Robert Bryndza — [Erika Foster] 02 Vanator de noapte

ROBERT 


“Vânător 
'de noapte 


TREI 


BRYNDZA 


#1 WALL STREET 
JOURNAL BESTSELLER 


AL DOILEA VOLUM DIN 
SERIA ERIKA FOSTER 


ROBERI BRYNDZA 


Al doilea volum din seria Erika Foster 


VÂNĂTOR DE NOAPTE 


Original: The Night Stalker (2016) 


Traducere din limba engleză: 
LIVIU SZOKE 


y 


virtual-project.eu 


Pentru Ján, Riky şi Lola 


„ .„.Adorm pe rând. 

Făpturile blânde ale zilei, 

Iar solii nopții, cei întunecați, 
Prădalnic se trezesc...” 


William Shakespeare, Macbeth! 


1 William Shakespeare - Macbeth, editura Litera, 2018, traducere de 
Ion Vinea (N.t). 


-1- 


Capitolul 1 


Era o seară înăbuşitoare de vară, spre sfârşitul lui iunie. 
Silueta înveşmântată în negru alerga uşor, făcându-şi loc 
prin beznă, picioarele ei abia scoțând un zgomot pe 
cărarea prăfuită şi îngustă, în timp ce se ferea şi se 
răsucea cu graţie pentru a evita contactul cu copacii şi 
tufişurile dese ce mărgineau cărarea. Era ca şi cum o 
umbră plutea uşor pe deasupra frunzelor. 

Cerul nopţii se zărea ca o simplă fâşie îngustă şi neagră 
printre coroanele copacilor; poluarea luminoasă a oraşului 
transforma tufele în contururi neclare. Silueta plăpândă, 
care semăna cu o umbră, ajunse la o gaură din tufişurile de 
pe partea dreaptă şi se opri brusc: atentă, cu respiraţia 
întretăiată, cu inima bubuindu-i năvalnic în piept. 

O lumină alb-albăstruie dezvălui împrejurimile atunci 
când trenul de seară de 21:39 către London Bridge trecu 
de la propulsia pe motorină la cea electrică, întinzându-şi 
braţele de metal către liniile electrificate de deasupra. 
Silueta se ghemui la pământ atunci când vagoanele 
pâlpâitoare şi goale trecură prin dreptul ei. Încă două 
fulgerări şi trenul dispăru din vedere, cufundând din nou 
boscheţii în întuneric. 

Silueta porni iarăşi din loc, alunecând neauzită pe 
cărarea şerpuitoare ce se îndepărta de liniile de cale 
ferată. Spre stânga, copacii începură să se rărească, 
scoțând la iveală un şir de case terasate. Fragmente 
neclare din grădinile situate în spatele acelor case 
rămâneau în urmă, una după alta: fâşii întunecate, trase 
parcă la indigo, cu mobilier pentru terase, magazii de 
scule, un leagăn singuratic - toate nemişcate în aerul 
nopţii. 

Apoi apăru şi casa. O casă victoriană terasată, la fel ca 
multe altele dintr-un şir prelung - trei niveluri de cărămidă 
deschisă la culoare -, însă proprietarul acesteia îi 
adăugase o anexă încăpătoare din sticlă în partea din 
spate, care era prinsă de nivelul de la parter al casei. 


e 5» 


Silueta cea mică ştia totul despre proprietar. Ştia totul 
despre structura interioară a casei. Ştia programul 
complet al proprietarului. Şi, cel mai important dintre 
toate, ştia că era singur în noaptea asta. 

Umbra se opri în capătul din spate al grădinii. Un arbore 
masiv creştea lipit de gardul din sârmă care înconjura 
grădina pe toate laturile. Într-un loc, trunchiul copacului 
crescuse în jurul metalului, lăsând în jos pliuri lemnoase ce 
înveleau cu totul stâlpul din fier, precum o gură masivă, 
lipsită de buze. Un nimb des de frunze se întindea în toate 
direcţiile, blocând vederea dinspre casă asupra 
terasamentului pe care erau aşezate şinele de cale ferată. 
Cu câteva nopţi în urmă, silueta întunecată străbătuse 
aceeaşi rută şi retezase sârmele care alcătuiau gardul, 
apoi le aşezase la loc, prinzându-le unele de altele. Acum, 
gardul se dădu cu uşurinţă într-o parte, iar umbra se lăsă 
pe vine şi se târî prin gaură. Iarba era uscată şi solul era 
crăpat adânc, după atâtea săptămâni fără ploaie. Umbra se 
săltă în picioare sub copac şi traversă cu iuţeală pajiştea 
învăluită în întuneric. 

Un aparat de aer condiţionat era prins de peretele din 
spate al casei. Torcea zgomotos, mascând scrâşnetul uşor 
al tălpilor pe pietrişul care acoperea cărarea îngustă dintre 
anexa de sticlă şi casa de-alături. Umbra ajunse în dreptul 
unei ferestre tip ghilotină, apoi se ghemui sub pervazul lat. 
Lumina strălucea cu putere prin fereastră, aruncând un 
pătrat gălbui pe zidul de cărămidă al casei vecine. 
Trăgându-şi peste cap gluga echipamentului de alergare, 
umbra se ridică uşor şi aruncă o privire prin fereastră. 

Bărbatul dinăuntru avea în jur de patruzeci şi cinci de 
ani, era înalt şi bine făcut şi era îmbrăcat cu pantaloni bej 
şi o cămaşă albă, cu mânecile suflecate. Se plimbă prin 
bucătăria deschisă, luă un pahar pentru vin dintr-un bufet 
şi îşi turnă în el vin roşu. Luă o înghiţitură prelungă şi-şi 
umplu din nou paharul. Pe blatul din bucătărie îl aştepta o 
cină gata preparată; îi îndepărtă ambalajul de carton care 
o învelea şi-i înţepă folia protectoare de plastic cu un 
tirbuşon. 


e 6» 


Umbra fu cuprinsă de furie. Se sufoca de-a dreptul 
văzându-l pe bărbat înăuntru, ştiind ce-avea să urmeze. 

Bărbatul din bucătărie programă cuptorul cu microunde 
şi aşeză mâncarea înăuntrul acestuia. Se auzi un ţiuit, care 
anunţa începerea numărătorii inverse. 

Șase minute. 

Bărbatul mai luă o gură de vin şi ieşi din bucătărie. 
Câteva secunde mai târziu se aprinse lumina de la baie, 
iluminând exact fereastra sub care aştepta ghemuită 
silueta. Fereastra fu deschisă câţiva centimetri, apoi se 
auzi un scârţâit când porni duşul. 

Cu inima bubuindu-i în piept, umbra de dincolo de 
fereastră acţionă cu iuţeală: desfăcu fermoarul borsetei, 
scoase din ea o şurubelniţă cu cap drept şi o strecură în 
crăpătura dintre fereastră şi pervaz. O singură apăsare 
uşoară o făcu să se deschidă. Tocul mobil al ferestrei 
alunecă în sus fără zgomot, permițându-i umbrei să se 
strecoare prin deschizătură. Asta era. Toate planurile, toţi 
anii de angoasă şi de durere... 

Patru minute. 

Silueta păşi în bucătărie şi se deplasă cu iuţeală, apoi 
scoase la iveală o mică seringă de plastic şi-i vărsă 
conţinutul transparent în paharul cu vin roşu, după care 
roti paharul de câteva ori şi-l aşeză înapoi pe blatul din 
granit negru. 

Umbra rămase nemişcată o clipă, ascultând, bucurându- 
se de valurile răcoroase ale aerului condiţionat. 

Luminile de deasupra făceau blatul din granit să 
scânteieze. 

Trei minute. 

Umbra  traversă cu iuţeală bucătăria, trecu de 
balustrada de lemn de la baza scărilor şi se lăsă învăluită 
de bezna adâncă din spatele uşii sufrageriei. O clipă mai 
târziu, bărbatul cobori scările, acoperit doar cu un prosop. 
Cuptorul cu microunde scoase trei ţiuituri puternice, 
anunțând că terminase de încălzit mâncarea. Bărbatul se 
îndepărtă lipăind cu picioarele goale pe podea, lăsând în 
aer un miros de piele curată. Umbra auzi un zornăit când 


e 7» 


bărbatul scoase tacâmuri dintr-un sertar, apoi scârţâitul 
unui taburet pe podeaua din lemn, când bărbatul se aşeză 
ca să mănânce. 

Umbra răsuflă adânc, apoi ieşi din întuneric şi porni, 
neauzită, în sus pe scări. 

Ca să privească. 

Ca să aştepte. 

Ca să-şi primească mult sperata răsplată. 


Capitolul 2 


Patru zile mai târziu 


Aerul nopţii era lipicios şi umed pe străzile tăcute din 
South London. Moliile se învârteau şi se ciocneau una de 
alta în conul de lumină galbenă aruncat de un bec stradal 
ce scotea la iveală un şir de case terasate. Estelle Munro 
se târşâia pe trotuar, artrita împiedicând-o să meargă mai 
repede. Când se apropie de lumină, cobori de pe trotuar pe 
şosea. Efortul de-a cobori bordura o făcu să geamă, însă 
teama de molii îi depăşea durerea din genunchii artritici. 

Estelle îşi făcu loc printre două maşini parcate pe stradă 
şi păstră o distanţă generoasă faţă de stâlpul de iluminat, 
simțind cum asfaltul încă mai emană căldura acumulată pe 
timpul zilei. Valul de căldură intra deja în cea de-a doua 
săptămână, chinuindu-i pe locuitorii Londrei şi ai sud- 
estului Angliei, aşa că inima bătrână a lui Estelle protesta 
la unison cu cele ale altor bătrâni la fel ca ea. În depărtare 
răsuna sirena asurzitoare a unei ambulanţe, părând că dă 
glas gândurilor bătrânei. Se simţi uşurată văzând că 
următoarele două becuri stradale erau stricate, aşa că îşi 
făcu din nou loc, cu greutate şi încetineală, printre două 
maşini parcate, şi sui la loc pe trotuar. 

Se oferise să-i dea de mâncare pisicii fiului său Gregory, 
cât timp acesta era plecat. Ei nu-i plăceau pisicile. Se 
oferise doar pentru a avea ocazia să-şi vâre nasul prin 
toate cotloanele casei şi pentru a vedea cum se descurcă 
fiul ei de când soţia lui, Penny, îl părăsise, luându-l odată 
cu ea şi pe Peter, nepotul de cinci ani al lui Estelle. 

Estelle rămăsese deja fără răsuflare şi era plină de 
sudoare când ajunse în faţa porţii elegantei case terasate a 
lui Gregory. După părerea ei, era cea mai drăguță casă de 
pe toată strada. De sub o bretea a sutienului scoase o 
batistă enormă, cu care-şi şterse transpiraţia de pe faţă. 

Lumina portocalie a becurilor de pe stradă sclipi în 
geamul uşii din faţă atunci când Estelle scoase cheia. Când 


e 9» 


deschise uşa, fu izbită de un val de căldură înăbuşitoare, 
aşa că păşi cu precauţie peste prag şi peste scrisorile 
împrăştiate pe preşul de la intrare. Apăsă întrerupătorul 
de lângă uşă, însă holul rămase învăluit în întuneric. 

— Fir-ar, nu din nou, murmură ea, închizând uşa. 

În timp ce bâjbâia ca să adune scrisorile, îşi dădu seama 
că era a treia oară când se întrerupea curentul de când 
Gregory lipsea de-acasă. Luminile din acvariu fuseseră 
cauza prima dată, iar a doua oară, Penny lăsase aprins 
becul din baie şi acesta explodase. 

Estelle îşi pescui mobilul din poşetă şi-l deblocă cu 
stângăcie, căci degetele înţepenite de artrită îi dădeau 
mult de furcă. Telefonul proiectă un con de lumină la 
câţiva paşi în faţă, dezvăluind privirii mocheta deschisă la 
culoare şi pereţii apropiaţi unul de altul, iar ea sări în sus 
de spaimă când îşi văzu reflexia în enorma oglindă montată 
pe peretele din stânga. Lumina slabă le dădea crinilor de 
pe bluza fără mâneci de pe ea o nuanţă urâtă, ca de 
cerneală. Îndreptă din nou raza lanternei telefonului spre 
mochetă şi-şi târşâi paşii către uşa sufrageriei, pipăind 
pereţii în căutarea unui comutator, pentru a se lămuri 
dacă de vină pentru acest întuneric nu era doar un bec ars. 
Apăsă pe comutator în sus şi-n jos, dar nu obţinu niciun 
rezultat. 

Ecranul telefonului se stinse din nou, lăsând-o în 
întuneric deplin. Tăcerea era întreruptă doar de zgomotul 
răsuflării ei greoaie. Se panică şi se grăbi să deblocheze 
iar telefonul. La început, degetele ei artritice refuzară să 
se mişte cu iuţeală, însă, într-un final, femeia izbuti să 
aprindă din nou lanterna telefonului, proiectând un cerc de 
lumină albastră în camera din faţa ei. 

Aerul dinăuntru era sufocant: căldura o apăsa cu putere, 
astupându-i urechile. Se simţea de parcă s-ar fi aflat sub 
apă. Fire de praf pluteau în aer; un nor de musculiţe roia 
neauzit deasupra unui imens platou de porțelan extrem de 
fin lucrat, plin cu chiftele rotunde şi maronii, aflat pe 
măsuţa de cafea. 

— E doar o pană de curent! se răsti ea, făcând să răsune 


e 10 - 


puternic şemineul din fier. 

Era nervoasă pentru că se panicase degeaba. Era o 
simplă pană de curent, nimic mai mult. Ca să-şi 
dovedească ei înseşi că n-are de ce să se teamă, îşi 
propuse să bea mai întâi un pahar cu apă rece, după care 
avea de gând să facă iar curentul să meargă. Se răsuci pe 
călcâie, pornind decisă înspre bucătărie, ţinând întinsă 
mâna în care avea telefonul. 

Fereastra bucătăriei părea cavernoasă din cauza luminii 
slabe a telefonului, ce răzbătea prin geam şi ajungea până 
în grădină. Estelle se simţea vulnerabilă şi expusă. În 
depărtare se auzi un şuierat şi-un păcănit când trenul 
trecu pe şinele de dincolo de fundul grădinii. Estelle se 
apropie de un dulap şi scoase un pahar. Ochii o înţepau de 
la transpiraţia care-i intrase în ei; se şterse pe faţă cu 
braţul gol. Se apropie de chiuvetă şi-şi umplu paharul, 
tresărind când începu să bea apa călduţă. 

Lumina telefonului se stinse din nou, iar un bufnet de la 
etaj întrerupse tăcerea. Estelle scăpă paharul din mână. Se 
sparse în bucăţi, care se împrăştiară pe podeaua din lemn. 
Inima îi bubuia năvalnic în piept şi-n timp ce asculta în 
întuneric, un fâsâit venit de sus răzbătu cu claritate până 
la ea. Apucă un făcăleţ dintre ustensilele aflate pe blatul 
din bucătărie şi se apropie de capătul de jos al scărilor. 

— Cine-i acolo? Am la mine un spray cu piper şi sun la 
999! strigă ea în întuneric. 

Tăcere. Căldura era insuportabilă. Gândurile că-şi va 
vâri nasul prin gospodăria fiului său erau deja date uitării. 
Estelle nu voia decât să se întoarcă acasă şi să urmărească 
rezumatele meciurilor turneului de la Wimbledon în căsuţa 
ei confortabilă şi bine luminată. 

Ceva ţâşni rapid din întuneric şi se repezi spre ea, 
venind pe scări în jos. Estelle făcu un pas în spate, şocată, 
aproape scăpând telefonul din mână. După care realiză că 
era doar pisica. Care se opri şi începu să se frece de 
picioarele ei. 

— Fir-ar, ce m-ai speriat! rosti ea, uşurată, iar bătăile 
inimii îi mai încetiniră niţel. Un miros fetid venea plutind 


e ll- 


către ea dinspre etajul de deasupra. Exact ce-mi trebuia. 
Ai făcut ceva urât acolo? Şi doar ai şi tăviţă cu nisip, şi o 
trapă ca să ieşi afară. 

Pisica o privi pe Estelle cu nonşalanţă. De data asta, 
chiar se bucura de prezenţa animalului. 

— Hai să-ţi dau ceva de mâncare. 

Se simţea liniştită în timp ce pisica o urma spre dulapul 
de sub trepte; o lăsă să i se frece de picioare în timp ce 
căuta tabloul de curent. Când deschise micul capac de 
plastic al acestuia, descoperi că siguranţa principală 
fusese trasă în jos. Bizar. O ridică şi holul se umplu de 
lumină. Se auzi un bipăit îndepărtat când aparatul de aer 
condiţionat se trezi iar la viaţă. _ 

Se întoarse în bucătărie şi aprinse luminile. Încăperea şi 
propria ei imagine se vedeau clar în ferestrele imense. 
Pisica sări pe blat şi o urmări curioasă cum adună cioburile 
paharului spart. După ce termină cu paharul, Estelle 
desfăcu o pungă cu mâncare pentru pisici şi îi vărsă 
conţinutul într-un castron, pe care îl aşeză pe podeaua din 
piatră a bucătăriei. Aparatul de aer condiţionat îşi făcea 
treaba conştiincios. Rămase nemişcată o clipă şi se lăsă 
învăluită de aerul rece, privind cum pisica lingea mâncarea 
meticulos şi înghiţea cuburile gelatinoase, apucându-le cu 
limba ei mică şi roz. 

Mirosul oribil se intensifică, năvălind în bucătărie în 
timp ce aerul condiţionat absorbea aerul stătut din casă. 
Se auzi un clincănit atunci când pisica linse ultimele 
rămăşiţe din castronul gol, după care animalul se repezi 
spre peretele de sticlă şi dispăru prin uşiţa pentru pisici. 

— Mănânci şi fugi. Mă laşi pe mine să strâng în urma ta, 
zise Estelle. 

Înhăţă o cârpă şi un ziar vechi şi se îndreptă spre scări, 
urcând încet, cu genunchii protestând la fiecare treaptă. 
Căldura şi mirosul deveneau din ce în ce mai greu de 
îndurat pe măsură ce urca. Ajunse în capătul şirului de 
trepte şi începu să înainteze de-a lungul holului scăldat de 
lumina orbitoare. Metodic, verifică mai întâi baia pustie, 
camera pentru musafiri, se uită chiar şi sub biroul din 


e 12 + 


micul studio al fiului său. Nici urmă de vreun cadou lăsat 
de pisică. 

Mirosul deveni de nesuportat când ajunse în faţa uşii 
dormitorului principal. Îi rămase în gât, făcând-o să se 
înece. 

Dintre toate mirosurile ingrozitoare de pe lumea asta, 
cel mai râu e cel de rahat de pisică, cugetă ea. . 

Aprinse lumina imediat ce intră în dormitor. În aer roiau 
şi bâzâiau muşte. Pilota de un albastru închis era 
mototolită pe patul dublu şi un bărbat gol zăcea întins pe 
spate, cu o pungă de plastic trasă pe cap şi strânsă la gât 
şi cu braţele legate de tăblia de la capătul patului. 
Bărbatul avea ochii deschişi, căscaţi larg sub plasticul 
transparent. Îi luă o clipă să-şi dea seama pe cine are în 
faţa ochilor. 

Era Gregory. 

Fiul ei. 

Atunci Estelle făcu ceva ce nu mai făcuse de ani de zile. 

Ţipă. 


e 13 


Capitolul 3 


Era cea mai puţin plăcută cină la care inspectorul-şef 
Erika Foster participa de multă vreme încoace. O tăcere 
stingheritoare se lăsă în timp ce gazda ei, Isaac Strong, 
deschise maşina de spălat vase şi începu s-o umple cu 
farfurii şi tacâmuri, tăcere ce era întreruptă doar de torsul 
discret al unui ventilator băgat într-o priză din colţ. Abia 
dacă izbutea să împrăştie o mică fracțiune din căldură, 
căci nu făcea decât să-mpingă de colo-colo valuri de aer 
cald prin toată bucătăria. 

— Mulţumesc, lasagna a fost delicioasă, zise ea, în timp 
ce Isaac se întindea ca să-i ia farfuria goală din mână. 

— Am folosit smântână semi-degresată pentru sosul 
Bechamel, răspunse el. Ţi-ai dat seama? 

— Nu. 

Isaac se întoarse iar la maşina de spălat vase, în timp ce 
Erika îşi plimba privirea prin bucătărie. Era elegantă, cu 
temă rustică franţuzească: bufete albe vopsite manual, 
blaturi de lucru din lemn în nuanţe deschise şi o masivă 
chiuvetă Butler din ceramică albă. Erika se întrebă dacă 
Isaac, care era medic legist, evita în mod special oţelul 
inoxidabil. Privirea i se opri asupra fostului iubit al lui 
Isaac, Stephen Linley, care stătea vizavi de ea la masa 
enormă din bucătărie, privind-o suspicios, cu buzele 
strânse. Era mai tânăr decât Erika şi Isaac: ea bănuia că 
avea în jur de 35 de ani. Arăta ca un Adonis cu chip superb 
şi trup voinic, însă pe chip îi apăreau uneori expresii care 
ei îi displăceau. Erika se forţă să destindă niţel atmosfera 
cu un surâs, după care luă o înghiţitură de vin şi începu să 
caute ceva interesant de zis. Tăcerea începea deja să se 
prelungească stânjenitor de mult. 

În mod obişnuit, când lua cina cu Isaac nu apăreau astfel 
de situaţii. În ultimul an luaseră de mai multe ori masa în 
confortabila lui bucătărie franţuzească. Râseseră, îşi 
împărtăşiseră secrete, iar Erika simţise cum o frumoasă 
prietenie începea să se înfiripe între ei. Fusese în stare să 


e 14» 


se deschidă cu totul în faţa lui Isaac, mai mult decât o 
făcuse în faţa cuiva până atunci, şi să-i povestească despre 
moartea soţului ei, Mark, din urmă cu doi ani. lar Isaac, în 
schimb, îi povestise despre cum îl pierduse pe Stephen, 
iubirea vieţii sale. 

Deşi, în timp ce moartea lui Mark survenise în mod 
tragic, la locul de muncă, în timpul unui raid al poliţiei, 
Stephen îi frânsese inima lui Isaac, părăsindu-l pentru un 
alt bărbat. 

De aceea Erika a rămas atât de surprinsă să-l vadă pe 
Stephen aici când sosise, pe înserat. De fapt, nu chiar 
surprinsă - mai degrabă se simţise de parcă i se întinsese 
o cursă. 

Chiar dacă locuia în Marea Britanie de mai bine de 25 
de ani, Erika se trezise că-şi dorea ca această cină să aibă 
mai degrabă loc în Slovacia, ţara sa natală. În Slovacia, 
oamenii sunt mult mai direcţi. 

Ce se petrece? M-ai fi putut avertiza! De ce nu mi-ai zis 
că e aici şi idiotul tău de prieten? Eşti nebun să-l primeşti 
înapoi în viaţa ta, după tot ce ţi-a făcut? 

Işi dorise să-i spună toate aceste lucruri când intrase în 
bucătărie şi-l văzuse pe Stephen aşteptând acolo apatic, 
îmbrăcat cu nişte pantaloni scurţi şi-un tricou. Dar ea se 
simţise stingherită, iar politeţea tipic britanică îi dicta că 
trebuie să treacă peste astfel de situaţii, prefăcându-se că 
totul este în ordine. 

— Mai vreţi cafea? întrebă Isaac, închizând capacul 
maşinii de spălat vase şi răsucindu-se cu faţa spre ei. 

Era un bărbat chipeş şi înalt, cu un păr negru şi des 
pieptănat pe spate, care-i scotea la iveală fruntea înaltă. 
Ochii căprui şi mari erau încadraţi de sprâncene subţiri, 
atent pensate, care puteau fi arcuite sau lipite una de alta 
pentru a transmite un larg spectru de emoţii şi sentimente. 
În seara asta, totuşi, el părea pur şi simplu jenat. 

Stephen îşi rotea paharul cu vin alb şi-şi muta privirea 
când la Isaac, când la Erika. 

— Cafea deja? E abia opt seara, Isaac, şi e al naibii de 
cald. Mai deschide o sticlă cu vin. 


e 15» 


— Nu, cafeaua e numai bună, mersi, zise Erika. 

— Măcar, dacă tot vreţi cafea, folosiţi espressorul, zise 
Stephen, apoi adăugă, băţos: Nu ţi-a spus? l-am cumpărat 
un Nespresso. A costat o avere. Din avansul pentru cea 
mai nouă carte a mea. 

Erika surâse afabil şi luă o alună prăjită dintr-un castron 
plasat în mijlocul mesei. În timp ce mesteca, părea că 
rumegă însăşi tăcerea dintre ei. În timpul mesei jenante, 
Stephen fusese cel care întreţinuse discuţia, povestindu-le 
cu lux de amănunte subiectul noului său roman poliţist la 
care scria momentan. Avusese grijă să se împăuneze cu 
cunoştinţele sale în materie de criminalistică, lucru pe 
care Erika îl considerase complet deplasat, dat fiind că 
Isaac erau unul dintre cei mai apreciaţi medici legişti 
criminalişti din ţară, iar Erika însăşi, în calitate de 
inspector-şef din cadrul Poliţiei Metropolitane Londoneze, 
rezolvase cu succes un număr destul de însemnat de crime 
care se petrecuseră de-adevăratelea. 

Isaac începu să prepare cafeaua şi porni radioul. 
Tăcerea fu întreruptă de cântecul Madonnei, „Like a 
prayer”. R 

— Dă-l mai tare! Imi place s-o ascult pe Madge, zise 
Stephen. 

— Mai bine am asculta ceva mai delicat, spuse Isaac, 
schimbând posturile de radio până ce corzile dulci şi triste 
ale unei viori înlocuiră vocea stridentă a Madonnei. 

— Se presupune că tipul ăsta ar fi gay, spuse Stephen, 
dându-şi ochii peste cap. 

— Stevie, cred doar că ceva mai liniştit s-ar potrivi mai 
bine în clipa de faţă, zise Isaac. 

— Hristoase! Doar n-avem optzeci de ani! Hai să ne 
distrăm şi noi un pic. Erika, tu ce vrei să faci? Ce faci de 
obicei ca să te distrezi? 

În ochii Erikăi, Stephen era un amestec de contradicții. 
Purta haine obişnuite, părând că seamănă cu un atlet 
american din Ivy League, însă mişcările sale aveau o 
anumită gingăşie, care-l trădau. Stephen îşi puse un picior 
peste celălalt şi strânse din buze, aşteptând un răspuns. 


e 16» 


— Cred... Cred că ies afară să fumez o ţigară, răspunse, 
ea, întinzându-se după poşetă. 

— Uşa de la etaj e descuiată, zise Isaac, cerându-şi scuze 
din priviri. 

Ea se forţă să surâdă şi ieşi din bucătărie. 

Isaac locuia într-o casă lipită de celelalte în cartierul 
Blackheath, în apropiere de Greenwich. Dormitorul de 
oaspeţi de la etaj avea lipit de el şi un mic balcon. Erika 
deschise uşa de sticlă, ieşi afară şi-şi aprinse o ţigară. 
Dădu fumul afară, suflându-l înspre cerul negru, simţindu- 
se învăluită de căldura serii. Noaptea de vară era senină, 
însă stelele se vedeau neclar din cauza ceţii fotopoluării a 
oraşului care se întindea în faţa ei la nesfârşit. Urmări cu 
privirea traseul laserului de la Observatorul Greenwich, 
dându-şi capul pe spate pentru a-l vedea dispărând printre 
stelele agăţate în înaltul cerului. Mai trase un fum adânc 
din ţigară şi auzi cântecul greierilor împrăştiaţi prin iarba 
din grădina întunecată de dedesubt, care se amesteca cu 
zumzetul traficului de pe şoseaua aglomerată de dincolo de 
grădină. 

Oare era prea aspră în gândire în legătură cu faptul că 
Isaac îi permisese lui Stephen să revină în viaţa lui? Oare 
de vină pentru acest lucru era simplul fapt că se simţea 
geloasă la gândul că prietenul ei singur acum nu mai era 
singur? Nu - ea-şi dorea ce era mai bine pentru Isaac, iar 
Stephen era un individ toxic. Chibzui, cu tristeţe, că s-ar 
putea să nu existe loc şi pentru ea, şi pentru Stephen în 
viaţa lui Isaac. 

Se gândi la micuțul ei apartament, cu mobilă puţină, 
căruia se străduia să-i spună cămin, şi la nopţile pe care şi 
le petrecea singură, fixând întunericul cu privirea. Erika şi 
Mark îşi petrecuseră timpul împreună mai mult decât doar 
ca soţ şi soţie. Fuseseră colegi în cadrul Academiei de 
Poliţie Manchester, înscriindu-se acolo pe când aveau 
amândoi douăzeci de ani. Ascensiunea Erikăi fusese 
fulminantă şi fusese promovată rapid în postul de 
inspector-şef, fiindu-i practic superior lui Mark. Cu toate 
acestea, Mark o iubise şi mai mult pentru această 


e 17» 


realizare. 

După care, în urmă cu aproape doi ani, Erika a fost cea 
care-a condus dezastruosul raid împotriva traficanţilor de 
droguri care a dus la moartea lui Mark şi a încă patru 
colegi. După aceea, durerea şi povara vinovăţiei i s-au 
părut uneori prea greu de îndurat, forţându-se din 
răsputeri să-şi mai găsească un loc în lume fără soţul ei. I-a 
fost greu s-o ia de la capăt în Londra, dar munca ei în 
cadrul diviziei de Omucideri şi Infracţiuni Grave din cadrul 
Poliţiei Metropolitane fusese direcţia în care-şi 
concentrase toată energia disponibilă. Insă deşi odată 
fusese o stea cu o ascensiune fulminantă în poliţie, acum 
era pătată, iar cariera ei părea să fi ajuns într-un impas. 
Era o polițistă directă, decisă şi genială, care nu suferea 
proştii - însă n-avea timp pentru politicile poliţiei, lucru 
care a dus adesea la ciocniri cu ofiţerii superiori, din care 
şi-a făcut aprigi duşmani. 

Erika îşi mai aprinse o ţigară şi tocmai ce se gândea că 
trebuie să găsească o scuză ca să iasă rapid din scenă, 
când uşa de sticlă se deschise în spatele ei. Isaac îşi iţi 
capul şi ieşi pe balcon. 

— Mi-ar prinde bine şi mie una, zise el, închizând uşa şi 
venind aproape de ea, lângă balustrada de fier. 

Erika surâse şi-i oferi pachetul. El scoase o ţigară cu o 
mână masivă şi elegantă şi se aplecă spre ea, pentru a-i fi 
aprinsă. 

— Scuze pentru că am stricat lucrurile în seara asta, 
spuse el, îndreptându-se de spate şi suflând fumul afară. 

— E viaţa ta, zise Erika. Dar ai fi putut măcar să mă 
avertizezi. 

— Totul s-a petrecut foarte repede. A apărut la uşa mea 
de dimineaţă şi n-am făcut decât să discutăm toată ziua 
şi... n-am de gând s-o rostesc cu glas tare. După aceea, a 
fost prea târziu să mai anulez, nu c-aş fi vrut s-o anulez. 

Erika vedea foarte bine neliniştea de pe chipul lui. 

— Isaac, nu trebuie să-mi dai mie explicaţii. Deşi, dacă 
aş fi în locul tău, aş alege pasiunea drept explicaţie. Ai fost 
copleşit de dorinţă. i-ar oferi o scuză mult mai bună. 


e 18 + 


— Ştiu că e un individ complicat, dar să ştii că se poartă 
cu totul altfel atunci când suntem singuri. E vulnerabil. 
Crezi că dacă aş aborda situaţia din unghiul potrivit, dacă 
aş stabili nişte limite de la început, ar putea să funcţioneze 
de data asta? 

— Posibil... Dar cel puţin nu te-ar mai putea omori încă o 
dată, zise ea ambiguu. 

Stephen scrisese un roman în care medicul legist 
criminalist fusese inspirat de persoana lui Isaac, numai că 
personajul respectiv sfârşise într-un mod destul de grotesc, 
într-o sângeroasă confruntare dintre gay. 

— Vorbesc serios. Ce crezi c-ar trebui să fac? întrebă 
Isaac, cu o privire extrem de neliniştită. 

Erika oftă şi-i luă mâna în mâinile ei. 

— Nu vrei s-auzi ce cred eu. Îmi place să fiu prietena ta. 

— Erika, eu pun mare preţ pe părerea ta. Te rog, spune- 
mi ce-ar trebui să fac... 

Se auzi un scârţâit când uşa se deschise din nou. 
Stephen li se alătură pe balcon, cu tălpile goale, ţinând în 
mână un pahar cu picior plin cu whisky cu gheaţă. 

— Să-i spui ce anume? Ce-ar trebui să facă? întrebă el 
caustic. 

Tăcerea stânjenitoare fu întreruptă de tonul de alertă 
pentru mesaje care ciripi din adâncurile poşetei Erikăi. 
Poliţista îşi scoase telefonul şi citi mesajul, încruntată. 

— E totul bine? întrebă Isaac. 

— Trupul unui bărbat alb a fost descoperit într-o casă de 
pe Laurel Road, din Honor Oak Park. Pare ceva suspect, 
spuse Erika, după care adăugă: Rahat, nu mi-am luat 
maşina cu mine. Trebuie să iau un taxi până acolo. 

— Va trebui să numeşti şi un legist criminalist. Vrei să 
mergem cu maşina mea? întrebă Isaac. 

— Credeam că ţi-ai luat şi tu o noapte liberă? interveni 
Stephen, indignat. 

— Eu sunt întotdeauna de serviciu, Stevie, fu răspunsul 
lui Isaac, părând nerăbdător să plece. 

— Bun, atunci, hai să mergem, spuse Erika, apoi nu se 
putu abtine să nu adauge: Se pare că espressorul tău va 


e 19 œ 


mai avea niţel de aşteptat până să facă o ceaşcă de cafea. 


e 20 - 


Capitolul 4 


Erika şi Isaac ajunseră pe Laurel Road o jumătate de oră 
mai târziu, după ce dăduseră cu totul uitării jalnica cină 
din acea seară. Banda de împrejmuire pusă de poliţie 
închidea strada din ambele capete şi vehicule de suport 
fuseseră postate în faţa cordonului: o dubă de poliţie, 
patru maşini de patrulare şi o ambulanţă. Luminile 
albastre ale maşinilor se învârteau pe lungul şir de case 
terasate. În spatele mai multor ferestre şi în faţa uşilor se 
aflau vecini care priveau cu gurile căscate întreaga scenă 
ce se desfăşura în faţa lor. 

Inspectorul Moss, unul dintre cei mai respectaţi colegi 
de muncă ai Erikăi, le veni în întâmpinare atunci când 
maşina lor parcă într-un spaţiu situat la nouăzeci de metri 
de cordonul poliţiei. Era o femeie scundă şi solidă, ce 
transpira foarte mult din cauza căldurii sufocante, în ciuda 
fustei lungi până la genunchi şi a bluzei subţiri. Părul 
roşcat îi încadra faţa plină de pistrui - câţiva erau adunaţi 
chiar sub un ochi, părând că formează o lacrimă 
permanentă. Oricum, în pofida acestui lucru, era 
binedispusă şi le adresă Erikăi şi lui Isaac un rânjet strâmb 
când se dădură jos din maşină. 

— Seara bună, şefa, dr. Strong! 

— Seara bună, Moss! zise Isaac. 

— Seara bună! Cine sunt oamenii ăştia? întrebă Erika în 
timp ce se apropiau de banda întinsă de poliţie, unde un 
grup de bărbaţi şi femei cu chipuri istovite se holbau la 
scena din faţa lor. 

— Navetişti din Central London, ajunşi acasă pentru a-şi 
găsi strada transformată în scenă a crimei, o lămuri Moss. 

— Dar locuiesc chiar acolo, spunea un bărbat, indicând 
cu servieta înspre o casă situată cu două numere mai în 
josul străzii. 

Avea chipul stacojiu şi îngrijorat, iar părul rar îi stătea 
lipit de cap. Când Moss, Erika şi Isaac ajunseră în dreptul 
lui, lângă banda poliţiei, el îşi îndreptă atenţia asupra lor, 

e 21 œ» 


în speranţa că va primi veşti complet diferite. 

— Sunt  inspector-şef Foster, ofiterul superior 
răspunzător de anchetă, iar acesta este dr. Strong, medicul 
nostru legist, zise Erika arătându-i legitimaţia poliţistului 
în uniformă. Ia legătura cu consiliul local ca să aranjeze 
locuri de cazare pentru la noapte pentru toţi aceşti 
oameni. 

— Bine, doamnă, spuse agentul în uniformă, notându-le 
celor trei numele pe un carnet. 

Se aplecară pe sub banda poliţiei înainte de-a fi abordaţi 
de navetiştii care începuseră să protesteze când auziră că- 
şi vor petrece noaptea în nişte paturi de campanie. 

Uşa de la numărul 14 de pe Laurel Road era larg 
deschisă, iar o lumină orbitoare venea dinspre holul 
invadat de criminalişti îmbrăcaţi cu salopete albastru 
închis şi cu măşti pe feţe. Erikăi, lui Isaac şi lui Moss li se 
dădură salopete de protecţie, pe care le îmbrăcară pe un 
petic de pietriş în micuța curte din faţă. 

— Cadavrul e sus, în dormitorul din faţă, zise Moss. 
Victima a fost găsită de mama sa, care-a venit să-i dea de 
mâncare pisicii. Ea îl ştia plecat în vacanţă, în sudul 
Franţei, deşi, după cum veţi vedea, acesta n-a mai apucat 
să ajungă la aeroport. 

— Unde se află mama acum? întrebă Erika, îmbrăcând 
salopeta de protecţie subţire. 

— A fost doborâtă de şoc şi de căldură. Un agent de 
patrulă a plecat cu ea la Spitalul Universitar din 
Lewisham. Va trebui să-i luăm o declaraţie după ce-şi va 
reveni, spuse Moss în timp ce-şi trăgea fermoarul propriei 
salopete. 

— Lăsaţi-mă câteva minute să examinez locul crimei, 
spuse Isaac în timp ce-şi trăgea pe cap gluga salopetei. 

Erika încuviinţă din cap, ar el pătrunse în casă. 


Căldura, numărul mare de oameni şi luminile 
strălucitoare făceau ca temperatura din interiorul 
dormitorului de la etaj să ajungă la aproape patruzeci de 
grade. Isaac şi o echipă formată din trei asistenți şi 


e 22 œ» 


fotograful care se ocupa de locul crimei se mişcau cu 
eficienţă, păstrând totodată o tăcere solemnă. 

Victima zăcea întinsă goală, pe spate, în patul dublu. Era 
un tip înalt, cu constituţie atletică. Avea braţele întinse în 
sus şi trase în lateral, legate de tăblia patului cu sfoară 
subţire, care muşcase adânc din carnea încheieturilor. 
Picioarele îi erau desfăcute, cu gleznele mult depărtate 
una de alta. Pe cap îi fusese trasă o pungă din plastic 
transparent, pe sub care i se vedea chipul contorsionat. 

Erikăi îi era întotdeauna mai greu să se descurce cu un 
trup gol. Moartea era şi-aşa suficient de lipsită de 
demnitate, fără a mai trebui să fii şi expus în acest fel. Se 
împotrivi imboldului de-a aşeza un cearşaf peste partea de 
jos a trupului bărbatului. 

— Victima e doctorul Gregory Munro, în vârstă de 
patruzeci şi şase de ani, începu Moss, stând alături de 
Erika, lângă pat. 

Ochii căprui ai bărbatului se vedeau surprinzător de clar 
pe sub plasticul pungii, însă limba începuse deja să i se 
umfle şi să se zărească printre dinţi. 

— Ce fel de doctor? întrebă Erika. 

— Medic generalist, aici, în cartier. Deţine şi conduce 
Clinica Medicală Hilltop de pe Crofton Park Road, 
răspunse Moss. 

Erika îl privea pe Isaac, care stătea de partea cealaltă a 
patului şi examina trupul. 

— Îmi poţi oferi o cauză a morţii? întrebă Erika. 
Presupun că asfixia, însă... 

Isaac dădu drumul capului victimei, făcând ca barba 
acesteia să se sprijine iar pe piept. 

— Probele indică asfixia, dar va trebui să stabilesc dacă 
nu cumva punga i-a fost aşezată pe cap după ce a murit. 

— Un joc sexual care a sfârşit prost? Autoasfixiere? 
interveni Moss. 

— Da, ipotetic. Dar nu putem exclude şi asasinatul. 

— Ora morţii? întrebă Erika, optimistă. 

Deja transpirase excesiv sub salopeta de protecţie 
obligatorie la locul crimei. 


e 23» 


— Nu forţa nota, zise Isaac. N-am să reuşesc să-ţi ofer o 
oră a morţii până când nu arunc o privire mai atentă şi-l 
deschid. Căldura extremă sau frigul încetinesc procesul de 
putrefacție: în cazul căldurii din această cameră avem de-a 
face cu uscarea trupului. Poţi vedea cum carnea a început 
deja să se decoloreze, zise el arătându-i locurile în care 
pielea începea deja să capete nuanţe verzui în jurul 
abdomenului. Asta ar putea duce la concluzia că zace aici 
de câteva zile, dar, aşa cum ziceam, va trebui să efectuez 
autopsia mai întâi. 

Erika îşi plimba privirea prin încăpere. Un şifonier lung, 
din lemn masiv, era lipit de peretele de lângă uşă, iar în 
nişa dintre fereastră şi peretele perpendicular pe ea se afla 
un dulap cu oglindă pe uşă. Ín stânga ferestrei se afla o 
comodă cu sertare. Camera era goală, în afară de mobilier: 
nu vedeai cărţi sau bibelouri, nici obişnuitele nimicuri care 
se strâng de obicei într-un dormitor. Peste tot domnea 
ordinea. O ordine aproape suspectă. 

— Era căsătorit? întrebă Erika. 

— Da. Dar soţia nu mai locuieşte cu el. S-au despărţit 
acum câteva luni, răspunse Moss. 

— Locul e foarte curat, pentru un bărbat rămas singur 
de curând, spuse Erika. Doar dacă nu cumva cel care a 
făcut ordine a fost tocmai atacatorul, adăugă ea. 

— Cum adică? A dat şi cu aspiratorul înainte de-a se 
cărăbăni de-aici? glumi Moss. Aş vrea să-mi facă şi mie o 
vizită. Ar trebui să vezi cum arată la mine. 

În pofida căldurii, Erika văzu că vreo doi tehnicieni 
criminalişti încercau să-şi ascundă zâmbetele. 

— Moss, nu e momentul potrivit. 

— Scuze, şefa. 

— Cred că braţele i-au fost legate după ce a murit, spuse 
Isaac, atingând uşor zona încheieturii cu un deget învelit 
în mănuşă de latex. 

Pielea din jurul subraţelor era întinsă în linii albicioase, 
ce contrastau puternic cu nuanțele ca de ceară ale pielii de 
dedesubt. 

— Sunt puţine zgârieturi la încheieturi. 


e 24» 


— Deci se afla deja în pat în momentul când a fost 
atacat? continuă Erika şirul de întrebări. 

— Posibil, fu replica lui Isaac. 

— Nu se văd haine pe nicăieri. E posibil să se fi 
dezbrăcat pentru a se băga în pat şi să le fi aşezat la locul 
lor, spuse Moss. 

— Deci cineva s-ar fi putut ascunde sub pat sau în 
şifonier, sau ar fi putut pătrunde pe fereastră? întrebă 
Erika, clipind des din cauza sudorii care i se scurgea pe 
frunte şi-i intra în ochi. 

— Asta rămâne s-o stabileşti tu, zise Isaac. 

— Da, aşa e. Ce noroc pe ming, replică Erika. 


Erika şi Moss coborâră la parter, în sufrageria fără 
perete despărțitor, unde o echipă de tehnicieni criminalişti 
cerceta cu atenție fiecare ungher şi cotlon. Unul dintre 
tehnicieni se apropie de ele. Erika nu-l mai întâlnise 
niciodată. Un bărbat puţin peste treizeci de ani, chipeş şi 
cu o frunte înaltă, de războinic nordic. În părul blond îi 
lucea sudoarea. Când ajunse lângă Erika, acesta ridică 
privirea şi îşi dădu seama cât de înaltă era, la peste un 
metru optzeci. 

— Inspector-şef Foster? Sunt Nils Åkerman, şeful de 
echipă al criminaliştilor, zise el cu un glas în care se 
simţea un uşor accent suedez, deşi engleza lui era 
perfectă. 

— Eşti nou? începu Moss. 

— În Londra? Da. In domeniul crimei şi-al măcelului, nu. 

Nils avea un chip plăcut şi frumos şi, la fel ca mulţi alţii 
care aveau de-a face cu moartea şi ororile zi de zi, părea 
că exprimă un respect detaşat şi un umor negru britanic 
de cea mai bună calitate. 

— Mă bucur să te cunosc, zise Erika, iar mănuşile de 
latex scârţâiră când îşi strânseră mâinile. 

— Ce aţi aflat deja? întrebă el. 

— Ia-o de la început şi lămureşte-ne tu, spuse Erika. 

— În regulă. Mama şi-a făcut apariţia în jur de şapte 
treizeci seara, pentru a da de mâncare pisicii. A intrat cu 


e 25» 


cheia de rezervă. Când a sosit, a găsit curentul electric 
oprit de la tabloul principal. Mâncarea din frigider şi din 
congelator începuse deja să se strice. 

Erika aruncă o privire către masivul frigider din oţel 
inoxidabil dotat şi cu congelator, pe care, cu magneti, erau 
lipite nişte desene colorate făcute cu degetele de către un 
copil. 

— Internetul şi telefonul au fost şi ele tăiate, adăugă 
Nils. 

— Tăiate pentru că nu a fost achitată factura? întrebă 
Erika. 

— Nu, cablul de internet a fost tăiat, o lămuri Nils, 
apropiindu-se de blatul din bucătărie şi ridicând de pe el o 
pungă de plastic pentru probe, în care se aflau două bucăţi 
de cablu. 

De una dintre ele era prins un mic modem. Ridică o altă 
pungă şi spuse: 

— Acesta e telefonul mobil al victimei. Cartela SIM şi 
bateria lipsesc. 

— Unde a fost găsit? întrebă Erika. 

— Pe noptiera de lângă pat. Era încă în priză şi conectat 
la încărcător. 

— Alt telefon nu se mai află în casă? 

— Doar telefonul fix de jos. 

— Deci, oricine a făcut asta a scos cartela SIM şi bateria 
din telefon după ce acesta fusese pus pe noptieră şi 
conectat la încărcător? spuse Moss. 

Nils încuviinţă din cap. 

— E o posibilitate. 

— Stati un pic, staţi un pic, interveni Erika. Pe noptieră 
se mai afla şi altceva? Dormitorul pare extrem de gol. 

— În afară de telefon, n-am mai găsit nimic altceva, o 
lămuri Nils. Am găsit, totuşi, astea în sertarul noptierei de 
lângă pat, zise el ridicând o altă pungă pentru probe, în 
care se aflau patru reviste pentru homosexuali: exemplare 
din Black Inches, Ebony şi Latino Males. 

— Era homosexual? întrebă Erika. 

— Şi căsătorit, adăugă Moss. 


e 26 - 


— Ce vârstă avea? 

— Patruzeci şi şase, răspunse Moss. Era despărţit de 
soţie. Dar revistele astea sunt vechi. Uite, una datează din 
2001. De ce le-ar ţine aici? 

— Deci au rămas ascunse, iar el a ţinut secret faptul că 
era gay? întrebă Erika. 

— Poate că au rămas ascunse ani de zile. Poate că n-a 
făcut decât să le scoată din ascunzişul lor din pod, după ce 
i s-a destrămat mariajul, spuse Nils. 

— Sunt prea mulţi de poate pentru gustul meu, zise 
Erika. 

— Pe blatul din bucătărie am găsit ambalajul unei 
caserole de lasagna pentru o singură persoană, din aceea 
de încălzit la cuptorul cu microunde. Era pe un platou, iar 
lângă ea se aflau un pahar de vin gol şi o jumătate de sticlă 
de vin roşu. Aşteaptă să fie trimise la laborator, pentru 
analize, zise Nils. Şi-ar mai trebui să vedeţi şi astea. 

Le scoase din bucătăria spațioasă, apoi trecură pe lângă 
o canapea strâmbă şi acoperită de urme de carioci, în 
mijlocul cărora trona o pată de ceai de dimensiuni 
considerabile. O cutie plină cu jucării era aşezată între 
marginea canapelei şi peretele din spate al casei, construit 
în întregime din sticlă, prin care se vedea grădina. Uşa de 
sticlă fusese trasă într-o parte, permițându-le să păşească 
afară, pe duşumeaua de lemn lipită de casă. Erika se 
bucură de scăderea de temperatură. În grădina din spatele 
casei fuseseră montate mai multe reflectoare, iar Erika 
văzu că acestea fuseseră întinse până în pâlcul de copaci 
printre care nu se zărea nimic, acolo unde mai multe 
siluete îmbrăcate în salopete de lucru stăteau ghemuite la 
pământ, examinând cu atenţie iarba. 

Tipii respectivi se ridicară în picioare şi veniră spre ei pe 
aleea acoperită cu pietriş care şerpuia paralel cu peretele 
de sticlă şi se apropiară de o fereastră rabatabilă, care se 
afla la acelaşi nivel cu chiuveta din bucătărie. Dintr-o sită 
montată în pământul de dedesubt ieşea un miros gretos, 
de te făcea să vomiţi. 

— Am dat cu praf de amprente pe geam, pe ţevile de 


e 27 -- 


scurgere şi pe fereastra casei de alături, zise Nils. Nimic. 
Am găsit totuşi asta. 

Le atrase atenţia asupra pervazului ferestrei tip 
ghilotină, acoperit cu vopsea albă. 

— Vedeţi aici, în lemn? 

Cu un deget acoperit cu latex, apăsă pe o mică 
adâncitură pătrată de nu mai mult de o jumătate de 
centimetru lăţime, rămasă în vopseaua lucioasă. 

— Geamul a fost forţat cu o unealtă boantă şi plată, 
probabil o şurubelniţă. 

— Fereastra asta era închisă când ai sosit la locul faptei? 
întrebă Erika. 

— Da. 

— Bună treabă, spuse ea, aruncând o privire atentă la 
mica adâncitură din vopsea. Aţi găsit ceva urme de paşi în 
pietrişul de pe alee? 

— Un amestec de urme destul de vagi, care ar putea 
proveni de la o pereche de picioare de mici dimensiuni, dar 
nimic care să ne poată ajuta să tragem o concluzie sigură. 
Acum, dacă sunteţi şi voi de acord, să intrăm iar înăuntru, 
spuse Nils. 

Dădură roată casei, apoi pătrunseră prin uşile de sticlă 
şi intrară în bucătărie, pentru a se apropia de partea 
dinăuntru a ferestrei. 

— După cum puteţi vedea, aici ar trebui să se afle 
siguranţele de blocare montate în tocul ferestrei, spuse 
Nils, indicându-le două găuri pătrate situate pe fiecare 
parte a tocului ferestrei. 

— Ce înseamnă o siguranţă de blocare? întrebă Moss. 

— Două mici cârlige de plastic, care intră în nişte 
cilindri cu arc al căror capăt iese niţel din interiorul 
geamului care coboară peste pervaz. Sunt poziţionate 
acolo pentru a împiedica fereastra de jos să fie trasă în 
sus. Au fost scoase din locurile lor. 

— Ar fi putut să le scoată Gregory Munro însuşi? întrebă 
Erika. 

— Nu, dacă s-ar fi temut ca nu cumva să fie jefuit, şi 
cred că a fost. Casa avea un sistem de securitate ultimul 


e 28 - 


răcnet. Becuri cu senzori de mişcare în grădina din spate. 
Când a fost întrerupt curentul, ar fi trebuit să se 
declanşeze alarma. Aceasta le era menirea - dar nu s-a 
întâmplat nimic. 

— Deci, oricine a făcut asta, a înlăturat siguranţele de 
blocare montate în fereastră şi a ştiut codul de dezactivare 
a alarmei? întrebă Erika. 

— Teoretic, da, spuse Nils. Dar mai e ceva. 

Le conduse înapoi, pe uşile din sticlă. Când ajunseră în 
fundul grădinii, se aplecară pentru a privi pe sub coroana 
copacului şi găsiră gardul de sârmă care fusese tăiat. 

— Grădina dă înspre liniile de cale ferată şi rezervaţia 
naturală Honor Reserve, le informă Nils. Cred că pe aici a 
pătruns intrusul. Gardul a fost tăiat cu o foarfecă de tăiat 
sârmă. 

— Rahat! exclamă Moss. Cine dracu’ crezi c-a făcut 
asta? 

— Va trebui să aflăm mai multe informaţii despre acest 
doctor Gregory Munro, spuse Erika, fixând casa cu atenţie. 
Şi în felul ăsta vom începe să găsim şi răspunsuri. 


e 29 œ 


Capitolul 5 


Era un vechi computer de birou, aşezat pe un suport 
metalic pe role scârţâitor, dosit sub scările unei case 
modeste. Pe ecran apăru o fereastră de chat. O chestie de 
bază, fără vreo grafică pretențioasă. Camerele de chat 
obişnuite erau supravegheate de un moderator, însă 
aceasta se scălda în apele adânci şi tulburi ale internetului, 
în care găseai de obicei spuma infracţionalităţii lumii. 

Se auzi un bip, şi pe ecran apăru numele utilizatorului 
DUKE, care începu să tasteze: 


DUKE: Careva pe-aici? 


Mâinile se mişcară cu iuţeală pe tastatură, nerăbdătoare 
să converseze. 


BUFNIŢA DE NOAPTE: Eu sunt întotdeauna de 
veghe, Duke. 

DUKE: Bufniţă de noapte, pe unde-ai umblat? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Ocupat. Am petrecut trei zile 
una după alta fără să-nchid vreun ochi. Aproape mi-am 
doborât recordul personal. 

DUKE: Recordul meu este de patru zile. Halucinaţiile 
alea nebuneşti aproape c-au meritat efortul depus. Fete 
goale. Atât de reale, încât ***iţi muşti pumnii de 
poftă***. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Aş vreau eu ca halucinaţiile 
mele să fie aşa de cuminţi. Eu nu suport să stau cu 
luminile aprinse, îmi provoacă dureri... Apoi, umbrele 
încep să prindă viaţă. Chipuri albe şi fără ochi mă 
privesc din unghere, le văd cu coada ochiului. Şi-apoi îl 
văd pe el. 

DUKE: Ţi-e greu acum? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Sunt obişnuit... Doar ştii 
bine. 

DUKE: Da. Ştiu. 


e 30 - 


DUKE: Şi? Ai făcut-o? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Da. 

DUKE: Serios? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Da. 

DUKE: Ai folosit şi punga pentru sinucideri? 
BUFNIŢA DE NOAPTE: Da. 

DUKE: Cât a durat? 

BUFENIŢA DE NOAPTE: Aproape patru minute. S-a 
împotrivit, în ciuda drogului. 


Urmă o pauză. Apăru un balon, în care scria „DUKE 
tastează...” După care ecranul deveni inactiv câteva 
secunde. 


BUFNIŢA DE NOAPTE: Mai eşti acolo? 

DUKE: Dap. Nu mi-am imaginat niciodată că ai face- 
O. 

BUFNIȚA DE NOAPTE: Ce, credeai că sunt vreun 
glumet, la fel ca majoritatea celor online? 

DUKE: Nu. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Nu crezi că sunt suficient de 
puternic? 

DUKE: NU! 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Bun, pentru că sunt foarte 
serios. Prea mulţi ani m-a subestimat lumea. A crezut 
că sunt slab. M-a ignorat. M-a abuzat. NU sunt SLAB. 
Am PUTERE. PUTERE fizică şi psihică, pe care mi-am 
descătuşat-o. 

DUKE: Nu mă-ndoiesc de asta. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Să nu îndrăzneşti. 

DUKE: Îmi pare rău. Nu m-am îndoit niciodată de 
tine. Niciodată. 

DUKE: Cum te-ai simţit? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Ca Dumnezeu. 

DUKE: Noi nu credem în Dumnezeu. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Şi dacă eu sunt EL? 


Mai trecură câteva minute fără să se mai scrie nimic, 


e 3l- 


după care DUKE scrise: 


DUKE: Şi-acum, ce urmează? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Acesta-i doar începutul. 
Doctorul a fost doar primul de pe lista mea. Am luat 
deja pe altcineva în colimator. 


e 32 œ 


Capitolul 6 


Erika trase maşina în parcarea secţiei de poliţie 
Lewisham Row, cu puţin înainte de ora opt dimineaţa. 
Munca de la locul crimei continuase până la orele târzii ale 
dimineţii, iar ea nu mai avusese parte decât de vreo două 
ore de somn şi un duş înainte de-a pleca la serviciu. Aerul 
fierbinte era încărcat de gaze de eşapament atunci când 
ieşi din maşină, iar camioanele schimbau zgomotos 
vitezele în timp ce se târau greoi pe şoseaua în formă de 
inel. În depărtare se auzeau bâzâitul şi zăngănitul 
macaralelor ce roboteau în jurul clădirilor înalte aflate în 
diferite stadii de construcţie - silueta pătrăţoasă a secţiei 
de poliţie pălea prin comparaţie cu ele. Erika îşi încuie 
maşina şi traversă parcarea, îndreptându-se spre intrarea 
principală, morocănoasă din cauza lipsei de somn, deja 
transpirând şi simțind o nevoie disperată de o băutură 
rece. 

În zona recepţiei era mai rece, însă căldura, amestecată 
cu un oribil miros de vomă şi dezinfectant, nu îmbunătăţea 
cu nimic atmosfera. Agentul-şef adjunct Woolf stătea 
cocoşat în spatele biroului său, completând un formular. 
Burta îi atârna peste betelia pantalonilor, iar chipul 
bucălat îi era roşu şi lucios din cauza sudorii. Un flăcău 
înalt şi subţire, într-un costum de trening ponosit, stătea 
lângă el şi-şi privea suspicios posesiunile, aflate într-un tub 
de plastic de pe birou: un iPhone nou-nouţ şi două pachete 
de ţigări nedesfăcute, în ambalajele lor din celofan. Faţa 
suptă şi hămesită a băiatului nu se potrivea deloc cu 
obiectele pe care le-aştepta, făcând-o pe Erika să creadă 
că nu va mai dura mult şi acesta va reveni în arest. 

— Neaţa! E vreo şansă să-i convingem să ne servească o 
cafea cu gheaţă la cantină? întrebă Erika. 

— Mda, zise Woolf, frecându-şi faţa cu un antebraţ 
păros. Se pare că n-au nicio problemă să ne servească 
mâncare îngheţată bocnă; nu văd de ce n-ar putea să 
procedeze identic şi cu cafeaua. 


e 33 


Erika rânji. Băiatul subţirel îşi dădu ochii peste cap. 

— Dap, staţ' de vorbă, că şi-aşa n-am nimic mai bun de 
făcut. Nu-mi vreau decât iPhone-ul înapoi. E-al meu. 

— A fost confiscat la locul unei crime acum patru luni, 
aşa că mai poţi avea răbdare încă zece minute, spuse 
Woolf, privindu-l cu asprime. 

Lăsă pixul jos şi-o conduse pe Erika printr-o uşă, în 
interiorul secţiei de poliţie. 

— Marsh a ajuns deja aici, a zis că vrea să te vadă 
imediat ce ajungi la muncă. 

— În regulă, spuse Erika. 

Intră pe uşă, iar bâzâitul acesteia încetă după ce uşa se 
închise în urma ei. Trecu pe lângă birouri pustii, înaintând 
iute pe coridorul aglomerat, iluminat de becuri 
fluorescente. Era încă devreme, dar o mulţime de poliţişti 
erau plecaţi în vacanţă, aşa că atmosfera era destul de 
liniştită. 

Luă liftul către biroul şefului său, situat la ultimul etaj. 
Ciocăni la uşă şi, auzind un răspuns înăbuşit, intră. 
Comisarul de poliţie Marsh stătea cu spatele la ea în faţa 
ferestrei, privind întinderea de beton presărată cu 
macarale şi animată de şuvoiul constant al maşinilor. Era 
un tip înalt şi solid, iar părul tuns scurt începea deja să-i 
încărunţească. Când se întoarse, Erika văzu că buzele 
acestuia erau strânse în jurul unui pai de un verde 
strălucitor, care se oprea într-un încăpător pahar de 
Starbucks cu cafea cu gheaţă. Era un bărbat chipeş, chiar 
dacă pe faţă i se citea oboseala. Marsh înălţă din 
sprâncene şi înghiţi o gură de cafea. 

— Bună dimineaţa, domnule, zise ea. 

— Bună dimineaţa, Erika! Ia, m-am gândit că ţi-ar prinde 
bine şi ţie una. 

Marsh se apropie de biroul dezordonat şi luă o altă cafea 
cu gheaţă, pe care i-o dădu împreună cu un pai înfăşurat în 
hârtie. Paharul lăsase un cerc umed pe pagina printată a 
raportului preliminar asupra crimei lui Gregory Munro, pe 
care Erika i-l trimisese prin email la primele ore ale 
dimineţii. 


e 34 


— Mulţumesc, domnule! 

Erika luă paharul şi-şi aruncă privirea prin birou în timp 
ce încerca să scoată paiul din învelişul de hârtie. În birou 
domnea dezastrul; se gândea mereu că era un amestec de 
autoritate şi dormitorul unui adolescent. Peretele era plin 
de diplome, între care se mai afla un dulap masiv, ale cărui 
rafturi erau acoperite cu tot soiul de dosare, în timp ce 
sertarele dădeau pe dinafară din cauza hârtiilor înghesuite 
în ele. Şi coşul de gunoi era supraîncărcat, însă, în loc să 
facă ceva în această privinţă, Marsh se rezumase la a 
aşeza în echilibru două cutii din plastic pentru sandviciuri, 
peste care lăsase câteva pahare de cafea goale, deasupra 
gunoiului, astfel încât acum se clătinau la mai bine de 
treizeci de centimetri deasupra marginii coşului. Pervazul 
ferestrei era plin de ghivece cu plante moarte, iar de-a 
lungul unui perete zăcea căzut un cuier rupt în bucăţi. 
Erika nu era sigură dacă se rupsese din cauza lucrurilor 
îngrămădite pe el sau dacă Marsh îl frânsese într-un acces 
de furie, pe care Erika îşi dorea din tot sufletul să o evite. 

Izbuti să desfacă învelitoarea de hârtie din jurul paiului 
verde, apoi îl înfipse prin gaura capacului de plastic de pe 
paharul de cafea şi luă o înghiţitură, bucurându-se de 
binevenita răceală a cafelei cu gheaţă. 

— Bun, domnule, despre ce-i vorba, ce-i cu cafeaua asta 
decentă? E din cauză că veţi pleca în vacanţă? 

El rânji şi se aşeză pe un scaun, îndemnând-o şi pe ea 
să-i urmeze exemplul. 

— Da, două săptămâni în sudul Franţei, abia aştept. Bun, 
aşa, ţi-am citit raportul. Un conflict între homosexuali, azi- 
noapte, o chestie urâtă. 

— Nu ştiu dacă a fost chiar un conflict între 
homosexuali, domnule... 

— Peste tot e scris conflict între homosexuali: victimă de 
sex masculin, pornografie cu homosexuali, asfixiere. Tipul 
era un doctor care câştiga destul de bine. Părerea mea e 
că a închiriat un prostituat. Lucrurile s-au încins. 
Prostituatul i-a făcut de petrecanie. Lipseşte ceva? 

— Nu. Domnule, cum spuneam, nu cred că e vorba de 


e 35» 


fapt de un conflict între homosexuali. Eu nu l-am clasificat 
aşa în raportul preliminar. Văzu confuzia de pe chipul lui 
Marsh şi continuă: Domnule, mi-aţi citit raportul? 

— Sigur că da! se răsti el. 

Erika ridică raportul de pe birou, a cărui cerneală se 
întindea deja în cercul umed. Văzu că era vorba de o 
singură foaie. Se ridică şi se îndreptă spre imprimanta lui 
Marsh, deschise sertarul pentru hârtie, scoase un top de 
hârtie, îl introduse în imprimantă şi închise sertarul la loc. 

— Ce faci? întrebă el. 

Urmă un clic şi un huruit şi când ieşi şi-a doua pagină a 
raportului, i-l înmână şefului ei şi se aşeză la loc pe scaun. 
El îl citi şi se întunecă la faţă. 

— Domnule, există indicii care sugerează că totul a fost 
plănuit dinainte. Alarma de securitate a fost dezactivată, 
liniile telefonice au fost tăiate, iar noi n-am găsit nicio 
amprentă şi niciun lichid corporal în afară de cele ale 
victimei. 

— La dracu”, exact de asta aveam acum nevoie. Credeam 
că nu e vorba decât de un conflict între homosexuali. 

— Doar un conflict între homosexuali, domnule? 

— Ştii la ce mă refer. Conflictele între homosexuali sunt 
- ei bine, nu prea sunt aşa sensibile pentru presă, continuă 
Marsh, citind raportul încă o dată. La dracu', Gregory 
Munro era medicul de familie local, un familist. La ce 
adresă locuia? 

— Pe Laurel Road. În Honor Oak Park. A 

— Şi-avem de-a face şi cu un cod poştal bun. Imi cer 
scuze, Erika. A fost o săptămână lungă... Ai fi putut 
numerota paginile pe care mi le-ai trimis. 

— Chiar le-am numerotat, domnule. Aştept rezultatele 
autopsiei şi analizele probelor efectuate de Isaac Strong. 
Vom scotoci prin hard-diskul computerului şi prin telefonul 
victimei. Şi am de gând să ţin şi şedinţa de informare, cât 
mai repede. 

— Bun, să mă ţii la curent. Cum apare ceva nou, 
informează-mă şi pe mine. Am o senzaţie nasoală în 
legătură cu cazul ăsta, Erika. Cu cât îl prindem mai repede 


e 36 - 


pe ticălos, cu atât mai bine. 


e 37 -- 


Capitolul 7 


Sala de operaţiuni a secţiei Lewisham Row era 
amenajată într-un birou încăpător şi lipsit de aer. Neoane 
orbitoare îi învăluiau pe poliţiştii din încăpere într-o 
strălucire albă. Ferestrele din sticlă aliniate de-a lungul 
ambilor pereţi dădeau în coridoare, iar de-a lungul unui 
astfel de perete din sticlă era aşezată o masă plină cu 
imprimante şi copiatoare. Erika stătea în faţa unei 
imprimante, simțind un cunoscut amestec de anticipare, 
oripilare şi nerăbdare în timp ce citea concluziile 
preliminare care-i fuseseră trimise după efectuarea 
autopsiei lui Gregory Munro. Paginile ieşeau una după 
alta, iar hârtiile se simțeau calde la atingere. 

Echipa ei se pusese deja pe treabă, mulţi dintre agenţi 
făcându-şi apariţia de la locul crimei după doar câteva ore 
de somn. Agentul-şef adjunct Crane - mereu activul motor 
cu păr blond al sălii de operaţiuni - se mişca printre 
birouri, pregătind şedinţa cu ajutorul teancurilor de 
printuri. Moss se ocupa de telefoanele fixe împreună cu 
inspectorul Singh, un agent mic şi drăguţ, cu o minte 
extrem de ascuţită. Un nou membru al echipei, inspectorul 
Warren, prindea cu bolduri colorate probele adunate până 
în momentul de faţă pe enorma tablă albă ce acoperea 
peretele din spate. Era un tânăr plin de entuziasm, cu o 
înfăţişare de invidiat. 

Inspectorul-şef adjunct Peterson intră şi dădu roată cu 
privirea prin sala de operaţiuni extrem de animată. Era un 
poliţist înalt şi frumos, de culoare, iar părul şi-l purta 
strâns în dreaduri. Alături de Moss, devenise unul dintre 
cei mai de încredere oameni ai Erikăi. Sofisticarea 
degajată şi cultura lui vastă reprezentau balanţa perfectă 
pentru stilul neaoş al lui Moss. 

— Te-ai bucurat de vacanţă, Peterson? întrebă Erika, 
ridicând privirea din raport. 

— Dap. Barbados. Pace, linişte, plaje cu nisip fin... Aici 
mi se pare c-ar fi exact opusul, răspunse el melancolic, 


e 38 - 


însă Erika îşi îndreptase din nou atenţia asupra raportului, 
în timp ce Peterson se aşeză la biroul său şi începu să 
privească evaluator decorul spartan al sălii de operaţiuni. 

Moss acoperi telefonul cu mâna. 

— Eşti sigur c-ai fost plecat în ţări străine? Nu pari să te 
fi bronzat prea tare... 

— Ha-ha. De dimineaţă, am mâncat un castron de 
porridge mai colorat decât pielea ta, rânji Peterson. 

— Mă bucur să te avem iar printre noi, îi făcu ea cu 
ochiul, înainte de-a se întoarce la apelul telefonic. 

— În regulă atunci, bună dimineaţa tuturor, începu 
Erika, venind în partea din faţă a încăperii. 

Scoase la iveală o serie de poze făcute la locul crimei şi 
începu să le lipească pe tablă. 

— Victima se numeşte Gregory Munro, în vârstă de 
patruzeci şi şase de ani. Medic de familie local. In sala de 
operaţiuni se lăsă tăcerea, pe măsură ce cei prezenţi 
asimilau imaginile. Ştiu că o parte dintre voi aţi fost la 
locul crimei noaptea trecută, însă, pentru cei care n-au 
fost, am să vă explic ce s-a întâmplat. 

Poliţiştii rămaseră tăcuţi cât timp Erika recapitulă şirul 
de evenimente petrecute cu o seară înainte. 

— Criminaliştii doar ce s-au întors cu rezultatele 
toxicologice preliminare obţinute în urma autopsiei. În 
trupul victimei se afla o cantitate mică de alcool, însă 
nivelul de Flunitrazepam era extrem de ridicat: 98 de 
micrograme la litru. Flunitrazepamul fiind numele generic 
al Rohypnolului, sau Roofies. 

— Drogul favorit al celor care vor să violeze pe cineva, 
concluzionă Peterson pe un ton sec. 

— Da. Au fost găsite reziduuri într-un pahar de vin de la 
locul crimei, în bucătărie, spuse Erika. 

— Probabil că cineva i-a pus drogul în băutură. Doar 
dacă n-a vrut să se sinucidă? Fiind doctor, trebuie să fi 
ştiut că o doză mare l-ar fi putut ucide, zise Moss. 

— Da, dar nu asta l-a ucis. A murit asfixiat. Puteţi vedea 
punga din plastic transparent care i-a fost legată pe cap cu 
un şnur subţire, îi lămuri Erika în timp ce le arăta o 


e 39 œ 


fotografie a lui Gregory Munro, în care acesta se holba în 
gol prin plastic. Mâinile i-au fost legate după moarte. Într- 
un sertar al noptierei de lângă pat au fost găsite reviste 
pornografice pentru homosexuali. Bun, deci revistele, 
asfixierea cu o pungă, plus drogul violului înseamnă că 
trebuie să excludem orice element de natură sexuală. Nu 
există indicii că ar fi fost violat, pe trupul său n-au fost 
găsite smocuri de păr sau fluide corporale străine... Erika 
se opri şi-i privi pe agenţii care o fixau cu atenţie. Deci 
vreau să lucrăm conform presupunerii că o persoană 
străină a pătruns în casă şi că Gregory Munro a fost 
drogat, apoi asfixiat. Mai cred şi că n-a fost ales la 
întâmplare. N-a fost luat nimic, nici bani, nici obiecte de 
valoare. Liniile telefonice şi curentul au fost tăiate, ceea ce 
indică un nivel ridicat de planificare, şi oricine a făcut asta 
a trebuit să scoată din funcţiune sistemul de securitate 
înainte de-a tăia curentul electric. 

— Acum, vreau să urmăm procedura obişnuită: ciocăniţi 
din casă-n casă pe toată strada şi pe străzile vecine. 
Poliţiştii în uniformă s-au apucat deja de treabă, dar vreau 
ca oricine locuieşte pe strada respectivă sau oricine s-a 
aflat în preajma casei să fie interogat. Faceţi rost de toate 
informaţiile legate de Gregory Munro: bancă, telefon, 
emailuri, reţele sociale, prieteni şi familie. Era despărţit de 
soţia sa, deci presupun că a luat legătura cu un avocat: 
aflaţi ce şi cum. Aflaţi dacă era înscris pe vreun site de 
întâlniri pentru gay. De asemenea, puneţi mâna pe hard- 
diskul telefonului său mobil şi scotociţi-l în căutare de 
aplicaţii pentru întâlniri între gay. E posibil să fi apelat la 
un prostituat. E şi medicul de familie local; aflaţi tot ce 
puteţi despre munca lui - dacă avea probleme cu colegii 
ori cu pacienţii? 

Erika se apropie de tabla cea albă şi le arătă pozele 
făcute în grădină. 

— Criminalul a ajuns până la casă făcând o tăietură în 
gardul care dă înspre liniile de cale ferată, dincolo de care 
se află o mică rezervaţie naturală. Puneţi mâna pe orice 
înregistrare video puteţi găsi aţintită către liniile de cale 


e 40 - 


ferată, plus imagini cu cele mai apropiate gări şi străzi 
adiacente. Crane, tu vei coordona lucrurile de aici, din sala 
de operaţiuni. 

— Da, şefa, spuse Crane. 

— Cred că Gregory Munro cunoştea persoana care a 
făcut acest lucru, iar dacă vom desluşi iţele vieţii sale, vom 
reuşi să aflăm detalii despre criminal. Bun, să trecem la 
treabă. Ne întâlnim iarăşi, tot aici, la ora şase, să ne 
împărtăşim informaţiile nou aflate. 

Poliţiştii din sala de operaţiuni se puseră pe treabă. 

— Avem ceva veşti despre mama lui Gregory Munro? 
întrebă Erika, apropiindu-se de locul în care stăteau Moss 
şi Peterson. 

— E internată în continuare în spitalul din Lewisham. S- 
a recuperat aşa cum trebuie, dar personalul aşteaptă un 
doctor care s-o externeze, o informă Moss. 

— Bun. Să mergem să-i facem o vizită - şi tu, Peterson. 

— Crezi că ar putea fi suspectă? întrebă Moss. 

— Nu, dar deseori mamele pot fi adevărate izvoare de 
informaţii, spuse Erika. 

— Înţeleg ce vrei să zici. A mea are nasul vârât în 
treburile tuturor, spuse Peterson, ridicându-se şi luându-şi 
sacoul. 

— Atunci să sperăm că la fel stă cazul şi cu Estelle 
Munro, zise Erika. 


e 414l-- 


Capitolul 8 


Spitalul Universitar Lewisham era un amestec întins de 
clădiri din cărămidă veche şi sticlă futuristă, lângă care 
fusese ridicată o nouă aripă, din plastic albastru şi galben. 
Parcarea era aglomerată, iar un şuvoi constant de 
ambulanţe se scurgea dinspre secţia de Primiri Urgenţe. 
Erika, Moss şi Peterson parcară maşină şi se îndreptară pe 
jos către intrarea principală, o cutie din sticlă şi oţel 
situată vizavi de Urgenţe. În timp ce se apropiau, văzură 
cum o bătrânică într-un scaun cu rotile ţipa la o asistentă 
ghemuită lângă ea. 

— E îngrozitor! zicea ea, aţintind-o pe asistentă cu un 
deget strâmb, a cărui unghie era vopsită cu ojă roşie. Mă 
faceţi să tot aştept, iar când reuşiţi să mă externaţi, mă 
văd nevoită să rămân aici în căldură, mai bine de-o oră. N- 
am nici poşeta, nici telefonul mobil, iar voi staţi şi nu faceţi 
nimic! 

Mai mulţi oameni care ieşeau afară pe intrarea 
principală ascultară această discuţie, însă un grup de 
asistente care trecură pe lângă ele nici măcar nu clipi. 

— Ea este - Estelle Munro, mama lui Gregory Munro, 
spuse Moss. 

Când se apropiară, asistenta le observă prezenţa şi se 
ridică în picioare. Era trecută bine de patruzeci de ani, cu 
un chip amabil, dar istovit. Erika, Moss şi Peterson se 
prezentară, scoţându-şi la iveală legitimaţiile. 

— E totul în ordine aici? întrebă Erika. 

Estelle îi privi cu ochii mijiţi din scaunul cu rotile. Părea 
să aibă în jur de şaizeci şi cinci de ani şi că-i plăcea să se 
îmbrace elegant, dar după o noapte petrecută în spital, 
pantalonii deschişi la culoare şi bluza înflorată erau 
şifonate, mare parte din machiaj îi dispăruse şi părul 
castaniu scurt i se lipise în şuviţe ca nişte ţepi. În poală 
avea o sacoşă din plastic, în care se afla o pereche de 
pantofi cu toc jos, din piele neagră. 

— Nu! Nu e totul în ordine aici... începu Estelle. 


e 42 >» 


Asistenta îşi înfipse pumnii în şoldurile late, întrerupând- 
O: 

— Poliţiştii care au venit de dimineaţă să-i ia declaraţia 
lui Estelle s-au oferit să o conducă acasă cu maşina lor, dar 
ea i-a refuzat. 

— Fireşte că i-am refuzat! N-am de gând să vin acasă şi 
să cobor dintr-o maşină de poliţie! Aş vrea să fiu dusă de 
un taxi... Ştiu cum merg lucrurile. Am dreptul la un taxi. 
Voi nu încercaţi decât să vă reduceţi costurile... 

Din experienţă, Erika ştia că durerea şi şocul îi pot 
afecta pe oameni în mod diferit. Unii se prăbuşesc înfrânți, 
fără să-şi poată stăpâni lacrimile, alţii intră într-un soi de 
amorţeală şi nu mai scot niciun cuvânt, iar alţii devin 
furioşi. Işi putea da seama că Estelle Munro intra în ultima 
categorie. 

— Am fost ţinută prizonieră în gaura aia împuţită numită 
Primiri Urgenţe toată noaptea. Şi n-am avut decât o mică 
prăbuşire nervoasă. Dar, nu - a trebuit să stau la rând, în 
timp ce beţivii şi dependenţii de droguri aveau prioritate în 
faţa mea! Estelle îşi îndreptă atenţia asupra Erikăi, a lui 
Moss şi a lui Peterson şi continuă: Apoi oamenii voştri mi- 
au pus tot felul de întrebări, şi parcă nu mai terminau. De 
zici că eram vreo criminală! Şi voi trei ce mai căutaţi aici? 
Băiatul meu zace mort... A fost omorât! 

În acest punct, Estelle cedă. Inşfăcă strâns braţele 
scaunului cu rotile şi strânse din dinţi. 

— Nu mai staţi aşa, în jurul meu, oameni buni! ţipă la ei. 

— Noi am venit cu o maşină fără însemne. Vă putem 
conduce acasă, doamnă Munro, spuse Peterson cu 
amabilitate, lăsându-se pe vine lângă ea şi oferindu-i un 
şerveţel dintr-un pacheţel pe care-l ţinea în buzunar. 

Ea-şi înălţă capul şi-l privi cu ochii plini de lacrimi. 

— Chiar puteţi? 

Peterson încuviinţă din cap. 

— Vă rog, duceţi-mă acasă! Nu vreau decât să merg 
acasă şi să rămân singură, spuse ea, luând un şerveţel şi 
apăsându-şi-l pe faţă. 

Vă mulţumesc, şopti asistenta neauzit. 


e 43 


Peterson apucă mânerele scaunului cu rotile şi începu s- 
o împingă pe Estelle înspre parcare. 

— A ajuns la noi într-o stare destul de proastă, extrem 
de deshidratată şi într-o stare severă de şoc, le mărturisi 
asistenta lui Moss şi Erikăi. N-a vrut să sune pe nimeni. Nu 
ştiu dacă ar fi putut apela la ajutorul unui vecin sau, poate, 
la o fiică? Trebuie să rămână calmă şi să se odihnească, 
după ce ajunge acasă. 

— Peterson îşi va folosi toate abilităţile, el întotdeauna 
izbuteşte să se descurce cu bătrâneii, zise Moss, în timp 
ce-l urmăreau cum manevrează scaunul cu rotile paralel cu 
bordura, prin parcare. 

Asistenta surâse şi intră înapoi în spital. 

— Rahat, cheile de la maşină au rămas la mine, aşa că 
hai mai repede! spuse Erika. 

Grăbiră pasul, pentru a-l ajunge pe Peterson. 


— Of, ce căldură... spuse Estelle, părând exasperată, 
când ajunseră cu toții în maşina infernal de fierbinte. Şi tot 
aşa o ţinem de câteva zile bune! 

Stătea pe scaunul din faţă, lângă Erika, în timp ce Moss 
şi Peterson se aşezaseră pe bancheta din spate. 

Erika se aplecă şi o ajută pe Estelle să-şi prindă centura 
de siguranţă, după care porni motorul. 

— Aerul condiţionat va începe imediat să-şi facă treaba. 

— De când aţi parcat aici? întrebă Estelle când Erika îi 
arătă legitimaţia bărbatului care se ocupa de barieră. 

Acesta le făcu semn să treacă. 

— De cincisprezece minute, o lămuri Erika. 

— Dacă n-aţi fi fost de la poliţie, ar fi trebuit să plătiţi o 
liră şi jumătate. Chiar şi dacă n-aţi fi zăbovit o oră 
întreagă. Eu îl tot întrebam pe Gregory dacă n-ar putea 
face ceva pentru pacienţii săi, să nu mai trebuiască să 
plătească parcarea. El îmi spunea că are de gând să-i scrie 
Membrului Parlamentului care ne reprezintă. Să ştiţi că s-a 
şi întâlnit cu ea, chiar de mai multe ori - la câteva prânzuri 
oficiale... 

Lui Estelle i se frânse glasul, ceea ce-o determină să 


e 44» 


caute în poală după şerveţel, cu care se şterse la ochi. 

— Estelle, vrei puţină apă? o întrebă Moss, care 
cumpărase câteva sticle de la automatul de băuturi din 
Lewisham Row. 

— Da, te rog. Şi aş vrea să mi te adresezi cu doamna 
Munro, dacă nu te superi. 

— Sigur că da, doamnă Munro, zise Moss, după care-i 
întinse o mică sticlă cu apă, pe care se scurgeau picături 
de condens, prin spaţiul dintre scaune. 

Estelle izbuti să deşurubeze dopul şi luă o înghiţitură 
prelungă. Trecură prin Ladywell, pe lângă o parcare 
întinsă aflată lângă spital, unde un grup de tineri jucau 
fotbal sub soarele fierbinte al dimineţii de vară. 

— Slavă cerului, acum mă simt mult mai bine, spuse 
Estelle, lăsându-se pe spate în scaun, în timp ce aerul 
condiţionat al maşinii începea să-i învăluie cu răceala lui. 

— Acum, am putea să vă punem câteva întrebări? începu 
Erika. 

— Nu mai poate aştepta? 

— Va trebui să ne daţi o declaraţie oficială, ceva mai 
târziu, însă, aşa cum ziceam, aş vrea să vă mai punem 
câteva întrebări... Vă rog, doamnă Munro, este foarte 
important. 

— Daţi-i drumul, atunci. 

— Gregory trebuia să plece în vacanţă? 

— Da, în Franţa. Trebuia să ţină un discurs la o 
conferinţă a AMB, Asociaţia Medicală Britanică. 

— N-a sunat să spună c-a ajuns. 

— Evident că nu. 

— N-a fost un lucru neobişnuit? 

— Nu. Nu eram într-o relaţie extrem de apropiată unul 
cu altul. Ştiam că urma să mă sune la un moment dat, în 
timpul călătoriei. 

— Gregory era despărţit de soţia sa? 

— Da, de Penny, zise Estelle, arcuindu-şi buzele 
dispreţuitor în timp ce rosti acest nume. 

— Vă pot întreba de ce? 

— Mă puteți întreba de ce... Mă întrebaţi, nu? Penny a 


e 45 - 


fost cea care-a început totul. Ea a depus actele pentru 
divorţ. Dacă ar fi trebuit ca cineva să intenteze divorţ, 
acela ar fi fost Gregory, zise Estelle, clătinând din cap. 

— De ce? 

— Ea i-a transformat viaţa într-un calvar. După tot ce-a 
făcut pentru ea. l-a oferit tot confortul. Înainte să se 
căsătorească, Penny încă mai locuia cu mama ei cea 
îngrozitoare, la vârsta de treizeci şi cinci de ani. Avea prea 
puţine perspective. Era doar o simplă recepţioneră la 
clinica lui Gregory. Imediat ce-au început să se 
întâlnească, ea a şi rămas gravidă. Ea i-a forţat mâna, iar 
el a trebuit să o ia de soţie. 

— De ce-a trebuit să o ia de soţie? întrebă Moss. 

— Ştiu că în zilele noastre e la modă să aduci pe lume 
bastarzi, însă n-aveam cum să permit ca nepotul meu să fie 
bastard! 

— Aşa că i-aţi forţat să se căsătorească? o iscodi Moss. 

Estelle se întoarse spre ea. 

— Nu. Gregory a fost cel care-a făcut-o. El a făcut ceea 
ce se cuvenea. 

— El mai fusese căsătorit înainte? interveni Erika. 

— Sigur că nu. 

— Penny şi Gregory au fost căsătoriţi timp de patru ani. 
Deci el ar fi trebuit să aibă patruzeci şi doi de ani când s-a 
căsătorit? întrebă Moss. 

— Da, zise Estelle. 

— Şi el a avut multe iubite în anii premergători acestui 
mariaj? se băgă şi Peterson. 

— Câteva. Nimeni nu le-ar fi putut numi serioase. Vedeţi 
voi, era o persoană foarte ocupată, cu şcoala de medicină 
şi apoi practica. A avut câteva iubite drăguţe de-a lungul 
timpului. Ar fi avut de unde alege, şi când colo, el a ales-o 
pe recepţionera aceea oportunistă... 

— Nu v-a plăcut de ea? întrebă Peterson. 

— Tu ce crezi? spuse Estelle, privindu-l în oglinda 
retrovizoare. Ea nu l-a iubit, i-a vrut doar banii. Eu i-am zis 
cum stă treaba de la început, însă el n-a vrut să m-asculte. 
După care, unul după altul, au început să se întâmple 


e 46 - 


lucrurile despre care l-am avertizat. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Erika. 

— Abia ce se uscase cerneala de pe certificatul de 
căsătorie şi ea a început să îl forţeze să treacă lucruri pe 
numele ei. El are - avea - mai multe proprietăţi de 
închiriat. A făcut totul de unul singur, să ştiţi, a muncit din 
greu pentru tot. Una dintre proprietăţi era trecută pe 
numele meu, ca să-mi ofere o oarecare siguranţă 
materială, iar ea a vrut să şi-o treacă şi pe aia pe numele 
ei! Cum era de aşteptat, el a refuzat. Iar ea şi-a implicat 
fratele... continuă Estelle, clătinând din cap, dezgustată. 
Ascultaţi-mă ce vă spun, sintagma „de pe o zi pe alta” se 
aplică perfect în cazul acelei familii - Penny, fratele ei 
Gary. Un anarhist abject, mereu în conflict cu poliţia. Şi 
totuşi, Penny îi e complet devotată. Mă şi surprinde că nu-l 
ştiţi. Gary Wilmslow. 

Erika schimbă câte-o privire cu Moss şi cu Peterson. 

Iar Estelle continuă: 

— Lucrurile au luat o turnură urâtă anul trecut, când 
Gary l-a ameninţat pe Gregory. 

— Cu ce l-a ameninţat? întrebă Erika. 

— S-a întâmplat când au trebuit să aleagă o şcoală 
pentru Peter. Gregory voia să-l înscrie la o şcoală cu 
internat, ceea ce însemna să fie trimis în altă parte. Penny 
a apelat la Gary, ca să-l intimideze pe Gregory, însă 
Gregory s-a împotrivit, şi nu puţini i se pot împotrivi lui 
Gary Wilmslow. Gregory l-a şifonat destul de rău, spuse 
Estelle, mândră. 

— Şi apoi ce s-a mai întâmplat? 

— Lucrurile au degenerat. Gregory n-a mai vrut să aibă 
în niciun fel de-a face cu Gary, însă Penny n-a vrut să-l lase 
pur şi simplu să dispară de tot din viaţa ei. lar Gary n-a 
luat lucrurile chiar uşor, după ce-a fost bătut de Gregory. 
Oricum, sunt sigură că s-au răspândit anumite zvonuri. 
Penny şi Gary ar avea cel mai mult de câştigat dacă ar 
dispărea Gregory. Ea e moştenitoarea acum. Vă spun 
sincer, aţi scuti o mare parte din banii contribuabililor 
dacă i-aţi aresta fratele. Pe Gary Wilmslow. E capabil de 


e 47» 


crimă, sunt absolut convinsă. Chiar şi săptămâna trecută l- 
a ameninţat pe Gregory. A dat buzna în biroul lui, în 
clinică, dacă vă vine-a crede - care era plină de pacienţi. 

— De ce l-a ameninţat? 

— N-am izbutit să aflu. Am aflat totul de la managerul 
clinicii. Voiam să-l întreb mai multe pe Gregory când avea 
să se întoarcă din vacanţă, însă... 

Estelle începu să suspine din nou. Ridică privirea în timp 
ce de după colţ se ivi pubul Forest Hill Tavern. 

— E chiar aici, la stânga, iar casa mea e în capătul 
străzii, zise ea. 

Erika opri maşina în faţa unei căsuțe elegante, aflate la 
capătul unui şir de case terasate. Işi dorea ca drumul lor 
să fi fost ceva mai lung. 

— Vreţi să intrăm şi noi cu dumneavoastră? întrebă 
Erika. 

— Nu, nu vreau. Vreau doar să petrec un pic de timp de 
una singură, mulţumesc foarte mult. Am trecut printr-o 
încercare foarte grea, deşi sunt sigură că ştiţi şi voi foarte 
bine... Dacă aş fi în locul vostru, l-aş aresta imediat pe 
fratele ei. E Gary, sunt sigură, spuse Estelle, dând dintr-un 
deget strâmb. 

Işi desfăcu centura de siguranţă cu greu şi-şi scoase 
pantofii cu toc jos din punga de plastic. 

— Doamnă Munro, va trebui să trimit câţiva agenţi la 
dumneavoastră pentru a vă lua o declaraţie formală şi vom 
avea nevoie de cineva care să identifice trupul fiului 
dumneavoastră, spuse Erika, cu blândeţe. 

— L-am văzut deja o dată, într-o stare... Nu vreau să mai 
trec încă o dată prin aşa ceva. Cereţi-i ei s-o facă, lui 
Penny, zise Estelle. 

— Fireşte, o linişti Erika. 

Peterson ieşi şi dădu ocol maşinii, ajungând în dreptul 
portierei pasagerului. Luă pantofii de la Estelle şi i-i vâri în 
picioare, după care o ajută să iasă din maşină şi o conduse 
până la uşa casei. 

— Se pare că lucrurile încep să devină interesante, îi 
spuse Moss încet Erikăi. Bani, proprietăţi, familii în 


e 48 +» 


conflict una cu alta: chestii care nu fac niciodată casă 
bună. 

Priviră amândouă cum Peterson o ajuta pe Estelle să 
suie treptele. Femeia deschise uşa şi dispăru înăuntru. 

— Nu, nu fac casă bună, se arătă Erika de acord cu ea. 
Vreau să stau de vorbă cu Penny. Şi mai vreau să discut şi 
cu acest Gary Wilmslow. 


e 49 œ 


Capitolul 9 


Casa lui Penny Munro era situată în Shirley, o zonă din 
sud-estul Londrei aflată la doar câţiva kilometri distanţă de 
locul în care o lăsaseră pe Estelle. Era o casă construită de 
consiliul local, cu pereţi acoperiţi cu praf de piatră cenușie 
şi cu ferestre noi, din geam termopan, acoperite cu plase. 
Curtea din faţă era îngrijită, cu o fâşie de pajişte de un 
verde viu, în ciuda absenței ploii. Un mic iaz era acoperit 
cu o plasă de protecţie, pe sub care se zărea o explozie 
luxuriantă de nuferi înfloriţi. Un enorm bâtlan din plastic, 
încremenit cu un picior tras sub pene, era înconjurat de un 
grup de pitici masivi, cu chipuri rozalii. 

Când apăsară butonul soneriei, fură întâmpinați de o 
versiune electronică a lui „Land of hope and glory.”? Moss 
înălţă din sprâncene şi le aruncă o privire Erikăi şi lui 
Peterson. Urmă o lungă pauză, cât să asculte un vers 
întreg, după care soneria amuţi. Clanţa uşii cobori şi se 
ridică la loc, apoi uşa se deschise cu încetineală - cale de 
doar câţiva centimetri. Un băieţel mărunţel, cu păr închis 
la culoare, îşi iţi capul de după ea şi-i privi cu nişte ochi 
căprui, sfioşi. Erika ghici multe din trăsăturile lui Gregory 
Munro pe chipul micuţ al băieţelului - ochii şi fruntea 
mândră şi înaltă - o privelişte destul de tulburătoare. Din 
spatele unei uşi închise, aflată la capătul holului, se auzea 
zgomotul unui televizor. 

— Bună, tu eşti Peter? întrebă Erika, iar băiatul 
încuviinţă din cap. Bună, Peter! Mămica ta e acasă? 

— Da. Plânge sus, la etaj, spuse băiatul. 

— A, îmi pare rău să aud asta. O poţi întreba dacă putem 
sta niţel de vorbă cu ea, te rog frumos? 

Privirea băiatului se mută de la Erika, la Moss, apoi, în 
cele din urmă, la Peterson. Încuviinţă din cap, apoi îşi dădu 
capul pe spate şi ţipă: 

— Mami, sunt nişte oameni la uşă! 


2 Cântec patriotic britanic, cu muzică de Edward Elgar şi versuri de 
A.C. Benson, scris în 1902 (N.t.). 


e 50 - 


Urmă un clinchet şi un zgomot de apă trasă la toaletă, 
apoi o tânără cu ochi roşii şi umflaţi începu să coboare 
scările. Era subţirică şi atrăgătoare, cu păr blond-roşcat 
lung până la umeri şi cu un nas mic şi cârn. 

— Penny Munro? întrebă Erika. Femeia încuviinţă din 
cap. Bună, sunt inspector-şef Foster. El e inspector 
Peterson şi ea e inspector Moss. Ne pare foarte rău pentru 
soţ... 

Penny începu să scuture frenetic din cap. 

— Nu. El nu ştie... încă nu i-am... şopti ea, indicându-l pe 
băieţel, care rânjea în timp ce Peterson scotea limba la el 
şi-şi făcea cruciş ochii căprui şi mari. 

— Te rog, am putea sta puţin de vorbă, între patru ochi? 
zise Erika. 

— Deja am stat de vorbă cu mai mulţi poliţişti. 

— Doamnă Munro, este extrem de important. 

Penny îşi trase nasul şi dădu din cap, strigând: 

— Mamă! Maaamă! Iisuse, a dat din nou prea tare 
afurisitul ăla de televizor... 

Deschise uşa din hol, făcând să se intensifice zgomotul 
televizorului. Tema muzicală a emisiunii This morning 
răzbătu cu putere până la ei, făcând să vibreze cadrul 
subţire al unei oglinzi montate pe peretele de lângă uşă. 
Câteva clipe mai târziu, o femeie masivă, în vârstă, cu o 
coamă de păr cenuşiu şi gras şi cu o pereche de ochelari 
cu rame aproape comic de groase îşi făcu apariţia în uşa 
holului. Purta o bluză tinerească şi pantaloni verzi, care 
erau prea scurţi. li fluturau deasupra gleznelor umflate, 
care atârnau peste marginile unor papuci de casă din stofă 
ecosez. Femeia se chiori la ei cu ochi miopi, din spatele 
ochelarilor cu lentile înceţoşate. 

— ACUM CE MAI VOR? răcni ea, părând enervată. 

— NIMIC, DAR IA-L PE PETER DE AICI, strigă şi Penny. 
Bătrâna le aruncă poliţiştilor o privire suspicioasă şi 
încuviinţă din cap. 

— HAI, PETEY, îl îndemnă ea, cu o voce înaltă şi 
piţigăiată. 

Peter o apucă de mâna dolofană şi dispăru cu ea în 


e 51 œ» 


sufragerie, aruncându-le o privire scurtă peste umăr. 
Zgomotul asurzitor al televizorului se estompă odată cu 
închiderea uşii. 

— Mama e surdă şi e în lumea ei, îi lămuri Penny. 

Rateul unei maşini de pe stradă o făcu să sară în sus de 
spaimă şi să înceapă să tremure. Îşi lungi gâtul pe după ei 
şi privi în susul şi-n josul străzii la un Fiat, condus de un 
tânăr cu ochelari de soare şi fără tricou pe el, ce trecu cu 
viteză pe lângă ei. 

— Ce e, doamnă Munro? o întrebă Erika. 

— Nimic... Absolut nimic, rosti ea, lipsită de convingere. 
Haideţi în bucătărie. 


e 52 œ» 


Capitolul 10 


Fură conduşi într-o bucătărie în care era înăbuşitor de 
cald, plină cu tot felul de bibelouri şi prosoape de 
bucătărie pufoase. Fereastra dădea într-o grădină 
presărată cu şi mai mulţi pitici decât curtea din faţă. 
Chipurile rozalii şi rânjite ale piticilor i se păreau Erikăi 
de-a dreptul înspăimântătoare, făcând-o să se întrebe dacă 
nu cumva mărimea lor supradimensionată o ajuta pe mama 
lui Penny să distingă fiecare pitic în parte. 

— Ultima oară când am vorbit cu el - cu Gregory - a fost 
în urmă cu trei zile, începu Penny. 

Rămase în picioare, sprijinită de chiuvetă, cu o mină 
neîncrezătoare. Îşi aprinse o ţigară, trăgând mai aproape 
de ea o scrumieră plină de mucuri, care până atunci 
stătuse aşezată pe pervaz. 

— Despre ce-ati discutat? o întrebă Erika. 

— Nu prea multe. Se pregătea să plece în Franţa, pentru 
o conferinţă. 

— A Asociaţiei Medicale Britanice? întrebă Moss. 

— E unul dintre membrii de frunte ai asociaţiei. 

— Şi nu ţi s-a părut ciudat că n-ai primit veşti de la el, că 
a ajuns cu bine la destinaţie? întrebă Erika. 

— Am divorţat de el. Nu ne dădeam telefoane decât 
atunci când trebuia... L-am sunat ca să-l întreb dacă mai 
vrea să plece, şi dacă-l pot ţine eu pe Peter. Ne-am... Ne- 
am înţeles că el va rămâne la tatăl său în serile de 
sâmbătă. 

— Şi ce ţi-a mai spus? 

— Nu prea multe. 

— Te poţi gândi la cineva care să fie în stare să-i facă 
soţului tău aşa ceva? 

— Nu... Au existat de-a lungul timpului persoane care s- 
au supărat pe el, dar tuturor ni se mai întâmplă. Nu mă pot 
gândi la cineva care să-l urască atât de mult încât să intre 
la el în casă şi să-l... sufoce. 

Începu să plângă. Moss apucă o cutie cu şervete de 


e 53» 


hârtie de pe masa din bucătărie şi-i oferi unul. 

— Mersi! zise Penny. 

— Casa avea sistem de securitate. Când a fost montat? 
întrebă Erika. 

— Acum vreo doi ani, după adăugarea anexei. 

— Îl foloseaţi de fiecare dată? 

— Da. Gregory îl pornea ori de câte ori plecam de-acasă. 
Ba îl pornea chiar şi noaptea, însă după ce Peter a început 
să meargă, s-a întâmplat să coboare de câteva ori pe 
întuneric ca să bea ceva şi să-l declanşeze, aşa că am 
încetat cu acel obicei... Dar am montat încuietori 
suplimentare la ferestre şi la uşi. 

— Vă puteţi aduce aminte numele firmei de securitate? 

— Nu. Greg s-a ocupat de asta. Cum a... oricine a făcut- 
0... pătruns în casă? 

— Asta încercăm şi noi să aflăm, zise Erika. Te pot 
întreba care a fost motivul despărțirii tale de Gregory? 

— Ajunsese să urască tot ce avea legătură cu mine: 
modul în care mă îmbrăcam, modul în care vorbeam, felul 
în care eram cu oamenii. Spunea că flirtez prea mult cu 
bărbaţii prin magazine, considera că prietenii mei nu sunt 
suficient de buni. A încercat să-mi taie orice legătură cu 
mama, însă mama lui era întotdeauna binevenită la noi, 
stătea mereu pe capul nostru. Şi nu a reuşit niciodată să se 
împace cu fratele meu, Gary... 

— S-a manifestat vreodată violent? 

— Gary n-a fost niciodată violent, adăugă Penny cu 
iuţeală. 

— Mă refeream la Gregory, se corectă Erika. 

Între Peterson şi Moss avu loc un schimb de priviri, 
lucru observat şi de Penny. 

— Scuze, sunt confuză. Nu. Gregory nu era un tip 
violent. Putea fi intimidant, asta da, dar nu m-a lovit 
niciodată... Nu sunt tâmpită. Relaţia noastră nu era 
întotdeauna proastă. Când m-a cunoscut, m-a considerat 
un fel de gură de aer proaspăt: interesantă, cam bună de 
gură şi amuzantă. 

Erika o privi cu atenţie pe Penny şi-şi dădu seama de ce 


e 54» 


o considerau bărbaţii atrăgătoare; era frumoasă şi 
pragmatică. 

Penny continuă: 

— Însă bărbaţii nu vor decât aventuri scurte cu tipul 
ăsta de fete. Când ne-am căsătorit, s-a aşteptat să mă 
schimb. Eram soţia lui, reprezentantul lui în lume, după 
cum se exprima el. Îl reprezentam în societate! Dar eu nu 
aveam de gând să devin o astfel de soţie. Cred că nu şi-a 
dat seama decât după... 

— Dar mama lui Gregory? 

— Cât timp aţi petrecut cu ea? Relaţia dintre ei face ca 
Oedip Rege să pară doar un serial de comedie. M-a urât de 
prima oară când m-a întâlnit. Ea l-a găsit, nu-i aşa? 

Erika încuviinţă din cap. 

Chipul lui Penny se înnegura. 

— Ea nu mi-a dat şi mie telefon. A trebuit să aflu de la 
copoiul care mi-a bătut la uşă. Asta spune multe despre ea, 
nu credeţi? 

— Nu era responsabilitatea ei să te anunţe. A fost dusă 
la spital, în stare de şoc, o informă Moss. 

— Ţi-a zis vreodată că între Gregory şi fratele tău, Gary, 
a avut loc un incident? întrebă Peterson. 

La auzul numelui lui Gary, Penny înţepeni. 

— A fost doar un conflict minor, o chestiune de familie, 
adăugă ea cu iuţeală. 

— Ea ne-a spus că a fost un conflict fizic. 

— Mda, ce să zic, aşa sunt băieţii, spuse Penny. 

— Dar ei erau adulţi. Şi fratele tău a mai avut de-a face 
cu poliţia, adăugă Peterson. 

Penny îi privi pe rând pe poliţişti. Îşi stinse ţigara în 
scrumiera plină cu mucuri aurii ce păreau că se află de-o 
veşnicie acolo. 

— Fratele meu a fost eliberat condiţionat pentru că l-a 
bătut pe un gagiu în New Cross, spuse ea, suflând fumul 
de ţigară înspre tavan. E paznic la un club de noapte. 
Gagiul acela era cu minţile duse din cauza drogurilor, aşa 
că a fost în legitimă apărare. Însă Gary - a mers prea 
departe. Ar trebui să-l lăsaţi în pace cu asta. Ştiu că fratele 


e 55» 


meu nu e deloc vreun sfânt, dar e pur şi simplu imposibil 
ca el să aibă ceva de-a face cu asta, înţelegeţi? 

— Asta te-a făcut să sari în sus mai devreme, la uşă? Ai 
crezut cumva că e Gary? întrebă Erika. 

— Uitaţi, de ce dracu' aţi venit aici? izbucni Penny, 
încrucişându-şi braţele pe piept şi mijind ochii. Deja am 
avut o serie de copoi la uşă care mi-au pus tot felul de 
întrebări. N-ar trebui să încercaţi să-l căutaţi pe tipul ăsta? 

— N-am menţionat încă faptul c-ar fi vorba de-un tip, 
spuse Moss. 

— Nu mă lua de sus. Doar ştii că majoritatea criminalilor 
sunt bărbaţi, zise Penny. 

Erika îi aruncă iute o privire lui Moss: îşi dădea seama 
că Penny începea să se sature de ei. N 

— În regulă, în regulă, doamnă Munro. Imi cer scuze. Nu 
ne ocupăm de anchetarea fratelui tău. Trebuie să punem 
aceste întrebări, ca să construim o privire de ansamblu 
care să ne ajute să-l prindem pe cel care a comis crima. 

Penny îşi mai aprinse o ţigară. 

— Vreţi şi voi una? întrebă ea. 

Moss şi Peterson scuturară din cap, însă Erika luă o 
ţigară din pachet, pe care i-o aprinse Penny. 

— Gregory voia să-l trimită pe Peter la o şcoală cu 
internat, zise Penny. Voia să-l trimită departe pe bietul 
băieţel! Am pus piciorul în prag şi am zis nu. În weekendul 
de dinainte ca Peter să înceapă şcoala, aici, în cartier, am 
aflat că Gregory anulase înscrierea lui Peter şi că o luase 
înainte şi acceptase locul de la şcoala cu internat! 

— Când s-a întâmplat asta? 

— De Paşti. I-am dat telefon lui Gregory, dar el mi-a zis 
că Peter avea să plece luni la şcoală şi că eu n-am cum să 
mă aşez în calea obţinerii unei educaţii decente pentru 
băiat. A fost ca şi cum l-ar fi răpit! Aşa că Gary a mers şi i- 
a făcut o vizită lui Peter. A dat cu piciorul în uşă, însă n-a... 
El nu e un tip violent, da? Era şi Estelle acolo. S-a repezit 
la Gary cu o scrumieră de sticlă, apoi situaţia a degenerat. 
Pun pariu că asta a omis să vă spună, nu? 

— Deci ai putea spune că nu te afli în relaţii bune cu 


e 56 - 


Estelle? 

Penny scoase un râset plin de amărăciune. 

— E o scorpie. Inventează tot soiul de poveşti pentru a 
scuza comportamentul fiului ei. Când m-am cuplat cu fiul 
ei, m-a urât de îndată ce m-a văzut... A ţinut să strice totul: 
petrecerea de logodnă, nunta. Tatăl lui Gregory a murit pe 
când acesta era mic; Gregory a fost singurul lor copil, ceea 
ce i-a făcut să depindă unul de altul, el şi mama sa. Cumi 
se spune? Co-dependenţă. La începutul mariajului nostru, 
am crezut că l-aş putea câştiga de partea mea, sau cel 
puţin să devin cea mai apropiată persoană de el, dar ea a 
făcut tot posibilul să rămân pe locul doi. Pare al dracului 
de patetic, nu credeţi? Mă ascult cum rostesc cu voce tare 
aceste cuvinte şi mi se pare şi mie că sună patetic. 

Erika se uită la Moss şi la Peterson, dându-şi seama că 
mai avea totuşi de pus o întrebare. 

— Doamnă Munro, îmi pare rău că trebuie să pun 
această întrebare, dar ştii cumva dacă soţul tău avea 
relaţii şi cu bărbaţi? 

— Ce vreţi să spuneţi? Prieteni? El nu avea prea mulţi 
prieteni. 

— Mă refer dacă întreținea raporturi sexuale şi cu 
bărbaţi. 

Penny îi privea pe rând pe cei trei poliţişti. Nu se mai 
auzea decât ticăitul ceasului de pe perete. Uşa bucătăriei 
se deschise brusc şi se izbi de frigiderul aflat după ea. Un 
bărbat scund şi îndesat, cu capul chel, se repezi înăuntru. 
Purta jeanşi, un tricou şi o pereche de ghete înalte, cu 
şireturi. Capul îi lucea de sudoare, iar la subraţe şi pe 
piept avea pete întunecate, tot de la transpiraţie. Emana 
un aer greu, ameninţător, părând gata să sară la bătaie. Pe 
chip avea o expresie de confuzie amestecată cu furie. 

— Relaţii sexuale cu bărbaţi? Ce dracu' înseamnă toate 
astea? ceru el lămuriri. 

— Tu eşti Gary Wilmslow? întrebă Erika. 

— Dap. Voi cine sunteţi? 

— Domnule, eu sunt inspector-şef Foster. Ea e inspector 
Moss, iar el este inspector Peterson, îl informă Erika. 


e 57» 


Se ridicară toţi trei şi-şi arătară legitimaţiile. 

— Penny, ce dracu' înseamnă toate astea? 

— Nu făceau decât să-mi pună nişte întrebări legate de 
Greg - întrebări de rutină, da? rosti Penny precaută, ca şi 
cum liniştirea fratelui ei era o chestiune la ordinea zilei. 

— Şi voi o întrebaţi dacă era poponar? zise Gary. Asta-i 
tot ce puteţi scoate, oameni buni? O fi fost Greg un 
labagiu... 

— Gary! 

— Dar nu era poponar. M-auziţi? continuă Gary, 
împungând ameninţător aerul cu un deget aţintit în 
direcţia lor, ca pentru a-şi sublinia spusele. 

— Domnule, puteţi aştepta afară cât timp terminăm de 
pus întrebările? interveni Peterson. 

— Nu mă lua pe mine cu „domnule”. Că doar nu vorbeşti 
serios! zise Gary. Deschise frigiderul şi-şi vâri capul 
înăuntru, murmurând: Negrotei nemernic. 

— Ce-ai zis? întrebă Peterson, iar Erika văzu că polițistul 
respira cu iuţeală. 

Gary se îndreptă de spate, ţinând în mână o cutie de 
bere, şi închise uşa frigiderului. 

— N-am zis nimic. 

— Te-am auzit, spuse Erika. 

— Şi eu, o susţinu Moss. Mi-ai numit colegul „negrotei 
nemernic”. 

— Ba nu, nu i-am zis aşa. Şi chiar dacă am făcut-o, sunt 
la mine în casă, şi pot spune tot ce vreau. lar dacă vouă nu 
vă place ce-am de zis, dispăreţi dracului de-aici... Şi 
întoarceţi-vă cu un mandat. 

— Domnule Wilmslow, noi nu facem decât să punem 
nişte întrebări de rutină pentru a rezolva ancheta unei 
crime... începu Erika. 

— Sunteţi nişte neisprăviţi nenorociţi. E mai uşor să 
staţi toţi trei aici şi să ne agasaţi când avem un deces în 
familie, în loc să umblaţi pe străzi şi să-l găsiţi pe cel care 
a făcut asta. 

— Vă pot reaminti că abuzarea rasială a unui poliţist 
aflat în exerciţiul funcţiunii reprezintă o infracţiune gravă, 


e 58 - 


rosti Peterson, apropiindu-se de Gary şi privindu-l drept în 
ochi. 

— La fel este şi crima, însă ar fi dreptul meu să mă apăr 
dacă aţi deveni agresivi pe proprietatea mea. 

— GARY! ţipă Penny. Las-o baltă. Mergi şi vezi dacă 
mama şi Peter sunt bine... Hai, acum! 

Gary ridică cutia de bere şi o deschise, stropindu-l pe 
Peterson cu spumă pe faţă. Urmă un moment tensionat, 
după care Gary luă o gură prelungă de bere şi plecă, 
trântind uşa în urma sa. 

— Îmi pare rău. Îmi pare foarte rău... Nu-i plac poliţiştii, 
se scuză Penny. 

Luă un sul de şervete de hârtie şi-i întinse unul lui 
Peterson cu o mână tremurătoare. 

— E-n regulă dacă continuăm? Aproape am terminat, 
spuse Erika, în timp ce Peterson se ştergea pe faţă, iar 
Penny încuviinţă din cap. N-am pus întrebările aşa cum 
trebuia. Am găsit nişte reviste pornografice pentru 
homosexuali în noptiera de lângă patul soţului tău. 

— Chiar aşa? 

— Da. Vrem să aflăm de ce se aflau acele reviste acolo. 
Probabil că nu e nimic important, iar el era doar curios. 
Dar trebuie să te întreb dacă ştii cumva dacă Gregory era 
bisexual, sau era stăpânit de anumite impulsuri care-l 
îmboldeau să caute sau să se întâlnească cu bărbaţi? Ne-ar 
ajuta în anchetă. Dacă soţul tău ducea o viaţă secretă şi se 
întâlnea cu bărbaţi, sau dacă invita bărbaţi... 

— În regulă, da, am înţeles! se răsti Penny. Am înţeles, 
ce naiba? 

Işi mai aprinse o ţigară şi dădu fumul afară, aruncând 
bricheta pe blatul de uscare a vaselor, cu un zăngănit. 
Arăta ca şi cum nu ştia cum să proceseze această 
informaţie nou primită. Urmă o pauză ceva mai lungă. 

— Nu ştiu ce să zic... Odată... Într-una din rarele ocazii 
când ne-am îmbătat împreună, Gregory mi-a zis c-ar vrea 
să încerce o partidă de sex în trei. Eram în vacanţă în 
Grecia şi ne distram de minune... Am crezut că se referă la 
el şi la încă o fată, însă el voia... Voia să ni se mai alăture 


e 59 œ 


un tip. 

— Şi te-a surprins acest lucru? întrebă Erika. 

— Sigur că m-a surprins, ce dracu'? Era întotdeauna un 
tip convenţional, făcea sex doar în poziţia misionarului şi- 
aşa mai departe. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Nu s-a întâmplat nimic. A dat înapoi, zicând că a 
glumit doar, ca să vadă ce reacţie am eu, îi linişti Penny, 
apoi îşi încrucişă iar braţele la piept. 

— Care a fost reacţia ta când ţi-a propus asta? 

— Nu ştiu. Ne aflam pe o insulă splendidă, ne distram de 
minune. Pe-acolo umblau o mulţime de greci focoşi. Mi-am 
imaginat că ar fi ceva mişto, ceva nebunesc şi distractiv. 
Noi nu ne-am distrat niciodată. 

— Şi te-a tulburat propunerea lui? 

— Nu. Îl iubeam - pe-atunci îl iubeam - şi el era un tip 
atât de rigid, încât mi-a făcut plăcere să mă gândesc că el 
ar împărţi ceva cu mine... 

Se opri şi începu să plângă. 

— Deci crezi că soţul tău ar fi putut fi gay? 

— Nu, nu cred aşa ceva, zise Penny, ridicând capul şi 
privind-o pe Erika cu o expresie sumbră. Acum, asta-i tot? 

— Da, mulţumim! Am vrea ca mai târziu să trimitem un 
agent care să te ia cu maşina, să poţi identifica trupul 
soţului tău, spuse Erika. 

Penny dădu din cap, cu ochii în lacrimi. Privea fix 
grădina din spate, nefiresc de veselă în lumina 
evenimentelor recente. 

— Dacă aflaţi mai multe informaţii, despre Greg, despre 
faptul c-ar fi fost gay... Nu vreau să ştiu. M-aţi înţeles? 

Erika încuviinţă din cap. 

— Da, am înţeles. 

* 

Când ajunseră la maşina parcată pe trotuar, aerul era 
deja sufocant în interior, aşa că lăsară o vreme uşile 
deschise, ca să se răcorească înăuntru. Erika scotoci prin 
poşetă, îşi scoase mobilul şi formă numărul secţiei 
Lewisham Row. 


e 60 - 


— Bună, Crane, sunt inspector-şef Foster. Poţi verifica 
un nume pentru mine? Gary Wilmslow, Hereford Street, 
numărul 14, Shirley. Tot ce poţi găsi despre el. E fratele lui 
Penny Munro, soţia victimei. De asemenea, poţi aranja un 
interogatoriu formal cu Estelle Munro şi să afli cine au fost 
poliţiştii care s-au ocupat de legăturile de familie ale ei şi- 
ale lui Penny? 

Se pregăteau să urce în maşină, când Gary ieşi pe uşa 
din faţă, ţinându-l de mână pe Peter. 

— Domnule Wilmslow, spuse Erika, aplecându-se peste 
poarta curţii, îmi puteţi spune unde vă aflaţi în noaptea de 
joi, între orele şase seara şi unu noaptea? 

Gary se apropie de un furtun încolăcit în jurul unui 
robinet montat sub fereastra sufrageriei, pe care începu 
să-l descolăcească. Îi întinse furtunul băieţelului. 

— Am fost aici, urmărind Urzeala tronurilor împreună cu 
Penny şi mama, zise el. 

— Şi asta aţi făcut toată seara? 

— Da, toată seara. Avem tot nenorocitul de serial. 

Peter luă furtunul şi se pregăti, aţintindu-l spre iarbă. 
Ridică privirea şi le arătă un zâmbet plin de dinţi lipsă. 
Gary dădu drumul la robinet şi Peter îndreptă jetul către 
iarbă. 

— Şi se poate verifica acest lucru? 

— Dap, spuse el, fixând-o cu o privire de gheaţă. Se 
poate verifica acest lucru. 

— Mulţumesc. 

Erika se întoarse la maşină, apoi ea, Moss şi Peterson 
suiră înăuntru. Porni motorul şi aerul condiţionat. 

— Să ştiţi că l-am putea aresta chiar aici, chiar acum. 
Există o restricţie împotriva irosirii apei, spuse Peterson. 

— Dap, dar l-a făcut pe copil să folosească furtunul, zise 
Moss. 

— E unul din ticăloşii aceia alunecoşi, nu? spuse 
Peterson, mâhnit. 

— Dap, îl aprobă Erika. 

Îl priviră cu toţii cum fumează o ţigară, în timp ce Peter 
uda iarba cu furtunul. Bărbatul ridică privirea şi se uită şi 


e 61l œ» 


el fix la ei. 

— Să-l lăsăm niţel în pace, spuse Erika. Să vedem ce 
face în continuare. E un posibil suspect, dar avem nevoie 
de mai multe informaţii. 


e 62 œ» 


Capitolul 11 


Era o după-amiază târzie în secţia de geriatrie a 
Spitalului Queen Anne din Londra. Asistenta Simone 
Matthews stătea într-una dintre puţinele camere de o 
singură persoană, situate în capătul secţiei. Lângă ea, pe 
un pat de spital, stătea întinsă o doamnă în vârstă, pe 
nume Mary. Silueta ei subţire şi adormită abia se distingea 
pe sub pătura albastră aşezată perfect în jurul trupului. 
Avea chipul supt şi gălbejit şi abia mai răsufla prin gura 
rămasă întredeschisă. 

Nu mai avea cum să dureze mult. 

Spitalul Queen Anne avea sediul într-o clădire 
dărăpănată din cărămidă roşie, iar secţia de geriatrie 
putea da impresia unui loc întunecos şi solicitant. Să-i vezi 
pe oameni cum se degradează atât mental, cât şi fizic, îşi 
lăsa amprenta asupra ta în toate privinţele. Cu două nopţi 
înainte, Simone primise sarcina să-i facă baie unui bătrân 
care până atunci fusese un pacient model. Fără niciun 
avertisment, bătrânul o lovise cu pumnul în faţă. Fusese 
trimisă să facă o radiografie, dar, din fericire, nu se 
alesese cu maxilarul fracturat. Asistenta-şefă îi spusese să- 
şi ia câteva zile libere, pentru odihnă şi ca să treacă peste 
şoc, dar Simone rezistase cu stoicism, insistând să se 
întoarcă pentru a-şi face tura următoare. 

Munca era un lucru extrem de important pentru Simone, 
iar ea voia să stea cu Mary, să-i fie alături până la final. 
Cele două femei nu-şi vorbiseră niciodată. Mary stătea în 
salon de zece zile, timp în care se trezise şi alunecase 
înapoi în inconştienţă. Organele i se degradau din ce în ce 
mai tare, iar trupul ei începea încet, încet, să cedeze. Nici 
familia, nici prietenii nu o vizitau, însă Simone îşi alcătuise 
o imagine proprie a bătrânei cu ajutorul posesiunilor 
depozitate în micul dulăpior de lângă pat. 

Mary se prăbuşise la un supermarket şi fusese internată 
având pe ea o rochie jerpelită şi nişte cizme de grădinărit 
vechi în picioare. Avea cu ea o mică poşetă de mână. 

e 63 - 


Înăuntrul acesteia nu se afla mare lucru, doar o cutiuţă cu 
bomboane de mentă şi un abonament pentru autobuz, însă 
într-un mic buzunar cu fermoar cusut în interiorul 
căptuşelii, Simone găsise o mică fotografie alb-negru, 
destul de încreţită. 

Fotografia fusese făcută într-un parc, într-o zi însorită. 
Sub un copac, o femeie extrem de frumoasă stătea pe o 
pătură ecosez, purtând o fustă lungă, care-i acoperea în 
întregime picioarele. Avea talia de viespe şi umflătura din 
dreptul pieptului, vizibilă pe sub bluza albă, dădea 
impresia unei clepsidre. Chiar dacă fotografia era alb- 
negru, Simone bănuia că Mary fusese roşcată - era ceva 
legat de modul în care soarele strălucea în părul ei lung şi 
cârlionţat. Lângă Mary se afla un bărbat cu părul negru. 
Un tip arătos, în jurul căruia plutea un aer ameninţător. 
Privea soarele cu ochii mijiţi şi-şi ţinea un braţ în jurul 
taliei înguste a lui Mary, strângând-o protector. Pe spatele 
pozei scria: Împreună cu scumpul meu George, Bromley, 
vara lui 1961. 

Mai era o poză cu Mary, cea de pe abonamentul la 
autobuz. Fusese făcută cu trei ani înainte. Mary privea fix, 
cu teamă, în lentilele aparatului de fotografiat, având în 
spate un decor alb, precum un iepure rămas blocat în 
lumina farurilor unei maşini: păr cărunt, lipsit de volum, 
chip ridat şi cutat. 

Ce s-a întâmplat cu Mary între 1961 şi 2013? se gândi 
Simone. Și unde-i George? Din ce-şi dădea ea seama, nu 
trăiseră fericiţi până la adânci bătrâneţi. Din fişa ei 
medicală reieşea că Mary nu fusese căsătorită niciodată. 
Nu avusese copii sau persoane care s-o ajute. 

Dinspre patul pe care şedea Mary se auzi un bolborosit. 
Gura femeii se deschise cu încetineală şi se închise la loc, 
iar răsuflarea i se opri o clipă, înainte de a-şi începe iar 
ritmul sacadat. 

— E-n regulă, Mary, sunt aici, cu tine, o linişti Simone, 
întinzându-se şi apucând-o de mână. 

Braţul lui Mary era subţire, pielea, lăsată şi acoperită de 
pete întunecate asemănătoare cu nişte vânătăi, de la 


e 64» 


nenumăratele lor încercări de a o conecta la perfuzii. 

Simone verifică micuțul ceas argintiu pe care-l avea 
prins de partea din faţă a uniformei şi văzu că tura ei se 
apropia de sfârşit. Luă o perie de păr din dulăpiorul de 
lângă pat şi începu să-i pieptăne părul lui Mary, mai întâi 
pe fruntea înaltă, după care-i ridică uşor capul, pentru a 
putea ajunge şi la restul, cu mişcări prelungi. Odată cu 
mişcările periei, şuviţele argintii subţiri sclipeau în lumina 
soarelui ce pătrundea prin fereastră îngustă. 

În timp ce peria părul femeii, Simone îşi dorea ca Mary 
să fi putut fi mama ei, îşi dorea să poată deschide ochii şi 
să-i spună că o iubeşte. Îl iubise pe George, Simone intuise 
acest lucru din fotografie, şi era sigură că Mary ar fi putut- 
o iubi şi pe ea. Un tip diferit de iubire, fireşte. Genul de 
dragoste pe care o simte o mamă pentru fiica ei. 

Lui Simone îi apăru în gând chipul mamei sale, făcându-i 
mâinile să tremure atât de tare, încât scăpă pe jos peria de 
păr. 

„UNUL DINTRE CELE MAI GRAVE CAZURI DE 
NEGLIJAREA COPILULUI ÎNTÂLNITE VREODATĂ!” 
titraseră ziarele din toată ţara. Micuța Simone, în vârstă 
de zece ani, fusese găsită de o vecină după ce mama ei 
plecase în vacanţă, lăsând-o pe Simone legată de 
caloriferul din baie. Vecina şi jurnalistul pe care-l 
contactase aceasta consideraseră că îi salvaseră viaţa lui 
Simone, însă traiul din căminul de copii fusese cu mult mai 
rău. Când mama ei se întorsese în cele din urmă din 
vacanţă, îşi făcuse apariţia acasă pe neanunţate, aşa că 
fusese chemată poliţia. Mama lui Simone fugise înainte de- 
a fi arestată. Mai târziu, în miez de noapte, sărise de pe 
Tower Bridge şi se înecase în apele îngheţate ale Tamisei. 
Lui Simone îi plăcea să creadă că se sinucisese copleşită 
de vină, însă nu avea cum să fie sigură de acest lucru. 

Simone ridică peria de jos şi îşi forţă mâna tremurândă 
să se liniştească. 

— Aşa, Mary, acum arăţi adorabil, spuse Simone, făcând 
un pas în spate pentru a-şi admira munca. 

Acum Mary avea părul frumos aranjat, iar şuviţele 


e 65» 


argintii stăteau frumos aşezate pe perna imaculat de albă. 
Simone puse peria de păr înapoi în dulăpior. 

— Acum vreau să-ţi citesc ceva, zise Simone, întinzând 
mâna în spatele scaunului de plastic şi scotocind în geanta 
ei pentru a găsi ziarul local. 

Începu cu horoscopul - din fişa medicală a femeii ştia că 
Mary e Leu - după care şi-l citi şi pe-al ei. Simone era 
Balanţă. Îşi îndreptă apoi atenţia asupra primei pagini şi-i 
citi povestea doctorului din South London care fusese găsit 
strangulat în propriul pat. Când termină, Simone lăsă 
ziarul în poală. 

— Mary, eu n-am fost niciodată în stare să-i înţeleg pe 
bărbaţi. Eu nu ştiu niciodată ce-are în minte soţul meu, 
Stan... Stan e prescurtarea de la Stanley, să ştii. E ca o 
carte închisă. Mă face să mă simt singură. Mă bucur că te 
am pe tine... Tu mă înţelegi, nu-i aşa? 

Mary continua să doarmă. Era plecată departe, în parcul 
ei cel plin de soare, şezând pe pătură alături de George, 
bărbatul care-i frânsese inima. 


e 66 - 


Capitolul 12 


Erika, Moss şi Peterson ajunseră înapoi la secţia 
Lewisham Row cu puţin înainte de ora şase seara, după 
care se adunară cu toţii în sala de operaţiuni. 

— Deci s-ar părea că Gregory Munro este un peşte greu 
de prins, începu Erika, adresându-se tuturor poliţiştilor 
adunaţi în faţa tablei de culoare albă. Mama sa îl consideră 
un sfânt; soţia sa ne-a oferit o imagine neclară a 
sexualităţii lui, şi am aflat că era cam înţepat de fel. Am 
fost în vizită la clinica la care lucra şi am dat peste doi 
dintre pacienţii săi, ale căror opinii despre modul 
doctorului de-a se purta cu pacienţii au fost cât se poate de 
diferite... În plus, am stat aproape jumătate de oră de 
vorbă la telefon cu managerul clinicii, care, după ce-a auzit 
de moartea şefului său, şi-a luat liber tot restul zilei şi a 
plecat la Brighton pentru a face un tur complet al barurilor 
de acolo. Femeia lucra pentru el de cincisprezece ani şi 
habar n-avea de faptul că şeful ei urma să divorţeze, sau că 
soţia acestuia îl părăsise cu trei luni în urmă. 

— Să înţelegem deci că-şi împărţise viaţa în segmente 
care n-aveau nicio legătură unul cu altul? zise Crane. 

— Se poate spune şi-aşa, spuse Erika. Am cerut detalii 
despre orice tip de reacţie sau plângeri împotriva lui 
făcute de pacienţi. Managerul clinicii n-a fost extraordinar 
de cooperantă, însă am adus vorba şi de un mandat de 
percheziţie, lucru care a făcut-o să-şi schimbe tonul. Ar 
trebui să ne trimită un raport mâine dimineaţă, cel mai 
târziu. 

Erika se întoarse şi privi un nou element adăugat pe 
tabla albă cu detalii despre caz. O fotografie de cazier a lui 
Gary Wilmslow. În poza respectivă acesta avea ceva mai 
mult păr pe cap şi privea în obiectiv cu o expresie 
încruntată pe chip, trăsătură accentuată şi de pungile 
negre de sub ochi. 

— Bun, deci cel mai probabil suspect pe care-l avem 
până acum este tocmai cumnatul victimei, Gary Wilmslow. 


e 67 œ» 


Există şi un motiv pentru acest lucru: îl ura pe Gregory şi 
au avut mai multe altercaţii. lar sora lui urmează să 
moştenească o avere considerabilă. Făcând parte din 
familie, Gary, Penny şi mama lor par că formează un grup 
extrem de unit. Ce avem despre Gary? 

Atmosfera din cameră se schimbă complet atunci când 
intră comisarul-şef Marsh. Agenţii se îndreptară cu toţii de 
spate şi deveniră parcă ceva mai atenţi. Marsh se sprijini 
de masa lungă pe care erau aşezate imprimantele şi-i făcu 
Erikăi semn că poate continua. 

Crane se ridică în picioare. 

— Bun, Gary Wilmslow, în vârstă de treizeci şi şapte de 
ani. Născut în Shirley, South London. În prezent, lucrează 
cu normă redusă, şaisprezece ore pe săptămână, ca paznic 
la un club de noapte din Peckham... Suficient cât să poată 
cere în continuare ajutor social. E un individ fermecător, 
cu un dosar gros cât înălţimea unei pretendente la titlul de 
Miss Univers, zise el pe un ton plat. 

Îşi prinse pixul cu bilă între dinţi şi pipăi pe nevăzute pe 
birou, găsind apoi un dosar masiv, pe care-l deschise. 

— Wilmslow a fost plasat într-un centru de detenţie 
pentru tineri în 1993, pentru atacarea unui bătrân într-o 
staţie de autobuz de pe Neasden High Street. Bătrânul a 
zăcut în comă trei zile, dar apoi şi-a revenit şi a depus 
mărturie împotriva lui. Prin urmare, Gary a petrecut trei 
ani în Institutul Feltham pentru Infractori Minori. Apoi, în 
1999, a fost acuzat şi găsit vinovat de vătămare corporală 
gravă şi vătămare corporală din culpă, aşa că a fost închis 
pentru optsprezece luni. A mai ispăşit încă doi ani, din 
2004 până în 2006, pentru trafic de droguri. Crane dădu 
câteva pagini din dosarul cel gros şi continuă: A primit 
încă optsprezece luni, în 2006, pentru că a atacat cu un tac 
un bărbat într-un club de snooker din Sydenham. A fost 
acuzat de viol în 2008, dar s-a renunţat la caz din lipsă de 
probe. Apoi, anul trecut, a fost judecat pentru omucidere. 

— Şi asta în timp ce lucra ca paznic? întrebă Erika. 

— Mda, lucrează la clubul de noapte H20 din Peckham, 
sau Haş Douăzeci, cum mai e cunoscut - şi detestat - de 


e 608 œ» 


către poliţia de patrulă în timpul weekendurilor. Avocatul 
lui Gary Wilmslow a argumentat că acesta a acţionat în 
legitimă apărare, astfel încât a primit doi ani de 
închisoare. A ieşit după un an şi acum se află în perioada 
de probă... Ceea ce e cu adevărat interesant este faptul că 
avocatul lui a fost plătit de nimeni altul decât Gregory 
Munro. 

Erika se întoarse la tablă şi privi cu atenţie poza lui 
Gary. Poliţiştii se lăsară pe spate în scaune, iar în cameră 
se lăsă tăcerea în timp ce toţi rumegau informaţiile nou 
primite. 

— Bun. Deci Gary Wilmslow e o jigodie. Are un dosar la 
fel de lung ca dosul unui crocodil, însă e el făptaşul 
nostru? întrebă Erika, bătând uşor cu degetul în 
fotografiile cu scena crimei în care era înfăţişat trupul lui 
Gregory Munro, întins pe pat, cu braţele legate de tăblie şi 
cu chipul contorsionat şi deformat de punga de plastic. 

— Gary Wilmslow ne-a oferit şi un alibi pentru noaptea 
crimei, punctă Crane. 

— Face mişto de noi cu alibiul ăsta: au stat cu toţii în 
casă şi s-au uitat la televizor! interveni Peterson, reuşind 
cu greu să-şi ascundă ura din glas. 

— Bine, dar aduceţi-vă aminte că e eliberat condiţionat 
şi că Penny e foarte protectoare cu el. Haideţi să nu ne 
pripim cu concluziile, spuse Erika. 

— Şefa! Uită-te la cazierul lui, e mai mult decât capabil 
să comită o astfel de crimă. Eu zic să-l săltăm şi să-l 
aducem la secţie. 

— Aşa e, Peterson, însă crima asta a fost planificată 
extrem de minuţios şi executată de un adevărat expert, 
nelăsând, practic, nicio dovadă în urmă pentru criminalişti. 
Gary Wilmslow este un golănaş impulsiv. Erika luă dosarul 
de la Crane şi-l răsfoi niţel, apoi adăugă: Toate 
infracțiunile sale au fost comise într-un impuls de moment 
- explozii de furie violente, imposibil de stăpânit. 

— Are un motiv extrem de solid pentru această crimă, şi 
anume banii pe care-i moşteneşte de la Gregory, spuse 
Peterson. Trei proprietăţi în Londra, plus o clinică 


e 69 œ» 


medicală. Ne-am uitat pe asigurarea lui de viaţă? Probabil 
că Gregory Munro avea o poliţă extrem de consistentă pe 
numele său. Şi mai e şi toată acea ură a cumnatului 
îndreptată împotriva sa. Mijloacele prin care s-a pătruns în 
locuinţă ar putea reprezenta şi o înscenare, zise Peterson. 

— Bine, înţeleg, îl temperă Erika. Dar avem nevoie de 
mai multe dovezi pentru a-l aduce la secţie. 

Inspectorul Warren se ridică în picioare. 

— Da. Tu ce-ai obţinut? întrebă Erika. 

— Şefa. Am primit noi analize de la laborator. Au fost 
ridicate patru fibre de pe gardul de sârmă din fundul 
grădinii; toate provin de la o bucată de țesătură dintr-un 
material negru, un amestec de bumbac şi lycra. Însă n-am 
izbutit să facem rost şi de vreo urmă de fluid corporal. 

— Dar în spatele casei? Linia de cale ferată? 

— Âă, acolo se află o rezervaţie naturală, se bâlbâi 
Warren, tulburat de prezenţa tăcută a lui Marsh, care-i 
privea pe toţi din fundul sălii de şedinţe. E mică, însă a fost 
creată în urmă cu şapte ani, de către câţiva rezidenţi ai 
cartierului. Merge cam patru sute de metri de-a lungul 
liniilor de cale ferată ce ies de pe teritoriul Londrei, după 
care se opreşte la Honor Park Road, chiar înainte de 
gară... Deja am cerut înregistrările camerelor de 
supraveghere de la South West Trains din timpul nopţii în 
care s-a petrecut crima. 

— Cât de mult se întinde rezervaţia naturală în direcţia 
opusă? întrebă Erika. 

— Nouăzeci de metri dincolo de casa lui Gregory Munro, 
după care se sfârşeşte. Am cerut înregistrările video de pe 
străzile adiacente, deşi la unele camere din zonă s-a 
renunţat de ceva timp. 

— Lasă-mă să ghicesc: din raţiuni de reducere a 
costurilor? întrebă Erika. 

Inspectorul Warren se bâlbâi iar, în căutarea unui 
răspuns: 

— Ăă, nu sunt chiar sigur care ar fi, mai exact, motivul... 

— Pur şi simplu nu pot să pricep de ce idioţii de 
guvernanţi cred că renunțarea la camerele de 


e 70 - 


supraveghere poate cumva ajuta la economisirea banilor... 
începu Erika, însă Marsh o întrerupse: 

— Inspector-şef Foster, acest lucru se întâmplă pe tot 
teritoriul Londrei. Pur şi simplu nu există suficiente 
resurse pentru a ne ocupa de toate camerele de 
supraveghere montate în capitală. 

— Da, şi aceleaşi camere de supraveghere au fost scoase 
din funcţiune acum optsprezece luni, când ne aflam pe 
urmele unui criminal. Ar fi scutit mii de ore din timpul 
poliţiei şi sume consistente de bani dacă am fi avut acces 
la imaginile înregistrate de o singură cameră... 

— Te înţeleg foarte bine, dar aici nu e un forum de 
discuţii, spuse Marsh. Acum, cred că ar trebui să 
continuăm. 

Urmă o pauză stingheritoare. Poliţiştii priveau cu toţii în 
podea. După care, Erika îi dădu mai departe: 

— În regulă. Strângeţi toate înregistrările video de care 
puteţi face rost. Vedeţi dacă s-a aflat vreun personaj 
suspect prin împrejurimi. Orice: înălţime, greutate... Dacă 
a sosit cu trenul, cu bicicleta, cu autobuzul, cu maşina... 

— Da, şefa, zise inspectorul Warren. 

— Cum stăm cu întrebatul din uşă-n uşă şi cu adunarea 
extraselor de cont de la bancă şi a desfăşurătoarelor 
telefonice? întrebă Erika. 

De data asta, cel care se ridică în picioare fu inspectorul 
Singh: 

— Mulţi dintre cei care locuiesc pe Laurel Road sunt 
plecaţi în vacanţă, şi mulţi dintre cei rămaşi acasă ieşiseră 
în oraş în noaptea crimei. Având în vedere vremea, 
oamenii se plimbau prin parcuri sau erau prin baruri, până 
la ore târzii din noapte. De asemenea, ambii vecini ai lui 
Gregory Munro sunt plecaţi în vacanţă până în weekend. 

— Cu alte cuvinte, n-a văzut nimeni nimic suspect? se 
răsti Erika, nerăbdătoare. 

— Ăă, nu... 

— Afurisită treabă. Altceva? 

— Gregory Munro avea un salariu anual de 200.000 de 
lire. Acest lucru se datora parţial faptului că era şeful 


e 71 œ» 


uneia dintre cele mai mari şi mai profitabile clinici din 
sudul Londrei. Nicio datorie, în afara unei rate de optzeci 
de mii pentru locuinţa principală, cea de pe Laurel Road. 
Mai deţine o casă în New Cross Gate, pe care o închiriază 
studenţilor, şi casa din Shirley, cea în care locuieşte în 
prezent Penny Munro. Desfăşurătoarele telefonice sunt 
destul de normale, nimic neobişnuit. Şi-a sunat soţia cu 
trei zile înaintea datei la care trebuia să plece în 
străinătate, lucru care se potriveşte cu declaraţia ei. Toate 
datele lui erau la vedere. Urma să zboare la Nisa, pentru a 
participa la o conferinţă a AMB. 

— Era cumva membru al vreunui site pentru gay sau al 
vreunei aplicaţii similare? 

— A descărcat aplicaţia Grindr acum o lună. l-am găsit-o 
pe telefon, însă nu şi-a completat datele de profil. 

— Cum stă treaba cu avocatul? Cine se ocupă de divorţ? 

— l-am lăsat azi mai multe mesaje. Dar încă nu mi-a 
răspuns. 

— Bine, insistă. 

— Da, şefa, zise Singh, aşezându-se la loc pe scaun, 
părând destul de abătut. 

Poliţiştii o priveau pe Erika străbătând camera în lung 
şi-n lat, trecând în acelaşi timp prin faţa tablei cu probe. 

— E Gary Wilmslow, şefa. Cred c-ar trebui să ne luăm 
inima-n dinţi şi să ne punem pe treabă. Să aducem jigodia 
la secţie, zise Peterson. 

— Nu. Momentan, nu e suficient că e o jigodie. 

— Şefa! 

— Peterson, am zis nu. Dacă şi când îl vom sălta, vreau 
să fiu sigură şi vreau să am şi dovezi la dispoziţie care să 
ne sprijine, da? 

Peterson se lăsă din nou pe spate, clătinând din cap. 

— Poţi să clatini cât vrei din cap. Nu lăsa sentimentele 
personale să-ţi afecteze judecata. Când va sosi momentul 
potrivit, dacă va sosi, vom merge după el. E-n regulă? 

Peterson încuviinţă din cap. 

— Bun. Acum, mai are cineva ceva pentru mine? 

Tăcere. Erika îşi verifică ceasul. 


e 72» 


— Bine... Haideţi să ne îndreptăm din nou atenţia asupra 
lui Gary Wilmslow, fără păreri preconcepute. Cineva 
trebuie să-i verifice angajatorul şi să facă nişte săpături. 
Luaţi legătura cu persoanele voastre de contact. 

Sala de şedinţe începu să zumzăie, făcându-l pe Marsh 
să intervină din nou. 

— Erika, ai timp să stăm niţel de vorbă după ce termini? 

— Da, cred că va mai dura câteva ore bune, domnule. 

— Stai fără griji, dă-mi un semn când termini, apoi 
putem merge la o cafea, zise Marsh, pornind înspre uşă. 

— Vreţi să-mi faceţi cinste cu două cafele într-o singură 
zi? murmură Erika suspicioasă, fără să o audă cineva. 
Despre ce-i vorba? 


e 73» 


Capitolul 13 


Spre surprinderea Erikăi, Marsh o conduse la un local 
care îşi servea clienţii cu iaurt îngheţat, situat în josul 
străzii pe care se afla şi secţia Lewisham Row. Se 
deschisese de doar câteva zile şi era extrem de aglomerat. 

— l-am promis şi lui Marcie că o voi scoate la acest 
local, îi spuse Marsh, în timp ce se aşezau la coadă în 
interiorul iluminat de neoane ţipătoare, colorate în roz şi 
galben. 

— Asta are menirea de-a mă înveseli? Sau vreţi să-mi 
demonstraţi că poliţia nu are mereu buget de austeritate? 
îl întrebă Erika. 

— Biroul meu e cocoţat în vârful clădirii. Am nevoie să 
mă răcoresc, o lămuri el. 

Ajunseră în faţa unei tinere aşezate în spatele unui 
dozator de iaurt bâzâitor şi Marsh comandă câte o porţie 
mare pentru fiecare. Li se dădu câte un pahar din carton 
plin cu iaurt, apoi se îndreptară către o tejghea plină cu 
mici vase în care se aflau tot soiul de bomboane, fructe şi 
ciocolată. Erika îl privi pe Marsh în timp ce acesta studia 
concentrat oferta localului şi îşi alegea jeleuri Gummi 
Bears. Erika îşi înăbuşi un rânjet şi alese fructe proaspete. 

— Deci, cum te descurci în noul apartament? o întrebă 
Marsh, după ce îşi găsiră un loc în mijlocul mulţimii 
zgomotoase şi se cocoţară pe nişte taburete înalte, sub un 
tablou imens. Traficul de afară se desfăşura în ritm de 
melc, iar farurile maşinilor aruncau lumini sclipitoare pe 
asfaltul care mai că se topea din cauza căldurii. Pe partea 
cealaltă a străzii se vedea un val de navetişti care se 
revărsa afară din gară. 

— Stau acolo de şase luni. E linişte, ceea ce-mi convine 
de minune, răspunse Erika, îndesându-şi în gură o 
linguriţă plină cu iaurt. 

— Doar nu te gândeşti să-ţi cumperi o locuinţă în 
Londra? o întrebă Marsh. 

— Nu ştiu încă. Încep să simt că mi-am găsit un loc al 

e 74» 


meu, şi acelaşi lucru e valabil şi-n privinţa jobului, însă 
preţurile sunt ceva de speriat. Chiar şi cea mai mizeră 
locuinţă aici costă câteva sute de mii de parai. 

— Îţi arunci banii aiurea pe chirie, iar preţurile vor 
continua să crească, Erika. Dacă ai de gând s-o faci, atunci 
fă-o cât mai repede. Încă mai ai vechea ta locuinţă din 
Manchester, scapă de chiriaşii din ea şi vinde-o. Fă-ţi rost 
de o locuinţă aici şi gata. 

— Mai nou, sunteţi şi consultant imobiliar, domnule? 
rânji Erika. _ 

Marsh nu râse la gluma ei. Îşi îndesă în gură încă o 
linguriţă cu iaurt. Jeleurile Gummi Bears multicolore 
sclipeau în lumina soarelui. 

— Vreau să păstrezi distanţa faţă de Gary Wilmslow, zise 
el, schimbând brusc subiectul, ceea ce-o surprinse pe 
Erika. 

— Aţi fost acolo, în sala de operaţiuni, domnule. N-am de 
gând să merg şi să-l arestez până nu strâng suficiente 
probe. 

— Îţi spun să nu-l arestezi. Deloc, niciodată. E de 
neatins, zise Marsh, plecându-şi capul şi privind-o pe 
deasupra ochelarilor de soare. 

— Domnule, pot întreba care-i motivul? 

— Nu. Ţi-o spun în calitate de ofiţer superior. 

— Ştiţi bine că genul ăsta de lucruri nu merge cu mine. 
Ţineţi-mă pe întuneric şi am să găsesc un mod de-a 
aprinde lumina. 

Marsh mai luă o linguriţă mare de iaurt şi şi-l plimbă 
prin gură înainte de a-l înghiţi. Îşi scoase ochelarii de 
soare şi-i aşeză pe masă. 

— lisuse Hristoase! În regulă. Ai auzit de Operaţiunea 
Hemslow? 

— Nu. 

— Operaţiunea  Hemslow se ocupă de prinderea 
sponsorilor şi distribuitorilor cunoscuţi de pornografie 
infantilă. Gary Wilmslow este adânc implicat într-un cerc 
de pedofilie, şi vorbim aici de chestii la scară mare: 
distribuţie digitală prin intermediul website-urilor, ba 


e 75» 


chiar şi fabricarea de DVD-uri. Îl ţinem sub supraveghere 
de mai bine de opt luni, dar e un ticălos al naibii de 
alunecos. Se află sub supraveghere nonstop de cinci 
săptămâni. 

— Şi aveţi nevoie ca el să se afle afară, în libertate, 
făcându-şi mendrele, ca să-l puteţi prinde în timp ce-şi face 
mendrele? 

— Exact. 

— Dar Peter, nepotul? Locuieşte sub acelaşi acoperiş cu 
el! 

— E-n regulă. Suntem destul de siguri că Wilmslow nu 
se implică direct în racolarea de copii pentru filmări. 

— Sunteţi destul de siguri? 

— Suntem siguri. 

— Iisuse! zise Erika, împingându-şi iaurtul într-o parte. 

— Erika, am încredere în tine în cazul ăsta. Îţi ofer toată 
încrederea mea. 

— Bine, bine. Dar nu-l putem scoate pe Peter de-acolo, 
poate şi pe Penny? 

— Ştii bine câte măsuri de precauţie ne luăm în astfel de 
cazuri, însă încă n-avem destule dovezi solide care să ne 
ofere motive să-l încredinţăm pe Peter în grija 
autorităţilor. Cum spuneam, îl ţinem pe Gary sub 
supraveghere permanentă. Vom afla dacă-l va implica şi pe 
copil. 

— Deci, pentru că el se află sub supraveghere, ştiţi sigur 
că nu Gary Wilmslow l-a omorât pe Gregory Munro? 

— Dap. Alibiul lui se verifică. A rămas acasă toată 
noaptea. 

— Şi sunteţi siguri că asasinarea lui Gregory Munro n- 
are nimic de-a face cu Gary Wilmslow sau cu Operaţiunea 
Hemslow? 

— Absolut. Nici măcar nu ne-am gândit vreodată la 
Gregory Munro. Acum, mă aştept ca tu să găseşti o 
modalitate să-ţi conduci echipa într-o nouă direcţie. Dacă 
ar fi cazul meu, eu unul mi-aş îndrepta atenţia înspre pista 
cu conflictul între doi homosexuali. Aş direcţiona cazul 
înspre una dintre echipele care se ocupă cu investigarea 


e 76 - 


crimelor cu motivaţie sexuală. 

— Nu sunt chiar sigură că moartea lui Gregory Munro a 
avut ca motiv sexul. Până acum, nu avem decât dovezi 
circumstanţiale. 

— Dar nu ai la dispoziţie decât dovezi circumstanţiale cu 
care să lucrezi, Erika. Fireşte, e alegerea ta, dar ţi-ai face 
singură o favoare dacă ai scăpa de caz. 

— Domnule, dar ei n-au deja destule cazuri pe cap? 

— N-avem cu toţii? zise el, răzuind ultimele dâre de iaurt 
rămase în recipientul de carton. 

— Ceea ce mă aduce iar la punctul de unde am pornit, 
zise Erika, apoi se scufundă într-o tăcere ursuză, în timp ce 
privea mulţimea de oameni ce se scurgea prin faţa 
geamului de sticlă, bucurându-se de ziua plăcută de vară. 

— În curând se va elibera şi-un post de subcomisar, 
spuse Marsh, înghiţindu-şi iaurtul. 

Erika se întoarse spre el. 

— Sper, dacă nu cumva aţi făcut-o deja, domnule, că o 
să mă aveţi în vedere pentru asta. Deţin deja funcţia de 
inspector-şef de suficient de mult timp şi merit... 

— Stai aşa, stai aşa, încă nu ştii unde va fi postul, zise 
Marsh. 

— Nu mă interesează unde va fi. 

— Doar ce-ai zis că ai început să te simţi ca acasă! 

— Aşa e, dar simt şi că am cam fost ignorată în ultima 
vreme. Anul trecut s-a mai ivit un post de subcomisar, 
numai c-a fost ocupat imediat, iar dumneavoastră n-aţi... 

— N-am crezut că eşti pregătită. 

— Şi, Paul, cu ce drept ai luat acea decizie? se răsti 
Erika. 

Sprâncenele lui Marsh se iviră pe deasupra ochelarilor 
de soare. 

— Erika, doar ce te întorseseşi la treabă după ce 
suferiseşi răni majore în urma unei operaţii extrem de 
importante, şi nu mai amintesc şi de trauma... 

— După ce-am izbutit să-l prind pe ucigaşul a patru 
oameni şi i-am pus Poliţiei Metropolitane pe tavă capul 
liderului unei grupări de traficanţi români de carne vie 


e 77 -- 


care se ocupa cu furnizarea de femei est-europene către 
Anglia, pentru a lucra ca prostituate! 

— Erika, nimeni nu te susţine mai mult ca mine, dar 
trebuie să înveţi nişte tactici. Ca să avansezi în poliţie, nu 
trebuie doar să fii un poliţist competent, ci mai ai nevoie şi 
de abilităţi de politician. Şi n-ar strica să mai lucrezi şi la 
relaţia ta cu chestorul-şef Oakley. 

— Reuşitele mele ar trebui să fie de ajuns, şi n-am nici 
timpul, nici dorinţa de-a începe să pup fundurile celor din 
rangurile superioare. 

— Nu e vorba să le pupi fundurile şefilor. Trebuie doar 
să devii ceva mai uşor de... abordat. 

— Deci unde e această poziţie de subcomisar? 

— Aici, la Poliţia Metropolitană, în sediul New Scotland 
Yard, în cadrul Diviziei de Investigaţii Speciale. 

— Şi-ai să mă pui în capul listei, da? insistă Erika. 

— Mda. 

Erika îi aruncă o privire cu subînţeles. 

— Vorbesc serios, o să te pun în capul listei, repetă 
Marsh. 

— Mulţumesc! Deci, încă un motiv în plus să stau 
departe de Gary Wilmslow? 

— Da, aprobă Marsh, bătând uşor cu linguriţa în 
recipientul gol. Deşi, din motive egoiste, mi-ar displăcea să 
te pierd. 

— Sunt sigură că vei trece şi peste asta, zise Erika, 
rânjind cu prefăcătorie. 

Lui Marsh îi sună telefonul ascuns adânc într-un 
buzunar, aşa că se şterse la gură şi-l scoase afară. Când 
răspunse, Erika se lămuri iute că la telefon se afla soţia lui 
Marsh, Marcie. 

— Rahat! exclamă el, după ce închise telefonul. Nu mi- 
am dat seama cât s-a făcut ceasul. Suntem doar eu cu ea în 
seara asta. Pe copii i-a luat mama lui Marcie. 

— Bine, salut-o pe Marcie din partea mea. Oricum 
trebuie să ajung şi eu undeva, minţi Erika. 

— Hai să ne întâlnim mâine la secţie, spuse Marsh. 

leşi din local, iar Erika îl urmări cu privirea ajungând pe 


e 78 - 


trotuar şi făcând semn unui taxi să oprească. Bărbatul sui 
în maşină, vorbind deja iar la telefon în timp ce taxiul 
pornea din loc. 

Oriunde îşi întorcea privirea, Erika vedea oameni care 
se bucurau de lumina soarelui, perechi ţinându-se de 
mână, prieteni sau cupluri. Mai luă o gură de iaurt şi căzu 
pe gânduri. Se întreba dacă nu cumva Marsh doar se 
jucase cu ea, sau dacă promisiunea unei promovări fusese 
de fapt sinceră. Se gândi la cazul lui Gregory Munro şi la 
revenirea ei în punctul din care plecase. 

— Rahat! rosti ea cu glas tare. 

Două fete tinere care stăteau lângă ea la fereastră se 
uitară una la alta şi, luându-şi cu ele iaurturile îngheţate, 
se mutară la altă masă. 


e 79 œ 


Capitolul 14 


BUFNIŢA DE NOAPTE: Salut, Duke. . 

DUKE: Iisuse. Dar tăcut ai mai fost. Începusem să-mi 
fac griji. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Griji? 

DUKE: Dap. N-am mai auzit nimic de tine. Credeam 
că ai fost... 

BUFNITŢA DE NOAPTE: Am fost? 

DUKE: Ştii tu. Nu vreau să tastez asemenea cuvinte. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Arestat? 

DUKE: Rahat! Ai grijă. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Comunicarea e criptată. E-n 
regulă. 

DUKE: Nu ştii niciodată cine-i la pândă. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Eşti paranoic. 

DUKE: Mă pot gândi şi la lucruri mai rele. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Adică? 

DUKE: Nimic. Adică sunt precaut. Aşa cum ar trebui 
să fii şi tu. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Am urmărit ziarele, ştirile. N- 
au aflat nimic. 

DUKE: Şi să sperăm că aşa va şi rămâne. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Am nevoie de încă unul. 

DUKE: Deja? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Da. Timpul se scurge cu 
repeziciune. Deja sunt în căutarea următorului de pe 
listă. Vreau s-o fac cât mai repede. 

DUKE: Eşti sigur? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Absolut. Pot avea încredere 
în tine să te ocupi de organizare? 


Urmă o pauză. Îşi făcu apariţia un balon, în care scria 


„DUKE tastează...” După care, acesta dispăru. 


BUFNIŢA DE NOAPTE: Mai eşti acolo? 
DUKE: Dap. Mă ocup eu. 


e 80 œ» 


BUFNIŢA DE NOAPTE: Bun. Am să aştept. Şi ăsta 
nici nu va şti ce l-a lovit. 


e 81 œ» 


Capitolul 15 


Începea să se lase întunericul când Erika ieşi afară din 
duş. Se înfăşură într-un prosop şi lipăi cu tălpile goale 
până în dormitor, unde aprinse lumina. Închiriase un 
apartament micuţ la parterul unui conac vechi din Forest 
Hill. Era situat departe de drumul principal, pe o stradă 
plină de copaci înfrunziţi. Stătea în acel apartament de 
şase luni, însă-l păstra în continuare gol, ca şi cum doar ce 
se mutase în el. Dormitorul era curat, dar spartan. 

Erika se apropie de o comodă cu sertare şi-şi privi 
reflexia în oglinda cu ramă aurită aşezată deasupra 
acesteia. Chipul care-o privea din oglindă nu-i inspira cine 
ştie ce încredere. Părul scurt şi blond stătea lipit în 
smocuri şi era presărat cu fire cenuşii. Pe când era mai 
tânără, nu se arătase niciodată preocupată de propriul 
aspect. Fusese binecuvântată cu un chip atractiv, tipic 
slavilor: pomeţi înalţi, piele netedă şi ochi verzi, migdalaţi. 
Însă aceiaşi ochi începuseră acum să se încreţească pe la 
colţuri, fruntea să se adâncească de la prea multe cute şi 
pielea de pe faţă să i se lase. 

Privi o fotografie înrămată, aşezată lângă oglindă. Un 
bărbat chipeş, cu părul negru, rânjea la ea - fostul ei soţ, 
Mark. Simţea că nu va reuşi niciodată să-şi revină după 
moartea lui, iar acest lucru, dublat de vina că din cauza ei 
îşi pierduse el viaţa, îi străpungea inima de prea multe ori 
pe zi. Un lucru la care nu se aşteptase niciodată fusese 
felul în care se simţea din cauza înaintării în vârstă. Era ca 
şi cum, în mintea ei, ea se îndepărta treptat, treptat de 
Mark. Chipul lui îi rămăsese întipărit pe vecie în minte, în 
imagini. Cu trecerea anilor, ea se va transforma într-o 
doamnă bătrână, şi totuşi Mark avea să rămână de-a 
pururi tânăr şi arătos. 

În urmă cu câteva zile, pe când conducea spre muncă, 
Erika auzise la radio melodia „Forever young” a celor de la 
Alphaville. Fusese nevoită să oprească maşina lângă 
bordură, pentru a reuşi să-şi revină. 


e 382 œ» 


Erika îşi plimbă câteva secunde mâna peste rama pozei, 
urmărind după aceea conturul maxilarului puternic al lui 
Mark, trecând apoi la nas şi la ochii căprui, plini de 
căldură. Ridică fotografia, simțind în mână greutatea 
ramei. Deschise sertarul de deasupra, apoi privi lenjeria 
intimă împăturită cu grijă şi, ridicând primul teanc, îndesă 
cu grijă sub el fotografia înrămată. Şovăi, apoi îşi trase 
mâna înapoi. Inchise sertarul şi aşeză la loc fotografia, pe 
lemnul lăcuit al comodei. 

Peste vreo două săptămâni se vor împlini doi ani de la 
moartea lui Mark. În colţul ochiului i se formă o lacrimă, 
care căzu apoi pe lemn cu un mic pleoscăit. Încă nu era 
pregătită să-l lase să plece. Se temea de ziua în care va 
trebui s-o facă. 

Erika se şterse pe faţă cu dosul palmei şi merse în 
sufragerie. Era la fel ca dormitorul: curată şi funcţională. 
O canapea şi o măsuţă de cafea, ambele îndreptate cu faţa 
înspre televizorul micuţ. O poliţă pentru cărţi era prinsă în 
stânga peretelui cu ferestre panoramice şi reprezenta 
suportul pentru grămezi de cataloage de cumpărături, 
cărţi de telefoane şi un exemplar broşat din Cincizeci de 
umbre ale lui Grey lăsat de ocupantul anterior al 
apartamentului. Copii ale dosarelor lui Gary Wilmslow şi 
Gregory Munro zăceau deschise pe canapea, iar pe măsuţa 
de cafea pâlpâia ecranul laptopului Erikăi. Cu cât citea mai 
multe despre Gary Wilmslow, cu atât devenea mai 
frustrată. Peterson avea dreptate: Gary avea un motiv 
foarte întemeiat să-l omoare pe Gregory Munro, iar acum i 
se interzisese să se atingă de el. 

Erika înhăţă pachetul de ţigări şi deschise uşa care 
ducea pe terasă. Luna strălucea deasupra grădinii pe care 
o folosea împreună cu ceilalţi chiriaşi: un pătrat de iarbă 
îngrijit, în capătul căruia se ghicea conturul unui măr. 
Vecinii ei aveau servicii care-i ţineau la fel de ocupați ca şi 
pe ea şi le plăcea să păstreze o oarecare distanţă. Scoase o 
ţigară din pachet şi-şi lungi gâtul, ca să vadă dacă la etaj 
era aprinsă vreo lumină. Zidul din cărămidă se înălța cale 
de patru etaje şi radia căldură, încălzindu-i faţa. În timp 


e 383 - 


ce-şi aprindea ţigara ezită o clipă, observând o cutie mare 
şi albă prinsă pe clădire, pe care scria HOMESTEAD 
SECURITY, cu litere roşii. 

În mintea înceţoşată a Erikăi se aprinse un beculeţ. Se 
repezi înapoi înăuntru. Ţinând ţigara strâns între dinţi, 
înhăţă dosarul lui Gregory Munro şi începu să-l răsfoiască, 
citind declaraţiile martorilor, privind fotografiile făcute la 
locul crimei. li sună telefonul şi răspunse imediat, ţinându- 
l strâns sub bărbie, astfel încât să poată răsfoi în 
continuare dosarul. 

— Bună, Erika, sunt eu, zise Isaac. 

— Da? răspunse Erika, cu mintea mai mult la dosarul de 
caz decât la apelul telefonic. Ai aflat mai multe amănunte 
despre uciderea lui Gregory Munro? 

— Nu. Nu te-am sunat în interes de serviciu. Voiam doar 
să-mi cer scuze pentru seara trecută... Ar fi trebuit să-ţi 
spun că Stephen va rămâne să cineze cu noi. Ştiu că te 
invitasem, iar tu ai crezut... 

— Isaac, ce faci tu cu viaţa ta e doar problema ta, spuse 
Erika, doar pe jumătate atentă la conversaţie, în timp ce 
răsfoia pozele făcute în casa lui Gregory Munro. 

Instantanee luate de aproape cu bucătăria, cina gata 
preparată pe blatul de lucru... Stia că văzuse ceva într-o 
poză, dar nu-şi mai amintea ce anume. 

— Da, dar aş dori să mă revanşez faţă de tine, spuse 
Isaac. Ai vrea să vii la mine la cină, joi? 

Erika întoarse pagina şi se opri, holbându-se la 
fotografie. 

— Mai eşti acolo? întrebă Isaac. 

— Da... Şi da, mi-ar face mare plăcere să vin la cină. 
Trebuie să închid, spuse ea şi, înainte ca Isaac să aibă 
ocazia să mai adauge ceva, Erika închise telefonul. 

După care se repezi în dormitor şi începu să se îmbrace. 


e 384» 


Capitolul 16 


Isaac vorbise cu Erika de la telefonul de lângă pat. După 
ce termină, se lăsă pe spate şi rămase cu privirea fixată 
asupra receptorului. 

— Mi-a cam închis telefonul în nas, am impresia. Bine, 
poate că nu mi l-a închis în nas, dar a încheiat cam abrupt 
discuţia, adăugă el. 

Stephen stătea lângă el, lucrând la laptop. 

— Ţi-am zis eu. E o tipă a naibii de rece, completă el în 
timp ce tasta în continuare. 

Isaac privi câteva clipe cum apăreau cuvintele pe 
ecranul pâlpâitor al laptopului. A 

— Eşti nedrept, Stevie. E afectată. Incă mai suferă după 
soţul ei, iar pe deasupra, mai poartă în spate şi vina morţii 
lui. În plus, nu lucrează într-un mediu care să-i permită să- 
şi exprime adevăratele sentimente. 

— Ce previzibil. Şi clişeic. Inspectoarea-şefă defectă, 
prea ocupată pentru restul lumii şi dedicată doar muncii 
sale, zise Stephen tastând în continuare. 

— Foarte aspru din partea ta, Stevie. 

— Viaţa e aspră. 

— Şi cărţile pe care le scrii? Personajul tău principal, 
inspectorul-şef Bartolomew, e un tip destul de defect. 

Stephen ridică privirea din ecranul laptopului. 

— Da, dar inspectorul-şef Bartolomew nu e deloc clişeic. 
Are mult mai multă profunzime decât asta, cum îi zice... 

— Erika. 

— El e un antierou. Am primit multe laude pentru 
originalitatea lui, pentru genialitatea lui plină de defecte. 
Am primit o nominalizare la afurisitul de Premiu Dagger! 

— Bine, Stevie, nu te criticam. 

— Bun, nu amesteca munca mea cu situaţia tragică a 
prietenei tale. 

Urmă o tăcere stingheritoare. Isaac începu să adune 
ambalajele goale ale batoanelor de ciocolată care se 
adunaseră pe pătură, în jurul lui Stephen. 


e 385» 


— Mi-ar plăcea să ajungi să o cunoşti, zise Isaac. E o cu 
totul altă persoană în afara serviciului. Mi-ar plăcea să 
deveniți prieteni. Ai auzit că am invitat-o la cină. 

— Isaac, am un termen de respectat. După ce trece, 
sigur, presupun că aş putea ieşi la o cafea cu ea, spuse 
Stephen, scriind în continuare la laptop. Când a trecut pe 
la noi, n-a fost chiar amabilă cu mine. Ea ar trebui să 
depună mai multe eforturi, nu eu. 

Isaac încuviinţă din cap şi privi chipul frumos al lui 
Stephen şi torsul gol al acestuia. Avea pielea atât de 
netedă, pur şi simplu perfectă. Strălucea în lumina slabă 
aruncată de ecranul laptopului. În adâncul sufletului, Isaac 
ştia că e obsedat de Stephen şi că obsesiile sunt distructive 
şi periculoase, însă pur şi simplu nu suporta gândul de-a 
nu fi cu el. Nu suporta ideea de-a se trezi şi a găsi patul 
gol, fără el. 

Stephen arcui o sprânceană în timp ce tasta. 

— Ce faci, Stevie? 

— Un pic de muncă de cercetare. Sunt într-o cameră de 
chat pe internet, dedicată discuţiilor despre metode de 
sinucidere. Ridică privirea spre Isaac. Caut material 
pentru o nouă carte, în caz că-ncepi să-ţi faci griji. 

— Oamenii intră pe internet ca să discute despre metode 
de sinucidere? întrebă Isaac, mototolind ambalajele 
batoanelor de ciocolată şi strângându-le într-o mingiuţă în 
timp ce se chiora la ecranul laptopului. 

— Dap. Există camere de chat pentru orice tip de 
ciudăţenie şi fetiş - nu că sinuciderea ar fi neapărat un 
fetiş. Oamenii ăştia discută la modul cel mai serios despre 
cele mai potrivite metode de-a sfârşi cu toate - cele mai 
eficiente metode în care poţi s-o faci, fără a fi deranjat. Fii 
atent la asta... 

— Nu vreau s-aud, zise Isaac. Am văzut prea multe 
cazuri de sinucidere: supradoze, spânzurări, vene tăiate, 
otrăviri macabre. Cele mai naşpa cazuri sunt persoanele 
care se aruncă de la înălţime. Săptămâna trecută, a trebuit 
să încerc să-mi dau seama ce şi cum sunt rămăşiţele unei 
adolescente care-a sărit de pe podul rutier Hammersmith. 


e 386 - 


A lovit pavajul cu o asemenea forţă, încât maxilarul i-a 
pătruns prin creier. 

— Iisuse! exclamă Stephen, ridicând din nou privirea 
spre el. Mă pot folosi de asta? 

— Ce? 

— E o chestie chiar bună. Aş putea-o folosi în carte. 

— Nu! sări Isaac, scandalizat. 

Stephen se întoarse din nou la tastat. 

— A, nu te uita la istoricul navigării mele pe Google. E 
plin de întrebări de genul: cât timp durează până ce pielea 
începe să putrezească atunci când un cadavru e îngropat 
într-un sicriu căptuşit cu plumb? 

— Te-aş putea lămuri eu. 

— Doar ce mi-ai zis că nu vrei să discuţi cu mine despre 
munca ta! 

— Te pot ajuta. N-am zis că n-aş vrea să te ajut. Doar că 
nu vreau să vorbesc chiar acum despre ea. 

Stephen oftă şi lăsă laptopul pe noptiera de lângă pat. 

— les la o ţigară. 

Luă pachetul de ţigări şi se ridică din pat, îndreptându- 
se spre uşile balconului. 

— Dacă ai de gând să ieşi afară, ia-ţi nişte haine pe tine, 
zise Isaac, cu ochii la boxerii mici şi negri pe care-i purta 
Stephen. 

— De ce? E târziu. Şi întuneric. 

— Pentru că... Pentru că aici eşti în Blackheath. Vecinii 
mei sunt oameni respectabili. 

Nu era întru totul adevărat. Vizavi de el se mutase un 
tânăr extrem de atrăgător, pe care Isaac îl suspecta c-ar fi 
gay. Era îngrozit de gândul că vecinul său şi Stephen s-ar 
putea întâlni. La urma urmei, Stephen îl mai părăsise o 
dată. 

— Priviţi din afară, ar putea părea oameni respectabili. 
Cine ştie ce ascund însă în spatele uşilor închise? îl tachină 
Stephen. 

— Te rog... zise Isaac aplecându-se pentru a-l cuprinde 
în braţe. 

Stephen îşi dădu ochii peste cap şi se feri, trăgându-şi 


e 387 œ» 


apoi un tricou pe el. Îşi vâri o ţigară în gură şi se apropie 
de uşă. Isaac îl privi ieşind pe balcon: silueta înaltă şi 
atletică, ţigara atârnându-i din buzele făcute ţugui, modul 
în care chiloţii îi stăteau pe fesele musculoase. 

Din punct de vedere profesional, lui Isaac nu i se putea 
reproşa absolut nimic: era un medic legist strălucit, cu o 
carieră de succes. Era stăpân pe absolut toate aspectele 
profesiei sale şi nu-şi pleca în faţa nimănui capul. Cu toate 
astea, avea o viaţă privată extrem de agitată. Stephen 
Linley îi răsturnase lumea cu susul în jos. Stephen controla 
toate aspectele relaţiei lor şi, totodată, sentimentele lui 
Isaac. Isaac ştia că acest lucru îl incita şi, în acelaşi timp, îl 
şi deranja. 

Se întinse şi luă laptopul lui Stephen. Văzu că textul din 
camera de chat apărea şi dispărea în bucăţi, mişcându-se 
în susul ecranului. Minimiză fereastra, care fu înlocuită de 
textul noului roman la care lucra Stephen. Romanele lui 
Stephen erau întunecate şi pline de violenţă. Lui Isaac i se 
păreau cam tulburătoare, însă îi plăceau şi-i era ruşine să 
recunoască faptul că se simţea atras de violenţa extremă şi 
de modul în care Stephen izbutea să intre în minţile 
criminalilor în serie extrem de brutali şi de sadici. 

Era pe punctul de-a începe să citească, dar îşi dădu 
seama că-i promisese că nu va citi nimic din roman înainte 
de-a fi terminat. Aşeză laptopul lui Stephen la locul lui şi 
ieşi şi el pe balcon, precum un câine nerăbdător să-şi 
regăsească stăpânul. 


e 88 - 


Capitolul 17 


Laurel Road era tăcut şi nemişcat când Erika introduse 
cheia în încuietoarea casei lui Gregory Munro şi desfăcu 
sigiliul pentru scena crimei lipit pe uşă. Răsuci cheia în 
broască şi împinse uşa, desprinzând ultimele rămăşiţe 
lipicioase ale sigiliului. Păşi în hol. Se auzea un bipăit 
ascuţit şi enervant, iar ea văzu, în întuneric, tabloul 
sistemului de alarmă. 

— Rahat! murmură. 

Nu anticipase faptul că tehnicienii criminalişti activaseră 
sistemul de securitate după ce-şi terminaseră treaba în 
casă. Se holbă la ecran, ştiind că nu avea la dispoziţie 
decât câteva secunde înainte ca agenţii în uniformă să fie 
alarmaţi, urmând apoi să se îngroape în hârţogărie, pentru 
a-şi justifica prezenţa acolo. Formă combinaţia 4291, 
dezactivând alarma. Era numărul de urgenţă folosit cel 
mai adesea pentru a reseta alarmele de la scena crimei. 
Poate că nu era cel mai sigur mod de-a rezolva o astfel de 
situaţie, însă îi scutea de o mulţime de intervenţii 
costisitoare. 

Era sufocant de cald, iar mirosul cărnos şi rânced al 
cadavrului lui Gregory Munro încă mai plutea în 
întunericul casei. Erika apăsă un comutator şi ilumină 
holul, lumina pălind pe măsură ce scările se pierdeau în 
beznă. Se întrebă cum i s-ar fi părut cuiva casa dacă n-ar fi 
ştiut că e o scenă a crimei. Ei una i se părea că trimitea 
ecouri ale violenţelor petrecute acolo. 

Trecu pe lângă scări şi pătrunse în bucătărie, aprinzând 
luminile. Găsi ceea ce descoperise în fotografie: un panou 
din plută, lângă frigider. Pe el erau prinse mai multe 
meniuri ale unor restaurante cu livrare la domiciliu, o listă 
de cumpărături scrisă de mână şi un prospect al unei firme 
de securitate: GUARDHOUSE ALARMS. 

Erica desprinse prospectul de pe panou. Designul 
acestuia părea făcut de profesionişti, însă era printat pe o 
hârtie extrem de banală, din cele folosite la imprimantele 


e 89 œ» 


cu tuş. Fundalul era negru, iar cuvintele „GuardHouse 
Alarms” erau scrise cu litere roşii. Litera „H” de la 
„House” se transforma, în partea de sus, într-un feroce 
câine ciobănesc german. Sub cele două cuvinte se afla un 
număr de telefon şi o adresă de e-mail. Erika întoarse 
prospectul pe partea cealaltă. În partea de jos, scrise cu o 
cariocă albastră, se distingeau: MIKE, 21 IUNIE, 6:30 PM. 

Erika îşi scoase telefonul mobil şi formă numărul. 
Tăcere, apoi un ton ascuţit şi o voce automată îi spuse că 
numărul respectiv nu mai era alocat. Erika se apropie de 
uşa glisantă masivă din sticlă situată în partea din spate a 
casei, care se deschise cu un fâşâit după ce ea moşmondi 
niţel la mânerul încăpățânat al acesteia. leşi afară pe 
terasă. Pe zidul din spate al casei, deasupra uşii din sticlă, 
se afla cutia albă a unui sistem de securitate, pe care erau 
stanţate, cu litere roşii, cuvintele HOMESTEAD 
SECURITY, una precum cea care se găsea pe peretele 
apartamentului ei. 

Intră înapoi în casă şi-l sună pe Crane. Când acesta 
răspunse, Erika reuşi să distingă zgomotul puternic al unui 
televizor ce se auzea în fundal. 

— Scuze că sun atât de târziu. Sunt inspector-şef Foster. 
Poţi vorbi? întrebă ea. 

— Stai aşa, răspunse el. 

Se auzi un foşnet, apoi zgomotul scos de televizor se 
estompă. 

— Scuze. Am nimerit într-un moment nepotrivit, Crane? 

— Nu, e-n regulă. Tocmai ce m-ai salvat de The real 
housewives of Beverly Hills. Karen, iubita mea, e 
înnebunită după emisiune, dar eu am parte de destulă 
agresivitate la muncă. N-am nevoie şi de neveste nebune şi 
agresive când ajung acasă. În fine, ce pot face pentru tine, 
şefa? 

— Gregory Munro. M-am uitat peste desfăşurătorul lui 
telefonic. Spune că a sunat la o firmă de securitate - 
GuardHouse Alarms Limited - pe 19 iunie. 

— Stai un pic, să-mi trezesc laptopul la viaţă. Da, 
GuardHouse Alarms. A fost unul dintre numerele pe care 


e 90 œ» 


le-am urmărit azi de dimineaţă. 

— Şi? 

— Le-am lăsat un mesaj pe telefon, după care m-a sunat 
un tip înapoi ca să-mi confirme că un individ pe nume Mike 
a făcut o vizită la domiciliu. A făcut o verificare şi a ajuns 
la concluzia că toate sistemele de alarmă şi toate luminile 
de securitate erau în regulă şi funcționau aşa cum trebuie. 

— Cum ţi s-a părut tipul respectiv? 

— Ce să zic, mi s-a părut normal. Ce-o mai fi însemnând 
normal în ziua de azi. A fost totuşi ceva anume în glasul 
său totuşi, un fel de sclifoseală cum că el le-ar şti pe toate. 
De ce? 

— Doar ce-am format acel număr şi nu mai există. A fost 
scos din uz, preciză Erika. 

— Cum? 

Urmă o pauză, timp în care auzi cum erau apăsate 
butoanele tastaturii lui Crane. Apoi un bipăit ascuţit. 

— Tocmai am trimis un e-mail la adresa de pe prospect, 
care a fost imediat redirecționat înapoi. Eroare de 
trimitere a subsistemului, adică mesajul nu a putut fi 
trimis, o lămuri Crane. 

Erika ieşi din nou în grădina scufundată în beznă şi 
scrută cu atenţie cutia firmei HOMESTEAD SECURITY 
fixată pe perete. 

— Iisuse, şefa! Crezi că acela a fost ucigaşul? 

— Dap. Probabil că acel prospect a fost livrat personal, 
şi presupun că Gregory Munro a apelat acel număr şi a 
aranjat ca acest Mike să treacă pe la el... 

— Mike a fost invitat înăuntru şi i s-a permis să 
inspecteze terenul, primind acces la planul casei, la 
sistemele de alarmă, la luminile de securitate, la totul, 
practic, termină Crane în locul ei. 

— Şi e destul de probabil ca tu să fi vorbit cu Mike în 
persoană, astăzi. Te-a sunat înapoi de pe numărul de 
telefon al firmei GuardHouse Alarms. 

— Rahat! Şefa, ce vrei să fac? 

— Trebuie să dăm de urma acelui telefon şi a acelei 
adrese de e-mail, cât mai urgent. 


e 91 œ» 


— Pun pariu că a fost unul preplătit, dar pot încerca să-i 
dau totuşi de urmă. 

— Va trebui să-i luăm din nou la întrebări pe locuitorii 
de pe Laurel Road şi să obţinem detalii asupra tuturor 
agenţilor de livrare care au fost văzuţi acolo, în special 
dacă l-au văzut pe acest Mike sosind pe data de 21 iunie. 

— În regulă, şefa. Pot verifica pe computer câteva 
chestii chiar acum. Te ţin la curent. 

— Mersi, zise Erika. 

Urmă un clic, iar legătura cu Crane se întrerupse. Se 
întoarse la gardul din spate, simțind iarba aspră sub tălpi. 
Totul era nemişcat şi tăcut. În depărtare se auzi zgomotul 
slab scos de o maşină şi ţârâitul greierilor. Tresări de 
spaimă când un tren sparse liniştea cu sirena lui, trecând 
apoi zăngănind pe şinele din fundul grădinii. 

Se apropie de gard şi se lăsă pe vine sub copac, 
examinând locul în care fusese tăiată sârma gardului. 
Erika trase sârma într-o parte şi se strecură prin gaură. 
Înaintă pe un petic de iarbă înaltă şi uscată şi ajunse pe o 
cărare. Rămase o clipă nemişcată în căldura serii, lăsându- 
şi ochii să se obişnuiască cu întunericul. Traversă cărarea 
îngustă şi prăfuită, pătrunse printr-un gol dintre copacii 
înalţi şi ajunse pe liniile de cale ferată. Putea distinge locul 
în care şinele se pierdeau în depărtare. Se întoarse la 
cărare şi-şi scoase telefonul, activând aplicaţia lanternei şi 
direcţionând lumina spre stânga şi spre dreapta. Cărarea 
era iluminată cale de câţiva paşi, după care dispărea între 
arbori, în beznă. Erika se lăsă iar pe vine sub copacul din 
fundul grădinii şi privi înspre casă. Aceasta părea că-i 
întoarce privirea: cele două ferestre întunecate de la etaj 
semănau cu nişte ochi. 

— De aici ai pândit? şopti Erika doar pentru sine. Cât 
timp ai stat aici? Ce ai văzut? N-ai să scapi cu asta. Vin 
după tine. 


e 92 œ 


Capitolul 18 


Abia era mijlocul dimineţii, însă deja soarele lovea 
nemilos cu razele sale înăbuşitoare. Pajiştile din faţa unui 
lung şir de case terasate din cărămidă roşie erau pârjolite 
într-o largă varietate de tonuri de galben. Ora de vârf deja 
trecuse, şi în afara unui avion ce brăzda cerul senin şi 
albastru, drumul era complet pustiu. 

Simone se oprise la un supermarket în drumul ei spre 
casă după ce ieşise din tura de noapte de la spital, iar 
acum înainta pe trotuar gârbovită din cauza sacoşelor de 
cumpărături prea grele pentru ea. Plasticul îi săpase adânc 
şi dureros în carnea palmelor, iar sudoarea i se scurgea pe 
sub geaca groasă. Țesutul cicatrizat ce-i traversa toată 
burta o ustura şi se inflamase din cauza transpiraţiei şi a 
frecării uniformei de piele. Ajunse în faţa casei dărăpănate 
din capătul şirului şi se împinse în poartă. Aceasta se blocă 
în aleea de beton, determinând-o pe femeie să-şi 
proptească, cu furie, toată greutatea în ea, o dată, de două 
ori, până ce poarta cedă pe neaşteptate şi femeia ţâşni în 
faţă, aproape pierzându-şi echilibrul. 

Se grăbi să ajungă cât mai repede la uşa din faţă, 
mormăind tot soiul de blesteme, înainte de-a da drumul 
sacoşelor cu cumpărături pe treapta din faţa uşii. Ridică 
mâinile, traversate acum de adâncituri roşii. Pe uşa casei 
de alături ieşi o vecină. Era o doamnă în vârstă, îmbrăcată 
cu o rochie elegantă. În timp ce încuia uşa, o privi pe 
Simone, care se căuta în buzunare după chei. Privirea 
vecinei se mută la gardul gata să se prăbuşească dintre 
curţile lor, apoi la pajiştea pârjolită din faţa casei lui 
Simone, pe care se aflau o maşină de spălat străveche, mai 
multe cutii de vopsea goale şi o grămadă destul de 
consistentă de crăci putrezite. Ochii vecinei se întoarseră 
la Simone, care acum stătea nemişcată, fixând-o cu 
privirea. 

— A, bună dimineaţa, doamnă Matthews, zise vecina. 

Simone nu-i răspunse; rămase privind-o cu ochii ei 

e 93 >» 


albaştri, mari şi reci. Vecina găsi destul de neliniştitoare 
privirea ei fixă. Ochii lui Simone erau morţi, lipsiţi de 
emoție şi poziţionaţi niţel cam departe unul de celălalt. 

— Ce zi splendidă... 

Simone o privi fix pe vecină până ce aceasta se grăbi să 
dispară din raza ei vizuală. 

— Căţea băgăcioasă, murmură Simone, înainte de-a se 
răsuci şi-a vâri cheia în încuietoare. 

Holul de la intrare era prăfuit şi înţesat de ziare vechi. 
Simone trase sacoşele cu cumpărături înăuntru şi azvârli 
cheile pe masa veche de lemn din hol. Se răsuci şi închise 
uşa de la intrare. Odinioară, uşa aceea fusese pur şi simplu 
minunată, cu geam colorat, decorat cu modele în formă de 
diamant. În zilele însorite, proiecta un mozaic de culori 
calde pe covorul de culoare deschisă din hol. Acum în ea 
erau bătute mai multe scânduri, iar din vechile diamante 
albastre nu mai rămăseseră decât câteva, în partea de sus, 
deasupra unei bucăţi de lemn care era bătută-n cuie în 
tocul uşii. 

Simone se răsuci iar cu faţa spre hol după ce încuie uşa 
şi i se încleştă gâtul de spaimă. In mijlocul holului o 
aştepta un bărbat. Gura acestuia atârna larg deschisă şi 
ochii îi erau acoperiţi cu o pieliţă albicioasă. Era despuiat 
şi de pe pielea palidă şi lăsată îi picura apă. 

Femeia se împletici înapoi, simțind cum în spate o apăsa 
clanţa uşii. Inchise ochii şi-i deschise din nou. Bărbatul era 
tot acolo. Acum apa se scurgea pe el în mici râuleţe, peste 
burdihanul masiv şi păros şi, mai jos, peste peticul alb al 
organelor genitale. Mocheta de sub picioarele lui se 
transformase acum într-un cerc întunecat, pe măsură ce 
apa începea să se adune sub el cu repeziciune. Simone 
închise ochii strâns, după care-i deschise din nou. Bărbatul 
se apropia de ea, împleticindu-se pe covor, în timp ce 
unghiile lungi şi galbene de la picioare i se agăţau în 
covor. Femeia îi simţi răsuflarea. Un miros fetid, de ceapă 
amestecată cu trăscău stătut. 

— NU! zbieră ea, închizând ochii şi lovindu-se cu pumnii 
peste faţă. NU-MI POŢI FACE RĂU, STAN! EŞTI MORI! 


e 94 œ 


Deschise iar ochii. 

Holul era din nou ca înainte: aglomerat şi întunecos, dar 
gol. Încă un avion brăzdă cerul, scoțând un zgomot 
înăbuşit, iar femeia îşi auzi răsuflarea greoaie. 

Bărbatul dispăruse. 

Deocamdată. 


e 95 - 


Capitolul 19 


Era o după-amiază fierbinte şi lipicioasă, la o săptămână 
după descoperirea trupului lui Gregory Munro, când Erika 
fu chemată la Lewisham Row pentru a participa la o 
şedinţă de informare cu privire la cazul lui Gregory Munro. 
Ancheta ajunsese într-un impas, iar încrederea în 
capacităţile ei începuse să se clatine, aşa că încrederea ei 
în forţele proprii începea să scârţâie. 

Şedinţa se ţinea în sala de conferinţe izolată fonic de la 
ultimul etaj, iar dintre cei prezenţi făceau parte comisarul- 
şef Marsh, Colleen Scanlan, impunătoarea agentă de 
relaţii cu publicul a Poliţiei Metropolitane, Tim Aiken, un 
tânăr psiholog criminalist, şi chestorul-şef Oakley, care-i 
supraveghea pe toţi cu ochi atenţi din capul mesei de 
conferinţe lungi. Oakley nu încercase niciodată să ascundă 
faptul că n-o plăcea pe Erika. Era un tip viclean, cu 
trăsături elegante, al cărui păr de culoarea oţelului era 
întotdeauna tuns impecabil şi care pe Erika o ducea cu 
gândul la o vulpe alunecoasă şi şireată. Obişnuita-i 
tunsoare lipsită de cusur era acum fleaşcă de transpiraţie 
şi fusese silit să-şi dea jos jacheta regulamentară a Poliţiei 
Metropolitane, cu epoleţii ei decoraţi cu simbolurile 
elaborate ale gradului său, şi să-şi suflece şi mânecile 
cămăşii până sus. 

Erika deschise şedinţa, expunând în faţa şefilor modul în 
care decursese ancheta până în acest punct. 

— Impulsionaţi de descoperirea faptului că ucigaşul 
nostru a aranjat o vizită la domiciliul lui Gregory Munro, 
oamenii mei au muncit nonstop şi au examinat cu atenţie 
sute de ore de înregistrări video ale camerelor din 
interiorul şi din jurul gării Honor Oak Park. Rezidenţii de 
pe Laurel Road au fost luaţi din nou la întrebări, însă 
nimeni nu şi-a adus aminte să fi observat vreun 
reprezentant al fictivei GuardHouse Alarms. Firma în sine 
nu există. Adresa de e-mail de pe prospect era falsă, iar 
numărul de telefon de pe el s-a dovedit a fi al unui telefon 


e 96 - 


preplătit, imposibil de urmărit. 

Erika privi de jur împrejurul mesei de conferinţe şi-şi 
dădu seama că întâlnirea de faţă era o încercare 
hotărâtoare din partea ei de-a ţine sub control toţi oamenii 
care-i fuseseră puşi la dispoziţie. Pe lângă presiunea la 
care se simţea supusă, aerul condiţionat îşi dăduse 
obştescul sfârşit, lăsând ca aerul lipicios şi fierbinte să-şi 
facă mendrele cu cei prezenţi. 

Continuă: 

— Urmăresc cu asiduitate absolut orice detaliu al vieţii 
personale a lui Gregory Munro. Cred că-l ştia sau îşi mai 
întâlnise atacatorul cu o altă ocazie, iar viaţa lui personală 
ne poate ajuta să aflăm identitatea criminalului. Însă am 
nevoie de mai mult timp pentru a desluşi iţele acestui caz 
extrem de complex. 

— Cumnatul victimei, Gary Wilmslow, se află de 
asemenea sub anchetă pentru infracţiuni fără vreo 
legătură cu acest caz, care fac parte din Operaţiunea 
Hemslow, o întrerupse Oakley. Nădăjduiesc că cele două 
anchete nu se vor intersecta, iar poliţiştii care se ocupă de 
uciderea lui Munro vor fi ţinuţi departe de Operaţiunea 
Hemslow? 

— Da, domnule. Totul e sub control, zise Marsh, 
aruncându-i Erikăi o privire. 

Toată lumea tăcea în timp ce ochii tuturor erau 
îndreptaţi asupra ei. Marsh schimbă subiectul: 

— Cum rămâne cu revistele pornografice cu gay de la 
locul crimei? Am înţeles că Gregory Munro descărcase o 
aplicaţie pentru gay pe telefonul său mobil? 

Marsh deja discutase acest aspect cu Erika. Femeia îşi 
dădu seama că el abordase acest subiect pentru a-i da 
satisfacţie lui Oakley. 

— Da, domnule. Am găsit câteva reviste pornografice cu 
gay şi Munro descărcase Grindr, o aplicaţie pentru mobil 
pentru întâlnirile între gay, însă n-apucase să o activeze. 
Nu am găsit niciun fel de contacte sau mesaje, îi informă 
Erika. 

— Deci e posibil ca victima să fi fost implicată în relaţii 


e 97 œ» 


homosexuale cu tot soiul de anonimi? interveni Oakley. 

— Nu există nicio dovadă concretă, în afara unor reviste 
cu gay răsfoite din greu, care să indice că Gregory Munro 
era stăpânit de impulsuri homosexuale, zise Erika. 

— De ce n-ai încercat să cercetezi localurile pentru gay 
împrăştiate prin toată Londra? Toaletele publice? 
Parcurile? insistă Oakley. 

— Le-am luat şi pe acelea în considerare, domnule. 
Cunoaştem foarte bine anumite zone, însă nu sunt 
acoperite de camere de supraveghere. Oamenii mei sunt 
ocupați până peste cap cu probe pe care le avem, fără a 
mai fi nevoie să se ocupe şi de piste secundare care-ar 
semăna cu căutarea de cai verzi pe pereţi... 

— Era un bărbat căsătorit ce simţea dorințe 
homosexuale. Chiar nu înţeleg de ce nu e aceasta direcţia 
principală a anchetei tale, inspector-şef Foster? 

— Cum spuneam, domnule, avem mai multe piste de 
urmat în anchetă. Aş avea nevoie de mai mulţi oameni, 
dacă ar trebui să încep... 

— Deja ai la dispoziţie o echipă destul de numeroasă, 
inspector-şef Foster. Poate ar fi mai bine să abordăm 
subiectul modului în care te foloseşti de resursele puse la 
dispoziţie, înainte de-a sări să ceri şi mai multe? 

— Domnule, vă pot asigura că fiecare om al meu este 
folosit în aşa fel încât să-şi pună în valoare abilităţile. 

Oakley ridică de pe masă o poză cu locul crimei lui 
Gregory Munro şi o privi cu atenţie. 

— Violenţa în rândul comunităţii gay are adesea legătură 
exclusiv cu dorinţa sexuală. Oamenii de genul acesta nu 
cumva caută dinadins întâlniri anonime? Ajungând să 
invite acasă la ei persoane periculoase? 

— În mod evident, cunoaştem tipuri diferite de bărbaţi 
gay, domnule, veni replica Erikăi. 

Toţi cei de la masă amuţiseră. 

— Căldura e de vină: ne afectează pe toţi, domnule, 
interveni Marsh, aruncându-i o privire aspră Erikăi. 

Oakley se îmbufnă şi scoase din buzunar o batistă 
împăturită impecabil pe care şi-o apăsă pe faţă, ştergându- 


e 98 œ» 


şi fruntea plină de broboane de transpiraţie. Modul în 
care-şi ridică bretonul, cu mare atenţie, o făcu să se 
întrebe pe Erika dacă acesta nu cumva purta perucă. Un 
„sirop”. Cuvântul îi apăru brusc în minte. Sirop... Sirop de 
smochine... perucă...5 Îşi aduse aminte de ziua în care 
Mark îi povestise prima oară despre rimele argoului 
cockney, ea fiind proaspăt sosită în Anglia, şi de cât de 
mult râsese după ce-l ascultase. 

— E ceva comic, inspector-şef Foster? întrebă Oakley, în 
timp ce-şi vâra la loc batista în buzunar. 

— Nu, domnule, zise Erika, izbutind să revină printre cei 
prezenţi. 

— Bun, pentru că pe lângă puterea de muncă pe care o 
ai la dispoziţie, presa a profitat de eşecul tău de-a găsi un 
suspect pentru a lovi cu răutate în Poliţia Metropolitană. 
Mai întâi ziarele locale, acum şi cele naţionale. Arătă 
înspre ziarele aflate în mijlocul mesei de conferinţe, care 
aveau titluri de genul: „SUPER MEDIC PRIMAR OMORÂT 
ÎN PAT?” şi „POLIŢIA ÎNCĂ SE AFLĂ PE URMELE 
UCIGAŞULUI DOCTORULUI DE TOP”. Colleen, ai rămas 
destul de tăcută, aşa că aş fi curios să aflu ce-ai de zis. 

— Lucrez... începu Colleen şi se opri. 

Avea de gând să zică „din greu” se gândi Erika. 

— Lucrez pe toate fronturile ca să putem fi siguri că 
echipa mea de presă îndreaptă media în direcţia corectă. 
Fireşte, există destul de puţine informaţii pe care să le 
putem oferi, adăugă ea, încercând să arunce din nou vina 
în cârca Erikăi. 

— Nu e treaba ta să îi hrăneşti cu linguriţa pe ziarişti. 
Cred că e uşor cam prematur să oferim informaţii atât de 
devreme, zise Erika. Ar fi trebuit mai întâi să fim cu doi 
paşi mai în faţă şi pregătiţi cu mai multe informaţii. Acum 
s-au repezit exact la ceea ce credeam că se vor repezi şi au 
găsit propriul lor unghi de abordare al problemei, legând 
acest caz de tăierile bugetare făcute de guvern. 

— Da, chiar aşa, inspector-şef Foster, oare de unde au 


3 Joc de cuvinte intraductibil: Syrup of figs (smochine)... wig (perucă)... 
(N.t.). 
e 99 œ» 


căpătat ei acest citat? întrebă Oakley, ridicând un ziar de 
pe masă. „Pe teritoriul Londrei, 14.000 de camere de 
supraveghere au fost scoase din uz; poliţia nu are oamenii 
necesari care să asigure efectiv siguranţa cetăţenilor.” Nu- 
i aşa că ai fost una dintre cele mai vocale susținătoare ale 
acestei teorii cu lipsa camerelor de supraveghere? 

— Domnule, sugeraţi cumva că am dat presei informaţii 
despre acest caz? 

— Nu, chestorul-şef nu sugerează una ca asta, o 
întrerupse Marsh. 

— Paul, să ştii că pot vorbi şi eu în nume propriu, se 
răsti Oakley. Ceea ce vreau să spun e că n-are rost să 
începem să alarmăm lumea, inspector-şef Foster. Te afli la 
conducerea unei echipe numeroase de agenţi. Echipei tale 
i s-au pus la dispoziţie o mulţime de resurse pentru a 
ancheta această crimă. Aşa că nu cred că face bine la 
moral dacă te plângi întruna despre ce anume n-ai căpătat. 
De câţi poliţişti în plus crezi că ai nevoie? 

— Domnule, nu sunt negativistă şi nici nu mă plâng, zise 
Erika. 

— De câţi? 

— De cinci. Am pregătit hârtiile pentru dumneavoastră 
şi am trecut acolo toate detaliile şi cum anume le voi 
folosi... 

— A trecut o săptămână de la uciderea lui Gregory 
Munro şi trebuie să mă asigur că resursele noastre sunt 
folosite aşa cum trebuie, o întrerupse Oakley. 

— Da, domnule, dar... 

— Te sfătuiesc insistent să schimbi direcţia anchetei 
noastre, inspector-şef Foster, plecând de la premisa că 
Gregory Munro a invitat un bărbat la el în casă pentru a 
întreţine relaţii sexuale cu el, iar acest bărbat, oricine o fi 
fost el, a zărit o oportunitate şi l-a omorât. O crimă 
pasională. 

— Un conflict între gay? spuse Erika. 

— Nu-mi place această formulare, inspector-şef Foster. 

— Însă presa o adoră. Şi n-am nici cea mai vagă umbră 
de îndoială că toată comunitatea gay va întâmpina un nou 


< 100 œ» 


val de hărţuiri şi de reacţii negative dacă vom aborda 
ancheta din acest unghi. În plus, am găsit dovezi că 
fereastra de la bucătărie a fost forţată, iar gardul din spate 
al proprietăţii a fost tăiat cu cleştele. Nu pare credibil ca 
Gregory Munro să-l fi invitat el însuşi în casă pe cel care a 
făcut asta. Cea mai puternică dovadă a noastră este 
prospectul firmei de securitate fictive. E vremea vacanţelor 
de vară. Incă n-am discutat cu toţi locuitorii de pe Laurel 
Road pentru că mulţi dintre ei încă nu s-au întors din 
concedii. Scotocim în continuare prin listele cu plângeri 
ale pacienţilor lui Gregory Munro. lar asta ne ia timp. 

— Până acum, s-a dovedit de folos vreo plângere la 
adresa doctorului nostru? întrebă Oakely. 

— Nu încă, dar... 

— Aş vrea s-aud opinia profilerului nostru, zise Oakley, 
întrerupând-o din nou pe Erika. Tim? 

Tim Aiken, psihologul criminalist, rămăsese tăcut până 
acum. Avea o chică de păr scurtă şi strălucitoare, o mirişte 
de barbă atent îngrijită la vreo frizerie de top şi, în pofida 
faptului că purta cămaşă şi cravată, la încheietura mâinii 
avea un mănunchi gros de brățări multicolore împletite. 
Ridică privirea, părând surprins că trebuie să se oprească 
din a mai mâzgăli cuburi în carnet. 

— Cred că tipul pe urmele căruia vă aflaţi e un individ 
care-şi controlează impulsurile cu stricteţe. Plănuieşte 
totul foarte atent. Din punct de vedere fizic, este foarte 
puternic. Gregory Munro nu era un tip firav şi există 
puţine indicii care să susţină o confruntare fizică. 

— Gregory Munro a fost drogat; în corpul său a fost 
găsită 9) doză consistentă de flunitrazepam. 
Flunitrazepamul este un drog folosit mai ales la întâlniri 
care se lasă cu violuri. Oricine a pătruns la el în casă a 
avut timp să-l drogheze, după care a aşteptat ca drogul să- 
şi facă efectul, adăugă Erika. 

— Da. Deşi flunitrazepamul se foloseşte adesea şi-n 
rândul comunităţii gay pentru o excitare sexuală extrem de 
intensă, veni replica lui Tim. 

— Mă îndoiesc că cei cărora li s-a strecurat o doză din 


e 101 œ» 


acest drog într-un bar s-ar bucura de rezultatele acestuia, 
îl contrazise Erika. 

Tim continuă: 

— Criminalul ar fi putut anticipa totul, folosindu-se de 
vicleana metodă cu prospectul firmei de securitate pentru 
a-şi momi victima să-l sune. Coroborată cu folosirea unui 
sedativ, n-ar trebui să excludem posibilitatea elementului 
homosexual. 

— Gregory Munro n-a fost abuzat sexual, zise Erika. 

— Adevărat, însă criminalul nostru ar putea avea ceva 
probleme cu propria lui masculinitate şi e posibil să fi avut 
ceva experienţe negative cu tipul A, sau masculi alfa, cum 
li se mai spune. Ar fi posibil Să vrea să suprime masculi. 


— Ce drăcie! Cât ne costă tipul ăsta? întrebă Erika după 
terminarea şedinţei, după alte patruzeci de minute 
lipicioase şi incomode, în timp ce cobora scările dintre 
etaje împreună cu Marsh. 

— Nu pui prea mare bază pe profilul făcut de psihologul 
criminalist? 

— Cred că poate fi de ajutor, deşi de multe ori sunt 
chemaţi pe post de salvatori minune. Profilerii medico- 
legali nu prind criminali, noi îi prindem. 

— Nu te mai plânge. Adu-ţi aminte că şi el lucrează 
pentru tine. L-a contrazis pe Oakley în privinţa faptului că 
ar trebui să-ţi restrângă bugetul. 

— Doar aburindu-l cu ştiinţa lui. 

— Nu eşti mulţumită? 

— O să fiu mulţumită când o să-l prind pe cel care-a 
făcut asta, spuse Erika. De fapt, Tim nu ne-a spus mai 
nimic din ce nu ştiam deja. Deşi teoria lui despre masculii 
alfa este destul de interesantă. Dar cum să ne folosim de 
ea? E cam vagă. Nu avem cum să punem sub supraveghere 
toţi masculii dominanţi cu caracter agresiv. Lumea e plină 
de ei. 

Marsh îşi dădu ochii peste cap. 

— Uşurează-ţi viaţa şi începe să stabileşti o legătură de 
prietenie cu Oakley. 


102 œ» 


— În primul rând, nu am comentat în privinţa atitudinii 
lui homofobe, deci e un început. Şi, oricum, ce rost are? 
Domnule, el n-o să mă placă niciodată. N-am să ajung 
niciodată pe lista cu persoane cărora le trimite felicitări de 
Crăciun. 

Ajunseseră pe holul dintre scări pe care se afla biroul lui 
Marsh. 

— Să mă ţii la curent, da? zise el, în timp ce se pregătea 
să pătrundă printre uşile duble. 

— Domnule, înainte de-a pleca, aveţi cumva ceva veşti 
despre postul acela de subcomisar? 

Marsh se opri şi se răsuci iar cu faţa spre ea. 

— Erika, deja ţi-am spus că te-am pus în fruntea listei. 

— L-aţi informat pe Oakley că intenţionaţi să mă 
avansați? 

— Da. 

— Şi el ce-a avut de zis? 

— Nu pot intra în detalii, doar ştii prea bine acest lucru. 
Acum, trebuie să plec. 

Marsh se întoarse să iasă pe uşă. 

— Încă ceva, domnule. Cum rămâne cu faptul că Peter 
Munro încă mai locuieşte sub acelaşi acoperiş cu Gary 
Wilmslow? Îmi fac griji în privinţa situaţiei sale. 

Marsh se opri şi se întoarse iar spre ea. 

— În ultima săptămână, Peter n-a ieşit din casă decât 
pentru a pleca la şcoală, însoţit de mama sa. În câteva 
camere din casa lor am montat microfoane. Din câte ştiu 
eu, băiatul e bine. Iar Gary Wilmslow e un tip de modă 
veche. Vorbeşte despre onoare şi familie şi aşa mai 
departe. Nu s-ar atinge nici în ruptul capului de cineva 
care e sânge din sângele său. 

— V-aţi uitat la prea multe episoade din Fastenders, 
domnule. Să sperăm că aveţi dreptate. 

— Am dreptate, spuse Marsh cu răceală, după care 
dispăru printre uşile duble, în biroul său. 

Par să fiu foarte populară pentru toată lumea. Tot ce 
încerc e să-mi fac nenorocita asta de treabă, murmură 
Erika doar pentru ea, în timp ce cobora şirul de trepte 


e 103 >» 


rămase. 

Când ajunse în sala de operaţiuni, ventilatoarele 
montate în tavan lucrau la turație maximă, însă nu păreau 
decât să circule aerul cald şi mirosul de cafea şi de trupuri 
umane. 

— Şefa, doar ce-am auzit de la poliţia în uniformă; 
vecinii care locuiesc vizavi de casa lui Gregory Munro s-au 
întors din vacanţă, o informă Peterson, lăsându-şi jos 
telefonul. 

Moss stătea în faţa lui Peterson, cu chipul roşu din cauza 
căldurii, în timp ce termina şi ea de vorbit la telefon. 

— Am discutat cu Estelle Munro. Spune că certificatul 
de Medic Generalist emis de Consiliul Municipal pentru 
Gregory Munro lipseşte din casa fiului său, de la numărul 
14 de pe Laurel Road. 

— Când au putut să intre din nou în casă? întrebă Erika. 

— Ieri. Am scotocit prin dosarul electronic întocmit de 
cei de la medicină legală, şi totul a fost luat. Nu există 
nicio menţiune a Certificatului de Practică pentru Munro. 

— Ceea ce înseamnă că e posibil să fi fost luat de ucigaş. 
Rahat! Cum de ne-a scăpat asta? 


e 104 œ» 


Capitolul 20 


Era linişte şi răcoare când Erika, Moss şi Peterson au 
ajuns pe Laurel Road. Soarele coborâse suficient de mult 
încât casele de pe partea pe care locuise Gregory Munro 
să fie învăluite în umbră. 

Un grup de bărbaţi şi femei poposiţi direct de la 
birourile în care lucrau se strânsese în capătul străzii, cu 
chipuri aprinse, bărbaţii cu mânecile suflecate şi ţinându-şi 
sacourile în mâini. Era puţin trecut de cinci şi jumătate, iar 
Erika îşi dădu seama că aceştia reprezentau primul val de 
navetişti care se întorcea acasă din centrul Londrei. 

Apăsă butonul soneriei de la numărul 14. Câteva 
secunde mai târziu, îi deschise Estelle Munro. Era 
îmbrăcată cu pantaloni lejeri deschişi la culoare şi cu o 
bluză albă şic cu modele cu trandafiri, iar în mâini avea 
trase o pereche de mănuşi galbene din cauciuc. 

— Bună, doamnă Munro! Am venit după certificatul 
medical, începu Erika. 

— Da, fu singurul răspuns al femeii. 

Păşi în spate, lăsându-i să intre. Erika recunoscu izul 
înţepător al produselor de curăţenie cu miros de lămâie, 
care se amesteca cu o copleşitoare mireasmă de flori 
artificiale. În casă era totuşi destul de răcoare. Toate 
ferestrele erau închise, iar aerul condiţionat zumzăia în 
toate camerele. 

— L-am găsit în biroul lui Gregory, zise Estelle, 
închizând uşa de la intrare şi încuind-o. 

Erika observă că femeia înlocuise încuietorile: o broască 
Yale sclipea de nouă ce era, iar deasupra ei erau şi două 
lanţuri nou-nouţe. 

O urmară pe Estelle în sus pe scări, înaintând cu 
încetineală în urma femeii care răsufla greoi. 

— Cum merge treaba? întrebă Erika. 

— Încă mai curăţ mizeria lăsată în urmă de oamenii 
voştri, veni răspunsul usturător al lui Estelle. 

— Încercăm de fiecare dată să tratăm fiecare scenă a 


<e 105 - 


crimei cu cât mai mult respect posibil, însă o mulţime de 
oameni sunt implicaţi în astfel de acţiuni, ce se desfăşoară 
pe proprietăţile oamenilor, zise Moss. 

— Şi toţi aceşti oameni s-au apropiat cât de cât de 
prinderea celui care mi-a omorât fiul? 

— Urmărim mai multe piste, răspunse Erika. 

Ajunseră în capătul scărilor. Estelle se opri pentru a-şi 
trage răsuflarea, proptindu-şi în şold o mână învelită în 
mănuşă galbenă. Draperiile grele care acoperiseră până nu 
demult fereastra din hol fuseseră înlăturate, astfel încât 
refugiul era mult mai bine luminat acum. 

— Inspector-şef Fosset, când voi putea lua înapoi trupul 
fiului meu? întrebă Estelle. 

— Mă numesc inspector-şef Foster... 

— Pentru că trebuie să mă ocup de o înmormântare, 
continuă Estelle, scoţându-şi tacticos mănuşile, de pe 
fiecare deget în parte. 

— Mă tem că va trebui mai întâi să verificăm cine anume 
este prima persoană de legătură în caz de urgenţă, înainte 
de-a putea oferi mai multe detalii, o informă Moss. 

Chipul lui Estelle se întunecă şi mai mult. 

— Gregory a fost fiul meu. L-am purtat în burtă timp de 
nouă luni. Mie o să-mi daţi telefon mai întâi, s-a-nţeles? 
Penny n-a fost căsătorită cu el decât patru ani. Eu i-am fost 
mamă patruzeci şi şase... Trase aer adânc în piept pentru 
a-şi recăpăta controlul. M-a sunat Penny. Cerându-mi să-i 
spun când anume i se va da drumul trupului. „Trupului”! 
Nu lui „Gregory” sau lui „Greg” - el ura să i se spună Greg. 
Penny vrea să închirieze clubul de fotbal Shirley pentru 
priveghi. Auziţi, un club de fotbal! N-am nicio îndoială că 
Gary şi golanii ăia ai lui de prieteni vor obține un adevărat 
Chilipir. 

— Îmi pare rău să aud asta, doamnă Munro. 

Estelle intră în baie şi-şi trecu mâinile pe sub robinetul 
chiuvetei. leşi afară, ştergându-se pe mâini pe un prosop 
micut. 

— Ieri m-a sunat Gary, proferând tot soiul de ameninţări. 

— V-a amenințat? întrebă Erika. 


e 106 » 


— Gregory şi-a modificat testamentul când el şi Penny s- 
au separat. Tocmai ce-am aflat că mi-a lăsat mie casa, iar 
de drepturile de închiriere ale celorlalte proprietăţi se va 
bucura Peter, la majorat. 

— Şi Penny? 

Estelle îi aruncă Erikăi o privire extrem de aspră. 

— Ce-i cu ea? Va primi casa cu patru dormitoare din 
Shirley. Care valorează o groază de bani. Gary mi-a vorbit 
foarte urât la telefon, insistând că Penny merita din plin 
această casă şi că va trebui să i-o cedez ei, altfel... 

— Altfel ce? întrebă Erika. 

— Of, foloseşte-ţi şi tu imaginaţia, inspector-şef Fosset. 
Ori altfel se va ocupa el de problemă. Îşi va trimite amicii 
la mine. S-ar putea ca o maşină să dea peste mine când mă 
întorc de la cumpărături. Să-nţeleg că ai citit dosarul lui 
Gary, cel plin de infracţiuni? 

Erika schimbă o privire cu Moss şi cu Peterson. 

Estelle îi dădu mai departe: 

— Am schimbat încuietorile, dar tot îmi fac griji. 

— Puteţi sta liniştită că Gary Wilmslow nu vă va face 
niciun rău, spuse Erika. 

Lui Estelle i se umplură ochii de lacrimi şi pipăi în jur 
după un şerveţel. Peterson se dovedi din nou de mare 
ajutor, scoțând la iveală un pachet din buzunar. 

— Mulţumesc, zise ea, recunoscătoare. 

Erika îi făcu semn lui Moss, lăsându-l pe Peterson să o 
liniştească pe Estelle. Porniră de-a lungul holului către 
micuțul dormitor pe care Gregory Munro îl folosise pe post 
de studio. 

Un birou masiv, din lemn închis la culoare, stătea 
înghesuit la fereastră, iar pe peretele de vizavi era prins 
un set de poliţe din acelaşi lemn întunecat. Poliţele erau 
pline cu un amestec de cărţi despre medicină şi romane cu 
coperte broşate. Erika observă că Gregory Munro deținuse 
trei dintre romanele cu inspector-şef Bartolomew scrise de 
Stephen Linley. 

— Rahat! exclamă ea. 

— Ce e, şefa? 


e 107 œ» 


— Nimic... 

Erika îşi aduse aminte de discuţia cu Isaac de 
săptămâna trecută, în timpul căreia căzuse de acord să ia 
cina cu el, cină ce trebuia să aibă loc tocmai în seara asta. 
Aruncă o privire spre ceasul prins la mână şi văzu că era 
aproape şase. 

Estelle veni târşâindu-şi paşii în cameră, urmată 
îndeaproape şi de Peterson. 

— Era aici, zise Estelle, arătând cu degetul către 
peretele din spatele biroului, pe care atârnau două rame 
de tablou aurite. 

Una era plină cu fotografii: Gregory şi Penny tăind 
împreună tortul de nuntă; Penny ţinând o pereche de 
ochelari de soare pe ochii unei pisici lipsite de interes; 
Penny pe un pat de spital, cu Gary, Estelle şi mama lui 
Penny cea ochelaristă stând de o parte şi de alta a ei. 
Cealaltă ramă era goală. 

— Am întrebat-o pe Penny dacă l-a luat ea, dar o cred, 
deşi pentru prima dată, când răspunde prin nu la o 
întrebare, zise Estelle, arătând înspre rama goală. Dacă ar 
fi fost vorba despre televizor sau DVD player, le-ar fi luat 
imediat, însă nu şi certificatul. 

Erika se apropie de rama goală, trăgându-şi pe mâini o 
pereche de mănuşi de latex. O desprinse de pe perete, 
dându-şi seama că era foarte uşoară şi confecţionată din 
plastic. 

— Doamnă Munro, aţi atins-o vreodată? 

— Nu, niciodată, răspunse ea. 

Erika răsuci rama pe toate părţile, dar nu observă nimic 
neobişnuit. 

— Ar trebui să chemăm un expert în amprente. Puțin 
probabil să găsim ceva, dar... 

— Bine, şefa, spuse Moss. 

Desprinse staţia radio de la centură şi efectuă un apel; îi 
răspunse un glas, care-o informă că nu e nimeni disponibil. 

Erika luă radioul de la Moss. 

— Sunt inspector-şef Foster. Am nevoie de cineva astăzi, 
acum, imediat, cât mai curând posibil. Am făcut rost de o 


< 108 >» 


nouă probă, la locul crimei de la numărul 14, pe Laurel 
Road, SE23. 

Urmă o pauză şi câteva bipuri. 

— Doar ce-am aflat că o tehniciană şi-a terminat treaba 
cu un jaf petrecut în Telegraph Hill, o apelez prin staţie şi-i 
spun să plece înspre voi imediat. Deşi poţi autoriza lucrul 
peste program? veni replica glasului subţire din difuzorul 
staţiei. 

— Da. Pot autoriza lucrul peste program, se răsti Erika. 

— Bun, veni răspunsul. 

Erika prinse la loc rama pe perete şi-şi scoase mănuşile. 

— Bun, deci va trebui să mai aşteptăm puţin. Moss, tu vii 
cu mine. Hai să discutăm cu vecinul care s-a întors din 
vacanţă. Doamnă Munro, e în regulă dacă inspector 
Peterson aşteaptă împreună cu dumneavoastră? 

— Da. Vrei o ceaşcă de ceai, dragul meu? întrebă 
Estelle. 

Peterson încuviinţă din Cap, 


Vecinii erau un cuplu trecut bine de treizeci de ani: o 
femeie albă, pe nume Marie, şi un bărbat negru, pe nume 
Claude. Casa lor, aflată vizavi de numărul 14, era şic şi 
plină de stil, iar cei doi emanau un aer urban şi modern. 
Holul încă era plin cu valize în culori aprinse, drept care le 
zoriră pe Erika şi pe Moss în bucătărie. Marie luă nişte 
pahare şi le umplu cu apă cu gheaţă de la dozatorul prins 
în uşa unui frigider masiv din oţel inoxidabil. Le dădu câte 
un pahar lui Moss şi Erikăi. Erika luă o înghiţitură 
prelungă, bucurându-se de răceala apei. 

— Am fost foarte şocaţi de moartea doctorului Munro, 
începu Marie, după ce se aşezară cu toţii comod în jurul 
mesei din bucătărie. Ştiu că nu e cea mai plăcută zonă a 
oraşului, dar, totuşi, crimă! 

Claude luă loc lângă ea şi femeia îl prinse de mână. Elo 
strânse ca să o liniştească. 

— Înţeleg cât de greu vă este tuturor. Deşi subliniem 
destul de des acest lucru, din punct de vedere statistic, 
cazurile de crimă sunt în continuare extrem de rare, 


< 109 œ» 


adăugă Erika. 

— Ei bine, statistic vorbind, un tip mătrăşit în propriul 
lui pat la câteva uşi mai încolo e cu unul prea mult! spuse 
Claude, dându-şi ochii peste cap. 

— Desigur, se arătă Erika de acord. 

— Trebuie să vă întrebăm dacă aţi observat vreo 
persoană necunoscută dând târcoale prin împrejurimi? 
începu Moss cu întrebările. Orice, pe oricine... În special 
pe data de 21 iunie, între orele 5 şi 7 după-amiaza. 

— Scumpo, strada noastră nu e genul acela, zise Marie. 
Suntem cu toţii prea ocupați cu munca pentru a mai avea 
timp şi să ne pândim vecinii pe geam. 

— Dar aţi fost acasă în acea zi, între 5 şi 7 după-amiaza? 
întrebă Erika. 

— Asta a fost în urmă cu patru săptămâni... începu 
Marie. 

— Da, s-a întâmplat într-o marţi, veni răspunsul lui 
Moss. 

— Ar fi trebuit să fi fost încă la muncă. Sunt contabilă în 
oraş, zise Marie. 

— Eu termin treaba mai devreme, căci lucrez pentru 
consiliul local de aici, adăugă Claude. Dacă s-a întâmplat 
într-o marţi, ar fi trebuit să fiu la sală. Fitness First, în 
josul străzii, în Sydenham. Pot depune mărturie pentru 
mine, nu trebuie decât să trecem un card prin fanta de la 
uşă ca să intrăm. 

— E-n regulă. Nu sunteţi suspecți, îi linişti Erika. Il 
cunoşteaţi bine pe Gregory Munro? 

Cei doi scuturară din cap. 

— Era totuşi întotdeauna amabil şi politicos, adăugă 
Claude. Era medicul nostru de familie, cu toate că n-a fost 
niciodată nevoie să mergem la el. Cred că n-am fost în 
vizită la el decât o dată, acum câţiva ani, când ne-am 
înscris la el. 

Erika şi Moss schimbară o privire dezamăgită. 

— Mai e ceva, începu Claude. 

Luă o gură din paharul cu apă cu gheaţă şi şi-o plimbă 
gânditor prin gură. De pe pahar curgea condens şi se 


< 110 œ» 


scurgea pe masa de lemn. 

— Orice îţi aduci aminte, oricât de mărunt ar fi, îl 
încurajă Moss. 

— O, da, se arătă Marie de acord. Da, i-am văzut şi eu. 

— Pe cine? întrebă Erika. 

— În ultimele câteva săptămâni am văzut destul de mulţi 
tineri chipeşi intrând şi ieşind din casa doctorului Munro, 
zise Claude. 

Erika se uită la Moss. 

— Puteţi fi ceva mai expliciţi? 

— Ştiţi voi, genul musculos, spuse Marie. Am crezut că 
primul era vreun muncitor solid pe care-l angajase 
doctorul Munro, dar apoi, a doua zi, un alt tânăr a ciocănit 
la uşa doctorului şi a intrat. Un tip extrem de atrăgător. 
Adică superb, ce mai încolo-încoace, dacă înţelegeţi ce 
vreau să spun. 

— Un fel de prostituat? 

— Dap. Şi nu păreau să fi zăbovit la el mai mult de o oră, 
completă Claude. 

— Cam când se întâmpla asta? 

— Primii doi au venit în timpul săptămânii. Nu-mi mai 
aduc aminte în ce zile. Veneam acasă de la muncă, deci în 
jur de şapte treizeci... Mi s-a părut că dr. Munro l-a cam 
zorit să intre în casă pe primul tip când m-a văzut trecând 
pe-acolo, salutându-mă doar în grabă. Apoi, cam după vreo 
oră sau cam aşa ceva, după ce noi doi luaserăm cina şi eu 
eram în sufragerie, l-am văzut ieşind, zise Marie. 

— Şi ceilalţi? întrebă Erika. 

— A mai fost unul sâmbătă dimineaţă, cred? Claude, nu 
tu l-ai văzut plecând în zorii zilei? întrebă Marie. 

— Ba da, fereastra băii noastre de la etaj dă în stradă; 
eu făceam un pipi, când l-am văzut pe flăcăul ăsta ieşind 
devreme, cam pe la şapte, sâmbătă dimineaţa, spuse 
Claude. 

— Şi nu ţi s-a părut ciudat? întrebă Moss. 

— Ciudat? Suntem în Londra, şi s-a întâmplat înainte ca 
noi s-aflăm că se despărţise de nevastă-sa... Ar fi putut fi 
un prieten, un coleg, un student la medicină sau chiar un 


e 111 œ 


dădac - ştiţi voi, o dădacă masculină, zise Claude. 

— Şi credeţi că unul dintre acei bărbaţi, ştiţi voi, l-a 
omorât? întrebă Marie. 

— Vă spun sincer: nu ştim nimic. E doar una dintre 
pistele pe care le urmărim. 

Rămaseră tăcuţi cu toţii timp de câteva secunde. Marie 
freca cu degetul condensul depus pe pahar. Claude o 
înconjură cu un braţ, protector. 

— Aţi fi dispuşi să vă uitaţi pe o serie de profiluri de 
infractori din baza electronică a poliţiei? Dacă am găsi pe 
cineva care se potriveşte, ne-ar fi de mare ajutor, spuse 
Erika. Putem trimite pe cineva la voi chiar în seara asta, ca 
să o puteţi face liniştii, în casa voastră? 

— Da, desigur, zise Claude. Dacă v-ajută să-l prindeţi pe 
cel care a făcut una ca asta. 


Moss şi Erika ieşiră înapoi în strada înăbuşitor de 
fierbinte şi se mutară pe partea unde era umbră. 

— Eu zic c-am obţinut un rezultat, zise Moss. 

— Şi, cu puţin noroc, am putea obţine şi o fotografie 
utilă diseară, se arătă Erika de acord cu ea, apoi îşi scoase 
telefonul şi-l sună pe Peterson, ca să-l întrebe de noutăţi. 

— Tot nimic, şefa, zise el. Experta în amprente încă nu 
şi-a terminat treaba în Telegraph Hill. Estelle Munro a ieşit 
să cumpere lapte... Eu n-am nicio cheie de aici, aşa că nu 
pot lăsa casa neîncuiată. 

— Bine, suntem pe drum, îl linişti Erika. 

Închise, îşi îndesă telefonul la loc în geantă şi aruncă o 
privire la ceas. Era trecut de şapte. 

— Trebuie să ajungi undeva? o întrebă Moss. 

— Ar fi trebuit să merg la cineva la cină, la Isaac Strong. 

— Pot rămâne eu aici cu Peterson dacă tu vrei s-o ştergi. 
Mi se pare că tura asta se-anunţă lungă şi plictisitoare. Mă 
îndoiesc că vom obţine vreo amprentă de pe ramă, dar te 
pot informa dacă găsim vreo potrivire cu pozele. 

— Moss, tu nu vrei s-ajungi mai repede acasă? 

— Sunt bine. Celia l-a dus pe Jacob la o şedinţă de înot 
de mamă şi fiu ca să pot avea toată seara liberă, şi cum 


e 112 œ» 


ştiu că tu nu prea ieşi... 

Lăsă propoziţia în aer. 

— Ştii că nu prea apuc să ies? 

— N-am vrut să sune aşa, şefa, zise Moss, înroşindu-se şi 
mai tare decât era deja. 

— Ştiu. E-n regulă. 

Erika îşi mesteca buza în timp ce-o privea cu ochi mijiţi 
pe Moss din cauza soarelui. 

— Sincer, şefa, la o milisecundă după ce găsim vreo 
amprentă, te-am şi sunat. lar verificarea portretelor 
electronice ar putea dura câteva ore. Isaac ce găteşte? 

— Nu ştiu. 

— Când terminaţi voi de mâncat ce-o găti el, e foarte 
posibil să avem şi noi nişte răspunsuri. 

— Bine. Mulţumesc, Moss! Îţi rămân datoare. Să mă suni 
în clipa în care găsiţi ceva, oricât ar fi de neînsemnat, 
bine? 

— Promit, şefa, zise Moss. 

Privi cum Erika se întoarse la maşină şi porneşte, 
sperând în sinea ei că vor găsi ceva care să-i ajute să 
înainteze cu ancheta. 

În sinea ei, credea că inspectorul-şef Foster avea nevoie 
de un progres. 


e 113» 


Capitolul 21 


— Îmi plac zilele lungi de vară, ele ţin întunericul la 
distanţă, dar niciodată nu durează destul, zise Simone. 

Stătea în faţa micuţei ferestre din camera de spital a lui 
Mary. Aceasta dădea înspre un grup de tomberoane pentru 
deşeuri industriale, lângă care se afla şi un incinerator. 
Zidurile de cărămidă ale clădirilor înconjurătoare se 
înălţau mult deasupra lor, prinzându-le parcă în 
strânsoarea lor, însă o fâşie îngustă din cerul Londrei se 
itea timid printr-o despărţitură din zidul de cărămidă. 
Cercul galben al soarelui părea gata să fie tras în ţeapă de 
vârful ascuţit al turnului cu ceas de deasupra gării King's 
Cross. 

Simone se apropie de patul în care Mary stătea întinsă 
cu ochii închişi, cu pătura trasă până sub bărbie. Abia dacă 
izbutea să mişte uşor pătura cu respiraţia-i firavă, iar 
trupul ei părea că se pierde cu totul sub pătură. Tura lui 
Simone se terminase de o oră, însă ea se hotărâse să mai 
rămână. Mary se stingea cu iuţeală. N-avea cum să mai 
dureze mult. 

Luă fotografia alb-negru cu Mary şi George de pe dulap 
şi o rezemă de carafa cu apă. 

— Gata, suntem aici cu toţii. Eu, tu şi George, zise 
Simone, întinzând mâna pe sub bara de siguranţă prinsă 
de pat, pentru a o prinde de mână pe Mary. Mary, ce 
fericită pari în această poză. Aş vrea să-mi poţi spune mai 
multe despre el. Părea un flăcău pe cinste... Eu n-am avut 
niciodată o prietenă apropiată cu care să discut. Cu mama 
n-am vorbit niciodată despre sex, ea doar mi-a zis că e 
ceva murdar. Ştiu că n-avea dreptate. Nu e ceva murdar. 
Când la mijloc e şi dragoste, probabil că e perfect... Era 
perfect cu George? 

Simone se răsuci spre fotografie. Chipul frumos al lui 
George mijea ochii la soare; braţul lui puternic strângea 
talia îngustă a lui Mary. 

— Vă plăcea să ieşiţi în oraş? Te scotea la dans? Te 

e 114 >» 


conducea acasă, pe întuneric? 

Simone scoase la iveală o perie de păr şi începu să-i 
pieptene cu blândeţe părul lui Mary, făcând mişcări 
prelungi prin părul mătăsos. 

— Mary, pe mine mă sperie întunericul. E momentul în 
care mă simt cel mai singură. 

Fâşâitul scos de peria de păr o liniştea pe Simone când 
se ocupa de părul fin şi argintiu al lui Mary. Pielea 
bătrânei era palidă, aproape transparentă pe alocuri, iar o 
venă subţire şi albastră şerpuia de-a lungul unei tâmple 
până la linia părului. Simone ridică uşor capul bătrânei, ca 
să poată ajunge şi la ceafă cu peria de păr. 

Fâş, fâs, fâş. 

— Mariajul meu nu e unul fericit. Lucrurile n-au mers 
niciodată cum trebuie, însă acum câţiva ani s-au înrăutățit. 
Aşa că m-am mutat într-o altă cameră... 

Fâş, fâs, fâş. 

— Asta nu l-a oprit. Vine noaptea la mine. Am încercat să 
mă baricadez înăuntru, dar intră cu forţa peste mine... 

Fâş, fâş. 

— Intră cu forţa în mine. 

Fâş. g 

— Mă doare. Îmi face rău... 

Fâş, fâş. 

— Lui îi place să-mi facă rău, şi nu se opreşte niciodată. 
Niciodată. Nu se opreşte. Până. Nu e. Satisfăcut! 

Se auzea un bufnet ritmic, înfundat. Lui Simone îi luă o 
secundă ca să-şi dea seama că peria se prinsese într-un 
smoc de păr. Capul lui Mary se izbea de bara de metal de 
siguranţă a patului, în timp ce Simone smucea furioasă de 
perie. 

Simone îi dădu drumul şi făcu un pas în spate. Sângele îi 
bubuia cu putere în cap, iar mâinile îi tremurau. Mary 
zăcea nemişcată pe o parte, cu o pleoapă pe jumătate 
întredeschisă, acolo unde stătea lipită de bara de siguranţă 
a patului. 

— O, Mary! 

Simone se aplecă în faţă şi desfăcu peria din smocul de 


<e 115» 


păr de la ceafa lui Mary. O răsuci cu blândeţe la loc pe 
spate şi netezi păturile în jurul ei. Sub pielea subţire de pe 
tâmpla femeii se forma deja o vânătaie. 

— Îmi pare rău. Oh, Mary, îmi pare aşa de rău, zise 
Simone, plimbându-şi degetele peste vânătaie. Te rog, 
iartă-mă... 

Aşeză din nou păturile. Soarele se lăsase în jos în spatele 
clădirilor spitalului, iar camera era acum întunecoasă şi 
rece. 

— Aş face orice pentru tine... Şi ca să-ţi dovedesc cât de 
mult însemni pentru mine, vreau să-ţi arăt ceva... 

Simone se duse la uşă şi o deschise, verificând dacă 
holul era gol. Închise uşa şi veni în partea cealaltă a 
patului. Se aplecă în faţă şi apucă strâns tivul rochiei sale 
de asistentă. Încet, începu să-l ridice, trecându-l peste 
coapse, expunând dresurile negre şi groase. Pielea moale 
şi palidă strălucea prin material. Continuă să ridice rochia, 
trecând-o peste marginea de sus a dresurilor, apoi 
deasupra chiloţilor care îi apăsau pielea palidă de pe 
abdomen. Se mişcă, trăgând rochia şi mai sus, acolo unde 
materialul acesteia se adunase deasupra sânilor. O reţea 
deasă şi încâlcită de cicatrice rozalii începea acolo unde 
odinioară femeia avusese buricul şi se-ntindea pe sub 
coaste, încreţind şi întinzând pielea. Dispărea sub 
materialul cenuşiu şi moale al sutienului. Simone se 
apropie şi mai mult de bătrână şi-i luă mâna, apăsând-o pe 
un petic de ţesut cicatrizat, plimbând mâna inertă într-o 
mişcare ca de mângâiere. 

— Simţi asta, Mary? El mi-a făcut-o. M-a ars... La fel de 
mult pe cât ai tu nevoie de mine, şi eu am nevoie de tine. 

Simone rămase o secundă nemişcată, simțind cum aerul 
îi răcoreşte pielea distrusă şi plină de cicatrici şi mâna 
caldă a lui Mary lipită de trupul său, după care dădu 
drumul cu blândeţe mâinii femeii şi-şi lăsă rochia să cadă 
la loc, netezind apoi țesătura acesteia. Merse apoi până la 
geanta lăsată pe podea, lângă pat, şi scoase din ea un plic. 

— Aproape c-am uitat! i-am luat o felicitare! Vrei s-o 
deschid? Simone băgă un deget în plicul gros şi-l rupse, 


e 116 >» 


scoțând felicitarea afară. Uite. E o pictură în acuarelă, 
reprezintă un agud... Mi-am închipuit că pomul sub care 
stăteaţi tu şi George era un agud. Vrei s-auzi ce-am scris 
înăuntru? „Pentru Mary, prietena mea cea mai bună, fă-te 
bine cât mai repede, cu dragoste, de la asistenta Simone 
Matthews.” 

Simone aşeză felicitarea pe dulap, lângă fotografie şi 
carafa cu apă, apoi aprinse veioza de deasupra patului. Se 
aşeză la loc pe scaun şi o luă din nou pe Mary de mână. 

— Ştiu că n-o să te mai faci bine. Sunt destul de sigură. 
Dar gândul contează, nu-i aşa? zise ea, bătând-o uşor pe 
Mary pe mână. Gata. Suntem din nou prietene. Voi mai 
rămâne niţel cu tine, sigur nu te deranjează? Nu vreau să 
plec acasă. Nu până ce nu sunt sigură că el a ieşit în oraş. 


e 117 œ 


Capitolul 22 


Isaac o întâmpină la uşă îmbrăcat cu o pereche de 
pantaloni scurţi şi cu un tricou fără mâneci. Pe lângă el 
venea plutind o delicioasă aromă de mâncare gătită. 

— Oau, cine să fie această femeie elegantă şi frumoasă 
din faţa mea? zise el, privind admirativ rochia lungă de 
vară a Erikăi, părul aranjat delicat şi cerceii din argint 
lungi şi subţiri. 

— O faci să sune ca şi cum de obicei m-aş îmbrăca la fel 
ca o târfă, răspunse ea. 

— Ba din contră, te-ai aranjat foarte bine, rânji el. 

Se îmbrăţişară, apoi el îi făcu loc să intre în casă, luând 
din mâna ei sticla de vin de pe care curgeau picături de 
condens. Intrară în bucătărie, iar ea se bucură când văzu 
că era singurul lui oaspete la cină. 

— Stephen scrie... Iti trimite dragostea lui şi scuze. Are 
un termen limită pentru noua lui carte, o lămuri Isaac. 
Sticla de vin scoase un pocnet plăcut când el îi scoase 
dopul. Ce-ar fi să fumăm şi-o ţigărică alături de primul 
pahar de vin pe balcon? 

leşiră pe balcon cu câte un pahar de vin în mână, apoi îşi 
aprinseră ţigările. Soarele coborâse mult pe cer, trimițând 
umbre prelungi şi răcoroase peste oraşul care se întindea 
la nesfârşit sub ochii lor. 

— O, ce adorabil, zise Erika, luând o gură de vin. 

— Să nu uit, Stephen mi-a lăsat ceva să-ţi dau, zise 
Isaac. Dispăru înapoi în casă şi se întoarse cu o carte. E cel 
mai recent roman al lui. Bine, cel publicat cel mai recent... 

— Din mâinile mele reci şi moarte, rosti Erika titlul cărţii 
cu voce tare. 

Coperta înfăţişa mâna palidă a unei femei ce împingea 
capacul unui coşciug. În mână ţinea o scrisoare, de pe care 
picura sânge. 

— E cel de-al patrulea roman cu inspectorul-şef 
Bartolomew, dar toate sunt de sine stătătoare, aşa că nu-i 
neapărat nevoie să le fi citit şi pe celelalte. E şi semnată, 


< 118 + 


adăugă Isaac, luându-i paharul cu vin din mână, ca ea să 
poată deschide cartea. 

— „Din mâinile mele calde şi vii, pentru tine, Erica, toate 
cele bune, Stephen”, citi ea. 

li scrisese numele cu „c” în loc de „k”. Ridică privirea 
spre Isaac şi se pregăti să spună ceva, însă îşi dădu seama 
că el era disperat ca ea să accepte acest dar şi ea şi 
Stephen să devină prieteni. 

— E minunat. O să am grijă să-i mulţumesc când ne mai 
întâlnim. 

Indesă cartea în geantă şi-şi luă înapoi paharul cu vin. 

— Suntem în regulă? întrebă el. Săptămâna trecută, la 
cină, am stricat totul şi... 

— Deja ţi-ai cerut scuze de trei ori. E-n regulă. 

Voi să mai adauge ceva, însă-i sună telefonul. 

— Aşteaptă, scuze, spuse ea, scotocind prin geantă şi 
scoţându-l afară. Văzu că era Marsh. 

— Scuze, trebuie să răspund. 

— Te las singură, spuse Isaac, dispărând iar prin uşile 
de la balcon. 

— Domnule? răspunse ea. 

— Cine i-a dat afurisitului de Peterson permisiunea să-l 
aresteze pe Gary Wilmslow! răcni el. 

— Ce? 

— Peterson l-a arestat pe Wilmslow acum o oră, 
azvârlindu-l în arestul poliţiei! Woolf deja i-a procesat 
datele şi acum stă în celulă şi-şi aşteaptă avocatul! 

— Unde l-a arestat? întrebă Erika, căreia îi îngheţase 
sângele în vene. 

— Pe Laurel Road... 

— Doar ce-am plecat de-acolo nu cu mult timp în urmă. 

— Ei bine, ar fi trebuit să rămâi dracului acolo. Se pare 
că Gary Wilmslow s-a năpustit în casă, zicând că are 
lucruri de adunat. Peterson s-a luat după el şi a găsit un 
mic depozit de ţigări. 

— Ţigări? 

— Dap - de toate felurile, chestii pe care le găseşti doar 
pe piaţa neagră. 


< 119 + 


— Rahat! 

— Erika, dacă pică din cauza unor amărâte de ţigări, noi 
ne pierdem legătura directă cu Operațiunea Hemslow... 
Luni întregi de muncă duse pe apa sâmbetei! 

— Da, domnule. Ştiu asta. 

— Nu cred că ştii! În primul rând, de ce dracu' l-a 
arestat Peterson? Doar l-ai auzit pe Oakley la şedinţă. 
Ancheta ta se ocupă de moartea lui Gregory Munro, cu 
care Gary Wilmslow nu are în niciun fel de-a face! Eu mă 
întorc de la o conferinţă din Manchester. Acum, du-te 
acolo şi controlează-ţi afurisiţii de agenţi! Eliberează-l pe 
cauţiune pe Wilmslow sau, şi mai bine, găseşte un mod de 
a-i da doar un avertisment şi dă-i drumul! 

Şi Marsh închise telefonul. 

— Probleme? întrebă Isaac, întorcându-se pe balcon cu 
un platou din porțelan enorm, pe care aşezase în mod 
artistic brânzeturi şi măsline. 

Erika le privea pofticioasă. 

— Era Marsh. Ceva l-a făcut pe Peterson să-şi piardă 
controlul. Trebuie să plec la arestul poliţiei şi să rezolv 
treaba. 

Mai luă o gură de vin şi-i dădu paharul. 

— Chiar acum? 

— Da, bucuriile jobului. Îmi pare rău. Nu ştiu cât va 
dura. Te sun, zise ea, plecând grăbită spre maşină. 

Isaac rămase pe balcon privind cu atenţie oraşul, 
gândindu-se că aproape sigur nu va mai primi veşti prea 
curând de la ea, decât dacă avea să-i livreze vreun 
cadavru. 


< 120 - 


Capitolul 23 


Zona de primire a secţiei Lewisham Row era goală când 
ajunse Erika. De serviciu era Woolf, care molfăia dintr-o 
caserolă cu mâncare chinezească livrată de un restaurant 
din apropiere. 

— Te-ai gătit special pentru Gary Wilmslow? glumi el, 
privind admirativ rochia ei largă de vară cu dungi subţiri 
ca spaghetele. 

— Unde e? se răsti ea. 

— In camera de interogatoriu trei. 

— Dă-mi drumul. 

Woolf apăsă butonul pentru a activa încuietoarea uşii şi 
o privi pe Erika strecurându-se în sala principală a secţiei, 
observând pentru prima dată că avea rotunjimi plăcute şi 
cât de bine arătau picioarele o în acea rochie. 


Erika trecu de uşa grea din oțel care despărţea blocul de 
celule de restul secţiei şi intră în camera de supraveghere 
video, unde-i găsi pe inspectorul Warren şi pe unul dintre 
poliţiştii în uniformă stând în faţa unui şir de monitoare 
video. Unul dintre ecrane înfăţişa interiorul sărăcăcios al 
camerei de interogatoriu numărul trei dintr-un unghi de 
sus, deasupra mesei şi a celor două scaune. Peterson 
stătea vizavi de Gary Wilmslow, care-şi ţinea braţele 
încrucişate la piept şi avea pe chip o expresie infatuată. Un 
alt agent, o tânără pe care Erika n-o cunoştea, stătea pe un 
scaun aşezat în colţ, în spatele lui Peterson. 

— Ea cine e? îi întrebă pe cei doi. 

— E inspector Ryan, o lămuri Warren. 

— Haide, Gary. De unde ai făcut rost de ţigări? îl întreba 
Peterson în camera de interogatoriu. 

Glasul lui abia se auzea din boxele montate în camera de 
supraveghere video. 

— Nu sunt ale mele, răspunse Gary, ridicând din umeri. 

Lumina puternică îi făcea capul palid şi chel să 
strălucească. 


e 121 œ» 


— Gary, ştiai că sunt acolo. 

— Nu sunt ale mele. 

— Gregory Munro câştiga peste două sute de mii pe an. 
Şi, în plus, mai obținea şi venituri suplimentare din 
închirierea unor proprietăţi... 

— Nu sunt ale mele, repetă el, părând plictisit. 

— El nu şi-ar fi riscat cariera pentru nişte ţigări de 
contrabandă... 

— Nu sunt. Ale. MELE, repetă Gary, strângând din dinţi. 

— Pentru ele ai venit la el acasă? Ai auzit că fusese 
transferată pe numele lui Estelle Munro? 

Gary rămăsese cu braţele încrucişate, privind drept 
înainte. 

— Gary, să ştii că-ncepi să devii neglijent. Te-am auzit de 
sus, cum o ameninţai pe Estelle. Ăsta e stilul tău, să 
ameninţi doamne bătrâne? zise Peterson. 

— N-o ameninţam, se îmbufnă Gary. O protejam. 

— O protejai de ce anume? 

Gary râse şi se aplecă în faţă. 

— De tine, sălbăticule. Cunosc genul tău. Sunteţi nişte 
câini în călduri când vine vorba de femei albe. Chiar şi 
când vine vorba de hoaşte bătrâne cu pielea lăsată cum e 
Estelle. 

Se lăsă la loc în scaun şi rânji. Peterson părea pe 
punctul de a-şi pierde controlul. 

— De unde-ai făcut rost de ţigări, Gary? răcni Peterson. 

— N-am idee despre ce vorbeşti, răspunse Gary. 

— Te-am auzit foarte clar cum spuneai că ai venit să-ţi 
iei ţigările. Şi-apoi, am găsit în pod douăzeci de mii de 
pachete de ţigări Marlboro Light aduse din Spania. În 
ambalaj de plastic. 

— Am avut suficient noroc să-mi petrec câteva vacanțe 
în Spania, răspunse Gary, cu un surâs înnebunitor de 
enervant pe faţă. Dar asta n-are nimic de-a face cu ţigările, 
doar încercam să întreţin o conversaţie politicoasă. 

Peterson se apropie foarte mult de Gary, astfel încât 
nasurile aproape li se atingeau şi îl privi în ochi. 

— Pleacă din faţa mea... Pleacă din faţa mea... 


e 122 œ» 


Peterson rămase acolo, privindu-l fix pe Gary. 

— Pleacă dracului din faţa mea! 

Gary îşi dădu capul pe spate şi-l izbi cu fruntea în faţă pe 
Peterson. 

— Iisuse! strigă Erika, repezindu-se afară din camera de 
supraveghere video şi izbindu-se de Moss pe coridor. Tu ce 
dracu' faci? De ce nu eşti acolo? 

— Încercam să dau de avocatul lui... începu Moss. 

Erika trecu pe lângă ea şi deschise în viteză uşa camerei 
de interogatoriu numărul trei. Peterson şi Wilmslow erau 
amândoi pe podea. Wilmslow era deasupra, lovindu-l pe 
Peterson cu pumnul în faţă. Peterson îl aruncă pe Gary de 
pe el şi-l izbi cu spatele de perete. Gary îşi reveni repede şi 
se repezi iar la Peterson. Inspectorul Ryan o văzu pe Erika 
şi se grăbi să intervină. 

— Haide! Avem nevoie de întăriri! Veniţi aici, acum! 
strigă Erika, privind în sus la camera video. 

Erika, Moss şi Ryan îl smulseră pe Gary Wilmslow de pe 
Peterson şi izbutiră să-l încătuşeze. Avea buza despicată şi 
scuipă pe podea. Alţi trei agenţi în uniformă intrară pe uşă. 

— V-aţi trezit şi voi? Daţi-i drumul, duceţi-l într-o celulă, 
le ordonă Erika. 

— Oricând, sălbaticule, spuse Gary, aruncându-i lui 
Peterson un rânjet însângerat de om nebun, în timp ce-l 
scoteau afară. 

Peterson se ridică anevoie de pe podeaua jegoasă. Avea 
doi nasturi smulşi de la cămaşă şi nasul plin de sânge. 

— Ce dracu” ai făcut? îl întrebă Erika. 

— Şefa, el... 

— Taci din gură şi curăţă-te. Apoi stăm de vorbă. 

Peterson se şterse la gură cu dosul palmei şi ieşi din 
camera de interogatoriu. 

— Şefa, avea mii de pachete de ţigări... începu Moss. 

Erika ridică mâna, pentru a o face să tacă. 

— Ştiu ce s-a întâmplat. Ceea ce nu ştiu este însă de ce 
doi dintre oamenii mei nu respectă procedura. 

— Eu doar încercam să-i găsesc avocatul. 

— Afară, zise Erika, observând că discuţia lor era în 


e 123 + 


continuare înregistrată de camerele de supraveghere. 
x 


După ce ieşiră pe hol, Erika vorbi mai departe: 

— Ştii bine că Peterson are un dinte împotriva lui 
Wilmslow. E o jigodie, dar are un alibi pentru moartea lui 
Gregory Munro. Treaba voastră e să anchetați acea crimă. 
Nu să începeţi să arestaţi oameni cum vi se năzare vouă... 

— Nu ni s-a năzărit nouă, a fost... 

— Moss, du-te acasă! Mă ocup eu de asta. 

— Dar... 

— Du-te acasă. Acum! 

— Da, şefa, zise Moss. 

Îşi şterse sudoarea de pe frunte şi se îndepărtă, lăsând-o 
pe Erika singură pe hol. Lumina puternică a becurilor 
fluorescente îi rănea ochii. 

O oră mai târziu, Erika îl găsi pe Peterson în vestiarul 
bărbaţilor de la subsolul secţiei. Puţea a detergent pentru 
podele şi a trupuri umane. Peterson stătea pe un şir de 
bănci, rezemat de un dulap. Una dintre uşile de metal din 
faţa lui era îndoită, iar în jurul mâinii lui Peterson erau 
înfăşurate mai multe bandaje însângerate. 

— El a fost cel care a cerut practic să fie arestat, şefa, 
începu Peterson după ce ridică privirea şi-o văzu. A dat 
buzna în casă, doborând-o la pământ pe Estelle. Ne-a zis să 
ne cărăm dracului de-acolo. 

— E o lepădătură, Peterson. Dar dacă aş fi arestat pe 
toată lumea care mi-a zis să mă car dracului, sistemul 
penitenciar n-ar mai avea loc să primească deţinuţi. 

Vestiarul nu avea ferestre şi toate luminile erau stinse, 
în afară de cele de deasupra unui şir de chiuvete, care 
împrăştiau o lumină ireală în cameră. Erika se simţea 
expusă în rochia subţire de vară, iar cerceii din argint i se 
loveau de gât. Îşi încrucişă braţele la piept şi continuă: 

— Deci, Peterson, de ce l-ai arestat, mai exact? 

— Avea ţigări de contrabandă, pe care intenţiona să le 
vândă! 

— Şi ce dovadă avem că intenţiona să le vândă? 

— Haide, şefa. Erau mii de pachete! 


e 124 œ» 


— Şi dacă intenţiona să le vândă, în ce fel are legătură 
cu ancheta noastră? întrebă Erika. 

— Şefa, Wilmslow a fost eliberat pe cauţiune, zise 
Peterson. Ar trebui să ne putem folosi de asta. Încă nu ştim 
sigur dacă el e cel responsabil de moartea lui Gregory 
Munro. Treaba asta ne va da timp să scormonim în 
continuare. 

— Nu el e responsabil de moartea lui Gregory Munro! se 
răsti Erika. 

— Nu ştim asta, şefa. Alibiul lui este dat de sora şi mama 
lui, care... 

Erika se apropie de chiuvetă şi dădu drumul la apă rece. 
Se spălă pe faţă, apoi luă apă în căuşul palmei şi o bău. 
Opri robinetul şi se şterse la gură cu un prosop de hârtie. 

— Peterson... 

— Da? 

— Gary Wilmslow e anchetat pentru producerea şi 
distribuirea de pornografie infantilă. E un potenţial jucător 
cheie într-o reţea de pedofili extrem de întinsă şi de bine 
ascunsă. Poliţişti sub acoperire îl supraveghează de mult 
timp. Din cauza asta, ei ştiu că nu el l-a omorât pe Gregory 
Munro. Alibiul lui e beton. 

Peterson ridică privirea din pământ, şocat. 

— Vorbeşti serios? 

— Da, vorbesc serios, şi nici n-ar trebui să-ţi dezvălui 
aşa ceva, la dracu’! 

Peterson se aplecă în faţă şi-şi prinse capul în palme. 

— Nu poți permite unor idioţi ca Wilmslow să te facă să- 
ţi ieşi din pepeni. Doar cunoşti genul. Ştie cum să te 
provoace. Doar a făcut-o încă din fragedă pruncie. Şi te 
credeam mai deştept de-atât. Răzbunările personale îţi 
întunecă judecata. 

— Cât de aproape sunt să aresteze pe cineva? croncăni 
Peterson, aproape luptându-se să-şi înăbuşe lacrimile. 

— Nu ştiu. Marsh mi-a dat de ştire acum câteva zile, 
când şi eu voiam să-l arestez pe Wilmslow. Se numeşte 
Operaţiunea Hemslow. Ei cred că există o fabrică ce se 
ocupă de scrierea de DVD-uri şi că există sute de ore de... 


< 125» 


înregistrări care sunt produse şi încărcate pe net. 

Cuvântul plutea greu în aer. Peterson se lăsă pe spate şi- 
şi apăsă ochii cu palmele. 

— Nu, nu, nu, nu... exclamă el. 

Erika era şocată de modul în care reacţiona el la cele 
auzite. Nu încerca să arunce vina în cârca altcuiva sau să 
se apere. Bărbatul îşi luă palmele de la ochi. 

— Şi-acum, ce se întâmplă? 

— Ignoranţa nu-i o scuză şi mai eşti şi prost de-a bi- 
nelea... Dar n-aveai de unde să ştii despre Wilmslow. [ţi 
făceai treaba, chiar dacă te-ai comportat ca un amator. Ai 
noroc că Wilmslow a fost cel care a început bătaia în 
camera de interogatoriu. O să-i spun lui Marsh că ţi-am 
tras mama tuturor săpunelilor. 

El o privi de jos în sus, surprins de tonul ei calm şi egal. 

— Mă refeream la ce se va întâmpla cu Operaţiunea 
Hemslow? 

— Nu ştiu. 

— Nu vrei să-ţi predau insigna? întrebă el încetişor. 

— Nu, Peterson. Nu pari să fi luat această chestiune la 
modul uşor. 

— Nu. 

— Acum, pleacă. Du-te acasă. Ne vedem mâine, şi să ai 
mintea limpede. Vei primi un avertisment formal. Din 
fericire, e primul pentru tine. 

Peterson se ridică, îşi luă geaca şi ieşi fără să mai scoată 
niciun cuvânt. Erika privi uşa după ce el ieşi din vestiar, 
îngrijorată. Mai petrecu încă o oră în secţia de poliţie, 
rezolvând diverse treburi, în timp ce Gary Wilmslow era 
eliberat în mod formal pe cauţiune pentru limbaj jignitor şi 
rasist la adresa unui agent de politie; 


Erika trăgea dintr-o ţigară pe treptele de la intrarea în 
secția de poliție când Gary Wilmslow ieşi însoţit de avocat, 
un bărbat cu aspect îngrijit, îmbrăcat cu un costum gri cu 
dungulițe. Gary se opri în vârful scărilor. Când avocatul se 
îndepărtă suficient de mult încât să nu-l mai poată auzi, el 
zise: 


e 126 » 


— Mersi că mi-ai dat drumul. Apropo de dat drumul, ce 
mai pui la cale? Arăţi al dracu’ de apetisant. 

Erika se întoarse spre el şi-i urmări privirea pofticioasă 
îndreptată spre partea din faţă a rochiei ei. Sui scările 
până ajunse la acelaşi nivel cu el. 

— Să încerci să mă violezi e singurul mod de-a avea vreo 
şansă cu mine, aşa cum sunt sigură că se întâmplă cu toate 
femeile în cazul tău, rosti ea, aplecându-se în jos, către 
faţa lui. 

Avocatul ajunsese deja la jumătatea drumului dintre 
secţie şi maşina sa înainte de a-şi da seama de absenţa lui 
Gary. Se răsuci spre ei, zicând: 

— Domnule Wilmslow. 

— Curvo, murmură Gary. 

— Cine se aseamănă, se adună, zise Erika, susţinându-i 
privirea. 

Apoi el o ocoli şi cobori scările, pentru a se alătura 
avocatului. 

Maşina lui Marsh trase lângă scări şi el ieşi afară. Nu 
părea deloc bucuros. 

— Trebuie să stăm de vorbă. În biroul meu. Acum! 

Se repezi în sus pe scări, trecând pe lângă ea. 

Erika privi cum Gary şi avocatul acestuia ieşeau din 
parcare într-un BMW negru. Avea senzaţia oribilă că 
tocmai ce eliberase ceva periculos înapoi în sălbăticie. 


e 127 œ» 


Capitolul 24 


— Erika, trebuie să-ţi controlezi afurisiţii de oameni. Ce 
te-a determinat să-i laşi singuri la locul faptei? întrebă 
Marsh, patrulând în susul şi-n josul biroului său. 

Ea rămase în picioare. 

— Nu era un loc al faptei când am plecat eu, domnule. 
Peterson şi Moss aşteptau împreună cu Estelle Munro un 
specialist în amprente... Wilmslow a dat buzna în casă 
după aceea. 

— Ei bine, tocmai ce-am primit o săpuneală din partea 
lui Oakley la SC&O. 

— Cei de la Operaţiuni şi Infracţiuni Majore ştiu foarte 
bine că există un potenţial conflict cu cazul nostru. 

— Da, şi mulţumită inspectorului Peterson, cele două 
divizii s-au ciocnit acum una cu alta. 

— Domnule, nimeni n-a suflat niciun cuvânt către 
Wilmslow sau avocatul său despre Operaţiunea Hemslow. 
Niciunul dintre oamenii mei nu ştie despre ea. Aşa că 
Peterson a fost... 

— Prost, pur şi simplu. Asta a fost. 

— L-am eliberat pe Wilmslow pe cauţiune, zise Erika. 

— Şi nu crezi că va privi cu suspiciune acest lucru? 
Suntem extrem de duri faţă de contrabanda cu ţigări şi 
ocolirea formalităţilor vamale. L-am prins cu douăzeci de 
mii de pachete de ţigări şi-a mai lovit şi-un poliţist cu capul 
în gură. Nu i se va părea suspect că i-am dat drumul şi 
doar l-am avertizat, aşa, în glumă? 

— Nu am de unde să ştiu ce crede el, dar tipul e un 
infractor cu o carieră lungă în spate. Genul de om care-şi 
petrece toată viaţa între paranoia şi exaltare. 

— Erika, Wilmslow e singurul membru al unei reţele de 
molestatori de copii de care am reuşit să ne apropiem. S- 
au cheltuit multe milioane cu Operaţiunea Hemslow, iar 
dacă-l vor pierde... 

— Nu-l vor pierde, domnule. 

— Erika, tu eşti cea care conduce acum Operaţiunea 


< 128 » 


Hemslow? 

— Nu, domnule. Dar încă mai aştept veşti despre 
promovare... 

Marsh dădea în continuare ture prin birou. Erika îşi 
muşcă buza. De ce nu-mi mai ţin şi eu gura din când în 
când? îşi zise ea în gând. 

— Care-i situaţia cu uciderea lui Gregory Munro? 
întrebă Marsh, în cele din urmă. 

— Aştept să aflu dacă s-au găsit amprente pe o ramă de 
tablou din casa lui Munro. Se pare că certificatul lui de 
practică a dispărut în timpul spargerii. Incidentul n-a fost 
raportat până când casa nu a fost dată în grija lui Estelle 
Munro, după terminarea examinării de către cei de la 
medicină legală. De asemenea, s-au întors din vacanţă şi 
vecinii de peste drum. În cele două săptămâni 
premergătoare crimei, au văzut cum mai mulţi tipi tineri 
au intrat şi ieşit din casa lui Munro. Genul de tipi care pot 
fi închiriaţi. Ar trebui să obţinem ceva potriviri mâine. 

Marsh se opri şi o privi cu atenţie. 

— Aş vrea să te pregăteşti să dai acest caz uneia dintre 
Echipele Criminaliste specializate în crimele cu motivaţie 
sexuală. 

— Ce? 

— Am găsit material pornografic cu specific homosexual 
la locul faptei, o aplicaţie pentru gay pe telefonul victimei, 
iar acum am dat peste nişte vecini care au văzut prostituaţi 
intrând şi ieşind din casă... 

— Încă n-au fost confirmate identitățile acelor tineri, zise 
Erika, dorindu-şi să nu fi pomenit de faptul că tinerii 
arătau ca nişte prostituaţi. Dacă predăm acest caz, se va 
pierde într-o mare de cazuri. Sunt atât de aproape... 

— Atât de aproape de stricarea unei misiuni sub 
acoperire în valoare de mai multe milioane de lire? 

— Domnule, nu e drept. 

Marsh se oprise din patrulat şi acum se aşezase pe 
scaun, la birou. 

— Erika, stai aşa. Insist să renunţi la acest caz şi să-l 
predai mai departe. Voi avea grijă să nu pară ca un eşec al 


e 129 œ» 


tău. 

— Domnule, vă rog, doar... 

— Nu ne mai contrazicem. Mâine, la prânz, să fii gata să 
predai tot ce ai strâns până acum în legătură cu cazul lui 
Gregory Munro. 

— Da, domnule. 

Erika se pregătea să spună mai multe, dar se gândi mai 
bine şi se opri. Îşi aruncă geanta pe umăr şi ieşi din birou, 
străduindu-se să nu trântească uşa. 

Erika opri motorul maşinii după ce trase în parcarea de 
lângă apartamentul ei. Gândul de-a se întoarce iar în casa 
ei o deprima cel mai tare. Lăsă în jos geamul maşinii şi îşi 
aprinse o ţigară, fumând-o în timp ce asculta traficul de pe 
London Road şi ţârâitul greierilor din tufişurile ce 
mărgineau parcarea. 

Îi scăpa ceva anume legat de acest caz. Să fi fost Gary 
Wilmslow? Să fi fost unul dintre băieţii de închiriat care-i 
făcuseră o vizită lui Gregory Munro? Să-l fi avut Gregory 
cu ceva la mână pe Gary, iar acesta să fi scăpat de el? I se 
părea că răspunsul mult dorit era extrem de aproape. Era 
ceva simplu, ştia asta. Întotdeauna era vorba de un indiciu 
mărunt, precum un fir dus dintr-o pătură. Nu avea nevoie 
decât să găsească acel indiciu, să-l prindă bine, şi totul s- 
ar fi rezolvat. 

Ura gândul că nu ea avea să fie cea care să-l găsească 
pe ucigaşul lui Gregory Munro. Avea să se întoarcă mâine 
la muncă şi să le dea de veste membrilor echipei ei că le 
fusese luat cazul, chiar în momentul în care descoperiseră 
ceva interesant. 


< 130 - 


Capitolul 25 


DUKE: A sosit? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Dap. Nu demult. Am ratat 
pachetul. A trebuit să merg şi să-l iau de la poştă... 
Dacă ar fi ştiut ce-i înăuntru. 

DUKE: Era sigilat? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Dap. 

DUKE: Eşti SIGUR? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Era sigilat aşa cum trebuie. A 
trebuit să tai plicul vătuit cu un cuţit. 

DUKE: OK. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Eşti enervant. 

DUKE: Crezi că obişnuiesc să deschidă pachetele? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Cine? 

DUKE: Poşta. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Nu. E ilegal. Doar dacă nu 
cumva eşti terorist. 

DUKE: OK. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Sunt terorist? 

DUKE: Sigur că nu. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Exact. Ce fac eu e pentru 
binele societăţii. 

DUKE: Ştiu asta. lar oamenii îţi vor fi recunoscători. 
Eu îţi sunt recunoscător. 

DUKE: Dar e posibil să-l fi deschis şi să-l fi sigilat la 
loc? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Eu sunt cel care face totul, 
NU TU. 

DUKE: Totuşi. E riscant şi pentru mine. Numele meu 
e trecut pe factură. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: lisuse, Duke. Nu fi fătălău. 

DUKE: Nu sunt fătălău! 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Atunci taci din gură. 


Urmă o pauză. Textul mai zăbovi o secundă pe ecran. 


e 131 œ» 


BUFNIŢA DE NOAPTE: Mai eşt' acolo? 

DUKE: Dap. Nu lua totul ca atare. Păzeşte-ţi spatele. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: El a cerut-o. 

DUKE: Da, el a cerut-o. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Ura mea s-a transformat în 
ceva înălţător, a devenit un fel de exaltare care mă 
inspiră. 

DUKE: Mă inspiri şi pe mine. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: El îmi va arăta calea spre 
înălţare. 

DUKE: O să-mi spui, când se va termina totul? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Tu vei fi primul care va afla. 


e 132 + 


Capitoul 26 


Străzile erau toate pustii în timp ce Bufnița de noapte 
mergea prin Lordship Lane, o zonă prosperă din South 
London. Trecu pe lângă un şir de magazine particulare, 
învăluite în întuneric. Totul era tăcut, în afară de fâşâitul 
roţilor bicicletei şi de zumzetul îndepărtat al oraşului. 

Era aproape miezul nopţii, însă căldura încă se mai 
ridica din asfalt, iar Bufnița de noapte transpira pe sub 
echipamentul de alergare negru. Cu maşina s-ar fi mişcat 
mai iute, dar pe la toate colţurile erau atârnate camere de 
supraveghere,  fotografiind oameni şi numere de 
înmatriculare. Era, pur şi simplu, prea riscant. 

Adresa bărbatului fusese uşor de găsit: o simplă căutare 
pe internet. Era cunoscut de multă lume şi îi plăcea să fie 
prezent pe reţelele sociale. Bufnița de noapte rânji, 
dezvăluind un şir de dinţi mici şi strâmbi. 

Și-a făcut simțită prezenţa un pic prea des. 

Dat fiind că următoarea sa victimă avea să fie o figură 
publică - şi adesea controversată -, Bufnița de noapte îşi 
făcuse griji că avea să dea peste o casă înţesată de sisteme 
de alarmă, însă o simplă vizită în timpul unei zile 
înăbuşitor de fierbinţi din săptămâna trecută fusese 
suficientă - precedată de un fals apel telefonic şi de un 
pliant din partea firmei BELL SALE SECURITY. Fusese un 
adevărat şoc să-i vadă chipul atât de aproape. li fusese 
extrem de greu să-şi înfrâneze ura şi să rămână relaxat şi 
protocolar. 

Bufnița de noapte ieşi de pe Lordship Lane şi se opri 
lângă un zid înalt, frânele bicicletei scoaseră un scârţâit 
slab, care păru asurzitor pe strada liniştită. 

Zidul acesta înalt reprezenta marginea unui şir lung de 
grădini din spatele caselor. Casele care se pierdeau în 
depărtare erau moderne şi elegante. Bufnița de noapte îşi 
ascunse bicicleta în spatele unei cutii poştale montate 
aproape de zid, de care se folosi pentru a-l escalada. Patru 
case din acel şir erau dotate cu sisteme de alarmă. Un zid 


e 133 + 


înalt mărginea toate cele şase grădini, oprindu-se într-un 
depou pentru autobuze. N 

Prima grădină era floare la ureche. In casa aceea locuia 
doar o bătrână şi grădina rămăsese neîngrijită; ferestrele 
casei erau învăluite în întuneric. Bufnița de noapte 
traversă grădina în foşnet de frunze şi de iarbă şi se căţără 
pe gardul scund al celei de-a doua grădini. 

Din nou, nu se aprinse nicio lumină, însă proprietarul 
casei construise o anexă întinsă, ce se îndepărta mult de 
casă şi reducea grădina la o simplă fâşie de iarbă lipită de 
gardul înalt din spate. Prima fereastră de la parter era 
întunecată, dar a doua era deschisă câţiva centimetri şi 
prin ea ieşea o pâlpâire multicoloră. Era o cameră a 
copiilor cu o suprafaţă impresionantă, aproape complet 
goală, în afară de un enorm pătuţ din lemn pentru 
bebeluşi, aşezat aproape de fereastră. 

În pătuţ stătea un copilaş cu ochi mari şi o chică de păr 
negru şi ciufulit, care se ţinea cu mânuţele dolofane de 
marginea pătuţului. Copilul putea vedea în grădină 
datorită luminii slabe ce provenea de la o veioză de noapte 
rotitoare. Bufnița de noapte se apropie de fereastra 
deschisă, şoptind: 

— Bună. 

Copilul se mişcă un pic, strângând cu mâinile marginea 
pătuţului. Era o fetiţă. Era îmbrăcată cu o salopetă din cap 
până în picioare, iar pe deasupra avea o bluziţă roz 
împletită. Aerul era înăbuşitor şi peretele de cărămidă încă 
mai emitea căldură acumulată pe timpul zilei. 

— Şi ţie îţi e cald şi eşti plictisită? şopti Bufnița de 
noapte, surâzând. 

Fetiţa surâse şi ea şi se legănă înainte şi înapoi în pătuţ. 
Se trase de bluziţă şi scoase un vaiet aproape neauzit. 

Mai erau încă trei grădini de străbătut, însă Bufnița de 
noapte rămăsese captivat de această fetiţă nevinovată, ce 
se cocea în camera aceasta fierbinte. Fereastra se deschise 
cu uşurinţă, apoi Bufnița de noapte săltă un picior pe 
pervaz şi se strecură înăuntru. Fetiţa se uita la el cu ochi 
mari şi rotunzi, neştiind ce era cu persoana aceea care 


e 134 œ 


pătrunsese la ea în cameră. 

— E-n regulă... E totul bine, şopti Bufnița de noapte. Tu 
eşti nevinovată. Şi, totuşi, ai ocazia să provoci haos în 
lume. 

Mişcându-se cu iuţeală, Bufnița de noapte ridică fetiţa 
din pătuţ şi o ţinu la distanţă de un braţ de el. Fetiţa 
chicotea. Aşezând-o la loc, Bufnița de noapte desfăcu rapid 
nasturii micuţi care strângeau partea din faţă a bluziţei 
tricotate, ţinând-o astfel încât fetiţa să nu-şi piardă 
echilibrul, după care i-o trase după fiecare braţ şi i-o 
scoase de tot. 

— Gata, e mai bine aşa? gânguri Bufnița de noapte. 

Fetiţa îi dădu voie să o ridice şi să o întindă apoi pe 
salteaua micuță. Materialul era alb, cu un model cu 
elefănţei gri. Întinse mâinile în timp ce Bufnița de noapte 
trase în jos de sfoara caruselului ce atârna deasupra 
pătuţului. 

În timp ce melodia „Twinkle Twinkle Little Star” începu 
să cânte, Bufnița de noapte dispărea încet, încet din raza 


vizuală a fetei. 
x 


A treia grădină avea un bec cu senzor montat pe 
peretele din spate, aşa că traversarea ei era riscantă, deci 
trebuia să se menţină suficient de departe cât să nu intre 
în raza lui. 

A patra grădină era un fel de junglă în miniatură, plină 
de buruieni înalte şi răzoare cu flori crescute alandala. 
Bufnița de noapte trecu pe lângă un leagăn din plastic şi o 
groapă cu nisip năpădită de iarbă şi se ghemui în faţa uşii 
spălătoriei. 

Bufnița de noapte îşi trase gluga pe cap, astfel încât 
doar o pereche de ochi mai pâlpâia în întuneric, ascultă la 
uşă, apoi scoase la iveală o bucată de sârmă lungă şi 
subţire, pe care-o strecură în încuietoare. 


e 135 + 


Capitolul 27 


După ce prezentatorul TV Jack Hart ieşi din barul 
rezervat doar membrilor deja înscrişi de pe Charlotte 
Street, Central London, se opri pentru a se bucura de 
noaptea caldă de vară. In pofida orei târzii, un grup 
numeros de fotografi aştepta pe trotuar şi bliţurile 
camerelor acestora fulgerară ca la un semn atunci când 
Jake se îndreptă în direcţia lor coborând un şir de doar 
câteva trepte. 

Jake era suplu şi chipeş, cu păr blond platinat ras, 
conform trendului, începând de jos, dinspre gât, şi lăsat să 
crească doar niţel pe părţi şi la spate, dar decorat în vârf 
cu un moţ discret. Dinţii-i avea la fel de albi ca părul, iar 
costumul elegant era croit special pentru talia lui subţire şi 
înaltă. Era încântat să vadă jurnalişti de la BBC, ITV şi Sky 
News aşteptându-l acolo, alături de obişnuita gloată de la 
tabloide - dintre care unii erau foşti colegi de-ai săi. Nu 
lăsă ca plăcerea să i se citească pe chip, ci adoptă o 
expresie solemnă şi serioasă. 

— Consideri că eşti responsabil de moartea lui Megan 
Fairchild? strigă un reporter, citind de pe una din foile 
tipărite pe care le strângea în mână. 

— Crezi că îţi vor anula spectacolul? ţipă altul. 

— Haide, Jack. Nu tu ai omorât-o? bâigui unul dintre 
paparazzi, venind mai aproape de el, cu camera video 
împrăştiind în jur o lumină orbitoare. 

Jack ignoră întrebarea şi-şi făcu loc printre ei, suindu-se 
într-un taxi negru ce-l aştepta lipit de bordură. Trânti uşa 
şi maşina se îndepărtă uşor, urmărită de un val de camere 
video, ale căror lentile se loveau de geamuri şi umpleau 
interiorul taxiului cu un val de lumină. După ce trecură de 
colţul lui Charlotte Street, şoferul izbuti să prindă viteză. 

— Nevastă-mea îţi adoră spectacolul, amice, zise şoferul, 
privindu-l în oglinda retrovizoare. Da’ totu’ e trucat, aşa-i? 

— E în direct, şi se poate întâmpla orice, zise Jack, 
repetând fraza şablon cu care-şi începea fiecare emisiune. 

e 1360 » 


— Am auzit că fata aia care a fost prezentă în emisiunea 
ta, acea Megan care s-a sinucis, avea o groază de 
probleme cu capul. Pun pariu că oricum ar fi făcut-o, 
amice, zise şoferul, privindu-l iar în ochi în oglinda 
retrovizoare. 

— E-n regulă. Oricum aveam de gând să-ţi las un bacşiş 
generos, spuse Jack. 

Se lăsă pe spate şi închise ochii, mişcarea lină a maşinii 
liniştindu-l în timp ce taxiul înainta prin Central London. 

— Cum vrei tu, amice, murmură şoferul. 

The Jack Hart Show era transmis în direct timp de cinci 
dimineţi pe săptămână şi ratingul îi crescuse în ultimul an 
- dar tot mai avea mult până să egaleze emisiunea rivală, 
The Jeremy Kyle Show. 

Jack Hart era tare mândru de faptul că emisiunea sa era 
transmisă în direct. Le oferea un stimulent şi îi menținea în 
rândul jurnaliştilor de top. Cinci zile pe săptămână, 
invitaţii săi, conform tradiţiei împământenite de The Jerry 
Springer Show, căutau şi se luptau pentru cincisprezece 
minute de faimă spălându-şi rufele în public, în faţa 
camerei, iar lumea se dădea în vânt după emisiune. 

Jack îşi începuse cariera de jurnalist pe Fleet Street şi 
învățase cum să lupte murdar cât timp lucrase ca jurnalist 
de investigaţii şi scosese la iveală aventuri spumoase de- 
ale celebrităților, fapte ale unor politicieni alunecoşi sau 
poveşti „de interes public”. El descria adesea The Jack 
Hart Show drept un fel de ziar de scandal citit prin 
intermediul lentilelor unei camere video. 

Cazul lui Megan Fairchild ajunsese în atenţia 
producătorilor emisiunii. Concubinul ei, cu care rămăsese 
însărcinată, se culcase cu propriul ei tată, însă anchetatorii 
emisiunii nu izbutiseră să scoată la iveală şi faptul că tatăl 
lui Megan o abuzase sexual în copilărie. La o zi după 
difuzarea emisiunii respective, Megan se sinucisese şi-şi 
omorâse şi copilul din pântec, bând un litru de erbicid. 

Jack se căise în mod public, şi nici nu era genul de om 
lipsit de inimă, pe care nu-l întristează moartea unei fiinţe 
umane. Însă, în particular, el şi producătorii emisiunii se 


e 137 œ» 


bucuraseră de mediatizarea din presă, sperând că furtuna 
mediatică avea să le ofere nişte ratinguri de invidiat. 
Deschise ochii şi-şi scoase telefonul, logându-se pentru 
a-şi verifica fluxul de ştiri de pe Twitter. Fu mulţumit să 
vadă că lumea încă mai vorbea despre moartea lui Megan 
şi că încă mai apăreau tweeturi cu „Odihnească-se în pace” 
din partea unor celebrităţi de mâna a şaptea. Le distribui 
mai departe, apoi se logă la pagina Go Fund Me creată 
special pentru a strânge bani în amintirea lui Megan. 
Donaţiile ajunseseră deja la suma de 100.000 de lire. 
Distribui mai departe acest mesaj, însoţit de un 
mulţumesc, după care se lăsă la loc pe banchetă, 
fredonând „And the Money Kept Rolling”? din muzicalul 


său preferat, Evita”. 
x 


Trei sferturi de oră mai târziu, taxiul parcă în faţa 
imensei şi elegantei case a lui Jack, în Dulwich. Îi mulţumi 
şoferului, simțindu-se parţial uşurat, parţial dezamăgit de 
faptul că nu era aşteptat de mai mulţi fotografi acolo. Nu 
erau decât cinci. Probabil c-au obținut ce-au vrut în faţa 
barului, fără să trebuiască să mai traverseze şi râul, se 
gândi el. Cobori din maşină şi-i plăti şoferului prin geamul 
uşii pasagerului. Fotografii începură să apese butoanele 
camerelor, făcând ca bliţurile strălucitoare să se reflecte în 
vopseaua neagră a taxiului şi-n geamurile caselor 
dimprejur. 

Îşi făcu loc prin micul grup de oameni şi deschise poarta 
care dădea către uşa din faţă, reflectând la faptul că 
această stranie scenă ce avea loc într-un colţ liniştit al 
Dulwichului, în South London, putea apărea în curând în 
paginile ziarelor din toată ţara. 

— Ai vreun mesaj pentru mama lui Megan Fairchild? 
întrebă unul dintre fotografi. 

Jack se opri în faţa uşii şi se întoarse, zicând: 


4 Cântec scris de Tim Rice şi Andrew Lloyd Webber, care face parte 
din coloana sonoră a filmului Evita (N.t.). 

> Film din 1996, regizat de Alan Parker, cu Madonna, Antonio 
Banderas şi Jonathan Pryce în rolurile principale (N.t.). 


< 138 + 


— De ce n-ai grijă, mai bine, de fiica ta? 

Tăcu, privind gânditor camerele care-l orbeau în 
continuare cu lumina lor. După care se răsuci pe călcâie, 
descuie uşa şi intră în casă, închizând-o şi lăsând-o pradă 
bliţurilor. 

Tonul de avertizare al sistemului de alarmă începu să 
ţiuie discret, aşa că apăsă cu forţă cele patru butoane care 
alcătuiau codul. Ecranul deveni verde şi alarma rămase 
tăcută. Jack se dezbrăcă de jacheta subţire, apoi îşi scoase 
portofelul şi cheile şi le lăsă pe masa din hol. Merse până-n 
sufrageria nedespărţită în niciun fel de restul locuinţei, a 
cărei fereastră panoramică dădea în grădina învăluită în 
întuneric. Când aprinse luminile, i se păru că spaţiul întins 
şi gol îl privea şi el, la rândul său. Se duse la frigider şi 
rămase privind imaginile lipite pe uşa acestuia, care 
fuseseră desenate de fiul şi fiica lui. Deschise uşa şi scoase 
o sticlă de Budf. Nu scoase niciun fâsâit; dopul se desfăcu 
fără zgomot, zăngănind în timp ce ricoşa de blatul 
dulapului. 

Luă o gură de bere. Era rece, dar lipsită de acid. Se 
întoarse la frigider şi văzu că era ultima sticlă. Era sigur că 
lăsase trei acolo... Medită o clipă la acest lucru, stinse 
luminile şi începu să suie treptele ce duceau la etaj. 

Sufrageria rămase învăluită în tăcere. Din baia de la etaj 
se auziră câteva bufnituri şi izbituri, după care începu să 
curgă apa în duş. Incet, o siluetă măruntă şi compactă, 
îmbrăcată în negru, se strecură afară din spălătorie, 
scăldată în umbre. Mişcându-se neauzit, traversă bucătăria 
şi porni în sus pe scări, călcând cu toată talpa pe fiecare 
treaptă, pentru a evita să le facă să scârţâie. 

Holul din capătul scărilor era întunecos, iar de sub uşa 
băii se iţea o rază de lumină subţire. Bufnița de noapte se 
apropie de uşă, doar o pereche de ochi sclipind prin 
deschizătura glugii. 

Jack era robust, cu un trup subţire şi puternic. Bufnița 
de noapte îl privea stând în duş, clătindu-şi spuma lăsată 
de şampon din părul ud. Un jet de apă plină de spumă se 


ê Budweiser, marcă de bere americană (N.t.). 
e 139 + 


scurgea în jos pe spatele musculos şi printre fese. În timp 
ce se spăla, Jack începu să fredoneze încet, deşi n-avea 
ureche muzicală. 

— Mă dezguşti, şopti Bufnița de noapte. 

Cântecul se opri atunci când capul lui Jack ajunse sub 
apă, părul ud semănând acum cu blana umedă a unei foci. 

Era un sentiment înălţător să stea şi să privească, 
neobservat. Şi când te gândeai că toată lumea din ţară 
vorbea despre acest om... un ticălos arogant şi egoist. Apa 
se opri cu un scârţâit metalic, iar BUFNIŢA de noapte 
dispăru discret înapoi în atunen 


Jack ieşi din duş, trecând pe lângă dormitoarele fiului şi 
fiicei sale. Lăsa închise uşile celor două camere goale ale 
copiilor. Cu uşile închise, putea trece pe lângă ele în 
fiecare seară fără să simtă nicio umbră de regret sau dor. 
Lipăi cu tălpile goale pe podea până în elegantul dormitor 
principal al casei, ţinând într-o mână sticla de Bud, iar în 
cealaltă prosopul, cu care îşi frecă părul pentru a şi-l usca. 
Rămase gol pe marginea patului, lăsând prosopul să cadă 
pe covor. Berea se încălzea şi-şi pierdea cu iuţeală 
aciditatea, aşa că dădu pe gât ultima gură şi lăsă apoi 
sticla goală pe noptiera de lângă pat, pe un colţişor rămas 
liber. 

Se gândi la trupul cald şi plăcut al soţiei sale. La desele 
ocazii când ea rămânea trează, cu o carte în mână, 
prefăcându-se că citeşte, atunci când el venea acasă 
noaptea târziu. Cartea reprezenta de fapt doar un pretext, 
o scuză să rămână trează şi să-şi poată exprima, astfel, 
dezaprobarea. 

Se hotări să se ridice şi să coboare la parter pentru încă 
o băutură, dar îşi simţea, dintr-odată, capul foarte greu. La 
fel şi membrele, şi se simţea tare obosit. Se lăsă să cadă pe 
spate, răsucindu-se în aşa fel încât capul să-i ajungă pe 
pernă. Întinse mâna după telecomanda de pe noptiera de 
lângă pat şi dădu drumul la televizor. Înregistrări cu el 
părăsind clubul de pe Charlotte Street în urmă cu o oră 
rulau pe postul Sky, iar sub imagini se afla o burtieră roşie, 


e 140 œ» 


pe care scria „BREAKING NEWS”, însoţite de textul: 
OFCOM” E PE CALE SĂ ÎNCEAPĂ ANCHETAREA 
SCANDALULUI JACK HART”. 

Privind de jur împrejur prin cameră, i se păru că dinspre 
ştirile de la televizor încep să erupă dungi colorate. Jack 
ridică niţel capul şi camera se roti violent cu el. Se prăbuşi 
înapoi pe pernă. Tremura tot, în ciuda căldurii. Izbuti să 
scoată cearşaful pilotei de sub el şi să se acopere cu el, 
bucurându-se de căldura lui. 

— Stati niţel, staţi niţel, murmură el, vag conştient de 
cuvintele care traversau ecranul. 

Zgomotele de la televizor treceau peste el; camera se 
învârtea. Smuci din cap când îşi închipui că o pată neagră 
se mişca pe lângă patul lui. Un fulger scurt în dreptul uşii 
şi pata dispăru. De undeva, din adâncurile minţii, Jack îşi 
dădu seama că ceva nu era în regulă. Poate că tocmai ce 
căpătase vreo formă de gripă ce trecea peste douăzeci şi 
patru de ore. Stati niţel, ar trebui să sun pe cineva, dacă 
voi fi subiectul unei anchete efectuate de OFCOM, se 
gândi el. 

x 

Bufnița de noapte se mişcă iute, coborând scările şi 
punând lanţul la uşa din faţă, apoi luând un cleşte nou 
nout şi retezând firele telefonului fix şi ale modemului 
pentru internet. Luminiţele modemului se stinseră imediat. 
Bufnița de noapte se apropie de jacheta pe care Jack o 
atârnase pe hol, trase afară telefonul Blackberry din 
buzunar, îi scoase cu o mişcare precisă cartela SIM şi lăsă 
apoi mobilul să cadă pe podea, apăsându-i ecranul cu 
călcâiul, până ce acesta se îndoi şi crăpă. 

Ultimul lucru pe care-l făcu fu să lase în jos siguranţa 
iluminatului principal. Tabloul cu siguranţe scoase un bip, 
Bufnița de noapte tastă codul PIN, după care se lăsă 
tăcerea. De sus, de la etaj, pluti până la el un geamăt slab. 
Bufnița de noapte prinse balustrada cu mâna şi începu să 
urce treptele care duceau la etaj. 


7 OFCOM: The Office of Communications, echivalentul CNA-ului de la 
noi (N.t.). 
e 141 + 


x 

Jack stătea în continuare întins în pat, însă camera se 
învârtea din ce în ce mai repede cu el. li luă câteva 
secunde să-şi dea seama că televizorul era stins şi nu mai 
scotea niciun sunet, iar dormitorul era învăluit în 
întuneric. Panica era gata-gata să-l înşface în gheare, deşi 
încă era un sentiment destul de îndepărtat. Începu să se 
gândească din nou la Marie, soţia lui. În întuneric, întinse 
mâna pentru a atinge partea de pat unde de obicei dormea 
ea. Unde era? 

Simţi cum salteaua se mişcă şi se ondulează lângă el; 
cineva se căţărase în pat, lângă el. Întinse mâna şi simţi un 
trup cald alături. 

— Marie? croncăni el. Pipăi primprejur şi simţi carne pe 
sub un veşmânt subţire. Marie? Când ai venit acasă? 

În ciuda drogurilor din sânge, îşi aducea aminte că ea îl 
părăsise. Plecase împreună cu copiii. Înţepeni şi încercă să 
se tragă într-o parte. 

— Şşşşt... încearcă să te linişteşti, zise o voce. 

Nu era glasul lui Marie. Era aspru şi a avea un ton 
surprinzător de înalt. 

Jack încercă să scape, în timp ce patul se înclina şi se 
mişca sub el. Dar membrele nu aveau nici forţă, nici nu 
erau capabile de mişcări coordonate. Inşfăcă telefonul fix 
de pe noptieră, trântindu-l pe podea. Simţi apoi cum 
persoana din pat i se urcă în spate, după care simţi cum e 
răsucit cu faţa în jos. Membrele îi căzură lipsite de energie 
în timp ce încerca să se împotrivească, însă mâini 
puternice şi dibace îi legară încheieturile laolaltă şi-l 
răsuciră înapoi cu faţa în sus. 

Jack încercă să zbiere, însă avea gura amorţită; 
cuvintele ieşeau slab şi indistinct: 

— Cin’ eşt'? 

— Doar cineva care-şi doreşte cincisprezece minute de 
faimă, râse glasul. 

Jack auzi sunetul unui fermoar şi un foşnet, apoi simţi 
cum peste cap îi alunecă încet o pungă de plastic. Mâinile 
se mişcară iute, trăgând de ceva ce semăna cu un şnur, pe 


e 142 œ» 


care Jack îl simţi înfăşurându-se în jurul gâtului şi 
strângându-se din ce în ce mai tare. Începu să răsufle mai 
repede, iar plasticul foşni şi i se strânse în jurul capului, 
lipindu-i-se din ce în mai strâns de piele. Un ochi îi 
rămăsese închis, în timp ce celălalt îi rămăsese deschis, 
prins ca într-o capcană de plasticul pungii. Apoi nu mai 
găsi aer pe care să-l tragă în plămâni. 

Bufnița de noapte ţinea strâns de punga de plastic, 
bucurându-se de zgomote: horcăieli şi gâlgâieli. Jack 
continuă să se zbată, puterea sporindu-i parcă odată cu 
dorinţa de-a trăi. Bufnița de noapte simţi o explozie de 
durere atunci când capul lui Jack îl pocni cu forţă în figură. 
Bufnița de noapte spori strânsoarea, strângând şi mai tare 
şnurul în jurul gâtului lui Jack şi izbind apoi cu pumnul faţa 
contorsionată de agonie de sub punga de plastic. 

Unul din ultimele gânduri ale lui Jack fu că probabil 
fotografii încă se mai învârteau pe-afară şi că ce poveste 
grozavă avea să iasă din cele întâmplate. 

În cele din urmă, cutremurându-se şi mai scoțând un 
ultim geamăt slab, Jack rămase nemişcat. Bufnița de 
noapte mai rămase întins câteva minute lângă trupul lui 
Jack, privind, trăgând guri mari de aer, îmbătat de euforie, 
tremurând de emoție. 

După care Bufnița de noapte se ridică fără zgomot şi se 
strecură afară din casă, precum o umbră nevăzută. 


e 143 + 


Capitolul 28 


Era a doua zi dimineaţă şi, în pofida orei matinale, valul 
de căldură revenise în forţă. Părea că izbuteşte să 
pătrundă prin zidurile secţiei Lewisham Row. Cu toate că 
ventilatoarele erau date la putere maximă, sala de 
operaţiuni era ca un cuptor. Moss stătea în faţa panourilor 
albe, vorbind în faţa Erikăi şi a întregii echipe. 

— Nu am găsit nicio amprentă pe rama tabloului de la 
numărul 14 de pe Laurel Road, dar avem o identificare 
pozitivă în cazul unuia dintre tinerii zăriţi intrând la 
Gregory Munro de către vecinul de vizavi, începu ea. 
Aseară, Marie şi Claude Morris au reuşit să ne ajute cu 
identificarea. 

Erika şi restul echipei priveau chipul care se alăturase 
fotografiilor lui Gregory Munro şi Gary Wilmslow. Era un 
tânăr cu păr negru pieptănat pe spate, ce dezvăluia o 
frunte înaltă şi un chip frumos şi îngrijit. 

Moss îi dădu mai departe: 

— Inspectorul Warren s-a hotărât să-şi lărgească 
orizontul de căutare şi-a petrecut cea mai mare parte din 
noapte navigând printre profilele website-urilor cu băieţi 
de închiriat... 

Se auziră mai multe fluierături imitând urlete de lup, 
care-l făcură pe Warren să-şi dea ochii peste cap şi să 
roşească. 

— Şi acum avem asta... 

Moss prinse cu un bold o fotografie de profil de pe un 
site numit Rent-Boiz. Era remarcabil de asemănătoare cu 
cea din registrul lor electronic. Tânărul superb din poză 
care privea fix la cameră avea în plus ochii verzi şi o barbă 
extrem de scurtă, tunsă la un frizer de fiţe. Moss se opri și- 
şi şterse fruntea cu mâneca suflecată, după care dădu din 
cap aprobator spre Warren. 

Acesta se ridică în picioare, niţel cam timid. 

— Ăă, bun. Numele lui de profil este JordiLevi şi pe site 
scrie că are optsprezece ani şi e din Londra. Percepe o 


e 144 œ 


taxă de 250 de lire pe oră şi se pare că e dispus să facă 
orice dacă primeşte suficienţi bani. Fireşte, nu-şi dă 
numele real sau vreo adresă. Am luat legătura cu 
administratorul website-ului, care mi-a spus că 
înregistrarea e anonimă, deci niciun rezultat de-acolo, însă 
am de gând să sap în continuare. 

Moss îi făcu cu ochiul şi polițistul se aşeză la loc pe 
scaun. 

— Acuma, putem fi cu toţii de acord că tipul arată exact 
precum cel pe care-l avem şi noi, zise ea indicând 
fotografia din registrul electronic şi pe cea a lui JordiLevi. 
Cred că asta înseamnă un pas important pentru noi. 

Izbucni un ropot de aplauze în sală. Erika se ridică de la 
locul ei, dintre imprimante, cu inima grea. 

— O treabă excelentă, Moss şi Warren, vă mulţumesc! 
Dar trebuie să vă informez că, după o îndelungată 
dezbatere împreună cu comisarul-şef Marsh şi cu 
chestorul-şef, s-a decis ca acest caz să fie încredinţat uneia 
dintre Echipele de Anchetă a Crimelor specializate în 
crime cu motivaţie sexuală, le explică Erika. Aş vrea ca toţi 
cei de faţă să vă pregătiţi dosarele şi datele strânse până 
acum, pentru că din după-amiaza asta, cazul ne va fi luat. 

— Şefa, nu vezi cât de important a devenit acum? Dacă 
putem da de acest JordiLevi, el ar putea reprezenta 
legătura noastră directă cu omorârea lui Gregory Munro. 
Ar fi putut fi martorul a ceva extrem de important! zise 
Moss. 

— Şefa, mai avem nevoie de timp, sări şi Crane, şi nu 
prea mult. Am putea alcătui un profil fals pe Rent-Boiz şi 
am putea aranja o întâlnire cu acest JordiLevi. Tipul ar 
putea să ne ofere o potrivire pentru toţi cei care-au dat pe- 
acasă pe la Gregory Munro şi ne-am putea obţine, astfel, 
suspectul. 

— Îmi pare rău, dar nu negociem, zise Erika. 

Moss se lăsă pe spate în scaun, încrucişându-şi braţele 
la piept pentru a-şi exprima frustrarea. 

— Nici mie nu-mi face mai multă plăcere ca vouă. Vă rog 
să vă pregătiţi rapoartele şi să vă adunaţi toate datele 


< 145» 


legate de caz până la prânz. 

Urmă un cor de proteste în timp ce Erika părăsea 
încăperea. Porni pe holul care ducea la automatul de 
cafea, introduse măruntul necesar şi apăsă des folositul 
buton pe care scria „cappuccino”, însă nu se întâmplă 
nimic. Apăsă din nou şi din nou şi din nou butonul, 
vărsându-şi nervii şi frustrarea pe idioata aia de maşinărie. 
N-o auzi pe Moss apropiindu-se. 

— E-n regulă, şefa? O criză de furie provocată de lipsa 
de cofeină? 

Erika se întoarse spre ea şi dădu din cap. 

— Dă-te înapoi. 

Erika făcu un pas în spate şi Moss ridică un picior 
încălţat în gheată şi izbi maşinăria sub imaginea unei ceşti 
de cafea aburinde ce-i împodobea partea din faţă. Urmă un 
ţiuit, apoi un pahar căzu în dozator şi începu să se încarce. 

— Trebuie să ţinteşti farfurioara, o informă Moss. 

— Excelentă treabă, inspectore, o felicită Erika. 
Talentele tale n-au limită? 

— Trebuie să te anunţ că funcţionează şi în cazul 
ceaiului şi, uneori, dacă apeşi butonul pentru supă. 

— Există un buton pentru supă? 

— Da, supă din coadă de bou. Eu una nu m-aş încumeta. 

Erika rânji anemic şi-şi luă cafeaua de sub dozator. 

— Şefa, pot să te întreb ceva? Chiar crezi că acest caz va 
fi rezolvat mai prompt de către o altă echipă? 

Erika suflă în cafea. 

— Da, cred. 

Ura ideea că nu putea discuta cu Moss despre această 
problemă. Ea îi fusese mereu loială şi gata să-i asculte 
ofurile. 

— Am auzit că există un post de subcomisar liber, zise 
Moss. N-are nimic de-a face cu graba ta de-a scăpa de 
acest caz păcătos, nu? 

— Credeam că mă cunoşti, Moss. Nu e genul meu. 

— Bine. Deci, care-i motivul? Pe tine te cunosc. Nu 
renunţi uşor la un caz. Eşti precum Charlton Heston? în 


3 Actor american legendar (1923-2008), cu o carieră de peste şaizeci 
<e 146 œ» 


privinţa asta. 

— Ce? 

— „Din mâinile mele reci şi moarte”?, recită Moss, cu un 
accent american prost. Se opri, apoi continuă: Hai, şefa, 
suntem al dracului de aproape, după ce ne-am dat cu capul 
de toţi pereţii până acum. 

— Moss, am zis deja tot ce-am avut de zis despre asta. 
Decizia mea e definitivă. 

— Bine, bine. Nu poţi vorbi despre asta. Dar dacă 
clipeşti o dată pentru da şi de două ori pentru nu? 

— Moss... o avertiză Erika, scuturând din cap. 

— Dacă tot nu-mi poţi spune despre ce-i vorba, măcar îţi 
pot spune eu ce cred că se întâmplă? 

— Am de ales? 

— Cred că suntem copleşiţi de numărul de cazuri şi că 
Marsh e silit să încerce să salveze aparențele. Cazul acesta 
devine din ce în ce mai complex şi mai sensibil. Vrea să 
scape de el. 

— Moss... 

— Cred că singurul mod de-a găsi un motiv este dacă am 
putea găsi un tipar. Ca să găsim un tipar, trebuie să mai 
apară un cadavru. 

— Care să se potrivească. 

— Şi ştiu pur şi simplu ce se va întâmpla dacă acest caz 
va încăpea pe mâinile altcuiva. Dacă apare încă un 
cadavru, va fi clasat ca un conflict între gay, şi-atunci nu se 
vor mai sfârşi discuţiile şi temerile legate de comunitatea 
gay. Au loc de zece ori mai multe crime comise de 
heterosexuali. Când bărbaţii violează şi omoară femei, sunt 
consideraţi răi. Dar dacă o persoană gay face acelaşi lucru, 
se consideră că e doar o prelungire naturală a sexualităţii 


de ani. A jucat în filme precum The Ten Commandments (1956), Ben- 
Hur (1959), El Cid (1961), Planet of the Apes (1968) sau Soylent Creen 
(1973) (N.t.). 

” „From my cold, dead hands”: replică a lui Charlton Heston la un 
discurs al NRA (National Rifle Association), pe 20 mai 2000, parte a 
unuia dintre sloganurile acestei asociaţii: „III give you my gun when 
you take it from my dead, cold hands” (O să-ţi dau arma mea când o să 
o iei din mâinile mele reci şi moarte) (N.t.). 


e 147 œ 


sale! A modului său de viaţă ca întreg! 

Erika o privea în tăcere pe Moss cum se înfierbânta din 
ce în ce mai tare. 

— Scuze, şefa. Doar că... m-am săturat. Doar ce-am 
început să lucrăm la asta. Dacă noi muncim peste 
program, cum stau cei care lucrează în echipele de 
anchetare a crimelor? Şi cel puţin ştiam că acest caz era 
pe mâini bune cu tine la conducere. Deja pot vedea 
titlurile: „Conflict între gay în suburbie?”, „Groază printre 
homosexualii din zona metropolitană londoneză!” 

— N-am ştiut că a devenit personal pentru tine. 

— Nu în mod direct... Şcoala lui Jacob a organizat un fel 
de exerciţiu săptămâna trecută pentru Ziua Tatălui şi 
copiii au desenat felicitări pentru această ocazie, iar 
idioata lui de învăţătoare - care se întâmplă să fie 
căsătorită cu vicarul - n-a fost capabilă să accepte faptul 
că băiatul nostru are două mame. L-a obligat să deseneze o 
felicitare pentru tăticul lui care era „pe-acolo, pe undeva”. 
Celia a trebuit să mă ţină cu forţa ca să nu merg acolo şi s- 
o plesnesc. 

— Îmi pare rău s-aud asta. 

— Se-ntâmplă. Speram doar să apuc să văd acest caz 
rezolvat. Şi speram ca şi tu să simţi la fel. Nu poţi fi dusă 
cu vorba şi ştii întotdeauna ce trebuie să faci. Bine, până... 

Erika îşi dădu seama că Moss se abţinu la timp să nu 
spună „până acum”. O secundă, nu mai scoaseră niciun 
cuvânt. 

— Ştii pe unde umblă Peterson azi? întrebă Erika. 

— A sunat şi-a zis că e bolnav, şefa. 

— A zis ce s-a întâmplat? 

Moss rămase tăcută suficient timp pentru a-i arăta 
Erikăi că ştie ceva, după care răspunse: 

— Nu, şefa, n-a zis nimic. O să am grijă ca toată lumea 
să-şi pregătească rapoartele înainte de prânz. 

— Mersi, zise Erika. 

Înţelegând că voiau amândouă să spună lucruri pe care 
nu puteau să le spună, rămase privind-o pe Moss cum se 
întoarce înapoi în sala de operaţiuni. 


< 148 œ» 


Capitolul 29 


Petrecură restul dimineţii într-o tăcere deprimantă în 
sala de operaţiuni supraîncălzită, căci ştiau că până la 
prânz vor trebui să renunţe cu totul la ancheta faţă de care 
Erika se simţea atât de apropiată. 

Erika nu-şi mai putea scoate din minte cuvintele lui 
Moss. Din mâinile mele reci şi moarte... Iat-o acum, cu o 
pistă incredibil de promițătoare în cazul uciderii lui 
Gregory Munro, cu echipa pregătită să muncească pe 
brânci, iar ea trebuia să renunţe la caz! Cu puţin înainte de 
ora unu, Erika era în continuare în spatele biroului, 
zgâindu-se la ecranul computerului, când Moss îşi făcu 
apariţia. 

— Şefa... 

— Mda? 

— Ai trimis deja dosarul? 

Erika ridică privirea. 

— Nu. De ce? 

— Am primit un apel de la poliţia în uniformă. Bărbat 
alb, găsit gol şi asfixiat în pat, într-o casă din Dulwich. 
Niciun semn de pătrundere prin efracţie sau împotrivire 
din partea lui. O identificare preliminară a stabilit c-ar fi 
vorba de Jack Hart. 

— De ce mi-e cunoscut numele? 

— E gazda emisiunii The Jack Hart Show, un tabloid în 
imagini pentru şomeri şi părinţi care muncesc acasă. Celia 
se uită la ea. 

— Şi poliţia de patrulă crede că e vorba de acelaşi tip 
care l-a omorât şi pe Gregory Munro? 

— Ei aşteaptă să vină cineva de la brigada de anchetare 
a crimelor, dar aşa li s-a părut. Încă mai e cazul nostru? 

— Mda. Oficial, e în continuare ancheta noastră. Hai să 
mergem acolo, zise Erika. 


e 149 œ» 


Capitolul 30 


Casa lui Jack Hart era situată într-o zonă luxoasă din 
Dulwich, South London. Şoseaua urca abrupt, după care se 
prăbuşea practic la fel de abrupt. Un cordon al poliţiei 
închisese deja strada, iar dincolo de el se puteau vedea 
cinci maşini de poliţie, o ambulanţă şi două dube masive 
pentru intervenţii, care blocau strada cu totul. Erika parcă 
maşina aproape de trei agenţi în uniformă care desfăşurau 
banda împrejmuitoare a poliţiei. In faţa casei se strânsese 
deja un grup numeros, cu camere şi telefoane mobile în 
mâini. 

— Hristoase, dar repede mai circulă veştile, exclamă 
Erika în momentul în care ea şi Moss coborâră din maşină. 

Îşi făcură loc cu greu prin mulţime, care era alcătuită 
dintr-un grup numeros de adolescenţi, pe lângă care se 
mai strânseseră câteva babe şi o femeie ce ţinea în braţe 
un bebeluş cu părul negru. 

— E vorba de Jack Hart? strigă un tânăr cu păr roşcat. 

— E casa lui Jack Hart. L-am mai văzut pe-aici, adăugă o 
fată cu cercel în buză. 

— Aici e un loc al crimei, opriţi-vă din filmat, zise Erika. 

— Nu e ilegal să filmăm într-o zonă publică, spuse o fată 
măruntă de statură, cu păr de un gri şobolan şi cu un 
rucsac roz şi pufos, după care îşi ridică mobilul şi i-l 
împinse în faţă Erikăi. Zâmbeşte: eşti pe YouTube. 

— Ce-ar fi să arătaţi niţel respect? E vorba de un loc al 
crimei, răspunse Moss, pe un ton calm. 

Babele nu scoteau nicio vorbă, ci doar asistau la scena 
din faţa lor. 

— A fost un adevărat ticălos, Jack Hart ăla. La fel de 
bine ar fi putut-o omori el pe Megan Fairchild. A profitat 
de oameni, aşa că eu de ce să nu profit de pe urma lui? 
întrebă un băiat ras în cap. 

Îmboldiţi de vorbele acestuia, câţiva tineri începură şi ei 
să filmeze cu telefoanele mobile. 

— Împingeţi gloata asta ceva mai încolo, i se adresă 


< 150 - 


Erika unuia dintre agenţi. 

— Dar am întins deja bandă de jur împrejur, răspunse el. 

— Atunci fă ceva de bun-simţ: mişcă banda ceva mai 
departe, se răsti Erika. 

Chiar atunci, o dubă de-a postului Sky News îşi făcu 
apariţia pe stradă, cu antena parabolică imensă montată 
pe capotă, şi parcă pe partea cealaltă a străzii. 

— Dacă mai ai nevoie de întăriri, nu ezita să le ceri. Dar 
fă-o, spuse Erika. 

— Da, doamnă, răspunse polițistul. 

Erika şi Moss semnară hârtiile, se aplecară pe sub 
bandă şi porniră spre casă. 


Un poliţist în uniformă le ieşi în întâmpinare Erikăi şi lui 
Moss, care fură apoi conduse înăuntru. În hol era mai 
răcoare decât afară. Era decorat cu gust, cu o oglindă 
enormă cu rame aurite pe perete şi cu o mochetă crem ce 
se întindea în susul unui şir de trepte cu balustrade din 
lemn lăcuit. Il urmară pe poliţist în sus pe scări, apoi 
ajunseră la holul din capătul treptelor, care era la rândul 
său acoperit de aceeaşi mochetă. Casa era tulburător de 
liniştită. Erika îşi dădu seama că locuinţa era extrem de 
bine izolată, dacă reuşea să blocheze toate zgomotele din 
stradă. Dormitorul principal se afla la capătul holului. Prin 
uşa deschisă pătrundea lumina soarelui, care făcea ca 
firele de praf să se învârtejească leneş în aer. 

— lisuse! exclamă Moss după ce trecură de uşa 
dormitorului. 

Trupul gol al victimei era întins pe saltea. Părea să fi 
fost înalt, cu piele palidă şi foarte netedă şi aproape 
complet lipsit de păr. Zăcea întins pe spate cu o pungă de 
plastic trasă pe cap şi strânsă în jurul gâtului. Avea gura 
căscată şi un ochi, a cărui pleoapă fusese prinsă de 
plasticul pungii, rămăsese larg deschis. Celălalt ochi era 
lovit atât de rău, încât se închisese cu totul din cauza 
umflăturii. Buzele îi erau trase înapoi, de parcă dorise 
dinadins să-şi dezgolească dinţii. 

— Cine-a găsit cadavrul? întrebă Erika. 


e 151 œ» 


— Un producător al emisiunii, o lămuri polițistul. S-a 
căţărat şi a spart geamul ca să poată intra în casă. 

Se răsuciră şi văzură o fereastră uriaşă, care dădea 
înspre grădină. In sticla acesteia se vedea o gaură, 
înconjurată de o reţea de crăpături. Mocheta crem de sub 
toc era acoperită cu sticlă spartă. 

— Deci ea a confirmat că e vorba de Jack Hart? întrebă 
Erika. 

— Dap, încuviinţă agentul. 

— Ştiam că emisiunea era transmisă în direct în fiecare 
zi a săptămânii? Azi e vineri, zise Moss. 

Reflectară cu toţii în linişte la această constatare. 

— Bun. Trebuie să-i chemăm cât mai repede pe cei de la 
medicină legală, zise Erika, pregătindu-se să-şi scoată 


mobilul. 
x 


Isaac Strong şi echipa de la medicină legală sosiră foarte 
repede şi începură să-şi îmbrace veşmintele de protecție 
albastre. Două ore mai târziu, Erika şi Moss urcară din nou 
în dormitorul de la etaj, îmbrăcate şi ele cu aceleaşi 
costume albastre. Un şir de cutii de oțel fusese aşezat în 
jurul patului, pentru a-i împiedica pe poliţişti să altereze 
probele. 

— Bine, Isaac. Crezi că e vorba de acelaşi ucigaş ca şi în 
cazul lui Gregory Munro? O pungă de plastic, tipul e gol, 
bărbat, singur, începu Erika. 

— Hai să urmărim această ipoteză, deocamdată, zise 
Isaac, ridicând privirea spre ea şi Moss şi renunțând la 
ceea ce făcea de cealaltă parte a patului dublu. Un fotograf 
patolog se aplecă între ei şi mai făcu o poză cadavrului. E 
mort de mai puţin de douăzeci şi patru de ore. Încă mai 
putem distinge dovezi ale rigor mortis în mâinile lui 
încleştate, la gură şi la ochi. Partea asta de casă e 
orientată către est, aşa că, mai ales această încăpere, are 
parte de umbră pe tot parcursul zilei, deci temperatura 
scăzută a favorizat încetinirea procesului de 
descompunere. Şi a fost fotografiat venind târziu acasă azi- 
noapte, ceea ce reprezintă o dovadă mai solidă decât 


e 152 œ» 


ştiinţa. Punga de plastic i-a fost legată sub bărbie... 

Isaac le indică locul în care şnurul fusese strâns legat, 
muşcând adânc din piele, apoi continuă: 

— Probabil că a fost şi-o luptă; ochiul stâng e învineţit 
rău, probabil de la lovirea cu un obiect bont, poate o mână 
sau un pumn. Pe noptiera de lângă pat am găsit o sticlă de 
bere goală, pe care am trimis-o pentru un test toxicologic. 
În plus, există puţine semne care să indice o luptă în jurul 
patului sau în cameră; totul e ordonat şi curat. Posibil ca 
victima să fi fost scoasă din funcţiune... copleşită de cel 
care a făcut asta. Nu există indicii ale unei agresiuni 
sexuale. Aşa cum zic de fiecare dată, voi afla mai multe 
după ce-l deschid. 

— Ce-i asta, pe cearşaf? întrebă Erika, arătând un loc de 
lângă cadavru, pe cearşaful de pat bleumarin, unde se 
vedea un reziduu de culoare alb-cenuşiu. 

Erika se lăsă în genunchi şi aruncă o privire sub pat, 
unde dădu de două şosete desperecheate şi un strat gros 
de praf, ce fusese împrăştiat. 

— Praf, îşi răspunse ea singură la întrebare. A fost 
răscolit sub pat şi aruncat tocmai pe salteaua patului. 

— Sfinte Sisoe, cineva a fost sub pat. 

Fotograful patolog se aplecă pentru a face o poză de 
aproape victimei, iar camera foto scoase iar nişte bliţuri 
orbitoare. Brusc, din spatele lor se zări un alt bliţ. Erika se 
întoarse şi văzu un bărbat ghemuit pe o fâşie de acoperiş 
plată de dincolo de fereastra dormitorului. Era un tip 
subţirel, cu părul strâns într-o coamă de un albastru aprins 
pe mijlocul capului. Tipul strecură obiectivul aparatului 
foto prin gaura din geam şi mai făcu două poze. 

— Hei! strigă Erika, dându-şi jos masca protectoare. 

Dădu fuga la fereastră, însă bărbatul, care era îmbrăcat 
cu o pereche de pantaloni scurţi din dril şi un tricou negru 
cu formaţia AC/DC, se lăsă în jos şi mai făcu două poze 
printre picioarele ei. Apoi se repezi către marginea 
acoperişului şi, cu un clinchet de sticlă spartă, începu să 
coboare cu iuţeală, agăţându-se de glicina ce creştea în 
şuviţe groase în jurul unui burlan de scurgere. 


< 153 + 


— Rahat, cine era ăla? întrebă Erika. 

— Părea a fi paparazzo, răspunse Moss. 

Se uitară pe fereastră cum bărbatul cobora deja pe 
gazonul de dedesubt. În grădină nu se afla picior de 
poliţist. Erika se întoarse spre Moss, apoi ţâşniră 
amândouă afară din cameră. 


e 154» 


Capitolul 31 


Erika şi Moss alergară spre scara principală, evitând la 
mustață să se izbească de un tehnician de la medicină 
legală ce ţinea în braţe o tavă cu probe adunate în pungi 
speciale. Se năpustiră pe scări în jos şi ajunseră în 
sufragerie. Alergară până la fereastra înaltă din podea 
până-n tavan ce dădea în grădina din spate, iar Erika 
încercă să o deschidă. Fotograful cu creastă albastră se 
îndrepta înspre gardul de pe partea dreaptă a grădinii. 

— Vreau să deschidă cineva fereastra asta! strigă Erika, 
fără să fie în stare să recunoască vreun chip din mulţimea 
de tehnicieni îmbrăcaţi în costume albastre care-o priveau 
uluiţi. 

— Şefa, aici! strigă şi Moss, ieşind în spate printr-o uşă 
situată lângă un frigider în două uşi, în stil american. 

Erika o urmă. Uşa dădea într-o spălătorie ocupată de o 
maşină de spălat enormă şi de un uscător. Printr-o 
fereastră lungă se vedea grădina aranjată impecabil, dar 
nu se zărea nici urmă de fotograf. Moss încercă ivărul unei 
uşi din lemn masiv. 

— E încuiată! Şi n-avem nicio nenorocită de cheie! ţipă 
ea. 

Priviră prin fereastră în grădină şi văzură că fotograful 
era pe jumătate căţărat pe gard. Deasupra maşinii de 
spălat şi-a uscătorului se aflau mai multe poliţe pline cu 
produse de curăţenie. Erika ochi o cheie din fier masivă pe 
prima poliţă. O înşfăcă şi-o potrivi iute în broasca uşii. Uşa 
se deschide imediat, permițându-le să ţâşnească în 
grădină. Erika o luă la fugă la dreapta, se prinse de 
marginea de sus a gardului şi se săltă peste el, urmată 
îndeaproape de Moss. Ateriză pe o fâşie de iarbă pârjolită 
de pe partea cealaltă şi se pipăi după staţia radio, în timp 
ce alerga prin grădină. 

— Va ieşi pe Dunham Road, strigă Moss din spatele ei. 

— Avem un suspect care va ieşi din grădina de la 
marginea lui Dunham Road, Dulwich. Am nevoie imediat 


< 155» 


de întăriri. 

Erika ajunse în partea cealaltă a celei de-a doua grădini 
şi se năpusti iar peste gard, aterizând cu îndemânare pe 
partea cealaltă. Vedea că fotograful rămânea în continuare 
departe de ele, iar creasta albastră îi dispărea peste gardul 
următor. Nu-l] pot lăsă pe tipul ăsta să scape cu pozele 
făcute la locul crimei - ar putea apărea online în doar 
câteva minute, se gândi Erika. 

Traversă iute şi următoarea grădină, ocolind un leagăn 
de plastic, apoi escaladă gardul şi ateriză dureros în 
picioare într-un lac, cu apa adâncă până la genunchi, pe 
care o împroşcă în toate părţile. 

— Hei, ne încalci proprietatea! Avem crapi koi acolo! 
strigă o tânără îmbrăcată cu o rochie de vară şi cu ochelari 
la ochi, care tocmai ieşea pe terasă. 

— Sunt agent de poliţie! strigă şi Erika, de pe care se 
scurgea apa în timp ce alerga către următorul gard. 

Văzu că micşorase distanţa dintre ea şi fotograf: acesta 
tocmai se întindea să prindă marginea gardului din partea 
opusă a grădinii şi se pregătea să-şi treacă piciorul pe 
partea cealaltă. 

— Opriţi acel bărbat! ţipă Erika, şi chiar dacă părea un 
lucru absolut normal de zis, tot i se părea ridicol. 

Se întoarse şi o văzu pe Moss sărind peste gardul din 
spatele ei şi aterizând cu capul înainte în lac, împroşcând 
şi mai multă apă. lar femeia de pe terasă ţipa şi mai tare 
acum. 

Căldura devenise apăsătoare, iar Erika era epuizată şi 
transpira din greu cu toate hainele pe ea, căci pe deasupra 
mai avea şi echipamentul protector de la locul crimei. 
Moss ieşi din apă cu alge-n păr. 

— Sunt bine, şefa. DU-TE! strigă ea. 

Erika fugi mai departe, cocoţându-se pe următorul gard 
şi simțind cum mai multe aşchii de lemn îi pătrund prin 
salopeta protectoare şi prin haine, până în pulpa piciorului. 
Văzu că fotograful ajunsese deja la marginea ultimei 
grădini, care era împrejmuită de un gard înalt din 
cărămidă deschisă la culoare. 


e 156 » 


— Stai pe loc! strigă ea. 

Fotograful îşi întoarse spre ea chipul roşu de oboseală, 
deasupra căruia îi flutura creasta albastră, ce semăna cu 
aripioara unui rechin. Îşi azvârli aparatul foto pe umăr, îi 
arătă Erikăi degetul mijlociu şi sări, prinzându-se de 
marginea de sus a zidului şi săltându-se peste el. 

Erika alergă pe pământul gol şi prăfos din ultima 
grădină, trecând printre nişte adăpători pentru păsări 
crăpate şi acoperite de licheni. Fotograful alunecă niţel în 
jos, în încercarea lui de-a ajunge la marginea de sus, astfel 
încât Erika izbuti să-l prindă de un picior. El izbi în spate, 
lovind-o în figură, şi deşi era încălţat doar cu tenişi, 
durerea din obrazul lovit o năuci pe moment. Il prinse 
totuşi strâns de picior şi reuşi să-i scoată un tenis, dar el îi 
scăpă din prinsoare şi sări peste zid. Erika auzi o bufnitură 
şi un țipăt în partea cealaltă. 

Se săltă şi ea peste zid, bucurându-se că e atât de înaltă, 
în timp ce trăgea de marginea zidului pentru a se ridica, 
văzu că trotuarul din partea cealaltă era mai jos decât 
nivelul grădinii. Incălţat doar cu un tenis, fotograful 
aterizase greşit pe piciorul gol. Încerca să-şi adune camera 
de pe jos şi să se îndepărteze cât mai iute de-acolo. Erika 
sări jos. Ateriză cu graţie pe trotuar, aşa că-i fu uşor să se 
mişte repede şi să-l prindă. El se împotrivi, încercând să 
scape. 

— Nu... n-0... să... gâfâi ea, încercând să tragă aer în 
plămâni. 

Câteva clipe mai târziu îşi făcu apariţia şi Moss peste 
zid, se strecură peste el şi ateriză pe trotuar, apoi se 
năpusti spre ei. Reuşi să-i prindă fotografului mâinile la 
spate şi să-i pună cătuşele, în timp ce Erika-l ţinea strâns. 

— Curve nenorocite! ţipă el. 

— Trebuie să te linişteşti, zise Erika. 

— De ce? Mă arestaţi? 

— Te reținem, răspunse Moss. 

— Pe ce bază? 

— Pe baza faptului că nu te-ai oprit, ci ai fugit de la locul 
crimei, când noi nu voiam decât să stăm de vorbă cu tine. 


e 157 œ» 


Şi mi-ai lovit colega cu piciorul în faţă, adăugă Moss. 

— Nu-i împotriva legii să faci poze! zise el, încercând să 
scape din strânsoarea lor. 

— Acolo era un loc al crimei, zise Erika. 

— Ei, atunci nu-i împotriva legii nici să faci poze la locul 
unei crime! 

— Nu, dar trebuie să-ţi confisc aparatul, ca probă. Ar 
putea conţine informaţii preţioase pentru cazul nostru, zise 
Erika, încercând să-şi recapete răsuflarea. 

N-o mai văzuse niciodată pe Moss atât de furioasă. Avea 
părul şi salopeta protectoare pline de apă şi transpira din 
plin. Erika puse mâna pe camera foto, care încă se mai afla 
pe umărul fotografului, prinsă de curea. Deschise capacul 
din lateral şi se uită înăuntru. 

— Unde-i cardul de memorie? întrebă ea. 

— Habar n-am. 

Fotograful o privea sfidător, citindu-i-se reproşul în ochi. 

— Unde-i cardul de memorie? L-ai aruncat? Pentru că 
am putea scotoci prin grădinile alea, îl avertiză Moss. 

El rânji răutăcios şi ridică din umeri. 

— N-o să-l găsiţi. 

— Cum te numeşti? 

Doar o ridicare din umeri. 

Erika întinse mâna printre mâinile lui prinse în cătuşe şi- 
i trase afară portofelul din buzunarul de la spate, îl 
deschise şi scoase carnetul de conducere al acestuia, 
citind de pe el: 

— Mark Rooney, în vârstă de treizeci şi nouă de ani. 
Pentru cine lucrezi? 

— Sunt liber profesionist. 

— De ce făceai poze? 

— Ce întrebare prostească. E Jack Hart. Nu ştiam că e 
mort, nu? 

— Şi noi de unde să ştim că nu tu eşti făptaşul? 
Informaţia încă n-a fost făcută publică. Şi nu s-a făcut nicio 
identificare preliminară a cadavrului. 

— V-am zis deja, n-aveam de unde să ştiu că e mort. Azi 
noapte era în regulă. 


e 158 œ» 


— Ai fost aici azi noapte? De ce? întrebă Erika. 

— E peste tot în presă de când s-a omorât fata aia. 

— Ce ai fotografiat azi noapte? 

— Pe el, venind acasă cu un taxi, după care i-am făcut 
câteva poze în dormitor. 

— Când anume s-a întâmplat asta? întrebă Moss. 

— N-am idee. Pe la douăsprezece şi jumătate, poate 
unu? 

— Şi ai rămas toată noaptea? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Am primit un pont. Una dintre surorile Kardashian se 
află în Londra, şi-am auzit că a rămas până târziu în oraş. 
Pozele cu surorile Kardashian valorează mult mai mult 
decât cele cu Jack Hart... 

— Bun, am stat toţi trei niţel de vorbă. Acum vreau să-mi 
dai cardul acela de memorie, spuse Erika. 

— Ţi-am zis deja, nu-l mai am! 

— Îl aveai acum cinci minute. 

Rânjet. 

— O! Probabil c-am uitat să-l pun în aparat. Se-ntâmplă. 
Cardurile de memorie sunt mici şi-alunecoase. De fapt, 
dacă stau mai bine să mă gândesc, da, chiar am uitat. Am 
uitat să-l bag în aparat. 

— Ştii ce, m-am săturat de ăsta, zise Moss. 

Lăsă din mână braţele încătuşate ale fotografului, 
desfăcu fermoarul salopetei şi scoase o mânuşă de latex 
din buzunarul pantalonilor. Îşi suflecă mâneca salopetei şi- 
şi trase mănuşa pe ea. Cu mâna liberă, îl apucă pe Mark de 
creasta albastră şi-l smuci cu putere pe spate. 

— Hei! Ce faci? Au! ţipă el. 

Moss îi înfipse în gură două degete înmănuşate, pe care 
le împinse adânc în gâtul acestuia. El se prăbuşi în faţă şi 
vomită pe trotuar. Erika şi Moss izbutiră să sară niţel în 
spate. 

— Ce de chestii suntem nevoite să facem, se plânse 
Moss, în timp ce tipul tuşea, se îneca şi scuipa. 

Erika îl răsuci cu faţa la zid. 


e 159 + 


— Aşa cum mă gândeam. L-ai înghiţit, nemernic 
şmecher, îl dojeni Moss în timp ce aduna un card de 
memorie mic şi negru dintr-o baltă de vomă de pe trotuar, 
pe care-l introduse apoi într-o pungă pentru probe 
transparentă. Mai bine afară, decât înăuntru, aşa cum 
obişnuia mama să zică. 

— Curvo! O să vă dau în judecată pentru brutalitate, 
strigă Mark, stând sprijinit de zid şi tuşind în continuare. 

— Nu fi copil, am folosit o mănuşă curată, zise Moss, 
scoţând-o de pe mână şi aruncând-o în cel mai apropiat coş 
de gunoi. 

O maşină de poliţie luă curba cu sirenele urlând şi se 
opri lângă bordura din faţa lor. 

— Era dracu” şi timpul, se plânse Erika, în timp ce doi 
poliţişti în uniformă dintre cei care formaseră cordonul de 
protecţie pe stradă coborau din maşină. 

— Scuze, şefa, am dat de o stradă cu sens unic de care 
nu ştiam, începu unul dintre ei. 

— M-au atacat cu brutalitate! ţipă Mark. 

— Duceţi-l la cea mai apropiată gară şi lăsaţi-l acolo, îi 
îndemnă Erika. 

Poliţiştii îl împinseră în maşină şi porniră la drum, 
lăsându-le pe Moss şi pe Erika să-şi recapete răsuflarea. 

— Bună treabă, o lăudă Erika, luând de la ea punga 
pentru probe şi ridicând-o în lumina soarelui, pentru a 
privi cardul mai cu atenţie. 

— Am mers prea departe? Că mi-am înfipt degetele în 
gâtlejul lui? o întrebă Moss. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, zise Erika. Acum, haide, să 
ne întoarcem la casa victimei. 


< 160 » 


Capitolul 32 


Mulțimea se strânsese în capătul străzii când Erika şi 
Moss  reveniră la locul crimei. În drum spre casă, 
observară că dubei celor de la Sky News i se alăturaseră 
acum şi cele ale posturilor BBC şi ITN. Fură întâmpinate 
de ofiţerul responsabil de locul crimei, Nils Ackerman, 
care le oferi salopete noi de protecţie cu care să se 
schimbe. 

— Liniile telefonice au fost tăiate, la fel cum s-a procedat 
şi pe Laurel Road, le informă el, în timp ce Erika şi Moss 
se schimbau. 

— E acelaşi criminal, el trebuie să fie, zise Moss în timp 
ce trăgea în sus fermoarul salopetei de protecţie şi-şi 
acoperea capul cu gluga acesteia. 

Erika trăgea şi ea de fermoar, rămânând tăcută. Scăpară 
de salopetele ude şi pline de noroi dându-le unui tehnician, 
care le introduse într-o pungă pentru probe. 

— Am nevoie să scoţi tot ce poţi de pe ăsta, spuse Erika, 
înmânându-i lui Nils punga de probe mai mică în care 
ţineau cardul de memorie. A fost înghiţit, dar nu a stat 
prea mult înăuntru. 

— N-ar trebui să fie o problemă, zise el, luând punga. 
Dar, mai întâi, trebuie să vezi ceva. 

Îl urmară în casă, prin holul mochetat, încă plin de 
tehnicieni criminalişti îmbrăcaţi în salopete albastre, apoi 
ajunseră în sufrageria deschisă şi pătrunseră în spălătoria 
care dădea în grădina din spatele casei. Uşa era deschisă. 
leşiră în lumina soarelui. O maşină de tuns iarba zumzăia 
în depărtare. 

— Am verificat toate ferestrele casei. Sunt un amestec 
de UPVC şi ferestre cu trei straturi de geam, prin care e 
greu de pătruns dacă nu cumva le spargi. Toate sunt 
încuiate dinăuntru, în afară de fereastra dormitorului, care 
a fost spartă de către colega de serviciu a lui Jack Hart 
când i-a descoperit trupul, spuse Nils. Erika şi Moss se 
uitară şi ele în direcţia în care privea el, la fereastra spartă 


e 161 œ» 


din spatele casei. Nu există amprente şi nici alte semne ale 
unei pătrunderi prin efractie. 

— Dar uşa din faţă? întrebă Erika. 

— Încuiată pe dinăuntru, are o yală cu cheie şi cu 
dispozitiv de blocare, răspunse Nils. Ceea ce nu ne lasă 
decât spălătoria, şi cred că pe aici s-a intrat în casă. 

Uşa era făcută din lemn masiv şi vopsită cu un lac 
albastru închis. Clanţa era din fier gros, iar cheia cea mare 
din metal pe care o găsise Erika pe poliţă rămăsese în 
broască, pe dinăuntru. 

— Era încuiată. A trebuit s-o descui când am început să-l 
urmăresc pe fotograf, zise Erika. 

— Ajung şi acolo într-o clipă, spuse Nils, împingând uşa 
şi închizând-o. Dacă arunci o privire atentă pe dinafară, vei 
da de o fâşie îngustă de lemn la baza uşii, pe care se află 
un strat de vopsea mai vechi. 

Se lăsară pe vine pe iarba de dincolo de uşă ca să vadă o 
fâşie lată de un centimetru, de culoare verde deschis, de-a 
lungul marginii de jos a tocului uşii. 

— Pe când uşa era verde, în partea de jos a fost lipită cu 
adeziv o bandă de cauciuc care să împiedice curentul de 
aer să intre în cameră. Acea bandă de cauciuc a fost 
îndepărtată de curând; am găsit-o în spatele maşinii de 
spălat şi-a uscătorului, le lămuri Nils, deschizând uşa şi 
intrând înapoi în spălătorie, de unde luă o fâşie de cauciuc 
lungă şi îngustă de pe maşina de spălat. O aşeză peste 
dunga verde din josul uşii şi apoi o dădu la o parte. 

— Vezi cum a fost desprinsă de la baza uşii? Astfel, lasă 
un spaţiu de o jumătate de centimetru sub uşă. 

Erika îi aruncă o privire lui Moss. 

— Asta nu explică modul în care a intrat în casă, doar 
dacă nu cumva e Fiat Stanley’, spuse Moss. 

— O să v-arăt, zise Nils. 

Îi făcu semn unuia dintre tehnicienii care se ocupau de 


1 Personaj al unei serii de cărţi pentru copii scrise de Jeff Brown. 
Personajul respectiv suferă un accident în timp ce doarme şi devine 
capabil să se strecoare pe sub uşi, să poată fi rulat ca un covoraş etc 
(N.t.). 

e 162 » 


prelevarea amprentelor, iar acesta traversă bucătăria şi 
veni la ei ţinând în mână un fir de sârmă lung şi subţire şi 
o foaie de ziar. După care închise uşa şi o încuie, lăsându-i 
pe toţi în grădină. Nils se lăsă în genunchi, desfăcu foaia 
de ziar dublă şi o strecură prin spaţiul de o jumătate de 
centimetru rămas sub uşă. Luă apoi sârma, o introduse 
prin gaura cheii, apoi împinse uşor sârma şi-o răsuci. Erika 
şi Moss văzură prin fereastră cum cheia se mişcă în gaură, 
apoi sare din broască şi aterizează cu un clinchet pe ziarul 
de dedesubt. După care Nils trase uşor ziarul pe sub uşă, 
scoțând şi cheia odată cu el, pe care o introduse în broască 
şi deschise uşa. 

— Voilà! rânji el, victorios. 

Femeile îl priveau gânditoare. O gură de aerisire de 
lângă uşă scoase un gâlgâit. 

— Îţi iroseşti talentul la medicină legală. Ar trebui să ai 
deja propriul tău show de magie, îl lăudă Moss. 

— E genial, dar de unde ştii că aşa a pătruns înăuntru 
făptaşul nostru? întrebă Erika. 

— Am găsit o bucată de sârmă ruptă în broască, iar o 
fâşie mică de ziar a rămas prinsă sub uşă, răspunse Nils, 
scoțând, cu o fluturare a mâinii, o pungă pentru probe din 
buzunar. 

Erikăi i se formă în minte o imagine. O baie plină cu 
abur. Mark, purtând doar un prosop în jurul taliei, 
apăsându-şi o bucăţică la fel de mare de hârtie igienică pe 
o tăietură făcută de aparatul de bărbierit, prin care se 
vedea formându-se o picătură de sânge. 

Zumzetul maşinii de tuns iarba se auzi din nou, 
readucând-o pe Erika la realitate. 

— Aţi găsit vreo amprentă pe opritorul acela din 
cauciuc? o auzi întrebând pe Moss. 

Nils clătină din cap. 

— Dacă ucigaşul a intrat în casă folosindu-se de trucul 
cu ziarul băgat pe sub uşă, cum a reuşit să iasă din casă - 
a încuiat uşa şi apoi a lăsat cheia pe poliţă? 

— Nu. La fel ca şi în cazul lui Gregory Munro, i-ar fi 
putut face o vizită în prealabil. Poate i-a luat cheia, a făcut 


e 163 + 


o copie, după care a pus-o la loc, zise Moss. 

— E posibil. Niţel cam tras de păr, dar e posibil. Ar 
putea rezista totuşi la tribunal? întrebă Erika. 

— Da, coroborat cu urma pe care am descoperit-o pe 
partea exterioară a uşii, aici, în partea de jos, zise el, 
arătându-le vopseaua albastră lucioasă. 

— Aţi prelevat o amprentă digitală? întrebă Erika. 

Nils îşi trimise tehnicianul înapoi în casă. 

— Nu o amprentă... 

Le arătă un card de amprentare alb, pe care se zărea 
conturul perfect al unei urechi. 

— Şi-a lipit urechea de uşă, pentru a asculta, zise Nils. 
Urma era mică, aproape ca de copil. În ciuda căldurii 
înăbuşitoare din grădină, pe Erika o trecură fiorii. 


e 164 œ» 


Capitolul 33 


Erika şi Moss se urcaseră acum într-una dintre 
încăpătoarele dube de intervenţie ale poliţiei parcate în 
faţa casei. Vizavi de ele, aşezată în faţa unei măsuţe mici 
din plastic, se afla Danuta McBride, femeia care 
descoperise cadavrul lui Jack Hart. Un poliţist în uniformă 
veni la ele cu trei pahare de plastic pline cu cafea, pe care 
le aşeză pe masă. Cele trei femei luară paharele şi sorbiră 
din ele. 

Erika aprecie că Danuta era trecută bine de patruzeci de 
ani. Părea şocată şi era palidă la faţă. Avea părul negru, 
lung şi lucios, iar pe frunte îi atârna un breton scurt. Era 
îmbrăcată cu o rochie dintr-o singură fâşie de material cu 
motiv floral, care-i acoperea cu totul silueta masivă şi pe 
care şi-o prinsese în jurul taliei cu o curea lată. De un şnur 
prins în jurul gâtului îşi atârnase telefonul mobil cu ecran 
enorm, iar în picioare purta o pereche de tenişi roz cu 
degetul mare decupat, la mare modă acum. 

— În ce relaţii erai cu Jack? începu Erika şirul de 
întrebări. 

— Ăă, eu sunt producătorul executiv al emisiunii sale. Şi 
suntem parteneri la HartBride Media. Firma noastră, cea 
care realizează emisiunea. 

— II cunoşteai de mult timp? 

— Da, am fost la universitate împreună. Am făcut 
jurnalism, zise Danuta, cu o privire neîncrezătoare pe chip. 
Îmi daţi şi mie o ţigară? Îi tot întreb pe colegii voştri dacă 
pot fuma una de vreo două ore încoace, le zise arătând 
către doi poliţişti în uniformă tineri ce stăteau în faţa uşii. 

— Desigur. Şi mie mi-ar prinde bine una, zise Erika, 
scoţându-şi ţigările şi bricheta. 

— Scuze, nu puteţi fuma aici - sănătate şi siguranţă, 
spuse unul dintre agenţii în uniformă, un tinerel brunet. 

— Ei, atunci poţi ieşi şi inspira aerul de-afară, şi o s- 
avem noi grijă să nu ardem mobilierul, îi răspunse Erika, 
înfigându-şi o ţigară în colţul gurii şi oferindu-i şi Danutei 

e 165 


pachetul. E 

Recunoscătoare, aceasta-şi scoase o ţigară. În timp ce 
Erika aprindea cele două ţigări, agentul în uniformă se 
pregăti să mai spună ceva, însă-şi dădu seama că n-are 
rost şi tăcu. 

— Ai idee cine-ar fi dorit să-i facă aşa ceva lui Jack? 
întrebă Erika, lăsând pachetul de ţigări pe măsuţa dintre 
ele. 

Ventilatoarele din tavan munceau din greu, dar înăuntru 
era tot cald. 

— O mulţime, zise Danuta, dând fumul afară şi fixând cu 
privirea măsuţa de plastic. 

— Va trebui să fii ceva mai precisă, zise Moss. 

— Era un fel de erou negativ de faţadă... Cam cum este 
Marmite!!. Adorat de milioane de oameni şi detestat de 
milioane de oameni, în egală măsură. A fost mulţi ani 
ziarist de investigaţii pentru The Sun, apoi pentru The 
Mirror şi The Express, apoi pentru News of the World. Un 
ziarist al dracului de bun. Intotdeauna obținea povestea, 
indiferent cum. Dar s-a despărţit de soţia lui în urmă cu 
câteva luni, după ce l-a prins trăgându-şi-o cu o angajată 
de la investigaţii. Deci şi-a făcut o mulţime de duşmani în 
timpul ascensiunii sale către vârf, dar cine nu şi-a făcut? 
Chiar nu-mi imaginez cine ar fi fost în stare să facă... aşa 
ceva... 

Danutei i se umplură ochii de lacrimi, pe care însă şi le 
şterse iute cu dosul palmei. 

— De când s-a sinucis Megan Fairchild, a început să 
primească o mulţime de mesaje de ameninţare. Bine, aş 
zice că majoritatea proveneau de la bărbaţi, mai ales 
online. 

— El cum a primit vestea morţii lui Megan? 


1 Pastă vegetală pe bază de extract de drojdie, de culoare maro închis, 
produsă de Unilever, extrem de populară în vestul şi în nordul Europei. 
Are un gust distinct şi este deosebit de sărată, ceea ce justifică perfect 
sloganul el oficial: „Ori o iubeşti, ori o urăşti”. A devenit atât de 
populară printre consumatori, încât s-a transformat într-un fel de 
metaforă a lucrurilor capabile să creeze controverse sau pentru 
expresia „gust dobândit” (N.t.). 


e 166 » 


— Cum credeţi? se răsti Danuta. Amândoi am fost 
distruşi. Prostia e că Megan ne-a scris. Ea a venit la 
Londra pentru a da probe. De două ori. Noi le-am explicat 
tuturor cum decurge emisiunea. l-am avertizat cu privire 
la atenţia pe care ne-o acordă presa, la indiscreţia 
jurnaliştilor, dar ei tot îşi doreau cele cincisprezece minute 
de faimă. Deşi abia dacă primeau cinci, nu mai zic de 
cincisprezece. Jack obişnuia să spună că-şi dorea ca Andy 
Warhol!? să mai fi fost încă în viaţă, ca să poată vedea de 
ce sunt în stare lunaticii ăştia pentru a apărea la TV. 

— Pe la cât ai venit acasă la Jack? 

— Habar n-am, poate pe la unsprezece. Trebuia să 
ajungă la o şedinţă de urgenţă cu producătorii şi cu postul 
TV despre problema cu Megan. 

— Credeam că emisiunea era transmisă în direct în 
fiecare dimineaţă de la 9? Azi e vineri, zise Erika. 

— Doar de luni până miercuri e în direct. Miercurea 
înregistrăm celelalte două emisiuni, după cea în direct de 
dimineaţă, pentru a le difuza joi şi vineri „în direct”. 
Economisim timp şi bani pentru post. 

— Şi n-ai văzut pe nimeni dând târcoale? 

— Nu, am văzut doar ce era în dormitor şi m-am panicat, 
am coborât repede înapoi în grădină şi am sunat la 999. 

— O cunoşteai pe soţia lui Jack? 

— Mda. Claire; l-a părăsit acum vreo două luni. A luat şi 
copiii cu ea. 

— Ce vârste au copiii? 

— Nouă şi şapte ani. 

— Am citit în presă că a fost diagnosticată cu cancer? 
spuse Moss. 

— A aflat despre asta la o lună după ce l-a părăsit. Jack i- 
a zis să se întoarcă la el, a încercat să repare lucrurile, dar 
ea l-a refuzat. Presa n-a relatat şi aspectul ăsta; preferă să- 


12 Andy Warhol, pe numele său adevărat Andrew Warhola (1928-1987), 
grafician, pictor şi realizator de filme american, exponent de seamă al 
curentului pop art. După 1960, a început să folosească tehnici precum 
serigrafia sau tiparul fotomecanic, creând adevărate capodopere şi 
mergând pe ideea că arta trebuie să fie accesibilă (N.£.). 


e 167 œ» 


l zugrăvească drept un personaj negativ, spunând că şi-a 
înşelat soţia bolnavă. Claire locuieşte acum împreună cu 
mama ei, la malul mării, în Whitstable. 

— Tu ai fost vreodată implicată într-o relaţie amoroasă 
cu Jack? întrebă Erika. 

— Ne-am tras-o de vreo câteva ori în timpul studenţiei. 
Acum sunt măritată, iar Jack îmi era ca un frate. 

Ţigara Danutei arsese complet. Erika împinse un pahar 
de plastic până în mijlocul mesei, pentru a-l folosi drept 
scrumieră. 

— Cum ai intrat în casă? Spuneai că te-ai căţărat? 
întrebă Moss. 

— Da. M-am căţărat până la fereastra dormitorului, în 
spatele casei. 

— Ai face aşa ceva în mod normal? 

— Nu. Bine, am mai făcut-o o dată, când nu s-a mai 
trezit în dimineaţa unei zile în care avea emisiune în 
direct, deşi, ca să fim corecţi, acest lucru s-a întâmplat a 
doua zi după emisiunea aceea maraton de douăzeci şi 
patru de ore, Text Santa, pentru o strângere de fonduri în 
scopuri caritabile. A picat mort după aceea... Adică, a 
dormit ca mortul, asta vreau să zic. M-am căţărat şi i-am 
bătut în geam până când s-a trezit. 

— lar azi, i-ai spart geamul? 

— Dap. 

— De ce? Credeai că încă mai era în viaţă? 

— Nu... Da... Nu ştiu. Avea o pungă trasă pe cap. 
Credeam că voi reuşi să-l salvez. Am găsit o scrumieră din 
piatră pe acoperiş. Jack mai ieşea uneori acolo şi fuma. Cu 
ea am spart geamul. Apoi, după ce-am intrat, mi-am dat 
seama că nu mai aveam cum să-l ajut... 

— Ai crezut că încerca să se sinucidă? 

— Nu. 

— Dar ce-ai crezut? 

— Habar n-am. 

— Jack era heterosexual? întrebă Moss. 

— Sigur că era heterosexual, ce dracu'? Şi nu era 
homofob. La emisiune lucrează şi tipi gay, iar el lucrează 


e 168 œ» 


foarte bine cu ei. Lucra cu ei. 

— [i plăcea să bea mult, lua droguri? 

Danuta privi pe micul geam al dubei, înspre casa din 
care tehnicienii de la medicină legală continuau să iasă şi 
să intre întruna. 

— Întrebarea asta rămâne doar între noi. Ne va ajuta în 
anchetă, zise Erika. 

— [i plăcea să fumeze... 

— Marijuana? 

Danuta încuviinţă din cap. 

— Şi a mai luat şi ecstasy odată, acum mulţi ani, când 
am făcut un documentar la Burning Man" - dar toţi am 
luat atunci. li plăcea să mai exagereze din când în când, 
dar n-aş zice că avea o problemă cu băutura sau cu 
drogurile. 

— Bine. 

— El e proprietarul casei? întrebă Moss. 

— Da. 

— Mai vrei să adaugi şi altceva? 

— Purtaţi-vă cu blândeţe când îi veţi da vestea soţiei lui, 
da? A trecut prin multe. 

Erika încuviinţă din cap. Văzură prin geam cum din casă 
este scos un sac negru pentru cadavre întins pe o targă, 
care apoi fu cărat la o ambulanţă. Departe, în capătul 
străzii, mulţimea devenise şi mai numeroasă. Bliţurile 
camerelor păreau mici luminiţe din pomul de Crăciun. 

Cineva bătu în uşa laterală a dubei, apoi Crane îşi iţi 
capul pe după ea. 

— Bună, şefa, se poate să stăm niţel de vorbă? 

— Mulţumesc, Danuta! lţi facem noi rost de o maşină 
care să te ducă acasă, zise Erika. 

Danuta dădu din cap fără vlagă. Erika şi Moss se 
scuzară şi ieşiră din dubă. 

— O vecină vrea să stea de vorbă cu tine. Spune că 


13 Festival de opt zile care se desfăşoară anual la Black Rock City, un 
oraş construit temporar în statul Nevada, SUA. Evenimentul începe în 
ultima zi de luni a lui august şi se încheie în prima zi de luni a lui 
septembrie, care coincide cu Labor Day (N.t.). 


< 169 + 


cineva i-a intrat azi noapte în casă şi i-a furat nişte hăinuţe 
de bebeluş, zise Crane. 

— De unde ştie sigur? întrebă Erika. 

— Bebeluşul era îmbrăcat cu ele. 


e 170 œ» 


Capitolul 34 


— Şi n-a mai fost luat nimic altceva? întrebă Erika, 
apropiindu-se de fereastra dublă din camera de joacă a 
copilului. 

Încăperea se afla la parter, iar pe geam se vedea un 
gazon îngălbenit de soare, cu răzoare de flori lăsate să 
crească prea mult. Soarele se strecura în cameră, 
proiectând două pătrate de lumină pe mocheta bej nouă. 
Pereţii erau proaspăt vopsiți în alb, iar la baza acestora 
mărşăluia o turmă de elefanţi multicolori. 

— Nu. Nimic... zise tânăra femeie, care locuia la două 
case distanţă de casa lui Jack Hart. 

Părea palidă şi extenuată, şi-şi ţinea fetiţa cu păr negru 
strâns la piept. Aveau amândouă păr brunet şi des, tuns 
scurt, şi ochi căprui şi mari. 

Moss se mişcă de lângă pătuţul izolat în mijlocul 
camerei şi se apropie de o comodă de lemn cu sertare 
înaltă, lipită de peretele din stânga. Deasupra acesteia se 
afla un suport pentru schimbat bebeluşi, o sticlă 
încăpătoare plină cu loţiune şi un aparat de supraveghere 
a bebeluşilor. 

— Monitorul acesta a stat aici tot timpul? întrebă Moss. 

— Da. 

— Şi a fost pornit toată noaptea, doamnă Murphy? 
întrebă şi Erika. 

— Vă rog, spuneţi-mi Cath. Da. A fost pornit toată 
noaptea. Dormitorul nostru e lipit de camera copilului. 
Intru des să o verific pe Samantha. 

— Cât de des? 

— La fiecare trei ore. Îmi fixez alarma să sune. 

— Ştiţi la ce oră aţi observat că a dispărut hăinuţa? 

— N-am de unde să ştiu sigur. Am observat abia azi- 
dimineaţă. 

— Şi n-aţi auzit nimic neobişnuit din monitorul 
bebeluşului? Nimic care, privind retrospectiv, să vi se pară 
ciudat? întrebă Moss, apropiindu-se de fetiţă cu degetul 


e 171 œ» 


ridicat. 

Fetiţa i-l luă în mânuţele ei minuscule şi chicoti. 

— Nu. Samantha e un bebeluş foarte liniştit. Nu mi-am 
dat seama decât după ce am văzut agitația de-afară. E 
adevărat că Jack Hart a fost găsit strangulat? La fel ca 
doctorul acela, acum vreo două săptămâni? 

— Nu putem face comentarii legate de caz, spuse Erika. 

— E casa mea! Am dreptul să ştiu! 

— Considerăm ca fiind un caz de moarte suspectă. Asta 
e tot ce putem spune. 

— Era un tip drăguţ. La Jack Hart mă refer. Era unul 
dintre puţinii locuitori de pe stradă care spunea 
întotdeauna bună. Se oprea şi întreba de Samantha. Ne 
lăsa câte o felicitare prin fanta din uşă. Nici nu semăna cu 
omul de la televizor. 

— A mai fost cineva prin cartier în ultimele două 
săptămâni, care să întrebe din uşă-n uşă despre sisteme de 
alarmă? întrebă Moss. 

— Din ce ştiu eu, nu. Îl pot întreba şi pe soţul meu, când 
se întoarce. 

— Când se întoarce? 

— Diseară, târziu. Lucrează în oraş. 

— Bine. A fost deschisă vreuna dintre aceste ferestre azi 
noapte? Nu se observă niciun semn de pătrundere prin 
efractie. 

Femeia părea vinovată. 

— Da, dar n-am deschis-o decât puţin. De obicei, zona 
asta e una destul de sigură, şi ne simţim cam înghesuiți 
între atâtea case. A fost o noapte deosebit de călduroasă. 
N-am ştiut ce să fac. Voiam să-i fie cald, dar nici să-i fie 
prea cald. Doar ştiţi şi voi o mulţime de chestii despre 
copii, care se bat cap în cap... 

Începu să plângă şi-şi strânse şi mai mult copila la piept. 

— Samantha e primul tău copil? întrebă Moss, al cărei 
deget rămăsese în continuare în minusculul pumn al 
fetiţei. Cath încuviinţă din cap. E greu să fii mamă, zise 
Moss. Toată lumea o face, dar nimeni nu e dispus să 
recunoască ce greu e. Şi vorbesc şi din punctul de vedere 


e 172 œ» 


al poliţistului. 

Cath se mai relaxă niţel şi surâse. Erika privea cu 
interes de jurul împrejurul proaspăt vopsitei camere a 
copilului, doar pe jumătate atentă la discuţia lui Moss cu 
vecina despre copii. Îşi împinse în adâncurile minţii 
instinctele materne şi se apropie de fereastră, uitându-se 
la iarba de afară. 

— Şi eşti sigură că nu soţul tău sau bona a luat bluza 
pentru a o spăla? 

— Nu avem bonă. Am scotocit prin toată casa, chiar şi în 
spălătorie. Doar eu mă trezesc s-o verific pe timpul nopţii, 
iar ea e prea mică pentru a descheia nasturii aceia aşa 
mici... Cath părea din nou gata să-şi piardă glasul; o 
strânse iar tare pe Samantha la piept. De ce ar vrea cineva 
să facă aşa ceva? E pur şi simplu bolnav. Încearcă dinadins 
să stârnească teamă. O să încui toate ferestrele. Şi n-am să 
le mai deschid niciodată! 


Erika şi Moss ieşiră din casă câteva minute mai târziu. 

— Vreau să fie prelevate amprente din toată camera 
copilului, din podea şi până-n tavan. Şi fiecare grădină de 
pe partea aceasta a străzii să fie scotocită până în cel mai 
mic ungher, zise Erika. Oricine a făcut asta, va comite o 
greşeală, mai devreme sau mai târziu. A omorât deja doi 
oameni. 

— Deci vorbim deja despre un ucigaş în serie? întrebă 
Moss. 

— Nu ştiu. De ce să iei, totuşi, hainele unui bebeluş, şi 
să nu-i faci nimic copilului? N-are niciun sens. A mai fost o 
dată în casa victimei, în timpul zilei, şi noi n-avem nimic. 

— Avem conturul unei urechi, zise Moss. 

Erika îşi aduse iar aminte de urechea aceea şi de 
conturul desenat cu negru pe o hârtie de prelevat 
amprente. Simţi cum o cuprind iar fiorii. 


e 173 + 


Capitolul 35 


Erika ajunse târziu acasă la ea, în apartament. Când 
deschise uşa de la intrare, căldura şi întunericul parcă o 
copleşiră cu totul. Apăsă comutatorul din hol, însă becul 
nu se aprinse. Rămase în prag o clipă, apoi becul de pe 
scări, care era cu temporizator, se stinse şi el. Întunericul 
era deplin. 

În minte îi apăru chipul lui Jack Hart. Ochiul deschis, 
prins ca într-o capcană sub plasticul pungii. Un strigăt 
neauzit. 

Erika trase de câteva ori aer în piept, apoi ieşi iarăşi pe 
holul scărilor şi apăsă butonul becului. Lumina se aprinse 
din nou şi începu să scoată un ticăit uşor. Se întoarse iar în 
pragul apartamentului său şi-şi scoase telefonul, căruia îi 
activă lanterna. Aceasta arunca un arc de lumină în 
interiorul apartamentului, de care Erika profită pentru a 
înainta în holul întunecos şi, apoi, în dormitor. Pipăi 
peretele şi găsi comutatorul, dar nu se schimbă nimic. 
Plimbă braţul cu telefonul de la stânga la dreapta, 
iluminând toate ungherele camerei, apoi se lăsă în 
genunchi şi se uită şi sub pat. Apoi deschise uşile 
şifonierului. 

Nimic. 

Alte imagini îi veniră în minte: Gregory Munro, Jack 
Hart. Zăcând despuiaţi, întinşi pe spate, cu trupurile goale 
expuse în faţa lumii, cu capetele diforme pe sub plasticul 
transparent al pungilor întins pe piele. 

Uşa de la intrare se închise cu un clic. 

— Rahat, zise ea, în şoaptă. _ 

Inima îi bubuia cu putere. Incă mai simţea pe pielea 
asudată mirosul greţos al apei din lacul în care căzuse în 
grădină. leşi iute din dormitor şi, ţinând tot timpul sub 
observaţie uşa de la intrare, se repezi la uşa băii pentru a 
trage de şnurul becului din tavan. Nu se întâmplă nimic 
când trase de el. Plimbă raza lanternei pe după uşa băii, 
pentru a privi înăuntru. Era goală: toaleta albă, cada şi 


e 174 + 


chiuveta. Smuci de perdeaua albă a duşului. Nimic. Raza 
lanternei se lovi de oglinda băii, orbind-o timp de câteva 
secunde. Încercă să scape de senzaţia dureroasă şi de pata 
albă din ochi în timp ce se grăbea să iasă din baie, trecând 
iar prin faţa uşii de la intrare şi ajungând în living. 

Încercă iar comutatorul, dar, din nou, nimic. Casa era la 
fel cum o lăsase: vraişte. În jurul cănilor de cafea rămase 
pe blatul din bucătărie roiau câteva muşte. Se mai linişti 
niţel. Apartamentul era gol. Se întoarse la uşa de la intrare 
şi-i puse lanţul de siguranţă, apoi veni iar în living. Prinse 
cu mâna şnurul storurilor care acopereau fereastra 
dinspre terasă şi le trase în sus. 

Silueta unui bărbat înalt aştepta în faţa ferestrei. Erika 
ţipă şi se împletici înapoi, împiedicându-se de măsuţa de 
cafea şi căzând peste ea în zăngănit de ceşti sparte. 

Scăpă telefonul, cufundând iar casa în întuneric. 


e 175» 


Capitolul 36 


În timp ce Erika zăcea întinsă pe jos, silueta înaltă de la 
fereastră mai rămase o clipă nemişcată, apoi se legănă 
uşor, zicând prin geam: 

— Şefa? Eşti bine? Eu sunt, Peterson. 

Îşi făcu palmele căuş, lipindu-le de geam, şi se chiori 
înăuntru. 

— Şefa? 

— De ce mama dracului te-ai găsit să vii la mine acasă? 
întrebă Erika, ridicându-se de pe jos şi deschizând uşa 
terasei. 

Fotopoluarea îl făcea pe Peterson să pară scăldat într-o 
lumină portocalie. 

— Scuze, dar n-am găsit uşa din faţă. N-am ştiut că e 
aşezată pe partea laterală a clădirii. 

— Vorbeşti ca un adevărat poliţai, zise Erika. Aşteaptă 
un moment. 

Îşi recuperă telefonul din întunericul de sub măsuţa de 
cafea, îi porni iar lanterna şi înhăţă un scaun ca să poată 
ajunge la tabloul cu siguranţe montat pe perete, deasupra 
televizorului. Îl deschise şi ridică iar siguranţa principală. 
Se aprinseră luminile din tot apartamentul, în afară de cea 
din hol, de deasupra uşii de la intrare. 

Prin uşile terasei îl putea vedea acum foarte bine pe 
Peterson. Era îmbrăcat cu blugi, cu un tricou Adidas vechi 
şi era neras de câteva zile. Bărbatul îşi frecă ochii injectaţi. 

— S-a ars becul, zise Erika, mai mult de uşurare, decât 
ca să ofere o explicaţie. 

Cobori de pe scaun şi-şi netezi părul, dându-şi seama că 
probabil arăta ca o sălbăticiune speriată. 

— Pe unde-ai umblat astăzi? adăugă ea, privindu-l pe 
Peterson de sus până jos. 

Putea simţi un uşor iz de alcool stătut în jurul lui. 

— Pot intra să stăm puţin de vorbă? întrebă el. 

— E târziu. 

— Te rog, şefa! 

e 176 » 


— Bine. 

Peterson intră în sufragerie. Odată cu el pătrunse şi o 
pală de aer mai rece. 

— E... drăguţ aici, zise el. 

— Nu, nu e, îl contrazise Erika, întorcându-se în 
bucătărie. Vrei ceva de băut? 

— Ce ai? 

— N-o să obţii nimic care să conţină alcool. Şi-aşa miroşi 
ca şi cum ai fi băut prea mult. 

Aruncă iute o privire prin dulapurile aproape goale, într- 
unul avea o sticlă de Glenmorangie  aspectuoasă, 
nedesfăcută. În frigider avea o sticlă de vin alb mai veche, 
în care mai rămăseseră câţiva centimetri de lichid. 
Borcanul de cafea era aproape gol. 

— Am apă de la robinet sau... Um Bongo, zise ea pe un 
ton sec, după ce găsi două mici cutii de carton cu suc din 
fructe tropicale, ascunse sub nişte lăptuci mucegăite din 
sertarul pentru salate. 

— Sucul, atunci, acceptă Peterson. 

Erika închise frigiderul şi-i dădu una dintre cutiile cu 
suc. Ea-şi recuperă pachetul cu ţigări din geantă, apoi 
ieşiră amândoi pe pătratul cu pavele de ciment de dincolo 
de uşile terasei. Nu avea niciun scaun afară, aşa că se 
aşezară amândoi pe zidul scund dincolo de care începea 
iarba. 

— Nu ştiu de unde ai mai putut face rost de Um Bongo, 
începu Peterson, desfăcând un mic pai de plastic prins sub 
un celofan lipit de cutia de suc şi înfigându-l prin mica 
gaură din folie argintie. 

— Sora mea a trecut împreună cu copiii pe la mine acum 
câteva luni, îl lămuri Erika, aprinzându-şi o ţigară. 

— Nu ştiam că ai o soră. 

Ţigara nu se aprinsese cum trebuie de prima dată, aşa 
că Erika trase o dată cu putere din ea, ca să-i aprindă 
vârful. Apoi dădu fumul afară şi încuviinţă din cap. 

— Câţi copii are? 

— Doi. Şi încă unul pe drum. 

— Băieți sau fete? 


e 177 œ» 


— Un băiat, o fată şi un bebeluş... încă nu-i ştie sexul. 

— Şi băiatul şi fata sunt mici? 

— Cât e ceasul? Rahat, voiam să văd ştirile de noapte, 
zise Erika. 

Sări în sus de pe zid şi intră iar pe uşile de la terasă. O 
urmă şi Peterson, în timp ce ea căuta de zor pe sub 
pernuţele de pe canapea. 

— E-aici, zise el, scoțând telecomanda de sub o cutie 
goală de mâncare la pachet uitată pe măsuţa de cafea. 
Erika i-o luă din mână şi aprinse televizorul. 

Ştirile de pe ITV înfăţişară simbolul rotitor al Scotland 
Yard, apoi sfârşitul unui interviu cu Marsh, care părea 
îngrijorat. 

— ...Echipa noastră de la Omoruri şi Infracţiuni Majore a 
făcut din acest caz prioritatea noastră numărul unu, zicea 
el. Urmăm în acelaşi timp mai multe piste. 

Apoi, pe ecran apăru un fragment din The Jack Hart 
Show. Camera se mişca acum pe deasupra publicului din 
studio extrem de gălăgios, care era în picioare, huiduind, 
tipând şi fluierând. Apoi imaginea se fixă asupra unei fete 
tinere ce stătea pe scenă, lângă un tânăr îmbrăcat în 
trening şi cu o şapcă pe cap. Pe o burtieră ce rula pe 
ecran, sub imaginea cu ei, scria: AM AVORTAT TRIPLEŢII 
FERTILIZAŢI IN VITRO PENTRU A-MI MĂRI SÂNII. 

— E viaţa mea - pot să fac ce vreau, zicea fata, nepărând 
cuprinsă de remuşcări. 

Camera se apropie apoi foarte mult de Jack Hart, care se 
afla şi el lângă tânărul cuplu, cu sprânceana arcuită 
teatral. Era aranjat impecabil, iar costumul albastru cu 
care era îmbrăcat îi venea de minune. 

— Dar nu e doar viaţa ta. Cum rămâne cu cea a copiilor 
nenăscuţi? toarse el. 

O voce din fundal recita: 

— Jack Hart a fost o figură controversată, adorată şi 
detestată în egală măsură, iar astăzi a fost găsit mort în 
casa lui din cartierul Dulwich, South London. Poliţia n-a 
emis încă nicio declaraţie oficială, dar a confirmat că acest 
deces este considerat suspect. 


e 178 œ» 


— Iisuse, l-a omorât cineva? zise Peterson. 

— Unde ai fost toată ziua? întrebă Erika, dar Peterson 
rămase tăcut. A fost omorât exact în acelaşi mod ca şi 
Gregory Munro - bine, încă mai aşteptăm rezultatul 
testului toxicologic. 

Pe ecran, publicul din studio scanda: „Ucigaşa! Ucigaşa! 
Ucigaşa!” Tânărul cu şapcă pe cap se ridică în picioare şi 
începu să-i amenințe pe cei din primul rând. 

— Cât crezi că va dura până când presa va afla că 
această crimă are legătură cu uciderea lui Gregory Munro? 
întrebă Peterson. 

— Nu ştiu. Poate douăzeci şi patru de ore, deşi sper că 
va dura mai mult. 

— Ai discutat cu Marsh? 

— Mda, l-am pus la curent acum vreo câteva ore, 
răspunse Erika. 

Reportajul arăta acum imagini din timpul zilei: lume 
adunându-se în jurul cordonului întins de poliţie în faţa 
casei lui Jack Hart, apoi o imagine tremurătoare, luată de 
la mare distanţă, a sacului pentru cadavre cărat cu targa 
afară din casă. 

— Isaac Strong va efectua autopsia la noapte. Vom avea 
rezultatele la primele ore ale dimineţii. 

Ştirile de noapte se terminară şi în locul lor începu 
vremea. Erika opri volumul complet şi se întoarse spre 
Peterson, care privea la televizor fără să scoată un cuvânt, 
cu paiul de plastic înfipt în colţul gurii, prin care trăgea 
ultimele picături de suc rămase în cutie. 

— Peterson, ai apărut la mine acasă, trăgând cu ochiul 
pe geam. Ce se întâmplă? Pe unde-ai umblat astăzi? 

El înghiţi sucul. 

— A trebuit să reflectez. 

— A trebuit să reflectezi. Bun. Şi-a trebuit s-o faci pe 
banii contribuabililor? Pentru asta ai weekendurile la 
dispoziţie. 

— Scuze, şefa. Toată treaba asta cu Gary Wilmslow m-a 
dat peste cap... _ 

Erika îşi mai aprinse o ţigară. Intâmplarea cu Gary 


e 179 + 


Wilmslow părea să se fi petrecut în urmă cu un an; prea 
multe se întâmplaseră în ultimele câteva zile. 

Peterson continuă, deşi glasul i se frânse de mai multe 
ori din cauza emoţiilor. 

— Ideea că am compromis o operaţiune de amploare 
pentru anihilarea unei reţele de pedofili... Dacă i-am 
alertat? Dacă-şi vor face pur şi simplu bagajele şi vor 
dispărea, abuzând în continuare copii şi făcând toate acele 
filme bolnave? Înseamnă că eu sunt direct responsabil 
pentru acei copii, pentru acele abuzuri dezgustătoare. 

Îşi duse degetele la ochi şi buza de jos începu să-i 
tremure. 

— Hei, hei! Peterson... Erika îl înconjură cu un braţ, iar 
cu celălalt îl strânse de umeri. Gata, ajunge! Mă auzi? 

El trase de mai multe aer adânc în piept şi-şi şterse ochii 
cu podul palmelor. 

— Peterson, el încă se mai află sub supraveghere. 
Acoperirea lor n-a fost distrusă. Voi încerca să aflu mâine 
mai multe detalii. 

Erika îl fixă cu privirea o secundă. Avea din nou ochii 
împăienjeniţi de lacrimi. 

— Peterson, ce s-a întâmplat? 

El înghiţi în sec, apoi trase iar o gură mare de aer. 

— Sora mea a fost molestată, când eram mici. Bine, ea 
era mică, eu eram suficient de mare încât să nu mai 
prezint... interes. 

— Cine a fost? 

— Tipul care conducea şcoala noastră de duminică, 
domnul Simmonds. Un tip alb şi bătrân. Sora mea ne-a 
povestit totul abia anul trecut. După ce a încercat să se 
sinucidă. A înghiţit un pumn de pastile. Dar mama a găsit-o 
la timp. 

— Şi l-au prins? 

Peterson clătină din cap. 

— Nu, acum e mort. Ea a fost prea speriată ca să 
povestească cuiva. l-a zis că dacă spune cuiva, O s-o 
omoare. l-a zis că va găsi el o cale de a intra în dormitor la 
ea, ca să-i taie gâtul. Ani de zile, ea a făcut pipi în pat. 


< 180 - 


Obişnuiam să i-l iau pe Mickey pentru asta. Dacă aş fi 
ştiut. Când a murit domnul Simmonds, părinţii mei au 
participat la înmormântarea fastuoasă organizată la 
biserica noastră din Peckham. Ca să-i omagiem serviciile 
deosebite aduse comunităţii noastre. 

— Îmi pare rău, Peterson. 

— Acum sora mea are aproape patruzeci de ani. N-a 
uitat niciodată ce i-a făcut moşul acela. Iar eu ce pot să 
fac? 

— Te poţi întoarce la treabă. Te poţi strădui să fii cel mai 
capabil poliţist... Pe lumea asta există o mulţime de ticăloşi 
pe care să-i prinzi. 

— Mi-ar plăcea tare mult să-l prind pe nemernicul ăla de 
Gary Wilmslow, spuse Peterson printre dinţii încleştaţi. 
Dacă aş avea o oră singur cu el într-o cameră... 

— Doar ştii şi tu că asta nu se va întâmpla, nu? Şi dacă 
ai încerca să o faci să se-ntâmple... Ei, Peterson, chiar nu 
vrei să o apuci pe acel drum. Crede-mă. 

— Sunt al dracului de furios, zise el, lovind cu pumnul în 
masă. 

Erika nici nu tresări. Rămaseră tăcuţi o vreme, 
ascultând ţârâitul greierilor pitiţi în întuneric, prin jurul 
mărului din grădină. Erika se ridică, se duse la dulapul din 
bucătărie şi scoase două pahare şi sticla de Glenmorangie. 
Turnă două măsuri generoase în fiecare pahar şi le luă cu 
ea. li întinse unul lui Peterson, apoi se aşeză iar lângă el. 

— Furia e unul dintre cele mai nesănătoase sentimente, 
zise Erika, lăsându-şi paharul jos şi aprinzându-şi altă 
ţigară. Numele lui Jerome Goodman încă-mi mai face 
sângele să fiarbă. Am petrecut extrem de multe ore 
ticluind moduri complicate şi dureroase de a-l omori. Furia 
mea aproape că n-are limite. 

— El e cel care... 

— El e cel care mi-a omorât bărbatul şi patru colegi. El e 
cel care mi-a distrus viaţa. Vechea viaţă, adică. Şi el e cel 
care aproape că m-a distrus şi pe mine. Dar n-a făcut-o. N- 
o să-l las. 

Peterson nu scotea o vorbă. 


e 181 œ» 


— Ideea e că oameni răi există pretutindeni. Lumea e 
plină de bine, dar, în acelaşi timp, e copleşită de rău. De 
oameni care comit orori şi fapte rele. Trebuie să te 
concentrezi pe ceea ce poți face, pe ceea ce poți influenţa. 
Să-i poţi vâna pe cei care merită. Ştiu că sună simplist, dar 
mi-a luat mult timp să realizez aceste lucruri, iar, în final, 
mi-am găsit pacea. 

— Unde-i acum Jerome Goodman? întrebă Peterson. 

— A dispărut de pe faţa pământului, după acel schimb 
de focuri... Nu ştiu dacă a primit ajutor din interior, sau 
dacă pur şi simplu a avut noroc. Dar n-a fost găsit. Incă. 

Apoi tot ea continuă: 

— Cred în soartă. Ştiu că, într-o bună zi, în viitor, mă voi 
întâlni din nou cu Jerome Goodman, iar atunci îl voi prinde. 
Şi va rămâne după gratii pentru tot restul zilelor. 

Sublinie ultima parte strângând pumnul. 

— Şi dacă n-ai să poţi? 

— Ce anume? 

— Să-l prinzi? 

Erika se răsuci spre el. Avea ochii mari şi nu clipea 
deloc. 

— Singurul lucru care m-ar putea împiedica să-l prind ar 
fi moartea. A lui, sau a mea. 

Se răsuci la loc şi luă o înghiţitură prelungă din paharul 
cu whisky. 

— Îmi pare rău. Îmi pare rău pentru ce ţi s-a întâmplat, 
şefa... Erika... 

— Şi mie îmi pare rău pentru sora ta. 

Se întoarse iar spre el şi se priviră ochi în ochi câteva 
secunde. Apoi Peterson se aplecă pentru a o săruta. Dar ea 
îi astupă gura cu mâna. 

— Opreşte-te. 

El se trase înapoi. 

— Rahat, îmi pare rău. 

— Nu, n-ai de ce. Te rog, chiar n-ai de ce. 

Se ridică şi se îndepărtă, apoi se întoarse după scurt 
timp, ţinând în braţe o pătură şi o pernă. 

— Ar trebui să dormi pe canapea. Nu poţi conduce. 


e 182 œ» 


— Şefa, îmi pare foarte rău. 

— Te rog, Peterson. Doar mă ştii. Suntem bine, da? 

El încuviinţă din cap. 

— Şi-ţi mulţumesc că mi-ai povestit despre sora ta. Îmi 
pare foarte rău. Dar m-ai ajutat să înţeleg anumite lucruri. 


Acum, treci la culcare. 
* 


Erika mai rămase trează o vreme, singură în pat, privind 
în gol în întuneric. Se gândea la Mark, chinuindu-se să-şi 
aducă aminte de chipul lui. Să-l păstreze viu în memorie. 
Fusese atât de aproape să răspundă la sărutul lui 
Peterson, însă Mark o făcuse să se retragă. O parte a sa îşi 
dorea un bărbat în pat, lângă ea, un trup cald care s-o ţină 
în braţe, însă, deocamdată, era un pas prea mare pentru 
ea. 

Un pas care s-o îndepărteze şi mai mult de viaţa ei 
alături de Mark. 


e 183 + 


Capitolul 37 


Erika se trezi cu puţin înainte de ora şase. Razele 
soarelui se strecurau prin fereastră. Când veni în 
sufragerie, descoperi că Peterson deja plecase, lăsând un 
bileţel Post-it pe frigider. 


MERSI, ŞEFA - SCUZE DACĂ M-AM COMPORTAT CA UN 
TÂMPIT 
MERSI K M-AI LĂSAT SĂ ZAC PE CANAPEA 
NE VEDEM @ MUNCĂ - JAMES (PETERSON) 


Se bucură că nu-i desenase şi un emoticon cu un sărut la 
sfârşit, sperând totodată că nu vor fi tensiuni între ei la 
serviciu. Şi-aşa exista destulă tensiune la muncă şi fără a 
mai pune la socoteală viaţa ei personală. 


Era răcoare şi linişte pe coridorul pe care Erika mergea 
acum, cel în capătul căruia se afla morga. Apăsă butonul 
de apel şi privi micuța cameră video montată deasupra 
uşii. Urmă un bip, iar uşa masivă din oţel se deschise în 
mod automat, scoțând un şuierat. Aerul rece dinăuntru se 
scurse afară, însoţit de o jerbă de vapori. 

— Neaţa, o întâmpină Isaac la uşă. 

Era îmbrăcat în continuare cu echipamentul de protecţie 
albastru, pe care se zăreau mai multe pete de sânge. 

Se îndreptară către imensa încăpere în care aveau loc 
autopsiile. Podeaua era pavată cu gresie victoriană pusă în 
romb, într-o combinaţie de alb şi negru. Tavanul era înalt, 
însă nu existau ferestre, iar pereţii erau îmbrăcaţi cu 
faianţă albă. Un şir de uşi metalice era aliniat pe o parte, 
iar în mijlocul încăperii erau prinse patru mese din oţel 
inoxidabil. Tăbliile a trei dintre ele străluceau de curate ce 
erau în lumina becurilor fluorescente. Pe cea situată cel 
mai aproape de uşă zăcea întins cadavrul lui Jack Hart. 

Unul dintre asistenții de la morgă ai lui Isaac, o 
chinezoaică minionă, cosea la loc tăietura în formă de Y, 


e 184 œ» 


care începea imediat sub buric. Fata ajunsese la jumătatea 
tăieturii, aproape de osul stern, şi acum cosea cu grijă 
marginile pielii, înaintând uşor în sus, către punctul unde 
incizia se despărţea în două şi pornea înspre umeri. 
Copcile erau netede, însă late şi destul de vizibile. 

— La fel ca şi în cazul lui Gregory Munro, am găsit un 
nivel ridicat de flunitrazepam în sângele lui, începu Isaac. 
A fost ingerat în formă lichidă. Acest lucru se corelează cu 
sticla de bere Bud pe care am găsit-o pe noptieră şi care 
conţinea o mare cantitate de flunitrazepam. 

— Deci a fost drogat? întrebă Erika. 

— Nivelul din sânge a fost mult mai ridicat decât în 
cazul lui Gregory Munro. Nu pot spune cu certitudine dacă 
a fost un accident sau a făcut parte din plan. Spre 
deosebire de Gregory Munro, Jack era mai tânăr şi într-o 
condiţie fizică excelentă: foarte puţină grăsime corporală, 
muşchi extrem de bine dezvoltați. 

— Probabil că ucigaşul a crezut că va avea nevoie de o 
doză mai mare de drog ca să-l imobilizeze, zise Erika, în 
timp ce priveau amândoi cum asistenta peticea pieptul, 
trăgând muşchii pectorali foarte frumos lucraţi ai 
defunctului pentru a-i uni la fel cum fuseseră înainte. 

— Deci crezi că e vorba de aceeaşi persoană? 

— N-am zis asta. Asemănările sunt remarcabile, dar e 
treaba ta să tragi concluzii. 

— Bine. Cauza morţii? întrebă Erika. 

— Asfixie cu ajutorul unei pungi de plastic trase pe cap. 

— Faţa lui arată diferit de cea a lui Gregory Munro. E 
acoperită cu urme roşii, iar pielea are o tentă foarte 
ciudată. 

— Gregory Munro s-a asfixiat foarte rapid; nu i-a luat 
decât un minut sau două. În cazul lui Jack Hart, forţa 
plămânilor săi i-a oferit posibilitatea de-a reţine mai mult 
oxigen în condiţii de stres extrem, astfel încât urmările 
asfixiei şi simptomele sunt mult mai severe. Punctişoarele 
acestea roşii de pe faţă sunt hemoragii peteşiale. Iar tenta 
vineţie e cauzată de cianozare, când pielea îşi pierde 
culoarea datorită proastei circulații a sângelui. Toate 


< 185» 


organele interne sunt pătate de astfel de hemoragii. 

— Deci cât crezi că a durat până să moară? 

— Patru, cinci... poate chiar şase minute. Mâinile i-au 
fost legate la spate, dar probabil că s-a zbătut din toate 
puterile şi s-a împotrivit, determinându-l pe criminal să-l 
lovească. Vânătaia de la ochiul stâng corespunde unei 
lovituri în figură şi am găsit zgârieturi pe buze şi pe gingii, 
ceea ce sugerează că asupra feţei s-a exercitat o apăsare 
puternică. Şi trebuie să-ţi mai arăt ceva. 

Isaac se apropie de cadavru. Asistenta făcu câţiva paşi 
în spate, lăsându-l pe Isaac să deschidă gura cadavrului. 

— Iisuse! exclamă Erika. 

— Mai că şi-a retezat limba când şi-a muşcat-o, zise 
Isaac. A fost o moarte extrem de lungă, de chinuitoare şi 
de dureroasă. 

— Vreun semn de abuz sexual? 

— Nu. 

Isaac încuviinţă din cap, aşa că asistenta reluă munca de 
peticire a cadavrului. Silueta imobilă se mişcă uşor în timp 
ce aţa continua să-i strângă pielea şi să-i apropie 
marginile. Erika se gândi că bucăţile de piele desprinse 
una de alta arătau mai degrabă ca nişte bucăţi de plastic 
vopsit decât a carne de om. 

— Mai e ceva ce vreau să-ţi arăt, dacă vii la mine în 
birou, continuă Isaac. 

In biroul doctorului era cald prin comparaţie cu morga. 
Soarele pătrundea prin fereastra decupată la mare 
înălţime în zid. Pereţii încăperii erau plini de poliţe pentru 
cărţi, înţesate toate cu cărţi despre medicină. Într-un 
sistem audio Bose pâlpâia un iPod. Biroul era organizat 
impecabil, iar pe ecranul laptopului sărea de colo-colo un 
cub rotitor. 

— Punga folosită pentru a-l asfixia pe Jack Hart e acelaşi 
model, spuse Isaac, scoțând o pungă pentru probe din 
birou. 

Inăuntrul acesteia se afla o pungă de plastic mototolită, 
pătată cu sânge uscat şi resturi asemănătoare cu laptele. 
Şnurul cu care fusese prinsă punga era şi el plin de sânge 


e 186 œ» 


închegat şi uscat. 

— Ce vrei să spui? Că provine din acelaşi supermarket? 
întrebă Erika în timp ce lua punga din mâna lui. 

— Nu, pungile acestea sunt fabricate pentru a-i ajuta pe 
oameni să se sinucidă. Sunt cunoscute sub numele de 
pungi „pentru sinucidere” sau pungi „de evadare.” Ar fi 
trebuit să-mi dau seama încă de când l-am examinat pe 
Gregory Munro. Abia când l-am examinat pe Jack Hart şi 
am găsit altă pungă, am făcut legătura. 

— Dar cum anume te ajută o astfel de pungă să te 
sinucizi? De ce să nu foloseşti o pungă obişnuită? 

— E foarte dificil să-ţi tragi pur şi simplu o pungă pe cap 
şi să aştepţi să te sufoci. Avem în gene instinctul de-a nu 
ne lăsa să ne sufocăm singuri. Numim acest reflex răspuns 
de alarmă în caz de hipercapnie. Atunci când o persoană 
este lipsită de oxigen, aceasta îşi sfâşie punga din cauza 
panicii. Aşa că cineva a venit cu ideea fabricării acestei 
pungi. După cum vezi, punga este înaltă - nu ţi se 
potriveşte perfect pe cap, mai rămâne şi spaţiu gol 
deasupra. Ideea e că trebuie să-ţi tragi punga peste cap, 
apoi să introduci un furtun de plastic pe sub şnur, înainte 
de a-l strânge în jurul gâtului - dar nu prea mult, căci 
trebuie să poţi pompa înăuntru un gaz inert precum heliul 
sau azotul. Se ştie că sunt oameni care cumpără tuburi cu 
heliu folosit la umflarea baloanelor. Aceştia inspiră gazul, 
care-i împiedică să intre în panică, să simtă că se sufocă şi 
astfel să nu se mai zbată, să nu se mai împotrivească în 
timp ce alunecă în inconştienţă. 

— Deci persoana care a făcut asta ar fi trebuit să fi 
cumpărat această pungă de undeva? întrebă Erika. 

— Da. 

— De unde? 

— Pot fi cumpărate online, de pe site-uri de specialitate, 
mă gândesc, răspunse Isaac. 

— Deci, în principiu, am putea obţine o listă a celor care 
au cumpărat astfel de pungi? întrebă Erika. 

— Acum depinde de tine, răspunse Isaac. 

După ce terminară, Isaac o însoţi pe Erika până la 


e 187 œ» 


intrarea în morgă. 

— Ar trebui să tragi şi tu un pui de somn. Arăţi extenuat, 
zise Erika. 

— O să dorm. Isaac apăsă butonul care deschidea uşa, 
permițându-i să iasă. Ăă, ştiu că săptămâna viitoare se 
împlinesc doi ani de când Mark... 

Erika se opri şi se întoarse spre el. 

— De când Mark a murit, continuă ea, privindu-l în ochi. 

— Da, de când Mark a murit. Dacă ai nevoie de mine, să 
ştii că-ţi stau la dispoziţie. Dacă nu, e-n regulă şi aşa. Am 
putea ieşi, am putea sta în casă. Dar nu vreau să rămâi şi 
să suferi de una singură. 

— Sper că voi rezolva acest caz, zise ea zâmbind. Mi-ar 
putea distrage atenţia de la tot. 

— Sigur. Doar să ştii că-ţi sunt aproape. 

— Mersi! Cum merg lucrurile cu Stephen? 

Isaac privea vinovat în podea. 

— Bine. Se mută la mine. 

Erika încuviinţă din cap. 

— Nu mă judeca, adăugă el. 

— Eu sunt ultima persoană care te-ar judeca, îl linişti ea, 
ridicând palmele în sus. Ne vedem cât de curând. 

Rânji la el şi porni pe holul cel lung. 


e 188 >» 


Capitolul 38 


Erika îşi convocase întreaga echipă la o şedinţă 
matinală. Acum stătea în faţa tablelor albe împânzite cu 
fotografii ale locului crimei din casa lui Gregory Munro, 
cărora li se alăturaseră şi cele din cazul lui Jack Hart. 
Tocmai îşi ocupaseră cu toţii locurile pe scaune, când sosi 
şi Peterson. 

— S-a întors şi Peterson, şi-a adus cu el şi o cafea mai 
decentă, zise Moss, zărindu-i tava întinsă plină cu pahare 
de cafea. 

— Uite, şefa, zise Peterson, oferindu-i Erikăi o tavă plină 
cu pahare de la Starbucks. 

— Unde ai fost ieri? întrebă ea, luând un pahar. 

— Am mâncat o chinezească păcătoasă, explică el, fără 
să-i tresară vreun muşchi. 

— A, bun, atunci mă bucur c-ai revenit printre noi, zise 
ea, zâmbitoare. 

— Mersi, şefa, zise şi el, părând uşurat, apoi dădu ocol 
camerei, pentru a le oferi cafele tuturor celor prezenţi. 

— Deci, ia zi de chinezeasca asta păcătoasă. Unde ai 
întâlnit-o? întrebă Moss cu un rânjet pervers pe faţă, în 
timp ce se aplecă pentru a lua un pahar de pe tava care se 
golea cu repeziciune. 

— A fost vorba de Pui Kung Pao, zise Peterson. 

— A, i-ai dat şi nume! Pare ceva stilat: are prenume 
dublu. 

— Dispari, Moss, râse el. 

— Bun, atunci, hai să ne concentrăm la ce trebuie, 
interveni Erika. Toţi cei din încăpere ciuliră urechile la ce 
avea de zis ea. lată-ne din nou. Avem acum pe cap două 
crime, comise la două săptămâni distanţă între ele. Ambele 
victime locuiesc într-o zonă cu raza de cincisprezece 
kilometri. Pot confirma faptul că au fost omorâte în acelaşi 
mod: drogate şi asfixiate cu o pungă de plastic. 

Făcu o pauză, în timp ce camera se umplea de şuşoteli. 

— Prima victimă era un medic de familie obişnuit. 


e 189 + 


Cealaltă era una dintre cele mai cunoscute vedete ale 
televiziunii britanice. Deci, aşa cum spun de fiecare dată, 
haideţi să o luăm de la început. Şi nu vreau s-aud întrebări 
stupide. 

— Ambii sunt bărbaţi, zise inspectorul Warren. 

— Da, asta vedem din pozele luate la locul faptei, zise 
Erika, indicând trupurile goale ale celor doi bărbaţi zăcând 
întinse în pat. Şi? 

— Au fost scoşi din joc cu ajutorul unui drog pentru 
violuri administrat în băuturi alcoolice, pe proprietăţile lor, 
ceea ce a ajutat la sufocarea lor cu ajutorul unei pungi de 
plastic, zise Singh. 

— Da, şi e vorba de aceeaşi pungă specială în cazul 
ambelor crime. O pungă „pentru sinucideri” sau „pentru 
evadare”. Pungile acestea se pot găsi pe site-uri speciale, 
pe internet. Deci trebuie să verificăm care site-uri le 
comercializează, să obţinem un istoric al cumpărăturilor, o 
listă cu tranzacţii efectuate cu un card de credit şi nişte 
adrese. 

— Ambii aveau înălțimi asemănătoare, zise Moss. 
Gregory Munro era mai în vârstă, şi nu era la fel de în 
formă şi de sănătos precum Jack Hart. 

— Ucigaşul a potrivit doza pentru corpul fiecărei 
victime. Lui Jack Hart i s-a administrat o doză mai mare 
decât lui Gregory Munro, deci e posibil ca ucigaşul să-şi fi 
supravegheat şi evaluat victimele de la distanţă, punctă 
Erika. 

— Au fost amândoi vânaţi, noaptea, adăugă Peterson. 

— De ce foloseşti cuvântul „vânaţi”? 

— La fel de bine, ucigaşul s-ar fi putut afla în interiorul 
caselor lor când au ajuns acasă... Probabil că i-a urmărit 
de undeva din preajma casei, supraveghindu-le mişcările. 
Posibil să nu fi făcut asta pentru prima dată, explică 
Peterson. 

— Mda, totul a fost planificat. Le-a supravegheat casele 
din timp. A tipărit un fluturaş fals pentru o firmă de 
securitate în cazul lui Gregory Munro; şi a ştiut cum să 
pătrundă în casa lui Jack Hart, adăugă Moss. 


e 190 œ» 


— Poate că e un fost militar? Practic, n-a lăsat nicio 
urmă de ADN, zise Singh. 

— Sau lucrează într-un spital sau într-o farmacie. A 
putut face rost de flunitrazepam lichid şi de o seringă... Am 
găsit capacul unei seringi sub patul lui Jack Hart. Deşi poţi 
face rost de toate aceste lucruri şi de pe internet, în zilele 
noastre, adăugă inspectorul Warren. 

— Asta ar putea stabili o legătură între el şi Gregory 
Munro, interveni Peterson. 

— Dar cum îl leagă de Jack Hart? întrebă Erika. 

— Nu există niciun fel de zvon sau poveste despre relaţii 
gay din prezent sau trecut în cazul lui Jack? continuă 
Peterson. 

— Nu, din câte ştim noi, răspunse Erika. Soţia lui va veni 
în cursul zilei de azi pentru a face o identificare formală a 
cadavrului, dar e limpede că va trebui să ne purtăm cu 
mănuşi cu ea când îi vom pune întrebări. Gregory Munro 
are un fiu; Jack Hart are doi copii mici. Ambii bărbaţi erau 
separați de mamele copiilor. N-are nimeni de zis nimic 
despre asta? 

Tăcere. 

— Trebuie să existe un motiv pentru care tipul ăsta i-a 
ales tocmai pe aceşti doi bărbaţi! zise Erika, desenând un 
cerc mare şi negru în jurul celor două fotografii ale 
victimelor prinse pe tabla albă. 

— Dar ce dracu' are de-a face un doctor de familie de 
cartier cu un prezentator de emisiune tabloid? întrebă 
Moss. 

— Ei bine, noi suntem cei care trebuie să desluşim acest 
mister, şi asta foarte repede, zise Erika. Legătura trebuie 
s-o reprezinte ucigaşul. Oricine ar fi el, şi-a ales victimele. 
Le-a supravegheat în zilele premergătoare crimelor. Acum, 
n-am reuşit să recuperăm niciun fel de amprentă de la 
vreunul dintre locurile crimei, ori din casa vecinei lui Jack 
Hart, unde criminalul a pătruns în camera bebeluşului, dar 
am obţinut amprenta unei urechi de pe exteriorul uşii din 
spatele casei lui Jack Hart. Avem cumva ceva informaţii 
mai vechi de la, Crane - cum ai zis că se numeşte? 


e 191 œ» 


— Centrul Naţional de Antrenament pentru Sprijin 
Ştiinţific al Diviziei Criminalistice, răspunse Crane. Tocmai 
am aflat că sunt gata să-şi verifice baza de date, care 
conţine mai bine de două mii de amprente de urechi. Aşa 
că am putea primi un apel în orice moment. 

— Nu-mi fac speranţe prea mari, dar două mii de urechi 
- şansele sunt mult mai bune decât mi-am imaginat, zise 
Erika. 

— Doar ce-am primit fotografiile de pe cardul de 
memorie confiscat de la ziarist, zise Moss, cu ochii în 
calculator. 

— De ce-a durat aşa mult? se interesă Erika. 

— Contactele de metal erau îndoite; probabil jurnalistul 
le-a îndoit când a smuls cardul din aparat şi l-a înghiţit, o 
lămuri Moss. 

— Bun, haideţi să le punem pe proiector, zise Erika. 

Inspectorul Warren luă un proiector multimedia de pe o 
poliţă din spatele sălii de operaţiuni, apoi veni la 
calculatorul lui Moss şi îl conectă. După vreo două minute 
de ajustări, imaginile se proiectau pe tabla albă. 

Erika stinse luminile, cufundând încăperea în întuneric, 
după care, pe peretele din spate apăru imaginea unei 
maşini pe o stradă aglomerată, înconjurată de oameni. 

— Bun, şefa, acum am să sar peste astea, zise Moss, 
apăsând butonul mouse-ului. 

Câteva poze asemănătoare urmară cu viteză una după 
alta, după care apărură nişte fotografii de paparazzi luate 
unei celebrităţi necunoscute părăsind restaurantul Ivy într- 
o maşină cu geamuri fumurii. 

— Bun, iată şi ce ne interesează pe noi. Casa lui Jack 
Hart. 

În prima poză apărea Jack Hart, întorcându-se acasă în 
noaptea uciderii sale. Moss derulă pozele pe repede 
înainte, de parcă erau într-un desen animat. Jack ieşind din 
taxiul negru, îndreptându-se spre poartă, deschizând-o, 
oprindu-se o clipă pentru a se întoarce şi a spune ceva. 
După care, Jack apropiindu-se de uşa din faţă şi scoţându- 
şi cheile, apoi deschizând-o şi intrând în casă. 


e 192 œ» 


— Bun, deci paparazzii de-afară l-au imortalizat intrând 
în casă, zise Moss. Ora imprimată pe această ultimă poză 
este... 12:57 noaptea. 

Mai derulă nişte poze, după care cadrul se schimbă cu 
cel din grădina din spatele casei lui Jack Hart. Apoi se opri 
la o poză luată dintr-un unghi jos, când obiectivul fusese 
îndreptat către fereastra dormitorului din spate, în care 
era aprinsă lumina. 

— Iisuse! Afurisitul ăla de fotograf s-a aflat în grădină 
chiar înainte ca Jack Hart să fie omorât, exclamă Erika. 

Imaginea sări apoi la pozele făcute pe acoperişul plat, 
chiar în afara ferestrei dormitorului. Draperia era trasă, 
iar patul putea fi văzut din lateral. Apoi, ca într-o animaţie, 
în dormitor intră silueta despuiată a lui Jack Hart. Într-o 
mână ţinea un prosop, iar în cealaltă avea o sticlă de bere. 
Se apropie de comoda de sub geamul ferestrei dinspre 
partea din faţă a casei, lăsă sticla pe ea şi se aşeză pe 
marginea patului. Ă 

— Stop! Ce-i aia? ţipă Erika. Înapoi, două imagini. 

— Rahat, uite! Acolo, sub pat, zise Peterson. 

Jack stătea pe pat, cu spatele gol întors spre aparatul 
foto. Sub pat, ghemuită, se zărea cu claritate silueta unei 
persoane. 

— Aşteptaţi. Pot da zoom imaginii, zise Moss, apăsând 
butonul mouse-ului şi deplasându-l pe suportul special. 

Imaginea se mări şi se mişcă, astfel încât tabla era acum 
umplută de o siluetă neagră şi înceţoşată ghemuită sub 
pat. Acum se distingeau cu claritate două mâini întinse pe 
covor, cu degetele răsfirate, şi jumătatea de jos a feţei care 
fusese prinsă în lumină, pe care se vedeau vârful nasului şi 
gura. 

Gura era cea care o tulbura cel mai mult pe Erika. 
Rânjea larg şi dinţii i se vedeau cu claritate. 

— Iisuse Hristoase. Era deja în casă, aşteptându-l pe 
Jack, zise Erika. 

Ceea ce întrerupse liniştea mormântală care se lăsase în 
sala de operaţiuni fu un apel telefonic. Crane ridică 
receptorul şi începu să vorbească pe un ton scăzut. 


< 193 + 


— Moss, o mai poţi mări? întrebă Erika. 

Poza era mărită în dreptul chipului de sub pat, însă 
imaginea era prea înceţoşată şi granulară. 

— O să le-o trimit băieţilor de la infracţiuni cibernetice 
şi vom vedea dacă îi pot îmbunătăţi calitatea, zise Moss. 

— Şefa, o să vrei să auzi asta, zise Crane nerăbdător, 
imediat după ce puse telefonul jos. 

— Spune-mi, te rog, că e ceva - vreo probă despre tipul 
care-a făcut asta? se rugă Erika. 

— E o probă. Dar nu-i un tip. 

— Ce? 

— Nils Åkerman a lucrat cu putina cantitate de ADN pe 
care a adunat-o din amprenta urechii de pe uşa din spate a 
casei lui Jack Hart, pe care a coroborat-o cu mostrele de 
celule de piele de pe exteriorul pungii pentru sinucideri 
folosite pentru a-l omori. E o femeie. 

— Ce? 

— Provine de la o femeie albă. Nils a verificat proba 
ADN prin baza de date naţională, dar n-a găsit nicio 
potrivire, nicio condamnare anterioară - dar ADN-ul e de 
femeie. O femeie este cea care comite crimele. 

Sala de operaţiuni se umplu de murmure. 

— Dar cum rămâne cu faptul că am legat între ele cele 
două crime? întrebă Peterson. 

— Chiar am legat cele două crime între ele, zise Erika. 
Ce? Legătura e acum aruncată în aer din cauză că este 
vorba de o femeie? 

— Rahat. Oricine-ar fi ea, are un mare avans faţă de noi. 
Căci noi am tot căutat un bărbat, zise Moss. 

Cu toţii se gândeau acum la acest lucru. Erika reveni la 
tablă şi privi de aproape chipul de sub pat, a cărui parte de 
jos, ce ieşea din întunericul de sub pat, rânjea larg la ei, 
arătându-şi toţi dinţii. 

— Bun. Deci o luăm de la început. Vom reexamina 
fiecare probă în parte. Vom relua interogatoriile 
rezidenţilor locali. Şi  aduceţi-mi nenorocitul ăla de 
fotograf, pentru a-l lua la întrebări. Căutăm o femeie. O 
femeie ucigaşă în serie. 


e 194 œ» 


Capitolul 39 


Simone sosi acasă după o tură lungă la muncă şi închise 
uşa, bucurându-se de liniştea din holul cufundat în 
semiîntuneric. Îşi dădu haina jos, apoi se duse la 
calculatorul care stătea cuibărit în nişa de sub scări. Îl 
deschise, se logă la camera de chat şi începu să tasteze: 


BUFNIŢA DE NOAPTE: Salut, Duke. Eşti acolo? 
Trecură câteva secunde, apoi DUKE începu să scrie. 


DUKE: Salut, Bufniţă de noapte. Care-i treaba? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: L-am văzut iar. Pe Stan. Soţul 
meu. 

DUKE: Serios? Eşti bine? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Nu chiar. Ştiam că nu-i real, 
dar era acolo, la fel de real ca restul lumii. 

DUKE: Ai început să iei medicamente noi? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Dap. 

DUKE: Care anume? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Halcion. 

DUKE: Care ţi-e doza? 0,125 mg? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Dap. 

DUKE: Halucinaţiile sunt un efect advers al lor. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Zi-mi mai multe despre ele. 

DUKE: Am trecut prin asta, aşa că ştiu destule. Îmi 
dădeau până la 0,5 mg şi tot nimic: zile întregi fără 
somn... Deci, ce pui la cale? 


Simone fixa computerul cu privirea. Imaginea acestuia 
începu să se înceţoşeze, determinând-o să-şi frece ochii 
obosiţi şi iritaţi. Suferea de ani de zile de insomnie. 
Incepuse pe vremea când se afla în grija autorităţilor, când 
se temea să-nchidă ochii după ce se băga în patul din 
salonul orfelinatului unde-şi ducea traiul de zi cu zi. 

De-a lungul a mai bine de douăzeci şi ceva de ani, 


e 195 œ» 


învățase să se împace cu insomnia, cu senzaţia de epuizare 
permanentă, asemănătoare cu amorţeala, cu senzaţia că 
trupul i se descompunea, încet, încet, pe dinăuntru. 
Învăţase să funcţioneze precum o persoană normală. 

Tânjea după somn - îi ocupa în mod constant gândurile - 
dar când venea vremea să se bage în pat, o noţiune care i 
se părea o glumă proastă ori de câte ori o auzea pomenită 
de cineva, trupul ei era cuprins de o panică rece. Panică la 
gândul că somnul va refuza să se lase prins, că va petrece 
nenumărate ore zăcând întinsă în pat, privind pâlpâirea 
rece a ceasului digital, în timp ce tot felul de idei aveau să 
înceapă să i se-nvârtească nebuneşte în cap, scăpate de 
sub control. 

Teama, Simone o ştia prea bine, venea mai ales noaptea. 
Când toţi oamenii par că se îndepărtează cu totul de lumea 
reală, insomniacii rămân singuri, blocaţi la jumătatea 
drumului dintre lumină şi întuneric. Insomnia lui Simone o 
făcuse să o apuce pe drumul unei relaţii abuzive şi-al unei 
sarcini nedorite. Copilul îl pierduse la scurt timp după ce 
se căsătorise, mai mult din obligaţie, cu Stan, ca să evite 
şuşotelile celorlalţi. Era ceva normal, îi explicase doctorul. 
Ceva extrem de des întâlnit în cazul în care rămâi gravidă 
pentru prima oară. Dar ei nu i se păruse ceva normal. 
Fusese devastată. Crezuse că viaţa ei intrase, în sfârşit, pe 
un făgaş normal, şi abia aştepta să facă cunoştinţă şi să 
aibă grijă de micuța viaţă ce creştea înăuntrul ei. 

Ca proaspăt căsătorită, Simone îşi închipuise că dacă 
împărțea patul cu altcineva avea să scape şi de insomnie, 
însă se trezise din nou holbându-se în gol, în întuneric. 
Stătea şi-l urmărea pe Stan cum alunecă prin diversele 
stadii ale somnului: pieptul masiv ridicându-se şi coborând 
uşor, zbaterea pleoapelor în timp ce ochii i se mişcau cu 
iuţeală pe sub ele. 

Uneori, fără veste, ritmul greoi al respirației lui Stan se 
oprea cu totul, iar ochii i se deschideau şi rămâneau aşa, 
hulpavi şi goi. Apoi, la o oră din noapte când Simone se 
simţea cel mai vulnerabilă, mai epuizată şi mai neatractivă, 
el se urca pe ea fără să scoată o vorbă şi-i despărţea 


e 196 » 


picioarele cu dosul palmei - ca şi cum nici nu-i păsa ce 
face, de parcă picioarele ei nu erau decât nişte banale 
obstacole ce trebuiau înlăturate din calea lui. 

La început, ea îndurase fără să crâcnească. Sexul era de 
multe ori dur. De multe ori o lăsa plină de dureri, dar ea 
credea că dorinţa lui faţă de ea îl făcea să-şi piardă 
controlul. Şi-n plus, Simone simţea că e de datoria ei să fie 
o soţie bună. De datoria ei era să scoată sunetele care 
trebuiau scoase şi să mimeze entuziasmul. 

Şi îşi dorea din tot sufletul să fie iar răsplătită cu un 
copil; să i se dea încă o dată şansa de-a fi mamă. 

Apoi, într-o noapte, când el pompa la ea cu voioşie, o 
muşcase de sân. Rămăsese şocată. Şocul aproape c-o 
făcuse să uite de durere. El îşi ridicase brusc capul, cu 
dinţii plini de sânge, şi-şi continuase treaba netulburat. 

Îşi ceruse scuze, spăşit, a doua zi dimineaţă. Vărsase 
lacrimi şi-i promisese că n-o să se mai întâmple niciodată, 
şi, o vreme, chiar şi sexul la ceas de noapte încetase cu 
totul. 

Apoi, încetişor, lucrurile au început să se repete. 
Perioada aia a coincis cu una în care Simone nu izbutea să 
adoarmă nopţi întregi, nici măcar pentru câteva minute. 
Era slăbită şi disperată, aşa că l-a lăsat să-şi facă de cap. 
De-a lungul lunilor, şi-apoi al anilor, împotrivirea ei s-a 
stins cu totul, lucru care n-a făcut decât s-alimenteze 
întunecatele dorinţe ale soţului ei. Se întreba cum de 
ajunsese viaţa ei s-arate aşa. Nu a avut şi ea visuri? N-au 
existat şi pentru ea lucruri pe care să şi le dorească de la 
viaţă: călătorii, evadări, o viaţă alături de altcineva? 

Salvarea ei nu putea veni decât de la un copil, era sigură 
de acest lucru - însă n-a mai avut niciodată un alt copil, iar 
testele, într-un final, i-au arătat că nu mai e în stare să 
conceapă încă unul, un rezultat al complicaţiilor din timpul 
primei sarcini. Durerea din sufletul ei nu a făcut decât să 
amplifice problemele cu care şi-aşa se confrunta mariajul 
lor. Simone era violată în mod constant, apoi lăsată să zacă 
trează, în întuneric şi durere. De fiecare dată, Stan o lăsa 
acolo, în pat, şi se întorcea iar în lumea viselor. 


e 197 œ» 


Uneori, îşi imagina că ar putea învăţa să suporte 
violenţa şi abuzurile dacă ar reuşi să adoarmă. Lipsa de 
somn era mai mult o formă de tortură. Era ceva malefic, 
răuvoitor. Substanțele din creierul ei conspirau pentru a o 
tine blocată în lumea asta, în timp ce alţii puteau evada şi 
dispărea în lumea viselor lor. 

Când Simone ajunsese la treizeci şi cinci de ani, soţul ei 
se transformase deja într-un băutor înrăit, şi erau amândoi 
înglodaţi în datorii. Cam în acelaşi timp îşi instalaseră şi 
internet, iar în timpul unor nopţi fără somn, Simone a 
descoperit un punctişor de lumină: camerele de chat 
Online. La început, a gravitat în jurul unor grupuri de 
sprijin, discutând cu alte soţii distruse şi abuzate, a căror 
singură scăpare din ghearele spaimei era să vorbească 
despre pătimirile lor. Dar a văzut cum propria ei situaţie se 
reflectă în postările lor, iar din exterior i s-au părut 
patetice. 

Apoi l-a întâlnit pe Duke. 

La fel ca ea, şi Duke era insomniac. O asculta fără s-o 
judece. Şi discutau despre lucruri normale: emisiuni TV 
care le plăceau amândurora, chestii amuzante care li se 
întâmplaseră în trecut. Flirtau amândoi. 

Duke se descria ca fiind înalt şi cu pielea închisă la 
culoare (lucruri de care Simone se îndoia), însă şi ea se 
descria ca fiind înaltă şi blondă (care, la fel, era o 
minciună). Au mers mai departe şi-au început să aibă 
discuţii private, în intimitatea spaţiilor virtuale, care 
uneori deveneau fierbinţi şi încărcate de dorinţă. El îi 
descria ce-ar fi vrut să-i facă din punct de vedere sexual; 
ea-i răspundea. El o făcea să se simtă iubită şi dorită. 

Ea s-a deschis faţă de el şi i-a descris ce îndura. I-a 
povestit despre soţul cel abuziv, căruia nu i-a pomenit 
niciodată numele. I-a spus totul lui Duke. Cele mai intime 
secrete, dorinţe şi fantezii. El a făcut la fel. Singurul lucru 
pe care l-au păstrat secret unul faţă de altul a fost unde 
locuiau şi numele lor reale. El era DUKE, iar ea, BUFNIŢA 
DE NOAPTE. 

Ea nu-şi mai aducea aminte când începuseră discuţiile 


< 198 » 


lor să capete o turnură întunecată. Se întâmplase după o 
noapte în care fusese violată. Ea începuse deja să se refere 
la partidele de sex în acest fel - violuri - nu sex. Se 
plânsese de faptul că doctorul îi prescrisese un alt gen de 
pastile, care n-o ajuta cu nimic în lupta cu insomnia. lar 
Duke îi scrisese: 


DUKE: Poate că aceste pastile vor funcţiona mai bine 
în cazul soţului tău! 


Ea rămăsese îndelung cu ochii fixaţi asupra ecranului. 
Apoi continuaseră să discute despre ale lor. 

Avusese nevoie de două nopţi pentru a-şi aduna curajul 
necesar. I-a gătit lui Stan spaghete bolognese şi, în timp ce 
sosul de roşii fierbea pe aragaz, a desfăcut una dintre 
capsulele de Zopiclone, cele mai recente pastile care-i 
fuseseră prescrise. Îşi amintea cum a rupt în două capsula 
şi a ţinut în mână cele două jumătăţi deasupra tigăii ce 
dăduse în clocot... Apoi cum a presărat praful alb în 
mâncare. 

A privit cu nervozitate cum Stan a devorat o farfurie 
plină, apoi, după ce-a terminat de mâncat, cum s-a lungit 
pe canapea cu o bere în mână. A adormit buştean în câteva 
minute. 

Euforia lui Simone că totul funcţionase aşa cum trebuie 
a fost iute înlocuită de teamă, de realizarea faptului că se 
comportase prosteşte. Nu se gândise în avans, la ce se va 
întâmpla după ce-l va scoate din joc. Dacă el avea să 
rămână pe canapea toată noaptea? Dacă se va trezi 
dimineaţă şi va vedea că-i tot pe canapea? Ar fi intrat la 
bănuieli, desigur. 

A fost nevoie de un efort supraomenesc ca să-l ridice pe 
Stan şi să-l târască pe scări în sus, sprijinindu-l ca pe un 
beţivan. Era convinsă că o făcuse de oaie, aproape că s-a 
îmbolnăvit de frică, şi l-a supravegheat toată noaptea. 
Gânduri sălbatice i-au tot trecut prin minte: să fugă de 
acasă, chiar să-şi ia viaţa. Apoi a răsărit soarele, iar el s-a 
trezit. Nervos, nesuferit - dar a plecat la muncă aruncând 


< 199 + 


doar un comentariu în treacăt, cum că probabil fusese 
teribil de obosit. 

Aşa uşor să fie? s-a gândit ea. N 

A mai trecut o lună, iar abuzul s-a înrăutățit. Intr-o după- 
amiază de care-şi aduce aminte cu groază, stăteau şi se 
uitau la televizor, când, fără vreun motiv anume, Stan a 
început să ţipe la ea, zicându-i cât de mult o urăşte şi că i-a 
distrus viaţa. A început s-o bată, iar ea a izbutit să scape şi 
s-a încuiat în baie. 

A rămas acolo, ghemuită în cadă, ascultându-l urlând şi 
aruncând cu obiecte prin bucătărie. Apoi acesta s-a repezit 
în uşă şi-a dat năvală în baie cu o cratiţă în mână. A 
dezbrăcat-o de toate hainele şi a ţinut-o în cadă, în timp ce 
turna apă fierbinte peste trupul ei gol. 

S-a ales cu arsuri grave pe piept şi pe abdomen. Arsurile 
i s-au infectat atât de rău şi i-au provocat dureri atât de 
mari, încât Stan n-a mai avut de ales şi-a trebuit să o ducă 
la doctor. Ea a privit acest lucru ca pe-o oportunitate de-a 
povesti cuiva prin ce chinuri trece. Dar doctorul Gregory 
Munro a interpretat povestea ei ca pe un simptom al 
paranoiei şi psihozei cauzate de insomnie. A crezut că-l 
minte! Stan şi-a interpretat rolul perfect, comportându-se 
ca un soţ model, preocupat de sănătatea ei. 

Da, ea mai pierduse uneori contactul cu realitatea în 
trecut, mai avusese halucinaţii şi-i mai povestise câteodată 
doctorului Munro despre chestiile pe care le vedea şi le 
auzea, dar acum, când avea chiar în faţa ochilor arsurile şi 
lacrimile ei, doctorul Munro n-o credea. Ea avusese 
încredere în el, şi uite cum o răsplătea. I-a luat apărarea 
lui Stan, aproape compătimindu-l pentru c-avea o soţie aşa 
ţicnită, şi-a internat-o în spital. 

I s-a dat drumul la o săptămână, apoi, o vreme, 
brutalităţile au încetat. Dar ea era prea înspăimântată ca 
să-l părăsească şi devenise deja disperată, simțind că nu 
mai are nicio scăpare din situaţia în care intrase. 

L-a drogat iar, de data asta punându-i două pilule în 
berea pe care el o bea în pat. În câteva minute, dormea 
buştean. Ea chiar a încercat să-l trezească - l-a împuns cu 


e 200 œ» 


mâna, a tras de el - însă fără niciun rezultat. El s-a trezit la 
fel cum s-a culcat, plângându-se, ca de obicei, că picase lat 
de oboseală. 

Cam pe atunci, Duke a încetat cu totul să mai doarmă. A 
început să vorbească despre ideea de a-şi lua viaţa, 
expunând detalii despre cum avea de gând să o facă. 


DUKE: Aş folosi o pungă pentru sinucideri. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Ce e o pungă pentru 
sinucideri? 

DUKE: Mai sunt numite şi pungi pentru evadare... 

BUFNIŢA DE NOAPTE:??? 

DUKE: E o pungă de plastic ceva mai mare, care are 
la gură un şnur de care poţi trage. Pot fi folosite pentru 
a te sinucide. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Pare dureros. 

DUKE: Nu şi dacă o foloseşti în combinaţie cu un gaz, 
precum heliu sau azot. Cu heliul e mai uşor. Poţi 
cumpăra butelii cu heliu pentru petrecerile copiilor. Îţi 
tragi punga peste cap şi începi să o umpli cu gaz... Te 
împiedică să intri-n panică, doar aluneci în braţele 
somnului. Un somn nesfârşit. O binecuvântare. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Aşa uşor e? 

DUKE: Dap, e uşor cu o pungă pentru sinucideri. Am 
citit totul pe un forum din acesta, pentru sinucigaşi. 
Ştiai că dacă se înlătură punga, şi dacă persoana 
respectivă nu s-a împotrivit, e dificil de aflat cum 
anume s-a sufocat persoana respectivă, sau chiar cum a 
murit? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Te rog să n-o faci. 

DUKE: De ce? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Am nevoie de tine. 

DUKE: Chiar? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Da... Citeam despre 
mitologia estică... i 

DUKE: Da! continuă să vorbeşti! In sfârşit, simt că 
adorm! 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Ha ha. Vorbesc serios. 


e 201 œ» 


Citeam despre Yin şi Yang. Două extreme care se 
potrivesc perfect. Dacă am fi în pat amândoi? 

DUKE: Te-ascult. Trebuie să fim dezbrăcaţi? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Poate... Dar eu vorbesc 
despre somn. Dacă am putea pleca undeva, departe de- 
aici, şi să dormim amândoi în acelaşi pat? 

DUKE: Unde? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Nu ştiu. Undeva departe. Ne- 
am ţine amândoi în braţe, până am adormi. 

DUKE: Mi-ar plăcea enorm. Imaginează-ţi, să te 
trezeşti odihnit. 


Atunci s-a produs declicul pentru Simone. S-a hotărât că 
nu-şi doreşte să moară. Ceea ce-şi dorea ea nu era să 
rămână o victimă. A continuat să discute cu Duke despre 
punga pentru sinucideri, apoi şi-a şters istoricul vizitelor 
de pe calculator. A comandat una pentru ea, care i-a fost 
livrată la spitalul unde lucra. 

Fireşte, punga pentru sinucideri nu era pentru ea. Era 
pentru Stan. Simone îşi dăduse seama că n-avea nevoie de 
heliu: avea la dispoziţie o cantitate nelimitată de pastile. 

Când Stan a violat-o ultima oară, s-a comportat extrem 
de violent cu ea. Ca şi cum, cumva, ela ştiut că era pentru 
ultima oară. Dar acest lucru i-a întărit decizia lui Simone. 

În dimineaţa următoare, când Stan era în duş, Simone s- 
a hotărât că o va face în noaptea aceea, când el se va 
întoarce acasă de la muncă. Ea era la parter, pregătind 
ceaiul, cu privirea fixată asupra cutiei cu pastile ce stătea 
pe cuptorul cu microunde, când a auzit o bufnitură la etaj. 
A dat fuga sus şi l-a găsit pe Stan căzut grămadă în duş, 
sub jetul de apă. Era alb tot. 

Ea a sunat după ambulanţă, aproape din reflex. A fost 
declarat mort la sosirea medicilor. Atac de cord la vârsta 
de treizeci şi şapte de ani. 

Viaţa i s-a schimbat, iar Simone s-a transformat într-o 
văduvă îndurerată. Şi în moarte, soţul ei s-a transformat 
într-un erou tragic. N-a plătit niciodată pentru tot ce i-a 
făcut. Ar fi trebuit să se simtă uşurată, dar, odată cu 


e 202 » 


trecerea săptămânilor, ea n-a mai simţit decât mânie. 

Un nod din ce în ce mai mare de mânie pe faptul că un 
bărbat i-a răpit atâţia ani din viaţă. A devenit obsedată. A 
încetat cu totul să mai doarmă; toată energia îi fusese 
luată. Îi plăcea să creadă că Stan încă trăia. În felul ăsta, el 
nu mai putea primi niciun fel a compătimire. 


Simone îşi dădu seama că începuse să rătăcească prin 
alte lumi. Ca prin ceaţă, începu să vadă iar imaginile de pe 
monitorul calculatorului. Duke îi scrisese mai multe 
mesaje, întrebând-o unde-a dispărut. 


DUKE: Bufniţă de Noapte? 
DUKE: Eşti acolo???? 


BUFNIŢA DE NOAPTE: Scuze, Duke, visam cu ochii 
deschişi. 

DUKE: Deci? Ce se întâmplă mai departe? Voi reuşi 
şi eu să te-ntâlnesc, până la urmă? O să ajung să stau 
întins în pat, lângă tine? Departe, foarte departe? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Curând. Foarte curând. Mai 
am să mă ocup de încă un nume de pe listă. 


Simone se tot gândea la acea listă. Nu exista decât în 
capul ei. Dar era cât se poate de reală. După ce l-a omorât 
pe dr. Gregory Munro - doctorul care-l crezuse pe Stan, în 
loc s-o creadă pe ea - i-a tăiat numele cu o linie groasă şi 
neagră. A procedat la fel şi-n cazul lui Jack Hart. Hart 
fusese ceva mai greu de găsit. Pe vremea când scrisese 
acel articol despre mama ei cea crudă şi nepăsătoare, el 
era un jurnalist extrem de ambițios; pentru el, povestea ei 
fusese un articol de tabloid plin de senzaţionalism. Il 
ajutase mult să se caţere pe culmile succesului în carieră... 
Dar Simone sfârşise la orfelinat, complet singură, având de 
înfruntat un nou şir de orori. Jack Hart fusese cel care-i 
răpise mama de lângă ea. 

Simone se gândi la următoarea victimă şi zâmbi în 
barbă. Avea să fie cea mai reuşită dintre toate. 


e 203 >» 


Capitolul 40 


Erika ajunse la secţia Lewisham Row la ora şapte 
treizeci în dimineaţa următoare. Fusese convocată la o 
nouă şedinţă de informare. O întâlnire aranjată în pripă, 
după ce, cu o zi înainte, îi raportase lui Marsh că are de 
gând să se ocupe în continuare de caz - şi că acum se află 
pe urmele unei ucigaşe în serie. 

Parcă maşina şi ieşi în aerul fierbinte al dimineţii. 
Macaralele zumzăiau în jurul clădirilor pe jumătate 
înălțate, iar aerul era greu şi fierbinte. Nori joşi se 
formaseră deja şi acum sclipeau precum oţelul în lumina 
soarelui. Erika îşi încuie maşina şi porni spre intrarea 
principală în secţie. Furtuna era aproape, atât afară, cât şi 
în viaţa ei de la serviciu. 

— Neaţa, şefa! o întâmpină Woolf când intră în recepţie. 

Era aplecat peste ziarul de dimineaţă şi în mâna stângă 
ţinea un pateu danez pe jumătate mâncat. Firimiturile 
căzute din pateu acopereau în mare parte un articol 
despre Jack Hart din Daily Star. Titlul spunea: „ŞOC! 
UCIGAŞ ÎN SERIE ÎN CAZUL CRIMEI LUI JACK 
HART”. 

— Rahat! exclamă Erika, aplecându-se peste birou 
pentru a vedea mai bine articolul. 

— Uite, au reuşit să scoată până şi un supliment, zise 
Woolf, arătându-i o revistă neagră şi lucioasă, pe care 
trona o uriaşă fotografie a lui Jack Hart privind fix în 
cameră. Deasupra capului său era scris „RIP”!. 

— N-o poţi atinge fără să te murdăreşti pe mâini, 
mormăi Woolf, arătându-i locul în care tuşul negru îi lăsase 
o pată pe mână. 

— Poate că-i doar o metaforă, sugeră Erika, în timp ce-şi 
trecea cardul de acces prin fanta montată pe uşă. 

— Chiar crezi că a fost omorât de-o femeie? întrebă 
Woolf, ridicând dintr-o sprânceană. 


14 Rest in peace = Odihneşte-te în pace (N.t.). 
e 204 >» 


— Da, zise Erika, trăgând de uşă şi intrând în secţie. 
x 


Aerul condiţionat din sala de şedinţe fusese reparat, aşa 
că adăuga un plus de răcoare atmosferei şi-aşa destul de 
reci. În jurul mesei lungi stăteau Erika, comisarul-şef 
Marsh, Colleen Scanlan, Tim Aiken, psihologul criminalist 
şi chestorul-şef de poliţie Oakley. 

Oakley trecu direct la subiect: 

— Inspector-şef Foster, mă tulbură profund faptul că ai 
ajuns deja la concluzia că aceste crime au fost comise de 
către o femeie. 

— Domnule, există şi criminali în serie femei, răspunse 
Erika. 

— Ştiu asta! Doar că probele din acest caz sunt mai mult 
decât străvezii. Avem ADN prelevat din amprenta unei 
urechi găsite pe uşa din spate a casei lui Jack Hart... 

— Domnule, am reuşit şi să adunăm celule de piele de pe 
punga prinsă pe capul lui Jack Hart. Lui i-a luat câteva 
minute bune până să se asfixieze, şi credem că s-a zbătut 
din greu, lovindu-şi şi ucigaşa în faţă. 

Oakley îşi lăsă capul pe un umăr şi nu mai scoase niciun 
cuvânt. Erika ştia destul de bine că aceasta era doar o 
tehnică de-a lui, să rămână tăcut. Strategia respectivă îl 
făcea adesea pe cel care era luat la întrebări să înceapă să 
se bâlbâie, sau să scoată pe gură ceva pe care mai târziu 
urma să-l poată folosi pentru a-şi sprijini argumentul. Erika 
nu mai zise nici ea nimic. 

— Mi-ar plăcea tare mult s-aud şi ce-are Tim de zis 
despre acest caz, continuă Oakley, întorcându-şi privirea în 
direcţia psihologului criminalist. 

Tim, care scria ceva într-un carneţel, ridică şi el privirea. 
Părul de pe cap îi stătea ridicat în toate direcţiile şi era 
neras de câteva zile. 

— Singura dovadă solidă că avem de-a face cu o femeie 
provine din două surse. Amprenta urechii de pe uşa din 
spate şi punga de plastic. Acest lucru ar putea fi explicat în 
mai multe feluri. Uşa a fost proaspăt vopsită, cu şase 
săptămâni înainte de crimă: amprenta ar fi putut fi lăsată 


e 205 » 


de unul dintre muncitori. A existat un caz, în urmă cu 
câţiva ani, când amprenta unei urechi a fost folosită la 
tribunal în cazul unei spargeri de locuinţă care s-a lăsat cu 
asasinarea unui bărbat şi a soţiei acestuia. Amprenta 
urechii a fost folosită pentru a acuza un om care, s-a 
dovedit mai târziu, nu fusese decât un biet instalator care 
muncise pe acea proprietate. 

— Şi cum explici, atunci, punga de plastic? se interesă 
Erika. 

— Spălătoria este locul în care Jack Hart îşi păstrează 
uneltele şi lucrurile pe care le foloseşte prin grădină. În 
raportul întocmit la locul crimei, se specifică faptul că 
acolo s-au găsit două sertare care conţineau saci pentru 
gunoi, pungi pentru congelator şi nişte ziare vechi. Pare 
perfect posibil ca acelaşi vopsitor-zugrav să fi deschis unul 
dintre acele sertare şi să fi alterat punga de plastic cu 
propriul ADN. 

— Arma crimei nu e pur şi simplu o pungă de plastic 
obişnuită. A fost o pungă pentru sinucideri, sau pungă 
pentru evadare. Un obiect special, care a trebuit să fie 
comandat online. 

— Da, iar această pungă pentru sinucideri seamănă 
foarte mult cu pungile de plastic industriale sau cu pungile 
cu fermoar folosite peste tot în casă, când faci diverse 
treburi. Lăsând o clipă la o parte toate aceste dovezi fizice, 
profilul nostru se potriveşte mult mai bine unui ucigaş în 
serie bărbat. N-ar trebui să uităm faptul că, în cazul primei 
victime, Gregory Munro, am avut de-a face şi cu un 
element legat de comunitatea gay... Şi ambele victime au 
fost găsite dezbrăcate, în pat. Nu vreau să apelez la 
stereotipuri, dar femeile ucigaşe în serie sunt incredibil de 
rare, iar noi avem nevoie de mult mai multe dovezi solide 
înainte de-a abandona teoria conform căreia avem de-a 
face cu un bărbat alb şi singur. 

— Deci spui că pur şi simplu ar trebui să ignorăm 
dovezile medico-legale şi să ne concentrăm pe statistici? 
întrebă Erika. 

— Acoperirea mass-media este extrem de intensă, 


e 206 » 


interveni Colleen, care avea în faţă un teanc mare cu 
ziarele proaspăt apărute. Trebuie să facem o conferinţă de 
presă, iar această perioadă este privită ca fiind foarte 
slabă în presă. Nu se întâmplă prea multe lucruri notabile, 
în afară de valul acesta de căldură. Povestea unui ucigaş în 
serie va rula la nesfârşit. 

— Cred că o femeie este responsabilă de aceste crime, 
zise Erika. Dacă amprenta urechii de pe uşa din spate ar fi 
fost singura noastră probă ADN, atunci aş fi propus să fim 
precauţi. Dar pe punga folosită pentru a-l omori pe Jack 
Hart s-a găsit tot ADN de femeie, şi în scurt timp vom 
obţine mai multe detalii despre furnizorii acestui tip de 
pungă - un website care s-a arătat de acord să ne ofere 
detaliile cumpărătorilor. Avem o şansă în plus s-o prindem 
pe criminală dacă ne concentrăm cercetările pe găsirea 
unei femei. Sugerez să facem o reconstituire. Colleen, aş 
vrea să-i contactezi pe realizatorii emisiunii Crimewatch de 
la BBC. Ar trebui să-şi difuzeze emisiunea lunară peste 
câteva zile. Putem reconstitui ultimele mişcări din viaţa lui 
Gregory Munro şi a lui Jack Hart premergătoare asasinării 
lor. 

Tăcere. Colleen privea când la Marsh, când la Oakley. 

— Paul, ai fost foarte tăcut, îi zise Oakley lui Marsh. 

— Eu sprijin poziţia Erikăi, zise Marsh. Simt că avem de- 
a face cu un caz unic, iar cu aceste probe ADN ar fi 
prudent să ne concentrăm pe găsirea acestei femei. Ca un 
plus de precauţie, i-aş sugera Erikăi să avem totuşi în 
vedere şi eventualitatea în care această femeie ar fi putut 
acţiona cu ajutorul unui bărbat. Le-am putea cere 
membrilor publicului să aibă şi ei în vedere acest aspect. 

— Dar e un lucru nemaiîntâlnit până acum. În toţi anii 
mei de muncă în poliţie, nu am fost nevoiţi niciodată să 
vânăm o femeie ucigaşă în serie, interveni Oakley. 

— Poate c-ar trebui să vă mai lărgiţi niţel orizonturile, 
domnule, zise Erika, ceea ce-i atrase o privire aspră din 
partea lui Marsh. 

— Foarte bine, atunci, cum zici tu, Erika. Deşi voi urmări 
foarte îndeaproape acest caz, o avertiză Oakley. 


e 207 œ» 


* 

Erika ieşi din sala de şedinţe şi porni în jos pe scări, 
către sala de operaţiuni, entuziasmată peste poate de 
victoria repurtată. Auzi uşa deschizându-se deasupra ei. 
Ridică privirea şi-l văzu pe Marsh, aşa că se opri, ca elsă o 
poată ajunge. Se întâlniră pe holul dintre etaje, unde o 
fereastră imensă dezvăluia priveliştea vastei întinderi a 
zonei Greater London. Nori negri se formau deasupra liniei 
orizontului. 

— Vă mulţumesc pentru sprijin, domnule, începu Erika. 
Vom începe să lucrăm împreună cu echipa Crimewatch 
pentru reconstituire. 

— E o mare oportunitate, această reconstituire făcută de 
televiziune. Să n-o dai în bară. 

— Nu, domnule. 

— Erika. Sunt doar pe jumătate convins că avem de-a 
face cu o femeie ucigaşă în serie, dar, cum spuneam, e 
treaba ta. 

— Am un raport destul de bun în rezolvarea cazurilor, 
domnule. Ştiţi bine că rareori mă înşel în astfel de treburi. 
Intotdeauna le rezolv. 

— Ştiu. 

— Deci, apropo de rezolvarea cazurilor, ceva veşti 
despre promovare? 

— Prinde-o pe curva asta nebună şi apoi mai vorbim 
despre promovări, zise Marsh. Acum, trebuie să plec. Să 
mă ţii la curent. 

O lăsă pe Erika singură pe scări, ca să admire oraşul 
prin fereastra de sticlă înaltă. 

Ciudat cât de multe lucruri avem noi două în comun, tu, 
ucigaşa în serie, şi eu, se gândea Erika. Ambelor ni se pun 
la îndoială calităţile noastre de femei. 


e 208 œ» 


Capitolul 41 


După câteva zile, Erika şi Moss se aflau pe Laurel Road, 
admirând cum filma echipa Crimewatch reconstituirea. În 
dimineaţa aceea se sfârşise şi valul de căldură, iar ploaia 
era torențială, răpăind asurzitor pe capotele celor două 
care de televiziune ale BBC-ului parcate în capătul străzii. 

Erika şi Moss se adăpostiseră în faţa uneia dintre dube 
sub o umbrelă gigantică şi priveau cum un actor ales să-l 
interpreteze pe Gregory Munro îşi repeta rolul mergând 
de-a lungul străzii şi intrând la numărul 14 de pe Laurel 
Road. Un cameraman îl urmă îndeaproape, învăluit într-un 
enorm poncho de ploaie din plastic transparent, cu 
Steadicamul prins de corp cu ajutorul unui cadru de metal 
negru. Restul membrilor echipei de filmare stăteau 
înghesuiți sub umbrele pe un zid de vizavi, iar vecinii care 
nu erau plecaţi la muncă se zgâiau curioşi de pe propriile 
verande, la adăpost de ploaie. 

În capătul celălalt al străzii fusese montat un şir de 
bariere pentru înconjurarea locurilor accidentelor de 
circulaţie, în spatele căruia stăteau aliniaţi jurnaliştii şi 
diverşi spectatori, strânşi acolo să urmărească procedura. 

Regizorul şi producătorul emisiunii le spusese că este 
nevoie de o cantitate enormă de ploaie pentru a se vedea 
pe cameră, dar în timp ce Moss şi Erika urmăreau 
repetiţia, apa de ploaie curgea voios la vale, aruncând 
stropi peste bordură şi făcând gurile de scurgere să 
gâlgâie însetate. 

— Asta nu cred c-o să izbutească să trezească în minţile 
oamenilor amintirea unei zile de vară călduroase, zise 
Erika, trăgând din ţigară. 

Un băiat bun la toate, îmbrăcat cu unul dintre acele 
imense ponchouri transparente, se apropie de ele ţinând 
un clip-board în mână. Alături de el se afla o fată 
mărunţică şi brunetă, îmbrăcată cu pantaloni negri de 
trening şi cu un hanorac negru. Ambii se adăpostiseră sub 
o umbrelă încăpătoare. 


<e 209 » 


— Bună, care dintre voi este inspector-şef Foster? 
întrebă tânărul. 

— Eu sunt, zise Erika, adăugând: Ea este inspector 
Moss. 

Îşi strânseră toţi mâinile. 

— Eu sunt Tom, iar ea este Lottie Marie Harper, care a 
fost selectată în rolul criminalei. 

Tânăra era minionă, cu trăsături compacte şi un chip 
imobil, imposibil de citit. Avea o gură mică şi, când 
zâmbea, arăta o parte din dinţii de jos. 

— Mi se pare mai degrabă ciudat, zise Lottie, vorbind cu 
un accent cultivat. 

Ridică mâna spre cap, pentru a verifica dacă funda îi 
ţinea în continuare prins bine părul brunet. 

— N-am mai jucat niciodată rolul unei criminale. Ce 
altceva îmi mai puteţi zice? Agentul meu n-a dezvoltat 
foarte mult pe marginea subiectului... 

Erika îl privi de sus în jos pe băiatul bun la toate. 

— E-n regulă, am pus-o deja să semneze declaraţia şi 
acordul de confidenţialitate, zise el. 

Erika încuviinţă din cap. 

— Bine. E o persoană foarte metodică. Credem că se 
pregăteşte îndelung, verificând cu multe zile înainte casele 
pe care le-a luat la ochi. A intrat în case de fiecare dată şi 
şi-a pândit victimele ascunsă, aşteptându-le să bea sau să 
mănânce ce le-a injectat ea cu sedativ. 

— Glumeşti! exclamă Lottie, ducându-şi la gura micuță o 
mână mică, cu manichiură perfectă. 

— Mă tem că nu, zise Moss. 

— Dar pur şi simplu nu-mi pot imagina cum poate cineva 
pătrunde la mine în apartament, darămite s-o facă de mai 
multe ori, ca să afle diverse lucruri despre mine... 

Moss scoase de sub un braţ un dosar de plastic, din care 
extrase fotografia criminalei ghemuite sub patul lui Jack 
Hart. Fusese îmbunătăţită digital, pentru a înfăţişa cât mai 
clar posibil chipul siluetei ascunse. Era înspăimântătoare. 
Era vizibilă jumătatea de jos a feţei, dar, de la nas în sus, 
aceasta dispărea în umbră. Gura era mică şi aproape 


e 210 » 


identică cu cea a tinerei actriţe. 

— Au nimerit-o cu partea de jos a feţei, zise Erika, 
ţinând fotografia lângă capul lui Lottie. Bănuiesc că veţi 
lua şi câteva instantanee de aproape? 

— O va face regizorul, da, răspunse tânărul bun la toate. 

Lottie luă fotografia din mâna lui Moss şi o privi o clipă 
în tăcere. Picăturile de ploaie răpăiau în continuare cu 
putere pe umbrele. 

— Şi totul s-a întâmplat, de-adevăratelea, în casa aceea, 
zise ea, privind peste umăr la casa de la numărul 14. 

— Da. lar noi vom reuşi s-o prindem cu ajutorul pe care 
ni-l vei oferi tu astăzi, zise Moss. Eşti sigură că e-n regulă 
să faci acest lucru? Pari mult prea drăgălaşă şi prea bună 
ca să fii criminală. 

— Am făcut cursuri la ARAD, adică Academia Regală de 
Arte Dramatice, răspunse Lottie, uşor fonfăită, înapoindu-i 
poza lui Moss. 

Urmă o pauză stingheritoare, întreruptă doar în 
momentul în care regizorul se apropie de ei. Era un bărbat 
înalt şi exuberant, cu faţa roşie ca focul. 

— Bun, suntem gata să începem, zise el. Avem la 
dispoziţie trei ore, după care ne putem muta cu totul în 
Dulwich, pentru a filma şi bucata de emisiune rezervată 
celei de-a doua crime. 

Cei trei se îndepărtară apoi, lăsându-le pe Erika şi pe 
Moss singure sub umbrelă. Zgomotul scos de ploaie se 
intensifică pe tabla dubei din spatele lor. 

— Nu te preocupă faptul că o femeie micuță ca aia ar 
putea fi ucigaşa noastră? întrebă Moss. Doar ai văzut şi tu 
ce s-a scris în presă. 

— Mie mi se pare ciudat doar faptul că dacă anchetăm 
un viol sau o crimă comise de un bărbat, ni se pare ceva de 
la sine înţeles. Bărbaţii violează femei - şi le şi omoară - 
iar oamenii par să nu creadă că au nevoie de „motive” ca 
să o facă... Dar dacă o femeie face aceleaşi lucruri, 
întotdeauna vor exista, din partea societăţii, nenumărate 
păreri despre de ce şi unde şi cum anume... 

Moss o aprobă, dând din cap. 


e 211 œ» 


— lar acest lucru se potriveşte cu profilul unei femei 
ucigaşe în serie. Când femeile ajung să ucidă, au tendinţa 
să premediteze şi să planifice totul cu foarte multă atenţie 
şi cu mult timp înainte. lar otrăvirea e adesea o metodă 
aleasă de femei responsabile de crime multiple. 

— Deşi, de data asta, a combinat-o cu atacurile violente, 
şi-şi mai şi vânează victimele noaptea, adăugă Erika. 

— „Vânător de noapte”... Titlul unui articol din The Sun, 
ediţia de astăzi. 

— L-am văzut, zise Erika, răsucindu-se cu faţa spre 
Moss. 

— Se potriveşte. Aş vrea să mă fi gândit şi eu la el, rânji 
Moss. 

— Mda, bine, o să-ţi aduc aminte pe viitor, când se va 
întoarce să ne bântuie, glumi Erika. 

Se întoarseră ca să privească de-a lungul străzii, în 
bubuitul asurzitor al unui tunet îndepărtat, în timp ce 
Lottie repeta cu cameramanul şi cu regizorul. În capătul 
de jos al străzii, în spatele barierei, un grup de fotografi 
începură să apese butoanele aparatelor şi să facă poze, în 
timp ce gură-cască se grăbiră şi ei să-şi scoată telefoanele 
la iveală. Împreună cu actorii aleşi pe sprânceană şi cu 
membrii echipei de filmare, totul părea caraghios, redus 
parcă la o pantomimă. 

— Te preocupă faptul că am putea să ne înşelăm? 
întrebă Moss. 

— Da, răspunse Erika. Dar pe mine mă preocupă multe 
lucruri. De instinctul meu trebuie să ţin cont. Instinctul îmi 
spune că asta ar putea fi ucigaşa noastră. Iar faptul că se 
va vedea pe sticla ecranului ar putea-o îndemna să facă 
ceva necugetat şi să greşească. 

Erikăi îi sună telefonul. Îl scoase din geantă şi răspunse. 

— Şefa, sunt Crane... Ai o secundă? întrebă el. 

— Ce e? 

— Iţi mai aduci aminte de prostituatul care l-a vizitat pe 
Gregory Munro, acel JordiLevi? 

— Mda. 

— Ei bine, am luat-o înainte şi l-am contactat pe unul 


e 212 œ» 


dintre anchetatorii noştri sub acoperire pe internet, care a 
alcătuit un profil fals pe Rent-Boiz. A tot făcut schimb de 
mesaje cu el, prefăcându-se că vrea să-i fie client. Vrea să 
ne întâlnim. Astăzi. 

— Unde? 

— În pubul Railway, în Forest Hill, la patru după-amiaza. 

— Bună treabă, Crane. Ne întâlnim acolo, la patru fără 
un sfert, zise Erika. 

Închise telefonul şi-i relată şi lui Moss discuţia. 

— Eu voi rămâne aici şi-o voi supraveghea pe ucigaşa 
noastră în serie, zise Moss, privind-o de departe pe Lottie, 
care acum aştepta cuminte sub o umbrelă, în timp ce o 
doamnă într-un poncho de ploaie îi aplica machiajul. 

— Mda, pun pariu că o s-o faci, rânji Erika, dându-şi 
ochii peste cap. 


e 213 + 


Capitolul 42 


Pubul Railway din Forest Hill era situat foarte aproape 
de casa în care locuia Estelle, mama lui Gregory Munro. 
Ironia acestui lucru nu-i scăpă Erikăi, în timp ce trăgea 
maşina în parcare. Era o casă de modă veche, îmbrăcată în 
faianţă de porțelan, cu felinare din bronz lustruit deasupra 
fiecărei ferestre şi cu o firmă ce se legăna în vânt, prinsă 
deasupra intrării în parcare. 

Lipită de parcare era o terasă de vară, în interiorul 
căreia, la una din mese, îl zări stând pe Crane, care părea 
că vrea să se piardă printre clienţii ce voiau să savureze o 
băutură rece în soarele după-amiezii. 

— Doar ce-a intrat înăuntru, acum câteva minute, zise 
Crane, ridicându-se de la masă când ea se apropie de el. 

— Bine. A cui poză au folosit-o? Cu cine crede el că se va 
întâlni? se interesă Erika, în timp ce-şi făceau loc printre 
mese, către intrarea principală. 

— A inspectorului Warren... Mi-am închipuit c-ar fi mai 
bine să folosim pe cineva mai atrăgător ca mine! 

— Nu te subestima, îl contrazise Erika. Aşa cum spunea 
soţul meu, fiecare cratiţă are un capac potrivit. 

— O să o iau ca pe un compliment... cred, rânji Crane. 

Interiorul pubului avea toate piesele originale, însă 
pereţii fuseseră vopsiți în alb, un sistem de iluminare 
discret fusese montat de curând, iar deasupra barului 
fusese prins un meniu în stil gastro-pub destul de scump. 
Nu erau multe persoane înăuntru şi Erika îl ochi din prima 
pe tânăr, stând singur într-un separeu din colţ şi 
îngrijindu-se de o jumătate de bere şi de un shot. 

— Cum procedăm? murmură Crane. 

— Cu grijă, cu mare grijă, răspunse Erika. Mă bucur că a 
ales un separeu. 

Se apropiară de separeul în care se afla tânărul şi se 
aşezară amândoi la câte-un capăt al băncii curbate, astfel 
încât acesta să nu poată fugi. Avea pe el un trening roşu 
strălucitor cu negru, iar părul lung îi cădea până la umeri 


e 214 œ» 


şi era despărţit pe mijloc de o cărare discretă. 

Îi arătară amândoi legitimaţiile. 

— JordiLevi? întrebă Erika. Sunt inspector-şef Foster, iar 
el e agent-şetf Crane. 

— Ce? Nu pot să beau şi eu ceva? Nu e nimic ilegal la 
faptul că... 

— Şi îl aştepţi pe tipul ăsta, cu care ai aranjat o 
întâlnire, completă Crane, scoțând la iveală poza lui 
Warren. 

— N-aveţi de unde să ştiţi asta. 

— Ba da. Eu sunt cel care-a stabilit-o, zise Crane. 

Băiatul îşi ţuguie buzele şi dădu shotul pe gât. 

— Ei bine, nu e deloc împotriva legii să-ţi dai întâlnire cu 
cineva într-un pub, spuse el, trântind paharul pentru 
shoturi pe masă. 

— Nu, nu este, zise Erika. Noi doar vrem să stăm de 
vorbă cu tine. Ce bei? 

— O vodcă dublă. Şi vreau şi nişte Kettle Chips. 

Erika încuviinţă din cap şi Crane plecă la bar. Ea se 
aşeză mai comod. 

— Jordi. Ştii de ce vrem să discutăm cu tine? 

— Mă pot încumeta să ghicesc, zise el, dându-şi pinta de 
bere pe gât şi lăsând paharul pe masă. 

— Nu suntem de la Moravuri. Nu ne interesează ce faci 
tu ca să te poţi întreţine, zise Erika. 

— Ce fac ca să mă întreţin! Doar nu sunt un afurisit de 
tehnician dentar... 

— Anchetez moartea lui Gregory Munro, un medic de 
familie. A fost omorât acum zece zile. Erika scoase din 
geantă fotografia lui Gregory Munro şi zise mai departe: El 
este. 

— Ei, ce dracu”, doar nu l-am omorât eu! zise Jordi, abia 
aruncând o privire la fotografie. 

— Nici nu credem c-ai făcut-o tu. Dar un vecin te-a zărit 
intrând în casa lui, cu câteva zile înainte ca el să moară. 
Poţi confirma că ai fost acasă la el? 

Jordi se lăsă pe spate şi ridică din umeri. 

— Nu scriu într-o agendă, toate zilele se pierd una într- 


e 215» 


alta. 

— Noi doar vrem să aflăm dacă ai văzut ceva. Ne-ai ajuta 
în anchetă. Nu eşti suspect. Te rog, uită-te din nou la poză. 
Îl recunoşti? 

Jordi privi din nou poza şi încuviinţă din cap. 

— Mda, îl recunosc. _ 

Crane se întoarse cu o tavă plină cu băuturi. li dădu lui 
Jordi o vodcă dublă şi cartofii prăjiţi, iar Erikăi, unul dintre 
cele două pahare cu Cola de pe tavă. Crane se aşeză pe 
canapeaua din faţa lor. Jordi îşi dădu părul după urechi şi 
desfăcu punga cu chipsuri. Trupul îi emana un miros 
pregnant şi unghiile îi erau neîngrijite. 

— Bun. Vrem să ştim dacă ai fost în casa lui Gregory 
Munro între ziua de luni, 20, şi luni, 27 iunie? întrebă 
Erika. 

El ridică din umeri. 

— Cred că da. 

Erika luă o gură de suc. 

— După părerea ta, Gregory Munro era gay? 

— Nu şi-a dat niciodată numele adevărat şi da, era gay, 
spuse Jordi, cu gura plină de chipsuri. 

— Şi ştii sigur asta? 

— Atunci, dacă nu era, nu sunt sigur ce căuta sula mea 
în curul lui. 

Lui Crane i se ridicară sprâncenele până pe frunte. 

Erika vorbi mai departe, netulburată: 

— Cum aţi aranjat să vă întâlniți? 

— Pe Craiglist. Am pus acolo un anunţ. 

— Ce fel de anunţ? 

— Genul de anunţ prin care mă întâlnesc cu diverşi tipi, 
şi care-mi pot oferi donaţii. Nu este ilegal să oferi donaţii. 

— Şi Gregory Munro ţi-a oferit şi el o donaţie? 

— Mda. 

— Cât de mare? 

— O sută de lire. 

— Şi ai rămas la el peste noapte? 

— Mda. 

— Jordi, despre ce anume aţi discutat? 


e 216 » 


— N-am vorbit prea mult. O mare parte din timp am avut 
gura plină... rânji el. 

Erika scoase din geantă una dintre pozele făcute la locul 
crimei şi o aşeză pe lemnul lustruit al mesei, în faţa lui 
Jordi. 

— Crezi că asta-i amuzant? Uite. Aici e Gregory, zăcând 
în pat, cu mâinile legate şi cu o pungă de plastic legată în 
jurul capului. 

Jordi fu gata să se înece când văzu poza, şi puţina 
culoare pe care-o avea în obraji îi dispăru cu totul. 

— Acum, te rog. Este extrem de important. Spune-mi tot 
ce ştii despre Gregory Munro, spuse Erika. 

Jordi luă o înghiţitură mare de vodcă. 

— Era exact la fel ca toţi ceilalţi soţi care se simțeau 
vinovaţi. Tânjind după o călăreală zdravănă şi după aia 
vinovaţi şi-n lacrimi. A doua oară când am fost la el era 
foarte nervos. M-a tot întrebat dacă i-am luat eu cheia. 

— Ce cheie? 

— Cheia de la uşa din faţă. 

— De ce? 

— Credea că sunt o târfă hoaţă... Mulţi cred că ai să furi 
de la ei, însă apoi m-a întrebat dacă am fost în casă la el în 
lipsa lui. 

Erika îi aruncă o privire lui Crane. 

— Ai fost în casă la el în lipsa lui? 

Jordi clătină din cap. 

— Mi-a zis că anumite lucruri fuseseră mutate de la locul 
lor. 

— Ce lucruri? 

— Lenjerie intimă întinsă pe pat... Era înspăimântat de- 
adevăratelea din acest motiv. 

— Era în curs de-a divorța, zise Erika, a cărei nerăbdare 
creştea din ce în ce. Crezi că de vină ar fi putut fi soţia lui? 

— El spunea că n-avea cum să fie ea. Doar ce-şi 
schimbase toate încuietorile. Nimeni altcineva nu mai avea 
cheia. A chemat o femeie să verifice totul, de la o firmă de 
securitate. 

Erika şi Crane schimbară iar o privire cu subînţeles. 


e 217 œ» 


— Ai văzut-o pe această femeie? 

— Nu. 

— El a zis cum arăta? 

— Nu. 

— Bun, atunci îţi aduci cumva aminte dacă el a precizat 
când anume a venit această femeie la el acasă? 

Jordi îşi ţuguie buzele şi se gândi. 

— Habar n-am. Staţi niţel; s-a întâmplat a doua oară 
când am fost la el. Ea doar ce trecuse pe-acolo. El părea cu 
adevărat uşurat că femeia aceea verificase totul. 

— Îţi mai aduci aminte dacă s-a întâmplat într-o zi de 
luni? Dacă da, ar fi trebuit să cadă pe data de 20 iunie. 

Jordi se strâmbă iar când văzu poza şi-şi muşcă buza. 

— Ăă, mda... Mda, sunt aproape sigur că a fost într-o 
luni. 

Erika se scotoci prin geantă, de unde scoase trei 
bancnote de douăzeci de lire şi i le dădu lui Jordi. 

— Ce-i cu asta? întrebă el, uitându-se la bani. 

— O donaţie, răspunse Erika. 

— Am căzut de acord cu o sută. 

— Nu eşti în poziţia de-a negocia. 

Jordi luă banii, înhăţă un rucsac mic de sub masă şi se 
strecură pe lângă ea. 

— Suntem atât de-al dracului de aproape, zise Crane, la 
câteva minute după plecarea lui Jordi. Crezi că ea a 
înscenat o spargere, apoi a intrat iar şi a pretins că e de la 
GuardHouse Alarms, în ziua de luni, 20 iunie? 

— Dap. La dracu’! Dacă Jordi ar fi văzut-o, am fi putut 
combina reconstituirea făcută de Crimewatch cu baza de 
date cu portrete online, zise Erika. 

Cineva deschise uşa barului, făcând-o să-şi îndrepte 
poziţia în canapea. Gary Wilmslow intrase însoţit de un 
bărbat brunet şi înalt, îmbrăcat cu jeanşi şi cu un tricou al 
echipei Miliwall. Împreună cu ei se afla şi un băieţel, iar 
Erika îşi dădu seama că era Peter, fiul lui Gregory Munro. 

— Iisuse! Exact de asta aveam nevoie acum, zise Crane. 
Cei trei se apropiară de bar, apoi Gary îi observă. li spuse 
ceva bărbatului brunet şi se apropie de ei, împreună cu 


<e 218 » 


Peter. 

— Bună seara, copoilor, îi ironiză el. 

— Salut, zise Erika. Bună, Peter, ce mai faci? 

Băieţelul o privea pe Erika de jos în sus, cu faţa palidă şi 
suptă. 

— Tata e mort... leri au săpat o groapă în pământ şi l-au 
pus în ea, zise el, pe un ton plat. 

— Îmi pare rău, zise Erika. 

— El e prietenul tău? întrebă Gary, dând din cap înspre 
Crane. 

— Nu, sunt agent-şef Crane, spuse Crane, arătându-i 
legitimatia. 

— Oau, care-i treaba cu legitimaţia? se interesă Gary. 

— Doar ce-ai întrebat cine e, îi explică Erika. 

Situaţia începea să se tensioneze. Gary privea când la 
unul, când la altul. 

— Deci, ce caută doi copoi aici? Pur şi simplu v-aţi 
hotărât să beţi ceva în barul meu? 

— Există o mulţime de localuri primprejur, Gary, 
interveni Crane. 

— Cine-i prietenul tău? întrebă Erika, în timp ce 
bărbatul de la bar plătea un rând de băuturi. 

— Un partener de afaceri... Acum, eu o să mă întorc la 
el. 

— Eşti bine, Peter? E totul în ordine? îi scăpă Erikăi, 
uitându-se la băieţelul apatic. 

— Tatăl lui a murit nu demult. Ce întrebare futută şi 
prostească, exclamă Gary. 

— Hei, mai uşor, spuse Crane. 

— O iau uşor, rosti Gary. Acum, o să plec. 

Se îndepărtă, trăgându-l şi pe Peter după el. Erika voia 
să-l înşface pe băieţel şi să-l ia cu ea de acolo, dar ştia că 
ar fi fost o nebunie. Cum ar fi explicat faptul că l-a luat de 
acolo, fără să strice o importantă operaţiune sub 
acoperire? 

Erika şi Crane ieşiră din bar direct în lumina soarelui. 
Mesele de pe terasă erau pline acum. Erika recunoscu un 
bărbat brunet, înalt şi slab, ce se afla alături de o femeie 


<e 219 œ» 


care stătea aplecată deasupra telefonului, scriind mesaje. 
Femeia era îmbrăcată cu un maiou cu bretele subţiri. Avea 
un nas proeminent şi părul dat pe spate şi prins în coadă. 
Bărbatul avea un ten deschis la culoare şi năpădit de 
cicatrice provocate de acnee, iar părul gras şi negru, lung 
până la umeri, era dat pe spate, descoperindu-i fruntea 
înaltă. Era îmbrăcat cu un tricou simplu şi cu pantaloni 
scurţi, de culoare bej. 

În timp ce înaintau printre mese, Erika rămase în faţa lui 
Crane şi o luă drept spre ei. 

— Inspector-şef Sparks? zise ea când se apropiară de 
masă. 

— Inspector-şef Foster, zise şi el, părând surprins. 

Femeia care se afla cu el ridică capul şi-şi îndreptă 
privirea înspre fereastra pubului. 

— Ai zi liberă? Şi ai ieşit să bei ceva? întrebă Erika, 
urmărind direcţia privirii femeii. 

— Ăă, ceva de genul, răspunse Sparks. 

Crane intră şi el în jocul Erikăi: 

— Toate bune, Sparks, nu ne-am mai văzut de mult... Pe 
unde mai eşti acum? se interesă el. 

— Umm, acum conduc propria Echipă de Anchetare a 
Crimelor, cu baza în North London, răspunse el, privind 
când la Crane, când la Erika. Ea e inspector Powell, 
preciză el. 

Se salutară cu toţii. 

— Crane, e-n regulă dacă ne întâlnim în maşină? întrebă 
Erika. 

— E-n regulă, zise Crane. 

Îi aruncă Erikăi o privire ciudată şi plecă. 

— Deci, sunteţi amândoi aici, într-o zi lucrătoare, bând 
ceva în South London şi încercând să treceţi neobservaţi. 
Are cumva ceva de-a face cu Gary Wilmslow? întrebă Erika 
după ce se lămuri că nu mai puteau fi auziţi de Crane. 

— Scuză-mă, dar cine eşti tu? întrebă femeia. 

— Sunt inspector-şef Erika Foster, o fostă colegă de-a lui 
Sparks cel de-aici, răspunse Erika pe un ton coborât. Aveţi 
doi tipi care sunt adânc implicaţi în producerea de 


e 220 » 


material pornografic cu minori în acel pub, 
nesupravegheaţi şi însoţiţi de un băieţel. 

— Ştim... începu femeia. 

Sparks se aplecă peste masă. 

— Trebuie să te întorci şi să te îndepărtezi de noi, 
Foster. Asta e o supraveghere sub acoperire. 

— Operaţiunea Hemslow, nu? zise Erika. 

Sparks şi Powell schimbară o privire. 

— Da. Erika. Am fost aleşi pentru a suplimenta forţa de 
muncă a operaţiunii, explică Sparks, cu ochii la ferestrele 
pubului. Acum va trebui să pleci, înainte să ne strici 
acoperirea. 

— Mda, bine, voi doi ieşiţi în evidenţă ca doi elefanţi roz. 
Aveţi idee cât de expus poate fi acel băieţel în acest 
moment? Peter, aşa se numeşte. 

— Ştim. Şi dacă n-o să pleci imediat, nu numai că ai să 
ne strici acoperirea, dar am să am grijă să vorbesc eu 
personal cu superiorul tău, zise Sparks. 

Erika le mai aruncă o privire lungă, apoi porni spre 
maşină. 

— Şefa, despre ce-a fost vorba? întrebă Crane, când ea 
intră în maşină. 

— Despre nimic, răspunse Erika, şi-şi dădu seama că 
încă mai tremura. 

— Nu l-am mai văzut pe Sparks de când l-ai înlăturat din 
ancheta morţii Andreei Douglas-Brown... Nu e chiar cel 
mai bun copoi din lume, nu? Adică nu e unul preocupat 
îndeosebi de detalii. 

— Nu, nu este, se arătă de acord Erika. 

— Aceea era prietena lui? 

— Mă îndoiesc. 

— Are sens. Ea e un pic peste puterile lui, deşi 
majoritatea femeilor se încadrează în această categorie, 
continuă Crane. Oricum, avem încă o identificare pozitivă 
a unei femei la locuinţa lui Gregory Munro. Şi asta numesc 
eu un rezultat adevărat! 

— Mda, spuse Erika. 

În timp ce se îndepărtau, se gândi iar la micul Peter, 


e 221 œ» 


rămas singur cu Gary Wilmslow şi cu „partenerul său de 
afaceri” brunet şi se simţi neputincioasă. 


e 222 œ 


Capitolul 43 


În seara următoare, după o săptămână lungă de muncă, 
Isaac Strong stătea întins pe canapea, alături de Stephen 
Linley. Pregătise o masă pentru amândoi, pentru a 
sărbători faptul că Stephen terminase în sfârşit cel mai 
recent roman şi-l trimisese către editură. 

— Stevie, mai vrei puţină şampanie? întrebă Isaac. 

— Te referi la şampania din frapiera cu gheaţă, cu cârpă 
albă înfăşurată în jurul gâtului? întrebă Stephen, ridicând 
capul de pe pieptul lui Isaac, pentru a-l privi. 

— Ce e-n neregulă cu faptul că vreau să fac totul ca la 
carte? murmură Isaac în timp ce depunea un sărut pe 
fruntea lui Stephen. 

— Nu mai cunosc pe nimeni altcineva dispus să ofere 
şampanie acasă ca şi cum s-ar afla într-un restaurant, râse 
Stephen. Se mută niţel, pentru a-i permite lui Isaac să se 
ridice. Şi de unde-ai făcut rost de aia? întrebă Stephen, 
ridicând paharul şi arătând înspre frapiera aşezată pe un 
suport de metal tras lângă canapea. 

— Din catalogul Lakeland, spuse Isaac, ridicând sticla cu 
un clinchet de cuburi de gheaţă şi umplând paharele 
amândurora. 

— Şi suportul? 

— De la morgă. În mod normal, pe el ţin fierăstrăul de 
oase şi bisturiele... Mi-am închipuit că este suficient de 
macabru ca să-ţi sărbătorim noua carte. 

— Domnul Corectitudine fură de la serviciu! Mă simt 
onorat, zise Stephen, luând o gură din şampania rece şi 
înţepătoare. 

Isaac se întoarse şi se întinse iar pe canapea. Un ceas 
electronic tiui în bucătărie, făcându-l să se ridice iar, ca să- 
l oprească. 

— Alt documentar? gemu Stephen. 

— Nu, l-am setat pentru că trebuia să înceapă 
Crimewatch. 

— Căcat! Iar poliţista aia afurisită şi nemanierată... şi 

e 223 + 


netunsă cum trebuie. 

— Erika nu este nemanierată. Şi nici netunsă cum 
trebuie. 

— Ei, să ştii că părul ăla al ei are un oarecare aspect 
practic. E cumva lesbiană? 

Isaac oftă. 

— Nu, a fost măritată, doar ţi-am mai spus... E văduvă. 

— S-a spânzurat, săracul? 

— A fost omorât în timp ce-şi făcea treaba... 

— Ah, da, spuse Stephen, luând încă o înghiţitură de 
şampanie. Acum mi-am adus aminte, raidul acela împotriva 
traficanţilor de droguri. Ea a fost răspunzătoare de 
moartea lui şi de decesul a încă patru membri ai echipei 
sale... Să ştii şi tu, chiar ar reprezenta un bun subiect 
pentru o carte. 

— Stephen, eşti pur şi simplu crud. Şi nu-mi place. 

— Ştiai prea bine ce-o să-ţi iei pe cap, rânji Stephen. 
Sunt o curvă brutală... Oricum, i-aş schimba numele. 

— N-o să te foloseşti de povestea ei într-o carte... Şi ne 
uităm împreună la Crimewatch. E un caz la care lucrez şi 
eu. Am un interes profesional, pe lângă unul personal. 

Isaac luă telecomanda şi porni televizorul. Pe ecran 
apăru genericul cu realizatorii emisiunii Crimewatch. 

— Aveţi de-a face, deci, cu o crimă dublă şi cu un 
criminal în serie. Da? 

— Da. 

— Un adevărat şoc. Şi una dintre victime a fost Jack 
Hart, da? întrebă Stephen. 

— Şttt! şuieră Isaac. 

Urmăriră în tăcere cum un prezentator al emisiunii 
Crimewatch povestea despre caz. 

— Prima victimă a fost dr. Gregory Munro, un medic de 
familie de la clinica Honor Oak Park din South London. 
Ultima oară, a fost văzut venind acasă în jurul orei 7 seara, 
pe data de 27 iunie... 

Actorul care-l interpreta pe Gregory pe ecran se 
îndrepta către casa de pe Laurel Road. Era încă zi, iar un 
mic grup de copii săreau coarda în stradă. 


e 224 œ» 


— Nu se respectă realitatea. Cine-şi mai lasă copiii să se 
joace pe stradă în zilele noastre? începu Stephen, sorbind 
o altă gură de şampanie. Toţi stau închişi în casă. Părinţii îi 
ţin înăuntru, iar ei stau la calculatoare sau pe telefoane... 
Şi care e principala modalitate prin care molestatorii de 
copii ajung să-i racoleze? li agaţă pe internet, o adevărată 
nebunie... 

— Gura! îl repezi Isaac. 

Pe ecran, actriţa cea tânără era îmbrăcată în negru şi 
înainta pe o cărare întunecoasă mărginită de tufişuri, 
aflată în spatele casei. Camera luă un instantaneu de 
aproape al chipului ei în timp ce era iluminat de trenul 
care trecea zăngănind pe calea ferată din spate. 

— E foarte frumoasă, zise Isaac. 

— O adevărată spiriduşă, se arătă Stephen de acord. 
Chiar credeţi că e vorba de-o femeie? Fata aia nu are mai 
mult de-o şchioapă... 

Imaginea de pe ecran înfăţişa acum spatele casei, din 
punctul de unde se afla acum fata, pe cărare. Aceasta 
întinse mâna în sus şi trase spre ea creanga unui copac, 
permiţând telespectatorilor să-l vadă pe actorul care-l 
interpreta pe Gregory Munro cum se mişcă de colo-colo 
prin bucătărie. Apoi fata îşi trase gluga neagră de alergare 
peste faţă şi se lăsă pe vine, strecurându-se prin gard şi, 
apoi, în grădină. 

— De unde ştiu toate astea? întrebă Stephen. 

— Nu pot discuta despre caz cu tine, i-o întoarse Isaac. 
Doar ştii prea bine. 

— Ne uităm la o emisiune de pe BBC One alături de alte 
milioane de sadici, într-o seară de vineri. Cred că deja 
secretul vostru a fost de mult dat în vileag, zise Stephen, 
dându-şi ochii peste cap. Haide, mai bine ne uităm la vreun 
film porno, apoi te las să mi-o tragi. Sunt beat criţă şi pus 
pe prostii... 

— Stephen, trebuie să mă uit la emisiune! 

Urmăriră amândoi cum femeia înaintează pe gazon, apoi 
pătrunde în casă printr-o fereastră laterală şi intră în 
bucătărie. 


e 225» 


— E un gând destul de înfricoşător, zise Stephen. Cineva 
să se furişeze prin spatele tău, să-ţi umble de colo-colo 
prin casă, fără ca tu să ai habar... 


e 226 » 


Capitolul 44 


Simone avusese o zi reuşită la serviciu; izbutise să 
petreacă câteva ore extrem de plăcute în compania lui 
Mary. Doctorul o vizitase pe bătrână şi spusese că starea 
ei arăta semne de ameliorare, mergând până acolo încât să 
afirme c-ar fi posibil chiar să se şi trezească. Din fericire, 
el nu spusese nimic despre vânătaia de pe tâmpla lui Mary. 
O fi presupus, pesemne, că o căpătase înainte de 
internarea în spital. Deci, numai veşti bune. Mary avea să 
trăiască, iar Simone urma să se afle lângă ea în momentul 
externării. Simone avea două camere libere acasă. Avea de 
gând să le vopsească pe-amândouă în culori pastel plăcute 
privirii, iar Mary putea să o aleagă pe care voia ea. Deşi 
spera că Mary n-avea să fie externată prea curând. Mai 
avea încă un nume trecut pe listă, aşa că avea o mulţime 
de detalii de pus la punct. 

Inainte de-a ieşi, Simone se hotări să-şi pregătească 
mâncarea preferată: macaroane cu brânză de la conservă, 
cu un sos special - firimituri de pâine veche şi brânză rasă 
mărunt pe deasupra. Îşi luă castronul aburind şi fierbinte 
pe o tavă şi porni spre sufragerie, în care se aflau o 
mulţime de ziare şi reviste, strânse teancuri, teancuri în 
jurul pieselor de mobilier. Se aşeză pe canapea şi deschise 
televizorul, căutând serialul Coronation Street. Se opri şi 
rămase cu ochii căscaţi larg la televizor. Câteva clipe 
lungi, se gândi că i-au revenit halucinaţiile. 

Dar de data asta erau diferite. 

Halucinaţiile rulau chiar pe ecranul propriului său 
televizor. Urmări, cu fascinaţie morbidă, cum o femeie 
asemenea ei se mişca prin toată casa lui Jack Hart. 

Işi plecă, derutată, capul pe un umăr. 

Fata de pe ecran era minionă, cu trăsături micuţe şi 
atrăgătoare. Prin comparaţie, Simone era mică, dar 
mătăhăloasă. Avea fruntea înaltă şi lată, încruntată chiar şi 
când nu simţea nicio emotie, iar ochii albaştri i se păreau 
banali, spre deosebire de cei ai fetei, care scânteiau. 

e 227 a 


Fata cea frumoasă de pe ecran îl privea acum de la 
depărtare pe bărbatul care arăta precum Jack Hart; îl 
supraveghea din uşa băii, cum se spăla în duş. Apoi, ea 
intră în dormitor. Avea o talie atrăgătoare, în timp ce-a lui 
Simone era lipsită de formă şi lăsată, cu coloana uşor 
curbată. 

Începu să se audă muzica specifică emisiunii 
Crimewatch, apoi imaginea de pe ecran se mută în studioul 
televiziunii. Un prezentator începu să vorbească: 

— După cum spuneam, am lăsat pe dinafară elementele 
reconstituirii de natură să tulbure telespectatorii. O avem 
alături de noi, în studio, pe inspector-şef Erika Foster. 
Bună seara... 

Simone se aplecă în faţă, dat fiind că era pentru prima 
oară când o vedea pe poliţista care conducea echipa de 
anchetă. Era femeie. O femeie palidă şi subţire, cu păr 
blond şi scurt şi cu ochi căprui şi blânzi, iar timp de-o 
secundă, Simone se gândi că era de bine, că poate o 
femeie avea să o înţeleagă, să empatizeze cu chinul prin 
care a trecut ea până acum. Dar, ascultând-o vorbind pe 
inspectorul-şef Foster, Simone începu să simtă furia 
clocotind în ea. Sângele începu să-i bubuie în urechi. 

— Cerem publicului să ne ofere orice fel de informaţie. 
Dacă aţi văzut-o pe această femeie, sau dacă v-aţi aflat în 
zonă în nopţile în care au fost comise aceste crime, vă 
rugăm să luaţi legătura cu noi. Credem că e mică de 
statură, dar sfătuim publicul să nu se apropie de ea: este o 
individă extrem de periculoasă şi profund tulburată. 

Simone simţi durere, şi-şi plecă privirea, pentru a se 
trezi că-şi încleşta şi descleşta pumnii în castronul cu 
macaroane fierbinţi. Sosul de roşii i se scurgea printre 
degete. Ridică din nou privirea şi-o văzu pe târfa de 
polițistă pe ecran, o auzi repetând că se aflau în căutarea 
unei femei profund tulburate, care era posibil să sufere de 
grave probleme psihiatrice. Smulse castronul de pe tavă şi- 
l azvârli în perete, unde se făcu ţăndări. 

— Eu sunt victima! urlă ea la ecran şi se ridică în 
picioare. „VICTIMA”, curvă nenorocită ce eşti! Tu nu ştii 


e 228 œ» 


NIMIC despre toţi anii de abuz! Habar nu ai ce mi-a făcut! 
Îşi aţinti degetele în sus, înspre tavan, deasupra căruia se 
afla patul conjugal. Nu ştii NIMIC! urlă iar, şi o jerbă de 
sos cu brânză, subţire şi sintetic, se împrăştie pe chipul 
inspectorului-şef Foster. 

— Deci, vă rugăm, dacă ştiţi ceva, sunaţi-ne sau 
trimiteţi-ne un email. Informaţiile trimise de 
dumneavoastră vor fi confidenţiale. Detaliile la care le 
puteţi trimite le puteţi găsi în josul ecranului, chiar acum, 
încheie prezentatorul. 

Simone se ridică în picioare, tremurând, şi se îndreptă 
spre computerul dosit în nişa de sub scări. 

Rămase în picioare şi trase tastatura spre ea, fără să 
observe că mâinile-i erau o masă comună de sos şi piele 
roşie opărită. 

Tastă pe Google: „INSPECTOR-ŞEFE FOSTER” şi începu 
să citească rezultatele, răsuflarea începând să i se 
domolească pe măsură ce în minte i se înfiripa deja un 
plan. 


e 229 + 


Capitolul 45 


Se făcuse târziu deja când duba televiziunii o lăsă pe 
Erika în faţa apartamentului ei din Forest Hill. Când ajunse 
înăuntru, se simţi iar deprimată din cauza pustietăţii care 
domnea în casă. Mai fusese pe la televiziuni şi înainte, mai 
făcuse astfel de apeluri, dar de data asta fusese diferit. Se 
aflase într-un studio de televiziune adevărat, şi se simţise 
nervoasă. Moss îi sugerase să-şi închipuie că stă de vorbă 
cu o familie şi să-şi proiecteze în minte imaginea lor 
şezând în propria lor sufragerie. 

Singura persoană pe care fusese în stare să şi-o 
proiecteze în minte fusese Mark: cum obişnuia să se 
tolănească pe canapea, sau modul în care trupul ei se 
potrivea perfect cuibărit sub braţul lui. Astea fuseseră 
imaginile care-i veniseră în minte în timpul transmisiunii în 
direct. lar acum, că ajunsese acasă, îşi dădu seama că mai 
găsise încă un mod de a-i fi dor de el. Îi era dor de 
momentul când se întorcea acasă de la muncă şi îl găsea 
pe canapea, în faţa televizorului. Îi era dor de-a avea pe 
cineva cu care să discute, de cineva care să o ajute să 
evadeze din propria ei minte şi să fugă undeva, departe de 
ea. Aici, acasă, acum, se trezise între patru pereţi, pe care 
îi simţea cum se strâng în jurul ei. 

li sună telefonul, făcând-o să bâjbâie febril prin geantă, 
pentru a răspunde la el. Era tatăl lui Mark. 

— Nu mi-ai zis şi mie că ai să apari la televizor, îi 
reproşă Edward. 

Trecuseră deja câteva săptămâni de la ultima lor 
discuţie, realiză Erika, simțindu-se vinovată. Emoţiile 
ameninţară s-o copleşească cu totul, iar cuvintele îi 
rămaseră blocate în gât. Glasul lui Edward era atât de 
asemănător cu al lui Mark. 

— Totul a fost organizat în ultima clipă... Nici eu nu am 
văzut transmisiunea. Sper că n-am semănat cu o 
profesoară bătrână şi acră, nu? 

— Nu, fato, chiar deloc, chicoti Edward. Deşi mi s-a 

e 230 » 


părut că iar ai dat peste un lunatic scăpat de sub control. 
Sper că ai să fii precaută? 

— Acesteia îi plac bărbaţii, zise Erika. Nu - nu vreau să 
par neserioasă. Până acum, a luat la ţintă doar bărbaţi. 

— Da. Am văzut emisiunea, zise Edward. Chiar crezi că o 
femeie are atâta curaj, încât să facă toate astea? 

— Ai fi îngrozit să afli despre psihicul omenesc dacă ai 
veni să munceşti alături de mine fie şi numai câteva zile... 

— Pun pariu că ai dreptate. Dar, iubita, aşa cum spun de 
fiecare dată: Fii vitează, nu proastă. 

— Am să-ncerc. 

— Am tot vrut să-ţi dau un telefon, dar văzându-ţi mutra 
la televizor, m-am simţit îmboldit s-o fac chiar acum. 
Voiam să-ţi cer adresa surorii tale, Lenka. 

— Aşteaptă niţel, că o am pe-aici, pe undeva, zise Erika, 
vârându-şi telefonul sub bărbie, apoi apropiindu-se de 
polite şi începând să  frunzărească prospectele 
restaurantelor cu livrare la domiciliu, sub care-şi găsi, 
până la urmă, agenda cu adrese ultra-subţire. 

— Cum de te-ai hotărât să-mi ceri adresa Lenkăi? 
întrebă ea, în timp ce dădea pagină după pagină. 

— N-ar trebui să nască în curând? 

— O, ba da, mai că am şi uitat. Trebuie să nască peste 
câteva săptămâni. 

— Nu-i aşa că timpul zboară dacă vânezi oameni scăpaţi 
de sub control? zise Edward. 

— Foarte amuzant! Ar trebui să fii comic de stand-up, 
râse Erika. 

— Băieţelul şi fetiţa ei sunt adorabili, continuă el. Eu tot 
nu reuşesc să înţeleg despre ce tot trăncănesc ei doi, sau 
sora ta, dar ne înţelegem de minune! 

Când sora Erikăi venise să stea la ea, Edward se 
deplasase şi el până la ele cu trenul, chiar în ziua aceea, 
apoi merseseră cu toţii să vadă Turnul Londrei. Fusese o zi 
istovitoare. Lenka nu vorbea nicio boabă de engleză, iar 
Erika se trezise nevoită să traducă atât pentru ea, cât şi 
pentru cei doi copii, Karolina şi Jakub. 

— Crezi că le-a plăcut Turnul Londrei? întrebă Edward. 


e 231 œ» 


— Nu, cred că Lenka s-a cam plictisit. Tot ce voia ea era 
să meargă la Primark şi să-şi facă iar plinul de haine, 
răspunse Erika, pe un ton plat. 

— N-a fost totuşi destul de scump biletul de intrare în 
turn? Mă întreb, oare ce procent primeşte Regina? 

Erika zâmbi. li era dor de Edward şi-şi dorea ca el să 
locuiască mai aproape de ea. 

— A, gata, am găsit-o, spuse ea, apoi citi adresa cu voce 
tare, ca el să şi-o noteze. 

— Mersi, iubita! Voiam să-i trimit nişte euro, pentru 
bebeluş, dacă am să pot ajunge la poşta din Wakefield. 
Ştiai că au închis biroul de schimb valutar care-şi avea 
sediul în poşta noastră locală? 

— Sunt vremuri de austeritate, zise Erika. 

Tăcură amândoi. Edward îşi drese glasul şi continuă: 

— A sosit iar momentul, aşa-i? întrebă el, încet. 

Se referea la aniversarea morţii lui Mark. 

— Da, a venit. Doi ani. 

— Vrei să vin până la tine? Aş putea rămâne la tine 
câteva zile. Canapeaua ta e destul de confortabilă. 

— Nu. Dar îţi mulţumesc. Am multe treburi pe cap. Hai 
să aşteptăm până termin cu cazul ăsta, ca să putem face 
ceva cum se cuvine. Mi-ar plăcea tare mult să petrec 
câteva zile în nord... Tu ce-ai de gând să faci? 

— Am fost întrebat dacă nu mi-ar plăcea să adun iar 
echipa de popice de interior. Cred că ştiu şi ei că am 
nevoie să mi se mute gândul de la anumite lucruri. 

— Atunci ar trebui să faci cum îţi cer, zise Erika. Ai grijă 
de tine. 

— Şi tu, fată, zise el. 

După ce închise, Erika dădu drumul la televizor exact la 
timp pentru a putea vedea rezumatul de final al 
reconstituirii filmate de echipa Crimewatch. işi dădu 
seama, oripilată, cum arată pe un ecran de înaltă definiţie: 
fiecare rid, pungă sau încreţitură, clar vizibile. Când apăru 
numărul de apel la final, îi sună iar telefonul, la care 
răspunse imediat. 

— Inspector-şef Foster? rosti un glas ascuţit şi înăbuşit. 


e 232 + 


— Da? 

— Te-am văzut vorbind despre mine la televizor... Nu ştii 
nimic despre mine, rosti glasul, cu calm. 

Erika înţepeni. Mintea începu să i se învârtească. Sări în 
sus, închise luminile şi se apropie de fereastra terasei. 
Grădina era învăluită în întuneric, iar ramurile mărului se 
mişcau în bătaia vântului. 

— Poţi să stai liniştită. Nu sunt aproape de tine, zise 
glasul. 

— Bine. Atunci, unde eşti? întrebă Erika, cu inima 
bubuindu-i năvalnic. 

— Undeva unde n-ai să mă poţi găsi, rosti vocea. 

Urmă o altă pauză, timp în care Erika se gândi ce-ar 
putea să facă. Îşi privi telefonul, însă n-avea idee cum să 
înregistreze o convorbire. 

— Încă nu s-a terminat, continuă vocea. 

— Ce vrei să spui? zise Erika. 

— Haide, inspector-şef Foster. Doar ce te-am căutat. Ai 
fost o stea în ascensiune în poliţie. Ai o diplomă în 
psihologia criminalilor. Ai multe recomandări. Şi, în 
ultimul rând, ai ceva în comun cu mine. 

— Şi anume? 

— Şi soţul meu a murit - deşi, din nefericire, spre 
deosebire de tine, nu eu am fost responsabilă de moartea 
lui. 

Erika închise ochii şi strânse telefonul tare în mână. 

— Tu ai fost responsabilă, nu-i aşa? 

— Da, eu am fost, răspunse Erika. 

— Îţi mulţumesc că eşti sinceră, spuse glasul. Soţul meu 
a fost un porc violent şi sadic. Îi plăcea să mă tortureze. 
Am cicatrice care o pot dovedi. 

— Ce s-a întâmplat cu soţul tău? 

— Am plănuit să îl omor. Şi, dacă aş fi avut ocazia, nimic 
din toate astea nu s-ar mai fi întâmplat. Dar a căzut mort, 
în mod nesperat. Şi apoi, am devenit o văduvă fericită. 

— Ce vrei să spui cu încă nu s-a terminat? 

— Ce vreau să spun e că vor mai muri şi alţi bărbaţi. 

— Să ştii că nu se va termina cu bine, o avertiză Erika. O 


e 233 + 


să faci o greşeală. Avem martori care te-au văzut. Suntem 
extrem de aproape să aflăm cum arăţi... 

— Cred că e suficient, pentru moment, Erika. Tot ce-ţi 
cer e să mă laşi în pace, spuse vocea. 

Urmă un clic şi apelul se întrerupse. 

Erika formă repede 1471, însă glasul înregistrat o 
informă că numărul nu era disponibil. Verifică dacă uşa de 
sticlă glisantă era încuiată şi scoase cheia din ea, vârând-o 
în buzunar. Apoi se duse la uşa de la intrare şi verifică 
dacă pusese lanţul. Se plimbă primprejurul 
apartamentului, închizând şi încuind toate ferestrele. 

Aerul dinăuntru începu să se încălzească cu iuţeală, dat 
fiind că închisese toate ferestrele. Începuse deja să asude 
când formă numărul secţiei Lewisham Row. li răspunse 
Woolf: 

— O, e noul chip al Poliţiei Metropolitane. Te-ai 
descurcat destul de bine la televizor, o lăudă el. 

— Woolf, m-a căutat cineva la telefon? întrebă Erika. 

— Da, i-am avut pe cei de la Playboy pe fir; voiau să 
realizeze un pictorial cu tine. Le-am spus că accepţi numai 
dacă vor face o treabă excelentă. Nu vreau ca părţile tale 
apetisante să se piardă tocmai acolo unde se îndoaie 
hârtia... 

— Woolf, vorbesc serios! 

— Scuze, şefa, glumeam şi eu. Aşteaptă... 

Il auzi cum caută în jurnalul de apeluri. 

— A sunat o producătoare, de la Crimewatch. Ţi-a 
înapoiat geanta? 

— Am geanta cu mine, zise Erika, uitându-se la locul în 
care o aruncase, pe măsuţa de cafea. 

— A sunat ca să mă întrebe dacă ţi-ai uitat poşeta la ei în 
studio şi m-a rugat să-i dau numărul tău de telefon... Deci, 
ţi-ai găsit geanta? 

— Nu, nu mi-am recuperat-o. Şi o să-mi spui că apelul a 
fost efectuat de pe un număr ascuns? 

— Ăă, da, de pe unul ascuns... începu Woolf. Dacă n-a 
fost producătoarea, atunci cine a fost? 

— Doar ce-am primit un telefon de la Vânătorul de 


e 234 œ» 


noapte, zise Erika. 


e 235» 


Capitolul 46 


Când Simone sosi înapoi acasă, după ce o sunase pe 
Erika Foster, un miros urât o lovi în plin. Văzu sosul pentru 
macaroane împrăştiat peste oglinda din hol şi peste 
calculator. În sufragerie, dădu peste acelaşi lucru: pe 
perete, pe televizor, peste tot. 

În timp ce curăța mizeria, începu să răsucească în minte 
evenimentele recente. Cum de aflase poliţia că ea era 
vinovată? Cum de ştia că era vorba de o femeie? 

Fusese atât de ingenioasă, de precaută. 

Nu fusese mai mult decât o umbră. 

Freca sârguincioasă covorul din living, când văzu o 
mişcare cu coada ochiului. Se opri din frecat. În spatele ei 
se auzea un zgomot de picurare, pic, pic, pic. Strânse peria 
de lemn şi se întoarse. 

În uşa livingului stătea Stan, despuiat, cu apa 
scurgându-se de pe pielea păstoasă, adunându-se într-o 
baltă pe mocheta ei curată. Gura bărbatului se deschise 
larg, scoțând la iveală un şir de dinţi înnegriţi. Simone era 
surprinsă că nu simţea teamă faţă de el. Se ridică încet în 
picioare, făcându-şi genunchii să pocnească. 

— Duhu... kah, fu zgomotul care ieşi din gura lui Stan. 

Nu era chiar un glas, ci mai mult un oftat. O expirare. 

— Duhu... kah, Duhu... kah. 

Braţele îi căzură pe lângă corp şi colțurile gurii i se 
traseră într-o parte, formând un rânjet. Era rânjetul de 
care ea îşi aducea aminte prea bine: flămând, atârnând 
foarte aproape de faţa ei, odată cu el venind şi durerea. El 
începu să se apropie de ea, în timp ce apa izvora din el şi 
uda mocheta. Acum simţi şi ea teama. 

— NU! ţipă ea. NU! 

Azvârli cu peria cea grea din lemn înspre el. El dispăru, 
şi-n urma lui se auzi o lovitură puternică, atunci când peria 
lovi oglinda din hol. Oglinda se prefăcu în ţăndări şi 
acestea se împrăştiară pe toată podeaua. 

Stan dispăruse. Covorul era uscat, iar ea îşi dădu seama 


e 236 » 


ce auzise din gura lui. 

Duke. Spusese Duke. 

Se repezi la calculatorul din hol, montat sub scări, şi se 
logă la el. 


BUFNIŢA DE NOAPTE: Duke? 
Câteva clipe mai târziu se logă şi Duke. 


DUKE: Salut, Bufniţă de noapte! Grea noapte? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: De ce spui asta? 

DUKE: Pentru că te cunosc. Mai bine decât te cunoşti 
tu însăţi. 


Simone se opri cu mâinile deasupra tastaturii. 


BUFNIŢA DE NOAPTE: Totuşi, chiar mă cunoşti? 
Chiar mă CUNOŞTI cu-adevărat? 


De data asta, pauza fu mai lungă. Simone se holbă la 
cursor, în timp ce acesta clipea. Se întrebă dacă şi Duke 
stătea acolo cu mâinile pregătite, încercând să se 
gândească la ce avea să scrie în continuare. Oare făcuse şi 
el nişte calcule şi trăsese concluzii? 

Pentru prima dată, se întrebă unde locuia Duke. Se 
obişnuise să-şi închipuie că locuia aici, la ea în calculator. 
Vorbise de-atâtea ori de-a lungul ultimilor ani despre 
planurile ei, despre fanteziile ei, despre durerea pe care 
avea de gând să i-o cauzeze doctorului, bărbatului de la 
televizor, persoanelor care urmau pe listă. Duke fusese 
întotdeauna cel care o încuraja. Şi cel care vorbea deschis 
despre propriile lui temeri - de întuneric şi despre 
încercările lui eşuate de-a se sinucide. Ea-şi aducea aminte 
de  înfricoşătoarea lui descriere a modului în care 
încercase să se sinucidă cu o pungă pentru sinucideri fără 
să folosească gaz. Şi-o aşezase pe cap, strânsese şnurul în 
jurul gâtului şi apoi, când începuse să se asfixieze, se 
panicase şi rupsese punga cu unghiile, smulgându-şi-o în 


e 237 œ» 


cele din urmă de pe cap - însă coarda i se prinsese în 
ochiul drept, smulgând cu totul pleoapa şi lăsându-i globul 
ocular dezgolit. 

El îi spusese că ar muri fără ea, iar ea-l crezuse. Simone 
clipi. Cursorul se muta din nou de-a lungul ecranului. 


DUKE: Fireşte că te cunosc, Bufniţă de noapte. Te 


cunosc mai bine decât ei toţi. Te iubesc. Şi îţi promit că 
secretele tale vor muri odată cu mine. 


e 238 » 


Capitolul 47 


Erika se afla alături de Crane într-una dintre 
aglomeratele camere tehnice lipite de sala de operaţiuni. 

— Bun, deci acesta este noul tău telefon, spuse Crane. 
Păstrează-l şi pe cel vechi cu tine, încarcă-l în mod regulat, 
dar nu-l folosi decât dacă te sună ea iar. Acum îţi 
monitorizăm numărul. Dacă te sună, dispozitivul de 
urmărire va porni în mod automat. Fără întârzieri. Să nu 
uiţi asta - cunosc poliţişti care au fost prinşi în mod 
accidental în timp ce efectuau apeluri personale, care au 
fost înregistrate. 

— Nu-ţi face griji. N-am să uit. Deşi viaţa mea personală 
este foarte plictisitoare, îl informă Erika, luând telefonul. 
Aşteaptă, acesta e cu touch screen, adăugă ea, văzând 
noul mobil pe care-l primise. Nu mai aveţi nimic cu 
butoane? 

— Ei bine, tehnic vorbind, e o îmbunătăţire faţă de 
vechiul tău telefon, şefa, o lămuri Crane. 

Se auzi un ciocănit în uşă, apoi Moss îşi iţi capul 
înăuntru. 

— Şefa, ai o secundă? întrebă ea. 

— Mda. 

— O să încerc să-ţi fac rost de un mobil Nokia mai vechi, 
zise Crane. 

— Mersi, spuse Erika. 

O urmă pe Moss în aglomerata sală de operaţiuni, care o 
chemă la imensa hartă ce înfăţişa Greater London, prinsă 
pe perete. Era un pătrat cu latura de un metru optzeci, ce 
reprezenta un labirint de străzi. Petele verzi reprezentau 
parcurile răsfirate prin toată capitala, dar cel care ieşea 
cel mai tare în evidenţă dintre toate era fluviul Tamisa, o 
linie albastră şerpuitoare care trecea drept prin mijlocul 
oraşului. 

— Te-a sunat de la un telefon public, începu Moss. L-am 
urmărit şi-am dat de el pe Ritherdon Road, o stradă 
rezidenţială din Balham. E la şase kilometri şi jumătate 


e 239 + 


distanţă de apartamentul tău din Forest Hill. Cabina 
telefonică respectivă nu este vizitată prea des. E primul 
apel telefonic efectuat de-acolo de trei luni încoace. Din 
această cauză, British Telecom are de gând să o scoată din 
uz la sfârşitul lunii. 

— De ce un telefon public? Credem cumva că n-are 
telefon acasă? întrebă Peterson, înfigând un bold roşu în 
Ritherdon Road, aproape de partea de jos a hărţii. 

— Nu, cred că e isteaţă, îl contrazise Erika. Ştie că 
putem urmări un telefon mobil. Chiar dacă ar fi folosit un 
telefon preplătit, am fi fost în stare să depistăm apelul 
către cel mai apropiat releu mobil şi să facem astfel rost de 
codul IMEI şi de toate datele telefonului ei mobil. Astfel, 
însă, rămâne anonimă. Să îndrăznesc să întreb despre 
camerele de supraveghere video? 

— Bun, deci aceasta e cabina telefonică, zise Moss, 
indicând boldul roşu înfipt în hartă, iar primul grup de 
camere de supraveghere se află la patru sute de metri 
distanţă, continuă ea, plimbându-şi degetul de-a lungul lui 
Ritherdon Road, până la intersecţia cu Balham High Road. 
Acolo se află un magazin Tesco Metro, la colţul lui Balham 
High Road, stradă cunoscută şi ca A24, în dreptul căreia se 
află camere video îndreptate în ambele direcţii. L-am 
trimis pe agentul Warren, să dea de urma telefonului şi să 
obţină înregistrările camerelor de supraveghere montate 
în parcarea Tesco şi ale camerelor montate şi de-a lungul 
lui A24, în ambele sensuri de mers... 

— Dar uitaţi-vă şi voi unde se află cabina telefonică pe 
hartă. S-ar fi putut îndrepta în direcţia opusă şi să ajungă 
în orice loc din această reţea de străzi rezidenţiale, care să 
nu fie acoperite de camere video, concluzionă Erika. Mai 
aveţi şi altceva? 

— Bun, deci cabina telefonică a fost vestea bună, spuse 
Moss, apropiindu-se de locul în care stătea Singh, lângă 
grupul de imprimante. Am făcut, în sfârşit, rost de datele 
celor trei site-uri web care vând acest model de pungă 
pentru sinucideri în Regatul Unit. 

— Şi? 


e 240 » 


— Şi, după cum vedeţi, există o cantitate foarte mare de 
date de procesat. Trei mii de nume, preciză Singh. lar 
reprezentanţii oficiali sunt destul de reţinuţi când vine 
vorba să dezvăluie astfel de informaţii. Şi o parte din 
numele pe care le-am căutat am aflat că au plătit prin 
PayPal, lucru care-i face pe oameni extrem de greu de 
urmărit. 

— Rahat! exclamă Erika. Bun, atunci aş propune să 
începem să-i căutăm pe cei care locuiesc în zona Greater 
London. Ar trebui să acţionăm pe baza teoriei că m-a văzut 
la Crimewatch. S-a înfuriat şi a mers la o cabină telefonică, 
de unde m-a sunat pe mobil. 

— Bine, şefa, zise Singh. 

— Ce-am obţinut până acum în urma apelurilor la 
numărul afişat pe ecran? 

— Nu mare lucru, interveni Peterson. Studiem 
îndeaproape apelurile telefonice primite până acum, însă 
cred că emisiunea a speriat o mulțime de oameni. Un 
bărbat din North London a sunat în timpul emisiunii 
pentru a ne spune că a băgat spaima într-un hoţ care 
încerca să pătrundă printr-o fereastră de la parter, o 
femeie din Beckenham crede că a văzut o siluetă 
mărunţică furişându-se prin grădina ei la scurt timp după 
terminarea emisiunii... O doamnă bătrână, care locuieşte 
aproape de Laurel Road, s-a trezit şi-a speriat un intrus la 
ea în dormitor, care a fugit apoi pe fereastră... A, şi acum 
avem trei vecini de pe Laurel Road care cred că au văzut o 
femeie mică de statură, care se potrivea cu actriţa noastră 
din reconstituire, livrând cutii cu verdeţuri la ei în zonă, 
mai spuse Peterson. Ne va lua o groază de timp să 
selectăm toate apelurile astea. 

— Am primit şi noi o copie a emisiunii Crimewatch? 
întrebă Erika. Mi-ar plăcea s-o urmăresc şi eu. Poate că 
ceva ce-am spus eu a determinat-o să mă caute, să-mi afle 
numărul şi să mă sune. Căutaţi-l pe Tim Aiken, căci vreau 
să discut cu el. Cine ştie, poate va avea şi el ceva 
interesant de zis, până la urmă. 

Aruncă din nou o privire către imensa hartă a Londrei, 


e 241 œ» 


ce se întindea pe tot peretele. 

Citindu-i gândurile, Moss zise: 

— Atât de multe locuri întunecoase în care te poţi 
ascunde. 


e 242 œ» 


Capitolul 48 


Erika, Peterson, Moss, Marsh şi Tim Aiken stăteau 
adunaţi în jurul monitorului TV, într-una dintre camerele 
de vizionare ale secţiei. Urmăreau cu toţii apariţia Erikăi la 
Crimewatch. 

Erika ura să se vadă pe ecran: i se părea că are glasul 
ascuţit, strident chiar. Era totuşi mulţumită că Poliţia 
Metropolitană încă nu trecuse la televizoare de înaltă 
definiţie. Dar acestea nu erau totuşi decât gânduri 
trecătoare, care ajungeau cu iuţeală într-un colţ îndepărtat 
al minţii sale. Ceea ce-şi dorea ea cu adevărat să afle era 
de ce criminala răspunsese la emisiunea TV aşa cum o 
făcuse, asta presupunând că o văzuse. 

Ajunseră la partea în care Erika dădea interviul în 
studio. 

„Credem că e mică de statură, dar sfătuim publicul să nu 
se apropie de ea. Este o individă extrem de periculoasă şi 
profund tulburată“, spunea Erika pe ecran. 

Apoi prezentatorul începu să citească adresele de email 
şi numărul de telefon de contact, care apărură în josul 
ecranului. 

— Deci? întrebă Erika, răsucindu-se înspre Tim Aiken. 

— Există o mulţime de variabile, începu Tim, 
scărpinându-şi bărbia ţepoasă şi făcând să zornăie 
brăţările multicolore împletite când ridică mâna. 

— Dacă ucigaşa privea emisiunea în direct, cum ar fi 
putut ea reacţiona când şi-a văzut crimele imitate pe 
ecran? 

— Tar fi putut stârni egoul. Ucigaşii în serie pot fi 
indivizi mânaţi de ego, acţionând impulsiv şi prosteşte, 
spuse Tim. 

— Deci faptul că în reconstituire este interpretată de o 
femeie tânără, atrăgătoare şi drăguță ar fi putut să o facă 
să se simtă flatată? întrebă Moss. 

— Depinde de ce anume consideri atrăgător sau drăguţ, 
spuse Tim. 


e 243 + 


— Ei, adică eu una n-aş da-o jos din pat. Peterson? 
Domnule? întrebă Moss. 

Peterson se pregătea să deschidă gura, însă fu întrerupt 
de Marsh: 

— N-am să intru într-o dezbatere despre atractivitatea 
actriţei folosite la reconstituire, spuse el, iritat. 

Tim continuă: 

— Sau ea însăşi ar putea fi neatrăgătoare, iar atunci ar 
putea fi nemulțumită de modul în care a fost portretizată. 
Mergând în aceeaşi direcţie, ar putea, la fel de bine, să fie 
mult mai puternică din punct de vedere fizic. Ar putea fi 
nemulțumită de faptul că o fată atât de delicată îi joacă 
rolul în reconstituire... Nu trebuie să uităm faptul că aici 
nu e vorba despre ea, ci despre ce face ea şi din ce cauză 
face ceea ce face. Ia bărbaţi la ţintă şi-i omoară. Ambele 
victime erau înalte şi puternice, cu constituţii fizice 
atletice. Posibil să fi fost abuzată de un bărbat sau de mai 
mulţi - de soţ, de tată... 

— Ne poţi alcătui un profil? întrebă Marsh. 

— Deja am alcătuit un profil bazat pe faptul că avem de- 
a face cu un prădător gay mascul... 

— Ipoteză pe care, evident, deja am exclus-o, spuse 
Marsh. 

— Se întâmplă extrem de rar să intrăm în contact cu o 
femeie ucigaşă în serie. Să le alcătuieşti profile psihologice 
poate fi extrem de dificil. Avem la dispoziţie foarte puţine 
date. _ 

— Ei bine, te plătim destul de generos. Încearcă, îl 
îndemnă Marsh. 

— Tim, mai poţi obţine şi altceva în urma vizionării 
înregistrării emisiunii? interveni Erika. 

— Am putea lua în considerare faptul că a făcut o 
comparaţie între ea şi tu însăţi, între valoarea ei, ca om, şi 
tine, inspector-şef Foster. Apărând în emisiune, tu te-ai 
prezentat ca fiind persoana care urmează să o prindă, 
lăsând la o parte restul echipei care lucrează pentru tine. 
Poate că a interpretat totul ca o luptă pentru supremație. 
În plus, ai denumit-o „o individă extrem de periculoasă şi 


e 244 œ» 


profund tulburată”. 

— Şi ar putea simţi că ea este victima, îl completă Erika. 

— Da. Şi ai demascat-o în direct, la televizor. Pesemne 
că asta a durut-o cel mai tare. Şi e motivul pentru care a 
început să te caute. 

După ce terminară, Marsh îi ceru Erikăi să rămână, ca 
să mai stea niţel de vorbă. 

— Nu-mi place asta, începu Marsh. Deja l-am luat la rost 
pe Woolf din cauză că dezvăluie numere personale. 

— N-a ştiut. 

— Dacă vrei, aş putea aranja să ai o maşină de pază în 
faţa apartamentului. Discretă. M-aş putea lipsi de doi 
agenţi. 

— Nu, domnule. A avut noroc când a făcut rost de 
numărul meu de telefon, dar nu vreau să am o maşină 
parcată în faţa casei. O să fiu cu ochii în patru. 

— Erika, o dojeni Marsh, părând dezamăgit. 

— Domnule. Vă mulţumesc, dar nu vreau. Acum trebuie 
să plec. Vă ţin la curent, spuse Erika şi ieşi din camera de 
vizionare. 

Marsh rămase pe loc, uitându-se la ecranele TV goale şi 
simțindu-se neliniştit. 


e 245 - 


Capitolul 49 


Simone îl urmărise pe bărbat de la distanţă aproape 
toată după-amiaza. Călătoria lor începuse în faţa 
apartamentului bărbatului din Bowery Lane Estate, situată 
în apropierea lui Old Street, din Central London. Acesta 
ieşise afară la scurt timp după prânz şi traversase 
districtul financiar, către Liverpool Street Station. La 
început, Simone fusese derutată, întrebându-se unde pleca 
bărbatul fără bagaj şi îmbrăcat doar cu o pereche de blugi 
scurţi eleganţi şi un tricou fără mâneci. Rămăsese la 
douăzeci de metri în urma lui. Grupuri numeroase de 
oameni se repezeau spre lungul şir al porţilor pentru 
verificarea biletelor, aproape târând-o şi pe ea după ei, 
însă el se îndreptase în direcţia opusă, iar pentru câteva 
clipe, ea îl pierduse cu totul. 

Privirea îi fugise către grupul de lifturi montate pe 
peretele din capăt, care ducea la mezaninul plin cu 
magazine, deasupra cărora, la mare înălţime, se întindea 
imensul acoperiş de sticlă al staţiei. Ea se ridicase pe 
vârfuri, încercând să vadă ceva pe deasupra mulţimii, apoi 
îl zărise îndreptându-se către un şir de lifturi duble ce 
duceau la toaletele publice. Intră şi ea într-un WH Smitht’ 
de lângă lifturi, alăturându-se celorlalţi oameni ce 
scotoceau prin rafturile magazinului, ţinând totuşi sub 
observaţie toaletele. 

Rămăsese aşteptând şi frunzărind diverse ziare, dintre 
care multe conţineau articole şoc despre identitatea 
„Vânătorului de noapte”. Aproape chiţăise de plăcere când 
văzuse că un ziarist de la The Independent o numise un 
„geniu al subterfugiului”. Femeia de lângă ea îi aruncase o 
privire ciudată, aşa că se uitase urât la ea până când 
aceasta lăsase la loc revista pe raft şi o zbughise târându- 
şi valiza după ea. 

Trecuseră zece minute, apoi douăzeci... Simone privea 
15 Lanţ de magazine britanic, fondat de Henry Walton Smith împreună 
cu soţia sa, Anna, în 1792 (N.t.). 

e 246 » 


cum lifturile coborau către toaletele publice. Oare i se 
făcuse rău? Oare-l ratase? Aşteptase cu ochii aţintiţi 
asupra lifturilor aproape secundă de secundă - bine, în 
afară de momentul în care femeia aia idioată se uitase la 
ea. Abia atunci îşi dădu seama de procentajul mare de 
bărbaţi singuri ce dispăreau în jos cu liftul şi cât de mult 
păreau să zăbovească acolo, şi realiză că tipul se afla în 
căutare. Coborâse la acele toalete tocmai pentru a face 
sex. 

Multe lucruri o dezgustau pe Simone în privinţa 
bărbaţilor: nerăbdarea lor, deviaţiile sexuale, modul în 
care apelau la violenţă atunci când voiau să deţină 
controlul sau lucrurile nu mergeau aşa cum voiau ei. Acest 
lucru n-o surprinse - era doar un alt lucru de adăugat pe 
listă - dar îi întări hotărârea. Simone avea întotdeauna o 
răbdare nesfârşită cu bărbaţii pe care-i lua la ţintă. Era 
pregătită să aştepte săptămâni întregi, să stea deoparte şi 
să alcătuiască un tablou al fiecărei ţinte de pe lista sa. 
Gregory şi Jack fuseseră bifaţi exact în acest mod. 

Privi în jos, către exemplarul din The Independent pe 
care-l ţinea în mână şi citi din nou descrierea: geniu al 
subterfugiului. Trebuia să cumpere ziarul, îşi zise-n gând. 
Era primul lucru drăguţ pe care-l auzea la adresa sa în 
ultimii câţiva ani. 

Se pregătea să plece spre casă ca să plătească ziarul, 
când îl văzu că iese din lift - uşor roşu la faţă, cu ochii 
sticloşi şi relaxat. Simone lăsă ziarul la loc, apoi îl lăsă să i- 
o ia înainte, după care începu iar să-l urmărească. El se 
îndreptă înspre partea din spate a staţiei, intrând într-o 
cafenea Starbucks. 

Ea rămase pe loc câteva minute, după care se alătură 
cozii de oameni. Continuă să-l ţină sub supraveghere cu 
coada ochiului, uitându-se din când în când la prăjiturile şi 
produsele de patiserie expuse în vitrină. Se afla cel mai 
aproape de el de când începuse să-l urmărească - doar trei 
persoane se aflau între ei doi. 

Da, era tânăr şi avea un corp bine lucrat. Putea fi 
puternic. Deşi era şi subţirel - degeaba, însă. 


e 247 œ» 


Îl privi cum ajunge în faţa casei de marcat şi cum 
flirtează cu tânărul şi frumosul barista de culoare, 
aplecându-se şi lăsându-şi mâna să zăbovească pe braţul 
acestuia, spunându-şi numele cu glas tare, pentru a se 
asigura că i-l scrie corect pe pahar. 

În curând, gura aia sugătoare de sule va scoate afară 
ultima gură de aer, îşi zise ea în gând. După care îi surâse 
şi ea tânărului barista şi comandă o delicioasă felie de 
prăjitură cu fructe şi un cappuccino. 

— Pe ce nume, iubita? întrebă barista. 

— Pentru Mary, spuse Simone. Îmi închipui că e destul 
de banal, pe lângă multe alte nume exotice pe care le auzi 
aici. 

— Mie îmi place numele Mary, zise barista. 

— L-am primit de la mama. Şi pe ea o cheamă Mary. E în 
spital acum. Foarte bolnavă. Eu sunt tot ce i-a mai rămas. 

— Îmi pare rău să aud asta, spuse barista. Îţi mai pot 
oferi şi altceva? 

— Doar un exemplar din The Independent. Vreau să-i 
citesc din el mai târziu. Adoră să afle ce lucruri s-au mai 
întâmplat prin lume. 

Simone luă ziarul, cafeaua şi prăjitura, apoi se îndreptă 
către un scaun. 

În tot acest timp, nescăpându-şi următoarea victimă din 
ochi. 


e 248 » 


Capitolul 50 


Intervalul de vreme răcoroasă nu ţinu foarte mult. În 
următoarele câteva zile, soarele începu iar să ardă nemilos 
şi, odată cu el, şi ancheta începu iar să înainteze în ritm de 
melc. 

Reconstituirea celor de la Crimewatch rămase 
disponibilă încă o săptămână pe BBC iPlayer şi cât timp 
lumea o vizionă în reluare, poliţia continuă să primească şi 
să analizeze tot mai multe telefoane şi emailuri. 

După ce se întoarseră şi ultimii locuitori de pe Laurel 
Road din vacanţele programate din vreme, printre ei se 
răspândi vestea că strada lor a apărut într-o emisiune 
televizată cu acoperire naţională. O parte dintre ei şi-a 
adus aminte că au văzut o tânără brunetă umblând din 
uşă-n uşă pentru a împărţi prospecte, alţii, de o tânără 
care livra cutii cu verdeţuri sau de o fată într-o dubă de 
instalator reparând un burlan de scurgere în apropierea 
casei lui Gregory Munro. 

Explozia aceasta de reperări subţie şi mai mult resursele 
echipei Erikăi. Merseră până acolo încât dădură chiar şi de 
urma instalatoarei, care se dovedi a fi, până la urmă, doar 
un tânăr cu faţă de copil, şi o găsiră chiar şi pe tânăra 
brunetă care livra în fiecare săptămână verdeţuri de sezon 
proaspete, ambalate în cutii cu sigla „Nature's Finest” în 
zona respectivă. Ambii se prezentară în mod voluntar la 
poliţie, răspunseră la întrebări şi oferiră chiar şi probe 
ADN. După douăsprezece ore de aşteptare ca pe ace, 
rezultatele obţinute au fost negative. ADN-ul lor nu se 
potrivea cu probele prelevate de pe uşa din spate a lui Jack 
Hart şi de pe punga pentru sinucideri. 

Doi locuitori de pe Laurel Road şi unul dintre vecinii lui 
Jack Hart se prezentară la secţia Lewisham Row pentru a 
căuta, împreună cu un agent, în registrul electronic de 
profile o potrivire cu femeia pe care o văzuseră livrând 
prospecte. Erika avea mari speranţe că acest lucru va duce 
la un progres, dar toate imaginile obţinute semănau 


e 249 » 


identic cu Lottie, actriţa care apăruse în episodul produs 
de echipa emisiunii Crimewatch. 

Cu toate acestea, cea mai deprimantă sarcină a fost să 
dea de urma londonezilor care cumpăraseră pungi pentru 
sinucideri prin intermediul celor trei site-uri web. Mult 
prea multe apeluri avuseseră la celălalt capăt al firului 
părinţi şi soţi îndureraţi, care au informat poliţia că da, 
într-adevăr, fusese cumpărată o asemenea pungă şi că da, 
tentativa de sinucidere avusese succes. 

În după-amiaza zilei de 15 iulie, aerul din sala de 
operaţiuni era teribil de apăsător. Cu o zi înainte, şase 
membri ai echipei Erikăi fuseseră repartizaţi unui caz de 
trafic de droguri, iar ea tocmai ce terminase de vorbit cu 
un bărbat furios, rămas singur cu trei copii, după ce soţia 
lui îşi luase zilele şi a cărui fiică mai mică fusese cea care-i 
găsise trupul cu o pungă de plastic trasă pe cap. 

Era vineri, iar Erika ştia şi ea că restul echipei abia 
aştepta să ajungă acasă şi să se bucure de weekend. Nu-i 
putea învinovăţi; munciseră pe brânci în fiecare zi. 
Obţinuseră prea puţine rezultate, în pofida muncii grele, 
iar ziarele erau pline de imagini cu mulţimi de oameni 
îndreptându-se către plaje sau către parcurile din zonă. 

Moss şi Peterson stăteau la birourile lor, alături de 
Crane şi Singh. Erika studia tablele albe cam pentru a mia 
oară, concentrându-şi atenţia asupra pozelor lui Gregory 
Munro şi Jack Hart. Lângă ele, acum se afla şi o poză 
descărcată de pe unul dintre acele site-uri web specializate 
în sinucideri, care înfăţişa un manechin chel şi bronzat ce 
zăcea într-un dormitor murdar, cu o pungă pentru 
sinucideri trasă pe cap, de sub care ieşea furtunul unei 
butelii cu gaz. Pleoapele îi erau vopsite cu mov şi aveau 
pictate pe ele şi gene lungi. 

— Şefa, e Marsh la telefon, spuse Moss, acoperind 
difuzorul telefonului. 

— Nu-i poţi spune că am plecat? răspunse Erika. 

Îşi închipuia că acesta avea s-o lipsească de şi mai mulţi 
oameni din echipă, iar ea nu mai suporta gândul unei alte 
şedinţe într-o cameră supraîncălzită. 


e 250 œ» 


— Ar vrea să te duci la el în birou. Spune că e important. 

— Poate vrea să-ţi spună că în sfârşit vom avea şi noi 
parte de un aer condiţionat decent, rânji Peterson. 

— Trăiesc doar cu speranţa, răspunse Erika. 

Işi vâri bluza în pantaloni, îşi trase jacheta pe ea şi 
părăsi sala de operaţiuni, suind cele patru şiruri de trepte 
până la biroul lui Marsh. 

Bătu la uşă şi, auzindu-l strigând, intră. Rămase 
surprinsă văzând că şeful ei făcuse ordine în birou: 
dispăruseră atât teancurile de dosare desperecheate şi 
obiectele vestimentare, cât şi cuierul pentru haine. Pe 
masă se afla o sticlă de Chivas Regal vechi de optsprezece 
ani. 

— Îţi pot oferi ceva de băut? întrebă el. 

— Bine. Având în vedere că e vineri. 

Marsh se îndreptă spre un colţ al biroului, iar Erika văzu 
că în locul teancului de haine şi de hârtii se afla acum un 
mic frigider. Marsh deschise frigiderul şi scoase o tăviţă cu 
cuburi de gheaţă din compartimentul de congelare. Îl privi 
în timp ce adăuga gheaţă în două pahare de plastic, peste 
care turnă apoi două porţii generoase de whisky. 

— Vrei gheaţă? întrebă el. 

— Da, mulţumesc! 

El puse apoi dopul sticlei, o lăsă jos pe birou, apoi îi 
înmână unul dintre pahare. 

— Ştiu că mâine are loc cea de-a doua aniversare, zise el 
încet. Voiam doar să beau ceva cu tine. Şi să-ţi spun că n- 
am uitat. In cinstea lui Mark. 

Ridică paharul, iar ea dădu noroc cu el. Luară amândoi 
câte o înghiţitură. 

— Ia loc, te rog. 

Se aşezară amândoi, iar Erika îşi cobori privirea înspre 
lichidul chihlimbariu ce se amesteca cu gheaţa care se 
topea extrem de iute. Se simţea mişcată de gest, dar era 
hotărâtă să nu plângă. 

— A fost un om bun, Erika. 

_ — Nu-mi vine să cred că au trecut deja doi ani, zise ea. 
În primul an, m-am trezit aproape în fiecare dimineaţă 


e 251 œ» 


uitând de multe ori că nu mai e. Dar acum am început să 
mă obişnuiesc oarecum cu faptul că nu-l mai am lângă 
mine, ceea ce mi se pare mai rău. 

— Marcie m-a rugat şi ea să-ţi trimit salutări. 

— Mersi... Erika se şterse la ochi cu mâneca şi schimbă 
subiectul: Am primit rezultatele vizionărilor profilurilor 
electronice. Toate s-au dovedit simple reproduceri ale 
actriţei din Crimewatch. 

— Da, am văzut, încuviinţă Marsh. 

— Mă tem că vom mai înregistra un progres abia atunci 
când ea va mai ucide pe cineva, continuă Erika. Dar avem 
de gând să cercetăm în continuare. Săptămâna viitoare 
vreau să cer întregii echipe să revizuiască toate probele. 
Vom începe cu mărunţişurile. Întotdeauna există ceva, 
oricât ar fi de neimportant... 

Marsh se lăsă pe spate în scaun. Părea îndurerat. 

— Erika, ştii şi tu cum funcţionează lucrurile. Ea ar 
putea lovi din nou în câteva săptămâni sau peste câteva 
zile... Sau ar putea aştepta încă vreo câteva luni. Am lucrat 
şi eu la Operaţiunea Minstead. La un moment dat, 
atacatorul s-a oprit timp de şapte ani. 

— Acesta e modul dumneavoastră de-a mă zori să 
termin, cu blândeţe? 

— Nu, mi-ar plăcea să-ţi acord mai mult timp, însă mă 
văd nevoit să-ţi reamintesc că resursele noastre nu sunt 
nelimitate. 

— Atunci, pentru ce este whisky-ul? 

— Este un gest sincer. N-are nimic de-a face cu munca. 

Erika sorbi iar din pahar şi, o vreme, nu mai scoase 
niciunul niciun cuvânt. Ea începu să admire priveliştea din 
spatele lui Marsh: cerul albastru, casele micşorându-se în 
depărtare, lăsând loc peticelor de verde ce se-ntindeau 
până la linia orizontului. 

— Ce faci mâine? Va fi cineva cu tine? întrebă Marsh. 

— Tatăl lui Mark s-a oferit să vină la Londra, dar m-am 
gândit, cu cazul... 

Renunţă să-şi mai sfârşească ideea. 

— Ia-ţi zi liberă, Erika. Ai muncit trei săptămâni fără 


252 + 


pauză. 

— Da, domnule. 

Erika bău restul de whisky şi lăsă apoi paharul de plastic 
pe masă. 

— Domnule, cred că ea îşi plănuieşte următoarea crimă. 
N-a intrat în hibernare. Nu cred că va mai dura nici măcar 
şapte săptămâni, darămite şapte ani. 


e 253 + 


Capitolul 51 


Simone îl mai urmări pe bărbat de încă trei ori. Acestuia 
îi plăcea să-şi petreacă după-amiezile în sauna pentru gay 
din Waterloo, ascunsă bine în spatele gării. Ea-l urmărise 
de două ori până acolo, aşteptând discret într-un internet 
cafe plasat mai în josul străzii. Vizitele lui duraseră câteva 
ore bune. Într-o altă dimineaţă, el luase metroul din staţia 
Barbican. Ea aşteptase în acelaşi vagon cu el, ascunsă bine 
printre ceilalţi navetişti şi prefăcându-se că citea ziarul 
Metro, în timp ce garnitura de metrou se hurduca şi se 
clătina de-a lungul liniei Circle, până ajunseră în staţia 
subterană Gloucester Road. 

Se simţi cam nelalocul ei urmându-l ca o umbră prin 
West London. Era o lume extraterestră pentru ea. Duhnea 
a bani, cu amestecul ei de case şic în stil victorian şi 
oameni exotici sorbindu-şi băuturile în cafenele cu mese 
direct pe trotuar. El sunase la uşa unei clădiri elegante de 
pe o stradă rezidenţială şi dispăruse înăuntru, fără a privi 
înapoi. 

Ea se întorsese în acea zi pentru a studia îndeaproape 
clădirea în care locuia el. Bowery Lane Estate era un bloc 
cu apartamente înalt de şase etaje, destul de masiv şi mai 
degrabă şters, în formă de U, cu un dreptunghi de iarbă 
verde în mijloc. Blocul era un cub brut de beton, construit 
pentru a găzdui apartamente ale consiliului local imediat 
după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, când 
mare parte din Londra era alcătuită doar din mormane de 
dărâmături. Acum, la şaizeci de ani distanţă, 
apartamentele fuseseră redecorate şi redenumite obiective 
cu importanţă arhitecturală. Construcţia de beton purta 
numele oficial de clădire, şi fiecare apartament costa 
undeva pe la o jumătate de milion de lire sau chiar mai 
mult - locatarii mai noi şi cu mai mulţi bani îşi dădeau 
întâlnire acolo cu ultimii chiriaşi pe care primăria îi lăsa să 
locuiască în continuare în clădire. 

Mai demult, intrarea principală şi scările principale 

e 254 


fuseseră accesibile dinspre stradă, însă un atac armat de la 
sfârşitul anilor optzeci dusese la împrejmuirea acestora cu 
sticlă armată, iar acum, prin uşa din sticlă masivă nu se 
putea pătrunde decât prin intermediul unui sistem de 
acces video. 

Simone îşi alese un punct de observaţie dintr-un internet 
cafe de peste drum şi începu să caute soluţii pentru a 
pătrunde în bloc. Cea mai evidentă cale ar fi fost să 
aştepte pe cineva care locuia acolo şi să intre când acesta 
intra sau ieşea din clădire. Dar acest lucru funcţionează 
rareori în cazul străinilor: de două ori, ea însăşi văzuse 
distribuitori împiedicaţi să pătrundă înăuntru de către 
locuitori mai vârstnici care voiau să intre. Rezidenţii 
folosiseră un breloc de plastic pentru a deschide uşa, pe 
care-l apăsaseră pe un pătrat tot din plastic situat sub şirul 
de sonerii, descuind încuietoarea. 

Acest lucru o îngrijora pe Simone. Se descurca bine cu 
încuietorile, dar i-ar fi fost greu să facă rost de unul dintre 
acele brelocuri fără a fi luată la întrebări. Sau fără a crea o 
diversiune. 

Apoi, la două după-amiaza, observă un grup de bătrâne 
ieşind pe masiva uşă de sticlă, ţinând fiecare câte un 
prosop de baie rulat. Acestea porniră greoi de-a lungul 
curţii acoperite cu iarbă şi intrară apoi în clădire printr-o 
uşă situată în spatele clădirii în formă de U. O oră mai 
târziu, se întoarseră cu părul ud, sporovăind şi umblând 
agale prin iarba pârjolită de soare, folosindu-şi apoi 
brelocurile pentru a deschide uşa principală. 

Simone căutase pe Google „Bowery Lane Estate” şi 
aflase că la parterul acesteia se afla o piscină administrată 
de consiliul local. Patru zile pe săptămână, aceasta era 
rezervată persoanelor în vârstă de peste şaizeci de ani. 

Cu acest gând în minte, Simone aşteptă un interval de 
timp favorabil. Îl urmări pe bărbat până la una dintre 
sesiunile sale regulate de saună la Waterloo, apoi se 
întoarse înapoi la Bowery Lane Estate, exact în momentul 
în care bătrânele doamne ieşeau pentru a merge la 
piscină. 


< 255» 


De-a lungul timpului, Simone învățase că lucrurile 
simple funcţionează cel mai bine, aşa că, îmbrăcată cu una 
dintre uniformele de asistentă medicală şi purtând pe cap 
o perucă neagră, cu păr scurt, lăsată în urmă într-un dulap 
de către o pacientă recent răpusă de cancer, ea se apropie 
de uşa de sticlă din faţă, în timp ce doamnele ieşeau afară. 

li fu de-ajuns un simplu zâmbet, o scuză că-şi uitase 
cheia, şi doamnele o lăsară să intre. Uneori ajută mult să 
fii ştearsă şi să nu sari în ochi nimănui. 

Bărbatul locuia în apartamentul cu numărul treizeci şi 
şapte, la etajul doi. Fiecare etaj era de fapt un hol lung de 
beton, care dădea direct afară, la aer curat, de-a lungul 
căruia se aflau uşile apartamentelor. Simone înaintă 
încrezătoare, trecând prin dreptul ferestrei fiecărui 
apartament şi dându-şi seama, brusc, că fiecare dintre 
acele ferestre dădea direct în bucătărie. Într-una dintre 
ele, o doamnă bătrână stătea în picioare şi spăla vasele; în 
alta, zări o frântură dintr-o sufragerie prin uşa deschisă a 
bucătăriei, în care doi copii mici stăteau pe jos pe covor şi 
se jucau cu nişte jucării. 

Ajunse în faţa uşii cu numărul treizeci şi şapte - al 
treilea apartament înainte de capăt - cu o cheie deja 
pregătită în mână. Ar fi pus prinsoare că uşa de la intrare 
avea o broască simplă, cu cinci pini. Era cel mai des 
întâlnit tip de broască, pentru care n-aveai nevoie decât de 
o cheie subţire. Duke i-a povestit totul despre cum se 
loveşte o broască. Era posibil să forţezi o broască cu pini 
cu ajutorul unei chei cu marginea zimţată. Singura 
problemă era că puteai isca un zgomot puternic. Odată 
introdusă în broască, cheia trebuia să fie trasă afară foarte 
uşor, apoi lovită brusc cu un ciocan sau cu un obiect bont. 
Manevra respectivă forţa cei cinci pini care alcătuiau 
mecanismul broaştei, păcălindu-i că aceasta era cheia 
potrivită. 

Duke comandase pe internet o cheie universală pentru 
ea, alături de pungile pentru sinucideri. Simone exersase 
cu cheia pe uşa ei din spate, însă acum inima îi ajunsese în 
gât în timp ce se apropia de uşa bărbatului. Rămase 


e 256 » 


extrem de încântată văzând că avusese dreptate cu 
broasca uşii, aşa că vâri cheia în ea. În cealaltă mână avea 
o piatră mică şi netedă, cu care izbi scurt cheia - o dată, 
de două ori - şi răsuci mânerul. 

Simţi o adevărată senzaţie de triumf când deschise uşa. 
Dacă aceasta ar fi avut şi zăvor pe dinăuntru, i-ar fi fost 
aproape imposibil să intre, însă uşa se deschise, iar ea se 
strecură înăuntru neauzită de nimeni. Verifică dacă exista 
vreo alarmă şi se bucură să vadă că nu era niciuna. Se 
părea că intrarea prin intermediul sistemului de 
supraveghere video îl convinsese pe bărbat că nu mai era 
nevoie de măsuri de siguranţă în plus. 

Rămase câteva secunde cu spatele lipit de uşă, 
aşteptând să i se potolească ritmul respirației. 

Începu să se mişte cu iuţeală prin apartament. Prima 
uşă pe stânga dădea în bucătărie - era mică, dar utilată 
modern. Holul ducea direct într-un living încăpător. Printr- 
o fereastră de sticlă imensă, putea zări turnul înalt al 
băncii Lloyds, ce făcea ca restul blocurilor turn din jur să 
pară nişte pitici. În interiorul camerei se afla un televizor 
cu ecran plat şi o canapea în formă de L destul de masivă. 
Deasupra canapelei, o fotografie uriaşă a unui bărbat gol 
se holba la ea cu răutate. Un perete întreg era înţesat de 
cărţi, iar polita de jos era rezervată exclusiv alcoolului: 
cincizeci de sticle, poate chiar mai multe. 

Erau mult prea multe sticle. Oare trebuia să apeleze la 
ajutorul unei seringi? 

Într-un colţ se afla o scară de metal în formă de spirală, 
care dispărea în tavan. Simone urcă pe scară şi văzu că şi 
suprafaţa nivelului de deasupra era destul de mică: o 
adevărată provocare. 

Inima începu să-i bată mai energic, la gândul a ceea ce-o 
aştepta de-acum înainte. Era mult mai încântată de acest 
bărbat decât fusese de ceilalţi. Verificase locul în care erau 
amplasate tabloul electric şi liniile telefonice şi dat fiind că 
rezultatele erau mai mult decât mulţumitoare, se întoarse 
la uşa de la intrare. Pe peretele de lângă uşă atârna o suită 
de haine din cele mai variate: lungi, scurte, groase şi 


e 257 œ» 


subţiri. O plachetă micuță era prinsă cu holşuruburi în 
perete, iar de ea atârnau mai multe chei. Alese una câte 
una şi încercă uşa cu ele, până o găsi pe cea care se 
potrivea. 

Uneori trebuie ca lucrurile să se întâmple pur şi simplu, 
reflectă ea, părăsind apartamentul şi încuind uşa în urma 
ei. 


e 258 » 


Capitolul 52 


Pentru aniversarea morţii lui Mark, Moss o invitase pe 
Erika la un grătar la ea acasă, spunându-i că-l va invita şi 
pe Peterson. Erika le era recunoscătoare pentru grijă, dar 
le spuse că prefera să-şi petreacă ziua singură. 

Ceea ce-o surprindea era că nu primise nicio veste de la 
Isaac. Fusese destul de tăcut în ultima săptămână, iar ea-şi 
dădu seama că nu-l mai văzuse de când efectuase autopsia 
lui Jack Hart. Pesemne că obiecțiile ei la adresa lui 
Stephen duseseră la răcirea relaţiei dintre ea şi el. 

Erika se trezi devreme, iar unul dintre primele lucruri pe 
care le făcu fu să lase cu faţa în jos ceasurile din bucătărie 
şi din dormitor. Televizorul, laptopul şi telefonul mobil le 
va lăsa închise. Ora patru şi jumătate după-amiază era 
adânc întipărită în creierul ei. Acesta era momentul în 
care, în urmă cu doi ani, dăduse ordinul raidului asupra 
casei lui Jerome Goodman. 

Era o altă zi fierbinte, dar ea ieşi ca să alerge, 
avântându-se în aerul umed de-a lungul străzilor din jur, 
apoi înconjurând parcul Hilly Fields şi ocolindu-i pe cei 
care ieşiseră să-şi plimbe câinii, pe jucătorii de tenis de pe 
terenurile fără plată sau pe copiii care se jucau unii cu 
alţii. Copiii care se jucau declanşară ceva în adâncul ei. Se 
opri după două ture şi se întoarse acasă. 

Odată ajunsă acasă, începu să bea, luându-se la trântă 
cu sticla de Glenmorangie pe care-o deschisese când 
fusese vizitată de Peterson. 

Se aşeză pe canapea, lăsând căldura să circule prin 
toată casa şi ascultând în surdină zumzetul unei maşini de 
tuns iarba. În pofida faptului că-şi tot impusese să meargă 
mai departe, să o apuce pe un nou drum, se simţi trasă 
înapoi, în mijlocul acelei zile înăbuşitoare, în timpul acelui 
asalt de pe strada din Rochdale... 


Putea simţi cum echipamentul protector de poliție i 
se lipea de piele prin țesătura bluzei. Şi marginile 
e 259 + 


țepene şi ascuțite ale vestei antiglonţ din kevlar în timp 
ce înainta pe stradă, lovindu-i bărbia în timp ce se 
ghemuia în spatele zidului jos al casei terasate. 

O însoțeau şase poliţişti, care se ghemuiră şi ei, lipiţi 
de zid, câte trei de fiecare parte a stâlpilor ce străjuiau 
poarta de la intrare. Lângă ea se afla inspectorul Tom 
Bradbury, cunoscut şi ca Brad - un poliţist alături de 
care ea lucra încă de când se alăturase poliției din 
Manchester ca proaspăt recrut. Bărbatul mesteca gumă 
şi răsufla cu încetineală. Sudoarea i se scurgea pe faţă, 
iar el se foia nervos. 

Lângă Brad se afla Jim Black, poreclit Beamer!f. Avea 
un Chip serios, care putea fi transformat cu iuţeală prin 
intermediul unui zâmbet enorm, de unde şi porecla. 
Erika se trezea mereu râzând la gândul că el putea fi o 
adevărată fiară nemiloasă şi severă când îşi făcea 
treaba de polițist, 

Însă era în stare să afişeze un astfel de surâs orbitor. 
Ea şi Mark deveniseră prieteni apropiaţi cu Beamer şi 
cu soția acestuia, Michelle, care făcea parte din 
personalul civil angajat să ajute personalul secţiei lor 
de poliţie. 

De cealaltă parte a porții din faţă se afla Tim James, O 
stea în plină ascensiune şi un membru complet nou al 
echipei ei. Un polițist strălucitor. Era înalt, subţire şi 
avea un chip minunat. În timpul zilei aresta tipi cu 
aspect dur, apoi, pe timpul nopții, se strecura în spatele 
gratiilor pentru a se combina cu ei. Tim James îşi 
câştigase porecla TJ când se alăturase echipei, iar când 
colegii săi poliţişti au aflat că-i plac bărbaţii, a devenit 
BJ” - dar aceasta era o poreclă afectuoasă, iar el era 
suficient de inteligent încât să-şi dea seama de acest 
lucru. 

Lângă BJ se afla Sal, al cărui nume întreg era Salman 
Dhumal: un indo-britanic înfricoşător de inteligent, cu o 
Chică deasă de păr negru şi cu ochi la fel de întunecați. 


16 To beam = a zâmbi fericit, a radia, a străluci, în engleză (N.t.). 
1 Bj = blow job, adică felaţie (N.t.). 
e 260 » 


Familia sa era stabilită de patru generații în Bradford, 
însă el tot mai suferea în mod regulat abuzuri verbale 
de genul „du-te înapoi de unde-ai venit” din partea unor 
scursuri ale societăţii. Soţia sa, Merra, avea grijă de cei 
trei copii ai lor, pe lângă faptul că era una dintre 
reprezentantele de seamă ale lanţului de magazine Ann 
Summers!“ în regiunea de nord-vest. 

Și, în sfârşit, ultimul era Mark. Intotdeauna, doar 
Mark. Nu că ar fi fost plictisitor sau neinteresant. Era 
prieten cu toată lumea, amabil şi înspăimântător de 
loial. Mark avea timp pentru toată lumea, iar Erika ştia 
că acesta era motivul pentru care şi ea avea atâţia 
prieteni - el izbutea să netezească muchiile ei ascuţite. 
Îi îndulcea duritatea, iar ea, în schimb, îl învăţa să nu 
mai lase pe absolut oricine să profite de el. 

Și iată-i deci pe toţi acolo, la 4:25 după-amiaza, pe 
data de 25 iulie, transpirând în grup în fața casei 
traficantului de droguri pe nume Jerome Goodman. Il 
aveau sub supraveghere de mai mulţi ani, iar în 
ultimele optsprezece luni fusese implicat în masacrarea 
unui alt mare traficant de droguri, într-un pub din Moss 
Side. În urma vidului de putere rezultat, Jerome 
preluase furnizarea şi fabricarea de cristale de 
metamfetamină şi de Ecstasy. lar în această zi, pe o 
stradă amărâtă din Rochdale, ei aşteptau să ia pe sus 
enorma lui casă terasată - unul dintre sălaşurile 
traficantului. 

O echipă de sprijin destul de consistentă îi ajuta pe 
Erika şi oamenii săi de la sediul poliţiei. Casa se afla 
sub supraveghere de săptămâni întregi, iar imaginile 
acesteia îi erau întipărite în creier. Beton golaş în faţă, 
completat de tomberoane de gunoi pe două roți dând 
pe dinafară de pline ce erau. Pe zid, un contor pentru 
gaze şi curent electric, al cărui capac fusese smuls. 


18 Lanţ britanic multinațional de magazine, specializat în vânzarea de 
jucării erotice şi lenjerie intimă, cu peste 140 de magazine situate în 
zone centrale ale oraşelor din Marea Britanie, Irlanda şi Channel 
Islands (N.t.). 


e 261 - 


Un agent sub acoperire făcuse rost de planul 
interiorului casei. Îşi plănuiseră din timp locul prin care 
aveau să intre: drept pe uşa din faţă, apoi în sus pe 
scări. O uşă la stânga pe holul de la etaj dădea într-un 
dormitor din spate, unde credeau ei că se pregăteşte 
toată metamfetamina. 

În ultimele câteva zile, cei care supravegheau casa 
de la distantă zăriseră o femeie intrând şi ieşind din 
casă însoţită de un băieţel. Ceea ce era un risc. Era de 
aşteptat ca Jerome să se folosească de copil pe post de 
scut uman, ca instrument de negociere, sau, în cel mai 
rău caz, să-i amenințe că-i va lua copilului viaţa - însă 
erau pregătiți pentru absolut orice. Erika repetase 
succesiunea de manevre de nenumărate ori cu echipa 
ei. Şi lucrau de minune împreună. 

Simti cum o învăluie teama în clipa în care ceasul 
ajunse să indice ora 4:30 după-amiaza. Ridică privirea 
şi dădu ordinul. Privi cum colegii ei trec pe lângă stâlpii 
porții şi se reped spre uşă. Ea le păzea spatele, trecând 
fără să scoată nici cel mai mic zgomot pe lângă stâlpi. 
Ceva strălucitor îi atrase privirea, năucind-o pe 
moment. healiză faptul că era doar soarele ce se 
reflecta în discul rotitor al contorului electric. Sclipi din 
nou şi din nou, potrivindu-se aproape perfect cu 
berbecele de doborâre a uşilor. La a treia încercare, din 
lemn săriră aşchii în toate părțile şi uşa de la intrare se 
izbi de peretele interior al casei cu un bubuit. _ 

Se lămuriră imediat că Jerome primise un pont. În 
câteva clipe care au schimbat vieţi, Brad, Beamer şi Sal 
zăceau deja morți. Erika primi un glonţ în vestă, care-o 
trânti pe spate, apoi un altul îi trecu prin gât, ratându-i 
toate arterele majore. Mark se afla aproape când ea 
începu să se ţină de gât, pe care şi-l apăsa cu degetele 
printre care îi şiroia sângele. 

El se uită la ea, cu o groază crescândă când realiză 
ce se întâmpla - când păru să se oprească. 

In acel moment, Erika conştientiză faptul că partea 
din spate a capului lui Mark era deschisă larg. 


e 262 » 


Erika şi inspectorul Tim James au fost evacuaţi pe 
calea aerului de la locul faptei, răniți grav. Ea işi lăsase 
agenții acolo - prietenii şi soţul - morți. 

În realitate, totul se petrecuse în doar câteva 
secunde, dar de la ora 4:30 după-amiaza din acea zi 
fatidică, viaţa işi încetinise ritmul pentru Erika. De 
atunci încoace, ea a început să simtă ca şi cum înainta 
printr-un coşmar din care n-avea să se mai trezească 
niciodată. 


e 263 + 


Capitolul 53 


Simone se dădu câţiva paşi înapoi, privind-o pe Mary 
cum stătea într-o rână în pat, pe jumătate dezgolită de 
cămaşa de noapte cu modele. Răsufla anevoie şi era 
furioasă. 

Văzuse cămaşa de noapte într-un magazin pentru 
nevoiaşi din Beckenham şi se hotărâse s-o cumpere pentru 
Mary. Era un loc potrivit să găseşti adevărate chilipiruri; 
oamenii care aveau tendinţa să doneze către magazinele 
pentru nevoiaşi în Beckenham erau mult mai de calitate 
decât cei din zona ei, aşa că de-acolo te puteai alege cu 
lucruri foarte bune. 

Cămaşa o lăsase fără douăsprezece lire în buzunar. La 
început, fusese reticentă să dea atâţia bani pe ea, însă-i 
plăcuse modelul cu cireşe pe un fond alb şi se gândise că 
lui Mary îi va sta foarte bine cu ea. 

Problema era că nu i se potrivea. Umerii lui Mary erau 
mult prea laţi şi Simone petrecuse un sfert de oră 
încercând să-i vâre trupul imobil în ea, doar ca să rămână 
blocată aşa. Bătrâna zăcea acum întinsă cu cămaşa de 
noapte acoperindu-i capul, strângându-i umerii laolaltă, 
dar ridicându-i în schimb braţele, în aşa fel încât acestea 
nu făceau decât să împingă materialul în faţă. 

Simone străbătea în lung şi-n lat camera îngustă. Mai 
erau doar câteva minute până la servirea mesei, moment 
în care asistentele aveau să vină să hrănească pacienţii. 
Mary nu mânca, dar cineva avea să deschidă uşa până la 
urmă. 

— De ce nu mi-ai zis că porţi mai mult decât mărimea 
doisprezece? întrebă Simone. Nu mănânci. Am cheltuit o 
groază de bani pe asta! 

O înhăţă de gulerul cămăşii de noapte şi trase cu putere. 
Capul lui Mary se bălăngăni în faţă şi-n spate, nesprijinit 
de torsul care nu se mai odihnea pe saltea. Simone se 
opinti să tragă de veşmântul bătrânei, care cedă brusc, 
scoțând un sunet de sfâşiere şi făcând-o pe Mary să se 

e 264 » 


prăbuşească pe o parte, lovind cu capul bara de siguranţă 
de pe marginea patului. 

— Acum uite ce-ai făcut, îi reproşă Simone, ţinând de 
cămaşa de noapte ruptă. Nici măcar n-o mai pot duce 
înapoi la magazin! 

O privi pe bătrână, simţindu-i trupul moale, fragil şi mic, 
între mâini. Apoi îi dădu drumul. 

— De ce oamenii mă dezamăgesc de fiecare dată? 

O vâri cu brutalitate pe Mary înapoi în cămaşa de spital 
desfăcută la spate şi-o împinse la loc sub pături. 

— N-o să mai vorbesc cu tine o vreme, o anunţă Simone, 
împăturind cămaşa de noapte şi băgând-o înapoi în geantă. 
M-ai dezamăgit. Nu eşti decât o grăsană bătrână, şi 
dizgraţioasă pe deasupra. Mi-am cheltuit banii câştigaţi cu 
greu pe nişte haine noi şi drăguţe şi tu nici măcar n-ai 
decenţa să arăţi bine în ele! 

Simone îşi azvârli geanta pe umăr şi deschise uşa. Un 
geamăt reverberă pe holul spitalului. 

Se întoarse spre Mary. 

— Nici nu-i de mirare că te-a părăsit George... lar eu 
trebuie să merg la altcineva în vizită. 


e 265 » 


Capitolul 54 


Erika deschise ochii. Sufrageria era scufundată în 
semiîntuneric şi totul se vedea în ceaţă. Afară se lăsase 
întunericul, iar o briză uşoară se strecura înăuntru prin 
uşa deschisă a terasei. Se ridică şi simţi cum capul îi 
zvâcneşte de durere: începutul unei mahmureli de la atâta 
whisky băut. 

O grămăjoară de frunze fusese suflată prin uşa terasei şi 
acum briza le tot rostogolea pe covor. Erika se aplecă şi le 
adună pe toate. Erau nişte frunze lungi şi cerate şi, când le 
pipăi, îşi dădu seama că erau de eucalipt. Le duse la nas şi 
inhală mirosul mentolat, proaspăt şi îmbătător. Se simţi 
invadată de căldura amintirii lui Mark. Mirosul de eucalipt 
fusese preferatul lui. Ea obişnuia să-i cumpere sticluţe cu 
ulei de eucalipt, pe care i le turna în cadă. [inu frunzele 
lipite de nas şi păşi prin uşa deschisă a terasei, ieşind în 
grădină. Pale de vânt răcoros îi ciufuliră părul, şi ea reuşi 
să vadă conturul întunecat al unui eucalipt uriaş de pe 
strada din spatele casei. 

Se auzi bubuitul unui fulger, iar o picătură enormă se 
lovi de piciorul ei. Câteva clipe mai târziu se auzi încă unul 
şi, cu un ultim bubuit asurzitor, începu să plouă torențial. 
Rămase afară nemişcată, cu faţa ridicată în sus, să 
primească ploaia, savurând senzaţia de apă rece căzând 
peste ea. Tunetul pârâi şi bubui în continuare în timp ce 
ploaia spori în intensitate, năpustindu-se asupra străzilor, 
udând-o până la piele pe Erika şi spălându-i lacrimile şi 
sudoarea acumulată peste zi. 

Apoi veni şi revelaţia. Uşa terasei rămăsese închisă cât 
timp stătuse ea pe canapea, după ce o furase somnul. Se 
răsuci şi mai aruncă o privire în direcţia uşii deschise a 
terasei, care se căsca precum o gaură neagră. Nu putea 
vedea înăuntru. Se apropie de marginea grădinii, înhăţând 
o piatră masivă din răzorul de flori care se întindea de-a 
lungul gardului şi, ţinând-o bine în mână, se înapoie în 
apartament. 

e 266 » 


Aprinse lumina. Sufrageria era pustie. Străbătu holul, 
aprinse becul, ţinând tot timpul piatra ridicată şi fiind deja 
pregătită să lovească atunci când aprinse lumina din baie. 
Nimic. Ajunse la uşa dormitorului şi aprinse becul şi acolo. 
Şi aceasta era gol. Se lăsă în genunchi şi verifică sub pat, 
apoi îl văzu. 

Un plic voluminos, de culoare crem, era aşezat pe perna 
ei. Pe el scria, cu cerneală albastră: INSPECTOR-ŞEF 
ERIKA FOSTER. 

Erika rămase holbându-se la scrisoare, cu inima 
bubuindu-i în piept. Îşi făcu curaj strângând piatra la piept 
şi traversă sufrageria. Trânti uşa terasei, apoi o încuie. 
Afară era întuneric beznă şi ploaia se izbea surd de geam. 
Se apropie de geantă şi scoase din ea o pereche de mănuşi 
din latex. Din cauza tremurului mâinilor, avu nevoie de mai 
multe încercări ca să le scoată. Se întoarse în dormitor şi 
se apropie cu precauţie de bilet, ridicându-l de pe pernă. 

Fusese înăuntru... chiar la ea în casă. Vânătorul de 
noapte, Erika era sigură de asta. Luă biletul cu ea în 
bucătărie şi-l aşeză pe blatul de gătit. Ploaia continua să 
bată în ferestrele apartamentului. Deschise uşor plicul cu 
un cuţit şi scoase afară o felicitare. Pe ea era înfăţişat un 
apus de soare, deasupra mării. Soarele semăna cu un 
imens gălbenuş de ou însângerat, umplând aproape cu 
totul orizontul. Trase adânc aer în piept şi deschise 
felicitarea. Inăuntru, cu un scris elegant, cu cerneală 
albastră, scria: 


Nu sta şi plânge la mormântul meu. 

Nu sunt aici; n-am cum să dorm. 

Sunt mii de vânturi care bat. 

Sunt diamante în zăpadă, ce sclipesc. 

Sunt soarele ce coace grânele. 

Sunt ploaia blândă de toamnă. 

Când te trezeşti în liniştea dimineţii. 

Eu sunt iureşul năvalnic ce te-nalţă. 

Al păsărilor care tac şi se rotesc pe cer. 

Sunt stelele ce licăresc discret pe cerul nopţii. 


e 267 œ» 


Nu sta şi plânge la mormântul meu, 
Nu sunt acolo; n-am murit.!? 


Sub poezie era scris: 


Trebuie să înveţi să renunţi la el, Erika... 
Ca de la o văduvă la alta. VANATORUL DE NOAPTE 


Erika lăsă să cadă felicitarea pe blatul din bucătărie şi 
făcu un pas în spate, trăgându-şi mănuşile de latex cu 
mâini tremurătoare. Străbătu iar tot apartamentul, 
verificând dacă ferestrele şi uşile erau încuiate. Vânătorul 
de noapte fusese la ea în apartament; se aflase la ea în 
casă, în timp ce Erika dormea. Cât stătuse înăuntru? O 
privise pe Erika în timp ce dormea? 

Erika privi de jur împrejurul sufrageriei şi se cutremură. 
Nu numai că fusese la ea în casă, ci parcă o făcea să se 
simtă că fusese chiar în mintea ei. Poezia era splendidă, îi 
vorbea, practic, vorbea cu sentimentele ei de pierdere şi 
de suferinţă. Cum de era posibil ca cineva atât de defect şi 
de bolnav să stabilească o legătură cu ea la un nivel atât 
de profund? 


1% Do not stand at my grave and weep. /I am not there; I do not sleep. /I 
am a thousand winds that blow, /I am the diamond glints on snow, /I 
am the sun on ripened grain, /I am the gentle autumn rain. /When you 
awaken in the morning's hush /I am the swift uplifting rush /Of quiet 
birds in circled flight,/I am the soft stars that shine at night. /Do not 
stand at my grave and cry, /I am not there; I did not die. - poezie 
scrisă de Mary Elizabeth Frye (1905-2004) (N.t.). 


e 268 » 


Capitolul 55 


Simone alerga cu iuţeală pe străduţele adiacente celor 
principale, aflate în număr prea mare în Central London. 
Ploua cu găleata şi ea putea simţi cum îi curge sânge pe o 
parte a gâtului; avea gura amorţită şi simţea o durere 
năprasnică în buza de sus, care i se umpluse de sânge. 
Planul ei nu funcţionase. SUSE totul. 


Începuse exact cum trebuia. Izbutise să intre în 
apartamentul din Bowery Lane Estate cu ajutorul 
uniformei de asistentă medicală. Holul de la etajul al 
doilea era pustiu şi ea se mişcase fără a fi zărită de nimeni, 
trecând prin faţa ferestrelor de bucătărie. Printr-o 
fereastră văzuse un bărbat dormind în faţa unui televizor 
deschis. Simone se oprise şi-l privise câteva secunde. 
Stătea cu picioarele larg desfăcute, cu un braţ aşezat pe 
piept, care i se ridica şi cobora în lumina pâlpâitoare... 

S-a forţat să-şi continue drumul prin umbre până ce a 
ajuns la numărul 37, la uşa lui Stephen Linley. Şi-a lipit 
urechea de vopseaua roşie, dar n-a auzit nimic. A strecurat 
cheia în broască, apoi uşa s-a deschis cu un clic discret. 

Stephen Linley a sosit acasă o oră mai târziu. Ea l-a 
aşteptat la parterul locuinţei, ascunsă în umbră, şi l-a 
ascultat cum umbla prin bucătărie. Printr-o ferestruică de 
sticlă, ce dădea în sufragerie, l-a urmărit cum îşi toarnă un 
pahar cu suc, în care ea amestecase cu generozitate 
drogul pentru violuri. El l-a băut dintr-o singură sorbitură, 
apoi şi-a mai turnat o porţie, pe care a luat-o sus, la etaj. 

Trecu foarte aproape de locul în care aştepta Simone, în 
spatele unui pliu gros al draperiei din faţa ferestrei 
panoramice. Ea simţi aerul mişcându-se odată cu trecerea 
lui şi-i inspiră mirosul: un miros dulce, îmbătător, de 
colonie, amestecat cu sudoare stătută şi sex. lar ura ei faţă 
de el crescu şi mai mult. 

Îl ascultă intrând în baie şi-l urmări în întuneric, 
nescoţând niciun zgomot pe mocheta moale. Uşa băii era 


e 269 œ» 


trasă într-o parte, lucru care-i permise să audă clinchetul 
scos de curea când o desfăcu şi începu să urineze. 

Bucură-te de ea, este ultima oară când o mai foloseşti, 
gândi Simone. Se îndreptă spre dormitor şi desfăcu uşor 
borseta pentru bani pe care o ţinea prinsă în jurul taliei, 
scoțând din ea punga de plastic împăturită frumos. 

Se duse la pat şi se întinse pe mochetă, apoi se strecură 
dedesubt. Lui Simone îi plăcea enorm această parte, când 
stătea întinsă şi aştepta. li aducea aminte de acele 
coşmaruri ale copilăriei cu Omul-Negru de sub pat, sau cu 
monştrii ce aşteptau ghemuiţi în întunericul din dulap. Ea 
era monstrul acum, şi o ştia prea bine, lucru care-i sporea 
plăcerea. 

Ascultă cu atenţie zgomotele înfundate pe care le scotea 
Stephen în baie. Sunetul scos de apa care începu să curgă, 
foşnetul scos de perdeaua duşului atunci când acesta o 
desfăcu cu totul. 

Câteva minute mai târziu apăru şi el, iar ea urmări cu 
atenţie picioarele bărbatului intrând în dormitor, apoi 
mişcându-se ezitant prin jurul patului. Lui începu să-i sune 
telefonul, făcându-l să înjure, după care începu să caute 
prin buzunarele pantalonilor. Urmă un clic atunci când el 
respinse apelul, apoi telefonul căzu pe mochetă, lângă ea. 
Lumina ecranului pâlpâia slab. Apoi el îşi pierdu echilibrul 
şi se prăbuşi în pat. Simone se trase şi mai mult dedesubt, 
ascunzându-se în întuneric. Salteaua se tot mişca deasupra 
ei. 

— Iisuse, cât am băut? îl auzi murmurând. 

Simone mai aşteptă un minut înainte de-a se apropia de 
locul în care se afla telefonul. Întinse mâna şi-l trase spre 
ea, apoi îl închise. Încet, încet, se strecură afară de sub 
pat. Il vedea zăcând pe o parte, cu spatele la ea; mâna i se 
mişca în sus şi-n jos, tremurător, deasupra feţei. Ea 
rămase încă o secundă în picioare, privindu-l, ascultându-i 
gemetele, apoi ieşi repede din dormitor şi cobori scările. 
Tabloul de curent electric se afla într-un mic bufet de sub 
scara în spirală. Îl deschise şi opri electricitatea. 

Ei i se obişnuiseră deja ochii cu lumina slabă. Privirea i 


e 270 œ» 


se plimbă pe deasupra titlurilor scrise de el, care stăteau 
înşirate pe poliţe: Coborâre în infern, Din mâinile mele reci 
şi moarte, Fata din pivniță. De mintea lui Stephen Linley se 
temea ea cel mai tare şi de asta o ura cel mai mult. Soţului 
ei îi plăcuseră cărţile lui, savurase din plin ororile şi 
torturile din ele. Se gândi la momentele în care Stan o 
tinuse cu forţa şi turnase apă fierbinte peste trupul ei gol... 
cum alesese tocmai această metodă de tortură din romanul 
Din mâinile mele reci şi moarte. 

Rămase nemişcată încă un minut, savurând tăcerea 
întreruptă doar de murmurul de la etaj al lui Stephen. 

— Vin după tine. Vin să-ţi fac de petrecanie, nemernic 
malefic ce eşti, şopti Simone, apoi porni iute pe scări în sus 
şi intră în dormitor. 

Patul scârţâi şi se mişcă atunci când Simone se urcă 
lângă el. Plasticul pungii foşni uşor când ea se întinse şi-i 
strecură punga pe cap. 

Stephen se panică şi se smuci, izbind-o pe Simone cu 
pumnul într-o parte a capului. Ea încercă să ignore 
durerea şi explozia de stele din faţa ochilor şi smuci tare 
de şnur, strângându-l puternic în jurul gâtului. El se 
împotrivi cu toată forţa şi se smuci din nou, lovind-o în 
gură. Duritatea loviturii lui o luă prin surprindere; îşi 
închipuia că el ar fi trebuit deja să-şi fi pierdut toată vlaga, 
să fie aproape adormit de drogul care-i alerga acum prin 
vene. Strânse şi mai tare de şnur şi i-l apăsă cu mai multă 
forţă în jurul gâtului, îngropându-i-l în pielea gâtului. El 
începu să se zbată pe saltea, încercând să se îndepărteze 
cât mai mult de ea pe lăţimea patului. Ea crezu că el 
încearcă să scape, însă îşi dădu seama ce voia el să facă 
abia atunci când îi văzu braţul ridicându-se şi ceva foarte 
dur şi foarte greu o izbi în ceafă. Însă el nu mai avu totuşi 
suficientă putere ca să-i dea o lovitură zdravănă, aşa că 
obiectul masiv doar se frecă de capul ei şi se rostogoli pe 
saltea. 

Punga era acum strânsă în jurul capului lui Stephen, iar 
plasticul începuse deja să formeze un vid pe chipul lui şi-n 
jurul gurii prin care mai ieşeau doar gemete. Simone ţinu 


e 271 œ» 


punga doar cu o mână şi începu să caute cu cea rămasă 
liberă după obiectul care-o lovise. Cotul lui Stephen o izbi 
dureros în tâmplă chiar când mâna ei se strângea în jurul 
unei scrumiere din marmură mare şi grea. El trăgea 
înnebunit cu unghiile de plasticul care-i acoperea faţa, 
înecându-se şi icnind după aer. Apoi îşi înfipse picioarele în 
saltea şi îşi împinse toată greutatea în ele. Simone simţi 
cum îi scapă capul din strânsoare. Ridică scrumiera în aer 
şi, adunându-şi toată forţa, îl lovi cu ea în cap. Urmă un 
bufnet greţos atunci când partea din faţă a căpăţânii 
bărbatului se adânci înăuntru. Ea ridică din nou scrumiera 
şi-l mai lovi o dată, apoi încă o dată. La a treia lovitură, 
punga explodă şi sângele şi fărâmele de os adunate 
înăuntru se împrăştiară pe tot peretele. 

Femeia rămase pe saltea, tremurând. O făcuse. O 
făcuse. Dar o dăduse rău de tot în bară. Atunci o zbughi 
din dormitor, aproape prăbuşindu-se pe scări, şi continuă 
să fugă, până ieşi din apartament. Nu se opri decât atunci 
când ajunse în siguranţă, afară, înconjurată doar de 
întuneric şi de ploaia torențială. 


e 272 œ» 


Capitolul 56 


Erika sări în sus când începu să-i sune telefonul fix, care 
reuşi să răzbată chiar şi prin răpăitul ploii. Nu mai ştia 
exact cât timp stătuse şi se holbase la scrisul elegant de pe 
felicitare. Înhăţă telefonul de pe jos, de lângă uşa de la 
intrare, şi răspunse. 

— Erika, ajută-mă, e mort! auzi ea o voce pe care de- 
abia o recunoscu. 

— Isaac, tu eşti? 

— Da! Erika, trebuie să m-ajuţi. E Stephen... Doar ce-am 
ajuns în apartamentul lui şi l-am găsit... Of, Doamne... Am 
văzut sânge, sânge peste tot... 

— Ai sunat la poliţie? întrebă Erika. 

— Nu, n-am ştiut pe cine altcineva să sun... Zace întins 
pe pat, e gol... 

— Isaac, ascultă-mă, trebuie să suni la 999. 

— Erika... E mort şi are o pungă de plastic trasă pe 


cap... 
x 


Ploaia se înteţise şi mai mult când Erika ajunse la 
Bowery Lane Estate. În timp ce ştergătoarele încercau din 
greu să şteargă diluviul, luminile albastre ale maşinilor de 
poliţie ce se strânseseră în faţa intrării păreau să se 
amestece cu apa, formând dungi de diferite culori. Ea îşi 
parcă maşina în spatele unei dube pentru suport tehnic şi 
ieşi afară, în ploaia biciuitoare. 

— Doamnă, mutaţi-vă maşina, nu puteţi parcă aici! 
strigă un poliţist în uniformă în direcţia ei. 

Ea-şi scoase însă legitimatia. 

— Sunt inspector-şef Foster, am răspuns la apel, minţi 
ea. 

— Tu eşti ofiţerul-şef însărcinat cu cazul acesta? întrebă 
agentul, ducându-şi o mână la ochi pentru a şi-i feri de 
ploaia care păcănea când se lovea de impermeabilul ce-i 
acoperea casca. 

— O să ştiu mai multe detalii după ce văd locul crimei, 


e 273 a 


răspunse ea. 

El îi făcu semn să treacă. Se îndreptă către cordonul 
format de poliţie. Maşinile de poliţie erau parcate pe 
stradă, iar o ambulanţă trăsese pe iarba din curtea 
blocului, luminile sale adăugându-se simfoniei de culori 
albastre şi roşii care se roteau pe faţada blocului de 
apartamente. 

Erika ridică privirea şi observă că pe la ferestre 
începeau să se aprindă luminile. Un poliţist în uniformă 
striga la oameni să se întoarcă înăuntru, iar Erika văzu un 
grup de fete tinere în pijamale mânate de la spate de 
mama lor. 

li arătă legitimaţia poliţistului din spatele cordonului. 

— Nu te afli pe listă, strigă agentul în uniformă ca să se 
facă auzit din cauza ploii şi a sirenelor maşinilor de poliţie. 

— Sunt prima care am dat curs apelului. Inspector-şef 
Foster, strigă şi ea, scoţându-şi iar legitimaţia la iveală. 

El încuviinţă din cap, ea semnă pe clip-board şi el ridică 
banda ca s-o lase să treacă. 

Pătrunse în clădire printr-o uşă masivă de sticlă, apoi o 
luă în sus pe scările goale. Betonul era cenușiu şi plin de 
pete acumulate de-a lungul anilor. Găsi o mulţime 
consistentă de oameni când ajunse la apartamentul lui 
Stephen Linley. Işi scoase iar legitimaţia şi primi un 
costum, o mască şi ciupici pentru pantofi, pe care şi-i trase 
cu iuţeală în picioare, pe hol. Când intră în casă, observă 
că toate spaţiile disponibile din micul apartament erau 
împroşcate cu praf pentru amprente şi fotografiate. 
Poliţiştii responsabili cu locul crimei lucrau în tăcere şi nu- 
i dădură nicio atenţie când o porni, cuprinsă de teamă, pe 
scara în spirală. Auzea murmure pe mai multe voci venind 
de sus, şi clicul şi păcănitul aparatului de fotografiat. 

Dormitorul arăta mai rău decât îşi imaginase. Un bărbat 
despuiat zăcea pe o saltea albă, care era îmbibată cu 
sânge. Trupul îi era aproape neatins, însă capul era de 
nerecunoscut sub punga de plastic. Peretele alb din spate 
era brăzdat de dâre de sânge. Camera era plină de poliţişti 
- în rândul cărora se făcea remarcat unul singur, datorită 


e 274 œ» 


staturii înalte. Lângă el se afla un poliţist mult mai scund şi 
mai gras, care trăsese afară sertarul unui dulap enorm, din 
care scotea un adevărat arsenal de dildouri, hamuri de 
piele şi câteva obiecte ce semănau cu glugile de tip fetiş. 
Acesta ridică în sus una dintre glugile negre din PVC. 

— Pare un fel de dispozitiv fetiş pentru controlul 
respirației, zise el. 

— lisuse, nici nu mă mir c-a dat de belea, zise şi 
polițistul cel înalt. 

Erikăi i se strânse inima când îşi dădu seama cui îi 
aparţinea acel glas. 

— Inspector-şef Foster, ce cauţi aici? întrebă 
inspectorul-şef Sparks. 

Bărbatul corpolent de lângă el vâri gluga într-o pungă de 
probe cu o mână învelită în mănuşă, apoi se răsuci spre ei. 
Sprâncenele de deasupra ochilor obosiţi erau lungi şi 
ţepoase. 

— Am... Am primit un apel, răspunse ea. 

— De la cine? Primii care au răspuns au fost cei de la 
City of London Police”. Ei mi-au chemat echipa, o informă 
Sparks. Iar el este subcomisarul Nickson. 

Sparks şi Nickson o priveau fix din spatele măştilor. 
Stând aşa, toţi trei fură orbiţi de alte două bliţuri. 

— Eşti cam departe de casă, nu crezi? adăugă Nickson, 
cu un glas aspru, care nu părea înclinat să glumească. 

— Eu... ăă... Am primit un telefon de la medicul legist 
Isaac Strong, zise Erika cu glas tremurător. 

— Eu sunt medicul legist, Duncan Masters, interveni un 
tip firav şi cu privirea intensă, care lucra într-un colţ. 
Doctorul Strong este chestionat de poliţiştii în uniformă. 
Nu se află aici în calitate de expert. 

— Bună, dr. Masters, îl salută Erika. Eu sunt cea care se 
ocupă de cazul dublu de crimă prin asfixiere, cărora le-au 


2 Forţele de poliţie responsabile doar cu zona istorică centrală a 
Londrei, diferite de Poliţia Metropolitană (Metropolitan Police 
Service), responsabilă cu Greater London, zona lărgită din jurul 
capitalei Angliei. The City of London are o populaţie de doar 9000 de 
locuitori, cu un aflux de peste 400.000 de navetişti şi alte câteva mii de 
turişti (N.t.). 

e 275 + 


căzut victime Jack Hart şi Gregory Munro. Eu sunt aici în 
calitate de expert. Consider că această crimă ar fi putut fi 
comisă de către aceeaşi persoană. 

— Şi ce te face să crezi asta? Doar ce-ai dat buzna la 
locul faptei, spuse dr. Masters. 

— Acest bărbat a fost lovit mortal cu o scrumieră de 
marmură şi are curul plin de spermă, interveni Sparks. 
Mie mi se pare că e unul de-al nostru. Aşa că preluăm noi 
de aici. Se întoarse spre un agent: O poţi conduce pe 
această femeie până la unul dintre vehiculele noastre 
pentru suport tehnic? Trebuie să fie interogată cu privire 
la aşa-zisul pont pe care l-a primit în legătură cu locul 
crimei. 

— Sunt inspector-şef Foster şi - începu Erika, înainte de- 
a se simţi apucată strâns de braţ de o mână puternică. 
Bine, bine. Nu-i nevoie să mă bruschezi. Văd şi eu uşa. les 
şi singură. 

Agentul îmbrăcat cu un costum de protecţie albastru o 
conduse afară. Chiar dacă doar ochii i se mai vedeau de 
sub veşmântul albastru, Erika îşi dădea seama că toţi 
vedeau cât de umilită se simţea. 


e 276 » 


Capitolul 57 


La fel ca doctorii de rang înalt care se văd nevoiţi să 
devină pacienţi, nici inspectorului-şef Foster nu îi făcu 
plăcere să fie luată la întrebări de către unul dintre agenţii 
din duba pentru suport tehnic. Afară continua să plouă cu 
găleata, picăturile lovind metalul dubei cu bubuituri din ce 
în ce mai puternice. 

Doi agenţi de sex masculin, inspectorul Wilkinson şi 
inspectorul Roberts, stăteau în faţa ei la masă, în timp ce o 
polițistă în uniformă cu păr castaniu, dat într-o parte de pe 
chipul tineresc, îi privea din uşa deschisă. 

— Deci ce l-a determinat pe Isaac Strong să te sune mai 
întâi pe tine, apoi să apeleze 999? întrebă inspectorul 
Wilkinson. 

Avea o faţă îngustă, de şobolan, şi dinţi care i se 
potriveau de minune. 

— Era îngrozit. Şi în stare de şoc, răspunse Erika. 

— Deci sunteţi apropiaţi? Eşti implicată într-o relaţie cu 
Isaac Strong? întrebă inspectorul Roberts. 

Era blond şi chipeş prin comparaţie cu colegul său. 

— Nu, suntem doar amici, replică Erika. 

— Doar amici foarte buni? zise inspectorul Roberts, 
ridicând o sprânceană. Nimic mai mult? 

— Asta face parte din munca ta de detectiv, să-ţi dai cu 
presupusul despre cine şi-o trage cu cine? 

— Răspunde la întrebare, domnişoară Foster, îi ceru 
inspectorul Wilkinson. 

— V-am spus deja de două ori, sunt inspector-şef Foster, 
zise ea, scoţându-şi legitimaţia şi trântind-o pe masă, în 
faţa lor. Anchetez un caz dublu de crimă despre un intrus 
care a pătruns prin efracţie şi şi-a asfixiat ambele victime 
trăgându-le o pungă de plastic peste cap. Ambele victime 
au fost bărbaţi. Probabil c-aţi auzit despre ele: victimele au 
fost dr. Gregory Munro şi Jack Hart. Eu sunt ofiţerul-şef 
responsabil de caz şi dr. Isaac Strong este medicul legist 
responsabil de el. Cu doctorul Strong mă întâlnesc şi în 


e 277 œ» 


afara serviciului. Mai socializăm, din când în când, ca 
prieteni, dar ştiu că el este gay. Se pare că acum vieţile 
noastre profesionale şi personale au interacţionat cu cea a 
partenerului lui Isaac, Stephen Linley, care e bărbatul ce 
zace mort la etaj, cu ţeasta făcută ţăndări. E de înţeles că 
dr. Strong a fost extrem de tulburat găsindu-l aşa şi că m-a 
sunat mai întâi pe mine. Dacă veţi asculta transcrierea 
acelui apel, mă veţi auzi clar cum îl îndemn să sune la 999. 
După aceea, am încheiat apelul şi am venit la locul faptei. 
Vă pot informa că punga folosită în cazul celorlalte crime 
este un obiect extrem de special, şi cred că exact acelaşi 
tip de pungă a fost folosit pentru a-l omori pe Stephen 
Linley. Acum, cel mai bine ar fi să începeţi să ascultați ce 
vă spun şi să-mi arătaţi ceva mai mult respect, deoarece, 
în câteva ore, dacă vă veţi ocupa în continuare de acest 
caz, voi veţi fi cei care veţi primi ordine de la mine. 

Se lăsă pe spate şi-i privi cu atenţie pe cei doi poliţişti. 
Ambii schimbară priviri neliniştite unul cu celălalt. 

— Foarte bine, doamnă, zise Wilkinson, care părea jenat. 

— Acum, mai aveţi să-mi puneţi şi alte întrebări? 

— Cred că e de ajuns, pentru moment, spuse Roberts. 

— Mulţumesc. Aş vrea să discut cu doctorul Strong, vă 
rog. Unde e? întrebă Erika. 

Poliţista de la uşă ridică privirea spre ei după ce termină 
de vorbit în staţia radio. 

— Era centrul de comandă, spuse ea. Tocmai ce mi s-a 
spus că inspectorul-şef Sparks l-a lăsat singur la locul 
crimei pe subcomisarul Nickson şi l-a luat cu el pe Isaac 
Strong, la secţia din Charing Cross. 

— L-a luat cu el? întrebă Erika. Adică l-a arestat? Sau s-a 
dus el, din proprie iniţiativă? 

Agenta repetă întrebarea în staţie, apoi se opri pentru a 
asculta, urmară câteva clicuri şi bipuri, apoi glasul reveni 
şi-i informă că Isaac fusese arestat, fiind bănuit de 
uciderea lui Stephen Linley. 


e 278 + 


Capitolul 58 


Erika şovăi înainte de-a întinde mâna şi-a lovi în uşă cu 
ciocănelul masiv din bronz. Se dădu înapoi un pas şi privi 
în sus la casa întunecată. Ploii îi luase locul un vânt rece şi 
chiar dacă era udă fleaşcă, răcoarea era o schimbare 
binevenită după valul de căldură. Işi strânse geaca de 
blugi în jurul trupului şi se pregăti să mai bată o dată, 
când micuța fereastră din mijlocul uşii se ilumină dintr- 
odată. 

— Cine e? întrebă Marsh, pe neaşteptate. 

— Şefule, sunt Erika, inspector-şef Foster. 

— Ce dracu' se întâmplă? îl auzi ea mormăind în timp ce 
trăgea mai multe zăvoare, răsucea cheia în două încuietori 
şi apoi deschise în cele din urmă uşa, îmbrăcat doar cu o 
pereche de boxeri. 

— Am un motiv foarte bun să fac asta, zise ea, ridicându- 


şi palmele în sus. 
x 


Douăzeci de minute mai târziu, geaca de blugi a Erikăi 
scotea norişori de aburi lângă soba Aga şi ea stătea alături 
de Marsh, la masa din lemn de stejar lăcuit din bucătăria 
acestuia. Marsh îşi trăsese pe el un costum de trening, iar 
soţia lui, Marcie, cu părul lung şi negru despletit şi 
nemachiată, turna cu linguriţa frunze de ceai într-o cratiţă, 
cât timp apa fierbea în fierbător. 

— Iisuse! exclamă Marsh, după ce Erika îi povesti totul 
despre ce i se întâmplase lui Stephen Linley. 

— Îmi cer scuze că v-am deranjat pe amândoi, dar îmi 
fac griji dacă să sun sau nu de pe telefonul meu mobil, zise 
Erika. 

— Dar nu ai şi tu un telefon mobil personal? întrebă 
Marsh. 

— Nu. 

— Şi cum procedezi când trebuie să dai şi tu un telefon 
personal? 

— Nu sun prea des, zise Erika. 


e 279 œ 


Răspunsul ei pluti în aer o vreme. Apa din fierbător 
începu să fiarbă şi Marcie o turnă în oală. 

— Ideea e, continuă Erika Foster, că ce-am discutat eu 
la telefon cu Isaac va fi o probă în cazul nostru, acum că el 
a devenit suspect. Dar, domnule, nu el a făcut-o. Am văzut 
locul crimei. De vină a fost Vânătorul de noapte, sunt 
sigură de asta. 

— Spui că Stephen Linley a fost lovit în cap cu o 
scrumieră? 

— A fost vorba de acelaşi tip de pungă de plastic, cea 
pentru sinucideri; era gol în pat. Pesemne că ceva a mers 
prost, poate că ucigaşa s-a panicat. Cel mai probabil, el s-a 
luptat cu ea. 

— Chiar credeţi că responsabilă pentru toate astea e o 
femeie? întrebă Marcie, incredulă. 

— Da, aşa credem, răspunse Erika. 

Marcie se apropie de ei şi aşeză ceştile cu ceai în faţa 
lor. Telefonul lui Marsh, aşezat pe masă, începu să sune. 

— E subcomisarul Nickson, zise Marsh, privind ecranul 
înainte de-a răspunde. 

— A fost alături de inspectorul-şef Sparks la locul crimei, 
îl informă Erika. 

— Alo? John, sunt Paul Marsh... 

leşi din bucătărie şi închise uşa după el. Erika ascultă 
cum glasul i se pierdea încet, încet pe hol. Marcie veni la 
masă şi se aşeză în faţa ei. 

— Vrei şi tu? întrebă ea, deschizând o cutie cu biscuiţi şi 
aşezând-o între ele. Pari niţel cam palidă. 

— Mersi, zise Erika. 

Luară fiecare câte unul şi începură să mestece în tăcere. 

— Ştiu ce-i astăzi - aniversarea, zise Marcie. Şi-mi pare 
rău. Ştii şi tu că-mi pare rău. N-are cum să-ţi fie uşor. 

— Mersi, zise Erika, luând încă un biscuit. Dar cred că, 
într-un fel, în seara asta am început să mă împac cu ideea. 
Ştii ce vreau să spun? Continui să mă gândesc la el tot 
timpul, dar am început să accept faptul că nu se va mai 
întoarce niciodată. 

Marcie încuviinţă din cap. Erika se gândi cât de 


e 280 » 


frumoasă era fără tot acel machiaj pe care-l purta tot 
timpul. li îndulcea trăsăturile. 

— Te gândeşti să te stabileşti definitiv aici, în sud? 
continuă Marcie, mai luând un biscuit şi înmuindu-l grațios 
în ceaşca de ceai. 

— Încă nu ştiu. Ultimii doi ani parcă au fost ca o 
repetare a primilor doi ani din viaţa mea. La început a fost 
prima zi de la moartea lui Mark, apoi o săptămână, o lună, 
un an... 

— E imposibil să-ţi faci planuri dinainte, termină Marcie 
în locul ei. 

— Mda. 

— Încă mai ai casa aceea din nord, de pe Ruskin Road? 

— Mda. 

— Ce casă drăguță, atât de confortabilă. 

— Nu m-am mai întors niciodată de atunci. Am angajat o 
mulţime de experţi în împachetări şi i-am pus să ducă totul 
într-un depozit. Acum e închiriată, spuse Erika, muşcând 
furioasă dintr-un biscuit. 

— Ar trebui s-o vinzi, Erika. Îşi mai aduci aminte de casa 
noastră din Mountview Terrace? Doar ce-am văzut pe 
internet că s-a vândut cu cinci sute de mii de lire! Ştiam că 
preţurile au luat-o razna în Manchester, dar nici chiar aşa. 
Acum şase ani, noi am vândut-o cu trei sute de mii, apoi 
ne-am mutat aici. Ai putea să-ţi cumperi ceva în Londra. 
Sunt o mulţime de case şic în jurul lui Hilly Fields... Şi am 
văzut o casă redecorată atât de frumos în Forest Hill... 

Erika ciuli urechile pentru a auzi ce vorbea Marsh pe 
hol. 

— Marcie, n-am venit aici să discut despre preţurile 
caselor, spuse Erika. 

Marcie se încordă vizibil. 

— Dar ai venit în schimb să ne baţi la uşă la trei 
dimineaţa. Ai putea măcar să te comporţi cum trebuie. 

— A fost o zi lungă şi groaznică, Marcie. 

— Nu astfel sunt toate zilele pentru tine, Erika? zise 
Marcie, ridicându-se şi aruncându-şi restul de ceai în 
chiuvetă şi stropind plăcile de faianţă cu el. 


e 281 œ» 


— Îmi cer scuze. 

— Nimeni altcineva din departamentul lui Paul nu 
consideră că e-n regulă să vii la noi şi să dai telefoane 
nepotrivite fix în miez de noapte. 

— Nue... 

— Ce-ai tu aşa special? 

— Nimic. Ne ştim amândoi de foarte mult timp şi n-am 
vrut să discut cu el la telefon, se justifică Erika. 

Marsh reveni în uşa bucătăriei. Privi tabloul din faţa sa: 
Marcie stând în picioare lângă Erika, cu degetul aţintit 
spre ea şi pregătindu-se să zică ceva. 

— Marcie, ne poţi lăsa singuri? 

— Desigur. Orice pentru unul dintre poliţiştii tăi. Ne 
vedem dimineaţă, se răsti ea. 

Lui Marsh i se întunecă privirea. Oare dorm în 
dormitoare separate? se întrebă Erika în gând. 

Marsh închise uşa şi afişă o expresie complet diferită. 

— Îl vor reţine pe Isaac peste noapte. Aşteaptă mai întâi 
rezultatele ADN. 

— Ce rezultate? 

— Se pare că Stephen Linley era o persoană destul de... 
promiscuă. Avea în casă o mulţime de echipamente 
bondage şi din piele, şi s-au găsit o grămadă de articole 
pornografice destul de extreme la el în apartament. 

— Ce fel? 

— Nimic ilegal, dar chestii fetişiste, unele având 
legătură cu sufocarea... Au ascultat mesajele vocale lăsate 
pe telefonul lui Linley şi se pare că el şi Isaac treceau 
printr-o perioadă destul de grea. Isaac a lăsat o mulţime de 
mesaje spunând că, iar aici citez „vreau să-l omor pe 
nenorocit”. 

— Şi eu am mai lăsat astfel de mesaje, domnule. 

— Erika... 

— Nu, ştiţi şi dumneavoastră cum e. Dacă te străduieşti 
îndeajuns, corespondenţa oricărui om poate deveni 
incriminatoare. Nu Isaac a făcut-o. 

— Şi ce vrei de la mine, Erika? Bun, hai să sistăm 
ancheta doar pentru că tu-l crezi nevinovat? 


e 282 » 


— Ştim amândoi foarte bine cum funcţionează astfel de 
treburi! Are un avocat? 

— Cred că da, da. 

— Îmi puteţi permite accesul? Dacă-l va lua cineva la 
întrebări, aş vrea ca eu să fiu aceea. 

— Ştim amândoi că n-are cum să se întâmple aşa ceva... 

Erika îşi vâri mâna în geantă şi scoase felicitarea afară. 

— Ar trebui să vedeţi asta, zise ea şi i-o întinse, 
desfăcută în punguţa de plastic, peste masă. 

Marsh se apropie şi-şi luă ochelarii de citit de pe blatul 
de gătit, apoi se întoarse la masă şi privi cu atenţie 
felicitarea. O răsuci spre el, citind ce scria înăuntru. 

— Unde ai primit-o? 

— Am dormit până târziu după-amiază. Când m-am 
trezit, uşa de la terasă era deschisă şi am găsit asta pe 
pernă. 

— Pe pernă! Şi de ce nu mi-ai zis? 

— Vă zic acum! M-am trezit, am găsit biletul - nu l-am 
atins, l-am manevrat cu mănuşi de latex - apoi am primit 
telefonul de la Isaac. Am mers direct la apartamentul lui 
Stephen Linley, iar după aceea am venit încoace. 

— Începe să ne scape cu totul din mână, zise Marsh. 
Convoacă o şedinţă de urgenţă la prima oră a dimineţii. 
Am să dau un telefon, o să fie nevoie ca cei de la medicină 
legală să-ţi intre în apartament. 

— E-n regulă. 

— Vrei să rămâi să dormi pe canapea? 

— Nu, domnule. În curând se face patru dimineaţa. 
Merg la un hotel şi încerc să prind vreo câteva ore de 
somn. 

— Bine. Ne vedem la secţie la 9 fix. 


e 283 + 


Capitolul 59 


Ploua iar cu găleata când Erika a ţâşnit din maşină 
pentru a ajunge cât mai iute la intrarea principală în secţia 
Lewisham Row. De serviciu era Woolf şi zona recepţiei 
clocotea de agitaţie din cauza unui grup de tinere supărate 
ce stăteau pe un şir de scaune de plastic. Două dintre ele 
împingeau înainte şi înapoi bebeluşi în cărucioare. Trei 
copilaşi ceva mai mari stăteau pe scaunele din capătul 
rândului: doi băieţi şi o fată. Băteau din picioruşele lor 
goale în scaunele de plastic verde, râzând şi desenând 
figuri în condensul adunat pe geamul ferestrei. Deasupra 
capetelor lor, unde ei nu puteau ajunge, cineva de mult 
plecat de-acolo scrisese: TOŢI PORCII AR TRE’ SĂ 
MOARA. Copiii erau murdari şi gălăgioşi, dar ceea ce-o 
mişcă pe Erika era faptul că în spatele lor, pe podeaua de 
beton, se aflau trei perechi de şlapi, aşezate frumos una 
lângă alta. 

— Neaţa. Marsh a cerut ca toată lumea să meargă în 
sala de operaţiuni, o întâmpină Woolf, ridicându-şi privirea 
la ea din spatele biroului de primire. 

— A zis şi de ce? Ar fi trebuit să ţin o şedinţă de 
informare pentru toată lumea la ora nouă. 

Woolf se aplecă în faţă şi spuse cu un glas scăzut: 

— Are legătură cu arestarea doctorului Strong pentru 
uciderea iubitului său cu o scrumieră... Nu ştiam nici 
măcar că o ia în gură, darămite că o ia şi-n fund! 

— Agent-şef, tu n-ai nimic altceva mai bun de făcut 
decât să stai la bârfă? Şi tu eşti tot timpul de serviciu? 
întrebă Erika, privindu-l cu asprime, apoi trecându-şi 
legitimatia prin fanta uşii şi trântind-o în urma ei. 

Woolf o urmări pe monitorul de supraveghere video cu 
circuit închis îndepărtându-se nervoasă pe coridor. 

— Hei! Noi cât mai avem de aşteptat aici? strigă una 
dintre femei. 

— O să îţi regăseşti iubirea vieţii cât de curând, o linişti 
Woolf. Şi voi la fel. Mai au doar să li se ia amprentele şi să 

e 284 » 


fie acuzaţi de atac deosebit de grav. 

Femeile îi aruncară priviri furioase şi se întoarseră la 
discuţiile lor. 

— Nimeni nu pare a avea simţul umorului în dimineaţa 
asta, mormăi Woolf în timp ce-şi deschidea ziarul şi muşca 


din pateul danez. ; 


Toată lumea era prezentă şi nu scotea niciun cuvânt 
când Erika ajunse în sala de operaţiuni. Marsh aştepta în 
faţa lor, bându-şi ceaşca de cafea. 

— A, Erika, ia loc, te rog. 

— Credeam că eu trebuia să ţin şedinţa de informare în 
dimineaţa asta, domnule. 

— Şi eu la fel, dar s-au schimbat nişte lucruri. Ia loc, te 
TOg. 

Erika se cocoţă pe un şir lung de mese din fundul sălii, 
unde grupul de imprimante era neobişnuit de tăcut. 

Marsh începu: 

— Azi noapte, dr. Isaac Strong, care a lucrat la această 
anchetă şi la multe altele alături de noi în calitate de medic 
legist, a fost acuzat de omorârea partenerului său, 
scriitorul Stephen Linley. 

Marsh se opri, dându-le timp poliţiştilor să asimileze 
informaţia. 

— Acest lucru ne-a pus într-o situaţie delicată. O mare 
parte din probele adunate de noi până acum în anchetarea 
morţii lui Gregory Munro şi Jack Hart au fost analizate de 
dr. Strong, iar în două cazuri, concluziile sale ne-au ajutat 
să alcătuim profilul ucigaşului. Modul în care a fost omorât 
Stephen Linley are anumite asemănări cu asasinările lui 
Gregory Munro şi Jack Hart. Lui Stephen Linley i s-a găsit 
o mare cantitate de flunitrazepam în sânge. În plus, a fost 
sufocat cu acelaşi tip de pungă „pentru sinucideri”, însă, în 
cazul lui, se pare că s-a luptat cu atacatorul. Autopsia şi 
raportul toxicologic au indicat faptul că Linley era un 
consumator regulat de droguri  recreaţionale - 
benzodiazepine şi Rohypnol, denumirea de pe piaţă a 
flunitrazepamului - şi că avea o mare toleranţă la astfel de 


e 285 + 


substanţe. Singura probă ADN găsită la locul crimei este 
masculină. 

Marsh se opri iar, pentru a le permite celor prezenţi să 
asimileze noile informaţii, apoi continuă: 

— Se pare că lui Stephen îi plăcea să schimbe des 
partenerii sexuali, iar seara trecută a fost la o saună 
pentru gay. Camerele de supraveghere indică faptul că a 
rămas la sauna pentru gay Chariots din Waterloo de la 6 
după-amiaza până la 10 seara. Pe lângă această probă, 
uciderea lui Stephen Linley s-a produs în Bowery Lane 
Estate, în EC1, ceea ce înseamnă că intră în jurisdicţia 
Poliţiei din City of London. Deci, nu numai că nu ne 
priveşte pe noi, dar nici măcar nu intră în jurisdicţia 
Poliţiei Metropolitane. 

— Domnule, doar nu pot crede că Isaac Strong este 
ucigaş în serie? întrebă Erika. 

— Pot să termin, te rog? 

— Aş fi preferat să mă fi informat mai întâi pe mine, 
domnule. Eu sunt ofiţerul superior răspunzător de caz şi 
acum aud pentru prima dată toate aceste informaţii. 

Poliţiştii din sala de operaţiuni se foiau stingheriţi în 
scaune. 

— Erika, şi mie mi s-au adus la cunoştinţă toate aceste 
informaţii de către chestorul-şef în urmă cu douăzeci de 
minute, zise Marsh. Mă laşi să continui? 

— Da, domnule, căzu de acord Erika. 

— Dr. Strong a fost găsit la locul faptei. Iniţial, a fost 
reţinut pentru întrebările de rutină - a spus că el a 
descoperit trupul lui Stephen. Au început să vină 
rezultatele de la locul crimei. Pe laptopul lui Stephen 
Linley s-a găsit o mare cantitate de poze, inclusiv o 
identificare pozitivă a lui JordiLevi. 

— El este băiatul de închiriat pe care l-am interogat. A 
fost în casa lui Gregory Munro cu câteva zile înainte de 
crimă, interveni Crane. 

— Da, mai multe poze de pe laptop îl arată pe JordiLevi 
împreună cu Stephen Linley şi Isaac Strong: poze cu ei 
făcând sex. Poliţia a percheziţionat casa doctorului Strong 


e 286 » 


şi a găsit o cantitate mică de Ecstasy, marijuana şi 
flunitrazepam, drogul folosit în cazul celor trei crime. S-au 
mai descoperit şi o mulţime de echipamente de tip fetiş: 
cagule şi pungi, de tipul celor folosite în cazul asfixierii 
erotice sau al jocurilor de controloare a respirației - semi- 
sufocarea ta sau a partenerului tău pentru plăcere 
sexuală... 

Erika stătea în fundul încăperii, simțind cum îi îngheaţă 
sângele în vene. Rotiţele din mintea ei începuseră să se 
rotească nebuneşte, gândindu-se la toate acele ocazii în 
care se aflase în casa lui Isaac. Oare să fie adevărat? 

— Acum, la fel ca de fiecare dată, continuă Marsh, o 
persoană este considerată nevinovată până la proba 
contrarie, iar acest caz are un plus de delicateţe deoarece 
doctorul Strong e unul de-al nostru, un reputat medic 
legist, cu o carieră lipsită de pată. Dar probele împotriva 
lui s-au adunat într-un număr alarmant de mare, aşa încât 
City Police n-a avut ce face decât să-l aresteze pentru 
uciderea lui Stephen Linley. Isaac Strong este, de 
asemenea, considerat suspect pentru uciderea lui Gregory 
Munro şi a lui Jack Hart. 

— Şi atunci, unde ne situează asta pe noi, ca echipă? 
interveni Erika. 

Marsh se opri câteva secunde. 

— Aşa cum ştiţi cu toţii, trebuie să păstrăm 
transparenţa. Aţi făcut cu toţii o treabă excelentă la acest 
caz, şi vă mulţumesc fiecăruia dintre voi. Inspector-şef 
Foster, tu ai lucrat alături de dr. Strong şi acum va trebui 
să ne uităm pe rapoartele sale ca să vedem dacă ar fi putut 
influenţa mersul anchetei. În plus, dr. Strong te-a sunat de 
la locul crimei, înainte de-a alerta poliţia... 

Toate privirile din sala de operaţiuni se întoarseră spre 
Erika. 

— Îl cunosc pe Isaac - dr. Strong - din punct de vedere 
social, zise Erika. Pur şi simplu s-a întâmplat să dea peste 
iubitul lui care fusese omorât. 

— Erika, eu nu te acuz de nimic. Dar a trecut o linie 
atunci când te-a sunat pe tine. Nu putem permite ca 


e 287 œ» 


ofiţerul însărcinat de conducerea unui caz să primească 
telefoane de la suspectul de crimă aflat la locul crimei. 
Unul dintre foştii noştri colegi, inspectorul-şef Sparks, a 
ajuns la locul crimei noaptea trecută, iar acest lucru, 
coroborat cu faptul că acum conduce o extrem de 
experimentată echipă de anchetare a crimelor, înseamnă 
că el va prelua acest caz în calitate de ofiţer responsabil. 

Mai mulţi poliţişti din sala de operaţiuni se întoarseră s- 
o privească pe Erika, în timp ce aceasta încerca să 
păstreze o mină indiferentă. 

Marsh continuă să vorbească: 

— Mă aflu aici pentru a vă mulţumi tuturor pentru 
munca depusă, dar vreau ca toată lumea de faţă să-şi 
predea dosarul de caz în această dimineaţă, cât mai 
curând posibil. E posibil ca inspectorul-şef Sparks să mai 
păstreze o parte dintre voi pentru a se alătura echipei sale. 

Erika se ridică în picioare. 

— Domnule, pot vorbi cu dumneavoastră, vă rog? 

— Erika... 

— Aş vrea să vorbim în biroul dumneavoastră, domnule. 
Acum. 


e 288 + 


Capitolul 60 


— Erika, îmi pare rău, începu Marsh. 

Ea stătea în faţa lui, în biroul lui Marsh. 

— Nu-mi vine să cred că mi-aţi zis în faţa echipei mele, 
fără să mă puneţi mai întâi la curent. 

— Cum spuneam, mai întâi am vorbit cu Oakley la 
telefon. Era deja aranjat. Mie doar mi s-a adus la 
cunoştinţă decizia. 

— Oakley. Are sens... 

— Nu este ceva personal. M-ai auzit doar, jos, în sala de 
operaţiuni. 

— Credeţi că Isaac este cel care a comis toate crimele? 
continuă ea, luând loc pe scaunul din faţa biroului lui 
Marsh. 

Marsh se duse la scaunul său şi se aşeză pe el. 

— Nu mă întreba. Eu de-abia îl cunoşteam. E medic 
legist. Tu te-ai apropiat destul de mult de el - ce impresie 
ţi-a făcut? 

— Nu m-am apropiat de el. Am fost la el la cină de 
câteva ori. 

Erika îşi dădu seama că începea să-i trădeze prietenia şi 
realizarea acestui lucru o făcu să se oprească. Chiar m-am 
transformat şi eu într-o scorpie nemiloasă? se gândi ea. E 
unul dintre prietenii mei cei mai apropiaţi. Dar, trebuia să 
recunoască, probele pe care le auzise împotriva lui o 
şocaseră chiar şi pe ea. 

— Dar iubitul lui? Cu ce impresii ai rămas când i-ai văzut 
împreună? întrebă Marsh. 

— Ştiam că Isaac avea o relaţie volatilă cu Stephen 
Linley. Deşi nu mi-a oferit prea multe detalii, ştiam că 
Stephen l-a înşelat şi că s-au despărţit. Apoi, din senin, am 
mers la el la cină şi acolo am dat iar peste Stephen. Nu 
cred că Stephen mă plăcea. Deşi mi se pare şi mie că am 
început să par o acritură în ultima vreme. 

— În ultima vreme? rânji Marsh. 

În pofida situaţiei, Erika rânji şi ea. 

e 289 œ» 


— Ai citit vreuna dintre cărţile lui Stephen Linley? 
întrebă Marsh. 

— Nu, răspunse Erika. 

— Marcie a descărcat una, Coborâre în noapte, pentru a 
o citi în vacanţă... N-a putut trece de primele patru 
capitole. 

— De ce? 

— Dădea impresia că-i plăcea să tortureze femei. 

— Sunt thrillere polițiste, domnule. 

— Aşa i-am zis şi eu. l-am zis că ar trebui să rămână la 
comediile ei romantice... În fine. A trebuit să aranjez ca tot 
ce aparţine de cazurile lui Gregory Munro şi Jack Hart să 
fie transferat inspectorului-şef Sparks şi echipei sale. Vor 
avea sprijinul unui alt medic legist, care va trebui să ia 
totul de la capăt. 

Erika se ridică şi rămase privind cartierul Lewisham, ce 
sclipea sub un plafon jos de nori negri. 

— Cum de-a ajuns nemermnicul de Sparks să-mi ia cazul? 
Mi se pare cea mai perversă lovitură a sorții! 

— Asta-i problema atunci când ajungi să-ţi faci duşmani, 
Erika. Se retrag şi pun la cale comploturi, şi de multe ori 
ajung să prospere în umbră. Sparks se pricepe destul de 
bine la asta. 

— Cât de bine? întrebă Erika. Pen' că-i destul de clar că 
s-a străduit din greu pentru acest lucru... Conduce o 
echipă proprie, a fost chemat să dea o mână de ajutor la o 
supraveghere sub acoperire pentru Operaţiunea Hemslow. 

Marsh o asculta şi nu zicea nimic. 

— Domnule, să nu-mi ziceţi că şi el concurează pentru 
postul de subcomisar? 

— O mulţime de alţi poliţişti sunt avuţi în vedere. Nu 
doar voi doi. 

— Şi-acum, ce-i de făcut? 

— Laşi cazul în pace. Şi singurul motiv pentru care 
trebuie să faci un pas în spate e că ai un conflict de 
interese. Ai socializat cu medicul legist care acum s-a 
transformat în suspect. 

— Dacă sunt îndepărtată de la caz, atunci măcar daţi-mi 


e 290 œ» 


altceva de făcut. Cu mare bucurie aş lua şi eu parte la 
Operaţiunea Hemslow. Sparks trebuie să o lase deoparte. 
Aşa că vor avea nevoie de un alt inspector-şef. 

— Subcomisarul Nickson n-a fost prea încântat de faptul 
că ai dat buzna peste ei noaptea trecută, la locul crimei... 
Sau de modul în care te-ai purtat cu agenţii săi. Marsh 
văzu privirea de pe chipul Erikăi. Da, am auzit şi despre 
asta. Şi Oakley a auzit. 

— Domnule, îmi cer scuze, credeţi-mă, tot ce încerc de 
fiecare dată este să încerc şi să fiu o polițistă capabilă. Nu- 
mi pun în minte să supăr pe toată lumea, dar... 

— Dar aşa te-ai obişnuit, termină Marsh în locul ei. Uite. 
Ai la dispoziţie trei săptămâni de concediu, pe care încă nu 
ţi le-ai luat. Îţi sugerez să profiţi de soare. Uneori e mai 
bine să te faci nevăzută. 

— Domnule, nu sunt genul care să meargă să se 
prăjească la soare pe plajă. 

— Atunci, încearcă. Cumpără-ţi nişte cremă cu factor de 
protecţie 50 şi dispari într-un loc plăcut. Ţi-ai face singură 
un serviciu scăpând de acest caz al Vânătorului de noapte, 
ai cuvântul meu. 

— Da, domnule. 

— A, şi, Erika, dacă aud că ţi-ai vârât iar nasul, va fi cea 
mai rapidă cale să-ţi curmi visul de-a deveni subcomisar. 

— Nu e un vis... 

— În fine. Ia-ţi o vacanţă. 

— Foarte bine, domnule. 

Erika dădu aprobator din cap în faţa lui Marsh şi ieşi din 


birou. 
x 


Sala de operaţiuni era pustie. Luminile fluorescente 
fuseseră lăsate aprinse. Erika rămase câteva secunde 
tăcută, privind de colo până colo tablele albe, pe care erau 
prinse cu bolduri toate dovezile strânse de-a lungul 
ultimilor trei săptămâni pline de agitaţie. Munca grea a 
echipei sale. 

O femeie ciocăni la uşă şi intră. Era unul dintre agenţii 
de sprijin, al cărei nume Erika nu-l cunoştea. 


e 291 œ» 


— Scuze, doamnă, e-n regulă dacă începem să strângem 
datele pentru a le preda? întrebă femeia în timp ce-şi 
plimba ochii peste birourile goale. 

Erika încuviinţă din cap şi ieşi din cameră. Dădu peste 
Woolf în drumul ei pe hol. 

— Scuze pentru mai devreme, şefa... îl cunoşteai bine pe 
dr. Strong? întrebă el. 

— Da, dar acum, dacă stau să mă gândesc, nu... 

— A, bine. Totul e bine când se termină cu bine, rânji 
Woolf. 

— Ce vrea să însemne remarca asta a ta? 

— Să fiu al naibii dacă ştiu. Mama obişnuia s-o spună tot 
timpul, Dumnezeu să aibă grijă de sufletul ei. O babă 
nesuferită. Oricum, am reuşit să-ţi fac rost de ăsta, 
continuă el, apoi îi înmână un telefon Nokia. Încă 
funţionează, fără probleme. 

— Ţi-ai amintit, zise ea, luându-l în mână. 

— A fost primul lucru pe care mi l-ai spus atunci când te- 
ai alăturat secţiei Lewisham Row. „Fă-mi rost de un telefon 
cu butoane, gras nemernic!” 

— N-am spus niciodată „gras nemernic”! rânji Erika. 

— Mda, eu am inventat formularea, zise el. 

Rămaseră amândoi privind prin geamul despărțitor cum 
agenţii de sprijin dădeau jos de pe tablele albe pozele 
făcute la locurile crimelor. 

— Unde-a dispărut toată lumea? se interesă Erika. 

— O mare parte a plecat acasă şi aşteaptă să li se dea 
alte sarcini, şi e duminică. Cred că voiau şi ei să profite de 
o neaşteptată zi liberă înainte de începerea unei noi 
săptămâni aglomerate. 

_ Erika se simți dezamăgită, şi niţel abandonată. 
Indepărtă aceste senzaţii din minte, realizând cât de 
prosteşte se comporta. Era serviciul şi-atât. 

— Şi-acum ce mai urmează, şefa? 

— Eu sunt în vacanţă în următoarele trei săptămâni. 

— O, ce frumos! Eu aş face moarte de om pentru trei 
săptămâni libere. Distracţie plăcută! 

Woolf o bătu prieteneşte pe umăr şi plecă în direcţia 


e 292 œ» 


recepţiei. 

Distracţie... Erika nici măcar nu-şi mai aducea aminte 
când se distrase ultima dată. Se întoarse iar la privitul 
tablelor albe prin geam; acum erau aproape goale. Işi 
aruncă geanta pe umăr şi părăsi secţia, nesigură de ce 
avea să facă mai departe. 


e 293 + 


Capitolul 61 


Erika îşi petrecu restul dimineţii plimbându-se cu 
maşina de colo-colo, simțindu-se lipsită de puteri şi 
frustrată. Trecu prin faţa casei lui Isaac din Blackheath şi 
văzu că era percheziţionată de poliţie. În faţa casei stătea 
un poliţist şi peste uşa de la intrare era trasă o bandă a 
poliţiei. I se părea ciudat să vadă casa lui şic, cu două 
plante yucca străjuindu-i uşa de la intrare şi cu ferestrele 
ghilotină scânteind în soare, şi totuşi să ştie că el era 
reţinut în continuare în arestul poliţiei. 

Apoi se îndreptă spre Shirley, trecând prin faţa casei lui 
Penny Munro. Strada era liniştită şi mai multe case aveau 
draperiile trase, pentru a ţine soarele la distanţă. Casa lui 
Penny ieşea în evidenţă datorită pajiştii verzi şi luxuriante 
din faţă. Pesemne că Gary continua să ignore interzicerea 
folosirii furtunului de apă pentru a o stropi. Erika voia să 
ştie ce mai punea acesta la cale şi se gândi să încetinească 
niţel, dar îşi zise că mai bine s-ar abtine, întoarse maşina şi 
porni înapoi spre Forest Hill. 

Începuse iar să plouă când ajunse acasă. Se suci în toate 
părţile, căutând ceva de băut, însă frigiderul era gol, la fel 
ca majoritatea dulapurilor. 

Se plimbă prin tot apartamentul, simțindu-se ca un 
animal în cuşcă, apoi deschise calculatorul şi-l lăsă pe 
blatul din bucătărie cât timp îşi turnă ultimul pahar de 
whisky. Rămase holbându-se în gol, urându-şi viaţa, 
urându-şi serviciul, urând totul. Incepuse să plouă mai 
tare. Deschise uşa de la terasă şi rămase la adăpostul 
tocului ei, aprinzându-şi o ţigară. In spatele ei se auzi un 
sunet de cădere pe ceva moale - i se deschisese fereastra 
de Skype. Începu să sune, determinând-o să se întoarcă în 
casă, la gândul că putea fi Vânătorul de noapte. 

Era sora ei, Lenka, sunând din Slovacia. 

— Încep s-o iau razna, murmură Erika atunci când îşi 
dădu seama că se simţea dezamăgită. Aş prefera să 
primesc telefon de la o ucigaşă în serie, decât de la propria 


e 294 œ» 


mea soră. 

Trase aer adânc în piept şi răspunse la apel. 

— Ahoj zlatko!” ciripi sora ei. 

Lenka stătea în sufrageria ei pe o imensă canapea de 
piele, acoperită cu o pătură din blană de oaie. Peretele din 
spatele ei era vopsit într-o nuanţă de portocaliu care-ţi lua 
ochii şi pe care se vedeau mai multe poze cu copiii ei, 
Karolina şi Jakub, împrăştiate pe toată suprafaţa acestuia. 
Părul lung şi blond şi-l ţinea adunat într-un coc în vârful 
capului, şi-n ciuda faptului că avea o enormă burtă de 
gravidă, avea pe ea doar un maiou roz şi subţire. 

— Bună, Lenka, zâmbi Erika, vorbind în slovacă. Parcă 
eşti gata să plesneşti! 

— Mda. Nu mai am mult, zise sora ei. A trebuit să te 
sun. Am făcut ultima ecografie şi am veşti proaspete. E tot 
băiat! 

— E minunat, felicitări, zise Erika. 

— Marek e încântat. M-a dus la bijutierul din oraş - ți- 
aduci aminte de el, cel şic de pe strada principală - şi mi-a 
cumpărat o brățară pentru gleznă. 

Marek era soţul Lenkăi şi fusese închis nu demult pentru 
că achiziţionase bunuri furate. 

— Şi Marek cum se va descurca? întrebă Erika. 

— A început să muncească din nou. 

— Să muncească? Credeam că e la închisoare. 

— A ieşit pentru bună purtare. Acum o lună. 

— Cum să iasă dintr-odată pentru bună purtare? Doar a 
primit patru ani. 

— Erika, ştiam că o să te comporţi aşa... Şi-a adus 
aminte de ceva folositor pentru poliţie, aşa că i-au dat 
drumul... Şi te-am sunat şi ca să-ţi spun că nu mai e nevoie 
să-mi trimiţi bani. Mulţumesc. 

— Lenka... 

— Nu, Erika, sunt în regulă. Acum că s-a întors Marek, 
lucrurile au revenit la normal. 

— De ce nu-ți creezi un alt cont bancar? Voi continua să- 
ţi trimit bani, pe care i-ai putea pune deoparte, pentru 


1 Bună, draga mea! (lb. slovacă, în original) (N.t.). 
<e 295 


tine. 

— Erika, nu trebuie să ai tu grijă de mine. 

— Ba da. Doar ştii şi tu că oamenii care lucrează pentru 
mafie ajung întotdeauna ori în pământ, ori după gratii. Vrei 
să rămâi o mamă singură cu doi copii - trei, acum că ai mai 
făcut unul cu el? 

— S-a străduit din greu să se îndrepte şi a ieşit pentru 
bună purtare, zise Lenka, ridicându-şi mâinile în sus, 
furioasă, ca şi cum acest lucru îl făcea mult mai bun decât 
ceilalţi taţi. Viaţa s-a schimbat aici, Erika. 

— Asta nu înseamnă neapărat că în bine. 

— Nu înţelegi. Nu poţi măcar să te bucuri? Marek are 
grijă de noi. Copiii au haine drăguţe, au chiar şi iPhone-uri. 
Şi copilaşul ăsta mic nu va duce lipsă de nimic. Vom fi în 
stare să-i dăm la şcoli bune... 

— Ferească Dumnezeu să trebuiască să petreacă prea 
multe ore învățând din greu, când Marek ar putea foarte 
bine să meargă şi să le amenințe învățătorul că o să-i 
spargă rotulele! 

— Erika, nu mai vreau să discut despre asta. Nu te-am 
sunat ca să mă cert cu tine, zise Lenka, aranjându-şi cocul 
din vârful capului cu aerul că vrea să sfârşească discuţia. 
În fine. Tu eşti bine? Am tot încercat să te sun pe Skype. 
Te-am sunat de patru ori în ziua aniversării lui Mark. 

— Sunt bine. 

— Ar trebui să-ţi pui şi tu nişte poze prin casă, continuă 
Lenka, chiorându-se în cameră. Arată ca o celulă de la 
puşcărie. 

— O s-o menţin aşa pentru data viitoare când vii cu 
Marek. Să-l fac să se simtă ca acasă. 

În pofida remarcii sale, începură amândouă să râdă. 

— Te salută şi copiii, zise Lenka, după ce se liniştiră. Au 
ieşit la bazinul de înot cu prietenii. 

— Sărută-i din partea mea, spuse Erika. Şi anunţă-mă 
când o să intri în travaliu, bine? 

— Bine... Te anunţ. Te iubesc. 

Lenka îşi apăsă buzele cu degetele şi-i trimise un sărut. 
Erika îi răspunse la fel, apoi ecranul deveni negru. 


e 296 » 


După conversaţia de pe Skype, tăcerea deveni 
asurzitoare în apartament. Erika îşi plimbă privirea peste 
pereţii goi, apoi poposi asupra poliţelor ticsite cu tot felul 
de lucruri inutile. Lângă un exemplar din Cincizeci de 
umbre le lui Grey se afla volumul semnat de Stephen 
Linley, dăruit chiar de el însuşi. Se ridică şi scoase afară 
exemplarul romanului Din mâinile mele reci şi moarte şi 
începu să citească. 


e 297 œ» 


Capitolul 62 


Moss profitase de această neaşteptată duminică liberă şi 
rămăsese acasă, ca să-l îmbăieze şi să-l bage la culcare pe 
fiul ei Jacob. Doar ce terminase să-i citească o poveste şi 
văzu că pe băiat îl furase somnul. li sărută chipul adormit 
şi reglă veioza în aşa fel încât să continue să-i cânte cât 
timp dormea şi luminiţele să pâlpâie, împrăştiate pe pereţi. 

Când ieşi afară din dormitor, pe hol, o găsi pe soţia ei, 
Celia, ţinând în mână telefonul. 

— E Erika Foster, spuse Celia. 

Moss luă telefonul şi porni înspre micuțul dormitor pe 
care-l foloseau amândouă drept birou. Apoi închise uşa. 

— Moss, scuze că te sun acasă, începu Erika. 

— E-n regulă, şefa. Ce s-a întâmplat? 

— Toată lumea a şters-o azi. 

Stânjenită, Moss nu zise nimic o vreme. 

— Cam da. Scuze pentru asta. Credeam că vei fi ocupată 
cu Marsh? 

— A, am fost. Ai petrecut în mod plăcut ziua liberă? 

— Dap, am fost în St. James's Park. A fost superb. 

— Poţi vorbi? 

— Da. Doar ce i-am terminat de citit Omida 
mâncăcioasă” lui Jacob şi acum am poftă de-o salată - 
ceea ce cred că este o premieră pentru mine. 

— Am citit una dintre cărţile cu inspectorul-şef 
Bartolomew, cele pe care le scrie, pardon, scria, Stephen 
Linley... 

— Şi vrei să înfiinţezi un club de carte? întrebă Moss. 

— Foarte amuzant. Nu, am început să citesc Din mâinile 
mele reci şi moarte şi mi se pare destul de tulburătoare... 

— În ce sens? 

— N-am probleme cu macabrul, dar am găsit nişte 


2 The very hungry caterpillar (1969), faimoasă carte ilustrată pentru 
copii, scrisă şi desenată de Eric Carie, tradusă în 45 de limbi şi 
publicată în peste 25 de milioane de exemplare. La noi a apărut la 
editura Cartea Copiilor, în 2007 (N.t.). 


q 298 » 


chestii extrem de dure şi de întunecate. Am dat peste un 
criminal în serie care răpeşte noaptea femei şi apoi le 
închide la el în beci şi le torturează. 

— Ca în Tâcerea mieilor”? 

— Nu, Tăcerea mieilor are o anumită fineţe şi reţinere 
când vine vorba de descrieri violente. Aici nu e decât 
torture porn. M-am forţat să citesc mai departe, pagini 
întregi pline cu violuri prelungite şi grafice, iar între ele 
criminalul toarnă apă fierbinte peste trupurile lor goale. 

— lisuse! 

— E aproape ca şi cum ar avea orgasm în timp ce scrie 
toate astea... O fi puţin exagerat, dar cum ar fi dacă 
Vânătorul de noapte l-a omorât pe Stephen din cauza 
atitudinii sale la adresa femeilor? 

— Credeam că noua direcţie a anchetei se concentrează 
asupra ipotezei că Isaac Strong l-a omorât pe Stephen? Şi 
parcă ai fost îndepărtată de la caz? 

— Moss, tu chiar crezi că Isaac ar fi putut s-o facă? 

— Nu. Dar, pe de altă parte, eu nici nu-l cunoşteam aşa 
de bine. 

— Moss, eu am fost la locul crimei. Toate dovezile 
indicau că este vorba de acelaşi ucigaş. Cu puţin timp în 
urmă l-am căutat pe Google pe Stephen Linley şi am aflat 
că vinde tone de cărţi, însă de multe ori creează tot felul 
de controverse la evenimente literare. S-a întâmplat de 
multe ori să vină lume la el şi să-l întrebe de ce preferă să- 
şi trateze personajele feminine cu o asemenea violenţă; 
există un fel de boicot îndreptat împotriva operei sale. 
Dacă aceasta-i legătura? Cum ar fi dacă opera lui a 
inspirat pe cineva să se comporte violent cu Vânătorul de 
noapte? În timpul convorbirii telefonice cu ea, mi-a spus că 
soţul ei a torturat-o, dar că acesta a murit înainte să-l 
poată omori chiar ea. 


23 The silence of the lambs (1988), celebru roman scris de Thomas 
Harris. A fost ecranizat în 1991, de Jonathan Demme, cu Jodie Foster 
în rolul detectivei Clarice Starling şi cu Anthony Hopkins în rolul dr. 
Hannibal Lecter, un criminal psihopat condamnat pe viaţă, care o ajută 
pe Clarice din închisoare (N.t.). 


e 299 œ» 


— E o teorie foarte reuşită, şefa. Sau încerci să afli cine 
a făcut-o din modul în care a făcut-o? întrebă Moss. 

— Cred doar că încă n-am studiat îndeajuns motivul 
pentru care a făcut-o. Am irosit timp crezând că autorul a 
fost doar un homosexual sedus şi abandonat în cazul lui 
Gregory Munro, şi toată treaba cu Jack Hart fiind o 
persoană aflată tot timpul în vizorul publicului a reuşit să 
ne abată atenţia de la motiv. 

— Există o singură problemă, şefa. Ni s-a luat cazul. Eu 
am fost repartizată grupului de monitorizare a camerelor 
video de pe străzi, zise Moss. 

— Şi Peterson? 

— Habar n-am. Am auzit că şi el a fost trimis pe undeva, 
dar nu sunt sigură unde anume. 

— A, bine, şi eu sunt în vacanţă, continuă Erika, ironică. 

— Atunci, ştii ce fac în mod normal oamenii când sunt în 
vacanţă? Pleacă să-şi viziteze prietenii... Poate c-ar trebui 
să mergi să-l vezi pe Isaac. Dacă tot nu poţi fi momentan 
polițistă, măcar încearcă să-i fii prietenă. 


< 300 » 


Capitolul 63 


Erika se aşeză la rândul celor intraţi deja în centrul de 
vizitare al închisorii Belmarsh, pentru a aştepta să treacă 
de securitate. Centrul era o clădire de beton lungă, joasă şi 
rece, al cărei spaţiu era mult prea mic pentru a adăposti 
toate cele patruzeci de persoane ce aşteptau să treacă 
printre detectoarele de metal. Afară ploua, aşa că 
ferestrele înalte şi înguste erau acoperite de condens. 
Mirosul de piele umedă, de odorizante de corp şi de 
parfumuri se amesteca cu duhoarea produselor de 
curăţenie industriale. Câţiva bărbaţi şi câteva femei de 
acolo se aflau pe cont propriu. Unii păreau șocați de faptul 
că trebuiau să-şi viziteze un prieten sau o persoană dragă 
pentru prima dată. Un grup de soţii de deţinuţi gălăgioase, 
însoţite de copiii lor agitaţi, ţineau în braţele ridicate şi 
întinse înainte diverse lucruri, pentru a trece cu ele printre 
detectoarele de metale. O femeie se certa cu un gardian 
care-i ceruse să-i arate ce are în scutecul bebeluşului ei. 

Când toată lumea trecu de securitate, urmă o altă rundă 
de aşteptare într-o cameră de recepţie lungă, înainte de-a 
fi conduşi cu toţii în ceva ce semăna cu o enormă sală de 
clasă, înţesată cu şiruri şi şiruri de scaune de plastic şi 
mese. Deţinuţii stăteau cu toţii nemişcaţi când intră Erika. 
Aceştia purtau cu toţii salopete galbene, ca să nu se poată 
strecura printre vizitatori la sfârşitul şedinţei de vizitare. 

Îl găsi pe Isaac aşezat la o masă din capul celui de-al 
treilea rând. Rămase şocată de aspectul lui: ochi injectaţi, 
cu cercuri negre împrejurul lor. Părul, de obicei impecabil 
pieptănat, era acum o chică stufoasă şi pe faţă avea 
tăieturi de la bărbierit. 

— Mă bucur să te văd, începu el. 

— Îmi pare rău pentru Stephen, zise Erika. 

Isaac îi studia expresia cu atenţie. 

— Mulţumesc. De ce-ai venit aici? 

— Am venit aici în calitate de prietenă, răspunse ea, 
întinzându-se şi apucându-l de mână. O avea rece şi 


< 301 >» 


lipicioasă şi tremura din tot corpul. Îmi pare rău. Ar fi 
trebuit să vin mai devreme. 

— E ca într-un coşmar, în locul ăsta. Mizeria, ţipetele, 
permanentul pericol al violenţei şi amenințării, murmură 
Isaac. Nu am făcut-o eu. Te rog să mă crezi, nu am făcut-o 
eu... Mă crezi, nu-i aşa? 

Erika ezită. 

— Da, te cred. 

— Am aflat că mergea la o saună pentru gay din 
Waterloo. Şi-o trăgea cu alţi tipi, cu capul gol - ştii tu, fără 
să se protejeze. Am avut bănuieli, şi i-am zis-o, iar el mi-a 
spus că nu merge decât la sală acolo. Apoi, imbecilul mi-a 
luat iPodul şi l-a uitat într-un dulap la saună, iar cei de 
acolo au luat legătura cu mine... Să-nţeleg că ai auzit şi tu 
despre apelul meu telefonic, în care-l ameninţam că am să- 
l omor dracului pe nenorocit? 

— Da. 

— Şi totuşi, nu eu am făcut-o. Nu eu l-am omorât. M-am 
dus la el acasă ca să mă cert cu el, şi am intrat cu cheia 
mea... 

Isaac înghiţi în sec şi ochii i se umplură de lacrimi. 
Lacrimile-i cădeau pe masă cu un pic, pic uşor. Şi le şterse 
apoi cu mâneca. 

— Stai aşa, zici că ai intrat cu o cheie? 

— Dap, ajunsesem şi la asta cu el. Avea încredere în 
mine şi-mi dăduse o cheie. Şi eu îi eram jalnic de 
recunoscător pentru asta. 

— Apartamentul lui e situat la etajul doi, fără balcon? 

Isaac dădu aprobator din cap. 

— Atunci a avut loc o spargere, dacă era încuiat când ai 
sosit tu. Ori i-a permis el persoanei respective să intre, ori 
aceasta a pătruns în casă folosindu-şi propria cheie. 

— De asta ai venit aici? În legătură cu cazul? 

Erika îi povesti pe scurt ce se întâmplase, că fusese 
îndepărtată de la caz. 

— Deci acum anchetezi pe cont propriu? Crezi că m-ai 
putea ajuta? 

— Nu ştiu dacă voi izbuti ceva, Isaac. 


e 302 » 


— Te rog. Nu cred că mai pot... rezista aici. 

Erika văzu că deja trecuseră zece minute din preţioasa 
jumătate de oră care le era alocată. 

— Isaac, trebuie să te întreb: de ce Stephen? Duci o 
viaţă atât de respectabilă: o slujbă bună, casă, prieteni. Ce 
te-a atras la el? El era un consumator regulat de droguri, 
angaja prostituaţi. 

— Mă întărâta, Erika. Era băiatul rău. Eu eram băiatul 
bun, crescut cu bretele pentru pantaloni şi ochelari, 
stângaci şi cu picioare subţiri ca băţul la orele de educaţie 
fizică. Am fost virgin până am absolvit facultatea de 
medicină, la douăzeci şi trei de ani. Am făcut întotdeauna 
ceea ce trebuia şi am muncit din greu, dar Stephen era 
sexy şi periculos, şi imprevizibil. Avea un mod al lui de-a se 
comporta, cam grosolan... Isaac ridică din umeri. Era 
incredibil în pat. Ştiam că nu era bun pentru mine şi că nu 
se potrivea cu stilul meu de viaţă... Dar l-am primit înapoi 
şi te-am îndepărtat pe tine... Scuze pentru asta, Erika. Tu 
aveai nevoie de mine, nu-i aşa? Am uitat chiar şi de Mark, 
de aniversare. Imi pare rău. 

Erika se aplecă peste masă şi-l apucă de mână. 

— E-n regulă. Isaac, e-n regulă. Sunt aici, şi tu eşti 
prietenul meu, spuse ea. 

El ridică privirea spre ea şi zâmbi slab. 

— Uite, trebuie să-ţi pun mai multe întrebări, continuă 
Erika. Am citit două dintre cărţile lui Stephen, Din mâinile 
mele reci şi moarte şi Fata din pivniţă... 

— Ştiu, zise Isaac, aproape citindu-i gândurile. Scria 
despre chestii şocante. 

— Scria prea mult despre torturarea femeilor - şi mai 
este şi inspectorul-şef Bartolomew. El trebuie să fie eroul 
principal al cărţilor, dar îşi bate nevasta? 

— Un antierou, zise Isaac, ridicând din umeri. Era 
munca lui, asta obişnuia să spună Stephen. li scotea toate 
chestiile nocive din sistem. Dacă te gândeşti la toţi 
scriitorii de horror - ei nu acţionează neapărat în 
conformitate cu ceea ce descriu. Şi gândeşte-te şi la ce 
facem noi - bine, nu noi, eu? Tai oameni ca să-mi câştig 


< 303 + 


existenţa. Le disec trupurile. Le scormonesc în creier. Ce 
fac eu este o treabă invazivă. 

— Dar ce faci tu e diferit, Isaac. Tu ajuţi la prinderea 
răufăcătorilor. Stephen îi creează, deşi în mod ficțional, îl 
contrazise Erika. 

— Pentru fanii săi, personajele lui sunt la fel de reale ca 
mine sau ca tine. 

— Stephen avea cumva fani nebuni? Ai auzit cumva dacă 
a primit corespondenţă de la vreun fan tulburat psihic? 

Isaac se şterse la nas cu mâneca. 

— Nu ştiu. Nu primea mailuri în mod regulat. Ştiu că o 
mulţime de fani îi scriau prin intermediul paginii sale de 
Facebook. 

— Dar agentul său, primea cumva mailuri de la fani, în 
numele lui? 

— Da. Probabil. Agentul lui are adresa în West London... 
Aveam şi eu o viaţă, Erika... Crezi că voi mai fi capabil să 
revin la normal? Ştiu cum funcţionează sistemul. Sunt 
pătat. Aveam o poziţie de încredere şi acum a fost pusă la 
îndoială. 

Începu iar să plângă. 

— Isaac, opreşte-te, nu poţi să te comporţi aşa aici, zise 
Erika, observând privirile pe care i le aruncau câţiva dintre 
deţinuţi. Am de gând să fac tot posibilul să te scot de-aici, 
continuă ea. Îţi promit. 

El ridică iar ochii pentru a o privi. 

— Îţi mulţumesc. Dacă o poate face cineva, tu eşti aceea, 
zise el. 


e 304 >» 


Capitolul 64 


Cabina telefonică se afla la marginea Londrei, pe Barnes 
Common. Simone şi-o aducea aminte. Făcea parte dintr-o 
perioadă fericită de mult uitată a sa, pe când mama ei o 
luase cu ea la o plimbare prin Kew Gardens. Fusese 
nevoită să se ascundă în haina mamei sale până trecuseră 
de punctul de vânzare a biletelor, dar odată ajunse 
înăuntru, se bucurase enorm să vadă toate acele flori şi 
toţi acei copaci. Mama ei vrusese cu tot dinadinsul să intre 
în casa tropicală. Semăna cu o seră gigantică, era foarte 
cald înăuntru şi era înţesată de plante din toată lumea. 

— Floră şi faună extrem de rare, îşi aducea aminte 
Simone că scria pe un semn. 

Fireşte, mama ei dorise să viziteze Kew Gardens doar ca 
să se întâlnească cu furnizorul ei. Dispăruseră amândoi 
într-un tufiş pentru a-şi face treaba lor de adulţi. Însă 
tânăra Simone se bucurase de vreo două ore de hoinăreală 
nestingherită. Şi ştia că dacă mama ei era fericită, atunci 
şi ea era fericită. 

În autobuzul care le aducea înapoi acasă, ea-şi lipise faţa 
de geam şi văzuse cabina telefonică de un roşu sclipitor pe 
fondul întinderii de verde de pe Barnes Common. Arăta 
aproape la fel, după atâţia ani. Seceta transformase 
verdele în galben, iar vopseaua roşie se descojea de pe 
cabina telefonică, însă prin preajmă nu se zărea picior de 
om. 

Erika Foster răspunse la telefon după ce îi sună de mai 
multe ori. 

— Ai primit felicitarea mea, inspector-şef Foster? 

Pauză. 

— Da. Mulţumesc. Deşi majoritatea oamenilor ar fi 
folosit cutia poştală, zise Erika. 

— Eu nu sunt la fel ca majoritatea oamenilor, inspector- 
şef Foster, o contrazise Simone. 

Strânse telefonul în palmă şi privi prin geamul murdar la 
pajiştea pustie. 

< 305 


— Crezi că eşti specială? întrebă Erika. Că ai fost trimisă 
aici cu un scop suprem? 

— Nu, departe de mine aşa ceva. Eu nu mă remarc în 
niciun fel. Nu sunt frumoasă, nici isteaţă, doar plină de 
furie şi durere... Durerea, mai ales, îţi dă multă energie, nu 
crezi? 

— Ba da, cred, o aprobă Erika. 

— M-am hotărât să folosesc această energie pentru a mă 
răzbuna... Am citit despre tine. Despre faptul c-ai încercat 
să-ţi faci treaba, c-ai încercat să-l prinzi pe acel traficant 
de droguri şi că totul a luat o turnură extrem de urâtă. Nu 
numai că ţi-ai pierdut prietenii şi soţul, dar chiar şi 
oamenii pentru care munceai ţi s-au întors împotrivă. Au 
dat vina pe tine. 

— Ce-ar fi dacă ţi-aş spune că ai putea fi ajutată, te-ai 
opri? o întrerupse Erika. 

— Ce-ar fi dacă ţi-aş spune că ai putea fi ajutată dacă te- 
ai opri? i-o întoarse Simone. 

— Ce vrei să zici? 

— Am văzut unde locuieşti. Apartamentul ăla jalnic. 
Bunurile tale lumeşti care nu valorează nimic. Cu ce-ai 
putea să te mândreşti după ce ţi-ai dedicat viaţa slujbei 
tale din poliţie? Viaţa nu ti-ar fi mai uşoară dacă ai înceta 
să mai încerci să salvezi lumea? 

Pauză din nou, apoi Erika îi răspunse cu voce 
tremurătoare: 

— Am să te găsesc. lar când am s-o fac, am să te privesc 
în ochi şi am să văd atunci cât de deşteaptă crezi că eşti. 

— Prinde-mă dacă poţi. Încă n-am terminat, zise Simone. 

Urmă un clic, iar Simone auzi doar tonul telefonului. 

Tresări, dar nu de teamă sau de durere. Doar o durea 
când zâmbea după ce fusese lovită în timpul confruntării 
cu Stephen. 


< 306 » 


Capitolul 65 


Moss întinse mâna rămasă liberă şi ciocăni la uşă. În 
cealaltă mână ţinea o cutie cu pizza. Câteva clipe mai 
târziu, i se deschise. Erika stătea în cadrul uşii, cu părul 
ridicat în toate părţile. 

— Mi-am zis că ai vrea nişte pizza, zise Moss, ridicând 
cutia s-o vadă. Cu pepperoni? 

— Mersi, intră, zise şi Erika, dându-se la o parte pentru 
a o lăsa să intre. 

Ploaia încetase şi prin fereastra terasei se zărea un 
amurg superb, în timp ce soarele se lăsa încetişor în jos, 
creând nuanţe de albastru deschis şi portocaliu. 

— I-am lăsat pe Celia şi pe Jacob la înot, în Ladywell. Am 
zis să dau pe la tine şi să văd cum te bucuri de vacanţă... 

— Găseşte un loc liber în care să laşi cutia, o îndemnă 
Erika în timp ce scotea farfurii din dulap. 

Moss îşi roti privirea şi văzu că fiecare spaţiu disponibil, 
plus porţiuni din podea, erau acoperite cu hârtii 
referitoare la cazul Vânătorului de noapte. 

— Te-au lăsat să iei astea cu tine? 

— Nu. Le-am descărcat pe laptop. 

— Deci e totul cum trebuie în vacanţă? o iscodi Moss, 
mutând vreo două dosare gri şi aşezând cutia cu pizza pe 
marginea măsuţei de cafea. 

— Am mai primit un telefon. 

— De la Vânătorul de noapte? 

— Dap. 

— Ce-a zis? 

— M-a sunat ca să-şi bată joc de mine. Mi-a zis că încă n- 
a terminat. 

— Au obţinut vreo urmă de-a ei? 

— Da, m-a sunat Crane. A fost şi el redistribuit la acest 
caz, la cererea lui Sparks. Au dat de urma unei cabine 
telefonice din West London. Din nou, nicio cameră de 
înregistrare... Nu mi-a putut dezvălui mai multe... Cum de 
nu face nicio greşeală? Cum? Am printat tot ce-am găsit 


e 307 » 


referitor la caz. Mă ajută faptul că am totul pe hârtie. Am 
început să verific totul, de la început. 

Erika îi dădu lui Moss o farfurie şi un şervet. Apoi 
desfăcu cutia, permiţând aburului să se ridice din pizza cu 
blat subţire, care era copt perfect. După ce începură să 
mănânce, Erika îi relată ce se întâmplase la întâlnirea cu 
Isaac şi-i oferi detalii despre tot ce ajunsese să verifice 
după ce primise apelul telefonic. 

— Pur şi simplu am senzaţia că nu am apucat absolut 
deloc să ne ocupăm de personalitatea ei, a Vânătorului de 
noapte. Cum ar fi biletul pe care mi l-a lăsat, continuă 
Erika, apoi îi înmână lui Moss o copie scanată a vederii. De 
ce-a ales tocmai această poezie? 

— Pentru că-i o căţea afurisită, care omoară oameni în 
serie. De ce ar fi ea mai plină de imaginaţie decât noi, 
restul? zise Moss. Nu-i greu să cauţi „Do not stand at my 
grave and weep”. E o poezie pentru înmormântări. E ca în 
cazul cărţilor: cu toţii studiem listele cu bestselleruri, 
vedem ce ne recomandă recenzenţii să citim şi apoi le 
cumpărăm şi noi, la rândul nostru, ca să ne simţim mai 
inteligenţi. Eu sunt una dintre milioanele care au citit o 
jumătate din Sticletele??. 

— Asta a zis şi Vânătorul de noapte la telefon. 

— Că a citit doar jumătate din Sticletele? 

Erika îi aruncă o privire urâtă lui Moss. 

— Scuze, şefa, încercam şi eu să înveselesc atmosfera... 

— Mi-a zis la telefon că ea nu se crede deşteaptă, spuse 
Erika. 

— Dar e deşteaptă. Sau a naibii de norocoasă. Trei morţi 
până acum şi practic niciun indiciu. Se strecoară înăuntru 
şi apoi iese fără să fie văzută de cineva, continuă Moss, în 
timp ce muşca dintr-o felie de pizza. 

Erika scutură din cap. 

— De ce să depună atâtea eforturi să-mi găsească 
apartamentul, să intre în el şi să-mi lase o vedere? Și pe 


* The Goldfinch (2013), roman scris de autoarea americană Donna 
Tart (n. 1963), premiat cu Pulitzer şi National Book Award. În România 
a apărut la editura Litera, în 2015 (trad. Justina Bandol) (N.t.). 


e 308 œ» 


care s-a semnat „Vânătorul de noapte”? 

— Poate crede că a găsit un nou prieten sau un aliat în 
tine, şefa. 

— Atunci de ce să nu semneze cu numele ei adevărat, 
dacă are atâta încredere în ea însăşi? De multe ori ucigaşii 
în serie îşi urăsc numele scornite de presă. Consideră că le 
subminează modul în care sunt văzuţi de lume. Cred că 
ceea ce fac ei e treabă serioasă: o faptă nobilă sau o serie 
de fapte nobile; că fac un serviciu societăţii. 

— l-am verificat din nou victimele, încercând să văd 
dacă aveau ceva în comun, însă am dat peste oameni 
extrem de diferiţi. Singurul lucru pe care l-au avut în 
comun e că erau bărbaţi, şi că au fost omorâţi exact în 
acelaşi mod - cu excepţia lui Stephen, căruia i-a zdrobit şi 
capul. De asemenea, am verificat din nou şi numele celor 
care au cumpărat aceste pungi pentru sinucideri de pe 
internet. 

— Şi eu am verificat acele nume. Atât de multe femei din 
Londra care le-au cumpărat sunt acum moarte, zise Moss. 

— Mai e ceva ce mi-a zis Isaac când l-am văzut de 
dimineaţă. Când a descoperit trupul lui Stephen, el a intrat 
în apartament folosindu-se de o cheie. Uşa era închisă şi 
încuiată. Niciun semn de pătrundere prin efracţie. 
Locuinţa se află la etajul doi, şi nu are balcon, nici alte uşi. 

— Deci Vânătorul de noapte a avut cheie? întrebă Moss. 
__— Da. Am făcut rost de raportul de la locul crimei. 
Încuietoarea a fost forţată. Era lovită pe dinăuntru de 
către cineva care a folosit o cheie falsă. 

— Sunt destul de folosite în cazul jafurilor, şi le poţi 
cumpăra online pe mai nimic în zilele noastre, spuse Moss. 

— Exact. Şi o singură persoană din lista celor care au 
cumpărat pungi pentru sinucideri de pe internet a 
achiziţionat şi o cheie falsă de pe internet, zise Moss. 

— Chiar aşa? 

— Dap, când am cercetat numele, am mers până acolo 
încât le-am accesat şi conturile bancare şi tranzacţiile 
financiare. Persoana respectivă a cumpărat o pungă pentru 
sinucideri acum trei ani, apoi, în ultimele trei luni, a mai 


< 309 + 


cumpărat cinci. Cine are nevoie de cinci? Apoi, acum trei 
luni, a mai cumpărat şi o cheie falsă. 

— Al dracului nenorocit! Şi de ce n-am urmărit acest 
indiciu? întrebă Moss. 

— Probabil că s-a trecut cu vederea - noi nu căutam o 
cheie falsă, şi ne-am concentrat atenţia asupra femeilor. 
Persoana respectivă este un bărbat de treizeci şi cinci de 
ani. E pironit într-un scaun cu rotile încă din copilărie. 
Locuieşte în Worthing, pe coasta de sud, nu departe de 
Londra. 

— I-ai spus lui Marsh? 

— Încă nu. 

— Şi-acum, ce ai de gând să faci? Să mergi o zi la mare? 
întrebă Moss. 

— N-ai vrea să vii şi tu, să petreci o zi la mare? îi 
propuse Erika. 

Moss rămase tăcută. 

— Îmi pare rău, eu mâine trebuie să ajung la întrunirea 
supraveghetorilor de camere video. Nu pot... Nu, nu pot să 
risc. 

— Nicio grijă, rânji Erika. 

— Dar îţi păzesc spatele. Orice pot face pe ascuns, ca să 
te-ajut. 

— Mersi. 

— Şefa, ai grijă, da? Deja ai supărat o mulțime de 
oameni. 

— De multe ori trebuie să superi oamenii pentru a 
descoperi adevărul, însă nu fac asta ca să-mi satisfac 
propriul ego, zise Erika. Ar fi trebuit să-l vezi pe Isaac ieri. 
Nu el a făcut-o. Şi am de gând s-o dovedesc. 


< 310 >» 


Capitolul 66 


Simone se dăduse la fund după ce fugise de la locul 
unde-l omorâse pe Stephen Linley. Acolo unde fusese 
lovită i se umflase buza, iar într-o parte a capului avea o 
vânătaie hidoasă. Îşi pierduse şi un dinte: incisivul stâng 
era rupt, aproape de gingie. Nu ştia dacă-l înghiţise sau 
dacă dispăruse în vreun colţ întunecat din locuinţa lui 
Stephen Linley. Nervii dezgoliţi îi produceau o durere 
cumplită, însă era prea înspăimântată să meargă la 
dentist. Era posibil să trebuiască să-i facă radiografie şi 
atunci i-ar fi pus la dosar fişa dentară. 

Acum încerca să-şi amintească dacă i se mai făcuse 
vreodată radiografie. Îşi aducea aminte vag că fusese 
lăsată singură într-o cameră cu pereţi izolaţi şi că i se 
spusese să stea complet nemişcată, cât timp mama ei 
aştepta afară. Aceea să fi fost radiografia? Nu ştia sigur. 
Ştia că nu i se luaseră niciodată amprentele şi nici nu 
dăduse vreodată o probă ADN. 

La început, fusese convinsă că se terminase cu totul. O 
dăduse în bară; nu mersese conform planului. Renunţase 
să mai meargă la muncă la spital, sunând ca să le spună că 
era bolnavă. Odată cu trecerea zilelor şi-a nopţilor, somnul 
începuse s-o evite complet. Nicio cantitate de 
medicamente n-o mai putea ajuta. 

În a treia noapte fără somn, în timp ce stătea întinsă în 
pat, puţin după miezul nopţii, auzi un zgomot de pic, pic, 
pic venind de dincolo de uşa dormitorului. Un zgomot de 
apă care curgea pe mochetă. Completat de o răsuflare 
greoaie, trasă parcă de un nas înfundat. 

Simone sări din pat şi propti scaunul de sub masa pentru 
aranjat şi pieptănat sub uşă. Zgomotul continuase: pic, pic, 
pic, pic, pic... Inspirare, expiraţie. 

Îşi duse mâinile la tâmplele îndurerate, care-i zvâcneau. 

N-a fost real. 

Şi totuşi, zgomotul continua. 

Pic, pic. ÎInspirare, expiratie. O tuse flegmonoasă, 


e 311 œ» 


necontrolată. 

— Nu eşti real! strigă ea. Stan, pleacă de-aici! 

Pic, pic, pic, pic, pic... Inspirare, expiratie. 

Dădu scaunul la o parte şi răsuci clanţa, deschizând uşa. 
Gâtul i se încleştă când văzu că nu Stan aştepta acolo, plin 
de stropi de apă. Era Stephen Linley. 

Încălţat cu tenişi şi îmbrăcat cu jeanşi albi, tricou alb şi 
o jachetă neagră şi subţire. În jurul gâtului avea punga de 
plastic pe jumătate plină cu sânge şi mâzgă, care picurau 
pe sub şnurul înfăşurat în jurul gâtului, pe haine în jos şi 
pe mocheta deschisă la culoare. 

PIC, pic, pic... 

Fruntea îi era îndesată înăuntru, acolo unde Simone îl 
lovise cu scrumiera, iar chipul îi era aproape de 
nerecunoscut. Înăuntru, sub plasticul pungii, gura începu 
să i se mişte. Faţa distrusă încerca să respire. 

— NU! urlă Simone. TU. EŞTI. MORI! La fiecare cuvânt 
se mai apropia cu un pas de cadavrul oribil, împungându-l 
cu degetul. Acesta făcu câţiva paşi împleticiţi înapoi, către 
capătul de sus al scărilor, fâlfâind din braţe. 

— AI MERITAT SĂ MORI! ţipă ea. 

Apoi ajunseră în capul scărilor. Simone îi dădu un brânci 
cadavrului şi acesta căzu pe spate, rostogolindu-se pe 
trepte, lovindu-se şi ricoşând din ele, apoi aterizând într-o 
grămadă imobilă la capătul scărilor. 

Simone închise ochii şi numără până la zece, apoi îi 
deschise. Cadavrul dispăruse. Totul revenise la normal. 
Era singură. Tremurând din tot corpul, cobori şirul de 
scări şi verifică livingul şi bucătăria. Nu dădu peste 
nimeni. Se duse la calculator şi-l deschise. După ce acesta 
prinse viaţă, începu să tasteze. 


BUFNIŢA DE NOAPTE: Eşti acolo? 


O vreme, nu se întâmplă nimic. Era pe cale să plece ca 
să-şi toarne ceva de băut, când Duke intră online. 


DUKE: Bună, Bufniţă de noapte, care-i treaba? 


e 312 » 


BUFNIŢA DE NOAPTE: Mi-a fost dor de tine. 

DUKE: Şi mie. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Mi-e frică. Am început iar să 
văd lucruri. 

DUKE: Ai încercat medicamente noi? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Nu, am încetat să le mai iau. 

DUKE: Mi-a fost teamă că ţi s-a întâmplat ceva. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Sunt bine. 

DUKE: A mers treaba? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Da şi nu. Am luat bătaie. Am 
buzele umflate. 

DUKE: Minti. Ţi-ai aranjat buzele pentru călătoria pe 
care o vom face împreună! Cu colagen. Râd de mă 
prăpădesc. 

BUFENIŢA DE NOAPTE: E doar buza de sus. 

DUKE: Bine că te-ai gândit. Deci strângi bani şi 
pentru buza de jos. 


Simone chicoti şi-şi duse mâinile la faţă. Îi era în 
continuare sensibilă. li fusese dor să stea de vorbă cu 
Duke. Urmă un bip şi văzu iar textul formându-se pe ecran. 


DUKE: Deci, Bufniţă de noapte. Plecăm? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Unde? 

DUKE: În excursie. Doar am vorbit atâta despre ea. 
Hai să o facem să se întâmple! 

DUKE: Dar vrei s-o facem în continuare, nu? 

DUKE: Bufniţă de noapte? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Sunt aici. 

DUKE: Deci? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Mai am încă un nume pe 
listă. 

DUKE: Am aşteptat să te ocupi de trei nume de pe 
listă. E-n regulă să mai aştept după încă unul. Dar 
vreau să ştiu când. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: O zi. 

DUKE: Ozi! 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Nu, o săptămână, o lună. Un 


e 313 >» 


an... Nu ştiu! Duke, nu mă zori, m-auzi? 

DUKE: Îmi pare rău. Dar vreau să ştiu... 

DUKE.:... dar va fi mai repede de un an? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Da. 

DUKE: Pfeu! ***Emoticon care-şi şterge sprânceana 
transpirată*** A 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Te anunţ cât de curând. Ii 
promit. Apoi putem pleca şi să fim împreună. 

DUKE: OK. Te iubesc. 


Simone rămase fixând monitorul cu privirea o bucată 
bună de vreme. În toţi acei ani de discuţii, Duke îi spusese 
multe lucruri - cele mai întunecate şi mai ascunse secrete 
- iar ea îi răspunsese la fel. Dar acum fusese pentru prima 
dată când îi spusese că o iubeşte. Lucru care o făcea să se 
simtă puternică. 

Se delogă de la camera de chat şi se duse la culcare. Se 
simţea mult mai bine. Se va întoarce la muncă. Apoi va 
începe pregătirile pentru numărul patru. Al patrulea şi 
ultimul. 


e 314 » 


Capitolul 67 


— Bun, şefa, şi unde trebuie să mergem noi acum, mai 
exact? întrebă Peterson când se urcă pe scaunul 
pasagerului. 

Era îmbrăcat cu haine obişnuite, cu blugi şi tricou, iar în 
braţe ţinea un mic rucsac. Era aproape nouă dimineaţa şi 
Erika îl luase din faţa apartamentului lui, situat într-o 
clădire elegantă şi pătrată de pe o stradă liniştită şi 
umbroasă din Beckenham. Pe un semn plantat pe pajiştea 
impecabilă din faţa clădirii scria că se numeşte Tavistock 
House. 

— Merită, îl linişti Erika, întinzându-i o hartă împăturită. 

Draperia din spatele unei ferestre de la parterul clădirii 
se dădu la o parte pentru a-i face loc unei blonde frumoase 
şi slăbuţe, din care se vedeau doar chipul şi un umăr gol. 
Tânăra îi făcu lui Peterson cu mâna, dar îi aruncă o privire 
atentă Erikăi. El îi făcu la rândul său cu mâna şi apoi îşi 
scoase o pereche de ochelari de soare din rucsac. 

— Era prietena ta? întrebă Erika, în timp ce Peterson îşi 
ştergea perechea de ochelari Ray Ban cu o bucată pătrată 
de cârpă gri, apoi şi-i aşeză la ochi. 

Fata îi privea în continuare. 

El ridică din umeri. 

— Hai, şefa. Să mergem, zise el, părând stânjenit. 

Maşina se desprinse de lângă bordură, apoi merseră 
cam un minut fără să scoată un cuvânt, sub reflexia 
desişului de ramuri pline de frunze ce rula pe parbriz. 

— Trebuie să o apucăm pe M23, apoi pe A23, zise Erika, 
dându-şi seama că Peterson nu dorea să dezvolte subiectul 
legat de musafirul din casa lui. 

— De ce mi-ai cerut să te însoțesc tocmai astăzi? întrebă 
el, desfăcând harta şi chiorându-se la ea pe deasupra 
ochelarilor de soare. 

— Lui Moss i s-a dat o altă misiune, iar când te-am sunat 
pe tine, ai zis că eşti liber... De ce ai zis da? 

— M-ai făcut curios, rânji el. 

e 315 » 


Îi rânji şi ea. 

— Şi eu am fost repartizat în altă parte, zise el. 

— Unde? 

— Operaţiunea Hemslow. 

Erika se întoarse spre el, făcând maşina să se 
îndepărteze de pe banda de rulare. Peterson se aplecă şi 
îndreptă volanul. 

— Nu te entuziasma. Lucrez doar la centrul de control. 
Chestii destul de banale, în cea mai mare parte a timpului 
doar îi supraveghez pe Penny Munro şi pe Peter. 

— Şi? 

— Sunt bine... Copilul pleacă la şcoală, vine acasă, se 
duce la înot o dată pe săptămână, îi place să dea de 
mâncare rațelor... Peterson îşi dezumflă obrajii. Sunt 
foarte aproape să-l prindă pe Gary Wilmslow. Acum ne 
concentrăm atenţia asupra unui imobil din Crystal Palace. 
Nu mai avem decât să-l facem pe Wilmslow să intre în acel 
imobil. Foarte simplu, dar, totodată, extrem de complicat. 
A izbutit să aranjeze să aibă cel puţin trei persoane între el 
şi producerea de materiale video, obţinerea copiilor... 
Problema este cât de mult putem noi aştepta afară înainte 
de a intra şi a-i prinde. 

— Trebuie să puneţi mâna pe Wilmslow, zise Erika. 

— Nimeni pe lume nu-şi doreşte asta mai mult ca mine... 
Şefa, ştii bine că n-ar fi trebuit să-ţi dezvălui nimic. 

— Ştiu. Mersi. 

— Ştiai că Sparks e foarte aproape de a-l acuza pe Isaac 
de uciderile lui Gregory Munro şi Jack Hart, pe lângă cea a 
lui Stephen Linley? 

— Căcat. 

— De ce nu le-ai zis nimic despre asta? Şi ce vom face 
astăzi? întrebă Peterson. 

— Pentru că trebuie să verific asta. Evident, ei deja s-au 
hotărât. E mai uşor să-l acuze pe Isaac... Totul se termină 
cu bine, caz rezolvat. 

— Nu crezi că el a făcut-o? 

Erika îi aruncă o privire lui Peterson. 

— Nu, nu cred. Dar trebuie să verific eu însămi. Şansele 


e 316 œ» 


sunt mici, însă dacă reuşesc, aş putea ajunge la locul unde 
a început totul şi s-ar putea să fie prea târziu până să 
intervină ceilalţi. E OK pentru tine să faci asta? 

El ridică din umeri şi rânji. 

— Doar mi-ai zis la telefon, şefa. Petrecem o zi la malul 
mării. 

— Mersi. 

Erika se gândi la cum se schimbase situaţia. Era lăsată 
acum pe dinafară. Începu să-l pună la curent pe Peterson 
cu ce descoperise până în acest moment şi cum ar fi vrut 
să procedeze în continuare. 

Nouăzeci de minute mai târziu, ieşiră de pe şoseaua cu 
două benzi pe sens şi se apropiară de Worthing folosind un 
sistem complex şi greoi de şosele cu o singură bandă. Insă 
oraşul în care intrară se dovedi unul pitoresc. Era un oraş 
de coastă vechi, care la apogeul sezonului estival părea 
mai degrabă măreț decât muribund. Erika urmă şoseaua 
de-a lungul falezei. Plaja era aglomerată de oameni ieşiţi 
să se bronzeze, care stăteau aşezaţi pe şezlonguri de modă 
veche. Plaja era mărginită de case terasate, de 
apartamente şi de un şir de magazine asemănătoare ca 
înfăţişare. Parcă maşina pe faleză şi ieşiră să se plimbe 
prin mulţimea de oameni care umblau de colo-colo, 
mâncând îngheţată şi bucurându-se de soare. 

— Cum vom aborda situaţia? întrebă Peterson, 
apropiindu-se de Erika, după ce ea se opri în faţa 
parcometrului lipit de bordură. 

— N-avem jurisdicție aici, dar el n-are de unde să ştie 
asta, zise Erika, introducând monede în aparat. Sper ca 
elementul surpriză să funcţioneze în favoarea noastră. 

Luă biletul din aparat şi încuie maşina. Adresa pe care o 
căutau se afla ceva mai departe de malul mării, acolo unde 
magazinele de suveniruri şi ceainăriile începeau să se 
rărească. Casele terasate de acolo păreau a fi într-o stare 
mult mai precară şi fuseseră transformate în apartamente 
şi camere de închiriat. 

— Aici este, spuse Erika atunci când ajunseră în faţa 
unei case masive cu cinci niveluri, care avea în faţă o curte 


e 317 » 


betonată mică, în care se aflau cinci tomberoane pe rotile 
cu numerele apartamentelor vopsite cu alb pe capace. 
Toate ferestrele erau deschise şi de la primul etaj răsuna o 
muzică asurzitoare. 

— Îmi miroase a iarbă, zise Peterson, oprindu-se să 
adulmece aerul. 

— N-am venit aici pentru iarbă, îl avertiză Erika. Adu-ți 
aminte de asta. 

Suiră treptele şi Erika apăsă butonul pentru 
apartamentul de la parter. Aşteptară cât muzica mai scăzu 
în intensitate, apoi auziră cum începe să cânte „Smells like 
teen spirit” a trupei Nirvana. 

Lumina strălucea puternic în fereastra de la parter, care 
dădea către tomberoane şi era pe jumătate ascunsă de 
haine întinse la uscat. Erika apăsă iar butonul soneriei şi 
văzu prin geamul fumuriu cum o silueta masivă şi 
întunecată se mişcă în umbră. Uşa se deschise doi 
centimetri, apoi rămase aşa. Câteva clipe mai târziu se 
auzi un huruit şi uşa fu trasă uşurel într-o parte, 
deschizându-se larg. 

Silueta masivă pe care o văzuse Erika era un enorm 
scaun cu rotile motorizat, cu roţi masive şi tuburi de 
oxigen montate la spate. Un mecanism de concertină 
zumzăi şi ridică niţel şaua scaunului, pe care stătea aşezat 
un om firav. Avea trăsături micuţe şi şterse, ochelari cu 
lentile groase şi un smoc de păr cenuşiu agăţat de capul 
chel. În nas îi intra un furtun prins de tubul de oxigen. 
Avea un trup compact - se vedea că suferă de nanism -, iar 
picioarele  emaciate, chiar mai firave decât trupul, 
contrastau cu acesta prin dimensiuni, abia atingând 
scaunul cu rotile. Dădu drumul sforii, puse mâna pe 
telecomanda de lângă scaun şi înaintă spre ei, blocând 
pragul cu totul. 

— Eşti Keith Hardy? întrebă Erika. 

— Da, zise el, privirea alunecându-i când la ea, când la el 
şi vorbind pe un ton piţigăiat. 

Erika şi Peterson îşi scoaseră la iveală legitimaţiile. 

— Eu sunt inspector-şef Foster şi el este colegul meu, 


< 318 » 


inspectorul Peterson. Putem sta niţel de vorbă? 

— Despre ce? 

Erika îi aruncă o privire lui Peterson. 

— Am prefera să discutăm înăuntru. 

— Ei, să ştiţi că n-o să intraţi. 

— Nu vă vom reţine mult, domnule Hardy, încercă Erika 
să-l liniştească. 

— N-o să mă reţineţi deloc. 

— Domnule Hardy... începu Peterson. 

— Aveţi mandat? 

— Nu. 

— Atunci duceţi-vă şi faceţi rost de unul, zise bărbatul. 

Întinse mâna după sfoara prinsă de încuietoarea de 
dinăuntru. Erika se aplecă şi i-o smulse din mână. 

— Domnule Hardy, anchetăm o crimă triplă. Ucigaşul a 
folosit pungi pentru sinucideri... V-am accesat conturile 
bancare şi am aflat că aţi cumpărat cinci astfel de pungi, 
dar totuşi sunteţi încă în viaţă. Nu vrem decât să lămurim 
orice neînțelegere. 

Keith îşi încreţi nasul şi-şi împinse ochelarii în sus, apoi 
dădu înapoi căruciorul şi-i lăsă să intre. 


e 319 » 


Capitolul 68 


Podeaua locuinţei lui Keith Hardy era acoperită în 
întregime cu o mochetă cu modele învechite de hexagoane 
verzi ca lămâia, galbene şi roşii. Erika şi Peterson îl 
urmară pe hol pe bărbatul cel mărunţel, al cărui vârf al 
capului chel abia era vizibil deasupra spătarului înalt al 
scaunului huruitor. Prima uşă pe stânga dădea în 
dormitorul lui; pe peretele din fund, situat vizavi de o 
enormă fereastră panoramică, Erika zări un imens pat 
hidraulic de spital, pe roţi. Lângă pat se afla un dulap 
vechi de lemn lucios, cu trei uşi acoperite cu oglinzi. Pe 
dulap se zărea o mulţime extrem de variată de 
medicamente: tuburi înalte şi groase cu creme medicinale, 
reţete şi un pachet de vată. De galeria pentru draperii 
atârnau haine, iar fereastra panoramică dădea înspre 
faleza de la malul mării, lăsând să se vadă oamenii care se 
plimbau încolo şi încoace şi pescăruşii ce cârâiau fără 
încetare. Din tavan atârna o plafonieră cu bec foarte 
puternic, ajutată şi de două veioze micuţe aşezate una pe 
dulap, una pe noptieră. 

Trecură apoi prin dreptul unei încăperi micuţe, ticsită cu 
tot felul de gunoaie, inclusiv un străvechi scaun cu rotile 
manual, teancuri de cărţi şi un alt scaun cu rotile electric 
căruia-i lipsea speteaza şi care avea firele şi mecanismul 
interior scoase afară. O uşă de pe partea dreaptă a holului 
ducea către o baie încăpătoare, echipată special pentru 
bărbat. 

Keith ajunse la o uşă cu geam fumuriu din capătul 
holului şi-şi manevră scaunul ca să-i treacă pragul, iar ei îl 
urmară în camera care servea şi ca bucătărie, şi ca 
sufragerie, ale cărei ferestre dădeau într-o curte micuță, 
care se termina în zidul unei clădiri înalte din cărămidă. 
Bucătăria era învechită şi murdară, cu blaturi de gătit 
joase, adaptate special pentru cel care locuia acolo. În 
bucătărie fură întâmpinați de un miros de canalizare, 
amestecat cu miros de mâncare prăjită. 


e 320 œ» 


În cealaltă jumătate de cameră, trei pereţi erau umpluţi 
de polite din podea până-n tavan pline cu sute de cărţi, 
casete video şi DVD-uri. Lipită de un şemineu nefuncţional 
se afla o sobă pe gaz, iar deasupra acestuia se înălţau alte 
poliţe, pline şi ele cu cărţi, hârtii şi o incredibilă varietate 
de veioze de toate soiurile, niciuna la fel - toate aprinse, 
astfel încât întregul spaţiu, totuşi destul de înghesuit, era 
luminat orbitor. Într-un ungher ferit se afla un calculator 
aşezat pe un vechi suport de metal. Pe ecranul acestuia 
săreau de colo-colo bile colorate. 

— Nu primesc prea mulţi musafiri, se scuză Keith, 
arătându-le un fotoliu micuţ aşezat lângă sobiţa pe gaz, 
plin cu teancuri de reviste şi ziare. În firida de lângă 
frigider găsiţi nişte scaune pliante, adăugă el. 

Peterson se îndreptă într-acolo şi le scoase afară. 

Keith se apropie de calculatorul din colţ şi, folosindu-se 
de joystick, îşi roti scaunul pentru a sta cu faţa la ei. Îşi 
ridică ochelarii mai sus pe nas şi se chiori la ei din spatele 
lentilelor murdare, rotindu-şi ochii mari în toate părţile. 
Erika îşi închipui că dacă o muscă ar trece chiar acum prin 
faţa lui, bărbatul şi-ar putea întinde limba pentru a o 
prinde. 

— Nu mă puteţi aresta, bolborosi Keith. N-am ieşit 
niciodată din casă... N-am făcut nimic. 

Erika scoase nişte hârtii din poşetă şi le desfăcu, 
netezindu-le paginile. 

— Am aici detaliile contului tău bancar de la Santander. 
Îmi poţi confirma că acesta e numărul tău de cont şi acesta 
e cel al sucursalei băncii la care-l ai? 

Îi întinse hârtia, iar Keith aruncă iute o privire la ea şi i- 
o înapoie. 

— Da. 

— Aceasta ne arată că în ultimele trei luni ai comandat 
cinci obiecte de pe un website denumit Allantoin.co.uk. 
Cinci pungi şi echipamentele lor însoţitoare. Am evidenţiat 
cu altă culoare tranzacţiile de pe extrasul tău de cont... 

Erika se aplecă pentru a-i da hârtia lui Keith. 

— Nu-i nevoie să mă uit la ele, zise el. 


e 321 » 


— Deci recunoşti că acesta este extrasul tău de cont şi 
că aceste tranzacţii sunt corecte? 

— Da, se arătă el de acord, muşcându-şi buza. 

— Ai mai comandat şi o cheie falsă. Şi această tranzacţie 
este subliniată pe extrasul tău de cont... 

— Am luat-o de pe eBay, şi nu-i ilegal, zise Keith, 
lăsându-se pe spate şi încrucişându-şi la piept braţele 
scurte. 

— Nu, nu este, zise Erika. Dar noi avem o mare 
problemă aici. Am trei crime de rezolvat, comise în şi 
împrejurul Londrei de cineva care a folosit a) o pungă 
pentru sinucideri pentru a-şi sufoca victimele şi b) o cheie 
falsă pentru a putea pătrunde într-una dintre proprietăţi. 

Erika vâri mâna în poşetă şi scoase la iveală o poză 
făcută la locul crimei lui Stephen Linley. O ridică pentru a 
i-o arăta lui Keith, făcându-l să tresară. 

— După cum vezi, în acest caz, punga pentru sinucideri 
s-a spart... Intrusul a folosit o cheie falsă pentru a intra în 
casă. 

Erika lăsă poza deoparte şi scoase din geantă poze cu 
Gregory Munro şi Jack Hart zăcând morţi, cu pungile trase 
pe cap. 

— În aceste cazuri, pungile au rămas intacte, dar tot şi- 
au făcut treaba... 

Keith înghiţi în sec şi-şi feri privirea de la poze. 

— Nu pot fi eu singura persoană care a cumpărat aceste 
lucruri, zise el. 

— Am obţinut o listă cu cei care au cumpărat pungi 
pentru sinucideri în ultimele trei luni. Mulţi dintre ei le-au 
cumpărat cu scopul de a-şi curma propriile vieţi şi, în mod 
tragic, nu mai sunt aici ca să discute cu noi. Tu eşti unul 
dintre puţinii oameni care au cumpărat mai multe pungi şi 
încă mai eşti printre noi, ca să ne spui povestea ta. 

— Am avut tendinţe sinucigaşe, începu Keith. 

— Îmi pare rău să aud asta. Ai încercat să te sinucizi? 

— Da. 

— Ai aici cele cinci pungi? Dacă ni le poţi arăta, atunci 
te putem şterge de pe listă. 


e 322 » 


— Le-am aruncat. 

— De ce? se băgă şi Peterson. 

— Habar n-am. 

— Şi cheia falsă? 

Keith îşi şterse fruntea asudată. 

— Am cumpărat-o în caz că rămân blocat pe dinafară. 

— Nu ne-ai spus tu că nu ieşi niciodată din casă? 
continuă Peterson. 

— Am o îngrijitoare care vine la mine de trei ori pe 
săptămână. Am cumpărat-o pentru ea. 

— De ce nu i-ai făcut o cheie normală? contracară 
Peterson. Sau să-i faci o copie după cheia ta? De ce să te 
chinui să comanzi o cheie universală de pe internet? 

Keith înghiţi în sec şi-şi linse broboanele de transpiraţie 
de pe buza de sus. Ochii lui, măriţi de lentilele ochelarilor, 
se plimbau de la unul la altul. 

— În ce direcţie se îndreaptă ţara asta? N-am făcut 
nimic ilegal, zise el, recăpătându-şi dintr-odată controlul. 
N-am ieşit niciodată din casă, iar voi nu puteţi dovedi 
nimic. Acum încercaţi să mă intimidaţi şi vă comportati 
nepotrivit şi aş vrea să plecaţi amândoi, înainte de-a pune 
mâna pe telefon şi-a vă suna superiorii. 

Erika se uită la Peterson şi se ridicară amândoi în 
picioare. 

— Foarte bine, zise ea, adunând fotografiile şi extrasele 
bancare şi îndesându-le înapoi în geantă. 

Peterson strânse cele două scaune şi le înghesui înapoi 
lângă frigider. Keith porni căruciorul şi începu să se 
apropie de ei. În timp ce huruia către ei, fură împinşi de la 
spate afară din cameră, trecând de uşa cu geam fumuriu şi 
întorcându-se pe hol. 

— Pot face o plângere. Am să spun că m-aţi hărțuit! zise 
Keith. 

— După cum vezi, acum plecăm, îl linişti Erika. 

Se opri în dreptul imensei băi pentru persoane cu 
dizabilităţi şi împinse uşa, deschizând-o şi păşind înăuntru. 
Peterson o urmă. 

— Acum, ce mai e? întrebă Keith, oprindu-se la uşă. 


e 323 + 


Înăuntru se aflau o cadă albă şi masivă, dotată cu o 
platformă automată pentru ridicare, o chiuvetă joasă şi o 
oglindă, plus un veceu pentru persoane cu dizabilităţi cu o 
imensă bară de metal pentru sprijin prinsă într-o parte, 
fixată cu o balama în perete, care permitea să fie trasă în 
sus, eliberând spaţiul. 

— Cine răspunde dacă tragi semnalul de alarmă? îl 
chestionă Erika, atingând un fir roşu ce atârna din plafon, 
în dreptul veceului. 

— Poliţia şi serviciile sociale. Are legătură directă cu 
centrul de control, o lămuri Keith. 

Erika ieşi din baie şi privi camera plină cu gunoaie de 
vizavi. 

— Ce-i asta? întrebă ea. 

— Camera mea de depozitare, o informă Keith. 

— Al doilea dormitor, vrei să zici? 

— E o cameră de depozitare, zise Keith, strângând din 
dinţi. 

— Nu, e un al doilea dormitor, Keith, îl contrazise Erika. 

— E o cameră de depozitare, insistă Keith. 

— Nu, eu categoric aş numi-o un al doilea dormitor, 
susţinu şi Peterson, ieşind din baie, pentru a se alătura 
discuţiei. 

Acum Keith strângea cu putere braţele scaunului, 
părând agitat. 

— Ai putea aşeza un pat destul de încăpător înăuntru... 
deci e clar un al doilea dormitor, zise Erika. 

— Aha, al doilea dormitor, îi ţinu Peterson isonul. 

— NU e un dormitor! Nu ştiţi nimic! ţipă Keith. 

— O, ba ştim destule! zise Erika, apropiindu-se de Keith. 
Doar n-am venit atâta drum ca să ne dai tu pe uşă afară! 
Ştim că guvernul ţi-a tăiat ajutoarele de handicapat pentru 
că deţii un al doilea dormitor... Mai ştim şi că n-ai reuşit 
să-l închiriezi şi că nu-ţi mai permiţi mult timp să locuieşti 
aici. Când te vor evacua, şi o vor face, unde-ai să te duci? 
Presupun că singurul loc pe care ţi-l vei permite cu 
handicapul tău va fi unul dintre blocuri, la mulţi kilometri 
depărtare de magazine, bănci şi doctori. Vei da de lifturi 


e 324 » 


mirosind a pişat şi de alei pline de traficanţi de droguri. 

— Iar viaţa într-o asemenea locuinţă este dură pentru 
oricine, darămite pentru unul ca tine, zise Peterson. 

— Sau ai putea merge la închisoare pentru 
obstrucţionarea justiţiei, căci ai ajutat un criminal. Mă 
îndoiesc că-ţi va fi uşor şi într-un caz, şi-n celălalt, zise 
Erika. Lăsă remarca să-şi atingă ţinta, apoi continuă: 
Fireşte, dacă ne vei ajuta în anchetă, în loc să ne minţi, 
atunci, să zicem, poate că te-am putea ajuta. 

— În regulă! strigă Keith. În regulă! 

Acum era în lacrimi şi se trăgea înnebunit de ultimele 
şuviţe de păr rămase. 

— În regulă, ce? se arătă curioasă Erika. 

— O să vă spun. O să vă spun ce ştiu... Cred c-am vorbit 
cu ea pe internet. Cu criminala... 

— Cum se numeşte? întrebă Erika. 

— Nu ştiu... Nu-i cunosc numele adevărat, şi nici ea nu-l 
ştie pe al meu. Pe mine mă ştie drept Duke. 


e 325 » 


Capitolul 69 


— Am cunoscut-o pe Bufnița de noapte pe internet, acum 
câţiva ani, începu Keith, după ce se întorseseră în camera 
cea înghesuită, dar puternic luminată. 

— „Bufnița de noapte”? întrebă Erika. 

— Da, asta-i porecla ei; numele pe care-l foloseşte în 
camerele de chat. Eu nu dorm foarte mult, aşa că intru ca 
să discut cu cei care gândesc la fel ca mine. 

Îl văzu pe Peterson cum îi aruncă o privire Erikăi. 

— Nu gândesc la fel ca Bufnița de noapte... Vreau să 
spun că se comportă diferit când e cu mine. Suntem legaţi 
la un nivel mult mai profund. Ne putem spune orice unul 
altuia. 

— Ţi-a dezvăluit vreodată numele ei adevărat? întrebă 
Erika. 

— Nu, n-o ştiu decât ca Bufnița de noapte... Dar asta nu 
înseamnă că nu suntem apropiaţi. O iubesc. 

Erika îşi dădu seama că aveau de-a face cu ceva mult 
mai întunecat decât îşi închipuiseră. Keith era implicat cu 
adevărat. 

— Despre ce anume, mai exact, discutaţi? întrebă 
Peterson. 

— Despre orice. Am început cu discuţii formale şi am 
continuat aşa luni întregi, despre ce ne place la TV, 
mâncărurile preferate... Apoi, într-o noapte, când camera 
de chat era extrem de aglomerată, iar alţii continuau să se 
bage peste noi, am invitat-o într-o cameră de chat privată, 
una pe care alţi oameni din camera de chat n-o puteau 
vedea. Iar lucrurile au început să devină... grele. 

— Ce vrei să spui prin „grele”? Sex virtual? întrebă 
Peterson. 

— Nu spune „sex virtual” - era mai mult de-atât, zise 
Keith, foindu-se jenat. 

— Înţeleg, îl linişti Erika. S-a mai întâmplat şi altceva în 
noaptea aceea? 

— A început să-mi povestească despre soţul ei şi despre 


e 326 » 


cum o viola. 

— O viola? Unde? 

— Acasă, în pat, noaptea... Se trezea pur şi simplu şi o 
silea. Ea mi-a zis că mulţi nu l-ar considera viol, dar asta 
este, de fapt, nu? 

— Da, asta este, zise Erika. 

Keith lăsă răspunsul să plutească niţel în aer. 

— Eu doar am ascultat - bine, am citit - ce scria ea pe 
ecran. A dezvăluit tot. El se purta brutal cu ea şi-o abuza, 
iar ea se simţea prinsă în capcană. Mai rău era că ea nu 
putea dormi. E insomniacă. La fel ca mine. 

— Când s-au întâmplat astea? întrebă Erika. 

— Cu patru ani în urmă. 

— Ai tot vorbit cu ea timp de patru ani? îl chestionă 
Peterson. 

— Există momente când ea dispare cu totul, şi am şi eu 
astfel de momente, dar în cele mai multe nopţi, intrăm şi 
vorbim. Vom fi împreună. Ea vrea să fugă cu mine... Keith 
îşi plecă privirea o secundă, realizând ce spunea. În fine, 
ăsta ne era planul. 

— Ce anume i-ai povestit despre tine? întrebă Erika. 

Keith deschise şi închise gura de câteva ori, nesigur de 
cum anume s-o formuleze. 

— Ea crede că am propria mea afacere, un magazin de 
binefacere, pentru a avea o apă de băut mai curată. Ea 
crede că şi eu am o căsnicie nefericită. Că soţia mea nu mă 
înţelege aşa cum mă înţelege ea. 

— Şi să-nţeleg că nu eşti însurat? Divorţat? întrebă 
Peterson, evaluând din priviri micul spaţiu de locuit. 

— Nici una, nici alta, îl lămuri Keith. 

— Cum te-ai descris pe tine însuţi, fizic vorbind? întrebă 
Peterson, obţinând o căutătură aspră din partea Erikăi; ea 
nu voia să-l facă pe Keith să se închidă în sine. 

Urmă o altă pauză stingheritoare. 

— E-n regulă. Deci nu eşti în întregime sincer cu ea. Şi 
ce s-a petrecut mai departe? întrebă ea. 

— Mi-a spus că avea fantezii în care-şi ucidea soţul... În 
acelaşi timp, eu treceam printr-o perioadă extrem de 


e 327 » 


întunecată din viaţa mea şi căutam o modalitate de a-mi 
curma zilele. Vedeţi voi, dată fiind condiţia mea, nu mă 
aştept să o mai duc mulţi ani de-acum încolo... De multe 
ori am dureri mari, neîntrerupte... Am intrat pe un forum 
unde se explica cum ai putea cumpăra una dintre acele 
pungi pentru sinucideri, pe care, în combinaţie cu un tub 
cu gaz, ai putea-o folosi pentru a te sinucide. Fără dureri, 
doar aluneci în neant. 

Erika şi Peterson schimbară iar o privire. 

— Şi i-ai oferit detalii despre această pungă şi cum să-şi 
omoare soţul? 

Keith încuviinţă din cap. 

— Şi ţi-a cerut să-i cumperi tu o astfel de pungă? 

— Nu. In acel moment, deja aveam una. l-am trimis-o 
prin poştă. 

— Prin poştă? 

— Da, bine, mi-am rugat îngrijitoarea să i-o trimită prin 
poştă, la adresa unei căsuțe poştale din Uxbridge, în West 
London. Mi-a zis că a închiriat ea căsuţa poştală, aşa încât 
să nu afle soţul ei despre ea. El n-a aflat, dar înainte ca ea 
să se ocupe de el, a murit. 

— Cum? întrebă Erika. 

— A suferit un atac de cord. Am crezut că ea se va 
bucura, dar s-a simţit ca şi cum ar fi fost lipsită de ocazia 
de-a o face ea însăşi. Apoi a început să devină obsedată şi 
furioasă, şi să-şi evalueze viaţa. Părea confuză. A început 
să vorbească despre toţi bărbaţii pe care şi-ar fi dorit să-i 
poată omorî. Unul dintre ei era doctorul său; se dusese la 
el pentru că soţul ei începuse s-o abuzeze în alte moduri. A 
tinut-o cu forţa şi a turnat apă fiartă peste ea. 

— Iisuse! Asta s-a întâmplat într-unul dintre romanele lui 
Stephen Linley, îl lămuri Erika pe Peterson. 

— De asta a fost ela treia ei victimă, zise Keith. Ea îl ura 
pe Stephen Linley. Soţul său era obsedat de cărţile lui şi 
ajunsese să pună în scenă o mulţime de scenarii din ele. 

— Şi nu crezi că ar fi trebuit să vorbeşti cu cineva, să 
anunţi poliţia? 

— Trebuie să înţelegeţi ceva... Eu concentrez acum ani 


e 328 + 


şi ani, ore peste ore de convorbiri pe chat cu ea. 

— Keith, serios! 

— O iubesc! ţipă el. Voi nu înţelegeţi! Noi... noi voiam să 
plecăm undeva împreună. Ea avea să mă scoată de... de... 
AICI! 

Keith cedă, înfigându-şi bărbia în piept, şi începu să 
plângă amarnic. Erika veni la el şi-şi puse un braţ în jurul 
umerilor lui. 

— Keith, îmi pare foarte rău. Încă mai vorbeşti cu ea? 

El ridică iar capul, încă suspinând, şi încuviinţă. 
Lentilele murdare ale ochelarilor erau ude de lacrimi. 

— Şi mai ce? Voiaţi să vă mutaţi împreună? 

Peterson scoase un pacheţel de şerveţele şi i-l întinse lui 
Keith. 

— Mersi, zise Keith, printre suspine. Aveam de gând să 
luăm un tren spre Franţa. Eurostarul are rampe pentru 
persoanele cu handicap. Am verificat. Apoi urma să luăm 
alte trenuri, deplasându-ne de colo-colo, stând în castele 
franţuzeşti, din ce în ce mai spre sud, către Spania, pentru 
a ne stabili la malul mării. 

Erika observă că deasupra computerului erau prinse cu 
bolduri nişte fotografii făcute în Barcelona şi într-un oraş 
spaniol de la malul mării. 

— Şi când aveaţi de gând să plecaţi? întrebă Peterson. 

Keith ridică din umeri, 

— Când termina ea. 

— Ce să termine? interveni Erika. 

— Să termine... Toate numele de pe lista ei. 

— Câte nume are pe listă? 

— Zicea că patru. 

— Şi ţi-a oferit vreun indiciu asupra numelui celui care 
va fi a patra victimă? continuă Erika. 

— Nu, tot ce ştiu e că atunci când va termina, vom fi 
împreună. 

Keith îşi muşcă buza şi o privi iar pe Erika, apoi pe 
Peterson. Începu iar să plângă. 

— E-adevărat. Ea mă iubeşte. Poate că nu ştie ce sunt, 
dar avem cu adevărat o relaţie! 


e 329 + 


Trase de câteva ori aer adânc în piept şi-şi scoase 
ochelarii, începând să şi-i curețe cu marginea tricoului. 

— Keith, sper că ştii că acum că ai vorbit cu noi, există 
nişte implicaţii? Femeia asta este căutată pentru trei 
crime. 

Keith îşi puse ochelarii la loc, părând înfrânt de tot. 

Erika îşi îndulci tonul. 

— Şi eşti sigur că nu ţi-a dezvăluit niciodată numele ei 
adevărat, sau locul în care are casa - vreun indiciu despre 
cine este? 

Keith scutură din cap. 

— A zis odată Londra. Şi am verificat, căsuţa poştală e 
anonimă. 

— Ai încercat vreodată să dai de ea folosindu-te de 
adresa ei IP? întrebă Peterson. 

— Am încercat, dar nu i-am putut-o găsi. Pesemne că 
foloseşte Tor. Eu îl folosesc. 

— Ce este Tor? 

— Un program de criptare, astfel încât nimeni să nu 
poată afla ce faci pe internet. 

Erika îşi duse mâna la tâmplă. 

— Deci vrei să spui că ne va fi imposibil să-i aflăm 
locaţia atunci când intră pe camera de chat? 

— Dap, încuviinţă Keith. Imposibil. 


< 330 >» 


Capitolul 70 


Erika şi Peterson ieşiră câteva momente din 
apartamentul lui Keith şi se îndepărtară niţel pe strada 
care ducea spre faleză. Valuri mici se rostogoleau pe 
ţărmul acoperit cu pietriş şi dinspre plajă se auzea zgomot 
de conversații şi râsete. 

— Ştiu că-i greşit, dar îmi pare rău pentru el, zise 
Peterson. 

— Îmi pare rău că viaţa lui a ajuns într-un asemenea hal. 
Dar o protejează pe această femeie, Bufnița de noapte, 
oricine ar fi ea, zise Erika. 

— N-ar trebui să-l lăsăm singur mult timp, spuse 
Peterson, aruncând o privire înapoi spre apartament. Cine 
ştie ce e în stare să facă. 

— Nu are cum să se îndepărteze prea repede, îl 
contrazise Erika. Ce crezi c-ar trebui să facem? 

— Ce-ar trebui să facem noi este să transmitem această 
informaţie ofițerului superior responsabil de caz, care este 
Sparks, spuse Peterson. 

— Dar Sparks este convins că Isaac Strong e cel care l-a 
omorât pe Stephen, şi este sigur că-l poate lega pe Isaac şi 
de celelalte două crime, zise Erika. Dacă le spun lui Sparks 
sau lui Marsh despre povestea asta, ei m-ar putea sili să le- 
o încredinţez lor sau să n-o urmăresc deloc, iar asta ar 
însemna că dacă aş urmări-o mai departe, ar trebui să 
ignor un ordin direct. 

— Deci acum suntem... începu Peterson. 

— Acum suntem doar în vizită la cineva în Worthing, îl 
completă Erika. 

— La prietenul nostru Keith... concluzionă Peterson. 

Erika îşi îndreptă atenţia către Pavilion Theatre, care se 
înălța precum o gigantică grămadă de jeleu cu muchii 
rotunde şi al cărui contrafort se întindea către marea din 
spatele lui. Un stol numeros de pescăruşi se strânsese la 
un capăt al acestuia, cu capetele vârâte sub pene. 

— Ce-ar fi dacă am aranja o întâlnire între Keith şi 


e 331 >» 


„Bufnița de noapte”? zise Erika. 

— Unde anume? Şi cum să-l ducem pe el acolo? Şi dacă 
ea-l va vedea, nu s-ar răsuci pe călcâie şi... 

— Nu, Peterson. Nu Keith va sta să o aştepte. Ci noi. 
Împreună cu jumătate din Poliţia Metropolitană. 


e 332 + 


Capitolul 71 


Mai târziu, Erika izbuti să obţină o favoare din partea lui 
Lee Graham, un fost coleg din Poliţia Metropolitană, care 
acum făcea parte din poliţia comitatului Sussex. Acesta 
veni în Worthing, ca să arunce o privire în calculatorul lui 
Keith. Tipul era un genial analist IT pentru poliţie, în ciuda 
tinereţii sale şi a entuziasmului un pic prea debordant. 

Câteva ore mai târziu, Lee, Erika, Peterson şi Keith 
stăteau cu toţii înghesuiți în mica sufragerie a lui Keith. 

— Bun, deci acum aveţi calculatorul lui... începu Lee. 

— Mă numesc Keith, zise Keith, privindu-l suspicios pe 
Lee. 

— Da, acum aveţi calculatorul lui Keith, care este legat 
în reţea cu acestea două, zise Lee, dându-i Erikăi două 
laptopuri. Veţi putea vedea ce se întâmplă în timp real şi-n 
plus, veţi putea interveni şi scrie în acelaşi timp. Oricine ar 
sta de vorbă cu Keith pe internet nu va şti absolut nimic. 

— Mulţumesc, zise Erika. 

— De asemenea, voi putea ţine un jurnal de activităţi şi 
voi putea monitoriza camera de chat de la distanţă, din 
biroul meu. Aş putea avea un avantaj în urmărirea locului 
de unde scrie această Bufniţă de noapte, dar dacă 
foloseşte reţeaua Tor, în principiu îmi va fi imposibil să dau 
de ea. 

— Deci, mai precis, cum anume funcţionează reţeaua 
asta Tor? întrebă Peterson. 

— Să spunem că tu foloseşti internetul în mod normal, 
de exemplu, ca să-mi trimiţi un email. Acesta pleacă de la 
computerul tău prin intermediul unui server şi ajunge la 
computerul meu. Amândoi am putea afla cu uşurinţă unde 
se află cealaltă persoană cu ajutorul adresei lui IP. O 
adresă IP este un şir unic de numere separate de puncte 
care identifică fiecare computer cu ajutorul Internet 
Protocolului pentru a comunica prin intermediul unei 
reţele. Dacă ţi-ai instalat Tor pe calculator, acesta va 
direcţiona traficul de pe internet printr-o reţea gratuită şi 


333 = 


liberă de calculatoare voluntare, răspândite în toată lumea. 
Există peste şapte mii de astfel de calculatoare folosite pe 
post de relee care ascund locaţia userului şi activitatea lui 
faţă de cei care efectuează supravegheri de reţele şi 
analize de trafic. 

— O numesc onion** computing, deoarece există extrem 
de multe straturi în aceste relee, explică Keith. 

— Corect. Folosirea lui Tor face mult mai dificilă 
identificarea activităţii celui care navighează pe internet. 
Asta include intrarea pe website-uri, postările online, 
mesageria instantă şi alte forme de comunicare, 
concluzionă Lee. 

— Şi oricine poate descărca acest program, Tor? întrebă 
Erika. 

— Dap. Program online gratuit, zise Lee. Care s-a 
transformat într-un adevărat coşmar pentru noi. 

— Dacă nu puteţi da de urma Bufniţei de noapte, atunci 
de ce vreţi să mă spionaţi în timp ce vorbesc cu ea? întrebă 
Keith. 

Erika şi Peterson schimbară o privire. 

— Vrem să stabileşti o întâlnire cu ea, îl lămuri Erika. 

— Nu mă pot întâlni cu ea. Nu sunt pregătit. Vreau să 
am timp să mă pregătesc! 

— Nu ai să te întâlneşti de fapt cu ea, îl linişti Erika. 

— Nu, nu, nu pot... Imi pare rău. Nu. 

— Ba da, i-o tăie Peterson, cu un aer că încheiase 
discuţia. 

— La gara Waterloo din Londra, preciză Erika. 

— Cum să mă gândesc dintr-odată la o cale de-a mă 
întâlni cu ea? ţipă Keith, începând să se panicheze. 

— O să găseşti tu una, făcu Peterson. 

— Am observat că ai salvat toate convorbirile tale cu 
această Bufniţă de noapte, interveni Lee. Le-am copiat pe 
laptopurile voastre, le zise el Erikăi şi lui Peterson. 

— Dar... erau conversații personale! se plânse Keith. 


25 Ceapă, în limba engleză. TOR înseamnă The Onion Router; foiţele de 
ceapă (onion) simbolizează straturi peste straturi care transformă 
utilizatorul într-o persoană anonimă, imposibil de detectat (N.t.). 


e 334 œ» 


— Avem o înţelegere. Ai uitat? spuse Erika. 

Keith încuviinţă, neliniştit. 

După ce aranjară totul, Erika şi Peterson ieşiră din casă 
pentru a-şi lua la revedere de la Lee. Afară era linişte şi 
cald, iar din depărtare, de pe plajă, puteau auzi icnelile 
piţigăiate ale unei piese de teatru cu Punch şi Judy. 

— Am făcut şi o copie a hard-diskului său. Am să verific 
dacă a stocat ceva necurat care ne-ar putea interesa şi pe 
noi, zise Lee, mergând spre maşina sa, parcată lângă 
bordură. li deschise portbagajul şi-şi aşeză geanta 
înăuntru. Uneori îmi doresc ca internetul să nu se fi 
inventat. Prea mulţi oameni cu prea mult timp la dispoziţie 
gata să-şi pună în aplicare fanteziile bolnave. 

— Se pare că ori de câte ori ne întâlnim îţi dau să te uiţi 
la ceva murdar, zise Erika. Mersi de ajutor! 

— Poate că data viitoare ne vom vedea în afara 
serviciului, zise el rânjind. 

Peterson îi privi pe amândoi, în timp ce Erika se înroşise 
toată la faţă şi nu-şi mai găsea cuvintele. 

— Încă o dată, mersi! zise ea, într-un final. 

— Nicio problemă. Sper să te-ajute s-o prinzi pe turbata 
aia. Rămâne să discutăm online când îţi deschizi 
calculatorul, spuse el, apoi se sui în maşină. 

— Nu ştiam că-l cunoşti aşa bine, începu Peterson, în 
timp ce priveau cum maşina lui Lee se îndepărta pe faleză. 

— Ce treabă ai tu? întrebă Erika. 

— Niciuna, ridică el din umeri. 

— Bun, atunci hai să ne întoarcem înăuntru. Mi-e teamă 
ca nu cumva Keith să ne lase baltă. 


e 335 + 


Capitolul 72 


Simone tremura de nerăbdare în timp ce se îndrepta 
spre serviciu. Luase autobuzul de la King's Cross şi acum 
mergea pe străduţele lăturalnice din spatele gării, în 
direcţia Spitalului Queen Anne. li plăcea să muncească 
noaptea, ştiind că ea mergea la muncă, în timp ce 
majoritatea celorlalţi se întorceau acasă. Era precum un 
somon, înotând împotriva curentului. Când lucra noaptea, 
nu trebuia să se streseze că nu poate dormi, că este 
singură în casă şi vulnerabilă. 

Nu trebuia să se teamă că vede diverse lucruri. 

Era o seară caldă şi plăcută şi-n timp ce sta la semafor 
ca să treacă strada se trezi că abia aştepta să o revadă pe 
Mary. Bătrâna era o luptătoare, şi încă mai avea să o 
găsească acolo, Simone era sigură de asta. Cumpărase 
daruri pentru Mary: o ramă pentru fotografia cu George şi 
o nouă perie de păr. Era sigură că părul lui Mary avea să 
fie încâlcit. 

Un iz neplăcut şi călduţ de urină şi scutece folosite îi lovi 
nasul lui Simone în timp ce traversa lungul hol către 
salonul lui Mary. Câteva asistente o salutară dând din cap, 
iar ea le salută la rândul său, schimbând şi câteva 
amabilităţi. Multe asistente rămaseră surprinse să-i vadă 
un rânjet mare pe faţa de obicei atât de încruntată. 

Când Simone ajunse în dreptul camerei lui Mary, 
deschise uşa fără să mai bată şi rămase şocată să dea 
peste o bătrână elegant îmbrăcată stând pe scaunul ei 
lângă patul lui Mary. Părul femeii era scurt şi argintiu, 
tuns în stil bob. Purta pantaloni largi şi albi, călcaţi 
impecabil, pantofi de piele neagră cu talpă înaltă şi o bluză 
de mătase cu motive florale. Patul era gol şi Mary stătea 
într-un scaun cu rotile lângă femeie, fiind îmbrăcată cu o 
pereche de pantaloni eleganţi de culoarea cărbunelui şi cu 
un taior cu model în formă de V întors. Avea părul 
pieptănat pe spate şi prins cu o fundă roşie, iar femeia se 
apleca acum în jos pentru a o ajuta pe Mary să se încalţe 

< 336 » 


cu o pereche de pantofi nouă. 

— Cine eşti? întrebă Simone, privind când la una, când 
la cealaltă. 

Femeia îi vâri lui Mary în picior şi cel de-al doilea pantof 
şi se ridică în picioare. Era foarte înaltă. 

— Bună, doamna asistentă, zise femeia cu un accent 
american tărăgănat. 

— Ce se întâmplă? întrebă Simone cu asprime. Doctorul 
ştie că eşti aici? 

— Da, scumpo. Sunt Dorothy Van Last, sora lui Simone. 
Am venit ca să o iau acasă. 

— Sora? Nu ştiam că Mary are o soră? Eşti americană! 

— M-am născut aici, scumpo, dar am părăsit Anglia cu 
mult timp în urmă, zise Dorothy privind de jur împrejurul 
salonului murdar. Se pare că lucrurile nu s-au schimbat 
prea mult. 

— Dar, Mary, zise Simone, locul tău e aici, cu... cu noi... 

Mary îşi drese glasul. 

— Dragă, tu cine eşti? întrebă ea, cercetând chipul Iul 
Simone. 

Avea un glas tremurător şi foarte slab. 

— Sunt asistenta Simone. Am avut grijă de tine. 

— Chiar aşa? Sora mea a auzit de la vecina mea că sunt 
aici. A trebuit să zboare aici tocmai de la Boston. Nu ştiu 
ce m-aş fi făcut dacă n-ar fi venit, termină Mary cu un glas 
abia auzit. 

— Dar tu eşti... Aveam de gând să... începu Simone, 
simțind cum i se umplu ochii de lacrimi. 

— Doctorul spune că s-a recuperat destul de bine, o 
întrerupse Dorothy. Am să stau cu ea până va fi mai bine. 

Apoi apucă mânerul scaunului lui Mary şi-l manevră pe 
lângă pat. 

— Dar Mary... încercă iar Simone. 

Mary se uita la ea din scaun. 

— Cine e? îşi întrebă iar sora. 

— Mary, e o asistentă. Toate arată la fel după o vreme. 
Fără să jignesc, scumpo. 

Dorothy împinse scaunul pe lângă Simone, ieşind din 


e 337 a 


cameră pe coridor. Simone se apropie de uşă şi urmări 
cum Mary se îndepărta din ce în ce mai mult. Mary nici 
măcar nu încercă să întoarcă capul, ca să o vadă pe 
Simone. Apoi ajunseră la un colţ şi dispărură. 

Mary se încuie într-o toaletă dezafectată. Rămase acolo 
câteva clipe, tremurând. Apoi îşi deschise poşeta, scoase 
afară rama pentru fotografie pe care-o cumpărase pentru 
Mary şi-o lovi de mai multe ori de chiuvetă, până se 
sparse. Rămase privindu-şi imaginea în oglindă, simțind 
cum creşte furia în ea. Fusese abandonată. Din nou. 


< 338 + 


Capitolul 73 


Erika rezervă două camere la un hotel cu nume foarte 
potrivit, Sea Breeze Hotel”, care era ieftin şi vesel şi la 
doar câteva case de apartamentul lui Keith. Camerele se 
aflau una lângă alta, erau destul de mici şi de 
sărăcăcioase, şi dădeau într-o curte din spate, plină cu 
pubele de gunoi ce dădeau pe dinafară. Luară în grabă 
nişte mâncare de la restaurantul de la etajul inferior, apoi 
urcară înapoi în camera Erikăi şi se puseră pe aşteptat. 

Ca să omoare vremea până la lăsarea întunericului, 
începură să citească enorma cantitate de conversații pe 
care o descărcase Lee din calculatorul lui Keith. Aveau de 
citit cam patru ani de discuţii, iar răsfoirea a sute şi sute 
de pagini de date ar fi fost imposibilă. După ce împărţiră 
discuţiile pe ani, le transferară într-un document Word. 
Apoi începură să caute într-o listă de cuvinte-cheie care i- 
ar fi putut ajuta să găsească frazele care i-ar fi interesat. 

— Conversaţiile astea sunt tulburătoare, zise Peterson, 
care stătea pe un fotoliu de lângă geam. Doar am scris 
cuvântul „sinucidere” şi-am obţinut pagini întregi în care 
Keith vorbeşte despre a-şi lua viaţa şi cum anume să o 
facă. Ascultă asta: „Aş stinge luminile din toată casa. Ar fi 
singura dată când întunericul m-ar învălui complet. Aş 
încerca să folosesc tubul de gaz şi mi-aş trage punga peste 
cap, apoi aş umple-o cu gaz ca să nu intru în panică. După 
care, aş strânge şnurul şi-aş trage aerul în piept, guri mari, 
una după alta, până mi-aş pierde cunoştinţa. Aş aluneca în 
neant, fără dureri, uşor, uşor... precum într-un vis care nu 
se va mai termina.” 

— Când a avut loc? întrebă Erika. 

— Acum trei ani, pe la începuturile corespondenţei lor, 
zise Peterson. 

— Eu am introdus cuvintele „scaun cu rotile” şi 
„handicapat”, zise Erika, lucrând pe laptop. Există doar 


26 Briza Mării (N.t.). 
e 339 » 


nişte referinţe vagi din partea lui Simone, iar una se referă 
la faptul c-a zărit un bărbat handicapat pe stradă şi ce rău 
i-a părut pentru el, iar în alta se face doar o referire 
minoră. El nu i-a spus niciodată. 

— Aici vorbeşte despre cum a fost opărită de soţul ei, 
zise Peterson, după o perioadă de tăcere. S-a întâmplat 
cam la aceeaşi dată. El a încercat să o violeze, iar ea s-a 
refugiat şi s-a încuiat în baie. Apoi el a intrat peste ea cu o 
cratiţă plină cu apă fiartă, i-a dat un pumn în faţă şi apoi a 
băgat-o în cadă, pe jumătate inconştientă, a dezbrăcat-o şi 
a turnat apa fiartă peste trupul ei gol. Ea spune că a rămas 
cu cicatrice enorme, dar n-a mers la doctor decât o 
săptămână mai târziu şi doar pentru că rănile i s-au 
infectat. 

— A spus la ce doctor a mers? l-a menţionat numele? 
întrebă Erika. 

— Nu, dar spune că doctorul n-a crezut-o când ea i-a zis 
că cel care a ars-o a fost chiar soţul ei. 

Erika îl privi pe Peterson, oripilată. 

— Spune că doctorul a crezut că de vină a fost medicaţia 
pe care o lua ea, care, în combinaţie cu lipsa de somn, i-a 
provocat halucinaţii... Ea mai venise o dată la el cu arsuri 
asemănătoare, când îşi umpluse din greşeală cada cu apă 
fiartă şi intrase în ea. Soţul ei îi mărturisise, în trecut, 
doctorului despre episoadele ei psihotice şi că fusese 
internată la psihiatrie. 

— lisuse, exclamă Erika. El l-a crezut pe soţul ei, nu pe 
ea... 
Afară se întunecase deja şi puteau auzi, prin fereastra 
deschisă, zgomotul vag al valurilor care se târau pe ţărmul 
plin de pietre. 

— În presă se menţionează adesea diverşi oameni, pe 
care ziariştii îi numesc monştri, termen pe care-l folosim şi 
noi, zise Erika. Dar nu cumva monştrii nu se nasc de fapt? 
Un bebeluş nu poate fi monstru. Nu toţi cei care vin pe 
lumea asta sunt buni? Nu vieţile pe care le duc şi 
împrejurările îi transformă în oameni răi? 

Dinspre laptopul pe care-l folosea Peterson se auzi un 


e 340 >» 


bip. 
— E Keith, zise el. A început să discute cu Bufnița de 
noapte pe internet. 


e 341 » 


Capitolul 74 


Keith se afla în faţa calculatorului cocoţat pe suportul lui 
din mica sufragerie. Luminile păreau să-l învăluie cu totul 
şi era lac de transpiraţie. Îi curgea din părul rar, până pe 
PVC-ul negru al suportului pe care şedea pe scaun. Erika şi 
Peterson stăteau pe scaune pliante, în spatele lui. 

— Nu ştiu cu ce să încep, se scuză el, întorcându-se cu 
faţa spre ei. 

— Trebuie doar să vorbeşti normal o vreme. Nu vrem să 
intre la bănuieli, zise Erika. 

El încuviinţă din cap, se răsuci şi începu să scrie. 


DUKE: Bună, Bufniţă de noapte. Care-i treaba? 
BUFNIŢA DE NOAPTE: Bună. 
DUKE: Care-i treaba? 


Trecură câteva secunde. Erika îşi mai descheie un 
nasture de la bluză şi-şi făcu vânt cu materialul acesteia, îi 
aruncă o privire lui Peterson, care părea şi el că se sufocă 
de căldură. 

— N-am mai putea închide din luminile astea? întrebă el, 
ştergându-şi fruntea cu mâneca. 

— Nu! Nu, nu-mi place întunericul. Umbrele, se 
împotrivi Keith. Puteţi deschide geamul, dacă doriţi. 

Peterson se duse în bucătărie şi deschise fereastra de 
deasupra chiuvetei. Mirosul de scurgeri înfundate plutea 
acum deasupra mochetei ţipătoare, dar cel puţin era mai 
răcoare. 

— Ea nu scrie nimic, zise Keith, întorcându-se iar spre 
Erika şi Peterson. 

— E normal? întrebă Peterson, care se întorsese şi se 
aşezase iar pe scaunul pliant. 

— Habar n-am... De obicei, n-am public lângă mine 
atunci când discut cu ea. Oameni care să-mi sufle-n ceafă. 
Dacă a aflat? 

— N-are de unde, îl linişti Erika. 


e 342 » 


Câteva minute, nu mai scoase nimeni o vorbă. 

— Am nevoie să merg la baie, zise Erika. 

Keith dădu din cap şi-şi îndreptă iar atenţia asupra 
monitorului. Ea ieşi din sufragerie şi o porni pe hol. Acolo 
se putea auzi zgomot slab de muzică venind de sus, iar 
becurile luminau şi mai puternic. Intră în baie şi închise 
uşa. 

Se aşeză uşor deasupra vasului de toaletă şi urină cât de 
repede putu. Când se întoarse pentru a vedea unde-i hârtia 
igienică, umărul i se izbi dureros de bara masivă pentru 
ridicare. O împinse şi privi cum se trage în sus, precum o 
ghilotină cu rol inversat. Termină iute şi se spălă pe mâini. 
Baia era extrem de deprimantă, aproape ca una de spital. 
Se văzu nevoită să se aplece mult ca să-şi vadă reflexia în 
oglindă; îşi dori să n-o fi făcut. Părea istovită. 

Când reveni în sufragerie, i se păru că era şi mai cald 
sub luminile orbitoare. Peterson studia cu atenţie poliţele 
pline cu DVD-uri. 

— Aşteptaţi, scrie ceva, zise Keith, apropiindu-se de 
ecranul calculatorului. 

Erika şi Peterson se puseră în mişcare, pentru a i se 
alătura. 


BUFNIŢA DE NOAPTE: Scuze, aveam nişte mâncare 
pe aragaz. 

DUKE: Oo, ce găteşti? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Ouă fierte pe pâine prăjită. 

DUKE: Delicios. Ai unul şi pentru mine? Pe care să 
pui şi-un strop de sos maroniu? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Da, am cumpărat unul 
special pentru tine. 


— E bine, îl lăudă Erika, în timp ce ea şi Peterson 
priveau peste speteaza scaunului lui Keith. 

Rămaseră nemişcaţi, în timp ce urmăreau desfăşurarea 
conversaţiei celor doi. 

— Cred că e pentru prima oară când văd cum o ucigaşă 
în serie vorbeşte despre ziua ei de căcat la muncă şi 


e 343 + 


explică ce mult îi plac ouăle fierte, murmură Peterson 
privind ecranul, cu bărbia sprijinită în podul palmei. Cât e 
ceasul? 
— Două şi jumătate, răspunse Erika, după ce-şi privi 
ceasul. 
x 


La cinci treizeci, când începu să se lumineze, 
conversaţia încă era în desfăşurare. Curtea din faţa 
bucătăriei începu să se coloreze într-o nuanţă vineţie. 

Erika îl înghionti pe Peterson, care izbutise să adoarmă 
pe scaunul pliant, cu capul dat pe spate. Bărbatul se frecă 
la ochi ca să se trezească. 

— Cred că trece în sfârşit la subiect, şopti Erika. 

Priviră amândoi ecranul. 


DUKE: Aşa... Tot vreau să-ţi spun ceva de o vreme 
încoace. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Ce, ce? 

DUKE: Am fost la doctor alaltăieri. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: A, da? 

DUKE: Ştiu că tu urăşti doctorii. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Mi-e scârbă de toţi 
nenorociţii de doctori. 

DUKE: Al meu e femeie. E-n regulă. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Îmi pui cumva coarne? 

DUKE: Sigur că nu. A zis că am colesterolul foarte 
mare. Sunt foarte stresat la muncă... Aşa că ori o las 
mai uşor, ori aş putea... 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Ai putea? 

DUKE: Aş putea suferi un atac de cord. M-a băgat în 
sperieţi, să ştii. M-a făcut să evaluez lucrurile dintr-o 
altă perspectivă. 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Credeam că vrei să mori. Să 
o termini cu toate. 

DUKE: Uneori da, alteori nu. Dar acum, a răsărit şi 
soarele pe strada mea şi viaţa e scurtă... Şi te iubesc. 

DUKE: Deci, aş vrea să te rog, şi ştiu că-ţi cer destul 
de mult, să te întâlneşti cu mine. De-adevăratelea. Ca 


e 344 a 


oamenii în carne şi-n oase. 


Urmă o pauză lungă. 

— Am reuşit. Am speriat-o de-a binelea, zise Keith, în 
timp ce-n ochii obosiţi începea să i se întrezărească panica. 
Am încercat. Aţi văzut şi voi, chiar am încercat, toată 
noaptea! 

— E-n regulă, îl linişti Erika. Uite. 

Keith se întoarse iar la ecran. 


BUFNIŢA DE NOAPTE: Bine, atunci. Să ne întâlnim. 
— Iisuse, exclamă Keith şi începu să tasteze. 


DUKE: E MINUNAT! 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Dar nu vreau să rămâi 
dezamăgit. 

DUKE: Niciodată. Niciodată. NICIODATĂ! 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Unde? 

BUFNIŢA DE NOAPTE: Şi când? 


— Unde? Ce-ar trebui să-i scriu? întrebă Keith. 

— Spune-i că vreţi să vă întâlniți la Gara Waterloo, în 
Londra, zise Erika. 

— Nu, mai bine întreab-o, cere-i părerea, mai întâi, 
adăugă Peterson. Şi dacă spune da, atunci aranjează să vă 
întâlniți la cinci după-amiază, astăzi, sub ceasul din sala 
principală a gării. 

Keith încuviinţă şi începu iar să scrie: 


DUKE: Ce zici de gara Waterloo din Londra? 
BUFNIŢA DE NOAPTE: E bine. Când? 
DUKE: Mâine. Bine, astăzi, de fapt. Sub ceas, la 5 
p.m. 
BUFNIŢA DE NOAPTE: În regulă. 
DUKE: DAAAAAA!!! Ce mă bucur!!! Cum te voi 
recunoaşte? 
BUFNIŢA DE NOAPTE: Nu-ţi face griji. 


e 345 » 


BUFNIŢA DE NOAPTE: O să ştii. 


Femeia se delogă de la camera de chat. Cei trei 
rămaseră muţi câteva secunde. Keith rânji. Avea părul ud 
şi-i stătea drept în sus, iar trupul îi mirosea în toate 


felurile. 
* 


— Cinci după-amiaza e oră de vârf la Waterloo Station, 
zise Peterson. Ar fi trebuit să-i spunem să vină mai 
devreme. 

— O să ne fie mult mai greu să punem mâna pe ea, se 
arătă şi Erika de acord. Dar vom avea şi mai multă 
libertate de mişcare. 

— Şefa, va trebui să-i spui şi lui Marsh. Altfel n-ai cum 
să obţii o supraveghere totală... şi să sperăm că o va 
autoriza. 

— Mda, zise Erika. 

Îşi privi ceasul. Era şase fără un sfert. 

— Hai să mâncăm ceva, ca să-i ofer lui Marsh ocazia de- 
a se trezi înainte de a-i spune. . 

— Eu trebuie să mă întorc. Incep tura în două ore, zise 
Peterson. 

— Sigur că da, zise Erika. Scuze. Du-te. Nu vreau să dai 
de belea. Şi, ăă, n-ai fost aici. Bine, dacă se va întoarce 
împotriva noastră, n-ai fost aici. Dacă reuşim, ai fost. 


e 346 » 


Capitolul 75 


Era şase şi jumătate când Erika îşi luă la revedere de la 
Peterson niţel mai departe de casa lui Keith, pe faleză. Era 
surprinsă de cât de tristă era să-l vadă plecând. Când 
taxiul lui trase lângă bordură, el o luă prin surprindere, 
îmbrăţişând-o în semn de despărţire. 

— O scurtă îmbrăţişare! rânji el. Probabil că put! 

— Nu... bine, doar puţin. Cred că şi eu, rânji ea în semn 
de răspuns. 

El clătină din cap. 

— Să mă ţii la curent, şefa. 

— Am să te ţin, zise ea. 

El îşi încrucişă degetele, făcând-o să promită, apoi se sui 
în taxi. Ea îl privi dispărând din vedere. 

Apoi traversă strada, pornind spre plajă. Era începutul 
unei zile superbe, iar soarele, care doar ce răsărise, făcea 
aerul mai proaspăt şi nisipul era gol în afară de cei câţiva 
care-şi plimbau câinii şi de un tip tânăr care aşeza 
şezlongurile de închiriat. Mai merse o bucată de drum şi se 
aşeză pe o porţiune de plajă acoperită cu pietre, la câţiva 
paşi de locul în care valurile se spărgeau de țărm, apoi 
trase aer în piept şi-l sună pe Marsh. Mai întâi, încercă pe 
fixul de acasă. Îi răspunse Marcie - care nu păru încântată 
să audă glasul Erikăi. Nu făcu schimb de amabilităţi cu ea, 
ci doar lăsă telefonul să cadă pe masă şi strigă după soţul 
ei, care era la etaj. Erika îl auzi bubuind pe scări şi 
ridicând telefonul. 

— Erika, sper că mă suni dintr-un loc cald şi că vrei să- 
mi ceri adresa pentru a-mi trimite o felicitare? o întâmpină 
el. 

— Legat de asta, domnule... răspunse Erika. Nu mă aflu 
în Londra. Sunt în Worthing. 

— Worthing? Ce dracu' cauţi tocmai acolo? 

Erika îi spuse, trecând iute la informaţia că înregistrase 
un progres major în cazul Vânătorului de noapte şi-i 
explică detaliile întâlnirii pe care o aranjase în cursul zilei, 


e 347 » 


la gara Waterloo din Londra. 

— Deci mi-ai ignorat ordinul, din nou? zise Marsh. 

— Asta e tot ce aveţi de spus, domnule? Am făcut un 
progres IMENS. Ştiu că ar fi trebuit să vă spun mai întâi, 
dar ştiţi bine cum funcţionează instinctul meu. Acum, avem 
nevoie de urgenţă să supraveghem acel loc. În interiorul şi 
în exteriorul gării Waterloo. Chiar cred că îşi va face 
apariţia şi-avem nevoie să punem mâna pe ea. Am dovezile 
conversaţiilor dintre ea şi acest bărbat, Keith Hardy. El 
foloseşte numele „Duke” în camera de chat. Ea-şi spune 
„Bufnița de noapte”. 

— Unde sunt Moss şi Peterson? 

— Au fost trimişi în alte părţi. Sunt singură aici, 
domnule. 

Urmă o pauză lungă. 

— Erika, eşti atât de naivă. Acţionezi ca şi cum n-ar 
exista niciun fel de reguli, ca şi cum n-ai avea niciun 
superior. 

— Dar, domnule, am făcut un progres, unul enorm! Când 
mă întorc înapoi în camera de hotel, vă pot trimite totul - 
detaliile întâlnirii, discuţiile de pe chat. Şi n-am atins decât 
vârful aisbergului. Tipul ăsta, Keith, a vorbit cu ea pe 
internet timp de patru ani. Avem înregistrarea tuturor 
discuţiilor. Şi cred că ea a fost pacienta lui Gregory Munro. 
A fost arsă rău. Putem folosi această informaţie pentru a 
verifica dosarele medicale. 

— Bun, deci îmi trimiţi tot ce ai în secunda în care ai 
închis telefonul. 

— Categoric. 

— Şi, Erika, îţi ordon să-ţi iei acea vacanţă şi să-ţi 
reevaluezi poziţia în cadrul poliţiei. Dacă te văd pe lângă 
secţie, sau pe lângă orice altă secţie, în general, vei fi 
suspendată, şi să nu crezi că-ţi va fi uşor să-ţi recapeţi 
insigna pentru a patra oară! Şi dacă te văd pe lângă gara 
Waterloo, nu numai c-am să-ţi iau insigna. O să fi 
concediată. M-ai auzit? 

— Deci asta înseamnă că sunteţi de acord? Domnule? 

— O să te sun, zise el, apoi închise. 


e 348 >» 


În pofida mustrărilor, Erika îi percepuse entuziasmul din 
voce. 

— O să te prindem, Bufniţă de noapte. O să te prindem, 
zise Erika. 

Se aşeză la loc pe prundiş, privind către orizontul 
îndepărtat şi simțind cum i se scurge adrenalina prin vene. 


e 349 + 


Capitolul 76 


— Nu văd de ce consideri necesar aşa ceva, protestă 
Keith. 

Erika era ghemuită sub calculatorul lui, scoțând 
cablurile şi mufele, care păreau că se desprind toate dintr- 
un aparat principal. Mocheta, cu modelele ei hexagonale 
verzi ca lămâia, galbene şi roşii, era acoperită de un strat 
gros de praf, din care o mare cantitate plutea acum de 
colo-colo şi se lipea de ea din cauza electricităţii statice. 

— Ar trebui să ai grijă cu toate cablurile astea care 
pleacă dintr-o singură priză, îl avertiză Erika, ieşind cu 
greu de sub suportul calculatorului. 

Keith mişcă joystickul scaunului cu rotile înspre el şi 
scaunul dădu înapoi, către poliţele din spatele său, 
făcându-i loc Erikăi să se ridice în picioare. 

— E-n regulă, zise el. 

Un ceas de deasupra maşinii de gătit unsuroase arăta că 
era 3 după-amiaza. 

— Merge bine ceasul acela? întrebă Erika, scoţându-şi 
telefonul. 

— Dap. Şi-acum, ce se întâmplă? întrebă el, privind-o fix 
prin ochelarii murdari. 

Dintr-odată, părea foarte vulnerabil. 

— Un agent de poliţie va fi gata să se întâlnească cu 
Bufnița de noapte şi-o va aduce în arest pentru 
interogatoriu... 

Erika nu era pe de-a întregul sinceră. Datorită tuturor 
acelor discuţii din camera de chat pe care Erika i le 
trimisese prin email lui Marsh, o vastă operaţiune de 
supraveghere fusese aranjată în grabă în jurul gării 
Waterloo, pentru a o aresta pe Bufnița de noapte la 5 p.m. 
Privirea Erikăi se roti prin camera aglomerată şi orbitor de 
luminoasă şi încercă să se convingă că făcea şi ea parte 
din asta. Era important să rămână alături de Keith, ca să 
fie sigură că n-avea s-o alerteze pe ucigaşă. 

— Nu, mă refeream la ce-o să se întâmple cu mine? 


e 350 >» 


răspunse Keith. 

— Vei fi chemat ca martor. Şi, cel mai probabil, vei fi 
arestat pentru c-ai ajutat un criminal şi-ai ţinut ascunse 
informaţii despre el, dar date fiind condiţia ta şi faptul că 
ai să cooperezi cu poliţia, mă îndoiesc că Procuratura va 
dori să te pună sub acuzare. Cât timp ai să cooperezi pe 
deplin cu noi. Şi vom rezolva şi problemele tale cu 
locuinţa. Măcar asta vreau să îndrept. 

— Mulţumesc, zise el. 

Rămaseră o vreme tăcuţi amândoi. Ceasul de deasupra 
maşinii de gătit unsuroase ticăia în continuare. 

— Ce-oi fi crezând tu despre mine? întrebă Keith. 

— Nu cred nimic. Mă gândesc doar la victime. Mă 
gândesc la prinderea ei, zise Erika. 

— Una dintre cele mai importante prietenii din viaţa 
mea a fost cu cineva care era o ucigaşă în serie. Şi sunt 
îndrăgostit de ea... Asta în ce mă transformă? 

Erika se aplecă spre el şi-i luă mâna mică în palma sa. 

— O mulţime de oameni au fost păcăliţi de prieteni, de 
iubiţi sau de soţi. Ai întâlnit-o pe internet, acolo unde 
oamenii se prefac a fi altcineva. Adesea îşi creează o altă 
viaţă pentru ei înşişi. Ca să poată fi cineva cu totul şi cu 
totul diferit. 

— Pe internet, pot fi persoana care vreau să fiu. Nu sunt 
constrâns de... Keith îşi ajustă tubul de sub nas şi privi în 
jos, spre scaunul în care era țintuit. Vrei să vedem 
împreună un DVD? O să pun episodul meu preferat din Dr. 
Who, când Tom Baker se regenerează. 

— Da, bine, zise Erika. 

Mai aveau încă două ore, iar ea ştia că aveau să i se 
pară o eternitate. 


e 351 >» 


Capitolul 77 


Fiind cea mai mare gară din tot Regatul Unit, Waterloo 
din Londra este aglomerată de când se crapă de ziuă şi 
până târziu în noapte. Sala principală are aproape două 
sute cincizeci de metri lungime, având mai mult de 
douăzeci de rampe, plus magazine şi un mezanin cu 
restaurante. Mai mult de o sută de milioane de călători 
intră pe uşile sale într-un an. 

Comisarul-şef Marsh aştepta împreună cu inspectorul- 
şef Sparks în imensa încăpere a controlului video. Aceasta 
era un pătrat de beton fără ferestre, amplasat mult 
deasupra gării. Un perete cu douăzeci şi opt de monitoare 
video oferea un portal către gară din absolut orice unghi. 
Treizeci şi cinci de poliţişti fuseseră aduşi pentru această 
misiune - majoritatea îmbrăcaţi în civil - pentru a 
supraveghea ieşirile şi a patrula în susul şi-n josul sălii 
principale. Vehicule de suport tehnic aşteptau la ieşirile 
din nord, sud, est şi vest, însoţite fiecare de câte o maşină 
de poliţie. Poliţiştii de la transporturi, mulţi dintre ei 
înarmaţi, îşi făceau şi ei rondul obişnuit în jurul 
perimetrului gării. 

La 4:30 după-amiaza se părea că fiecare dintre cei o 
sută de milioane de oameni îşi dăduseră întâlnire, toţi 
odată, în gară. Podeaua de marmură a sălii principale 
dispăruse cu totul sub mulțimile de călători. Aceştia 
dădeau năvală de pe scările rulante ce urcau dinspre staţia 
subterană, se scurgeau prin cele patru intrări şi ieşiri 
principale şi roiau în lung şi-n lat pe sub enormele panouri 
electronice aliniate de-a lungul celor douăzeci şi două de 
rampe extrem de aglomerate, strângându-se apoi în faţa 
magazinelor sau aşezându-se la coadă în holul cel lung 
unde se vindeau bilete, vizavi de rampe. 

— O să fie un adevărat nenorocit de coşmar, domnule, 
zise Sparks cu năduf, aplecându-se mai aproape de grupul 
de monitoare, unde angajaţii Agenţiei pentru Transport 
Londoneze supravegheau gara în tăcere. 


e 352 + 


Pe chipul năpădit de acnee al lui Sparks străluceau 
broboane de transpiraţie. i 

— În toată Londra nu există mai mulți ochi ca aici. În 
clipa în care a pus piciorul în gară, am şi înhăţat-o, zise 
Marsh, privind cu atenție monitoarele de supraveghere 
video. 

— Şi credeţi că flerul inspectorului-şef Foster va da 
roade, domnule? 

— Nu e doar fler, Sparks. Doar ai văzut şi tu tot 
materialul pe care ni l-a trimis, răspunse Marsh. 

— L-am văzut. Dar această femeie nu este niciodată 
numită sau descrisă din punct de vedere fizic. Orice s-ar 
întâmpla, o să ne coste extrem de mult. 

— Lasă în grija mea aspectul ăsta. Tu doar fă-ţi treaba, i- 
o întoarse Marsh. 

Un tânăr de origine asiatică se apropie de ei şi se 
prezentă. 

— Mă numesc Tanvir. Sunt supervizorul camerei de 
control astăzi. Avem aici aceste patru ecrane, care vor 
acoperi aria care vă interesează pe voi, spuse el. 

Ca la un semn, un instantaneu al ceasului din gară luat 
de la distanţă pâlpâi extrem de intens. Sub el se afla 
agentul-şef Crane, îmbrăcat în blugi şi cu o jachetă subţire, 
care ţinea la subraţ un buchet de trandafiri ce părea destul 
de ieftin. 

— Crane, mă auzi? interveni Sparks, vorbind în staţia 
radio. Atinge-ţi urechea dacă m-auzi. 

De la depărtare, Crane părea normal, dar o imagine de 
aproape, luată din alt unghi, indica faptul că-şi aplecase 
capul spre gulerul jachetei şi-şi atingea urechea stângă cu 
mâna rămasă liberă. 

— Sunteţi siguri că nu ies în evidenţă? Sunt singurul de- 
aici îmbrăcat cu jachetă - e o căldură înăbuşitoare! zise el, 
făcându-se auzit prin radio. 

— Totul e bine, Crane. Tipul ăsta, Keith, a aranjat să te 
întâlneşti cu ea sub ceas într-o jumătate de oră. Ca doi 
îndrăgostiţi. Are noimă ca el să se fi gătit pentru asta, 
adăugă Marsh în staţia lui radio, continuând apoi: Şi nici 


e 353 + 


nu se vede că ai microfoane pe tine. Acum, gata cu vorba... 
tinem legătura prin radio. 

— Cât e ceasul? întrebă Crane. 

— Iisuse, doar se află chiar sub afurisitul ăla de ceas, 
izbucni Sparks, apoi înhăţă radioul: E patru treizeci. Uită- 
te în sus data viitoare când vrei să afli. 

Marsh se întoarse spre Tanvir. 

— Ce cameră ne oferă imagini cu ieşirea laterală dinspre 
ceas? 

— Poţi pune camera numărul şaptesprezece pe unul 
dintre aceste monitoare? îi ceru Tanvir unei femei care 
purta o cască cu microfon, aflată în faţa unui calculator din 
colţ. 

Pe ecran apăru o imagine a lui Crane luată din spate, 
deşi de data asta provenea de deasupra unei scări rulante 
care ajungea în spatele ceasului. 

Marsh puse iar mâna pe radio. 

— Bun, Crane, avem toţi ochii aţintiţi asupra ta. Stai 
calm şi-atât. Începem numărătoarea inversă. Să nu te- 
apropii prea mult de ea, dacă vine la tine mai devreme. 
Eşti acoperit din toate părţile. Dacă face o mişcare, am şi 
ajuns acolo în câteva secunde. 

— Cât e ceasul? întrebă iar Crane, nervos. 

— E chiar sub afurisitul de ceas, murmură Sparks. 

— Patru treizeci şi trei, zise Marsh. Ţinem legătura în 
permanenţă. 


e 354 a 


Capitolul 78 


Erika stătea rezemată de zid lângă şirul de tomberoane 
pe role şi-şi aprinse o ţigară. Keith se împotrivise dorinţei 
ei de a fuma în casă şi ea-i spusese că nu vrea să-l lase 
singur deloc, aşa că ajunseseră la un compromis şi el 
venise cât mai aproape posibil de uşă. 

— N-ai vrea să ieşim la o plimbare pe faleză - adică 
amândoi? E soare şi frumos afară, insistă Erika. 

— Nu-mi place să ies din casă, zise Keith, lungindu-şi 
gâtul, suspicios, pentru a privi cerul senin şi albastru. 

Erika îşi savura ţigara în continuare şi privea apa mării, 
nemişcată şi lucitoare în lumina soarelui. Un grup de copii 
făceau castele de nisip pe mal, sub supravegherea 
părinţilor întinşi pe şezlonguri. Un tren pentru turişti 
vopsit în roz şi alb trecu hurducându-se pe lângă ei, 
condus de un mecanic cu aspect posomorât, lângă capul 
căruia suna din când în când un clopoțel. Din spatele 
geamurilor de plastic ale vagoanelor le făceau cu mâna 
grupuri de copii ce mâncau îngheţată sau vată de zahăr. 

Keith le făcu şi el cu mâna, gest pe care Erika îl găsi 
înduioşător. Îşi privi ceasul: se apropia de 4:50 p.m. Îşi 
verifică telefonul şi văzu că semnalul era puternic şi că 
încă mai avea baterie. 

— E ca o oală la care te tot uiţi, zise Keith. Şi nu mai 
termină de fiert. 

Erika scutură din cap mâhnită şi-şi mai aprinse o ţigară. 
Ar fi fost în stare să urle de frustrare pentru că era nevoită 
să stea aşa departe de miezul acţiunii. Se gândi la 
inspectorul-şef Sparks, care îşi conducea echipa şi dădea 
ordine în toate părţile, căpătând toată gloria. 

Pe lângă faptul că se simţea frustrată, avea senzaţia şi 
că i se răpise ceva. 


355 a 


Capitolul 79 


Se făcuse deja 5:20 p.m. Şi nu se apropiase nimeni de 
Crane, care stătea în continuare nemişcat sub ceasul din 
gara Waterloo. 

Marsh şi Sparks supravegheau scena din camera de 
control, în timp ce mulţimea de oameni din sala principală 
a gării crescuse şi mai mult. Le era din ce în ce mai greu 
să-l zărească pe Crane cu claritate pe ecranele camerelor 
de supraveghere cu zoomul dat la maximum, aşa încât 
acum se foloseau de instantanee de la distanţă ale întregii 
săli, care fusese mărită la o dimensiune enormă şi rula 
precum o singură imagine, pe ecranul principal al camerei 
de control. 

— Crane, eşti bine? Trebuie să rămâi nemişcat în acel 
loc. Să stai cu călcâiele înfipte în el, zise Sparks în radio. 

Puteau vedea, cu ajutorul camerei care lua instantanee 
de la depărtare, cum mulţimea de oameni se tot împingea 
în el. 

— Da, domnule. 

Părea panicat. 

Marsh vorbi în radio, în timp ce privea cu atenţie fiecare 
ecran pe rând: 

— Suntem cu ochii pe tine, Crane. În jurul tău se află 
şase agenţi îmbrăcaţi în civil, care pot ajunge la tine în 
doar câteva secunde. Pe lângă ei, mai ai încă doi poliţişti 
de la transporturi înarmaţi, chiar pe aleea din spatele tău. 
Păstrează-ţi calmul... Doar e femeie, deci a decis să 
întârzie şi ea niţel, cum e moda, adăugă el, încercând să 
mai elimine din tensiune. 

— Dar nu apare dracului, mai repede, zise Sparks. Ar fi 
trebuit să ne concentrăm asupra lui Isaac Strong, nu să 
irosim resurse pe o întâlnire pe nevăzute. 

Marsh îi aruncă o privire aspră. 

— Domnule, adăugă Sparks. 

Chiar atunci, pe ecranul principal, mulțimile de oameni 
din jurul lui Crane se dădură la o parte şi un grup de femei 


e 356 œ» 


care se apropia de Crane fu împins în faţă. Una dintre ele 
căzu, lovind podeaua sălii principale, făcându-i pe cei din 
jurul ei să se împingă şi să se îmbrâncească. Crane fu 
împins şi el şi florile pe care le ţinea în mână îi căzură pe 
jos. 

— Ce se-ntâmplă acolo? întrebă Marsh. Crane, spune 
ceva! 

— Aşteptaţi, domnule, zise Crane, în timp ce era împins 
din toate părţile. 

— Uitaţi. E o încăierare, o afurisită de încăierare, zise 
Sparks, arătând un monitor TV, care înfăţişa scara rulantă 
din spatele ceasului. 

Un grup de tineri cu şepci pe cap le apăru pe cameră, 
strigând, înjurând şi despărţind mulțimile de navetişti 
precum apele Mării Roşii. Doi dintre ei, un băiat brunet şi 
unul blond, se băteau, apoi căzură pe jos. Băiatul brunet îl 
lovi pe cel blond cu pumnul în faţă, umplându-l de sânge. 
Multimea se împrăştie în toate direcţiile şi poliţiştii de la 
transporturi dădură năvală în sală, ţinându-şi mâinile pe 
pistoale, sporind şi mai mult agitația şi ţipetele. 

Crane izbuti să ajungă până la uşa unui magazin Marks 
& Spencer şi rămase privind cum locul său de sub ceas era 
asaltat de poliţişti. Celor doi băieţi li se puseră cătuşele şi 
poliţiştii începură laboriosul proces de procesare a datelor. 

— Fir-ar al dracului! urlă Marsh în staţie. Puneţi-i naibii 
să se mişte, că ne-au stricat locul de întâlnire. 

— N-o să mai vrea să se mai întâlnească acolo cu el, 
chiar dacă-şi face apariţia! începu Sparks. 

— Crane, mă auzi? zise Marsh, ignorându-l pe Sparks. 

— Da, domnule. Lucrurile s-au cam complicat aici, zise 
Crane în timp ce începea să ia distanţă faţă de uşa 
magazinului Marks & Spencer. 

— Crane, încă mai avem camera pe tine. Totul bine? 

— Am pierdut florile, se plânse el. 

— Nu-ţi face griji. Imediat ce-i facem pe cei în uniformă 
să se mişte de-acolo, îţi poţi relua poziţia, zise Marsh. 

— Ce dracu'-i asta? Doamna Mop? se enervă Sparks, 
privind cu atenţie imaginea de sub ceasul gării. 


e 357 œ» 


O bătrână zbârcită care se ocupa cu curăţenia îşi oprise 
căruciorul în locul în care cursese sângele din nasul 
băiatului blond şi acum îşi înmuia mopul jegos într-o 
găleată cu apă cenuşie cu o hotărâre exasperantă. Unul 
dintre băieţii luaţi la întrebări de poliţie începu s-o ia peste 
picior, dar ea ori nu-l auzi, ori nu-l băgă în seamă, ci doar 
începu să frece cu mopul podeaua sălii principale, de parcă 
avea tot timpul din lume. 

— Unde-i inspectorul Warren? întrebă Sparks. 

Urmă un bip şi glasul lui Warren se auzi iar în staţie. 

— Da, domnule. 

— Care ţi-e poziţia? 

— Sunt la WH Smith, de partea cealaltă a sălii 
principale. 

— Goneşte bătrânica aia de-acolo, da? Şi n-o lăsa să-şi 
aşeze unul dintre semnele acelea galbene sub ceas, 
continuă el. 

— Aşteptaţi, aşteptaţi, aşteptaţi, se impacientă Marsh. 
Privea cu atenţie ecranul care-l înfăţişa pe Crane 
aşteptând iar sub ceas. O brunetă mărunţică, îmbrăcată cu 
un sacou elegant, se apropia de el. Marsh înhăţă staţia. 

— Căcat! Toţi agenţii, o femeie brunetă se apropie de 
agentul-şef Crane. Repet, o femeie brunetă se apropie de 
agentul-şef Crane. Ţineţi aproape. 

— Toţi agenţii, aproape, veni o voce din staţie. 

Pe două ecrane de pe perete apăru o imagine a lui Crane 
luată de deasupra şi una înfăţişându-l dintr-o parte. 
Femeia vorbea acum cu el, privindu-l întrebător. Discutară 
cam un minut, apoi Crane îi răspunse ceva şi ea se 
îndepărtă de el. 

— Crane, raportează, ce dracu' se întâmplă acolo? ceru 
Marsh să afle. 

— Scuze, şefule, alarmă falsă. M-a întrebat dacă vreau 
să cumpăr o asigurare pentru maşină. 

— Căcat! se enervă Marsh, lovind cu palma într-un 
birou. Căcat! Sparks, vreau să o luaţi pe femeia aia la 
întrebări, chiar şi-aşa. Opriţi-o, cereţi-i să se identifice şi 
aflaţi de la ea tot ce ştie. 


e 358 + 


— Ceva îmi zice că n-o să-şi poată atinge norma de 
vânzări pe ziua de azi, zise Sparks, în timp ce femeia era 
înconjurată de trei agenţi de poliţie îmbrăcaţi în civil. 


< 359 + 


Capitolul 80 


La şase şi jumătate, Erika mai avea niţel şi se suia pe 
pereţii micuţei locuinţe a lui Keith. Telefonul îi ţiui în 
geantă şi îl scoase afară. Era un mesaj de la Marsh: 


AM TERMINAT CU OPERAȚIUNEA DIN GARA 
WATERLOO. N-A APARUT. TREBUIE SA VORBIM. TE SUN 
MAI TARZIU, IN SEARA ASTA. 


— Ce s-a întâmplat? întrebă Keith, privind uluit cum 
Erika îşi prindea capul în mâini. 

— N-a apărut... zise ea. N-ai mai primit nimic de la ea? 
Niciun mesaj în căsuţa de chat? 

Keith clătină din cap. 

— Eşti sigur? 

— Da. Sunt sigur, sunt logat la ea... 

Erika simţea că se prăbuşeşte cu totul, că în stomac are 
o ghiulea mare şi grea, care o trăgea în jos. Işi frecă faţa 
scăldată în transpiraţie şi se adună. 

— Keith, uite, trebuie să mai stingem din luminile astea. 
Nu mai suport aici... 

— Nu! Îmi pare rău, dar nu. [i-am zis, nu-mi place pe 
întuneric... 

Erika se uită la ceas. Se simţea complet dărâmată. 

— Şi-acum, ce se întâmplă? întrebă Keith. N 

— Aştept să fiu sunată de ofițerul superior... In seara 
asta, ceva mai târziu... 

— Cu mine ce se întâmplă? 

— Aă, nu sunt sigură. Dar rămâne cum am stabilit. 

Erika îl privi pe Keith cum stătea în enormul lui scaun cu 
rotile. Nu de mult, îl ajutase să-şi schimbe tubul de oxigen. 

Luă o hotărâre. 

— Trebuie să ies afară vreo oră... Pot să am încredere în 
tine? Calculatorul îţi e în continuare supravegheat. 
Presupun că n-ai de gând să fugi de-aici? 

— Tu ce zici? spuse el. 

e 360 » 


— Bine. Acesta e numărul meu de telefon, zise ea, 
notându-l pe o bucată de hârtie. les să iau niţel aer... Vrei 
ceva de mâncare? Nu ştiu, mănânci chipsuri? 

Lui Keith i se lumină faţa. 

— Cârnaţi prăjiţi, chipsuri şi piure de mazăre, te rog. 
Localul de vizavi de debarcader e cel mai bun. 
Îngrijitoarea mea îmi cumpara mereu de-acolo mâncare. 


Erika ieşi afară, pe faleza răcoroasă. Soarele cobora 
dincolo de mare şi o briză uşoară mătura ţărmul. Citi încă 
o dată mesajul trimis de Marsh şi încercă să-l sune. Nu 
reuşi, îi intră direct mesageria vocală. 

— Rahat! murmură ea. 

Porni spre un bar pe care-l văzuse ceva mai jos, pe 
faleză. Ferestrele de la drum erau strânse şi localul era 
plin de bătrâni insipizi roşii la faţă şi de femei bete. 
„Macarena” răsuna asurzitor din sistemul audio. Erika îşi 
făcu loc cu greu până la bar şi ceru un pahar mare cu vin. 
Barmaniţa era istovită, dar o servi repede, trântind 
paharul pe bar. 

— Îl pot lua cu mine pe plajă? o rugă Erika. 

Fata nu-i răspunse, doar îşi dădu ochii peste cap, scoase 
la iveală un pahar de plastic de o pintă şi vărsă vinul în el. 

— Şi-mi poţi da şi nişte gheaţă? continuă Erika. 

Îşi luă băutura, îşi mai cumpără un pachet de ţigări de la 
aparat şi ieşi înapoi pe plajă. Refluxul era departe, aşa că 
se aşeză pe prundiş, privind gânditoare întinderea de nisip 
umed. În timp ce-şi aprindea o ţigară, îi sună telefonul. 
Înfipse paharul de-o pintă plin cu vin în nisip şi răspunse. 
Ochii i se măriră când îşi dădu seama al cui era glasul de 
la celălalt capăt. 


e 361 » 


Capitolul 81 


Soarele dispăruse cu totul dincolo de linia orizontului şi 
briza rece sufla de-a lungul străzii. Simone înaintă iute pe 
trotuarul din faţa unui şir de case. În spate avea un rucsac 
şi era îmbrăcată cu obişnuitul echipament de alergare 
negru. 

Câteva felinare stradale erau sparte. Grăbi pasul când 
ajunse sub lumina unui bec cu lumină portocalie pe bază 
de sodiu, apoi se linişti când ajunse iar în întuneric. Era 
nervoasă. Era seara devreme, iar şirul de case terasate 
prin faţa căruia mergea acum părea să clocotească de 
viaţă. La geamuri se-aprindeau lumini, iar muzica răsuna 
ici şi colo. O discuţie aprinsă era în plină desfăşurare la 
etajul superior al unei case, unde draperiile erau trase 
într-o parte şi din tavan atârna doar un bec gol. 

Simone lăsă capul în pământ când un bărbat se apropie 
de ea din direcţie opusă. Era înalt şi slab şi se mişca cu 
iuţeală. Inima începu să-i bată mai repede şi simţi cum îi 
creşte tensiunea. Bărbatul venea drept spre ea. Până şi 
cicatricea începu să-i zvâcnească, de parcă era inundată 
de sânge. Abia când bărbatul ajunse lângă ea îşi dădu 
seama că şi el era îmbrăcat cu echipament de alergare. El 
trecu în goană pe lângă ea fără să-i dea nicio atenţie, atent 
doar la muzica slabă care-i răzbătea din căştile înfipte în 
urechi. Simone îşi spuse că trebuie să se liniştească, să-şi 
vină în fire şi gata. 

Ştia numărul casei pe care-o căuta, dar nu trebuia să 
scruteze prea atent întunericul pentru a-l distinge pe 
pereţii de cărămidă. Numerele erau vopsite în culori 
stridente pe tomberoanele cu roţi care umpleau micuţele 
curţi de beton din faţa caselor. 

Numără rând pe rând casele, fără să simtă obişnuitul 
fior de nerăbdare sau de furie. 

Apoi ajunse în faţa casei. Se apropie de fereastră, trase 
adânc aer în piept şi-şi aşeză mâinile mici pe pervaz. 
Aruncă o privire în jur, apoi se săltă în sus. 

e 362 » 


Capitolul 82 


— Erika! Am născut şi toată lumea s-a înşelat. E fată! 
ţipă sora ei, părând istovită şi gata să-şi piardă de tot 
suflul. 

Erikăi îi luă câteva secunde până să-şi dea seama că era 
Lenka. 

— O, Lenka! Minunat! Ce s-a întâmplat? Credeam că 
trebuie să naşti abia peste vreo două săptămâni? 

— Ştiu, dar Marek m-a scos la cină în oraş şi, imediat 
după ce-am comandat, mi s-a rupt apa. Ştii cum e el - a 
insistat să aşteptăm până când mâncarea a fost 
împachetată ca s-o luăm acasă - dar totul s-a întâmplat 
prea repede... Au început contracţiile şi n-a mai fost timp 
nici de anestezie când am ajuns la spital, pur şi simplu a 
ieşit afară. 

— Cum se numeşte? 

— l-am zis Erika, după tine. Şi după mama, fireşte, zise 
Lenka. 

Erika se simţi copleşită de emoție şi-şi şterse ochii cu 
dosul palmei plin de fire de nisip. 

— O, Lenka! O, e minunat. ţi mulţumesc! zise ea. 

Lacrimile şi oboseala se combinau, golind-o de energie. 

— Aş vrea să fi fost şi mama aici, şi tu, desigur, spuse 
sora ei, izbucnind în lacrimi. 

— Mda, bine, lucrurile au cam scăpat de sub control pe- 
aici... 

Se auzi un foşnet, iar cumnatul Erikăi, Marek, se băgă în 
discuţie. 

Mai stătu de vorbă cu el câteva minute. I se părea ireal, 
să stea în întuneric pe plajă, în timp ce familia ei se afla la 
sute de kilometri distanţă, în plină sărbătoare. Lenka luă 
iar telefonul şi apoi îi spuse că trebuie să închidă. 

— Îţi promit că după ce voi termina cu cazul ăsta vin şi 
văd bebeluşul, spuse Erika. 

— Aşa zici mereu! Să nu aştepţi prea mult, o avertiză 
Lenka, epuizată. 


< 363 + 


Apoi se auzi un țipăt de copil şi i se închise telefonul în 
nas. 

Erika rămase multă vreme acolo, fumând şi bând în 
cinstea surorii sale şi-a nepoatei. În timp ce cerul se 
întuneca din ce în ce mai mult, la fel se întâmpla şi cu 
starea de spirit a Erikăi. Era mătuşă, şi-n pofida faptului că 
ea şi sora ei nu erau foarte apropiate, se bucura mult 
pentru Lenka. Se bucura, deşi era dureros de conştientă 
de cât de diferite erau căile pe care apucaseră vieţile lor. 

Doar briza rece şi realizarea faptului că în apartament o 
aştepta Keith, singur, o făcură să se ridice de pe nisipul 
rece. 

În timp ce se plimba pe plajă, văzu un şir de case şi de 
pensiuni întinzându-se până la hotelul în care-şi găsise 
cazare, la capătul promontoriului. Lăsă plaja în urmă şi sui 
treptele spre faleză, apoi se opri în faţa locuinţei lui Keith. 
La ferestrele de la etaj era lumină, de unde răzbateau până 
jos ţârâitul unui sitar şi miros de iarbă, însă ferestrele lui 
Keith erau învăluite în întuneric. Se pregăti să bată la uşă, 
când îşi retrase mâna. Keith lăsa mereu luminile aprinse. Îi 
era frică de întuneric. 

Erika ieşi de pe mica alee din faţă, păşind pe pătratul de 
beton pe care se aflau tomberoanele de gunoi. Se apropie 
de fereastra panoramică din faţă şi văzu că era deschisă. 
Aruncă o privire în întuneric. Fu întâmpinată de un miros 
de umezeală amestecată cu dezinfectant. 

Se hotări să încerce ceva, aşa că se săltă pe pervaz şi 
intră în casă. 


e 364 œ» 


Capitolul 83 


Erika rămase nemişcată în dormitorul întunecos al lui 
Keith şi ascultă cu atenţie. Aerul era impregnat de căldură 
şi praf. Încercă să ignore muzica ce venea înfundat de la 
etaj, însă nu distingea niciun sunet dincolo de uşa 
dormitorului. Trecu pe lângă cadrul fără formă al patului 
de spital al lui Keith şi ieşi pe hol. Prin sticla uşii de la 
intrare pătrundea o rază de lumină, însă restul holului, pe 
unde mergea ea acum, era cufundat în întuneric. Trecu de 
uşa celui de-al doilea dormitor, care rămăsese 
întredeschisă - prin crăpătură putea vedea doar cele două 
scaune cu rotile, nemişcate şi goale. Cele două scaune cu 
rotile masive o pândeau parcă din umbră. 

Muzica se opri câteva secunde, aşa că Erika ciuli 
urechile pentru a auzi ceva. Apoi începu iar: un bubuit 
înfundat, lipsit de linie melodică. Continuă să înainteze, cu 
simţurile în alertă, trecând pe lângă uşa larg deschisă a 
băii. Fotopoluarea dinspre malul mării se strecura prin 
fereastra îngustă de deasupra chiuvetei, ajutându-i ochii să 
se adapteze la semiîntuneric. 

Erika se opri şi înţepeni când auzi un fornăit şi apoi un 
foşnet care izbutiră să răzbată peste muzică. Se apropie 
uşurel de uşa cu geam fumuriu din capătul holului şi-şi 
scoase telefonul. În timp ce coti pe după colţul sufrageriei, 
aprinse lumina telefonului. i 

Erika aproape că ţipă de spaimă. In centrul camerei se 
afla o femeie, nemişcată. Era mică de statură, cu piele 
palidă, fantomatică, şi cu o chică de păr brunet şi aspru, 
tuns bob. Ochii îi erau bălți de negru ce se reduseră rapid 
la două vârfuri de ac atunci când Erika aţinti asupra 
camerei lumina puternică a lanternei telefonului. Lângă 
femeie îl putea vedea pe Keith, prăbuşit în scaun, cu 
braţele răsfirate în lateral. În jurul capului avea legată o 
pungă de plastic, atât de strâns încât sticla ochelarilor i se 
spărsese şi i se înfipsese în orbite. 

— Cine eşti? 

< 365 » 


— Mă numesc Simone, îşi trase nasul femeia, ştergându- 
şi o lacrimă. N-am vrut să-l omor. 

— Iisuse, exclamă Erika, cu voce tremurătoare. 

Plimbă lumina peste trupul lui Keith şi-apoi o aţinti iar 
asupra feţei lui Simone, încercând să o orbească, pentru a 
obţine timp de gândire, dar Simone se mişcă iute şi Erika 
se trezi brusc izbită de peretele din spatele ei, cu un cuţit 
lipit de gât. 

— Dă-mi telefonul, rosti calm Simone în urechea ei, cu o 
voce bizar de ascuţită. Erika simţea oţelul rece apăsându-i 
pielea gâtului. Ai văzut de ce sunt în stare. Nu vorbesc la 
cacealma. 

Erika îi dădu uşor telefonul. Se strădui din greu să-şi 
menţină ochii deschişi. Simone era scundă, dar o fixa cu o 
privire înspăimântător de intensă. Simone îşi mişcă cu 
iuţeală mâna rămasă liberă. Închise lumina telefonului şi 
Erika auzi cum bateria loveşte mocheta cu un bufnet uşor. 
În semiîntuneric, pupilele lui Simone se dilatară precum 
cele ale unui dependent de droguri. Lăsă telefonul să cadă 
şi Erika îl auzi zdrobindu-se sub talpa ei. 

— De ce-ai venit aici, Erika Foster? Voiam doar să mai 
fac şi asta, apoi urma să dispar de pe faţa pământului. Şi n- 
ai mai fi auzit niciodată de mine. 

Erika privea de jur împrejurul camerei. 

— Nu, nu, nu - ochii la mine, o avertiză Simone. Vom 
merge acolo, adăugă ea, smucind din cap către silueta 
imobilă din scaun a lui Keith. 

Slăbi niţel strânsoarea, dar menţinu în continuare cuțitul 
lipit de gâtul Erikăi. Se mişcară amândouă ca într-un dans 
morbid, târşâindu-şi paşii, până ce Erika ajunse lângă 
scaun. 

— Acum am să fac un pas în spate, dar dacă ai să-ncerci 
ceva, te tai. Încep cu ochii, apoi urmează gâtul. Ai înţeles? 

— Da, zise Erika, înghițind în sec. 

Asuda din greu şi-i simţea mirosul lui Keith aflat chiar 
lângă ea, un amestec greu de trup nespălat şi căcat. 

Simone se apropie de uşa de la intrare şi aprinse lumina. 
Camera se umplu de lumină. Se întoarse înapoi, aţintind 


< 366 » 


vârful cuţitului către Erika. 

— Scoate-i punga de pe cap, îi comandă Simone. 

— Ce? 

— M-ai auzit bine. Scoate-i-o. 

Înaintă un pas spre Erika, făcând lama cuţitului să 
scânteieze în lumina becurilor puternice. 

— Bine, bine, zise Erika, ridicând palmele în sus. 

Ridică uşor capul lui Keith. Gâtul bărbatului era în 
continuare umed de transpiraţie, iar o clipă ea crezu că 
încă mai trăia - însă faţa îi era umflată şi vineţie deja. 

— Hai, mai repede, o zori Simone. 

Erika începu să deznoade şnurul prins în jurul gâtului, 
desfăcându-l apoi şi panicându-se când acesta păru să se 
înnoade. Îi slăbi strânsoarea şi izbuti să îl desfacă de tot. 
Ridică apoi capul lui Keith, care scoase un zgomot de 
sucţiune când Erika îi trase uşor plasticul de pe el. Odată 
cu punga ieşiră şi ochelarii, alunecându-i de pe nas şi 
trecând în sus, peste frunte. Capul i se prăbuşi pe spate, 
lovindu-se de cărucior. Simone se apropie brusc de ei, iar 
Erika se trase iute în spate când îi smulse punga, ţinând-o 
la depărtare de ea. 

— Scoate-i ochelarii şi pune-i la loc, o îndemnă Simone. 

Erika se supuse, aşezându-i uşor pe şaua nasului lui 
Keith şi trecându-le braţele pe după urechile bărbatului. 

— De ce l-ai omorât? o întrebă pe Simone. 

— A murit din cauză că şi-a dat seama cine sunt. Şi ţi-a 
zis şi ţie. 

— Nu el mi-a zis. Mi-am dat eu seama. 

— A vrut să se întâlnească cu mine. Până acum, n-a mai 
vrut niciodată să ne întâlnim... În trecut, am mai încercat 
să mă întâlnesc cu el, dar el s-a speriat de fiecare dată. Mi- 
am dat seama că probabil ai făcut legătura. Paranoia mea 
a fost îndreptăţită... Paranoia nu are cum să funcţioneze 
într-o relaţie, concluzionă ea, privindu-l pe Keith. 

— Te iubea, zise Erika, privind când la trupul lui Keith, 
când la Simone. 

— A, atunci asta-i tot ce-mi trebuie, dragostea unui 
bărbat, zise Simone, arcuindu-şi buzele, sarcastic. 


e 367 a 


— Ce-i greşit în a fi iubit? întrebă Erika, căutând frenetic 
soluţii în minte. 

Încerca să-şi dea seama ce-avea de gând să facă mai 
departe femeia din faţa ei, iar până atunci nu voia decât s- 
o facă să vorbească în continuare. 

— Cei care trebuie nu-ţi răspund niciodată prin iubire! 
scuipă Simone. Mamele ar trebui să te iubească. Soții. 
Oamenii în care ai încredere. Dar toţi te dezamăgesc! Şi 
după ce te lasă baltă unul, e ca un efect de domino... Devii 
vulnerabil, oamenii te exploatează, zăresc o ştirbitură în 
armura ia. 

— Îmi pare rău, zise Erika, realizând că Simone începea 
să se aprindă periculos de tare. 

— Nu, nu-ţi pare. Dar pun prinsoare că tu înţelegi, nu-i 
aşa? Cum s-au schimbat oamenii din jurul tău după ce ţi-a 
murit soţul? 'Ţi-au văzut slăbiciunea. Te-au lăsat baltă, sau 
au rămas ca să te exploateze. 

— Simone... înţeleg. 

— Chiar aşa? 

— Da. 

— Deci... Înţelegi de ce-am făcut toate astea. De ce l-am 
omorât pe doctorul care nu m-a crezut când aveam dureri 
şi eram terorizată; pe scriitorul a cărui minte bolnav de 
inventivă a găsit metode noi şi originale de a-mi inspira 
torţionarul; pe ziaristul responsabil de faptul că am fost 
smulsă de lângă mama pe când aveam nouă ani... 

— Jack Hart? 

— Jack Hart. Tipul se numeşte Hart”, dar n-are una! 
Chiar mi-a făcut o deosebită plăcere să-i fac de petrecanie. 
Şi-a construit cariera hrănindu-se din suferinţa altora, 
făcând bani din lacrimi şi nenorocire. Credea că e un erou, 
când a scris despre mama... expunându-mi copilăria în faţa 
lumii întregi... Dar eu ştiam cum să supraviețuiesc alături 
de ea, căci în adâncul sufletului, ea mă iubea, mă iubea... 
Şi chiar şi atunci când lucrurile s-au înrăutățit, eu tot am 
reuşit să menţin legătura cu acea iubire... N-am mai văzut- 


* Hart se pronunţă la fel ca heart, care înseamnă inimă, în limba 
engleză (N.t.). 


e 368 + 


o niciodată, şi am sfârşit într-un cămin pentru copii! Ştii ce 
se întâmplă cu copiii care ajung în astfel de locuri? 

— Îmi pot închipui, încercă Erika, chircindu-se de teamă 
atunci când Simone împunse isteric aerul din faţa ei cu 
vârful cuţitului. 

— NU, nu poti! 

Erika îşi acoperi faţa cu palmele. 

— Nu, îmi pare rău, nu pot. Te rog, Simone. S-a 
terminat, lasă-mă să te-ajut. 

— Chiar aşa, am nevoie de ajutor? Nu e nimic în 
neregulă cu mine! Doar că am încetat să mai înghit tot 
rahatul pe care mi-l serveşte lumea! Nu m-am născut aşa! 
Am fost inocentă, dar acea inocenţă mi-a fost răpită cu 
forţa! 

— Bine, zise Erika, ţinându-şi mâinile ridicate în faţă 
pentru a se feri de Simone, care făcea mişcări largi cu 
cuțitul. 

— Hai, Erika, fii sinceră. N-ai fi profitat şi tu de ocazia 
de-a şterge toţi acei bărbaţi de pe faţa pământului, acei 
bărbaţi care au fost artizanii viitorului tău? Pe cei care ti- 
au transformat viaţa într-un calvar? Pe Jerome Goodman? 
Traficantul de droguri care ţi-a omorât soţul şi prietenii? 
Priveşte-mă în ochi şi spune-mi că n-ai fi făcut şi tu ce-am 
făcut eu. Să preiei controlul şi să te răzbuni! 

Erika înghiţi în sec. Simţea cum îi curge în ochi 
transpiraţia de pe frunte şi o înţeapă dureros. 

— Spune-mi! Spune-mi că n-ai fi procedat la fel! 

— Aş fi procedat la fel, zise Erika. 

În timp ce rostea aceste cuvinte, ştia prea bine că le 
rostea pentru a rămâne în viaţă, pentru a o mulţumi pe 
Simone - dar o parte a ei ştia şi că o înţelegea pe Simone, 
lucru care o răscoli profund. Privi de jur împrejurul 
camerei, încercând să găsească o cale de scăpare. 

— Să nu-ţi iei ochii de la mine! strigă Simone. 

— Îmi pare rău, zise Erika, încercând să gândească, 
panicându-se. Ştia că e aproape de moarte. Simone, ştiu că 
te-a opărit. Soţul tău. Şi-ncerc să-ţi înţeleg durerea şi furia. 
Ajută-mă să te înţeleg şi mai bine. Arată-mi. 


< 369 + 


Simone începu să tremure şi pe obraji începură să i se 
scurgă lacrimi. 

— M-a distrus. Mi-a distrus trupul, începu ea. 

Apucă tricoul şi-l ridică. Erika înghiţi în sec când îi văzu 
masa întinsă şi răsucită de cicatrice care se întindea pe 
stomacul şi pe coastele lui Simone. Pielea era lucioasă şi 
ciupită acolo unde-ar fi trebuit să se afle buricul. 

— Simone, îmi pare foarte rău, zise Erika. Te înţeleg. 
Uită-te la tine... Uită-te la tine: o războinică dârză, foarte 
dârză. 

— Sunt, sunt dârză... suspină Simone. 

— Eşti, chiar eşti dârză. Şi îţi arăţi cicatricele cu 
mândrie, completă Erika. 

Simone îşi ridică tricoul şi mai sus, pentru a descoperi şi 
mai multă piele, iar în clipa în care țesătura îi ajunse în 
dreptul feţei, Erika ţâşni şi lovi în masa de ţesut cicatrizat 
roşu. Simone se îndoi de mijloc, ţipând de durere. Erika 
izbuti să treacă pe lângă ea, dar Simone îşi reveni cu 
iuţeală şi se năpusti asupra ei. Se prăbuşiră amândouă 
prin uşa cu geam fumuriu. Erika lovi cu piciorul şi se luptă 
cu ea, reuşind să se ridice pe jumătate şi să o rupă la fugă 
pe hol, înainte ca Simone s-o prindă iar. 

— Curvo! urlă ea, aruncându-se după Erika. 

Căzură amândouă dureros pe podeaua de beton din 
dreptul pragului uşii de la baie. Erika se rostogoli pe spate 
când Simone se aplecă deasupra ei şi-o lovi cu pumnul în 
faţă. Simone o mai lovi o dată, făcând-o pe Erika să vadă 
stele verzi. Începea să-şi piardă cunoştinţa. 

— Pizdă mincinoasă, şuieră Simone. 

Erika se simţi târâtă de-a lungul podelei din baie, apoi fu 
lăsată într-o poziţie şezândă, cu spatele lipit de faianţa 
toaletei. Deasupra ei era chipul îngust şi ascuţit al lui 
Simone, apoi Erika nu mai reuşi să vadă nimic din cauza 
pungii de plastic care-i era trasă peste cap. Aceeaşi pungă 
pe care Simone o folosise pentru a-l omori pe Keith. 

Erika auzi plasticul foşnind odată cu răsuflarea ei, iar 
sângele începu să-i bubuie în urechi, apoi simţi cum şnurul 
îi este strâns în jurul gâtului. Simone era aşezată pe 


e 370 œ» 


capacul toaletei. O ţinea pe Erika între picioarele sale şi 
trăgea de şnur în timp ce cu picioarele o forţa pe Erika să- 
şi ţină braţele nemişcate, ţintuindu-le şi menţinând-o 
aşezată pe podea. Erika gâfâi şi se înecă atunci când 
punga care-i fusese trasă peste cap începu să se golească 
de aer. 

— Ai să mori chiar aici, iar eu am să-ţi las trupul în 
urmă, singur-singurel, şuieră Simone, strângând din ce în 
ce mai tare. 

Erika dădea zadarnic din braţe. Cu o mână atinse 
peretele din spatele toaletei. Apoi simţi o fâşie groasă de 
țesătură ce fâlfâia prinsă de o bară de lemn. Aceasta era 
prinsă de enormul suport de sprijin de lângă toaletă pe 
care-l folosea Keith. Zgârie cu degetele pe lângă el, până 
reuşi să-l prindă. Vederea i se înceţoşa cu rapiditate, însă 
un flux de adrenalină îi oferi energie să se ridice în sus. 
Simone fu trasă de pe capacul veceului şi, în acelaşi timp, 
Erika smuci în jos de bucata de țesătură. Suportul de 
sprijin metalic căzu cu forţă şi o lovi pe Simone drept în 
cap. 

Simone îi dădu drumul Erikăi şi se prăbuşi pe podea. 
Erika prinse bine şnurul pe care-l avea înfăşurat în jurul 
gâtului şi izbuti să-l slăbească, smucind de el înnebunită, 
până când reuşi să-şi smulgă punga de pe cap. Trase guri 
mari de aer curat şi proaspăt în plămâni, apoi smuci de 
firul roşu pentru urgente ce atârna lângă veceu şi alarma 
începu să sune. 

Simone zăcea în faţa ei, pe podeaua băii, şi începu să se 
mişte şi să geamă. Erika mai trase o dată de firul roşu, 
rupându-l până la urmă. Se aşeză peste picioarele lui 
Simone, îi prinse bine mâinile la spate şi începu să-i 
înfăşoare firul roşu în jurul încheieturilor. 

— Te arestez, Simone, rosti cu greu Erika, chinuindu-se 
din răsputeri să vorbească, pentru uciderea lui Gregory 
Munro, Jack Hart, Stephen Linley şi Keith Hardy... Şi 
pentru atacarea şi tentativa de omor asupra unui poliţist. 
Ai dreptul să nu spui nimic până când îţi consulţi avocatul. 
Orice spui poate şi va fi folosit împotriva ta la proces. 


e 371 a 


Se lăsă în genunchi, apăsând în continuare cu coapsele 
picioarele lui Simone şi ţinând-o strâns de mâinile acum 
legate. Faţa îi zvâcnea acolo unde fusese lovită cu pumnul. 
În timp ce răsuflarea îşi recăpătă ritmul obişnuit, auzi 
vaietul îndepărtat al sirenelor. 


e 372 a 


Capitolul 84 


Ploua uşor deasupra curţii din spate, iar cerul cenuşiu 
de dimineaţă atârna ameninţător de jos. Moss şi Peterson 
stăteau strânşi lângă Erika în uşa terasei sale, mâncând 
croasanţi şi bând cafea. 

Pe podea, în jurul lor, erau împrăştiate ziare. 

— Asta e ce numesc eu vară tipic englezească: să stai 
înăuntru şi să priveşti ploaia, prefăcându-te că-ţi face 
plăcere, zise Moss. 

Era pentru prima oară când ea şi Peterson se întâlneau 
cu Erika de când Simone fusese arestată, în urmă cu două 
zile. 

— Ultima parte a fost o glumă, adăugă ea. 

— Vă mulţumesc că aţi adus astea cu voi, spuse Erika, 
ridicându-şi în sus paharul de carton cu cafea de la 
cafenea. 

— Ne bucurăm că eşti bine, şefa, zise Peterson, 
ciocnindu-şi paharul de al ei. 

— Am luat nişte pumni. Am păţit şi altele mai rele, îi 
linişti Erika. 

— Ai rămas totuşi cu un ochi vânăt, spuse Moss, privind 
imensa vânătaie ce-i împobodea Erikăi ochiul şi obrazul. 

— N-am fost niciodată atât de tulburată şi de încercată 
de sentimente contradictorii în cazul unui criminal, spuse 
Erika. Când au luat-o pe targă, m-a strigat... Avea ochii 
plini de teamă. Zicea că vrea să vin cu ea în ambulanţă şi 
s-o ţin de mână. Şi-aproape am făcut-o. Ce nebunie... 

Luară cu toţii câte o gură de cafea. 

— Ei, să ştii că mă bucur că n-ai făcut-o, şefa, continuă 
Moss. Ţi-aduci aminte ce se întâmplă la sfârşitul filmului 
Tăcerea mieilor? Celor care rămân în ambulanţă împreună 
cu Hannibal Lecter? 

Peterson se uită urât la ea. 

— Ce? Încerc şi eu să destind niţel atmoslera, se apără 
Moss. 

Erika zâmbi. 


e 373 a 


— E ca şi cum se întrec cu toţii să găsească un nume 
pentru Simone Matthews, interveni Peterson, înşfăcând 
unul dintre ziarele de pe jos. Îngerul morţii... Vânătorul de 
noapte... Bufnița de noapte. 

— Ce-o fi fost angelic la ea? se întrebă Moss, luând o 
înghiţitură de cafea. 

— The Sun are o fotografie cu ea în uniformă de 
asistentă, răspunse Peterson, ţinând în sus o imagine cu 
Simone pozând alături de un grup de asistente într-o 
bucătărie de-a personalului. 

Asistentele din primul rând ţineau un cec uriaş de trei 
sute de lire, bani pe care-i strânseseră pentru organizaţia 
Copii nevoiaşi. Simone se afla în partea stângă a grupului, 
rânjind şi ţinând cu o mână de cec. 

— Ministerul Sănătăţii a intrat în panică de teamă ca nu 
cumva ea să fi bruscat pacienţii, probabil sunt îngroziţi să 
nu li se intenteze procese. 

— Nu cred să fi bruscat vreun pacient. Întreaga ei 
atenţie era concentrată asupra celor pe care voia să-i 
omoare, zise Erika. 

Ridică de jos numărul din Daily Express şi privi articolul 
care-o tulburase cel mai tare. Era povestea originală scrisă 
de Jack Hart despre mama lui Simone, reprodusă alături 
de multe detalii despre carnagiul lăsat în urmă de Simone. 

Simone venise pe lume în Catford, într-un apartament de 
la ultimul etaj. Mama ei, numită tot Simone, era 
prostituată şi dependentă de droguri. După câteva 
telefoane din partea unor vecini îngrijoraţi, poliţia dăduse 
buzna acolo şi descoperise că mama lui Simone o ţinea pe 
fată legată de caloriferul din baie. Tânărul Jack Hart 
venise odată cu poliţia când aceştia pătrunseseră în 
apartament. Fotografia care-i frânsese Erikăi inima înfăţişa 
o fetiţă cu chipul supt şi în picioarele goale, îmbrăcată cu 
ceva ce aducea a faţă de pernă. Unul dintre braţele ei 
subţirele era legat de un calorifer jegos şi plin de rugină, 
iar fata privea în obiectivul aparatului cu ochi mari şi 
nedumeriţi. 

— N-a avut nicio şansă, nu-i aşa? N-a vrut decât să fie 


e 374 a 


iubită... Să aibă şi ea pe cineva care s-o iubească. 

— Hai, şefa, că iar mă faci să plâng, zise Moss, apucând 
mâna Erikăi, iar Peterson vâri mâna în buzunar şi scoase la 
iveală un pacheţel de şerveţele, întinzându-i-l. 

— Mereu ai şerveţele la tine, făcu Erika, ştergând-o la 
ochi. 

— Are doar ca să poată intra în vorbă cu femeile uşor de 
impresionat şi gata să plângă, spuse Moss. 

Peterson îşi dădu ochii peste cap şi rânji. 

— Oricum, continuă Erika, după ce-şi reveni, nu-i totul 
negru. Ai pus mâna pe Gary Wilmslow... 

— Nu eu am pus mâna. Eu eram la centrul de comandă 
când s-a întâmplat, se plânse Peterson. Poliţiştii de la 
intervenţii speciale au luat cu asalt depozitul din Beckton. 
L-au arestat pe Wilmslow şi încă şase complici care se 
pregăteau să scoată de acolo hard-diskuri cu imagini şi 
filme pornografice de nivel patru cu copii, şi douăsprezece 
mii de DVD-uri conţinând pornografie infantilă gata 
pregătite spre a fi distribuite în Europa. 

— Crezi că îl pot condamna definitiv pe ticălos? întrebă 
Moss. 

— Sper că da, zise Peterson. 

— Şi cum crezi că se simte Penny Munro? întrebă Erika. 

— Prea uşor n-are cum să-i fie. Întâi soţul ei şi toate 
celelalte, apoi fratele ei, zise Peterson. 

— Şi cum rămâne cu micul Peter? Pe el cum îl vor afecta 
toate astea pe viitor? continuă Erika şi toţi îşi întoarseră 
privirile către pozele tinerei şi apoi mai vârstnicei Simone. 

Moss se uită la ceas. 

— Haideţi, ar trebui să mergem. Doar nu vrem să 
întârziem pentru şedinţa aia de la secţie, rânji Moss. 

— Ţi-a zis Marsh motivul pentru care ne-a chemat? 

— Nu, dar cred c-ar trebui să fie o ultimă şedinţă despre 
rezultatele cazului lui Simone Matthews, presupuse Erika. 

— Am o senzaţie că s-ar putea să fie mai mult de-atât, 
şefa, spuse Peterson. Cred că s-ar putea să primeşti o 
binemeritată bătaie pe spate y 


e 375 a 


Când ajunseră la secţia Lewisham Row, li se spuse să 
coboare în sala de operaţiuni. Sala era plină, iar Erika, 
Moss şi Peterson mai avură timp doar să salute din mers 
câţiva membri ai echipei şi să-şi găsească locuri libere, 
înainte ca Sparks şi Marsh să-şi facă apariţia în faţa lor. În 
cele din urmă, chestorul-şef Oakley intră şi el, împreună cu 
trei agenţi care aduceau cu ei sticle cu băuturi uşoare şi 
pahare de plastic. 

— VĂ ROG să fiţi atenţi la mine! strigă Oakley. 

Rămăsese în faţa lor, îmbrăcat în uniforma-i impecabilă, 
fără un fir de păr nelalocul lui şi cu chipiul lipit de piept. 
Şirul de table din spatele lui era acum gol. În încăpere nu 
se mai auzea niciun sunet. 

—A fost o săptămână pe cinste pentru Poliția 
Metropolitană. Aş vrea să vă mulţumesc tuturor pentru că 
aţi făcut imposibilul. Ieri dimineaţă, poliţiştii implicaţi în 
Operaţiunea Hemslow au destrămat una dintre cele mai 
vaste reţele clandestine de pedofili. Peste şaizeci şi şapte 
de mii de imagini cu copii molestaţi şi douăsprezece mii de 
DVD-uri au fost confiscate, iar Gary Wilmslow şi alţi şase 
complici, pe care Poliţia Metropolitană îi ţinea sub 
supraveghere de mai bine de un an, au fost arestaţi. 

Poliţiştii prezenţi începură să aplaude frenetic şi să 
aclame. Moss rânji şi-l bătu pe spate pe Peterson. 

— Şi încă n-am terminat! continuă Oakley. Graţie muncii 
grele depuse de echipa inspectorului-şef Sparks în 
colaboare cu divizia comisarului-şef Marsh, am prins 
Vânătorul de noapte! Simone Matthews a fost arestată 
pentru uciderea lui Gregory Munro, Jack Hart, Stephen 
Linley şi Keith Hardy. 

O altă rundă de aplauze răsună în sala de operaţiuni 
plină cu poliţişti. Privirea Erikăi o întâlni pe cea a lui 
Marsh. Acesta se aplecă şi-i şopti ceva lui Oakley, care 
adăugă: 

— Şi, desigur, îi suntem extrem de recunoscători 
inspectorului-şef Erika Foster, care s-a aflat la locul 
potrivit şi în momentul potrivit, sau, mai bine zis, în locul 
nepotrivit! Să sperăm că-şi va reveni pe deplin. 


e 376 œ» 


Oakley privi vag în direcţia ei. Poliţiştii din sala de 
operaţiuni începură să se întoarcă spre Erika, însă Oakley 
îi dădu mai departe: 

— Şi, în sfârşit, am plăcerea să anunţ că în lumina 
acestor admirabile rezultate vor urma mai multe 
promovări. În primul rând, aş vrea să vi-l prezint pe noul 
vostru chestor, chestorul Paul Marsh! 

Toată lumea începu să aplaude în timp ce Marsh se 
strădui să o facă pe ruşinosul şi murmură câteva 
mulţumiri. 

Apoi Oakley veni mai aproape de ei. 

— Aş vrea să mai anunţ o promovare. În lumina 
nenumăratelor sale realizări, atât în acest caz, cât şi al 
altora, inspectorul-şef Sparks va fi promovat, iar de aici 
înainte se va numi subcomisarul Sparks. 

Oakley fu primul care începu să aplaude şi Sparks, 
strălucind de mulţumire, veni în faţă şi făcu o plecăciune 
adâncă, dar, mai ales, încărcată de ironie. Un pahar de 
plastic îşi făcu loc cu forţa în mâna Erikăi. Ea privi 
împrejurul camerei la Moss şi Peterson, care păreau 
consternaţi. 

— Propun un toast. Pentru rezultate, făcu Oakley. 

— Pentru rezultate, repetă toată lumea, ridicându-şi 
paharele de plastic. 

— Acum vă îndemn pe toţi să mâncaţi, să beţi şi să vă 
bucurati! strigă Oakley. 

Urmă un cor de fluierături şi de aplauze, însă Erika nu li 
se alătură. Era furioasă. Îşi făcu loc prin mulțimea de 
poliţişti, până la locul din faţă unde stătea Marsh. 

— Domnule, o vorbă, vă rog, se răsti ea. 

— Erika, mai poate aştepta? întrebă Marsh. 

— Nu, nu mai poate aştepta, zise ea tare. 

Oakley şi Sparks îşi suciră capetele înspre ei de unde 
stăteau de vorbă. Sparks îi aruncă un rânjet răutăcios şi 


ridică paharul spre ea. 
x 


Marsh o urmă pe Erika afară din sala de operaţiuni şi 
intrară amândoi într-unul dintre birourile vecine pustii. 


e 377 œ» 


— Ce dracu' înseamnă asta? începu ea. 

— Pardon? 

— V-am condus pe toţi la Simone Matthews. Am făcut 
toată munca grea pentru acest caz. Şi, dacă nu cumva aţi 
uitat, domnule, inspectorul-şef - scuze, subcomisarul 
Sparks - a fost îndepărtat de la conducerea ultimei 
anchete majore de crimă pentru incompetenţă! Eu am 
rezolvat acest caz! 

— Nu eu deţin controlul asupra deciziilor luate de 
Oakley. 

— Dar ştiaţi că miza era o promovare, nu-i aşa? Şi m-aţi 
ţinut la distanţă. M-aţi îndepărtat, mi-aţi cântat în strună şi 
m-aţi lăsat să fac toată treaba murdară! 

Marsh îşi pierdu şi el calmul. 

— Ştii cât este de frustrant să vezi modul tău de 
operare, Erika? 

— Nu-mi spuneţi Erika, NU suntem prieteni! Sunt o 
polițistă care... 

— Ai fost o polițistă grozavă, Erika, cu adevărat grozavă, 
odată. Dar continui să nu te  supui ordinelor, 
protocoalelor... Acum eşti doar... 

— Sunt doar ce? 

Marsh o privi fix câteva secunde. 

— Crezi că ai pur şi simplu un instinct incredibil, dar nu 
e decât noroc chior şi prostie. Eşti o răzbunătoare. Şi n-o 
să mai dureze mult. Şi, din această cauză, o să rămâi 
inspector-şef Foster. In lumina evenimentelor recente, a 
faptului că ai sfidat ordinele, ai refuzat să-ţi iei concediu 
când ţi-am ordonat, nu am putut să te recomand pentru 
promovare. 

Erika îi aruncă lui Marsh o privire aspră şi continuă să-l 
fixeze aşa, câteva clipe lungi. 

— Ei bine, nu am să stau aici şi să accept ordine de la 
subcomisarul Sparks. O să aveţi scrisoarea mea cu cererea 
de transfer mâine dimineaţă la prima oră. 

— Stai puţin... transfer? Erika! zise Marsh, dar ea se 
întoarse şi părăsi biroul, pornind pe coridor şi ieşind apoi 
din secţia Lewisham Row. 


e 378 œ» 


Epilog 


Era o zi caldă şi însorită. Erika ieşi din maşină. Îşi 
scoase ochelarii de soare şi privi viziera din uşa imenselor 
porţi victoriene ale Închisorii Belmarsh. 

Se rezemă de capota maşinii şi văzu că era unsprezece 
şi douăsprezece minute. El întârzia. 

Câteva secunde mai târziu, uşa din poartă se deschise 
scârţâind. Isaac păşi afară şi privi de jur împrejur, 
scrutând cerul albastru şi senin, ascultând tăcerea şi 
privind-o pe Erika. 

Intr-o mână avea o sacoşă de hârtie maro şi-n cealaltă îşi 
ţinea sacoul de la costum. Porni spre ea, ieşind pe porți, 
venind pe stradă. Se îmbrăţişară îndelung, fără să-şi spună 
nimic. 

— S-a renunţat la toate acuzaţiile. Doar ţi-am zis, începu 
Erika, rânjind. 

— Nu mi-ai zis aşa, răspunse el cu prefăcătorie. Şi de ce 
ţi-a luat aşa mult? 

— Cei de la medicină legală. Doar ştii şi tu cum sunteţi 
toţi. Le ia o eternitate. Simone Matthews a mărturisit totul, 
dar ei tot au vrut să se asigure că ADN-ul ei s-a găsit la 
locul crimei lui Jack Hart. Moss şi Peterson m-au ţinut la 
curent cu desfăşurarea evenimentelor. 

— Îmi tot spun că cineva urmează să vină şi să-mi spună 
că s-a comis o greşeală îngrozitoare şi că sunt... 

Isaac îşi duse o mână la faţă. 

— E-n regulă. Ai fost absolvit de orice vină. Şi-ţi vei 
păstra licenţa de practician. 

Isaac rămase nemişcat, trăgând aer în piept. Apoi 
deschise uşa maşinii şi se sui înăuntru. Erika ocoli maşina, 
apoi deschise uşa şoferului şi urcă lângă el. 

— Ce-ai vrut să zici cu faptul că Moss şi Peterson te-au 
ţinut la curent? întrebă Isaac. Credeam că tu ai rezolvat 
cazul? 

— Da, eu. E o poveste lungă. Versiunea scurtă e că am 
depus cerere de transfer. Şi voi lua o pauză. 


e 379 œ 


— Transfer? Unde. 

— Nu ştiu încă. Marsh încearcă să mă facă să mă 
răzgândesc. Motiv pentru care am luat o pauză... Pentru 
prima oară în câţiva ani, vreau şi eu să ridic piciorul de pe 
acceleraţie. Să văd şi eu cum este să trăieşti ca o persoană 
normală, zise Erika. 

— Să mă anunţi şi pe mine când afli, spuse Isaac, cu 
prefăcătorie. 

Porni maşina şi merseră în tăcere. Isaac lăsă capul pe 
spate şi închise ochii. Ceva mai târziu, observă că mergeau 
pe strada principală din Shirley. 

— De ce-am luat-o pe aici? întrebă el. 

Erika trase într-un refugiu situat puţin mai sus de casa 
lui Penny Munro. În curtea din faţă, Penny, albă la faţă, 
stătea şi-l supraveghea pe micul Peter cum ţinea furtunul, 
udând gazonul. Băiatul apăsă gura furtunului cu degetul şi 
râse încântat când apa îi stropi pe amândoi. 

— E un copil tare cumsecade. Crezi că va fi bine? întrebă 
Erika în timp ce-i priveau pe cei doi. 

— Sincer, cine ştie? Trebuie să avem încredere că binele 
va ieşi învingător, spuse Isaac. 

— E atât de mic să-şi piardă tatăl, iar acum amintirea 
unchiului va fi pentru totdeauna întinată. 

Isaac îşi aşeză mâna peste a ei. 

— Nu poţi salva lumea, Erika. 

— Dar m-aş putea strădui ceva mai mult, zise ea, 
ştergându-şi o lacrimă. 

— M-ai salvat pe mine. Iar pentru asta, îţi voi fi veşnic 
recunoscător, îi răspunse Isaac. 

Rămaseră amândoi o vreme fără să scoată o vorbă, 
privind cum Peter o stropea pe Penny cu furtunul, 
urmărind-o prin curte până ce ea izbucni în râs şi-l prinse 
în braţe, acoperindu-l cu sărutări. 

— Ce ai de gând să faci în continuare? întrebă Isaac. 

— S-a mai născut un copil în familie. Am o nepoată. 

— Felicitări! Sora ta, din Slovacia, nu? 

— Da. I-a dat numele meu şi-al mamei. Aveam de gând 
să merg în vizită la ele. 


< 380 » 


— Mereu mi-am dorit să vizitez şi eu Slovacia, zise Isaac. 

— Nu vrei să vii cu mine? îi propuse Erika. Mi-ai putea 
întâlni sora cea nebună şi pe soţul ei mafiot, apoi, când ne- 
am sătura de ei, am putea merge prin Munţii Tatra, pe la 
izvoarele termale, ne-am îmbăta şi-am mai uita niţel de 
necazuri. 

— Sună dumnezeieşte, rânji Isaac. 

Erika băgă maşina în viteză şi se desprinse de lângă 
bordură, fără să se mai gândească la trecut sau la viitor. 
Pentru prima oară, se bucura şi ea de prezent. 


e 381 >» 


Un mesaj de la Rob 


În primul rând, aş vrea să vă adresez un mare 
mulţumesc pentru că aţi ales să citiţi Vânător de noapte. 
Dacă v-a plăcut, v-aş fi foarte recunoscător dacă i-aţi scrie 
o recenzie. Nu trebuie să fie neapărat lungă, doar câteva 
cuvinte, dar ar face o mare diferenţă şi-ar ajuta noi cititori 
să descopere pentru prima oară o carte de-a mea. 

Pe coperta precedentului volum cu Erika Foster, Fata 
din gheaţă, am scris că mi-ar plăcea să primesc mesaje de 
la voi. Vă mulţumesc pentru minunatele mesaje pe care mi 
le-aţi trimis. Mi-a făcut o imensă plăcere să citesc fiecare 
mesaj şi să văd cât de mult v-au plăcut personajele, 
povestea şi direcţiile în care consideraţi voi că ar trebui să 
se îndrepte seria pe viitor. Mi-a plăcut mai ales un mesaj 
din partea unei doamne care a zis că i-a plăcut enorm 
cartea, dar care nu s-a arătat prea încântată de obiceiul 
Erikăi de-a fuma şi de a-şi stinge mucurile într-o ceaşcă de 
ceai! În această carte am încercat să mă asigur că Erika, 
acolo unde va fi posibil, va folosi o scrumieră. Continuaţi 
să-mi trimiteţi mesaje şi vă mulţumesc! 

Puteţi lua legătura cu mine prin intermediul paginii mele 
de Facebook, pe Twitter, pe Goodreads sau pe website-ul 
meu, pe care-l veţi găsi la adresa www.robertbryndza.com. 
Citesc fiecare mesaj şi răspund întotdeauna la ele. 

Mai am multe alte cărţi în plan, aşa că sper că-mi veţi 
rămâne în continuare alături în această călătorie. 


Robert Bryndza 


P.S. Dacă doriţi să primiţi un email care să vă anunţe 
când anume va apărea următoarea mea carte, vă puteţi 
înscrie în lista de abonaţi la linkul de mai jos. Adresa 
voastră de email nu va fi niciodată dezvăluită altor 
persoane şi vă puteţi dezabona în orice moment: 


www.bookouture.com/robert-bryndza 
<q 382 » 


Twitter: (GRobertBryndza 
Facebook: bryndzarobert 
www.robertbryndza.com 


| VIRTUAL i 


{rS 


| pRóJEČT 


— - 


e 383 + 


Mulţumiri 


Le mulţumesc lui Oliver Rhodes şi minunatei echipe de 
la Bookouture. Sunteţi uimitori şi sunt foarte fericit că am 
lucrat cu voi. Mulţumiri speciale lui Claire Bord. Să lucrez 
cu tine mi-a făcut o plăcere deosebită. Tu scoţi ce e mai 
bun din munca mea şi mă împingi mereu să fiu un scriitor 
mai bun. Şi, ca un bonus suplimentar, întotdeauna îmi 
recomanzi seriale TV extraordinare pe care să le 
urmăresc! 

li mulţumesc lui Henry Steadman pentru încă o copertă 
uimitoare şi lui Gabrielle Chant pentru editarea 
manuscrisului cu o asemenea precizie şi grijă la detalii. Îi 
mulţumesc lui Caroline Mitchell pentru că mi-a răspuns la 
întrebări despre tehnicile procedurale ale poliţiei şi lui Kim 
Nash pentru că mi-a promovat opera şi a răspândit vorba 
despre cărţile noastre la Bookouture. 

Mulţumiri speciale comisarului-şef Graham Bartlett de la 
South Downs Leadership and Management Services Ltd., 
care a citit manuscrisul şi mi-a oferit sfaturi despre 
tehnicile procedurale ale poliţiei şi m-a ajutat să disting 
limita dintre realitate şi ficţiune. Orice abateri îmi aparţin. 

li mulţumesc soacrei mele, Vierka, care n-a putut citi ce 
i-am scris cu ocazia ultimei mele dedicaţii, aşa că aceasta 
este pentru ea: Mojej svokre Vierke, ktorá mă talent 
vystihnut' tie najdôležitejšie chvíle. Keď’ ide pisanie t'azko 
a pracujem do neskorých nočných hodín, zjaví sa pri 
dverách s úžasným domácim jedlom a láskou, čo ma vždy 
dokonale povzbudí. 

Un mare mulțumesc soțului meu, Ján. N-aş fi putut 
realiza nimic din toate astea fără dragostea şi sprijinul tău. 
Eşti cel mai bun. Echipa Bryndza e cea mai tare! 

Şi, în cele din urmă, le mulţumesc tuturor cititorilor mei 
minunati, tuturor cluburilor de carte, bloggerilor de carte 
şi recenzenţilor. O spun mereu, dar e adevărat că sfara-n 
ţară chiar este ceva foarte puternic, iar fără munca grea şi 
pasiunea voastră, fără discuţiile voastre de pe bloguri şi de 


e 384 œ» 


la cluburi, aş fi avut mult mai puţini cititori. 


e 385 » 


ROBERT 


În miezul unei nopți toride de vară, 
inspectorul-şet Erika Foster e chemată 

la scena unei crime. Victima, un medic, 
este găsită sufocată în pat. Are mâinile 
legate și capul băgat într-o pungă strânsă 
în jurul gâtului. Câteva zile mai tarziu, e 
descoperită o altă victimă, omorătă în 
același fel. 


În scurtă vreme, Erika și echipa ei ajung la 
concluzia că au de-a face cu un criminal în 
serie care își supraveghează cu atenție țintele 
inainte să aleagă momentul când le atacă. Toate 
victimele sunt bărbaţi singuri, cu un trecut 
misterios. Dare ce legătură au ei cu ucigașul, 
poreclit de polițiști „Vânătorul de noapte”? 


În toiul valului de căldură ce a cuprins Londra, 
Erika va face tot ce-i stă în putință ca să-l 
oprească, inainte să apară o nouă victimă. Dar, 
din pricina investigațiilor ei neobosite, Erika 
ajunge să-și pună în pericol propria viaţă, 


TREI 


I IES wa, edituratrel.ră 


40008 id 


Hi PA 


Pa E 
== 
— 
= 
= 
— 
= = 


"78606410 


Ei 


e 387 œ»