Johana Gustawsson — [Emily si Alexis] 01 Block 46

Un debut îndrăzneț și obraznic. vestește | 
începutul unei rol seră palpitante. : 
AJ ry 


Primul thriller din seria Emily Roy şi Alexis Castells 


se) 


pp 


x 


LR 


Block 46 este un amestec 
unic şi înfriceșător între 
atrmestera întunecată a 

Nordic Noir-ulul, 
sensibilitatea autorului său 
francez și povestea umui 
brutal asasin în serie. 
Crime by the Book 


Geu- 


— 
j 
s 


JOHANA GUSIAWSSON 
BLOCK 46 


Primul thriller din seria: 
Emily Roy şi Alexis Castells 


Original: Block 46 (2015) 


Traducere din limba franceză: 
CLAUDIA DIONISE 


» 


virtual-project.eu 


tn 


TRITONIC 


Johana Gustawsson s-a născut la Marsilia şi a lucrat ca 
jurnalist pentru televiziuni din Spania şi Franţa. Locuieşte 
la Londra împreună cu soţul ei suedez şi cei trei fii. 
Bunicul ei, Simon Lagunas, a fost deportat de nazişti. 

Aclamat de cititori şi salutat de critică, Block 46, primul 
ei roman, plonjează în inima nebuniei criminale şi reînvie 
memoria crimelor naziste; a câştigat premiile Balai de la 
Decouverte 2016 şi Nouvelle Plume d'Argent 2016. 


www.johanagustawsson.com 


Un debut îndrăzneţ şi obraznic al unui autor talentat. 
Vesteşte inceputul unei noi serii palpitante. 


RJ. Ellroy 


Block 46 este un amestec unic şi înfricoşător între 
atmosfera întunecată a Nordic Noir-ului, sensibilitatea 
autorului său francez şi povestea unui brutal asasin în 
serie. 

Cititorii de fictiune hardboiled se vor simți ca acasă în 
lumea Johanei Gustawsson. Block 46 nu este pentru cei 
slabi de inimă şi nu trebuie ratat. 


Crime by the Book 


Părinților mei, Odile şi Jean-Louis 
care mi-au dăruit gustul cuvintelor şi al efortului. 


„Nu putem spune nimic de bine despre subiectul 
abisurilor unde am rătăcit timp de şapte ani, în mijlocul 
orbilor şi al damnaților care se dezlănţuiau, ca posedații, 
împotriva oricărei rămăşiţe de demnitate umană.” 


Eugen Kogon 


Joi, 7 noiembrie 2013 


TREI lanterne brăzdează groapa. 

Un dreptunghi perfect. Un metru treizeci lungime, 
cincizeci centimetri lăţime. Pe măsură. 

Ridică lopata, o umple cu pământ şi presară peste 
groapă. O singură lopată şi picioarele sunt deja acoperite; 
nu se mai văd decât degetele de la picioare. Fine ca 
pietricelele, reci ca gheaţa, pe care şi-ar dori să le atingă 
cu vârful degetelor sale. 

Fine şi reci. 

Aruncă încă o lopată de pământ umed pe burtă, care se 
depune la marginea cutiei toracice, în buric; surplusul 
cade pe alături. Incă nişte lopeți şi termină. 

Repede, spune, odată, povestea! 

Brusc, aruncă lopata şi îşi acoperă urechile cu mâinile 
înmănuşate pline de noroi. 

— O s-o închizi, da? 

Aruncă vorbele printre fălcile încleştate de furie. 

— Nu, nu, nu, nu! Încetează să mai urli! Încetează! 

Îngenunchează lângă groapă şi îşi lipeşte mâna de 
buzele palide. 

— Sst. Sssssst, am spus... 

Mângâie cu nasul obrăjorul îngheţat. 

— Da... da... de acord... îti cânt cântecelul tău. Vreau sã- 
ti cânt Imse Vimse, dar tu să taci. Ai înțeles? 

Se ridică şi îşi scutură pantalonii. 

— Un micuţ păianjen, pe burlan urca... 

Apucă lopata şi toarnă o grămadă de pământ peste 
piept. Acesta pătrunde în crestătura deschisă care 
continuă de la bărbie până la stern. 

— Însă ploaia rece îl împiedica... 

O lopată de pământ peste chip. Se răspândeşte pe 
frunte, acoperă părul şi alunecă în cavitățile oculare. 

— Dar drăguțul soare, norii i-a gonit. 

Pământul se împrăştie peste corpul ca de marmură în 
ritmul cântecelului. 


e 5» 


Tasează şi nivelează ultimul strat, apoi tapetează 
mormântul cu frunze ruginii de iarnă cu un gest plin de 
aroganță artistică. Se retrage fără să-şi ia ochii de la 
creația sa, revine pe poziţie şi rearanjează câteva frunze 
cu vârful piciorului. 

Îşi şterge lopata de mâna înmănuşată, pune lanternele în 
husă, îşi scoate mănuşile, le scutură, apoi aranjează 
instrumentele unul câte unul în geantă. 

Când îşi aruncă geanta pe umăr, aude trăncănitul tipic 
papagalilor cu guler trandafiriu. Se povesteşte că aceste 
păsări exotice au scăpat de la studiourile cinematografice 
Shepperton, din Surrey, în timpul filmării Reginei africane 
cu Bogart, laureatul premiului Oscar, în 1951. Dar niciun 
papagal n-a fost adus, de fapt, pentru filmările realizate la 
studiourile din Isleworth. Aşadar, de unde vin aceste 
păsări? 

Se opreşte o secundă şi caută penajul verde-măr_ în 
noaptea întunecată. Nu aude decât freamătul aripilor. 

Are nevoie, într-adevăr, de-un al doilea binoclu cu 
vedere nocturnă. Nu mai poate lucra cu lanterne, e mult 
prea periculos; va plăti scump pentru imprudenţele astea 
dacă nu se organizează mai bine. 

Scoate lampa din hanorac şi îşi vede de drum. 


Anglia, Londra 
Hampstead Village 
Domiciliul lui Alexis Castells 


Sâmbătă, 11 ianuarie 2014, ora 15 


VULPEA se-ntindea sub unica rază de soare care 
ajungea până la grădină. Se strecurase printre tufişuri cu 
douăzeci de minute mai devreme şi nu se mai mişcase de- 
atunci. Trei pătrate de verdeață mai încolo, două fetiţe se 
zbenguiau cu picioarele goale şi cu părul lor roşcat şi creţ 
în vânt. Se întreba cum de n-au răcit până acum. 

Instalată la biroul ale cărui ferestre dădeau spre un şir 
de grădini, Alexis se întinse, ajustă perna sub fund şi 
reporni reportofonul. Vocea psalmodică a lui Rosemary 
West inundă atmosfera. 

Cu două luni înainte, aflându-se în faţa lui Rosemary la 
închisoarea Low Newton, din nordul ţării, Alexis 
examinase mâinile mici şi delicate ale criminalei; mâini 
care loviseră, sugrumaseră, violaseră. Acele mâini pe care 
Rosemary le inspecta în timp ce povestea cum îşi omorâse 
fiica. 

Brusc, Alexis tresări. Feţele trunchiate ale părinţilor 
apărură pe ecranul calculatorului. Opri imediat 
înregistrarea. 

— Vezi că nu ştii ce faci! se impacientă mama sa. Acolo 
trebuie să apeşi, uite! 

Conversaţia se-ntrerupse. Alexis, amuzată, îi reapelă. 

— Hello, se adresă ea chipului din prim-plan al tatălui. 

— Ah... taci din gură, Mado! Uite-o acolo pe micuța 
noastră. Alexis, furnicuţa mea, ce mai faci? 

Deşi avea treizeci şi şapte de ani, încă era „furnicuţa” 
tatălui ei. 

— De ce nu eşti pe afară, draga mea? întrebă mama 
apropiindu-şi gura de webcam. Se pare că vremea e bună 
la Londra. Mă rog, bună, bună... Probabil sunt două raze 
de soare care-o să dispară rapid. Dacă nu ieşi acum, n-o să 


e 7> 


mai ieşi tot anul! 

— Nu afară, pentru că trebuie să-şi termine cartea, aşa 
să ştii! Editorul aşteaptă cartea în două luni, ştii asta, nu? 

— Dar e necesar să se aerisească, micuța! Uită-te la ea! 

Alexis dădu ochii peste cap. Ce-i, guriță? Ce are gurița 
mea? 

— Unde-mi sunt nepoţii? întrebă ea ca să schimbe 
subiectul. 

— Se joacă cu cadourile. 

— Cadouri? Sărbătoriţi ceva? 

— Regele. Els Reis Mags, răspunse tatăl său într-o 
catalană perfectă. Trebuie să ştie şi micuţii ăştia de unde 
vin. Ei sunt un sfert... 

— Spanioli, da... ştiu, tată. 

— Nu, catalani! Un sfert catalani. Unde ai ajuns cu 
cartea, furnicuţa mea? 

— Cu cinci pagini mai departe decât ieri, tată. O să vă 
las, trebuie să continui... 

— Vrei să-ţi păstrez puţin din fideuă pe care am făcut-o, 
draga mea? întrebă mama sa. Ţi-o congelez şi o mănânci 
data viitoare când vii? Chiar aşa, când vii? Ţi-ai luat bilete? 

— Nu ştiu, mamă... 

— Nu vrei din fideuă mea? 

— Ba da, bineînţeles că vreau din fideuă ta, mamă, dar 
nu ştiu când vin să vă văd. Trebuie să mă-ntorc la... 
Imbrăţişează-i pe toţi din partea mea. 

— Nu spui niciun cuvânt surorii tale şi lui Xavier, 
totuşi... 

— Le-am spus ieri, mamă... Hai, după-amiază plăcu... 

Alexis trânti câteva pupături pe ecran ca să întrerupă 
rapid protestele mamei şi se deconectă de pe Skype. 

Se târi până la bucătărie, îşi turnă o cană de cafea şi 
sesiză ispititorul telefon mobil abandonat lângă frigider pe 
perioada de lucru. Nu-şi dădea voie să-l consulte decât în 
timpul aprovizionării cu cafea sau brânză, după poftele pe 
care le avea. 

Alexis făcu ochii mari de mirare. Douăzeci şi şapte de 
apeluri pierdute, provenite de la o linie de telefonie fixă 


e 3 


londoneză, şi patru mesaje. Reapelă direct numărul. 

— Alexis Castells, aţi încercat să mă sunati... 

— Alexis, sunt Alba... 

În mod obişnuit, Alba Vidal, o spanioloaică cu un 
temperament la fel de colorat ca şi ţinutele sale, dădea 
impresia că te îmbrăţişa în timp ce-ţi vorbea. Dar acum, 
vocea sa îşi pierduse toată căldura. Era seacă, sfărâmată 
de îngrijorare. 

— E numărul de la magazin, voiam să las linia personală 
liberă în caz că... Nu, nu, nu! Nu v-atingeţi de vitrină! se 
enervă Alba. 

Câteva cuvinte de protest înfundate şi bâlbâituri în loc 
de răspuns. 

— EU sunt directoarea relaţiilor publice şi vă spun să nu 
vă atingeţi de această vitrină, la naiba! Pardon, Alexis... E 
nebunie curată aici. Oricât de bine ai organiza totul pe 
parcursul mai multor luni, mereu este aceeaşi dezordine în 
ziua Z... 

Alba oftă sacadat. 

— Dios mios, Alexis... 

— Ce se-ntâmplă, Alba? 


Germania 


Iulie 1944 


TRENUL încetini când începu să urce panta. 

Prizonierul trase de uşa vagonului scoțând un geamăt 
animalic. Ceilalţi primiră aerul întinzându-şi gâtul, ca şi 
cum această briză neaşteptată putea înăbuşi setea care le 
ardea gâtlejul. 

Aşteptă câteva secunde, ca o vrabie pe o ramură, ce 
zăboveşte înainte să-şi ia zborul, apoi dispăru în negura 
nopţii. Iar alţi deţinuţi luară decizia să sară, când trenul se 
opri. 

O înşiruire de zgomote surde răsună şi pădurea fu 
împânzită de pete gălbui; proiectoarele plantate pe turnuri 
începeau vânătoarea de oameni. Cercetau  tufişurile, 
copacii răvăşiţi, linia pădurii. 

— Ich habe sie! Ich habe sechs von ihnen! 

Anunţul fu urmat de un balet de mitraliere. Ordinele 
tipate în germană se amestecară cu împuşcăturile până la 
o linişte mormântală, mult mai înfricoşătoare decât 
rafalele care înconjurau convoiul. 

Erich Ebner se întrebă câţi oameni căzuseră. Câţi 
fugiseră. Câţi muriseră lent, în chinuri atroce, din cauza 
rănilor. Poate e mai bine aşa, şuşotise vecinul său, în 
engleză. Pentru că, oricum, la finalul călătoriei nu-i aştepta 
decât infernul. Erich se îndoia: nimic nu putea fi mai rău 
decât acest vagon de transportat animale, fără aer sau apă 
în condiţiile în care temperatura exterioară depăşea 25 de 
grade. Vagoanele fuseseră concepute să găzduiască 
patruzeci de oameni sau opt cai. Erau o sută patruzeci şi 
doi. Mă rog... O sută patruzeci şi doi de oameni vii la 
începutul călătoriei. 

Bătrânul spaniol fusese primul care murise, la câteva 
ore după plecarea convoiului. Atunci când fiul lui îşi 
dăduse seama că nu mai respira, începuse să urle. Işi 
ştersese balele de bărbia tatălui şi îl strânsese în braţe 


e 10 - 


gemând, în timp ce chipul purpuriu al mortului se 
bălăngănea de la dreapta la stânga ca într-un dans 
macabru. Apoi, bărbatul lovise pereţii vagonului, înainte să 
se ia de vecinul său. Îşi scosese pantoful şi îl lovise pe 
bietul băiat cu tocul. Nimeni nu mişca, lumea se mulţumise 
să tresară sub lovituri. Lupta încetase la fel de repede cum 
începuse. Epuizarea câştigase teren în faţa nebuniei. 

De atunci şi alţii cedaseră dar erau toţi atât de 
înghesuiți încât colegii trecuţi în neființă erau menţinuţi în 
picioare de aceia de care erau lipiţi. Erich nu-i putea 
vedea, dar îi putea simţi. Mirosul de mortăciune plutea în 
vagon, amestecat cu cel de sudoare şi excremente. Mirosul 
oribil al omului redus la stadiul de animal. Dispuneau doar 
de o hazna care nu mai fusese golită de la plecare, cu 
treizeci şi şase de ore înainte. 

Ebner îşi schimbă piciorul de sprijin. Prizonierul de 
lângă el se eliberă din strânsoare forţat de ceilalţi. Chiar 
înainte de evadare, acest tip îi linsese picăturile de 
sudoare de pe umăr. Erich îl văzu apropiindu-se de latrină 
centimetru cu centimetru, cu faţa încreţită de dezgust, ca 
să scoată urina care dădea pe-afară. Fu întrerupt de 
scârţâitul pietrelor sub cizmele soldaţilor nazişti. 

Doi ofiţeri SS se plantară în faţa vagonului larg deschis. 
Cel din dreapta avansă un pas, cu mâna pe patul pistolului. 

— Ausziehen! 

Nimeni nu mişca; majoritatea oamenilor înghesuiți în 
vagon nu vorbea germană. 

— Nackt, verdammte Scheiße! 

Erich ştia că, dacă ar fi tradus ordinele soldatului, ar fi 
fost executat pe loc. Atunci, începu să se dezbrace, pe cât 
de repede Îi permitea lupta asta forțată, corp la corp. 

Vecinii nu întârziară să-l imite. Amorțiți şi jenați, îşi 
protejau sexul cu mâinile. 

— Die Anziehsachen zur ersten Reihe weitergeben! 

Colegii îl priviră cu coada ochiului ca să ştie ce să facă; 
Ebner îşi pasă hainele unuia dintre deţinuţi care stătea în 
faţa SS-istului. 

Odată ce hainele fură stivuite în afara trenului, SS-istul 


e 11» 


îşi scoase pistolul Luger, puse ţeava pe fruntea 
prizonierului din faţa lui şi trase. Împuşcătura acoperi 
urletele îngrozite ale oamenilor cu feţele acoperite de 
bucăţi de creier şi os. 

— Kein Entkommen mehr. 

Al doilea SS-ist reînchise uşa vagonului şi trenul plecă 
mai departe. 

—00000- 

Convoiul ajunse în gară a doua zi după-amiază. 

Scârţâitul frânelor se amesteca, în gălăgia confuză, cu 
amestecul de lătrături feroce şi ordine urlate în germană. 

Uşa vagonului se deschise în faţa unui grup de soldaţi. 
Trei dintre ei ţineau în lese nişte câini-lup cu spume la 
gură, care se năpusteau asupra noilor veniţi. 

— RAUS! RAUS! _ 

Primul rând de prizonieri avansă cu prudenţă. Intr-o 
ploaie de pocnituri, baionetele şi bâtele de cauciuc se 
abătură asupra capetelor, umerilor, iar mâinile se ridicară 
în semn de protest. Câinii fuseseră lăsaţi să-i atace pe 
aceia care nu reuşeau să se ridice. 

— RAUS! 

Pe măsură ce prizonierii ieşeau din vagon, morții cădeau 
pe peron ca păpuşile de cârpă. Rămăşiţele lor fuseseră 
zdrobite de cei care încercau să supravieţuiască, evitând 
loviturile. 

Bâta nu-l atinse pe Erich decât peste umăr şi genunchi; 
scăpă de câini şi se alătură rândului, alergând. 

Marşul până la lagăr îi păru că durase o eternitate. 
Erich avansa cu coloana de şchiopi, ordonată în rânduri de 
câte cinci, sub un soare de plumb, în ritmul orchestrei 
care-i acompania. 

Nimic din toate astea nu avea sens. Călătoria. Morţii. 
Cruzimea. Muzica. Trupurile dezgolite. Nimeni nu mai 
încerca să-şi ascundă goliciunea, ca şi cum fiecare 
acceptase deja să renunţe la umanitate. Şi liniştea. 
Liniştea capitulării din spatele muzicii nepotrivite. 
Gardienii nu-i obligaseră să tacă, dar nimeni nu îndrăznea 
să vorbească. Frica le paraliza simţurile: înlocuise durerea, 


e 12 + 


setea, foamea şi oboseala extremă. 

Unde erau fiii, fiicele, femeile acestor bărbaţi? Unde 
erau părinţii lui Erich? Şi prietenii lui, colegii de la 
universitate? Care era destinaţia finală a acestei călătorii 
infernale? li auzi pe soldaţii SS vorbind despre pădurea din 
Ettersberg. Deci, erau aproape de Weimar, în Thuringen. 
Pe colina unde Goethe iubea să se plimbe printre fagi, 
gândindu-se la Charlotte von Stein. 

Soldaţii îi opriră în faţa unui grilaj. SS-istul care 
conducea coloana citi cu voce tare inscripţia din centrul 
porţilor de fier: 

— Jedem das Seine! 

Fiecăruia ce i se cuvine. Suum cuique. De parcă aceşti 
bărbaţi, aflaţi în pragul morţii, ar putea împărtăşi ironia 
unei pauze filosofice, se gândi Erich. 

Subit, cineva vociferă până îşi pierdu vocea. 

Erich se deplasă la stânga şi zări un SS-ist în picioare cu 
pumnul ridicat. Un om dezbrăcat gemea încolăcit la 
pământ. 

— Aufstehen! 

Omul zăcea la pământ, iar corpul i se zguduia de 
spasme. 

— Aufstehen, du verdammte Ratte! 

Braţul soldatului se năpusti asupra victimei. Atunci, 
Erich înțelese ce strângea acesta în pumn: o piatră. 
Nazistul bătu bietul om până ce piatra i se înfipse în 
craniul zdrobit, apoi ocoli cadavrul şi veni în fața 
convoiului. 

Marşul se reluă, iar ritmul era dat de loviturile de bâtă şi 
muzica veselă. 

Erich înghiţi nodul de frică care-i tot creştea în gât. Îşi 
privi picioarele umflate, întrebându-se când li se va da, în 
sfârşit, să bea şi să mănânce. Saliva în timp ce-şi imagina 
un pârâiaş de apă rece alunecându-i prin gâtlej. 

Zece minute mai târziu, se opriră în faţa unui hangar 
imens. Odihna era aproape. 

Insă, când Erich pătrunse în clădire, nu descoperi nici 
grămezile de haine, nici hrana pe care se aştepta să o 


e 13 


găsească. Şocul îl imobiliză, violent. Prizonierul din spate îl 
împinse înspre un bărbat brunet înarmat cu o maşină de 
tuns. Pe măsură ce tundea, părul său fin şi blond cădea cu 
o graţie dureroasă peste nişte bucle brunete ce zăceau pe 
jos. 

Omul apucă un brici şi îi atacă axilele, braţele, toracele 
şi picioarele. Când briciul îi ajunse la marginea sexului, 
Erich închise ochii. Umilinţa îl secă de puteri. IÎntoarse 
capul supus în timpul inspecției urechilor. Îi deschiseră 
gura ca să-i examineze gâtul uscat. Buzele îi crăpară şi 
începură să sângereze. 

Apoi fu condus, în lovituri de bâtă, spre o cadă imensă. 
O lovitură de cizmă în fund îl făcu să cadă înăuntru. 
Recunoscu imediat mirosul de fenol. Avea impresia că 
pielea îi lua foc. Se scufundă în timp ce închidea gura şi 
ochii, aşa cum îi ceruse un SS-ist zâmbitor, şi ieşi de-acolo 
când i se făcu semn. Atunci când ajunse sub jetul de apă 
rece, deschise larg gura, uitând cât de tare îl ardea tot 
corpul. 

Tipul din tren avea dreptate. La capătul acestei lungi 
călătorii îi aştepta, cu adevărat, infernul. Dar un infern 
organizat. 


e 14» 


Londra, Hampstead Village 


Sâmbătă, 11 ianuarie 2014, ora 16:45 


ÎŞI trase poalele rochiei strâmte peste coapse cât să-şi 
ascundă indecenţa şi se urcă în taxi cu puţina eleganţă pe 
care i-o permitea ţinuta. Coborârea treptelor pe tocuri, din 
apartamentul cocoţat la etajul doi, o făcuse să transpire; 
urcarea însă, avea s-o doboare, pur şi simplu. Oftă uşurată 
când se aşeză pe banchetă. 

— New Bond 175, vă rog, spuse acoperindu-şi picioarele. 

Şoferul cobori Fitzjohn Avenue şi continuă pe Avenue 
Road. În doar câteva minute, intrau deja în Regent's Park. 

Alexis îşi lipi nasul de geam. Clădirile cu stucaturi de 
John Nash se detaşau de cerul negru de funingine. La 
această oră, noaptea deja întuneca tenebros parcul; iarna 
londoneză căpăta o alură scandinavă. 

Taxiul se opri ca să lase să treacă câteva alergătoare. 
Alexis le urmări cu admiraţie, dar şi cu o uşoară invidie, pe 
amazoanele în adidaşi. Înfruntau frigul umed, noaptea şi 
chiar ploaia care înceţoşa acel sfârşit de după-amiază, cu 
un pas triumfător. Işi trase în jos manşeta paltonului, 
înfrigurată. Gulerul îi atinse cerceii. Două perle montate 
pe un pivot de aur roşu, creaţia prietenei sale Linnea Blix. 

Înghiţi cu dificultate şi îşi masă gâtul îndurerat. 

Linnéa crease o colecţie de bijuterii pentru Cartier, care 
urmau să fie prezentate în acea seară unui grup mic de 
clienţi exclusivi. Ar fi trebuit să se-ntâlnească cu Alba la 
magazinul de pe strada New Bond în cursul dimineţii, însă 
cealaltă nu se prezentase, iar acum era de negăsit. 
Concepţia Linneei despre timp era cu siguranţă diferită de 
a lor, dar nu ratase niciodată o întâlnire profesională. 

— Domnişoară? 

Taxiul oprise în faţa magazinului Cartier. Alexis plăti 
cursa şi ieşi din maşină efectuând o săritură dizgraţioasă, 
ca să evite o baltă. Doar ce puse piciorul pe covorul roşu 
care orna intrarea, că i se şi deschise o umbrelă deasupra 


e 15» 


capului, fiind condusă până la uşă. 

Paul Vidai, soţul Albei, aştepta în interior, în faţa uşilor 
duble ale scării impozante. Se muta de pe un picior pe 
celălalt, cu o graţie neaşteptată pentru un om de statura 
sa, ca o barză pe malul unui iaz. O întâmpină pe Alexis cu 
un surâs radios şi o delicată, dar scurtă îmbrăţişare, 
terminată cu un sărut furiş pe obraz. Modul „director de 
magazin” fusese activat pentru eveniment. i 

În timp ce se retrăgea, se aplecă spre urechea ei: „Încă 
nu a venit”, spuse cu o voce gravă. 

Gâtul lui Alexis se strânse din nou: 

La naiba, unde o fi Linnéa, atunci? 

Tonul lui Paul îşi reluă imediat lejeritatea comercială ca 
să întâmpine clienții ruşi care aşteptau cu răbdare în 
spatele lui Alexis. 

— Madam, may I show you the way to the boardroom? 

Vocea sunase ca un zgomot discret de clopoțel. Alexis se 
întoarse. O fată tânără cu părul negru şi o siluetă plăpândă 
îi zâmbi cu o bunăvoință mult prea sinceră. Alexis o urmă 
cu foarte mare atenţie, uitându-se grijulie pe unde păşea. 

În capătul scării, o uşă cu oglindă se deschidea către o 
cameră cu tavan înalt. Alexis o observă imediat pe Alba, în 
plină discuţie cu un cuplu asiatic. 

Ar fi vrut să se aşeze aproape de prietena ei şi, cu un 
entuziasm adolescentin, să vorbească despre Linnéa - „să 
joace telefonul fără fir”, după cum spunea Paul cu ironie. 
Să-şi împărtăşească neliniştile, să şi le adauge pe cele ale 
Albei, să-şi înfrângă temerile, să elaboreze teorii atât de 
dramatice că se transformau în scenarii de la Hollywood, 
apoi să explodeze de râs amândouă în momentul în care 
Linnéa ar fi apărut într-o ţinută îndoielnică, cu părul ei 
lung şi blond coafat într-un coc, în vârful capului, absolut 
devastată că a pierdut avionul... Dar, în acea seară, Alba 
nu-i putea acorda nici măcar o secundă. Trecea de la client 
la client, fără să aibă timp să respire între două propoziţii. 

Alexis trebuia, deci, să-şi gestioneze singură stresul. 
Linnéa va sfârşi prin a-şi face apariţia. 

Acceptă cupa de şampanie pe care i-o întindea o hostesă 


e 16 - 


cu aspect diafan şi bău prima înghiţitură pătrunzând timid 
în sala de conferinţe. Bulele din şampanie, uşoare şi fine, îi 
mângâiau cerul gurii. 

Alexis cuprinse încăperea dintr-o privire. Mobilierul 
pluşat, cornişele superbe în relief, perdelele grele care 
ştergeau uşor parchetul, totul avea un iz puternic de 
Istorie Adevărată. Ca şi când amprenta generalului de 
Gaulle încă se mai păstra asupra acestei încăperi care-i 
servise drept birou, în timpul exilului londonez, în plin 
război. Unii chiar credeau că discursul din 18 iunie fusese 
redactat între acei pereţi. 

În centru, un cub acoperit de catifea roşie părea să 
leviteze - fără îndoială, era caseta de prezentare a colecţiei 
Linn6ei. În fiecare colţ, câte o colivie rotundă, aurie, 
prezenta creaţiile somptuoase ale lui Jeanne Toussaint. 
După ce confecţionase genţi pentru Coco Chanel, această 
doamnă din Bruxelles condusese magazinul de bijuterii de 
lux Cartier mai bine de patruzeci de ani. 

Alexis puse cupa golită pe un platou de argint şi se 
îndreptă spre colivia ce găzduia cele mai prestigioase 
piese din colecţia Pantera. 

— Doamnelor, domnilor... 

Paul tocmai luase cuvântul. Disciplinaţi, cei treizeci de 
clienţi se întoarseră spre el. 

— Este o mare onoare pentru Cartier să vă prezinte, în 
această seară, în avanpremieră, colecţia imaginată şi 
făurită de Linnéa Blix, noua noastră creatoare, pentru a 
celebra cei şaptezeci de ani de la Eliberarea Franţei. 
Cartier nu este doar un simplu martor la istoria... 

Alexis o căută pe Alba cu privirea. Prietena ei asculta cu 
sfinţenie discursul soţului. Stătea lângă un bărbat cu părul 
alb, care-şi ascundea elegant silueta rotofeie cu un costum 
de pe Savile Row. Alexis îl recunoscu pe Richard Anselme, 
bijutier şi maestrul Linneei. 

Alexis se mută de pe un picior pe altul ca să-şi aline 
picioarele inflamate. 

Linnéa ratase avionul. Două luni pe an, se exila la 
Falkenberg, pe coasta de vest a Suediei. In timpul acestei 


e 17» 


izolări, pe care o numea „capriciu de divă”, nu prea dădea 
semne de viaţă. 

Alexis scutură din cap ca şi cum ar fi vânat aceste 
gânduri parazite şi se concentră pe discursul lui Paul. 

— ...În plină ocupaţie, Jeanne Toussaint expune în 
vitrinele magazinului Cartier de pe Rue de la Paix o 
bijuterie care înfăţişa o pasăre, în culorile drapelului 
francez, închisă într-o colivie. Această cutezanţă a stârnit, 
vă puteţi imagina, mânia invadatorului, care a costat-o mai 
multe zile de închisoare. În 1944, Jeanne Toussaint 
celebrează dezrobirea capitalei expunând această pasăre 
ieşind din cuşcă. Simbolul Franţei libere. 

Paul marcă o pauză teatrală şi traversă audiența cu 
privirea. 

— Aceeaşi Jeanne Toussaint este celebrată de Cartier 
prin creaţiile pe care le veţi descoperi în această seară. 
Mâine dimineaţă, colecţia va fi prezentată presei, la Paris, 
şi va fi expusă în vitrinele magazinului nostru din Rue de la 
Paix, chiar acela în care a fost expusă L'oiseau en cage, a 
celei pe care o numeam „Pantera”, acum şaptezeci de ani. 

Paul îşi ridică braţele cu graţia autoritară a unui dirijor. 

— Vă rog! 

Pânza de catifea roşie alunecă la picioarele vitrinei cu 
aroganţa unei femei râvnite care se dezbracă, în cele din 
urmă, pentru amant. Invitaţii se adunară de jur împrejur. 

Alexis se pregătea să urmeze mulţimea când îl zări pe 
Peter Templeton, partenerul Linneei, în pragul uşii. 
Privirea lui îngrozită scruta audiența. 

Inima lui Alexis tresări atât de puternic încât întreg 
corpul i se cutremură. 


e 18 + 


Londra, Sloan Square 
Domiciliul Linneei Blix 


Sâmbătă, 11 ianuarie 2014, ora 21 


PETER stătea aşezat în sufrageria apartamentului. 
Privirea goală i se muta când la mâini, când la sfeşnicul 
aflat în mijlocul mesei. Mersese la Cartier ca s-o găsească 
pe Linnéa. Dar nu era acolo. Nu fusese prezentă la 
petrecerea despre care vorbea de luni de zile. Seara 
dedicată ei. Poate era încă în Suedia? sugerase Alexis 
schiţând un zâmbet crispat de nelinişte. Poate, într-adevăr. 

Tânăra femeie, încă îmbrăcată în rochia de seară, cu 
telefonul la ureche, parcurgea o linie invizibilă între două 
ferestre din celălalt capăt al încăperii. Cu ochii aţintiţi în 
podea, îşi asculta interlocutorul în timp ce-şi prindea buza 
inferioară între degetul mare şi cel mijlociu. Atunci când îi 
răspundea, agita aerul cu mâna desenând spirale. 

Fixă mobilul cu umărul, apucă blocnotesul care zăcea pe 
măsuţa de cafea şi notă o adresă de e-mail. Mulţumi 
agentului de poliţie şi închise. 

— Peter, n-ai cumva o fotografie cu Linnéa pe care o 
putem trimite poliţiei? _ 

Intoarse capul către Alexis. Ticurile îi contractau faţa. În 
doar câteva ore, obrajii i se adânciseră şi tenul bronzat 
devenise pământiu. Bărbatul se ridică cu greutate, ieşi din 
sufragerie şi reveni cu mobilul, pe care i-l întinse lui 
Alexis. În acelaşi moment se auzi o sonerie stridentă. Peter 
porni cu acelaşi pas moale către uşa de la intrare. 

Reveni, urmat de Alba, un minut mai târziu. 

Alba îşi scosese bijuteriile şi schimbase tocurile cu nişte 
balerini ce puteau fi confundați cu papucii de casă. 
Separat de o cărare pe mijloc, părul ei brunet strâns pe 
ceafă reamintea de coafurile şcolăreşti. Machiajul i se 
stricase până la sfârşitul petrecerii: fondul de ten se 
strânsese în ridurile fine dimprejurul ochilor, iar rimelul 
fărâmiţat îi tapeta cearcănele. Coada de cal joasă îi 


e 19 œ» 


prelungea faţa deja alungită, iar machiajul stins accentua 
mina plină de îngrijorare de bătrână îndoliată. Alba puse 
mâna pe frunte ca şi cum îşi lua temperatura. 

Alexis îşi întâmpină prietena cu un zâmbet scurt şi 
încordat. 

— Am anunţat poliţia. Sunt pe cale să le trimit două 
fotografii cu Linnéa. 

— Au verificat dacă era pe lista pasagerilor zborului 
GoOteborg-Londra de azi-dimineaţă? 

— Se ocupă şi mă sună. 

Alba încuviinţă. Merse alene până la canapea în timp ce 
privea în jur cu o curiozitate politicoasă. Peter şi Linnea se 
mutaseră aici acum patru luni, dar nici ea, nici Alexis nu 
vizitaseră până atunci noul lor apartament. Privirea îi 
zăbovi pe un cadru pus pe-un panou de lemn roşu, o schiţă 
făcută de Linnea pentru o diademă. 

Alba întoarse privirea şi îşi deschise paltonul, apoi îşi 
eliberă picioarele de balerini şi se cuibări între perne, cu 
călcâiele sub fund. Peter îşi reluă locul în faţa mesei, în 
timp ce Alexis continua, ca un echilibrist, acest du-te - vino 
între cele două ferestre. Fiecare, zidit în propria-i tăcere, 
părea a fi un actor concentrat care aştepta ridicarea 
cortinei. 

Brusc, lui Alexis îi vibră telefonul în mână şi răspunse 
imediat. Atunci când închise, câteva minute mai târziu, 
Peter şi Alba se holbau cu o privire neliniştită. 

— Zborul ei a aterizat cu bine pe Heathrow azi- 
dimineaţă, dar nu era la bord. 

Liniştea căzu peste încăpere ca un cer jos şi greu. 

Alba se îndreptă. Canapeaua de piele scârţâi precum o 
poartă veche. 

— Ei au... 

— Da, o întrerupse Alexis, au verificat: nu era nici pe 
lista zborurilor de azi... nici de ieri. 


e 20 - 


Londra, Aeroportul Heathrow 


Duminică, 12 ianuarie 2014, ora 18:45 


ALEXIS strânse centura şi îşi puse mâna peste cea a lui 
Peter. Peter, carismaticul, arăta ca un copil speriat. 
Neliniştea îi tocise sentimentul de siguranţă şi îi ridicase 
umerii. Privea fix prin hublou. Grindina lovea aripa 
avionului, ca şi cum nişte copii s-ar fi amuzat să tragă, în 
rafale, bile de plumb în avionul Airbus A230. Ochii lui 
Alexis îi întâlniră pe ai Albei, de cealaltă parte a culoarului. 
Îşi adresară acelaşi zâmbet trist, traversat de o lumină 
palidă de speranţă. 

În seara precedentă, Serviciul britanic pentru persoane 
dispărute contactase poliţia din Falkenberg, care trimisese 
imediat o patrulă la domiciliul Linneei. Nimeni nu 
răspunsese. Putuseră doar să arunce un ochi în interior, 
prin fereastră, dar nu remarcaseră nimic anormal. Acum, 
poliţia suedeză urma să conducă o pre-anchetă asupra 
posibilei dispariţii a Linneei, înainte să pătrundă să 
percheziţioneze casa. 

Refuzând să aştepte veştile despre partenera sa la 
Londra, Peter decisese să se întoarcă la Falkenberg cât 
mai curând posibil. Nici Alexis, nici Alba nu avuseseră 
inima să-l lase să plece singur. 

Fuseseră nevoiţi să aştepte eliberarea unui zbor. De 
necrezut că cei douăzeci de mii de suedezi expatriaţi în 
Regatul Unit aleseseră să se întoarcă acasă în acelaşi 
weekend! Urmau să aterizeze pe la ora 22 la Goteborg şi 
erau aşteptaţi la secţia de poliţie din Falkenberg a doua zi, 
luni dimineaţă, la ora 8. 

Mâna lui Peter se crispă sub cea a lui Alexis. 

— Ce voi face... întrebă el fără să se oprească din a fixa 
pista cu privirea. Ce voi face dacă... 

Vocea sa moale şovăi înainte de a se stinge. 

Alexis îl consolă mângâindu-l pe braţ. Ar fi putut să-l 
liniştească, să-l asigure că Linnéa era bine. Dar i se luase 


e 2l-- 


de melodia asta a consolării. Nereuşind să mascheze 
neliniştea, cuvintele sunau fals. Ar fi meritat, mai bine, o 
îmbrăţişare, mai puţin ipocrită. 

Încă nu aveau veşti şi asta nu era de bun augur. lată 
adevărul. Era de ajuns doar să-i treacă prin minte că i se 
făcea pielea de găină. 

— Aşa e ea, tu înţelegi asta, continuă ea fixând cotiera 
cu privirea. li place să aibă spaţiul ei. Când pleacă în 
Suedia, caută pacea. Îmi mai trimitea mesaje din când în 
când, dar... dacă am ghinionul de a o suna sau de a... O 
ştii... Ştii cum e când pleacă acolo... 

Degetele netezeau fruntea încruntată. 

— Crezi că ar fi trebuit să mă-ngrijorez, Alexis? Crezi că 
ar fi trebuit să chem poliţia mai devreme? 

— Nu... nu, Peter, nici pe departe. N-aveai niciun motiv 
de-ngrijorare. Nici măcar unul. 

Răspunsul pe care-l aştepta. Iertarea. Încuviinţă, 
consolat, apoi se sprijini de tetieră şi închise ochii. 

Alexis se întoarse către Alba. Prietena ei moţăia cu capul 
lăsat într-o parte. 

Se uită la ceas. Doar 19 ore. Încă treisprezece ore de 
aşteptare ca să afle ceva. Treisprezece ore înainte să 
înceapă căutarea de răspunsuri. 


e 22» 


Suedia, Falkenberg 
Torsviks smâbâtshamn 


Duminică, 12 ianuarie 2014, ora 21 


APARENT insensibil la vântul care îl lovea direct în 
faţă, comandantul Lennart Bergström cobori duna 
înzăpezită cu paşi mari, la lumina lanternei. 

Mai jos, îngheţat şi gol, micul port de agrement era la fel 
de greu de recunoscut ca un vechi prieten de mult pierdut 
din vedere: iarna alungase bărcile şi înghiţise perdeaua de 
stuf mişcător. Lipit de cazarma de recepție din lemn, se 
ridica un cort lung de pânză albă, flancat de doi poliţişti în 
uniformă. Pitorescul småbåtshamn era frumos şi nefiresc. 

Björn Holm, şeful SKL, de la criminalistică, îl aştepta pe 
comandant la poalele dunei. 

— La naiba, Lennart... N-am văzut niciodată ceva de 
genul ăsta... murmură el în timp ce-şi muşca mustaţa 
îngheţată. 

Bergström îşi drese vocea. 

— Legistul e acolo? 

— Cât pe ce să n-ajungă: tocmai a fost chemat la 
Goteborg. 

— Căcat... Voi v-aţi apucat de treabă? 

— Am aruncat o scurtă privire asupra cadavrului şi am 
pus snipa aşa cum era: voiam ca băieţii să înceapă de la 
carenă şi prin jurul bărcii, chiar dacă nu cred că există 
mare lucru de recuperat cu toată zăpada asta. 

Bergström  îmbrăcă combinezonul şi  încălţămintea 
sterilă. Suflă în mănuşile albastre de latex înainte să şi le 
pună. 

— După tine, aruncă Bjorn dându-se într-o parte ca să-l 
lase să treacă. 

Două proiectoare inundau interiorul cortului cu o lumină 
crudă. În centru se afla o barcă răsturnată cu linia de 
chilă, de un roşu spălăcit, îndreptată în sus. 

Cei trei tehnicieni ridicară pentru o secundă nasul din 


e 23» 


snipa şi-l salutară pe comandant cu un gest de mână. 

— Acordaţi-ne încă două minute, lansă cel mai mic din 
spatele măştii, fără să-şi ridice privirea din centimetrul 
pătrat pe care-l inspecta. 

— Ce-ai făcut cu cei doi copii care au descoperit corpul? 
spuse Björn adresându-se comandantului. 

— l-am lăsat la secţia de poliţe, cu Olofsson. Erau foarte 
speriaţi. 

— Se pare că erau şi complet beţi; dar atât de speriaţi că 
stăteau drepţi ca nişte i-uri. 

— Ce făceau la Torsviks smâbâtshamn, în plină noapte? 

— Au venit să-şi toarne pe gât în linişte. Au furat două 
sticle de vodcă de la părinţi şi s-au gândit că au găsit 
ascunzătoarea perfectă. 

— Da, bine, dar nu erau singurii... 

— OK, am terminat, îi întrerupse tehnicianul. O să 
răsucim snipa. 

Björn şi Bergström se dădură un pas înapoi, în timp ce 
doi tehnicieni mutau barca. 

Această carenă mutilată de vaporii de apă sărată şi 
clima aspră îi aducea aminte comandantului de cojile de 
nuci care serveau drept leagăn Degeţicăi în povestea lui 
Andersen. Ce asociere stranie de idei, gândi el privind 
barca ridicându-se ca un capac de cutie. 

O femeie dezbrăcată zăcea dedesubt. Era întinsă pe 
spate, cu braţele de-a lungul corpului şi picioarele strânse 
unul peste celălalt. 

Bergström se aşeză în genunchi lângă cadavru. Se putea 
distinge pielea albăstrită de frig pe sub pojghiţa de gheaţă. 
Părul blond şi des, coafat cu grijă, îi era aranjat pe umeri. I 
se răsese pubisul şi i se gravase un X pe braţul drept. Ochii 
îi fuseseră scoşi. Chipul ei fin era de nerecunoscut cu 
cavitățile oculare goale, întunecate şi excesiv de mari. 
Gâtul îi fusese tranşat pe verticală de la bărbie până la 
stern, iar pielea atârna ca un sacou descheiat. Traheea 
fusese extirpată. A 

Comandantul se ridică şi ieşi din cort. lşi scoase 
combinezonul şi luă mobilul. Era cazul să adune trupele, 


e 24» 


cât mai repede; avea senzaţia că tocmai deschisese cutia 
Pandorei. 


e 25» 


Suedia, Goteborg 
Aeroportul Landvetter 


Duminică, 12 ianuarie 2014, ora 22:15 


GERUL năprasnic se năpustea asupra lui Alexis. Pentru 
câteva secunde, neliniştile îi părăsiră mintea. Nu mai 
simţea decât frigul care îi pătrundea prin tălpile cizmelor 
şi se răspândea în picioare. Savură această pauză 
neaşteptată. Dumnezeule, ce plăcut era să simţi fără să 
gândeşti. Ca şi cum creierul se conectase brusc la modul 
masculin. Eliberare. Dar de durată mult prea scurtă. 

Sări pe loc în timp ce îi aştepta pe Alba şi Peter să urce 
în taxi, apoi se înghesui şi ea şi închise uşa. 

Zborul fusese unul tăcut. Interminabil. Alba dormise 
până la aterizare; Peter alternase moţăielile agitate cu 
monoloagele incoerente. 

Alexis se bazase pe efervescenţa aeroportului ca să-şi 
distragă atenţia de la gândurile despre Linnéa. Dar 
atmosfera la Landvetter era ca un somnifer. La sosiri, 
masa de capete blonde întâmpina călătorii cu o apatie care 
făcea până şi reuniunile să pară deprimante. Infruntase 
frigul ca să se debaraseze de toată energia asta negativă 
înainte să fie înghesuită în taxi timp de o oră şi jumătate. 

Cei trei prieteni se cufundaseră în contemplarea hainei 
albe care acoperea câmpia şi scânteia în noapte cu o 
lumină albăstruie. Prins între Alba şi Alexis, Peter fixa 
drumul cu o privire întunecată. Alba îşi lipise nasul de 
geam ca un copil îmbufnat. 

Şoferul porni radioul în surdină. De o muzicalitate 
neaşteptată, limba suedeză cu note dulci o atinse pe 
Alexis. Închise ochii şi îşi masă tâmplele cu vârful 
degetelor. Nu o auzise niciodată pe Linnéa exprimându-se 
în limba maternă, nici vorbind despre Falkenberg sau 
despre ce se putea face acolo. Linnéa se sustrăgea mereu 
de la întrebările despre sejururile în Suedia, în timp ce 
agita aerul cu un gest mediteranean, apoi schimba 


e 26 - 


subiectul. 

— Mă scuzati, domnule... Cât mai avem până ajungem? 

Alba pusese această întrebare cu accentul sâsâit 
caracteristic, fără să-şi ia ochii de la drum. Mergeau de 
mai bine de o oră deja. 

Şoferul răspunse într-o engleză cu intonaţii aspre, 
aproape germanice, care contrastau cu blândeţea vocii 
sale. 

— Cinci minute. 

Brusc, Peter începu să tragă de centura de siguranţă. I 
se lovi de piept. 

— Nu pot, gâfâi el, nu pot să aştept până mâine 
dimineaţă... Trebuie să merg acasă la Linnéa. Acum! 

Alba îi aruncă o privire panicată lui Alexis, care prinsese 
deja mâinile lui Peter şi le ţinea într-ale sale. 

— N-avem cheie, Peter... Şi poliţia a trecut deja pe la 
Linnéa pe acasă. Nu putem face mare lucru... 

— Atunci, e-o nebunie că n-au dorit să inspecteze casa, 
la naiba! Poate s-a simţit rău şi aşteaptă... ea aşteaptă... 

Suspinele îi tăiau respiraţia. Aplecat în faţă, cu pumnii 
încleştaţi şi lipiti de gura deschisă încerca, în van, să-şi 
reprime lacrimile. 

Alexis luă telefonul cu mâna tremurândă şi îi dădu 
adresa Linneei şoferului care arunca priviri îngrijorate în 
oglinda retrovizoare. Cu capul cuibărit în clavicula Albei, 
Peter se smiorcăia sacadat. 

Taxiul încetini, apoi o luă la dreapta pe un drum atât de 
abrupt încât maşina se înclină de parcă ar fi fost o barcă. 
Telefonul lui Alexis începu să vibreze. Preluă apelul în timp 
ce se prindea de tetiera scaunului din faţă. 

— Alexis Castelli? 

Alese să ignore greşeala de nume şi răspunse brusc 
„ Yes”. 

Interlocutorul se prezentă, apoi debită câteva propoziții 
într-o engleză perfectă. Cu ochii închişi şi fruntea sprijinită 
de scaunul din faţă, Alexis îi ceru să repete. Brusc, durerea 
şi frica îi strânseră stomacul, îi încleştară pumnii şi îi 
uscară gura. 


e 27» 


Încă o dată, moartea lovise chiar în faţa uşii ei. 
—00000- 

Şoferul opri în faţa unei case impozante de lemn, de 
culoare galbenă. Ninsoarea pudra cerul ca o perdea albă 
de tulle trasă peste noapte. În depărtare, nişte girofaruri 
dansau ritmat. 

Alexis se văzu nevoită să-şi muşte buzele, să-şi împiedice 
maxilarul să tremure. Tocmai se descoperise un corp în 
micul port de agrement din apropiere. Asta îi spusese 
polițistul suedez lui Alexis, la telefon. Tocmai 
descoperiseră un corp. Ştia că Alexis era în drum spre 
Falkenberg, serviciul de persoane dispărute îl informase 
despre asta, dar nu se aştepta chiar să fie la cinci sute de 
metri depărtare de casa lui Linnéa. Polițistul se bâlbâise, 
ezitase, schimbase câteva cuvinte în suedeză cu un bărbat 
cu voce tărăgănată, apoi îi spusese lui Alexis să-i ceară 
şoferului să fie lăsată la o altă adresă, la doi paşi. 

Alexis închise conversaţia şi ochii. Frica se împletea cu 
oboseala şi îi zdrobea pieptul. Nu avea timp să digere 
vestea dură pe care trebuia s-o dea afară cât mai repede. 
Evitase  perifrazele inutile, întotdeauna dureroase, şi 
redase conversaţia, cu răceală, prietenilor ei. Peter 
încuviinţase cu o mişcare uşoară de cap şi se izolase într-o 
linişte tulburătoare. Alba deschise larg ochii pentru câteva 
secunde, apoi privirea i se întoarse către geamul înzăpezit. 

Tocmai descoperiseră un Corp. 

Portiera se deschise spre un om zdrenţuit, înfăşurat într- 
o canadiană roşie înţepată de fulgii zăpezii. Se îndepărtă 
ca să-i facă loc lui Alexis să treacă. Un nor de fulgi de nea 
dădu buzna în taxi şi biciui chipul femeii. Clipi de câteva 
ori ca să scape de bucăţile de zăpadă agăţate de gene şi 
ieşi din maşină, urmată de Peter şi Alba. 

În drum spre verandă, bărbatul îi vorbea, dar vântul 
împrăştia cuvintele. Înţepătura frigului dispăru de îndată 
ce intrară în casă şi închiseră uşa. În timp ce-şi scotea 
paltonul, Alexis ceru bărbatului să repete. 

— Eu sunt Kristian Olofsson, detectiv al poliţiei din 
Falkenberg. Ne-am conversat la telefon acum câteva 


e 28 - 


minute. 

— Da, da, bineînţeles... 

Alba şi Peter aşteptau în spatele ei ca nişte copii rătăciţi. 

— El este Stellan Eklund. 

Tipul stătea în pragul uşii de la bucătărie, pe dreapta. Îi 
adresă un semn scurt din cap. 

— Stellan ne va găzdui până va ajunge şi comandantul 
Lennart Bergstrom. 

— Oare... 

Detectivul n-o lăsă să termine pentru că-şi scoase 
telefonul şi se strecură afară pe hol. Stellan distrase 
atenţia invitaţiilor, oferindu-le o cafea. 

— Doar un cuvânt aş vrea să-i spun detectivului şi vin 
imediat! aruncă Alexis  urmărindu-l îndeaproape pe 
Olofsson. Aveţi cumva o descriere? O poză? Informaţii 
despre persoana pe care tocmai aţi descoperit-o? 

Olofsson se întoarse, surprins. Îşi termină conversaţia 
fără să o scape din ochi pe Alexis, apoi închise. 

— Eu nu pot... 

— Ascultaţi, vă cer doar să-mi transmiteţi informaţiile pe 
care le aveţi, chiar dacă n-aţi putut încă să identificaţi 
acest... acest cadavru... 

Durerea îi strângea gâtul. 

— Nu pot să vă spun nimic, pentru că nici eu n-am 
primit prea multe informaţii. 

Alexis îşi dădu ochii peste cap şi oftă exasperată. 
Olofsson continuă cu aceeaşi voce monotonă. 

— Comandantul Bergström m-a trimis aici, acasă la 
Eklund, şi mi-a cerut să vă rog să aşteptaţi. O să ajungă 
dintr-un minut într-altul. 

— Puteţi măcar să-mi spuneţi cine este acest „Eklund” şi 
ce căutăm noi la el acasă? 

— Stellan Eklund e un fost ofiţer al poliţiei din 
Falkenberg. 

O uşă se trânti. 

— la te uită că soseşte Lennart... spuse Olofsson, 
ocolind-o pe Alexis în drum spre intrare. 

Alexis zări un bărbat masiv cu o barbă scurtă şi 


e 29 œ 


grizonantă. Cu tunica albastru marin, cu faţa brăzdată şi 
părul ud de zăpadă topită, Lennart Bergström părea să fie 
mai degrabă marinar, decât poliţist. 

— Hej, Lennart, îl salută Olofsson. Det är Alexis Castelli, 
Linnéa Blix vän. Hon kommer ifrån... 

— Ja, ja, ja, visst Kristian. 

Bergström Îşi aţinti privirea în ochii lui Alexis şi-i întinse 
mâna. 

— Bună ziua, eu sunt Lennart Bergström, comandatul 
poliției din Falkenberg. 

În timp ce strângea pumnul, puse cealaltă mână pe 
braţul lui Alexis, chiar sub umăr, cu o delicateţe 
neaşteptată. 

— Îmi pare sincer rău... 

Picioarele o lăsară, însă Bergström o ţinu cu fermitate. O 
tristeţe incomensurabilă o lua cu asalt şi o devora cu pofta 
unui prădător înfometat. 

Bergström o ajută să se aşeze pe unul dintre scaunele 
aliniate de-a lungul peretelui, pe hol. Luă loc lângă ea. 

Cu spatele arcuit şi privirea aţintită spre genunchi, 
Alexis ascultă cuvintele pe care se temea să le audă. 


e 30 - 


Falkenberg, Olofsbo 
Domiciliul lui Stellan Eklund 


Luni, 13 ianuarie 2014, ora 1:30 


KRISTIAN Olofsson îşi mai puse o cafea. Femeia cu 
alură cabalină, căreia îi uitase numele, îi întinsese cana ca 
şi când ar fi fost lacheu. Pe femeile astea de capitală, nu 
putea să le sufere. Asta puţea a bani, şi mai mult decât 
atât, avea geanta asortată cu cureaua, care la rândul ei era 
asortată cu pantofii, şi mai avea şi un aer superior de 
„brăţara-mea-costă-şase-luni-din-salariul-tău-şi-du-te- 
dracului-cerşetorule”. 

Umpluse ceaşca burghezei privind-o pe cealaltă, foarte 
drăguță, pe Alexis. Stellan pusese mâna pe ea. Nu-i de 
mirare. După starea de rău de pe hol, ea trăsese adânc aer 
în piept şi mersese să anunţe vestea păpuşelului, care se 
prăbuşise ca un pămpălău ce era. Putea să-şi caute boaşele 
mult şi bine, că bunăciunea le avea, el nu! li dăduseră o 
pastilă ca să-l calmeze şi-l întinseseră pe un pat într-una 
din camerele de oaspeţi. În tot acest timp, Bergström 
explicase că această Linnéa Blix pe care o găsiseră la 
Torsviks  smâbâtshamn, goală şi desfigurată, era o 
personalitate. Greşeala lui, nu auzise niciodată vorbindu-se 
despre asta. 

— Kristian! 

Când vorbea de lup... Comandantul îl urmărea ca pe-o 
oală cu lapte pe foc, întrucât fusese transferat din 
Goteborg. 

— Mda! 

Grăsanul nu stătuse nicio secundă. Ce vorbeşti, se 
întâmpla ceva în Falkenberg şi gata, i se şi sculase 
bătrânelului. 

Olofsson puse cafeaua şi plecă la trap să se întâlnească 
cu Bergstrom la intrare. 

— Criminaliştii au terminat cu casa victimei. Ar trebui să 
meargă Peter Templeton să verifice dacă lipseşte ceva sau 


e 31 œ» 


dacă a fost mutat, să vadă dacă nu cumva apare ceva în 
plus. 

— Doarme. l-au strecurat un somnifer. 

— Aham... la vezi dacă nu cumva una dintre cele două 
prietene poate să ne ajute, cât timp aşteptăm să se pună 
pe picioare. 

Olofsson încuviinţă şi plecă spre bucătărie. Măcar un 
pic, dacă ar ajuta şi ele! Că în niciun caz n-o să-şi bată 
capul cu prăjina de Templeton; o să meargă la bunăciune 
în cazul ăsta, s-ar putea cunoaşte mai bine. 

—00000- 

Lucrurile nu se petrecuseră întocmai cum le prevăzuse 
Olofsson. Burgheza se revoltase de perspectiva situaţiei 
actuale de-acasă de la Linnéa Blix: găsea demersul 
inuman, mai ales că încă se aflau sub şocul morţii, şi inutil 
din moment ce niciunul dintre ei nu pusese vreodată 
piciorul în casa aia. Bunăciunea încercase să-i explice ceea 
ce ar fi trebuit să înţeleagă singură: era-pentru-binele- 
anchetei. Nu cunoşteau casa prietenei lor, de acord, dar o 
cunoşteau pe ea, şi ar fi putut să remarce o particularitate, 
un detaliu, prezenţa sau absenţa unui obiect. Scurt, o făcu 
să-nţeleagă că trebuiau să stea acolo fără să pună 
întrebări, punct. 

Bineînţeles, micuța  franţuzoaică stătea bine cu 
manierele. În consecinţă, iapa se calmase, dar cum o 
nenorocire nu vine niciodată singură, pămpălăul se trezise 
şi Olofsson trebui să-i îmbarce şi pe cei doi rataţi ca să 
plece în excursia asta. Ghinion, ce să mai. Fără să mai 
vorbim despre faptul că începuse să obosească serios: era 
ora 4 dimineaţa şi-ar fi ucis pentru un pic de somn. 

Detectivul închise portiera tremurând. Nimeni nu 
pronunţase niciun cuvânt de la plecarea din casa lui 
Eklund. Ambianţa era şi mai sumbră; în ciuda frigului 
polar şi a nopţii atât de dense că se lipea de piele, grupul 
ar fi preferat să rămână afară. 

Agentul de serviciu deschise uşa, aprinse lumina, îi lăsă 
să treacă, apoi o închise imediat în spatele lor. Alexis avu 
impresia că făcea parte dintr-un grup de turişti bruscaţi de 


e 32 œ 


un ghid grăbit. 

Privi împrejur cu o privire pe cât de obosită, pe atât de 
surprinsă: pe pereţii holului era un tapet floral portocaliu. 
Cu faţa către uşa care dădea spre bucătărie, două scaune 
desperecheate încadrau o comodă de lemn deschis la 
culoare pe care fuseseră aruncate căciuli de lână, un ruj, 
câteva monede şi prospecte. Bucătăria avea acelaşi decor 
şi, în plus, o gresie psihedelică şi o masă de furnir. Lui 
Alexis îi venea greu să creadă că această casă aparținuse 
prietenei sale. Nimic nu-i semăna. Linnéa asocia mereu 
numele unui designer cu un obiect: fotoliu Philippe Stark, 
o masă de Arne Jacobsen, o etajeră Ron Arad. 

Ca şi când ar fi fost ecoul gândurilor sale, Peter o 
chestiona din priviri, ochii erau tumefiaţi şi înroşiţi. Işi 
plimbă degetele peste masa de plută, încă murdară de 
firimituri de pâine, apoi ieşi din încăpere. 

Alexis îl urmă în baia îngustă. Trusa de farduri a Linneei 
era pusă pe un taburet, lângă duş. O perie şi un rimel 
ieşeau în afară, ca şi când tocmai le folosise. 

— Nu înţeleg... murmură el. Toate astea sunt atât de 
diferite de ea... 

Alexis nu îndrăzni să comenteze lucrul acesta evident, îl 
ghidă pe Peter spre încăperea următoare. 

Alba ţipă brusc, la intrare. 

— Nu, nu, nu, nu, nu! 

Olofsson alergă să o întâlnească, Alexis şi Peter îl 
urmară. 

— Aţi găsit ceva? întrebă detectivul. 

— Dar ce-aţi vrea să găsim aici, hm? răspunse cu o voce 
înnodată de lacrimi. Cartea de vizită a criminalului, asta 
aţi vrea, nu? Nu e nimic care să semene cu Linnéa în casa 
asta! Nimic! 

— Dar nici n-aţi apucat să vedeţi etajul! protestă 
Olofsson. 

— Nu, dar e de-ajuns, pentru moment, cu prostiile astea! 
Suntem obosiţi şi ne-am luat doza de oroare pe ziua de azi, 
înţelegeţi? Ne-am săturat până peste cap de poveştile 
astea! Duceţi-ne înapoi la hotel. 


e 33 


Alexis se gândi că Alba rezumase bine situaţia: era 
timpul să se încheie ziua aceea. 


e 34» 


Lagarul de concentrare 
Buchenwald, Germania 


August 1944 


ÎN dimineaţa aia îi trezise biciul. În acord cu insultele 
ofiţerilor. Erich cobori din prici pentru salutul matinal. Nu 
la fel de rapizi, cei doi bărbaţi cu care-şi împărțea salteaua 
primiră o serie de lovituri în coaste cu patul puştii. În timp 
ce-i privea coborându-şi corpurile osoase de pe schela de 
lemn ce servea drept pat, avu impresia că vede nişte morţi 
vii evadând dintr-un porumbar. 

Erich îşi mişcă discret articulațiile. Nu era acolo decât 
de câteva săptămâni, dar oboseala incomensurabilă lăsase 
deja urme. Nopțile nu permiteau recuperarea zilelor 
infernale: să dormi cu capul la picioarele celuilalt, pe 
laterală, înghesuit lângă nişte străini, cu miasme colective, 
cu suspine de suferinţă, sforăituri, coşmaruri şi urlete, cu 
episoade de dizenterie care murdăreau întregul prici, cu 
muşcături de purici, ploşniţe şi păduchi care roiau peste 
saltele. Nopțile erau la fel de inumane ca şi zilele. 

Unul dintre camarazii de block, cel care îşi înghiţise 
verigheta în timpul inspectiei de la intrare şi o recuperase 
fără prea mare greutate din excremente, vorbise despre 
„dezumanizarea prizonierilor”. Erich găsise cuvântul 
destul de modest. Părea că se identifica o boală ignorând 
simptomele. Nu erau doar dezumanizaţi, erau însetaţi, 
înfometați, exploataţi, torturati, înjosiţi. Buchenwald era o 
îmbrăţişare dureroasă a Doamnei cu Coasa care nu-şi 
terminase încă treaba. În fiecare acţiune, fiecare povară, la 
fiecare pas. 

Însă Erich nu cunoscuse adevăratul frig. Vântul care 
mătura lagărul, „suflul diavolului”, era la fel de mortal ca 
pistolul unui SS-ist, îi garantase un polonez cu trunchiul 
mâncat de ulceraţii. Când vorbea despre iarnă, acest tip 
plângea. Îşi plângea camarazii îngheţaţi pe pământ, pe 
care trebuise să-i ridice cu lopata. 


e 35» 


Biciul reveni în asalt ca să-i gonească afară din baracă. 
Era ora de mers la toaletă şi Erich nu avea decât o 
jumătate de oră ca să-şi facă patul, să se spele, să se 
îmbrace şi să ia micul dejun. Fugi până la chiuvete. 

Atunci când răsună semnalul de servire a supei, încă era 
la coada latrinelor. Dacă nu ajungea la timp la block, raţia 
ar fi fost pierdută. Pentru a şasea zi consecutivă, renunţă 
la spălat şi porni în pas alergător. 

Puse bucata de pâine mucegăită şi bolul umplut cu o 
băutură numită „cafea” pe colţul mesei de lemn. Fărâmiţă 
pâinea şi o savură zdrobind-o cu limba înainte să o 
mestece lent, apoi luă o înghiţitură din substitutul cafelei. 
Când ultima înghiţitură de lichid matinal îi alunecă pe gât, 
îşi readuse aminte de citaţia primită cu o zi înainte, după 
ziua de muncă de la carieră. După apel, trebuia să se 
întoarcă la pancarta numărul doi. De ce? Nu ştia. 

Îşi umezi indexul ca să adune cele patru firimituri 
infiltrate în canturile lemnului, apoi ieşi din block. Cu 
foamea urlându-i în stomac şi cu frica sufocându-l, îşi luă 
locul la apel. Aceasta putea fi ultima oră petrecută în 
picioare, cu camarazii, în timp ce asculta un SS-ist 
numărând ocupanţii lagărului. Fu surprins că se simţea 
eliberat. Tipii care se aruncaseră pe sârma ghimpată cu o 
seară înainte, ştiind că ar putea fi împuşcaţi de SS-işti, 
făcuseră fără îndoială alegerea bună. 

— Scoateţi şapca! Puneţi şapca! 

Erich cunoştea următorul anunţ. Frica îi acceleră pulsul. 

— Deţinuţii convocați, la poarta mare! 

Merse până la panoul numărul doi în pas alergător. 
Trebuia să arate că era în formă, flăcăul, că putea fi încă 
util. 

— Comandamentul de muncă... Adunarea! 

Observă masa de corpuri anemice în timp ce-şi căuta 
locul într-un rând de cinci, în ritmul refrenului vesel 
intonat de orchestră. 

— 20076! 

Erich se întoarse. Un soldat burtos consulta o foaie pe 
care o ţinea între degetele umflate. 


e 36 - 


— Da, domnule. 

SS-istul îşi încruntă sprâncenele privind triunghiul roşu, 
îndreptat în jos, cusut pe cămaşa lui Erich. Se apropie. 

— Băga-mi-aş... Un neamt. 

Îşi scoase cascheta, îşi scărpină fruntea, apoi o repuse 
pe craniul cu început de chelie. 

— Ştii ceva, căcatule? Pentru mine, voi sunteţi cei mai 
răi. Trădătorii propriei voastre naţii. E ca şi cum ai 
încercat să-ţi omori mama, bă prostule. Înţelegi asta? 

Respirația îmbibată de alcool îi întorcea stomacul pe dos 
lui Erich. 

— Da, domnule. 

— Pantalonii jos, trădătorule! 

Cu mâinile tremurânde, Erich lăsă să-i alunece 
pantalonii până la glezne. 

— Apleacă-te în faţă, cretinule. 

Bâta de cauciuc îi lovi fesele de zece ori. Erich încleştă 
dinţii şi-şi înghiţi fierea care-i urca în gât. 

— Asta e bătaia pe care ar fi trebuit să ţi-o dea mă-ta. 

Rămas fără suflu, SS-istul îşi aranjă bâta pe centură. 

— Da’ nu vreau să te distrug prea tare. Ar fi, într-adevăr, 
o prostie să nu poţi profita de tratamentul preferenţial: eşti 
aşteptat la cuptoare, imbecilule. E rândul tău să treci la 
grătar. 


e 37 -- 


Falkenberg, 
secţia de poliţie 


Luni, 13 ianuarie 2014, ora 9 


LENNART Bergström puse o cană de cafea în faţa lui 
Stellan. 

— Şi de când n-ai mai văzut-o sau n-ai mai vorbit cu 
Linnea Blix? întrebă comandantul aşezându-se la birou. 

— Din noiembrie, anul trecut. Am cinat la mine acasă. 
Nu ştiam că plănuia să vină la Falkenberg luna asta. 

— Venea des? 

— De două sau trei ori pe an, aş spune. Pentru două, trei 
săptămâni. Câteodată chiar câte o lună, pe timp de vară. 

— Singură? 

— Nu ştiu nimic despre asta. Tot ce pot să spun este că 
nu venea niciodată însoţită când cinam împreună. 

— În mod normal, îşi anunţa vizitele? 

— Da. Profitam mereu ca să ne vedem. 

— Şi i-o trăgeai? 

Întrebarea nu păru să-l surprindă pe Stellan. 

— Ne cunoşteam de aproape treizeci de ani, Lennart. 
Dacă am fi avut chef să facem dragoste, am fi făcut-o de 
multă vreme. 

— Corect! 

— Ne bucuram doar de nişte mese gustoase împreună. 
Mi-a fost alături când... în fine, ştii deja... 

Vocea lui Stellan se afundă în note grave. Bergström îşi 
ascunse disconfortul luând o înghiţitură de cafea. 

— Şi îţi vorbea despre iubitul ei, Peter Templeton? 
întrebă în timp ce se ridica să-şi reumple cana. 

— Ştiam că erau împreună, da, şi că el lucrează la 
resurse umane sau ceva de felul ăsta. Dar îmi povestea mai 
degrabă despre serviciul ei. 

— Şi vineri, când te-ai întors de la Stockholm, n-ai văzut 
lumină în casă? 

Stellan dădu din cap. 


e 38 - 


— Sau maşina pe alee? Căcat, n-am avut încă timp să 
verific dacă avea maşină, comentă comandantul pentru 
sine. 

— Din câte ştiu, nu. În general, lua un taxi de la 
aeroport. Aici, mergea pe jos sau se plimba cu bicicleta. 

— OK... Bun, Olofsson îţi va lua declaraţia oficială. Sper 
să înţelegi că nu pot să mă ocup de asta. 

Bergström îl strânse în braţe pe Stellan într-o manieră 
mai mult scandinavă decât intimă, şi deschise uşa biroului. 

Traversând secţia de poliţe, Stellan o văzu pe Alexis 
ieşind dintr-o sală de interogatorii, cu Olofsson pe urmele 
ei. Aproba din cap monologul detectivului privind împrejur. 
De un albastru limpede, ochii ei studiau fiecare lucru cu 
mare atenţie, ca şi cum ar fi fost esenţial să cunoască tot. 

Olofsson se-ndepărtă. Când îl văzu pe Stellan, tânăra 
femeie îl salută cu un zâmbet încărcat de oboseală. 

— He], Alexis. Cum e Peter? 

Întrebarea, pe cât de mult o surprindea, pe atât o 
liniştea pe Alexis. Nu avea niciun chef să pretindă că ar 
avea umerii destul de mari ca să-l susţină pe Peter, să o 
consoleze pe Alba şi să-şi liniştească părinţii, care erau 
morţi de îngrijorare că o ştiau pe fiica lor amestecată într-o 
poveste atât de sinistră. Întrebând-o dacă avea noutăţi 
despre Peter, Stellan găsise diversiunea perfectă. 

— Este devastat şi epuizat. E pe cale să-şi dea 
declaraţia. 

— Vreţi să rămâneţi lângă el? 

Dădu din cap. 

Olofsson reveni, cu două ceşti în mână, şi se postă între 
ea şi Stellan. Îşi scosese haina de lână ca să-şi etaleze 
pectoralii şi bicepşii proeminenţi sub puloverul mulat. 
Netrebnicul şi-a ales momentul greşit s-o curteze, gândi 
Stellan în timp ce-i lua ceştile din mână. Îi oferi una lui 
Alexis. Prins cu garda jos, Olofsson se lăsă deposedat de 
instrumentul de flirtat. 

— Cred că e rândul meu să-mi ispăşesc sentinţa, 
Kristian, spuse luând o înghiţitură de cafea. Mergem într- 
acolo? 


e 39 œ 


Olofsson îi aruncă o privire războinică. 

— Ordinul şefului, se apără Stellan ridicând mâna 
stângă în semn de scuze. 

Lovit în orgoliul masculin, Olofsson aruncă un zâmbet 
jenat lui Alexis şi îl grăbi pe Eklund spre cea mai apropiată 
sală de interogatorii. Stellan îi făcu cu ochiul lui Alexis, 
smulgându-i un zâmbet, apoi îl urmă supus pe detectiv. 

Alexis îşi puse geanta şi paltonul pe unul dintre scaunele 
aliniate de-a lungul peretelui de pe hol şi îşi bău pe 
îndelete cafeaua, cu mâinile cuprinzând ceaşca într-o 
îmbrăţişare familiară şi liniştitoare. 

Linnéa e moartă. Linnéa a fost omorâtă. Linnéa e 
moartă. 

Îşi repeta aceste cuvinte ca să se obişnuiască cu 
greutatea ce-i apăsa pieptul. Ştia că timpul n-avea să 
oprească durerea; doar îi oferea posibilitatea să înveţe să 
trăiască cu ea. Deci grăbi un pic lucrurile, forţându-se să 
privească realitatea în faţă, drept în ochi. 

Îi propusese lui Bergström să identifice cadavrul 
prietenei sale ca să-l scutească pe Peter de acest chin. 
Bergström înghiţise în sec, apoi explicase pe un ton grav, 
tărăgănat, că tatuajul de sub gleznă şi semnul din naştere 
de sub sânul stâng al victimei nu lăsau nicio urmă de 
îndoială în ceea ce-i privea identitatea. Acest răspuns o 
devastă pe Alexis. Linnéa trebuia să fie atât de desfigurată 
că nu putuseră face o identificare facială. Închise ochii şi 
scutură capul ca să alunge imaginile înspăimântătoare 
fabricate de creier cu o viteză impresionantă. 

— Ursâkta! 

O polițistă în uniformă împingea o masă mare pe roţi, iar 
Alexis îi cam incomoda trecerea. Se îndreptă şi agenta îşi 
continuă drumul până la o uşă dublă batantă pe care o 
deschise cu o lovitură de şold. Aceasta rămase deschisă 
câteva secunde, suficient cât Alexis să observe fotografiile 
fixate pe perete, în interiorul sălii. Suficient timp că să 
recunoască podoaba capilară blondă şi creaţă care 
încorona corpul mutilat, fotografiat din toate unghiurile. 
Un corp gol, un chip cu două hăuri negre în loc de ochi, 


e 40 - 


urma unei tăieturi, de culoare roşu închis, pe toată 
lungimea gâtului. 

Atunci când uşa reveni în poziţia iniţială, Alexis îl 
întrezări pe Bergström în plină discuţie cu o persoană pe 
care o recunoscu imediat. Prezenţa ei nu prevestea nimic 
bun. Tânăra femeie închise ochii şi îşi lăsă capul pe spate. 
Inspiră o gură mare de aer, la fel ca un înotător întors la 
suprafaţă după o scufundare îndelungată. 

—00000- 

— Unde v-o las, comandante? întrebă agenta care 
împingea masa. 

— Puneţi-o acolo, ordonă Emily Roy arătând spre 
singura fereastră din cameră. 

Agenta îl fixa pe Lennart Bergström, fără să scoată 
vreun cuvânt. Cu o mişcare discretă de cap, acesta îi făcu 
semn să asculte de invitata lor. Agenta execută fără 
tragere de inimă şi părăsi încăperea aruncându-i lui Emily 
o privire răutăcioasă. 

Bergström era suedez, deci mândru practician al 
egalităţii; când Jack Pearce de la Scotland Yard îl 
informase că-i va trimite cel mai bun profiler, trebuia să 
admită că nu se aştepta la o femeie. Emily Roy nu avea, 
totuşi, o alură foarte feminină: în ciuda staturii mici, a 
corpului uscăţiv şi musculos, dădea impresia că avea o 
putere intimidantă. 

— l-aţi spus lui Pearce că a fost găsită într-un port de 
agrement? 

Întorcând spatele comandantului, Emily îi punea 
întrebări în timp ce muta fotografiile de pe perete pe 
panou. Gesturile lente, precise şi minimaliste îi aduceau 
aminte lui Bergstrom de felul de a se mişca al maeştrilor 
de arte marţiale. 

— Da, Torsviks smâbâtshamn, în cartierul Olofsbo. 
Destul de rustic şi izolat. Småbåtshamn înseamnă „port 
pentru bărci mici”. Serveşte mai ales turiştilor de vară 
care deţin o casă în Olofsbo. 

— Cine a descoperit victima? 

— Doi băieţi. 


e 41l» 


— Ce vârstă? 

— Paisprezece şi cincisprezece ani. 

— A cui e barca sub care a fost ascuns cadavrul? 

— A unui rezident din Olofsbo decedat în 2004, fără 
copii. Casa lui a fost vândută şi această snipa zace lângă 
recepţia smâbâtshamn-ului de zece ani. 

— Presupun că recepţia e închisă iarna? 

Bergström încuviinţă. 

— Şi nicio armă n-a fost descoperită la faţa locului. 

— Nu, niciuna. 

Câteva secunde de linişte se scurseră în agitația difuză a 
secţiei de poliţie. 

— Luaţi ceva de notat, solicită brusc Emily fixând cu 
privirea mozaicul de poze. 

Tonul imperativ îl surprinse pe Bergström, care execută 
cu nerăbdarea unui elev. 

— Am nevoie de pozele din dronă de la locul în care a 
fost găsită victima şi planul la scară al regiunilor din 
proximitate cu toate indicaţiile: case, apartamente, şcoli, 
benzinării, supermarketuri, magazine, tot ce există în 
zonă. Am, de asemenea, nevoie de filmarea făcută la faţa 
locului atunci când s-a descoperit cadavrul. 

— Avem poze, dar nu şi fii... 

— Raportul preliminar al poliţiei care cuprinde indiciile 
posibile recuperate de criminalişti, informaţii despre 
împrejurările descoperirii cadavrului,  interogatoriile 
martorilor şi vecinilor, dar şi informaţii socio-economice 
despre locul de descoperire a corpului, adică tipul de 
populaţie care trăieşte acolo şi care frecventează acel loc. 
Am nevoie de raportul medico-legal cu testele toxico- 
serologice, concluziile şi impresiile medicului legist, 
precum şi de pozele de la autopsie cu rănile curățate în 
prim-plan. 

Bergström îşi dădu ochii peste cap. Falkenberg nu era 
Londra, cu siguranţă, dar ştia totuşi din ce era alcătuit un 
raport al poliţiei şi un raport de autopsie! 

— Mă voi apuca să elaborez profilul victimei. Care este 
adresa portului de agrement? 


e 42 >» 


— Putem să vă conducem acolo, dacă doriţi. 

— Nu, e în regulă, mă descurc. 

Bergström îi dădu adresa, apoi o privi pe Emily în timp 
ce-şi punea jacheta şi ghiozdanul cu agilitatea unei feline. 

Emily îşi părăsi gazda fără niciun cuvânt şi închise încet 
uşa în spatele ei. 

— Ei bine, murmură comandantul pentru sine, sper că n- 
au toţi canadienii capul atât de mare. O să fie o plăcere să 
lucrez cu Miss Emily Roy. 

—00000- 

Emily îşi potrivi căciula pe urechi. Arsura frigului o 
trezea la viaţă. Cu toate simţurile activate, cuprinse 
Torsvisks  smâbâtshamn dintr-o privire. Părăsit de 
ambarcaţiuni, smâbâtshamn nu era decât o întindere 
îngheţată presărată cu zăpadă. Doar pontoanele delimitau 
suprafaţa micuţului port, un dreptunghi timid care se 
deschidea către Marea Nordului, săpând un canal între 
dunele din Olofsbo şi plajele cu pietriş. 

La stânga, la sud, se-ntindeau cât vedeai cu ochii 
câmpuri albe cu arbori curbați de vânt într-o reverență 
eternă. Prima locuinţă se găsea la aproximativ 400 de 
metri. O veche fermă în formă de L, cu faţada roşu închis: 
casa Linneei. Mai departe, spre interior, la două sute de 
metri spre est, se afla un cătun cu patru clădiri galbene. La 
dreapta, către nord, o dună de ierburi neîngrijite se ridica 
întocmai ca un perete între port şi campingul din Olofsbo. 
Pe acolo ajunsese Emily. Garase în parcarea plajei şi 
urmase cel mai scurt drum: de-a lungul campingului, 
ocolind dunele prin flancul de est ca să dea direct în port. 
Două minute de mers, poate patru sau cinci când ai un 
corp de patruzeci şi şapte de kilograme. Cea mai apropiată 
cale de acces pentru cineva cu maşina, grăbit şi doritor să 
treacă neobservat. 

Traversarea câmpurilor înzăpezite începând cu şoseaua 
provincială, trei sute de metri la est, i se părea de 
necrezut: o maşină oprită pe partea inferioară ar fi putut 
atrage atenţia. Să treacă prin câmpurile de la casa Linneei, 
cătunul sau parcarea farului, două sute de metri la nordul 


e 43» 


campingului, era de neconceput. Ucigaşul ar fi putut 
accesa portul, de asemenea, dinspre plajă, dar drumul ar fi 
fost mult mai lung, obositor şi periculos, mai ales cu 
îngheţul şi zăpada care făceau pietrele alunecoase. Nu, 
drumul pe care o luase era chiar acela pe care-l alesese 
ucigaşul. 

Emily se întoarse pe unde venise şi înconjură biroul de 
informaţii din Torsviks smâbâtshamn. Cadavrul lui Linnea 
fusese găsit acolo, ascuns sub o barcă abandonată între 
această cabană de lemn galben şi dună. O barcă mutată de 
SKL, criminaliştii. 

Recuperă din ghiozdan un plic mare, cartonat, şi scoase 
o serie de fotografii peste care se uită rapid. Opt poze 
detaliau barca ce ascunsese cadavrul. Emily examină solul 
înzăpezit. Natura ştersese oroarea îngropând, sub straturi 
de pudră albă, sângele, indiciile, trecerea poliţiei. Natura 
restaurase pacea. Emily îşi imagină scena, sub adăpostul 
unui cort imaculat, luminat de nişte proiectoare. 

Mâini înmănuşate în latex ridică barca. Dedesubt, corpul 
este gol, pielea albăstruie, acoperită de o pojghiţă fină de 
brumă. Emily nu simte mirosul rânced al mortului, pentru 
că este anihilat de frig. Masa de păr blond este aranjată în 
jurul feței şi mângâie umerii. Braţele sunt plasate de-a 
lungul corpului. Pubisul este ras. Cavităţile oculare sunt 
goale, negre, acoperite de sânge coagulat. Incizia 
extirpării este precisă. Gâtul este deschis pe toată 
lungimea sa. Crestătura profundă face pielea să se-ndoaie 
pe fiecare parte. Traheea a fost secţionată şi îndepărtată. 

Emily înălţă capul şi privi către marea răvăşită de vânt. 
Nu înţelegea. Chiar dacă toate acestea n-aveau niciun sens 
pentru ea, sigur aveau pentru ucigaş. Trebuia să 
procedeze ca de obicei: de la faptele fanteziste ale 
ucigaşului la cheia crimelor; de la ilogic la logic. Analiza 
operei, pentru a-l înţelege pe artist. 


e 44» 


Falkenberg, 
Restaurantul Gustaf Bratt 


Luni, 13 ianuarie 2014, Ora 19 


ALEXIS fusese nevoită să plece din camera de hotel. Se 
decisese să meargă să-şi limpezească mintea la un pahar, 
la barul din restaurantul Bratt, aflat în vechiul oraş unde 
avea o întâlnire la ora cinei. Cu puţină dibăcie, putea fi şi 
ora explicaţiilor. 

Primă zi fără Linnéa fusese o fluctuaţie între tristeţe şi 
oboseală extremă. Se agăţă o clipă de aceste miraje al 
căror aspect suprarealist al pierderii punea la îndoială 
autenticitatea. Moartea nu e o absenţă, îi spusese Alba 
într-o zi, e o prezenţă secretă. Dar, pentru Alexis, această 
prezenţă secretă era mult mai insuportabilă decât vidul 
absenței. 

Chelnerul puse un pahar în faţa lui Alexis. Contemplă 
aspectul vinului rioja şi elegantele sale reflexii vineţii. 

Dimineaţa, ieşind de la postul de poliţie, Peter îşi 
informase cele două prietene că trebuia să rămână câteva 
zile în Suedia, ca să rezolve cu lucrurile Linneei. În cor, ele 
se opuseseră cu fermitate. Alba îi reamintise de vizita 
dureroasă de la casa lui Linnéa, dis-de-dimineaţă, care se 
terminase chiar înainte să urce la etaj; Alexis adăugase că 
povara acestei tragedii se putea împărţi la trei. Atunci, se 
oferiseră voluntare să se ocupe de inventarul casei. La 
această amintire, Peter păruse să se prăbuşească. Alexis 
propusese apoi să rămână singură în Suedia şi insistă ca 
Alba şi Peter să se întoarcă în Anglia. Erau, cu siguranţă, 
multe de făcut şi la Londra. Din punctul ei de vedere, totul 
avea să fie gata în două sau trei zile, acasă la Linnea, şi s- 
ar putea întoarce. 

La insistenţele celor două femei, Peter sfârşi prin a 
accepta. Plecă, deci, cu Alba la aeroport în mijlocul după- 
amiezii, lăsând-o pe Alexis singură faţă-n faţă cu demonii 
săi. 


e 45» 


— Ce bei? 

Alexis tresări, deşi vocea era aproape de şoaptă. 

— Emily! Beau un vin rioja, mulţumesc, tu ce faci? 

Alexis îşi punctă fraza cu un zâmbet ironic şi crezu că 
depistase o scurtă scânteie de amuzament în privirea 
impasibilă a lui Emily. 

Îşi scoase căciula de lână şi jacheta, îşi puse ghiozdanul 
pe scaun, îl fixă pe cotieră şi se aşeză în faţa lui Alexis. 

— O să mă interoghezi în timp ce mănânc. Comandăm? 

Întrebarea era pur retorică. Alexis luă meniul, îl puse pe 
farfurie. 

O mai întâlnise pe Emily cu trei ani în urmă, atunci când 
îşi pregătea cartea despre Johnny Burnett, un ucigaş în 
serie scoţian. Scotland Yard o pusese în legătură cu Emily, 
unul dintre cei cinci profileri, sau Behavioral Investigative 
Advisers, cum se numesc în Regatul Unit. 

Transferată de la Poliţia Regală Călare din Canada, 
Emily fusese singura care dezvoltase o relaţie atât de 
specială cu Burnett. Alexis o intervievase mult timp înainte 
ca Emily să o prezinte criminalului. Nu se mai văzuseră din 
acea zi, de acolo, din închisoarea Full Sutton. 

Chelnerul le aduse mâncarea. Emily începu imediat să 
mănânce fără să spună un cuvânt. Işi pregătea fiecare 
îmbucătură de gravlax cu grijă, de-abia mesteca şi ţinea 
ochii aţintiţi în farfurie. 

Alexis respectă această linişte impusă şi mancă un 
risotto cu şofran fără să-i aprecieze nici savoarea, nici 
mirosul rafinat. 

Fotografiile corpului mutilat al lui Linnea înlocuiseră 
imaginile vesele şi jucăuşe care-i veneau în minte de obicei 
când se gândea la prietena ei. Şi asta era greu de suportat. 
Ca să le alunge, trebuia să acţioneze, să găsească 
răspunsuri la întrebările care i se încâlceau în cap. li 
propusese, deci, lui Emily, să cineze împreună, sperând să- 
i poată smulge câteva informaţii despre anchetă. 

Alexis urmări mişcările ritmate ale tacâmurilor 
comesenei,  întrebându-se cum să formuleze prima 
întrebare. Cu Emily, schimbarea bruscă a subiectului era 


e 46 - 


inutilă, cu siguranţă; dacă nu i se prezentau bine lucrurile, 
era capabilă să te abandoneze în mijlocul cinei. 

— Ce vrei? întrebă subit ea, udându-şi răspunsul cu o 
înghiţitură de vin. 

O furie imensă o apăsa pe Alexis. Acest ton dur fusese 
mereu foarte neplăcut. Azi, i se părea de nesuportat. 

— Am văzut pozele cu Linnéa la secţia de poliţie, replică 
aproape în şoaptă. p 

Şi încă avea impresia că le are sub ochi. În câteva 
secunde, creierul său le memorase la nivel de pixel. 

— Te-am văzut discutând cu Bergström, adăugă ea. 

Emily îşi umplu furculiţa cu o bucată de somon şi o felie 
de cartof, pe care le scufundă cu grijă în sosul de mărar 
din colţul farfuriei. 

— Linnéa e victima unui criminal în serie, despre asta e 
vorba, nu? insistă Alexis. 

Emily înălţă capul şi o fixă cu o privire rece. 

Alexis n-ar fi ştiut să spună dacă o judeca, dacă era 
furioasă sau dacă o privea, pur şi simplu. 

— Pentru asta eşti aici, în Suedia, continuă susţinându-i 
privirea. 

— Exact, răspunse Emily în timp ce aranja tacâmurile 
unul lângă altul în farfurie, ştergându-se la gură. 

Alexis clipi repede, ca şi cum vântul îi suflase în plină 
faţă. Se pregătise să ducă o adevărată luptă cu Emily. Se 
epuizase  elaborând atacurile şi paradele. Pentru o 
secundă, nu se gândise la gustul victoriei. 

— ...la Londra, de asemenea. 

— Scuze, n-am înţeles, se scuză Alexis reconectându-se 
la discuţie. 

— Mai multe corpuri prezentând aceleaşi mutilări au 
fost găsite la Londra. 

Alexis făcu ochii mari de groază. Înghiţi zgomotos, iar 
limba i se lovi de cerul gurii. 

— Dar nimeni nu... mă rog... N-am auzit nimic... 

— Pentru că n-am spus nimic presei, răspunse Emily în 
timp ce umplea un pahar cu apă. 

Îl împinse până la marginea mesei, chiar în faţa lui 


e 47» 


Alexis, care bău ascultătoare. Prima înghiţitură îi calmă 
imediat focul ce-i ardea gâtul. 

— Mersi, şopti ea, cu încrederea că Emily îi va oferi mai 
mult decât paharul de apă, deşi şi asta era de surprinzător, 
venind din partea sa. 

Emily o aşteptă pe Alexis să termine de băut, fără să 
scoată un cuvânt. 

— Dar cum... cum ai aflat de Linnea? întrebă Alexis după 
ce-şi recăpătă puterile. 

— Bergström şi-a apelat colegii de la 
Rikskriminalpolisen, Göteborg, ca să afle dacă existau, în 
regiune sau în ţară, alte victime care să prezinte aceleaşi 
mutilări. Nimic din partea aceea. Atunci, a contactat biroul 
Interpolului din Stockholm, care l-a pus în legătură cu 
Yard-ul. 

— Câţi... 

— Doi la Londra. Şi Linnéa. 

Alexis încuviinţă cu multe mişcări mici de cap. 

— Dar... crezi că e vorba despre acelaşi tip? Sau crezi 
mai degrabă că e un tandem? 

Privirea lui Emily se-nnegri şi se abătu câteva secunde 
deasupra umărului lui Alexis. 

— Nu ştiu. Şi asta e problema. 


e 48 - 


Luni, 3 ianuarie 2014 


PUNE contactul deschide rucsacul recuperează 
binoclurile şi le lipeşte de geamurile fumurii ale dubei, 
Chiar în momentul în care ea se dezbrăca în faţa ferestrei, 
ca şi cum Îl aştepta ca să o facă. li plac sânii ei mici, 
rotunzi, fermi. 

Urcă pe pat şi înaintează în patru labe, ca un câine. Dar 
de ce face asta, de fiecare dată? Nu-l excita cu nimic să 
vadă un om imitând un animal. Ce e atât de interesant în 
chestia asta? Supunerea? Un pic banală, ideea asta cu 
Câinele şi stăpânul, nu? Atunci ce? Aspectul vizual? În 
această poziţie, sânii par să fie două pere fleşcăite, burta 
atârnă uşor către pat şi nu se vede păsărica. Tipul nici 
măcar nu se mai uită la ea, oricum. Este pe cale să 
inhaleze cocaina pe care cealaltă fată şi-a vărsat-o pe 
sfârcuri. 

Subit, uşa camerei se deschide spre Logan. Mama lui 
nici măcar nu-şi dă seama, e prea ocupată să-şi bage capul 
între coapsele celeilalte fete. Logan aşteaptă câteva 
secunde, apoi işi pune degetul la gură şi pleacă închizând 
uşa în urma lui. În această seară nu va putea să doarmă în 
patul său - în fine, acela pe care-l împarte cu curva lui de 
mamă. Ah da, mama are invitaţi, Logan. Ar fi trebuit să- 
nțelegi cum funcţionează asta, până acum. 

Îşi îndreaptă binoclul în direcţia celeilalte încăperi a 
casei. Stie că Logan o să-şi ia o băutură din frigider, 
cumpărată odată cu cina din seara asta, când se întorcea 
de la şcoală, apoi merge să se cuibărească pe canapea şi 
să aprindă televizorul. Mai târziu, o să facă pe el în timpul 
somnului, şi mama o să-l bată măr în timp ce-l bagă cu 
nasul în hainele murdare. Fata asta are cu adevărat o 
problemă cu câinii. Pe scurt, mereu acelaşi scenariu. 

Se uită la ceas. Mama şi colega ei sunt plătite la 
jumătate de oră. Este al patrulea client la rând şi aparent 
ăsta o să rămână o oră întreagă. In douăzeci de minute, 
dacă merge totul bine, el o să plece şi cele două colege o 


e 49 œ 


să meargă să facă trotuarul, la zece minute de mers pe jos 
de aici. După aceea, o să termine seara la cealaltă fată. 
Mama o să se întoarcă acasă pe la 3 dimineaţa şi o să se 
trântească în pat fără să-şi facă duş sau măcar să arunce 
un ochi la fiul ei. 

Abia în jurul orei 8, atunci când o să se trezească şi când 
ziua o să-i arate adevărata faţă a existenţei sale, când o să 
se ia de Logan şi o să-l bată până când el o să reuşească să 
scape şi să se-nchidă în baie. După ce o să bată la uşă timp 
de cinci minute, o să abandoneze partida şi o să se care 
trântind uşa de la intrare, la fel ca un adolescent furios. 

Dar mâine dimineaţă, când se va trezi, cu pupilele încă 
dilatate de la cocaina pe care şi-o va îndesa pe nas toată 
noaptea, micul ei Logan nu va mai fi acolo. 


e 50 - 


Falkenberg, 
Secţia de poliţe 


Luni, 13 ianuarie 2014, ora 22 


EMILY scoase pozele dintr-un dosar cartonat. Fiecare 
imagine era marcată cu 1, cu 2 sau cu 3, în funcţie de locul 
crimei din care provenea. Le agăţă pe panou şi le regrupă 
pe teme, apoi se aşeză la masa de conferinţă, cu faţa la 
panou, cu caietul deschis în faţă şi cu ochii aţintiţi la 
povestea spusă de aceste imagini - una în care primul 
capitol fusese scris la Londra, cu câteva săptămâni înainte. 

În acea sâmbătă, pe 14 decembrie, Emily fusese trezită 
de soneria mobilului la 5:50. Il pusese pe speaker şi se 
îmbrăcase în timp ce-l asculta pe sergentul Scott, de la 
Poliţia Metropolitană, care o informa că era aşteptată la 
locul unei crime în Heath şi că Detective Chief 
Superintendent Jack Pearce îl rugase să dea de ea. Li 
mulţumise şi, chiar înainte să închidă, îi ceruse cu 
nonşalanţă coordonatele GPS de la locul crimei. Sergentul 
docil i le comunicase fără să pună întrebări. În niciun caz 
n-avea să stea să aştepte pe oricine or fi trimis să o 
escorteze, orice ar spune DCS Pearce. 

Emily  încălţase bocancii de munte, îşi închisese 
canadiana şi trăsese gluga pe cap. Pusese o cutiuţă neagră 
în buzunarul din faţă al ghiozdanului şi ieşise din casă cu 
telefonul în mână. 

Urcase Flask Walk cu un pas rapid, ignorând frigul 
umed care făcea noaptea chiar şi mai neprimitoare, 
continuă pe Well Walk, traversă Heath Road şi pătrunse în 
pădurea Hampstead, „Heath”-ul, cu lanterna în mână. 

Ceaţa îşi răspândise tentacule ca de bumbac; acestea 
îmbrăţişau tot, de la copacii îndoiţi şi marea de tufişuri, 
până la covorul de frunze moarte aşternut pe sol. Emily se 
uită la telefon: era destul de aproape, de-acum. O luă pe o 
scurtătură abruptă şi mlăştinoasă, la dreapta, cobori rapid 
cu paşi mici, agili, fără să se preocupe de petele maronii 


e 51 œ» 


care îi murdăreau îmbrăcămintea. Cincizeci de metri la 
est, observase un balet de lanterne. Câteva secunde mai 
târziu, se strecurase pe sub panglica alb-albastră a poliţiei, 
în timp ce-şi flutura legitimaţia şi striga „BIA Roy!” 
sergentului zelos care îşi aşezase deja mâna pe toc. 

Acesta se scuzase, ruşinat că n-o recunoscuse din cauza 
pantalonilor pătaţi, a bocancilor, căciulii şi ghiozdanului, şi 
o luase pe Emily drept un SDF. 

— Unde e sergentul Scott? 

Vocea lui Pearce răsunase înainte ca oricare alta să fi 
avut timp să răspundă. 

— La naiba, Emily... De ce nu m-ai aşteptat? 

Şeful apăruse în faţa ei cu părul grizonant în 
neorânduială, victimă a unei alarme neaşteptate. 

Toată adunarea era îndreptată către corpul aflat la o 
distanţă de zece metri, dar Emily nu-i acordase nicio 
privire. 

Pearce îşi ridicase braţele în semn de predare. 

Emily scosese din ghiozdan un plic plastifiat, iar din 
acesta: un combinezon, o plasă de păr, o mască, mănuşi şi 
galoşi sterili. Pusese totul peste haine, cu ochii îngustaţi 
precum două fante, îngândurată. 

— Da, Emily, am spus băieţilor de la criminalistică să te 
aştepte înainte să atingă corpul, o informase Pearce care 
părea că-i citise gândurile. Se pregătesc să monteze cortul. 
Câinele unei doamne de şaptezeci şi doi ani, profesoară de 
muzică ieşită la pensie, a descoperit cadavrul. 

Se întorsese către Pearce şi ridicase sceptic o 
sprânceană. 

— Un ciobănesc german destul de impresionant. Îmi 
imaginez că n-are de ce să-i fie frică, nici măcar atunci 
când e noapte întunecată. Locuieşte în apropiere şi se 
plimbă prin Heath în fiecare dimineaţă la ora 5, atât vara 
cât şi iarna, dar iarna rămâne în mod normal pe aleile 
despădurite. S-a îngrijorat când i-a dispărut câinele. S-a 
lăsat ghidată de lătrat şi l-a găsit gemând şi lingând ceva 
de pe pământ. S-a apropiat şi a descoperit un craniu care 
răsărea la nivelul solului. S-a întors acasă şi ne-a sunat. 


e 52 œ» 


Emily aprobase dând din cap, îşi ajustase mănuşile de 
latex şi se îndreptase către mormânt. 

Solul mlăştinos era presărat de frunze ruginii îmbibate 
de ploaie. Văzuse în primul rând groapa săpată de câine 
apoi, lăsându-se în jos, remarcase o podoabă capilară 
creaţă, prinsă în pământul umed. 

Ridicase degetul mare în direcţia tehnicienilor. Unul 
dintre ei îi răspunsese cu acelaşi gest, apoi făcuse semn 
colegilor şi grupul se alăturase mormântului superficial. O 
salutaseră cu un „Hello Em”” discret, apoi se puseseră în 
genunchi ca să dezgroape cu atenţie. Începuseră prin a 
elibera capul şi buclele brune, fruntea şi nasul delicat ca 
un boboc de trandafir; orbitele goale care păreau excesiv 
de mari; gura uşor deschisă; apoi gâtul, tranşat vertical, de 
la bărbie până la stern. Viermii evadau din nările 
minuscule, din cavitățile oculare, se târau pe buze şi pe 
conturul tăieturilor ce traversau gâtul dintr-o parte într- 
alta. 

Puțin câte puţin, tehnicienii îndepărtaseră humusul ca 
pe o pătură întunecată, descoperind corpul deformat de 
putrefacție. Atunci când partea superioară a cadavrului 
fusese debarasată de pământ, Emily se aplecase deasupra 
mormântului şi luase braţul stâng al copilului cu 
delicateţe, ca şi cum s-ar fi temut să nu-l rănească. 

Dăduse pământul la o parte şi găsise semnul pe care-l 
căuta. Un Y, identic cu cel gravat pe braţul celuilalt băieţel 
găsit cu o lună înainte, la o sută de metri mai acolo. 

Emily se ridică, ocoli masa de conferinţă şi se aproprie 
de pozele agăţate pe panou. Trei victime care nu se 
cunoşteau. Părinţii primilor doi erau foarte fermi: copiii lor 
nu se frecventau şi nici ei nu se intersectaseră vreodată cu 
Linnéa Blix. Trei victime cu ochii scoşi, ale căror gâturi 
fusese tranşate cu grijă de la bărbie până la stern şi 
traheea secţionată. Un Y fusese gravat pe braţul băieţeilor, 
un X pe cel al Linneei. X-ul fusese trasat cu mai multă 
insistenţă. Criminalul îşi marca, deci, victimele în funcţie 
de sexul pe care îl aveau? Simplist, dar posibil. Tunsese 
părul pubian al lui Linnéa şi persistase asupra braţului: 


e 53» 


acest lucru însemna că era furios pe femei? Voise să-i 
elimine pe aceşti băieţei înainte ca ei să ajungă la vârsta la 
care să fie pervertiţi de sexul slab, considerat ca fiind 
dăunător? Dar care era legătura între Londra şi 
Falkenberg? De ce să omoare nişte copii la Londra şi o 
femeie la Falkenberg? Şansele să fi fost vorba de un 
copycat erau practic nule: nici publicul, nici presa nu erau 
la curent cu crimele săvârşite la Londra. 

Emily reexamină fiecare poză una după alta. Şi dacă era 
vorba de un tandem? Două persoane care omorau în mod 
concertat, dar aveau gusturi diferite: ucigaşul din Londra 
ataca băieţei, iar cel din Falkenberg prefera femeile. Emily 
se aşeză pe marginea mesei. Aceste interpretări n-o 
satisfăceau deloc. Bucăţile de informaţii nu se potriveau 
câtuşi de puţin. Trebuia să uite de aceste supoziţii şi să 
continue să adune indicii. Abia apoi putea să tragă 
concluzii. Următoarea etapă: să ajungă ziua următoare 
acasă la Linnéa Blix, să cerceteze şi să rafineze profilul 
celei de-a treia victime. Pentru că, pentru moment, avea 
doar o certitudine: cel ce abandonase corpul lui Linnea sub 
barca aia cunoştea bine regiunea. 


e 54» 


Lagarul de concentrare 
Buchenwald,Germania 


August 1944 


CU SS-istul pe urmele lui, Erich traversă locul de apel în 
direcţia hornului cu gură pătrată care scuipa zi şi noapte 
un fum gros, negru. Josef, cel mai bătrân din block, vorbise 
despre un convoi cu patru sute de copii. După spusele lui, 
ei fuseseră incineraţi de vii de către tânărul ofiţer SS, cu 
vocea bâlbâită, care se amuza să arunce bebeluşi în aer ca 
să tragă în ei. 

Erich nu simţea vânătăile lăsate de bâta de cauciuc pe 
fese: adrenalina anula durerea. Încă o dată, fusese tentat 
să-şi grăbească moartea provocând un SS-ist: soldatul 
nazist şi-ar fi scos pistolul Luger şi i-ar fi tras un glonţ 
direct în cap. Dar, la Buchenwald, nu se ştia niciodată cum 
o să dispari din peisaj; dacă soldatul prefera să te 
tortureze pentru zile întregi sau, mai degrabă, să te 
împuşte pe loc, aşa că, să mori ars de viu părea o 
alternativă mai bună. 

SS-istul burtos îl predă unui prizonier cu faţa brăzdată 
de cicatrici, în faţa crematoriului. 

Erich îl urmă în interior. Ajunse într-o încăpere mare cu 
tavan înalt. Două blocuri de cărămidă roşie de doi metri 
cincizeci înălţime, care avea fiecare câte trei incineratoare, 
ocupau centrul încăperii. 

— Tocmai am terminat ce mi-a adus ieri seară, chiar 
înainte de apel, transportatorul de cadavre, Leichentrăger, 
cum îi spuneţi la voi acasă, explică bărbatul cu pielea 
tăiată, într-o engleză în care se percepea un slab accent 
franțuzesc. Care e numele tău? 

Frica îl gâtui pe Erich. Înghiţi. Traheea părea să-i fie 
căptuşită cu spini. 

— Erich, şopti el. 

— Eu sunt Alain. Nu ştiu ce ţi s-a zis despre crematoriu, 
dar dacă aş putea, m-aş întoarce să muncesc la carieră. 


e 55» 


Trebuie să-ţi explic rapid cum funcţionează treaba ca să şi 
băgăm câţiva, pentru că Leichentrăger o să vină cât de 
curând. 

Erich îi aruncă lui Alain o privire uimită. Crematoriul era 
noua lui povară: urma să muncească acolo, nu să fie 
aruncat de viu înăuntru! Începu să plângă, cu pumnii 
încleştaţi în dreptul gurii. Eliberarea îi detensionă corpul şi 
îi trezi durerea care iradia în coapse şi în rinichi. O primi 
ca pe un cadou. 

Alain îl bătu prieteneşte pe spate. 

— O să fie bine, bătrâne, o să fie bine. O să terminăm 
prin a scoate de acolo... O să începem cu pivniţa de 
strangulare. 

Alain merse înaintea lui Erich la subsol. 

— Azi, trebuie să luăm corpuri doar din pivniţa 
spânzuraţilor. N-au lăsat nimic, nici în camera de tortură 
nici în cea de disecţie. Mă rog, pentru moment... ai grijă pe 
unde pui piciorul, micuţule. Şi respiră pe gură. 

Scara se termina cu o sală dreptunghiulară. Erich 
îngheţă pe ultima treaptă. 

Aleile, acel block, latrinele, SS-iştii, oriunde îţi aruncai 
privirea, Buchenwald emana moarte. Dar încăperea asta, 
doar ea singură, întruchipa întreaga teroare a lagărului: 
acest punct final inevitabil spre care o turmă de bărbaţi, 
femei şi copii înfometați şi suferinzi avansau în timp ce se 
gândeau doar la următorul pas, la următorul minut, ca să 
nu se afunde de tot în nebunie. 

Cu faţa spre Erich, mai multe zeci de corpuri goale sau 
îmbrăcate în zdrenţe atârnau de nişte cârlige fixate la 
câţiva centimetri de tavan, ca nişte bucăţi de carne. 
Chipurile, strâmbate de frică şi durere, păreau încă vii. 

— O să le punem pe tărgi, apoi în lift, continuă Alain, 
impasibil. Dup-aia, le recuperăm direct de sus. Dar o să 
trebuiască să le punem în două rânduri: liftul nu poate lua 
decât vreo douăzeci şi cinci, treizeci de corpuri. În fine, de 
obicei sunt douăzeci şi opt, dar am văzut regimul 
lagărului... Haide, ajută-mă. Eu îi prind de picioare, şi tu, 
cum eşti mai înalt, îi prinzi de partea de sus, de subraţ. 


e 56 - 


Nu-i nevoie să te chinui să le scoţi frânghia de la gât. 

Erich ocoli bălțile de urină, de excremente şi de sânge şi 
dădu jos primul om. Greutatea corpului îl surprinse: 
aproape că se răsturnă pe spate, dar compensă 
depărtându-şi picioarele. Cadavrul i se lipi de piept şi 
capul i se aşeză pe gât ca şi când îl implora în timp ce-l 
îmbrăţişa. Duhoarea infectă, mai mult decât această luptă 
corp la corp groaznică, îi întorcea stomacul pe dos. 

— Eşti în regulă, micuţule? întrebă Alain în timp ce-l 
ajuta să se ridice. Sunt mai grei decât în aer, nu-i aşa? Nu-l 
scăpa, îl iau de picioare, OK? Pregătit? 

Erich îi făcu semn cu capul. Ridicară corpul şi îl 
transportară pe căruţă. 

Odată urcate la etaj cele patruzeci şi cinci de cadavre, le 
strânseră lângă cuptor. Alain deschise uşa cea grea în 
formă de semilună a primului incinerator; o căldură 
sufocantă ţâşnise de acolo. Işi scoase cămaşa dungată, iar 
Erich îl imită. 

— Îţi arăt cum se face, apoi trecem de la un cuptor la 
altul, spuse Alain în timp ce-i întindea un fel de cleşte cu 
mâner lung. Îl prinzi de picioare cu cleştele, eu mă ocup de 
gât şi îl băgăm în cuptor, OK? Nu trebuie să pierdem 
timpul. 

Privirea lui Erich se pierdu în masa de corpuri 
mizerabile, se opri asupra unui chip cu faţă albăstruie, cu 
limba atârnând umflată, cu ochii ieşiţi din orbite. 

— Hei, stai, neamţule, trebuie să mergi acolo. 

Erich execută. Cu cleştele greu, cuprinse gleznele 
cadavrului şi îl aruncară în cuptor. Apoi trecură la 
următorul. Atunci când îl incinerau pe al doilea prizonier, 
un urlet sfâşietor scăpă din cuptor. 

Erich îngheţă, inima îi bătea în gât. Alain închise ochii şi 
strânse din dinţi. 

— Se mai întâmplă. Hai, să continuăm. 

— La naiba, încă nu ţi-ai golit spânzuraţii? 

Leichentrăger stătea la intrare, în pragul uşii. Statura 
lui impozantă ocupa tot cadrul. Se adresă lui Alain în 
franceză. 


e 57» 


— Eşti în întârziere în dimineaţa asta, belgianule! Şi cu 
ce-ţi mai aduc, ai destul pentru moment. Cine-i cu tine, 
acolo? Unul de-al tău? 

— Nu. E un neamt. 

— Oh, la dracu’. Săracu.'... 

Continuă în engleză: 

— Ce vârstă ai, micuţule? 

— 24 de ani. 

— Ai un tatuaj dat naibii acolo, spuse arătând spre 
umărul lui cu degetul. Tu ştii că dacă te aduceam la 
Buchenwald acum câţiva ani, ai fi sfârşit cu siguranţă pe 
post de abajur în sufrageria lui Himmler? 

Erich îl privi, dar fără să înţeleagă. 

— N-ai auzit niciodată vorbindu-se de Căţea? Femeia 
Comandantului Koch? 

Erich scutură capul. 

— Eh, Alain, o să trebuiască să-l educi pe puştiu-ăsta! 

Leichentrăger îşi lovi palmele puternic una de alta. 

— Târâtura aia de Isle Koch i-a eutanasiat ca pe câinii 
turbaţi pe prizonierii cu cele mai artistice tatuaje; apoi, cu 
bucata de piele tatuată, fabrica veioze, coperţi şi tablouri 
pentru sufrageria prietenilor săi. Gata cu minutul de 
educaţie! Ca să revenim la încărcătura noastră, totul e 
afară. Şi e doar de la Block 50, deci aşteptaţi-vă la o zi 
încărcată. 

Alain şi Erich îl urmară afară, împingând fiecare câte o 
targă. 

Erich fixa cu privirea muntele de corpuri stivuite ca 
nişte buşteni, lângă uşa de intrare. Corpuri ce păreau 
îmbinate grosolan, ca nişte păpuşi de cârpă. 

—00000- 

Atunci când părăsi crematoriul pentru apelul de seară, 
duhoarea de carne arsă i se impregnase în piele. 

Cei două sute de deportaţi se plasară în careuri de câte 
o sută, pe muzică. În spatele orchestrei cu sonoritate 
monotonă, doi prizonieri trăgeau o targă pe care stătea un 
bărbat gol, cu privirea aţintită spre picioare. Degetele 
obosite ale muzicienilor cântau Fu voi aștepta şi, pentru o 


e 58 - 


fracțiune de secundă, Erich auzi răsunând vocea 
mângâitoare a Rinei Ketty. 

Doi SS-işti escortară deportatul până la spânzurătoarea 
ridicată în piaţa de apel. 

Cu acest bărbat, care se zbătea la capătul unei funii, 
începu apelul. 

Timp de patru ore, un SS-ist inventaria numerele 
matricole. Cincizeci şi cinci de bărbaţi ajunşi la capătul 
puterilor se prăbuşiră şi trebuiră să fie menţinuţi în 
picioare de către vecini, până când ofiţerul ajunse la finalul 
listei. 

Când Erich şi camarazii lui se întâlniră la block, cel mai 
în vârstă, Josef, ridică pe masă un sac de iută; oasele cutiei 
toracice se iveau de sub pielea subţire ca hârtia. Triumful 
îi lumina chipul livid. 

Băieţii din block ştiau că se întorcea de la bucătărie. 
Salivau de nerăbdare în timp ce se aşezau în faţa jumătăţi 
de farfurie de supă limpede prin care pluteau câteva 
bucăţi de cartofi putreziţi. 

Josef împărţi un pumn de coji de cartofi fiecăruia. Câţiva 
le amestecau cu supa, alţii le păstrau pe masă, lângă 
pâine, alternând o înghiţitură de ciorbă cu o coajă. 

Michal, cehul, îşi aştepta colegii să plece de la masă ca 
să înceapă recoltarea. În această seară, era rândul lui: 
firimiturile şi celelalte resturi îi reveneau. 

Erich se alătură lui Joseph şi grupului aşezat la 
picioarele priciurilor supraetajate. 

— Să ştii că nu ne gândeam că o să te revedem în seara 
asta, Erich... spuse Josef adresându-i un zâmbet trist. 

— M-au repartizat la cuptoare. 

Josef se strâmbă. 

— Pariez că preferai să munceşti cu noi, la carieră. 

Polonezul cu trunchiul mistuit de ulceraţii dădu din cap. 

— Mda; ei bine, pe mine nu m-ar deranja să-ţi iau locul 
la crematoriu. Azi, au îngropat de viu un tip pentru că nu 
se mai putea ţine pe picioare. 

Erich îşi aduse aminte de urletele de agonie ale 
bărbatului pe care-l arsese de viu. 


e 59 œ 


— Voi ştiţi ce fac în Block 50? întrebă el cu capul încă 
plin de urlete. 

— 46 şi 50, block-uri de experimente medicale, explică 
polonezul. Acolo unde noi, sărmanii ticăloşi, servim drept 
cobai ca să prelungim viaţa rasei superioare. Trebuie să fi 
observat acest Block 50 în plimbările de duminică după- 
amiază. E ăla unde geamurile sunt acoperite cu var. După 
spusele unuia care lucrează acolo, fac cercetări despre 
tifosul exa-nu-ştiu-cum. 

— Tifos exantematic, preciză Erich. 

— Da, da, asta e. Sunt vreo şaizeci care lucrează acolo, 
la pielea goală şi raşi. Se pare că e celălalt nebun, SS-istul 
Sturmbannführer Ding-Schuler, care se ocupă de asta. Dar 
în ceea ce priveşte Block 46, n-am nicio idee despre ce fac 
acolo, şi nimeni nu vrea să ştie. 

— Block 46 e anticamera morţii, interveni Michal, care 
tocmai se ridica de la masă. Cei care intră acolo nu mai 
ies. 


e 60 - 


Falkenberg, Olofsbo 
Domiciliul Linneei Blix 


Marţi, 14 ianuarie 2014, ora 8 


ALEXIS căuta în geantă în timp ce sărea pe loc ca să 
lupte cu frigul care-i pătrundea prin blugi. In ciuda 
recomandărilor lui Olofsson, îşi uitase paşaportul la hotel. 
Sfârşi prin a pune mâna pe permisul de conducere şi-l 
arătă agentului de serviciu din faţa casei Linneei. 

Fără niciun cuvânt, timp de un minut interminabil, 
tânărul poliţist compară chipul femeii cu poza din act, apoi 
verifică prezenţa numelui pe lista furnizată de superiori. 
Într-un final, îi permise trecerea. Alexis îl recompensă, 
folosindu-se de atuurile politeţii britanice dobândite în 
şapte ani de trai la Londra şi intră în casa prietenei sale. 

Se afla singură acasă la Linnéa, fără ea, era ciudat, 
dezagreabil, împotriva naturii. Alexis se aştepta să o vadă 
coborând în grabă treptele dar, brusc, tresări. 

— Alexis! 

Se schimbă la faţă. Emily era în pragul bucătăriei, la 
capătul holului. 

— Bergström mi-a spus că începeai inventarul casei 
Linneei. Pică bine, am să-ţi pun nişte întrebări, aruncă 
psihanalista dispărând în încăpere. 

Alexis o urmă dând din cap. Lipsa de tact şi empatie a 
acestei tipe era de necrezut - era îngrijorătoare chiar şi 
pentru viaţa ei socială... dacă avea vreuna! 

Emily stătea în picioare, în spatele tejghelei. 

— Ce tip de femeie era Linnéa? 

— Nu putem face asta altundeva, Emily? La secţia de 
poliţe, de exemplu? 

— Cu cât mai repede am răspunsuri, cu atât mai repede 
avansez cu ancheta. 

Dacă mă gândesc mai bine, Emily e un psiholog bun, 
rectifică Alexis pentru sine. Într-o secundă, ea ştiuse să-i 
insufle un uşor sentiment de vinovăţie. 


e 6l- 


Tânăra femeie rămase în mijlocul încăperii fără să 
îndrăznească să se aşeze sau să se sprijine de ceva. 

— Linnéa părea că era montată pe arcuri. Obsedată de 
muncă. Amuzantă. Extrovertită. Ar fi făcut conversaţie şi 
cu un perete. 

— Venea des la Falkenberg? 

— De două ori pe an, timp de două, trei săptămâni. 

— Cu cine? 

— Singură. Întotdeauna... 

Emily încruntă imperceptibil sprâncenele. 

— De altfel, când era aici, nu dădea neapărat veşti. Nici 
lui Peter. Venea aici ca şi când ieşea la pensie. 

— De când deţine această casă? 

— Să tot fie doi sau trei ani de când a cumpărat-o, cred. 

— Avea familie în Suedia? 

— Din câte ştiu eu, nu. 

— În ce consta meseria Linneei? 

— Desenează piese de bijuterie fină pentru Cartier, la 
Londra. 

— Cum se desfăşurau zilele ei? 

— Ea... ea desenează, însoţeşte câteodată vânzătorii în 
magazin, se întâlneşte cu clienţii care doresc creaţii 
speciale. 

— De când avea acest serviciu? 

— De mai puţin de un an, a făcut un salt în carieră. 
Trebuia să-şi prezinte prima colecţie acum trei zile, 
sâmbăta trecută, preciză Alexis, cu vocea înlăcrimată. 

— Şi, înainte de asta, ce făcea? 

Alexis îşi drese glasul. 

— Lucra pentru o altă marcă de bijuterii, dar nu-şi 
semna creaţiile. 

— De când locuia la Londra? 

— Oh, de mult timp, pentru că a venit să studieze la 
Central Saint Martins. 

— Şi înainte? 

— Locuia în Suedia, dar nu ştiu exact unde. 

— De când e cu Peter Templeton? 

— De doi ani. 


e 62 œ» 


— Locuiau împreună? 

— De patru luni. 

— Relaţia lor era exclusivă? 

— Eu cred că da... 

Privirea lui Alexis se pierdu undeva în spatele lui Emily. 

— Nu prea vorbea despre asta, de fapt... Vorbea numai 
despre muncă. 

— Cum erau ei, împreună? 

— Peter era tandru, grijuliu... 

— Şi ea? 

— Ea... 

Alexis schiţă un zâmbet frământat de amintiri. 

— Părea fericită. 

— Avea duşmani? A avut recent întâlniri ciudate? 
Surprinzătoare? Neobişnuite? Un eveniment nepotrivit 
care ar fi marcat-o? 

Alexis dădea din cap după fiecare întrebare. 

Brusc, un gând îi desenă un rid între sprâncene. 

— Iertare. Am uitat complet să menţionez ceva: Linnéa 
are un fost soţ. Un suedez. S-a mutat chiar lângă ea, acum 
câteva luni. 


e 603 - 


Falkenberg, 
Secţia de poliţie 


Marţi, 14 ianuarie 2014, ora 10:20 


KRISTIAN Olofsson închise uşa sălii de conferinţă 
muşcând din kanelbulle. 

— Miss Roy! Comandante! 

Bergström se ciupi de piramida nazală închizând ochii. 
Detectivul era încă în întârziere la întâlnirea matinală. 

— Îmi permiteţi să vă servesc cu o cană de cafea? 

Emily rămase impasibilă. 

Olofsson se instală lângă comandant şi îşi puse micul 
dejun pe masă. 

— Cine este acest Svensson despre care vorbiţi? întrebă 
ştergându-şi zahărul care-i alunecase pe cămaşă. 

— Fostul soţ al lui Linnéa Blix, răspunse Bergström cu 
un ton voit neutru. Locuieşte la Falkenberg de câteva luni. 

— Necunoscut în branşă, reluă Olofsson după o- 
nghiţitură de cafea. Falkenberg nu e Rörö, Miss Roy. 
Suntem mai mult de două milioane aici, nu putem cunoaşte 
pe toată lumea. Şi-apoi, dumneavoastră ştiţi câţi Svensson 
există, în Suedia? 

— Kristian, interveni Bergström cu o voce obosită, e 
vorba de Karl Svensson, sculptorul. 

— Cel care locuieşte în casa mare de pe plajă şi care-şi 
câştigă traiul lipind fragmente de sticlă? Oh, la naiba, 
incredibil cât e de mică lumea... 

— Deci, tocmai îi spuneam lui Emily că da, noi îl 
cunoaştem pe Karl Svensson: e un sculptor bine cotat şi... 

— ...un adevărat suflet al petrecerii, care are tendinţa să 
ridice un pic prea mult cotul şi să iubească puicuţele care 
au o treime din vârsta lui, completă Olofsson în timp ce-i 
cădea pe jos ultima îmbucătură de rulou cu scorţişoară. 

Emily, care nu scosese un cuvânt de la sosirea lui 
Olofsson, îl privi întrebătoare pe Bergström. 

— Da, cam aşa ceva. A fost oprit pentru că a condus în 


e 64» 


stare de ebrietate; l-am găsit de mai multe ori cu minore... 

— Ce vârstă? 

— Intre treisprezece şi cincisprezece ani. 

— A fost deja arestat pentru abuz sexual al unui minor 
sau pentru viol? 

— Nenorocitul ăla n-a fost niciodată prins în flagrant 
delict, afirmă Olofsson în timp ce se ridica să-şi reumple 
ceaşca, cu un zâmbet batjocoritor pe buze. (Bergström îi 
aruncă o privire exasperată pe care el n-o remarcă.) N-a 
fost niciodată arestat. Şi nimeni n-a făcut plângere 
împotriva lui. 

— Şi cine este Stellan Eklund, pe lângă faptul că este 
vecinul Linneei? continuă Emily. 

— Iată o întrebare bună! se-nsufleţi Kristian aşezându-se 
la loc. 

— För guts skull, Olofsson! tună comandantul. 

Olofsson înlemni pe scaun. Emily n-avu nevoie de 
traducere. 

Bergström oftă sonor. 

— Doriţi o cafea, Emily? propuse în timp ce se ridica la 
rândul lui. 

Ea dădu din cap. 

Bergström îşi turnă într-o cană Höganäs albastru închis 
şi adăugă o picătură de lapte. 

— Stellan este un fost poliţist de-al nostru. A lucrat aici 
sub ordinele mele, la Falkenberg, apoi l-am trimis la 
Goteborg să ancheteze un caz de trafic de femei albe. 
Câteva luni mai târziu, coechipierul lui, soţia acestuia şi 
fetiţele lor au fost asasinate de mafia din Est pe care-o 
urmăreau. Chiar în faţa lui Stellan. 


e 65» 


Falkenberg, Olofsbo 
Domiciliul Linneei Blix 


Marţi, 14 ianuarie 2014, ora 14 


RĂMASA singură după plecarea lui Emily, Alexis începu 
să sorteze hârtiile din birou, punând deoparte facturile şi 
alte documente de zi de zi, înainte să atace bucătăria şi 
sufrageria. Peter nu voia să păstreze decât schiţele lui 
Linnéa. Ar fi lăsat societăţilor de caritate restul: 
mobilierul, cărţile, vesela, hainele şi bibelourile. 

Alexis se temea de acest inventar; ştia ce durere putea 
să trezească. Fiecare obiect resuscita fiinţa iubită şi îi 
dădea impresia că îmbrăţişa o fantomă. Din fericire, 
bucătăria cu faianţă portocalie, pardoseala psihedelică din 
locul de servit masa, sufrageria cu mobilierul incomplet, 
nu-i dădeau deloc impresia că se afla acasă la prietena ei, 
şi asta îi uşura sarcina. Poliţia lăsase puţine urme de 
trecere: resturi de pudră albă şi neagră încă murdăreau 
lambriurile, întrerupătoarele şi broaştele uşilor pe alocuri, 
dar ca nişte tuşe uşor vintage care se amestecau în 
decorul surprinzător al locului. 

La etaj, camera de oaspeţi era atât de mică încât nu 
conţinea decât un pat şi o comodă îngustă, dar se bucura 
de o privelişte de necrezut spre far şi plajă. Cea a Linnéei 
inspira o atmosferă forestieră neaşteptată pentru o casă la 
malul mării. Patul era acoperit cu o pătură cu mozaic 
floral, iar pereţii, lambrisaţi doar până la jumătate, erau 
acoperiţi cu un tapet pastoral care ajungea până la tavan. 

Nişte perdele galben aprins ornau ferestrele. Un roman 
de Harry Martinson şi un altul de Jan Guillou zăceau pe 
noptiera din dreapta. Un portofel de piele era pus pe cea 
din stânga. Un dulap încastrat din lemn cu faţa spre pat. 

Deschizându-l, Alexis simţi că-i sare inima din piept: un 
palton roşu, pantofi Louboutin argintii, un maieu de 
mătase şi pantaloni de designer - ţinuta pe care Linnéa 
plănuia fără-ndoială să o poarte pentru petrecerea Cartier. 


e 66 - 


Glisă umeraşele unul câte unul pe bară. Hainele erau atât 
de mici încât avea impresia că se uita într-un dulăpior de 
copil. Linnéa avea o alură suedeză cu părul ei blond şi 
ochii limpezi, dar cu siguranţă nu şi înălţimea, la doar un 
metru cincizeci şi cinci. 

Alexis încruntă brusc sprâncenele. Două perechi de 
pantaloni, două tricouri şi un pulover, destul de mari 
pentru prietena sa, atârnau în extrema dreaptă a 
dulapului. Verifică etichetele: blugi mărimea 42, L pentru 
celelalte. 

Alexis se lăsă să cadă pe marginea patului. Haine de 
bărbat. Şi Peter nu pusese niciodată piciorul aici. 

— Doamna Castells? 

Tresări. Agentul de serviciu vâri capul prin uşa 
întredeschisă. 

— Cineva doreşte să vă vadă, jos. Un anume Stellan 
Eklund. Nu pot să-l las să intre: nu este pe lista de 
vizitatori stabilită pentru azi de către comandant. Imi pare 
rău, dar sunt nou... N-am dreptul să greşesc, înţelegeţi... 

— OK. Mulţumesc... 

Învinsă de oboseală, Alexis suspină şi aruncă o privire 
îngrijorată spre dulap. În timp ce părăsea camera pe 
urmele agentului, avu impresia că-l abandona acolo, fără 
supraveghere, pe amantul Linneei. 

Stellan o aştepta afară neclintit în faţa rafalelor de vânt, 
care-i biciuiau chipul făcând gluga hanoracului să-i fluture. 

— Hej, Alexis. Am trecut pe la secţie şi Bergström mi-a 
spus că o să vă găsesc aici. 

— Aveţi veşti despre anchetă? întrebă neliniştită. 

— Nici pe departe, nu... Voiam doar să vă propun o 
pauză de cafea, ca să schimbaţi un pic aerul. Vă aduc 
înapoi cu maşina de-ndată ce doriţi să vă întoarceţi. 

Stellan venise la momentul potrivit. Alexis avea nevoie 
să-şi limpezească gândurile. 

Îşi recuperă geanta de la intrare şi urcă în maşină. Un 
minut mai târziu, ajungeau la Stellan. 

Inima lui Alexis se strânse când intră în casă. Se revedea 
pe cale să-l urmeze pe Kristian Olofsson pe hol, apoi pe 


e 607 œ» 


Bergström, acest uriaş cu voce blândă care o anunţase de 
moartea prietenei sale. Închise ochii şi dădu din cap ca şi 
când şi-ar fi interzis să cultive această amintire. 

— Veniti, o să fie mai bine la bucătărie, propuse Stellan. 

Cu privirea hipnotizată de fereastra panoramică, Alexis 
se apropie încet de masă. Casa fusese construită la 
marginea unei plaje, dar suficient de departe de mare ca 
să-i poţi cuprinde măreţia şi atât de aproape încât să rămâi 
intimidat. Valurile negre şi  înspumate  mângâiau 
pietricelele încununate cu zăpadă, ca un preludiu al 
apusului iminent. 

Stellan îi întinse o ceaşcă lui Alexis şi luă loc lângă ea. 
Priveau noaptea care cădea peste plajă într-o linişte 
reconfortantă. 

Câteva minute mai târziu, cu a doua ceaşcă de cafea în 
mână, Alexis îl chestiona pe Stellan Eklund despre 
întâlnirea cu Linnea. Şi, în timp ce-i povestea întâmplările 
verii de când avea paisprezece ani, se întreba dacă hainele 
de bărbat abandonate în cameră nu cumva îi aparţineau. 


e 68 œ» 


Falkenberg, Olofsbo 
Marţi, 14 ianuarie, ora 16 


EMILY mergea cu un pas rapid pe pista de biciclişti 
care înconjura drumul înzăpezit. Vântul ridica fulgii şi-i 
făcea să zboare ca un roi de musculiţe. In timp ce-şi 
contracta muşchii şi-şi bloca gândurile, frustrarea i se 
răspândea ca o otravă prin vene. 

Bergström îi predase majoritatea dosarelor cerute: 
pozele din dronă de la locul unde fusese găsită Linnea Blix, 
planul la scară al regiunilor din proximitate, raportul 
preliminar al poliţiei cu informaţiile asupra 
circumstanțelor descoperirii cadavrului, precum şi date 
socio-economice despre cartierul Olofsbo. Dar încă aştepta 
după raportul medico-legal şi doar Stellan Eklund fusese 
interogat pentru ancheta de vecinătate. 

Eklund, acest fost gabor zelos care lucra în prezent în 
imobiliare. Destul de surprinzător şi puţin neobişnuit ca să 
se mulţumească doar cu raportul lui Bergström; trebuia să- 
l] întâlnească în persoană. 

Emily începu să alerge cu paşi mici ca să-şi elibereze 
puţin tensiunea. 

Ancheta asupra morţii copiilor din Londra şi a Linneei 
nu conţinea pentru moment decât zone de umbră. 
Informaţiile se adunau într-o manieră anarhică, parazitând 
fără oprire profilul ucigaşului, sau ucigaşilor, pe care 
încerca să-l schiţeze. Cu toate că această moarte îi aducea 
informaţii preţioase, nu reuşea încă să descâlcească iţele 
încurcate ale elementelor cheie. 

Trebuia întâi de toate să aprofundeze profilul Linneei 
Blix. Alexis Castells îi prezentase un portret interesant, iar 
Emily făcuse o mică descoperire acasă la victimă, în 
aceeaşi dimineaţă; era nerăbdătoare să ştie ce avea să-i 
spună fostul gabor despre Linnéa, să se dea de gol singur. 

Încetini ritmul de mers, îşi reglă suflul şi sună la uşa lui 
Stellan. 


e 69 œ» 


Nu-şi anunţase vizita: prefera să-i surprindă pe indivizi 
în viaţa lor cotidiană ca să nu le dea timp să se 
pregătească în vreun fel. 

Stellan Eklund deschise, cu o ceaşcă în mână. Emily îşi 
aminti că-l văzuse în treacăt când ajunsese la secţia de 
poliţe. Mare, cu umerii şi fălcile pătrate, ochi deschişi la 
culoare: genul de tip care se face remarcat. 

Se prezentă rapid, pătrunse în interior şi îşi scoase 
încălţările din respect pentru obiceiurile suedeze. 
Înăuntru, o găsi pe Alexis, sprijinită de bufetul bucătăriei 
americane. O salută cu un semn din cap, fără să pară 
uimită. 

Alexis se simţi ca un copil prins cu minciuna. Cu obrajii 
stacojii, fu nevoită să-şi dreagă glasul ca să răspundă la 
salutul lui Emily. 

— Mă iertaţi că v-am deranjat acasă la dumneavoastră, 
Stellan, se scuză Emily, cu un zâmbet candid pe buze. 
Încerc să întocmesc profilul victimei şi aş avea nevoie de 
experienţa dumneavoastră... 

Alexis o fixa cu privirea, stupefiată. Emily nu o obişnuise 
cu atâta curtoazie şi blândeţe. 

— O să vă las să discutaţi, aruncă ea în timp ce se dădea 
jos de pe scaun. 

— Nu mă deranjează dacă rămâi, dacă dumneavoastră 
nu vedeţi niciun inconvenient, bineînţeles, interveni Emily 
adresându-i-se lui Stellan. 

Privirea lui Alexis deveni batjocoritoare. Nu-i venea să 
creadă. Emily era şarmantă. 

Stellan dădu din cap, relaxat ca întotdeauna. 

Emily acceptă cafeaua pe care i-o propuse şi luară loc la 
masă, cu faţa spre mare. 

Încântată că poate rămâne, în timp ce se prefăcea 
jenată, Alexis lăsă un scaun gol între ea şi gazdă, şi acordă 
toată atenţia cănii sale. 

— Dumneavoastră şi Linnéa Blix eraţi prieteni de multă 
vreme, am înţeles bine? 

Vocea lui Emily transmitea empatie. Alexis trebui să se 
abţină ca să nu-şi dea ochii peste cap. 


e 70 - 


— Ne-am cunoscut când eram adolescenți. Ne 
petreceam verile la Båstad, cu părinții. Este un oraş de pe 
coasta de vest, ceva mai la sud. 

— Sunteţi din zonă? 

— Nu. Locuiam la Stockholm. Şi Linnéa, la Norrköping. 

— Ce v-a adus la Falkenberg? 

— Prima mea misiune, sunt aproape douăzeci de ani de 
atunci. Aici mi-a plăcut, aici am rămas. 

— Şi Linnéa? 

— Linnéa a părăsit Suedia de mai bine de douăzeci de 
ani. Nu venea aici decât în vacanțe. Şi-a cumpărat casa 
acum trei ani, dacă-mi aduc bine aminte. Înainte, stătea la 
părinţi, la Båstad. După ce au decedat, le-a vândut vila şi a 
achiziționat această fermă - „cabana ei psihedelică”, aşa o 
numea. Nu s-a atins de nimic din interior; aştepta să aibă 
banii şi energia necesare ca să se ocupe de asta. Trebuia 
să o renovăm, în primăvară. 

Îşi termină propoziţia printr-o încruntare de sprâncene 
şi îşi cobori ochii spre cafea. 

Durerea o copleşea pe Alexis. Toată lumea vorbea 
despre Linnea la trecut cu o uşurinţă tulburătoare. 

— Trebuia să o renovaţi împreună? 

Stellan o analiză pe Emily în tăcere timp de câteva 
secunde. 

— Nu. Linnea ne-a angajat pentru lucrări. 

— Ne? 

Ochii lui Emily se-ngustaseră în două fante suspicioase. 

— Eu sunt dezvoltator imobiliar, explică în timp ce se 
ridica. 

Trecu în spatele bufetului de la bucătărie, reveni cu 
cafetiera şi umplu toate cănile. 

— Administrez o firmă de construcţii şi de renovări 
imobiliare. 

— Îl cunoaşteţi pe fostul soţ al Linneei? 

Aceste schimbări abrupte de subiect o oripilau pe Alexis. 
Stellan, însă, nici nu clipi. 

— Da. Karl făcea parte din gaşca de adolescenţi cu care 
ne petreceam vacantele. 


e 71 œ» 


— Şi-aţi păstrat legătura cu el? 

Stellan se îndreptă pe scaun. 

— Nu. 

— Ce fel de bărbat e? 

— Coleric. Plin de el. Pervers notoriu. 

Fiecare cuvânt căzuse cu violenţa unei ghilotine. 

— Îl cunoaşteţi pe Peter Templeton? 

— Am cinat odată cu el şi Linnéa la Londra. Şi ne-am 
revăzut noaptea trecută. 

— Ce impresie v-a lăsat? 

— Bună. La Londra, mi s-a părut simpatic, deschis. Dar 
duminică era mai degrabă un bărbat devastat de moartea 
partenerei. 

— În ce fel vorbea Linnéa despre această relaţie? 

— Nu discuta cu mine aspectele vieţii ei sentimentale. 

— Ştiaţi dacă se culca cumva şi cu altcineva? 

Stellan nu păru nici surprins, nici şocat. 

— Nu ştiu absolut nimic. Chiar dacă ar fi fost cazul, nu 
mi-a vorbit despre asta. 

Evident, gândi Alexis. Era de aşteptat: Emily remarcase 
hainele bărbăteşti în dulapul prietenei sale. Practic, pusese 
aceleaşi întrebări la care se gândise şi ea. 


e 72 œ» 


Falkenberg, Olofsbo 
Torviks smâbâtshamn 


Marţi, 14 ianuarie 2014, ora 17 


PERDEAUA grea a nopţii îngheţa atmosfera şi făcea 
muşcătura frigului şi mai intensă. Emily avansă cu un pas 
energic prin câmpul din jurul plajei Olofsbo. Alexis se 
chinuia să ţină ritmul: nu avea nici anduranţa necesară, 
nici echipamentul adecvat pentru acest gen de mers la 
minus 15 grade, prin ninsoare şi polei. Frigul îi tăia 
respiraţia şi umiditatea aluneca pe sub multiplele straturi 
de haine, lipindu-i-le de piele. Totuşi, nu putea să se 
învinuiască decât pe ea: în timp ce pleca de acasă de la 
Stellan, insistase să o însoţească pe Emily în portul de 
agrement. Aceasta din urmă voise să revadă småbåtshamn 
cu planul la scară al ținutului din vecinătate şi pozele din 
dronă în mână. 

Întrebările despre moartea Linn6ei se îngrămădeau în 
capul lui Alexis, iar Emily era singura care putea să 
rezolve aceste probleme. Schimbul risca să devină 
dezagreabil, trebuind să suporte tonul ei dur şi manierele 
mizantrope, dar merita să încerce. Ar fi trebuit să termine 
a doua zi sortarea de acasă de la Linnea. 

Lanterna lui Emily cerceta solul, le deschidea calea şi 
avansau însoţite doar de zgomotul făcut de încălțări în 
timp ce tălpile smulgeau zăpada compactă. 

Alexis strânse din dinţi de durere. Trebuia să-şi ridice 
genunchii până la piept la fiecare pas ca să-şi poată scoate 
picioarele din zăpadă, dar muşchii coapselor începeau să 
obosească, aducându-i aminte cât de multă nevoie avea să 
se reapuce de sport. 

Emily, în schimb, se mişca cu o uşurinţă copleşitoare; 
Alexis o privea cum sfida zăpada cu un mers de războinic, 
de felină, câteodată. Se întrebă de ce Emily fusese 
siropoasă, ca să nu zicem seducătoare, mai devreme, acasă 
la Stellan. Îi atrăsese privirea, sau ce? Şi de ce nu, până la 


e 73» 


urmă? 

leşiră din câmp şi ajunseră în micul port, judecând după 
pontoanele dispersate pe esplanada îngheţată. Le ocoliră 
prin dreapta, până la o cabană de lemn învecinată dunei. 

Alexis scoase o sticlă din geantă şi dădu pe gât 
jumătatea de litru de apă ca să-şi calmeze plămânii în 
flăcări. 

— Mai vrei puţin? întrebă Emily, în timp ce-şi deschidea 
ghiozdanul. 

Alexis suflă un „nu” ştergându-se la gură cu dosul 
palmei. 

— Nu te cunoşteam atât de simpatică, îndrăzni ea. M-ai 
lăsat mască, acasă la Stellan, mai devreme. 

— Se pare că tipii răspund mai bine acestui gen de 
abordare, răspunse Emily pe un ton categoric, în timp ce 
bloca o lanternă subţire între dinţi. 

Scoase un plic cartonat din ghiozdan şi trecu sub 
fasciculul de lumină o serie de fotografii. Alexis văzu 
pozele din dronă ale golfului şi plajei; poze de la locul unde 
corpul prietenei sale fusese abandonat. 

Cu ochii umflaţi de durere, aruncă o privire neliniştită 
împrejur. Călca pe acelaşi pământ ca şi ucigaşul Linneei; 
îşi pusese picioarele acolo unde zăcuse corpul gol şi 
mutilat. 

Cu toate acestea, Alexis era obişnuită cu scenele 
crimelor. Ca să se documenteze pentru cărţi, vizualizase 
un număr incalculabil de fotografii pe cât de sângeroase, 
pe atât de înspăimântătoare. Le privise cu un ochi rece, cu 
distanţa celui care n-a pierdut nimic, a celui care nu a 
suferit. Cu două excepţii: o crimă, cu şapte ani înainte, şi 
cea a Linneei. 

Inima îi bătea atât de tare încât îi venise brusc să 
vomite. Se aplecă în faţă şi scuipă fierea care îi urca în gât. 
Inghiţi de mai multe ori ca să respingă gustul oribil lipit de 
cerul gurii şi acolo, aplecată, de parcă gravitația ar fi 
ajutat la îndepărtarea durerii, nervii o lăsară. 

Simţi o mângâiere între omoplaţi; cu mâna, Emily o 
încuraja să dea tot afară. Alexis se lăsă copleşită de 


e 74» 


tristeţe. Lacrimile veneau în valuri, o înghiţeau. Uitase de 
frig, de fulgii care îi ardeau mâinile şi obrajii, care i se 
prindeau în păr şi în gene. Până când, într-un final, 
spasmele se răriră şi dispărură. 

Se redresă, îşi şterse faţa, luă o gură de aer îngheţat ca 
să-şi alunge durerea şi o urmă pe Emily, începând să urce 
duna. De cealaltă parte se afla parcarea unde ea lăsase 
maşina. 

Alexis se ghemui acolo în timp ce o aştepta pe Emily să 
pună contactul şi să pornească încălzirea. 

Merseră în linişte până la hotel. 

În faţa camerei, Alexis revizui toate întrebările care i se 
învârteau în cap. Dar Emily i-o luă înainte: 

— Du-te să te odineşti. O să vorbim mâine despre toate 
astea. 


e 75» 


Miercuri, 15 ianuarie 2014 


PUNE mâna pe creştetul copilului şi piaptănă şuviţele 
rebele cu vârful degetelor. Părul este moale şi prea lung 
pentru un băiat. 

Ii îngroapă fața în şuviţele dezordonate care acoperă 
tâmplele. Mirosul a devenit înțepător, dar ştie că, dacă o 
să inhaleze din plin, o să sfârșească prin a capta un pic din 
aroma dulceagă, uşor vanilată. 

Inspiraţiile sunt zgomotoase, lacome, şi părul micuţului 
îl gâdilă la nas. Zâmbeşte. Un zâmbet tandru, plin de 
mândrie. 

Îşi apropie gura de urechiuşa divină, de un oval perfect, 
fără să înceteze să-i mângâie capul. 

— Știu că n-ai chef să faci baie... 

Privirea neliniştită trece de la masa de oțel la cadă. Nu-i 
place această parte. Baia. Și restul. Este lung. Obositor. 

— Dar chiar acum. O să rămâi o vreme alungit aici, să 
ştii. 

Îşi trece limba peste buzele aspre. 

Trebuie să-şi ia inima-n dinţi şi să spună Celuilalt că 
acum e rândul lui să stabilească regulile. Işi umflă pieptul. 
Pectoralii ies în relief de sub cămaşă. Da, asta e, acum o să 
fie el şi doar el, cel care stabileşte regulile. O să-i spună în 
seara asta. In seara asta. 

Se apropie atât de mult încât buzele mângâie lobul 
urechiuşei. 

— Nu va fi mulțumit, dar nici tu, că nu te voi îmbăia. 

Incepând de la vârful nasului, trasează o linie imaginară 
care porneşte din colţul ochilor şi coboară până la bărbia 
băiatului. 

— Doar o să te pregătesc şi apoi... apoi, vom lăsa natura 
să-şi facă treaba. Ce zici despre asta? 

Scoate pijamaua şi chiloţii murdari, lăsându-i să alunece 
cu lentoare de-a lungul picioarelor subțiri, dezvăluind 
pielea albă, albăstruie pe alocuri. r 

Apoi tot corpul deveni încordat de teamă. Intotdeauna, 


e 76» 


în acel moment îi aude. Toţi, laolaltă, gem. Ca şi cum se 
puneau de acord să vocifereze în cor. Nu plâng, nu, ei urlă. 

Mângâie talpa piciorului cu dosul mâinii. Talpa este 
moale şi încă suplă, delicios de moale. Poate că el nu va 
spune nimic. Poate că va înțelege de c... 

Subit, tot chipul i se schimonoseşte de durere. 

Țipetele copilului sunt pătrunzătoare, stridente, 
insuportabile. 

Plânsetele ca nişte gheare ascuţite îi sfâşie timpanele. 
Sfârtecă, taie, jupoaie. 

Și ceilalţi, toți ceilalţi, i se alătură. 


e 77-- 


Falkenberg, 
Patiseria Ritz 


Marţi, 15 ianuarie 2014, prânz 


ALEXIS mânca fără să-i fi fost foame, doar ca să 
răspundă protestelor stomacului şi ale  migrenei 
persistente. Tocmai ce înghiţise versiunea cu scorţişoară a 
melcului cu stafide şi simţi dulceaţa cu nume de 
nepronunţat. Dificil de concurat cu un croissant au beurre 
făcut în Franţa, dar aceste mici chestii suedeze nu erau 
deloc rele. 

Între două guri de ceai, acceptase s-o însoţească pe 
Emily la Karl Svensson, fostul soţ al Linneei. Trebuia să se 
întâlnească la patiserie. 

Ziua nu începuse bine deloc. Se trezise în zori, cu 
greţuri şi cu un ghem de tristeţe la baza gâtului. Cum 
putuse să se lase să ajungă la o asemenea criză de plâns, 
cu o zi înainte? Totuşi, prezenţa şi forţa liniştită a lui Emily 
o calmase. Poate că de aceea îi permisese durerii să o 
copleşească. 

Un duş fierbinte o pusese cât de cât pe picioare, apoi 
luase un taxi ca să termine sortarea demarată acasă la 
Linnéa. Patru ore mai târziu, terminase; cu stomacul gol şi 
capul gata să explodeze, se decisese să înghită ceva de 
prin oraş înainte să se întoarcă. 

Îi sună telefonul. Alexis şterse ecranul de grăsime ca să 
poată prelua apelul. 

— Alexis, spun că tu m-ai sunat, de acord? şuşoti mama. 
Bert, BERT! Este fiica ta! A sunat ca să-ţi ureze „La mulţi 
ani”! Ține! 

Alexis uitase complet de aniversarea tatălui său. 

— Salut, furnicuţa mea! 

— La mulţi ani, tată! spuse veselă. 

— Mulţumesc, furnicuţă. Cum eşti? Cum se desfăşoară 
an... 
Mama preluă receptorul. 


e 78 - 


— Unde eşti? Este zgomot acolo. Cu cine eşti? 

— La Ritz, o... 

— Tu eşti în Ritz? Eşti la hotel? De ce nu eşti la tine 
acasă? 

— Mamă... 

— Ştii doar că vreau să ştiu când călătoreşti, altfel asta 
mă nelinişteşte. Eşti la Londra? Când te-ai întors? 

— Mamă... 

— Au descoperit cine a făcut asta? Este groaznică 
povestea, groaznică. Se vorbeşte despre asta chiar şi la 
noi. 

— Mamă, nu sunt ÎN Ritz, sunt LA Ritz, o patiserie. Sunt 
încă în Suedia. lau micul dejun. 

— O patiserie? În Suedia? Ei bine, eşti o curajoasă: 
prăjiturile suedeze nu sunt nici prea bune, nici rafinate. 
Bine, dar măcar înseamnă că mănânci, draga mea. 

Mama făcu o pauză. Alexis auzi vocea nepoatei sale 
cerând să vorbească cu Tatinou a ei şi zâmbi. Un zâmbet 
mare şi fericit. 

— Tatinou? 

— Bună, puiuţul meu. 

Închise ochii în timp ce comoara ei de nepoţică îi 
povestea cum îşi petrecuse ziua. Şi-o imagină, cu 
receptorul lipit de gură, pe cale să-şi ridice rochiţa sau să- 
şi desfacă funda pe care mama ei se chinuia să i-o pună în 
păr. Copilul îi destăinui că se decisese să devină băiat ca 
să poată face pipi din picioare, ca fratele său, dar ceea ce 
era enervant, era că n-ar mai putea purta rochii, pentru că 
băieţii nu purtau rochii. Purtau câteodată fuste, ca 
scoţienii, dar trebuiau să fie neapărat cu carouri, iar ei îi 
plac doar florile. Şi inimioarele. Şi bulinele de asemenea. 
Dar nu şi bulinuţele. Bulinuţele nu sunt bune. 

Timp de zece minute liniştite, Alexis pluti prin universul 
nepoatei, apoi în cel al nepotului, un univers confortabil în 
care îmbrăţişările se puteau simţi atât de bine. 

Închise după ce le promisese să aducă un pic de zăpadă 
din „lumea suedeză”. 


e 79 œ 


Lagarul de concentrare 
Buchenwald, Germania 


Octombrie 1944 


ERICH îşi ridică gulerul cămăşii în timp ce trecea prin 
faţa stejarului muribund. 

Naziştii despăduriseră Ettersberg şi aleseseră versantul 
unde vântul sufla cel mai tare ca să construiască 
Buchenwald. Singurul supravieţuitor era acest copac, 
conservat în onoarea lui Goethe şi a vizitelor sale frecvente 
pe această colină. Ce idee stranie, totuşi, să-nconjori cu 
sârmă ghimpată simbolul culturii germane... O imagine 
foarte puternică şi plină de ironie care le scăpase, cu 
siguranţă, arhitecţilor lagărului. 

Pe 24 august, stejarul luase foc din cauza 
bombardamentelor. Acum părea cioplit după chipul şi 
asemănarea deținuților ce  rătăceau pe aleile din 
Buchenwald. 

— Schweinehund! scuipă subit un SS-ist unui prizonier 
care-i trecea prin faţă. 

Erich grăbi pasul. Hitler îi închisese pe toţi. Propria 
limbă îi zgâria de-acum urechile, încărcată de cruzime. 

Tânărul bărbat se puse pe recitat în linişte câteva 
versuri de Theodor Storm. Alese din Immensee, Die Stadt 
şi Der Schimmelreiter, la întâmplare, pasajele servite de 
memorie, savurând fiecare cuvânt cum se degustă 
delicatesele. 

Ajunse la latrine cu capul plin de o muzică rafinată. 
Andreas, Jonas şi Wilhelm îl aşteptau conversând alături 
de câţiva prizonieri aflaţi pe culmile decăderii. 

În timp ce-şi salută camarazii, prinse privirea goală, 
devastată de suferinţă a unuia dintre nefericiţi. Cu fesele 
încă murdare de trecerea pe la latrină, cu scheletul 
ieşindu-i prin pielea cenuşie, se bălăcea cu picioarele goale 
în mocirla degradantă, amestecată cu materii fecale şi 
urină, ce înconjura haznaua. 


e 80 œ» 


Erich îi întâlnise pe Andreas, Jonas şi Wilhelm, trei 
norvegieni studenţi la medicină, ca şi el, într-o duminică 
după-amiază în luna august, în timpul unicului timp de 
repaus săptămânal care le era acordat. 

Îşi aleseseră acest loc urât mirositor pentru întâlnirile 
lor duminicale, pentru că niciun SS-ist nu punea piciorul 
pe acolo vreodată. 

După cum le era obiceiul, cei trei colegi îl tachinară pe 
Erich în ceea ce privea progresele în norvegiană, înainte 
să continue conversaţia în engleză. 

— Ai fi putut să alegi să-nveţi altă limbă decât a noastră, 
frate. Suedezii or să te înţeleagă, dar o să-şi bată joc destul 
de mult de moaca ta! glumi Andreas făcând cu ochiul. 
Lăsând gluma la o parte, chiar vrei neapărat să mergi să te 
stabileşti în Suedia, când o să ieşi de aici? 

— Dacă ies de aici... 

— Păi, normal c-o să ieşim, bătrâne! Dar, în loc să fugi, 
ai face mai bine să rămâi să-ţi ajuţi ţara să se 
reconstruiască. 

— "Ţara mea e putredă până în măduva oaselor, Andreas. 
Cum explici acest lagăr? Acest infern pe pământ? 
Organizat până în punctul în care cineva a calculat 
înălţimea tavanului de la pivniţă ca să ia oamenii de acolo 
ca pe nişte bucăţi de carne? Până în punctul în care alţii au 
creat cuptoare capabile să ardă trei corpuri deodată? 
Hitler nu e singur în demenţa lui hegemonică şi de 
expansiune a rasei ariene; mulţi, foarte mulţi germani l-au 
urmat şi-au contribuit la asta. 

— Dar există şi mulţi germani ca tine, bătrâne. Germani 
care au avut tupeul să spună „nu” nazismului şi 
halucinaţiilor lui Hitler. Mulţi dintre ei sunt morţi din 
cauza asta, şi câţiva, ca tine, sunt închişi aici sau într-alt 
lagăr şi pot deveni artizanii După-ului. 

Erich nu răspunse nimic, gândurile îi rătăceau dincolo 
de sârma ghimpată. 

— E frig de-ţi îngheaţă fundu’ în Scandinavia, ştii, 
adăugă Wilhelm. Iernile lui Weimar sunt de râsul lumii în 
comparaţie cu ale noastre. 


e 81 œ» 


— De unde e mama ta, exact? interveni Jonas în timp ce- 
şi sufleca mânecile cămăşii. 

Durerea întunecă privirea lui Erich. Părinţii lui muriseră 
în timpul călătoriei spre Buchenwald. Inghiţi ca să-şi 
alunge tristeţea care îi strângea gâtul. 

— Din Jönköping, în Sud. 

— Şi tatăl tău, e tot de origine suedeză? 

— Nu, german. S-a născut în Brandenbourg, la 
Falkenberg. 

— Falkenberg? La naiba, nu se poate?! Tu ştii că există 
un oraş pe coasta de vest a Suediei care se numeşte 
Falkenberg? 

Erich îşi împreună palmele. 

— Ăsta, băieţi, e un semn al destinului! 

Dar chipul lui Andreas îngheţă brusc. 

O durere mistuitoare îl paraliză pe Erich, care-şi pierdu 
cunoştinţa. 

—00000- 

Junghiuri cumplite i se propagau de la umeri până în 
vârful degetelor. Erich deschise ochii cu durere. Doi SS-işti 
îl târau pe un drum cu pietriş ca pe un animal vânat. Roti 
capul încet de la dreapta la stânga luptând împotriva 
durerii electrice care-i fulgerase ceafa. O pădure de fagi 
tremurânzi se-ntindea de jur împrejurul lui. Distingea un 
rând de barăci pe care le recunoscu imediat: Revier-ul. 
Infirmeria lagărului. Soldaţii trebuiseră să folosească 
intrarea care le era rezervată. 

Îl lăsară în noroi, la doi metri de intrare. 

— Scoate-ţi pantofii, porcule! 

Erich îşi privi picioarele zgâriate până la sânge. Nu mai 
avea pantofi. 

SS-istul imită dezamăgirea. 

— Mare păcat, nenorocitule! 

Ştia cât de greu avea să-i fie lui Erich să obţină o nouă 
pereche. 

— Eşti aşteptat de Doktor, nenorocitule. Spune-i că este 
Hauptscharfuhrer Hess cel care livrează pachetul lui 
Sturmbannfuhrer Fleischer. 


q 382 œ» 


Hess îşi aprinse o ţigară şi aghiotantul lui îl împinse pe 
Erich în interior cu două lovituri de bâtă cauciucată. 

Infirmeria era aglomerată, ca în toate duminicile. Plutea 
un miros dezgustător care-i întorcea stomacul pe dos. 

Erich îşi dădu numărul matricol şi transmise mesajul lui 
Hess unui om slăbănog al cărui gât lung plutea într-o bluză 
gălbuie. Infirmierul, un deţinut fără-ndoială, judecând 
după răspunsurile lipsite de insulte, îi ceru să aştepte pe 
jos, în faţa unui pat ocupat de un om înfăşurat în 
cearşafuri ude. 

Doktor-ul sosi trei ore mai târziu. Erich fusese trezit de 
urletele bolnavilor, goniţi cu lovituri de cizmă de către 
medicul care îşi croia drum prin turma de marionete cu 
sfori rupte. 

Bărbatul se opri în faţa patului şi desfăşă sărmanul 
vagabond care strângea din dinţi între două plânsete 
sfâşietoare. Tibia prezenta o plagă deschisă purulentă pe 
toată lungimea. Doktor-ul ordonă infirmierului cu gât de 
lebădă să curețe rana şi atacă leziunea cu bisturiul. 

Bolnavul începuse să urle, înainte să amuţească 
definitiv. Săracul băiat leşinase de durere. Doktor-ul 
continuă să taie în carne vie timp de câteva minute, apoi îi 
lăsă infirmierului sarcina să închidă plaga. 

— 20076! lătră el gesticulând din mâini. 

Erich se ridică. Doktor-ul desenă cu indexul şi degetul 
mijlociu o linie verticală, arătându-i să se dezbrace. 

În timp ce-şi scotea hainele, Erich evaluă cât de mult îl 
sălbăticise dictatura terorii. Nicio clipă nu se întrebase ce 
căuta acolo. Mâinile reci ale chirurgului îl palpară în 
acelaşi fel brutal şi rigid precum cele ale necunoscutului 
care îl examinase la sosirea în Buchenwald. Dar senzaţia 
nu mai era aceeaşi. Cotidianul lagărului îi pângărise 
corpul. Intimitatea şi pudoarea nu-şi aveau locul în 
interiorul gardului de sârmă ghimpată: fiecare era prea 
ocupat să supravieţuiască. 

La sfârşitul unei inspecții sumare, medicul notă câteva 
cuvinte pe o foaie pe care i-o dădu lui Erich cu ordinul să o 
predea la Hauptscharfuhrer Hess. 


e 383 - 


Erich îşi luă cu prudenţă hainele umede şi acoperite de 
excremente, suveniruri ale căzăturii sale în faţa latrinelor. 
leşi din Revier şi predă foaia SS-istului, fără să 
îndrăznească s-o desfacă, să arunce un ochi. 

— Mişcarea, idiotule, e vremea să ne întoarcem. Acum, 
că te-ai trezit, o să trebuiască să mergi pe drumul rezervat 
porcilor. Şi mai ştii ceva, prostule? O să faci asta în patru 
labe, grohăind ca porcu”, care eşti. 

SS-istul izbucni într-un râs isteric. Aghiotantul îl imită. 

Erich cunoştea drumul care separa lagărul de infirmerie: 
pământ noroios, amestecat cu mâl, traversat de rădăcini 
noduroase şi trunchiuri de copaci abandonate. Se puse în 
patru labe şi începu durerosul traseu, în ritmul bâtei 
cauciucate şi al grohăielilor. 

Atunci când ieşiră din pădure, SS-istul îi comandă lui 
Erich să se ridice în picioare. Acoperit de noroi, amorţit de 
frig şi frică, îşi reluă mersul tremurând, cu palmele şi 
picioare brăzdate de crestături, cu spatele şi gâtul în 
flăcări. 

Cei doi SS-işti făcură un ocol pe la careul de apel şi se 
opriră în faţa unei lăzi mari care trona în centru. Sunete 
pătrunzătoare scăpau de acolo. În spate, prin deschizătura 
blocată cu bare de fier, Erich zări un bărbat ghemuit. 
Cuiele lungi înfipte în placajul lateral îi pătrundeau în 
carne la fiecare mişcare. 

Un firicel de urină curse de-a lungul piciorului lui Erich. 
Ce soartă îi rezervau călăii? O să-i ia locul bărbatului din 
cutie? 

Cei doi soldaţi lansară câteva lovituri de picior în ladă şi 
o serie de insulte înainte să se repună în mişcare. 
Gemetele răguşite ale prizonierului îl acompaniară pe 
Erich până când un SS-ist se opri în faţa unei clădiri. 

Descoperind numărul înscris pe poartă, frica îi strânse 
măruntaiele. Erau în faţa celebrului block 46. 

Block 46 sau anticamera morţii. 


e 384» 


Falkenberg, Olofsbo 
Domiciliul lui Karl Svensson 


Miercuri, 15 ianuarie, ora 14 


EMILY parcă pe o mare esplanadă pavată, în faţa unei 
vile grandioase de lemn galben, tipic suedeză. 

Trebuise să treacă pe la o avocată morocănoasă pentru a 
obţine dreptul să discute cu fostul soţ al Linneei. Cu o zi 
înainte, Karl Svensson refuzase să-i deschidă lui Olofsson. 
Deci aştepta vizita şi avusese tot timpul să se pregătească. 
Lui Emily nu-i plăcea asta, dar nu prea avea de ales. 

Atunci când le deschise uşa, lui Alexis îi veni greu să-şi 
ascundă surpriza: se aştepta la un arătos încrezut, nu la 
acest bărbat cu alură cuminte şi aranjată. 

Îl urmară traversând casa, în care modernismul interior 
contrasta cu aspectul tradiţional al fațadei, până la o 
grădină de iarnă cu vedere spre nisipul unei plaje întinse. 

Karl se instală într-un fotoliu cu modelul şters. 

Cele două femei luară loc în faţa lui, pe o canapea mare 
îmbrăcată cu trei perne mari de piele. 

— Ei bine? întrebă cu un aer de superioritate. 

— Condoleanţele noastre, domnule, răspunse Emily. 

Karl nu lăsă aproape nimic să-l surprindă. 

— Merci, răspunse cu un aer afectat. 

Emily observă o pauză înainte să continue. 

— Puteţi să ne vorbiti despre Linnéa, domnule 
Svensson? 

— Credeţi că sunt cea mai bună opţiune pentru asta? 
răspunse cu un zâmbet crispat. 

— O cunoaşteţi pe Linnéa din adolescenţă. Aţi modelat- 
o, din punct de vedere artistic, dumneavoastră... 

— Oh, nu doar atât... Voia să devină stewardesă, vă daţi 
seama? Stewardesă... 

Oh, nu, gândi Alexis. Un snob. 

— Eu sunt cel care i-a insuflat inspiraţia, e adevărat. Am 
dezvăluit-o sie însăşi. 


e 385» 


Se ridică, umplu un pahar cu apă dintr-o carafă 
lunguiaţă şi se aşeză pe cotiera fotoliului, drept ca un i, în 
timp ce-şi domina interlocutorii. 

— Era fascinată de bijuteriile mamei sale. Le schiţa în 
creion. Atunci, i-am sugerat să încerce să creeze, nu să 
copieze, şi aşa a început totul. Am plecat la studii la Saint 
Martins, la Londra - studii finanţate de tatăl meu - şi ne 
pregăteam să revenim în Suedia atunci când a primit un 
job la Anselme, bijutierul. Studioul de sculptură mă aştepta 
la Stockholm, aveam deja multe comenzi. Ne-am căsătorit 
ca să dăm consistenţă unei relaţii care se disipa; eu m-am 
întors, ea a rămas, iar continuarea o ştiţi. 

Un snob pretenţios şi idiot. Emily n-avea decât să-i 
gâdile egoul ca să-i dea ceea ce aştepta, pe tavă. 

— Ştiaţi că-şi cumpărase o casă la Falkenberg? 

— Evident. Dar nu de-asta m-am stabilit aici. Aş spune 
mai degrabă că ea a fost cea care încerca să se apropie de 
mine. Ştia că tatăl meu deţinea această vilă en viager şi că 
am avea mult de aşteptat ca să o recuperăm. Bătrânul a 
murit chiar anul trecut. 

Alexis îşi muşcă buza ca să se împiedice să intervină. 

— Eraţi în termeni buni cu Linnéa? continuă Emily. 

Maxilarul lui Karl se strânse. Colţurile gurii se lăsară în 
jos. 

— Nu mai vorbeam. 

— A încercat să reia contactul cu dumneavoastră? 

— Nu. 

— Şi dumneavoastră? 

— Cu ea? Pentru ce? 

— Şi atelierul dumneavoastră, se află în casă? indică cu 
abilitate Emily folosind un ton vesel. 

Un entuziasm copilăresc lumină pentru o clipă privirea 
apatică a artistului. 

— In hambarul adiacent. 

— Aţi putea să ne faceţi un tur? 

Chipul lui Karl Svensson se întunecă. 

— Ca să pot face asta, doamnelor, va trebui să reveniţi 
cu autorizaţiile legale. 


e 86 - 


00000 


Emily nu scosese niciun cuvânt după plecarea de la Karl 
Svensson. Cu nasul lipit de geam, Alexis contempla 
peisajul. Cerul jos şi greu îi dădea impresia că ziua nu se 
ridicase niciodată. Copacii se îndoiau sub zăpadă ca un 
bătrân sub povara anilor. 

— Ce voiai să ştii? 

Alexis tresări. Vocea lui Emily o smulse cu brutalitate 
din reveriile lirice. Îşi adună gândurile împrăştiate. 

— Îmi pare rău că ţi-am întrerupt inspecția portului, ieri 
seară... 

— Nu e grav. M-am întors acolo azi dimineaţă. Ce vrei să 
ştii? 

— Nu ştiu dacă îmi vei putea răspunde... 

Emily rămase tăcută, cu ochii aţintiţi în asfalt. 

— Ai putea să-mi vorbeşti despre celelalte femei? Cele 
două victime de la Londra? 

— Doi băieţi mici. 

— Doi băi... 

Alexis presupusese că era vorba despre femei între 
treizeci şi patruzeci de ani, blonde ca Linnea, poate chiar 
şi cu părul lung. Dar nu asta. Nu copii. Închise ochii pentru 
câteva secunde, încercând să digere informaţia. 

— Cu acelaşi leziuni...? 

Emily încuviinţă printr-un semn mic de cap. 

O durere imensă încătuşa pieptul lui Alexis. Se gândi la 
suferinţele inumane îndurate de acei copii. La tristeţea 
incomensurabilă a părinţilor, a familiilor. Se gândi la 
nepotul şi nepoata sa. 

Subit, îi veni să vomite. Stresul o copleşea. Dar era mai 
puternică de atât; nu putea să-i ofere lui Emily de două ori 
acelaşi spectacol. 

Alexis deschise geamul câţiva centimetri - un val de aer 
îngheţat să-şi revină în simţiri. 

— Te gândeşti la un tandem de criminali cu aceeaşi 
semnătură, dar moduri de operare diferite? reluă după un 
minut, cu o voce răguşită. 

— Poate. 


e 387 œ 


— Şi Linnéa i-ar fi surprins? 

— Surprins şi - sau recunoscut, completă Emily fără să 
scape drumul din priviri. 

Alexis simţi cum ceafa i se acoperea de o transpiraţie 
rece. 

Poliţia suspecta anturajul Linneei. 


e 88 - 


Miercuri, 15 ianuarie 2014 


AŞAZĂ bisturiul pe tava de oțel. Sugativa albastră se 
încreţeşte în contact cu lama şi mânerul îmbibate în sânge. 

Pereții încep să transpire. Aceia pe care îi transformase 
îşi vomitau fricile şi anxietăţile. Lacrimile mari ca nişte 
picături de ploaie se scurg până la pământ. Când într-un 
final se opriră din plâns, se uitară la el cu ochi acuzatori şi 
îngroziţi. 

Dar nu şi acum. Acum e linişte. O linişte confortabilă şi 
calmantă. Copilul a tăcut şi ochii i s-au golit de teroare. 

Pune tifon în jurul orbitelor şi a deschizăturii pe care a 
trasat-o în gâtul copilului. Cu un şerveţel antiseptic îi 
curăţă fruntea, nasul şi obrajii brăzdaţi de urme sinistre. 
Apoi umerii, bustul şi buricul, în care pusese delicat o bilă 
de vată ca să absoarbă sângele. Aruncă vata imbibată şi 
termină curăţarea cu un şervețel curat rulat pe vârful 
degetului, pe care-l trece prin urechi, pe exteriorul nărilor 
şi în pliurile buricului striat. 

Îşi scoate combinezonul alb, masca, galoşii sterili şi 
plasa de păr şi se strecoară în mica bucătărie pe colț 
amenajată chiar lângă atelier. Apucă o măslină care zăcea 
într-un bol de lut şi, în timp ce o mestecă, taie lămăia 
verde pe care o lasă întotdeauna pe chiuvetă. Aruncă 
rondeaua în apa minerală din pahar. Bea o înghițitură 
închizând ochii. Bulele îi vibrează pe limbă şi ricoşează în 
cerul gurii. 

Fir-ar să fie, ce sete îi era! 


e 89 œ» 


Falkenberg, 
Restaurantul Gustaf Bratt 


Miercuri, 15 ianuarie 2014, ora 19 


ALEXIS împinse uşa de la Bratt, cu respiraţia tăiată. 
Restaurantul era situat la doar câteva minute de hotel, 
însă distanţa fusese suficientă ca s-o îngheţe din cap până- 
n picioare. 

leşise să-şi cumpere o pizza pe care spera să o mănânce 
în camera de hotel, dar se răzgândise. Amintirea coşului 
generos şi a lumânărilor ce dispersau o lumină blândă ca 
în copilărie o convinsese să-şi schimbe planul. 

Restaurantul era aproape gol; se aşeză la o măsuţă 
rotundă. Comandă un pahar de sauvignon blanc ca să 
acompanieze carpaccio de scoici Saint-Jaques, când 
Bergström, însoţit de o femeie aproape la fel de înaltă ca şi 
el, îşi făcu intrarea. 

Comandantul o salută imediat. Alexis îi răspunse cu un 
gest din mână, apoi reveni la sauvignon, încântată că nu 
trebuia să-l împartă cu nimeni. 

Era pe cale să muşte din ultima pâinică de secară, atunci 
când o zări pe partenera lui Bergström înaintând către ea. 
Aeriană, cu un zâmbet binevoitor care îi lumina chipul. 

— Bună seara, Alexis. Eu sunt Lena, soţia lui Lennart. 

Constrânsă să-şi abandoneze bucata de pâine, Alexis îi 
strânse mâna. 

— Nu aţi dori să vă alăturaţi nouă? Cred că e ultima 
dumneavoastră seară aici şi n-aş vrea să vă las să cinaţi 
singură. 

Alexis nu mai avea de ales: nu putea refuza invitaţia. 
Simulă jovialitatea şi părăsi cu regret măsuţa rotundă. 

— Stellan ar trebui să sosească dintr-un minut într-altul. 
Sper că nu vă deranjează, adăugă Lena în timp ce lua loc 
lângă Bergström, care era în plină conversaţie telefonică. 

Din bine în mai bine, gândi Alexis, cu o stare cu adevărat 
ursuză. Ziua trecută aproape fugise din casa lui Stellan, 


e 90 œ» 


convinsă că era amantul Linn6ei. Şi acum, se afla blocată 
la masă cu el! 

— Îmi pare rău, Alexis, se scuză Bergström încheind 
conversaţia. N-am reuşit s-o opresc pe soţia mea. Chestie 
dificilă s-o refuzi, nu-i aşa? 

Lena lovi uşor mâna soţului ei zâmbind, apoi chemă 
ospătarul ca să comande o sticlă de vin de care bea Alexis. 

Stellan apăru atunci când li se punea sauvignon în 
pahare. Adresă un „hej” adunării şi luă loc lângă Alexis, în 
faţa lui Bergstrom. 

— Am găsit această persoană şarmantă singură la masă, 
explică Lena. Mi-am spus că i-ar fi mai bine alături de noi. 
Unde ai fost? 

Stellan îşi umflă obrajii şi agită aerul cu un gest de 
neputinţă. 

— Cu Molin. 

— Ce voia de la tine? 

— Vrea să înceapă munca la conac în vara asta, mai 
degrabă decât de Crăciun. 

— Vara asta? Dar avem deja două şantiere la Stockholm 
şi unul în străinătate! 

— Nu vrea să ştie nimic, spuse Stellan. 

Bergström izbucni într-un râs sonor. 

— Alexis e complet pierdută! 

Nu îndrăzni să protesteze. 

— Lena şi Stellan lucrează împreună. Nu pot să vă spun 
ce se întâmplă când fratele şi sora nu sunt de acord! 

Alexis holbă ochii de mirare. 

— Nici despre asta nu ştiaţi? Prietena dumneavoastră 
Emily nu e deloc fan al bârfei, păi spuneţi aşa! 

— Îmi pare rău, e şi vina mea, interveni Stellan. Nici eu 
nu m-am gândit să-i vorbesc despre asta... 

— Bine ai venit la cina de familie, glumi Lena făcând cu 
ochiul, în timp ce umplea paharul lui Alexis cu vin. 


e 91 œ» 


Falkenberg, 
Grand Hotel 


Miercuri, 15 ianuarie 2014, ora 20 


CU un prosop în jurul taliei, Emily ieşi din baie şi se 
aşeză pe pat; corpul îi era încă perlat de stropi de apă. In 
faţa ei se etalau o grămadă de poze şi agenda cu notițe. 

Atunci când Pearce apăruse la ea acasă, duminică, la 
miezul nopţii, nu se aşteptase să descopere, în Suedia, un 
corp care prezenta aceleaşi mutilări ca victimele din 
Hampstead: acest criminal acţiona într-o zonă prea întinsă. 
Şi totuşi, informaţiile transmise de poliţia din Falkenberg - 
trahee secţionată, enucleaţie şi literă gravată pe braţ - nu 
lăsau nicio urmă de îndoială: moartea Linneei Blix, la mii 
de kilometri de Londra, era foarte bine legată de cazul său. 
Această moarte schimba drastic axele cercetărilor sale. 
Era necesar, deci, să pornească de la zero. 

Emily luă un biscuit de fulgi de ovăz de pe noptieră şi îl 
mâncă cu muşcături mici, silenţioase. 

Întorcându-se de acasă de la Karl Svensson, o lăsase pe 
Alexis la hotel, apoi trecuse pe la secţia de poliţie ca să 
recupereze raportul de autopsie şi ancheta de proximitate, 
redactată în engleză la solicitarea lui Bergström. Cum se şi 
aştepta, ancheta nu era deloc surprinzătoare sau 
interesantă. Concluziile legistului, în schimb, erau în 
suedeză. Emily şi comandantul se instalaseră în sala de 
conferinţe, şi, acolo, Bergstrom îi tradusese raportul 
pagină cu pagină, fără să pună întrebări. 

Conform medicului legist, Linnéa Blix decedase de- 
aproape o săptămână, când îi fusese găsit corpul. Ceea ce 
îi plasa moartea în weekend-ul 4-5 ianuarie. Activitatea de 
pe telefonul mobil nu le furnizase nicio informaţie utilă, 
pentru că Linnéa nu-l folosise de când sosise în Suedia. 

La ca fel ca şi copiii descoperiţi la Hampstead, fusese 
omorâtă prin asfixiere. Legistul notase că prezenţa 
urmelor de lipici provenea de la o bandă adezivă lipită pe 


e 92 œ» 


gât. Presupuse deci, ca şi confratele britanic, că victima 
avusese capul înfăşurat într-o pungă lipită în jurul gâtului. 

Extirparea ochilor, îndepărtarea traheei, litera gravată 
pe braţ şi curăţarea corpului fuseseră comise post mortem, 
ca şi pentru victimele de la Londra. lar inciziile de la 
nivelul ochilor şi al gâtului fuseseră realizate cu un 
bisturiu, la fel de clar şi precis la Linnea, ca şi la copii. 

Comandantul se întrebase, atunci, dacă faptul că a 
recurs la bisturiu şi aspectul acesta chirurgical al 
leziunilor nu-i orientau spre un criminal care provenea din 
lumea medicală. Emily dăduse din cap. Cunoştinţele 
anatomice ale unui criminal, uneori, nu aveau nicio 
legătură cu meseria acestuia. Sociopaţii şi psihopaţii aveau 
tot felul de hobby-uri stranii. 

Nu erau prezente semne de abuzuri sexuale la Linnéa 
Blix, cum nu erau nici la copii. Cele câteva fibre găsite pe 
corp proveneau, cu siguranţă, de la hainele pe care le 
purtase în momentul morţii. La fel ca şi la celelalte două 
victime, ucigaşul nu lăsase nicio urmă care să-i fi condus 
pe o pistă interesantă... pe nicio pistă, nimic. 

Emily privi pozele celor trei scene ale crimelor etalate 
pe pat. Totul era în perfectă concordanţă, chiar şi pubisul 
ras al Linneei, care semăna din punct de vedere estetic cu 
băieţii spâni. 

Emily învățase pe pielea ei: era de preferat să 
zăbovească asupra similitudinilor, mai degrabă, decât 
asupra diferenţelor între crime. Totuşi, nu putea nega nici 
aceste divergențe: în cazul Linneei, sexul şi vârsta 
victimei, un X şi nu un Y gravat pe braţ, şi cu mai multă 
insistenţă decât la copii. Faptul că Linnéa nu fusese 
îngropată se putea justifica prin duritatea solului îngheţat; 
dar corpul său fusese, cu toate acestea, ascuns de priviri, 
sub o barcă. 

Emily scoase prosopul, îşi puse picioarele sub fund şi 
îndreptă spatele. Cu vârful degetului, trase spre ea o 
fotografie cu Linnéa alungită în zăpadă. Criminalul nu-i 
ascunsese faţa şi nici nu-i tăiase părul. Deci, nu avea cum 
să simtă ranchiună faţă de ea, nici nu dorea să o 


q 93 œ 


pedepsească personal. Ceea ce nu însemna, cu toate 
acestea, că nu o cunoştea. 

Emily se dădu jos din pat, puse de ceai şi lăsă să cadă un 
săculeţ cu infuzie în cană. 

Aceste variaţii de modus operandi o conduceau spre mai 
multe teorii ce se băteau cap în cap. 

Primo, avea doi criminali, dintre care unul era dominat 
de celălalt: ţinând cont că identitatea criminală a 
ucigaşului suedez nu ajunsese la maturitate, acesta 
împrumuta modul operator, chiar şi fantasmele maestrului 
său londonez. 

Emily umplu cana cu apă fierbinte şi se întoarse să se 
aşeze pe pat. 

Secundo, era doar un criminal, cel de la Londra, care 
avea legături şi în Suedia şi vâna fără să se pregătească 
efectiv. O străină, Linnea Blix, îi tăiase calea. 

Şi nu în ultimul rând, tertio, era doar un criminal, dar 
Linnéa îl cunoştea şi se întâlniseră în Suedia. 

În ultimele ipostaze, ucigaşul îşi urmase ritualul 
obişnuit, dar fusese perturbat: victima era o femeie şi nu 
putuse să o îngroape. 

Emily sorbi cu grijă din băutura aburindă. 

În orice caz, acest criminal sau aceşti criminali îşi luase 
(luaseră) timp să curețe cadavrele după mutilare, apoi le 
dăduse (dăduseră) un mormânt. Ceea ce era o dovadă 
clară a remuşcării lui (lor), dar poate şi un oarecare 
respect. 

Emily îşi roti umerii spre spate ca să-şi detensioneze 
muşchii încordaţi. 

Privirea i se mută de la gâturile tranşate la orbitele 
goale şi întunecate şi se opri asupra literelor gravate pe 
braţul stâng al victimelor. Direcţia în care era îndreptată 
litera era diferită pe fiecare corp. Dacă se lua după axa 
umăr-mână, X-ul de pe Linnea era drept şi părea îndreptat 
spre nord, Y-ul primei victime se înclina către dreapta şi 
marca nord/nord-vestul, şi cel al celui de-al doilea indica 
spre est/sud-est. 

Aceste indicii geografice nu furnizau, însă, nicio 


e 94 œ» 


informaţie despre locul în care s-ar găsi următorul corp, 
nici asupra domiciliului victimei sau al următoarei. Emily 
nu găsise nicio explicaţie a acestor variaţii. Pearce îşi 
trimisese unul dintre oameni să investigheze, dar nici 
cercetările lui nu aduseseră ceva în plus. 

Semnificaţia  extirpării  traheei era mai puțin 
problematică: ucigaşul, care suferea cu siguranţă de 
halucinaţii, împiedica astfel victimele să vorbească şi să 
tipe. Enucleaţia, însă, oferea multiple interpretări: fie 
asasinul nu suporta privirea speriată a victimelor sale, 
care îl trimitea înapoi la cruzimea actului său, fie le proteja 
de  durerosul adevăr, orbindu-le. Căreia să-i acorde 
prioritate? Emily nu avea, momentan, nici cea mai mică 
idee. 

Îşi luă agenda şi reciti notițele pe care le aruncase acolo. 
Erau despre fostul soţ al Linneei. Nici măcar o dată nu se 
referise la fosta lui nevastă pe numele mic. Folosea mereu 
pronumele personal „ea”, în timp ce manifesta o formă de 
dezgust. Emily era de acord, din acest punct de vedere, cu 
Stellan Eklund: Svensson era un narcisist şi păruse foarte 
entuziasmat atunci când adusese vorba despre atelierul 
lui. Dar un narcisist care avea ceva de ascuns. Asta 
dezvăluia postura sa: braţele încrucişate, privirea tulbure 
şi dinţii încleştaţi. Atunci când Emily îi ceruse să viziteze 
atelierul, Svensson, în defensivă, se simţise imediat 
ameninţat. 

Rămânea de neatins, după spusele lui Bergström, 
procurorul nu şi-ar da niciodată acordul pentru o 
percheziţie. 

Ar trebui deci, să aştepte. Să aştepte următoarea 
victimă. 

Strânse pozele şi le puse împreună cu agenda în seiful 
hotelului. Apoi se spălă rapid pe dinţi şi alunecă sub 
plapumă. 

Înainte să se deconecteze, deschise cutiuţa neagră pe 
care o pusese lângă ea, privi un moment în interior şi o 
abandonă pe noptieră. 


e 95 œ» 


Londra, Hampstead Village 


Joi, 16 ianuarie 2014, ora 18 


EMILY urcă panta abruptă care dădea spre Holly Bush 
din trei paşi. Cu un semn din cap, îl salută pe Bridge, 
paznicul plasat la intrare, care răspunse cu răguşeala de 
fumător lacom, „Hello Em”. 

Îşi croi drum către spatele barului şi intră într-o cameră 
mică pe dreapta. Aşezat la o masă rotundă, Detective Chief 
Superintendent Jack Pearce o aştepta, iar două halbe 
înspumate îi marcau teritoriul. 

— Vii de la Heathrow? 

Îşi scoase canadiana şi se aşeză în faţa lui. 

— Doar ce mi-am lăsat bagajul acasă. 

Luă o înghiţitură din berea neagră şi-şi fixă superiorul 
cu privirea. 

— Încă ne uităm peste listele cu pasageri, răspunse 
Pearce fără să clipească. 

Emily dădu din cap lent. 

— La naiba, ştii ce volum de muncă e, pentru şapte 
aeroporturi din Suedia plus cel din Copenhaga? Ştii aşa, 
cât de cât, câte zboruri leagă Londra de Suedia şi de 
Copenhaga într-o săptămână? Sunt o grămadă de nume de 
verificat şi asta ia timp. 

Emily sorbea din Guiness ca dintr-un bordeaux învechit. 
Pearce se rezemă de scaun şi continuă pe un ton scăzut: 

— Pentru moment, n-am găsit nimic. Nimeni din 
anturajul Linneei nu apare pe listele astea de pasageri. Şi 
alibiurile se susţin: Alba şi Paul Vidal erau la Londra, la fel 
ca şi Alexis Castells. Peter Templeton era la Lausanne; 
Anselme, la Berlin. S-au verificat şi zborurile de plecare 
din Lausanne şi Berlin pentru Scandinavia, numele lor nu 
figurează nicăieri. Deci, nici din partea aia nimic. Pentru 
suedezi ce ai? 

— Stellan Eklund se afla la Stockholm, singur, şi Karl 
Svensson acasă la el, la Falkenberg, cu o tânără femeie 


e 96 - 


care i-a confirmat alibiul. 

— Svensson era chiar alături. Eklund a putut să facă 
traseul cu maşina. 

— Aşa şi amicii noştri londonezi care ar fi putut să ia 
feribotul ca să vină în Suedia. 

— Ştiu, Emily, ştiu... 

Pearce luă o gură din berea blondă. 

— Stellan Eklund e cumnatul lui Bergström, aşa e? 

Încuviinţă fără niciun cuvânt. 

— Fostul poliţist? 

Aceeaşi mişcare de cap. 

— Crezi că era amantul Linneei Blix? 

Emily începu să bâţâie capul. 

— Te rog, Emily, o întrerupse Pearce, formulează o 
propoziţie şi încetează cu limbajul ăsta al semnelor. 

— Nu, nu cred să fi fost amantul Linneei Blix, răspunse 
cu calm în timp ce-şi privea superiorul drept în ochi. 

— Ai avut timp să înfuleci ceva? 

— Nu mi-e foame. 

Pearce îşi termină berea şi se ridică. O aşteptă pe Emily 
să-şi pună canadiana, apoi îl urmă afară din bar. Merseră 
prin ploaia mocănească, lent, fără să scoată niciun cuvânt, 
până la Hampstead High Street, de unde Pearce îşi 
recuperă maşina. Emily se întoarse acasă pe jos, pe Flask 
Walk, câţiva metri mai încolo. 

Emily se sprijini de uşa închisă, băgă mâna în buzunar şi 
scoase de acolo o cutiuţă neagră. O deschise, o contemplă 
timp de câteva minute, apoi o închise şi o puse pe bufet, 
lângă chei. 

Da, acum îi era foame. 


e 97 œ» 


Londra, Lancanshire Court 
Vineri, 17 ianuarie 2014, prânz 


RECĂPĂTÂNDU-ŞI limpezimea sub efectul unei rafale 
bune de vânt, cerul era scăldat într-o lumină văratică. 
Încântaţi că s-au debarasat de umbrele, londonezii se 
îngrămădeau pe străzile din centru ca să profite de acest 
armistițiu neaşteptat. 

Alexis se aşezase la terasa încălzită Hush, la doi paşi de 
biroul Albei. Făcu semn prietenei sale, care cobora cu 
prudenţă panta cu pavelele încă alunecoase. 

Alba i se alătură la masă, îşi agăţă geanta de scaun şi îşi 
descheie paltonul. 

— Evadez pentru un prânz şi pare că plec în vacanţă la 
celălalt capăt al lumii, poţi să crezi asta? 

Oftă zgomotos. 

— Eşti bine? Nu eşti prea obosită? întrebă Alba în timp 
ce lua o grisină din coş. 

— E în regulă. Am vorbit cu Peter la telefon azi- 
dimineaţă; e bine că poate să rămână o perioadă la voi. 

— Dumnezeule mare, e groaznică, groaznică, povestea 
asta... E complet debusolat. Paul l-a îndemnat să se 
întoarcă la serviciu; nu ştiu dacă e o idee bună, dar în orice 
caz... lese din discuţie să-l lăsăm singur, oricum. Mai ales 
în apartamentul ăla pe care-l împărțea cu Linnéa. Nu, nu, 
nu, nu, nici nu se pune problema. 

Indexul Albei se juca de-a metronomul în faţa sa. 
Chelnerul le întrerupse ca să le ia comanda. Aleseră un 
burger cu french fries, acompaniat de o Cola light. 

— Ai veşti despre anchetă? continuă Alba ronţăind încă o 
grisină în vârful buzelor. 

— Nu, minţi Alexis netezind prosopul alb pus pe masă. 

Alba dădu din cap. 

— Nu reuşesc să mă obişnuiesc cu asta... spuse în timp 
ce-şi agita brăţările. Ştii expresia aia idioată: „Ciupeşte- 
mă, să văd dacă visez”? Ei bine, este exact ce simt. Totul e 


e 98 œ» 


atât de inuman că devine ireal. Încă am impresia că Linnéa 
va da buzna în birou sărind de pe un picior pe altul şi 
urlând: „Hola sangria!”, singurele două cuvinte în spaniolă 
pe care le cunoştea... 

Alba închise ochii şi îşi muşcă buza superioară ca să-şi 
reţină lacrimile. 

Alexis rămase liniştită pe scaun, cu spatele curbat de 
ruşine. Prietena ei avea nevoie de o îmbrăţişare de 
consolare, dar nu mai avea putere. Ca şi cum, cu fiecare 
mână întinsă, risca să-şi reverse propria tristeţe. 

Alba redeschise ochii şi oftă sacadat. Apoi reluă cu o 
voce energică: 

— Dacă ai vedea biroul, Alexis! E aşa o văicăreală pe la 
toate colţurile, că-i insuportabil. Toate aceste gagicuţe 
care-şi însuşesc drama şi-şi etalează durerea, deşi ele de- 
abia dacă o cunoşteau pe Linnéa, mă transformă într-o 
isterică. 

Chelnerul le puse hamburgerii în faţă. Alba ciuguli 
câţiva cartofi prăjiţi fără prea mare poftă. 

— Ştii că l-au contactat pe Peter ca să-i spună că nu ştiu 
când vor putea să-i restituie corpul Linnéei? E încă în 
Suedia, îţi dai seama? Nu putem nici măcar să o 
înhumăm... Şi e esenţial în procesul de doliu... Cum ai vrea 
să-şi revină Peter? Noi cum să ne revenim? 

— N-o să ne revenim niciodată, ripostă sec Alexis. 

Alba privi în sus, blestemându-şi lipsa de tact. 

Înghiţiră câteva îmbucături din burger fără scoată niciun 
cuvânt, până când tăcerea deveni la fel de apăsătoare ca 
un cer furtunos. Alexis îndrăzni să o rupă. 

— Ce e cu povestea asta a comemorării despre care mi- 
ai spus în mesaj? 

— Little House Mayfair l-a contactat pe Peter; mă rog, 
Paul a fost cel care a preluat apelul telefonic. Propun să 
organizeze un eveniment mâine, în onoarea Linneei. Voiam 
să ştiu ce părere ai despre asta. 

Acest Members club de la Little House Mayfair era o a 
doua casă pentru Linnea. Alexis dejunase şi cinase acolo 
de multe ori în compania prietenei sale. Tot acolo o văzuse 


e 99 œ» 


pe Linnéa ultima oară, la câteva pahare de vin fiert, chiar 
înainte să plece în Suedia. 

— E o idee excelentă, Alba! 

Un eveniment în onoarea Linneei, în locul ei preferat, cu 
prietenii şi colegii ei... poate chiar şi cu asasinul ei. 


< 100 œ» 


Lagarul de concentrare 
Buchenwald, Germania 


Octombrie 1944 


HESS îl împinse în interior, în Block 46. 

Epuizat, Erich se lăsă să cadă pe pământ. Bâta de 
cauciuc a SS-istului se abătu asupra spatelui său. 

— E d-ajuns! 

O voce tânără, dar autoritară, ricoşase în pereţi ca o 
minge. Erich ridică privirea şi zări un bărbat cu halat alb 
în faţa unei uşi de fier gri, în capătul holului. 

— Asta e tot, mulţumesc, Hauptscharfuhrer Hess. Puteţi 
să mă lăsaţi cu numărul 20076. 

O grimasă de dispreţ împăienjeni buzele SS-istului. 
Traversă culoarul şi predă bărbatului hârtia emisă de 
Doktor-ul din Revier. 

— Sturmbannführer Fleischer, spuse Hess în timp ce-i 
mulțumea printr-un salut militar, înainte să facă stânga 
împrejur. 

Fleischer îl invită pe Erich să-l urmeze cu un semn din 
mână. 

Erich pătrunse într-o încăpere la fel de mare precum 
crematoriul, cu pereţii vopsiți în alb şi pardoseală maro. 
Un miros puternic de formol îl înţepă imediat în nas. 

Fleischer stătea în faţa a patru mese de disecţie 
lucioase. Despături bucata de hârtie şi citi cu atenţie. Părul 
blond gelat, pieptănat pe spate, era în dezacord cu acest 
loc în care moartea îşi lăsase amprenta. 

— Aparent, eşti chiar sănătos, spuse în timp ce-l fixa cu 
ochii lui de un albastru pal. Mă rog... erai când ai trecut pe 
la infirmerie. Hess s-a ocupat să te deterioreze în timp ce 
te aducea aici. 

Observă cârpele zdrenţuroase acoperite cu noroi şi 
vărgate de sânge. 

— Miroşi ca un gunoi. Aruncă-ţi zdrenţele în incinerator. 
În spatele tău. 


e 101 œ» 


Bărbia lui Fleischer arăta spre celălalt capăt al încăperii. 
Erich se întoarse. Nu văzuse cuptorul când intrase, mesele 
de disecţie îi captaseră toată atenţia. Acel cuptor era un 
model mai mic în care nu putea intra decât un corp, cu 
totul altceva decât cele de la crematoriu. 

Erich merse cu paşi mici, din cauza durerii, până la 
incinerator şi se dezbrăcă atât de repede cât putea, ca şi 
când Hess încă era pe urmele lui. 

— Foloseşte furtunul de acolo, de lângă dulap, şi spală- 
te! 

Erich se uită vreme îndelungată, interzis, la săpunul 
negru pus pe găleata întoarsă cu gura-n jos. Apoi deschise 
robinetul şi se stropi pe faţă. In timp ce apa îi curgea pe 
buze, deschise gura larg şi, deşi absorbi cu înghiţituri 
lungi, nu reuşi să-şi calmeze gâtul uscat. 

— Am spus: spală-te! Foloseşte săpunul. 

În ciuda apei reci şi a rănilor care îl ardeau, Erich 
savură fiecare secundă din acest duş neaşteptat, în timp ce 
curăța mizeria acumulată de-a lungul lunilor, recuperând 
un pic din umanitatea pierdută. 

— Şterge-te cu cearceaful. 

Vocea lui Fleischer îl făcu să tresară. Uitase complet de 
prezenţa lui. Luă cearceaful pus pe scaun, îl despături cu 
grijă. Era alb. Curat. Gros. 

Rezemat de o masă de disecţie, Fleischer îl privea pe 
Erich cum se ştergea. 

— Să ştii că n-a fost uşor să te aduc aici, Erich. Deloc 
uşor. Mă întrebam de ce un student sclipitor în medicină, 
rezident la chirurgie, aterizase la carieră, apoi la 
cuptoarele crematoriului. Ar fi trebuit să fii repartizat la 
Revier, la Block 50 sau chiar la acel block de patologie. 
Dar nu. S-a preferat să te facă să transpiri în pădure sau în 
faţa incineratorului. 

Erich puse cearceaful pe scaun. Fleischer îşi netezi 
gulerul halatului. 

— Apreciez ironia faptelor, totuşi: un om instruit să-şi 
salveze aproapele se află la incinerator; ţinând cont că, din 
ce am înţeles, nu incineraţi decât morţi. Abia săptămâna 


102 œ» 


trecută am obţinut un răspuns la întrebare. Cinam aici, în 
lagăr, cu Doktor Ellenbeck. Şi mi-a explicat el de ce. 
Incidentul este foarte, foarte stupid... Dar se mai întâmplă, 
în vreme de război, nu-i aşa? Un pas greşit care schimbă 
cursul unei vieţi... SS-istul Sturmbannführer Ding-Schuler 
oferise colegilor nişte prespapieruri. Dar tatăl tău, Doktor 
Reinhard Ebner, n-a apreciat cadoul: s-a lăsat condus de o 
furie monumentală. 

Un bulgăre de durere şi tristeţe se cuibărise în pieptul 
lui Erich. 

— Trebuie precizat că stilul cadoului era discutabil: 
prespapierul cu pricina era un cap uman, cu siguranţă al 
unui evreu: mai mult decât atât, fusese dezosat şi micşorat 
după nişte metode folosite în anumite insule din Pacific, 
apoi fusese montat pe un soclu de marmură. Evident, 
atunci când Ding-Schuler a ştiut că fiul Doktor-ului 
Reinhard Ebner ajunsese în lagăr, s-a grăbit să aibă grijă 
de el, în felul lui. 

O uşă, cu siguranţă cea de la intrarea în block, se trânti. 

— Sturmbannfuhrer Fleischer! 

Vocea răsunătoare venea de pe hol. 

SS-iştii se exprimau mereu cu furie în voce. 

— Intră, Hans! 

Un SS-ist cu umerii laţi cât uşa intră în cameră, urmat 
de un deţinut care împingea o targă de lemn. 

Fleischer arătă cu indexul mesele de disecţie. Bărbatul 
îşi încărcă, unul câte unul, patru corpuri în spate şi, cu 
ochii tulburi, le depuse cu delicateţe în centrul mesei de 
oţel. 

Fleischer îi făcu semn lui Erich să se apropie. 

Erich avansă până la mese şi descoperi nişte corpuri de 
copii distruse de lovituri de o violenţă turbată. Se vedeau 
în detaliu leziunile inumane aplicate acelor băieţi. 

— Mulţumesc, Hans. 

SS-istul reporni cu un pas dinamic după salutul 
regulamentar, cu deţinutul ţinându-se scai după el, cu tot 
cu targă. 

Fleischer scoase un suspin de oboseală. 


e 103 * 


— Reich-ul nu crede în cercetările mele. Tot ce mi-au dat 
este un laborator la Buchenwald şi o mână de lucru 
gratuită pe care trebuie să mi-o aleg dintr-o adunătură de 
invalizi. Cu toate acestea, nu sunt dificil. Intre noi fie 
vorba, puţin îmi pasă dacă asistentul meu e neamţ, francez 
sau chiar evreu. Îmi doresc doar să fie competent. Pentru 
ceea ce intenţionez să realizez aici. Acum, am nevoie să 
ştiu dacă nu cumva m-am înşelat în privinţa alegerii mele. 

Fleischer îi arătă lui Erich un platou de inox pe care se 
afla un bisturiu. 

— Arată-mi ce ştii să faci, Erich. 


e 104 œ» 


Londra, Hampstead Village 
Domiciliul lui Alexis Castells 


Vineri, 17 ianuarie 2014, ora 17:30 


ALEXIS şterse paragraful pe care tocmai îl scria. După- 
amiaza nu fusese prea productivă. Nu era nimic de făcut 
atunci când cuvintele nu se acordau cu gândurile. Ca un 
roi de albine alungate din stupul lor, se împrăştiau, 
haotice, fără să reuşească să se organizeze. Fugeau către 
Torviks smâbâtshamn, iar fotografiile cu corpul mutilat al 
Linneei planau deasupra capitolului pe care trebuia să-l 
scrie, despre anii de adolescenţă ai criminalei Rosemary 
West, ca să revină la Hampstead Heath şi corpurile celor 
doi copii îngropaţi în pădure, chiar lângă casa ei. 

Dădu din cap ca să alunge aceste imagini parazite şi 
apucă neatentă cana pusă lângă computer. Se strâmbă 
când înghiţi o gură de ceai rece cu lapte şi se ridică fără 
chef să-l reîncălzească la bucătărie pentru a nu ştiu câta 
oară. 

Ar fi vrut să poată să apese un întrerupător şi să stingă 
toate gândurile deranjante. Dar nu se putea împiedica să 
simtă o curiozitate, aproape bolnăvicioasă, în ceea ce 
privea morţile produse în jurul ei. Ca şi cum, dacă 
participa la anchetă ar fi ajutat-o să domine suferinţa şi 
durerea pierderii prietenei sale. 

Se întoarse să se aşeze la birou cu ceaiul aburind în 
mâini. Reciti paginile pe care le scrisese de dimineaţă, îşi 
consultă notițele şi închise ochii de frustrare. Nu mai 
putea scrie nimic. 

Atunci, mai bine să-şi urmeze firul gândurilor. 


<e 105 - 


Vineri, 17 ianuarie 2014 


DUPĂ această zi în care soarele a defilat pe cerul 
azuriu, nu se aştepta la o noapte fără stele. Compactă. 
Opacă. 

Imediat după amurg, s-a echipat şi a plecat în plimbare. 

Bezna a învăluit Hampstead Heath de mai bine de o oră 
şi frigul umed îi pătrunde prin colanţii de alergare, 
înghețându-i coapsele. 

Intră în parc prin nord-est, prin partea Highgate, şi 
începe să alerge ca acei joggeri neînfricaţi, cu hanoracul 
peste ochi şi sticla ergonomică în mână. Nimeni nu se 
aventurează în pădure intr-o noapte atât de densă, dar nu 
vrea să-şi asume riscuri inutile. 

În primele săptămâni care au urmat descoperirii lui 
Cole, Scotland Yard a plasat poliţişti la locul crimelor ca 
să-l surprindă dacă s-ar întoarce să-i viziteze, pe el şi pe 
Andy. S-a instalat confortabil pentru ore întregi la câţiva 
metri de neghiobii care trebuiau să supravegheze zona. 
Nici măcar o secundă, idioții âia nu i-au suspectat 
prezenţa; nici n-au văzut nici n-au auzit nimic. A fost de 
ajuns să aştepte ca ei să renunţe la ronduri ca să reînceapă 
să prospecteze. 

Se opreşte în spatele unui rând de copaci stufoşi, ia 
ochelarii cu infraroşu din geantă şi îi aşază pe nas. Mâine 
trebuie să-l aducă pe micuţ şi nu a decis încă unde o să-l 
îngroape. 

Îşi închide geanta şi se repune în mişcare. Va face o 
mică vizită. Doar de plăcere. Işi croieşte drum printre 
tufişuri, înconjoară doi buşteni imenşi întinşi pe panta 
noroioasă care şerpuieşte la dreapta şi o coboară cu 
prudenţă. Se opreşte în spatele unor arbori cu lemn dur, la 
douăzeci de metri de mormântul lui Cole. 

Ar fi preferat, bineînțeles, ca băieţelul să fi fost încă 
acolo unde l-a lăsat, paşnic şi cuminte, dar contemplarea 
mormântului delimitat de banda alb-albastră a poliţiei íl 
excită teribil. Mormântul pare a fi o scenă. O scenă 


e 106 » 


grandioasă cu copaci despicaţi care se îmbrăţişează ca şi 
când ar vrea să zgârie mai bine cerul şi pământul. O 
coroană de spini pentru prințişorul decăzut. 

Subit, inima începe să-i bată ca şi când ar fi fost o 
prizonieră supărată pe gratiile celulei. Alexis Castells este 
acolo, pe cale să admire ce a rămas din opera sa. 1şi 
plimbă lanterna peste marginile gropii, încet. Este însoţită 
de o altă persoană căreia nu-i distinge faţa acoperită de o 
căciulă mare. Observă de asemenea, caseta care-i închidea 
bijuteria. 

Excitarea îi încordează muşchii, îi dilată pupilele, îi 
întăreşte sexul. _ 

Îi va împărtăşi Celuilalt interesul pe care îl stârneşte. Îi 
va spune cât de apreciată este munca lui. Poate atunci îl va 
lăsa să-şi urmeze calea în pace. 


e 107 œ» 


Londra, Hampstead Village 
Pub Freemasons Arms 


Vineri, 17 ianuarie 2014, ora 20 


FREEMASONS Arms era plin de o mulţime politicoasă 
ale cărei conversații şi râsete înfundate ajungeau cu greu 
la urechile lui Alexis. Şemineul de piatră şi fotoliile de 
piele scorojită dădeau acestui pub un aer de cabană 
confortabilă şi primitoare. 

Alexis puse cele două pahare de Mouton Cadet şi 
chipsurile pe măsuţa de cafea. Deschise unul dintre 
pachete, i-l întinse lui Emily, care refuză cu un semn din 
cap, şi se puse pe ronţăit câteva rămăşiţe de chips, 
distrasă. 

Cu două ore înainte, după ce epuizase toate 
stratagemele ca să se convingă să se reapuce de muncă, se 
hotărâse să o contacteze pe Emily ca să o roage să o ducă 
la Hampstead Heath, la locul crimelor. Într-o manieră cel 
puţin surprinzătoare, acceptase imediat. Era în drum spre 
parc şi chiar îi propuse să treacă s-o ia. 

Alexis nu-şi imaginase vreodată că avea să se aventureze 
prin locurile alea întunecate, dar nu putea face mofturi. Se 
îmbrăcase călduros şi încălţase cizmele de cauciuc, 
pregătită să confrunte noroiul, frigul şi chiar ploaia, dacă 
această lady încăpăţânată se întorcea la datorie. Echipate 
cu lanterne puternice, cele două femei merseseră timp de 
mai bine de douăzeci de minte până la primul mormânt, 
cel al lui Andy Meadowbancks. Emily îi povestise totul în 
detaliu, în timp ce lumina groapa în funcţie de 
comentariile sale. Repetase explicaţiile şi la marginea celui 
de-al doilea mormânt, cel al micuţului Cole Halliwell. 

Traversaseră apoi Heath Park şi ieşiseră lângă 
Donwshire Hill. Înfrigurată, Alexis propusese să bea ceva 
înainte să se întoarcă. Încă o dată, Emily acceptase. 

În timp ce lua o gură de bordeaux, Alexis notă mental 
că-şi recâştigase indiferența. Atunci când Emily îi detalia 


< 108 >» 


torturile suferite de micuţele victime, ştiuse să ignore 
groaza, ca să se concentreze asupra aspectelor tehnice şi 
concrete ale crimelor. Aşa reuşise să ţină la distanţă şi 
imaginile vechi de şapte ani care îi reveneau ca nişte flash- 
uri urâte, dureroase. Modul „investigaţie” era activat: 
limita amintirile şi bloca emoţiile. 

Işi ridică ochii. Emily îşi pusese jos paharul şi o observa 
cu capul înclinat într-o parte şi sprâncenele încruntate. 

Alexis simţi din nou căldura mâinii sale pe spate, ca în 
urmă cu câteva zile. O mână la fel de liniştitoare ca a unei 
mame. O mână care-i oferea alinare şi siguranţă. 

— Partenerul meu e mort de şapte ani. Aproape opt, 
spuse stins. 

Cuvintele se rostogoliseră afară, împotriva voinţei sale. 
Dar, Dumnezeule, ce bine era după ce le spusese! 

— Ancheta un ucigaş în serie, când acesta i-a luat viaţa, 
adăugă cu voce egală. 

Işi puse palmele pe coapse şi ochii i se mutau de la una 
la alta, ca şi cum le-ar fi comparat în detaliu. 

— De aici vine interesul meu pentru corpurile mutilate, 
torturate, violate, şi pentru minţile perverse care 
mutilează, torturează şi violează. 

Se aplecă în faţă şi luă paharul de pe măsuţa de cafea. 

— Nici măcar nu pot pretinde că acţionez din altruism 
sau empatie, pentru că nu ajut victimele. Nu contribui 
deloc la capturarea ucigaşilor, a acestor erori ale naturii. 
Mă mulţumesc doar să le spun povestea. Vreau să-mi 
distrag atenţia, concentrându-mă pe durerea altora. 

Un rid se adânci între ochii lui Emily. 

— Nu trebuie să înţelegi greşit, continuă Alexis pe un 
ton saturat de sarcasm. Curiozitatea mea poate părea 
bolnăvicioasă, dar e un pansament pentru suferinţă. Chiar 
sunt o fiinţă umană de primă clasă, Emily: mă bălăcesc în 
suferinţa altora ca s-o uit pe a mea. 

Buzele i se-ntinseră într-o imitație de zâmbet. 

— Mă rog, să uit... sau mai degrabă să acopăr cu o 
batistă pentru câteva ore, ceea ce nu e chiar atât de rău. 
Dar, să uit totul, nu funcţionează pentru mine. 


e 109 œ» 


Lagarul de concentrare 
Buchenwald,Germania 


Decembrie 1944 


ERIC deschise ochii. 

Mirosurile respingătoare îi invadară nările. Aruncă o 
privire de jur împrejur. Simţurile îi jucau feste. 

Nu-şi mai împărțea nici salteaua, nici pătura, cu nimeni. 
Niciun vecin lipit de el, nici picioare pe faţă. Niciun urlet 
de durere sau de agonie. Nici bolboroseli infame de 
intestine suferinde. Singurătate şi linişte. O linişte suavă în 
care se cuibări câteva secunde în plus, ca în fiecare 
dimineaţă. 

În primele zile, vinovăția îi provocase transpiraţii reci. 
Josef şi Alain probabil îl credeau mort. Sărmanii lui 
camarazi şi miile de condamnaţi din Buchenwald, care 
suportau infernul cotidian, din care scăpase în chip 
miraculos. 

Privi ceasul deşteptător pe care i-l dăduse Doktor 
Fleischer: ora 4:40. Se ridică, împături pătura şi o puse la 
piciorul saltelei instalate pe podea. Işi recuperă pantalonul 
şi cămaşa, pe care le spăla doar o dată pe săptămână şi le 
lăsa să se usuce aproape de sobă, şi le îmbrăcă. 

Încă de ziua următoare de la sosirea lui la Block 46, îşi 
răsese părul din cap şi cel pubian ca să scape de paraziți. 
Părul de pe braţe, de la subraţ şi de pe picioare nu mai 
crescuse deloc de la tunsoarea originală, din iulie. Nu-l 
mai mânca pielea. Şi simţea curăţenia. În fiecare seară, la 
miezul nopţii, când Doktor-ul ieşea din block ca să ajungă 
la cartierele rezervate SS-iştilor, Erich se spăla cu 
furtunul. Cu săpun. Mai ales mâinile. Sângele în care se 
scăldau pe tot parcursul zilei nuanţa pielea din jurul 
unghiilor şi o colora în maro. Apoi se usca în faţa sobei, 
alimentată zi şi noapte ca să combată frigul arctic care 
domnea peste Buchenwald. 

Erich obişnuia să iasă afară, la răsărit şi chiar înainte să 


< 110 œ» 


se culce, în pragul uşii acestui block, învelit în pătură. 
Respira aerul curat timp de cincizeci de minute ca să-şi 
curețe plămânii de aburii de formol. Dar nu se mai 
aventurase pe acolo săptămâna asta. Risca să facă 
pneumonie din cauza vântului îngheţat. 

În timp ce-şi încălţa papucii, îi trecu prin gând că nu mai 
văzuse soarele din luna octombrie. Întrezărea doar lumina 
slabă încercând să treacă prin ferestrele acoperite cu var. 

Se aşeză lângă sobă şi mâncă pe îndelete micul dejun, 
colţul de pâine pus deoparte la cină. 

Şi porţiile de mâncare se schimbaseră: acum, mânca la 
prânz şi avea chiar şi dreptul la o cană de cafea. Îi aduceau 
o porţie de margarină pe zi şi putea bea apă de la orice 
furtun îşi dorea. Suferise atât de tare de sete încât asta-i 
producea o mare plăcere, chiar şi după mai bine două luni 
de Block 46. 

Doktor Fleischer stabilise nişte reguli în ziua în care 
ajunsese, încă de la finalul „examenului de trecere”. Erich 
trebuise să efectueze autopsia a trei cadavre în timp ce 
răspundea întrebărilor punctate de Fleischer. Pielea 
copiilor încă era caldă, Erich simţise sub degetele sale cum 
moartea punea stăpânire, puţin câte puţin, pe aceste fiinţe. 
Nu autopsiase niciodată copii şi trebuise să-şi controleze 
tremuratul; Doktor Fleischer voia incizii curate şi corecte. 
Reuşise să-şi vină în fire doar concentrându-se pe propria 
supravieţuire. Toate astea nu erau decât o probă 
suplimentară. O oportunitate. Gest după gest, simţise că-i 
renasc interesul şi pasiunea care-l animau la spitalul din 
Munchen. În ciuda groazei, aceste sentimente difuze îl 
purtaseră până la finalul examenului. 

Atunci când pusese mâinile pe cel de-al patrulea copil, 
băieţelul deschisese ochii. Erich tresări de teamă şi Doktor 
Fleischer, la fel de surprins ca şi el, decisese să-l salveze. 
Acest omuleţ plin de vervă le aducea de-acum cina. Se 
numea Theodore. Theodoros, darul lui Dumnezeu. 

În aceeaşi zi, plecând odată cu copilul, supraveghetorul 
SS-ist al Doktor-ului, Hans, îl informase pe Erich despre 
orele de muncă. Muncea şapte zile din şapte, de la ora 


e 111 œ 


5.30 la miezul nopţii, ca să înregistreze cât mai multe 
progrese în activitatea de cercetare. Aşadar, Doktor-ul 
trimisese pe cineva să aducă o saltea şi o pătură, şi, sub 
privirea uluită al lui Erich, lăsase soba să toarcă toată 
noaptea. 

Lui Erich i se acordaseră de-atunci înainte câteva 
libertăţi: gurile de aer proaspăt matinale şi nocturne, 
precum şi folosirea celui de-al doilea WC, aproape de uşa 
de la intrare. Doktor-ul trebuia să ştie despre astea, dar nu 
spunea nimic. Multe lucruri funcționau în felul acesta cu 
el. 

Erich mestecă şi înghiţi ultima îmbucătură de pâine. 
Apoi îşi umezi indexul cu salivă, strânse firimiturile 
scăpate pe podea şi le degustă închizând ochii. 

Munca nu era fizică, nopţile erau mult mai bune, corpul i 
se recupera. Se simţea mai puţin obosit, mai alert. Dar 
foamea rămânea. Îi torsiona stomacul, iar crampele Îi 
paralizau muşchii. Fiecare firimitură era bună de luat. Încă 
trebuia să aştepte răbdător şapte ore lungi înainte să mai 
poată ingera din nou ceva: dejunul le era adus la prânz şi 
cina la ora 18 fix. 

Erich mânca şi dormea pe pământ, în încăperea unde 
lucrau, lângă nişte cadavre întinse pe mesele de disecţie. 
Mirosul de formol era mai puternic decât emanaţiile 
putrede, aşa că-şi permitea să îngurgiteze raţia fără să-i fie 
greață. Doktor-ul Fleischer îşi lua mesele în biroul 
adiacent. Erich inspiră aroma delicată în timp ce-şi mânca 
supa de napi. Pauza dura între douăzeci şi treizeci de 
minute, în funcţie de numărul de delegaţii de la partid sau 
de la Hermann Pister, Comandamentul KZ de la 
Buchenwald, căruia Doktor-ul Fleischer trebuia să 
raporteze. 

— Erich! 

Vocea  Doktor-ului răsunase de pe hol, urmată 
îndeaproape de trântirea uşii de la intrare. Traversă sala 
de lucru cu un mers apăsat, cu termosul de cafea în mână. 

— Este timpul să-ţi arăt ceea ce sper să realizez aici. 
Urmează-mă! 


e 112 œ» 


Londra, Little House Mayfair 
Sâmbătă, 18 ianuarie 2014, ora 21 


DE o jumătate de oră, Alexis strângea mâini şi împărțea 
îmbrăţişări. Invitații  împărtăşeau întâmplări despre 
Linnea, între râs şi plâns, întotdeauna însoţite de o gură de 
şampanie. Ambianţa era lejeră şi jovială, după chipul şi 
asemănarea prietenei sale. 

Se întrebă subit dacă toată această bună dispoziţie nu 
era, cumva, de prost gust. Presa vorbise despre o moarte 
violentă şi se pare că, în seara asta, toată lumea uitase. 
Dar adevărul era că doar Peter, Alba, Paul şi ea ştiau ce 
tortură îndurase Linnea. 

Alexis o observă pe Emily cum îşi făcea loc printre 
invitaţi. Detaşat şi separat de o cărare, părul său negru şi 
drept îi acoperea braţele până la coate ca un şal. Emily îşi 
schimbase chiar şi hainele sport cu un tricou negru cu 
galben mulat, asortat cu cizme cu şireturi. Câteva priviri 
seduse se agăţară de trupul ei delicat. 

Emily se opri în faţa unuia dintre portretele cu Linnéa 
expus pe pereţii acestui private members club. Alexis se 
pregătea să i se alăture, când Alba preluă microfonul şi îi 
făcu semn să se apropie. Tânăra femeie se scuză faţă de 
cei din jur şi se întâlni cu prietena ei lângă pianul cu 
coadă, în celălalt capăt al încăperii. 

Emily profită şi se eschivă către bar, unde se aşeză pe 
un scaun liber. Nu se aştepta ca serata asta comemorativă 
să reunească atât de mulţi oameni. Crezuse că aveau să fie 
vreo treizeci de persoane, însă erau mai bine de o sută cei 
care ascultau discursul Albei Vidal. Asta nu-i uşura deloc 
sarcina. 

Scană rapid adunarea şi-l recunoscu, din pozele care îi 
fuseseră trimise, pe Peter Templeton. Stătea, uşor ofuscat, 
lângă un bărbat care se ocupa cu mărunţirea unui şerveţel 
- Paul Vidal - şi un alt bărbat, masiv cu părul alb şi faţă 
serioasă - Richard Anselme, bijutierul. 


e 113 >» 


Alba şi Alexis se alăturară grupului imediat ce se 
termină micuța lor intervenţie. Emily cobori de pe scaunul 
de bar şi pătrunse în mulţime, în timp ce se gândea cât 
regreta că Pearce nu o însoţise. Erau patru persoane pe 
care trebuia să le ţină sub observaţie, aşa că putea pierde, 
cu siguranţă, foarte multe lucruri. 

— BIA Roy, spuse cu o voce puternică în timp ce-i 
întindea mâna lui Peter. 

Nouăzeci şi nouă la sută din populaţie n-avea nici cea 
mai vagă idee ce însemna „BIA”, dar tonul oficial era 
suficient, în general, ca să-l paralizeze pe interlocutor. 

Peter îi răspunse înclinându-şi capul, uitându-se cu o 
privire pierdută la Paul Vidal. 

— Anchetez decesul partenerei dumneavoastră. Doream 
să vă prezint condoleanţele mele cele mai sincere, 
domnule Templeton. 

— Ne aflăm la un eveniment în onoarea Linneei Blix, 
protestă Vidal. Nu poate să aştepte până mâine, ancheta 
dumneavoastră? 

— Nu anchetez, domnule Vidai, răspunse oferindu-i un 
zâmbet drept scuză. Veneam doar să mă prezint şi să 
transmit condoleanţe. Atâta tot. 

Emily aruncă scurt o privire lui Alexis, care bătea în 
retragere şi o lăsa să manevreze situaţia după bunul plac. 
Remarcă, de asemenea, un început de rânjet pe buzele lui 
Anselme, pe care bijutierul încerca să-l ascundă tuşindu-şi 
în pumn. 

— Paul, te rog, interveni Alba punând mâna pe braţul 
soţului ei. 

Vidal se relaxă imediat. 

Emily era cât pe ce să continue cu pălăvrăgeala, dar îi 
vibră telefonul în buzunarul de la blugi. Era Pearce. Se 
scuză şi preluă apelul. 


e 114 


Londra, Hampstead Heath 
Sâmbătă, 18 ianuarie 2014, ora 22:30 


PEARCE ridică banda plastifiată alb-albastră ca s-o lase 
pe Emily să treacă. 

— Crezi că s-a grăbit sau că a fost surprins? 

Îşi scoase masca, plasa de păr şi mănuşile de latex, fără 
să scape din ochi trupul neînsufleţit al băieţelului care 
zăcea pe pământul încă noroios. 

De această dată, ucigaşul nu-şi îngropase victima. 

— Cred că prinde curaj. 

lşi scoase combinezonul, îl făcu grămadă, îl aruncă în 
sacul negru de gunoi de alături şi aruncă o privire în 
împrejurimi. 

Cel de-al treilea cimitir privat londonez al acestui serial 
killer era plin de poliţişti şi tehnicieni. Adolescenţii care 
descoperiseră corpul aşteptau la vreo douăzeci de metri de 
locul faptei. Crezuseră că era o glumă proastă şi 
contaminaseră complet scena crimei cu amprentele 
paşilor, apoi cu vomă, atunci când îşi dăduseră seama că 
era un cadavru adevărat. 

— E prea multă lume. 

— Ştiu, Emily. 

Pearce închise ochii şi îşi masă piramida nazală. 

— Şi parada nu s-a terminat. Printre grupul de tineri 
care a descoperit corpul se află fiica lui Geri Plummakcr. 

Emily încruntă sprâncenele. 

— Prezentatoarea unui morning show de la ITV. Deci, e 
o chestiune de timp până o să avem şi jurnaliştii pe urmele 
noastre. Şi cireaşa de pe tort: Hartgrove e pe punctul să 
ajungă. Vrea să te întâlnească. 

— Trebuie să supraveghem cele trei morminte. 

— Asta facem, Emily. Un om la fiecare loc al crimei, 
ascuns în tufişuri timp de trei săptămâni. Criminalul nu s-a 
arătat. 

— A revenit, dar oamenii tăi nu l-au văzut. 


<e 115» 


Emily se aşeză pe vine, îşi deschise ghiozdanul, luă sticla 
de apă şi o goli pe jumătate. 

— BIA Roy? 

Îşi înălţă capul. Leland Hartgrove, noul şef al poliţiei din 
Londra, în uniformă imaculată, stătea în faţa ei. 

— Commisioner, spuse Pearce în timp ce-i întindea 
mâna. 

Emily se ridică şi făcu la fel. 

— Un jurnalist de la Guardian şi un altul de la Daily Mail 
m-au contactat deja. Cu presa la mijloc, lucrurile se vor 
complica. Cum merge ancheta, Miss Roy? 

— Aţi citit rapoartele mele? 

Hartgrove căscă ochii. Pearce, uimit, deschise gura de 
stupoare. 

— Nu, Miss Roy; eram scufundat în pagina 3 a ziarului 
Sun, răspunse Hartgrove cu o voce surprinzător de calmă. 
Pe unde aţi ajuns? 

— Nicăieri. 

Pearce îi aruncă o privire ucigaşă lui Emily, dar aceasta 
o ignoră complet. 

Hartgrove dădu din cap, iar pe buze se ivi o jumătate de 
zâmbet. 

— Credeţi că e vorba de acelaşi om? 

— Pentru cele trei victime de la Londra, da. 

— Deci, nu credeţi că tot el a ucis-o pe Linnéa Blix? 

— Nu ştiu. 

— Credeţi, poate, că sunt doi? 

— Eu cred multe, dar, pentru moment, sunt sigură de 
prea puţine. 

Pearce aruncă o privire agitată lui Hartgrove. 

— Aşadar,  împărtăşiţi-ne credinţele şi  certitudinile 
dumneavoastră, Miss Roy. 

Emily îşi înfipse privirea în cea a comandantului. 

— Ucigaşul din Londra este un bărbat de treizeci şi 
cinci, patruzeci şi cinci de ani. Atletic. Educat. Organizat. 
Meticulos. 

— Toate acestea se regăsesc deja în ra... 

— Grad de rafinament al crimelor ridicat, adică victime 


e 116 - 


alese cu grijă şi urmărite cu simţ de răspundere, 
echipamentul de care se serveşte ca să mutileze corpurile, 
apoi ca să se debaraseze de ele, precizia inciziilor, 
extirpările şi curăţenia amănunţită a corpurilor, lipsa 
aproape totală de urme pe cadavre, toate acestea arată că 
este deosebit de specializat şi expert în arta sa, pe care o 
practică de ceva vreme. Extirparea traheei confirmă acest 
lucru: a trecut multă vreme de când maltratează şi omoară 
şi nu mai suportă să-şi audă victimele urlând de frică şi 
durere. Victimele de la Londra sunt primele pe care le 
expune şi le împarte cu restul lumii. Se simte mândru de 
opera sa şi devine arogant. Frecvența crimelor o să 
crească, deci. Următoarea victimă, în Suedia, ne va spune 
multe despre el şi - sau ei. 

— De ce în Suedia? 

— Pentru că acolo a început totul. 

Îşi puse ghiozdanul în spate şi dispăru printre copaci. 

Hartgrove zâmbi dând din cap şi îl bătu amical pe 
Pearce, pe spate. 

— Habar n-am cum se mai descurcă ai voştri, după 
atâţia ani, Pearce, dar ea i-a zdrobit pe ai mei în cinci 
minute. Multă baftă şi ţineţi-mă la curent! 


e 117 œ 


Londra, New Scotland Yard 
Duminică, 19 ianuarie 2014, ora 9 


PEARCE lăsă să-i scape un căscat sonor, în lift. Noaptea 
fusese scurtă. Ajunsese acasă la 1:30 şi fusese trezit la 5 
de unul dintre acei recruți care fac exces de zel ajutând la 
avansarea anchetelor; făcu un duş, îşi trase pe el un 
costum, sări în taxi şi ajunse la secţia de poliţe înainte de 
ora 6. Aceeaşi secţie pe care o părăsise seara trecută la 
21:30 ca să se întoarcă în pădurile din Hampstead, unde 
cea de-a treia victimă londoneză tocmai fusese descoperită 
de un grup de adolescenţi beţi rangă. 

Traversă culoarul pustiu şi intră în birou ca să 
recupereze câteva documente. Privirea îi căzu din nou pe 
fotografiile care încărcau pereţii. Oroarea care se elibera 
de acolo lăsa urme adânci în suflet. 

Luă la subraţ trei dosare şi ieşi din încăpere în pas alert. 

Avea impresia că se lupta cu Hidra din Lerne: pentru 
fiecare ucigaş băgat în spatele gratiilor, descoperea încă 
doi şi mai groaznici. 

Cobori un etaj pe scări, traversă holul şi o găsi pe Emily 
în faţa uşii de la sala de interogatorii. O deschise, o lăsă să 
treacă, apoi intră şi el. 

Îmbrăcat într-un costum de tweed gri-antracit şi cu o 
cravată albastru închis, Richard Anselme aştepta picior 
peste picior, în timp ce examina pereţii ca şi cum ar fi fost 
acoperiţi cu mari capodopere. 

— Domnule Anselme, ea este Miss Roy. Eu sunt DCS 
Pearce. 

— O cunosc pe Miss Roy. Am întâlnit-o ieri seară. 

Îi adresă un zâmbet larg şi libidinos. 

— Ce înseamnă „BIA”, Miss Roy? 

— Behavioural Investigative Advisor. Profiler, răspunse 
pe un ton didactic. 

Bijutierul încuviință fără să renunţe la zâmbet. 

Emily şi Pearce luară loc în faţa lui. 


< 118 + 


— Domnule Anselme, reluă Pearce, noi am găsit numele 
dumneavoastră pe lista pasagerilor unui zbor care face 
legătura între Londra şi Goteborg, cu câteva zile înainte de 
moartea Linneei Blix. 

Fără să-şi schimbe postura, atât de relaxată încât 
devenea impertinentă, Anselme rămase tăcut. 

— Aţi putea să ne spuneţi care era motivul călătoriei 
dumneavoastră în Suedia? 

— Afaceri. 

— Aţi văzut-o pe Linnéa Blix în timpul şederii 
dumneavoastră? 

— Absolut. 

— Când? 

— Nu-mi vin datele în minte. O să trebuiască să vorbiţi 
despre asta cu Paula, secretara mea. 

— Cu aproximaţie? 

— La două, trei zile după ce am ajuns. 

— Deci, poate chiar în ziua morţii ei, adăugă Pearce, 
provocator. 

— De unde să ştiu eu? răspunse Anselme pe un ton 
abrupt printre buzele strânse. 

— Ce aţi făcut împreună? 

— Am mers la un eveniment. 

Emily îşi încruntă scurt sprâncenele. Parcă Alexis îi 
spusese că Linnéa vorbea despre aceste şederii în Suedia 
ca despre un „refugiu”? 

— Unde? 

— La Goteborg, dar nu-mi mai aduc aminte numele 
locației. 

— Ce fel de eveniment? 

— Cocktailuri, fursecuri mici, fete drăguţe. 

— Acasă la cineva? 

— Nu. La un club. 

— Aţi plecat împreună de acolo? 

— Nu. Am plecat înaintea ei. Aveam de luat avionul spre 
Berlin, a doua zi. 

— La ce oră aţi părăsit clubul? 

— Habar n-am. Fără îndoială, după miezul nopţii. 


< 119 + 


— Poate confirma cineva afirmaţiile dumneavoastră? 

Anselme îşi umezi buzele. 

— Nu am nişte nume pe care să vi le ofer. 

— La ce oră aţi văzut-o pe Linnéa pentru ultima oară? 

— N-am nici cea mai vagă idee. Aveam ceva mai bun de 
făcut decât să mă uit la ceas. 

— Niciun incident, vreo dispută, un eveniment notabil? 

— Nu, din câte ştiu. 

— Vi se întâmplă să călătoriţi des în Suedia, domnule 
Anselme? 

— Mi se întâmplă, da. 

— Goteborg? Stockholm? 

— Un pic peste tot. 

— Asta era prima oară când aţi întâlnit-o pe Linnea în 
Suedia? 

— Nu. Dacă eram în Suedia în acelaşi timp, stabileam să 
ne vedem. 

— Şi ce făceaţi în timpul acestor întâlniri? 

— Cine, ieşiri în oraş. 

— La Falkenberg. 

— Nu, mereu la Goteborg. 

— Aţi mers la ea acasă, la Falkenberg? 

— Nu, niciodată. 

— Eraţi amanți? 

Omul de afaceri izbucni într-un râs sonor şi îşi îndreptă 
cravata cu mâna. 

— Mi-ar fi plăcut mie! 

— Când aţi văzut-o pentru ultima oară, domnule 
Anselme? 

— La acest eveniment. 

— Care sunt ultimele cuvinte, ultimele mesaje pe care 
le-aţi schimbat? 

— Atunci când am plecat de la eveniment, i-am urat să 
se distreze bine. 

— În ce stare de spirit era în seara aceea? 

— Mi se părea în formă. 

Emily notă acea licărire de amuzament care traversă 
privirea martorului. 


< 120 » 


— Ultima întrebare, domnule Anselme... 

Pearce îşi băgă nasul în notițe. 

Cineva bătu la uşă, care se deschise şi un bărbat cu 
părul blond tuns scurt îşi făcu apariţia. DCS Pearce se opri 
un moment; Emily nu-l scăpă din ochi pe bijutier. 

— Da, Durham? 

— Mama lui Logan Manfield a sosit, Sir. 

Richard Anselme îşi potrivi gulerul cămăşii şi îşi aranjă 
haina şifonată, dar imaculată. 

— Bine, mulţumesc, Durham. 

— Domnule Anselme, vă las cu inspectorul Andrew 
Durham. O să vă ceară câteva detalii ca să putem completa 
deplasările Linneei Blix înainte de moartea sa. Vă 
mulţumesc pentru că aţi venit până la noi. 

— Plăcerea e de partea mea, BIA Roy şi DCS Pearce, 
răspunse bijutierul cu o vădită ironie. 


e 121 œ» 


Lagarul de concentrare 
Buchenwald, Germania 


Februarie 1945 


ERICH se trezi gândindu-se la chinul apelului. Cel care 
preceda cina era cel mai rău. Unora dintre deportaţi le era 
mai frică de el decât de ziua de muncă, pentru că la apelul 
de seară mureau cei mai mulţi. 

La prânz, Doktor Fleischer îi povestise că apelul de cu o 
zi înainte, din zori, durase nouăsprezece ore. 
Nouăsprezece. Lipseau trei deţinuţi, aşa că SS-iştii se tot 
schimbaseră ca să numere prizonierii, iar şi iar. Pe timpul 
noptii, termometrul scăzuse până la minus 7 grade. 

Erich ştia că tovarăşii lui, pătrunşi de frig, nu puteau să- 
şi încălzească trupurile amorţite; trebuiseră să rămână în 
picioare, nemişcaţi, cu riscul să aibă capul spart de lovituri 
de cizmă sau de bâtă. Fuseseră poate chiar uzi până la os, 
dacă plouase sau ninsese. Anumite block-uri nu dispuneau 
de sobă, hainele lor nu avuseseră timp să se usuce atunci 
când, într-un final, putuseră să rupă rândurile, şi 
trebuiseră să le îmbrace ude. Aceia, printre care şi cei mai 
slăbiţi, care nu cedaseră în timpul acestui apel infernal 
erau, cu siguranţă, pe cale să moară de pneumonie. 

De când ajunsese la Block 46, Erich scăpa de cele două 
apeluri ale zilei. Doktor-ul îl scutise de asta. Semna în 
fiecare zi un document care să-i ateste prezenţa lângă el. 
Hans se ocupa să îl ducă la Kommandatur. 

Erich dădu la o parte cele două pături. Se îmbrăcă, bău 
un pic de apă de la furtun, apoi se puse pe treabă. 

Alegându-l ca partener pentru cercetările sale, Doktor 
Horst Fleischer îi schimbase cursul vieţii. Erich părăsise 
stadiul de larvă în care vegetase de când sosise la 
Buchenwald. Nu se mai mulțumea doar să pună un picior 
în faţa celuilalt, obsedat de supravieţuire; muncea acum la 
ceva măreț. Mult mai măreț decât orice altceva la care 
muncise vreodată. 


e 122 œ» 


Acum câteva luni, Doktor-ul îl pusese să intre în 
încăperea alăturată biroului său. Erich rămăsese mut. I se 
repetase de multe ori că aşa-zişii doctori nazişti erau nişte 
impostori care întâmpinau probleme şi la utilizarea 
stetoscopului... Erich îi spusese  Doktor-ului cât 
schimbaseră, cercetările sale, cursul lucrurilor şi repeta 
cât îl onora alegerea de a-i fi alături în misiune. Doktor-ul 
fusese profund atins; Erich îi văzuse asta în privire. li 
adresă chiar un zâmbet scurt şi îl bătu pe umăr, 
prieteneşte. 

— Bună ziua, Erich. 

Fleischer puse două termosuri de cafea şi pâinici cu unt 
pe o servantă pe care o instalase lângă mesele de disecţie. 

— Bună ziua, Horst. 

Îşi umplu fiecare cană şi vizitară încăperea în care erau 
conservate corpurile. Doktor Fleischer explicase de ce nu 
alegea decât cadavre de copii: în afară de faptul că 
organele şi țesuturile erau în perfectă stare, ei meritau 
eternitatea. 

Erich îl urmă pe Doktor în inspecția matinală. Timp de 
douăzeci de minute, observară fiecare corp notând ce nu 
funcţionase şi ce trebuia îmbunătăţit. 

Apoi înghiţiră micul dejun din câteva îmbucături rapide 
şi se reapucară de muncă. 

— Ai reflectat asupra propunerii mele? întrebă Erich 
fără să-şi ridice privirea din coapsa pe care o diseca. 

Doktor-ul îi ceruse lui Erich să i se adreseze pe numele 
mic, dar îi venea tare greu. 

— Care? 

— În ceea ce-i priveşte pe prietenii mei, studenţii la 
medicină. 

— Norvegienii care te-au iniţiat în tainele limbii 
scandinave prin prisma noii tale vieţi suedeze? rezumă 
specialistul cu un zâmbet maliţios. Da, am reflectat. Şi nu 
cred că este o idee bună. De ce să-i asociez cercetărilor 
noastre? Uite ce bine funcţionăm doar noi doi, cât de mult 
am avansat! Când sunt mai mulţi, lucrurile se complică 
adesea. Şi n-aş vrea să risc să preia controlul cercetărilor 


< 123 + 


noastre şi să vorbească cu Ding-Schuler sau cu Ellenbeck. 

Doktor-ul avea dreptate, îi trecu lui Erich prin minte, 
mai bine să se ferească. Să aibă încredere era un pic cam 
riscant. 

Incuviinţă, puse bisturiul jos şi se îndreptă către pompa 
de formol care începuse brusc să troncăne ca un motor 
prost uns. Verifică tubul conectat la aorta copilului, apoi 
opri alimentarea pompei, aşteptă răbdător câteva secunde 
şi o reporni. Zgomotul dispăruse. 

Traversă încăperea până la bazinul aflat aproape de 
incinerator, verifică starea altor două pompe, aruncă rapid 
un ochi asupra cadavrului care era scufundat acolo şi se 
întoarse la corpurile aflate în lucru. 

Puseră de-o parte bisturiul la prânz, atunci când Stan, 
tipul de la bucătărie, le aduse dejunul. 

Se stabiliră în birou şi degustară în linişte primele 
îmbucături de pui umplut. 

Prima oară când Doktor Fleischer îl invitase pe Erich la 
masă cu el, împărţiseră cina care îi era destinată. Doktor- 
ul îi ceruse să-şi ia castronul şi i-l umpluse cu piure de 
cartofi cu smântână. Erich încă ţinea minte gustul. 
Inchisese ochii şi lăsase cartofii să se topească în gura 
scăldată de unt şi smântână, pe papilele efervescente. 
Vomitase tot în câteva minute, stomacul său nu mai era 
obişnuit să primească atât de multă hrană, nici o mâncare 
atât de bogată. Trebuise să crească raţia de hrană 
progresiv şi, trei săptămâni mai târziu, Stan venise cu 
două porţii din acelaşi fel de mâncare. Două antreuri, două 
feluri principale şi două deserturi. 

— Gross-Rosen a fost evacuat. 

— La două săptămâni după eliberarea Auschwitz-ului, 
preciză Erich, cu gura plină. 

— Hermann Pister urla, ieri seară, la reuniunea de 
urgenţă. Trebuie să terminăm, Erich. Înainte să fim 
alungaţi de aici. 

Doktor-ul puse corespondenţa deoparte şi termină puiul. 
Erich aprobă cu nasul în farfurie. 

Dejunul se încheie într-o tăcere neobişnuită. Stan 


e 124 œ» 


debarasă şi plecă cu rămăşiţele de pui pe care le devoră pe 
drumul de întoarcere. 

Horst şi Erich reluară munca într-o ambianţă sumbră 
dar productivă: izbutiră să termine un nou cadavru. 

Atunci când micuțul Theodore sosi cu cina, ei tocmai 
începeau să curețe un nou corp. Copilul îl ignoră pe Erich 
şi merse să pregătească masa. 

De când Erich mânca alături de Doktor Fleischer, 
Theodore îi arunca priviri ucigătoare şi nu-i mai adresa 
nici măcar un cuvânt. Dar micuțul nu putea să înţeleagă. 

Nu putea înţelege că încrederea Doktor-ului îi dăduse un 
motiv să trăiască. 


< 125» 


Londra, Killburn 
Duminică, 19 ianuarie 2014, ora 11 


PLOAIA se dezlănţuia peste Londra ca o răzbunare, 
după câteva zile senine. Picăturile mari ca nişte bile se 
striveau de parbrize şi forţau maşinile să meargă încet. 

Pe locul pasagerului, Emily se gândea la Anselme şi 
relaxarea lui falsă. Pearce planificase întreruperea 
inspectorului Durham: voiau să vadă cum ar reacţiona 
bijutierul la anunţarea numelui celei de-a treia victime. 
Bătrânul se simţise inconfortabil şi avusese nevoie să 
recupereze o oarecare detaşare, însă Emily nu ştia cum să 
o interpreteze. În orice caz, era sigură de un lucru: 
Anselme păruse să se distreze destul de bine. 

Pearce rupse liniştea, fără să-şi ia ochii de la drum. 

— Am vorbit cu Bergström înainte să plec. Se va ocupa 
cu verificarea informaţiilor comunicate de Anselme. 
Trimite pe cineva la Göteborg mâine. 

Emily dădu din cap în semn de aprobare. Se grăbea să 
ştie un pic mai multe despre escapada Linneei la Goteborg. 

Pearce o luă la stânga. Încrezându-se în vocea robotică a 
GPS-ului, ajunseseră la destinaţie. Parcase în faţa 
numărului 43. Casa în care micuțul Logan Manfield, de 
şapte ani, locuia cu mama sa. 

O femeie tânără în uniformă le deschise uşa. 

— Bună ziua, Sir. Bună ziua, Miss Roy. 

— Criminaliştii sunt încă aici, Burrows? 

— Au plecat de o jumătate de oră, Sir. 

— Ce au găsit? 

— Nu sunt urme de intrare prin efracţie, dar cele două 
ferestre cu cadru se pot deschide din exterior pentru că 
încuietorile sunt stricate, Sir. Şi cum apartamentul este la 
parter, e destul de uşor să încaleci fereastra ca să te 
strecori înăuntru. Multe amprente prin casă; prea multe de 
fapt, ca să ne fie utile, conform tehnicienilor. În schimb, 
nici măcar una pe exterior. 


e 126 » 


Pearce nu şi-l putea imagina pe criminal, până atunci 
atât de prudent şi meticulos, ridicându-l pe micuțul Logan 
cu mâinile goale. 

— Există, de asemenea, cam peste tot, resturi de 
cocaină, Sir. Acest copil amărât trăia într-o adevărată 
cocină... Nu pot să cred că există oameni care nu reuşesc 
să aibă copii şi alţii care se poartă aşa cu ei... 

— Păstraţi-vă părerile pentru dumneavoastră, Burrows. 

— Mă scuzaţi, Sir, eu... 

— Unde este Miss Manfield? 

— În cameră cu psihologa. Pe aici, Sir! 

Burrows îi arătă o uşă la dreapta. 

Pearce intră, urmat de Emily, după ce bătuse scurt de 
două ori. Un miros de tutun stătut îi înţepă în nări imediat 
ce intrară. Katie Manfield avea maxim douăzeci şi cinci de 
ani. Era aşezată turceşte pe patul imens care obtura 
intrarea în cameră. Ridică lent privirea către cei doi 
vizitatori. 

— Bună ziua, Miss Manfield, Jack Pearce. Am vorbit la 
telefon azi-dimineaţă... 

Încuviinţă fără niciun cuvânt şi trase părţile laterale ale 
halatului peste pulover. 

— Şi aceasta e Emily Roy, colega mea. Am putea să 
discutăm câteva secunde cu dumneavoastră? 

Acelaşi semn din cap. 

Psihologa se făcu nevăzută şi închise uşa când ieşi. 

— Când aş putea să-l văd pe Logan? întrebă tânăra 
femeie cu o voce sugrumată. 

Emily îi adresă un zâmbet plin de empatie. 

— Foarte curând, Katie. Pot? întrebă arătând spre pat. 

Tânăra femeie încuviinţă din nou. 

Emily se aşeză pe marginea patului. Erau la aceeaşi 
înălţime acum: aşa, ar fi fost mult mai uşor pentru Katie 
Manfield să-i acorde încredere. 

— Katie, ai putea să-mi vorbeşti despre Logan? Ce fel de 
băieţel era el? 

Bărbia mamei începu să tremure. Se smiorcăi, apoi 
strânse buzele atât de tare încât gura i se încreţi toată. 


e 127 œ» 


— Cu mine, făcea prostie după prostie: spărgea 
farfuriile, paharele, ardea o tigaie, făcea pipi pe... Dar la 
şcoală era, mai degrabă, timid şi nu prea vorbăreţ, din ce 
spuneau profesoarele lui. Mi-ar fi plăcut să fie aşa şi aici, 
în loc să distrugă casa cu violenţă! 

— Katie, puteţi să-mi vorbiţi despre momentul în care v- 
aţi dat seama că Logan dispăruse? 

— La începutul săptămânii, dar nu mai ştiu dacă era luni 
sau marţi. Poliţia ştie ce zi era. Lucrez de noapte, n-am pe 
nimeni care să aibă grijă de Logan, aşa că rămâne singur, 
n-am de ales... 

— Este foarte dificil să creşti un copil de una singură, aţi 
făcut cum aţi putut şi cât de bine aţi putut, Katie, sunt 
sigură de asta. 

Pearce se întrebă cum, în timpul interogatoriilor, Emily 
reuşea să găsească cuvintele pe care celălalt îşi dorea să le 
audă, cuvintele care creşteau încrederea, în timp ce în 
societate era de-a dreptul incapabilă să se exprime 
adecvat. 

— E drept că... Este mult mai uşor când ai un soţ sau o 
bunică alături, sau un serviciu bun... Eu nu am pe nimeni, 
nu ştiu să fac nimic altceva în afară de... 

Privirea scană patul. Îşi aprinse o ţigară şi inhală lacom 
câteva fumuri. 

— Katie, la ce oră aţi plecat la muncă? 

— Pe la ora 22 sau 23. Se uita la televizor. Şi când m-am 
întors, la un moment dat în noapte, nu ştiu exact când, pe 
la ora 4 cred, am adormit pe canapea şi m-am trezit un pic 
mai târziu ca de obicei, pe la ora 10. Dar, cum era la 
şcoală la ora aia, nu m-am îngrijorat. Dup-aia, nu s-a întors 
de la şcoală. Adică, chiar şi la ora 17, nu mai era acolo. 

Pearce şi Emily ştiau că poliţia găsise ghiozdanul lui 
Logan în camera de zi, ceea ce însemna că îl răpise între 
ora 22 şi 4 dimineaţa. Dar, dacă le povestea despre seară, 
mama le-ar fi putut dezvălui o informaţie cheie. 

— Aşa că, am mers să dau o tură prin cartier, că el, de 
obicei, se plimba de colo-colo pe scuarul din josul străzii. I- 
am spus de o mie de ori să se vină direct acasă după 


< 128 » 


şcoală, dar nu asculta niciodată, făcea numai ce voia. 
Numai ce voia. Nu era deloc uşor cu el, vă spun. 

Îşi stinse ţigara în scrumiera plină de chiştoace, pusă pe 
un taburet care servea drept noptieră. 

— În orice caz, nu era la scuar. Prin urmare, am mai 
aşteptat până pe la ora 8 seara şi dup-aia am sunat la 
poliţie. 

Buza inferioară începu să-i tremure. Continuă cu voce 
gâtuită de lacrimi. 

— Dar mă gândeam, mai degrabă, că făcuse o tâmpenie 
şi nu voia să se întoarcă acasă de frică să n-o încaseze. 

Îşi şterse cu patimă lacrimile care îi murdăreau obrajii. 

— V-a vorbit despre colegi noi sau despre un profesor 
nou de la şcoală? 

— Nu. Sigurul copil cu care vorbea era Kim. Erau la 
şcoală împreună. 

— L-aţi cunoscut vreodată? 

— Da. Un chinez sau japonez, nu ştiu. Un vietnamez, ce 
ştiu eu?! Sunt colegi din primul an de şcoală. 

Emily şi Pearce îi mulţumiră mamei lui Logan şi ieşiră 
din cameră. Pearce îi făcu semn lui Burrows atunci când 
Emily părăsi apartamentul. 

— Sunaţi la şcoala lui Logan Manfield şi aflaţi numele şi 
adresa lui Kim, un băieţel care se pare că era în clasă cu 
el. Mergeţi să-l interogaţi. Întrebaţi-l dacă Logan nu i-a 
vorbit cumva despre o nouă persoană în ultimul timp, fie 
că era vorba de un nou prieten de joacă, un nou vecin... 
oricine ar fi. 

— Bine, Sir. 

Pearce schimbă câteva cuvinte cu alţi doi ofiţeri şi cu 
psihologa însărcinată să rămână cu Katie Manfield, apoi i 
se alătură lui Emily în maşină. 

Cu faţa întoarsă spre geamul pasagerului, nu scoase 
niciun cuvânt pe tot drumul. Jack ştia unde îi rătăceau 
gândurile. Îi treceau prin minte vorbele lui Burrows care 
ar fi putut fi ale sale: erau oameni care nu puteau avea 
copii şi alţii care se purtau aşa cu ei... Dumnezeu făcea 
alegeri foarte greşite. 


< 129 + 


Emily se gândi, de asemenea, la cele trei victime de la 
Londra. Andy Meadowbancks, Cole Halliwell şi Logan 
Manfield. Trei băieţi între şase şi opt ani care locuiau în 
nordul oraşului, proveniţi din familii monoparentale, 
neglijaţi şi maltrataţi, după cum dovedea seria de leziuni şi 
vânătăi care le fuseseră descoperite pe corpuri, 
malnutriţia de care sufereau şi starea insalubră a locurilor 
în care trăiau. 

Moartea lui Logan aproape transformase supoziţiile în 
certitudini. Era „Regula celor 3”: două victime 
asemănătoare puteau fi întotdeauna la întâmplare; trei 
erau calculate. 


< 130 - 


Londra, Mayfair 
Duminică, 19 ianuarie 2014, prânz 


ALEXIS cobora Duke Street cu un pas mecanic. 
Incapabilă să-şi reţină prea mult timp curiozitatea, 
telefonase lui Emily ca să afle adevăratele motivele ale 
plecării precipitate de la eveniment, seara trecută: o nouă 
crimă fusese comisă. Uciderea unui copil. Nu se aştepta, 
cu toate acestea, că media va pune mâna atât de repede pe 
cazul ăsta: mama micuţului Logan era deja pe toate 
canalele. Dar niciun jurnalist nu făcuse, încă, legătura cu 
moartea Linneei. 

De data aceasta, ucigaşul lăsase corpul la nivelul solului. 
Alexis ştia ce însemna această schimbare de mod de 
operare: devenea mai îndrăzneţ, mai sigur pe el; simţea că 
îşi stăpânea arta. Următorul cadavru nu o să întârzie să 
apară. 

Mobilul îi vibră în geantă. Era mama ei. Uitase complet 
să-şi sune părinţii ca să le mai dea veşti. 

— Da, mamă! 

— Alexis, eram îngrijorată! Mi-ai trimis un amărât de 
sms de la aeroport, ca să-mi spui dacă ai ajuns cu bine. Şi 
de-atunci, nimic. Cum eşti? Apuci să mănânci? Vrei să 
venim să te vedem? 

— Nu, mama, e drăguţ din partea voastră, dar sunt bine. 

— Eşti afară? Aud zgomote... 

— Da, sunt în centru, merg să iau prânzul cu un prieten. 

Alexis se mustră în gând. Spusese prea mult. 

— Cu un prieten? Cine? 

— Un prieten din Suedia care e în trecere prin Londra. 

— Cine e? De unde îl cunoşti? 

— Un prieten de-al Linneei. Se numeşte Stellan. 

— Stella? Ca berea? 

— Stellan, mamă, cu un n la final: e un nume suedez. 

— Da, mersi, hai că înţelesesem. 

Tăcere la celălalt capăt al liniei, ceea ce era, în general, 


e 131 - 


un semn foarte rău. 

— Mamă? 

— Ştiam, ştiam... Ştiam că la asta se va ajunge. 

— La ce, mamă? 

— Că o să pleci încă şi mai departe! Ca şi cum o mare 
care ne separă nu era de ajuns! Acum, o să te stabileşti la 
mii de kilometri! Şi mai la nord! 

— Despre ce vorbeşti, mamă? 

— Spui că mergi să dejunezi cu „un prieten”. Ştiu ce 
înseamnă asta, „un prieten”. Şi, cu „capacitatea ta de 
adaptare”, cum spune tatăl tău, o să te muţi acolo, n-o să 
vină el, aici! E greu să creşti copii fără să ai părinţii 
alături, Alexis, foarte greu, ştiu despre ce vorbesc... 

— Mamă, te rog, te stresezi aiurea. Crede-mă, nu sunt 
nici pe aproape să mă mut „mai la nord”, cum spui tu. Hai 
că te las, aproape am ajuns. Pupă-l pe tata din partea mea! 

Alexis închise în timp ce oftă profund. 

Din adolescenţă şi până acum, scenariul nu se 
schimbase: de îndată ce menţiona un nou prenume 
masculin, mama sa îi planifica viaţa pe următorii douăzeci 
de ani. Mă rog, mai degrabă înşiruia o serie de probleme 
de-a lungul a două decenii lungi şi haotice. 

La douăzeci şi opt de ani, Alexis avusese accese de furie 
memorabile şi îi reproşase mamei sale „delirurile” trăite. 
Uşile fuseseră trântite, cuvintele depăşiseră puterea minţii 
şi împăcările fuseseră câteodată dureroase. Dar, astăzi, 
încerca să o ia pe ocolite şi să o liniştească: probabil că se 
va gândi la aceste aberaţii cu multă tandreţe atunci când 
mama sa nu o să mai fie. Apropierea de vârsta de patruzeci 
de ani trebuia cu siguranţă să o mai domolească. 

Alexis traversă Grosvenor Square şi o luă la stânga, pe 
South Audley Street. 

Ultima ei întâlnire cu Stellan fusese la acea „cină de 
familie”, cum o numea Lena Bergström. O seară complet 
neaşteptată şi foarte agreabilă. Apreciase lejeritatea acelor 
ore petrecute cu familia Bergstrom-Eklund. Aflase că 
Bergström şi soţia lui aveau doi fii, de douăzeci şi douăzeci 
şi doi de ani, care studiau în străinătate: cel mare la 


e 132 » 


Londra, cel mic la Madrid. O întrebaseră multă vreme pe 
Alexis despre munca sa. Zdrobise, atunci, mitul scriitorului 
visător care aştepta să fie lovit de inspiraţie, ca şi cum ar fi 
fost lovit de fulger, pentru a crea frenetic timp de nopţi 
întregi înainte ca Polymnia sau Calliope să-şi ia tălpăşiţa. 
Contrar credinţei populare, viaţa ei de zi cu zi nu avea 
nimic de-a face cu cea a sublimei Carrie Bradshaw: nu 
scria alungită pe pat în cămăşuţă de noapte, trăgând 
senzual dintr-o ţigară, între două ture la cumpărături sau 
două apeluri de câte o oră jumătate fiecare. Cu siguranţă, 
nu. Dar i-ar fi plăcut mult. 

Alexis întră în 34 şi îl zări pe Stellan aşezat în capătul 
restaurantului, pe cale să telefoneze. 

Închise şi se ridică ca să o întâmpine. O luă pe Alexis în 
braţe, după obiceiul nordicilor. Aprecie intimitatea acestei 
îmbrăţişări şi se desprinse de el cu regret. 

Se instalară vorbind despre cel mai banal subiect, griul 
londonez, ca să-şi dea timp să se aşeze. 

După aceea, gustară din supa cremă de dovleac în timp 
ce discutau despre proiectul care îl aducea pe Stellan la 
Londra. Unul dintre clienţii din Stockholm le încredinţase 
renovarea unui apartament lângă Knightsbridge. Primul 
lor proiect în străinătate. 

— Nu e dificil să călătoreşti cu sora ta mai mare? lansă 
Alexis cu un zâmbet maliţios continuând să muşte din 
savurosul filet de boeuf wagyu. 

— Ne înţelegem extraordinar de bine şi Lena are o 
răbdare de aur. Ştie cum să mă ia atunci când mă 
încăpăţânez. 

— De cât timp sunteţi asociaţi? 

— Adevărul e că am preluat activitatea de la tatăl 
nostru. Făceau totul împreună, el cu asociatul lui: zidărie, 
instalaţii, electricitate. Lena a devenit arhitectă şi, cea mai 
mare fericire a tatălui meu, a preluat frâiele afacerii de 
familie. Am continuat activitatea douăzeci de ani mai 
târziu. 

— Şi care este rolul tău în toate acestea? 

— Eu sunt şefu'! glumi în timp ce se lovea cu pumnul în 


e 133 + 


piept cu un gest caricatural. Mă ocup să găsesc proiecte, 
să planific realizarea lor, conduc echipele de lucru... 

— Dar cum se trece de la poliţist la dezvoltator 
imobiliar? 

Privirea lui Stellan se încărcă de tristeţe. 

Alexis se mustră în gând. Cele câteva secunde de linişte 
ale lui Stellan îi părură o eternitate. 

— Cred că cea mai sinceră explicaţie e că, pur şi simplu, 
n-am putut să trec peste moartea coechipierului meu. 

— Îmi pare nespus de rău, Stellan. Nu trebuie să te simţi 
obligat să-mi vorbeşti despre asta. 

Împrăştie aerul din faţa sa în timp ce întregul corp i se 
cufunda, puţin câte puţin, în suferinţă. 

— Nu te scuza; a trecut ceva vreme, ar trebui să fiu 
capabil să vorbesc despre asta fără să mă întristez. 

Se lăsă pe spatele scaunului şi bău multă apă, cu 
privirea absentă, ca şi cum încerca să-şi adune gândurile 
împrăştiate. 

— Colegul meu, soţia lui şi fiicele lor au fost omorâţi în 
faţa mea. 

Violenţa mărturisirii o lovi pe Alexis. 

— După aceea, nu mi-am mai putut face treaba. 

Stellan făcu din nou o pauză. 

— Linnea a văzut că-l ajutam mereu pe tata cu treburi 
mărunte în timpul verii, ţineam contabilitatea şi mă 
întâlneam cu clienţi. Aşa că mi-a sugerat să mă alătur 
afacerii de familie. Mi-am reluat meseria de poliţist, în 
timp ce mai dădeam câte o mână de ajutor surorii şi tatălui 
meu, în weekend şi în vacanțe. După un an şi jumătate, am 
demisionat din poliţie. 

Un murmur îi acoperi finalul frazei. Ca şi când ar fi fost 
treziţi dintr-un coşmar, le trebuiră câteva momente până 
să înţeleagă faptul că telefonul lui Alexis suna. Voia să 
închidă, dar văzu că apelul era de la Emily. 

Conversaţia dură cel mult zece secunde. 

Închise, se scuză faţă de Stellan şi părăsi 34 ca o hoaţă, 
abandonându-l în suferinţa lui. 

Dar nu avea, realmente, altă opţiune. 


e 134 œ» 


Duminică, 19 ianuarie 2014 


SE vorbeşte despre el peste tot: presă, televizor, radio. 
Trei ziare chiar i-au rezervat prima pagină. Nu i-au dat 
încă un nume, dar există, este subiect a milioane de 
conversații. 

Corpul îi este traversat brusc de un frison de excitare. 
Nu-şi închipuise niciodată posibilitatea de a-şi împărtăşi 
opera cu restul lumii. De ce? Pentru că Celălalt l-a 
condamnat la ignoranță. L-a condamnat să nu vadă decât o 
anumită faţetă a realităţii. Și doar o singură faţetă a 
personalităţii sale: cea care acţiona în oglindă. 

Dar dacă ar fi ştiut... dacă ar fi ştiut ce bucurie o să 
extragă din atâta publicitate, din atenţia acordată, s-ar fi 
eliberat mai devreme din jugul stăpânului. lar plăcerea ar 
fi fost multiplicată. 

Ideea i-a venit seara trecută, atunci când a surprins-o pe 
Alexis Castells la Hampstead Heath. Nu simţise niciodată, 
absolut niciodată, o asemenea euforie. 

Apoi s-a intrebat de ce se chinuia să-şi ascundă 
realizările. Din contră, ar fi trebuit să o expună! Să o 
dezvăluie, ci nu să o ascundă! A înţeles, într-un final, că 
prinţişorul şi coroana lui de spini nu aveau nevoie de 
mormânt. 

Singura problemă este că Celălalt va fi furios. Fiindcă, 
pentru Celălalt, totul este o chestiune de interiorizare. 
Celălalt nu simte nevoia să arate ceea ce înfăptuieşte. Nici 
să împartă cu ceilalţi. Îşi extrage satisfacția din vânătoare 
şi transformare. Crima nu era decât actul plictisitor care îi 
permitea să ajungă la faza finală. Pentru Celălalt, a ucide 
nu era decât o cale. 

În timp ce, pentru el, era un final. 


e 135 + 


Falkenberg 
Aprilie 1945 


ERICH îşi ridică poalele paltonului pe care i-l donase 
Crucea Roşie. Aici, primăvara dădea aceeaşi sărutare 
îngheţată ca şi iarna. Părea că natura, cu copacii dezgoliţi 
şi câmpurile acoperite de zăpadă, de-abia se trezea dintr- 
un somn lung. 

Era neobişnuit de frig în acel an, încercase să-l 
liniştească chelneriţa care îi servea cafeaua, în localul 
unde îşi luase micul dejun. În curând ar avea ocazia să 
verifice dacă era o optimistă incurabilă sau nu, se gândise 
el în timp ce mugşca dintr-o pâinică cu scorţişoară. 

Ajungând la plajă, Erich uită imediat capriciile vremii. 
Doamne, ce frumoasă era plaja asta, mult mai frumoasă 
decât cea la care fusese cu părinţii, odată, când era copil. 
O frumuseţe sălbatică neaşteptată cu stânci rotunde, care 
populau ţărmul precum burţile unor uriaşi care dormeau. 

Se aventurase prin nisip cu ghetele, prea mari, legate cu 
şireturi în jurul gleznelor. Apoi se aşezase şi ascultase 
zgomotul valurilor sparte la mal, ca un romantic. Ceea ce 
nu era. Monotonia acestui nesfârşit nou început îl 
neliniştise brusc. Se ridicase şi mersese până la farul pe 
care-l întrezărea mai la nord, pe coastă. După aceea, ar fi 
mers până la casa de oaspeţi despre care îi vorbise 
chelneriţa. S-ar adăposti acolo pentru o vreme, înainte să- 
şi găsească un loc de muncă şi să poată trăi pe cont 
propriu, la casa lui. 

Clipi. Zgomotul mitralierelor încă îi răsuna în urechi. 
Nebunia începuse pe 7 aprilie, când doi SS-işti încercaseră 
să-i scoată din block-uri pe cei patruzeci de mii de 
prizonieri  recalcitranţi pe care Hermann  Psiter, 
Kommandant-ul KZ de la Buchenwald, voia să-i evacueze 
ca nu cumva să ajungă în mâinile inamicului. Toată lumea 
ştia ce însemna „a fi evacuat”: moartea, pe drum sau în 
timpul transportului, de sufocare, de sete, de foame, de 


e 136 » 


epuizare sau sub loviturile soldaților. Deţinuţii se 
ascunseseră şi asta îi înfuriase pe SS-iştii care încercau, cu 
toate acestea, să adune şase mii de oameni. Pe 8 aprilie, 
Josias von Waldeck, prinţ Pyrmont şi general Waffen-SS 
sosise în lagăr ca să-i dea peste degete Komandant-ului 
KZ. Două mii de deţinuţi fuseseră evacuaţi. Tot ce mai 
rămânea de făcut era să aibă grijă de ultimii douăzeci de 
mii. 

Apoi pe 11, miercuri, situația se răsturnase. Rezistența 
ascunsese o cantitate mare de arme în pivniţa de cărbune 
a block-ului 50, în spatele unui perete despărțitor fals. Un 
veritabil arsenal. Dar aflase despre asta mult mai târziu, 
când Îi auzise pe doi supraviețuitori germani discutând. 
Tot ce ştia era că aproape o sută de deportați înarmați 
până-n dinți ocupaseră postul de comandă şi cazărmile 
naziste. SS-iştii plecaseră fugind panicaţi, complet speriaţi 
de ofensivă, în timp ce-şi aruncau mitralierele ca să poată 
alerga mai repede. Fără suflu şi tremurând de frică, Hans 
venise să-i informeze despre toate acestea înainte să 
dispară fără nicio explicaţie. Se auzeau din depărtare 
detonări puternice. Totul se petrecuse atât de repede, 
încât Erich nu-şi putea aminti exact derularea 
evenimentelor. Aşa îi explicase soldatului american care îl 
eliberase. Doktor Fleischer era mort. Cap spart de lovitura 
unei lopeţi. 

— Did you kill him? îl întrebase soldatul. 

— Nu, se grăbi Erich să răspundă. Alt deţinut l-a omorât. 

Era adevărat, de ce nu l-ar fi crezut? Un deportat care 
omoară un nazist era la ordinea zilei. 

Erich se îmbarcase la bordul unui camion de la Crucea 
Roşie internațională care pleca spre Ravensbrück. 
Trebuiau să recupereze deţinuţi şi să-i ducă în Elveţia. 
Erich îşi schimbase uniforma cu dungi distrusă, care 
mirosea a rânced, cu nişte veşminte călduroase, ciorapi şi 
încălţăminte. Apoi se alăturase convoiului de prizonieri de 
Ravensbruck care pleca spre Suedia. 

Suedia nu avea să fie niciodată patria lui, dar trebuia să 
şi-o facă ţara sa. 


e 137 œ» 


Erich ocoli farul şi o luă pe drumul de întoarcere fixând 
cu o privire obosită nisipul amestecat cu pământ de sub 
picioare. Îl abandonase pe Doktor Fleischer într-o baltă de 
sânge. Ca pe un câine. 

Scoase, brusc, un urlet sălbatic, care fu înghiţit de o 
rafală de vânt. Se comportase ca un laş. Ar fi trebuit să 
rămână. Să aibă curajul să-şi asume ideile. Poate 
cercetările le-ar fi permis să se facă auziţi. Doktor 
Fleischer ar fi trebuit să moară ca un erou, nu ca o victimă. 
Acel laborator ar fi trebuit să-i fie rampa de lansare către 
glorie, nu mormânt. 

Mâna dreaptă începu să-i tremure. Deschise şi închise 
pumnul ca să-şi detensioneze muşchii. Spasmul nu se 
oprea de când părăsise lagărul. Dorinţa pe care o simţea 
era imperioasă, la fel ca şi setea. Ca şi cum întreaga lui 
fiinţă devenise aridă. Cercetările îi lipseau. Block 46 îi 
lipsea. Avea chef să simtă mirosul de formol. Să lase 
bisturiul să alerge prin pielea suplă, ca să le ofere 
eternitatea, cum spunea Doktor Fleischer. 

Erich se opri. Vântul îi biciuia spatele, picioarele, faţa, 
ca şi când îl pedepsea pentru gândurile sale. IÎncepu să 
plângă. 

Plângea omul care intrase la Buchenwald ca să nu mai 
iasă niciodată. 

Plângea omul care devenise. 


< 138 + 


Suedia, Ljungskile 
Luni, 20 ianuarie 2014, ora 9 


PRIVIREA lui Emily scana pădurea albită de zăpadă. 
Cuibăriţi unii într-alţii, copacii se avântau atât de sus în 
ceruri încât coroana lor părea că mângâie norii. Sufocată 
de bolta pădurii, lumina pătrundea cu greu printre arbuşti, 
ceea ce făcea expediţia matinală şi mai deprimantă. 

Cu o zi înainte, întorcându-se de la domiciliul lui Katie 
Manfield, Pearce primise un telefon de la Bergstrom: 
corpul unui băieţel tocmai fusese descoperit în pădurea 
din Ljungskile, la o sută şaizeci de kilometri de 
Falkenberg. Ochii îi fuseseră extirpaţi, traheea secţionată 
şi un Y fusese gravat pe braţul stâng. Emily şi superiorul ei 
luaseră avionul spre Goteborg. 

Bergström îi lăsase cu o oră mai devreme la locul crimei. 
Corpul lui Tomas Nilsson fusese ridicat, dar arbuştii erau 
împânziţi de indiciile tragediei ce se înfăptuise acolo. 

Comandantul făcuse o listă cu violatorii aflaţi în baza de 
date a poliţiei suedeze. De când legistul le furnizase ora 
aproximativă a morţii micuţului Nilsson, verifica alibiurile 
tuturor celor care alergau în natură. Ar trebui să meargă 
destul de repede, credea, pentru că nu erau chiar atât de 
mulţi. 

Emily o observă pe Alexis care stătea în spatele benzii 
de plastic ce delimita scena crimei. Cu sprâncenele 
încruntate şi cu ochii micşoraţi în două fante suspicioase, 
examina împrejurimile cu atenţie. 

De la prima lor întâlnire, cu trei ani înainte, Emily 
remarcase demonii cu care se lupta scriitoarea. Prezenţa 
lor era încă palpabilă şi astăzi, dacă nu era chiar şi mai 
mult. Timpul nu reparase nimic, Alexis era blocată în 
procesul de doliu: nu depăşise stadiul de furie. 

Emily ştia că această călătorie şi ancheta ar fi fost o 
formă de terapie pentru scriitoare. Indiferent de gradul de 
implicare al lui Alexis, urmărirea criminalului în serie, care 


e 139 œ» 


îi răpise prietena, îi permitea să-şi oblojească rănile. Ar fi 
putut, într-un final, să se asigure că dreptatea era făcută. 

Bazându-se pe intuiţie şi fără să-şi facă prea multe griji 
cu privire la aprobarea lui Pearce, Emily îi propusese 
tinerei femei să o însoţească în Suedia. Pus în faţa faptului 
împlinit, Detective Chief Superintendent-ul explodase de 
furie în aeroportul Heathrow. Cum se poate ca o 
profesionistă ca Emily să-şi asume asemenea riscuri cu 
procedura? Îndurase erupția verbală până când DCS-ul se 
încruntase, fază care preceda iertarea. 

Pearce o întrebă din priviri înainte să-i facă semn cu 
capul lui Bergström: se învârtiseră destul pe la locul crimei 
şi puteau să se întoarcă. 

—00000- 

După vreo oră şi un pic, au fost întâmpinați, la secţia de 
poliţie din Falkenberg, de un Olofsson fiert de nerăbdare 
care îi conduse până la sala de conferinţe, unde cafeaua şi 
nişte kanelbullar îi aştepta pe vizitatori. 

Bergström li se alătură după câteva minute, cu braţele 
pline de fotografii cu victima, pe care începu să le prindă 
cu ace de gămălie pe panoul din apropierea ferestrei. 

Violenţa, sub toate formele ei, făcea parte din cotidian 
de mai bine de douăzeci de ani, şi cu toate astea, Pearce 
nu putea mânca nimic în prezenţa acestui gen de imagini. 
Îşi pierdea apetitul, pur şi simplu. Olofsson, în schimb, nu 
părea să aibă această problemă: tocmai ce terminase de 
mâncat două brioşe cu scorţişoară. 

Bergström se întoarse spre invitaţi, spre Emily şi Pearce, 
şi îi privi cu atenţie pe rând. 

— Presupun că, pe cât e de tristă moartea micuţului 
Tomas, mai ales pentru familia sa, o să ne ajute să 
avansăm cu ancheta, nu-i aşa? 

— Da, răspunse Emily dând din cap. Cu patru profiluri 
de victime similare - copii de sex masculin între şase şi opt 
ani, proveniţi din familii monoparentale şi disfuncţionale - 
putem fi siguri de un lucru: moartea Linneei era un 
incident în parcursul său natural. Probabil l-a sau i-a 
surprins pe criminali... 


e 140 œ» 


— Crezi că sunt doi? o întrerupse Olofsson balansându- 
se pe scaun, cu ceaşca în mână. 

Emily continuă fără să-i acorde atenţie. 

— Probabil l-a sau i-a surprins pe criminali, care au 
eliminat-o ca să-şi păstreze anonimatul. Au mutilat-o în 
acelaşi fel ca şi pe celelalte victime, fiindcă aceste mutilări 
sunt semnătura lor, adică singurul mijloc ca să obţină 
satisfacţie totală atunci când omoară. 

Alexis închise ochii pentru câteva secunde ca să digere 
cuvintele astea dure şi imaginile chinuitoare pe care le 
provocau. 

— Deci, crezi că Linnéa îşi cunoştea agresorul sau 
agresorii? întrebă Bergström în timp ce-i servea pe toţi cu 
cafea. 

— Ajung şi acolo. Odată cu moartea lui Tomas o să ştim, 
de acum înainte, că omul sau oamenii noştri au două zone 
de vânătoare: nord/nord-vestul Londrei şi coasta de vest 
suedeză. La fel ca şi criminalul, Linnéa activa în aceste 
două zone geografice, şi acest aspect nu poate fi o 
coincidenţă. Aş spune că omul pe care l-a surprins aici e o 
persoană întâlnită la Londra şi pe care nu se aştepta s-o 
vadă în Suedia. Poate fi vorba de un prieten sau de un 
coleg, chiar şi un vecin sau un vânzător, pe care l-ar fi 
putut recunoaşte. 

Emily făcu o pauză şi fixă panoul împânzit de fotografii. 

— Ca să revin la întrebarea ta, Kristian, reluă în timp ce 
se întorcea spre Olofsson, nu ştiu, încă, dacă avem de-a 
face cu un om care acţionează solo sau de un tandem. 
Ucigaşii internaţionali sunt extrem de rari, dar există. Mult 
mai frecvente, în schimb, sunt tandemurile care, în 
general, sunt formate dintr-un dominant şi un dominat. In 
cazul unui duo, ar trebui să observăm repartiţia teritorială: 
un ucigaş în Suedia, altul în Londra. Cu toate acestea, n- 
am observat diferenţe între leziunile celor trei victime din 
Londra şi cele suferite de Tomas Nilsson. Asta, până la Y, 
care are aceeaşi mărime, dar e orientat diferit pe fiecare 
corp. Pe de altă parte, însă, dacă optăm pentru teoria solo, 
ar fi nevoie de organizare supremă şi disponibilitate mare 


e 141 œ» 


ca să ucidă pe două spaţii, la o distanţă mai mare de o mie 
de kilometri. 

Bergström îşi masă fruntea cu vârful degetelor. 

— Cum se interpretează literele astea, după părerea ta? 
Ca fiind simbolul sexului lor? 

— Asta aş fi tentată să răspund, având în vedere că un X 
a fost gravat pe braţul Linneei. Dar, variațiile de orientare 
ale Y-ului mă deranjează... 

— Poate că voia doar să-şi graveze litera pe braţul 
victimei fără să-l intereseze de poziţionarea ei exactă? 
sugeră Olofsson muşcând dintr-o altă brioşă. 

— Mă-ndoiesc, afirmă Emily. Avem de-a face cu una sau 
două persoane extrem de meticuloase. Nimic nu e realizat 
la întâmplare. Aceste mutilări exprimă fantezii, sunt la fel 
de precise ca un limbaj. O limbă pe care noi trebuie s-o 
traducem. Şi pe lângă asta, există o ipoteză pe care noi nu 
am abordat-o încă... 

Alexis se dădu pe marginea scaunului şi îşi puse coatele 
pe masă. 

— Vrei să spui că X-ul de pe braţul Linneei ar fi un Y 
tăiat, ca şi când ar arăta că Linnea nu făcea parte din 
plan? 

— Exact. 

Olofsson fluieră de admiraţie şi Bergström îşi muşcă 
buza inferioară ca să-şi împiedice un căscat. La naiba, ce-l 
agasa tipul ăsta! 

— Foarte interesant, dar ce ştim despre acest tip şi 
partenerul lui, dacă are unul? Care ar fi motivul? întrebă 
detectivul. 

Pearce se uită pe furiş la comandant. Săracul om era cât 
pe ce să explodeze. 

Imperturbabilă, Emily se pregătea să răspundă când 
Chief Superintendent îi făcu un gest că se ocupă el de asta. 

— Ucigaşii în serie n-au motiv, Olofsson. Motivația lor e 
pur psihologică. Omoară pentru că simt nevoia, dar nu ştiu 
de ce. Problema cu sociopaţii e că nu le putem decripta 
comportamentul cum am face cu o persoană obişnuită. 
Totul e distorsionat, pentru că totul se petrece prin prisma 


e 142 œ» 


unei fantezii. E vorba în general despre indivizi 
manipulatori, narcisişti şi egocentrici. Momentan, Emily e 
sigură că: omul nostru are între treizeci şi cinci şi 
patruzeci şi cinci de ani, atletic, organizat, meticulos, 
educat şi are un program flexibil. Asta e pentru ucigaşul 
din Londra, dacă avem de-a face cu un tandem. Emily îi va 
consolida profilul, desigur, dar pentru moment va trebui să 
ne mulţumim doar cu informaţiile astea. 

— Deci ce facem? Ne dăm întâlnire la groapă cu toţi 
bărbaţii înfloritori la patruzeci de ani, atletici, organizaţi, 
meticuloşi, educați care au paşaport? 

Bergström simţea că îi pocneşte o venă de pe gât, de 
furie. De ce se pusese un prost atât de mare în calea lui? 

— Atunci, daţi-mi imediat cătuşele! glumi detectivul în 
timp ce-şi întindea încheieturile către Pearce şi făcea cu 
ochiul spre Alexis. 

Pearce îi întoarse un zâmbet. 

— Nu mă pune la încercare, Olofsson. 


e 143 + 


Falkenberg, 
Secţia de poliţie 


Luni, 20 ianuarie 2014, ora 13 


BERGSTROM luă mormanul de sandvişuri din mâinile 
secretarei şi le puse în mijlocul mesei. Îi servi pe Alexis, 
Emily şi Pearce cu generozitate şi începu să savureze, la 
rândul său, apetisantul smörgåstårta. 

O linişte plăcută reintrase în drepturi în sala de 
conferinţe. Fără scârţâituri de scaun, întreruperi sau 
plescăieli inoportune: evident, comandantul îl trimisese pe 
Olofsson să ancheteze pe teren. Poate că cei trei londonezi 
erau flegmatici, dar Bergström îşi epuizase toate rezervele 
de răbdare. Dacă ar fi trebuit să mai rămână cu Olofsson în 
aceeaşi încăpere, fie şi un minut în plus, l-ar fi luat la 
bătaie. Nu era mândru să recunoască, dar detectivul avea 
acest dar să-l facă să-şi iasă din fire. 

La Goteborg, de unde îl mutaseră manu militari, 
Olofsson întorsese spatele unei bune jumătăţi dintre colegi 
şi chiar mărturisise împotriva unuia dintre ei, cu un an 
înainte. După o bătaie în toată regula, trebuise să spună 
adio marelui oraş, iar Bergstrom nu avusese niciun cuvânt 
de spus. Comandantul se gândea că recuperează o victimă; 
din nefericire pentru el, se pricopsise cu un arogant. 

Doar ce se terminase întâlnirea, că-l şi trimisese pe 
detectiv pe teren să interogheze anturajul lui Tomas 
Nilsson, să afle dacă băieţelul menţionase vreo persoană 
nouă în ultimul timp. La Londra, Pearce nu avusese 
norocul ăsta: niciun om nu se invitase în viaţa micuţelor 
victime în luna dinaintea morţii lor. 

Franţuzoaica, instalată în spatele panoului, se ridică 
zâmbindu-i lui Bergström, debarasă farfuria goală, apoi o 
luă şi pe cea a comandantului, în trecere, şi îşi mai turnă 
cafea. Îşi luase notițe pe iPad în timp ce savura bucata de 
smârgăstărta, ridicând capul din când în când ca şi cum ar 
fi auzit voci. 


e 144 œ 


În schimb, cei doi supuşi ai Maiestăţii Sale nu se 
atinseseră de prânz. Pentru nişte indivizi care mâncau miel 
cu mentă şi cartofi prăjiţi cu brânză stropiţi cu sos de 
carne, Bergström îi găsea extrem de dificili. Il ierta pe 
Pearce, care petrecuse cele zece minute consacrate 
prânzului la telefon, unde încă era; canadianca privise cu 
dezgust evident sandvişurile înainte să se afunde în 
paginile agendei. 

Comandantul îl privi pe Detective Chief Superintendent 
cu colţul ochiului. Aprecia profesionalismul, calmul şi 
modestia acestui bărbat cu ten ridat şi constituţie masivă. 

Pearce închise masându-şi arcadele cu vârful degetelor. 

— Tocmai am obţinut informaţiile în ceea ce priveşte 
alibiul lui Anselme. A stat la hotelul Upper House, din 
Goteborg, şi evenimentul avea loc la clubul Ljus. Cum vrei 
să procedezi, Lennart? 

— Mă ocup eu de asta, interveni Emily. 

DCS o săgetă cu privirea. 

Fiecare are povara lui, fiecare are un Olofsson al lui, 
gândi Bergström. 

— Nicio problemă, zâmbi comandantul. Totuşi, trebuie 
să plec la Göteborg pentru autopsia micuţului Nilsson. Vrei 
să vii cu mine, Jack? Te las la aeroport când revin la 
Falkenberg, dacă vrei. 

— Perfect. Mi s-au comunicat de asemenea, ultimele 
detalii ale alibiurilor celor din anturajul lui Miss Blix. N- 
avem nimic de exploatat din partea aceea. 

Alexis nu îndrăzni să spună nimic, dar această veste îi 
luase o mare greutate de pe suflet. Ideea că unul dintre 
prietenii săi ar fi fost responsabil de acest masacru o 
speria la culme. 

Secretara lui Bergström se strecură în linişte în încăpere 
împingând un cărucior încărcat cu multe cutii de carton 
prăfuite. 

Ca şi la Londra, dar cu speranţa că va descoperi ceva, 
Emily dorea să consulte dosarele din ultimii zece ani cu 
dispariţii de copii, fiind îndeosebi atentă la băieţeii 
proveniţi din familii monoparentale şi/sau disfuncţionale. 


< 145» 


Spera să găsească un tipar în aceste dispariţii care i-ar fi 
permis să perfecţioneze profilul criminalului/lilor şi să 
consolideze fisurile. Voia să vadă transcrierea 
interogatoriilor familiilor şi ale eventualilor suspecți, 
raporturile poliţiei şi cele psihologice. Volumul de muncă 
era colosal. 

Bergström luă prima cutie şi o puse pe masă. 

— Emily, ce te face să crezi că aici a început totul? 
întrebă în timp ce împărțea dosarele ca şi cum ar fi 
distribuit cărţi de joc. 

Nu-i plăcea deloc răspunsul pe care urma să i-l dea, dar 
nu avea altul. 

— Intuiţia. 


< 146 - 


Falkenberg, Olofsbo 
Luni, 20 ianuarie, ora 16 


EMILY şi Alexis părăsiseră secţia de poliţie la câteva 
minute după Bergström şi Pearce, plecaţi să se întâlnească 
cu medicul legist la Goteborg. Detective Chief 
Superintendent se întorcea la Londra în aceeaşi seară. 
Cazul ăsta era departe de a fi singurul asupra căruia lucra. 

Revenind cu mâna goală de la ancheta apropiaților lui 
Tomas Nilsson, Olofsson se dedicase, fără niciun cuvânt, 
dosarelor de dispariţie a copiilor. Cu siguranţă prefera, 
mai degrabă, să petreacă ore în şir cu nasul îngropat în 
documente prăfuite, decât să mai pună piciorul în 
Göteborg şi să rişte să se intersecteze cu vechii colegi la 
morgă. 

Inainte să ajungă la Goteborg cu Alexis ca să verifice 
declaraţiile lui Anselme, Emily dorea să-i interogheze încă 
o dată pe vecinii Linneei. Putea să jure că erau mai multe 
de spus decât ceea ce citise în raportul lui Olofsson. 

Cele două femei părăsiră drumul principal şi se angajară 
pe unul îngust şi accidentat, curăţat superficial de zăpadă, 
în capăt, pe malul mării, trei case de lemn galben păreau 
că se îmbrăţişează. Treizeci de metri la dreapta, pe plaja 
cu pietriş, casa lui Stellan. Două sute de metri mai 
departe, cea a Linneei. 

Emily parcă la intrarea aleii scurte, mărginită de arbori, 
care ducea spre locuinţe. 

Sunară la prima casă. Conform raportului lui Olofsson, 
era a lui Anders Lager, electrician. 

Le deschise uşa un bărbat cu o statură intimidantă, 
înfăşurat într-o vestă de lână groasă. 

— Bună ziua, domnule Lager. Sunt Emily Roy, iar ea este 
Alexis Castells. Anchetăm, în colaborare cu poliţia din 
Falkenberg, moartea Linneei Blix. Aţi putea să ne acordaţi 
câteva minute? 

— Am de ales? aruncă bărbatul într-o engleză de elev, 


e 147 œ 


privindu-le de sus. 

Anders Lager făcea parte din acea categorie de oameni 
care lătrau în loc să vorbească. 

— Bineînţeles că aveţi de ales, domnule. 

— Asta e, da... 

Gura i se arcui ca şi cum îi atârnau nişte cârlige de 
colţurile gurii. Anders Lager avea doar patruzeci şi opt de 
ani, se gândi Alexis, dar se comporta ca un boşorog fără 
bunăvoință. 

Se dădu înapoi câțiva paşi ca să-şi ferească picioarele 
goale de vântul arctic care se stârnise subit şi deschise uşa 
un pic mai mult, însă fără să le propună să intre. Alexis 
zări laptopul de pe măsuţa cu roţi, din lemn deschis la 
culoare, care se afla lângă o ramă triptic cu poze care 
reprezentau doi bărbaţi la plajă - Lager şi tatăl său, fără 
îndoială, luând în considerare asemănarea. 

— Aţi putea să ne vorbiţi despre vecina dumneavoastră, 
domnule? 

— l-am spus deja lu’ Olofsson ăsta că n-o cunoşteam pe 
Miss Blix! 

— Noi doar am vrea să ştim dacă... 

— Vă spun, n-o cunoşteam! 

Emily înaintă un pas. Corpul emitea o asemenea 
determinare că Lager dădu înapoi. 

— Trebuie să aveţi o părere despre ea, nu? 

— Dar ce poate să facă părerea mea pentru 
dumneavoastră? 

— Părerea dumneavoastră, şi cele ale tuturor 
persoanelor care au avut contact cu Miss Blix, îmi permit 
să realizez un portret mult mai realist decât cel pe care mi- 
l descriu familia şi prietenii. 

— Mergeţi să sunaţi la Ahlgren, atunci, de vreme ce 
doriţi un portret realist. Ele o să vă povestească multe 
lucruri despre Blix. 

Şi acestea fiind spuse, le trânti uşa în nas. 

Emily se întrebă la cine se referea acest „ele”: Olofsson 
nu interogase decât o anume Lotta Ahlgren. Ce-i scăpase? 
Era de prisos să-i treacă prin minte să-l întrebe pe Lager, 


< 148 » 


nu le-ar mai fi deschis. 

Părăsiră veranda neprimitoare şi o luară pe cărarea ce 
ducea spre Lotta Ahlgren, la doi paşi de casa lui Stellan. 
Sunară de mai multe ori, în van. 

În timp ce se întorceau de unde veniseră, sunară la 
Linus şi Barbro Byquist, un cuplu de profesori la pensie. O 
fetiţă de trei-patru ani le deschise uşa. Avea părul lung şi 
blond coafat în stil indian. 

— Mormor! strigă ea, det är inte mamma! 

— Jag kommer, jag kommer âlskling. 

O brunetă cu chipul zâmbitor ajunse în pas alergător 
ştergându-şi mâinile de o cârpă. 

Emily se prezentă şi explică motivul venirii lor. Barbro 
Byquist le invită să intre: se exprima cu un accent puternic 
german, dar într-o engleză excelentă. 

Cele trei femei se instalară într-o sufragerie primitoare 
în care fereastra panoramică dădea spre câmpurile 
înzăpezite. 

Ajutată de nepoată, gazda umplu măsuţa cu cafea şi 
rulouri. Alexis gustă una şi îşi spuse că mama ei se-nşela: 
pentru prima oară, moi şi savuroase, prăjiturelele erau 
delicioase. : 

— Puteți vorbi liber, Estelle nu înțelege engleza. In 
schimb, cealaltă nepoată e bilingvă. Ca să înțelegeți, tatăl 
ei e englez. Dacă aţi auzi-o! O micuță british adevărată! 
spuse cu o mândrie înduioşătoare. 

Umplu trei ceşti cu cafea, una cu lapte rece şi luă loc în 
faţa oaspeţilor săi. 

— Încă nu-mi vine să cred ce i s-a întâmplat Linn6ei, 
este oribil. Să fie găsită astfel, la doi paşi de casa noastră... 
Nu mai dorm noaptea din cauza asta. 

— O cunoşteaţi bine? 

Barbro mişcă din cap de la stânga la dreapta. 

— Nu chiar, nu. Dar ştiu că era prietena din copilărie a 
lui Stellan Eklund, proprietarul casei de la capătul 
drumului. Îl ştiţi, fostul poliţist? 

Emily şi Alexis dădură din cap în semn de aprobare. 

— Bărbat bine, în plus. Mă-ntreb de ce-o fi încă burlac, 


e 149 + 


tipu’ ăsta... Cine ştie... 

Alexis simţi că roşeşte până vârful urechilor, fără să- 
nţeleagă exact de ce. Luă încă o muşcătură din brioşă 
sperând că Emily nu-i remarcase neliniştea. 

— Şi Anna era prietenă bună cu Linnéa. 

— Anna? 

— Anna, sora lui Lotta. 

— A, ba da, bineînţeles, minţi Emily ca să nu-i taie elanul 
lui Barbro. 

— Lotta a fost mereu genul de fată bătrână, dacă 
înţelegeţi ce vreau să spun, dar Anna era măritată. Şi-a 
părăsit soţul cam acum şase luni, aşa, şi de atunci 
locuieşte cu Lotta, aşteptând finalizarea divorţului, după 
câte mi-a spus. 

— Anna lucrează în Falkenberg? 

— Desigur, e floristă: magazinul cel mare de pe 
Nygatan, de lângă bancă. 

Emily dădu din cap de mai multe ori în semn de 
aprobare. 

— Şi domnul Lager o cunoştea pe Linnéa? 

Barbro chicoti, iar râsul cristalin al nepoatei o însoţi. 

— Andres nu e genul care să se împrietenească. Dar nu 
e om rău: latră mai mult decât muşcă. Şi e un electrician 
fără pereche, ne-a refăcut tot sistemul electric acum patru 
ani. Nicio siguranţă n-a mai sărit de-atunci. 

— l-ați spus detectivului Olofsson că nu v-aţi intersectat 
cu Linnea de când a ajuns aici... 

— Nu... Era lumina aprinsă în casă, dar nu ne-am 
intersectat. În schimb, fiica mea a văzut-o. N-am avut cum 
să-i spun detectivului, pentru că mi-a spus despre asta abia 
când mi-a lăsat-o pe Estelle, alaltăieri. S-a intersectat cu 
Linnéa cu câteva zile înainte să fie găsită... Era dimineaţă, 
Linnéa se întorcea, aparent, de la o plimbare pe plajă. I-a 
spus că mergea la Göteborg chiar în seara aceea, ca să ia 
cina cu un prieten care era în trecere. 


<e 150 - 


Goteborg, 
Hotelul Upper House 


Luni, 20 ianuarie 2014, ora 18:30 


EMILY ascultă GPS-ul, se mută pe banda de dreapta şi 
ieşi de pe autostradă. Să citeşti indicatoarele în ţara asta 
era o provocare, dacă nu vorbeai suedeză, gândi Alexis. 

Câteva minute mai târziu, parcau pe Măssans Gata, la 
poalele lanţului hotelier Gothia Towers. 

Emily traversă holul hotelului Upper House până la 
ghişeul lăcuit cu alb şi se prezentă recepţionerei. Blonda, 
care era asemenea unei sculpturi, îşi pierdu zâmbetul solar 
şi începu să-şi maseze fiecare perlă din colier ca şi cum îşi 
spunea o rugăciune pe un rozariu. 

Scană holul cu o privire neliniştită, apoi dădu un telefon 
discret. Doar ce închise când o femei de vreo cincizeci de 
ani, zveltă, îmbrăcată cu un sacou ocru de lână, apăru 
brusc în faţa lui Emily. 

Kerstin Jensen, managerul hotelului, le conduse pe cele 
două femei în biroul său, timp în care Emily îi explică 
motivul venirii şi o informă despre autorizaţia de 
percheziţie dată de procuror. 

— Am dori să avem acces la registre ca să verificăm 
prezenţa în unitatea dumneavoastră, plecările şi venirile 
unui anume Richard Anselme. La fel şi pentru Linnéa Blix. 

Kerstin Jensen îngheţă un moment şi îşi aranjă coafura 
impecabilă cu vârful degetelor, înainte să se adune şi să-şi 
pună o pereche de ochelari pe nas. 

— Ei bine... Linnéa Blix nu a stat niciodată la hotelul 
nostru, sau cel puţin nu sub acest nume... şopti cu 
subînţeles, în timp ce-şi mişca degetele pe tastatură cu 
dexteritate. Avem un domn Richard Anselme, care a sosit 
pe 2 ianuarie. A fost cazat în Grand Executive Suite. Am 
orele exacte la care a intrat în cameră în timpul sejurului 
său. Vă scot o copie. În schimb, nu pot şti când a părăsit 
camera, deoarece cardul de acces serveşte doar la a 


e 151 œ» 


deschide camerele. 

Kerstin Jensen printă documentul şi i-l dădu lui Emily. 

— Aveţi camere de supraveghere în hotel? întrebă ea. 

— Doar în holul de la intrare şi în ascensoare. Păstrăm 
înregistrările o lună, apoi le distrugem. Ce zi vă 
interesează? 

Emily consultă documentul pe care Kerstin tocmai i-l 
dăduse, apoi îl pasă lui Alexis. 

— 5 ianuarie, cu câteva minute înainte de ora 2.12 
dimineaţa şi un pic înainte de ora 8.59. 

În timp ce Kerstin Jensen îi traducea la telefon cerinţele 
lui Emily, în limba lui Astrid Lindgren, Alexis studia orarul 
bijutierului. Evenimentul la care pretindea că se 
prezentase, în compania Linneei, avusese loc sâmbătă, 4 
ianuarie. În acea noapte, Anselme sau cineva care deţinea 
cardul lui de acces intrase în cameră la ora 2.12. Conform 
chitanţei de la cardul de credit, făcuse check-out duminică 
dimineaţa la 8.59. 

Kerstin închise, întoarse ecranul calculatorului spre cele 
două femei tinere şi porni înregistrarea. 

La ora 2.07, îl văzură pe Anselme care traversa recepţia 
ţinând de mână o femeie înaltă, brunetă. Un om trecu în 
viteză prin câmpul camerei. Se atârnă de gâtul lui Anselme 
cum ar face un copil, apoi luară cu toţii ascensorul. Kerstin 
deschise o nouă fereastră şi trioul apăru contra-plonjat în 
ascensor. Cuplul se săruta, ca să vezi, în faţa bijutierului. 

Emily şi Alexis văzuseră destul ca să-şi dea seama ce 
turnură luase noaptea lui Anselme. 

Kerstin, care nu părea nici pe departe jignită, deschise 
cea de-a treia fereastră. Anselme ieşea din ascensor la ora 
8.48 a doua zi, fără cuplul care îl acompaniase în ajun, 
trăgând după el un troller mic, după cum mărturisise. 

Emily şi Alexis îi mulţumiră lui Kerstin Jensen şi se 
puseră în mişcare pentru a ajunge la clubul Ljus, unde 
Richard Anselme pretindea că petrecuse sâmbătă seara. 

—00000- 

Clubul se găsea pe Avenyn, în inima oraşului Goteborg, 

în spatele unei impozante porţi duble din metal roşu. Nu 


e 152 œ» 


deschideau decât peste o oră. 

Jon Kasten, managerul, un bărbat de vreo treizeci de ani 
cu părul dat cu gel şi cu tenul bronzat, le primi la bar. 

Cu pereţii îmbrăcaţi în oglinzi vechi, barul de stejar şi 
măsuţele de cafea flancate de fotolii de piele maro, Ljus 
părea că putea confunda foarte uşor cu un gentleman ’s 
club londonez. 

— Un gentleman's club în ţara egalităţii sexelor? N-aş 
risca, glumi el în timp ce Alexis tocmai observase asta. 

— Căutăm să verificăm dacă au fost prezente două 
persoane, în clubul dumneavoastră, pe 4 ianuarie, explică 
Emily în timp ce lua loc la bar. Aveţi camera video la 
intrare? Sau un fizionomist? 

Jon dădu din cap. 

— Nici cameră, nici fizio. Avem un bouncer... 

Se-ntrerupse şi încruntă scurt sprâncenele. 

— Pe 4 ianuarie, aţi spus? 

Emily aprobă în linişte. 

— Da... spuse  consultându-şi mobilul. Pe 4, era 
evenimentul nostru Nyckeln. Societatea Gimme închiriază 
localul o dată pe lună pentru un eveniment... mai special. 

— Adică? 

Jon roşi pe sub bronz. 

— Îşi organizează versiunea lor de petrecere cu „lacăte”: 
băieţii au un lacăt în jurul gâtului şi trebuie să găsească 
fata care deține cheia. Gimme propune folosirea 
imediată... dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 


e 153 + 


Falkenberg 


Februarie 1948 


ERICH savura cafeaua degustând şi din havregrynsgrot, 
un terci de ovăz acoperit cu sos de mere. Cârnatul şi 
salamul de la micul dejun german îi lipseau de câteva luni 
deja, dar într-un final, se obişnuise cu acest porridge 
suedez, de care chiar începuse să se ataşeze. Câteodată, 
atunci când lista de pacienţi era lungă şi risca să n-aibă 
timp să dejuneze, adăuga două felii de pâine nordică unsă 
cu unt şi brânză. 

Îşi îmbrăcă paltonul de lână, căciula şi mănuşile, şi ieşi 
în ninsoare. Înainte să pornească la drum, contemplă o 
vreme covorul de pudră albă care se-ntindea până la mare, 
ignorând vântul ce îndoia arborii şi frigul ce-i ardea 
plămânii. 

Se dovedi că fata care îi servise prima sa cafea suedeză 
nu era o optimistă incurabilă. De când sosise, iernile 
fuseseră aspre, fără îndoială, dar primăverile erau 
radioase şi ajungeau mereu la timp. 

Uşurinţa cu care se adaptase îl surprinsese. Acum, 
stăpânea la perfecţiune limba vorbită şi-şi îmbunătăţise 
scrisul. Suedezii, la fel ca şi germanii, deţineau acea 
rigoare care uşura viaţa cotidiană. 

Erich gară în parcarea clinicii, îşi luă geanta şi ieşi din 
maşină. Fu întâmpinat de fulgi care zburau ca un nor de 
fluturi. 

— Hej, Erich. 

Pernilla îşi trecu limba trandafirie peste gura sa la fel de 
gustoasă precum o căpşună. 

— Hej, Pernilla. Ce avem azi? 

— Doi pacienți care aşteaptă, din câte mi-a spus Janne. 
Primul este un bărbat de patruzeci şi cinci de ani şi al 
doilea... 

Părul lung şi blond îi biciui faţa de copil când scutură 
din cap. 


e 154» 


— Oh, al doilea... nu e deloc plăcut de văzut, Erich... 
deloc plăcut... 

Erich trecu printr-o serie de uşi şi intră în camera care-i 
era rezervată. Îşi scoase paltonul, mănuşile şi căciula, îşi 
deschise geanta şi îşi scoase halatul alb, apoi se întoarse 
spre cei doi pacienţi ai zilei. 

Făcu ochii mari de mirare când observă forma 
fantomatică care era alungită pe patul din dreapta. Işi 
umezi buzele devenite uscate şi înghiţi de mai multe ori. 
Pulsul i se acceleră. Apropie mâna, o retrase şi închise 
ochii. Trebuia să înceapă cu bărbatul în vârstă. 

SĂ-ÎNCEAPĂ-CU-BĂRBATUL-ÎN-VÂRSTĂ. 

Să se concentreze pe fiecare etapă. Cu lentoare, dar cu 
siguranţă. 

Işi şterse sudoarea de pe tâmple cu dosul palmei şi se 
întoarse spre patul din stânga. Dosarul indica o moarte 
prin embolie pulmonară la ora 2, în aceeaşi dimineaţă. 
Cobori cearşaful şi îl împături la capătul patului. Mişcă 
lent membrele defunctului ca să-i testeze rigiditatea. Apoi 
efectuă o incizie în gât, la nivelul arterei, şi inseră canula 
ca să injecteze formolul. Ulterior, începu să maseze 
urechile cu vârful degetelor ca să faciliteze răspândirea 
substanţei. Închise ochii în timp ce frământa cartilajul. 
Pielea era rece; loburile, mari şi umflate. Continuă cu faţa 
ridată ca o nucă, plimbă mâinile o clipă pe fiecare falangă. 
Termină masajul dându-i palme brutale. N-avea rost să 
zăbovească prea mult asupra întregului corp, care oricum 
nu se mai vedea odată ce cadavrul era îmbrăcat pentru 
priveghi. 

Transcrierea şi recunoaşterea diplomei de medic lua 
mult timp, Erich era conştient de asta. Dar avea nevoie ca 
să-şi finalizeze studiile de chirurgie. In aşteptarea lor, 
trebuise să-şi găsească de muncă. Ştia foarte bine că, fără 
diplomă, n-ar fi prins niciun post interesant pentru el. 
Când îi căzuse privirea pe anunţul de la pompe funebre, 
mai întâi judecase ideea ca fiind jignitoare. Apoi ridicolă. 
Şi într-un final, interesantă. Provocatoare. Aproape 
excitantă. 


< 155» 


Se prezentase patronului, îşi expusese situaţia şi 
propusese să primească un salariu mai mic în timpul 
perioadei de formare. Chiar dacă aspectul medical al 
pregătirii corpurilor nu-i ridica nicio problemă, nu 
cunoştea absolut nimic despre partea estetică. Abia după 
câteva săptămâni îl lăsase patronul să acţioneze singur 
asupra cadavrelor. 

Primul său pacient fusese o femeie de şaizeci şi şase de 
ani, decedată în urma unei căderi de pe cal. Păstra această 
întâlnire ca pe o amintire grandioasă, dar şi 
înspăimântătoare. Fără şef pe urmele lui, memoria îl 
transportase la Buchenwald. Block 46. Doktor Fleischer. 
Corpul îi vibrase de aceeaşi energie ca atunci. Simţise 
subit, sub palme, răceala cadavrelor acelor copii. Cadavre 
curățate de învelişul carnal. 

Aşadar, Erich uitase. Uitase de diplomă. De reluarea 
studiilor. Acceptase că nu voia să ajute oamenii să 
trăiască. Prefera să-i ajute să moară. 

Erich îl ocoli pe bătrân şi se apropie de celălalt pat. 

Consultă dosarul. Pacientul avea şase ani. Nu era prea 
mare pentru şase ani. Ci mai degrabă slăbănog. Cutia 
toracică ieşea în afară, ca şi cum ar fi căutat să evadeze 
din acest corp care se dezumaniza câte puţin cu fiecare 
secundă. Trase cearşaful peste trupul gol şi îl privi în 
linişte. Apoi îşi îngădui să-i atingă pielea, la fel de rece ca 
metalul patului. Un frison neplăcut îi trecu prin şira 
spinării. Care, ulterior, se transformă într-o căldură ce 
iradia în toate membrele. 

Işi îndreptă gândurile spre Pernilla. Limba ei trandafirie. 
Buzele roşii. Şi-o imagină... Şi-o imagină pe cale să-şi 
închidă gura ca o căpşună peste sexul său întărit. 


e 156 œ» 


Falkenberg, 
Grand Hotel 


Marţi, 21 ianuarie 2014, ora 7:30 


ALEXIS cobori din pat fără prea multă energie, după 
şapte ore de somn agitat. Inlănţuise vise confuze al căror 
sens nu dorea deloc să-l cunoască. Peregrinările onirice 
parcă îi lăsaseră chiar şi un gust amar pe limbă. Nimic 
deosebit: descoperirile despre sexualitatea Linneei o 
tulburară. Nu judeca gusturile prietenei sale, dar se 
întreba de ce nu-i vorbise niciodată despre asta. Părea 
pudică? Intolerantă? Sau ambele? Totodată, de ce Linnea i 
s-ar fi destăinuit? Viaţa sexuală o privea. Dar cu Anselme, 
serios? Şi mai mult, într-un eveniment cu „lacăte”? Alexis 
scutură din cap. Se simţea puţin depăşită de situaţie. 

Işi luă telefonul de pe noptieră. Un mesaj de la Alba, 
care o invita să cineze împreună. Alexis părăsise Londra 
atât de repede încât nu apucase să spună nimănui despre 
plecare. Il informase doar pe Stellan de întoarcerea în 
Suedia, din pură curtoazie. Îi datora asta, după ce fugise în 
mijlocul dejunului lor, în plină confesiune intimă. Dacă un 
om s-ar fi comportat astfel cu ea, poza acelui bădăran i-ar 
fi servit drept ţintă de darts. 

Primi un alt mesaj chiar când îşi făcea curaj să se dea 
jos din pat. Emily îi propunea să o însoţească, la ora 9, 
acasă la vecinii Linnéei pe care nu putuseră să-i 
interogheze cu o zi înainte. Alexis răspunse scurt „OK” şi 
intră în duş. Simţea nevoia irezistibilă să continue ancheta. 
Voia să fie acolo când o să-l prindă, să-l judece şi să-l 
închidă pe acela care semănase oroare şi doliu încă o dată 
în viaţa sa. Trebuia să fie acolo, iar Emily îi oferea această 
posibilitate. Cine ar fi putut să o bănuiască pe Emily de o 
asemenea generozitate? Alexis cumpăni cât de dificil îi 
fusese lui Emily să-şi impună decizia: primirea pe care i-o 
rezervase DCS era una dintre cele mai reci. 

Alexis nu căutase să afle cu exactitate motivele lui 


e 157 œ» 


Emily. Cu timpul învățase că, atunci când o uşă prindea a 
se deschide, nu stai să te-ntrebi de ce, ci intri rapid înainte 
să se închidă. Asta şi făcuse. 

Verifică ora. li mai rămâneau câteva minute ca să 
estompeze urmele nopţii albe înainte de întâlnirea cu 
Stellan. Aplică un strat de anticearcăn şi un pic de 
mascara. Putea să sară etapa cu fardul de obraz: în 
Suedia, frigul era responsabil cu crearea unui aspect 
plăcut. 

Infăşurată într-o geacă pufoasă şi încălţată cu 
apreschiuri, înfrunta aerul rece cu mai multă încredere 
decât în timpul primei călătorii. 

Un miros ispititor de scorţişoară plutea prin ceainăria 
arhiplină. Alexis se aşeză la singura masă rămasă liberă, 
aproape de fereastră, şi nu aşteptă mult timp până ajunse 
Stellan. Comandă o cafea şi o brioşă cu şofran; Stellan 
optă pentru un sandviş cu creveţi şi o cafea cu lapte. Alexis 
nu putu să se abţină să nu strâmbe din nas gândindu-se la 
îngurgitarea de crustacee la micul dejun. 

Izbucni în râs. 

— Nu cunoşti Kalles Kaviar? Salata de icre suedeză? 
Sora mea pune un strat gros pe pâinea prăjită, dimineaţa; 
Lennart le scufundă chiar şi în cafea! 

— Nu, mulţumesc, o să zic pas, răspunse Alexis 
strâmbându-se şi mai mult. Miros de peşte imediat ce m- 
am dat jos din pat, nu e pentru mine. Rămân la rulourile 
voastre cu şofran sau cu scorţişoară. În schimb, am auzit 
vorbindu-se despre lutfisk, peştele ăla cu miros putred pe 
care îl lăsaţi să se macereze în leşie... 

— „spuse franţuzoaica, mândră de brânzeturile ei 
puturoase, comentă Stellan zâmbind ironic. 

— Cu brânzeturile e diferit, se apără Alexis muşcând din 
rulou. Nu mă face să regret că am apărat bucătăria 
suedeză în faţa mamei mele. 

— Observ că ai spus „bucătărie”, nu „gastronomie”. 

— Sunt franţuzoaică, aşa cum ai zis, adăugă făcând cu 
ochiul. 

Stellan ridică mâna ca să atragă atenţia chelneriţei şi 


e 158 œ» 


mai comandă nişte băuturi calde. Atunci când se exprima 
în suedeză, vocea i se schimba destul de dramatic. 
Devenea mai gravă şi încântător de catifelată. 

— Cum se face că te-ai alăturat Scotland Yard-ului? 
reluă el. Scrii o carte despre Emily Roy? 

— Nu... dar e o idee foarte bună, se eschivă Alexis. 
Lennart ţi-a spus despre ultima crimă, din câte văd. 

— Un fost coleg mi-a vândut pontul. O cunoşti pe Emily 
de mult timp? 

— De câţiva ani. De fapt, am întâlnit-o cu ocazia 
documentării pentru una din cărţile mele. 

— Lennar mi-a spus că a făcut instrucţie la Quantico şi 
că a fost la Poliţia Regală a Canadei. Are un CV 
impresionant, se spune. 

— Da, e cea mai bună. De ce te interesezi atât de ea? 

Le aduse băuturile. Stellan îşi luă timp să ia câteva 
înghiţituri înainte să răspundă. 

— L-a contactat pe fostul meu şef de la Goteborg ca să 
afle mai multe despre moartea colegului meu şi a familiei 
sale. Întrebarea ei era legată, din câte am înţeles, de 
posibilitatea de a afla despre amantul Linneei... 

Lăsă fraza în aer şi îşi înfipse privirea neliniştită în cană. 

Alexis lăsă cuvintele să iasă din gură atât de repede, 
încât îi arseseră buzele. 

— Erai amantul Linneei? 

Zâmbi. Un zâmbet obosit şi trist. 

— Nu, Alexis, nici vorbă. N-am fost niciodată amantul 
Linneei. 


< 159 + 


Falkenberg, Olofsbo 
Marţi, 21 ianuarie 2014, ora 8:45 


EMILY conducea în linişte, cu ochii aţintiţi în asfalt. La 
radio, un contrabas şi un pian îşi dădeau mâna într-un jazz 
care invita la trândăveală. Vremea mohorâtă nu prea te 
încuraja să scoţi nasul afară. O barieră de nori bloca 
soarele şi dădea acestei dimineţi o alură de final de după- 
amiază. 

Ajunseră acasă la Lotta Ahlgreen şi Anna Gunnarson 
fără ca vreun gând urât să se agaţe de cele zece minute de 
linişte ale lui Alexis. Zece minute, da, doar atât. N-ar fi 
trebuit s-o întrebe prea multe despre asta. 

Anna Gunnarson, o blondă plină de viaţă cu părul scurt 
şi faţa împânzită de pistrui, le invită să ia loc în sufragerie. 

— Îmi pare rău, Lotta a trebuit să plece mai devreme, 
astăzi: trebuie să înlocuiască una dintre colege, pe nepusă 
masă. O să vă sune ca să stabilească altă întâlnire. 

Emily zâmbi gazdei, care le servi cafea şi puse o farfurie 
de biscuiţi pudraţi pe măsuţa de cafea. Cu blugii largi, 
puloverul de lână şi gesturile sacadate, părea pregătită să- 
şi asume rolul de stăpână a casei, remarcă Alexis. 

— Vorbiti extrem de bine engleză, o încurajă Emily. 

— Mama noastră este americancă. 

— Locuiţi de multă vreme cu sora dumneavoastră? 
continuă în timp ce lua o gură de cafea. 

— Aproape şapte luni. 

— O cunoşteaţi pe Linnéa Blix înainte să se mute aici? 

— Oh, da, de mai bine de zece ani. E absolut groaznic ce 
i s-a întâmplat... 

— Cum i-am explicat şi surorii dumneavoastră la telefon, 
reluă Emily, încercăm să reconstituim orarul Linneei Blix 
pe parcursul primului weekend din ianuarie. Speram că aţi 
putea să ne ajutaţi. 

— Weekend-ul în cursul căruia a fost găsită moartă... 
şopti Anna Gunnarson, cu ochii aţintiţi către cană. 


< 160 » 


— Da. Sâmbătă, 4 şi duminică, 5 ianuarie. 

Anna se aplecă să-şi scoată mobilul din buzunarul 
blugilor. 

— Staţi să vedem... 4 şi 5 ianuarie... Nu, n-am văzut-o pe 
Linnéa. 

— Vă amintiţi dacă ați văzut lumină la ea în casă? 

— N-aş putea să-mi aduc aminte. 

— După spusele fiicei lui Barbro Byquist, Linnea ar fi 
trebuit să-şi petreacă seara de sâmbătă la Goteborg cu un 
prieten care era în trecere. V-a vorbit despre asta? 

Anna încruntă sprâncenele, apoi dădu din cap în tăcere. 

— Dumneavoastră  eraţi apropiată de Linnéa, v-a 
menţionat ceva care ne-ar putea ajuta în investigația 
noastră? 

— Nu cred, nu, îmi pare rău. 

Mobilul lui Emily sună şi se-ndepărtă ca să preia apelul. 

Gânditoare, Anna bău o gură de cafea. Părea că uitase 
de prezenţa lui Alexis. Fixa un punct de pe măsuţă în timp 
ce mângâia mânerul cănii cu palma deschisă, ca şi cum ar 
fi vrut să niveleze catifeaua. Ochii striaţi de riduri se 
măriră brusc, dar Emily o scoase din gândurile ei, dând 
buzna în sufragerie. 

— Îmi pare rău, Anna, dar trebuie să plecăm. Vă 
mulţumesc pentru timpul acordat. Sora dumneavoastră are 
datele mele de contact. Nu ezitaţi să mă contactaţi dacă vă 
amintiţi ceva. 

—00000- 

Un sfert de oră mai târziu, Emily şi Alexis se aflau lângă 
Bergström, în sala de conferinţe a secţiei. Richard Anselme 
urma să fie din nou interogat la Londra de către Poliţia 
Metropolitană, şi Pearce îi propusese lui Emily să 
urmărească interogatoriul în direct. N 

Detectivul Andrew Durham apăru pe ecran. li salută din 
mână şi le explică sistemul: nu aveau imagine de retur la 
Londra, deci Anselme n-avea cum să ştie de prezenţa lor, 
dar el, Durham, putea auzi comentariile prin cască. 

Durham ieşi din sală, apoi reveni câteva minute mai 
târziu însoţit de Anselme, care-şi trântea pantofii John 


e 161 œ» 


Lobb făcuţi pe comandă ca pe unii cu tocuri cui. Îşi scoase 
paltonul bleumarin şi începu să-şi netezească haina gri cu 
gesturi pline de importanţă. 

— Domnule Anselme, ne-aţi ascuns natura relaţiilor 
dumneavoastră cu Linnea Blix. 

— Serios? răspunse bijutierul cu dispreţ. 

— Evenimentele Nyckeln organizate de clubul Ljus, la 
Goteborg, sunt petreceri cu „lacăte”. 

— Aşa, şi? 

— Aşa şi, ar fi fost de preferat să informaţi poliţia că vă 
culcaserăţi cu victima în noaptea în care a fost asasinată. 

— Sunt de acord cu dumneavoastră. 

Durham nu mai spuse un cuvânt în plus. 

Anselme îşi schimbă poziţia pe scaun, încrucişă şi 
descrucişă picioarele. Începu să-şi piardă răbdarea. 

— Nu mă culcam cu Linnéa, aruncă el neputând să 
reziste mai mult de trei minute. Ceea ce nu mă împiedica 
să apreciez compania ei. 

Se debarasase de zâmbetul încrezut şi vocea îşi pierdu 
frivolitatea. 

— Dumneavoastră nu vă culcaţi cu ea, dar mergeaţi 
împreună la petreceri cu „lacăte”? 

— Da. 

— Era un obicei? 

— Nu, era prima oară. 

— La ce oră aţi văzut-o pentru ultima oară? 

— l-am spus deja colegei dumneavoastră că n-am nici 
cea mai vagă idee. Drumurile noastre s-au separat cu ceva 
timp înainte ca eu să găsesc acea cheie care se potrivea 
lacătului meu, e tot ce-mi aduc aminte. Când am lăsat-o să 
merg să arunc un ochi printre invitaţi, era la bar, singură, 
partenerul ei de joc nu sosise. 

Alexis tresări pe scaun. 

— Partenerul ei de joc? repetă Durham, la fel de 
surprins. 

— Da, cineva trebuia să i se alăture Linneei la club. 

Alexis nu putu să-şi reţină un țipăt de mirare. 


e 162 » 


Falkenberg, 
Domiciliul familiei Bergstrom 


Marţi, 21 ianuarie 2014, ora 19 


BERGSTROM se agita în bucătărie, cu mobilul prins 
între umăr şi ureche. Aveau două piste ca să obţină numele 
persoanei care o însoţise pe Linnéa la petrecerea cu 
„lacăte”, şi erau blocate amândouă. 

Înainte să plece în Suedia, Linnéa îl informase pe 
Anselme că venea însoţită în seara aceea. Atunci, bijutierul 
o rugase să o anunţe secretarei lui, Paula, care se ocupa 
de contactarea organizatorilor: prietenul Linneei trebuia 
să figureze pe listă ca să poată intra în club. Dar Paula era 
imposibil de contactat: tocmai se căsătorise şi era plecată 
în luna de miere. lar societatea Gimme îl redirecţionase pe 
comandant către avocat, care încetinea procedura. 

La final de după-amiază, în timp ce răsfoiau dosarele de 
dispariţie, de câteva ore bune deja, comandantul le 
propusese lui Emily, Alexis şi Olofsson să continue munca 
acasă la el, în faţa şemineului. Emily se blocase 
imperceptibil, dar Alexis acceptase pentru amândouă. 
Olofsson, în schimb, trebuise să refuze invitaţia ca să 
meargă de urgenţă la locul unei sinucideri suspecte - fără 
să rateze ocazia să-i strecoare lui Bergström, în faţa unei 
Alexis incapabilă să înţeleagă o boabă de suedeză, că era 
foarte dezamăgit că ratează ocazia „să se dea la 
franţuzoaică”. Bergström se ciupise, nu-i venea să creadă 
ce auzea. 

Comandantul închise apelul şi se întoarse spre Emily şi 
Alexis, care triau rapoartele anchetei în camera de zi. 

— Veşti proaste: niciun violator din baza de date aflat în 
libertate nu a putut să-l omoare pe micuțul Nilsson, toţi au 
alibiuri fără cusur. Cât despre societatea Gimme, 
organizatoarea evenimentului Nyckeln, ne va trimite lista 
participanţilor mâine dimineaţă. În timp ce Alexis lăsă 
hârtiile şi fotografiile, Bergström puse o janssons frestelse 


e 163 + 


în centrul mesei: cartofi gratinaţi, şprot murat şi smântână 
proaspătă. 

Brusc deposedată de cercetările sale, Emily aruncă o 
privire pierdută în jurul ei. Înţelegând, într-un final, cum 
funcţionează bestia, Bergstrom îi aruncă o bucată de 
carne, astfel încât să-şi recapete apetitul. 

— M-a întrerupt soneria telefonului în momentul în care 
urma să te întreb: ce spune moartea prin sufocare despre 
criminalul nostru? aruncă în timp ce umplea cu 
generozitate farfuriile invitaţilor. 

La fel ca o felină care şi-a reperat o pradă şi se 
pregăteşte să o vâneze, ochii lui Emily redeveniră 
pătrunzători. 

— Multe, multe lucruri. Sufocarea e o formă de tortură. 
Ucigaşul simte o plăcere imensă în timp ce priveşte 
victima cum moare. Să omori un copil este destul de 
simplu pentru un bărbat adult: tot ce trebuie să facă este 
să-l stranguleze sau să-l lovească destul de tare în cap. 
Ucigaşul nostru, în schimb, optează pentru o tehnică de 
omorâre mult mai lentă şi crudă: întâi îşi loveşte prada în 
spatele craniului ca s-o adoarmă şi aşa, fără doar şi poate, 
s-o poată transporta cu uşurinţă în locul de kidnapping din 
bârlogul lui. Cum ne-a confirmat şi autopsia, această 
lovitură n-a fost mortală. Odată imobilizată prada, îi 
închide capul într-o pungă de plastic pe care o fixează cu 
bandă adezivă în jurul gâtului, apoi o leagă, ca să evite să 
se lupte cu ea când se trezeşte. Ulterior, se instalează într- 
un loc pe care-l vrea el şi aşteaptă. Aşteaptă ca prada să-şi 
recapete cunoştinţa ca să asiste la sufocare ca un 
spectator încântat. 

— Ce te face să spui că-i priveşte murind? întrebă Alexis, 
care nu se atinsese încă de farfurie. 

— Enucleaţia şi extirparea traheei. 

Emily înghiţi o gură de apă şi continuă, cu privirea 
înflăcărată. 

— Odată ce prada e omorâtă, îi scoate punga de plastic 
de pe faţă. În acel moment ruşinea pune stăpânire pe el: 
prada redevine un copil, deci o victimă; îşi recuperează 


e 164 œ» 


umanitatea şi, atunci, el conştientizează oroarea actului 
său. Este, brusc, bântuit de spectacolul la care tocmai 
asistase şi al cărui făptaş este: privirea îngrozită a 
copilului, urletele de panică şi agonie. Şi ca să pună punct, 
ca să nu mai vadă ochii exorbitaţi de frică şi durere, şi nici 
să mai audă vocea deformată de suferinţă şi teroare, îi 
scoate globurile oculare şi traheea. Atunci, victima este 
instantaneu depersonalizată, transformată în obiect. A 
redevenit pradă, iar criminalul poate să plece în linişte şi 
pace. 

O tăcere profundă întâmpină explicaţia lui Emily. 

Alexis o rupse. 

— Crezi, deci, că omorul în sine este apogeul actului 
său? 

— Nu ştiu ce-l satisface mai mult. Dar un lucru e sigur: 
omnipotenţa, deci excitaţia, ating paroxismul atunci când 
îşi domină total prada. Omorul e unul dintre acele 
momente. Cum îi privim noi crimele îi oferă, de asemenea, 
o mare satisfacţie. De când a lăsat corpul lui Logan 
Manfield neîngropat, a descoperit plăcerea să fie urmărit 
şi studiat de către poliţie, să apară în media. Din toate 
astea, îşi trage excitarea sexuală şi noi fantezii. Singurul 
lucru care mă frământă în ceea ce priveşte profilul e 
victimologia. Criminalul ăsta se duce după ţinte cu risc 
ridicat: copii, pe care-i domină fizic şi psihic. Işi alege, în 
special, copii lăsaţi singuri, încă şi mai vulnerabili, ca să-şi 
diminueze riscurile să dea greş şi să fie prins. Ceea ce 
denotă un oarecare oportunism sau chiar o doză de laşitate 
care nu merge deloc mână în mână cu faptele săvârşite. 

Incredibil cum putea moartea să-i dezlege limba fetei 
ăsteia, se gândi comandantul luând o gură de Campo Viejo. 

— Ucigaşul are nevoie, deci, de un loc spaţios şi izolat ca 
să mutileze corpurile, comentă el în timp ce descria un 
cerc în aer cu piciorul paharului. 

— Nu, nu neapărat. O încăpere micuță cu alimentare la 
apă e de-ajuns. Ar fi putut chiar să-şi permită luxul să o 
izoleze fonic. 

Păstrară tăcerea câteva secunde, în timp ce digerau 


e 165 - 


explicaţiile lui Emily. 

Bergstrom debarasă sumar masa şi pregăti cafeaua. 
Umplu cinci căni şi puse două pe o tavă. 

— Revin, merg să duc nişte cafea şi pentru Lena şi 
Stellan. 

Alexis, care tocmai se reapuca de treabă, ridică ochii 
rapid spre el. 

— Stellan şi Lena sunt aici? 

— Sunt la etaj, în biroul lui Lena. Lucrează la proiectul 
londonez de renovare. N-au venit să ne salute ca să nu ne 
deranjeze. Veniţi, dacă vreţi, sunt sigur că vor fi încântați 
să vă revadă. 

Emily îşi menţinu nasul în dosarul pe care începuse să-l 
citească. După câteva secunde de aşteptare politicoasă, 
Bergström şi Alexis părăsiră încăperea fără ea. 

Instalat în mansardă, biroul ocupa întreaga suprafaţă a 
casei. Lena plasase masa de lucru în faţa unei ferestre 
rotunde al cărei cadru de bronz aducea aminte de un 
hublou. În ciuda opacităţii nopţii, Alexis întrezări marea 
asemenea unei stofe pestriţe, care strălucea sub lumina 
lunii. 

Lena era aşezată la birou şi Stellan stătea în picioare, 
lângă ea, cu ochii aţintiţi în ecranul calculatorului. Se 
întorseseră în acelaşi timp ca să-şi salute vizitatorii şi să 
schimbe o îmbrăţişare nordică cu Alexis. De acum înainte, 
obişnuită cu experienţa, tânăra femeie se lăsă îmbrăţişată 
fără să se mai joace de-a fecioara speriată. 

— Aţi finalizat cu cercetările? întrebă Lena, rotindu-şi 
umerii ca să-i detensioneze. 

— Suntem departe de a fi terminat. Veneam doar să vă 
aducem cafea. 

Bergström îi întinse tava. 

— Şi Emily? 

— E pe cale să realizeze profilul. Nici măcar n-a 
observat că noi urcăm să vă vedem. 

— Te deranjează dacă o să cobor câteva minute? Mi-ar 
plăcea să văd cum arată, Sherlock ăsta al vostru, canadian. 

— E la fel de excentrică, chiar şi mai sălbatică; dar mult 


e 166 » 


mai drăguță. 

Bergström îşi termină fraza cu un zâmbet larg. Soţia lui 
ignoră provocarea şi cobori la parter. 

În bucătărie, dosarele erau stivuite pe masă şi 
ghiozdanul lui Emily dispăruse. 

Bergström îi aruncă o privire întrebătoare lui Alexis, 
care dădu din cap. 

Era suficient să laşi cuşca întredeschisă pentru ca felina 
să scape şi să pornească la vânătoare. 


e 167 œ» 


Falkenberg 
Iulie 1970 


SÂNII grei ai Agnetei se balansau în concordanţă cu 
mişcarea. Respirația i se acceleră. Îşi sprijini o mână pe 
pieptul lui Erich şi se cambră, cu capul înclinat pe spate, 
pletele lungi îi mângâiau iubitul. Coapsele tremurânde se 
contractară şi eliberă un geamăt de plăcere. Câteva 
secunde mai târziu, se lăsă să cadă lângă el, pe pat. Fixă 
tavanul, gâfâind, cu corpul încă vibrând de ecourile 
orgasmului. Erich îşi ridică chilotul şi pantalonul. Nici 
măcar nu-i dăduse timp să se dezbrace. 

— Nu, nu, nu, nu, nu... şopti ea alunecând spre el cu o 
privire de prădător. Ştiai în ce te bagi atunci când ai sedus 
o tinerică. Trebuie să ne asigurăm, acum... 

Îi desfăcu pantalonul, îndepărtă chilotul şi începu să-i 
mângâie sexul. 

Fata asta îl surprindea. Aborda actul sexual fără tabuuri 
şi cu o asemenea sinceritate încât experienţa devenea 
plăcută. Chestiune de epocă, fără îndoială. Agneta trebuia 
să facă parte dintre acele femei libere care-şi considerau 
vaginul drept un falus. Era destul de obositor, pentru că 
avea mai mult de dublul vârstei ei şi-şi mai pierduse din 
vigoare, dar era uşor şi practic: n-avea nevoie să fie nici 
consolată, nici iubită, ceea ce îl scutea de linguşeală şi 
minciuni riscante. Asta o diferenţia de femeile cu care se 
culcase până atunci. Se arătaseră atât de exigente şi de 
lipicioase, din punct de vedere emoţional! 

Se întinse ca o pisică fără să-şi întrerupă activitatea. 

lubea corpul Agnetei. Supleţea şi elasticitatea pielii, 
albă ca laptele. Carnea care-şi păstrase fermitatea ca de 
copil. Sânii erau cam mari, dar se obişnuise cu asta. Doar 
trebuia să evite să-i privească atunci când zburdau ca nişte 
ugere, în timpul împerecherii. 

Subit, tot corpul i se încordă. Erich închise ochii şi 
sperma ţâşni în gura amantei. Îşi puse imediat pantalonul 


e 168 œ» 


ca să evite ca ea să revină în asalt, dar se aşeză cu capul 
pe pieptul lui şi adormi instant. Rămase alungit savurând 
claritatea minţii şi senzaţia de putere crescută pe care i-o 
dăduse ejacularea. 

Se cunoşteau de câteva luni şi se vedeau de-acum de 
mai multe ori pe săptămână. Intotdeauna la el acasă. Într-o 
zi, Agneta venise în mod neaşteptat, iar Erich o făcuse să 
înţeleagă că asta nu trebuia să se mai întâmple. Din acel 
moment, îi telefona mereu înainte să treacă pe la el. 

Cu doi ani înainte, la decesul părinţilor, Agneta 
moştenise casa familiei, pe care o vânduse pentru o mică 
avere. De atunci, încetase studiile şi „se căuta pe sine”, 
după cum spunea chiar ea. În momentul întâlnirii lor, era 
pe punctul să plece să facă înconjurul lumii, dar decisese 
să-şi amâne plecarea şi să ia viaţa aşa cum vine. lar pentru 
moment, viaţa sa însemna să facă dragoste, îi şoptise 
muşcându-şi buzele într-o manieră uşor exagerată, care se 
pretindea a îi provocatoare, culeasă dintr-un film, fără 
îndoială. 

Erich se desprinse din îmbrăţişarea Agnetei, îşi puse un 
pulover şi cobori în atelierul său. Ar fi fost necesar să-şi 
mărească destul de repede spaţiul: nu mai era loc. 

Inainte să se apuce de muncă, zăbovi cu privirea asupra 
colecţiei sale şi observă cele şaisprezece corpuri cu un 
ochi critic, lăsându-şi degetele să alerge pe rotunjimile lor 
atât de catifelate. Fibrele musculare ieşeau la perfecţie. 
Reuşise să le dea nuanţa de carne, echilibrul perfect între 
carne şi grăsime. Doktor Fleischer ar fi fost mândru. Încă 
se chinuia cu ochii, dar avea să-şi dea seama ce trebuia să 
facă. 

Işi puse halatul, o plasă de păr, galoşi sterili, o pereche 
de mănuşi, şi se apucă de treabă. Se simţea fericit. 

Singura lui nemulţumire consta în faptul că trebuia să se 
mulţumească cu ce-i pica. Nu avea de ales, ca la 
Buchenwald, unde Doktor Fleischer putea selecta pe 
oricine dorea, chiar şi copii. 

Işi începuse colecţia în ziua în care i se adusese un copil 
de şase ani, mort de leucemie. Care era numele lui? Un 


e 169 œ» 


prenume franțuzesc... Nu mai conta. În acea zi, miercuri 4 
februarie 1948, două cadavre aşteptau să fie transferate la 
universitatea de medicină din Goteborg ca să servească 
drept cobai studenţilor. O femei de douăzeci şi şase de ani 
şi un bărbat de şaizeci şi nouă. Rămăşiţele nu fuseseră 
revendicate, aşa că aşteptau la răcoare de ceva vreme. Ah, 
ia te uită... Antoine, băiatul se numea Antoine. Ca să 
scoată corpul fetei, îl ascunsese în sacul mortuar al 
copilului destinat pompelor funebre. Il livrase pe micut şi 
adusese fata la el acasă. 

Ca să iniţieze transformarea, începuse prin a-i tăia sânii. 
Tremurând, încordat de excitare, trebuise să se oprească 
de mai multe ori ca să nu comită greşeli. 

La momentul respectiv, dispunea de un atelier 
improvizat: îşi demontase cada şi adusese produse de la 
muncă. Pentru acel prim corp, trebuise să se mulţumească 
cu masa de lemn din bucătărie, acoperită cu prosoape. De 
atunci, însă, îşi pavase atelierul, instalase o iluminare 
adecvată şi, bineînţeles, făcuse rost de o masă de disecţie. 

Erich se uită la ceasul de pe perete. Avea timp să 
meargă să ia micul dejun. In timp ce urca, simţi mirosul de 
cafea proaspătă. Pesemne că Agneta îl aştepta în 
bucătărie. li interzisese să intre în atelier. Nu-i plăcea să 
fie deranjat în mijlocul lucrului. 

Era îmbrăcată cu una dintre cămăşile lui şi cu o pereche 
de şosete ridicate până la gambe. De ce se îmbrăcau 
mereu femeile cu lucrurile lui când ieşeau din pat? Ce le 
făcea să fie, dintr-odată, mai confortabile decât ale lor? 

Agneta îi zâmbi cu tandreţe. 

— Te-ai trezit devreme. Ai multe de făcut? 

Incuviinţă cu o mişcare de cap în timp ce dădu pe gât o 
ceaşcă de cafea, fără să se aşeze. N-avea niciun chef să 
discute. Era timpul ca ea să plece, pentru ca el să-şi 
petreacă duminica în pace. 

Se aşeză încrucişând picioarele şi-şi puse palmele pe 
masă. Apoi ridică spre el o privire care strălucea de o 
bucurie netulburată. 

— Sunt însărcinată. 


e 170 œ» 


Marţi, 21 ianuarie 2014 


GURA tinerei femei se întinde, dezvăluind nişte dinţi de 
o albeaţă suspectă. Îi zâmbeşte la rândul lui. Vizibil 
satisfăcută, îşi continuă monologul cu vocea piţigăiată. 
Tinuta sa nu dezvăluie nici sâni, nici talie, nici picioare. 
Sub gulerul rotund al rochiei negre, poartă Chiar şi un 
şirag de perle, acea centură de castitate burgheză. Dar 
atunci când işi lasă capul pe spate ca să-şi dea părul la o 
parte, reprezentaţia ei de sfântă se duce de râpă. Acolo 
zace toată sexualitatea: în buclele care-i mângâie pieptul şi 
umerii, ca mâinile unui amant grijuliu. 

Două ore mai târziu, cu rochia ridicată pe coapse şi 
chilotul căzut pe glezne, gâfâie de plăcere în vastele 
toalete ale barului. El ejaculează, cu fața îngropată în 
cascada de bucle brunete, în timp ce se gândeşte la părul 
moale ca mătasea al lui Tomas Nilsson. 


e 171 œ» 


Falkenberg, 
Plaja din Skrea 


Miercuri, 22 ianuarie 2014, ora 6 


EMILY îşi descheie hanoracul, băgă mâna în buzunarul 
interior şi scoase cutiuţa neagră. O deschise, se holbă în 
interior, o puse la loc, apoi îşi începu cursa ascultând 
zgomotul discret al valurilor şi foşnetul constant al 
adidaşilor pe nisipul înzăpezit. Lanterna frontală îi lumina 
plaja în ritmul paşilor. 

Acest serial killer îi vorbea prin fiecare act al său, dar 
era incapabilă să înţeleagă limbajul şi portretul, pe care 
deşi îl tot curăţase, încă-i era neclar. Frustrarea o măcina. 
Ca să remedieze acea situaţie, avea nevoie de spaţiu, de 
natură. Să se regăsească. Să se disciplineze. Ca un fascicul 
de urmărire, gândurile sale trebuiau să se focalizeze: să 
lumineze cazul, doar cazul, fără să se disperseze. Iată de 
ce, cu o zi în urmă, evadase de la Bergström: ca să evite 
distragerile şi toată neseriozitatea. 

Când se întorsese la hotel, prinsese un interviu cu 
Pearce, pe BBC. Confirma jurnalistei că ancheta progresa 
şi repeta informaţiile pe care presa pusese deja stăpânire, 
ca şi cum era vorba despre revelații. Media încă nu făcuse 
legătura între moartea Linneei şi a lui Tomas Nilsson, din 
Suedia, şi cea a băieţeilor din Londra. Oare cât va dura? 

Frigul arctic îi biciuia faţa. Emily acceleră pasul până în 
momentul în care plămânii o ardeau. Durerea se dispersă 
în tot corpul său, făcând orice mişcare insuportabilă. Se 
concentra pe respiraţie, zgomotoasă şi regulată, în timp ce 
inhala mirosul ameţitor de iod şi expira aer cald. In câteva 
minute, întrebările despre crime îşi slăbiseră strânsoarea. 
Pluteau în linişte prin mintea sa, aşteptând să le pună în 
ordine acolo. 

—00000- 

La ora opt fix, după un duş la hotel, împingea uşa 

secţiei. Se intersectă pe hol cu Bergström care avea o cană 


e 172 œ 


în mână. 

— Hej, Emily. Dosarele sunt în sala de conferinţe. Şi 
cafea, adăugă el, mulţumindu-i cu un zâmbet înainte să 
plece spre birou. 

Emily aprecie în sinea ei că nu-i făcuse nicio remarcă 
despre comportamentul pe care îl avusese cu o zi înainte. 
Se instală în sala de conferinţe şi se puse pe treabă. 

Era la a doua cafea atunci când Bergström îşi făcu 
apariţia în încăpere, cu o licărire de victorie în privire. 

— Tocmai am primit lista participanţilor la evenimentul 
cu „lacăte”. N-o să ghiceşti niciodată cine o însoțea pe 
Linnea! 


e 173 + 


Falkenberg, 
Secţia de poliţie 


Miercuri, 22 ianuarie 2014, ora 11 


BERGSTRÖM, Emily, Alexis şi Olofsson stăteau de 
cealaltă parte a oglinzii unidirecţionale. Cu un semn de 
cap, comandantul o autoriză pe Emily să intre în camera 
de interogatoriu. 

Olofsson se întoarse spre superiorul său, cu gura 
căscată şi cu ochii bulbucaţi - un clovn ridicol. 

Reţinându-şi cu greutate enervarea, Bergström îşi 
exprimă nemulţumirea, printre dinţii încleştaţi: 

— For helvete, Olofsson! Douăzeci şi opt de ani de 
carieră şi trebuie să-ţi explic totul! Nu vezi că e mult mai 
bine să conducă interogatoriul o femeie? 

Olofsson lăsă ochii în pământ şi se făcu mic, mai ceva ca 
un câine certat de stăpân. 

In sala de interogatorii, Anna Gunnarson o fixa pe Emily 
cu o privire neliniştită. Profilerul se aşeză în faţa ei şi puse 
o pungă neagră pe masă. 

— Vă deranjează dacă mă adresez în engleză, Anna? Sau 
preferaţi, mai degrabă, să se ocupe de asta un vorbitor de 
suedeză? 

— Nu, e în regulă. 

— Eraţi cu Linnéa cu o zi înainte de moartea sa? 

Anna închise ochi pentru o secundă. 

— Îmi imaginez, continuă Emily, că n-aţi informat poliţia 
despre asta ca să evitaţi să ajungeţi în ziare. Problematic, 
mai ales când există o afacere în centrul oraşului. 

Ascunzându-şi privirea, Anna nu răspunse. 

Emily deschise punga de pe masă şi scoase de acolo 
două perechi de pantaloni, două tricouri şi un pulover. 
Alexis recunoscu hainele care se găseau în dulapul din 
camera Linneei. 

— Sunt ale dumneavoastră, nu-i aşa? 

Anna încuviinţă lent din cap. 


e 174 + 


— Eraţi amanta Linneei? 

— Nu, nu, nici vorbă! strigă Anna. 

Emily se aplecă în faţă şi îşi încrucişă mâinile pe masă. 

— Atunci explicaţi-mi, Anna. Explicaţi-mi de ce am găsit 
hainele dumneavoastră în dulapul Linneei, şi nu în comoda 
din camera de oaspeţi. Explicaţi-mi petrecerea cu „lacăte” 
de la clubul Ljus; ştiu că aţi mers împreună. 

— Gata, gata... şopti Anna masându-şi fruntea cu vârful 
degetelor. 

Oftă sacadat înainte să continue. 

— Atunci când m-am separat de soţul meu, Linnéa mi-a 
propus să mă stabilesc acasă la ea, în absenţa sa. Dar nu 
mergeam acolo decât atunci când sora mea avea nevoie de 
intimitate. Linnéa dormea în camera mică: adora 
priveliştea către far. Această cameră nu avea dulap, aşa 
că-şi lăsa lucrurile în cea pe care o ocupam eu. Iar în ceea 
ce priveşte petrecerea cu „lacăte”... 

Lăsă să-i scape un râset dezamăgit. 

— Prietenul ei, Richard Anselme, era în trecere prin 
Goteborg. O invitase pe Linnéa să iasă în oraş să 
sărbătorească lansarea colecţiei sale. Eu... nu eram prea în 
apele mele, aşa că Linnéa mi-a propus să-i însoțesc. 

— Aţi ajuns toţi trei? 

— Nu, eu eram deja la Goteborg. Am întâlnit-o la club. 

— La ce oră? 

— Ora douăzeci şi două. Am fost la o cină înainte. 

— Linnea era acolo de multă vreme atunci când v-aţi 
întâlnit? 

— Nu ştiu. 

— Era cu Richard Anselme? 

— Nu. Nu l-am întâlnit niciodată pe Richard Anselme, 
răspunse Anna fără să clipească, înainte să-şi coboare 
privirea. Atunci când am găsit-o pe Linnéa, era la bar şi ne- 
a trebuit mai bine de jumătate de oră ca să înţelegem ce se 
petrecea acolo. 

Emily încruntă sprâncenele. 

— Nu ştiaţi că vă veţi întâlni la un eveniment pentru 
adulţi? 


e 175» 


— Nu, absolut deloc. Richard Anselme îi spusese Linnéei 
că era vorba despre un eveniment VIP. 

— Cum a reacţionat Linnea? 

Un zâmbet lumină chipul trist al Annei. 

— Asta a făcut-o să râdă. 

— Nu era furioasă pe Richard Anselme? 

— Nu, nici pe departe. I s-a părut caraghios. 

— Aţi rămas la eveniment? 

— Da. Ne-am instalat la bar şi ne-am observat semenii. 
(Privirea Annei se întunecă.) Apoi am ieşit să fumăm. În 
fine, eu am ieşit să fumez şi Linnéa m-a însoţit. Şi acolo, l- 
am văzut pe soţul unei prietene care intra în club. M-am 
apropiat de el şi în timp ce acest ticălos mă implora să nu-i 
spun nimic soţiei, am pierdut-o din vedere pe Linnéa. Şi n- 
am mai... 

Bărbia Annei tremura. Lacrimi tăcute îi curgeau pe 
obraji. 

— Am coborât, pentru că m-am gândit că intrase şi mă 
aştepta jos... dar nu era la bar şi nici nu am găsit-o nicăieri 
în club. 

— N-aţi încercat să o sunaţi? 

— Mobilele n-aveau semnal în subsol, în club, aşa că am 
aşteptat zece minute, gândindu-mă că putea fi cu prietenul 
ei Richard, apoi am ieşit din nou şi am sunat-o, dar mi-a 
intrat direct căsuţa vocală. Nu eram surprinsă decât că nu 
reuşeam să mă întâlnesc cu ea: nu folosea în general 
mobilul în Suedia. Se „dezintoxica”, cum spunea ea, 
adăugă Anna mimând ghilimelele. Nici nu eram sigură că-l 
aducea cu ea. 

Anna înghiţi zgomotos. 

— Mi-am recuperat paltonul şi am plecat. 

— La Falkenberg? 

Anna dădu din cap. 

— M-am dus direct acasă la Linnéa, dar nu era acolo. 
Aşa că m-am întors la Lotta, sora mea, şi am încercat în 
continuare să o sun pe Linnea de mai multe ori, dar îmi 
intra, de fiecare dată, căsuţa vocală. 

De cealaltă parte a geamului unilateral, lacrimile îi 


e 176 œ» 


împânzeau privirea lui Alexis. 

Emily îşi puse scurt mâna pe braţul Annei. 

— Anna, mi-aş dori să mă ajutaţi să reconstitui cu 
exactitate ultimele minute pe care le-aţi petrecut cu 
Linnéa. 

Un rid se încreţi între ochii Annei. 

— Dar... tocmai ce v-am spus ceea ce se petrecuse. 

— Pe parcursul acelei seri, memoria dumneavoastră a 
stocat informaţii pe care le-aţi ignorat în mod inconştient. 
Printre ele, poate există ceva care ne-ar putea pune pe 
urmele ucigaşului Linneei. De aceea aş vrea să încerc să 
recuperez aceste informaţii. Sunteţi de acord să revizuim o 
parte din seară împreună? 

Cu o expresie gravă, Anna încuviinţă. 

— Mulţumesc, Anna. Instalaţi-vă cât mai confortabil cu 
putinţă pe scaun. Puneţi mâinile cu palmele în sus, pe 
partea superioară a coapselor, şi relaxaţi-vă umerii. 

Anna execută. Corpul său semăna de-acum cu cel al unei 
marionete dezarticulate. 

— Perfect. Acum, închideţi ochii. Inspiraţi pe nas, 
prelung şi lent, şi expiraţi aerul uşor pe gură. Aşa, perfect. 
Inspiraţi din nou. Expiraţi. Incă o dată. Aşa. 

Debitul lui Emily se încetini: vocea îi devenise şoaptă. 

— Să revenim la momentul în care v-aţi decis să mergeţi 
să fumaţi. Clubul se află la subsol; urcați treptele... 

— Da... 

— Unde este Linnéa? 

— În spatele meu. 

— Ce culoare au treptele? 

— Sunt de lemn. Lemn vopsit negru. 

— Şi pereţii? 

— Pereţii sunt roşu închis, tapet de pânză. 

— Sunt oameni pe scară? 

— Ahm... două, trei persoane care coboară. 

— Le vedeţi feţele? 

— Nu... doar le simt trecerea... Lumina vine doar de la 
spoturile de pe marginea treptelor; trebuie să mă uit la 
picioare ca să nu mă-mpiedic. 


e 177 œ» 


— Ce mirosuri plutesc pe această scară? 

— Se simte ceară de lumânări şi un parfum dulce. Al 
unei femei care coboară scara. 

— Aţi ajuns în vestibul. Ce faceţi? 

— Ne recuperăm paltoanele ca să ieşim. 

— Ce vă spune Linnea? 

— Eu... eu nu mai ştiu... O văd zâmbind în timp ce-şi 
pune paltonul pe ea. 

— Descrieţi-mi paltonul, coafura ei. 

— Are părul desprins. Îl are drept... Şi paltonul... nu mai 
ştiu... 

În încăperea alăturată, Olofsson se întoarse spre Alexis 
şi Bergstrom. 

— La ce speră Emily? Că florăreasa o să-şi amintească 
câte gume de mestecat erau lipite pe trotuar? 

Alexis răspunse înainte ca Bergstrom să aibă timp să 
deschidă gura. 

— E un interviu cognitiv, Kristian. Emily încearcă să 
deblocheze amintirile Annei. Este o tehnică anume care 
funcţionează foarte bine cu martorii oculari. 

Ofensat că a primit o lecţie, detectivul îşi expuse toată 
virilitatea care-i mai rămăsese într-o încrucişare de braţe 
peste  pectoralii încordaţi şi se postă cu picioarele 
depărtate, cu faţa spre oglinda unilaterală. 

Anna îşi masă fruntea ridată. Brusc, sprâncenele i se 
arcuiră şi deschise larg ochii. 

— Paltonul Linneei e albastru, un albastru... electric. 

— Perfect, Anna... Linnéa îşi pune paltonul albastru 
electric. Vă zâmbeşte. Ce o face să zâmbească? 

Anna închise ochii şi oftă adânc. 

— Eu... eu nu ştiu... Nu aud ce spune... 

— Vă luaţi haina? 

— Da, îmi iau haina. Linnéa o are deja pe a ei şi s-a dat 
într-o parte ca să mă aştepte. 

— Cine mai este în hol cu voi? 

— E multă lume... Revăd cu claritate un om cu o 
umbrelă care se pregăteşte să iasă. 

— Cum e el? 


e 178 » 


— Destul de mic, blond... 

— De ce v-a atras atenţia? 

— Am... am crezut că este fostul meu soţ... 

— Dar nu e el... 

— Nu, nu e el. 

— Ce faceţi acum? 

— Ieşim... Linnéa prima... 

— Este frig? 

— Foarte... Când am ieşit, Linnéa a scos un mic țipăt 
răguşit, se plângea de nesimţirea iernii în Suedia. 

— Ce faceţi? 

— Îmi aprind o ţigară în timp ce Linnéa vorbeşte... 
Vorbeşte despre renovarea casei din Falkenberg... 
Vorbeşte despre parchet... 

— Unde vă aflaţi cu exactitate? 

— Pe dreapta, cum ieşi din club. Pe trotuar. 

— Este lume? 

— Sunt cam... douăzeci de persoane... 

— Strada e bine luminată? 

— Da, foarte bine, de felinare. 

— Sunteţi pe cale să fumaţi... 

— Da... 

— Unde e Linnea? 

— În faţa mea. 

— Cum e orientat corpul ei în raport cu strada şi uşa 
clubului? 

— Este din profil faţă de club. Clubul e pe stânga. Stă cu 
faţa către nordul străzii Avenyn. 

— E lume pe stradă? 

— Câţiva trecători... 

— Ce face Linnéa? N 

— Îşi freacă mâinile una de alta, nu are mănuşi. Îmi 
vorbeşte... dar nu mai ştiu despre ce... Tocmai îl observ pe 
Per... Per Patriksson, soţul prietenei mele... Este cu o fată 
care nu cred că are mai mult de douăzeci de ani... I-a 
turnat patru copii şi, în timp ce ea stă şi se ocupă de 
educaţia lor, el se ocupă de gagicuţe de vârsta fiicei lui 
mai mari... 


<e 179 œ» 


Anna deschise ochii. 

— Doriţi un pahar cu apă, Anna? 

Dădu din cap, îşi trecu limba peste buzele pline de 
crăpături şi închise ochii. 

Emily aşteptă un minut ca pulsul femeii să se liniştească 
şi corpul său să se detensioneze din nou. 

— Per este, deci, în spatele Linn6ei... continuă Emily. 

— Da... 

— Mergeţi în întâmpinarea lui... 

Anna dădu din cap o dată. 

— Linnea vine cu dumneavoastră? 

— Nu... Sunt atât de şocată că plec de lângă ea fără să 
scot niciun cuvânt. 

— Vă strigă? Vă spune ceva? 

— Eu... eu nu ştiu... 

— Ce-i spuneţi lui Per? 

— Îl întreb unde e Marlene, soţia lui... Mă priveşte şi mă 
imploră să nu-i spun nimic, că e o greşeală că a venit la 
petrecerea asta, că va pleca imediat. 

— Ce i-aţi răspuns? g 

— l-am spus să înceteze să mă mai prostească. Imi 
răspunde că e greu pentru un bărbat să-şi regăsească 
femeia cu care s-a căsătorit, după ce a devenit mama 
copiilor săi. Fata care-l însoţeşte încearcă să-l întrerupă, 
apoi îl trage de braţ către uşa clubului. 

— Vedeţi uşa de intrare a clubului? 

— Da, în spatele lui Per. 

— Sunteţi, deci, cu spatele la stradă? 

— Da... 

— Descrieţi-mi ce vedeţi în spatele lui Per. 

— Eu... Bouncerul... Deschide uşa... Nişte indivizi intră... 

— Ce întâmplă acum? 

— Per pleacă. O lasă pe fată să plece. 

— Ce spune fata? 

— ÎI insultă şi intră în club. 

— În ce direcţie pleacă Per? 

— Prin josul străzii Avenyn, la dreapta. Traversează. 

— L-aţi văzut plecând? 


< 180 » 


— Da... 

— Ce vedeţi la dreapta? Pe trotuarul clubului? 

— La dreapta mea... mai multe persoane discută... 

— Ce vedeţi? 

— Cupluri... 

— Sunt împreună? 

— Nu ştiu... e destul de neclar... nu, nu cred... sunt 
sigură de cei doi care sunt mai departe... Fata sau bărbatul 
ridică braţul. Fata, cred... Da, fata agită braţele. 

— Le vedeţi feţele? 

— Fata e cu spatele... Ascunde parţial bărbatul. Nu-i văd 
decât geaca pufoasă şi neagră... şi căciula. 

— Fata are părul scurt? lung? 

— Scurt... şi blond... 

— Sunt departe de felinar? 

— Felinarul îi luminează parţial... 

— Ce culori vedeţi? 

— Negru... şi albastru. 

— Albastru. 

— Da, haina fetei care-şi agită braţele... 

Anna se opri şi deschise brusc ochii, ca trezită de un 
coşmar. Începea să înţeleagă. Fata blondă nu avea părul 
scurt: podoaba sa capilară era îndesată în interiorul 
paltonului. Şi purta un palton albastru. Albastru electric. 

Anna o văzuse pe Linnéa şi ucigaşul ei. 


e 181 œ» 


Falkenberg 


Februarie 1971 


ERICH scoase corpul din cadă în timp ce se gândea câti 
se va schimba viaţa când îi va sosi colegul. Poziţionă 
micuta fiinţă jupuită pe masa de uscat şi-l examină o clipă. 
Rezultatul era aproape perfect. Putea trece la etapa finală. 
Zâmbi. Un zâmbet care îi lumină toată fiinţa. Asta era ceea 
ce avea nevoie. Acest tip de ţesut. Tânăr. Curăţat de 
leziuni. 

Până la urmă, toate acestea se întâmplaseră datorită 
Agnetei. Înţelesese în ziua în care descoperise că era 
însărcinată. Plecase imediat, pur şi simplu. O luase pe 
urmele lui plângând, dar se distanţase după câţiva paşi. 
Mersese până la plajă întrebându-se cum putuse s-o 
citească pe fata asta atât de greşit. li era foarte greu să-i 
înţeleagă limba. Cum putuse să se lase condus pe un drum 
care nu era al său? Se aşezase pe nisip şi cuprinsese cu 
privirea valurile sclipitoare mângâiate de soare. Le 
urmărise lingând nisipul şi întorcându-se spre orizont, 
izbindu-se de stânci. O frază spusă de Doktor Fleischer îi 
venise atunci în minte: doar copiii meritau să acceseze 
eternitatea. Doar copiii. Şi, brusc, înţelesese sensul 
profund al acestei naşteri care urma să vină. Prima lectură 
fusese prea simplistă. Acest copil nu era o povară, ci chiar 
săgeata arcului pe care îl tensionase. Acest copil urma să-i 
deschidă calea către posteritate. Spre eternitate. 

Plecase la vânătoare în aceeaşi seară. Să facă rost de 
prima pradă la alegere. Să urmărească, să selecţioneze, să 
omoare. Nu mai putea să aştepte soarta să-i pună un 
cadavru în calea sa, nu se mai putea adapta la ceea ce 
găsea. Trebuia să aleagă cu grijă, ca să transmită un 
testament perfect, imaculat. Avea o responsabilitate faţă 
de succesorul său şi chiar faţă de el însuşi. 


La etaj, telefonul suna, dar Erich nu-l auzea. 
0000 


e 182 œ» 


— Soţul tău nu răspunde, Agneta, îmi pare rău. Vocea 
moaşei era sufocată. Agneta încerca să-şi găsească forţa să 
învingă o nouă contracție. Abia avea timp să-şi tragă 
sufletul că simţea că avea să moară, din nou. 

Durerea se întorcea, războinică. Nu dură decât o 
secundă, dar atinse apogeul aproape instant, furioasă; îi 
biciuia burta, spatele, şi se răspândi prin coapse. Agneta 
se prinse de marginea patului şi strânse, strânse, strânse, 
să nu se răstoarne. 

Travaliul era la fel ca şi sarcina: o rătăcire lungă şi 
singuratică. Se gândise, în primul rând, că Erich, ca 
bărbat, avea dificultăţi să stabilească o conexiune cu noua 
femeie care devenise, în ciuda dorinţei sale. Apetitul 
sexual rămăsese, cu toate acestea, la fel. Nu luase foarte 
mult în greutate, dar corpul său cu rotunjimi nu părea pe 
gustul lui Erich. li respingea avansurile şi-i cerea 
întotdeauna să rămână îmbrăcată. Trebuia să se comporte 
ca o fiinţă responsabilă şi să se gândească la binele 
bebeluşului, îi cerea el. Corpul ei devenise un templu. 

De când bebeluşul începuse să mişte, începuse să-i 
vorbească, dimineaţa şi seara, în germană. Agneta nu 
înţelegea niciun cuvânt din ce povestea, dar vedea şi 
simţea cât de mult iubea Erich, deja, copilul. Dar nu şi pe 
ea. Pe ea n-o mai iubea. In timpul acestor luni 
interminabile, nu se ocupase niciodată de ea. Într-adevăr, 
îi urmărise îndeaproape regimul alimentar, îi verifica 
pulsul şi îi intensificase sumarele de urină, dar o ignora. 
Complet. Total. Corpul ei nu era, de fapt, un templu, era o 
navă. Nava ce-i purta şi livra copilul. 

— Împinge, Agneta, împinge... 

Nu mai era nevoie să-i spună ce să facă, întregul ei corp 
îi ordona să împingă. lar fiecare împingere era o eliberare. 
Se auzi ca şi cum scosese un muget. Respira sacadat 
atunci când îi ordonau să se oprească din împins. Mugi din 
nou. O altă durere fulgerătoare urmată de o senzaţie 
stranie de eliberare, apoi planşete sau, mai degrabă, 
miorlăituri. 

— Priveşte, Agneta, priveşte-ţi fiul. 

e 183 + 


Observă o chestie rumenă ridicată în aer, cu membrele 
pliate ca o broscuţă. Îl puse la sân. Gurita lui înfometată se 
prinse de sfârc în timp ce-şi puse mânuţele de-o parte şi de 
alta a sânului, ca şi când îşi marca teritoriul. Epuizată, 
Agneta închise ochii şi strânse cu blândeţe chestia aceea 
drăguță, într-o îmbrăţişare nemaipomenită. 

—00000- 

Se întoarse la Erich patru zile mai târziu, când ieşi din 
maternitate. Furia care clocotise în ea se potolise. Se 
convinsese. Nu reuşise să-l contacteze, dar îl cunoştea: 
atunci când lucra în atelier, şi, Dumnezeule, ştia că putea 
să petreacă ore întregi acolo, nu auzea telefonul. Poate era 
şi vina lui că nu o căutase: îl ameninţase de prea multe ori 
că avea să plece cu copilul lor. 

Îl aşteptă pe Erich în bucătărie, cu micuța lor broscuţă 
lacomă agăţată la sân. 

— Mă gândisem că ai plecat. Cu copilul meu. N 

Vocea lui Erich o făcu să tresară. Se întoarse. Intr-o 
secundă, Agneta realizase ce o atrăgea atât de mult la 
bărbatul ăsta. Dădu din cap cu un zâmbet care-i întindea 
buzele tivite. 

— Iată-l pe fiul nostru, Erich. Se numeşte Adam. 

Erich se apropie de copilul lor şi îşi puse mâna masivă 
pe capul spân. 

— Este înalt şi solid. 

— Cincizeci şi cinci de centimetri şi patru kilograme 
nouă sute. Da, un bebeluş foarte mare. 

Nu spuse nimic despre ce făcuse ca să răzbune absenţa 
lui. Asta putea aştepta. Şi nu era atât de important, până la 
urmă. O iertase, oricum. 

Acest copil urma să repare totul între ea şi Erich, 
absolut totul, era sigură. 


e 184 œ 


Falkenberg, 
Secţia de poliţie 


Miercuri, 22 ianuarie 2014, ora 15 


LA sugestia lui Bergström şi a lui Alexis, Emily descărca 
primele cutii de carton din cărucior şi le puse în centrul 
mesei. Olofsson se ridică să-i ajute fără tragere de inimă. 

— Vom lucra diferit, explică Emily cu o voce neutră. Vom 
relua dosarele de dispariţie, dar de această dată ne vom 
întoarce cu şaizeci de ani în urmă. 

Olofsson nu spuse nimic, chiar dacă îşi dorea. Bergström 
era la un pas să-l eviscereze, nu ştia din ce motiv, mai bine 
să nu-l supere. Până la urmă, în afară de cazul ăsta, unde 
făcea cele patruzeci de ore săptămânale în trei zile, totul 
mergea fără probleme la Falkenberg, şi nu voia deloc ca 
asta să se schimbe. 

Cu toate acestea, se săturase de acest profiler. O fată 
drăguță, de acord, dar plată ca o scândură; un corp fără o 
curbă, doar unghiuri drepte. Şi doamna se distra să le 
plimbe de la dreapta la stânga, în mijlocul unui munte de 
dosare prăfuite, fără ca ancheta să avanseze în vreun fel. 
Nimeni nu-şi dădea seama că erau în van, metodele ei? O 
interogase pe florăreasă timp de două ore, şi pentru ce? Ca 
să afle că Linnea avea un palton albastru şi că se coafase 
înainte să iasă! Ei bine, erau frumoase femeile recrutate 
de Scotland Yard... De acord, ştiau acum unde îşi întâlnise 
Blix ucigaşul. Dar dacă Anna Gunnarson nu putea să-l 
identifice, atunci la ce bun? In orice caz, era singurul care- 
şi dădea seama că asta era o mare porcărie: Bergstrom şi 
bunăciunea, literalmente, sorbeau cuvintele doamnei-cu- 
lobul-stâng-din-creier-este-mai-mare-decât-tâţele-mele- 
laolaltă. 

Trebuia să spună ceva. O să se comporte civilizat şi o să 
livreze totul cu şarmul său devastator, va fi mai uşor. 

— De ce tocmai ultimii şaizeci de ani, Emily? întrebă 
zâmbind larg. 


e 185 


— Ajung şi la asta, Kristian. Sunt din ce în ce mai 
convinsă că avem de-a face cu un tandem care 
funcţionează după dinamica dominant / dominat. Dar nu 
cred că-şi repartizează sarcinile într-o manieră teritorială. 
În schimb, vânează şi omoară împreună. De aceea leziunile 
se aseamănă, pentru că întotdeauna se ocupă acelaşi 
individ de asta. Dacă dominatul are treizeci şi cinci, 
patruzeci şi cinci de ani, după cum suspectez, cel care 
domină trebuie să fie mai în vârstă cu cel puţin douăzeci 
de ani: îl influenţează. Totuşi dominatul e un bărbat 
educat, greu impresionabil şi manipulabil. Dominantul are 
deci între cincizeci şi cinci şi şaizeci şi cinci de ani, poate 
mai mult, dacă e sănătos. Foarte posibil ca el să acţioneze 
de mai multă vreme. Deci, îi căutăm semnătura pe un 
singur tip de victime: băieţi între şase şi opt ani. 
Presupunând că ar avea şaizeci şi cinci de ani maxim şi că 
interesul său pentru copii ar fi început în jurul vârstei de 
douăzeci de ani, trebuie să ne întoarcem cu căutările până 
în 1959. Sunt cinzeci şi cinci de ani. 

Mulţumesc, ştiu să număr, tună şi fulgeră Olofsson pe 
dinăuntru. 

Lansă o nouă întrebare. 

— Ai aflat ceva din interviul cognitiv? aruncă cu acelaşi 
zâmbet şarmant. 

Bergström aruncă o privire suspicioasă detectivului, în 
timp ce se întreba ce-l apucase. 

— Am aflat din interviul cognitiv că Linnéa cunoştea 
destul ucigaşul ca să-l recunoască cu căciulă şi geacă, 
noaptea. 

Olofsson se legăna pe scaun cu o nonşalanţă forţată. 

— Anna spunea că strada era destul de bine luminată, 
nu? 

— Da. Dar felinarele proiectează o lumină plonjată care 
creează umbre pe faţă dacă se poartă pălărie sau căciulă. 

— Ce schimbă asta? 

Tonul lui Olofsson era plin de nerăbdare. 

— Stabilisem înainte că agresorul putea fi un prieten, un 
coleg, un vecin sau un vânzător cu care se intersecta 


e 186 œ» 


frecvent şi ar fi fost capabilă să-l recunoască. Dar, graţie 
informaţiilor furnizate de Anna Gunnarson, noi ştim, acum, 
că a recunoscut imediat această persoană, în ciuda unui 
iluminat parţial. Putem să stabilim deci, că ea cunoştea 
bine această persoană. 

O peliculă fină de transpiraţie rece acoperi ceafa lui 
Alexis. 

— În al doilea rând, interviul cognitiv mi-a arătat că 
următoarea victimă locuieşte în apropierea centrului 
oraşului Goteborg. 

Olofsson îşi înghiţi frustrarea strângând din dinţi atât de 
tare că scrâşniră. 

— Spuneam deci, că noi vom lucra diferit, continuă 
Emily. Trebuie să reluăm aceste dosare de dispariţie şi să 
notăm pentru fiecare: sexul, vârsta, culoarea ochilor şi a 
părului copilului; dacă provenea dintr-o familie 
monoparentală sau nu, dacă această familie era 
disfuncțională sau nu; data dispariţiei, şi chiar ora 
aproximativă, dacă e disponibilă; ultimul loc în care a fost 
văzut copilul şi adresa domiciliului acelui copil dispărut. 

— Păi şi, nu trebuie să mai citim rapoartele de anchetă 
şi cele psihologice sau interogatoriile? întrebă Alexis. 

— Nu, nu pentru moment. Acum, sunt necesare doar 
informațiile pe care tocmai le-am enumerat. Mă voi ocupa 
să le analizez. 

Emily dispăru pentru câteva minute ca să dea un telefon. 

Atunci când reveni, Alexis, Bergström şi Olofsson 
umpleau primele tabele, pe care le pregătise ea, la fel de 
concentrati şi silitori ca nişte viitori absolvenţi de liceu. 


e 187 œ» 


Falkenberg, Olofsbo 
Domiciliul Linneei Blix 


Miercuri, 22 ianuarie 2014, ora 18 


ALEXIS abandonase cercetările ca să o însoţească pe 
Anna Gunnarson acasă la Linnéa. Anna spera să-şi 
recupereze lucrurile, pe care Alexis le aranjase şi 
etichetase în timpul inventarului, gândind că aparţineau 
Linneei, de fapt. 

Anna intră prima. Păşea cu grijă în timp ce arunca 
priviri neliniştite fiecărui lucru în parte, ca şi cum 
descoperea locurile acelea pentru prima oară. Alexis o 
urmă în prospectarea scrupuloasă. O privi în timp ce 
deschidea sertarele, dulapurile, cutiile, şi recuperând 
obiecte importante, cu gesturi precaute. 

După ce-şi adună lucrurile, Anna se îndreptă teleghidată 
spre bucătărie şi se aşeză la masă, cu bărbia în piept, 
doborâtă de tristeţe. 

— E în regulă? Aveţi tot? întrebă Alexis în timp ce lua loc 
lângă ea. 

Anna dădu uşor din cap în timp ce se juca cu firimiturile 
care încă murdăreau masa. 

— Cred că am luat tot, da. Mulţumesc. g 

Brusc, umerii i se mişcară cu tremurături mici. Işi trăgea 
nasul încercând să-şi oprească lacrimile care-i zguduiau 
corpul. 

Alexis îi puse o mână între omoplaţi şi cu cealaltă îi 
mângâia părul cu blândeţea unei mame. Anna acceptă, 
fără să clipească, apropierea fizică şi intimitatea stranie a 
doliului împărtăşit. 

— Am văzut-o pe Linnea alaltăieri, şopti cu o voce 
gâtuită de lacrimi. 

Alexis se apropie şi mai mult. 

— Eram pe stradă, mergeam spre magazin şi am văzut-o, 
acolo, mă aştepta. Părea atât de tristă. Atât de tristă... 

Anna îşi şterse nasul cu dosul palmei. 


e 188 œ» 


— Nu i-am spus nici măcar lui Lotta. Oricum, îşi petrece 
timpul îngrijorându-se pentru mine. Asta ar pune capac. 

— Atunci când a murit partenerul meu, sunt ceva ani de- 
atunci, se destăinui Alexis, mi-a apărut o dată, la trei 
săptămâni după moartea sa. Era aşezat pe patul din 
dormitor şi mă privea zâmbind. Acelaşi zâmbet din toată 
inima pe care mi-l oferea dimineaţa când se trezea, cu 
ochii întredeschişi. Ceva comun. În plus, stupid. Timp de 
câteva secunde, se întorsese. Se întorsese la mine. 

Cuvintele îi scăpaseră din gură fără să-i ardă buzele. 
Zburaseră între ea şi Anna, debarasate de jugul tristeţii, 
eliberatoare. Doliul partenerului se asociase unei căutări 
interioare şi reuşise într-un final să se regăsească. 

Cuprinse mâinile Annei într-ale sale şi cele două femei 
împărţiră câteva minute tăcere revigorantă, în timp ce 
contemplau marea neagră mângâiată de clarul lunii. 

Cu Anna deja plecată, Alexis era pe punctul să cheme un 
taxi, când o idee nebunească îi trecu prin cap. Îşi luă 
paltonul şi se înfioră gândindu-se la rafalele îngheţate care 
o aşteptau afară, apoi ieşi să înfrunte noaptea îngheţată. 

Zece minute mai târziu ajungea acasă la Stellan. 

Cele două felinare plasate de-o parte şi de alta a uşii se 
aprinseră automat şi o inundară cu o lumină puternică. Se 
întrebă subit ce căuta acolo, în plină noapte, cerşind 
compania unui bărbat pe care-l cunoştea prea puţin. Dar 
ce căuta aici? Ar trebui să se întoarcă la hotel. Să-i 
propună lui Emily s-o ajute. Sau să se afunde din nou în 
notițe. Să facă ceva constructiv. Pentru Linnéa. Nu pentru 
ea. 

Stellan deschise uşa. Surpriza dispăru, făcând loc 
imediat, îngrijorării. 

— E totul în regulă? 

Alexis încuviinţă, cu obrajii roşii, mai mult de ruşine 
decât de frig. 

— Intră, cred că îngheţi afară. 

Trecu peste pragul uşii, cu creierul turat la maxim ca să 
găsească o justificare vizitei. 

— Ai fost la Linnea? 


< 189 + 


— Da. Cu Anna Gunnarson. 

Îşi încruntă sprâncenele. 

— Anna... Gunnarson? 

— Sora lui Lotta Ahlgren, vecina ta. 

— Ah da, da, Lotta. Dar de ce sora ei? O cunoştea pe 
Linnéa? 

— Erau prietene. 

— Serios? 

— Anna locuia la Linnéa din când în când. 

— Linnéa îmi spusese că lăsa casa câteodată unei 
prietene, dar eram convins că era vorba despre cineva de 
la Londra, nu ştiu de ce. 

Alexis îşi scoase paltonul şi pantofii cu o grijă inutilă, 
acordându-şi timpul necesar să elaboreze o scuză 
plauzibilă. Dar fu traversată doar de senzaţia că era 
dezbrăcată. Scoaterea pantofilor la intrare era o tradiţie 
suedeză, într-adevăr, foarte igienică, dar fără pic de 
glamour. 

Îl urmă pe Stellan în camera de zi. 

— Vrei să bei ceva? 

Încuviinţă cu o mişcare de cap. 

Stellan puse două pahare pe măsuţa de cafea şi se aşeză 
lângă ea pe canapea. 

Alexis îşi oferi câteva secunde suplimentare ca să 
deguste vinul. Un bordeaux. Ameţitor, dar parfumat. 

Simiţi privirea lui Stellan aţintită asupra ei. 

— Eşti obişnuită... cu toate astea... 

Alexis învârti vinul în pahar. Ştia că Stellan nu se 
referea la degustarea de vin. 

— Te referi la investigarea criminalului în serie sau la 
doliu? 

— Cele două sunt legate una de cealaltă, nu? 

Ca un răspuns complet nepotrivit, la întrebarea lui 
Stellan, dorinţa o ardea pe Alexis. li cuprindea toată fiinţa 
sa. 

— Cele două sunt legate una de cealaltă, într-adevăr. 

Se simţea murdară; pângărită de această dorinţă 
confesată, de gândurile lascive. Nu avea dreptul să se 


< 190 œ» 


regăsească, să se-ndepărteze de durere. Nu încă. Nu putea 
să-şi abandoneze partenerul, să-l înlocuiască. Ar fi trebuit 
să continue să aibă escapade de-o seară când hormonii o 
luau razna, nu să fie cu cineva. 

Ochii lui Stellan scanau măsuţa de cafea. O aştepta să 
dezvolte, să explice, să se destăinuie, dar Alexis nu avea 
niciun chef să vorbească despre probleme. Era suficient că 
trebuia să le care peste tot, şi era destul de greu. 

Stellan dădu din cap în sus şi în jos fără să-şi ia privirea 
de la măsuţa de cafea, iar Alexis se întrebă dacă nu cumva 
vorbise cu voce tare. Puse paharul jos şi se întoarse spre 
ea. Imi va spune ceva straniu din trecutul său, se gândi ea, 
brusc obosită. 

Se pregătea să-i oprească elanul, când Stellan se aplecă 
spre ea întrebând-o din ochi. O privire înfierbântată care-i 
mângâia deja tot corpul. Surpriza, care o paraliză pe Alexis 
o secundă, se evaporă când buzele lui Stellan se apropiară 
de ale sale. Se topi şi se ruşină în acelaşi timp, ca şi cum s- 
ar fi îndreptat soarele către corpul ei amorţit de frig. 
Alexis nu mai putu să discearnă ultimele gânduri, doar 
câteva litere împrăştiate. 

Gura lui Stellan trecu de la o buză la alta înainte să o 
sărute pe gât. Aşteptă o secundă ca şi cum rămăsese fără 
suflare, apoi îşi strecură din nou limba printre buzele ei. 
Dorinţa o înflăcăra pe Alexis şi un val de căldură îi 
îmbrăţişă partea inferioară a abdomenului. Se lăsă să cadă 
pe canapea, gâfâind, cu ochii închişi, cu membrele 
îngreunate, într-un abandon aproape de beţie. Auzi 
frecarea aspră a blugilor lui Stellan, catarama curelei 
căzând pe parchet, apoi foşneala discretă a pantalonului 
pe care îl făcea să alunece de-a lungul picioarelor. îi 
scoase chilotul şi gemu apropiindu-şi sexul umed. Îşi 
desfăcu picioarele şi-l trase către ea. Căldura şi greutatea 
trupului peste al său îi dădea o stare de bine, pe care ea n- 
o mai simţise de multă vreme. 

Nu deschise ochii decât atunci când orgasmul i se 
dispersă în partea inferioară a abdomenului. Privirea sa o 
întâlni pe a lui Stellan. O privire satisfăcută şi senină, 


e 191 œ» 


încărcată de tandreţe, care o făcuse să se-nfioreze de 
bucurie. 


e 192 œ» 


Anglia, Cornwall 


Iulie 1982 


AGNETA îi smulse un sărut fiului. Adam era întotdeauna 
în aceeaşi stare de entuziasm când pleca în Suedia. Nimic 
nu-l făcea mai fericit decât să petreacă timp cu tatăl lui. 

De când îşi aducea aminte, Erich pusese stăpânire peste 
inima fiului într-un fel necondiţionat. La insistenţele 
regelui Ebner, pentru că laptele matern era cel mai bun 
pentru copil, Agneta îl alăptase pe Adam până la 
şaisprezece luni şi suportase muşcăturile dureroase ale 
dinţişorilor sălbatici. Doar ea se trezea noaptea să-l 
liniştească, să-l schimbe, să-l legene, să-l îngrijească, dar 
Adam n-avea ochi decât pentru tatăl său. Felul în care se 
uita la el... o privire care deborda de admiraţie şi dragoste, 
ca şi cum Erich ar fi fost întruchiparea perfecțiunii. 
Câteodată, avea impresia că era suficient doar să populeze 
universul fiului; rămânea invizibilă, pur şi simplu, în ciuda 
tuturor eforturilor de a-i oferi o copilărie fericită, 
sănătoasă şi echilibrată. „Rolul mamei e ingrat”, se consolă 
ea, amintindu-şi vorbele propriei mamei din timpul 
adolescenţei sale agitate. „Vei înţelege când vei deveni 
părinte la rândul tău”, îi tot repeta ea. Bine gândit, mamă. 

Ce n-ar fi dat ca părinţii ei să fie acolo... Din ziua în care 
Erich o abandonase, când aflase de sarcina ei, îi lipseau 
teribil. Agneta se detaşase de regrete şi se gândi la toate 
dăţile în care îi rănise cu capriciile şi ieşirile necontrolate. 
Dacă ar fi ştiut cât erau de preţioşi, i-ar fi cruțat. Muriseră 
mult prea devreme; nu avea decât nouăsprezece ani şi încă 
se bucura de imaturitate. Era „neterminată”, cum spunea 
tatăl ei. Părinţii ar fi avertizat-o arătându-i sau identificând 
problemele lui Erich, pe care refuza să le vadă. 

Nimic nu funcţionase între ei aşa cum sperase ea. Erich 
le asigurase nevoile şi avuseseră mereu ce băga în gură, 
într-adevăr, dar fusese un partener de viaţă insuportabil. 

De când îl cunoscuse, în weekend, se închidea în atelier. 


e 193 + 


Însă, după naşterea lui Adam, acolo îşi petrecea tot timpul 
liber, mai puţin acea oră sacră, cotidiană, în care se plimba 
cu fiul lui. Nu avusese niciodată voie să-i însoţească. Deja, 
nu mai ocupa niciun loc în viaţa lui Erich. Devenise doica 
fiului ei. 

Niciodată, absolut niciodată, de la anunţul sarcinii sale, 
nu o atinsese. Nici măcar o mângâiere sau un sărut pe 
obraz. Erich se instalase în dormitor şi ea dormise cu 
Adam până la plecarea în Anglia, după patru ani. Însă 
Erich nu fusese abstinent. Îi simţea mirosul de sex cu alte 
femei. Porcul ăsta de bărbat nici măcar nu se obosea să 
facă duş când se-ntorcea de la partidele de „picioare pe 
tavan”. 

Totuşi încercase să-l facă să reacționeze, să-l provoace. 
Întâi, optase pentru abordarea blândă şi se strecurase, 
într-o noapte, în patul lui. Fără să arunce măcar o privire 
asupra corpului dezgolit, îi ordonă să se întoarcă la 
culcare. Erich îi călcase în picioare egoul, iar amintirea 
acelei umilinţe încă o bântuia. Atunci încercase lacrimile, 
fără niciun succes. La ultima tentativă, se postase în faţa 
lui, cu un cuţit în mână, ameninţându-l că se mutilează, 
dacă nu o trata aşa cum trebuia s-o facă un bărbat 
respectabil. Se uitase la ea cu o răceală la fel de dureroasă 
ca loviturile pe care şi le-ar fi provocat. Nu se simţise 
niciodată atât de neimportantă şi dispreţuită. Tot ce-o 
făcea să fie mândră, fizicul şi capitalul erotic, fusese 
anihilat de către Erich Ebner. 

Cât regretase că irosise banii obţinuţi din vânzarea casei 
părinţilor! Îi blocaseră moştenirea până la vârsta de 
treizeci de ani, aşa că nu putuse să-l părăsească pe Erich şi 
să-şi reînceapă viaţa altundeva. Nu avusese altă variantă 
decât să se ţină tare. Cât mai mult timp posibil. 

După doi ani mizerabili, clacase şi luase contact cu 
mătuşa ei. Hoaşca bătrână nu dorise să audă nimic, 
gândindu-se că Agneta juca teatru ca să scoată bani de la 
ea. 

Deci, se văzuse nevoită să aştepte ca această împuţită 
egoistă să înţeleagă situaţia şi să-i propună s-o ajute, până 


e 194 œ» 


când ar fi avut acces la moştenire. 

Abia apoi Agneta plecase în Anglia cu fiul său. Pentru că 
Adam era fiul său. La maternitate, ca să se răzbune pe 
Erich, declarase copilul cu tată necunoscut şi îi dăduse 
numele ei. Erich n-avea, deci, niciun drept asupra lui, şi 
ignora existenţa mătuşii. Aşa că nu putea nici să-i 
contacteze, nici să-i găsească. 

Viaţa în Cornwall ar fi fost ideală dacă Adam nu s-ar fi 
arătat de neconsolat. Nu suporta dispariţia tatălui din viaţa 
lui. La patru luni de la sosire, Agneta îi dăduse dreptate 
mătuşii şi acceptase să-l contacteze pe Erich. De când se 
vedea cu tatăl său, Adam parcă se trezise la viaţă. 

De atunci, îşi petrecea jumătate din vacanţele şcolare la 
Falkenberg. Agneta trebuia să admită că tatăl şi fiul 
ştiuseră să creeze o relaţie solidă şi armonioasă. Până în 
punctul în care era suficient să-l amenințe pe Adam că-l 
privează de aceste vacanțe sau că-l informează pe Erich 
despre scăpările lui, ca să-l facă mai ascultător. Aşa putuse 
să oprească episoadele de piromanie ale copilului. Dubla 
ameninţare funcţiona de minune. 

Adam se întoarse să-i dea un pupic mamei. Chipul 
Agnetei era atât de trist, încât el începu să-şi curbeze gura 
cu vârful degetelor ca şi când era nefericit pe vecie. Dar, 
doar ca şi când... Pentru că într-un final, într-un final, 
pleca să-l vadă pe Tata! Nu voia să recunoască, dar prefera 
să trăiască alături de tată. Timpul petrecut în Suedia 
trecea foarte repede, în timp ce, cu mama, secundele se 
scurgeau extrem de lent până la noua vacanţă. _ 

Tata îi explicase că trebuia să se adapteze. În Suedia, 
trebuia să acţioneze ca un suedez şi, în Anglia, ca un 
englez. lar germana trebuia s-o stăpânească din respect 
pentru strămoşi şi pentru cultura lor. Tata îi dădea teme, 
chestii pe care să le înveţe pe dinafară, atunci când se 
întorcea în Anglia. Şi, de îndată ce revenea la Falkenberg, 
îl interoga. Putea fi vorba despre istorie, literatură, artă. 
De această dată, Adam trebuia să recite o poezie. Dar nu 
vorbea cu mama despre toate acestea. Nu-i spusese nici 
măcar că, atunci când era la Falkenberg, purta numele 


e 195 œ» 


tatălui. Era mai uşor aşa. 

De-abia aştepta să meargă să pescuiască nişte crabi. 
Băieţii suedezi le dădeau drumul după ce îi prindeau, dar 
Tata îi explicase că nu trebuia să facă aşa. Un crab 
capturat trebuia să fie sacrificat. Aşa că ei îi aduseseră 
acasă. Tata le rupsese picioarele, aşa cum făcea Adam cu 
aripile muştelor. Apoi fusese rândul lui. Tata îi dăduse un 
crab, pe cel mai mic, dar Adam se dispreţuise pentru asta, 
căci clipise atunci când cleştele se spărsese între degete. 
N-o făcuse intenţionat. Pocnitura îl surprinsese şi îl 
dezgustase un pic. Tata îi spusese că, dacă dorea să devină 
chirurg, nu putea să închidă ochii, chiar dacă vederea îl 
ardea sau mirosul era surprinzător ori îl deranja. Întreg 
corpul trebuia să fie în alertă mereu. 

Adam se antrenase, deci, în secret, bineînţeles. Dar nu 
avea crabi acolo unde locuia cu mama, aşa că trebuise să 
facă asta cu pisici, cu ăia mici pe care grădinarul urma să-i 
înece. Îi ascunsese în vechiul coteţ şi exersase chiar acolo. 

Acum nu mai închidea ochii. Tata avea să fie cu adevărat 
mândru de el. 

Tata îi promisese că, în următoarea vacanţă, vor trece la 
nivelul superior. Nu prea ştia ce voia să însemne asta, dar 
era foarte entuziasmat, pentru că putea să fie 
nemaipomenit, întrucât era cu el. 

Şi vacanţa următoare tocmai începea. 


e 196 » 


Falkenberg, 
Grand Hotel 


Miercuri, 22 ianuarie 2014, ora 19 


EMILY puse un dosar de carton pe pat. 

După-amiaza fusese productivă: Alexis, Bergström şi 
Olofsson triaseră un munte de informaţii. Nu-i mai 
rămânea decât să le analizeze, ceea ce îi lua o parte din 
noapte. Comandantul verificase, de asemenea, dacă, în 
decursul ultimilor şaizeci de ani, se găsiseră victime cu 
ochii scoşi sau traheea amputată. Colegii nu raportaseră 
niciun caz de extirpare de trahee, iar enucleaţiile erau 
majoritatea legate de reglări de cont sau de crime 
pasionale. 

Emily deblocă seiful şi scoase plicul care conţinea pozele 
de la locul crimei de la Londra. Se aşeză turceşte în 
mijlocul patului, cu agenda lângă ea. 

Inainte să  răsfoiască datele primite, voia să se 
reconecteze la caz, la povestea scrisă de criminalul în 
serie. Şi, pentru asta, era necesar să reexamineze pozele 
de la locul faptei, una câte una, ca şi cum le studia pentru 
prima oară. Nu reţinuse niciun detaliu din acele imagini; 
deveniseră ca un tablou familiar pe care-l privea fără să-l 
vadă. Trebuia să decupleze pilotul automat şi să se forţeze 
să observe cu alţi ochi. 

Atunci când terminase examinarea ultimei fotografii, 
Emily reciti întrebările înşiruite pe agendă. Pe parcursul 
orei ce urmă, se obligă să critice fiecare concluzie pe care 
o trăsese înainte. 

— Victime curățate. Spălate cu ceva? Cu ce? 

Ucigaşul îşi curăța prada. Îşi ştergea urmele, dar asta nu 
era decât o coincidenţă fericită. Emily vedea în asta, 
înainte de toate, o urmă de remuşcare, de respect: 
ucigaşul avea grijă de victime, voia să le returneze 
prezentabile. Extirpările erau la fel de necesare ca şi 
enucleaţiile. Oare era vorba de un ritual de purificare? 


e 197 œ» 


Totuşi, copiii erau inocenţa însăşi, nu puteau să fi fost 
murdari de faptele lor. Nici ei, nici Linnéa nu suferiseră 
abuzuri sexuale. 

— De ce un Y gravat pe braţul stâng? 

Emily notă pe agendă ce-i inspira braţul stâng. Vena 
amoris, scrise din reflex. O credinţă egipteană conform 
căreia o venă lega direct inelarul mâinii stângi de inimă. 
De acord, dar de ce să graveze un Y pe braţ, şi nu pe mână 
atunci? 

Telefonul îi vibră în ghiozdan. 

Răspunse şi fuse întâmpinată de vocea nazală a lui 
Arthur Hannah, un fost coleg de la Royal Canadian 
Mounted Police. li lăsase un mesaj, în aceeaşi zi, mai 
devreme, ca să-şi arunce şi el un ochi asupra cazului. 

Art era şeful departamentului de profilare geografică a 
faimoasei poliţii călare. De când lucra la Yard, Emily îi 
solicitase ajutorul de multe ori. Jonglând cu formulele 
matematice, Arthur Hannah reuşise mereu să localizeze 
domiciliul sau locul de muncă al criminalilor pe care-i 
urmărea. Era, de asemenea, un fan devotat al lui Bruce 
Springsteen. 

— Hey, Art. 

— Ei bine, la naiba, Em, are obrazul gros tipul ăsta al 
tău. Incă un nebun care-şi comandă cafeaua la Starbucks 
dimineaţa, ca toată lumea, şi care-şi sărută soţia pe frunte, 
seara, fără ca nimeni să-şi dea seama că el îl ţine închis pe 
fiul vecinului în pivniţă de zece zile. Şi lumea ar vrea ca el 
să aibă dreptul la proces echitabil şi tot tacâmul? Lumea e 
nebună. Dac-ar vedea ei ce noi vedem în fiecare zi, i-ar 
arde de viu în piaţa publică, ascultă-mă pe mine. 

Emily se strâmbă fără să scoată un cuvânt şi îl auzi 
trăgând din ţigară. 

— Nu ştiu de ce, Em, dar cazul ăsta al tău mă face să mă 
gândesc la What a Wonderful World. Când au scris 
cântecul ăsta, cred că Thiele şi Weiss au tras mult atât de 
multă cocaină că sigur le ieşea prin toate orificiile. Ce este 
wonderful în lumea asta, totuşi? În orice caz, mă bucur 
pentru tine, sigur te distrezi la Yard. Clasificat, acest 


e 198 œ» 


business trip acasă la vikingi, nu? 

— Ai avut timp să termini? spuse profilerul revenind la 
subiect. 

— Ei bine, de fapt mi-a cam dat ziua peste cap... Şi eram 
şi eu o dată cool la birou! Voiam să ascult o casetă piratată 
din '81 şi să-mi pun live-ul din Dublin, dar, în loc să fiu cu 
bătrânul meu Bruce, a trebuit să fac calcule ca să găsesc 
un dement care cred că a avut o copilărie destul de 
putredă ca să ajungă să smulgă ochi şi trahei ca pe nişte 
buruieni. Ar trebui să-i obligăm pe oameni să reflecteze 
puţin înainte să-şi scoată din sărite copiii. Dacă îi fac doar 
ca să-i aducă în halul ăsta, mai bine să întreţină relaţii 
protejate. 

— Ce-ai descoperit? 

— Îmi pare rău, Em, modelul matematic nu mi-a spus 
nimic despre tipul ăsta. E ca naiba povestea asta: la 
Londra, în Suedia, patru puşti, o gagică. Un haos, ce să 
mai... Ce vrei să fac cu asta? Clar, sunt de acord cu tine, s- 
ar putea să fie doi, iar asta complică un pic lucrurile... 

Vocea lui Art era încărcată de vinovăţie. Cel mai rău 
lucru pentru el era să depună armele în faţa unui 
criminal... 

— Altfel, inscripţiile în ce direcţie te-au condus? Tipi 
care fac enucleaţii şi extirpări de trahee am mai întâlnit, 
dar tatuajele intelectuale făcute cu cuțitul, sunt o 
premieră. 

— Vorbeşti despre literele gravate pe braţ? întrebă 
Emily fără să înţeleagă prea bine ce era atât de intelectual 
la un Y. 

— Mdea... 

— Nu mi-am dat seama de ce sunt înclinate, dar pentru 
moment văd o afirmare a sexului victimei. 

Râsul gutural al lui Arthur Hannah se auzi de la celălalt 
capăt al firului. 

— La naiba, Em, sunt bun de reciclat... Dacă soţia mea 
ar fi aici, mi-ar râde în faţă, ţi-ar spune că Bruce îmi 
devorează toţi neuronii... Poţi să crezi că nu văzusem că 
erau Y-uri? 


< 199 + 


— Ah da? Ce credeai că erau? 

Emily ascultă, stupefiată, explicaţia lui Arthur Hannah şi 
închise. 

Colegul său tocmai o făcu să vadă cazul într-o cu totul 
altă lumină. 


e 200 » 


Falkenberg 
Iulie 1982 


ADAM se trezi tresărind. Împinse cearceaful. Pijamaua 
era udă. Îşi trecu mâna pe sub fund. Patul era îmbibat. 

Strânse pumnii de nervi. Mama îi pusese nişte scutece în 
bagaj când plecase, dar le aruncase înainte să ajungă în 
Suedia. Dacă Tata le-ar fi găsit, nu l-ar mai fi putut privi 
niciodată la fel, nici măcar cu începutul de zâmbet care nu 
înflorea niciodată, dar care îi arăta cât de mândru era de 
el. Ultima dată îi spusese că un băiat de vârsta lui nu 
trebuia să se mai murdărească. Că nu trebuia decât să dea 
ordin corpului să se oprească. „A vrea este a putea”, 
repetă el. 

Tata era un erou. Supravieţuise celui de-al Doilea Război 
Mondial. Îi povestise lunile acelea lungi petrecute în 
lagărul de concentrare Buchenwald. Îi vorbise, de 
asemenea, de Doktor Fleischer. Adam îl întrebase dacă nu 
cumva exista o stradă cu numele lui în Germania, pentru 
că era un erou. Tata îi spusese că nu, explicându-i că 
succesul nu însemna să aibă numele scris pe o placă, ci să- 
şi ducă la bun sfârşit proiectele pe care şi le stabileau. 
Adam încercase deci, să aplice regula „a vrea este a 
putea”. În fiecare noapte, înainte să adoarmă, vorbea 
corpului său. Îi ordona să-l asculte, să nu-l mai trădeze, să 
nu-l mai facă de râs. Dar nimic nu funcţiona, căci încă se 
trezea scăldat în urină. 

Se ridică, scoase cearceafurile, le plie în două şi le băgă 
sub saltea. Din momentul în care Tata ar pleca să lucreze, 
le-ar spăla şi le-ar usca. Se dezbrăcă, luă o pijama nouă şi 
deschise dulapul căutând lenjerie de schimb. Pipăi raftul, 
apoi urcă pe scaun ca să verifice mai sus, dar nu găsi 
nimic. Putea să continue noaptea cu cuvertura, dar când 
Tata ar veni să-l trezească, a doua zi dimineaţă, şi-ar da 
seama că Adam iar uitase. Trebuia, deci, să se strecoare în 
vârful degetelor până la spălătorie. 


e 201 œ» 


În timp ce se întorcea spre cameră, Adam zări lumină în 
atelier, la subsol. Ştia că regula era să doarmă de la ora 21 
la ora 7. Şi pentru el şi pentru Tata. Îl auzise pe Tata 
închizând uşa, de la celălalt capăt al holului, după ce-i 
urase noapte bună. Poate uitase lumina aprinsă? Asta dacă 
nu cumva era un intrus... Adam nu avea dreptul să coboare 
în atelierul părintelui său, dar dacă un infractor intrase la 
ei în casă, trebuia să-l oprească. 

Pulsul i se acceleră. Adam privi în jur. Nimic cu care să-l 
doboare pe hoţ. Dar trebuia să fie curajos. Trebuia să-l 
apere pe Tata. Până la urmă, moştenise şi din caracterul 
lui; era un erou, la fel şi el. 

Inima-i bătea cu putere; deschise încet uşa pivniţei în 
timp ce se ruga să nu scârţâie. „A vrea este a putea. A vrea 
este a putea”, îşi repeta continuu ca să-şi ajute picioarele 
tremurânde să înainteze. 

Avansă sprijinindu-se de perete fiind atent la fiecare pas. 
Un miros puternic de dezinfectant îi înţepa nasul şi ochii. 

Când ajunse în încăperea principală, dădu nas în nas cu 
un rând de rafturi metalice. Le scană cu privirea. Mirat, 
întinse o mână timidă în faţă. Degetele întâlniră piei 
lucioase, ca bucăţile alea de carne atârnate la măcelărie. 

Adam uitase complet de pericolul pe care era gata să-l 
înfrunte. Fascinat, înaintă până în mijlocul camerei. Un 
băiat complet gol era alungit pe o masă de metal. 

Se pregătea să-l atingă, când îl observă pe Tata. 
Îngheţă. Însă mai mult decât furie, citi în ochii lui uimire. 

Tata îi arătă cu un semn din cap că putea să-şi continue 
inspecția. Adam ocoli corpul şi puse palma stângă pe 
încheietura mâinii copilului, la fel de rece ca masa pe care 
zăcea. La cealaltă, fără să tremure, îi trase indexul pe 
spate până ce se auzi o pocnitură răsunătoare. 

Ridică, atunci, ochii către tatăl său, care-l fixa cu o 
privire intensă. 

— Ai văzut, Tata, nu mai închid ochii acum! 


e 202 œ» 


Falkenberg, 
Secţia de poliţie 


Joi, 23 ianuarie 2014, ora 7 


ALEXIS împinse uşile batante ale sălii de conferinţă, 
fără suflu şi cu părul vâlvoi. Emily nu-i aruncă nicio privire. 

Cu treizeci de minute înainte, primise un mesaj de la 
profiler, în care o ruga să vină la secţia de poliţie cât mai 
repede cu putinţă. Işi luase, deci, hainele de cu o zi 
înainte, peste corpul încălzit de mângâierile nopţii. Stellan 
o însoţise şi, după un sărut îndelungat a cărui savoare încă 
o simţea, alergase la întâlnire. 

Emily scoase din ghiozdan un rând de dosare de carton. 
Un morman de copii xerox scăpară şi căzură pe podea 
balansându-se ca nişte frunze moarte. Emily le strânse şi le 
puse pe masă fără să clipească. Gesturile erau lente şi 
precise ca şi cum executa o kata. Şi ea se îmbrăcase în 
viteză: cocul dezordonat alunecase pe ceafă, nu-şi legase 
şireturile, iar tenul era la fel de şifonat ca puloverul. 

Bergström şi Olofsson sosiră la rândul lor, urmaţi de 
secretara comandantului, al cărei nume Alexis îl trecea cu 
vederea mereu. Secretara puse o tavă cu patru căni şi un 
termos pe masă şi plecă în linişte, după cum îi era obiceiul. 

Emily ridică ochii spre auditoriu ca şi cum îşi dăduse 
brusc seama de prezenţa lui. Alexis îi întinse o cană. 

— Am găsit ceva, spuse luând o gură de cafea. M-am 
uitat peste datele recoltate ieri şi am izolat o schemă. Un 
ritm în dispariţii. Din 1970 în 2013, un băieţel a dispărut 
odată la nouă luni pe coasta de vest a Suediei. Copii au 
vârste cuprinse între şase şi zece ani, sunt toţi bruneţi şi 
proveniţi din orfelinate sau din familii disfuncţionale. 
Schema este încă şi mai exactă: doi copii orfani, un copil 
dintr-o familie cu probleme, şi aşa mai departe. În marea 
majoritatea a cazurilor, poliţia a crezut că micuţii fugiseră 
de acasă sau fuseseră omorâţi de către un apropiat. 
Niciunul n-a fost găsit vreodată. Niciunul. 


e 203 >» 


— De ce, după părerea ta? 

Alexis şi Bergström se întoarseră spre Olofsson. Nimic 
din întrebare nu era nici dulce nici acru, nici măcar ironic. 
Detectivul părea sincer. 

— Pentru că, din 1970 în 2013, corpurile au fost 
îngropate sau conservate în unul sau mai multe cimitire 
private. Dar în 2013 s-a întâmplat ceva, un factor de stres 
încă nedeterminat, care a condus ucigaşii să schimbe 
modul de operare. Au început să omoare la Londra şi să 
elimine corpurile într-o manieră mai puţin folosită. In 
prezent, îşi lasă victimele la vedere. 

— Un factor de stres? 

Atitudinea politicoasă şi de tocilar nu părea să-l 
părăsească pe Olofsson. Bergström se întrebă de ce 
detectivul nu-i încântase până atunci cu atitudinea aceea 
umilă. 

— Un stimul sau mai mulţi stimuli - o despărţire, de 
exemplu, moartea unei fiinţe dragi, o naştere sau 
pierderea locului de muncă - care pot să provoace stres şi 
să conducă la crimă, sau să modifice componentele 
modului de operare, dacă au existat alte crime înainte. 

Alexis îşi masă arcadele cu vârful degetelor înainte să ia 
cuvântul. 

— Deci, după tine, din 2013 n-ar mai avea aceeaşi 
rigoare... 

Îşi derula gândurile cu privirea aţintită la cana de cafea. 

— Poate că funcţionarea tandemului a fost afectată? 
Poate că dominantul este bolnav, imobilizat, chiar mort? 
De aceea, dominatul este mai puţin sub jugul său? A intrat, 
poate, într-o fază de rebeliune? 

Emily dădu din cap. Bergström se ridică şi servi pe toată 
lumea cu cafea. 

Alexis continuă cu ceea ce începuse. 

— Ar fi vorba deci, de un dominant, cum îl numeşti tu, 
care ar fi început să omoare în 1970, sau poate chiar îşi 
făcea încălzirea înainte... 

— Exact... 

— „..şi care şi-ar fi găsit şi format partenerul ca să ucidă 


e 204 œ» 


cu el. 

— Ca să vâneze şi să ucidă cu el. Vânarea prăzii e 
esenţială. Plăcerea începe în momentul alegerii victimei: o 
urmăresc, îi studiază obiceiurile să aleagă momentul 
propice ca s-o răpească. 

— La ce tip de relaţie te gândeşti? Tată şi fiu? 

— O relaţie tată-fiu, dar nu neapărat un tată şi fiul lui. 
Poate să fie vorba de membri, mai mult sau mai puţin 
îndepărtați, din familie sau dintr-un grup, cum ar fi un 
unchi, un văr sau un vecin. 

— Şi nu crezi că omorau şi la Londra, şi că nimeni nu a 
observat? 

— Nu. Asocierea lor s-a născut aici. Putem fi siguri în 
această privinţă. Încă de la început îşi săvârşiseră crimele 
în Suedia, şi doar în Suedia. În 2013, un factor de stres le- 
a modificat relaţia, funcţionarea şi asocierea. Dominatul se 
adaptează: efectiv, e împiedicat să vină să omoare în 
Suedia; aşa că omoară la Londra, pentru că resimte o 
nevoie vitală să omoare. Are nevoie de ritualurile, de 
vânătoare, de sacrificare, de mutilare, de poziţia corpului. 

— Bun, cum procedăm, acum? interveni Bergström. 

Emily se sprijini de masă, cu braţele îndoite lejer, cu 
privirea hotărâtă, la fel ca o leoaică gata să se năpustească 
asupra prăzii. 

— Mai e ceva. Am sunat un fost coleg din Canada, 
Arthur Hannah. E profiler geografic. L-am contactat de- 
abia ieri, pentru că rezultatele lui sunt mai bune atunci 
când sunt mai mult de cinci victime. Nu ne-a putut ajuta cu 
localizarea domiciliului sau a spaţiului de lucru al 
ucigaşilor noştri, dar a avut o interpretare interesantă a 
anumitor dovezi. A pus degetul pe ceva. Ceva pe care ar fi 
trebuit să-l găsesc şi să-l văd. 

Emily luă o cariocă şi scrise un Y cu majusculă pe panou, 
apoi un altul, mic de această dată. Il arătă pe primul cu 
degetul: 

— Litera Y mare care a fost gravată pe braţul stâng al 
victimelor... seamănă cu litera gamma mică, spuse ea în 
timp ce o desena. 


e 205 » 


Apoi, întoarse panoul. Afişase patru fotografii în prim- 
plan cu literele gravate pe braţul copiilor. 

— Să numim deci, aceste litere gamma. Sunt orientate 
diferit pe fiecare corp. Această variaţie nu este 
întâmplătoare, e diferită de la prima şi a treia victimă. 

Emily îşi puse degetul pe prima poză şi trecu la 
următoarea, pe măsură ce avansa cu explicaţiile. 

— Conform axei umăr-mână, gamma e orientată nord-est 
pe Andrew Meadowbanks, sud-est pe Cole Halliwell, sud- 
vest pe Logan Manfield şi nord-vest pe Tomas Nilsson. 

— Oh, la naiba... Ce vrea să-nsemne asta? întrebă 
Olofsson, surprins. 

Bergstrom şi Alexis, la fel de pierduţi ca şi detectivul, 
priveau inscripţiile fără să-nţeleagă unde voia Emily să 
ajungă. 

Emily desenă patru gamma mici, fiecare orientată 
conform coordonatelor pe care tocmai le indicase. 

— Noi avem deci, punctele unei cruci. Şi ştiind că litera 
gamma majusculă se scrie aşa... 

Desenă un L invers, a cărui bază se afla sus. Apoi, pe 
ciorna precedentă, înlocui cele patru gamma mici cu patru 
L.uri întoarse. 

Alexis se ridică brusc cu mâna le gură; Bergstrom scăpă 
o înjurătură sonoră în suedeză. 

— Avem o svastică sau o cruce echilaterală cu braţele 
îndoite la jumătate, dacă preferaţi să-i spunem aşa. 

— Iar naziştii îşi poartă banderolele în jurul braţului 
stâng, adăugă Alexis cu o voce robotică. 

— Exact, concluzionă Emily. 


e 206 » 


Falkenberg, 
Secţia de poliţie 


Joi, 23 ianuarie 2014, ora 8 


BERGSTRÖM şi Olofsson conduceau cercetările, 
lansând ordine agenţilor de poliţie care erau fie la telefon, 
fie cu nasul lipit de ecranul calculatorului. Solicitarea 
superiorilor: să găsească persoane legate de nazism în al 
Doilea Război Mondial care trăiau sau care deţineau o 
proprietate în regiune. 

— De parcă ar fi uşor... se plânse un agent colegului său. 
Crezi cu adevărat că simpatizanţii nazişti îşi poartă 
banderola ca pe o geantă? 

— Nu uita datele, îi răspunse un altul pocnindu-şi guma 
de mestecat. 

— Ce date? 

— Datele pe care ni le-au dat să completăm cercetările. 
Evenimente cheie în viaţa suspectului, dacă preferi. 

— Poţi să fii mai clar? Fiul meu şi-a vărsat sucul de 
portocale în maşină, în dimineaţa asta. A trebuit să mă 
întorc acasă, să-l schimb, şi acolo, câinele făcuse o diaree 
monumentală prin toată casa. Nu am putut să asist la toată 
dezbaterea. 

— Din cauza asta rămân celibatar, comentă cu răceală 
colegul său. Miss Roy a vorbit despre „factorul de stres”. 
De exemplu: divorţ, naştere, pierderea unei fiinţe dragi, a 
locului de muncă sau chiar moartea suspectului. Chestii d- 
astea. 

— E clar că, dacă e mort, nu schimbă prea mult lucrurile 
în viaţa sa. (Colegul îşi dădu ochii peste cap.) Zi-mi, odată, 
care-s datele? 

— 1970 şi 2013. 

— De ce a spus englezoaica 1970 şi 2013? 

— Este canadiancă. Dispariţiile au început în 1970, iar 
cadavrele răsar la suprafaţă din 2013. Pune-te la muncă 
rapid, că nici Bergström nici Olofsson n-au o stare prea 


e 207 œ» 


bună. 

— Ia te uită, când vorbeşti de lup... 

Olofsson trecu prin spatele celor doi agenţi şi intră în 
sala de conferinţe, menţinând într-un echilibru periculos 
patru ceşti aburinde. 

— Este o chestiune pe care nu o prea înţeleg, spuse 
punând ceştile pe masă. 

Alexis împărțea cafelele, captând pentru câteva secunde 
atenţia detectivului. 

— Nu înţeleg de ce individul ăsta al nostru complică atât 
de mult lucrurile. De ce nu a gravat o svastică pe braţul 
victimelor, pur şi simplu? 

Emily cuprinse cana fierbinte între mâini. 

— Omul nostru este cultivat şi această asemănare între 
Y majusculă şi gamma mic îl amuză. Dar vorbim despre 
dominat aici. 

— Aşteaptă, m-am pierdut... făcu Olofsson în timp ce-şi 
aranja părul. 

— În 2013, un eveniment bulversează viaţa dominantului 
şi - sau a dominatului, şi le afectează relaţia, obiceiurile, 
modul de funcţionare. Dominatul se simte înainte de toate 
pierdut, apoi sfârşeşte prin a aprecia această nouă 
libertate. Devine creativ, dar cu toate acestea nu 
îndrăzneşte să-şi urmeze propriile fantezii. 

— Încă nu are curajul necesar, interveni Olofsson. 

Emily schiţă un zâmbet. 

— Încă nu are curajul să-şi asculte fanteziile, aşa că iese 
şi el în evidenţă cum poate: aşadar, modifică un pic ritualul 
pe care creatorul său - dominantul - i l-a inoculat. E ca o 
minciună prin omisiune, o greşeală cuminte care îl face 
extrem de fericit. 

— Vrei să spui că înainte de 2013 dominantul nu grava Y 
- în fine, gamma mică - pe victime? 

— Asta e. El fie grava svastica întreagă, fie - şi asta este 
teoria pe care o prefer - o singură ramură. 

— De ce o singură ramură? 

Bergström aruncă o privire neliniştită detectivului. Ca să 
se angajeze într-o asemenea linguşeală, sigur avea o idee 


e 208 » 


undeva în fundul capului. 

— Dominantul consideră fiecare moarte şi, deci, fiecare 
victimă, ca o componentă a unei opere, un tablou dacă 
vrei, pe care o creează pe parcurs ce omoară. O operă 
dedicată gloriei ideologiei naziste. Cum sunt patru ramuri 
care compun crucea echilaterală, îi trebuiau patru victime 
ca să-şi realizeze tabloul. Dar să revenim la dominat. Nu 
cred că îşi permite să devieze prea mult de la modul lor de 
operare. Păstrează, deci, ramura crucii dragi a maestrului, 
dar o transformă într-o glumă intelectuală: un gamma mic 
care seamănă cu Y majuscul, literă care reprezintă de 
asemenea şi sexul victimelor sale. 

— Cred că ticălosul ăsta a râs cu gura până la urechi 
când a gravat un X pe braţul Linneei... 

Olofsson cuprinse încăperea dintr-o privire ca să vadă 
dacă remarca sa îşi atinsese ţinta. Regretă de îndată, 
descoperind chipul palid al lui Alexis. 

— Mă  scuzaţi, comandante. Dar am găsit ceva 
interesant... 

O fată stătea în faţa uşii batante. Nimeni n-o auzise 
intrând. 

— Am găsit un nume care e în concordanţă cu 
informaţiile pe care ni le-aţi dat. M-aş mira ca acesta să fie 
acela pe care îl cercetăm, dar prefer să vă spun... 

— Dă-i drumu' odată, Jacobsson, lătră Olofsson. 

Fata se înroşi până-n vârful urechilor şi înghiţi de trei 
ori înainte să reuşească să scoată vreun cuvânt pe gură. 
Bergström nici nu se mai gândi să-i spună ceva lui 
Olofsson, pentru că şi el voia să audă acest nume. 

— L-am găsit pe Erich Ebner, un neamţ care locuia în 
Suedia din anul 1947. Născut în 1920 şi decedat în 2013. 

Marcă o pauză teatrală. 

— N-a avut cumva un fiu în 1970? întrebă brusc Alexis. 

— Nu, n-am găsit nicio legătură cu 1970. Dar există o 
problemă... 

Lăsă restul propoziției în suspans şi Olofsson oftă de 
nerăbdare. 

— Este un deportat. Fusese închis în lagărul de 


e 209 œ» 


concentrare Buchenwald. Şi-mi spuneam... de ce un 
deportat ar fi sculptat o svastică atâta vreme cât este 
vorba despre simbolul opresorului? 

Emily se întoarse spre Jacobsson. 

— Aţi auzit vorbindu-se despre sindromul Stockholm? 

Tânăra femeie dădu din cap afirmativ. 

— Acest deportat de la Buchenwald trăia poate, sub 
influenţa unui SS-ist deosebit de crud. Trauma a fost de 
aşa natură că ar fi dezvoltat o contagiune afectivă, un fel 
de transfer emoţional între el şi agresor: şi-ar fi însuşit 
sentimentele, gândurile, convingerile. 

Chipul lui Bergström se încruntă de dezgust. 

— Serios, Emily? Tu crezi că un deportat care a trăit 
iadul pe pământ, un infern care o lua de la capăt în fiecare 
zi, a putut să simtă empatie faţă de călăul său? 

— Trebuie să te gândeşti la această contagiune afectivă 
ca la o boală, Lennart. Ca un cancer. Să supravieţuieşti 
unui lagăr de concentrare este un lucrul incredibil. Doar se 
vorbeşte despre barbaria din lagărele naziste, însă numai 
supraviețuitorii ştiu ce fel de terori există în spatele 
cuvintelor. Ca să supravieţuiască, aceşti deportaţi au 
trebuit să-şi supună corpul şi mintea, alţii ar spune chiar 
sufletul, la torturi inumane. Acest transfer emoţional ar 
putea fi un mecanism de apărare. 

— Vorbiţi despre ăsta de parcă ar fi omul nostru. Nu 
poate să fie, nu? îi întrerupse Alexis. 

O tăcere tensionată apăsa peste încăpere. 

— Care era meseria lui? se interesă Olofsson. 

Jacobsson îşi umezi buzele înainte de a răspunde. 

— Tanatopractor. 

— Un îmbălsămător, bună gluma, ironiză detectivul. 

— Adresa lui? interveni Bergström. 

Tonul comandantului fusese mult mai aspru decât ar fi 
vrut. Tânăra recrută era cât pe ce să înceapă să plângă. 

— Aici, în Falkenberg. 

— Adresa exactă, Jacobsson, vă rog? 

li întinse lui Bergström bucata de hârtie pe care o ţinea 
în mâinile tremurânde. 


e 210 - 


Bergström deschise gura şi o închise imediat. Cunoştea 
adresa. Şi cunoştea persoana care locuia acum în casa lui 
Erich Ebner. 


e 211 œ» 


Falkenberg 
Iulie 1987 


UN frison îi traversă lui Adam şira spinării. Vânătoarea 
fusese formidabilă. Încă avea muşchii fierbinţi de excitare. 

Tata insistase să doarmă o oră şi jumătate, la sfârşit de 
după-amiază, ca să fie în formă până dimineaţa. 
Aşteptaseră noaptea cea mai întunecată ca să se pună în 
mişcare, chiar puţin înainte de ora 23. 

Pregătise singur, pentru prima oară, duba. Tata o 
încărcase. Deci, Adam verificase roţile, nivelul de benzină 
şi de ulei şi instrumentele necesare pentru extracția lui 
Oskar. 

Il urmăreau de nouă luni. Conform scrisorilor pe care le 
găsiseră în timp ce-i căutau în gunoi, Oskar era la a doua 
familie adoptivă, iar prima fusese o glumă macabră. Mama 
muncea zi şi noapte la spital; cel mare, de paisprezece ani, 
se furişa afară cu fiecare ocazie, iar când soţia era de 
gardă, tatăl îl imita pe fiu, făcându-se şi el nevăzut, odată 
ce mezinul era culcat. Pur şi simplu incredibil. 

Cu muncă şi rigoare îţi asiguri o viaţă îmbelşugată şi de 
excelenţă. De ce să optezi pentru mediocritate? Intrebarea 
asta îl bântuia pe Adam în timp ce urmăreau prăzile 
selecţionate de către Tata. Aceşti tipi, nişte leneşi cu 
privirea îngustă, se tăvăleau prin viaţa lor mică fără 
plăceri adevărate. In sfârşit, împreună cu Tata îl 
împiedicau pe Oskar şi pe alţii ca el să trăiască o existenţă 
atât de nesemnificativă că devenea de prost gust. Şi în plus 
inutilă. 

Extragerea lui Oskar fusese un joc de copii. Puştiul era 
tare nătăfleţ. Nu avea niciun simţ al pericolului. li 
deschisese uşa lui Adam, îl urmase şi urcase în dubă de 
bună voie. Nu începuse să riposteze decât în momentul în 
care Adam îi prinsese cu scotch punga în jurul gâtului. 
Adam îl ţinuse pe loc cu fermitate, în timp ce observa cum 
i se lipea de ochii bulbucaţi şi i se introducea în gură la 


e 212 œ» 


fiecare respiraţie, până în momentul în care capul îi căzuse 
cu moliciune pe piept. 

Apoi, Tata îl adusese acasă. 

— Adam, dă-mi dezinfectantul şi prosopul. 

Oskar nu numai că urinase pe el, ci făcuse tot tacâmul. 
Şi, în mod evident, trebuiau să-l şteargă la fund. Rahatul se 
întinsese peste tot, trebuia să spele masa de disecţie cu 
furtunul. Adam detesta partea asta, dar Tata se ocupa fără 
să strâmbe din nas, ca şi cum era imun la miros. 

Odată ce Oskar şi masa erau curățate, Tata tăie punga 
legată în jurul gâtului şi îi rase părul. Mai întâi, folosi 
maşina de tuns, apoi finaliză cu briciul. Adam ştergea 
craniul lucios în timp ce Tata se înarma cu bisturiul ca să 
deseneze ramura pe braţul stâng al lui Oskar. 

Cu cinci ani înainte, când tata îl asociase operei sale, 
fusese implacabil: Adam trebuia să cunoască anatomia în 
cele mai mici detalii şi trebuise să reţină procesul în cele 
mai mici detalii de prima oară. Asta îi ceruse o concentrare 
extremă. Trebuise să ţină minte chiar şi concentrațiile. De 
frică să nu uite, să greşească şi să-l dezamăgească pe Tata, 
nu putuse să doarmă mai multe luni. 

— Adam! 

Tata îi întinse bisturiul. Adam privi braţul lui Oskar; era 
încă virgin. Uimit, apucă lama cu o mână şi strânse braţul 
rece cu cealaltă şi se apucă de treabă. Tata urma să fie 
mândru. Se antrena de ceva vreme pe iepuri, în secret. Să 
pătrundă carnea până la os şi să deseneze două linii 
perfect drepte şi perpendiculare nu era aşa de uşor cum 
părea. 

Abia anul trecut îndrăznise să-l întrebe pe Tata despre 
semnificaţia acestei jumătăţi de T majuscul pe care o 
desena. 

— Nu este o jumătate de T, Adam, este o ramură din 
Hakenkreuz. Francezii o numesc croix gammée şi aşa o 
vom numi şi noi, pentru că e formată din patru gamma 
majuscule. 

— Dar de ce desenezi croix gammée, Tata? Credeam că 
te-ai luptat cu naziştii. 


e 213 + 


Cuvintele ieşiră din gură mai repede decât şi-ar fi dorit. 

— Este o amintire a lui Doktor Fleischer, răspunse 
simplu Tata, fără să se enerveze. 

lată. Terminase litera gamma. Era perfectă. 

Cu craniul ras, pielea albă şi braţul marcat, Oskar nu 
mai avea aproape nimic din Oskar. 

Tata îi oferi o tentativă de zâmbet. Adam îşi umflă 
pieptul de mândrie. 

— Curăţă, merg să pregătesc micul dejun. 

Era prima oară când Tata îl lăsa singur cu una dintre 
prăzi. Dar o meritase. 

Adam puse bisturiul pe tava strălucitoare. 

Atunci când se întoarse, Oskar îl fixa cu ochii bulbucaţi 
şi panicaţi. Înfăţişa aceeaşi expresie panicată ca atunci 
când îi închisese capul în punga de plastic. Apoi micuțul 
începu să urle. Un țipăt strident care încă îi zgâria 
timpanele lui Adam. 

— Taci! Taci, am spus! Şi închide nenorociţii ăia de ochi! 
Nu vreau să-ţi mai văd bilele, am zis! 

Îl prinse de gât şi strânse atât cât putea. Dar Oskar nu 
asculta. Continua să urle ca un porc sacrificat. 

Adam nu voia ca Tata să vină şi să creadă că nu se ridica 
la înălţimea aşteptărilor. Trebuia să facă ceva, să-l facă pe 
Oskar să tacă şi să întoarcă privirea. Copilul trebuia să-l 
asculte. 

Adam luă din nou bisturiul şi îl puse sub bărbia lui 
Oskar. Îl înfipse şi tranşă carnea pe verticală până la stern. 
Apoi secţionă traheea şi o puse pe masa de disecţie. 

Transpirat, îşi şterse fruntea cu mâneca şi întinse 
urechea. Nu-şi auzi decât propria respiraţie sacadată. 
Ţipătul dispăruse. 

Nu mai rămânea acum decât să-i închidă nenorociţii de 
ochi. 


e 214 œ» 


Falkenberg, 
Plaja Skrea 


Joi, 23 ianuarie, ora 11 


EMILY parcă în faţa vilei impozante de lemn galben, 
între un Porsche Cayenne şi un Jaguar decapotabil. Trei 
maşini de poliţie şi două dubiţe de la SKL - criminaliştii - 
ocupau vasta esplanadă pavată. 

Ocoli casa şi îi găsi pe Bergström şi Olofsson în faţa unui 
hambar vechi. Karl Svensson, fostul soţ al Linneei, aştepta 
în spate, lângă o blondă cu faţă severă care urla la telefon. 
Un tic nervos îi agita buza inferioară şi bărbia. Cu braţele 
încrucişate peste piept, se întoarse cu spatele la hambar. 

— După cum poţi vedea, aşteptăm, explică Bergstrom lui 
Emily cu o voce încordată. 

— Blonda începe să ne calce pe nervi, tună şi fulgeră 
Olofsson. Se face o jumătate de oră de când e la telefon cu 
procurorul şi-l freacă la icre. Ce-şi imaginează? Că dacă 
ţipă ca o isterică, procuroru' o să-i spună: „Bine, bine de 
acord, atunci, pentru că insistaţi, anulăm perchiziţionarea 
şi Karl Svensson nu mai e suspect”? 

Bergström se gândi că Olofsson spunea cu voce tare 
ceea ce alţii doar gândeau în sinea lor. I-ar fi plăcut să 
poată striga la fel ca avocata şi să declame ca Olofsson. La 
naiba, ar fi fost tare plăcut să se golească de stres, să 
vocifereze până îşi pierdea vocea, să tipe până cădea de 
epuizare! 

Presiunea era colosală. Procuroru', cum spunea Kristian, 
îl suna din oră în oră ca să actualizeze ancheta. Fostul soţ 
al Linneei era o celebritate. Dacă percheziţia nu le dădea 
nimic, comandantul urma să aibă mari probleme. Avocata 
lui Svensson i-ar fi dat în judecată şi l-ar fi băgat la 
răcoare. 

Şi nu se oprea să-l viseze pe micuțul Tomas Nilsson. 
Chiar şi când era treaz. Îi revedea corpul gol acoperit cu 
pojghiţa de gheaţă, ochii negri disproporționat de mari, goi 


e 215» 


de orice, gâtul deschis pe lungime, ca un fermoar care 
deformează un pulover vechi. În ciuda atrocităţii rănilor, 
Bergström îşi dorea să ia copilul în braţe, să-i sărute 
fruntea, să-l încălzească, să-l liniştească. Se gândise la fiii 
săi. Când aveau vârsta lui Tomas, refuzau cu stricteţe să 
facă baie. Împreună cu Lena, trebuia să alerge după 
monstruleţi care fugeau complet goi, la fel de rapizi ca 
vântul, şi găseau ascunzători de necrezut în casă. Fiii săi... 
se gândi cum îi lua în braţe... O chestiune îl frământa atât 
de tare că avea migrene, mereu aceeaşi, cu disperare 
trivială, şi cu toate acestea... Cum putea face asta unor 
copii? 

O privi pe Emily. Asculta tirada lui Olofsson impasibilă, 
senină. Emana o forţă liniştitoare cu care lui i-ar fi plăcut 
să se acopere. 

— Unde ai lăsat-o pe Alexis? o întrebă Olofsson cu o 
voce moale. 

— La biblioteca municipală. Face cercetări asupra lui 
Ebner. 

Prezenţa ei în timpul percheziţiei risca să ducă la o 
încălcare de procedură, deşi Alexis propusese să-l 
ancheteze şi ea pe Erich Ebner. 

Avocata închise şi înaintă spre ei cu un mers nervos, cu 
clientul pe urmele ei. 

— Puteţi să mergeţi, concluzionă ea sec. 

— Domnule Svensson, dacă aveţi bunăvoința să mă 
urmaţi la secţie, îl ironiză Olofsson. 

— Nu veţi găsi nimic în atelierul meu! 

Bergström îşi lipi faţa de-a lui. 

— Vă mulţumim că ne-aţi indicat unde să căutăm, 
domnule Svensson. 


e 216 - 


Falkenberg, 
Biblioteca municipala 


Joi, 23 ianuarie 2014, ora 13 


ALEXIS îşi masă pleoapele cu vârful degetelor. Citea 
articolele cu un cititor de microfilme doar de vreo două 
ore, iar ochii deja îi obosiseră. Numele lui Erich Ebner nu 
apărea în nicio bază de date de la bibliotecă; deci, trebuise 
să se afunde în lectura ziarelor locale începând cu 11 
aprilie 1945, data eliberării lagărului Buchenwald. Mă rog, 
„lectură” era un cuvânt mult prea mare, având în vedere 
că nu cunoştea limba suedeză. Se rezuma doar la a căuta 
numele lui Erich Ebner. Dacă i-ar fi căzut ochii pe ceva, ar 
fi copiat-o şi ar fi tradus-o la secţie. Avea şaptezeci de ani 
de presă de parcurs; deci nu era nici pe aproape de a fi 
terminat. 

Graţie unui personnummer, un număr de identificare 
naţional atribuit fiecărui cetăţean al ţării, poliţia dispunea 
de nişte informaţii de bază despre Erich Ebner în fişierele 
sale: se născuse la Munich, în Germania, în 1920, fusese 
făcut cetăţean suedez şi poseda paşaport german. Lucrase 
ca şi îmbălsămător într-o firmă de pompe funebre din 1947 
până în 1993. În 1955, cumpărase casa pe care o 
închiriase încă din 1947, la Falkenberg; în 1995, Jacob 
Svensson, tatăl lui Karl, achiziţionase proprietatea en 
viager, pe-o rentă viageră până la deces. Pe 5 octombrie 
2013, corpul lui Erich Ebner fusese găsit în patul său de 
nişte pompieri chemaţi pentru un foc din proximitatea 
casei. Medicul legist concluzionase că era moarte naturală 
- ceea ce, la nouăzeci şi trei de ani, nu era nimic suspect. 
Totul ducea, deci, către ideea că Ebner nu avea nici 
familie, nici prieteni sau vecini care să se îngrijoreze de 
absenţa sa. 

Cu toate acestea, personnummerul care fusese introdus 
în Suedia în 1947, data exactă a sosirii lui Ebner, nu era 
verificabil. Bergström presupunea că deportatul se 


e 217 œ» 


instalase la Falkeneberg în 1947, data primului loc de 
muncă declarat, dar Alexis nu era atât de sigură. Şi, cum 
nu voia să lase nimic la voia întâmplării, îşi extinse aria de 
căutări cu doi ani. 

Înghiţi o gură de apă în timp ce îşi consulta telefonul. 

Înainte să plece la bibliotecă, contactase Fundaţia 
comemorării lagărului Buchenwald, din Weimar, în 
Germania. Îşi lăsase datele pe căsuţa vocală, explicând că 
era vorba de o solicitare urgentă şi, de atunci, aştepta să 
fie reapelată. 

Alexis schimbă rola şi reluă lectura în timp ce se întreba 
de ce Ebner alesese să se stabilească într-un orăşel mic de 
pe coasta Suediei. lInţelegea că voise să scape de 
Germania: poporul lui, înrolat în nazism, îl trădase. Ebner 
simţise cu siguranţă aversiune faţă de patrie, dar asta nu 
era suficient să explice de ce alesese Suedia. Trebuie să fi 
avut legătură cu regiunea Halland. Poate avea familie, 
prieteni care locuiau în zonă în anii 1940? 

Alexis mai aruncă un ochi la mobil. Nicio veste de la 
Fundaţie. În schimb, Stellan tocmai îi trimisese un mesaj 
scurt şi cuprinzător: „Tonight?“ 

Amintirile nopţii trecute îi înfloriră în minte. Scutură din 
cap ca să le alunge, înainte să se ofilească sufocate de 
fricile şi anxietăţile sale, nişte veritabile buruieni de care 
nu reuşea să se debaraseze. Voia să o ia de la capăt. Voia 
ca Stellan să-i ofere dragoste, să se abandoneze în 
îmbrăţişările lui. Cu mintea goală, corpul să-i dicteze ce să 
facă. Inima... inima, nu-i păsa de ea. Voia doar să se lase în 
voia sorții. 

Alexis răspunse cu un „yes” căruia îi adăugă două semne 
de exclamare, după câteva secunde de reflexie. 

Urma să pună telefonul deoparte, când ecranul se 
lumină din nou. leşi pe hol şi preluă apelul. Hilda Thorne, 
de la Fundaţia comemorării lagărului Buchenwald, o 
reapela. 

Hilda detectă accentul franțuzesc din engleza lui Alexis, 
aşa că îşi continuară conversaţia în limba lui Moliere. 

Alexis îi explică că avea nevoie de ajutorul Fundaţiei ca 


e 218 » 


să găsească familia unui fost deportat de la Buchenwald, 
Erich Ebner, decedat în Suedia cu câteva luni înainte. 
Preferă abordarea delicată, în locul celei oficiale, care 
risca să o timoreze pe doamna Thorne. 

— Am să iniţiez o căutare asupra numelui său, şi să 
vedem ce obţinem. Acordaţi-mi un moment. 

Alexis îşi muşca buza de nerăbdare. 

— Aşadar... Erich Ebner... German, născut în 1920 la 
Munich. Închis la Buchenwald pe 17 iulie 1944. Comunist, 
prizonier politic. Student la medicină. A muncit la carieră, 
la cuptoarele crematoriului şi la un block de experimente 
medicale. Aparent, nu era membru al niciunei asociaţii de 
deportaţi. 

— Aveţi cumva o poză cu el? 

— Nu. 

— Dar informaţii despre părinţii lui? 

— Nu. Şi, înainte să mă rugaţi să caut printre prizonieri, 
trebuie să ştiţi că avem enorm de mulţi deportaţi numiţi 
Ebner. Dacă părinţii săi fuseseră închişi la Buchenwald, ar 
fi fost precizat pe fişa de identitate. Nu am altceva decât 
informaţiile pe care tocmai vi le-am citit. 

— Nu aţi şti, măcar, pe cineva care muncea la 
cuptoarele crematoriului sau la acel block de experimente 
în acelaşi timp cu el? Ştiu că e inutil să vă întreb despre 
carieră, presupun că lista ar fi mult prea lungă... 

— Nu avem datele de repartizare ale deportaților. 

— Existau suedezi la Buchenwald în acelaşi timp cu 
Erich Ebner? 

— Nu. 

Hilda era simpatică, dar avea nevoie să fie trasă de 
limbă. 

— Acordaţi-mi un minut, Hilda. 

Alexis închise ochii şi îşi acordă un moment de reflexie. 
Trebuia să conecteze informaţiile între ele, să caute 
legături. Care erau informaţiile ce se desprindeau de 
profilul lui Ebner? Un German. Deportat politic. Care îşi 
dusese viaţa în Scandinavia. In Suedia. 

Brusc, avu o idee. 


e 219 + 


Suedia şi Norvegia erau ţările scandinave care semănau 
cel mai mult, din punct de vedere cultural. Cele două limbi 
erau atât de apropiate încât suedezii şi norvegienii se 
înțelegeau perfect. 

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cele două 
naţiuni nu cunoscuseră aceeaşi soartă: Suedia optase 
oficial pentru neutralitate, în timp ce Norvegia, forţată de 
capitularea Germaniei naziste în 1940, alesese rezistenţa, 
exilând guvernul lui Johan Nygaardsvold la Londra. 

— Existau norvegieni închişi la Buchenwald? încercă 
Alexis. 

— Studenţi norvegieni, da: trei sute cincizeci, dacă ţin 
bine minte, sosiți în ianuarie 1944. 

Ebner fusese deportat la Buchenwald în iulie 1944. 

— Existau studenţi la medicină printre ei? 

— Da. 

— Deci, trebuiau să fie repartizaţi, în mare parte, unui 
block de experimente medicale, nu? 

— Lăsaţi-mă să verific. De fapt la: block-ul de 
experimente, infirmerie şi block- ul de patologie. 

Entuziasmul electriză corpul lui Alexis. Erich Ebner, cu 
siguranţă, se întâlnise cel puţin cu unul dintre ei. 

— Ar fi posibil să am lista acestor studenţi norvegieni 
sau datele lor de contact; dacă au decedat, datele de 
contact ale familiilor lor? 

— O să vă transmit lista cu datele de contact pe care le 
avem, dar nu vă pot comunica decât e-mail-urile, nu şi 
numerele de telefon. 

— E perfect. Aţi putea să-mi indicaţi, în mod special, 
studenţii la medicină? 

— Desigur. 

— Îmi pare rău că vă grăbesc, dar aţi putea să-mi 
trimiteţi în cursul zilei de astăzi? 

— Fără nicio problemă: listele sunt deja făcute, o veţi 
primi în câteva minute. 

— Hilda, voi abuza de amabilitatea dumneavoastră, dar 
aţi putea să contactaţi grupul de deportaţi ca să ştim dacă 
vreunul dintre ei îl cunoştea pe Erich Ebner? Poate 


e 220 » 


supraviețuitorii le-au vorbit despre el copiilor lor... Fiind 
vorba de zeci de mii de persoane, m-am gândit că 
dumneavoastră v-aţi mişca mai repede decât mine... 

— Pot să trimit un mesaj de grup şi să las o vorbă pe 
site. 

— Oh, mulţumesc, Hilda. Asta ar fi absolut minunat. 

Alexis închise şi concepu e-mail-ul pe care se pregătea 
să-l trimită acestor foşti studenţi norvegieni sau familiilor 
lor. După aceea, se reapucă de lecturarea ziarelor. 

Tot aruncând plase de pescuit în apă, sfârşi prin a 
prinde un peşte. 


e 221 œ» 


Falkenberg, Plaja Skrea 
Domiciliul lui Karl Svensson 


Joi, 23 ianuarie 2014, ora 14 


BERGSTROM scană hambarul cu o privire satisfăcută. 
Un roi de combinezoane albe forfoteau cu o lentoare 
studiată în atelierul lui Karl Svensson. Liniştea profundă 
era perturbată doar de fâşâiala galoşilor sterili şi 
clinchetul servietelor criminaliştilor. Atmosfera era mixtă: 
un amestec de entuziasm şi dezgust, de nerăbdare şi de 
teamă. 

Atunci când comandantul, Olofsson, Emily şi nişte 
membri ai poliţiei criminalistice intraseră în hambar, 
întregul grup încremenise imediat ce lumina se aprinse. 

— La naiba... 

Chiar şi Olofsson rămase fără cuvinte să descrie 
brutalitatea tabloului relevat de către iluminarea 
arhitecturală: în faţa lor se ridica un cub de cărămizi roşii 
marmorate de funingine, de trei metri înălţime pe doi 
metri lăţime, consolidat cu corniere de oţel. Avea în centru 
o deschizătură în formă de semilună de aproximativ 
cincizeci de centimetri înălţime pe şaptezeci lungime, cu 
uşi duble metalice rabatate în lateral. 

— Am eu o minte bolnavă sau ăsta seamănă cu un cuptor 
de crematoriu? întrebase un tip de la SKL. 

Suspine şi mormăituri de glas în loc de răspuns. Erau 
multe de descoperit în jurul acestui cuptor. La doi metri în 
dreapta se ridica o cuvă cu diametrul de un metru, flancată 
de un banc de lucru pe care era aranjat cu minuţiozitate 
un rând de instrumente chirurgicale şi două pensete lungi. 
Chiar lângă acestea, atârnate de perete, două şorţuri şi 
două perechi de mănuşi groase găurite pe alocuri. 

Bergström dăduse semnalul ca să împrăştie trupele şi să 
înceapă percheziţia; fiecare lucra cu gândul la micuțul 
Tomas Nilsson. 

Comandantul se apropie de tehnicianul aplecat sub cuva 


e 222 œ 


goală. 

— Ştii ce avea înăuntru? 

— Acid fluorhidric. Extrem de coroziv. 

Bergström se gândi la băieţii dispăruţi în 1970 ale căror 
corpuri nu fuseseră niciodată descoperite. 

— E destul ca să se debaraseze de corpul unui copil? 

— Dacă adaugi acid azotic şi închizi cuva, e de ajuns, da. 

— Ştii dacă era acid azotic înăuntru? 

— Testez şi-ţi spun. 

Comandantul o căută pe Emily din priviri chiar când se 
întorcea în atelier. Nici nu observase când plecase. 

— E vreo problemă, Emily? 

— Casa e izolată, amplă. Hambarul ăsta cred că are cel 
puţin o sută de metri pătraţi. Însă grădina e practic 
inexistentă şi pietroasă. Nu văd ce-ar fi putut face cu 
corpurile, în afară de... 

— ...de a dizolva cadavrele în cuvă, cu acid? 

Emily ridică o privire surprinsă. 

— Nu. Corpurile copiilor sunt sub casă sau sub hambar. 
Trebuie să forăm solul. 

— Björn! strigă imediat Bergström. 

Un tehnician aplecat sub masa de lucru a lui Svensson 
se întoarse. 

— Găsim un georadar în dubiţa voastră? întrebă 
comandantul. 

Björn Holm, şeful de la criminalistică, scoase masca 
care-i proteja gura, eliberându-şi mustaţa grizonantă. 

— Duba de la SKL nu e geanta de voiaj a lui Mary 
Poppins, Lennart. A rămas la sediu radarul. Ai nevoie de 
el, în clipa asta? 

Bergström dădu din cap. 

Björn scoase un suspin plictisit. 

— Bine... o să pun pe cineva să ni-l aducă. O să-l avem 
într-o oră şi jumătate. 

—00000- 

Două ore mai târziu, Holm termina scanarea hambarului 
fără să găsească nimic. Puse radarul geologic şi se uită, pe 
rând, la Bergström şi Emily, cu o privire obosită. 


e 223 + 


— Eşti sigur de povestea asta a ta, Lennart? 

Bergström încuviinţă fără să spună niciun cuvânt. 

— Pătrundem şi în casă, am înţeles bine? 

Acelaşi semn din cap al comandantului. 

Urmat de Bergström şi de Emily, Björn traversă cât de 
repede putu cei câţiva metri care separau atelierul de casa 
principală, căci temperatura exterioară îi îngheţa sângele 
în vene. 

— Cu ce începem? întrebă el după ce puse radarul în 
funcţiune. 

— Bucătăria, ordonă Emily. 

Bjorn execută fără să clipească. Trase georadarul după 
el ca pe un câine în lesă, cu ochii lipiţi de monitorul de 
control, şi începu inspecția încăperii. Cercetă bucătăria 
americană pe lungime şi pe lăţime, înainte să se 
aventureze în cămară. 

— Lennart! 

Bergström se strecură în cămara îngustă, cu Emily pe 
urmele lui. 

— Ai ceva? 

— Aşa s-ar părea, da: aveţi o pivniţă sau ceva de genul 
ăsta pe sub toată suprafaţa bucătăriei şi îmi pare că trapa 
de intrare e aici, sub picioarele mele. 

— De ce nu ne-ai spus de dinainte? 

Tonul aspru al comandatului nu-l nelinişti pe Bjorn, care 
arăta spre podea cu degetul. 

— Priveşte. Parchet masiv. Şi, dedesubt, un strat de 
beton de zece milimetri, cred... Înainte să mă-ntrebi, sunt 
criminalist, nu constructor; n-am nici rotopercutor, nici 
rangă la mine. 

— Asta-i sigur, Björn, nu rişti să treci drept un zidar 
dacă utilizezi un rotopercutor şi un levier ca să ridici 
parchetul şi un centimetru de beton, aruncă comandantul 
zâmbind. Du-te şi joacă-te cu pensulele şi pudra magică, 
mă duc să caut o bormaşină pe la mine pe-acasă, spuse el 
dându-i o palmă amicală pe spate, şefului de la SKL. 

Björn dădu din cap zâmbind în colţul gurii, ridicând o 
parte din mustață. 


e 224 œ» 


00000 


Bergström refuză să-şi lase bormaşina cu percuție pe 
mâinile oricui şi se ocupă chiar el de demolare. I-au trebuit 
vreo douăzeci de minute ca să smulgă şipcile de lemn şi să 
spargă stratul de beton. 

Atunci când deschise trapa, lumina se aprinse automat, 
dezvăluind o scară acoperită cu un strat fin de praf. 
Bergström cobori primul, apoi Emily, Olofsson şi Björn, 
îmbrăcaţi cu combinezoane albe, galoşi sterili, plase de păr 
şi mănuşi de latex. 

Ajunseră într-o încăpere de patru metri pe trei, cu un 
tavan la aproximativ doi metri douăzeci, cu podeaua şi 
pereţii acoperiţi cu gresie albă. O masă mare şi o targă de 
oţel inoxidabil în mijloc. La dreapta, o cadă de oţel şi încă 
două tărgi. În spate, cu faţa către intrare, erau aranjate cu 
grijă douăsprezece cutii de carton pe un rând de rafturi 
metalice fixate în perete. La stânga se afla o uşă. 

— Arată ca o morgă abandonată, comentă Olofsson cu o 
voce joasă, mai mult pentru sine. 

Emily se îndreptă către uşă şi apăsă pe clanţă cu 
prudenţă. 

Şi aici fuseseră instalaţi senzori de mişcare şi lumina se 
aprinse automat în încăpere, care era mult mai mare decât 
precedenta; la prima vedere părea cât toată casa. De la 
podea la tavan se întindeau rafturi aliniate cu grijă la o 
distanţă de cincizeci de centimetri. 

Emily înaintă câţiva paşi în încăpere şi îngheţă 
instantaneu. Inima îi bătea atât de puternic încât nici nu 
auzi urletele de spaimă şi teroare ale celorlalţi. 

Cadavre de copii, cât vedeai cu ochii. Întinse pe aceste 
rafturi metalice. Corpuri fără piele, dar a căror 
musculatură se vedea foarte bine. O fibră musculară fină 
care acoperea prea puţin osul. 

Şi, brusc, îi auzi. Pe toţi aceşti copii. Urletele lor. 
Macabre şi sălbatice. Scâncete încărcate de durere şi 
disperare. 

Îşi puse mâna pe cea a copilului care zăcea lângă ea, o 
mânuţă rece şi subţire, şi îi spune să plângă, să plângă cu 


e 225» 


toţi ceilalţi până când durerea avea să dispară. Îi spuse că, 
acum, îi auzea pe toţi, şi că nu mai erau singuri. 


e 226 » 


Falkenberg, 
Secţia de poliţie 


Joi, 23 ianuarie 2014, ora 19 


KARL Svensson fixa cu privirea peretele murdar ca şi 
când ar fi avut o fereastră încorporată. Din când în când, 
îşi rearanja gulerul cămăşii cu carouri, apoi se afunda din 
nou în contemplare. 

Atunci când Bergström intră în sala de interogatorii, 
Svensson se holbă cu o privire arogantă. 

Furia se răspândi în corpul comandantului ca otrava, 
încordându-i muşchii şi scurtându-i respiraţia. Bergström 
îşi blestemă zilele. Detesta lipsa lui de profesionalism, de 
proacţiune, de fler. Îl monitorizau pe sculptor de ceva 
vreme, dar nu reuşiseră să-l prindă. Puştoaicele 
susţinuseră întotdeauna că le luase la autostop sau că-i 
serviseră drept model, iar părinţii lor nu depuseseră 
niciodată plângere. Dacă doar şi-ar fi făcut munca, cu 
insistenţă şi cu perseverenţă, ei n-ar fi fost în punctul 
acela. 

Olofsson se ocupa să verifice venirile şi plecările de la 
Karl în momentul dispariţiei lui Tomas Nilsson şi a copiilor 
din Londra. 

În ceea ce o privea pe Emily, ea rămăsese cu Björn în 
pivniţă. Nu răspunse comandantului atunci când îi 
propusese să-l însoţească să asiste la interogatoriul lui 
Svensson. Era căţărată pe o scară, cu faţa la câţiva 
centimetri de obrazul unui cadavru, ca şi când i-ar fi şoptit 
ceva la ureche. 

Bergström luă loc în faţa lui Svensson şi îi puse un plic 
în faţă. 

— Când v-aţi mutat în vilă, Karl? 

Vocea lui Bergström inspira calm, dar sub masă, mâinile 
tremurau de furie. 

— Jumătatea lui noiembrie. Anul trecut. 

— De ce v-aţi decis să părăsiţi Stockholm? 


e 227 œ» 


— Din cauză că i-am vizitat pe nişte prieteni la 
Falkenberg într-un weekend; asta m-a făcut să vreau să mă 
mut. În plus, aveam nevoie de mai mult spaţiu să creez. 

— Şi nu era „spaţiu” la Stockholm? 

— Stockholm nu va fi niciodată coasta de vest. 

—De ce nu Bâstad? Mama dumneavoastră este 
originară de acolo şi, din câte ştiu, vă petreceaţi toate 
verile, încă din copilărie, în acele locurile. 

— Tatăl meu e din Falkenberg şi bunicii trăiau practic pe 
plaja Skrea. 

— De ce a cumpărat tatăl dumneavoastră această casă 
în mod special? 

— Nu ştiu. Ar trebui să-l întrebăm. 

— Nu aveţi nicio idee? Aveaţi douăzeci şi patru de ani în 
1995; ar trebui să vă amintiţi, nu? 

— Locuiam la Londra, pe vremea aceea. 

— Şi nu mai veneaţi în Suedia? 

Svensson oftă agasat. 

— Casa are acces direct către plajă; terenurile de genul 
acesta erau deja foarte rare în Falkenberg, pe vremuri. Şi 
câmpurile care îl înconjoară ne aparţin. 

— Vechiul proprietar a vândut en viager, tatălui 
dumneavoastră pentru o rentă derizorie. Ştiţi de ce? Se 
cunoşteau? 

— Nu ştiu. 

Bergström bătea pe plicul de carton. Svensson îi urmări 
mişcarea de degete şi îşi umezi buzele. 

— V-aţi mutat în casă în luna noiembrie. V-aţi stabilit 
acolo chiar după decesul fostului proprietar? 

— Nu. Am făcut câteva renovări, timp de şase 
săptămâni. 

— Care? 

— Zugrăvit, bucătărie nouă, baie nouă. 

— Şi parchet nou. 

Svensson înghiţi zgomotos. 

— Da. 

— Şi pivniţa? 

— Care pivniţă? 


e 228 » 


— Pivniţa. 

— Nu există pivniţă. 

Bergström îl săgetă pe Svensson cu privirea. 

— Cunoaşteţi un anume Erich Ebner? 

— Era vechiul proprietar al casei. 

— Exact. Şi ştiţi ce mai aveţi în comun? 

Bergström deschise plicul de carton şi scoase câteva 
poze, pe care le etală pe masă cu faţa spre Svensson. 

— Iubiţi copiii. 

Svensson aruncă o privire panicată pozelor cu fete 
tinere dezbrăcate. Transpiraţia i se prelingea pe frunte şi 
tâmple. 

— Sunt modele. Pentru sculpturile mele. Şi nu sunt 
copii. Toate au peste cincisprezece ani. 

O grimasă suspicioasă încreţi chipul lui Bergström. 

— Nu sunt prea sigur de asta, Karl... Deci, spuneam că 
împărtăşiţi aceeaşi dragoste pentru copii ca şi Erich 
Ebner. 

Bergström puse pe masă alte patru poze cu cadavre 
găsite în pivniţă. 

Svensson sări de pe scaun. 

Paralizat, cu spatele la zid, arăta pozele cu indexul 
tremurând. 

— La dracu”, ce e asta? Ce-i asta?! 

Urletele sale stridente erau acompaniate de precipitaţii. 

— Unul dintre copiii jupuiţi de vii pe care i-am găsit în 
pivniţa dumneavoastră, Karl. 

— Dar nu-e nicio pivniţă, la dracu'! Nu există pivniţă la 
mine acasă!!! 

— Şi instrumentele pe care le păstraţi în atelierul 
dumneavoastră, Karl? 

— Nu, nu, nu, nu, nu... 

Cu mâinile în rugăciune, cu bustul înainte şi cu ochii 
bulbucaţi, Svensson îl implora cu toată fiinţa. 

— Ascultaţi-mă, comandante... 

— Şi cuptorul, Karl? Zeci de litri de acid fluorhidric? 
Instrumentele chirurgicale? 

— Ase... ascultaţi-mă... 


e 229 » 


Svensson deschise gura larg în căutarea unui strop de 
aer. 

— Sunt ustensilele mele de lucru! spuse cu răsuflarea 
tăiată şi inspiră încă o gură de aer. 

— Sunt ustensilele mele de lucru. Folosesc toate alea ca 
să sculptez în sticlă. Cuva, acidul fluorhidric, cuptorul în 
care suflu sticla... tot! Mănuşile de azbest... şi cele care 
seamănă cu nişte instrumente chirurgicale, sunt 
instrumente de dentist care datează din anii 1940: tai 
sticla cu alea, cu vârfuri de metal, şi cuțite, de asemenea... 

Se reaşeză şi puse mâinile pe masă. Îşi mută palmele de 
mai multe ori, răsfirându-şi degetele, apoi strângându-le, 
ca şi cum căuta să deseneze o faţă. 

— Toate astea sunt pentru sculpturile mele, 
comandante, continuă cu o voce tremurândă, sacadând 
propozițiile. Nu aş face niciodată, niciodată rău unor copii. 
Niciodată. Dar unde? Unde... unde ați găsit aceşti... 

— În pivniţa dumneavoastră, Karl, cum v-am spus. 

Svensson îşi lipi mâinile în rugăciune în dreptul gurii şi 
începu să suspine, balansându-şi corpul înainte şi-napoi. 

— Dg’ ce pivniţă? Nu înţeleg, nu înţeleg... 

Bergström se lăsă pe spatele scaunului. 

— Ştii ce mă mai deranjează, Karl? Că tânăra femeie 
care v-a dat un alibi pentru noaptea dispariţiei Linneei 
Blix, ei bine, şi-a schimbat părerea. 


e 230 œ» 


Falkenberg, 
Secţia de poliţie 


Joi, 23 ianuarie 2014, ora 19 


OLOFSSON scutură din cap în timp ce clipea des. 
Amintirile băieţilor jupuiţi de vii îi rămăsese lipită de 
retină ca un pliant prins între ştergător şi parbriz, şi pe 
care îl tot vezi în timpul drumului. 

In timpul descoperirii acestor cadavre de copii, crezuse 
cu adevărat că asta era o boală gravă. Cu ochii opaci şi 
musculatura vizibilă, aveai impresia că erau de plastic. Nu 
erau descompuşi şi nu duhneau a putrefacție. 

Maniacul ăsta le smulsese pielea ca să-i scufunde în nu 
ştiu ce soluţie. Apoi îi aranjase pe rafturi ca pe nişte bucăţi 
de carne banale, cu eticheta agăţată de gleznă, indicând 
proveniența. Mda, aşa e, bucăţi de carne cu etichetă de 
provenienţă. 

Olofsson ar fi vrut să plece mâncând pământul. Dar era 
cu trei persoane coioase: trebuie să fie la înălţime. 
Bergström contactase imediat procurorul şi legistul, iar 
Björn îşi adunase toată echipa. Cât despre canadiancă, aia 
stătea atât de aproape de cadavre încât lui îi venise să 
vomite. 

Gagica asta îl dăduse pe spate, trebuia să recunoască. S- 
a abținut să spună, dar îl impresionase al naibii de tare cu 
interviul ei cognitiv cu Anna Gunnarson, cu o zi înainte. 
Niciodată nu s-ar fi gândit că, vorbind despre ţoale şi 
coafuri, ar descoperi informaţii cheie pentru anchetă. Şi 
povestea aia cu crucea îndoită fusese cireaşa de pe tort. 
Deşi această fată avea mărimea unui copil, nu era nimic de 
râs. 

Ca un bărbat inteligent ce era, îşi înghiţise mândria şi se 
făcuse mic. Dacă ar ascunde-o pe Emily în buzunar, ar 
putea să-l înveţe mai multe despre chestiile astea; şi poate, 
aşa, ar fi privit cu respect, într-un final. 

I se deschise o fereastră pe ecran: Olofsson tocmai 


e 231 œ» 


primise un mail. Spera să fie aducător de veşti bune. 

Bergström îi ceruse să-i interogheze pe proprietarii 
celorlalte două vile din zona în care locuia Svensson. Poate 
ei îl cunoşteau pe Erich Ebner? Sau poate îi văzuseră pe 
Ebner şi Svensson împreună? Olofsson găsise toţi 
proprietarii de vile începând cu 1947, dată la care Ebner 
se mutase acolo, dar numai Lars Rhode şi Markus 
Stormare, proprietarii actuali, erau încă în viaţă. 

Lars Rhode, patruzeci şi cinci de ani, îşi achiziţionase 
casa în 1989. O închiriase mai multor turişti estivali diferiţi 
în fiecare an, fără să fi locuit vreodată acolo. Nu-şi amintea 
de nicio plângere sau remarcă de la locatari în ceea ce-i 
privea pe vecini, cu atât mai puţin pe Ebner. Şi, din 
nefericire, nu păstrase nicio informaţie despre chiriaşi. 

Markus Stormare - care tocmai îi trimisese un e-mail - îi 
propunea lui Olofsson să-l contacteze prin telefon mai pe 
seară. 

Detectivul formă imediat numărul. Când Stormare 
răspunse, îi recunoscu accentul de Skâne, cu acel r 
pronunţat franţuzeşte. 

— Tatăl meu era din zonă; a cumpărat casa în 1975, 
explică Stormare. Părinţii mei se gândeau să vină să se 
stabilească acolo când ar fi ieşit la pensie. Işi petrecuseră 
toată viaţa la Skâne şi ar fi vrut să schimbe peisajul. Dar 
tata s-a îmbolnăvit şi s-au văzut nevoiţi să închirieze casa, 
să aştepte să se recupereze. Nu m-a lăsat niciodată sufletul 
să o vând şi nici să mă mut acolo. 

— Aţi păstrat contactul cu locatarii care au închiriat 
casa? 

— Cred că am e-mail-uri şi chiar numerele de telefon din 
ultimii zece ani, dar nu şi de dinainte. Inchiriau doar 
turiştii estivali. 

— Printre ei ar exista, cumva, o familie care să fi venit 
de mai multe ori? 

— Da, un cuplu de danezi cu două fetiţe mici, familia 
Knudsen. Au închiriat casa zece veri la rând, de la finalul 
anilor 1970. Martha şi Marius Knudsen. Mi-i aduc bine 
aminte, fiindcă au decis dintr-odată să nu mai vină, mă 


e 232 + 


rog, în urma unei altercaţii cu un vecin, destul de gravă, 
din câte am înţeles. 

Olofsson rămase blocat ca un câine în aşteptare. 

— Ştiţi cine era acest vecin? 

— Nu, n-am idee, dar sunt sigur că familia Knudsen îşi 
aminteşte despre asta. 


e 233 + 


Falkenberg, 
Secţia de poliţie 


Joi, 23 ianuarie 2014, ora 23 


DUPĂ ce trecuse cu greu de uşile batante, Emily începu 
prezentarea, întrerupând discuţia dintre Bergström, 
Olofsson şi Alexis. Le trânti informaţiile la fel de brutal 
cum le descoperise. 

Găsiseră şaizeci şi două de corpuri în pivniţa lui 
Svensson. Fără nicio îndoială, eticheta agăţată de glezna 
fiecărui cadavru indica o adresă, locul de unde au fost 
ridicaţi şi/ sau domiciliul lor, dar şi un an care era, cu 
siguranţă, cel al morţii. Bazându-se pe aceste date, 
ucigaşul, Erich Ebner, îşi începuse activitatea criminală în 
1948. 

Emily marcă o pauză. Nu atât pentru audiența şocată de 
dezvăluire, cât pentru sine însăşi. 

Procesul de gândire şi elaborare a profilului psihologic 
era foarte intim. În mod normal, parcurgea singură toate 
etapele; nu s-ar fi gândit niciodată să-şi împărtăşească 
ideile care convergeau spre modul de gândire al 
criminalului. Dar, în prezent, această împărtăşire a 
concluziilor conţinea o funcţie catartică neaşteptată: avea 
senzaţia că se degreva de o povară sau, mai degrabă, că ei 
o ajutau să se descarce de această povară; şi acest ajutor îi 
aducea o claritate mentală revigorantă. 

— Anul 1970 este, după cum presupusesem, o dată cheie 
în formarea personalităţii criminale a lui Ebner, continuă 
Emily în timp ce-şi scotea paltonul. 1970 reprezintă o 
schimbare brutală şi radicală în victimologie: după primele 
observaţii ale medicului legist, înainte de 1970, totalitatea 
victimelor era constituită din adulţi, bărbaţi şi femei 
deopotrivă; de la această dată încolo însă, nu mai apar 
decât copii de sex masculin. Anii înscrişi pe corp 
corespund, de altfel, cu dispariţiile pe care noi le 
depistasem. 


e 234 œ» 


Olofsson, care se bălăngănea pe scaun, ateriză cu 
brutalitate. 

— Adulţi? Credeam că nu lua decât băieţi între şase şi 
zece ani. 

— S-a petrecut un lucru crucial în viaţa lui Ebner în 
1970. Concluziile cele mai plauzibile ar putea fi naşterea 
unui fiu, cum sugerase Alexis, sau anunţul unei sarcini. 
Dar, după registrele suedeze, Ebner nu a avut copii. Prin 
urmare, trebuie să căutăm mai adânc. 

— 1970 nu poate fi asociat cu sosirea partenerului? 

— Nu cred. Partenerul său ar trebui să aibă, cred, cel 
puţin cincizeci de ani, ca să i se fi alăturat, şi mă îndoiesc 
de faptul că dominatul ar putea avea la ora actuală şaizeci 
de ani. Sunt în continuare de părere că profilul meu e bun 
şi că avem de-a face cu un bărbat între treizeci şi cinci şi 
patruzeci şi cinci de ani. 

— Dacă Ebner omora din 1948, ar trebui să avem mai 
mult de şaizeci şi două de cadavre, nu? întrebă Alexis. 

— Din 1948 până în 1970, Ebner a ucis odată la 
cincisprezece, optsprezece luni, nu odată la nouă luni, aşa 
cum a făcut începând cu 1970. Totuşi, chiar şi cu perioada 
relaxantă de cool-off, lipsesc unele cadavre: câţiva copii 
răpiți în 1970 nu sunt în pivniţă. Vreo douăzeci, după 
calculul nostru. 

Olofsson întrerupse mestecatul zgomotos al chipsurilor. 

— Şi unde sunt? Şi dacă era, de fapt, altcineva care îi 
răpise? Suntem siguri că e el? 

— Schema celor nouă luni e mult prea precisă ca să 
avem urme de îndoială. Coincidenţa ar fi mult prea mare. 

— Şi crucea frântă? 

O migrenă de oboseală bara fruntea lui Bergström, care 
oftă extenuat înainte să răspundă. 

— Cum prezisese şi Emily, se găseşte o ramură gravată 
pe fiecare braţ stâng, pe absolut toate victimele din 
pivniţă. 

— Şi cum a făcut, ţicnitul ăsta, să oprească 
descompunerea? 

Bergström îşi curăţă gâtul. 


e 235 + 


— Medicul legist crede că Ebner a efectuat o 
impregnare polimerică, asta înseamnă că a înlocuit 
diferitele lichide organice cu silicon ca să conserve 
corpurile victimelor sale. Procedeul ia mult timp, ceea ce 
justifică cele nouă luni de pauză de la o crimă la alta. Pe 
lângă asta, mai e şi semnificaţia simbolică a duratei de 
gestație, bineînţeles, dar mă-ndoiesc că Ebner ar fi avut 
aşa ceva în cap. 

Emily deschise o sticlă de apă care zăcea pe masă şi luă 
o gură. 

— Mai există o dată care pare să fi fost semnificativă 
pentru Ebner: 1987, continuă ea ca şi când schimbul de 
replici dintre detectiv şi comandant nu avuseseră loc. Încă 
din 1987, enucleaţia şi extirparea traheei apar cu 
regularitate. 

— Este apariţia partenerului său, sugeră Alexis. 

— Absolut.  Enucleaţia şi extirparea traheei sunt 
schimbări importante de ritual. Un individ care ucide de 
mai bine de patruzeci de ani, nu-şi modifică atât de brusc 
şi nici atât de drastic modul operator fără motiv. În 
schimb, apariţia unui partener poate explica aceste 
mutilări post mortem. Ebner a început să ucidă singur în 
1948; în 1970, un eveniment l-a condus să schimbe tipul de 
victimă, apoi se alătură, mai bine spus, îşi formează 
partenerul care începe să se afirme în 1987, dată la care 
apar enucleaţia şi extirparea traheei. In 2013, Ebner 
moare. Partenerul lui se emancipează şi renunţă la tot ce-i 
displăcea din modul operator, adică transformarea, care 
era inima ritualului pentru creator. 

Emily se servi cu cafea şi reluă ca pentru sine: 

— Avem de-a face, în primul rând, cu Erich Ebner, 
dominantul, pentru care a omori nu este un mijloc, cu alte 
cuvinte este actul necesar, deşi ingrat, care îi permite să-şi 
exprime experienţa medicală sau artistică după propria 
viziune; un bărbat care detestă publicitatea şi a reuşit să 
omoare protejându-şi anonimatul timp de mai bine de 
şaizeci de ani. Avem apoi un dominat, care comite crimele 
singur de la moartea lui Ebner. Metoda lui de vânătoare e 


e 236 » 


următoarea: observă şi urmăreşte prăzile până ajunge să 
cunoască chiar şi cele mai nesemnificative fapte sau 
gesturi, iar teritoriul dublu de vânătoare, la Londra şi în 
Suedia, ne învaţă că este meticulos, răbdător şi organizat. 
De asemenea, este inteligent şi cultivat, după cum ne-a 
demonstrat-o joculeţul cu asemănare dintre Y şi gamma. 

— De fapt, tipul ăsta n-are stofă de dominat, comentă 
Olofsson în timp ce se menținea în echilibru pe picioarele 
din spate ale scaunului. _ 

— Nu era dominat decât în relaţie cu creatorul. În viaţa 
profesională şi socială, este un bărbat care simte nevoia 
bolnăvicioasă de a-şi controla apropiații şi de a-şi impune 
autoritatea. Astfel, compensează frustrarea, pe care o 
simte în mod inconştient, de a fi condus şi sufocat. Cu 
toate acestea, a trăit sub jugul maestrului său din 1987 - 
dacă e să ne luăm după data la care enucleaţia şi 
extirparea traheei marchează intrarea lui în joc - şi a 
aderat la nişte fantezii care nu erau ale lui. De la moartea 
partenerului însă, se dezvăluie, chiar şi lui însuşi şi începe 
să-şi exploreze fanteziile. Continuă opera maestrului 
fiindcă este condiţionat s-o facă, dar derogă, puţin câte 
puţin, regulile prestabilite: omoară la Londra, nu mai 
transformă victimele, înlocuieşte gamma majuscul cu un 
gamma mic, îşi îngroapă prada, omoară o femeie, apoi este 
împins, cu siguranţă, de personalitatea narcisistă, să lase 
corpurile la suprafaţă ca să le poată admira când doreşte - 
şi, în aceeaşi măsură, alţii să-i admire opera. Fiecare 
transgresiune este simțită ca o victorie şi o eliberare. Puțin 
câte puţin, şterge amintirea mentorului. Prinde aripi în 
această nouă ipostază de lider până în punctul în care 
devine arogant şi uită rigoarea şi prudenţa inoculate de 
fostul său partener: toate diferenţele şi erorile pe care le-a 
făcut ne-au pus pe urmele lui. 

Olofsson se ridică şi se scutură de firimiturile de 
chipsuri agăţate de pulover. 

— Ei bine, atunci, Svensson, să fie numărul doi în echipa 
de şoc, sau nu? Svensson ar fi putut fi în relaţii de 
prietenie cu Ebner, care locuia aproape de bunicii lui din 


e 237 œ» 


partea tatălui, şi să-şi fi încurajat tatăl să cumpere vila ca 
să nu fie nevoiţi să-şi mute colecţia morbidă. Odată ce 
murea Ebner, ar fi sigilat subsolul, fiindcă joaca de-a 
doctorul Frankenstein nu e genul lui, dar fără să se 
debaraseze de suveniruri, cu toate acestea, de dragul 
vremurilor bune petrecute cu Ebner. Să nu uităm faptul că 
este fostul soţ al Linneei Blix! 

Alexis o analiza pe Emily. Fixa panoul şi părea complet 
deconectată de la conversaţie: pierdută în gânduri, se uita 
în gol. Poate că şi ea se gândea la familiile celor şaizeci şi 
două de victime descoperite în pivniţa lui Ebner. La 
trauma dispariţiei, transmisă din generaţie în generaţie, 
care atârna ca o lespede de plumb asupra familiei. Intr-un 
final, urmau să primească răspunsuri, aşa atroce şi 
barbare cum erau. 


e 238 œ» 


Falkenberg, 
Secţia de poliţie 


Vineri, 24 ianuarie 2014, ora 8 


BERGSTROM încheie conversaţia şi se întoarse spre 
Emily. 

— Björn tocmai mi-a confirmat că nu s-a găsit nicio 
amprentă în pivniţa lui Svensson. E clar că, între jupuire şi 
produsele cu care opera, purta mănuşi. In ceea ce priveşte 
urmele de ADN, ţinând cont de numărul mare de corpuri 
ce trebuie testate în prealabil, le va lua enorm de mult 
timp să realizeze o comparaţie. 

Emily puse coatele pe masă, îşi întrepătrunse degetele şi 
presă buzele pe mâinile împreunate. Evident că pivniţa n- 
avea nicio urmă de amprentă: Erich Ebner reuşise să ucidă 
fără să-şi facă griji timp de şaizeci şi cinci de ani, fiindcă 
atât de mult stăpânea arta prudenţei. 

Olofsson intră val-vârtej în sala de conferinţe. Se plantă 
în faţa colegilor cu picioarele depărtate şi pieptul bombat, 
într-o postură de cowboy. 

— Vreţi vestea proastă sau... vestea proastă? 

Îi privi pe Bergström şi Emily, rând pe rând, iar ciuda i 
se citea pe buze. 

— Bun, încep cu vestea proastă; aşadar, Jacobsson a 
verificat lista locatarilor lui Markus Stormare, proprietarul 
casei de lângă Svensson: nimeni nu avea nimic de spus în 
ceea ce-l privea pe Ebner. Nimeni nu-şi aminteşte să se fi 
întâlnit cu el vreodată, de fapt. 

— Şi contactul pe care ţi l-a furnizat Stormare? Cuplul 
danez? 

— Martha Knudsen o să mă reapeleze în jur de ora 13. 

— Şi cealaltă veste proastă? întrebă Bergström oftând. 

Olofsson se uită în agendă. 

— Am verificat alibiurile lui Svensson pentru fiecare 
moarte şi se susţin. Era la Stockholm în momentul morţii 
lui Andy Meadowbanks; a rămas acolo o săptămână. 


e 239 + 


Pentru Cole Halliwell, era cu agentul său şi nişte potenţiali 
cumpărători la Goteborg; i-ar fi fost greu să zboare spre 
Londra. Pentru Logan Manfield, a primit trei zile la rând 
livrări de sticlă de la aceeaşi companie, iar şoferul îşi 
aduce bine aminte de el, fiindcă au avut o dispută 
memorabilă. În ceea ce-l priveşte pe Tomas Nilsson, nu are 
alibi, dar era la Berlin atunci când copilul a fost răpit. 

Bergström îşi masă arcadele sprâncenelor. 

— Şi pentru Linnéa Blix? 

— Ah, da! Ei bine, Svensson se culcase cu fiica 
agentului, o puştoaică de cincisprezece ani. Erau împreună 
la el acasă, atunci când Linnéa a dispărut. De aceea a 
rugat-o pe colega lui, o bunăciune de altfel, să-i fie alibi. 

— E confirmat de puştoaică? 

— Confirmat de puştoaică şi de curierul de pizza căruia 
Svensson i-a deschis. Ah, era să uit, cea de-a treia veste 
proastă: nicio urmă de sânge n-a fost găsită în atelierul lui 
Svensson şi nici pe instrumentele lui. Aparent, ăsta chiar 
face jucării din funduri de sticlă în hambarul ăla. 

Telefonul lui Olofsson vibră în buzunarul blugilor. 

— Este Martha Knudsen, comentă detectivul preluând 
apelul. 

Activă funcţia de Speaker şi puse telefonul pe masă. 

— Hej, Martha, detectivul Olofsson. 

— Sper că nu vă sun prea devreme. Trebuie să mă duc 
să-l iau pe Anton, nepoţelul meu, de la gară. Ar fi mai bine 
să discutăm acum, pentru că apoi trebuie să-l duc la săniuş 
cu copiii vecinei. Deci, doriți să vă vorbesc despre verile 
noastre la Falkenberg, nu-i aşa? 

— Absolut, Martha. 

— Ne plăcea atât de mult regiunea că am fi vrut să ne 
mutăm acolo la pensie. Suntem la Varberg, acum. Şi, cum 
fiica noastră cea mică locuieşte la Kungsbacka, este mai 
practic aşa. Cea mare e în Philadelphia... 

— Aţi închiriat casa de la Markus Stormare la finalul 
anilor 1970, aşa este? 

— Din 1977 în 1986. Înainte de asta, mergeam în 
campingul de pe plaja de lângă, dar când soțul meu a fost 


e 240 œ» 


promovat, am putut să închiriem o vilă. lar casa era cu 
adevărat frumoasă, credeţi-mă! Nici nu vă pot spune cât 
de fericite erau fetele! 

— Markus Stormare ne-a povestit despre o altercaţie cu 
un vecin... 

— Ah, Dumnezeule mare, da, în 1986, chiar ultima 
noastră vară acolo... Groaznică poveste, groaznică... 

— Ce s-a întâmplat? 

— Linda, mezina, o urma pe sora ei mai mare peste tot, 
ca un căţeluş... Şi, cum Linda avea doisprezece ani, o 
lăsam să-şi ia bicicleta ca să i se alăture surorii pe plajă, 
care nu era decât la cinci minute de cazare. Într-o zi, la 
final de după amiază, o vedem întorcându-se plângând... 
mă rog, plângând, întâi de toate a vomitat pe verandă, apoi 
s-a cuibărit în braţele mele şi a plâns cu lacrimi de crocodil 
pe tot parcursul nopţii - era de neconsolat! Nu vă spun cât 
eram de îngrijorată! De-abia a doua zi ne-a povestit ce se 
întâmplase - şi asta pentru că fata cea mare a insistat. 
Linda îşi venera sora, ca să înţelegeţi... 

— Ce s-a întâmplat, Martha? 

Tonul lui Olofsson se transformase, era nerăbdător, dar 
Martha Knudsen nu păru să-şi dea seama. 

— Fiul vecinului... mă rog, nu ştiu sigur dacă era fiul 
său, în fine, omorâse un iepuraş în faţa Lindei. Întâi îi 
rupsese lăbuţele, una câte una, cerându-i fiicei mele să 
asculte trosnitura... Încă mi se face pielea de găină numai 
când mă gândesc la asta. După aceea, a rupt gâtul 
animalului, apoi i-a dat foc în faţa ei. Ingrozitor, absolut 
îngrozitor! 

Martha Knudsen marcă o pauză. Inspiră şi expiră 
zgomotos, apoi îşi reluă povestea. 

— Soţul meu era furios; a chemat poliţia, care ne-a 
trimis la plimbare, aşa că am mers noi să vorbim cu 
vecinul. 

— Cu Erich Ebner? 

— Nu ştiu cum îl chema, dar ne-a primit în pragul uşii 
spunându-ne autoritar că, nu-i mai ştiu numele, n-ar fi 
făcut niciodată aşa ceva. 


e 241 œ 


— Ce vârstă avea băiatul care a speriat-o pe fiica 
dumneavoastră? 

— N-am nici cea mai vagă idee, nu l-am văzut niciodată. 
Fata ne-a spus că era înalt, asta-i tot ce ştiu. 

— Şi, înainte de incidentul ăsta, fetele dumneavoastră îl 
frecventau? _ 

— Nu, se pare că nu. In general, făceam activităţi 
împreună, dar în vara aceea fiica mea cea mare începuse 
să-şi petreacă mai mult timp cu un grup de tineri din 
zonă... Avea cincisprezece ani, ca să vă daţi seama, aşa că 
mergea la plajă cu prietenele şi prietenii ei, nu cu părinţii. 
Noi eram nişte babalâci, ca să înţelegeţi... 

— Nu aveţi cumva poze, din perioada aia, în care băiatul 
ăsta ar putea să apară? 

— Nu am poze decât cu noi patru, dar fiicele mele au 
păstrat, cu siguranţă, pozele cu prietenii şi prietenele lor. 
Poate să fie pe acolo? 

Olofsson notă numerele de telefon ale fiicelor lui Martha 
Knudsen, apoi mulţumi interlocutoarei volubile. În timp ce 
el lăsa mesaje fetelor Knudsen, Bergström îi traducea 
esenţialul conversaţiei lui Emily. 

— Triada,  murmură Emily la finalul discursului 
comandantului. 

— Ce? 

— Conform spuselor lui Martha Knudsen, oaspetele lui 
Ebner, fiu sau nu, tortura animale. Şi cred că acest om l-a 
găsit pe Ebner mort. Şi-a luat timp să mute câteva corpuri 
ca să le conserve la el acasă, ca amintire; a sigilat pivniţa 
sub un strat de beton, apoi a dat foc la ceva în apropiere şi 
a chemat pompierii. Din respect faţă de mentorul său, a 
făcut în aşa fel ca rămăşiţele lui Ebner să fie descoperite 
într-o stare reprezentativă pentru omul care era. În felul 
ăsta nu şi-a asumat niciun risc că va fi asociat cu această 
moarte, şi-a păstrat anonimatul ca să continue nestingherit 
opera maestrului. Are obiceiul să dea foc şi face asta încă 
din copilărie, la fel şi uciderea animalelor. Până aici, avem 
două din cele trei componente ale triadei Macdonald, adică 
două din cele trei caracteristici comportamentale ale 


e 242 œ» 


copilului care anunţă un comportament criminal violent la 
vârstă adultă. A treia e incontinenţa urinară care se 
petrece la vârste mai mari, şi sunt convinsă că băiatul ăsta 
suferea de aşa ceva. 

— Crezi că... 

— Am găsit şi cel de-a doilea membru al tandemului. Nu 
ne mai rămâne decât să-l identificăm. 


e 243 œ» 


Falkenberg 


Octombrie 2013 


ADAM îl privea pe Tata în timp ce-şi mânca supa de 
seară. Mâna zbârcită ca un pom bătrân tremura când 
umplea lingura. Drumul de la farfurie la gură era o 
călătorie periculoasă. 

La fel ca şi copacii îngenuncheaţi de vânt, corpul Tatălui 
se gârbovea sub povara anilor. Erich Ebner sfârşise prin a 
fi cuprins de senilitate. Normalitatea îl prinsese din urmă. 
Deşi suferea din cauza bolii, o acceptase ca pe un fapt 
inevitabil. Îşi acompania corpul în acest naufragiu 
menţinându-şi capul deasupra apei. De când împlinise 
şaizeci de ani, se străduia să facă exerciţii de memorie 
cotidiene şi trebuia să admită că mintea îi era la fel de 
ascuţită ca întotdeauna. 

În dimineaţa aceea, Adam aducea vorba despre un 
subiect pe care Tata îl evita de şase ani. 

— Tata, ar trebui să mă asculţi. Este timpul să mutăm 
atelierul la mine acasă. 

Erich puse lingura în farfurie, ca şi cum era prea grea. 

— Ţi-am spus deja, iese din discuţie. 

Adam îşi trecu mâna peste frunte, neliniştit. Tata nu voia 
să-nţeleagă nimic. Poate ar trebui să acţioneze chiar dacă 
îl refuza şi să mute corpurile? Dacă Tata ar fi murit brusc, 
ar fi fost nevoit să rezolve toate problemele. Şi pe fugă, în 
plus. 

— Ştii ce se va întâmpla la moartea ta, Tata. Casa nu va 
mai fi a ta, nici a mea. 

— N-am avut de ales, la vremea respectivă. 

— Ştiu, Tata, ştiu. Nu-ţi reproşez că a trebuit să faci 
asta. Dar, acum, ai de ales. Am o slujbă, pot să te ajut... 
Trebuie să ne organizăm dacă nu vrem să acţionăm în 
grabă. Lasă-mă să mă ocup de asta. 

Erich termină de mâncat şi îşi şterse buzele ofilite. 

— Doar pentru că trupul meu se mişcă în reluare, nu 


e 244 œ» 


înseamnă că doamna cu coasa este în faţa uşii mele, Adam. 
Voi şti când îmi va fi aproape sfârşitul şi, în acel moment, 
vom planifica. Nu înainte. Nu mă pune în mormânt, fiule. 

Adam oftă plictisit, apoi dădu din cap neliniştit. 

— Doar te rog să-ţi pregăteşti plecarea, aşa cum fac toţi 
părinţii pentru copii; nu eşti etern, indiferent ce te chinui 
să crezi. 

— Plecarea mea este pregătită. N-ai avea de ce să te 
ocupi, Adam. 

— Nu vorbesc despre incinerare, vorbesc despre 
moştenire. Despre ce-am construit împreună. De ce te 
închizi în tine? De ce refuzi să mă asculţi? N-ai încredere 
în judecata mea? Nu ţi-am demonstrat destul că sunt 
capabil să mă ocup de munca ta? Crezi că nu sunt demn 
să-mi predai ştafeta? 

Privirea lui Erich se mută de la supă la ceasul de pe 
perete. Îi arătă fiului că era timpul să plece. Adam se 
ridică atât de brutal încât dărâmă scaunul. leşi fără să-l 
ridice, fierbând de furie. Urcă în maşină şi trânti portiera, 
iar şi iar, până când lacrimile cedară în faţa frustrării. 
Atunci când reuşi să se calmeze, îşi dădu seama că era 
aşezat pe scaunul pasagerului şi reîncepu să plângă, 
nervos. 

Tata nu mai vâna cu el noaptea. Nu mai putea să stea de 
veghe. Nu dăduse niciodată nici cel mai mic semn de 
oboseală. Însă, de ieri, Tata declarase că de-acum înainte 
va trebui să meargă în recunoaştere şi să extragă prada. 
Adam încuviinţase, ca întotdeauna. Erich Ebner informa şi 
ordona, însă nu-i cerea părerea niciodată. Ăsta era, cu 
siguranţă, motivul pentru care nu-şi refăcuse niciodată 
viaţa. Chiar şi mama sa, care era totuşi cea mai supusă 
femeie pe care o cunoscuse Adam, îl lăsase în soarta lui. 
Până la urmă, era singurul care îl mai putea suporta. 

Adam se mută pe scaunul şoferului şi porni la drum. De 
cinci ani, supraveghea singur noaptea. Pe timp de zi, Tata 
îl acompania, câteodată, ca să verifice adrese şi să 
planifice operaţiunea până în cele mai mici detalii, dar 
seara, Adam trebuia să se descurce fără el. Să realizeze o 


e 245» 


extracţie fără ajutor nu fusese uşor. Trebuise să dubleze 
organizarea şi prudenţa. 

În acea seară, urma să-l observe pe Tomas Nilsson, 
următoarea lor pradă. Această familie distrusă nu părea să 
aibă o rutină, iar asta complica enorm situaţia. 

—00000- 

Se întoarse acasă la Tata la ora 6, a doua zi de 
dimineaţă, înfometat. Îşi lua, în mod normal, unul sau două 
sandvişuri, dar plecând furtunos, uitase. 

Făcu un duş, apoi cobori să se alăture Tatălui în atelier. 
Aştepta prânzul ca să-i vorbească din nou despre mutare. 
Va sfârşi, cu siguranţă, prin a-l convinge. 

Adam îmbrăcă combinezonul, mănuşile, galoşii sterili şi 
plasa de păr, şi trecu în camera de lucru. Tata nu era 
acolo. Făcu turul atelierului cu un pas rapid, dar nu-l găsi 
nicăieri. Îşi scoase echipamentul de protecţie şi alergă 
până la camera lui Tata, care se afla la primul etaj. Era 
încă în pat. Adam se apropie, ştiind deja că avea să atingă 
un corp rece. Mângâie părul subţire şi alb, sărută fruntea 
înaltă şi inteligentă, bărbia şi mâinile muncitoare. Îl rugă 
să-l ierte pentru ultimul schimb de replici, pentru ieşirea 
exagerată, dar ştia că Tata plecase cu sufletul plin de 
respect şi mândrie pentru fiul său. Ştia că legătura lor 
transcede acest gen de ceartă familială. Mai ştia, de 
asemenea că, deşi mort, Tata îi va guverna viaţa. 

Adam petrecu nouă ore la căpătâiul lui, uneori 
respectând o linişte de reculegere, alteori punându-şi faţa 
pe pieptul lui Tata; o atingere necunoscută, dar atât de 
plăcută încât regreta că nu-l îmbrăţişase cât timp fusese 
viu. Îi povesti lui Tata fericirea pe care o simţise trăind 
alături el, onoarea pe care o simţise, toată viaţa lui ca fiu 
al lui Erich Ebner. Apoi îl sărută pe obraz şi îi spuse la 
revedere. 

Cobori în bucătărie, luă agenda pe care Tata o ţinea 
lângă jurnal şi îşi adună ideile. Trebuia să elaboreze un 
plan. Un plan nou. La plecare, plănuia să depoziteze 
totalitatea prăzilor la el acasă. Să recreeze atelierul lui 
Tata. Doar voia să obţină aprobarea lui înainte să înceapă 


< 246 œ» 


munca. Acum, era mort. Şi ticălosul de Jackob Svensson 
aştepta ca un vultur ca să-şi recupereze casa. În fiecare 
lună, îşi trimitea avocaţii să verifice starea de sănătate a 
lui Tata. Ultima lor vizită fusese acum trei săptămâni. 

Adam trebuia să se întoarcă la Londra în mai puţin de 
patruzeci şi opt de ore şi nu ar mai fi putut reveni decât 
după vreo zece zile. Deci, nu avea de ales şi niciun minut 
de pierdut. Două zile nu-i erau de ajuns ca să transporte 
toate prăzile, trebuia să găsească o soluţie de urgenţă. Ştia 
ce l-ar fi sfătuit Tata: fă puţin, dar bine. Deci, o să mute un 
număr maxim de corpuri în timpul pe care-l avea, fără să-şi 
asume riscuri. Ulterior, urma să sigileze trapa ce ducea 
spre atelier. Când totul ar fi fost gata, ar fi avut grijă să fie 
descoperite rămăşiţele lui Tata. Nici nu se punea problema 
ca acoliţii lui Svensson să-l găsească întins pe pat într-un 
stadiu avansat de putrefacție. 

Adam îşi puse stiloul de-o parte. Da, acest plan era 
perfect. Şi grandios, de asemenea. Armata de prăzi, 
închisă pentru totdeauna în atelier, reprezenta mausoleul 
lui Tata. Asemeni împăratului Qin Shi Huang, Tata urma să 
primească un omagiu superb. Urma să moară ca un erou, 
aşa cum trăise. 


e 247 œ» 


Falkenberg, 
Grand Hotel 


Vineri, 24 ianuarie 2014, ora 8 


NOAPTEA fusese scurtă, dar somnul adânc. În sfârşit, 
oboseala câştigase lupta contra anxietăţii. 

Alexis trebuise să anuleze cina cu Stellan, de ziua 
trecută, şi plecase într-o călătorie de afaceri în acea 
dimineaţă. 

Dorul pe care îl simţea o surprindea. Nici nu-l cunoştea 
pe omul ăsta, la urma urmei. Incredibil, se gândi ea, nu era 
capabilă să simtă nici cea mai mică emoție fără să o 
analizeze imediat. Trebuia să-şi schimbe modul de 
funcţionare: era prea obositor şi deloc plăcut. 

Disciplinată, îşi alungă din minte întrebările, reflecţiile şi 
avertismentele pe care le auzea deja formulate de mama 
sa, şi se concentră pe această senzaţie, delicioasă şi 
interesantă în acelaşi timp, de dor, creată de absenţa lui 
Stellan. 

Îşi puse telefonul pe speaker să-şi asculte mesajele şi se 
îndreptă spre baie. Mobilul sună chiar atunci când se 
îmbrăca. 

— Da, mama. Sunt pe picior de plecare, eu te... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Alexis, nu-mi spune că 
eşti implicată în povestea asta... Bineînţeles că te-ai băgat 
până-n gât! 

— Despre ce vorbeşti, mama? 

— E pe toate canalele, Alexis! Cadavrele pe care le scot 
din casa sculptorului! Fostul soţ al Linneei! 

Alexis căută telecomanda cu o mână agitată şi deschise 
televizorul. Făcu un tur al canalelor şi peste tot văzu 
aceleaşi imagini. Lumea întreagă avea ochii aţintiţi spre 
Falkenberg. 

Nişte bărbaţi puneau huse negre plastifiate unele după 
altele, în interiorul dubelor medicului legist. Camera se 
mişca şi filmarea, de proastă calitate, fusese făcută de 


q 248 » 


destul de departe. Dar nu era necesar să fi făcut 
Politehnica ca să înţelegi că era vorba despre cadavre. 

Alexis îşi imagină furia lui Bergström, chiar dacă cea 
care suferea era mama ei de la celălalt capăt al firului. 

— ...Chiar şi soarele refuză să se ridice, în Suedia! N-ai 
putea şi tu să mergi la spa sau la club Med, ca toate fetele 
singure de vârsta ta, în loc... 

Pierzându-şi răbdarea, Alexis închise fără preaviz, 
înainte să-şi regrete cuvintele. 

Telefonul sună imediat. Era Alba. O suna cu siguranţă 
din acelaşi motiv ca şi mama ei. 

— Oh, sunt fericită că te aud, Alexis, eram foarte 
îngrijorată... stai să te pun pe speaker; sunt acasă cu Paul. 

Cafetiera torcea la celălalt capăt al firului. Nu era decât 
puţin peste ora 7 la Londra. 

— Îţi merge bine? Nu crezi că ar trebui să te întorci, 
acum? 

Întrerupte de mestecături, cuvintele Albei fuseseră 
înghiţite în acelaşi timp cu o felie de pâine albă cu puţin 
unt. 

— Cred că acest caz ia o turnură destul de periculoasă, 
Alexis. 

— Povestea asta e revoltătoare, comentă Paul. Deci, 
fostul soţ al Linneei e cel care a făcut asta? 

Alexis deschise gura şi o închise la loc. Nu se aşteptase 
că o să răspundă la astfel de întrebări. 

— Nu pot să spun nimic, Paul, îmi pare rău. 

— Ştiu, ştiu... Dar l-au arestat, sper... Să-ţi imaginezi un 
tip de genul acesta plimbându-se în libertate, este departe 
de a fi liniştitor... 

— Las-o în pace, Paul... Nu vezi că are deja prea multe 
pe cap? Ai nevoie de ajutor, draga mea, de orice? Vrei să 
vin? Să vină Paul? 

— Nu, nu, nu, mulţumesc, e drăguţ din partea voastră, 
dar totul e bine. Mă întorc în curând, promit. 

Alexis îşi luă o pereche de colanţi, şosete groase de lână 
şi o pereche de pantaloni de catifea. 

Îşi lega părul când telefonul sună pentru a treia oară, 


e 249 » 


aşa că nu avu timp să-l aranjeze într-o coafură. Prefixul 
numărului era suedez. 

— Alexis Castells? 

Alexis răspunse cu un „da” circumspect. 

— Bună ziua, eu sunt Charlotte Linkvist. Mi-aţi trimis un 
e-mail în legătură cu anii pe care tatăl meu i-a petrecut la 
Buchenwald. Se numea Andreas Ulvestad. 

Alexis nu-şi aducea aminte toate numele studenţilor 
norvegieni care figurau pe lista furnizată de Hilda Thorne. 

— Da, desigur, minţi ea din politeţe. 

— Spuneaţi că încercaţi să colectaţi informaţii despre un 
deportat cu numele Erich Ebner. 

— Aşa este. Era un deportat politic german care a 
emigrat în Suedia, după război. 

— Tatăl meu mi-a vorbit de câţiva camarazi dar numele 
lui Ebner nu-mi spune nimic. În schimb, după eliberare, a 
redactat un fel de jurnal despre lagărul Buchenwald. L-am 
descoperit când a murit, n-am avut niciodată curajul să-l 
citesc, dar m-am gândit că ar putea fi menţionat acolo. Nu 
pot să mă despart de jurnale, dar asistentul meu poate să 
le scaneze şi să vi le trimită pe e-mail? 

O energie de războinică o animă brusc pe Alexis. 

— E foarte frumos din partea dumneavoastră, Charlotte. 
Da, ar fi perfect. 

— Acordaţi-mi o clipă. 

Alexis auzi pocnitura receptorului pus pe birou, patru 
bipuri regulate, un scârţâit, apoi cuvinte înfundate. 

— Sunt în stare să uit să fac asta în timp ce închid 
telefonul, aşa că mai bine mă ocup imediat. Asistentul meu 
o să vi le trimită. Ar trebui să le primiţi în maxim o oră. 


e 250 œ» 


Vineri, 24 ianuarie 2014 


TRAGE un scaun la câţiva centimetri de televizor şi se 
aşază: gol, cu spatele drept şi cu mâinile strângându-şi 
genunchii ca o pereche de gheare. Metalul îi îngheaţă 
fundul, testiculele, şi îi acoperă corpul spân cu piele de 
găină. Prezintă în detaliu imaginile care trec în buclă pe 
toate canalele, cu ochii ieşiţi din orbite. 

În trei luni, a distrus mai bine de şaizeci de ani de 
muncă. Închise ochii. Şaizeci de ani în trei luni. 

Unghiile îi intrau în pielea picioarelor ca şi cum şi-ar fi 
scufundat degetele în unt. 

Celălalt este furios, o şt ie. Celălalt urlă de pe lumea 
cealaltă. Vociferează spunând că nu a fost demn de 
încrederea lui. Că ar fi trebuit să combată vanitatea în loc 
să se cufunde în ea. 

Celălalt are dreptate. 

Îşi apucă părul şi trage, cu gura deschisă, cu obrajii 
ridați de tipetele stridente. 

EL-ARE-DREPTATE. O ploaie de şuvițe cade după 
fiecare cuvânt. 

Se ridică brusc şi aleargă în colţul camerei. Lasă capul 
în jos precum un elev pus la colţ, cu ochii aţintiţi asupra 
picioarelor şi cu braţele de-a lungul corpului. Trebuie să se 
căiască. Să găsească iertarea. Să-şi ispăşească păcatele. 

Brusc, se îndepărtează de perete. Scutură din cap. Nu, 
nu. Nu e numai vina lui. Celălalt ar fi trebuit să-l asculte. 
Avea un plan: să transfere toate corpurile la el acasă, să le 
pună în siguranţă. Să-şi păstreze colecția la adăpost. Dacă 
Celălalt nu ar fi fost atât de încăpățânat, nimic nu S-ar fi 
întâmplat. 

Și chiar dacă Celălalt îi vorbeşte tot timpul, mai rău ca o 
moară stricată, moartea lui l-a eliberat de exigenţe. Si 
libertatea era dulce; mult prea dulce ca să o abandoneze. 
Putea doar să vâneze, să ucidă, să omoare şi să pună în 
scenă, fără lunile alea de muncă meticuloasă, închis în 
pivniţă în timp ce inspiră formol şi jupoaie copii. 


e 251 œ» 


Acum, a descoperit plăcerea orgasmică a împărtăşirii. 
Operele sale sunt inspectate, studiate, analizate de nişte 
experţi. Admirate, chiar; era sigur în privinţa asta. 

Îşi strânge sexul erect în mână. 

Trebuie să-şi apere teritoriul. Să-i vâneze pe nepoftiţi, ca 
să poată ataca în continuare. 

O să înceapă cu nenorocita aia de profiler. O să-i taie 
sânii şi o să-i mănânce areolele. Se spune că au gust de 
calamar, areolele. 


252 + 


Falkenberg, 
Secţia de poliţie 


Vineri, 24 ianuarie 2014, ora 14 


ATMOSFERA din sala de conferinţă era apăsătoare. 

Bergström şi Olofsson, împreună cu doi agenţi, citeau 
jurnalele lui Andreas Ulvestad în linişte. Deportatul 
norvegian descrisese cu o precizie dureroasă cotidianul de 
la Buchenwald. 

Din când în când, unul dintre ei scotea un țipăt de 
mirare sau de groază. 

Alexis şi Emily îşi puseseră lucrurile pe un morman de 
scaune, apoi se instalaseră fiecare în faţa unui calculator, 
ca nimeni să le întrerupă din lectură. 

Neputând să fie de niciun fel de ajutor pentru 
descifrarea jurnalelor lui Ulvestad, scrise în norvegiană, 
plecaseră la bibliotecă să termine cercetarea începută de 
Alexis despre Erich Ebner. În ciuda sutelor de pagini citite 
din scoarță în scoarță, nu găsiseră nimic: numele lui nu era 
menţionat nicăieri. 

Alexis îşi verifică e-mail-urile, sperând că o altă 
persoană pescuise sticla din mare, dar nu găsi nimic nici 
acolo. 

Se întoarse în chicinetă ca să pregătească o cafea, în 
timp ce se gândea la băiatul despre care Martha Knudsen 
povestise. Era convinsă că era vorba despre fiul lui Ebner. 
Ebner era un solitar care fugea de lume ca să ucidă în 
pace. Singura persoană pe care ar fi acceptat-o la sân era 
urmaşul lui. Un urmaş modelat şi îndoctrinat după hunul 
plac. 

— Jag har hittat något! 

Traducerea era inutilă: semnul exclamării vorbea de la 
sine. 

Se grăbi să intre în sala de conferinţă, cu pachetul de 
cafea în mână. 

Bergström, Emily şi cei doi agenţi erau strânşi în jurul 


e 253 


lui Olofsson, care îşi ridică indexul deasupra capului cu un 
gest involuntar şcolar. 

— Erich Ebner, student la chirurgie. Ulvestad şi prietenii 
lui, studenţi la medicină, îl întâlneau duminica după- 
amiază, în faţa latrinelor, ca să fie siguri că nu vor fi 
deranjaţi de SS-işti. De ce latrinele? 

— Pentru că SS-iştii nu se apropiau de ele, din cauza 
mirosului puternic pe care-l degajau toaletele astea 
colective, explică Alexis. 

Olofsson încuviinţă cu un semn din cap şi se cufundă din 
nou în lectură. 

— Ăăă... spune că discutau un pic în engleză, dar în 
marea parte a timpului în norvegiană, pentru că Ebner 
voia să înveţe limba... 

— Ulvestad nu spune de ce? întrebă Bergström. 

— Nu... Vorbeşte despre Buchenwald înainte de 
construcţia lagărului de concentrare, „cultura şi 
barbarismul faţă în faţă”. Vorbeşte despre Goethe, 
Schiller, Liszt şi Bach, care trăiseră la Weimar... Ah, asta 
e, revine la Ebner... Ebner vrea să fugă din Germania când 
o să se elibereze din Buchenwald... Este dezgustat de ceea 
ce le-a făcut Hitler nemților şi cu nemţii... Din acest motiv 
a decis să plece să locuiască în Suedia... Ah! Mama sa era 
suedeză... 

— Ştiam eu! exclamă Alexis. 

— „Tatăl lui Ebner era născut la Falkenberg, în 
Brandebourg, Germania. Unul dintre norvegieni îi atrage 
atenţia, atunci, că există un oraş de coastă, în Suedia, care 
are acelaşi nume. Ebner îi răspunde că este un semn al 
destinului şi că, în acest caz, acolo o să se stabilească. 
Chiar după ce a spus asta, un SS-ist, ascuns în spatele unei 
barăci de lângă latrine, îl lasă inconştient... 

Un rânjet de dezgust îi frânse gura lui Olofsson. 

— Helvete! Ebner cade cu faţa în noroi... SS-istul îl ia de 
braţ şi pleacă în timp ce-l trage după el ca pe un vânat - 
citez - „proaspăt vânat”. Ulvestad spune că din acea zi nu 
l-a mai văzut pe Ebner, dar că a auzit spunându-se că făcea 
parte din tipii recrutaţi să lucreze la Block 46, block-ul 


e 254 œ» 


experimentelor. 

Telefonul lui Olofsson sună. Îl luă fără să-şi dezlipească 
ochii din jurnal şi îl întinse lui Bergstrom. 

Comandantul îşi ascultă interlocutorul, răspunse în 
suedeză, apoi puse telefonul pe speaker pe masă. 

— E Linda Steiner, anunţă el, fiica lui Martha Knudsen. 
Tocmai i-am explicat că Emily Roy şi Alexis Castells sunt 
consultanţi vorbitori de engleză, care lucrează cu noi la 
acest caz, şi a acceptat să continue conversaţia în engleză. 

— Spuneam comandantului că am primit mesajul 
colegului său. Tocmai am văzut ştirile despre Karl 
Svensson şi cadavrele pe care le-au descoperit acasă la el, 
lângă fosta vilă a lui Stormare... 

Făcu o pauză lungă şi Alexis se întrebă dacă această 
conversaţie nu fusese întreruptă. 

— Presupun că întrebările voastre despre vara din 1986 
sunt legate de acest caz... 

— Aţi putea să ne povestiţi incidentul, Linda? 

Încă o dată, secunde care au părut o veşnicie s-au scurs 
înainte să răspundă. 

Olofsson ridică mâinile în aer în semn de nerăbdare. 

— Într-o seară, pe ascuns, am urmărit-o pe sora mea 
care se furişase afară. l-am pierdut urma şi m-am întâlnit 
cu un băiat foarte frumos pe plajă, care înota sub clar de 
lună. M-am îndrăgostit imediat, cum se-ntâmplă când ai 
doisprezece ani. După asta, mi-am petrecut zilele 
spionându-l. Locuia în casa de alături, aşa că foloseam 
binoclul să văd când iese şi aşa reuşeam să plec în acelaşi 
timp cu el. Am început prin a-l observa de la distanţă; apoi, 
într-o zi, am ieşit din ascunzătoare şi m-am prefăcut că m- 
am pierdut. După aceea, timp de trei săptămâni, l-am 
întâlnit în fiecare zi, fără să spun părinţilor, evident... Până 
în acea zi. Era după... 

Linda lăsă propoziţia în aer. 

Nu-i spusese pe nume băiatului nici măcar o dată, notă 
Emily. Linda îi dăduse cu siguranţă mult mai mult decât 
dragostea ei, gândi Emily. 

— M-a pus să închid ochii. Atunci când i-am redeschis, l- 


< 255» 


am văzut ţinând un iepure în braţe. Mi l-a dat şi mi-a spus 
să-l mângâi. În timp ce-l mângâiam, a scos din ghiozdan un 
fel de... nu ştiu cum să descriu asta... două bucăţi de lemn 
legate cu sârmă, cu o gaură în mijloc. A prins capul 
iepuraşului în gaură şi animalul a început să se zbată. Nu 
îmi dădeam seama ce se întâmpla şi nici ce avea de gând 
să facă. Îl priveam fără să-nţeleg. Mi-a spus să ascult bine, 
că urma să compună o simfonie doar pentru mine. Apoi a 
luat fiecare lăbuţă în parte şi a rupt-o, cu o lovitură rapidă, 
ca şi când era obişnuit să facă asta. 

Linda oftă încărcată de durere. 

— După aceea, a deschis capcana şi a rupt gâtul 
iepuraşului. Apoi i-a dat foc. A făcut toate astea fără să se 
oprească din zâmbit. 

Altă linişte. Ca şi cum cuvintele, prea grele, o forţau să 
se oprească ca să-şi recapete suflul. 

— Eram atât de şocată şi de speriată că n-am reuşit să 
fug. Îmi era frică să nu-mi facă rău. Am plecat la ora 
stabilită. Două ore mai târziu. Promiţându-i că o să ne 
întâlnim a doua zi. 

Alexis îşi imagină cât de mult îi fusese marcată şi de 
condiţionată viaţa din cauza acestor două ore petrecute cu 
un călău. 

— Linda, sunt Emily Roy. Cum se numea acest băiat şi 
ce vârstă avea? 

— Adam Ebner. Avea cincisprezece ani. 

Olofsson îşi ridică pumnul în aer, în semn de victorie. 

Ebner avea, deci, un fiu. Un fiu care nu fusese declarat 
sub numele lui de familie, indiferent de motiv. Măcar acum 
aveau un prenume şi ăsta era un punct bun de plecare. 

— Locuia cu tatăl lui? continuă Emily. 

— Nu. Venea doar în vacanțe. Părinţii săi erau 
despărțiți. Locuia cu mama. 

— Ştiţi unde locuia cu mama lui? Cum se numea ea? 

— Nu, deloc, îmi pare rău. 

— Aţi păstrat poze cu acest băiat? 

De celălalt capăt al firului se auzi un râset amar. 

— Da. Nu mă întrebaţi de ce. 


e 256 » 


Falkenberg, 
Secţia de poliţie 


Vineri, 24 ianuarie, ora 16 


TELEFONUL lui Alexis sunase în momentul în care ea 
îşi punea paltonul ca să o însoţească pe Emily la Linda 
Steiner, la Kungsbacka. În timp ce interlocutorul îi 
explicase motivul apelului, îi făcuse semn lui Emily să 
plece fără ea şi se aşeză cu un blocnotes la îndemână. 

Bergström şi Olofsson lucrau la unicul indiciu pe care îl 
aveau, furnizat de Linda Steiner: prenumele şi anul 
naşterii celui de-al doilea membru al tandemului criminal. 
Fiul lui Ebner avea cincisprezece ani în vara lui 1986 şi, 
cum ar fi putut să-şi serbeze cei şaisprezece ani la finalul 
verii lui 1986, întreaga secţie răscolea registrele suedeze 
să-i găsească pe toţi cei cu numele de Adam născuţi în 
1970 şi 1971. î 

Alexis uitase complet de prezenţa lor. Il asculta pe 
Theodore Langman explicând, cu accentul său rotund şi 
nuanţat cu preţiozitate, cât îl mişcase mesajul Fundaţiei. 

— Ca să înţelegeţi, Ebner mi-a salvat viaţa, doamnă 
Castells. Asta era cu mult timp înainte ca Fleischer să-l 
transforme într-un monstru inuman... 

— Fleischer? 

— Da, măcelarul. Numele i se potriveşte de minune... 

Alexis scutură din cap pentru că nu înțelegea. 

— Domnule Langman, cine era Fleischer? 

— Mă scuzati... Fiul meu are dreptate... Vorbesc mereu 
despre anii de război ca şi cum lumea întreagă ar şti deja 
povestea mea... Era în octombrie 1944. Aveam şase ani la 
vremea respectivă. Tocmai ajungeam la Buchenwald cu 
încă vreo douăzeci de copii. După inspecția sanitară, un 
SS-ist ne-a condus afară, dezbrăcaţi. Crivăţul sufla atât de 
tare că unul dintre copii, deja suferind, s-a prăbuşit. SS- 
istul s-a apropiat şi i-a dat una în cap. Apoi a zis în 
franceză: „Soarta vă surâde, unul dintre voi tocmai s-a 


e 257 œ» 


cărat de bună voie. Nu-mi mai rămân de ales decât trei.” 
Ne-a pus, apoi, unul lângă altul şi a ales trei copii, pe cei 
mai mici, dintre care şi eu făceam parte. Ne-a cerut să 
facem un pas în faţă. Ne-a spus că jocul consta în a rămâne 
în picioare. Dacă am fi căzut, nu ne-am mai fi întors 
niciodată la părinţii noştri. Dacă reuşeam să ne menţinem 
echilibrul, ne oferea o masă caldă. A început cu cel care 
era la capătul rândului. L-a bătut până când a murit sub 
loviturile bastonului. Apoi a continuat cu altul din stânga 
mea. 

Vocea i se frânse. Tuşi discret. 

— Nu ştiu ce era mai rău, tipetele sau loviturile surde 
ale bastonului pe corpul lor... 

Alexis închise ochii ca şi când arma călăului încă răsuna. 
Refuza să creadă că această conformare explica cruzimea 
SS-iştilor. 

— Când a sosit rândul meu, m-am lăsat să cad la sol de 
la a doua lovitură şi m-am prefăcut mort. SS-istul, care era 
se răzbunase destul, cu siguranţă, nu a insistat. A vociferat 
în germană, apoi, după o serie de zgârieturi şi zgomote, 
unele mai înspăimântătoare decât altele, m-au aruncat pe 
o suprafaţă dură şi rece, apoi corpurile celor trei camarazi 
n-au întârziat să aterizeze peste mine. Am fost bălăngănit 
de la stânga la dreapta timp de mai bine de zece minute, 
cu craniul zdrobit al camaradului aproape sufocându-mă. 
După aceea, am simţit cum cineva mă lua pe un umăr, apoi 
că mă depunea, cu delicateţe, pe o saltea. Nu ştiu cât timp 
am aşteptat acolo chinuindu-mă să ţin ochii închişi, să-mi 
controlez frica, să uit frigul, să nu tremur şi să nu plâng... 
Am rămas inconştient şi am fost trezit de o voce aspră. 
Masculină. Apoi am auzit zgomote metalice, însoţite de 
mirosuri dezgustătoare, timp de mai multe ore, aş spune - 
cel puţin, aşa îmi amintesc, căci acel moment mi s-a părut 
interminabil. Până când nişte mâini încep să mă pipăie. 
Surpriza m-a făcut să tresar şi să deschid ochii. Doi bărbaţi 
mă examinau. Mi s-a părut că Doamna cu Coasa îmi 
trimisese doi dintre acoliţi. Un tip înalt şi slab, în halat alb, 
cu o faţă subţire, cu ochi mari albaştri înfundaţi în cap, 


e 258 » 


Horst Fleischer, şi încă unul, dezbrăcat, cu mâinile 
acoperite cu sânge: Erich Ebner. Frica îmi strângea 
măruntaiele. Ebner m-a recompensat cu un zâmbet blând 
şi mi-a vorbit cu o voce joasă, în germană, apoi în engleză. 
Nu cunoşteam niciuna dintre cele două limbi la sosirea 
mea în lagăr dar, credeţi-mă, am fost forţat să le învăţ 
repede. Ebner i s-a adresat apoi lui Fleischer, implorându- 
l. Fleischer nu spunea nimic. O licărire de amuzament îi 
anima privirea rece. Îl evalua pe Ebner, care se bucura, cu 
siguranţă, de puterea bonapartistă pe care i-o confeream 
dintr-odată: putea să decidă să mă trimită pe tărâmul 
celălalt cu un simplu gest, în timp ce arăta cu degetul 
mare spre pământ. Nu am înţeles nimic din schimbul de 
cuvinte, ştiam că destinul meu se juca în această linişte. 
Brusc, Fleischer a tipat: „Hans!” şi un SS-ist s-a prezentat 
în pragul uşii. Fleischer i-a dat o serie de ordine. Celălalt 
încuviinţa la fiecare final de propoziţie. Brusc, Fleischer m- 
a luat în braţe şi m-a pus pe podea. Eram înmărmurit; mă 
aşteptam să-mi tragă un glonţ în cap sau să mă bată, şi pe 
mine, până la moarte. Îmi aduc aminte că în acel moment, 
mă gândeam la mama. Mama mea. La aluniţa de pe gât pe 
care o mângâiam cu vârful indexului în timp ce-mi sugeam 
degetul mare. Pe când îmi recăpătăm suflul, nu am simţit 
izul de putrefacție, dejecţii şi de detergent care domnea în 
încăpere, doar parfumul ei de floare de portocal. 

Brusc, Alexis sesiză că Bergstrom şi Olofsson se holbau 
la ea ciudat. Ca să nu-l întrerupă pe Langman, ridică 
degetul mare ca să le semnaleze că totul e bine - gest 
care, în contextul discursului deportatului, i se păru 
complet neadecvat. 

— SS-istul m-a făcut să alerg până la lagăr în ritmul 
bastonului, apoi m-a lăsat într-un block în care am rămas 
până la Eliberarea din 11 aprilie 1945. Timp de aproape 
şapte luni, le-am adus cina lui Fleischer şi lui Ebner la ora 
18 fix, în fiecare zi, până în acea ultimă seară, pe 10 aprilie 
1945, în ajunul Eliberării. Stan, un alt deportat, se ocupa 
de dejun. 

Alexis se gândi la infernul pe care-l trăiseră Langman şi 


e 259 + 


copiii ţinuţi prizonieri în lagărul de concentrare. Auzise 
vorbindu-se de „băieţii-păpuşi” din Buchenwald, aceşti 
copii persecutați de către paznici şi SS-iştii pedofili. Ca şi 
cum trauma separării de mamă şi de familie, condiţiile de 
trai inumane şi cruzimea torţionarilor nu era suficientă... 

— Atunci când ajungeam, îşi puneau instrumentele 
chirurgicale lângă cadavrul pe care lucrau. Fleischer se 
instala la o masă mare de lemn în biroul său şi mânca cina 
copioasă în timp ce citea corespondenţa. Ebner era 
condamnat să-şi înghită supa la doi paşi de corpurile în 
putrefacție. 

Alexis respira cu tărie pe nas ca să alunge mirosul 
persistent de putred din memoria olfactivă. 

— Pe parcursul celor şapte luni, am văzut relaţia lui 
Ebner cu Fleischer schimbându-se puţin câte puţin. Dar, la 
doar şase ani, nu am înţeles decât foarte târziu despre ce 
era vorba, de fapt. Mai întâi, privirea lui Ebner s-a 
modificat. Erich Ebner s-a golit încet-încet de compasiunea 
pe care mi-o mărturisise în ziua întâlnirii noastre şi, 
progresiv, el... cum să spun... el... s-a secat de umanitate. 
Tăcerea dintre Fleischer şi Ebner a fost acaparată încetul 
cu încetul de schimburi de replici din ce în ce mai lungi, 
mai politicoase şi mai animate. Apoi, într-o seară, intrând 
în block cu coşul care era la fel de mare ca mine, i-am 
surprins, aplecaţi asupra unui cadavru, în plină criză de 
râs. Şi-au pus instrumentele chirurgicale lângă cadavru, ca 
de obicei. Dar, de această dată, Fleischer l-a bătut pe 
Ebner pe spate cu o mândrie paternă şi s-au aşezat la 
masă amândoi ca să poată împărţi portia lui Fleischer, într- 
o bună dispoziţie obscenă. Salvatorul meu se lăsase sedus 
de călău. 


e 260 » 


Kungsbacka, 
Domiciliul lui Linda Steiner 


Vineri, 24 ianuarie 2014, ora 17 


LINDA Steiner studia fiecare poză cu minuţiozitate, 
încruntându-se înainte de a trece la următoarea. 

Îi întinse pachetul de fotografii lui Emily şi dădu din cap. 

— Îmi pare rău, niciunul dintre oamenii ăştia nu 
seamănă cu el. 

Emily introduse pozele cu apropiații Linneei în ghiozdan. 

Linda puse ceaşca de cafea pe masa din bucătărie şi se 
ridică de pe scaun. 

— N-am avut încă timp să urc în pod; şi asta ar putea 
dura ceva, explică în timp ce o urma pe Emily pe scara 
care ducea la etaj. Nu am reuşit niciodată să fac ordine 
acolo sus. N-am nici cea mai vagă idee unde sunt pozele... 
cu Adam. 

Intră în spălătorie şi prinse o curea care atârna de o 
trapă, în tavan. O scară îngustă se desfăşură. Urcă treptele 
abrupte şi, odată ajunsă în pod, căută lumina pe bâjbâite. 

— Veniţi, vom începe de acolo, hotărî în timp ce arăta cu 
degetul un morman de cutii de sub luminatorul de sticlă 
galbenă, din celălalt capăt al încăperii. 

Emily o ajută să ridice cutia din vârful mormanului şi o 
puse pe jos. Linda o deschise şi o verifică rapid. Emily 
întrezări două păpuşi de cârpă, câteva figurine de plastic şi 
marginea unei cărţi. Gazda plie părţile laterale ale cutiei şi 
trecu la următoarea, oftând. O inventarie pe vârfuri, fără 
prea mare succes. 

Mobilul lui Emily sună; preluă apelul privind-o pe Linda 
cum continua inspecția cu o eficacitate rece, fără pauze 
sentimentale. 

Vocea lui Alexis fusese acoperită de un vacarm scandat. 

— Am fost contactată de un deportat de le Buchenwald 
care-l cunoscuse pe Ebner în lagăr. Ebner lucra cu Horst 
Fleischer, un doctor sau un om de ştiinţă nazist, asupra 


e 261 œ» 


experimentelor medicale. 

— Colaborau? 

— Nu, nu, era muncă silnică. Dar acest deportat mi-a 
povestit cum s-au apropiat cei doi bărbaţi de-a lungul 
lunilor. A exemplificat teoria ta cu sindromul Stockholm. Ai 
ajuns la Linda Steiner? 

— Da. 

— A găsit pozele? 

— Nu încă. 

— Aş avea nevoie să-mi scanezi câteva cât mai repede. 
Nu sunt sigură că o să găseşti, dar nu se ştie niciodată... 

— Ce cauţi? 

Alexis îi explică lui Emily, încuviinţă mirată şi închise. 

Linda stătea în genunchi ca să scoată o nouă cutie de 
pantofi, pe care o puse lent pe jos, cu o precauţie de 
arheolog. Scoase capacul, absorbită de descoperire şi 
tresări când Emily se apropie de ea, ca şi cum uitase de 
prezenţa ei. Împinse cutia la picioarele ei fără să scoată 
niciun cuvânt, cu faţa încremenită. Emily se lăsă în jos şi 
scoase fotografiile dintr-o pungă de hârtie. 

Falkenberg îşi schimbase înfăţişarea: avea o alură de 
Eden. Soarele domina cerul azuriu şi trimitea sărutări 
luminoase mării ca de petrol. Linda trebuise să se ascundă 
într-un câmp ca să-l poată spiona pe Adam: pozele erau 
brăzdate de buruieni. 

Pe prima poză se zărea, în planul îndepărtat casa lui 
Karl Svensson, atunci vopsită în albastru, şi un om la 
bustul gol care se plimba pe plajă, la răsăritul soarelui. 
Emily trecu rapid prin celelalte imagini din pachet, fără 
prea mare interes. Erau făcute de mult prea departe. 

Cu o mişcare bruscă, Linda îşi dădu la o parte părul 
care-i acoperea ceafa. 

— Nu înţeleg de ce aceste poze mă aduc în starea asta... 
Sunt aproape treizeci de ani de atunci... comentă cu vocea 
scăzută, privind-o pe Emily cum îi răsfoia trecutul. 

— Pentru că  i-aţi oferit virginitatea. Memoria 
dumneavoastră a ascuns amintirea tandră a acelei prime 
dăţi, făcând atotputernic momentul traumatizant în care 


e 262 » 


aţi descoperit sadismul băiatului pe care îl iubeaţi. 

Linda se uită lung la Emily care trecuse deja peste al 
doilea pachet, apoi dădu din cap cu bărbia tremurândă. 

Emily se opri brusc asupra unei fotografii. Găsise ceea 
ce Alexis îi ceruse. 

A fotografiat poza şi a trimis-o imediat. 


e 263 + 


Londra 


Noiembrie 2013 


DACĂ o persoană este obosită de Londra, înseamnă că 
este obosită de viaţă”. Adam împărtăşea doar de câţiva ani 
viziunea eminentului doctor Johnson. 

Atunci când venise să studieze în capitală, oraşul 
tentacular îl înghiţise. Ca şi cum îi rămăsese lipită pe spate 
o etichetă suplimentară: era neamţ, suedez, englez, şi 
acum londonez. Şi, în ciuda sfaturilor lui Tata, îi fusese 
greu să se regăsească acolo. Să se identifice. 

Adam se sprijinea de Millenium Bridge. Cerul, acoperit 
de-o pătură de nori, scuipa o ploaie măruntă neplăcută, 
însoţită de un vânt aspru. De acum înainte, pentru el, 
nimic n-ar putea să desfigureze Perfidul Albion. După 
începuturi dificile, acest oraş devenise casa lui. La fel ca şi 
Suedia. Nu îndrăznise niciodată să-i mărturisească lui 
Tata, care ar fi perceput asta ca pe o negare. Oraşul îl 
îmblânzise şi chiar îl sedusese. Acolo se stabilise şi 
apreciase anonimatul pe care i-l oferea. Îşi construise o 
viaţă, departe de influenţa mamei. Şi departe de Tata. La 
Londra, alegea absolut tot ce făcea sau nu făcea; era 
teritoriul lui, şi doar al lui. Şi-i plăcea asta. 

Dar în acea seară, pentru prima dată, se simţea legat de 
Londra: Tomas Nilsson îl aştepta în Suedia şi nu putea să 
se ocupe de el. 

Adam se descurcase mereu să-şi organizeze programul 
în funcţie de prioritatea vânătorii şi a extracţiei. În schimb 
evita, de câte ori se putea, procesul de transformare. Mult 
prea obositor şi plictisitor. Tata nu păruse să-şi dea seama 
vreodată. Poate pentru că se completau perfect: Tata nu 
trăia decât pentru acele ore petrecute în atelier, în timp ce 
Adam prefera, în mod evident, să vâneze şi să recupereze 
prăzile. 

La început, gândul că ar putea să devieze de planul 
strict dat de Tata, îl panicase. Timp de peste trei decenii, îl 


e 264 œ» 


urmase punct cu punct. Şi azi... azi, Tata era mort. Nu mai 
putea să planifice nimic şi nici să-i arate calea. Adam nu ar 
mai fi fost partenerul tăcut al tandemului. Pentru că acest 
tandem nu mai exista. 

Întoarse capul ca să cuprindă cu privirea grandioasa 
catedrală Saint-Paul. Această Lady elegantă, de o sută 
zece metri, fusese construită ca să domine oraşul. Câteva 
sute de ani mai târziu, părea minusculă pe lângă surorile 
mai mici cu turnuri gigantice ale căror vârfuri flirtau cu 
norii. 

Un frison plecat subit de la ceafă i se propagă în tot 
corpul, îi ridică părul, ca şi când tocmai se dezbrăcase în 
ploaia tomnatică. 

Londra era un teren luxuriant de vânătoare. 

Imediat îşi cobori privirea, ruşinat de această dorinţă 
care l-ar fi enervat pe Tata. 

Îi întoarse spatele catedralei Saint-Paul, traversă 
Millenium Bridge şi căzu la picioarele unei foste centrale 
electrice dezafectate care adăpostea Tate Modern. 

— Tată, tată, tată, scandă lent pe cheiurile Tamisei. 

Cuvântul îi jupuia gura. Îşi bătea joc de imaginile şi 
amintirile care îi zgâriau memoria. Moartea lui Tata îl 
lăsase ca şi când ar fi fost amputat. Tata era „celălalt eu”. 
„Celălalt el”. Şi cumva, această durere a absenței lui 
Tata... 

Ochii i se reduseră la două fante, ca şi cum tocmai 
auzise un zgomot suspect. 

...Şi cumva, această durere a absenței „celuilalt” se 
amesteca cu o excitație imensă... 

Îşi înclină capul într-o parte. 

— Celălalt el... Celălalt... Celălalt. 

Da. Era mai bine aşa. Era mai bine să-l numească 
„Celălalt”. Acele cuvinte alunecau spre el fără să-i facă 
pielea de găină. 

„..Şi, în mod straniu, această durere a absenței Celuilalt 
se împletea cu o excitație intensă, în acelaşi timp, sexuală 
şi senzorială. 

În timp ce aşteaptă întâlnirea cu Tomas Nilsson în 


e 265 » 


Suedia, putea să-şi găsească una sau două prăzi la alegere 
aici, nu? 
Oh, da... Londra avea să devină un blestemat de teren 


de vânătoare... 
Linse stropii de ploaie de pe buze în timp ce grăbea 
pasul. 


e 266 » 


Falkenberg, 
Secţia de poliţie 


Vineri, 24 ianuarie, ora 17:30 


OLOFSSON jongla cu stiloul între degete ca şi când ar 
fi fost un baston de majorete. Alexis tocmai îi povestise 
discursul lui Langman. Înghiţise la finalul fiecărei 
propoziţii, de parcă ar fi avut amigdalele inflamate. 

Acest Langman era un supraom. La şase ani, majoritatea 
copiilor ar fi făcut pe ei şi ar fi primit un glonţ în plin spate 
când încercau să fugă. 

Olofsson trebuia să recunoască: singurul lucru pe care-l 
cunoştea despre lagărele de concentrare trebuia să fi fost 
din Lista lui Schindler. Încă se gândea la scena balconului 
cu Ralph Fiennes. Personajul interpretat de către Fiennes 
existase cu adevărat. Un asemenea psihopat care îi 
împuşca pe prizonieri ca pe iepuri în timp ce fuma o ţigară, 
era absolut de necrezut, nu? Hitler invitase toţi psihopaţii 
ţării să omoare pe oricine nu era arian aşa cum se 
zdrobesc furnicile. Mari, mari bolnavi, SS-iştii ăştia. 
Escadrile de criminali în serie cărora li se dăduse dreptul 
să omoare după bunul plac. Opera lui Hitler. O pagină de 
istorie mizerabilă. 

— Cum stăm? 

Vocea lui Bergström sunase ca un scârţâit de unghie pe 
tablă. Olofsson îşi scărpină fruntea cu stiloul. 

— Am o sută cincizeci şi doi de Adam născuţi în 1970 şi 
1971. 

— Câţi în Bohuslän şi Halland? 

— Unsprezece. 

— Cu ăia începi. 

Bergström îl lua drept redus mintal. 

— Asta am şi făcut, comandante. 

Cel din urmă ignoră tonul picurat cu sarcasm al 
detectivului. 

— Ei, şi? 


e 267 œ» 


— Ei şi, d-aia dau click pe mouse ca un maniac. Ca să-mi 
actualizez inbox-ul e-mail-ului. Aştept veşti dintr-un minut 
într-altul. Doi sunt morţi, asta-i tot ce ştiu până acum. 

Telefonul sună. Bergström îi făcu semn să preia apelul şi 
se întoarse în biroul. 

Olofsson răspunse cu o voce obosită, fără să-şi 
dezlipească ochii de monitor. Îşi îndreptă imediat postura 
lipsită de vlagă. Elena, de la serviciul de recensământ şi 
vocea ei care-i dădea impresia că-i bagase mâna în chiloti, 
avea noutăţi. Preferase să-l sune în loc să-i trimită un e 
mail lung. Bună alegere. 

— Deci, dacă îi dăm la o parte pe cei doi care au murit, 
avem trei Adam care au plecat să locuiască în străinătate: 
primul în Australia din 1997, al doilea în Cipru în 2007 şi 
al treilea în Islanda, în 2000. 

— O să-i lăsăm deoparte pentru moment. Păstrăm 
islandezul pentru mai târziu. 

— OK. Atunci ne rămân şase. Doi locuiesc la Stockholm. 

— Vorbeşte-mi despre ăia. 

— Adam Johansson: căsătorit, patru copii, lucrează la o 
companie de asigurări. Adam Westerberg: căsătorit, doi 
copii, frizer. 

— Ei bine, trimite-i şi p-ăştia. 

Vocea erotică a Elenei fusese înlocuită de zgomotele 
tastaturii. 

— S-a trimis. Să continui. Adam Clarkson: locuieşte la 
Malmö, patron la un magazin cu delicatese, căsătorit, trei 
copii. Adam Wallen: locuieşte la Vastervik, electrician, 
căsătorit, cinci copii. 

— Ce naiba, căcarea de copii e sportul naţional... 

— De ce, tu nu ai? 

Elena părea oripilată. Sacrilegiu. 

— Tu ai? 

— Bineînţeles. Trei copii. Patru nepoți. 

Fanteziile lui Olofsson se evaporară cât ai clipi. 

— Şi ultimii doi? întrebă el sec. 

— Ce? 

— Ultimii Adam, Elena. 


e 268 » 


— Aaa... Aşa, avem un Adam Strandberg: locuieşte în 
Goteborg, căsătorit, doi copii, jurnalist. 

— Strandberg, cel de la televizor? 

— Cred că da. 

Olofsson fluieră balansându-se pe scaun. 

— Căcat, asta n-o o să-i placă lui Bergstrom... Şi cine 
este al unsprezecelea? 

— Adam Berg. Nu am înc... Ah, asta e... Nu reuşeam să 
găsesc detalii despre locul lui de muncă. Normal, nu are. 
Trăiască  bogătanii. Incă unul care poate spune 
„Mulţumesc, tati”. Ah, nu... declarat pe numele mamei la 
naştere. Scuză-mă, Adam Berg, greşeala mea. Celibatar, 
fără copii, bogătaş, locuieşte la Särö. 

— Îmi trimiţi informaţiile astea? 

Olofsson închise fără să-i mulţumească Elenei şi se grăbi 
spre biroul lui Bergstrom. 


e 269 œ» 


Falkenberg, 
Secţia de poliţie 


Vineri, 24 ianuarie 2014, ora 17:30 


CU inima bătându-i puternic, Alexis deschise e-mail-ul 
pe care Emily tocmai i-l trimisese. Atunci când poza apăru 
pe ecran, scoase un țipăt de victorie, răguşit şi războinic. 
Se puteau vedea, în mod evident, doi bărbaţi în imagine, 
identificaţi de către Linda Steiner ca fiind Erich Ebner şi 
fiul său, Adam. Se plimbau pe marginea plajei, în pantaloni 
scurţi şi maieu. 

Alexis trimise poza lui Theodore Langman şi îi formă 
numărul. 

— Domnule Langman, tocmai v-am trimis o poză. 

Langman dădu câteva ordine unui anume Oliver, înainte 
să ia din nou receptorul. 

— Fiul meu se va ocupa de asta. Nu ştiu cum 
funcţionează internetu-ăsta şi n-am niciun chef să învăţ... 

Se scurseră câteva secunde de linişte. 

— Domnule Langman? 

— Eu... eu nu înţeleg... 

Vocea neclară a lui Langman dăduse peste amintiri 
dureroase. 

— Nu înţeleg, doamnă Castells... Omul din poză... nu 
este Ebner... 

Alexis îşi înăbuşi un nou țipăt de victorie. Stiam eu, 
gândi. Știam. 

— Erich Ebner avea un tatuaj care pleca de la umărul 
drept şi cobora pe braţ. Versuri de Theodor Storm, un poet 
german, „ca să nu uităm că Germania nu dăduse naştere 
doar monştrilor, ca naziştii, dar şi geniilor, ca Storm”, îmi 
explicase într-o zi, în timp ce-mi spunea că îmi împărţeam 
prenumele cu un mare om... 

Limba bătrânului bărbat se lovi de cerul gurii. 

— Acest bărbat din poză nu e Ebner... 

— Este Horst Fleischer, nu-i aşa, domnule Langman? 


e 270 œ» 


— Da. Este Horst Fleischer. Măcelarul. Călăul. 


e 271 œ» 


Kungsbacka, 
Domiciliul Lindei Steiner 


Vineri, 24 ianuarie 2014, ora 17:45 


EMILY se sprijini de portiera maşinii şi inspiră o gură 
de aer îngheţat. 

Se înşelase. 

Scotea rotocoale de abur în timp ce savura înţepătura 
frigului. 

Se înşelase pentru că alesese calea cea mai uşoară. O 
alegere leneşă care condusese drept către greşeală. Una 
care nu afecta în mod direct ancheta, dar era o greşeală. 

Ar fi trebuit să se-ndoiască, aşa cum făcuse Alexis, 
Bergström şi tânăra recrută a poliţiei. Se revoltase contra 
absurdului. Erich Ebner, un deportat, un supravieţuitor al 
infernului lagărului de concentrare, nu putea să fi devenit 
un criminal însetat de sânge. Erich Ebner, deportat la 
Buchenwald, nu putea fi Erich Ebner, cetăţeanul suedez. 

Ar fi trebuit să examineze faptele şi să le pună sub 
semnul întrebării aşa cum făcea întotdeauna. Dar le 
acceptase simplu şi  prosteşte,  închizându-le gura 
adversarilor, aruncându-le în faţă teoria cu sindromul 
Stockholm - cu o oarecare aroganță intelectuală, trebuia 
să admită. Apoi turul fusese jucat: acest fapt, moralmente 
revoltant, fusese etichetat ca fiind o problemă rezolvată. 

Din fericire, Alexis, încăpăţânată, se răzvrătise împotriva 
ideii şi rectificase greşeala din povestea asta. 

Aşa se exprimase Theodore Langman, care le dusese 
ultima cină lui Ebner şi lui Fleischer în ajunul eliberării din 
lagăr. Fleischer trebuise, deci, să-l omoare pe Ebner în 
ziua eliberării, pe 11 aprilie 1945, şi să vină în Suedia sub 
identitatea lui. 

Îi suna mobilul. Emily deschise canadiana şi îl scoase din 
buzunarul interior. 

Vocea gâfâită a lui Bergstrom se auzi precipitată. 

— Îl avem pe tipul nostru, Emily, l-am găsit! 


e 272 œ» 


Adrenalina i se răspândi prin corp ca un curent electric. 

— Se numeşte Adam Berg. Figurează pe listele de 
pasageri în multe zboruri de la Göteborg la Londra şi are 
în posesie o casă la Särö, la douăzeci şi cinci de kilometri 
mai la sud de Goteborg şi la cincisprezece minute de 
Kungsbacka. 

Se gândea la Linda, care locuia destul de aproape de 
omul ce-o rănise şi al cărui nume nu reuşise să-l pronunţe 
nici treizeci de ani mai târziu. Acest om care-şi limitase, cu 
siguranţă, relaţia cu oamenii. 

— Încă eşti acasă la fiica lui Martha Knudsen? 

— Acum ies de la ea. 

— Ce-ai aflat? 

— Nimic. 

Adolescentul din pozele Lindei Steiner nu semăna cu 
niciunul dintre apropiații Linneei. Emily ştia că erau şanse 
destul de mici să găsească ceva: cei aproape treizeci de 
ani schimbau un chip, dar nu mai voia să lase nimic la voia 
întâmplării. 

— Bun... O să aflăm în curând, în orice caz. Mă pun în 
mişcare în zece minute, vin cu Olofsson. Am contactat şi 
poliţia din Goteborg, dar întăririle nu vor sosi decât peste 
o oră. Au de gestionat, în acelaşi timp, o luare de ostatici şi 
vizita regelui. Îţi trimit coordonatele GPS de la casa lui 
Berg prin mesaj. 

Zece minute mai târziu, Emily parcă la două sute de 
metri de casa lui Adam Berg, pe partea laterală. . 

Consultă harta de pe telefon şi ieşi din maşină. Işi puse 
căciula, ghiozdanul în spate şi urcă cu un pas rapid drumul 
acoperit cu zăpadă, luminat parţial de nişte lampadare. 

Reşedinţa lui Berg se găsea mai jos, pe dreapta, iar 
drumul de acces, douăzeci de metri mai departe. Emily îşi 
scoase binoclul din ghiozdan şi observă casa. Totul era 
stins. Nicio maşină în curte. Poate Berg era la Londra? 

Bergström şi Olofsson n-ar putea să ajungă mai devreme 
de jumătate de oră. Mai bine să se îndepărteze de calea de 
acces şi să-i aştepte aici. 

— Hej, Emily. 


e 273 a 


Se răzgândi. 

Îi trebuiră câteva secunde ca să-l recunoască pe 
bărbatul din spatele bărbii şi a mustăţii false. Ingheţă de 
uimire. 

— Aici, mi se spune Adam Berg. Dar presupun că ştii 
asta deja. 

Privi ţeava îndreptată spre ea. Un Beretta 92. 

— Vino draga mea, vom face turul proprietăţii împreună. 
Sunt sigur că o să mori de invidie. 


e 274 œ» 


Londra 


7 noiembrie 2013 


TREI lanterne brăzdează groapa. 

Un dreptunghi perfect. Un metru treizeci lungime, 
cincizeci centimetri lăţime. Pe măsură. 

Ridică lopata, o umple cu pământ şi presară peste 
groapă. O singură lopată şi picioarele sunt deja acoperite; 
nu se mai văd decât degetele de la picioare. Fine ca 
pietricelele, reci ca gheaţa, pe care şi-ar dori să le atingă 
cu vârful degetelor sale. 

Fine şi reci. 

Aruncă o nouă lopată de pământ umed pe burtă, care se 
depune la marginea cutiei toracice, în buric; surplusul 
cade pe alături. Incă nişte lopeţi şi termină. 

Repede, spune, odată, povestea! 

Brusc, aruncă lopata şi îşi acoperă urechile cu mâinile 
înmănuşate pline de noroi. 

— O s-o închizi, da? 

Aruncă vorbele printre fălcile încleştate de furie. 

— Nu, nu, nu, nu! Încetează să mai urli! Încetează! 

Îngenunchează lângă groapă şi îşi lipeşte mâna de 
buzele palide. 

— Sst. Sssssst, am spus... 

Mângâie cu nasul obrăjorul îngheţat. 

— Da... da... de acord... îţi cânt cântecelul tău. Vreau să- 
ţi cânt Imse Vimse, dar tu să taci. Ai înţeles? 

Se ridică şi îşi scutură pantalonii. 

— Imse Vimse spindel klättrar upp för trå 'n... 

Apucă lopata şi toarnă o grămadă de pământ peste 
piept. Acesta pătrunde în crestătura deschisă care 
continuă de la bărbie până la stern. 

— Ned faller regnet spolar spindeln bort... 

O lopată de pământ peste chip. Se răspândeşte pe 
frunte, acoperă părul şi alunecă în cavitățile oculare. 

— Upp stiger solen torkar bort all regn, Imse Vimse 


e 275» 


spindel klättra upp igen. 

Pământul se împrăştie peste corpul ca de marmură în 
ritmul cântecelului. 

Tasează şi nivelează ultimul strat, apoi tapetează 
mormântul cu frunze ruginii de iarnă cu un gest plin de 
aroganță artistică. Se retrage fără să-şi ia ochii de la 
creaţia sa, revine pe poziţie şi rearanjează câteva frunze 
cu vârful piciorului. 

Îşi şterge lopata de mâna înmănuşată, pune lanternele în 
husă, îşi scoate mănuşile, le scutură, apoi aranjează 
instrumentele unul câte unul în geantă. 

Atunci când îşi aruncă geanta pe umăr, el aude 
trăncănitul tipic al papagalilor cu guler trandafiriu. Se 
povesteşte că aceste păsări exotice au scăpat de la 
studiourile cinematografice Shepperton, din Surrey, în 
timpul filmării Reginei africane cu Bogart, laureatul 
premiului Oscar, în 1951. Dar, niciun papagal n-a fost 
adus, de fapt, pentru filmările realizate la studiourile din 
Isleworth. Aşadar, de unde vin aceste păsări? 

Se opreşte o secundă şi caută penajul verde-măr în 
noaptea întunecată. Nu aude decât freamătul zborului lor. 

Are nevoie, într-adevăr, de al doilea binoclu cu vedere 
nocturnă. Nu mai poate lucra cu lanterne, e mult prea 
periculos; va plăti scump pentru imprudenţele astea dacă 
nu se organizează mai bine. 

Scoate lanterna din hanorac şi îşi vede de drum. 

Tocmai începuse un nou capitol, gândi, în timp ce-şi 
croia drum printre copaci. Un capitol scris de unul sigur, 
pentru prima dată. Şi-şi dorea, deja, să preia condeiul. 

A planificat totul cu rigoarea pe care a învăţat-o de la 
Celălalt, şi totul a mers ca uns. 

Să găsească prada a fost foarte de uşor: a avut de unde 
alege. De la cea de-a doua noapte de recunoaştere, 
selecţionase deja trei familii care corespundeau la 
perfecţiune criteriilor lui. Pentru prima vânătoare 
londoneză, pusese ochii pe Andy Meadowbanks. Tatăl îl 
creştea singur de când îl părăsise femeia. Mă rog, 
„crescut” era departe de a fi termenul potrivit: pe timp de 


e 276 - 


zi, tatăl îşi petrecea timpul la tejgheaua mai multor baruri 
pe care le frecventa cu sârguinţă, fără ca măcar să-şi 
dezlipească fundul fleşcăit să-şi ia odrasla la şcoală, şi 
seara, spre ora 20, pleca la munca de noapte, într-un club 
din nordul Londrei, fără să-i pregătească cina fiului sau să- 
i spună la revedere. Urmărirea fusese atât de scurtă încât 
se dovedise mai puţin plăcută decât sperase Adam. In 
scurt timp, putuse să treacă la extragere, un joc de copii. 
Îşi procurase şi pentru acest atelier o dubiţă similară celei 
pe care o deţinea în Suedia. 

Atunci apăruse comuniunea, neaşteptată, cu natura. 
Celălalt ar fi luat-o razna dacă ar fi aflat că îşi îngropase 
prada. Dar actul în sine fusese atât de satisfăcător că nu se 
simţise vinovat deloc. 

Se întrebase, întâi, cum să conserve corpurile, asta 
înainte să-şi dea seama că nu-l mai obliga nimeni să le 
păstreze. 

Aici, la Londra, făcea cum îi plăcea. 

Aici, la Londra, el, Adam, stabilea regulile. 


e 277 œ» 


Särö, 
Domiciliul lui Adam Berg 


Vineri, 24 ianuarie 2014, ora 18 


PE tot corpul gol al lui Emily, pielea se înfiorase la 
contactul cu oţelul rece al mesei de disecție. De atunci, 
frigul nu-şi slăbise îmbrăţişarea. 

Peter Templeton îi întoarse spatele. Îşi făcea de lucru în 
faţa tărgii metalice. 

Femeia îşi mişcă discret degetele de la mâini şi de la 
picioare, deja rănite de chingile strânse în jurul 
încheieturilor şi al gleznelor. 

Peter se întoarse, cu un disc de metal de circa zece 
centimetri prins între degetul mare şi degetul mijlociu de 
la mâna stângă. 

Mângâie cu privirea goliciunea noii victime. 

— Întrebarea pe care ţi-o pui este: cât timp le va trebui 
ca să mă găsească? Corect? 

Mişca din cap de la stânga la dreapta. 

— Ar trebui să ajungă de la Falkenberg. Să cerceteze 
casa. Să găsească trapa blindată. S-o explodeze. Sau 
poate... poate, o să abandoneze după cercetarea casei, 
gândindu-se că te-am dus în altă parte... Şi acolo... 

Inspiră închizând pleoapele şi expiră privindu-şi mâinile 
care desenau spirale în faţa ochilor săi. 

— Acolo, da, voi avea timp să mă ocup de tine. 

Urmări privirea lui Emily. 

— Văd că explicaţia mea a scos la lumină altă întrebare: 
cum o să se ocupe de mine? _ 

Se apropie de peretele acoperit de schiţe. Işi puse 
degetul pe un desen ce reprezenta un om care viola o 
femeie întinsă şi legată de o masă, căreia îi tranşa gâtul pe 
verticală. Două găuri negre îi înlocuiau ochii. 

— În felul acesta? Sau... 

Indexul său se învârtea ca o insectă dezorientată şi se 
opri asupra altui desen. O femeie, tot întinsă, legată şi cu 


e 278 » 


ochii scoşi, ai cărei sâni fuseseră tăiaţi şi puşi de o parte şi 
de alta a capului. 

— Aşa... 

Urina se prelingea pe sub fundul lui Emily şi de-a lungul 
coapselor. 

Peter privi lichidul curgând până la colţurile inferioare 
ale mesei. 

— Ca să vezi, este prima oară când o femeie face pipi 
aici. Jetul nu e la fel. 

Intoarse capul către desenele sale. 

— De fapt, ca să fiu sincer, Emily, mai degrabă asta mă 
tentează... 

Lovi uşor cu degetul mijlociu o altă schiţă. Areolele 
femeii fuseseră tăiate şi plasate pe ochi. 

— Ştiu ce-ţi spui. Că toate acestea sunt foarte departe 
de ceea ce făceam cu Celălalt. Cu Tata. E adevărat, e 
foarte diferit. Dar tu, mai bine ca oricine, ar trebui să ştii 
cât limitează instinctul condiţionarea. Şi inspiraţia. 

Se întoarse spre Emily şi o observă cu o privire 
înfierbântată. 

— Vrei să ştii de ce eram cu Linnéa? 

Puse discul pe targa şi luă un brici. 

— Pentru că sunt un mare sentimental. 

Puse lama pe sexul lui Emily şi-i rase delicat pubisul. 

— Un sentimental. Să-ntâlnesc la Londra o femeie care 
deţinea o casă chiar în locul în care m-am născut şi unde 
am petrecut cea mai importantă parte din viaţa mea... 
era... era universul care îmi servea viitorul pe tavă. 
Această femeie trebuia să joace un rol crucial în opera 
noastră. Obligatoriu. 

Şterse pubisul cu vârful degetelor. 

— Când am dat nas în nas, la Goteborg, veneam de la o 
recunoaştere şi nu eram deghizat. In ciuda nopţii şi a 
căciulii, m-a recunoscut imediat. Mi-am spus că era un 
semn al destinului: trebuia să-i deschid uşile către lumea 
mea. 

Gura i se îndoi într-o strâmbătură dezamăgită. 

— Dar m-am dezorientat complet. 


e 279 a 


Luă din nou discul şi îl puse pe braţul lui Emily. 
Instrumentul intră prin carne ca prin unt. 

Emily scoase un țipăt gutural. Închise ochii, vizualiză 
durerea, o piatră neagră cu interior roşu incandescent şi-o 
aruncă cât mai departe posibil. 

Se concentră pe respiraţie şi îşi adună gândurile. 

— O svastică... în amintirea tatălui tău? 

Emily nu-şi recunoscu propria voce, atrofiată de durere 
şi frică. 

Peter se întrerupse. O analiză pe Emily cu un aer mirat. 
O urmă de admiraţie îi traversă privirea. 

— Ai înţeles? Ai înţeles că acest gamma pe care îl 
desenez este una dintre ramurile crucii îndoite? 

Dădu din cap surâzând şi se reapucă de operă. 

— Pe tine ar fi trebuit să te întâlnesc, Emily. Pe tine. Nu 
pe Linnéa. 

Fierea-i urcă până-n gât lui Emily. Localiză piatra 
neagră cu roşu şi o strivi mental cu piciorul. Se destrămă 
sub tocul ei. 

— Fiecare băiat avea o ramură. Ei... ei... erau toţi o 
parte componentă a operei voastre... 

— Este o cruce îndoită dezafectată. Niciodată 
reconstruită. Crucea pe care Tata a fost forţat să o poarte. 

Adrenalina însufleţi tot corpul lui Emily, opritul durerea. 
Peter nu ştia, deci, adevărata identitate a tatălui. Asta era 
portiţa ei de scăpare. 

— Nu, Peter. Horst Fleischer, tatăl tău, alesese să 
poarte această cruce. 

Peter rămase cu mâna în aer deasupra braţului lui 
Emily. 

— Ce? Despre ce vorbeşti? Tata se numea Erich Ebner. 
Se prefăcu surprinsă. 

— Erich Ebner? Nu, Peter. Erich Ebner era studentul la 
medicină, neamţ, care muncea sub ordinele lui Horst 
Fleischer, tatăl tău, un ofiţer superior al armatei naziste. 

Peter se îndreptă şi clipi de mai multe ori. 

— Tatăl tău, Horst Fleischer, l-a omorât pe Erich Ebner 
în momentul eliberării lagărului Buchenwald; s-a dat drept 


e 280 » 


el şi a fugit în Suedia. 

— Nu! Nu! Te înşeli! 

Îşi scanda vorbele ţinând încă, în mână, bisturiul plin cu 
sânge. Lama fină şi ascuţită trecu la câţiva centimetri de 
faţa lui Emily. 

— Tata mi-a povestit despre Buchenwald. Mi-a povestit 
eliberarea şi călătoria spre Suedia, ca să ajungă aici. 

Se postase în faţa peretelui de schiţe, întorcând spatele 
femeii. 

— Tata mi-ar fi spus. Mi-ar fi spus adevărul. 

Se întoarse şi veni din nou la masa de disecţie. 

Emily tresări şi începu să tremure din tot corpul. 
Trebuia să se liniştească. Se gândi la stejarul care se ridica 
în Hampstead Heath, lângă Kenwood House, ca un soldat 
protector. La forţa, la pacea, la puterea pe care o emana. 
La rădăcinile răsucite care intrau în pământ şi se întorceau 
neclintite. 

Bărbatul îşi lipi fruntea de cea a lui Emily şi i-o lovi de 
mai multe ori. 

— Minţi! Minţi! Minţi! 

— Nu, Peter, şopti Emily. Nu te mint. Îţi spun adevărul. 
Credeam că ştiai asta deja. Imi pare rău. 

Se-ndepărtă, cu privirea rătăcitoare ca a unui copil 
pierdut. 

— Nu, nu, nu, nu, nu! Nu este posibil! 

Trebuia să câştige nişte timp. Să câştige timp. Şi să 
creeze o legătură între ei. 

— Ai dreptate, Peter, ai dreptate. Poate că mă înşel. 
Tatăl tău nu ţi-ar fi ascuns niciodată adevărul. Nici tatăl 
meu nu m-ar fi minţit niciodată, dar mama... 

— Mama l-a abandonat... Şi-a găsit un idiot din înalta 
societate... Şi nu puteam să-l văd pe Tata decât în timpul 
vacantelor...  Trăiam doar pentru acele momente, 
momentele cu el... Ce dovezi ai? 

Evident. Trebuia să aibă probe. Poze. O să-i spună că 
avea poze. 

— Probe? 

— Ebner. Fleischer. Probe. 


e 281 œ» 


— Am poze, Peter. 

— Încetează, încetează să-mi mai spui Peter! urlă el cu 
precipitaţii. 

In sfârşit, se gândi Emily. Reacţiona la stimul. 

— Pardon... Adam... E adevărat că... eu credeam că tu ai 
prefera Peter... 

Nedumerirea îi încruntă chipul. 

— Adam a făcut din om un muritor pentru că a pus mâna 
pe fructul din copacul cunoaşterii binelui şi răului; şi-a 
pierdut umanitatea. In schimb, Petre, „Peter”, este piatra 
pe care lisus şi-a clădit biserica, şi tu, tu eşti piatra pe care 
Tata şi-a clădit opera... 

Peter închise ochii şi îi deschise scuturând din cap, ca şi 
cum încerca să lupte cu o oboseală incomensurabilă. 

— Unde sunt pozele? Ce e în pozele astea? 

— Poze cu Erich Ebner din timpul detenţiei la 
Buchenwald, minţi ea. Purta un tatuaj care îi acoperea 
umărul şi braţul drept. Versurile unui poet german, 
Theodor Storm. Tatăl tău avea acest tip de tatuaj, Adam? 

— Un tatuaj? 

Ochii bulbucaţi ai lui Peter nu o scăpau din privire pe 
Emily. 

— Unde sunt aceste poze? Le ai cu tine? 

Emily se întrebă cât de mult timp trecuse de când fusese 
capturată. Zece minute? Un sfert de oră? Jumătate de oră? 
Putea să-i spună că pozele erau în ghiozdan, dar, când nu 
le-ar fi găsit, risca să... 

__— Se găsesc la Fundaţia Buchenwald, din Germania... 
Imi pare rău, Adam, mă gândeam că tu ştii... 

— Fundaţia Buchenwald, din Germania. Da, de acord. O 
să caut. 

Incuviinţă dând de mai multe ori din cap şi puse mâna 
pe bisturiu. 

— Rămâi liniştită. La fel ca înainte, altfel încep cu ochii 
tăi. 

Se aplecă asupra lui Emily apoi, în timp ce-i susţinea 
sânul stâng cu o mână, îşi fixă bisturiul în exteriorul 
areolei sânului drept. 


e 282 » 


Un urlet animalic scăpă din gura lui Emily. Durerea îi 
înjunghia cutia toracică şi iradia în spate. 

Nu mai avea muniţie. Muniţie ca să combată monstrul. 
Trebuia să se detaşeze. Cât mai departe cu putinţă de 
durere. Din corpul său. Din încăperea aia. 

Lama îşi continua traseul pe sânul ei. 

Trebuia să plece acolo unde Templeton nu putea s-o 
atingă. În Edenul ei. 

Picăturile de sânge i se prelingeau pe chip. Îi ţinea 
areola chiar deasupra urechii drepte. 

Închise ochii. 

Edenul ei... alături de fiul ei... de îngeraşul ei... 

Emily îi simţi gura, la fel de mică precum o jumătate de 
frunză de măslină, aşezându-i-se pe sân. O aspirație blândă 
ca atingerea unei aripi de fluture. La acest sân murise la 
două luni după naştere. La acest sân otrăvit. Il ţinuse în 
braţe până ce micuțul lui corp devenise rece. 

Fiul meu. 

Fiul meu... Este mare, acum. Doamne, Dumnezeule, ce 
seamănă cu tatăl lui, acelaşi zâmbet nemuritor. li trec 
mâna prin păr. Se dă la o parte aşa cum fac toți 
adolescenţii, jenat de această tandreţe maternă, cu un 
zâmbet în colţul gurii, la fel ca tatăl său. Imi aşez mâna pe 
obrazul lui fără barbă. Nu fuge de mângâiere şi îmi 
vorbeşte, cu energia aia în privire a poftei de viaţă. li 
privesc buzele, gura ca o frunză de măslin care se închide 
şi capătă o expresie masculină. „Vorbeşte mai tare, sufletul 
meu. Vorbeşte mai tare. Nu reuşesc să te aud. E prea mult 
zgomot.” 

— Emily, sunt Bergström. S-a terminat, Emily. Suntem 
aici. 

— Nu te înțeleg, Sebastian... Vorbeşte mai tare, sufletul 
meu... Vorbeşte mai tare... 

— Sunt Lennart, Emily. S-a terminat. Te-am adus la 
spital. Eşti în siguranță. 


e 283 + 


Suedia, ă 
Inchisoarea Kumla, Districtul Orebo 


Vineri, 31 ianuarie 2014, ora 11 


EMILY îşi aşeză mâna pe cea a lui Alexis. Tremurăturile 
acesteia se reduseră, apoi se opriră după câteva secunde. 

Peter luă loc în faţa ei. 

Zgomotul cătuşelor puse pe masa metalică îl făcu să 
zâmbească. 

— Sunt drăguţe brăţările mele, nu? 

Alexis îşi rememora trăsăturile liniştite şi paşnice ale 
acestui om pe care credea că-l cunoaşte. Căută indiciul 
care ar fi trebuit să o pună în gardă, ceea ce nu ştiuse să 
depisteze, ceea ce nu voise să vadă. Dar nu găsi nimic. 

Peter îşi pieptăna barba şi mustaţa cu degetele. 

— Nu-ţi place, Alexis? E stilul lui Adam Berg. Trebuie să 
semăn cu poza din paşaportul suedez, nu? O să dureze 
ceva timp până când barba şi mustaţa o să fie a fel de lungi 
ca cele false, dar am o mică marjă înainte de începerea 
procesului. 

Le analiză pe Emily şi Alexis pe rând. 

— Ştiţi ce mă bucură cel mai mult, fetelor? Că am 
murdărit numele soţului mamei mele. Templeton. 

Mâinile sale încătuşate desenară spirale în faţa chipului. 

— Povara cadavrelor agăţată de el... 

Imită durerea. 

— Asta o să scadă valoarea acţiunilor grupului... 

— Mama ta o duce destul de bine, Adam, îl întrerupse 
Emily. Din câte se spune prin media, ea tocmai a semnat 
un deal destul de bănos cu un editor englez ca să-şi spună 
povestea. Se vorbeşte mai mult despre ea decât despre 
tine. 

Privirea lui Peter se întunecă o secundă, apoi cobori lent 
spre pieptul lui Emily. 

— Ce-ţi mai face braţul, Emily? 

Înclină capul într-o parte. 


e 284 + 


— Şi sânul? 

Emily îşi scoase paltonul şi îl puse pe spătarul scaunului. 

— Ţi-am răsfoit albumul foto, Adam. 

Un zâmbet de complezenţă îi curbă buzele. 

— Nu mă considera un copil, Emily. E vorba de un 
jurnal. 

— Jurnalul tău. 

Işi legănă capul. 

— Trebuie să recunosc, expunerea este destul de 
şcolărească. „Înainte de polimerizare”, „după”, mimă 
ghilimelele pe un ton batjocoritor. Tata bătea apa-n piuă 
cu raportul exact de dozaj, de durată de impregnare, de 
uscare, etc. Disciplină nazistă, presupun. 

Alexis căscă ochii. 

— Ce? Ce vrei să fac? Nu pot să rescriu istoria. Erau de 
ambele părţi băieţi răi. Erau de ambele părţi băieţi răi, 
punct. Totuşi, a murit la nouăzeci şi trei de ani, după o 
existenţă... foarte plină. Erich Ebner nu poate spune 
acelaşi lucru. 

— Erich Ebner este un erou. 

— Un erou? Serios, Alexis? Pentru că a fost închis la 
Buchenwald? 

Furia o sufocă pe Alexis. 

— Erich Ebner e un erou pentru că a participat la 
eliberarea lagărului Buchenwald, Peter. Actele de eroism 
ale lui şi ale deţinuţilor care formau reţeaua de rezistenţă, 
au dus la eliberarea miilor de prizonieri pe 11 aprilie 1945. 
Graţie acestor superoameni, informaţiile despre proiectele 
naziste, armata germană, înaintarea aliaţilor, au fost 
transmise Organizaţiei internaţionale a Rezistenței. Cu 
preţul vieţii lor, au ascuns arme în spatele unui perete fals 
în pivniţa de cărbune a Block-ului 50, i-au gonit pe SS-işti 
şi au eliberat Buchenwald. Deci da, Peter, Erich Ebner e 
un erou. 

Peter îşi dădu ochii peste cap. 

Emily îşi puse antebraţul pe masă, ca şi cum şi-ar fi 
marcat teritoriul. Încă simţea în gură gustul neplăcut al 
greşelii - explicându-şi relaţia dintre Ebner şi Fleischer 


e 285 » 


prin prisma sindromului Stockholm. Motivul loialității lui 
Ebner faţă de călăul lui nu era din cauza unui transfer 
emoţional între el şi Fleischer. Nu. Nu existase niciodată 
contagiune afectivă între deportat şi gardianul său. 
Niciodată. În spatele acestei aparente supuneri se 
ascundea, de fapt, o motivaţie remarcabilă. 

Emily se aplecă în faţă, ca şi cum se pregătea să-i spună 
un secret lui Peter. 

— Erich Ebner muncea la ceva grandios în Block 46, dar 
nu era vorba despre experimentele abominabile practicate 
de tatăl tău, Sturmbannfuhrer Fleischer. În timpul acelor 
luni lungi petrecute acolo, în timp ce se prefăcea că 
aprobă delirurile psihopate ale părintelui tău, se bălăcea în 
sânge, jupuia corpuri care nu erau încă reci, dormea lângă 
cadavre în descompunere, Erich Ebner nu era motivat 
decât de un singur lucru: supraviețuirea, ca să poată să-şi 
ajute camarazii din rezistenţă să pregătească eliberarea 
lagărului Buchenwald, făcându-l pe monstrul tău de tată să 
creadă în admiraţia şi prietenia sa. Graţie mărturiei lui 
Theodore Langman, fost deţinut, am putut identifica un 
deportat pe nume Stanislas Legendre, care le ducea 
dejunul lui Fleischer şi Ebner, la block, în fiecare zi. Şi, în 
fiecare zi, Ebner ascundea în resturile de mâncare 
informaţiile pe care le putea scoate de la tatăl tău despre 
organizarea lagărului şi spionajul nazist. Legendre le 
transmitea apoi reţelei de rezistenţă din lagăr. Ebner nu 
era victima tatălui tău, nu era victimă deloc, Adam; Erich 
Ebner era, în schimb, unul dintre eroii căruia îi datorăm 
eliberarea lagărului Buchenwald. 

Faţa lui Peter se întunecă. Cobori capul ca să-l ridice 
mai apoi, afişând un zâmbet larg. Un zâmbet împietrit, 
lipsit de orice emoție. Ca la toţi sociopaţii, spectrul 
emoţional al lui Templeton era indescifrabil, pentru că, pe 
undeva, el nu era uman. 

Emily îşi apropie faţa de sân. 

— De-asta am venit să te vedem, Adam, continuă cu o 
vocea neutră. Ca să-ţi spunem vestea cea bună. Pentru că 
ştim că n-ai televizor aici şi că vecinii tăi nu sunt pasionaţi 


e 286 » 


de istorie: tatăl tău a fost tras pe sfoară. 

Peter se năpusti spre Emily, cu gura larg deschisă, ca un 
carnivor. Emily sări în spate trăgând-o pe Alexis de braţ. 

Cei doi gardieni îl prinseră şi-l legară de scaun. 

Emily le făcu semn că nu terminase. 

— Nu tu mi-ai spus că eşti un sentimental, Adam? Că de- 
aia te-ai legat de Linnea? Nu te-am fi găsit niciodată dacă 
n-ai fi comis greşeala de a o ucide. Niciodată. Ei bine, aşa 
fiu, aşa tată: „sentimentalismul” tatălui tău i-a permis lui 
Erich Ebner să devină artizanul păcii. După cum ai spus, 
bineînţeles, în opinia mea complet inadecvată, ca să 
clasific un sociopat. Personal, aş spune mai degrabă că, la 
fel ca şi tine, tatăl tău a gândit cu curul. 

Peter scoase un urlet animalic terifiant care ricoşă în 
pereţii încăperii. 

Emily îşi puse paltonul şi o conduse pe Alexis spre ieşire. 


e 287 œ» 


Londra, Hampstead Village, 
Domiciliul lui Emily Roy 


Sâmbătă, 1 februarie 2014, ora 16 


STELLAN îi lăsase valiza la intrare. 

Emily îi mulţumi cu un zâmbet scurt. Rănile i se 
cicatrizau rapid, dar nu putea încă să ridice greutăţi. 

Alexis o atinse pe spate adresându-i o privire în care se 
contopeau mulţumirea şi îngrijorarea. Emily răspunse în 
timp ce dădea din cap de mai multe ori, în linişte, şi 
închise uşa în spatele lor. 

Cei doi îndrăgostiţi se urcară în taxiul care trebuia să-i 
conducă acasă la Alexis. Împreună, începeau un nou 
capitol. În ciuda compromisurilor, certurilor şi rănilor, unii 
preferă să spună „noi” imediat. 

Închise uşa cu greutate, apoi Emily trecu rapid prin 
bucătărie şi ieşi pe terasă. Încălţă cizmele de cauciuc şi 
traversă grădina. Tocmai în capăt, lângă peretele de 
cărămidă, se ascundea o parcelă de pământ de circa un 
metru pătrat, delimitat de o bordură de pietre. 

Se aşeză în genunchi, scotoci în buzunarul interior al 
canadienei şi scoase cutiuţa neagră. O deschise şi fixă cu 
privirea interiorul. Deşi nu era nimic în cutie, ea era plină. 
Plină de bagaje mult prea grele ca să le care după ea. 
Imagini care-i atârnau de gânduri. Amintiri de care trebuia 
să se detaşeze ca să poată să treacă la cazul următor fără 
să se scufunde. 

Se gândi la cadavrele lui Andy Meadowbanks, Cole 
Halliwell, Logan Manfield, Tomas Nilson şi Linnéa Blix; 
celelalte zeci de corpuri găsite în pivniţa lui Fleischer şi 
Templeton; îşi privi braţul şi sânul cicatrizate. 

Închise cutiuţa. 

Apoi o îngropă alături de celelalte patruzeci şi şapte. 


e 288 » 


Mulţumiri 


În timpul primului an al fiului nostru, Maximilian, când 
descopeream meseria de părinte cu bucuriile şi neliniştile 
ei extreme - nopţile fără somn -, cunoşteam un alt fel de 
sarcină, de maternitate: cea pentru Block 46. Această 
carte nu ar fi văzut lumina zilei fără reţeaua de persoane 
care m-a ajutat în toată activitatea cotidiană: Mattias, soţul 
meu, tată extraordinar de afectuos; bunicii: Odile, Jean- 
Louis şi Britt; mătuşile şi unchii: Elsa, Cedric, Susan şi 
Lionel; şi Maria noastră. Mulţumesc tuturor pentru că au 
avut atât de multă grijă de copilul meu iubit. Şi mulţumesc 
ţie, micuţule, pentru înţelegere, bună dispoziţie şi pentru 
zâmbetele tale nesfârşite, moştenite de la tatăl tău. 

Fără editoarea mea, zâna mea cu aripi, Block 46 n-ar fi 
ajuns în mâinile voastre. Mulţumesc, Lilas Seewald. În 
timpul unei cine londoneze faţă în faţă, atunci când burta 
mea era încă rotundă, m-ai ghidat către finalul drumului 
unde i-am găsit pe Emily, Alexis, Bergstrom, Stellan şi pe 
ceilalţi. 

Mulţumesc, Stephane Marsan şi echipei dinamice de la 
Bragelonne, că m-aţi primit printre voi. Entuziasmul vostru 
îmi dă aripi. 

Cele mai sincere mulţumiri, pentru disponibilitate şi 
răbdare lui Lee Rainbow, Behavioral Investigative Advisor, 
lui Lars-Åke Nordh, investigator de scena crimei, Sonyei 
Baylis, expert în medicină legală, profilerului Carl Sesely şi 
sculptorului Pablo Posada Pernikoff, profesionişti pe care i- 
am hărțuit cu întrebările mele profane. 

Mulţumesc acestui Dream Team, părinţilor şi surorii 
mele, pentru corecturile lor conştiincioase la orice oră din 
zi sau din noapte şi criticile constructive. Râdem adeseori 
de discuţiile noastre caraghioase de familie, care se învârt 
în jurul celei mai bune metode de a omori pe cineva şi de 
a-i face cadavrul să dispară. Să sperăm că lucrurile vor 
rămâne aşa! Mulţumesc, deci, surioarei mele Elsa şi 
ochiului ei ager de psiholog; mamei, pentru încurajările ei 


e 289 œ» 


aprige şi insistente care mi-au permis să mă eliberez de 
inhibiţii în rolurile de mamă şi scriitoare; tatălui meu, 
conştiinţa condeiului meu: această carte e mai mult a 
noastră decât a mea. Ştiu că această imersiune în anii de 
Buchenwald şi în istoria familiei a fost o călătorie 
dureroasă pentru tine mai mult decât pentru oricine 
altcineva; mulţumesc că mi-ai fost alături. 

Mulţumesc bunicii mele formidabile, Ginette, pentru 
imaginaţia inepuizabilă şi talentul ei de povestitoare, sursă 
de inspiraţie, şi bunicului Lucien: vei fi mereu pe umărul 
meu (pe stângul, tataie, bineînţeles!) 

Mulţumesc lui Laëtitia Milot: Block 46 este continuarea 
unei călătorii pe care am pornit-o împreună. 

Mulţumesc în aceeaşi măsură, din adâncul inimii, lui Jan 
Andersson pentru contactele lui preţioase în poliţia 
suedeză; lui Eva Muñoz, care a ştiut să-mi stimuleze 
curiozitatea vorbindu-mi despre legăturile lui Cartier cu 
istoria; lui Philipp Senge pentru traducerile şi informaţiile 
despre limba şi cultura germană; echipei de la Blosson & 
Co pentru privirea profesională asupra vieţii şi viitorului 
romanului Block 46. 

Mulţumesc, de asemenea, lui Martine Dupont-Girault, 
prima şi cea mai fidelă cititoare, pentru susţinere şi 
încurajări. _ 

În sfârşit, mulţumesc soţului meu, Mattias. Îți 
mulţumesc pentru că ai fost alături de mine. Sau mai 
degrabă că ai fost, pur şi simplu. Cum ar spune Lamartine, 
fără tine, lumea mea nu ar exista. 

Aş vrea să închei acest roman amintind de 11 aprilie 
1945, ziua eliberării lagărului de concentrare Buchenwald 
de un grup de superoameni. Printre ei, şi bunicul meu, 
Simon Lagunas. 

Îmi este imposibil să amintesc aici, în detaliu, rolul 
esenţial pe care l-a jucat Organizaţia de rezistenţă 
naţională şi internaţională la Buchenwald. Dar de reţinut 
că, fără ea, fără oamenii din care era compusă, niciun 
deportat nu ar mai fi fost găsit viu la sosirea trupelor 
aliate. Ca să nu uit, pentru a-i ajuta pe refugiaţi şi pentru a 


e 290 » 


menţine legătura dintre ei, Asociaţia franceză Buchenwald- 
Dora şi Kommandos a fost fondată în 1945. După şaptezeci 
de ani de existenţă, continuă să propage această datorie a 
amintirii de-a lungul generaţiilor. I se mulţumeşte aici. 

În romanul Block 46 nu fac decât să ating o mică parte a 
acestei epoci tragice a deportărilor, dar dacă doriţi să 
mergeţi şi mai departe, puteţi citi Infernul organizat de 
Eugen Kogon şi Francezii la Buchenwald şi la Dora de 
Pierre Durand. Voi termina  salutând memoria 
supravieţuitorilor acestui infern, celor cincizeci şi şase de 
mii de victime care şi-au găsit sfârşitul la Buchenwald, 
precum şi altor femei, copii şi bărbaţi care au pierit în 
lagărele naziste. AŞA CEVA, NICIODATĂ. 


Londra, 4 iulie 2015. 


| VIRTUAL > 


e 291 œ 


Johana Gustawsson 
BLOCK 46 


„Există două motive pentru a lăuda Block 46. primul roman 
al autoarei franceze Johana Gustawsson. Are un poveste 
putemică, debutând cu asasinate similare în Hampstead 
Heath, Marea Britanie și în Suedia. Crimele se leagă de 
evenimente ingrozitoare pelrecule în lagărul de concentrare 
de la Buchenwald între 1944 si 1945. Poate că, la fel de 
important, sumbra anchetă este realizată de două femei 
puternice, Emily Roy este un profiler, imprumutat de Scotland 
Yard de la Royal Canadian Mounted Police; prietena ei, Alexis 
Castells, e o scriitoare franceză de rue crime. Ele sunt un duo 
teribil, original. Ele au viitor.” 

The Times 


„Te prinde... complet fascinant.” 
Thomas Enger 


„Intrigă inteligentă, pur și simplu excelent.” 
Ragnar Jonasson 


Recomandare: 


www. tritonic.ro Turilas de 
rari Lrilamic. raubleie Festival 


4arte Q) 


A t... 


nE TRITONIC 


| 


IN 


Fe operta È È | mata Grp Par Traraepat Piaemata | Daaka cae 


e 293 œ»