, cu o voce joasă. 

— De ce dracu’ am plecat? 

Şi nu găsise niciun răspuns. Aşa că reformulase 
întrebarea, puțin mai tare. 

— De ce dracu' n-am rămas? 

O întrebare foarte asemănătoare, din nou de cinci ori, şi 
acelaşi răspuns. Nicio idee. 

Când a treia bere şi a cincea înghiţitură de votcă se 
sedimentară în corp, începu să plângă. 


e 139 + 


Lacrimi lente şi grele care îşi croiau drum pe pielea lui 
aspră. 

Jelle plângea. 

Poţi să plângi fiindcă ai pierdut ceva. Sau fiindcă nu ţi s- 
a dat ceva. Poţi să plângi din multe motive, mărunte sau 
profund tragice, sau poţi să plângi fără niciun motiv. 
Plângi pur şi simplu, fiindcă o senzaţie a trecut pe lângă 
tine şi a ridicat un chepeng către trecut. 

Plânsul lui Jelle avea o cauză imediată. Vera Chioara. 
Dar lacrimile aveau surse mai profunde decât atât, după 
cum bine ştia. Surse care se refereau la soţia care 
divorțase de el, la câţiva prieteni dispăruţi, dar, mai presus 
de toate, la femeia bătrână de pe patul de moarte. Mama. 
Care murise cu şase ani în urmă. Stătuse lângă patul ei de 
moarte, la Căminul Radium. Trupul ei, drogat cu morfină, 
se odihnise liniştit sub pătura subţire, mâna pe care o 
ţinuse în mâna lui era ca gheara sfrijită a unei păsări. Dar 
simţise cum dintr-odată mâna se contractează puţin şi 
văzuse cum pleoapele mamei lui deschid o frântură către 
pupile şi auzise cum câteva cuvinte îi trec printre buzele 
subţiri şi uscate. Se aplecase mult mai aproape de faţa ei, 
mai aproape decât fusese de mulţi, mulţi ani, şi auzise ce 
spune. Fiecare cuvânt. Sintagmă după sintagmă. 

Apoi mama lui murise. 

Iar în momentul ăla el stătea acolo şi plângea. 

Când beţia îl conduse în cele din urmă într-o ceaţă de 
amintiri înfiorătoare, scoase primul urlet. lar când 
imaginile cu fum şi foc şi un harpon însângerat apărură din 
nou, mugi din toţi rărunchii. 


Trecea fără efort de la franceză la portugheză şi înapoi. 
Franceză în mobilul din stânga, portugheză în cel din 
dreapta. Stătea în biroul său exclusivist de director de la 
ultimul etaj de pe Sveavägen, cu vedere la curtea bisericii 
în care se afla mormântul lui Palme. 

Un vechi obiect al urii în cercurile sale. 

Nu mormântul, ci bărbatul care a fost împuşcat şi a 
ajuns în mormânt. 


e 140 œ» 


Olof Palme. 

Când auzise vestea crimei, Bertil Magnuson stătea în 
clubul Alexandra cu Latte şi încă vreo doi tipi voioşi din 
aceeaşi tagmă. 

— Şampanie! 

Latte strigase comanda, şi şampanie primiră. 

Toată noaptea. 

Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, crima încă era 
nerezolvată. Ceea ce nu-l prea deranja pe Bertil, care 
negocia în Congo. Un proprietar de terenuri din afara 
oraşului Walikale ceruse despăgubiri economice la un nivel 
care nu era deloc rezonabil. Managerul local portughez al 
companiei avea probleme. Agentul francez al companiei 
voia să accepte cererile, dar Bertil nu voia. 

— O să-i dau un telefon comandantului militar din 
Kinshasa. 

Sună şi stabili o întâlnire prin telefon cu încă un 
potentat dubios. 

Latifundiarii reticenţi erau o problemă minoră pentru 
Bertil Magnuson. Întotdeauna se rezolva de la sine în cele 
din urmă. 

Cu metode mai uşoare sau mai dure. 

Din păcate, niciunele dintre ele nu se puteau aplica 
problemei lui reale. Conversaţia înregistrată. 

Aflase că telefonul dat de Wendt nu putea fi urmărit. 
Aşadar, calea aceea îi era blocată. Astfel, nu ştia dacă 
Wendt îl sunase din străinătate sau dacă e în Suedia. Dar 
presupuse că Wendt îşi doreşte vreun fel de contact cu el. 
Mai devreme sau mai târziu. Altfel n-ar avea niciun sens 
să-i telefoneze. Sau? 

Bertil încercă să rezolve problema. 

Aşa că îi telefonă lui K. Sedovic. O persoană foarte de 
încredere. Îl rugă să verifice toate hotelurile şi motelurile 
şi hostelurile din Stockholm şi din împrejurimi ca să vadă 
dacă dă de vreo urmă de Nils Wendt. Dacă se află măcar în 
Suedia. Bertil ştia că are speranţe slabe. Şi chiar dacă 
Wendt ar fi în Suedia, n-ar sta neapărat la un hotel sau 
într-un loc similar. Mai presus de toate, nu sub numele lui. 


e 141 œ» 


Dar ce altceva putea să facă? 


O femeie drăguță, se gândi Olivia. Îşi păstrase silueta, 
probabil avusese succes ca escortă în tinereţe. Trăia de pe 
urma înfăţişării şi a corpului ei. Olivia derulă caseta. 
Stătea la masa din bucătărie cu laptopul şi se uita la 
interviul cu care Eva Carlsen îi trimisese un link. Cu Jackie 
Berglund. Avusese loc într-un magazin din Ostermalm. 
Weird & Wow de pe Sybillegatan. Un magazin tipic pentru 
genul său, şi tipic pentru zona în care se afla. Detalii 
cochete de interior combinate cu haine şocant de scumpe 
create de designeri. „Un magazin de faţadă”, aşa îl numise 
Eva, o faţadă pentru cealaltă afacere a lui Jackie. 

Red Velvet. 

Interviul fusese înregistrat cu câţiva ani în urmă. Eva 
era cea care o intervieva, şi era limpede că Jackie conduce 
singură magazinul. Olivia căută online şi-l găsi repede. Şi 
cu acelaşi proprietar: Jackie Berglund. 

Ar merita o vizită, se gândi Olivia. 

Se uită la restul interviului. Eva o convinsese pe Jackie 
să vorbească despre trecutul ei de escortă. Nu era nimic 
de care să se ruşineze, din contră, fusese un mod de a 
supravieţui. Nega categoric că ar fi oferit şi servicii 
sexuale. 

„Eram ca nişte gheişe, nişte însoţitoare sofisticate, eram 
invitate la evenimente şi dineuri ca să creăm o atmosferă 
mai plăcută. În plus, ne făceam legături.” 

A revenit de câteva ori asupra modului în care îşi făcea 
legături. Când Eva încerca să stabilească despre ce fel de 
legături e vorba, răspunsurile lui Jackie deveneau vagi. Ca 
să nu spunem „dispreţuitoare”. Considera că e ceva 
personal. 

„Dar erau legături de afaceri?” a întrebat Eva. 

„Ce altceva să fie?” 

„Legături de prietenie.” 

„Erau ambele.” 

„Mai păstraţi şi acum legăturile alea?” 

„Pe unele dintre ele, da.” 


e 142 œ» 


Şi aşa continua. Era clar ce urmăreşte Eva, clar pentru 
Olivia, cel puţin. Voia să stabilească dacă legăturile sunt 
aceleaşi cu clienţii. Nu clienţii de la magazin, ci clienţii din 
afacerea care folosea magazinul drept faţadă. Red Velvet. 

Serviciul de escorte al lui Jackie. 

Dar Jackie era mult prea isteaţă ca să cadă în capcana 
asta. Aproape a zâmbit când Eva a presat-o a patra oară pe 
tema clienţilor. Însă zâmbetul i-a dispărut repede când Eva 
a pus încă o întrebare. 

„Aveţi un registru al clienţilor?” 

„De la magazin?” 

„Nu.” 

„Atunci nu sunt sigură la ce vă referiţi.” 

„Un registru al clienţilor celeilalte activităţi a 
dumneavoastră, de furnizoare de prostituate? Prin 
intermediul Red Velvet.” 

Oliviei nu-i venea să creadă că Eva îndrăznise să pună 
acea întrebare. Respectul faţă de ea îi crescu imediat. Şi, 
evident, nici lui Jackie nu-i venea să creadă că cineva 
îndrăznise să pună acea întrebare. O privea pe Eva cu o 
expresie care venea deodată dintr-o cu totul altă lume. O 
lume interzisă. O privire care îi aminti Oliviei de 
avertizarea Evei. O femeie cu o privire ca aceea nu eo 
persoană pe care să te duci să o spionezi. 

Mai ales dacă ai douăzeci şi trei de ani şi nimic concret 
pe care să te bazezi. 

Absolut nimic. 

Şi dacă te crezi Sherlock Holmes. 

Olivia nu se putu abţine să zâmbească puţin, în sinea ei, 
în faţa laptopului. Deodată se gândi la poliţia germană 
care crease un troian care putea să-ţi intre în laptop şi să 
înregistreze tot ce se întâmplă în faţa camerei. 

Lăsă capacul laptopului puţin în jos. 


Era aproape miezul nopţii când Jelle se trezi în cabana 
lui prăpădită. Încet, cu greu, cu ochi care păreau să aibă 
pleoapele lipite cu clei şi cu un fel de melc în gură. Cu o 
mahmureală pe cinste şi acoperit cu vomă, lucru de care 


e 143 + 


nu îşi amintea deloc. Se ridică încet în şezut, cu spatele 
lipit de perete. Văzu cum lumina lunii intră filtrată printre 
scânduri. Îşi simţea creierul ca pe un piure de cartofi. 
Rămase acolo mult timp şi simţi cum ceva creşte înăuntrul 
lui, un fel de furie încălzită, făurită în piept şi care îi urca 
în cap. Aproape îi era greu să vadă. Deodată zvâcni şi se 
ridică în picioare. Deschise uşa cu un şut, cu o violenţă 
considerabilă.  Scândurile zburară în toate direcţiile. 
Moartea Verei şi propria trădare luaseră poziţie în trupul 
lui ca un levier de fier. Izbi cu o mână în cadrul uşii şi păşi 
afară. 

Afară din vid. 

x 

Era trecut bine de miezul nopţii când începu să urce 
treptele. Treptele de piatră din stânga garajului Katarina. 
Treptele lui Harald Lindberg. De pe Katarinavägen până 
pe Klevgrând, patru rânduri de trepte, în total 119 trepte 
de piatră care urcau şi tot atâtea care coborau, cu câte un 
felinar lângă fiecare palier. 

Ploua, o ploaie grea şi călduţă de vară, dar asta nu îl 
deranja. 

Hotărâse că a venit momentul. 

Cu mult timp în urmă, în Epoca de Piatră, avusese un 
corp atletic. Musculos şi înalt de 192 de centimetri. Nu mai 
avea nimic atletic. Ştia că starea lui fizică e îngrozitoare, 
că muşchii aproape i s-au topit, că trupul îi e părăginit de 
ani de zile. Că e aproape o epavă. 

Aproape. 

Avea de gând să schimbe asta. 

Urcă treptele de piatră, pas cu pas, şi îi luă ceva timp să 
ajungă sus. Avu nevoie de şase minute până la Klevgrând 
şi de patru minute ca să coboare din nou. Iar când începu 
să urce a doua oară, ajunse la capăt. 

Absolut. 

Se prăbuşi pe primul palier şi simţi cum i se zbate inima 
în piept. Aproape o auzea printre coaste. Cum se lupta ca 
un picamăr, şi nu înţelegea ce încearcă omul ăsta să facă, 
şi cine se crede. 


e 144 œ 


Sau de ce e în stare. i N 

Nu de prea mult. Deocamdată. In clipa aia, de nimic. In 
clipa aia stătea, asudând şi gâfâind şi încercând cu mari 
eforturi să apese butoanele potrivite de pe telefonul mobil. 
În cele din urmă, reuşi. În cele din urmă, găsi filmulețul 
online. 

Moartea violentă Verei. 

Filmul începea arătând spatele unui bărbat care copula 
cu o femeie aflată sub el. El şi Vera. Porni din nou 
filmuleţul. I se vedea faţa? Puțin probabil. Dar chiar şi aşa. 
Ştia că Forss şi acoliţii lui vor examina cu atenţie fiecare 
cadru. Bărbatul din rulotă trebuie să fie o persoană de 
interes considerabil pentru ei. Ce avea să se întâmple dacă 
îl puteau identifica? La locul unei crime? Şi Forss, dintre 
toţi oamenii? 

Lui Jelle nu-i plăcea ideea. Nu-i plăcea de Forss. Un om 
de căcat. Dar Forss putea stârni o mulţime de necazuri 
dacă era de părere că Jelle e implicat în uciderea Verei. 

Iar asta se putea întâmpla curând. 

Jelle lăsă filmul să meargă puţin. Când băieţii începură 
să o bată pe Vera, îl închise şi se uită peste Katarinavägen. 
Ce nenorociţi laşi, se gândi el, au aşteptat până să plec eu. 
N-au îndrăznit să se apropie cât timp eram încă acolo. Au 
vrut s-o ia la bătaie pe Vera când era singură. 

Biata Vera. 

Scutură puţin din cap şi se frecă la ochi. Ce sentimente 
avusese de fapt pentru Vera? Înainte să se întâmple cu 
adevărat ce s-a întâmplat? 

Tristeţe. 

Din prima clipă în care a întâlnit-o şi a văzut cum ochii ei 
s-au agăţat ca nişte lipitori de ai lui, de parcă era o scară 
din frânghie către viaţă. Iar el nu era aşa. Coborâse destul 
de mult în ultimii câţiva ani. Nu până la capăt, trebuia să 
recunoască, nu până unde se afla Vera, dar nu era cu 
multe trepte deasupra ei. 

În momentul ăla ea era moartă, iar el stătea acolo. 
Absolut dărâmat. Pe nişte scări de piatră aproape de 
Slussen. Şi se gândea la ea, la cum a lăsat-o singură în 


e 145» 


rulotă şi a plecat să se plimbe. În momentul ăla avea să se 
plimbe pe acolo. În sus şi în jos, pe scări. Noapte după 
noapte, până când avea să fie suficient de în formă cât să 
poată face ce simţea că e obligat să facă. 

Să se ocupe de bărbaţii care au ucis-o pe Vera. 


Fu aşa cum se aşteptase Bertil Magnuson. K. Sedovic îi 
dăduse raportul: niciun Nils Wendt la niciun hotel din 
Stockholm. Dar unde putea să-şi facă veacul? Dacă era 
măcar în Stockholm? Abia dacă mai avea câteva legături 
de odinioară, Bertil verificase deja, discret. Wendt nu mai 
era în agenda telefonică a nimănui. 

Şi acum? 

Bertil se ridică şi se duse la fereastră. Maşinile rulau pe 
Sveavägen şi nu se auzeau. Cu câţiva ani în urmă îşi 
montaseră nişte ferestre exclusiviste cu geam izolator pe 
toată partea dinspre stradă a clădirii. O investiţie 
raţională, se gândi Bertil, iar apoi îi veni în minte alt gând. 

Sau mai degrabă o idee. 

O realizare neaşteptată. 

Despre unde ar putea fi găsit Nils Wendt împreună cu 
înregistrarea lui respingătoare. 


Băiatul cu păr blond şi ondulat o lua uşor. Placa de 
skateboard avea o crăpătură în mijloc. O găsise într-un 
container de gunoi cu o zi în urmă şi o reparase cât de 
bine fusese în stare. Roţile erau uzate, iar el era pe un deal 
abrupt, aşa că o lua uşor. Asfalt. Apoi era o bucată lungă şi 
dreaptă spre clădirile înalte cu culorile lor ţipătoare, 
Flemingsberg, cu mici pâlcuri de copaci în faţă. Ici şi colo, 
câte un loc de joacă. Aproape la fiecare balcon, ieşea în 
afară câte o antenă parabolică. Mulţi oameni de acolo 
voiau să vadă canale de televiziune din alte ţări. 

Băiatul se uită spre una dintre clădirile albastre, la 
etajul al şaptelea. 

Stătea lângă o masă de plastic laminat în bucătărie, 
fumând, întoarsă către o crăpătură mică unde deschisese 
geamul. Nu voia să fumeze în apartament. l-ar fi plăcut să 


e 146 - 


se fi lăsat de tot de fumat. Voia să facă asta de ani de zile, 
dar era singurul viciu pe care-l avea şi ştia că suma viciilor 
e constantă. Dacă s-ar fi lăsat de fumat, nu ar fi făcut decât 
să se apuce de altceva. 

De ceva mai rău. 

O chema Ovette Andersson şi era mama lui Acke, un 
băiat cu păr blond şi ondulat, care nu împlinise de mult 
zece ani. 

Ovette avea patruzeci şi doi. 

Suflă nişte fum prin crăpătură şi se întoarse către ceasul 
de pe perete, dintr-odată. Ceasul se oprise. Era oprit de 
mult. Baterii noi, colanţi noi, cearşafuri noi, o existenţă 
nouă, se gândi ea. Lista era copleşitor de lungă. Iar în cap 
de tot era o pereche de ghete noi de fotbal pentru Acke. O 
să le primească de îndată ce ea o să-şi permită, îi 
făgăduise ea. După ce o să plătească chiria şi tot restul. Iar 
tot restul includea nişte datorii mari pe care le colectau 
executorii judecătoreşti şi ratele de la o operaţie estetică. 
şi mărise sânii cu câţiva ani în urmă şi se împrumutase ca 
să o facă. Trebuia să fie atentă la fiecare bănuţ. 

— Bună! 

Acke lăsă jos skateboardul crăpat şi se duse drept la 
frigider să ia nişte apă rece. li plăcea apa rece. Ovette 
punea întotdeauna doi litri într-o carafă în frigider, ca să-l 
aştepte pe băiat când venea acasă. 

Locuiau într-un apartament cu două camere. Două 
camere şi o bucătărie şi o baie în unul dintre blocurile 
înalte. Acke mergea la Şcoala Annerstad din centru. Dar 
era vacanţa de vară. Ovette îl trase pe Acke aproape. 

— Cred că trebuie să lucrez în seara asta. 

— Ştiu. 

— S-ar putea să întârzii. 

— Ştiu. 

— Ai fost la antrenament? 

— Da. 

Acke minţea, dar Ovette nu ştia asta. 

— Să nu-ți uiţi cheia. 

— Nu. 


e 147 œ 


Acke avea propria cheie de când îşi aducea aminte. Îşi 
purta singur de grijă mare parte din zi. Partea când mama 
lui era în oraş şi lucra. Atunci de obicei juca fotbal până se 
întuneca, după care venea acasă şi îşi încălzea ce 
preparase mama lui. Mereu avea gust bun. Apoi se juca pe 
calculator. 

Asta dacă nu făcea altceva. 


Olivia se grăbea şi de fapt detesta hypermarketurile. 
Mai ales cele în care nu mai fusese niciodată. Detesta să 
umble mai mult sau mai puţin pierdută printre raioanele 
înguste, cu rafturi prea pline, încercând să găsească o 
conservă mică de vongole?, iar în cele din urmă să fie 
nevoită să caute vreun angajat în semiuniformă. 

— Cum aţi spus că se numesc, aţi spus...? 

— Vongole. 

— E un soi de legumă? 

Dar în ziua aia nu avea timp să aleagă un magazin. 
Tocmai îşi luase maşina de la inspecția tehnică din 
Lännersta şi intrase să-şi facă cumpărăturile în uriaşul 
hypermarket ICA Maxi din Nacka. Fugea din parcare către 
intrarea cu geamuri de sticlă şi îşi dădu seama că probabil 
nu are o monedă de cinci coroane, aşa că trebuia să se 
mulţumească doar cu un coş de plastic. Avea o bancnotă 
de cincizeci de coroane în buzunar, dar nu avea timp să o 
schimbe. La câţiva metri în faţa intrării stătea un bărbat 
înalt şi slab, cu o revistă în mână. Unul dintre acei oameni 
fără adăpost care îşi câştigau existenţa sărăcăcioasă 
vânzând Situation Stockholm. Bărbatul avea nişte cruste 
pe faţă, părul lung îi era încâlcit şi strălucea de grăsime, 
şi, judecând după hainele pe care le purta, îşi petrecuse 
ultimele săptămâni foarte aproape de pământ. Olivia îi 
aruncă o privire bărbatului. Pe ecusonul de la gâtul lui 
scria „Jelle”. Trecu repede pe lângă el. Uneori cumpăra o 
revistă, dar nu şi în ziua aia. Nu când era atât de grăbită. 
Intră pe uşile turnante şi făcu câţiva metri în hol - apoi se 


2 Venerupis decussate, o specie de scoici consumată mai ales în 
bucătăria italienească. 


e 148 >» 


opri brusc. Încet, se întoarse şi-l privi o clipă pe bărbatul 
care stătea afară. Fără să ştie cu adevărat de ce, ieşi din 
nou, se duse şi se opri la câţiva metri de bărbat şi se uită la 
el. Bărbatul se întoarse către ea şi făcu un pas, doi în faţă. 

— Situation Stockholm? 

Olivia scotoci în buzunar, găsi bancnota de cincizeci de 
coroane şi o ridică în timp ce scană chipul bărbatului. El 
luă bancnota şi-i dădu restul şi o revistă. 

— Mulţumesc. 

Olivia luă revista şi formă întrebarea care-i stătea pe 
limbă. 

— Sunteţi Tom Stilton? 

— Aşa, şi? Da? 

— Pe ăla scrie „Jelle”. 

— Tom Jesper Stilton. 

— OK. 

— Aşa, şi? 

Olivia trecu repede pe lângă bărbat şi intră din nou pe 
uşile turnante. Se opri în acelaşi loc ca înainte, aşteptă ca 
răsuflarea şocată să-i revină la normal, şi se întoarse. 
Bărbatul de afară tocmai îşi punea revistele într-un rucsac 
prăpădit, pregătindu-se să plece. Olivia reacţionă. Incet. 
leşi din nou şi se duse după bărbat. Mergea destul de iute. 
Olivia fu nevoită aproape să alerge pe ultima bucată ca să-l 
prindă din urmă. Bărbatul nu se opri. Olivia îi tăie calea. 

— Care e treaba? Mai vreţi nişte reviste? zise el. 

— Nu. Mă numesc Olivia Rönning şi sunt studentă la 
Academia de Poliţie. Vreau să discut cu dumneavoastră. 
Despre cazul de pe plajă. Cel de pe Nordkoster. 

Chipul ars de soare al bărbatului nu trădă nicio reacţie. 
Doar se întoarse cu spatele şi ieşi drept în stradă. O 
maşină trebui să frâneze brusc, iar şoferul cu părul 
pieptănat pe spate făcu un gest obscen. Bărbatul continuă 
să meargă. Olivia rămase pe loc. Mult timp. Atât de mult 
timp încât îl văzu dispărând după un colţ de beton lao 
oarecare distanţă. Stătea atât de nemişcată şi de dreaptă 
încât un domn în vârstă se simţi obligat să i se adreseze 
ezitând. 


e 149 + 


— Te simţi bine? 

Olivia se simţea oricum, ra bine nu. 

Se prăbuşi pe scaun în maşină şi încercă să-şi revină în 
fire. Maşina ei era în parcarea întinsă de lângă 
hypermarketul unde tocmai îl întâlnise pe bărbatul care 
fusese responsabil de ancheta crimei de pe Nordkoster 
timp de şaisprezece ani. 

Fostul detectiv inspector-şef Tom Stilton. 

„Jelle”? 

Cum naiba ajunsese de la Jesper la Jelle? 

Potrivit profesorului ei, unul dintre cei mai buni 
anchetatori de crime din Suedia, cu una dintre cele mai 
rapide cariere din istoria poliţiei suedeze. Şi ajunsese să 
vândă Situation Stockholm. Un om care dormea pe unde 
apuca. Într-o stare fizică îngrozitoare. Atât de îngrozitoare 
încât Olivia trebuise să facă un mare efort ca să se 
convingă că într-adevăr e el. 

Dar era. 

Văzuse o mulţime de fotografii cu Stilton când trecuse 
prin articolele de ziar despre cazul de pe plajă la Biblioteca 
Naţională, şi văzuse o fotografie veche cu el acasă la 
Gunnar, în Strömstad. Fusese oarecum fascinată de 
expresia lui intensă, şi remarcase că arată atrăgător, 


precum şi diferit. d, 

Nu mai arăta aşa. 

Declinul fizic îi golise înfăţişarea de orice personalitate. 
Până şi ochii parcă îi muriseră. Corpul lui slab susţinea 
împotriva voinţei sale un cap cu păr lung, care cu 
siguranţă nu se potrivea. 

Şi totuşi era Stilton. 

Ea reacţionase instinctiv, iniţial, când trecuse pe lângă 
el, o senzaţie efemeră trecuse iute pe lângă ea şi formase o 
imagine când se opri dincolo de uşi: Tom Stilton? Nu se 
poate. Ba da... iar apoi ieşise din nou şi-i studiase chipul. 


Nasul. Sprâncenele. Cicatricea foarte vizibilă de sub un 
colţ al gurii. 


< 150 - 


El era. 

Iar în momentul ăla dispăruse. 

Olivia se foi puţin pe scaun. Lângă ea era un caiet cu 
multe întrebări şi gânduri notate despre cazul de pe plajă. 
Toate scrise pe foaie, gata să primească răspunsurile de la 
bărbatul care fusese responsabil de ancheta crimei. 

Tom Stilton. 

Un boschetar prăpădit. 


Boschetarul însuşi stătea în clipa aia pe malul lacului 
Järla. Cu rucsacul încă în spate. Stătea acolo uneori, nu 
prea departe de cabana lui de lemn. Câteva tufişuri dese, 
nişte apă care picura sub un pod vechi de lemn, o linişte 
relativă. 

Rupse o crenguţă dintr-un tufiş de lângă el, îi smulse 
frunzele şi o întinse cât de departe putu. Departe, unde 
amesteca în apa tulbure cu ea. 

Era tulburat. 

Nu fiindcă fusese recunoscut, cu asta trebuia să 
trăiască. Era, într-adevăr, Tom Jesper Stilton şi nu avea 
niciun plan să-şi schimbe numele. Ci din cauza a ceea ce 
spusese ea, fata care îi tăiase calea şi părea derutată. 

Olivia Ronning. 

Cunoştea numele acela foarte bine. 

„Vreau să discut cu dumneavoastră. Despre cazul de pe 
plajă. Cel de pe Nordkoster.” 

Există eternităţi şi eternităţi. Şi apoi există eoni. O 
eternitate de eternităţi. Asta era distanţa aproximativă pe 
care Stilton o simţea faţă de vechea lui viaţă. Şi totuşi fu 
nevoie de numai câteva cuvinte pentru ca acel eon să se 
micşoreze până la dimensiunile unei căpuşe şi să-şi 
înceapă penetrarea lacomă. 

Cazul de pe plajă. 

Suna atât de neînsemnat, se gândi el. O plajă şi un caz. 
Atât de inofensiv. Dar el nu-i spusese niciodată „cazul de 
pe plajă”. Credea că astfel ar fi degradat una dintre cele 
mai respingătoare crime pe care le-a anchetat. Suna ca un 
titlu de ziar. El se referise întotdeauna la caz numindu-l 


e 151 œ» 


„Nordkoster”. Concret. Ceva ce ar spune un poliţist. 

Şi nerezolvat. 

Cât despre motivele pentru care Olivia Rönning era 
interesată de Nordkoster, nu erau problema lui. Ea venea 
dintr-o altă lume. Dar implantase o căpuşă în corpul lui 
mintal. Făcuse o incizie în ceea ce era el în momentul ăla, 
şi lăsase trecutul să intre, iar asta îl tulbura. Nu voia să fie 
tulburat. Nu de trecut, şi cu siguranţă nu de ceea ce îl 
tulburase suficient timp de aproape optsprezece ani. 

Jelle scoase crenguţa din apă. 


Ploaia uşoară de vară cădea peste manifestanţii care se 
adunaseră pe trotuarul de vizavi de sediul central al 
companiei MWM de pe Sveavâgen. Aveau pancarte cu 
diverse sloganuri: AFARĂ DIN CONGO ACUM), 
PRĂDUITORILOR!, OPRIȚI EXPLOATAREA COPIILOR! Un 
grup mic de poliţişti stăteau la o oarecare distanţă. 

Lângă mormântul lui Olof Palme, un bărbat în vârstă se 
sprijinea de o faţadă. Urmări manifestanţii, le înregistră 
pancartele şi le citi unul dintre pliante. 


„Extracţiile de tantalit realizate de MWM distrug 
habitatele naturale de neînlocuit. În faţa lăcomiei, 
gorilele sunt amenințate cu dispariţia când sursele 
lor de hrană dispar! De asemenea, sunt ucise şi 
vândute pe post de carne de vânat! Opriţi violarea 
fără scrupule a naturii înfăptuită de MWM!” 


Pliantul era ilustrat cu imagini înfiorătoare cu gorile 
moarte, legate de pari ca nişte figuri hristice însângerate. 

Bărbatul lăsă pliantul în jos. Ridică încet privirea ca să 
se uite la faţa de peste stradă, tocmai la ultimul etaj, unde 
se afla sediul central. Unde avea biroul proprietarul şi 
directorul executiv Bertil Magnuson. Privirea bărbatului se 
lipi de punctul acela. Ştia că Bertil e înăuntru. Îl văzuse 
cum sosise în Jaguarul lui bine lustruit şi cum se furişase 
pe uşă. 

Ai îmbătrânit, Bertil, se gândi Nils Wendt. Pipăi 


e 152 œ» 


buzunarul în care avea caseta. 


În oraş încă mai rămăsese puţin din ziua de lucru, deşi 
se apropia treptat de sfârşit. Pentru Ovette Andersson, 
ziua de lucru abia începuse. Locul ei de muncă, trotuarul 
dintre Riksbanken şi Academia de Arte Frumoase, era de 
fapt activ zi şi noapte. Maşinile începuseră deja să se 
târască pe stradă, căutând ceea ce Legea prostituţiei 
numea „vânzătoare de sex”. În opoziţie cu „cumpărătorii 
de sex”. De parcă era vorba de o tranzacţie oficială de 
afaceri cu produse sexuale. 

Nu trecu mult până când prima maşină se opri lângă 
Ovette şi lăsă geamul în jos. După ce stabiliră formalităţile 
şi Ovette urcă în maşină, îşi alungă ultimul gând legat de 
Acke. Merge la antrenamentele de fotbal. Se distrează de 
minune. Curând o să primească o pereche nouă de ghete 
de fotbal. Ovette închise portiera maşinii. 


Era aproape şapte seara când Olivia intră în apartament. 
Elvis stătea tolănit ca un model dintr-un afiş Playboy pe 
covoraşul din hol, cu picioarele întinse în toate direcţiile: 
cerea atenţie tandră. Olivia îl luă în braţe şi-şi îngropă faţa 
în blana moale a motanului ei iubit. Mirosea puţin a 
mâncarea pe care o mâncase de dimineaţă. Îşi luă poziţia 
pe umărul ei, locul lui favorit, şi începu să-i mestece părul. 

Cu motanul pe umăr, scoase un suc rece din frigider şi 
se lăsă greoi pe un scaun la masa din bucătărie. Pe drum 
spre casă din Nacka, îşi examinase experienţa pe care o 
avusese cu Stilton. L-a găsit, în cele din urmă, iar bărbatul 
era un boschetar. În regulă. Presupunea că există motive 
pentru asta şi că nu sunt treaba ei. Dar Stilton încă era o 
sursă importantă pentru cazul de pe plajă. O sursă complet 
neinteresată, evident, dar...? Sigur, putea să renunţe la 
caz, la urma urmei, nu era o temă obligatorie, dar asta nu 
prea era genul ei. 

Din contră. 

Întâlnirea cu Stilton îi oferise cazului o nouă 
dimensiune, pentru ea şi pentru imaginaţia ei uşor de 


< 153 + 


stârnit. Declinul lui Stilton de la un detectiv inspector-şef 
onorat la o epavă fizică avea ceva de-a face cu cazul de pe 
plajă? Oare acum şase ani a dat peste ceva care l-a făcut 
să plece din poliţie? Chiar dacă a plecat din motive 
personale? 

— Nu numai. 

Åke Gustafsson recunoscuse asta când îi telefonase din 
nou şi insistase puţin. 

— Atunci ce a mai fost? 

— A fost un conflict legat de o anchetă. 

— Cazul de pe plajă? 

— Nu ştiu, eu abia începusem facultatea atunci, am auzit 
despre asta doar în treacăt. 

— Deci ăsta a fost un alt motiv pentru care a plecat? 

— Posibil. 

Imaginaţia Oliviei nu avea nevoie de mai mult. „Posibil.” 
Posibil să fi plecat din poliţie fiindcă a avut loc un conflict 
referitor la ceva ce ar fi putut fi legat de cazul de pe plajă? 
Sau de alt caz care avea vreo legătură? Ce făcea Stilton 
când a plecat din poliţie? Oare putea să afle? 

Se hotări să nu renunţe la Stilton. O să-l urmărească şi o 
să-l găsească orice ar fi. Sau în termeni mai concreţi, o să 
meargă la redacţia Situation Stockholm şi o să afle tot ce 
se poate despre Stilton. 

Iar apoi o să-l contacteze din nou. 

Oarecum mai bine pregătită. 


Pe treptele de piatră se întâlniră din nou. Era târziu, 
abia trecut de unu dimineaţa, din întâmplare. Stilton 
cobora a patra oară când Mink urca. 

Se întâlniră pe al doilea palier. 

— Salut. 

— Te dor dinţii? 

— Stai jos. 

Stilton arătă spre o treaptă. Mink reacţionă imediat. 
Atât la tonul destul de aspru, cât şi la faptul că Stilton nu a 
trecut pur şi simplu mai departe. Voia să vorbească? Mink 
se uită la treapta către care arătase Stilton şi se întrebă 


e 154 


când a aterizat acolo ultimul căcat de câine. Se aşeză, iar 
Stilton se puse lângă el. Atât de aproape încât Mink nu 
putu să nu observe un miros nu tocmai plăcut de gunoi şi 
amoniac. 

Şi foarte multă sudoare. 

— Cum o mai duci, Tom? întrebă cu vocea lui chiţăită. 

— Au omorât-o pe Vera. 

— Ea era cea din rulotă? 

— Da. 

— O cunoşteai? 

— Da. 

— Ştii cine a făcut-o? 

— Nu, tu ştii? 

— De unde să ştiu? 

— Pe vremuri, ştiai înaintea celor mai mulţi oameni 
imediat ce se întâmpla vreo chestie. Ţi-ai pierdut talentul? 

Un astfel de comentariu s-ar fi soldat cu un cap în gură 
şi un nas spart pentru teoretic oricine în afară de Stilton. 
Aşa că Mink înghiţi în sec şi-l observă pe boschetarul înalt 
cu miros puternic de lângă el. Cu câţiva ani în urmă 
rolurile erau clar inversate. Pe când Mink era cu câteva 
trepte mai jos pe scara socială, iar Stilton cu siguranţă cu 
câteva trepte mai sus. 

Lucrurile erau cum erau. Mink se trase puţin de coada 
de cal. 

— Ai nevoie de asistenţă? 

— Da, zise Stilton. 

— OK. Şi ce-ai de gând să faci? Dacă pui mâna pe ei? 

— Să-i salut din partea Verei. 

Stilton se ridică în picioare. Două trepte mai jos, se 
întoarse şi ridică din nou privirea. 

— O să fiu aici noaptea, cam pe la ora asta. [inem 
legătura. 

Continuă să coboare. Mink rămase aşezat, oarecum 
surprins. Era ceva nou la Stilton, ceva schimbat, ceva în 
felul în care se mişca şi în privirea lui. 

Era din nou fermă. 

La locul ei. 


< 155» 


În ultimii ani dispărea de îndată ce încercai s-o 
surprinzi. Dar în clipa aia aterizase direct în ochii lui Mink 
şi nu deviase nici măcar un milimetru. 

Jelle surprinsese din nou privirea lui Tom Stilton. 

Ce s-a întâmplat? ġ 


Stilton însuşi era mulțumit de întâlnirea de pe treptele 
de piatră. Îl cunoştea pe Mink şi era perfect conştient de 
capacitățile lui. Unul dintre puținele talente ale lui Mink 
era să facă rost de informaţii. Un comentariu aici, o 
conversaţie surprinsă acolo, mereu în mişcare în cercuri 
complet diferite, prinzând bucățele pe care le punea 
laolaltă pentru a forma un tipar. Un nume. Un eveniment. 
În alte circumstanţe, ar fi putut deveni un strălucit analist 
de actualități. 

In cu totul alte circumstanţe. 

Dar Mink îşi folosise cum trebuie talentul. Nu în ultimul 
rând de când intrase prima oară în contact cu fostul 
detectiv inspector-şef Tom Stilton. Stilton înţelesese iute 
cum putea folosi capacitatea de absorbţie şi ciripitul lipsit 
de scrupule al lui Mink. 

— Eu nu ciripesc! 

— Scuze. 

— Mă vezi să fiu vreun jegos de ciripitor? 

Stilton încă îşi mai amintea conversaţia. Mink fusese 
furios şi indignat. 

— Te văd că eşti un informator. Tu cum te vezi? zise 
Stilton. 

— Informator e OK. Doi profesionişti care fac schimb de 
experienţă e şi mai bine. 

— Şi care e profesia ta? 

— Acrobat pe sârmă. 

În clipa aceea Stilton îşi dăduse seama că Mink e 
probabil un ciripitor puţin mai complex decât ceilalţi de 
care se folosea, şi poate că merita să i se acorde o atenţie 
suplimentară. 

Un acrobat pe sârmă. 


x 


<e 156 » 


Vreo oră mai târziu, Stilton înainta prin pădurea 
Ingenting cărând o cutie de carton de genul celor folosite 
de oamenii care ajută la mutări. Uitase întâlnirea cu Mink. 
Era total concentrat asupra rulotei gri şi murdare. Asupra 
faptului că trebuia să facă faţă unei întâlniri cu ea. Se 
hotărâse să se mute acolo. 

Deocamdată. 

Ştia că poliţia terminase acolo şi consiliul voia să scape 
de rulotă. Dar uciderea Verei îngreunase puţin hârţogăria. 
Aşa că rulota încă se afla acolo. 

Şi atâta timp cât avea să fie acolo, Stilton avea să 
locuiască în ea. 

Dacă putea face faţă. | 

Nu era atât de uşor. In primul rând. Simplul fapt de a 
vedea patul în care făcuseră dragoste îl dezechilibră. Dar 
puse cutia de carton pe podea şi se aşeză pe patul de pe 
partea opusă. Măcar era uscat înăuntru. O lampă, saltele, 
cu o ţeavă nouă şi puţină întreţinere, putea face cu 
siguranţă arzătoarele Calor să funcţioneze din nou. Puțin îi 
păsa de şirurile de furnici. Se uită în jur. Poliţia luase cea 
mai mare parte a lucrurilor pe care Vera le ţinuse în 
rulotă. Inclusiv un desen cu un harpon pe care-l făcuse el 
odinioară. Acolo, la masa aia, când Vera a vrut să ştie cum 
a fost copilăria lui. 

— Ai avut de-a face cu un harpon? 

— Aproximativ. 

Îi povestise puţin despre Rödlöga, un pâlc de insulițe din 
arhipelagul exterior aflat la nord de Stockholm. Despre 
cum crescuse cu o bunică cu amintiri personale despre 
vânătorile de foci de odinioară şi despre jefuirea vaselor 
naufragiate. Iar Vera se agăţase de fiecare cuvânt rostit de 
el. 

— Sună ca o copilărie frumoasă. Corect? 

— A fost frumos. 

Ea nu avea nevoie să ştie mai mult decât atât. Nimeni 
altcineva nu ştia mai mult, decât Mette şi Mârten Olsâter, 
şi fosta lui soţie. Dar cu ei se sfârșea. 

Nici măcar Abbas el Fassi nu ştia. 


157 œ» 


În momentul ăla, Rune Forss stătea probabil în vreun 
birou gălbui de la sediul poliţiei, luminat cu neoane, şi se 
uita la un desen cu un harpon şi se întreba dacă are vreo 
legătură cu uciderea Verei Larsson. Stilton zâmbea undeva 
în sinea lui. Forss era un cretin. Nu avea să rezolve 
niciodată uciderea Verei. O să-şi facă pontajul şi o să-şi 
întocmească rapoartele, iar apoi o să-şi strecoare degetele 
grase într-o bilă de bowling. 

Acolo îşi băga angajamentul. 

Stilton se întinse pe pat şi apoi se ridică din nou. _ 

Nu era atât de uşor să-i preia pur şi simplu rulota. Încă 
era acolo, iar el simţea asta. Şi o vedea. Incă erau urme 
din sângele care fusese şters de pe podea. Se ridică şi izbi 
cu pumnul în perete. 

Şi se uită din nou la urmele de sânge. 

Niciodată nu se gândise în termeni de răzbunare. Ca 
anchetator de crime, întotdeauna îşi păstrase distanţa în 
raport cu victimele şi cu făptaşii. In cel mai rău caz, fusese 
mişcat de câteva ori de modul în care putea afecta 
membrii apropiaţi ai familiei. Oameni normali care îşi 
vedeau de viaţa lor şi care deodată erau loviți de fulger 
drept în inimă. Încă îşi mai amintea cum într-o dimineaţă 
devreme trebuise să trezească o mamă singură şi să-i 
spună că unicul ei fiu a mărturisit că a ucis trei oameni. 

— Fiul meu? 

— Aveţi un fiu pe nume Lage Svensson? 

— Da. Ce spuneaţi că a făcut? 

Genul ăla de conversaţie. Putea să-i rămână o vreme în 
minte lui Stilton. 

Dar niciodată răzbunare. 

Până acum. Cu Vera. De data asta era altfel. 

Se prăbuşi din nou pe pat şi privi în sus la tavanul jegos. 
Erau nişte urme de la ploaia căzută pe cupola de plexiglas 
spartă. Incet, începu să lase înăuntru câte ceva din ceea ce 
de obicei ţinea afară. 

Cum de ajunsese aici? 

Cu şiruri de furnici şi o baltă de sânge ştearsă şi un corp 
- al lui - care era pe cale să devină o epavă totală? 


< 158 + 


Într-o rulotă? 

Ştia ce declanşase totul cu şase ani în urmă, asta n-ar fi 
uitat niciodată. Ultimele cuvinte ale mamei lui. Dar, chiar 
şi aşa, încă era uimit de cât de repede se întâmplase totul. 
Cum renunţase la lucruri. Cât de uşor i-a fost odată ce s-a 
hotărât. Cât de repede s-a scurs de vlagă. Intenţionat. Cum 
a renunţat la toate lucrurile la care putea renunţa, şi puţin 
mai mult, pe deasupra, şi cum se străduise activ să se 
scufunde. Şi observase cât de uşor duce un lucru la altul. 
Cum nu era nimic care să-l împiedice să se abţină. Să se 
stingă. Să se izoleze. Cât de uşor îi fusese să se strecoare 
într-o viaţă în care era complet lipsit de responsabilităţi, 
complet vegetativ. 

Într-un vid. 

Reflectase în interiorul acestuia - al vidului său - de 
multe ori, izolat de existenţa tuturor. Reflectase la 
elemente primordiale precum viaţa şi moartea, la însuşi 
sensul vieţii. Văzuse lucrurile în conturul lor, încercase să 
găsească o ancoră, un scop, ceva de care să-şi agaţe viaţa. 
Dar nu găsise nimic. Nici măcar un cui. Nici măcar o 
piuneză. Căderea dintr-o poziţie din viaţa normală şi 
acceptată până într-o prăpastie, printre cei care erau 
dispreţuiţi, îl lăsase pur şi simplu cu mâinile goale. 

Atât psihic, cât şi fizic. 

O vreme încercase să-şi vadă existenţa ca pe o formă de 
libertate. Liber de obligaţii sociale, de responsabilităţi, de 
orice. 

Un om liber! 

Autoamăgire, precum cea căreia se dedicau unii dintre 
oamenii fără adăpost. O abandonase nu după mult timp. 
Nu era un om liber, iar el ştia asta. 

Era, însă, un bărbat în toată puterea cuvântului. 

O epavă într-o rulotă, ar fi crezut mulţi oameni. Pe bună 
dreptate. Dar o epavă care a învăţat că o persoană care stă 
tocmai la fundul prăpastiei măcar are pământ solid sub 
picioare. lar asta e mai mult decât lucrurile cu care se pot 
lăuda o mulţime de oameni. Alţi oameni mai ambiţioşi. 

Stilton se ridică în şezut. Aşa avea să fie şi în rulota 


< 159 + 


Verei? O grămadă de cugetat la nemurirea sufletului? De 
asta voia să scape în cabana de lemn. Scotoci puţin prin 
rucsac şi pescui o sticluţă cu pastile pe care o puse pe 
masă. 

O sticluţă de evadare. 

Foarte devreme în călătoria lui de cădere învățase cum 
se rezolvă anumite probleme. Fugi de ele. lţi umpli un 
pahar cu apă, iei două Stesolide şi ai făcut rost de o doză 
de evadare. 

Nu e mai greu de atât. 

— Eşti ca Ben Mincinosu'. 

— Cine? 

Stilton îşi amintea conversaţia. Stătea cu un puşcăriaş 
bătrân în Piaţa Mosebacke şi se simţea destul de rău, iar în 
cele din urmă îşi scosese sticluţa cu pastile şi atunci tipul îi 
aruncase o privire şi scuturase din cap. 

— Eşti ca Ben Mincinosu'. 

— Cine? 

— Mereu fugea, de îndată ce dădea de greu, înghiţea 
ceva alb şi se întindea pe podea şi absorbea pur şi simplu 
muzica lui Tom Waits. Pe vremea aia încă era un beţiv 
care-şi făcea veacul prin baruri, dar la ce l-a ajutat? A 
murit la acelaşi etaj treizeci de ani mai târziu şi a trecut o 
săptămână până să reacționeze cineva. Tom Waits n-a 
murit. Aşa arată treaba asta. Fugi, iar dacă fugi destul de 
departe, atunci nimeni n-o să te găsească până ce 
duhoarea nu iese pe sub uşă. Şi atunci care e scopul? 

Stilton nu rostise niciun cuvânt. De ce să răspundă la 
aşa o întrebare? Nu avea răspunsuri nici măcar pentru el 
însuşi. Dacă ai luat-o pe o pantă descendentă, asta e, 
atunci fugi ca să reuşeşti să supravieţuieşti. 

Stilton trase sticluţa cu pastile aproape. 

De ce să-i pese măcar de Ben Mincinosu'? 


Micul Acke nu era la antrenamentul de fotbal, cum 
credea Ovette. Departe de asta. 

Şi departe de casă. 

Fusese adus de nişte băieţi mai mari şi stătea pe 


< 160 » 


jumătate ghemuit lângă un perete de stâncă. Ochii lui erau 
pironiţi asupra a ceea ce se întâmpla nu departe de el. Era 
a doua oară când era împreună cu ei. Acolo, într-o peşteră 
subterană gigantică, destinată iniţial unei staţii de 
epurare, undeva în zona Ârsta. 

În adâncurile pământului. 

Montaseră proiectoare colorate în faţă. Lămpile luminau 
stânca din faţă în nuanţe de albastru şi verde şi roşu. 
Sunetele de la ceea ce făceau se auzeau limpede în locul în 
care se afla Acke. Nu erau zgomote plăcute. Reacţionă 
instinctiv astupându-şi urechile cu palmele, dar le dădu 
repede din nou la o parte. Ştia că nu trebuie să-ţi acoperi 
urechile. 

Acke era înfricoşat. 

Scoase o brichetă şi o aprinse de câteva ori. 

Curând avea să fie rândul lui. 

Se gândea la bani. Dacă o să meargă bine, o să 
primească nişte bani, asta îi făgăduiseră. Dacă n-o să 
meargă bine, nu o să primească nimic. Îşi dorea banii. Ştia 
cum stau lucrurile acasă. Niciodată nu aveau bani, decât 
pentru lucrurile de care aveau absolută nevoie. Niciodată 
pentru altceva. 

Ceva ce ar fi putut face împreună cu mama lui. Cum 
făceau mulţi dintre amicii lui cu părinţii lor. Să meargă în 
parcul mare de distracţii sau ceva de genul ăsta. Niciodată 
nu aveau bani pentru aşa ceva. 

Asta spunea mama lui. 

Acke voia să-i dea ei banii. Se gândise deja cum o să-i 
explice. A găsit un bilet de loterie, din ăla răzuibil, şi a 
câştigat 100 de coroane. 

Atât avea să primească dacă totul mergea bine în seara 
aia. 

O să-i dea mamei lui. 

Două reflexii de oţel îi loviră ochii. 


e 161 œ» 


9 


Cele două siluete stăteau ghemuite după o dubă parcată. 

Abia trecuse de ora douăsprezece, era miezul zilei, în 
mijlocul unui cartier cu case mici din Bromma. Un tată 
tocmai trecuse pe trotuarul de vizavi, împingând un 
cărucior de copil. Căştile telefonului mobil îi erau înfipte în 
urechi, iar conversaţia era despre muncă. Să-ţi iei 
concediu de creştere a copilului era una, dar să renunti la 
muncă era cu totul altceva. Din fericire, le puteai combina 
pe amândouă. Aşadar, acordându-şi aproape întreaga 
atenţie muncii şi concentrându-se mult mai puţin pe 
bebeluşul din cărucior, cei doi trecură mai departe şi 
dispărură. 

Cele două siluete se uitară una la alta. 

Strada era goală din nou. 

Se strecurară iute prin gardul viu din spatele casei. 
Grădina era plină de meri şi tufe înalte de liliac care le 
ascundeau prezenţa destul de bine. Intrară prin efracţie pe 
uşa de la bucătărie, în linişte şi plini de eficienţă, şi 
dispărură înăuntru. 

Jumătate de oră mai târziu, un taxi opri în faţa unei mici 
case galbene din Bromma. Eva Carlsen cobori din maşină. 
Se uită la casa ei şi îşi aminti că trebuie să refacă 
acoperişul de ţiglă. Şi jgheaburile. Asta era treaba ei din 
acel moment. Înainte, soţul ei, Anders, fusese cel care se 
ocupa de astfel de lucruri. După divorţ, ea a trebuit să se 
ocupe de toate. 

De toate lucrurile practice. 

Să ţină casa în bună stare şi să aibă grijă de grădină. 

Şi de toate celelalte lucruri. 

Intră pe poartă. Deodată furia o ustură ca o lamă de ras 
trecută prin inimă. lute şi eficient, despică din nou rana. 
Abandonată!  Aruncată!  Părăsită! Se  învolburau cu 
asemenea forţă încât trebui pur şi simplu să se oprească. 
Aproape îşi pierdu echilibrul. La dracu’! se gândi ea. 
Detesta să nu deţină controlul asupra ei. Era o persoană cu 

e 162 » 


gânduri logice şi detesta lucrurile pe care nu le putea 
controla. Inspiră adânc de câteva ori ca să se liniştească. 
Nu merită, se gândi ea. Ca o mantra. 

Continuă spre casă. 

Două perechi de ochi o urmăriră, de la poartă şi până la 
uşa din faţă. Când dispăru din raza lor vizuală, se 
îndepărtară de draperii. 

Eva deschise poşeta ca să-şi scoată cheia de la uşă. 
Deodată văzu ceva mişcându-se în casa vecinei. Monika - 
sigur că stătea acolo şi spiona. Monika îl plăcuse 
întotdeauna pe Anders. Foarte mult. Râdea peste gard la 
glumele lui, cu o sclipire în ochi. Abia reuşise să-şi ascundă 
plăcerea maliţioasă când auzise de divorţ. 

Eva scoase cheia, o vâri în broască şi deschise uşa. Voia 
să se arunce în cabina de duş. Să-şi spele toate 
sentimentele alea distrugătoare astfel încât să se poată 
concentra asupra lucrurilor la care trebuia să se 
concentreze. Seria ei de articole. Făcu câţiva paşi în hol şi 
se întoarse cu faţa la cuier ca să-şi agaţe sacoul subţire. 

Deodată fu trântită la pământ. 

Din spate. A 


Şedinţa vânzătorilor tocmai lua sfârşit şi toată lumea 
voia să pornească spre centru să înceapă să-şi vândă 
exemplarele. Olivia trebui să se dea la o parte din uşă şi să 
lase să iasă o turmă ilustră de oameni fără adăpost, cu 
teancuri de reviste în braţe, care sporovăiau cât de tare 
puteau. Ultima dintre ei era Muriel, care mergea cu paşi 
mărunți. Se activase cu o întreagă constelație de droguri la 
micul dejun şi se simţea fantastic. Ea nu avea reviste. Nu 
era vânzătoare. Trebuia să îndeplineşti anumite criterii ca 
să ţi se permită să vinzi Situation Stockholm. Printre 
altele, să beneficiezi de ajutor social în calitate de cetăţean 
al ţării. Sau să fi stabilit legătura cu serviciile sociale, cu 
ofiţerii de probaţiune sau cu serviciile psihiatrice. Muriel 
nu avea nimic din toate astea. Era doar fericită când nu 
era o epavă. Între cele două stări încerca să facă rost de 
droguri. Era ultima care ieşea cu paşi mici, iar asta îi dădu 


e 163 * 


Oliviei ocazia să se strecoare înăuntru. Se duse drept la 
recepţie şi întrebă de Jelle. 

— Jelle? Nu, nu ştiu unde e, azi nu a venit la şedinţă. 

Bărbatul de la recepţie o privi pe Olivia. 

— Locuieşte undeva? întrebă ea. 

— Nu, e fără adăpost. 

— Dar de obicei vine aici, nu-i aşa? 

— Da, când vine după reviste. 

— Are telefon mobil? 

— Cred că da, dacă nu i-a fost şutit. 

— Aveţi numărul lui? 

— Nu aş vrea să-l dau. 

— De ce nu? 

— Fiindcă nu ştiu dacă Jelle ar vrea. 

Olivia respecta asta. Chiar şi o persoană fără adăpost 
are dreptul la o oarecare integritate. li dădu bărbatului 
numărul ei şi-l rugă să i-l dea lui Stilton dacă avea să 
apară. 

— Puteţi întreba la magazinul de telefoane mobile din 
Hornstull. 

Bo Fast fu cel care vorbi. Stătea într-un colţ şi auzise 
discuţia întâmplător. Olivia se întoarse către Fast. 

— E tovarăş cu tipii care lucrează acolo, zise el. 

— OK, în regulă. Mulţumesc. 

— L-aţi întâlnit vreodată pe Jelle? 

— O dată. 

— E puţin special... 

— Cum adică? 

— Special. 

OK, se gândi Olivia, e special. Comparativ cu ce? Cu alţi 
oameni fără adăpost? Cu trecutul lui? Ce voia să spună? I- 
ar fi plăcut să întrebe o mulţime de lucruri, dar nu-l vedea 
pe Bo Fast tocmai ca pe o sursă rapidă de informaţii. O să 
aştepte până când Stilton o să ia legătura cu ea, dacă avea 
s-o facă vreodată. 

Lucru de care se îndoia. 


Medicii de pe ambulanţă îi puseră Evei Carlsen o mască 
e 164 » 


pe gură şi o urcară în ambulanţă. Destul de prompt. Eva 
sângera rău din ceafă. Dacă vecina ei, Monika, n-ar fi văzut 
uşa deschisă în miezul zilei şi n-ar fi devenit curioasă, totul 
s-ar fi putut sfârşi foarte urât. Ambulanţa dispăru cu 
sirenele pornite tocmai când un poliţist scoase un pix şi un 
carnet şi se întoarse către Monika. 

Nu, nu a văzut persoane necunoscute în cartier, nici 
maşini deosebite, şi nu, nici nu a auzit ceva neobişnuit. 

Poliţiştii din casă mai făcură câteva descoperiri 
obişnuite. Toată casa părea să fi fost scotocită. Sertare 
golite şi şifoniere din care scoseseră tot conţinutul, 
comode răsturnate şi porţelanuri sparte. 

Pură distrugere. 

— Spargere? îi zise un poliţist celuilalt. 


Stilton mai avea nevoie de reviste. Vânduse toate 
exemplarele pe care le cumpărase cu o zi în urmă, inclusiv 
cel pe care-l cumpărase Olivia Rönning. Mai cumpără zece, 
peste tejghea. 

— Jelle! 

— Da? 

Tipul de la recepţie era cel care îl striga. 

— A întrebat o fată de numărul tău... 

— Ah, da? 

— A lăsat un număr de mobil... 

Stilton primi o hârtie cu un număr şi văzu că sub el scrie 
„Olivia Ronning”. Se duse la masa rotundă şi se aşeză. Pe 
peretele din spatele lui erau agăţate multe fotografii cu 
rame negre, cu persoanele fără adăpost moarte în ultimul 
an. Cam un om pe lună, iar în locul fiecăruia veniseră trei 
oameni noi. 

Fotografia Verei tocmai fusese pusă pe perete. 

Stilton frecă între degete hârtia cu numărul de telefon. 
Furios. Nu-i plăcea când oamenii îl sâcâiau. Când nu i se 
îngăduia să fie lăsat în pace. Când încercau să intre în 
vidul lui. Mai ales oameni din afara cercului de persoane 
fără adăpost. Precum Olivia Rönning. 

Se uită din nou la bucata de hârtie. Avea două variante. 


e 165 


Să o sune în momentul ăla şi să scape de o grijă. Să-i 
răspundă la nenorocitele de întrebări şi să dispară. Sau să 
nu dea doi bani pe telefoane. Atunci ar fi existat riscul ca 
ea să înceapă să-şi bage nasul unde nu trebuie şi să 
găsească rulota Verei şi să dea buzna peste el acolo. Cu 
siguranţă nu voia aşa ceva. 

li dădu un telefon. 

— Olivia! Sunt Jelle. Tom Stilton. Sună-mă. 

Stilton închise. Nu avea să-şi consume cartela pe 
Rönning. Cinci secunde mai târziu, îi sună mobilul. 

— Salut! Sunt Olivia! Mă bucur că m-aţi sunat! 

— Mă grăbesc. 

— OK, dar ascultați, pot... putem să ne vedem? Rapid? 
Pot să vin... 

— Ce întrebări ai? 

— Am... să le enumăr acum? 

Stilton nu răspunse, aşa că trebui ca Olivia să le 
rostească imediat. Din fericire avea carneţelul lângă ea şi 
începu să-şi enumere întrebările. Iute, cât avea ocazia, nu 
ştia când o să mai ia legătura cu el data următoare. Sau 
măcar dacă avea să mai existe o dată următoare. 

— Femeia de pe plajă era anesteziată când a fost 
înecată? Unde erau restul hainelor ei, le-aţi găsit? Aţi luat 
vreo probă ADN de la făt? Aţi fost siguri că pe plajă au fost 
doar trei persoane în afara victimei? Cum v-aţi dat seama 
că e de origine latino-americană? 

Olivia reuşi să mai turuie încă două întrebări înainte ca 
Stilton să închidă brusc. 

În mijlocul unei propoziţii. 

Olivia stătea în maşina deschisă cu un mobil tăcut în 
mână şi o înjurătură usturătoare pe buze. 

— Pizda mă-ctii de cretin! 

— Cine? Eu? 

Un pieton trecu pe lângă maşină tocmai în clipa aceea şi 
crezu că exclamaţia Oliviei îi este adresată. 

— Eşti parcată pe zebră, ce naiba! 

Şi aşa era. Pusese frână de îndată ce Stilton îi telefonase 
şi încă era parcată pe trecere şi văzu cum pietonul îi arată 


e 166 » 


degetul mijlociu înainte să meargă mai departe. 

— Zi frumoasă! strigă Olivia după el şi porni motorul. 

Absolut furioasă. 

Cine dracu' se credea Stilton? Un boschetar nenorocit 
care o trata ca pe un căcat! Şi credea că scapă basma 
curată? 

Întoarse maşina într-un loc complet nepermis şi demară 
în viteză. * 


Magazinul se numea pur şi simplu TELEFOANE MOBILE 
şi se afla pe Lângholmsgatan, chiar vizavi de ieşirea de la 
stația de metrou de la Hornstull. O vitrină murdară în care 
erau expuse câteva telefoane mobile, câteva deşteptătoare 
şi alte câteva măruntişuri. Olivia urcă cele două trepte de 
piatră care duceau la uşa magazinului şi o deschise. O 
perdea murdară de culoare gri era îndoită peste intrare. 
Magazinul avea o suprafaţă de vreo patru metri pătraţi, 
înconjurată de vitrine de sticlă pline cu telefoane mobile. 
Sute de telefoane. De orice marcă, orice culoare şi toate la 
mâna a doua. Pe câteva rafturi din spatele tejghelei se 
aflau recipiente galbene şi albastre cu alte mormane de 
mobile. La mâna a doua. Iar într-un pasaj îngust din capăt 
se afla o cămăruţă în care reparau şi mai multe telefoane 
la mâna a doua. 

Nu tocmai un magazin uriaş de electronice. 

— Salut, îl caut pe Tom Stilton, ştii unde pot să dau de 
el? 

Olivia se întoarse către bărbatul din faţa vitrinelor de 
sticlă. Încerca să pară cu totul diferită faţă de cum se 
simţea. 

Amabilă, calmă, de parcă încerca să găsească un 
prieten. 

— Stilton? Nu ştiu cine e... 

— Bine, atunci Jelle, îşi spune Jelle? 

— Ah, în regulă, Jelle? Îl cheamă Stilton? 

— Dap. 

— Măi să fie, asta nu-i o brânză puturoasă? 

— Ba da. 


e 167 œ» 


— Şi îl cheamă ca pe o brânză puturoasă? 

— Evident. Ştii pe unde îşi petrece timpul? 

— Acum? 

— Da? 

— Nu. Mai vine pe aici din când în când, dacă i se 
şuteşte mobilul. Sunt ca nişte corbi, şutesc chestii unii de 
la alţii. Dar ultima dată a fost acum câteva zile. 

— Ah, bine... 

— Dar poţi să-l întrebi pe Wejle, vinde reviste acolo, la 
intrarea de la metrou, el s-ar putea să ştie unde e Jelle. 

— Şi cum arată Wejle? 

— N-ai cum să-l ratezi. 


Proprietarul magazinului avea dreptate. Nu aveai cum 
să-l ratezi pe Wejle. În faţa ieşirii de la metrou. În afara 
faptului că vindea Situation Stockholm cu o voce puternică 
şi penetrantă, înfăţişarea lui era şi ea de aşa natură încât îl 
distingea în mod evident de şuvoiul de călători în drum 
spre metrou. Pălăria lui cu boruri largi, de exemplu, cu 
pene de la păsări foarte pe cale de dispariţie. Mustaţa, 
foarte strâns înrudită cu sprâncenele lui Åke Gustafsson. 
Şi, desigur, ochii lui negri, intenşi şi cu adevărat 
prietenoşi. 

— Jelle, draga mea domniţă, pe Jelle nu-l găseşti unde-l 
pui. 

Olivia interpretă asta ca un semn că Jelle e destul de 
schimbător. 

— Dar unde îşi petrece timpul în ultima vreme? 

— Asta ne este ascuns. 

— Poftim? 

— Jelle se deplasează în tăcere noaptea, nu ştim exact 
unde, poţi să stai pe o bancă în Jakobsberg cu el, cugetând 
la dreptul nurcilor de a exista sau nu, şi deodată dispare. 
Ca un vânător de foci, se topeşte printre stânci. 

Olivia îşi dădu seama că Wejle are probabil multe calităţi 
ca vânzător, dar nu şi ca informator. Cumpără o revistă din 
care avea deja un exemplar şi se întoarse la maşină. 

Apoi el îi telefonă. 


< 168 » 


X 

Olivia avu nevoie de ceva timp ca să-l găsească. 
Adevărul e că locuia surprinzător de aproape, aproape 
după colț, aşa că nu adresa fu problema. Bondegatan 25A. 
Ci unde se afla ghena de gunoi. După uşile şi porțile cu 
grilaj de fier, cu codurile lor. Stilton îi dăduse combinaţiile 
de cifre necesare, dar tot dură ceva. 

Mai ales când, la jumătatea unui coridor de ciment, se 
întâlni cu un bărbat care purta pantaloni scurţi cu bretele 
late, iar în jurul gâtului avea un guler cervical care nu 
fusese spălat de când îi fusese pus. Şi peste toate astea, 
bărbatul avea nişte ochelari roşii ciudaţi şi părea pe 
jumătate beat. 

— Şi unde crezi că te duci, ha? Bibblan! zise el. 

— Bibblan? 

— Spală rufele azi, nu veni să speli şi tu, o să ajungi în 
uscător! 

— Caut ghena de gunoi. 

— Ai de gând să dormi acolo? 

— Nu. 

— Bine. Că am pus un cerc de otravă de şobolani. 

— Sunt şobolani la ghenă? 

— Castori, le-ar zice unii, nişte bestii de juma de metru, 
ăla nu-i loc pentru o tânără ca tine. 

— Unde e ghena? 

— Acolo. 

Gulerul cervical arătă spre capătul coridorului, iar Olivia 
trecu pe lângă el. Spre şobolani. 

— Sunt şobolani aici? 

Olivia puse întrebarea chiar în clipa în care Stilton 
împinse uşa grea de oţel. 

— Nu. 

Stilton dispăru în întuneric. Olivia trase uşa puţin mai 
mult şi intră după, el. 

— Închide uşa. 

Olivia nu era sigură că ar trebui să o facă. La urma 
urmei, uşa era ruta ei de evacuare. Dar o închise. Atunci 
remarcă duhoarea. O duhoare de care unele ghene de 


< 169 + 


gunoi sunt cruţate, ghene în care ventilaţia funcţionează 
cum trebuie. Acolo nu funcţiona. 

Duhoarea era cumplită. 

Olivia îşi acoperi nasul şi gura cu o mână şi încercă să-şi 
obişnuiască ochii cu întunericul. Nu era întuneric total, în 
mijlocul podelei fusese aprinsă o lumânare-pastilă. Cu 
ajutorul ei, vedea silueta lui Stilton proiectată pe un 
perete. Bărbatul stătea pe podeaua de ciment. 

— Ai lumânarea, ăsta-i timpul tău, zise el. 

— Timpul meu? 

— Până se stinge. 

Vocea lui Stilton era calmă şi concisă. Hotărâse să se 
poarte frumos. Olivia hotărâse să obţină răspunsuri la 
întrebările ei. 

Apoi avea să plece. 

Apoi nu avea să mai pună vreodată piciorul în 
apropierea lui Tom Stilton. 

Brânza puturoasă. 

— Da, păi, erau întrebările alea despre... 

— Femeia de pe plajă nu era anesteziată. Cantitatea de 
Rohypnol pe care o avea în corp era suficientă cât să o 
calmeze, dar nu şi să o anestezieze. Aşa că era conştientă 
când au îngropat-o. Paltonul ei a fost singurul articol de 
îmbrăcăminte pe care l-am găsit. Am presupus că făptaşul 
a luat restul hainelor cu el, dar în întuneric n-a văzut şi 
paltonul. Singurul lucru de valoare pe care l-am găsit în 
palton a fost un cercel mic. 

— Nu scria nimic despre asta în... 

— Am luat o probă de sânge de la făt. Ulterior a fost 
trimisă în Anglia pentru analiza ADN-ului, ca să stabilim 
vreo posibilă relaţie de paternitate dacă s-ar fi prezentat 
cineva. Şi nu s-a prezentat nimeni. Nu am fost siguri că pe 
plajă au fost doar trei persoane în afara victimei. Martorul 
avea nouă ani şi era îngrozit şi a văzut întâmplările de la o 
distanţă de vreo sută de metri, în întuneric, dar nu aveam 
altceva pe care să ne bazăm. Nu am putut confirma 
informaţia asta în anchetă. Femeia era probabil de origine 
latino-americană, dar nu am putut să stabilim cu 


e 170 œ» 


certitudine lucrul ăsta. Ove Gardman locuia aproape de 
plajă, a fugit la părinţii lui şi după vreo patruzeci şi cinci 
de minute a sosit elicopterul-ambulanţă. Alte întrebări? 

Olivia se uită fix în direcţia lui Stilton în întuneric. 
Lumânarea pâlpâi puţin. Îi răspunsese la absolut fiecare 
întrebare pe care ea o turuise la telefon, exact în aceeaşi 
ordine în care fusese pusă. Cine naiba era omul ăla? 

Dar încerca să fie concretă. 

— De ce era valoros cercelul? 

— Pentru că victima nu avea găuri în urechi. 

— Şi era genul ăla de cercel? 

— Da. Ai terminat? 

— Nu, mi-ar plăcea foarte mult să ştiu care au fost 
teoriile voastre, zise ea. 

— Am avut multe. 

— Cum ar fi? 

— Droguri, că femeia era cărăuş de droguri şi lucra 
pentru un cartel care era activ pe coasta de vest în 
perioada aia, că ceva nu a mers cum trebuie în timpul unei 
livrări. Am interogat un drogat care fusese pe insulă 
înainte să aibă loc crima, dar nu ne-a dus nicăieri. 
Imigraţie ilegală, că femeia nu fusese în stare să-şi 
plătească traficanţii. Trafic de carne vie, că femeia era 
prostituată şi a încercat să fugă de la peştele ei şi a fost 
ucisă. N-am putut găsi dovezi pentru niciuna dintre teorii. 
Cea mai mare problemă a fost că femeia nu a putut fi 
identificată niciodată. 

— Şi nimeni nu i-a raportat dispariţia? 

— Nu. 

— Dar sigur trebuie să fi existat un tată al copilului? 

— Da, dar e posibil să nu fi ştiut. De copil. Sau să fi fost 
unul dintre făptaşi. 

Ideea nu-i trecuse prin minte Oliviei. 

— Au existat teorii legate de vreo sectă? întrebă ea. 

— Sectă? 

— Da, că ar putea să existe vreo sectă, legată de 
creşterea şi scăderea mareei şi de lună, şi... 

— N-am mers niciodată în direcţia aia. 


e 171 œ» 


— OK. Dar cum rămâne cu locul crimei, Nordkoster? E 
un loc în care ajungi şi din care pleci foarte greu. Nu e 
locul ideal pentru o crimă. 

— Şi cum arată locul ideal pentru o crimă? 

— Unul din care poţi să fugi repede dacă ai planificat o 
crimă. 

Stilton rămase tăcut preţ de câteva clipe. 

— Locul ne-a nedumerit. 

În clipa aia lumânarea pâlpâi şi se stinse. 

— Ţi s-a scurs timpul. 

— Jackie Berglund, zise Olivia. 

Era întuneric beznă în ghena de gunoi. Niciunul dintre ei 
nu-l vedea pe celălalt. Nu auzeai decât respiraţii. Acum ies 
castorii din ascunzători? se întrebă Olivia. 

— Ce e cu Jackie Berglund? 

Stilton îi acordă câteva secunde în întuneric. 

— Am impresia că a fost implicată cumva, pe vremea aia 
era escortă, şi că e posibil ca şi victima să fi fost sau cel 
puţin să o cunoască pe Jackie... şi că a existat o legătură 
între ele, şi dumneavoastră v-aţi gândit în direcţia asta? 

Stilton nu răspunse imediat. Gândurile lui erau într-un 
loc uşor diferit: la Jackie Berglund şi la faptul că fata care 
stătea în faţa lui în întuneric punctase câteva dintre 
propriile lui idei, pe care le avusese la un moment dat în 
trecut. 

Dar răspunse: 

— Nu, acum ai terminat? 

Olivia nu terminase nici pe departe, dar înţelese că 
Stilton da, aşa că se ridică. 

Probabil întunericul fu cel care îi dădu curaj, relativa 
anonimitate, dar în timp ce pipăia pereţii ca să ajungă la 
uşa de metal, puse o întrebare, în urma ei, în întuneric. 

— De ce sunteţi boschetar? 

— Sunt o persoană fără adăpost. 

— Şi de ce sunteţi o persoană fără adăpost? 

— Pentru că n-am unde locui. 

Nimic nu părea să mai urmeze. Olivia ajunse la uşă şi 
apăsă clanţa. Era gata să o deschidă când îl auzi în spatele 


e 172 œ» 


ei. 
— Tu. 
— Da? 
— Tatăl tău a fost în anchetă. 
— Ştiu. 
— De ce nu-l întrebi pe el? 
— A murit acum patru ani. 
Olivia împinse uşa şi păşi afară. 


Deci nu ştia că tatăl ei murise, se gândi ea, în drum spre 
maşină. De cât timp era boschetar? De când plecase din 
poliţie? Şase ani? Dar sigur nu poţi să ajungi aşa uşor atât 
de jos? Trebuie să dureze ceva, nu? Oare îşi tăiase pur şi 
simplu toate legăturile cu oamenii cu care lucrase? 

Ciudat. 

În fine, avea nişte răspunsuri la întrebări şi probabil nu 
avea să mai aibă vreodată de-a face cu Stilton. Avea să 
pună cap la cap tot ce descoperise şi avea să ajungă la un 
fel de concluzie. Apoi avea să i-o predea lui Åke 
Gustafsson. 

Dar chestia cu cercelul. 

Femeia de pe plajă avusese un cercel în buzunarul 
paltonului. 

Fără să aibă găuri în urechi. 

De unde era cercelul? 

Olivia hotărî să-şi amâne rezumatul încă puţin. 


Stilton aprinsese o nouă lumânare-pastilă în ghena de 
gunoi. Avea să rămână acolo până când era sigur că fata a 
dispărut. După care probabil avea să fi scăpat de ea. Era 
perfect conştient că îi dăduse mult prea multe informaţii. 
Confidenţiale. Mult prea multe detalii. Dar nu dădea doi 
bani pe asta. Relaţia cu trecutul lui din poliţie era rece ca 
gheaţa. La un moment dat poate avea să-i explice cuiva de 
ce. 

Cui, însă, habar nu avea. 

Dar intenţionat nu-i menţionase Oliviei un detaliu foarte 
important. Copilul din pântecele femeii ucise 


e 173 + 


supravieţuise, în urma unei cezariene de urgenţă efectuate 
de medicul din elicopter. O informaţie care nu a fost făcută 
publică pentru a proteja copilul. 

Apoi se gândi la Arne Rönning. Deci era mort? Trist. 
Arne fusese un bun ofiţer de poliţie. Şi un om bun. Timp de 
câţiva ani avuseseră legături destul de personale. 
Avuseseră încredere unul în celălalt, se plăcuseră reciproc, 
îşi împărtăşiseră câteva secrete. 

Iar în momentul ăla era mort. 

Şi fiica lui apăruse dintr-odată în peisaj. 

Stilton se uită la mâinile lui subţiri. li tremurau puţin. 
Toată scufundarea asta în adâncurile crimei din 
Nordkoster zgândărise lucrurile unde nu trebuia. Şi apoi 
moartea lui Arne peste toate astea. Işi scoase sticluţa cu 
Stesolid şi răsuci capacul... şi se răzgândi. 

Avea să reziste tentaţiei. 

Nu avea să devină ca Ben Mincinosu'. 

Avea să găsească vreo doi ucigaşi. 

Stinse lumânarea şi se ridică. Avea să se ducă la treptele 
de piatră. x 


Era o rană destul de urâtă. Dacă lovitura ar fi nimerit-o 
doar puţin mai sus, i-ar fi putut zdrobi baza craniului. 

Asta îi spuse doctorul Evei Carlsén. 

Fiindcă era vorba doar de câteva suturi, un bandaj ferm 
şi câteva analgezice îi erau de ajuns. Doctorul, o femeie 
din Tunisia, dădea dovadă de atâta empatie de câtă avea 
nevoie Carlsén. Nu din cauza rănii - asta avea să se 
vindece -, ci pentru atacul în sine. Asta o afecta mult mai 
profund. Violarea. Nişte străini în propria ei casă, care îi 
umblaseră prin toate lucrurile personale. Era ceva 
respingător. 

Hoti? O simplă spargere? 

Dar ce lucruri de valoare avea acasă? Tablouri? Un 
aparat foto? Computerul? Nu avea bani, ştia asta. Sau 
poate nu erau hoţi? Erau nişte oameni care o voiau moartă 
pe ea în mod special? Care aşteptaseră în casă până când 
s-a întors? Ca să o poată ataca? 


e 174 


Adolescenţi violenţi? 

Emisiunea aia de la televizor? 

Mai întâi, se duse acasă, puţin somnoroasă din cauza 
analgezicelor, apoi se uită prin toată casa şi văzu că nu a 
fost furat nimic. Doar vandalizat. 

Şi simţea asta. 

Apoi se duse la secţia de poliţie din Solna. 

Pe drum spre secţie se blestemă că nu şi-a scos datele 
de contact din Eniro. N-ar trebui să figureze acolo, având 
în vedere activitatea pe care o desfăşoară. 

Avea să-şi scoată numele din registru. 


Peste Stockholm se lăsase amurgul, iar traficul din oraş 
se subţiase. Oamenii părăsiseră birourile mari de pe 
Sveavägen cu câteva ore în urmă. Singura persoană care 
se mai afla acolo era în biroul directorului executiv de la 
ultimul etaj. Bertil Magnuson. Încerca să-şi păstreze 
calmul cu ajutorul unei băuturi. Whisky. Nu era bine pe 
termen lung, ci temporar, doar pentru moment, şi nu în 
cantităţi mari. Curând avea să se întoarcă acasă şi ştia că 
Linn o să aibă radarul pornit. Cea mai măruntă deviere de 
la normal o să o facă să muşte. 

Nu, nu să muşte - în clipa aia se purta nedrept. Ea nu 
era aşa. Lumea te muşcă în cealaltă lume a lui. Sau poate 
„înjunghie” ar fi un cuvânt mai bun. Poate veni din dreapta 
sau din stânga. Nu iau prizonieri şi pot omori dacă asta le 
serveşte scopului. Asta face parte din cultura afacerilor lui. 
Şi uneori omori pe cineva chiar dacă nu îţi doreşti asta cu 
adevărat, dar nu ai de ales. Cum a făcut şi el, indirect. Din 
păcate nu era complet etanş. Exista o persoană 
responsabilă de scurgeri. 

Nils Wendt. 

Luă o înghiţitură mare de whisky, îşi aprinse o ţigară de 
foi şi privi peste Sveavägen. Până la cimitirul din jurul 
Bisericii Adolf Fredrik. Se gândi la propria moarte. Citise 
într-o revistă americană că acum există sicrie cu aer 
condiţionat. Interesant. Ideea de sicriu cu aer condiţionat 
îi surâdea, poate cu un motor integrat pentru masaj, care 


e 175» 


să menţină cadavrul în bună stare? Schiţă un zâmbet. 

Dar mormântul? 

Unde să fie? Aveau un mormânt de familie la cimitirul 
Norra, dar nu voia să meargă acolo. Voia un loc al lui. Un 
mausoleu. Un monument dedicat unuia dintre marii 
industriaşi ai Suediei. 

Sau ca familia Wallenberg. Locuri secrete ale 
mormintelor aflate pe proprietatea familiei. Era mai 
degrabă un om care reuşise prin forţe proprii, deşi tatăl şi 
unchiul îl altoiseră cu diferite trăsături. 

Era Bertil Magnuson. 

Deocamdată, whisky-ul îşi făcuse treaba. 

Îl ridicase în locul în care merita să se afle. 

Nu mai avea decât să se ra di de dubiosul ăla de Nils. 

Olivia cumpărase o cutie mare de mâncare indiană de la 
Shanti. Mâncare la pachet, dar gustoasă, rapidă şi bine 
condimentată. Se răsfăţă cu un pui de somn pe canapea 
după masă. Cu Elvis pe burtă. Apoi lucrurile începură săi 
se învârtă din nou în minte. Începu să recapituleze 
întâlnirea din ghena de gunoi. La un moment dat o să-i 
spun mamei despre asta, se gândi ea. Întâlnirea din ghena 
de gunoi unde şobolani cât castorii se furişau de-a lungul 
pereţilor, iar duhoarea, scena n-ar fi fost neadecvate într- 
un film de... nu se putu gândi la o comparaţie bună, aşa că 
începu din nou cu ghena de gunoi. 

După ce reluă în minte absolut fiecare cuvânt, observă 
că o clipă o frapa în mod deosebit. Era vorba de clipa în 
care i-a spus de mica ei ipoteză legată de Jackie Berglund 
şi a întrebat dacă şi Stilton s-a gândit în direcţia aia. 
Atunci a existat o mică pauză în dialog. Tăcere, mai lungă 
cu multe secunde decât până în acel moment al discuţiei. 
Stilton nu a spus nimic imediat, aşa cum făcuse de fiecare 
dată înainte. S-a oprit să se gândească. 

Îşi imagină Olivia. 

Şi de ce făcuse asta? 

Pentru că era ceva cu Jackie! 

Îl împinse pe Elvis, care se simţi oarecum insultat, pe 


e 176 œ» 


podea şi luă dosarul pe care i-l dăduse Eva Carlsen. Sigur, 
era aproape nouă seara, dar era vară şi încă nu era 
întuneric şi îşi putea cere oricând scuze. 


— Îmi pare rău să vă deranjez aşa târziu. 

— E în regulă, intră. 

— Mulţumesc. 

Eva o invită pe Olivia înăuntru cu un gest care îi indica 
holul. Tocmai când Olivia îi dădea dosarul, văzu că Eva are 
ceafa bandajată. 

— Doamne! Ce aţi făcut? 

— Am avut o spargere şi am fost pusă la pământ şi 
tocmai am venit de la spital şi de la poliţie şi... tot tacâmul. 

— Doamne! Îmi pare rău! Atunci n-o să... 

— E în regulă, mă simt OK acum. 

— Dar, ce naiba...! O spargere? Aici? 

— Da. 

Eva intră în sufragerie cu Olivia pe urmele ei. Două 
lămpi joase răspândeau o lumină calmă şi difuză peste 
canapea şi fotolii. Cea mai mare parte a deranjului lăsat în 
urma spargerii fusese pusă în ordine. Eva făcu un gest în 
direcţia unui fotoliu şi Olivia se aşeză în el. 

— Dar ce au furat? 

— Nimic. 

— Serios, atunci de ce? Ce... 

— Cred că au fost unii care au vrut să mă sperie. 

— Pentru că... adică pentru ce scrieţi? 


— Da. 

— Înfiorător... oamenii ăia care bat persoane fără 
adăpost? 

— Ucid. Femeia din rulotă a murit. 

— Am văzut. 


— O să vedem dacă ajung pe Trashkick, spuse Eva 
zâmbind. Vrei ceva? Tocmai făceam nişte cafea. 

— Mulţumesc, mi-ar plăcea. 

Eva se duse în bucătărie. 

— Pot să vă ajut? întrebă Olivia. 

— Nu, e în regulă. 


e 177 œ 


Olivia se uită în jurul ei în sufrageria care fusese 
decorată într-un stil personal. Culori vii, covoare frumoase, 
biblioteci din podea până în tavan pe toţi pereţii. Mă întreb 
dacă le-a citit pe toate, se gândi Olivia. Privirea îi căzu pe 
un raft cu fotografii. In stilul ei caracteristic, deveni 
curioasă. Se ridică şi se duse la raft: o fotografie de nuntă 
foarte veche, probabil cu mama şi tatăl Evei. Apoi o 
fotografie de nuntă considerabil mai nouă, cu Eva şi un 
bărbat bine făcut, iar lângă ea o fotografie cu o Eva mult 
mai tânără, alături de un bărbat tânăr arătos. 

— Lapte la cafea? Zahăr? 

Vocea Evei se auzi din bucătărie. 

— Lapte, vă rog. 

Eva veni cu două ceşti. Olivia se ridică şi luă una dintre 
ceşti. Eva arătă spre canapea. 

— Ia loc. 

Olivia se lăsă pe canapeaua moale, puse ceaşca pe 
măsuţă şi arătă cu capul spre fotografia de nuntă a Evei. 

— E soţul dumneavoastră? 

— A fost. Suntem divorţaţi. 

Eva se aşeză într-un fotoliu şi vorbi puţin despre fostul 
ei. Un sportiv de succes cu mulţi ani în urmă. Ajunseseră 
să se cunoască pe vremea în care ea studia la Facultatea 
de Jurnalism. Erau divorţaţi de aproape un an. Cunoscuse 
o altă femeie, iar divorţul fusese foarte dificil. 

— Pur şi simplu s-a purtat ca un mare nesimtit, zise ea. 

— Ce păcat. 

— Da. Nu pot să spun exact că am avut vreun noroc la 
bărbaţi în viaţa asta, a fost mai ales tristeţe şi suferinţă! 

Eva zâmbi peste ceaşca de cafea. Olivia se întrebă de ce 
mai are fotografia de la nuntă expusă dacă el e atât de 
nesimţit. Personal, ar fi pus-o deoparte de la bun început. 
Făcu din nou un semn către fotografii. 

— Iar tânărul ăla chipeş pe care-l ţineţi de mână a fost 
prima tristeţe? 

— Nu, e fratele meu, Sverker, a murit de supradoză. Dar 
am vorbit destul despre mine. 

Eva adoptă deodată un ton foarte diferit. 


e 178 + 


— O, îmi pare rău, n-am vrut să... îmi pare rău. 

Eva o privi pe Olivia. Timp de câteva secunde chipul ei 
fu neobişnuit de aspru, apoi se lăsă pe spate în fotoliu şi 
zâmbi din nou. 

— Eu sunt cea care ar trebui să-şi ceară scuze, chestia e 
că... simt că-mi explodează capul şi azi a fost infernal, 
scuze, cum te descurci? Ai găsit ceva în materiale? 

— Da, dar e ceva ce vreau să vă întreb, ştiţi pentru cine 
lucra Jackie Berglund în 1987, când era escortă? 

— Da, era un tip destul de cunoscut, Carl Videung, care 
conducea Gold Card. Cred că scrie în dosar. 

— Ah? Atunci am omis eu, ce era Gold Card? 

— O firmă de escorte, iar Jackie Berglund era una dintre 
ele. 

— OK, mulţumesc. Carl Videung, ce nume ciudat! 

— Mai ales pentru un baron al pornografiei. 

— Asta era? E 

— Pe vremea aia. Încă o mai cercetezi pe Jackie? 

— Da. 

— Iţi mai aminteşti ce ţi-am spus? 

— Despre ea? Că ar trebui să am grijă. 


— Da. șa 

Jackie Berglund stătea lângă o fereastră panoramică pe 
Norr Mälarstrand şi privea peste apă. li plăcea 
apartamentul ei, şase camere, ultimul etaj, cu o vedere 
fantastică până hăt, la înălțimile din zona Söder. Singurul 
lucru care o deranja era salcia de pe cealaltă parte a 
străzii. Copacul îi bloca priveliştea, considerabil. Se gândi 
că ar trebui făcut ceva în privinţa asta. 

Se întoarse şi intră în sufrageria mare. Un designer 
interior în tendinţe primise frâu liber cu vreun an în urmă, 
şi înfăptuise un miracol, un amestec de rece şi cald şi 
jucării de pluş. In totalitate după gusturile lui Jackie. Işi 
umplu paharul mic cu un Martini sec şi puse un CD, un 
tangou, adora tangourile. Din când în când invita bărbaţi 
în apartament cu care dansa, rareori cineva care ştia să 
danseze tangou. Într-o bună zi am să-mi găsesc un bărbat 


e 179 + 


care se pricepe la tangou, se gândi ea, un bărbat misterios 
cu organe genitale mereu pregătite şi un vocabular limitat. 

Abia aştepta aşa ceva. 

Tocmai când era pe cale să-şi toarne încă un Martini, 
auzi telefonul. Nu cel mai apropiat de ea, ci cel din birou. 
Se uită la ceas, era aproape douăsprezece şi jumătate 
noaptea. Atunci sunau. 

Frecvent. 

Clienţii. 

— Jackie Berglund. 

— Salut, Jackie, sunt Latte! 

— Salut. 

— Jackie, avem o mică petrecere şi ne-ar fi de ajutor 
puţină asistenţă. _ 

Clienţii obişnuiţi, ca Lars Ornhielm, ştiau cum să se 
exprime la telefon cu Jackie. Nu prea clar. Nu-şi alegeau 
greşit cuvintele. 

— Câte îţi trebuie? 

— Şapte sau opt. De clasă superioară! 

— Preferinţe? 

— Nimic special, dar ştii tu, drăguţ, cu final fericit. 

— OK. Unde? 

— Iţi scriu un mesaj. 

Jackie închise telefonul şi schiţă un zâmbet. Final fericit, 
asta era ceva ce luaseră din meniul fetelor asiatice când 
voiau să ştie dacă să încheie cu un masaj de top. 

Latte avea nevoie de nişte fete dulci care să ofere un 
final fericit. 

Nicio problemă. 

| X 

În seara aceea, Acke veni acasă bătut. Vizibil bătut. 
Băiatul de zece ani mergea printre blocurile înalte din 
Flemingsberg, pe partea întunecată, departe de felinare, 
cu skateboardul sub braţ, şchiopătând. Durerea venea de 
la lovituri. Lovituri repetate. In locuri pe care nu le vedeai 
când era îmbrăcat. Se simţea extrem de singur, 
şchiopătând pe stradă, iar gândurile alea îi veniră din nou 
în minte. Legate de tatăl lui. Tatăl care nu exista. Despre 


e 180 œ» 


care mama lui nu vorbea niciodată. Dar trebuia să fie 
undeva. Toţi copiii trebuie să aibă un tată, nu-i aşa? 

Îşi alungă acele gânduri şi strânse cheia pe care o purta 
la gât. Ştia că maică-sa e în oraş şi lucrează, şi ştia la ce 
lucrează. 

Sau ca ce. 

Un băiat mai mare de la şcoală îl luminase după 
antrenamentul de fotbal cu ceva timp în urmă. 

— Târfă! Maică-ta e o târfă! 

Acke nu ştia ce înseamnă „târfă”. De îndată ce ajunse 
acasă, intră online şi verifică. 

Singur acasă. 

Apoi luă carafa cu apă rece pe care mama lui o pusese în 
frigider înainte să iasă în oraş şi o bău aproape pe toată. 
Apoi se duse la culcare. 

Şi se gândi la mama lui. 

Că poate ar putea s-o ajute cu bani ca să nu mai fie 
nevoită să fie cum îi spuneau băieţii. 


e 181 œ» 


10 


Când şi când, maşini treceau prin ceaţă pe drum spre 
sau dinspre Waxholm. Era dimineaţă devreme în 
Bogesandsland şi nimeni nu acorda vreo atenţie acelui 
Volvo gri. Era parcat într-o zonă discretă, acoperită cu 
pietriş, nu departe de frumosul castel înconjurat de 
pădure. Printre fuioarele de ceaţă, un grup de porci 
sălbatici scurmau după mâncare. 

Nils Wendt stătea pe locul şoferului şi îşi privea chipul în 
oglinda retrovizoare. Se trezise pe la trei dimineaţa în 
camera de hotel. La cinci urcase în maşina închiriată şi 
părăsise oraşul, conducând spre Waxholm. Voia să scape 
de oameni. Se uită la chipul lui în oglindă. Extenuat, se 
gândi el, arăţi extenuat, Nils. 

Dar avea să facă faţă situaţiei. 

Nu mai erau multe de făcut. În dimineaţa aia se gândise 
la ultimele piese al puzzle-ului pe care îl construia. 
Hărţuirea lui Bertil dusese la un plan. Un plan care 
începuse să prindă formă când văzu reportajul televizat 
extrem de critic la adresa activităţilor MWM din Congo. 

La fel de nemilos ca înainte. 

Apoi văzuse manifestanţii şi citise pliantele şi trecuse 
din clic în clic printr-o mulţime de postări din diverse 
grupuri de pe Facebook, „Telefoane mobile fără violuri!” 
de exemplu, şi înţelese cât de indignată e lumea. 

Atunci începu să se lege planul. 

Avea să lovească unde durea cel mai tare. 


Până la nouă şi un sfert, Bertil rezolvase problema cu 
proprietarul de terenuri din Walikale. Nu personal, 
desigur, ci prin bunul lui prieten comandantul militar. 
Trimisese un grup de poliţişti ai securităţii la proprietar, 
care explicaseră că, din cauza problemelor din zonă, sunt 
nevoiţi să ordone evacuarea. Doar ca măsură de siguranţă. 
Proprietarul nu era prost, întrebase dacă nu are cum să 
evite o evacuare obligatorie. Poliţia explicase faptul că 


e 182 » 


societatea suedeză MWM îşi asumă răspunderea pentru 
siguranţă, cu condiţia să poată folosi o parte din teren 
pentru prospecţiuni de minerale. Asta ar fi însemnat că 
problemele sunt ţinute sub control. 

Gata. 

Bertil îi aminti secretarei să-i telefoneze directorului 
executiv al companiei din Kinshasa şi să aibă grijă să i se 
trimită un cadou corespunzător comandantului militar. 

— Îi place foarte mult topazul. 

Aşadar, când Bertil se duse să stea lângă fereastră şi 
simţi razele puternice ale soarelui de dimineaţă, era într-o 
dispoziţie mai bună. Rezolvase problema din Walikale. Încă 
se mai gândea la Congo când scoase automat telefonul 
care-i vibra în buzunar şi apăsă butonul de răspuns. 

— Nils Wendt la telefon. 

Deşi vocea pe care Bertil o auzise pe înregistrare părea 
mult mai tânără, era fără îndoială aceeaşi voce care se 
auzea în momentul ăla în telefon. Dar nu înregistrată. 

Era Nils Wendt. e 

Bertil simți cum i se urcă sângele la cap. Il detesta pe 
omul ăla. O insectă măruntă care ar putea produce o 
catastrofă. Dar încercă să se abțină. 

— Salut, Nils, eşti în oraş? 

— Unde ne putem vedea? 

— De ce să ne vedem? 

— Să închid? 

— Nu! Stai! Vrei să ne vedem? 

— Tu nu? 

— În regulă. 

— Unde? 

Bertil frunzări febril diverse locuri în minte şi se uită pe 
fereastră. 

— În cimitirul Bisericii Adolf Fredrik. 

— Unde mai exact? 

— La mormântul lui Palme. 

— 23.00 

Apelul se termină. 


x 


e 183 >» 


Ovette Andersson ieşi de pe poarta principală, singură, 
era abia trecut de ora zece. Venise după Acke, împotriva 
voinţei lui, ca să discute cu profesorii responsabili de 
activităţile recreative de după şcoală. Voia să discute cu 
cineva referitor la vânătăile lui. În ultimul timp se 
întorsese acasă de câteva ori cu vânătăi pe tot corpul. 
Vânătăi mari, galben-albăstrui. La început încercase să le 
ascundă, abia dacă se întâlneau dimineaţa, dar se 
întâmplase ca Ovette să deschidă uşa când băiatul se 
dezbrăca într-o seară şi le văzuse. 

— Ce-ai făcut? 

— Ce? 

— Ai vânătăi pe tot corpul. 

— De la fotbal. 

— De acolo ai vânătăi aşa de mari? 

— Da. 

Şi apoi Acke se strecurase în pat. Ovette stătuse în 
bucătărie şi-şi aprinsese o ţigară la geam. Fotbal? 

Vânătăile fiului ei o preocupaseră încă de atunci. Câteva 
nopţi mai târziu, când veni acasă după tura de noapte, se 
furişase în camera lui şi ridicase cu grijă pătura şi se 
uitase din nou la ele. 

Vânătăi galben-albăstrui pe tot corpul. Şi coji mari. 

Atunci hotări să stea de vorbă cu profesorii de la centrul 
de agrement al şcolii. 

— Nu, nu este agresat. 

Profesorul lui Acke părea destul de surprins. 

— Dar are vânătăi pe tot corpul, zise Ovette. 

— El ce spune? 

— Că sunt de la fotbal. 

— Şi nu sunt? 

— Nu genul ăsta de vânătăi. Peste tot! 

— Ei, bine, nu ştiu. Cu siguranţă nu e agresat, nu aici. 
Avem un program special de prevenţie a agresivităţii şi 
violenţei şi am fi observat dacă s-ar fi întâmplat ceva aici. 

Iar Ovette trebui să se mulţumească cu atât. 

Cu cine altcineva să vorbească? Nu avea o reţea socială. 
Nu se amesteca cu vecinii. Lumea cu care se amesteca 


e 184 


lucra pe stradă şi nu era deosebit de interesată de copiii 
altora. Era un fel de teren minat. 

Ovette plecă de la şcoală şi deodată se simţi infinit de 
singură. Şi disperată. Toată existenţa ei deznădăjduită i se 
desfăşura înaintea ochilor. Incapacitatea ei de a ieşi din 
mlaştina prostituţiei. Corpul ei însemnat. Totul. Iar în 
momentul ăla vedea că unicul ei copil e rănit şi nu avea cui 
să se adreseze. Nici măcar un număr de telefon al cuiva 
care să o asculte şi să o consoleze, sau să o ajute. În toată 
lumea asta pustie erau doar ea şi Acke. 

Se opri lângă un felinar şi îşi aprinse o ţigară. Mâinile 
crăpate îi tremurau. Nu de la adierea răcoroasă, ci de la 
ceva mult mai rece, ceva care venea dinăuntru. Venea 
dintr-o groapă adâncă şi întunecată din pieptul ei, care 
părea să se mărească cu fiecare respiraţie şi să aştepte 
doar ca ea să renunţe. Dacă ar fi existat o uşă secretă pe 
care să părăseşti viaţa, s-ar fi strecurat pe acolo. 

Atunci îşi aduse aminte de el. 

Un tip care ar putea fi în stare să o ajute. 

Crescuseră împreună în Kärrtorp. Locuiseră în acelaşi 
bloc şi păstraseră puţin legătura de-a lungul anilor. 
Trecuse mult timp, şi totuşi. Ori de câte ori se întâlneau, 
era întotdeauna uşor. Împărţeau un trecut, aveau aceleaşi 
origini, îşi cunoşteau slăbiciunile unul altuia, dar nu le 
păsa. 

Putea să stea de vorbă cu el. 

Nurcă. i, 


Olivia avu nevoie de ceva timp ca să-l găsească, dar 
când numele lui apăru la Căminul de Bătrâni Râdan din 
Silverdal, eforturile îi fură răsplătite. 

Iar ea fu surprinsă. 

Căminul de bătrâni era foarte aproape de Academia de 
Poliţie. 

Ce mică e lumea, se gândi Olivia, în timp ce conducea 
maşina pe străzile cunoscute şi parcă în faţa căminului. 
Aproape vedea academia printre copaci. Intr-un mod 
straniu, tot mediul de la facultate părea extrem de 


185 - 


îndepărtat. Şi totuşi, nu trecuse atât de mult timp de când 
stătuse pe o bancă acolo şi alesese un caz, fără să aibă 
habar de direcţia în care avea s-o ducă. 

Chiar în minutul acela, o ducea la etajul al doilea, pe o 
mică terasă unde un bărbat stătea cocoşat într-un fotoliu 
rulant. 

Fostul baron al pornografiei Carl Videung. 

Care avea aproape nouăzeci de ani, descoperise ea. Nu 
avea rude apropiate şi se bucura de orice distracţie cât 
timp îşi ducea ultimele zile. Indiferent cine ar fi fost. 

Acum era Olivia Rönning. Işi dădu seama iute că 
Videung e extrem de tare de urechi şi are şi nişte 
deficienţe de vorbire. Aşa că trebui să se exprime concis, 
clar şi tare. 

— Jackie Berglund! 

Da, după o vreme, două cafele şi câţiva biscuiţi cu 
ghimbir, numele îşi făcu apariţia în mintea lui Videung. 

— Era escortă. 

Olivia reuşi să descifreze ce spuse. 

— Vă mai amintiţi şi alte escorte? 

Mai multă cafea, mai mulţi biscuiţi cu ghimbir şi apoi o 
încuviinţare din partea lui Videung. 

— Cine, atunci? 

În momentul ăla mai multă cafea nu era de ajutor, iar 
biscuiţii se terminaseră. Bărbatul din fotoliul rulant doar 
se uită la Olivia şi zâmbi, mult timp. Oare stă şi mă judecă? 
se întrebă Olivia. Dacă aş fi bună de escortă? Un bătrân 
obscen? Bătrânul făcu un gest care păru să indice că vrea 
să scrie ceva. Olivia scoase repede un pix şi un caiet şi i le 
dădu lui Videung. El nu putea ţine singur caietul. Olivia 
trebui să-l aşeze pe genunchiul lui slab şi să-l ţină în 
poziţia aia. Bărbatul începu să scrie. Cu un scris care 
părea aproape de nouăzeci de ani, dar care măcar era 
lizibil. 

— Miriam Wixell. 

— Una dintre escorte se numea Miriam Wixell? 

Videung aprobă din cap şi trase un vânt foarte lung. 
Olivia îşi răsuci uşor capul, ca să evite mirosul de stricat, şi 


e 186 » 


închise caietul. 

— Vă mai amintiţi dacă vreunele dintre fete erau de 
origine străină? 

Videung schiţă un zâmbet şi încuviinţă din cap şi ridică 
un deget. 

— Una dintre ele? 

Videung încuviinţă din nou. 

— Vă mai amintiţi de unde era? 

Videung scutură din cap. 

— Avea părul negru? 

Videung se întoarse către fereastră şi arătă spre o 
violetă africană dintr-un ghiveci de pe pervaz. Olivia se 
uită la floare. 

Albastru strălucitor. 

— Avea părul albastru? 

Videung încuviinţă şi zâmbi din nou. Păr albastru, se 
gândi Olivia. Atunci trebuie să fi fost vopsit? Oare te 
vopseai albastru dacă aveai părul negru? Poate. Ce ştia ea 
despre cum îşi vopseau părul escortele din anii optzeci? 

Nimic. 

Se ridică şi-i mulţumi lui Videung şi se îndepărtă de 
verandă ca să evite încă un vânt tras de ochiul maro al 
fostului baron porno. 

Măcar avea un nume. 

Miriam Wixell. m 

Ovette alesese o masă în adâncurile cafenelei. Nu voia 
să dea peste vreo colegă de muncă. Stătea cu spatele la 
intrare, cu o ceaşcă de cafea în faţă. Acolo nu aveai voie să 
fumezi. Mâinile ei se mişcau fără astâmpăr peste masă. 
Mişcând cuburi de zahăr şi tacâmuri şi întrebându-se dacă 
O să sosească. 

— Salut, Vettan! 

Mereu îi spunea Vettan. Nurcă sosise. 

Veni la masa ei, îşi dădu la o parte coada mică de cal de 
pe gât şi se aşeză. În cea mai bună dispoziţie. Tocmai 
trecuse pe lângă o casă de pariuri şi pariase pe un 
câştigător. Patru sute de coroane plătite instantaneu. Banii 


e 187 œ» 


îi ardeau o gaură în buzunar. 

— Cât ai câştigat? 

— Patru mii! 

Nurcă adăuga întotdeauna cel puţin încă un zero. Mai 
puţin când era vorba de vârsta lui. Atunci făcea o scădere. 
Avea patruzeci şi unu de ani, dar putea spune cu uşurinţă 
că are între douăzeci şi şase şi treizeci şi cinci, în funcţie 
de companie. Când încercase „puţin peste douăzeci” cu o 
fată din nord, fusese poate cam riscant. Dar ea era nouă în 
oraş şi avea chef de distracţie, aşa că a înghiţit-o, chiar 
dacă avea impresia că arată puţin mai în vârstă. 

— Oraşul ăsta are un preţ, zise el, şi făcu New York-ul să 
arate ca o suburbie din Stockholm. 

Dar Ovette nu era din nord şi ştia câţi ani are Nurcă, aşa 
că nu avea nevoie să se prefacă. 

— Mersi că ai venit. 

— Nurcă nu te lasă la greu. 

Zâmbi şi se gândi că e un maestru al aluziilor. Nu mulţi 
alţii credeau acelaşi lucru. Cei mai mulţi oameni îl ţineau 
pe Nurcă la distanţă, după o vreme, după ce îl citeau mai 
bine şi auzeau despre escapadele lui excepţionale de prea 
multe ori. Cum ar fi că rezolvase uciderea lui Olof Palme, 
sau că îi descoperise pe Roxette. Atunci cei mai mulţi 
oameni se retrăgeau. Ceea ce ratau deseori era că Nurcă 
avea o inimă mare, ascunsă adânc sub o faţadă de jargon 
pe jumătate disperat. O inimă care bătea cu putere chiar în 
clipa aia, când vedea fotografiile pe care Ovette i le arăta 
pe mobil. Fotografii cu un băiat aproape gol, cu un trup 
care arăta ca şi cum ar fi fost bătut măr şi care era 
acoperit cu coji. 

— Le-am făcut când dormea. 

— Ce s-a întâmplat? 

— N-am idee, la centrul de agrement al şcolii au spus că 
nu s-a întâmplat nimic acolo, iar Acke zice că e de la fotbal. 

— N-o încasezi aşa la fotbal, am jucat mulţi ani pentru 
Bajen. OK, poţi s-o iei puţin în careul de penalti, eu jucam 
mijlocaş central, dar niciodată nu ajungi să arăţi aşa. 

— Nu. 


e 188 œ» 


— Doamne, arată de parcă ar fi fost bătut! 

— Da. 

Ovette îşi uscă repede ochii. Nurcă se uită la ea şi-i luă 
mâna într-a lui. 

— Vrei să stau de vorbă cu el? 

Ovette încuviinţă din cap. 

Nurcă hotări să stea de vorbă cu tânărul Acke. 

Fotbal? 

În niciun caz. š 

Era aproape ora închiderii. Magazinele de pe 
Sibyllegatan începeau să stingă luminile. In Weird & Wow, 
luminile încă erau aprinse. Întotdeauna Jackie Berglund 
mai ţinea deschis încă o oră. Îşi cunoştea clienţii, iar asta 
însemna că pot trece întotdeauna în ultimul minut, să ia un 
articol de îmbrăcăminte sau un detaliu decorativ ca să 
înveselească petrecerea din seara respectivă. În clipa 
aceea, un domn în vârstă din cartierul elegant Ostermalm 
era în căutarea unui lucru cu care să-şi liniştească soţia. 
Uitase o aniversare cu o zi în urmă, iar situaţia se cam 
degradase, după cum se exprima el. 

— S-a degradat. 

Cerceta o pereche de cercei agăţaţi printre alte etichete 
de designer. 

— Cât luaţi pentru ăştia? 

— Pentru dumneavoastră şapte sute. 

— Şi pentru alţii? 

— Cinci sute. 

Aşa se purtau, Jackie şi cercul ei de clienţi mai mult sau 
mai puţin înstăriți, glumind într-o manieră stupidă. 

Totul pentru afaceri, însă. 

— Credeţi că i-ar plăcea? întrebă bărbatul. 

— Femeile au o slăbiciune pentru cercei. 

— Aşa să fie? 

— Da. 

De vreme ce bărbatul în vârstă habar nu avea pentru ce 
au o slăbiciune femeile, o crezu pe Jackie pe cuvânt şi 
părăsi magazinul cu o pereche de cercei într-o cutie 


< 189 + 


frumoasă de culoare roz. Când se închise uşa magazinului, 
sună mobilul lui Jackie. 

Era Carl Videung. 

Cu o voce mult mai limpede şi un auz impecabil, o 
informă pe Jackie cu privire la o vizită pe care o primise 
mai devreme. O tânără de la Academia de Poliţie întrebase 
despre serviciile lui de escortă din trecut. Se prefăcuse pe 
jumătate mort, astfel încât să afle ce urmăreşte fata. 

— Nu-mi pot înfrâna curiozitatea când adulmec câte un 
poliţai, zise el. 

— Păi şi atunci ce voia? 

— Nu ştiu, dar a întrebat de tine. 

— De mine? 

— Da. Şi de cine mai lucra în acelaşi timp cu tine. 

— La Gold Card? 

— Da. 

— Şi dumneavoastră ce aţi spus? 

— l-am dat-o pe Miriam Wixell. 

— De ce aţi făcut asta? 

— Pentru că Miriam s-a retras când s-a retras, n-a fost 
deloc frumos, nu-ţi mai aminteşti? 

— Ba da. Şi ce dacă? 

— Şi m-am gândit că cucoana de Miriam ar putea să se 
jeneze puţin dacă stagiarii din poliţie încep să-şi bage 
nasul în trecutul ei. 

— Sunteţi răutăcios. 

— Aşa sper. 

— Despre mine ce-aţi spus? 

— Nimic. Nu sunt atât de răutăcios. 

Şi aşa se încheie conversaţia. Din punctul de vedere al 
lui Videung. Jackie o reluă de câteva ori în minte. De ce 
umbla o fată să întrebe în stânga şi-n dreapta de perioada 
în care lucrase ea ca escortă? Şi cine era? 

— Cum o chema? 

— Olivia Rönning. 

Asta răspunse Videung când Jackie îl sună înapoi. Olivia 
Rönning? x 


< 190 œ» 


Olivia stătea acasă pe canapea şi se uita în anuarul 
Nordisk Kriminalkronika din 2006. Descrieri făcute chiar 
de poliţie diverselor cazuri penale din ultimul an. Îl 
împrumutase de la biblioteca facultăţii în drum spre casă 
de la Râdan. Dintr-un motiv foarte deosebit. Voia să vadă 
dacă existau cazuri penale din 2005 care să-l fi implicat pe 
Tom Stilton. Şi care să fi dus la un conflict. La cel despre 
care credea Åke Gustafsson că a avut loc. 

O mulţime de lucruri se întâmplaseră pe scena penală în 
2005. Diverse cazuri şi incidente îi stârniră interesul. 
Printre ele, un articol despre spectaculoasa evadare de la 
penitenciarul de înaltă siguranţă Hall, cea în care a fost 
implicat Tony Olsson, ucigaşul din Malexander. Aşa că îi 
luă ceva până să ajungă la pagina şaptezeci şi unu. 

Acolo o găsi. 

Uciderea cu sălbăticie a unei tinere din Stockholm. Jill 
Engberg. Cu detalii care o făcură pe Olivia să se încordeze. 
Jill era escortă şi însărcinată, iar cazul era nerezolvat. 
Crima avusese loc în 2005. Acelaşi an în care Stilton a 
plecat din poliţie. Oare a lucrat la cazul ăla? Nu era 
pomenit în articol, care era scris de Rune Forss. Nu era el 
tipul de la televizor care se ocupa de atacurile asupra 
persoanelor fără adăpost? se întrebă Olivia, în timp ce-i 
telefonă lui Ake Gustafsson. 

Incepuse să prindă viteză. 

— Stilton a lucrat la ancheta cazului lui Jill Engberg? 
2005? 

— Nu ştiu, răspunse Gustafsson. 

Îşi pierdu puţin din avânt. Dar asta nu-i încetini 
imaginaţia. Jill era o escortă însărcinată. Jackie fusese 
escortă cu şaisprezece ani în urmă. Fata ucisă pe plajă era 
însărcinată. Jackie fusese pe insulă. Exista vreo legătură 
între Jill şi Jackie? Jill lucra pentru Jackie? La Red Velvet? 
Stilton dăduse peste nişte astfel de legături şi virase în 
direcţia cazului de pe plajă? De-asta fusese atât de straniu 
de tăcut pentru o vreme în ghena de gunoi? 

Trase adânc aer în piept. Avusese impresia că întâlnirea 
din ghenă fusese ultimul contact pe care trebuia să-l aibă 


e 191 œ» 


cu Tom Stilton. O respiraţie adâncă mai târziu, îi telefonă 
din nou. 

— Aţi lucrat la cazul lui Jill Engberg în 2005? 

— Da, o vreme, răspunse el, apoi închise. 

Era ceva cu care Olivia începea să se obişnuiască. Putea 
la fel de bine să o sune înapoi în zece minute şi să vrea să 
se întâlnească în vreun loc confortabil şi să stea în 
întuneric şi în duhoare şi să se joace douăzeci de întrebări. 

Printre castori. 

Dar el nu sună înapoi. 


Stilton stătea în redacţia Situation Stockholm aproape 
singur. O fată era ocupată la recepţie. Împrumutase unul 
dintre computerele revistei, intrase online şi începuse să 
caute filmuletele de pe site-ul Trashkick. Primele două nu 
mai erau pe site, dar celelalte, da. Trei filmuleţe. Un atac 
sub podul Väster asupra unui imigrant fără adăpost, Julio 
Hernandez, penultimul cu Benseman, iar apoi cel cu Vera 
Chioara. După uciderea ei, nu se mai postase nimic. 

Stilton se forţă să se uite la filmuleţe. Cu atenţie. 
Concentrat asupra detaliilor. Se uită pe tot ecranul ca să 
vadă şi altceva în afară de ce era focalizat. Probabil de- 
asta îl şi descoperi. Pe filmuleţul cu podul Väster. Injură 
fiindcă nu putea să mărească imaginile. Să ia un cadru şi 
să-l mărească. Dar putea opri filmuleţul. Iar când se aplecă 
spre ecran îl văzu destul de clar. Pe antebraţul unuia 
dintre atacatori. Un tatuaj. Două litere, PL, cu un cerc în 
jurul lor. 

Stilton se lăsă pe spate şi ridică privirea, care se opri pe 
fotografia Verei de pe perete, în rama neagră. La capătul 
şirului de morţi. Stilton îşi trase caietul aproape şi scrise 
„PL” înconjurat de un cerc. 

Apoi se uită din nou la fotografia Verei. 


Proiecţia de seară a Lebedei negre tocmai se terminase, 
iar lumea ieşea în valuri din sala Grand Cinema de pe 
Sveavägen. O mulţime dintre ei se îndreptau înspre 
Kungsgatan. Era o seară frumoasă şi lejeră, cu o adiere 


e 192 œ» 


plăcută şi călduţă. O adiere care trecea peste cimitirul din 
jurul Bisericii Adolf Fredrik şi care făcea florile de pe 
morminte să se legene. Acolo era puţin mai întuneric. Cel 
puţin în unele locuri. Lângă mormântul lui Palme era pe 
jumătate întuneric. Văzuţi dinspre Sveavägen, cei patru 
oameni care tocmai se întâlneau acolo erau abia vizibili. 

Doi dintre ei erau Bertil Magnuson şi Nils Wendt. 

Ceilalţi doi fuseseră chemaţi în ultimul moment, prin 
intermediul lui K. Sedovic. Omul cu care Bertil lua mereu 
legătura când trebuia să rezolve ceva uşor incomod. 
Bănuia că de aşa ceva era vorba şi în seara aia. 

Iar Wendt bănuia acelaşi lucru. 

Ştia cine e Bertil. Iar Bertil nu era omul care să vină 
nepregătit la o asemenea întâlnire. Aşa că Wendt nu 
reacţionă când apărură încă doi tipi. Nu reacţionă nici 
când Bertil îi explică pe un ton amical că cei doi 
„consilieri” ai lui o să se asigure că nu are vreun 
reportofon asupra lui. 

— Poate înţelegi de ce. 

Wendt înţelegea. Îi lăsă pe consilieri să-şi facă treaba. 
Nu avea niciun reportofon asupra lui. Nu de data aia. Dar 
avea o casetă cu înregistrarea unei conversații, pe care 
una dintre gorile i-o înmână lui Bertil. Acesta o ţinu în faţa 
lui Wendt. 

— Conversaţia? 

— Da. Sau mai degrabă o copie. Eşti liber s-o asculţi, 
zise Wendt. 

Bertil se uită la casetă. 

— E şi restul conversaţiei pe ea? 

— Da, toată. 

— Şi originalul unde e? 

— Undeva unde mă aştept să mă întorc până în întâi 
iulie cel târziu. Dacă nu apar, caseta o să fie trimisă 
poliţiei. 

Bertil schiţă un zâmbet. 

— Asigurare de viaţă? 

— Da. 

Bertil se uită peste cimitir. Le făcu semn cu capul 


e 193 + 


consilierilor să se retragă puţin, iar ei îl ascultară. Wendt îl 
privi pe Bertil. Ştia că Bertil ştie că Wendt e o persoană 
care nu lasă niciodată lucrurile la voia întâmplării. Toată 
colaborarea lor în afaceri fusese clădită pe trăsătura asta. 
Bertil putea reacţiona impulsiv, dar Wendt nu o făcea 
niciodată. Avea o curea şi bretele şi încă o curea de 
siguranţă în orice situaţie. Dacă afirma că stabilise ca 
originalul, care se afla într-un loc necunoscut, să fie trimis 
poliţiei în caz că nu se întoarce până în întâi iulie, atunci 
asta avea să se întâmple. Ştia că Bertil o să presupună 
acelaşi lucru. 

Ceea ce şi făcu. Se întoarse din nou spre Wendt. 

— Ai îmbătrânit, zise el. 

— Şi tu. 

— Unul pentru toţi, mai ţii minte? 

— Da. 

— Ce s-a întâmplat cu asta? 

— A dispărut în Zair, spuse Wendt. 

— Nu doar atât. Şi tu ai dispărut cu aproape două 
milioane. 

— Ai fost surprins? 

— Am fost furios. 

— Asta pot înţelege. Mai eşti însurat cu Linn? 

— Da. 

— Ştie de treaba asta? 

— Nu. 

Cei doi se uitară unul la celălalt. Bertil se întoarse către 
cimitir. Adierea plăcută de seară mângâia pietrele de 
mormânt. Wendt îşi păstră privirea pironită asupra feţei lui 
Bertil. 

— Ai copii? întrebă el. 

— Nu, tu? 

Dacă ar fi stat undeva nu chiar atât de întunecat, poate 
că Bertil ar fi văzut uşoara fluturare, preţ de vreo secundă, 
a pleoapelor lui Wendt, dar nu le observă. 

— Nu, n-am copii. 

Dialogul se sfârşi în tăcere după câteva secunde. Bertil îi 
privi pe consilieri cu colţul ochiului. Încă nu înţelegea ce 


e 194 œ» 


se petrece. Ce urmărea Wendt? 

— Deci, ce vrei? zise el şi se întoarse către Wendt. 

— În trei zile o să publici o declaraţie în care spui că 
MWM încetează imediat orice extracţii de tantalit în 
Congo. Mai mult, o să oferi despăgubiri economice tuturor 
locuitorilor regiunii Walikale care au fost afectaţi de 
exploatările tale. 

Bertil îl privi pe Wendt. Pentru o clipă îi trecu prin minte 
că are de-a face cu o persoană bolnavă psihic. Dar nu era 
aşa. Bolnav, absolut, dar nu bolnav psihic. Pur şi simplu 
complet ţicnit şi descreierat. 

— Vorbeşti serios? 

— Glumesc de obicei? 

Nu, Nils Wendt nu glumea niciodată. Era unul dintre cei 
mai seci oameni pe care îi cunoscuse Bertil vreodată, şi, 
deşi trecuseră mulţi ani de când se cunoşteau, vedea pe 
chipul şi în ochii lui Wendt că nu devenise mai amuzant. 

Vorbea foarte serios. 

— Deci vrei să spui că, dacă nu fac ce spui tu, atunci 
conversaţia aia ajunge la poliţie? 

Trebui să rostească totul cu voce tare ca să-i înţeleagă 
pe deplin sensul. 

— Da, răspunse Wendt. Şi sigur eşti conştient de 
consecinţe, fără îndoială. 

lar Bertil era. Nu era prost. Se gândise deja la 
consecinţele publicării acelei conversații înregistrate când 
auzise primul mic fragment pe telefonul mobil. 
Consecințele ar fi fost catastrofale. 

La toate nivelurile. 

La toate nivelurile pe care Wendt le înţelegea în mod 
natural. 

— Baftă! 

Wendt începu să se îndepărteze. 

— Nils! 

Wendt întoarse capul şi privi în spate. 

— Serios, despre ce e vorba... pe bune? 

— Răzbunare. 

— Răzbunare? Pentru ce? 


< 195» 


— Nordkoster. 

Wendt continuă să se îndepărteze. 

Consilierii, care stăteau deoparte, reacționară puţin şi se 
uitară către Bertil. Bărbatul stătea cu ochii în pământ, nu 
departe de mormântul lui Palme. 

— Mai e ceva cu care să te ajutăm? întrebă unul dintre 
ei. 

Bertil ridică privirea şi văzu spinarea lui Wendt la o 
oarecare distanţă, printre pietrele de mormânt. 


— Da. 

x 

Stilton stătea pe al treilea palier al treptelor de piatră şi 
vorbea la telefon cu Nurcă. 

— Două litere. P şi L. Cu un cerc în jurul lor. 

— Un tatuaj? întrebă Nurcă. 

— Aşa părea, dar putea să fie desenat şi cu pixul, nu 
ştiu. 

— Pe ce braţ? 

— Arăta ca dreptul, dar era greu să-ţi dai seama, aşa că 
nu pot să spun sută la sută. 

— OK. 

— Altfel, ai mai auzit ceva? 

— Nu încă. 

— Pe curând. 

Stilton închise şi începu din nou să meargă. Urca 
treptele, spre Klevgrând, a cincea oară în seara aceea. Îşi 
redusese viteza cu câteva minute şi simţea că plămânii lui 
ţin pasul. Nu mai gâfâia la fel de mult ca înainte şi 
transpira considerabil mai puţin. 

Era pe drumul cel bun. 


e 196 » 


11 


Linn Magnuson era stresată. Era prinsă în trafic pe 
drumul dinspre Stocksund. Peste nici jumătate de oră avea 
să urce pe podium la Asociaţia Suedeză a Autorităţilor 
Locale şi Regiunilor ca să vorbească despre „Leadershipul 
de calitate” în faţa unui număr mare de manageri de nivel 
mediu din toată ţara. Din fericire, ştia exact despre ce o să 
vorbească. Claritate, comunicare şi modul de gestionare a 
relaţiilor. Trei idei pe care se simţea stăpână în totalitate. 

Modul de gestionare a relaţiilor, se gândi ea, noroc că e 
vorba de relaţiile profesionale şi nu de viaţa privată. In 
momentul acela nu se simţea prea mare expertă în privinţa 
asta. Relaţia dintre ea şi Bertil se clătina. Nu ştia de ce. Nu 
era vina ei, ci a lui. El venise acasă în toiul nopţii, cam pe 
la trei, credea ea, şi se dusese drept pe terasă, unde 
stătuse în întuneric. În sine, asta nu era atât de neobişnuit. 
Avea frecvent şedinţe prin telefon la cele mai ciudate ore 
şi se întorcea acasă după aceea. Ce era neobişnuit era că 
stătuse pe terasă cu o sticlă mică de apă minerală. Asta nu 
se mai întâmplase până atunci, din câte îşi amintea Linn. 
Să stea pe terasă în toiul nopţii cu o apă minerală. 
Niciodată. Dacă avea ceva cu el, atunci era întotdeauna un 
pahar cu ceva de culoare brună. Whisky, calvados, coniac. 
Niciodată apă. Iar într-o relaţie strânsă ca a lor, genul ăsta 
de devieri aparent nesemnificative te pun pe gânduri. 

Te fac să speculezi. 

Compania? Altă femeie? Vezica? Fusese la medic în 
secret şi descoperise că are cancer? 

Ceva nu era cum trebuie să fie. 

Nu era de mult cum trebuie să fie. 

Când avea de gând să-l întrebe, dimineaţă, el plecase 
deja. Nu doar plecase, ci nici măcar nu venise la culcare. 

leşi din coadă şi acceleră pe lângă universitate. 


— Un eseu pentru facultate? 
— Da. 


e 197 œ» 


Olivia stabilise o întâlnire cu Miriam Wixell sub nişte 
pretexte uşor false. Afirmase că e în al treilea trimestru la 
Academia de Poliţie, ceea ce era adevărat, şi că fusese 
rugată să scrie despre aşa-numitele „activităţi de escortă”. 
„Un eseu foarte important.” Adoptase intenţionat o 
abordare naivă. Se prefăcuse că e oarecum inocentă şi nu 
ştie aproape nimic despre subiect. Găsise numele lui 
Miriam Wixell când unul dintre profesori îi dăduse un 
dosar vechi despre Gold Card, iar Wixell era singura 
persoană pe care reuşise să o găsească. 

— Ce vrei să ştii? 

Asta o întrebase Wixell la telefon. 

— Păi, e mai mult despre cum gândeaţi. Eu am douăzeci 
şi trei de ani şi încerc să mă gândesc cum era pentru 
persoane ca dumneavoastră. Cum aţi devenit escortă. Care 
a fost atracţia? 

După câteva expresii goale de conţinut, îi captase 
atenţia lui Wixell. 

În momentul acela stăteau la o terasă pe Birger 
Jarlsgatan. Soarele puternic cobora printre clădirile înalte 
şi o făcu pe Wixell să-şi pună o pereche de ochelari de 
soare. Olivia scoase cuminte un carneţel şi se uită la ea. 

— Scrieţi despre mâncare? 

— Da, ca liber-profesionist. În special în reviste de 
călătorii. 

— Ce interesant. Dar nu vă îngrăşaţi? 

— Cum adică? 

— Păi, ar trebui să testaţi o mulţime de mâncăruri 
despre care urmează să scrieţi. 

— Nu e atât de rău. 

Wixell schiţă un zâmbet. Acceptase un interviu şi un 
prânz gratuit. Descrise rapid perioada în care lucrase ca 
escortă. Nu fusese mult timp. Când i se ceruse să facă 
lucruri pe care nu era pregătită să le facă, renunţase. 

— Adică sex, genul ăsta de lucruri? 

Zise Olivia, făcând ochii cât de mari fu în sare. 

— Genul ăsta de lucruri. 

— Dar eraţi multe fete care lucraţi pentru Gold Card, nu- 


< 198 » 


i aşa? 

— Da. 

— Eraţi doar suedeze, sau cum? 

— Nu-mi mai amintesc. 

— Vă mai amintiţi vreuna dintre fete? 

— De ce întrebi? 

— Păi, poate pot să iau legătura şi cu altcineva. 

— Nu-mi mai amintesc cine erau celelalte. 

— OK... 

Olivia observă că Wixell devine puţin circumspectă. Dar 
încă mai avea multe de întrebat. 

— Vă amintiţi dacă era cineva cu părul albastru? întrebă 
ea. 

— Da! 

Wixell râse deodată. Amintirea unei persoane cu părul 
albastru era în mod evident amuzantă. 

— Era o blondă din Kärrtorp, Ovette cred că o chema, ea 
credea că e sexy. Cu părul albastru! 

— Şi nu era? 

— Nu, era doar urâtă. 

— Îmi închipui? Mai era vreo persoană care arăta 
oarecum ca o latino-americană? Cineva de care vă 
amintiţi? 

— Da... nu-mi mai aduc aminte cum o chema, dar era o 
fată foarte drăguță care arăta aşa. 

— Cu pielea măslinie? Şi părul negru? 

— Da... da? O cunoşti? 

— Nu, era o fată care era descrisă în anchetă şi mă 
întrebam dacă nu cumva nu era suedeză. Pe vremea aia nu 
erau mulţi imigranţi, aşa mă gândeam. 

— Ah, da? Dar erau? _ 

Wixell simţi deodată că nu prea înţelege ce face fata. li 
mulţumi pentru prânz şi plecă. Destul de brusc. Olivia mai 
avea o întrebare, dar nu avu timp să o pună: 

„Fata aia cu părul negru umbla cu Jackie Berglund?” 

Olivia se ridică şi ea şi începu să meargă în direcţia 
Stureplan. Bătea un vânt uşor dinspre golful Nybroviken. 
Pietoni îmbrăcaţi subţire curgeau în toate direcţiile. Olivia 


< 199 + 


merse după cum o duse valul. Undeva aproape de East 
Restaurant, îi trecu un gând prin minte. 
Era la doar câteva străzi de magazin. 
De Weird & Wow. 
x 
Iată-l. 


Magazinul lui Jackie Berglund de pe Sibyllegatan. Olivia 
se uită o vreme la magazin de pe partea cealaltă a străzii. 
Auzi cuvintele Evei Carlsén răsunându-i în urechi: „Nu-ţi 
băga nasul în treburile lui Jackie Berglund.” 

Nu-mi bag nasul. Doar o să-i vizitez magazinul şi o să mă 
uit la ce e de vânzare. Sunt o persoană complet 
necunoscută care intră în calitate de clientă. Care e 
problema? reflectă Olivia. 

Şi păşi în magazin. 

Primul lucru la care reacţionă fu mirosul. Inspiră o doză 
puternică de parfum semidulce. 

Al doilea lucru fu oferta de produse din magazin. Nici pe 
departe genul ei de lucruri. Ornamente şi tot felul de 
mărunţişuri pe care nu s-ar fi gândit niciodată să le ţină în 
casă şi haine care cu siguranţă nu i s-ar fi potrivit. La nişte 
preţuri absolut ridicole, se gândi ea, şi se apropie de o 
rochie. Când ridică privirea, Jackie Berglund stătea drept 
în faţa ei. Cu un machiaj impecabil, părul închis la culoare, 
înălţime uşor peste medie. Ochii ei de un albastru intens o 
observau pe tânăra femeie. Olivia îşi aminti deodată cum 
arătaseră ochii ăia când Eva Carlsen întrebase de Red 
Velvet. 

— Vă pot ajuta? 

Olivia nu putea gândi limpede şi nu ştiu ce să răspundă. 

— Nu, doar mă uit. 

— Vă interesează decoraţiunile interioare? 

— Nu. 

Nu era un răspuns înţelept. Olivia îşi regretă imediat 
cuvintele. 

— Poate vreţi să vă uitaţi la rochiile de aici, avem 
modele noi, dar şi vintage, spuse Jackie. 

— Da, bine... ăăă... nu, nu cred că sunt tocmai stilul 


e 200 œ» 


meu. 

Dar şi-ar fi dat seama de asta din clipa în care am intrat 
în magazin, se gândi Olivia. Îşi mai făcu de lucru câteva 
clipe. Luă nişte cercei şi atinse un gramofon vechi din anii 
1930. Apoi simţi că e momentul să se strecoare afară. 

— Dar vă mulţumesc mult! 

Olivia ieşi din magazin. _ 

Atunci Jackie puse lucrurile cap la cap. Sau aşa crezu. [i 
telefonă lui Carl Videung. 

— Fata aia, Olivia Rönning, care v-a vizitat şi a întrebat 
de mine, cum arăta? 

— Păr închis la culoare. 

— Puțin strabism? 

— Da. 

Jackie închise şi formă un nou număr. 


Nurcă nu era un om matinal, ci mai degrabă o pasăre de 
noapte. Noaptea, Nurcă era în elementul lui. Atunci se 
învârtea prin cercurile prin care umbla şi avea grijă să ia 
câte ceva ce putea să vândă acolo. Putea fi un pont, sau o 
punguţă albă, sau doar un câine: cu o noapte în urmă 
salvase o căţea alsaciană obosită de la o victimă a unei 
supradoze din Kungsträdgården şi o dusese unei asistente 
din suburbii, din Bandhagen, care izbucnise atunci în 
plâns. Ştia că iubitul ei se droghează, dar credea că îşi ţine 
dependenţa sub control. Dar nu era aşa. 

Căţeaua alsaciană se numea Mona. 

Şi asta, se gândi Nurcă, întrebându-se dacă exista vreo 
legătură politică. Oare căţeaua fusese botezată după 
celebra politiciană social-democrată Mona Sahlin? Stătea 
în trenul regional în drum spre Flemingsberg şi hotărâse 
să stea de vorbă cu Acke. 

La centrul de agrement al şcolii. 

Nurcă nu era tocmai un geniu strateg. 


Acke nu era la centrul şcolii. 
Nurcă îi întrebă pe copiii din faţa clădirii şi descoperi 
curând că nimeni nu ştie unde se află Acke. 


e 201 œ» 


— Sunteţi tatăl lui Acke? 

— Nu, sunt mentorul lui. 

Asta zisese Nurcă. Mentor? Ce spiritual, se gândi el. 
Desigur, nu era foarte sigur ce presupune asta de fapt, dar 
era cineva care ştia puţin mai multe decât oricine 
altcineva, iar Nurcă ştia cele mai multe lucruri. 

Aşa că „mentor” îi părea o alegere bună. 

Pe drum înapoi spre gară, îl zări deodată pe Acke. Sau 
cel puţin văzu un băiat singur care lovea o minge de fotbal 
într-un gard mai departe pe stradă, iar din imaginile de pe 
mobilul lui Vettan, se gândi că băiatul ar putea fi Acke. În 
plus, îl văzuse pe Acke de câteva ori cu Vettan când era 
mai Mic. 

— Salut, Acke! 

Acke se întoarse. Nurcă se apropie de el cu un zâmbet. 

— Pot să trag şi eu o dată cu mingea? 

Acke rostogoli mingea de fotbal spre bărbatul scund, cu 
coadă de cal. Curând se feri când Nurcă lovi mingea - o 
coti în toate direcţiile pe care Nurcă nu le avea în minte. 

— Perfect! 

Nurcă zâmbi. Acke arăta de parcă ar fi putut să vadă 
mingea dispărută. 

— Îţi place fotbalul? zise Nurcă. 

— Da. 

— Şi mie. Ştii cine e Zlatan? 

Acke nu-l prea putea credita pe tipul ăla dubios. Cine e 
Zlatan? Omul ăsta e nebun? 

— Da, normal. Joacă la Milan. 

— Şi înainte de asta a jucat în Spania şi Olanda, să ştii 
că am lucrat cu Zlatan la începutul carierei lui, ca mentor, 
pe când juca la Malmö, eu am fost cel care l-a băgat în 
Europa. 

— Da, sigur... 

— Cred că s-ar putea spune că eu i-am deschis canalul 
E4 lui Zlatan. 

Acke avea zece ani, iar în faţa lui era un bărbat adult 
care vorbea despre Zlatan, şi el nu prea reuşea să 
urmărească ce vrea să spună. 


e 202 œ» 


— Îl cunoaşteţi pe Zlatan? 

— Poţi să fii sigur, dacă Zlatan e să sune pe cineva când 
lucrurile merg prost, atunci ăla-s eu. Suntem amici! 
Oricum, salut, pe mine mă cheamă Nurcă. 

— Salut. 

— O cunosc pe mama ta, Ovette. Vrei un hamburger? 


Acke înfulecă un cheeseburger dublu la restaurantul 
Flemingsberg Kebab & Grill din centru. Nurcă stătea în 
faţa lui. Se întreba cum să-l abordeze. Băieţii de zece ani 
nu erau tocmai domeniul lui, aşa că se aruncă drept cu 
capul înainte. 

— Mama ta spune că ai o mulţime de vânătăi şi dai vina 
pe fotbal. Eu cred că minţi. 

Iniţial, Acke se gândi să se ridice şi să plece. Maică-sa îi 
povestise tipului ăluia despre cicatricele lui? De ce făcuse 
aşa ceva? 

— Ce treabă are asta cu dumneavoastră? 

— Că minţi? 

— Nu mint! 

— Am jucat mulţi ani fotbal la vârf, aşa am ajuns în 
contact cu Zlatan, eu ştiu ce fel de accidentări se pot 
întâmpla pe teren. Vânătăile tale nu sunt accidentări de la 
fotbal, trebuie să te gândeşti la o scuză mai bună. 

— Mama mă crede. 

— Îţi place să o minţi? 

— Nu. 

— Atunci de ce o faci? 

Acke se foi pe scaun. Nu-i plăcea s-o mintă pe mama lui, 
dar nu îndrăznea să-i spună adevărul. 

— OK, Acke, hai să zicem aşa, tu poţi s-o minţi în 
continuare pe Ovette, asta nu mă deranjează, şi eu o 
minţeam pe mama de multe ori, dar între noi fie vorba - 
între mine şi tine -, alea nu-s accidentări de la fotbal, nu-i 
aşa? 

— Nu. 

— Te-ai luat la trântă? 

— Oarecum. 


e 203 * 


— Mie poţi să-mi spui, zise Nurcă. 

Acke ezită o clipă sau două. Apoi îşi ridică mâneca puţin. 

— Asta sunt. 

Nurcă se uită la braţul expus. Pe mână scria PL 
înconjurat de un cerc. Desenat cu un marker. 

— Ce înseamnă asta? 

Zece minute mai târziu, Nurcă ieşi din restaurantul de 
burgeri ca să dea un telefon. Acke aşteptă înăuntru. 

Nurcă îl sună pe Stilton. 

— Puştii Luptători? 

— Da, zise Nurcă. Aşa îşi spun ei, iar băieţii puţin mai 
mari îşi fac tatuaje cu PL. pe braţe, cu un cerc în jur. 

— Pe unde îşi fac veacul? 

— Nu ştia sigur, pe undeva prin Ârsta, în subteran. 

— Mereu în acelaşi loc? 

— Da. 

— Şi sunt acolo în fiecare seară? 

— Aşa crede. 

— Ai cum să dai de EU? 

— Cred că da. Am un număr... 

Stilton ştia că Nurcă nu dă niciodată datele contactelor 
sale. Mare parte din supraviețuirea lui se bazează pe asta. 


Nurcă îl urmă pe Acke acasă. Părea cel mai bine aşa. 
Când Ovette le deschise uşa, primi o îmbrăţişare mare. De 
la Acke, care fugi imediat să-şi ia echipamentul de fotbal. 

— Te duci acum să joci? 

— Da! 

Ovette se uită la Nurcă, care se uită la Acke. Băiatul îi 
făcu cu ochiul. Acke dispăru afară. 

— Se duce la fotbal? întrebă Ovette. 

Părea uşor îngrijorată. 

— Da. 

Nurcă intră neinvitat în bucătărie. 

— Dar ce-a zis? Ai scos ceva de la el? întrebă Ovette. 

— Nu sunt accidentări de la fotbal. Te duci la lucru în 
seara asta? 

— Nu. 


e 204 œ» 


Ovette se lăsă greoi pe un scaun în faţa lui Mink. Lumina 
rece de la neonul de deasupra chiuvetei îi expunea chipul 
cu o sinceritate lipsită de sentimentalism. lar chipul ăla nu 
îmbătrânise frumos. Pentru prima dată, Nurcă văzu ce 
viaţă grea duce Vettan. Strict din punct de vedere fizic. 
Înainte, o întâlnise mereu când era machiată, chiar şi la 
cafeneaua din oraş, iar în clipa aia nu avea nimic pe faţă 
care să ascundă ce însemna să-şi câştige existenţa aşa cum 
o făcea. 

— Chiar trebuie să te ţii de căcatul ăsta? 

— De stradă? 

— Da. 

Ovette deschise fereastra mică de aerisire şi aprinse o 
țigară. Nurcă o cunoştea foarte bine, din vremurile de 
demult, şi ştia câteva lucruri despre viaţa ei. Câteva, nu 
toate. Nu ştia de ce se vinde pe stradă, dar presupunea că 
e vorba de bani. Supravieţuire, şi o iluzie nesfârşită că 
noaptea aia o să fie ultima. Sau penultima. Sau încă o 
noapte şi apoi gata. 

Dar noaptea aceea nu mai sosea niciodată. 

— Ce altceva să fac? 

— Să-ţi găseşti un loc de muncă? Orice? 

— Ca tine? 

Nurcă schiţă un zâmbet şi ridică din umeri. El nu era 
tocmai un model strălucit când venea vorba de partea asta 
a realităţii. Nu mai avusese un loc de muncă de când 
fusese responsabil de liftul din Katarina într-un sezon, 
când era tânăr. Sus-jos timp de nouă ore, şi apoi drept în 
nebunia de afară. 

— Ai cafea? 

— Da. 

Cât timp Ovette făcu două ceşti de cafea la filtru, Nurcă 
încercă să-i spună cât mai blând cu putinţă despre 
vânătăile lui Acke. Fără s-o afecteze prea tare pe Ovetite. 


Cu mulţi ani în urmă, Stilton fusese ajutat de Nurcă să ia 
legătura cu EU, cu treburi ale poliţiei. Era vorba de o 
suspectare de pătrundere ilegală într-o zonă militară 


e 205 » 


subterană. EU venea de la Explorări Urbane, un grup nu 
foarte strâns de indivizi care îşi dedicau timpul 
cartografierii zonelor subterane din mediile urbane. 
Sisteme de tuneluri. Fabrici părăsite. Adăposturi din stânci 
şi adăposturi antiaeriene. Medii abandonate, în care 
deseori accesul era interzis. 

Activităţile EU nu erau în totalitate legale. 

Nurcă trimisese un SMS cu numărul de telefon al 
contactului său de la EU, iar Stilton îl sunase şi ceruse o 
întâlnire. Spusese că vrea să facă un reportaj pentru 
Situation Stockholm despre mediile neobişnuite şi ascunse 
din regiunea aglomerării urbane Stockholm. Tipul auzise 
de revistă şi-i plăcea. 

Aşa că funcţionase. 

Activităţile lor nefiind în totalitate legale, cei doi tipi 
care au venit la întâlnire aveau faţa ascunsă sub cagulă. 
Deloc surprinzător. Stilton nu avea nimic împotrivă. Şi 
locul de întâlnire fusese ales având în minte discreţia. O 
dubă parcată pe cheiurile din Hammarby. Unul dintre tipi 
stătea la volan. Celălalt stătea în spate. Stilton stătea pe 
locul din faţă. Infăţişarea lui generală nu era o problemă, 
având în vedere că scria la Situation Stockholm. Niciunul 
dintre tipi nu reacţionă. 

— Ce vrei să ştii? 

Stilton explică despre ce avea să fie vorba în reportaj. 
Voia să arate cât de multe locuri ascunse există sub un 
oraş ca Stockholm, şi că EU sunt probabil cei care ştiu cele 
mai multe lucruri despre subiect şi sunt cei mai 
familiarizați cu locurile respective. Complimente şi 
minciuni nevinovate. Unul dintre tipi râse puţin şi întrebă 
dacă nu cumva vrea să prezinte locurile în care ar putea să 
doarmă boschetarii. Stilton râse şi el şi spuse că e un risc 
pe care trebuie să şi-l asume. Apoi cei doi tipi se uitară 
unul la altul, după care îşi scoaseră cagula. Unul dintre ei 
era o fată. 

Ei, bine, asta da lecţie despre idei preconcepute, se 
gândi Stilton. 

— Ai o hartă? întrebă fata. 


e 206 œ» 


Stilton venise echipat cu o hartă. O scoase şi o întinse pe 
bord. 

Fata şi tipul îşi petrecură următoarea jumătate de oră 
indicând tot felul de locuri ciudate ascunse sub pământ în 
regiunea urbană. Stilton se purtă uneori fascinat, alteori 
surprins. Şi poate că nu se prefăcea în totalitate. Chiar era 
surprins cu adevărat de unele dintre locuri. Atât de faptul 
că există, cât şi de faptul că acel cuplu tânăr ştie de ele. Fu 
foarte aproape să se lase impresionat. 

— Incredibil, zise el, şi nu doar o dată. 

Dar după o jumătate de oră simţi că e momentul. Zise că 
unul dintre amicii lui fără adăpost susţine că ar exista un 
spaţiu subteran cu adevărat fantastic în zona Ârsta de care 
nu ştie aproape nimeni. 

— Voi ştiţi? 

Fata şi băiatul îşi zâmbiră. Ce nu ştiau ei despre spaţiile 
subterane din Stockholm nu merita ştiut... şi aşa mai 
departe. 

— Există un spaţiu acolo, zise tipul. Se cheamă Vin şi 
Spirtoase. 

Fata trase harta spre ea şi-i indică locul. 

— Acolo. 

— E mare? întrebă Stilton. 

— Gigantic. Iniţial trebuia să fie un fel de staţie de 
epurare sau de tratare a apei, dar acum e doar complet 
gol. Se întinde pe câteva etaje sub pământ. 

— Aţi fost acolo? 

Cei doi îşi aruncară din nou o privire. Cât de mult să 
spună? 

— N-o să vă dau numele şi n-o să fac fotografii, nimeni 
nu ştie că am vorbit cu voi, e OK, zise Stilton. 

Cei doi cumpăniră preţ de câteva secunde. 

— Am fost acolo, spuse fata. 

— Cum se coboară? E greu? 

— Da şi nu, zise tipul. 

— Cum adică? 

— Poţi fie să intri prin porţile cu grilaj din faţă şi apoi să 
cobori printr-un tunel foarte lung printre stânci, e un tunel 


e 207 œ» 


vechi de cabluri, iar apoi e o uşă de oţel care dă spre grota 
principală, care e de obicei încuiată... Asta e varianta 
simplă, zise tipul. 

— Şi cea grea? 

Fata se uită la tipul de la volan, care se uită la Stilton. 
Discutau despre secrete. 

— Există un puț îngust, ai acces la el printr-o gură de 
canalizare de pe stradă... aici... 

Tipul indică din nou un punct de pe hartă. 

— E o scară îngustă de metal prinsă de peretele de sub 
grilaj, trebuie să cobori vreo cincisprezece metri în put, 
apoi ajungi la o uşă de fier şi dincolo de ea e un pasaj... 

— Care duce la grotă? 

— Da, dar e... 

Tipul tăcu. 

— E...? 

— E un pasaj al naibii de îngust. 

— Şi lung, zise fata. Şi e Întuneric beznă. 

— OK. 

Stilton dădu aprobator din cap. Fata împături harta, iar 
tipul se uită la Stilton. 

— N-o să încerci să intri pe acolo? 

— Absolut. 

— Bine, că n-ai reuşi să treci. 


Nurcă sună când Stilton pleca de la cheiurile din 
Hammarby. 

— Ai dat de ei? 

— Da. 

— Ştiau ceva? 

— Da. 

— Deci e un adăpost din stânci acolo, în Årsta? 

— Da. 

— OK, acum ştim. 

Noi? se gândi Stilton, Nurcă parcă vorbea ca în 
vremurile de demult. Să fi crezut că sunt o echipă? 

— Păi şi acum ce ai de gând să faci? întrebă Nurcă. 

— Să arunc un ochi. 


e 208 » 


Stilton închise telefonul. 


O să coboare în putul îngust de sub gura de canalizare 
cu ajutorul scării de metal de pe perete. După 
cincisprezece metri o să găsească o trapă de fier în 
peretele de stâncă. Dacă o să aibă noroc, o să fie deschisă. 
Dacă o să aibă şi mai mult noroc, o să se poată strecura 
prin trapă şi o să se târască înăuntru. Pe burtă. Printr-un 
pasaj în care e întuneric beznă. N-o să fie posibil să se 
întoarcă în pasaj. Dacă n-o să mai poată înainta, o să 
trebuiască să se împingă ca să iasă din nou afară. 

Dacă nu o să rămână blocat. 

Asta era unul dintre coşmarurile lui recurente. Să 
rămână blocat. În diverse locuri în fiecare vis, dar 
întotdeauna cu acelaşi scenariu: stătea acolo întins şi 
blocat, vârât undeva, într-o poziţie înţepenită, şi ştia că nu 
o să scape niciodată. Că o să se stingă pur şi simplu într-o 
menghină a terorii. 

Urma să se pună tocmai într-o astfel de situaţie de 
coşmar. De bunăvoie. Să se strecoare printr-un pasaj din 
stâncă necunoscut, care nu era cu mult mai lat decât un 
corp omenesc. 

Dacă o să se blocheze, o să se blocheze pentru 
totdeauna. 

Foarte încet, începu să coboare scara de metal din puţul 
îngust. Păianjeni graşi şi negri mişunau pe pereţi. La 
jumătatea drumului îi trecu prin minte că poate trapa nu 
se deschide. Un fel de speranţă interzisă pe care o împinse 
repede deoparte. 

Trapa era deschisă. 

Sau pe jumătate deschisă. Stilton o împinse mai mult, 
cât de mult reuşi cu un picior, şi reuşi să-şi strecoare 
partea superioară a corpului prin trapă. Se uită înainte, 
ceea ce era destul de lipsit de sens. Era doar o gaură 
neagră care continua preţ de câţiva metri, după care nu se 
vedea decât negru. Când aprinse lanterna, văzu că pasajul 
coteşte uşor şi apoi dispare. 

Işi împinse tot corpul prin deschizătură şi suspină. 


e 209 » 


Tunelul era mult mai îngust decât anticipase. Se întinse pe 
burtă în pasaj, cu braţele înainte, şi îşi dădu seama ce idee 
nebunească e. Apoi se gândi la Vera. Stinse lanterna şi 
începu să înainteze târâş. 

Trebui să împingă cu degetele de la picioare ca să 
înainteze. Dacă ar fi ridicat capul, s-ar fi lovit de stâncă. 
Dacă l-ar fi lăsat prea jos, şi-ar fi zgâriat bărbia. Era 
extrem de lent, dar înainta. Câte un decimetru odată, 
tâărându-se prin pasajul negru. Simţea cum sudoarea îi 
curge pe gât. Trecu ceva timp până când ajunse la cotul pe 
care-l văzuse. Acolo trebuia să ia o decizie. Dacă era prea 
strâns, nu putea trece mai departe. Riscul de a rămâne 
blocat era prea mare. 

Riscul de a-şi trăi coşmarul era maxim. 

În momentul ăla era la cot. 

Aprinse lanterna şi văzu ochii galbeni ai şobolanului la 
mai puţin de un metru în faţa lui. Asta nu prea îl deranja. 
Dacă trăiai ca boschetar timp de câţiva ani, ajungeai să te 
familiarizezi foarte bine cu Rattus norvegicus. Deseori, 
singura companie disponibilă. Şobolanul simţi probabil 
ceva asemănător, fiindcă se întoarse după vreo secundă şi 
dispăru după cotul pasajului. _ 

Stilton se strecură după el. În cotitură. La jumătate se 
opri. Unghiul era prea îngust, ceea ce Stilton descoperi din 
păcate prea târziu, când îşi vârâse deja cea mai mare parte 
a corpului prin cot. Nu putea să treacă mai departe. Ce era 
mult mai rău, din punct de vedere existenţial, era că nu 
putea nici să se întoarcă. Trupul lui se înţepenise în cotul 
pasajului. 

Era blocat. 

Ca într-o menghină. 


Îşi parcase Jaguarul gri nu departe de Muzeul Maritim. 
Cu botul maşinii îndreptat spre Canalul Djurgârd. Era 
aproape singura maşină de acolo. Totuşi, se uitase în jurul 
lui înainte să scoată caseta lui Wendt. O casetă veche. De 
ce n-o fi copiat-o pe un CD? se întrebă el. Tipic lui Nils. Din 
fericire, maşina lui exclusivistă avea şi un casetofon. 


<e 210 - 


Scoase caseta din casetofon şi o ţinu în mână. Ascultase 
toată conversaţia înregistrată, deşi îşi amintea fiecare 
cuvânt. 

Se chinuise singur. 

Foarte încet, scoase banda îngustă de plastic din casetă. 
Puțin câte puţin, până când avu tot ghemotocul în mână. 
Nu că i-ar fi fost de prea mare ajutor să distrugă caseta. 
Cea originală încă era undeva. Într-un loc necunoscut. Cu 
exact aceeaşi conversație şi aceleaşi informaţii 
dezastruoase. O casetă de care trebuia să facă rost, într-un 
fel sau altul. Preferabil în trei zile. Ideea de a face ce-i 
cerea Wendt, de a-i respecta ultimatumul, nu era de luat în 
considerare. Nu făcea parte din planul lui. 

Încă. 

Dar era suficient de realist cât să-şi dea seama că există 
riscul să se ajungă acolo. In planul lui. După ce se vor fi 
scurs cele trei zile. 

Ce o să facă atunci? Dacă Wendt o să facă publică 
conversaţia? Ce o să poată face avocaţii lui? Să susţină că 
e un fals? Dar o analiză a vocii ar dezvălui cu siguranţă că 
e el. Iar Linn? Ea i-ar recunoaşte imediat vocea. 

Bertil îşi aprinse o ţigară de foi. Consumase aproape un 
pachet întreg azi. Aruncă o privire la chipul lui reflectat în 
oglinda retrovizoare. Arăta la fel de vlăguit ca Wendt. 
Nebărbierit, cu pielea cenuşie. Nu dormise cu o noapte în 
urmă, nu luase micul dejun, auzise nişte comentarii 
răutăcioase legate de şedinţele anulate... Şi apoi Linn. Ştia 
că e sensibilă la orice schimbare a comportamentului lui şi 
că se întreabă probabil ce se petrece şi că o să pună nişte 
întrebări foarte dificile de îndată ce o să aibă ocazia. 
Intrebări la care nu putea să răspundă fără să mintă. Şi nu 
era atât de uşor să o minţi pe Linn. 

Era supus unei presiuni enorme. 

— Parcă eşti puţin stresat? 

— O, serios? Păi, da, am cam multe pe cap în momentul 
de faţă. 

Erik Granden îl sunase pe neaşteptate. Sosise acasă de 
la Bruxelles şi insistase să ia o cină uşoară, iar de vreme ce 


e 211 œ» 


Bertil voia să evite cât mai mult contactul apropiat cu Linn, 
avea să meargă la cină acolo. 

— Theatre Grill la şapte jumate? 

— Sună bine. 

— Vii cu Linn? 

— Nu. 

Bertil îi închise telefonul lui Granden. Se uită la 
ghemotocul de bandă din mână, privi peste Canalul 
Djurgăârd şi simţi cum i se pune un nod în gât. Un nod cald. 
Inghiţi şi înghiţi, şi apoi renunţă. 


Interiorul restaurantului Theatre Grill putea fi numit 
„intim”. Tapet de un vişiniu stins, fotografii mici în rame 
aurii şi lumini difuze care jucau pe pereţi. Lui Erik 
Granden îi plăcea acolo. Chiar în centrul oraşului. Acolo îşi 
dorea să fie. Tocmai vizitase sălile de expoziţie de la casa 
de licitaţii Bukowski de pe Arsenalgatan. Vizionarea era 
pentru următoarea licitaţie de artă modernă, iar Granden 
dăduse peste un Baertling timpuriu de care rămăsese 
fascinat. Poate o să liciteze pentru el. Baertling redevenise 
dintr-odată profitabil. 

Işi strecurase corpul înalt şi deşirat într-un cubicul mic 
cu canapea, vizavi de „bătrânul lui băiat” Bertil Magnuson. 
Nu că ar fi fost vreodată băieţi împreună, dar în cercurile 
lor oamenilor le plăcea să facă parte din „clubul băieţilor 
bătrâni”. Stăteau acolo şi împărțeau un calcan à Ja 
meunière şi două pahare de vin răcit, unul dintre cele mai 
bune. Vinul era domeniul lui Granden. Investise o sumă 
considerabilă într-un număr de sticle rare pe care le ţinea 
într-un depozit special la restaurantul Opera Cellar. 

— Skål! 

— Skål! 

Bertil era tăcut. Asta îi convenea lui Grandén. Îi plăcea 
să-şi audă propriul glas. Se exprima bine, cuvintele lui 
erau alese cu grijă, avusese parte de mult antrenament în 
vizorul publicului. 

Şi îi plăcea să se afle acolo. 

Când începu să vorbească despre „posibila” lui numire 


e 212 œ» 


la cel mai înalt nivel în Europa, parcă auzeai un discurs 
electoral pentru propria lui alegere. 

— Spun „posibil” fiindcă nimic nu e sigur până e sigur, 
după cum spune de obicei Sarkozy. Întâmplător, avem 
acelaşi frizer la Paris. Dar aş fi destul de surprins dacă nu 
s-ar înfăptui. Pe cine altcineva să aleagă? 

Bertil ştia că întrebarea e retorică, aşa că mai luă o 
înghiţitură de calcan. 

— Dar suficient despre mine, cum merg lucrurile pentru 
MWM? Înţeleg că s-au făcut ceva valuri în legătură cu 
premiul. 

— Da. 

— Congo? 

— Da. 

— Am citit chestia aia despre exploatarea copiilor, nu 
arată bine. 

— Nu. 

— Poate ar trebui să faci o donaţie? 

— Cui? 

— Unui spital pediatric din Walikale, să plăteşti pentru 
construcţie şi echipamente, să torni câteva milioane în 
sistemul de sănătate local, asta ar pune cu siguranţă 
lucrurile într-o lumină mai bună. 

— Poate. Problema e mineritul efectiv, nu putem ajunge 
la terenul pe care-l vrem. 

— V-aţi mişcat prea repede? 

Bertil schiţă un zâmbet. Erik era fenomenal când era 
vorba să pară că nu are nicio legătură. În fiecare situaţie în 
care existau „câteva mici probleme”. 

— Ştii foarte bine cât de repede ne-am mişcat, Erik, ai 
văzut cu ochii tăi toate planurile, nu-i aşa? 

— Nu-i nevoie să intrăm în subiectul ăsta. 

Lui Granden nu-i plăcea să i se reamintească de faptul 
că încă are degetele înfipte în borcanul cu gem. Oficial, şi 
le curăţase cu mult timp în urmă. 

— De-asta nu arăţi în apele tale? întrebă el. 

— Nu. 

Deodată Bertil fu aproape, foarte aproape, de a spune 


e 213 + 


prea multe. Poate era vinul, lipsa de somn, presiunea, sau 
doar nevoia de a se descărca. De a se relaxa puţin, 
împreună cu un vechi muşchetar. 

Dar se opri. 

Nu ar fi avut ocazia să explice conversaţia înregistrată. 
Şi chiar dacă ar fi putut, dacă i-ar fi mărturisit vechiului 
său prieten motivul conversaţiei, atunci ştia cum ar fi 
reacţionat Erik. Ştia că Erik e exact acelaşi tip de persoană 
ca el. Croit după acelaşi calapod egocentric de oţel. Dacă 
ar fi auzit de conversaţie, ar fi fost foarte probabil să-i fi 
făcut semn chelnerului să aducă nota, i-ar fi mulţumit 
vechiului său prieten pentru o prietenie lungă şi 
profitabilă, apoi ar fi dispărut din viaţa lui Bertil. 

Pentru totdeauna. 

Aşa că, în schimb, dirijă conversaţia către subiectul 
preferat al lui Erik. 

— Pentru ce, mai exact, e numirea asta care stă să vină? 

— Confidenţial. Dar dacă se leagă, atunci o să-i spui 
Skál! unuia dintre cei mai puternici oameni din Europa 
data următoare când o să stăm aici. 

Erik Granden îşi supse puţin buza inferioară. O mişcare 
organică, modul lui de a indica un subtext maxim. 

După părerea lui Bertil, doar arăta afectat. 


Bănui că a leşinat o vreme. Cât timp? Asta nu ştia. Când 
îşi reveni, simţi un curent rece prin pasajul îngust. Ceva 
trebuie că se deschisese la celălalt capăt, la capătul spre 
care se îndrepta el, şi stârnise un curent rece. Probabil 
frigul îi făcuse corpul să se micşoreze câţiva milimetri şi să 
se deblocheze. Doar puţin. Dar suficient cât să treacă prin 
cotitură şi să stea din nou întins, împingând frenetic cu 
tălpile. 

Respiră adânc câteva minute, şi nu observă decât că i-ar 
fi imposibil să se târască înapoi, cu spatele. Dacă avea să 
scape de aici, nu exista decât o cale. O singură direcţie, şi 
mai în adâncuri. 

Incepu din nou să se târască. 

Şi să se târască. 


e 214 œ» 


Şi fiindcă simţul timpului îi dispăruse de mult, nu avea 
idee cât de mult timp se târâse, dar dintr-odată ajunse. 
Aproape la marginea capătului pasajului. Se strecură şi 
ultima bucată şi privi afară. 

Într-o grotă enormă săpată în stâncă. 

Ce văzu acolo nu avea să uite niciodată. 

Mai întâi fu lumina. Sau luminile. Numeroase stative de 
care atârnau proiectoare care împrăştiau o lumină 
intermitentă şi rotitoare roşie şi verde asupra întregii 
grote. O lumină puternică. Stilton avu nevoie de ceva timp 
ca să-şi obişnuiască ochii. 

Apoi văzu cuştile. 

Două. Dreptunghiulare. De trei metri lăţime şi doi metri 
înălţime. Aşezate în mijlocul grotei. Construite din cadre 
de oţel, cu plasă de metal gri între ele. 

Iar înăuntrul cuştilor, băieţii. 

Câte doi în fiecare cuşcă, în jur de zece sau unsprezece 
ani. Goi, cu excepţia câte unui şort mic de piele neagră. 
Într-o luptă aproape nesăbuită unul împotriva celuilalt. 
Fără mănuşi. Cu trupurile sângerând ici şi colo. 

Şi spectatorii. 

Mai multe rânduri în jurul cuştilor. Incitându-i. Strigând. 
Aclamându-i. Cu mâinile pline de bancnote care îşi 
schimbau proprietarul de mai multe ori pe durata luptei. 

Lupte în cuşcă. 

Cu pariuri. 

Dacă nu ar fi fost avertizat prin povestea lui Acke, i-ar fi 
luat mult timp să înţeleagă ce vede. 

Oricum era suficient de rău. 

Deşi folosise unul dintre computerele de la Situation 
Stockholm cu câteva ore în urmă şi căutase „lupte în 
cuşcă” şi citise o mulţime de informaţii extrem de 
înfricoşătoare. Cum începuseră în Anglia cu mulţi ani în 
urmă. Părinţi care îşi lăsau copiii să lupte în cuşti de 
metal. Ca să „se antreneze”, după cum spusese un tată. 
Văzuse un filmuleţ pe YouTube în care doi băieţi de opt ani 
se luptau într-o cuşcă de oţel la Greenlands Labour Club în 
Preston. Aproape îi venise greață când îl urmărise. 


e 215» 


Dar continuase să butoneze computerul. 

Metodic, căutase din ce în ce mai multe informaţii 
obscure. Despre cum luptele în cuşcă se răspândiseră şi în 
alte ţări şi se dezvoltau de la an la an. Implicând mai mulţi 
bani şi pariuri. Pe măsură ce se dezvoltau, luptele se 
mutaseră din ce în ce mai departe de vizorul publicului. În 
cele din urmă ajunseseră în totalitate underground. 

Ascunse de lumea cotidiană, dar binecunoscute de cei 
cărora le plăcea să vadă copii luptându-se în cuşti. Ca nişte 
gladiatori minori. 

Cum naiba putea fi ţinut secret un asemenea lucru? se 
întrebă Stilton. 

Şi cum reuşeau să convingă copiii să participe? 

Inţelese asta când citi un text care explica că un copil 
care câştigă o luptă urcă o treaptă într-un clasament 
special. După zece lupte, cel din capul clasamentului 
câştigă bani. Lumea mişună de copii săraci. Copii fără 
adăpost. Copii răpiți. Copii fără nimeni care să aibă grijă 
de ei. Copii care ar putea avea o şansă să ajungă undeva 
dacă s-ar lupta în cuşcă. 

Sau copii care voiau pur şi simplu să încerce să câştige 
nişte bani ca să-şi ajute mama. 

Respingător, se gândi Stilton. Citi despre cum luptele 
erau aranjate deseori de tineri care începuseră la rândul 
lor în cuşti. Şi că aveau un tatuaj special care arăta cine 
sunt. 

Două litere: PL. Cu un cerc în jurul lor. 

Ca unul dintre oamenii care bătuseră boschetarul 
Västerbron. 

Puştii Luptători, după spusele lui Acke. 

De-asta era aici, jos. 

li era greu să se mai uite la cuşti. Unul dintre băieţi 
fusese trântit jos şi zăcea sângerând pe podeaua cuştii. O 
trapă de metal fu ridicată puţin, iar băiatul fu tras afară. 
Ca o carcasă de animal. Celălalt băiat dansa în cuşcă în 
timp ce spectatorii fluierau şi aclamau. Apoi tăcură. O 
nouă luptă urma să înceapă. 

În clipa aia strănută. 


e 216 œ» 


Nu doar o dată, ci de patru ori. Praful din pasaj i se 
înţepenise în nări. La al patrulea strănut era deja 
descoperit. 

Patru dintre ei îl traseră din deschizătură şi unul îl trânti 
la podea. În cădere, se lovi cu capul de peretele de stâncă. 
Fu tras într-o grotă mai mică, departe de privirile 
spectatorilor. Acolo îi scoaseră hainele. Încă erau patru. 
Doi mai tineri, doi mai în vârstă. Fu ridicat şi azvârlit în 
peretele rece de granit. Din rana de la cap îi curgea sânge 
pe umeri. Unul dintre atacatorii mai tineri scoase un tub 
de spray şi scrise TRASHKICK pe spatele lui gol. 

Altul scoase un telefon mobil. 


Unul dintre dezavantajele mobilelor e că poţi suna pe 
cineva din greşeală când ai telefonul în buzunar. Un 
avantaj e că poţi contacta cu uşurinţă ultimul număr pe 
care l-ai apelat. Asta se întâmplă când mobilul lui Nurcă 
primi un apel. Un apel înapoi de la cineva care fusese alert 
şi concentrat în timpul ultimei conversații, dar care în clipa 
aia era într-o stare cu totul diferită. Atât de diferită încât 
Nurcă nu auzea decât un şuierat slab. Dar numărul de pe 
ecran arăta de la cine venea apelul: Stilton. 

Nurcă îşi dădu seama iute unde trebuie să fie. 

Mai mult sau mai puţin. 

Årsta e o zonă mare dacă nu ştii de unde să începi să 
cauţi, aşa că lui Nurcă îi luă ceva să nu găsească nimic. În 
cele din urmă o sună pe Vettan şi vorbi cu Acke şi-l 
convinse să-i ofere o descriere mai detaliată a locului din 
Årsta unde se găsea. Aproximativ. Îi fu de ajutor, puţin. 
Nurcă reuşi să-şi facă o idee despre zonă. Destul cât să-l 
găsească în cele din urmă pe Stilton. Ghemuit lângă un 
perete gri de stâncă. Gol şi însângerat. Cu hainele 
aruncate în jurul lui. În mână ţinea mobilul. Nurcă vedea 
că Stilton fusese bătut măr. Dar era în viaţă. Şi comunica. 
Reuşi să-şi pună pantalonii şi jacheta. 

— Trebuie să mergi la spital. 

— Nu! 

Stilton detesta spitalele. Nurcă se gândi să-l forţeze. 


e 217 œ» 


Hotări să nu o facă. Sună să cheme un taxi. 

Primul care sosi făcu imediat cale întoarsă când şoferul 
îi văzu pe cei doi. Al doilea taxi opri, iar şoferul le sugeră 
să sune la ambulanţă. Apoi plecă. Al treilea taxi tocmai 
dusese pe cineva la o adresă din apropiere, la distanţă nu 
prea mare, când Nurcă îi făcu semn să oprească. Nurcă îşi 
învățase deja lecţia şi-l ascunse pe Stilton. După nişte 
tufişuri. Îi explică iute şoferului de taxi că amicul lui a 
mâncat bătaie şi trebuie bandajat puţin, şi, înainte ca 
şoferul să răspundă, Nurcă vâri două bancnote de cinci 
sute de coroane prin geam. 

Câştigul zilei. 

— Am făcut taximetrie mulţi ani, aşa că ştiu cum e 
uneori, cu beţivi şi toate alea, dar acum e OK, mergem la 
Wiboms väg în Solna, o mie de coroane fără aparat, nu-i 
rău pentru un drum scurt, nu? 


Olivia stătea în bucătărie şi mânca o îngheţată. Cu 
laptopul deschis. Deodată îngheţata îi căzu pe podea şi 
rămase cu ochii aţintiţi la ecran. lIntrase pe site-ul 
Trashkick din pură curiozitate. Mai întâi văzuse cum un 
bărbat gol ia bătaie, într-un adăpost dintr-o stâncă de 
undeva, imagini cam întunecate, iar apoi corpul îi fu 
aruncat undeva şi ateriză lângă un perete de piatră. 

— Stilton? 

Întâi se simţi ca îngheţata pe care tocmai o mânca. Rece 
ca gheata, înăuntrul ei. Apoi tastă numărul lui Stilton. 

Şi aşteptă. 

Elvis lipăi iute îngheţata care se topea pe podea. 

Oare o să răspundă? răspunse, în cele din urmă, deşi nu 
era el. O voce necunoscută răspunse la mobilul lui. 

— Alo, Nurcă la telefonul lui Stilton. A 

Nurcă? Era unul dintre tipii care-l bătuseră? Ili şutise 
mobilul? De ce nu răspundea el? 

— Alo, numele meu e Olivia Rönning şi... Tom e acolo? 
Stilton? 

— Da. 

— Unde? 


e 218 œ» 


— În rulota Verei. Ce doriţi? 

Rulota Verei? Acea Vera? Cea care a fost ucisă? 

— Cum se simte? Am văzut online că a fost bătut şi... 

— E OK. Il cunoaşteţi? 

— Da. 

O minciună nevinovată, oarecum, se gândi Olivia. Dar 
am s-o fac să fie şi mai nevinovată. 

— Mă ajută cu o treabă în momentul de faţă. Unde e 
rulota Verei? 

Nurcă avea nevoie de ajutor cu Stilton cel rănit. Avea 
nevoie mai ales de bandaje şi plasturi. Olivia putea să facă 
rost de aşa ceva. Aşa că-i spuse cum să găsească rulota 
Verei şi o rugă să se grăbească. 

Olivia găsi trusa de prim ajutor şi se aruncă în maşină. 
Nu îi era foarte clar de ce face asta. Compasiune faţă de 
Stilton cel bătut? 

Probabil. 

Dar în principal un simplu impuls. 


Stilton arătă spre dulăpiorul în care era păstrat. Vera îl 
folosise şi ea de câteva ori când avea tăieturi şi ulceraţii de 
vreun fel sau altul. Nurcă scoase un borcan de sticlă cu un 
conţinut maro-gălbui, ca de ceară. Pe eticheta scrisă de 
mână scria „Răşină vindecătoare” şi erau enumerate 
ingredientele. 

— Răşină, untură de oaie, ceară de albine, extract de 
alaun... 

Citi el de pe eticheta de pe borcan. 

— Freci cu ea pe piele. 

Stilton stătea pe pat, gol de la brâu în sus, cu un prosop 
însângerat în jurul creştetului capului, unde avea o 
tăietură mare şi adâncă de când fusese azvârlit în peretele 
grotei. Arătă spre celelalte răni. Cele vizibile, unde 
sângerarea se oprise. Nurcă se uită la amestecul ciudat din 
borcan. 

— Ai încredere în chestia asta? 

— Vera avea. Luase reţeta de la bunica ei, înainte să se 
spânzure. 


e 219 + 


— La naiba, ca să vezi. 
Ce să vezi? se întrebă Stilton. Nurcă începu să-l frece cu 
unguentul. 


Când Olivia se apropie de rulotă şi privi precaută pe 
fereastră, dădu peste o privelişte foarte stranie în lumina 
slabă a felinarului. O siluetă măruntă şi subţire cu un nas 
ascuţit şi coadă de cal stătea pe vine în faţa unui Stilton 
fără haine. Mărunţelul îl dădea cu o unsoare maro-gălbuie 
dintr-un borcan vechi de sticlă. Pentru o clipă, Olivia se 
gândi să deruleze banda, să se urce la loc în maşină şi să-şi 
mai cumpere nişte îngheţată. 

Cioc-cioc! 

Nurcă deschise uşa. 

— Olivia? 

— Da. 

Nurcă intră la loc în rulotă, cu borcanul în mână, şi 
continuă să aplice unguentul pe pieptul lui Stilton. Olivia 
urcă cele două scări şi intră în rulotă. Lăsă jos trusa de 
prim ajutor, iar Stilton se uită la ea. 

— Bună, Tom. 

Stilton nu răspunse. 

Pe drum spre pădurea Ingenting, Olivia îşi prinse din 
urmă impulsul. De ce voia să se ducă la rulotă? Şi mai ales, 
ce părere o să aibă Stilton despre asta? Ştia că urmează să 
vină? Trebuie să-şi fi dat seama când tipul ăla, Nurcă, îi 
spusese unde e rulota, cu siguranţă? Sau era prea ameţit 
ca să se prindă de ce se întâmplă? Nu era de fapt o 
încălcare extremă a intimităţii lui să vină pur şi simplu 
acolo? Nu se întâlniseră decât în ghena aia de gunoi. Se 
uită la Stilton, care ţinea privirea în pământ. Oare era 
furios? 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. Ai fost...? 

— Las-o baltă. 

Stilton îi tăie macaroana fără să ridice privirea. Olivia nu 
ştia dacă să plece. Sau să se aşeze. Se aşeză. Stilton îi 
aruncă o privire scurtă şi apoi se prăbuşi pe pat. Avea 
dureri mult mai mari decât lăsa să se vadă. Trebuia să se 


e 220 » 


întindă. Nurcă trase o pătură peste el. 

— Ai ceva analgezice aici? întrebă el. 

— Nu. Stai, ba da, acolo. 

Stilton arătă spre rucsac. Nurcă îl deschise şi scoase o 
sticluţă nouă. 

— Ce-i asta? 

— Stesolid. 

— Ăsta nu-i analgezic, e... 

— Două pastile şi apă. 

— OK. 

Olivia privi iute în jur, văzu o sticlă de plastic cu apă şi 
turnă puţină într-un pahar nespălat. Altele nu erau. Nurcă 
luă paharul şi-l ajută pe Stilton să înghită două pastile în 
timp ce-i şopti Oliviei: 

— Stesolid e sedativ, nu analgezic. 

Olivia dădu aprobator din cap. Amândoi îl priviră pe 
Stilton. Închisese ochii. Olivia se lăsă puţin pe spate pe 
celălalt pat. Nurcă stătea pe podea, cu spatele sprijinit de 
uşă. Olivia dădu roată cu privirea în rulotă. 

— Locuieşte aici? 

— Aparent. 

— Nu ştiţi? Nu-l cunoaşteţi? 

— Ba îl cunosc, locuieşte ici şi colo, iar acum locuieşte 
aici. 

— Dumneavoastră l-aţi găsit? 

— Da. 

— Şi dumneavoastră sunteţi fără adăpost? 

— Nu, sigur că nu. Locuiesc în Kärrtorp într-un studio, 
sunt proprietar, probabil azi valorează cel puţin cinci 
milioane. 

— Ah, am înţeles, sunteţi artist? 

— Un artist acrobat pe sârmă! 

— Ce înseamnă asta? 

— Înseamnă că sunt implicat în tot felul de lucruri. 
Capital, instrumente financiare derivate, bag bani şi fac 
bani, şi printre astea mă ocup mult de artă, Picasso, 
Chagall, Dickens. 

— Dickens nu era scriitor? 


e 221 œ» 


— În principal, absolut, dar a făcut nişte gravuri în 
tinereţe, nişte lucrări mari, nu prea cunoscute, dar bune! 

În momentul acela Stilton deschise puţin ochii şi se uită 
urât la Nurcă pentru o clipă. 

— Trebuie să ies puţin până în tufişuri. 

Nurcă dispăru. Când închise uşa după el, Stilton 
deschise ochii cum trebuie. Olivia îl privi. 

— E amic cu tine? Nurcă? 

— E un turnător bătrân. Curând o să auzi că a rezolvat 
cazul Olof Palme. De ce ai venit aici? 

Olivia nu prea ştia ce să spună. Trusa de prim ajutor? 
Dar asta nu era decât o scuză. 

— Nu prea ştiu. Vrei să plec? 

Stilton nu răspunse. 

— Vrei? 

— Vreau să fiu lăsat în pace. Cu cazul de pe plajă. Ai 
sunat şi ai întrebat dacă am lucrat la cazul lui Jill. Am 
lucrat şi am găsit legături cu Jackie Berglund. Jill a lucrat 
pentru ea la Red Velvet şi, având în vedere uciderea şi 
sarcina lui Jill, am cercetat din nou cazul de pe plajă. N-am 
ajuns nicăieri. Acum am terminat? 

Olivia se uită la Stilton. Işi dădu seama că ar trebui să 
plece. Dar era ceva ce voia să-i spună, iar asta putea fi 
ultima ocazie. 

— Am fost pe Nordkoster acum vreo săptămână şi ceva, 
la peşterile din Hasslevikarna, şi am întâlnit un bărbat 
foarte straniu. Pe plajă. Pot să-ţi povestesc? 

Stilton o privi pe Olivia. EI 


În faţa rulotei, Nurcă stătea în întuneric şi inhala ceva 
ce-i lărgea mintea. Era mereu gata să-şi reevalueze 
opţiunile. Existase o perioadă în care avea o conductă 
privată din Columbia până drept în nări, dar, când doctorii 
au fost nevoiţi să-i înlocuiască cartilajul din nas cu un 
laminat sofisticat, a înţeles că e momentul să-şi mai reducă 
consumul şi s-a îndreptat către obiceiuri mai puţin 
puternice. 

Se uită la fereastra ovală cu colţul ochiului, în rulotă, şi 


e 222 œ 


o văzu pe Olivia vorbind cât o ţinea gura. 
Drăguţă fată, se gândi el. Mă întreb de unde se cunosc 
ăştia doi? 
x 


Fata cea drăguță mai turnase un pahar cu apă pentru 
Stilton. Îşi terminase povestea. Stilton nu rostise niciun 
cuvânt. Ea îi întinse paharul şi atinse din nou cu mâna 
peretele rulotei. 

— Aici locuia Vera Larsson? 

— Da. 

— Aici a fost... 

— Las-o baltă. 

Din nou. 

Apoi Nurcă intră în rulotă, cu un zâmbet complet 
nemotivat, însă foarte caracteristic, pe care i-l afişă lui 
Stilton, care stătea pe pat. 

— Te simţi mai bine? 

— Da' tu? 

Nurcă râse scurt. L-a cam prins la faza asta, şi ce dacă? 
Nu-l ajutase el pe fostul poliţist într-o situaţie extrem de 
precară? 

— Mă simt de nota zece! 

— Bun. Acum puteţi să plecaţi? zise Stilton. 

Apoi închise din nou ochii. 


Unul lângă altul, se îndepărtară de rulotă. O Olivia 
gânditoare alături de un turnător scund şi prăjit ale cărui 
expresii faciale păreau să se întindă în toate direcţiile. 

— Da, să ştii, am coada vârâtă prin tot felul de locuri, 
trebuie să-ţi întinzi... 

— Îl cunoşti de mult pe Stilton? 

— De-o viaţă. Adică, înainte era poliţai şi am fost un fel 
de echipă mai mulţi ani. Pot să-ţi spun că fără mine n-ar fi 
strâns nici pe departe atâtea scalpuri, de fapt multe dintre 
ele încă ar fi pe capul lor, dacă mă înţelegi. Intotdeauna ai 
nevoie de cineva care să bată ultimul cui în sicriu şi practic 
ăsta-s eu, pe scurt. Întâmplător, am rezolvat cazul Palme. 

— Ah, da? 


e 223 + 


Olivia se oţeli. Fiecare metru care o separa de maşină 
părea o mlaştină de traversat. Până când îi trecu prin 
minte că avea să-i ceară cu siguranţă să-l ia cu maşina. 
Cum naiba putea să se sustragă? În inima pădurii 
Ingenting. 

— Da, să ştii, i-am servit-o pe un platou brigăzii de la 
omoruri. Dar au făcut ceva? Nu. Adică era atât de limpede, 
ce pana mea, că l-a împuşcat nevastă-sa! Omul se distra 
cam mult pe lângă. Şi atunci femeia s-a săturat şi BANG! 
Nimeni n-a văzut împuşcăturile! Nu-i aşa? 

Ajunseră la Mustang. 

Punctul crucial. 

Nurcă se holba la maşină. 

— E ata? 

— Da. 

— Uau, ce maşinărie şmecheră! Ce... la dracu’, e un 
Thunderbird! 

— Mustang. 

— Da, mă rog. Mă iei cu maşina, da? Ştii că putem s-o 
luăm pe lângă Kărrtorp şi pot să mă aprovizionez cu nişte 
chestii, ne aşteaptă patul şi, mă rog, Nurcă e bine dotat! 

Asta fu ultima picătură pentru Olivia. Il privi de sus. Era 
cu un cap mai scund ca ea, avea un zâmbet larg şi umeri 
deloc. Se apropie de el. 

— Tu? Scuză-mă, da’ nu te-aş atinge nici cu prăjina, nici 
dacă mi-ar ţine cineva un pistol încărcat la tâmplă... eşti 
un căcat vai de capul tău, înţelegi? Ia metroul! 

Urcă în maşină, călcă ambreiajul şi demară aruncând cu 
pietriş în urma ei. A 


Adăpostul din stâncă din Årsta zumzăia de activitate. 
Înfăţişarea lui Stilton îi speriase pe organizatori. Oare ştia 
mai multă lume unde-şi făceau veacul? Adăpostul din 
stâncă fusese golit rapid de spectatori. În momentul ăla 
mutau toate luminile şi celelalte echipamente electronice 
afară. Cuştile se dezmembrau. 

Spaţiul era inutil. 

— Unde le ducem? 


e 224 œ» 


Tipul care întrebase avea o jachetă neagră cu glugă şi se 
numea Liam. Amicul lui, Isse, care avea o jachetă verde- 
închis cu glugă, tocmai trecea pe lângă el cărând o cutie 
mare de metal. Pe antebraţ i se vedea tatuajul cu PL. 

— Nu ştiu, vorbesc despre asta acum! 

Isse făcu semn cu capul în spate, spre un perete de 
stâncă unde patru băieţi mai mari aveau o discuţie cu o 
hartă mare întinsă între ei. Liam se întoarse şi scoase 
telefonul mobil. Voia să vadă câte vizualizări făcuse deja 
noul filmuleţ pe site. 

Filmul cu boschetarul dezbrăcat. 


Olivia încă era furioasă când ajunse înapoi acasă şi intră 
în clădire. Nurcă e bine dotat! Mintea încă îi era parţial în 
pădure când întinse mâna să aprindă lumina în casa 
scărilor şi luă o palmă dureroasă pe obraz, înainte să poată 
tipa, o palmă îi acoperi gura şi un braţ o luă de talie. Fu 
târâtă în lift. Un lift foarte vechi, pentru două persoane, cu 
o uşă din aceea veche din grilaj de fier. In casa scării era 
întuneric beznă. Nu vedea nimic. Dar simţea că încă o 
persoană se înghesuie în liftul deja prea strâmt. Palma încă 
îi era apăsată pe gură. Uşile de fier se închiseră cu un 
zăngănit şi liftul începu să urce lent. Olivia era îngrozită. 
Nu avea idee ce se întâmplă. Corpurile care se lipeau de 
ea erau tari. Bănui că sunt bărbaţi. Simţea cum sudoarea 
lor acră şi respiraţia puturoasă îi intră în nări. Niciunul 
dintre ei nu se putea mişca. Stăteau acolo ca sardelele în 
întuneric. 

Deodată liftul se opri între etaje. 

Tăcere... Oliviei i se puse o crampă în stomac. 

— Acum dau mâna la o parte. Dacă ţipi, îţi sucesc gâtul. 

Vocea aspră venea din spate. Olivia simţi răsuflarea 
bărbatului pe gât. Mâna de peste gura ei îi răsuci capul 
încoace şi încolo de câteva ori. Apoi se îndepărtă de gura 
ei. Olivia trase violent câteva guri de aer. 

— De ce te interesează Jackie Berglund? 

Vocea dintr-o parte. O voce mai subţire, o voce de 
bărbat, la vreo zece centimetri de obrazul ei stâng. 


e 225» 


Jackie Berglund. 

Despre asta era vorba. 

Atunci Olivia simţi cu adevărat groază. 

Avea curaj moral, sigur, dar nu era vreo Lisbeth 
Salander. Nici pe departe. Ce aveau de gând să-i facă? Ar 
trebui să ţipe? Şi să ajungă cu gâtul sucit? 

— Lui Jackie nu-i place să-şi bage oamenii nasul în 
treaba ei, zise vocea subţire. 

— OK. 

— N-o să-ţi mai bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala? 

— Nu. 

— Bun. 

O mână aspră îi acoperi din nou gura. Corpurile 
bărbaţilor se lipiră de ea. Se luptă să respire pe nas. 
Lacrimi îi curgeau pe obraji. Răsuflarea bărbaţilor i se 
depuse pe faţă. Mult timp. Deodată liftul începu să coboare 
din nou, până la parter. Uşa de fier fu deschisă brusc şi 
bărbaţii ieşiră din lift. Olivia se dezechilibră şi se sprijini 
de peretele interior al liftului. Văzu două siluete masive 
dispărând în stradă. Uşa se trânti în urma lor. 

Olivia se lăsă încet să cadă pe podeaua liftului în timp ce 
stomacul îi făcea tumbe. Genunchii i se lipiră cu zgomot. 
Era încordată ca un arc. Dintr-odată începu să urle. Un 
urlet ascuţit. Şi urlă până când lumina din casa scării se 
aprinse şi un vecin de la etajul întâi cobori în fugă şi o 
găsi. 

Vecinul o ajută să urce scările. Olivia spuse că doi 
bărbaţi au speriat-o în holul blocului. Nu spuse de ce şi îi 
mulţumi vecinului pentru ajutor. El cobori din nou în timp 
ce Olivia se întoarse către uşa de la apartament - era uşor 
întredeschisă. Fuseseră şi în apartament? Nenorociţii 
dracului! Olivia împinse uşa şi păşi înăuntru iute, încuie 
uşa în urma ei şi se prăbuşi pe podeaua din hol. Mâinile 
încă îi tremurau când îşi scoase mobilul. Primul ei reflex fu 
să sune la poliţie. Dar ce să spună? Nu putea să priceapă 
toate astea chiar atunci, aşa că în schimb tastă numărul lui 
Lenni. Intră căsuţa vocală, iar Olivia închise. Ar fi trebuit s- 
o sune pe maică-sa? Lăsă mobilul în jos şi privi în sus. Nu 


e 226 œ» 


mai tremura atât. Stomacul i se liniştise. De pe podeaua 
din hol vedea în sufragerie, şi deodată observă că o 
fereastră era întredeschisă. Nu fusese aşa când plecase 
din apartament mai devreme. Sau? Se ridică şi se gândi 
deodată la Elvis. 

— Elvis! 

Căută repede prin micul apartament. Niciun Elvis. 
Fereastra? Locuia la etajul al doilea şi uneori Elvis mai 
ieşea pe pervaz. O dată sau de două ori, în primăvară, 
reuşise chiar să coboare cumva pe pervazul unui vecin şi 
ajunsese în cele din urmă în curte. Închise fereastra şi ieşi 
în fugă în curte. Cu o mică lanternă. 

O grădiniţă din spatele blocului, cu câţiva copaci şi 
câteva bănci şi o mulţime de ocazii ca un motan agil să 
ajungă în grădinile vecine. 

— Elvis! 

Niciun motan. ȘI 

Bertil Magnuson se întinsese pe o canapea în biroul lui 
vast, treaz, cu o ţigară de foi aprinsă în mână. Venise aici 
direct de la Theatre Grill, agitat şi fără astâmpăr, o sună 
pe Linn şi - spre uşurarea lui - se trezi că vorbeşte cu 
căsuţa ei vocală. li explicase repede că trebuie să aibă o 
teleconferinţă cu Sydney la trei dimineaţa şi probabil o să 
doarmă la birou. Asta se mai întâmpla când şi când. La 
capătul coridorului aveau un dormitor confortabil pentru 
astfel de ocazii. Dar Bertil nu avea de gând să-l folosească. 
Nu avea de gând să doarmă deloc. Voia doar să fie singur. 
Cu câteva ore mai devreme luase o decizie. Două propoziţii 
din cimitir din seara trecută îl făcuseră să aleagă. 

— Mai eşti însurat cu Linn? 

— Da. 

— Ştie de treaba asta? 

— Nu. 

Să fi fost o ameninţare voalată? Oare Nils se gândea să 
ia legătura cu Linn şi s-o lase să asculte caseta? Putea fi 
atât de nemernic? Oricum, Bertil nu putea să rişte. Aşa că 
luă o decizie. 


e 227 œ» 


Iar în clipa aia avea nevoie să fie lăsat în pace. 

Apoi sună Latte. 

Sunase de câteva ori pe parcursul serii. Bertil nu 
avusese chef să răspundă. Însă în momentul ăla avea, ca să 
nu-l mai sune din nou. 

— Unde eşti? Avem o petrecere genială aici! strigă Latte 
în telefon. 

Liga Puilor de Leu dădea o petrecere. Era alcătuită din 
optsprezece bărbaţi maturi care aveau o mulţime de 
legături între ei. Prin rude, imperii de afaceri sau şcoli cu 
internat. Şi cu toţii aveau o încredere neştirbită în 
discreţia celorlalţi din ligă. 

— Am închiriat tot clubul! 

— Latte, n-am... 

— Şi Jackie a livrat nişte marfă calitatea întâi! Niciuna 
peste douăşpatru! Cu final fericit în contract! Trebuie să 
vii, Bibbe! 

— N-am chef, Latte. 

— Dar o să ai! Trebuie să sărbătorim ca lumea 
Compania Anului! Am făcut rost de o gaşcă de pitice care 
servesc îmbrăcate în rochii de balet şi Nippe a adus cinci 
kile de caviar iranian! Sigur că trebuie să vii! 

— Nu! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, pur şi simplu n-am chef. Salută-i pe ceilalţi! 

Bertil închise şi apoi îşi opri mobilul. Ştia că Latte o să 
încerce din nou şi apoi Nippe şi restul „băieţilor bătrâni” o 
să încerce şi ei. Când îşi puneau în minte să dea o 
petrecere, atunci distracţia era de pomină. Nu le putea sta 
mare lucru în cale. Niciodată nu duceau lipsă de bani. Nici 
de idei bizare. Bertil fusese la nişte petreceri într-o 
varietate de cadre incredibile. Cu un an sau doi în urmă 
dăduseră o petrecere într-un şopron enorm de pe câmpia 
Östgöta. Un şopron plin cu maşini de lux incredibil de 
scumpe şi peluze artificiale cu fântâni şi un bar mobil care 
se plimba prin şopron pe nişte şine speciale de oţel. Şi în 
fiecare maşină era o femeie tânără pe jumătate goală în 
locul şoferului, angajată de la Jackie Berglund să fie gata 


e 228 œ» 


să îndeplinească dorinţele reţelei de băieţi bătrâni, oricare 
ar fi fost ele. 

Iar Bertil cu siguranţă nu avea chef pentru aşa ceva în 
momentul ăla. 

Nu avea să meargă la nicio petrecere. 

Indiferent de circumstanţe. 

Nu în seara aia. 


e 229 + 


12 


Natura explodase în primăvara aceea şi la începutul 
verii. Fusese extrem de cald şi soare. Era aproape prea 
iute ca să te simţi bine, dar era şi o parte pozitivă în toate 
astea: lacul Mälaren atinsese repede temperatura bună de 
scăldat. Cel puţin majoritatea zonelor lacului. Şi cel puţin 
pentru unii oameni. Dar nu şi pentru Lena Holmstad. Încă i 
se părea că apa e puţin cam rece pentru baie. Stătea pe un 
promontoriu stâncos care fusese încălzit de soare, 
ascultând un audiobook la nişte căşti mici. Cu o cană de 
cafea lângă ea. Luă o înghiţitură şi se simţi mulţumită. 
Fusese o mamă isteaţă. Pregătise un coş de picnic şi 
venise cu bicicleta împreună cu cei doi băieţi ai ei la locul 
lor preferat de pe insula Kärsön. 

Avea să fie prima baie din anotimp. 

Şi chiar făcuse prăjiturile singură. 

Ar trebui să facă o poză coşului şi s-o pună pe Facebook, 
se gândi ea. Ca toate prietenele ei să vadă ce mamă super 
e ea. 

Lena scotoci după mobil. Deodată băiatul cel mare, 
Daniel, veni în fugă spre ea. Cu buzele vinete şi ud leoarcă. 
Voia masca de scufundări şi tubul de respirat. Lena îşi 
scoase căştile, arătă spre geanta de plajă şi încercă să-i 
explice fiului ei că poate ar trebui să se încălzească puţin 
la soare înainte să se arunce din nou în apă. 

— Dar mi-e cald! 

— Dar tremuri, puiule! 

— Pff! 

— Unde e Simon? 

Lena se uită spre apă. Unde era cel mic? Îl văzuse doar 
cu câteva clipe în urmă. Simţi cum o cuprinde panica. 
Repede. Nu-l vedea pe micul Simon. Se ridică iute şi îşi 
răsturnă cana, vărsând cafea pe telefon. 

— Uite ce-ai făcut! 

Daniel îi ridică telefonul îmbibat cu cafea. 

— E acolo, zise el. 


e 230 œ» 


Atunci îl zări. Un cap mic care înota într-o vestă de 
salvare, puţin la stânga. Jos, sub stânci. Puțin cam departe, 
se gândi Lena. 

— Simon! Înoată înapoi aici! E prea adânc pentru tine 
acolo! 

— Nu e adânc deloc, strigă băiatul de cinci ani. Uite! Pot 
să stau în picioare aici! 

Simon se ridică grijuliu, ca să nu-şi piardă echilibrul. 
Apa îi ajungea doar până la brâu. Daniel veni lângă Lena. 

— Poate să stea în picioare acolo? E cam ciudat. 

Şi chiar era. Lena ştia că acolo apa e destul de adâncă. 
Uneori lumea făcea sărituri de pe stâncile de deasupra. Şi 
Daniel ştia asta. 

— Mă duc la el! Stai acolo, Simon! Vin acum! 

Daniel se aruncă în apă cu masca de scufundări şi tubul 
şi începu să înoate spre fratele lui mai mic. Lena îi 
urmărea pe băieţi şi simţea cum pulsul îi revine la normal. 
Ce crezuse? Avea vestă de salvare, la urma urmei. 
Fuseseră doar câteva secunde. Uimitor cât te prosteşti cu 
anii. Cum dai naştere primului copil, cum începe. 

Gândul unei catastrofe. 

Daniel aproape ajunsese la frăţiorul său. Lui Simon i se 
făcea puţin cam frig şi încerca să se încălzească 
înfăşurându-şi braţele în jurul pieptului. 

— Simon! Pe ce stai? strigă Daniel. 

— O piatră, cred. E cam alunecoasă, dar e mare. Mama 
s-a supărat? 

— Nu. 

Daniel ajunse la fratele lui. 

— Era doar puţin îngrijorată, zise el. Mă uit un pic, şi 
după aia înotăm înapoi. 

Daniel puse capul sub apă şi începu să respire prin tub. 
Îi plăcea snorkelingul la nebunie. Chiar dacă nu era la fel 
de fantastic acolo ca în Thailanda. In apa cam mâloasă 
abia distingea picioarele fratelui său care stăteau pe... ce? 
Daniel se apropie ca să poată vedea mai bine. Când ajunse 
fix lângă ea reuşi să vadă. 

Lena stătea în picioare pe mal. Se gândea să se întoarcă 


e 231 œ» 


la audiobook. Deodată văzu cum capul lui Daniel ţâşneşte 
din apă şi strigă. 
— Mama! E o maşină aici! Stă pe capota unei maşini. Şi 
înăuntru e un nene! 
x 


Era aproape ora unsprezece. Dormise puţin peste opt 
ore, de parcă ar fi fost bătută cu leuca. Intinsă de-a latul 
patului, complet îmbrăcată. Detesta să se trezească 
îmbrăcată. Îşi smulse hainele de pe ea şi tocmai intra la 
duş când începu să-şi amintească. 

— Elvis? 

Nu era niciun Elvis în apartament. Se uită jos, în curte. 

Niciun motan. 

Făcu duş şi lăsă apa călduţă să-i clătească unele dintre 
experienţele nopţii. Unele - multe - încă rămâneau. Atât 
din rulotă, cât şi din lift. Oare nemernicii ăia din lift aveau 
ceva de-a face cu Elvis? Lăsaseră cumva fereastra deschisă 
ca să se strecoare motanul afară? Ce ar trebui să facă? 

Sună la poliţie şi raportă că motanul i-a dispărut. Avea 
un microcip de identificare în ureche, dar nu avea zgardă. 
Polițistul cu care vorbi fu destul de înţelegător şi promise 
să ia legătura direct cu ea dacă apare vreo veste. 

— Mulţumesc. 

Nu pomeni de nemernicii din lift. Nu prea ştia cum să 
explice asta fără să explice ce făcea ea însăşi. Spiona 
patroana unui magazin elegant din Ostermalm. În contul 
unui proiect de la facultate legat de o crimă nerezolvată de 
pe insula Nordkoster din 1987. 

Nu era tocmai limpede. 

Totuşi, avea de gând să meargă până la Stilton să vadă 
cum se mai simte. Avea un presentiment că e mult mai 
grav decât lăsase să se vadă cu o seară în urmă. În plus, 
poate ar trebui să-i spună de faza din lift. Cel puţin el ştia 
cine e Jackie Berglund. 

Olivia stoarse nişte pastă de peşte pe o bucată de pâine 
crocantă şi o înfulecă în drum spre maşină. Se simţi puţin 
mai bine de îndată ce ieşi la soare. Lăsă capota în jos, se 
aşeză pe scaunul din faţă, îşi puse căştile, porni motorul cu 


e 232 + 


patru cilindri în linie şi demară. 

Către pădurea Ingenting. 

Senzaţia deosebită de a conduce o maşină decapotată în 
bătaia soarelui şi a vântului îi făcea bine. Viteza şi vântul 
îndepărtară o parte din neplăcerile nopţii. Încet, îşi 
recăpăta echilibrul. Poate ar trebui să cumpere ceva, să nu 
meargă cu mâna goală? Nu părea să fie cea mai bine 
aprovizionată rulotă din lume. Se opri la un 7-Eleven ca să 
cumpere nişte sandvişuri şi pateuri. Când ieşi din maşină 
şi trecu prin faţă simţi un miros neobişnuit. Din 
compartimentul motorului. Un miros necunoscut. Să nu-mi 
spui că mi s-a ars ceva, vreo curea sau altceva, nu azi, nu 
după noaptea asta, fix asta îmi mai trebuia acum, se gândi 
ea şi deschise capota. 

Cinci secunde mai târziu vomită. Drept pe stradă. 

Rămăşiţele dragului ei Elvis zăceau arse într-o parte a 
blocului motor. Căldura din timpul drumului de la Söder 
până la Solna transformase motanul într-o bucată de carne 
neagră, fumegândă. Fa 


O macara tocmai ridica maşina gri din mare, de lângă 
stâncile de pe insula Kärsön. Prin uşa deschisă a şoferului 
curgea apă. Cadavrul fusese scos deja de scafandri şi pus 
într-un sac albastru pe o targă. Toată zona fusese închisă. 
Criminaliştii verificau urmele de cauciucuri dinspre pantă 
până la stânci. 

Şi încă nişte lucruri. 

Femeia care ridică una dintre benzile întinse de poliţişti 
şi se apropie de targă fusese chemată cu o oră în urmă. De 
comisarul Poliţiei Comitatului în persoană. Câteva anchete 
de crimă şi vacanţa de vară însemnau că nu au suficienţi 
anchetatori în ziua aceea, aşa că fusese chemată Mette 
Olsăter de la Brigada Naţională de Criminalistică. În plus, 
comisarul Carin Götblad era de mult cu ochii pe Olsăter. 
Ştia că în mâinile ei cazul o să fie în siguranţă. Experienţa 
lui Mette era îndelungată şi nepătată. Avea să fie cam a 
cincisprezecea ei anchetă de crimă. 

Curând deveni limpede că au de-a face cu un caz de 


e 233 + 


omor calificat sau ucidere din culpă. Exista şi posibilitatea 
ca bărbatul din maşină să fi condus singur pe pantă în jos, 
până la stânci, ca să se înece. Asta până când fu pus pe 
targă şi medicul legist observă că are o gaură destul de 
mare în ceafă. Suficient de mare cât să-i fie imposibil să 
conducă o maşină. De asemenea, găsiră sânge pe o latură 
de stâncă de granit nu departe de pantă. 

Posibil de la bărbatul din maşină. 

Mette stabili că o persoană sau mai multe au venit cu 
maşina până la apă. Posibil ca bărbatul să fi fost deja mort. 
Sau să fi murit acolo. Sângele de pe stâncă şi medicul 
legist o să dovedească asta. Apoi a fost pus la volan, şi o 
persoană sau mai multe au împins maşina pe pantă în jos 
şi a ajuns unde a ajuns. 

Deocamdată era destul de limpede. 

Ipotetic vorbind. 

Mai puţin limpede era identitatea bărbatului. Nu avea 
niciun obiect personal asupra lui. Mette rugă doctorul să 
desfacă fermoarul ca să vadă din nou chipul bărbatului. Îl 
studie mult timp şi îşi cercetă memoria fotografică. 
Aproape reuşi. Nu chiar, nu avea un nume, doar un 
sentiment vag din trecut. 


— Credeţi că mai trăia când am pornit motorul? 

— Imposibil de spus... 

Poliţista din faţa Oliviei îi mai dădu un şerveţel. Olivia 
trecuse treptat peste primul şoc. În clipa aia plângea 
fiindcă nu se putea opri. Poliţia fusese chemată la 7-Eleven 
de proprietarul magazinului şi văzuse ce s-a întâmplat. Cu 
ajutorul unui tip din magazin strânseră rămăşiţele lui Elvis 
şi le puseră într-o pungă de plastic. O luaseră pe Olivia 
într-o maşină a poliţiei şi merseră la secţie. Acolo reuşi în 
cele din urmă să le spună. Despre bărbaţii care o 
ameninţaseră în lift. Despre uşa deschisă de la 
apartament, motanul dispărut şi despre ce lega toate 
aceste lucruri. Apoi fusese rugată să descrie bărbaţii. Dar 
nu era o descriere prea detaliată. Abia reuşise să-i vadă în 
întuneric. Poliţia nu mai avea prea multe de făcut 


e 234 œ» 


deocamdată. 

— Unde e maşina? întrebă ea. 

— E aici, în curtea secţiei, am adus-o noi. Dar poate ar fi 
mai bine să... 

— Puteţi să mi-o duceţi acasă? 

Ceea ce şi făcură. Poate fiindcă Olivia le era o viitoare 
colegă. Ea nu voia să meargă cu ei. 

Nu voia să stea în maşina aia. 


Mette Olsăter stătea în departamentul de Medicină 
Legală din Solna împreună cu un medic anatomopatolog. 
În faţa lor stătea întins un cadavru dezbrăcat. Cu o oră mai 
devreme, memoria lui Mette prinsese trecutul din urmă şi 
găsise imaginea potrivită. Imaginea unui bărbat care 
dispăruse cu mult timp în urmă şi pe care chiar ea fusese 
însărcinată să încerce să-l găsească. 

Nils Wendt. 

El trebuie să fie, se gândi ea. Cu câţiva ani mai în vârstă, 
acolo, pe masă. Înecat şi cu o gaură în ceafă. Dar cu o 
fizionomie care o făcea să fie foarte sigură. 

O să fie interesant, se gândi ea, şi studie cadavrul gol. 

— Sunt mai multe caracteristici externe care vă pot 
ajuta la identificare. 

Medicul se uită la Mette. 

— O plombă veche de aur din maxilarul superior, o 
cicatrice de când i s-a scos apendicele, altă cicatrice aici 
lângă sprânceană, şi asta... 

Medicul indică un semn din naştere mare şi colţuros din 
partea exterioară a coapsei stângi a bărbatului. Mette se 
aplecă mai aproape de cadavru, de coapsă, de semn. I se 
păru că îl recunoaşte. Dar de unde? Nu-l putea identifica 
imediat. 

— Când a murit? 

— O estimare preliminară? 

— Da. 

— În ultimele douăzeci şi patru de ore. 

— Şi rana din ceafă se poate s-o fi căpătat căzând pe 
stâncile de acolo? 


e 235 


— Posibil. Revin după ce aflu mai multe. 


Mette Olsăter alcătui rapid o mică echipă. Câţiva 
specialişti mai în vârstă împreună cu vreo două tinere 
talente care încă nu plecaseră în concediu. Echipa se 
instală într-o sală centrală de comandă de pe 
Polhemsgatan. 

Şi începu să lucreze. 

Metodic. 

Aveau oameni care căutau martori în zona insulei 
Kärson. Alţii căutau rude apropiate de-ale lui Nils Wendt. 
Au găsit o soră care locuia la Geneva. Nu mai primise veşti 
de la fratele ei de când dispăruse în anii optzeci, dar a 
confirmat descrierea pe care i-au putut-o da. Cicatricea de 
pe sprânceană era din copilărie. Îl împinsese pe fratele ei 
într-o bibliotecă. 

Asta era tot ce aveau deocamdată. Trebuia să strângă 
toate rapoartele laolaltă cât mai curând cu putinţă. Nu în 
ultimul rând pe cele de la tehnicieni. 

Care erau ocupați cu expertiza maşinii. 

Mette le făcu membrilor mai tineri ai grupului, Lisa 
Hedqvist şi Bosse Thyren, un scurt instructaj despre cum 
dispăruse Wendt în 1984. Dispariţia avusese loc imediat 
după ce un jurnalist suedez, Jan Nyström, fusese găsit 
mort într-o maşină. Şi aceea fusese scufundată într-un lac 
de lângă Kinshasa, din fostul Zair. 

— Destul de remarcabil, zise Mette. 

— Că metodele sunt asemănătoare? întrebă Lisa. 

— Da. Oricum, evenimentul din Zair a fost clasificat 
drept accident, la nivel local, dar noi am bănuit că a fost 
vorba de crimă. Şi în acelaşi timp Wendt a dispărut din 
Kinshasa. Şi au existat speculaţii privind posibila lui 
implicare în incident. 

— Cu jurnalistul? 

— Da. Jurnalistul scria un articol despre compania lui 
Wendt, MWM. Dar nu s-a clarificat niciodată. 

Lisei Hedqvist îi sună mobilul. Răspunse, notă ceva şi 
închise. 


e 236 » 


— Scafandrii au găsit un mobil în apă, cam în acelaşi loc 
în care s-a găsit maşina, zise ea. Posibil să fi căzut pe uşa 
deschisă? 

— Mai funcţionează? întrebă Mette. 

— Nu încă, a fost trimis la departamentul tehnic. 

— Bun. 

Mette se întoarse către Bosse Thyren. 

— Poate ai putea să încerci să iei legătura cu fosta 
parteneră a lui Wendt, locuia cu o femeie înainte să 
dispară. 

— În anii optzeci? 

— Da. Hansson cred că o chema, o să verific. 

Bosse Thyren încuviinţă şi plecă. Un coleg mai în vârstă 
veni la Mette. 

— Am făcut o verificare rapidă la hotelurile din 
Stockholm, nu a existat nicio rezervare pe numele Nils 
Wendt nicăieri. 

— OK. Ia legătura cu companiile cardurilor de credit şi 
vezi dacă au ceva. Şi cu companiile aeriene. 

Grupul părăsi încăperea. Fiecare avea câte ceva de 
făcut. Mette rămase acolo singură. 

Începu să se gândească la mobilul crimei. 


Olivia se străduia să-şi vină în fire. 

Mai întâi spălă vasele pisicii şi le puse într-un dulap din 
bucătărie. Apoi duse la ghenă nisipul. Apoi strânse toate 
jucăriile şi mingiuţele cu care se juca Elvis. În clipa aceea 
fu gata să izbucnească în plâns. Le puse pe toate într-o 
pungă de plastic şi nu ştiu dacă să le arunce. Nu încă, se 
gândi ea, nu încă. Puse punga pe pervaz şi privi afară. 

Mult timp, fără să se mişte. 

Simţi cum îngrijorarea îi creşte în piept, simţi senzaţia 
înţepătoare din stomac şi cum începu să-i fie greu să 
respire. Cu fiecare nouă întrebare, presiunea creştea. Mai 
trăia când începuse ea să conducă? O făcuse cu maşina? 
Eu l-am omorât pe Elvis? Întrebări care aveau s-o chinuie 
mult timp de-acum încolo. 

Olivia ştia asta. 


e 237 œ» 


În sinea ei, ştia a cui e vina. Nu era a ei. Nu ea îl pusese 
pe Elvis sub capotă. Ci nemernicii ăia care fuseseră trimişi 
de Jackie Berglund. 

O detesta pe femeia aia! 

Şi observă că o ajută puţin. Să-şi îndrepte ura şi 
disperarea împotriva unei persoane reale. O fostă curvă de 
lux! 

Plecă de la fereastră, se înfăşură într-o pătură, luă o 
cană de ceai fierbinte în mână, se duse în dormitor şi se 
prăbuşi sprijinită de capul patului. Pe cuvertură, întinsese 
toate fotografiile cu Elvis pe care le găsise. Erau o 
mulţime. Le atinse una câta una, iar asta îi mai alină şocul. 
Apoi o lovi gândul. 

Tare. 

Ce o să ucidă data viitoare? 

Şi continuă. 

Pe mine? 

Era momentul să renunţe. 

Ajunge. O să abandoneze cazul de pe plajă. Existau nişte 
limite, iar una dintre ele era Elvis. 

Olivia se ridică în şezut pe pat şi lăsă jos cana. Mai bine 
să scap odată, se gândi ea. Acel telefon extrem de dificil pe 
care trebuia să-l dea. Mai bine să sun înainte să-mi pierd 
controlul cu totul. 

Telefonul dat mamei ei. 

— Vai, dragă! 

— Da, ştiu, e tare greu, zise Olivia. 

— Dar cum ai putut să laşi geamul deschis când e singur 
acasă? 

— Nu ştiu, am uitat, a mai ieşit şi altă dată, şi... 

— Dar a mai coborât în curte, nu? 

— Da. 

— Şi te-ai uitat pe acolo? Bine? 

— Da. 

— Ai raportat la poliţie? 

— Da. 

— Bun. Chiar e păcat, dragă, dar sunt sigură că o să vină 
înapoi curând! Pisicile pot să stea plecate multe zile! 


e 238 » 


Olivia izbucni în lacrimi în clipa în care puse capăt 
conversaţiei. Nu-şi mai putea păstra cumpătul prea mult 
timp.  Reuşise să-i spună mamei singura versiune 
rezonabilă la care se putea gândi. Că Elvis dispăruse. 
Părea pur şi simplu imposibil să-i spună ce s-a întâmplat de 
fapt, iar asta ar fi dus la mii de întrebări suplimentare 
concentrate în una singură. 

„L-ai omorât cu maşina?” 

Nu voia să audă întrebarea asta. Nu de la mama ei. La 
aşa ceva nu putea face faţă. Aşa că ajunsese să spună o 
mare minciună nevinovată şi trebuia ca amândouă să 
trăiască cu asta. Elvis o să fie un motan dispărut, iar ea o 
să plângă după pierderea lui. 

Un fel de secret de familie. 

Se ghemui pe pat cu toate fotografiile motanului şi 
începu să plângă de durere. 


e 239 + 


13 
DIRECTOR DE COMPANIE DISPĂRUT - GĂSIT UCIS 


Vestea uciderii lui Nils Wendt apăru pe prima pagină a 
ziarelor. La data dispariţiei, era partener cu Bertil 
Magnuson la compania pe care o deţineau în comun, 
Magnuson Wendt Mining. Existaseră speculații că 
dispariția ar fi fost cauzată de un conflict dintre cei doi 
proprietari principali. Chiar şi dacă Magnuson însuşi ar fi 
fost implicat în dispariţia lui Wendt. Dar nimic nu se 
clarificase. 

Atunci. 

Poate avea să se clarifice în momentul ăla. 

Şi sigur că în clipa aia erau speculaţii noi. Dacă exista 
vreo legătură între crimă şi compania actuală. Şi unde 
fusese Nils Wendt în toţi acei ani. La urma urmei, era 
dispărut din 1984. 

Şi dintr-odată fusese găsit ucis. 

În Stockholm. 

K 


Bertil Magnuson se lăsă pe un fotoliu de stuf într-una 
dintre zonele de odihnă de la spaul Sturebadet. Tocmai 
petrecuse douăzeci de minute în saună şi se simţea bine şi 
moale. Pe măsuţa de sticlă din faţa lui stătea un teanc de 
ziare. Toate cu relatări mai lungi sau mai scurte despre 
moartea lui Nils Wendt. Bertil cercetă fiecare articol, ca să 
vadă dacă apare vreo menţiune în vreun ziar despre locul 
în care locuise Wendt înainte să apară în Stockholm. Dar 
nu găsi nimic. Nici măcar vreo speculație. Ce făcuse 
Wendt din 1984 până în momentul ăla încă era 
necunoscut. Nimeni nu ştia unde locuise. 

Bertil îşi trecu palmele peste halatul de prosop. Avea 
alături un pahar cu apă minerală rece, aburit, şi se gândea 
la situaţia lui. Tocmai scăpase de o problemă acută de trei 
zile şi în locul ei se pricopsise cu alta cu termen în întâi 
iulie. Puțin mai mult timp. Dar chiar şi aşa. Timpul trece 


e 240 œ» 


repede când eşti cu degetul pe trăgaci. 

Deodată intră Erik Granden, şi el îmbrăcat într-un halat 
alb de prosop. 

— Salut, Bertil. Am auzit că eşti aici. 

— Te duci la saună? 

Granden privi în jur şi văzu că sunt singuri. Chiar şi aşa, 
cobori vocea bine modulată. 

— Am citit despre Nils. 

— Da. 

— Ucis? 

— Evident. 

Granden se lăsă pe fotoliul de stuf de lângă Bertil. Chiar 
şi şezând, era cu aproape un cap mai înalt. Il privi pe Bertil 
de sus. 

— Dar nu e extrem de, cum să spun, neplăcut? 

— Pentru cine? 

— Pentru cine? Cum adică? 

— Doar nu ţi-o fi fost dor de el? 

— Nu, dar am fost prieteni vechi la urma urmei, acum o 
grămadă de timp, unul pentru toţi. 

— Asta a fost acum foarte mult timp, Erik. 

— Da, într-adevăr, dar chiar şi aşa? Nu simţi nimic? 

— O, ba da. 

Dar nu ce crezi tu, îi trecu lui Bertil prin minte. 

— Şi de ce era dintr-odată aici? In Stockholm? zise 
Granden. 

— N-am idee. 

— Crezi că avea ceva de-a face cu noi? Cu compania? 

— De ce să aibă? 

— Nu ştiu, dar în situaţia mea actuală ar fi extrem de 
nepotrivit dacă lumea ar începe să scormonească trecutul. 

— Şi să afle că ai fost în consiliu? 

— Oricare dintre asocierile mele cu MWM. Chiar dacă 
nu e nimic în neregulă, se poate întâmpla aşa de uşor ca 
un lucru să se răsfrângă asupra altuia. 

— Nu cred că asta o să se răsfrângă asupra ta, Erik. 

— Mă bucur să aud. 

Granden se ridică, îşi scoase halatul de prosop şi expuse 


e 241 œ» 


un corp tonifiat care era aproape la fel de alb ca halatul. 
La baza coloanei avea un tatuaj foarte mic, albastru cu 
galben. 

— Ce-i aia? întrebă Bertil. 

— Un peruş. Jussi. A zburat de acasă când aveam şapte 
ani. Mă duc la saună acum. 

— Foarte bine. 

Granden dispăru în direcţia saunei. Când se închise uşa 
în urma lui, telefonul lui Bertil sună. 

Era Mette Olsâter. 

X 


Stilton se străduise s-o ignore destul de mult timp. Dar 
după încă o noapte de dureri interne violente, capitulase şi 
se dusese la Pelarbacken. O clinică administrată de 
asistenţi creştini laici de la asociaţia Ersta Diakoni, care 
deservea persoanele fără adăpost. 

Acolo stabiliră că Stilton suferă de câteva lucruri 
diferite. Totuşi, nimic atât de grav încât să necesite un pat 
de spital. Nu ţineau să ocupe un pat decât dacă era absolut 
necesar. Organele lui interne nu fuseseră afectate. Rănile 
de la exterior fură bandajate. Cu o oarecare surprindere, 
tânărul doctor împunse - cu un instrument destul de lung - 
mâzga ciudată maro-gălbuie cu care erau unse majoritatea 
rănilor. 

— Ce-i asta? 

— Răşină vindecătoare. 

— Răşină? 

— Da. 

— Chiar aşa, da? Remarcabil. 

— Ce? 

— Păi, marginile rănilor s-au vindecat foarte repede. 

— Da? 

Ce credea el? Că numai doctorii ştiu câte ceva despre 
doctorii? 

— Se găseşte de cumpărat undeva? 

— Nu. 

Stilton primi un bandaj nou şi curat pentru cap. Părăsi 
clinica cu o reţetă cu care nu avea de gând să se ducă la 


e 242 œ» 


farmacie. Afară, pe stradă, imaginile îi reveniră în minte. 
Imaginile cu băieţii însângeraţi şi aclamaţi care se luptau 
în cuşti. Imagini revoltătoare. Şi le scoase din minte şi se 
gândi la Nurcă. Omuleţul ăla bun la toate chiar i-a salvat 
viaţa. Mai mult sau mai puţin. Dacă ar fi rămas întins pe 
podea în Årsta tot restul nopţii, ar fi fost în mare căcat. 
Nurcă l-a adus acasă, i-a dat cu unguent pe răni şi l-a 
acoperit cu o pătură. 
Sper că l-a dus cu maşina acasă, se gândi Stilton. 


— L-ai dus cu maşina acasă? 

— Pe cine? 

— Pe Nurcă? Aseară? 

Olivia telefonase când Stilton stătea la centrul Misiunii 
Oraşului Stockholm de pe Fleminggatan. Proba nişte haine 
noi. Cele vechi erau cam pline de sânge. 

— Nu, zise ea. 

— De ce nu? 

— Cum te simţi? 

— De ce nu l-ai dus cu maşina? 

— A vrut s-o ia pe jos. 

Prostii, se gândi Stilton. Cel mai probabil s-au certat de 
îndată ce au ieşit din rulotă. Ştia cum poate fi Nurcă. Şi, 
din cât de puţin o cunoştea pe Rönning, îşi dădea seama că 
nu e tocmai genul ei. 

— Ce vrei? întrebă el. Credeam că am terminat unul cu 
altul. 

— Mai ştii când ţi-am povestit în rulotă despre când am 
fost pe Nordkoster, despre un bărbat care a apărut acolo, 
mai întâi pe plajă şi apoi la cabana mea? 

— Da. Şi? 

Olivia îi spuse ce văzuse pe un site de ştiri cu nici zece 
minute în urmă. Ceva ce o zdruncinase destul de serios. 
Când termină, Stilton zise: 

— Trebuie să spui asta persoanei responsabile cu 
ancheta. 

x 


Persoana responsabilă cu ancheta stătea față în față cu 
e 243 + 


Bertil Magnuson, fostul partener al lui Nils Wendt, 
bărbatul ucis, în holul clădirii de pe Sveavägen, la etajul al 
doilea. Magnuson îi dăduse zece minute. Apoi era nevoit să 
fugă la o şedinţă, afirmase el. Mette Olsăter trecu direct la 
subiect. 

— Aţi intrat recent în contact cu Wendt? 

— Nu. Ar fi trebuit? 

— E evident că a fost în Stockholm în ultima perioadă şi 
aveţi un trecut comun. Magnuson Wendt Mining. 

— Nu am avut niciun contact. Sunt extrem de şocat, 
după cum vă daţi seama, toţii anii ăştia am crezut că... mă 
rog... 

— Că? 

— Păi, mi-au trecut tot felul de idei prin minte, că s-a 
sinucis sau că i s-a întâmplat ceva, poate că a fost tâlhărit 
sau că a dispărut pur şi simplu. 

— Da. 

— Ştiţi de ce a apărut aşa, deodată? 

— Nu. Dumneavoastră? 

— Nu. 

Mette îl observa pe bărbatul din faţa ei. O secretară se 
uită la ei şi îi făcu semn lui Magnuson. El îşi ceru scuze şi 
spuse că, atunci când o să aibă timp, o să ajute cu 
siguranţă în orice mod o să poată. 

— La urma urmei, am avut un trecut comun, după cum 
aţi spus. 


De la biroul de informaţii de la sediul central al poliţiei, 
Olivia află cine e responsabil cu ancheta uciderii lui Nils 
Wendt. Când încercă să ia legătura cu Mette Olsâter, se 
izbi de un zid de cărămidă. Nu putea primi niciun număr 
de telefon. Exista, însă, un număr şi un birou la care puteai 
suna dacă aveai vreun pont. | 

Pe Olivia nu o interesa asta. Îl sună din nou pe Stilton. 

— Nu pot să iau legătura cu persoana responsabilă cu 
ancheta. 

— Cine e? 

— Mette Olsâter. 


e 244 œ» 


— Ah, am înţeles. 

Stilton se gândi câteva secunde. Ştia că ceea ce vrea să 
spună Olivia e ceva ce Mette Olsăter trebuia să ştie. Cât 
mai curând cu putinţă. 

— Unde eşti acum? zise el. 

— Acasă. 

— Ia-mă de pe Kammakargatan 46 în două ore. 

— N-am maşină. 

— Poftim? 

— E... s-a stricat ceva la motor. 

— OK, ne vedem la staţia de autobuz Värmdö atunci, în 
Slussen. 

X 


Deja se întuneca puţin când coborâră din autobuzul 448 
şi începură să meargă printr-un cartier cu nişte case vechi 
foarte frumoase. Pe semnul din staţia de autobuz scria 
Fosabacken. Era o zonă pe care Olivia nu o cunoştea deloc. 

— Aici. 

Stilton făcu semn cu capul bandajat. Coborâră pe o 
străduţă cu tufişuri pe ambele părţi, un drum care ducea 
către malul mării. Deodată Stilton se opri lângă un gard 
viu de lemn câinesc. 

— Acolo e. 

Arătă pe partea cealaltă a străzii, spre o casă mare şi 
veche care văzuse şi zile mai bune. Era vopsită în galben şi 
verde. Olivia se uită la casă. 

— Acolo locuieşte? 

— Da, din câte ştiu. 

Olivia era uşor nedumerită. Victima propriului stereotip 
legat de cum şi unde trebuie să locuiască un detectiv 
inspector-şef. Oriunde, numai nu într-un conac vechi şi 
dărăpănat ca ăla. Stilton se uită la ea. 

— Nu intri? 

— Tu nu vii? 

— Nu. 

Stilton nu venea cu ea. Nu până la capăt. Olivia trebuia 
să se descurce singură. 

— Aştept aici. 


e 245» 


De ce, nu avea de gând să-i explice. 

Olivia făcu cei câţiva paşi până la poarta mare de lemn 
şi intră în curte. Oarecum surprinsă, trecu pe lângă tot 
soiul de construcţii mărunte şi ciudate de pe terenul întins. 
Arătau ca nişte case de jucărie care o luaseră razna, cu 
frânghii atârnate de ele şi plase cu ochiuri largi şi poteci 
din scânduri. Şi tot felul de lămpi colorate ici şi colo. De la 
un circ care s-a închis? se întrebă ea. Lângă un balansoar 
mare, se jucau câţiva copii la bustul gol. Niciunul dintre ei 
nu reacţionă la prezenţa Oliviei. Şovăind puţin, urcă 
treptele vechi în formă de evantai până la uşa din faţă şi 
sună la sonerie. A 

Fu o mică întârziere. Era o casă mare. În cele din urmă, 
Mette Olsăter deschise uşa. Lucra de dimineaţă devreme, 
pusese pe picioare ancheta uciderii lui Wendt şi împărţise 
grupul astfel încât să poată lucra zi şi noapte. Ea avea să 
facă tura de noapte mâine. În clipa aia privea din pragul 
uşii cu o expresie tulburată pe chip. Avu nevoie de câteva 
secunde până să pună totul cap la cap în minte. Fata aceea 
care întrebase de Tom. Olivia Rönning? Asta e, şi acum ce 
mai voia? Să întrebe iar de Tom? 

— Bună ziua? zise ea. 

— Bună ziua, cei de la sediul central al poliţiei nu mi-au 
dat numărul dumneavoastră de telefon aşa că l-am întrebat 
pe Tom Stilton şi m-a adus aici şi... 

— Tom e aici? 

— Da, e... 

Când Olivia se întoarse puţin către stradă, Mette o 
urmări cu privirea. Zări o siluetă mai departe pe stradă. 

Nu mai fu nevoie de altceva. 

— Intră! 

Din câţiva paşi rapizi trecu pe lângă Olivia. Corpul ei 
bine făcut se mişcă surprinzător de iute prin grădină şi ieşi 
pe poartă. Înainte ca Stilton să parcurgă prea mulţi metri, 
Mette îl prinse din urmă. Stătea în faţa lui. Tăcută. Stilton 
întoarse privirea. Avea acest obicei. Mette rămase unde 
era, cum obişnuia şi Vera să facă. După o vreme îşi vâri un 
braţ pe sub braţul lui Stilton, îl întoarse şi începură să 


e 246 » 


meargă din nou spre poartă. 

Mergeau ca un cuplu de bătrâni. Un bărbat înalt şi 
bandajat, care arăta distrus, şi o femeie voluminoasă - ca 
să fim blânzi - cu câţiva stropi de sudoare pe buza 
superioară. Intrară pe poartă. În clipa aia Stilton se opri. 

— Cine e acolo? 

— Jimi se joacă pe computer cu copiii, sunt sus, Jolene 
doarme. Mårten e în bucătărie. 


Olivia o ascultă pe Mette şi intră în casă. În hol. Sau 
oricum i-ai spune. O zonă destul de dezordonată în care 
trebuia să calce peste tot felul de lucruri ca să ajungă în 
încăperea în care era aprinsă lumina. Ce fel de încăpere 
era... Oliviei îi fu greu să se gândească la cuvântul potrivit. 
Dar era spațioasă. La urma urmei, se afla în ceea ce 
odinioară fusese un conac destul de stilat. Cu lambriuri 
frumoase de lemn pe pereţi şi tavane cu detalii din 
stucatură albă şi obiecte stranii ici şi colo. 

Nu erau stranii şi pentru oamenii care le colecţionaseră 
din nenumărate călătorii în toată lumea. Coroniţe de 
mireasă din Filipine decorate cu cranii minuscule de 
maimuţă împodobite cu pene. Textile multicolore din 
ghetourile din Cape Town. Tuburi mari, umplute cu oase 
pisate care sunau precum vocile spiritelor când le ridicai. 
Obiecte care le plăcuseră câte unuia dintre ei şi pentru 
care credeau că o să fie loc în casa aia uriaşă. Nu prea 
conta unde. Acolo, de exemplu, în camera aia. 

Olivia privea totul cu gura căscată. 

Aşa trăiesc oamenii? Poţi să trăieşti aşa? Distanţa faţă 
de casa cuminte cu terasă a părinţilor ei, de un alb sobru, 
din Rotebro, trebuie să fie de cel puţin câţiva ani-lumină. 

Navigă grijulie prin cameră şi auzi un zăngănit uşor care 
venea mai dinăuntrul casei. Se îndreptă spre zăngănit, prin 
încă vreo două camere decorate exotic, care îi întăriră 
Oliviei sentimentul de... ei, bine, nu prea ştia exact de ce. 
Dar era ceva în încăperea aia care o primea cu braţele 
deschise. Care combina fascinația cu încă ceva imposibil 
de exprimat în cuvinte. 


e 247 œ» 


Ajunse în bucătărie. 

O bucătărie enormă, după standardele ei. Plină de 
arome puternice care îi pătrunseră în nări. Lângă un 
aragaz modern stătea un bărbat rotofei cu păr cărunt şi 
ciufulit. Purta un şorţ cu carouri. Avea şaizeci şi şapte de 
ani şi tocmai se întorcea către ea. 

— Bună ziua! Şi tu eşti? 

— Olivia Rönning. Mette a zis să intru, e... 

— Bine ai venit! Eu sunt Mârten. Tocmai urmează să 
mâncăm, ţi-e foame? A 


Mette închise uşa din faţă în urma lui Stilton şi apoi o 
luă înaintea lui prin hol. Stilton ezită o clipă sau două. Pe 
perete era o oglindă mare cu ramă aurită. Se întâmplă să 
se uite în ea şi tresări. Nu-şi mai văzuse chipul de aproape 
patru ani. Nu se uita niciodată în vitrinele magazinelor, iar 
în toalete evita întotdeauna oglinzile. Nu voia să se vadă. 
Pe aia însă nu o putea evita. Îşi studie chipul în oglindă. 
Nu era al lui. 

— Tom. 

Mette stătea mai departe pe hol şi se uita la el. 

— Intrăm? 

x 


— Miroase bine, nu-i aşa? 

Mårten făcu semn cu un polonic spre un vas mare de pe 
aragaz. Olivia stătea lângă el. 

— Da, ce e? 

— Păi, să vezi. Aveam de gând să fac o supă, dar nu sunt 
sigur, trebuie să gustăm. 

Apoi intrară Mette şi Stilton. Mårten avu nevoie de 
câteva secunde, secunde pe care Stilton le observă, apoi 
zâmbi. 

— Salut, Tom. 

Stilton încuviinţă din cap. 

— Vrei ceva de mâncare? 

— Nu. 

Mette era perfect conştientă de situația extrem de 
delicată. Ştia că Tom poate să plece din casă în clipa în 


e 248 » 


care lucrurile s-ar fi încordat, aşa că se întoarse repede 
spre Olivia. 

— Voiai să mă vezi? 

— Da. 

— E Olivia Rönning, zise Mårten. 

— Ştiu, ne-am cunoscut. 

Mette se întoarse spre Olivia. 

— Fiica lui Arne, nu-i aşa? 

Olivia încuviinţă. 

— Despre el e vorba? 

— Nu, ci despre Nils Wendt, care a fost găsit ucis ieri. L- 
am cunoscut. 

Mette tresări. 

— Unde? Când? 

— Pe insula Nordkoster, săptămâna trecută. 

Olivia îi povesti iute despre întâlnirea cu bărbatul de pe 
Nordkoster. Îl recunoscuse din portretul lui Nils Wendt pe 
care îl publicase în ziua aceea un ziar. Sigur, un portret 
foarte vechi, dar suficient de asemănător pentru ca Olivia 
să fie destul de sigură de omul pe care-l văzuse. 

— El trebuie să fi fost. A spus că îl cheamă Dan Nilsson, 
zise ea. 

Mette era absolut sigură, dintr-un motiv foarte concret. 

— A folosit acelaşi nume când şi-a închiriat maşina aici. 

— Serios? Dar ce făcea acolo? Pe Nordkoster? Sus, la 
golfuleţele din Hasslevikarna? 

— Nu ştiu, dar a avut legături cu insula, a avut o casă de 
vacanţă acolo cu mulţi ani în urmă, înainte să dispară. 

— Când a dispărut? 

— La jumătatea anilor optzeci, răspunse Mette. 

— Atunci despre el trebuie să fi vorbit. 

— Cine? 

— O femeie de la care am închiriat o cabană, Betty 
Nordeman, mi-a povestit despre cineva care a dispărut şi 
poate a fost ucis. Şi care îl cunoştea pe bărbatul ăla care a 
apărut în ziare azi, Magnuson? 

— Bertil Magnuson. Au fost parteneri de afaceri şi aveau 
case de vacanţă pe insulă, amândoi. 


e 249 » 


La suprafaţă, Mette era complet concentrată asupra 
Oliviei Ronning şi informaţiilor sale, dar cu colţul ochiului 
urmărea fiecare detaliu al lui Tom. Chipul lui, ochii, 
limbajul corpului. Încă mai stătea acolo. Mette le spusese 
lui Jimi şi nepoților să nu coboare, şi spera pentru numele 
lui Dumnezeu ca Mârten să aibă suficientă intuiţie subtilă 
cât să nu se gândească deodată să-l implice pe Tom în 
conversaţie. 

— Dar tu, Tom, cum aţi ajuns tu şi Olivia să luaţi 
legătura unul cu altul? 

Mårten întrebase asta. Dintr-odată. Ce s-a întâmplat cu 
intuiţia subtilă? O linişte neaşteptată se lăsă la masă. 
Mette evită să-l privească pe Tom ca să nu pună presiune 
pe el. 

— Ne-am cunoscut într-o ghenă de gunoi, zise Olivia. 

Glasul ei era calm şi limpede. Era la latitudinea fiecăruia 
dintre ei să decidă dacă se voia a fi un comentariu amuzant 
sau un mod intuitiv de a-l salva pe Stilton. Sau pur şi 
simplu o informaţie reală. Mârten alese această 
interpretare. 

— O ghenă de gunoi? Ce căutaţi acolo? 

— Eu am rugat-o să vină. 

Stilton îl privi pe Mårten drept în ochi când spuse acest 
lucru. 

— O, Doamne. Trăieşti într-o ghenă de gunoi? 

— Nu, într-o rulotă. Ce mai face Kerouac? 

Gheara de fier îşi eliberă deodată strânsoarea din 
pieptul lui Mette. 

— Nu prea rău, cred că are artrită. 

— De ce? 

— Fiindcă îi e greu să-şi mişte picioarele. 

Olivia se uită de la Stilton la Mârten. 

— Cine e Kerouac? 

— Amicul meu, zise Mårten. 

— E un păianjen. 

Stilton zâmbi când spuse asta, în acelaşi timp în care 
privirea lui o întâlnea pe a lui Mette, şi ceea ce trecu între 
cei doi preţ de câteva secunde nesfârşite şterse cu 


e 250 » 


buretele ani de disperare resimţiţi de Mette. 

Tom comunica din nou. 

— Dar mai e ceva. 

Olivia se întoarse către Mette în timp ce Mârten se 
ridică şi începu să le dea nişte farfurii ciudate. 

— Ce? 

— Avea o valiză cu el pe plajă, o valiză din aia cu roţi pe 
care poţi s-o tragi după tine. Şi o avea cu el şi la cabană. 
Când m-am trezit şi m-am uitat pe geam era acolo, sub 
scări. Apoi am deschis-o şi era complet goală. 

Mette se întinse şi luă un carneţel în care scrise câteva 
cuvinte. Două dintre ele erau „valiză goală?” 

— Credeţi că Wendt putea să fie implicat în omorârea 
femeii ăleia pe plajă? În 1987? întrebă Olivia. 

— Nu cred, a dispărut cu trei ani înainte să aibă loc 
crima. 

Mette dădu carneţelul la o parte. 

— Dar sigur s-ar fi putut întoarce pe insulă fără să ştie 
nimeni şi apoi să dispară iar? Nu-i aşa? 

Atât Mette, cât şi Stilton schiţară câte un zâmbet. Unul 
dintre ei în sinea lui, iar celălalt mai vizibil. Celălalt era 
Mette. 

— Ai învăţat câte ceva la masa de dimineaţă. 

Şi Olivia zâmbi puţin şi se uită la ceea ce Mårten credea 
că ar putea să fie supă. Arăta bine. Toată lumea începu să 
mănânce, deşi Stilton lua numai o lingură în timp ce 
ceilalţi luau cinci. Stomacul lui încă suferea urmările 
bătăii. Mette nu îndrăznise încă să-l întrebe de bandajul 
din jurul capului. 

Mâncară. Supa conţinea carne şi legume şi mirodenii 
puternice. Băură nişte vin roşu în timp ce Mette le 
povestea despre trecutul lui Wendt. Despre cum el şi Bertil 
Magnuson au înfiinţat compania intitulată la vremea aia 
Magnuson Wendt Mining şi cum au dobândit iute succesul 
la nivel internaţional. 

— Prin afaceri cu o grămadă de dictatori din Africa, pe 
care i-au convins să le exploateze resursele naturale! Li se 
rupea de apartheid şi de Mobutu şi de tot restul! 


e 251 œ» 


Mårten izbucnise deodată. Detesta şi vechea MWM, şi 
pe cea nouă. Îşi petrecuse o mare parte din anii lui de 
stângist radical demonstrând şi tipărind broşuri despre 
cum compania exploatează fără milă ţări sărace şi despre 
cum poluează mediul înconjurător. 

— Nenorociţii! 

— Mârten. 

Mette îşi puse o mână pe braţul soţului ei indignat. La 
urma urmei, era la o vârstă la care următoarea izbucnire 
ar fi putut să-i provoace un atac cerebral. Mârten ridică 
uşor din umeri şi o privi pe Olivia. 

— Vrei să-l vezi pe Kerouac? 

Olivia se uită la Mette şi Stilton cu colţul ochiului, dar 
nu primi prea multă susţinere. Mârten ieşea deja din 
bucătărie. Se ridică şi se luă după el. Când Mârten se 
întoarse în pragul uşii ca să vadă dacă Olivia e cu el, Mette 
îi aruncă o privire aparte. 

leşi din bucătărie. 

Stilton ştia exact ce înseamnă privirea aia. Făcu semn cu 
capul spre pivniţa de sub podeaua bucătăriei. 

— Mai fumează? 

— Nu. 

Răspunsul lui Mette fu atât de scurt şi de rapid încât 
Stilton înţelese. Sfârşit. Nu-i păsa deloc. Niciodată nu-i 
păsase. Ştia că Mârten mai fumează din când în când câte 
un joint în sala de muzică. lar Mette ştia că el ştie şi că 
sunt singurele persoane din lume care ştiu. In afara 
fumătorului de jointuri însuşi. 

Şi aşa avea să rămână. 

Mette şi Stilton se priviră unul pe celălalt. După câteva 
secunde, Stilton simţi că trebuie să întrebe ce voia să 
întrebe de când ea îl prinsese din urmă pe stradă. 

— Cum merg lucrurile cu Abbas? 

— Bine. Îi e dor de tine. 

Tăcere din nou. Stilton trasă cu un deget conturul gurii 
paharului său de apă. Refuzase vinul. Se gândea la Abbas 
şi i se părea destul de dureros. 

— Poţi să-l saluţi din partea mea, spuse el. 


e 252 + 


— Da, aşa o să fac. 

Iar apoi Mette îndrăzni să întrebe. 

— Ce ţi-ai făcut la cap? 

Arătă spre bandajul lui Stilton, iar el nu avu chef să evite 
subiectul, aşa că îi povesti despre bătaia din Årsta. 

— Inconştient? 

Şi despre luptele din cuşti. 

— Copii care se luptă în cuşti! 

Şi despre vânătoarea lui privată a celor care au ucis-o pe 
Vera Larsson şi legătura lor cu luptele din cuşti. Când 
termină, Mette era vizibil agitată. 

— Dar e îngrozitor! Trebuie să-i punem capăt! Ai vorbit 
cu responsabilii de caz? 

— Cu Rune Forss? 

— Da. 

Se uitară unul la altul preţ de câteva secunde. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Tom, au trecut mai bine 
de şase ani de atunci. 

— Ai impresia că am uitat? 

— Nu, nu am impresia asta, sau nu ştiu, dar dacă vrei să 
ne ajuţi să-i găsim pe cei care au omorât-o pe femeia din 
rulotă cred că trebuie să-ţi calci pe orgoliu şi să vorbeşti 
cu Forss! Acum! Sunt copii care suferă! Altfel o fac eu! 

Stilton nu răspunse. Auzi însă cum tonuri grele de bas 
din pivniţă începeau să urce prin podeaua bucătăriei. 


Linn stătea singură în iahtul lor frumos. Un Bavaria 31 
Cruiser. Era ancorat la cheiul lor privat din canalul de 
lângă podul Stocksund. Îi plăcea să stea acolo seara. Barca 
se legăna puţin odată cu valurile, iar ea putea privi peste 
apă. Pe cealaltă parte se întindea Bockholmen cu hanul lui 
vechi şi minunat. În dreapta vedea maşinile care urcau pe 
pod. Puțin mai departe vedea Turnul Cedergren ieşind în 
afară deasupra copacilor, iar în clipa aia îl văzu pe Bertil 
lângă casă, coborând spre chei cu un pahar mic în mână. 
Cu un lichid brun înăuntru. 

Bun. 

— Ai mâncat? întrebă ea. 


e 253 + 


— Da. 

Bertil se aşeză pe un bolard de lemn lângă iaht. Luă o 
înghiţitură mică din pahar şi o privi pe Linn. 

— Îmi pare rău. 

— Pentru? 

— Câte puţin din toate, am fost cam absent în ultimul 
timp... 

— Da. Vezica ţi-e mai bine? 

Vezica? De o vreme nu mai simţise nimic acolo, jos... 

— Se pare că s-a mai liniştit, zise el. 

— E bine. Ai aflat ceva despre uciderea lui Nils? 

— Nu. Sau, de fapt, da, a luat legătura poliţia. 

— Cu tine? 

— Da. 

— Ce voiau? 

— Voiau să ştie dacă Nils a luat legătura cu mine. 

— Serios? Ce... şi nu-i aşa, nu? 

— Nu. N-am mai auzit un sunet din partea lui de când... 
a plecat din biroul din Kinshasa. 

— Acum douăzeci şi şapte de ani, spuse Linn. 

— Da. 

— Şi acum e ucis. Dispare douăzeci şi şapte de ani şi 
apoi e ucis dintr-odată aici, în Stockholm. Ciudat, nu-i aşa? 

— Inimaginabil. 

— Şi unde a fost în toţi anii ăştia? 

— Nu ştie nimeni. 

Şi dacă ar fi ştiut cineva, Bertil şi-a fi dat mâna dreaptă 
să ia legătura cu persoana respectivă. Intrebarea aia 
fusese în capul listei lui de mult timp. Unde dracu' a stat 
ascuns Wendt? Caseta se afla într-un loc necunoscut, care 
putea fi absolut oriunde pe pământ. O zonă cam mare unde 
să cauţi. 

Bertil se lăsă puţin pe spate şi îşi termină băutura. 

— Te-ai reapucat de fumat? 

Intrebarea veni din senin şi Bertil nu avu timp să se 
sustragă. 

— Da. 

— De ce? 


e 254 œ» 


— De ce nu? 

Linn observă imediat subtonul înţepător. Bertil ar fi fost 
gata să atace dacă ea ar fi continuat. Aşa că o lăsă baltă. 

Poate că era mai afectat de uciderea lui Nils decât voia 


să arate. 
K 
— Uite-l! 


Mårten arătă spre peretele de piatră văruit din pivniță. 
Olivia îi urmări degetul şi văzu cum un păianjen mare cu 
picioare lungi se târăşte afară dintr-o crăpătură din perete. 

— El e Kerouac? 

— Da. Un adevărat păianjen de pivniţă, nu un păianjen 
de casă obişnuit, are opt ani. 

— Ah, am înţeles. 

Olivia se uită la nervii subcutanaţi ai lui Kerouac, care 
vibrau uşor. Păianjenul care s-ar putea să sufere de artrită. 
Observă cum se mişcă destul de grijuliu de-a latul 
peretelui, cu picioarele lui negre şi lungi şi un corp cu un 
diametru de numai un centimetru şi ceva. 

— Îi place muzica, dar e mofturos, mi-a luat câţiva ani 
să-i învăţ gusturile, o să-ţi arăt! 

Mårten îşi mişcă degetul de-a lungul celuilalt perete. 
Era acoperit din podea şi până în tavan cu discuri de vinil, 
mari şi mici. Mârten era pasionat de discuri. Un fan al 
vinilurilor, cu una dintre cele mai originale colecţii din 
Suedia. Scoase un disc de 45 rotații pe minut de Little 
Gerhard, un vechi rege al rock-ului din vremuri demult 
apuse, şi aşeză faţa B pe un pick-up. 

Unul dintre acelea cu braţ şi ac. 

Nu fu nevoie de multe acorduri până ce Kerouac să 
înceteze să se mai târască pe perete. Când glasul lui Little 
Gerhard atinse volumul maxim, păianjenul îşi schimbă 
direcţia şi se târî înapoi spre crăpătură. 

— Dar acum fii atentă la asta! 

Mårten era ca un copil entuziasmat. Scoase repede un 
CD din colecţia mult mai mică de pe peretele scund. Ridică 
acul de pe disc şi împinse CD-ul într-un player modern. 

— Fii atentă acum! Şi ascultă! 


< 255» 


Era Gram Parsons. Un tip care cânta muzică country şi 
lăsase nişte urme nemuritoare după ce a murit de 
supradoză. Sunetul piesei Return of the Grievous Angel 
curgea din sistemul stereo performant al lui Mârten. Olivia 
se uita fix la Kerouac. Deodată păianjenul se opri, la o 
oarecare distanţă de crăpătură. Îşi răsuci corpul gras şi 
negru aproape la 180 de grade şi începu să se mişte din 
nou de-a latul peretelui. 

— Cam evident, nu-i aşa? 

Mårten o privi pe Olivia şi zâmbi. Ea nu era sigură dacă 
ajunsese într-un azil de nebuni sau în casa detectivului 
inspector-şef Mette Olsăter. Încuviinţă din cap şi întrebă 
dacă Mârten e olar. 

— Nu, e al lui Mette. 

Olivia făcuse semn spre uşă, unde tocmai trecuseră pe 
lângă o încăpere cu un cuptor mare de ardere. Se întoarse 
către Mårten. 

— Şi dumneavoastră cu ce vă ocupați atunci? în ce 
domeniu lucraţi? 

— Sunt pensionar. 

— Da, corect, dar înainte să ieşiţi la pensie? 


Stilton şi Mette stăteau în hol când Mårten şi Olivia 
ieşiră din pivniţă. Mette le aruncă o privire, se aplecă puţin 
spre Stilton şi cobori vocea. 

— Ştii că întotdeauna ai un loc de dormit aici. 

— Mersi. 

— Şi gândeşte-te la ce ţi-am zis. 

— Despre? 

— Rune Forss. Tu sau eu. 

Stilton nu-i răspunse. Mârten şi Olivia urcară scările. 
Stilton îi făcu un semn de rămas-bun lui Mårten şi ieşi pe 
uşa din faţă. Mette o îmbrăţişă scurt pe Olivia şi îi şopti: 

— Mulţumesc că l-ai adus pe Tom cu tine. 

— El m-a adus pe mine. 

— Fără tine, n-ar fi venit niciodată aici. 

Olivia schiţă un zâmbet. Mette îi dădu cartea ei de vizită 
cu numărul de telefon. Olivia îi mulţumi şi îl urmă pe 


e 256 » 


Stilton. Când Mette închise uşa, se întoarse şi-l privi pe 
Mårten. El o trase spre el. Ştia exact cât de tensionată 
fusese situaţia. O mângâie pe păr. 

— Tom comunică, zise el. 

— Da. 

x 

Amândoi rămaseră tăcuţi în autobuzul spre oraş. 
Ocupaţi fiecare cu gândurile lui. Stilton se gândea mai ales 
la întâlnirea cu soţii Olsăter. Era prima dată când îi 
întâlnea în aproape patru ani de zile. Era uimit de cât de 
uşor fusese. De cât de puţine lucruri a fost nevoie să 
spună. De cât de repede s-a simţit natural. 

Următorul pas era Abbas. 

Apoi se gândi la chipul ăla din oglinda din hol. Care nu 
era al lui. Asta fusese un şoc. 

Olivia se gândi la conacul dărăpănat. 

În pivniţă. La Kerouac. Trebuie să fii puţin ciudat ca să 
socializezi cu un păianjen? Da, se gândi ea, trebuie. Cu 
siguranţă. Sau poate mai degrabă un original? Mårten era 
un bărbat cu o istorie fascinantă, se gândi ea. Jos, în 
pivniţă, îi povestise câte puţin. Fusese psiholog de copii 
înainte să se pensioneze. Mulţi ani se străduise din 
răsputeri să introducă idei noi în Suedia, şi parţial reuşise. 
O perioadă lungă de timp lucrase şi cu Skâ-Gustav Jonsson 
şi participase la mai multe proiecte destinate copiilor 
vulnerabili. Şi fusese un activist politic de stânga. 

Îi plăcea de Mârten. 

Şi de Mette. 

Şi casa lor remarcabilă şi confortabilă. 

— Te-ai certat cu Nurcă, zise Stilton dintr-odată. 

— M-am certat... Olivia privi afară pe geamul 
autobuzului. S-a dat la mine, zise ea. 

Stilton încuviinţă uşor. 

— Suferă de inferio-mega, zise el. 

— Ce-i aia? 

— Megalomanie  subminată de un complex de 
inferioritate. Dumnezeu pe picioare de lut. 

— OK. Mie mi se pare dubios. 


e 257 œ» 


Stilton schiţă un zâmbet. 


Se despărţiră la staţia de autobuz din Slussen. Olivia 
urma să meargă pe jos până acasă, pe Skânegatan. Stilton 
se ducea la service-ul din Katarina. 

— Nu te duci la rulotă? 

— Nu. 

— Ce faci acolo? La service-ul din Katarina? 

Stilton nu răspunse. 

— Pot s-o iau încolo, pe Mosebacke. 

Stilton trebui să accepte. Pe durata scurtei plimbări 
până la service-ul din Katarina, Olivia vorbi despre vizita ei 
la magazinul lui Jackie Berglund şi despre nemernicii din 
lift. Intenţionat nu menţionă motanul. 

Când termină, Stilton o privi drept în ochi. 

— Acum ai de gând s-o laşi baltă? 

— Da. 

— Bun. 

Preţ de zece secunde. Apoi nu se putu abţine să întrebe. 

— Ce te-a făcut să pleci din poliţie? Avea legătură cu 
moartea lui Jill Engberg? 

— Nu. 

Se opriră lângă treptele de lemn care urcau spre 
Mosebacke. Deodată Stilton se îndepărtă. Spre treptele de 
pe cealaltă parte a service-ului. Treptele de piatră. 

Olivia îl privi cum pleacă. 


Echipa CPA stătea într-o încăpere parţial întunecată de 
pe Bergsgatan şi urmărea un filmuleţ care fusese 
descărcat de pe Trashkick. Un film în care lui Tom Stilton i 
s-au smuls hainele de pe el până când a rămas în pielea 
goală, i s-a scris ceva cu un spray pe spate, a fost bătut şi 
azvârlit într-un perete de stâncă. Era o linişte apăsătoare 
în cameră când filmuleţul luă sfârşit. Toată lumea ştia cine 
e Stilton. Sau cine fusese. În momentele alea văzură un 
distrus bătut măr. Forss aprinse o lumină şi rupse tăcerea. 

— Cam la aşa ceva te-ai fi putut aştepta, zise el. 

— Poftim? 


e 258 + 


Klinga se uită la Forss. 

— Stilton şi-a pierdut complet minţile în 2005, a avut o 
cădere nervoasă în mijlocul unei anchete, legate de Jill 
Engberg, o prostituată. A trebuit ca eu să preiau cazul. lar 
el a dispărut pur şi simplu. Şi-a dat demisia şi a dispărut. 
Şi acum a ajuns acolo. 

Forss arătă cu capul spre ecran, se ridică şi îşi luă haina 
din cuier. 

— Dar sigur trebuie să-l interogăm, nu? zise Klinga. Se 
vede că şi el a fost bătut rău. 

— Absolut. Când o să-l găsim. Ne vedem mâine. 


Mårten şi Mette se duseseră la culcare. Fiul lor, Jimi, se 
putea ocupa de vase. Amândoi erau epuizați şi îşi 
stinseseră veiozele imediat, fără să adoarmă însă. Mârten 
se întoarse puţin spre Mette. 

— Nu ţi s-a părut că am fost prea subtil, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Din contră, l-am citit pe Tom tot timpul, cât timp tu şi 
Olivia discutaţi despre Koster, era acolo, prezent, asculta, 
participa, dar am văzut că nu avea să intre singur în 
conversaţie, aşa că l-am invitat. 

— "Ţi-ai asumat un risc. 

— Nu. 

Mette schiţă un zâmbet şi-l sărută blând pe Mârten pe 
gât. Mårten regretă că n-a înghiţit o Viagra cu câteva ore 
în urmă. Fiecare se întoarse pe partea lui. 

El se gândea la sex. 

Ea se gândea la o valiză goală de pe insula Nordkoster. 


Olivia se gândea la motanul ei. Stătea întinsă în pat şi-i 
era dor ca animalul cald să-i stea la picioare. li era dor de 
torsul lui, de felul în care se freca de picioarele ei. Masca 
albă de pe perete se uita la ea. Lumina lunii se reflecta în 
dinţii albi. Acum suntem doar noi două, se gândi ea, şi eşti 
o nenorocită de mască de lemn! Olivia sări jos din pat, 
ridică masca de lemn, o aruncă sub pat şi se vâri din nou 
sub pătură. Voodoo? se gândi ea deodată. Acum stă sub 


e 259 


pat şi se uită în sus şi plănuieşte ceva nasol. Dar voodoo e 
ceva haitian, masca e din Africa, iar Elvis e mort. 
Şi Kerouac e un păianjen, ce naiba! 


e 260 » 


14 


Sunt în al nouălea cer! Sunt în al nouălea cer! 

Ba nu. 

Olivia stătea goală în faţa oglinzii din baie şi îşi studia 
faţa tânără îmbătrânită. Douăzeci şi trei de ani ieri şi cel 
puţin cincizeci azi, se gândi ea. Umflată şi cu pete, cu ochii 
injectaţi cu firicele subţiri şi roşii. Se înfăşură în halatul 
alb şi îşi simţi sânii dureroşi şi stomacul strâns. Fix de asta 
mai aveam nevoie acum, se gândi ea, şi se vâri din nou în 


pat. 
x 

Pe acoperişul uneia dintre clădirile poliţiei de pe 
Bergsgatan se află mai multe zone de antrenament, cuşti 
în formă de felii de tort. Acolo sunt scoşi la aer curat 
deținuții din arest preventiv. In dimineața aceea erau toate 
goale, cu excepţia uneia. O vrabie mică şi cenuşie stătea 
pe podeaua de ciment. În corpul C, în schimb, era 
vânzoleală. 

— Valiza era goală? 

— Da, zise Mette. 

— Unde se află acum? 

— I-a dat-o tipului care administrează cabanele, Axel 
Nordeman. 

Mette stătea drept în fundul sălii. Diverşi membri ai 
echipei îi dădeau raportul. Tonul din încăpere era discret, 
dar intens. Informaţiile despre valiză erau interesante. 
Totul legat de vizita lui Nils Wendt pe Nordkoster era 
interesant. De ce s-a dus acolo? Cu cine s-a întâlnit? De ce 
a lăsat o valiză goală în urmă? Mette trimisese câţiva 
ofiţeri de poliţie pe insulă înainte să se ducă la culcare cu o 
seară în urmă. Aveau să facă rost de valiză şi să bată la 
nişte uşi. 

— Ştim când a ajuns pe Nordkoster? întrebă Lisa 
Hedqvist. 

— Nu încă, o să primim raportul de la băieţii de acolo 
cândva în cursul zilei de azi. Dar ştim unde l-a văzut Olivia 


e 261 œ» 


prima dată, acolo sus lângă golfuleţele din Hasslevikarna 
pe latura de nord a insulei, nu ştia exact când, se rătăcise, 
dar crede că era în jur de nouă seara. 

— Apoi a vizitat-o la cabană vreo oră mai târziu, corect? 

— Mai degrabă după vreo două ore, cândva înainte de 
miezul nopţii, zise Mette. Ce ştim mai precis e că a luat un 
taxi pe apă de la digul din vest aproape fix la miezul nopţii 
şi a fost dus la Strömstad. Acolo se sfârşesc urmele. 

— Nu chiar. 

Bosse Thyren se ridică în picioare. Făcuse o treabă 
conştiincioasă de când îi telefonase Mette cu o seară în 
urmă. 

— Dan Nilsson a rezervat un bilet la trenul de 4.35 din 
Stromstad de luni dimineaţă, apoi a luat expresul din 
Goteborg la 7.45 şi a sosit la Gara Centrală din Stockholm 
la 10.50. Am verificat sistemul de rezervări al căilor ferate. 
La Gara Centrală a închiriat o maşină de la Avis în jur de 
unsprezece şi un sfert. Cu puţin înainte de douăsprezece s- 
a cazat la Hotelul Oden de pe Karlbergsvâgen. Sub numele 
de Dan Nilsson. Tehnicienii cercetează camera de acolo. 

— Excelent, Bosse. 

Mette se întoarse. 

— Am mai auzit ceva de telefonul lui? 

— Nu, dar am primit un raport de la legist. Sângele de 
pe stâncile de granit din apropierea locului crimei provine 
într-adevăr de la Nils Wendt. Erau şi fragmente de piele. Şi 
sângele de pe pământ, de lângă urmele de cauciucuri, 
provine tot de la el. 

— Atunci rana de la nivelul craniului poate fi corelată cu 
stâncile de granit? 

— Aşa se pare. 

— Dar asta l-a ucis? Sau s-o fi înecat? 

Lisa privi în jos la raportul legistului. 

— Era în viaţă când maşina a intrat în apă. Probabil 
inconştient. A murit înecat. 

— OK, deci ştim asta. 

Mette se ridică. 

— Felicitări tuturor... Acum trebuie să ne concentrăm 


e 262 » 


să-i stabilim mişcările de când s-a cazat la hotel până când 
i-a fost descoperit cadavrul. Trebuie să fi fost văzut de mai 
multe ori, nu doar când s-a cazat, trebuie să fi mâncat la 
vreun restaurant undeva, poate să fi folosit acelaşi card 
bancar ca atunci când a închiriat maşina, posibil să fi 
folosit telefonul hotelului... 

— Nu a făcut asta, am verificat, zise Lisa. 

— Bun. 

Mette se îndreptă spre uşă. Toată lumea din încăpere se 
puse în mişcare. 

X 


La doar câteva corpuri de clădire distanță stătea Rune 
Forss într-o încăpere asemănătoare, împreună cu Janne 
Klinga. Ancheta APA se transformase în ancheta unei 
crime din cauza morţii Verei Larsson. Echipa fusese 
întărită cu câţiva ofiţeri, iar Forss avea la dispoziţie câteva 
resurse suplimentare. 

Îşi trimisese o parte dintre membrii echipei în oraş şi 
discutase cu câţiva dintre oamenii fără adăpost care 
fuseseră bătuţi înainte ca Vera Larsson să fie ucisă. Unul 
dintre ei încă era în spital, un nordic masiv care nu-şi 
amintea nimic din ce se petrecuse. În momentul respectiv 
nu puteau face mai mult. 

După părerea lui Forss. 

Stătea şi răsfoia Strike, o revistă de bowling. Klinga 
parcurgea raportul tehnic din rulotă. 

— O să vedem dacă filmul ăla duce la ceva, zise Klinga. 

— Când şi-o trag în rulotă? 

— Da. 

Bărbatul care avusese contact sexual cu Vera Larsson 
încă era neidentificat. Deodată se auzi o bătaie în uşă. 

— Intră! 

Stilton intră cu un bandaj în jurul capului. Forss lăsă jos 
revista şi se uită la el. Stilton îşi ţinea privirea aţintită 
asupra lui Klinga. 

— Salut, sunt Tom Stilton. 

— Salut! 

Janne Klinga făcu un pas în faţă şi întinse mâna. 


e 263 » 


— Janne Klinga, spuse el în timp ce îşi strângeau 
mâinile. 

— Deci eşti fără adăpost în prezent? zise Forss. 

Stilton nu reacţionă. Se pregătise destul de bine, psihic 
vorbind. Ştia cum o să fie, şi asta nu îl deranja. Il privea pe 
Janne Klinga. 

— Sunteţi responsabil de ancheta uciderii Verei 
Larsson? 

— Nu, este... 

— Ştii cine te-a bătut? întrebă Forss. 

Se uită la Stilton, care îşi ţinea în continuare privirea 
fixată asupra lui Janne Klinga. 

— Cred că Vera Larsson a fost ucisă de vreo doi Puşti 
Luptători, spuse Stilton. 

În încăpere se lăsă liniştea preţ de câteva clipe. 

— Puşti Luptători, zise Klinga. 

Stilton le spuse ce ştie. Despre luptele din cuşti, exact 
unde au loc, cine participă şi cine crede el că aranjează 
luptele. 

Şi ce simboluri îşi tatuaseră unii dintre ei pe braţe. 

— Două litere cu un cerc în jurul lor, PL, se văd într-unul 
dintre filmuleţele de pe Trashkick. L-aţi văzut şi voi? 
întrebă el. 

— Nu. 

Klinga îi aruncă o privire lui Forss. _ 

— PL vine de la Puştii Luptători, zise Stilton. Incepu să 
se îndrepte spre uşă. 

— Cum ai aflat toate astea? întrebă Klinga. 

— Pontul a venit de la un băiat din Flemingsberg, Acke 
Andersson. 

Părăsi încăperea fără să se fi uitat nici măcar o dată la 
Rune Forss. 

Câteva clipe mai târziu, Forss şi Klinga erau în drum 
spre cantina angajaţilor. Forss era extrem de sceptic în 
privinţa informaţiilor oferite de Stilton. 

— Lupte în cuşti? Copii care se luptă în cuşti? Aici? În 
Suedia? Am fi auzit de aşa ceva, ce dracu’. Sună complet 
prostesc. 


e 264 œ» 


Klinga nu răspunse. Forss sugera că Stilton poate să fi 
fost din nou o victimă a propriilor psihoze şi să fi halucinat 
o poveste complet neplauzibilă. 

— Sau tu ce crezi? „Puştii Luptători”? Poate să fie vreun 
sâmbure de adevăr? 

— Nu ştiu, spuse Klinga. 

El nu era la fel de convins de neplauzibilitatea 
informaţiilor date de Stilton. Hotări să se uite prin 
filmuleţele descărcate de pe Trashkick ca să vadă dacă 
găseşte tatuajul. 

Mai târziu, de unul singur. 


Ovette Andersson se plimba singură pe Karlavägen. 
Pantofi negri cu toc cui, o fustă strâmtă de culoare neagră 
şi o jachetă scurtă de piele. Tocmai terminase cu un client 
într-un service privat de pe Banergatan şi fusese lăsată de 
unde fusese şi luată. Nu era zona ei obişnuită. Dar auzise 
zvonuri cum că pe Mäster Samuelsgatan ar umbla poliţişti 
în civil, aşa că îşi schimbase locul de desfăşurare. 

Îşi reaplică rujul şi cobori pe Sibyllegatan, în drum spre 
staţia de metrou. Deodată zări un chip cunoscut într-un 
magazin de pe partea opusă a străzii. 

În Weird & Wow. 

Ovette se opri brusc. 

Deci aşa arăta magazinul ei. Cu faţa aia elegantă la 
stradă. O mare diferenţă faţă de vremurile în care le-o 
sugea unora cu cocaina curgându-i din nas, se gândi ea. 
Era prima dată când trecea pe lângă magazinul lui Jackie 
Berglund. Nu era o zonă în care să-şi facă veacul, nu 
atunci, în orice caz. Existase o vreme în care Ovette se 
simţea de fapt cam ca acasă în Ostermalm, deşi în clipa aia 
părea greu de crezut. 

Asta fusese înainte de Acke. 

Weird & Wow, se gândi ea. Un nume isteţ. Dar de fapt 
ea fusese întotdeauna isteaţă. Jackie, isteaţă şi calculată. 
Ovette traversă strada şi se opri în faţa vitrinei 
magazinului. O vedea pe femeia fermecătoare dinăuntru. 
Chiar în clipa aia, Jackie se întoarse şi o privi pe Ovette 


e 265 » 


drept în ochi. Ovette îi susţinu privirea fără să tresară. 
Odinioară fuseseră colege de muncă, escorte în acelaşi 
staul, Gold Card. Ea şi Jackie şi Miriam Wixell, la sfârşitul 
anilor optzeci. Miriam se oprise când venise vorba de 
servicii sexuale. Ovette şi Jackie continuaseră. 

Se câştiga bine. 

Jackie era cea deşteaptă dintre cele trei fete. Cea care 
profita întotdeauna de ocazia de a cunoaşte clientela pe 
care o deserveau. Ovette doar stătea şi trăgea cocaină pe 
nas împreună cu clienţii, când şi când. Fără vreun motiv 
ascuns. Când Gold Card s-a închis, Jackie a preluat 
afacerea de la Carl Videung şi a redenumit-o Red Velvet. O 
firmă exclusivistă de escorte pentru o lume mică şi închisă. 
Ovette s-a dus după Jackie la noua firmă, a lucrat câţiva 
ani pentru ea şi apoi a rămas gravidă. 

Cu un client. 

Asta nu era bine. 

Jackie i-a cerut să avorteze. Ovette a refuzat. Era prima 
dată când rămânea însărcinată şi probabil avea să fie şi 
ultima. Îşi dorea copilul. Totul s-a sfârşit cu Jackie care a 
aruncat-o la propriu în stradă. lar ea a fost nevoită să se 
întreţină singură cât mai bine cu un bebeluş nou-născut. 

Acke. 

Fiul unui client, numai Ovette şi Jackie ştiau cine e. Nici 
măcar clientul nu ştia. 

În momentul ăla stăteau şi se uitau urât una la alta, 
drept printr-o vitrină de pe Sibyllegatan. Curva de pe 
stradă şi prostituata de lux. În cele din urmă, Jackie 
întoarse privirea. 

Arăta puţin speriată? se întrebă Ovette. Rămase pe loc 
preţ de câteva clipe şi văzu că Jackie aranjează lucrurile 
prin magazin, perfect conştientă de prezenţa lui Ovette 
afară. 

Îi e teamă de mine, se gândi Ovette. Pentru că eu ştiu şi 
aş putea folosi informaţiile alea. Dar eu n-aş face niciodată 
asta fiindcă nu sunt ca tine, Jackie Berglund. Asta e o 
diferenţă dintre noi. O diferenţă care înseamnă că eu sunt 
pe stradă şi tu eşti acolo, înăuntru. Dar merită. Ovette îşi 


e 266 » 


tinu capul destul de sus când îşi reluă drumul spre staţia 
de metrou. 
X 


Jackie aranja lucrurile prin magazin, puţin maniacal. Era 
furioasă şi supărată. Ce făcea aici? Ovette Andersson? 
Cum naiba îndrăznea? În cele din urmă se întoarse din nou 
spre vitrină. Ovette plecase. Jackie se gândi la ea. Ovette 
cea vioaie, cu ochii veseli, pe vremea aceea. Cea care 
avusese ideea să-şi vopsească părul albastru şi îl înfuriase 
pe Carl. Ovette nu era prea isteaţă şi nici nu se pricepea la 
strategii. Ceea ce era un lucru bun, se gândi Jackie. Ovette 
ştia prea multe despre unii clienţi. Dar îşi ţinuse gura. 

Toţi anii ăia. 

Cred că îi e teamă de mine. Ştie cine sunt şi ce se 
întâmplă dacă mă ameninţă cineva. Probabil a fost o 
coincidenţă că a trecut pe aici. 

Jackie continuă să facă ordine în magazin şi reuşi să 
suprime imaginea neplăcută pe care o văzuse dincolo de 
vitrină. După o vreme reuşi să ridice din umeri şi atât. O 
coardă din Kärrtorp care s-a pricopsit cu un copil. Ce mai 
decădere! Când ar fi putut să avorteze şi să ajungă la un 
nivel total diferit. Unii oameni iau decizii proaste în viaţă, 
se gândi ea, în timp ce îi deschidea uşa uneia dintre 
clientele ei obişnuite. 

Linn Magnuson. FI 

Rune Forss tocmai îşi terminase a doua cafea în cantina 
angajaţilor când o zări pe Mette Olsăter. Venea spre masa 
lui. Janne Klinga plecase deja. 

— A luat legătura cu tine Tom Stilton? întrebă Mette 
când se apropie de el. 

— Cum adică să ia legătura? 

— A vorbit cu tine astăzi? 

— Da. 

— Despre luptele în cuşti şi Puştii Luptători? 

— Da. 

— Bine. La revedere! 

Mette începu să se îndepărteze. 


e 267 œ» 


— Olsăter! 

Mette se întoarse. 

— Ţi-a povestit şi ţie despre asta? întrebă Forss. 

— Da. Ieri. 

— Şi crezi ce spune? 

— De ce n-aş crede? 

— Pentru că... Ai văzut în ce stare era? 

— Ce legătură are asta cu informaţiile? 

Mette şi Forss se priviră preţ de câteva secunde. 
Niciunul nu-l plăcea pe celălalt. Când Forss ridică ceaşca, 
Mette plecă. Forss o urmări cu privirea. 

Oare Brigada Naţională de Criminalistică avea să se 
amestece în ancheta lui? 


Olivia zăcea pe jumătate pe pat, cu laptopul alb ţinut în 
echilibru pe picioarele întinse şi o cutie de îngheţată Ben 
Jerry's în mână. Putea să radă o cutie întreagă odată şi 
apoi să sară peste cină. 

Nu avea tocmai un indice glicemic scăzut, dar ce 
gustoasă era! 

Petrecu câteva ore pe internet. Familiarizându-se cu 
viaţa lui Nils Wendt. În vremurile alea era un director activ 
de companie şi partenerul lui Bertil Magnuson. Nu se 
gândea că astfel îşi încalcă promisiunea de a renunţa la 
cazul de pe plajă. La urma urmei, nu era nicio legătură 
între el şi uciderea lui Wendt. Aşa că deocamdată îi spunea 
„cercetare”. Legată de Magnuson Wendt Mining, în primul 
rând, compania care mai târziu s-a transformat în 
Magnuson World Mining şi care era încă de atunci, 
dinainte ca Wendt să dispară, criticată aspru din mai multe 
direcţii. Nu în ultimul rând pentru legăturile lor cu diverse 
dictaturi. 

Cam ceea ce spusese şi Mârten Olsâter când avusese 
acea mică izbucnire la masă. 

Gândurile ei se îndreptară către conacul mare şi vechi 
din Värmdö. Se gândi la seara din ajun. Era o experienţă 
care o cam zguduise. Recapitulă în minte o parte din 
conversaţia de la masă. Şi ce se petrecuse cu Mârten jos în 


e 268 » 


pivniţă, sau mai degrabă în sala de muzică. Încercă să 
surprindă aluziile ascunse care existau între Stilton şi soţii 
Olsăter. Era greu. Dacă o să aibă ocazia, o să îi întrebe pe 
Mette sau pe Mârten ce fel de relaţie au. Stilton şi soţii 
Olsăter. O să-i întrebe ce ştiu despre ce i s-a întâmplat lui 
Stilton. 

Era convinsă că ştiu mai multe decât ea. 

Deodată ajunse la o fotografie cu Nils Wendt tânăr. 
Lângă un Bertil Magnuson la fel de tânăr. Fotografia era 
dintr-un articol din 1984. Relata cum cei doi bărbaţi 
tocmai semnaseră un contract cu preşedintele Mobutu din 
fostul Zair. Contractul avea să aducă milioane companiei 
MWM. Amândoi zâmbeau drept în aparat. La picioarele lor 
zăcea un leu mort. 

Magnuson ţinea mândru o puşcă în mână. 

Respingător, se gândi Olivia. Chiar în clipa aia îi sună 
mobilul. Se uită pe ecran, dar nu recunoştea numărul. 

— Olivia Rönning. 

— Salut, sunt Ove Gardman, tocmai mi-am verificat 
telefonul de Suedia şi mi-aţi lăsat câteva mesaje, voiaţi să 
luaţi legătura cu mine? 

— Da, absolut! 

Olivia împinse laptopul într-o parte cu degetele 
lipicioase de îngheţată şi se aşeză cum trebuie. Ove 
Gardman. Băiatul martor de pe insula Nordkoster! 

— Despre ce e vorba? întrebă Gardman. 

— Da, păi, e vorba de ancheta unei crime vechi pe care o 
studiez, despre ce s-a întâmplat la golfuleţele din 
Hasslevikarna în 1987, lucruri la care aţi fost martor, dacă 
am înţeles corect? 

— Da, corect. Dar ce ciudat! 

— Ce? 

— Nu, vorbeam despre asta chiar acum vreo săptămână 
cu un bărbat din Mal Pais. 

— Unde e asta? 

— În Costa Rica. 

— Şi vorbeaţi despre crima de pe plajă? 

— Da? 


e 269 » 


— Cu cine vorbeaţi? 

— Se numea Dan Nilsson. 

Olivia renunţă la ultimele vestigii ale promisiunii ei 
legate de cazul de pe plajă şi încercă să-şi menţină glasul 
cât mai stabil cu putinţă. 

— Sunteţi în Suedia acum? 

— Da. 

— Când aţi ajuns acasă? întrebă ea. 

— Aseară. 

— Deci nu aţi auzit de uciderea lui Nils Wendt? 

— Cine? 

— Dan Nilsson. A folosit numele ăsta, dar îl chema de 
fapt Nils Wendt. 

— Şi a fost ucis? 

— Da. Ieri. Aici, în Stockholm. 

— O, Doamne. 

Olivia îl lăsă pe Gardman să digere informaţia. Avea să-l 
întrebe mai multe lucruri, dar Gardman fu cel care 
continuă. 

— O, părea atât de... foarte neplăcut, am fost la el acasă 
acolo şi... 

În clipa aia Gardman rămase tăcut, iar Olivia profită de 
ocazie. 

— Cum v-aţi cunoscut? 

— Păi, eu sunt biolog marin şi eram în San Jose ca să 
ajut la o rezervaţie acvatică de anvergură pe care o au în 
plan, pe peninsula Nicoya, şi apoi am trecut pe partea de 
la ocean câteva zile ca să văd locul, şi atunci l-am 
cunoscut, era ghid într-o rezervaţie dintr-o pădure 
tropicală chiar de lângă Mal Pais. 

— Locuia acolo, în Mal Pais? 

— Da... am intrat în contact în rezervaţia de acolo, nu 
cred că avea prea mulţi vizitatori suedezi, aşa că m-a 
invitat la el acasă la cină. 

— Şi atunci aţi început să vorbiţi despre crima de pe 
Nordkoster? 

— Da, am băut destul de mult vin şi apoi cumva ne-am 
dat seama că amândoi avem câte o legătură cu insula, el 


e 270 œ» 


avea o casă de vacanţă acolo acum mulţi ani, iar eu i-am 
povestit despre seara în care am văzut... ăă, chestia aia, 
acolo sus în Hasslevikarna. 

— Şi cum a reacţionat? 

— Păi... a fost destul de straniu, fiindcă a devenit extrem 
de interesat şi a vrut să audă o mulţime de detalii, dar eu 
aveam doar nouă ani atunci şi sigur că au trecut mai bine 
de douăzeci de ani, aşa că nu-mi amintesc prea multe. 

— Dar era extrem de curios? 

— Într-o oarecare privinţă, da. Apoi a plecat din Mal 
Pais. Eu m-am întors în seara următoare să iau ceva. Îmi 
uitasem şapca acolo, iar el plecase deja, nişte băieţi 
alergau pe acolo şi se jucau cu şapca, dar nu ştiau unde se 
află, ci doar că plecase, evident. 

— S-a dus pe Nordkoster. 

— Serios? 

— Da. 

— Şi acum e mort? 

— Din păcate. Pot să vă întreb unde sunteţi acum? 

— Acasă. Pe Nordkoster. 

— Nu aveţi vreun plan să ajungeţi la Stockholm? 

— Deocamdată nu. 

— OK. 

Olivia îi mulţumi lui Gardman. De fapt pentru mult mai 
multe decât îşi dădea el seama. Închise şi formă imediat 
numărul lui Stilton. n 


Stilton stătea în fața centrului comercial Söderhallarna 
şi vindea Situation Stockholm. Nu mergea bine. Două 
exemplare într-o oră. Nu fiindcă n-ar fi fost mulți oameni în 
jur, ci fiindcă aproape fiecare dintre ei avea câte un telefon 
lipit de ureche sau nişte cabluri atârnând din urechi până 
la telefonul pe care-l țineau în mână. Probabil suntem în 
proces de mutație, se gândi Stilton. O nouă rasă. Homo 
digitalis, versiune online a omului de Neanderthal. Atunci 
îi sună telefonul. 

— Olivia sunt! Ştii ce am aflat adineauri despre 
Nordkoster? 


e 271 œ» 


— Parcă nu aveai de gând să mai continui cu asta? Ai zis 
că... 
— Nils Wendt s-a întâlnit cu băiatul martor Ove 
Gardman acum o săptămână şi ceva! In Costa Rica! 

Stilton rămase tăcut. O vreme îndelungată. 

— E destul de straniu, zise el în cele din urmă. 

— Da, nu-i aşa? 

O Olivia entuziasmată îi povesti iute că Gardman îi 
spusese lui Wendt despre crima de pe plajă şi că Wendt a 
plecat imediat după aceea şi s-a întors acasă, în Suedia. Pe 
insula Nordkoster. După ce s-a ţinut deoparte mai bine de 
douăzeci şi şapte de ani. 

— De ce a făcut asta? întrebă ea. 

De ce povestea lui Gardman despre crima de pe plajă a 
declanşat reacţia asta din partea lui Wendt? La urma 
urmei, dispăruse cu trei ani înainte să aibă loc crima. Oare 
avea vreo altă legătură cu femeia de pe plajă? Probabil era 
de origine latino-americană? 

— Olivia... încercă Stilton. 

— S-or fi cunoscut în Costa Rica? Oare ea a fost trimisă 
pe insula Nordkoster ca să aducă ceva ce Wendt ascunsese 
în casa lui de vacanţă? 

— Olivia! 

— Oare a fost torturată în apă ca să mărturisească ce 
căuta? De către oameni cărora li s-a dat pontul că o să vină 
pe insulă şi care au urmărit-o? Oare... 

— Olivia! 

— Da? 

Stilton se plictisise de teoriile conspirației imaginate de 
Olivia. 

— Trebuie să stai din nou de vorbă cu Mette. 

— OK? Sigur, absolut! 

— Şi nu te îndepărta de fapte. Discută doar despre 
Gardman şi Wendt. Se descurcă singură cu restul. 

— OK. Tu vii? $ 


Avea să vină şi el. În plus, îşi scosese bandajul şi îşi 
pusese un plasture mare pe ceafă. Puțin mai discret. Aveau 


e 272 œ 


să meargă la un restaurant. Olivia o acostase pe Mette, 
care tocmai se ducea la maşină. Mârten şi Jolene erau la 
un spectacol de dans în oraş şi aveau să se întoarcă acasă 
târziu. Ea avea să se oprească la un mic restaurant din 
Saltsjö-Duvnäs, unde avea să ia o cină rapidă. 

— Stazione, zise Mette. 

— Unde e? 

— Într-o clădire roşie de gară. Gara se cheamă Saltsjo- 
Duvnăs, e pe linia locală Saltsjo. 


Stăteau acolo, în soarele de seară, pe un peron la 
capătul clădirii frumoase a gării, la o măsuţă rotundă la 
doar câţiva metri de trenurile care veneau şi plecau drept 
în faţa lor. O atmosferă straniu de continentală. 
Restaurantul era un local de familie, extrem de popular în 
rândul localnicilor, cu mâncare bună şi mulţi clienţi, ceea 
ce însemna că le fusese indicată o masă acolo, afară, pe 
partea cu peronul. În regulă din punctul lor de vedere. Le 
convenea de minune. Nu stătea nimeni aproape de ei care 
să-i poată auzi. Mai ales când Mette ridică simţitor vocea 
de câteva ori. 

— In Costa Rica? 

În sfârşit avea răspunsul la o întrebare căreia îi dedicase 
destul de mult timp cu douăzeci şi şapte de ani în urmă. În 
sfârşit ştia unde se ascunsese Nils Wendt în toţi acei ani. 

— In Mal Pais, zise Olivia, pe peninsula Nicoya. 

— Incredibil! 

Olivia era destul de mândră că stârnise o astfel de 
reacţie din partea detectivei călite. Arăta foarte mulţumită 
când Mette o sună imediat pe Lisa Hedqvist şi o rugă să-l 
contacteze pe Ove Gardman şi să-l chestioneze cu privire 
la Costa Rica. Informaţia despre unde şi-a făcut veacul 
Wendt prezenta mult mai mult interes pentru Mette decât 
posibila lui legătură cu cazul de pe plajă. Sigur, perioada 
de urmărire penală nu expirase încă, dar avea o anchetă a 
unei crime mult mai de actualitate de care să se ocupe. În 
plus, simţea că de fapt cazul de pe plajă încă îi aparţine lui 
Tom. 


e 273 a 


Îşi opri telefonul mobil şi-l privi pe Stilton. 

— Trebuie să facem o vizită. 

— Mal Pais? 

— Da. Acasă la Wendt. Acolo pot exista materiale care să 
ne ajute la anchetă, poate un motiv al crimei, poate o 
explicaţie pentru dispariţia lui. Dar s-ar putea să fie cam 
stânjenitor. 

— De ce? întrebă Olivia. 

— Pentru că nu mă simt în largul meu cu poliţia din 
Costa Rica, eficienţa lor nu e tocmai sută la sută, au multă 
birocraţie. 

— Şi? 

Olivia văzu cum Mette şi Stilton schimbă o privire care 
se transformă foarte iute într-un consens. 

Apoi cerură nota. 

x 


Nu se întâmpla frecvent ca Mette să aibă vreun motiv să 
viziteze Cazinoul Cosmopol. Femeia masivă atrase câteva 
priviri când intră în una dintre sălile de jocuri. Mai ales din 
partea lui Abbas. O văzuse deja de când era la uşă. Nu fu 
nevoie decât de o privire rapidă schimbată între ei ca să 
înţeleagă că în curând o să fie nevoie ca un alt crupier să 
preia masa. * 


Stilton şi Olivia stăteau sprijiniți de maşina lui Mette, nu 
departe de cazino. Pe drumul dinspre Stazione, Olivia 
primise o scurtă descriere a persoanei pe care urma să o 
contacteze. Abbas el Fassi. Un fost vânzător de genţi, 
acum un crupier cu o reputaţie bună. Fusese în câteva 
misiuni sub acoperire pentru Mette şi Stilton de-a lungul 
anilor. 

Care deveniseră din ce în ce mai bune de fiecare dată şi 
îi convinseseră pe amândoi că pot avea sută la sută 
încredere în Abbas când e vorba de sarcini care trebuie 
realizate puţin pe şest. 

Ca aceea. 

Când nu voiau să implice poliţia locală şi să fie nevoiţi să 
avanseze anevoios prin birocraţia lor ca să obţină 


e 274 a 


permisiunea necesară pentru a se ocupa de situaţie în 
modul oficial. 

Aşa că trebuia procedat în celălalt fel. 

În felul lui Abbas. 

Olivia îi aruncase o privire lui Stilton. 

— Întotdeauna? 

Stilton tocmai îi povestise câte ceva despre Abbas. 
Despre trecutul lui. Fără să intre în detalii. Mai presus de 
toate nu despre ceea ce a dus la scoaterea lui Abbas dintr- 
o mlaştină semiinfracţională cu ajutorul lui Stilton şi la 
ţinerea lui sub probaţiune în casa lui Mette şi Mârten. 
Unde a ajuns să fie considerat un membru al familiei. In 
mare parte datorită lui Jolene. Ea avea şapte ani când şi-a 
făcut apariţia Abbas. Şi ea a fost cea care a străpuns în 
cele din urmă carapacea extrem de dură a lui Abbas şi l-a 
convins să îndrăznească. Atât să accepte grija şi iubirea 
familiei, cât şi să şi le exprime la rândul lui. Un pas uriaş 
pentru un băiat orfan din Marsilia. Până în ziua aceea, 
Abbas era considerat un membru al familiei Olsâter. 

Iar el veghea asupra lui Jolene ca un şoim. 

Şi ţinea asupra lui un cuţit. 

— Intotdeauna, zisese Stilton. 

Încheiase sugerând că lui Abbas îi plac cuţitele extrem 
de mult. Avea întotdeauna asupra lui un cuţit foarte special 
pe care-l făcuse singur. 

— Dar dacă îl pierde? 

— Are cinci. 

K 

Mette şi Abbas ieşiră din cazino şi se îndreptară către 
maşină. Stilton se pregătise pentru întâlnirea cu Abbas. 
Trecuse destul de mult timp de când se întâlniseră ultima 
oară. În circumstanţe la care lui Stilton nu-i plăcea să fie 
nevoit să se gândească. 

Se întâlneau din nou. 

Dar cu Abbas lucrurile se petrecură ca de obicei. Câteva 
priviri rapide, un semn făcut cu capul, şi gata. Când Abbas 
se strecură pe locul de lângă Mette, Stilton simţi că i-a dus 
lipsa. 


e 275 a 


Mette sugeră să meargă acasă la Abbas. Pe Dalagatan. 
Fără să se gândească la lucrările de la noua linie de 
metrou. Sau la zona în care se făcea o cavernă uriaşă care 
urma să devină o staţie de navetă pe Vanadisvâgen, dar 
care deocamdată ocupa o stradă întreagă din zona în care 
locuia Abbas. Nu o singură dată stătuse în apartament şi 
simţise cum exploziile subterane fac toată clădirea să 
vibreze. Şi se uita pe fereastră la biata Biserică Matteus de 
peste stradă, unde Dumnezeu trebuia să se străduiască să 
ţină cărămizile la locul lor. 

În clipa aia toţi stăteau în sufrageria lui. Mette îi spuse 
de ce au venit. O vizită la locul în care trăise Wendt în Mal 
Pais în Costa Rica şi o percheziţie a casei lui. Mette avea 
să aibă grijă să existe o oarecare cooperare cu poliţia 
locală, prin intermediul canalelor sale proprii. Abbas 
trebuia să se ocupe singur de sarcina principală. 

Aşa cum considera de cuviinţă. 

Mette avea să acopere costurile. 

Apoi trecu prin toate detaliile cunoscute ale cazului de 
până la momentul respectiv, iar Abbas le asimilă pe toate. 
În tăcere. 

După ce Mette termină de vorbit, ocupându-se de 
treburile legate de propria anchetă de crimă, Stilton 
interveni cu încă o cerere. 

— Dacă te duci acolo, vezi şi dacă poţi să găseşti vreo 
legătură între Wendt şi femeia care a fost ucisă pe insula 
Nordkoster în 1987. E posibil să se fi cunoscut în Costa 
Rica, iar ea s-ar putea să fi mers la Nordkoster să aducă 
ceva ce Wendt ascunsese la casa de vacanţă, OK? 

Olivia fu puţin luată prin surprindere. Observă cum 
Stilton, fără să-i arunce nici măcar o privire, îi furase una 
dintre „teoriile conspirației” şi o prezentase drept a lui. 
Aşa e el, se gândi ea. O să ţin minte. 

Aşteptau răspunsul lui Abbas. 

Olivia stătuse tăcută tot timpul. Simţea cum ceilalţi trei 
au o legătură deosebită, care se întinde mult în trecut. 
Tonul dintre ei vădea un respect fundamental. Observase 
şi că Stilton şi Abbas îşi aruncaseră ocazional câteva 


e 276 » 


priviri. Priviri rapide, de parcă între ei era ceva nespus. 

Ce era? 

— Mă duc. _ 

Abbas nu mai spuse altceva. Insă întrebă dacă vrea 
cineva ceai. Mette voia să se ducă acasă, iar Stilton voia să 
plece. Amândoi spuseră „nu, mulţumesc” şi erau în drum 
spre hol când Olivia spuse că i-ar plăcea nişte ceai. 

— Ar fi drăguţ. 

Olivia nu ştia de fapt de ce a spus asta, dar Abbas avea 
ceva anume. Fusese fascinată de el din clipa în care 
intrase în maşină şi se aşezase pe locul din dreapta cu o 
singură mişcare agilă. Şi avea un miros. Nu parfum, 
altceva, pe care ea nu-l recunoştea deloc. Abbas intră cu o 
tavă de argint cu ceai şi ceşti pe ea. 

Olivia se uită la încăperea în care stătea. O cameră 
foarte atrăgătoare. Vopsită în alb, mobilată minimal, cu 
câteva acvaforte pe un perete, o tapiserie subţire şi sobră 
acoperea alt perete, nu exista televizor, iar podeaua de 
lemn era uşor uzată. Se întrebă dacă Abbas e puţin pedant. 

Era, în anumite privinţe. 

Cât despre celelalte privinţe, foarte puţini oameni ştiau 
de ele. 

Olivia îl privi pe Abbas. Stătea lângă o bibliotecă joasă şi 
discretă, umplută cu cărţi foarte subţiri. Puloverul lui alb 
cu mâneci scurte stătea confortabil peste o pereche de 
pantaloni de bumbac gri, bine croiţi. Unde îl ţine? se 
întrebă Olivia. Cuţitul? Pe care îl ţinea întotdeauna asupra 
lui, potrivit lui Stilton. Întotdeauna. Ochii îi măsurau trupul 
lui Abbas. Nu poartă multe haine. Oare l-a lăsat jos pe 
undeva? 

— Ai ochi curioşi. 

Abbas se întoarse cu o ceşcuţă de ceai în mână. Olivia se 
simţi prinsă în fapt. Nu vru ca Abbas să-i interpreteze 
greşit privirea. 

— Stilton spune că ai întotdeauna asupra ta un cuţit. 

Reacţia lui Abbas fu minimă, dar evidentă. Şi negativă. 
De ce i-a spus Stilton Oliviei despre cuțitul lui? Nenecesar. 
Cuţitul făcea parte din caracterul ascuns al lui Abbas. Nu 


e 277 œ» 


era ceva public. Nici măcar fata asta n-ar trebui să aibă 
acces la informaţia asta. 

— Uneori Stilton vorbeşte mult. 

— Dar e adevărat? Îl ai asupra ta acum? 

— Nu. Zahăr? 

— Da, puţin, mulţumesc. 

Abbas se întoarse din nou. Olivia se lăsă pe spate pe 
fotoliul jos şi chiar în clipa aceea ceva lovi cadrul de lemn 
de lângă ea - un cuţit negru lung şi subţire tremura la doar 
câţiva centimetri de umărul ei. Olivia tresări într-o parte şi 
se uită fix la Abbas, care venea spre ea cu o ceaşcă în 
mână. 

— Nu e un cuţit, e un Black Circus curăţat, 260 grame. 
Stăm puţin de vorbă despre cazul de pe plajă? 

— Absolut. 

Olivia luă ceaşca cu ceai şi începu să vorbească. Puțin 
cam repede şi chinuit. Cuţitul încă era înfipt în fotoliu. In 
mintea ei, întrebarea era: unde naiba avusese cuțitul? 


Ove Gardman stătea în bucătărie în vechea lui casă 
părintească de pe insula Nordkoster. Privea afară pe 
fereastră. Puțin mai devreme discutase cu o polițistă din 
Stockholm şi-i spusese ce ştie despre Wendt şi Mal Pais. 
Cutia cu ravioli fusese mâncată. Nu era o experienţă 
culinară în sine, dar îşi făcuse treaba şi-i potolise foamea. 
În ziua următoare avea să meargă la cumpărături să-şi ia 
nişte mâncare adevărată. 

Privi în jur, în vechea casă părintească. 

Făcuse o oprire scurtă la apartamentul lui cu două 
camere din Goteborg înainte să meargă la Strömstad să-şi 
viziteze bătrânul tată la căminul de bătrâni şi apoi să 
călătorească până pe Nordkoster. 

„Acasă pe insula Nordkoster”, fiindcă acolo era locul lui. 

Era atât de simplu. 

Mama şi tatăl lui nu mai locuiau în casa aia, care 
devenise puţin cam tristă. Şi goală. Mama lui, Astrid, 
murise cu trei ani în urmă, iar Bengt avusese de curând un 
atac cerebral. Era paralizat parţial pe partea dreaptă a 


e 278 + 


corpului. Un handicap neplăcut pentru un fost pescar de 
homari greu încercat de vreme, care sfidase toată viaţa 
marea cu constituţia lui uluitoare. 

Ove scoase un oftat. Se ridică de la masa din bucătărie, 
îşi puse farfuria în chiuvetă şi se gândi la Costa Rica. 
Fusese o călătorie fantastică, educativă şi stranie. 

Şi devenise şi mai stranie când ajunsese acasă şi o 
sunase pe fata aia, Olivia Rönning. Dan Nilsson ucis. Un 
afacerist dispărut care se numea de fapt Nils Wendt. Care 
se dusese pe insula Nordkoster imediat după întâlnirea lor 
din Mal Pais. Şi apoi fusese ucis. Ce o fi făcut acolo? Pe 
insulă? Ciudat. Neplăcut. Are vreo legătură cu ce i-am spus 
despre femeia de pe plajă? se întrebă Ove. 

Se duse la uşa din faţă şi trase zăvorul. De obicei nu 
făcea aşa ceva. Acolo, pe Nordkoster, nu prea era nevoie 
să o faci, dar în momentul ăla o făcu oricum. Apoi urcă în 
camera copilăriei lui. 

Se opri în prag şi privi în cameră. Abia dacă fusese 
atinsă de când se mutase la Goteborg pentru facultate. 
Tapetul vechi cu motiv cu scoici, care respecta în totalitate 
dorinţele tânărului Ove, îşi depăşise cu mulţi ani în urmă 
termenul de valabilitate şi avea nevoie de o mână de 
vopsea. 

Se lăsă pe vine. Linoleumul de pe podea îşi îndeplinise 
funcţia. Cu siguranţă că sub el era o podea de lemn pe 
care ar fi putut-o vopsi sau şlefui şi unge cu ulei. Încercă 
să ridice colţul linoleumului ca să vadă ce e dedesubt, dar 
nu-l putu desface. Cu o daltă, poate? Se duse la dulapul 
mare cu unelte din hol, mândria tatălui său, Bengt. Totul 
era sortat şi agăţat acolo într-o ordine perfectă. 

Ove zâmbi în sinea lui când deschise dulapul şi o văzu. 
Vechea lui cutie cu comori. O cutie de lemn pe care o 
făcuse la ora de tâmplărie de la şcoală şi pe care o 
umpluse cu lucruri pe care le găsea pe plajă. Uimitor că 
supravieţuise. Şi acolo, dintre toate locurile posibile? In 
dragul dulap cu unelte al lui Bengt. Dădu la o parte cutia 
cu bormaşina şi îşi ridică grijuliu cutia veche. 

Duse cutia în dormitor şi o deschise pe pat. Totul era 


e 279 œ» 


încă acolo, exact aşa cum îşi amintea: craniul de pasăre pe 
care-l găsise împreună cu mama lui în apropierea 
golfuleţelor din Skum. Coji de ouă de pasăre. Pietre 
frumoase şi bucățele de lemn. Şi cioburi şlefuite de mare. 
Şi câteva lucruri mai ciudate, lucruri care fuseseră aduse 
de valuri pe plajă. O jumătate de nucă de cocos, de pildă, 
şi toate scoicile. Rapane şi bivalve, stridii şi midii evantai. 
Scoici pe care el şi Iris le găsiseră în vara în care aveau 
nouă ani şi erau îndrăgostiţi. Şi clama de păr pe care o 
găsise mai târziu în vara aceea. Clama lui Iris. O găsise în 
algele de pe plajă şi avea de gând să i-o dea înapoi, dar ea 
s-a mutase înapoi acasă pe durata verii, iar în anul următor 
el a uitat şi de clamă şi de Iris. 

Ove o scoase din cutie. 

Ia te uită, în clamă mai era şi o şuviţă subţire de păr de 
la Iris. După toţi acei ani. Dar? Ove ţinu clama sub lumina 
lămpii de pe masă. Nu avea părul blond? Firele alea erau 
mult mai închise la culoare. Aproape negre. Ce ciudat! 

Ove începu să se gândească la asta. Când a găsit de fapt 
clama? Să fi fost oare în aceeaşi seară cu... Da, la naiba, 
aşa era! Deodată amintirea îi deveni limpede precum 
cristalul! Găsise clama în algele de lângă urmele noi de 
paşi din nisip, iar apoi... apoi auzise vocile alea mai 
departe pe plajă şi se ascunsese după stânci! 

În noaptea aceea era mareea înaltă. 


Abbas scoase cuțitul din cadrul fotoliului. Olivia îşi 
băuse ceaiul şi plecase. O condusese până la uşă. Atâta tot. 
Formă un număr pe telefonul mobil şi aşteptă. Primi un 
răspuns. În una dintre cele două limbi materne, franceza, 
îşi exprimă dorinţele persoanei de la celălalt capăt. 

— Cât durează? întrebă el. 

— Două zile. Unde ne vedem? 

— În San Jose, Costa Rica. Îţi dau mesaj. 

Închise telefonul. 


e 280 œ» 


15 


Trei oameni înaintau pe coridorul de la Brigada 
Naţională de Criminalistică. Cu toţii erau abia treziţi, însă 
vigilenţi şi pregătiţi. 

Mette îşi chemase echipa deosebit de devreme, la 6.30 
erau cu toţii în cameră. Zece minute mai târziu le spusese 
deja despre informaţiile pe care le primise de la Olivia cu o 
zi în urmă. La ele se adăuga conversaţia Lisei Hedqvist cu 
Gardman din seara din ajun. Discuţia nu cuprindea de fapt 
nimic nou. Dar în clipa aia ştiau unde locuise Wendt 
înainte să vină în Suedia. O hartă mare a Costa Ricăi era 
întinsă pe tablă. Mette indică orăşelul Mal Pais de pe 
peninsula Nicoya. 

— Am trimis acolo o cunoştinţă personală. 

Nimeni nu reacţionă. Cu toţii ştiau că Mette ştie ce face. 

Bosse Thyren se duse la tablă. Mette îi telefonase când 
plecase din apartamentul lui Abbas, cu o seară în urmă, şi 
îi oferise informaţiile necesare pentru a se apuca de 
treabă. 

— Am stabilit traseul lui Wendt, zise Bosse. Şi-a făcut 
check-inul la aeroportul din San Jose din Costa Rica sub 
acelaşi nume pe care l-a folosit ca să închirieze maşina 
aici, Dan Nilsson. 

— Când a fost asta? 

— Vineri, 10 iunie, la 23.10, ora locală. 

Bosse notă asta pe tablă. 

— Ce paşaport folosea? 

— Încă lucrăm la asta. Avionul a zburat la Londra via 
Miami, a sosit la 6.10, după care el a luat avionul spre 
Landvetter, Goteborg, duminică, 12 iunie la 10.35. 

— Tot ca Dan Nilsson? 

— Da. De la aeroportul Landvetter a luat un taxi până la 
gara centrală şi, având în vedere că a fost văzut pe 
Nordkoster în aceeaşi seară, putem presupune că a mers 
direct la Strömstad şi a luat o barcă până pe insulă. 

— Da. Mulţumesc, Bosse. Ai dormit vreun pic? 


e 281 œ» 


— Nu. Dare OK. 

Mette îi aruncă o privire apreciativă. 

Informaţiile lui Bosse fură adunate repede cu traseul pe 
care-l făcuse înainte, cu mişcările lui Wendt de după ce 
plecase de pe insula Nordkoster. Aveau un tipar de mişcări 
care se întindeau din San Jose, în Costa Rica, până la 
hotelul Oden de pe Karlbergsvägen. Via Nordkoster. 

— Ne-au anunţat şi tehnicienii că au rezolvat cu mobilul 
lui Wendt, l-au făcut să funcţioneze. 

Unul dintre anchetatorii mai în vârstă veni la Mette şi-i 
dădu un dosar de plastic. 

— L-ai citit? 

— Da. 

— Ceva de valoare? 

— Aş zice că da. 

Un mic eufemism, observă Mette când aruncă o privire 
rapidă pe raport. Printre altele, cuprindea o listă detaliată 
de apeluri. 

Cu datele şi orele exacte. 

X 

Ove Gardman o sunase pe Olivia târziu în seara trecută 
şi-i povestise despre clama pe care o găsise. O clamă cu un 
fir de păr negru în ea. Ar putea fi de interes? 

Ar putea. 

Gardman primise, de asemenea, o cerere urgentă să-i 
ţină locul cuiva la o prelegere despre biologia marină în 
Stockholm a doua zi, şi avea de gând să ia trenul de 
dimineață spre capitală. 

— Barul din lobby-ul de la Royal Viking. Lângă Gara 
Centrală. Cum ţi se pare? sugeră Olivia. 

— În regulă. 

Gardman intră agale în bar îmbrăcat în jeanşi decoloraţi 
şi un tricou negru. Bronzat, cu părul albit de soare. Olivia 
îl examină pe tipul care intrase şi se întrebă dacă e singur. 
Apoi încetă să se mai uite. Gardman veni la bar şi comandă 
un espresso. După ce îşi luă cafeaua, se întoarse, se uită la 
ceas şi zări o fată cu părul închis la culoare care stătea 
lângă fereastra panoramică. Luă o înghiţitură de cafea şi 


e 282 » 


aşteptă. După încă o înghiţitură, Olivia ridică privirea din 
nou la tipul de la bar. 

— Olivia Ronning? zise Gardman. 

Olivia fu luată prin surprindere, dar dădu din cap. 
Gardman veni la ea. 

— Ove Gardman, spuse el. 

— Salut! 

Gardman se aşeză lângă ea. 

— Cât de tânără eşti! zise el. 

— Serios? Cum adică? 

— Păi, ştii, când auzi o voce la telefon îţi faci o idee 
despre cum arată persoana respectivă şi... mă gândeam că 
eşti mai în vârstă. 

— Am douăzeci şi trei de ani. Ai adus clama? 

— Da. 

Gardman scoase o punguţă de plastic transparent în 
care se afla o clamă de păr. Olivia cercetă clama, iar 
Gardman îi spuse unde a găsit-o. 

Cum. 

Şi mai ales când. 

— Chiar înainte să auzi vocile? 

— Da. Era în alge, lângă nişte urme noi de paşi din nisip, 
iar eu am urmărit cu privirea urmele alea şi atunci i-am 
văzut pe oamenii ăia acolo, i-am auzit, şi m-am ascuns. 

— Doamne, ce memorie! 

— Păi, a fost un eveniment extrem de special, nu cred că 
mi-aş fi adus aminte toate detaliile dacă n-aş fi găsit clama. 

— Pot s-o păstrez o vreme? 

Olivia ridică punga de plastic şi-l privi pe Gardman. 

— Sigur, absolut. Apropo, Axel, Nordeman adică, m-a 
rugat să-ţi transmit salutări. El m-a adus cu feribotul la 
Stromstad în dimineaţa asta. 

— Mulţumesc. 

Gardman aruncă o privire la ceas. 

— La naiba, trebuie s-o întind. 

Deja? se gândi Olivia. Gardman se ridică şi o privi. 

— Prelegerea începe peste jumătate de oră. Mă bucur că 
te-am cunoscut! Te rog să iei legătura cu mine dacă te 


e 283 + 


ajută cu ceva ce am găsit. 

— Sigur, aşa o să fac. 

Gardman dădu din cap aprobator şi se îndepărtă. Olivia 
îl urmări cu privirea. De ce nu i-am propus să ieşim la o 
bere înainte să se întoarcă acasă? se gândi ea. 

Lenni aşa ar fi făcut. 


Tânărul inspector de poliţie Janne Klinga descoperise - 
cu oarecare dificultate - unde îşi făcea veacul Stilton. Intr- 
o rulotă din pădurea Ingenting. Nu ştia exact locul. Aşa că 
umblase pe acolo o vreme, printre stăpânii de câini şi 
iubitori matinali ai soarelui înainte să o zărească. Bătu la 
uşă. Stilton se uită pe fereastră, dispăru şi deschise uşa. 
Klinga îi făcu un semn cu capul. 

— Te deranjez? 

— Ce vrei? 

— Cred că e ceva adevărat în ce ne-ai povestit ieri. 
Despre Puştii Luptători. 

— Şi Rune Forss crede la fel? 

— Nu. 

— Intră. 

Klinga intră în rulotă şi aruncă o privire în jur. 

— Locuiai aici şi înainte? zise el. 

— Când? 

— Când Vera Larsson locuia aici? 

— Nu. 

Stilton nu avea de gând să se deschidă. Era în gardă. 
Poate că era doar un mod prin care Forss voia să facă 
necazuri, nu avea de unde să ştie. Nu ştia nimic despre 
Janne Klinga. 

— Forss ştie că eşti aici? 

— Nu... Nu putem să păstrăm asta între noi? 

Stilton se uită la tânărul poliţist. Poate că era un tip 
decent care din întâmplare se pricopsise cu un şef nasol? [i 
făcu semn spre unul dintre paturi. Klinga se aşeză. 

— De ce ai venit aici? 

— Pentru că sunt de părere că eşti pe drumul cel bun. 
Am descărcat filmuleţele alea de pe Trashkick şi m-am 


e 284 œ» 


uitat la ele aseară şi am văzut tatuajul pe unul dintre tipii 
care atacau. PL cu un cerc în jur. Exact cum ai spus. 

Stilton rămase tăcut. 

— Apoi am căutat pe net despre luptele în cuşti şi am 
găsit destule chestii, mai ales în Anglia, despre băieţi tineri 
care se luptă în cuşti, dar se pare că de obicei sunt de faţă 
şi părinţii. 

— Când am văzut eu nu era nici urmă de părinţi. 

— Acolo, în Ârsta? 

— Da. 

— Am fost acolo de dimineaţă, în adăpostul ăla din 
stâncă, şi era complet gol. 

— S-au speriat când am apărut eu şi au mutat toate 
chestiile. 

— Probabil. Erau o mulţime de urme de activitate acolo, 
bucăţi de bandă adezivă, şuruburi, un bec roşu spart şi o 
grămadă de chestii de-ale drogaţilor. Dar nu putem lega 
asta în mod specific de luptele în cuşti. 

— Nu. 

— Dar am pus nişte oameni să urmărească zona. 

— Pe la spatele lui Forss? 

— Am zis că acolo ai fost bătut şi că poate merită să 
supravegheze cineva locul. 

— Şi a înghiţit asta? 

— Da. Cred că a stat de vorbă cu cineva de la Brigada 
Naţională de Criminalistică, şi bănuiesc că vrea să le arate 
că face ceva. 

Stilton îşi dădu seama imediat cine a vorbit cu Forss. Nu 
pierde timpul deloc, se gândi el. 

— Iar eu am luat legătura cu grupul nostru de tineret. 
Nu ştiau nimic despre asta, dar o să aibă în vedere. 

— Bine. 

De-acum, Stilton nu mai era atât de precaut. Îl credea pe 
Janne Klinga. În orice caz, destul cât să scoată o hartă a 
Stockholmului şi s-o despăturească între ei. 

— Vezi crucile astea? întrebă el. 

— Da. 

— Astea sunt locurile în care au avut loc atacurile şi 


e 285 » 


crima. Am încercat să văd dacă există vreo legătură 
geografică între ele. 

— Şi există? 

— Nu pentru atacuri, dar trei dintre oamenii care au fost 
bătuţi, inclusiv Vera Larsson, au fost la Soderhallarna şi au 
vândut reviste înainte să fie atacați. Asta e crucea de aici. 

Nu menţionă că Vera nu stătuse de fapt acolo în seara 
aia, ci el fusese cel care stătuse acolo. Dar ea venise la el 
şi plecaseră împreună. 

— Şi care e teoria ta? întrebă Klinga. 

— Nu e o teorie, e o ipoteză. Tipii care iau la bătaie alţi 
oameni poate îşi aleg victimele la Soderhallarna şi apoi le 
urmăresc. 

— Şi ceilalţi doi care au fost bătuţi, cu ei cum rămâne? 
Am avut cinci cu totul, ei nu au stat acolo? 

— N-am reuşit să dau de unul dintre ei, iar celălalt nu a 
stat acolo. Îşi vindea revistele la Ring, pe strada Götgatan. 

— Asta nu-i departe de Medborgarplatsen. 

— Nu. În plus, a trecut pe lângă Soderhallarna înainte să 
meargă la Ring. 

— Deci ar trebui să stăm puţin cu ochii pe 
Soderhallarna? 

— Poate, nu e decizia mea. 

Nu, se gândi Klinga. E la latitudinea mea sau a lui Forss. 
Se trezi că îşi doreşte ca Forss să fi fost mai mult ca 
Stilton. 

Hotărât. 

Klinga se ridică în picioare. 

— Dacă mai afli ceva, poţi să iei legătura direct cu mine? 
O să mă ocup de treaba asta puţin pe ascuns. 

Şi era destul de limpede cine nu voia să afle despre asta. 

— Uite cartea mea de vizită dacă vrei să iei legătura cu 
mine, zise Klinga. 

Stilton luă cartea de vizită. 

— Şi după cum spuneam, e doar între... 

— Sigur. 

Klinga încuviinţă şi se îndreptă către uşă. Din prag, privi 
peste umăr. 


e 286 » 


— Mai e ceva. În alt filmuleţ, cel făcut aici în rulotă, 
când Vera Larsson a fost bătută, chiar înainte de asta au 
filmat printr-o fereastră... cred că aia era, se vede un 
bărbat gol care face sex cu ea pe patul ăsta. 

— Da? 

— Ai idee cine era? 

— Eu eram. 

Klinga tresări puţin. Stilton îl privi drept în ochi. 

— Dar asta rămâne între noi. 

Klinga aprobă şi ieşi din rulotă şi aproape dădu peste o 
Olivia Rönning vizibil entuziasmată. Ea îi aruncă o privire 
lui Klinga, intră în rulotă şi închise uşa în urma ei. 

— Cine era afară? 

— Cineva de la consiliu. 

— Ah, în regulă. Ei, bine, ştii ce am aici? 

Olivia ridică punguţa de plastic a lui Gardman în care se 
găsea clama. 

— O clamă de păr, zise Stilton. 

— De la golfuleţele din Hasslevikarna! Găsită în aceeaşi 
seară în care a avut loc crima, de către Ove Gardman, 
lângă urmele de paşi ale victimei sau ale unuia dintre 
făptaşi! 

Stilton se uită la pungă. N 

— Şi de ce nu ne-a dat-o atunci? In 1987? 

— Nu ştiu. Avea nouă ani şi habar n-avea că ar putea să 
aibă vreo valoare. Pentru el era pur şi simplu ceva găsit pe 
plajă. 

Stilton întinse mâna după pungă. 

— E un fir de păr în clamă, zise Olivia. Negru. 

Acum Stilton îşi dădu seama exact încotro bătea racheta 
balistică Rönning. 

— ADN? 

— Da. 

— De ce? întrebă Stilton. 

— Păi, dacă e firul de păr al victimei, atunci nu ne 
interesează, dar dacă nu e? 

— Atunci poate s-ar putea să fie de la unul dintre 
făptaşi? 


e 287 œ» 


— Da. 

— Cineva cu o clamă de păr? 

— Unul dintre ei poate să fi fost femeie. 

— Nu există nicio informaţie că ar fi fost încă o femeie 
acolo. 

— Cine zice asta? Un băiat îngrozit de nouă ani care se 
ascundea destul de departe, era noapte, a văzut câteva 
siluete întunecate şi a auzit o femeie urlând. Credea că 
sunt trei sau patru persoane acolo, n-a avut ocazia să vadă 
dacă sunt mai multe femei. Nu-i aşa? 

— Iar te-ai întors la Jackie Berglund, aşa-i? 

— N-am spus asta. 

Dar o gândea. Şi o simţea. De îndată ce Stilton îi pomeni 
numele, asta îi stârni o furie pulsândă în creier. Dintr- 
odată avea nişte motive foarte personale pentru a o vâna 
pe Jackie Berglund. 

Un lift şi un motan. 

Mai presus de toate un motan. 

Dar asta nu avea nimic de-a face cu Stilton. 

El îi aruncă Oliviei o privire piezişă. Ştia că 
raţionamentul Oliviei are mult sens. 

— Trebuie să discuti cu tipii de la cazuri nerezolvate. 

— Nu-i interesează. 

— De ce nu? 

— Cazul nu e „accesibil”, din câte spune Verner Brost. 

Cei doi se uitară unul la altul. Stilton întoarse privirea. 

— Dar fosta ta soţie lucrează la laboratorul SKL....? zise 
racheta. 

— Şi tu cum dracu' ştii asta? 

— Pentru că sunt fata lui Arne. 

Stilton schiţă un zâmbet. Cam trist, se gândi Olivia. Oare 
el şi tata au fost prieteni apropiaţi? 

O să-l întrebe despre asta când o să se ivească ocazia. 


Camera era o cameră tipică de interogatoriu, proiectată 
cu un singur scop în minte. Pe o latură a mesei stătea 
Mette Olsăter, cu câteva foi de hârtie A4 în faţa ei. Pe 
cealaltă latură stătea directorul executiv al MWM, Bertil 


e 288 » 


Magnuson. Cu un costum gri-închis, o cravată de culoarea 
vinului roşu şi o avocată. O femeie pe care Magnuson o 
chemase din scurt la sediul central al poliţiei pentru a fi 
prezentă la interogatoriu. Nu avea idee despre ce e vorba, 
dar era un om care îşi lua măsuri de precauţie. 

— Interogatoriul o să fie înregistrat, zise Mette. 

Magnuson îi aruncă o privire avocatei, care îi făcu un 
semn scurt din cap. Mette apăsă butonul de înregistrare şi 
începu prin a descrie ora şi locul şi persoanele prezente. 

Apoi începu interogatoriul. 

— Când ne-am întâlnit alaltăieri aţi negat că aţi fi avut 
vreun contact cu persoana ucisă, Nils Wendt, în ultimul 
timp. Ultimul dumneavoastră contact a fost acum 
aproximativ douăzeci şi şapte de ani, corect? 

— Da. 

Magnuson fusese luat cu o maşină a poliţiei de pe 
Sveavägen şi adus pe scurta distanţă către sediul central 
al poliţiei de pe Polhemsgatan. Era remarcabil de calm. 
Mette observă un parfum bărbătesc foarte distinctiv şi o 
uşoară urmă de fum de ţigări de foi. Işi puse o pereche de 
ochelari de citit şi studie hârtia din faţa ei. 

— Luni, 13 iunie, la ora 11.23, Nils Wendt a sunat de pe 
mobilul lui la numărul ăsta. 

Mette ridică o foaie de hârtie la care să se uite 
Magnuson. 

— Este corect că ăsta e numărul dumneavoastră de 
mobil? 

— Da. _ 

— Conversaţia a durat unsprezece secunde. În aceeaşi 
seară, la ora 19.32, un alt apel a venit de la mobilul lui 
Wendt la acelaşi număr. Acea conversaţie a durat 
nouăsprezece secunde. În seara următoare, joi, 14, a avut 
loc următoarea conversaţie, care a durat cam la fel, 
douăzeci de secunde. Patru zile mai târziu, sâmbătă, 15 
iunie, la ora 15.45, a mai venit încă un apel la acelaşi 
număr de mobil, de la Nils Wendt. Acea conversaţie a fost 
puţin mai lungă, a durat puţin peste un minut. 

Mette îşi scoase ochelarii de citit şi se uită la bărbatul 


e 289 + 


din faţa ei. 

— Despre ce au fost conversațiile alea? 

— Nu au fost conversații. Am primit apeluri de fiecare 
dată când aţi amintit, am răspuns, nu a vorbit nimeni, la 
celălalt capăt era linişte, iar apoi apelurile s-au terminat. 
Am presupus că sună vreun anonim care încearcă să-mi 
transmită un fel de ameninţare sau să mă sperie. Au 
existat nişte resentimente faţă de compania noastră în 
ultimul timp, poate ştiţi ceva despre asta? 

— Da. Ultimul apel a fost mai lung? 

— Da, ăla... Păi, ca să fiu sincer, m-am enervat, era a 
patra oară când mă suna cineva şi nu spunea nimic, aşa că 
am zis eu câteva cuvinte de dulce despre ce părere am 
despre genul ăsta de modalitate laşă de a încerca să 
intimidezi. Şi apoi am închis. 

— Deci nu ştiaţi că Nils Wendt e cel care vă sună? 

— Nu. De unde să ştiu? Omul era dispărut de douăzeci şi 
şapte de ani. 

— Ştiţi unde a fost? 

— N-am idee. Dumneavoastră? 

— Locuia în Mal Pais, în Costa Rica. N-aţi avut niciodată 
vreun contact cu el acolo? 

— Nu. Eu credeam că a murit. 

Magnuson se rugă la toţi zeii ca expresia lui facială să 
nu trădeze ce se petrecea în creierul lui. Mal Pais? Costa 
Rica? Ăla trebuia să fie „locul necunoscut” în care se găsea 
înregistrarea originală! 

— V-aş fi recunoscătoare dacă n-aţi pleca din Stockholm 
în următoarele zile. 

— Sunt supus unei interdicții de călătorie? întrebă 
Magnuson. 

— Nu, cu siguranţă nu, zise deodată avocata lui. 

Magnuson nu se putu abţine să zâmbească. Zâmbetul îi 
dispăru repede când văzu privirea lui Mette. Dacă ar fi fost 
în stare să-i citească gândurile, probabil ar fi dispărut şi 
mai repede. 

Mette era convinsă că minte. 


e 290 » 


A fost o vreme, nu cu mult timp în urmă, când cartierul 
din jurul pieţei Nytorget era plin de tot soiul de 
magazinaşe cu tot soiul de mărfuri ciudate la vânzare. Şi 
deseori cu proprietari care erau la fel de ciudaţi. Dar, ca o 
umbră a dispariţiei etnologice, cei mai mulţi dintre ei 
fuseseră daţi la o parte când cartierul a fost populat de 
locuitori noi cu cerinţe diferite, care l-au transformat într- 
un podium pentru hipsteri. În momentul ăla mai rezistau 
doar o mână dintre magazinele originale. Cu greu. Şi erau 
văzute mai ales ca nişte elemente curioase şi pitoreşti pe 
scena străzii. Unul dintre ele era un magazinaş care vindea 
cărţi vechi, ţinut de Ronny Redlos. Era chiar vizavi de 
clădirea de pe Katarina Bangata, unde locuise Nacka 
Skoglund. Fusese acolo când s-a născut Nacka, pe timpul 
vieţii lui şi când a murit, şi era în continuare acolo. 

Ronny preluase magazinul de la mama lui. 

Magazinul arăta la fel ca majoritatea anticariatelor care 
supravieţuiseră. Plin ochi de cărţi. Cu rafturi de la podea 
până la tavan. Şi teancuri de cărţi pe mese şi standuri. „Un 
magnific amalgam de comori”, după cum scria pe plăcuţa 
din vitrină. Ronny avea un fotoliu uzat lângă un perete, cu 
un lampadar din Primul Război Mondial aplecat deasupra 
lui. Stătea acolo cu o carte în poală. Motanul Klas în Vestul 
Sălbatic, despre un personaj popular, dar excentric, de 
desene animate suedeze. 

— Beckett în format de benzi desenate! zise Ronny. 

Inchise cartea şi îl privi pe bărbatul care stătea pe un 
taburet simplu în partea cealaltă a camerei. Bărbatul nu 
avea adăpost şi se numea Tom Stilton. Ronny primea 
deseori vizite din partea persoanelor fără adăpost. Avea o 
inimă mare şi un grad de solvabilitate care îi permitea să 
cumpere cărţile care fuseseră găsite în tomberoane sau în 
ghenele de gunoi. Sau oriunde ar mai fi fost găsite. Ronny 
nu întreba niciodată. Plătea o sumă mică pentru fiecare 
carte şi ajuta câte o persoană fără adăpost. Destul de des, 
arunca după aceea cărţile într-un container de gunoi 
undeva. Apoi, după o săptămână sau două, avea din nou în 
faţa ochilor aceleaşi cărţi. 


e 291 œ» 


Aşa mergeau lucrurile. 

— Trebuie să împrumut un palton, zise Stilton. 

Il cunoştea pe Ronny de mulţi ani. Nu doar în calitate de 
persoană fără adăpost. Prima dată când se întâlniseră, 
Stilton era de serviciu la Poliţia Aeroportului Arlanda şi 
fusese obligat să ia în custodie câţiva dintre amicii cu care 
Ronny se întorcea cu avionul din Islanda. Ronny 
organizase o mică excursie de grup la Muzeul Penisului din 
Reykjavik şi doi dintre tovarăşii lui băuseră puţin cam 
multă tărie pe drum spre casă. 

Dar nu şi Ronny. 

Ronny nu bea alcool, cel puţin nu mai des de o dată pe 
an. Atunci bea până cădea lat. Era ziua în care iubita lui 
dispăruse sub gheaţă la cheiurile din Hammarby şi se 
înecase. În ziua aia, comemorarea morţii ei, Ronny se 
ducea la cheiul de unde ea sărise pe gheaţă şi bea până 
când rămânea complet paralizat. Un ritual cu care amicii 
lui erau foarte familiarizați, şi pe care erau atenţi să nu-l 
perturbe. Păstrau distanţa până când Ronny era beat turtă. 
Apoi îl transportau acasă la librărie şi îl vârau în patul lui 
din încăperea din capăt. 

— Ai nevoie de un palton? întrebă Ronny. 

— Da. 

— Înmormântare? 

— Nu. 

— Am doar unul negru. 

— Merge. 

— Te-ai bărbierit. 

— Da. 

Stilton se bărbierise şi chiar îşi tunsese puţin părul. Nu 
prea bine, dar suficient cât să nu-i atârne pe toate părţile. 
Avea nevoie de un palton ca să arate rezonabil. Şi de nişte 
bani. 

— Cât îţi trebuie? 

— Destul pentru un bilet de tren. Spre Linköping. 

— Ce ai de gând să faci acolo? 

— Să ajut o tânără cu ceva. 

— Cât de tânără? 


e 292 + 


— Douăzeci şi trei. 

— Am înţeles, atunci nu cunoaşte Detectivii sălbatici. 
— Ce-i aia? 

— Masturbare la nivel literar înalt. O clipă! 


Ronny dispăru într-o cămăruţă şi se întoarse cu paltonul 
lui negru şi o bancnotă de 500 de coroane. Stilton probă 
haina. Era cam scurtă, dar trebuia să-i fie de ajuns. 

— Cum se mai simte Benseman? 

— Rău, răspunse Stilton. 

— Ochii îi sunt OK? 

— Aşa cred. 

Benseman şi Ronny Redlos aveau o cu totul altă relaţie 
decât cea dintre Stilton şi Ronny. Benseman citise masiv la 
viaţa lui, Stilton nu. Pe de altă parte, Stilton nu era 
alcoolic. 

— Am auzit că ai luat legătura cu Abbas din nou, zise 
Ronny. 

— Cum ai auzit asta? 

— Poţi să iei asta să i-o duci? 

Ronny întinse o carte subţire cu coperte de hârtie. 

— O aşteaptă de aproape un an, abia am făcut rost de ea 
ieri, În cinstea prietenilor, poeme sufiste traduse de Eric 
Hermelin, baronul. 

Stilton luă cartea şi citi coperta întâi: Shaikh'Attar, de la 
Tazkiratu-Awliyă I. Vâri cartea în buzunarul de la piept. 

Ca să-i răsplătească o favoare. 

Tocmai primise un palton şi 500 de coroane. 


Marianne Boglund se îndrepta spre casa ei văruită cu 
terasă de la marginea oraşului Linköping. Se apropia de 
poartă. Era aproape şapte seara şi cu colţul ochiului văzu o 
siluetă sprijinită de un stâlp de felinar pe cealaltă parte a 
străzii. Lumina felinarului se revărsa asupra unui bărbat 
slab care stătea cu mâinile în buzunarele unui palton 
negru cam scurt. Marianne ezită o clipă şi îl privi pe 
bărbatul care ridică mâna în semn de salut. Nu se poate, 
se gândi ea. Deşi ştia deja cine e. 


e 293 + 


— Tom? 

Stilton traversă strada fără să-şi dezlipească privirea de 
Marianne. Se opri la vreo doi metri în faţa ei. Marianne nu 
era adepta formalităţilor. 

— Arăţi îngrozitor. 

— Ar fi trebuit să mă vezi azi-dimineaţă. 

— Nu, mersi. Cum eşti? 

— Bine. Adică... 

— Da. 

— Bine... sau mai bine. 

Se priviră o clipă sau două. Niciunul dintre ei nu avea 
chef să discute despre starea de sănătate a lui Stilton. Mai 
ales Marianne. Şi mai ales nu pe strada din faţa casei. 

— Ce vrei? 

— Am nevoie de ajutor. 

— Cu bani? 

— Bani? 

Stilton se uită la Marianne într-un fel care o făcu să-şi 
dorească să-şi fi muşcat limba. Fusese foarte insensibilă. 

— Am nevoie de ajutor cu asta. 

Stilton scoase o punguţă de plastic în care se găsea 
clama de păr de pe Nordkoster. 

— Ce e asta? 

— O clamă cu un fir de păr în ea. Am nevoie de ajutor cu 
un test ADN. Putem să ne plimbăm puţin? 

Stilton arătă spre stradă. Marianne se întoarse puţin 
spre casa cu terasă şi văzu cum un bărbat se mişcă printr- 
o bucătărie luminată pe jumătate. Oare îi văzuse? 

— Nu durează mult. 

Stilton începu să meargă. Marianne rămase pe loc. Tipic 
Tom, să apară neanunţat, un dezastru de om, şi să 
presupună că deţine comanda. 

Din nou. 

— Tom. 

Stilton se răsuci uşor. 

— Indiferent ce vrei, nu aşa trebuie să procedezi. 

Stilton se opri brusc. Se uită la Marianne, lăsă puţin 
capul în jos, apoi se îndreptă din nou. 


e 294 œ» 


— Scuze. Mi-am ieşit din mână. 

— Da, se vede. _ 

— Normele sociale. Imi cer scuze. Chiar am nevoie de 
ajutorul tău. Tu decizi. Putem să stăm de vorbă aici sau 
mai târziu sau... 

— De ce ai nevoie de ADN? 

— Ca să-l compar cu ADN-ul de la cazul de pe plajă. De 
pe Nordkoster. 

Stilton ştia că asta o să-i capteze atenţia, şi aşa a fost. 
Marianne locuise cu Stilton pe durata întregii anchete a 
cazului de pe plajă. Ştia foarte bine cât de dedicat fusese şi 
cât îl costase cazul. Şi pe ea. lar în momentul ăla se 
întorsese la el. Fizic vorbind, într-o stare care îi sfâşia 
destul de rău o bucată din suflet, dar pe care o respingea. 
Din multe motive. 

— Povesteşte-mi. 

Marianne începuse să meargă fără să se gândească la 
asta. Îşi potrivi pasul cu al lui Stilton când el începu să-i 
spună povestea. Cum clama de păr fusese găsită pe plajă 
în aceeaşi seară în care a avut loc crima. Cum ajunsese în 
cutia cu comori găsite pe plajă a unui băieţel, unde o 
descoperise dintr-odată cu o zi în urmă şi apoi i-o dăduse 
unei studente tinere de la Academia de Poliţie. Olivia 
Rönning. 

— Rönning. 

— Da. 

— Fata lui... 

— Da. 

— Şi acum vrei să vezi dacă se potrivesc, clama de păr şi 
ADN-ul de la victima de pe Koster? 

— Da. Poţi s-o faci? 

— Nu. 

— Nu poţi sau nu vrei? 

— Ai grijă de tine. 

Marianne se întoarse şi începu să meargă din nou spre 
casa cu terasă. Stilton o privi cum se îndepărtează. Avea să 
se întoarcă? Nu se întoarse. Niciodată nu făcuse aşa ceva. 
Când  hotăra ceva, hotărât rămânea, fără lucruri 


e 295 œ» 


neterminate. Ştia asta. 
Dar încercase. 


x 

— Cine era? 

Marianne se gândise la cum ar trebui să răspundă la 
întrebarea asta tot drumul până la uşa din față. Ştia că 
Tord îi văzuse pe fereastra de la bucătărie. li văzuse 
plimbându-se pe stradă. Ştia că asta o să necesite un 
tratament deosebit. 

— Tom Stilton? 

— Serios? Chiar el? Ce făcea aici? 

— Voia să-l ajut cu un test ADN. 

— Nu plecase din poliţie? 

— Ba da. 

Marianne îşi agăţă paltonul în cuiul ei. Fiecare din 
familie avea cuiul lui. Copiii le aveau pe ale lor şi Tord îl 
avea pe al lui. Copiii erau ai lui Tord din căsătoria lui 
anterioară, Emilie şi Jacob. Marianne îi iubea. Şi îi plăcea 
devotamentul lui Tord faţă de ordine, chiar şi în hol. Aşa 
era el. Totul la locul lui şi fără experimente în pat. Era 
administrator responsabil de terenurile de sport din 
Linköping. Avea o condiţie fizică bună, un echilibru psihic 
bun, era manierat... în multe privinţe era ca un Stilton mai 
tânăr. 

În multe privinţe nu. 

Privinţele care o făcuseră să se arunce cu capul înainte 
într-o mlaştină a pasiunii şi haosului şi, în cele din urmă, 
după optsprezece ani, o făcuseră să renunţe. Şi să-l 
părăsească pe Stilton. 

— Voia să-l ajut cu ceva în particular, zise ea. 

Tord încă stătea acolo în prag. Ea ştia că el ştie. La un 
anumit nivel. Ceea ce avuseseră ea şi Stilton nu avea cu 
Tord. lar asta era suficient cât să-l facă pe Tord să-şi pună 
întrebări. Puțin nesigur, ei nu i se părea că ar fi vorba de 
gelozie. Relaţia lor era prea stabilă pentru aşa ceva. Dar îşi 
punea întrebări. 

— Cum adică în particular? 

— Contează? 


e 296 » 


Simţi că se poartă puţin cam defensiv, ceea ce era o 
prostie. Nu avea nimic de apărat. Absolut nimic. Sau avea? 
Oare întâlnirea cu Stilton o afectase într-un mod pentru 
care nu era pregătită? Starea lui fizică deplorabilă? 
Concentrarea lui? Lipsa lui totală de emoție faţă de 
situaţie? Confruntarea cu ea în faţa propriei case? Posibil, 
dar asta era cu siguranţă ceva ce nu avea să ajungă la 
urechile soţului ei. 

— Tord, Tom a hotărât să mă caute, eu n-am mai vorbit 
cu el de şase ani, e implicat în ceva de care nu-mi pasă, 
dar am fost obligată să-l ascult. 

— De ce? 

— A plecat acum. 

— OK. Bine, eram doar curios, erai gata să intri în casă 
şi apoi aţi plecat amândoi încolo. Facem un stir-fry la cină? 


Stilton stătea singur în cafeneaua din gara din 
Linköping. Era un mediu în care se simţea destul de 
confortabil. Cafea mediocră, nicio privire dezaprobatoare, 
intrai şi îţi beai cafeaua şi apoi ieşeai din nou. Se gândea la 
Marianne. Şi la el însuşi. La ce se aşteptase? Trecuseră 
şase ani de când intraseră ultima dată în contact unul cu 
celălalt. Şase ani de declin neîntrerupt din partea lui. În 
toate privinţele. Iar ea? Arăta exact la fel ca în urmă cu 
şase ani. În orice caz, în lumina slabă din acea zonă 
rezidenţială. Pentru unii, viaţa merge pur şi simplu mai 
departe, se gândi el, pentru alţii încetineşte, iar pentru 
alţii încetează cu totul. Pentru el, lucrurile începuseră să 
se mişte din nou. Lent, smucit, dar mai mult înainte decât 
în jos. 

Măcar atât. 

Chiar spera că Marianne avea grijă de ce avea, orice ar 
fi fost asta. Merita. În clipele lui cu adevărat sănătoase, se 
trezea gândindu-se la felul în care comportamentul lui din 
ultimul lor an împreună trebuie s-o fi făcut să sufere. 
Problemele lui mintale din ce în ce mai grave. Cum 
schimbările bruşte de dispoziţie subminaseră încet ceea ce 
construiseră împreună, pentru ca în cele din urmă totul să 


e 297 œ» 


se prăbuşească. 

Iar în momentul ăla clipele acelea sănătoase nu mai erau 
atât de sănătoase. 

Stilton se ridică. Nu mai putea rămâne aşezat. Simţi cum 
presiunea din piept i se întinde spre braţe şi îşi lăsase 
pastilele de Stesolid în rulotă. Atunci îi sună mobilul. 

— Jelle. 

— Salut, Tom, sunt Marianne. 

Vorbea destul de repede. 

— Cum ai făcut rost de numărul meu? întrebă Stilton. 

— Olivia Rönning e în Eniro, spre deosebire de tine, aşa 
că i-am dat un mesaj şi i-am cerut numărul tău. Chestia cu 
ADN-ul de pe clamă e urgentă? 

— Da. 

— Vino încoace şi dă-mi-o. 

— OK. De ce te-ai răzgândit? 

Marianne închise. 

X 


Olivia era destul de curioasă de ce Marianne Boglund îi 
ceruse numărul de mobil al lui Stilton. Sigur nu intraseră 
în contact? Sau el devenise interesat oricum? De clama de 
păr? Puțin, poate, în rulotă, destul cât s-o întrebe dacă 
poate s-o păstreze. Doamne, se gândi ea. A lucrat la cazul 
ăsta Dumnezeu ştie câți ani. Fără să-l rezolve. Normal că e 
interesat. Dar chiar ar lua legătura cu fosta lui soție? Işi 
aminti de întâlnirea ei cu Marianne Boglund la facultate. 
Distanţa rece pe care i-o arătase când Olivia întrebase de 
Stilton. Aproape indiferentă. Iar în momentul ăla îi ceruse 
numărul de telefon. Mă întreb de ce au divorţat? se gândi 
ea. Oare şi asta are legătură cu cazul de pe plajă? 

Probabil astfel de gânduri care i se învolburau în minte o 
făcură să urce în autobuzul spre Kummelnăs, pe insula 
Värmdö. La conacul ăla vechi şi dărăpănat. La soţii 
Olsăter. Simţea că acolo sunt multe răspunsuri pe care le 
doreşte. În plus, simţea ceva mai greu de definit. Ceva ce 
avea legătură cu însăşi casa, cu atmosfera, cu dispoziţia de 
acolo. Ceva din care aproape că tânjea să facă parte din 
nou. 


e 298 œ» 


Fără să ştie de ce. n 

Mårten Olsäter era jos, în sala de muzică. În încăperea 
ca o peşteră care era ascunzătoarea lui. Işi iubea familia 
mare şi dezinhibată şi toate cunoştinţele şi non- 
cunoştinţele lor care invadau întotdeauna casa şi aveau 
nevoie de mâncare şi distracție. Şi aproape întotdeauna 
Mårten era cel care trebuia să se ocupe de lucruri. În 
bucătărie. Ceea ce-i plăcea. 

Dar avea nevoie şi să se îndepărteze când şi când. 

De-asta îşi construise camera aia ca o peşteră jos, în 
pivniţă, cu mulţi ani în urmă, şi le explicase tuturor celor 
de sus că acolo, jos, e un spaţiu privat. Apoi explicase, la 
momentul oportun de-a lungul anilor, copiilor şi nepoților, 
ce înseamnă „privat”. 

Un spaţiu doar al lui. 

Nimeni nu intra dacă nu era invitat. 

Şi, având în vedere ce însemna altfel Mârten pentru 
familia lui, dorinţele îi erau respectate. A obţinut ce şi-a 
dorit. 

O mică încăpere ca o peşteră în pivniţă. 

Acolo se putea întoarce în trecut şi se putea cufunda în 
nostalgie şi sentimentalisme. Acolo putea plonja câte puţin 
în mâhnirea legată de tot ceea ce necesita mâhnire. O 
mâhnire numai a lui. Legată de tot şi toţi cei care lăsaseră 
o urmă a disperării de-a lungul vieţii lui. Şi erau o mulţime 
de urme. 

Până când devii pensionar, tind să se acumuleze. 

Işi aborda mâhnirea cu grijă. 

Şi în câteva ocazii se răsfăţa cu câte o înghiţitură mică 
de băutură, fără ca Mette să ştie. Mai rar în ultimii ani, dar 
când şi când. Ca să ia contact cu ceea ce Abbas căuta în 
sufism. Ceea ce se afla după colţ. 

Ceea ce nu era niciodată greşit. 

În nopţile foarte bune se întâmpla să cânte duete cu el 
însuşi. 

Atunci Kerouac se târa înapoi în crăpătură. 

Când Olivia se trezi stând în faţa uşii mari din lemn şi 


e 299 » 


sunând la sonerie, tot nu ştia prea bine de ce se află acolo. 

Pur şi simplu era acolo. 

— Bună! zise Mârten. 

Deschise uşa îmbrăcat în ceea ce o fată din generaţia 
Oliviei ar fi recunoscut cu greu drept haine Mah Jong. Un 
ecou al anilor şaizeci din Suedia. Unisex, velur. Puțin 
oranj, puţin roşu şi puţin din toate, atârnând moale în jurul 
circumferinței generoase a lui Mårten. Ținea o farfurie în 
mână, o farfurie pe care o făcuse Mette la roata olarului. 

— Bună! Sunt... Mette este? 

— Nu. Te mulţumeşti şi cu mine? Intră! 

Mårten dispăru înăuntru, iar Olivia îl urmă. De data asta 
nimeni nu fusese alungat la etajele superioare. Casa 
mişuna de copii şi nepoți. Una dintre fiice, Janis, locuia 
într-o casă mai mică de pe acelaşi teren, împreună cu soţul 
ei şi cu un copil, şi considera că îi aparţine casa 
părintească. Alţi câţiva copii, sau nepoți, presupuse Olivia, 
se alergau prin casă în costume elegante croite special şi 
se stropeau cu pistoale cu apă. Mârten îi făcu semn iute 
Oliviei spre o uşă de la capătul holului. Abia reuşi să se 
ferească de câteva jeturi de apă înainte să ajungă la uşă. 
Mårten o închise în urma ei. 

— Cam haos aici, spuse el zâmbind. 

— Mereu e aşa? 

— Haos? 

— Mda, adică, atâţia oameni? 

— Mereu. Avem cinci copii şi nouă nepoti. Plus Ellen. 

— Cine e Ellen? 

— Mama mea. Are nouăzeci şi doi de ani şi locuieşte în 
pod. Tocmai i-am făcut nişte tortellini. Vino cu mine! 

Mårten o duse pe Olivia pe nişte scări foarte 
întortocheate, până în vârful casei, în pod. 

— l-am amenajat o cameră aici. 

Mårten deschise uşa către o cameră mică, luminoasă şi 
frumoasă, amenajată cu gust. Total diferită de ce era cu 
două etaje mai jos. Un pat alb de fier, o masă mică şi un 
scaun-balansoar. Pe scaunul-balansoar stătea o femeie 
foarte în vârstă, cu părul alb precum creta, făcându-şi de 


< 300 » 


lucru cu un tricotaj foarte îngust care se încolăcea preţ de 
câţiva metri pe podea. 

Ellen. 

Olivia se uită la tricotajul lung şi îngust. 

— Crede că tricotează un poem, şopti Mârten, şi fiecare 
ochi e câte o strofă. 

Se întoarse către Ellen. 

— Ea e Olivia. 

Ellen ridică privirea din ce tricota şi schiţă un zâmbet. 

— Foarte bine, spuse ea. 

Mårten se duse la ea şi o mângâie blând pe obraz. 

— Mama suferă puţin de demenţă, îi şopti el Oliviei. 

Ellen continuă să tricoteze. Mârten lăsă farfuria jos 
lângă ea. 

— O rog pe Janis să urce şi să te ajute, mama. 

Ellen încuviinţă din cap. Mârten se întoarse spre Olivia. 

— Vrei nişte vin? 

X 


Ajunseră în una dintre camerele de la parter. Cu o uşă 
care izola majoritatea zgomotelor de la copii. 

Şi băură vin. 

Olivia rareori bea vin. De obicei numai dacă era invitată 
undeva, de exemplu la Maria. 

Altfel rămânea fidelă berii. Aşa că după două pahare de 
ceva despre care Mârten spusese că e un vin roşu la un 
preţ extrem de economic, Olivia începu să vorbească puţin 
mai mult decât intenţionase. Nu ştia dacă e de vină cadrul 
sau vinul sau pur şi simplu Mârten, dar vorbi despre 
lucruri foarte intime. Într-un fel în care nu discutase 
niciodată cu mama ei, Maria. Vorbi despre ea însăşi. 
Despre Arne. Despre cum şi-a pierdut tatăl şi nu a fost 
acolo când a murit. Despre nesfârşita ei conştiinţă vinovată 
din pricina asta. 

— Mama crede că vreau să devin ofiţer de poliţie ca să- 
mi alin conştiinţa vinovată, zise ea. 

— Eu nu cred asta. 

Mårten ascultase mult timp şi nu spusese aproape nimic. 
Era un bun ascultător. Mulţi ani petrecuţi alături de 


e 301 >» 


oameni gălăgioşi îi antrenaseră urechea pentru situaţii 
emoţionale şi-i exersaseră capacitatea de empatie. 

— De ce nu crezi? 

— Rareori facem lucruri ca să ne satisfacem un complex 
de vinovăţie, însă deseori avem impresia că aşa e. Sau dăm 
vina pe asta, fiindcă nu ştim cu adevărat de ce facem 
anumite alegeri. 

— Şi atunci de ce am vrut să intru în poliţie? 

— Poate fiindcă tatăl tău a fost poliţist, dar nu fiindcă a 
murit când nu îi erai alături. Există o diferenţă. Una sunt 
moştenirea şi mediul, alta e sentimentul de vinovăţie. Eu 
nu cred în treaba cu vinovăția. 

Nici eu, de fapt, se gândi Olivia. Doar mama crede asta. 

— Te-ai mai gândit la Tom atunci? 

Mårten schimbă direcţia. Poate fiindcă simţea că Olivia 
s-ar simţi mai bine dacă ar face-o. 

— De ce întrebi? 

— Nu de asta ai venit aici? 

În clipa aceea, Olivia se întrebă dacă nu cumva Mårten e 
un fel de medium. Dacă nu ajunsese în mâinile unui 
fenomen paranormal. Nimerise la fix. 

— Da, m-am mai gândit la el, destul de mult chiar, şi 
sunt o mulţime de lucruri pe care nu le înţeleg. 

— Cum a ajuns boschetar? 

— Persoană fără adăpost. 

— Chestiune de semantică, zâmbi Mârten. 

— Da, dar era detectiv inspector-şef, şi încă unul bun, 
din câte înţeleg, şi trebuie să fi avut şi o reţea socială 
destul de bună, nu în ultimul rând pe voi, şi totuşi a ajuns 
aşa. O persoană fără adăpost. Fără să fie dependent de 
droguri sau ceva de genul. 

— Ce înseamnă „ceva de genul”? 

— Nu ştiu, dar trebuie să fie un pas enorm de la omul 
care era până la omul care e acum. 

— Da şi nu. În parte e la fel ca înainte, în anumite 
privinţe. În alte privinţe nu. 

— A fost din cauza divorţului? 

— A contribuit şi asta, dar pe atunci începuse deja s-o ia 


e 302 » 


razna. 

Mårten bău din vin. Se gândi preţ de o clipă la cât de 
departe ar trebui s-o ducă. Nu avea de gând să dezvăluie 
lucruri despre Tom într-un mod nepotrivit sau într-un mod 
care ar fi putut fi înţeles greşit. 

Aşa că alese calea de mijloc. 

— Tom a ajuns într-un punct în care pur şi simplu a 
renunţat. Psihologic vorbind, există un termen pentru 
treaba asta, dar o să trecem peste. Concret, era într-o 
situaţie în care nu voia să se agate. 

— Să se agaţe de ce? 

— De ceea ce putem numi „normalitate”. 

— De ce n-a vrut să facă asta? 

— Mai multe motive, problemele lui psihice, divorţul şi... 

— Are probleme psihice? 

— Avea... psihoze. Nu ştiu dacă le mai are şi acum. Când 
ai venit aici, a fost prima dată când l-am văzut în ultimii 
aproape patru ani, cred. 

— De ce avea psihoze? 

— O psihoză poate fi declanşată de multe lucruri, 
oamenii sunt vulnerabili într-o măsură mai mică sau mai 
mare. Uneori e nevoie doar de o perioadă lungă de stres, 
dacă eşti extrem de vulnerabil. Munca excesivă sau un 
eveniment extrem care are loc dintr-odată pot declanşa 
aşa ceva. 

— În cazul lui Tom a fost vorba de un eveniment extrem? 

— Da. 

— Ce? 

— O să-ţi spună singur, dacă şi când o să dorească. 

— OK, dar voi ce aţi făcut? N-aţi putut face nimic? 

— Am făcut ce am putut, aşa am crezut. Am discutat cu 
el, de multe ori, când încă mai era în stare să socializeze. 
L-am invitat să locuiască aici când a fost dat afară din 
apartament, dar apoi ne-a scăpat printre degete, nu mai 
venea când stabileam să ne vedem, nu puteai lua legătura 
cu el, iar în cele din urmă era mai mult sau mai puţin 
dispărut. Ştiam că Tom e un om pe care nu-l mai poţi 
convinge odată ce s-a hotărât să facă ceva, aşa că l-am 


< 303 + 


lăsat în voia lui. 

— L-aţi lăsat în voia lui? 

— Nu poţi să te agăţi de o persoană care nu mai e 
prezentă. 

— Dar n-a fost îngrozitor? 

— A fost îngrozitor, mai ales pentru Mette, ea a suferit 
câţiva ani şi încă mai suferă. Dar după vizita ta aici, 
lucrurile s-au îmbunătăţit un pic, Tom comunică din nou, a 
fost extrem de... copleşitor. Atât pentru ea, cât şi pentru 
mine. 

Mårten umplu paharele, bău din al lui şi zâmbi puţin. 
Olivia îl privi şi ştiu încotro ar vrea să se îndrepte 
conversaţia, deşi încă nu recunoscuse asta faţă de ea 
însăşi. 

— Şi cum se mai simte Kerouac? întrebă ea. 

— OK! Sau bine, are problema aia la picioare, dar nu 
prea poţi să-i iei un cadru de mers unui păianjen, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Tu ai vreun animal de companie? 

Era direcţia pe care o vizase Olivia. Acolo voia să 
ajungă. Cu cineva căruia să-i poată povesti despre ce s-a 
întâmplat. Cineva care era suficient de departe şi totuşi 
mai apropiat decât oricine altcineva. Chiar atunci. 

— Am avut un motan şi l-am omorât cu maşina, spuse 
ea, doar ca să treacă peste partea cea mai dureroasă. 

— L-ai călcat? 

— Nu. 

Iar apoi Olivia îi povesti, cât de limpede fu în stare, din 
clipa în care a văzut geamul deschis, trecând prin clipa în 
care a pornit motorul, până la clipa în care a ridicat 
capota. 

Apoi plânse. 

Mårten o lăsă să plângă. Înţelese că e vorba despre o 
mâhnire pe care avea s-o ia cu ea în mormânt şi în care 
avea să plonjeze din când în când. Care nu o să dispară 
niciodată. Dar în momentul respectiv o formulase şi asta 
făcea parte din vindecare. O mângâie pe părul negru şi-i 
dădu un şerveţel. Ea îşi şterse ochii. 


e 304 >» 


— Mulţumesc. 

Apoi cineva trase tare de uşă şi o deschise. 

— Bună! Bunăăă! 

Era Jolene, care intră valvârtej în cameră şi-i dădu 
Oliviei o îmbrăţişare mare peste masă. Era prima dată 
când se întâlneau, şi Olivia fu luată prin surprindere. 
Mette intră imediat după ea. Mârten turnă repede un 
pahar de vin şi pentru ea. 

— Vreau să te desenez! îi spuse Jolene Oliviei. 

— Pe mine? 

— Doar pe tine! 

Jolene luase deja un caiet de desen de pe un raft şi în 
clipa aia îngenunchea în faţa Oliviei. O Olivia care îşi 
şterse din nou ochii repede cu şerveţelul şi încercă să 
arate natural. 

Apoi sună Stilton. Pe mobilul Oliviei. 

— Marianne o să ne ajute, spuse el. 

— O să facă ADN-ul? 

— O să facă o analiză, da. 

— Dă-l la o parte! zise Jolene şi arătă spre telefonul 
mobil. 

Mårten se aplecă şi-i şopti ceva lui Jolene, care se aplecă 
deasupra caietului de desen. Olivia se ridică şi se duse 
într-o parte. 

— Când o s-o facă? 

— O face chiar acum, spuse Stilton. 

— Dar de unde... ai fost acolo? În Linköping? 

— Da. 

În clipa aia simţi cum o cuprinde un sentiment cald faţă 
de Stilton. 

— Mulţumesc, fu tot ce reuşi să spună tocmai când 
Stilton închidea. Olivia se întoarse şi văzu cum o priveşte 
Mette. 

— Era Tom? 

— Da. 

Olivia spuse repede şi cu entuziasm povestea clamei de 
păr şi că În momentul ăla testau probele ca să găsească o 
potrivire şi ce ar putea să însemne asta pentru cazul de pe 


e 305 >» 


plajă. Spre uimirea ei, Mette nu era interesată în mod 
deosebit. 

— Dar chiar e interesant! exclamă Olivia. 

— Pentru el. 

— Tom? 

— Da. Şi e bine că se ocupă de ceva. 

— Dar pentru tine nu e interesant? 

— Deocamdată nu. 

— De ce nu? 

— Pentru că îmi concentrez toate eforturile ca să rezolv 
uciderea lui Nils Wendt. Asta s-a întâmplat acum, în timp 
ce cazul de pe plajă s-a întâmplat acum douăzeci şi patru 
de ani. Ăsta e un motiv. Celălalt e că este cazul lui Tom. 

Mette ridică paharul cu vin. 

— Şi aşa o să rămână. * 


Pe drum spre casă, acea propoziție răsuna în mintea 
Oliviei. Voia să spună că Stilton o să-şi reia vechiul caz? 
Nici măcar nu era în poliţie. Era o persoană fără adăpost. 
Cum să fie în stare să aibă acces la vechiul său caz? Cu 
ajutorul ei? Asta voia să spună? „Fără tine, n-ar fi venit 
niciodată aici”, îşi aminti că spusese Mette. În hol, data 
trecută. Şi îşi amintea foarte bine cum Stilton îi furase fără 
să ezite ipoteza despre legătura lui Wendt cu victima de pe 
plajă, când se aflau acasă la Abbas. Oare Stilton se 
reapuca de vechiul lui caz? Cu ajutorul ei? 

Deşi avea mintea plină de gânduri şi întrebări, era 
extrem de circumspectă când se apropie de uşa din faţă a 
blocului în care locuia. Probabil că nu o să mai deschidă 
niciodată uşa aia fără să se încordeze toată. 

Mai ales după telefonul lui Stilton. 

Şi după testul ADN. 

Ceea ce o duse imediat înapoi la femeia aia, înapoi la 
Jackie Berglund. 

Pe care o detesta. 


< 306 » 


16 


Există mai mulţi vulcani cu o activitate scăzută în Costa 
Rica. Şi câţiva activi. Cum ar fi Arenal. Când e activ, e un 
fenomen natural spectaculos. Mai ales noaptea, magma 
care coboară prin ravenele deja săpate şi îmbrăţişează 
muntele ca nişte tentacule strălucitoare de caracatiţă. Iar 
fumul de un negru cenuşiu dramatic urcă drept în cer. 
Dacă vezi o asemenea erupție de la un geam mic şi oval de 
avion, e suficient cât să merite preţul călătoriei. 

Abbas el Fassi era complet dezinteresat de vulcani. Dar 
îi era frică de zborul cu avionul. 

Extrem de frică. 

Nu ştia de ce. Nu avea nicio explicaţie raţională. Însă de 
fiecare dată când era la zece mii de metri în aer, înconjurat 
numai de o carcasă subţire de metal, se trezea că e pe cale 
să intre în panică. „Pe cale să” însemna că se poate 
controla. Trebuia să o facă. Dar, de vreme ce nu era 
prieten cu anestezicele medicamentoase sau alcoolice, era 
un supliciu. 

De fiecare dată. 

Numai culoarea pielii lui de un ciocolatiu natural îl 
împiedica să arate ca un cadavru proaspăt dezgropat când 
ajunse în sala de Sosiri din San Jose şi fu întâmpinat de un 
tânăr care fuma o ţigară şi ţinea o pancartă pe care scria: 
ABASEL. FAS. 

— Eu sunt, zise Abbas. 

Vorbea bine spaniola. Curând se aflau în maşina mică 
galben-verzuie a bărbatului, parcată afară. Abia atunci, 
lăsat pe spate la volan, se întoarse bărbatul spre Abbas. 

— Monsieur Garcia. Ofiţer de poliţie. Mergem în Mal 
Pais. 

— După. Mai întâi mergem pe Calle 34 în San Jose, ştii 
unde e? 

— Da, dar am primit ordine să mergem direct la... 

— Schimb ordinul. 

Garcia îi aruncă o privire lui Abbas. Abbas îl privi şi el. 


e 307 » 


Avusese un zbor infernal, de la Stockholm via Londra şi 
Miami la San Jose. Era gata să clacheze. După cum vedea 
şi Garcia. 

— Calle 34 să fie. SI 

Garcia opri în faţa unei clădiri dărăpănate dintr-o zonă - 
după cum încercase să-i explice lui Abbas în maşină pe 
drum - nu tocmai primitoare. 

— Nu durează mult, zise Abbas. 

Dispăru înăuntru pe o uşă prăpădită. 

Garcia îşi mai aprinse o ţigară. 


Abbas ridică încet capacul cutiuţei şi scoase la iveală 
două cuțite negre înguste. Create special de furnizorul lui 
principal din Marsilia. Un tip subţire şi palid care venea 
când îl chema Abbas şi care-i furniza lucruri când Abbas 
nu le putea transporta prin controalele de securitate din 
aeroporturile din lumea întreagă. Aşa că tipul cel palid 
trebuia să le facă pe loc. Indiferent unde se afla locul 
respectiv. 

În momentul acela era Calle 34 din San José, în Costa 
Rica. 

Se cunoşteau de mult timp. Aşa că tipul cel palid nu se 
simţi jignit când Abbas îi ceru câteva unelte deosebite pe 
care ştia că tipul cel palid le are asupra lui. Cu ajutorul 
unui microscop micuţ, adăugă ultima tuşă la tăişurile 
lamei. 

Pentru echilibru. 

Ceva ce putea fi o chestiune de viaţă şi de moarte. 

— Mulţumesc. 

x 


Luară feribotul până la peninsula Nicoya şi merseră cu 
maşina până în Mal Pais fără să oprească. Conversaţia lor 
se rezumase la doar câteva cuvinte. Abbas află ce 
instrucţiuni primise Garcia din partea poliţiei suedeze, 
adică de la Mette. Urma să-l conducă pe „reprezentantul” 
suedez cu maşina şi în rest să fie discret. O singură dată 
Garcia îl întrebă care e scopul vizitei. 


e 308 œ» 


— Un suedez dispărut. 

Nu primi mai multe a 

Maşina galben-verzuie stârni un ditamai norul de praf în 
urmă. Foarte rar era atât de uscat pe şosele de-a lungul 
coastei. 

— Mal Pais! zise Garcia. 

Se apropiară de o zonă care arăta ca toate celelalte zone 
pe lângă care trecuseră. Câteva case de-a lungul unui 
drum îngust şi uscat, la o aruncătură de băț de mare. 
Niciun fel de centru, nici măcar o răspântie, doar un drum 
prăfuit care străbătea orăşelul de la un capăt la altul. 
Maşina se opri şi Abbas cobori. 

— Aşteaptă în maşină, spuse el. 

Abbas dădu o tură. Cu un dosar mic de plastic în mână, 
în care avea două fotografii. Una cu victima de pe 
Nordkoster şi cealaltă cu Dan Nilsson. 

Alias Nils Wendt. 

Curând termină tura prin Mal Pais. Cobora drept într-o 
direcţie, apoi urca la loc. Nu erau baruri. Câteva 
restaurante mai sus, pe versant, închise, câteva hoteluri 
mici şi o plajă. Merse până acolo şi înapoi fără să 
întâlnească ţipenie de om, apoi cobori pe plajă. Acolo se 
întâlni cu doi băieţi mici care se jucau de-a varanii, 
încăierându-se în nisip şi scoțând zgomote ciudate. Abbas 
ştia că băieţii mici au urechi mari şi ochi mari, atunci când 
vor, cel puţin el aşa fusese când era mic. Asta îl ajutase să 
supravieţuiască în mahalalele din Marsilia. Se lăsă pe vine 
lângă băieţi şi le arătă fotografia cu Dan Nilsson. 

— Suedezul uriaş! zise imediat unul dintre băieţi. 

— Ştiţi unde locuieşte suedezul uriaş? 

— Da. 


Soarele se duse repede la culcare în ocean şi lăsă Mal 
Pais într-un întuneric siropos. Dacă nu i-ar fi avut pe băieţi 
cu el, n-ar fi descoperit clădirea simplă de lemn dintre 
copaci. 

În clipa aia nu avea nicio problemă. 


< 309 + 


— Acolo! 

Abbas se uită spre casa frumoasă din lemn. 

— Acolo locuieşte suedezul uriaş? 

— Da. Dar nu e acolo. 

— Ştiu. S-a dus în Suedia. 

— Tu cine eşti? 

— Sunt vărul lui, m-a rugat să-i aduc nişte lucruri pe 
care le-a uitat. 

Manual Garcia se luase după Abbas şi cei doi băieţi cu 
maşina. În momentul ăla se îndrepta către ei. 

— Asta e casa lui? 

— Da. Vino cu mine. 

Abbas îi dădu fiecăruia dintre băieţi câte o sută de 
colones şi le mulţumi pentru ajutor. Băieţii rămaseră pe 
loc. 

— Puteţi să plecaţi acum. 

Băieţii nu se mişcară. Abbas le mai dădu câte o sută de 
colones. Atunci îi mulţumiră şi o luară la fugă. Abbas şi 
Garcia intrară pe poartă şi se apropiară de casă. Abbas 
presupuse că uşa e încuiată. Era. Se uită la Garcia. 

— Mi-am uitat harta în maşină, spuse el. 

Garcia schiţă un zâmbet. Aşa voia să procedeze? Nicio 
problemă. Garcia se întoarse la maşină şi aşteptă un 
minut, două. Când văzu o lumină aprinsă în casă, se 
întoarse. Abbas deschisese uşa din faţă pe dinăuntru, 
împinsese un geam mic din spate şi reuşise să deschidă o 
fereastră, întunericul care se lăsa rapid acoperea suficient 
genul ăla de pătrundere prin efracţie. În plus, începuseră 
să se facă auzite animalele. Tot soiul de chemări. De la 
păsări, de la maimuțe, din gâtlejul altor primate 
necunoscute lui Abbas. Tăcerea seacă din urmă cu o oră se 
transformase într-o cacofonie umedă a pădurii tropicale. 

— Ce cauţi? întrebă Garcia. 

— Acte. 

Garcia îşi aprinse o ţigară şi se aşeză pe un fotoliu. 

Şi mai aprinse o ţigară. 

Şi încă una. 

Abbas era un om meticulos. Centimetru cu centimetru 


e 310 >» 


verifică toată casa suedezului uriaş. Nu rată nici măcar 
lespedea mică de piatră de sub patul dublu în care era 
ascuns un pistol. Îl lăsă la locul lui. 

Pistoalele nu se numărau printre instrumentele lui. 

Când pachetul de ţigări se goli, iar Abbas era la a treia 
rundă de căutări în bucătărie, Garcia se ridică. 

— Mă duc să-mi iau nişte ţigări, vrei ceva? 


— Nu. we 

Garcia ieşi pe poartă, urcă în maşină şi demară. Dispăru 
din Mal Pais cu un nor de praf în urmă, în drum spre Santa 
Teresa. După ce se aşternu praful, o dubă închisă la 
culoare se apropie. Venea de pe una dintre cărările înguste 
ce duceau la mare. Duba se opri între nişte copaci. Trei 
bărbaţi coborâră din ea. 

Bărbaţi masivi. 

De genul celor în faţa cărora s-ar extazia dealerii de 
droguri din Stockholm. 

La adăpostul întunericului, se îndreptară spre grădina 
suedezului uriaş. Se uitară la casa în care luminile erau 
aprinse. Unul dintre ei scoase un telefon mobil şi-i făcu 
câteva fotografii bărbatului care umbla prin casă. 

Ceilalţi doi se duseră prin spate. 


Abbas stătea pe un scaun de lemn de bambus în 
sufragerie. Nu găsise nimic de valoare. Nimic care să o 
ajute pe Mette. Nicio hârtie, nicio scrisoare. Nicio legătură 
cu uciderea lui Nils Wendt în Stockholm. Şi nimic care să 
fie legat de victima de pe insula Nordkoster, după cum 
sperase Stilton. Casa era curată, cu excepţia pistolului de 
sub pat. Abbas se lăsă pe spate şi închise ochii. Zborul 
lung avusese un efect neplăcut asupra lui, fizic vorbind. 
Psihic, era în mantra sa, modul lui de a-şi reîncărca 
bateriile pentru a fi în stare să se concentreze. Aşa că nu 
auzi paşii care se strecurară pe uşa din spate, în tăcere, pe 
uşa pe care o folosise şi el. Când îi auzi, se ridică agil, ca o 
umbră, şi pluti spre dormitor. Paşii se apropiară. Garcia? 
Deja? Auzi cum paşii intră în camera în care tocmai 


e 311 œ» 


stătuse. Doi? Aşa părea. Apoi se lăsă iar liniştea. Oare 
ştiau că e acolo? Probabil. Luminile erau aprinse în casă. 
Trebuie să fi fost vizibil de afară. Abbas se ţinu lângă 
peretele de lemn. Puteau fi vecinii. Puteau fi nişte oameni 
care au văzut luminile aprinse şi s-au întrebat ce face în 
casă. Puteau fi nişte oameni complet diferiţi. Cu nişte 
scopuri complet diferite. De ce nu putea auzi nimic? se 
gândi Abbas. Oamenii de afară ştiau că el e undeva în 
casă, iar în casă nu erau prea multe locuri în care să se 
poată afla. Mica bucătărie era complet vizibilă din 
sufragerie. Vedeau bine că nu se află acolo. Aşa că sigur îşi 
dădeau seama unde e. Respira cât mai încet cu putinţă. De 
ce nu intrau? Să-i aştepte? În tăcere... În cele din urmă luă 
o decizie şi ieşi în pragul uşii. Doi bărbaţi sculptați foarte 
grosolan cu nişte pistoale la fel de grosolane stăteau la doi 
metri în faţa lui, cu armele îndreptate asupra lui. Calmi. 

— Pe cine căutaţi? întrebă Abbas. 

Bărbaţii se uitară unul la altul: vorbeşte spaniolă. 
Bărbatul din dreapta arătă cu pistolul spre fotoliul pe care 
tocmai stătuse Abbas. 

— Stai jos. 

Abbas se uită la cele două pistoale, se duse la fotoliu şi 
se aşeză. Bărbaţii sunt probabil costaricani, se gândi el. 
Costaricani răuvoitori. Spărgători? 

— Despre ce e vorba? întrebă el. 

— Eşti în casa în care nu trebuie, spuse bărbatul din 
stânga. 

— E a voastră? 

— Ce faci aici? 

— Curăţenie. 

— Răspuns stupid. Mai încearcă. 

— Caut un varan care a dispărut, zise Abbas. 

Bărbaţii îşi aruncară o privire unul altuia. De genul care 
face probleme. Unul dintre ei scoase o sfoară subţire. 

— Ridică-te. 

Era o mişcare foarte cunoscută pentru Abbas. Să se 
ridice de pe un scaun, puţin încovoiat înainte, cu capul în 
piept, şi - din mişcarea aceea - să acţioneze. Niciunul 


e 312 + 


dintre bărbaţi nu văzu mişcarea, dar unul dintre ei simţi 
cum cuțitul subţire îi străpunge gâtul şi iese prin artera 
carotidă. Celălalt primi un jet de sânge cald drept într-un 
ochi. Făcu involuntar un pas într-o parte şi primi un cuţit 
adânc în umăr. Pistolul îi zbură pe podea. 

Abbas îl ridică. 

— JUAN! 

Bărbatul cu cuțitul în umăr strigă spre uşă. Abbas se 
uită în aceeaşi direcţie. 

Al treilea bărbat, care stătea afară, auzi strigătul 
dinăuntrul casei. Se îndrepta spre poartă când îl 
surprinseră farurile lui Garcia. Se lăsă pe vine în şanţul de 
lângă poartă. Maşina galben-verzuie puse frână brusc în 
faţa casei, iar Garcia cobori cu o ţigară în gură. 

Sper că suedezul ăla dubios a terminat până acum, se 
gândea el. 

X 

Terminase. 

Când Garcia păşi în sufragerie, doi bărbaţi zăceau pe 
podea. li recunoscu imediat, după descrierile persoanelor 
căutate şi nenumărate rapoarte din cadrul poliţiei 
costaricane. Doi bărbaţi deosebit de notorii. Unul dintre ei 
zăcea într-o baltă mare de sânge pe podea şi probabil era 
mort. Celălalt stătea sprijinit de un perete, ţinându-şi o 
mână pe umărul drept, care sângera. Suedezul dubios 
stătea lângă celălalt perete şi ştergea două cuțite lungi şi 
subţiri. 

— O spargere, zise suedezul. Mă duc pe jos până la 
Santa Teresa. 

X 


Abbas ştia de al treilea tip. Ştia că al treilea tip e undeva 
în întuneric în spatele lui. Sau, oricum, presupunea că aşa 
e. Ştia şi că e mult de mers pe drumul de-acum foarte 
întunecat şi pustiu spre Santa Teresa. Presupunea că al 
treilea tip a înţeles ce s-a întâmplat cu primul şi cu al 
doilea. Nu în ultimul rând după ce Garcia a ieşit în goană 
afară, a scos mobilul şi, cu o voce aproape în falset, a 
informat jumătate din poliţia din Nicoya. 


e 313 >» 


— Mal Pais! 

Al treilea tip trebuia să fi auzit şi asta. 

Abbas era extrem de concentrat în timp ce mergea. Cu 
spatele la al treilea tip. Metru după metru, prin cotituri 
tăcute şi întunecate, către o lumină îndepărtată din Santa 
Teresa. Ştia că riscă să ia un glonţ în spinare. Niciun cuţit 
negru nu l-ar fi ajutat în cazul ăla. În acelaşi timp, părea că 
al treilea tip fusese într-un fel de misiune, împreună cu 
tipul înjunghiat în gât şi cu celălalt. Nu erau spărgători. De 
ce ar intra trei spărgători într-o casă care încă de la poartă 
semnaliza nada? Când existau case considerabil mai 
interesante pe versanţii din jur. Mai ascunse de pădurea 
tropicală, mai bogate. 

Cei trei căutau ceva anume. 

În casa lui Nils Wendt, care fusese omorât. 


Ce? 

K 

Barul se numea Good Vibrations Bar. O furăciune cu 
care The Beach Boys trebuie să se împace. California era 
la ceva distanţă. Dar surfiştii americani de acolo probabil 
se simțeau nostalgici când intrau în crâşma vizibil 
prăpădită din Santa Teresa. 

Abbas stătea la un capăt al unei tejghele lungi şi 
afumate de bar. Singur, cu un gin tonic în faţă. Doar de 
data asta. O băutură alcoolică. Umblase prin întuneric cu 
muşchii şi simţurile în alertă. Simţea cuţitele ascunse. Şi 
ajunsese atât de departe. Fără un glonţ în spinare. Avea 
chef de un pahar. Deşi n-ar trebui, zise un colţişor al 
creierului său. Dar restul zise că e în regulă. 

Presupuse că al treilea tip e undeva afară. 

În întuneric. 

Abbas îşi sorbea băutura. Igeno, barmanul, o 
amestecase la perfecţie. Abbas se întoarse şi se uită la 
ceilalţi oameni care beau în bar. Bărbaţi bronzaţi, şi mai 
bronzaţi, câţiva arşi rău de soare, cu busturi care 
reprezentau o parte majoră a identităţii lor. Şi femei. 
Localnice şi turiste. Unele probabil ghizi, unele pasionate 
de surfing, toate stând de vorbă cu câte un bust. Privirea 


e 314 » 


lui Abbas se îndepărtă de încăperea barului şi ajunse 
dincolo de tejghea, pe peretele din faţa lui. Două rafturi 
foarte lungi cu sticle cu băuturi mai mult sau mai puţin 
aromate, toate cu un singur scop. 

Atunci îl văzu. 

Gândacul. 

Unul foarte mare. Cu antene lungi şi aripi puternice 
galben-maronii strânse peste corp. Se târa peste o 
adâncitură din raftul cu sticle. Un perete de scânduri care 
era acoperit cu fotografii cu turişti şi vederi prinse cu 
piuneze. Deodată, Igeno îl văzu şi el, şi văzu privirea lui 
Abbas care îl urmărea. Cu un mic zâmbet zdrobi gândacul 
cu palma. Drept peste o fotografie. O fotografie în care 
Nils Wendt îşi ţinea braţul în jurul unei tinere. 

Abbas îşi puse paharul pe tejghea cu un mic zgomot. 
Scoase o bucată de hârtie din buzunarul de la spate şi 
încercă să compare fotografia de pe ea cu fotografia de 
sub gândacul strivit. 

— Poţi să-l dai la o parte? 

Abbas arătă spre gândac. Igeno îl mătură de pe perete. 

— Nu-ţi plac gândacii? 

— Nu, strică priveliştea. 

Igeno zâmbi. Abbas nu. Observă repede că tânăra pe 
care o ţinea Nils Wendt era identică cu victima de pe 
insula  Nordkoster. Femeia care fusese înecată în 
golfuleţele din Hasslevikarna. Îşi termină băutura. „Vezi 
dacă poţi găsi vreo legătură între Wendt şi femeia care a 
fost ucisă pe Nordkoster”, spusese Stilton. 

Şi era o legătură. 

— Încă unul? 

Igeno era din nou lângă Abbas. 

— Nu, mulţumesc. Ştii cine sunt cei din fotografia de 
acolo? 

Abbas arătă cu degetul, iar Igeno se întoarse şi arătă şi 
el. 

— Ăla e suedezul uriaş, Dan Nilsson, femeia aia nu ştiu 
cine e. 

— Ştii pe cineva care ar putea să ştie? 


e 315 + 


— Nu, stai aşa, poate Bosques... 

— Cine e? 

— A fost patronul barului, el a pus alea acolo. Igeno 
arătă cu capul spre fotografiile de pe perete. 

— Unde pot să-l găsesc pe Bosques? 

— Acasă la el. Nu iese niciodată din casă. 

— Şi unde e asta? 

— In Cabuya. 

— E departe? 

Igeno scoase o hartă mică şi arătă satul unde avea casa 
Bosques. În momentul acela, Abbas se gândi să se întoarcă 
în Mal Pais şi să-l roage pe Garcia să-l conducă până în sat. 
Două lucruri îl făcură să aleagă altă alternativă. Primul era 
al treilea tip, cel care probabil se ascundea undeva prin 
preajma barului. Al doilea era poliţia. Cel mai probabil 
casa lui Wendt mişuna în clipa aia de patrule ale poliţiei 
locale. Unii dintre poliţişti probabil ar fi vrut să-i pună 
nişte întrebări la care Abbas nu voia să răspundă. 

Aşa că se uită la Igeno, care schiţa un zâmbet. 

— Vrei să te duci la Cabuya? 


— Da. 

x 

Igeno dădu un telefon şi câteva minute mai târziu, unul 
dintre băieţii lui apăru în faţa barului cu un ATV. Abbas 
întrebă dacă poate să împrumute fotografia de pe perete. 
Putea. leşi şi se aşeză în spatele fiului pe ATV şi-şi lăsă 
ochii să colinde peste tot ce vedea în jur. Deşi era destul 
de întuneric şi de la bar nu venea prea multă lumină, văzu 
umbra. Sau o întrezări, de fapt. După un palmier destul de 
mare, aflat la o oarecare distanţă. 

Al treilea tip. 

— OK, să mergem. 

Abbas îl bătu pe umăr pe fiul lui Igeno şi ATV-ul porni. 
Când Abbas întoarse capul văzu că al treilea tip se mişcă 
înapoi spre Mal Pais cu o viteză uimitoare. Ca să ia o 
maşină, presupuse Abbas. işi dădu seama că nu o să 
dureze prea mult până când o să prindă ATV-ul din urmă, 
având în vedere că exista un singur drum. Într-o singură 


e 316 » 


direcţie. 
Spre Cabuya. 


Fiul lui Igeno întrebă dacă ar trebui să aştepte, dar 
Abbas îi spuse să plece. Putea să dureze ceva. Numai să 
ajungi până la casa lui Bosques dura ceva. Aveai de urcat 
şi de trecut peste multe lucruri înainte să ajungi la 
verandă. _ 

Bosques stătea acolo. În hainele lui albe, bărbierit pe 
jumătate, pe un scaun de lângă perete. Cu un pahar cu 
rom în mână şi un bec gol atârnând la o oarecare distanţă. 
Neaprins. Concertul greierilor din jungla din jur nu-i 
perturba urechile. Nici susurul slab care se auzea de la o 
cascadă mică dintre plante. Observă o insectă foarte 
măruntă care înainta pe mâna lui cafenie. 

Apoi se uită la Abbas. 

— Cine eşti? 

— Mă numesc Abbas el Fassi, sunt din Suedia. 

— Il cunoşti pe suedezul uriaş? 

— Da. Pot să urc? 

Bosques se uită la Abbas, care stătea undeva mai jos de 
verandă. Nu arăta a suedez. Sau a scandinav. Nu arăta 
deloc ca suedezul uriaş. 

— Ce vrei? 

— Să vorbesc cu tine, Bosques, despre viaţă. 

— Vino încoace. 

Abbas urcă pe verandă, iar Bosques împinse cu piciorul 
un taburet în direcţia lui. Abbas se aşeză pe el. 

— Lui Dan Nilsson îi spui suedezul uriaş? întrebă Abbas. 

— Da. L-ai cunoscut? 

— Nu. E mort. 

Expresia lui Bosques nu fu uşor de interpretat în 
întunericul de lângă perete. Ce văzu Abbas fu că bărbatul 
luă o gură din pahar şi că paharul nu era tocmai stabil 
când cobori. 

— Când a murit? 

— Acum câteva zile. A fost ucis. 

— De tine? 


e 317 » 


O întrebare cam ciudată, se gândi Abbas. Dar se afla pe 
partea cealaltă a lumii, într-o căzătură de sat din pădurea 
tropicală, cu un bărbat pe care nu-l cunoştea. Nu ştia nici 
ce relaţie avea el cu Nils Wendt. Suedezul uriaş, cum îi 
zicea Bosques. 

— Nu. Lucrez pentru poliţia suedeză. 

— Ai vreun act? 

Bosques ştia cum stau lucrurile. 

— Nu. 

— Atunci de ce te-aş crede? 

Da, chiar aşa? se gândi Abbas. 

— Ai un calculator? zise el. 

— Da. 

— Poţi să intri pe net? 

Bosques îl privi pe Abbas cu ochi reci. Atât de reci încât 
sfredeleau întunericul. Se ridică şi intră în casă. Abbas 
rămase pe loc. După un minut, două, Bosques ieşi cu un 
laptop şi se aşeză din nou pe scaun. Împinse cu grijă 
modemul mobil în mufa computerului şi îl deschise. 

— Caută Nils Wendt, crimă, Stockholm. 

— Cine e Nils Wendt? 

— E numele adevărat al lui Dan Nilsson. Se scrie cu „W” 
şi „DT” la sfârşit. 

Lumina albastră a laptopului se reflecta pe chipul lui 
Bosques. Degetele lui se jucau pe tastatură. Apoi aşteptă şi 
se uită la ecran. Şi, deşi nu înţelegea niciun cuvânt din 
ceea ce vedea, recunoscu fotografia de pe prima pagină a 
unui ziar. Fotografia lui Dan Nilsson, suedezul uriaş. O 
fotografie veche de douăzeci şi şapte de ani. Cam cum 
arăta Nilsson când a sosit în Mal Pais prima dată. 

Sub fotografie scria „Nils Wendt”. 

— Ucis? 

— Da. 

Bosques închise computerul şi-l puse pe podeaua de 
lemn în faţa lui. Pescui din întuneric o sticlă de rom plină 
pe jumătate şi turnă puţin în pahar. Puțin cam mult. 

— E rom. Vrei? 

— Nu, zise Abbas. 


e 318 + 


Bosques goli paharul dintr-o înghiţitură, îl lăsă jos, în 
poală, şi-şi şterse ochii cu cealaltă mână. 

— Mi-a fost prieten. 

Abbas dădu aprobator din cap. Făcu un gest cu mâna în 
semn de compasiune. Prietenii ucişi merită respect. 

— De cât timp îl cunoşteai? întrebă el. 

— De mult. 

O unitate de timp cam vagă. Abbas căuta ceva mai 
precis. Un moment pe care să-l poată lega de fotografia 
femeii din poza de la bar. 

— Poţi să-l aprinzi? 

Abbas arătă spre becul din partea cealaltă. Bosques se 
răsuci puţin şi atinse un întrerupător vechi şi negru de 
bachelită de pe perete. Lumina aproape îl orbi pe Abbas 
preţ de câteva secunde. Apoi scoase fotografia. 

— Am împrumutat o poză din Santa Teresa, Nilsson stă 
cu o femeie pe... aici. 

Abbas îi dădu fotografia. Bosques o luă. 

— Ştii cine e? 

— Adelita. 

Un nume! În sfârşit! 

— Doar Adelita, sau...? 

— Adelita Rivera. Din Mexic. 

În clipa aceea, Abbas cântări variantele. Să-i spună că şi 
Adelita Rivera a fost ucisă? Înecată pe o plajă din Suedia. 
Poate şi ea fusese prietenă cu Bosques? Doi prieteni ucişi 
şi aproape niciun strop de rom rămas. 

Se abţinu. 

— Cât de bine o cunoştea Dan Nilsson pe Adelita Rivera? 

— Era însărcinată cu copilul lui. 

Abbas îşi menţinu privirea fixată asupra ochilor lui 
Bosques. Mare parte din situaţie se clădea pe asta. Că 
niciunul dintre ei nu se dădea în lături. Dar în sinea lui ştia 
ce o să însemne asta acasă. Pentru Tom. Nils Wendt era 
tatăl copilului victimei! 

— Poţi să-mi povesteşti câte ceva despre Adelita? 
întrebă Abbas. 

— Era o femeie foarte frumoasă. 


< 319 » 


lar apoi Bosques îi spuse ce ştia despre Adelita lui 
Abbas. Încerca să memoreze absolut fiecare detaliu. Ştia 
cât de valoroase sunt pentru Tom. 

— Apoi a plecat, zise Bosques. 

— Când a fost asta? 

— Acum mulţi ani. Nu ştiu unde s-a dus. Nu s-a mai 
întors niciodată. Suedezul uriaş s-a întristat. S-a dus cu 
maşina în Mexic s-o caute, dar ea dispăruse. Apoi s-a întors 
acasă, în Suedia. 

— Dar asta a fost foarte recent, nu-i aşa? 

— Da. A fost ucis în ţara ta de origine? 

— Da. Şi nu ştim de ce sau cine a făcut-o. Sunt aici ca să 
văd dacă pot găsi ceva care să ne ajute, spuse Abbas. 

— Să găsiţi ucigaşul? 

— Da, şi un motiv pentru crimă. 

— Mi-a lăsat o geantă când a plecat. 

— Serios? 

Abbas avea toate simţurile în alertă. 

— Ce era în ea? 

— Nu ştiu. A zis că, dacă nu se întoarce până în 1 iulie, 
s-o dau poliţiei. 

— Eu sunt poliţia. 

— N-ai acte. 

— Nu e nevoie. 

Înainte ca Bosques să poată clipi, un cuţit lung şi negru 
lovi cablul electric de pe perete. După câteva secunde de 
sfârâit, becul din tavan se stinse. Abbas îl privi pe Bosques 
în întuneric. 

— Mai am unul. 

— OK. 

Bosques se ridică şi intră din nou în casă. Mai repede 
decât data trecută, ieşi cu o geantă de piele în mână şi i-o 
dădu lui Abbas. 

X 


Al treilea tip îşi parcase duba închisă la culoare la o 
distanţă sigură de casa lui Bosques. Apoi se furişă cât de 
aproape îndrăzni. Nu suficient de aproape cât să vadă cu 
ochiul liber, dar cu ajutorul binoclului verde cu infraroşu 


e 320 » 


nu avea nicio dificultate în a vedea ce ridică Abbas din 
geantă pe verandă. 
Un plic mic, un dosar de plastic şi o casetă. 


Abbas puse obiectele la loc. Îşi dădu seama imediat că 
geanta era ceea ce căutau gorilele în casa lui Wendt din 
Mal Pais. Nu avea de gând să umble prin conţinutul genţii 
în momentul ăla. În plus, stinsese el însuşi singura lumină 
de pe verandă. Ridică geanta puţin. 

— Trebuie s-o iau cu mine. 

— Înţeleg. 

Cuţitul negru sporise în mod remarcabil înţelegerea lui 
Bosques. 

— Ai o toaletă? 

Abbas se ridică, iar Bosques arătă spre o uşă din 
cealaltă cameră. Abbas scoase cuțitul din perete şi dispăru 
la toaletă cu geanta în mână. Nu avea de gând să-i dea 
drumul. Bosques rămase aşezat pe scaun. Lumea e un loc 
ciudat, se gândi el. Şi suedezul uriaş e mort. 

Pescui o sticluţă din buzunarul de la pantaloni şi începu 
să se dea cu lac transparent pe unghii. În întuneric. 

Abbas ieşi din nou şi-şi luă rămas-bun de la Bosques, 
care îi ură mult noroc. Întrucâtva reticent, Abbas primi o 
îmbrăţişare, pe neaşteptate. Apoi Bosques intră înapoi în 


casă. J 

Abbas coborî spre drum şi începu să meargă. Mintea îi 
era plină de gânduri. Avea un nume pentru femeia pe care 
Tom încercase să o găsească timp de mai bine de douăzeci 
de ani. Adelita Rivera. O mexicancă. Însărcinată cu copilul 
lui Nils Wendt, care fusese omorât. 

Straniu. 

La vreo sută de metri de casa lui Bosques, unde drumul 
era cel mai îngust, iar lumina lunii cea mai slabă, simţi 
deodată un pistol în gât. Mult prea aproape ca să-şi poată 
folosi cuţitele. Al treilea tip, se gândi el. În aceeaşi clipă, 
geanta îi fu smulsă din strânsoare. Când se răsuci primi o 
lovitură puternică în ceafă. Îşi pierdu echilibrul şi căzu în 


< 321 » 


verdeaţa de la marginea drumului. Zăcu acolo şi văzu o 
dubă mare şi neagră ieşind în goană din pădure şi 
dispărând pe drum. 

Apoi şi el dispăru undeva. 

Duba continuă să ruleze prin Cabuya şi încă jumătate 
din peninsula Nicoya. Nu departe de aeroportul din 
Tambur, se opri pe marginea drumului. Al treilea tip 
aprinse lumina din tavanul habitaclului şi deschise geanta 
de piele. 

Era plină cu hârtie igienică. 


Abbas îşi veni în simţiri la marginea drumului. Îşi duse 
mâna la cap şi simţi un cucui destul de mare acolo. Era şi 
foarte dureros. Dar merita. Îi dăduse celui de-al treilea tip 
ce voia. Geanta de piele. 

Ce fusese în geantă, însă, era sub puloverul lui Abbas. 

Acolo avea să rămână până când avea să ajungă în 
Suedia. 

Al treilea tip stătea încă în dubă. Se luptase cu sine 
însuşi şi avusese un blocaj mintal o bucată bună de timp. 
Îşi dădea seama că nu prea are ce să facă. Fusese tras pe 
sfoară, iar până-n momentul ăla cuţitarul sigur se întorsese 
la poliţia din Mal Pais. Scoase mobilul, îl butonă până 
ajunse la fotografia pe care o făcuse prin geamul casei lui 
Wendt, scrise un scurt text sub ea şi o trimise ca mesaj 
foto. 

xK 


Fotografia ajunse la K. Sedovic în Suedia, care 
redirecționă imediat mesajul către un bărbat care stătea 
pe o verandă foarte spațioasă nu departe de podul 
Stocksund. Soţia lui era în casă şi făcea un duş. Citi 
mesajul scurt, care descria conţinutul genţii care fusese 
ulterior umplută cu hârtie igienică: un plic mic, un dosar 
de plastic şi o casetă. O casetă originală, se gândi el. Cu o 
conversaţie înregistrată care schimba totul pentru Bertil 
Magnuson. 

Se uită la fotografia care însoțea mesajul. 

La cuţitarul Abbas el Fassi. 


e 322 + 


Crupierul? 

De la Cazino Cosmopol? 

Ce făcea în Costa Rica? 

Şi de ce dracului voia caseta originală? 


e 323 + 


17 


Olivia dormise prost. 

Fusese pe insula Tynning6 în minivacanţa de solstițiul 
de vară. Cu mama ei şi câteva dintre cunoştinţe. Sigur că 
ar fi putut să sărbătorească pe insula Mâja împreună cu 
Lenni şi o gaşcă de amici, dar alesese Tynningo. Durerea 
provocată de pierderea lui Elvis o copleşea în valuri şi avea 
nevoie să fie singură. Sau, mai degrabă, să fie alături de 
oameni care nu ar aştepta de la ea să fie într-o dispoziţie 
festivă. Cu o zi în urmă mama ei şi cu ea fuseseră acolo 
singure şi vopsiseră jumătate din latura casei care lua 
soarele din plin. Aşa încât lui Arne să nu-i fie ruşine, după 
cum spusese Maria. Apoi împărţiseră poate puţin cam mult 
vin. lar Olivia plătise pentru asta pe timpul nopţii. Se 
trezise pe la trei şi nu a mai fost în stare să adoarmă până 
la şapte. Cu jumătate de oră înainte să sune deşteptătorul. 

Înfulecase două prăjituri de orez şi era în drum spre duş 
în halatul de casă, când sună cineva la uşă. 

Olivia deschise. Stilton stătea pe palier într-un palton 
negru care îi venea puţin cam scurt. 

— Salut! zise el. 

— Salut! Te-ai tuns? 

— Am vorbit cu Marianne, n-a găsit o potrivire. 

Olivia văzu cum o vecină trece pe lângă ei aruncându-i o 
privire rapidă bărbatului de lângă uşă. Făcu un pas într-o 
parte şi-i făcu semn lui Stilton să intre. Apoi Olivia închise 
uşa. 

— N-a găsit nicio potrivire? 

— Nu. 

Olivia intră în bucătărie înaintea lui. Stilton o urmă fără 
să-şi dea jos paltonul. 

— Deci firul de păr nu era de la victimă? 

— Nu. 

— Ar putea să fie de la unul dintre făptaşi. 

— Posibil. 

— Jackie Berglund, zise Olivia. 

e 324 » 


— Las-o baltă. 

— Dar de ce nu? De ce n-ar putea să fie al ei? Are părul 
negru, era pe insulă când a avut loc crima şi a avut o 
explicaţie complet inutilă pentru dispariţia ei la scurt timp 
după aia. Nu-i aşa? 

— O să-ţi folosesc duşul, zise Stilton. 

Olivia nu ştiu ce să zică, aşa că arătă spre uşa băii de la 
capătul holului. Încă era fără glas când el dispăru 
înăuntru. Să foloseşti duşul altcuiva e un lucru foarte 
intim, pentru unii oameni, pentru alţii nu e nici aşa, nici 
aşa. Olivia avu nevoie de ceva timp să accepte gândul că 
Stilton stă acolo şi spală ce-o fi spălat. 

Apoi începu să se gândească la Jackie Berglund. 

Gânduri negre. 

— Uită de Jackie Berglund, spuse Stilton. 

— De ce? 

Făcuse un duş lung şi răcoros, se gândise la obsesia 
Oliviei pentru Jackie Berglund şi hotări să-i dezvăluie 
câteva lucruri. Olivia se îmbrăcase şi-i oferea cafea la masa 
din bucătărie. 

— Aşa au stat lucrurile, începu el. În 2005 o tânără 
însărcinată pe nume Jill Engberg a fost ucisă, iar mie mi s- 
a încredinţat ancheta. 

— Ştiu asta deja. 

— Încep doar cu începutul. Jill era escortă. Am stabilit 
curând că lucra pentru Jackie Berglund la Red Velvet. 
Circumstanţele din jurul crimei ne-au făcut să credem că 
ucigaşul lui Jill poate fi unul dintre clienţii lui Jackie. Am 
împins destul de tare în direcţia aia, dar lucrurile s-au 
oprit. 

— Cum adică s-au oprit? 

— S-au întâmplat nişte lucruri. 

— Cum ar fi? 

Stilton rămase tăcut, iar Olivia aşteptă. 

— Ce s-a întâmplat? zise ea în cele din urmă. 

— Păi, s-au întâmplat mai multe lucruri în acelaşi timp. 
Eu am avut o cădere nervoasă şi am ajuns să am o psihoză, 
în primul rând. Am fost în concediu medical o perioadă, iar 


e 325 » 


când m-am întors fusesem dat la o parte din echipa 
responsabilă de caz. 

— De ce? 

— Oficial, fiindcă nu se considera că sunt apt să mă ocup 
de o anchetă a unei crime în momentul ăla, ceea ce se 
poate să fi fost adevărat. 

— Şi neoficial? 

— Au existat oameni care, cred, au vrut să mă dea la o 
parte din echipa care se ocupa de cazul lui Jill. 

— Pentru că... 

— Pentru că mă apropiasem prea mult de afacerea cu 
escorte a lui Jackie Berglund. 

— De clienţii ei, adică? 

— Da. 

— Cine a preluat cazul? 

— Rune Forss. Un poliţist care... 

— Ştiu cine e, zise Olivia. Dar el n-a rezolvat uciderea lui 
Jill. Am citit despre asta într-un... 

— Nu, n-a rezolvat-o. 

— Dar sigur te-a lovit şi pe tine acelaşi gând ca pe mine? 
Când lucrai la cazul lui Jill? 

— Că erau asemănări cu Nordkoster? 

— Da. 

— Sigur, eram... Şi Jill era însărcinată, continuă Stilton, 
la fel ca victima de pe plajă, iar Jackie a apărut în ambele 
anchete. Poate victima era escortă? Nu ştiam nimic despre 
ea, la urma urmei. Aşa că ideea mea a fost că se poate să fi 
existat o legătură, că se poate să fi fost acelaşi făptaş cu 
acelaşi mobil. 

— Şi care ar fi ăla? 

— Să omoare o prostituată care l-a şantajat cu sarcina. 
De-asta am luat probe ADN de la fătul lui Jill şi le-am 
comparat cu ADN-ul de la copilul femeii de pe plajă. Nu s- 
au potrivit. 

— Asta nu exclude ca Jackie Berglund să fi fost 
implicată. 

— Nu, şi aveam o ipoteză despre ea pe care am urmat-o 
o vreme. Ea fusese pe Nordkoster împreună cu doi 


e 326 œ» 


norvegieni pe un iaht de lux. M-am gândit că au fost patru 
încă de la început, victima fiind a patra persoană, şi apoi 
ceva s-a întâmplat între ei şi trei dintre ei au omorât-o pe a 
patra. 

— Dar? 

— Dar nu a dus nicăieri, nu puteam dovedi că vreunul 
dintre ei a fost pe plajă sau că a avut vreun contact cu 
victima, despre identitatea căreia nu ştiam absolut nimic. 

— Acum poate poţi să dovedeşti că Jackie a fost pe 
plajă? 

— Cu ajutorul clamei? 

— Da. 

Stilton o privi pe Olivia. Nu renunţa, iar el devenea tot 
mai impresionat de tenacitatea ei, de curiozitatea ei, de 
capacitatea ei de a... 

— Cercelul? 

Olivia întrerupse gândurile lui Stilton. 

— Ai zis că ai găsit un cercel în buzunarul hainei 
victimei, care probabil nu era a ei. Nu e aşa? Şi ţi s-a părut 
cam straniu. 

— Da. 

— Erau amprente pe el? 

— Numai ale victimei. Vrei să-l vezi? 

— E la tine? 

— Da, în rulotă. 

X 

Stilton scoase cutia mare de carton de sub unul dintre 
paturile din rulotă. Olivia se aşeză pe celălalt. El deschise 
cutia şi ridică o pungă de plastic cu un mic cercel frumos 
înăuntru. 

— Aşa arată. 

Stilton îi dădu cercelul Oliviei. 

— De ce-l ai aici? întrebă ea. 

— A ajuns printre lucrurile mele când am adunat totul la 
birou când am fost dat la o parte. Zăcea într-un sertar pe 
care l-am golit. 

Olivia ţinu cercelul în mână. Era un model foarte 
deosebit. Aproape ca o rozetă care se transforma într-o 


e 327 » 


inimă, cu o mică perlă atârnând în partea de jos şi o piatră 
albastră în mijloc. Foarte frumos. li amintea de ceva. Cu 
siguranţă mai văzuse un cercel asemănător? 

Nu cu mult timp în urmă? 

— Fot să-l împrumut până mâine? 

— De ce? 

— Pentru că... am văzut ceva asemănător destul de 
recent. 

Intr-un magazin? se gândi ea deodată. 

Un magazin de pe PRES 


Mette Olsäter stătea cu o parte din echipa ei în camera 
de anchetă de la sediul din Polhemsgatan. Câțiva dintre ei 
sărbătoriseră solstițiul de vară, alții continuaseră să 
lucreze. Abia ascultaseră interogatoriul lui Bertil 
Magnuson, realizat de Mette. A treia oară. Cu toții aveau 
aceeaşi impresie: minte în privința apelurilor telefonice. În 
parte, era un sentiment empiric. Interogatori cu experiență 
care puteau cântări fiecare nuanță în schimbare din tonul 
persoanei interogate. Dar era şi ceva mai concret. De ce 
să-l sune Nils Wendt pe Bertil Magnuson de patru ori şi să 
nu spună nimic? Aşa cum susținea Magnuson. Wendt 
trebuie să fi înțeles că Magnuson nu şi-ar fi imaginat nici 
în cele mai îndrăznețe visuri că omul care nu spunea 
niciun cuvânt la celălalt capăt e Nils Wendt, dispărut de 
douăzeci şi şapte de ani. Şi apoi care să fie scopul 
apelurilor? Din partea lui Wendt. 

— Nu a tăcut la telefon. 

— Nu. 

— Atunci ce a spus? 

— Ceva ce Magnuson nu a vrut să dezvăluie. 

— Şi despre ce poate fi vorba? 

— Despre trecut. 

În clipa aia, Mette întrerupse raţionamentul colegilor ei. 
Presupunea că Wendt chiar fusese dispărut timp de 
douăzeci şi şapte de ani şi apăruse deodată în Stockholm şi 
i-a telefonat fostului partener de afaceri. Şi singurul lucru 
care îi mai lega era întâmplarea din ajun. 


e 328 + 


— Aşa că dacă, ipotetic vorbind, Magnuson e la originea 
morţii lui Wendt, atunci motivul trebuie să se găsească în 
alea patru conversații, zise ea. 

— Şantaj? 

— Poate. 

— Şi ce avea Wendt cu care să-l poată şantaja pe 
Magnuson? Astăzi? se întrebă Lisa. 

— Ceva ce s-a întâmplat atunci. i 

— Şi cine mai poate şti despre asta? In afară de 
Magnuson? 

— Sora lui Wendt din Geneva? 

— Puțin probabil. 

— Fosta lui soție? întrebă Bosse. 

— Sau Erik Grandén, zise Mette. 

— Politicianul? 

— Era în consiliul de administrație al companiei 
Magnuson Wendt Mining când a dispărut Wendt. 

— Să iau legătura cu el? întrebă Lisa. 

— Da, te rog. 

x 


Olivia stătea în metrou. Pe tot drumul dinspre rulotă 
spre oraş, se gândise la informaţiile oferite de Stilton. Nu 
ştia sigur ce vrea să spună. Mai mult decât că nu e o idee 
bună să se apropie prea mult de Jackie Berglund. Când el 
însuşi a făcut-o, totul s-a sfârşit cu eliminarea lui din 
echipa responsabilă de caz. Dar ea nu era ofiţer de poliţie. 
Încă. Nu făcea parte din vreo anchetă oficială. Nimeni n-ar 
fi putut s-o dea la o parte. Să o amenințe, absolut! Şi să-i 
omoare motanul sub capota unei maşini. Dar nu mai mult 
de atât. Era liberă să facă ce vrea, se gândi ea. 

Şi exact asta voia să facă. 

Să se apropie de Jackie Berglund, ucigaşa de motani. Să 
încerce să ia ceva de la Jackie pe care să-l poată folosi 
pentru un test ADN. Ca să vadă dacă firul de păr găsit pe 
plajă de Gardman era al lui Jackie. 

Şi cum să rezolve asta? 

Nu prea mai putea să intre din nou în magazinul lui 
Jackie. Trebuia să o ajute cineva. Apoi îi veni o idee. Care 


e 329 œ» 


necesita ca ea să facă ceva respingător. 
Extrem de respingător. 


Era un apartament sărăcăcios cu două camere pe 
Soderarmsvăgen, în cartierul Kärrtorp, la etajul al doilea. 
Pe uşă nu era niciun nume, în camere nu era aproape 
niciun fel de mobilă. Îmbrăcat numai în chiloti, Nurcă 
stătea la fereastră înfigându-şi ace de oţel în carne. Nu se 
întâmpla prea des. Aproape niciodată. În ultimul timp 
consuma chestii mai uşoare. Dar uneori trebuia să dea un 
chef de pomină. Se uită în jurul lui în apartament. Încă era 
foarte supărat pe ce se întâmplase în rulotă. „Nici cu 
prăjina.” Curva aia nesimţită i-a dat cu tifla de parcă ar fi 
fost un nimeni. Un ratat, un tip pe care ţi-l poţi imagina că 
stă în grădina din spate şi şi-o ia la labă într-un ghiveci. 

Era un sentiment al dracului de îngrozitor. 

Dar de ce ai nevoie ca să sprijini un orgoliu rănit? În nici 
zece minute, Nurcă era din nou pe linia de plutire. Creierul 
lui agitat construise deja mai multe explicaţii pentru 
umilinţă. De la faptul că fata habar nu avea cu cine 
vorbeşte - Nurcă Bărbatul Fatal - până la faptul că era pur 
şi simplu idioată. În plus, mai era şi saşie. O pizdă jalnică 
şi care avea impresia că poate să-l învingă pe Nurcă! 

In clipa aia se simţea mult mai bine. 

Când auzi soneria, era din nou el însuşi. Picioarele 
aproape îi porniră singure. Drogat? Şi ce dacă? Era un tip 
în mişcare. Un şmecher care avea tot setul de unelte sub 
control. Aproape smulse uşa din ţâţâni. 

Pizda aia jalnică? 

Nurcă se uită lung la Olivia. 

— Salut! zise ea. 

Nurcă se holbă la ea în continuare. 

— Voiam doar să-mi cer scuze, continuă ea. Am fost 
îngrozitor de nepoliticoasă, cam deplasată, acolo lângă 
rulotă, şi chiar n-am vrut să spun ce am spus, dar eram 
atât de şocată de ce i-au făcut lui Stilton, şi nu era nimic 
personal, promit. Am fost doar foarte proastă. Serios. Îmi 
pare rău. 


< 330 >» 


— Ce pula mea vrei? 

Olivia se gândi că exprimase deja foarte clar asta, aşa că 
merse mai departe conform planului. 

— Ăsta e apartamentul tău? Care face cinci milioane? 

— Pe puţin. _ 

Îşi calculase cu foarte multă atenţie strategia. Înţelegea 
destul de bine cum trebuie să-l iei pe gluma aia de bărbat. 
Trebuia doar să găseşti o deschizătură. 

— Îmi cam caut un apartament, spuse ea. Câte camere 
sunt? 

Nurcă se întoarse şi intră în apartament. Lăsă uşa 
deschisă, iar Olivia o luă drept o formă de invitaţie. Şi păşi 
înăuntru. În apartamentul cu două camere, aproape gol. 
Sărăcăcios. Cu un tapet scorojit ici şi colo. Cinci milioane? 
Pe puţin? 

— Stilton îţi transmite salutări, apropo... 

Nurcă dispăruse. Se furişase pe geamul din dormitor? se 
gândi ea. Deodată apăru din nou. 

— Tot mai eşti aici? 

Se înfăşurase într-un fel de halat şi ţinea în mână o cutie 
de lapte din care bea. 

— Ce pula mea vrei? 

Nu avea să fie prea uşor. Aşa că Olivia trecu direct la 
subiect. 

— Am nevoie de ajutor. Trebuie să fac rost de nişte 
material ADN de la o persoană pe care nu îndrăznesc s-o 
las să mă vadă. Şi mi-am amintit ce mi-ai spus. 

— Adică? 

— Cum l-ai ajutat pe Stilton cu o mulţime de cazuri 
dificile şi ai fost cumva mâna lui dreaptă, nu-i aşa? 

— Da, aşa e. 

— Şi atunci m-am gândit că poate ai ceva experienţă în 
domeniul ăsta, îmi dai impresia că ştii multe lucruri? 

Nurcă mai hăpăi puţin lapte. 

— Dar poate nu te mai ocupi cu genul ăsta de lucruri? 
zise Olivia. 

— Mă ocup cu majoritatea lucrurilor. 

A apucat momeala, se gândi Olivia. Acum o să trag firul. 


e 331 >» 


— Ai îndrăzni să faci aşa ceva? 

— Cum adică să îndrăznesc? Ce pula mea vrei să spui? 
Despre ce vorbeşti? 

Ah, l-am prins bine de tot. 


„Olivia venea dinspre stația de metrou de la 
Ostermalmstorg cu un domn din ce în ce mai vesel alături, 
Nurcă Bărbatul Fatal, un bărbat care nu se temea de 
nimic. 

— Acum câțiva ani urcam pe K2, ştii tu, al patrulea vârf 
din Himalaya, eram eu şi Goran Kropp şi nişte şerpaşi, 
vânturi înghețate, minus 32 de grade... cam greu. 

— Ai ajuns până în vârf? 

— Fi au ajuns. Eu am fost forțat să am grijă de un englez 
care şi-a rupt piciorul. L-am cărat în spinare până jos, la 
tabăra de bază. Era nobilime, apropo, am o invitaţie 
permanentă să-i vizitez conacul din New Hampshire. 

— Asta nu-i în State? 

— Cum ziceai că se numeşte magazinul? 

— Weird & Wow. E chiar acolo, pe Sibyllegatan. 

Olivia se opri la o oarecare distanţă de magazin. Îi 
descrise cum arată Jackie şi ce îi trebuie. 

— Un fir de păr, gen, asta vrei? 

— Sau salivă. 

— Sau o lentilă de contact, aşa l-am prins pe tipul ăla din 
Halmstad. Dăduse cu aspiratorul în tot apartamentul după 
ce şi-a ucis soţia şi apoi am găsit o lentilă de contact în 
sacul aspiratorului şi am luat ADN de pe ea şi apoi l-am 
prins. 

— Nu ştiu dacă Jackie Berglund poartă lentile de 
contact. 

— Atunci o să trebuiască să improvizez. 

Nurcă porni spre Weird & Wow. 

Ideea lui de improvizație e discutabilă. Intră în magazin, 
o văzu pe Jackie Berglund stând cu spatele la el, lângă o 
măsuţă de toaletă, cu o clientă, şi se duse direct la ea şi-i 
smulse câteva fire de păr. Jackie ţipă, întorcându-se spre 
Nurcă, moment în care el se arătă extrem de surprins. 


e 332 + 


— Dar CE DRACU’? Scuze! Credeam că e căţeaua aia de 
Nettan! 

— Cine? N 

Nurcă flutură din braţe cum fac drogaţii. li venea 
natural. 

— Îmi pare rău, pana mea! Scuzele mele, domniţă! Are 
părul de aceeaşi culoare şi a şutit o punguţă de coca şi a 
fugit încoace! A fost pe aici? 

— leşi afară! 

Jackie îl apucă pe Nurcă de jachetă şi-l târî până la uşă. 
Nurcă se strecură iute afară. Ţinând strâns în pumn o 
şuviţă de păr. Jackie se întoarse la clienta uşor şocată. 

— Drogaţi! Îşi fac veacul prin parcul Humlegărd şi vin 
pe aici uneori şi încearcă să fure şi să facă dezordine. Imi 
pare foarte rău. 

— E în regulă. A furat ceva? 

— Nu. 

Ceea ce era discutabil. 


Erik Granden tocmai îşi răsfoia agenda pe următoarele 
zile. Şapte ţări în tot atâtea zile. li plăcea să călătorească. 
Să zboare cu avionul. Să fie mereu în mişcare. Strict 
vorbind, nu era o parte esenţială a activităţii lui de la 
Ministerul de Externe, dar nimeni nu obiectase până în 
momentul ăla. Era mereu accesibil pe Twitter. Apoi sună 
Lisa Hedqvist şi vru să-l întâlnească. 

— Nu vă pot strecura. 

Chiar nu avea timp de întâlniri. Tonul lui arogant indică 
limpede că are lucruri mult mai importante de făcut decât 
să stea de vorbă cu polițiste tinere. Aşa că Lisa fu nevoită 
să o facă la telefon. 

— E vorba despre compania Magnuson Wendt Mining. 

— Ce-i cu ea? 

— Aţi fost în consiliul de administraţie... 

— Atunci. Au trecut douăzeci şi şapte de ani. Ştiaţi asta? 

— Da. Au existat controverse în consiliu în perioada aia? 

— Referitor la ce? 

— Nu ştiu, au existat divergențe între Nils Wendt şi 


333 = 


Bertil Magnuson? 

— Nu. 

— Absolut niciuna? 

— Din câte ştiu eu, nu. 

— Dar ştiţi că Nils Wendt tocmai a fost ucis aici, în 
Stockholm? 

— Asta a fost o întrebare extrem de stupidă. Am 
terminat? 

— Deocamdată. 

Lisa Hedqvist închise. 

Granden rămase cu telefonul în mână. 

Nu-i plăcea situaţia asta. 


Fusese mult mai uşor decât se aşteptase. Pe tot drumul 
până la rulotă adunase o serie de argumente şi încercase 
să se gândească la toate obiecțiile posibile ca să le poată 
para, iar apoi el spuse pur şi simplu: 


— Aici! 

Olivia îi dădu punguta de plastic cu firele de păr smulse 
din capul lui Jackie Berglund. Stilton o puse în buzunar. 
Olivia nu îndrăzni să întrebe de ce a spus asta. OK? Oare 
fiindcă era de acord? Sau era doar amabil cu ea? De ce ar 
fi? 

— E chiar grozav! zise ea, cu toate astea. Când crezi 
că... 
— Nu ştiu. 

Stilton habar nu avea dacă fosta lui soţie avea să-l mai 
ajute o dată. Nu ştia nici măcar dacă e interesată. După ce 
Olivia plecă, îi telefonă. 

Era interesată. 

— Vrei să compar părul cu firul ăla din clamă? 

— Da. Ar putea fi de la unul dintre făptaşi. 

— Mette ştie de treaba asta? zise Marianne. 

— Nu încă. 

— Cine plăteşte? 


e 334 œ» 


Stilton se gândise şi la asta. Ştia cât de mult costă să 
faci o analiză, întinsese deja coarda o dată. Implorase. S-o 
facă din nou însemna să se întindă rău de tot. 

Aşa că nu răspunse. 

— OK, spuse Marianne. Ţinem legătura. 

— Mulţumesc. 

Stilton închise. De fapt Rönning ar trebui să scoată 
banul pentru asta, se gândi el. Ea e atât de dornică. N-ar 
putea să-şi vândă căzătura aia de Mustang? 

El avea lucruri mai importante de făcut. 

Il sună pe Nurcă. 

x 


Bertil se îndrepta spre casă în Jaguarul lui gri. Era 
încordat şi nervos. Încă nu-i era clar ce face crupierul ăla. 
Abbas el Fassi. li descoperise numele complet şi adresa şi-l 
rugase pe K. Sedovic să stea cu ochii pe apartamentul lui 
de pe Dalagatan. În caz că ar fi apărut acolo. Se asigurase 
şi că are oameni pregătiţi la aeroportul Arlanda. În caz că 
ar fi apărut acolo. Probabil se îndrepta înapoi spre Suedia. 
Cu caseta originală. Ce avea să facă cu ea? Il cunoştea pe 
Nils? Ar fi continuat cu un fel de şantaj? Sau avea legături 
cu poliţia? Dar, la naiba, omul era crupier! Lucrase la 
Cosmopol aproape de fiecare dată când fuseseră acolo să 
joace. Bertil nu înţelegea nimic, iar asta îl făcea încordat şi 
agitat. 

Un lucru era clar. Caseta originală avea să fie probabil 
în Suedia curând. Nu mai era în Costa Rica şi nu avea să 
ajungă la poliţia de acolo. Trebuia doar să se asigure că nu 
avea să ajungă la poliţia suedeză. 

Apoi îl sună Erik Granden. 

— A vorbit poliţia cu tine? 

— Despre ce? 

— Uciderea lui Nils? Am primit un apel de la o femeie 
băgăcioasă care voia să ştie dacă a existat vreo 
controversă între tine şi Nils când eram în consiliu. 

— Cum adică, controversă? 

— Asta m-am întrebat şi eu! De ce e interesată poliţia de 
aşa ceva? 


e 335 a 


— Nu ştiu. 

— Neplăcut. 

— Ce-ai spus? 

— Nu. 

— Că nu a existat nicio controversă? 

— Păi nu a existat nicio controversă. Nu din câte îmi 
amintesc eu. 

— Absolut niciuna. 

— Nu, uneori nu poţi să nu te întrebi cât de multa 
decăzut poliţia suedeză. 

Bertil încheie conversaţia. 


Acke Andersson stătea în mall-ul mare din Flemingsberg 
cu bărbatul care era prieten cu maică-sa - Nurcă - şi unul 
dintre amicii lui Nurcă. Un bărbat cu un plasture mare pe 
ceafă. Mâncau hamburgeri. Sau, mai degrabă, el şi Nurcă 
mâncau. Celălalt bărbat bea un shake de vanilie. 

Celălalt bărbat era cel care voia să-l întâlnească. 

— Nu ştiu aşa de multe, zise Acke. 

— Dar ştii cine le organizează? Cine sunt? întrebă 
Stilton. 

— Nu. 

— Şi atunci cum ştii când urmează să lupţi? 

— SMS. 

— Îţi trimit un SMS? 

— Da. 

— Ai numărul lor? 

— Ce? 

— Numărul celor care îţi dau SMS. Ai mobil, sigur poţi 
să vezi cine îţi trimite mesaje. 

— Nu. 

Stilton o lăsă baltă. Il rugase pe Nurcă să-i stabilească o 
întâlnire cu Acke ca să încerce să afle dacă ştie mai multe 
despre luptele în cuşti. Nume. Adrese. Nu ştia. Primea un 
SMS şi apoi se ducea singur încolo sau era adus de cineva. 

— Cine te aduce? 

— Nişte tipi. 

— Ştii cum îi cheamă? 


e 336 œ» 


— Nu. 
Stilton o lăsă baltă de tot şi îşi sorbi ultima gură de 
shake. 
K 


Nu prea departe de restaurantul de burgeri stăteau 
Liam şi Isse, cu jachetele lor cu glugă. Il luaseră pe Acke 
şi-l duseseră la luptele în cuşti o dată sau de două ori. Se 
gândeau să-l aducă din nou. Deodată îl văzură stând de 
vorbă cu tipul pe care-l filmaseră într-o rulotă când i-o 
trăgea uneia dintre victimele lor. Şi care spionase ultimele 
lupte în cuşti şi fusese luat la bătaie. 

Un tip fără adăpost. 

De ce dracu' stătea Acke de vorbă cu el? 

— Poate nu e fără adăpost? Poate e poliţai? 

— Poliţai sub acoperire? 

— Da? 

X 

Toţi trei ieşiră din restaurantul de burgeri. Nurcă şi 
Stilton se duseră spre gară. Acke fugi în altă direcție, fără 
să observe că Liam şi Isse îl urmăresc. Cei doi îl prinseră 
din urmă lângă terenul de fotbal gol. 

— Acke! _ 

Acke se opri. Îi recunoscu pe băieţi. Îl luaseră o dată la 
lupte. Planificau încă una? Chiar dacă nu el mai voia să 
lupte. Cum putea să le explice asta? 

— Salut! zise el. 

— Cu cine erai la localul ăla de burgeri? întrebă Liam. 

— Ce? 

— Adineauri. Te-am văzut. Cine erau? 

— Un amic de-al mamei şi un amic de-al lui. 

— Tipul cu plasturele? 

— Da. 

— Ce i-ai spus? 

— Despre ce? N-am zis nimic! 

— Tipul cu plasturele a intrat în ringul cu luptele în cuşti 
data trecută. Cum a aflat de ele atunci? întrebă Liam. 

— Nu ştiu. 

— Nu ne plac băieţii care ciripesc. 


e 337 a 


— N-am... 

— Gura! zise Isse. 

— Dar promit! N-am... _ 

O palmă îl lovi tare peste faţă. Înainte să se poată feri, 
încă o palmă. Liam şi Isse îl apucară pe Acke de jachetă, se 
uitară în jur şi apoi începură să-l târască pe băiatul 
însângerat. Acke se uită îngrozit în urmă să vadă unde se 
duseseră adulţii. 

Adulții stăteau pe un peron, departe. 


< 338 + 


18 


Telefonul veni în toiul nopţii, imediat după ora trei. 
Stilton avu nevoie de ceva timp ca să iasă la suprafaţă şi să 
răspundă. Era Abbas. Era între două avioane şi vorbea 
foarte pe scurt. Conţinutul era următorul: femeia ucisă pe 
plajă se numea Adelita Rivera, era din Mexic şi era 
însărcinată cu copilul lui Nils Wendt. 

Apoi închise. 

Stilton rămase multă vreme în chiloţi, pe pat, şi se uită 
lung la mobilul din mână. Pentru el, informaţiile de la 
Abbas erau pur şi simplu incredibile. După douăzeci şi trei 
de ani obținuse ceea ce nu obținuse până atunci: un nume 
pentru victimă şi un tată pentru copil. 

Adelita Rivera şi Nils Wendt. 

Ea fusese ucisă cu aproape douăzeci şi patru de ani în 
urmă, iar el abia cu o săptămână în urmă. 

După ce trecu prin acel mesaj incredibil preţ de multe 
minute, poate chiar jumătate de oră, începu să se 
gândească la Olivia. S-o sune şi să-i spună totul? Aşa cum 
era? Sau ce altceva? Cât era ceasul? Se uită din nou la 
mobil. Trei şi jumătate. Puțin cam devreme. 

Puse telefonul deoparte şi îşi cobori privirea către 
podea. Un şir de furnici şerpuia nu departe de picioarele 
lui. Furnicile nu încetau niciodată să vină şi să plece. El le 
observa, câte un şir în fiecare direcţie, unul lângă altul. 
Nicio furnică nu devia de la cărare. Toate mergeau în 
aceeaşi direcţie ca celelalte. Nicio furnică nu se întorcea şi 
nu se ducea în cealaltă direcţie. Şi nicio furnică nu se 
oprea. 

Încetă să se mai uite la furnici. 

O mexicancă şi Nils Wendt. i 

Încă se mai gândea la vestea asta de nepătruns. Încercă 
să gândească limpede. Să caute conexiuni, legături. Fapte. 
Ipoteze. Observă cum începe să redobândească puţin din 
ceea ce rămăsese înţelenit atâţia ani. Incepea să 
funcţioneze din nou. La un nivel primitiv. Să pună lucruri 


<e 339 + 


laolaltă şi apoi să le desfacă. Să analizeze. 

Nu ca pe vremuri, departe de asta. Dacă atunci fusese 
un Porsche, în clipa aia era o Skoda. Fără roţi. Dar chiar şi 
aşa. 

Nu mai era blocat în vid. 


Ovette Andersson stătea în Gallerian, mall-ul mare de 
lângă Hamngatan, şi aştepta. Afară era o aversă uşoară. 
Spuseseră ora zece şi în momentul ăla era aproape şi 
jumătate. Părul ei blond era umed. 

— Scuze! 

Nurcă veni în pas vioi şi ridică braţul în semn că îşi cere 
scuze. Ovette dădu din cap. Incepură să meargă spre 
Norrmalmstorg. Un cuplu neobişnuit în cadrul acela destul 
de elegant la acea oră a zilei, chiar înainte de prânz, cu un 
şuvoi de cumpărători înstăriți şi bărbaţi în costum business 
pe stradă. Nurcă se uită la Ovette. Era machiată, dar nu o 
ajuta prea mult. Tot chipul îi era îndurerat de griji şi 
lacrimi uscate. 

Acke dispăruse. 

— Cum aşa? 

— Nu era în apartament când am venit acasă, n-am 
lucrat prea târziu azi-noapte şi nu era acolo când am ajuns. 
Nu era în pat. Nu era nicăieri. Şi nici nu fusese în pat. Şi 
mâncarea lui era în frigider, ca şi cum n-ar fi fost deloc 
acasă! 

— M-am întâlnit ieri cu el. 

— Da? 

— Am fost să stau de vorbă cu el la localul ăla cu kebab 
din centru şi era ca de obicei, apoi el a plecat şi eu m-am 
întors în oraş. Nu e la centrul de agrement al şcolii? 

— Nu. Le-am telefonat. Ce naiba face? 

Nurcă, desigur, habar nu avea, dar simţea că Vettan e 
încordată. Işi puse un braţ pe după umerii ei. Era mai 
scund cu cel puţin un cap, aşa că nu era un gest cu totul 
natural. 

— Asta e viaţa. Aşa-s copiii. Sigur face el ceva. 

— Dar mă gândeam la ce mi-ai spus şi dacă e ceva de 


e 340 >» 


genul ăla, dacă e amestecat în treaba aia? 

— În lupte? 

— Da. 

— Nu cred, şi sunt destul de sigur că n-o s-o mai facă. 

— De unde ştii? 

— Nu contează, dar ia legătura cu poliţia dacă eşti 
îngrijorată. 

— Poliţia? 

— Da? 

Nurcă ştia la ce se gândeşte Vettan. O curvă obosită. Nu 
o să fie tratată tocmai cu prioritate. Dar chiar şi aşa. Putea 
să primească ajutor acolo. De-asta există poliţie. Amândoi 
se opriră când ajunseră la Kungstrâdgârdsgatan. 

— Dar o să mai întreb şi eu, zise Nurcă. 

— Mulţumesc. 

x 


Ploaia stropea cupola de plexiglas murdar de pe tavan. 
Stilton stătea pe un pat şi se ungea cu răşina Verei pe 
rănile de pe piept. Borcanul era aproape gol. Nu prea avea 
cum să mai facă rost de altul. Era imposibil să mai dea de 
Vera sau de bunica ei. Aruncă o privire unei fotografii mici 
cu Vera de pe un raft din rulotă. Intrebase dacă poate 
primi o copie după legitimaţia ei de vânzătoare şi primise 
una. Cu fotografia ei. Se gândea de multe ori la ea. Când 
era în viaţă nu făcea asta. Atunci se gândea la oameni cu 
totul diferiţi. La cei care fuseseră importanţi pentru el 
înainte şi pe care îi lăsase să plece. Abbas, Mårten şi 
Mette. Intotdeauna lucrurile se rezumau la trei. Ocazional, 
se gândea fugitiv şi la Marianne. Dar povestea aia era prea 
complexă, prea răvăşită, prea tristă. li consuma prea mult 
din puţina forţă cu care mai supravieţuia. 

Se uită în borcan, nu mai rămăsese aproape nimic. Apoi 
se auzi o bătaie în uşă. Stilton continuă să se frece cu 
unguentul, nu-l interesau vizitatorii în momentul acela. 
Deveni interesat câteva secunde mai târziu. Când chipul 
soţiei lui apăru în faţa uneia dintre ferestre. Privirile li se 
întâlniră pentru o bună bucată de timp. 

— Intră. 


e 341 œ» 


Marianne deschise uşa şi se uită înăuntru. Purta o haină 
simplă şi dreaptă, de un verde deschis, şi ţinea o umbrelă 
într-o mână. În cealaltă mână ţinea o servietă gri. 

— Bună, Tom. 

— Cum ai dat de mine? 

— Rönning. Pot să intru? 

Stilton făcu un gest, iar Marianne urcă în rulotă. Pusese 
ziare pe jos, pe podeaua mai mult sau mai puţin curățată, 
unde fuseseră petele de sânge. Spera că peste ele nu 
aveau să mişune cine ştie ce insecte ciudate. Nu atunci. 
Puse borcanul cu unguent deoparte şi făcu un gest spre 
celălalt pat. 

Nu se simţea deloc strălucit. 

Marianne îşi strânse umbrela şi se uită în jurul ei. Chiar 
locuia aşa? Într-o decădere totală? Era posibil aşa ceva? Se 
controlă şi se uită la fereastră. 

— Drăguţe perdele. 

— Crezi? 

— Da... nu. 

Marianne zâmbi şi-şi desfăcu haina puţin. Se aşeză cu 
grijă pe un pat şi privi din nou în jurul ei. 

— E rulota ta? 

— Nu. 

— Nu, în regulă... nu, înţeleg... 

Marianne făcu un semn cu capul spre una dintre rochiile 
Verei, care stătea atârnată deasupra aragazului Calor 
ruginit. 

— E a ei? 

— Da. 

— E drăguță? 

— A fost ucisă. Cum a mers? 

Drept la subiect, ca de obicei. Ca să scape. Mereu la fel. 
Şi totuşi părea concentrat. În ochi avea puţin din vechea 
lui privire. Privirea care o afectase destul de tare, 
emoţional vorbind, când el era în cea mai bună formă. Cu 
foarte mult timp în urmă. 

— Profilurile corespund. 

— Serios? 


e 342 a 


— Firul de păr de pe clama aia de pe plajă vine de la 
aceeaşi femeie de la care ai şuviţa aia de păr pe care mi-ai 
dat-o. Cine e? 

— Jackie Berglund. 

— Acea Jackie Berglund? 

— Da. 

Marianne încă mai era măritată cu Stilton în 2005. Când 
el era responsabil de ancheta morţii lui Jill Engberg şi 
când, prin intermediul acesteia, se apropiase de 
angajatoarea ei, Jackie Berglund. Tom vorbise despre tot 
felul de ipoteze referitoare la Jackie. Discutaseră despre 
ele acasă, în bucătărie, în baie, în pat. Până când el 
avusese prima psihoză şi ajunsese într-un salon de 
psihiatrie. Psihoza nu avea nimic de-a face cu munca, deşi 
volumul mare de muncă îi deschisese parţial calea. 
Marianne ştia exact ce declanşase psihoza. Nimeni 
altcineva nu mai ştia, din câte cunoştea ea. Şi Marianne a 
suferit alături de el. Apoi i s-a luat cazul Jill. Şase luni mai 
târziu li se destrăma şi căsnicia. 

Nu peste noapte. Nu a fost o decizie luată în grabă. A 
fost rezultatul stării psihice a lui Tom. O ţinea la distanţă, 
o respingea. Intenţionat. Din ce în ce mai mult. Nu-şi dorea 
niciun ajutor din partea ei, nu voia ca ea să-l vadă, să-l 
atingă. În cele din urmă a obţinut ce-şi dorea. Marianne nu 
mai suporta, nu mai putea sprijini pe cineva care nu voia 
să fie sprijinit. 

Aşa că fiecare a luat-o pe drumul lui. 

Iar el a ajuns într-o rulotă. 

Şi în momentul ăla stătea acolo. 

— Deci asta înseamnă că Jackie Berglund probabil a fost 
pe plajă în aceeaşi seară în care a avut loc crima... zise 
Stilton, mai mult sau mai puţin pentru el. 

Lucru pe care ea îl negase în timpul interogării. 

Stilton savură acea informaţie destul de uimitoare. 

— Evident, zise Marianne. 

— Olivia, spuse Stilton cu calm. 

— Ea a pornit toată chestia asta? 

— Da. 


e 343 a 


— Şi ce facem acum? Cu concordanța profilurilor ADN? 

— Nu ştiu. 

— Nu prea poţi să lucrezi cu asta, nu? 

Şi de ce n-aş putea, se gândi el iniţial. Uşor agresiv. 
Până când văzu cum Marianne se uită la borcanul de 
unguent cu mâzga aia ciudată şi la câteva exemplare din 
Situation Stockholm de pe masă. Şi apoi din nou la el. 

— Nu, spuse el. Avem nevoie de ajutorul lui Mette. 

— Cum merge cu ea? 

— Bine. 

— Şi cu Mârten? 

— Bine. 

Şi iată-l din nou acolo, se gândi Marianne. Introvertit şi 
aproape tăcut. 

— Cum se face că ai venit aici, în Stockholm? întrebă 
Stilton. 

— Ţin o prelegere la sediul poliţiei. 

— Ah, corect. 

— Te-a lovit cineva? 

— Da. 

Stilton spera că Marianne nu căutase filmările de pe 
Trashkick. Probabilitatea ca ea să-i recunoască trupul 
deasupra Verei era considerabilă. Copulând. 

Nu voia ca ea să vadă aşa ceva, din cine ştie ce motiv. 

— Mulţumesc de ajutor, spuse el. 

— Cu plăcere. 

Se lăsă liniştea. Stilton se uită la Marianne, iar ea nu 
întoarse privirea. Era ceva infinit de trist în toată situaţia, 
amândoi simțeau asta. Ea ştia cine fusese el, iar el nu mai 
era acel om. Şi el ştia asta. 

Era altcineva acum. 

— Eşti extrem de frumoasă, Marianne, ştii asta. 

— Mulţumesc. 

— E totul OK cu tine? 

— Da. Şi cu tine? 

— Nu. A 

Nici nu trebuia să întrebe. Întinse o mână peste masa de 
plastic laminat şi o lăsă peste mâna lui Stilton, cu vene 


e 344 a 


proeminente. 

El o lăsă să stea acolo. 

x 

De îndată ce Marianne ieşi din rulotă, Stilton o sună pe 
Olivia. Mai întâi îi povesti despre telefonul lui Abbas dintre 
două zboruri şi primi o reacţie lungă şi justificată. 

— Adelita Rivera? 

— Da. 

— Din Mexic? 

— Da. 

— Şi Nils Wendt era tatăl copilului? 

— Din câte spune Abbas. O să aflăm mai multe când se 
întoarce. 

— Incredibil! Nu-i aşa? 

— Da. 

În multe privințe, se gândi Stilton. Apoi îi spuse despre 
concordanța profilurilor ADN găsită de Marianne. Şi 
căpătă o reacţie şi mai mare. 

— Al lui Jackie Berglund? 

— Da. 

Când înţelese puţin vestea, iar Olivia cea entuziasmată îi 
tot dădea înainte despre cum probabil au rezolvat tot cazul 
de pe plajă, Stilton se simţi obligat să-i spună că e posibil 
ca acea clamă de păr să fi căzut pe plajă cu totul altcândva 
decât în timpul crimei. Mai devreme în ziua respectivă, de 
pildă. Ove Gardman n-a văzut-o pe Jackie pierzând-o chiar 
atunci. Doar când a fost acolo şi a găsit-o. 

— Dar, Doamne, chiar trebuie să fii atât de negativist tot 
timpul? 

— Din contră, dacă vrei să fii un bun ofiţer de poliţie, 
atunci trebuie să înveţi să nu te bazezi niciodată pe o 
singură ipoteză dacă există alternative, fiindcă în instanţă 
asta poate să se întoarcă împotriva ta ca un bumerang. 

Stilton propuse să ia legătura cu Mette Olsâter. 

— De ce? 

— Pentru că niciunul dintre noi nu poate s-o interogheze 
pe Jackie. 

x 


e 345 » 


Mette se întâlni cu Stilton şi Olivia nu departe de 
intrarea în sediul central al poliţiei de pe Polhemsgatan. 
Avea agenda plină şi nu putea veni în oraş. Stilton 
acceptase cu reticenţă locul întâlnirii. Era mult prea 
aproape de clădiri şi oameni cu care împărțea un trecut 
rănit. 

Dar mingea era în terenul lui Mette. 

În multe privinţe. 

Era în mijlocul anchetei privind uciderea lui Wendt şi 
tocmai îl aştepta pe Abbas să aterizeze ca să pună mâna pe 
materialul pe care-l ţinea sub pulover. După cum se 
exprimase el. Când îi povestise ce s-a întâmplat în Costa 
Rica, o versiune puţin cosmetizată, ea îşi dăduse seama că 
materialul ar putea conţine soluţii importante pentru 
ancheta pe care o conducea. Mobilul crimei, poate. Şi, în 
cel mai bun caz, un ucigaş. 

Sau mai mulţi. 

Aşa că era puţin stresată. . 

Dar era şi o detectivă experimentată şi înţeleaptă. Işi 
dădu seama repede că potrivirea profilurilor ADN pe care 
o obţinuseră Stilton şi Olivia în cazul de pe plajă trebuie să 
fie extrem de problematică pentru Jackie Berglund. La fel 
de repede îşi dădu seama şi că cele două persoane care 
stăteau în faţa ei nu puteau să facă nimic în privinţa asta. 
O studentă şi o persoană fără adăpost. Sigur, nu orice 
bătrân fără adăpost, dar deocamdată nu cineva pe care să- 
l laşi singur într-o cameră oficială de interogatoriu într-o 
anchetă încă deschisă a unei crime. 

Şi un posibil făptaş. 

Aşa că avea să-şi aducă şi ea contribuţia. 

— Ne vedem aici peste patru ore. 


Mai întâi citi despre cazul de pe plajă, frunzărind 
dosarul. Apoi primi câteva informaţii suplimentare din 
Norvegia. După ce termină, alese o cameră de 
interogatoriu despre care ştia că se află la o distanţă 
sigură de întrebări inutile. Cu câteva seturi de uşi care i-ar 
fi permis lui Stilton să se furişeze în spatele ei fără să 


e 346 œ» 


atragă atenţia. 

Olivia trebuia să aştepte la Polhemsgatan. 

— Avem câteva fragmente din interogatoriile care au 
avut loc în 1987 cu dumneavoastră, în legătură cu crima 
de pe Nordkoster, zise Mette, pe un ton clar neutru. Aţi 
fost pe insulă la data crimei, corect? 

— Da. 

Jackie Berglund stătea faţă în faţă cu Mette. Lângă 
Mette stătea Stilton. Privirile lui Jackie şi Stilton se 
întâlniseră cu doar câteva clipe în urmă. Erau 
impenetrabile. El putea ghici probabil ce gândeşte ea. Dar 
ea habar nu avea ce gândeşte el. Purta un costum galben 
făcut pe comandă şi părul ei negru fusese prins într-un 
coc-banană rigid. 

— În două dintre acele interogatorii, cel din noaptea 
crimei şi cel din Stromstad de a doua zi, efectuate de 
Gunnar Wernemyr, aţi afirmat că nu aţi fost niciodată la 
golfuleţele din Hasslevikarna, locul unde a avut loc crima. 
Corect? 

— Da. Nu am fost niciodată acolo. 

— Aţi fost acolo mai devreme în ziua aia? 

— Nu. N-am pus niciodată piciorul acolo, eu stăteam pe 
un iaht de lux în golf, şi ştiţi asta, scrie în interogatoriile 
alea. 

Mette procedă calm şi metodic. Îi explică pe un ton de 
profesoară fostei escorte cu obrazul foarte gros că poliţia, 
cu ajutorul ADN-ului de pe o clamă de păr, îi poate dovedi 
prezenţa pe plaja unde a avut loc crima. 

— Ştim că aţi fost acolo. 

Se lăsă liniştea preţ de câteva clipe. Jackie era calculată 
şi bine mobilată la mansardă, şi îşi dădu seama că trebuie 
să-şi schimbe strategia. 

— Am făcut sex, zise ea. 

— Cine? 

— Eu şi unul dintre norvegieni am fost acolo şi am făcut 
sex, atunci probabil am pierdut clama. 

— Acum un minut aţi spus că nu aţi fost niciodată acolo. 
Aţi spus acelaşi lucru la două interogatorii din 1987. Acum 


e 347 » 


spuneţi deodată că aţi fost acolo? 

— Am fost acolo. 

— De ce aţi minţit? 

— Ca să nu fiu amestecată în crima aia. 

— Când aţi fost acolo ca să faceţi sex cu norvegianul? 

— Ziua. Sau poate spre seară, nu-mi mai amintesc, au 
trecut mai bine de douăzeci de ani! 

— Erau doi norvegieni pe iaht. Geir Andresen şi Petter 
Moen. Cu care dintre ei aţi făcut sex? 

— Cu Geir. 

— Şi el vă poate confirma spusele? 

— Da. 

— Din păcate e mort. Am verificat de curând. 

— Am înţeles. Atunci pur şi simplu trebuie să mă credeţi 
pe cuvânt. 

— Chiar aşa? 

Mette se uită la Jackie, prinsă cu câteva minciuni 
zdravene. Jackie arăta la fel de stresată pe cât se simţea. 

— Vreau un avocat, zise ea. 

— În cazul ăsta încheiem interogatoriul aici. 

Mette opri reportofonul. Jackie se ridică repede şi se 
îndreptă spre uşă. 

— Îl cunoaşteţi pe Bertil Magnuson? Directorul executiv 
al companiei MWM? zise Mette dintr-odată. 

— De ce să-l cunosc? 

— Avea o casă de vacanţă pe insula Nordkoster în 1987. 
Poate v-aţi întâlnit? 

Jackie părăsi încăperea fără să răspundă. 


Olivia umblase fără astâmpăr prin parcul Kronoberg. Se 
gândi că durează o veşnicie. Ce fac acolo? O s-o ia în 
custodie? Deodată se trezi gândindu-se la Eva Carlsen. Ar 
trebui să-i spună? Ea însăşi se agăţase de firul care ar fi 
dus la Jackie în mare parte datorită Evei. 

Îi telefonă. 

— Alo! Olivia Ronning la telefon! Ce mai faceţi? 

— Bine. Mi-au trecut durerile de cap. 

Eva scoase un mic hohot de râs. 


e 348 » 


— Tu cum te descurci? întrebă Eva. Cu Jackie Berglund? 

— Merge chiar grozav! Am făcut rost de nişte ADN care 
arată că a fost pe plaja de pe Nordkoster. În aceeaşi seară 
în care a avut loc crima! 

— Singură? 

— Nu, lucrez cu nişte detectivi acum! 

— Nu mai spune! Serios? 

— Da. O interoghează acum la Brigada Naţională de 
Criminalistică! 

— Serios? Doamne! Deci a fost pe plajă în seara aia? 

— Da. 

— E remarcabil. Şi acum poliţia a reluat ancheta? 

— Nu ştiu, nu oficial poate, deocamdată suntem în 
principal eu şi tipul care era responsabil de anchetă 
atunci, noi suntem. 

— Cine adică? 

— Tom Stilton. 

— OK, deci a reluat cazul? 

— Da. Cu reticență! 

Acum fu rândul Oliviei să râdă, şi chiar atunci o văzu pe 
Jackie Berglund ieşind pe uşa Brigăzii Naţionale de 
Criminalistică! 

— Eva, pot să te sun puţin mai târziu? 

— Da, te rog. La revedere! 

Olivia închise şi o văzu pe Jackie urcând într-un taxi. 
Exact când maşina demară, văzu că Jackie priveşte afară. 
Drept spre ea. Olivia îi întâlni privirea. Ucigaşă de motani, 
gândi ea, şi simţi cum tot corpul i se încordează. Apoi 
taxiul dispăru. 

Stilton ieşi pe aceeaşi uşă şi Olivia se duse în fugă la el. 

— Cum a fost? Ce-a zis? 

x 

Pe drum dinspre camera de interogatoriu, Mette fu 
oprită pe coridor de un comisar de poliție. Oskar Molin. 

— Jackie Berglund era tipa cu care ai fost înăuntru? 

— Cine a zis asta? 

— Forss a văzut-o intrând. 

— Şi te-a sunat pe tine? 


e 349 » 


— Da. Şi a spus că Tom Stilton s-a strecurat pe un 
coridor, a fost şi el înăuntru? 

— Da. 

— Când ai interogat-o pe Jackie Berglund? 

— Da. 

Oskar o privi pe Mette. Lucraseră de multe ori împreună 
şi îşi purtau unul altuia un respect profund. Din fericire 
pentru ea, se gândi Mette, fiindcă toată situaţia asta putea 
să pară cam dubioasă. 

— Despre ce a fost interogatoriul? Uciderea lui Nils 
Wendt? 

— Nu, a Adelitei Rivera. 

— Asta cine mai e? zise Oskar. 

— Femeia care a fost înecată pe insula Nordkoster în 
1987. 

— Lucrezi la cazul ăla? 

— Ajut. 

— Pe cine ajuţi? 

— E un subiect sensibil? Cu Jackie Berglund? zise Mette. 

— Nu? În ce sens? 

— Aşa s-ar fi zis în 2005, când Stilton s-a apropiat de ea. 

— De ce să fie sensibil? 

— Pentru că amândoi ştim cu ce se ocupă. Şi poate 
există ceva în registrul clienţilor care n-ar trebui să fie 
acolo? 

Oskar se uită la Mette. 

— Ce mai face Mârten? zise el. 

— Bine. Crezi că e în registru? 

— Nu se ştie niciodată. 

Amândoi zâmbiră. Un zâmbet cam forţat. 


Oskar Molin probabil n-ar fi zâmbit deloc dacă ar fi ştiut 
că Mette reuşise ce nu putuse Stilton să facă în 2005. 
Obţinuse un mandat de percheziţie pentru domiciliul lui 
Jackie Berglund. Poate nu în întregime după manual, dar 
Mette avea căile ei. 

Aşa că Lisa Hedqvist intră în apartamentul lui Jackie de 
pe Norr Mälarstrand în timp ce Jackie însăşi se afla în 


e 350 >» 


camera de interogatoriu. La urma urmei, era vorba de o 
crimă pentru care încă mai putea fi urmărit cineva. Printre 
altele, Lisa deschise computerul lui Jackie şi copie toate 
folderele pe un stick USB. 

Lui Oskar Molin nu i-ar fi plăcut asta. 


Umblase ore în şir prin Flemingsberg căutându-l pe 
Acke. Îi întrebase pe toţi băieţii pe care-i întâlnise dacă l- 
au văzut pe Acke Andersson. Nimeni nu-l văzuse. 

În momentul ăla stătea în camera lui Acke şi ţinea în 
mână o pereche de ghete de fotbal uzate. Se aşeză pe 
patul lui. Privirea i se fixase pe skateboardul rupt. Acke 
încercase să-l repare cu bandă adezivă maro. Îşi şterse din 
nou lacrimile. Plânsese mult timp acolo. Cu vreo oră în 
urmă Nurcă îi telefonase să-i spună că nu are nimic de 
raportat. Acke dispăruse. Ştia că i s-a întâmplat ceva, o 
simţea în tot corpul, ceva care avea de-a face cu luptele 
alea din cuşti. Îi văzuse în faţa ochilor toate vânătăile, 
toate rănile de pe corpul lui mic. De ce a făcut aşa ceva? 
Să se lupte în cuşti? El nu era aşa. Chiar deloc! Nu se 
bătea niciodată! Cine l-o fi păcălit să facă aşa ceva? Ovette 
strânse ghetele de fotbal în mâinile ei subţiri. Măcar de-ar 
veni înapoi, i-ar cumpăra nişte ghete noi. Imediat. Şi s-ar 
duce la parcul de distracţii Grona Lund. Măcar dacă... se 
întoarse şi luă telefonul mobil. 

Avea să sune la poliţie. 


Containerul de gunoi stătea în faţa unei clădiri de pe 
Diagnosvăgen. Înăuntru erau câteva saltele vechi şi pătate, 
o canapea de piele parţial arsă şi o grămadă de gunoaie 
dintr-o pivniţă golită. Fata care se uita peste marginea 
containerului zări o carcasă de DVD printre gunoaie. Poate 
că înăuntru e un disc? Cu ceva efort, reuşi să se caţăre 
peste marginea containerului şi să aterizeze pe canapea. 
Păşi cu atenţie până la carcasa de DVD. Poate e goală, 
poate e o adevărată comoară. În clipa în care se întinse să 
ridice cutia, văzu puţin dintr-un braţ ieşind dintre nişte 
perne de canapea. 


e 351 » 


Mai sus pe braţ fuseseră desenate literele PL, cu un cerc 
în jurul lor. 


e 352 + 


19 


Stilton stătea în faţa galeriei comerciale S6derhallarna 
şi vindea reviste. Nu mergea prea bine. Era cam epuizat. 
Noaptea trecută mersese aproape două ore în sus şi în jos 
pe scările de piatră. În cea mai mare parte a timpului se 
gândise la vizita lui Marianne în rulota Verei. În momentul 
ăla una dintre ele era moartă şi cealaltă avea o căsnicie 
fericită. Presupunea. Inainte să adoarmă în rulotă, se 
gândise la mâna lui Marianne peste a lui. Fusese doar un 
gest de compasiune? 

Probabil. 

Privi în sus spre cer şi văzu că se apropie nori 
întunecaţi. Dacă începea să toarne, nu avea de gând să mai 
rămână pe acolo. Işi strânse revistele în rucsac şi se 
îndepărtă. Mette tocmai îl sunase şi îi zisese că trebuie s-o 
lase pe Jackie Berglund la o parte deocamdată. Avea să ia 
legătura cu el dacă şi când era timpul pentru alte 
interogatorii. 

— Ai grijă doar, zisese ea. 

— Poftim? 

— Ştii cum e Berglund, acum că ştie cine e pe urmele ei. 

— OK. 

Stilton nu-i spusese lui Mette despre experienţa Oliviei 
din lift. Poate că îi spusese chiar Olivia? Sau era doar o 
avertizare generală? 

Când îşi părăsi postul de pe Medborgarplatsen îşi aminti 
de ipoteza lui. Cea pe care i-o descrisese lui Janne Klinga. 
Că poate îşi alegeau victimele acolo, în faţa mall-ului. 

Era prea obosit ca să se mai gândească la asta. 

Merse încet prin ultima bucată a pădurii. Era extenuat. 
Cu un oftat prelung, deschise uşa rulotei. Rulota care urma 
să fie mutată. Dar consiliul nu mai spusese nimic de când 
avusese loc crima, aşa că încă era acolo. 

În seara aceea nu avea să mai urce scările de piatră. 


Pădurea Ingenting nu e chiar o pădure, comparativ cu 
e 353 + 


întinderile uriaşe de codri din nord, dar e suficient de mare 
şi cu o mulţime de deschideri geologice după care se poate 
ascunde cu uşurinţă o persoană care vrea să se ascundă. 
Sau mai multe. În cazul ăla câteva siluete în haine închise 
la culoare. Erau complet ascunse de pădure. 

După o rulotă gri. d 


Stilton trase uşa. Tocmai când se întindea pe unul dintre 
paturi, îl sună Olivia şi vru să vorbească despre Jackie. 
Stilton era prea obosit. 

— Pur şi simplu trebuie să mă bag la somn, zise el. 

— Da, OK... Dar poţi măcar să laşi mobilul pornit, da? 

— De ce? 

— Pentru că... în caz că se întâmplă ceva. 

Oare Mette vorbise şi cu ea? se întrebă Stilton. 

— OK. O să-l ţin pornit. Ţinem legătura. 

Stilton închise, se prăbuşi la loc pe pat şi opri mobilul. 
Nu voia să mai fie deranjat. Interogatoriul cu Jackie din 
ajun făcuse ravagii. Şi faptul că fusese în clădirea aia în 
care îşi petrecuse atâţia ani de succes ca anchetator de 
crime îl afectase foarte tare. Deschisese o mulţime de răni 
vechi. Să fie nevoit să se furişeze înăuntru ca un şobolan 
ca să nu fie nevoit să-şi privească în ochi vreunul dintre 
foştii colegi. 

Aşa ceva durea. 

Simţea cât de vii erau încă toate rănile alea. Cele care 
apăruseră când fusese forţat să accepte că a fost dat la o 
parte din echipa cazului. Şters ca detectiv, mai mult sau 
mai puţin. OK, avusese o psihoză. Fusese o isterie 
anxioasă, avusese nevoie de tratament. Dar nu ăsta era 
miezul problemei. 

După părerea lui Stilton. 

După părerea lui, i se forţase mâna să plece din poliţie. 

Sigur, câţiva colegi îl susţinuseră, dar toate porcăriile 
care se spuseseră despre el pe la spate deveneau pe zi ce 
trecea mai urâte. Ştia cine aţâţa focul. lar într-o 
organizaţie în care lucrezi în strânsă legătură cu alţii nu 
durează mult până când se otrăveşte atmosfera. Un cuvânt 


e 354 a 


întunecat aici. O insinuare vagă dincolo. Oameni care 
întorc privirea, oameni care nu se apropie când te văd 
singur la o masă la cantină. In cele din urmă, eşti pur şi 
simplu nevoit să renunti. 

Dacă ai puţină mândrie. 

Stilton avea. 

Completase câteva căsuțe, avusese o scurtă discuţie cu 
şeful şi plecase. 

Apoi totul o luase la vale. 

În clipa aia lunecă într-o torpoare extenuată pe pat. 

Deodată, se auzi o bătaie în uşă. Stilton tresări. Altă 
bătaie. Stilton se ridică în coate. Să deschidă uşa? Incă o 
bătaie. Stilton înjură, se ridică din pat, făcu câţiva paşi 
până la uşă şi o deschise. 

— Bună seara. Numele meu e Sven Bomark, sunt de la 
Consiliul Solna. 

Bărbatul era trecut de patruzeci de ani, purta o haină 
maro şi o şapcă gri. 

— Pot intra? 

— De ce? 

— Să discutăm puţin despre rulotă. 

Stilton se întoarse lângă pat şi se aşeză. Bomark trase 
uşa şi o închise în urma lui. 

— Pot să mă aşez? 

Stilton încuviinţă din cap, iar Bomark se aşeză pe 
celălalt pat. 

— Dumneavoastră locuiţi aici acum? 

— Ce credeţi? 

Bomark schiţă un zâmbet. 

— Poate ştiţi că trebuie să mutăm rulota? 

— Când? 

— Mâine. 

Bomark vorbea cu calm şi pe un ton amabil. Stilton îi 
observă mâinile albe, nepătate, de om care trăieşte numai 
în interior. 

— Unde o duceti? 

— La o groapă de gunoi. 

— Ca să-i daţi foc? 


e 355 a 


— Probabil. Aveţi altundeva unde să locuiţi? 

— Nu. 

— Ştiţi că avem un hostel în... 

— Altceva? 

— Nu. 

Bomark rămase aşezat. Bărbaţii se priviră unul pe 
celălalt. 

— Îmi pare rău, zise Bomark şi se ridică. Pot să cumpăr 
unul? Arătă spre un teanc mic de Situation Stockholm care 
stătea pe masă. 

— Patruzeci de coroane. 

Bomark îşi scoase portofelul şi-i dădu o bancnotă de 50 
de coroane. 

— N-am rest, zise Stilton. 

— Nu contează. 

Bomark luă revista, deschise uşa şi dispăru afară. 

Stilton se lăsă pe spate pe pat. Nu avea energie să 
gândească. În următoarea zi aveau să se descotorosească 
de rulotă. Aveau să se descotorosească de el. De tot. Simţi 
cum se scufundă tot mai adânc. 


Cele două siluete aşteptară până când bărbatul cu şapcă 
gri dispăru. Apoi se furişară cu scândura în mână. Era o 
scândură groasă. Împreună o vârâră sub clanţă, în tăcere. 
Unul dintre ei puse apoi o piatră mare pe post de frână la 
celălalt capăt al scândurii. Apoi deşurubară repede capacul 
unei canistre mici pe care o aveau cu ei. 


Stilton se foi şi se răsuci în pat. Simţi în nas o uşoară 
senzaţie de înţepătură. Încă era într-o torpoare profundă, 
prea obosit ca să reacționeze. Senzaţia deveni mai 
apăsătoare, mirosul îşi croi drum tot mai adânc în 
subconştientul lui, iar prin creierul somnoros îi trecură 
fragmente violente de foc şi fum şi urlete de femei. 
Deodată se ridică în şezut. 

Apoi văzu flăcările. 

Flăcări înalte albastre-gălbui care lingeau rulota pe 
dinafară. Fum greu, acidic care începea să pătrundă 


e 356 » 


înăuntru. Stilton intră în panică. Cu un strigăt îngrozit, sări 
din pat şi se lovi la cap într-unul dintre dulapuri. Se 
prăbuşi pe podea, reuşi să se ridice din nou şi se izbi în 
uşă. Nu se deschise. 

Urlă şi se aruncă din nou în uşă. 

Nu se deschise. ji 


Puțin mai departe în pădure, siluetele întunecate stăteau 
şi se uitau la rulotă. Scândura groasă de sub clanţă 
funcţiona bine. Uşa era complet blocată. In plus, turnaseră 
benzină ca lumea în jurul rulotei. Focul mânca literalmente 
pereţii. 

O rulotă normală poate rezista destul de mult la foc, 
înainte ca plasticul să înceapă să se topească. O rulotă în 
starea aia se transformă într-un infern arzător cât ai zice 
peşte. 

„Cât ai zice peşte” era în clipa aia. 

Când toată rulota fu înghițită de flăcări violente, 
siluetele se întoarseră şi o rupseră la fugă. 

În pădure şi mai departe. 


Abbas el Fassi tocmai ieşea din avion. Pe coridorul de 
ieşire se făcuse puţină aglomeraţie, iar el mai era şi obosit. 
Incă îl mai durea locul în care fusese lovit în cap. Şi, peste 
toate astea, corpul lui tocmai suferise încă un zbor 
cumplit. 

Un atac foarte puternic de transpiraţie şi câteva goluri 
de aer neaşteptate deasupra Danemarcei îl forţaseră să 
scoată materialul de sub pulover şi să-l pună într-o pungă 
de plastic. O ducea în mână. O pungă albastră de plastic. 
Altfel nu avea bagaje nici în sensul ăla de zbor. 

Nu era un tip care să cumpere multe lucruri. 

Le dăduse cuţitele unor băieţei din Mal Pais. 

Pe coridorul din plexiglas dintre avion şi sala de sosiri, 
îşi scoase mobilul şi-l sună pe Stilton. Niciun răspuns. 

De îndată ce ajunse la capătul coridorului, fu întâmpinat 
de Lisa Hedqvist şi Bosse Thyrén. Ştia cine sunt. Împreună 
ieşiră în sala de sosiri. Lisa şi Abbas îşi scoaseră 


e 357 œ» 


telefoanele. Lisa o sună pe Mette şi spuse că totul e sub 
control. Se îndreptau spre ieşire. 

— Unde să mergem? 

Mette se gândi la asta preţ de câteva secunde. Se gândi 
că ar fi fost rezonabil ca Stilton să fie de faţă când Abbas o 
să prezinte materialul din Costa Rica. Privea cazul de pe 
plajă în cea mai mare măsură, înţelesese deja asta din 
scurtul telefon dat de Abbas între două avioane. Sediul 
poliţiei nu e o idee bună, se gândi ea. 

— Duceţi-l la apartamentul lui de pe Dalagatan. Ne 
vedem afară. 

Abbas vorbi la telefon cu Olivia. 

— Ştii unde e Stilton? 

— În rulotă? 

— Nu răspunde. 

— Serios? Dar e acolo, l-am sunat nu demult şi era acolo 
atunci. Părea foarte obosit, cred că urma să se culce. Dara 
zis că o să-şi ţină telefonul pornit. Poate că e prea obosit ca 
să răspundă? 

— OK. Ţinem legătura. 

Abbas ieşi în sala de sosiri cu Bosse şi Lisa de o parte şi 
de alta. Se duseră drept la ieşire. Niciunul dintre ei nu-l 
observă pe bărbatul care stătea lângă un perete şi se uita 
la crupierul de la Cazino Cosmopol care tocmai traversa 
holul. K. Sedovic îşi scoase telefonul. 

— E singur? întrebă Bertil Magnuson. 

— Nu. E cu un tip şiotipă. În civil. 

Bertil procesă informaţia. Erau oameni pe care-i 
cunoscuse în avion? Sau oameni cu care lucra? Erau oare 
poliţişti în civil? 

— Urmăreşte-i. 


Olivia stătea în bucătărie ţinând mobilul în mână. De ce 
nu răspunsese Stilton când îl sunase Abbas? li spusese că 
nu o să-şi oprească mobilul. Sigur ar fi răspuns când ar fi 
văzut că îl sună Abbas. Să-l fi oprit până la urmă? Incercă 
să-l sune pe Stilton. Niciun răspuns. Rămăsese fără credit? 
Dar chiar şi aşa ar fi trebuit să-l poată suna. Nu era tocmai 


e 358 + 


sigură cum funcţionează. 

Imaginaţia începu să-i lucreze. 

S-a întâmplat ceva? A fost bătut iar? Sau e nenorocita 
aia de Jackie Berglund? Stilton fusese în camera de 
interogatoriu. 

Sări în picioare. 

Când ieşi pe stradă era foarte supărată şi luă o decizie. 

Mustangul! 

Fugi până în parcarea rezidenţială şi se opri când ajunse 
la maşină. Avea sentimente foarte contradictorii. Nu mai 
stătuse în maşină din ziua aceea cu Elvis. Acum Elvis era 
mort şi maşina era neplăcută. lubise şi motanul şi maşina. 
Şi totul se schimbase. li luaseră nu doar maşina şi pe Elvis, 
ci şi o parte din tatăl ei. Dar era vorba de Stilton. Poate i s- 
a întâmplat ceva! Descuie uşa şi se scufundă pe scaun, la 
volan. Când vâri cheia în contact şi porni motorul, simţi 
cum tremură din tot corpul. Se forţă să bage maşina în 
viteză şi să demareze. d 


Exista o explicaţie naturală de ce Stilton nu răspunsese. 
Mobilul lui zăcea ca un cârnăcior răsucit de plastic în 
cenuşa a ceea ce fusese rulota Verei Larsson. 
Transformată într-o ruină neagră şi  fumegândă, 
înconjurată de maşini de pompieri ocupate să-şi înfăşoare 
furtunurile la loc. Aruncaseră apă peste ultimele rămăşiţe 
în flăcări şi se asiguraseră că nu se împrăştie nimic la 
pădurea din jur. Şi încercuiseră zona. Mai ales ca să ţină 
localnicii curioşi la o distanţă potrivită. 

Aceiaşi localnici curioşi care chiar în clipa aia remarcau 
în şoaptă că urâţenia aia de rulotă nu mai există. 

Olivia parcă maşina la o oarecare distanţă. Se duse în 
fugă la locul în care câţiva copaci fuseseră tăiaţi şi trebui 
să insiste ca să ajungă până la banda de împrejmuire. Dar 
apoi fu oprită. Câţiva poliţişti în uniformă care stăteau 
acolo o împiedicară să se apropie mai mult. 

În spatele lor stăteau doi anchetatori în civil: Rune Forss 
şi Janne Klinga. 

Tocmai sosiseră şi observaseră că locul uciderii Verei 


e 359 + 


Larsson nu mai există. 

— Nişte scandalagii puşi pe distracţie... zise Forss, 
făcându-l pe Klinga să se confrunte cu o dilemă. Dacă ar fi 
spus că Stilton s-a mutat în rulotă, ar fi trebuit să explice 
de unde ştie. Iar asta era ceva ce nu prea putea să explice. 

Nu lui Forss. 

— Dar poate s-a mutat altcineva înăuntru după ea, zise 
el. 

— Posibil, tehnicienii o să ne spună. Dacă a fost cineva 
aici când a ars, atunci nu mai rămâne mare lucru de 
interogat. Nu-i aşa? 

— Nu, dar sigur trebuie să... 

— E cineva în rulotă? 

Era Olivia care îşi făcuse loc şi se apropiase puţin mai 
mult. Forss se uită la ea. 

— Ar fi trebuit să fie? 

— Da. 

— De unde ştii? 

— Pentru că îl cunosc pe bărbatul care locuia aici. 

— Cine era? 

— Îl cheamă Tom Stilton. 

Klinga simţi imediat că a fost scutit de o problemă. 
Forss, în schimb, rămăsese fără cuvinte. Stilton? A locuit 
în rulota asta? A murit în incendiu? Forss se uită la 
rămăşiţele fumegânde. 

— Ştiţi dacă era acolo? 

Klinga o privi pe Olivia. Îşi aminti că se întâlniseră 
întâmplător în uşa rulotei cu câteva zile în urmă şi îşi dădu 
seama că îl cunoaşte pe Stilton. Ce să spună? 

— Nu ştim, tehnicienii trebuie să cerceteze rămăşiţele 
ca să vadă dacă... 

Olivia se întoarse dintr-odată şi fugi până la un copac. 
Acolo se prăbuşi pe pământ, complet zdrobită, şi începu să 
hiperventileze. Încercă să se convingă că Stilton nu fusese 
în rulotă. Nu exista niciun motiv pentru care ar fi trebuit 
să fie acolo. Chiar atunci. Când a început să ardă. g 

Se duse înapoi la maşină. Confuză, în stare de şoc. În 
urma ei, maşinile de pompieri se îndepărtau încet, iar 


< 360 » 


spectatorii curioşi plecau în diferite direcţii, sporovăind. 
Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, se gândi ea. Scoase 
telefonul mobil cu mâini tremurânde şi formă un număr. 
Mårten fu cel care răspunse. Bâlbâindu-se rău de tot, 
încercă să-i spună ce s-a întâmplat. 

— A murit în incendiu? 

— Nu ştiu! Nu se ştie. Mette este? 

— Nu. 

— Roag-o să mă sune! 

— Olivia, trebuie... 

Olivia termină apelul şi apoi îl sună pe Abbas. 


El răspunse dintr-o maşină de poliţie fără inscripţii, pe 
drum dinspre Arlanda. O maşină care abia se mişca în 
momentul respectiv. Un camion reuşise să piardă controlul 
şi să se izbească în cablurile de oţel care separau sensurile 
de mers şi provocase un ambuteiaj major în cealaltă 
direcţie. Direcția lor. Nu puteau trece de locul 
accidentului. Cozile se mişcau cu viteza melcului. 

La fel şi maşina care îi urmărea. 

Era cu doar câteva maşini în urma lor. 

Abbas închise. Oare Tom fusese în rulotă? Oare de-asta 
nu răspunsese? Abbas se uită pe fereastra maşinii, iar 
deasupra câmpurilor întinse şi verzi erau petice joase de 
ceaţă. Aşa eşti anunţat de un deces? se gândi el. 

Intr-un ambuteiaj? x 


Olivia merse acasă. Parcă maşina şi se duse încet până 
la intrarea în bloc. Abia mai putea gândi coerent. Sau să 
digere vestea. Nu înţelegea ce s-a întâmplat. Dar 
instinctele încă îi funcționau, mai mult sau mai puţin. Când 
tastă codul de la intrare şi împinse uşa, dădu dovadă de 
ceva precauţie. Văzuse privirea lui Jackie Berglund din 
taxiul din faţa sediului poliţiei. Şi văzuse rulota incendiată 
a Verei. Oare fusese răzbunarea lui Jackie pentru 
interogatoriu? 

În hol nu era nicio lumină aprinsă, dar ea ştia exact cât 
de departe e întrerupătorul. Putea să ajungă la el în timp 


e 361 - 


ce ţinea încă uşa deschisă cu piciorul. Întinse mâna spre 
întrerupător şi tresări dintr-odată. Văzuse ceva cu colţul 
ochiului. Urlă în aceeaşi clipă în care apăsă întrerupătorul. 
Lumina scăldă o siluetă cu o înfăţişare demnă de plâns, cu 
părul pârlit şi hainele arse şi ale cărei braţe sângerau din 
tot felul de răni. 

— Tom? 

Stilton se uită la ea şi tuşi. Violent. Olivia se repezi la el 
şi-l ajută să se ridice. Urcară încet scările şi intrară în 
apartament. Stilton se prăbuşi pe un scaun din bucătărie. 
Olivia îl sună pe Abbas. leşiseră din coadă şi se apropiau 
de Sveaplan. 

— E cu tine? întrebă Abbas. 

— Da. Poţi s-o suni tu pe Mette? Eu n-am reuşit să iau 
legătura cu ea. 

— OK. Unde stai? ŞI 

Olivia acoperi cu plasturi tăieturile şi zgârieturile 
sângerânde cât de bine putu. Deschise un geam ca să 
scoată duhoarea acră de fum şi încercă să-i ofere o cafea. 
Stilton nu rosti niciun cuvânt. O lăsă să continue. Încă 
avea şocul în corp. Ştia cât de la limită fusese. Dacă n-ar fi 
reuşit să spargă un geam din spate cu o butelie Calor, 
tehnicienii ar fi cules în momentul ăla rămăşiţele unui 
schelet contorsionat şi le-ar fi luat într-un sac negru. 

— Mulţumesc. 

Stilton luă cana de cafea cu mâini tremurânde. Panică? 
Intrase în panică. Deloc surprinzător, poate, se gândi el. 
Închis într-o rulotă în flăcări. Dar ştia că altceva îi 
declanşase panica. Îşi amintea atât de bine cuvintele 
mamei lui de pe patul de moarte. 

Olivia se aşeză în faţa lui. Stilton tuşi din nou. 

— Erai în rulotă? întrebă ea în cele din urmă. 

— Da. 

— Dar cum ai... 

— Las-o baltă. 

Din nou. Olivia începea să se obişnuiască. Când nu voia, 
nu voia şi pace. Încăpăţânat, ca să se exprime cu blândeţe. 


e 362 » 


Începea s-o înţeleagă pe Marianne Boglund. Stilton puse 
jos cana pe masă şi se lăsă pe spate. 

— Crezi că Jackie Berglund a fost capul răutăţilor? 
întrebă Olivia. 

— N-am idee. 

Ar putea fi ea, se gândi el. Sau ar putea fi nişte oameni 
cu totul diferiţi, care să-l fi urmărit pe drumul spre casă de 
la S6derhallarna. Dar asta nu era treaba Oliviei. Când o să 
aibă chef, o să-l sune pe Janne Klinga. Deocamdată lăsa 
cafeaua fierbinte să-i potolească respiraţia. O văzu pe 
Olivia uitându-se discret la el. E drăguță, se gândi el. Ceva 
ce nu-i trecuse prin minte până atunci. 

— Eşti în vreo relaţie cu cineva? întrebă Stilton dintr- 
odată. 

Olivia fu foarte surprinsă de întrebare. Stilton nu-şi 
arătase niciodată interesul faţă de viaţa ei privată. 

— Nu. 

— Nici eu. 

Stilton zâmbi. Olivia zâmbi şi ea. Deodată îi sună 
mobilul. Era Ulf Molin. Colegul ei de clasă de la facultate. 

— Alo? 

— Ce mai faci? întrebă el. 

— Bine. Ce vrei? 

— M-a sunat tata de curând, a auzit ceva despre tipul 
ăla, Tom Stilton, de care ai întrebat, mai ţii minte? 

— Da. 

Olivia se întoarse în timp ce răspunse. Stilton o urmări 
cu privirea. 

— Aparent e boschetar, zise Ulf. 

— Serios? 

— Ai dat de el? 

— Da. 

— Şi e boschetar? 

— Fără adăpost. 

— Ah, da? E vreo diferenţă? 

— Pot să te sun eu înapoi? Am pe cineva în vizită. 

— Da, bine. Da, te rog. Pa. 

Olivia închise. Stilton îşi dădu seama cine era subiectul 


< 363 + 


conversaţiei. Nu erau prea mulţi oameni fără adăpost în 
cercul ei de cunoştinţe. O privi, iar ea îl privi la rândul ei. 

Ceva din ochii lui Stilton îi aminti deodată de tatăl ei. 
Din fotografia pe care o văzuse la soţii Wernemyr din 
Stromstad. Cu Stilton şi Arne. 

— Cât de bine l-ai cunoscut pe tata? întrebă ea. 

Stilton lăsă privirea în jos. 

— Aţi lucrat mult timp împreună? 

— Câţiva ani. A fost un detectiv bun. 

Stilton ridică privirea, iar în clipa aia şi-o pironi drept în 
ochii Oliviei. 

— Pot să te întreb ceva? zise el. 

— Da. 

— De ce ai ales cazul de pe plajă pentru proiectul de la 
facultate? 

— Fiindcă tata a fost implicat în anchetă. 

— Doar atât? 

— Da. De ce întrebi? 

Stilton se gândi preţ de o clipă. Tocmai când era gata să 
deschidă gura, se auzi soneria. Olivia se ridică, se duse în 
hol şi deschise. Era Abbas. Avea o pungă albastră de 
plastic în mână. Olivia îl lăsă să intre şi se duse înaintea lui 
în bucătărie. Primul lucru care îi veni în minte fu 
dezordinea. La dracu', nu mai făcuse curat în apartament 
de-o veşnicie! 

Nu se gândise la asta când intrase cu Stilton. 

Cu Abbas era altceva. 

El păşi în bucătărie şi îl privi pe Stilton, care îl privi la 
rândul său. 

— Cum eşti? 

— Mă simt ca un căcat, zise Stilton. Mersi pentru Adelita 
Rivera. 

— Cu plăcere. 

— Ce-ai în pungă? 

— Materialul din Mal Pais, Mette vine şi ea. 


K. Sedovic, care primise ordine de pe Sveavägen să-l 
urmărească pe crupier de la Arlanda, vorbi scurt şi concis 


e 364 » 


la telefon. 

— Crupierul a intrat în bloc, ceilalţi doi stau afară. 

Stătea la o oarecare distanţă de clădirea Oliviei şi 
urmărea cealaltă maşină, care era drept în faţa intrării. 
Bosse 'Thyren şi Lisa Hedqvist stăteau în faţă. 

— Avea punga cu el când a intrat? întrebă Bertil. 

— Da. 

Bertil nu pricepea ce se petrece. Ce naiba punea la cale 
Abbas el Fassi? Un bloc de pe Skânegatan? Cine locuia 
acolo? Şi de ce ceilalţi doi aşteptau afară? Şi cine erau? 

O întrebare la care primi răspuns foarte curând. Când 
apăru Mette Olsăter. Parcă drept în faţa maşinii Lisei şi 
ieşi din maşină. Se duse la geamul coborât de pe partea 
şoferului. 

— Duceţi-vă înapoi la secţie. Chemaţi-i pe ceilalţi. Ţinem 
legătura. 

Mette dispăru în bloc. K. îl sună pe Bertil din nou şi-i 
spuse ce s-a întâmplat. 

— Cum arăta? întrebă Bertil. 

— Păr cărunt prins în coc. O femeie foarte masivă, zise 


K. 
X 

Bertil Magnuson lăsă telefonul în jos şi privi peste 
stradă, la cimitirul Adolf Fredrik. Îşi dădu seama imediat 
cine e femeia. Cea care intrase în bloc. Mette Olsäter. 
Inspectorul-şef care-l întrebase despre apelurile scurte ale 
lui Wendt şi care-i aruncase o privire foarte clară: minţi. 

Nu era deloc bine. 

Totul se dădea peste cap. 

— Pute a fum! zise Mette când intră în bucătărie. 

— Eu sunt, zise Stilton. 

— Eşti bine? 

— Da. 

Olivia se uită la Stilton. Bătut măr cu doar câteva zile în 
urmă, pe urmă incinerat pe jumătate. Şi spune că e bine. O 
fi doar jargon? Nu vrea să deconspire nimic? Sau e un mod 
de a îndrepta atenţia asupra altor lucruri? Departe de el? 
Probabil, fiindcă Mette păru mulţumită de răspuns. 


e 365 œ» 


Probabil îl cunoaşte mai bine, se gândi Olivia. 

Abbas goli conţinutul pungii de plastic pe masa din 
bucătărie. O casetă, un plic mic şi un dosar de plastic cu o 
hârtie înăuntru. Din fericire, Olivia avea patru scaune de 
bucătărie. Nu era sigură cât de bine avea să încapă Mette 
pe al ei. Toate erau puţin cam şubrede. 

Se lăsă greoi pe scaun. Olivia văzu cum picioarele lui se 
duc puţin în afară. Mette îşi puse o pereche de mănuşi 
subţiri de cauciuc şi luă caseta. 

— Am atins-o eu deja, zise Abbas. 

— Bun, deci ştim asta. 

Mette se întoarse către Olivia. 

— Ai un casetofon vechi? 

— Nu. 

— OK, o iau la BNC. 

Mette puse caseta înapoi în punga de plastic şi luă plicul 
care fusese în geanta de piele. Era un plic vechi, cu un 
timbru suedez vechi pe el. Înăuntru era o scrisoare. Scurtă 
şi bătută la maşină. Mette aruncă o privire scrisorii. 

— E în spaniolă. 

O tinu în faţa lui Abbas, care traduse cu voce tare. 

— „Dan! Imi pare rău, dar nu cred că suntem potriviţi 
unul pentru celălalt, iar acum am ocazia să încep o nouă 
viaţă. Nu mă mai întorc.” 

Mette ţinu scrisoarea sub lampa din bucătărie. Era 
semnată „Adelita”. 

— Pot să mă uit la plic? zise Stilton. 

Abbas îi dădu plicul peste masă, iar Stilton se uită la 
timbru. 

— E ştampilat cu cinci zile după ce Adelita a fost ucisă. 

— Atunci n-are cum să fi fost scrisă de ea, zise Mette. 

— Nu. 

Mette deschise dosarul de plastic şi scoase o foaie A4 
scrisă la calculator. 

— Asta pare să fi fost scrisă mai recent, e în suedeză. 

Mette începu să citească cu voce tare. 

— „in atenţia autorităţilor poliţieneşti din Suedia!” E 
datată 8 iunie 2011, cu patru zile înainte ca Wendt să vină 


< 366 » 


pe Nordkoster, zise ea şi continuă să citească. „Mai 
devreme în această seară am primit vizita unui suedez, 
aici, în Mal Pais. Numele lui este Ove Gardman şi mi-a 
povestit despre un eveniment care s-a petrecut pe insula 
Nordkoster din Suedia. O crimă. 1987. Ulterior am putut 
stabili că femeia care a fost ucisă era Adelita Rivera. O 
mexicancă pe care am iubit-o şi care era însărcinată cu 
copilul meu. Din cauza mai multor circumstanţe, mai ales 
economice, a călătorit în Suedia şi pe insula Nordkoster ca 
să-mi aducă nişte bani pe care eu nu-i puteam aduce în 
momentul respectiv. Nu s-a mai întors niciodată. Acum ştiu 
de ce, şi sunt destul de sigur cine a ordonat uciderea ei. O 
să mă duc în Suedia ca să văd dacă banii mei mai sunt pe 
insulă.” 

— Valiza goală, zise Olivia. 

— Ce valiză? întrebă Abbas cu voce tare. 

Olivia îi explică repede lui Abbas ce era cu valiza goală a 
lui Dan Nilsson. 

— Probabil o avea cu el ca să pună banii ascunşi 
înăuntru, zise ea. 

Mette continuă să citească. 

— „Dacă banii nu sunt acolo, atunci o să ştiu ce s-a 
întâmplat şi o să acţionez în consecinţă. Cu mine am o 
copie a casetei din această pungă. Vocile de pe casetă sunt 
a mea şi a lui Bertil Magnuson, directorul executiv al 
companiei MWM. Inregistrarea vorbeşte de la sine.” E 
semnată „Dan Nilsson/Nils Wendt”. 

Mette lăsă scrisoarea în jos. Dintr-odată i se 
prezentaseră dovezi substanţiale pentru caz. Mai presus 
de toate, pentru telefoanele scurte date de Wendt lui Bertil 
Magnuson. Probabil fuseseră despre banii lipsă. 

— Poate ar trebui să iei şi asta. 

Abbas îşi deschise haina şi scoase fotografia de la barul 
din Santa Teresa. Fotografia cu Nils Wendt şi Adelita 
Rivera. 

— Pot s-o văd? 

Olivia se întinse după fotografie. Stilton se aplecă spre 
ea. Amândoi se uitară la cuplul care se ţinea în braţe în 


e 367 œ» 


fotografie. Stilton reacţionă abia perceptibil. 

— Arată fericiţi, zise Olivia. 

— Da. 

— Şi acum sunt amândoi morţi. Ce trist... 

Olivia scutură puţin din cap şi dădu fotografia înapoi. 
Mette o luă şi se ridică. Fiindcă era singura dintre ei care 
era implicată oficial în ancheta crimei, nimeni nu protestă 
când luă punga albastră de plastic cu toate materialele 
înăuntru. În drum spre uşă, zări o jucărie de pisică pe 
pervaz. Singurul lucru pe care-l păstrase Olivia. 

— Ai pisică? întrebă ea. 

— Am avut... a dispărut. 

— Ce trist! 

Mette ieşi din bucătărie. 

leşi din bloc cu punga albastră în mână şi se duse la 
Volvoul ei negru, urcă, băgă în viteză şi se îndepărtă. La o 
oarecare distanţă în urma ei, o altă maşină porni în aceeaşi 
direcţie. A 


Bertil Magnuson stătea lângă fereastra din biroul lui. 
Luminile nu erau aprinse. Ținea în permanenţă legătura cu 
K. Sedovic. Bertil îşi derulă câteva scenarii în minte. 
Primul, şi cel mai disperat, era pur şi simplu să forțeze 
maşina lui Olsăter să iasă de pe şosea şi să facă rost de 
punga albastră de plastic folosind violenţa. Ceea ce 
însemna un atac în plină stradă, împotriva unui ofiţer 
senior de poliţie, şi presupunea riscuri considerabile. Al 
doilea era să vadă unde se duce. Poate se duce chiar 
acasă? Atunci ar putea să dea o spargere şi să pună mâna 
pe pungă. Cu mult mai puţine riscuri. Al treilea era să 
conducă drept la sediul poliţiei. 

Ceea ce ar fi fost dezastruos. 

Dar din păcate era scenariul cel mai probabil. 


În bucătăria Oliviei se lăsase o linişte pregnantă. 
Informaţiile care ajunseseră la ei erau uluitoare. Stilton 
abia putea să le cuprindă cu mintea. După toţi anii ăştia. În 
sfârşit, Olivia se uită la Abbas. 


< 368 » 


— Deci Nils Wendt era tatăl copilului Adelitei? 

— Da. 

— Ai mai aflat ceva despre ea? De la omul ăla, Bosques? 

— Da. 

Abbas îşi deschise din nou haina şi scoase un meniu de 
avion. 

— Am memorat ce a spus şi am scris totul în avion... 

Abbas începu să citească de pe meniul pe care-l avea în 
mână. 

— „Foarte frumoasă. Era din Playa del Carmen din 
Mexic. Era rudă cu un artist celebru. Işi petrecea timpul 
lucrând la”... 

Abbas tăcu. 

— La...? 

— Nu înţeleg ce am scris, au fost nişte turbulente... Staţi 
aşa! Tapiserii! „[esea tapiserii frumoase. Era foarte 
apreciată în Mal Pais. Îl iubea pe Dan Nilsson.” Cam atât. 

— Unde s-au cunoscut? 

— Cred că în Playa del Carmen, şi apoi s-au dus în Costa 
Rica să înceapă o viaţă nouă împreună. După cum s-a 
exprimat Bosques. 

— Şi asta era la jumătatea anilor optzeci? întrebă Olivia. 

— Da, şi apoi ea a rămas însărcinată. 

— Şi s-a dus pe Nordkoster şi a fost ucisă, spuse Stilton. 

— De cine? Şi de ce? zise Abbas. 

— De Bertil Magnuson, poate, zise Stilton. La urma 
urmei, Wendt a scris că era pe casetă, şi în plus, avea o 
casă de vacanţă pe Nordkoster. 

— O avea deja atunci? 

— Da, zise Olivia. 

Îşi aminti ce îi spusese Betty Nordeman. 

— Atunci teoria ta cu Jackie pică, zise Stilton. 

— De ce? Magnuson s-ar putea s-o cunoască pe Jackie. 
Ar putea să fie unul dintre clienţii ei. Poate ea îl cunoştea 
deja atunci? Poate sunt amestecați amândoi în treaba asta? 
Au fost trei oameni pe plajă. 

Stilton ridică din umeri. Nu mai putea face faţă altor 
discuţii despre Jackie Berglund. Olivia schimbă subiectul şi 


< 369 + 


se întoarse spre Abbas. 

— Tipii care au dat spargerea acasă la Wendt, ce s-a 
întâmplat cu ei? 

— Le-a părut rău. 

Stilton îi aruncă o privire lui Abbas. Nu ştia ce s-a 
întâmplat, dar presupuse că includea detalii care nu erau 
pentru urechile tinerei Ronning. Lucru de care Abbas era 
perfect conştient. 

— Dar sigur căutau chestiile alea pe care le-ai luat de la 
Bosques, nu? zise Olivia. 

— Probabil. 

— Şi apoi n-ai cum să nu te întrebi pentru cine lucrau. 
Trebuie să fi fost cineva din Suedia, corect? 

— Da. 

— Imediat o să zică iar Jackie Berglund. 

Dar Stilton schiţă un zâmbet când spuse asta. Acum 
avea suficient respect faţă de Olivia ca să lase jargonul la o 
parte. Se ridică şi se uită la Abbas. 

— E OK dacă... 

— Patul e deja făcut. 

— Mulţumesc. 

Un dialog din care Olivia interpretă că Stilton avea să-şi 
petreacă noaptea în apartamentul lui Abbas. 

Acum nu mai avea rulota la dispoziţie. 


Se dovedi că scenariul dezastruos, al treilea, fu cel care 
deveni realitate. Mette se duse cu punga albastră de 
plastic direct la BNC la sediul poliţiei şi dispăru înăuntru 
pe uşile de sticlă. K. Sedovic îi dădu raportul lui Bertil 
Magnuson. 

Preţ de câteva clipe, Bertil se întrebă dacă n-ar trebui să 
dispară. Să plece din ţară. Să facă şi el ca Nils Wendt. Dar 
renunţă la idee destul de repede. Nu avea să funcţioneze 
niciodată, ştia asta. 

Şi îşi dădu seama la ce se reduce totul. 

La o chestiune de timp. 


Parcă Jaguarul în faţa casei şi urcă direct pe terasă. Se 
e 370 œ» 


aşeză şi îşi aprinse o ţigară de foi. Noaptea de vară era 
plăcută, iar apa scânteia. De pe insuliţa Bockholmen 
auzeau voci care cântau. Linn era undeva în cartierul 
vecin, la ceea ce ea însăşi numea „o cină complet 
neinteresantă cu nişte tipe care îşi spun «Fustele din 
Stocksund»”. Un grup de gospodine părăsite care se 
dedicau actelor de caritate şi unor serate de lux la care 
fiecare venea cu câte ceva gătit. Linn nu avea aproape 
nimic în comun cu femeile alea. Decât poate adresa. Dar, 
de vreme ce Bertil spusese că o să aibă nişte şedinţe de 
afaceri şi poate o să vină târziu acasă, se duse la cină. 

La patru ace. 

Şi frumoasă. 

Şezând în continuare, Bertil se gândea la ea. La cum o 
să reacționeze. La ochii ei. La cum o să-l privească şi cum 
o să facă el faţă umilinţei. Şi apoi se gândi la motivul 
tuturor întâmplărilor. La oamenii de la Brigada Naţională 
de Criminalistică, oameni care chiar în clipa aia probabil 
stăteau şi ascultau o înregistrare în care el recunoştea clar 
că a fost implicat într-o crimă. Şi nu doar că a fost 
implicat, ci şi că a iniţiat-o. 

Bertil Magnuson. 

Dar avusese oare de ales? 

Intreaga existenţă a companiei fusese în joc! 

Aşa că alesese o cale diferită faţă de cea propusă de Nils 
Wendt. _ 

O cale catastrofal de greşită, se dovedi. În momentul ăla. 

Când se duse să ia sticla de whisky nedeschisă din bar, 
văzu în faţa ochilor fiecare titlu imaginabil de ziar şi auzi 
fiecare întrebare exaltată din partea jurnaliştilor din toată 
lumea. Şi ştiu că nu o să aibă vreun răspuns. 

Absolut niciunul. 

Era învinovăţit de crimă. 


Lumina slabă abia ajungea la braţul subţire şi alb care 
atârna puţin peste cuvertură. Literele care fuseseră scrise 
acolo, PL, aproape se şterseseră. Acke zăcea în pat, 
inconştient, anesteziat, cu tuburi care intrau şi ieşeau din 


e 371 œ» 


el. Ovette stătea pe un scaun lângă el şi plângea în tăcere. 
Plângea pentru tot ce mersese prost tot timpul de-a lungul 
vieţii. Nu putea nici măcar să aibă grijă de copilul ei. De 
micul Acke. În clipa aia el zăcea acolo şi avea dureri, iar ea 
nu putea face nimic în privinţa asta. Nu ştia nici măcar 
cum să-l consoleze. Nu ştia nimic. De ce se ajunsese la 
asta? Nu putea da vina pe Jackie pentru tot. La urma 
urmei, era liberă de contract şi îşi făcuse singură propriile 
alegeri. Dar cât de liberă era de fapt? La început, după ce 
fusese dată afară de la Red Velvet, primise nişte bani de la 
asistenţa socială. Nu primise ajutor de şomaj fiindcă nu 
plătise impozite în toţi anii aceia. Era în afara sistemului. 
Apoi se făcuse femeie de serviciu o vreme. Dar nu-i plăcea 
şi nici nu era prea pricepută. După câţiva ani, s-a întors la 
lucrul la care ştia că se pricepe. 

Vândutul sexului. 

Dar pe atunci era deja puţin mai în vârstă şi nu mai era 
la fel de atrăgătoare, nici măcar pe piaţa aia. In plus, nu 
voia să vină cu clienţii în apartament din cauza lui Acke. 
Aşa că alternativa a fost strada. 

Pe stradă. 

Pe banchetele din spate ale maşinilor, în grădini şi 
garaje. 

Jos de tot pe scara ierarhică. 

Se uită la Acke. La lumina slabă. Auzi fâşâitul slab din 
tuburi. Of, măcar de-ai avea un tată, se gândi ea. Un tată 
adevărat, ca amicii tăi. Un tată care să te ajute. Dar nu ai. 
Taică-tău nu ştie că exişti. 

Ovette înghiţi un nod mare din gât şi auzi cum scârţâie 
uşa din spatele ei. Se întoarse şi-l văzu pe Nurcă stând în 
prag cu o minge de fotbal în mână. Ovette se ridică şi se 
duse la el. 

— Hai să ieşim, şopti ea. 

Ovette îl scoase pe Nurcă pe coridor. Tânjea după o 
ţigară şi găsise o uşă de sticlă care dădea pe un balcon 
mic. Acolo îşi aprinse o ţigară şi se uită la minge. 

— Are autograful lui Zlatan. 

Nurcă îi arătă o semnătură care putea fi interpretată cu 


e 372 a 


un anumit grad de bunăvoință drept aparţinându-i lui 
Zlatan. Ovette zâmbi şi îl bătu pe Nurcă pe mână. 

— Mulţumesc că îţi pasă, nu mulţi sunt aşa, ştii cum e... 

Nurcă ştia. Aşa era. Dacă erai unde era Vettan, atunci 
trebuia să suprimi totul doar ca să poţi supravieţui. Nu 
prea avea cum să-ţi pese de alţii. E valabil şi pentru toţi cei 
din jurul ei. 

— Renunţ chiar acum, zise Ovette. 

— Renunţi? 

— La stradă. 

Nurcă se uită la ea şi văzu că vorbeşte serios. 

Chiar atunci, chiar acolo. 


La celălalt capăt al coridorului stăteau un medic şi doi 
poliţişti. Erau responsabili de ancheta CPA. Tehnicienii 
tocmai le spuseseră că între rămăşiţele rulotei nu era nicio 
urmă de vreun cadavru. Aşa că Stilton era în viaţă măcar, 
se gândi Forss. Primi vestea cu o oarecare uşurare, spre 
surprinderea lui. În momentul ăla voiau să stea de vorbă 
cu Acke Andersson. Stilton îi pomenise numele în legătură 
cu luptele în cuşti şi cu bătaia pe care o luase. Voiau să 
vadă dacă pot obţine vreun indiciu despre făptaşi. Ar putea 
să fie chiar aceiaşi oameni care o omorâseră pe Vera 
Larsson şi făcuseră filmările de pe Trashkick. 

— Nu cred că e în stare să vorbească, zise medicul. 

Nu era. Klinga se aşeză pe scaunul lui Ovette de lângă 
pat. Forss rămase în picioare în cealaltă parte. Acke zăcea 
pe pat cu ochii închişi. 

— Acke. 

Klinga încercă. Acke nu reacţionă. Forss aruncă o 
privire către medic şi arătă cu degetul spre marginea 
patului, iar medicul încuviinţă. Forss se aşeză cu grijă pe 
pat şi îl privi pe Acke. Nordicii bumbăciţi şi vagaboandele 
omorâte nu făceau parte dintre cei cu care ar putea 
empatiza, dar asta era altceva. Un băieţel. Bătut măr şi 
aruncat într-un container de gunoi. Forss îşi dădu seama 
că pusese o mână pe piciorul lui Acke peste cuvertură. 
Klinga se uită la mâna lui. 


373 a 


— Nenorociţii, zise Forss cu o voce scăzută, mai mult 
pentru sine. 

Forss şi Klinga se opriră în faţa uşii, traseră adânc aer în 
piept şi priviră în cealaltă direcţie. Spre un balcon cu o uşă 
de sticlă. Acolo Ovette stătea şi fuma. Şi se uita pe coridor. 
Forss reacţionă preţ de o fracțiune de secundă, ceva 
flutură pe lângă el. Apoi se întoarse şi porni în direcţia 
opusă. N 

Pentru Ovette nu era doar o fluturare. li urmări spatele 
cu privirea. Mult timp, până când dispăru. 

Ştia exact cine e. $ 


Între Abbas şi Stilton era destul de linişte. Pe tot drumul 
până pe Dalagatan şi până în apartament. Nu erau bărbaţi 
care să stea de vorbă. Nu unul cu altul, nu aşa. Amândoi 
erau oameni foarte înnodaţi, fiecare în laţul lui. Dar aveau 
un trecut comun şi aveau un prezent, iar echilibrul dintre 
ei fusese dificil. Abbas fusese cel care se ţinuse pe 
picioare, în timp ce Stilton se prăbuşise, iar rolurile 
fuseseră inversate. Nu era o transformare uşoară pentru 
niciunul dintre ei. Stilton recursese la măsuri extreme ca 
să-l evite pe Abbas. Unul dintre puţinii oameni în care avea 
încredere absolută. În condiţii normale. Când condiţiile s- 
au schimbat, în dezavantajul lui Stilton, nu a mai suportat 
să-l întâlnească pe Abbas. Ştia ce vede Abbas, iar pentru 
Stilton aşa ceva era degradant. 

Pentru Abbas nu era. 

Avea considerabil mai multe niveluri decât bănuia 
Stilton. La unul dintre acele niveluri era ancorată o 
solidaritate absolută. In cazul respectiv faţă de Stilton. 
Reuşise aproape constant să ţină sub observaţie situaţia lui 
Stilton prin mahalalele oraşului. De câteva ori, când Stilton 
se afla în cele mai negre perioade şi se gândea să se 
sinucidă, Abbas fusese acolo să-l prindă. Il dusese la cei 
care îl puteau ajuta cu îngrijirile corespunzătoare. Îl lăsase 
acolo şi plecase pe furiş. Ca să nu-l facă de ruşine pe 
Stilton. 

Iar Stilton era perfect conştient de asta. 


e 374 a 


Aşa că nu vorbeau prea mult. Ştiau. Stilton se lăsă pe 
unul dintre fotoliile de lemn ale lui Abbas. Abbas puse un 
CD cu muzică şi scoase un joc de table. 

— Ai chef? 

— Nu. 

Abbas încuviinţă şi puse jocul deoparte. Se aşeză pe 
fotoliul de lângă Stilton şi lăsă muzica să cuprindă totul. 
Ascultară mult timp notele delicate şi frumoase. Un singur 
pian, o violă, câteva strofe simple care se învolburau una 
în jurul alteia, se repetau, variau. Stilton se răsuci către 
Abbas. 

— Ce muzică e? 

— Spiegel im Spiegel. 

— Da? 

— Arvo Pärt. 

Stilton îi aruncă o privire lui Abbas. Chiar îi fusese dor 
de el. 

— Ai avut nevoie de cuțite în Costa Rica? întrebă el. 

— Da. 

Abbas se uită la mâinile lui fin sculptate. Stilton se 
îndreptă puţin pe fotoliu. 

— Ronny mi-a dat ieri o carte pentru tine. 

Stilton scoase cărţulia subţire de la anticar şi i-o dădu 
lui Abbas. O avusese în buzunarul de la spate în rulotă, 
ceea ce fusese un noroc, fiindcă paltonul îi fusese 
incinerat. 

— Mulţumesc, zise Abbas. Uau! 

— Ce e? A 

— E... O caut de o veşnicie. In cinstea prietenilor, 
tradusă de Hermelin. 

Stilton văzu cum Abbas atinge cu grijă coperţile moi ale 
cărţii, ca şi cum ar fi mângâiat o femeie adormită, şi apoi o 
deschide. 

— Ce e? întrebă Stilton. Despre ce e vorba? 

— Lumea sufistă... cea de după colț. 

Stilton îl privi pe Abbas. Când Abbas deschise gura să-i 
explice unui nepriceput că era vorba despre topirea sau 
înghețarea capacităţii de gândire, Nurcă îl sună pe mobil. 


e 375 a 


Nurcă o sunase pe Olivia. Voia să ia legătura cu Stilton şi 
primise numărul lui Abbas. 

— O clipă. 

Abbas îi dădu mobilul lui Stilton. Nurcă vorbi pe un ton 
scăzut. 

— Stau pe un coridor de spital. Acke a fost bătut rău. 

Stilton ratase vestea despre Acke. Avusese o mulţime de 
probleme de-ale lui în ultimele douăzeci şi patru de ore. 
Dar partea analitică a creierului îşi revenea iute. Făcu 
imediat legătura dintre bătaia administrată lui Acke şi 
incendierea rulotei Verei. Puştii Luptători. 

— Puştii Luptători? întrebă Abbas când Stilton îi dădu 
înapoi telefonul. 

Stilton îl mută repede pe Abbas din lumea de după colţ 
într-o lume mult mai concretă. Cu copii bătuţi şi persoane 
fără adăpost ucise şi rulote incendiate. Şi cu vânătoarea 
celor pe care presa îi numea „Ucigaşii cu Telefon cu 
Cameră”. 

— Dacă ai nevoie de ajutor, doar spune-mi. 

Cuţitarul schiţă un zâmbet. 


Bertil Magnuson nu zâmbea. Nu trecuse mult şi se 
ameţise destul de rău cu ajutorul whisky-ului. În starea aia 
încerca să-şi dea seama despre ce e vorba. Dar nu putea 
înţelege limpede. Nici ce urmărise Wendt, nici ce voise să 
spună cu „răzbunare”. Dar asta nu mai schimba mare 
lucru, din punctul lui de vedere. 

Din punctul lui de vedere, totul se terminase. 

De vreme ce era preşedintele Prietenilor Turnului 
Cedergren, o asociaţie care oferea sprijin economic pentru 
conservarea vechiului monument, îi fusese încredinţată o 
cheie de la turn. 

O cheie pe care cu puţin efort reuşi să o scoată dintr-o 
casetă frumoasă de sidef a lui Linn din biroul din hol. Apoi 
îşi deschise seiful privat. 


Mette Olsăter şi cercul ei restrâns stăteau în camera de 
anchetă de la BNC. O cameră în care în acea clipă ai fi 


e 376 » 


putut tăia aerul cu cuțitul. Două femei şi trei bărbaţi 
stăteau în jurul unui reportofon cu o înregistrare veche. O 
conversaţie veche. Era a treia oară când o ascultau. 

— Asta e vocea lui Magnuson. 

— Fără îndoială. 

— Cine e celălalt tip? 

— Nils Wendt, dacă e să ne luăm după scrisoarea lui. 

Mette se uită la panoul de pe perete. Fotografiile de la 
locul crimei de pe ţărmul de pe insula Kärsön. Fotografia 
cadavrului lui Nils Wendt. Hărțile din Costa Rica şi 
Nordkoster şi multe alte lucruri. 

— Deci acum ştim despre ce au fost telefoanele alea 
scurte date lui Magnuson. 

— Şantaj, probabil. 

— Cu ajutorul casetei. 

— İn care Magnuson recunoaşte că a comandat o crimă. 

— Întrebarea e ce a vrut Wendt, ce a vrut să obţină cu 
şantajul? 

— Bani? 

— Poate. Potrivit scrisorii pe care a scris-o în Mal Pais, 
urma să se ducă pe Nordkoster să caute banii pe care i-a 
ascuns acolo... 

— ...Şi, de vreme ce a plecat de pe insulă cu o valiză 
goală, atunci n-are cum să fi găsit banii, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Dar nu trebuie neapărat să fie vorba despre asta, zise 
Bosse Thyren, cel tânăr şi ager la minte. 

— Nu. 

— Putea să fie vorba despre un fel de răzbunare, la un 
alt nivel? 

— Şi numai Bertil Magnuson poate răspunde la 
întrebarea asta. 

Mette se ridică şi dădu ordin ca Bertil Magnuson să fie 
arestat imediat. 

x 


În Turnul Cedergren era foarte întuneric, linişte şi 
destul de sinistru pentru un om obişnuit. Sau pentru un om 
aflat într-o stare obişnuită. Bertil Magnuson nu era într-o 


e 377 » 


stare obişnuită. Avea o lanternă mică de buzunar în mână 
şi urca spre zonele superioare ale clădirii. Spre camera 
turnului. Camera din vârf de tot, cu pereţii goi de cărămidă 
şi doar câteva despicături mici care dădeau spre lumea 
exterioară. 

O lume care îi aparținuse până nu demult. 

Bărbatului care extrăsese minereu de tantalit şi oferise 
lumii electronice tantalul. Componenta exclusivă care 
reprezenta baza revoluţiei tehnice. 

Bertil Magnuson. 

În momentul ăla, asociat cu o crimă. 

Dar nu la asta se gândea Bertil în timp ce urca treptele 
înguste şi întortocheate de piatră cu ajutorul micii lanterne 
Maglite. Se sprijinea de pereţii de cărămidă când şi când, 
foarte beat. 

Se gândi iar la Linn. 

La ruşine. 

La faptul că ar fi nevoit s-o privească pe Linn în ochi şi 
să spună: 

„E adevărat. Fiecare cuvânt de pe caseta aia e 
adevărat.” 

Nu putea face asta. 

Când ajunse în sfârşit în camera turnului, era dincolo de 
orice senzaţii fizice. Era neplăcut de umed şi întuneric, iar 
asta nu-l deranja deloc. Pipăi peretele până la cea mai 
apropiată despicătură şi scoase pistolul gri din buzunar şi-l 
vâri în gură. Apoi se uită afară, în jos. 

Poate n-ar fi trebuit să facă asta. 

Departe, jos de tot, într-o linie dreaptă trasată din locul 
în care stătea Bertil lângă deschizătura din zid, o văzu pe 
Linn ieşind pe terasa mare. Rochia ei frumoasă. Părul ei, 
care îi curgea atât de frumos pe umeri. Braţul ei subţire, 
care se întinse şi ridică sticla de whisky aproape goală. Şi 
capul ei, care se întoarse uşor, într-un gest surprins, şi 
apoi privi în sus. 

La Turnul Cedergren. 

Şi astfel privirile li se întâlniră, dacă privirile se pot 
întâlni la o asemenea distanţă, într-o încercare de a ajunge 


e 378 + 


una la cealaltă. A 

Mette şi grupul ei sosiră în mare viteză la adresa lui 
Magnuson. leşiră cu toţii şi se apropiară de casa în care 
luminile erau aprinse. De vreme ce nu deschisese nimeni 
în ciuda faptului că sunaseră în mod repetat la uşă, se 
duseră prin spate şi urcară pe terasă. Uşa dinspre casă era 
larg deschisă. O sticlă goală de whisky zăcea pe terasă. 

Mette privi în jur. n 


Cât timp a stat acolo, nu ştia. Timpul era complet 
irelevant. Stătea cu capul însângerat al soțului ei în poală, 
pe rochia de culoarea cireşelor. O parte din țesutul lui 
cerebral se întinsese pe zidul de cărămidă din faţa ei. 

Primul şoc, cel care veni când auzi împuşcătura din turn 
şi văzu cum chipul lui Bertil dispare din deschizătura din 
perete, fusese cel care o împinsese să urce scările într-o 
stare de panică. 

Al doilea şoc, când urcase în camera turnului şi-l văzuse, 
şi acela se estompase puţin. In clipa aia parcă era 
găunoasă, într-o altă stare, lunecând încet în doliu. Soţul ei 
se împuşcase. Era mort. Cu degetele îi atinse grijulie părul 
scurt. Lacrimile îi cădeau pe sacoul lui închis la culoare. [i 
trase puţin de cămaşa albastră cu guler alb. Până la capăt, 
se gândi ea. Ridică capul şi se uită prin despicătură, în jos, 
spre casa lor. Maşini de poliţie pe alee? Străini pe terasă? 
Nu prea înţelegea ce făceau acolo toţi oamenii ăia în haine 
închise la culoare. Pe terasa lor. Văzu o femeie masivă care 
scoase un telefon mobil. Deodată mobilul lui Bertil sună în 
sacoul lui din poala ei. Băgă mâna în buzunar şi-l scoase. 
Un obiect straniu pe care-l ţinea în mână şi care suna. 
Apăsă butonul de răspuns, ascultă şi răspunse. 

— Suntem sus, în turn. 

Mette şi echipa ei ajunseră foarte repede în vârful 
turnului. Şi stabiliră cel puţin la fel de repede că Bertil 
Magnuson e mort şi soţia lui e într-o stare gravă de şoc. 
Sigur, era posibil ca Magnuson să fi fost împuşcat de soţia 
lui. Dar, având în vedere contextul, nu era tocmai plauzibil. 


e 379 œ» 


Nici având în vedere situaţia din turn. 

Era pur şi simplu tragic. 

Mette se uită la soţii Magnuson. Nu era genul care să se 
emoţioneze când venea vorba de crimă şi pedeapsă, iar 
compasiunea ei era în totalitate faţă de soţie. Faţă de 
Bertil Magnuson nu simţea nimic. 

Nu mai mult de o dezamăgire de-o clipă. 

In calitate de ofiţer de poliţie. 


Dar compasiunea ei faţă de Linn o făcu să-i explice. 
Puțin mai târziu, în casă. Linn primise nişte sedative şi îi 
rugase să-i spună ce s-a întâmplat. De ce erau acolo şi 
dacă asta avea vreo legătură cu moartea soţului ei. Aşa că 
Mette îi spuse o parte din poveste. Cât de blând fu în stare. 
Era de părere că adevărul e cel mai bun vindecător, chiar 
dacă e posibil să doară când îţi e servit. Linn nu avea să 
înţeleagă în totalitate despre ce e vorba, ar fi fost o 
aşteptare prea nerealistă. Nici Mette nu înţelegea pe 
deplin, încă. Şi totuşi exista un fel de explicaţie pentru 
sinuciderea soţului în acea înregistrare. 

Care era despre o crimă. 


e 380 œ» 


20 


Vestea sinuciderii lui Bertil Magnuson ajunse repede în 
presă. 

Mai ales online. 

Unul dintre oamenii care se grăbiră să comenteze fu 
Erik Granden. Într-un acces de furie, îşi scrise indignarea 
pe Twitter faţă de vânătoarea de vrăjitoare la care fusese 
supus Bertil Magnuson în ultimele săptămâni. Una dintre 
cele mai ruşinoase urmăriri ale unei persoane din istoria 
modernă a Suediei. Pentru a găsi un echivalent, trebuia să 
ajungă la infamul linşaj al nevinovatului nobil Axel von 
Fersen din Stockholm din 1810. „Cei care l-au vânat 
poartă pe umeri povara îngrozitoare a vinovăţiei! Au 
stârnit o sinucidere!” 

La o oră după izbucnirea de pe Twitter, îl sună comitetul 
executiv al partidului şi-l chemă la o întâlnire. 

— Acum? 

— Da. 

Granden avea sentimente contradictorii în timp ce se 
grăbea spre sediul central al partidului. Pe de o parte, 
avea sinuciderea înfiorătoare a lui Bertil şi era alături de 
Linn cu gândul. Trebuia să-şi amintească să-i dea un 
telefon. Pe de altă parte era destul de exaltat la gândul 
întâlnirii cu comitetul. Luă de-a gata că avea să fie despre 
viitoarea lui funcţie de top din Europa, altfel n-ar fi fost 
chemat atât de din scurt. Era uşor iritat că nu are timp să 
treacă pe la frizer înainte de întâlnire. 

Presa o să fie, desigur, acolo ca să relateze totul. 


Mette stătea în camera ei. Curând avea să treacă prin 
toate materialele împreună cu echipa. Sinuciderea lui 
Magnuson schimbase planul de bătaie. Complicase 
lucrurile. Urma să se discute mult despre conversaţia 
înregistrată, în timp ce niciunul dintre cei doi care vorbeau 
nu mai era în viaţă. Şansele de a dovedi cine l-a ucis pe 
Nils Wendt scăzuseră radical. 


e 381 >» 


Ucigaşul era probabil mort la rândul lui. 

Ce aveau ei erau probe circumstanţiale. „Dorinţe 
deşarte” ar spune presei un avocat al vedetelor. 

Aşa că pentru moment Mette lăsă cazul lui Wendt 
deoparte şi începu să studieze un set de foi tipărite după 
fişierele din computerul lui Jackie Berglund. Unul dintre 
ele conţinea un fel de index de catalog. Un registru cu 
clienţi. Cu un amestec de cumpărători de sex, cunoscuţi şi 
necunoscuţi. Dar unele dintre nume o făcură să 
reacționeze. 

Mai ales unul dintre ele. 


Grandén se aşeză la masa ovală. De obicei erau 
optsprezece oameni în comitet. În ziua aia se adunaseră 
într-un grup mai mic. li cunoştea bine pe toţi. Pe unii 
dintre ei îi ajutase chiar el să intre în politică, în timp ce cu 
alţii fusese forţat să se înţeleagă. 

Erau regulile jocului. Regulile politicii. 

Işi turnă puţină apă din carafa din faţa lui. Călduţă. 
Aştepta să ia altcineva iniţiativa. Cineva care nu mai 
venea. Aruncă o privire prin încăpere. 

Nimeni nu-l privea în ochi. 

— Un moment destul de istoric pentru noi, pentru noi 
toţi, nu doar pentru mine, zise el. 

Şi îşi supse uşor buza inferioară, cu gestul lui organic şi 
familiar. Grupul se uită la el. 

— Ce tragedie cu Magnuson! 

— Îngrozitor, zise Granden. Trebuie să luăm atitudine 
împotriva genului ăstuia de mentalitate mafiotă, care ar 
putea vătăma pe oricine. 

— Da. 

_ Bărbatul se aplecă spre un mic CD player de pe masă. 
Işi opri degetul chiar înainte să apese pe Play. 

— Am primit asta în urmă cu puţin timp. 

Bărbatul se uita drept la Granden, care îşi trecea 
degetele prin păr şi se întreba dacă o să se zbârlească şi o 
să arate prostesc, cum se întâmpla când avea vântul în 
faţă. 


e 382 + 


— Da, în regulă. 

Bărbatul apăsă pe butonul Play şi începu o conversaţie 
înregistrată. Granden recunoscu imediat vocile. Doi dintre 
cei trei muşchetari, el însuşi fiind al treilea. 


„Jan Nystrom a fost găsit mort în maşina lui, într-un 
lac.” 

„Da, am auzit.” 

„ŞI? 

„Ce pot să spun?” 

„Știu că eşti pregătit să mergi foarte departe, Bertil, 
dar crimă?” 

„Nu ne poate lega nimeni de ea.” 

„Dar noi ştim.” 

„Nu ştim nimic... dacă nu vrem să ştim. De ce eşti 
aşa de agitat?” 

„Pentru că un om nevinovat a fost ucis!” 

„Asta e interpretarea ta.” 

„Şi a ta care e?” 

„Am rezolvat o problemă.” 


Ajungând atât de departe în conversaţie, Granden 
începu să-şi dea seama că întâlnirea nu e despre 
trambulina lui spre o funcţie înaltă în Europa şi în poala lui 
Sarkozy şi a lui Merkel. Încercă să câştige timp. 

— O poţi da înapoi puţin? 

Bărbatul apăsă butoanele. Conversaţia începu din nou. 
Granden ascultă intens. 


„Asta e interpretarea ta.” 

„Şi a ta care e?” 

„Am rezolvat o problemă.” 

„Omorând un jurnalist?” 

„Punând capăt unei mulțimi de căcaturi incerte care 
se tot răspândesc pe seama noastră.” 

„Cine l-a omorât?” 

„Nu ştiu.” 

„Doar ai dat un telefon?” 


< 383 + 


„Da.“ 

„Alo, sunt Bertil Magnuson, vreau să mă scăpaţi de 
Jan Nyström.” 

„Mai mult sau mai puțin.” 

„Și apoi a fost ucis.” 

„A murit într-un accident de maşină.” 

„Cât te-a costat?” 

„Cincizeci de mii.” 

„Atâta costă o crimă în Zair?” 

„Da.“ 


Bărbatul opri CD playerul şi se uită la Granden, 
indiscutabil de calm. Dozatorul de apă bolborosea uşor în 
fundal. Cineva desena pe un carneţel. 

— Jurnalistul Jan Nyström a fost ucis în 23 august 1984 
în Zair. După cum tocmai am auzit, crima a fost instigată 
de Bertil Magnuson, directorul executiv al MWM. La data 
aia erai în consiliul de administraţie al companiei. 

— Corect. 

Îşi răsfrânse din nou buza inferioară. 

— Ce ştiai despre asta? 

— Despre crimă? 

— Da. 

— Nimic. Dar îmi amintesc că Nils Wendt m-a sunat 
după crimă şi mi-a spus că jurnalistul ăla venise la sediul 
lor din Kinshasa cu un raport foarte grav despre proiectul 
MWM de acolo şi a cerut un comentariu. 

— Şi l-a primit? 

— Magnuson şi Wendt i-au promis un comentariu a doua 
zi dimineaţă, dar el n-a mai sosit. 

— A fost ucis. 

— Aparent. 

Granden aruncă o privire CD playerului. 

— Wendt a mai spus ceva? întrebă bărbatul. 

— A susţinut dintr-odată că raportul jurnalistului conţine 
multe adevăruri şi că el s-a săturat de metodele lui 
Magnuson şi vrea să se retragă. 

— Din MWM? 


e 384 œ» 


— Da. Urma să părăsească societatea şi să dispară. „Să 
se dea la fund”, după cum s-a exprimat el. Dar mai întâi 
avea să facă rost de o asigurare de viaţă. 

Bărbatul arătă spre CD player. 

— A luat un reportofon ascuns cu el şi l-a făcut pe Bertil 
Magnuson să recunoască faptul că a comandat o crimă. 

— Aparent. 

Granden nu spuse nimic despre următorul telefon pe 
care-l primise. De la Bertil Magnuson, în ziua următoare. 
În care el îi spunea că Wendt a dispărut şi că aproape două 
milioane de dolari lipsesc dintr-un cont pentru „cheltuieli 
nespecificate”. Granden ştia că niciun contabil nu are 
habar de acel cont. Care era folosit pentru a cumpăra 
servicii de la persoane cu mai puţine scrupule atunci când 
se iveau probleme. 

lar Jan Nyström devenise în mod evident o astfel de 
problemă. 

— De unde aveţi înregistrarea? întrebă el. 

— De la Mette Olsăter de la Brigada Naţională de 
Criminalistică. E evident că a auzit despre contribuţia ta 
de pe Twitter de azi şi s-a gândit că ar trebui să avem 
oportunitatea de a o asculta şi de a discuta cu tine înainte 
să apară în presă. 

Granden dădu din cap. Se uită în jurul mesei, cu 
încetinitorul. Nimeni nu-l privea în ochi. In cele din urmă 
se ridică şi se uită la ei. 

— Sunt o povară? 

Ştia deja răspunsul. 

O funcţie politică înaltă în Europa? Putea să uite de aşa 
ceva, pătat cum era de legătura strânsă pe care o avea cu 
Bertil Magnuson. Atât în privat, cât şi într-o calitate 
oficială. În plus, fusese în consiliul de administraţie al 
MWM la data crimei. 

Plecă din sediul partidului cu paşi mari şi se duse în 
Centrul Vechi. Ştia că în momentul ăla cariera lui politică 
era distrusă. Curând aveau să-l fugărească şi pe el ogarii. 
Să-l vâneze. Pe el, care trăise atâta timp cu profilul lui 
înalt şi comentariile arogante pe Twitter. Aveau să-l 


e 385 » 


jupoaie de viu, ştia asta. 

Fără să se îndrepte neapărat undeva, rătăcea pe 
străduţele înguste. Adierea călduţă îi făcea părul să se 
zburlească. Mergea uşor aplecat înainte, îmbrăcat în 
costumul lui albastru elegant, singur, o sperietoare de ciori 
fantomatică. De o parte şi de alta, clădirile istorice se 
aplecau deasupra trupului înalt şi subţire. 

Zilele lui pe Twitter se terminaseră. 

Deodată se trezi în faţa unei frizerii de pe Köpmangatan, 
la frizerul lui. Intră şi făcu semn cu capul spre un scaun, 
unde frizerul masa nişte cremă în părul negru al unui 
bărbat care părea semiadormit. 

— Salut, Erik? N-ai programare, nu-i aşa? zise frizerul. 

— Nu, mă gândeam doar să împrumut un brici, am nişte 
fire pe gât de care vreau să scap. 

— Da, sigur... Poţi să-l foloseşti pe ăla. 

Frizerul arătă spre un raft mic de sticlă pe care stătea 
un brici bun şi vechi cu mâner maro de bachelită. Granden 
luă briciul şi se duse în toaleta din capătul frizeriei. Închise 
uşa după el. 

Unul pentru toţi. 

x 

Mette era în camera ei. Se uita la echipa ei. Cu toții erau 
acolo, concentrați. Sinuciderea din ajun fusese o surpriză 
neplăcută. 

Mette preluă controlul. 

— Sugerez să o luăm de la început. Teze şi ipoteze. 

Stătea în faţa camerei, lângă peretele cu panoul cel 
mare. Scrisoarea falsă a Adelitei fusese agăţată acolo, 
lângă „scrisoarea de explicaţie” a lui Wendt din Mal Pais. 
Sub ele, fotografia cu Wendt şi Adelita pe care Abbas o 
luase din barul din Santa Teresa. 

— Începem cu înregistrarea din 1984 în care Bertil 
Magnuson recunoaşte că a comandat uciderea jurnalistului 
Jan Nyström, zise Mette. De vreme ce Magnuson e mort, 
putem să lăsăm asta deoparte, fiindcă o să aibă 
repercusiuni la alte niveluri. Dar ştim că Wendt a plecat 
din Kinshasa imediat după crimă şi a dispărut. Fosta lui 


e 386 » 


iubită, care locuia cu el, l-a dat dispărut o săptămână mai 
târziu. 

— S-a dus direct în Costa Rica? 

— Nu, mai întâi a fost în Mexic, în Playa del Carmen, 
unde a cunoscut-o pe Adelita Rivera. Nu avem informaţii 
exacte legate de momentul în care a ajuns în Mal Pais, dar 
ştim că era acolo în 1987. 

— Acelaşi an în care Adelita a călătorit din Costa Rica 
până pe insula Nordkoster, zise Lisa Hedqvist. 

— Da. 

— Ca să aducă banii pe care Wendt îi ascunsese la casa 
de vacanţă pe care o avea acolo. 

— De ce nu i-a adus singur? 

— Nu ştim, zise Mette. În scrisoare scrie că nu putea. 

— Poate are de-a face cu Magnuson. Poate îi era frică de 
el? 

— Da. 

— De unde avea banii? întrebă Bosse. 

— Nici asta nu ştim. 

— Poate erau bani pe care-i furase din companie înainte 
să dispară? 

— E posibil, spuse Mette. 

— Şi în toţi anii ăştia, până să se întoarcă aici, a fost 
acolo tot timpul? In Mal Pais? 

— Probabil. Potrivit lui Ove Gardman, lucra drept ghid 
într-o rezervaţie naturală de acolo. 

— Şi a crezut că Adelita Rivera l-a păcălit şi i-a luat 
banii? 

— Posibil. A primit o scrisoare falsă de la ea în care îl 
părăseşte din senin, o scrisoare care a fost scrisă de unul 
dintre oamenii care au ucis-o pe Rivera pe insula 
Nordkoster în 1987. Cel mai probabil obiectiv al scrisorii 
ar fi să încerce să-l împiedice pe Wendt să cerceteze de ce 
nu s-a mai întors. 

— Făptaşii trebuie să-şi fi păstrat sângele rece, zise 
Bosse 'Thyren. 

— Da. Dar apoi Gardman soseşte în Mal Pais acum trei 
săptămâni şi îi povesteşte despre crima la care a fost 


e 387 œ» 


martor în copilărie, iar de pe internet Wendt îşi dă seama 
că Adelita Rivera fusese femeia ucisă, şi vine în Suedia. 

— Şi acum am ajuns în prezent. 

— Exact, şi acum ne-am făcut o idee destul de clară 
despre mişcările lui Wendt. Ştim că n-a găsit niciun ban pe 
insula Nordkoster, ştim că avea cu el înregistrarea din 
Kinshasa din 1984, şi putem presupune că i-a pus câteva 
bucăţi din înregistrare lui Magnuson în apelurile alea 
scurte pentru care avem dovezi. 

— Intrebarea e ce urmărea. 

— Poate avea legătură cu uciderea lui Rivera? 

— O fi crezut că Magnuson a fost implicat? 

— Da? 

— Poate putem să verificăm cu asta? 

Lisa Hedqvist arătă spre panou, la plicul vechi. 

— Scrisoarea e semnată „Adelita” şi a fost pusă la poştă 
cu cinci zile după ce a fost ucisă, corect? 

— Da. 

— Ar trebui să putem face rost de o mostră ADN de pe 
ea, de pe timbru, nu credeţi? Şi s-o comparăm cu a lui 
Magnuson. Saliva merge şi după douăzeci şi trei de ani, 
nu? 

— Da. 

Lisa se duse la panou, desprinse plicul şi ieşi din 
încăpere. 

— Cât aşteptăm rezultatele, putem observa totuşi că 
apelurile lui Wendt trebuie să fi pus o presiune enormă pe 
Magnuson, de vreme ce pe casetă recunoaşte că a 
comandat o crimă. A unui jurnalist, zise Mette. 
Consecințele publicării discuţiei trebuie să-i fi fost foarte 
clare. 

— Aşa că a încercat să facă rost de casetă omorându-l pe 
Wendt? 

— Păi, cred că e un motiv destul de probabil. 

— Dar Wendt avea o copie a casetei în Costa Rica. 

— Magnuson ştia asta? 

— Nu putem fi siguri, dar putem bănui că Wendt a 
menţionat asta ca un fel de asigurare de viaţă. La urma 


< 388 + 


urmei, ştia de ce e în stare Magnuson. 

— Aşa că Magnuson a încercat să dea de casetă în Mal 
Pais, corect? Abbas el Fassi a fost atacat în casa lui Wendt. 

— Da, răspunse Mette. Nu ştim cu certitudine că atacul 
a fost la iniţiativa lui Magnuson, dar pare foarte probabil. 

— Şi dacă e aşa, atunci trebuie să-şi fi dat seama că a 
dat-o în bară şi că înregistrarea cu conversaţia o să ajungă 
curând în Suedia. La noi. 

— Şi apoi s-a împuşcat. 

— Ceea ce înseamnă că nu o să obţinem niciodată o 
mărturisire legată de uciderea lui Nils Wendt. Dacă el a 
fost în spatele ei. 

— Nu. 

— Şi nici pentru uciderea Adelitei Rivera. 

— Nu. 

Conversaţia se opri. Se treziră într-o fundătură. Nu 
aveau dovezi tehnice cu care să-l lege pe Magnuson de 
uciderea lui Wendt. Nu aveau decât probe circumstanţiale, 
un posibil motiv şi o anchetă veche care era de fapt 
închisă. 

Asta dacă nu Magnuson fusese cel care linsese timbrul. 


Stilton bănuia că îl urmăriseră. De la mall-ul 
Soderhallarna şi până la rulota căreia apoi îi dăduseră foc. 
Bănuia şi că fuseseră aceiaşi tipi care l-au bătut pe Acke. 
Poate văzuseră când el şi Nurcă se întâlniseră cu Acke în 
Flemingsberg. În plus, bănuia şi că tipii respectivi credeau 
că a murit în incendiu. Dacă ar fi dat din nou cu ochii de el, 
s-ar fi complicat lucrurile. 

Intrase în birourile redacţiei pe drum şi cumpărase un 
teanc de reviste. Toată lumea îl întrebase despre rulotă. 
Primise câteva îmbrăţişări calde. 

În momentul ăla stătea din nou lângă S6derhallarna şi 
vindea Situation Stockholm. 

Era foarte alert. 

Pentru toţi cumpărătorii care intrau sau ieşeau arăta la 
fel ca de obicei. Ca un om fără adăpost care vindea revista. 
Care stătea unde stătuse de mai multe ori în ultimul timp. 


e 389 œ» 


Habar nu aveau. 
Când începu să plouă tare şi începură să se audă tunete, 
Stilton plecă. 


Norii de furtună întunecaseră cerul şi deasupra 
acoperişurilor caselor se vedeau fulgere. Liam şi Isse erau 
deja fleaşcă înainte să ajungă la parcul Lilla Blecktorp. 
Nici nu mai trebuia să se furişeze printre copacii de sub 
Ringvägen. Odată ajunşi în parc, aveau o mulţime de 
tufişuri şi copaci după care să se ascundă. Purtau hanorac 
cu glugă, închis la culoare. 

— Acolo. 

Isse şopti şi arătă cu degetul spre o bancă din 
apropierea unui copac cu un trunchi deosebit de gros. O 
siluetă înaltă şi slabă stătea pe bancă, uşor aplecată 
înainte. Ploaia îi stropea corpul. Avea o doză de bere într-o 
mână. 

— El e, în pula mea! _ A 

Liam şi Isse se uitară unul la altul. Încă erau uluiţi. Il 
zăriseră pe Stilton în faţa mallului Soderhallarna şi nu le 
venise să-şi creadă ochilor. Cum naiba supravieţuise 
nenorocitul incendiului din rulotă? Isse scoase o bâtă 
scurtă de baseball. Abia se vedea în lumina slabă. Liam se 
uită la ea. Ştia de ce e în stare Isse când e stârnit. Se 
apropiară mai mult, atenţi, şi se uitară în jur. Parcul era, 
desigur, pustiu. Niciun om normal la cap nu era afară pe o 
vremea ca aia. 

Decât prăpăditul de pe bancă. 

Stilton stătea acolo, cu gândurile aiurea. Când stătea 
singur aşa, într-un astfel de cadru, îşi aducea aminte de 
Vera. De glasul ei. Şi de acea singură dată când s-au culcat 
împreună, înainte să fie omorâtă în bătaie. Era ceva 
disperat în amintirea aia. 

Apoi îi zări cu colţul ochiului. 

Aproape ajunseseră la bancă. Şi unul dintre ei avea o 
bâtă de baseball în mână. 

Nişte laşi, se gândi el. Doi la unu. Şi chiar şi aşa aveau 
nevoie de o bâtă. În clipa aia îşi dori să fi început 


e 390 œ» 


antrenamentele de urcat scările cu şase ani mai devreme. 
Sau ca acei şase ani să nu fi existat. Dar existaseră. Fizic 
vorbind, încă era doar o umbră a bărbatului care fusese. 

Ridică privirea. 

— Salut, zise el. Vreţi o gură? 

Stilton ridică doza de bere. Isse flutură uşor bâta de 
baseball şi lovi doza perfect. Zbură prin aer şi Stilton privi 
cum aterizează câţiva metri mai departe. 

— Drept la ţintă, zise el şi zâmbi. Poate ar trebui să... 

— Gura! 

— Scuze. 

— Ţi-am dat foc la rulotă, în pula mea. Ce mai cauţi aici? 

— Beau o bere. 

— Cretinul dracului! Nu înţelegi? Vrei să-ţi belim mutra? 

— Cum aţi făcut cu Vera? 

— Care Vera, în pula mea? Aşa o chema pe curva aia din 
rulotă? Era curva ta? 

Isse izbucni în râs şi se uită la Liam. 

— Auzi, mă? Cică pe curva lui am făcut-o praf! 

Liam schiţă un zâmbet şi-şi scoase telefonul. Stilton văzu 
cum porneşte camera. Ştia ce urmează. Nu prea era sigur 
cum să reacționeze. 

Să se ia de ei, se gândi el. 

— Sunteţi nişte căcaţi făcuţi grămadă, ştiţi asta? zise el 
deodată. 

Isse se holbă la Stilton. Nu-i venea să creadă ce auzise. 
Cum dracului îndrăznea beţivul ăla? Liam îi aruncă o 
privire lui Isse. Mai avea puţin să-i sară ţandăra. 

— Ar trebui să fiţi închişi pe viaţă şi să mâncaţi numai 
căcat putrezit de pisică. 

Arcul fu eliberat. Cu un muget, Isse ridică bâta de 
baseball cu mult în spatele umărului şi apoi începu o 
lovitură violentă. Drept spre capul lui Stilton. 

Lovitura nu ajunse până la capăt. Nu ajunse nici măcar 
până la jumătate. Înainte să ajungă atât de departe, Isse 
primi un cuţit lung drept în partea superioară a braţului. 
Nu văzu de unde venise, iar Liam nu văzu nici celălalt 
cuţit. Dar simţi cum îi trece drept prin palmă şi-i face 


< 391 » 


mobilul să zboare cu boltă peste bancă. 

Stilton se ridică imediat în picioare şi apucă bâta de 
baseball. Isse era ghemuit şi urla şi se holba la cuțitul 
înfipt adânc în braţ. Ploaia îi biciuia faţa. Stilton începu să 
hiperventileze şi simţi cum moartea îngrozitoare a Verei 
începe să-i controleze bâta de lemn. O ţinea într-o parte, la 
acelaşi nivel cu capul lui Isse. Avea creierul negru. Apucă 
bâta cu amândouă mâinile şi era gata să dea o lovitură cu 
toată greutatea corpului său, ţintind fix gâtul lui Isse. 

— Tom! 

Strigătul îi străpunse creierul negru, ajungând suficient 
de adânc cât să oprească mişcarea preţ de o clipă. Stilton 
se răsuci. Abbas venea dinspre copacul gros. 

— Las-o jos, zise el. 

Stilton se uită lung la Abbas. 

— Tom. 

Stilton cobori uşor bâta de baseball. Deodată văzu că 
Liam încearcă să fugă. Făcu doi paşi rapizi şi ţinti o 
lovitură drept peste dosul genunchiului lui Liam. Liam 
căzu grămadă. Abbas ajunse lângă Stilton şi puse mâna pe 
bâtă. 

— Există moduri mai bune, zise el. 

Stilton se potoli preţ de câteva clipe. Se uită la Abbas şi 
încercă să-şi controleze respiraţia. După încă nişte 
secunde dădu drumul bâtei. Abbas o aruncă departe, în 
tufişuri. Stilton lăsă privirea în pământ. Îşi dădu seama cât 
de aproape fusese. Degradarea din adăpostul din stâncă şi 
toate celelalte căcaturi aproape îl făcuseră să depăşească 
orice limită posibilă. 

— Poţi să mă ajuţi puţin? 

Stilton se întoarse. Abbas scoase cuțitul din bicepsul lui 
Isse şi-l urcă pe banca făcută fleaşcă. Stilton îl trase pe 
Liam cel îngrozit de pe jos şi-l aruncă pe bancă lângă Isse. 

— Acum ce facem? întrebă Abbas. 

— [i dezbrăcăm. 

Stilton trebui s-o facă singur. Abbas se duse într-o parte 
şi şterse sângele de pe cuțite. Tinerii de pe bancă se uitau 
fix la el, cuprinşi de teroare. 


e 392 + 


— Ridicaţi-vă! 

Stilton îl smulse pe Isse de pe bancă. Liam se ridică 
singur. Stilton le smulse hainele de pe ei cât de repede fu 
în stare. Când băieţii erau complet dezbrăcaţi, îi împinse la 
loc pe bancă. Abbas stătea în faţa lor cu mobilul în mână. 
Porni camera şi ţinu mâna protector deasupra ei, ca s-o 
apere de ploaie. 

— Bun, zise el. Hai să stăm puţin de vorbă. 


SMS-ul pe care tocmai îl primise Janne Klinga era scurt, 
dar foarte dramatic: „Criminalii cu telefoanele mobile stau 
pe o bancă din parcul Lilla Blecktorn. Mărturisirea lor e pe 
Trashkick.” 

Nu recunoscu numărul. 

Klinga, care bănuia poate destul de corect cine trimisese 
SMS-ul, ajunse în parc cât de repede îl purtară acolo roţile 
maşinii. Împreună cu trei ofiţeri. Găsiră doi tineri goi, uzi 
fleaşcă, legaţi de o bancă de lemn. Stâlciţi în bătaie. 


O oră mai târziu, stătea cu şeful lui, Rune Forss, şi tot 
grupul CPA într-o încăpere din sediul central al poliţiei. În 
timp ce Klinga umbla pe net să găsească site-ul Trashkick, 
aproape putea mirosi aşteptarea din cameră. Acolo găsi un 
videoclip filmat cu telefonul mobil, abia postat, care arăta 
doi tineri ce stăteau goi pe o bancă dintr-un parc, 
povestind cu priviri îngrozite cum au omorât o hoaşcă 
dintr-o rulotă şi un tip dintr-un parc din apropierea 
docurilor Vărta şi cum au incendiat rulota respectivă puţin 
mai târziu şi au săvârşit şi alte activităţi violente 
îndreptate împotriva persoanelor fără adăpost. 

Povestite destul de detaliat. 

Rune Forss se ridică în picioare dintr-odată. Era furios. 
În parte fiindcă îi fuseseră serviţi cei doi tipi pe care 
încercase şi el să-i găsească. În parte fiindcă oamenii care 
filmaseră şi care avuseseră în mod evident iniţiativa nu 
puteau fi identificaţi. 

Şi, poate mai presus de toate, fiindcă tatuajele tinerilor 
se vedeau foarte clar: literele PL, înconjurate de un cerc. 


<e 393 + 


Exact cum spusese Stilton. 


Mai întâi se duse acasă la Ronny Redlos şi-i spuse că îi 
pare rău că paltonul negru a fost incinerat. Primi o altă 
carte pe care s-o ia cu el. Apoi îl căută pe Arvo Pärt, care 
era într-un sac de dormit sub o bancă din parcul Fatbur, 
aproape de gara Sâdra. Pärt era la fel de murat ca sacul de 
dormit. După încă o oră o găsiră pe Muriel cu doar câteva 
clipe înainte ca ea să se injecteze cu o rachetă de evadare 
într-o parcare de biciclete. 

În momentul ăla stăteau toţi trei într-o cameră de la 
Halt, o clinică medicală aproape de Mariatorget. 

— Puteţi intra acum. 

Toţi trei se duseră spre salonul pe care îl indicase 
asistenta. Uşa era deschisă şi Benseman zăcea pe patul de 
lângă perete. Era un om distrus, fizic vorbind, dar cel puţin 
era în viaţă. Primise o cameră acolo, la clinică. De fapt era 
împotriva regulilor, dar e greu să trimiţi un convalescent 
fără adăpost, bătut măr, „acasă”, într-o ghenă de gunoi. 

— l-am prins, zise Stilton. 

— Mulţam, Jelle, spuse Benseman. 

Muriel luă mâna lui Benseman. Pärt îşi şterse ochii. 
Lacrimile îi veneau uşor. Stilton îi dădu o carte lui 
Benseman. 

— Am trecut pe la Ronny Redlăs în drum spre tine, şi m- 
a rugat să-ţi dau asta. 

Benseman luă cartea şi zâmbi. Era un volum de Akbar 
del Piombo. O descriere pornografică şi complet maniacală 
a unor măicuţe şi a unor bărbaţi excitaţi. 

— Ce carte e? întrebă Muriel. 

— Una dintre alea pe care anumiţi scriitori bărbaţi 
trebuie să le scrie la un moment dat în viaţă ca să scape de 
ce nu pot să scrie sub numele lor. Akbar del Piombo e un 
pseudonim al lui William S. Burroughs. 

Nimeni din jurul patului nu ştia cine e vreunul dintre 
acei autori, dar atâta timp cât Benseman era mulţumit, şi 
ei erau mulţumiţi. ZA 


e 394 » 


Mette stătea lângă tabla din camera de anchetă. Unii 
dintre membrii echipei îşi strângeau hârtiile. Ancheta 
morţii lui Nils Wendt ajunsese într-un punct mort. Lisa 
Hedqvist veni la ea. 

— La ce te gândeşti? 

Mette se uita la fotografiile cu cadavrul lui Nils Wendt. 
Corpul gol. Semnul din naştere mare şi distinctiv de pe 
coapsa lui stângă. 

— E ceva la semnul ăla de pe coapsa lui... 

Desprinse fotografia de pe tablă. 


Olivia îşi petrecuse ziua rezolvând câteva chestiuni 
practice. Făcut curat, aspirat. Şi stat de vorbă cu Lenni, 
care urma să se ducă la festivalul Peace & Love fără Jakob. 

— De ce? 

— Păi, i-a apărut iar fosta în peisaj. 

— O, ce păcat! 

— Da, chiar nu-mi dau seama ce vede la ea. Singurul 
lucru pe care l-a primit de la ea au fost lăţeii! 

— Ce scârbos! 

— Da, nu-i aşa? 

— Atunci te duci singură la festival? 

— Nu, mă duc cu Erik. 

— Erik? Amicul lui Jakob? 

— Da? Care-i treaba? Nu te vezi tu cu el, nu-i aşa? 

— Nu, în niciun caz, dar credeam că el şi Lollo... 

— Nu, tipa i-a dat papucii şi a tăiat-o în Rhodos ieri. 
Trebuie să ne auzim mai des, Livia, pierzi tot ce se 
întâmplă! 

— O să fac tot posibilul, promit! 

— Hai că trebuie să-mi fac bagajul acum, trebuie să fug 
la gară curând. Ne auzim! Te iubesc! 

— Şi eu! 

Şi apoi cobori la spălătorie. Avea câteva ore la dispoziţie 
ca să-şi spele toate rufele. Când goli buzunarele hainelor 
pentru ultima maşină dădu peste punguţa de plastic. 
Cercelul! Uitase complet de el. Cercelul de pe insula 
Nordkoster pe care i-l dăduse Stilton. Deschise punguta şi 


e 395 + 


se uită la el. Sigur în magazinul lui Jackie mai văzuse unul 
asemănător. Îl puse lângă laptop, destul de entuziasmată, 
şi găsi site-ul magazinului. La secţiunea „Produse” găsi o 
grămadă de mărunţişuri din magazinul lui Jackie. Inclusiv 
o colecţie de cercei. Dar niciunul nu semăna cu cel pe 
care-l avea Olivia în faţă. Deloc surprinzător, poate, se 
gândi ea. Cercelul de pe Nordkoster are cel puţin douăzeci 
şi trei de ani. Trebuie să-l fi văzut altundeva. Intr-un alt 
magazin? Sau îl purta cineva? Sau era în casa cuiva? 

Deodată îşi aminti unde! 

Şi cu siguranţă nu era în magazinul lui Jackie. 


Stilton mergea pe strada Vanadisvăgen. Norii de furtună 
dispăruseră mai mult sau mai puţin, iar în momentul ăla 
doar burniţa. Se îndrepta spre apartamentul lui Abbas. 
Avea să mai doarmă acolo încă o noapte. Apoi avea să vadă 
el. Nu se simţea în largul lui în situaţia aia. Pentru Abbas 
era OK, o ştia. Nu asta era problema, ci el însuşi. Voia să 
fie pe cont propriu. Ştia că poate avea coşmaruri violente 
şi că urletele alea aşteaptă întotdeauna în spate. Nu voia 
să-l tragă şi pe Abbas în aşa ceva. 

Se duseseră în direcţii diferite după întâlnirea cu tinerii 
din parcul Blecktorn. Dar, mai întâi, Abbas întrebase cum 
de a ştiut Stilton că o să apară chiar acolo. 

— Am observat că m-au urmărit de la Soderhallarna, şi 
te-am sunat. 

— Dar tu n-ai telefon! 

— Există buticuri la colţ de stradă. 

Apoi se despărţiseră. Abbas urma să încarce filmarea, 
primiseră parolele de pe Trashkick. Stilton avea să-şi ia un 
mobil nou. În clipa aia îl avea în buzunar. Abbas decartase 
pentru el. Deodată auzi un şuierat straniu chiar lângă el. 
Se întoarse şi privi în jur. Nimic. Alt şuierat. Stilton scoase 
telefonul nou din buzunar. Soneria era setată la „Şuierat 
de fabrică”. 

Răspunse. 

— Olivia sunt! Ştiu unde am văzut cercelul ăla! 

Stilton nu avu nevoie de prea multe minute ca să-şi dea 


< 396 » 


seama că Olivia, ca de obicei, trebuia s-o sune pe Mette. 
— Acum? Dar e aşa de târziu... 
— Detectivii muncesc zi şi noapte. N-ai aflat? 
Stilton închise. 
K 


Mette nu muncea zi şi noapte. Muncea eficient când 
muncea şi apoi porţiona responsabilităţile. Asta era în 
beneficiul tuturor. Când o sună Olivia, era în drum spre 
casă. După o grămadă de ore suplimentare. Reuşise cel 
puţin să ajungă la intrarea principală în timpul 
conversaţiei, dar apoi se întoarse. Informaţia Oliviei despre 
cercel o făcuse deodată să-i pice fisa. După douăzeci şi 
şase de ani. 

Urma să facă şi mai multe ore suplimentare. 

Se întoarse în grabă la biroul ei din corpul C. Acolo 
deschise un dulap mare şi scoase o cutie de carton 
însemnată NILS WENDT 19864. Mette nu era genul de 
persoană care să arunce lucruri. Se puteau dovedi utile, 
mai devreme sau mai târziu. Deschise cutia şi scoase un 
pacheţel cu fotografii făcute de turişti. Cu pachetul în 
mână, trase jaluzelele, aprinse lampa de pe birou, se aşeză 
la masă şi deschise un sertar. Chiar în faţă era o lupă, pe 
care Mette o scoase. Pe masa din faţa ei stătea fotografia 
cu Nils Wendt de la laboratorul de criminalistică. Mette 
ridică una dintre fotografii şi o cercetă cu lupa. Fusese 
făcută în 1985, de la distanţă, şi era puţin neclară. 
Fotografia arăta un bărbat în pantaloni scurţi. Nu prea îi 
vedeai bine faţa, dar semnul din naştere de pe coapsa 
stângă se vedea clar. Mette se uită la fotografia cu 
cadavrul lui Wendt. La semnul din naştere de pe coapsa lui 
stângă. Era la fel de limpede şi în acea imagine. Şi era 
identic cu cel din fotografia făcută de un turist. Bărbatul 
din fotografie era Nils Wendt. 

Mette se lăsă pe spate. 

Fusese responsabilă de căutarea lui Nils Wendt pentru o 
vreme, în anii optzeci, şi în perioada aceea fuseseră 
contactaţi de câţiva suedezi care fuseseră în vacanţă în 
Playa del Carmen, în Mexic. Îi făcuseră câteva instantanee 


e 397 a 


unui bărbat care credeau că e afaceristul dispărut. Care se 
făcuse nevăzut în circumstanţe misterioase cu ceva timp în 
urmă. Nu reuşiseră să confirme informaţia. 

Că ar fi fost Nils Wendt. 

Straniu, se gândi Mette. Se uită la cele două fotografii 
din faţa ei. Nu prea aveai cum să nu observi acel semn din 
naştere. A 


O oră mai târziu, se întâlniră toţi trei. Mette, Stilton şi 
Olivia. Seara târziu. Mette îi întâmpină jos, la intrare, şi îi 
trecu prin toate punctele de control necesare. Nu 
întâmpină probleme. Intrară în biroul ei. Jaluzelele erau 
trase, lampa de pe birou era aprinsă. Olivia îşi amintea 
încăperea. Fusese aici când? Cu o eternitate în urmă. De 
fapt trecuseră doar câteva săptămâni. Mette arătă spre 
două scaune din faţa biroului. Stilton şi Olivia se aşezară. 
Mette se duse şi se aşeză în spatele biroului. Ca o 
profesoară. Se uită la vizitatorii ei. Un fost detectiv 
inspector-şef, în momentul ăla fără adăpost, şi o tânără 
studentă la poliţie, cu un uşor strabism. Spera că Oskar 
Molin nu lucrează până târziu. 

— Vrea cineva ceva? zise ea. 

— Un nume, zise Stilton. 

— Eva Hansson. 

— Cine e? întrebă Olivia. 

— Locuia cu Nils Wendt în anii optzeci, aveau o casă de 
vacanţă pe insula Nordkoster. Acum o cheamă Eva 
Carlsen. 

— Poftim! 

Olivia aproape se ridică de pe scaun. 

— Eva Carlsen a locuit cu Nils Wendt? 

— Da. Cum ai luat legătura cu ea? 

— Prin proiectul meu de la facultate. 

— Şi la ea acasă ai văzut fotografia? 

— Da. 

— Cu cerceii? 

— Da. 

— Când a fost asta? 


< 398 » 


— Acum vreo zece, poate douăsprezece zile. 

— Ce făceai acolo? 

— Îi aduceam înapoi un dosar. 

Stilton zâmbi puţin, ca pentru sine. Toată treaba căpăta 
caracterul unui interogatoriu. Îi plăcea asta. Îi plăcea când 
Mette e în formă. 

— De unde ştii că a fost pe Nordkoster la data crimei? 

— Mi-a spus chiar ea. 

— În ce context? 

— Păi... ăăă... ne-am întâlnit pe insula Skeppsholmen 
şi... 

— Cât de intimă a fost legătura pe care aţi avut-o? 

— N-a fost deloc. 

— Dar ai fost la reşedinţa ei privată? 

— Da. 

Ce-i asta? se gândi Olivia. Un interogatoriu? Eu i-am 
spus de cercei! Dar Mette continuă. 

— A mai fost ceva, în afară de cercei, la care ai 
reacţionat la ea în casă? 

— Nu. 

— Ce aţi făcut? 

— Am băut o cafea, ea mi-a povestit că e divorțată şi a 
avut un frate care a murit de supradoză, apoi am vorbit 
despre... 

— Cum îl chema? 

Stilton o întrerupse pe neaşteptate. 

— Pe cine? întrebă Olivia, nedumerită. 

— Pe frate. Care a murit de supradoză. 

— Sverker, cred. De ce întrebi? 

— Pentru că în anchetă erau şi câţiva drogati, pe insula 
Nordkoster, aveau... 

— Stăteau în una dintre cabanele ei! 

Olivia aproape se ridică din nou de pe scaun. 

— Cabanele cui? întrebă Mette. 

— Ale lui Betty Nordeman! I-a dat afară că se drogau! 
Dar a zis că au plecat de pe insulă în ziua de dinaintea 
crimei. 

— Eu l-am interogat pe unul dintre ei, zise Stilton. A 


< 399 + 


spus acelaşi lucru, că au tulit-o înainte de crimă. Au furat o 
barcă şi au plecat pe continent. 

— Ai verificat informaţia legată de barcă? întrebă Mette. 

— Da. A fost furată în noaptea de dinaintea crimei. Era a 
unuia dintre vizitatorii din timpul verii. 

— A cui? 

— Nu-mi mai amintesc. 

— Putea să fie a Evei Hansson? 

— Putea. 

Stilton se ridică deodată şi începu să umble încoace şi 
încolo prin cameră. Minunat, se gândi Mette. Îşi amintea 
atât de bine că unii dintre cei de la BNC îi spuneau „Ursul 
Polar”. De îndată ce începea să umble încoace şi încolo. 

Cum făcea în clipa aia. 

— Unul dintre drogaţii din cabană putea să fi fost 
Sverker ăla, zise el. Fratele Evei Hansson. 

— Câţi oameni erau în cabană? întrebă Mette. 

— Doi. 

— Şi pe plajă au fost trei, zise Olivia. Din câte spune Ove 
Gardman. 

Se lăsă liniştea. Mette îşi împreunase mâinile îşi dădea 
degetele peste cap în aşa fel încât auzeai trosnetele în 
tăcerea din jur. Stilton se oprise. Olivia se uita de la unul 
la altul. Mette fu cea care exprimă totul în cuvinte. 

— Deci e posibil ca Eva Hansson, fratele ei şi un amic 
drogat de-ai lui să fi fost cei de pe plajă? 

Cu toţii încercară să digere ipoteza. 

Doi dintre ei ştiau că mai era mult de lucru până să aibă 
vreo urmă de şansă să dovedească ce tocmai spusese 
Mette. Al treilea, Olivia, era studentă la poliţie. Credea că 
aproape au rezolvat cazul. 

— Unde sunt materialele de pe Nordkoster? întrebă 
Stilton. 

— Probabil în Goteborg, zise Mette. 

— Poţi să dai un telefon şi să-i rogi să verifice cum îl 
chema pe drogatul ăla pe care l-am interogat? Şi a cui era 
barca furată? 

— Sigur, dar o să dureze ceva. 


< 400 » 


— Poate ar fi mai uşor cu Betty Nordeman, spuse Olivia. 

— Cum aşa? 

—A spus că ţine evidenţa oaspeţilor, a cabanelor 
închiriate. Un registru, presupun, e posibil să-l mai aibă. 
Păreau o familie foarte ordonată soţii Nordeman. 

— Sună şi află, zise Mette. 

— Acum? 

Chiar în clipa în care întrebă, îi aruncă o privire lui 
Stilton. „Detectivii muncesc zi şi noapte.” Dar să trezeşti o 
femeie bătrână de pe o insulă la ora aia din noapte? 

— Sau vrei să sun eu? întrebă Mette. 

— Sun eu. 

Olivia îşi scoase mobilul şi o sună pe Betty Nordeman. 

— Alo, Olivia Ronning la telefon. 

— Turista după cadavre? zise Betty. 

— Ăăă, da, aşa e. Îmi pare tare rău că vă sun aşa târziu, 
dar... 

— Facem skandenberg. 

— Ah, da? Cine? 

— Noi, de la club. 

— Aha. Bine. Da, am doar o mică întrebare, mi-aţi spus 
că aţi avut nişte drogaţi cazaţi într-o cabană în vara în care 
a avut loc crima, vă mai amintiţi? 

— Mă crezi senilă? 

— Nu, deloc, vă mai amintiţi cum îi chema? 

— Nu, chiar sunt atât de senilă. 

— Dar aţi ţinut un registru, parcă aşa mi-aţi spus. 

— Da. 

— Credeţi că puteţi... 

— O clipă. 

La celălalt capăt se lăsă liniştea, destul de mult timp. 
Olivia auzi câteva râsete şi voci în fundal. Văzu cum o 
privesc Mette şi Stilton. Olivia încercă să arate că făceau 
skandenberg. Nici Mette şi nici Stilton nu reacționară. 

— Te salută Axel, zise Betty deodată la telefon. 

— Mersi. 

— Alfstein. 

— Alfstein? Era unul dintre... 


e 401 œ» 


— Era cel care a închiriat cabana, unul dintre drogati, 
zise Betty. 

— Şi nu ştiţi cum îl chema pe celălalt? 

— Nu. 

— Nu vă amintiţi numele Sverker Hansson? 

— Nu. 

— Nu ştiţi dacă unul dintre drogaţi avea o soră care 
locuia pe insulă? 

— Nu. 

— OK, mulţumesc mult de tot. Şi salutaţi-l şi din partea 
mea! Pe Axel! 

Olivia închise telefonul. Stilton se uită la ea. 

— Axel? 

— Nordeman. 

— Alf Stein? zise Mette. Aşa îl chema? 

— Da, răspunse Olivia. 

Mette se uită la Stilton. 

— FEl era cel pe care l-ai interogat? 

— Posibil. Poate. Sună puțin cunoscut... 

— OK, o să dau un telefon la Göteborg, ei pot să verifice 
dacă aşa e. Acum am alte chestii de făcut. 

— Cum ar fi? 

— Treabă de poliţist, care printre altele o include pe 
fosta ta nevastă de la SKL. Noapte bună! 

Mette îşi scoase telefonul mobil. 

Olivia conduse prin noaptea lejeră de vară. Stilton stătea 
lângă ea. Tăcut. Plecaseră de la BNC şi erau cu mintea 
altundeva. 

Olivia se gândea la situaţia remarcabilă din biroul lui 
Mette. Un detectiv inspector-şef activ şi un fost detectiv 
inspector-şef şi ea. O studentă la poliţie. Care ajunsese să 
stea acolo cu ei şi să discute despre ancheta unei crime în 
felul acela. Dar simţea că îndeplinise o funcţie. Contribuise 
în mai multe feluri. După părerea ei. 

Stilton se gândea la Adelita Rivera. Femeia însărcinată 
de pe plajă. Puse mâna pe bordul tocit al Mustangului. 

— Asta e maşina veche a lui Arne, nu-i aşa? 

— Da, am moştenit-o. 


e 402 œ» 


— Mişto maşină. 

Olivia nu răspunse. 

— Ce s-a întâmplat cu ea atunci? 

— Las-o baltă. 

Învăţase repede. O doză din propriul medicament, apoi 
se făcu linişte. 


< 403 >» 


21 


Soarele de dimineaţă scălda casa galbenă din Bromma, 
iar razele dezvăluiau fără milă cât de murdare sunt 
ferestrele de la dormitor. O să mă ocup când mă întorc, se 
gândi Eva Carlsén, şi închise geamantanul. Fusese 
întrebată dacă nu vrea să călătorească în Brazilia ca să 
scrie despre un program de tratament de succes pentru 
adolescenţii care intrau în activităţi ilegale. I se potrivea la 
tanc. Avea nevoie de o schimbare de peisaj. Atacul din 
casă lăsase urme. Şi toată mediatizarea din jurul morţii lui 
Nils. Avea nevoie să se îndepărteze o vreme. Urma să-şi 
ridice viza peste jumătate de oră, apoi să ia un taxi până la 
aeroport. 

Îşi coborî geamantanul în hol, puse pe ea o jachetă şi 
deschise uşa. 

— Eva Carlsen? _ 

Lisa Hedqvist urca treptele din faţă. In spatele ei era 
Bosse 'Thyren. FI 


Arestarea celor doi care omorâseră o femeie fără 
adăpost într-o rulotă era relatată pe larg în presă. Şi mai 
erau numeroase articole care făceau speculaţii legate de 
sinuciderea lui Bertil Magnuson şi de afacerile ciudate cu 
Erik Granden, secretarul cabinetului de la Ministerul 
Afacerilor Externe. 

Legăturile lui Granden cu dezvăluirea senzaţională din 
Zair din 1984 stârniseră o activitate febrilă la birourile de 
presă. Toate voiau să dea de el. În cele din urmă norocosul 
fu un fotograf care făcuse un viraj greşit pe Skeppsbron în 
Centrul Vechi; hotărâse să parcheze jos, pe chei. Şi acolo îl 
găsi pe copilul-minune al politicii. În spatele statuii lui 
Gustav al III-lea. Cu un brici închis în mână şi o înfăţişare 
complet disperată. Când fotograful încercă să vorbească 
cu el, se uită pur şi simplu peste apă. 

— Jussi. 

Asta fu tot ce spuse. 

e 404 œ» 


În cele din urmă o echipă psihiatrică mobilă îl duse la 
spital. Partidul Moderat publică rapid o declaraţie în care 
explicau că Erik Granden ia o pauză din motive personale. 

În rest, niciun comentariu. 


Stilton obținuse câteva informaţii din arhivele poliţiei 
din Göteborg prin intermediul lui Mette. Îi găsiseră vechiul 
interogatoriu cu dependentul de droguri de pe insula 
Nordkoster. Într-adevăr, se numea Alf Stein. Barca furată 
îi aparţinea Evei Hansson. Mette verificase cazierul 
naţional ca să vadă ce informaţii există despre Alf Stein. 

Destul de multe. 

Inclusiv o adresă din cartierul Fittja. 

Pe care i-o dădu lui Stilton. 


Luară maşina Oliviei până în Fittja şi parcară aproape de 
centru. Olivia urma să aştepte în maşină. 

Stilton îşi făcuse deja o idee în legătură cu situaţia 
actuală a lui Alf Stein. Nu era prea complicată. Era 
aproape sigur că-l va găsi printre ceilalţi beţivi de lângă 
magazinul cu băuturi alcoolice. 

Şi chiar era acolo. 

Lui Stilton nu-i fu greu să se integreze. 

Se aşeză pe aceeaşi bancă pe care stătea Alf Stein, 
scoase o sticlă de votcă Explorer, dădu din cap înspre Alf şi 
zise: 

— Jelle. 

— Salut. 

Alf aruncă o privire sticlei. Stilton i-o întinse, iar Alf nu 
pregetă s-o apuce. 

— Mersi! Affe Stein! 

Stilton tresări. 

— Affe Stein? zise el. 

— Da? 

— Pfai, omule, îl cunoşteai pe Sverre? 

— Care Sverre? 

— Sverre Hansson. Un tip blond. 

— Ah, da, el, da. Dar asta acum o groază de timp. 


e 405 œ» 


Deodată, Affe păru suspicios. 

— De ce pana mea întrebi de el? Zice căcaturi despre 
mine? 

— Nu, deloc, îi plăcea de tine, dara crăpat. 

— Ah, pana mea. 

— Supradoză. 

— Săracu' om. Vezi tu, era pe d-alea grele omul. 

Stilton dădu din cap. Affe luă o înghiţitură zdravănă de 
votcă. 

Fără să tremure. 

Stilton luă sticla înapoi. 

— Dar ce pana mea, vorbea despre mine? zise Affe. 

— Da. 

— A zis ceva special? 

Eşti îngrijorat? se gândi Stilton. 

— Nah. Nimic special... a zis că eraţi tovarăşi când eraţi 
mai tineri, că aţi făcut nişte chestii împreună. 

— Ce fel de chestii? 

— Tot felul de nebunii. Că v-aţi distrat, ştii tu... 

Alf se relaxă puţin. Stilton îi dădu din nou sticla şi Alf o 
duse la buze. Însetat tip, se gândi Stilton. Affe se şterse la 
gură şi-i dădu sticla înapoi lui Stilton. 

— Păi, da, omule, ne-am distrat, să ştii că da. Şi am făcut 
şi nişte nebunii ca lumea rău. Ştii cum e... 

Ştiu, se gândi Stilton. 

— N-avea o soră, Sverre? zise el. 

— Ce-i cu asta? De ce întrebi? 

Stilton înţelese că a luat-o puţin cam repede. 

— Nimic, doar că-i tot dădea întruna despre ea, atâta 
tot... 

— Nu vreau să vorbesc despre sor-sa, pana mea! 

Affe sări în picioare şi-l privi pe Stilton de sus. 

— Ai înțeles? 

— Uşor, omule, potoleşte-te! zise Stilton. Scuze. Stai jos. 

Stilton întinse sticla dorită către Affe într-un gest de 
reconciliere. Cu colțul ochiului o văzu pe Olivia stând 
lângă maşină şi privindu-i cu o îngheţată în mână. Affe se 
clătină pe picioare şi înţelese că ar fi mai bine să se aşeze 


e 406 » 


la loc. 

— Uită de sor-sa dacă e un subiect aşa sensibil, zise 
Stilton. 

Affe mai luă o gură din sticlă şi se uită în pământ. 

— Ne-a tras-o o dată de nu ne-am văzut, nenorocita aia. 
Ai înţeles? 

— Am înţeles. Cui dracu” să-i placă aşa ceva? 

— Exact. Nimănui! 

Aşa că Stilton decise să-i spună o minciună gogonată 
noului amic, Affe. Despre cum a fost tras pe sfoară de un 
nemernic de tovarăş ca să-l ajute să-l ia la bătaie pe altul. 
Tovarăşul zisese că tipul ăla se dădea la gagică-sa şi ei doi 
i-au tras o mamă de bătaie. Apoi s-a întâlnit cu gagica 
tipului la un moment dat, care a zis că tipul ăla nu se 
dăduse deloc la ea. Era o minciună, tovarăşul ăla al lui îi 
era dator nişte bani tipului şi voise să scape de el. 

— M-a fraierit să-l bat pe unv’ şi ăla a crăpat, înţelegi? 

Affe stătea tăcut şi asculta, înţelegător. Amândoi 
fuseseră traşi pe sfoară, tovarăşi de nenorocire. Când 
Stilton termină, Affe remarcă: 

— Asta e dură, omule. Ce netrebnic! 

Affe tăcu. Stilton aşteptă. După o vreme Affe deschise 
din nou gura. 

— Şi io mi-am luat-o cu ceva de genu' ăsta, de fapt 
amândoi, io şi cu Sverre, sor-sa ne-a băgat într-o chestie 
nasoală rău... 

Stilton avea toate simţurile în alertă. 

— Ne-a fraierit să... pana mea, voiam să uit de toate 
căcaturile alea, omule... 

Affe se întinse după sticlă. 

— Asta e tot ce vrem, zise Stilton. Nimeni nu vrea să-şi 
mai aducă aminte toate căcaturile. 

— Nu, dæ’ tot ţi se pune undeva... Ştii, după faza aia am 
pierdut de tot legătura cu Sverre. Nu mai puteam să dăm 
ochii unul cu altul, ce naiba, şi mai era şi femeie! 

— Femeie? 

— Da! I-am făcut-o la o femeie! Mă rog, noi... ea ne-a 
pus să facem asta, sor-sa, s-o ia dracu’. Numai pen’ că 


e 407 œ» 


avea nuş' ce problemă cu biata femeie. Şi mai era şi 
gravidă! 

— Sora? 

— Nu! Femeia! 

Affe se lăsă şi mai pe spate pe bancă. Ochii i se umplură 
de lacrimi. 

— Unde s-a întâmplat? 

Stilton ştia că întinde coarda, dar Affe era cufundat în 
amintirile lui de alcoolic şi nu reacţionă. 

— Pe un căcat de insulă... 

Affe se ridică brusc. 

— Tre’ s-o întind, omul, nu suport să vorbesc despre 
asta, a fost un dezastru, în pana mea! 

Stilton îi dădu sticla lui Affe. 

— Ia asta cu tine! 

Affe luă sticla cu ultimele picături, se clătină alarmant şi 
se uită la Stilton. 

— Şi io am luat banii soră-sii ani de zile ca să-mi ţin 
gura! Mă-înţelegi? 

— Înţeleg, e nasol, omule. 

Affe se împletici înspre umbra unui copac. Stilton îl 
urmărea cu privirea când căzu pe jos să-şi rezolve 
angoasele în somn. După ce Affe căzu lat, Stilton se ridică. 
Vâri mâna în buzunarul interior al hainei ponosite şi opri 
funcţia de înregistrare a mobilului Oliviei. 

Obţinuse ce căuta. 


Mette obţinu un mandat de percheziţie pentru casa Evei 
Carlsen din Bromma. Dură ceva până să verifice toată 
clădirea. Dar căutarea dădu rezultate. Inclusiv un plic bine 
ascuns după un raft din bucătărie. 

Pe plic scria „Playa del Carmen 1985”. 


Încăperea nu era deosebit de spațioasă. Nu conţinea 
nimic inutil. Doar o masă, trei scaune, un reportofon. Pe 
două dintre scaune stăteau Mette Olsăter şi Tom Stilton, 
care împrumutase o haină neagră de piele şi un pulover 
polo de la Abbas. Pe scaunul din faţa lor stătea Eva 


e 408 œ» 


Carlsen, cu părul desfăcut şi îmbrăcată într-o bluză bleu 
subţire. Pe masa dintre ei erau diverse hârtii şi obiecte. 
Mette ceruse o lampă de birou bună. Voia să creeze o 
atmosferă intimă. Aprinse lampa. 

Mette conducea interogatoriul. 

Puțin mai devreme, îl contactase pe Oskar Molin şi-i 
explicase situaţia. 

— Îl vreau pe Tom Stilton acolo. 

Molin înţelese de ce şi îşi dădu acordul. 

Într-o cameră alăturată stăteau pe scaune sau în 
picioare cei mai mulţi dintre membrii echipei lui Mette şi o 
tânără studentă la Poliţie. Olivia Rönning. Puteau urmări 
interogatoriul pe un ecran. Mai mulţi dintre ei aveau câte 
un carneţel în mână. 

Olivia privi în sus, la ecran. 

Mette porni reportofonul şi spuse data, ora şi numele 
celor de faţă. Se uită la Eva Carlsen. 

— Şi nu aveţi nevoie de un avocat? 

— Nu văd de ce aş avea. 

— În regulă. În 1987 aţi fost interogată de poliţie în 
legătură cu ancheta unei crime care a avut loc la golfurile 
din Hasslevikarna de pe insula Nordkoster. Eraţi pe insulă 
atunci când a avut loc crima, corect? 

— Da. 

— La data respectivă vă numeaţi Eva Hansson, corect? 

— Ştiţi că aşa e, m-aţi interogat în legătură cu dispariţia 
lui Nils în 1984. 

Eva urma să se apere. Adoptă un ton uşor agresiv. Mette 
luă o fotografie veche dintr-un dosar de plastic şi o împinse 
peste masă. 

— O recunoaşteţi? 

— Nu. 

— În fotografie e un bărbat. Nu i se vede bine faţa, dar 
vedeţi semnul din naştere de acolo? 

Mette indică semnul din naştere foarte specific de pe 
coapsa stângă a bărbatului. Eva dădu din cap că da. 

— Aş fi recunoscătoare dacă aţi răspunde în loc să daţi 
din cap. 


e 409 » 


— Văd semnul. 

— Fotografia a fost făcută în Mexic acum aproape 
douăzeci şi şase de ani, de către un turist care credea că 
bărbatul e partenerul dumneavoastră, cu care locuiaţi la 
vremea aceea, Nils Wendt, şi care era dispărut. Vă amintiţi 
că v-am arătat această fotografie? 

— E posibil, nu-mi amintesc. 

— Voiam să văd dacă recunoaşteţi că bărbatul din 
fotografie e partenerul dumneavoastră. 

— Înţeleg. 

— Nu l-aţi recunoscut. Aţi spus că sigur nu e Nils Wendt. 

— Şi unde vreţi să ajungeţi cu asta? 

Mette puse în faţa Evei o fotografie nouă cu cadavrul gol 
al lui Wendt, făcută la autopsie. 

— Asta e o fotografie nouă cu cadavrul lui Wendt după 
ce a fost ucis. Vedeţi semnul de pe coapsa stângă? 

— Da. 

— Acelaşi semn ca în fotografia făcută de turist, da? 

— Da. 

— La data dispariţiei lui Wendt locuiaţi cu el de patru 
ani. Cum aţi putut spune că nu recunoaşteţi acest semn 
din naştere extrem de distinctiv de pe coapsa lui stângă? 

— Ce vreţi să ştiţi? 

— Vreau să ştiu de ce aţi minţit. De ce aţi minţit? 

— N-am minţit! Poate am făcut o greşeală. Acum 
douăzeci şi şase ani? Oi fi greşit? De unde să ştiu eu? 

Eva îşi dădu la o parte o şuviţă de păr cu un gest iritat. 
Mette se uită la ea. 

— Păreţi iritată. 

— Şi dumneavoastră cum aţi fi în situaţia mea? 

— Atentă să spun adevărul. 

Bosse Thyren schiţă un zâmbet şi notă ceva în carneţel. 
Olivia nu-şi putea dezlipi ochii de pe ecran. O întâlnise pe 
Eva de două ori şi i se păruse o femeie energică, dar 
prietenoasă. În clipa aia vedea ceva cu totul diferit. O 
femeie vădit încordată care părea dezechilibrată şi 
vulnerabilă. Olivia începu să simtă că se implică emoţional. 
Îşi făgăduise să fie profesionistă. Să încerce să vadă cazul 


e 410 - 


ca un ofiţer de poliţie. Neutru. Ca un viitor anchetator de 
crime. 

Deja promisiunea i se dusese pe apa sâmbetei. 

Mette puse o nouă fotografie pe masă în faţa Evei. O 
fotografie dintr-un bar din Santa Teresa. Adusă de Abbas 
el Fassi. 

— Fotografia asta e din Santa Teresa, din Costa Rica. 
Bărbatul din fotografie este Nils Wendt, aşa e? 

— Da. 

— Recunoaşteţi femeia pe după umerii căreia îşi ţine 
braţul? 

— Nu. 

— Nu aţi mai văzut-o niciodată? 

— Nu. N-am fost niciodată în Costa Rica. 

— Dar poate aţi văzut o fotografie cu ea? 

— Nu. 

Mette scoase plicul pe care-l găsiseră după un raft din 
bucătăria Evei. Scoase şase fotografii din plic şi le răsfiră 
în faţa Evei. 

— Şase fotografii, şi în toate apar Nils Wendt şi femeia 
din fotografia de adineauri, pe care nu aţi recunoscut-o. 
Vedeţi că e aceeaşi femeie? 

— Da. 

— Am găsit fotografiile astea în bucătăria 
dumneavoastră din Bromma. 

Eva se uită de la Mette la Stilton şi apoi din nou la 
Mette. 

— Ce mizerie de... 

Eva scutură din cap. Mette aşteptă până când se opri. 

— De ce aţi spus că nu o recunoaşteţi pe femeie? 

— N-am văzut că e aceeaşi femeie. 

— Ca femeia din fotografiile din casa dumneavoastră? 

— Da. 

— Cum au ajuns aceste şase fotografii în casa 
dumneavoastră? 

— Nu-mi amintesc. 

— Cine le-a făcut? 

— N-am idee. 


e 411 œ» 


— Dar sigur ştiaţi că sunt în casă, nu-i aşa? 

Eva nu răspunse. Stilton observă cum cercurile de 
sudoare de la subraţ se măreau pe bluza subţire. 

— Vreţi ceva de băut? întrebă Mette. 

— Nu. Aproape am terminat? 

— Asta depinde de dumneavoastră. 

Mette îi mai împinse în faţă o fotografie. O fotografie de 
familie veche, în care o Eva zâmbitoare stătea lângă fratele 
ei mai mic, Sverker. Eva reacţionă vizibil. 

— Nu vă daţi în lături de la nimic, zise ea, pe un ton mult 
mai jos. 

— Doar ne facem treaba, Eva. Când a fost făcută 
fotografia asta? 

— Pe la jumătatea anilor 1980. 

— Deci înaintea crimei de pe Nordkoster? 

— Da? Ce legătură are?... 

— Purtaţi nişte cercei foarte deosebiți... în fotografie, 
nu-i aşa? 

Mette arătă cerceii lungi şi frumoşi ai Evei din 
fotografie. 

— Aveam o prietenă care era argintar, şi ea mi i-a făcut 
cadou când am împlinit douăzeci şi cinci de ani. 

— Deci au fost făcuţi special pentru dumneavoastră? 

— Da? 

— Şi s-a făcut o singură pereche? 

— Aşa cred. 

Mette ridică o punguţă de plastic cu un cercel în ea. 

— Il recunoaşteţi? 

Eva se uită la cercel. 

— Arată ca unul dintre ei. 

— Da. 

— De unde-l aveţi? întrebă Eva. 

— Din buzunarul hainei femeii care a fost ucisă la 
golfuleţele din Hasslevikarna în 1987. Cum a ajuns acolo? 

Olivia îşi întoarse privirea de la ecran. Se gândi că 
începe să devină dificil să se mai uite. Să vadă modul lui 
Mette de a-şi răni calm şi deliberat victima. 

Cu o singură lovitură. 


e 412 œ» 


— Nu ştiţi cum a ajuns în buzunarul hainei femeii? 
întrebă Mette. 

— Nu. 

Mette se întoarse puţin într-o parte şi-i aruncă o privire 
lui Stilton. Un truc de interogator. Persoana chestionată 
trebuie făcută să simtă că interogatorii ştiu mai mult decât 
ştiu de fapt. Mette se uită din nou la Eva şi apoi la vechea 
fotografie de familie. 

— Fratele dumneavoastră e cel care vă stă alături? 

— Da. 

— E adevărat că a murit de o supradoză acum patru ani? 

— Da. 

— Sverker Hansson. V-a vizitat vreodată la casa de 
vacanţă? 

— Uneori. 

— A fost acolo la sfârşitul verii când a avut loc crima? 

— Nu. 

— De ce minţiţi? 

— A fost? 

Eva părea surprinsă. Oare joacă teatru? se întrebă 
Stilton. Probabil că da. 

— Ştim că a fost acolo, zise Mette. 

— De unde ştiţi? 

— A fost acolo cu un bărbat pe nume Alf Stein. Au 
închiriat o cabană pe insulă. Îl cunoaşteţi pe Alf Stein? 

— Nu. 

— Avem o înregistrare audio în care confirmă că au fost 
acolo. 

— Ah, serios, atunci au fost acolo. 

— Dar nu vă amintiţi? 

— Nu. 

— Nu v-aţi întâlnit cu Alf Stein sau cu fratele 
dumneavoastră? 

— E posibil să... Acum că pomeniţi de asta... îmi 
amintesc că Sverker avea un amic cu el uneori... 

— Alfstein. 

— Nu ştiu cum îl chema... 

— Dar dumneavoastră le-aţi dat alibiul pentru crimă. 


e 413 >» 


— Da? 

— Aţi declarat că Sverker şi amicul lui v-au furat barca 
şi au dispărut. În noaptea de dinaintea crimei. Noi credem 
că au plecat în noaptea următoare. După crimă. Nu aşa a 
fost? 

Eva nu răspunse. Mette continuă. 

— Alf Stein susţine că l-aţi plătit de-a lungul anilor. Aţi 
făcut aşa ceva? 

— Nu. 

— Deci minte? 

Eva îşi şterse fruntea cu braţul. Era aproape să cedeze. 
Atât Mette, cât şi Stilton observară asta. Deodată se auzi o 
bătaie în uşă. Cu toţii se întoarseră. O femeie în uniformă 
deschise uşa şi întinse un dosar verde. Stilton se ridică, luă 
dosarul şi i-l dădu lui Mette. Ea deschise dosarul, aruncă o 
privire la prima pagină, apoi îl închise la loc. 

— Ce-a fost asta? se întrebă Eva cu voce tare. 

Mette nu spuse nimic. Încet, se aplecă în lumina lămpii 
de birou. 

— Eva, tu ai omorât-o pe Adelita Rivera? 

— Cine e Adelita Rivera? 

— Femeia care apare alături de Nils Wendt în toate 
fotografiile pe care le-ai văzut. Tu ai făcut-o? 

— Nu. 

— Atunci continuăm. 

Mette ridică falsa scrisoare de la Adelita. 

— Scrisoarea asta i-a fost trimisă din Suedia lui Dan 
Nilsson în Costa Rica. Dan Nilsson era numele fals al lui 
Nils Wendt acolo. O să ţi-o citesc. E scrisă în spaniolă, dar 
o să-ţi traduc. „Dan! Îmi pare rău, dar nu cred că suntem 
potriviţi unul pentru celălalt, iar acum am ocazia să încep 
o nouă viaţă. Nu mă mai întorc.” Dedesubt e o semnătură. 
Ştii cine a semnat? 

Eva nu răspunse. Se uita lung la mâinile pe care le ţinea 
încleştate în poală. Stilton o privea fără nicio expresie. 
Mette continuă pe acelaşi ton controlat. 

— E semnată „Adelita”. O chema Adelita Rivera şi a fost 
înecată la golfuleţele din Hasslevikarna cu cinci zile 


e 1414 œ 


înainte ca scrisoarea asta să fie pusă la poştă. Ştii cine a 
scris-o? 

Eva nu răspunse. Nici măcar nu ridică privirea. Mette 
puse scrisoarea pe masă. Stilton o privea pe Eva cu 
atenție. 

— Acum câteva zile ai fost atacată în propria casă, în 
hol, zise Mette. Tehnicienii noştri au găsit urme de sânge 
pe covorul din hol şi le-au verificat ca să vadă dacă le 
aparţin făptaşilor. În legătură cu asta, ne-ai furnizat o 
probă ADN care a arătat că sângele e al tău. 

— Da. 

Mette deschise dosarul verde pe care tocmai îl primise. 

— Am făcut o analiză ADN şi salivei de pe timbrul de pe 
scrisoarea de la „Adelita” din 1987, care se potriveşte cu 
ADN-ul tău. Din hol. Sunt la fel. Tu ai lins timbrul. Tu ai 
scris şi scrisoarea? 

Toată lumea are o limită, o limită dincolo de care se 
cască prăpastia. Mai devreme sau mai târziu, ajungi la 
limita aia dacă eşti împins suficient de tare. Eva era acolo. 
La limită. Trecură câteva secunde, poate chiar aproape un 
minut întreg, dar apoi o spuse. Cu o voce scăzută. 

— Putem lua o pauză? 

— Curând. Tu ai scris scrisoarea? 

— Da. 

Stilton se lăsă pe spate. Era gata. Mette se aplecă spre 
reportofon. 

— Luăm o scurtă pauză. 


Forss şi Klinga îi interogaseră pe Liam şi Isse câteva 
ore. Amândoi crescuseră în suburbia Hallonbergen a 
capitalei Stockholm. Lui Klinga îi fusese repartizat Liam. 
Ştia mai mult sau mai puţin ce avea să audă. Incă 
dinaintea lucrurilor pe care le aveau deja în cazierul lui 
Liam. O grămadă de căcaturi care se agravaseră în 
adolescenţă. Când Liam încheie de povestit cum taică-său 
o ajuta pe sora lui mai mare să se injecteze la masa din 
bucătărie, imaginea era deja destul de clară. 

Pentru Klinga. 


<e 415» 


Copii afectaţi. Nu aşa le spusese? Femeia pe care o 
văzuse la TV la o emisiune de actualități. 

Liam era un copil extrem de afectat. 

Forss stabilise oarecum aceeaşi topografie şi în jurul lui 
Isse. Originar din Etiopia, părăsit şi lăsat în plata 
Domnului înainte să i se schimbe vocea. Afectat şi demolat. 
Plin-ochi de o violenţă fără ţintă. 

În momentul ăla era vorba de luptele din cuşti. 

Dură ceva până când îi făcură pe Liam şi Isse să 
dezvăluie ce ştiu, dar în cele din urmă se scurse totul. 
Numele celorlalţi băieţi care ajutau la organizarea luptelor 
şi, mai presus de toate, când urma să aibă loc următoarea 
luptă. 

Şi unde. 

Pe insula Svartsjolandet, într-o fabrică de ciment veche 
şi închisă. Acum goală şi împrejmuită. 

Goală, cu excepţia câtorva oameni. 


Forss trimisese pe cineva să supravegheze zona cu 
câteva ore în urmă. Strategia era să lase toată treaba să 
pornească înainte să facă razia. Când primii băieţei fură 
închişi în cuşti şi începură uralele şi batjocurile, totul se 
opri dintr-odată. Poliţia închisese orice cale posibilă de 
scăpare. Apoi intră cu ofiţeri înarmaţi până în dinţi. Dubele 
poliţiei de afară se umplură repede până la refuz. 

La ieşirea din fabrică, Forss şi Klinga fură întâmpinați 
de jurnalişti şi fotografi. 

— Când aţi aflat de luptele din cuşti? 

— Acum ceva timp, prin intermediul activităţilor noastre 
sub acoperire. A fost o prioritate de maximă importanţă în 
ultimul timp. 

Spuse Forss drept în cameră. 

— Atunci de ce n-aţi făcut razii mai devreme? 

— Am vrut să fim siguri că sunt prezenţi oamenii pe 
care-i căutam. 

— Şi acum erau? 

— Da. 

În timp ce Forss poza pentru încă un prim plan, Klinga 


e 416 œ» 


se îndepărta. e 

Câţiva dintre membrii echipei părăsiseră încăperea. 
Olivia încă era acolo, cu Bosse Thyren şi Lisa Hedqvist. 
Probabil cu toţii simțeau acelaşi lucru. Un fel de uşurare 
fiindcă o crimă nerezolvată era pe cale de a fi rezolvată, 
combinată cu diverse reflecţii personale. Pentru Olivia, o 
mare parte din asta era legată de mobilul crimei. 

De ce? 

Chiar dacă bănuia ce ar putea fi. 


Trioul din camera de interogatoriu primise cafea. 
Dispoziţia era reţinută. Pentru doi dintre ei, era uşurare, şi 
cumva poate şi pentru al treilea. Mette porni din nou 
reportofonul şi o privi pe Eva Carlsen. 

— De ce? Poţi vorbi despre asta? întrebă ea. 

Mette îşi schimbase deodată vocea. Glasul impersonal 
de anchetator dispăruse. Cel care avea un singur scop, de 
a obţine mărturisirea. Noua voce era umană. Spera să 
înţeleagă de ce săvârşim faptele pe care le săvârşim. 

Cunoaştere. 

— De ce? zise Eva. 

— Da. 

Eva ridică puţin capul. Dacă le spunea de ce, atunci 
trebuia să treacă prin foarte multă durere. Durere 
suprimată, sublimată. Dar simţea că trebuie cel puţin să 
prezinte o explicaţie. Să pună în cuvinte lucrurile pentru 
ispăşirea cărora îşi dedicase întreaga viaţă. 

Uciderea Adelitei Rivera. 

— Cu ce să încep? 

— Cu ce vrei. 

— Primul lucru care s-a întâmplat a fost că Nils a 
dispărut. Atunci, în 1984, fără un cuvânt. Pur şi simplu s-a 
făcut nevăzut. Am crezut că a fost ucis, că s-a întâmplat 
ceva acolo, în Kinshasa. Şi voi aţi crezut ceva de genul 
ăsta, nu-i aşa? 

Eva o privi pe Mette. 

— A fost una dintre ipoteze, da. 


e 417 œ 


Eva dădu din cap şi îşi mângâie dosul unei palme cu 
cealaltă. Vorbea foarte încet, plăpând. N 

— În orice caz, nu s-a mai întors. Eram disperată. Îl 
iubeam şi am fost complet devastată. Apoi dintr-odată aţi 
venit şi mi-aţi arătat fotografiile alea făcute de un turist în 
Mexic şi am văzut că e Nils, că trăieşte şi are un bronz 
frumos şi e într-un fel de staţiune din Mexic şi am fost 
absolut... nu ştiu... m-am simţit înşelată în ultimul hal. Nu 
auzisem niciun cuvânt, nu primisem nicio vedere, nimic. El 
era la soare şi eu eram aici, îndoliată şi disperată şi... a 
fost ceva extrem de degradant în asta... ca şi cum nu 
dădea doi bani pe mine... 

— De ce n-ai spus că e el când ţi-am arătat fotografia? 
Atunci, în 1985. 

— Nu ştiu. Era ca şi cum... Voiam să dau de el, eu 
singură, voiam o explicaţie, voiam să înţeleg de ce mi-a 
făcut aşa ceva. Dacă era ceva personal între noi doi, dacă 
voia să-mi facă rău sau ce naiba voia. Apoi mi-am dat 
seama despre ce e vorba. 

— Cum? 

— Când am văzut celelalte fotografii. 

— Cele pe care le-am găsit la tine acasă? 

— Da. Am contactat o agenţie străină, specialişti în 
găsirea persoanelor dispărute, le-am spus unde a fost 
văzut ultima oară, în Playa del Carmen în Mexic. Imi 
arătaseşi fotografiile alea făcute acolo. Apoi au început să 
caute şi l-au găsit... 

— Acolo? 

— Da. Şi apoi mi-au trimis o mulţime de poze de acolo, 
cu el şi cu o femeie tânără. Poze intime, scene cu sex, din 
dormitoare şi hamace şi de pe plajă şi tot ce-ţi poţi 
imagina... Le-ai văzut, a fost îngrozitor. Poate sună... dar 
am fost incredibil de rănită... nu doar păcălită, înşelată. 
Era ceva legat de tot modul în care a abordat situaţia, ca şi 
cum eram doar aer, nu cineva care există, doar ceva ce 
puteai trata ca şi cum... nu ştiu... Şi apoi a venit ziua aia... 

— ...Când femeia tânără a apărut deodată pe insula 
Nordkoster? 


e 418 œ» 


— Da. Gravidă. Cu copilul lui. A venit cu burta aia mare 
şi habar n-avea că am recunoscut-o din poze şi că ştiam că 
a fost trimisă acolo. 

— De Nils? 

— Da? Altfel de ce-ar fi venit acolo? Şi apoi am văzut-o 
cum se furişează prin grădina din spatele casei noastre de 
vacanţă în seara aia, şi eu băusem vin şi m-am... nu ştiu, 
m-am înfuriat rău de tot. Ce făcea acolo? La noi acasă? 
Căuta ceva? Şi apoi... 

Eva tăcu. 

— Unde erau Sverker şi Alf Stein atunci? întrebă Mette. 

— Erau în casă. Nu prea voiam să stea cu mine, dar 
fuseseră daţi afară din cabanele de vacanţă şi se mutaseră 
cu mine... 

— Şi apoi ce s-a întâmplat? 

— Am ieşit afară, în grădină, şi am tras-o pe femeia aia 
în casă şi ea a început să se lupte şi să urle. Apoi Sverker a 
propus s-o răcorească puţin, era luat rău de la droguri. 

— Aşa că aţi dus-o la golfurile din Hasslevikarna? 

— Da, voiam să ne îndepărtăm de oameni. 

— Ce s-a întâmplat acolo? 

Eva îşi răsuci un deget mare cu cealaltă mână. Trebuia 
să sape foarte adânc pentru a găsi cuvintele potrivite, 
pentru a le da formă. 

— Nu era apă pe plajă când am ajuns acolo, era reflux, 
era mareea înaltă, plaja se întindea mult spre apă. Şi apoi 
mi-am adus aminte... 

— De mareea înaltă? 

— Am încercat s-o fac să-mi spună ce face acolo, ce 
caută, unde e Nils, dar n-a zis niciun cuvânt, doar a tăcut. 

Eva nu mai putea privi în sus. Glasul ei era foarte 
scăzut. 

— Băieţii au adus o lopată şi apoi au săpat o groapă... şi 
au băgat-o înăuntru... Şi apoi a venit fluxul... 

— Atunci ştiai că o să vină? 

— Trăiam pe insulă de câţiva ani, toată lumea de acolo 
ştia când vine şi pleacă mareea înaltă. Am vrut s-o sperii, 
s-o fac să vorbească... 


e 419 + 


— Şi a vorbit? 

— La început nu. Dar apoi... când a venit fluxul... la 
sfârşit... 

Eva tăcu. Mette trebui să-i completeze spusele. 

— A spus unde a ascuns Nils banii? 

— Da... Şi unde locuieşte. 

Stilton se aplecă puţin în faţă. 

— Şi apoi aţi lăsat-o acolo? 

Era prima dată când spunea ceva de când începuse tot 
interogatoriul. Eva tresări. Fusese implicată într-un dialog 
dureros cu Mette, bărbatul de lângă ea nu existase. 

— Băieţii au fugit acasă. Eu am rămas în urmă. Ştiam că 
mersesem prea departe, că toată chestia e o nebunie. Dar 
o uram atât de tare pe femeia aia din apă. Voiam s-o 
torturez că l-a luat pe Nils de lângă mine. 

— S-o omori. 

Stilton stătea în continuare în aceeaşi poziţie, aplecat 
înainte. 

— Nu, s-o torturez. Poate sună ciudat, dar nu m-am 
gândit că o să moară. Nu ştiu ce mi-a trecut prin cap, totul 
era negru în mintea mea. Eu doar am plecat de acolo. 

— Dar ştiai că e mareea înaltă? 

Eva încuviinţă în tăcere. Deodată începu să plângă. 
Încetişor. Stilton se uită la ea. În momentul ăla aveau 
motivul pentru uciderea Adelitei Rivera. Incercă să-i 
surprindă privirea Evei. 

— Acum poate trecem la Nils Wendt? zise el. Cum a 
murit? 

Mette tresări. Nu se concentrase decât asupra legării 
Evei Carlsen de crima de pe insula Nordkoster. Uciderea 
lui Nils Wendt nu fusese deloc pe agenda ei. Era complet 
convinsă că Bertil Magnuson e în spatele crimei. Deodată 
îşi dădu seama că Stilton e cu un pas în faţă. 

Ca în vremurile de odinioară. 

— Poţi să ne povesteşti şi despre asta? zise el. 

lar Eva le povesti. Din fericire pentru Mette şi Stilton, 
fiindcă nu aveau nimic concret care să o lege pe Eva 
Carlsen de ceea ce i se întâmplase fostului ei partener. Dar 


e 420 » 


Eva nu mai avea niciun motiv să mintă. Recunoscuse deja o 
crimă brutală şi voia să scoată şi restul afară. In plus, nu 
ştia ce ştiu ei. Nu mai voia să fie interogată de Mette încă 
o dată. 

Nu ar fi suportat aşa ceva. 

— Nu e prea mult de povestit, spuse ea. Doar mi-a sunat 
la uşă într-o seară, la mine acasă, şi am fost foarte şocată. 
Nu fiindcă era în viaţă, la urma urmei ştiam asta, ci să-l 
văd că apare dintr-odată aşa. 

— În ce seară a fost asta? 

— Nu-mi mai amintesc. În ziua dinainte să fie găsit. 

— Ce voia? 

— Nu prea ştiu, Nils... A fost aşa ciudat... totul... 

Eva tăcu şi căzu pe gânduri. Încet, se întorcea în minte 
la acea întâlnire ciudată cu fostul ei partener. Cum auzise 
dintr-odată soneria de la uşa casei din Bromma. 


Eva a deschis uşa. Afară stătea Nils Wendt în lumina 
slabă aruncată de felinarul de pe pridvor. Purta o jachetă 
maro. Eva s-a uitat lung la el. Nu prea ştia la ce se uită. 

— Bună, Eva. 

— Bună. 

— Mă mai recunoşti? 

— Da. 

Cei doi s-au privit. 

— Pot intra? 

— Nu. 

Au trecut câteva secunde. Destul de multe. Nils? După 
toţi anii ăştia? Ce naiba caută aici? Eva încerca să-şi 
revină. 

— Păi, atunci poţi să ieşi tu? a zis Nils schiţând un 
zâmbet. 

De parcă ar fi fost doi adolescenţi care nu voiau să-i 
vadă părinţii? E nebun? Ce naiba vrea? Eva s-a întors, a 
luat o haină din cui, a ieşit afară şi a închis uşa în urma ei. 

— Ce vrei? a întrebat ea. 

— Mai eşti măritată? 

— Divorţată. De ce? De unde ai ştiut unde stau? 


e 421 œ» 


— Te-am căutat pe Google şi am aflat că te-ai măritat, cu 
mulţi ani în urmă. Soţul tău a fost un săritor cu prăjina 
foarte bun, Anders Carlsén. I-ai păstrat numele. 

— Da. M-ai urmărit? 

— Nu. Doar am dat peste informaţia asta. 

Nils s-a întors puţin, aşteptând ca ea să-l urmeze. Apoi s- 
a îndreptat spre poartă. Eva a rămas în pridvor. 

— Nils. 

Nils s-a oprit. 

— Unde ai fost toţi anii ăştia? 

Ea ştia asta. Foarte bine. Dar el nu ştia că ea ştie. 

— Afară, a răspuns el. 

— Şi de ce apari deodată aici? Acum? 

Nils s-a uitat la Eva. Ea simţea că ar trebui să se apropie 
puţin mai mult de el, să fie puţin mai intimă. S-a dus lângă 
el. 

— Trebuie să fac ordine în nişte chestii din trecut, a zis 
el cu o voce joasă. 

— Ah, în regulă, şi în ce o să faci ordine? 

— O crimă veche. 

Eva a privit în jur, instinctiv, şi a simţit cum i se 
încordează gâtul. O crimă veche? Cea de pe insula 
Nordkoster? Dar el n-avea cum să ştie de ea. Că Evae 
amestecată în treaba aia. Ce vrea să spună? 

— Sună neplăcut, a zis ea. 

— Aşa şi este, dar curând o să termin, apoi o să mă 
întorc din nou acasă. 

— În Mal Pais? 

Asta a fost prima ei greşeală. I-a scăpat pur şi simplu. În 
secunda următoare şi-a dat seama de ce spusese. 

— De unde ştii că acolo stau? a zis Nils. 

— Păi, nu aşa e? 

— Ba da. Mergem la o plimbare cu maşina? 

Nils a făcut un semn cu capul spre o maşină gri care era 
parcată în faţa porţii. Eva era nesigură. Încă nu ştia ce 
urmăreşte Nils. Să stea puţin de vorbă? Prostii. O crimă 
veche? Ce ar putea să ştie despre ea? 

— Sigur, a zis ea. 


e 422 + 


Au urcat în maşină şi au demarat. După câteva minute, 
Eva a întrebat: 

— Ce ziceai de o crimă veche? 

Nils a ezitat preţ de câteva secunde, apoi i-a spus. 
Despre uciderea jurnalistului Jan Nyström pe care o 
comandase Bertil Magnuson. Eva se uita la el. 

— De-asta ai venit aici? 

— Da. 

— Să te răzbuni pe Bertil? 

— Da. 

Eva s-a relaxat. Nu era vorba despre Nordkoster. 

— Nu e cam periculos? 

— Să mă răzbun pe Bertil? 

— Da. Vreau să spun, aparent a pus să fie omorât un 
jurnalist. 

— Pe mine n-o să îndrăznească să mă omoare. 

— De ce nu? 

Nils a schiţat un zâmbet, dar nu a spus nimic. Au mers 
peste podul Drottningholm, au ieşit pe Kârson şi s-au 
îndreptat spre cealaltă parte a insulei. Nils a oprit maşina 
lângă o pantă ce dădea spre apă. Amândoi au ieşit din 
maşină. Era o noapte înstelată. O semilună împrăştia 
lumină peste apă şi peste stânci. Era un loc foarte frumos. 
Fuseseră acolo de mai multe ori în vremurile de odinioară, 
seara târziu. Făcuseră baie dezbrăcaţi, fără nimeni în 
preajmă. 

— E la fel de frumos aici ca înainte, remarcă Nils. 

— Da. 

Eva s-a uitat la el. Părea calm, ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Ca şi cum totul ar fi fost ca înainte. Nimic 
nu e ca înainte, se gândea ea. 

— Nils. 

— Da. 

— Trebuie să te mai întreb ceva... 

— Da. 

— De ce n-ai mai dat niciun semn? 

— Ţie? 

— Da. Cui altcuiva? Trăiam împreună, îţi mai aminteşti? 


e 423 + 


Urma să ne căsătorim şi să facem copii şi să ne petrecem 
toată viaţa împreună. Ai uitat asta? Eu te-am iubit. 

Eva a simţit deodată cum e atrasă într-o direcţie complet 
greşită, de sentimente complet greşite. Dar toată situaţia 
cu Nils în locul acela după douăzeci şi şapte de ani era atât 
de absurdă. Trecutul a erupt în ea ca o ură topită, fără ca 
ea să-l poată opri. 

— Asta a fost o prostie, ar fi trebuit să iau legătura cu 
tine, absolut. Îmi pare rău, a spus Nils. 

Spune că îi pare rău, se gândea ea. 

— După douăzeci şi şapte de ani? Spui că îţi pare rău? 

— Da. Ce vrei să fac? 

— Te-ai gândit vreodată la ce mi-ai făcut? La lucrurile 
prin care a trebuit să trec? 

— Dar, Eva, n-are niciun rost... 

— Puteai măcar să-mi scrii şi să zici că te-ai plictisit de 
mine şi că vrei o viaţă nouă cu ea! Aş fi acceptat asta. 

— Cu cine? 

Asta a fost a doua greşeală a ei. Dar simţea că nu prea 
mai are rost să tacă. Nu avea cum să facă faţă lucrurilor pe 
care le simţea. Nils a devenit deodată foarte alert. 

— Cu cine să am o viaţă nouă? 

— Ştii foarte bine cu cine! Nu te preface că nu ştii! 
Tânără şi frumoasă şi gravidă şi dup-aia o trimiţi aici să-ţi 
aducă banii ascunşi şi crezi că... 

— De unde naiba ştii asta? 

Privirea lui Nils a devenit deodată rece ca gheaţa. A 
făcut un pas către Eva. 

— Ce să ştiu? a zis ea. Despre bani? 

Nils s-a uitat la ea suficient cât să-şi dea seama cât de 
mult greşise. Tot timpul. Nu fusese deloc vorba de Bertil. 
Nu Bertil reuşise să-l găsească în Mal Pais via Mexico şi nu 
el o urmărise apoi pe Adelita în Suedia ca să pună mâna pe 
banii furaţi. Bertil nu era deloc implicat în crimă. Eva 
fusese cea care îi şutise banii şi... 

— Tu ai omorât-o pe Adelita? a întrebat el. 

— Aşa o chema? 

Deodată Eva a încasat o palmă foarte grea drept peste 


e 424 œ» 


faţă. Nils fumega de mânie. 

— TU AI FOST, CURVA DRACULUI? 

S-a năpustit asupra Evei. Ea a încercat să pareze 
următoarea lovitură. Eva era într-o formă destul de bună, 
iar Nils nu avea cel mai bun tonus. Se luptau cu furie, 
apucându-se unul pe altul, lovind, până când Eva l-a 
apucat de haină şi l-a tras într-o parte. Nils nu a reuşit să- 
şi păstreze echilibrul, s-a împiedicat de o piatră şi a căzut 
pe spate, lovindu-se cu capul direct de o muchie de stâncă. 
Eva a auzit sunetul înfundat când craniul lui s-a izbit de 
marginea tăioasă a stâncii de granit. Nils s-a făcut 
grămadă pe jos. Sângele îi ţâşnea din gaura din ceafă, 
curgându-i pe gât. Eva s-a uitat lung la el. 


Mette se aplecă spre lumina de la lampa de birou din 
faţa Evei. 

— Ai crezut că e mort? 

— Da. La început n-am îndrăznit să-l ating, zăcea acolo 
şi sângera şi eu nu m-am mişcat şi eram în stare de şoc şi 
furioasă şi tot tacâmul. 

— Dar n-ai sunat la poliţie? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Nu ştiu, doar m-am prăbuşit la pământ şi m-am uitat 
la el. Nils Wendt. Care mi-a distrus total viaţa atunci, 
demult. Şi care acum venise din nou aici şi zisese că îi pare 
rău. Şi începuse să dea în mine. Şi-şi dăduse seama ce am 
făcut pe insula Nordkoster. Aşa că l-am tras spre maşină şi 
am reuşit să-l urc pe scaunul şoferului, maşina era chiar 
lângă panta care dădea spre apă, n-a trebuit decât să 
eliberez frâna de mână... 

— Dar sigur ţi-ai dat seama că o să-l găsim? 

— Da. Doar că m-am gândit... nu ştiu... îl ameninţase pe 
Bertil Magnuson... 

— Ai crezut că Magnuson o să fie învinovăţit pentru 
asta? 

— Poate? Aşa a fost? 

Mette şi Stilton se uitară unul la altul. 


<e 425 » 


K 


În maşina lui Mette, mai târziu în seara aceea, dispoziția 
nu era tocmai veselă. Se îndreptau spre casa mare şi veche 
din Kummelnăs. Toți trei aveau să se gândească la câte 
ceva. 

Stilton se gândea la descâlcirea cazului de pe plajă. La 
felul cum un singur eveniment solitar poate declanşa o 
reacţie în lanţ atât de violentă. Doi suedezi se întâlnesc în 
cealaltă parte a lumii. Impart o sticlă cu vin. Unul îi spune 
celuilalt nişte vorbe ce explică deodată ceva legat de care 
şi-a pus întrebări mai bine de douăzeci şi trei de ani. 
Călătoreşte în Suedia ca să răzbune moartea iubitei sale. O 
caută pe fosta lui parteneră. E ucis. E găsit de Mette, care 
observă un semn din naştere pe coapsa lui, pe care-l 
recunoaşte de altă dată, iar în acelaşi timp Olivia începe să 
cerceteze cazul de pe plajă. 

Remarcabil. 

Apoi gândurile îi trecură la lucruri mult mai grele. La 
ceea ce avea să se întâmple inevitabil în scurt timp. Acasă 
la Mette şi Mârten. Şi la cum ar trebui să gestioneze acea 
discuţie. 

Mette se gândea la urmărirea lui Bertil Magnuson. La 
cât de tare greşise. Şi totuşi omul comandase o crimă, la 
urma urmei, era vinovat de instigare. Nu avea să-şi asume 
răspunderea pentru sinuciderea lui. 

Olivia se gândea la Jackie Berglund. Ce prostie! Dacă n- 
ar fi fost obsedată de Jackie, Elvis ar fi fost în viaţă şi în 
ziua aia. O lecţie costisitoare. 

— Probabil aşa a fost. 

Mette fu cea care rupse tăcerea. Simţea că trebuie să le 
aplice un şoc. Curând aveau să ajungă în talmeş-balmeşul 
casei sale. Şi nu voia să împrăştie tăcere şi gânduri 
suprimate acolo. 

— Ce să fie aşa? întrebă Stilton. 

— Cei care i-au spart casa şi au bătut-o pe Eva Carlsen 
probabil au fost trimişi acolo de Bertil Magnuson. 

— Ca să facă ce? 

— Ca să caute caseta cu înregistrarea. Magnuson sigur a 


e 426 » 


verificat toate hotelurile şi a văzut că nu e niciun Wendt 
acolo, cum am făcut şi noi. Apoi probabil şi-a amintit de 
fosta parteneră cu care locuise Wendt, poate socializaseră 
pe vremea aia, amândoi aveau case de vacanţă pe insula 
Nordkoster. Apoi s-a gândit că poate Wendt se ascunde la 
ea acasă şi ţine caseta acolo. 

— Sună rezonabil, zise Stilton. 

— Dar cercelul? se întrebă Olivia. Cum a ajuns în 
buzunarul de la haina Adelitei? 

— Greu de zis... spuse Mette, poate de când s-au 
încăierat în casă, ea şi Eva. 

— Da. 

Mette puse frână când se apropiară de casa mare şi 
veche. 

În timp ce mergeau spre casă, Mette primi un apel pe 
mobil. Se opri în grădină. Era Oskar Molin. Tocmai 
avusese o şedinţă cu comisarul Carin Gotblad şi discutase 
despre un nume din registrul cu clienţii lui Jackie 
Berglund. Un nume pe care i-l dăduse Mette. 

— Ce aţi hotărât? întrebă ea. 

— S-o lăsăm deoparte o vreme. 

— Dar de ce? Pentru că e vorba de Jackie Berglund? 

— Nu, pentru că ar perturba reorganizarea. 

— OK. Dar o să i se spună? 

— Da. Mă ocup eu. 

— Bun. 

Mette închise. Observă că Stilton se oprise la câţiva 
metri de ea şi auzise conversaţia. Mette trecu pe lângă el 
fără să spună un cuvânt şi urcă treptele de la pridvor. 

Abbas deschise uşa, cu braţul pe după umerii lui Jolene. 
Olivia primi o îmbrăţişare călduroasă din partea ei. 

— Acum vrem să mâncăm! zise Mette. 

Cu toţii trecură prin camere până la bucătăria spațioasă. 
Acolo, Mårten îşi făcea de lucru cu tot felul de ingrediente 
pentru ceea ce promisese că o să fie apogeul sofisticat al 
verii. 

Spaghete carbonara cu ciuperci chanterelle sălbatice 
congelate. 


e 427 œ» 


Ceilalţi membri ai clanului fuseseră hrăniţi cu ceva timp 
în urmă. În momentul ăla erau împrăştiaţi în diverse locuri 
din casă. Mårten le explicase că stăpâna casei vrea linişte 
şi pace şi că oaspeţii ei vor să mănânce fără să fie 
deranjaţi. Cei care nu aveau să accepte asta aveau să fie 
trimişi sus la Ellen, în pod, ca să numere ochiuri de 
tricotaj. 

Prin comparaţie, în clipa aia era linişte la parter. 

— Luaţi loc! 

Mårten făcu un gest larg cu mâna deasupra mesei 
încărcate, unde stăteau şi câteva dintre obiectele de 
ceramică făcute de Mette. Unele pe post de vase, altele pe 
post de farfurii şi altele pe post de ceva între cele două. 
Ceşti, poate. 

Se aşezară la masă. 

Mette turnă puţin vin. Stilton refuză. Lumina caldă a 
candelabrelor sclipea în paharele de vin ale celorlalţi când 
ciocniră unii cu alţii şi băură. 

Şi se relaxară. 

Fusese o zi lungă pentru toţi. 

Şi pentru Mårten. Petrecuse destul de mult timp 
gândindu-se la ceea ce avea să urmeze peste scurt timp. Şi 
la cum să abordeze situaţia. Nu era cu totul sigur. Putea s- 
o ia în orice direcţie, şi niciuna dintre ele nu era uşoară. 

Aşteptă. 

Şi toţi ceilalţi aşteptară şi ei, cu excepţia Oliviei. Simţi 
cum prima înghiţitură de vin îi împrăştie linişte şi căldură 
prin tot corpul. Se uită la grupul adunat în jurul mesei. 
Oameni care îi fuseseră complet străini până nu demult. 

Stilton, un om fără adăpost. Cu un trecut despre care în 
clipa aia ştia câte ceva. Dar nu suficient cât să formeze un 
tipar. Un tipar în privinţa căruia era foarte curioasă, dar 
chiar şi aşa. Îşi amintea cum arăta prima dată când se 
întâlniseră, în Nacka. Era o diferenţă destul de mare faţă 
de cum arăta în momentul ăla. Ochii lui arătau complet 
diferiţi, printre altele. 

Mârten, omul care îl avea pe Kerouac. Expertul în 
psihologia copilului care o făcuse să se deschidă într-un fel 


q 428 » 


care o uimise. Cum reuşise aşa ceva? 

Mette, soţia lui, care aproape o speriase în aşa hal încât 
picioarele păreau să i se facă de gelatină şi care încă 
păstra distanţa. Dar cu respect. La urma urmei, o lăsase pe 
Olivia să intre în biroul ei şi în cazul ei de crimă. 

Şi apoi Abbas. Bărbatul cu membre lungi şi subţiri. Cu 
cuțitul secret asupra lui şi cu mirosul lui straniu. Ca un 
luptător ninja, se gândi ea. Cine era el de fapt? 

Mai luă o înghiţitură de vin. Atunci observă, sau de fapt 
simţi, un fel de atmosferă de anticipație în jurul mesei. 
Fără zâmbete sau discuţii rapide, doar un fel de sentiment 
de „aşteaptă şi ai să vezi.” 

— Ce e? 

Trebuia să întrebe, cu o urmă de zâmbet. 

— De ce sunteţi aşa tăcuţi? 

Ceilalţi îşi aruncară priviri unii altora în jurul mesei. 
Priviri pe care Olivia încercă să le urmărească de la unii la 
alţii, până când ajunse la Stilton. Bărbatul îşi dori să fi avut 
sticluţa cu pastile de Stesolid la el. 

— Îţi mai aminteşti când te-am întrebat în bucătărie, la 
tine în apartament, când a luat foc rulota, de ce ai ales 
cazul de pe plajă? zise el deodată. 

Întrebarea o surprinse pe Olivia. 

— Da. 

— Şi ai spus că l-ai ales fiindcă tatăl tău a fost implicat în 
anchetă. 

— Da. 

— N-ai mai reacţionat la nimic altceva? 

— Nu... mă rog, ba da, după o vreme. Crima a avut loc în 
aceeaşi zi în care m-am născut eu. O coincidenţă cam 
ciudată. 

— N-a fost aşa. 

— Cum adică? N-a fost o coincidenţă? 

Mette îi mai turnă Oliviei puţin vin. Stilton se uită la ea. 

— Ştii ce s-a întâmplat în seara aia, după ce Ove 
Gardman a fugit acasă de pe plajă? 

— Da, au... Sau ce vrei să spui? Imediat după? 

— De îndată ce a intrat pe uşă şi le-a spus ce a văzut, 


e 429 » 


părinţii lui au fugit pe plajă şi au chemat un elicopter- 
ambulanţă. 

— Da, ştiu. 

— Mama lui era asistentă. Când au ajuns pe plajă, 
făptaşii fugiseră, dar au reuşit s-o scoată pe femeie, pe 
Adelita, din nisip şi din apă. Deja era inconştientă, dar încă 
mai avea un puls slab, şi mama lui a încercat să-i facă 
respiraţie gură la gură. Au tinut-o în viaţă o vreme, dar a 
murit cu vreun minut înainte să sosească elicopterul. 

— Aha. 

— Dar copilul din pântecele ei mai trăia. Medicul din 
elicopter a făcut o cezariană de urgenţă şi a scos copilul, 
zise Stilton. 

— Poftim? Copilul a supravieţuit? 

— Da. 

— Păi şi de ce nu mi-ai spus nimic despre asta? Ce s-a 
întâmplat cu copilul? 

— Am decis să păstrăm secretă supraviețuirea copilului, 
din motive de securitate. 

— De ce? i 

— Pentru că nu ştiam nimic legat de mobilul crimei. In 
cel mai rău caz, ar fi putut să aibă de-a face cu copilul 
nenăscut, cineva să fi vrut să omoare copilul. 

— Şi ce-aţi făcut cu copilul? 

— Iniţial am lăsat pe cineva din echipa de anchetă să 
aibă grijă de copil, am crezut că o să putem stabili 
identitatea femeii sau că o să apară tatăl copilului, dar aşa 
ceva nu s-a întâmplat. 

— Nu? Şi? 

— Ofiţerul de poliţie care a avut grijă de copil a solicitat 
în cele din urmă adopţia, el şi soţia lui nu aveau copii. Noi 
şi cei de la serviciile sociale am crezut că e o soluţie bună. 

— Cine era ofiţerul de poliţie? 

— Arne Rönning. 

Olivia probabil bănuia deja încotro se îndreaptă Stilton, 
dar avea nevoie s-o audă. Chiar dacă era imposibil de 
înţeles. 

— Deci copilul sunt eu? zise Olivia. 


e 430 >» 


— Da. 

— Adică... cine sunt eu de fapt? Fata Adelitei Rivera şi a 
lui Nils Wendt? 

— Da. 

Mårten avusese privirea fixată asupra Oliviei tot timpul. 
Mette îi interpreta limbajul corpului. Abbas îşi împinsese 
puţin scaunul. 

— ...Nu-i adevărat. N 

Olivia încă îşi mai putea controla vocea. Încă era cu mult 
în urmă. 

— Din păcate, da, zise Stilton. 

— Din păcate? 

— Tom vrea să spună că poate ar fi trebuit să ţi se spună 
lucrul ăsta altfel, cu o altă ocazie, în alte circumstanţe. 

Mårten încercă s-o ţină pe Olivia pe loc. Ea îl privi pe 
Stilton. 

— Deci tu ştiai de chestia asta de când ne-am întâlnit 
atunci în faţa centrului comercial? 

— Da. 

— Că eu sunt copilul din burta femeii înecate? 

— Da. 

— Şi n-ai suflat niciun cuvânt despre treaba asta? 

— Am avut de gând de câteva ori, dar... 

— Mama ştie de treaba asta? 

— Nu ştie circumstanţele exacte. Arne a hotărât să nu-i 
spună, zise Stilton. Nu ştiu dacă i-a spus înainte să moară. 

Olivia îşi împinse scaunul în spate, se ridică şi se uită la 
cei adunaţi în jurul mesei. Se opri la Mette. 

— De cât timp ştii? 

Vocea ei avea o tonalitate puţin mai înaltă. Mårten îşi 
dădu seama că se apropie. 

— Tom mi-a spus acum câteva zile, spuse Mette. Nu ştia 
ce să facă, dacă să-ţi spună sau nu. Avea nevoie de ajutor, 
era extrem de îngrijorat de... 

— Era îngrijorat. 

— Da. 

Olivia îl privi pe Stilton şi scutură din cap. Apoi fugi 
afară din bucătărie. Abbas era pregătit şi încercă s-o 


e 431 œ» 


prindă, dar ea se smulse din strânsoarea lui şi dispăru 
afară. Stilton încercă să fugă după ea, dar fu oprit de 
Mårten. 

— Mă duc eu. 

Mårten fugi după Olivia. 

O prinse din urmă când ajunsese deja puţin mai departe 
pe stradă. Olivia se lăsase jos lângă un grilaj de fier, 
acoperindu-şi faţa cu mâinile. Mårten se aplecă spre ea. 
Iute ca fulgerul, Olivia se ridică şi începu să fugă din nou. 
Mårten alergă după ea şi o prinse iar din urmă. De data 
asta o trase, o întoarse cu faţa la el şi o strânse tare într-o 
îmbrăţişare de urs. Ea se linişti după o vreme. Singurul 
sunet care se auzea era suspinul ei disperat la pieptul lui. 
Mårten o mângâia blând pe spate. Dacă i-ar fi văzut ochii 
în clipa aia, Olivia şi-ar fi dat seama că nu doar ea e 
disperată. 

x 


Stilton se mutase lângă fereastră în una dintre camere. 
Luminile erau stinse înăuntru şi, cu draperiile trase într-o 
parte, vedea până la perechea singuratică de pe stradă. 

Mette veni lângă el şi se uită şi ea afară. 

— Oare chiar am făcut ce trebuia? întrebă ea. 

— Nu ştiu... 

Stilton lăsă privirea în pământ. Trecuse printr-o sută de 
alternative de când Olivia îl oprise prima dată şi spusese 
că o cheamă Olivia Rönning. Fiica lui Arne. Dar niciuna 
dintre alternative nu părea acceptabilă. În cele din urmă 
ajunsese să fie tot mai incomod şi în acelaşi timp tot mai 
greu să-i facă faţă. Un laş, se gândi el. Am fost un mare 
laş. N-am îndrăznit. Am avut o mie de scuze să evit să-i 
spun. 

În cele din urmă se întorsese la singurii oameni în care 
avea încredere. Ca să nu fie nevoit s-o spună singur. Cel 
puţin s-o spună înconjurat de oameni care poate ar fi putut 
face faţă lucrurilor pentru care el era complet nepregătit. 

Oameni ca Mâărten. 

— Dar acum i s-a spus, zise Mette. 

— Da. 


e 432 œ» 


— Biata fată. Dar sigur ştia că e adoptată, nu? 

— Posibil. N-am idee. 

Stilton ridică privirea. N-o să mai înainteze în privinţa 
asta acum, se gândi el, şi se uită la Mette. 

— Telefonul pe care l-ai primit în grădină era legat de 
clienţii lui Jackie? întrebă el. 

— Da. 

— Pe cine aţi găsit? 

— Un poliţist, printre alţii. 

— Pe Rune Forss? 

Mette se întoarse în bucătărie fără să răspundă. Dacă 
Tom se pune din nou pe picioare acum, o să ne ocupăm 
împreună de Jackie Berglund şi de clienţii ei, se gândi ea. 
În viitor. 

Stilton privi în podea şi-l observă pe Abbas cum se 
apropie de el. 

Amândoi se întoarseră spre stradă. 


Olivia încă era prinsă în strânsoarea îmbrăţişării lui 
Mårten. Capul lui se sprijinea de al ei, iar gura i se mişca. 
Ce îi spunea Oliviei avea să rămână între ei doi. Dar el ştia 
că pentru ea e doar începutul unei lungi călătorii. 
Melancolice şi frustrante. O călătorie pe care trebuia s-o 
facă singură. El urma să-i fie aproape dacă avea nevoie de 
el, dar călătoria era a ei şi numai a ei. 

La un moment dat, pe parcurs, la o staţie părăsită, avea 
să primească un pisoiaş de la el. 


e 433 + 


Epilog 


Stătea tăcută în noaptea de vară, o noapte care nu era 
noapte, care nu era cu mult mai mult decât o întâlnire 
dintre asfinţit şi răsărit, cu incandescenţa acelei lumini 
fermecătoare de care sudiştii tind să se entuziasmeze atât 
de tare. Senzuală, iar pentru Olivia abia vizibilă. 

Stătea printre dunele de nisip, singură, şi îşi trăsese 
genunchii sub bărbie. Se uita peste golf de mult timp. 
Marea era retrasă, foarte retrasă, în noaptea aia urma să 
vină mareea înaltă. Stătea acolo şi privea cum soarele cald 
se scufundă tot mai jos şi apoi cum luna acaparează scena, 
se dă în spectacol cu razele ei împrumutate, mai reci, mai 
albăstrui, fără niciun fel de empatie. 

În prima oră reuşise să-şi adune gândurile şi încercase 
să gândească în termeni concreţi. Unde mai exact au dus-o 
pe Adelita pe plajă? Unde i-au găsit haina? Cât de departe 
înspre mare au dus-o? Unde au săpat groapa? Acolo? Sau 
acolo? Era un fel de a se stăpâni. Sau cel puţin de a amâna 
ceea ce ştia că urmează. 

Apoi se gândi la tatăl ei biologic, Nils Wendt. Care 
venise acolo într-o noapte, cu o valiză cu roţi, mersese 
până unde se retrăsese marea la reflux şi se oprise. Ştia 
oare că ăla e locul? Că femeia pe care a iubit-o a fost 
înecată chiar acolo? Sigur ştia, altfel ce să caute acolo? 
Olivia îşi dădu seama că Nils o plânsese pe Adelita şi 
căutase ultimul loc în care a fost în viaţă ca să o poată 
plânge. 

Chiar acolo. 

Iar ea stătuse ascunsă după nişte stânci şi văzuse totul. 

Văzuse clipa aceea. 

Trase aer în piept, greoi. 

Se uită din nou spre mare. Era cuprinsă de valuri de 
sentimente, şi încerca să le ţină la distanţă. 

Cabana. El venise la cabană. Să-i împrumute telefonul 
mobil. Deodată îşi aminti o fracțiune de secundă, chiar 
atunci când Nils intrase pe uşă, se oprise, iar ea dintr- 


e 434 œ» 


odată văzuse o privire surprinsă în ochii lui. De parcă ar fi 
văzut ceva la care nu se aştepta. Oare pe Adelita a văzut-o 
în mine? Preţ de o fracțiune de secundă? 

Apoi veni a doua oră, şi a treia, când lucrurile concrete 
şi lucrurile reale nu mai erau de ajuns ca să ţină totul la 
distanţă. Când copilul din ea deveni ea, cu totul. 

O vreme îndelungată. 

Până când i se sfârşiră lacrimile şi reuşi să privească din 
nou spre mare şi să-şi recapete intelectul. M-am născut pe 
plaja asta, se gândi ea, scoasă din burta mamei mele 
înecate, într-o noapte cu maree înaltă şi clar de lună, într-o 
noapte ca asta. 

Chiar aici. 

Îşi lăsă capul pe ii 

Aşa o văzu el, de departe. Stătea după stânci, în acelaşi 
loc ca înainte. O văzuse trecând pe lângă casă cu câteva 
ore în urmă şi nu se întorsese. În clipa aia o văzu stând 
chircită, aproape în acelaşi loc în care stătuseră ceilalţi, în 
noaptea aceea. 

Auzi din nou marea. 

Olivia nu observă când se apropie, doar când se lăsă jos 
lângă ea, ghemuindu-se la rândul lui şi rămânând 
nemişcat. Se întoarse puţin şi-i surprinse privirea. Băiatul 
care văzuse totul. Bărbatul cu părul albit de soare. Se uită 
din nou. Cu tatăl meu a stat de vorbă în Costa Rica, se 
gândi ea, iar pe mama a văzut-o murind aici. Habar nu are 
de toate astea. 

Cândva am să-i povestesc. 

Amândoi priviră spre mare. Spre întinderea udă a plajei 
scăldate în lumina lunii. Crabi mici şi lucioşi mişunau pe 
nisip, sclipind în lumina albastră ca oţelul. Razele 
scânteiau în râuleţele dintre pliurile de nisip. Melcii turtiţi 
se agăţau cu deosebită forţă de stânci. 

Când veni mareea înaltă, plecară. 


e 435 » 


| VIRTUAL) 


| próJteT 


e 436 - 


O necunoscută a fost îngropată pe o plajă, în seara mareei înalte. Doar capul 
îi ieșea din nisip... După 20 de ani, Olivia Rönning, studentă la Academia de 
Poliție din Stockholm, are ca temă pentru lucrarea de absolvire acest caz rămas 
nerezolvat. Primul obstacol: polițistul care a anchetat cazul a ieșit la pensie, 
apoi a dispărut. Următoarele: curiozitatea ei începe să deranjeze, iar 
investigația devine tot mai riscantă. Ancheta o poartă pe Olivia în mijlocul 
oamenilor fără adăpost din capitală, atacați sălbatic de o bandă de neo-naziști 
tineri, al unei rețele de prostituție de lux, dar şi la porțile imperiului minier al 
unui industriaș atotputernic decorat recent de rege. Ce se ascunde în spatele 
tuturor acestor lucruri misterioase? 


Maree înaltă este primul volum al unei serii bestseller care a fost tradusă 
în peste 30 de țări şi e comparată cu Millennium, atât pentru caracterul puternic 
al personajelor, cât și pentru modernitatea şi capacitatea de seducţie a intrigii. 


„Unroman de înaltă clasă, în care nimic nu ece pare afi.“ 
Allgemeine Zeitung 


Cilla și Rolf Börjlind sunt scenariştii cei mai celebri din Suedia, în special pentru 
serialul de televiziune bazat pe romanele-cult ale lui Maj Sjöwall și Per Wahlöö. 


crime 


ISBN 978-973-47-3132-9 
1 
Ge, om 45 
+ 


e 138 œ»