Johana Gustawsson — [Emily si Alexis] 02 Mor

JOHANA 
GUSTAWSSON 


Al doilea thriller din seria Emily Roy și Alexis Castells 


Măr este un roman plin de 
feminitate care explorează dorinţele, 
senzațiile, profunzimile, nebuniile legăturilor 
de familie. Familii fericite, famili disfuncționale sau 
pe cale de disoluție, care transmit, în mod conștient 
sau nu, mesaje pline de violenţă. 


JOHANA GUSIAWSSON 


MOR 


Al doilea thriller din seria: 
Emily Roy şi Alexis Castells 


Original: Mor (2017) 


Traducere din limba franceză: 
EDITH NEGULICI 


» 


virtual-project.eu 


t... 


TRITONIC 


TANA 


— 2021 — 


Johana Gustawsson locuieşte la Londra împreună cu 
familia sa. Bunicul ei, Simon Lagunas, deportat de nazişti 
la Buchenwald, a contribuit la eliberarea acestui lagăr de 
concentrare. Lăudat de cititori şi apreciat de critici, Block 
46, romanul de debut al autoarei, reprezintă o incursiune 
în inima măcelului nebunesc şi reînvie trista amintire a 
Holocaustului. Block 46 a fost distins cu Premiul Nouvelle 
Plume d Argent. 

Block 46 a apărut la Tritonic în 2019 şi a fost lansat în 
prezenţa autoarei. 

MOr, cea de-a doua anchetă întreprinsă de Emily Roy şi 
Alexis Castells, se inspiră din tenebrele altui flagel 
petrecut în secolul al XIX-lea, la Londra, pe străduţele 
bântuite de Jack Spintecătorul. 


_ Lui Mattias, 
JUMATATEA mea mai bună 


„Te-au cam futut, mămica şi tăticu” tău, 
Poate n-au vrut-o, dar ti-au tras-o bine, 
Te-au otrăvit cu ce-aveau ei mai râu 

În doză dublă, special pentru tine.” 


Philip Larkin 


[MÖR]: adj. fem. 
În suedeză, înseamnă „fraged” şi se referă la carne. 


Vineri 30 octombrie 2015, ora 11:00 


Inculpatul îşi descheie cu îndemânare vesta costumului 
de culoare gris perle, îşi lărgi nodul prea strâns al cravatei 
şi se aşeză în faţa judecătorului. Pardon. A judecătoarei. 

Privirea îi fu atrasă de perlele masive care-i atârnau de 
lobii întinşi, mari cât degetul. Avocatul său îl sfătuise să 
poarte un costum întunecat şi sobru. O cravată mai clasică. 
Un nod mai puţin strâns la cravată. Doar „îi recomandase”. 

Puțin îi păsa lui de costumul de mătase. Alegerea era 
cea care-i dădea fiori. Acest micron de putere, o sursă de 
inspiraţie numai bună de exploatat la maxim. De înfulecat 
până în măduva oaselor. 

Judecătoarea începu să vorbească. Clătină din cap şi 
cerceii se legănară încetişor. Lobii urechilor i se alungiră 
ca nişte limbi. 


Lobi pe gustul meu. 
Se înmoaie lobii în două gălbenuşuri de ou bătute. 
Se ung cu pesmet din pâine albă. 
Se prăjesc în unt cu pătrunjel şi usturoi. 
Se servesc cu piure amestecat cu ulei de măsline. 
Lobi pe gustul meu. 


Îşi apropie gura de microfon pentru a-i răspunde 
doamnei judecător. Îşi pronunţă numele. Se întrerupse 
pentru a-şi şterge de praf cu dosul mâinii, umărul stâng. 
Continuă cu prenumele, data naşterii şi profesia, în timp 
ce se tot gândea la acel tic vestimentar de a-şi descheia 
întotdeauna vesta de la costum în timp ce se aşeza pe 
scaun. O modă inventată de studenţii de la Colegiul Eton, 
mai exact de membrii clubului lor „Pop“. Cu excepția 
cazului în care acea ciudăţenie nu cumva data de pe 
vremea regelui Eduard al VII-lea, a cărui robusteţe 
impozantă reclama un spaţiu pe măsură, atunci când 
Majestatea Sa se odihnea pe tron. 

Judecătoarea tocmai îi acordase cuvântul. Ea îşi aranjă 


e 7» 


gulerul de dantelă al robei şi mută câteva dosare pe masă. 

Lobi pe gustul meu. 

Tuşi în pumn. Aprecia absenţa cătuşelor. Se gândi că în 
curând aveau să fie înlocuite cu o celulă de inchisoare. 
Această imagine interveni între el şi judecătoarea cu lobi 
vineţii. Se agăţă de gratiile celulei ca o maimuţă. Îmbrăcat, 
ca întotdeauna, la patru ace. 

— Nu e vina mea, murmură ca pentru sine. Nu este vina 
mea. 

Râse. 

În tribunal se auzi ecoul unui murmur scandalizat. 

Râse şi totuşi o peliculă subţire de transpiraţie rece i se 
prelinse pe ceafă. 

Nu e vina mea, murmură ca pentru sine. Nu este vina 
mea. 

Judecătoarea îl întrerupse. Nu mai distingea cuvintele; 
doar muzicalitatea frazei; elanul, apoi saltul. Era o 
întrebare. 

— Nu este vina mea, continuă el. Hilda a început... Cu 
Hilda a-nceput totul... 


Suedia, Halmstad, Torvsjon, 
joi 16 iulie 2015, ora 04:35 


Karla Hansen îşi strecură telefonul mobil în buzunarul 

din spatele blugilor, îşi închise vesta şi-şi încălţă cizmele 
de cauciuc. Işi aruncă perechea de tenişi Converse în 
portbagajul break-ului şi intră în pădure. 
_ Soarele se înălța deja sus, pe cer, cu o indiferenţă totală. 
În iulie, strălucea mândru timp de şaptesprezece ore - atât 
de delicioase - şi părea să se bucure de domnia sa estivală 
la fel de mult precum suedezii. Anul ăsta, iarna nu se 
predase decât la începutul lunii mai. Glacială, ea se 
impusese ca o soacră băgăcioasă şi încărcase atât de mult 
atmosfera cu lâncezeala ei încât primăvara nici nu mai 
îndrăznise să se arate. Apoi, o mână divină extrem de 
binevenită trăsese brusc draperiile peste frig, iar cerul 
mohorât se înseninase. Aleluiaaa! 

Karla înaintă însoţită la fiecare pas de trosnetul 
crenguţelor frânte şi de clipocitului băltoacelor pline de 
noroi, lăsate de aversele din ajun. 

Ca în fiecare dimineaţă când se trezea, ea îşi setase 
creierul pe modul „uzina de post-it-uri”, după expresia lui 
Dan, soţul ei care-o tachina. Iar lista ei cu lucruri de făcut 
era lungă ca o zi de post; vara de-abia deschisese ochii şi 
deja trebuia să se gândească la toamnă. Trebuia să înscrie 
fetele lor la activităţi extraşcolare pentru începerea şcolii: 
judo şi fotbal pentru Pia, cea mare; dans contemporan şi 
teatru pentru Ada, mezina; spaniolă pentru amândouă. 
Fetele se plângeau din cauza cursurilor de limbi străine, 
dar n-aveau de ales. Dan ar fi preferat ca ele să înveţe 
franceză, dar fetele refuzaseră (aveau dreptul la un veto pe 
lună, îl foloseau şi chiar abuzau). Motivul invocat: 
profesorul era un tiran. Adevăratul motiv al refuzului: 
exclusă trezirea sâmbăta dimineaţa, la 8. 

De asemenea, Karla trebuia să-l cheme iar pe electrician 
şi să treacă pe la Ica să cumpere fripturi, făină, căpşuni şi 


e 9» 


vaniljvisp! pentru cină... Ba nu, îi va cere lui Dan să se 
ocupe de cumpărături. Şi tot el se va ocupa şi de lecţiile de 
spaniolă ale fetelor; îi va trimite un sms spre sfârşitul 
dimineţii. 

Dan era autor de romane pentru adolescenţi. Sau, mai 
degrabă, pentru adolescente şi pentru adolescenti, 
deopotrivă. Povestiri despre vrăjitorii străvechi, regine 
ucigaşe, războinici neobosiţi şi dragoni monstruoşi ce 
luptau pentru înrobirea popoarelor, cu nume imposibile. 
Karla îl aducea înapoi pe pământ cu micile ei liste zilnice, 
amintindu-i simultan ce soţ şi tată grozav era. Cum ar fi 
putut altfel să concureze cu tipele înnebunite de admiraţie, 
care salivau după el? Metoda ei: mângâierea ego-ului 
masculin, în timp ce-l ţinea ancorat cu picioarele în 
realitate. O manipulare care stârnea rânjetele colegilor ei. 
Manipulare? Ba nu, se numea căsătorie, se apăra ea 
râzând, fără a îndrăzni să recunoască faptul că nu glumea 
deloc. 

Karla îşi încetini pasul. Printre şirurile de mesteceni 
tremurând, văzu malul lacului 'Torvsjon, scăldat în lumina 
roz a zorilor. 

— Îmi pare rău, dar în această dimineaţă, accesul spre 
lac este interzis. 

Un poliţist îmbrăcat în uniformă, tulburător de palid, îi 
stătea în cale. 

— Văd... 

— Trebuie să vă rog să vă întoarceţi. 

Răsuflarea tânărului recrut duhnea a vomă. 

— Tocmai aţi vomat micul dejun. 

Tânărul înghiţi şi aruncă o privire jenată spre cizmele 
murdare. Apoi îşi redobândi sângele rece şi-şi bombă 
pieptul firav. 

— Doamnă, am să vă rog să... 

— Sper că nu mi-ai vomitat la scena crimei? 

— Cum? Dar... 

— Detectiv Hansen. 


1 Vaniljvisp (în limba suedeză) este un sos de vanilie şi frişcă, servit la 
anumite prăjituri şi tarte cu fructe. 


e 10 - 


Agentul de poliţie deschise şi închise gura jenat. 

— A... îmi cer scuze... credeam că... se bâlbâi încurcat, 
simţindu-şi obrajii arzând de ruşine. 

— Nu, n-am perechea de biluţe la care te gândeşti. A 
mea, situată mai sus, e mult mai sexy. Bine, deci, tinere, 
unde se petrec festivitățile? 


e 11 œ» 


Anglia, Londra, Whitechapel, Buck's Row, 
vineri 31 august 1888, ora 03:25 


Freda Wallin fu trezită de un amestec acru de ţipete, 
lătrături, fluierături şi râsete. Cunoştea scena desfăşurată 
la câteva străzi distanţă de magherniţa ei: oile conduse 
către abatoarele Spitafields, aflate la o sută cincizeci de 
metri, behăiau a moarte, de parcă-şi presimţeau tristul 
sfârşit; râsetele răutăcioase care răsunau ca tobele, liota 
de gură-cască la fel de excitaţi de vederea sângelui ca de 
un picior de curvă. 

În curând n-avea să mai rămână nimic din bietele 
animale, doar măruntaiele lor împrăştiate pe trotuarele din 
Whitechapel, sângele lor scurgându-se pe străzi ca ploaia 
şi mirosul morţii care te-ar înhăţa de gât, ca şi cum 
Cositoarea te-ar strivi între fălcile ei. 

Freda căscă, trecându-şi mâna prin păr. 

— Helvete! 

Ajunsese acasă la miezul noptii şi uitase să-şi dea pe faţă 
cu pudră Keating. Îşi băgă nasul în saltea şi adulmecă 
fiecare centimetru pătrat. Mirosea mai curând a unt 
rânced, decât a zmeură putredă. Freda îşi inspectă 
cearşaful, îl scutură, dar, slavă Domnului, nu găsi nicio 
ploşniţă în pat. 

Se întorsese acasă prea târziu: în vecii vecilor n-ar fi 
trebuit să se ducă să vadă incendiul care cuprinsese docul 
Shadwell. Focul se declanşase în timp ce ea consuma ceva 
la Ten Belis, cot la cot cu Liz Stride. Chiar la ora zece 
noaptea, Liz câştigase destui bani ca să-şi poată permite o 
cameră pe Flower and Dean Street şi atunci o târâse şi pe 
Freda la docuri. Un spectacol pe cât de sinistru, pe atât de 
hipnotizant. Flăcările luaseră cu asalt cerul întunecat, 
devorând dintr-odată atât norii cât şi noaptea, iluminând 
Londra la ceasul când capitala era cea mai frumoasă: 
atunci când tăcea. Zgomotele neîncetate ale zilei o 


2 Helvete înseamnă efectiv „iad”, dar în acest context semnifică 
„Căcat!” 


e 12 + 


desfigurau: nechezatul cailor, tropotul potcoavelor pe 
caldarâm, zornăitul hamurilor, strigătele entuziaste ale 
zarzavagiilor, ale vânzătorilor de brioşe şi cafea, urletele 
exasperate ale doamnelor stropite cu bălegar de trăsuri, 
plânsetele şi tusea răguşită a copiilor, tot vacarmul înghiţit 
brusc de muzica unei flaşnete. La lumina zilei, Londra era 
o fată frumoasă cu ten trandafiriu şi gât opulent, care-ţi 
oferea un zâmbet ştirb. 

— Freda! 

Vecina îi bătu la uşă. Primise de la fostul ei patron un 
ceas deşteptător, astfel încât Freda avusese şansa de a nu 
mai trebui să plătească un knocker-up. Vecina ei locuia 
într-o cameră la fel de mică, dar cu şase copii. Când soţul îi 
murise zdrobit de-o ladă pe docuri, era iar însărcinată, cu 
al şaptelea copil. Se rugase atât de mult ca bebeluşul să 
piară, încât diavolul o ascultase: bietul micuţ se născuse 
mort. 

Freda se ridică din pat, strânse doi gândaci înecaţi în 
oala de noapte, îi aruncă în sobă, apoi se spălă pe faţă, cu 
puţină apă. Îşi trase peste chiloţii de flanel ciorapii de lână 
şi două jupoane de bumbac, îşi strânse corsetul cât putu de 
bine, îmbrăcă rochia de in şi-şi împături cămaşa de noapte 
punând-o sub pernă. 

Pregăti patru bucăţi de ziar şi le strecură în buzunarul 
stâng al pardesiului. Hârtia aspră îi zgâria fesele, dar, aşa 
cum spunea Liz, mai bine să îndure asta, decât să se 
plimbe toată ziua cu rahatul la cur. Din buzunarul drept 
scoase batista înnegrită de praf şi luă una curată de pe 
spătarul scaunului. Îşi scutură botinele pentru a fi sigură 
că nicio ploşniţă nu intrase acolo în timpul nopţii şi se 
încălţă. 

— Murder! 

Freda se repezi la fereastră. O mulţime de oameni se 
adunase în apropiere, pe Buck's Row. 

— Murder! Murder! 

Un băiat striga, ţinând mâinile pâlnie la gură. 

Freda îşi îmbrăcă repede pardesiul, îşi puse pălăria de 
paie şi alergă în stradă. 


e 13 


Halmstad, Torvsjon, 
joi 16 iulie 2015, ora 8:00 


Hector Nyman se strecură pe sub banda alb-albastră 
care dansa printre trunchiurile filiforme ale mestecenilor 
şi-şi croi drum printre cei peste douăzeci de poliţişti în 
salopete, ce mişunau la liziera pădurii. 

Björn Holm, şeful SKL, Laboratorul naţional de medicină 
legală, îşi ridică masca şi se întinse, aşa cum îţi întinzi 
picioarele după o lungă călătorie. 

— Să fie detectivul Hutch cel ce vine?! îi aruncă el lui 
Nyman. Bine, dar atunci tu, blondino, nu eşti în concediu? 

— Încă nu, în august. O să mă rumenesc în Grecia. 

Nyman luă un plic sigilat de pe o măsuţă laterală, îl tăie 
şi scoase dinăuntru o salopetă cu glugă, cipici, o pereche 
de mănuşi şi o mască. 

— Dar ce-i cu oamenii ăştia? E zi de târg, sau ce mă-sa? 
întrebă el, îmbrăcând ţinuta adecvată. 

— Aveam nevoie de întăriri. Hansen îţi va explica. 

— Apropo, unde-i draga mea Starsky? 

— Acolo, se bălăceşte puţin, îi arătă Holm, făcând semn 
cu bărbia spre lacul din spatele detectivului. 

— Miroase a mort sau nu? 

— A trandafiri nu miroase sigur. Nyman, îţi poţi scoate 
sărurile. 

Hector Nyman rânji înainte de a străbate mulţimea de 
oameni îmbrăcaţi în salopete albe ce revenea dinspre apă. 

După câteva minute de mers, malul lacului Torvsjon 
apăru din spatele cortinei de mesteceni. Hector îşi văzu 
partenera, Karla Hansen. [Işi scosese salopeta, îşi 
cufundase picioarele lungi, interminabile, într-o pereche 
de cizme de cauciuc şi vorbea cu un tip sfrijit, simultan cu 
o discuţie aprinsă la telefon. 

Karla flutură mâna spre el. Hector grăbi pasul, 
apropiindu-se de ea. 

— Dacă am înţeles bine, Holm şi-a bătut joc de mine din 
nou: nu mai am nevoie de salopetă? se plânse el colegei 


e 14» 


sale, după ce aceasta îşi termină convorbirea telefonică. 

— Nyman, ai ajuns prea târziu: SKL tocmai a terminat. 
Te aşteptam doar să ridicam cadavrul. Tocmai d-aia, poţi 
să te schimbi. 

Karla Hansen îşi termină fraza făcându-i cu ochiul, 
complice. 

— Hansen, da’ ce puii mei, chiar, 'neaţa la 8?... Şi ce 
înghite soţul tău, de e aşa competent? 

— La buci! 

Hector Nyman clătină din cap, aruncându-i o privire 
aparent înfierbântată. 

— Isteţ! Acum, mi te imaginez într-o chestie mulată de 
vinilin... 

— Nyman, trimite-ţi sângele înapoi în creier! Acolo sus, 
la mansardă, e toată distracţia, îl corectă partenera sa, 
ciocănind cu degetul în tâmplă. Apropo, ţi-l prezint pe noul 
nostru legist, Nicholas Nordin. 

Medicul urmărea schimbul de replici cu gura căscată. 

— Nicholas o va înlocui pe Birgit pentru un an, continuă 
ea. 

— A, da? Da’ ce-a păţit Birgit? 

— Concediu de maternitate. 

— lar? Da’ cu ce viteză îşi toarnă plozii? 

— Nyman, şi tu ar trebui să torni câţiva. N-ai mai arde-o 
degeaba, ceea ce n-ar fi chiar aşa de rău. 

— Stai bine la promovare, Hansen. Puii mei, abia aştept! 

— Bine, salută-l pe domnul Nordin, vom merge să-ți 
arătăm chestia. 

— Chestia... Super. De-abia aştept. 

Legistul îi oferi detectivului un zâmbet şi o strângere de 
mână ezitantă; Nyman îi strânse palma osoasă, mănuşile 
lor din latex scârţâind în contact una cu cealaltă. 

— La drum, începu Hansen conducându-i. 

Merseră în şir indian de-a lungul malului, înconjurați pe 
o parte de copaci deşi, iar pe cealaltă parte de prundiş 
alunecos scăldat de lac, până ajunseră la un trunchi 
plutitor, care stătea ridicat ca prin minune. Un copac 
decapitat, ale cărui rădăcini noduroase se agăţaseră ca 


e 15» 


degetele unui muribund de fusta verde de buruieni 
sălbatice. Acela era locul unde criminalul îşi abandonase 
victima. 

— Nyman, eşti ok? se îngrijoră colega sa. 

Hector, atent, încuviinţă din cap, fără să scape cadavrul 
din ochi. 

O fată dezbrăcată era aşezată pe pământ, rezemată de 
trunchiul mort, cu picioarele desfăcute, cu braţele de-o 
parte şi de alta a corpului şi cu palmele spre cer. Capul îi 
era aplecat în faţă şi bărbia, îndoită din cauza poziţiei, 
aproape-i atingea pieptul. Părul ei lung şi blond, murdar de 
noroi, pieptănat cu cărare pe mijloc, era dat pe spate, 
dezgolindu-i astfel bustul unde două cratere roşu-închis îi 
înlocuiau sânii. Criminalul decupase, de asemenea, bucăţi 
mari de carne de pe şolduri şi coapse. 

Hector înghiţi de mai multe ori pentru a-şi reprima 
senzaţia de vomă pe care-o simţea urcându-i-se în gât. 

— Aşteaptă, asta nu-i tot, explică Hansen, ghemuindu-se 
lângă cadavru. 

Detectiva îi făcu semn lui Nordin, aşezat de cealaltă 
parte a victimei, să ţină corpul de cap şi de un braţ, apoi 
răsuci cadavrul spre medicul legist. 

Un blestem se strecură printre fălcile încleştate ale lui 
Nyman. 

Karla avusese dreptate, nu era totul: în locul feselor se 
căscau două crevase însângerate. 


e 16 - 


Suedia, Falkenberg, Arvidstorpsvâgen 
joi 16 iulie 2015, ora 8:00 


Alienor Lindbergh înghiţi încă un gât de cafea. Venise de 
la 7 dimineaţa, îşi rezemase bicicleta de zidul scund de 
piatră şi se aşezase pe treptele pavate din faţa clădirii din 
Arvidstorpsvâgen, 14. Îşi savurase banana şi cele trei 
sandvişuri cu tunnbrod şi prăstost, singura brânză suedeză 
demnă de renumele ei, în timp ce rememora diferitele 
etape ale planului său. Din nou. Din nou. 

O lună întreagă se plimbase cu bicicleta, de la Skrea 
Strand până pe Arvidstorpsvâăgen nr. 14. În fiecare zi, la 
aceeaşi oră, pentru a fi sigură că poate ţine cont de orice 
problemă: fluenţa traficului, tipul de haine adaptat la 
condiţiile meteo, greutatea rucsacului. După mai multe 
încercări, şi ştiind că în acea joi erau deja 17 grade Celsius 
la ora 6:30 dimineaţa, Alienor alesese să poarte o pereche 
de pantaloni plisaţi, o bluză şi o vestă de bumbac, precum 
şi balerini de pânză. Îşi prinsese părul în cozi, pentru a 
evita să fie incomodată în timpul călătoriei, iar din când în 
când simţea cum şuviţele i se revărsau pe ceafă. De 
asemenea, îşi mai adusese provizii şi câteva articole de 
toaletă strict necesare. 

În douăzeci şi două de minute urma să-şi pună termosul 
în rucsac, între rola de hârtie igienică şi cutia de 
pepparkakor’ de la Anna - singurele prăjituri care aveau 
într-adevăr gust de turtă dulce - şi apoi să intre în clădire. 

Doar douăzeci şi două de minute. 

Inima îi bătea nebuneşte. Alienor închise ochii, inspiră 
încet pe nas, expiră zgomotos pe gură şi repetă exerciţiul 
de respiraţie până când palpitaţiile încetară. Işi deschise 
ochii şi îşi rememoră lista care, de obicei, funcţiona 
eficient ca un scut împotriva stării de anxietate. Văzu foaia 
de hârtie împrăştiată în cele patru zări, plutind printre 
nori. Citi regulile scrise cu majuscule, până când auzi 
clinchetul plăcut al clopoţeilor de vânt. Ora 08:27. Era 


3 Biscuiţi cu ghimbir. 
e 17» 


timpul să-şi strângă gândurile şi să intre. 

Împinse uşa de sticlă. Sala de la intrare era pustie; doar 
un creştet pleşuv se iţea deasupra blatului înalt de lemn, 
de culoarea chihlimbarului, de la recepţie. 

Asta trebuia să-i uşureze misiunea. 

— Bună ziua. Sunt Aliénor Lindbergh. Am întâlnire cu 
Lennart Bergstrom. 

Tânărul poliţist îşi ridică chipul impenetrabil şi-i aruncă 
o privire rece. Fără s-o scape din ochi, duse receptorul la 
ureche şi anunţă sosirea ei comisarului Bergström. 

Bărbatul puse receptorul în furcă, oferindu-i lui Aliénor 
o nouă perspectivă a creştetului său pleşuv, strălucitor. Cu 
atât mai bine: nu trebuia să facă conversaţie cu el. Alienor 
se retrase câţiva paşi, pentru a evita orice alt contact 
verbal, în caz că tipul s-ar fi răzgândit şi ar fi început să-i 
vorbească despre vreme. Nu putea înţelege entuziasmul 
general pentru acest tip de conversaţie. „Astăzi e frig.” 
„Plouă.” „E cald.” Percepția căldurii era, de fapt, absolut 
relativă: cu siguranţă, un suedez sau un mexican nu aveau 
aceeaşi percepţie. Profesoara ei de franceză i-a spus odată 
cât de mult a râs citind unul dintre sondajele lui 
Wallander, în care Mankell evoca temperaturile agreabile 
de 20 de grade Celsius ale „verilor” suedeze. 

— Aliénor Lindbergh? 

Aliénor se întoarse. Se aştepta ca Bergström să intre pe 
holul din stânga recepției, dar el apăruse pe uşa din 
spatele ei, de lângă intrare. 

Comisarul Lennart Bergström se încruntă uşor. Aliénor 
îşi dădu seama că făcuse ochii mari cât cepele. Se adună şi 
zâmbi cu gura închisă, până când pometii i se crispară de 
durere. Ea numea acest zâmbet „zâmbetul de 
întâmpinare”. 

— Lennart Bergström. Încântat. 

Datorită construcției sale masive şi a bărbii scurte, 
grizonante, comisarul Bergström semăna, într-adevăr, cu 
personajul din fotografiile apărute în presă cu un an 
înainte, pe timpul cazului Ebner*. 


4 Vezi Block 46, prima anchetă realizată de Emily Roy şi Alexis 
e 18 œ» 


Alienor îi strânse mâna întinsă. 

— Încântată. 

Contactul cu palma sa bătătorită fu neplăcut, iar Alienor 
se îndepărtă brusc, lăsând la iveală încă o dată „zâmbetul 
de întâmpinare”, pentru a drege reacţia „sălbatică”, după 
cum obişnuia să spună tatăl ei. 

Comisarul se destinse. 

— Pe aici, o invită el, conducând-o. 

O luară pe un coridor care dădea într-un open space, 
apoi făcură slalom printr-o duzină de birouri încă pustii la 
acea oră a dimineţii, până ajunseră la o uşă aflată pe 
peretele din spate. Lennart Bergström se aşeză în spatele 
unui birou, cu siguranţă al lui; Alienor luă loc în faţa lui. 
Scaunul, la fel de tare ca treptele de piatră din faţa secţiei 
de poliţie, scârţâia la fiecare mişcare. Tânăra se aşeză pe 
margine, pentru ca scârţâitul să înceteze. 

— Chiar acum reciteam e-mailul dumneavoastră şi e- 
mailul procurorului, începu comisarul Bergström. 

— Vreţi să spuneţi că le-aţi recitit chiar înainte de a veni 
să mă întâmpinați, i-o tăie Aliénor. 

Comisarul nu-i răspunse. Aliénor făcuse o greşeală, ştia. 
Vedea în ochii interlocutorilor săi acea sclipire de uimire 
care se transforma uneori într-o supărare ostilă. 

— Aşadar, sunteţi studentă la drept penal şi psihologie 
criminalistică. 

— Da. 

— Şi ne-ati fost călduros recomandată de procurorul... 

— Da. N-ar fi reuşit să rezolve cazul Pedersen fără 
ajutorul meu. 

Comisarul îşi plimbă privirea pe biroul aglomerat. 

— Nu vă e teamă de plictiseală, la noi, după un an de 
stagiu cu procurorul? 

— Unsprezece luni. 

— Poftim? 

— Stagiul meu la Hans Møller a durat unsprezece luni. 
Nu, nu mă voi plictisi. 

Lennart Bergstrom îşi duse mâna la gură pentru a-şi 


Castells. 
e 19 œ 


ascunde un zâmbet. Ochii îi râdeau. Alienor nu ştia dacă 
trebuia să râdă şi ea. Aşa că se abţinu. Era mai sigur. Cine 
ştie, probabil până la urmă comisarul îşi ascundea doar un 
căscat plictisit. 

— Aţi lucrat unsprezece luni cu Møller, aşa că ştiţi cum 
merge treaba, continuă el. Veţi semna un acord de 
confidenţialitate şi nu veţi fi admisă pe teren. Voi fi 
referentul dumneavoastră în această perioadă. Dacă ceva 
vi se pare prea mult, veniţi la mine. De acord? 

Aliénor se fâţâi pe scaun. Nu înţelegea întrebarea lui 
Lennart Bergström. Cum trebuia să i se adreseze, de fapt? 
Comisare? Bergstrom? Comisar Bergstrom? 

— O secţie de poliţie e mult mai plină de viaţă decât 
biroul unui procuror. Chiar şi aici, la Falkenberg. Dacă, la 
un moment dat, veţi avea probleme... să gestionaţi acest 
mediu de lucru, veniţi la mine. Vom găsi o soluţie. 

— Nu, nu voi avea probleme. Sunt pregătită. 

— Aşadar, doriţi să vă alăturaţi echipei noastre, din 
septembrie? 

— Doresc să observ procedurile de investigaţie şi 
funcţionarea secţiei de poliţie din septembrie până în 
decembrie. Dar mi-ar plăcea să vin să lucrez aici, începând 
de astăzi. 

— De astăzi? 

— Da, de astăzi, joi, 16 iulie. V-am scris în e-mail. Am 
terminat stagiul cu Hans Møller aseară, pe 15 iulie, aşa 
cum era prevăzut în acordul de internship. Aşadar, pot 
începe aici de astăzi. 

— Totuşi, Møller îmi spusese ceva de septembrie, insistă 
Bergstrom, privindu-şi ecranul computerului. 

— Corect. Dar în e-mailul meu precizam că vreau să 
încep pe 16 iulie. Mi-aţi răspuns că sunteţi de acord. 

— Îmi pare rău, Aliénor, probabil v-am citit e-mail-ul în 
grabă... Începând de mâine voi intra în concediu, nu vă pot 
primi înainte de luna septembrie... 

Inima lui Alienor începu să bată puternic. Ea plănuise 
să-şi înceapă stagiul la secţia de poliţie pe 16 iulie. 
Planificase totul. 


e 20 - 


— Detectivul Olofsson sigur nu va intra în concediu 
odată cu dumneavoastră. Ar putea fi referentul meu în 
timpul absenței dumneavoastră, insistă ea. 

Scârţâitul scaunului devenise insuportabil. Aliénor sări 
în sus. Comisarul îi urmă exemplul. 

— Alienor, îmi pare rău, dar nu pot să vă las cu Olofsson. 
Møller mi-a cerut în mod expres să... am grijă de 
dumneata. Detectivul Olofsson nu e omul... 

Se auziră trei bătăi seci. Două pleoape fardate cu 
albastru şi un nas acvilin apărură în crăpătura uşii. 

— Îmi pare rău să vă deranjez, domnule comisar... 
Telefonul dumneavoastră sună ocupat, probabil e scos din 
furcă... Un apel foarte urgent din partea procurorului 
Møller... 

— Nu e-n concediu la vila sa din Piteå? 

— Ba da, domnule, dar... este extrem de urgent... 

Lennart Bergström închise ochii o clipă şi încuviinţă 
obosit. 

— Mulţumesc, Hannah. Aliénor, lăsaţi-mă un minut. 
Puteţi rămâne. 

Aparatul sună la opt secunde după ce Hannah plecase. 
Comisarul Bergström lansă un „Hej Møller” de 
introducere, după care se aşternu tăcerea. Dar chipul lui 
vorbea. Colţurile buzelor i se arcuiră până când bărbia 
zvâcni nervos, iar muşchii încordaţi ai maxilarului i se 
contractară intermitent. 

Aliénor cunoştea prea bine această emoție: lui Lennart 
Bergström nu-i plăcea deloc ceea ce-i povestea Hans 
Møller. 


e 21 œ» 


Londra, Whitechapel, Ten Bells Pub, 
vineri 31 august 1888, ora 22:00 


Două curve triste se certau pe bucata de trotuar pe care 
o ocupau chiar în faţă la Ten Bells Pub. Trebuie spus că 
stabilimentul făcea încasări substanțiale deoarece 
strângea destui clienți înstăriți, iar a-i agăța pe aceştia 
chiar din fața uşii le asigurau cei patru penny după care 
alergau toate: tariful unui pat pentru o noapte, într-o 
lodging house, pe o saltea de paie care colcăia de viermi, 
cu cearşafuri neschimbate de-o veşnicie. 

Cele două nefericite îşi smulseseră pălăriile, zgâriindu-şi 
feţele ca două fiare sălbatice. Una îi rupsese cămaşa 
celeilalte, sfâşiindu-i corsetul uzat. Un sân fleşcăit tremură 
ca un uger, declanşând râsul îmbibat de alcool al clienţilor 
care ieşeau din cârciumă. 

— Iarăşi zic, dac-ai fi văzut-o pe Mary Kelly în acţiune! 
pufni Liz croindu-şi drum spre tejghea. 

Freda o urmă pe Liz înăbuşindu-şi senzaţia de vomă. 
Trei luni de când ajunsese în Anglia, trei luni de când Liz o 
târa prin cârciumi după ce-şi termina programul de lucru. 
Totuşi, Freda încă nu se obişnuise cu miasmele care-i 
întorceau stomacul pe dos. Aerul de la Ten Bells era 
saturat de mirosul înţepător de bere şi gin, duhoarea 
pestilenţială a zdrenţelor mizerabile şi transpiraţia stătută 
a trupurilor abuzate de lungi zile de trudă. Obiceiul de a se 
schimba nu stătea în firea şi nici în puterea celor bătuţi de 
soartă. Aceste suflete pierdute îşi purtau toate bunurile cu 
ele: zdrenţele şi, cu siguranţă, o batistă, un pieptăn, ceva 
zahăr şi banii câştigaţi în acea zi, apoi cheltuiţi rapid pe 
gin. Inconştienţii se trezeau dormind afară, sub cerul liber, 
pe acelaşi trotuar pe care cele două prostituate se 
luptaseră pentru un loc bun. Toată lumea consuma la 
Whitechapel: bărbaţi, femei, copii. Alcoolul era cel mai bun 
mod de a amorţi trupul şi sufletul, pentru a uita că mâine 
va fi un nou azi. 

Liz dădu un cot în coastele unui tânăr cu chip rotofei şi 


e 22 œ» 


înnegrit de mizerie. 

— Hei, dacă vrei s-atingi pe dedesubt, bagi patru penny! 
Altfel, ţine-ţi mâna pe halbă! 

— Unde ţi-e camera, scumpo? 

— Camera mea? 

Liz izbucni în hohote de râs, fără să încerce să-şi 
mascheze gura ştirbă. 

— Da’ ăsta se crede în Mayfair! Camera mea e zidul de 
la Ten Bells! 

— În picioare? 

— În picioare, culcat, în patru labe, cum vrei, love, tu 
plăteşti! 

Fredei îi ardeau obraji de ruşine din cauza prietenei ei. 

Când o întâlnise pentru prima dată la biserica suedeză 
din Prince's Square, Freda nu-şi imaginase vreodată că Liz 
făcea altceva decât curăţenie în apartamentele comunităţii 
de pe Flower and Dean Street, nr 32. Când le făcuse 
cunoştinţă, pastorul evocase originile lor comune: 
amândouă trăiseră la Goteborg şi crescuseră pe coasta de 
vest a Suediei, Liz în Torslanda, Freda în Falkenberg, la o 
sută de kilometri spre sud. Omul lui Dumnezeu nădăjduise 
să găsească o îndrumătoare pentru oiţa sa rătăcită. Liz 
fusese arestată de poliţie de aproape douăsprezece ori în 
ultimii doi ani, iar pastorul conta pe Freda pentru a o 
aduce iar pe calea cea dreaptă. Numai că, uite: calea cea 
dreaptă nu trecea prin Whitechapel. 

Liz înhăţă paharele cu gin şi se îndreptară spre fundul 
cârciumii. 

Trecură pe lângă un băieţel agăţat de şalul zdrenţuit al 
mamei sale; femeia chicotea sub săruturile unui betiv; 
Freda se îndoia că era soţul ei. Bietului copil îi picau ochii 
de oboseală, avea capul gol şi-şi sugea degetul mare sub o 
ploaie de bere. 

Liz găsi un colţ liber la o masă. Freda aşeză un flacon în 
faţa prietenei ei. 

— Ţi-am adus pudră Keating. 

— Draga mea, eşti atât de bună cu mine! îi mulţumi Liz 
mângâindu-i obrazul cu mâna sa aspră. Da’ trei înţepături 


e 23» 


de ploşniţe n-or să mă omoare. 

Luă o gură de gin înainte de a continua. 

— Hai, spune-mi, mi se pare că am zărit-o pe biata Polly 
Nichols chiar pe în faţă la tine? 

Freda păli. Îşi trecu limba peste buzele arse de alcool. 

— Dumnezeule, Liz... Eram acolo... Am văzut-o pe 
nefericită... întinsă pe caldarâm, cu rochia ridicată până la 
stomac, avea corpul cald încă... Polițistul a crezut că era 
beată, şi tocmai se pregătea s-o trezească atunci când i-a 
văzut gâtul spintecat de la o ureche la alta... Jura că i s-ar 
fi desprins capul, dac-ar fi încercat s-o ridice în picioare... 

— Biata Polly avea patru'ş'trei de ani, "ţi dai seama? Era 
doar cu-n an mai mică decât mine! Ce trist... Şi-n plus, mai 
avea şi cinci copilandri... Bine, nu e ca şi cum s-ar fi ocupat 
de ei, era borţoasă zi şi noapte... 

Privirea de obicei veselă a lui Liz se întunecă. Sub vălul 
suferinţei, Freda observă frumuseţea distrusă de alcool şi 
de sărăcie. 

— Să nu crezi că arunc cu pietre în sărmana femeie: aici 
nu-ţi rămâne mare lucru de făcut, doar să bei... În 
sănătatea ta, Mary Ann Nichols, dormi în pace! 

Liz ridică paharul înainte de a-l da pe gât pe nerăsuflate. 

Dacă mama ei ar mai fi trăit, ar fi fost de-o seamă cu 
Mary Ann Nichols, gândi Freda. I se strânse inima. Avea 
optsprezece ani. Nu plecase din Suedia ca s-o sfârşească 
precum Polly. Şi nici precum Liz. Nu scăpase de-un sat 
suedez, cu iernile îngheţate şi cu viaţa încremenită, doar 
pentru a muri pe străzile reci, umede şi pavate cu 
nenorociri din Whitechapel. 

— Sunt o bandă, ţi-o zic eu, continuă Liz. Încearcă să ne 
bage în sperieţi pentru a ne stoarce de bani... când de-abia 
avem ceva mărunţiş pentru a nu dormi afară, sub cerul 
liber... 

Deodată îşi descheie bluza, expunându-şi decolteul în 
faţa unui roşcat voinic şi mustăcios, care o sorbea din 
priviri pe Freda, aruncându-i ocheade libidinoase. Tipul 
întoarse capul şi Liz se întoarse spre tânără: 

— Nu e prima, ştiai? Polly nu e prima din cartier care 


e 24» 


piere sub loviturile de cuţit, repetă ea trântindu-şi paharul 
gol pe masă. Au mai fost două înaintea ei: una în aprilie şi 
alta la început de august. 

Freda simţi un nod în gât. Oare ea era singura care se 
temea? 

— Suntem bine, Freda, ne simţim bine, merge... Ca şi 
cum n-am mânca destul rahat aici... Vom afla imediat cine 
va fi următoarea. Pentru că, după cum se distrează aceşti 
sălbatici, e clar că nu-s gata să înceteze măcelul, îţi zic io, 
declară Liz îndreptându-se spre bar pentru a mai comanda 
un rând. 


e 25» 


Falkenberg, sediul poliţiei, 
joi 16 iulie 2015, ora 11:00 


Karla Hansen şi Hector Nyman se aşezară în faţa 
comisarului Bergström. Procurorul Møller o sunase pe 
Karla exact când ea se întorcea la sediul din Halmstad şi o 
invitase, pe un ton arogant, să revină la Falkenberg: 
Bergström se ocupa acum de caz. Ea nici măcar n-apucase 
să respire şi dragul de Møller deja îi închisese telefonul în 
nas. 

Evident, se gândi. Evident, Bergström conducea 
ancheta. Marea vedetă a cazului Ebner, cine altcineva? 

Ea trebuia să stea deoparte, în timp ce lui i se cuvenea 
acest caz. Imediat o cuprinse o furie rece, o fiară 
îngrozitoare gata de atac, de îndată ce comisarul ar fi 
deschis gura pentru a încerca să justifice această 
nedreptate. 

Hector simţise deja furia colegei lui şi se făcuse mic, ca 
un copil prins în flagrant, în timp ce făcea o prostie. 

— Ei bine, se pare că am preluat noi cazul Torvsjon, 
începu Bergström. 

— Da, aşa se pare, răspunse Karla sec. 

O clipă, comisarul o măsură din priviri, surprins. 

— Atunci vă propun, în... 

Însă un bărbat cu muşchii bombaţi pe sub tricoul mulat 
ca un costum de neopren intră în biroul comisarului fără să 
bată la uşă. 

— Comisare, eu... Nyman!!! se întrerupse el, întinzând 
braţele spre Hector, pe care tocmai îl văzuse. 

Nyman se ridică la rândul său şi se îmbrăţişară cordial. 

— Nyman, frăţioare, ce naiba faci aici? îl întrebă 
musculosul cu părul dat cu gel. 

— Am aflat că voi ţineţi undiţa în afacerea cu femeia din 
lac. 

Noul venit râse din toată inima etalându-şi dinţii suspect 
de albi şi-l ameninţă cu degetul arătător. Umorul lui 
Nyman atinsese o coardă sensibilă. 


e 26 - 


Brusc, se uită la comisar, care-l fulgera din priviri. 

— Sunt în aceeaşi echipă de hockey cu Hector, îi explică 
el fără a-şi pierde entuziasmul. 

Bergström oftă şi încuviinţă tăcut. 

— Olofsson, aşadar îl cunoşti pe Hector Nyman. Ţi-o 
prezint pe detectiva Karla Hansen. Karla, fă cunoştinţă cu 
detectivul Kristian Olofsson. Tocmai ne-ai întrerupt, urma 
să le spun că, având în vedere starea de sănătate a şefului 
lor, mă văd obligat să preiau frâiele anchetei. 

Karla se aplecă pe marginea scaunului ei incomod. 

— Nu înţeleg; despre ce anume vorbiţi? întrebă ea, 
siderată. 

Bergström se încruntă. 

— Møller nu v-a informat despre accidentul lui 
Johansson? 

Karla clătină din cap. 

— Comisarul Johansson şi-a fracturat bazinul. 

— Bazinul? repetă Hector, sceptic, în timp ce buzele i se 
arcuiau într-un zâmbet încă nenăscut. 

— Da... în timp ce făcea surfing, preciză Bergström. 

Nyman izbucni într-un hohot de râs zgomotos. 

Proaspăt divorţat, şeful secţiei de poliţie din Halmstad 
colecţiona experienţe complet nepotrivite pentru un bărbat 
la doi paşi de pensie: cădere liberă, trekking prin junglă, 
curs de tango argentinian... Toată lumea se întreba când 
bătrânul va depăşi criza existenţială şi se va întoarce la 
golf. 

— Aşadar, Møller m-a rugat să supervizez ancheta, 
continuă Bergström. Departe de mine gândul de a vă lua 
acest caz: este în continuare al dumneavoastră. 

Karla avu senzaţia că fusese stropită cu o găleată cu apă 
rece. Se înşelase: Bergström n-avea de gând să-i fure 
cazul. Şi, pe lângă faptul că era paralizată de ruşine, 
comisarul îi simţise ostilitatea copilărească, dar nu părea 
s-o condamne. 

Karla avea tendinţa de a se arunca în luptă înainte de a- 
şi identifica agresorul. Obişnuia să fluture armele, să-şi 
arate colții şi uneori chiar să muşte... în caz că cineva îi 


e 27 -- 


atrăgea atenţia că era femeie. 

Nu avansase în ierarhia poliţiei datorită „promovărilor 
pe canapea” şi-a aspectului de sex simbol, „doar sâni, 
nimic în cap”, aşa cum repetau invidioşi detractorii ei. 
„Prea drăguță pentru meseria asta”, îi spusese superioara 
sa. O colegă, desigur. Cine spusese că cei mai mari 
detractori ai săi vor fi bărbaţii? Limbile ascuţite ale sexului 
slab erau cele mai rele. 

Karla se făcu mică pe scaunul ei, atât cât îi permiteau 
cei 176 de centimetri şi-şi promise să-şi îmblânzească 
atitudinea acră, morocănoasă. 

— Nyman, vei asigura interimatul lui Johansson, în 
coordonarea mea, la Halmstad, continuă Bergström. Karla, 
vă las să vă ocupați de acest caz, cu sprijinul lui Olofsson. 
Vă convine? 

Karla şi Hector încuviinţară în cor. 

— Ei bine, Hansen, ce-ar fi să mergem să vedem femeia 
noastră din lac? încheie comisarul. 


e 28 œ» 


Suedia, Goteborg, Institutul medico-legal, 
joi 16 iulie 2015, ora 17:30 


Bergström îşi scoase ochelarii de soare, îi aşeză în toc şi 
apoi cobori din maşină, urmat de Karla Hansen. 

Mai întâi îl duseseră pe detectivul Nyman înapoi la 
secţia de poliţie din Halmstad şi rămăseseră acolo mult 
mai mult decât estimaseră iniţial. Bergstrom se prezentase 
echipei şi explicase schimbările temporare în ierarhie, 
până la întoarcerea comisarului Johansson: Hector Nyman 
urma să fie coordonatorul lor, iar el însuşi superviza totul; 
cazul crimei din Torvsjon avea să fie investigat la secţia de 
poliţie din Falkenberg, dar va fi condus de Karla Hansen. 
Apoi Bergström îşi exprimă opinia privind anchetele în 
derulare, rezolvă unele probleme administrative şi chiar 
dezamorsă un conflict intern. 

Johansson urma să lipsească „minimum” o lună, 
explicase Møller. „Minimum”, era prea mult pentru 
Bergstrom. Procurorul se bazase pe el pentru a asigura 
conducerea secţiei de poliţie şi numai Dumnezeu ştia de 
cât timp avea nevoie bătrânul pentru a se recupera, după 
cursa tinerească de surfing... Vestea fusese la fel de 
proastă ca un vin rose prost. 

Aşadar, Bergstrom nu-şi mai putea petrece vara la 
Skärhamn - o adevărată premieră în douăzeci şi doi de ani. 
La mijlocul lui iulie, toată familia sa obişnuia să evadeze 
timp de o lună în acel sat pitoresc aflat pe coasta de vesta 
Suediei, la două ore pe şosea de la Falkenberg, pentru a se 
reuni într-o căsuţă cârpită an de an, proptită între două 
stânci uriaşe. Înşirată într-un şir de colibe pescăreşti, 
căbănuţa avea chiar şi-o buză de plajă, unde fiii 
comisarului învăţaseră să înoate şi să pescuiască crabi. 

Aşadar, Bergström părăsise Halmstad supărat, cu un 
ghem de nervi în stomac, fără pic de empatie faţă de 
colegul său imprudent care îl lipsise de o binemeritată 
vacantă. 

Colac peste pupăză, nici nu mai avuseseră vreme să 


e 29 œ 


ajungă la scena crimei. Împreună cu Hansen, plecase 
direct la morgă, unde Nicholas Nordin, noul medic legist, îi 
aştepta de ceva vreme. 

În timpul călătoriei de o oră şi jumătate cu maşina, Karla 
Hansen îi prezentase cazul în detaliu, ceea ce însemna că 
deocamdată descoperiseră cadavrul, însă victima încă nu 
fusese identificată. Explicaţiile ei fuseseră întrerupte de 
vreo şase apeluri primite de la un Hector Nyman complet 
copleşit de conducerea secţiei de poliţie din Halmstad. 

Un necaz nu vine niciodată singur... 

—00000- 

Bergström intră în morgă târându-şi paşii obosiţi, în 
urma energicei Karla Hansen: mamă neobosită a două 
fetiţe trezite în zori, nu se moleşea niciodată. 

Un bărbat zvelt şi blond, cu părul pieptănat pe spate, îi 
întâmpină. O salută pe Karla dând scurt din cap, apoi îi 
strânse mâna comisarului. 

— Nicholas-Nordin-medic-legist, se prezentă sacadat. 

Comisarul Bergström se prezentă la fel de succint 
înainte de a fi condus în sala de autopsie. 

Nicholas-Nordin-medic-legist apăsă pe o serie de 
întrerupătoare. Luminile de neon bâzâiră o clipă, ca un 
protest politicos, apoi inundară în lumina lor intensă sala 
spațioasă de la morgă, cu pereţii de faianţă albă. În 
mijlocul încăperii se aflau patru mese, situate la doi metri 
una de cealaltă. Doar una dintre ele era ocupată. 

Bergström şi Hansen îl însoţiră pe Nordin, ale cărui tălpi 
ortopedice scârţâiau pe podeaua de-un verde ţipător. 

Medicul legist îşi sprijini mâinile pe marginea mesei din 
oţel inoxidabil, pentru a da comisarului şi detectivei timp 
să-şi pună puţină pastă de camfor sub nări. 

Incizia grosolană în forma literei Y încă-i mai întorcea 
stomacul pe dos lui Bergström. Cadavrul golit de 
consistenţa sa, măcelărit, disecat, apoi refăcut grosolan. 
Insă de data asta, nu tăietura mare, adâncă, tumefiată care 
cobora de la umeri până la pubis îi smulse o grimasă, ci 
proporţiile mutilărilor de pe corpul tinerei victime. Lumina 
puternică a plafonierelor îi îngălbenea lividitatea extremă, 


e 30 - 


pielea ei palidă având aceeaşi culoare ofilită ca părul. 

— Femeie, 28-30 de ani, fără naşteri, începu Nordin 
trecând direct la subiect. 1,60 m, 54 kilograme, dar fără 
îndoială 56, dacă ţinem cont de bucăţile de carne lipsă de 
la nivelul sânilor, şoldurilor, feselor şi coapselor. 

În timp ce vorbea, medicul legist gesticula indicând 
diferite părţi ale corpului victimei, conform explicaţiilor. În 
mod straniu, gesturile lui îi aminteau Karlei de cele ale 
unui prezentator meteo. Soare la Stockholm şi la 
Goteborg. Carne decupată de pe şolduri şi de pe coapse. 

— Decedată acum 72 de ore. 

— Cu ce instrument a fost desprinsă carnea? întrebă ea 
înainte de a-şi strecura în gură două pastile mentolate, 
pentru a anihila mirosul morţii care i se lipise pe limbă. 

— Ajung imediat, răspunse Nordin, monoton. Moarte 
prin strangulare. Legătura utilizată a fost flexibilă, iar 
agresorul s-a aflat în faţa ei, după cum dovedesc mărimea 
şi profunzimea urmelor lăsate în partea frontală a gâtului. 

Îndreptă degetul spre cele două suprafeţe aflate pe 
ambele părți ale gâtului victimei, unde vânătăile 
deveniseră compacte. Bergström se aplecă pentru a 
verifica urmele. Mirosurile acre şi râncede, amestecul 
vaporilor de descompunere şi detergenţii, îl obligară să se 
retragă. 

— Nicio urmă de violenţă sexuală. Bucăţile de carne au 
fost tăiate mortem folosind un cuţit de bucătărie foarte 
ascuţit, cu lama de aproximativ 15 centimetri. Glezna 
stângă prezintă răni adânci, ale căror urme seamănă cu 
verigile mari ale unui lanţ. 

— Urme recente? se interesă comisarul. 

— Da. 

— Apărute cu cât timp înaintea decesului? 

— Maximum 72 de ore. 

— Sechestrată, sugeră Hansen înghițind încă o pastilă 
mentolată. 

— Stomacul ei era practic gol, continuă medicul legist. 
Am găsit înăuntru doar urme de lămâie, miere şi ghimbir. 

— Îi prepara ceai de plante sau ce naiba? mârâi 


e 31 œ» 


detectiva. 

— Semne din naştere, cicatrice, tatuaje sau altceva? 
întrebă Bergström. 

— Toate trei. Avea un semn din naştere în spatele 
genunchiului, o cicatrice sub bărbie, foarte veche, şi un 
trifoi cu patru foi tatuat pe ceafă. 

Hansen îşi notă informaţiile pe mobil. 

— Altceva? insistă comisarul. 

— Da. Am găsit câte-o pană neagră înfiptă în fiecare 
canal auditiv. 


e 32 œ 


Vineri 17 iulie 2015 


Julianne Bell îşi strânge buclele rebele într-un coc 
dezordonat pe care şi-l acoperă cu o plasă de păr şi intră la 
duş. 

Într-adevăr, ziua ei începe devreme, dar nu va dura 
mult: după ce va apărea la emisiunea Morning Show de la 
BBC, nu va mai avea nimic programat în agendă. 

Absolut nimic. 

Incredibil, nu? 

O adevărată plăcere! 

Cinci ore la dispoziție, doar pentru ea. Trei puncte de 
suspensie. Sau, mai degrabă, o paranteză, pentru a scrie 
povestea alegerii sale. 

Trebuie doar să ia prânzul cu Adrian, la doi paşi de 
studiouri. Revenise din Bulgaria după trei săptămâni - una 
mai mult decât prevăzuse - de documentare pentru viitorul 
său lung metraj. 

Julianne iese de sub duş, se şterge cu prosopul şi intră în 
dressingul ordonat până în cele mai mici detalii. Privirea ei 
traversează oglinda montată între două serii de rafturi, 
unde pantofi cu tocuri cui stau alături de balerini cuminţi. 
Oglinda cu picior îi reflectă o imagine decepționantă, dacă 
nu tragică. Laba gâştii, cute de leu... întreg regnul animal 
îi defila, cu voioşie, pe faţă. Şi sânii ei... În zece ani, 
trecuseră de la o rotunjime arogantă la un oval trist. Îşi 
arată vârsta... De parcă am avea de ales şi ne-am putea 
salva din faţa semnelor lăsate de trecerea timpului... 

Julianne întoarce oglinda cu faţa la perete: este inutil să- 
şi prelungească agonia, machiajul de la BBC îi va estompa 
toate semnele de îmbătrânire, dând spectatorilor impresia 
că e în floarea vârstei. Îşi îmbracă pantalonii de in, o 
cămaşă din şantung şi tenişi cu animal print, apoi alege o 
rochie albastră de mătase Paul Smith, o pereche de pantofi 
de culoare bej şi un colier lung Van Cleef odă sublimă 
adusă verii şi ținuta perfectă pentru acest matinal TV. 

Julianne îşi aranjează totul cu grijă într-o geantă mare 


e 33 


de pânză, amintindu-și că trebuie să poarte costumul 
McQueen pentru interviu. Plescăie din buze nemulțumită. 
Ca un sărut cauciucat. Cu părere de rău, pune rochia 
înapoi în dressing şi, în locul ei, îşi scoate deux-pieces-ul; 
ia portofelul, telefonul mobil, cheile şi le bagă pe toate în 
buzunarul genţii. Îşi prinde părul sub o şapcă ce abia dacă- 
i îmblânzeşte buclele rebele şi iese din casă. 

Merge privindu-şi țintă tenişii, până ajunge la Tesla ei 
parcată la vreo zece metri mai încolo, gândindu-se la după- 
amiaza EI liberă. 

Lălăială la Londra. Să meargă la muzeu. La expoziţie. La 
film. Sau să-şi facă de cap. La cinematograf. Să aibă un 
orgasm într-o sală întunecată... Expiră puternic pentru a-şi 
reprima dorința care-i încinge adâncurile, ca palma 
transpirată a unui amant. 

Nasoală metafora... 

Imaginaţia îi zboară de la palmă... la degete. Degete 
care... 

Pe bune... 

Se aşază la volan, cu gura uscată şi, cu un gest brusc, îşi 
lasă geanta pe scaunul din dreapta. 

Deodată îngheaţă. Vinovăţia îi încremeneşte trupul; îi 
încordează maxilarele. Plecase fără să-şi sărute fiicele. 

Se gândise să facă sex într-un loc public, da, dar uitase 
să fie mamă. Simbolică, această uitare. În ultimii 8 ani, îşi 
sărutase uneori gemenele la telefon, dar niciodată nu 
ratase întâlnirea cu ele dimineaţa. Parcă ar fi reînnodat 
puțin cordonul ombilical, timp de câteva secunde vitale, 
care o făceau să plutească de bucurie, dar o păstrau totuşi 
cu picioarele pe pământ. 

Suspină obosită de rătăcirile ei. 

Trebuie să se întoarcă acasă. In maxim şapte minute, va 
fi din nou la volan. 

Julianne bagă mâna în geantă după chei, când o arsură 
năprasnică îi radiază prin coaste. O senzaţie acută, 
înspăimântătoare. Începe să tremure ca o frunză moartă 
prinsă în vârtejul unei rafale de vânt. Până când o durere 
cumplită îi străpunge capul. 


e 34 


Londra, Kensington Palace Gardens, 
sâmbătă 8 septembrie 1888, ora 11:00 


Mâna albă şi delicată a Fredei întâlni, la mijlocul patului, 
mâna veştedă, acoperită cu pete maronii, a bătrânei 
chamber maid. Femeile se aplecară şi neteziră cearşaful cu 
acelaşi gest ferm. Bătură de praf cele două perne şi le 
aşezară cu grijă la capul patului cu baldachin. 

— Tu ai cunoscut-o pe această Annie Chapman? se 
interesă bătrâna. 

Ciuma neagră care-i cocârja şi-i deforma trupul suferind 
îi cruţase vocea, de o prospeţime stranie ca a unei 
domnişorici. 

Freda clătină din cap în timp ce plia cuvertura pe pat. 
Nu mai suporta să fie întrebată despre crimele din 
Whitechapel. Îi displăcea profund să i se reamintească 
unde era forţată să trăiască. 

Nimic nu o bucura mai mult decât să traverseze Londra 
pentru a merge la muncă; nimic nu o făcea mai fericită 
decât să-şi abandoneze cartierul murdar pentru luxul 
opulent din Kensington. Aromele fine care veneau din 
locuinţa stăpânului - Lordship şi a stăpânei - Ladyship îi 
dădeau la fel de multă satisfacţie ca şi complimentele unui 
tânăr arătos. Parfumul de lămâie al Stăpânei şi efluviile de 
unt proaspăt, zahăr şi vanilie care emanau din bucătărie îi 
alinau osteneala celor paisprezece ore de muncă zilnică. 

Astăzi, bucătăreasa îi păstrase şi o bucată de brioşă. 
Cam uscată, după ce o lăsase peste noapte în cămară, dar 
topindu-i-se pe limbă ca o azimă. „Dumnezeule 
Atotputernic!” strigase ea plângând, cu gura plină. 
Amintirea brioşei încă o mai făcea să saliveze. 

Freda continua să aibă acea senzaţie - care parcă se 
ţinea scai de ea, ca o umbră - că se născuse în locul 
nepotrivit. Când văzuse pentru prima dată reşedinţa 
luxoasă a Stăpânei sale, avusese convingerea că găsise 
lumea ei, ţara ei, oraşul ei. Originea sa umilă o lipsise de 
bunăstarea pe care frumuseţea i-ar fi putut-o oferi; dar ea 


e 35» 


avea să întâlnească un bărbat care, nu va conta vârsta lui, 
avea s-o ajute să urce scara socială; nu se îndoia nicio 
clipă. Dacă Dumnezeu ar fi comis o greşeală atât de gravă, 
i-ar fi dat lui mijloacele de a o îndrepta. 

— Freda? 

Se întoarse către camerista care o privea cu ochii 
înceţoşaţi de bătrâneţe. Freda pierduse complet şirul 
discuţiei. 

— Da, iertaţi-mă, eu... 

— Te întrebam dacă nu ţi-e teamă să te întorci noaptea 
acasă. Ştii cum au găsit-o pe Annie Chapman? Decapitată 
şi eviscerată ca un porc, cu maţele spintecate şi înlănţuite 
în jurul gâtului, ca un colier. lisus, Maria, Iosif... Le zic şi 
tot nu-mi vine să cred... Stăpâna vorbea cu Stăpânul azi- 
dimineaţă şi am auzit-o zicând că toată partea femeiască a 
Anniei Chapman ar fi fost măcelărită direct... din interior... 
şi că monstrul ar fi luat totul cu el... De aceea, unii cred că 
el ar putea fi doctor... 

— Nu e nevoie să fii doctor ca să ştii cum să spinteci 
burta... 

— Asta-i adevărat, admise bătrâna cameristă, punând 
cearşafurile murdare în coş. 

Apoi se strâmbă de durere. 

— Lăsaţi, mă ocup eu de asta, îi propuse Freda, luându-i 
rufăria din mână. 

— Ştii ce-mi îngheaţă sângele în vene? Faptul că, în 
mijlocul acestui măcel, criminalul a avut ideea, şi mai ales 
timp, să înşire la picioarele acelei biete femei tot ce avea 
ea prin buzunare... Nu poate fi decât un degenerat... Dar 
se pare că au trecut câteva luni de când curvele din cartier 
au fost amenințate de un tip care purta un şorţ de piele. Ai 
auzit vorbindu-se despre asta? 

Freda încuviinţă. 

— Se zice că se plimbă cu un cuţit, amenințând că va 
spinteca toate femeile uşoare... Un martor l-a văzut şi e 
absolut convins că avea pielea smeadă... Sigur un 
emigrant: orice englez vrednic de originea sa ar fi 
incapabil să comită asemenea acte de barbarie. 


e 36 - 


Freda se gândi o clipă să-i amintească bătrânei că ea e 
suedeză. 

— Ah... ce bine-ar fi fost dacă nu i-am fi primit pe toţi 
emigranții şi nu i-am fi adunat la grămadă în East End! Ne 
strică ţara şi reputaţia... 

— Desigur, poliţia va sfârşi prin a-l băga în închisoare, i- 
o tăie Freda, spunând primul lucru care-i venise în minte, 
ca să-i închidă gura bătrânei. 

— Poliţia? Dar poliţiei puţin îi pasă de lume, Freda. 

Bătrâna se apropie de ea şi-i şopti: 

— Ai auzit vorbindu-se de şeful poliţiei din Londra? 

Freda îi făcu semn că nu, în timp ce ştergea noptiera de 
praf. 

— Sir Charles Warren. Un prieten de-al Stăpânului. Anul 
trecut, în noiembrie, Sir Warren i-a evacuat pe ăia fără 
adăpost din Trafalgar Square ca pe nişte câini turbati, cu 
bătăi şi insulte. A rănit sute de bărbaţi, femei şi copii, ba 
chiar a şi ucis vreo doi. 

Camerista se lasă în genunchi să vadă dacă nu căzuse 
ceva sub pat. 

— A, dacă ar fi fost doamne măcelărite în mijloc de 
Kensington, crede-mă, vinovatul ar fi deja după gratii, 
spuse ea, ridicându-se cu greu în picioare. Dar acum, 
femeile din popor sunt persecutate. Deci, dacă tu crezi că 
poliţia se ocupă de cazurile curvelor ucise într-un cartier 
care o face de ruşine pe regină, te înşeli. 

Freda aruncă într-un coş lenjeria cu pete de sânge 
menstrual, pe care Stăpâna ei o lăsase pe un scaun. 

— Dacă se află că sunt avorturi care au sfârşit prost... 

— Nu-mi spune că tu chiar crezi asta? chicoti bătrâna. 

Nu, de fapt, Freda nu credea deloc. 

Un singur lucru rămânea fără discuţie: femeile din 
Whitechapel trăiau cu Moartea pe alei. 


e 37 œ 


Londra, Hampstead, Flask Walk, 
reşedinţa lui Emily Roy vineri 17 iulie 2015, 
ora 07:30 


Imediat ce închise uşa, Emily Roy îşi scoase bascheţii, 
colanţii şi tricoul de jogging. Urcă scările ca o felină cu 
mersul suplu şi tăcut al unui vânător experimentat şi 
parcurse holul îngust până la baia din dreptul dormitorului 
ei. Îşi şterse mecanic broboanele de sudoare de pe sânul 
reconstruit, sfârcul retezat de-un nebun şi refăcut 
grosolan, apoi intră la duş. 

leşi de acolo zece minute mai târziu, cu un prosop 
înnodat peste şolduri. Îşi îmbrăcă jeanşii, o bluză neagră 
şi-şi prinse părul ud într-o coadă de cal. Luă o valiză din 
debaraua de lângă camera ei, situată la celălalt capăt al 
holului, o aşeză pe pat şi o desfăcu. Capacul se deschise ca 
o gură căscată - fălci carnivore hămesite. Cu un gest al 
mâinii, respinse această imagine de coşmar. 

Fără a se complace în psihologia populară, ştia prea 
bine că însuşi gândul acelei călătorii o consumase 
săptămâni întregi. Avea nevoie să se reculeagă la 
mormântul fiului ei... dar se temea de restul acestei 
expediţii. 

Îşi strânse rapid bagajul, îşi adună mărunţişurile, apoi 
ieşi pe Flask Walk. 

În timp ce urca într-un legendar black cab londonez, 
lăsându-şi valiza în spate, telefonul mobil îi vibră în rucsac. 

— BIA Roy? întrebă o voce suavă. 

Emily răspunse un „Da” prompt. I se ceru să aştepte. 

BIA. Behavioral Investigative Adviser. La ea, în Canada, 
erau deja numiţi „profileri”, dar Regatul Unit păstra cu 
tenacitate acest titlu pompos, complet neinteligibil pentru 
muritorii de rând. 

— Miss Roy... 

Ea recunoscu imediat engleza rafinată a interlocutorului 
său. O gură hămesită ascunzând o alta. 


e 38 - 


Londra, Mayfair, Green Street, 
reşedinţa familiei Bell, vineri 17 iulie 2015, 
ora 10:00 


Leland Hartgrove nu purta uniformă. Nu venise în 
calitate de şef al poliţiei din Londra, ci era acolo pentru a- 
şi ajuta prietenii. Era doar un umăr pe care să plângi. Nu, 
nu „să plângi” pentru că deocamdată nu exista niciun 
motiv de plâns, nu-i aşa? 

Leland Hartgrove era acolo pentru a-i susţine. 

Profitase de rangul său pentru a cere o favoare. Nu-i 
plăcea, dar făcuse acea alegere cu sufletul şi conştiinţa. 

Adrian Bell stătea pe marginea canapelei sale de piele 
bej, cu spatele drept, cu degetele împreunate şi sprijinite 
pe coapse, afişând postura politicoasă a unui oaspete care 
aştepta momentul oportun pentru a pleca. Cât despre 
Raymond, cumnatul său, acesta aştepta încordat. Ca un 
nefericit arc fără sfârşit, el se învârtea neliniştit prin 
livingul spaţios, în ritmul rapid al unui tip aflat în 
întârziere la interviul de angajare. Făcea pauze scurte, 
întotdeauna în acelaşi loc, în mijlocul bovindoului format 
din trei ferestre mari, tip ghilotină, care dădeau spre 
Green Street. 

Leland avea o „presimţire urâtă”, după expresia soţiei 
sale; o îngrijorare care ţi se agaţă de limbă înainte de a-ţi 
întoarce stomacul pe dos. 

Sună soneria. Adrian încremeni. Raymond îşi întrerupse 
marşul obsesiv. Hartgrove recunoscu vocea tăioasă care se 
identifica în faţa poliţistului de la intrare. 

— E unul dintre oamenii mei. Revin într-un minut, le 
explică el. 

Emily Roy stătea cuminte în hol, lângă polițistul de pază; 
mânerele  rucsacului îi acopereau bretelele  bluzei, 
îmbrăcămintea ei dezvăluia un corp zvelt şi musculos, 
impunând o prezenţă autoritară, în ciuda înălţimii de 1,55 
m. 

— Miss Roy, vă mulţumesc c-aţi venit... 


e 39 œ 


Profilerul strânse energic mâna superiorului. Privirea lui 
Hartgrove se agăţă de gresia ca o tablă de şah. 

— Vă ascult. 

Afectat de tonul tăios al subalternei sale, şeful poliţiei 
din Londra clipi. Înghiţi înainte de a vorbi din nou. 

— Julianne Bell, patruzeci şi trei de ani, era aşteptată la 
studiourile de televiziune BBC azi dimineaţă la ora 6, 
pentru a participa la emisiunea Morning Show. N-a mai 
ajuns niciodată acolo. 

— Ce lucra? 

Întrebarea ei nu-l surprinse pe Hartgrove. Emily Roy nu 
era genul care să se uite la televizor. Şi nici să se relaxeze 
într-o sală de cinema. 

— Era actriţă. Destul de cunoscută. 

— Viaţa de familie? 

— Era căsătorită de vreo zece, doisprezece ani cu Adrian 
Bell, regizor. Au două gemene de opt ani, soţia mea şi cu 
mine le suntem naşi. 

— Când a fost văzută ultima oară? 

— Aseară, spre ora 20. Bona a văzut-o pe Julianne când 
s-a retras în camera ei, după ce le culcase pe fete. Azi 
dimineaţă la ora 5, bona a auzit zgomotul duşului din baia 
Juliannei, iar după douăzeci de minute, uşa de la intrare, 
închizându-se. Maşina Juliannei, o Tesla neagră cu 
geamuri fumurii, nu mai era parcată pe strada unde o 
lăsase cu o seară în urmă. Tot bona zice. 

— Unde era soţul? 

— Adrian s-a întors azi dimineaţă din Bulgaria, după o 
călătorie de afaceri de trei săptămâni. A aterizat pe 
Heathrow la 8:30 A.M. şi a descoperit mesajele panicate 
ale lui Raymond, fratele şi impresarul Juliannei. Adrian mi- 
a telefonat imediat... L-am sunat pe Detective Chief 
Superintendent Pearce, care mi-a spus să vă contactez, 
pentru că aveţi... 

— A mai fost cineva prezent de aseară, azi-noapte sau 
azi-dimineaţă, în afară de Julianne, bonă şi gemene? 

Hartgrove nu se formaliză şi-şi înghiţi restul explicaţiei. 

— Nu. 


e 40 - 


— Bona locuieşte aici? 

— Da. 

— De când lucrează pentru familia Bell? 

— De când s-au născut gemenele. 

— Julianne Bell obişnuia să ia maşina prin Londra? 

— Da, întotdeauna, după Adrian. 

— E primul incident de acest fel? 

— Da. 

— Vreo boală mintală, depresie, scandal, aventură 
extraconjugală, hărţuirea fanilor? 

— Nu, nu, nimic din toate astea... 

— Certuri cu soţul? 

— Nu, după Adrian. Astăzi urmau să ia prânzul 
împreună. 

— Dar cu fratele? 

— Aparent nici cu el. 

— Unde era parcată maşina Juliannei? 

— Puțin mai încolo, pe Green Street, 18. 

— Numărul? 

— LA13SUV. 

Emily se răsuci pe călcâie şi deschise uşa înainte ca 
polițistul de pază să mai aibă timp să reacționeze. Leland 
Hartgrove  încremeni câteva secunde, luat prin 
surprindere. 

— Dar... Miss Roy... nu doriţi o fotografie a victimei? 
întrebă el cu voce ascuţită. 

— Am tot ce-mi trebuie. 

— Şi... nu vreţi să-i întâlniți pe cei din familia Bell? 

— După aceea, concluzionă ea ferm, înainte de a 
dispărea în stradă. 


e 414l-- 


Vineri 17 iulie 2015 


Julianne e trezită de o arsură vie, pătrunzătoare. Simte o 
durere acută, înfiorătoare care-i iradiază din coapse până 
în creştetul capului. Clipeşte, apoi cedează greutății 
pleoapelor şi le închide. 

Îşi masează tâmplele; cu fiecare atingere, oasele 
craniului i se profilează sub vârful degetelor. Muşchii 
anchilozați îi revin la viaţă unul după altul, lamentându-se 
fiecare în parte. 

Când deschide, în sfârşit, ochii toropiţi, vede în faţa ei 
un cearşaf rupt. Il netezeşte cu palma şi observă pereții 
galbeni şi goi. Remarcă un vas de toaletă, o chiuvetă şi o 
uşă cu o fereastră mică, zăbrelită. Privirea ei revine asupra 
cearşafului care o acoperă. Margarete albastre dansează 
pe un fond alb. 

Frica îi zdrobeşte pieptul. 

Fără să-şi tragă cearşaful de pe ea, Julianne îşi schimbă 
poziția picioarelor. Un zgomot metalic îi însoţeşte 
mişcarea. Fa îngheaţă; netezeşte iar cearşaful cu o mână 
tremurând. Un lanţ greu e înfăşurat în jurul gleznei stângi; 
i se strecoară printre picioare şi se termină sub saltea. 
Ignorând protestele dureroase ale corpului său, Julianne se 
ridică în picioare şi apucă lanţul. Capătul acestuia e agăţat 
de un inel de fier înşurubat în pardoseală. Privirea ei 
panicată cutreieră din nou încăperea strâmtă. 

Fetele mele... fetele mele... fetele mele... 

Impresia oribilă de fir rupt şi de neant îi face greață. 
Suspinele îi cutremură pieptul, agățându-se de pereții 
gâtului. Le scuipă cu un urlet răguşit. Aici şi acum, 
imediat, i-ar plăcea să fie strâns legată de fiicele ei, 
precum şuviţele unei codițe împletite. Să le simtă parfumul 
de primăvară eternă chiar înainte de culcare, în acel 
moment de calm în care imbrăţişările lor contopite nu erau 
contra cronometru. 

Julianne se agaţă de acest gând. Pentru a smulge teama 
din rădăcini. Pentru a smulge răul din rădăcini. Răul care 


e 42 >» 


se află la capătul acelui lanţ ce-i înconjoară glezna. 


e 43- 


Londra, Mylair, Green Street, 
vineri 17 iulie 2015, ora 10:15 


Ţinându-şi telefonul mobil lipit de ureche, Emily Roy 
rămase nemişcată pe trotuar, cu ochii fixaţi pe un Porsche 
Panamera strălucitor. 

Julianne Bell făcuse duş la 5 dimineaţa, apoi, douăzeci 
de minute mai târziu părăsise apartamentul, fără îndoială 
pentru a merge la studiourile de televiziune BBC cu 
maşina ei, o Tesla neagră cu geamuri fumurii, cu numărul 
de înmatriculare LA13SUV. Toate după spusele bonei, 
aparent singură cu gemenele la domiciliul familiei Bell, în 
acel moment. 

Prin urmare, Emily îşi începu ancheta în faţa reşedinţei 
familiei Bell, situată în Green Street 14, ajutată de cele 
patru sute de mii de camere video de supraveghere 
instalate în capitala britanică. p 

— Iată, Em, am totul, auzi ea brusc la telefon. [ţi trimit 
pe e-mail imaginile video, continuă colega ei de la 
Metropolitan Police. 

— Câte unghiuri de vizualizare? 

— Două, pentru că avem două camere video de 
supraveghere. Una amplasată în colţul de nord-vest al 
Green Street cu Park Street, iar cealaltă, în colţul de sud- 
est al Green Street cu North Audley Street. 

Emily identifică prima cameră. Imposibil de identificat a 
doua: se afla la capătul străzii, la 150 de metri. 

— Îmi poţi spune unde era parcată Tesla azi dimineaţă, 
faţă de Porsche-ul Panamera, acum parcat în faţa la 
numărul 18? 

— O clipă... 

Clinchetul tastaturii acoperi zumzăiala străzii. 

— As... ta-i... Miss Emily Roy, fă cucu la cameră! Aşa... 
da, Porsche-ul este parcat fix în locul Teslei victimei tale. 
Ambele maşini care acum încadrează Porsche-ul, adică 
Maserati şi... cealaltă, ce maşină este? 

— McLaren, spuse Emily. 


e 44» 


— Aşadar, Maserati şi McLaren erau deja parcate în 
acelaşi loc în care era şi Tesla. Hei, Em, pe strada aia de 
burghezi există şi rable mai ieftine de o sută de mii? 
Pentru că, fără greş, nu văd niciuna! Şi totuşi, nici nu-mi 
doresc o asemenea bijuterie pe roţi; prefer jucărica mea 
din '98. Măcar puştii mei o pot mânji fără grijă, cu degete 
unsuroase, în parcare la Mac. Gata, ţi-am trimis e-mailul, 
trebuie să-l fi primit. Aruncă-un ochi, rămân pe fir. 

Emily îşi verifică smartphone-ul şi deschise primul video. 
O femeie cu şapcă purta pe umăr o geantă mare şi cobora 
treptele de la numărul 14. Profilerul o recunoscu pe 
Julianne Bell din fotografiile atârnate de pe pereţii holului 
locuinţei. Apoi, Julianne intra într-o Tesla neagră, parcată 
în faţa Green Street 18. Două minute mai târziu, ea 
întredeschidea portiera stângă timp de trei secunde, apoi o 
închidea şi pleca spre Park Street. A doua înregistrare 
oferea o perspectivă mai amplă şi mai neclară a aceleiaşi 
scene, filmată de această dată din spate şi dintr-un unghi 
mult mai îndepărtat. 

Profilerul îşi duse iar mobilul la ureche. 

— Poţi mări imaginea camerei din North Audley Street? 
îşi întrebă colega. 

— Nâţ. E max, drăguță. Rezoluţia de rahat. Camera e 
prea departe. 

— Te sun eu. 

Emily se ghemui şi se uită sub Porsche. Privirea ei scană 
asfaltul, înainte de a se opri asupra unei pungi pentru 
congelat, care se afla lângă roata din dreapta, faţă. Lumină 
plasticul cu mobilul, cercetându-i fără grabă conţinutul. 

Se ridică şi formă un alt număr de telefon. 

— Hello! răspunse „DCS” Jack Pearce molfăind. Scuze c- 
am întârziat cu... 

— Ne vedem imediat pe Green Street 18, Mayfair. 

— Em... 

Dar Emily închise deja. 


e 45 - 


Londra, Mayfair, Green Street, reşedinţa 
familiei Bell, 
vineri 17 iulie 2015, ora 11:00 


Commissioner Leland Hartgrove intră în living, urmat de 
Emily şi de Detective Chief Superintendent „DCS” Jack 
Pearce. 

Adrian şi Raymond Bell se aşezaseră pe o canapea 
impozantă, strivind un şir de perne de catifea de un 
portocaliu aprins, asortate cu o pătură Hermes în aceleaşi 
nuanţe. În faţa lor era o măsuţă de cafea din marmură 
albă, pe care stăteau câteva cărţi despre cea de-a şaptea 
artă. Prezenţa celor doi bărbaţi tulbura ordinea şi armonia 
sufrageriei cu decor elaborat: semănau cu nişte spice de 
grâu înfipte în nişte căpăţâni date cu gel, se gândi Pearce. 

Bărbatul cu pletele şi costumul ca antracitul se ridică în 
picioare şi strânse ferm mâinile lui Emily şi Jack. 

— Sunt Raymond Bell, fratele Juliannei. 

— DCS Pearce. Emily Roy, colega mea. 

— Vi-l prezint pe cumnatul meu, Adrian, soţul Juliannei. 

O barbă în creştere se încurca pe obrajii bronzaţi ai lui 
Adrian, încă îmbrăcat în haina de piele, cu o eşarfă de in. li 
salută din cap, fără să se mai ridice de pe canapea. 

— Vă rog, luaţi loc, îi invită Raymond Bell arătându-le 
cele patru fotolii dispuse în perechi, de-o parte şi de alta a 
măsuţei de cafea. 

Emily se aşeză lângă Hartgrove, apoi se întoarse spre 
gazde, plină de compasiune. 

— Domnule Bell... 

— Suntem doi cu numele ăsta, o întrerupse soţul 
Juliannei pe un ton cordial, dar fără refuz. Vă rog, spuneți- 
mi Adrian, astfel vom evita confuziile. 

Jack Pearce îi aruncă lui Emily o privire cu subînţeles. 
Radiografia familiei Bell dezvăluia deja primele fisuri. 

— Adrian, se corectă profilerul cu o voce a cărei căldură 
îl surprinse pe Hartgrove. Cine locuieşte aici, în afară de 
voi patru şi de bonă? 


e 46 - 


— Nimeni. 

— Mai aveţi şi alţi angajaţi? 

— O guvernantă. Vine de luni până vineri, de la amiază 
până la ora 16. 

Douăzeci de ore de curăţenie, observă Pearce. 
„Guvernanta” probabil că lustruia stucaturile tavanului cu 
periuţa de dinţi. De întrebat dacă gemenele aveau voie să 
se zbenguie în această cameră; ele şi păpuşile lor Barbie n- 
aveau voie să părăsească perimetrul dormitorului lor - 
dacă fetiţele de azi se mai distrează cu Barbie. 

— Îmi puteţi descrie ultima convorbire cu Julianne? 
continuă Emily, cu aceeaşi voce plină de empatie, pe care 
o rezerva special pentru anumite interogatorii. 

Privirea lui Adrian Bell trecu de la covorul persan la cele 
trei vaze lucioase aliniate pe poliţa şemineului. 

— Aseară pe la şapte şi jumătate. Am verificat ora exactă 
în istoricul apelurilor. Fetele se pregăteau de culcare, iar 
Julianne tocmai vorbise cu Raymond. Era nerăbdătoare să 
ajungă pe platourile BBC. Să vorbească despre film. Nimic 
nu... 
Clătină din cap şi sfârşitul propoziției sale se înecă în 
tăcere. O tăcere amară pe care nimeni nu îndrăznea s-o 
întrerupă. Ca şi cum cel mai mic cuvânt i-ar fi stânjenit şi 
mai mult. 

— Vreau să spun... părea să fie... bine, adăugă el într-un 
final. 

— Am vorbit cu Julianne la telefon în jurul orei 19, 
continuă Raymond Bell, în timp ce fetele făceau baie. l-am 
amintit că trebuia să poarte o anumită ţinută pentru 
interviul din emisiune. 

— Ce ţinută? întrebă Emily. 

— Un deux pièces McQueen de in albastru, în dungi. 
Marca ni-l oferise special pentru apariţia sa la TV. 

Emily se încruntă o clipă. 

— Credeţi că a purtat acest deux pièces azi dimineaţă, 
când a plecat la studio? 

— Nu. Julianne... 

Raymond înghiţi în sec. 


e 417 -- 


— „.„Julianne îşi ia, de obicei, ţinuta de filmare cu ea. Dar 
pe drum poartă ceva mai confortabil. 

— Cum vi s-a părut sora dumneavoastră aseară, la 
telefon? 

— Foarte bine. Le făcea baie fetelor înainte de culcare. 
Râdea. Toate trei râdeau. 

Privirea i se opri asupra trandafirilor portocalii de pe 
covorul persan. 

— Vreunul dintre voi a mai schimbat sms-uri sau e- 
mailuri cu Julianne, după conversațiile de aseară? 

Bărbaţii clătinară din cap. N 

Emily se rezemă de spătarul fotoliului. li făcu semn lui 
Pearce să continue interogatoriul. 

— Oare vreunul dintre voi ne-ar putea spune, uitându-se 
în dressing, ce purta Julianne azi dimineață? continuă 
DCS. 

Adrian făcu semn că nu şi se întoarse spre cumnatul său. 

— Julianne are o garderobă imensă, explică Raymond. 
Dar sunt sigur că a plecat îmbrăcată în pantaloni şi tricou 
sau cămaşă, purtând o şapcă pe cap. lar în picioare, o 
pereche de tenişi. 

— Mi-aţi putea da, vă rog, detalii despre înălţimea, 
greutatea şi măsura pe care Julianne o purta la haine, dacă 
le cunoaşteţi? 

— Are 1,55 m, 46 kilograme, poartă măsura S, mărimea 
34-36, răspunse mecanic Raymond. 

— Raymond, sunteţi impresarul Juliannei. Cum îi merge 
cariera? 

— Foarte bine. Foarte, foarte bine. 

— Avea probleme, conflicte, certuri cu alţi actori? 
Regizori? Producători? Sau primea ameninţări de la fani? 

— Da, dar nimic atât de... 

— În Londra sunt aproape o jumătate de milion de 
camere video de supraveghere; trebuie să fie câteva care 
să o fi filmat pe Julianne, nu? le-o tăie Adrian. 

Îl fixă pe DCS şi ochii îi scăpărată mânioşi. 

— Desigur, îi răspunse Pearce cu blândeţe. Dar pierdem 
urma 'Teslei atunci când intră pe autostrada M25. 


e 48 +» 


Raymond Bell oftă brusc. 

— Julianne n-a plecat, declară Adrian. Nu a fugit de- 
acasă. Niciodată nu şi-ar fi abandonat fetele. 

Clătină din cap şi buzele îi tremurară, marcate de 
suferinţa şi teamă. 

Pearce încuviinţă. Nu putea să-i spună că avea dreptate 
că soţia lui nu plecase, nu fugise de acasă, nu-şi 
abandonase familia. Şi totuşi, nu-şi dorea decât un singur 
lucru: ca asta să se fi întâmplat. 


e 49 œ 


Londra, Whitechapel, Buck's Row, 
sâmbătă 29 septembrie 1888, ora 17:00 


Freda şi Liz împachetară imediat resturile de peşte şi 
cartofi prăjiţi într-o hârtie de ziar şi ieşiră din camera 
Fredei atât de repede pe cât le permiteau rochiile. 

Un miros pestilenţial le întoarse stomacul pe dos. Chiar 
în timp ce-şi acopereau nasul, duhoarea li se strecura pe 
limbă, de parcă cerul gurii le-ar fi fost brusc invadat de 
excremente. 

— Doamne Dumnezeule! strigă Liz grăbind pasul spre 
Hanbury Street, trebuie că fosa septică a clădirii tale dă 
pe-afară! Asta ca să nu-l mai minţim pe Dumnezeu când ne 
plângem că suntem în căcat! 

Freda încetini pasul pentru a evita nişte cochilii de 
stridii aruncate pe pavajul alunecos. Se întrebă dacă 
făcuseră bine să plece de acasă: duhoarea excrementelor 
se amesteca acum cu mirosul înţepător de sânge de la 
abatoare. Ploaia spăla Whitechapel de mizerie, dar trezea 
la viaţă duhoarea îmbibată în caldarâm. 

— Fir-ar să fie! Da’ ce pute aşa în seara asta? Golesc 
latrinele sau ce naiba? 

— Mai degrabă cred că refulează canalizarea... 

— Oricum, avem noroc să ne trecem printre rafale. Azi a 
plouat ca o vacă ce se pişă. 

O gaşcă de tineri marinari le ieşi în cale. 

Liz îi salută mângâindu-şi pieptul. 

— Trei la preţ de doi, ce spuneţi, drăguţilor? 

— Mai întreabă-ne când o să-ţi găseşti dinţii, drăguţo, se 
maimuţări cel mai puternic dintre ei. 

Liz îi arătă degetul mijlociu, până când el îşi întoarse 
privirea în altă parte. 

— Ar trebui să vii să dormi la mine, Liz. Cu tot ce se- 
ntâmplă, ar fi mai sigur decât... 

— Şi să mă las întreţinută de o tânără care mi-ar putea fi 
fiică? Niciodată în viaţa mea, Freda. Niciodată! Haide, nu- 
ţi face griji: azi am făcut curat pe Flower and Dean Street, 


e 50 - 


32 şi am câştigat şase penny. Dacă nu lucrez în seara asta, 
e-n regulă! 

— Hey, Liz, ce mai faci, scumpa mea? 

O femeie slăbănoagă, purtând o pălărie de paie maro, se 
opri pentru a schimba câteva cuvinte cu Liz. Freda îi 
zâmbi, apoi abandonă imediat conversaţia. Fu copleşită de 
chipul monstruos al femeii, ale cărei răni tumefiate, 
roşiatice şi vineţii îi deformau buza inferioară până la 
bărbie. Faţa aceea inumană, cu obrazul drept ciupit de 
vărsat de vânt, era ca o uşă care se deschidea peste gura 
cu gingiile galbene poroase şi limba cenuşie. 

— Poftim, ai văzut-o? îi şopti Liz, după ce sărmana 
femeie plecase. O fostă angajată a fabricii de chibrituri 
Bryant & May din cartier. Ei bine, fata asta era aproape la 
fel de drăguță ca tine! Şi mai sunt atât de multe ca ea, atât 
de multe, Freda... Vezi de ce-ţi spuneam să nu mergi să 
lucrezi în fabrica aia? Sunt nişte criminali tipii ăia. Dacă ar 
fi fost doi care-ar fi meritat să moară în loc de Mary Ann 
Nichols şi Annie Chapman, ei sunt: William Bryant şi 
Francis May. 

Liz vorbea cu privirea aţintită asupra trotuarului 
acoperit de legume putrezite şi bălegar. 

— Dacă le-ai fi văzut protestând vara asta pe acele biete 
femei, ţi s-ar fi întors stomacul pe dos: un şir de infirme de 
toate vârstele, desfigurate şi abrutizate toate din cauza 
fosforului de la chibriturile lor blestemate. Nu ştii că porcii 
ăia nici măcar nu se mulţumesc să le distrugă viaţa şi să le 
îmbolnăvească, ci le mai şi plătesc cu mâncare stricată, 
când le plătesc! 

Liz intră în cârciuma Queen's Head aflată pe 
Commercial Street şi se rezemă de tejghea. 

— William Bryant şi Francis May nu-s mai breji decât 
spintecătorul din Whitechapel, ţi-o spun eu; dar ei ucid în 
mod legal. 


e 51 œ» 


Londra, Maylair, Green Street, 
vineri 17 iulie 2015, 12:30 


O cortină de nori se ridicase brusc în faţa soarelui, ca o 
poartă masivă de fier trântită cu brutalitate în faţa verii. O 
avalanşă de picături grele de ploaie se rostogoli de pe 
cerul plumburiu şi se prelinse val-vârtej pe parbriz. 

Uşa din spate a Vauxhall-ului se deschise. Commissioner 
Hartgrove intră grăbit în maşină; avea cămaşa bleu udă 
din cauza ploii torențiale de vară. 

— Ce se întâmplă? 

Cu dosul manşetei îşi şterse faţa şiroind de apă; butonul 
îl zgârie pe obraz. 

— Sir, Emily a descoperit ceva înainte să ajungem 
împreună la reşedinţa familiei Bell, îi explică Pearce 
demarând. 

Emily îşi trase centura de siguranţă şi o prinse între 
sâni, evitând de data asta atingerea dureroasă a cicatricei. 

— Am găsit perechea de tenişi pe care Julianne o purta 
în dimineaţa asta, într-o pungă pentru congelator, sigilată, 
sub maşina parcată pe locul Teslei. 

Hartgrove respiră nerăbdător, făcându-i semn să 
continue. 

— Între 2004 şi 2005, şase femei au fost răpite de-a 
lungul unui an de zile. În fiecare loc al răpirii, într-o pungă 
de congelator, s-a găsit încălţămintea victimelor. 

Comisarul îşi ciupi nasul între degetul mare şi arătător. 

— Cadavrele lor au fost găsite la Londra, în cartierul 
Tower Hamlets. 

Şeful poliţiei ridică brusc capul. 

— Crimele din Tower Hamlets? Dar criminalul era 
arestat la acea vreme, nu? 

— Da, interveni Pearce, mai abrupt decât intenţionase. 

DCS tuşi în pumn pentru a-şi reprima neliniştea care-i 
invada gâtul. 

— La fiecare loc al răpirilor, continuă Emily, criminalul a 
lăsat o pereche de şosete în pantoful stâng al victimelor. În 


e 52 œ» 


această dimineaţă am găsit o pereche de şosete împăturite 
şi lăsate, la fel, în tenisul stâng al Juliannei Bell. 

Hartgrove îşi încleştă dinţii atât de tare încât fălcile îi 
scrâşniră. 

— Credeţi că este opera unui copycat? o întrebă el cu 
voce răguşită. 

— Dacă-i vorba de-un copycat, atunci ăsta e foarte bine 
informat, replică Emily cu o voce plată. 

— Nicio vorbă soţiei mele, încheie el tăios. 

Restul drumului până la reşedinţa familiei Hartgrove din 
Putney, sud-vestul Londrei, a fost ghidat de sunetul vocii 
calme a lui Pearce, amestecat cu rafalele de ploaie. DCS-ul 
îşi apelă colaboratorii de la Metropolitan Police, pentru a 
organiza ancheta în privinţa dispariţiei actriţei Julianne 
Bell. 

Cerul se însenină în momentul în care intrară pe 
Gwendolen Avenue, unde familia Hartgrove deţinea una 
dintre vilele de cărămidă brună care mărgineau opulenta 
stradă. 

O femeie tunsă bob-carre, îmbrăcată într-un taior roşu 
stacojiu şi cu picioarele goale, le deschise uşa. 

— Noutăţi? se îngrijoră ea, chiar înainte să-i salute. 

Comandantul poliţiei clătină din cap. Ea respiră uşurată, 
apoi le zâmbi de complezenţă invitaţilor săi, Emily şi 
Pearce. 

— Îmi pare rău... se scuză imediat. Florence Hartgrove. 
Intraţi, am pregătit ceaiuri şi sandvişuri. Leland, te rog, 
spuse ea înainte de a se strecura în bucătărie. 

Comandantul îşi conduse colegii într-un living elegant cu 
farmec rustic, a cărui fereastră mare dădea spre o grădină 
lungă şi îngustă. Emily şi Pearce se aşezară în două fotolii 
albe, pufoase, lăsând canapeaua gazdelor. 

— Poftiţi... anunţă Florence Hartgrove, aşezând un 
platou cu sandvişuri pe măsuţa de cafea. 

Le servi ceaiul tuturor, apoi se aşeză lângă soţul ei, 
ţinându-şi degetele împreunate prudent pe genunchi. 
Commissioner-ul îşi lăsă o mână protectoare peste mâinile 
soţiei sale. 


e 53» 


— Cum vă pot fi de folos? întrebă ea, în timp ce tălpile ei 
goale mângâiau marginea covorului. 

— Avem nevoie de informaţii despre Julianne, informaţii 
pe care numai dumneavoastră le deţineţi, începu Emily 
fără ocolişuri. 

Gura Florencei se arcui în forma literei „O”. În cele din 
urmă ea încuviinţă, cu privirea aţintită asupra femeii 
profiler. 

— Soţul dumneavoastră ne-a mărturisit că eraţi prietene 
apropiate, continuă Emily. Chiar o cunoaşteţi bine pe 
Julianne, sau e o eroare de apreciere masculină? 

Emily lăsase deoparte regulile bunei cuviinţe, respectul 
pentru ierarhie sau pentru orice alt cod social; totuşi, 
oricât de confuz şi inexplicabil ar fi putut părea, ea ştia 
perfect cum să le aplice, dacă era necesar. 

Pearce aruncă o privire îngrijorată către şeful poliţiei. 
Commissioner-ul părea dezarmat în faţa subalternei sale: 
observaţia deplasată provocase doar o ridicare discretă a 
sprâncenelor. 

— Suntem, într-adevăr, prietene foarte apropiate, 
răspunse Florence Hartgrove fără să clipească. Ne-am 
cunoscut acum vreo zece ani. Julianne trebuia să 
interpreteze rolul unui broker într-un lung metraj pentru 
marele ecran şi contactase HSBC, banca la care lucram la 
acea vreme, pentru a discuta cu o femeie dispusă să-i 
povestească despre slujba ei şi să se lase urmărită timp de 
câteva zile, în viaţa ei cotidiană. 

— Cum se înţelegea cuplul Bell? 

— Care cuplu? replică Florence, sarcastică. 

Comandantul îi aruncă soţiei sale o privire surprinsă. 

Emily îi adresă doamnei Hartgrove un zâmbet cu 
subînţeles. 

— Să începem cu soţul, măcar atât pot face, continuă 
Florence pe acelaşi ton plin de sarcasm. Adrian şi Julianne 
sunt un cuplu solid şi iubitor; nu vă zugrăvesc o imagine 
idilică, chiar e adevărat. Işi susţin reciproc carierele, deşi 
Julianne are mai mult succes decât Adrian. 

— El e producător, preciză comandantul. De altfel, a 


e 54» 


preluat numele soţiei, atunci când s-au căsătorit. 

— Cariera  Juliannei e prioritatea familiei; totul e 
organizat în funcţie de angajamentele sale profesionale: 
filmări, spectacole de teatru, etc. Dar tocmai în asta constă 
echilibrul cuplului... vreau să spun, acest stil de viaţă i se 
potriveşte perfect lui Adrian. Şi aşa cum părinţii sunt 
fericiţi, la fel sunt şi copiii. 

— Relaţii extraconjugale? 

— Nu, Julianne n-are amant. Cel puţin, din câte ştiu; 
chiar aş fi surprinsă dacă ar avea. Imi vorbeşte foarte 
deschis despre avansurile pe care i le fac colegii, îi 
stârnesc râsul. Despre Adrian, nu ştiu, dar mă îndoiesc. Tu 
ce crezi? întrebă ea, întorcându-se către soţul ei. 

— M-ar mira, comentă Hartgrove. Are ochi doar pentru 
soţia sa. Şi în afară de asta, nu e genul care să... 

Îşi şterse dosul mâinii pe genunchi, ca şi cum ar fi 
îndepărtat câteva fire de praf rebele. 

Privirea Florencei alunecă de la soţul ei spre gardul viu 
de cireşi japonezi din fundul grădinii. 

— În ceea ce priveşte cuplul pe care Julianne îl formează 
cu fratele ei... continuă ea fără să-şi ia ochii de la cireşii 
japonezi, asta e cu totul altă poveste. 

— De când e impresarul ei? o întrebă Emily. 

— Aproape de la începutul carierei sale. Julianne a fost 
remarcată la o vârstă foarte fragedă, fără a căuta neapărat 
celebritatea... Raymond i-a devenit imediat impresar, 
negociindu-i contractele şi ocupându-se de imagine. În 
primii ani, a avut propria carieră - în marketing, dacă-mi 
amintesc bine - apoi a devenit impresarul Juliannei cu 
normă întreagă. 

— Ce relaţie au? 

— E foarte exigent şi n-o lasă deloc să respire. Mi se 
pare sufocant... 

— Florence, perspectiva ta este părtinitoare pentru că ai 
asistat la certuri, o temperă soţul ei. Raymond doar îşi 
protejează sora. Şi-au pierdut părinţii când Julianne debuta 
în showbiz; fiind fratele mai mare, Raymond a simţit că are 
o responsabilitate părintească. Ca să nu mai vorbim despre 


e 55» 


faptul că impresarii sunt totodată bonele, confidenţii, 
secretarii şi sacii de box ai actorilor. Uneori, uneori mai 
zboară şi fulgii. 

— Ce fel de om e Raymond? 

— Control freak. Dar foarte profi, admise Florence. 

— Un frate iubitor? 

— Fără îndoială. 

— Singuratic? 

— Nicidecum. Un petrecăreţ împieliţat: înşiră tipele una 
după alta, când nu sunt simultane... 

Hartgrove îi aruncă soţiei o privire dezaprobatoare. Ea-l 
ignoră complet. 

Pearce îşi reprimă un zâmbet deplasat. Totuşi, situaţia 
era un pic amuzantă. Madam nevasta şefului poliţiei din 
Londra îşi umilea soţul. Sau, mai degrabă, îl ignora total. 

— Şi Adrian cum trăia această relaţie? Continuă Emily. 

— O tolera... 

Florence făcu o pauză, lăsând fraza în aer, apoi îşi umezi 
buzele înainte de a continua. 

— ...dar Adrian ştia că, fără Raymond, succesul Juliannei 
ar fi fost efemer. Raymond a transformat iubirea la prima 
vedere a publicului faţă de ea, într-o căsnicie solidă. 


e 56 - 


Vineri 17 iulie 2015 


Julianne Bell stă pe saltea cu picioarele intinse în faţa ei 
şi le priveşte îndelung. 

Picioarele ei cu pedichiura impecabilă. 

Unghiile date cu ojă. 

Verigile lanţului care îi strâng glezna. 

Consideră unghiile lăcuite complet nepotrivite. Cam ca 
şi cum ţi-ai bate joc de un tron lăsându-l în grajd. Un tron 
într-un grajd... şi această imagine e la fel de deplasată. 

Julianne zace înlănţuită într-o cămăruţă fără ferestre. 

Există doar o uşă. Cu o lucarnă zăbrelită. Și o uşiţă 
pentru animale. Dar, la fel ca ferestruica, uşița pentru 
animale este blocată din exterior. Înţepenită. Blocată. 
Condamnată. De parcă nu ar exista aceste deschideri. Fără 
fereastră, fără lumină naturală, fără reper temporal. 

Inima Juliannei îşi accelerează bătăile. Bătăile surde ale 
inimii ei, asta e tot ce aude. Asta şi muzica pe care o are în 
minte: duetul din Vânătorii de perle, de Bizet. Nu, 
Pescuitorii de perle de Bizet, nu „vânătorii“ de perle. 

Îşi simte gâtul căptuşit cu spini, gura uscată şi limba 
umflată. Picături de sudoare i se preling pe gât, subsuori şi 
pe buza superioară. Ca şi cum ar exista o relaţie cauză- 
efect între apa care i s-a evaporat din gură şi apa care-i 
scaldă corpul. 

Brusc, se aude un sunet clar, perceptibil: o pocnitură: 
apoi un scârţâit. Clapeta uşiţei pentru animale se deschide. 
O sticlă de apă cade pe podea, se rostogoleşte înainte şi 
înapoi, ca şi când ar ezita încotro s-o ia şi, în cele din 
urmă, se refugiază în faţa uşii. O sticlă fără etichetă, cu un 
conţinut incert. 

Julianne îşi trece limba peste buzele crăpate. N-a mai 
băut de când... s-a trezit aici. De când? Nu mai ştie şi nici 
nu mai contează: ii e sete. Robinetul cChiuvetei nu 
funcţionează. Apa din vasul de toaletă e albastru închis. 

Îşi aminteşte regula celor trei. O ființă umană nu poate 
supraviețui mai mult de trei minute fără aer, trei zile fără 


e 57» 


apă şi trei săptămâni fără hrană. 

Trei zile? Rahat. 

Julianne coboară de pe saltea în patru labe, întinde 
mâna şi apucă sticla. O desface şi îşi apropie nasul de 
gâtul acesteia. Emană un miros obsedant de lămâie şi 
ghimbir. Ce altceva? Miere... Lămâie. Ghimbir. Miere. 

Ia o înghiţitură. Doar cât să-şi hidrateze buzele uscate şi 
să-şi stingă focul din găâtlej timp de două secunde. Setea 
devine şi mai copleşitoare. Închide rapid sticla pentru a 
evita tentaţia şi o rostogoleşte în celălalt colț al camerei. 
Sticla se opreşte la baza vasului de toaletă, legănându-se 
dintr-o parte în alta, ca o fată frumoasă care-şi leagănă 
şoldurile. 

Julianne se întinde pe saltea şi se acoperă cu cearşaful. 
Închide ochii şi ascultă; îşi ascultă corpul. Va afla curând 
dacă mai există ceva în acel amestec. 


e 58 œ» 


Londra, New Scotland Yard, 
vineri 17 iulie 2015, ora 15:00 


Aşezaţi în sala de şedinţe, într-o postură mai puţin 
prăbuşită decât de obicei, oamenii lui Pearce ardeau de 
nerăbdare să afle de ce venise Big Boss la ei. 

Hartgrove stătea în primul rând, cu o duzină de perechi 
de ochi aţintiţi în ceafă. Pearce rămase în picioare, cu faţa 
spre audienţă, ţinând două telecomenzi în mână. Apăsă pe 
prima; o fotografie a actriţei Julianne Bell apăru pe marele 
ecran atârnat pe peretele gri. 

— Actriţa Julianne Bell a dispărut în această dimineaţă, 
spuse DCS. Ea a fost văzută ultima dată la ora 05:22, 
intrând în maşina ei, o Tesla neagră cu geamuri fumurii, 
înmatriculată LA13SUV, parcată la nr. 18 pe Green Street, 
în Mayfair, la câţiva metri de casa ei aflată la numărul 14. 
Camerele video de supraveghere pierd urma Teslei pe 
autostrada M25, între intersecțiile 9 şi 10, la ora 5:37 a.m. 

Pearce apăsă butonul celei de-a doua telecomenzi şi 
derulă imaginile video înregistrate de camerele de 
supraveghere, pe care le vizionase puţin mai înainte Emily. 
O femeie cu părul lung şi ondulat, purta şapcă, era 
îmbrăcată cu pantaloni şi cămaşă, încălţată cu tenişi model 
animal print, cu o geantă mare, ieşea din Green Street 14. 

— Julianne Bell pleacă de acasă şi se urcă în maşină, 
comentă el. Ea rămâne în Tesla un minut şi patruzeci şi opt 
de secunde înainte de a redeschide portiera, apoi, trei 
secunde mai târziu, o închide şi demarează, după cum 
vedeţi. 

Urmă un al doilea videoclip, de data asta prezentând 
scena filmată din spate şi de la distanţă. 

— Perechea de tenişi pe care o purta Julianne Bell când 
a plecat de acasă a fost găsită de BIA Roy, acolo unde 
Tesla fusese parcată înainte. 

Poliţiştii o căutară din priviri pe Emily, dar profilerul nu 
era prezent la şedinţa de urgenţă. O tăcere împietrită se 
abătu brusc asupra tuturor. 


e 59 œ 


Pearce apăsă din nou pe butonul telecomenzii. De data 
asta, videoclipul arăta Green Street noaptea, la 3:18 A.M., 
conform ceasului afişat jos, în partea dreaptă a ecranului. 
Acolo se vedea un tip, ascuns sub şapca şi gluga 
hanoracului, îngenunchiat în faţa portierei 'Teslei, pe 
partea şoferului. Rămăsese acolo aproape un minut înainte 
de a deschide portiera, a intra în maşină şi a închide 
portiera la loc. 

Pearce derulă imaginile şi reveni la al doilea videoclip. 
Opri imaginea exact la secvenţa în care se deschidea 
portiera, chiar înainte ca maşina să demareze. 

— Răpitorul Juliannei Bell a reuşit să spargă codul 
electronic pentru a debloca portiera, apoi a aşteptat două 
ore în maşină. El şi-a imobilizat victima, probabil cu un 
Taser, ceea ce ar explica viteza operaţiunii, i-a scos tenişii, 
i-a pus într-o pungă de congelator cu fermoar şi, aşa cum 
se vede în această imagine, a deschis portiera şi i-a 
aruncat sub maşină înainte de a demara în trombă. Toate 
acestea în mai puţin de două minute. 

DCS-ul îşi strânse buzele, care formară o subţire linie 
dreaptă. 

— Din octombrie 2004 şi până în septembrie 2005, şase 
femei, Jeanine Sanderson, Diana Lantar, Katie Atkins, 
Chloe Blomer, Sylvia George şi Clara Sandro, au fost 
răpite la câteva săptămâni distanţă una de cealaltă. De 
fiecare dată, la locul răpirii, a fost găsită o pungă de 
congelator cu fermoar care conţinea pantofii lor. 
Cadavrele au fost abandonate în cartierul Tower 
Hamlets... 

Un val de suspine şi şoapte îi întrerupse prezentarea. 

— Cadavrele au fost aruncate în cartierul Tower 
Hamlets, reluă el pe acelaşi ton plat, cu sânii şi fesele 
amputate şi carnea de pe şolduri şi coapse măcelărită. 
Richard Hemfield a fost arestat pe 2 aprilie 2006 pentru 
aceste crime. În prezent, se curăţă la aşezământul 
Broadmoor. i 

Pearce se opri să înghită în sec. Îndepărtă amărăciunea 
care se agăța de pereţii gâtului. Zumzetul poliţiştilor se 


e 60 - 


intensifică. 

— Există două elemente care îi completează crimele lui 
Richard Hemfield: în primul rând, prezenţa unei perechi de 
şosete împăturite în fiecare pantof stâng... 

— „O” pereche de şosete? Şefu', vrei să spui că aceste 
şosete nu le aparţineau victimelor? întrebă un slăbănog cu 
trăsături cabaline. 

— Voi reveni. În al doilea rând, câte o pană neagră a fost 
introdusă în canalele auditive ale fiecărei victime. 

Privirea detectivului superintendent şef rătăci o clipă pe 
podeaua de linoleum bej, zgâriată de mişcările bruşte ale 
scaunelor. 

— Emily a găsit o pereche de şosete împăturite identic în 
tenisul stâng al Juliannei Bell. 

— Căcat... Ce mă-sa, Pearce!... exclamă o femeie cu faţa 
brăzdată de riduri. 

— Vreau să-mi analizaţi toate materialele existente în 
dosarul Hemfield, continuă Pearce. Vreau să ştiu dacă 
această pereche de şosete e menţionată pe undeva şi dacă 
da, cine ar fi putut avea acces la aceste informaţii. Recitiţi 
dosarul procesului de la tribunal, rapoartele oficiale, 
articolele din presă, emisiunile TV, radioul, internetul, tot, 
pentru a vedea dacă ne-a scăpat ceva la vremea respectivă 
şi dacă cineva ar fi putut prelua şi difuza informaţiile. De 
asemenea, vom studia pistele furnizate de fratele Juliannei 
Bell. Se pare că ea a avut câteva altercaţii cu un 
producător şi cu un scenarist şi are, de asemenea, câţiva 
fani săriţi. 

— Având în vedere profilul tipei ăsteia, suntem cu presa 
la cur. Ce le spunem, Şefu'? întrebă un bărbat al cărui 
tricou anunţa: „Imi plac animalele, sunt delicioase.” 

— Deocamdată facem pe surzii. La fel şi în cazul familiei 
Bell: nicio vorbă despre crimele din Tower Hamlets. Un alt 
aspect referitor la şosete... 

— Sir... 

Vocea secretarei DCS-ului răsună ca un gong. Ea şi 
costumul ei bleumarin se postaseră în pragul uşii. 

— Mai târziu, Kate! 


e 61l œ» 


— Dezolată, Sir, dar comisarul Bergström este la 
telefon... 

— Îl voi suna după şedinţă, o întrerupse Pearce tăios. 

— Sir, îmi pare rău că insist, dar e urgent: comisarul 
Bergstrom are noi informaţii despre crimele din Tower 
Hamlets. 


e 62 œ» 


Londra, Primrose Hill, 
vineri 17 iulie 2015, ora 14:00 


Alexis Castells deschise capacul de plastic al paharului, 
apoi linse un strop de frişcă presărată cu zahăr brun. 

Din vârful dealului natural de şaizeci şi patru de metri 
din mijlocul parcului Primrose Hill, ea-şi putea îmbrăţişa 
oraşul dintr-o singură privire: de la închisoarea din 
Pentonville, unde stătuseră Oscar Wilde şi George 
Michael, până în cartierul impregnat de istorie - 
Westminster, trecând printr-un City presărat cu zgârie 
nori. Ochii i se opriră pentru o clipă pe The Shard, un 
zgârie-nori de sticlă care arăta cu mândrie spre cerul 
londonez, apoi luă o înghiţitură de Jatte - sau, mai bine zis, 
„lattei”- aşa cum pronunţă vorbitorii de engleză. 

Se gândise iniţial să-şi ofere un festin tête-à-tête cu ea 
însăşi, pentru a sărbători dimineaţa minunată, dar în cele 
din urmă sărise într-un legendar black cab londonez 
îndreptându-se spre acel deal micuţ de lângă Regent's 
Park, situat în nord-vestul oraşului, renunțând la pauza de 
masă în favoarea unei pauze de cafea. 

Până la sfârşitul dimineţii, Alexis trecuse pragul editurii 
Panderman: inima îi bătuse ritmic, cu pasiunea unei opere 
de Verdi şi fusese cocoţată pe tocuri care abia mai ţineau 
pasul. Celebra editură o contactase cu câteva săptămâni în 
urmă, propunându-i să scrie povestea cazului Ebner, în 
franceză desigur: ei aveau să asigure traducerea. Intr- 
adevăr, preferaseră să gestioneze direct drepturile conexe 
dreptului de autor. Deoarece planificau deja adaptarea TV 
într-o serie de douăsprezece episoade, produse de BBC. De 
atunci, Alexis zâmbise fericită - de parcă ar fi avut „un arc 
înfipt în gură”, după expresia batjocoritoare a surorii sale. 
Prin urmare, în aceeaşi dimineaţă, Alexis semnase 
contractul, la cafea, croissants şi pains au chocolat, un mic 
dejun tradiţional frenchy pentru a sărbători „noua autoră 
franceză”, trei cuvinte stâlcite amuzant de noul ei editor. 

Alexis îşi trase picioarele pentru a-i face loc să treacă 


e 603 - 


unei mame care împingea fără suflare un cărucior dublu. 
Pictorul William Blake garanta că el avusese viziuni cu 
Dumnezeu, îngeri şi demoni şi chiar „conversase cu 
soarele său spiritual” în Primrose Hill. De fapt, inscripţia 
fusese gravată pe zidul scund situat pe culmea dealului. 
Probabil asta era posibil în secolul al XVIII-lea, dar în 
prezent Primrose Hill nu îndemna la comuniunea spirituală 
- era plin de turişti şi de londonezi. Ca să stai pe 
acoperişul Londrei trebuia să plăteşti un preţ. 

Alexis îşi termină de băut cafeaua, gândindu-se la 
gustarea pe care urma să şi-o încropească acasă. Având 
setat modul „leneveală”, ea făcu iarăşi semn unui taxi, 
care în mai puţin de zece minute o lăsa în faţa 
apartamentului ei din Hampstead. 

—00000- 

Tocmai îşi înfuleca lacomă sandvişul cu brie, când faţa 
pătrat încadrată a mamei ei apăru pe iPad. 

— Ce bine, în sfârşit te văd şi eu puţin! Altfel, obişnuieşti 
să comunici doar prin sms-uri. Ce mănânci acolo? 

— Brânză, şopti Alexis, între două molfăituri. 

— Ai cumpărat-o de la piaţa aflată lângă tine? O bretonă 
are o tarabă acolo. Îţi aminteşti Fourme d'Ambert? Ei bine, 
de acolo am luat-o. Arată-mi cum eşti îmbrăcată! 

Fără să-şi întrerupă gustarea, Alexis îşi înclină iPad-ul. 

— Porţi cămaşa pe care ţi-am cumpărat-o, remarcă 
mama ei cu voce emoţionată. 

Alexis încuviinţă, cu gura plină. 

— Sunt atât de fericită, draga mea... N-aş fi crezut 
niciodată c-o vei îmbrăca... 

— Mamă, de ce zici asta? 

— Pentru că nu porţi ceea ce-ţi cumpăr! 

Drept răspuns, Alexis luă o înghiţitură de apă. Poate că 
va evita povestea puloverului de angora. Unu... doi... tr... 

— Vesta albă de angora? îi aminti mama ei, cu tristeţe. 

Vesta albă de angora. 

— Îmi rămăsese mică, mamă, ţi-am zis că nu mai 
reuşeam să o închei! N 

— Bine, de acord, în regulă... Intotdeauna găseşti 


e 64» 


scuze... Şi, cum a fost? 

— Foarte bine. 

— Alexis, pentru numele lui Dumnezeu, nu s-ar spune că 
eşti plătită să spui poveşti! Dă-i mamei tale detalii! Cine te- 
a primit? Despre ce-aţi vorbit? Ţi-au oferit ceva de băut? 
Editoarea ta era acolo? 

Alexis  încuviinţă, savurând ultima îmbucătură de 
sandviş. 

— Singura chestie, continuă ea, cartea trebuie să fie 
gata de Crăciun. Crăciunul de anul ăsta. 

— O, Doamne, draga mea! Dar e cam din scurt! Cum te 
vei descurca?! Vei trăi în continuare în spatele unui birou, 
cu fundul lipit de scaun şi ochii în monitor! 

Alexis râse în hohote. Cu siguranţă era binedispusă. 

Sună soneria. Profită de ocazie pentru a întrerupe 
convorbirea cu mama ei, care deja începea să curețe ceapa 
şi morcovii pentru a-i arăta cum să gătească vita la 
caserolă. 

Alexis îi trimise câteva sărutări virtuale şi merse să-i 
deschidă uşa lui Emily. 

—00000- 

Alexis o întâlnise pe Emily Roy cu patru ani în urmă, în 
timp ce se documenta pentru romanul ei despre criminalul 
în serie, scoţianul Johnny Burnett. Cazul Ebner le 
apropiase. Şi totuşi, cele două nu se mai văzuseră din 
februarie 2014, când, la întoarcerea de la Penitenciarul 
Kumla - cea mai mare şi dură închisoare din statul 
scandinav - Alexis o lăsase acasă pe Emily, aflată încă în 
convalescenţă. 

Alexis păstrase legătura ţesută în timpul anchetei, 
lăsându-i lui Emily numeroase mesaje înregistrate pe 
mesageria vocală, mesaje cărora psihologul criminalist le 
răspundea cu scurte sms-uri. Ultimul chiar luna trecută. 
Scriitoarea nu rezistase dorinţei de a vorbi despre cartea 
pe care urma să o publice la editura Panderman. Primise 
ca răspuns un scurt mesaj, „Felicitări”, care, în limbajul 
emilian, însemna să desfaci o şampanie uriaşă, ca un pilot 
de Formula 1. 


e 65» 


Emily o salută dând din cap, în timp ce-şi arunca 
rucsacul pe podea. Ignoră canapeaua plină de ciorne ale 
manuscrisului şi se aşeză pe un fotoliu puf. Alexis i se 
alătură la măsuţa sa rotundă, marocană. 

— Trebuie să redeschidem dosarul crimelor din Tower 
Hamlets. 

Alexis încasă lovitura din plin. Durerea îi arse plexul 
solar şi-i tăie respiraţia. Deschise gura să ia aer. Doar o 
gură de aer, pentru că plămânii îi cedaseră; se blocaseră 
reciproc, ca două cutii închise ermetic. 

Emily o mângâie pe mână. 

— Nu voiam să afli din presă. 

Toată fericirea pe care Alexis o simţise mai devreme, 
dimineaţă, se dizolvase. Un gust amar o înlocuise. De la 
fiere şi de la trecut. 


e 66 - 


Londra, kensington Park Gardens 
luni 1 octombrie 1888, ora 16:30 


Ladyship stătea alături de prietenele sale pe două 
canapele tapiţate din lemn de mahon, aşezate faţă în faţă, 
încadrate de-o parte şi de alta de fotolii asortate; doamnele 
îşi luau ceaiul. 

— Freda, vino puţin aici, comandă Stăpâna lăsând cu o 
delicateţe studiată ceaşca şi farfurioara de porțelan fin pe 
măsuţa joasă. j 

Freda intră în salonul luxos cu pas timid. Inaintă până în 
dreptul covorului mare pe care îl măturase chiar în acea 
dimineaţă. 

În timp ce urca scările îndreptându-se spre salonul vast, 
se întrebase de ce voia s-o vadă Stăpâna ei. Probabil 
făcuse o greşeală... o greşeală mare şi prostească... Poate 
că Stăpâna ei aflase că bucătăreasa îi mai dădea uneori 
resturi de mâncare? Avea să-i spună că-i va reţine banii 
corespunzători din salariu... Sau probabil urma să o 
concedieze pur şi simplu? 

— V-o prezint pe Freda, una dintre chamber maids. 

Doamnele fluturară din gene în semn de salut. 

Freda schiţă o reverență timidă în faţa lor şi-şi ascunse 
mâinile la spate. 

— Locuieşti la Whitechapel, nu-i aşa? 

— Da, Milady. 

— Freda este suedeză, le explică ea doamnelor, cu 
siguranţă pentru a scuza accentul străin al menajerei sale. 
Marjory, o altă chamber maid, le lămuri ea pe musafire, 
mi-a povestit că uciderea lui Mary Ann Nichols a avut loc 
chiar la doi paşi... de casa ta? 

— Aşa este, Milady. 

Cele patru doamne lăsară brusc brioşele cu stafide şi o 
priviră pe Freda de parcă tocmai atunci ar fi apărut în 
salon. 

— Ah! For-mi-da-bil! exclamă cea mai plinuţă dintre ele, 
ridicând mâna pentru a mai cere încă o ceaşcă de ceai. 


e 607 œ» 


Dragă, eşti uimitoare! 

— Crima asta este fascinantă! chicoti alta cu nasul 
coroiat. 

Stăpâna casei le adresă un zâmbet plin de mândrie, în 
timp ce clătina din cap, afişând o falsă modestie. 

— Şi erai prietenă cu Lucky Liz, nu-i aşa? 

Cuvintele o izbiră pe Freda ca o lovitură violentă, care te 
ia pe nepregătite, întocmai ca palmele tatălui ei. Strânse 
din dinţi şi-şi înghiţi strigătul de suferinţă, tristeţe, durere. 
Norocoasa Liz, aşa-i spuneau ziarele. Lucky Liz. Norocoasă 
în ce? 

— Da, Milady. 

— Ai întâlnit-o pe Liz Stride, aseară, pe 30 septembrie, 
chiar în ziua morţii ei? 

Freda înghiţi pentru a-şi alunga suspinele. Pentru a le 
sugruma acolo, în fundul gâtului. 

Privi în jos la covorul murdar, călcat în picioare de 
doamne. 

— În ajun, Milady. 

— Incredibil, incredibil, incredibil! strigă cea mai tânără 
dintre ele, a cărei pudră abia reuşea să-i ascundă coşurile 
de pe faţa cu trăsături şterse. Unde aţi luat cina? 

Freda o privi interzisă. 

— Unde... aţi... luat... cina? spuse răspicat tânăra cu 
chipul schimonosit, gândindu-se că suedeza n-o înţelegea. 

— Nu contează unde au luat cina! interveni stăpâna 
casei. Ceea ce vrem să ştim este dacă a văzut cadavrul lui 
Liz Stride! 

Fredei i se făcu greață. Nemernicii de gură-cască 
entuziasmați de vederea sângelui puteau purta, de 
asemenea, rochii din dantelă şi ciorapi de mătase. 

— Freda, ai văzut cadavrul lui Lucky Liz? 

— Nu, Milady, şopti ea, cu privirea în pământ. 

— Se pare că nu a fost la fel de mutilată ca cea de-a 
doua victimă a acelei nopţi, declară doamna cu nas coroiat. 

Ochii porcini ai grăsunei se măriră de curiozitate. 

— Cum? Azi noapte au fost două victime? 

Cele trei prietene ale ei încuviinţară. 


e 68 œ» 


— Dar pentru numele lui Dumnezeu! Cum se poate să nu 
ştiţi? exclamă indignată tânăra cu chipul schimonosit de 
coşuri. Toate ziarele vorbesc doar despre asta! „Maniacul 
însetat de sânge ucide de data asta două victime!” 

— Draga mea, era timpul să mănânci mai puţin şi să 
citeşti mai mult... 

— Dar eram în vizită cu familia la Manchester! se apără 
acuzata, cu obrajii arzând de ruşine. 

— Atunci sigur nu ştii că există ceva mai interesant 
decât această dublă crimă, chicoti Nasul coroiat, cu 
privirea tremurând de entuziasm. 

Aşteptă câteva secunde, bucurându-se de acel mic 
moment de triumf pe care-l avea în cercul ei de prietene. 

— Criminalul a scris unei agenţii de presă. 

Grăsuna luă o felie de chec cu lămâie, fără s-o scape din 
ochi pe prietena ei. 

— O scrisoare scrisă cu cerneală roşie, pentru că nu 
putea folosi sângele victimelor sale, care se îngroşase 
precum cleiul - şi nu fac eu presupuneri, ci era scris în 
mod explicit în scrisoare! O scrisoare de o aroganță 
incredibilă, în care asasinul susţine că va tăia urechile 
următoarei sale victime şi că nu va înceta să le spintece 
pe, citez, „putori” (cuvântul fu abia şoptit şi urmat de 
suspine de groază) până când îl vor prinde, îl vor încătuşa 
şi-l vor azvârli în închisoare. 

Strălucirea din privirea acelei Lady îi aminti Fredei de 
prostituatele care ispiteau beţivii pe trotuarul cârciumii 
Ten Bells Pub. 

— Şi stai, draga mea, asta nu este tot! La sfârşitul 
scrisorii, s-a şi semnat: Jack Spintecătorul. 

Tot corpul îi tremura de plăcere. 

Doamna grăsună, hipnotizată, continuă să mestece 
câteva secunde cu gura căscată. 

— Aşadar, revenind la dubla crimă, continuă Stăpâna 
casei, mai întâi a ucis-o, pe la ora 1 dimineaţa, pe 
Elizabeth „Liz” Stride. Ea a avut norocul să aibă doar gâtul 
tăiat, de unde şi porecla din ziare, „Lucky Liz”. Un 
vânzător evreu ambulant care trecea pe acolo i-a 


e 69 œ» 


descoperit trupul şi a oprit, cu siguranţă, masacrul. Apoi, 
criminalul a ucis-o pe Katherine... 

— Catharine, o corectă urâta, încrucişându-şi pe 
genunchi mâinile albe şi leneşe de atâta trândăvie. 

— Da, scuze. Apoi a fost Catharine Eddowes, ucisă o 
jumătate de oră mai târziu. Şi acolo, măcelul a fost total. 

Urmă un moment de tăcere. O pauză necesară pentru a 
intensifica fiorii groazei. Pentru a garanta şi păstra 
dramatismul. Cu siguranţă, divertismentul oferit de Jack 
Spintecătorul nu se mai termina, gândi Freda, simţindu-şi 
inima în gât de emotie. 

— Catharine Eddowes a fost decapitată şi dezmembrată 
„ca o purceluşă la piaţă”. Expresia nu-mi aparţine mie, ci 
poliţistului care i-a descoperit cadavrul. 

Doamna grăsună îşi deschise gura acoperită cu zahăr 
pudră şi clătină din cap, bărbia dublă tremurându-i ca 
jeleul. 

— Ca să nu mai vorbim despre faptul că Jack 
Spintecătorul i-a tăiat Catharinei Eddowes maţele şi i le-a 
înfăşurat în jurul gâtului, ca pe un colier. 

— Dumnezeule mare! se bâlbâi grăsuna, tapetată cu 
firimituri de chec, absolut fascinată. 

— Totodată, ce vreţi? interveni Nasul coroiat. Se pare că 
Whitechapel este cuibul depravării. Arhiepiscopul îmi 
spunea ieri că există peste şaizeci de bordeluri şi o mie 
două sute de prostituate în cartier, vă imaginaţi? O mie 
două sute: cât populaţia unui sat! Şi ştim prea bine că de 
la perversiune la crimă, nu e decât un pas... 

— Atâta timp cât se omoară între ei, pe mine nu mă 
deranjează, spuse schimonosita. Curăţă oraşul de şobolani. 

Răspunsul fu pe placul tuturor. 

Stăpâna casei se întoarse spre Freda, iar buzele ei fine 
schiţară un zâmbet larg. 

— Mulţumesc, Freda, asta e tot. 


e 70 - 


Aeroportul din Goteborg, 
vineri 17 iulie 2015, ora 21:00 


Cu bagajul de mână aruncat pe umăr, Alexis Castells 
traversă holurile terminalului fără să arunce o privire spre 
panoul de zbor. Parcursese acel traseu de o duzină de ori 
în ultimele optsprezece luni şi chiar începea să se 
„suedizeze”, după cum spunea Stellan. De optsprezece luni 
era într-un du-te-vino permanent între apartamentul ei din 
Londra şi casa lui Stellan din Falkenberg. Relaţia lor era 
total diferită de Alexis: simplă şi spontană. 

Optsprezece luni fără interogatorii şi fără întrebări 
existenţiale. Singurele momente delicate, pline de 
angoasă, fuseseră ale mamei sale, îngrijorată că fiica ei 
iubeşte un bărbat din Nârrrrrd - pronunţat cu accent 
circumflex puternic şi un r prelung - va sfârşi prin a se 
muta definitiv în acel blestemat capăt de lume. Pentru a 
evita să fie influenţată de scumpa ei mamă, Alexis îi 
îndepărta temerile schimbând subiectul conversaţiei sau, 
când îşi pierdea răbdarea, închizându-i telefonul fără milă. 

Işi recuperă valiza de pe banda rulantă şi se îndreptă 
spre ieşire, târând-o după ea. Imaginea îi smulse un 
zâmbet amar. Metafora nu putea fi mai ironică, mai 
grăitoare, mai dureroasă - un nefericit joc de cuvinte. În 
urma ei, târa bagajele ei: valiza şi trecutul. 

Încă mai auzea cuvintele lui Emily, le simţea pe piele şi 
pe păr. Vestea rămăsese suspendată între ele pentru o 
secundă; acel mic moment de neînțelegere şi îndoială când 
realitatea nu mai există decât în cuvinte, de parcă şi-ar lua 
avânt să-i lovească şi mai tare sufletul. Simţi în gât o 
tristeţe sufocantă, amestecată cu mirosul morţii. 

Stellan o aştepta în faţa porţii de ieşire din aeroport. El 
nu-i scăpa din ochi pe pasageri, având acel aer triumfător, 
şi puţin naiv - trebuia să recunoască Alexis în sinea ei - al 
îndrăgostiţilor pătimaşi, care încă nu cunosc legile dure 
ale compromisului. 

Dar zâmbetul i se estompă imediat ce o văzu pe Alexis. 


e 71 œ» 


Aşadar e chiar atât de evident, se gândi ea, sărutându-l 
discret pe buze. 

— Ce se întâmplă? o întrebă cu o voce încordată. 

Încă nu-i spusese nimic. De fapt, nici nu se gândise la 
asta. Fusese prea ocupată să asculte întrebările, 
presupunerile şi temerile care îi bântuiau mintea. O 
mulţime de gânduri chinuitoare şi neîmblânzite. Şi uitase 
de Stellan. 

— Alexis? 

Ea deschise gura, ezită, apoi o închise. Nu ştia de unde 
să înceapă. Stellan o conduse la una dintre mesele care 
înconjurau un chioşc de cafea, aflat în apropiere la Sosiri. 
Se  aşeză,  neliniştea  întipărindu-i-se pe chip şi 
încremenindu-i trăsăturile. Alexis se aşeză în faţa lui. 

— Emily a trecut pe la mine acum câteva ore, chiar 
înainte să plec la Heathrow. Se va redeschide ancheta în 
cazul crimelor din Tower Hamlets: există dovezi noi care 
pun sub semnul întrebării vinovăția lui Hemfield. 

În ciuda debitului verbal şi a senzaţiei de uscăciune din 
gât, Alexis nu se poticnise la niciun cuvânt. 

Stellan o măsura din priviri, în tăcere. 

Vrea să se asigure că nu mă prăbuşesc pe loc, îşi spuse 
Alexis. Într-adevăr, cred că arăt groaznic. 

Stellan Eklund era partenerul ei de viaţă de doar 
optsprezece luni, dar ea îi povestise deja despre Richard 
Hemfield. Nu pentru că Stellan era un fost poliţist, ci 
pentru că nu ştia cum să lase garda jos, fără să-şi expună 
cicatricile. 

În urmă cu nouă ani, Richard Hemfield nu numai că 
răpise, sechestrase, ucisese şi mutilase şase femei, dar îl 
ucisese şi pe iubitul lui Alexis. Richard Hemfield îi 
distrusese viitorul aşa cum îl înţelegea Alexis pe atunci şi, 
paradoxal, devenise actorul principal şi înfiorător al vieţii 
ei. 

Se spune că „Nu poţi să accelerezi şi, în acelaşi timp, să 
priveşti în oglinda retrovizoare”. Al naibii pericol, oricum... 
Durerile din trecut semănau cu nişte nisipuri mişcătoare: 
când puneai piciorul înăuntru, trebuia să accepţi situaţia, 


e 72» 


să te calmezi şi să nu te mai agiţi, altfel riscai să te 
împotmoleşti mai mult. O oarecare seninătate era cel mai 
bun răspuns pentru a întâmpina cu braţele deschise 
celebra rezilienţă, acea mamă salvatoare care te învaţă să 
„accepţi” pentru a „reconstrui”. 

Ce concept stupid, oricum, această rezilienţă, mai ales 
când se ştie că în latină, cuvântul înseamnă, practic, „a da 
înapoi”. O mare diferenţă faţă de a-ţi reveni după un eşec, 
nu? 

Stellan oftă înainte de a-i răspunde. 

— Asta nu schimbă cu nimic faptul că Hemfield este 
vinovat de uciderea lui Samuel. 

Numele lui zgârie aerul. Alexis înghiţi. Stellan nu-i 
pronunţase niciodată numele lui Samuel. A auzi numele 
fostului ei iubit pronunţat de actualul, făcea şi mai 
palpabile existenţa şi absenţa celuilalt. De parcă Samuel ar 
fi răsărit, brusc, între ei. 

Călătoriră spre Falkenberg cufundaţi într-o tăcere grea, 
împovărătoare, fiecare retras în spatele propriilor frici şi 
pierdut în propriile gânduri. Alexis îşi dorea un singur 
lucru: să se apuce de treabă. Îşi deschise geanta pe care-o 
tinuse cu ea în cabină, scoase dosarele despre cazul Tower 
Hamlets şi analiză totul. Pentru a mia oară. 

În timp ce maşina intră pe drumul de ţară care ducea la 
Stellan, Alexis privi casa vecină, cea a prietenei sale 
Linnéa, care dispăruse cu un an înainte. Un cuplu de 
pensionari preluase spaţiul de câteva luni. Moartea tragică 
a fostei proprietare nu îi speriase: erau obişnuiţi să 
îmbrăţişeze fantome şi încă una în plus nu-i mai speria. 

Alexis îşi aminti brusc că nu-şi anunţase părinţii despre 
sosirea ei. Băgă mâna în geantă pentru a-şi găsi mobilul, 
dezactivă modul avion, trimise un sms scurt pentru a-şi 
linişti mama şi constată că deja avea un mesaj. Oare mama 
ei se plângea deja de indiferența crudă a fiicei sale? 

Însă îi răsună în ureche tonul tăios al lui Emily. 
Profilerul sosea şi ea în Suedia, chiar în acea seară. 


e 73» 


Falkenberg, Grand Hotel, 
sâmbătă 18 iulie 2015, 00:30 


Emily Roy îşi puse valiza pe raftul pentru bagaje de 
lângă comoda de culoarea chihlimbarului. Îşi scoase 
adidaşii, şosetele, jeanşii şi le lăsă pe spătarul fotoliului 
lipit de birou. Luă trei dosare din rucsac, o sticlă de apă 
minerală şi le aduse în pat. 

Jack Pearce o sunase în timp ce era încă acasă la Alexis. 
Nu mai auzise demult soneria telefonului mobil: Alexis o 
învăluise în tăcerea sa. O realitate vătuită, ca atunci când 
te ascunzi sub pături, pentru a înăbuşi alarma ceasului 
deşteptător. Emily îşi lăsase prietena în durerea ei şi odată 
ajunsă pe stradă, îl sunase pe DCS. Pearce o anunţase că 
un cadavru purtând aceleaşi urme ca şi victimele din 
Tower Hamlets fusese găsit la Halmstad, pe coasta de vest 
a Suediei. Aşadar, o trimisese în Suedia chiar în acea 
seară. 

Emily luă o înghiţitură de apă minerală şi deschise 
primul dosar. Netezi cearşaful pilotei şi întinse pe pat 
primele patru documente. 

Richard Hemfield. Vinovat pentru răpiri, sechestrări şi 
uciderea celor şase victime din Tower Hamlets, răpite în 
perioada octombrie 2004 - septembrie 2005. Era închis la 
spitalul psihiatric de înaltă securitate Broadmoor, Anglia, 
din aprilie 2006. 

În acel an, în august, Emily părăsise Canada pentru a se 
alătura Scotland Yard-ului. La patru luni după încarcerarea 
lui Richard Hemfield, Pearce şi oamenii săi încă mai 
vorbeau despre caz: cadavrele mutilate lăsate în mijlocul 
Londrei; perechea de şosete împăturită cu grijă şi aşezată 
în fiecare pantof stâng; penele negre înfipte în urechile 
victimelor; cele şaisprezece luni de teamă, frustrare, furie 
şi panică; şi prinderea lui Hemfield. 

Fotografia unei perechi de balerini aurii sigilaţi într-o 
pungă de congelator cu fermoar rămăsese mult timp 
atârnată în marea sală de şedinţe a Yard-ului. Pantofii 


e 74» 


fuseseră lăsaţi sub veranda locuinţei primei victime. Emily 
îşi aminti perfect de acest cadru. Geanta abandonată pe 
treptele umede şi înnegrite, acoperite cu noroi. Buruienile 
care se iveau printre dalele de piatră ale scărilor. Sclipirea 
paietelor ce împodobeau balerinii de piele artificială, prin 
punga de plastic. Balerini micuţi, ca de copil. 

Aceşti balerini aurii îi aparţineau Jeaninei Sanderson. 

Vineri, 29 octombrie 2004, la ora 20:00, Jeanine plecase 
de la birou şi mersese la farmacia Boots din Oxford Street. 
Se oprise pentru o cină rapidă la un sushi bar situat la 
câteva străzi distanţă, pe Regent Street. Apoi petrecuse 
seara cu colegii ei într-un pub de pe Great Marlborough 
Street, până la ora 22 sau 23, martorii nu-şi mai aminteau 
exact. 

Nouăsprezece zile mai târziu, Jeanine fusese găsită în 
estul Londrei, în cartierul Tower Hamlets. Era goală, 
aşezată pe o moviliţă de chiştoace, rezemată de un zid de 
cărămidă roşie. Fusese sugrumată. I se tăiaseră sânii. 
Bucăţi mari de carne îi fuseseră ciopârţite şi de pe şolduri, 
fese şi coapse. 

Jeanine ar fi împlinit 25 de ani patru zile mai târziu. Păr 
blond de lungime medie, suplă, necăsătorită. Nicio altă 
victimă a lui Hemfield nu îi semăna: nici Diana Lantar, nici 
Katie Atkins, nici Chloe Blomer, nici Sylvia George, nici 
Clara Sandro. Niciuna. 

Recitind rapoartele, Emily n-a putut găsi nimic în comun 
între cele şase victime, în afară de sex şi de culoarea pielii. 
Unele erau brunete, altele blonde, Chloe Blomer era 
roşcată; erau suple, atletice, plinuţe; unele necăsătorite, 
altele mame; trăiau şi lucrau în cartiere diferite şi nu 
aparţineau aceluiaşi mediu social. Intervalul de vârstă era, 
de asemenea, foarte extins, între 24 şi 42 de ani. Prin 
urmare, Emily trebuia să facă săpături pentru a stabili 
victimologia lui Hemfield. Pentru a evidenția ce anume le 
unea pe victime. Totul ţinea de perspectivă: pentru a le 
vedea într-o altă lumină, trebuia să le privească prin ochii 
criminalului. 

Emily căută în grămada de hârtii rapoartele şi 


e 75» 


rezultatele autopsiei. 

Potrivit medicului legist, criminalul îşi lăsa victimele în 
viaţă între unsprezece şi nouăsprezece zile înainte de a le 
sugruma. Durata captivităţii varia. Jeanine, prima victimă, 
fusese sechestrată timp de nouăsprezece zile; Diana, a 
doua, treisprezece zile; Katie, a treia, optsprezece zile... 
Niciuna nu prezenta dovezi ale abuzului sexual sau ale 
vătămării corporale ante mortem, mutilările fuseseră post- 
mortem. Şi atunci, ce făcea criminalul cu ele în tot acest 
timp? 

Emily îşi aminti de Julianne Bell. „O Audrey Hepburn 
roşcată”, spusese soţul ei, schiţând un zâmbet plin de 
tristeţe. 

Oare ce îndura Julianne, chiar în acel moment? 

Emily închise ochii. 

Richard Hemfield era nevinovat? Dacă da, de ce 
criminalul din Tower Hamlets nu mai omorâse pe nimeni 
timp de aproape zece ani? Hemfield avea un complice? Şi 
dacă Julianne fusese răpită de un copycat? 

În privinţa acestor aspecte, ştiinţa le-ar putea da o mână 
de ajutor: în 2004, ADN-ul prelevat din interiorul şosetelor 
găsite în balerinii Jeaninei Sanderson nu era al ei şi nu 
fusese niciodată identificat. Pentru fiecare următoare 
victimă, ADN-ul prelevat din şosete era cel al cadavrului 
anterior. Dacă era acelaşi criminal, existau mari şanse ca 
logica schemei să fie respectată. Modus operandi era mult 
prea precis pentru ca ucigaşul să se abată complet de la el, 
în ciuda timpului scurs de la ultima crimă. În mod logic, ar 
fi trebuit descoperit un alt ADN decât cel al Juliannei în 
şosetele cu margini albe lăsate în tenişi: fie cel al victimei 
care tocmai fusese găsită în Suedia, fie acel faimos ADN 
neidentificat. 

Profilerul  redeschise ochii şi scană încă o dată 
fotografiile celor şase scene ale crimei. 

Carnea fusese măcelărită în locuri simbolice ale 
feminităţii: sâni, şolduri, coapse şi fese. Dar care era 
simbolistica pantofilor? A şosetelor? Şi a penelor negre? 
Ancheta iniţială rămăsese fără răspuns, iar arestarea lui 


e 76 - 


Hemfield închisese cazul. 

Emily clătină încet din cap. Erau prea multe neclarităţi 
pentru a schiţa un profil. 

Alese cele şase fotografii ale victimelor goale care 
zăceau pe mesele de autopsie. Abia ce le termină de aliniat 
în faţa ei, când îi veni în minte o imagine. O imagine 
neaşteptată. Surprinzătoare. 

O idee de investigat. O pistă de urmărit. 


e 77-- 


Halmstad, Torvsjon, 
sâmbătă 18 iulie 2015, ora 08:30 


Emily Roy se trezise dimineaţa la ora 5, când soarele 
deja îşi făcea de cap pentru o vreme, pe un cer cu norişori 
albi, rotunzi. Alergase cei patru kilometri de la hotel la 
plajă, apoi înotase până când cârceii dureroşi îi 
contractaseră gambele. Se întorsese la timp să facă duş şi 
să ia un mic dejun rapid, înainte de a pleca la Halmstad. 

Comisarul Bergström venise la Grand Hotel din 
Falkenberg cu o jumătate de oră mai devreme. Ignorând 
bariera fizică impusă de profiler, el o îmbrăţişase. O scurtă 
îmbrăţişare scandinavă pe care Emily, resemnată, o 
acceptase. Nu se mai văzuseră de „un an şi jumătate”, se 
justificase el, înainte de a schimba subiectul şi de a 
continua ancheta. 

Chiar înainte de a pleca, comisarul îi întinse un plic 
conţinând fotografiile de la locul crimei. Emily le observase 
şi le analizase pe parcursul întregii anchete. 

— Aproape am ajuns, E-mi-ly. 

Bergström îi pronunţă prenumele cu accent suedez, e-ul 
susţinut de un diftong făcându-l la fel de melodios precum 
un poem. 

Se supuse sistemului de navigaţie auto şi trase pe 
dreapta. 

Drumul era mărginit de ambele părţi de un peisaj 
natural cu verdeață alternând tufişuri dese cu mesteceni 
delicaţi care atingeau cerul cu crengile lor înfrunzite. 

Comisarul desfăşură o hartă pe capota maşinii. 

— Suntem aici, explică el, indicând locul cu degetul. 
Poteca de acolo, la câţiva metri de aici, e cea mai scurtă 
rută de la şosea şi până unde a fost lăsat cadavrul. Am 
găsit acolo urme de paşi, dar ne-a fost imposibil să găsim 
amprente. A plouat cu găleata şi urmările ploii torențiale 
de miercuri până joi dimineaţă nu ne-au ajutat... Dar nimic 
nu demonstrează c-ar fi fost vorba de criminal... 

Bergström atinse cu arătătorul linia galbenă care 


e 78 - 


şerpuia pe hartă. 

— SKL şi poliţiştii au găsit cadavrul pe potecă. Există 
două parcări, acolo şi acolo. 

Prima se afla la aproximativ două sute de metri spre est, 
cealaltă la aproximativ cincizeci de metri spre vest. Emily 
se răsuci, privind în jurul ei. 

— Da, ar fi putut parca foarte bine în spatele 
mestecenilor, fără să fie vizibil de pe drum, a răspuns 
Bergström la întrebarea mută a profilerului. Găsim acelaşi 
tip de vegetaţie în jurul lacului. Mergem acolo? 

Emily încuviinţă, aruncă o privire la ceas şi începu să 
coboare pe potecă, în spatele comisarului. 

Calea aceea putea fi cea mai scurtă modalitate de a 
ajunge de pe drum la lac, dar nu era uşor de parcurs: 
tufele de ierburi sălbatice care acopereau pământul 
ajungeau până la genunchi. Un traseu rapid, retras şi 
liniştit, perfect pentru criminal. 

Potrivit lui Bergström, cerul fusese înnorat în seara de 
miercuri 15 iulie, ucigaşul ar fi trebuit să folosească o 
lampă de frunte pentru a avea mâinile libere şi pentru a 
căra cadavrul mai uşor. 

Făcură slalom printre mesteceni până la malul lacului 
Torvsjon, într-o tăcere tulburată doar de foşnetul 
buruienilor. Emily se opri în faţa trunchiului copacului 
uscat unde fusese lăsată victima, se uită la ceas, apoi se 
retrase câțiva paşi. Redeschise plicul înmânat de 
Bergström în maşină şi scoase seria de fotografii pe care le 
observă una după alta, oprindu-se din când în când pentru 
a privi trunchiul schilodit, ale cărui rădăcini strâmbe erau 
vizibile pe sol. 

Tânăra fusese aşezată cu faţa spre vest, paralel cu 
malul. Capul căzut în piept, părul murdar, dar pieptănat, 
spatele sprijinit de trunchi, palmele îndreptate în sus spre 
cer, picioarele întinse. Mutilările sale, cu excepţia feselor, 
erau expuse cu mândrie şi ostentaţie. Cadavrul fusese pus 
în scenă cu atenţie, pentru a fi văzut şi admirat. 

— La ce te gândeşti? o întrebă comisarul după douăzeci 
de minute de tăcere. 


e 79 œ 


Psihologul criminalist continuă să tacă. Se întreba ce 
reprezenta lacul 'Torvsjon pentru criminal. Victimele 
britanice fuseseră şi ele găsite lângă apă, în docurile St. 
Katharine, din estul Londrei. Asemănările dintre crimele 
din Tower Hamlets şi cea de faţă nu se opreau la acest 
element simbolic: aşezarea cadavrelor în scena crimei, 
moartea prin strangulare, tipul de mutilare, penele negre 
înfipte în urechi - erau tot atâtea elemente care te duceau 
cu gândul la convingerea că cele două anchete erau, de 
fapt, una singură. 

— Deocamdată la nimic, răspunse ea într-un final. 

Emily nu se putea pronunţa până când nu identifica 
victima şi nu-i găsea pantofii. Inainte de a trage concluzii, 
trebuia să studieze scena crimei. Să observe fiecare 
detaliu cu atenţia şi răbdarea sa obişnuită. Abia după îi 
putea confirma autenticitatea. 


e 80 œ» 


Londra, Whitechapel, Dorset Street, 
vineri 9 noiembrie 1888, ora 10:45 


Freda îşi ridică gulerul paltonului pentru a se proteja de 
rafalele îngheţate de vânt care îi şfichiuiau ceafa şi 
spatele. Londra nu avea deloc motive să invidieze coasta 
suedeză: vântul aspru sufla acolo la fel de tare, biciuind 
sălbatic pălării, şaluri, fulare şi rochii. 

Trecuseră şase săptămâni de la moartea lui Liz. Cea pe 
care ziarele o descriseseră ca soi rău îi fusese o prietenă 
minunată şi-i alinase suferinţa. Elizabeth Stride fusese 
punctul ei de sprijin acolo, în East End, şi numai 
Dumnezeu ştia cât de mult îi simţea lipsa. 

Trecuseră şase săptămâni de la ultima crimă a lui Jack 
Spintecătorul. Dar în fiecare seară, amintirea lui Ripper o 
trezea. Freda îl vedea înnodând măruntaiele victimelor 
sale pe străduţele din Whitechapel, terenul său de 
vânătoare. 

De aproape două luni, speculaţiile despre identitatea 
criminalului circulau repede; chiar şi regina Victoria se 
implicase. Majestatea Sa, observând că toate crimele 
fuseseră comise în weekend, ordonase ca marinarii aflaţi 
în permisie să fie interogaţi. Dar poliţia nu era în stare să 
facă faţă şi nicio anchetă nu reuşea să dea de urma lui Jack 
Spintecătorul. Absolut niciuna. 

Diavolul profită de ocazie pentru a-i da veşti. 

De data aceea, vorbise cu George Lusk, preşedintele 
Comitetului de Vigilenţă din Whitechapel, unul dintre 
puţinii bărbaţi cărora le păsa de soarta cartierului, 
indiferent de motivele sale. Jack, mârşavul Jack, îi 
trimisese o scrisoare din iad: „Prinde-mă când poti, 
domnule Lusk”. Jack Spintecătorul se distra, râdea de 
poliţie, regină, ziarişti; îşi bătea joc de neputinţa 
anchetatorilor şi de teama oamenilor. Ziarele publicaseră 
acea scrisoare îngrozitoare, dar Stăpâna ei fusese 
revoltată de cuvintele mutilate de greşeli de ortografie. 
Jack Spintecătorul povestea că prăjise şi mâncase o bucată 


e Gl œ» 


din rinichiul unei victime. Şi, ca şi cum scrisoarea n-ar fi 
fost suficientă, ea mai avea alături şi un pachet: o cutiuţă 
de carton învelită în hârtie de ambalaj, în care lăsase ce 
mai rămăsese din restul rinichiului. Cu siguranţă era 
rinichiul bietei Catharine Eddowes, pe care o măcelărise şi 
o răpise înainte să-i abandoneze cadavrul pe caldarâmul 
unsuros şi mizer din Mitre Square. 

Şase săptămâni de la moartea lui Liz... 

Freda grăbi pasul şi deschise tremurând uşa din Dorset 
Street, 27. Frigul umed îi străpunsese tălpile şi i se 
strecurase pe sub haine, ca nişte mâini transpirate şi 
îngheţate care o strângeau pe sub jupoane şi corset. 

Cum stăpânii săi plecaseră să petreacă o săptămână în 
Hampshire împreună cu copiii lor, Freda îşi luase o zi 
liberă. Ea şi alte fete din biserica suedeză plănuiseră să 
meargă la catedrala St. Paul, la Lord's Mayor Show. Noul 
primar din City urma să defileze în ţinută de gală şi Freda 
visa să vadă o caleaşcă. Îi lipseau bucuria, sărbătoarea, 
muzica, cântecele, pentru a şterge cenuşiul cotidian care o 
învăluia ca un al doilea palton. 

— Bună ziua, Freda! 

John McCarthy o salută din spatele tejghelei, în timp ce- 
şi aranja mustaţa. 

— Bună ziua, mister McCarthy. 

— Ai nevoie de ceva, Jove? 

— Zahăr, chibrituri, lumânări şi pudră Keating, vă rog. 

— Aşadar, cum îţi merge la Kensington Park Gardens? o 
întrebă negustorul, în timp ce lua produsele cerute de pe 
diverse rafturi aliniate în spatele tejghelei. 

— Bine, mister McCarthy, bine, e o altă lume... 

— Asta-i sigur, o lume mult mai puţin mizerabilă! 

— Sir... 

Freda şi John McCarthy se întoarseră. Zgomotul 
asurzitor al străzii ascunsese paşii lui Thomas Bowyer, 
curierul de la băcănie. Îşi privi şeful cu privirea bântuită a 
unui soldat care asistă brusc la ravagiile războiului. 

— Sir, am fost, aşa cum mi-aţi cerut, la Miller's Court 
13, pentru a recupera cei douăzeci şi nouă... 


e 382 œ» 


Se opri şi-şi scoase pălăria. Îşi şterse cu mâneca 
picăturile de transpiraţie care îi curgeau din ochi, în ciuda 
frigului. 

— ..„.Douăzeci şi nouă de şilingi pe care Mary Kelly vi-i 
datora... Eu... Ea nu venea să-mi deschidă, aşa că... Am 
încercat să deschid singur poarta, dar era închisă... Atunci 
m-am dus să mă uit pe fereastră... O spărsese când se 
certase cu bărbatul ei şi... 

— La naiba, Thomas! Ţi-a dat banii sau trebuie să mă 
duc eu să-i iau? întrebă nerăbdător McCarthy. 

— Ea e... e moartă, Sir... O, Dumnezeule mare... 

Chipul lui Bowyer se posomori şi buza inferioară începu 
să-i tremure. 

— Ce tot spui acolo? 

John McCarthy îşi îmbrăcă pardesiul, îşi puse pălăria şi 
ieşi în grabă din prăvălie, urmat de Thomas. 

Freda se luă după ei. O cunoştea pe Mary Kelly. Mary 
Jeanette Kelly, aşa cum îi plăcea ei să fie numită. Avea 
maxim douăzeci şi cinci de ani, ruptă din soare de 
frumoasă, cu un temperament pasional şi o voce dulce ca o 
mângâiere. Freda o văzuse de mai multe ori, în faţă la Ten 
Bells, certându-se cu târfele care îndrăzneau să-i fure 
clienţii de pe trotuarul ei. Ce se întâmplase cu biata fată? 

Intrară în pasajul îngust aflat de-a lungul prăvăliei şi 
ieşiră la Miller's Court. McCarthy ocoli uşa casei de la 
numărul 13 şi merse direct la una dintre cele două ferestre 
de la parter. Cu grijă, îşi trecu mâna prin sticla spartă şi 
împinse perdeaua uşoară ca un voal. 

Freda se apropie. Curtea era întunecată, deşi era ziua în 
amiaza mare, iar dormitorul era scufundat în obscuritate. 
Dură câteva secunde până când ochii i se acomodară cu 
lumina slabă. 

— Dumnezeule Atotputernic! şopti ea cu privirea aţintită 
asupra cadavrului care zăcea în cămăruţă. 

Capul victimei era îndreptat spre fereastră, de parcă 
ticălosul ar fi vrut să fie privit pentru ultima oară. Freda 
nu-şi putea da seama dacă Mary Kelly zăcea acolo pe patul 
acela îmbibat de sânge, cu faţa zdrobită. Din ea nu mai 


e 383 - 


rămăseseră decât fărâme din frunte şi bărbie, şi câţiva 
dinţi care ieşeau printre crestături. O baltă de sânge se 
scursese sub somieră şi se întinsese pe margine, ca un 
covor. Lângă fereastră, pe noptiera de lângă pat, acolo 
unde oamenii obişnuiau să ţină Biblia, criminalul lăsase o 
grămadă de carne însângerată. 

— Dumnezeule Atotputernic! repetă Freda, fără să 
reuşească să-şi dezlipească ochii de pe pat. 

Femeia zăcea întinsă pe spate, cu picioarele desfăcute şi 
îndoite ca ale unei lăuze. Coapsele păreau să-i fi fost 
ciopârţite până la os, sexul era făcut terci, de parcă un 
câine nebun l-ar fi devorat. Braţul stâng, dinspre fereastră, 
sfâşiat de tăieturi adânci, îi fusese smuls din umăr. Mâna i 
se odihnea în stomacul spintecat, chiar sub piept, unde 
două cratere roşu-închis îi înlocuiau sânii. 


e 384» 


Falkenberg, sediul poliţiei, 
sâmbătă 18 iulie 2015, ora 11:45 


Alienor Lindbergh deschise uşile batante ale sălii de 
şedinţe. Observă cele douăsprezece dosare aşezate în 
teancuri pe cât de înalte, pe atât de stufoase, şi-şi alese 
fotoliul aflat la distanţă egală faţă de uşă şi de ecran. Voia 
să evite orice reacţie de surpriză necontrolată, când 
muşchii ei faciali trimiteau mesaje contradictorii. Acel loc 
îi oferea, de asemenea, o vedere perfectă a tabloului unde 
urmau să fie proiectate fotografiile scenei crimei. 

11:50, încă zece minute înainte de sosirea celorlalţi. 
Alienor scoase din rucsac o pungă de congelator cu 
fermoar, luă patru sandvişuri cu brânză şi ardei şi-şi 
începu prânzul. 

Işi verifică din nou ceasul, mestecând colţul de la 
Tunnbrod: era deja 12:05 şi nu venise nimeni. Deschise 
dosarul pe care îl adusese cu ea şi continuă să-l recitească, 
pentru a-şi ocupa mintea şi pentru a-şi distrage atenţia de 
la întârzierea colegilor săi. 

Deodată, una dintre uşile batante valsă spre interior şi 
în sala de şedinţe intrară Karla Hansen şi Kristian 
Olofsson. 

— He] Aliénor, o salută Karla. 

— Este aproape 12:10. Comisarul Bergström ne-a cerut 
să fim aici la ora 12:00. Aţi întârziat. 

— Domnişoară, doar n-o să ne pui la jug pentru c-am 
întârziat zece minute, nu?! o ironiză Olofsson lăsându-se să 
cadă într-un fotoliu. 

Aliénor făcu ochii mari de uimire. Metafora detectivului i 
se contură în minte şi clătină din cap pentru a o îndepărta. 

— Olofsson, vrei s-o laşi mai moale, te rog? interveni 
Karla. 

— Păi, ce? Doar nu mai trebuie s-o dăm şi cu alifie! 

— Bună ziua tuturor, îl întrerupse comisarul Bergström, 
intrând cu pas vioi în sala de şedinţe. 

Era însoţit de o brunetă cu părul lung, prins în coadă de 


e 385» 


cal. 

— Emily Roy! exclamă Olofsson ridicând braţele ca un 
fan care sărbătoreşte victoria echipei sale preferate. 

Aliénor o privi fix pe profiler. 

— Kristian a făcut, deci, prezentările în locul meu, 
remarcă Bergström în timp ce aşeza un dosar pe masă. 
Emily, ţi-o prezint pe detectiva Karla Hansen, din 
Halmstad, iar ea este Alienor Lindbergh, care ni s-a 
alăturat pentru câteva luni. Emily este profilerul detaşat la 
Scotland Yard care a rezolvat împreună cu noi cazul 
Ebner, anul trecut. 

Emily îi întâmpină dând din cap, Karla reacţionă la fel. 
Alienor încremeni. Comisarul continuă: 

— Tocmai venim de la locul crimei şi... 

— Aş vrea să văd imaginile video, i-o tăie scurt Emily. 

Karla Hansen ridică din sprâncene, surprinsă. Lângă ea, 
Olofsson, cu gura închisă şi cu obraji umflaţi, încerca să se 
abţină să nu pufnească în râs. Detectiva îi aruncă o privire 
comisarului; Bergstrom avea capul înclinat într-o parte şi 
zâmbetul pe buze, fără să pară deloc enervat de Emily Roy, 
care tocmai preluase puterea. 

Îi făcu semn Karlei să deruleze imaginile video. 

Filmarea începea cu nişte cizme de cauciuc în prim-plan, 
apoi se vedea spatele unui ofiţer de poliţie în uniformă, 
aflat pe o cărare străjuită de mesteceni. Strălucirea zorilor 
albea ecranul pentru o clipă, lumina difuză cernută prin 
tufiş contrastând cu cea care scălda malurile lacului 
Torvsjon. Plan fix: imaginea se oprea pe trunchiul schilod 
de care e sprijinit cadavrul tinerei dezbrăcate. Participanţii 
îşi dregeau glasurile, apoi se auzea vocea Karlei reproşând 
agentului că nu luase pungi de plastic. 

Camera continuă să se apropie de victimă. Apoi, când 
mişcarea încetă, Karla Hansen exclamă de mai multe ori: 
„Helvete!”. Cuvântul era bine ales, nu exista nicio îndoială: 
imaginea era absolut apocaliptică. Aparatul trecea direct 
la cadavru şi apoi, înainte de finalul filmării, parcurgea în 
detaliu rănile. 

— Această plajă a lacului Torvsjon este des frecventată? 


e 386 - 


întrebă imediat Emily. 

— E vorba de un pleonasm, interveni Aliénor. Trebuia să 
spuneţi „această plajă cu vedere la Torvsjon”, şi nu 
„această plajă a lacului Torvsjon”. Jo înseamnă în suedeză 
„lac”; jön, „lacul”. 

Emily o săgetă cu privirea. 

Kristian îşi îndreptă poziţia spatelui, nerăbdător să 
urmărească scandalul. 

— Aliénor a făcut legătura între cazul Tower Hamlets şi 
victima noastră, menţionă Bergström, ca pentru a-şi scuza 
noul recrut. 

Emily încuviinţă, fără să o scape din ochi. 

Alienor avu senzaţia neplăcută că profilerul aştepta ceva 
de la ea. Scuze? Sau probabil explicaţii? 

— De şaisprezece ani, inventariez toate crimele în serie 
din Europa, începu ea. Crimele din Tower Hamlets fac 
parte din ele. Strangularea, mutilările şi poziţionarea 
cadavrului sunt identice în ambele cazuri; am făcut imediat 
legătura. 

Olofsson fluieră puternic. 

— De şaisprezece ani? Obişnuiai să urmăreşti serial 
killers printre biberoane, sau cum? 

— M-am născut în 1987. Acum şaisprezece ani aveam 
doisprezece. La doisprezece ani, nu se mai bea din 
biberon. 

— Ei bine, cu tine trebuie că poţi avea parte de-un 
preludiu amuzant! 

— Kristian! izbucni Bergström. 

— „Amuzant” nu e cuvântul potrivit pentru a descrie 
preludiul, replică Alienor fără să clipească. 

Karla îşi muşcă buza pentru a-şi reţine un zâmbet. 

— Totuşi, nu are nicio logică, continuă Olofsson, dornic 
să schimbe subiectul. Criminalul ar fi încetat brusc să 
ucidă, apoi într-o bună zi, în timp ce mergea la 
cumpărături, şi-ar fi spus: „Ce-ar fi dacă aş face-o din nou? 

— Există patru motive pentru care un criminal în serie 
încetează să mai comită crime, explică Alienor pe acelaşi 
ton calm şi didactic: fie este mort - dar aici nu este cazul, 


e 387 œ» 


deoarece criminalul începe să facă iar victime; fie este la 
pat sau imobilizat şi, prin urmare, nu poate face rău; fie se 
află în închisoare pentru alte infracţiuni; fie a părăsit 
oraşul şi ucide în altă parte. 

Explicaţia ei fu întâmpinată de o tăcere surprinsă. 

— Oare Jack Pearce o fi închis pe altcineva? continuă 
Olofsson. Drace, probabil doarme mult, amărâtul... 

— Înainte de a continua, mai e ceva ce trebuie să ştiţi 
despre subiectul Hemfield, continuă Bergström. 

Soneria telefonului îi întrerupse elanul. Comisarul 
răspunse. 

Era Nicholas Nordin, medicul legist: tocmai 
identificaseră victima. 


e 388 - 


Sâmbătă 18 iulie 2015 


Julianne se trezeşte având crampe la stomac, ca şi cum o 
haită furioasă de câini sălbătici îi latră în pântece. 

Ochii, pe jumătate închişi, i se deschid către cele trei 
spoturi luminoase din tavan, aprinse permanent. Nu mai 
există noapte. Imposibil de ştiut de cât timp doarme. De 
câteva minute? De mai multe ore? 

Se rostogoleşte pe-o parte şi işi strânge genunchii la 
piept, încercând să-şi calmeze zvăâcnirile dureroase care îi 
contractă stomacul. Un clinchet metalic îi însoţeşte 
mişcările, cel al lanţului de la gleznă. 

De ce mai sunt în continuare legată, dacă oricum nu pot 
evada? 

De data asta, cea care latră este teama. Inima ei îşi 
accelerează bătăile; zgomotul aproape îi sparge timpanele. 

Oare fetele ei reuşesc să doarmă? Să adoarmă? Oare ele 
mănâncă? 

Imagini înspăimântătoare încep să i se deruleze în faţa 
ochilor; emoția îi usucă şi mai mult gâtul. 

Poate Adrian şi Raymond nu le-au spus adevărul? Presa 
ştie despre asta? 

Julianne nu a mai ajuns la emisiunea de la BBC: acum 
ştie toată mass-media; televiziunea, radio-urile, ziarele 
vorbesc numai despre răpirea ei. lar părinţii şi copiii lor, 
de asemenea. 

Nu trebuie să afle gemenele. 

Adrian, te rog, nu le duce la şcoală... 

Se aude un pocnet amplificat de pereţii galbeni. Este 
uşița pentru animale: acum cunoaşte acel zgomot specific, 
nu mai tresare. Uşiţa se deschide. O altă sticlă, a patra de 
când este aici. Apă, lămâie, ghimbir şi miere. Dar nimic de 
mâncare. 

Fetele şi Adrian în parcul de distracţii, conducând 
maşinuţele care se tamponează. Nu le auzise niciodată 
râzând atât de mult. 

Nimic de mâncare. Poate această apă tulbure să-i taie 


e 89 œ» 


foamea sălbatică ce-i sfâşie stomacul. 

Şi eu, unde mă aflu? Ce fac aici? Cine m-a răpit? De ce? 
Pentru răscumpărare? 

Ea dă să tipe. Sunetul i se stinge în gât. Ca flacăra unei 
lumânări în care tocmai ai suflat. Un firicel de urină i se 
scurge de-a lungul picioarelor. 

Pentru a mă viola. 

Îşi strânge coapsele. Violul, o moarte în compania căreia 
trebuie să trăieşti. O moarte... 

Pentru a mă ucide... 


e 90 œ» 


Suedia, Torslanda, reşedinţa lui Jakob 
Paulsson, 
sâmbătă 18 iulie 2015, ora 16:00 


O salvă de aplauze şi exclamaţii îl treziră din somn pe 
Jakob Paulsson. Se aşeză pe canapea, îşi trecu limba 
cleioasă peste buzele uscate şi aruncă o privire stinsă spre 
toate obiectele care-l înconjurau, de parcă n-ar fi fost 
acasă. Luă sticla de Ramlosa* care stătea pe măsuţa de 
cafea, sorbi o înghiţitură, apoi se întinse din nou pe 
canapea. 

Ţinând telecomanda în mână apăsa în neştire, fără să 
vadă nimic, până când auzi clopoţelul soneriei uşii de la 
intrare. De trei ori. 

— Jakob! Vrei, te rog, să deschizi? Am mâinile pline de 
faină! 

Saga era acolo. Cu toate astea, nu-şi amintea nici s-o fi 
văzut, nici s-o fi auzit venind. 

Soneria se auzi din nou. 

— Jakob, te-ai trezit? 

— Mă duc! strigă el cu o voce răguşită. 

Jakob se ridică de pe canapea şi traversă holul încet, cu 
ochii aţintiţi în podea, pentru a evita să întâlnească 
privirea Mariei, imortalizată într-o duzină de fotografii pe 
hol. 

Deschise uşa; două femei stăteau sub copertină. 

— Jakob Paulsson? îl întrebă cea mai înaltă dintre ele. 

Bătăile inimii lui înăbuşeau zgomotele din jur. 
Încuviinţă. Înghiţi în sec. 

— Bună ziua, sunt Karla Hansen, de la poliţia din 
Halmstad, iar ea e Emily Roy. Putem intra? 

— Jakob, cine e? se interesă vocea răsunătoare a surorii 
lui. 

Cele două vizitatoare văzură apărând în pragul uşii o 
femeie zâmbitoare, frumos coafată, cu umerii bronzaţi. 


5 Ramlosa este o marcă suedeză de apă minerală. 
e 91 œ» 


— Eu sunt Saga, sora lui Jakob, se prezentă ea. 

— Este... poliţia, şopti acesta poticnindu-se. N 

Durerea devastă instantaneu chipul surorii lui Jakob. In 
privirea Sagăi se citea o întrebare dureroasă. 

Emily şi Karla schimbară o scurtă privire. 

— Îmi pare rău, răspunse detectiva. 

Mici frisoane îi zdruncinară umerii. Paulsson îşi lăsă 
capul în pământ, se frecă la ochi şi începu să plângă. Saga 
îl mângâie pe obraz, apoi îi strânse mâna. 

— Hai, vino, Jakob, vino... 

Îl conduse înăuntru şi le făcu semn Karlei şi lui Emily să- 
i urmeze. 

Luară loc în living. 

Emily o rugase pe Karla să conducă discuţia în suedeză, 
profilerul urmând să intervină la momentul potrivit. Pentru 
exactitate, Emily nu-i sugerase, îi dictase ce să facă în 
continuare. Totuşi, Karla nu mârâise. De altfel, nici nu 
muşcase. Şi, mai mult de atât, n-avea nici vreun chef să 
facă aşa ceva. Straniu, chiar şi pentru ea. 

— Cum... Ce-a păţit Maria? întrebă Jakob Paulsson 
ştergându-şi ochii cu dosul palmei. 

— A fost găsită la Torvsjon, răspunse Karla eschivându- 
se. 

— Cine a găsit-o? 

— Doi adolescenţi. 

— La 'Torvsjon? Dar... s-a înecat? întrebă el cu chipul 
răvăşit de durere. 

— Nu. Am găsit-o pe malul lacului. 

Niciun cuvânt nu putea îndulci adevărul amar. Mai bine 
era să-i spună direct, fără floricele. Metoda smulgerii 
leucoplastului, aşa cum spunea fiica ei cea mare. 

— Maria a fost omorâtă... Imi pare foarte rău, Jakob. 

Jakob Paulsson se încruntă. Chipul lui exprima un 
amestec de tristeţe nesfârşită şi lacrimi reţinute. 

— Nu înţeleg, spuse Saga. Când a murit? Maria... 
dispăruse de 9 zile... 

Vocea ei deveni aproape imperceptibilă. 

— A murit luni. 


e 92 œ 


— Dar înainte... ea... Nu înţeleg... 

Karla simţi că se sufocă; Jakob şi Saga o aduseseră mai 
aproape de durerea lor. 

— Cu siguranţă a fost răpită în timpul sau după 
petrecerea din Halmstad. 

Saga încremeni. 

— A fost... violată? 

— Nu, nu a fost violată, nu... 

Jakob îşi strânse mâinile pe genunchi. 

— Cum a murit? 

— A fost strangulată, răspunse Karla muşcându-şi buza 
de jos. 

Jakob Paulsson fu străbătu de un fior de durere. 

— Aş vrea s-o văd, se bâlbâi el. 

— Deocamdată este la Goteborg. 

— La Goteborg? 

— La Institutul medico-legal, Jakob, interveni sora sa. 

Jakob se întoarse spre ea, de parcă abia atunci şi-ar fi 
dat brusc seama de prezenţa ei. Saga îi zâmbi trist. 

— Ştiţi cine a... continuă ea, lăsând restul întrebării în 
aer. 

— Încă nu. 

Karla se opri pentru a-l măsura din priviri pe partenerul 
Mariei. Emily părea să-i citească gândurile: îi făcu un semn 
discret; Karla începu. 

— Domnule Paulsson, aţi fi pregătit să răspundeţi la 
câteva întrebări, pentru a veni în sprijinul anchetei 
noastre? 

Jacok încuviinţă cu tristeţe. 

— Bine... Mulţumim... De cât timp o cunoşteaţi pe 
Maria? 

— De opt ani... mă rog, de aproape opt ani. 

_ Deodată umerii i se arcuiră şi-şi acoperi gura cu palma. 
li era greață. 

— Scuzaţi-mă. Trebuie să mă întind puţin, spuse el 
ridicându-se de pe canapea. 

— Desigur, domnule Paulsson. 

Sora lui se ridică la rândul ei. 


e 93 - 


— Vreau să fiu singur, Saga. 

Jakob le întoarse spatele şi ieşi din living. 

Paşii lui răsunară în hol, apoi cele trei femei îl auziră 
urcând scările care duceau la etaj. 

Saga se reaşeză pe canapea şi-şi privi degetele pline de 
făină uscată. 

— Maria şi Jakob sunt... au fost împreună opt ani. 
Maria... lucra într-un salon de coafură din centru. În seara 
dispariţiei sale, acum nouă zile, sărbătorea ziua de naştere 
a unei prietene, într-un bar din Halmstad... l-am şi uitat 
numele... dar aveţi deja toate aceste informaţii... 

— Locuiaţi toţi trei? 

— Bunule Dumnezeu, nu! Am un apartament la cinci 
minute pe jos de aici. Din când în când vin să-i gătesc lui 
Jakob şi să verific dacă... 

Saga începu să zgârie cu vârful degetului arătător 
resturile de cocă lipite pe încheietura mâinii. 

Emily atinse uşor mâna Karlei, apoi se aplecă în faţă, 
ţinându-şi coatele sprijinite pe coapse. Buzele i se arcuiră 
într-un zâmbet plin de compasiune. 

— Saga, v-ar deranja dacă am continua discuţia în 
engleză? Lucrez cu poliţia suedeză, dar încă nu vorbesc 
foarte bine limba voastră. 

Sora lui Jakob încuviinţă. 

— Saga, ne-aţi putea spune cine era cu adevărat Maria, 
cumnata dumneavoastră? 

O grimasă amară îi apăru pe buze. Îşi netezi fusta cu 
dosul palmei. 

— Maria era o... 

Tăcu, apoi suspină. 

— Maria n-avea nicio problemă să-l înşele pe fratele 
meu. Se culca cu... Dar Jakob o ierta. Idiotul ăsta iartă 
mereu... 

Îşi ridică palmele în dreptul feţei, clătinând din cap, ca şi 
cum ar fi fost ameninţată. 

— N-am înţeles niciodată, continuă ea, cu vocea, înecată 
de lacrimi. N-am înţeles niciodată de ce-a rămas cu ea. Şi 
acum, asta... 


e 94 œ» 


Saga îşi strânse maxilarul şi-şi închise ochii. 

— Jakob nu-şi va reveni după această pierdere... 

— Maria avea un amant stabil? 

— Nu. Cel puţin, nu cred... Ea era mai degrabă genul 
care-şi făcea de cap pe bancheta din spate a maşinii cu un 
necunoscut întâlnit într-un bar. 

— Vă amintiţi să se fi certat vreodată cu vreunul dintre 
aceşti bărbaţi? 

— Nu, deloc. Nu-l înşela pe Jakob ca să se despartă de 
el, ştiţi... In sfârşit, vreau să spun... cred că era doar vorba 
de... sex. 

Saga rostise dezgustată acest cuvânt. 

Işi şterse colţurile gurii cu vârful degetelor. 

— Oare dumneavoastră sau fratele dumneavoastră nu aţi 
găsit o pereche de pantofi ai Mariei în faţa casei, în ziua 
dispariţiei sale? 

Saga făcu ochii mari de uimire. 

— De unde ştiţi? l-am găsit pantofii lângă cutia poştală, 
într-o pungă de plastic! Cine-o fi avut ideea asta? De parcă 
eu sau Jakob am fi fost acolo să-i strângem lucrurile! 
Punga de plastic era impermeabilă, dar am lăsat-o totuşi în 
dulapul ei, aşa cum era, pe un maldăr de haine. Să-i 
reamintesc că nu eram servitoarea ei. Şi că ştiam foarte 
bine unde-şi petrecuse noaptea. 


e 95 - 


Halmstad, reşedinţa familiei Hansen, 
sâmbătă 18 iulie 2015, ora 20:00 


Karla şterse masa şi blatul de bucătărie, apoi porni 
maşina de spălat vase. 

Fetele insistaseră să aibă o seară în care să mănânce 
pizza preparată în casă. Toate trei se instalaseră la 
bucătărie după-amiaza şi, mai târziu, după câteva 
ciondăneli, ieşeau din cuptor două pizze delicioase, una 
royale şi alta capră-mentă, care, după aia mică, arăta mai 
degrabă ca o plăcintă. 

Dan Hansen intră în bucătărie râzând. 

— Ce e, ce s-a-ntâmplat? îl întrebă Karla pe soţul ei, 
scoțând o cutie de îngheţată din congelator. 

— Trebuie să auzi asta: fiica-ta cea mare anunţă că 
tocmai a obţinut un stagiu de vară la un veterinar; explică 
faptul că şi-a găsit drumul şi că nu poate participa la 
lecţiile de spaniolă, pentru că - şi acum devine ironică - 
„oricum animalele nu vorbesc limbi străine”. Aia mică nu 
ratează, evident, nicio vorbă zisă şi adaugă: „Dar, Pia, uiţi 
ce-i mai important: veterinarul e tăticul lui Tomas, iar 
Tomas e cel pe care vrei să-l săruţi. Cu limba. Te-am auzit 
spunându-i Alessiei.” La care fiica noastră cea mare se 
face roşie, îşi trage cuvertura peste cap şi mă dă afară din 
camera ei. 

— Şi asta-i de râs? Are unsprezece ani! Eu nici nu ştiam 
că se pune limba la 11 ani! 

— Nu ştiai unde să-ţi pui limba? 

Karla clătină din cap reţinându-şi un zâmbet. 

— În orice caz, de-acum încolo, cu siguranţă, Pia îşi va 
dori să stea singură în cameră! Va trebui să-ţi sacrifici 
biroul, dragule. Sărăcuţul de tine, îl ironiză ea. 

Dan muşcă dintr-o căpşună şi umplu cele două cupe cu 
îngheţată de vanilie. Le stropi cu sos de caramel, apoi îi 
întinse una soţiei sale. 

— Povesteşte-mi despre autografe. Câte sutiene ai 
semnat? îl întrebă Karla, gustând desertul. 


e 96 - 


— Imaginează-ţi că au participat o mulţime de 
reprezentanţi ai sexului tare. 

— OK. Atunci câte perechi de chiloţi ai semnat? 

Dan îşi presără fulgi de ciocolată pe îngheţată. 

— Mi-ar fi plăcut să fi fost acolo, împreună cu fetele. 

— Ca să semnez şi eu pe chiloţi cu tine? 

— Pentru că ratezi momente importante: am un 
adolescent care a izbucnit în lacrimi când m-a rugat să-i 
dau un autograf. Mi-a spus că Silylan, ştii, războinicul din 
volumul patru la Bătălia de la Enguessan, ei bine, acel 
personaj l-a ajutat să-i înfrunte pe tinerii care-l hărţuiau la 
şcoală. 

Karla îi trimise un sărut din degete. 

— Iubitule, e minunat... Mă bucur pentru tine. 

— Şi ţie... cum merge ancheta? 

— Nu vrei să ştii... 

— Povesteşte-mi doar despre noii tăi colegi. 

Karla se gândi la furia nejustificată care o cuprinsese 
înainte de întâlnirea cu Bergström. Doar amintirea acelui 
episod o făcu să vrea să se ascundă sub masă. 

— Contrar tuturor aşteptărilor, lui Bergstrom nu i s-a 
urcat la cap. Credeam că mă va pune pe tuşă, dar nu s-a 
întâmplat deloc aşa. E profi, ascultă şi apreciază munca în 
echipă. 

Soţul ei se prefăcu îngrijorat. 

— Şi... eşti în regulă? 

— Hai, încetează! Bineînţeles că am spirit de echipă! 
Trebuie doar să ai colegi la înălţime pe care să-i delegi, 
atâta tot! Şi ăsta e şi cazul meu, deci totul e-n regulă. 
Chiar şi detectivul lui, Kristian Olofsson - care cheltuie 
probabil pe gelul de păr mai mult decât noi patru pe 
haleală - pare destul de eficient, cu condiţia să fie bine 
condus. Fosta stagiară a procurorului a aterizat şi ea la 
Bergström. Sunt fascinată de micuța asta: Aliénor 
Lindbergh. Vorba vine micuță, are totuşi douăzeci şi opt de 
ani. Termină un doctorat în criminologie. E autistă. Are 
Asperger. 

— Sunt sigur că e încântată să stea lipită de voi la caz. 


e 97 œ» 


Şi profilerul englez? 

— E canadiană. Dar lucrează la Scotland Yard. Tipa asta 
e tare: şcolită la Quantico, primul profiler din Marea 
Britanie, un scor impresionant. Mare figură. 

— Drăguţă? 

— Nu. Banală. Dezagreabilă şi nepoliticoasă. Dar, cu un 
asemenea creier, toate păcatele îi sunt iertate. 

— Ajungi feministă sau ce? 

— Sunt blondă cu ţâţe mari şi fac o meserie de mascul: 
nu pot decât să fiu feministă, spuse Karla, înghițind încă o 
linguriţă de îngheţată. 

— Ah... 

— Ce? 

— Cum adică „ce”? Îmi vorbeşti de sânii tăi şi-ţi lingi 
linguriţa... 

— Durează doar o clipă să ling linguriţa 

— Durează doar o clipă ca s-o lingi şi pe-a mea. 

— Dar tu n-ai ţâţe; deci nu creezi acelaşi efect... 

— Se pare că nu... 

Dan lăsă cupa cu îngheţată şi ocoli masa, cu privirea 
înfierbântată. 

Karla aruncă o privire pe hol. 

— Ele dorm, o asigură el închizând uşa bucătăriei. 

O sărută. Buze fierbinţi. Limbi îngheţate. 

Karla îşi scoase blugii. Dan îi trase chiloţii în josul 
picioarelor, apoi ea se urcă pe masă. Coapsele ei îl 
înlănţuiră. El îi ridică maieul, îi eliberă sânii grei şi îi 
strânse între degete sfârcurile deja întărite. Karla gâfâi; 
apoi gemu de plăcere când îi simţi limba rece. 

— Văd că detectiva Hansen avea o idee exactă în cap, 
când îmi vorbea despre feminism, glumi Dan descheindu-şi 
pantalonii. 

— Nişte idei în cap... şopti ea trăgându-l mai aproape. 


e 98 œ» 


Falkenberg, sediul poliţiei, 
sâmbătă 18 iulie 2015, ora 20:00 


Privirea lui Emily scana fotografiile cadavrelor, una 
după alta. Tocmai mutase imaginile de pe ecran pe perete: 
o suprafaţă mai mare, astfel încât victimele să aibă loc să- 
şi spună povestea şi ea să le-o poată urmări, fără a 
amesteca etapele. 

Stând în faţa acelui mozaic de vieţi şi morţi prinse ca-n 
insectar, profilerul îşi reaminti cele şapte scene ale crimei, 
căutând asemănările, încercând să înţeleagă logica şi 
armonia tabloului lăsat de criminalul sau criminalii în 
serie; deoarece, deocamdată nu era sigură de nimic. Timp 
de aproape zece ani avusese un caz închis, la care pare că 
tocmai se adăugase o răpire şi o crimă comise în două ţări 
diferite. Deci trebuia să analizeze din nou totul - la 
microscop. 

Uşile batante scoaseră un şuierat prelung, continuat cu 
scârțâitul balamalelor. 

Emily se întoarse. Aliénor stătea în picioare, dreaptă ca 
litera i, în ciuda rucsacului mare care-i zdrobea trupul 
suplu. 

Bergström îi vorbise despre Aliénor după şedinţa lor de 
la prânz. Hansen şi Olofsson îi cunoşteau profilul 
psihologic, ceea ce nu-l încuraja câtuşi de puţin pe Kristian 
să dea dovadă de eleganţă, răbdare sau tact. 

Emily privi atent spre noul recrut al echipei. Postura lui 
Aliénor era aceea a unei balerine: felul semeţ în care-şi 
ținea capul, bărbia uşor ridicată, umerii lăsaţi. De 
asemenea, ea părea să fi moştenit trei valori esenţiale ale 
acestei arte: disciplină, tenacitate şi determinare. 

— Şi tu eşti o Asperger? o întrebă tânăra, fără 
introducere. 

Emily clătină din cap, semn că nu. 

— Totuşi, te comporti ca şi cum ai fi o Aspie. 

Remarca o amuză pe femeia profiler. 

— La ce lucrezi? continuă Alienor. 


e 99 œ» 


— La rapoartele despre victime. 

— Stabileşti victimologia. 

Emily încuviinţă. 

— Spune-mi cum te pot ajuta, spuse Alienor aşezându- 
se. 

Cu un gest rapid, scoase din rucsac un caiet şi un stilou 
dintr-un penar de piele. Evident, nu-şi imaginase că Emily 
prefera să lucreze singură. 

Emily nu se simţi ofensată. 

— Trebuie să adun cincisprezece informaţii despre 
fiecare victimă, explică profilerul, sprijinindu-şi mâinile pe 
masă. Pentru fiecare dintre cele opt victime - cele şase 
găsite la Londra, Julianne Bell şi suedeza - am nevoie de: 
descrierea lor fizică, inclusiv îmbrăcămintea; o listă cu 
ocupațiile lor, din trecut şi prezent; locurile de reşedinţă, 
trecute şi prezente; statutul lor familial; trecutul familiei 
lor; nivelul lor de educaţie; reputaţia lor la locul de muncă 
şi în cartier; situaţia lor financiară, trecut şi prezent; 
istoricul medical; obiceiurile lor personale şi sociale; dacă 
consumă sau nu droguri şi alcool; lista activităţilor 
preferate în timpul liber; lista prietenilor şi a duşmanilor; a 
schimbărilor recente survenite în stilul lor de viaţă; şi, în 
cele din urmă, antecedentele lor penale. 

Aliénor termină de luat notițe şi se ridică, ţinând stiloul 
în mână. Blocă una dintre uşile batante cu o pană de lemn, 
apoi deschise un canat al ferestrei triple. 

— Ceva nu e-n regulă, spuse ea, aşezându-se la loc. 

Amândouă lucrau într-o linişte mormântală, întreruptă 
doar de foşnetul paginilor, când paşi grăbiţi răsunară pe 
hol. Câteva secunde mai târziu, Alexis intră în sala de 
şedinţe, cu geanta de voiaj aruncată pe umăr. 

În noaptea dinainte, telefonul lui Emily îi dăduse lovitura 
de graţie. O crimă asemănătoare celei din Tower Hamlets 
fusese comisă la Halmstad, iar profilerul îi spusese că 
venea la Falkenberg. De asemenea, Emily o rugase să 
treacă s-o vadă la sediul poliţiei după ora 20:00, pentru a 
vorbi cu ea despre ceva legat de anchetă. 

Alexis îşi petrecuse sâmbăta îmbrăţişând fantome. Se 


< 100 œ» 


adâncise în dosarele sale adunate într-un biblioraft cu 
aproape un deceniu în urmă, studiind fiecare detaliu al 
anchetei. Recitise minute în şir procesele verbale ale 
procesului, declaraţiile, articolele din presă, toate marcate 
de amintiri atât de amare, încât încă-i mai scrâşneau dinţii. 

Alexis scoase un teanc de dosare din geantă şi le lăsă pe 
masă, apoi o privi pe Emily. 

— Aici ai tot ce nu vei găsi în dosarele oficiale: 
cercetările mele despre caz. 

Tânăra firavă care stătea la câteva scaune distanţă de 
Emily o privea ciudat. Alexis se întrebă dacă uitase să-şi 
scoată casca de duş sau dacă-şi machiase doar un singur 
ochi. Stellan a trebuit să ajungă la Stockholm peste zi şi ea 
adunase numai gesturi absurde: la micul dejun îşi înmuiase 
pâinea prăjită în sucul de portocale sau încercase să 
încălzească o cafea în frigider. 

— Scuze, ar fi trebuit să mă prezint. Alexis Castells. 

— Alienor Lindbergh, încântată, răspunse tânăra înainte 
de a-i zâmbi exagerat. Eraţi partenera lui Samuel Garel, 
polițistul francez ucis de Richard Hemfield în timpul 
arestării sale. 

_ Pentru Alexis, această propoziţie avu efectul unei palme. 
Işi lăsă privirea în pământ, palidă. 

Alienor îi citi surpriza pe chip, fără să înţeleagă cu 
adevărat reacţia scriitoarei: tocmai declarase un fapt 
cunoscut de toţi, cu atât mai mult de Alexis, din moment ce 
ea însăşi era personajul principal. Totuşi, aceasta 
reacţionase de parcă ar fi fost... şocată. De parcă tocmai 
atunci ar fi aflat că Samuel Garel, fostul ei iubit, murise. 

— Stellan nu s-a întors de la Stockholm? întrebă brusc 
Emily. 

Incă ameţită, Alexis întoarse capul spre profiler. 

— El... ar trebui să ajungă acasă în două - trei ore, cred, 
şopti ea. 

Alexis se gândi brusc la Stellan. Nu se mai văzuseră de 
aproape două săptămâni şi totuşi, la întâlnirea din ajun, nu 
făcuseră dragoste; avusese impresia oribilă că Samuel era 
cu ei în pat. 


e 101 œ» 


Cu dosul palmei, Alexis îşi dădu la o parte o şuviţă 
rebelă scăpată din cocul neglijent. 

— Emily, voiai să-mi spui ceva... 

— Există un element al investigaţiilor. Un element ţinut 
secret. După cum ştii, pantofii pe care i-au purtat victimele 
în timpul răpirii au fost descoperiţi într-o pungă de 
congelator cu fermoar, în apropierea casei lor. În interiorul 
pantofului stâng era o pereche de şosete. Cu toate astea, 
ADN-ul prelevat din acele şosete n-a fost niciodată 
identificat în cazul primei victime din Tower Hamlets; 
pentru celelalte, era ADN-ul victimei anterioare. 

Alexis căută discret cel mai apropiat sprijin. Mâinile ei 
întâlniră un scaun. Se agăţă de el, ca să nu se răstoarne. 

— Nu avem încă rezultatele testelor ADN pentru 
Julianne Bell şi nici pentru Maria Paulsson, victima din 
Halmstad. Încă ceva: o pană neagră a fost găsită înfiptă în 
urechea Mariei Paulsson, la fel ca în cazul victimelor 
atribuite lui Richard Hemfield. 

Alexis făcu ochii mari de uimire. Nu reuşea să 
înregistreze acele informaţii. Nu voia să le înregistreze. Nu 
putea. 

Inspiră pentru a-şi oxigena plămânii comprimaţi din 
cauza şocului. Aerul îi rămase blocat în nări. Ea încercă să 
respire pe gură, dar aerul se agăța de spinii care-i 
crescuseră în gât. 

— Mi-am petrecut ziua recitindu-mi dosarele... bâigui ea 
după câteva secunde. Richard Hemfield este vinovat, 
Emily. El e criminalul! 

— Nu eşti bine aşezată pentru a trage acest gen de 
concluzii. 

— Pardon? protestă Alexis, indignată. 

— Teoria ta trebuie să se adapteze faptelor şi nu invers. 

— Arthur Conan Doyle, comentă Alienor în şoaptă. 
Sherlock Holmes, în romanul Scandal în Boemia. 

— Tu ai decis că Richard Hemfield era vinovat, continuă 
Emily pe un ton calm. 

— Dar el e vinovat, pentru numele lui Dumnezeu, Emily! 
A fost condamnat, nu?! 


e 102 œ» 


— Dar avem elemente noi, adică dispariţia Juliannei Bell 
şi asasinarea Mariei Paulsson. Singura certitudine pe care 
o avem astăzi e că Hemfield l-a ucis pe Samuel. În rest, 
continuăm investigaţiile. N 

Alexis îi aruncă profilerului o privire furioasă. Işi luă 
teancul de dosare şi ieşi furtunos. 


e 103 >» 


Londra, Whitechapel, Dorset Street, 
luni 2 aprilie 1900, ora 23:00 


Freda se răsuci şi-şi rezemă fruntea de peretele umed. 
Doisprezece ani. Doisprezece ani dedicați serviciului la 
Ladyship. 

Frumuseţea nu i se estompase şi încă mai părea o copilă 
de cel mult douăzeci de ani. Pomeţii ei înalţi îi salvaseră 
chipul din ghearele vârstei. Numai mâinile, aspre şi 
îngălbenite de muncă, trădau orele lungi petrecute în apa 
îngheţată. 

La moartea bătrânei chamber maid, în iarna anului 
1889, Stăpâna ei îi ceruse să o înlocuiască, în calitate de 
primă chamber maid. Prin urmare, Freda părăsise East 
End pentru Kensington. Doamne, ce fericită fusese! Locuia 
într-o cămăruţă la mansardă, cu şoareci, dar fără ploşniţe. 
Şi, în urmă cu trei ani, devenise Lady's maid a fiicei mai 
mari a Stăpânei sale. O ciumă, urâtă ca tatăl ei, dar Freda 
se descurca atât de bine s-o coafeze şi s-o machieze, încât 
o transformase într-o tânără prezentabilă. Moştenitoarea 
se căsătorise în vara anului trecut. 

Freda îşi lipi obrazul de cărămizile reci pentru a-şi 
relaxa ceafa. Clipi şi scoase un strigăt surprins. Fără să-şi 
dea seama, paşii o conduseră în pasajul îngust care ducea 
la Miller's Court. Nu mai călcase în acea curte mizerabilă 
din dimineaţa zilei de 9 noiembrie 1888, când descoperise 
cadavrul desfigurat al lui Mary Kelly, măcelărită de Jack 
Spintecătorul. Îşi aminti de coapsele şi şoldurile tăiate 
până la os, măruntaiele care acopereau patul şi noptiera, îi 
veni în minte sânul aşezat sub cap ca o pernuţă. Un fior îi 
străbătu şira spinării. Se părea că Jack Spintecătorul 
dispăruse după asasinarea lui Mary Jeanette. Fuseseră 
câteva izbucniri în presă, de parcă lumea i-ar fi regretat 
absenţa de pe străzile din Whitechapel, dar the Ripper nu 
mai apăruse niciodată. 

Freda se strâmbă: îi era din nou greață. Ce coşmar... 
Viaţa asta, ce coşmar... Reuşise să stea departe de alcool 


e 104 - 


şi prostituție timp de doisprezece ani, dar, în ciuda acestui 
fapt, corpul ei o trădase. După cum îi spusese Liz, o 
alegere proastă era suficientă pentru a te prăbuşi în 
infern. 

Cu toate astea, aşteptase - oh, da, fusese răbdătoare, 
până când îi picase în plasă o pradă bună. Îşi permisese să 
fie curtată prin bileţele de dragoste care-i erau strecurate 
pe furiş pe sub uşă, întâlniri secrete pline de sărutări caste 
şi promisiuni de dragoste eternă. La sfârşitul celor opt 
luni, iubitul ei îşi anunţase dorinţa de a se căsători cu ea. 
Şi aici greşise Freda: i se oferise pe tavă, luându-şi toate 
precauţiile despre care îi spusese Liz, desigur, dar 
Dumnezeu o pedepsise, totuşi. Ea avusese aroganţa să se 
creadă invincibilă, să se creadă deasupra legilor divine. 
Când ticălosul aflase că era însărcinată, intrase în panică 
şi n-a mai vrut să ştie nimic de ea. 

Freda continuase să lucreze purtând în pântece 
stigmatul greşelii, cu acea senzaţie insuportabilă că nu mai 
locuia în propriul corp, că fusese alungată de un altul care 
preluase controlul. Sarcina era un lucru îngrozitor, nu i se 
spusese niciodată cât de îngrozitor era: oboseală inumană, 
durere de inimă neîncetată, dureri de sâni şi picioare 
grele. Să supravieţuiască celor paisprezece ore de muncă 
zilnică fusese o mare realizare. Până într-o zi, când 
leşinase de oboseală în sufragerie, spărgând câteva vaze 
nepreţuite. Stăpâna ei o alungase, cu acelaşi zâmbet pe 
care îl afişase când îi povestise despre cadavrul lui Liz. 
Vrăjitoarea aia o concediase, fără să ştie că Freda purta în 
pântece un vlăstar nobil. 

Aşa că se întorsese la Whitechapel, însărcinată cu un 
copil care îi luase totul; un monstru care îi mânca 
măruntaiele. 

Freda avu brusc senzaţia că un melc i se târa pe fese, 
lângă coapsă. Îşi lasă fusta şi jupoanele şi se întoarse să-i 
zâmbească bărbatului care-şi terminase treaba. O plătise 
bine şi probabil avea să revină, nu ştia niciodată. Mirosul 
lui de câine plouat îi mută nasul din loc. El îi răspunse 
ciupindu-i sfârcul întunecat. Curând, o gură mică avea să 


<e 105» 


se lipească acolo, lacomă ca o lipitoare. 


< 106 » 


Falkenberg, reşedinţa lui Stellan Eklund, 
duminică 19 iulie 2015, ora 12:00 


— Alexis, draga mea, hai, prepară-mi, te rog, vinegreta! 

Vocea puternică a mamei sale o scoase pe Alexis din 
starea de apatie. De-o noapte, nu mai reuşise să se 
detaşeze de cuvintele psihologului criminalist. O 
reîntâlnise pentru a-i explica, fără să clipească, că se 
îndoia de vinovăția lui Hemfield. Emily îi călcase în 
picioare calmul şi suferinţa cu o detaşare pe cât de 
surprinzătoare, pe atât de... dureroasă. Alexis avusese 
senzaţia că apăra singură un fort pustiu, din care armata 
dezertase. Era singură împotriva lui Hemfield. 

— Ai uitat mirodeniile şi piperul! îşi pierdu răbdarea 
mama ei, punându-i condimentele pe blatul de la 
bucătărie. 

De două ore de când sosise, Mado Castells dicta în 
bucătărie. Soţul ei Norbert, Stellan şi Bergström se agitau 
ca soldaţii din linia întâi: puneau masa, tăiau felii de pain 
d'epice, foie gras, supravegheau cannelloni în ierburi 
aromatice care se rumeneau la cuptor, rearanjau frigiderul 
pentru a face loc cremei catalane... Fiecare cu misiunea 
lui. 

Deoarece tatăl lui Alexis refuzase să călătorească cu 
şase kilograme de merinde, Mado îi dăduse fiicei sale o 
lungă listă de cumpărături, de parcă venea Crăciunul. 
Adusese din Franţa - fără ştirea soţului ei, desigur - doar 
două foie gras întregi. 

Vizita părinţilor ei la Falkenberg fusese planificată de 
aproape trei luni, iar Alexis nu avusese inima s-o anuleze. 
Cu toate astea, odată cu anunţul redeschiderii anchetei 
asupra cazului Tower Hamlets, ea nu mai avea cu adevărat 
energie pentru acel gen de primă întâlnire. Stellan era, 
oficial, primul bărbat cu care se întâlnea de la moartea lui 
Samuel - părinţii ei n-o auziseră nicicând vorbind despre 
„aventuri de-o noapte”, aşa cum le numise poetic sora ei. 
Prin urmare, papa şi maman Castells doriseră să-l 


e 107 œ» 


întâlnească pe Stellan la începutul poveştii lor de dragoste, 
pentru a se asigura că n-avea să strice mai rău marfa deja 
compromisă, aşa cum o considerau pe fiica lor. Alexis 
pusese piciorul în prag... doar pentru a se preda şase luni 
mai târziu. 

Spre marea ei surpriză, Mado Castells dorise să vină în 
Suedia pentru a-l întâlni pe Stellan şi „a-l observa în 
mediul său natural”, explicase ea. De parcă Herr Stellan 
Eklund era o specie pe cale de dispariţie, iar Falkenberg, 
destinaţia preferată pentru un safari foto. 

— Ce altceva mai pot face, mamă? o întrebă Alexis 
aranjând câteva ustensile în maşina de spălat vase. 

— Te rog, adu vinul. 

— L-aş putea lăsa pe Stellan să se ocupe de asta, nu? 

— Stellan taie foie gras-ul şi pâinea. Deschide acel 
Sauternes, scumpo, insistă mama ei, prăjind smochine 
proaspete într-o tigaie cu unt. 

Alexis îi zâmbi lui Stellan şi mimă din vârful buzelor un 
„Thank you”: dacă soacra ei i-ar fi invadat bucătăria astfel, 
cu siguranţă ea i-ar fi pus un laxativ în pahar. 

— Ne gândeam să vă ducem să vizitaţi Båstad, sugeră 
Alexis, desfăcând prima sticlă. E locul unde Stellan şi-a 
petrecut verile în copilărie. 

— Båstad este o idee excelentă, spuse Bergström în 
spaniolă. 

Prânzul se anunţă distractiv, se gândi Alexis. Ea vorbea 
cu Stellan în engleză şi cu părinţii ei în franceză, Stellan i 
se adresa lui Bergström în suedeză, iar Bergström folosea 
spaniola pentru a sporovăi cu părinţii lui Alexis, de parcă 
erau în plin Eurovision. 

— Aş prefera să merg la cumpărături în Falkenberg în 
după-amiaza asta, spuse mama ei, scoţându-şi şorţul. 

— De ce, Mado? reacţionă tatăl lui Alexis. Ai venit cu 
valiza ticsită! 

— Aş vrea să merg să vizitez oraşul... Să cumpăr câteva 
suveniruri pentru cei mici... Să văd cum locuiesc oamenii 
aici... 

Cum locuiesc oamenii aici. Locuiesc în bordeie, mamă, şi 


< 108 >» 


se spală la râu, ca orice viking respectabil, o ironiză Alexis 
în sinea ei. 

— Mado, e imposibil! replică soţul ei, cu faţa impasibilă. 

— Dumnezeule, azi e duminică, e adevărat! 

— Nu asta-i problema: aici magazinele sunt deschise 
doar o dată pe săptămână. Marţea e ziua în care se face 
aprovizionarea generală. 

Mado încremeni surprinsă. Pentru o clipă făcu ochii 
mari de uimire, fără îndoială, cu gândul la iadul în care 
trebuia să trăiască scumpa ei fiică. 

Norbert începu brusc să chicotească; Alexis le traduse 
lui Stellan şi Bergström, care urmăreau schimbul de replici 
fără să-l înţeleagă. Râsul general fu contagios. 

— Mamă, te duc în oraş în după-amiaza asta, dacă vrei, 
interveni Alexis, mângâind obrazul mamei sale. 

— Mulţumesc, dragă, răspunse Mado, aruncându-i 
soţului o privire triumfătoare. Ei bine, totul este pregătit; 
mergem la masă? 

În tăcerea cuvenită pauzei gastronomice, gustară 
primele îmbucături de foie gras, însoţite de delicioasa pain 
d'epice de casă. 

— Stellan, totuşi ce păcat că tatăl tău nu poate fi cu noi! 
exclamă Mado, luând încă o felie de pâine. Ne-am fi 
bucurat să-l întâlnim... 

Ca orice bun suedez care se respectă, Eklund senior era 
un mare fan al micuţei mingi albe. Invitat de unul dintre 
clienţii săi să joace golf în Florida, zburase la Palm Beach 
cu energia unui tinerel. 

— Într-adevăr, ce păcat! Data viitoare... spuse Stellan, 
absorbit de conţinutul apetisant al farfuriei sale. 

— Aşadar, Leonardo... începu Mado în timp ce se ridica 
să umple coşurile cu pâine. 

— Numele lui este Lennart, mamă. 

— Da, ei bine, Lennart este Leonardo în spaniolă şi 
Leonard în franceză. 

— Atunci o să-l rog să-ţi spună Magda. 

Fiecare nume scandinav părea să zgârie limba mamei ei. 
Deja dăduse greş cu Stellan, al cărui nume frecvent 


e 109 œ» 


pronunţat fără n-ul final era asociat cu o marcă de bere. 
De altfel, Mado îl întreba frecvent pe Stellan dacă dorea să 
„facă spume” sau dacă „Monsieur le Comte d Artois” se 
simţea bine. Dur, dur, d'être suédois chez les Castells... 

— Aşadar, Lenarte, ce mai fac soţia şi fiii 
dumneavoastră? Băieţii sunt fericiţi la Madrid? 

— Foarte fericiţi... Nici nu cred că vor să se mai întoarcă 
acasă! Lena regretă că nu e aici, dar din moment cea 
trebuit să ne anulăm vacanţa de vară, a profitat de ocazie 
pentru a-i vizita câteva zile. 

— Dar cum se face că a trebuit să vă anulaţi vacanţa? 
întrebă tatăl lui Alexis, umplându-le tuturor paharele cu 
vin de Sauternes. Se lucrează non-stop la secţia de poliţie? 
Cu toate astea, vara în Suedia e destul de calmă, nu-i aşa? 
Nu-mi spuneţi că a mai apărut în peisaj încă un criminal în 
serie? sugeră el râzând. 

Gluma lui fii întâmpinată de o tăcere elocventă. 

Bergström, Stellan şi Alexis schimbară o privire cu 
înţeles. 

Mado se aşeză pe cel mai apropiat scaun, cu chipul 
împietrit de îngrijorare. Privirea sa întrebătoare o întâlni 
pe cea a fiicei. 

— Alexis, ce se întâmplă? 


< 110 - 


Falkenberg, sediul poliţiei 
luni 20 iulie 2015, ora 07:00 


Aliénor îşi scoase termosul din rucsac şi-l aşeză pe masa 
din sala de şedinţe. Ș 

Ceva esenţial se petrecuse sâmbătă seara. Işi dăduse 
seama doar când se trezise de dimineaţă, după ce 
rememorase filmul tuturor momentelor de peste zi. Sosise 
la ora 6:50 a.m. la Arvidstorpsvăgen 14, îşi legase bicicleta 
de stâlpul de la baza treptelor pietruite, intrase în secţia 
de poliţie, traversase biroul mare, holul îngust, deschisese 
uşile batante ale sălii de conferinţe pe care Kristian 
Olofsson o numise „conf”, se aşezase pe fotoliul situat la 
distanţă egală faţă de uşă şi de ecran... 

Acolo. 

Acolo i se rupsese filmul. Plănuia să lucreze în sala 
„conf“. Nu în birouaşul pe care Bergström o lăsase să-l 
amenajeze într-un colţ din biroul mare, ci chiar în sala 
aceea spațioasă. 

Părinților ei le luase ani de zile să înţeleagă de ce o 
găseau în fiecare dimineaţă dormind dusă în şopronul din 
spatele bucătăriei, unde mama ei ţinea coşurile pentru 
câini. De altfel, ei îi şi interziseseră să meargă acolo când 
primeau musafiri. În acele seri, Aliénor se exila în camera 
ei, îşi întindea plapuma sub pat, apoi prindea cearşafurile 
şi pledurile între saltea şi somieră, astfel încât acestea să 
atârne până la podea. Îşi petrecea noaptea în acea cabană 
improvizată, mult mai puţin confortabilă decât coşurile 
spălate constant de servitoarea lor, Gerda, care strănuta 
când vedea vreun animal cu blană. 

Alienor avea doisprezece ani când profesorul ei de 
istorie, Owe Edwardson, o ajutase să-şi găsească starea de 
normalitate şi cercul social potrivit. Profesorul îi convocase 
părinţii pe 23 iunie, în ajunul Sfântului Ioan, şi le spusese 
că descoperise cheia pentru a înţelege limba fiicei lor: le 
vorbise despre autism şi sindromul Asperger. 

Urmaseră şase luni de întâlniri jenante cu specialişti - 


e 111 œ» 


unul mai bun decât altul - de teste neplăcute şi agonizante, 
toate conducând la aceeaşi concluzie. 

Din acel moment, perspectiva familiei sale se schimbase. 
Nu mai exista respingere,  exasperare, tristeţe, 
neînțelegere sau furie, ci curiozitate şi o anumită 
acceptare. Aliénor simţise, în sfârşit, că-i era permis să fie 
ea însăşi, fără ca părinţii s-o înţeleagă cu adevărat, dar era 
respectată şi inclusă în ecuaţia familiei. Rareori mai era 
acuzată că era instabilă, bolnavă, capricioasă sau 
„Tăsfăţată”. De altfel, lui Aliénor i se păruse întotdeauna 
ciudat să fie etichetată astfel. Într-adevăr, încă mai locuia 
cu părinţii, dar la rugămintea mamei sale. Salariul său era, 
totuşi, mai mult decât suficient pentru a-şi satisface 
nevoile: hrană, detergent, câteva produse de igienă (hârtie 
igienică, periuţă de dinţi, pastă de dinţi, săpun, şampon, 
deodorant şi tampoane), cărţi, precum şi un computer cu 
internet. Hainele reprezentau o cheltuială minimă în 
bugetul ei: avea foarte puţine şi le schimba doar atunci 
când se uzau. 

Alienor îşi turnă cafeaua în paharul de plastic care 
acoperea dopul termosului. Luă câteva înghiţituri mici, 
apoi scoase lista dictată de Emily Roy, duminică, la ora 
2:20 dimineaţa, chiar înainte de a părăsi secţia de poliţie. 

Aşteptase şapte ore înainte de a-l suna pe Lennart 
Bergström şi a-l întreba dacă, pentru crima de la 
Halmstad, s-ar putea ocupa de culegerea datelor solicitate 
de femeia profiler. Comisarul îi spusese că, dacă ar face 
asta, Olofsson i-ar rămâne veşnic recunoscător. 

Alienor reciti lista notată cu grijă în notesul ei spiralat: 


1. Raportul preliminar al poliţiei (inclusiv indicii 
recuperate de criminalişti, informaţii despre împrejurările 
descoperirii cadavrului, videoclipul filmat în timpul 
descoperirii cadavrului şi interogarea martorilor şi a 
vecinilor) 

2. Raportul autopsiei (incluzând teste toxicologice şi 
serologice, fotografii ale rănilor curățate şi impresii ale 
medicului legist, nu doar concluziile sale) 


e 112 œ» 


3. Fotografiile aeriene ale locului unde a fost găsită 
victima. 

4. Un plan la scară al împrejurimilor imediate, cu toate 
indicaţiile: case, apartamente, şcoli, benzinării, 
supermarketuri, magazine etc. 

5. Informaţii socio-economice despre locul descoperirii 
cadavrului (adică tipul de populaţie care locuieşte acolo şi 
frecventează acel spaţiu) 


Alienor intenţiona să facă chiar mai mult de atât, aşa 
decisese: să-şi susţină teoria pentru a i-o prezenta lui Miss 
Roy. Şi comisarului Bergstrom. 

Luă o gură de cafea, îşi apropie scaunul de masă până 
când pieptul îi ajunse între dosarul de pe masă şi spătarul 
scaunului, apoi se apucă de treabă. 


e 113 + 


Londra, Whitechapel, Brick Lane, 
marţi 22 noiembrie 1921, ora 04:00 


Jenny opri zgomotul enervant al soneriei cât putu de 
repede, pentru a nu-şi trezi mama. Aceasta se întorsese cu 
două ore în urmă şi se culcase fără să-şi scoată hainele 
care duhneau a bere acră şi a sălbăticiuni. 

— A dracului trezire! mârâi Freda, ştergându-şi cu 
marginea rochiei coapsele lipicioase de spermă. 

Deschise ochii cu greu şi se întoarse spre Jenny. Aşezată 
pe pat, fiica ei îşi scotea cămaşa de noapte, înăbuşindu-şi 
un căscat. Privirea Fredei alunecă de pe fesele ei albe, 
plinuţe, în formă de inimă, aşezate pe saltea, spre sânii 
mari şi rotunzi. O îmbrăţişă înainte să-i tragă un pumn în 
sânul drept. Jenny scoase un țipăt ascuţit. 

— Depravato! urlă Freda. Nu ţi-e ruşine să te arăţi ca o 
târfă în faţa mamei tale? 

Jenny sări din pat, îşi luă hainele aşezate pe scaunul de 
lângă şemineu şi începu să se îmbrace. Ştia prea bine cum 
se terminau aceste scandaluri. 

Freda încercă de trei ori să se ridice în capul oaselor şi 
să se aşeze pe pat. 

— De ce-ţi tot etalezi pieptul şi fundul ferm prin faţa 
mea? Ca să-mi aminteşti că eu nu mai arăt aşa? Dar e vina 
ta că sunt aşa cum sunt! Vina ta! Tu l-ai gonit pe tatăl tău 
şi mi-ai mâncat tinereţea! Fără tine, aş fi fost în 
Kensington cu o colecţie de pălării care ar fi făcut-o şi pe 
Regina Angliei să plesnească de invidie. Vrei să vezi cum 
m-ai distrus? De îndată ce ai avut dinţi, mi-ai muşcat sânii 
până la sânge, copilă rea! De parcă mie mi-ar fi plăcut să 
te alăptez! Aş fi preferat să-ţi dau să mănânci carne, crede- 
mă! 

Aflată încă sub aburii alcoolului, Freda vorbea în engleză 
şi suedeză. 

— Vino aici! porunci ea. 

Jenny stătea lângă uşă. Îşi împletea părul blond cu o 
mână tremurândă. 


e 114» 


— Vino aici, ţi-am spus! 

Jenny se apropie de pat. Mama ei o prinse de fustă şi-o 
trase spre ea. Genunchii tinerei se izbiră de tăblia patului. 

— Nu vreau să te văd furându-mi clienţii pe trotuarul 
meu. Asta ar mai lipsi: să-mi iei pâinea de la gură! Unde 
lucrezi? 

— În Mayfair, mamă. 

— A, da, e-adevărat. Mayfair. Cureţi mizeria după cei 
bogaţi. La fel ca mama ta! Cu asta mă ocupam şi eu înainte 
să te naşti. 

Freda scoase un hohot de râs răguşit. Răsuflarea ei 
stătută împuţea aerul. 

Jenny nu îndrăznea să se uite la ea; i-ar fi dat mamei 
sale un motiv să o plesnească. Îşi tinu privirea în pământ, 
cu ochii aţintiţi la degetele ei vlăguite care-o trăgeau de 
fustă. O mână aspră, cu unghii îngălbenite de boală. Mama 
ei era pe moarte, Jenny ştia sigur. Crizele de stomac o 
făceau să urle de durere şi văzuse sângele în timp ce golea 
oala de noapte. Dar n-avea s-o îngrijească. Acea vrăjitoare 
avea să crape singură pe lume. 

— Vei ajunge ca mine, fiica mea. Vei rămâne însărcinată 
cu fiul stăpânului, care te va da afară şi atunci va trebui să- 
ţi desfaci picioarele în faţa sărăntocilor din East End. 

Abordată de mai multe ori de doamne în toalete 
stridente, mirosind a parfum, Jenny refuzase întotdeauna 
să lucreze în bordelurile lor, fără niciun regret pentru 
averea pe care ar fi putut să o câştige. 

Crescuse văzându-şi mama strângând între coapse 
beţivani nemernici, excitaţi, şi jurase în sinea ei că n-avea 
să se supună niciodată unei asemenea orori. Era sigură de 
asta, depravaţii care veneau la bordeluri să şi-o tragă nu 
erau curaţi ca nişte bănuţi noi, strălucitori. Încă mai 
prefera să se prăbuşească sub greutatea trudei decât sub 
trupul murdar şi transpirat al vreunui străin. 

— Răspunde-mi, da? 

Mama o ciupise de braţul deja acoperit de vânătăi şi 
muşcături. 

— Unde-ai ascuns banii pe care i-ai câştigat ieri? 


<e 115» 


— Ieri n-am câştigat niciun ban, mamă. Îmi primesc 
salariul sâmbătă seara. 

— Ce zi e azi? 

— Marţi, mamă. 

Freda îi dădu drumul. Jenny se retrase spre uşă, îşi puse 
repede paltonul, se încălţă şi ieşi din cameră. 

Smog-ul acoperea străzile din Whitechapel, atât de dens 
încât îi dădea impresia că nici nu se ridicase din pat. 

Îşi strecură mâna în geantă şi luă crucifixul din lemn 
oferit de pastor, când împlinise optsprezece ani. Era foarte 
util în transportul public, iar în zilele cu smog, pentru a 
îndepărta hoţii de buzunare sau pentru a pedepsi mâinile 
obraznice care încercau s-o pipăie. 

Trei săptămâni, se gândi ea legănându-şi crucifixul lângă 
palton, trei săptămâni de supravieţuire în acea Casă a 
Morţii; pentru a o asculta, simţi, suporta pe mama ei şi 
pentru a dormi cu ea. 

Trei. Scurte. Săptămâni. 


e 116 - 


Torslanda, L.L, 
luni 20 iulie 2015, ora 09:00 


Olofsson bombăni când cobori din maşină. Bergström îl 
trimisese împreună cu Hansen la patroana Mariei 
Paulsson, pentru a analiza în profunzime portretul 
psihologic al victimei, atât de sumbru descris de cumnata 
acesteia. Traficul fusese infernal; Olofsson îşi petrecuse tot 
drumul rostind înjurături intercalate cu lamentări, ceea ce 
o amuzase nespus pe colega sa. 

Detectivul îşi îndreptă bărbia spre vitrina salonului de 
coafură. Karla ridică ochii spre firma simplă, dar elegantă: 
două „L-uri” negre cu colţuri rotunjite, despărțite printr-un 
punct. 

— Simti mirosul? o întrebă pe Karla intrând la coafor. 

— Ce miros? 

— Duhneşte a germeni de grâu, scumpo. 

Karla încuviinţă. Acel salon de coafură ar lua cel puţin 
700 de coroane pentru coafat. Cumpărarea unui uscător 
de păr părea mult mai rentabilă. 

— Doamnă, domnule, bună ziua şi bine aţi venit la L.L. 
Eu sunt Mia. Care dintre dumneavoastră ar dori serviciile 
noastre? Doamna? Domnul? Sau poate amândoi? întrebă 
tânăra aflată în spatele unui blat de sticlă securizată. 

Privirea lui Olofsson trecu de la ochii ei căprui la sânii 
inexistenţi şi la buzele lucioase, acoperite cu un strat de 
gloss roşu. 

Karla studie cu atenţie modelul împletit african care 
mângâia gâtul recepţionistei, ca o bijuterie. Dacă ar şti şi 
ea să-şi pieptene fetele aşa... Coafurile ei se limitau la 
coada de cal poreclită „cursă cu obstacole” de cele mici, 
deoarece rezultatul era denivelat. 

Detectiva îşi trecu instinctiv mâna prin păr. O agrafă de 
plastic o zgârie: uitase să-şi scoată clama pe care o purta 
la duş. Aşadar, nu se pieptănase. 

— Bună ziua, Mia, răspunse ea cu un strop de ironie de 


6€ Aproximativ 70 de Euro. 
e 117 » 


care s-ar fi putut lipsi. Suntem de la poliţie, avem întâlnire 
cu Leah Lager. 

Tânăra zâmbi larg, de parcă cuvântul „poliţie” n-ar fi 
apărut niciodată în conversaţie. 

Draga mea, iţi vei murdări dinţii cu ruj, se gândi Karla. 

— E grozavă, nu-i aşa? se însufleţi recepţionista, 
mângâindu-şi coada. Leah mi-a împletit-o în cinci minute! 
E uimitoare, o iubesc! Vă aşteaptă. Prima uşă pe dreapta, 
adăugă ea fără să-şi piardă entuziasmul aproape contagios. 

Aproape. 

Cei doi detectivi traversară salonul de coafură. Olofsson 
se gândi dezamăgit la pieptul plat al brunetei, compensat, 
din fericire, de buzele ei delicios de cărnoase. Dacă ar 
putea s-o vadă la treabă... 

— Eşti lihnit, Olofsson? îl ironiză Karla. 

Kristian o privi surprins. Nu numai că partenera sa îi 
citea gândurile, dar nici nu era o feministă idioată care 
făcea paradă de uterul ei toată ziua. Karla era bună şi o 
companie bună. Asta da schimbare, după ce lucrase cu 
Bergstrom, ciufutul. 

— Încă nu-i ora mesei, îi răspunse el făcându-i cu ochiul. 

Detectiva chicoti în timp ce bătea la uşa biroului. 

Le deschise o femeie de vreo patruzeci de ani, cu părul 
vopsit blond venețian, pieptănat cu cărare pe mijloc şi 
machiată ingenios, dar discret. 

Leah Lager le întinse o mână îngrijită, cu manichiura 
proaspăt făcută. Olofsson recunoscu celebrul h ştanţat pe 
brăţările patroanei. H de la Hermes. H de la „Ha-ha-ha, e- 
prea-scump-de-tine”. 

— Mulţumesc că aţi venit. Vă rog, luaţi loc. 

Biroul îngust dădea spre o curte înflorită. Musafirii se 
aşezară pe două scaune de bar, din lemn maro, care îi 
amintiră Karlei de cele pe care le găsise la un magazin de 
ocazie din Fjällbacka pentru bucătăria sa. Doar puţin mai 
confortabile. OK, mult mai confortabile. 

— Ce îngrozitor, ce îngrozitor este ceea ce i s-a 
întâmplat Mariei! spuse Leah Lager aşezându-se în spatele 
biroului ei. Toate colegele ei sunt în stare de şoc... 


e 118 + 


Cu excepția Miei, a cărei nouă coafură i-a fost suficientă 
pentru a uita de moartea violentă a colegei sale, remarcă 
în sinea ei Karla. 

— Îmi pare rău, Leah, continuă detectiva cu voce tare, 
dar va trebui să vă adresez câteva întrebări la care 
probabil aţi răspuns deja, la dispariţia Mariei Paulsson. 

— Desigur, nicio problemă. 

— Mai întâi, sunteţi amabilă să-mi spuneţi de cât timp o 
cunoşteaţi pe Maria? 

— De aproape zece ani. Pe atunci, tocmai mă întorsesem 
din concediul de maternitate după ce-l născusem pe al 
patrulea copil şi deschideam acest L.L în Torslanda, primul 
meu salon. Maria tocmai absolvise cursurile de 
specializare în vopsire a părului şi îşi căuta un loc de 
muncă. De atunci, lucrăm împreună. 

— Mi-aţi putea vorbi despre seara dispariţiei? 

— Am ieşit la Hemma, în centru la Halmstad, împreună 
cu alte trei prietene. Am mâncat, am băut câteva pahare, 
apoi, pe la ora 23:00, cele single au început să... vâneze 
bărbaţi. 

Leah desenă ghilimele imaginare, acel celebru gest 
anglo-saxon popularizat de acest ghiveci cultural care e 
micul ecran. 

Karla citise declaraţiile celor patru prietene. Prea 
absorbite de partida lor „de vânătoare” (cu ghilimelele de 
rigoare), niciuna dintre ele nu ştia ce se întâmplase cu 
Maria. 

— Atunci am plecat de la bar, în jurul orei 23:30, 
continuă Leah. Mă trezesc în fiecare dimineaţă la 5:00 şi 
am nevoie de minim patru ore de somn pentru a putea 
funcţiona în timpul zilei. 

Karla nu-şi putu ascunde mirarea. Leah era o femeie de 
afaceri. Care strălucea, în ciuda puţinelor ore de somn pe 
noapte. În ciuda celor patru copii ai săi. Patru. Copii. Crea 
coafuri care ar fi făcut-o pe Sissi să plesnească de invidie. 
Şi care îşi găsea timp, în ziua sa arhiplină, pentru o 
sesiune de yoga-Pilates-meditaţie, aşa cum o dovedea 
salteaua strânsă sub birou. Karla şi-o imagină pe Leah 


< 119» 


Lager, în zori, cu şorţul pus pe deasupra deux-pieces-ului 
ei alb, impecabil, frământând pâinea cu şase seminţe, în 
timp ce arunca în aer clătite. La naiba! Acel gen de femeie, 
descendentă directă a zeiţei Guanyin, zeiţa cu o mie de 
braţe, nu exista doar în romanele soţului ei. Şi totuşi, mai 
rămânea o întrebare: când mai avea timp să se îmbăieze în 
lapte de unicorn? 

— Şi cu ce se ocupa Maria? întrebă Olofsson aruncând o 
privire nerăbdătoare colegei sale, pierdută în gânduri. 

— Maria era o coafeză excelentă, dar şi o contabilă 
excelentă. Ea m-a ajutat în dezvoltarea firmei L.L; fără ea, 
n-aş fi putut niciodată deschide cele opt saloane ale 
micului meu imperiu, sublinie Leah Lager, râzând. De 
asemenea, ea mă mai ajuta uneori şi cu copiii, atunci când 
trebuia să-l însoțesc pe soţul meu în călătoriile lui de 
afaceri. 

Făcu o pauză elocventă. 

— Cu cât ştim mai multe, Leah, cu atât avem mai multe 
şanse să găsim criminalul, o încurajă Olofsson. 

Karla se abţinu să-şi dea ochii peste cap. Din milă. 
Detectivul scotea la iveală dialogurile din seria CSI - 
Crime şi Investigaţii. Cu toate astea, cuvintele lui Olofsson 
păreau să aibă efect asupra martorei. 

CSI 1; Karla: 0. 

— Maria nu era făcută să trăiască în cuplu. Era foarte 
independentă, îi plăcea să-şi schimbe partenerii sexuali. Şi 
nu ascundea acest lucru. 

— Jakob ştia de escapadele ei? 

— Sigur, era la curent, dar refuza s-o părăsească. Totuşi, 
Saga, sora lui, îl tot bătea la cap s-o facă. 

— Cine v-a spus asta? 

— Maria. 

— Cum se înţelegea cu Saga, cumnata ei? 

— Personal, mi-aş fi pierdut răbdarea cu această femeie 
de-a lungul timpului, dar Mariei... nu-i păsa. De exemplu, 
s-a întâmplat ca Saga să intre la ei neanunţată, avea cheile 
ei şi să-i întrerupă în timp ce făceau sex. Ei bine, Maria a 
ieşit goală din dormitor şi i-a cerut, calmă, să aştepte 


e 120 œ» 


afară. 

— Ştiţi cumva dacă şi Jakob era infidel? 

— Nu, din câte mi-a dat Maria de înţeles. Mă întreb dacă 
nu cumva îi plăceau... aventurile extraconjugale ale 
Mariei. Ştiţi la ce mă refer... Poate că acolo era echilibrul 
cuplului lor? 

Olofsson se răsuci pe scaun. Nu şi-ar fi împărţit 
niciodată scula. O singură prăjiturică la fiecare ceaşcă. 

— Au încercat vreodată soţii sau prietenele înşelate s-o 
înfrunte? întrebă Karla. Sau chiar bărbaţi cărora nu le 
surâdea ideea să fie... folosiţi? 

— Nu, din câte ştiu, nu. Dar asta trebuia să se întâmple, 
mai devreme sau mai târziu. Lista cuceririlor sale era 
lungă; mult prea lungă pentru ca Maria să nu ajungă la o 
nasoală. 

Iată, se gândi detectiva, înapoi la cowboys. 

CSI. 2; Karla: 0. 


e 121 œ» 


Luni 20 iulie 2015 


Corpul lui e cald, transpirat. Se lasă cu toată greutatea 
pe Julianne. Braţele monstruoase o înconjoară ca nişte 
cătuşe. Ea işi înghite lacrimile şi durerea care-i sfâşie 
pântecele. Întoarce capul, pentru ca părul bărbatului să 
nu-i intre în gură. Pentru a nu-i simţi răsuflarea urât 
mirositoare. Duhneşte a oţet, urină, unt rânced. El... 

Când deschide ochii vede peretele galben. Printre două 
fire de păr prinse între gene. 

Julianne clipeşte. Înghite. Stă întinsă pe burtă. Bărbatul 
nu-i acolo. E singură. Singură cu coşmarul ei. Cu părul ei 
slinos care îi lasă urme pe obraz. Cu mirosul înţepător al 
pielii şi al sexului ei. Julianne abia are timp să-şi ridice 
capul de pe saltea înainte de a vomita pe podea. 

Ce e mai rău? Coşmarul meu sau acest... loc al morţii? 

Un zvâcnet îi străpunge partea inferioară a spatelui. 
Durerea îi taie respiraţia. Se sufocă agonizând, înghite şi 
îşi scuipă fierea, apoi işi lasă fruntea pe cearşaf. 

Doamne Dumnezeule, oare ce mi se-ntâmplă? 

Julianne aşteaptă ca respiraţia să-i revină la normal, 
apoi se apleacă uşor pe partea stângă, gemând pentru a-şi 
înăbuşi durerea. Apucă cearşaful cu vârful degetelor şi îl 
dă deoparte dintr-o singură mişcare. 

E goală. Nu-şi dăduse seama când se trezise, dar e 
aproape goală. lar fesa ei dreaptă e acoperită cu un 
pansament. O bucată mare de tifon lipită pe margini cu 
leucoplast. 

Teama îi reduce durerea la tăcere şi o înşfacă de gât, 
răspândindu-i-se în tot corpul. 

Ce... ce mi-au... făcut? 

Întinde braţul şi-şi apropie mâna tremurând de fesa 
dreaptă. 

Oare eu... 

Refuză să-şi ducă gândul la bun sfârşit şi începe să 
dezlipească leucoplastul cu vârful degetului arătător. Cu 
frenezie. De parcă ar fi fost o etichetă. Desprinde restul 


e 122 œ» 


tifonului strângând din dinți. 

O, Dum... 

Groaza o desfigurează. Face ochii mari. Gura i se 
contorsionează. Scoate un țipăt sălbatic. Un urlet care 
sfâşie aerul stătut al cămăruţei în care o ţine prizonieră. 


e 123 + 


Anglia, Berkshire, Crouthorne, 
spitalul de psihiatrie Broadmoor, 
luni 20 iulie 2015, ora 10:00 


Jack Pearce îşi dădu jos sacoul de la costum, se descălţă, 
îşi scoase pistolul, îşi goli buzunarele şi lăsă totul într-un 
coş de plastic, gata de scanare. Trecu de poarta de 
securitate, îşi adună lucrurile, apoi îşi arătă din nou 
legitimaţia de la Poliţia Metropolitană, precum şi insigna 
de vizitator obţinută la intrarea în spitalul de psihiatrie. 

Ofiţerul de pază îl rugă să aştepte câteva minute, 
arătându-i un şir de patru scaune maro fixate de podea şi 
invitându-l să ia loc. 

Pearce nu avu mult de aşteptat. Un bărbat robust, tuns 
periuţă, cu ochelari cu dioptrii mari, cu ramă neagră, îi ieşi 
în întâmpinare, mergând pe ritmul clinchetului grămezii de 
chei atârnate pe centură. Işi aranjă cravata prinsă cu 
agrafă şi-i întinse vizitatorului o palmă musculoasă. 

— DCS Pearce? 

Pearce încuviinţă strângându-i mâna. 

— Pat Viggel, directorul clinicii. Urmaţi-mă. 

Merseră în tăcere de-a lungul unui hol încadrat de-o 
parte şi de alta de uşi prevăzute cu două deschideri: prima 
la înălţimea clanţei, a doua ascunsă de o perdea mică, la 
aproximativ şaizeci de centimetri mai sus. După ce 
străbătură un salon oval, spaţios, mobilat cu scaune din 
lemn maro deschis, canapele şi măsuţe joase fără vârstă, 
traversară un alt hol. 

Directorul spitalului se opri în faţa celei de-a doua uşi 
din dreapta, „sala de consultaţii”, după cum se putea citi 
pe o foaie A4 laminată, lipită în mijlocul panoului. 

Ezită o clipă între două chei albastre, o introduse în 
încuietoare pe cea de-a doua şi deschise uşa, când din 
camera alăturată se auzi un croncănit terminat cu „Bă, 
gaură de cur, dispari!”. 

— N-ar trebui să dureze mult, spuse directorul, ridicând 
vocea pentru a acoperi strigătele. 


e 124 œ» 


Pearce se aşeză pe un scaun firav, în faţa unei măsuţe 
pătrate. 

Directorul rămase în picioare lângă uşa deschisă, 
indiferent la nebuniile pe care pacientul le repeta mereu, 
chiar dincolo de perete. 

Câteva secunde mai târziu, însoţit de doi infirmieri cu 
mănuşi de latex care îl imobilizau ţinându-l de umeri şi de 
încheieturile mâinilor, Richard Hemfield intră. Când îl 
recunoscu pe Pearce, un rânjet acid îi arcui mustaţa tăiată 
strâmb. 

În ciuda pantalonilor de trening şi a hanoracului său cu 
glugă gri, părea să fie transportat în secolul al XIX-lea, 
având aerul desuet al unui pictor venit să schiţeze faţada 
de epocă a spitalului victorian şi care se trezise catapultat 
în epoca contemporană. Hemfield avea, de altfel, acelaşi 
prenume, aceeaşi barbă şi aceeaşi mustață ca şi Dadd, 
celebrul artist victorian  schizofrenic obsedat de 
supranatural şi de spectacolele cu zâne, care fusese, la 
rândul său, internat la Broadmoor. 

Hemfield se aşeză în faţa poliţistului, cei doi infirmieri şi 
directorul rămânând în picioare în spatele lui, blocând uşa. 

— Detective Chief Superintendent Jack Pearce, scandă 
Hemfield continuând să rânjească. 

Vocea lui părea mai ridicată, dar debitul său verbal era 
acelaşi ca în urmă cu un deceniu: lent, didactic, iar tonul 
avea inflexiunile unei bonomii stranii. 

— M-am îngrăşat. Ai albit, adăugă el, îngustându-şi ochii 
în spatele micilor ochelari rotunzi. Ştii doar, Jack, aici 
plăcerile senzoriale sunt limitate. Ne silesc să pictăm. Să 
cântăm. La tobe sau la orice alt instrument muzical 
oriental. Facem chiar şi teatru. Terapie prin artă, înţelegi. 
Din adevăratele plăceri... cele reale... mai am doar două. 
Două şi jumătate, de fapt. Mâncarea, care este mult mai 
bună la Broadmoor şi masturbarea. Din păcate, fanteziile 
mele sexuale devin din ce în ce mai sărace pe zi ce trece. 
Medicamentele îmi scad libidoul. Şi mă îngraşă. Cel puţin, 
încă nu mi-am pierdut părul. Am noroc. 

Pearce nu-l scăpă din ochi. 


< 125» 


— De aproape zece ani îmi colecţionez amintirile, 
continuă Hemfield. Le-am aşternut pe hârtie. Am caietul în 
celula mea - scuze, în camera mea, se corectă el, 
ridicându-şi mâna în semn de scuze către directorul 
spitalului. Vrei să mergem să-l căutăm? 

Pearce clătină din cap. 

— Aşa, deci. Imi strâng amintirile. Pentru a le înţelege 
mai bine. Pentru a înţelege de ce mă aflu aici. Şi cum pot 
să ies. 

Se întrerupse şi scană cu privirea măsuţa. Apoi plescăi şi 
înghiţi zgomotos. 

— Medicamentele... arsurile la stomac. Unde 
rămăsesem?... A, da. Adun amintirile. Dosarul meu penal 
m-a ajutat foarte mult, crede-mă. 

Ridică braţele şi-şi lăsă mâinile să-i cadă încet pe lângă 
coapse. Gesturile lui erau întotdeauna atent calculate. 
Incetinite intenţionat, la fel ca debitul său verbal. 

— Dar ce pot face? Iubesc femeile. Imi place să le 
privesc trăind... Mişcându-se. Făcând dragoste... Oferindu- 
şi plăcere... Iubesc femeile, ador să le simt. Mai ales să le 
miros... Să le miros pielea... În spatele lobilor urechilor... 
Intre coapse... Imi place parfumul lor, mereu unic... Imi 
place să detectez nuanțele tuturor acestor parfumuri. Un 
buchet de arome. 

Făcu o pauză, apoi încuviinţă cu o mişcare a bărbiei. 

— Ştii, am început prin a le cere voie. Când eram copil... 
Probabil aveam zece ani... Am rugat o femeie să mă lase 
să-i adulmec ciorapii. Dacă te gândeşti bine, ciorapii 
mângâie în mod constant sexul femeilor. 

Se bosumflă. 

— Dar ea m-a refuzat... Atunci am înţeles... Am înţeles 
că anumite lucruri trebuie să rămână ascunse. 

Hemfield îşi aşeză mâinile pe blatul mesei, degetele 
lungi cu unghiile netede arătând spre DCS ca nişte limbi 
ascuţite. 

— Jack, tu mă vei putea ajuta. Samuel Garel. Polițistul 
francez pe care l-am omorât. Familia Garel. Părinţii lui. Au 
murit. De inimă rea, desigur. Aş vrea să-mi cer scuze 


e 126 œ» 


iubitei lui... Alexis Castells... dacă se mai numeşte tot 
Castells... I-am trimis scrisori. Dar cred că administraţia 
spitalului le-a oprit. Roag-o să vină să mă vadă, Jack! 

— N-o s-o rog să vină să te vadă, Richard. 

— Bine. Bine. 

Hemfield oftă. 

— Am greşit că am fost vecin cu Jeanine Sanderson şi 
am fost prins masturbându-mă în camera ei... cu ciorapii ei 
în mână... Am făcut şi greşeala de a mă afla în acelaşi loc 
cu cadavrul Clarei Sandro. 

Pearce îşi încleştă fălcile. Hemfield făcu ochii mari. 

— A, vezi! Am ştiut-o mereu. Dar, după atâţia ani, ne 
întrebăm ce e real şi ce-i imaginar. Nici nu-i de mirare. 
Uită-te în jurul nostru, Jack. Pat poartă cravate cu agrafă 
pentru a evita să fie strangulat de pacienţii săi... are 
mâneci lungi şi mănuşi de plastic pentru a se proteja 
împotriva zgârieturilor, jeturilor de urină, vomei şi 
fecalelor azvârlite. Uneori, e nevoie de şase infirmieri 
pentru a aduce anumiţi pacienţi în camerele lor. De zece 
ani mănânc cu tacâmuri de plastic care sunt inspectate şi 
numărate după fiecare masă. Tu ştii cât cheltuie statul cu 
mine? Trei sute de mii de lire pe an, Jack. Trei sute de mii! 
De cinci ori mai mult decât dacă aş fi fost închis într-o 
închisoare obişnuită... Trei sute de mii de lire irosite. 

Pearce îşi aranjă vesta costumului. Hemfield îţi ţinea 
degetul arătător aţintit asupra lui. 

— Iată! Tocmai am văzut iarăşi... Acolo... în ochii tăi... 

Hemfield zâmbi. Obrajii săi rumeni îi atinseră rama 
ochelarilor. 

— Ştii că sunt nevinovat... De aceea ai venit să mă 
vizitezi astăzi... Ai vrut să ştii dacă acest sentiment 
neplăcut, această presimţire de a fi pe o cale greşită, încă 
mai era acolo... Jack, acum ştii: nu eu le-am ucis pe fetele 
alea. 


e 127 œ» 


Anglia, Hertfordshire, satul Digswell, 
luni 20 iulie 2015, ora 15:00 


Mercedes Lanslow se grăbi spre uşa de la intrare, cel 
puţin atât cât îi permitea artrita. În ziua aceea, umărul ei 
stâng urla de durere. Ea şi-l masase deja de două ori de 
dimineaţă, înainte de a aplica un plasture analgezic 
recomandat de fizioterapeut. Habar n-avea ce conţinea: 
totul era scris în coreeană, dar nu-i păsa, pentru că 
durerea insuportabilă aproape că îi înlătura orice urmă de 
rezistenţă. 

— Emily, darling. 

O strânse în braţe, în ciuda protestelor dureroase ale 
bătrânului ei corp; îşi reprimă o grimasă de durere şi-şi 
aranjă o şuviţă rebelă care-i scăpase din cocul alb. 

— Poftim înăuntru, darling. i-am pregătit nişte ceai şi 
biscuiţi. 

Merseră de-a lungul holului îngust, aglomerat de 
ghivece de teracotă, unelte pentru grădinărit şi saci cu 
îngrăşământ, până ajunseră într-un salon cu ferestre în 
formă de semilună, care dădeau spre livadă. Cărţile 
umpleau pereţii într-o cavalcadă neîntreruptă, de la podea 
până la tavan. 

— Charles e în biroul lui. Reciteşte un capitol din ultimul 
meu roman de amor. 

Charles, soţul lui Mercedes, antropolog emerit, era 
fostul profesor al lui Emily. Sâmbăta trecută, noaptea 
târziu, profilerul îl sunase dintr-o cameră de hotel din 
Falkenberg pentru a-i cere sprijinul. El o invitase să-l 
viziteze de îndată ce avea să se întoarcă la Londra. 

— Imaginează-ţi că editorul meu s-a răzgândit: insistă 
să-mi dezvălui identitatea. Sincer, darling, îţi poţi imagina 
să vorbesc despre poveştile mele de dragoste la televizor? 
Te las pe tine, dacă vrei. Lapte şi zahar pentru mine, te 
TOg. 

— Şi totuşi, tu eşti autoarea, răspunse Emily servindu-i 
ceaiul. 


e 128 œ» 


— Desigur. Dar e destul de neobişnuit ca o femeie de 
vârsta mea să scrie romane de amor. 

Emily zâmbi. 

— Într-adevăr. 

— Mă vezi tu pe mine aşa cum sunt, uscată ca o nucă, cu 
mâinile şi picioarele deformate de artrită, susţinând în faţa 
prezentatoarei stânjenite, chiar dezgustate de imaginile 
care-i vin brusc în minte - hălci de carne zbânţuindu-se 
senzual: „Am şaptezeci şi nouă de ani şi încă îmi place 
cocoşelul, scumpo. N-am nicio dată de expirare pe dos, 
după câte ştiu eu?” 

— Da, sigur, îi răspunse Emily, amuzată de discrepanţa 
dintre engleza prețioasă a gazdei şi discursul său. 

— Eşti acolo, darling! 

Vocea soţului lui Mercedes se destrămă la ultimele 
sunete. 

— Da, Charles, sunt cu Emily! 

Un bărbat scund, dolofan şi ciufulit, îmbrăcat într-un 
costum de in mototolit şi încălţat cu papucei turcoaz, dădu 
buzna în salon, ţinând în mână un teanc de hârtii. 

— Explică-mi, de ce faci mereu petreceri fierbinţi cu 
brazilience? începu el fără să arunce nicio privire invitatei 
lor. 

Mercedes ridică din umărul drept. 

— De asemenea, metafora ta cu sexul pe nisip mi se pare 
prea banală. Şi, totodată, gândeşte-te la sânii mici. Unii 
bărbaţi preferă pieptul plat în locul busturilor debordante. 
În afară de asta, darling, romanul e destul de excitant! 
Emily, urmează-mă! 

Emily îşi luă ceaşca de ceai şi-şi însoţi gazda la etaj. 

Bârlogul eminentului profesor era la fel de prăfuit pe cât 
de aglomerat. Teancuri de cărţi serveau drept măsuţe 
pentru paharele murdare de ceai; trei coşuri de gunoi 
dădeau pe dinafară din cauza hârtiilor mototolite şi o 
colecţie de figurine din bronz se îngrămădeau pe marginea 
volumelor uzate, înghesuite într-o bibliotecă realizată din 
lemn masiv de mahon. 

— Pasează-mi rapid licoarea aia pentru colon şi gustă 


< 129 + 


ceaiul de pin mentolat, îi spuse el în timp ce se aşeza în 
spatele biroului său. Vii din Suedia? 

— Am ajuns dimineaţa târziu, răspunse Emily, servindu- 
se din ceainicul mentorului ei. 

— Bine, aşa, ce-i cu acest coşmar pe care mi-l aduci? 

Profilerul scoase din rucsac o serie de fotografii: 
instantanee ale celor şapte victime de pe masa de 
autopsie. Le etală peste foile mâzgălite şi peste tăieturile 
din ziare care valsau pe tot biroul. 

Antropologul le privi fără să clipească. 

— Emily, ce anume te-a făcut să te gândeşti la 
canibalism? întrebă el fără să-şi dezlipească ochii de pe 
fotografii. 

— Ceea ce ne-aţi spus la una dintre prelegeri, la 
Montreal: „coapse, fese, sâni: cele mai bune bucăţi”. 

— Triburile de amerindieni Iroquois din America de 
Nord preferau gâtul. Dar, în general, da: coapsele, fesele şi 
„sfârcurile virgine”, aşa cum spunea Sfântul Ieronim, sunt 
delicatese pentru canibali. Nu-ţi aminteşti, în Candide, de 
acele frumoase doamne ale căror fese erau destinate să fie 
tăiate pentru a găti „mâncare bună”? Cu toate acestea, 
multe triburi de amerindieni preferau să mănânce bărbaţii, 
mai exact tineri, dacă era posibil, muşchii din belşug 
făcând carnea mai fragedă şi mai gustoasă. Criminalul tău 
nebun îşi îngraşă victimele? 

— Pare că nu. Dar pare să le administreze purgative: 
stomacul şi intestinele lor erau goale în momentul morţii. 

— Probabil pentru a le împiedica să-şi facă nevoile 
atunci când mor. Şi, de asemenea, pentru a frăgezi şi 
condimenta carnea. Un fel de marinadă, dacă preferi. 

Lanslow îşi ridică chipul dolofan spre profiler. 

— Îţi susţin teoria, Emily: ai în mână un criminal în 
serie, canibal. 

Işi bău ceaiul dintr-o singură sorbitură, apoi îşi mai 
turnă o ceaşcă. 

— Ştii ce spun cunoscătorii? Că, odată ce ai gustat carne 
de om, nu mai poţi trăi fără ea. De altfel, Sade vorbeşte 
despre asta în /uliette, prin vocea uriaşului Minski. Ai citit 


e 130 >» 


Sade? 

Emily clătină din cap. 

— A, dar ar trebui! E fascinant! Absolut fascinant! 
Spuneam... da... că nu te poţi lipsi de aroma cărnii de om 
odată ce ai gustat-o. Acesta era cazul familiei Beanes; 
această familie de canibali incestuoşi a trăit într-o peşteră, 
în Scoţia la sfârşitul secolului al XVI-lea. Timp de peste 
patruzeci de ani, Sawney Beane şi mulţimea sa de copii şi 
nepoți au mâncat exclusiv carne umană. Mai mult, ar 
trebui să ştii că există o adevărată gastronomie în jurul 
cărnii umane, pentru a „împrospăta gustul pierdut al celor 
avuţi”, ca să folosim expresia elegantă a unui diplomat 
francez; reţete şi tot tacâmul. Acum, cine ştie ce gust are 
carnea de om? Nu s-a ajuns la un consens: unii spun c-ar 
avea gust de carne de porc, alţii de vânat, alţii de ton. În 
această privinţă nu-mi pot da cu părerea, n-am fost 
niciodată tentat. 

Bătrânul profesor începu brusc să-şi deschidă sertarele 
biroului unul câte unul, închizându-le după o scurtă 
inspecţie. 

— Ar trebuit să am prăjituri cu smochine. Nu mai ştiu pe 
unde le-am pus... Canibalismul marchează istoria noastră 
occidentală, continuă el fără a-şi întrerupe căutarea. „Eu 
sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer”, începu el pe 
un ton dramatic. „Cine mănâncă din pâinea asta, va trăi 
veşnic”, sau: „Isus a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt- 
o şi a dat-o ucenicilor săi, zicând: Luaţi, mâncaţi, acesta 
este trupul meu”. Euharistia are totuşi o anumită conotaţie 
canibală, nu crezi? 

Găsi o punguţă cu bomboane cu nucă de cocos zdrobite 
şi începu să o mănânce. 

— Ca să nu mai vorbim despre rimele antropofage. Îl ştii 
pe acela J] était un petit navire, cântecelul micilor 
francezi? Ei bine, este povestea unui mus care urmează să 
fie devorat de echipajul unei nave care nu mai are 
mâncare. Minunat, nu-i aşa? Acuma, unii psihiatri duşi cu 
capu' dezvoltă teorii nebuneşti despre canibalism, pentru 
că toţi vor să reinventeze complexul Oedip. Dar aceşti 


e 131 œ» 


pseudogânditori, excuse my French, freacă menta de 
pomană. 

— Ce teorii? 

— Mă gândeam, în special, la teoria conform căreia 
alăptarea este canibalismul originar. Gunoaie. 

Brusc, pe Emily o duru cicatricea din zona sfârcului. Îşi 
trecu mâna peste sân. 

— În spatele antropofagiei stă, de fapt, ideea posesiei 
ultime: celălalt se topeşte în tine, el este al tău pentru 
totdeauna. Mestecarea şi înghiţirea cărnii victimelor devin 
un act sexual, un fel de „coitus canibalis”, cum ar spune 
unii. Ştii ce lucru oribil a dezvăluit oribilul Andrei 
Chikatilo, în timpul procesului său? 

Charles îşi linse degetele acoperite cu fulgi de cocos. 

— Spunea că, atunci când tăia şi înghiţea limba 
victimelor sale, avea un orgasm. 


e 132 + 


Falkenberg, 
marţi 14 decembrie 1921, 10:00 


Trenul lui Jenny ajunsese la Falkenberg cu o zi în urmă, 
pe la prânz. Plecase din Anglia de câteva zile, dar Londra - 
de parcă era încă acolo - îi înfiora pielea ca parfumul unui 
bărbat imediat după amor. Capul îi răsuna din cauza 
zgomotelor oraşului, a strigătelor permanente, ca şi cum 
capitala ar fi trăit cu gura larg deschisă. Jenny încă încerca 
senzaţia că se afla în metrou, lipită de haina jerpelită a 
unui pasager, cu stomacul întors pe dos de mirosurile de 
oţet şi urină. 

La Londra, nimic nu părea să ia vreodată sfârşit: nici 
fluxul de oameni, nici munca, nici zgomotul; nimic nu 
reuşea să încetinească fuga acelei lady încăpăţânate: nici 
ploaia, nici smog-ul, nici măcar noaptea. Ea strânsese un 
mare număr de nebuni, în siajul ei, care mureau 
străduindu-se din răsputeri. Pentru ce? Nici măcar nu mai 
ştiau. Uitaseră pentru ce munceau şaisprezece ore pe zi, în 
loc să meargă să-şi trăiască viaţa în altă parte. 

Totuşi, Jenny reuşise să se desprindă de sentimentul 
dureros de a nu mai fi nimic şi nimeni, de a rămâne 
invizibilă pentru totdeauna, sentiment care-o strânsese în 
ghearele sale de-a lungul timpului, până la sufocare. Odată 
ce plătise camera de hotel pentru zece nopţi, îi era de- 
ajuns să se uite în portofel: economiile îi permiteau să 
trăiască aşa cum se cuvenea o lună întreagă, fără să se 
chinuie, făcând alegerile corecte. 

Frigul o cuprinse în timp ce ieşea din hotel. Avu senzaţia 
că se arunca goală într-un ciubăr plin cu gheaţă. 
Administratorul hotelului îi dăduse numele unui magazin 
situat puţin mai încolo, pe strada principală, de unde-şi 
putea cumpăra haine şi încălţăminte potrivite. 

Strada principală din Falkenberg era curată, fără gunoi 
pe trotuare, fără duhoare. Cel mai important, strada era 
goală, scăldată într-o linişte suprarealistă. Jenny se 
întoarse din drum de două ori, întrebându-se dacă se afla 


e 133 + 


la locul potrivit. Când dădu peste magazin, izbucni într-un 
râs nebun, incontrolabil. Îşi aminti de călătoriile sale 
istovitoare la Selfridges, pe Oxford Street. Cumpărarea 
unei perechi de mănuşi sau a unui parfum pentru Lady 
dura ore întregi şi o secătuia de energie. În Suedia, 
lucrurile păreau surprinzător de uşoare! 

Ce bine că economisise şiling după şiling înainte să-şi 
dea demisia! Totul mersese chiar mai bine decât şi-ar fi 
imaginat. Puțin îi păsa că viaţa ei era presărată cu zăpadă 
şi gheaţă şi că zilele scădeau în timpul iernii; posibilitatea 
de a asculta şoaptele vântului prin crengile copacilor 
valora cât tot soarele londonez! 

Intră în magazin fără nicio grabă şi-şi cumpără articolele 
necesare. În timp ce-şi încălţa pantofii şi-şi îmbrăca haina, 
negustoreasa îi propuse să-i păstreze restul cumpărăturilor 
în timp ce ea se plimba prin oraş. Pentru o clipă, Jenny o 
privi cu suspiciune, înainte de a-şi cere scuze şi a-i repeta 
aceeaşi poveste spusă cu o zi înainte directorului hotelului 
şi, în aceeaşi dimineaţă, la micul dejun: mama ei se 
născuse acolo, în Falkenberg, dar ea, Jenny, crescuse în 
străinătate şi totul i se părea nou. Unii îşi aminteau de 
frumoasa Freda, alţii îl cunoscuseră chiar pe bunicul ei, 
bătrânul Wallin, care avusese o fermă pe un teren 
rechiziţionat, între timp, de oraş. Apoi, Jenny îşi continuă 
povestea, modelând adevărul: draga şi buna ei mamma 
murise, şi, fără o familie la Londra, ea dorise să îşi 
regăsească rădăcinile. Această poveste atrase imediat 
simpatia interlocutorilor săi, care imediat deschiseră 
braţele noii venite în oraş. 

Un oraş de dimensiuni umane, care te întâmpina fără să 
te înghită. 


e 134 œ» 


Londra, Flask Walk, reşedinţa lui Emily Roy; 
luni 20 iulie 2015, ora 20:00 


Emily deschise cutiuţa sa neagră şi îi studie îndelung 
conţinutul. În seara aceea erau atât de multe lucruri de 
văzut acolo... 

Soneria se auzi douăzeci de minute mai târziu, urmată 
de clinchetul cheilor deschizând cele trei încuietori. Jack 
Pearce intră încărcat cu două cutii, pe care le lăsă lângă 
uşa de la intrare, înainte de a-i ţine companie lui Emily în 
living. O găsi aşezată pe un taburet de lemn, goală; cu 
picioarele desfăcute, într-o postură relaxată care nu se 
dorea nici sexuală, nici provocatoare şi totuşi... El observă 
cutiuţa neagră de pe blatul din bucătărie. Emily o 
închisese, dar rămăsese încă pierdută. 

Pearce îşi umezi buzele. Savura acel moment plăcut 
dinaintea orgasmului. Momentul în care relaţia lor se 
schimba pentru a găsi un nou echilibru, secunda în care 
spectatorul devenea actor. Acea paranteză în care Emily îi 
ceda puterea şi în care el, dintr-odată, era cel care dicta 
regulile, pentru următoarele câteva minute sau câteva ore. 
O paranteză valoroasă. 

Emily îl privi şi capitulă, într-un abandon total. 

Jack se apropie de ea, îngenunche între coapsele ei şi îşi 
adăposti faţa la pieptul ei. Emily. Aroma ei de piele şi 
miere. Îi mângâie delicat sfârcul distrus, apoi trecu la 
celălalt. Începu să-l lingă, mâna sa întărind micul sân 
dulce. Îi survola stomacul, coborând până la marginea 
sexului ei umed, îl mângâie înainte de a-şi adânci acolo 
degetele. Coapsele lui Emily zvâcniră. Limba lui îi înfioră 
pielea. Ea-şi lăsă capul pe spate. 

— Ridică-te, îi şopti el. Întoarce-te. 

Ea se ridică clătinându-se pe picioare; se rezemă de 
perete, cu braţele desfăcute. 

Bărbatul îşi desfăcu pantalonii, îşi eliberă sexul excitat şi 
se lipi de spatele ei. Emily gemu. Lui Pearce i-ar fi plăcut 
să intre acolo, imediat. Să simtă vibraţiile orgasmului. 


e 135 + 


Buzele îi alunecară peste pielea ei încinsă, de la ceafă 
până la umăr. li desfăcu picioarele şi-i strecură mâna între 
coapse. Degetele îi mângâiară firele scurte de păr, apoi 
desenară o linie de la pubis la fese. Îi apucă şoldurile, o 
trase spre el şi o pătrunse. Emily scoase un geamăt 
răguşit. 

— Iar... Şi iar... 

Ea murmură. Cu un ton insistent. 

El îşi retrase penisul erect, o ridică uşor şi o îmbrăţişă. Îi 
înfăşură picioarele în jurul lui, îi caută gura. Limba îi era 
fierbinte; cu gust de mare şi sex. 

Urcă scările cu femeia iubită cuibărită la pieptul lui; 
Emily se topea în cea mai divină dintre îmbrăţişări. O lăsă 
pe pat. Cu grijă. O clipă, sorbi acea revelaţie: părul lung 
ce-i încadra chipul precum razele soarelui; corpul zvelt; 
muşchii proeminenţi; acea robusteţe era mai importantă 
decât delicateţea sânilor, în contrast cu pletele de abanos; 
ochii ei; strălucirea iubirii din spatele setei de plăcere. 

Jack îi îndoi genunchii la piept şi o pătrunse dintr-o 
singură mişcare. Emily suspină de plăcere. O simţi 
contractându-se în jurul lui, îi simţi corpul zvâcnindu-i sub 
degete. El continuă. Iar, cerea ea. Şi iar... 

—00000- 

Un huruit îl trezi pe Pearce. Boilerul şi instalaţiile 
sanitare: vibrau întotdeauna când făcea duş. Emily 
traversă holul, îmbrăcată într-un tricou negru, larg. 

— Em! 

Se opri în dreptul uşii întredeschise de la dormitor, îşi 
prinsese părul ud într-o coadă de cal. Faţa ei strălucea, 
acoperită de picături de apă. 

— Cum te simţi? 

— Total satisfăcută. 

— Mă refer la anularea călătoriei tale. 

Privirea lui Emily alunecă spre stânga. 

— Când pleci? 

— Când ancheta va fi închisă. 

Pearce ştia că restul conversaţiei urma să fie neplăcut; 
avea senzaţia că încerca să prindă un peşte cu mâinile 


e 136 - 


goale. 

— Vreau să vin cu tine, Emily. 

— Nu ţie ţi-a murit copilul. 

— Bineînţeles că era al meu. A devenit copilul meu. 

Emily rămase neclintită. 

— Vreau să vin să-l văd pe copilul nostru. Vreau să mă 
reculeg în faţa mormântului său. Şi vreau să te însoțesc 
când vei merge să-ţi întâlneşti sora. 

Ea îşi încrucişă braţele pe piept. Era încă acolo. 

— Vin cu tine la Montréal. 

— Am de lucru. 

Să ştii în ce moment să capitulezi. 

— Toate dosarele pe care mi le-ai cerut sunt în cutii, jos, 
răspunse el, resemnat. 

— Coboară împreună cu mine. Am pus mâna pe ceva. 

DCS-ul se ridică din pat, îşi trase boxerii şi o urmă pe 
Emily. 

Sfârşitul parantezei delicioase. 


e 137 œ» 


Marţi 21 iulie 2015 


Julianne începuse prin a-şi număra trezirile; cele în care 
simţea acea amorţeală dinaintea dimineţii. Apoi renunțase. 
Când aflase că fi decupase o bucată din fesă. De atunci, nu 
mai încearcă să numere zilele. 

De atunci, se trezeşte urlând. Tot timpul. Și, când simte 
gustul acelui strat fin de ipsos pe limbă, ştie că apa cu 
lămâie avea droguri. Şi că a măcelărit-o. 

Deja i-a tăiat fesele în mai multe locuri. Şi coapsa. O 
nouă bucată de tifon de 10 pe 3 centimetri îi acoperă 
partea superioară a piciorului. 

Deodată, suspinele o sufocă, la fel ca un ghem de hârtie 
mototolit, înfipt în gură. Atunci, crizele de plâns vin aşa, 
brusc. Fără niciun avertisment. Atunci, ea geme, apoi se 
opreşte brusc. Cam ca atunci când era însărcinată şi, 
deodată, începea să vomite. 

Azi-dimineaţă... Nu, nu azi-dimineaţă... Julianne nu ştie 
dacă a fost azi-dimineaţă... dar, cu puţin timp în urmă, a 
vrut să moară. Le-a cerut fetelor să o lase să plece. Dar ele 
au spus nu. Fetele ei i-au spus nu. 

— Mama, mama, mama... 

Asta era răspunsul lor: mama, mama, mama. 

— Mama e ocupată, scumpele mele. 

Julianne işi mişcă braţul amorțit. Intoarce capul. Fiecare 
mişcare a corpului ei îi reînvie carnea sângerândă. 
Durerea e ca un foc aprins direct pe piele. 

— Mama, mama, mama... 

— Da, iubitele mele... 

— Mama, mama, ma-ma! 

— Ssssttt... Mama este ocupată, dragele mele. Mama e 
la măcelar. 


< 138 » 


Londra, New Scotland Yard, 
marţi 21 iulie 2015, ora 07:00 


Jack Pearce aşeză două ceşti aburinde pe masa din sala 
de şedinţe, înainte de a lua loc lângă Emily, în faţa 
ecranului mare montat pe perete. 

Bergström, Olofsson şi Hansen apărură în imagine 
câteva secunde mai târziu, fiecare ţinând câte o cană în 
mână. 

Pearce luă o gură de cafea amară înainte de a începe 
şedinţa. 

— Tocmai m-au sunat de la laborator. ADN-ul prelevat 
de pe şosetele Mariei Paulsson e identic cu cel descoperit 
în cele ale Jeaninei Sanderson, prima victimă din Tower 
Hamlets. Acest ADN este, de asemenea, prezent în 
şosetele Juliannei Bell. Cele trei cazuri sunt, aşadar, 
legate. Crimele din Tower Hamlets, uciderea Mariei 
Paulsson şi răpirea Juliannei Bell au fost comise de acelaşi 
individ. 

— Ca şi cum criminalul ar fi reînceput un ciclu, comentă 
Karla Hansen între două guri de cafea. 

— Acest ADN rămâne necunoscut? se interesă 
comisarul. 

— Din păcate, da, răspunse Pearce, întorcându-se spre 
Emily pentru a-i da cuvântul. 

— Avem de-a face cu un criminal în serie canibal care îşi 
pregăteşte carnea conform propriei reţete, începu Emily 
trecând direct la subiect, lăsându-şi ascultătorii şocaţi. 
Tratamentul aplicat victimei este concludent. În primul 
rând, tipul de carne tăiată: fese, coapse, sâni, şolduri, cele 
mai bune bucăţi. Apoi, timpul petrecut cu victima sa fără a- 
i provoca vătămări, cu excepţia celor lăsate de lanţul care 
o ţine în captivitate. Carnea e tranşată post mortem. În 
cele din urmă, amestecul de miere, ghimbir, lămâie şi, 
probabil, şi alte mirodenii care probabil n-au fost 
identificate la autopsie: criminalul canibal îşi frăgezeşte 
carnea. 


e 139 + 


— La fel ca amestecurile aromatice pentru pui, i-o tăie 
Olofsson, la fel de vesel ca întotdeauna. Se pune carnea 
într-o pungă umplută cu un amestec de ierburi aromatice, 
apoi se aruncă la cuptor treizeci de... 

— Olofsson! îl întrerupse Bergström, nervos. 

— Care-i problema? Doar asta face şi tipul nostru, nu? 

Detectivul înşfăcă un rulou cu scorţişoară de pe platoul 
cu prăjituri. Îşi înghiţi kanelbulle din două muşcături, apoi 
mai luă imediat unul. 

— Acest criminal canibal e un tip atent şi organizat, 
după cum dovedeşte planificarea sa impecabilă, continuă 
profilerul. Este extrem de inteligent... 

— Aşa afirmă un studiu american de la mijlocul anilor 
'90. 

Vocea lui Aliénor părea înăbuşită, îndepărtată. Era 
probabil în celălalt colţ al camerei, aşezată intenţionat 
departe de webcam. „Aliénor Lindbergh”,  mâzgăli 
profilerul pe un blocnotes, pe care i-l strecură lui Pearce. 
El încuviinţă. 

Emily îi povestise despre noul recrut al lui Bergström. 

— Criminalii canibali aparţin celor 30-35% dintre 
criminalii în serie arestaţi, care au o inteligenţă superioară 
mediei, încheie Alienor. 

— Această inteligență le permite să-şi ascundă 
sociopatia, continuă Emily, şi astfel să-i înşele pe cei din 
jur, chiar şi pe experţi, cu privire la adevărata lor natură. 
Acest bărbat pare a fi o fiinţă plăcută, fermecătoare, 
amabilă. E integrat social şi are loc de muncă. 
Cunoştinţele sale de specialitate şi experiența sa 
sugerează că are între 40 şi 50 de ani, deoarece nu mi l-aş 
imagina sub 30 de ani în momentul comiterii crimelor din 
Tower Hamlets. Victimele sale, foarte diferite, dar toate 
albe, demonstrează că e caucazian. 

Se aşternu tăcerea, după ce Emily termină expunerea. 
Comisarul Bergstrom sparse liniştea. 

— Acum zece ani, în timpul anchetei Tower Hamlets, a 
fost luată în considerare ipoteza ucigaşului canibal? 

Maxilarul lui Pearce se încleştă. 


e 140 œ» 


— Nu, se mulţumi el să răspundă, lăsându-şi privirea pe 
masa din sala de şedinţe. 

— Emily, nu crezi c-ar putea fi doi? interveni Karla. La 
urma urmei, să acoperi două teritorii atât de îndepărtate 
nu e o sarcină uşoară... 

— Nu există nimic care să sugereze că există mai mulţi 
criminali. Până în prezent, crimele din Tower Hamlets şi 
uciderea Mariei Paulsson sunt, în toate privinţele, identice: 
acelaşi tip de lamă folosită pentru tăierea cărnii, acelaşi 
amestec administrat în timpul detenţiei. Dar doar cadavrul 
Juliannei Bell va răspunde definitiv la întrebare. 

Karla rămase blocată o secundă, înainte de a încuviinţa. 
Răspunsurile profilerului aveau uneori efectul unui duş 
scoţian. 

— Dacă înţeleg bine, Richard Hemfield iese din ecuaţie? 
întrebă Olofsson, îndepărtând tacticos granulele de zahăr 
de pe nou kanelbulle pentru a şi le arunca în gură. 

— Există o serie de întrebări la care încă mai trebuie să 
răspundem înainte de a fi tentaţi să-l considerăm pe 
Hemfield nevinovat, răspunse DCS-ul, cum ar fi, de 
exemplu, posibila existenţă a unui complice sau a unui 
copycat. Mâine vom şti mai multe. 

Schimbă o scurtă privire cu Emily. 

— Aşadar, Hemfield va continua, sau nu, să putrezească 
la balamuc? continuă Olofsson. 

— Probabil nu atât de mult pe cât prevede pedeapsa, i-o 
reteză tăios Emily. 

Pearce se făcu mic pe scaun. 

— Încă ceva, adăugă Emily. Criminalii în serie îşi 
dezvoltă „semnătura” pe măsură ce comit crimele. Cu 
toate astea, de la prima victimă din Tower Hamlets şi până 
la ultima, în 'Torvsjon, semnătura sa e fix la fel. Şi asta 
dintr-un motiv întemeiat: criminalul îşi stăpânea arta de la 
început. Ceea ce înseamnă că, înainte de a o ucide pe 
Jeanine Sanderson, ucigaşul a exersat; şi-a modelat, 
perfecţionat şi cizelat stilul. Trebuie deci, să căutăm în 
Anglia şi Suedia, pentru început, în perioada 1994-2004, 
cu zece ani înainte de prima victimă din Tower Hamlets, 


e 141 œ» 


toate crimele care conţin o parte din semnătură: cadavre 
găsite cu pene înfipte în urechi, femei dispărute ai căror 
pantofi au fost lăsaţi în faţa casei sau a locului lor de 
muncă, etc. 

Bergström încuviinţă, apoi se opri: 

— E posibil ca ucigaşul nostru să se fi culcat deja cu 
victimele? 

— Bine punctat, comisare! îi aruncă Olofsson. 

— Nu, i-o reteză Emily. Înghiţirea cărnii lor înlocuieşte 
acţiunea fizică. Canibalismul este actul sexual. Un act mult 
mai puternic, chiar, o comuniune între ucigaş şi victimele 
sale: ele trăiesc în el. 

— Aţi analizat greşit câteva informaţii esenţiale. 

Vocea lui Aliénor răbufni, la fel de înăbușită. 

— Poţi dezvolta, te rog, Aliénor? întrebă Pearce, 
interesat. 

— Îmi cunoaşteţi numele? 

— Da, Emily mi-a vorbit despre tine. 

— OK. Faptul că, în primul rând, victimele erau toate o 
pradă uşoară, femei nestatornice, petrecăreţe; că, ulterior, 
infracțiunile iniţiale au avut loc în cartierul Tower 
Hamlets; şi că, în sfârşit, Maria Paulsson, locuia în 
Torslanda. 

— Ei, şi?! Olofsson îşi pierdu răbdarea. 

— Ei, şi victimele lui Jack Spintecătorul erau toate 
prostituate, deci femei de moravuri uşoare; el le omora în 
Whitechapel, în cartierul Tower Hamlets; iar a treia 
victimă a lui Jack Spintecătorul, Elizabeth Gustafsdotter, 
mai cunoscută sub numele de Elizabeth Stride sau Liz 
Stride, era născută în Torslanda. 

— Ha, ha, haaa! se hăhăi detectivul. Aşadar, după 
părerea ta, Jack Spintecătorul era canibal? 

— Da, exact asta urma să spun, detectiv Olofsson. 
Întruna din scrisorile care i-au fost atribuite, intitulată 
„From Hell” şi trimisă pe 15 octombrie 1888 lui George 
Lusk, preşedintele Comitetului de  Vigilenţă din 
Whitechapel, Jack Spintecătorul zice că a prăjit şi a 
mâncat jumătate din rinichiul aparținând uneia dintre 


e 142 œ» 


victimele sale. Cealaltă jumătate îi însoțea scrisoarea. 


e 143 + 


Falkenberg, 
duminică 3 februarie 1946, miezul nopții 


Jenny fu trezită de unul dintre acele nenorocite ace de 
păr care i se înfipseseră în scalp. Pentru a imita coafura lui 
Ingrid Bergman, ea îşi clătea părul în oţet alb după fiecare 
şamponare, astfel încât să capete o strălucire pe care 
clienţii i-o invidiau, apoi îşi rula pe bigudiuri fiecare şuviţă 
încă umedă. Rezultatul era de o perfecţiune uluitoare. O 
descoperise pe această actriţă în urmă cu zece ani, în 
Swedenhielms. Doamne, ce frumuseţe! Nu era de mirare 
că Hollywood-ul o înhăţase. Şi, la aniversarea căsătoriei 
lor, Finn o dusese să vadă filmul Gaslight, regizat de 
George Cukor. Dragul de Finn! 

Mama ei ratase atâtea lucruri... Pentru a scăpa de un 
tată abuziv, ea se trezise într-un oraş străin la fel de crud 
şi violent. Un oraş care-o ucisese. Jenny alesese să revină 
acolo unde ar fi trebuit să se nască. Şi Dumnezeu îi 
confirma mereu că era de acord cu alegerea ei, chiar dacă, 
pentru asta, ea-şi abandonase Mama. Fiecare bătălie 
poartă doliul victimelor sale. 

Găsirea unei loc de muncă decent, chiar plăcut, fusese 
extrem de uşoară. Angajată mai întâi la o băcănie din 
centrul oraşului timp de doi ani, Jenny îşi găsise apoi de 
lucru în cea mai mare brutărie din Falkenberg. Nora 
patronului tocmai murise de pneumonie şi aveau nevoie de 
cineva care să o înlocuiască pe biata fată. 

Cinci ani mai târziu, ea se mărita cu văduvul, un bărbat 
atrăgător, cu o inimă la fel de mare ca şi apetitul lui 
sexual. La începutul căsniciei lor, satisfacerea acestui 
apetit nu fusese uşoară: Jenny era victima a ceea ce 
doctorul numea „cistita tinerelor mirese”, diagnostic pe 
care el i-l dăduse reţinându-şi un zâmbet. 

Trecuseră câţiva ani înainte ca Jenny să rămână 
însărcinată, lucru care pe Finn nu părea să-l deranjeze, iar 
ei îi convenea nespus. Nu îndrăznise niciodată să o spună 
cu voce tare şi alunga gândul imediat ce-i apărea în minte, 


e 144 œ 


dar Jenny nu voia să aibă copii. A avea copii i se păruse 
complet inutil, ca atunci când ai plăti pentru cultivarea 
unui câmp de grâu fără a putea culege roadele. Copiii îi 
distrugeau fericirea, o vedea în jurul ei. Dar Dumnezeu 
hotărâse altfel. Jenny rămăsese însărcinată cum trecuse de 
treizeci şi unu de ani. Şi primise doi la preţ de unul. 

Primii ani ai lui Sigvard şi ai Hildei fuseseră infernali. 
Gemenii îi solicitau atenţie deplină şi Jenny se străduia să- 
şi satisfacă soţul. Lucrurile se mai îmbunătăţiseră puţin 
înainte ca gemenii să împlinească trei ani: nu mai era 
nevoie să le umple pe jumătate biberoanele cu bere, 
pentru a se bucura de câteva ore de linişte, cei doi mici 
monştri dormeau împreună şi se linişteau reciproc, nu mai 
purtau scutece şi mâncau absolut tot ce le punea în 
farfurie. Nu putea vorbi despre o fericire regăsită, ci mai 
degrabă despre un echilibru care-i permitea să redevină 
din nou soţia lui Finn. Viaţa îşi reluase cursul plăcut, 
brutăria primită de la socrii ei funcţiona perfect şi trăiau 
foarte confortabil. 

Jenny se asigurase că n-avea să mai rămână niciodată 
însărcinată, rezolvând problema odată pentru totdeauna, 
fără a discuta despre asta cu Finn, care oricum nu era 
entuziasmat de rolul de tată. Doar munca şi sexul îl 
interesau pe viteazul ei soţ; nici naşterea gemenilor şi nici 
trecerea anilor nu schimbaseră asta. 

Cu zece ani în urmă, la aniversarea de patru ani a 
gemenilor, Finn cumpărase o fermă minunată, la câteva 
minute de mare, mergând cu bicicleta. Situată departe de 
tot, în mijlocul câmpurilor, ca şi când ar fi domnit asupra 
pământului, această casă avea tot ce îşi dorise Jenny. Finn 
îi permisese să o decoreze după bunul ei plac, comandând 
stofe şi mobilă din capitală. Aveau chiar şi o baie cu cadă 
şi toaletă. Zilele în care Jenny trebuia să-şi împartă patul 
cu trupul împuţit al mamei sale, într-o cămăruţă cât holul, 
se terminaseră de mult. 

Jenny îşi scoase cele două ace de păr care îi zgâriau 
pielea capului şi scăpă pe jos fără să vrea cele două 
bigudiuri. Înjură printre dinţi, se ridică din pat, îşi îmbrăcă 


< 145» 


halatul tremurând şi se îndreptă spre baie. 

Tocmai era gata să închidă uşa dormitorului gemenilor, 
când văzu o lumină slabă. Se aşeză în pragul uşii. 

Hilda era îngenuncheată la picioarele patului. Un sân 
mic îi ieşea din cămaşa de noapte şi i se ridica în mijlocul 
pieptului, ca ochiul unui ciclop. Ţinea ochii închişi de 
plăcere, sfârcul ei mângâind intermitent coapsa de alături 
şi avea buzele înfăşurate în jurul unui penis care n-ar fi 
avut ce căuta acolo. 

Jenny deschise violent uşa, izbind-o de perete. Penisul 
erect arătă brusc în direcţia ei. Hilda deschise ochii 
panicată şi-şi acoperi chipul cu braţele. 

Jenny traversă camera, o înşfăcă pe Hilda de păr şi o 
scoase din cameră. O târi pe scări fără niciun cuvânt, fără 
niciun strigăt, singurul sunet fiind cel al respiraţiilor lor 
zgomotoase, al genunchilor, coatelor şi picioarelor lovind 
treptele brutal, apoi o aruncă în pivniţă. 

Incuie uşa în urma ei şi urcă înapoi în dormitor, oftând 
sacadat: Hilda devenea din ce în ce mai grea. 

lşi scoase halatul şi se întinse lângă Finn, care între 
timp se strecurase în pat. 

— Ţi-am spus să nu te mai serveşti de ea, Finn. Ţi-am 
spus să nu... 

Fraza îi fu întreruptă de limba soţului ei care îi pătrunse 
în gură. El îi luă mâna şi o aşeză pe penisul lui încă erect. 

— Iartă-mă, ăskling, îi şopti ghidându-i mângâierile, 
iartă-mă... 


< 146 - 


Londra, gara Paddington, 
miercuri 21 iulie 2015, ora 11:00 


Emily porni motorul maşinii şi-i făcu semn să urce lui 
Alexis, care se grăbi să-şi lase valiza în portbagaj. 

Se aruncă pe scaunul pasagerului, salutând-o din vârful 
buzelor. 

Emily o sunase în ajun, dimineaţa devreme. Nu 
menţionase conflictul lor de la poliţia din Falkenberg, cu 
câteva zile mai înainte, dar îi făcuse celeilalte o propunere 
care o lăsase mută. 

Scriitoarea îşi cumpărase imediat bilet de avion cu 
destinaţia Londra şi îşi anunţase părinţii şi pe Stellan 
despre plecare, fără a permite nimănui să-i ceară socoteală 
în privinţa alegerii ei, ceea ce n-o împiedicase pe mama ei 
să comenteze. Acea primă întâlnire de familie luase brusc 
aerul unei tragedii à la Racine, dar Alexis plecase, 
închizând uşa în faţa privirilor neliniştite ale celor trei. 
Trebuia să încheie definitiv acel caz. Pentru a-l clasa. 
Pentru a-l arhiva. Pentru a sigila trecutul care-i stânjenea 
prezentul. 

Aşa că urma să-l întâlnească pe Richard Hemfield la 
spitalul psihiatric de înaltă securitate Broadmoor. 

Richard Hemfield dorea să se scuze. Să se scuze. 
Această mişcare servea cu siguranţă voyeurismului său 
mai mult decât nevoii de pocăință, Alexis nu trebuia să 
termine la Quantico ca să înţeleagă. Dar îi permitea lui 
Emily să-şi perfecţioneze profilul psihologic şi, prin 
urmare, să avanseze cu ancheta, indiferent de rezultat. 
Chiar dacă nu erau de acord în privinţa vinovăţiei lui 
Hemfield, Alexis trebuia să-şi asume experimentul. 

— Am primit rezultatele de laborator, o informă brusc 
profilerul, fără să-şi ia ochii de pe traseu. ADN-ul din 
şosetele Mariei Paulsson şi ale Juliannei Bell e acelaşi cu 
cel găsit în şosetele Jeaninei Sanderson, prima victimă din 
Tower Hamlets. 

Știu cine e Jeanine Sanderson, Emily. Ştiu înălțimea, 


e 147 œ» 


greutatea, numele de fată al mamei ei şi perechea de 
pantofi pe care o purta când Hemfield a răpit-o. Balerini 
din piele aurie artificială. 

Alexis îşi înghiţi furia înainte de a vorbi. 

— Te gândeşti, deja, că Hemfield nu e vinovat de crimele 
din Tower Hamlets. 

— Se pare că nu putea fi el, ripostă Emily. 

— Nici nu te gândeşti la posibilitatea să aibă un 
complice? 

Alexis se întorsese spre profiler. Mâinile i se agitau în 
dreptul feţei, de parcă furia ei începuse să danseze. 

— Mă depăşeşte, Emily... Nu-ţi înţeleg nici reacţia, nici 
metodele de lucru! Eşti în plină fază de negare: oricum e-o 
nebunie! Sper că şi tu respecţi regula conform căreia 
teoria trebuie să se adapteze faptelor, şi nu invers! 

Vocea ascuţită a lui Alexis răsuna în habitaclu, ca o 
muzică nasoală. 

Emily nu reacţionă. Avea corpul relaxat, mişcările 
calme, comportamentul flegmatic şi părea să nu-i fi auzit 
tipetele. 

— lau în considerare şi analizez toate posibilităţile, 
sfârşi ea prin a-i răspunde plat, când respiraţia lui Alexis 
se calmă. 

Scriitoarea clătină din cap şi schiţă un râs amar. 
Aproape că abia aştepta să ajungă la spitalul de psihiatrie. 

Un bărbat cu obraji rumeni le aştepta în spatele barierei 
de securitate. Pat Viggel, directorul clinicii Broadmoor, le 
adresă un zâmbet obosit şi le oferi o strângere de mână 
scurtă, dar fermă. 

— Întâlnirea va avea loc într-una din sălile noastre de 
terapie de grup, explică el, conducându-le pe cele două 
femei printr-un hol ai cărui pereţi cu tencuială bej 
dispărură în spatele unui şir de uşi prevăzute cu geamuri 
mici. Vom putea filma întâlnirea şi dumneavoastră, Miss 
Roy, o veţi putea urmări în direct din sala noastră de 
vizionare. Doi infirmieri vor rămâne cu dumneavoastră, 
Miss Castells. 

Realitatea acestei întâlniri o lovi brusc pe Alexis. Ea 


< 148 » 


încuviinţă, privirea trecându-i de la podeaua tocită cu 
urme negre la o fereastră zăbrelită. 

— Aţi pregătit documentele de pe listă? întrebă brusc 
Emily. 

Pat Viggel nu se simţi ofensat. 

— Da, în întregime: corespondenţa primită de Hemfield 
de când a fost încarcerat - corespondenţă care nu i-a fost 
niciodată transmisă, ţin să precizez, dar care a fost trecută 
prin razele X şi deschisă de echipele noastre - precum şi 
scrisorile pe care el a vrut să le trimită, dar care n-au fost 
niciodată expediate. 

— Niciun contact cu vreun avocat, de la încarcerare? 

— Nu. L-a concediat pe al său şi n-a mai angajat altul. 

— Vizitatori? 

— N-a acceptat niciunul. Doar DCS Jack. Pearce, 
alaltăieri, şi dumneavoastră, astăzi. Nici apeluri. Nu prea 
ne creează probleme. Nicio femeie nu lucrează cu el, 
pentru că are mâini foarte obraznice, dar în afară de 
această problemă şi de masturbarea compulsivă, e în 
regulă. Nu-i cel mai rău dintre pacienţii noştri, credeţi-mă. 

— Aţi întocmit lista cu persoanele care au solicitat 
dreptul de vizitare? 

— Da, aveţi totul aici, nu vă faceţi griji. Vă vom ajuta să 
transportaţi cutiile în maşină, după vizita dumneavoastră. 

După vizita dumneavoastră. _ 

Gâtul lui Alexis se încordă; simţi că se sufocă. Îşi şterse 
pe furiş mâinile transpirate pe pantaloni. Furia i se 
transformase în frică. Sau probabil fusese frică încă de la 
bun început. 


e 149 + 


Falkenberg, 
duminică 3 februarie 1946, ora 00:30 


Clinchetul sec al lacătului n-o mai speria. Hilda prefera 
să fie aruncată acolo: asta însemna că mama ei îi 
întrerupsese. 

Işi mişcă articulațiile: nu avea entorse, nici fracturi; tot 
era ceva. Se ridică încet, menajându-şi corpul dureros şi 
aprinse lumina din pivniţă. Îşi trecu degetele prin păr, 
pentru a îndepărta smocurile rupte de mama ei, apoi îşi 
observă braţele şi picioarele. Nicio rană vizibilă. Aşadar, 
avea doar câteva vânătăi şi, în miezul iernii, nici nu-i era 
greu să le ascundă. 

Incerca întotdeauna să anticipeze mişcările mamei sale, 
dar nu reuşea niciodată să meargă sau să se ridice 
suficient de repede pentru a evita să fie târâtă cel puţin 
câţiva metri. Cel mai rău au fost cele două scări: genunchii 
i se loveau de trepte şi dura câteva zile până să se 
dezumfle. 

Lacătul şuieră. Uşa se deschise fără să scârţâie, iar 
fratele său o închise la loc cu grijă. 

Sigvard unsese balamalele pentru a evita să atragă 
atenţia părinţilor. După ce o pedepsiseră pe Hilda, normal, 
ei erau ocupați ceva vreme, dar Sigvard nu voia să rişte. 

Când tatăl său îi ceruse să plece din camera pe care o 
împărțea cu Hilda, adolescentul ştia exact ce avea să se 
întâmple. Părăsise camera cu furie în stomac, auzind 
foşnetul pantalonilor tatălui său şi gemetele sale de 
plăcere. 

Intervenise o singură dată. Hilda îl făcuse să-i promită 
că avea să fie ultima, pentru că ea era cea pe care o 
pedepsea tatăl lor. 

Lăsă jos lângă el teancul de lucruri şi-şi scoase paltonul. 
O ajută pe sora lui să-l îmbrace, urmărind-o cu o privire 
îngrijorată. Hilda îl linişti dând din cap, evitându-i privirea. 
Se sprijini pe spate, astfel încât Sigvard să-i dea o pereche 
de ciorapi de lână, apoi nişte pantaloni vechi din catifea. 


< 150 œ» 


Fratele ei o ajută să se încalţe cu o pereche de papuci 
îmblăniţi şi termină punându-i pe cap o beretă. 

Când ea se ridică, Sigvard îi sărută obrazul şi nasul, 
înainte de a despături rapid cele două pleduri. Trebuia să 
se mişte repede, în pivniţă temperatura era de aproximativ 
cinci grade şi Hilda îngheţase deja de frig. Sigvard întinse 
o pătură pe podea, aşteptă ca sora lui să se aşeze pe ea, 
apoi o acoperi cu cealaltă. Hilda n-avea decât să le 
ascundă sub raftul de jos a doua zi de dimineaţă şi el urma 
să le ia atunci când Mama l-ar fi trimis să aducă provizii 
din pivniţă. La fel avea să procedeze şi cu hainele pe care i 
le adusese. 

leşea din pivniţă de îndată ce sora lui adormea. Mama îl 
surprinsese odată, dimineaţa devreme, dormind cu Hilda; 
pedeapsa le bântuia încă minţile; de atunci dăduseră 
dovadă de maximă prudenţă. 

Sigvard se întinse lângă Hilda şi o mângâie pe obraz cu 
mâna lui caldă. Ea închise ochii şi înghiţi în sec de mai 
multe ori. 

Gâtul i se încleştă de ură. 

Hilda se întinse, ghemuindu-se la pieptul fratelui ei. Ea îi 
ceruse să renunţe la furie, el ştia asta. 

O sărută din nou pe obraz şi îşi îngropă faţa în părul ei. 

— Bine, scumpa mea, bine, murmură el cu nasul în ceafa 
surorii sale. Acum dormi. 


e 151 œ» 


Crowthorne, spitalul de psihiatrie Broadmoor, 
miercuri 22 iulie 2015, ora 14:00 


Uşa sălii de terapie era întredeschisă. O explozie de râs 
zdruncină tăcerea. 

— Hemfield, am ajuns, anunţă Pat Viggel. 

— Şi noi, dragul meu Pat. 

Tonul ascuţit şi pronunția prelungă: vocea lui Hemfield 
alunecă peste Alexis precum mângâierea unei mâini 
transpirate. 

Directorul împinse uşa până se lovi de opritor. 

Hemfield apăru; zâmbetul larg îi umfla pomeţii înroşiţi 
şi-i întindea buzele strânse. Alexis îşi dădu seama că nu-l 
văzuse niciodată atât de aproape. Procesul avusese loc cu 
uşile închise şi ea întrezărise doar ceva, intrând sau ieşind 
din tribunal. 

Hemfield era aşezat vizavi de uşă, la capătul unei mese 
dreptunghiulare de aproximativ doi metri lungime. Alexis 
era inaccesibilă; îi era inaccesibilă. Fără pereții 
despărțitori de plexiglas şi fără gratii, aşa cum o avertizase 
Emily. Cei doi infirmieri promişi de Viggel erau acolo; 
stăteau în picioare, de-o parte şi de alta a pacientului lor; 
hohotele li se mai citeau pe buze. 

— Până la urmă, nu eu inspir groază. Aceşti doi coloşi cu 
mănuşi de latex creează ei singuri tensiunea dramatică, 
remarcă Hemfield. 

Viggel trase scaunul din capătul celălalt al mesei, cu 
spatele la uşă. Alexis se aşeză acolo. 

— Bine, eu vă las acum, spuse directorul. James şi Albert 
rămân aici cu dumneavoastră. 

Cei doi infirmieri încuviinţară din cap. 

Viggel îi aruncă vizitatoarei un zâmbet politicos, apoi 
ieşi. 

Alexis auzi uşa închizându-se în spatele ei, apoi 
clinchetul unui lacăt închis de două ori. Bătăile inimii i se 
dezlănţuită în piept. Şi ea voia să iasă. 

— Îţi mulţumesc pentru vizită, Alexis. 


e 152 » 


Hemfield îi pronunţă prenumele accentuând fiecare 
silabă, de parcă ar fi atins cu vârful limbii fiecare literă. 

— N-ai primit niciodată scrisorile mele, nu-i aşa? 

Alexis clătină din cap. 

— Aşa-mi spuneam şi eu... Ei n-au voie să le trimită. 

Hemfield îşi ridică brusc privirea. Privea în sus, chiar 
deasupra lui Alexis. Degetul lui emitea semnale auditive şi 
vizuale regulate, ca un metronom, trecându-i prin faţa 
chipului. Instinctiv, Alexis se întoarse. Hemfield urmărea 
camera. Alexis se gândi la Emily, care îi urmărea din sala 
de vizionare. O prezenţă secretă care o liniştea, aproape 
mai mult decât cea a celor doi infirmieri. 

— Pat, mi-ai fi putut spune, cel puţin, se amuză 
Hemfield. Ştiu, ştiu, tot interesul consta în faptul că scriu, 
tocmai... Da, ştiu, ştiu, Pat şi cu tine nu faceţi decât să 
respectaţi ordinele şi regulamentul. Da, da, ştiu, Pat, 
suntem cu toţii pionii cuiva. 

Îşi aranjă pe nas ochelarii mici, rotunzi. 

— Şi tu, Alexis, al cui pion eşti? 

Alexis deschise gura să spună ceva, apoi se răzgândi şi o 
închise. 

— Limba de lemn e inutilă. Să ştii că nu sunt supărăcios. 
Dă-i drumul, Alexis. 

Ea ezită încă un moment, apoi începu. 

— Al trecutului meu. 

— Ăsta-i un răspuns sincer, Alexis. Dar trist. Nu e nimic 
mai trist decât să fii pionul propriului tău trecut. 

— Dar pentru toată lumea e la fel, nu crezi, Richard? 
replică ea, privind ironic pereţii sălii de terapie. 

— Confunzi două lucruri esenţiale, Alexis: a-ţi plăti 
greşelile şi a suferi pentru ele. A şti să dai dovadă de 
rezilienţă şi nu de încrâncenare. 

— Încrâncenare? 

— Doar privind în trecut putem învăţa lecţii pentru 
prezent... Priveşte, dar nu contempla. De fapt, psihiatrul 
meu îmi vorbeşte mult despre rezilienţă. 

Alexis înghiţi în sec. Frica nu părea să-şi slăbească 
strânsoarea. 


e 153 + 


— În legătură cu ce? se forţă ea să articuleze. 

— În legătură cu mama mea, Alexis, cu cine altcineva? 
Mama mea, care m-a surprins masturbându-mă... N-aveam 
nici cinci ani, închipuieşte-ţi, nici măcar nu ştiam ce 
făceam. Mi-a spus că dacă mă mai prinde iar, mi-l taie... 
Genul ăsta de ameninţare e înfricoşător, nu crezi, Alexis? 

Hemfield îşi lăsă mâinile pe blatul mesei, una lângă alta. 

— Trebuie să încetez să-ţi mai pronunţ numele. Asta te 
face să nu te simţi în largul tău. 

Tristeţea lui Alexis se transformă brusc în furie. O furie 
surdă, care o făcea să-şi dorească să mârâie, ca o fiară 
sălbatică. 

— Ai răpit, sechestrat, ucis şi măcelărit şase femei, 
Richard, ţipă ea, fixându-l cu ochii plini de ură. Şi i-ai 
zdrobit craniul lui Samuel. 

Respirația şi pulsul i se accelerară, de parcă ar fi început 
brusc să alerge. Corpul ei o îndemna să părăsească sala de 
terapie. 

— Nu le-am omorât pe acele femei, răspunse el pe 
acelaşi ton calm. 

— Prima ta lovitură l-a făcut pe Samuel să se 
prăbuşească la pământ, continuă ea, respirând precipitat. 
Apoi l-ai mai lovit încă de două ori. I-ai zdrobit craniul. 

Cei doi infirmieri se apropiară de Hemfield. Alexis simţi 
brusc că erau acolo pentru a-l proteja mai mult pe el, 
vinovatul, decât pe ea, victima. 

Hemfield îşi scoase delicat ochelarii, le îndoi braţele şi îi 
aşeză în buzunarul cămăşii. Chipul său părea golit de orice 
expresie. 

— Ştii ce mă întreb? 

Închise ochii şi-şi ciupi pielea de deasupra sprâncenelor. 

— Mă întreb ce aromă are sexul tău. 

Alexis încremeni. Aproape că-i simţea nasul lui Hemfield 
îngropat între coapse. Înghiţi fierea care i se ridica în gât. 

Infirmierul din stânga se mută de pe un picior pe altul şi- 
i aruncă pe furiş o privire colegului său, care rămase 
impasibil. 

— N-are nicio legătură cu tine... Dar e primul lucru care 


e 154» 


îmi trece prin minte când sunt în prezenţa unei femei. 
Aromele ei, mirosul sexului ei... Apoi aroma pielii sale din 
spatele lobului urechilor şi deasupra buzei superioare. 
Aceste gânduri nu se opresc... În ciuda tratamentelor cu 
medicamente... a terapiilor... De parc-ar fi instinctive. 

Ochii lui erau tot închişi. 

Lividă şi paralizată de frică, Alexis nu-l scăpă din ochi. 

— Atunci te voi urmări... te voi observa... acasă la tine... 
La creşa unde îţi duci copiii... La locul de muncă... La sala 
de sport... La ora de dans... La restaurantul în care te 
întâlneşti cu prietenele. Apoi, când mă voi simţi în 
siguranţă, voi scotoci prin coşurile de gunoi... căutând 
tampoane. Fluxul menstrual are un miros schimbător... În 
funcţie de femeie, desigur... dar şi atunci când se 
amestecă cu alte secreţii. Când îţi voi cunoaşte bine 
programul, îţi voi intra în casă, în absenţa ta şi a familiei 
tale... pentru că am nevoie să petrec timp, singur, în casa 
ta... timp pentru mine. Voi merge în baia ta... să-ţi găsesc 
rufele murdare. Apoi mă voi masturba în timp ce-ţi 
adulmec lenjeria... şi câteva dintre hainele tale... Cracul 
pantalonilor, de exemplu... Apoi mă voi duce în camera 
ta... şi mă voi masturba din nou... de data asta cu lenjeria 
ta curată... pentru a lăsa o amprentă... ca un animal care 
urinează pentru a-şi marca teritoriul. Apoi mă voi întoarce 
acasă la mine... cu mâinile lipicioase de spermă... cu unul 
dintre chiloţii tăi în buzunar. Il voi folosi ca şerveţel, când 
mănânc... timp de câteva săptămâni... până când o nouă 
pereche de chiloţi îi va înlocui. 


< 155» 


Londra, Flask Walk, reşedinţa lui Emily Roy; 
miercuri, 22 iulie 2015, ora 22:00 


Emily alinie portretele celor opt victime pe masa de 
lemn din bucătărie. Sub fiecare portret care zâmbea, ea 
aşeza fotografia cadavrului respectiv. 

De când ieşise de la Broadmoor, Alexis nu scosese niciun 
cuvânt. Fără plânsete, fără oftaturi şi fără suspine grele. 
Nimic. De parcă i-ar fi transferat o parte din ea lui 
Hemfield. Când Emily o lăsase în faţa apartamentului său, 
în urmă cu doar câteva ore, Alexis coborâse din maşină, 
închisese uşor portiera şi îşi scosese valiza din portbagaj, 
la fel de calmă. 

Emily sorbi o gură de bere London Porter, privind în 
spaţiul gol de sub fotografia lui Julianne Bell. Richard 
Hemfield nu corespundea deloc profilului canibalului 
criminal în serie: fizicul său desuet, voyeurismul, 
masturbarea compulsivă, schimbarea frecventă a locului 
de muncă contraziceau acest profil în aproape toate 
privinţele. 

Atunci când îşi menţionase comportamentul deviant şi 
explicase că nu era nici răpitor, nici strangulator, şi cu atât 
mai puţin un criminal care să-şi măcelărească victimele, ci 
„doar” un voyeur, Hemfield îşi scosese ochelarii şi 
închisese ochii. El se asigurase de două ori că n-avea să 
vadă reacţia lui Alexis în timp ce îşi menţiona detaliat 
obsesiile şi fanteziile. Un criminal în serie care îşi 
strangulează victimele se bucură foarte mult de puterea pe 
care o are asupra lor. A le citi groaza pe feţe îi oferă o 
intensă stimulare sexuală. Acesta nu era, cu siguranţă, 
cazul lui Hemfield. Pupilele i se dilataseră doar o singură 
dată: atunci când Alexis intrase în sala de terapie. O 
adulmecase intens atunci când ea se aşezase în faţa lui, 
pentru a inhala acea aromă feminină care era sursa 
tuturor fanteziilor sale erotice. Hemfield era profund 
excitat de apropierea unei femei şi, în acea aripă de înaltă 
securitate de la Broadmoor, prezenţa sexului slab era 


e 156 » 


destul de rară. Dar el nu fusese niciodată arestat pentru 
viol şi nici pentru tentativă de viol. 

Emily luă un suport pentru pahare, îl aşeză în faţa ei şi- 
şi puse berea pe el. 

Hemfield era vecinul lui Jeanine Sanderson. Cu câteva 
luni înainte de moartea ei, îl surprinsese masturbându-se 
în camera ei, cu ciorapii ei în mână. Nu alertase poliţia, 
dar vorbise despre asta cu una dintre prietenele sale, 
numindu-l pe Hemfield „inofensiv”. 

Când poliţia aflase că, în seara descoperirii cadavrului 
Clarei Sandro, ultima victimă, Hemfield bea o bere de unul 
singur într-un pub aflat la o stradă distanţă, nici nu-i mai 
trebuise dovezi suplimentare pentru a-l acuza de crimele 
din Tower Hamlets. Arestat de mai multe ori pentru 
voyeurism, hărţuire şi furt, el fusese ţapul ispăşitor perfect 
de care aveau nevoie Londra şi poliţia metropolitană. Dar 
când autorităţile descinseseră la domiciliul lui Hemfield în 
ianuarie 2006, bărbatul nu se mai afla acolo. Timp de două 
săptămâni, el reuşise să se ascundă la Londra. 

Pe 2 februarie 2006, detectivul Jeremy Priory de la 
poliţia metropolitană şi profilerul Jon Pierland reveniseră 
la locul crimei din Stanmore, puţin mai la nord. Erau 
însoţiţi de Samuel Garel, în vârstă de 38 de ani, unul dintre 
cei trei ofiţeri de poliţie francezi din Quai des Orfevres, 
ales de direcţia poliţiei judiciare pentru a monitoriza 
metodele de instruire ale profilerilor britanici. În maşină, 
radioul poliţiei metropolitane îi informase că Richard 
Hemfield fusese văzut la trei kilometri de locaţia lor din 
Harrow, mergând pe Crundale Avenue. În aşteptarea 
întăririlor, cei doi poliţişti deciseseră să acţioneze pe căi 
separate. Jon Pierland urma să cerceteze cartierul din 
maşină, cu Samuel Garel, iar Jeremy Priory, înarmat, urma 
să plece pe jos în recunoaştere. Două minute mai târziu, la 
colţul unei străduţe, Samuel Garel îl zărise pe Hemfield. 
Pierland  coborâse din maşină, urmat de Garel, şi 
începuseră să-l alerge pe Hemifield. Dar lui Pierland, 
vârstnic, i se tăiase respiraţia. Garel îşi continuase cursa şi 
sfârşise prin a-l ajunge din urmă pe Hemfield. Cel din urmă 


e 157 œ» 


ridicase o rangă de fier de lângă un tomberon şi îl lovise pe 
Garel în cap. Pierland ajunsese la capătul aleii tocmai când 
Hemfield îi dădea încă două lovituri lui Garel, căzut la 
pământ. Hemfield aruncase imediat obiectul contondent şi 
îngenunchease lângă victima sa, ţinându-şi mâna dreaptă 
pe craniul însângerat al poliţistului şi legănându-se înainte 
şi înapoi. Când detectivul Jeremy Priory ajunsese la faţa 
locului, trei minute mai târziu, Hemfield, în stare se şoc, se 
mai afla în aceeaşi poziţie. Garel murise din cauza rănilor 
în timp ce era transportat la spital. Hemfield fusese găsit 
vinovat de cele şase crime ale cadavrelor din Tower 
Hamlets şi inclusiv de moartea lui Garel, iar apoi fusese 
închis la Broadmoor. 

Emily mai luă o înghiţitură din berea ei caldă. Oare 
Hemfield ar fi putut avea un complice la crimele din Tower 
Hamlets? 

Când un membru al unui duo de criminali în serie 
dispare, victimologia, modus operandi şi/sau semnătura se 
schimbă inevitabil. E ca şi cum i-ai cere unui dreptaci să 
scrie cu mâna stângă peste noapte: scrisul său nu mai e 
acelaşi; devine neregulat, inegal, ezitant, înainte de a-şi 
găsi stilul, forma, iar cuvintele compuse cu mâna stângă 
nu vor fi niciodată identice cu cele scrise cu mâna dreaptă. 
Niciodată. La fel, dacă omorurile din Tower Hamlets ar fi 
fost comise de un duo criminal şi dacă uciderea Mariei 
Paulsson putea fi atribuită unuia singur din tandem, 
crimele ar fi trebuit să fie diferite. Cu toate acestea, ele 
erau, în toate privinţele, similare. Prin urmare, teoria 
complicelui nu stătea în picioare. 

Oare Hemfield l-ar fi putut întâlni pe acel posibil 
complice în timpul anilor de detenţie la Broadmoor? 
Cineva pe care l-a pregătit şi l-a modelat pentru a-i călca 
pe urme? Sigur, dar cum ar fi comunicat cu el? In aripa 
spitalului rezervată criminalilor periculoşi, unde aproape 
toţi erau asasini în serie şi în masă, nu exista conexiune la 
internet. Richard Hemfield nu expediase scrisori şi nici nu 
primise corespondenţă. Să fi mituit pe cineva? N-avea bani 
şi pe nimeni care să-i trimită; aşadar, ce dăduse în schimb? 


< 158 + 


Să spunem că acest complice ar face-o pentru a-şi hrăni 
admiraţia morbidă pentru el. Un infirmier? Un psiholog? 
Verificarea antecedentelor penale şi psihiatrice ale 
angajaţilor era extrem de riguroasă în spitalele psihice de 
înaltă securitate. Dar, pentru a nu lăsa nimic la voia 
întâmplării, profilerul solicitase totuşi dosarele 
personalului. 

Oare Hemfield să fi întâlnit atunci un alt pacient? 
Imposibil: în ultimii zece ani nici un alt deținut din aripa 
spitalului rezervată criminalilor periculoşi nu părăsise 
Broadmoor. 

Emily clătină din cap. Aceste speculații nu stăteau în 
picioare. Mai ales că Hemfield nu avea profilul psihologic 
al unui dominant şi, prin urmare, al unui mentor. 

Oare aceste crime ar putea fi opera unui copycat? ADN- 
ul similar de pe şosete, în toate cele trei cazuri, făcea 
imposibilă această opţiune. 

Deodată, îşi aminti un comentariu al Karlei Hansen: „Ca 
şi cum criminalul ar fi început o nouă serie de crime”, 
remarcase  defectiva suedeză. Şi totuşi, ucigaşul nu 
comisese una, ci două crime: una la Londra şi alta la 
Halmstad, Suedia. De parcă, după zece ani de tăcere, 
câştigase brusc încredere şi aroganță. 

Aşadar, ajunsese la cea mai plauzibilă opţiune: Hemfield 
era nevinovat. 

Emily aruncă restul berii în chiuvetă. 

Pearce nu şi-ar reveni niciodată. De când îi arătase 
punga de plastic care conţinea pantofii lui Julianne Bell, 
vinovăția părea să i se fi întipărit pe chip. DCS-ul se 
acoperise de lauri pentru arestarea lui Hemfield şi, totuşi, 
luase o atitudine defensivă atunci când i se ceruse să 
comenteze cazul: sigur ceva din această poveste îl 
deranjase întotdeauna. Profilul psihologic al criminalului 
stabilit de Emily fusese lovitura de graţie: Pearce nu 
bănuise niciodată că ucigaşul ar putea fi canibal. 

Profilerul observă iar în amănunt portretele celor opt 
femei: Jeanine Sanderson, Diana Lantar, Katie Atkins, 
Chloe  Blomer, Sylvia George, Clara Sandro, Maria 


< 159 + 


Paulsson şi Julianne Bell. A bagă omul nepotrivit după 
gratii nu distrugea doar o carieră; distrugea totul. 

Porni fierbătorul, luă o cană de pe suportul de vase şi-şi 
puse un plic de ceai verde. Işi roti arătătorul pe marginea 
încă umedă a cănii, apoi îl şterse cu prosopul atârnat de 
mânerul de pe uşa cuptorului. 

De ce criminalul în serie încetase crimele timp de un 
deceniu? Existau trei posibilităţi, aşa cum subliniase 
Aliénor: fie era în închisoare; fie era țintuit la pat sau 
imobilizat, adică scos din joc; fie ucisese în altă parte, iar 
crimele sale n-aveau legătură cu cele din Tower Hamlets. 

Aşadar, în primul rând, ar fi trebuit să contacteze 
Interpolul pentru a transmite la nivel internaţional 
informaţiile pe care le aveau; apoi, să identifice criminalii 
care aveau deja cazier şi care fuseseră reţinuţi sau închişi 
în perioada septembrie 2005 - data la care încetaseră 
crimele - şi iulie 2015 - data dispariţiei Mariei Paulsson. 
De asemenea, era necesar să citească şi să analizeze 
corespondenţa lui Hemfield adusă de Pat Viggel, pentru a 
verifica antecedentele autorilor lor, deoarece criminalul ar 
fi putut încerca să-l contacteze pe Hemfield. 

La rândul său, avea de recitit rapoartele trimise de 
Alienor referitoare la asasinarea Mariei Paulsson, pentru a 
stabili o legătură între Halmstad şi Londra. De ce 
criminalul folosea acum două terenuri de joc? Părea să 
cunoască bine Halmstad, precum şi Whitechapel şi Mayfair 
din Londra. Oare locuise în Torslanda, unde locuia Maria 
Paulsson? La Halmstad, unde fusese găsit cadavrul tinerei? 
Sau la Londra, unde fuseseră găsite cadavrele victimelor 
din Tower Hamlets? 

Emily se gândi la plicul de ceai uscat din cana ei goală. 
Reporni fierbătorul. 

Teoria schiţată de Aliénor o lăsase atât de perplexă, 
încât i se părea exagerată. Legătura dintre crimele din 
Londra, crimele din Halmstad şi răpirea Juliannei Bell ar 
putea proveni dintr-o obsesie morbidă faţă de Elizabeth 
Stride, victima suedeză a lui Jack Spintecătorul? 

Turnă apa clocotită în ceaşcă şi-i adăugă o linguriţă de 


< 160 » 


miere de cimbrişor. 
Chiar, de ce nu? 


e 161 œ» 


Halmstad, 
joi 23 iulie 2015, ora 07:45 


Semaforul se făcu roşu. Karla Hansen selectă punctul 
mort, apucă unul dintre croissantele pe care le aducea la 
secţia de poliţie şi muşcă din el cu poftă. 

— Scumpo, vrei şi tu unul? îi propuse Piei, fiica sa mai 
mare, aşezată lângă ea. 

— Nu. În niciun caz. N-am chef să am o burtă ca a ta, îi 
răspunse puştoaica, fără să-şi ridice ochii din telefon. 

Karla aproape că scuipă croissantul delicios cu unt pe 
care-l mesteca. Aruncă o privire rapidă la talia sa, strânsă 
de centura de siguranţă. 

— Da’ ce are burta mea? 

— Mamă, n-ai burta mare, doar fleşcăită. Pare aluat de 
pizza. 

Două claxoane o anunţară pe Karla că era momentul să 
pornească. 

— Permite-mi să-ţi spun că acest „aluat de pizza”, aşa 
cum îl numeşti tu, ţi-a servit drept dormitor şi cameră de 
zi! Şi te-ai simţit atât de bine în bistroul meu italian, încât 
au trebuit să te scoată de acolo cu forţa! 

— Câh!!! Eşti scârboasă, mamă! se strâmbă Pia. 

— Nu poate fi adevărat, visez! Tu mă faci praf şi tot eu 
sunt scârboasă? 

— Oh, mamă! Dumnezeule!!! 

— Pia, ce s-a întâmplat? Eşti ok? strigă Karla trăgând 
brusc pe dreapta. Eşti ok? repetă ea mângâind neliniştită 
chipul fiicei sale. 

— Mamă, de ce te-ai oprit aşa? M-ai speriat! Da, sunt ok! 
Tocmai am descoperit ceva trăsnet: ea e pe StarSpotter, 
uite! 

— Pia, eşti nebună să ţipi aşa! se răsti Karla, liniştită şi 
totodată nervoasă. Ce se-ntâmplă cu tine? Suntem într-o 
maşină, nu într-un roller coaster! 

— Dar, mamă, uite! Este în StarSpotter! 

— Ce este Starstopper? Şi despre cine vorbeşti? 


e 162 » 


— Nu Starstopper! StarSpotter. Este o aplicaţie, mamă. 
O a-pli-ca-ţi-e pe iPhone-ul meu. Scopul nu e să opreşti 
stelele din drumul lor, ci to spot them, adică să le 
localizezi. 

— Mulţumesc pentru lecţia de limba engleză. Ce m-aş 
face fără tine... 

— Termină! Ascultă ce-ţi spun: actriţa ta este pe 
StarSpotter. 

— Ce actriţă? 

— Cea care a fost răpită! Julianne Bell! 

Karla înşfăcă telefonul pe care i-l întindea fiica ei. 

Un minut mai târziu, îl suna pe Bergstrom. 

—00000- 

Olofsson împinse deoparte un teanc de dosare şi se 
aşeză pe marginea biroului lui Alienor, cu ceaşca în mână. 

— Vezi, Lindbergh, aproape n-ar mai fi loc de-astea într- 
un dulap de mături. 

— Doar că deja există mături în dulapul menţionat, 
răspunse Alienor fără să-şi ridice ochii de pe documentul 
pe care-l sublinia cu marker. 

— Ce faci acolo? 

— Subliniez. 

— Ştiai că Ronald Reagan descinde dintr-o familie de 
canibali? 

— Cel de-al patruzecilea preşedinte al Statelor Unite nu 
descinde dintr-o familie de canibali. Doi dintre unchii săi 
şi-au mâncat fratele, care a murit din cauza rănilor, în timp 
ce erau blocaţi într-o peşteră din cauza unei furtuni de 
zăpadă, asta a fost tot. 

— Frăţioare, Google, ce benzină ai? 

Alienor îl privi cu ochii mari de uimire. 

— Ce naiba ai acolo în termos? 

— Cafea, răspunse ea, calmă, continuând să sublinieze. 

— Şi, în plus, îşi mai aduce şi cafeaua... Dar ştii că avem 
cafea în bucătărie? Face parte din avantajele primite în 
natură. Asta şi dreptul de giugiuleală. 

Alienor lăsă jos marker-ul Stabilo Boss portocaliu, luă un 
stilou roşu şi-şi notă o serie de litere pe marginea 


e 163 * 


documentului. 

— Dacă ar exista un drept legal de giugiuleală, detectiv 
Olofsson, comisarul Bergstrom ar trebui să-l exercite, 
pentru că el este ofiţerul superior aici. Aşadar aş avea 
relaţii sexuale cu el, nu cu tine. 

O grimasă îi contorsionă chipul lui Olofsson. 

— Ah, mersi! Acum toată ziua va trebui să-mi şterg din 
minte imaginile bătrânului gata să... 

— Olofsson! Lindbergh! În sala de şedinţe! 

Apelul sonor al lui Bergström îi făcu să tresară. 

— Vei vedea că au găsit cadavrul Juliannei Bell, comentă 
detectivul în timp ce se îndrepta spre sala de şedinţe. 


e 164 œ» 


Falkenberg, 
marţi 11 decembrie 1979, ora 18:00 


Hilda ieşi din pivniţă cu braţele încărcate cu borcane de 
gem, zahăr pudră şi conserve de fructe. 

— Te rog stinge lumina şi închide uşa, ăskling, îl rugă ea 
pe copilul care o însoțea. 

Hilda urcă în bucătărie şi lăsă totul pe masă. 

Skorpan, cu ochii săi mari şi albaştri, încercănaţi de 
oboseală, tot mai poftea la pere însiropate. 

— Încă mai ţi-e foame? 

— Mi-e poftă de o prăjitură... O să-mi faci una? 

Hilda îi zâmbi şi-şi trecu degetele prin părul blond. 

— Sigvard va aduce una de la brutărie: o Prinsesstărta. 

Privirea lacomă a lui Skorpan străluci de bucurie. 

— Şi atunci, tu ce vei pregăti, cu toate bunătăţile astea? 

— Biscuiţi, îngeraş. Îi veţi mânca mâine. 

Ea îi mângâie obrazul fin precum pieliţa de caisă. 
Skorpan se strâmbă. Vânătaia se îngălbenea, dar încă mai 
durea la fel de mult. Nu avea nimic rupt, Hilda era sigură, 
dar bietul copil suferea. Unii nu meritau să fie părinţi. 

Îi dădu la o parte bretonul blond şi-i sărută fruntea 
delicată. 

— Du-te şi joacă-te cu ceilalţi copii, âskling; Sigvard va 
sosi în curând. 

Skorpan încuviinţă hotărâtă - frumoasa ei tunsoare 
castron se ciufuli - apoi ieşi alergând din bucătărie. 
Strigăte de bucurie o întâmpinară în sufragerie, unde 
ceilalţi copii începuseră o partidă de Kubb. Hilda le 
adusese un covor, pentru a evita distrugerea podelei, la fel 
ca data trecută. 

O furtună de zăpadă se dezlănţuise încă de dimineaţă şi 
erau condamnaţi să stea în casă; chiar şi hambarul era 
rece ca gheaţa. Aşadar, Hildei nu-i mai păsa cum arăta 
sufrageria lor, atâta timp cât săracii copii se distrau. 

Pregăti masa pentru două persoane. Cei mici luaseră 
deja cina şi urma momentul ei preferat cu fratele ei, când 


e 165 


obişnuiau să discute despre ziua lor, între patru ochi, 
auzind râsetele şi certurile copiilor în fundal. 

Cu douăzeci de ani în urmă, îşi pierduseră părinţii la 
scurt timp unul după celălalt: Jenny şi Finn nu trăiseră atât 
de mult încât să ajungă la bătrâneţe. Brutăria le revenise 
lor, iar Sigvard avusese grijă de ea ca de o bijuterie. 
Pâinea şi prăjiturile lui erau mai bune decât cele ale tatălui 
lor, iar afacerea avea mare succes. Hilda se îngrijea de 
fermă, de Sigvard, de orfanii şi de copiii abuzaţi pe care-i 
găzduia, aşteptând să-i adopte. 

Nici Sigvard, nici ea nu erau căsătoriţi; Sigvard îşi făcea 
de cap în afara casei, iar Hilda nu fusese niciodată 
interesată de acest tip de „distracţii” şi nici de bărbaţi. 
Universul ei se limita la fratele său şi la copiii pe care-i 
avea în grijă şi se termina acolo, în pragul proprietăţii lor. 

Hilda aduse quiche cu Văsterbottern! şi-l lăsă în mijlocul 
mesei. 

Uşa de la intrare se auzi scârţâind tocmai când lua supa 
de urzici de pe foc. 

Fratele ei intră în bucătărie, ţinând în braţe o cutie de 
carton. 

— Hej! 

Hilda luă prăjitura şi-l sărută pe obraz. 

— Fantastic! exclamă el bucuros, zărind guiche-ul cu 
brânză. 

Sigvard se aşeză imediat la masă; Hilda îşi scoase şorţul, 
îl atârnă pe spătarul scaunului şi luă loc în faţa lui. 

— Am văzut-o pe vecină, anunţă el între două linguri de 
supă. 

Hilda rămase tăcută. Nu-i plăceau deloc vecinii lor. 

— L-ai recuperat pe noul micuţ? 

— Da... 

Sigvard îşi luă o felie de plăcintă şi o servi şi pe sora lui. 

— Hilda, încă unul, serios? 

Ea tăie crusta plăcintei, o aşeză pe farfuria fratelui ei şi 
începu să-şi savureze quiche-ul. 

— Nu e ca şi cum am duce lipsă de ceva, nu? răspunse 


7 Brânză din lapte de vacă din zona Västerbotten, Suedia. 
e 166 œ» 


ea în cele din urmă. 

— Probabil linişte şi pace, nu crezi? 

— Copiii nu-ţi stau niciodată în cale, ce-ţi pasă? Tu ai 
brutăria ta, eu am copiii mei. Tu le umpli stomacul, eu le 
umplu inimile. 

Sigvard îi aruncă surorii sale o privire serioasă, sau 
poate absentă. Da, asta era, se gândi Hilda: absentă. Era 
cu gândul în altă parte, departe de ea, departe de masa 
lor. 

— Vino, şopti el brusc trăgându-şi scaunul. 

Hilda îşi trase şi ea scaunul deoparte, se auzi scârţâind 
pe podea. Ocoli masa şi se aşeză pe genunchii fratelui ei. 

Închise ochii de plăcere, în timp ce mâna lui bătătorită îi 
mângâia chipul delicat, şi-şi adăposti obrazul în palma sa. 

— Vreau să-ţi vorbesc, Hilda. 

— Nu cred că vreau s-aud ce-ai să-mi spui, răspunse ea 
fără să-şi deschidă ochii. 

— Am întâlnit pe cineva. 

Ea clipi, ca o şopârlă amorţită la soare. 

— Ştiu că întâlneşti multe „cineva”, zâmbi ea cu 
tandreţe, sărutându-i degetele. 

— Va veni să trăiască aici, cu mine. 

Hilda încremeni, sfredelindu-şi fratele cu o privire plină 
de tristeţe. 

— Nu vreau altă femeie aici, Sigvard. 

Sigvard îi îndepărtă o şuviţă de pe fruntea pistruiată. 

— Am chef s-o am lângă mine; chiar am mare chef. 

Hilda privi în jos. Scutură pantalonii de pânză ai fratelui 
ei, îndepărtând firimiturile de quiche. 

— Nu vreau nicio altă femeie aici. 

— Hilda. Vreau ca femeia asta să trăiască lângă mine, 
înţelegi? 

Tristeţea umbri o clipă chipul surorii lui. 

— O vom muta într-o dependinţă, lângă hambar, o calmă 
fratele ei. 

Ea clătină din cap, strâmbându-se: A 

— Nu vreau să pleci din casă, Sigvard. În niciun caz. 

— Voi fi chiar aici... 


e 167 œ» 


— Am spus nu, îi răspunse ea pe un ton calm, cu o voce 
lipsită de orice inflexiune. 

Se ridică şi reveni la locul ei. ă 

— Ea se va muta la noi, aici, în camera ta. În casa 
noastră. Şi nu se va întâmpla altfel, s-a înţeles? 

Sigvard privi în farfuria lui şi încuviinţă tăcut. 

— Şi nu mai vreau s-aud niciun cuvânt despre asta, până 
la sfârşitul mesei. 


< 168 » 


Londra, Chelsea, Beaufort Street, 
reşedinţa lui Raymond Bell, 
joi 23 iulie 2015, ora 11:00 


Fratele Juliannei Bell îi întâmpină pe Jack Pearce şi 
Emily Roy cu aceeaşi strângere de mână fermă şi hotărâtă 
de la prima întâlnire, în urmă cu câteva zile. Era îmbrăcat 
într-un costum elegant albastru închis şi o cămaşă albă, ale 
cărei manşete aveau butoni şi purta un ceas scump IWC 
Portugieser la încheietura mâinii stângi, dar descălţat. 
Raymond Bell părea gol, gândi Pearce, ca şi cum şi-ar fi 
pierdut strălucirea. Un desculţ... Fără sora lui, Julianne, 
Raymond Bell era redus la neant. 

El îi conduse - pe profiler şi pe DCS - într-un living 
spaţios, cu un şemineu circular, o tuşă neaşteptat de 
modernă pentru acest spaţiu boem şi aglomerat, unde 
cuburi pufoase şi colorate, formau o canapea de colţ 
impozantă. Reviste, cărţi, pleduri, platouri şi pernuţe 
zăceau aruncate pe sofa, o adevărată invitaţie la lene. 

— Tocmai am găsit maşina surorii dumneavoastră lângă 
Aeroportul Stansted, trecu direct la subiect Emily. 

Chipul lui Raymond Bell se încordă. 

— Ea era... 

— Nu, îl linişti Pearce cu o voce plină de compasiune. 

— O săptămână... Azi o săptămână, murmură ca pentru 
el. 

— În noaptea dinaintea dispariţiei, sora dumneavoastră 
n-a fost la ea, îi aruncă Emily, pe acelaşi ton acru. 

Raymond Bell clătină din cap, surprins, cu sprâncenele 
arcuite de uimire. 

— Eu nu... Dar... Ne-aţi spus că aţi văzut-o ieşind din 
casă dimineaţa când... chiar înainte de... 

— Exact. Dar nu şi-a petrecut noaptea la domiciliu. A 

— Dar... ar fi trebuit să o vedeţi ieşind, nu-i aşa? In 
sfârşit... vreau să spun, camerele de supraveghere, nu? 

— A fost localizată de fani, prin aplicaţia StarSpotter, la 
câteva străzi de casa ei, dimineaţa devreme. 


e 169 œ» 


Privirea pierdută a lui Raymond Bell rătăci prin living şi 
se lovi de pereţi şi ferestre ca o pasăre rătăcită. 

— Camerele de supraveghere au filmat-o pe sora 
dumneavoastră pe North Audley Street la orele 22:16 şi 
04:45, explică DCS. Julianne a ieşit, apoi s-a întors prin uşa 
din dos a clădirii, cu siguranţă pentru a scăpa de 
paparazzi. 

— Sora dumneavoastră s-a dus să-şi întâlnească 
amantul, Raymond, continuă Emily. 

— Un am... Nu! Sora mea n-avea amant! se enervă el. 

— Păreţi absolut convins. 

Raymond străbătu livingul cu paşi mari şi nervoşi. 

— Julianne trăia doar pentru cariera şi pentru familia ei! 
Pentru fetele ei! 

— Plasaţi cariera surorii dumneavoastră înaintea 
familiei, observă calm Emily. 

— Cariera ei era foarte importantă, după părerea 
noastră. 

— După părerea noastră. 

— Da, după părerea noastră. Eu eram impresarul 
Juliannei. Sora mea îmi dădea de mâncare, spuse el. 

— Avea. Trăia. Dădea. Deja v-aţi înmormântat sora? 

Raymond Bell traversă brusc livingul şi se postă în faţa 
lui Emily. Buzele i se încordară de furie; ridică un deget 
arătător ameninţător în faţa ei. Profilerul nici nu se clinti. 
Nici Pearce. 

— A trecut o săptămână de când sora mea a dispărut. O 
săptămână. Chiar credeţi că Julianne mai e încă în viaţă? 

Emily îl ţintui cu privirea şi aşteptă ca el să bată în 
retragere. În cele din urmă, corpul lui Raymond se relaxă. 
Închise ochii pentru câteva secunde, apoi se aşeză pe 
canapea. 

— Aşadar, Julianne trăia pentru cariera ei şi pentru 
fetele sale. Dar nu şi pentru soţul ei? insistă Emily. 

— Bineînţeles că Julianne trăia pentru soţul ei la fel de 
mult ca pentru fetele sale, evident... 

Vocea lui Raymond Bell era plină de oboseală. 

— Dar familia se adapta exigenţelor carierei sale, asta 


<e 170 œ» 


am vrut să spun... Nu a fost dificil... au fost doar... doar 
legăturile de familie... un compromis... dar un dulce 
compromis... 

Îşi frecă fruntea cu un gest agresiv, aproape brutal. 

— Dar... unde s-a dus în noaptea aia? 

— Într-un hotel. Park Street, 47. 

— Într-un hotel? De ce? Cu cine? 

— Credeam că dumneavoastră aţi fi mai în măsură să 
răspundeţi acestor întrebări, Raymond. 

— Dar... hotelul trebuie să aibă camere de 
supraveghere, nu? 

— Doar în exterior şi majoritatea oamenilor care intră 
acolo se ascund în spatele ochelarilor de soare şi a 
pălăriilor cu boruri largi, atunci când nu au o umbrelă 
pentru a se feri de paparazzi. Sora dumneavoastră nu e 
singura vedetă care caută un loc unde să-şi întâlnească 
amantul incognito. 

El clătină din cap. 

— Credeţi că amantul... acea persoană a răpit-o? 

— Sperăm să aflăm curând. 


e 171 œ» 


Joi 23 iulie 2015 


Să se plimbe prin Londra. 

Să vadă un muzeu. 

O expoziție. 

O pânză. . 

Sau să-şi facă de cap. In cinematograf. Să aibă orgasm 
într-o sală de cinema întunecată. 

La asta se gândea ea chiar înainte de a ajunge aici. Îşi 
planifica după-amiaza liberă, acele câteva ore pe care ea 
plănuia să le petreacă făcând dragoste într-un spațiu 
public. 

Joi, 16 iulie, era ziua în care împlineau trei luni 
împreună. 

În seara aceea, aşteptase să adoarmă fetele. Şi bona lor 
să sforăie. Apoi se strecurase pe furiş afară. Lăsase cheia 
în broască pentru a închide uşa cât mai silențios posibil şi 
coborâse la parter, străbătuse holul, trecuse prin grădină, 
apoi ieşise pe poarta care dădea în North Audley Street, 
acolo unde n-ar fi pândit-o nici un paparazzo. 

In seara aceea se furişase, ca o adolescentă. 

Ca o adolescentă. 

Cu doar câteva ore înainte de a se trezi aici, Julianne 
mai era încă în braţele ei, imbrăţişând minciuna, tăvălindu- 
se în infidelitate. Relația aia era o greşeală, o ştia, o 
simţea, îşi repeta, dar fiecare întâlnire pe ascuns provoca 
uitarea. 

Cu doar câteva ore înainte de a se trezi aici, corpul ei 
încă mai tremura de plăcere. O noapte nebună. La fel de 
dementă ca alegerile greşite pe care le făcuse. Pe cât de 
dementă, pe cât de riscantă. 

Cu doar câteva ore înainte de a se trezi aici, pentru a nu- 
ştiu-câta oară în trei luni, ea călcase în picioare bunele ei 
reguli, cu toată insolenţa tinereții. 

O tinereţe pe care o pierduse deja. 


e 172 œ» 


Londra, Hampstead, reşedinţa lui Alexis 
Castells, 
joi 23 iulie 2015, ora 16:00 


Alexis verifică ceasul şi-şi lăsă computerul în stand-by. 
Se uită la monitorul întunecat câteva secunde, apoi îşi luă 
poşeta aşezată pe un taburet, lângă birou, şi plecă de 
acasă. 

Cumpără un caramel macchiato de la un nou cafegiu 
amplasat într-o fostă cabină telefonică, din colţul străzii ei, 
şi cobori pe Fitzjohn's Avenue, savurându-şi băutura. 

Sărutul soarelui era mult mai dulce decât cu o zi în 
urmă, cu siguranţă datorită fuioarelor de nori pufoşi ca de 
bumbac, destrămate pe cerul de vară. Alexis nu mai văzuse 
vreodată acea formă de nori, de parcă cineva i-ar fi pictat 
special cu o pensulă: albastru cu dungi albe. 

Richard Hemfield. Hemfield. 

El era peste tot, oriunde s-ar fi uitat ea, la fel ca figura 
unei amante care ţi se insinuează în pat. Întâlnirea lor din 
ajun, la Broadmoor, o făcuse să dea înapoi în împăcarea cu 
doliul ei. Obsesia nu-i fusese alinată; dimpotrivă, chiar 
fusese alimentată. Frământată de ură şi furie, Alexis se 
lăsase stoarsă de fiecare strop de energie şi devorată de 
acel bărbat care deja îi distrusese viaţa. 

Trebuia să înceteze. Trebuia să preia controlul, să nu se 
mai lase împinsă pe marginea prăpastiei de fantomele ei. 
Alexis urma să revadă biografia lui Hemfield, să-i parcurgă 
trecutul, să găsească legătura dintre cazurile din Londra, 
Suedia şi răpirea Juliannei. Pentru a-l reduce la tăcere. Şi 
dacă nu găsea nimic? Dacă nu găsea nimic, în sfârşit, va 
merge mai departe. 

Alexis ajunse la creşa St. Johns Wood Willow cu zece 
minute mai devreme. Aşteptă în faţa şcolii, observând 
vârtejul părinţilor, bonelor şi bunicilor care intrau grăbiţi 
pe uşă şi ieşeau cu copiii în braţe. 

— Madame Castells? întrebă o tânără ingenuă care 
stătea în capul scărilor. Monsieur Ackermann vă aşteaptă. 


e 173 + 


Alexis răspunse afirmativ şi o urmă în interiorul clădirii. 
Nu-i de mirare că o identificaseră atât de uşor, se gândi: 
ea era singura, cu cafeaua în mână, care se răsfăţa la 
soare, în loc să alerge după odrasle. 

Oliver Ackermann, directorul creşei St. Johns Wood 
Willow, avea în jur de patruzeci de ani înfloritori, purta 
barbă şi mustață stufoase, tunse cu precizie ca un gard 
viu. Se ridică şi-i oferi o strângere de mână călduroasă. 

— Mulţumesc că m-aţi primit, domnule Ackermann, 
începu Alexis. 

— Vă rog, spuse el cu o voce binevoitoare. 

Oliver Ackermann era primul nume pe care şi-l amintise 
din trecut. El fusese citat de avocatul apărării în procesul 
lui Hemfield. 

Totuşi, nu-i fusese uşor să-l convingă. Alexis trebuie să-l 
fi înduioşat, evocând moartea partenerului ei de viaţă şi 
vorbindu-i despre ancheta personală. Pe de altă parte, ea îi 
promisese că declaraţia lui avea să rămână confidențială: 
directorul nu mai dorea să fie asociat cazului crimelor din 
Tower Hamlets. 

— Mi-aţi putea spune cum l-aţi întâlnit pe Richard 
Hemfield? 

— Printr-un coleg de facultate, Tancredi Bertuzzi. Un 
italian, înţelegeţi. Amândoi închiriaserăm un apartament 
grozav împreună cu un alt student, care în cele din urmă 
ne-a părăsit, pentru a merge în Australia. Aşadar, aveam 
nevoie rapid de un nou coleg de cameră, iar Tancredi mi l- 
a sugerat pe Richard. Nu era student, dar de-o seamă cu 
noi, lucra la cafeneaua facultăţii, părea rezervat, nu era 
genul care dădea petreceri - ceea ce nouă ne convenea 
perfect - şi de câteva săptămâni îşi tot căuta o cameră. 
După două zile s-a mutat cu noi. 

— În ce an se întâmpla asta? 

— Să vedem... Apartamentul din cartierul Maida Vale, 
era în... 1991. 

— Cât timp aţi locuit împreună? 

— Doi ani. 

— Prietenul dumneavoastră italian încă mai locuieşte la 


e 174 


Londra? 

— Nu, s-a mutat la Perugia după absolvirea facultăţii. De 
atunci locuieşte acolo. 

— E însurat? 

— Şi are patru copii. Toate fete. Dieta sărată pentru 
băieţi n-a funcţionat cu soţia sa, după cum vedeţi, glumi el, 
netezindu-şi barba stufoasă. 

— Ce fel de om era Richard Hemfield? 

— Foarte rezervat, şi totuşi nu antisocial. Nu vreau să 
spun că se retrăgea în camera lui, dar nici genul vorbăreţ. 

— leşea cu fetele? 

Ackermann se foi pe scaun. 

— Cred că da. 

— Nu sunteţi sigur? 

— Nu avea o prietenă stabilă, cel puţin din câte ştiu. La 
petreceri l-am mai văzut vorbind cu câteva fete, dar 
niciodată nu le-a adus acasă. In schimb, ştiu că nu era vreo 
mironisiţă, ci mai degrabă opusul... 

— Adică? îl încurajă Alexis. 

— Pereţii camerei erau subţiri, explică Ackermann, 
evitându-i privirea, iar ecourile filmelor porno pe care le 
urmărea ajungeau deseori până la noi. Odată, când 
veneam târziu acasă de la prietena mea, l-am surprins 
chiar în bucătărie, eliberându-se, în timp ce îi spiona pe 
Tancredi şi pe amica lui. 

Ackermann îşi drese vocea pentru a-şi alunga senzaţia 
de jenă. 

— Nu v-a spus nimic semnificativ sau deosebit despre 
trecutul său? 

Directorul clătină din cap. 

— Nicio altercaţie cu dumneavoastră sau Tancredi? 

— Nu, nimic... 

— Mai avea prieteni, colegi, în afară de Tancredi şi de 
dumneavoastră? 

Ackermann perie mustaţa conştiincios cu vârful 
degetelor, fruntea ridată de amintiri. 

— Era un tip, da... 


e 175 


Falkenberg, 
sâmbătă 19 mai 1979, ora 18:30 


Lucrurile îşi reluaseră cursul. 

Uşa de la intrare şuieră atunci când Hilda trase cratiţa 
de pe foc. Fratele ei intră în bucătărie cu o cutie de carton 
în mâini. 

— Hej! 

Hilda luă prăjitura şi-l sărută pe obraz. 

— Fantastic! se entuziasmă el văzând cratiţa aburindă 
aşezată pe masă. 

Lucrurile îşi reluaseră cursul bine şi frumos. 

Hilda zâmbi. 

— Cog au vin. Copiilor le-a plăcut nespus. 

El se aşeză imediat la masă; Hilda îşi scoase şorţul, îl 
atârnă pe spătarul scaunului şi luă loc în faţa lui. 

Sigvard îi servi pe amândoi, în timp ce Hilda ungea cu 
unt două felii de knăckebrâd.* Puse câte o felie de brânză 
pe fiecare şi aşeză pâinea crocantă ca o garnitură, pe 
marginea farturiei. 

Sigvard savură carnea cu aromă de vin şi ierburi 
aromatice fără să scoată un cuvânt. Doar gemea de 
plăcere. Se întrerupea uneori pentru a-şi scoate o bucată 
de tocană prinsă între dinţi; îşi lingea degetele, apoi 
continua să mănânce cu poftă, holbându-se la farfuria lui 
cu o privire plină de-o poftă copilărească. 

Brusc, îşi ridică privirea spre sora lui, care încă nu se 
atinsese de porţia ei. 

— Nu mănânci? 

Ţinându-şi coatele pe masă şi bărbia sprijinită pe 
degetele împreunate, Hilda nu se sătura niciodată să-l 
vadă savurându-şi cina. 

— Ba da, desigur. E o plăcere să te văd înfulecând cu- 
atâta poftă. 

— Într-adevăr, mâncarea e excelentă, Hilda. Te-ai 
întrecut pe tine însăţi! exclamă Sigvard luând polonicul 


8 Pâine crocantă. 
e 176 œ» 


care se scălda în cratiţă. Pot să mai iau o porţie, sau vrei s- 
o păstrezi pentru mâine la prânz? 

Ea îi adresă un zâmbet satisfăcut, făcându-i semn că nu, 
şi i se alătură în degustarea tocanei delicioase. 

Strânseră masa vorbind despre noile reţete de patiserie 
franţuzească pe care Sigvard voia să le încerce, apoi, ca de 
obicei, el îşi îmbrăţişă sora, o sărută lung pe frunte şi urcă 
în camera lui. 

De îndată ce scara scârţâi, Skorpan apăru în bucătărie, 
abandonându-şi colegii de joacă hipnotizaţi de desenele 
animate cu Pippi $Şoseţțica, de la televizor. 

— Hilda! Ce facem în seara asta? 

Picioruşele zvelte ale lui Skorpan tropăiau de bucurie. 

— Ce vrei să faci, âskling? 

— Păi... 

Degeţelul ei bătea darabana pe buze, iar ochişorii i se 
roteau în toate părţile, mimând o reflecţie profundă. 

Hilda izbucni în râs. 

— Kanelbullar!’ 

— Kanelbullar, fie. Merg să aduc ingredientele. 

— Vin cu tine! 

— Sigur. Vino, âskling. 

Skorpan se agăţă de talia suplă a Hildei şi-i sărută 
şoldul. Hilda îi mângâie părul blond, observându-i curba 
delicată a nasului, tivită ca un mugur de trandafir. 

În depărtare, auzi zumzetul liniştitor al televizorului din 
camera lui Sigvard. De când iubita lui plecase, se 
terminase cu cinele solitare, cu zgomotul înăbuşit al 
orgasmelor, cu disconfortul general, cu atmosfera viciată. 

Lucrurile îşi reluaseră, în cele din urmă, cursul. 


? Rulouri cu scorţişoară. 
e 177 œ» 


Londra, Putney, Gwendolen Avenue, 
reşedinţa familiei Hartgrove, joi 23 iulie 
2015, ora 17:00 


Florence Hartgrove îi deschise uşa lui Emily, ţinând în 
mână un set de chei. Pe hol, atârnat de mânerul unui bagaj 
de mână, zăcea un sacou abandonat lângă un umeraş. 

— Abia am ajuns, se scuză soţia şefului poliţiei, 
strângând mâna profilerului. Traficul a fost oribil, de la 
Heathrow... Mi-a fost atât de frică să nu întârzii! Tocmai 
m-am întors dintr-o călătorie de afaceri din China: 
îngrozitoare. Probabil arăt la fel de şifonată ca şi costumul 
meu, glumi ea, râzând nervos. 

O conduse pe Emily în living, apoi o invită să se aşeze pe 
canapea, cu gesturile graţioase ale unei stewardese 
profesioniste. 

— Leland mi-a spus că încă n-aveţi nicio veste. 

Chipul i se încordă, de parcă era gata să plângă, apoii 
se lumină din nou într-un zâmbet larg. 

— Dumnezeule, iertaţi-mă, sunt dezolată! spuse ea 
repede, ridicându-se. Sunt sub orice critică! Doriţi ceva de 
băut, BIA Roy? 

— E-n regulă, mulţumesc, răspunse Emily cu o blândeţe 
maternă. 

Florence Hartgrove se aşeză iar pe marginea canapelei, 
cu spatele drept şi cu mâinile sprijinite pe coapse. 

— Am vorbit cu Adrian la telefon, în timp ce veneam 
încoace, continuă ea. E distrus. Fetele au început să se 
trezească noaptea... Au coşmaruri, sărmanele... El nu ştie 
ce să le spună, cum... 

Privi în jos, clătină din cap şi-şi şterse o lacrimă pe furiş. 

— Îmi pare rău... lertaţi-mă. Vorbesc ca o moară 
stricată... 

Îşi flutură mâna dreaptă prin dreptul feţei, apoi un nou 
zâmbet reveni să-i contrazică tristeţea din ochii. 

— Spuneti-mi: cum vă pot ajuta? întrebă ea, netezindu-şi 
între degete vârfurile impecabilei coafuri bob-carre. 

e 178 » 


— Am descoperit că Julianne nu era la ea acasă în seara 
dinaintea răpirii. Era într-un hotel, la câţiva paşi de casa 
ei: Park Street 47. Credem că a petrecut noaptea acolo. Cu 
amantul ei. 

Buzele Florencei formară un „O” mut, ca atunci când se 
întâlniseră prima dată. Privirea ei o ţintui o secundă pe 
Emily, la fel ca ultima oară, înainte de a rătăci prin living. 

Emily tăcu. Pentru o clipă, lăsă tăcerea să apese pe 
umerii Florencei, ca o povară. 

— Florence, sunteţi prietena ei cea mai apropiată. 
Julianne trebuie să vă fi povestit despre această relaţie. 

Din nou, buzele gazdei sale desenară acelaşi „O” mut, ca 
un suspin sufocat de durere. Privirea Florencei alunecă 
încet spre profiler. 

O privire sfâşiată de durere şi de teamă. 

— Cheia răpirii ei poate sta în acest secret pe care îl 
păstraţi pentru a-i proteja reputaţia; pentru a-i proteja pe 
cei pe care-i iubeşte. Şi pe cei pe care-i iubiţi. 

— Credeţi că din cauza asta... 

Florence îşi împreună mâinile ca într-o rugăciune şi le 
duse la gură, muşcându-şi buza superioară. 

— Acum, cel mai important lucru este s-o găsim pe 
Julianne. Vreţi să mă ajutaţi, Florence? 

Madame Hartgrove închise ochii, apoi încuviinţă în 
repetate rânduri. 

— Totul va fi bine, Florence. Veţi vedea, totul va fi bine. 

Emily îşi lăsă palma pe tremurul mâinilor soţiei 
comandantului. 

— Florence, de cât timp durează relaţia dumneavoastră 
cu Julianne? 

Ochii Florencei se măriră de uimire. 

O relaţie secretă are întotdeauna aroganţa de a pretinde 
că se sustrage realităţii. Era pentru prima dată când un 
tert îi vorbea despre relaţia sa cu Julianne. Prima dată 
când arunca o lumină crudă asupra faptelor, când exprima 
în cuvinte faptele sale. Secretul devenea minciună. 
Dragostea, sex. Fantasmele, infidelitate. 

— Doar de trei luni. 


<e 179 + 


Privi în jos şi continuă, în timp ce-şi frământa încurcată 
tivul rochiei. 

— Nu este... Ei bine, vreau să spun... N-am mai fost 
niciodată cu o femeie, înainte de Julianne... 

Florence clătină din cap, apoi schiţă un zâmbet plin de 
melancolie şi tandreţe. 

— Ne cunoaştem de zece ani. Am petrecut mult timp 
împreună cu soţii noştri şi apoi încă şi mai mult timp, de 
când s-au născut fetele. Vacanţe, aniversări, sărbătorile de 
Crăciun... Niciodată, niciodată, nu ne-am fi putut gândi 
că... 

Florence îşi muşcă buza inferioară, privindu-şi rochia, cu 
ochii împovăraţi de ruşine. 

— A fost neaşteptat... complet neaşteptat... şi atât de 
brusc... În fine, sigur nu chiar brusc, dar niciuna n-a crezut 
că va veni, nici ea, nici eu. 

Îşi strânse picioarele sub şezut şi se agăţă de braţul 
canapelei, de parcă podeaua ar fi început să se clatine. 

— În noaptea aceea, fetele dormeau la o prietenă de la 
şcoală. Leland era la o conferinţă la Northampton şi Adrian 
la filmări. Julianne venise să-şi petreacă seara la mine 
acasă. Aşa cum făcusem de atâtea ori. Am comandat 
mâncare, vin bun, am râs... Dar, în noaptea aceea, a fost 
ceva... 

Florence înghiţi în sec. Îşi strânse coapsele. Se arcui. 

— N-o să înţeleg niciodată... 

Cu dosul palmei, îşi şterse lacrimile care-i curgeau pe 
obraji. 

— Eram... şocate... îngrozite. Dar nu ne puteam 
controla. 

Florence râse dureros. 

— Dorinţa era... 

Îşi deschise larg braţele, de parcă Julianne s-ar fi întors 
şi ar fi alergat spre ea, pentru a se adăposti la pieptul ei. 

— 'Totalitară. Omniprezentă. Obsesivă. 

O privi pe Emily şi oftă din greu. 

— Îmi cer scuze. Este indecent... Îmi pare rău... Este 
prima dată când vorbesc despre asta. Când pot vorbi 


< 180 - 


despre Julianne. Şi despre mine. 

Scoase un alt oftat, ca o eliberare. 

— Nu e doar o simplă aventură între două femei aflate în 
declinul de la patruzeci de ani care se plictisesc. Deşi am 
prefera să fie aşa... 

— Plănuiaţi să vă părăsiţi jumătăţile? 

— Ştiţi ce era cel mai ciudat în toată povestea asta? Îl 
iubesc pe Leland. Îmi place să trăiesc cu Leland. Îmi 
iubesc viaţa împreună cu soţul meu. Nu vreau să mă 
despart de el. La fel era şi în cazul Juliannei: ea nu le-ar 
face niciodată rău fetelor ei sau lui Adrian, niciodată. Dar 
încă n-am găsit cum să împăcăm cele două... dacă le 
putem împăca... 

Emily îi acordă câteva secunde de tăcere, ca să-şi 
recapete suflul. 

— Florence, va trebui să-i spuneţi soţului dumneavoastră 
că aţi fost cu Julianne, cu o zi înainte ca ea să fie răpită. 

Florence Hartgrove încremeni panicată. 

— Dar nu e treaba mea dacă vreţi să-i spuneţi şi de ce. 


e 181 œ» 


Falkenberg, 
duminică 20 martie 1980, ora 13:30 


Copiii îşi devoraseră prânzul ca nişte adevăraţi pui de 
căpcăun, cu feţele mânjite cu sos de roşii, înghițind lacomi 
chifteluţele, ca pe nişte boabe de struguri. 

Acum erau înghesuiți unul într-altul pe canapeaua de 
catifea din sufragerie. 

Hilda îşi puse cafeaua pe măsuţa de cafea şi se aşeză cu 
picioarele încrucişate pe covor. Işi aşeză cartea între 
picioare şi o deschise. 

Sâmbăta şi duminica, imediat după prânz, Hilda 
obişnuia să le spună câte o poveste. La început, nimeni nu 
stătea locului; cei mici săreau ca nişte iezi neastâmpăraţi 
în sufragerie, în timp ce Hilda îşi continua povestea, vocea 
ei schimbându-se în funcţie de personaje. Încetul cu 
încetul, ei se lăsaseră captivaţi şi stăteau cuminţi pe 
canapea, pentru a o asculta mai bine. Cei mai mici o 
priveau cu ochii lacomi, de parcă tocmai ar fi tăiat o 
prăjitură din care urma să le dea câte o felie. 

— Astăzi vă voi spune povestea lui Odin. 

Intoarse cartea spre ei şi le arătă desenul unui bătrân 
ciclop, cu barbă lungă şi mustăţi albe, purtând o pălărie. 

— De ce-i lipseşte un ochi? 

— Şi l-a sacrificat în schimbul dobândirii înţelepciunii. 

— El e cel cu ciocanul magic? 

— Thor e posesorul lui Mjol/lnir, ciocanul magic. Odin 
este tatăl lui Thor. 

— Şi ce-i atât de magic la Odin? 

— Odin e magie. El este Dumnezeul zeilor. 

— El e cel răstignit gol pe cruce? 

Hilda schiţă un zâmbet. 

— Nu, nu el. Astăzi, vă spun o poveste despre zeii noştri 
de aici, din Suedia. Cei care existau cu mult înainte de 
râuri, mări şi munţi. 

— Dar eu credeam că exista un singur zeu şi el locuia 
acolo sus, deasupra norilor, cu o mantie pe umeri şi cu 


e 182 » 


vase de aur... 

Hilda îşi muscă buza ca să nu izbucnească în râs. 

— Lumea e mult prea mare pentru un singur zeu. lar zeii 
nu sunt doar acolo sus pe cer: ei sunt pretutindeni. 

— Odin e la fel ca celălalt zeu, cel răstignit pe cruce, 
care le cere oamenilor să întoarcă şi obrazul celălalt? 

— Nu. Odin permite folosirea forţei atunci când e nevoie 
şi chiar le dă arme celor mai curajoşi războinici. 

— EL i-a dat lui Thor ciocanul său magic? 

— Nu el, ci un pitic pe nume Brokk. 

— Taci, odată! interveni Skorpan. Las-o pe Hilda să ne 
povestească despre Odin. 

— Nu-i vorbi aşa fratelui tău! 

— Dar nu te lasă să-ţi spui povestea! se apără Skorpan. 

— Uite, ajung şi acolo. Aşadar, astăzi vă voi povesti 
despre Odin, pentru că el e zeul meu preferat. Şi ştiţi de 
ce? 

Cele patru căpşoare blonde clătinară din cap simultan. 

— Ei bine, pentru că Odin e un zeu care are grijă de 
oameni. De altfel, la el acasă existau nouă lumi ale 
cosmosului. Arătaţi-mi, câte degete înseamnă nouă. 

Copiii îşi fluturară degeţelele mici, triumfătoare sau 
ezitante, prin faţa chipurilor lor cu o expresie concentrată. 

— Nouă sunt toate degetele ambelor mâini, minus unul. 
Foarte bine. Prin urmare, Odin este un zeu care are grijă 
de cele nouă lumi ale sale şi, pentru asta, el călătoreşte. 

— Pleacă în vacanţă? 

— Odin e un zeu călător, dar nu-şi ia niciodată o 
vacanţă; e neobosit. Işi petrece timpul zburând printre 
nori, înotând în oceane, suflând împreună cu vântul, 
pentru a înţelege cum funcţionează cele nouă lumi ale sale. 
El caută pretutindeni înţelepciunea şi cunoaşterea. 

— Ca şi cum ar merge tot timpul la şcoală? 

— Doar că lui îi şi place, râse Hilda. 

— li place să aibă lecţii de învăţat tot timpul? 

— Da, lui Odin îi place să-şi petreacă timpul învățând; 
după părerea lui, „cunoaşterea nu înseamnă nimic, dacă 
nu încerci să cunoşti mai mult”. 


e 183 + 


— Şi are grijă şi de noi? 

— Desigur. Pentru asta, e ajutat de cei doi prieteni ai 
săi. Doi corbi care se numesc Hugin şi Munin. În zori, 
Hugin şi Munin fac înconjurul celor nouă lumi şi se întorc 
în dimineaţa următoare, fiecare odihnindu-se pe câte un 
umăr al lui Odin şi şoptindu-i la ureche ceea ce au văzut şi 
au auzit. 

— Nu e bine să duci vorba! 

— Hugin şi Munin îl ajută pe Odin să vegheze asupra 
zeilor şi a oamenilor pe care îi protejează, aşa cum îţi 
protejezi familia. 

— Eu sunt Munin! anunţă triumfal Skorpan, ţopăind pe 
canapea. 

— Iar eu sunt celălalt corb! 

— Eu sunt Thor! 

— Eu sunt Odin! 

Skorpan ridică din umeri. 

— Spui prostii! Eşti fraier. N-ai înţeles că Odin e Hilda? 
Hilda are grijă de noi, de mâncare, de casă, de grădină, de 
porci, de Sigvard şi chiar de cei răi. De aceea, eu sunt 
Munin. 

Hilda se ridică. 

— Copii, haideţi să ieşim puţin la aer! 

Sugestia ei fu întâmpinată de un protest general. 

— Nu! Mai întâi vrem să auzim povestea lui Odin şi a 
corbilor! 

— Săptămâna viitoare. Haideţi, dragii mei, puneţi-vă 
hanoracele, ne vedem afară. 

Trei dintre ei o ascultară şi ieşiră în viteză, îmbrăcându- 
şi hanoracele. Skorpan o urmă pe Hilda, care se îndrepta 
spre bucătărie, să-şi spele ceaşca de cafea. 

— De-asta ai gonit-o pe iubita lui Sigvard? Pentru a ne 
proteja, precum Odin? întrebă Skorpan. 

Hilda se întoarse. Privi o clipă ochii albaştri, mult prea 
serioşi pentru un copil de vârsta aceea; maturizat chiar 
înainte să înceapă să trăiască. 

— Da, răspunde ea în cele din urmă, golindu-şi restul 
cafelei în chiuvetă. 


e 184 œ» 


— Ştiu că din cauza ta a plecat, adăugă Skorpan. 

Hilda încremeni. 

— Ştii? 

— Da. I-ai uitat pantofii. Şosetele şi pantofii. Saboţii pe 
care ea-i lăsa mereu sub comoda din hol. Dar nu-ţi face 
griji, i-am ars. Kerstin nu era drăguță şi, oricum, nu era o 
mamă bună. 

— Nu, nu era o mamă bună. 

— Şi nimeni n-o iubea, în afară de Sigvard. Dar avea 
gust bun. 


e 185 


Londra, Hampstead Heath, 
vineri 24 iulie 2015, ora 06:00 


Apa rece o învioră pe Emily încă de la primul pas. Ea 
alergă în ritmul picăturilor de ploaie, ridicându-şi uneori 
genunchii la piept pentru a sări peste rădăcinile noduroase 
şi trunchiurile dezrădăcinate ale copacilor. 

Julianne Bell şi Florence Hartgrove. 

În acea dimineaţă, durerea care iradia dinspre picioare 
şi fese n-o lasă să-şi limpezească gândurile. Mintea ei 
scotea la suprafaţă ceea ce înghiţise intenţionat: naşterea 
relaţiei dintre Julianne Bell şi Florence Hartgrove i-ar fi 
provocat wun stres intens criminalului în serie, 
determinându-l să reînceapă să comită crime. Relaţia lor 
ar fi reprezentat, prin urmare, stresseurul care ar fi 
provocat reluarea crimelor în serie... Ucigaşul din Tower 
Hamlets o cunoştea, deci, pe Julianne... Cine era el? Soţul 
ei? Fratele? Un prieten? Un fan? Şi dacă ar fi fost o 
cunoştinţă a Florencei Hartgrove? 

Emily clătină din cap. Toate astea nu explicau de ce 
criminalul rămăsese inactiv timp de zece ani. Nu... Ceva o 
deranja. Avea impresia că citea o frază fără punctuație la 
care trebuia adăugată o virgulă; o virgulă a cărei 
poziţionare ar putea schimba complet sensul propoziției. 

Clipi pentru a îndepărta picăturile de sudoare şi de 
ploaie care-i obturau vederea. 

Pearce urma să-şi extindă cercetările, verificând 
antecedentele celor din anturajul Juliannei Bell: make-up 
artişti,  hair-stylişti, prieteni, colegi de muncă, fani 
insistenţi; dar şi ai celor din familia Florencei Hartgrove, 
inclusiv a şefului poliţiei. Şansele de a găsi acolo ceva erau 
minore, dar de data aceasta DCS-ul nu mai putea lăsa 
nimic la voia întâmplării. 

Emily încetini la baza unei pante pietroase. Când ajunse 
la capătul ei, se sprijini de un copac gârbovit ca un bătrân 
şi începu să-şi facă exerciţiile de stretching. 

Şi mai era încă un element esenţial pentru care nu găsea 


e 186 œ» 


nicio explicaţie satisfăcătoare: penele înfipte în urechile 
victimelor. Pentru toate, inclusiv pentru Maria Paulsson, 
criminalul folosise pene sintetice vopsite în negru, 
fabricate în China şi comercializate pe scară largă, pe tot 
globul. Blocarea canalului auditiv ar putea avea două 
semnificaţii: fie criminalul voise să împiedice victima să 
audă, fie o pedepsise pentru că nu ascultase. În ambele 
cazuri, putea fi vorba despre violenţa pe care serial killer- 
ul o suferise el însuşi, în copilărie. Dar de ce alesese pene 
negre? Profilerul stabilise câteva piste, dar dorea să le 
discute cu colegii ei suedezi înainte de a se decide. 

Telefonul îi vibră. Îl scoase din buzunarul de plastic al 
banderolei şi-l ţinu la un centimetru de urechea ei udă. 
Conversaţia nu dură mai mult de zece secunde. 

Emily îşi descheie jacheta, îşi scoase cutiuţa neagră din 
buzunarul interior, o deschise, făcu ordine printre 
tentativele de teorii, ipotezele, întrebările şi încheie cu 
portretele celor şapte victime. Deasupra, le puse pe cele 
ale cuplului Julianne Bell şi Florence Hartgrove. Inchise 
cutiuţa, o puse înapoi în acelaşi loc şi reluă drumul spre 
acasă. 


e 187 œ» 


Falkenberg, 
sâmbătă 6 decembrie 1986, ora 10:00 


Cerul era limpede. Frigul îi pişcă obrajii şi îl forţă să-şi 
accelereze mersul pentru a scăpa de amorţeală. Ziua ar fi 
fost mai plăcută fără acel vânt turbat care sufla furios. 
Gemea îndoind şi rupând crengile goale, de parcă suferea 
din cauză că era silit să distrugă tot ce-i stătea în cale. 

Camioneta albă a lui Sigvard se opri la câţiva metri 
distanţă de hambar. leşi din ea, netezindu-şi cu vârful 
degetelor fruntea încruntată. Se îndreptă spre sora lui cu 
paşii împiedicaţi de vijelie, cu privirea ţintuită pe pământ. 

Ştia că Hilda îl auzise venind, dar nu se întorsese să-l 
privească. 

Corpul ei subţire părea înrădăcinat printre porcii care 
grohăiau de plăcere în timp ce-şi devorau masa. 

Ochii lui Sigvard alunecară spre două găleți lipicioase 
care se odihneau pe vechiul plug, chiar lângă ea. Hilda îşi 
înfipse în găleată mâna acoperită cu o mănuşă galbenă de 
plastic, apucă o bucată de carne şi o aruncă animalelor, 
provocând de fiecare dată grohăituri din ce în ce mai 
răguşite şi mai entuziasmate. 

— Poliţia a venit să mă vadă la brutărie, începu Sigvard 
cu o voce ezitantă. Voiau să ştie dacă eram cu Kerstin... în 
noaptea în care a dispărut. 

Hilda se răsuci. Rafalele de vânt îi ridicau părul; coada 
de cal îi lovea umerii şi şuviţele îi biciuiau faţa. 

— În noaptea dispariţiei ei, erai la petrecerea de la 
Clubul tău de golf. Iar eu eram aici, cu copiii. 

Sigvard trebui să deschidă gura larg pentru a putea 
respira. Hilda îl privi senină, cu privirea luminată de un 
zâmbet sceptic. 

— Ai venit acasă doar ca să-mi spui asta? 

El o imploră din priviri. Zâmbetul surorii lui deveni tot 
mai larg. 

— Ar trebui să te întorci la brutărie. Treci înapoi la 
muncă! Ne vedem la cină, spuse ea, zgâriind fundul găleţii 


e 188 œ» 


cu mănuşile ei. 

Sigvard se forţă să alunge imaginile care-i rătăceau prin 
minte şi care otrăveau dragostea pentru viaţa asta 
construită cu Hilda. 

— Sigvard? 

O chemare la ordine, o palmă verbală. 

Îşi regăsi imediat drumul înapoi spre sine însuşi, îşi 
sărută sora pe frunte şi plecă. 

— Porcul e animalul sacru al scandinavilor, mâncarea cu 
care e onorat Odin, spuse Hilda cu voce tare, continuând 
să hrănească hoarda flămândă. 

Ea goli restul celei de-a doua găleți pe jos şi se îndreptă 
în tăcere spre casă. 

Lăsă găleţile în cămară, apoi se duse în pivniţă. Skorpan 
încuiase trapa care ducea acolo. 

— Nu se mai opreşte din ţipat. M-a scuipat când i-am dat 
sticla. 

— Redeschide trapa, te rog, âskling. 

Skorpan se execută. 

Brusc, strigătele înăbuşite se revărsară prin pereţi ca o 
şampanie frapată. Rugăminţi fierbinţi presărate cu hohote 
de plâns neinteligibile. 

Hilda oftă plictisită. 

Era timpul s-o facă să tacă pe Kerstin. Şi să pregătească 
masa. 


< 189 + 


Londra, Hammersmith, Broadway shopping 
center, 
vineri 24 iulie 2015, ora 07:30 


Alexis îşi lăsă cafeaua şi felia de lemon cake pe o măsuţă 
rotundă, lângă intrarea în Starbucks. 

Îşi savură micul dejun, felicitându-se pentru că nu 
alesese terciul de ovăz. Se gândise la asta, dar ideea se 
evaporase în faţa produselor de patiserie; opţiunea 
„porridge” fusese doar un vis urât. Terciul de ovăz e bun 
pentru cai, nu pentru mine, decise ea, stropindu-şi desertul 
cu o înghiţitură de cafea; va avea grijă de artere şi coapse 
în altă zi. 

Întâlnirea ei cu Oliver Ackermann, cu o zi înainte, fusese 
o mare dezamăgire: se aşteptase ca directorul creşei să-i 
spună mai multe. Dar, în afară de numele unui coleg al lui 
Hemfield şi de o invitaţie la cină, ea nu mai obținuse nimic. 

— Alexis? 

Mestecând ultima bucată de prăjitură, ea îşi ridică 
privirea spre un tip ras în cap, de cincizeci de ani, 
îmbrăcat într-un hanorac de jogging cu glugă. 

El îi întinse o mână murdară de pete de vopsea. 

— Harvey. Credeam că sunteţi mai în vârstă. 

Neştiind ce să răspundă la o introducere atât de 
amabilă, Alexis se mulţumi să-i zâmbească politicos. 

— E mult mai uşor să ne întâlnim aici, spuse el, 
aşezându-se. Am rămas în urmă cu şantierul şi am avut 
concediu medical. Aşadar, ce-i cu această carte pe care o 
scrieţi? Când va apărea? 

Harvey Cowden, fostul coleg al lui Richard Hemifield, n- 
ar fi muşcat niciodată momeala empatiei; prin urmare, 
Alexis susţinuse că scria o carte despre Hemfield. 

— Încă n-am stabilit data exactă. 

— Ah! Atunci, ce doriţi să ştiţi despre Ricky sau Richard, 
cum îi ziceţi? 

— Am putea începe cu întâlnirea dumneavoastră? 

— Holà, nu ne culcam împreună! Mie îmi plac fetele 


< 190 œ» 


frumoase ca dumneata, îi aruncă el, făcându-i obraznic cu 
ochiul. 

E clar, se gândi Alexis, probabil că într-adevăr ea 
transmitea semnale greşite. 

— Dar cu cine se culca el, mai exact? 

— Ei bine, sunteţi destul de directă! 

Nici tu nu eşti mai prejos, Harvey, îşi spuse în sinea ei. 

— Dumneavoastră aţi deschis subiectul, răspunse Alexis 
fără să clipească, şi oricum urma să vă adresez această 
întrebare. Gheaţa era spartă şi am profitat! 

Harvey Cowden izbucni în râs, dezvelindu-şi dantura 
superbă, care ar fi stârnit admiraţia oricărui dentist. 

— Ricky era un bărbat al naibii de înfierbântat... Nu l-am 
văzut cu atât de multe fete, dar îi plăcea să privească. Ori 
de câte ori era vreo fată prin apropiere, părea un câine în 
călduri. Sunt sigur că, dacă i-ar fi putut adulmeca fundul, 
ar fi făcut-o! 

Nici nu ştii câtă dreptate ai, Harvey, se gândi Alexis. 

— Obişnuia să meargă des la acele show-uri erotice din 
Soho, unde priveşti câte o stripperiţă expusă într-o vitrină, 
care se atinge singură, oferindu-şi plăcere, ştiţi? 

Nu, nu ştia, şi, de altfel, putea să trăiască bine mersi şi 
fără. 

— Dumneavoastră i-aţi vorbit despre aceste showuri de 
striptease? 

— Nu, dar ne-am întâlnit la show-ul din Greek Street. Şi 
haţ, l-am prins în laţ! 

Un nou hohot de râs îi dezveli un sir interminabil de 
dinţi albi. 

— Altfel, ce fel de om era Richard? 

— Nu era fanatic al ieşirilor în oraş; era mai degrabă 
liniştit şi prefera să se joace singur. 

— Cum l-aţi cunoscut? 

— Venisem să montez rafturi în cafeneaua unde lucra. El 
m-a ajutat şi s-a descurcat atât de bine, încât i-am propus 
babacului meu să-l angajez când aveam nevoie de un 
muncitor în plus. Acum e afacerea mea. În fine, soţia mea e 
administratorul. Aici facem o renovare pe care trebuie s-o 


e 191 œ» 


terminăm înainte de începerea anului şcolar. Suntem în 
întârziere, nu vreţi să ştiţi! Revenind la Ricky, brusc tatăl 
meu a ajuns să-l solicite atât de des, încât el a renunţat la 
slujba de la cafenea. A lucrat pentru babacul meu timp de 
peste şase ani, înainte să-şi facă propria afacere. Dar se 
ocupa doar de vopseluri şi decoraţiuni - vopsit şi tencuit. 
Deci nu era o ameninţare directă. 

— Aţi păstrat legătura? 

— Nu. Nu era ca şi cum ar fi fost cel mai bun prieten al 
meu. Mai ieşeam câteodată la o bere, când lucram 
împreună, atât. Ricky era un tip de treabă. Sunt sigur că n- 
a comis ororile îngrozitoare de care e acuzat. E şi păcat că 
nu mi s-a cerut să vin la proces, pentru că mi-ar fi plăcut 
să depun mărturie. Nu înţeleg de ce nu m-au chemat. 

Alexis ştia de ce: un coleg care merge la cluburi de 
striptease, cum alţii merg la sală, nu avea cum să ajute 
cazul lui „Ricky”. 

— Mai avea şi alte cunoştinţe, în afară de 
dumneavoastră? 

— Cei doi colegi de apartament. Doar atât, cred. 

— Aţi asistat la certuri cu colegi, clienţi, cliente? 
Incidente? 

— Nu! Ricky e nevinovat, credeţi-mă! 

— Vă vorbea despre familia lui? 

— Mi-a povestit odată despre târfa de mătuşă-sa. 

Alexis aştepta continuarea şi încuviinţă, pentru a-l 
încuraja să continue. N 

Harvey se apropie de Alexis. Îşi lăsă pe masă mâinile 
murdare de vopsea şi se uită la ea. 

— Pe vremea aceea, lucram pentru mai mulţi 
comercianţi din Covent Garden. Renovam o grămadă de 
magazine, bistrouri, saloane de înfrumusețare, etc. Într-o 
zi, Ricky mi-a spus că munca aici îi trezea amintiri 
neplăcute, pentru că mătuşa lui lucrase într-un restaurant 
italian, pe o stradă din apropiere. 

— Vă amintiţi pe ce stradă vă aflaţi? 

— Floral sau Russell Street. Pe acolo, pe undeva. Dar 
staţi, ştiţi ce-mi spune, bietul băiat? Că această căţea, 


e 192 œ» 


care-l crescuse de mic, era obsedată! O adevărată 
dementă! Că, atunci când îşi aducea tipi acasă, sau când 
îşi oferea singură plăcere, guiţa ca o scroafă şi-şi lăsa uşa 
dormitorului larg deschisă pentru ca Ricky s-o audă şi s-o 
vadă! El avea cinci ani, vă puteţi imagina?! Fiul meu avea 
tot cinci ani, când Ricky mi-a zis povestea! Am fost 
dezgustat! Sărmanul! 

Mai mult decât obsedată: pedofilă, se gândi Alexis. 

— N-aţi întâlnit-o niciodată pe mătuşa lui? 

— Păi, ar fi fost greu: dăduse ortu' popii deja de 15 ani. 


e 193 + 


Halmstad, reşedinţa familiei Hansen, 
vineri 24 iulie 2015, ora 07:30 


O Karla ciufulită, cu obrajii mânjiţi de alb îi deschise uşa 
lui Olofsson. 

— Oh, la naiba, Hansen, ce-ai păţit? Ţi-ai confundat 
pasta de dinţi cu fondul de ten sau ce? 

— Dă-mi două minute, Olofsson, fetele mă înnebunesc în 
dimineaţa asta. Intră, soţul meu tocmai a mai făcut nişte 
cafea. 

— Mamaaaa! Nu vrea să-mi dea bluza înapoi!!! Spune-i 
că o vreau înapoi!!! Tataaaaa!!! 

Urletele acoperiră sfârşitul propoziției rostite de fiica 
cea mare a familiei Hansen. 

— Sunt tentat, dar nu, e ok; te aştept jos. 

Olofsson se întoarse să se ascundă înapoi în maşină, 
mulţumind Cerului că n-avea copii. Se întreba ce-i 
determina pe oameni să devină părinţi. Aceştia erau 
departe de a vinde imaginea familiei fericite: mamele îşi 
dublau dimensiunile, iar taţii te  înghesuiau cu 
cărucioarele. Totuşi, acest lucru ar fi putut explica 
probabil... Dar, având în vedere ce se petrecea la Hansen, 
planul nu mergea ca pe roate. 

Scârţâitul portierei îi întrerupse gândurile. Karla intră în 
maşină cu un suspin adânc, care suna mai degrabă a 
eliberare decât a uşurare. 

— Mulţumesc c-ai venit să mă recuperezi, Olofsson. 
Tinicheaua noastră nu vrea să pornească, ghinion... Soţul 
meu va închiria una. De ce n-ai venit să-l saluţi, apropo? 

— Când se va da încetarea focului. 

Karla îşi dădu ochii peste cap. 

— Nu, vorbesc serios, Hansen, oare ce-i face pe oameni 
s-o ia de la capăt? începu Olofsson demarând. 

— S-o ia de la capăt cu ce? 

— Cu făcutul copiilor. 

— Pentru alocaţii. 

— Nu prea cred! 


e 194 œ» 


— Păi bine, tu şi Nyman sunteţi o echipă grozavă: eşti la 
fel de alergic la puştime ca şi el! 

— Ai noutăţi? Cum se descurcă în fruntea secţiei? 

— E groaznic. Săracu', va face o depresie. 

Karla îşi scoase telefonul din buzunarul jachetei. 

— Cât avem până-n Torslanda? Spre două ore, nu? 
întrebă ea, verificându-şi mobilul. 

— O oră şi patruzeci şi patru, după GPS-ul meu, asta 
înseamnă că pot fi acolo într-o oră şi-un sfert, max. 

— Atunci, voi suna acasă să văd dacă toată lumea e încă- 
n viaţă... 

Olofsson îi aruncă o privire şocată colegei sale. 

— La dracu”, pot să cred! Va trebui să asist la o predică 
părintească în direct, nu? 

— Când vei fi tată, vei înţelege. 

— Ei bine, mai e mult până departe! 

Olofsson parcă pe o alee cu pietriş, întinsă între două 
dreptunghiuri de gazon acoperite cu morminte, în spatele 
unei biserici cu acoperiş de ţiglă roşie şi pereţi tencuiți cu 
ipsos, care părea mai curând ca o casă obişnuită, decât o 
casă a Domnului. 

Bergström şi Nicholas-Nordin-medic-legist, discutau în 
faţa unui cort alb alăturat fațadei laterale a clădirii. Ii 
întâmpinară pe Hansen şi Olofsson dând din cap. 

— Măcar, nu va trebui să meargă departe pentru ultima 
împărtăşanie,  şopti Olofsson în timp ce-şi puneau 
mănuşile, combinezoanele şi botoşii. 

Hansen nu-i răspunse. Colegul ei se pregătea în felul său 
pentru scena crimei pe care urma să o vadă. 

Detectiva intră mai întâi în cort, foşnetul salopetei lui 
Olofsson însoţind-o la fiecare pas. 

Tânăra victimă fusese sprijinită de peretele alb al 
bisericii. Braţele ei, aşezate de ambele părţi ale corpului, 
se odihneau pe pământ, cu palmele îndreptate spre cer. 
Pete mari, însângerate, îi înlocuiau sânii. Pulpele şi 
şoldurile îi fuseseră tăiate până la os. 

— Şi fesele, declară Karla, ghemuită la câţiva centimetri 
de cadavru. 


e 195» 


Păr lung până-n talie, îşi repeta Olofsson. Păr lung până- 
n talie. 

Detectivul se uită ţintă la cascada blondă care-i 
acoperea umerii victimei, ca un şal. Restul... restul îl făcea 
să se întrebe la ce bun să mai aibă copii, dacă ei trebuiau 
să sfârşească aşa. Restul voia să-l uite. 

— Freja Lund. Douăzeci şi doi de ani, informă comisarul 
cu o voce sumbră. 

Olofsson întoarse capul. Bergstrom şi Nordin stăteau în 
spatele lui, lângă Hansen. Nu-i auzise venind. Legistul 
cerceta cadavrul, capul puţin înclinat într-o parte. 

— Rănile corespund celor ale Mariei Paulsson, spuse el. 
La fel şi laţul utilizat pentru strangulare. Penele negre sunt 
înfipte în canalele auditive. Nicio concluzie pentru 
dumneavoastră, domnilor... doamnelor - vă rog să mă 
scuzaţi, detectiv Hansen - dar cu siguranţă e vorba despre 
acelaşi ucigaş. 

Olofsson ieşi, urmat de Hansen, lăsându-i în urma lor pe 
Nordin şi Bergstrom. 

— Aşa a spus Google, comentă detectivul, scoţându-şi 
mănuşile. 

— Google? Dar despre ce vorbeşti, Olofsson? întrebă 
Hansen. 

— Alienor Lindbergh. Poate m-ai înţelege mai bine dacă 
i-aş zice Encyclopedia Britannica? 

— Oh, oh, ce băiat rău! îl certă colega sa, ameninţându-l 
cu degetul. Şi ce-a spus Alienor a noastră? 

— Ea a spus că totul e legat de Jack Spintecătorul. Şi 
unde şi-a abandonat criminalul noul cadavru? In 
Torslanda. lar Torslanda e oraşul lui Elizabeth Stride, cea 
de-a treia victimă a lui Ripper. 


e 196 œ» 


Londra, Hampstead, reşedinţa lui Alexis 
Castells, 
vineri 24 iulie 2015, ora 12:00 


Deschizându-şi uşa apartamentului, Alexis întocmi 
mental următoarele etape ale anchetei sale. 


1. Consultarea procesului verbal şi a interogatoriului lui 
Hemfield, pentru a vedea dacă mătuşa este menționată. 


Îşi lăsă geanta pe comoda de la intrare. 

2. Identificarea restaurantului italian de lângă Floral 
Street. 

Buis 

Alexis ţipă înspăimântată. Stellan stătea în pragul 
bucătăriei. Făcu un pas înainte şi o sărută prelung. 

— Ai uitat că vin astăzi, îi şopti, desprinzându-se din 
îmbrăţişare. 

— Eu... 

— Sau, mai degrabă, propuse el, ai pierdut noţiunea 
timpului. 

— Îmi pare rău, iubirea mea, iartă-mă... 

Alexis îl acoperi cu sărutări şi-şi dădu seama că nu mai 
vorbise cu mama ei sau cu Stellan de când plecase din 
Falkenberg, cu două zile în urmă. Mă rog, se corectă ea, 
cu Stellan şi cu mama ei. Schimbaseră doar câteva sms- 
uri, mai ales după vizita ei la Broadmoor. Alexis îi anunţase 
că vizita se desfăşurase fără probleme, dar nu dorea să 
vorbească despre asta. Toţi trei îi respectaseră tăcerea. 
Dumnezeule, tatăl ei trebuie să-i fi ascuns lui Mado 
telefonul mobil, pentru a o împiedica s-o sâcâie pe Alexis 
cu întrebări. Mado Castells trebuie să se fi simţit ca pe 
marginea prăpastiei. Dacă nu cumva se prăbuşise deja. 

— Cum a fost? întrebă ea, punând pe măsuţa de cafea 
cele două teancuri de dosare care ocupau canapea. 

— Foarte bine. 

Alexis îi aruncă o privire sceptică. 

e 197 œ» 


— Sincer, cum a fost? 
— Sincer, foarte bine. Am vorbit mult cu tatăl tău, am 


gătit cu mama ta - m-a învăţat cum să fac clătite 
franţuzeşti. 

— Mă rog... mai degrabă, mama trebuie că a gătit! 

— Şi asta... 


— Cum te-ai înţeles cu tata, ca mama să nu mă sune 
imediat după ce m-am întâlnit cu Hemfield? 

— Am închis-o în pivniţă. 

Alexis îşi dădu ochii peste cap, abţinându-şi un zâmbet. 

— Până la urmă, mai bine că n-ai fost acolo. 

— A, da? 

— Părinţii tăi se temeau mai puţin să meargă pe coji de 
ouă, decât să te dezamăgească; iar mie-mi era cu atât mai 
frică. 

— Să nu mă dezamăgeşti? 

— Sunt totuşi primul tip pe care l-ai prezentat părinţilor 
tăi, de când cu... Samuel. 

Alexis încremeni. Să-l audă pe Stellan pronunţând 
numele lui Samuel era insuportabil. 

— Şi tu, ai început să scrii? 

— M-am întâlnit cu un fost coleg al lui Hemfield, 
răspunse Alexis cu o voce tristă. 

— Coleg? 

— L-am găsit pe Harvey Cowden via unul dintre colegii 
de cameră ai lui Hemfield, care era, de fapt, martorul 
apărării. 

Stellan încuviinţă din cap. 

— Ce-ai descoperit? 

Alexis avu sentimentul neplăcut de a păşi pe teren 
minat. 

— Conform informaţiilor citite cu atenţie de poliţişti şi 
procurori, părinţii lui Hemfield au murit într-un accident 
auto. La moartea lor, Richard a fost încredinţat mătuşii 
dinspre tată. 

— De unde ai aceste documente? 

— De la Jon Pierland, profilerul care era cu Samuel când 
a murit. El mi le-a dat atunci... 


e 198 œ» 


Alexis înghiţi în sec. 

— Dar, potrivit lui Harvey Cowden, continuă ea cu vocea 
răguşită de emoție, această mătuşă a murit la un an după 
decesul părinţilor săi. Trebuie să aflu ce s-a întâmplat cu 
adevărat şi cine a avut grijă de Hemfield când i-a murit 
mătuşa. 

— La ce bun? 

Terenul nu e minat, gândi Alexis, e de-a dreptul ostil. 

— Acum începi şi tu? strigă ea, ridicându-se de pe 
canapea. 

— Alexis, am impresia că fugi de mine. De fapt, nu-i doar 
o impresie: ai plecat din Falkenberg exact în momentul în 
care treceam la nivelul următor. Ca să te scufunzi în 
trecut, alături de bărbatul vieţii tale. 

O furie rece o cuprinse pe Alexis. Clătină din cap şi se 
îndreptă spre bucătărie. 

— Uite, şi acum faci la fel, îi aruncă el cu o voce fermă, 
dar calmă, fără să ridice tonul. 

Alexis se opri brusc, apoi se întoarse încet spre Stellan. 

— Am nevoie să găsesc răspunsuri, izbucni ea, 
înfrângându-şi dorinţa de a-l lăsa baltă. 

— Vrei, te rog, să încetezi să joci rolul de puştoaică 
rebelă şi să iei loc? 

Ruşinea o copleşi pe Alexis. Stellan avea dreptate. 
Trebuia să lase garda jos. Nu era un război, ci doar o 
conversaţie cu bărbatul iubit. Dar, Dumnezeule, ce greu 
era să întinzi o mână! 

Stellan îi cuprinse palma şi o strânse uşor într-ale lui. 

— Am nevoie... să rezolv asta, şopti ea, uitându-se la 
dosarele adunate pe măsuţa de cafea. 

— Să rezolvi ce anume, Alexis? Ancheta cazului Tower 
Hamlets nu are nicio legătură cu moartea lui Samuel. 
Hemfield este vinovat de moartea lui Samuel; rezultatul 
anchetei nu va schimba asta. 

Stellan îi sărută palma şi se ridică. 

Brusc, Alexis îşi simţi inima plină de durere. 

El se întoarse două minute mai târziu cu o sticlă de vin 
şi două pahare cu picior. Le puse pe masă, între teancurile 


< 199 œ» 


de documente. 

— Ca o franţuzoaică adevărată ce eşti, ştiu că ţi se face 
rău când vezi sticlele de vin sigilate cu capace înşurubate, 
dar vânzătorul m-a asigurat că acest Riesling e un deliciu. 
Aşadar, ce anume căutăm? o întrebă în timp ce o servea cu 
vin alb şi-şi turna şi lui un pahar. 

Surprinsă, Alexis îl privi cu atenţie o clipă, înainte de a-i 
răspunde. 

— În primul rând, aş dori să trec în revistă procesul 
verbal şi interogatoriul lui Hemfield, pentru a vedea dacă 
există informaţii despre această Angela Hemfield, mătuşa 
lui. Dacă nu există informaţii, atunci va trebui să găsim 
restaurantul italian unde lucra atunci când a murit, în 
1979. Era în Covent Garden, pe la Floral Street. 

— În 1979? Evident, îţi dai seama că trebuie să fi fost 
închis între timp? 

— Mai există, de asemenea, o altă pistă de explorat. Dar 
de aia mă voi ocupa eu, îl anunţă ea, luând o înghiţitură de 
vin. 


e 200 » 


Halmstad, reşedinţa familiei Hansen, 
vineri 24 iulie 2015, ora 19:30 


Aşezată pe terasa familiei Hansen, cu un Carlsberg în 
mână, Emily contempla biblioteca futuristă din Halmstad, 
acel arc de metal şi sticlă, care plutea pe deasupra râului 
Nissan. Ploaia tocmai încetase şi soarele străpungea norii, 
aruncându-şi razele ca un arcaş. În câteva minute, cerul se 
însenină, de parcă tocmai ar fi fost acoperit cu două 
straturi de albastru azuriu, reflectând strălucirea verii. 

Profilerul înghiţi o gură de bere înspumată. 

Avionul ei aterizase la Goteborg la jumătatea după- 
amiezii, cu două ore întârziere. Bergstrom abia avusese 
timp s-o ducă la locul crimei, unde fusese găsită Freja 
Lund, înainte ca o furtună să-i alunge din Torslanda. Apoi 
conduseseră până acasă la Karla, în Halmstad, unde 
echipa de poliţie îi aştepta pentru o şedinţă de lucru, 
asezonată cu un grătar. 

— Tu eşti, Emily? 

Îmbrăcată într-o pijama cu Spiderman, Ada, mezina 
familiei Hansen, dăduse buzna pe balcon. 

— Da, eu sunt. 

Ada se aşeză lângă Emily, luă pătura de pe spătarul 
scaunului şi şi-o întinse pe genunchi. 

— L-am auzit pe detectivul Olofsson spunându-i 
domnului cu barbă că ai un creier la fel de mare ca sânii 
mamei. Şi sânii mamei sunt mari. Mult mai mari decât ai 
altor mame. Totuşi, n-aş zice că ai creierul atât de mare. 
Capul tău e chiar mai mic decât al ei. 

— Vorbeşti engleză? o întrebă Emily zâmbind. 

— Iau lecţii de engleză dintotdeauna. Greta Gris e, de 
fapt, Peppa Pig, ştiai? 

Karla sosi pe terasă aducând o tavă plină cu knäckebröd, 
unt, brânză şi bere. 

— Dar tu ce faci aici? Nu te-ai culcat încă? o întrebă ea 
pe mezină. 

— Sunt în mijlocul unei discuţii cu Emily, mamă. 


e 201 œ» 


Karla lăsă platoul pe masă, abia reţinându-şi zâmbetul. 

— A, da? Şi despre ce anume discutaţi? 

Ada îi aruncă o privire întrebătoare lui Emily, înainte de 
a răspunde. 

— De Peppa Pig. Şi urma să-i spun că există cuvinte 
suedeze care nu pot fi traduse în engleză, ca de exemplu 
mângata, fika sau tretăr. Aşadar, Emily, continuă ea în 
engleză,  imaginează-ţi că există cuvinte suedeze 
intraductibile. Profesoara ne-a învăţat asta. 

Ada îşi băgă mâna în bolul cu chipsuri de lângă Emily. 

— Ada, nu te îndopa cu porcării; ia mai degrabă 
knäckebröd. Ţi-e foame? 

— Nu! Prin urmare, mângata înseamnă reflectarea 
razelor lunii, care desenează un drum pe apă, explică ea cu 
gura plină. Fika e pauza de cafea, servită adesea cu 
prăjituri, cu familia sau prietenii. Şi tretăr, înseamnă să iei 
a treia cafea, în aceeaşi zi. Au mai fost şi altele, dar nu mi 
le mai amintesc. Ştiai asta, Emily? 

Emily clătină din cap. 

Karla începu să aprindă grătarul, în timp ce un zâmbet 
mândru îi stăruia pe chip. 

— Mamă, tot mai faci grătar? întrebă brusc Ada, cu ochii 
mari şi firimituri de chipsuri lipite pe buze. Da' e super 
frig! Suedezii sunt nebuni! 

— Doar nu degeaba suntem vikingi. Hai, treci în pat, 
do'n'şoară! Grăbeşte-te. 

— Mama... 

— Da? 

— Unde-i tata? 

— În biroul lui, cu Lennart Bergström, comisarul. 

— Cine-i comisarul Bergström? 

— Şeful meu; domnul cu barbă. 

— Ce fac acolo? 

— Tata îi arată cărţile lui. 

— Şi eu vreau să le văd, vreau să văd cărţile tatei. 

— Ada... 

Tonul Karlei era fără drept de apel. 

Ada, îmbufnată, cobori fără chef de pe scaunul ei. 


e 202 œ» 


Strânse pătura şi o puse la loc pe spătarul scaunului, apoi 
se reîntoarse în casă târându-şi picioarele. 

Cele două femei schimbară un zâmbet complice, dar 
Karla văzu atât de multă tristeţe în ochii lui Emily încât nu- 
i adresă întrebarea obişnuită, general valabilă: „Şi tu ai 
copii?” 

— Voiai să mă întrebi ceva, adineauri, şi am fost 
întrerupte, începu Karla pentru a alunga durerea 
profilerului. 

Emily încuviinţă. 

— Ce poveşti le citiţi copiilor, aici, în Suedia? 

— Hmm... Pentru prichindei, aş spune că Aventurile lui 
Alfons Åberg sunt cele mai populare. Când mai cresc 
puţin, le spunem de obicei poveştile lui Astrid Lindgren. 
Pippi Långstrump. „Pippi Şoseţica”, cum e cunoscută la 
voi, cred. 

— Nu le povestiţi legendele din mitologia nordică? 

— Le învaţă la scoală, dar nu e obiceiul să le citim seara, 
înainte de culcare, nu. 

— Deci nu le spuneţi povestea zeului Odin şi nici despre 
Asgard? 

— Nu... Deşi, de când Chris Hemsworth a jucat rolul lui 
Thor, am observat un oarecare interes al fetei mele mai 
mari pentru mitologie! Dar de ce mă întrebi asta? 

— Soţul tău mi-a spus că în curând îţi vei susţine teza în 
psihologie criminalistică? 

Mai mult decât schimbarea bruscă a subiectului, pe 
Karla o surprinse întrebarea. 

— Da... 

Ezită o clipă, înainte de a continua. 

— Visez să ajung să lucrez la Scotland Yard... 

— Atunci, cazul Juliannei Bell ar sparge ratingurile! 

Sosi Olofsson, însoţit de Alienor, cu o bere în mână. 
Detectivul se aşeză lângă Emily. 

— Totuşi, l-ai face de râs pe şeful poliţiei! Nu va putea 
trece peste asta; va fi obligat să demisioneze, vei vedea. În 
acelaşi timp, totuşi, dacă Julianne s-a dus cu altul - şi când 
spun s-a dus cu altul, exact asta vreau să spun - e pentru 


e 203 >» 


că el nu ştia ce-ar fi trebuit să facă... 

Telefonul lui Emily vibră în buzunarul jachetei. 

— Aliénor, ar trebui să eviţi să te plimbi cu tipul ăsta, 
glumi Karla. 

Profilerul răspunse. 

— Dar îl evit. E doar o pură coincidenţă faptul că am 
ieşit pe terasă în acelaşi timp: veneam de la toaletă. 

— Sosim într-o jumătate de oră, îi răspunse Emily 
interlocutorului ei, înainte de a închide telefonul. 

Privirea Karlei se desprinse de colegii ei pentru a se fixa 
asupra profilerului. 

— Mersi Lindbergh, foarte amuzant! glumi Olofsson 
înainte de a mai lua o gură de bere. 

Emily se ridică. 

— Trebuie să mergem la sediu pentru o videoconferinţă 
cu Yard-ul, îi informă profilerul: au arestat pe unul. 


e 204 œ» 


Vineri 24 iulie 2015 


Îmi voi săruta fetele. 

Pe obraji. Pe ochi. Pe frunte. Pe codițe. Pe mâini. Le voi 
strânge în braţe. 

Fiecare de câte-o parte. 

Acolo, la pieptul meu. 

Îşi vor adăposti căpşoarele la gâtul meu. 

Cu şuviţele lor de păr care-mi gâdilă nasul. 

Le voi simți. Le voi mirosi. Le voi inspira cu nesat aroma 
dulce. 

Le voi mai strânge în braţe încă o dată, n-o să le mai dau 
drumul. 

Le voi asculta muzica: a râsetelor lor, a vocilor lor. 

Îl voi săruta pe Adrian, îi voi spune că-l iubesc, dincolo 
de orice. 

Îi voi spune că-l iubesc. 

Și pe tine te iubesc, dragul meu Raymond. 

Vă voi strânge în braţe pe toți patru: un ciorchine plin de 
dragoste. 

Vom vrea să râdem, dar vom plânge. 

Vom plânge râzând. 

Nu vor fi lacrimi de fericire. Vor fi mai mult de atât. Vor 
fi hohote de râs ale iubirii, ale alinării suferințelor. 

Și pe tine, scumpa mea Florence. 

În sfârşit, te voi putea vedea în fiecare zi, iubita mea 
Florence. 

În fiecare zi. 

În plină zi. 


e 205 » 


Falkenberg, secţia de poliţie, 
vineri 24 iulie 2015, ora 22:00 


Olofsson derulă ecranul şi aprinse proiectorul, în timp ce 
Bergström, Emily şi Karla se aşezară în jurul mesei de 
şedinţe. Reluându-şi locul în faţa computerului, o zări pe 
Alienor ghemuită într-un colţ al camerei, cu faţa spre 
ecran. Stătea cu picioarele încrucişate pe podea şi cu 
caietul pe genunchi. 

După câteva minute, Pearce fu văzut intrând în sala de 
interogatoriu. Olofsson apăsă câteva taste, iar ecranul se 
împărţi în două: în stânga, un cadru general al sălii, 
arătându-l pe DCS din faţă şi pe martor din spate; în 
dreapta, în prim-plan, chipul lui Raymond Bell, fratele 
Juliannei. 

— Domnule Bell, de ce ne-aţi ascuns faptul că aţi fost 
adoptat de familia Bell? 

Raymond Bell clătină încet din cap, cu ochii aţintiţi 
asupra mesei metalice. 

— Pentru că nu m-am gândit la asta. 

Pearce rămase tăcut o clipă, uitându-se la suspectul său. 

— Domnule Bell, mi se pare ciudat că nu v-aţi gândit la 
asta. Mai degrabă, cred că n-aţi vrut să descoperim 
această adopţie. 

— Pentru Dumnezeu, ceea ce spuneţi n-are niciun sens! 
De ce-aş fi vrut să ascund asta? 

— Pentru că această adopţie a avut loc în Suedia şi 
dumneavoastră sunteţi suedez din naştere. 

— Şi ce dacă? Ce legătură are asta cu răpirea surorii 
mele? 

Pearce îşi aşeză coatele pe masă şi-şi împreună 
degetele. Policele stâng îi masa palma dreaptă. 

— E ceva ce nu-mi spuneţi? se alarmă fratele Juliannei. 
Aţi găsit-o? Aţi găsit-o în Suedia? 

— Îmi puteţi povesti despre părinţii dumneavoastră, 
Raymond? 

Raymond Bell bătu în retragere şi se rezemă de spătarul 


e 206 œ» 


scaunului. 

— Părinţii mei erau oameni generoşi, iubitori, amuzanţi. 
Au murit în urmă cu douăzeci şi cinci de ani, la scurt timp 
după fiul lor cel mare... 

Pearce se încruntă. 

— ...ambii au murit de cancer, la opt luni distanţă. Au 
murit de durere, sunt sigur. Fratele meu a fost ucis într-un 
accident de schi, când avea doar douăzeci şi doi de ani. El 
era genul de copil care mergea pe calea cea bună, fără a fi 
împins de la spate. Era genial, frumos ca un zeu, studia la 
Oxford... Părinţii mei îl numeau soarele lor. Şi e-adevărat, 
William era ca soarele. 

— Mă refeream la părinţii dumneavoastră biologici, 
domnule Bell. 

— Părinţii mei biologici? Dar părinţii sunt cei care 
leagănă, îngrijesc, hrănesc, educă, cresc, protejează, 
încurajează, consolează, instruiesc, cultivă... 

— Şi cei care iubesc. 

— Şi cei care iubesc, da. Expresia „părinţi biologici” e o 
prostie, Detective Chief Superintendent, această expresie 
ar trebui interzisă! Putem fi tată şi mamă sau părinţi 
adoptivi. Nu-mi etichetaţi părinţii adoptivi drept părinţi. 
Pentru mine, ei nu erau părinţi adevăraţi. Părinţii 
adevăraţi m-au uitat, ignorat, abandonat. Mai întâi tatăl 
meu, care şi-a părăsit familia când aveam doi ani, apoi 
mama, care, un an şi jumătate mai târziu, a decis să i se 
alăture, fără mine, desigur. Aşa că am aterizat la 
orfelinatul local. Iată minunata poveste de familie pe care 
mi-au lăsat-o moştenire părinţii mei şi care mi-a fost spusă 
de directorul orfelinatului, fără să mă scutească de nici cel 
mai mic detaliu, pentru a-mi explica că, dacă voi continua 
să-mi pătez cearşafurile noaptea, nimeni altcineva nu m-ar 
mai dori. Şi exact asta s-a întâmplat, mai mult sau mai 
puţin: nimeni n-a vrut să mă adopte, înainte de familia 
Bell. 

— Aţi fost adoptat relativ târziu de familia Bell. Aveaţi 
unsprezece ani. 

— Probabil. 


e 207 œ» 


— Nu vă amintiţi? 

— Nu. 

— Raymond, v-aţi şters din memorie mai mult de şapte 
ani de viaţă? De la trei ani şi jumătate până la unsprezece? 

— Nu-mi răstălmăciţi cuvintele! E jignitor, în cele din 
urmă! Am spus că nu-mi amintesc vârsta la care m-a 
adoptat familia Bell! Şi aşa şi e: n-am nicio amintire despre 
asta. Îmi amintesc doar că, la început, mi-am petrecut tot 
timpul cu William, înainte de a-mi petrece tot timpul cu 
familia Bell. E posibil ca adopţia să fi fost finalizată târziu, 
dar eu locuiam cu ei de parcă aş fi făcut întotdeauna parte 
din familie, cu mult timp înainte de a împlini unsprezece 
ani. 

— Raymond, îmi puteţi spune câte ceva despre familia 
de la orfelinat? 

— Am doar nişte amintiri vagi... nici nu mai ştiu dacă 
sunt despre orfelinat sau despre familii adoptive... 

— Au fost mai multe? 

— Probabil... Va spun că nu ştiu... îmi amintesc doar 
câteva chipuri, câteva nume... Hilda, una dintre doamnele 
care au avut grijă de mine şi Sigfried, soţul ei... sau poate 
Sigvard. Dar ce legătură există între adopţia mea şi 
răpirea Juliannei? 

— Îl cunoaşteţi pe Richard Hemfield? 

— Criminalul? 

— Da, criminalul. 

— Are vreo legătură cu... Julianne? 

DCS-ul lăsă între ei o tăcere apăsătoare. O tăcere care 
insinua violenţa doliului şi a pierderii. O tăcere de 
mormânt. 

Raymond Bell închise ochii o clipă, apoi respiră adânc 
înainte de a-i redeschide. 

— Raymond, unde e sora dumneavoastră? 

— Unde este... 

Brusc, gura i se contorsionă într-un rânjet plin de ură. 
Lovi masa cu pumnii încătuşaţi. Părul lui moale tresări în 
ritmul lanţului cătuşelor. 

— Vă pierdeţi timpul, Pearce! strigă el, şi consumati şi 


e 208 » 


timpul Juliannei! Sora mea înseamnă totul, absolut totul 
pentru mine! Nu înţelegeţi?! Ştiţi de câte ori cumnatul 
meu m-a acuzat că sunt îndrăgostit de sora mea? Că 
întreţineam o relaţie incestuoasă? Când tot ce am făcut a 
fost să-i dau Juliannei instrumentele necesare pentru a-şi 
construi cariera! Şi s-o învăţ cum să le folosească. Atât. S-o 
ajut şi s-o susţin, aşa cum ar trebui să facă un frate. Asta e 
tot... 

Îşi şterse saliva cu dosul mâinii. 

Reluă cu o voce obosită, răguşită de furie. 

— Sunteţi pe o pistă greşită, Pearce, sunteţi pe o pistă 
greşită... 


e 209 » 


Falkenberg, 
sâmbătă 25 iunie 1988, ora 01:30 


Skorpan aruncă o privire spre catargul imens în formă 
de cruce. Din frânghii i se construise un triunghi la vârf, 
flancat de două cercuri, totul împodobit cu verdeață şi 
flori; el trona în mijlocul câmpului, cu ocazia Midsommar, 
sărbătoarea Sf. loan. Această construcţie gigantică şi 
hidoasă semăna cu un penis care străpungea un vagin; 
trebuia să fii fraier să nu observi simbolismul erotic. 

Prima zi de sărbătoare se apropia de sfârşit; după ce 
gustaseră tradiționalul fel de mâncare compus din hering- 
cartofi-cremă-de-arpagic-căpşuni şi dansaseră ţopăind în 
jurul „copacului de mai”, folosind un limbaj deocheat, 
familiile se duseseră, în sfârşit, la culcare. Mai rămăseseră 
doar cei care aţipeau imediat, din cauza cantităţii 
industriale de bere şi şnaps dată pe gât şi cei care se 
giugiuleau sau mai mult, dacă le plăcea. 

Acum fiecare ataca al doilea fel. Orice ar fi avut în 
meniu, oricine era invitat la masă: sânii revărsându-se din 
decolteuri, fuste care abia mai ascundeau virtutea, priviri 
libidinoase, totul înecat în alcool. Delicios. 

Fata pe care şi-o râvnea Hilda era din Kiruna, un oraş 
din nordul Suediei, construit pe o bucată de ghețar plutitor 
- „între două colonii de pinguini”, glumea ea. Genul de 
fetişcană care, în noaptea de Midsommar, dormea cu şapte 
flori diferite sub pernă, visând la viitorul ei soţ. Arhetipul 
ingenuei care încă nu înţelegea cum stătea treaba cu 
păsărica, dar care, între timp, moştenise trei plozi de la 
trei bărbaţi diferiţi. 

Era totuşi o nebunie să vadă câte mame degenerate şi 
câte curve depravate poluau străzile. Problema părea 
universală, atemporală şi deja actuală de milenii. Ajutat de 
Hugin şi Munin, corbii săi credincioşi, Odin străbătea cele 
nouă lumi pentru a purifica aerul de atomii săi poluaţi. 
Pentru a împiedica acea atmosferă viciată să-ţi intre în 
casă şi să te sufoce în timp ce dormi. 


e 210 - 


Deoarece mama este prima ţară în care trăim, familia 
este prima lume în care evoluăm. Şi e datoria tuturor să 
aibă grijă de familie. Pentru a o proteja de mame 
degenerate şi curve depravate, pentru a le împiedica să se 
mai reproducă. 

Prin urmare, era necesar să le ştergi complet de pe faţa 
pământului şi să nu-i permiţi ţărânei să se sature cu 
rămăşiţele lor. Trebuia să te hrăneşti cu ele, aducându-le 
înapoi la esenţa lor originală: carnea pe care o mesteci, o 
înghiţi şi o digeri. 

Skorpan se linse lacom pe buze. Hilda le pregătise o cină 
delicioasă de Sfântul Ioan. Pateul servit ca aperitiv era, de 
departe, cel mai bun dintre câte pregătise vreodată. 

Fata din Kiruna îi zâmbi lui Skorpan. 

Nătărăul de Sigvard o întâlnea pe ascuns. Gustul său în 
materie de gagici era absolut deplorabil şi, mai mult de 
atât, periculos. De când o întâlnea, atmosfera de acasă 
devenise sufocantă. 

Fata îşi înfăşură o şuviţă pe degetul arătător, înclinând 
capul într-o parte. Penele lungi, capcane pentru vise, pe 
care le purta la urechi îi mângâiau umerii goi. 

— Spune-mi, mă poţi duce la Morup? N-am curaj să 
merg singură... întrebă ea cu o voce îmbibată de alcool, 
ochindu-i insistent Vespa. 

— Dacă vrei... 

Fata se urcă pe scuter şi se lipi de Skorpan puţin prea 
strâns. 

Pentru prima dată, totul se desfăşură minunat. 

Zece minute mai târziu, Skorpan îşi parca Vespa în 
spatele hambarului. 

— Hei, dar nu suntem la Morup... 

Skorpan îi trase un pumn în maxilar; violenţa loviturii o 
răsturnă pe spate. 

— Nu, nu suntem la Morup. 

Skorpan o încălecă, îşi scoase cureaua şi i-o trecu pe 
după gât. 

Fata clipi şi, simțind strânsoarea din jurul gâtului, făcu 
ochii mari de uimire. Skorpan îşi acordă două secunde 


e 211 œ» 


înainte de a strânge cureaua, pentru a observa frica ce 
răvăşea privirea prăzii: globii oculari păreau să-i iasă din 
orbite. 

Fata se zvârcoli ca un peşte pe uscat, scoțând limba roz 
în căutarea oxigenului pe care n-avea să-l mai respire 
vreodată. Apoi, brusc, corpul ei se relaxă. 

Skorpan desprinse cureaua şi-şi prinse blugii cu ea, 
urmărindu-i grimasa. Un cercel din pene lungi, capcană de 
vise, aterizase în gura căscată a prăzii sale. 

Totuşi, situaţia era al naibii de ironică. Talismanele nu-şi 
îndepliniseră misiunea: coşmarul o înghiţise de-a binelea 
pe cea menită să fie protejată. Ca să nu mai vorbim de 
pene. Acestea atârnau pe umerii bietei fete de parcă corbii 
lui Odin, Hugin şi Munin, aterizaseră acolo pentru a-i şopti 
ce era în neregulă în lumea ei. 

Skorpan smulse penele negre şi i le înfipse victimei în 
urechi. 

Acea prostuţă ar fi trebuit să-i asculte. 


e 212 œ» 


Falkenberg, secţia de poliţie, 
sâmbătă 25 iulie 2015, ora 08:00 


Olofsson se întinse şi-şi termină gimnastica de dimineaţă 
cu un căscat. Creierul lui se zbătea să se trezească. Avea 
nevoie disperată de încă o cafea şi de ceva de mâncare, 
înainte ca Emily să-l streseze cu elaborarea profilului 
psihologic. 

Nu reuşea să asimileze miile de informaţii pe care ea le 
lansa în fiecare minut. Dacă ar putea, s-ar scărpina ca 
nebunul în timpul explicaţiilor sale. Sau mai bine: le-ar 
înregistra, pentru a le asculta mai târziu şi pentru a-şi 
aduna gândurile. Dar nu voia să se facă de râs: în schimb, 
girls band-ul de la secţie, Hansen şi Lindbergh, o 
înțelegeau pe Emily fără probleme; de parcă profilerul le- 
ar fi vorbit pe limba lor, despre gătit. Tocmai de aceea, el 
nu dorea să fie luat drept prostovan. 

Olofsson aruncă o privire colegelor sale. Emily era lipită 
cu scotch de ecran, cu ochii aţintiţi pe fotografiile 
îngrozitoare de la scenele crimelor. Bergström mâzgălea 
Dumnezeu ştie ce pe blocnotesul său. Hansen şi Lindbergh 
erau scufundate în dosarele victimelor de la Tower 
Hamlets. 

Pe bune, cine ar fi crezut? Hansen era o bunăciune ca o 
actriţă de filme porno, dar n-avea IQ-ul de stridie ca una 
obişnuită, iar Alienor arăta ca un fund de lemn pentru 
pâine sau pentru a frăgezi o friptură bună, dar o ducea 
capu’. 

Detectivul se holbă la coşul cu produse de patiserie. 

Şi dacă... şi dacă, în loc să se îndoape, şi-ar mişca fundul 
şi-ar lua cuvântul, măcar o dată? Doar pentru a le 
demonstra că avea şi el ceva în cap. 

Olofsson se ridică brusc, scaunul său se izbi de linoleum 
şi traversă sala de şedinţe cu pas hotărât. Se aşeză lângă 
ecran şi imediat se simţi ca un trofeu într-o competiţie 
televizată. Alungă această imagine şi arătă cu degetul spre 
ultima fotografie. A noua. 


e 213 


— Freja Lund, douăzeci şi doi de ani. Trăia şi lucra în 
Torslanda. Studentă la medicină, în practică la cabinetul 
medical Sjowall. 

Colegii săi îl priveau cu ochii mari de uimire, cu excepţia 
profilerului: Emily îl scana pur şi simplu. Ei bine, ia te uită, 
chiar ar trebui să ia cuvântul mai des! 

— Freja a fost văzută ultima dată la Stardust, sala de 
bowling din zona industrială, sâmbătă trecută la 23:00, 
continuă Olofsson. Găsită şase zile mai târziu la Biserica 
din Torslanda, dezgolită, sugrumată şi măcelărită: carnea 
i-a fost tăiată în zona sânilor, şoldurilor, coapselor şi 
feselor, la fel ca la celelalte victime. 

Karla le privi pe fiecare dintre cele nouă femei: Jeanine 
Sanderson. Diana Lantar. Katie Atkins. Chloe Blomer. 
Sylvia George. Clara Sandro. Maria Paulsson. Julianne 
Bell. Freja Lund. E 

Freja Lund. Aroganţa tinereţii în ochii ei. Imbufnarea 
provocatoare a gurii sale. Buzele întredeschise de parcă ar 
fi aşteptat un sărut de la iubitul ei. Doar douăzeci şi ceva 
de ani. Un copil. 

— Cum crezi că le răpeşte? întrebă Olofsson, întorcându- 
se spre Emily. Pe cadavre nu există nicio urmă care să ne 
dea vreun indiciu. 

— Exact, interveni Alienor. 

— Exact ce, Lindbergh? 

— Această urmă trebuie să fi fost pe carnea măcelărită, 
completă Emily. Avem un indiciu în imaginile video 
surprinse de camerele de supraveghere în timpul răpirii 
Juliannei Bell: viteza cu care le imobilizează sugerează 
folosirea unui Taser sau a unui shocker, pe care el l-ar 
putea aplica perfect pe şolduri sau pe talie. Apoi i-ar 
injecta victimei un somnifer, ceea ce i-ar permite să-şi 
transporte nestingherit prada în bârlog. 

— Asta înseamnă că are un loc destul de mare pentru a- 
şi sechestra victimele, a le măcelări, a le depozita bucăţile 
de carne tranşată... 

— Deloc. Un apartament mic cu intrare privată poate fi 
suficient: pentru victima sa, are nevoie doar de o cămăruţă 


e 214 œ» 


unde s-o ţină în captivitate, de o baie pentru tăierea 
corpului şi de un frigider cu două sertare de congelare 
pentru depozitare. 

Explicaţia pe cât de rece, pe atât de sumbră a lui Emily, 
fu întâmpinată de un moment de tăcere. Timpul necesar 
pentru a alunga imaginile îngrozitoare care începeau să-i 
bântuie. 

Scârţâitul unui scaun întrerupse tăcerea: Karla se 
ridicase şi turna cafea tuturor. 

— A mai fost răpită vreo altă victimă în afară de Julianne 
Bell, în timp ce se afla în maşina ei? întrebă defectiva, în 
timp ce le umplea ceştile. 

— Da, a patra victimă: Chloe Blomer. 

— Totuşi e ciudată această schimbare a modului de 
operare, nu crezi? 

— Chloe Blomer era o mică celebritate. Iubita unui 
fotbalist de la Queens Park Rangers, un club de fotbal din 
Londra. Julianne şi Chloe erau prăzile mai dificil de 
capturat. 

— Şi atunci de ce le-a mai ales? întrebă Olofsson, stând 
dezinvolt pe marginea mesei de şedinţă. 

— Tocmai pentru că erau femei inaccesibile, femei care, 
prin comportamentul lor nestatornic, refuză să aparţină 
unui singur partener, femei pe care le va face să fie ale lui, 
împotriva voinţei lor, dar nu violându-le - posesia ar fi prea 
trecătoare - ci  mâncându-le. ÎInghiţirea reprezintă 
posesiunea supremă. Dorinţa de a fi satisfăcut propriu-zis: 
pentru criminalul canibal, victima devine ospăț, ea 
sălăşluieşte în el. 

— Crezi că în tot ceea ce-i face victimei sale, adică 
răpirea, sechestrarea şi strangularea, actul de canibalism 
este punctul culminant? întrebă comisarul înainte de a bea 
o gură de cafea. 

— Acesta este cu siguranţă momentul în care excitaţia 
lui sexuală atinge apogeul. Dar strangularea victimelor 
sale este, de asemenea, pentru el, un moment de 
satisfacţie intensă; o ştim, pentru că-şi strangulează 
victimele în timp ce stă în faţa lor, aşa cum demonstrează 


e 215» 


semnele laţului de pe gât. El participă ca un spectator 
fericit la acel moment când, în sfârşit, gata să fie 
consumate, victimele sale îşi găsesc moartea. Sau, mai 
degrabă, la acel moment în care viaţa le părăseşte. In 
schimb, vânătoarea nu e esenţială pentru el: victimologia 
indică faptul că el îşi alege femeile aşa cum ai alege carnea 
de vită sau de oaie; nu are alte preferinţe în afară de sexul 
victimei şi de culoarea pielii. 

Olofsson cobori de pe masa de şedinţe şi se apropie de 
coşul cu prăjituri. Inhăţă un kanelbulle şi se întoarse la loc, 
cu prada lui. 

— Şi care-i treaba cu obsesia lui pentru pantofi? E 
fetişist sau ce naiba? întrebă el înainte de a muşca fără 
nicio ezitare din ruloul său cu scorţişoară. 

— Dacă ar fi fetişist, ar păstra pantofii sau picioarele. 
Dar aceşti pantofi îi protejează şi îi încredinţează familiei 
şi, deci, poliţiei. 

— Freud spunea că, pentru femeie, piciorul era 
substitutul falusului şi că, prin urmare, acesta era simbolul 
puterii ei, explică Alienor, uitându-se ţintă în caietul său. 

— Pantofii au, de asemenea, un simbolism puternic legat 
de cuplu, continuă Karla. „Găsirea pantofului pentru 
piciorul potrivit”, precum Cenuşăreasa, al cărei pantof de 
cleştar este păstrat de prinţul ei până când acesta găsea 
piciorul căruia i se potrivea perfect... şi... nu cumva 
siciliencele dorm cu un pantof sub pernă, pentru a-şi găsi 
soţul? 

— Nu cred că simbolismul pantofilor e legat de femeie şi 
nici de cuplu, interveni Emily. Şi nici nu cred că e unul 
cultural, deşi pantofii victimelor au fost găsiţi cu toţii în 
faţa sau în apropierea caselor lor, iar suedezii se descalţă, 
de obicei, înainte de a intra în casă. Mai degrabă, cred că 
această semnătură lăsată de criminal reprezintă o 
sărbătorire a primei sale crime. Acea primă dată e 
învestită cu un caracter sacru: când a trecut la acţiune, 
criminalul şi-a ancorat fanteziile în realitate. După părerea 
mea, aceşti pantofi abandonaţi ţin de un eveniment 
petrecut în timpul crimei iniţiale. Probabil o neglijenţă, o 


e 216 - 


greşeală sau o reacţie din partea victimei care l-a marcat 
pe criminal până la punctul de a-i influenţa semnătura. 
Punga de plastic pentru congelator nu e acolo doar pentru 
a proteja pantofii, ci şi pentru a pecetlui amintirea primei 
crime. 

— Nu crezi că restituirea pantofilor victimei în apropiere 
de casa ei reprezintă şi un semn al vinovăţiei sale? sugeră 
Bergström, înclinând spătarul scaunului pentru a-şi întinde 
picioarele lungi sub masă. 

— Nu, nu există pic de vinovăţie la criminalul nostru. E 
un sociopat incapabil de compasiune. Şi, cu atât mai puţin, 
de vinovăţie. 

Emily privi pentru o clipă fotografiile victimelor expuse 
pe ecran. 

— Nu trebuie uitate nici şosetele frumos împăturite din 
fiecare pantof stâng, continuă ea. Aici e un element 
esenţial, deoarece aceste detalii sunt adăugate de 
criminal. El îşi exprimă dorinţa de a stabili o conexiune 
între victimele sale, ca şi când şi-ar alcătui o colecţie; dar, 
mai presus de orice, de a le lega de posesoarea ADN-ului 
găsit în pantofii Jeaninei Sanderson, Mariei Paulsson şi 
Juliannei Bell, acea celebră victimă zero pe care n-am 
identificat-o încă... Sau, persoana zero, de fapt... Ea stă, 
probabil, la originea crimelor, fără a fi una dintre victime. 

— Şi penele înfipte în urechi? Astea ar putea fi, totuşi, 
lipitura, exclamă Olofsson. 

Profilerul luă o gură de cafea. 

— Aceste pene negre m-au făcut să mă gândesc la 
mitologia nordică, la mesagerii zeului Odin, cei doi corbi 
Hugin şi Munin. Hugin înseamnă „gând”, iar Munin, 
„memorie”. În fiecare zi, în zori, ei îşi iau zborul; zboară şi 
spionează cele nouă lumi peste care domneşte Odin. Se 
întorc a doua zi dimineaţă, aterizează pe umerii lui Odin şi 
îi şoptesc la ureche tot ce-au aflat. 

Karla se încruntă. 

— D-aia m-ai întrebat ieri dacă le povestim copiilor 
mitologia nordică, comentă ea. 

— N-am încă nicio posibilitate de a verifica teoria, 


e 217 œ» 


adăugă Emily, dar sunt destul de sigură că această poveste 
a inspirat semnătura criminalului. El vrea fie să-şi 
împiedice victimele să audă veştile transmise de Hugin şi 
Munin, fie să le pedepsească pentru că nu i-au ascultat, 
adică vrea să le împiedice să-şi amintească un episod 
traumatic sau să le condamne pentru că nu şi-au învăţat 
lecţia. 

— M-am gândit la poezia lui Edgar Allan Poe, Corbul, 
pentru semnificaţia penelor din urechi, interveni Alienor, 
mâzgălind. Acest corb care repetă: „Nevermore”. Dar 
eram, cred, pe o pistă greşită. Doar dacă există o altă 
posibilitate de luat în considerare, referitoare la 
identitatea criminalului. 

— Aştepţi mereu finalul pentru a-ţi anunţa teoriile: aşa 
vrei să dai lovitura de graţie, nu-i aşa, Lindbergh? o 
tachină Olofsson. 

— E vorba de-un descendent fie al Elizabethei Stride, fie 
al lui John McCarthy. 

— Cine era John McCarthy? se interesă Bergström. 

— John McCarthy era Jack Spintecătorul. 

— Nu, dar eşti complet dusă, Sherlock! spuse Olofsson, 
scuipând o ploaie de firimituri. Jack Spintecătorul n-a fost 
niciodată identificat! 

— John McCarthy era proprietarul Miller's Court, 
continuă calm Aliénor, unde Mary Jane Kelly, ultima 
victimă oficială a lui Jack Spintecătorul sau mai bine zis 
victima „canonică”, aşa cum spun  criminaliştii 
„Spintecătorişti” a trăit şi a fost ucisă. Există numeroase 
dovezi care îi susţin vinovăția. In primul rând, aspectul 
fizic al lui McCarthy se potriveşte diferitelor mărturii ale 
vremii referitoare la Jack Spintecătorul. Apoi, el a declarat 
că a văzut ficatul şi alte organe ale lui Mary Jane Kelly pe 
măsuţa de lângă pat, unde era cadavrul ei. Or, cum ar fi 
putut identifica un ficat într-o cameră întunecată, 
transformată în măcelărie, care era, de fapt, scena crimei? 
Pe de altă parte, cum şi-ar fi putut aminti astfel de detalii, 
în contextul şocului descoperirii îngrozitoare a cadavrului 
acestei femei? Şi apoi, spatele magazinului lui John 


e 218 œ» 


McCarthy se afla la doar un metru şi ceva de dormitorul 
victimei. Ceea ce ar explica de ce Jack Spintecătorul ar fi 
putut dispărea neobservat după uciderea lui Mary Jane 
Kelly, în timp ce era plin de sânge, se lumina de ziuă şi 
străzile începeau să se aglomereze. Mai există, de 
asemenea, dovada că alte două femei au fost ucise la 
Miller's Court în timp ce McCarthy era încă proprietar: 
una în 1898 şi una în... 

— Versiunea scurtă, Lindbergh, please? lătră Olofsson. 

Alienor îşi ridică privirea spre ascultătorii săi. 

— Versiunea scurtă, Olofsson? In limba engleză, 
diminutivul lui John este Jack. 


<e 219 + 


Crowthorne, spitalul de psihiatrie Broadmoor, 
luni 27 iulie 2015, ora 10:30 


Alexis îşi verifică repede telefonul mobil. Nu primise 
niciun mesaj. 

Duminică seară, după un week-end în care analizase 
înregistrarea mărturiilor de la proces, interogatoriul lui 
Hemfield şi mulţimea restaurantelor italiene din zona 
aflată în apropiere de Floral Street, districtul Covent 
Garden, Stellan şi Alexis găsiseră în sfârşit pizzeria la care 
lucrase Angela Hemfield: Antonelli, pe Garrick Street, 
deschisă din 1971. Proprietarul îşi amintea foarte bine de 
Angela, deoarece ea devenise, de-a lungul anilor, o bună 
prietenă a soţiei sale, iar cuplul urmărise cu atenţie cazul 
Tower Hamlets. El îi sfătuise să-i contacteze direct soţia, 
aflată la acel moment la fiica lor, în Cornwall. Prin urmare, 
Alexis îi lăsase un mesaj doamnei Antonelli cu o zi în urmă, 
la ora 19:00, şi aştepta cu nerăbdare apelul ei. 

Alexis îşi întinse braţele deasupra capului, îşi împreună 
degetele şi-şi întinse spatele. 

Când ajunsese la spitalul de psihiatrie, stomacul îi era 
atât de încordat, încât se chinuia să respire. Nu voia să se 
întoarcă la Broadmoor şi să inspire acelaşi aer stătut pe 
care-l respira şi Hemfield. Dar, dacă voia să avanseze cu 
ancheta, n-avea de ales. Pearce îşi asumase sarcina de a 
obţine aprobările necesare, nu fără s-o avertizeze că-i 
făcea o mare favoare. 

— Miss Castells? 

Alexis îşi ridică privirea spre un bărbat cu o statură 
intimidantă. 

Stătea în pragul cămăruţei unde Pat, directorul 
spitalului, o instalase cu o oră şi jumătate mai devreme. 
Fără ferestre, mobilată doar cu o masă pătrăţoasă şi două 
scaune, camera era la fel de spartană şi sumbră precum o 
celulă. 

— Albert Smith. Ne-am văzut săptămâna trecută, adăugă 
bărbatul încuviinţând. Eram acolo când l-aţi întâlnit pe 


e 220 » 


Richard Hemfield, preciză el în timp ce se aşeză vizavi de 
Alexis. 

Acesta era al patrulea cadru medical pe care Alexis îl 
văzuse de când sosise. Aceşti bărbaţi şi femei cunoşteau 
viaţa şi obiceiurile cotidiene ale lui Hemfield, ticurile şi 
ciudăţeniile sale, mult mai bine decât psihiatrul său. Poate 
şi cu secretele lui. 

— Îmi amintesc de dumneavoastră, Albert; vă mulţumesc 
că aţi acceptat să ne întâlnim, îi zâmbi Alexis. 

Nu uitase deloc de complicitatea lui cu Hemfield. 

— Ce mai faceţi? o întrebă el cu o voce caldă şi 
profundă. 

Întrebarea o surprinse pe Alexis cu garda jos. 

— Bine, mulţumesc, se grăbi ea să-i răspundă. 

— Pregătiţi o carte despre Richard, mi-a spus Pat? 

Alexis  încuviinţă, scufundându-se şi mai adânc în 
minciuna ei. N-ar scrie niciodată o carte despre acest 
individ. Niciodată! 

— Dacă acceptă să coopereze... 

— Dumneavoastră şi Detective Chief Superintendent 
Pearce sunteţi singurii vizitatori cărora le-a permis 
accesul, de când a sosit aici. Cred că vrea atât de mult să-l 
iertaţi pentru moartea partenerului dumneavoastră de 
viaţă, încât ar fi de acord cu orice pentru a-şi primi 
iertarea. 

Privirea lui Alexis se deplasă rapid prin camera strâmtă. 
Se lovi de pereţii alb-gălbui înainte de a ateriza din nou pe 
Albert Smith. Trebuia să rămână relaxată. Dacă s-ar 
închide ca o scoică, interlocutorul ei ar acţiona, inevitabil, 
în oglindă. 

— Mulţumesc, şopti ea, privind în jos spre blocnotesul 
ei. 

El îi adresă un zâmbet plin de empatie. 

— De cât timp vă ocupați de cazul lui Hemfield? 

— De când a fost internat aici. Lucrez la Broadmoor de 
treisprezece ani şi de unşpe în aripa de maximă securitate. 

— Cum a evoluat comportamentul său de la sosirea aici? 

— Medicamentele i-au calmat nevoile - nu-l mai 


e 221 œ» 


surprindem cu mâna în pantaloni la fel de des ca în trecut 
- dar ele nu i-au dispărut complet. De asemenea, nici 
tratamentele nu i-au exacerbat agresivitatea. Richard 
progresează împreună cu psihiatrul său, mai mult decât la 
terapia de grup, iar acum reuşeşte chiar să-şi exprime 
dorinţele. De fapt, aţi fost martoră, atunci când aţi venit. 

Alexis înghiţi; simpla amintire a cuvintelor lui Hemfield 
îi punea un nod în gât. 

— Eraţi împietrită şi îmi pare rău, dar eu, unul, am fost 
foarte încântat de progresul lui. 

Ochii infirmierului trecură de la Alexis la blatul zgâriat 
al mesei. Buzele îi erau strânse, efectiv pecetluite, de 
parcă ar fi vrut să păstreze un secret şi încerca să se 
abţină să mai vorbească. 

— Serios, Miss Castells, spuse el în cele din urmă, 
privind-o cu prudenţă, Richard nu-şi are locul în aripa de 
maximă securitate. 

Alexis era în asentimentul său. Locul lui Richard 
Hemfield nu era într-un spital unde i se servea micul dejun 
în cameră şi i se permitea să se plimbe de la un atelier de 
artă la unul de muzică. Locul lui Richard Hemfield era în 
închisoare. 

— Cum interacționează cu ceilalţi prizonieri? 

— Pacienti. 

— Pardon? 

— Aici vorbim despre pacienți, Miss Castells, nu despre 
prizonieri. 

— Da, iertaţi-mă, pacienţi, rectifică Alexis zâmbind în 
sinea ei din cauza acelei greşeli de exprimare. 

Cuvântul în sine îi zdrelea buzele. 

— În aripa de maximă securitate, interacţiunile noastre 
cu pacienţii şi cele dintre pacienţi pot fi neobişnuit de 
violente. Richard a fost rănit de două ori. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Un pacient i-a aruncat scaunul în faţă; susţinea că 
Richard avea un cuib de viespi în nas. Altădată, a avut 
ghinionul să ia un ziar lăsat pe masă în sala comună: un alt 
pacient nemulţumit i-a aruncat fecalele în faţă, înainte de 


e 222 œ 


a-i trage câteva. 

Alexis se întrerupse câteva secunde, jucând cartea 
empatiei. 

— Domnule Smith, mi-aţi putea da o idee despre 
programul domnului Hemfield? continuă ea calm. 

— Ei bine... Richard se trezeşte dimineaţa între 7 şi 
7:30. Micul dejun îi este servit în cameră între orele 7:30- 
8:00 şi apoi îi sunt administrate medicamentele. Prânzul şi 
cina se iau în sala comună la amiază şi la ora 19, împreună 
cu ceilalţi pacienţi din unitatea de maximă securitate. Ora 
de culcare este 21:00. Richard face parte dintr-un grup de 
sprijin luni şi miercuri după-amiaza, de la orele 15 la orele 
15:45. Face psihoterapie marţi, de la 10 până la 10:45 
dimineaţa, terapie prin artă joi după-amiaza, de la 14 la 
16, şi muzicoterapie vineri după-amiaza, tot de la 14 la 16. 
În rest, are timp liber, indiferent că-l petrece în camera lui 
sau în sala comună. 

— Activităţile de grup se desfăşoară aici, în această 
aripă? 

Albert Smith încuviinţă. 

— Pacienţii din această aripă nu părăsesc niciodată 
clădirea. În acest sens, aveţi dreptate, Broadmoor este 
într-adevăr o închisoare. 

— Ce face în timpul liber? 

— Răsfoieşte ziarele, se uită la televizor. 

— Nu citeşte cărţi? 

— Nu, niciuna, nici chiar ziarele; de fapt: el citeşte doar 
unul singur, o dată pe săptămână. 

— Unul singur? 

— Da, The Times, joia. Dimineaţa, imediat ce iese din 
cameră. De obicei, lăsăm la dispoziţie câteva ziare, în sala 
de recreere. 

— Citeşte fapt divers, sport sau politică? 

Albert Smith rânji. Umerii săi masivi se scuturară de râs, 
ca şi cum ar fi început să danseze. 

— Nu. Citeşte doar anunţurile de la mica publicitate. 

Ochii lui Alexis se măriră de uimire. 

— Şi, oricât de ciudat pare, această lectură îl 


e 223 + 


stimulează... sexual vorbind. 
— Vreţi să spuneţi că... 
— „citirea ziarului Times îi creează erecţii! 


e 224 œ» 


Falkenberg, 
sâmbătă 25 iulie 2015, ora 11:00 


Emily deschise geamurile maşinii. 

Marea emana efluvii sărate care pătrundeau înăuntru, 
lăsând în urma lor un miros obsedant de iod. Ele 
proveneau de pe o plajă cu pietriş, al cărei smoc cârlionţat 
de alge marine fusese sculptat de curenţii violenţi. 

— Bergström a vorbit la Scotland Yard, anunţă Karla 
când închise telefonul. Informaţiile date de Raymond Bell 
au fost verificate. 

— Nimic despre anturajul Juliannei Bell? 

— Nu, deocamdată nimic interesant. Vom vedea ce ne va 
spune bătrânul. 

Raymond Bell, născut Widstradt, fusese găzduit de la 
vârsta de patru ani până la unsprezece ani de o familie din 
Falkenberg: Hilda şi Sigvard Stenson. 

Dar Raymond Bell susţinea că, de când fusese dat la 
şcoală, la şase ani, îşi petrecuse tot timpul la familia Bell. 
Familia se mutase la Falkenberg în 1981 şi se stabilise la 
patru kilometri de ferma familiei Stenson. Julianne şi 
William Bell învăţaseră la aceeaşi şcoală primară ca 
Raymond. Adopţia a devenit oficială abia în 1986, dar era, 
într-adevăr, foarte posibil ca procedura să fi fost lungă şi 
plictisitoare, cum se întâmplă de obicei, şi membrii familiei 
Stenson să-l fi încredinţat pe Raymond familiei Bell înainte 
ca aceasta să obţină custodia oficială. 

Emily urmă indicaţiile GPS şi viră la stânga, pe o cale 
care părea o limbă de pământ întinsă pe o pajişte de 
buruieni dese. 

La aproximativ o sută de metri distanţă, trei clădiri roşii 
din lemn dispuse în U se înălţau ca din senin în plin câmp. 

Emily parcă pe un petic de iarbă scăldat de soare. 

Un bătrân cu şapcă dormea într-un balansoar lângă un 
măr, singurul petic cu umbră de pe esplanadă. 

— Bună ziua, domnule Stenson. Detectiv Hansen, iar ea 
e Emily Roy, spuse Karla, întinzându-i mâna. 


e 225» 


— Aţi venit mai devreme, răspunse Sigvard Stenson cu 
voce aspră. 

De fapt, veniseră cu trei sferturi de oră mai devreme; 
Emily prefera să-şi interogheze martorii luându-i prin 
surprindere în viaţa de zi cu zi. 

— Poate aţi dori să revenim mai târziu? 

— Nu, acum că tot sunteţi aici, rămâneţi. 

Profilerul îl urmări pe Sigvard Stenson: ridurile care îi 
brăzdau faţa ascuţită şi-i ofileau buzele, corpul uscăţiv şi 
încordat, mâinile noduroase, agăţate ca nişte gheare de 
mânerele balansoarului. Înţelegea desigur puţină suedeză, 
dar limbajul corpului era universal. 

— Şeful vostru, detectivul Olofsson, mi-a explicat că îl 
cercetaţi pe unul dintre copiii pe care Hilda îi ţinea aici? 
întrebă el lăsând un picior jos, pentru balans. 

— Exact, domnule Stenson, răspunse Karla, ignorând 
greşeala bătrânului. 

Olofsson era, în mod evident, superiorul ei ierarhic. La 
urma urmei, ea era doar o femeie, nu-i aşa? 

— Trebuie să fie încă o poveste de pedofilie, chestia 
voastră... 

— Nu avem voie să discutăm ancheta cu dumneavoastră, 
regret, domnule Stenson. Aţi găzduit orfani împreună cu 
Hilda, sora dumneavoastră? 

Sigvard îşi strecură mâna în buzunarul pantalonilor şi 
scoase o cutie mică de tutun. Deşurubă capacul metalic şi 
luă o priză de snus”, pe care şi-o aşeză între buza 
superioară şi gingie. 

Bătrânul nu intenţiona să-i poftească înăuntru; de aceea 
se mutase afară, în faţa casei. Nu pregătise niciun scaun 
pentru vizitatorii săi: voia să-i expedieze repede. 

— Hilda, da... odihnească-se-n pace, începu el brusc, 
privind în gol. A trecut mult timp de când nu mai avem 
copii care aleargă pe aici. Dar mai mult sora mea era cea 
care îi găzduia pe copii. li plăcea să-i aibă agăţaţi de 
fustele ei. Eu mă ocupam de brutărie. Mi-am petrecut cei 
mai buni ani din viaţă acolo: mă trezeam la 3 dimineaţa, în 


10 Tutun de mestecat. 
e 226 œ» 


fiecare zi lăsată de la Dumnezeu. 

Degetele lui roase de artrită loveau uşor mânerele 
balansoarului. 

— Vă amintiţi de copiii pe care i-aţi adăpostit la sfârşitul 
anilor '70? 

El rânji, priza de tutun arcuindu-i buza superioară. 

— Glumiţi? Ajungeam acasă doar noaptea târziu, doar 
cât să mănânc şi să dorm; nu voiam să mă împiedic de 
copii. Sora mea avea grijă de ei. Ea n-a putut avea copii, 
înţelegeţi... 

— Vă amintiţi de un oarecare Raymond Widstradt? 
Ulterior, a fost adoptat de familia Bell. 

— Cum vreţi să-mi amintesc de numele puştilor pe care 
nu i-am văzut niciodată? 

Karla îi întinse o foaie. Era copia unui fotografii Polaroid 
dată de Raymond Bell. Apărea şi el acolo, la unsprezece 
ani, înconjurat de Julianne şi William Bell. Cei trei copii 
zâmbeau în faţa unui pom de Crăciun. 

— Nu vă costă nimic s-o priviţi, nu-i aşa? insistă ea. 

Sigvard Stenson aruncă o privire asupra instantaneului 
îngălbenit. 

— Care dintre ei este? 

— Cel din mijloc. 

Bătrânul clătină încet din cap, de la dreapta la stânga. 

— Nu, nu-l recunosc. Bine, nu e că nu mi-ar plăcea 
compania voastră, dar aş vrea să iau prânzul. Singur. 

Sigvard Stenson strânse din dinţi, îşi întinse corpul 
scheletic, apoi le expedie dintr-un gest din cap şi intră în 
casă. 

Karla îndrăzni să râdă amar. 

— Pfuaa, otrăvitor moşulică! Sper că sora lui a fost mai 
drăguță cu copiii! Tu ce crezi? 

Emily aruncă o privire în jur. 

— Cred că Hilda Stenson a murit pe 8 octombrie 2004. 
Şi crimele din Tower Plamlets au început trei săptămâni 
mai târziu. 


e 227 œ» 


Crowthorne, spitalul de psihiatrie Broadmoor, 
luni 27 iulie 2015, ora 11:30 


Alexis se năpusti în maşină pentru a scăpa de rafalele 
ploii torențiale. Stellan nu-i dădu timp să-şi şteargă faţa 
umedă, plină de picături de ploaie. 

— Ei bine? 

— Trebuie să-l sun pe Pearce. 

— Dar ce se... 

— Aşteaptă! Lasă-mă să-l sun. 

Alexis luă telefonul mobil şi formă numărul cu degetele 
umede. DCS-ul răspunse prompt. 

— Jack, tocmai acum plecam de la Broadmoor. Am 
descoperit ceva despre Hemfield, dar ar trebui... 

— Alexis... 

De cealaltă parte, Pearce se opri pentru a ofta adânc. 

— Trebuie să încetezi cu Richard Hemfield. Tocmai am 
terminat de analizat corespondenţa lui şi nu e nimic acolo, 
Alexis. Nimic. Şi mie-mi vine la fel de greu ca ţie să înghit 
una ca asta, crede-mă... Dar ascultă... Emily m-a convins 
să te ajut să obţii autorizaţiile necesare pentru această 
vizită, sperând că după aia îţi vei continua viaţa. Acum 
trebuie să încetezi, Alexis, bine? Hai, pa, ai grijă de tine! 

Pearce închise telefonul. Încremenită de surpriză, Alexis 
continuă să-şi ţină telefonul lipit de ureche. 

Mobilul începu imediat să sune. Cu siguranţă era 
Pearce, care o suna înapoi. 

— Jack, eu... 

— Miss Alexis Castells? 

O voce feminină cu accent şuierător, îi pronunţase 
perfect numele în catalană. 

— Sunt doamna Antonelli, prietena Angelei Hemfield. Aţi 
discutat cu soţul meu, proprietarul restaurantului unde 
lucra Angela. 

— Da, desigur, doamnă Antonelli. Vă mulţumesc mult că 
m-aţi sunat. 

Alexis apropie telefonul de Stellan, ca să poată asculta 


e 228 » 


împreună conversaţia. 

— Îmi pare rău că a durat atât de mult, dar fiica mea 
tocmai l-a născut pe al treilea copil şi toată casa este cu 
susul în jos; n-avem timp nici să respirăm! Sunteţi 
catalană? 

— Tatăl meu e catalan. 

— Vorbiti catalana? 

— Nu, doar spaniola, spre disperarea tatălui meu! 

— Îmi imaginez! Sunt andaluză. Am venit să petrec un 
an la Londra să învăţ limba engleză, pentru că voiam să 
lucrez în turism, apoi l-am întâlnit pe soţul meu şi n-am 
mai plecat niciodată! O andaluză la Londra e o raritate, nu- 
i aşa?! Am auzit că aveţi de gând să scrieţi despre Angela? 

De data asta, pe Alexis o costa mult mai scump să mintă. 

— Pregătesc o carte despre nepotul ei. 

— O, Dumnezeule, da, ce chestie îngrozitoare... slavă 
Domnului, nu mai era acolo să vadă ce făcuse sânge din 
sângele ei... În sfârşit, ştiţi la ce mă refer. 

— O cunoşteaţi de mult pe Angela? 

— Da... Am întâlnit-o în 1972 când am ajuns la Londra. 
Am locuit împreună într-un apartament. Era acolo când l- 
am întâlnit pe soţul meu. În vara anului 1972 am fost 
angajate chelneriţe de cel care avea să-mi devină socru. 

— Ce fel de femeie era? 

— O, puţin cam aiurită şi cam nebunatică, dar adorabilă. 
Avea o inimă mare. Dar, când fratele ei vitreg şi cumnata 
ei au murit într-un accident de maşină, viaţa i s-a schimbat 
dramatic, săraca. Era atât de nenorocită, încât se stingea 
văzând cu ochii. La acea vreme, tocmai născusem gemeni 
şi n-am putut-o ajuta aşa cum îmi doream. A obţinut 
custodia nepotului ei, un copil pe care nici nu-l cunoştea, 
pentru că nu-şi mai văzuse fratele vitreg de zece ani. 
Apariţia acestui copil i-a distrus viaţa. N-a fost vina 
bietului micuţ, nici el nu ceruse nimic, dar... n-a mers. A 
continuat să ducă o viaţă de celibatară cu cel mic în casă, 
dacă înţelegeţi ce vreau să spun... Angela, în acel moment, 
era prea imatură pentru a obţine custodia unui copil... A 
fost un dezastru pentru el, dar şi pentru ea. 


e 229 + 


— Pentru el? 

— Păi, el a început să ciopârţească femeile şi să le 
expună cadavrele pe nişte trofee în piaţa publică! 

Strigătele copiilor i-au acoperit brusc cuvintele. 

— Aşteptaţi-mă o clipă! 

Angela Antonelli consolă în spaniolă o mică Susana, care 
se pare că tocmai primise un refuz din partea mamei sale. 

— Deci... unde-am rămas? A, da... În vara anului 1979, 
Angela a plecat în vacanţă în Elveţia cu prietenele şi cu cel 
mic şi, când s-a întors, ne-a spus că l-a cunoscut pe 
bărbatul vieţii ei şi că urma să se mute acolo. Aşa, brusc! 

— Cu Richard? 

— A, da! Richard, corect. Îl mai numesc Hemfield sau 
criminalul din Tower Hamlets, mi-este mai simplu aşa. Da, 
cu Richard. Au plecat amândoi şi n-am mai primit veşti de 
la ei. Nada. Ultima dată când am aflat despre el a fost 
atunci când l-au arestat. Nici nu vă puteţi imagina ce 
şocaţi am fost eu şi soţul meu. A fost îngrozitor. 

— N-aţi mai primit niciodată veşti de la Angela, după ce 
a plecat? 

— Nu, niciodată. Nimic, niciun telefon. De parcă ar fi 
dispărut brusc de pe faţa pământului. Interesaţi-vă dacă 
chiar a plecat în Elveţia... Nu, nu, staţi puţin... De fiecare 
dată, le confund... Le încurc mereu. 

— Pardon? se nelinişti Alexis, confuză. 

— No era Suiza, era el otro... Suecia! 

— În Suedia? Vreţi să spuneţi că mătuşa lui Hemfield s-a 
mutat în Suedia cu Richard? exclamă Alexis. i 

— Da, ce proastă sunt! Suedia nu e Elveția... In fine, tot- 
aia, două ţări unde nu mergem în vacanţă! încheie ea, 
râzând. 

Stellan îşi dădu ochii peste cap. 

— Vă amintiţi numele partenerului ei? Tipul pentru care 
s-a mutat din ţară? 

— Nu, regret. Dar mi-amintesc altceva. 


e 230 » 


Londra, Oxford Street, 
vineri 29 octombrie 2004, ora 20:00 


Având o siluetă androgină şi sâni aproape inexistenţi, 
Jeanine Sanderson semăna cu o şoricică de la operă. Chiar 
şi pantofii ei se potriveau cu aspectul fizic al unei balerine: 
mici balerini aurii. 

Şi totuşi, Jeanine Sanderson, în vârstă de aproape 
douăzeci şi cinci de ani, puţea a sex. 

Domnişoara ieşi din Boots, unde lucra, în apropiere de 
staţia de metrou Bond Street şi merse pe Oxford Street 
până la Oxford Circus. Continuă să se plimbe pe Regent 
Street şi se opri un sfert de oră într-un bar de sushi, unde 
ciuguli nişte maki. Se întoarse în josul străzii Foubert's 
Place, apoi o luă pe Great Marlborough Street. Colegele ei 
o aşteptau la pubul Shakespeare Head. 

Atraşi de vremea frumoasă de la începutul week-endului, 
grupurile de londonezi îşi savurau berea la halbă, cot la cot 
pe trotuar. Jeanine începu prin a împărţi cu amicele ei 
două sticle de vin alb, urmate de două de gin-tonic şi un 
mojito. 

Când el se apropie de ea în faţa toaletei mixte, alcoolul 
deja îi încetinea reacţiile. li strecură somniferul în al doilea 
shot pe care i-l oferise, chiar înainte de a o invita să iasă la 
aer curat. 

Cinci minute mai târziu, în jurul orei 23:30, ea acceptase 
să meargă cu el. Urcaseră în maşina lui parcată la zece 
metri în josul pubului şi, de îndată ce ea îşi aşezase 
funduleţul drăguţ pe banchetă, adormise, cu capul sprijinit 
de umărul lui. 

Mai avea câteva ore bune înainte să-şi revină; şi, prin 
urmare, destul timp cât să ajungă la cabană, s-o lege 
fedeleş şi s-o închidă. Apoi, trebuia să aştepte ca ea să se 
trezească, pentru a începe să se distreze. 

Îi ridică fusta şi îi trase chiloţii. 

— Draga mea Hilda, asta e pentru tine, şopti el în 
retrovizoare. 


e 231 œ» 


Apoi demară. 


e 232 + 


Londra, New Scotland Yard, 
luni 27 iulie 2015, ora 13:30 


Alexis încercase de mai multe ori să-l sune pe Pearce, 
fără succes, iar mesajele ei rămăseseră fără răspuns. Nici 
Emily nu îi răspundea. Alexis nu putea aştepta la infinit: 
trebuia să-i întâlnească, şi încă repede. 

La început trecuse pe acasă pe la Emily, care locuia pe 
Flask Walk, în Hampstead. Apoi, neprimind niciun răspuns, 
Stellan o lăsase la Scotland Yard, unde îl aştepta deja pe 
Pearce de-o jumătate de oră. 

— Alexis? 

DCS se apropia pe hol cu paşi mari. Alexis alergă în 
întâmpinarea lui. 

— Ce se întâmplă? o întrebă el, încordat. 

— Dă-mi cinci minute. 

Pearce închise ochii. 

— Fir-ar să fie, Alexis! 

— Cinci minute! 

Un oftat exasperat, apoi un gest nerăbdător al mâinii, 
semn ca ea să continue. 

— M-am întâlnit cu o prietenă a mătuşii lui Hemfield, 
care mi-a spus că, în 1979, Angela - aşa se numeşte 
mătuşa - plecase în Suedia cu Richard, a cărui custodie o 
avea, pentru a trăi împreună cu un tip pe care-l întâlnise 
acolo. Nu-şi aminteşte numele lui, dar acest bărbat avea o 
brutărie şi locuia împreună cu sora lui. 

Pearce încremeni. 

— Ce e? întrebă Alexis, cu inima bătând să-i spargă 
pieptul. 

— Am aflat că Raymond Bell a fost înfiat de familia Bell. 
Înainte de această adopţie, el locuia la o familie adoptivă 
în Falkenberg: un frate şi o soră care deţineau cea mai 
mare brutărie din oraş. 

Lui Alexis i se uscă gura de emoție. Înghiţi înainte de a 
continua. 

— Bine, şi acum ai de gând să-mi asculţi teoria despre 


e 233 + 


Hemfield? 
—00000- 

Alexis şi Pearce îşi terminară expunerea fără suflare, de 
parcă tocmai ar fi alergat o sută de metri. 

În faţa lor, pe ecranul mare din sala de şedinţe, Emily, 
Bergström şi echipa ei rămaseră tăcuţi, analizând 
informaţiile pe care tocmai le primiseră. 

Comisarul luă primul cuvântul. 

— Aşadar, Richard Hemfield şi Raymond Bell se aflau în 
aceeaşi familie maternală, în acelaşi timp? 

— Asta e. 

— Dar... care ar fi rolul lui Raymond Bell în toate astea? 
întrebă Karla. Părea destul de zdruncinat când l-ai 
interogat. 

— Dacă ceea ce susţine Raymond Bell e adevărat, că a 
început să locuiască la familia Bell cu mult înainte ca 
adopţia lui să fie finalizată, s-ar putea ca el şi Hemfield să 
se fi intersectat pur şi simplu şi Raymond Bell să nu-şi 
amintească. Dar legătura dintre cei doi nu poate fi doar o 
simplă coincidenţă. Mai e ceva. Alexis? 

— Am fost la Broadmoor azi dimineaţă pentru a-i întâlni 
pe infirmierii care lucrează cu Hemfield. M-am gândit că 
poate au... În fine, am aflat că, în fiecare joi dimineaţă, 
Hemfield citeşte anunţurile de mica publicitate din Times 
şi că lectura asta îl satisface atât de mult, încât îl excită, 
sexual vorbind. 

— Vrei să spui că i se scoală? exclamă Olofsson. 

— Da, exact, i se scoală când citeşte The Times. 

— O, tipul e grav bolnav... 

— Dar se pare că The Times nu mai publică anunţuri 
pentru întâlniri; în unele săptămâni, nu sunt chiar deloc. 
Ceea ce înseamnă că Hemfield citeşte ofertele de muncă 
sau anunţurile imobiliare. Dar mă îndoiesc. Cred că 
Richard Hemfield comunică cu complicele său sau, mai 
degrabă, complice lui Hemfield comunică cu el via aceste 
anunţuri, prin mesaje codificate, pentru a-l ţine la curent. 
Pentru a-l informa despre nu ştiu ce... Un plan care să-i 
faciliteze eliberarea, probabil? 


e 234 œ» 


— Helvete! izbucni Olofsson. 

— Băieţii mei studiază pagina de mica publicitate din 
The Times, ediția de joi, interveni Pearce. Începem de joia 
trecută, şi ne întoarcem cu trei luni înainte de asasinarea 
Mariei Paulsson. 

— Mă ocup eu, spuse Aliénor. 

— Frumos din partea ta, Alienor, dar am deja o echipă. 

— Ştiu că e frumos din partea mea. Trimite-mi 
anunţurile. Dacă acest cod există, eu îl voi descifra mult 
mai repede decât „băieţii tăi”. 


e 235» 


Falkenberg, secţia de poliţie, 
marţi 28 iulie 2015, ora 02:00 


Alienor deschise capacul termosului şi-şi umplu ceaşca 
de cafea. Îşi deschise cutia de pepparkakor de la Anna, luă 
doi biscuiţi, apoi o închise la loc. 

Acum putea să consume lichide şi să se hrănească, 
pentru că îşi terminase treaba. 

Muşcă din primul biscuit cu scorţişoară. 

Totul începuse cu părintele Tritheme şi cu tratatul său 
de angelologie. Nu, nu-i adevărat. Totul începuse cu o 
discuţie despre Herodot când era în clasa a treia. Într-una 
dintre relatările istoricului grec, ea citise anecdota unui 
sclav al cărui cap fusese ras de un rege, pentru a-i tatua un 
mesaj pe craniu. Regele aşteptase apoi ca părul slujitorului 
său să crească la loc, apoi îl trimisese să transmită acest 
mesaj secret ginerelui său. Ideea era grozavă: să ascunzi 
un mesaj în altceva, astfel încât să nu fie descoperit. În 
acest sens, steganografia, aşa cum o numeau specialiştii, 
depăşise criptografia, care făcea ca mesajul să fie de 
neînțeles. 

Prin urmare, Alienor se documentase; citise, studiase, 
analizase tot ce putea găsi pe această temă, în timp ce 
experimenta tehnici de steganografie pe cobai la şcoală, 
apoi în liceu. Astfel, ea obişnuia să ascundă în dizertaţiile 
şi prezentările sale insulte adresate profesorilor care îi 
făceau viaţa amară. Aceste mesaje trecuseră neobservate, 
spre marea ei satisfacţie, dându-i sentimentul plăcut, dar 
trecător, al victoriei. 

Cu zece ore mai devreme, ea primise anunţurile din The 
Times pe care urma să le analizeze pentru a descifra codul, 
dacă acestea conţineau un astfel de cod. Preferând să 
lucreze pe hârtie mai degrabă decât la computer, ea 
printase totul, sute de anunţuri şi se apucase de lucru. 

Cea mai laborioasă sarcină fusese găsirea matricei. 
Reuşise după cinci ore şi zece minute. Cheia era simplă: 
mesajul consta din primul şi ultimul cuvânt al primului 


e 236 » 


rând, al doilea şi penultimul cuvânt al celui de-a doilea 
rând, al treilea şi antepenultimul cuvânt al celui de-al 
treilea rând, etc. 

Odată ce codul fusese descifrat, Alienor îl contactase pe 
Detective Chief Superintendent Pearce pentru a i-l 
transmite. El îi mulţumise, adăugând că „băieţii” lui vor 
analiza restul anunţurilor şi că era liberă să meargă la 
culcare. Dar Alienor nu voia să adoarmă. Şi nici nu adormi. 
Acum, că ştia codul, voia să descifreze toate mesajele 
compuse de complicele lui Hemfield. Şi exact asta şi 
făcuse. Tocmai i le trimisese detectivului superintendent 
şef. „Băieţii” lui trebuiau doar să identifice expeditorul. 

Acum nimic nu o mai împiedica pe Alienor să adoarmă. 


e 237 œ» 


Anglia, Hertfordshire, 
marţi 28 iulie 2015, ora 03:30 


Ca întotdeauna când pleca în misiune, Pearce îi 
trimisese un mesaj lui Emily. Nu se aştepta la un răspuns; 
era doar ca să fie pe aceeaşi lungime de undă, în acel 
moment. Îl măcina acea teamă viscerală de a pleca fără să- 
şi poată lua rămas bun de la ea, nu ştia de ce... De fapt, da. 
Ştia foarte bine de ce. 

— Sir, ajungem acolo în zece minute, îi spuse poliţista de 
la volan. 

Poliţiştii de la Yard încă mai analizau mesajele trimise 
lui  Hemfield, care fuseseră descifrate de Aliénor 
Lindbergh, incredibila stagiară a lui Bergström. Cele mai 
recente, care anunțau răpirea Mariei Paulsson, a Frejei 
Lund şi moartea lor, fuseseră trimise de pe adrese de e- 
mail false, cu datele crimelor ascunse în două anunţuri de 
vizite pentru apartamente de închiriat. 

Totuşi, singura zonă de umbră pe care poliţiştii nu 
reuşiseră s-o lumineze fusese trecutul lui Richard 
Hemfield. În 1979, el şi mătuşa lui dispăruseră brusc şi el 
reapăruse singur la Londra, cincisprezece ani mai târziu. 
Dacă Hemfield crescuse în Suedia, de ce nu lăsase nicio 
urmă acolo? Dar mătuşa lui? Fusese ucisă de nepotul ei? 

Fără încăpăţânarea lui Alexis, fără „obsesia” ei pentru 
Hemfield - aşa cum sublimase DCS - nimic din toate 
acestea n-ar fi fost descoperit. Pearce îi datora mult. 
Oricum, mult mai mult decât îşi putea imagina ea. Fără 
această perseverenţă, colegii şi superiorii lui l-ar fi găsit 
responsabil pentru o eroare judiciară monumentală şi l-ar 
fi forţat să demisioneze. 

Informaticienii de la Scotland Yard urmăriseră pista 
acelor anunţuri până la punctul lor de plecare. Cel mai 
recent fusese trimis de la o adresă IP aflată la o oră de 
Londra, Hertfordshire. O casă care aparținuse timp de 
doisprezece ani unui anume Daniel Adams; o identitate 
falsă, evident. Pearce mergea acolo cu oamenii săi pentru 


e 238 » 


a încerca să lămurească lucrurile. 

Tânăra polițistă urmă camionul de la Specialist Firearms 
Command - unitatea specială de intervenţie - care intrase 
pe un mic drum asfaltat. Ea stinse farurile. Noaptea 
lacomă îşi deschise fălcile şi le închise peste ei. Rulară la 
pas cinci minute bune, înainte de a parca în spatele unui 
şir de stejari deşi. 

Şase bărbaţi înarmaţi cu Heckler & Koch MP5, având 
căşti, veste antiglonţ şi echipați cu ochelari cu vedere 
nocturnă, ieşiră din camion cu agilitatea unor feline. 

Amit Bhatia, şeful echipei speciale de intervenţie, dădu 
semnalul. Două sute de metri îi despărţeau de casa care se 
înălța în mijlocul unui câmp, liniştită, cu luminile stinse. 

Cu Pearce în faţă, şirul de oameni înaintă în întunericul 
vâscos, gros ca melasa, abia tulburând calmul nocturn. 

Echipa de intervenţie se opri la douăzeci de metri de 
intrare, în spatele unui gard de lemn. 

Amit parcurse singur distanţa rămasă până la casă. 
Ajuns în prag, se ghemui şi introduse endoscopul digital pe 
sub uşă. Petrecu vreo cinci secunde orientându-l, uitându- 
se la micul ecran ataşat la încheietura mâinii stângi, apoi îl 
retrase. 

Cu mâna înmănuşată, dădu încă un semnal tăcut: 
drumul era liber, era timpul să intre. 

Pearce îşi trecu involuntar mâna peste vesta antiglont, 
înainte de a scoate un Glock 17. 


e 239 œ» 


Marţi 28 iulie 2015 


Julianne e însetată. Plămânii, gâtul, urechile îi ard. De 
fiecare dată când un junghi dureros îi deformează chipul, 
buzele i se crapă; îşi trece limba peste ele; limba e 
acoperită de sânge. 

E atât de însetată, încât a băut apa albastră din vasul de 
toaletă, a vărsat-o aproape imediat, apoi a băut-o iar. Doar 
pentru a-şi calma arsurile îngrozitoare care îi coboară 
până în stomac şi îi provoacă reflux biliar. 

Nu i s-a mai dat sticla cu somnifere. Nici apă; dar măcar 
n-a mai măcelărit-o de vie. Nici medicamente nu i-a mai 
dat. Durerile sunt atroce. Julianne geme tot timpul, ca o 
căţea. Uneori ţipă, dar gâtul ei nu mai scoate niciun 
strigăt. Doar un zgomot. Un şuierat. 

Deodată, un şoc îi zdruncină cămăruța unde e 
sechestrată. Chiar şi pământul se cutremură. O altă 
zdruncinătură, ca şi cum pereţii ar fi izbiţi puternic... 

Cineva e gata să spargă uşa. Cineva e gata să spargă 
uşa. 

Julianne alunecă de pe saltea pe podea. Nu va putea să 
meargă, nici să stea în picioare şi nici măcar să se târască: 
picioarele şi fundul o dor prea tare. Se târăşte în lateral 
pentru a ajunge la uşiţa pentru animale. 

Un tropot de paşi amestecat cu strigăte. 

Ce spun? Ce... 

— Poliţia! Poliţia! 

Julianne se ridică, strâmbându-se de durere şi loveşte 
uşa cu pumnii. Urlete distorsionate îi ies din gât, îi 
străpung plămânii, îi însângerează buzele. 

— Poliţia! Îndepărtaţi-vă de uşă, o deschidem! 

Julianne se întinde pe burtă şi se târăşte pe braţe până 
aproape de vasul de toaletă; mişcările ei sunt însoţite de 
zgomotul metalic al lanţului atârnat de picior. 

— Chemaţi salvarea! urlă bărbatul. 

O lovitură bruscă şi violentă. 

A doua. 


e 240 » 


A treia. 

Uşa se deschide. Un bărbat năvăleşte în cameră, alţii îl 
urmează. El aleargă spre ea şi îngenunchează atât de 
rapid, încât genunchii îi trosnesc în urma impactului. 

— Julianne, sunt Jack Pearce, lucrez la Scotland Yard 
împreună cu Leland. Sunteţi în siguranţă, Julianne, totul va 
fi bine. 

Julianne se agaţă de el. De gâtul lui. El simte aroma de 
lămâie. Aer proaspăt. Ea inspiră adânc parfumul lui cu 
aromă de viaţă. Ea nu-i dă drumul. Nu mai vrea să rămână 
singură. 

— eşim de aici, Julianne. Acum sunteți în siguranţă. 
Totul va fi bine, Julianne. Familia dumneavoastră vă 
aşteaptă. Totul va fi bine... 

El o mângâie pe păr. Nu încetează să-i vorbească. El a 
înțeles. El a înţeles că Julianne nu mai vrea linişte. 

Ea ar vrea să râdă, dar plânge. Ea plânge râzând. Nu... 
ea nu plânge, ea râde din dragoste, cu inima uşoară. 


e 241 œ» 


Falkenberg, secţia de poliţie, 
marţi 28 iulie 2015, ora 07:00 


Aliénor îşi lăsă ceaşca de cafea pe birou şi răspunse la 
telefon. 

— Alo? 

— Da... uh... alo... 

— Cine este? 

— Uh... eu sunt Benjamin. Lucrez pentru Departamentul 
IT al Poliţiei Metropolitane, Londra, încerc să iau legătura 
cu comisarul Bergstrom sau cu BIA Emily Roy. 

— Şi atunci de ce mă sunaţi pe mine? 

— Pentru că nu reuşesc să-i contactez şi al treilea număr 
de telefon pe care mi l-a oferit DCS Pearce a fost al lui 
Alienor Lindbergh. Dumneavoastră sunteţi? 

— Da, eu sunt. Mi-e greu să vă înţeleg. 

— Ah... 

La celălalt capăt al firului se auziră un zdrăngănit şi un 
şuierat. 

— Acum mă auziţi mai bine? 

— Nu. N-am spus că nu v-am auzit, am spus că nu v-am 
înţeles. Adăugaţi e-uri peste tot, este ciudat. Ce-i cu 
dumneavoastră? Sunteţi bolnav? 

— Uh... nu. Este... probabil e accentul meu: sunt 
francez. 

— Francezii au o deficiență la nivelul limbii sau a cerului 
gurii? 

— Uh... nu... nu cred... uh... 

— Aveţi afte? 

— Uh... nu... 

— Tocmai v-aţi mutat la Londra? 

— Uh... nu... Locuiesc în Anglia de şaptesprezece ani. 

— E ciudat... De ce sunaţi? 

— Am terminat de analizat anunţurile din The Times şi 
am identificat încă patru adrese IP. Toate sunt în Suedia. 
Prin urmare, DCS ne-a cerut să luăm legătura cu 
dumneavoastră. 


e 242 œ» 


— Unde anume în Suedia? 

— Malmo, Stockholm, Goteborg şi Uppsala. 

— Daţi-mi, vă rog, adresele exacte. Domnule comisar! 

Bergström, care ieşea în viteză din biroul lui, se opri 
brusc. 

— Este Scotland Yard-ul. 

— Pearce? 

— Nu, un tip care se numeşte Benjamin. 

— Care Benjamin? 

— Un francez de la Departamentul IT. Vorbeşte engleză 
foarte prost. Spune că nu are leziuni ale cavităţii bucale, 
dar mi-e greu să-l cred. Cred că nu îndrăzneşte să 
recunoască. 

— Ce vrea, Alienor? îşi pierdu răbdarea comisarul. 

— Îmi pare rău, doar că mi-e greu să-mi dau seama care- 
i problema lui. De fapt, au găsit alte patru adrese IP de 
unde complicele lui Hemfield a trimis textele pentru 
anunţurile publicate în The Times... 

Bergström făcu ochii mari de mirare. 

— Alte patru adrese? 

— Exact asta v-am spus. 'Toate sunt situate în Suedia: în 
Malmo, Stockholm, Goteborg şi Uppsala. 

— Alienor? întrebă Benjamin. 

— Aşteptaţi, Benjamin, vorbesc cu şeful meu, răspunse 
ea scurt. Detective Chief Superintendent Pearce doreşte să 
rezolvăm această dilemă, continuă ea acordându-i toată 
atenţia lui Bergstrom. 

— Bine. Scrie adresele, dar cere-i şi anunţurile 
corespunzătoare şi datele la care au fost trimise e- 
mailurile către The Times. Apoi, ne întâlnim în sala de 
conf, avem noutăţi. 

Aliénor încuviinţă din cap. 

Îşi notă în blocnotes toate informaţiile dictate de 
Benjamin. 

— Faceţi gargară cu gălbenele, vă va alina suferinţele, 
adăugă ea înainte de a-i închide telefonul. 


e 243 + 


Londra, spitalul UCLH, 
marţi 28 iulie 2015, ora 07:00 


Julianne stătea întinsă în patul de spital, cu spătarul 
uşor ridicat; de la talie în jos era acoperită cu o pătură. 
Braţele ei, plăpânde ca nişte nuiele, se odihneau de-o parte 
şi de alta a corpului. Părul încâlcit şi prins neglijent în 
vârful capului îi evidenția în mod straniu chipul palid, 
tulburat de ticuri nervoase. 

Adrian îşi lăsă mâinile pe obrajii supti ai soţiei sale şi îi 
sărută uşor buzele uscate. Julianne oftă adânc, umerii i se 
prăbuşiră şi ochii scufundaţi în cearcăne negre i se 
umplură de lacrimi. 

Îşi adăposti nasul în scobitura gâtului soţului ei şi-i 
inhală parfumul, apoi începu să tuşească. Adrian se 
îndepărtă, luă paharul cu apă de pe noptieră şi-l aşeză pe 
marginea buzelor acoperite cu sânge uscat. Julianne luă 
două înghiţituri mici. Deodată chipul i se crispă de durere, 
iar suspinele de plâns îi zdruncinară tot corpul. Li limpeziră 
gâtul şi o sufocară. Se agăţă de mâna soţului ei. 

O asistentă intră repede în cameră. 

— Vă este rău, doamnă Bell? întrebă ea verificându-i 
pulsul şi temperatura Juliannei, care continua să plângă. 

— Soţia mea bea apă şi... dintr-odată... a început să 
plângă, îngăimă Adrian. 

— Domnule Bell, apropiaţi-vă de ea, are nevoie de 
atingerea dumneavoastră. 

— Nu vreau s-o rănesc... 

— E rănită doar de la talie în jos, îmbrăţişaţi-o cu 
blândeţe: are nevoie de dumneavoastră. 

Adrian îi îmbrăţişă pieptul scofâlcit, mângâindu-i obrazul 
cu nasul. 

— Şşş... şopti el legănând-o, şşş... Sunt aici, iubirea mea, 
sunt aici... 

— Gata, va fi bine, love, o linişti asistenta, va fi bine, 
acum sunteţi în siguranţă, gata... 

După câteva minute, plânsul încetă, fiind urmat de o 


e 244 œ» 


respiraţie sacadată. 

— Vi s-a administrat un calmant în urmă cu zece minute, 
doamnă Bell, în curând îşi va face efectul. Va fi bine, veţi 
vedea. Folosiţi butonul de alarmă, dacă aveţi nevoie de 
ceva, îi spuse asistenta lui Adrian, înainte de a părăsi 
camera. 

Julianne ridică cu greu mâna dreaptă, conectată la 
perfuzii. 

— Fetele... 

Vocea ei spartă, ca un suspin prelung, tremurător, 
semăna cu cea a unei bătrâne bolnave. 

— Sunt bine, iubirea mea. Nu le-am trimis la şcoală, ca 
să nu... ca să nu afle. Împreună cu Antonia şi Raymond, le- 
am fâţâit prin toată Londra ca să le distragem atenţia. 
Sunt bine, Julianne. 

— Vreau să le văd... i 

— Iubito, aşteptăm ca medicul să ne dea undă verde. În 
curând. 

Julianne înghiţi. Faţa i se crispă de durere, apoi 
încuviinţă. 

— Florence... 

Privirea lui Adrian o evită pe cea a soţiei sale şi se fixă 
asupra mâinilor lor înlănţuite pe pătura aspră. 

— Soseşte. Am sunat-o. 


e 245 - 


Falkenberg, sediul poliţiei, 
marţi 28 iulie 2015, ora 07:15 


Alienor îşi luă caietul, termosul şi traversă secţia de 
poliţie. Când trecu prin uşile duble care se deschideau 
spre hol, o văzu pe Emily Roy intrând în sala de şedinţe. 

Tânăra grăbi pasul, pentru a nu rata nimic din ceea ce 
profilerul urma să anunţe. 

— ...a confirmat că au găsit-o pe Julianne Bell în viaţă. 
Victima fusese sechestrată într-o cameră şi nu văzuse 
niciodată chipul atacatorului ei. Asta e tot ce ştim pentru 
moment. A fost mutilată, a intrat în stare de şoc şi a fost 
dusă la spital. Tehnicienii sunt la faţa locului. Ar trebui să 
avem rezultate la sfârşitul zilei sau, în cel mai rău caz, 
mâine dimineaţă. i 

— A avut noroc! Incă puţin şi ar fost pulpita de 
duminică! comentă Olofsson. 

Alienor constată cu bucurie că îi păstraseră liber locul 
obişnuit şi că detectivul Olofsson nu spânzurase picioarele 
acolo şi nici nu lăsase firimituri de Kanelbullar. 

— Complicele lui  Hemfield şi-a schimbat modus 
operandi: deja începuse s-o măcelărească, continuă Emily. 

Olofsson se agită făcând o grimasă. 

— Ce? De vie, vrei să spui? Dar, drace, e oribil! 

— Dumnezeule, ce îngrozitor! şopti Karla. 

— Alexis a avut dreptate să insiste, interveni Bergström: 
Hemfield mai avea două degete şi-o tăia. 

Emily ştia că acea remarcă îi era adresată. Nu comentă. 

— Ce altceva au mai găsit în casă? întrebă comisarul. 

— Nici victime, nici suspecți şi se pare că, în acest 
moment, nu există alte amprente decât ale Juliannei. 

Olofsson îşi drese vocea. 

— Dar... au găsit... bucăţile de carne ale Juliannei Bell? 

— Câteva. 

— O, nenorocit de ticălos de ordinar! Tipul şi-a făcut un 
carpaccio! Nu pot să cred... Ai senzaţia că ai văzut totul şi, 
brusc, dai peste ce-i mai rău... Cât a avut de îndurat, biata 


e 246 » 


de ea... Imaginează-ţi că... 

— Alienor, spune-ne informaţiile de la Scotland Yard, 
interveni Bergstrom. 

— Notez, spuse Karla îndreptându-se spre ecran. 

Alienor aşteptă până ajunse pe poziţie, cu markerul în 
mână, înainte de a începe expunerea faptelor. 

— Au fost identificate patru noi adrese IP, patru noi 
locaţii de unde complicele lui Hemfield a trimis e-mailuri 
cerând publicarea anunţurilor: 7 mai, 10:05, Apple Store, 
Stockholm; 13 iunie, la 19:07, cybercafe-ul Wired, 
Uppsala; 3 iulie, 8:43, cafeneaua Network, Goteborg; 14 
iulie, 01:01, Hotel Diplomat, Malmo. 

— Olofsson, sună la Hotel Diplomat şi cere lista 
clienţilor din noaptea de 14 iulie, ordonă comisarul. Şi mai 
bine, întreabă-i dacă păstrează orele lor de logare la 
internet, ştiind că tipul nostru a trebuit să folosească 
business center-ul pentru a naviga pe internet. Este posibil 
ca recepţia să-i fi furnizat un nume de utilizator şi o parolă. 
Contactează mai întâi procurorul, în cazul în care te 
plictisesc cu clauze de confidenţialitate idioate. Karla şi 
Aliénor, voi vă ocupați de cele două internet cafe-uri. Iar 
eu mă voi ocupa de Apple Store. Vom sfârşi prin a captura 
această eroare a naturii. 

—00000- 

Emily ieşi din secţia de poliţie cu telefonul mobil în 
mână. Traversă strada pustie şi se aşeză pe un zid scund 
de cărămidă. 

Trebuia să se izoleze pentru a-şi pune mintea în ordine. 
Să se debaraseze de teorii şi să se concentreze asupra 
faptelor. 

Criminalul nu mai aşteptase ca Julianne să moară: 
începuse s-o  măcelărească de vie. O schimbare 
semnificativă, colosală, în semnătura sa. Totuşi, o 
semnătură statică, deoarece reflecta fanteziile 
criminalului. 

Dar oare semnătura n-ar trebui să demaşte criminalii, 
din moment ce Hemfield a avut un complice? Atunci cine 
le-a ucis pe cele şase victime din Tower Hamlets? 


e 247 œ» 


Hemfield? Hemfield şi complicele lui? Nu putea fi singurul 
complice. Complicele îl informase pe Hemfield, aşadar 
Hemfield era cel care conducea jocul. Dar el nu avea nici 
profilul psihologic şi nici reacţiile unui lider. 

Teoria trebuie să se adapteze faptelor şi nu invers, îşi 
repetă ea. 

Ce atitudine avusese Hemfield când îi povestise lui 
Alexis despre abaterile sale? [Işi scosese ochelarii şi 
închisese ochii. Emily se gândise că astfel se asigurase că 
nu va vedea reacţia lui Alexis. Şi dacă era invers? Poate că 
Hemfield nu voise să fie văzut bucurându-se de situaţie. 
Probabil se asigurase că nimeni nu-i observa satisfacția 
sexuală intensă pe care i-o provocase acea situaţie. 

Richard Hemfield nu se potrivea nicidecum profilului 
criminalului canibal în serie, dar poate că nu el era 
canibalul. Poate că el era doar prădătorul sexual, voyeurul, 
strangulatorul. 

Profilul psihologic al acelui criminal canibal îl descria 
drept un tip caucazian, de patruzeci şi cinci de ani, 
meticulos, organizat, inteligent până la punctul de a-şi 
înşela anturajul şi experţii, fermecător şi integrat social. 

Aşadar, criminalul canibal ar fi complicele lui Hemfield? 
Strangularea ar purta semnătura lui Hemfield, iar 
măcelărirea victimelor, pe cea a complicelui său? Fiecare 
s-ar ocupa de sarcini foarte specifice; asta ar explica de ce 
au comis împreună infracţiuni întotdeauna identice. 
Relaţia lor nu presupune un dominant sau dominator, ci un 
parteneriat? 

Emily clătină din cap. Era rar, foarte rar un duo fără 
partener dominant. 

Îi sună telefonul; răspunse. 

— Ai primit mesajul meu? îl întrebă imediat pe Pearce, 
înainte ca acesta să aibă şansa să spună ceva. 

— Nu, eu... 

— Verifică dacă au prelevat probe ADN de pe fruntea 
Juliannei Bell şi, dacă nu, trimite imediat pe cineva la 
spital să le ia. Anunţă la spital să nu-i facă toaleta. Sună- 
mă mai târziu. 


e 248 » 


Profilerul închise. 

Telefonul îi sună cinci minute mai târziu. 

— Nu, nu i-au prelevat probe ADN de pe frunte şi au 
spălat-o imediat ce a ajuns la spital, o informă Pearce. 

Emily rămase tăcută câteva secunde. 

— Nu s-a găsit nicio amprentă pe corpul ei? 

— Nici pe pansamente. 

— Când va primi laboratorul rezultatele celorlalte 
probe? 

— În jurul prânzului. În ceea ce priveşte casa unde a fost 
sechestrată, acum suntem în curs de cercetare 
amănunţită. Băieţii demontează până şi prizele pentru a 
găsi amprente... 

— O vei interoga pe Julianne Bell? 

— Da, medicul şi soţul ei au fost de acord, dar am doar 
zece minute. Sunt la spital. 

— Am nevoie s-o întrebi două lucruri: mai întâi, cum i-au 
tăiat carnea, în timp ce era trează sau adormită. Dacă a 
tăiat-o pe viu, aşa cum a spus ea că nu i-a văzut faţa, 
întreab-o în spatele a ce se ascundea agresorul. Vreau să 
ştiu şi ce părţi din ea a tăiat mai întâi. Apoi vezi dacă a fost 
violată şi întreabă laboratorul dacă purta chiloţi; dacă da, 
spune-le să facă o fotografie şi să mi-o trimită - şi cel mai 
important, dacă e posibil, să ia amprentele de pe lenjeria 
ei intimă. Aştept să mă suni. 


e 249 » 


Londra, spitalul UCLH, 
marţi 28 iulie 2015, ora 08:30 


Jack Pearce tocmai bătea la uşa camerei Juliannei Bell, 
când îl văzu pe Adrian la celălalt capăt al holului, vorbind 
cu un doctor. 

— Intraţi! 

DCS-ul recunoscu vocea Florencei Hartgrove. 

Camera spațioasă cu mobilier elegant de sufragerie ar fi 
putut trece drept o cameră de hotel, dacă n-ar fi fost 
perfuziile şi patul de spital. 

Julianne Bell i se părea mai firavă decât atunci când o 
salvase, cu câteva ore mai devreme. Teama încă nu-i 
părăsise ochii. 

Florence se ridică fără să-i dea drumul mâinii Juliannei. 

— Jack... nici nu ştim cum să vă mulţumim. 

— Cu siguranţă nu sunt persoana căreia să-i mulţumiţi, 
doamnă Hartgrove; vă pot oferi numele celor care au făcut 
mult mai multe decât mine pentru eliberarea doamnei Bell. 

Soţia Commissioner-ului îi adresă un zâmbet trist. 

— Adrian ne-a spus că vreţi să-i adresaţi câteva 
întrebări. 

— Julianne, sunteţi de acord? se interesă DCS-ul. 

Ea încuviinţă dureros. 

— Ştiu că vă doare gâtul. Am adus un iPad, astfel încât 
să puteţi scrie răspunsurile; tastele sunt mai accesibile 
decât pe telefon. Sunteţi de acord? 

O nouă încuviinţare. 

— Am puţine întrebări, dar sunt neplăcute. Întrerupeţi- 
mă de îndată ce veţi dori şi voi pleca, bine? 

Julianne clipi în semn că a înţeles. 

Pearce lăsă iPad-ul pe pătură. Florence îndreptă patul şi 
tinu tableta la nivelul mâinilor lui Julianne. 

— Să începem. Aş vrea să ştiu dacă aţi fost hrănită? 

Ea clătină din cap. Apoi tastă cu ambele degete 
arătătoare. 


e 250 » 


Doar apă cu lămâie miere 


— A introdus sticlele prin uşiţa pentru animale sau a 
deschis uşa? 


Uşiţa 


— În această dimineaţă mi-aţi spus că nu i-aţi văzut 
niciodată chipul agresorului dumneavoastră. 


Julianne clătină brusc din cap. Buza ei inferioară îi 
tremură, apoi tastă din nou. 


Niciodată văzut niciodată intrat 


— Aşadar aţi fost mutilată în timp ce eraţi inconştientă? 

Ea închise ochii, apoi încuviinţă. 

Florence dădu drumul tabletei şi o mângâie pe braţ. 
Julianne reîncepu să tasteze. 


Apă cu droguri 
Când mă trezeam rănile erau acolo. 


— V-aţi trezit în celula unde eraţi sechestrată? 


Da întotdeauna. 
Nu ştiu dacă am ieşit 
Nu ştiu dacă m-a 


Nu-şi termină propoziţia şi ochii i se umplură de lacrimi. 

Pearce vorbise cu doctorul: ştia întinderea rănilor sale 
îngrozitoare. 

— Eşti bine, Julianne? se nelinişti Florence. 

— Bine, şopti ea, cu o voce neinteligibilă. 

Julianne înghiţi cu o grimasă de durere. Florence îi dădu 
să bea apă. Pearce aşteptă câteva secunde înainte de a 
continua interogatoriul. 

— Vă amintiţi de un miros anume? 


e 251 œ» 


Doar al meu urât îngrozitor 


— Mi-aţi putea spune care a fost prima dumneavoastră 
rană? 

Gura Juliannei se contorsionă de durere când reîncepu 
să scrie. 


Fesă 


Îl privi pe Pearce, care încerca să-şi formuleze 
următoarea întrebare, apoi se aplecă spre ecranul iPad- 
ului. 


Nu viol 
Chipul Florencei Hartgrove se încruntă de durere şi de 
tristeţe. 


Sunt sigură 
Pearce privi în jos. Ştia asta: laboratorul i-o confirmase. 
Terminăm acum obosită îmi pare rău 


— Desigur, răspunse el cu o voce blândă. Vă mulţumesc, 
Julianne, vă mulţumesc foarte mult. 

Îşi recuperă iPad-ul şi le salută dând din cap înainte de a 
pleca. 

—00000- 

Jack aşteptă până când părăsi spitalul, ca s-o sune înapoi 
pe Emily. 

— A mutilat-o în timp ce dormea, mai întâi i-a tăiat 
carnea de pe fese, n-a fost violată şi pe chiloţii ei erau pete 
de sânge, o anunţă pe Emily dintr-o suflare 

— Laboratorul ţi-a trimis fotografia chiloţilor victimei? 

— Încă nu. 

Pearce zâmbi în sinea lui. O considera minunată. 

— Nu şi-a văzut niciodată răpitorul, Emily. O seda ca s-o 


e 252 + 


scoată din cămăruţa unde o ţinea sechestrată şi cred că o 
ducea la atelierul său, unde probabil o tăia pe masa de 
autopsie, apoi o închidea la loc în celula ei. Se pare că apa 
cu lămâie şi miere conţinea droguri şi nu poate fi decât 
asta, pentru că nu o hrănea. 

O linişte îi întâmpină explicaţiile. Emily o întrerupse 
zece secunde mai târziu. li spuse metoda prin care să-l 
aresteze pe răpitorul Juliannei. Deoarece ştia cine era. 


e 253 + 


Falkenberg, sediul poliţiei, 
marţi 28 iulie 2015, ora 11:45 


— Helvete! mormăi Olofsson, lăsându-se să cadă pe 
scaun. 

Evident, i se băgase pe gât cea mai plictisitoare 
cercetare şi eforturile sale nu dăduseră roade. Aflat în 
Elveţia, managerul hotelului Diplomat din Malmö încă nu- 
şi sunase asistenta. 

La rândul lor, Karla şi Alienor obţinuseră deja 
răspunsurile de la cele două internet caffe-uri din Uppsala 
şi Goteborg, care n-aveau niciun sistem de supraveghere - 
nu, zău?! - şi, desigur, nu le puteau oferi istoricul 
navigărilor, cu atât mai puţin numele persoanelor care se 
logaseră pe computerele lor. În schimb, hotelul Apple 
Store din Stockholm, păstrase înregistrările surprinse de 
camerele de luat vederi doar o săptămână. La ce bun să 
urmăreşti oamenii, sincer? Uite-l, nu e niciun DVD 
împachetat şi pus pe raft în trei secunde, pentru comisar şi 
girls band care urmăresc acum interogatoriul lui Adrian 
Bell live. Şi el se trezise singur, ca un fraier care face pe 
secretara, fără să înţeleagă cu adevărat de ce. Urmau să-l 
aresteze pe Bell, nu? A, dar înţelegeţi, Bergström nu voia 
să lase nimic la voia întâmplării. Ce întâmplare, 
Dumnezeule mare?! 

Telefonul de pe biroul lui sună. 

— Olofsson, răspunse el strigând. 

— Bună ziua, domnule detectiv. La telefon Krister 
Widmark, directorul hotelului Diplomat din Malmö. Îmi 
pare rău că nu v-am sunat mai devreme, dar eram... 

— Îmi puteţi trimite lista clienţilor dumneavoastră din 
noaptea de 14 iulie sau vreţi să vi-l bag pe procuror în 
fond? 

— V-am trimis-o pe e-mail, domnule detectiv, răspunse 
Krister Widmark, al cărui ton mieros devenise acru. Dacă 
aveţi nevoie de ajutorul meu pentru orice altceva, 
contactaţi-mă la numărul pe care asistenta mea vi l-a notat 


e 254 œ» 


în e-mail, adăugă acesta înainte de a închide telefonul, fără 
alte formalităţi. 

Olofsson se strâmbă în receptor înainte de a se repezi 
să-şi deschidă inbox-ul. În timp ce era gata să downloadeze 
documentul, telefonul său fix reîncepu să clipească. 

— Olofsson, răspunse el morocănos. 

— Kristian, sunt Maja. 

— Hej, Maja, se înmuie brusc vocea detectivului, faci pe 
centralista? 

— Hans a trebuit să meargă să-şi ia soţia, căreia i s-a 
defectat maşina. 

— Nu-mi spune că renunţi la planul de deseară? 

— Nu, chicoti tânăra. Ne vedem la ora 19, la mine. 

Imaginile sublimei Maja, desprinse din fanteziile sale 
erotice, coborau direct din creier până în boxerii 
detectivului. 

— Comisarul mi-a cerut să-ţi trimit apelurile legate de 
cazurile Paulsson şi Lund, atâta timp cât sunt în 
teleconferinţă cu englezii. 

— OK, frumoaso. Cine e? 

— Lasse Holt. Lucrează la internet cafe-ul Wired din 
Uppsala. La început am crezut că era o glumă pentru că 
are o voce de copil, aşa că am sunat la internet cafe pentru 
a vorbi cu patronul. Lasse Holt are optsprezece ani şi 
lucrează acolo. Lindbergh i-a contactat de dimineaţă, legat 
de e-mailurile trimise către The Times de pe adresa IP, iar 
Holt spune că are informaţii în acest sens. 

— OK, super. Pe deseară, frumoaso. 

O voce  chicotind precedă zgomotul închiderii 
telefonului. 

— Detectiv Olofsson. 

— Dap... Salu... Lasse... Lucrez... internet caf... Upp... 

— Hei, vrei să termini de mestecat? Nu înţeleg nimic din 
tot ce-mi spui. 

Olofsson auzi câteva plescăituri, apoi un scuipat 
zgomotos. 

— Dap. Sunt Lasse Holt. Lucrez la internet cafe-ul 
Wired, din Uppsala. Şi, de fapt, pe 13 iunie seara, eram de 


< 255» 


serviciu, iar şeful meu mi-a spus c-ar trebui să vă sun. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că ştiu cine a fost tipu’ care a trimis e-mail la 
19:07. 


e 256 » 


Londra, New Scotland Yard, 
marţi 28 iulie 2015, ora prânzului 


Alexis stătea în faţa oglinzii duble. 

Doza de adrenalină a victoriei îi dădea senzaţii ciudate: 
fluturi în stomac, senzaţia de levitaţie, euforie, momente 
de seninătate... Senzaţii ciudate asemănătoare celor 
provocate de dragoste. După luptă, se simţi exaltată ca o 
războinică. O metaforă a violenţei incredibile îi apăru în 
minte: stătea în picioare, cu pieptul înainte, într-o postură 
plină de mândrie, strivindu-l cu piciorul pe inamicul care 
zăcea la pământ. Era incorigibilă. 

Oftă sacadat. 

Pearce îi povestise despre temniţa Juliannei Bell, aerul 
puturos, lanţul care o ţinea legată, lipsa apei şi a reperelor 
temporale. Restul căsuţei în care fusese ţinută prizonieră 
era la fel de spartan - bucătărie, toaletă, dormitor, garaj şi 
atelier, sau, mai bine zis, sală de măcelărit; totul era curat, 
imaculat, ordonat. DCS-ul îi descrisese, de asemenea, 
rănile Juliannei: bucăţile de carne ciopârţite de pe fese, 
interiorul coapselor şi partea superioară a acestora. Mai 
multe bucăţi fuseseră găsite în frigider şi în congelator. 

Cicatricile Juliannei Bell aveau să-i rămână o veşnică 
amintire a iadului pe care îl trăise timp de unsprezece zile, 
de parcă răpitorul îşi tatuase numele pe tot corpul ei. 
Aceasta fusese cu siguranţă intenţia sa, comentase Emily. 
Comiţând acel viol simbolic, posesia lui devenise dublă: 
prin actul de canibalism, Julianne trăia în el pentru 
totdeauna, iar el trăia în ea prin mutilările de pe corpul ei. 

Alexis tresări. De cealaltă parte a oglinzii duble, unul 
dintre cele două scaune fusese aruncat în perete. Căzuse 
la pământ cu un zgomot îngrozitor. Furios, Adrian Bell îi 
trăsese un şut, apoi începu să ţipe să fie eliberat. 

Pearce se ridică, îndreptă scaunul, îl apropie de masă, 
apoi îi porunci lui Adrian să se aşeze. Încă spumegând de 
furie, soţul Juliannei se supuse. 


e 257 œ» 


Falkenberg, sediul poliţiei, 
marţi 28 iulie 2015, ora prânzului 


Bergström îl urmă pe Olofsson, care alerga pe culoar. 

— La naiba, Kristian, sper, pentru binele tău, că e ceva 
important. Într-o clipă vor începe să-l interogheze pe Bell. 

Drept răspuns, Olofsson acceleră pasul. 

— Aşadar? se impacientă Bergstrom intrând în biroul 
detectivului. 

Cu o seriozitate neobişnuită pentru el, Olofsson oftă 
prelung. 

— Tocmai am terminat de vorbit la telefon cu managerul 
hotelului din Malmö, când m-a sunat un puşti angajat la 
internet cafe-ul din Uppsala. Mi-a povestit că lucra în ziua 
respectivă, pe 13 iunie, şi că ştie cine a trimis emailul 
către The Times, pentru că a verificat monitorul 
calculatorului imediat după plecarea clientului. 

— Cine e? 

Olofsson se logă la căsuţa de e-mail Outlook şi făcu click 
pe ataşamentul e-mailului trimis de Lasse Holt. O 
fotografie se deschise pe toată pagina. 

Comisarul, şocat, trebui să se aşeze. Nu-i venea să-şi 
creadă ochilor. 

— Şi asta nu e tot. Directorul hotelului Diplomat mi-a 
trimis lista clienţilor din noaptea de 14 iulie. 

Detectivul înghiţi. 

— El a fost şi la hotel Diplomat, în ziua în care e-mailul a 
fost trimis la The Times. Ce facem, şefu'? 

Bergström privi fix fotografia, cu privirea întunecată. 

— II sun pe Pearce. Du-te să vezi ce fac ceilalţi. Roag-o 
pe Emily să încerce să-l caute pe Jack din partea ei... Mă 
tem să nu cumva să fi început să-l interogheze deja pe Bell. 
Apoi, adună-i pe toţi în biroul meu. 


e 258 » 


Londra, New Scotland Yard, 
marţi 28 iulie 2015, ora 12:30 


— Îmi puteţi spune ce se întâmplă? se interesă Raymond 
Bell nervos, repezindu-se în biroul lui Jack Pearce. 

La telefon, DCS-ul îi mulţumi interlocutorului său, apoi 
închise. Îi făcu semn lui Raymond Bell să ia loc. 

— L-aţi arestat pe cumnatul meu? 

— Nu. 

Raymond Bell se încruntă surprins. 

— Dar... doi poliţişti l-au căutat la spital. Şi avocatul 
nostru m-a sunat să-mi spună că îl contactase Adrian. 

— Aşa e. 

— Nu mai înţeleg nimic. 

— Nici noi, domnule Bell: nici noi nu mai înţelegem 
nimic. 

— Pardon? 

Buzele lui Jack Pearce se arcuiră într-un zâmbet larg, 
dar rămaseră pecetluite. 

— Nu înţelegem de ce Julianne Bell a fost măcelărită de 
vie sau de ce nu şi-a văzut niciodată răpitorul. 

Împinse spre Raymond Bell blocnotesul aşezat în faţa lui 
pe birou. 

— Nu-mi insultaţi inteligenţa, domnule Bell, şi nici eu nu 
o voi insulta pe a dumneavoastră. Nu am de gând să mă 
prefac că vă măgulesc ego-ul supradimensionat, spunându- 
vă iar cât sunt de impresionat de intelectul 
dumneavoastră, de talentul dumneavoastră organizatoric, 
de grija şi de atenţia dumneavoastră pentru detalii. Vă voi 
spune doar că, dacă îmi notaţi pe această bucată de hârtie 
numele femeilor pe care le-aţi răpit, strangulat, mutilat şi 
consumat împreună cu Richard Hemifield încă de când 
eraţi copil, se va găsi o modalitate de a vă face viaţa mai 
uşoară în închisoare. 

Raymond Bell îşi mişcă rapid privirea între blocnotes şi 
Pearce. 

— OK, OK, domnule Bell. OK. Vă amintiţi de BIA Roy? 


e 259 + 


Buza inferioară a lui Raymond Bell tremură. 

— Da, ştiu, profilerul provoacă astfel de reacţii multor 
oameni. Trei lucruri au şocat-o pe Emily Roy. În primul 
rând, faptul că Julianne fusese sedată şi nu-şi văzuse 
niciodată răpitorul. I s-a părut ciudat, pentru că dacă sora 
dumneavoastră, sau mai degrabă sora dumneavoastră 
vitregă, ar fi fost programată să moară la fel ca celelalte 
victime, n-ar fi existat niciun motiv ca răpitorul să-şi 
ascundă identitatea. În al doilea rând, profilerul nostru a 
considerat interesant şi relevant faptul că Julianne Bell a 
fost măcelărită de vie şi răpită după doar câteva luni de 
când începuse o relaţie adulteră. 

Buza inferioară a lui Raymond Bell zvâcni, cuprinsă de 
un tic nervos. 

— Da, scuze: ar fi trebuit să adaug homosexuală. O 
relaţie adulteră homosexuală. Pentru că nu vă deranjează 
doar adulterul, nu-i aşa, domnule Bell? 

Bărbia şi gura acestuia din urmă se încordară. 

— Când v-am găsit sora vitregă, BIA Roy mi-a cerut să 
verific dacă chiloţii Juliannei aveau urme de sânge şi ce 
părţi din ea fuseseră măcelărite mai întâi. Ciudată cerere, 
nu-i aşa? 

Raymond Bell îşi înclină uşor capul într-o parte. 

— Când laboratorul ne-a confirmat că Julianne avea 
chiloţii de mătase pătaţi de sânge, din cauza stropilor, 
jeturilor, scurgerilor de la rănile provocate, BIA Roy a 
dedus - şi criminaliştii sunt de acord cu ea - că victima nu 
a fost dezbrăcată în timp ce era mutilată. Faptul că nu a 
dezbrăcat-o, demonstrează că atacatorul ei a respectat-o 
mai presus de orice. Acest lucru se subînţelege şi din 
faptul că răpitorul i-a tăiat mai întâi fesele. Atacatorul şi-a 
început măcelul fără a fi nevoit să privească faţa victimei, 
deoarece deşi adormită, vederea chipului ei l-ar fi tulburat, 
i-ar fi amintit de gestul său barbar, de ruşinea lui, de 
remuşcările lui. Mă urmăriţi? 

Raymond Bell îşi îndreptă spatele care se cocoşase 
imperceptibil. 

— Şi aici devine interesant, domnule Bell. Pentru că, 


e 260 » 


atunci când Julianne a fost găsită, BIA Roy a solicitat 
imediat prelevarea probelor ADN de pe frunte şi de pe 
chiloţii ei de mătase, care nu fuseseră schimbaţi de 
unsprezece zile. Evident, criminaliştii aveau să ia 
amprentele de pe chiloţii de mătase, dar prelevarea ADN- 
ului de pe frunte era s-o ratăm, dacă Emily nu ne-ar fi spus 
despre asta. Aşadar, de ce fruntea? Ei bine, chiloţii pătaţi 
de sânge, plus fesele ca primă zonă mutilată, l-au convins 
pe psihologul nostru criminalist să presupună că răpitorul 
Juliannei, aşa cum vă spuneam, a tratat-o cu atâta decenţă 
şi respect, încât singurul contact direct pe care-şi permitea 
să-l aibă cu ea era unul protector şi cast, de parcă şi-ar fi 
sărutat copilul bolnav pentru a-i verifica temperatura. Un 
sărut pe frunte, mai exact. Din nefericire, personalul 
medical de la spital a spălat-o pe sora vitregă a 
dumneavoastră şi prelevarea noastră n-a dus la nimic. 

Raymond Bell îşi relaxă umerii. 

— Aşteptaţi, Raymond, încă nu am terminat. Ştiţi de ce 
insist că aceşti chiloţi erau din mătase? Ei bine, pentru că 
amprentele pot fi luate de pe mătase; nu cu pudră, 
desigur, ci printr-un proces de metalizare în vid. Şi 
imaginaţi-vă, domnule Bell, că, aşa cum spune Ted, 
expertul nostru în amprente digitale, „există întotdeauna 
un moment fără mănuşi, întotdeauna” şi există chiar mai 
multe pentru cineva care ar putea aborda, privi, observa, 
pentru prima dată muntele lui Venus al femeii pe care o 
idolatrizează, aproape la fel de mult pe cât o respectă. 

Mâinile lui Raymond Bell se crispară strângând 
mânerele scaunului. 

— BIA Roy, domnule Bell, crede că împreună cu Richard 
Hemfield, pe care îl consideraţi fratele dumneavoastră, 
pentru că aţi locuit cu el până la unsprezece ani - în ciuda 
eforturilor dumneavoastră foarte convingătoare de a ne 
face să credem contrariul - aţi ucis, mutilat şi consumat un 
număr mare de femei. Aşadar, potrivit lui Emily Roy, când 
aţi aflat că sora voastră vitregă, această femeie pe care aţi 
răsfăţat-o ca pe propriul copil şi care vă datorează gloria, 
făcea sex în afara căsătoriei şi, mai mult, cu o femeie, nu 


e 261 œ» 


aţi mai suportat şi v-aţi spus că o veţi pedepsi în felul 
dumneavoastră: adică răpind-o şi sechestrând-o în teatrul 
vostru de operaţiuni, în casa voastră îngrozitoare, a 
dumneavoastră şi a lui Richard Hemfield. Dar acum, 
trebuie să recunoaştem că noi, muritorii de rând, 
considerăm obişnuinţa ca fiind a doua natură, iar rutina ne 
face să ne simţim în siguranţă; aşa că, atunci când v-aţi 
trezit cu acele zeci de kilograme de carne sub nas, n-aţi 
putut rezista tentaţiei şi aţi început să vă faceţi mici 
gustări delicioase. Pentru că n-aţi vrut să o ucideţi pe 
Julianne. Ei bine, cel puţin nu până când nu s-a descoperit 
că aţi crescut în aceeaşi familie maternală ca şi criminalul 
din Tower Hamlets. Acum, chiar dacă trebuie să recunosc 
că performanţa dumneavoastră ne-a indus pe toţi în 
eroare, v-aţi spus că frumoasa Julianne Bell trebuia să 
dispară odată pentru totdeauna... 

Privirea lui Raymond Bell se întunecă de furie. 

— De ce spun asta? continuă Pearce. Ne-aţi minţit când 
aţi declarat că v-aţi mutat cu familia Bell cu mult înaintea 
finalizării adopţiei şi singura persoană care vă putea 
contrazice era Julianne Bell. Aşadar, aţi decis s-o omorâţi. 
Şi, fără perseverenţa şi inteligenţa unuia dintre... 
consultanţii noştri, nu am fi aflat niciodată cum aţi 
comunicat cu Richard Hemfield şi nu v-am fi localizat 
niciodată la timp teatrul de operaţiuni şi, prin urmare, pe 
Julianne Bell. 

Pearce zâmbi înainte de a continua. Acelaşi zâmbet 
artificial de convenienţă. 

— Sunt propriile dumneavoastră amprente, domnule 
Bell, pe care le-am găsit pe chiloţii de mătase ai surorii 
dumneavoastră vitrege. Şi asta nu e tot. Urmează să vă 
dezosăm casa de la ţară. Dezosare este într-adevăr 
cuvântul potrivit, pentru că am găsit în grădina 
dumneavoastră oase, dar şi o valiză frumoasă care conţine 
hainele victimelor: Jeanine Sanderson, Diana Lantar, Katie 
Atkins, Chloe Blomer, Sylvia George, Clara Sandro, Maria 
Paulsson şi Freja Lund. Haine pe care le testăm şi pe care 
sunt sigur că vom găsi ADN-ul dumneavoastră şi pe cel al 


e 262 » 


secundului dumneavoastră, Richard Hemfield. 

Ochii lui Raymond Bell scanară tavanul din spatele lui 
Jack Pearce. 

— Da, aşa este, domnule Bell. Două camere de 
supraveghere vă filmează reacţiile. 

Raymond privi în treacăt spre blocnotes. 

— Trebuia să vă facem să credeţi că eraţi mult înaintea 
noastră, că aţi intrat în Scotland Yard ca un învingător. Am 
vrut să vă prindem cu garda jos. Primirea în biroul meu, în 
loc să vă conduc într-o sală de interogatoriu, ne-a permis 
să vă luăm prin surprindere. La ce bun să vă surprindem, 
vă veţi spune, din moment ce avem dovezi materiale ale 
vinovăţiei dumneavoastră? Ei bine, pentru că la momentul 
în care am instalat aceste două camere, nu aveam încă 
aceste dovezi. Aveam doar certitudinea profilerului nostru 
şi speram să vă forţăm să mărturisiţi singur. Acum nu mai 
e necesar: în momentul în care aţi intrat în biroul meu, 
laboratorul mi-a confirmat că v-a găsit amprentele pe 
chiloţii de mătase ai Juliannei Bell. 

Raymond Bell se aplecă pe marginea scaunului său şi se 
sprijini de biroul lui Pearce. Cu degetul mare şi arătătorul 
îşi şterse colţurile buzelor şi spuse: 

— Domnule Detective Chief Superintendent Pearce. 
Jack. Dacă vreţi să vă dau toate numele femeilor pe care 
le-am răpit, sugrumat, prăjit, fiert, rumenit, tăiat, poşat şi 
fiert în suc propriu timp de peste treizeci de ani, va trebui 
să ne oferiţi ceva în schimb. Mie şi lui Richard. 


e 263 + 


Falkenberg, sediul poliţiei, 
marţi 28 iulie 2015, ora 14:00 


Emily, Bergström, Olofsson şi Karla stăteau în picioare 
în faţa oglinzii duble. Se uitau ţintă în sala de 
interogatoriu, de parcă ar fi putut vedea şi altceva decât o 
masă metalică şi trei scaune. Alienor era prăbuşită într-un 
colţ, ghemuită pe jos, ca un păianjen în pânza sa. Tăcerea 
în care era cufundată camera îi amintea de acel moment 
de calm înfiorător care preceda furia mamei sale. Aşadar, 
se pregătea pentru ţipete, violenţă şi tristeţe, un final 
apoteotic. 

Ultimele două ore care tocmai se sfârşiseră săpaseră 
urme adânci pe feţele lor şi le atârnau greu pe umeri. Nici 
Bergstrom şi nici Emily nu reuşiseră să ajungă la Pearce 
înainte de interogatoriul lui Raymond Bell, pentru a-l 
informa despre descoperirea lor: persoana care trimisese 
e-mail-urile la The Times pe 13 iunie, de la internet cafe-ul 
din Uppsala şi pe 14 iulie, de la hotelul Diplomat din 
Malmö, nu era Raymond Bell. O a treia persoană îi ajutase 
pe Richard Hemfield şi Raymond Bell, aici, în Suedia. O 
persoană care fusese, cu siguranţă, criminalul Mariei 
Paulsson şi al Frejei Lund. 

Un poliţist îmbrăcat în uniformă deschise uşa şi îi făcu 
semn lui Bergström: erau gata. Comisarul oftă adânc 
înainte de a le întreba din priviri pe Karla şi Emily. Ele 
încuviinţară încordate. leşiră repede din cameră, apoi 
intrară în sala de interogatoriu. 

—00000- 

Karla se sprijini de masă cu o mână tremurândă. Îşi 
umezi buzele uscate, înghiţi pentru a îndepărta greaţa 
latentă şi se aşeză. 

Emily se aşeză lângă ea, lipindu-şi scaunul de al ei. 

Era momentul aducerii personajului reţinut. Încătuşat. 
Polițistul trase scaunul şi-l atinse pe umăr, pentru a-l face 
să se aşeze. 

Pe 13 iunie, Lasse Holt, angajatul unui internet cafe din 


e 264 œ» 


Uppsala, intrase într-o librărie de lângă facultate, însoţit 
de prietena sa, şi participaseră împreună la o lansare, 
urmată de semnături. Conferinţa păruse fără sfârşit, Lasse 
fusese nevoit să se întoarcă la curs şi nu mai rămăsese la 
sesiunea de autografe. Câteva ore mai târziu, în timp ce 
lucra la internet cafe, tânărul îl recunoscuse imediat pe 
scriitorul pe care îl întâlnise în aceeaşi zi: Dan Hansen. Nu 
îndrăznise să-l abordeze, dar pentru a-şi impresiona iubita, 
privise istoricul de navigare al lui Dan. Ca oricine 
internaut respectabil, Dan îşi ştersese istoricul. Lasse îl 
reactivase şi fusese super dezamăgit când văzuse că 
scriitorul tocmai contactase The Times. 

Prezenţa lui Dan Hansen pe lista clienţilor Hotelului 
Diplomat din Malmö în noaptea de 14 iulie era un cui în 
plus bătut în sicriul său; imaginea îi trecuse prin minte lui 
Olofsson, dar nu îndrăznise s-o exprime cu voce tare. 

Poliţiştilor le fusese imposibil să verifice dacă Hansen 
era expeditorul e-mailurilor către The Times pe 7 mai, la 
10:05 dimineaţa, de la Apple Store din Stockholm şi pe 3 
iulie, la 8:43, de la cafeneaua Network din Goteborg, dar 
Bergström şi Emily n-aveau nicio îndoială: datele 
corespundeau cu turneele literare ale scriitorului. 

—00000- 

Dan Hansen îi aruncă o privire sticloasă soţiei sale. 

Realitatea o pălmui pe Karla. Durerea o zdrobi. Bărbatul 
vieţii ei, tatăl copiilor ei. Ar fi vrut să-l îmbrăţişeze şi să-l ia 
la bătaie în acelaşi timp. lubirea ei marcată de furia 
întunecată şi dureroasă care o copleşea. Respirația i se 
precipită şi trebui să deschidă gura larg pentru a elimina 
aerul comprimat adânc în plămâni. 

Karla îndreptă degetul arătător ameninţător către soţul 
ei. 

— Tu ai făcut asta? 

Vocea ei, plină de lacrimi, şovăi spre sfârşitul întrebării. 
Gâfâi şi începu să tuşească, pentru a alunga valurile de 
suspine care-i tăiau respiraţia. 

Emily îl urmărea pe Dan; tăcerea şi postura lui, 
înţepenită. 


e 265 » 


De cealaltă parte a oglinzii duble, Bergström se întreba 
dacă procedase bine când permisese această întâlnire faţă 
în faţă. 

Karla închise ochii o clipă şi continuă: 

— I-ai ajutat... pe aceşti doi monştri... să omoare acele 
femei? 

Durerea Karlei o străbătu pe Emily brusc, ca un fulger. 

— Îţi dai seama ce i-ai făcut familiei tale? Ce ne-ai făcut? 
Şi fetele noastre? Fetele noastre? 

Dan Hansen expiră lent pe nas. Respirația părea ca un 
preambul al vorbelor, dar nici nu deschise gura. Nici 
măcar nu-i aruncă o privire soţiei sale, de parcă ar fi fost 
captivat de propria-i reflexie în oglindă. Prezenţa sa 
umplea de nelinişte încăperea şi totuşi el părea absent din 
acea conversaţie. 

— Dan! Doar n-o să rămâi acolo, în faţa mea, soţia ta, 
fără să spui nimic?! 

— Richard şi Raymond erau fraţii mei, răspunse Dan cu 
o voce monotonă, fără să-şi dezlipească privirea din 
oglindă. Am crescut cu ei la ferma Hildei Stenson. Ei erau 
familia mea. Richard, Raymond şi Hilda. Toţi trei. Era de 
datoria mea să-i ajut. Era datoria mea să-mi ajut familia. 

Karla îşi şterse faţa cu dosul mâinii. 

— Nu pot... nu pot, mormăi ea, clătinând din cap, cu 
ochii închişi. Nu pot... 

Se ridică brusc şi ieşi din sala de interogatoriu, cu 
privirea în pământ. 


e 266 » 


Tribunalul din Goteborg, 
vineri 30 octombrie 2015, ora 11:00 


Dan Hansen îşi  descheie cu îndemânare vesta 
costumului de culoare gris perle, îşi lărgi nodul prea strâns 
al cravatei şi se aşeză în faţa judecătorului. Pardon. 
Judecătoarei. 

Privirea îi fu atrasă de perlele masive, care-i atârnau de 
lobii întinşi, mari cât degetul. Avocatul său îl sfătuise să 
poarte un costum întunecat şi sobru. O cravată mai clasică. 
Un nod mai puţin strâns la cravată. Doar „îi recomandase”. 

Puțin îi păsa lui de costumul de mătase. Alegerea era 
cea care-i dădea fiori. Acel micron de putere, o sursă de 
inspiraţie numai bună de exploatat la maxim. De înfulecat 
până în măduva oaselor. 

Judecătoarea începu să vorbească. Clătină din cap şi 
cerceii se legănară încetişor. Lobii urechilor i se alungiră 
ca nişte limbi. 

Lobi pe gustul meu. 

Se inmoaie lobii în două gălbenuşuri de ou bătute. 

Se ung cu pesmet din pâine albă. 

Se prăjesc în unt cu pătrunjel şi usturoi. 

Se servesc cu piure amestecat cu ulei de măsline. 

Lobi pe gustul meu. 

Îşi apropie gura de microfon pentru a-i răspunde 
doamnei judecător. Îşi pronunţă numele. Se întrerupse 
pentru a-şi şterge de praf cu dosul mâinii umărul stâng. 
Continuă cu prenumele, data naşterii şi profesia, în timp 
ce se tot gândea la acest tic vestimentar, de a-şi descheia 
întotdeauna vesta de la costum în timp ce se aşeza pe 
scaun. O modă inventată de studenţii de la Colegiul Eton, 
mai exact de membrii clubului lor, „Pop”. Cu excepţia 
cazului în care această ciudăţenie nu cumva data de pe 
vremea regelui Eduard al VII-lea, a cărui robusteţe 
impozantă reclama un spaţiu pe măsură, atunci când 
Majestatea Sa se odihnea pe tron. 

Judecătoarea tocmai îi acordase cuvântul. Ea îşi aranjă 


e 267 œ» 


gulerul de dantelă al robei şi mută câteva dosare pe masa 
ei. 

Lobi pe gustul meu. 

Dan tuşi în pumn. Aprecia absenţa cătuşelor. Se gândi 
că în curând aveau să fie înlocuite cu o celulă de 
închisoare. Această imagine interveni între el şi 
judecătoarea cu lobi vineţii. Se imagină agăţat de gratiile 
celulei sale ca o maimuţă. Imbrăcat, ca întotdeauna, la 
patru ace. 

Râse. 

In tribunal se auzi ecoul unui murmur scandalizat. 

Râse şi o peliculă fină de transpiraţie rece îi dădu fiori 
pe şira spinării. 

— Nu e vina mea, murmură ca pentru sine. Nu e vina 
mea... 

Judecătoarea îl întrerupse. El nu mai reuşea să distingă 
cuvintele; doar muzicalitatea frazei; elanul, apoi saltul. Era 
o întrebare. 

— Nu este vina mea, continuă el. Hilda a început... Cu 
Hilda a început totul... 

— Despre cine  vorbiţi, domnule Hansen? întrebă 
judecătoarea. 

— Totul e din vina lui Skorpan... 

— Domnule Hansen... 

— Dar ştiţi care este ironia poveştii? Eu ar fi trebuit să 
fiu Skorpan. N-am fost niciodată Jonathan. Nu. Skorpan, ar 
fi trebuit să fiu eu... 

— Domnule Hansen! 

Işi acoperi gura cu palma. Acum chiar trebuia să tacă. 


e 268 » 


Tribunalul din Goteborg, 
vineri 30 octombrie 2015, ora 15:30 


Bergstrom, Emily şi Alexis ieşiră din sală şi se refugiară 
în cafeneaua de lângă tribunal. 

— Aseară am fost cu Olofsson s-o vedem pe Karla, 
explică Bergström, aşezând pe masă ceai, cafea şi un Jatte. 
Mi-a spus că ea contactase Yard-ul pentru a veni să lucreze 
cu tine? 

Emily încuviinţă şi-şi scoase telefonul mobil. 

— Cum gestionează situaţia? întrebă Alexis, suflând în 
latte-ul ei. 

— Karla e OK... spre deosebire de fetele ei care sunt 
hărţuite la şcoală, complet retrase în ele... Karla e foarte 
îngrijorată. Crede că trebuie să se mute cât mai repede. 

— În acelaşi timp, ce-ai vrea să mai facă aici, în Suedia, 
după această tragedie? insistă Alexis. Şi fetele ei, îţi 
imaginezi? Cu Facebook şi cu toate porcăriile de reţele de 
socializare, povestea le va urmări ca o umbră peste tot. 

Emily îi dădu căştile comisarului, întrerupând astfel 
conversaţia şi porni declaraţia lui Dan Hansen, înregistrată 
cu câteva ore mai devreme, în instanţă. 

Sorbindu-şi espresso-ul, Bergstrom le traducea. 

— Cine sunt Skorpan şi Jonathan? întrebă Alexis, după 
ce el termină. 

— Sunt cele două personaje principale din povestea 
Fraţii Inimă de Leu, de Astrid Lindgren. Povestea a doi 
fraţi care au o relaţie foarte puternică; Jonathan, cel mare, 
protector şi iubitor, moare încercând să-l salveze pe 
Skorpan, frăţiorul bolnav, din incendiul care le distruge 
casa. 

Emily îl fixa pe Bergström cu o privire absentă. 

— Ce s-a întâmplat, Emily? o întrebă Alexis, împingându- 
şi deoparte ceaşca de Jatte. 

— Nu ştiu. Dar poate că Sigvard Stenson va şti. 


e 269 œ» 


Falkenberg, reşedinţa lui Sigvard Stenson, 
vineri 30 octombrie 2015, ora 18:30 


Portierele maşinii se trântiră. 

Bergström, Emily şi Alexis se repeziră pe veranda fermei 
Stenson, cu paltoanele şi eşarfele ude din cauza ploii 
îngheţate şi a rafalelor de vânt. 

Sigvard Stenson le deschise uşa celor trei vizitatori 
înfriguraţi şi îi privi cu atenţie. 

— Ce vreţi? 

— Bună ziua, domnule Stenson, sunt comisarul 
Bergström. Vrem să vă adresăm câteva întrebări despre 
Dan Hansen. Am putea discuta înăuntru? 

Bătrânul se dădu la o parte şi le făcu loc să intre, fără 
nicio tragere de inimă. 

— Ascultaţi, am crezut că totul s-a rezolvat, mârâi el 
aspru, proţăpindu-se pe holul slab luminat. Deja m-aţi 
făcut să am o vară infernală chemându-mă de nu ştiu de 
câte ori la secţia voastră de poliţie, ca să vorbesc despre 
plozii pe care nu-i cunosc şi despre fata asta, mătuşa 
criminalului vostru în serie, această... uh... 

— Angela Hemfield. 

— Această Angela Hemfield. Ea n-a venit niciodată să 
locuiască aici şi nu, nu-l cunosc pe nepotul ei şi nici nu ştiu 
de ce toarnă gogoşi! 

— Domnule Stenson, am vrea să discutăm despre Dan 
Hansen. 

— Şi ce dacă? Care-i diferenţa? Toate aceste 
interogatorii încep să mă enerveze! l-am spus detectivului 
vostru că nu-mi amintesc nici de Dan Hansen şi nici de 
ceilalţi! De câte ori trebuie să vă mai spun că mi-am 
petrecut toată viaţa lucrând? Abia l-am cunoscut pe tatăl 
lui, al tipului vostru! Tatăl lui era vecinul meu, de acord, 
dar baraca lor nu era lipită de ferma mea. Ca să nu mai 
vorbim despre faptul că era alcoolic în ultimul hal, şi pe 
deasupra, leneş. Aşadar n-am riscat să-mi petrec timpul 
liber cu el - presupunând că aş fi avut ceva timp liber... 


e 270 œ» 


— Domnule Stenson, ştiţi cumva dacă Dan Hansen avea 
un frate? 

— Credeţi că ştiu pe unde-şi plimba biscuitu' şi câte 
seminţe a plantat? scuipă Stenson, scoţându-şi din 
buzunarul pantalonilor cutia cu tutun. 

— Domnule Stenson, în timpul procesului, astăzi, Dan 
Hansen a menţionat numele lui Skorpan. Asta vă spune 
ceva? 

— Skorpan? Acum îmi daţi teste din literatura suedeză? 

Comisarul Bergström se apropie de bătrân. Sigvard 
Stenson trebui să-şi dea capul pe spate, pentru a privi în 
ochi acel munte de om. 

— Domnule Stenson, avocaţii lui Richard Hemfield şi 
Raymond Bell aşteaptă, cu siguranţă, finalizarea 
procesului lui Dan Hansen, pentru a ne oferi lista 
victimelor lor. Suntem dispuşi să pariem că Hilda, sora 
dumneavoastră care este numitorul comun al acestor trei 
bărbaţi, a fost instigatoarea crimelor lor timpurii. În câteva 
săptămâni, ferma dumneavoastră, pământul 
dumneavoastră, fosta dumneavoastră brutărie, vor fi 
puricate pentru a găsi urmele ADN-ului tuturor tinerelor 
pe care ei le-au ucis, tranşat şi devorat. In câteva 
săptămâni, aşa-zisa dumneavoastră apărare „n-am văzut şi 
n-am auzit nimic” nu va mai funcţiona, domnule Stenson. 
Aşadar, vă sfătuiesc să vă protejaţi, începând să colaboraţi 
cu noi chiar din acest moment. 

Bătrânul îşi lăsă privirea în pământ. Îşi deschise cutia de 
snus şi-şi puse o priză de tutun sub buza superioară. 

— Skorpan era porecla dată lui Richard Hemifield, 
Raymond Bell sau altui copil crescut de sora 
dumneavoastră? 

— Nu ştiu ce făcea sora mea... habar n-am... 

— Cine era Skorpan, domnule Stenson? 

Sigvard Stenson îşi întoarse capul într-o parte, de parcă 
l-ar fi strigat cineva, apoi aruncă o privire zidului cenuşiu. 

— Tatăl lui Dan Hansen avea o gagică. O paraşută, bună 
de nimic, alcoolică la fel ca el. Plodul ei semăna ca două 
picături de apă cu puştiul care-l interpretase pe Skorpan în 


e 271 œ» 


filmul Frații Inimă de Leu, pe care Hilda îl adora. De 
aceea, ea îl poreclise Skorpan. 

— Cum se numea mama lui Skorpan, domnule Stenson? 

— Nu ştiu. 

— Sigvard, Hilda a murit, interveni Emily în engleză. 
Priviţi în jurul dumneavoastră. Nu mai e nimic. Nimeni. 
Nimeni în afară de dumneavoastră şi nimic în afară de 
amintirea surorii dumneavoastră. Nu mai este nimeni şi 
nimic de protejat, Sigvard. Aşadar, protejaţi-vă pe 
dumneavoastră! 

Bătrânul îşi ridică privirea înlăcrimată spre psihologul 
criminalist. 

— Nu veţi rezista în închisoare, domnule Stenson, 
continuă Bergström. O puteţi evita, dacă acceptaţi să 
cooperaţi. Înţelegeţi? 

Bărbia lui Sigvard Stenson tremură. 

— Iris... Sundberg. Mama lui Skorpan se numea Iris 
Sundberg. 


e 272 œ» 


Halmstad, reşedinţa familiei Hansen, 
luni 2 noiembrie 2015, ora 09:00 


Karla Hansen se uită la ora afişată de cuptorul cu 
microunde, în timp ce strângea resturile micului dejun de 
pe masa din bucătărie. Acum, Emily n-ar trebui să mai 
întârzie mult. 

Aruncă o privire spre living. Cele două fiice ale ei, 
încolăcite una lângă cealaltă pe canapea, se răsfăţau 
privind la televizor. Îşi pierduseră tatăl, rădăcinile, 
reperele; toate trei deveniseră o familie jalnică. Karla se 
întreba cum aveau să-şi refacă viaţa. Ştia că pasivitatea şi 
durerea Piei şi a Adei urmau să se transforme în furie şi că 
fetele aveau s-o învinovăţească pe ea pentru crimele şi 
plecarea tatălui lor. Dar Karla trecuse prin lucruri mult 
mai rele, trebuia să reziste. 

Karla îl contactase pe Jack Pearce la Scotland Yard. Cu 
note bune la academia de poliţie, ea spera să înceapă o 
nouă viaţă în Anglia. Emily îi spusese că avea să-i susţină 
candidatura. 

Se auzi soneria. Fiicele ei nici nu se clintiră de pe 
canapea. Karla merse să-i deschidă lui Emily. 

Profilerul îi zâmbi în loc de „bună ziua” şi le aruncă un 
„hej” Piei şi Adei, care-i răspunseră fără să se întoarcă. 

— Lasă-le, spuse Emily în timp ce Karla se pregătea să le 
ia în primire. Cum sunt? întrebă ea, urmând-o pe detectivă 
în bucătărie. 

Karla închise uşa în urma lor. 

— Rău. Lucrurile merg rău aici, acasă şi la şcoală... 
Trebuie să plecăm. E prea greu pentru noi să rămânem 
aici. Dan e peste tot... 

Karla înghiţi de mai multe ori. Acum era singură. 

— Am fost să-l vedem pe Sigvard Stenson. Ieri, spuse 
Emily. 

— Hemfield şi Bell v-au dat lista victimelor lor? 

Emily clătină din cap în timp ce se aşeza la masă. 

— Nu, avocaţii lor încă nu ne-au transmis nimic. 


e 273 a 


Karlei i se puse un nod în gât din cauza efortului. 

— E ceva ce Dan a spus în timpul procesului său, 
continuă Emily. 

Karla închise ochii o clipă. Se rezemă de blatul de la 
bucătărie. 

— Dan a vorbit despre Fratii Inimă de Leu, Jonathan şi 
Skorpan. 

Dan. Dan. Dan... 

Karla umplu două ceşti de cafea şi aşeză una în faţa lui 
Emily, înainte de a se aşeza şi ea. 

— De aceea ne-am dus să-l vedem pe Sigvard. 

Karla îi aruncă psihologului criminalist o privire obosită. 

— Sigvard Stenson s-a spânzurat în hambarul său 
imediat după ce-am plecat. L-au găsit de dimineaţă. 

— Emily, nu... n-am chef să discutăm... despre asta... 

— Ştiu. Dar nu mai durează mult. Înainte de a se 
spânzura, Stenson ne-a povestit despre Iris Sundberg. Iris 
Sundberg e cheia acestui caz, Karla. Iris Sundberg a avuto 
relaţie cu Alf Hansen. Locuiau într-o căsuţă, lângă ferma 
fraţilor Stenson. Când s-au întâlnit, Iris şi Alf aveau fiecare 
câte un copil: Alf era tatăl lui Dan, iar Iris era mama lui 
Skorpan. Copii pe care uitau să-i hrănească, pe care-i 
băteau, ba chiar, poate, îi forţau să participe la jocurile lor 
erotice. Aşadar, Dan şi Skorpan s-au refugiat la Hilda 
Stenson, unde au găsit alţi orfani abandonaţi, maltrataţi, 
alte suflete pierdute, ca şi ei. Printre aceşti copii s-au 
numărat Raymond Bell şi Richard Hemfield. Richard 
venise cu mătuşa sa, Angela Hemfield, de la Londra. 
Angela era amanta lui Sigvard. Însă prezenţa minunatei 
englezoaice strica imaginea familiei perfecte pe care Hilda 
Stenson şi-o imaginase împreună cu copiii, care deveniseră 
ai ei, cu Sigvard, care reprezenta soţul în fanteziile ei 
erotice. Fratele ei n-avea nevoie de soţie: doar era acolo 
deja, ea. Aşadar, Hilda a rezolvat problema: a ucis-o pe 
Angela Hemfield şi i-a păstrat nepotul. Ceilalţi copii 
veneau şi plecau, dar, conform înregistrărilor, Skorpan, 
Raymond, Dan şi un anume Josef şi-au petrecut copilăria şi 
adolescenţa la familia Stenson. Cred că acest Josef a murit 


e 274 œ» 


repede, devreme, iar Richard şi-a asumat identitatea lui. 
Copiii se schimbă pe măsură ce cresc şi cui îi păsa de 
aceşti orfani? Hildei. Doar Hildei. De aceea i-am pierdut 
urma lui Hemfield timp de cincisprezece ani. Pentru că 
locuia în Suedia, sub numele altui băieţel. 

Emily îşi împinse deoparte ceaşca de cafea. 

— Nu ne-a fost uşor să-i găsim copilul lui Iris Sundberg, 
care a murit, după cum îţi imaginezi. Dar Olofsson s-a 
descurcat foarte, foarte bine. 

Privirea psihologului criminalist se opri asupra Karlei cu 
o blândeţe care o surprinse pe aceasta. 

— Karla, tu eşti fiica lui Iris Sundberg. 

Detectiva îşi fixă privirea asupra profilerului. 

— Karla, tu eşti Skorpan. 

— Eu, Skorpan?! exclamă ea. Te-ai tâmpit, Emily! 

— Tu eşti mica Skorpan. Când Hilda a murit, Richard 
Hemfield şi Raymond au început să descopere noi fantezii, 
să exploreze noi drumuri şi atunci lucrurile au scăpat de 
sub control. Hemfield, un sadic sexual, a vrut să ucidă de 
dragul de a ucide şi a-şi afişa trofeele; iar Raymond, ca un 
adevărat canibal, a vrut să consume carne umană; aşa că 
împreună şi-au înfiinţat o mică afacere. De altfel, sunt 
sigură că ADN-ul mătuşii lui Hemfield a fost găsit în 
pantofii Jeaninei Sanderson, Juliannei Bell şi Mariei 
Paulsson. Oricum nu era chiar mătuşa lui. Angela Hemfield 
şi tatăl lui Richard deveniseră fraţi în urma, căsătoriei 
părinţilor lor. Deci cred că mătuşa lui a fost prima ta 
victimă. Prima ta crimă. I-ai păstrat lucrurile ca pe nişte 
trofee - mi se pare firesc, aş spune, pentru o primă crimă - 
şi Richard i-a folosit şosetele în momentul uciderii Jeaninei 
Sanderson. Restul îl cunoşti. 

Karla îşi încrucişă braţele pe piept. 

— Dar Hemfield a fost prins, continuă Emily. Aşa că 
Raymond a apelat la voi, Dan şi Karla, pentru că trebuia 
să-l scoateţi pe Richard, fratele vostru, din închisoare. Dar, 
pe vremea aceea, voi tocmai deveniserăţi părinţi, iar 
cariera ta în poliţie abia începea: nu te-ai fi putut amesteca 
niciodată în anchetă. Aşa că te-ai hotărât să aştepţi până 


e 275 a 


când aveai toţi pionii necesari pentru a-l scoate pe Richard 
de la Broadmoor; oricum, trebuia să-şi ispăşească 
pedeapsa pentru moartea lui Samuel Garel şi n-ar fi putut 
fi eliberat imediat. Planul tău a fost simplu: ai făcut astfel 
încât să pară că crimele în serie continuau, pentru că 
adevăratul criminal era încă în libertate. Ai abandonat 
primul cadavru din jurisdicţia ta, Karla, şi având în vedere 
incompetenţa lui Johansson, şeful postului tău de poliţie, ai 
devenit responsabilă de anchetă, ceea ce ţi-a permis s-o 
îndrepţi încotro îţi doreai. L-ai informat pe Richard despre 
progresele tale prin intermediul anunţurilor de la mica 
publicitate din The Times, iar el a continuat să se 
comporte ca un deţinut model şi să-şi proclame 
nevinovăția în aşteptarea viitoarei sale eliberări - un joc 
care trebuie să-l fi distrat foarte mult. Dar Raymond şi-a 
pierdut controlul; şi-a atacat sora vitregă şi, din acel 
moment, totul a-nceput să se destrame. 

Karla privi în jos. 

— Când ţi-ai văzut soţul la secţia de poliţie, nu i-ai pus 
întrebări, i-ai spus ce să facă. I-ai cerut să te cruţe, pentru 
a-ţi putea creşte fiicele: „Tu ai făcut asta. Tu i-ai ajutat pe 
cei doi monştri să le omoare pe aceste femei.” Apoi i-ai 
spus: „lţi dai seama ce i-ai făcut familiei tale? Ce ne-ai 
făcut?”- îi spuneai că era vina lui, - că nu a fost suficient de 
atent şi că nu a avut grijă de familia sa. Familia sa, adică 
soţia sa, Richard şi Raymond. Şi apoi ai adăugat: „Şi fetele 
noastre”, referindu-te la copiii voştri. Apoi ai repetat: 
„Fetele noastre”, de data aceasta referindu-te la victimele 
voastre, la femeile pe care le-aţi ucis împreună cu Hilda, 
apoi fără Hilda. Ai încheiat interogatoriul spunându-i: 
„Doar n-o să rămâi acolo, în faţa mea, a soţiei tale, fără să 
spui nimic?”, pentru a-i cere să depună mărturie. Şi exact 
asta a şi făcut. Soţul tău a mărturisit la proces: era mai 
mult „Skorpan” decât „Jonathan”; tu ai fost protectoarea, 
cea care a avut grijă de el, dar şi cea care a hotărât. 
Interesant e că tu şi Dan aţi ales pentru fiicele voastre 
aceeaşi copilărie ca şi a voastră. Aţi reprodus greşelile 
părinţilor voştri. În final, nu le oferi nimic mai bun decât 


e 276 » 


ceea ce ţi-a oferit mama ta. 

Karla o ameninţă cu arătătorul pe Emily. 

— Nu mă compara cu Iris Sundberg, răbufni ea, cu gura 
contorsionată de furie. Eu sunt o mamă. O soţie. O soră. 
Iris Sundberg... Îmi îndesa pe gât penisul lui Alf Hansen. 
Iris n-a fost mama mea! A fost o greşeală a naturii care n- 
ar fi trebuit să se nască niciodată. Niciodată! O curvă şi o 
degenerată, la fel ca mătuşa lui Hemfield. Şi ca toate alea 
pe care Hilda ni le servea la cină. 


e 277 œ» 


Crowthorne, spitalul de psihiatrie Broadmoor, 
vineri 13 noiembrie 2015, ora 02:30 


Richard Hemfield deschise punga de congelator cu 
fermoar. Cadoul său în schimbul listei victimelor lor. 

Răsplata lui. 

Dresul fusese tăiat în şapte bucăţi, din motive de 
siguranţă:  şolduri şi fese, coapse, gambe şi labele 
picioarelor. 

Scoase cu grijă cele şase bucăţi de nailon, le întoarse cu 
susul în jos şi le alinie de-o parte şi de alta a pernei sale: o 
coapsă, o gambă şi un picior pe fiecare parte. Se întinse 
încet pe pat şi-şi puse ultima bucată pe faţă, partea dintre 
picioare acoperindu-i gura şi nasul. 

Închise ochii şi-şi introduse bucata de dres în nara 
stângă. Arome dulci şi picante îi copleşiră imediat limba. 
Un miros de unt rânced şi miere... O notă de piele umedă... 
Un buchet unic... Ca un vin a cărui degustare începe cu 
mult înainte de a-l gusta. 

Sărbătoarea de Sfântul Ion din 1988... Fata din Kiruna... 
Şi sexul ei mirosea tot a piele umedă şi unt rânced... 

Hemfield îşi înfipse bucata de dres şi în cealaltă nară. 

leşiseră toţi cinci din casă când auziseră motorul Vespei. 
Deja dominându-şi prada, Karla îi strânsese cureaua în 
jurul gâtul alb ca laptele. Inainte de a muri strangulată, 
fata îi privise îngrozită, scosese limba mare, roz, atârnând 
ca a unei căţele, şi se sufocase. 

Raymond şi Dan o ajutaseră să-i transporte cadavrul în 
pivniţă. Karla o dezbrăcase şi o curăţase, Hilda o tranşase, 
apoi urcaseră la etaj să o gătească. De obicei, ei păstrau 
fetele o vreme înainte de a le consuma, carnea avea gust 
mai bun: mai puţin contractată, mai fragedă şi mai 
gustoasă. 

Şi totuşi, îşi devoraseră preparatele cu mare poftă. Acele 
mese de seară le provocau un fel de... orgasm oral, de 
parcă plăcerea sexuală li s-ar fi dezlănţuit brusc în gură, 
gât şi stomac... Doar plescăiturile discrete şi gemetele 


e 278 + 


dezarticulate tulburau clinchetul tacâmurilor, ca şoaptele 
înăbuşite de plăcere din timpul actului sexual. 

Hemfield pipăi şi luă o altă bucată de dres, din dreapta 
lui. Un picior. Îşi eliberă una dintre nări şi-şi introduse 
acolo noua bucată de nailon. 

„Zeii te-au adus la mine”, îi spunea deseori Hilda... La 
urma urmei, amândurora le curgea sânge englezesc prin 
vene. 

În acea seară, îl surprinsese gata să se masturbeze cu 
hainele fetei din Kiruna... Doar zâmbise şi închisese discret 
uşa pivniţei... Hilda înţelesese că masa nu mai era 
suficientă pentru el. Înţelesese că nevoile lui Richard al ei 
erau diferite... şi nu-l judecase. Ba chiar îl lăsase să 
experimenteze... 

Hilda... 

Richard mai luă încă două bucăţi de nailon pe care şi le 
înfipse în urechi. 

Raymond îl implorase să nu abandoneze cadavrele 
fetelor din Tower Hamlets. Nu voise să audă nimic... li 
plăcea să-şi vadă curvele mutilate pe trotuar... Plăcerea 
era prea intensă, ameţitoare... Totală. 

Dar Hilda nu-l iertase niciodată pentru că avusese o 
influenţă negativă asupra Karlei. 

Hemfield luă ultimele bucăţi de dres. 

Hilda nu-l iertase niciodată că o trăsese în jos pe mica sa 
Skorpan... Superba sa Skorpan... 

Îşi băgă bucăţile de dres în gură şi le îndesă pe gât. 

Dar el o înţelegea pe Hilda... şi nu o judeca. 


e 279 a 


Franţa, La Ciotat, reşedinţa lui Mado şi 
Norbert Castells, joi 24 decembrie 2015, ora 
14:00 


Alexis se întinse pe canapea. Îşi lăsă capul pe picioruşele 
mici şi dolofane ale nepoatei sale, care începu să-i 
pieptene părul cu mânuţele delicate. 

Cu patru zile înainte, Alexis predase editurii cartea sa 
despre cazul Ebner, iar oboseala începea să-şi spună 
cuvântul. Se simţea ca o lăuză: îi era poftă de somn. 
„Marea diferenţă este că tu poţi dormi”, o corectase sora 
ei, mamă a doi copii. 

— Îmi dai nişte dulce, Tatinou? 

— Da, dragostea mea. La ce te uiţi? 

— PeppaPig, nana nanananananaaaa... Tatinou! 

— Da, iubito... 

— Cântă-mi un cântec ciudat! 

— Care dintre ele, scumpo? Jingle Bells? 

— Nu! Cel din ţara lui Stellan care sună: „lalalalala” şi 
care se cântă când bem! 

— Ah... acel cântec, va trebui să-l rogi pe el, eu nu-l ştiu, 
sufleţel. 

— Dar Yaya da, ea ştie! 

Alexis o privi nedumerită pe mama sa. 

— Desigur, răspunse Mado, îndesând câte o bucată de 
nuga în gura nepoatei sale şi în gura lui Alexis, am învăţat 
să cânt Hall and Gore în cinstea oaspetelui nostru. 

— Mamă, cânţi Helan Går? 

— Şi încă foarte bine! interveni Stellan traversând 
livingul, în spatele lui Norbert Castells. 

— Unde mergeţi? întrebă Alexis, mijindu-şi ochii, cedând 
în faţa mângâierilor blânde ale nepoatei sale. 

— În mansardă. Vom căuta filmele Super 8 pentru 
sărbătoarea Moros y Cristianos. 

— Bine, se mulţumi ea să le răspundă, lăsându-se 
cuprinsă de somn. 

Complet absorbită de Peppa Pig, care ţopăia prin bălțile 

<e 280 » 


de noroi, nepoata ei se pare că uitase de „Hall and Gore”. 

Stellan şi Norbert Castells urcară scara care ducea la 
mezanin. 

— Voiam să discutăm de când am ajuns aici, Norbert, 
explică Stellan, închizând uşa cămăruţei care ducea la 
mansardă, dar nu găsesc niciodată momentul potrivit... 

— Vrei să discutăm? Despre ce anume... Oooooh! 

Tatăl lui Alexis se aşeză pe un teanc de cutii. Apoi se 
ridică imediat în picioare. 

— Stai puţin, Stellan, stai! Mado ar face accident 
vascular cerebral dacă ar şti că vrei să-mi vorbeşti, fără ca 
ea să fie de faţă. O secundă... 

Norbert Castells redeschise uşa, îşi făcu mâinile pâlnie 
la gură şi strigă: 

— Mado! Există patruzeci şi şase de mii de cutii în 
mansardă! Nu găsesc filmele! Unde le-ai pus? Am golit 
două cutii şi degeaba! 

— La naiba, la naiba! răspunse Mado imediat, urcând 
scările. Castells, tu n-ai găsi nici apă în mare! Dă-te la o 
parte! 

Norbert închise uşa în spatele ei. 

— Băiatul încearcă să ne vorbească, dar tu eşti tot 
timpul lipită de Alexis. 

— Alexis e obosită, nu vezi?! E albă ca varul, şi-a 
petrecut toată toamna lucrând în faţa calculatorului, fără 
să iasă deloc la aer şi... 

Mado se întrerupse. Privirea i se întunecă de nelinişte. 

— Ce e? Ce s-a-ntâmplat? Ai o veste proastă? Eşti 
bolnav? Alexis este bolnavă? 

— Nu, Mado! Dacă-l laşi să vorbească, s-ar putea să-ţi 
spună ce vrea. 

— Bine. Stella, ce vrei? 

Stellan zâmbi. 

— Mado, aş vrea să vă cer mâna fiicei dumneavoastră. 

Norbert îşi sufocă viitorul ginere într-o îmbrăţişare, apoi 
îl sărută zgomotos pe obraji. 

Stellan, îngrijorat, îşi privea viitoarea soacră - spera el - 
care, pentru prima dată, rămăsese fără cuvinte. 


e 281 œ» 


— Ştiam eu, Bert, ştiam! exclamă ea brusc. Ştiam că 
fiica mea se va muta mult mai departe, în nord! 


e 282 » 


Quebec, Montreal, cimitirul Notre-Dame-des- 
Neiges, 
joi 24 decembrie 2015, ora 15:00 


Emily trase fermoarul canadienei sale şi scoase cutiuţa 
neagră din buzunarul interior. 

Cu câteva săptămâni în urmă, îngenunchea lângă micul 
petec de pământ aflat lângă zidul de cărămidă din fundul 
grădinii sale. Acel cimitir unde-şi îngropa cazurile 
rezolvate, victimele care îşi găsiseră pacea. Cincizeci şi 
două de cutiuţe negre care o aşteptau pe următoarea. 

Acuşica. 

Ea deschise cea de-a cincizeci şi treia cutie. 

Le privi pe Angela Hemfield. Jeanine Sanderson. Diana 
Lantar. Katie Atkins. Chloe Blomer. Sylvia George. Clara 
Sandro. Maria Paulsson. Freja Lund. Într-un buchet toate 
victimele care încă nu fuseseră identificate. Toate cele 
care aşteptau încheierea negocierilor cu avocaţii, pentru a 
li se da un mormânt unde să fie jelite. 

Nu fusese surprinsă să-i vadă acolo şi pe călăii lor. 
Hilda, Sigvard, Karla, Dan, Richard şi Raymond. Şase 
destine ale unor copii distruşi, maltrataţi, abuzaţi de 
părinţi, apoi de viaţă. Greşelile fuseseră înşirate ca nişte 
perle pentru a crea un colier transmis din generaţie în 
generaţie. 

În cele din urmă, toate acele tragedii nu avuseseră nicio 
legătură cu temutul Jack Spintecătorul, aşa cum sugerase 
Alienor. Crimele sale prezentau chipul plin de suferinţă al 
Angliei victoriene, dar nu erau cele mai rele. 

Fulgii de zăpadă se aşterneau pe fundul cutiuţei negre. 
Emily era gata s-o închidă, când se văzu acolo: o intrusă 
printre victime. Ea, profilerul care discutase, mâncase 
alături de un monstru, îşi împărtăşise durerea, fără să-l 
demaşte. 

Emily închise capacul cutiuţei, o puse la loc în buzunar 
şi-şi trase fermoarul canadienei, sub mângâierea privirii lui 
Pearce. 


e 283 + 


Merseră pe potecă de-a lungul cimitirului, acompaniaţi 
de sunetul ghetelor care scârţâiau pe zăpadă. 

Fiul ei îşi dormea somnul de veci lângă o bunică pe 
nume Hortense, într-un sicriu alb de mărimea unui leagăn 
pe care trebuise să-l aleagă singură. Sebastian zăcea 
acolo, chiar sub picioarele ei. 

Emily îndepărtă uşor cu mâna stratul de zăpadă de pe 
mormânt, până simţi pietrele sub mănuşă. Aşeză o 
pietricică alungită, neagră-cenuşie, lângă piatra albă pe 
care o adusese vara trecută. 

Îngenunche şi-şi sprijini palmele şi fruntea de 
mormântul îngheţat. 

Îi povesti fiului ei despre toată dragostea pe care şi-ar fi 
dorit să i-o ofere, despre toate acele bunătăţi pe care le-ar 
fi putut savura împreună, toate acele râsete, călătorii, 
conflicte, nelinişti, lacrimi, aniversări, petreceri. 

Îi încredinţă lui Sebastian toate regretele sale. 


| VIRTUAL r 


e 284 œ» 


„Important nu este ceea ce au făcut alţii din noi, 
ci ceea ce facem noi înşine 


din ceea ce au făcut alţii din noi” 
Jean-Paul Sartre 


e 285 œ» 


Mulţumiri 


Abia acum doi ani am lansat în lume primul meu născut, 
Block 46. Am zis întotdeauna că odată ce-o să mă văd 
publicată, moartea poate să mă ia... Da, ştiu, e foarte 
tragic, mai curând â la Racine, dar sunt din Marsilia, să nu 
uităm asta! Şi ca să vezi, m-am înşelat, pentru că Block 46 
a venit să vi se arunce în braţe, vouă cititorilor, 
bibliotecarilor, jurnaliştilor, bloggerilor, autorilor, 
pasionaţilor de noir. Mulţumesc pentru primirea 
călduroasă, încurajările voastre, entuziasmul vostru. Nu-mi 
amintesc de câte ori am izbucnit în lacrimi citind mesajele 
voastre! Eu care am crezut că în viaţă totul ţine de 
întâmplare, sunt copleşită! 


Mii de mulţumiri pentru Sebastien Aaron, Nathalie 
Atom, Sandrine Baligand, Alexandra Baron, Laëtitia 
Baudel, Ludovic Bayart, Gilberte Bernard, Sandra 
Bonnelie, Isabelle Botti, Noel Boudou, Dominique Carlier, 
Tata Castor, Bruno Chanson, Anne-Ju Chesneau, Richard 
Contin, Chloé Cupillard, Amandyne Di Fauris, Anne Dmr, 
Stef Eleane, Damien Eleonori, Nicolas Elie, Pierre 
Faverolle, Nathalie Friquet, Amandine Gazeau, Pierre 
Giacometti, Julien Guerry, Gaëlle Guitard, Maurice Jaky, 
Pascal Kneuss, Nicolas Koch, Monsieur et Madame Le 
Corbac, Le Libraire Diabolique, Samantha Le Turcq, 
Fabrice Liegeois, Lau Lo, Sandrine Lopez, Marie-France 
MarAdamczewski, Eric Martzloff-Muñoz, Anaïs Micheløn, 
Marion Minio, Valérie Morinière, Sandrine Novembre, 
Isabelle Petre, Franck Pittoni, Sonia Pupier Goetz, Indrig 
Pupuce, Loley Read, Myriam Robert, Clément Schmidt, 
MarieLaure şi Patrick Sifferlen, Fabienne şi David Smadja, 
Damien Steiner, Alexcina Surveillant, Suzie, Lamia Toumi, 
Valérie Tuot, Delphine Vanhersecke, Geneviève Van 
Landuyt, Hervé Weil şi Annick Wilmet Halbardier. Ştiu că 
în momentul în care scriu aceste rânduri, am uitat câteva 
nume, dar nu am uitat zâmbetele şi generozitatea voastră. 


e 286 » 


Un thank you special din toată inima pentru Emilie 
Bucheron, Valerie Dătwyler, Yvan Fauth, Bruno Lamarque, 
Cecile Quide şi grupului lor genial Florence Thrillers 
pentru formidabilul lor sprijin, începând din vara anului 
2015: m-aţi dat aripi! 


Un colosal merci pentru Michel Dufranne şi Nicolas 
Lefort, care au propulsat Block 46 pe micul ecran. Vive les 
tee-shirts parfumes et le the british! 


Merci à vous, teribili autori de noir, pentru primirea pe 
care mi-aţi rezervat-o, mie, micuța nou-venită, cu o 
menţiune specială pentru Alexis Aubenque, Stephane 
Bourgoin, Armelle Carbonel, Sonja Delzongle, RJ. Ellory, 
Claire Favan, Marc Fernandez, Jordi Llobregat, Sandra 
Martineau, Nicolas Mathieu, Michaël Mention, Fabio 
(Johnny?) Mitchelli, Sébastien Mousse, Gaëlle Perrin- 
Guillet, Guillaume Richez, Sandrine Roy, Jacques Saussey, 
Ami Thorarinsson şi Mark Zeliweger. Cele mai calde 
mulțumiri pentru Dream Team de Bragelonne: Fanny 
Caignec, Stéphane Marsan, Guillaume Missonnier, 
Sébastien Moricard, Alain Névant, Leslie Palant, Carole 
Ramstein şi Yolande Rochat de la Vallée: guys, you ROCK! 


Mulţumesc din adâncul inimii preşedintei Asociaţiei 
L'Étoile d'Asperger, Elisabet Guillot, care m-a ghidat cu 
multă răbdare şi cu o disponibilitate extraordinară în 
crearea personajului Aliénor Lindbergh. 


Mulţumesc celor trei scriitori alături de care am disecat 
subiectul Jack Spintecătorul: Stephane Bourgoin, Maxim 
Jakubowski şi Michel Moatti (de la care Aliénor a 
împrumutat teoria sa privind identitatea lui Jack). 


Mulţumesc lui Richard Migneault care mi-a pasat 
numele cimitirului unde este înmormântat Sebastian. 


e 287 œ» 


Mulţumesc fantasticei echipe de la Blossom & Co pentru 
munca lor în jurul lui Mor şi lui Marcel Saucet şi LCA 
Consulting pentru inovativa campanie de marketing pentru 
Block 46. 


Gracias-mercis-tackar pentru formidabila mea echipă de 
şoc: cei doi iubiţi vikingi ai mei, părinţii şi sora mea. 


Merci à toi, jumătatea mea, pentru că te-ai adaptat la 
această nouă viaţă cu bonomia şi surâsul tău etern şi 
mulţumesc pentru că eşti acest incredibil papa poule: you 
are our rock. 


Mon Maxou, mon grand garçon, micul meu miracol, 
mulţumesc pentru adaptabilitatea ta şi pentru bucuria ta 
neîntreruptă: tu eşti pentru mine poţiunea magică a lui 
Asterix. 


Mulţumesc mamei mele pentru susţinerea 
necondiționată, pentru cuvintele ei, pentru răbdarea ei şi 
pentru umorul ei: Mado Castells s-a născut din delirul 
nostru mamă-fiică. 


Mon papa, mulţumesc mult pentru recitirile răbdătoare 
şi pline de pasiune. Mulţumesc pentru că ai fost alături de 
mine: scrisul pentru mine, n-ar putea fi fără tine. 


Ma  sceurette, îţi mulţumesc pentru că găseşti 
întotdeauna timp să te arunci în lumile mele îngrozitoare, 
să analizezi cu ochiul tău de psiholog convulsiile 
personajelor mele. Mulţumesc pentru că eşti atât de 
prezentă, în pofida distanţei: eşti de neînlocuit. 


Şi Lilas Seewald, Zâna mea a Penei: fără tine, Mor n-ar 
mai fi fost Mor şi poate că n-ar mai fi fost deloc... Ce m-aş 
fi făcut fără tine, a mea Lilas? 


Londra, 8 decembrie 2016 
e 288 + 


e 289 œ» 


Johana Gustawsson 


MOR 
O aventură care ne poartă din vremurile tulburi ale lui Jack 
Spintecătorul până în zilele noastre, din Marea Britanie până în 
Suedia. O poveste despre rău și despre bine, despre iubire și 
ură, despre urâțenie și frumusețe. Pe alocuri crud și macabru, 
romanul Johanei Gustawsson este plin de suspans și 
răsturnări de situații. Veţi zâmbi pe alocuri citind dialogurile 
dintre personaje sau descoperind obiceiuri și mâncăruri mai 
puțin cunoscute. Cu siguranță nu veți lăsa romanul din mână și 
veţi devora povestea, pagină după pagină, până la final. 


ÎN Bee 


GUSTAW SSON 


Emily Roy și Alexis Castells 


www.tritonic.ro Mystery o, 


aarte Q) 
D za A 


Foy apera 1 O Laro o Pay Thurupral Prannal | Oreonsirme poa 


e 291 œ»